Stephen King — Apocalipsa

STEPHEN KING 
APOCALIPSA 


Afară strada a jucat foc 

ŞI danseazi un adevrat vals al morhi 
între ceea, ce-i came şi fantezie 

lar poeti de mici 

ÎNU SCFIU GPSOL Ut FURIE 

S-au tras deoparte şi putin je pasă 

În confuzia nopții 

incearcă. să profite fiecare de momentul lui şi 
jncearcă să-şi creeze o situa he cinstită 
Dar se pornenesc răruti 

PĂici Frica PROTE 

Ihseară în tara Jurugiea. 


Bruce Springsteen 


Se vedea lirpede cră ferneia nu poate rnenrge mal departe! 


STEPHEN KING 
APOCALIPSA 


Afară strada a luat foc 

Și dansează un adevărat vals al morții 
Intre ceea ce-i carne şi fantezie 

lar poeții de aici 

Nu scriu absolut nimic 

S-au tras deoparte şi puţin le pasă 

În confuzia nopţii 

Incearcă să profite fiecare de momentul lui şi 
Incearcă să-şi creeze o situaţie cinstită 
Dar se pomenesc răniţi 

Nici măcar morți 

Diseară în ţara Junglei. 


Bruce Springsteen 


Se vedea limpede că femeia nu poate merge mai departe! 
Uşa se deschise şi apăru vântul, 

Lumânarea se stinse şi apoi dispăru, 

Perdelele se zbătură apoi apăru el, 


Zise: „Nu-ţi fie frică, 

Haide, Mary”, 

lar ea nu se sperie 

Fugi la el 

Și începură să zboare... 
Mâna lui era într-a ei... 
„Haide, Mary, 

Nu te teme de Cel cu Coasa!” 


Blue Oyster Cult 


CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA? 
CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA? 
CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA? 


Country Joe and the Fish 


CERCUL SE DESCHIDE 


Avem nevoie de ajutor, işi făcu socoteala Poetul. 
Edward Dorn 

— Sally. 

Un mormăit. 

— Trezeşte-te odată, Sally. 

Un mormăit mai tare: las'mă-n pace. 

Bărbatul o scutură zdravăn. 

— Trezeşte-te. Trebuie să te trezeşti! 

Charlie. 

Vocea lui Charlie. Chemând-o pe ea. Oare de câtă vreme? 

Sally reveni din adâncimile somnului, înotând până la 
suprafaţă. 

Mai întâi aruncă o privire ceasului de pe noptieră şi 
constată că era 2.15 dimineaţa. Charlie nici nu ar trebui să 
se afle aici, în mod normal, ci la lucru, în schimbul trei. Apoi 
reuşi să-l privească pentru prima oară cum se cuvine şi 
ceva anume, un soi de intuiţie fatală, tresări în fiinţa ei. 

Soţul ei era palid ca moartea. Ochii îi zvâcneau nervos şi-i 
ieşiseră din orbite. Cheile maşinii le ţinea încă într-o mână. 
Cu cealaltă o zgâlţăia în continuare, deşi Sally îşi ridicase 
pleoapele. Ca şi cum nu ar fi fost în stare să perceapă faptul 
că ea se trezise deja. 

— Charlie, ce este? Ce s-a întâmplat? 

S-ar fi zis că nu ştia cum să-i răspundă. Mărul lui Adam i 
se plimba inutil în sus şi în jos, dar în micul bungalou de 
serviciu nu se auzea alt sunet în afară de ticăitul ceasului. 

— E foc? întrebă ea prosteşte. 

Din câte era în stare să cugete în acea clipă, ar fi fost 
singurul lucru care îl putea aduce într-un asemenea hal. 
Ştia că părinţii lui pieriseră într-un incendiu. 


— Într-un fel, da, îi răspunse el. Dar e mai rău de-atât. 
Trebuie să te îmbraci, draga mea. Scoal-o şi pe Baby L.aVon. 
Trebuie să plecăm. 

— De ce? exclamă, dându-se jos din pat. Temeri din cele 
mai întunecate puseră stăpânire pe ea. Nimic nu mai părea 
să fie la locul lui. Era ca un vis urât. Unde? leşim în curte? 

Ştia, de fapt, că nu era vorba de curte. Nu-l mai văzuse 
niciodată pe Charlie atât de înspăimântat. Inspiră adânc, 
dar nu simţi miros de fum. 

— Sally, draga mea, nu mai pune întrebări. Trebuie să 
plecăm. Departe. Scoal-o pe Baby LaVon şi îmbrac-o. 

— Dar poate ar fi mai bine... Am timp să fac bagajul? 

Chestia asta păru să-l pună în cumpănă. Să-l scoată de pe 
făgaşul său. Îi trecu prin minte că teama ei atinsese punctul 
maxim posibil, ca să constate apoi numaidecât că nu era 
aşa. Înţelese că starea soţului ei, pe care o calificase drept 
frică, era mai degrabă panică. Bărbatul îşi trecu absent 
mâna prin păr şi-i răspunse: 

— Nu ştiu. Mă duc să văd cum bate vântul. 

leşi din casă după ce făcu această afirmaţie bizară, care 
pentru ea nu avea niciun înţeles, lăsând-o în frig, speriată şi 
dezorientată, în picioarele goale, îmbrăcată doar în cămaşa 
de noapte subţire. Parcă înnebunise. Ce avea de-a face 
vântul cu timpul de împachetat? Şi ce însemna „departe”? 
Reno? Vegas? Salt Lake City? Şi... 

Îşi duse mâna la gât, străfulgerată de o idee. 

Dezertare. Plecatul în miez de noapte însemna că Charlie 
plănuia să dezerteze. 

Intră în cămăruţa micuţei Baby LaVon şi rămase o 
secundă în loc, nehotărâtă, privind copilul adormit în sacul 
TOZ, gros ca o pătură. Se agăța de speranţa deşartă că nu 
era decât un vis extraordinar de intens. Care urma să 
treacă, iar ea avea să se scoale la ora 7, ca de obicei, o va 
hrăni pe Baby LaVon, va mânca şi ea, urmărind în acelaşi 
timp prima oră din programul „Azi”, apoi avea să-i 
prăjească nişte ouă lui Charlie, la 8, când ieşea din schimb, 


după încă o noapte petrecută în turnul nordic al 
Rezervaţiei. lar peste două săptămâni intra iarăşi de zi şi-i 
vor trece stările astea de nervi, iar atunci, când o să-l simtă 
noaptea alături, nici ea nu avea să mai viseze lucruri atât de 
nebuneşti ca acestea şi... 

— Grăbeşte-te odată! îi şopti el înfierbântat, luându-i şi 
ultima urmă de speranţă. Nu avem decât foarte puţin timp, 
cât să pregătim câteva boarfe... Pentru numele lui 
Dumnezeu, femeie, dacă o iubeşti, zise el arătând spre 
pătuţ, îmbrac-o imediat! 

Tuşi nervos în palmă şi începu să scoată diverse lucruri 
de prin sertarele comodei, aruncându-le claie peste 
grămadă în nişte valize vechi. 

O trezi pe Baby LaVon, încercând s-o aline cât putea mai 
bine; fetiţa, în vârstă de trei ani, era năucă şi nervoasă 
pentru că fusese sculată în crucea nopţii, drept pentru care 
începu să se smiorcăie, în timp ce Sally îi punea o bluză şi o 
salopetă. Plânsul copilului o înspăimântă şi mai mult. În 
mintea ei făcu asocierea cu alte momente când Baby LaVon, 
de obicei cuminte ca un îngeraş, plânsese noaptea: iritaţii 
provocate de scutece, apariţia dinţilor, laringită, colici. 
Frica se transformă încet în furie, văzându-l pe Charlie 
trecând aproape în fugă prin dreptul uşii, cu braţele pline 
de lenjerie de-a ei. Bretelele sutienelor atârnau în urma lui 
ca panglicile decorative de Revelion. Le aruncă într-una 
dintre valize şi trânti capacul. Închizătoarea celui mai bun 
costum de baie al ei rămăsese afară, ar fi fost în stare să 
jure că se rupsese. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea, iar tulburarea ce i se 
ghicea în voce o făcu pe Baby LaVon să izbucnească iarăşi 
în lacrimi, exact în momentul când se mai potolise. Ai 
înnebunit? Au să trimită soldaţii după noi, Charlie! Soldaţii! 

— Nu. În noaptea asta nu vor mai trimite pe nimeni, 
spuse el, iar în tonul lui se ghicea o siguranţă atât de mare, 
încât suna înfiorător. Draga mea, chestia este următoarea: 
dacă nu ne mişcăm fundurile foarte repede, nu mai apucăm 


să plecăm din bază. Habar n-am cum am reuşit să ies din 
turn. A apărut o defecţiune undeva, din câte îmi închipui. Şi 
de ce nu? Nimic nu mai merge ca lumea, spuse el, hohotind 
dement, fapt care o sperie mai rău decât orice altceva. 
Copilul e îmbrăcat? Bine. Pune nişte haine de-ale ei în 
celălalt geamantan. lar în sacoşa albastră din debara 
îngrămădeşte restul. După aceea plecăm naibii de aici. 
Cred că scăpăm. Vântul suflă de la est la vest, slavă 
Domnului! 

Tuşi iarăşi în palmă. 

— Tăticule! îl strigă Baby LaVon, ridicându-şi braţele în 
sus. Vleau tăticule! Hai! Calu”, tăticule! Calu”! Haide! 

— Acum nu, îi răspunse Charlie, dispărând în bucătărie. 

Peste o clipă, Sally auzi zdrăngănitul vaselor. Scotea banii 
ei de rezervă din supiera albastră de pe raftul de sus. 
Pusese deoparte vreo treizeci sau patruzeci de dolari - 
bănuţ peste bănuţ, câte un dolar, sau chiar câte cincizeci de 
cenți. Banii ei de casă. Atunci, însemna că nu era vis. Oricât 
de improbabil ar fi părut, era totuşi cruda realitate. 

Odată ce tatăl, care nu-i refuza aproape niciodată nimic, 
refuzase să se joace de-a calul şi călăreţul cu ea, Baby 
LaVon începu să plângă din nou. Sally se luptă să o îmbrace 
cu jacheta ei subţire, apoi aruncă majoritatea hainelor în 
sacoşă, îngrămădindu-le claie peste grămadă. Ideea de-a 
mai îndesa ceva în cealaltă valiză era ridicolă. Nu mai intra 
absolut nimic. Nu reuşi să o închidă decât după ce se sui cu 
genunchii deasupra ei. Se trezi mulţumindu-i lui Dumnezeu 
că Baby LaVon cerea singură oliţa şi nu mai avea nevoie să 
se îngrijească de scutece. 

Charlie se întoarse în dormitor, de astă dată fugind cu 
adevărat. Îndesa încă în buzunarul din faţă al uniformei 
maronii bancnotele mototolite de unu şi cinci dolari luate 
din supieră. Sally o ridică pe Baby LaVon. Aceasta se trezise 
de tot, ar fi putut merge foarte bine şi singură, dar Sally 
prefera s-o ştie la ea în braţe. Se aplecă apoi şi culese şi 
sacoşa. 


— Unde melgem, tăticule? întrebă Baby LaVon. Eu 
dolmeam... 

— Baby poate să doalmă şi în maşină, o asigură Charlie, 
ridicând cele două valize. 

Breteaua de la costumul de baie fâlfâia. Din ochii 
bărbatului nu dispăruse încă privirea aceea albă şi fixă. O 
idee prinse contur tot mai limpede în mintea lui Sally, până 
ce ajunse aproape o convingere. 

— S-a petrecut un accident? şopti ea. Vai, Sfântă 
Fecioară şi Sfinte Iosif, aşa s-a întâmplat, nu mă înşel! Un 
accident. Chiar acolo. 

— Jucam o pasienţă, îi povesti el. Mi-am ridicat privirile 
şi-am văzut cum ceasul îşi schimbase culoarea, din verde se 
făcuse roşu. Am deschis monitorul. Sally, toţi erau... 

Făcu o pauză, văzând ochii mari ai lui Baby LaVon, în 
care, pe lângă lacrimi, strălucea şi o vie curiozitate. 

— Cei de acolo sunt cu toţii M-O-R-[-I, continuă el. Cu 
excepţia a unul sau doi, care s-au stins probabil şi ei între 
timp. 

— Ce înseamnă M-O-L-[-I, tăticule? 

— Nu are nicio importanţă, scumpa mea, îi răspunse 
Sally, având senzaţia că propria-i voce ajunge până la ea cu 
greu, venind din fundul unui canion adânc. 

Charlie înghiţi în sec. Avea senzaţia că i se rupsese ceva 
în gât. 

— În mod normal, totul ar fi trebuit să se închidă ermetic 
în momentul în care ceasul s-a înroşit. Există un computer 
Chubb care comandă tot ceea ce se petrece înăuntru; 
despre el se afirmă că nu greşeşte niciodată. Am văzut pe 
monitor ce se întâmplă şi m-am năpustit pe uşă. M-am 
gândit că afurisita mă va tăia în două. Ar fi trebuit să se 
închidă în clipa când ceasul şi-a schimbat culoarea; şi n-am 
habar de câtă vreme era deja roşu când l-am observat. Cert 
este că am ajuns aproape de parcare atunci când am auzit 
poarta închizându-se cu o bubuitură în urma mea. Dacă mai 


întârziam doar treizeci de secunde, aş fi şi acum închis în 
camera de controla turnului, ca o muscă într-un borcan. 

— Ce s-a întâmplat? Cum... 

— Habar n-am. Nici nu vreau să ştiu. lot ceea ce mă 
interesează este că i-a... că i-a U-C-I-S fulgerător. Dacă au 
nevoie de mine, trebuie să mă prindă. Este adevărat că 
primeam spor de periculozitate, dar în orice caz nu mă 
plătesc suficient ca să mă simt obligat să mai stau pe-aici. 
Vântul bate spre vest. Noi pornim spre est. Hai să mergem. 

Pe jumătate adormită încă, prinsă în ghearele unui vis din 
care nu mai reuşea să scape, femeia îl urmă pe alee, către 
Chevroletul lor vechi de cincisprezece ani, ce ruginea 
discret în bezna parfumată, de deşert, a nopţii californiene. 

Charlie aruncă valizele şi sacoşa pe bancheta din spate. 
Sally rămase un moment lângă uşa din dreapta, cu fetiţa în 
braţe, uitându-se către bungaloul unde locuiseră timp de 
patru ani. Atunci când se mutaseră, reflectă ea, Baby LaVon 
mai creştea încă înăuntrul pântecelui ei, scenele de joacă 
de-a calul aveau să vină mult mai târziu. 

— Hai, femeie! o îndemnă el. Urcă! 

Sally făcu aşa cum i se spusese. Maşina ieşi cu spatele, 
iar farurile ei măturară timp de o clipă faţada casei. 
Reflexia lor în ferestre părea imaginea unei bestii hăituite. 

Charlie se aplecase încordat asupra volanului, iar în 
lumina palidă a instrumentelor de bord i se zărea paloarea 
din obraji. 

— Dacă porţile bazei sunt închise, am să încerc să forţez 
ieşirea. 

Se vedea că vorbeşte serios. Femeia era convinsă de 
acest lucru. Simţi deodată cum i se înmoaie genunchii. 

Se dovedi că nu era nevoie de asemenea măsuri extreme. 
Porţile bazei erau larg deschise. Un paznic moţăia cu o 
revistă în mână. Celălalt nu se vedea; poate garda nici nu 
era dublată. Se aflau acum în zona exterioară a bazei, unde 
exista un garaj de vehicule convenţionale ale armatei. Ceea 


ce se întâmpla în centrul bazei nu-i interesa câtuşi de puţin 
pe băieţii aceştia. 

Mi-am ridicat privirile şi am văzut că ceasul îşi 
schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu. 

Sally se cutremură şi-i puse mâna pe picior. Baby LaVon 
adormise iarăşi. Charlie o atinse uşor şi-i spuse: 

— Totul va fi bine, draga mea. 

Când se iviră zorile, traversau Nevada mergând spre est, 
iar Charlie era scuturat mereu de tuse. 


CAPIAIN TRIPS 
CARTEA ÎNTÂI 
16 iunie - 4 iulie 1990 


L-am căutat pe doctor la telefon 

Și i-am zis doctore, doctore, te rog, 
Simt că mă clatin şi sunt amețit, 
Spune-mi, oare ce oi fi păţit? 

Nu cumva-i vreo maladie nouă? 


The Sylvers 
Dragă, poți să-l înţelegi pe iubitul tău? 
El e un om drept, 


Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău? 


Larry Underwood 


CAPITOLUL 1 


Staţia de benzină lexaco a lui Hapscomb se afla pe 
şoseaua US 93, chiar la nord de Arnette, un târg amărât cu 
patru străzi, la vreo sută şaptezeci de kilometri de Houston. 
În acea seară, toţi clienţii obişnuiţi erau de faţă, stând 
aşezaţi în preajma casei de marcaj din micul magazin, bând 
bere, discutând alene şi urmărind zborul fluturilor în 
lumina firmei imense. 

Staţia îi aparţinea lui Bill Hapscomb, prin urmare ceilalţi 
îi arătau tot respectul, cu toate că nu era decât un nătărău. 
S-ar fi aşteptat la aceleaşi onoruri dacă ar fi fost adunaţi în 
localul de afaceri al oricăruia dintre ei. Drept e că nu aveau 
aşa ceva. Arnette trecea prin vremuri grele. În 1980, oraşul 
avusese două industrii, o fabrică de produse din hârtie (mai 
ales obiecte utile pentru picnicuri şi petreceri în aer liber) 
şi o uzină unde se construiau calculatoare electronice. 
Acum, fabrica de hârtie fusese închisă, iar uzina era în 
dificultate - din câte se dovedise, calculatoarele puteau fi 
produse mult mai ieftin în Taiwan, exact ca televizoarele 
acelea portabile şi radiourile cu tranzistori. 

Norman Bruett şi 'lommy Wannamaker, care munciseră 
amândoi la fabrica de hârtie, trăiau din asistenţă socială, 
după ce le expirase perioada de ajutor de şomaj, cu o vreme 
în urmă. Henry Carmichael şi Stu Redman lucrau amândoi 
la uzina de calculatoare, însă nu depăşeau decât rareori 
treizeci de ore pe săptămână. Victor Palfrey era pensionar 
şi fuma ţigări din cele pe care ţi le răsuceşti singur, urât 
mirositoare, pentru că altele nu-şi permitea. 

— Uite care-i părerea mea, le zise Hap, punându-şi 
mâinile pe genunchi şi aplecându-se înainte. Ăştia ar trebui 
să tragă linie şi să bage-n mă-sa toată porcăria asta cu 
inflaţia. Să bage-n mă-sa datoria naţională. Avem şi 
tiparniţe, avem şi hârtie. Punem mâna şi tragem cincizeci 


de milioane de hârtii de câte o mie de dolari şi le dăm 
drumul în circulaţie, ca să aibă piaţă. 

Palfrey, care fusese mecanic până în 1984, era singurul 
dintre cei prezenţi cu suficient respect de sine ca să-i 
atragă atenţia lui Hap când o făcea prea de oaie cu 
idioţeniile lui. Pregătindu-şi pe îndelete încă una dintre 
ţigările lui puturoase, îi spuse: 

— Chestia asta nu ne-ar duce nicăieri. Dacă fac aşa ceva, 
ar fi exact ca la Richmond, în ultimii doi ani ai Războiului de 
Secesiune. În zilele acelea, când doreai o bucată de turtă 
dulce, îi dădeai brutarului un dolar de-al Confederaţiei, el îl 
punea peste turta dulce şi-ţi tăia o bucată având exact 
aceleaşi dimensiuni. Ştii, banii nu sunt decât simplă hârtie. 

— Cunosc pe unii care nu sunt de aceeaşi părere cu tine, 
îi răspunse Hap acru. Ridică de pe biroul lui un dosar 
unsuros, cu coperte din plastic roşu. Le sunt dator 
indivizilor ăstora. Şi au început să cam dea semne de 
nervozitate. 

Stuart Redman, poate cel mai tăcut om din Arnette, 
stătea pe unul dintre scaunele Woolco, din plastic crăpat, cu 
o cutie de bere Pabst în mână, privind pe fereastra mare a 
staţiei de benzină de-a lungul şoselei US 93. Stiu ştia ce 
înseamnă să fii sărac. Crescuse chiar aici, în oraş, fiind fiul 
unui dentist care murise când Stu avea şapte ani, lăsându-şi 
în urmă soţia şi alţi doi copii, în afară de Stu. 

Mama lui îşi găsise un serviciu la Red Ball Truck Stop, 
întreprindere de transporturi rutiere plasată chiar lângă 
Arnette - Stu ar fi putut să o vadă chiar din locul în care 
stătea acum, dacă n-ar fi ars în 1979. Câştiga suficient 
pentru ca ei patru să aibă ce mânca, nimic în plus. La vârsta 
de nouă ani, Stu se dusese la lucru, mai întâi la Rog Tucker, 
proprietarul lui Red Ball, unde ajuta la descărcatul 
camioanelor după programul de şcoală, pentru treizeci şi 
cinci de cenți pe oră, apoi la oborul de vite din Braintree, 
oraşul învecinat, unde, declarându-se mai mare decât era în 


realitate, fusese angajat ca salahor câte douăzeci de ore pe 
săptămână, în schimbul salariului minim. 

Stând şi ascultându-i pe Hap şi pe Vic Palfrey cum se 
ciondăneau în legătură cu banii şi felul lor misterios de a se 
evapora, îşi aduse aminte cum îi sângeraseră palmele, la 
început, din cauza şirurilor nesfârşite de cărucioare 
încărcate cu piei şi măruntaie cu care se lupta. Încercase 
să-şi ascundă mâinile de maică-sa, dar ea băgase de seamă, 
la mai puţin de o săptămână după ce începuse munca. 
Plânsese puţin din cauza asta, ea, care nu avea obiceiul să 
bocească prea uşor. Dar nu-i ceruse să renunţe la slujbă. Ea 
ştia care-i situaţia. Era o realistă. 

Tăcerea lui se datora în parte faptului că nu avusese 
prieteni, şi nici timp de ei. Avea şcoala, apoi venea munca. 
Fratele lui cel mai mic, Dev, murise de pneumonie în anul în 
care intrase el la oborul de vite, iar Stu nu îşi revenise 
niciodată deplin după şocul suferit atunci. Din cauza 
sentimentului de vinovăţie, presupunea el. Pe Dev îl iubise 
cel mai tare... dar dispariţia lui însemnase şi o gură mai 
puţin de hrănit. 

În liceu descoperise fotbalul, iar maică-sa îl îndemnase să 
se ţină de sport, chiar dacă din cauza asta trebuia să-şi 
reducă numărul orelor de muncă. 

— Ţine-te de fotbal, îl îndemna ea. Numai sportul te 
poate scoate de aici, Stuart. Nu renunţa. Gândeşte-te la 
Eddie Warfield. 

Eddie Warfield era un erou local. Provenea dintr-o familie 
chiar mai săracă decât a lui Stu, se acoperise de glorie în 
postul de quaterback al echipei liceului din regiune, 
mersese mai departe, la Universitatea Texas A&M, datorită 
unei burse sportive, apoi făcuse parte timp de zece ani din 
echipa Green Bay Packers, de cele mai multe ori fiind 
rezervă a conducătorului de joc, cu excepţia câtorva partide 
memorabile, când jucase de la începutul meciului. Eddie 
era acum proprietarul unui lanţ de restaurante fast-food 
din vestul şi sud-vestul Statelor Unite, iar în Arnette 


devenise un mit. Aici, când pronunţai cuvântul „succes”, te 
gândeai automat la Eddie Warfield. 

Stu nu era quarterback şi nici nu se putea compara cu 
Eddie Warfield. Totuşi, atunci când îşi începuse penultimul 
an de liceu se părea că ar fi existat şansa să capete, 
luptând, o mică bursă sportivă... apoi mai erau şi 
programele de muncă şi studiu, iar consilierul îndrumător 
al şcolii îi vorbise despre programul de împrumuturi în 
virtutea NDEA. 

Apoi mama lui se îmbolnăvise şi nu mai fusese în stare să 
muncească. Era vorba de un cancer. Cu două luni înainte de 
a absolvi liceul, ea murise, lăsându-l pe Stu să se îngrijească 
de Bryce, fratele mai mic. Stu refuzase atunci bursa 
sportivă ce i se oferise şi se angajase la fabrica de 
calculatoare. În cele din urmă, Bryce, cu trei ani mai mic 
decât Stu, fusese cel care reuşise să dea lovitura. El se afla 
acum la Minnesota, analist de sistem la IBM. Nu-i scria prea 
des, iar ultima oară îl văzuse pe Bryce la înmormântare, 
după moartea soţiei lui Stu - răpusă de exact aceeaşi formă 
de cancer care pusese capăt şi vieţii mamei lui. Se gândi că 
poate şi Bryce ar fi trebuit să fie urmărit de un sentiment 
de vină... că şi lui ar putea să-i fie puţin ruşine din cauză că 
din fratele lui nu se alesese decât un banal băiat de gaşcă 
dintr-un oraş texan muribund, care-şi petrecea zilele în 
uzina de calculatoare şi serile fie la Hap, fie dincolo, la 
cârciuma Indian Head, unde se bea bere Lone Star. 

Căsnicia fusese perioada cea mai bună, dar nu durase 
decât optsprezece luni. Tânăra lui soţie purtase în pântece 
un singur copil, întunecat la piele şi atins de aceeaşi 
maladie mortală. Asta se întâmplase cu patru ani în urmă. 
De atunci, se gândise mereu să plece din Arnette, să caute 
un tărâm mai bun, dar uriaşa inerție, specifică oraşelor 
Mici, îl ţintuise locului - cântecul moale, de sirenă, al 
locurilor familiare, al figurilor familiare. Era foarte iubit în 
Arnette, iar Vic Palfrey îi adusese odată un suprem 
compliment, afirmând că este un „Lip Nemaipomenit”. 


În timp ce Vic şi Hap suceau problema lor pe toate feţele, 
pe cer se mai distingea o urmă de amurg, dar pământul 
fusese cuprins de umbre. US 93 nu mai era străbătut decât 
de puţine maşini, acesta fiind unul dintre motivele pentru 
care Hap rămăsese cu atâtea note neplătite. Însă, constată 
Stu, chiar în acel moment venea o maşină. 

Se afla încă departe, cam la o jumătate de kilometru, iar 
ultimele raze de lumină ale zilei făceau să lucească stins 
cele câteva piese cromate ce-i mai rămăseseră. Stu avea 
ochi ageri şi-şi dădu imediat seama că era vorba de un 
Chevrolet foarte vechi, poate din '75, cu luminile stinse, 
mergând cu cel mult douăzeci şi cinci de kilometri la oră, 
şerpuind pe drum în toate părţile. În afară de el, nu-l mai 
văzuse altcineva. 

— Uite, să presupunem că tu ai de plată o ipotecă pentru 
staţia asta, spunea Vic, care se ridică, să zicem, la cincizeci 
de dolari pe lună. 

— Păi să ştii că e mult mai mult de atât. 

— Bine, bine, însă pentru demonstraţie, să zicem că e de 
cincizeci. Şi să mai presupunem că guvernul federal a făcut 
aşa cum pretinzi tu, a tipărit un camion de bani. Păi atunci, 
tipii de la bancă s-ar răzgândi şi ţi-ar cere o sută şi 
cincizeci. lar ţie ţi-ar merge la fel de rău. 

— Corect, adăugă şi Henry Carmichael. 

Hap se uită la el enervat. Întâmplător ştia că Hank luase 
obiceiul să scoată sticle de Coca-Cola din aparat fără să 
pună banii jos, ba mai mult, Hank ştia că el ştie, prin 
urmare dacă Hank voia neapărat să ia partea cuiva, 
considera că s-ar fi cuvenit să ţină cu el. 

— Nu e neapărat nevoie să se întâmple aşa cum zici tu, 
declară Hap cu toată greutatea şi profunzimea pe care i le 
dădeau cei nouă ani ai lui de şcoală şi începu să şi explice 
de ce. 

Stu, care nu înţelegea decât că sunt la mare strâmtoare 
şi nu-şi bătea capul mai mult, ignoră cu totul cuvintele lui 
Hap şi urmări cum maşina îşi croia nesigur drum spre ei. 


După părerea lui Stu, n-avea cum să ajungă prea departe. 
Trecu dincolo de linia albă şi stârni colbul din marginea 
opusă a şoselei cu roţile din stânga. Acum se întorsese 
iarăşi, merse puţin pe partea cuvenită, apoi fu cât pe ce să 
se răstoarne în şanţ. Pe urmă, ca şi cum şoferul şi-ar fi ales 
drept reper marea firmă luminată Ilexaco, o coti spre aleea 
ce ducea spre aceasta, ca un proiectil ajuns spre capătul 
traiectoriei. Stu auzea de acum bine bătaia obosită a 
motorului, gâlgâitul sufocat al carburatorului pe moarte şi 
ţacănitul supapelor care funcționau aiurea. Nu nimeri 
prima intrare şi sări peste trotuar. Tuburile fluorescente de 
deasupra pompelor se reflectau în parbrizul murdar al 
maşinii şi era greu să vezi ce se petrece înăuntru; Stu 
distinse totuşi silueta vagă a şoferului clătinându-se moale 
odată cu şocul. Maşina nu dădea niciun semn c-ar vrea să 
încetinească, înaintând constant cu cei douăzeci şi cinci de 
kilometri la oră. 

— Aşadar, eu îţi zic că dac-ar fi mai mulţi bani în 
circulaţie, ai fi... 

— Ai face bine să închizi pompele, Hap, îi spuse Stu cu 
blândeţe. 

— Pompele? Cum? 

Norm Bruett se întoarse şi privi pe fereastră. 

— Isuse Cristoase! exclamă el. 

Stu se ridică de pe scaun, se întinse peste Tommy 
Wannamaker şi Hank Carmichael şi stinse dintr-o singură 
mişcare toate cele opt comutatoare, câte patru cu fiecare 
mână. Din această cauză rămase singurul care nu văzu cum 
Chevroletul loveşte pompele de benzină de pe una dintre 
insule, retezându-le ca pe nişte popice. 

Intră în ele cu o încetineală ce sugera caracterul 
implacabil şi oarecum măreț al loviturii. A doua zi, lommy 
Wannamaker jură la Indian Head că stopurile nu se 
aprinseseră nici măcar o clipă. Maşina îşi văzuse 
netulburată de drumul ei, cam cu douăzeci şi cinci de 
kilometri la oră, precum carele alegorice în timpul paradei 


Turneul Rozelor. Şasiul se frecă de insula de beton, scoțând 
un zgomot strident, iar când se izbiră şi roţile, toată lumea 
în afară de Stu văzu cum capul şoferului se bălăbăne fără 
vlagă şi loveşte parbrizul, pe care apăru imediat spărtura în 
formă de stea. 

Maşina sări ca un câine bătrân care a luat un şut în 
coaste şi mătură pompa pentru benzină premium, care se 
desprinse din postament şi se rostogoli mai încolo, 
răspândind în jur câţiva stropi. Ajutajul se desprinse şi el 
din furtun şi căzu pe jos, sclipind în lumina tuburilor 
fluorescente. 

Toată lumea văzu şi scânteile provocate de ţeava de 
eşapament a maşinii la contactul cu cimentul, iar Hap, care 
văzuse explozia unei benzinării din Mexic, îşi acoperi 
instinctiv ochii, ferindu-se de mingea de foc care se aştepta 
să apară. Însă spatele automobilului se răsuci şi căzu de pe 
insulă în partea dinspre clădirea benzinăriei. Botul se 
înfipse în pompa de benzină fără plumb, doborând-o cu un 
zdrăngănit de table goale. 

Chevroletul îşi încheie tacticos rotația de 360 de grade, 
lovind iarăşi insula, de această dată cu latul. Partea din 
spate se căţără peste bordură şi puse la pământ pompa de 
benzină regular. Apoi îşi găsi în sfârşit liniştea, smucind în 
urma ei pentru ultima oară toba de eşapament ruginită. 
Distrusese cele trei pompe de benzină de pe insula cea mai 
apropiată de şosea. Motorul se mai învârti cu greu câteva 
secunde, apoi se stinse. Tăcerea ce se lăsase era atât de 
neaşteptată, încât îţi provoca un soi de nelinişte. 

— Sfinte Sisoe, spuse Tommy Wannamaker, cu respiraţia 
tăiată. Sare în aer, Hap? 

— Dacă era să sară, se întâmpla până acum, spuse Hap. 

Se ridică apoi în picioare, lovind cu umărul raftul cu hărţi 
şi împrăştiindu-le. 'lexas, New Mexico şi Arizona, care 
încotro. Hap era fericit, în modul lui precaut. Pompele erau 
asigurate, iar ratele le plătise la zi. Mary insistase să facă 
asigurarea, înainte de orice. 


— Tipul trebuie să fie foarte beat, zise Norm. 

— Am urmărit tot timpul stopurile, comentă lommy, cu 
vocea ascuţită de emoție. Nu s-au aprins nici măcar o 
singură dată. Sfinte Cristoase! Dacă ar fi mers cu nouăzeci 
la oră, am fi fost morţi cu toţii. 

Se grăbiră să iasă din oficiu, cu Hap în frunte şi Stu în 
urma plutonului. Hap, Tommy şi Norm ajunseră lângă 
maşină în acelaşi timp. Se simţea mirosul de benzină şi se 
auzea ticăitul discret, ca de ceas, al motorului care se 
răcea. Hap deschise portiera şoferului, iar omul de la volan 
se întinse pe jos ca un sac de bulendre vechi. 

— Fir-ar afurisit! strigă Norm Bruett. 

Apucă să se întoarcă cu spatele, îşi strânse burta lui mare 
şi începu să verse. Nu din cauza omului care căzuse din 
maşină (de altfel, Hap îl prinsese înainte de a se prăbuşi pe 
pavaj), ci a putorii ce se răspândea din interior, un amestec 
de duhori grele de sânge, materii fecale, vomă şi 
putreziciune umană. Un miros înfiorător, de boală şi 
moarte. 

Hap îl apucă imediat pe şofer de subsuori şi-l târî departe 
de maşină. Tommy se grăbi să-i ridice picioarele şi cei doi îl 
transportară până în clădire. În lumina lămpilor de 
deasupra, feţele lor arătau verzui şi indignate. Hap uitase 
cu totul de banii ce i se cuveneau de pe urma asigurării. 

Ceilalţi se uitară în maşină, apoi Hank se răsuci pe 
călcâie, cu o mână la gură şi cu degetul mic în sus, de parc- 
ar fi ridicat paharul şi s-ar fi pregătit să rostească un toast. 
Fugi spre capătul dinspre nord al staţiei şi dădu şi el la 
boboci. 

Vic şi Stu cercetară o vreme interiorul maşinii, se uitară 
unul la celălalt, apoi îşi îndreptară din nou privirile spre 
scena dinăuntru. Pe locul pasagerului stătea o tânără 
femeie cu rochia ridicată până la coapse. De ea se sprijinea 
un copil, băiat sau fată, cam de trei ani. Amândoi erau 
morţi. Gâturile li se umflaseră ca nişte imense tuburi, iar 
carnea din acele locuri căpătase o nuanţă neagră-purpurie, 


ca de vânătaie. Carnea le era tumefiată şi pe sub ochi. După 
cum povesti Vic mai târziu, arătau ca jucătorii de baseball 
care se mânjesc cu funingine pe obraji ca să nu le lucească. 
Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol. Femeia ţinea 
mâna copilului. Din nas li se scurseseră valuri de 
mucozităţi, care apoi se întăriseră. În jur bâzâiau muşte, se 
aşezau pe scursori, le intrau şi le ieşeau din gurile deschise. 
Stu făcuse războiul, însă nu văzuse niciodată vreo imagine 
mai mizerabilă decât asta. Nu-şi puteau dezlipi privirile de 
mâinile lor împreunate. 

El şi Vic se traseră simultan înapoi, apoi îşi aruncară 
priviri goale. Porniră spre clădire. Îl văzură înăuntru pe 
Hap, care ţipa ceva în receptor, la telefonul public. Norm 
venea spre staţie în spatele lor, aruncând din când în când 
priviri peste umăr. Portiera din dreptul şoferului rămăsese 
căscată. De oglinda retrovizoare atârna o pereche de 
botoşei. 

Hank stătea lângă uşă, frecându-se la gură cu o batistă 
murdară. 

— Isuse, Stu, murmură el trist, iar Stu îi răspunse 
clătinând din cap. 

Hap puse receptorul în furcă. Şoferul maşinii zăcea pe 
podea. 

— Salvarea soseşte în zece minute. Crezi că sunt?... 
întrebă el, făcând semn cu degetul mare spre maşină. 

— Sunt morţi, poţi să fii sigur, îi confirmă Vic. Figura lui 
ridată se îngălbenise şi, încercând să-şi răsucească o ţigară, 
răspândi tutunul peste tot. Sunt cele mai moarte persoane 
pe care le-am văzut vreodată. 

Căută spre Stu, care dădu din cap şi-şi puse mâinile în 
buzunare, cuprins de greață. 

Bărbatul întins la pământ scoase un geamăt profund din 
gât şi atunci toţi îşi îndreptară atenţia spre el. Fiind evident 
că necunoscutul vorbea, sau în orice caz încerca din 
răsputeri să zică ceva, Hap îngenunche lângă el, 
considerând de datoria lui să facă acest lucru. 


Era limpede că omul trecea prin aceleaşi suferinţe pe 
care le înduraseră femeia şi copilul din maşină. Nasul îi 
curgea abundent, iar în respiraţie i se auzea şi un zgomot 
subacvatic ciudat, un soi de gâlgâit venind din piept. Pielea 
de sub ochi se umfla, însă nu era încă neagră, avea doar o 
tentă purpurie, ca de vânătaie. Gâtul părea foarte gros, iar 
carnea umflată formase două bărbii suplimentare. Avea 
febră mare; dacă te apropiai de el te simţeai ca pe 
marginea unei gropi umplute cu mangal, pregătită pentru 
fripturi. 

— Câinele, mormăi el. l-aţi dat drumul câinelui? 

— Domnule, îi spuse Hap, atingându-l cu blândeţe. Am 
chemat ambulanţa. Ai să te faci bine. 

— Cadranul ceasului s-a făcut roşu, gâfâi omul de pe 
podea. 

Fu cuprins apoi de o criză de tuse, de un şir nesfârşit de 
horcăieli chinuitoare care răspândiră jur-împrejur sfori 
groase de mucozităţi. Hap se trase înapoi, strâmbându-se 
disperat. 

— Poate ar fi mai bine să-l întoarcem cu faţa în jos, 
propuse Vic. E-n primejdie să se sufoce. 

Dar înainte să-şi poată pune în aplicare planul, tusea se 
domoli, înlocuită fiind de o respiraţie inegală, ca de foale. 
Omul clipi încet din ochi şi-i privi pe cei adunaţi în jur. 

— Unde... suntem? 

— În Arnette, îi răspunse Hap. Benzinăria Texaco a lui Bill 
Hapscomb. Mi-ai dărâmat nişte pompe. Adăugă apoi, cu 
grabă: E-n regulă. lera asigurate. 

Bărbatul încercă să se ridice de la pământ, dar fără 
succes. Trebui să se mulţumească să-şi aşeze mâna pe 
braţul lui Hap. 

— Soţia mea... fetiţa mea... 

— Sunt bine, îi zise Hap, zâmbind idiot. 

— Se pare că a dat peste mine o boală teribilă. Fiecare 
respiraţie a omului era însoţită de o horcăială groasă. Şi ele 
erau bolnave. De când am plecat, acum două zile. Salt Lake 


City... Ochii i se închiseră încet. Bolnave... cred că nu ne-am 
mişcat suficient de repede, până la urmă... 

Din depărtări ajunse la ei, din ce în ce mai aproape, 
sunetul tânguitor al sirenei Ambulanţei Voluntarilor din 
Arnette. 

— O, Doamne, oftă Tommy Wannamaker. 

Ochii bolnavului tremurară şi se deschiseră iarăşi, iar de 
această dată trădau o grijă acută şi intensă. Se luptă din 
nou să se ridice. Sudoarea i se scurgea pe obraji. Se agăţă 
de Hap. 

— Sally şi Baby LaVon sunt bine? 

Din gură îi săreau picături de salivă, iar Hap simţea 
căldura teribilă pe care o radia. Omul era bolnav, pe 
jumătate nebun şi puţea îngrozitor, amintindu-i lui Hap de 
duhoarea pe care o răspândesc preşurile pe care dorm 
câinii bătrâni. 

— Sunt bine, insistă el, puţin prea pătimaş. le rog să... te 
întinzi şi să stai liniştit, bine? 

Bărbatul se întinse la loc. Respirația lui devenise şi mai 
aspră. Hap şi Hank îl ajutară să se întoarcă pe o parte şi 
păru să respire ceva mai uşor. 

— Până ieri seară, m-am simţit destul de bine. Tuşeam, în 
rest nu aveam nimic. Dar astă-noapte m-am trezit bolnav. 
Nu am plecat destul de repede. Baby LaVon e bine? 

Era tot mai dificil să-l înţelegi, iar ultimele cuvinte se 
transformară într-o bolboroseală. Sirena salvării se auzea 
tot mai aproape. Stu se apropie de fereastră, ca să-i 
urmărească sosirea. Ceilalţi rămaseră adunaţi în cerc, în 
jurul bărbatului de pe podea. 

— Ce-o fi având, Vic, ai idee? întrebă Hap. 

Vic clătină din cap. 

— Habar n-am. 

— Poate li se trage de la ce-au mâncat, spuse Norm 
Bruett. Maşina are număr de California. Probabil c-or fi 
mâncat în tot felul de locuri, la margine de drum, cum se 


întâmplă. Poate au dat peste un hamburger stricat. Se mai 
întâmplă. 

Ambulanţa apăru în viteză, ocoli maşina accidentată şi se 
opri între aceasta şi uşa staţiei. Lumina roşie de deasupra 
se rotea nebuneşte. În jur domnea un întuneric deplin. 

— Dă-mi mâna şi te trag şi pe tine aici, sus! ţipă pe 
neaşteptate bărbatul, apoi căzu iarăşi în muţenie. 

— Intoxicaţie cu un aliment oarecare, spuse Vic. Mda, s- 
ar putea să fie aşa. Sper să fie asta, pentru că... 

— Pentru că? spuse Hank. 

— Pentru că, altfel, ar putea fi ceva contagios. Vic se uită 
la ceilalţi, tulburat. Am văzut nişte cazuri de holeră în 1958, 
eram lângă Nogales şi arătau cam tot aşa. 

În încăpere intrară trei bărbaţi, împingând o targă. 

— Hap, începu unul dintre ei. Ai mare baftă că n-ai 
pornit-o spre cer, cu fundul ăla al tău afurisit cu tot. Asta-i 
băiatul, da? 

Le făcură loc să treacă - Billy Verecker, Monty Sullivan, 
Carlos Ortega, oameni pe care-i cunoşteau foarte bine. 

— Mai sunt două persoane în maşină, zise Hap, trăgându- 
Il pe Monty deoparte. O femeie şi-o fetiţă. Amândouă 
moarte. 

— Dumnezeule mare! Eşti sigur? 

— Mda. Dar el nu ştie. Îl duci la Braintree? 

— Cred că da. Monty se uită la el, descumpănit. Şi cu cele 
două din maşină ce fac? Nu ştiu cum să procedez, Hap. 

— Stu ar putea telefona la sediul poliţiei. V-ar deranja 
dacă vin şi eu cu voi? 

— Pe naiba. 

Aşezară omul pe targă şi, în timp ce-l scoteau afară, Hap 
se apropie de Stu. 

— Îl însoțesc pe tip până la Braintree. N-ai vrea să suni la 
poliţie? 

— Sigur că da. 

— Şi la Mary. Telefonează-i şi spune-i ce s-a întâmplat. 

— Okay. 


Hap ieşi şi se urcă în ambulanţă. Billy Verecker închise 
uşile în urma lui şi apoi îi strigă pe ceilalţi doi. Aceştia se 
holbau în interiorul automobilului, cu un amestec de groază 
şi fascinaţie. 

Peste doar câteva momente, salvarea plecă în trombă, cu 
sirena pusă în funcţiune, aruncând palide pulsaţii sângerii 
asupra aleii ce ducea spre staţie. Stu se duse la telefon şi 
introduse o fisă de douăzeci şi cinci de cenți. 


Bărbatul muri pe drum, când nu mai rămăseseră decât 
treizeci de kilometri până la spital. Mai gâfâi odată, gâlgâit 
şi sufocat, expiră, trase încă puţin aer, scurt, şi gata. 

Hap scoase portofelul omului din buzunarul de la spate 
şi-l cercetă. Şaptesprezece dolari bani gheaţă. Un carnet de 
conducere emis în California pe numele Charles D. 
Campion. O legitimaţie de armată şi fotografii ale soţiei şi 
fiicei, într-o învelitoare din plastic. Hap evită să se uite la 
poze. 

Puse portofelul la loc în buzunarul celui decedat şi-i 
spuse lui Carlos să oprească sirena. Ceasul arăta 9:10. 


CAPITOLUL 2 


Din oraşul de coastă Ogunquit, statul Maine, pornea spre 
largul Atlanticului un dig lung, construit din piatră. Astăzi, 
digul îi sugera lui Frannie Goldsmith un deget cenuşiu şi 
acuzator; îşi puse maşina în parcarea publică şi-l văzu pe 
Jess stând chiar la capătul digului, o simplă siluetă în 
soarele  după-amiezii. Pescăruşii se zbăâteau şi ţipau 
deasupra lui, iar priveliştea îi amintea de un tablou în cel 
mai pur stil New England; se îndoia că vreun pescăruş va 
îndrăzni să strice impresia, lansând asupra imaculatei 
cămăşi albastre din poplin a lui Jess Rider un găinaţ alb. 
Păi, doar era poet în activitate. 

Ştia că este Jess, pentru că bicicleta lui cu zece viteze era 
prinsă cu lacăt de grilajul metalic din spatele gheretei 
pentru paznicul parcării, Gus cel chel şi gras. Acesta îi ieşi 
în întâmpinare, ca de obicei. Taxa pentru cei veniţi din afară 
era un dolar de maşină, dar Gus ştia prea bine că ea stă în 
oraş, fără să mai fie nevoie să se uite la abţibildul lipit în 
colţul parbrizului, pe care scria REZIDENTI. Fran venea 
adesea în locul acesta. 

Păi să ştii că vin des, se gândi ea. De fapt, tot aici, pe 
plajă, am rămas şi însărcinată, taman cu vreo patru metri 
peste linia la care ajunge fluxul maxim. Dragă Boţule, tu ai 
fost conceput pe litoralul minunat din Maine, cu patru metri 
peste nivelul de flux maxim şi cu cincisprezece metri la est 
de dig. Locul este marcat cu un X. 

Gus ridică mâna, făcându-i un semn de salut. 

— Prietenul dumitale e chiar la capătul digului, 
domnişoară Goldsmith. 

— Mulţumesc, Gus. Cum merg afacerile? 

Îi răspunse cu un zâmbet şi un gest către parcare, în care 
erau cam douăzeci de maşini, majoritatea cu abţibilduri de 
culoare albastră şi albă, identice cu alei. 


— Nu prea mişcă, e prea devreme, îi răspunse el. Era 17 
iunie. Ai să vezi, peste două săptămâni, oraşul o să înceapă 
să câştige bani de pe urma noastră. 

— Sunt sigură. Asta dacă nu-i şterpeleşti chiar pe toţi. 

Gus începu să râdă şi se întoarse la el în dugheană. 

Frannie se sprijini cu o mână de tabla caldă a maşinii, îşi 
scoase pantofii de tenis şi-şi puse în picioare o pereche de 
papuci de plajă din cauciuc. Frannie era o fată înaltă, cu 
părul castaniu, căzând până la jumătatea bluzei ei de 
culoare galbenă. O tipă bine. Picioare lungi, care-i atrăgeau 
priviri pline de admiraţie. Material de lux, acesta era 
termenul pe care-l foloseau băieţii atunci când erau între ei, 
din câte ştia ea. Nu puţini fuseseră cei cărora le vrăjise 
inima. Miss 1990 a colegiului unde învăţa. 

Apoi râse în sinea ei, cu amărăciune, de situaţia în care 
se găsea. le porţi de parcă ar fi cine ştie ce veste 
nemaipomenită, îşi zise ea. Capitolul Şase: Hester Prynne îi 
mărturiseşte pastorului Dimmesdale vestea sosirii iminente 
pe lume a lui Pearl. Ce-i drept, el nu se compara cu pastorul 
Dimmesdale. El era Jess Rider, în vârstă de douăzeci de ani, 
adică mai mic cu un an decât eroina noastră, Micuţa Fran. 
Student la colegiu şi poet în plină activitate. Ceea ce se 
putea deduce din cămaşa lui albastră imaculată, de poplin. 

Se opri la marginea nisipului, simțind cum căldura 
binefăcătoare i se răspândeşte în tălpi, chiar şi prin 
cauciucul papucilor. Silueta de la capătul digului făcea în 
continuare mişcări din care se ghicea că aruncă pietricele 
în apă. Ceea ce-i trecea ei acum prin minte era mai degrabă 
neliniştitor decât amuzant. Nu se îndoia că poziţia lui era 
studiată. Lord Byron, singur, dar netemător. Stând în 
singurătate şi izolare şi căutând spre oglinda învolburată a 
mării, ce se întindea până hăt, în Anglia. Dar eu, cel exilat, 
nu voi putea nicicând... 

Draci bălțaţi! 

Nu o tulbura atât gândul, cât diagnosticul pe care-l 
punea stării de spirit prin care trecea. Tânărul domn pe 


care presupunea că-l iubeşte se afla acolo, iar ea îi râdea pe 
la spate, caricaturizându-l. 

Porni de-a lungul digului, călcând grijuliu şi cu graţie 
peste stânci şi crevase. Acest dig vechi făcuse parte dintr- 
un sparge-val. Dar majoritatea navelor acostau acum la 
capătul sudic al localităţii, unde existau trei porturi pentru 
vase de agrement şi şapte moteluri, nişte spelunci cu un 
dever nebun toată vara. 

Păşea încet, străduindu-se, pe cât era în stare, să se 
obişnuiască cu gândul că amorul ei trecuse, în aceste 
unsprezece zile de când se ştia „uşor borţoşică”, după cum 
se exprimase Amy Lauder. Păi, doar el o adusese în halul 
ăsta, nu? 

Însă în niciun caz nu se putea spune că este singurul 
vinovat. Pe deasupra, ea luase şi pilula. Asta fusese cea mai 
simplă figură din lume. Se dusese la cabinetul medical al 
căminului şi-i turnase doctorului gogoşi că avea dureri la 
menstruaţie şi tot felul de iritaţii penibile pe piele, iar el îi 
scrisese o reţetă. De fapt, îi dăduse gratis pilule pentru o 
lună. 

Se opri din nou; acum se afla în mijlocul apelor, iar 
valurile se spărgeau de ambele părţi ale digului. Îi trecu 
prin minte că medicii din cabinetele de acest fel auzeau 
probabil poveşti despre menstruaţii dureroase şi prea 
multe coşuri cam tot atât de des pe cât aveau farmaciştii 
ocazia să afle că „trebuie să cumpăr neapărat 
prezervativele astea pentru frati-miu” - din ce în ce mai des 
în ultima vreme. Ar fi putut la fel de bine să se ducă la el şi 
să-i zică: „Vreau nişte pilule. Am de gând să mă fut.” Îi 
venise vremea. De ce să fie timidă? Cercetă spatele lui Jesse 
şi oftă. Pentru că timiditatea riscă să devină un stil de viaţă. 
Porni iarăşi la drum. 

În orice caz, pilula nu-şi făcuse efectul. Cineva din 
serviciul de control al calităţii de la fabrica aia străveche din 
Ovril adormise în faţa comenzilor. Fie asta, fie uitase ea să- 
şi ia o pilulă, iar apoi uitase că uitase. 


Se apropie de el pe furiş şi-i puse brusc ambele mâini pe 
umeri. 

Jess, care ţinea pietricelele cu mâna stângă şi le arunca 
în apele Atlanticului cu dreapta, scoase un țipăt şi nu ştiu 
cum să se ridice mai repede în picioare. Pietrele se 
răspândiră peste tot şi era cât pe ce s-o arunce pe Frannie 
în apă. Şi el se salvă cu greu de la un plonjon cu capul 
înainte. 

Ea nu se putu abţine, izbucni în râs şi se trase înapoi cu 
mâinile ridicate la gură, în timp ce el se răsuci furios pe 
călcâie; era un tânăr solid, cu părul negru, ochelari din 
sârmă aurie şi trăsături obişnuite care, spre veşnica 
nemulţumire a lui Jess, nu reuşeau să reflecte pe deplin 
sensibilitatea din sufletul lui. 

— M-ai speriat îngrozitor! urlă el. 

— Vai, Jess, chicoti ea, vai, Jess, îmi pare rău, dar a fost 
aşa de nostim, a fost nemaipomenit de nostim. 

— Era să cădem în apă, spuse el nervos, făcând un pas 
spre ea. 

În compensație, Fran se retrase tot cu un pas, se 
împiedică de o stâncă şi căzu cu toată greutatea. Fălcile i se 
ciocniră violent, prinzându-i limba între dinţi - infernală 
durere! - şi râsul i se curmă imediat, de parcă sunetul ar fi 
fost retezat de o lamă. Simplul fapt că tăcuse atât de brusc 
- poţi să mă închizi ca pe un radio - i se păru extraordinar 
de nostim şi se puse din nou pe chicotit, cu toate că limba îi 
sângera, iar din ochi îi curgeau lacrimi de durere. 

— Frannie, te simţi bine? 

Îngenunche lângă ea, îngrijorat. 

Îl iubesc cu adevărat, se gândi ea, simțindu-se mai 
uşurată. 

— Nu cumva te-ai rănit, Fran? 

— Doar mândria mea a avut de suferit, spuse ea, 
permițându-i s-o ajute să se ridice. Şi mi-am muşcat limba. 
Vezi? 


Scoase limba spre el, aşteptându-se ca gestul să fie 
răsplătit cu un zâmbet, dar el se încruntă. 

— Doamne, Fran, dar sângerezi rău. 

Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi îi aruncă o 
privire nehotărâtă. Apoi vâri batista la loc. 

O bântui imaginea lor, mergând mână în mână către 
parcare, doi tineri îndrăgostiţi sub soarele fierbinte al verii, 
iar ea ţinând între dinţi batista lui. Apoi făcându-i cu mâna 
paznicului zâmbitor şi amabil, spunându-i: Hămâi-hu-bihe- 
Guh. 

O bufni iarăşi râsul, chiar dacă limba o durea cu adevărat 
şi avea în gură gustul acela de sânge, care îi dădea o vagă 
senzaţie de greață. 

— Uită-te în partea cealaltă, îi spuse ea înţepată. Am să 
fac un gest urât. 

Zâmbind uşor, îşi acoperi ochii cu un gest teatral. 
Sprijinindu-se într-un braţ, se aplecă dincolo de marginea 
digului şi scuipă - roşu-aprins. Ptiu! Şi iarăşi. Şi încă o dată. 
În sfârşit i se păru că a reuşit să se curețe şi se uită în jur, 
surprinzându-l că o priveşte printre degete. 

— Scuză-mă. Sunt aşa de proastă! 

— Nu, spuse Jesse, deşi tonul trăda contrariul. 

— N-ai vrea să mergem la o îngheţată? îi propuse ea. Tu 
conduci. Eu fac cinste. 

— De acord. 

Se sculă de jos şi o ajută şi pe ea să se ridice. Fran scuipă 
iarăşi în apă. Roşu-aprins. 

— Sper că nu mi-am retezat o bucăţică din limbă, ce 
crezi? întrebă ea temătoare. 

— Habar n-am, îi răspunse Jess în glumă. Ai simţit să fi 
înghiţit ceva? 

— Nu văd nimic de râs, zise ea revoltată, punându-şi o 
mână la gură. 

— Aşa e, îmi pare rău. Pur şi simplu te-ai tăiat puţin, 
Frannie. 

— Există şi artere în limbă? 


Mergeau pe dig ţinându-se de mână, oprindu-se din când 
în când pentru ca ea să scuipe. Roşu-aprins. Nu mai avea de 
gând să înghită porcărie din aia, nu, nu! 

— Nu. 

— Bine. 

Îl strânse de mână şi-i zâmbi încrezătoare. 

— Sunt însărcinată. 

— Zău? Foarte bine. Ştii pe cine am văzut în Port... 

Se opri în loc şi o măsură, iar privirea lui deveni deodată 
fermă şi foarte, foarte precaută. Fata simţi cum i se frânge 
inima, văzând prudenţa aceea din ochii lui. 

— Cum ai spus? 

— Sunt însărcinată. 

Îi zâmbi senin şi scuipă peste marginea digului. Roşu- 
aprins. 

— Ce glumă bună, Frannie, îngăimă el nesigur. 

— Nu-i glumă. 

Rămase cu privirile îndreptate asupra ei. După o vreme, 
porniră mai departe. Când traversară parcarea, Gus ieşi şi 
le făcu un semn amical. Frannie îi răspunse. La fel şi Jess. 

Se opriră la bufetul Dairy Queen de pe şoseaua US 1. 
Jess îşi luă o Coca-Cola, din care sorbea gânditor la volanul 
maşinii ei, un Volvo. Fran îl pusese să-i ia o îngheţată 
Banana Boat Supreme, iar acum stătea rezemată de 
portieră, lăsând o distanţă de aproape un metru între ei, 
mâncând alune, zeamă de ananas şi frişcă, surogat Dairy 
Queen. 

— Ştii, îi zise ea, frişca asta făcută de D.Q. constă mai ales 
din bule de aer. Ştiai chestia asta? Cei mai mulţi habar n-au. 

Jess o măsura în tăcere. 

— Pe bune, continuă ea. Maşinile alea care fac îngheţată 
nu sunt în realitate decât nişte aparate gigantice de produs 
baloane. De-asta şi pot cei de la Dairy Queen să-şi vândă 
îngheţata atât de ieftin. Am primit nişte materiale despre 
asta la cursul de teorie a afacerilor. Există tot felul de 
metode de a-l jumuli pe cumpărător. 


Jess continua s-o privească tăcut. 

— Iar dacă ai chef să mănânci o îngheţată adevărată, 
trebuie să cauţi în cu totul alt loc, cum ar fi de exemplu la 
Deering Ice Cream Shop, care este... 

Izbucni în lacrimi. 

Târându-se pe banchetă, băiatul se apropie de ea şi-şi 
trecu braţul în jurul gâtului ei. 

— Frannie, te rog să nu faci lucrul ăsta. Te rog. 

— A început să curgă îngheţata pe mine, spuse ea printre 
lacrimi. 

Batista lui ieşi din nou la iveală şi intră în acţiune. Când 
termină să-i şteargă lacrimile, plânsul ei se transformase 
deja în smiorcăit. 

— Banana Boat Supreme, cu cremă de sânge, zise ea, 
privindu-l cu ochii înroşiţi. Cred că nu sunt în stare să mai 
mănânc. Îmi pare rău, Jess. Fii aşa de bun şi arunc-o, vrei? 

— Desigur, răspunse el ţeapăn. 

Îi luă îngheţata din mână, coborî din maşină şi o aruncă 
în coşul de gunoi. Avea un mers ciudat, de parcă ar fi primit 
un şut acolo unde îi doare mai tare pe băieţi, gândi Fran. 
Într-un fel, presupunea ea, chiar acela era locul unde fusese 
lovit. Dar dacă priveai chestiunea din alt punct de vedere, ei 
bine, cam tot aşa mersese şi ea după ce o dezvirginase pe 
plajă. Se simţise de parcă ar fi suferit o iritaţie gravă. 
Numai că din cauza iritaţiilor nu rămâi însărcinată. 

Băiatul se întoarse şi se sui în maşină. 

— Chiar ai rămas, Fran? întrebă el brusc. 

— Da, chiar am rămas. 

— Cum s-a întâmplat? Am crezut că iei pilule. 

— Păi, din câte îmi fac eu socoteala, fie, unu, cineva din 
sectorul de control al calităţii la vechitura aia de fabrică din 
Ovril a dormit în post când au trecut pe bandă 
medicamentele cu care m-am ales eu, fie, doi, pe voi, băieţii, 
vă hrănesc cine ştie cum la cantina UNH şi aveţi o spermă 
nemaipomenită, fie, trei, am uitat să iau o pilulă şi între 
timp am uitat că am uitat. 


Îi aruncă un zâmbet dur, subţire, aparent radios, care-l 
făcu să bată în retragere. 

— De ce te-ai enervat, Fran? Am pus şi eu o întrebare. 

— Ei bine, ca să-ţi răspund altfel la întrebare, într-o seară 
caldă de aprilie, pesemne că s-a întâmplat în doisprezece, 
treisprezece sau paisprezece, ţi-ai introdus penisul în 
vaginul meu şi ai avut un orgasm, ejaculând astfel spermă 
conţinând milioane de... 

— Termină, o opri el hotărât. Nu e nevoie să... 

— Să ce? 

Frannie era de-a dreptul îngrozită, chiar dacă nu lăsa să 
se ghicească acest lucru. Nici în cele mai negre închipuiri 
ale ei despre cum se va desfăşura această scenă nu-şi 
imaginase că va arăta chiar aşa. 

— Să fii atât de furioasă, spuse el fără vlagă. N-am să te 
părăsesc. 

— Nu, spuse ea ceva mai blând. 

În momentul acela ar fi putut să-i ia o mână de pe volan, 
să i-o strângă la piept şi să-i vindece astfel rana. Dar nu 
reuşea să se hotărască să facă acest lucru. Nu avea nici cel 
mai mic drept să dorească să fie mângâiată, indiferent dacă 
această dorinţă nu era decât tainică şi inconştientă. Înţelese 
deodată că, într-un fel sau altul, râsul şi distracţia 
dispăruseră pentru o vreme. Asta o aduse din nou în pragul 
lacrimilor, dar se abţinu să plângă din nou. Ea era Frannie 
Goldsmith, fiica lui Peter Goldsmith, şi nu avea de gând să 
bâzâie ca o proastă în parcarea de la Ogunquit Dairy 
Queen. 

— Ce vrei să faci? o întrebă Jess, scoţându-şi ţigările din 
buzunar. 

— Dar tu ce vrei să faci? 

El aprinse un chibrit şi, timp de o clipă, înainte ca fumul 
de ţigară să se răspândească, ea văzu limpede cum pe 
chipul lui se războiesc, încercând fiecare să obţină 
dominaţia, un bărbat şi un băiat. 

— O, fir-ar să fie! zise el. 


— Din câte mă gândesc eu, există următoarele 
posibilităţi. Putem să ne căsătorim şi să păstrăm copilul. 
Putem să ne căsătorim şi să renunţăm la copil. Sau nu ne 
căsătorim şi ţinem copilul. Sau... 

— Frannie... 

— Sau nu ne căsătorim şi eu nu ţin copilul. Aş putea să 
fac un chiuretaj. Mai există vreo posibilitate? Mi-a scăpat 
ceva? 

— Frannie, nu am putea să discutăm... 

— Păi asta şi facem! îl repezi ea. Când ai avut ocazia să-ţi 
spui părerea, tu ai zis „O, fir-ar să fie!” Astea sunt chiar 
cuvintele tale. Eu tocmai am pomenit toate variantele 
posibile. Desigur, eu am avut mai mult timp să-mi fac un 
plan de bătaie. 

— Vrei o ţigară? 

— Nu. Fumatul nu este bun pentru copil. 

— PFrannie, ce naiba! 

— De ce strigi? îl întrebă ea blând. 

— Pentru că pari hotărâtă să mă scoţi din sărite, îi 
răspunse Jess aprins, apoi reuşi să se stăpânească. Te rog 
să mă ierţi. Nu pot să concep că ar fi vina mea. 

— Nu poţi? Îl cercetă cu o sprânceană ridicată. Ca să 
vezi, o virgină va naşte. 

— Trebuie să-ţi ieşi din fire chiar în halul ăsta? Luaseşi 
pilula, din câte mi-ai zis tu. le-am crezut pe cuvânt. Am 
greşit cumva? 

— Nu, n-ai greşit. Dar asta nu schimbă situaţia. 

— Ai dreptate, spuse el posomorât, aruncând ţigara 
fumată doar pe jumătate. Deci ce facem? 

— Mă tot întrebi pe mine, Jesse. Eu tocmai ţi-am expus 
posibilităţile, aşa cum le văd eu. Am crezut că vei avea şi tu 
vreo idee. Mai există şi sinuciderea, dar în momentul de 
faţă nu intră în vederile mele. Deci alege o altă variantă 
care-ţi convine ţie şi discutăm despre ea. 

— Hai să ne căsătorim, spuse el deodată cu o voce 
neaşteptat de puternică. 


Avea aerul omului care a ajuns la concluzia că cel mai 
bun mod de a rezolva problema nodului gordian este să-l tai 
drept în două. Cu toată viteza înainte, iar cine se smiorcăie 
este invitat să elibereze locul de pe punte. 

— Nu, îi răspunse ea. Nu vreau să mă căsătoresc cu tine. 

Se întâmplă ca şi cum obrajii lui ar fi fost fixaţi în nişte 
şuruburi ascunse, slăbite acum simultan cu o rotaţie şi 
jumătate. Toată faţa îi căzu dintr-odată. Imaginea era atât 
de criminal de comică, încât fata fu nevoită să-şi treacă 
zona rănită a limbii peste asperităţile de pe cerul gurii ca să 
nu fie iarăşi cuprinsă de chicoteală. Nu dorea să-i râdă în 
nas lui Jess. 

— De ce nu? Fran... 

— Va trebui să mă mai gândesc la motivele pentru care 
nu vreau. Nu vreau să mă las implicată într-o discuţie 
despre motivele pentru care nu vreau, pentru că acum nu 
ştiu. 

— Nu mă iubeşti, îi zise el morocănos. 

— În majoritatea cazurilor, dragostea şi mariajul sunt 
două stări ce se exclud reciproc. Alege altă variantă. 

Rămase multă vreme tăcut. Se jucă un timp cu o nouă 
ţigară, fără să o aprindă. În cele din urmă, zise: 

— Nu pot alege alta, Frannie, din cauză că tu refuzi să o 
discuţi pe asta. De fapt, nu urmăreşti decât să aduni cât mai 
multe puncte în favoarea ta. 

Chestia asta o atinse puţin. Îşi înclină fruntea. 

— Poate că ai dreptate. Dar am pierdut şi eu o mulţime 
de puncte în ultimele săptămâni. Cât despre tine, Jess, eşti 
cel mai tipic student de colegiu pe care l-am văzut. Dacă te- 
ar ataca un bandit, cu un cuţit în mână, reacţia ta ar fi să 
convoci imediat un seminar. 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Alege altă variantă. 

— Nu. Tu ai avut timp să-ţi faci toate socotelile. Poate că 
aş avea şi eu nevoie de un răgaz. 


— Foarte bine. Vrei să ne întoarcem în parcarea noastră? 
Te las acolo şi mă duc să-mi fac nişte cumpărături. 

El tresări, luat prin surprindere. 

— Frannie, am parcurs pe bicicletă tot drumul de la 
Portland până aici. Am închiriat o cameră la motelul de 
lângă oraş. Speram că ne vom petrece împreună acest 
sfârşit de săptămână. 

— În camera ta de motel. Nu, Jess. Situaţia s-a schimbat. 
Te sui din nou în şaua cursierei tale şi o porneşti spre 
Portland; mă cauţi doar după ce te mai gândeşti puţin. Nu e 
nicio grabă. 

— Nu mă mai călări atâta, Frannie. 

— Nu, Jess, tu eşti cel care m-ai călărit pe mine până 
acum, izbucni ea într-un acces de furie neaşteptată, iar în 
acel moment el o lovi uşor peste obraz, cu dosul palmei. 

— Te rog să mă ierţi, Fran, îngăimă el apoi buimăcit, 
privind-o lung. 

— E-n regulă, îi răspunse ea incolor. Hai să mergem. 

Nu schimbară niciun cuvânt cât dură drumul înapoi până 
în parcarea din apropierea plajei publice. Ea rămase cu 
mâinile în poală, urmărind porțiunile în care oceanul se 
întrezărea printre căsuţele construite imediat la vest de 
dig. Îi trecu prin minte că arătau ca nişte apartamente din 
cartierele sărace. Oare cui aparţineau aceste case, marea 
majoritate protejate încă de obloane, pentru că vara nu 
începea oficial decât peste ceva mai puţin de o săptămână? 
Profesorilor de la MIT. Doctorilor din Boston. Avocaţilor din 
New York. Casele acestea nu aparţineau adevăraţilor 
barosani, cu averi exprimate în şapte sau opt cifre, care 
posedau proprietăţi pe coastă. Dar atunci când familiile 
cărora le aparţineau se mutau aici, cel mai mic IQ de pe 
Shore Road avea să rămână acela al lui Gus, paznicul 
parcării. Copiii lor mergeau pe cursiere cu zece viteze, caa 
lui Jess. Aveau să arboreze mine plictisite şi să-şi însoţească 
părinţii la mese cu homar şi la spectacolele de la Teatrul din 
Ogunquit. Aveau să se fâţâie în sus şi în jos pe strada 


principală, travestindu-se, după apusurile blânde ale verii, 
în simpli pietoni. Nu-şi dezlipea privirile de minunatele 
sclipiri de culoarea cobaltului dintre casele ce formau 
grupuri compacte, conştientă că era împiedicată să vadă 
foarte bine din cauza unui nou val de lacrimi. Micuţul nor 
alb ce plângea. 

Ajunseră în parcare, unde Gus le făcu un semn cu mâna. 
Îi răspunseră şi ei. 

— Îmi pare foarte rău că te-am lovit, Frannie, spuse Jess 
cu voce stinsă. Nici prin minte nu mi-a trecut să fac lucrul 
acesta. 

— Ştiu. Te întorci la Portland? 

— Rămân aici în seara asta şi te sun mâine de dimineaţă. 
Însă de hotărât vei hotări tu, Fran. Dacă ajungi la concluzia 
că, pricepi, avortul este cea mai bună soluţie, atunci o să 
scobesc eu după bani. 

— Jocul ăsta de cuvinte l-ai făcut intenţionat? 

— Nu, se apără el. Nici gând. Se apropie de ea şi o sărută 
sobru. Te iubesc, Fran. 

Nu cred că-i adevărat, îşi zise ea. Deodată, iată, nu-l cred 
câtuşi de puţin... dar accept afirmaţia lui cu toată 
complezenţa. Atâta lucru pot face. 

— Foarte bine, spuse ea calm. 

— Sunt la Lighthouse Motel. Dacă vrei, sună-mă. 

— Okay. 

Se strecură la volan, simțindu-se copleşită pe neaşteptate 
de o mare oboseală. Locul unde se muşcase de limbă o 
durea îngrozitor. 

Băiatul se duse la bicicleta lui prinsă de gardul metalic şi 
se întoarse ţinând-o de coarne. 

— Aş fi foarte fericit dacă mi-ai telefona, Fran. 

— Vom vedea. La revedere, Jess, îi spuse ea, zâmbind 
artificial. 

Porni motorul, întoarse şi, după ce traversă parcarea, 
porni pe Shore Road. Putea să-l vadă în oglindă pe Jess, 
care rămăsese nemişcat lângă bicicleta lui, cu oceanul în 


spate şi, pentru a doua oară în acea zi, îl acuză în mintea ei 
că adoptase cu bună ştiinţă o anumită poză. De această 
dată, în loc să se enerveze, nu simţi decât puţină tristeţe. 
Merse mai departe, întrebându-se dacă oceanul avea să mai 
arate vreodată ca înainte să i se întâmple toate lucrurile 
acestea. Limba continua s-o doară. Deschise geamul mai 
larg şi scuipă. De această dată alb. Simţea mirosul intens de 
sare al oceanului, amar ca şi lacrimile ei. 


CAPITOLUL 3 


Norm Bruett se trezi la 10.15 de dimineaţă în zgomotul 
copiilor care se certau în faţa ferestrei dormitorului şi al 
muzicii country de la radioul din bucătărie. 

Îmbrăcat în izmene scurte şi lălâi şi în maiou, se duse la 
uşa din spate, o dădu de perete şi urlă: 

— Băi puştilor, mucles! 

Pauză de o clipă, Luke şi Bobby lăsară basculanta veche 
şi ruginită, de jucărie, pentru care se certaseră, şi se 
întoarseră spre el. Cum i se întâmpla de obicei atunci când 
copiii îi apăreau înaintea ochilor, Norm se simţea disputat 
între două senzaţii contrare. Suferea teribil în inima lui să-i 
vadă purtând haine transmise în familie de la cei mari la cei 
mici şi straie de căpătat de la Armata Salvării, aidoma 
acelora cu care îi vedeai înţoliţi pe copilaşii negrilor din 
zona de est a oraşului Arnette; pe de altă parte, era cuprins 
de o furie teribilă, începea să tremure şi-i venea să dea cu 
ei de pământ. 

— Da, tăticule, spuse Luke, care avea nouă ani, pe ton 
supus. 

— Da, tăticule, răsună şi vocea lui Bobby, ca un ecou. 

Bobby era de şapte ani, mergea pe opt. 

Norm se mai holbă o dată urât de tot la ei, apoi trânti 
uşa. Cercetă nehotărât grămada de ţoale pe care le purtase 
cu o zi în urmă. Zăceau la picioarele patului dublu, deşelat, 
acolo unde le trântise. 

Căţea şleampătă, se răzvrăti el în gând. Nici măcar 
bulendrele n-a fost în stare să le atârne la locul lor. 

— Lila! răcni el. 

Niciun răspuns. Cumpăni dacă să dea iarăşi uşa de 
perete şi să-l întrebe pe Luke unde naiba plecase mă-sa. 

Ziua de primire a donațiilor pica de-abia săptămâna 
viitoare, iar dacă se dusese iarăşi la biroul de forţe de 


muncă din Braintree, înseamnă că era chiar mai proastă 
decât o credea el. 

Nu se mai deranjă să-i întrebe pe copii. Se simţea obosit 
şi îl cuprinsese o durere de cap sâcâitoare, însoţită de 
greață. S-ar fi zis că-i mahmur, dar nu băuse decât trei beri 
la Hap, cu o seară în urmă. Dar accidentul ăla îl dăduse 
peste cap. Femeia şi fetiţa moarte, în maşină, iar bărbatul, 
Campion, mort şi el, în drum spre spital. Până să se întoarcă 
Hap, patrula de poliţie apucase să vină şi să plece din nou, 
ca şi maşina de intervenţii pentru accidente, şi aceea a 
antreprenorului de pompe funebre din Braintree. Vic 
Palfrey le dăduse reprezentanţilor legii o declaraţie în 
numele lor, al celor cinci care asistaseră. Antreprenorul, 
care era în acelaşi timp şi medicul legist al ținutului, refuză 
să facă orice speculație despre boala ce-i răpusese. 

— Dar holeră nu este. Să nu vă apucaţi să speriaţi lumea 
cu chestia asta. Se va face o autopsie şi veţi citi totul în 
ziare. 

Un căcăcios mizerabil, se gândi Norm, îmbrăcându-se 
încet în aceleaşi straie pe care le purtase şi cu o zi în urmă. 
Durerea de cap era din ce în ce mai greu de suportat. Dacă 
puştii ăia nu se potolesc odată, or să se aleagă cu picioarele 
rupte, ca să aibă de ce chirăi. De ce mă-sa nu-i ţine la şcoală 
tot anul? 

Chibzui dacă să-şi vâre cămaşa în pantaloni, hotărî că 
preşedintele nu avea probabil să treacă în ziua aceea pe la 
el şi se strecură în bucătărie doar în ciorapi. Soarele 
strălucitor ce bătea prin ferestrele dinspre răsărit îl obligă 
să se uite chiorâş. 

Din difuzorul aparatului Philco de deasupra aragazului se 
auzea o voce stridentă: 


Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva. 
Dragă, poți să-l înţelegi pe iubitul tău? 

El e un om drept, 

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău? 


Lucrurile ajunseseră în ultimul hal dacă se pretau să 
difuzeze muzică rock and roll cântată de cioroi pe postul 
local de muzică country. Norm îi luă maul înainte ca sunetul 
să reuşească să-i despice capul. Lângă aparatul de radio se 
afla un bileţel, pe care-l ridică foarte aproape de ochi, ca să- 
Il poată citi. 


Dragă Norm, 

Sally Hodges zice că are nevoie de cineva care să stea cu 
copiii ei în dimineaţa asta şi că îmi dă un dolar dacă fac 
chestia asta. Mă intorc la prânz. Dacă vrei, e nişte cârnaţi 
pe care po! să-i mănânci. Te iubesc scumpul meu. 

Lila 


Norm puse bileţelul la loc şi zăbovi câteva momente, 
sucind lucrurile pe toate feţele în mintea lui şi încercând să 
înţeleagă. Îi venea al dracului de greu să cugete, din cauza 
durerii de cap. Stat cu copiii... un dolar. Chemată de soţia 
lui Ralph Hodges. 

Aceste trei elemente se combinară foarte greu în creierul 
lui. Lila se dusese să stea cu cei trei copii ai lui Sally 
Hodges, ca să câştige un împuţit de dolar, iar el rămăsese 
pe cap cu Luke şi Bobby. Păi să ştii că erau nişte vremuri 
nemaipomenit de grele dacă un bărbat trebuia să stea 
acasă şi să-i şteargă de muci p-ăia mici ca să poată nevastă- 
sa să se ducă să câştige un amărât de dolar, pe care nu-ţi dă 
nimeni nici măcar un galon de benzină. Vremuri de căcat, 
ce mai încolo şi-ncoace. 

Supărarea i se urcă la cap, provocându-i dureri şi mai 
mari. Îşi târî încet picioarele până la frigider, cumpărat pe 
vremea când prinsese nişte ore suplimentare 
nemaipomenite. Îl deschise, constatând că majoritatea 
rafturilor erau goale. Nu existau decât resturile pe care Lila 
le pusese la păstrare în tăviţele frigiderului. Ura micile 
farfurii Tupperware din plastic. Fasole veche, porumb vechi, 


nişte mâncare cu ardei iute... nimic care să-l atragă pe un 
bărbat. Nimic, în tot frigiderul, cu excepţia farfuriilor 
Tupperware şi a celor trei cârnaţi mici şi vechi, înfăşuraţi în 
folie Handi-Wrap. Se aplecă şi-i cercetă mai de aproape, 
mânia ce-l cuprindea de obicei în asemenea momente 
combinându-se de această dată cu durerea ce-i pulsa în 
creieri. Cârnăciorii arătau de parcă se apucase cineva să 
taie puţele unor pigmei din ăia care mişună prin Africa sau 
prin America de Sud sau pe unde mă-sa or trăi ei. Oricum 
nu-i era foame. Ba chiar era foarte bolnav, dacă stătea să se 
gândească mai bine. 

Se duse la aragaz, frecă un chibrit pe bucata de 
glaspapir prinsă în perete, aprinse ochiul din faţă şi puse de 
cafea. Apoi se trânti pe scaun şi aşteptă să fiarbă. Chiar 
înainte ca apa să clocotească, trebui să-şi scoată în grabă 
batista din buzunarul de la spate, ca să strănute. Un strânut 
puternic şi umed. Am răcit, îi trecu prin cap. Pe lângă toate 
celelalte, asta-mi mai lipsea! Dar nu-i veni nicio clipă în 
minte să facă vreo legătură cu flegma care curgea cu o 
seară în urmă din individul acela, Campion. 


Când se auzi soneria de la uşa din faţă, Hap se afla în 
gaura de vizitare din garaj şi monta o ţeavă de eşapament 
nouă la maşina lui lony Leominster, iar Vic Palfrey se 
balansa într-un scaun de campanie rabatabil, urmărindu-i 
cu privirea şi sorbind dintr-un Dr. Pepper. 

— E patrula de poliţie, îl anunţă Vic. Mi se pare că e şi 
vărul tău printre ei, Joe Bob. 

— Okay. 

Hap ieşi de sub autoturism, ştergându-şi mâinile pe un 
ghemotoc de câlţi. În drum spre birou, strănută o dată 
puternic. Ura răcelile de vară. Erau cele mai rele dintre 
toate. 

Joe Bob Brentwood, înalt de aproape doi metri, stătea în 
spatele maşinii de patrulă şi-i făcea plinul. Dincolo de el, 


cele trei pompe pe care Campion le răsturnase cu o seară 
în urmă erau aliniate cu grijă, ca nişte soldaţi morţi. 

— Salut, Joe Bob! îl întâmpină Hap. 

— Salut, Hap, îi răspunse Joe Bob, fixând pompa pe 
automat şi păşind peste furtun. Ai mare baftă că benzinăria 
mai există în dimineaţa asta. 

— Pe naiba, Stu Redman a văzut că individul se apropie 
şi-a închis pompele. Totuşi, maşina a scos o groază de 
scântei. 

— Indiferent cum s-a întâmplat, a fost un noroc chior. 
Ascultă-mă, Hap, n-am venit până aici doar ca să pun 
benzină. 

— Da? 

Ochii lui Joe Bob se fixară asupra lui Vic, care stătea în 
uşa benzinăriei. 

— Mogşu' a fost aici şi ieri seară? 

— Cine? Vic? Mda, vine aici aproape în fiecare seară. 

— Poate să-şi ţină gura? 

— Bineînţeles. Să ştii că moşu' e de treabă. 

Se auzi ţăcănitul sistemului automat. Hap mai îndesă 
benzină în valoare de vreo douăzeci de cenți, apoi aşeză 
ciocul la locul lui, pe pompă, şi o opri. Se întoarse la Joe 
Bob. 

— Ei? Care-i problema? 

— Păi, să mergem înăuntru. Cred c-ar fi bine să audă şi 
bătrânu'. lar dacă ai ocazia, ai putea să-i suni şi pe ăilalţi 
care au fost aici. 

Traversară fâşia de asfalt şi intrară în încăpere. 

— Îţi urez bună dimineaţa, domnule sergent, spuse Vic. 

Joe Bob îi răspunse printr-un semn din cap. 

— Vrei nişte cafea, Joe Bob? 

— Cred că nu. Le aruncă priviri întunecate. Chestia e că 
superiorii mei n-ar fi prea încântați să mă ştie aici. Adică 
sunt convins că nu le-ar conveni deloc. Aşa că atunci când 
vor veni tipii ăia, să nu le ziceţi că v-am vândut pontul, da? 

— Care tipi, domnule sergent? întrebă Vic. 


— De la Ministerul Sănătăţii, îl lămuri Joe Bob. 

— Isuse, înseamnă că de fapt era chiar holeră, se tângui 
Vic. Am ştiut eu! 

Hap îi privea pe rând pe cei doi. 

— Joe Bob? 

— Eu habar n-am, îi răspunse acesta, aşezându-se pe 
unul dintre scaunele Woolco din plastic. Genunchii lui 
ciolănoşi îi ajunseră până aproape de gât. Scoase un pachet 
de Chesterfield din buzunarul bluzei şi-şi aprinse o ţigară. 
Finnegan, medicul legist... 

— Un idiot din âia care se dau mari, spuse Hap cu 
înverşunare. Ar fi trebuit să vezi cum se mai înfoia pe aici, 
Joe Bob. Ca un curcan la care i s-a sculat pentru prima 
dată. Sâsâia după oameni ca să tacă din gură şi alte chestii 
din astea. 

— Ai dreptate, e ca un rahat mare într-o oală de noapte 
prea mică, se arătă Joe Bob de acord. În orice caz, l-a 
chemat şi pe doctorul James să se uite la Campion, şi 
amândoi l-au convocat apoi pe un alt doctor, pe care nu-l 
cunosc. Pe urmă au sunat la Houston. Şi cam pe la ora 3 
dimineaţa au sosit pe aeroportul ăla mic de lângă Braintree. 

— Cine? 

— Nişte patologi. Trei la număr. Au rămas lângă cadavre 
până la ora 8. Bănuiesc că le-au făcut autopsii, dar nu am 
cum să ştiu sigur. După aia au luat legătura cu Centrul 
Epidemiologic din Atlanta, iar băieţii de acolo vor sosi aici în 
după-amiaza asta. Dar au mai zis şi că Ministerul Sănătăţii 
al Statului o să trimită o echipă care să-i vadă pe toţi cei ce 
se aflau în staţie ieri seară şi pe băieţii care au mers cu 
unitatea de salvare la Braintree. Nu cunosc exact, dar după 
părerea mea cred că vor să vă bage în carantină. 

— Maica Domnului din Ceruri! spuse Hap înspăimântat. 

— Centrul Epidemiologic din Atlanta este de nivel federal, 
interveni Vic. Credeţi c-ar trimite ei un avion întreg de 
oameni dac-ar fi vorba doar de holeră? 


— Să mă bată Dumnezeu dacă am habar, îi mărturisi Joe 
Bob. Dar m-am gândit că este dreptul vostru să ştiţi. Din 
câte am auzit, voi doar aţi vrut să daţi o mână de ajutor. 

— Îţi rămânem recunoscători, Joe Bob, îl asigură Hap 
încet. Dar James şi celălalt doctor ce-au zis? 

— Mai nimic. Dar păreau speriaţi. N-am văzut în viaţa 
mea nişte doctori care să arate mai speriaţi decât ăştia. Dar 
nu prea mi-a păsat. 

Se lăsă o tăcere grea. Joe Bob se duse la automatul 
pentru băuturi şi-şi luă o sticlă de Fresca. Când săltă dopul, 
se auzi bolboroseala ce însoţeşte procesul de carbonatare. 
După ce Joe Bob se aşeză din nou, Hap scoase un şerveţel 
Kleenex din cutia de lângă casă, îşi şterse nasul, îl împături 
şi îl puse în buzunarul salopetei lui unsuroase. 

— Dar despre Campion ce aţi aflat? se interesă Vic. Aţi 
dat de vreun fir? 

— Cercetările continuă, spuse Joe Bob, cu un vag aer de 
importanţă. Actul lui de identitate spune că ar fi din San 
Diego, dar o mulţime de lucrurile din portofelul lui sunt 
expirate de acum doi sau trei ani. Carnetul de conducere 
expirat. Avea o carte de credit BankAmericard emisă în 
1986, şi ea expirată. Există şi o legitimaţie de-a armatei, aşa 
că verificăm şi pe linia asta. Căpitanul este de părere că 
omul nostru, Campion, nu mai locuieşte la San Diego cam 
de patru ani. 

— O fi dezertat? se întrebă Vic. 

Scoase o batistă mare, roşie, tuşi şi scuipă în ea. 

— Încă nu se cunoaşte. Dar legitimaţia lui de armată 
expira în 1997, era în haine civile şi familia călătorea 
împreună cu el, ajunsese la mare distanţă de California; dar 
mai bine îmi ţin gura. 

— Păi, am să iau legătura cu ceilalţi şi am să le spun ce 
ne-ai zis. Îţi rămân îndatorat. 

Joe Bob se ridică în picioare. 

— Sigur că da. Numai să nu-mi pomeneşti cumva numele. 
N-aş vrea să-mi pierd slujba. Prietenii voştri n-au nevoie să 


ştie de unde ai aflat ştirea, este? 

— Nu, încuviinţară Hap şi Vic într-un glas. 

Când Joe Bob ajunse la uşă, Hap îi spuse pe un ton de 
scuză: 

— Benzina costă fix cinci dolari, Joe Bob. Îmi pare foarte 
rău că trebuie să-ţi cer banii, însă lucrurile merg aşa cum 
merg... 

— E-n regulă. Joe Bob îi întinse o carte de credit. Oricum, 
statul plăteşte. lar eu primesc chitanţa, ca să pot demonstra 
de ce-am venit aici. 

În timp ce scria chitanţa, Hap strănută de două ori. 

— Ai grijă ce faci, îl sfătui Joe Bob. Răcelile de vară sunt 
cele mai nenorocite. 

— De parcă n-aş şti şi eu. 

Deodată, se auzi vocea lui Vic din spatele lor: 

— Poate că nu este răceală. 

Se întoarseră spre el. Vic părea speriat. 

— Azi-dimineaţă, când m-am sculat, strănutam şi tuşeam 
de nu se poate, le spuse Vic. Mă durea şi capul. Am luat 
nişte aspirine şi m-a mai lăsat puţin, dar încă mă simt plin 
de muci. Nu-i exclus să ne doboare şi pe noi. Boala pe care 
o avea şi Campion. Din cauza căreia a murit. 

Hap rămase cu ochii la el multă vreme, apoi, tocmai când 
se pregătea să-i expună toate motivele pentru care-şi 
închipuia el că nu-i posibil, strănută iarăşi. 

Joc Bob îi măsură grav pe amândoi. 

— Ştii, Hap, poate că n-ar fi rău să închizi staţia. Doar 
pentru astăzi. 

Hap îi aruncă o privire speriată şi încercă să-şi aducă 
aminte motivele acelea pe care şi le adunase în minte. Nu-i 
veni nici măcar unul. Memoria nu-i spunea decât că şi el se 
trezise cu durere de cap şi nasul înfundat. Ei, nu scapă 
nimeni de câte-o răceală, din când în când. Dar înainte să 
apară Campion se simţise bine. Foarte bine. 


Cei trei copii Hodges aveau şase şi patru ani, respectiv 
optsprezece luni. Cei doi mai mici dormeau, iar cel mare 
era în grădina din spate, săpând o groapă. Lila Bruett se 
afla în salon, urmărind „Lineri şi neliniştiţi” la televizor. 
Spera ca Sally să nu se întoarcă înainte de sfârşitul 
serialului. Ralph Hodges îşi cumpărase un televizor color 
din cele mari când vremurile fuseseră mai bune în Arnette, 
iar Lila se dădea în vânt după filmele astea de după-amiază, 
mai ales pe color. Era mare diferenţă, păreau cu mult mai 
frumoase. 

Trase din ţigară, apoi suflă fumul în mai multe reprize, 
printre spasmele crizei atroce de tuse ce-o cuprinsese. Se 
duse la bucătărie şi scuipă expectoraţiile ce i se adunaseră 
în gură. Se sculase cu tusea asta şi toată ziua avusese 
senzaţia că o gâdilă cineva cu o pană în fundul gâtului. 

Se întoarse în salon, nu înainte de a arunca o privire pe 
fereastră, ca să se asigure că Bert Hodges nu are nicio 
problemă. Pe ecran apăruse acum o reclamă, două sticle de 
detergent pentru curăţarea vaselor de toaletă, care dansau 
între ele. Lila îşi plimbă privirile prin cameră, cu părere de 
rău că propria ei casă nu arăta la fel de bine. Sally avea 
pasiunea să asambleze tablouri cu scene biblice din 
fragmente pictate separat - cu vopselele de ulei puse la 
dispoziţie de producătorii jocului - şi ordonate apoi conform 
unei numerotaţii, tablouri care se vedeau peste tot în 
încăpere, frumos înrămate. Cel mai mult îi plăcea o 
reprezentare de mari dimensiuni a Cinei cea de taină, 
atârnată în spatele televizorului; fusese realizată cu şaizeci 
de vopsele diferite, după o muncă de aproape trei luni de 
zile, aşa cum îi mărturisise Sally. O adevărată operă de artă. 

Tocmai când filmul fusese reluat, Baby Cheryl începu să 
plângă, ţipătul ei ascuţit şi sfâşietor fiind întrerupt de serii 
de tuse. 

Lila îşi stinse ţigara şi se duse în dormitor. Eva, fetiţa de 
patru ani, dormea încă profund, dar Cheryl zăcea pe spate 
la ea în pătuţ, iar obrajii ei căpătaseră o nuanţă purpurie, 


nesănătoasă. Se vedea bine că, printre ţipete, este pe cale 
să se sufoce. 

Lila, care nu se speria de o laringită difterică, după ce 
ambii ei copii fuseseră bolnavi, unul după celălalt, o apucă 
de călcâie, o ridică şi o bătu zdravăn pe spate. Nu avea idee 
dacă doctorul Spock recomanda sau nu acest gen de 
tratament, pentru simplul motiv că nu se ostenise să-l 
citească. În orice caz, asupra lui Baby Cheryl avu un efect 
foarte bun. Scoase un orăcâit ca de broască şi scuipă 
deodată un ghem de flegmă galbenă drept pe podea. 

— E mai bine? o întrebă Lila. 

— Da, îi răspunse Baby Cheryl, pe cale să adoarmă la loc. 

Lila şterse pe jos cu un şerveţel Kleenex. Nu-şi aducea 
aminte să fi văzut vreodată un bebeluş expectorând o 
asemenea cantitate dintr-odată. 

Se aşeză posomorâtă şi se uită mai departe la „Lineri şi 
neliniştiţi”. Îşi aprinse încă o ţigară, strănutând chiar la 
primul fum, apoi o cuprinse şi pe ea din nou tusea. 


CAPITOLUL 4 


Se scursese o oră de la căderea serii. 

Starkey stătea singur la o masă lungă, examinând foile 
subţiri, de culoare galbenă. Conţinutul lor îl aducea la 
disperare. Îşi servea ţara de treizeci şi şase de ani, de când 
intrase, speriat ca orice „boboc”, pe porţile Academiei West 
Point. Câştigase medalii. Stătuse de vorbă cu preşedinţi, le 
dăduse sfaturile lui, iar câteodată acestea fuseseră urmate. 
Mai trecuse şi până acum prin momente întunecate, nu 
puţine la număr, dar o situaţie ca asta... 

Era înfricoşat, atât de înfricoşat, încât cu greu îndrăznea 
să recunoască acest lucru faţă de el însuşi. Era exact 
spaima aceea care te putea duce la nebunie. 

Cedând unui impuls, se ridică în picioare şi se apropie de 
peretele în care era montat un şir de cinci monitoare de 
televiziune. Mişcându-se, lovi masa cu genunchiul, una 
dintre foiţele galbene se desprinse din teanc, descrise leneş 
o traiectorie sinuoasă în aerul purificat prin mijloace 
mecanice şi ateriză pe gresie, rămânând pe jumătate în 
umbra mesei. Cineva care ar fi privit de sus partea luminată 
ar fi putut citi următoarele: 


NECONFIRMAT 

PARE SUFICIENT DE 

SOI CODIFICAT 848-AB 

CAMPION, (W. )SALLY 

SCHIMBARE ŞI MUTAŢIE A ANTIGENU 
RISCURI DEOSEBITE/MORTALITATE FOARTE RI 
PROBABILITATE DE MOLIPSIRE ESTIM 
REPETĂM LA 99, 4%. 

CENTRUL EPIDEMIOLOGIC ATLANTA 
ÎNŢELEGERE. STRICT SECRET. 

SE INCLUDE ÎN BLUE FILE. 


SFÂRŞIT 
P-1-222312A 


Starkey apăsă un buton de sub ecranul din mijloc şi 
imaginea apăru cu bruscheţea aceea mereu surprinzătoare 
pentru el, posibilă datorită componentelor electronice 
moderne. Se vedea zona apuseană a deşertului Californiei, 
cu deschidere spre est. Un tablou dezolant şi în acelaşi timp 
sinistru, datorită marginilor roşii-purpurii ale formelor 
filmate în infraroşu. 

E chiar acolo, drept înainte, gândi Starkey. Project Blue. 

Spaima ameninţa să-l copleşească din nou. Îşi duse mâna 
în buzunar şi scoase o pilulă albastră. Fiică-sa ar fi numit-o 
probabil  „downer”. Denumirile contează prea puţin; 
efectele sunt importante. O înghiţi fără apă, iar figura lui 
dură şi fără riduri se crispă o secundă. 

Project Blue. 

Se uită către celelalte monitoare stinse, apoi le aprinse 
pe rând. Numerele 4 şi 5 prezentau imagini din 
laboratoare. Pe 4, era laboratorul de fizică, pe 5 cel de 
biologie virală. În acesta din urmă se vedeau o mulţime de 
cuşti, mai ales pentru cobai, maimuțe rhesus şi câţiva câini. 
Niciunul dintre animale nu părea să doarmă. În laboratorul 
de fizică, o mică centrifugă continua să funcţioneze. Starkey 
îşi exprimase nemulţumirea în legătură cu acest lucru. 
Nemulțumirea lui profundă. Zbârnâitul vesel al acelei 
centrifuge ce mergea necontenit contrasta în chip straniu 
cu trupul inert al doctorului Ezwick, zăcând pe podea, ca o 
sperietoare de ciori răsturnată de o pală violentă de vânt. 

I se explicase că centrifuga era alimentată de acelaşi 
circuit de curent ca şi luminile, prin urmare, dacă opreau 
centrifuga, s-ar fi stins şi becurile. lar camerele de acolo nu 
erau echipate pentru imagini în infraroşu. Starkey pricepu. 
Nu era exclus să mai apară şi alţi barosani de la 
Washington, care să vrea să-l vadă pe laureatul Premiului 


Nobel zăcând fără viaţă la o sută douăzeci de metri sub 
nivelul deşertului şi la un kilometru de acest punct de 
comandă. Dacă închidem centrifuga, nu-l mai putem vedea 
pe profesor. Un paradox elementar. Ceea ce fiica lui ar fi 
denumit „Catch-22”. 

Înghiţi încă un calmant şi-şi îndreptă atenţia asupra 
monitorului numărul 2. Care-i plăcea cel mai puţin dintre 
toate. Nu-i plăcea bărbatul care se prăbuşise cu faţa în 
supă. Ce-ai zice dacă ar veni cineva la tine şi ţi-ar spune: Îţi 
vei petrece eternitatea cu moaca într-un castron de supă. E 
exact ca poanta cu tortul de frişcă: încetează să mai fie 
amuzantă când ţi se întâmplă chiar ţie. 

Monitorul 2 prezenta imaginea cafeteriei din incinta 
bazei Project Blue. Accidentul se petrecuse aproape 
simultan cu schimbul echipelor de lucru, când în cafeterie 
nu era decât puţină lume. Presupunea că pentru oamenii 
aceia nu avea nicio importanţă unde muriseră, în cafeterie, 
în propriul dormitor sau în laborator. Totuşi, omul acela cu 
figura în supă... 

Un bărbat şi o femeie în salopete albastre rămăseseră 
chirciţi lângă automatul pentru dulciuri. Un bărbat în 
salopetă albă zăcea în apropierea tonomatului Seeburg. La 
mese se aflau nouă bărbaţi şi paisprezece femei, dintre care 
unii prăvăliţi, ţinând încă între degetele ţepene cutii de 
Coca-Cola şi Sprite. lar la masa a doua, aproape de capătul 
ei, fusese identificat un anume Frank D. Bruce. Se 
prăbuşise cu faţa în ceea ce părea a fi o porţie de 
Campbell's Chunky Sirloin Soup. 

Primul monitor nu arăta decât un ceas digital. Până pe 13 
iunie, toate cifrele de pe acel ceas fuseseră verzi. Acum ele 
erau de un roşu aprins. Şi încremeniseră. Ceasul arăta 
13:06:90: 02:37:16. 

13 iunie 1990. Două ore, treizeci şi şapte de minute şi 
şaisprezece secunde, noaptea. 

Din spatele lui se auzi un huruit scurt. 


Starkey închise monitoarele unul câte unul şi apoi se 
întoarse. Zări foiţa căzută pe pardoseală şi o puse pe masă, 
la locul ei. 

— Haide. 

Era Creighton. Avea un aer grav şi faţa pământie. Îmi 
aduce alte ştiri proaste, gândi Starkey senin. Cine ştie cine 
executase un alt plonjon de la mare înălţime drept într-un 
bol de Chunky Sirloin Soup. 

— Salut, Len, zise el calm. 

Len Creighton făcu un semn din cap. 

— Billy! Acum... Cristoase, nici nu ştiu cum să-ţi spun. 

— Cuvânt cu cuvânt mi se pare că ar fi cea mai bună 
soluţie, oşteanule. 

— Bărbaţii aceia, ştii, ăia care s-au ocupat de trupul lui 
Campion, ei bine, le-au făcut analizele la Atlanta, şi 
rezultatele sunt proaste. 

— Ale tuturor? 

— Cinci rezultate sunt sigure. Există şi un caz - numele 
lui este Stuart Redman - cu analiză negativă, până în 
momentul de faţă. Din câte ştim însă, şi Campion a rezistat 
mai mult de cincizeci de ore. 

— Dacă n-ar fi fugit Campion..., spuse Starkey. Concluzia 
este că măsurile de securitate au fost neglijente, Len. 
Foarte neglijente. 

Creighton acceptă critica printr-un gest. 

— Mergi mai departe. 

— La Arnette s-a declarat carantina. Până în momentul 
de faţă, am izolat în localitate cel puţin şaisprezece cazuri 
de gripă A-extra cu schimbare permanentă. Bineînţeles, 
este vorba numai de cazurile declarate. 

— Mediile de informare? 

— Deocamdată, nicio problemă, îşi închipuie că e vorba 
de antrax. 

— Altceva? 

— Există un caz deosebit de grav. Un poliţist texan dintr-o 
patrulă, Joseph Robert Brentwood. Varul lui este 


proprietarul staţiei de benzină unde şi-a încheiat Campion 
fuga. leri dimineaţă a trecut pe-acolo, ca să-l anunţe pe 
Hapscomb de venirea autorităţilor medicale. L-am găsit în 
urmă cu trei ore, acum se află în drum spre Atlanta. Între 
timp însă, a apucat să patruleze prin jumătate din estul 
Texasului. Numai Dumnezeu ştie cu câte persoane a intrat 
în contact. 

— Fir-ar al dracului! zise Starkey, îngrozindu-se şi el de 
slăbiciunea pronunţată ce i se ghicea în voce şi de 
furnicătura ce pornise din apropierea unui testicul şi urca 
spre stomac. 99,4 la sută probabilitate de molipsire, îi trecu 
prin minte. Cifrele începură să-i danseze nebuneşte prin 
cap. Ceea ce echivala cu 99,4 la sută mortalitate, deoarece 
organismul omenesc nu poate să producă anticorpi capabili 
să stopeze un virus antigen în continuă modificare. Îndată 
ce organismul reuşeşte să producă anticorpul potrivit, 
virusul se şi modifică, adoptând o formă puţin diferită. Un 
vaccin ar fi aproape imposibil de creat, din aceleaşi motive. 

99,4 la sută. 

— Isuse, spuse el. Asta-i tot? 

— Păi... 

— Mergi mai departe. 

Creighton continuă cu voce moale: 

— Hammer a murit, Billy. Sinucidere. S-a împuşcat în 
ochi, cu pistolul de serviciu. Rapoartele Project Blue se 
aflau la el pe birou. S-o fi gândit că dacă le lasă acolo nu 
mai e nevoie de niciun fel de scrisoare de adio. 

Starkey închise ochii. Vic Hammer era... fusese... ginerele 
lui. Cum avea să-i vorbească Cynthiei despre cele 
întâmplate? Regret nespus, Cindy. Vic s-a aruncat într-un 
bol cu supă rece. Poftim, ia o pilulă din astea albastre. Ştii, o 
neghiobie! Cineva a făcut o greşeală cu o cutie. Altcineva a 
uitat să apese un buton care ar fi închis etanş întreaga 
bază. O întârziere de doar patruzeci şi ceva de secunde, dar 
a fost destul. Cutia despre care-ţi spuneam este cunoscută 
în domeniu sub denumirea de „sniffer”. 


Aparatele astea se execută la Portland, Oregon, pe baza 
Comenzii nr. 164480966 a Ministerului Apărării. De-a 
lungul a două linii separate, tehnicienele asamblează 
cutiile, dar procesul tehnologic e gândit astfel încât niciuna 
dintre fete n-are habar cum arată produsul finit. Poate că 
una dintre ele tocmai se gândea ce să gătească la cină, iar 
persoana care trebuia să efectueze controlul de calitate, 
cum să facă să-şi vândă automobilul. Indiferent cum s-a 
întâmplat, trebuie să ştii, Cindy, ultima coincidenţă a fost 
aceea că bărbatul aflat în postul de securitate numărul 
patru, Campion îl chema, a văzut că cifrele s-au înroşit şi a 
mai avut timpul să iasă din cameră înainte ca uşile să se 
închidă şi să se blocheze definitiv. Apoi şi-a luat familia şi-a 
întins-o. A trecut prin poarta principală cu doar patru 
minute înainte să se declanşeze sirenele şi să închidem 
ermetic întreaga bază. Şi nimeni n-a început să-l caute 
decât aproape o oră mai târziu, deoarece în posturile de 
securitate nu există monitoare - la un moment dat trebuie 
să renunţi să-i mai păzeşti pe paznici, altfel toţi oamenii de 
pe pământ s-ar transforma în nişte afurisiţi de temniceri - şi 
toată lumea a presupus că el se află înăuntru, aşteptând ca 
„snifferele” să distingă zonele curate de cele infestate. A 
avut astfel la dispoziţie suficient timp de fugă, fiind destul 
de inteligent ca să folosească drumurile secundare, ale 
fermelor, şi suficient de norocos ca să nu fi ales unul pe care 
maşina lui să rămână în pană. Apoi, cineva ar fi trebuit să ia 
o decizie de comandă: să implice sau nu în această afacere 
poliţia statului, FBl-ul, sau pe amândouă simultan. 
Respectivul bizon a întors chestiunea pe toate feţele şi, 
până să se găsească cineva care să decidă că de porcăria 
asta se va ocupa Cooperativa, imbecilul ăla fericit - fericit şi 
bolnav - a ajuns până în Texas, iar la urmă, când l-au prins, 
în sfârşit, nici nu mai era de fapt în stare să fugă; el şi 
nevastă-sa şi copilul lor, o fetiţă, erau cu toţii puşi la rece 
într-un prăpădit de orăşel numit Braintree. Braintree, 
Texas. În orice caz, Cindy, ceea ce vreau să-ţi spun este că 


avem de-a face cu un lanţ de coincidenţe absolut 
incredibile. În toată combinaţia a intrat şi puţină 
incompetenţă, în chip de sămânță de noroc - de ghinion, 
vreau să zic, te rog să mă ierţi - dar cea mai bună 
caracterizare este că aşa a fost să se întâmple. Soţul tău nu 
are nicio vină. Dar el era conducătorul proiectului, a 
constatat că situaţia a început să scape de sub control şi 
atunci... 

— Îţi mulţumesc, Len, spuse el. 

— Billy, nu cumva ai dori să... 

— Am nevoie doar de zece minute.. le rog să convoci o 
şedinţă a Statului-Major peste cincisprezece minute. Dacă 
s-au culcat, trezeşte-i. 

— Am înţeles, domnule. 

— Len... 

— Da? 

— Mă bucur că tu eşti cel de la care am aflat vestea. 

— Da, domnule. 

Creighton ieşi din cameră. Starkey se uită la ceas, apoi se 
apropie din nou de şirul de monitoare fixate în perete. 
Deschise numărul 2, îşi duse mâinile la spate şi cercetă 
gânditor priveliştea din cafeteria Project Blue. 


CAPITOLUL 5 


Larry Underwood coti şi descoperi pentru maşina lui, un 
Datsun Z, un loc de parcare suficient de mare, între un 
hidrant pentru incendii şi tomberonul cine ştie cui, care se 
răsturnase în rigolă. În gunoiul din rigolă se întâmpla ceva 
neplăcut, iar Larry încercă să se convingă că de fapt nu 
văzuse pisica ţeapănă, şi nici şobolanul care-i rodea burta 
acoperită cu blană albă. Şobolanul dispăru atât de rapid din 
lumina farurilor, încât ai fi zis că nici n-a fost acolo. Pisica 
însă rămase în aceeaşi poziţie. Înseamnă că n-am avut 
năluciri, gândi el, oprind motorul maşinii. Nu se spunea 
oare că la Paris există cea mai mare populaţie de şobolani 
din lume? Din cauza sistemului vechi de canalizare. Dar nici 
New Yorkul nu stă prea prost în privinţa asta. lar dacă îşi 
aducea aminte de tinereţea lui irosită, nu toţi şobolanii din 
New York mergeau în patru picioare. Dar în definitiv ce 
naiba stătea aici, parcat în faţa casei ăsteia dărăpănate şi 
gândindu-se la şobolani? 

Cu cinci zile în urmă, la 14 iunie, se găsea în însorita 
Californie de Sud, raiul toxicomanilor, al religiilor dubioase, 
al cluburilor de noapte cu dansatoare angajate şi al 
Disneylandului. În această dimineaţă, la 3.45, ajunsese pe 
țărmul celuilalt ocean, plătind taxa pentru traversarea 
Podului Triborough. Cădea o burniţă mohorâtă. Doar la 
New York o burniţă de început de vară poate părea atât de 
neruşinat de morocănoasă. Larry vedea cum stropii se 
adună pe parbrizul maşinii în lumina primilor zori ce-şi 
făcuseră apariţia în partea de răsărit a cerului. 

Dragul meu New York, m-am întors acasă. 

Poate că echipa Yankees juca pe teren propriu. Pe chestia 
asta, s-ar putea ca drumul să merite. Se ducea cu metroul 
la Stadium, bea o bere, mânca nişte hotdogs şi se distra 
urmărindu-i pe Yankees cum îi bat pe-ăia din Boston sau din 
Cleveland de le sună apa-n cap... 


Gândurile lui o luară razna, iar când îşi recăpătară 
coerenţa, constată că lumina era mult mai puternică. 
Ceasul de bord arăta 6.05. Aţipise. Acum era clar că 
şobolanul fusese pe bune. Animalul se întorsese şi-şi săpase 
o adevărată gaură în măruntaiele pisicii moarte. În 
stomacul gol al lui Larry se produse o uşoară convulsie. 
Cochetă cu ideea de a apăsa claxonul, ca să-l sperie şi să-l 
alunge, dar şirul de case cenuşii şi adormite, cu 
tomberoanele goale, stând de santinelă, îi impuse un soi de 
respect. 

Se lăsă mai jos în scaunul rotunjit, ca să nu mai fie silit să 
se uite la şobolanul care-şi lua micul dejun. Nu iau decât o 
îmbucătură, om bun, apoi mă întorc în reţeaua de metrou. 
Te duci diseară la Yankee Stadium? Poate ne vom întâlni 
acolo, prietene. Deşi mă cam îndoiesc c-ai să mă vezi şi tu 
pe mine. 

Fațada clădirii fusese desfigurată cu mesaje criptice şi 
sinistre, pictate cu sprayul: CHICO 116, ZORRO 93, LITILE 
ABIE +41! Pe când era copil, înainte de moartea tatălui lui, 
aici fusese un cartier liniştit. Doi câini din piatră străjuiseră 
scările ce urcau spre uşile duble. Cu un an înainte de a 
porni el spre ţărmul celuilalt ocean, nişte vandali îl 
distruseseră pe cel din dreapta, de la labele din faţă în sus. 
Acum dispăruseră amândoi, cu excepţia unei bucăţi a 
piciorului din spate a câinelui din stânga. Trupul pe care ar 
fi trebuit să-l sprijine dispăruse cu desăvârşire, fiind 
probabil folosit drept element decorativ al cuibului cine ştie 
cărui toxicoman portorican. Poate chiar ZORRO 93 sau 
LITILE ABIE 41! îl săltase. Poate că şobolanii îl căraseră în 
cine ştie ce tunel părăsit al metroului, într-o noapte 
întunecată. Din informaţiile pe care le deţinea el acum, nu 
era exclus s-o fi dus undeva şi pe maică-sa. Se gândi c-ar fi 
fost nimerit să urce treptele şi să se asigure că numele ei se 
mai afla sub cutia poştală a apartamentului 15, dar era mult 
prea obosit. 


Nu, mai bine stătea aici şi moţăia, cu siguranţa că 
ultimele resurse de energie ale sistemului lui aveau să 
rămână în stare de veghe, trezindu-l pe la ora 7. Atunci se 
va duce să vadă dacă mama lui mai locuia acolo. Poate că ar 
fi fost mai bine să se fi mutat. În acest caz, poate nu s-ar 
mai fi încurcat cu meciul. S-ar fi înfundat în Hotelul 
Biltmore, ar fi dormit trei zile, iar apoi ar fi pornit din nou 
spre Coasta de Vest. În lumina aceasta, cu burniţa ce nu 
contenea să cadă, cu picioarele şi capul tremurându-i încă 
după efortul călătoriei, New Yorkul avea pentru el tot atâta 
şarm cât o curvă moartă. 

Mintea porni din nou să-i hoinărească în voie, trecând de 
această dată în revistă ultimele nouă săptămâni, încercând 
să găsească o cheie care să limpezească şi să lămurească 
următorul mister: cum era posibil să te dai cu capul de 
pereţi timp de şase ani de zile, să cânţi prin cluburi, să 
înregistrezi benzi, să participi la tot soiul de concerte, să nu 
te dai în lături de la nimic, după care să-ţi iasă figura în 
numai nouă săptămâni. Încercarea de a asimila mintal aşa o 
chestie i se părea la fel de dificilă ca şi tentativa de a înghiţi 
clanţa de la uşă. Un răspuns trebuia să existe, gândea el, o 
explicaţie care să-i permită să alunge ideea nesuferită că 
toată chestia fusese un moft, un simplu joc al sorții, asta ca 
să-l citeze pe Dylan. 

Alunecă şi mai adânc în somn, cu braţele încrucişate la 
piept, în mintea lui răsucindu-se mereu şi mereu aceleaşi 
lucruri, iar peste toate se aşternea lucrul acela nou, un soi 
de contrapunct sinistru, ca o notă la graniţa audibilităţii 
emisă de un sintetizator, percepută într-un mod apăsător, 
ca o premoniţie: şobolanul care-şi croia drum în cadavrul 
pisicii, cranţ, cranţ, căutând o bucăţică mai gustoasă. Asta-i 
legea junglei, băiete, dacă eşti în haită, trebuie să urli ca 
lupii... 

De fapt, totul începuse cu optsprezece luni în urmă. 
Cânta cu grupul Tattered Remnants într-un club din 
Berkeley, iar într-o bună zi îl sunase un tip de la Casa 


Columbia. Nu unul dintre rechini, ci doar un simplu pălmaş 
din domeniul discului. Pe Neil Diamond îl bătea gândul să 
înregistreze una dintre compoziţiile lui Larry, intitulată 
„Baby, Can You Dig Your Man?”. Diamond îşi pregătea un 
album cu melodii proprii, incluzând însă şi un vechi succes 
de-al lui Buddy Holly, „Peggy Sue Got Married” şi, eventual, 
compoziţia lui Larry Underwood. Problema era dacă el, 
Larry, ar accepta să vină şi să cânte demonstrativ melodia, 
pentru ca apoi să participe şi la înregistrări? Diamond 
dorea şi o a doua chitară acustică, iar melodia îi plăcea 
foarte mult. 

Larry a acceptat. 

Sesiunea de înregistrări a durat trei zile. Lucrurile au 
mers foarte bine. Larry a făcut cunoştinţă cu Neil Diamond, 
cu Robbie Robertson şi cu Richard Perry. Numele lui a fost 
menţionat pe coperta interioară a discului şi a fost plătit în 
conformitate cu normele stabilite de sindicat. Dar „Baby, 
Can You Dig Your Man?” nu a reuşit să ajungă pe disc. În 
cea de a doua seară a înregistrărilor, Diamond apăruse cu o 
compoziţie proprie nouă, care fusese preferată până la 
urmă. 

Apoi, omul acela de la Columbia îi zisese că-i pare rău. Se 
mai întâmplă. Uite, ştii ceva - ce-ar fi să înregistrezi totuşi 
demonstraţia, chiar şi-n situaţia asta? Voi vedea dacă se 
poate face ceva. Prin urmare, Larry a înregistrat melodia, 
apoi s-a trezit iarăşi pe stradă. La LA., vremurile erau 
grele. Mai apăreau mici ocazii de a cânta, însă nu prea des. 

În cele din urmă şi-a găsit o slujbă într-un club în care se 
servea şi masa: acompaniindu-se la chitară, interpreta nişte 
lălăieli leşinate din categoria „Softly as | Leave You” şi 
„Moon River”, în timp ce amatorii de muzică - oameni în 
vârstă - discutau despre afaceri şi băgau în ei mâncare 
italienească. Îşi scria versurile pe bucățele de hârtie, fiindcă 
i se întâmpla să le încurce sau pur şi simplu să le uite şi 
atunci trebuia să le înlocuiască printr-un „hmmmm- 
hmmmm, ta-da-hmmmm,” susţinut de chitară, străduindu- 


se să arate la fel de suav ca Tony Bennett, când improviza. 
Dar se simţea ca o gaură. Prin lifturi şi super-magazine 
devenise penibil de conştient de muzica ce se auzea 
perpetuu, în surdină. 

În sfârşit, cu nouă săptămâni în urmă, absolut din senin, îl 
sunase tipul de la Columbia. Doreau să-i lanseze 
înregistrarea pe un disc single. N-ar putea să vină şi să 
dubleze partea vocală? Desigur, i-a răspuns Larry. Era 
dispus să facă lucrul acesta. Prin urmare, se dusese în 
studiourile Columbiei din L.A. Într-o duminică după-amiază, 
îşi dublase propria-i voce din „Baby, Can You Dig Your 
Man?” în circa o oră, apoi înregistrase un al doilea cântec, 
scris pentru Iattered Remnants, intitulat „Pocket Saviour”. 

Tipul de la Columbia îl cadorisise cu un cec de cinci sute 
de dolari şi cu un contract infect, care prevedea mult mai 
multe obligaţii pentru Larry decât pentru casa de discuri. Îi 
scuturase mâna lui Larry, îi spusese că se bucură că a intrat 
în rândurile colaboratorilor firmei, îi răspunsese cu un 
zâmbet discret, compătimitor, atunci când Larry îl întrebase 
cum i se va face reclamă discului, după care îşi luase rămas- 
bun. Era prea târziu ca să mai încaseze cecul, prin urmare 
Larry se prezentase la Gino's cu el în buzunar. Către 
sfârşitul primului grup de cântece, interpretase o versiune 
„domesticită” a lui „Baby, Can You Dig Your Man?”. Singura 
persoană care băgase de scamă fusese proprietarul lui 
Gino's, care îl sfătuise să rezerve muzica lui de negri pentru 
echipa care face curăţenie în local. 

Acum şapte săptămâni, tipul de la Columbia sunase iarăşi 
şi îl îndemnase să se ducă să-şi cumpere un exemplar din 
Billboard. Larry o luase imediat din loc. „Baby, Can You Dig 
Your Man?” era una dintre cele trei propuneri ale 
săptămânii în curs. Larry îl sunase şi el pe tipul de la 
Columbia, iar acesta îl întrebase dacă ar fi dispus să ia masa 
cu nişte barosani din companie. Pentru a discuta despre un 
album. Toţi erau încântați de single, care începuse să fie 
difuzat la posturile de radio din Detroit, Philadelphia şi din 


Portland, statul Maine. Se vedea limpede, melodia avea 
mari şanse să prindă. Reuşise să câştige un concurs, 
organizat seara târziu de unul dintre posturile de muzică 
soul din Detroit, timp de patru nopţi la rând. Nimeni nu 
părea să ştie că Larry Underwood este alb. 

Se îmbătase în timpul prânzului la care fusese invitat şi 
de-abia dacă mai simţise gustul somonului. Nimeni nu 
păruse deranjat de faptul că se afumase. Unul dintre 
barosani făcuse observaţia că nu l-ar surprinde dacă „Baby, 
Can You Dig Your Man?” ar primi un Grammy anul viitor. 
Toate acestea făceau să răsune în urechile lui Larry un 
adevărat marş glorios. Avea sentimentul că trăieşte un vis 
şi, în timp ce se întorcea către apartamentul lui, avea 
convingerea stranie că va fi lovit de un camion, iar visul lui 
va lua astfel sfârşit. Barosanii de la Columbia îi înmânaseră 
un alt cec, de această dată în valoare de 2500 de dolari. 
Ajuns la el acasă, Larry pusese mâna pe telefon şi începuse 
să sune. Mai întâi îl căutase pe Mort „Gino” Green. Îl 
informase că trebuia să-şi găsească pe altcineva care să 
interpreteze „Yellow Bird” în timp ce clienţii înfulecau 
afurisitele alea de paste făinoase nefierte. Apoi îi sunase pe 
toţi cei de care reuşise să-şi aducă aminte, inclusiv pe Barry 
Grieg de la Remnants, după care ieşise din nou în oraş şi se 
îmbătase criţă. 

Acum cinci săptămâni, discul single reuşise să intre în 
Hot One Hundred, primele o sută de locuri ale topului 
revistei Billboard. Pe locul al optzeci şi nouălea. Dar 
lucrurile nu aveau să se oprească aici. locmai atunci venise 
şi primăvara cu adevărat la Los Angeles, iar într-o după- 
amiază luminoasă şi strălucitoare de mai, când clădirile 
erau atât de albe şi oceanul atât de albastru, încât aveai 
senzaţia că ochii ţi-ar putea ieşi din orbite şi s-ar rostogoli 
ca nişte bile pe obraji, auzi pentru prima oară discul lui la 
un post de radio. Se afla împreună cu trei sau patru 
prieteni, prietena lui din acel moment era şi ea de faţă şi se 
ameţiseră puţin, cu nişte cocaină. Larry tocmai ieşea din 


chicinetă şi intra în salon cu un pachet de biscuiţi Toll 
House când răsună sloganul familiar al postului KLMT - 
Nyoo0ooo... meee-USIC! Apoi rămăsese țintuit locului de 
sunetul propriei sale voci, revărsându-se din boxele 
Technics: 


Știu că nu ţi-am zis că vin pe-aici, 

Știu că tu n-ai ştiut că sunt în oraş 

Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva 
Dragă, poți să-l înţelegi pe iubitul tău? 

El e un om drept. 

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău? 


— Doamne, ăsta sunt chiar eu, zisese, scăpând biscuiţii 
pe podea, apoi căscase gura şi rămăsese ca trăsnit, în timp 
ce prietenii lui începuseră să-l aplaude. 

Acum patru săptămâni, cântecul lui sărise pe locul al 
şaptezeci şi treilea în topul Billboard. Avea senzaţia din ce 
în ce mai acută că a fost împins brutal într-unul dintre 
filmele alea mute, vechi, unde toate se mişcau prea repede. 
Telefonul zbârnâia tot timpul. Columbia ţipa după album, 
dorind să profite de succesul de care se bucura discul 
single. Un nebun de la A&R îl sunase de trei ori într-o 
singură zi, insistând că discul lui următor trebuia realizat 
cu muzică de ieri, propunându-i să înregistreze o nouă 
versiune a succesului „Hang On, Sloopy” al lui McCoys. 
Monstruos! îi ţipa mereu în ureche imbecilul. E singura cale 
pe care o poţi urma, Lar! (Nici nu se întâlnise cu gagiul 
ăsta, iar el nu-i zicea nici măcar Larry, ci Lar.) Va fi un 
succes monstruos! Monstruos! 

În cele din urmă Larry îşi ieşise din fire şi-i spuse 
„monstrului” că, dac-ar fi pus să aleagă între a înregistra 
„Hang On, Sloopy” şi a fi legat fedeleş ca să suporte o 
clismă cu Coca-Cola, ar alege clisma. Apoi îi închisese 
telefonul. 


Odată pus în mişcare însă, trenul nu mai putea fi oprit. | 
se spunea mereu că discul are şansa să fie cel mai tare din 
ultimii cinci ani, ceea ce avea darul să-l uluiască. Zeci de 
agenţi cu voci flămânde îl căutau la telefon. Începuse să ia 
„uppers” şi i se părea că-şi aude cântecul peste tot. Într-o 
sâmbătă de dimineaţă îl ascultă la programul Soul Train şi- 
şi petrecu tot restul zilei încercând să se convingă că da, 
lucrul acesta se petrecuse cu adevărat. 

Se dovedise deodată ca îi este foarte greu să se despartă 
de Julie, fata cu care se întâlnea de pe vremea 
reprezentaţiilor de la Gino's. Ea îi făcuse cunoştinţă cu o 
grămadă de oameni, dintre care pe foarte puţini îşi dorea 
cu adevărat să-i întâlnească. Vocea ei începuse să-i 
amintească de cele ale indivizilor care se ofereau la telefon 
să-i devină agenţi. Se certase definitiv cu ea după o discuţie 
lungă, aprigă şi zgomotoasă. Ea-i strigase că în curând o să- 
i crească un cap atât de mare, încât n-o să mai încapă prin 
uşa unui studio de înregistrare, că îi datora cinci sute de 
dolari pentru droguri şi că avea să ajungă curând o 
căzătură. Îl ameninţase şi cu sinuciderea. Larry se simţise 
ca după o bătălie îndelungată cu perne, în care acestea ar fi 
fost umplute cu un gaz otrăvitor şi puturos. 

Se apucaseră de album cu trei săptămâni în urmă, iar 
Larry rezistase cu brio la cea mai mare parte a sugestiilor 
din categoria „spre binele tău”. Se folosise de întreaga 
libertate de acţiune pe care i-o lăsa contractul. Îi adunase 
pe trei dintre membrii din Iattered Remnants - Barry 
Grieg, Al Spellman şi Johnny McCall - şi pe alţi doi 
muzicieni cu care lucrase în trecut, Neil Goodman şi Wayne 
Stukey. Albumul fusese gata în nouă zile, timpul maxim de 
studio pe care reuşiseră să-l obţină. Columbia se aştepta la 
un album capabil să reziste în clasamente cam douăzeci de 
săptămâni, începând cu „Baby, Can You Dig Your Man?” şi 
încheindu-se cu „Hang On, Sloopy.” Ambiţiile lui Larry erau 
însă mai mari. 


Pe coperta discului era o fotografie a lui Larry într-o cadă 
de baie din acelea demodate, cu labe de leu, plină de 
spumă. Pe plăcile de faianţă de deasupra fuseseră scrise, cu 
rujul unei secretare de la Columbia, următoarele cuvinte: 
POCKET SAVIOUR şi LARRY UNDERWOOD. Columbia ar fi 
dorit ca LP-ul să se intituleze Baby, Can You Dig Your Man?, 
dar Larry se împotrivise cu înverşunare şi, în cele din urmă, 
se mulţumiseră cu menţiunea CONŢINE HITUL APĂRUT PE 
SINGLE, făcută pe un colţ al învelişului din ţiplă. 

Cu două săptămâni în urmă, discul single urcase pe locul 
patruzeci şi şapte; tot atunci începuse şi petrecerea. 
Închiriase o casă pe plaja din Malibu pentru o lună, după 
care lucrurile intraseră oarecum în ceaţă. Oamenii veneau 
şi plecau, în număr tot mai mare. Pe câţiva îi ştia, dar marea 
majoritate erau străini. Îşi aducea aminte că fusese agăţat 
chiar şi de nişte agenţi, care ţineau morţiş „să-l conducă 
spre noi culmi ale carierei”. Îşi mai amintea de o tipă pe 
care o apucase strechea de la droguri şi o pornise goală- 
puşcă, chirăind, pe plaja albă ca oasele. Îşi amintea cum 
trăgea cocaină pe nas, alungând-o apoi cu tequila. Îşi 
amintea că-l scuturaseră zdravăn într-o sâmbătă de 
dimineaţă, cam acum o săptămână, ca să-l audă pe Kasey 
Kasem prezentându-i cântecul de debut în „American Top 
Forty”, ajuns pe locul al treizeci şi şaselea. Îşi mai amintea 
că luase o mulţime de pastile de barbiturice şi apoi, foarte 
vag, că se tocmise pentru Datsun cu cecul de patru mii de 
dolari reprezentând drepturile de autor, care-i venise prin 
poştă. 

Pe urmă se făcuse 13 iunie, acum şase zile, ziua în care 
Wayne Stukey îi propusese lui Larry să facă împreună o 
plimbare pe plajă. Nu trecuse de ora 9 dimineaţa, dar 
sistemul stereo şi cele două televizoare funcționau în draci; 
din camera pentru jocuri de la subsol veneau ecourile unei 
adevărate orgii. Larry stătea pe unul dintre scaunele de 
curând tapisate din salon, doar în chiloţi şi străduindu-se, 
cu ochii holbaţi, să înţeleagă nişte benzi desenate din seria 


Superboy. Deşi avea sentimentul că este foarte vioi, 
cuvintele din text nu păreau să aibă vreo legătură între ele. 
Refuzau să transmită un mesaj oarecare. O lucrare de 
Wagner tuna din cele patru difuzoare, iar Wayne strigase 
de trei sau de patru ori ca să se facă înţeles. Apoi Larry îi 
răspunsese printr-o mişcare afirmativă din cap. Da, era 
capabil să parcurgă kilometri întregi. 

Dar când razele de soare se înfipseră ca nişte ace în 
cristalinele lui, Larry se răzgândi pe loc. N-are chef să se 
plimbe. Nu, nu. Ochii lui se transformaseră în lupe, iar 
lumina solară ce bătea prin ele avea să fie curând suficientă 
ca să-i aprindă creierii, pe care şi-i simţea uscați ca iasca. 

Însă Wayne îl prinse hotărât de braţ şi insistă. Coborâră 
pe plajă şi traversară zona cu nisip cald către porţiunea mai 
închisă la culoare, de-abia părăsită de ape, iar Larry ajunse 
la concluzia că fusese totuşi o idee foarte bună. Zgomotul 
valurilor ce se spărgeau de țărm avea un efect calmant. Un 
pescăruş, luptându-se să se înalțe mai sus, rămăsese agăţat 
pe cerul albastru, ca o stilizare de culoare albă a literei M. 

— Haide, îl îndemnă Wayne, trăgându-l de mână. 

Larry parcurse toţi acei kilometri pe care se crezuse 
capabil să-i străbată de la bun început. Cu diferenţa că 
acum nu se mai simţea câtuşi de puţin în formă. Capul îl 
durea rău, iar spinarea parcă îi era din sticlă. Globii ochilor 
îl ardeau, iar rinichii îl dureau surd. Starea de mahmureală 
pe care ţi-o dau amfetaminele este mai puţin dureroasă 
decât aceea provocată de alcool, dar nici prea plăcută nu 
este, la o adică fiind preferabilă o noapte de amor cu 
Raquel Welch, să zicem. Dar dacă mai lua vreo câteva 
amfetamine, ieşea din starea asta proastă, care ameninţa 
să-l pună la pământ. Îşi duse mâna spre buzunar, căutând 
pastilele, şi îşi dădu seama, abia acum, că nu avea peeel 
decât nişte izmene care fuseseră curate cu vreo trei zile în 
urmă. 

— Wayne, vreau să mă întorc. 

— Hai să mai mergem puţin. 


Îşi zise că Wayne îl priveşte cam ciudat, cu un fel de 
exasperare şi milă. 

— Nu, omule, nu vezi că sunt aproape dezbrăcat? Au să 
mă agaţe pentru expunere indecentă. 

— În zona asta de plajă ai putea să-ţi înfăşori sula într-o 
batistă şi să-ţi laşi ouăle la vedere şi tot nu s-ar lua nimeni 
de tine pentru indecenţă. Hai să mergem, Larry. 

— Sunt obosit, îi răspunse Larry arţăgos. 

Începuse să-l cam enerveze Wayne. Considera că nu 
urmărea acum decât să se răzbune, pentru că Larry reuşise 
să lanseze un hit, iar el, Wayne, trebuia să se mulţumească 
doar cu acompanierea la clape a melodiilor de pe noul 
album. Nu era mare diferenţă între el şi Julie. 'Toată lumea 
începuse să-l urască. Îşi scoseseră cuţitele şi se pregăteau 
să-l facă bucăţi. Ochii i se împăienjeniră de lacrimi amare. 

— Haide, haide, bărbate, repetă Wayne, pornind din nou 
de-a lungul plajei. 

Mai străbătuseră poate încă un kilometru, când cârcei 
dubli i se puseră lui Larry în ambele pulpe. [ipă şi se 
prăbuşi pe nisip. 

Era ca şi cum două stilete identice i s-ar fi împlântat 
simultan în carne. 

— Cârcei! ţipă el. O, Doamne, ce cârcei! 

Wayne se lăsă pe vine lângă el şi-i îndreptă picioarele. 
Valul de durere sfâşietoare se declanşă din nou şi atunci 
Wayne se puse la lucru, lovind şi frământând muşchii 
contorsionaţi. 'Ţesuturile avide de oxigen începură în sfârşit 
să se detensioneze. 

Larry, care-şi ţinuse până atunci respiraţia, începu să 
gâfâie. 

— Vai, Doamne. Mulţumesc. A fost... foarte rău. 

— Sigur că da, spuse Wayne, fără prea multă simpatie. 
Sunt sigur că te-a durut, Larry. Cum te simţi acum? 

— Bine. Dar hai să stăm puţin, ce zici? Apoi ne întoarcem. 

— Vreau să discut cu tine. Pe chestia asta a trebuit să te 
aduc până aici, pentru că doream să fii suficient de treaz ca 


să înţelegi ce vreau să-ţi zic. 

— Despre ce este vorba, Wayne? 

A sosit clipa, îi trecu prin minte. Momentul atacului. Dar 
ceea ce-i zicea Wayne părea atât de străin de un atac, încât 
pentru un moment i se păru că se străduieşte iarăşi să 
priceapă ceva din Superboy; de această dată, îşi spărgea 
capul cu o propoziţie formată din şase cuvinte. 

— Petrecerea trebuie să se sfârşească, Larry. 

— Cum? 

— Petrecerea. Când te întorci. Dai semnalul de stingere, 
le împarţi tuturor cheile de la maşini, le mulţumeşti pentru 
minunatele clipe şi-i dai afară pe uşa din faţă. lrebuie să 
scapi de ei. 

— Nu pot face una ca asta! exclamă Larry şocat. 

— Ai face bine să poţi. 

— Dar de ce? Petrecerea de-abia se pusese puţin pe 
picioare! 

— Larry, ce avans ai luat tu de la Columbia? 

— De ce te interesează? întrebă Larry cu viclenie. 

— Nu cumva îţi închipui că vreau să profit de banii tăi, 
Larry! Gândeşte-te puţin. 

Larry se gândi şi constată, spre marea lui încurcătură, că 
nu exista niciun motiv pentru care Wayne Stukey să 
dorească să-şi impună punctul de vedere asupra lui. Este 
adevărat că nu reuşise încă să dea lovitura, pândea cu 
înfrigurare ceva de lucru, ca majoritatea celor care-l 
ajutaseră pe Larry să-şi imprime albumul, dar, spre 
deosebire de aceia, Wayne provenea dintr-o familie cu bani 
şi era în relaţii bune cu ai lui. Tatăl lui Wayne era 
proprietarul unei jumătăţi dintr-o firmă de jocuri 
electronice, clasată printre primele din State, iar familia 
Stukey poseda o reşedinţă modestă, de dimensiunile unui 
palat, în Bel Air. Total zăpăcit, Larry înţelese că 
prosperitatea şi norocul ce dăduseră peste el pe 
neaşteptate nu erau decât nişte nimicuri comparativ cu ce 
avea Wayne. 


— Nu, cred că nu, recunoscu el morocănos. le rog să mă 
scuzi. Dar nu există lepră tupeistă şi vânător de bani de la 
vest de Las Vegas care să nu fi încercat... 

— Deci cât ai primit? 

Larry îşi făcu socoteala şi-i răspunse: 

— Şapte mii la început. Asta-i tot. 

— Şi-ţi plătesc trimestrial drepturile pentru single şi 
bianual pentru album? 

— Întocmai. 

Wayne clătină din cap. 

— Ticăloşii, ţin banii cât se poate de mult. Vrei o ţigară? 

Larry acceptă şi o aprinse, protejând-o cu palmele făcute 
căuş. 

— Ai idee cât te costă petrecerea asta? 

— Desigur, răspunse Larry. 

— Chiria casei nu a fost mai puţin de o mie. 

— Mda, corect. 

De fapt, costase o mie două sute, plus cinci sute de dolari 
garanţie pentru posibile stricăciuni. Plătise garanţia şi 
jumătate din chiria lunară, în total o mie o sută de dolari, 
datorând încă şase sute de dolari. 

— Iar drogurile cât au fost? se interesă Wayne. 

— Păi, fără ele nu se poate. Ar fi ca savarinele fără 
frişcă... 

— A fost marijuana şi cocaină. Haide, spune-mi cât? 

— Parc-ai fi un afurisit de procuror, comentă Larry fără 
chef. Cinci sute şi cinci sute. 

— Iar a doua zi nu mai era niciun fir. 

— Cum naiba să nu fie? tresări Larry. Măi băiete, am 
văzut două ceşti chiar înainte de a pleca de-acasă, azi- 
dimineaţă. Erau destul de goale, e adevărat, dar... 

— Nu-ţi aduci aminte de Doză, omule? Vocea lui Wayne 
cobori deodată câteva note mai jos, imitând neaşteptat de 
bine vorba tărăgănată şi accentul lui Larry. Pune totul pe 
nota mea, Dewey. Să nu ducă nimeni lipsă. 


Larry îl privea pe Wayne din ce în ce mai îngrozit. 
Adevărat, îşi aducea aminte de un tip scund şi vânos, cu o 
frizură deosebită, acum zece sau cincisprezece ani era 
cunoscută sub denumirea de stilul „vâlvoi”, da, da, un tip 
scund cu părul „vâlvoi” şi-un tricou pe care se putea citi 
ISUS VINE ŞI ESTE FOARTE ŞUCĂRII. Individul părea să 
aibă cantităţi nelimitate de droguri de cea mai bună 
calitate. Ba chiar îşi aducea aminte că-i zisese individului 
ăsta, Dewey Doză, să se îngrijească de cele două ceşti puse 
la dispoziţia oaspeţilor, să fie mereu pline. Dar asta se 
petrecuse... păi, se petrecuse acum multe zile. 

— O asemenea lovitură n-a mai dat Dewey Doză de cine 
ştie când, îl asigură Wayne. 

— Cam cât îi datorez? 

— La marijuana stai destul de bine, pentru că e ieftină. O 
mie două sute. Cocaina opt mii. 

Larry simţi că i se întorc maţele pe dos. Se holbă la 
Wayne. Încercă să vorbească, dar nu reuşi decât să 
mormăie: Nouă mii două sute? 

— Inflaţia, domnule, îi explică Wayne. Vrei să asculţi şi 
restul? 

Deşi nu-i ardea să audă şi restul, Larry aprobă din cap. 

— La etaj exista un televizor color. Cineva l-a făcut zob cu 
un scaun. Reparaţia va costa, probabil, cam trei sute de 
dolari. Lambriurile din lemn de la parter sunt distruse. 
Patru sute. Dacă ai noroc. Fereastra gen vitraliu dinspre 
plajă s-a spart alaltăieri. Trei sute. Covorul din salon este 
total compromis - arsuri cu ţigara, bere, whisky. Patru sute. 
Am sunat şi la magazinul de băuturi şi sunt şi ei la fel de 
mulţumiţi de vânzare ca şi Doză. Şase sute. 

— Şase sute pentru băutură? şopti Larry. 

Spaima îl prinse în ghearele ei rău de tot. 

— Poţi să zici mersi că majoritatea s-au umflat doar cu 
bere şi cu vin. Mai ai o notă de plată de patru sute de dolari 
la băcănie, în cea mai mare parte pentru pizza, cartofi 
prăjiţi, sendvişuri şi alte bunătăţi. Dar partea cea mai 


proastă este zgomotul. Caraliii vor sosi curând. Les /lics. 
Tulburarea liniştii publice. Şi mai sunt printre oaspeţi şi 
vreo patru sau cinci de categorie grea, care se dau în vânt 
după heroină. În casă există vreo patru sau cinci uncii de 
praf maroniu, din Mexic. 

— Şi tot eu trebuie să plătesc? se interesă Larry răguşit. 

— Nu. Doză nu se încurcă şi cu heroină. Articolul ăsta 
intră în sfera de acţiune a Mafiei, iar lui Doză nu-i place să 
poarte cizme de cowboy făcute din ciment. Dar dacă poliţia 
face o razie, poţi să fii sigur că distracţia asta va fi trecută 
tot în contul tău. 

— Dar eu n-am ştiut... 

— Eşti un copil inocent, da. 

— Dar... 

— Totalul pe care îl datorezi pentru micul tărăboi se 
ridică la peste douăsprezece mii de dolari, îi spuse Wayne. 
Pe urmă te-ai dus şi ţi-ai ales maşinuţa aceea... Câţi bani ai 
dat pe loc? 

— Două mii cinci sute, răspunse Larry copleşit, simțind 
că-i vine să plângă. 

— Deci ce ţi-a mai rămas până primeşti următorul cec de 
drepturi? Câteva mii? 

— Cam aşa ceva, îi răspunse Larry cu jumătate de gură, 
incapabil să-i mărturisească lui Wayne că nu mai avea decât 
vreo opt sute, jumătate în bani gheaţă, jumătate în cecuri. 

— Larry, te rog să mă asculţi atent, pentru că nu meriţi să 
ţi se spună de două ori. Aici se pune întotdeauna la cale 
câte-o petrecere. În locul ăsta nu există decât două 
constante: amăgirea perpetuă şi petrecerea perpetuă. Cum 
prind de veste, vin în fugă, ca nişte păsări care ciugulesc 
bărzăuni pe spinarea unui hipopotam. Acum au năpădit aici. 
Scutură-i de pe spatele tău şi spune-le să se ducă unde-or 
vedea cu ochii. 

Larry se gândi la nenumăraţii oaspeţi de la el din casă. În 
momentul de faţă, cunoştea cel mult pe unul din trei. 
Gândul că trebuia să le spună tuturor acestor necunoscuţi 


să plece îl făcea să se blocheze încă de pe acum. Avea să-şi 
piardă consideraţia de care se bucura în ochii lor. Dar peste 
acest gând se suprapuse imaginea lui Dewey Doză umplând 
iarăşi cu drog vasele puse la dispoziţia oaspeţilor, scoțând 
apoi un carneţel din buzunarul de la spate şi trecând totul 
în contul său. Cu părul ăla vâlvoi şi cu tricoul modern... 

Wayne îl măsura calm, în timp ce Larry se frământa între 
cei doi poli ai dilemei. 

— Domnule, am să fiu în ochii lor ultima găoază, zise 
Larry în cele din urmă, dispreţuindu-se profund pentru 
cuvintele ce-i trădau slăbiciunea şi nervozitatea, chiar în 
momentul în care le pronunţa. 

— Mda, au să te facă în fel şi chip. Au să te acuze că ţi s-a 
urcat la cap şi că te porţi ca la Hollywood. Or să-ţi împuie 
capul. Că-i uiţi pe vechii prieteni. Numai că niciunul dintre 
ei nu-ţi este prieten, Larry. Prietenii tăi s-au prins ce se 
întâmplă încă de acum trei zile şi s-au cărat. Nu e nicio 
distracţie să vezi cum un amic de-al tău, să zicem, s-a pişat 
pe el şi nici măcar nu-şi dă seama. 

— Atunci de ce-mi mai spui? exclamă Larry, înfuriat 
deodată. 

Supărarea i se trăgea din faptul că înţelesese adevărul 
şocant că toţi prietenii lui adevăraţi îşi luaseră zborul, iar 
toate scuzele lor păreau subţiri acum, când privea 
retrospectiv. Barry Grieg îl luase deoparte şi încercase să 
discute cu el, dar Larry se afla într-o cu totul altă lume şi 
nu-i răspunsese decât prin gesturi vagi şi zâmbind blând. 
Se întreba dacă şi Barry ar fi avut intenţia să-l scuture în 
acelaşi fel. Gândul acesta îi dădea un sentiment de jenă şi-l 
enerva. 

— De ce-mi mai spui? repetă el. Mi se pare că de fapt nu 
prea-ţi place de mine. 

— Nu... dar nici nu-mi displaci, poţi să mă crezi. Mai mult 
de atât nu ţi-aş zice. Aş fi putut să te las s-o iei peste bot 
pentru chestia asta. O dată ţi-ar fi fost suficient. 

— Ce vrei să spui? 


— Ai să-i dai afară din casă. Pentru că în tine există o 
vână puternică. Ceva care-i face pe ceilalţi să se simtă ca şi 
cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol. Ai în tine tot ceea 
ce este necesar pentru succes. Ai să faci o carieră 
frumuşică. Muzică pop nici prea-prea nici foarte-foarte, de 
care nimeni nu-şi va mai aduce aminte peste cinci ani. 
Liceenii care se dau în vânt după muzică din asta au să 
colecţioneze discurile tale. Ai să te umpli de bani. 

Larry îşi strânse pumnii. Ar fi avut o plăcere nebună să-i 
tragă una în moaca lui calmă. Wayne îi arunca nişte lucruri 
care-l făceau să se simtă ca un căcat de câine lângă un 
semafor. 

— Du-te la ei şi fă-le vânt, îl sfătui Wayne cu blândeţe. 
După care suie-te în maşină şi pleacă. Unde vezi cu ochii, 
băiete. Şi nu te arăta până ce nu ştii că trebuie să-ţi vină 
următorul cec cu drepturi de autor. 

— Dar Dewey... 

— Găsesc eu pe cineva care să discute cu Dewey. E 
plăcerea mea să te-ajut. Individul îi va spune lui Dewey să 
aştepte cuminţel până ce-şi primeşte bănuţii, iar Dewey va 
fi încântat să poată face un serviciu de genul ăsta. 

Făcu o pauză, urmărind cu privirea doi copii, în costume 
de baie viu colorate, fugind de-a lungul plajei. Un câine 
alerga alături de ei, lătrând tare şi vesel către cerul 
albastru. 

Larry se forţă să se ridice în picioare şi să-i mulţumească. 
Briza oceanului îl făcea conştient de ţinuta lui neadecvată. 
Cuvântul îi ieşi din gură ca o cărămidă. 

— Trebuie să te retragi într-un loc oarecare şi să te 
aduni, îi spuse Wayne, ridicându-se la rândul lui în picioare 
şi privind tot în direcţia copiilor. Ai o groază de lucruri la 
care trebuie să te gândeşti neapărat. La impresar, la 
turneu, la contractul pe care-l închei după ce dai lovitura cu 
Pocket Saviour. Consider că va fi un succes, ţinând cont de 
ritmul ăla bine pus la punct. Dacă îţi îngădui un răgaz 


suficient, ai să ţi le pui pe toate în ordine. Băieţii ca tine se 
descurcă întotdeauna. 

Băieţii ca tine se descurcă întotdeauna. 

Băieţii ca mine se descurcă întotdeauna. 

Băieţii ca... 

Cineva îi bătea cu degetul în geam. 

Larry tresări, apoi se îndreptă. Un junghi dureros îl 
săgetă prin gât şi se înfioră din cauza senzaţiei că în locul 
acela carnea fusese strivită şi murise. Nu aţipise, adormise 
în toată regula. Retrăind cele petrecute în California. Dar 
aici şi acum era învăluit în lumina cenuşie a New Yorkului, 
iar bătaia se auzi iarăşi. 

Îşi întoarse capul cu precauţie, înfruntând durerea, şi-o 
văzu pe mama lui - purtând o eşarfă în chip de legătură 
pentru păr - cercetând interiorul maşinii. 

Pentru o clipă, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra 
celuilalt prin geamul maşinii, iar Larry avu senzaţia 
curioasă că e în pielea goală, un animal la care te uiţi într-o 
grădină zoologică. În cele din urmă reuşi să zâmbească şi 
cobori geamul. 

— Mamă! 

— Am ştiut că eşti tu, îi vorbi ea pe un ton ciudat de egal. 
la dă-te jos din maşină, ca să văd cum arăţi stând în 
picioare. 

De la brâu în jos era total amorţit; deschise uşa şi cobori 
cu greu, chinuit de mii de ace şi cuie în călcâie. Nu se 
aşteptase s-o întâlnească într-un asemenea moment, fiind 
total nepregătit şi vulnerabil. Se simţea ca o santinelă 
prinsă dormind în post. Nu ştia de ce, însă se aşteptase ca 
maică-sa să fie mai mică, mai puţin sigură pe sine, dar, ca 
prin minune, anii ce trecuseră şi care pe el îl maturizaseră 
nu lăsaseră urme şi asupra ei. 

Şi felul în care dăduse peste el era straniu. Când avea 
zece ani, îl trezea în dimineţile de sâmbătă bătând cu un 
deget la uşa închisă a dormitorului, atunci când considera 
că a dormit destul. lar acum, după paisprezece ani, îl 


trezise în acelaşi fel, după ce-l găsise dormind în maşina lui 
cea nouă ca un puşti obosit, care şi-a pus în gând să stea 
treaz toată noaptea şi-a fost surprins de Moş Ene în această 
poziţie nedemnă. 

lar acum stătea înaintea ei, cu părul nepieptănat şi cu un 
zâmbet vag, prostesc, pe figură. Acele şi cuiele încă îşi 
făceau de cap, săgetându-l şi făcându-l să-şi treacă 
greutatea de pe un picior pe celălalt. Îşi aminti că ea îl 
întreba întotdeauna dacă simte nevoia să meargă la toaletă, 
atunci când se bălăbănea aşa; se fixă pe picioare şi lăsă 
acele să-şi facă mendrele cum doreau. 

— Bună, mamă, spuse el. 

Ea îl privea fără să zică nimic şi, pe neaşteptate, în inima 
lui îşi făcu loc o spaimă, ca o pasăre rău-prevestitoare 
întorcându-se la cuibul de mult părăsit. Era teama ca nu 
cumva să se întoarcă de la el, să-l respingă, să-i arate 
spatele hainei ei ieftine, să-l părăsească şi să dispară pur şi 
simplu după colţ, în direcţia metroului. 

Dar o auzi oftând, în felul în care oftează un bărbat 
înainte de a ridica o povară. Iar atunci când îi vorbi, vocea 
ei era atât de plăcută, în modul cel mai natural, blând - şi 
corect —, încât prima impresie se şterse cu totul. 

— Bună, Larry, spuse ea. Haide sus. Am ştiut că eşti tu de 
cum m-am uitat pe fereastră. Am şi sunat la serviciu şi-am 
anunţat că nu mă simt bine. Am să-mi iau un mic concediu 
de boală. 

Femeia o luă înainte, spre scările străjuite odinioară de 
cei doi câini din piatră. Elo ajunse din urmă, strâmbându-se 
din cauza junghiurilor pe care le simţea la fiecare pas. 

— Mamă? 

Ea se întoarse şi atunci el o îmbrăţişă. Peste obrazul ei 
trecu o umbră de teamă, ca şi cum s-ar fi aşteptat nu s-o 
îmbrăţişeze, ci să-i dea în cap. Apoi umbra aceea se şterse, 
ea îi primi îmbrăţişarea, strângându-l la rându-i în braţe. 
Parfumul hainelor ei îl pătrunse, stârnindu-i o nostalgie 
neaşteptată, pătimaşă, dulce şi amară. O clipă, crezu că va 


izbucni în lacrimi, ferm convins că şi ei i se va întâmpla 
acelaşi lucru; era un Moment Emoţionant. Pe deasupra 
umărului ei gârbovit vedea pisica moartă, ieşind pe 
jumătate din pubelă. Când se desprinseră din îmbrăţişare, 
constată că ochii ei rămăseseră uscați. 

— Haide, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Ai condus 
toată noaptea? 

— Da, răspunse el cu vocea uşor răguşită de emoție. 

— Bine, să mergem. Liftul e stricat, dar n-avem de urcat 
decât două etaje. E mai rău pentru sărmana doamnă 
Halsey, cu artrita ei. Ea stă la cinci. Nu uita să te ştergi pe 
picioare. Dacă bagi mizerie în casă, domnul Freedman mă 
ia imediat în primire. Aş putea să jur că Goshen e-n stare să 
miroasă murdăria. Murdăria este duşmanul lui, asta e. Eşti 
în stare să mănânci trei ouă? Îţi fac şi pâine prăjită, dacă nu 
te deranjează pâinea neagră. 

O urmă, privind puţin prosteşte spre locul unde stătuseră 
câinii din piatră, încercând să se convingă că dispăruseră 
cu adevărat, că nu-şi pierduse deodată vreo cincizeci de 
centimetri din înălţime, că anii optzeci nu dispăruseră 
undeva, în neant. Femeia deschise uşile şi intrară. Până şi 
cotloanele întunecate şi mirosul de mâncare erau aceleaşi. 

Alice Underwood îi pregăti trei ouă, şuncă, pâine prăjită, 
suc de portocale şi cafea. Când ajunse la cafea, îşi aprinse o 
țigară şi-şi trase scaunul ceva mai departe de masă. Maică- 
sa aruncă ţigării o privire dezaprobatoare, dar nu spuse 
nimic. Chestia asta îi restabili - e drept, doar în mică parte - 
încrederea. Ea se pricepuse întotdeauna să aştepte 
momentul cel mai potrivit. 

Femeia puse tigăiţa prevăzută cu picioare, ca un 
păianjen, în apa cenuşie, iar fierul fierbinte stârni un sâsâit 
în apa murdară, de la vase. Nu se schimbase prea mult, se 
gândi Larry. Mai îmbătrânise puţin - trebuia să aibă cam 
cincizeci şi unu de ani - şi era ceva mai încărunţită, dar în 
părul strâns cu îndemânare sub eşarfă rămăseseră 
suficiente fire negre. Purta o rochie simplă, de culoare 


cenuşie, probabil haina ei de lucru. Pieptul mare îi tălăzuia 
din corsajul rochiei - poate ceva mai opulent acum decât îşi 
aducea el aminte. Mamă, spune-mi adevărul, nu cumva ţi-a 
mai crescut pieptul? Asta să fie schimbarea fundamentală? 

Scutură scrumul în farfurioara ceştii de cafea; ea i-o 
smulse imediat şi-i aduse o scrumieră pe care-o păstra 
întotdeauna în dulap. Farfurioara se mânjise cu cafea şi i se 
păruse cel mai normal lucru să arunce scrumul în ea. 
Scrumiera, în schimb, era curată, impecabilă, încât simţi o 
uşoară mustrare că trebuie s-o folosească. Maică-sa era în 
stare să pândească momentul potrivit şi să-ţi întindă atunci 
tot felul de curse mici până ce, învăluit, începeai să spui 
prostii. 

— Deci te-ai întors, zise Alice, luând un burete Brillo de 
pe ceea ce fusese suportul unei plăcinte Table Talk şi 
începând să frece tigaia. Ce vânt te aduce? 

Păi, cum să-ţi zic, mămico, îi răspunse el în gând, un 
prieten de-al meu mi-a ţinut o lecţie despre viaţă - găozarii 
bântuie în haite, şi de data asta au pus ochii pe mine. Nu 
ştiu dacă prieten este cel mai potrivit cuvânt în cazul lui. 
Din punct de vedere muzical, mă respectă cam tot atât cât îi 
apreciez eu pe-ăia cu guma de mestecat, The 1910 
Fruitgum Company. Dar el este cel care m-a convins să-mi 
văd de drum... şi nu cumva Robert Frost era cel care 
spunea că acasă este locul unde trebuie să fii primit, atunci 
când baţi la uşă? 

— Cred că mi s-a făcut dor de tine, mamă, declară el cu 
voce tare. 

— De-aia îmi scrii aşa de des? pufni ea. 

— Scrisorile nu sunt punctul meu forte. 

Îşi ridica încet ţigara, trăgea din ea şi o lăsa din nou în 
jos. Inelele de fum se desprindeau alene din vârf, apoi se 
risipeau. 

— Mai spune o data. 

— Scrisorile nu sunt punctul meu forte, se conformă el, 
zâmbind. 


— În schimb ştii să fii obraznic cu maică-ta. Nu te-ai 
schimbat deloc. 

— Scuză-mă. Tu ce-ai mai făcut, mamă? 

Femeia puse tigaia pe suport, la uscat, trase dopul 
chiuvetei şi-şi clăti dantela de săpun de pe mâinile înroşite. 

— Nu foarte rău, îi răspunse ea, venind la masă şi 
aşezându-se. Mă mai doare spatele, dar am pilulele mele 
care mă ajută. Mă descurc. 

— N-ai mai avut nicio criză de când am plecat? 

— O, doar o dată. Dar doctorul Holmes s-a ocupat de 
mine. 

— Mamă, tipii ăştia care încearcă să-ţi îndrepte coloana 
sunt nişte... 

Nişte simpli şarlatani. Preferă să-şi muşte limba. 

— Ce sunt? 

Ridică încurcat din umeri, în timp ce ea-i zâmbea strâmb. 

— În definitiv, eşti liberă, albă şi-ai împlinit douăzeci şi 
unu de ani. Dacă tu consideri că te-ajută, e-n regulă. 

Femeia oftă şi scoase din buzunarul rochiei un tub de 
drajeuri Life Savers cu fructe. 

— Am mult peste douăzeci şi unu de ani. Şi-mi simt anii. 
Vrei şi tu o bomboană? 

El clătină din cap, refuzând-o, iar ea-şi vâri atunci în gură 
drajeul pregătit pentru el. 

— Nu eşti decât o fetiţă, o tachină el linguşitor, ca pe 
vremuri. Stilul acesta îi făcuse întotdeauna mare plăcere, 
însă de această dată nu reuşi să-i smulgă decât umbra unui 
zâmbet. A apărut vreun bărbat nou în viaţa ta? 

— Mai mulţi. Şi tu? 

— Nu, răspunse el serios. Bărbaţi n-au apărut. Mai multe 
fete, este adevărat, însă bărbaţi, nu. 

Sperase să o facă să râdă, dar se alese încă o dată cu 
acea stafie de zâmbet. Am tulburat-o, se gândi el. Asta s-a 
întâmplat. Nu ştie ce caut eu aici. Dacă stau să mă gândesc, 
de trei ani încoace, nici nu se mai aştepta să apar. Nu-şi 
dorea decât să nu mai calc pe-aici. 


— Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin. Nu poţi să vorbeşti 
şi tu serios. Eşti logodit? Ai o prietenă stabilă? 

— Mă descurc şi eu cum pot, mamă. 

— Aşa ai făcut întotdeauna. Cel puţin n-ai venit niciodată 
acasă cu vestea că ai cunoscut o tânără foarte simpatică, de 
religie catolică şi că vă gândiţi la o familie. Asta recunosc... 
Fie c-ai fost extraordinar de atent, fie foarte norocos, fie 
foarte politicos. 

Se strădui să-şi păstreze o expresie impenetrabilă. Era 
pentru prima oară când discuta cu el o chestiune legată, 
direct sau indirect, de sex. 

— Oricum, mai ai multe de învăţat, continuă Alice. Se zice 
că burlacii se distrează nemaipomenit. Nici vorbă. Pur şi 
simplu îmbătrâneşti şi te acreşti şi te înrăieşti, ca domnul 
Freeman. Stă în apartamentul de la parter şi pândeşte 
toată ziua de la fereastră, doar-doar o sufla o pală de vânt 
mai puternic. 

Larry mormăi ceva nedesluşit. 

— Am auzit cântecul tău la radio. Le zic oamenilor, ăsta-i 
fiul meu. Este Larry. Cei mai mulţi nu vor să mă creadă. 

— M-ai ascultat? 

Se întrebă de ce nu-i spusese lucrul acesta de la bun 
început, în loc să flecărească despre tot soiul de prostii. 

— Sigur că da, dau tot timpul melodia pe postul acela de 
muzică rock and roll pe care-l ascultă tinerele fete, WROK. 

— Şi-ţi place? 

— Atât cât îmi poate plăcea genul ăsta de muzică. Îl aţinti 
cu o privire fermă şi fixă. Cred că anumite fragmente sună 
foarte sugestiv. A dezmâăţ. 

Se surprinse târşindu-şi picioarele şi-şi impuse să 
înceteze. 

— De fapt, intenţia ar fi să sune... pasional, mamă. Asta-i 
tot. 

Obrajii i se aprinseseră. Nu-i trecuse prin minte că va 
avea vreodată ocazia să discute despre amor şi pasiune cu 
maică-sa, la ea în bucătărie. 


— Pasiunea îşi are locul în dormitor, îi răspunse ea scurt, 
închizând astfel posibilitatea oricărei discuţii estetice 
despre discul lui de succes. Pe urmă, ai făcut ceva cu vocea. 
Sună de parc-ai fi negru. 

— Acum? se interesă el amuzat. 

— Nu, la radio. 

— Păi moare lumea după muzica dă negri, pronunţă 
Larry cu voce profundă, ca a lui Bill Withers. 

— Chiar aşa, confirmă ea. Când eram mică, consideram 
că Frank Sinatra e îndrăzneţ. Dar acum există rap. Ei îi zic 
rap. Dar eu numesc asta urlat. Îl măsură mustrător. Cel 
puţin, pe discul tău nu se aud urlete. 

— Obţin nişte drepturi de autor, începu el. Un anume 
procent din fiecare disc vândut. Cu alte cuvinte, dacă... 

— Ei, ia lasă, îl întrerupse ea, făcând un semn a lehamite. 
N-am reuşit să trec niciun examen de matematică. Ţi-au 
plătit deja banii, sau ţi-ai luat maşinuţa aia pe datorie? 

— Nu mi-au dat prea mulţi bani, zise el, ajungând până la 
limita minciunii, fără să facă însă şi pasul decisiv. Pentru 
maşină am plătit un avans. Restul voi plăti în rate. 

— Împrumut în condiţii avantajoase, spuse ea cu durere 
în glas. Aşa a ajuns şi bietul taică-tu la faliment. Medicul a 
zis că a murit de atac de cord, dar nu asta a fost cauza. 
Inima lui s-a frânt. Tatăl tău s-a dus în mormânt din cauza 
împrumutului în condiţii avantajoase. 

Ăsta era un rap vechi, iar Larry nu-i acordă nicio atenţie, 
având însă grijă să dea din cap la momentele potrivite. Tatăl 
lui fusese proprietarul unei galanterii bărbăteşti. Un 
magazin al reţelei Robert Hall se deschisese în apropiere, 
iar un an mai târziu afacerea lui ajunsese pe drojdie. Spre 
consolare, se refugiase în mâncare, îngrăşându-se cu vreo 
cincizeci de kilograme în trei ani. Căzuse fulgerat în micul 
restaurant din colţ, când Larry avea nouă ani, cu un sendviş 
cu chiftele pe jumătate mâncat pe farfuria de dinaintea lui. 
La priveghi, când sora ei încercase să aducă alinare unei 
fiinţe care, se vedea prea bine, nu avea nevoie de aşa ceva, 


Alice Underwood spusese că s-ar fi putut şi mai rău de-atât. 
Ar fi putut să fie băutura, adăugase ea, privind ţintă peste 
umărul soră-sii, către cumnatul ei. 

Alice continuase să-l crească pe Larry fără ajutorul 
nimănui, amărându-i viaţa cu proverbe şi prejudecăţi până 
când el plecase de acasă. Ultima replică pe care i-o 
aruncase, înainte de a pleca împreună cu Rudy Schwartz în 
vechiul Ford al acestuia, fusese că au aziluri pentru săraci 
şi-n California. Da, domnule, asta-i maică-mea. 

— Vrei să rămâi aici, Larry? se interesă ea cu blândeţe. 

— Ai avea ceva împotrivă? replică el, surprins. 

— Spaţiu există. Patul pliant se mai află încă în camera 
din spate. Am pus la păstrare nişte lucruri acolo, dar ai 
putea să muţi nişte cutii, ca să-ţi faci loc. 

— Foarte bine, spuse el încet. Dacă eşti sigură că n-ai 
nimic împotrivă. Nu rămân decât câteva săptămâni. Aş vrea 
să mă-ntâlnesc cu vechii mei prieteni. Mark... Galen... 
David... Chris... băieţii aceia. 

Alice se ridică în picioare, se duse la fereastră şi-o trase 
cu greu în sus. 

— Eşti binevenit să stai cât timp doreşti, Larry. Chiar 
dacă, poate, nu mă pricep prea bine să aleg cuvintele cele 
mai potrivite, mă bucur să te văd. Nu ne-am luat rămas-bun 
cum se cuvine. Au existat şi cuvinte mai grele. Se întoarse 
spre el, iar în trăsăturile ei se putea citi severitatea, dar şi o 
dragoste neliniştită şi teribilă. În ceea ce mă priveşte, le 
regret. Nu le-am zis decât pentru că te iubesc. N-am ştiut 
niciodată cum să-mi exprim sentimentele, aşa că mi le-am 
mărturisit în alte feluri. 

— Foarte bine, spuse el căutând în jos, spre masă. 
Roşeaţa i se întorsese în obraji. O simţea prea bine. Uite ce 
e, am să contribui şi eu la cheltuieli. 

— Poţi să contribui, dacă vrei. Dar dacă nu vrei, nu este 
nevoie. Eu muncesc. Foarte mulţi nu fac asta. lar tu tot fiul 
meu rămâi. 


Îi veni în minte cadavrul pisicii, ieşit pe jumătate din 
tomberon, şi apoi se gândi la Dewey Doză, cum umplea 
zâmbind ceştile cu prafurile puse la dispoziţia oaspeţilor 
săi; pe neaşteptate, izbucni în plâns. Îşi vedea mâinile 
dublu, din cauza peliculei de lacrimi, şi se gândi că această 
parte a scenei ar fi trebuit să fie interpretată de ea, nu deel 
- nimic nu ieşise cum s-ar fi aşteptat, absolut nimic. În 
ultimă instanţă, se vedea silit să constate că ea se 
schimbase. Şi el se schimbase, însă nu în sensul pe care şi-l 
imaginase. Se petrecuse o inversare absolut nenaturală: ea 
crescuse şi mai mult, iar el se micşorase. Nu se întorsese 
acasă, la ea, pentru că trebuia neapărat să se ducă undeva. 
Se întorsese acasă pentru că se temea şi pentru că avea 
nevoie de maică-sa. 

Alice stătea în picioare lângă fereastra deschisă şi-l 
cerceta atent. Perdelele albe fluturau în briza umedă, 
umbrindu-i faţa; nu o ascundeau de tot, ci-i dădeau doar un 
aspect fantomatic. Prin fereastră pătrundea zgomotul 
traficului. Scoase o batistă din corsajul rochiei, se apropie 
de masă şi o depuse într-una dintre mâinile lui 
fremătătoare. Ghicea duritatea din sufletul lui Larry. Ar fi 
putut să-l taxeze folosindu-se de acest pretext, însă la ce 
bun? Tatăl lui fusese un om moale, iar în străfundul inimii ei, 
Alice ştia că tocmai din cauza asta ajunsese în mormânt 
înainte de vreme; Max Underwood se lăsase doborât de 
datoriile morale pe care considera că trebuie să le 
plătească celor din jur, şi nu de cele băneşti. lar cu unda 
aceea de duritate ce era de făcut? Cui ar fi trebuit Larry să- 
i mulţumească? Sau pe cine putea acuza? 

Lacrimile nu puteau modifica duritatea din caracterul lui 
nici atât cât este în stare o furtună de vară să schimbe 
forma unei stânci. Asprimea nu putea decât să-i folosească - 
Alice ştia prea bine acest lucru, ca orice femeie nevoită să-şi 
crească singură copilul într-un oraş căruia îi păsa prea 
puţin de mame şi cu atât mai puţin de copiii lor —, dar 
deocamdată Larry nu descoperise cum. Era cu adevărat 


ceea ce afirmase ea de la bun început: acelaşi Larry, 
neschimbat, de când îl ştia. Care mergea înainte orbeşte, 
fără să se gândească, vârându-i pe cei din jur - ca şipe el 
însuşi - în bucluc, iar când treaba se îngroşa prea rău, 
recurgea la duritate ca să scape cu faţa curată. Şi ceilalţi? Îi 
lăsa să se descurce sau să se înece singuri, după cum se 
pricepeau. Stânca era dură, iar firea lui suficient de aspră, 
dar se folosea încă de această calitate în scopuri distructive. 
Citea acest lucru cât se poate de limpede în privirile lui, în 
fiecare atitudine pe care o adopta... până şi-n felul în care 
îşi ţinea cuiul acela de sicriu şi urmărea inelele de fum. Însă 
niciodată nu se apucase să şlefuiască roca dură ca s-o 
transforme într-o lamă cu care să-i sfârtece pe cei din jur, 
ceea ce era o notă bună, dar atunci când se afla la ananghie 
recurgea la ea exact ca un copil - o rotea în jur ca pe o 
bâtă, croindu-şi cale de scăpare din curse pe care şi le 
întinsese singur. Odată, îşi spusese în sinea ei că Larry se va 
schimba. lar dacă-şi pusese asta în minte, nu se îndoia că se 
va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. 

Dar înaintea ei nu se mai afla un băieţel, ci un bărbat 
matur, şi Alice se temea că zilele prielnice schimbării - acea 
schimbare profundă şi esenţială, pe care pastorul o 
denumea a sufletului şi nu a inimii - trecuseră deja. Exista 
în Larry ceva anume care aducea aminte de scârţâitul 
neplăcut al cretei pe suprafaţa tablei. În străfundul său nu 
exista însă decât Larry. Era singurul care avea voie să 
pătrundă în sanctuarul propriei sale inimi. Îl iubea. 

Alice se mai gândea că în Larry există şi bunătate, o mare 
bunătate. Comoara exista înlăuntrul lui, dar ca să iasă la 
iveală era nevoie de cel puţin o catastrofă. lar acum nu se 
întâmpla nicio catastrofă; fiul ei vărsa câteva lacrimi, atât. 

— Eşti obosit, îl consolă ea. Spală-te. Am să mut eu 
cutiile, apoi te poţi culca. Cred c-am să mă duc totuşi la 
lucru. 

Femeia se duse în micul hol de acces spre camera din 
spate, fostul lui dormitor; Larry o auzi icnind şi mutând 


cutiile din loc. Se şterse încet la ochi. Pe fereastră 
pătrundea zgomotul traficului. Încercă să-şi aducă aminte 
de când nu mai plânsese de faţă cu maică-sa. Îi veni din nou 
în minte pisica moartă. Maică-sa avea dreptate. Era obosit. 
Nu mai fusese niciodată aşa de obosit. Se culcă şi dormi 
aproape optsprezece ore. 


CAPITOLUL 6 


Aproape de apusul soarelui, Frannie ieşi în grădina din 
spatele casei, unde tatăl ei plivea cu migală mazărea şi 
fasolea. Ea era un copil făcut târziu. Acum tatăl ei avea 
peste şaizeci de ani, iar părul alb îi ieşea de sub şapca de 
baseball de care nu se despărţea niciodată. Maică-sa se 
dusese la Portland să-şi cumpere nişte măânuşi albe. Cea mai 
bună prietenă a lui Fran din copilărie, Amy Lauder, avea 
nuntă la începutul lunii viitoare. 

Rămase câteva clipe tăcută în spatele părintelui ei, cu 
sufletul plin de iubire faţă de el. În acest moment al zilei, 
lumina avea o anume culoare care îi plăcea extraordinar de 
mult şi care o ducea cu gândul la eternitate, deşi era legată 
de unul dintre cele mai efemere fenomene din statul Maine, 
anume începutul verii. Era suficient să se gândească la 
această lumină în mijlocul lui ianuarie pentru ca inima să-i 
fie cuprinsă de alean. Lumina după-amiezilor de început de 
vară, chiar înainte de a aluneca spre întuneric, învăluia 
atâtea lucruri minunate: baseball în parcul de la Little 
League, cu Fred aşteptându-şi rândul la bătaie, căci era 
întotdeauna al treilea; pepene verde; porumb fiert; ceai 
rece în pahare ţinute la gheaţă; copilărie. 

Frannie îşi drese puţin glasul. 

— Ai nevoie de o mână de ajutor? 

El se întoarse zâmbind. 

— Bună, Fran. M-ai prins muncind, este? 

— Păi să ştii! 

— Maică-ta s-a întors? Se încruntă o clipă, apoi figura i se 
însenină iarăşi. Stai puţin, de-abia a plecat, nu? Sigur că da, 
dă-mi şi tu o mână de ajutor, dacă vrei. Numai să nu uiţi să 
te speli bine după aceea. 

— Mâinile unei doamne îi trădează deprinderile, spuse 
Fran vag ironic, pufnind apoi în râs, şi Peter se strădui s-o 
măsoare dezaprobator, dar fără prea mult succes. 


Îşi alese un strat de alături, se lăsă jos şi începu să 
plivească. Vrăbiile ciripeau, iar dinspre US1, care trecea nu 
departe de casa lor, venea vuietul neîntrerupt al maşinilor. 
Traficul nu atinsese încă ritmul din iulie, când pe distanţa 
de aici şi până la Kittery se petrecea câte un accident 
mortal aproape în fiecare zi. 

Peter îi povesti ce făcuse în ziua respectivă, în timp ce ea 
îi punea, conştiincios, întrebările cuvenite, făcând uneori şi 
semne din cap. Concentrat asupra muncii, nu avea cum să 
vadă semnele ei, în schimb putea să-i urmărească umbra, 
cu coada ochiului. Era mecanic într-o mare fabrică de piese 
de schimb pentru automobile din Sanford, cea mai mare 
firmă auto la nord de Boston. Avea şaizeci şi patru de ani şi- 
şi începea în curând ultimul an de muncă dinaintea pensiei. 
Un an scurt, pe deasupra, pentru că adunase patru 
săptămâni de concediu pe care plănuia să şi le ia în 
septembrie, după ce trecea sezonul. Pensionarea îl 
preocupa foarte mult. Încerca să nu se gândească la viitor 
ca la o vacanţă fără de sfârşit, îi spuse el; avea destui 
prieteni care ieşiseră la pensie şi de la care aflase cânue 
nici pe departe aşa. În ce-l priveşte, nici nu se va plictisi, ca 
Harlan Enders, şi nici nu va ajunge atât de scandalos de 
sărac, ca bietul Paul Caron, care n-a lipsit toată viaţa lui nici 
măcar o singură zi de la magazin, şi cu toate astea el şi cu 
nevastă-sa au fost siliţi să-şi vândă casa şi să se mute la fiica 
lor. 

Peter Goldsmith nu era încântat de modul de funcţionare 
a protecţiei sociale; nu avusese niciodată încredere, nici 
măcar în zilele când sistemul încă nu începuse să se 
prăbuşească sub povara recesiunii, a inflaţiei şi a numărului 
tot mai mare de oameni care beneficiau de pe urma lui. Nu 
existau prea mulţi democrați în Maine prin anii treizeci şi 
patruzeci, îi povesti fiică-sii, care-l urmărea atent, dar 
bunicul ei fusese unul dintre aceştia, iar taică-su moştenise 
şi el aceeaşi opţiune politică. În perioada cea mai prosperă 
din Ogunquit, cei din familia Goldsmith ajunseseră un soi de 


paria. Dar părintele ei avea o vorbă ce se dovedea mai 
înţeleaptă decât toată filozofia republicanilor din Maine: nu 
te încrede în domnii acestei lumi, deoarece ei, precum şi 
guvernele lor, or să ţi-o tragă, acum şi pururi şi-n vecii 
vecilor. 

Frannie izbucni în râs. O amuza nespus să-l audă pe tatăl 
ei vorbind astfel. 1 se întâmpla foarte rar, deoarece soţia lui 
nu-l lăsa niciodată să spună ce are pe suflet, retezându-i 
întotdeauna vorbele cu limba ei înveninată. 

— Trebuie să ai încredere numai în tine, continuă el, cât 
despre domnii acestei lumi, pe ei trebuie să-i laşi să se 
descurce cum or şti mai bine cu cei care i-au ales. De cele 
mai multe ori, lucrurile nu ies prea grozav, dar asta nu prea 
are importanţă; pentru că se merită unii pe alţii. Soluţia 
sunt banii, o dăscăli el pe Frannie. Will Rogers era de 
părere că pământul ar fi cel mai bun, pentru că e singurul 
pe care nu-l mai fabrică nimeni, dar chestia asta este 
valabilă şi pentru aur şi argint. Cel care iubeşte banii este 
un ticălos şi ar trebui să-l urâm. Cel ce nu poate să aibă 
grijă de ei este un prost. Nu-l urăşti, dar trebuie să-ţi fie 
milă de el. 

Fran se întrebă dacă se referea la bietul Paul Caron, 
prietenul lui de pe vremea când Fran nu se născuse încă, 
dar hotări că era mai bine să nu întrebe. 

În orice caz, ea ştia şi nu mai dorea să audă încă o dată 
de la tatăl ei că pusese suficient la ciorap în anii cei buni ca 
să se poată descurca acum. Îi spuse, în schimb, că ea nu 
însemnase niciodată o povară pentru ei, indiferent dacă 
timpurile fuseseră bune sau rele, iar el se mândrea că le 
putea zice prietenilor că o ţinuse în şcoală. Acolo unde nu 
mai ajutaseră banii lui sau mintea ei, le zicea el, Fran 
procedase după vechea reţetă: se vârâse în jug şi trăsese 
din răsputeri. Ca să poţi răzbate prin toată porcăria din 
ţara asta trebuie să munceşti, să munceşti din greu. Maică- 
sa nu înţelegea întotdeauna cum devine chestia asta. Viaţa 
femeilor s-a schimbat, indiferent dacă le convine sau nu, iar 


Carla nu voia să priceapă de ce Fran nu aleargă să se 
mărite. 

— lată că Amy Lauder se căsătoreşte, spuse Peter, şi 
maică-ta îşi face socoteala: „Asta ar trebui să facă şi Fran a 
mea. Amy este drăguță, dar dacă le pui alături, Amy Lauder 
arată ca un blid vechi şi crăpat.” Aşa a fost obişnuită să 
gândească, după criteriile astea, de când e ea, iar acum nu 
se mai poate schimba. Prin urmare, dacă voi două vă mai 
loviți una de alta şi scoateţi scântei, ca atunci când se 
loveşte oţelul de cremene, de-asta se întâmplă. Nu e nimeni 
de vină. Trebuie să ţii cont, Fran, că e prea bătrână să se 
mai schimbe, dar şi tu eşti de-acum suficient de mare să 
pricepi. 

Din acest punct divagă iarăşi, îi vorbi despre serviciul lui, 
povestindu-i cum unul dintre colegi fusese la un pas să-şi 
piardă degetul mare într-o presă, pentru că mintea-i era la 
biliard, uitând că-şi ţinea palma chiar sub berbec. Din 
fericire, Lester Crawley îl trăsese la timp. Dar, adăugă el, 
într-o bună zi Lester Crawley nu se va mai afla acolo. Oftă, 
ca şi cum şi-ar fi adus aminte că nici el nu se va mai afla 
acolo multă vreme, apoi se lumină la faţă şi se porni să-i 
spună ce-i trecuse lui prin cap, şi anume să ascundă antena 
maşinii în ornamentul capotei. 

Trecea cu uşurinţă de la un subiect la altul, cu vocea lui 
caldă şi mângâietoare. Umbrele li se lungiră, întinzându-se 
peste tot mai multe straturi. Se lăsase fermecată, aşa cum i 
se întâmpla întotdeauna şi, deşi venise pentru a-i spune 
ceva, se trezise ascultându-l. N-o plictisea niciodată. Din 
câte ştia ea, nu plictisea pe nimeni, cu excepţia Carlei, 
poate. Avea un talent înnăscut de povestitor. 

Deodată, îşi dădu seama că se oprise din vorbit. Se 
aşezase pe-o piatră, la capătul stratului, îndesându-şi tutun 
în pipă şi uitându-se la ea. 

— Ce-ai pe suflet, Frannie? 

Îi aruncă o privire posacă, neştiind cum să procedeze. 
leşise afară anume ca să-i mărturisească totul, dar acum nu 


mai era atât de sigură că va fi în stare. Tăcerea dintre ei 
devenea tot mai mare şi mai adâncă, se transforma încet 
într-o prăpastie în care n-avea de gând să cadă. Se hotări 
brusc. 

— Sunt însărcinată, spuse ea simplu. 

Se opri din treaba lui şi o cercetă. 

— Însărcinată, repetă el, de parcă nu ar mai fi auzit 
cuvântul în viaţa lui, apoi continuă. Vai, Frannie... e cumva o 
glumă? Sau vreun joc? 

— Nu, tată. 

— Ai face bine să vii aici şi să te aşezi lângă mine. 

Ascultătoare, ea se apropie şi se lăsă pe piatră. Alături 
era un zid din bolovani care despărţea lotul lor de terenul 
municipal, cu care se învecinau. Dincolo de zid exista un 
gard viu, încurcat şi sălbăticit, care răspândea un parfum 
dulce. Simţea cum îi zvâcneşte sângele în tâmple şi avea o 
senzaţie de vomă. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. 

Apoi, fără absolut nicio urmă de artificiu, pur şi simplu 
nereuşind să se abţină, izbucni într-un plâns nestăvilit, 
hohotind şi suspinând. El o îmbrăţişă şi rămaseră aşa foarte 
multă vreme, după aprecierea ei. Când lacrimile se potoliră, 
fata se sili să-i pună întrebarea care o preocupa cel mai 
mult. 

— Tată, mai ţii la mine? 

— Cum? Se uită la ea, mirat. Da, ţin la tine, Frannie. 

Asta o făcu din nou să plângă, dar de această dată el o 
lăsă să se descurce singură, în timp ce-şi aprindea pipa. 
Tutunul parfumat se înălța încet, mânat de adierea uşoară. 

— Te-am dezamăgit? 

— Nu ştiu. E pentru prima oară când fiica mea este 
însărcinată şi încă nu ştiu foarte bine cum să reacţionez la 
chestia asta. E vorba de băiatul acela, Jess? 

Ea îi făcu semn că da. 

— L-ai anunţat? 


Ea repetă semnul. 

— Şi ce-a zis? 

— A zis că vrea să se căsătorească. Sau să dea banii 
pentru avort. 

— Căsătorie sau avort, zise Peter Goldsmith, trăgând din 
pipă. Hotărât băiat, ce să zic. 

Frannie îşi privi mâinile răşchirate pe jeanşi. Intrase 
murdărie în micile încreţituri de la încheieturile degetelor şi 
pe sub unghii. Mâinile unei doamne spun totul despre 
obiceiurile ei, îi răsună în urechi mustrarea maică-sii. O fiică 
însărcinată. Va trebui să renunţ la participarea mea în 
comitetul parohial. Mâinile unei doamne... 

— Nu vreau să pară că-mi bag nasul în nişte intimităţi 
care nu mă privesc, dar nu cumva el... sau tu... n-aţi fost 
atenţi? 

— Eu aveam pastile anticoncepţionale. Dar n-au avut 
efect. 

— Asta înseamnă că, dacă se poate vorbi de o vină, aţi 
împărţi-o amândoi, spuse el, privind-o de-aproape. Iar eu nu 
pot să fac una ca asta, Frannie. Nu pot să acuz pe nimeni. 
Când ai ajuns la şaizeci şi patru de ani, ai cam uitat ce 
înseamnă să ai douăzeci şi unu. Aşa că nu vom vorbi despre 
vinovăţie. 

Ea simţi o imensă uşurare şi apoi un început de leşin. 

— Mamă-ta o să-ţi ţină o mulţime de lecţii pe tema 
vinovăţiei, iar eu unul n-am de gând s-o opresc, dar să ştii 
că, în ceea ce mă priveşte, nu gândesc ca ea. Înţelegi lucrul 
acesta? 

Ea încuviinţă din cap. Tatăl ei nu mai încerca de mult săi 
se opună soţiei lui. Sau nu pe faţă, în orice caz. Avea o limbă 
îngrozitor de ascuţită. lar când i se împotrivea cineva, 
exista riscul să-şi piardă total controlul, aşa-i spusese el 
odată lui Frannie. Iar atunci când îşi pierdea controlul, era 
în stare să arunce cuvinte atât de grele, încât scuzele 
tardive nu mai puteau închide rănile pe care apucaseră să 
le deschidă. Frannie bănuia că tatăl ei fusese silit, cu mulţi 


ani în urmă, să ia o hotărâre: fie să se opună în continuare, 
ceea ce ar fi dus la divorţ, fie să cedeze. El alesese cea de-a 
doua soluţie, dar în condiţii pe care le stabilise singur. 

— Eşti sigur că vei fi în stare să nu te-amesteci, tată? îl 
întrebă ea calm. 

— Îmi ceri cumva să fiu de partea ta? 

— Nu ştiu. 

— Cum ai de gând să procedezi? 

— Te referi la mama? 

— Nu. Mă refer la tine, Frannie. 

— Nu ştiu. 

— 'Te căsătoreşti cu el? Decât vai de mine, mai bine vai de 
noi, sau cel puţin aşa se zice. 

— Nu cred că pot. Mi se pare că nu mai sunt îndrăgostită 
de el, dac-am fost vreodată. 

— Copilul? 

Pipa lui trăgea acum bine, iar fumul înmiresma şi mai 
tare aerul verii. Umbrele se adunau în cotloanele grădinii, 
iar greierii îşi începuseră cântecul. 

— Nu, nu din cauza copilului. S-ar fi întâmplat oricum. 
Jesse este... 

Lăsă cuvintele în suspensie, încercând să pună degetul 
pe ceea ce avea să-i reproşeze lui Jesse, acel lucru pe care 
risca să-l treacă cu vederea din cauza iureşului stârnit de 
copil... starea de criză în care ea trebuia să ia decizii şi să 
iasă de sub umbra amenințătoare a mamei ei. Mama ei, 
care acum era într-un magazin universal şi cumpăra mănuşi 
pentru nunta prietenei din copilărie a lui Fran. Cusurul pe 
care-l putea îngropa acum şi care ar fi rămas ascuns vreme 
de şase, şaisprezece sau douăzeci şi şase de luni, ca apoi să 
iasă la lumină şi să se năpustească asupra amândurora. 
Cine se căsătoreşte în grabă are tot timpul să se căiască. 
Asta era una dintre zicalele preferate ale maică-sii. 

— E slab, continuă ea. Mai bine de-atât nu pot explica. 

— Nu poţi să te bizui pe elpână la capăt, aşa-i, Frannie? 


— Da, spuse, gândindu-se că tatăl ei se apropiase mai 
mult decât ea de miezul chestiunii. Nu avea încredere în 
Jesse, care venea dintr-un mediu bogat, dar purta cămaşă 
albastră simplă, din poplin. Jesse este bine intenţionat, 
continuă Fran. Se străduieşte să se poarte corect; îşi dă 
toată silinţa. Dar... ne-am dus la o seară de poezie, acum 
două semestre. Respectivul poet se numeşte led Enslin. 
Sala era plină ochi. Toată lumea îl asculta solemn... foarte 
atent... să nu scape niciun cuvânt. lar eu... mă ştii pe mine... 

EI îi puse mâna pe umăr, consolând-o: 

— Pe Frannie a apucat-o râsul. 

— Mda. Chiar aşa. Cred că mă cunoşti foarte bine. 

— 'Te cunosc, cât de cât. 

— M-a apucat - chicoteala, vreau să zic - aşa, din senin. 
Îmi venea mereu în minte: „E un pârlit, e un pârlit, ne-am 
strâns cu toţii ca să-l ascultăm pe pârlitul ăsta.” A căpătat şi 
un ritm, de parcă era o melodie ascultată la radio. lar pe 
mine m-a pufnit râsul. Fără să vreau. Poezia domnului 
Enslin nu mă deranja cu nimic, o consider foarte bună, şi 
nici înfăţişarea lui... Ci felul în care ceilalţi îl priveau pe el. 

Se uită la taică-su, curioasă să-i vadă reacţia, însă acesta 
se mulţumi să-i facă semn să continue. 

— În orice caz, a trebuit s-o şterg de-acolo. Adică a 
trebuit neapărat. lar Jesse s-a înfuriat îngrozitor. Şi sunt 
convinsă că pe bună dreptate... a fost un gest copilăresc, un 
sentiment copilăresc, sunt sigură... dar mi se-ntâmplă 
destul de des să mă găsesc în postura asta. Nu întotdeauna. 
Sunt în stare să duc şi eu un lucru la bun sfârşit... 

— Da, sigur că da. 

— Dar câteodată... 

— Câteodată te vizitează Regele Râs, iar tu faci parte din 
acea categorie de oameni care nu pot să-l alunge, spuse 
Peter. 

— Cred că aşa este. În orice caz, Jess este altfel. Iar dac- 
am fi căsătoriţi... mi-ar aduce mereu aminte de acest 
oaspete nedorit pe care eu îl primesc în casă. Nu în fiecare 


zi, însă suficient de des ca să mă scoată din sărite. Atunci eu 
m-aş strădui şi... şi cred că... 

— Ai fi nefericită, probabil, spuse Peter, strângând-o mai 
tare. 

— Mi-e teamă că aşa s-ar întâmpla. 

— Atunci, să n-o laşi pe mamă-ta să te convingă să te 
răzgândeşti. 

Ea închise ochii, cu un sentiment de uşurare încă mai 
mare decât prima oară. O înţelesese. Nu se ştie prin ce 
miracol. 

— Ce părere ai, crezi c-ar fi bine să fac un chiuretaj? 
întrebă ea după o vreme. 

— Părerea mea este că, de fapt, despre asta ai vrut să 
stăm de vorbă. 

Mirată, ea-şi îndreptă privirile către el. 

El îi răspunse zâmbindu-i cu un aer glumeţ şi ridicându-şi 
una dintre sprâncenele lui stufoase - cea din stânga. Totuşi, 
ghici că pentru el era un moment de maximă gravitate. 

— Poate că este adevărat, recunoscu ea încet. 

— Ascultă, începu el, după care, paradoxal, căzu în 
muţenie. 

Ea ascultă cu toată atenţia, dar nu auzea decât o vrabie, 
greierii, huruitul îndepărtat al unui avion, o voce care-l 
striga pe Jackie să intre imediat în casă, motorul unei 
maşini de tuns iarba, un automobil cu eşapamentul spart 
trecând în viteză pe US 1. 

Tocmai se pregătea să-l întrebe dacă nu cumva se 
întâmplase ceva, când Peter îi luă mâna şi începu să-i 
vorbească. 

— Frannie, nu este vina ta că ai un tată atât de bătrân, 
dar în privinţa asta nu mai e nimic de făcut. M-am căsătorit 
de-abia în 1956. 

O privi gânditor, în lumina amurgului. 

— Carla era altfel pe atunci. Era... o, Doamne, era şi ea 
tânără, în primul rând. Nu s-a schimbat până la moartea 
fratelui tău, Freddy. Până atunci, a rămas tânără. După 


moartea lui Freddy a încetat să mai crească. Asta... nu 
trebuie să gândeşti c-aş vorbi-o de rău pe mama ta, 
Frannie, chiar dacă aşa ar putea să pară. Dar mie mi se 
pare că ea s-a oprit... din creştere... după moartea lui 
Freddy. După aceea şi-a tras trei rânduri de lac şi unul de 
ciment peste modul de a privi lucrurile şi a decretat că vede 
perfect. Acum se poartă ca un custode de muzeu, iar dacă 
surprinde pe cineva încercând să se joace cu exponatele, nu 
pierde prilejul de a arăta cât de vigilentă este. Dar n-a fost 
întotdeauna aşa. Va trebui să mă crezi pe cuvânt, ăsta e 
purul adevăr. 

— Şi atunci cum era, tată? 

— Păi... Aruncă o privire absentă dincolo de grădină. 
Semăna în foarte multe privinţe cu tine, Frannie. Şi ea avea 
crize de râs. De multe ori ne duceam la Boston, să-i vedem 
jucând pe Red Sox, iar cam în timpul pauzei dinaintea 
rundei a şaptea, mergeam amândoi la bufet şi luam o bere. 

— Mama... bea bere? 

— Da, bea bere. Şi apoi îşi petrecea cea mai mare parte a 
rundei a noua la toaletă şi ieşea ocărându-mă că din cauza 
mea a pierdut partea cea mai frumoasă a meciului, deşi ea 
mă bătea tot timpul la cap să mă duc la bufet ca s-aduc 
bere. 

Frannie încercă să şi-o imagineze pe maică-sa cu un 
pahar de bere Narragansett într-o mână, uitându-se la el şi 
râzând, ca o fată care are o întâlnire. Pur şi simplu nu reuşi. 

— Nu rămânea însărcinată, continuă el, parcă în transă. 
Ne-am dus la un doctor, amândoi, ca să vedem care dintre 
noi era defect. Doctorul ne-a spus că suntem amândoi 
sănătoşi. Apoi, în '60, a venit fratele tău, Fred. L-a iubit pe 
băiatul ăsta în disperare, Fran. Fred îl chemase şi pe tatăl 
ei, ştii. În '65 a avut un avort spontan şi-am crezut amândoi 
că am terminat cu acest capitol. După care ai apărut tu, în 
'69, cu o lună înainte de soroc, însă altfel în cea mai bună 
formă. Pe tine eu te-am iubit cu disperare. Fiecare avea 
copilul lui preferat. Însă ea şi l-a pierdut pe-al ei. 


Căzu iarăşi pe gânduri. Fred Goldsmith murise în 1973. 
Avea paisprezece ani, iar Frannie patru. Bărbatul care-l 
accidentase pe Fred era beat. Avea la activ o listă lungă de 
încălcări ale legii circulaţiei, printre care depăşirea vitezei, 
conducere periculoasă şi sub influenţa alcoolului. Fred mai 
trăise şapte zile. 

— După mine, chiuretaj este un cuvânt prea blând, spuse 
Peter Goldsmith. Buzele lui pronunţau cu grijă fiecare 
cuvânt, ca şi cum l-ar fi durut. Mie mi se pare omor, pur şi 
simplu. Îmi pare rău că vorbesc astfel, că sunt aşa de... 
inflexibil, ţeapăn, oricum oi fi eu... În legătură cu un lucru 
asupra căruia tu trebuie să cugeţi, fie şi pentru simplul 
motiv că legea spune că ai dreptul s-o faci. le-am prevenit 
că sunt un om bătrân. 

— Nu eşti bătrân, tată, îi murmură ea. 

— Ba da, ba da! îi răspunse el cu asprime. Deodată, păru 
descumpănit. Nu sunt decât un bătrân care încearcă să-i 
dea sfaturi tinerei lui fiice, ca o maimuţă care-ar vrea să-l 
înveţe manierele elegante pe un urs. Un şofer beat i-a luat 
viaţa fiului meu acum şaptesprezece ani, iar soţia mea a fost 
alta de atunci. Eu am privit întotdeauna chestiunea 
avortului în funcţie de Fred. Din câte se pare, sunt incapabil 
s-o văd dintr-alt punct de vedere, tot aşa cum ţie ţi-a fost 
imposibil să te abţii să râzi în seara aceea de poezie, 
Frannie. Mama ta ar aduce în discuţie toate argumentele 
clasice. Morala, va spune ea. O morală având o istorie de 
două mii de ani. Dreptul la viaţă. loată morala noastră 
occidentală se bazează pe această idee. l-am citit pe filozofi. 
Mă plimb printre ei ca o gospodină fâţâindu-se cu un cec în 
mână prin magazinul Sears and Roebuck. Mamă-ta a rămas 
la Reader's Digest, şi totuşi, eu sunt cel care-şi bazează 
argumentaţia pe sentimente, în timp ce ea recurge la 
codurile de morală. Eu îl văd înaintea ochilor pe Fred. Era 
făcut zob pe dinăuntru. Nu mai exista nicio şansă de 
supravieţuire. Ăştia care se agită pentru dreptul la viaţă 
arată fotografii cu copii ţinuţi în sare, cu braţe şi picioare 


răspândite pe-o masă din oţel, şi ce-i cu asta? Sfârşitul vieţii 
nu este niciodată frumos. Eu îmi aduc aminte de Fred, 
zăcând în patul ăla timp de şapte zile, bandajat peste tot pe 
unde fusese lovit. Viaţa nu valorează mare lucru, iar avortul 
o face să pară şi mai ieftină. Eu citesc mai mult decât ea, şi 
totuşi ea are mult mai multă coerenţă când vorbeşte despre 
subiectul acesta. Ceea ce facem şi ceea ce gândim... 
lucrurile astea se bazează adesea pe judecăţi arbitrare. Eu 
nu pot să trec peste asta. E ca un nod care mi se pune-n 
gât... toată logica adevărată îmi pare că purcede din 
irațional. Din credinţă. Nu reuşesc să mă exprim suficient 
de închegat, nu? 

— Nu vreau să fac chiuretaj, îi răspunse ea liniştit. Am 
propriile mele motive. 

— Ce fel de motive? 

— Copilul este parte din mine, îi răspunse ea, ridicându-şi 
puţin bărbia. Şi dacă este vorba cumva de egoism, nu-mi 
pasă. 

— Te gândeşti să-l dai, Frannie? 

— Nu ştiu. 

— Dar tu vrei să-l dai? 

— Nu. Aş prefera să-l cresc. 

Peter rămase tăcut, iar ea interpretă tăcerea lui ca pe o 
dezaprobare. 

— Te gândeşti cumva la şcoală? îl întrebă. 

— Nu, spuse el, ridicându-se în picioare. Îşi prinse şalele 
în mâini şi se strâmbă bucuros atunci când spinarea îi 
trosni. Mă gândeam c-am stat suficient de vorbă. Şi că mai 
ai timp să iei hotărârea asta. 

— A venit mama, îi atrase ea atenţia. 

Se răsuci pe călcâie şi văzu şi el maşina care înainta pe 
alee; ornamentele cromate licăreau în ultimele raze de 
lumină ale acelei zile. Carla apăsă pe claxon şi le făcu 
semne, bucuroasă. 

— Trebuie să-i spun şi ei, zise Frannie. 

— Da. Însă mai aşteaptă o zi sau două, Frannie. 


— Foarte bine. 
II ajută să adune uneltele de grădinărit şi apoi porniră 
amândoi spre maşină. 


CAPITOLUL 7 


În lumina palidă ce se aşterne asupra pământului imediat 
după apus, dar înainte de lăsarea întunericului deplin, în 
timpul celor câteva minute pe care producătorii de film le 
denumesc „ora magică”, Vic Palfrey îşi reveni din profundul 
lui delir verzui şi avu o scurtă perioadă de luciditate. 

Mor, gândi el, iar cuvântul acesta îi răsună straniu în 
conştiinţă, făcându-l să creadă că-l pronunţase cu voce tare, 
ceea ce nu era adevărat. 

Privi în jur şi văzu un pat de spital, care fusese înălţat 
pentru a împiedica sufocarea plămânilor în propria lor 
secreție. Era bine fixat de pat cu ace de spălătorie din 
alamă, iar părţile laterale ale patului fuseseră şi ele 
ridicate. M-oi fi apucat să-i iau la bătaie, gândi el, vag 
amuzat. Sau oi fi avut draci. Unde mă aflu? îşi puse el 
întrebarea, cu oarecare întârziere. 

În jurul gâtului avea un şervet din pânză, acoperit de 
flegmă. Îl durea capul. Gânduri stranii îi intrau şi-i ieşeau 
din minte dansând şi-şi dădu seama că delirase... şi că va 
mai delira. Era bolnav, iar ceea ce i se întâmpla nu era o 
vindecare sau măcar începutul unei însănătoşiri, ci doar un 
scurt răgaz. 

Îşi duse palma mâinii drepte la frunte şi şi-o retrase 
imediat, înfiorat, aşa cum faci atunci când atingi, din 
nebăgare de seamă, o sobă fierbinte. Ardea cumplit şi era 
plin de tuburi. Două subţiri, din plastic transparent, îi 
ieşeau din nas. Un furtun ieşea încolăcindu-se de sub 
cearşaful de spital şi cobora spre un vas aşezat pe podea; 
era mai mult ca sigur de locul unde conectaseră celălalt 
capăt. Două sticluţe stăteau suspendate de un stativ, lângă 
pat; din fiecare pornea câte un tub, se uneau apoi într-un Y, 
oprindu-se în braţul lui, chiar sub cot. Îl hrăneau pe cale 
intravenoasă. 


În mod normal, ar fi suficient, cugetă el. Dar constată că 
mai existau şi nişte sârme. Prinse de scalp. Şi de piept. Şi de 
braţul stâng. Fir-ar al naibii, una dintre ele părea să-i fie 
prinsă cu un plasture chiar în buric. Şi, ca o încununare, 
era destul de sigur că-i băgaseră ceva şi-n cur. Ce naiba o 
mai fi şi aia? Vreun radar pentru căcat? 

— Hei! 

Intenţia lui fusese să strige cu forţă şi indignare. 
Rezultatul fu şoapta de-abia auzită a unui om foarte bolnav. 
Sunetul ieşi odată cu un val de flegmă, gata să-l sufoce. 

Mamă, a dus George calul în grajd? 

Aşa vorbeşte un om în delir. Un gând irațional, 
traversând cu îndrăzneală spaţiul gândirii raţionale, ca un 
meteor. Cu toate acestea, pentru o clipă aproape se lăsă 
înşelat. Nu avea să-i fie îngăduit să rămână treaz prea 
multă vreme. Intră în panică. Privindu-şi braţele 
descărnate, numai piele şi os, îşi făcu socoteala că slăbise 
cam cincisprezece kilograme, iar gras nu fusese nici 
înainte. Chestia asta... cum-naiba-i-o-zice... avea să-l 
omoare. Ideea că va muri îndrugând aiureli şi inepţii, ca un 
bătrân senil, îl înspăimânta. 

Georgie s-a dus să-i facă curte Normei Willis. Aşa că 
ocupă-te tu de cal, Vic, fii băiat bun şi dă-i şi traista cu 
Ovăz. 

Nu-i treaba mea. 

Victor tu o iubeşti pe mama ta. 

Sigur că da. Dar nu este... 

Trebuie să fii bun cu mama. Mama are gripă. 

Nu, n-ai gripă, mamă. Ai TBC. Tuberculoza care te va 
ucide. În 1947. lar George va muri la doar şase zile după ce 
ajunge în Coreea, având timp doar cât să expedieze o 
scrisoare, după care, bang, bang, bang. George a... 

Vic, te rog să fii bun şi să duci calul în grajd, îţi spun 
pentru ultima oară. 

— Eu sunt cel bolnav de gripă, nu ea, şopti el, ieşind din 
nou la suprafaţă. Fu sunt. 


Se uită spre uşă, gândindu-se că arăta nemaipomenit de 
caraghios, chiar şi pentru un spital. Era rotunjită pe la 
colţuri şi bătută în nituri, iar partea de jos lăsa câţiva 
centimetri până la pardoseala acoperită cu dale. 

Până şi un tâmplar amator, ca Vic Palfrey, putea... 

(Dă-mi revista cu benzi desenate, Vic, ai ţinut-o destul. ) 

(Mamă, mi-a luat revista! Dă-mi-o înapoi! Dă-mi-o 
înapooi!) 

„„„ să facă un lucru mai bun. Era... 

(oțel) 

Un fragment de gând îi înfipse un cui în creier; Vic se 
strădui să se ridice ca să poată vedea mai bine uşa. Da, aşa 
era. Nu încăpea nicio îndoială. O uşă din oţel. De ce se afla 
el într-un spital, închis în spatele unei uşi din oţel? Ce se 
întâmplase? Era adevărat că moare? Sosise momentul să se 
pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu? Oare ce se 
întâmplase? Încercă, disperat, să străpungă ceața cenuşie 
ce-l învăluia şi prin care nu pătrundeau decât voci din 
depărtare, voci pe care nu reuşea să le lege de niciun 
nume. 

Uite care-i părerea mea... ar trebui să zică... să bage-n 
mă-sa toată porcăria asta cu inflaţia... 

Ai face bine să întrerupi pompele, Hap. 

(Hap? Bill Hapscomb? Cine era el? Cunosc de undeva 
numele ăsta. ) 

Sfinte Dumnezeule... 

Sunt morți, ce să mai... 

Dă-mi mâna şi te scot eu de-acolo... 

Dă-mi revista, Vic... 

În acel moment, soarele coborî destul de mult sub orizont 
pentru a declanşa un circuit activat de lumină (de fapt, în 
cazul de faţă, de absenţa luminii). Becurile se aprinseră în 
încăperea lui Vic. În spaţiul scăldat în lumină, văzu un şir de 
feţe urmărindu-l solemn de dincolo de un strat dublu de 
sticlă şi atunci ţipă, crezând la început că acestea erau 
persoanele care purtaseră conversații la el în minte. Una 


dintre figuri, un bărbat îmbrăcat în haine albe, de medic, 
făcea gesturi grăbite spre cineva din afara câmpului vizual 
al lui Vic, dar lui Vic îi trecuse deja spaima. Era mult prea 
slăbit pentru a-şi permite luxul de a rămâne multă vreme 
speriat. Dar accesul de teamă ce venise odată cu izbucnirea 
luminii şi cu imaginea feţelor ce se holbau la el (aidoma 
unui juriu format din fantome în cearşafuri albe) ştersese o 
parte a blocajului de care suferise până atunci şi-şi aduse 
aminte unde se găsea. Atlanta. Atlanta, statul Georgia. 
Veniseră şi-l ridicaseră - pe el şi pe Hap, pe Norm şi pe 
soţia lui Norm şi pe copiii lor. Îl luaseră şi pe Hank 
Carmichael. Pe Stu Redman. Dumnezeu ştie pe câţi alţii. Vic 
fusese înspăimântat şi indignat. Sigur că da, fornăia pe nas 
şi strănuta, dar în orice caz nu făcuse holeră, sau ce naiba 
boală o fi avut sărmanul Campion cu toţi ai lui. Îl apucase şi 
febra, dar nu prea mare, şi-şi aduse aminte că Norm Bruett 
se împiedicase şi a trebuit să fie sprijinit ca să poată sui 
scările avionului. Şi nevastă-sa era speriată, plângea, iar 
micuțul Bobby Bruett bocea şi el - bocea şi tuşea. O tuse 
răguşită, ca de laringită difterică. Avionul venise pe mica 
pistă de aterizare de lângă Braintree, dar pentru a trece 
dincolo de marginile oraşului Arnette fusese nevoie să 
treacă printr-un baraj de pe US 93, iar nişte bărbaţi 
întindeau nişte sârmă ghimpată... Întindeau sârmă 
ghimpată chiar în mijlocul deşertului... 

O lumină roşie se aprinse deasupra uşii aceleia ciudate. 
Se auzi un şuierat, apoi nişte zgomote ritmice, ca şi cum ar 
fi funcţionat o pompă. În momentul când bătaia încetă se 
deschise şi uşa. Bărbatul care-şi făcu apariţia era 
înveşmântat într-un uriaş costum alb, ca de cosmonaut, cu 
un vizor transparent în dreptul feţei. În spatele vizorului, se 
ghicea cum capul bărbatului dansează în toate direcţiile, ca 
un balon scăpat de sub control într-o capsulă. Căra în spate 
nişte rezervoare sub presiune, iar când vorbea, glasul lui 
răsuna metalic şi stâlcit, aproape neomenesc. Ar fi putut la 
fel de bine să fie una dintre vocile acelea care se aud din 


jocurile video, pronunţând „Mai încearcă o dată, Cadet 
Spaţial” atunci când ţi-ai ratat şi ultima viaţă pusă la 
dispoziţie de computer. 

— Cum vă simţiţi, domnule Palfrey? hârâi glasul. 

Dar Vic nu mai putea răspunde. Vic se întorsese iarăşi în 
adâncurile verzui. În spatele vizorului siluetei înveşmântate 
în alb o vedea pe maică-sa. Mama era îmbrăcată în alb 
atunci când tata îi dusese pe el şi pe George să o vadă la 
sanatoriu pentru ultima oară. Fusese musai s-o ducă la 
sanatoriu, pentru ca ei, restul familiei, să nu ia boala pe 
care o avea ea. luberculoza este contagioasă. Poţi să şi 
mori. 

Discută cu maică-sa... Îi spuse că va fi băiat cuminte şi va 
duce calul în grajd... că George i-a luat revista cu benzi 
desenate... o întrebă dacă se simte mai bine... dacă se va 
întoarce curând acasă... iar bărbatul în costum alb îi făcu o 
injecție şi atunci se scufundă şi mai adânc, iar cuvintele lui 
deveniră incoerente. Bărbatul în costum alb de cosmonaut 
se uită peste umăr, către feţele din spatele peretelui din 
sticlă şi clătină din cap. 

Acţionă cu bărbia butonul sistemului interfon din 
interiorul căştii sale şi spuse: 

— Dacă nici asta nu-şi face efectul, până la miezul nopţii 
se duce. 

Pentru Vic Palfrey, ora magică trecuse. 


— Te rog să-ţi sufleci mâneca, domnule Redman, zise 
asistenta cea drăguță, cu păr negru. Nu durează decât o 
clipită. 

Ţinea manşonul aparatului pentru tensiune în ambele 
mâini înmănuşate. În spatele măştii din plastic se vedea că 
zâmbeşte, ca şi cum ar fi făcut aluzie la un secret amuzant, 
numai de ei doi ştiut. 

— Nu, îi răspunse Stu. 

Zâmbetul se mai veşteji puţin. 


— Nu-i vorba decât de tensiune. Nu durează nici un 
minut. 

— Nu. 

— Aşa a prescris medicul, spuse ea, de această dată pe 
ton profesional. Te rog. 

— Dacă asta e prescripţia medicului, lasă-mă să vorbesc 
cu el. 

— Mi-e teamă că acum este ocupat. Dar dac-ai... 

— Am să aştept, îi comunică Stu netulburat, fără să se 
grăbească să-şi desfacă nasturele de la manşetă. 

— Eu nu-mi fac decât datoria. Nu cred că ai vrea să mă 
vezi intrată în bucluc, nu? Numai că de data asta îi zâmbea 
în stilul orfan şarmant. Dac-ai vrea să-mi permiţi... 

— Nici gând, o refuză Stu. Întoarce-te la ei şi spune-le. Au 
să trimită pe careva. 

Arătându-se necăjită, asistenta se duse la uşa din oţel şi 
răsuci o cheie pătrată în broască. Se declanşă o pompă, uşa 
se deschise cu un fâşâit, iar ea ieşi din încăpere. În timp ce 
se închidea la loc, îi aruncă lui Stu o ultimă căutătură 
încărcată de reproş. Stu îi răspunse cu o privire 
prietenoasă. 

Rămas singur, se ridică în picioare şi se apropie neliniştit 
de fereastră - cu geamuri duble şi zăbrelită pe afară —, dar 
acum întunericul era deplin şi nu se mai zărea nimic. Se 
întoarse şi se aşeză. Purta jeanşi decoloraţi, cămaşă în 
carouri şi bocanci maro, care începuseră să se desfacă pe la 
cusături. Îşi trecu o mână peste obraji şi se strâmbă din 
cauza înţepăturii. Nu îl lăsau să se bărbierească, iar barba 
îi creştea foarte repede. 

De fapt, nu avea nimic de obiectat împotriva analizelor în 
sine. Ceea ce-l speria foarte rău era atmosfera de mister. 
Nu se simţea bolnav, cel puţin pentru moment, în schimb 
era îngrozit. În orice caz, aici se petrecea o şmecherie în 
care el unul nu mai avea chef să fie implicat până ce nu-i 
zicea careva cam ce se întâmplase la Arnette şi ce legătură 


exista între asta şi individul acela, Campion. Cel puţin 
atunci temerile lui se puteau baza pe ceva solid. 

Se aşteptaseră din partea lui să pună întrebări şi, până 
acum, citise lucrul acesta în ochii lor. Prin spitale există un 
anume stil, menit să te împiedice să afli prea multe 
amănunte. Cu patru ani în urmă, soţia lui, în vârstă de 
douăzeci şi şapte de ani, murise de cancer; totul se 
declanşase de la uter şi apoi îi cuprinsese tot trupul, ca un 
foc mistuitor, iar Stu observase cum doctorii îi ocoleau 
întrebările, fie schimbând subiectul, fie oferindu-i informaţii 
foarte generale şi în termeni tehnici. Prin urmare, el nu 
pusese nicio întrebare şi constatase că acest fapt îi 
îngrijorase. Acum însă sosise momentul să pună întrebări şi 
era hotărât să obţină răspunsuri. Se mulțumea şi cu nişte 
cuvinte monosilabice. 

Anumite pete albe şi le lămurise singur. Campion, soţia 
lui şi copilul muriseră de ceva nemaipomenit de periculos. 
Te lovea ca o gripă sau ca o răceală de vară, numai că te 
simţeai din ce în ce mai rău, probabil până te sufocai din 
cauza mucozităţilor sau până te topea febra. Pe deasupra, 
boala era şi foarte contagioasă. 

Veniseră şi-l ridicaseră în după-amiaza zilei de 17, acum 
două zile. Patru militari şi-un doctor. Politicoşi, dar fermi. 
Un refuz nu intra în discuţie; toţi cei patru militari purtau 
arme albe. Atunci începuse Stu Redman să-şi dea seama că 
e groasă. 

O adevărată caravană se pusese în mişcare din Arnette 
spre pista din Braintree. Stu călătorise împreună cu Vic 
Palfrey, Hap, familia Bruett, Hank Carmichael şi nevastă-sa, 
însoţiţi de doi subofiţeri. Se îngrămădiseră cu toţii într-un 
autovehicul militar, iar băieţii în uniformă n-au scos absolut 
niciun cuvânt, nici măcar „da”, „nu” sau „poate”, chiar dacă 
Lila Bruett ajunsese într-un hal fără de hal de isterie. 

Şi celelalte maşini erau pline. Stu nu-i văzuse pe toţi cei 
care se urcaseră, însă ştia că printre ei se aflau toţi cei cinci 
membri ai familiei Hodges şi Chris Ortega, fratele lui 


Carlos, şoferul voluntar al ambulanţei. Chris era barmanul 
de la Indian Head. Îl mai văzuse pe Parker Nason şi pe soţia 
lui, cei doi bătrâni de la parcul de rulote de lângă casa lui 
Stu. Stu bănuia că-i adunaseră pe toţi cei care se aflaseră la 
benzinărie şi pe toţi cei cu care declaraseră ei că stătuseră 
de vorbă de când lovise Campion pompele. 

La marginea oraşului, două camioane de culoare verde- 
oliv blocau drumul. După socoteala lui Stu, şi celelalte 
drumuri ce duceau spre Arnette fuseseră probabil blocate. 
Întindeau şi sârmă ghimpată, iar după ce vor fi izolat tot 
oraşul cu sârmă, probabil că postaseră şi santinele. 

Prin urmare era groasă. Groasă de tot. 

Rămase răbdător pe scaunul de lângă patul de spital pe 
care încă nu fusese nevoit să-l folosească, aşteptând ca 
asistenta să aducă pe cineva. Primul venit avea să fie, după 
toate probabilitățile, o persoană insignifiantă. Poate spre 
dimineaţă aveau să trimită, în sfârşit, pe cineva cu 
suficientă autoritate ca să-i spună lucrurile pe care trebuia 
neapărat să le afle. Putea să aştepte. Răbdarea fusese 
întotdeauna un punct forte al lui Stuart Redman. 

Ca să nu se plictisească, începu să treacă în revistă 
starea celor ce parcurseseră împreună cu el drumul către 
pista de aterizare. Norm era singurul dintre ei cu simptome 
vizibile de boală. Tuşea, scotea spută, avea febră. Ceilalţi 
păreau sa sufere de o răceală obişnuită, într-o măsură mai 
mică sau mai mare. Luke Bruett strâănuta. Lila Bruett şi Vic 
Palfrey tuşeau puţin. Lui Hap îi curgea nasul şi trebuia 
mereu să se şteargă. Lui Stu scena aceasta îi aducea aminte 
de clasa întâi şi a doua primară, când cel puţin două treimi 
din puştimea prezentă părea să fie lovită de un microb 
oarecare. 

Dar lucrul care l-a speriat cel mai rău - deşi era poate 
vorba de o simplă coincidenţă - a fost ceea ce s-a petrecut 
tocmai când au ajuns lângă pistă. Şoferul militar strănutase 
deodată puternic, de trei ori la rând. Probabil o simplă 
coincidenţă. În iunie, zona central-estică a Texasului este 


prea puţin prielnică celor predispuşi la alergii. Sau poate că 
şoferul suferea de o răceală comună, şi nu de porcăria asta 
dubioasă pe care o aveau ceilalţi. Stu ar fi fost încântat să 
poată crede că era vorba de altceva. Pentru că o boală care 
reuşea să treacă de la unul la celălalt atât de uşor... 

Escorta militară se suise la bord împreună cu ei. Soldaţii 
rămăseseră impasibili, respingând orice întrebări, în afara 
aceleia legate de destinaţie. Mergeau către Atlanta. Acolo 
vor afla mai multe (o minciună sfruntată). Refuzaseră să 
facă orice altă declaraţie. 

Stu rămăsese în cursul zborului alături de Hap, care avea 
mari probleme cu nasul. Şi avionul era tot militar, strict 
funcţional, dar băutura şi mâncarea erau de cea mai bună 
calitate, ca pe un zbor de linie. Desigur, în loc să fie serviţi 
de o stewardesă simpatică, comanda ţi-era luată de un 
sergent cu moaca turtită, dar dacă reuşeai să treci cu 
vederea chestia asta, n-aveai ce regreta. Până şi Lila Bruett 
se calmase, după ce trăsese câteva cocteiluri cu cremă de 
mentă şi cacao. 

Hap se apropiase de Stu, învăluindu-l într-un damf cald 
de Scotch: 

— Cam ciudaţi băieţii ăştia, Stuart. Vezi, niciunul dintre ei 
nu are mai puţin de cincizeci de ani, niciunul n-are 
verighetă. Din ăştia care s-au ţinut de carieră şi au rămas la 
grade mici. 

Cam cu o jumătate de oră înainte de aterizare, Norm 
Bruett făcuse o criză şi leşinase, iar Lila începuse să zbiere. 
Doi dintre stewarzii cu feţe dure îl înfăşuraseră pe Norm 
într-o pătură şi-l readuseseră în simţiri cât ai zice peşte. 
Lila, care-şi pierduse total controlul, ţipa încontinuu. După o 
vreme, dăduse la boboci cocteilurile şi sendvişul cu salată 
de pui pe care-l mâncase. Doi dintre băieţii aceia cam 
trecuţi se apucaseră să curețe, cu feţe inexpresive. Apoi Lila 
începuse să strige: 

— Ce naiba e porcăria asta? Ce se-ntâmplă cu bărbatul 
meu? O să murim cu toţii? Vor muri şi copilaşii mei? Cât 


despre „copilaşi”, femeia îi ţinea fixaţi „in cravaşă”, pe 
fiecare cu câte-un braţ, în aşa fel încât capetele de-abia li se 
mai zăreau de dincolo de sânii ei bogaţi. Luke şi Bobby 
arătau speriaţi, stingheri şi destul de ruşinaţi din pricina 
tărăboiului pe care-l făcea mama lor. De ce nu-mi răspunde 
nimeni? Oare nu mai suntem în America? 

— N-are nimeni curajul s-o facă să tacă? mormăise Chris 
Ortega din partea din spate a avionului. Afurisita asta de 
femeie face mai mult tărăboi decât un tonomat în care s-a 
spart un disc. 

Unul dintre militari o forţase să bea un pahar de lapte, 
după care Lila se liniştise ca prin minune. Îşi petrecuse 
restul călătoriei privind pe hublou la peisajul de dedesubtul 
lor şi fredonând ceva. Stu bănuia că în pahar nu fusese doar 
lapte. 

La aterizare fuseseră aşteptaţi de patru limuzine 
Cadillac. Cei din Arnette se suiseră în trei dintre ele. 
Escorta militară intrase în cel de-al patrulea. 

Stu era de părere că băieţii aceia cam trecuţi, care nu 
aveau verighete - şi nici rude apropiate, probabil —, se 
aflau şi ei pe-aproape, în aceeaşi clădire. 

Deasupra uşii lui se aprinse lumina roşie. După ce se opri 
compresorul, pompa sau ce naiba era aparatul ăla, înăuntru 
păşi un bărbat îmbrăcat într-unul dintre costumele acelea 
albe, spaţiale. Doctorul Denninger. Era tânăr. Păr negru, 
piele măslinie, trăsături ascuţite şi vorba mieroasă. 

— Patty Grier zice că i-ai dat de furcă, se auzi din 
difuzorul montat pe pieptul lui Denninger, în timp ce acesta 
se apropia tropăind. E destul de supărată. 

— N-are de ce să se supere, îi răspunse Stu calm. Nu-i 
venea uşor să-şi ia un aer detaşat, dar simţea că este 
important să-şi ascundă teama de omul acesta. Denninger 
arăta şi se purta ca un om care-şi umileşte inferiorii şi face 
din ei cârpe de şters pe jos, în schimb nu ştie cum să-şi mai 
lingă în fund superiorii. De pe urma celor de teapa lui te 
puteai alege cu ceva, dacă reuşeai să le impui respectul. 


Dar dacă te simt fricos, n-ai parte decât de vechea poveste 
ştiută: un strat subţire de „îmi pare rău, dar nu pot să-ţi 
spun mai mult de-atât” pe deasupra, sub care se ghiceşte 
un imens dispreţ la adresa tâmpiţilor de civili care vor să 
ştie mai mult decât le-ar fi de folos. 

— Vreau nişte răspunsuri, îl preveni Stu. 

— Îmi pare rău, dar... 

— Dacă vrei să nu vă fac greutăţi, trebuie să-mi dai nişte 
răspunsuri. 

— La timpul potrivit vei afla... 

— Vă pot crea mari probleme. 

— Ştim asta, îi răspunse Denninger arţăgos. Pur şi simplu 
n-am autoritatea să-ţi spun nimic, domnule Redman. Nici nu 
ştiu decât foarte puţine lucruri. 

— Presupun că mi-aţi făcut analize ale sângelui. De-aia 
m-aţi înţepat cu toate acele alea. 

— Ai dreptate, îi răspunse Denninger prudent. 

— Cu ce scop? 

— Încă o dată îţi zic, domnule Redman, nu pot să-ţi spun 
ceea ce nu ştiu nici eu. 

Tonul enervat se auzea iarăşi, iar Stu se simţi înclinat să-i 
dea crezare. Nu era altceva decât o rotiţă îndeplinindu-şi 
slujba conştiincios, dar fără plăcere. 

— Oraşul nostru a fost pus în carantină. 

— Nici despre asta nu ştiu nimic. 

De această dată însă, Denninger îşi îndreptă privirile într- 
altă parte, iar Stu se gândi că probabil minţea. 

— Cum se face că n-am văzut nimic despre chestia asta? 
zise el arătând spre televizorul fixat în perete. 

— Ce vrei să spui? 

— Atunci când se blochează căile de acces spre un oraş şi 
se pune sârmă ghimpată în jurul lui, nu se poate ca o 
asemenea ştire să fie trecută cu vederea. 

— Domnule Redman, dac-ai fi atât de bun să-i permiţi lui 
Patty să-ţi ia tensiunea... 


— Nu. Dacă mai vreţi ceva de la mine, aţi face bine să 
trimiteţi doi bărbaţi zdraveni. Şi, indiferent câţi haidamaci o 
să trimiteţi, eu tot o să încerc să fac nişte găuri în costumele 
astea etanşe. Ştii, nici nu pare aşa de greu! 

În joacă, se prefăcu că vrea să înhaţe costumul lui 
Denninger, iar acesta se lăsă cuprins de panică, fiind la un 
pas să cadă pe spate. Difuzorul sistemului lui de 
comunicare emise un țipăt ascuţit, iar în spatele peretelui 
dublu din sticlă se iscă oarecare agitaţie. 

— Presupun că v-ar fi uşor să-mi puneţi ceva în mâncare 
ca să mă scoateţi din funcţiune, dar atunci nici analizele 
voastre n-ar mai ieşi corect, este? 

— Domnule Redman, nu eşti deloc rezonabil! Denninger 
păstra acum o distanţă prudentă. Faptul că refuzi să 
colaborezi ar putea să provoace un grav deserviciu patriei 
tale. Mă înţelegi? 

— Nici vorbă. În momentul de faţă, mi se pare că patria 
este cea care îmi face mie un grav deserviciu. Până una- 
alta, iată-mă închis într-o cameră de spital din Georgia, cu 
un doctor bun de nimic, care nu ştie nici măcar să facă 
diferenţa între căcat şi caramea. leşi naibii de aici şi trimite 
pe careva în stare să stea de vorbă cu mine, dacă nu, 
trimite câţiva băieţi zdraveni care să ia cu forţa ce vă 
trebuie vouă de la mine. Însă am să mă bat cu ei, poţi să 
contezi pe chestia asta. 

Rămase perfect nemişcat pe scaun după plecarea lui 
Denninger. Asistenta nu se mai întoarse. Dar nici vreo 
echipă de paznici solizi care să-i ia tensiunea cu forţa. 
Gândindu-se mai bine, îi veni în minte că tensiunea n-ar fi 
avut nicio valoare pentru nimeni atât timp cât era obţinută 
prin constrângere. Pentru moment, îl lăsau să fiarbă în suc 
propriu. 

Se ridică în picioare şi aprinse televizorul, la care privi 
fără să înţeleagă nimic. Teama din el era imensă, ca un 
elefant care a scăpat din lanţ. De două zile încoace aştepta 
să înceapă să strănute, să tuşească, să dea din el flegmă 


neagră şi s-o scuipe în oliţă. Se întreba ce fac ceilalţi, 
oameni pe care-i cunoştea de când lumea. Se întreba dacă 
vreunul dintre ei o păţise la fel de rău ca omul acela, 
Campion. Îşi aminti de femeia moartă şi de copilul ei din 
rabla aia de Chevy... Ca într-un coşmar, pe chipul femeii 
moarte se suprapunea cel al Lilei Bruett, iar faţa micuţei 
Cheryl Hodges se confunda cu aceea a bebeluşului. 

Televizorul începu să chiţăie şi să hârâie. Inima îi zvâcnea 
în piept, bătând rar. Auzea zgomotul îndepărtat al unui 
filtru care purifica aerul din încăpere. Cu toate că-şi 
menținea o imobilitate a feţei demnă de un jucător de 
pocher, simţea cum frica se zbate şi se răsuceşte în el. 
Câteodată lua dimensiuni uriaşe, călcând totul în picioare: 
elefantul. Alteori era mică, îl rodea şi-l sfâşia cu dinţii ei 
ascuţiţi: şobolanul. Dar de părăsit nu-l părăsea niciodată. 

Aveau să mai treacă patruzeci de ore până să-i trimită pe 
cineva dispus să stea de vorbă cu el. 


CAPITOLUL 8 


În 18 iunie, la cinci ore după ce stătuse de vorbă cu vărul 
lui, Bill Hapscomb, Joe Bob Brentwood îl oprise pe dreapta 
pe un vitezoman. Asta se petrecea pe Texas Highway 40, 
cam la treizeci de kilometri est de Arnette. Vitezomanul era 
Harry Trent din Braintree, agent de asigurări. Mergea cu o 
sută într-o zonă cu limitare la optzeci de kilometri pe oră. 
Joe Bob îi dădu o amendă pentru depăşirea vitezei. Trent o 
acceptă resemnat şi apoi, spre amuzamentul lui Joe Bob, 
încercă să-i vândă asigurări pentru casă sau pe viaţă. Joe 
Bob se simţea minunat; moartea era ultimul lucru la care s- 
ar fi gândit. Şi totuşi, el era deja un om bolnav. În afară de 
benzină, se alesese şi cu altceva de la staţia Texaco a lui Bill 
Hapscomb. 

Harry, un tip care-şi iubea munca şi avea de-a face cu o 
mulţime de oameni, transmisese boala la peste patruzeci de 
persoane în ziua respectivă şi-n următoarea. La câţi alţii au 
dat aceştia boala este imposibil de zis - ai putea la fel de 
bine să te întrebi câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac. 
Dacă ar fi să apreciem în medie cinci de persoană, totalul s- 
ar ridica la două sute. Utilizând acelaşi calcul minim, se 
poate spune că aceşti două sute au molipsit o mie, cei o mie, 
cinci mii, cei cinci mii, douăzeci şi cinci de mii. 

În plin deşert californian, subvenţionat din banii 
contribuabililor, cineva reuşise în sfârşit să inventeze un 
circuit de scrisori de întrajutorare care funcţiona cu 
adevărat. Un sistem de întrajutorare de-a dreptul mortal. 

În 19 iunie, ziua în care Larry Underwood se întorsese 
acasă, la New York, ziua în care Frannie Goldsmith îi 
vorbise tatălui ei despre sosirea iminentă a Micului Străin, 
Harry Trent se opri la cafeneaua Babe's Kwik-Eat, din 
Texasul de Est, ca să ia prânzul. Îşi alese un cheeseburger, 
iar ca desert o porţie din delicioasa prăjitură cu căpşuni a 
lui Babe. Îl încerca o mică răceală, o răceală alergică, 


poate, strănuta tot timpul şi-i venea să scuipe. În timpul 
mesei îi infectă pe Babe, pe băiatul care spăla vase, pe doi 
camionagii care stăteau în separeul din colţ, pe bărbatul 
care livra pâine şi pe tipul care venise să schimbe discurile 
din tonomat. lar bomboanei care servea la masa lui îi lăsă 
bacşiş o bancnotă de un dolar, care colcăia de viruşi 
mortali. 

Când ieşea el pe uşă, un automobil station tocmai trăgea 
în faţa cafenelei. Pe maşină, cu numere de înmatriculare de 
New York, exista şi un portbagaj, iar interiorul era plin până 
la refuz de copii şi bagaje. Şoferul maşinii îşi cobori geamul 
şi-l întrebă pe Harry, cu accent tipic newyorkez, cum să 
ajungă pe US 21, pe direcţia nord. Harry îi oferi tipului din 
New York indicaţii foarte clare cum să nimerească pe 
Highway 21. Le mai puse la dispoziţie, lui şi întregii familii, 
certificate de deces, fără să aibă măcar habar ce face. 

Newyorkezul era Edward M. Norris, locotenent de poliţie 
la brigada de detectivi, în cadrul Circumscripţiei 87 din 
Marele Măr. 

Nu mai avusese o vacanţă adevărată de cinci ani. El şi 
familia se distraseră de minune. Copiii fuseseră în al 
nouălea cer când vizitaseră Disney World din Orlando şi, 
neştiind că întreaga familie va muri înainte de 2 iulie, 
Norris plănuia să-i spună ticălosului ăla acru de Steve 
Carella că de fapt era posibil să-ţi iei maşina şi să pleci 
undeva, cu nevasta şi cu copiii, şi să te simţi bine. lar Steve 
avea să-i spună că degeaba oi fi tu un detectiv bun, dar un 
bărbat care nu poate să facă puţină poliţie în propria lui 
familie nu valorează nici cât o gaură făcută în zăpadă cu 
pişu'. 

Familia Norris înfulecă ceva în Kwik-Eat-ul lui Babe, apoi 
urmă întocmai minunatele indicaţii primite de la Trent ca să 
ajungă pe Highway 21. Ed şi soţia lui, Trish, se minunau de 
ospitalitatea întâlnită în sud, timp în care cei trei copii 
stăteau cuminţi şi colorau pe bancheta din spate. Numai 


bunul Dumnezeu ştie, se gândea Ed, ce ar fi făcut în locul 
lor perechea de monştri ai lui Carella. 

Înnoptară într-un motel din Eustace, Oklahoma. Ed şi 
Trish o molipsiră pe recepţioneră. Copiii, Marsha, Stanley şi 
Hector, îi molipsiră pe ţâncii cu care s-au întâlnit pe terenul 
de joacă - care de aici plecau spre vestul Texasului, 
Alabama, Arkansas şi Tennessee. Trish le molipsi pe cele 
două doamne care spălau rufe la Laundromatul din 
apropiere. Mergând pe coridorul motelului, în căutare de 
gheaţă, Ed îl molipsi pe un tip pe lângă care trecu. Toată 
lumea intra în scenariu. 

Trish îl trezi pe Ed dis-de-dimineaţă ca să-i spună că 
Heck, bebeluşul, era bolnav. Tuşea urât, răguşit şi făcuse şi 
febră. După părerea ei, era laringită difterică. Ed Norris 
mormăi ceva, cum că să-i dea copilului nişte aspirină. Dacă 
laringita ar mai fi aşteptat doar patru sau cinci zile, boala 
şi-ar fi făcut mendrele acasă, iar Ed ar fi putut păstra 
amintirea unei vacanțe perfecte (ca să nu mai vorbim că-i 
strica şi perspectiva bucuriei maliţioase cu care avea de 
gând să povestească totul). Prin uşa ce făcea legătura între 
camere îl auzea pe bietul bebeluş icnind scurt şi sacadat, ca 
un Copoi. 

Trish se aşteptase ca Hector să se simtă mai bine de 
dimineaţă - laringita difterică fiind una dintre bolile care se 
tratează stând la pat —, dar, în data de 20, către prânz, 
trebui să recunoască în sinea ei că revirimentul nu se 
producea. Aspirina nu reuşea să potolească febra; bietul 
Heck avea o temperatură atât de ridicată, încât privirile îi 
erau ca de sticlă. Tusea era acum însoţită şi de un soi de 
hârâială care nu-i plăcea deloc, iar respiraţia părea 
îngreunată de secreţii. Colac peste pupăză, se părea că 
boala asta ciudată a prins-o şi pe Marsha, iar Trish începuse 
şi ea să tuşească uşor, din pricina unei iritaţii care-i apăruse 
în gât; deocamdată nu era nimic grav, putea să-şi înăbuşe 
micile accese cu o batistă. 


— Trebuie să-l ducem pe Heck la un doctor, spuse ea în 
cele din urmă. 

Ed trase într-o staţie service şi verifică poziţia lor pe 
harta prinsă de parasolarul maşinii. Se aflau în Hammer 
Crossing, intersecţia Hammer din Kansas. 

— Nu ştiu, spuse el. Poate găsim un medic care să ne dea 
un sfat, cel puţin. Oftă şi-şi trecu mâna prin păr, cu un aer 
exasperat. Hammer Crossing, Kansas! Doamne Sfinte! Cum 
se face că are nevoie de-un doctor taman în locul ăsta uitat 
de lume? 

Marsha, care se uita la hartă peste umărul tatălui ei, 
spuse: 

— Scrie că e exact locul unde-a jefuit Jesse James banca, 
tăticule. De două ori. 

— Îl bag în mă-sa pe Jesse James, se răsti Ed. 

— Ed! interveni Trish. 

— Scuze, mormăi el, fără să-i pară rău de fapt câtuşi de 
puţin. 

Porniră mai departe. 

După şase telefoane, în timpul cărora Ed Norris îşi păstră 
cu mare grijă calmul, descoperi în cele din urmă un medic 
la Polliston, care era dispus să-l consulte pe Hector dacă 
reuşeau să ajungă la el înainte de ora trei. Polliston ieşea 
din ruta lor, se abăteau cu treizeci de kilometri vest de 
Hammer Crossing, dar lucrul cel mai important la această 
oră era Hector. Ed începuse să fie extrem de îngrijorat din 
cauza lui. Nu-l văzuse niciodată pe puşti atât de lipsit de 
vlagă. 

La ora 2 după-amiază se aflau în sala de aşteptare a 
doctorului Brenden Sweeney. Între timp, şi Ed începuse să 
strănute. Sala de aşteptare a lui Sweeney era plină; nu fură 
primiţi înăuntru decât aproape de ora 4. Trish nu mai 
reuşea să-l scoată pe Heck din starea lui de semiconştienţă 
şi se simţea şi ea cuprinsă de febră. Doar Stan Norris, în 
vârstă de nouă ani, era încă în formă suficient de bună ca să 
se agite. 


În timpul şederii lor în cabinetul lui Sweeney, transmiseră 
boala - care avea să fie cunoscută curând în întreaga ţară, 
pe cale să se dezintegreze, sub denumirea de Captain Trips 
- la peste douăzeci şi cinci de persoane, inclusiv unei femei 
cu aspect de matroană, care nu intrase decât ca să-şi achite 
nota de plată înainte de-a merge mai departe şi răspândi 
boala şi în întreg clubul ei de bridge. 

Femeia cu aspect de matroană era doamna Robert 
Bradford, Sarah Bradford la clubul de bridge, Cookie 
pentru soţul ei şi prietenii apropiaţi. Sarah jucă bine în 
seara respectivă, poate şi din cauză că partenera ei era 
Angela Dupray, cea mai bună amică. Ai fi zis că sunt ajutate 
de nişte legături telepatice. Câştigară detaşat primele trei 
robere, iar în timpul ultimului realizară un şlem mare. 
Singurul lucru care umbri bucuria Sarei era faptul că se 
simţea atinsă de o mică răceală. Nu i se părea cinstit, de 
vreme ce venea aşa de curând după cea din urmă. 

După terminarea partidei, la 10, ea şi Angela se duseră 
să bea în linişte un pahar într-un bar. Angela nu se grăbea 
să ajungă acasă. Era rândul lui David să găzduiască jocul 
săptămânal de pocher, şi ştia sigur că nu va putea adormi 
din pricina zgomotului... dacă nu avea grijă să-şi prescrie şi 
să urmeze un mic tratament cu sedative, şi anume două 
gin-fizzuri. 

Sarah comandă un Ward 8 şi cele două femei discutară 
despre partida de bridge de-abia încheiată. Între timp, 
izbutiră să infecteze pe toată lumea din cocktail-barul din 
Polliston, inclusiv pe doi tineri care beau bere în apropiere. 
Se aflau în drum spre California - tot aşa cum plecaseră 
odinioară Larry Underwood şi prietenul lui, Rudy Schwartz 
- ca să-şi încerce norocul. Un prieten de-al lor le promisese 
nişte slujbe la o firmă de transportat mobilă. Ziua 
următoare porniră mai departe, spre vest, răspândind 
boala pe măsură ce se apropiau de ţinta lor. 

Sistemele de întrajutorare, cum sunt şi cele pe bază de 
scrisori, nu funcţionează. Faptul este bine cunoscut. Aştepţi 


de pomană milioanele de dolari - promise cu singura 
condiţie să trimiţi un singur dolar primului de pe listă, după 
care să-ţi adaugi numele la sfârşitul şirului şi să expediezi 
scrisoarea mai departe, la alţi cinci prieteni. Sistemul de 
scrisori Captain Trips, în schimb, funcţionă cum nu se poate 
mai bine, nu de la bază spre vârf ci invers, de la vârful 
piramidei în jos - vârful la care ne referim fiind un paznic 
numit Charles Campion, din cadrul serviciului de securitate 
al armatei. Sub fiecare găină apărea oul de aur. Însă nu sub 
forma poştaşului care aduce fiecărui participant la joc 
teancuri peste teancuri de scrisori, conţinând fiecare o 
singură bancnotă de un dolar; Captain Trips aducea cu sine 
nenumărate dormitoare cu unul sau doi morţi în fiecare, 
apoi şanţuri şi gropi special săpate, în cele din urmă corpuri 
aruncate în oceane, pe ambele coaste, în cariere de piatră 
şi în fundaţiile caselor neterminate. Şi, în cele din urmă, 
trupurile aveau să putrezească acolo unde apucau să cadă 
secerate de moarte. 

Sarah Bradford şi Angela Dupray se întoarseră împreună 
la maşinile lor (molipsind patru sau cinci persoane pe care 
le întâlniseră pe stradă), apoi se ţocăiră pe obraz şi-şi văzu 
fiecare de drumul ei. Sarah se întoarse acasă şi-i transmise 
boala soţului ei şi celor cinci amici de pocher, molipsind-o şi 
pe fiica ei adolescentă, Samantha. Fără ştirea părinţilor ei, 
Samantha era teribil de speriată, pe motiv că-şi închipuia că 
s-a ales cu o blenoragie de la prietenul ei. De fapt, chiar aşa 
se şi întâmplase. Adevărul este că nu avea de ce să fie 
îngrijorată; în comparaţie cu ce-i dăduse maică-sa, mica 
doză de blenoragie nu făcea nici cât o ceapă degerată. 

A doua zi, Samantha molipsi pe toată lumea ce se afla la 
bazinul de înot al clubului YWCA din Polliston. 

Şi aşa mai departe. 


CAPITOLUL 9 


Se repeziră asupra lui după căderea serii, în timp ce 
mărşăluia pe marginea şoselei US 27, care, de vreun 
kilometru şi jumătate încoace, de când intra în oraş, purta 
denumirea de Main Street. 

Peste încă doi sau trei kilometri, avea de gând s-o 
cotească spre vest, pe şoseaua 63, care l-ar fi scos la nodul 
rutier, de unde şi-ar fi putut începe lunga lui călătorie spre 
nord. Simţurile îi fuseseră probabil adormite de cele două 
beri pe care tocmai le dăduse pe gât, cu toate acestea 
avusese o bănuială că lucrurile nu sunt chiar în regulă. 
Tocmai îşi aducea aminte de cei patru sau cinci zdrahoni 
care stăteau în celălalt colţ al barului când băieţii respectivi 
ieşiră la iveală din locurile unde stătuseră ascunşi şi se 
năpustiră spre el. 

Nick se bătu cât se pricepu mai bine, doborându-l pe 
unul dintre ei la pământ şi umplând de sânge nasul altuia - 
rupându-i-l chiar, dacă judeca după zgomot. Timp de câteva 
momente îndrăzni să spere că avea o şansă minimă să-i 
învingă. Faptul că lupta fără să scoată niciun sunet îi 
descumpănea puţin. Erau destul de neghiobi, poate că până 
atunci nu se mai întâmplase să li se opună rezistenţă şi în 
orice caz nu se aşteptaseră ca puştiul acesta costeliv, cu un 
rucsac în spinare, să se apere cu atâta înverşunare. 

Încasă apoi o lovitură chiar deasupra bărbiei, iar buza 
inferioară îi fu sfârtecată, probabil de unul dintre inelele 
acelea cu pecete, şi în gură i se răspândi imediat gustul 
sângelui cald. Se retrase, împleticindu-se, iar cineva îi 
prinse braţele. Se zbătu violent şi-şi eliberă unul dintre ele 
exact în momentul când un pumn îl izbea în obraz, inelul 
lucind ca o lună care-a luat-o razna. Înainte de a fi nevoit 
să-şi închidă ochiul drept, distinse inelul acela din nou, 
reflectând mat lumina aştrilor. Văzu stele verzi şi simţi cum 


îl părăseşte încet cunoştinţa şi o porneşte spre o ţintă 
necunoscută. 

Speriat, se zbătu şi mai tare. Bărbatul cu inel se afla 
acum din nou în faţa lui, iar Nick, temându-se că pielea îi va 
fi sfâşiată încă o dată, îl izbi în plex. Lui Ineluş i se tăie 
respiraţia, se încovrigă şi începu să horcăie după aer, ca un 
terrier bolnav de laringită. 

Ceilalţi făcură cerc în jurul lui. Pentru Nick nu mai erau 
acum decât nişte umbre, nişte tipi vânjoşi - băieţi pe cinste, 
îşi ziceau ei - în cămăşi cenuşii, cu mânecile suflecate, 
scoțând la iveală bicepşii lor mari şi pistruiaţi din cauza 
soarelui. Purtau pantofi butucănoşi, de lucru. Şuviţele de 
păr unsuros le cădeau peste ochi. În ultimele raze de 
lumină ale acelei zile, totul începea să pară un coşmar. 
Sângele îi şiroia în ochiul pe care mai reuşea să-l ţină 
deschis. Rucsacul îi fu smuls din spate. Loviturile se abătură 
asupra lui ca o ploaie şi în curând din el nu mai rămase 
decât o marionetă fără oase şi tremurândă, mânuită de 
nişte sfori destrămate. Însă cunoştinţa nu şi-o pierdu de tot. 
Singurele sunete rămâneau gâfâielile scoase atunci când îl 
loveau cu pumnii şi ciripitul limpede al unui caprimulg, din 
vârful unui pin din apropiere. Ineluş se ridică nesigur pe 
picioare. 

— Ia ţineţi-l, îi îndemnă el pe ceilalţi. Ţineţi-l de păr! 

Mai multe mâini îl înhăţară de braţe. Cineva îşi înfipse 
ambele gheare în părul negru şi cârlionţat al lui Nick. 

— De ce nu ţipă? strigă nervos cineva din gaşcă. De ce 
naiba nu ţipă, Ray? 

— 'Ţi-am zis să nu pomeneşti v-un nume, spuse Ineluş. Mi 
se rupe mie de ce nu ţipă el. Îl fac praf. Nenorocitu' m-a 
lovit. E un împuţit care se bate murdar, asta e! 

Pumnul cobori cu putere spre el. Nick îşi smuci capul 
într-o parte, iar inelul nu-l atinse decât în treacăt. 

— 'Ţineţi-l, bă, cum vă zic, spuse Ray. Ce naiba sunteţi? O 
ceată de labagii? 


Pumnul se abătu iar asupra lui, şi de această dată nasul 
lui Nick se transformă într-o tomată strivită din care picura 
zeama. Respirația i se blocă, transformându-se într-un 
sforâit. Relaţia dintre el şi realitate se subţiase teribil, fiind 
gata să se rupă de tot. Gura i se deschise şi sorbi din aerul 
proaspăt al nopţii. Pasărea de noapte îşi înălța iarăşi 
cântecul ei dulce şi însingurat. Dar Nick nu auzi nici de 
această dată nimic, aşa cum nu auzise nici mai înainte. 

— 'Ţineţi-l, bă, repetă Ray. V-am zis să-l ţineţi, fir-ar al 
naibii. 

Pumnul se apropie încă o dată. Doi dinţi din faţă se 
sfărâmară la impactul teribil cu inelul. Chinul era atât de 
mare, încât nu reuşi să scoată vreun sunet. Picioarele îl 
lăsară şi s-ar fi prăbuşit ea un sac de cereale dacă n-ar fi 
fost susţinut de cei din spatele lui. 

— Ray, ajunge! Ce, vrei să-l omori? 

— Ţineţi-l! Nenorocitu” m-a lovit. Îl fac praf... 

O pereche de faruri luminară deodată drumul, limitat în 
această porţiune de tufişuri mărunte şi străjuit din loc în loc 
de pini mari şi bătrâni. 

— Vai, Isuse! 

— Aruncaţi-l, aruncaţi-l! 

Era chiar vocea lui Ray, dar acesta nu se mai afla în faţa 
lui. Nick simţea o vagă urmă de uşurare, dar cea mai mare 
parte din energia conştientă de care mai dispunea în acel 
moment se concentra asupra durerii sfâşietoare din gură. 
Cu vârful limbii pipăia sfărâmăturile de dinţi. 

Mâinile îl târâră până-n mijlocul drumului. Cercurile tot 
mai apropiate de lumină îl prinseră în raza lor, ca pe un 
actor aflat pe scenă. Frânele scrâşniră. Nick se sprijini pe 
mâini şi încercă să-şi convingă picioarele să se pună în 
mişcare, însă fără succes; renunţaseră la luptă. Se prăbuşi 
pe suprafaţa asfaltului, iar ţipătul infernal al frânelor şi-al 
cauciucului păru să preceadă lovitura fatală, pe care el o 
aştepta cu resemnare. Cel puţin se punea astfel capăt 
durerii din gură. 


O jerbă de pietricele îi veni în obraz, apoi se trezi privind 
o anvelopă care se oprise la doar câţiva centimetri de el. 
Vedea o piatră mică şi albă înţepenită între profilurile 
cauciucului, ca o monedă ţinută între două degete. 

O bucată de cuarţ, îi veni un gând aiurea, apoi leşină. 


Când îşi reveni, Nick constată că era întins pe un prici. 
Era tare, dar în ultimii trei ani se obişnuise cu aşternuturi şi 
mai dure decât ăsta. Deschise ochii cu mare efort. Ai fi zis 
că aveau lipici, iar dreptul, cel lovit de luna aceea care o 
luase razna, nu se mai deschidea decât pe jumătate. 

Constată că vedea un tavan cenuşiu şi crăpat, din ciment. 
Sub el se încrucişau mai multe ţevi înfăşurate în izolaţie. Un 
gândac mare se rostogolea grăbit de-a lungul uneia dintre 
ele. Câmpul lui vizual era intersectat de un lanţ. Îşi ridică 
puţin capul şi simţi cum îl străbate un val de durere 
cumplită, în schimb văzu şi un al doilea lanţ pornind de la 
piciorul exterior al priciului şi până la un bolţ înfipt în zid. 

Îşi întoarse capul spre stânga (alt acces de durere, parcă 
mai puţin ucigător) şi descoperi un perete din beton, plin de 
crăpături. Peste tot se vedeau inscripţii. Unele vechi, altele 
noi, cele mai multe erau însă producţiile unor analfabeți. 
LOCUL ĂSTA ARE GÂNDACI. LOUIS DRAGONSKY, 1987. 
MIE ÎMI PLACE ÎN CUR. DELIRIUM TREMENS POA SĂ 
FIE FOARTE SIMPATIC. GEORGE RAMPLING E UN 
LABAGIU. ÎNCĂ TE IUBESC SUZANNE. AICI E O 
PORCĂRIE, JERRY. CLYDE D. FRED 1981. Mai apăreau şi 
desene cu penisuri mari, care se bălăbăneau, ţâţe uriaşe, 
vagine desenate schematic. Toate acestea căpătară imediat 
coerenţă. Nick înţelese că se afla în celula unei închisori. 

Se sprijini cu grijă în coate, îşi împinse picioarele 
(încălţate în papuci de hârtie) peste marginea patului şi 
apoi se ridică în fund. Durerea aceea teribilă îi reveni, iar 
coloana vertebrală scoase un scârţâit alarmant. Stomacul şi 
maţele făceau un soi de revoluţie şi pe deasupra îl cuprinse 
şi o greață imensă, de felul celor mai înspăimântătoare şi 


descurajatoare, care te face să te rogi la toţi dumnezeii ca 
să-ţi treacă. 

În loc să strige cât îl ţinea gura - pentru că asta i-ar fi fost 
imposibil —, Nick se aplecă peste genunchi, cu o mână pe 
fiecare obraz, şi aşteptă să se potolească răul. Ceea ce se şi 
întâmplă, după o vreme. Simţi plasturii lipiţi în mai multe 
locuri peste cutele obrajilor şi, după ce încercă de mai 
multe ori să facă grimase, stabili că vreun medic oarecare 
se apucase să-i facă şi câteva cusături, pentru orice 
eventualitate. 

Se uită în jur. Se afla într-o celulă mică, de forma unei 
cutii de saleuri aşezate pe latura scurtă. Dincolo de pat era 
o uşă zăbrelită. La capul patului exista un vas de toaletă 
fără capac şi fără inel. În spatele şi deasupra lui era o mică 
fereastră, zăbrelită şi ea, pe care reuşi să o vadă după ce-şi 
suci grijuliu, extrem de grijuliu, gâtul lui ţeapăn. 

După ce şezuse pe marginea priciului exact cât să se 
convingă că nu va leşina, îşi lăsă în vine pantalonii de 
pijama cenuşii, informi, cu care fusese îmbrăcat, se aşeză 
pe W. C. şi urină îndelung. Când termină, se ridică în 
picioare ţinându-se de marginea patului, ca un bătrân. 
Aruncă o privire temătoare în vas, ca să vadă dacă nu 
apăreau urme de sânge, dar urina era curată. Trase apa. 

Se apropie încet de uşa zăbrelită şi cercetă micul coridor 
de afară. La stânga lui era celula pentru beţivi. Un moş 
zăcea pe unul dintre cele cinci paturi, cu o mână 
atârnându-i inertă la pământ. La dreapta, coridorul se 
termina cu o uşă întredeschisă. Din tavanul cămăruţei 
atârna o lampă cu abajurul verde, de felul celor pe care le 
văzuse prin sălile de biliard. 

O umbră se ridică, dansă în canatul uşii deschise, apoi pe 
coridor îşi făcu apariţia un zdrahon în uniformă de vară 
kaki. Purta o centură Sam Browne şi un pistol mare. Îşi vâri 
degetele mari în buzunarele pantalonului şi-l cercetă în 
tăcere pe Nick aproape un minut întreg. Apoi începu să 
vorbească. 


— Când eram copil, am reuşit să ne apropiem de o puma, 
am împuşcat-o, apoi am târât-o treizeci de kilometri până în 
oraş, peste pământul tare. Ceea ce a mai rămas din 
sărmana creatură când am ajuns noi acasă mi se pare cel 
mai jalnic lucru pe care l-am văzut vreodată. Tu vii cam pe 
locul al doilea, băiete. 

Lui Nick îi trecu prin minte că suna a discurs pregătit, 
şlefuit cu grijă şi foarte prețuit - rezervat tipilor din afara 
oraşului şi vagabonzilor care nimereau din când în când în 
cutiile de saleuri cu gratii. 

— Cum îţi zice, urâtule? 

Nick îşi duse un deget la buzele lui umflate şi sfâşiate şi 
clătină din cap. Îşi duse mâna la gură, brăzdă aerul cu un 
gest blând, în diagonală, apoi clătină iarăşi din cap. 

— Ce? Nu poţi vorbi? Ce căcat mai e şi ăsta? 

Cuvintele fuseseră pronunţate pe un ton întrucâtva 
amical, dar Nick nu avea cum distinge nuanţe şi inflexiuni. 
Culese din aer un creion invizibil şi făcu gestul de a scrie. 

— Vrei un creion? 

Nick răspunse cu un gest afirmativ. 

— Dacă eşti mut, cum se face că nu ai la tine o legitimaţie 
din aia? 

Nick ridică din umeri. Îşi întoarse pe dos buzunarele 
goale. Strânse din pumni şi făcu gesturi de box, gesturi 
care-i produseră un nou val de dureri în cap şi greață în 
stomac. Îşi încheie mica piesă de pantomimă atingându-şi 
tâmplele cu pumnii, dându-şi ochii peste cap şi lăsându-se 
peste gratii. Apoi arătă iarăşi spre buzunarele goale. 

— Ai fost prădat. 

Nick confirmă. 

Bărbatul în kaki se întoarse la el în birou. Peste câteva 
momente reveni cu un creion bont şi un blocnotes. [ le 
întinse printre gratii. În partea de sus a fiecărei foi se putea 
citi MEMO şi Emis de Biroul Şerifului John Baker. 

Nick întoarse foile spre el şi bătu uşor cu guma creionului 
numele înscris acolo, ridicându-şi în acelaşi timp 


sprâncenele întrebător. 

— Mda, ăsta-s eu. Tu cine eşti? 

„Nick Andros”, scrise el, apoi îşi întinse mâna printre 
bare. 

Baker clătină din cap. 

— Nu dau mâna cu tine. Eşti şi surd? 

Nick făcu semn că da. 

— Ce ţi s-a întâmplat aseară? Doctorul Soames şi soţia lui 
au fost la un pas să te calce ca pe o bucată de lemn, băiete. 

„Bătut şi jefuit. Cam la un kilometru şi jumătate de localul 
lui Zack de pe Main St.” 

— Zona aia nu-i pentru puşti ca tine, urâtule. Tu n-ai 
vârsta cuvenită ca să ai voie să bei. 

Nick clătină indignat din cap. „Am douăzeci şi doi”, scrise 
el. „Am şi eu dreptul să beau două beri fără să fiu bătut şi 
jefuit din cauza asta, nu?” 

Baker citi aceste cuvinte cu un zâmbet acru. 

— Din câte se vede, nu şi în Shoyo. Ce cauţi aici, băiete? 

Nick rupse cea dintâi foaie din notes, o făcu ghem şi o 
lăsă să cadă pe podea. Înainte de-a apuca să-şi scrie 
răspunsul, braţul şerifului se repezi printre gratii şi-l înhăţă 
de umăr cu o mână de fier. Nick tresari. 

— Soţia mea face curăţenie în celulele astea, spuse 
Baker, şi nu văd niciun motiv pentru care tu să faci 
murdărie pe jos. Du-te şi aruncă gunoiul în W. C. 

Nick se aplecă, clipind des din cauza durerii din spate, şi 
pescui ghemotocul de hârtie de pe podea. Se duse cu ella 
toaletă, îl aruncă înăuntru şi apoi se uită către Baker, cu 
sprânceana ridicată. Baker îi făcu un semn. 

Nick se întoarse. De această dată creionul îi zbură pe 
hârtie mai multă vreme. Baker se gândi că a-l învăţa pe un 
copil surdomut să citească şi să scrie nu era un lucru atât 
de simplu, iar Nick Andros ăsta era destul de bine mobilat 
la mansardă ca să prindă şpilul. Existau indivizi normali 
aici, în Shoyo, Arkansas, care nu se obişnuiau niciodată cu 
chestii de genul ăsta, şi nu puţini dintre ei ardeau gazul în 


crâşma lui Zack. Dar un puşti de-abia nimerit în oraş nu 
avea de unde să ştie asta. 

Nick îi întinse notesul printre gratii. 

„Călătoresc încolo şi-ncoace, dar nu sunt un vagabond. 
leri mi-am petrecut toată ziua muncind pentru un om cu 
numele de Rich Ellerton, cam la 10 kilometri vest de aici. I- 
am curăţat grajdul şi i-am urcat o groază de fân în pod. 
Săptămâna trecută am lucrat în Watts, Okla. Bărbaţii care 
m-au bătut mi-au furat şi plata pe o săptămână.” 

— Eşti sigur c-ai lucrat pentru Rich Ellerton? Pot să şi 
verific, ştii doar. 

Baker rupsese foaia cu explicaţia lui Nick, o împăturise 
până la dimensiunile unei fotografii şi-o vârâse în buzunarul 
de la piept al cămăşii. 

Nick încuviinţă din cap. 

— I-ai văzut câinele? 

Nick confirmă. 

— De care este? 

Nick ceru notesul. „Doberman mare”, scrise el. „Dar 
simpatic. Nu e rău.” 

Baker dădu din cap şi se întoarse în birou. Nick rămase 
lângă gratii, aşteptând cu înfrigurare. Peste doar câteva 
momente, Baker se întoarse cu o legătură mare de chei, 
descuie uşa, o împinse într-o parte. 

— Haide la mine în birou, îl îndemnă. Vrei să mănânci 
ceva? 

Nick clătină din cap, apoi făcu gestul de turnat şi de băut. 

— Cafea? Foarte bine, am aici. Cu frişcă şi zahăr? 

Nick clătină din cap. 

— Bei cafea ca bărbaţii? râse Baker. Hai cu mine. 

Baker o porni pe coridor vorbind mai departe, dar Nick 
nu înţelegea nimic, din cauză că nu-i putea vedea buzele. 

— Mă bucur că am companie. Mă chinuie o insomnie. Am 
ajuns în aşa hal, încât nu dorm mai mult de trei sau patru 
ore pe noapte, de obicei. Nevastă-mea mă tot bate la cap să 
mă duc la nu ştiu ce medic vestit din Pine Bluff. Dacă nu mă 


lasă, cred că s-ar putea să ajung şi acolo. Adică, uită-te la 
mine - e ora 5 de dimineaţă, nu s-a făcut nici lumină, măcar, 
iar eu mănânc ouă şi cartofi prăjiţi de la bufetul ăla pentru 
şoferi de mai încolo. 

În timp ce pronunţa ultimele cuvinte, Nick prinse 
„.„..Dufetul ăla pentru şoferi de mai încolo”. Îl privi mirat şi 
ridică din umeri, a nedumerire. 

— Nu contează. Un puşti ca tine n-are cum să-nţeleagă. 

Ajunşi în birou, Baker îi turnă o ceaşcă de cafea neagră 
dintr-un termos uriaş. Apoi îşi trase din nou înainte farfuria 
cu micul dejun pe jumătate terminat. Nick sorbi din cafea. Îl 
durea în gură, dar lichidul îi făcea totuşi foarte bine. 

Îl bătu pe Baker pe umăr, iar când acesta îşi ridică 
privirea, Nick arătă spre cafea, se frecă peste burtă şi făcu 
discret din ochi. 

Baker îi zâmbi. 

— Nici nu m-aşteptam să zici altfel. Jane, soţia mea, a 
făcut-o. Muşcă o jumătate de ou fiert tare, mestecă, apoi 
arătă spre Nick cu furculiţa. Eşti nemaipomenit. Parcă ai fi 
unul dintre tipii ăia care fac pantomimă. Pun pariu că nu 
prea ai probleme ca să te faci înţeles, este? 

Nick execută un gest în zigzag, cu mâna înălţată pe 
jumătate. Comme gi, comme ca. 

— Eu nu te mai rețin, spuse Baker, ştergând grăsimea cu 
o felie de pâine prăjită Wonder Bread, dar uite ce-ţi propun. 
Dacă mai rămâi în zonă, poate reuşim să punem mâna pe 
ăia care ţi-au făcut figura asta. De acord? 

Nick făcu din cap şi scrise: „Crezi că pot să-mi recuperez 
banii mei pe o săptămână de lucru?” 

— Nicio şansă, îi răspunse Baker sec. Eu nu sunt decât 
un şerif de la ţară, băiete. Pentru aşa o chestie, e nevoie de 
o investigaţie în toată regula. 

Nick ridică din umeri. Punându-şi mâinile una lângă alta, 
imită zborul unei păsări care se îndepărtează. 

— Mda, chiar aşa. Câţi erau? 


Nick ridică patru degete, săltă iarăşi din umeri, apoi 
ridică cinci. 

— Crezi că l-ai putea identifica pe vreunul dintre ei? 

Nick ridică un deget, apoi scrise: „Mare şi blond. Cam de 
dimensiunile tale, poate ceva mai greu. Cămaşă şi pantaloni 
cenuşii. Purta un inel mare. Al treilea deget, mâna dreaptă. 
Piatră purpurie. Cu ea m-a tăiat.” 

În timp ce citea, şeriful se schimba la faţă. Mai întâi 
interes, apoi enervare. Crezând că furia se îndreaptă 
împotriva lui, Nick se sperie din nou. 

— Of, Isuse Cristoase, zise Baker. Asta-i o hazna care-a 
început să cam dea pe-afară. Eşti sigur? 

Nick dădu din cap fără tragere de inimă. 

— Altceva? Ai mai reţinut şi altceva? 

Nick se gândi, apoi notă: „O cicatrice mică. Pe frunte.” 

Baker aruncă o privire spre cele scrise. 

— Ăsta-i Ray Booth, cumnatul meu. Îţi mulţumesc, băiete. 
E ora 5 de dimineaţă, şi deja se anunţă o zi proastă. 

Ochii lui Nick se măriră încă un pic şi făcu un gest 
precaut de compătimire. 

— Foarte bine, zise Baker, mai mult pentru sine. E soi 
rău. Janey îl ştie prea bine. Doar a bătut-o de atâtea ori 
când erau amândoi copii. Totuşi, sunt frate şi soră, prin 
urmare s-a cam terminat cu iubirea pe săptămâna asta. 

Nick se uită încurcat în pământ. Peste o secundă, Baker îl 
scutură de umăr, ca să-i urmărească spusele. 

— S-ar putea să n-aibă niciun rost, oricum. Ray şi cu 
nemernicii ăia de prieteni ai lui au să-şi ofere unul altuia 
alibiuri. Şi atunci cuvântul tău va fi pus în cântar cu al lor. 
Tu ai lovit pe careva? 

„L-am dat lui Ray ăsta în burtă”, scrise Nick. „Pe altul l-am 
pocnit în nas. Poate chiar i l-am rupt.” 

— Ray umblă mai ales cu Vince Hogan, Billy Warner şi 
Mike Childress, îi explică Baker. Dacă discut cu Vince între 
patru ochi, s-ar putea să-l dau pe brazdă şi să-l fac să 
mărturisească. N-are coloană vertebrală nici cât o moluscă 


pe moarte. lar dacă el vorbeşte, pot să mă leg pe urmă de 
Mike şi de Billy. Ray a primit inelul ăla de la o asociaţie de 
fraternitate din LSU. A renunţat la şcoală când era în anul 
doi. Făcu o pauză, bătând darabana pe marginea farfuriei 
cu micul dejun. Cred că am putea face o încercare, băiete, 
dacă vrei şi tu. Dar prefer să te previn de la bun început, 
probabil că vor scăpa. Sunt tot atât de răi şi de laşi ca o 
haită de câini, dar au crescut aici, în oraş, pe când tu eşti 
doar o haimana, şi surdomut pe deasupra: lar dacă scapă, 
au să se răzbune pe tine. 

Nick căzu pe gânduri. Îi revenea în minte imaginea lui 
aruncat de la unul la celălalt ca o sperietoare de ciori 
însângerată şi vorbele pe care reuşise să le citească de pe 
buzele lui Ray: Îl fac praf. Nenorocitu” m-a lovit. Şi senzaţia 
că rucsacul, acelaşi care-l însoţise în ultimii doi ani cât 
bătuse lumea, îi este smuls din spate. 

Scrise şi sublinie câteva cuvinte pe notes: „Hai să 
încercăm.” 

Baker oftă şi dădu din cap. 

— Okay. Vince Hogan munceşte la gater... adică, afirmaţia 
nu este chiar adevărată. De obicei arde şi el gazul pe-acolo. 
Mergem la gater pe la ora 9, dacă eşti de acord. Poate 
reuşim să-l speriem suficient de tare ca să-şi dea drumul la 
limbă. 

Nick încuviinţă. 

— Cum îţi simţi gura? Doctorul Soames a lăsat nişte 
pastile. Zicea c-ai să te simţi mizerabil, din câte-şi închipuie 
el. 

Nick clătină trist din cap. 

— Pun eu mâna pe ei. Am să... Se întrerupse şi, în lumea 
lui de film mut, Nick văzu cum şeriful strănută de câteva ori 
la rând în batistă. A mai dat şi asta peste mine, continuă el, 
dar se întoarse în timp ce vorbea, aşa că Nick nu prinse 
decât primul cuvânt. Mă paşte o răceală din alea rele. Isuse 
Cristoase, nu-i aşa că viaţa-i minunată? Bun venit în 
Arkansas, băiete. 


Luă pastilele şi se întoarse la Nick. După ce i le dădu, 
împreună cu un pahar de apă, Baker se pipăi cu grijă sub 
partea din spate a maxilarului, unde apăruse o umflătură 
dureroasă. Ganglioni umflaţi, tuse, strănuturi, puţină febră, 
probabil. Mda, din câte se ghicea de pe acum, avea să fie o 
zi de neuitat. 


CAPITOLUL 10 


Larry se trezi cu o mahmureală suportabilă, dar cu un 
gust în gură de-ai fi zis că un pui de balaur o folosise în chip 
de oliţă şi cu sentimentul că se află într-un loc în care n-ar 
trebui să fie în mod normal. 

Patul era pentru o persoană, dar avea două perne. 
Simţea miros de slănină prăjită. Se ridică în picioare şi 
contemplă una dintre atât de obişnuitele zile cenuşii de la 
New York, şi-şi zise că se întâmplase ceva grav cu Berkeley 
peste noapte: era acoperit de murdărie şi de funingine, era 
îmbătrânit. Încet-încet, începu să-şi amintească seara 
trecută şi înţelese brusc că nu se află în Berkeley, ci în 
Fordham. Într-un apartament situat la al doilea etaj al unui 
bloc de pe Tremont Avenue, nu departe de Concourse, iar 
maică-sa se întreba pesemne pe unde fusese el cu o noapte 
în urmă. Oare o căutase la telefon, se scuzase în vreun fel 
oarecare, fie şi superficial? Îşi coborî picioarele din pat şi 
descoperi un pachet crâmpoţit de Winston, în care mai 
exista o singură ţigară strâmbă. O aprinse cu o brichetă Bic 
din plastic verde. Avea gust de balegă veche. Din bucătărie 
se auzea fără încetare un sfârâit de slănină, ca un post de 
radio năpădit de paraziți. 

Numele fetei era Maria şi-i spusese că se ocupă... cu ce? 
Igienă bucală, oare reţinuse corect? Larry nu ştia cât de 
pricepută o fi fost la igienă, dar dinspre partea bucală era 
nemaipomenită. Îşi aduse vag aminte că-l înfulecase ca pe 
un copan. Îi ascultaseră pe Crosby, Stills şi Nash pe micul 
sistem stereo, de tot rahatul, din salon, cântând despre câtă 
apă trecuse pe sub pod şi timpul irosit. Dacă îşi aducea bine 
aminte, Maria nu-şi irosise deloc timpul. Fusese oarecum 
copleşită atunci când descoperise că el este chiar acel Larry 
Underwood. În cursul petrecerii din seara precedentă, nu 
cumva porniseră amândoi, clătinându-se, în căutarea unui 


magazin de discuri deschis, de unde să cumpere un 
exemplar din Baby, Can You Dig Your Man? 

Gemu încetişor şi încercă să reconstituie întreaga zi de 
ieri, de la debutul ei nevinovat şi până la finalul frenetic şi 
pasional. 

Mai întâi îşi aduse aminte că echipa Yankees nu se afla în 
oraş. Mama lui plecase la serviciu înainte ca el să se 
trezească, însă îi lăsase un program al jocurilor viitoare pe 
masa din bucătărie, împreună cu un bileţel: Larry După 
cum poţi constata, Yankees vor juca următorul lor meci 
acasă de-abia pe 1 iulie. Pe 4 iulie, în schimb, există un 
cuplaj. Dacă n-ai altceva de făcut atunci, ce-ar fi s-o duci şi 
pe maică-ta la stadion? Fac eu cinste cu bere şi cu hotdogs. 
Există ouă şi cârnaţi în frigider sau prăjituri în cutia de 
pâine, dacă preferi. Ai grijă de tine, copile. Exista şi un PS 
tipic pentru Alice Underwood: Majoritatea golanilor cu 
care-ţi pierdeai timpul pe vremuri s-au răspândit din 
fericire care încotro, dar cred că Buddy Marx lucrează la 
atelierul acela de tipografie din Stricker Avenue. 

Numai amintirea acelui bilet fu suficientă ca să tresară. 
Fără „dragul meu” înaintea numelui său. Fără „cu 
dragoste” înainte de semnătură. Nu credea ea în cai verzi 
pe pereţi. Lucrurile palpabile, care contau cu adevărat, se 
aflau în frigider. La un moment dat, în timp ce el se odihnea 
după ce traversase toată America, ea plecase la 
cumpărături şi se întorsese cu adevărate stocuri din ceea 
ce-i plăcea lui cel mai mult pe lumea asta. Era de speriat cât 
de bine ţinea minte totul. O şuncă la conservă marca Daisy. 
Două livre de unt adevărat - cum naiba îşi permitea aşa o 
chestie cu salariul ei? Două pachete de câte şase cutii de 
Coca-Cola. Cârnaţi Deli. O bucată de friptură de vacă, pusă 
la marinat în sosul secret al lui Alice, reţeta pe care refuza 
s-o divulge până şi fiului ei, şi un galon întreg de îngheţată 
Baskin-Robbins Peach Delight, în congelator. Şi o plăcintă 
cu brânză Sara Lee. Din aceea cu zmeură pe deasupra. 


Primul lui impuls fusese să se ducă la baie, nu numai ca 
să-şi uşureze vezica, dar mai ales să verifice dulapul pentru 
medicamente. O periuţă nou-nouţă de dinţi Pepsodent 
atârna pe vechiul ei loc, unde stătuseră pe rând toate 
periuţele de dinţi din copilăria lui. În dulăpior se mai afla un 
pachet cu lame, un tub cu spumă de ras Barbasol, până şi o 
sticlă de colonie Old Spice. Nu-i ceva extravagant, i-ar fi 
spus ea - de fapt, lui Larry chiar îi răsunau în urechi aceste 
cuvinte —, dar la banii ăştia, miroase suficient de tare. 

Se uitase lung la toate acesta, apoi luase noul tub de 
pastă şi rămăsese cu el în mână. Fără „dragul meu” şi fără 
„cu dragoste, mama”. Ea se exprima printr-o periuţă de 
dinţi nouă, un tub de pastă nou, o sticlă de colonie nouă. 
Câteodată, gândi el, adevărata dragoste este nu numai 
oarbă, dar şi tăcută. Începu să se frece pe dinţi, întrebându- 
se dacă în ideea asta nu se putea descoperi şi o melodie. 

Specialista în igienă bucală intră în cameră, purtând doar 
nişte bikini din nailon roz. 

— Bună dimineaţa, Larry, îl salută ea. 

Era scundă, drăguță, în stilul Sandrei Dee, iar sânii ei 
magnifici se îndreptau neclintiţi şi trufaşi drept spre el. 
Cum era bancul ăla vechi? Avea două revolvere de 38 şi o 
armă adevărată. Ha-ha, foarte amuzant. Făcuse aproape 
cinci mii de kilometri ca să petreacă o noapte cu Sandra 
Lee, care era mai-mai să-l mănânce de viu. 

— Bună, îi răspunse el, ridicându-se din pat. 

Era gol, însă hainele lui zăceau chiar la capul patului. 
Începu să se îmbrace. 

— Am un halat, dacă vrei poţi să-l pui pe tine. Mâncăm 
scrumbie afumată şi slănină. 

Scrumbie şi slănină? Stomacul lui începu să se revolte, 
mai să se întoarcă pe dos. 

— Nu, scumpo, trebuie s-o iau din loc. Am o întâlnire cu 
cineva. 

— Hei, hei, nu poţi să mă părăseşti chiar în stilul ăsta... 

— Este vorba de o întâlnire importantă. 


— Păi, să ştii că şi io sunt importantă! 

Începea să devină cam stridentă. Simţea că-l zgârie pe 
timpane. Fără vreun motiv anume, îi veni în minte cum 
strigă Fred Flintstone „WIIILMAAA!” cât îl ţin plămânii lui 
din celuloid. 

— Bronxul se cam poate citi pe tine, iubire, îi zise el. 

— Asta ce vrea să însemne? Îşi înfipse mâinile în şolduri, 
cu lopăţica plină de grăsime ţinută într-unul dintre pumnii 
strânşi, aidoma unei flori din oţel. Sânii ei se legănară 
ademenitor, dar Larry nu se lăsă impresionat. Îşi trase 
pantalonii şi-i încheie. Şi ce dacă sunt din Bronx, ţi se pare 
că am şi pielea neagră? Ce-ai împotriva Bronxului? Nu 
cumva oi fi v-un rasist? 

— N-am nimic împotriva cartierului ăsta şi nici rasist nu 
sunt, spuse, apropiindu-se de ea în picioarele goale. Uite ce 
este, persoana pe care trebuie s-o întâlnesc este chiar 
maică-mea. N-am revenit în oraş decât acum două zile şi 
nici măcar nu i-am telefonat ieri seară sau ceva de genul 
ăsta... aşa-i? adăugă el, sperând încă. 

— Nu ai sunat pe nimeni, îl lămuri ea morocănos. Aş pune 
pariu că-i vorba de maică-ta. 

Se întoarse la pat şi-şi vâri picioarele în mocasini. 

— Ba da. Ăsta-i adevărul. Lucrează în Chemical Bank 
Building. Este administratoare. Ei, bănuiesc că între timp 
au avansat-o la funcţia de supraveghetoare a unui etaj. 

— Şi nici nu te cred că eşti Larry Underwood ăla cu 
discul. 

— Crezi ce vrei tu. Eu trebuie să plec. 

— Eşti o puţă de doi bani! se aprinse ea. Ce crezi că o să 
fac acum cu tot ce-am gătit? 

— Eventual le poţi arunca pe fereastră, îi sugeră el. 

Ea emise un țipăt ascuţit de furie şi lansă lopăţica spre el. 
În oricare alt moment al vieţii lui, lopăţica şi-ar fi greşit 
ţinta. Una dintre cele mai de seamă legi ale fizicii ne învaţă 
că o lingură nu va parcurge o traiectorie dreaptă când va fi 
aruncată de o specialistă în igiena bucală, şi încă la 


supărare. Dar - excepţia confirmă regula - unealta descrise 
mai multe rotații în aer şi poc! drept în fruntea lui Larry. 
Nu-l duru prea tare. Apoi văzu două picături de sânge 
căzând pe covor, atunci când se aplecă să ridice lopăţica de 
pe jos. 

Făcu doi paşi cu unealta în mână. 

— Ar trebui să-ţi trag vreo câteva la fund cu asta! strigă 
el. 

— Sigur că da, îngăimă ea, trăgându-se înapoi şi 
începând să bâzâie. Păi de ce nu? Marea stea a muzicii. 
Fute şi fuge. Am crezut că eşti un băiat de treabă. Dar nu 
eşti. 

Mai multe lacrimi i se prelinseră pe obraji, iar de pe falcă 
picurară pe partea de sus a pieptului. Fascinat, Larry 
urmări cum o lacrimă o ia în jos pe panta sânului drept şi se 
opreşte exact pe sfârc. Avea efectul unei lupe. Puteai să vezi 
porii şi vârful unui perişor negru răsărind din marginea 
interioară a aureolei. Isuse Cristoase, să ştii c-o iau razna, îi 
trecu prin minte. 

— Trebuie să plec, declară el. 

Jacheta lui din stofă albă era pusă pe capătul patului. O 
luă şi o aruncă peste umăr. 

— Nu eşti băiat de treabă! ţipă ea când îl văzu trecând în 
salon. Doar asta m-a atras la tine, am crezut că eşti băiat de 
treabă! 

Priveliştea din salon îl făcu să scoată un geamăt. Pe 
canapeaua unde, din vagile lui amintiri, avusese loc scena 
de amor, zăceau cel puţin două duzini de exemplare din 
Baby, Can You Dig Your Man? Alte trei se aflau pe platanul 
prăfuitului sistem stereo portabil. Pe peretele opus era un 
poster uriaş cu Ryan O'Neal şi Ali McGraw. A fi înfulecat 
înseamnă să nu ajungi niciodată să spui îmi pare rău, ha-ha. 
Isuse, să ştii că înnebunesc cu adevărat! 

Ea rămase în uşa dormitorului, plângând patetic. Văzu o 
cicatrice sub unul dintre genunchii ei, unde se tăiase 
probabil în timp ce se rădea. 


— Ascultă, să-mi dai un telefon, îl rugă ea. Nu sunt 
supărată pe tine. 

Ar fi trebuit să zică „sigur că da”, şi cu asta s-ar fi 
încheiat întreaga poveste. Se pomeni însă scoțând un râs 
dement şi spunând: „Vezi că ţi se arde scrumbia.” 

Începu să ţipe şi o porni spre el, dar se împiedică de una 
dintre pernele de pe jos şi căzu. Cu un braţ răsturnă o sticlă 
de lapte pe jumătate plină, clătinând şi sticla goală de 
Scotch de lângă ea. Sfinte Dumnezeule, îi trecu lui Larry 
prin minte, nu cumva am amestecat chestiile astea două? 

leşi repede şi o luă pe scări în jos. În timp ce parcurgea 
ultimele şase trepte înainte de uşa de la intrare, o auzi 
urlând după el, din holul de la intrare: Nu ești băiat de 
treabă! Nu eşti... 

Trânti uşa în spatele lui şi imediat îl învălui aerul ceţos, 
cald şi umed de afară, aducând cu el aroma primăvăratică a 
copacilor şi a eşapamentelor. Un adevărat parfum, după 
mirosul de untură prâjită şi fum de ţigară stătut. Mai avea şi 
acum în mână ţigara aia strâmbă, care ajunsese chiştoc; o 
aruncă în rigolă şi inspiră adânc aerul curat. Se simţea 
extraordinar acum, când scăpase din toată nebunia. Nu vă 
întoarceţi cu noi, amintiri, la acele minunate zile ale 
normalităţii când vom... 

Deasupra şi undeva în spatele lui se deschise cu zgomot o 
fereastră şi bănui imediat ce avea să urmeze. 

— Sper că ai să putrezeşti în cel mai scurt timp! urlă ea 
de la înălţime. Desăvârşita pescăreasă din Bronx. Călca-te- 
ar metroul! Cântăreț eşti tu, mă? La pat eşti un căcăcios! 
Un păduche! Bagă-ţi asta în cur! Du-i şi asta lu' mă-ta, 
păduche împuţit! 

Sticla de lapte veni învârtindu-se, de la fereastra 
dormitorului în care se aflase şi el până de curând. Larry se 
feri. Se sparse ca o bombă în rigolă, împrăştiind cioburi pe 
toată strada. O urmă imediat şi sticla de whisky, care se 
zdrobi chiar la picioarele lui. Indiferent de celelalte calităţi 
şi defecte ale ei, avea o ţintă teribilă, muieruşca! O luă la 


fugă, ţinându-şi o mână deasupra capului. Nebunia asta nu 
avea să se mai sfârşească niciodată? 

Din spatele lui se înălţă un ultim zbieret prelung, în care 
răzbăâtea triumfător inconfundabilă intonaţie a Bronxului: 
SĂ MĂ PUPI ÎN CUR, TICĂLOS DE DOI BANI CE EEEEŞTI! 
După care dădu colţul şi se urcă pe pasarela ce traversează 
şoseaua, se aplecă peste balustradă şi izbucni într-un râs de 
o intensitate ciudată, aproape isteric, urmărind trecerea 
maşinilor pe dedesubt. 

— Nu erai în stare să descurci mai elegant situaţia asta? 
se întrebă el, fără să-şi dea seama că vorbea în gura mare. 
Da, domnule, puteai să procedezi mai civilizat. A ieşit o 
scenă cât se poate de urâtă. Căca-m-aş pe ea de treabă! 

Sesiză deodată că vorbeşte tare şi începu iar să râdă ca 
un dement. Pe neaşteptate, îl străbătu o senzaţie de greață 
cumplită, ameţitoare, care-l făcu să-şi strângă pleoapele cât 
putea de tare. Un circuit de memorie din Serviciul Intern 
de Masochism se deschise şi auzi vocea lui Wayne Stukey 
spunându-i: Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se 
simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol. 

Se purtase cu fata cum te porţi cu o curvă bătrână pe 
care o ştii de la o poştă la care ai participat cu prietenii tăi 
din şcoală. 

Nu eşti un tip ca lumea. 

Ba sunt. Ba sunt. 

Dar atunci când tipii care luau parte la marea petrecere 
protestaseră la hotărârea lui de a-i pune capăt, el îi 
ameninţase că va chema poliţia, ceea ce şi intenţiona. Sau 
nu era aşa? Ba da. Ba da, chiar aşa ar fi procedat. 
Majoritatea îi erau necunoscuţi, adevărat, şi puţin îi păsa ce 
se întâmpla cu ei, dar pe patru sau cinci dintre protestatari 
îi ştia din vremurile de demult. Iar ticălosul de Wayne 
Stukey stătea lângă uşă, cu braţele încrucişate, ca un 
judecător pregătit să pronunţe condamnarea la 
spânzurătoare în ziua cea mare. 


Iar Sal Doria, când ieşea pe uşă, aşa-i zisese: Dacă acesta 
e efectul pe care il are asupra indivizilor ca tine, Larry, aş fi 
preferat să nu te lansezi. 

Îşi deschise ochii şi cobori de pe pasarelă, pornind în 
căutarea unui taxi. Păi sigur că da. Făcea pe prietenul 
ofensat. Dacă Sal îi era atât de prieten cum pretindea, 
atunci ce căuta acolo ca să trăiască pe spinarea lui? Eram 
un prost şi nimănui nu-i place să vadă un prost căruia i-a 
venit deodată mintea la cap. Asta-i adevărul. 

Nu eşti un tip ca lumea. 

— Sunt un tip ca lumea, declară el morocănos. Şi în 
definitiv, asta nu-i treaba nimănui! 

Se apropia un taxi. Larry îi făcu semn. Păru să ezite o 
secundă, înainte de a opri la bordură, iar Larry îşi aduse 
aminte de sângele de pe frunte. Deschise uşa din spate şi 
sări înăuntru, înainte să apuce şoferul să se răzgândească. 

— Manhattan. Chemical Bank Building, intrarea dinspre 
Parc, îi zise. 

Taxiul intră din nou în fluxul circulaţiei. 

— Ai o tăietură în frunte, dom'le, îl anunţă taximetristul. 

— O fată a aruncat cu o lingură de bucătărie după mine, 
îi răspunse Larry absent. 

Taximetristul îi aruncă un zâmbet cam ciudat, de falsă 
compătimire, şi-şi văzu de drum, în timp ce Larry se aşeză 
mai comod şi încercă să-şi imagineze cum avea să-i explice 
maică-sii absenţa lui din seara trecută. 


CAPITOLUL 11 


Lângă recepţia de la parterul clădirii Larry întâlni o 
negresă care părea obosită şi care-i zise că Alice 
Underwood se afla probabil la etajul al douăzeci şi patrulea, 
unde făcea un inventar. Pătrunse în lift, conştient că 
persoanele care urcau împreună cu el aruncau priviri furişe 
şi curioase către fruntea lui. Rana nu mai sângera, dar 
prinsese o coajă neplăcută la vedere. 

Etajul al douăzeci şi patrulea era ocupat de birourile 
executive ale unei companii japoneze producătoare de 
aparate de fotografiat. Larry se plimbă încolo şi-ncoace pe 
culoare aproape douăzeci de minute, căutând-o pe maică-sa 
şi simțindu-se ca un cur de cal. Existau şi destui funcţionari 
occidentali, dar majoritatea erau de origine japoneză, ceea 
ce, la înălţimea lui - un metru optzeci şi cinci - îi sporea 
senzaţia de penibil. Bărbaţii aceia şi femeile micuţe îi 
cercetau cu ochii lor oblici fruntea şi mâneca însângerată a 
jachetei cu acea curtenie orientală de-a dreptul 
neliniştitoare. 

În cele din urmă descoperi o uşă pe care stătea scris 
PAZĂ & ADMINISTRAŢIE, îndărătul unei ferigi foarte mari. 
Apăsă clanţa, uşa nu era încuiată şi se uită înăuntru. Maică- 
sa se afla acolo, în uniforma ei cenuşie, fără formă, şi 
pantofi cu talpă de crep. Părul îi era strâns într-o plasă de 
culoare neagră. Stătea cu spatele spre el. Într-o mână ţinea 
o plăcuţă cu clemă pentru prinderea actelor şi, din câte se 
părea, număra nişte sticle cu soluţie de curăţat sub 
presiune de pe un raft montat la înălţime. 

Larry simţi impulsul puternic - pentru care, de altfel, se 
simţea vinovat - să-i întoarcă spatele şi să fugă. Să se ducă 
la garajul aflat nu departe de locuinţa ei şi să se suie în 
maşină. Ce dacă de-abia plătise chiria pe două luni pentru 
locul de garare de acolo? Nu-şi dorea decât să se aşeze la 
volan şi să-i dea bătaie. Să-i dea bătaie încotro? Oriunde. 


Bar Harbor, Maine. lampa, Florida. Salt Lake City, Utah. 
Oriunde putea fi un loc minunat, cu condiţia să fie suficient 
de departe de Dewey Doză şi de debaraua asta mirosind a 
săpun. Nu ştia exact dacă din cauza luminilor fluorescente 
sau a tăieturii din frunte, dar îl lovise o durere de cap 
împuţită. 

Hai, lasă-te de smiorcăieli, că doar nu eşti o afurisită de 
mironosiţă! 

— Bună, mamă. 

Femeia tresări uşor, dar nu se întoarse. 

— Aşa, Larry. În cele din urmă ai reuşit să ajungi în 
centru. 

— Sigur că da. Îşi trecu greutatea de pe un picior pe 
celălalt. Vreau să-mi cer scuze. Ar fi trebuit să-ţi dau un 
telefon ieri seară... 

— Mda. O idee bună. 

— Am fost cu Buddy. Am... uf... ne-am plimbat. Am bântuit 
prin oraş. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. Sau ceva de genul ăsta. 

Agăţă un scăunel cu piciorul şi-l trase lângă ea, se sui pe 
el şi începu să numere sticlele cu ceară pentru parchet de 
pe raftul de sus, atingând-o pe fiecare dintre ele uşor, cu 
vârfurile degetului mare şi arătătorului de la mâna dreaptă. 
Fu nevoită să se întindă şi, în această mişcare, rochia i se 
ridică şi el putu să vadă, deasupra ciorapilor maro, carnea 
albă şi zbârcită din partea de sus a coapselor, dar îşi 
întoarse privirile, aducându-şi aminte, brusc şi inutil, ceea 
ce i se întâmplase celui de-al treilea fiu al lui Noe atunci 
când se uitase la bătrân, pe când acesta zăcea beat şi 
dezbrăcat în culcuşul lui de paie. Bietul băiat a trebuit de 
atunci înainte să care lemne şi apă toată viaţa lui. El şi toţi 
urmaşii lui. Şi de asta mai avem şi-n ziua de azi incidente 
rasiale, băi băiete. Fie Domnul lăudat. 

— Doar pentru asta ai bătut tot drumul? îl întrebă ea, 
întorcându-se pentru prima oară spre el. 


— Păi, am venit să-ţi spun unde-am fost şi ca să-mi cer 
scuze. A fost detestabil din partea mea că am uitat. 

— Mda, făcu ea. Adevărat, ai şi o latură detestabilă, aşa e, 
Larry. Crezi că am uitat? 

Se înroşi la faţă şi îngăimă: 

— Mamă, ascultă-mă... 

—  Sângerezi. Poate te-a lovit vreo dansatoare de 
striptease cu şnurul chiloţeilor? Se întoarse înapoi la rafturi 
şi, după ce termină de numărat toate sticlele de pe rândul 
de sus, îşi notă rezultatul pe foaia de hârtie. Careva şi-a 
făcut rost de două sticle de ceară pentru parchet în 
săptămâna asta, remarcă ea. Bafta lui. 

— Am venit la tine ca să-ţi spun că îmi pare rău! 

Larry pronunţase aceste cuvinte mai tare decât s-ar fi 
cuvenit. Ea nu păru afectată, în schimb el tresări. 

— Mda, mi-ai mai zis asta. Domnul Geoghan o să se pună 
pe capul nostru dacă afurisita asta de ceară pentru parchet 
dispare în continuare. 

— Nu m-am bătut într-o crâşmă şi nici nu m-am dus într- 
un bar cu program de striptease. Nici vorbă de-aşa ceva. N- 
a fost decăt... 

Vorbele i se opriră în gât. 

Ea se întoarse, cu sprâncenele arcuite batjocoritor, o 
postură a ei de care-şi aducea prea bine aminte. 


— Ce-a fost? 

— Păi... Nu reuşi să  născocească o minciună 
convingătoare suficient de repede. A fost... 0... uf... o 
lingură. 


— Te-a confundat cineva cu o omletă? Îmi închipui că tu şi 
cu Buddy aţi petrecut o noapte de neuitat în oraş. 

Uita mereu că maică-sa era în stare să se joace cu el cum 
dorea, aşa fusese întotdeauna şi probabil aşa avea să fie şi 
de acum înainte. 

— E vorba de o fată, mamă. A aruncat lingura după mine. 

— Îmi închipui că e o bomboană de fată, comentă Alice 
Underwood şi-i întoarse spatele. Blestemata aia de 


Consuela a ascuns iarăşi formularele pentru cererea 
materialelor. Nu că ar servi la mare lucru, pentru că 
niciodată nu primim tot ceea ce avem nevoie, în schimb ne 
dau tot felul de lucruri cu care n-aş şti ce să fac nici să mă 
omori. 

— Mamă, eşti supărată pe mine? 

Femeia lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, iar umerii ei 
se prăbuşiră. 

— Nu fi supărată pe mine, şopti el. le rog să nu fii, da? 
Da? 

Se răsuci din nou cu faţa spre el şi atunci văzu o sclipire 
nenaturală în ochii mamei lui - bineînţeles, presupunea de 
fapt că este cât se poate de naturală şi în niciun caz 
provocată de lumina fluorescentă din încăpere, iar în urechi 
îi răsună iarăşi vocea specialistei în igienă bucală, 
pronunţând pe un ton de sentinţă: Nu eşti un tip ca lumea. 
La ce bun se mai întorsese acasă, doar ca să-i facă 
asemenea figuri... ca să nu mai vorbim de cele pe care i le 
făcea ea lui. 

— Larry, îi spuse femeia blând, Larry, Larry, Larry. 

Pentru un moment, crezu că nu avea să-i mai zică nimic; 
ba chiar îşi permise să spere acest lucru. 

— Asta-i tot ce poţi tu să-mi zici? „Nu fi supărată pe mine, 
te rog, mamă, nu fi supărată”? le ascult la radio şi, deşi nu- 
mi place cântecul acela al tău, sunt mândră că-l cânţi. 
Oamenii mă întreabă dacă cel care cântă este cu adevărat 
fiul meu, iar eu zic da, este chiar Larry. Şi le mai spun că te- 
ai priceput întotdeauna la cântat, ceea ce este purul adevăr, 
nu? 

El clătină nefericit din cap, fără a îndrăzni să-i răspundă. 

— Le povestesc cum ai pus mâna pe chitara lui Donny 
Roberts, în primul an de liceu, şi cum peste nici o jumătate 
de oră cântai mai bine decât el, care lua lecţii încă din clasa 
a doua primară. Eşti talentat, Larry, n-a fost nevoie să-mi 
spună mie nimeni asta, cu atât mai puţin tu. Însă presupun 
că şi tu ai fost conştient de darul tău, pentru că este 


singurul lucru despre care nu te-am auzit niciodată 
plângându-te. Apoi ai plecat de acasă. Ţi-am făcut eu vreun 
reproş cât de mic? Nu. Tinerii şi tinerele pleacă de acasă. 
Aşa este de când lumea şi pământul. După care te întorci. E 
nevoie să-mi spună careva de ce şi cum? Nu. Te-ai întors 
pentru că, pe lângă discul tău de succes, ai intrat într-o 
încurcătură oarecare acolo, pe Coasta de Vest. 

— Ba n-am intrat în nicio încurcătură! îi replică el 
indignat. 

— Ba da, ai intrat. Cunosc bine toate semnele. Sunt 
mama ta de foarte multă vreme şi n-ai cum să mă duci de 
nas, Larry. Ai căutat întotdeauna încurcăturile cu 
lumânarea, fără să-ţi cruţi nici măcar osteneala. Câteodată 
cred că traversai strada doar ca să poţi călca într-un rahat 
de câine. Dumnezeu mă va ierta că spun asta, pentru că 
Dumnezeu ştie că am dreptate. Sunt eu nebună? Nu. Sunt 
dezamăgită? Da. Sperasem că te vei schimba, odată ce te 
îndepărtezi de casă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ai plecat de 
aici, un băieţel în trupul unui bărbat, şi te-ai întors 
neschimbat, cu excepţia faptului că bărbatul şi-a făcut părul 
permanent. Ştii de ce-mi închipui eu că te-ai întors acasă? 

Larry se uita la ea, dornic să-i vorbească, ştiind însă că 
unicul lucru pe care ar fi fost în stare să i-l spună i-ar fi scos 
pe amândoi din sărite: Nu plânge, mamă, da? 

— Cred că te-ai întors acasă pentru că nu ţi-a venit în 
minte niciun alt loc unde te-ai fi putut duce. Nu cunoşteai 
pe nimeni, în afară de mine, care să te primească. Nu am 
spus niciodată o vorbă rea despre tine nimănui, Larry, nici 
măcar surorii mele, dar dacă m-ai adus în stare, am să-ţi 
mărturisesc exact ce cred despre tine. le consider un 
profitor. Întotdeauna ai fost aşa. Este ca şi cum Dumnezeu 
ar fi omis o parte din tine atunci când Elte-a făcut, în trupul 
meu. Nu eşti rău, nu asta vreau să spun. Dacă mă gândesc 
la nişte cartiere în care a trebuit să locuim după moartea 
tatălui tău, ai fi ajuns un stricat dacă aveai sămânţa asta în 
tine, Dumnezeu mi-e martor. Cred că lucrul cel mai rău 


asupra căruia te-am surprins a fost când scriai o porcărie în 
holul de la intrarea blocului din Carstairs Avenue, în 
Queens. 

Îşi amintea. Ea-i scrisese atunci acelaşi cuvânt pe frunte, 
cu creta, şi apoi îl silise să înconjoare blocul respectiv de 
trei ori, însoţit de ea. De atunci nu mai scrisese niciodată 
acel cuvânt, şi niciun alt cuvânt pe vreo clădire, perete sau 
poartă. 

— Partea cea mai tristă, Larry, este că tu ai intenţii bune. 
Câteodată îmi trece prin minte că ar fi fost o adevărată 
binecuvântare dac-ai fi fost un soi mai rău. După cum se 
prezintă acum situaţia, dai semne că înţelegi ce anume este 
în neregulă, dar nu şi cum să intervii. Şi nici eu nu ştiu cum 
să procedez. Am încercat în toate felurile pe care le-am 
ştiut eu pe când erai copil. Şi atunci, când ţi-am scris 
cuvântul pe frunte, era tot o încercare... În momentul 
respectiv ajunsesem deja la disperare, altfel nu te-aş fi 
supus la un lucru atât de oribil. Eşti un profitor, asta-i tot. 
Te-ai întors acasă pentru că ştiai că trebuie să dau. Nu 
oricui, ci ţie în mod special. 

— Am să plec de la tine, zise el, pronunţând fiecare 
cuvânt ca şi cum ar fi încercat să scuipe un ghemotoc uscat 
de puf. Chiar astăzi după-amiază. 

Apoi îi trecu prin cap că nu-şi putea permite să se mute 
de la ea, cel puţin până când Wayne nu-i va trimite 
următorul cec cu drepturi de autor - sau ceea ce mai 
rămânea din el după ce termina de hrănit pe cei mai 
flămânzi dintre cei ce-l hăituiau în L.A. Cât despre 
cheltuielile obligatorii, achitase chiria pentru garajul 
Datsunului Z, iar până vineri trebuia neapărat să-şi 
plătească şi rata, dacă dorea să nu-i vină pe cap vreun 
portărel prietenos de prin vecini şi să-i ridice maşina. După 
cheful de noaptea trecută - care începuse atât de 
nevinovat, cu Buddy şi cu logodnica lui şi cu specialista în 
igienă orală pe care o cunoştea logodnica, o fată foarte 
simpatică din Bronx, Larry, o să-ţi placă la nebunie, are un 


simţ al umorului nemaipomenit —, stătea destul de rău cu 
banii. Nu. Dacă dorea să se exprime corect, rămăsese în 
fundul gol. Gândul acesta îl făcu să intre în panică. Dacă o 
părăsea pe maică-sa acum, unde avea să se ducă? Într-un 
hotel? Portarul oricărui stabiliment mai răsărit decât o 
păduchelniţă i-ar fi râs în nas şi l-ar fi trimis la dracu”. Purta 
ţoale de lux, însă ăştia se pricep. Au un miros al lor special, 
ticăloşii. Simt de la o poştă un portofel gol. 

— Nu pleca, îl rugă ea blând. Te rog să nu pleci, Larry. 
Am cumpărat special nişte mâncare. Poate c-ai şi văzut. Şi, 
pe urmă, speram să putem juca împreună nişte gin rummy 
diseară. 

— Mamă, dar tu habar n-ai să joci gin, îi răspunse el, 
zâmbind slab. 

— În schimbul unui cent pentru fiecare punct, îţi ofer 
ocazia să înveţi jocul, puştiule. 

— Poate dacă-ţi dau avans patru sute de puncte... 

— Auzi ce scoate din el, se hlizi ea încetişor. Poate eu să-ţi 
dau ţie patru sute de puncte avans. Nu pleca, Larry. Ce zici? 

— De acord, îi răspunse el. 

Pentru prima oară în ziua respectivă se simţea bine, cu 
adevărat bine. O voce subţire îi şoptea că o ia de la capăt, 
că rămăsese acelaşi Larry căruia-i place să călătorească pe 
gratis, dar refuză să-şi plece urechea la vocea aceea. În 
cazul de faţă, era vorba de maică-sa, ea îl rugase. E 
adevărat că-i zisese nişte lucruri destul de grele înainte de 
a-l ruga, dar o rugăminte rămâne o rugăminte, poţi să negi? 

— Uite care-i treaba. Cumpăr eu biletele pentru jocul de 
pe 4 iulie. Oricum, o să te curăţ diseară, aşa că-mi scot 
paguba. 

— Tu nu eşti în stare să cureţi nici o roşie, îi replică ea 
prietenos, apoi se întoarse la rafturi. Există o toaletă pe 
culoar. De ce nu te duci să-ţi speli sângele de pe frunte? 
Apoi ia zece dolari de la mine din geantă şi du-te la un film. 
Încă mai există câteva cinematografe bune pe Third 


Avenue. Dar să nu te apropii de mizeriile alea din jurul lui 
Forty-ninth şi Broadway. 

— În curând am să-ţi dau o grămadă de bani, o asigură 
Larry. Discul meu a ajuns pe locul al optsprezecelea în 
clasamentul din Billboard pe săptămâna asta. M-am oprit la 
Sam Goody's şi am văzut, venind încoace. 

— Minunat. Dacă eşti aşa de bogat, de ce nu ţi-ai 
cumpărat revista, în loc să stai s-o citeşti acolo? 

Pe neaşteptate, Larry simţi cum i se pune un nod în gât. 
Încercă să scape de el, dar sforţările lui se dovediră 
zadarnice. 

— Ei, nu contează, îl linişti ea. Am o limbă afurisită, ca un 
armăsar care o ia razna. lar odată ce s-a pornit, nu se mai 
opreşte până nu oboseşte. Doar mă cunoşti. la-cţi 
cincisprezece, Larry. Să zicem că ţi-i împrumut. Bănuiesc 
că-i voi primi înapoi, într-un fel sau altul. 

— Am să ţi-i înapoiez. 

Se apropie de ea şi trase de poala rochiei, ca un copil. Ea 
se uită în jos. Larry se ridică pe vârfuri şi o sărută pe obraz. 

— Te iubesc, mamă. 

Ea-l privi surprinsă, nu de sărut, ci de ceea ce-i spusese şi 
mai ales de tonul lui. 

— Ştiu asta, Larry, îl asigură ea. 

— În legătură cu ceea ce ziceai mai devreme. C-aş fi în 
încurcătură. De fapt, am o mică problemă, dar nu e... 

— Nu vreau să aud nimic despre asta. 

Vocea ei devenise deodată rece şi serioasă. Atât de rece, 
încât îl sperie puţin. 

— Foarte bine. Ascultă-mă, mamă... care-i cel mai bun 
cinematograf din zonă? 

— Lux Twin, dar nu ştiu ce rulează acum. 

— Nu contează. Ştii care-i părerea mea? Există trei 
lucruri pe care le poţi întâlni peste tot în America, dar dacă 
vrei să fie de calitate, nu le găseşti decât în New York City. 

— Chiar aşa, domnule critic de la New York Times! Şi 
care sunt ele? 


— Filme, baseball şi hotdogs de la Nedick's. 

— Nu eşti prost, Larry, şi nici n-ai fost vreodată, spuse ea 
râzând. 

Larry se duse la toaletă şi-şi spălă sângele de pe frunte. 
Se întoarse şi o sărută din nou pe maică-sa şi se alese cu 
cincisprezece dolari din poşeta ei neagră şi uzată. Se duse 
apoi şi văzu la Lux un film, în care un individ nebun şi rău, 
revenit de dincolo de mormânt, purtând numele de Freddy 
Krueger, provoacă scufundarea mai multor adolescenţi în 
nisipurile mişcătoare ale propriilor lor vise, unde, cu o 
singură excepţie - eroina filmului - se sting cu toţii. Freddy 
Krueger păruse şi el să moară în final, dar faptul nu era 
prea sigur şi, de vreme ce filmul avea o cifră romană după 
titlu şi păruse să stârnească interesul unui număr destul de 
mare de spectatori, Larry se gândi că bărbatul cu lame de 
ras în vârful degetelor se va întoarce - neavând de unde şti 
că zgomotul persistent din rândul din spatele lui era un 
semn al sfârşitului tuturor acestor lucruri: noi părţi ale 
acestui film nu aveau să mai apară pe ecrane, iar în scurt 
timp reprezentațiile cinematografice urmau să dispară cu 
totul. 

Pe rândul din spatele lui Larry, un bărbat tuşea. 


CAPITOLUL 12 


În colţul cel mai îndepărtat al salonului se afla o pendulă 
din cele mari. Tic-tac-ul ei regulat o urmărea pe Frannie 
Goldsmith de când se ştia. Îl considera o chintesenţă a 
acelei încăperi odioase, iar în zile ca acestea din urmă 
ceasul însuşi îi devenise odios. 

Încăperea ei favorită din gospodărie era atelierul de 
lucru al tatălui ei, care se afla în magazia dintre casă şi 
garaj. Pătrundeai înăuntru printr-o uşă mititică, înaltă doar 
de vreun metru cincizeci şi aproape ascunsă îndărătul 
străvechii sobe din bucătărie. Uşa era un foarte bun punct 
de pornire: mică şi aproape ascunsă, amintea în chipul cel 
mai fermecător de uşile pe care le întâlneşti în basme şi-n 
poveşti. Când crescuse în vârstă şi în înălţime, trebuia să se 
aplece ca să poată intra, exact ca tatăl ei - maică-sa nu intra 
în atelier decât dacă era absolută nevoie. Era o uşă exact ca 
în Alice în ţara Minunilor şi, timp de mai mulţi ani, mintea ei 
plăsmuise un joc pe care nu-l mărturisise nici măcar tatălui 
său: se făcea că într-o bună zi, când deschidea uşa, nu mai 
descoperea dincolo de ea atelierul lui Peter Goldsmith. Se 
trezea în schimb într-un pasaj subteran, ieşind undeva pe 
drumul dintre Ţara Minunilor şi Hobbiton, un tunel cu tavan 
destul de coborât, dar plăcut, cu laturile din pământ 
bătătorit şi tavanul tot din lut străpuns de rădăcini 
zdravene, care-ţi făceau cucuie în frunte dacă nu erai atent 
şi te izbeai de vreuna. Un tunel în care nu se simţea iz de 
umezeală, gândaci şi viermi, ci mirosea a scorţişoară şi a 
ştrudel cu mere care tocmai e scos din cuptor, un tunel care 
ieşea undeva, pe un tărâm de vis, în toiul unei petreceri 
nesfârşite... 

Ei bine, tunelul năzdrăvan nu i se arătase niciodată, dar 
lui Frannie Goldsmith, crescută în această casă, îi fusese 
suficient şi atelierul (denumit uneori de taică-su „sculărie”, 
iar de maică-sa „locul acela murdar unde tăticul tău se duce 


ca să bea bere”). Scule ciudate şi mecanisme 
nemaipomenite. Un dulap uriaş cu o sută de sertare, fiecare 
plin până la refuz. Cuie, şuruburi, burghie, glaspapir (de 
trei feluri: aspru, şi mai aspru, cel mai aspru), rindele, 
nivela cu bulă de aer şi multe altele, al căror nume nu-l ştia 
nici atunci şi nici acum. Întunericul atelierului nu era 
tulburat decât de becul de patruzeci de waţi, acoperit de 
pânze de păianjen, atârnat de firul electric, şi de cercul de 
lumină puternică ce venea de la o lampă cu picior extensibil 
şi cădea întotdeauna asupra locului unde tatăl ei avea ceva 
de lucru. În aer se amestecau mirosurile de praf, de ulei şi 
de tutun de pipă, iar acum îşi zicea, nu pentru prima dată, 
că ar trebui să existe o regulă: toţi taţii să fumeze. Pipă, 
havană, ţigară, marijuana, haşiş, frunze de lăptucă, ceva. 
Pentru că mirosul de tutun i se părea că face parte, organic, 
din propria ei copilărie. 

Dă-mi cheia aia, Frannie. Nu... cea mică. Ce ai făcut 
astăzi la şcoală?... Aşa s-a purtat?... Păi, ce i-o fi venit lui 
Ruthie Sears să te impingă?... Da, arată rău. E o zgârietură 
foarte urâtă. Dar se asortează foarte bine la culoarea 
rochiei tale, nu eşti de părere? Poate n-ar fi râu s-o cauţi pe 
Ruthie Sears şi s-o convingi să te împingă iarăşi, ca să te 
loveşti şi la celălalt picior. Atunci totul ar fi simetric. Vrei 
să-mi dai şurubelnița aia mare, te rog?... Nu, aceea cu 
mâner galben. 

Frannie Goldsmith! Să ieşi imediat afară din locul acela 
mizerabil şi să-ţi schimbi hainele de şcoală! ÎN 
MOMENTUL... ASTA! Sunt sigură că te-ai murdărit! 

Chiar şi acum, la douăzeci şi unu de ani, se mai strecura 
pe uşă şi se aşeza între masa lui de lucru şi vechea sobă 
model Ben Franklin, care iarna dădea o căldură uimitoare, 
încercând să recupereze astfel măcar o fărâmă din spiritul 
vremurilor când nu era decât copilul Frannie Goldsmith. Un 
sentiment  iluzoriu, aproape întotdeauna împletit cu 
tristeţea pentru fratele ei, Fred, despre care nu avea decât 
amintiri vagi şi a cărui viaţă se curmase crunt, înainte ca el 


să fi apucat să crească. Reuşea să-l suporte, ba chiar îi 
făcea plăcere mirosul de ulei care pătrunsese în toate, după 
cum şi mucegaiul şi izul îndepărtat de pipă. Nu reuşea să-şi 
amintească decât arareori cum era pe când fusese foarte 
mică, incredibil de mică, dar aici, în atelier, reuşea 
câteodată, ceea ce-i dădea un sentiment de bucurie. 

Dar acum se afla în salon. 

Salonul. 

Dacă atelierul însemna pentru ea farmecul copilăriei, 
simbolizat de parfumul răspândit de pipa tatălui ei (uneori, 
el îi sufla încetişor fum în ureche, atunci când o durea, însă 
numai după ce primea din partea ei promisiunea că nu-i va 
spune Carlei, care ar fi suferit un adevărat şoc), atunci de 
salon se legau toate acele amintiri din copilăria ei pe care 
ar fi vrut să le uite. Vorbeşte atunci când eşti întrebată! E 
uşor de spart, mai greu de reparat! Du-te la tine în cameră 
chiar în secunda asta şi schimbă-ţi hainele, nu vezi că nu se 
potrivesc? Tu nu gândeşti niciodată? Frannie, nu te mai 
trage de haine, oamenii au să creadă că ai purici. Ce crezi 
că au să-şi închipuie unchiul Andrew şi mătuşa Carlene? M- 
ai făcut de ruşine! Salonul era locul unde trebuia să-ţi ţii 
gura, salonul era locul unde te apuca mâncărimea şi n-aveai 
voie să te scarpini, salonul era locul unde auzeai comenzi 
dictatoriale, conversații plicticoase, locul unde rudele te 
ciupeau de obraji, unde nu aveai voie să strănuţi sub niciun 
motiv, unde trebuia să-ţi înăbuşi tusea şi, mai presus de 
orice, căscatul. 

În inima acestei încăperi, unde sălăşluia spiritul mamei 
ei, se afla pendula. Fusese construită în 1889 de bunicul 
Carlei, Tobias Downes, şi intrase aproape imediat în fondul 
de proprietate mobilă a familiei, schimbându-şi sediul de-a 
lungul anilor, grijuliu împachetată şi asigurată împotriva 
eventualelor accidente din cursul mutărilor dintr-o parte a 
ţării în alta (iniţial, pendula fusese concepută în atelierul 
din Buffalo, New York, al lui Tobias, un loc la fel de afumat şi 
mizerabil ca şi atelierul lui Peter, fără îndoială, chiar dacă 


un comentariu de acest fel i s-ar fi părut Carlei absolut 
irelevant), trecând de la o parte a familiei la alta atunci 
când cancerul, infarctul sau accidentul stingeau câte o 
ramură a arborelui ei genealogic. Pendula se aflase în salon 
de la mutarea soţilor Goldsmith în această casă, acum vreo 
treizeci şi şase de ani. Fusese plasată aici de la bun început 
şi tot aici rămăsese, mergând fără oprire, marcând cu tic- 
tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri sterpe. Într-o 
bună zi, pendula avea să fie a ei, dacă îşi dorea, se gândea 
Frannie în timp ce privea faţa albă, şocată, a mamei ei. Dar 
eu n-o vreau! Nu am nevoie de ea şi nici n-o voi ţine! 

În încăperea aceasta erau flori uscate sub clopote de 
sticlă. Tot aici era un covor de culoare cenuşie, precum 
penele porumbelului, cu trandafiri roz întunecat. Graţioasa 
fereastră cu arcadă se deschidea spre vale, către US 1, cu 
un gard viu masiv, din lemn-câinesc, între şosea şi terenul 
lor. Carla îşi bătuse soţul la cap cu patimă şi înverşunare 
până când plantase gardul viu, imediat după construirea 
benzinăriei Exxon în dreptul lor. Odată plantat, îl bătuse la 
cap pe soţul ei să-l facă să crească mai repede. 

Ar fi acceptat până şi îngrăşăminte radioactive, se 
gândea Frannie, dacă ar fi servit scopului ei. Stridenţa 
protestelor ei se potolea pe măsură ce gardul creştea şi-şi 
închipuia că discuţiile vor înceta definitiv peste un an sau 
doi, când avea să fie suficient de înalt ca să acopere complet 
benzinăria, iar salonul se va transforma din nou într-un 
sanctuar inviolabil. 

Sau cel puţin în ceea ce priveşte acest subiect. 

Tapet, cu frunze mari, verzi, şi flori roz, având aproape 
aceeaşi nuanţă ca trandafirii de pe covor. Mobilă americană 
veche şi un set de uşi duble din mahon închis la culoare. Un 
cămin fals cu un trunchi de mesteacăn aşezat de o veşnicie 
pe o plită din cărămidă roşie, perfect curată de când se ştia, 
pe care nu căzuse niciodată nici măcar un fir de funingine. 
După părerea lui Frannie, buşteanul era atât de uscat, încât 
ar fi ars ca un ziar, odată aprins. Deasupra buşteanului era 


atârnată o oală din cele foarte mari, cât să poţi spăla un 
copil în ea. Aceasta provenea de la străbunica lui Frannie şi 
era suspendată de-o veşnicie deasupra buşteanului veşnic. 
Deasupra consolei căminului, desăvârşind acest colţ al 
întregului, era fixată Eterna Carabină cu Cremene. 

Segmente de timp în nişte vremuri sterpe. 

Una dintre cele mai vechi amintiri era aceea când făcuse 
pipi pe covorul de culoare cenuşie ca penele porumbelului, 
cu trandafiri roz întunecat. Avea cam trei ani, nu se 
obişnuise cu oliţa de prea multă vreme şi probabil nu i se 
permitea să intre în salon decât cu prilejul unor ocazii 
speciale, de teama accidentelor posibile. Nu se ştie cum, ea 
se strecurase înăuntru şi, când o văzuse pe maică-sa, nu 
alergând, ci sprintând să pună mâna pe ea înainte ca 
ireparabilul să se întâmple, ireparabilul se şi petrecuse cu 
adevărat. Băşica i se golise pe negândite, iar pata din ce în 
ce mai mare de la picioarele ei - nuanţa de cenuşiu ca 
penele porumbelului transformându-se într-un cenuşiu mai 
închis, ca ardezia - o făcuse literalmente pe maică-sa să 
scoată un țipăt. În cele din urmă pata ieşise, dar oare după 
câte spălări repetate, cu cei mai diverşi detergenţi? Poate 
Dumnezeu ştia; Frannie Goldsmith n-avea habar. 

Tot în salon stătuse maică-sa de vorbă cu ea - cu 
severitate, deschis şi îndelung - după ce-i prinsese pe 
Frannie şi pe Norman Burstein cercetându-se unul pe 
celălalt în şură, cu hainele amândurora puse grămadă pe 
balotul de fân de lângă ei. Cum i-ar plăcea ei, lui Frannie, o 
întrebase Carla în timp ce pendula bătea solemn, măsurând 
segmente de timp în nişte vremuri sterpe, dacă ar scoate-o 
la o plimbare pe marginea şoselei US 1 fără nicio haină pe 
ea? Ce părere ar avea de chestia asta? Frannie, care pe 
atunci avea şase ani, plânsese, dar reuşise să evite, nu se 
ştie cum, isteria care ar fi trebuit s-o cuprindă în mod 
normal din cauza unei asemenea perspective. 

Când avea zece ani, intrase cu bicicleta în stâlpul cutiei 
poştale, din cauză că privea peste umăr şi-i striga ceva 


Georgettei McGuire. Îşi spărsese capul, se umpluse de 
sânge la nas, îşi rănise ambii genunchi şi chiar i se lăsase o 
perdea neagră înaintea ochilor pentru câteva secunde, din 
cauza şocului. Când îşi mai revenise puţin, se apropiase 
şchiopătând de casă, plângând, îngrozită din cauza sângelui 
ce i se scurgea din atâtea răni. În mod normal s-ar fi dus la 
taică-su, însă el fiind la lucru, îşi făcuse apariţia, 
împleticindu-se, în salon, unde maică-sa le servea ceaiul 
doamnelor Venner şi Prynne. leşi afară! ţipase maică-sa, 
dar în secunda următoare alergă spre Frannie, o luă în 
braţe, spunându-i Oh, Frannie, vai de mine, ce s-a 
întâmplat, vai, te-ai lovit la nas! Însă între timp o conducea 
pe Frannie spre bucătărie, unde putea să picure în voie 
sânge pe podea, şi asta chiar în vreme ce o mângâia; 
Frannie nu uitase niciodată că primele două cuvinte pe care 
i le adresase nu fuseseră Oh, Frannie! ci leşi afară! Grija ei 
cea mare fusese salonul, unde vremurile acelea sterpe 
păreau să fi încremenit, iar sângelui nu-i era permis să 
pătrundă acolo. Este posibil ca nici doamna Prynne să nu fi 
uitat, pentru că, printre lacrimi, Frannie văzuse cum figura 
ei căpătase o expresie şocată şi revoltată. Din ziua 
respectivă, doamna Prynne nu mai călcase pe la ei decât 
rareori. 

În primul ei an de liceu, luase o notă proastă în carnet şi, 
bineînţeles, fusese invitată în salon, ca să discute despre 
asta cu maică-sa. În cel din urmă an de liceu se alesese în 
trei rânduri cu eliminări pentru că transmisese fiţuici, şi 
aceste eliminări fuseseră şi ele dezbătute cu maică-sa în 
salon. Acolo erau discutate ambițiile lui Frannie, care până 
la urmă păreau întotdeauna oarecum superficiale; acolo 
discutau speranţele lui Frannie, care până la urmă păreau 
întotdeauna oarecum nedemne; acolo discutau 
nemulţumirile lui Frannie, care până la urmă păreau 
întotdeauna cu totul nejustificate, ca să nu mai vorbim că 
era acuzată că se plânge fără motiv şi că este 
nerecunoscătoare. 


Sicriul fratelui ei fusese adus tot în salon şi aşezat pe un 
postament acoperit cu trandafiri, crizanteme şi 
lăcrămioare, umplând încăperea cu parfumul lor uscat, în 
timp ce pendula pândea din colţ cu cadranul inexpresiv, 
măsurând cu tic-tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri 
sterpe. 

— Eşti însărcinată, repetă Carla Goldsmith pentru a doua 
oară. 

— Da, mamă. 

Îşi simţea vocea teribil de uscată, dar nu-şi permise nici 
măcar să-şi umezească buzele. Şi le strânse, în schimb, cât 
putea mai tare. Se gândea: În atelierul tatălui meu există o 
fetiță îmbrăcată într-o rochie roşie, care se va afla mereu 
acolo, râzând şi ascunzându-se sub masa cu menghina 
prinsă de o margine, sau făcută ghem, cu genunchii 
acoperiţi de cicatrice strânşi la piept, ascunsă în spatele 
dulapului cel mare de scule, cu cele o mie de sertare. Fetiţa 
aceea este foarte fericită. Dar în salonul mamei mele este o 
fetiță mult mai mică, care nu se poate ține să nu facă pipi 
pe covor ca 0 potaie needucată. Ca o cățeluşă mică şi rea. 
Și ea se va afla mereu acolo, indiferent cât de mult mi-aş 
dori eu să dispară. 

— Vai, Frannie, zise maică-sa, cuvintele ieşindu-i din gură 
într-un ritm extrem de rapid. Îşi puse mâna pe obrazul 
fetei, ca o mătuşă rămasă fată bătrână, care se simte 
ofensată. Cum s-a-ntâmplat? 

Era întrebarea pusă de Jesse. De fapt, asta a enervat-o, 
era exact aceeaşi întrebare pe care o pusese şi el. 

— Având în vedere că ai avut şi tu doi copii, mamă, cred 
că ştii cum s-a întâmplat. 

— Nu fi obraznică! ţipă Carla. 

Ochii i se măriseră foarte mult şi din ei se revărsa acel 
torent de foc care o îngrozea atât de mult pe Frannie când 
era copil. Se ridică în picioare în stilul ei repezit (şi asta o 
îngrozea când era mică) - o femeie înaltă, cu părul pe cale 
să încărunţească, pieptănat cu grijă în sus şi de obicei 


coafat, o femeie înaltă, îmbrăcată într-o rochie verde, 
elegantă, şi ciorapi de culoarea pielii, impecabili. Se duse 
lângă cămin, un loc unde se refugia întotdeauna în 
momentele grele. Pe consola de marmură, dedesubtul 
flintei cu cremene, se afla un album mare. Carla avea 
veleităţi de  genealogist amator, iar între copertele 
albumului îşi adunase întreaga familie... sau din 1638 
încoace, cel puţin, când cel dintâi strămoş cunoscut se 
ridicase destul de mult din masa anonimă a londonezilor ca 
să fie înregistrat în nişte catastife bisericeşti din epoca 
respectivă sub numele de Merton Downs, francmason. 
Arborele genealogic al familiei ei fusese publicat cu patru 
ani în urmă în revista The New England Genealogist, Carla 
însăşi fiind autoarea compilației extrase din cele mai 
diverse documente. 

Acum mângâia absent cu degetele albumul în care se 
adunaseră cu multă trudă o mulţime de nume, un teren 
sigur pentru ea, unde nimeni nu avea dreptul să pătrundă. 
Oare nu existau printre cei de acolo şi hoţi? se întrebă 
Frannie. Sau alcoolici? Sau mame care nu apucaseră să se 
căsătorească? 

— Cum poţi să ne faci o asemenea figură, tatălui tău şi 
mie? spuse ea într-un târziu. Este vorba de băiatul acela, 
Jesse? 

— Jesse a fost. Jesse este tatal. 

Carla tresări la auzul acestui cuvânt. 

— Cum ai putut să faci un asemenea lucru? repetă Carla. 
Ne-am străduit cât am putut să te creştem cum se cuvine. 
Asta mi se pare... pur şi simplu... 

Îşi duse mâinile la ochi şi începu să plângă. 

— Cum de-ai putut face aşa ceva? strigă ea. După tot ce- 
am făcut noi pentru tine, asta-i mulţumirea noastră? S-o iei 
razna... şi să... să te împreunezi cu un băiat, ca o căţea în 
călduri! Eşti un soi rău! Soi rău! 

Se topea de plâns, sprijinită de consolă, cu o mână la 
ochi, în timp ce cu cealaltă continua să mângâie mecanic 


copertele din pânză verde ale albumului. Între timp, 
pendula bunicului continua să bată. 

— Mamă... 

— Să nu-mi mai spui nimic! Am auzit destul! 

Frannie se ridică de pe scaun cu gesturi ţepene. Avea 
senzaţia că picioarele îi sunt din lemn, lucru imposibil, 
având în vedere că-i tremurau. Şi ei începuseră să-i dea 
lacrimile, dar nu-i păsa; de această dată, n-avea să se mai 
lase înfrântă de camera asta nesuferită. 

— Eu plec acum. 

— Ai mâncat la masa noastră! ţipă Carla pe neaşteptate. 
Te-am iubit... şi ne-am îngrijit să nu-ţi lipsească nimic... şi 
uite cu ce ne alegem drept răsplată! Soi rău! Asta eşti, soi 
rău! 

Orbită de lacrimi, Frannie se împiedică. Laba piciorului 
drept se izbi de glezna celui stâng. Îşi pierdu echilibrul şi 
căzu, cu mâinile întinse înainte. Se lovi cu tâmpla de măsuţa 
pentru servitul cafelei, iar cu un braţ dărâmă o vază cu 
flori. Nu se sparse, dar apa ţâşni din ea gâlgâind şi lăsând o 
pată cenuşie de nuanţa ardeziei pe cenuşiul ca penele de 
porumbel al covorului. 

— Ia te uită! urlă Carla, aproape triumfător. Lacrimile îi 
făcuseră cearcăne mari sub ochi şi-şi tăiaseră poteci prin 
stratul de fard. Avea o înfăţişare sălbatică, pe jumătate 
rătăcită. Uită-te ce-ai făcut, ai distrus covorul, covorul de la 
bunica ta... 

Frannie rămase aşezată pe covor, frecându-se la cap 
pentru a scăpa de ameţeală şi continuând să plângă; ar fi 
vrut să-i spună maică-sii că nu era decât apă, dar în 
momentul acesta se simţea cu totul vlăguită şi nu foarte 
sigură pe sine. Oare era cu adevărat doar apă? Nu cumva 
pătase covorul cu urină? 

Mişcându-se din nou cu viteza aceea de fantomă, Carla 
Goldsmith ridică vaza şi o scutură pe dinaintea lui Frannie. 

— Care-i mişcarea ta următoare, domnişoară? Ai cumva 
de gând să rămâi tot aici? le aştepţi cumva din partea 


noastră să te ţinem pe masă şi casă în timp ce tu zburzi prin 
tot oraşul? Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Ei bine, nu! Nu! Eu 
nu accept aşa ceva. Nu voi accepta aşa ceva! 

— Nu vreau să stau aici, murmură Frannie. Aşa ţi-ai 
închipuit tu? 

— Şi unde o să te duci? Cu el? Mă îndoiesc. 

— La Bobbi Rengarten în Dorchester sau la Debbie Smith 
în Somersworth, presupun. Frannie se adună încet de pe 
jos şi se ridică. Încă mai plângea, însă în acelaşi timp era şi 
furioasă la culme. Însă nu cred că este treaba ta. 

— Nu este treaba mea? repetă Carla, ţinând încă vaza în 
mână. Obrajii ei erau albi ca hârtia. Nu este treaba mea? 
Adică ceea ce faci tu atât timp cât te mai afli sub acoperişul 
meu nu mă interesează şi pe mine!  Putoare 
nerecunoscătoare ce eşti! 

O pălmui pe Frannie, cu multă putere. Capul i se balansă 
spre spate. Încetă să se mai maseze la tâmplă, mângâindu- 
şi în schimb obrazul lovit şi căutând spre maică-sa cu o 
privire încărcată de mirare. 

— Asta-i mulţumirea cu care ne alegem după ce te-am 
văzut intrată într-o şcoală cumsecade, continuă Carla, 
dezgolindu-şi dinţii într-un zâmbet nemilos şi teribil. Şi pe 
care n-o vei mai termina niciodată. După ce te căsătoreşti 
cu el... 

— N-am să mă căsătoresc cu el. Şi nu voi renunţa la 
şcoală. 

Ochii Carlei se căscară şi mai mult. Se holba la Frannie 
ca şi cum ea, Frannie, şi-ar fi pierdut minţile. 

— Ce tot spui acolo? Un avort? Vrei să faci un avort? 
După ce că eşti o târfă, vrei să fii şi o ucigaşă, pe deasupra? 

— Am de gând să nasc acest copil. Va trebui să-mi amân 
semestrul din primăvară, dar pot să termin vara viitoare. 

— Şi cum crezi tu că vei reuşi să te descurci ca să-ţi 
termini studiile? Pe banii mei? Dacă la asta te-ai gândit 
cumva, să ştii că socoteala ta e greşită. O fată modernă, ca 


tine, nu are nevoie de ajutor din partea părinţilor ei, nu-i 
aşa? 

— Nu pot să afirm că n-aş avea nevoie de ajutor, spuse 
Frannie încet. Banii... ei bine, am să mă descurc. 

— N-ai pic de ruşine! Nu te gândeşti decât la tine, ceilalţi 
nici nu există! ţipă Carla. Doamne Dumnezeule, nici nu 
vreau să mă gândesc ce consecinţe va avea fapta ta asupra 
tatălui tău şi asupra mea! Dar ţie puţin îţi pasă! Îi vei 
distruge inima tatălui tău, iar... 

— Nu sunt deloc distrus. 

Vocea calmă a lui Peter Goldsmith venea din uşa salonului 
şi amândouă se întoarseră către locul respectiv. Bărbatul se 
afla în cadrul uşii, însă la distanţă destul de mare de prag; 
vârfurile bocancilor lui de lucru se opriseră chiar înaintea 
locului unde începea covorul salonului, în continuarea 
preşului de calitate mai proastă din coridor. Frannie îşi 
dădu deodată seama că era locul unde-l văzuse stând de 
nenumărate ori. Oare când intrase el pentru ultima oară în 
salon? Frannie nu reuşea să-şi amintească. 

— Ce cauţi aici? se răsti Carla, părând să fi uitat deodată 
grija faţă de vătămarea pe care ar fi putut s-o sufere inima 
soţului ei. Credeam că astăzi lucrezi până târziu. 

— Am făcut schimb cu Harry Masters, îi explică Peter. 
Fran mi-a povestit deja, Carla. Vom fi bunici. 

— Bunici! se isteriză ea. Începu să râdă, un hohot de râs 
urât şi tulbure. Trebuie să mă laşi pe mine să mă ocup de 
asta. Ea ţi-a spus ţie întâi, iar tu n-ai considerat că trebuie 
să stai de vorbă cu mine. Foarte bine. Nu mă mai miră că 
procedezi în felul acesta. Însă acum voi închide uşa şi vom 
lămuri împreună lucrurile. 

Îi zâmbi amar lui Frannie. 

— Adică între noi... „fetele”, îşi duse ea gândul până la 
capăt. 

Carla puse mâna pe clanţa uşii şi dădu s-o închidă. 
Frannie o urmărea, buimăcită încă, incapabilă să înţeleagă 
accesul neaşteptat de furie şi venin al mamei ei. 


Peter îşi întinse şi el braţul, încet şi hotărât, împiedicând- 
o să închidă uşa. 

— Peter, vreau să laşi asta în seama mea. 

— Ştiu ce vrei tu. Aşa am procedat până acum. Însă de 
această dată este vorba de altceva, Carla. 

— Nu te afli pe domeniul tău. 

— Ba da, îi replică el calm. 

— Tată... 

Carla se răsuci către ea; peste albeaţa nefirească din 
obrajii ei se aşternuseră două pete roşii, în dreptul 
pomeţilor. 

— Să n-ai îndrăzneala să vorbeşti cu el! urlă ea. Nu cu el 
tratezi! Ştiu prea bine că reuşeşti să-l duci întotdeauna cu 
vorba ca să fie de acord cu ideile tale smintite şi să-ţi ţină 
partea, indiferent ce faci, dar astăzi vei avea de-a face cu 
mine, domnişoară! 

— Potoleşte-te, Carla. 

— leşi afară! 

— Nici nu sunt înăuntru. Poţi să vezi şi tu că... 

— Să nu cumva să-ţi baţi joc de mine! leşi afară din 
salonul meu! 

Zicând acestea, începu să împingă uşa, coborându-şi 
capul şi folosindu-se şi de umăr, încât ai fi zis că este o 
specie ciudată de animal, jumătate taur, jumătate femeie. El 
îi făcu faţă cu uşurinţă la început, apoi trebui să depună mai 
mult efort. În cele din urmă, venele de la gât îi ieşiră în 
evidenţă din cauza încordării, deşi îşi măsura forţele cu o 
femeie, şi pe deasupra şi mai uşoară decât el cu vreo 
treizeci de kilograme. 

Frannie ar fi vrut să le strige să înceteze, să-i spună 
tatălui ei să plece, ca să nu mai fie obligată s-o vadă pe 
Carla în această postură, să fie martori ai crizei ei de furie 
iraţională, a cărei ameninţare părea să planeze deasupra 
lor de când se ştia şi se dezlănţuise acum cu adevărat. Însă 
gura i se încleştase şi-i era imposibil să pronunţe ceva. 


— leşi afară! leşi afară din salonul meu! Afară! Afară! 
Afară! Ticălosule, dă odată drumul la uşa asta afurisită şi 
IEŞI AFARĂ! 

În acel moment, el îi trase o palmă. 

Zgomotul în sine fusese aproape neînsemnat. Pendula 
bunicului nu se transformă într-un nor de indignare din 
cauza lui, ci continuă să bată, aşa cum făcuse încă de când 
fusese pusă în funcţiune pentru prima oară. Mobila nu 
gemu. Doar şuvoiul de cuvinte mânioase al Carlei se opri, ca 
şi cum ar fi fost retezat de un bisturiu. Ea căzu în genunchi, 
iar uşa se deschise larg, izbindu-se uşor de un scaun 
victorian cu spătarul înalt, acoperit cu o husă brodată de 
mână. 

— Nu, vai, nu, murmură Frannie şocată. 

Carla îşi duse o mână la obraz şi-şi ridică privirile spre 
soţul ei. 

— Chestia asta te păştea de cel puţin zece ani, îi zise 
Peter. Vocea lui vădea un uşor tremur. Întotdeauna mi-am 
zis că n-o fac din cauză că mi se pare nedemn să loveşti o 
femeie. Sunt şi acum de aceeaşi părere. Dar dacă o 
persoană - bărbat sau femeie - se transformă în câine şi 
începe să muşte, trebuie să-l pui la punct. Regret, Carla, că 
n-am avut curajul s-o fac mai demult. Am fi avut amândoi 
mai puţin de suferit. 

— Tată... 

— Lasă-mă, Frannie, îi spuse el cu seriozitate, iar ea se 
conformă. 

— Ai afirmat că Frannie este egoistă, continuă Peter, 
privind în continuare figura încremenită a soţiei lui. De fapt, 
tu eşti vinovată de asta. Din clipa morţii lui Fred, nu ţi-a mai 
păsat de ea. În acel moment ai hotărât că a te lega prea 
mult de cineva te poate răni adânc şi că e mai înţelept să 
trăieşti doar pentru tine. 'Iot de atunci ai început să-ţi cauţi 
mereu acelaşi refugiu. Mă refer la camera asta. le-ai 
concentrat asupra familiei tale trecute în lumea celor drepţi 
şi ai uitat de cei care trăiesc încă. Iar atunci când ea a venit 


aici şi ţi-a spus că este la ananghie şi că are nevoie de 
ajutor, aş paria că primul lucru care ţi-a trecut prin minte a 
fost să te întrebi ce-ar zice doamnele din Clubul Florilor şi 
Grădinii, sau dacă asta va însemna că nu poţi să participi la 
nunta lui Amy Lauder. Dacă suferinţa rănilor tale poate 
justifica o schimbare, nicio rană din lume nu poate schimba 
realitatea, aşa cum este ea. lar faptul că te-ai purtat egoist 
nu poate fi tăgăduit. 

Îi întinse mâna şi-o ajută să se ridice. Carla avea aerul 
unei somnambule. Expresia ei nu se schimbase deloc, ochii 
erau la fel de mari şi neîncrezători. Frannie se gândea cu 
tristeţe că neîndurarea aceea se va întoarce curând în ei. 

Nu se înşela. 

— Este vina mea că nu te-am oprit la timp. Din pricină că 
am vrut să evit orice neplăcere. Ca să nu se clatine barca. 
Vezi, şi eu am fost egoist, în felul meu. lar când Fran a 
început să meargă la şcoală, m-am gândit, ei bine, acum 
Carla poate să facă ce vrea şi asta nu va face râu nimănui, 
decât ei, iar dacă o persoană nu-şi dă seama că face rău, 
poate că într-adevăr nu face rău. M-am înşelat. Nu zic că nu 
m-am înşelat eu şi cu alte prilejuri, însă niciodată atât de 
rău. Îşi întinse mâinile şi prinse umerii Carlei cu o anume 
blândeţe, în spatele căreia se ghicea însă o imensă forţă. 
Ascultă-mă: îţi vorbesc acum ca soţ. Dacă Frannie are 
nevoie de un loc unde să stea, ăsta mi se pare cel mai bun - 
aşa cum a fost şi până acum. Dacă are nevoie de bani, 
punga mea îi stă la dispoziţie - ca şi până acum. lar dacă se 
hotărăşte să păstreze copilul, te vei îngriji să aibă un duş 
cum se cuvine pentru el şi, chiar dacă te gândeşti acum că 
nu va mai veni nimeni pe aici, ea are prieteni, prieteni 
adevăraţi, care n-o vor uita. Şi am să-ţi mai zic încă un 
lucru. Dacă doreşte să-l boteze, lucrul acesta se va întâmpla 
chiar aici. Chiar aici, în afurisitul ăsta de salon. 

Gura Carlei se căscase, iar acum începu să iasă din ea un 
sunet. La început sună teribil de asemănător cu şuieratul 


unui ceainic pe un arzător fierbinte. Apoi se transformă 
într-un vaiet tăios. 

— Peter propriul tău fiu a zăcut în sicriu aici în cameră! 

— Da. Tocmai de asta cred că nu există un loc mai bun 
unde să-l botezăm pe noul-născut, spuse el. Acelaşi sânge 
cu al lui Fred. Sânge viu. E ca şi cum ar fi Fred însuşi, care 
a murit de atâta amar de ani, Carla. Viermii n-au mai lăsat 
din el decât oasele... 

La auzul cuvintelor lui, ea scoase un țipăt şi-şi duse 
mâinile la urechi. El se aplecă şi i le îndepărtă. 

— Dar viermii n-au pus încă stăpânire pe fiica ta şi pe 
copilul ei. Contează prea puţin cum a fost conceput...ele 
viu. Tu te porţi ca şi cum ai intenţiona s-o alungi, Carla. Ce- 
ţi mai rămâne dacă faci asta? Nimic în afară de salon şi de 
un soţ care te va uri pentru ceea ce ai făcut. Dacă faci asta, 
ei bine, zic că mai bine ne-am fi prăpădit toţi trei în aceeaşi 
zi —, nu numai Fred, ci şi eu şi Frannie. 

— Vreau să mă duc sus şi să mă întind, spuse Carla. Mi- 
este greață şi cred că mi-ar face bine să stau în pat. 

— Te ajut eu, se oferi Frannie. 

— Să nu mă atingi, rămâi cu tatăl tău. Voi doi v-aţi înţeles, 
din câte îmi dau eu seama. V-aţi pus în gând să mă 
distrugeţi şi să mă compromiteţi în tot oraşul. De ce nu te 
muţi la mine în salon, Frannie? Poţi să arunci noroi pe 
covor, să iei cenuşă din sobă şi s-o arunci în pendulă! În 
definitiv, de ce nu? De ce nu? 

Femeia începu să râdă şi-l împinse pe Peter într-o parte, 
ieşind din încăpere. Se clătina, ca şi cum ar fi fost beată. 
Peter încercă să-i pună braţul pe umăr şi s-o îmbrăţişeze. 
Carla îşi dezgoli dinţii şi pufni spre el ca o pisică. 

Râsul ei se transforma în suspine pe măsură ce urca încet 
scările, sprijinindu-se de balustrada din mahon; era atâta 
deznădejde sfâşietoare în gemetele ei, încât lui Frannie îi 
era în acelaşi timp şi milă şi silă. Figura tatălui ei căpătase 
culoarea rufelor foarte murdare. Ajunsă la capătul 
treptelor, Carla se răsuci pe călcâie şi se balansă atât de 


puternic, încât Frannie se temu pentru o clipă că se va 
rostogoli până jos. Carla îi măsură pe cei doi, păru că vrea 
să le spună ceva, apoi le întoarse din nou spatele. Peste o 
secundă, se auzi uşa de la dormitorul ei trântindu-se; 
furtuna durerii şi furiei femeii ajungea acum până la ei mult 
estompat. 

Frannie şi Peter schimbară priviri îngrozite, în timp ce 
pendula bunicului continua să bată impasibil. 

— Se va rezolva de la sine, încercă Peter s-o liniştească. 
Îşi va reveni curând. 

— Crezi? Frannie se apropie încet de tatăl ei, se lipi de el 
şi-l îmbrăţişă. Eu nu sunt de aceeaşi părere. 

— Nu te frământa. Nu trebuie să ne gândim la asta acum. 

— Ar fi mai bine să plec. Ea nu vrea să mă mai vadă în 
preajma ei. 

— Ba trebuie să rămâi. Va fi nevoie de tine să fii aici 
atunci când îşi va reveni - dacă-şi va reveni - şi-şi va da 
seama că are nevoie de tine şi vrea să rămâi. Făcu o pauză. 
Cât despre mine, Fran, eu sunt deja în această postură. 

— Tată, îi răspunse ea, rezemându-şi capul de pieptul lui. 
Vai, tată, te rog să mă ierţi, îmi pare extrem de rău... 

— Sşşş, o linişti el, mângâind-o pe păr. Pe deasupra 
creştetului ei, vedea soarele după-amiezii revărsându-se 
prin ferestrele cu arcade, ca întotdeauna, auriu şi neclintit, 
aidoma luminii solare ce pătrunde în muzee sau în casele 
morţilor. $şşşş, Frannie... le iubesc, te iubesc. 


CAPITOLUL 13 


Lumina roşie se aprinse iarăşi. Se auzi şuieratul pompei. 
Uşa se deschise. Bărbatul care-şi făcu apariţia nu purta 
costumul alb integral, ci doar un mic filtru nazal strălucitor, 
care semăna puţin cu furculiţele cu doi dinţi, din argint, de 
genul celor puse la îndemână pe mesele cu sendvişuri, 
pentru extragerea măslinelor din pahare. 

— Bună ziua, domnule Redman, spuse el în timp ce 
traversa încăperea. Îi întinse mâna, protejată de o mănuşă 
din cauciuc subţire şi transparent pe care Stu, luat prin 
surprindere, o strânse fără să crâcnească. Sunt Dick Deitz. 
Denninger mi-a comunicat că nu eşti de acord să joci mai 
departe dacă nu afli care-i scorul. 

Stu aprobă din cap. 

— Bine. Deitz se aşeză pe marginea patului. Era un tip 
scund şi oacheş şi, aşa cum stătea, cu coatele sprijinite 
chiar deasupra genunchilor, arăta ca un gnom dintr-un film 
al lui Disney. Deci cam ce-ai vrea să ştii? 

— În primul rând, mă interesează să aflu de ce nu porţi 
un costum din acela spaţial. 

— Pentru că Geraldo zice că nu eşti molipsitor. 

Deitz îi indică un cobai din spatele ferestrei duble. 
Cobaiul se afla într-o cuşcă, iar în spatele cuştii stătea însuşi 
Denninger, cu o figură inexpresivă. 

— Geraldo, hm? 

— Geraldo respiră aer de la tine de trei zile încoace, 
transportat până la el printr-un conductor. Boala de care 
suferă prietenii tăi trece uşor de la oameni la cobai şi 
invers. Dacă ai fi contagios, Geraldo ar fi murit până în 
momentul de faţă. 

— Dar nu-ţi asumi niciun risc, îi replică Stu sec, făcând cu 
degetul un semn spre filtrul nazal. 

— Asta nu e prevăzut în contractul meu, îi răspunse Deitz 
cu un zâmbet cinic. 


— Ce-mi poţi spune despre mine? 

Deitz pronunţă fluent, ca şi cum ar fi repetat replica 
respectivă: 

— Păr negru, ochi albaştri, un bronz nemaipomenit... Îl 
scrută atent pe Stu, încercând să-i ghicească reacţia. Nu-i 
prea amuzant, este? 

Stu nu răspunse nimic. 

— Vrei să mă loveşti? 

— Nu cred c-ar servi la ceva. 

Deitz oftă şi-şi frecă rădăcina nasului de parcă l-ar fi 
deranjat filtrele introduse în fosele nazale. 

— Ascultă-mă, zise el, când treburile iau o întorsătură 
serioasă, eu fac bancuri. Unii oameni fumează sau mestecă 
gumă. Eu folosesc însă această metodă ca să-mi ţin firea, 
nimic altceva. Nu mă îndoiesc că există şi sisteme mult mai 
bune decât al meu. Cât despre boala pe care o ai, ei bine, 
din câte au reuşit să stabilească Denninger şi colegii lui, tu 
nu eşti deloc bolnav. 

Stu clătină din cap, aparent impasibil. Cu toate acestea, 
simţea că gnomul ăsta mic citise dincolo de figura de 
pocherist brusca şi profunda lui uşurare. 

— Ceilalţi ce au? 

— Regret, dar e secret. 

— Cum s-a îmbolnăvit individul acela, Campion? 

— Şi asta e secret. 

— Din câte-mi închipui eu, a lucrat în armată. Şi s-a 
întâmplat un accident pe undeva. Cum a fost incidentul cu 
oile din Utah, acum treizeci de ani, numai că mult mai rău. 

— Domnule Redman, risc să ajung în închisoare, chiar 
dacă-ţi spun doar „rece” sau „fierbinte”. 

Gânditor, Stu îşi trecu degetele prin barba tot mai mare. 

— Ar trebui să fii mulţumit că nu-ţi spunem mai mult de 
atât, continuă Deitz. Eşti conştient de asta, nu? 

— Ca să-mi pot servi patria mai bine, îi răspunse Stu 
acru. 


— Nu, astea sunt lozincile lui Denninger, îl lămuri Deitz. 
În ierarhia lucrurilor, atât Denninger cât şi eu suntem nişte 
persoane neînsemnate, cu deosebirea că Denninger este 
chiar mai neînsemnat decât mine. El e un soi de 
servomotor, nimic mai mult. Există şi un motiv mai 
pragmatic pentru care ar trebui să fii bucuros. Şi tu ai fost 
trecut în categoria secret, ştii! Ai dispărut de pe faţa 
pământului. Dacă ai şti prea multe, barosanii ar putea să 
ajungă la concluzia că este mai sigur să te facă să dispari 
pentru totdeauna. 

Stu tăcu mâlc. Era năucit de noua perspectivă. 

— Dar eu n-am venit aici ca să te ameninţ. Dorim foarte 
mult să colaborăm cu tine, domnule Redman. Avem nevoie 
de tine. 

— Unde sunt ceilalţi oameni cu care am călătorit până 
aici? 

Deitz scoase o bucată de hârtie dintr-un buzunar interior. 

— Victor Palfrey, decedat. Norman Bruett, Robert Bruett, 
decedați. Thomas Wannamaker, decedat. Ralph Hodges, 
Bert Hodges, Cheryl Hodges, decedați. Christian Ortega, 
decedat. Anthony Leominster, decedat. 

Numele începură să se învălmăşească în capul lui Stu. 
Chris, barmanul. '[inea întotdeauna la îndemână, sub 
tejghea, un baston de baseball Louisville Slugger tăiat scurt 
şi îngreunat cu plumb, iar camionagiul care avea naivitatea 
să-şi închipuie că barmanul glumea atunci când ameninţa 
să se folosească de el risca să aibă o mare surpriză. lony 
Leominster, şoferul de pe TIR-ul ăla mare. Câteodată îşi 
pierdea vremea pe la benzinăria lui Hap, dar în seara în 
care Campion lovise pompele nu trecuse pe acolo. Vic 
Palfrey... Dumnezeule, îl cunoştea pe Vic de-o viaţă. Cum 
era posibil ca Vic să fi murit? Dar cel mai mult îl impresionă 
vestea despre familia Hodges. 

— Toţi au pierit? se auzi el întrebând. Întreaga familie a 
lui Ralph? 

Deitz se uită pe partea cealaltă a hârtiei. 


— Nu, mai este o fetiţă. Eva. În vârstă de patru ani. Ea 
trăieşte. 

— Şi cum se simte? 

— Îmi pare rău, este secret. 

Furia îl cuprinse cu bruscheţea cu care vin uneori 
surprizele plăcute. Sări în picioare, îl prinse de revere pe 
Deitz şi apoi îl scutură cu toată puterea. Din colţul privirii 
surprinse mişcări precipitate în spatele geamului dublu. 
Auzi şi sunetul slab al unei sirene, estompat de distanţă şi 
de pereţii izolaţi acustic. 

— Ce-aţi făcut, oameni buni? strigă el. Ce-aţi făcut? Ce-aţi 
făcut, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Domnule Redman... 

— Cum? Ce mama dracului aţi făcut? 

Uşa se deschise cu şuieratul obişnuit. Trei bărbaţi solizi, 
în uniforme cafeniu-oliv, intrară în rezervă. Purtau toţi filtre 
nazale. Deitz se întoarse spre ei şi le strigă: 

— leşiţi naibii de aici! 

Cei trei tipi aveau un aer descumpănit. 

— Am primit ordin să... 

— leşiţi afară de aici, ăsta-i singurul ordin pe care trebuie 
să-l executaţi! 

Soldaţii se retraseră. Deitz se aşeză calm pe pat. 
Reverele îi fuseseră mototolite, iar părul îi căzuse în ochi. 
Doar atât. Îl măsura pe Stu imperturbabil, ba chiar 
compătimitor. Stu văzu roşu înaintea ochilor şi pentru o 
clipă cochetă cu ideea să-i smulgă filtrul nazal, apoi îşi 
aminti de Geraldo... ce nume stupid pentru un cobai. O 
cruntă disperare se abătu asupra lui ca un val de apă rece. 
Se aşeză şi el. 

— Doamne Dumnezeule, mormăi el. 

— Ascultă-mă, te rog, îi spuse Deitz. Nu eu sunt vinovat 
că te afli aici. Şi nici Denninger sau asistentele care vin la 
tine ca să-ţi ia tensiunea. Dacă trebuie neapărat să găsim 
un vinovat, acela a fost Campion, dar nu poţi să dai întreaga 
vină nici pe el. El a luat-o la fugă, însă în circumstanţele 


respective tu sau eu am fi procedat poate la fel. O gafă 
tehnică i-a permis să se strecoare. De acum, răul s-a 
produs. Noi toţi încercăm să facem faţă situaţiei. Dar asta 
nu înseamnă că suntem răspunzători. 

— Şi atunci cine este? 

— Nimeni, îi răspunse Deitz zâmbind. În cazul de faţă, 
răspunderea se răspândeşte în atâtea direcţii, încât devine 
invizibilă, în cele din urmă. A fost un accident, care s-ar fi 
putut petrece într-o infinitate de moduri diferite. 

— Ăsta zic şi eu accident, spuse Stu, aproape în şoaptă. Şi 
ceilalţi ce fac? Hap şi Hank Carmichael şi Lila Bruett? Şi fiul 
lor, Luke? Monty Sullivan... 

— Secret, spuse Deitz. Ai de gând să mă scuturi din nou? 
Dacă asta te face să te simţi mai bine, dă-i drumul. 

Stu nu zise nimic, dar felul în care se uită la Deitz îl făcu 
pe acesta să-şi lase privirile în jos şi să înceapă să se joace 
cu nişte cute ale pantalonilor. 

— Sunt în viaţă, recunoscu el, şi ai să-i poţi vedea peste o 
vreme. 

— Ce se întâmplă la Arnette? 

— Se află în carantină. 

— Şi acolo a murit lume? 

— N-a murit nimeni. 

— Minţi. 

— Îmi pare rău că gândeşti astfel. 

— Când scap de aici? 

— Nu ştiu. 

— E secret? întrebă Stu cu amărăciune. 

— Nu, pur şi simplu nu se ştie acest lucru. Din câte se 
pare, nu te-ai molipsit. Vrem să ştim de ce. După aceea eşti 
liber să pleci unde vrei. 

— Pot să mă bărbieresc? Mă mănâncă. 

Deitz zâmbi şi-i răspunse: 

— Dacă-l laşi pe Denninger să-şi reia analizele, voi trimite 
imediat o ordonanţă să te bărbierească. 


— Pot să mă descurc şi singur, fac treaba asta de când 
aveam cincisprezece ani. 

Deitz clătină ferm din cap. 

— Cred că nu este posibil. 

Stu îi zâmbi rece. 

— Vă temeţi că am să-mi tai gâtul? 

— Hai să spunem că... 

Stu îl întrerupse cu o criză de tuse uscată şi puternică. Se 
încovoie din cauza efortului. 

Pe Deitz păru să-l străbată un curent electric. Sări de pe 
pat ca un arc şi străbătu distanţa până la uşa etanşă de-ai fi 
zis că nu mai atinge pământul cu picioarele. Apoi cotrobăi 
prin buzunar după cheia pătrăţoasă şi o introduse în 
broască. 

— Nu te pierde cu firea, îl sfătui Stu blând. Mă 
prefăceam. 

Deitz se întoarse încet spre el. Se schimbase la faţă. 
Buzele i se subţiaseră de furie, iar privirile îi aruncau 
fulgere. 

— Ce-ai făcut? 

— Mă prefăceam, îi spuse Stu cu un zâmbet şi mai larg. 

Deitz se apropie de el cu paşi şovăitori. Îşi strânse 
pumnii, desfăcu mâinile, apoi şi le strânse din nou. 

— Dar de ce? Ce ţi-a venit să faci una ca asta? 

— Îmi pare rău, îi zâmbi Stu. E secret. 

— Fir-ai să fii de ticălos, spuse Deitz puţin nedumerit. 

— Nu mai sta. Du-te şi spune-le că pot să-şi continue 
analizele. 

Petrecu cea mai bună noapte a lui de când îl aduseseră 
aici. Şi avu un vis extrem de intens. Visase întotdeauna 
foarte mult - şi soţia lui se plângea că izbea în toate părţile 
şi mormăia în somn - dar încă nu avusese un vis ca acesta. 

Se făcea că se află pe un drum de ţară, exact la limita 
dintre asfalt şi piatra de un alb strălucitor. Soarele de vară 
bătea cu toată forţa. Pe ambele laturi ale drumului creştea 
porumb verde, cât vedeai cu ochii. Exista şi un indicator, 


dar el nu putea fi citit din cauza prafului. Se auzea 
croncănitul strident al corbilor, venind de la distanţă. Ceva 
mai aproape de el, cineva cânta la o chitară acustică, 
ciupind coardele cu degetele. Vic Palfrey se pricepea la 
chitară, cânta chiar destul de bine. 

Asta este locul unde ar trebui să ajung, gândi Stu ca prin 
ceaţă. Da, ăsta-i locul, precis. 

Ce cântec se auzea? „Beautiful Zion”? „The Fields of My 
Father's Home”? „Sweet Bye an Bye”? O melodie oarecare 
pe care şi-o amintea din copilărie, un cântec pe care-l 
asocia în mintea lui cu scufundarea completă în apă şi 
prânzurile luate la iarbă verde. Dar nu reuşea să-şi aducă 
aminte care anume. 

Apoi muzica se opri. Un nor acoperi soarele. Începu să i 
se facă frică. Începu să simtă că se petrecea ceva teribil, 
ceva mai rău decât ciuma, focul sau cutremurul. În porumb 
exista ceva, şi acel ceva stătea la pândă. Din porumb îl 
pândea ceva întunecat. 

Se uită într-acolo şi distinse doi ochi roşii, arzând, undeva 
departe, printre umbrele din porumb. Ochii îl umpleau de 
acea groază paralizantă, totală, pe care o simte probabil 
găina în prezenţa nevăstuicii. Este el, îi trecu prin minte. 
Omul fără faţă. Sfinte Dumnezeule! O, nu, Sfinte 
Dumnezeule! 

Visul se destrămă şi se trezi cu un sentiment de tulburare 
şi de dislocare, iar apoi de uşurare. Se duse la baie şi pe 
urmă se apropie de fereastră. Privi afară, la lună. Se 
întoarse în pat, dar nu reuşi să adoarmă decât o oră mai 
târziu. Atâta porumb, gândi el pe jumătate aţipit. Pesemne 
că era în lowa sau Nebraska, sau poate în nordul 
Kansasului. Însă el nu fusese în viaţa lui în niciunul dintre 
locurile acelea. 


CAPITOLUL 14 


Era ora 11:45. Prin fereastra minusculă, ca de cazemată, 
nu răzbătea nicio urmă de lumină. Deitz stătea singur în 
cămăruţa ce-i servea drept birou, cu cravata desfăcută şi cu 
nasturele de la guler desfăcut. Îşi ridicase picioarele pe 
biroul anodin, din metal, iar în mână ţinea un microfon. Pe 
birou se găsea un magnetofon Wollensack demodat, ale 
cărui role se roteau neîncetat. 

„Sunt colonelul Deitz”, rosti el. „Sunt amplasat la spitalul 
special din Atlanta cod PB-2. Acesta este raportul 16, 
referitor la Project Blue, problema Princess/Prince. Acest 
raport, dosarul şi problema se află sub regim strict secret, 
clasificare  2-2-3, numai pentru barosani. Dacă n-ai 
calificarea necesară ca să te ocupi de acest material, du-te- 
n mă-ta, băiete.” 

Se opri şi-şi permise să închidă ochii, pentru o clipă. 
Rolele îşi continuară mişcarea lor lină, îndeplinind perfect 
toate corecţiile electrice şi magnetice necesare. 

„Prince m-a speriat teribil în această seară”, continuă el 
în cele din urmă. „Nu intru în amănunte; restul îl veţi afla 
din raportul lui Denninger, care va fi mai mult decât 
încântat să aibă ocazia să povestească. Bineînţeles, o 
stenogramă a conversaţiei mele cu Prince se va alia pe 
discul de telecomunicaţie, împreună cu o transcriere a 
acestei benzi, realizată la 23.45. Atât de tare m-am enervat, 
încât am fost la un pas să-l lovesc, pentru că m-a speriat de 
era să fac pe mine. Dar acum nu mai sunt supărat. Individul 
m-a obligat să mă pun în postura lui şi, pentru câteva clipe, 
am ştiut ce înseamnă să tremuri ca varga. Dacă faci 
abstracţie de faptul că pe dinafară arată ca Gary Cooper, 
este un bărbat inteligent şi foarte independent. Dacă aşa va 
considera el potrivit, va născoci tot felul de piedici noi pe 
care să le ridice în calea noastră. Nu are rude apropiate în 
Arnette sau în altă parte, prin urmare nu avem prea multe 


mijloace de constrângere asupra lui. Denninger are 
voluntari - sau cel puţin aşa afirmă - care ar fi fericiţi să 
poată intra la el şi să-l convingă cu ajutorul muşchilor să 
adopte o poziţie mai flexibilă, şi s-ar putea să ajungem chiar 
şi acolo, dar, dacă-mi va fi iertată încă o observaţie 
personală, consider că este nevoie de mai multă forţă decât 
îşi imaginează Denninger. Poate cu mult mai multă. Oficial 
însă, eu sunt încă împotriva acestei soluţii. Mama mea 
obişnuia să spună că poţi prinde mai multe muşte cu miere 
decât cu oţet, şi consider vorba ei valabilă şi acum. 

O altă informaţie oficială este aceea că testele lui de virus 
sunt încă negative. Ce înseamnă acest lucru trebuie să 
stabiliţi voi.” 

Făcu iarăşi o pauză, luptându-se cu tentaţia de a se lăsa 
în voia somnului. În ultimele şaptezeci şi două de ore nu 
dormise decât patru. 

„Situaţia la ora 22.00”, pronunţă el oficial, ridicând de pe 
birou un teanc de hârtii conţinând rapoarte. „Henry 
Carmichael a murit în timp ce eu stăteam de vorbă cu 
Prince. Polițistul, Joseph Robert Brentwood, a murit acum o 
jumătate de oră. Un amănunt care nu va fi menţionat în 
prezentarea doctorului D. este acela că practic scotea din el 
nişte ghemotoace verzi de dimensiunea merelor. Brentwood 
a avut reacţie pozitivă la tipul de vaccin... ăăâ...” Scotoci prin 
hârtii. „Uite ce-am găsit. 63-A-3. Consultaţi dosarul 
respectiv, dacă vreţi. Febra lui Brentwood a cedat, 
tumefierea caracteristică a ganglionilor din zona gâtului a 
scăzut, a cerut să mănânce şi a primit un ou fiert fără coajă 
şi o felie de pâine prăjită, fără unt. Discuta raţional, a vrut 
să ştie unde se află şi aşa mai departe, tot şirul de prostii. 
Apoi, cam pe la ora 20.00, febra i-a revenit brusc. Delir. Şi-a 
rupt legăturile care-l ţineau întins în pat şi a pornit să se 
clatine în toate părţile prin cameră, ţipând, tuşind şi 
scoțând flegmă, tot tacâmul. La un moment dat, a căzut la 
pământ şi a murit. Amin. Părerea echipei este că l-a omorât 
vaccinul. O vreme l-a ajutat să se simtă mai bine, dar 


simptomele i-au revenit înainte de moarte. Prin urmare, 
trebuie s-o luăm de la capăt.” 

Făcu o pauză. 

„Am lăsat la urmă lucrul cel mai grav. Putem s-o scoatem 
din regim secret pe Princess, ea redevenind Eva Hodges, 
sex feminin, vârstă patru ani, albă. Toate speranţele noastre 
s-au năruit în această după-amiază. Dacă te uiţi la ea, ai 
zice că este perfect normală, nici măcar nu are nasul 
înfundat. Desigur, are moralul scăzut: îi este dor de mama. 
În afară de asta însă, pare perfect normală. Şi totuşi, şi ea 
este bolnavă. Tensiunea ei arterială, măsurată după prânz, 
a prezentat întâi o cădere, apoi o creştere, simptom care 
constituie unicul instrument de diagnostic cât de cât 
acceptabil de care dispune Denninger până în momentul de 
faţă. Înainte de cină, Denninger mi-a arătat lamelele cu 
spută - dacă vrei să ţii cură de slăbire, lamelele cu spută 
pot fi un ajutor preţios, vă rog să mă credeţi - şi sunt pline 
cu germenii aceia în formă de roată de căruţă, despre care 
el zice că nu sunt germeni câtuşi de puţin, ci incubatoare. 
Nu reuşesc să înţeleg cum de se face că el ştie perfect unde 
se află şi cum arată şi totuşi nu poate să le pună stavilă. Mă 
bombardează cu tot felul de termeni din jargonul lui, dar 
am senzaţia că nici el nu înţelege mare lucru.” 

Deitz îşi aprinse o ţigară. 

„Deci cum s-ar putea rezuma situaţia din această seară? 
Avem de-a face cu o boală care prezintă mai multe faze bine 
definite... dar unii oameni pot sări peste o fază. Alţii se pot 
întoarce la o anumită fază. Alţi pacienţi pot prezenta 
ambele fenomene. Unii rămân într-o anumită fază un timp 
relativ îndelungat, alţii le străbat pe toate patru de parc-ar 
merge călare pe o rachetă. S-a dovedit că unul dintre 
subiecţii noştri curaţi şi-a pierdut această calitate. Celălalt 
este un bădăran în vârstă de treizeci de ani, care pare să fie 
la fel de sănătos ca şi mine. Denninger l-a supus la nu ştiu 
câte milioane de analize şi nu a reuşit să izoleze decât patru 
anomalii: din câte se pare, Redman are o mulţime de 


aluniţe pe corp. Are o foarte uşoară hipertensiune, prea 
uşoară ca sa necesite tratament în momentul de faţă. Atunci 
când se află în stare de stres, face un uşor tic nervos sub 
ochiul stâng. lar Denninger afirmă că visează cu mult peste 
medie - aproape toată noaptea şi în fiecare noapte. Au aflat 
asta din seria de electroencefalograme pe care i le-au făcut 
înainte de a intra în grevă. Cam asta-i tot. Eu nu pot să 
ajung la nicio concluzie, nici doctorul Denninger şi nici cei 
care verifică munca doctorului Demento. 

Chestia asta mă sperie, Starkey. Mă sperie, pentru că 
doar un medic foarte inteligent, care cunoaşte bine toate 
dedesubturile, ar fi în stare să deosebească pe oamenii cu o 
răceală obişnuită de purtătorii acestei boli. Cristoase, 
nimeni nu se mai duce la doctor decât cu pneumonii, dacă 
simt un nodul la sân sau dacă fac erupții grave pe piele. Nu 
merită să-ţi baţi capul ca să chemi pe cineva să te consulte. 
Aşa că vor rămâne acasă, vor bea lichide şi se vor odihni la 
pat, după care vor muri. Înainte de asta, îi vor molipsi pe 
toţi cei care vor intra la ei în cameră. Noi, aici, aşteptăm ca 
Prince - am senzaţia că i-am folosit de curând numele real, 
dar, având în vedere circumstanţele, mi se rupe sufletul - să 
se îmbolnăvească la noapte, mâine sau poimâine, cel târziu. 
Şi, dintre cei care s-au îmbolnăvit, nimeni nu s-a mai făcut 
bine. Ticăloşii ăia din California şi-au făcut de data asta 
treaba puţin prea bine, după părerea mea. 

Deitz, spitalul special PB-2 din Atlanta, aici se sfârşeşte 
raportul meu.” 

Închise magnetofonul şi rămase multă vreme cu ochii 
aţintiţi asupra aparatului. Apoi îşi aprinse încă o ţigară. 


CAPITOLUL 15 


Erau doar două minute până la miezul nopţii. 

Patty Grier, asistenta care încercase să-i ia tensiunea lui 
Stu atunci când acesta se hotărâse să intre în grevă, răsfoia 
ultimul număr din McCall în camera de gardă a asistentelor, 
aşteptând să le facă vizite domnilor Sullivan şi Hapscomb. 
Probabil că Hap era încă treaz, urmărind spectacolul lui 
Johnny Carson, prin urmare cu el nu avea nicio problemă. îi 
plăcea s-o necăjească, spunându-i cât de greu ar fi s-o 
ciupească cineva de fund, prin costumul ei alb. Domnul 
Hapscomb era speriat, însă dispus să colaboreze, ceea ce 
nu se putea afirma şi despre teribilul Stuart Redman, care 
era suficient să se uite la tine şi-ţi venea să-ţi iei câmpii. 
Domnul Hapscomb, în schimb, făcea parte din categoria 
„tipilor ca lumea”, în ceea ce-o privea pe Patty Grier. Ea 
considera că toţi pacienţii pot fi împărţiţi în două categorii: 
„tipi ca lumea” şi „oboseli bătrâne”. Patty, care-şi rupsese 
un picior mergând cu patinele pe rotile, pe când avea şapte 
ani, iar de atunci nu mai petrecuse nici măcar o singură zi 
zăcând în pat, avea prea puţină răbdare cu „oboselile 
bătrâne”. Adică, fie erai bolnav cu adevărat şi te purtai cum 
îi stă bine unui „tip ca lumea”, fie erai „oboseală bătrână” şi 
ipohondră, care-i dădeai bătaie de cap unei biete fete 
obligate să muncească din greu. 

Pe domnul Sullivan urma probabil să-l găsească adormit 
şi avea să se trezească morocănos. Nu era vina ei că-l 
trezeşte, lucru pe care ea considera că domnul Sullivan ar 
trebui să-l înţeleagă. Să fie recunoscător că beneficia de 
cea mai bună îngrijire pe care era în stare s-o ofere 
guvernul, absolut gratuit, pe deasupra. lar dacă se purta 
iarăşi ca o „oboseală bătrână” în seara respectivă, avea de 
gând să i-o spună verde-n faţă. 

Acele ceasului ajunseră la ora 12; sosise timpul s-o ia din 
loc. 


leşi din camera de gardă şi porni pe culoar către camera 
albă, unde avea să fie mai întâi tratată cu sprayuri, apoi 
ajutată să-şi pună costumul. Pe la jumătatea culoarului, 
începu s-o gâdile în nas. Îşi scoase batista din buzunar şi 
strănută încet, de trei ori. Apoi îşi puse batista la loc. 

Gândindu-se atent la felul cum avea să se poarte cu 
ţâăfnosul domn Sullivan, nu acordă nicio atenţie 
strănuturilor. Probabil era un mic acces de alergie. Nu-i 
trecu prin minte nici măcar o secundă instrucţiunea din 
camera lor de gardă, unde scria cu litere mari şi roşii: 
ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE APARIŢIA ORICĂROR 
SIMPTOME DE RĂCEALĂ ASISTENTEI-ŞEFE, 
INDIFERENT CÂT DE PUŢIN IMPORTANTE. Se temeau că 
boala pe care o aveau aceşti bieţi oameni din Texas s-ar 
putea întinde şi în afara camerelor izolate, dar ea ştia prea 
bine că niciun virus, cât de mic, nu putea pătrunde în 
interiorul mediului absolut izolat al costumelor albe. 

Cu toate acestea, în drum spre camera albă, molipsi o 
ordonanţă, pe un medic care tocmai se pregătea să plece şi 
pe o altă asistentă, şi ea pregătindu-se să-şi facă rondul de 
noapte. 

Începuse o nouă zi. 


CAPITOLUL 16 


În ziua următoare, pe 23 iunie, un Lincoln Continental 
mare şi alb mergea în mare viteză spre nord, pe US 180, 
într-o cu totul altă regiune a ţării. Atinsese probabil cam o 
sută cincizeci sau o sută şaizeci de kilometri la oră, 
vopseaua alb imaculat strălucea în soare, iar piesele 
cromate sclipeau. Geamurile mari din spate reflectau şi ele 
lumina soarelui, deformând teribil imaginea astrului zilei. 

Ruta automobilului - furat undeva, chiar la sud de 
Hachita, după ce Poke şi Lloyd îl uciseseră pe proprietar - 
era sinuoasă şi de-a dreptul bizară: pe 81 până la 
autostrada US 80, şi apoi continua mai departe, până când 
Poke şi Lloyd începuseră să devină cam nervoşi. Omorâseră 
şase oameni în ultimele şase zile, în acest număr fiind 
incluşi şi posesorul Continentalului, soţia şi fiica lui mâţâită. 
Însă, în drumul lor pe şoselele interstatale, neliniştea nu le 
era provocată de cele şase crime. Ci de droguri şi de arme. 
Cinci grame de haşiş, o cutie mică, din tablă, plină cu 
Dumnezeu mai ştie câtă cocaină şi şapte kilograme de 
marijuana. Pe urmă, două pistoale de calibru 38, trei de 45 
şi un Mag.357 pe care Poke îl numea pocherizatorul lui, 
şase puşti - dintre care două cu ţeava retezată - şi un 
pistol-mitralieră Schmeisser. Conceptul de crimă le depăşea 
puţin capacitatea intelectuală, în schimb erau amândoi 
conştienţi în ce balamuc intrau dacă poliţia din Arizona 
dădea peste ei într-o maşină furată, plină cu droguri şi 
arme. Şi, mai presus de toate celelalte, erau şi fugari 
interstatali. Şi asta chiar de când traversaseră graniţa 
Nevadei. 

Fugari interstatali. Lui Lloyd Henreid îi plăcea tare mult 
cum suna expresia asta. Dăduseră lovitura. la-o-ntre ochi, 
şobolan împuţit. Un sendviş cu plumb pentru tine, copoi 
afurisit. 


De la Deming o luaseră spre nord, pe 180, trecuseră prin 
Hurley, Bayard şi prin Silver City, o localitate ceva mai 
mare, de unde Lloyd cumpărase o pungă cu hamburgeri şi 
opt îngheţate cu lapte (de ce naiba o fi luat opt porcării din 
alea? În ritmul ăsta, în curând aveau să se pişe ciocolată), 
aruncându-i chelneriţei un zâmbet gol, dar vesel, care-i 
dădu acesteia o stare de nervozitate timp de mai multe ore. 
După părerea mea, individului ăluia îi era egal dacă se uită 
la mine sau mă omoară, îi mărturisi ea şerifului în acea 
după-amiază. 

Trecură de Silver City şi traversară în trombă Cliff, apoi 
drumul începu s-o ia spre vest, adică exact direcţia pe care 
ei doreau s-o evite. Urmă Buckhorn, apoi se treziră iarăşi în 
ţara aceea uitată de Dumnezeu, străbătând nesfârşita 
panglică cu două benzi printre tufişuri de salvie şi nisipuri, 
cu măguri şi terase în fundal, un peisaj atât de îngrozitor de 
monoton, încât îţi venea să borăşti. 

— Stăm cam prost cu benzina, zise Poke. 

— Ar fi mai bine dac-ai lăsa-o mai moale cu viteza, zise 
Lloyd. 

Luă o gură din cea de a treia îngheţată cu lapte, se înecă 
din cauza ei, cobori geamul şi aruncă afară toate resturile, 
inclusiv cele trei îngheţate de care nu se atinsese niciunul. 

— Hooopa! Hop! strigă Poke. 

Se distra cu pedala de acceleraţie. Maşina pornea ca din 
puşcă, pe urmă încetinea şi apoi iar zvâcnea înainte. 

— Dă-i pinteni, cowboy! ţipă Lloyd. 

— Hooopa! Hop! 

— Ai chef să fumezi? 

— Cine are, fumează, se hlizi Poke. Hooopa! Hop! 

Pe podea, între picioarele lui Lloyd, era o geantă mare şi 
verde marca Hefty, în care încăpuseră şapte kilograme de 
marijuana. Se aplecă, îşi vâri mâna şi scoase un pumn de 
frunze, apoi începu să răsucească o ţigară uriaşă. 

— Hooopa! Hop! 


Continentalul executa zigzaguri largi, traversând linia 
albă. 

— Lasă căcaturile! strigă Lloyd. Împrăştii peste tot! 

— Las' c-a mai rămas destul de unde ai luat tu... hooopa! 

— Haide, măi omule, ştii prea bine că trebuie să vindem 
chestia asta. Dacă nu reuşim s-o vindem, pun mâna pe noi şi 
ne închid în portbagajul vreunei maşini. 

— Bine, măi băiete. Poke începu să conducă iarăşi 
normal, în schimb se posomorâse la faţă. Fir-ar al dracului 
să fie, a fost ideea ta. 

— Păi am crezut că-i o idee bună. 

— Mda, însă nu m-am gândit că, până la urmă, ajungem 
să ne fâţâim prin nenorocita asta de Arizona. Cum crezi tu 
c-o să ajungem la New York, în felul acesta? 

— "Tocmai am scăpat de sub urmărire, măi băiete, îl linişti 
Lloyd. 

În mintea lui vedea cum se deschid porţile mari ale 
garajelor poliţiei şi ies în noapte mii de maşini model 1940, 
echipate cu aparate de radio. Luminile farurilor ling pereţii 
din cărămidă. leşi la iveală, canalie, ştim că eşti înăuntru. 

— Ghinion nenorocit, zise Poke, morocănos în continuare. 
Am făcut o treabă de nu se poate. Ştii cu ce ne-am mai ales, 
dacă nu punem la socoteală drogul şi armele? Păi mai avem 
şaisprezece dolari şi nu ştiu câte sute de cărţi de credit şi 
ne lipseşte curajul să le folosim. Al naibii să fie, n-avem nici 
măcar atâţia bani cât să-i facem plinul la scroafa asta. 

— Are Dumnezeu grijă de noi, spuse Lloyd, lipind ţigara 
cu limba. O aprinse cu bricheta de bord a maşinii. Ce mai 
zile de neuitat... 

— Şi dacă zici că trebuie s-o vindem, de ce naiba o 
fumăm? continuă Poke, nu prea consolat cu gândul că 
Dumnezeu se va ocupa de ei. 

— Câteva grame, acolo, nu mai contează. Haide, Poke. 
Trage din ţigară. 

O asemenea propunere avea întotdeauna efect pozitiv 
asupra lui Poke. Scoase un nechezat şi apucă ţigara. Între 


ei, sprijinit pe patul metalic, se afla pistolul Schmeisser, 
gata încărcat. Continentalul gonea pe şosea, iar acul 
indicatorului de benzină arăta că mai rămăsese o optime 
din rezervor. 


Poke şi Lloyd se întâlniseră cu un an în urmă la 
închisoarea de Minimă Securitate Brownsville - construită 
într-o fermă din Nevada. Brownsville cuprindea treizeci şi 
cinci de hectare de teren agricol irigat şi o zonă cu barăcile 
Quonset ale temniţei, la circa nouăzeci de kilometri nord de 
Tonopah şi la o sută douăzeci nord-est de Gabbs. Un loc 
absolut imposibil, ceea ce nu era justificat, puşcăriaşii fiind 
din cei cu condamnări scurte. Deşi Brownsville Station era 
în mod normal considerată fermă, aici nu mai creştea 
aproape nimic. De cum lovea puţin soarele nemilos, 
morcovii şi salatele se ofileau imediat şi-şi dădeau curând 
obştescul sfârşit. Celorlalte legume şi buruienilor le mergea 
ceva mai bine, iar puterea legislativă a statului era 
partizana fanatică a ideii că, într-o bună zi, acolo va creşte 
şi soia. Cu toate acestea, cea mai nevinovată afirmaţie pe 
care ai fi putut s-o faci despre rezultatele obţinute la 
Brownsville era că va dura o veşnicie până ce deşertul avea 
să consimtă să înflorească. Guvernatorul închisorii (care 
prefera să i se spună „şeful”) se mândrea cu faptul că este 
un dur şi nu angaja decât oameni pe care-i considera aspri. 
Şi, după cum îi făcea plăcere să anunţe tuturor nou- 
veniţilor, motivul principal pentru care securitatea de la 
Brownsville rămânea minimă era că situaţia se prezenta ca 
în vechiul cântec: n-avem unde fugi, iubito, n-avem unde ne 
ascunde. Unii încercau totuşi, însă cei mai mulţi dintre ei 
erau aduşi înapoi după două sau trei zile, arşi şi orbiţi de 
soare şi dispuşi să-şi vândă şefului şi sufletele lor stafidite 
pentru o gură de apă. Unii dintre ei chicoteau dement, iar 
un tânăr, care fusese prins după trei zile de la evadare, 
susţinea că văzuse un castel mare la câţiva kilometri sud de 


Gabbs, un castel înconjurat de un şanţ cu apă. Şanţul, 
pretindea el, era apărat de uriaşi călare pe nişte bidivii 
enormi şi negri. Câteva luni mai târziu, când un predicator 
aparţinând mişcării Renaşterea din Colorado prezentase un 
spectacol la Brownsville, aceluiaşi tânăr i se arătase Isus. 

Andrew „Poke” Freeman, condamnat pentru o agresiune 
fără circumstanţe agravante, a fost eliberat în aprilie 1989. 
Fusese vecin de pat cu Lloyd Henreid şi-i spusese acestuia 
că dacă este interesat de o lovitură barosană, avea el un 
pont interesant la Vegas. Lloyd se arătase de acord. 

Lloyd fusese eliberat la 1 iunie. Delictul lui, comis la 
Reno, fusese tentativă de viol. Duduia respectivă făcea 
parte dintr-o trupă de dans şi se întorcea acasă, când Lloyd 
o abordase, alegându-se cu gaz lacrimogen în ochi. Se 
considera norocos că nu se alesese decât cu doi ani, din 
care se mai scădea timpul petrecut deja la răcoare şi cel 
obţinut pentru bună purtare. La Brownsville era atât de 
cald, încât nu-ţi ardea să nu te porţi ca lumea. 

Luase un autobuz spre Las Vegas, iar Poke îl aşteptase la 
staţia terminus. Uite care-i treaba, îi zisese Poke. Îl ştia pe 
un individ, un „fost partener de afaceri” i se părea cea mai 
nimerită descriere, care în anumite cercuri era cunoscut 
sub numele de Gorgeous George. Îndeplinea diverse 
servicii pentru un grup de tipi ale căror nume le trădau 
originea siciliană sau italiană. George nu făcea aceste 
treburi decât strict ocazional. De cele mai multe ori, 
sicilienii ăia sau ce-or fi fost ei îl puneau să ducă şi să aducă 
diverse lucruri. Uneori ducea pachete de la Vegas la L.A; 
alteori aducea alte pachete de la L.A. la Vegas. Era vorba 
mai ales de cantităţi moderate de droguri, daruri pentru 
clienţii de seamă. Arme, uneori. Armele le aducea 
întotdeauna, niciodată nu le scotea din oraş. Din câte 
înţelegea Poke (iar puterea de înţelegere a lui Poke nu 
depăşea ceea ce oamenii de film numesc „concentrare 
minimă”), sicilienii vindeau câteodată puşcoace hoţilor 
independenţi. Ei bine, povestea Poke, Gorgeous George era 


dispus să le destăinuie ziua şi locul în care avea să se 
întâmple un transport mai important de asemenea articole. 
George le pretindea un sfert din ce scoteau ei. Poke şi Lloyd 
urmau să se năpustească asupra lui George, să-l lege 
fedeleş şi să-i pună căluş, să-i fure marfa şi poate să-l şi 
pocnească de câteva ori, pentru orice eventualitate. 
Trebuia să nu se prindă nimeni, îi avertizase George, 
pentru că sicilienii ăia nu erau genul de care să-ţi poţi 
permite să-ţi baţi joc. 

— Foarte bine, zisese Lloyd. Mi se pare corect. 

Ziua următoare, Poke şi Lloyd îi făcuseră o vizită lui 
Gorgeous George, un tip de un metru optzeci şi cinci, 
vădind o anumită blândeţe în purtare, cu un cap mic şi 
nepotrivit deasupra umerilor uriaşi şi a gâtului 
cvasiinexistent. Părul lui blond şi bogat atârna în bucle, 
ceea ce-l făcea să semene oarecum cu un faimos luptător de 
„catch”. 

Pe Lloyd îl cam bătea gândul să renunţe la afacere, dar 
Poke insistase. Poke era mare specialist în lucruri de felul 
ăsta. George le zisese să vină la el acasă vinerea următoare, 
la ora 6 seara. 

— Să purtaţi măşti, în orice caz, îi sfătuise el. Să nu uitaţi 
să mă umpleţi de borş şi să-mi învineţiţi un ochi. Doamne, 
mai bine nu mă băgam în porcăria asta. 

Venise şi ziua cea mare. Poke şi Lloyd luaseră un autobuz 
până în colţul străzii unde locuia George şi-şi trăseseră 
peste ochi măştile de schi când ajunseseră în apropierea 
casei. Uşa era zăvorâtă, dar după cum le promisese George, 
nu foarte zdravăân. La parter exista o cameră de distracţii, 
unde se afla şi George, având lângă el o geantă Hefty, plină 
cu droguri. O masă de ping-pong gemea de arme. George 
era foarte speriat. 

— Vai de mine şi de mine, Doamne apără-mă şi păzeşte- 
mă... mai bine nu mă băgam în chestia asta, repeta el 
mereu, în timp ce Lloyd îi lega picioarele cu haine răsucite 


în formă de frânghie, iar Poke îi imobiliza mâinile cu bandă 
Scotch. 

Apoi Lloyd îi trăsese lui George un pumn în nas, 
umplându-l de sânge, iar Poke îl izbise peste ochi, 
înnegrindu-l, aşa cum primise comanda. 

— Isuse! se revoltase George. Chiar crezi că era nevoie 
să pui atâta suflet? 

— Păi tu ziceai că trebuie să arate cât mai pe bune, îi 
atrăsese Lloyd atenţia. 

Apoi Poke lipise o bucată de bandă adezivă peste gura lui 
George şi începuse să adune prada, ajutat de Lloyd. 

— Ascultă, ştii ceva, bătrâne? zisese Poke la un moment 
dat, oprindu-se din lucru. 

— Nu, îi răspunsese Lloyd, râzând nervos. Nu mai ştiu 
absolut nimic. 

— Mă întreb dacă amicul nostru, George, poate să ţină un 
secret. 

Pentru Lloyd, acesta era un punct de vedere cu totul nou. 
Îl măsurase cu grijă pe Gorgeous George timp de aproape 
un minut. Ochii lui George mai să-şi iasă din orbite, cuprinşi 
de o groază nespusă. 

— Sigur că da. Doar e şi curul lui în joc, răspunsese el. 

Vocea lui trăda însă nesiguranța care-l cuprinsese. Există 
un anume gen de seminţe care prind mai întotdeauna 
rădăcini. Poke adăugase zâmbind: 

— O, ar putea să le zică: „Uite ce este, băieţi. M-am 
întâlnit cu un vechi prieten, care era cu încă cineva. Am stat 
de vorbă de una şi de alta, am băut nişte beri şi, ce să vezi, 
ticăloşii au dat buzna peste mine în casă şi m-au făcut de 
marfă. Sper să puneţi mâna pe ei. la să vă spun cum arată.” 

George clătina din cap cât putea, iar în priviri i se citea 
teroarea absolută. 

Între timp, armele fuseseră vârâte în sacul gros pentru 
dus rufele la spălătorie, găsit în baia de la parter. Nervos, 
Lloyd întrebase, scuturând sacul: 

— Ei, care-i părerea ta, ce trebuie să facem? 


— Părerea mea este că trebuie să-l pocherizăm, bătrâne, 
îi răspunsese Poke cu regret în glas. Este singurul lucru pe 
care-l putem face. 

— Nu mi se pare aşa de uşor, după ce ne-a vândut pontul 
ăsta. 

— Lumea asta e rea, prietene. 

— Mda, oftă Lloyd, şi se apropiaseră amândoi de George. 

— Mff, gemuse acesta, scuturându-şi capul cu disperare. 
Mmmmmnh! Mmmmf! 

— Înţeleg foarte bine, îl alinase Poke. Ghinion, este? Îmi 
pare rău, George, nu mă ţin de fiţe. N-am nimic cu tine 
personal. Aş vrea să nu uiţi chestia asta. Prinde-l de cap, 
Lloyd. 

Ceea ce nu era deloc uşor de făcut. Gorgeous George 
mişca din cap haotic, cu multă repeziciune, izbindu-şi ţeasta 
de pereţii camerei sale, acoperiţi cu gresie. Nu părea să fie 
conştient de ceea ce face. 

— Pune mâna pe el, poruncise Poke netulburat, rupând 
încă o bucată de bandă adezivă de pe rolă. 

Într-un târziu, Lloyd reuşise să-l apuce de păr şi să-l ţină 
atât cât i-a trebuit lui Poke să lipească cea de a doua fâşie 
de bandă peste nasul lui George, luându-i astfel ultima 
posibilitate de a respira. George păruse pur şi simplu că a 
înnebunit. Se rostogolise din colţul încăperii, unde se aflase 
până atunci, căzuse pe burtă şi apoi rămăsese acolo, 
executând un soi de amor macabru cu podeaua şi scoțând 
sunete înfundate, a căror intenţie era să fie ţipete, din câte- 
şi închipuia Lloyd. Bietul om. Trecuseră aproape patru 
minute până ce George se linişti definitiv. Se îmbăţoşase, se 
zbătuse şi izbise în toate părţile. Obrajii i se făcuseră la fel 
de roşii ca o reclamă de Coca-Cola. Ultimul lui gest fusese 
acela de a-şi ridica ambele picioare la câţiva centimetri, ele 
revenind apoi cu zgomot la podea. Chestia asta îi adusese 
aminte lui Lloyd de un lucru văzut într-un desen animat cu 
Bugs Bunny şi chicotise, simțindu-se puţin înveselit. Până în 
acel moment, priveliştea nu fusese deloc veselă. 


Poke se lăsase pe vine şi-i luase pulsul lui George. 

— Ei? se interesă Lloyd. 

— În afară de ceas, nu mai bate nimic, bătrâne, îi 
răspunse Poke. Că tot veni vorba... Ridică braţul cărnos al 
lui George şi-i privi încheietura. Ia te uită, doar un Timex. Şi 
eu, care speram să fie vreun Casio sau ceva de felul ăsta. 

Lăsă braţul lui George să cadă la pământ. 

Cheile maşinii acestuia se aflau într-unul dintre 
buzunarele din faţă ale pantalonilor. Iar într-un dulap, sus, 
descoperiseră un borcan ce conţinuse unt de cocos marca 
Skippy, plin pe jumătate cu monede de zece cenți, pe care 
le luaseră cu ei. În total, douăzeci de dolari şi şaizeci de 
cenți, în bănuţi de zece cenți. 

Maşina lui George era un Mustang vechi şi astmatic cu 
patru cilindri, cu amortizoarele în ultimul hal şi anvelopele 
la fel de chele ca Telly Savalas. Au plecat din Texas pe US 
93 către sud-est, intrând în Arizona. Până la amiaza zilei 
următoare, adică alaltăieri, ocoliseră Phoenix, pe drumuri 
lăturalnice. leri dimineaţă, cam pe la 9, se opriseră la un 
magazin prăfuit aflat cu trei kilometri dincolo de Sheldon, 
pe Arizona Highway 75. Au întors magazinul cu fundul în 
sus şi l-au pocherizat pe proprietar, un domn mai în vârstă, 
cu dinţi falşi, de felul celor care sunt comandaţi şi primiţi 
prin poştă. S-au ales cu şaizeci şi trei de dolari şi cu 
furgoneta moşului. 

În dimineaţa respectivă, furgoneta făcuse pană la două 
roţi. Două anvelope în acelaşi timp şi - deşi au stat aproape 
o jumătate de oră să caute prin jur ţinte sau cuie, trăgând 
cu schimbul dintr-o uriaşă ţigară cu marijuana - n-au 
descoperit nimic suspect pe suprafaţa şoselei. În cele din 
urmă, Poke declarase că a fost probabil o coincidenţă. Lloyd 
îi răspunsese că, pe Dumnezeul lui, auzise el chestii şi mai 
ciudate. Apoi îşi făcuse apariţia Continentalul cel alb, ca un 
răspuns la rugăciunile lor. Ceva mai devreme, trecuseră 
graniţa dintre Arizona şi New Mexico, fără ca vreunul 


dintre ei să fie conştient de asta, cu alte cuvinte, de cazul 
lor avea să se ocupe de acum FBl-ul. 

Şoferul  Lincolnului trăsese la marginea drumului, 
scosese capul pe geam şi se interesase: 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Păi te cred, îi răspunsese Poke. 

Fără să stea pe gânduri, îl pocherizase imediat pe fraier. 
Îl împuşcase drept între ochi cu Magnumul. Bietul de el, 
probabil n-a mai apucat să-şi dea seama ce i s-a întâmplat. 

— De ce nu întorci aici? spuse Lloyd, arătând spre 
intersecţia de care se apropiau. 

Se afla în acea stare de beatitudine provocată de drog. 

— Să ştii c-ai dreptate, îi răspunse Poke vesel. 

Luă piciorul de pe acceleraţie, iar viteza maşinii scăzu de 
la o sută douăzeci la nouăzeci de kilometri pe oră. Smuci 
apoi volanul spre stânga, roţile din dreapta se ridicară puţin 
deasupra asfaltului în viraj, apoi înaintea lor se desfăşură o 
nouă şosea, US 78, care ducea spre vest. lată-i reîntorşi 
astfel în Arizona, neavând habar că ieşiseră de pe teritoriul 
acelui stat sau că erau făptaşii a ceea ce ziarele numeau 
CHERMEZĂ UCIGAŞĂ ÎN TREI STATE. 

Cam după o oră, pe dreapta lor apăru un indicator: 
BURRACK 9. 

— Burlap? întrebă Lloyd ca prin ceaţă. 

— Burrack, îl lămuri Poke şi începu să tragă de volan 
încolo şi încoace, încât maşina descria cele mai ciudate şi 
graţioase mişcări pe suprafaţa drumului. Hooopa! Hop! 

— Nu vrei să facem un popas? Mi-e foame, omule. 

— Tot timpul ţi-e foame. 

— Du-te-n mă-ta. Când o iau la bord, mă apucă 
hămeseala. 

— Poate-ţi dau eu acum să-mi rozi ceva, ce părere ai? 
Hooopa! Hop! 

— Vorbesc serios, Poke. Hai să ne oprim. 

— Okay. Trebuie să punem mâna şi pe nişte bani gheaţă. 
Deocamdată, consider c-am reuşit să ne pierdem suficient 


urma. Punem mâna pe nişte marafeţi, pe urmă o tăiem spre 
nord. Mi s-a urât de deşertul ăsta căcăcios. 

— Okay, se arătă Lloyd de acord. 

Nu-şi dădea prea bine seama dacă din cauza efectului 
drogului, însă îl cuprinse un acces neaşteptat de paranoia, 
chiar mai violent decât cel de la nodul rutier. Poke avea 
dreptate. Cel mai bine era să se oprească lângă localitatea 
asta, Burrack, şi să mai dea o lovitură, cum fusese cea de la 
Sheldon. Puneau mâna pe nişte bani şi pe câteva hărţi de la 
benzinărie, schimbau Continentalul cu o maşină care să nu 
bată în halul ăsta la ochi, apoi îşi croiau drum spre nord-est 
pe drumuri secundare. Să scape naibii odată din Arizona. 

— Ştii care-i adevărul, omule? zise Poke. Nu ştiu de ce, 
dar mă încearcă o nelinişte, parc-aş fi o pisică din cele cu 
coada lungă într-o cameră plină cu balansoare. 

— Păi să ştii că te-nţeleg foarte bine, îi răspunse Lloyd 
grav, apoi situaţia li se păru amândurora nemaipomenit de 
caraghioasă şi izbucniră în râs. 

Burrack se dovedi o aşezare ce se întindea cât vedeai cu 
ochii de o parte şi alta a drumului. O străbătură cu viteza 
fulgerului, iar la ieşire descoperiră o combinaţie de cafenea, 
magazin şi benzinărie. 

În parcarea neasfaltată se aflau o camionetă Ford şi un 
Oldsmobil prăfuit, de care era agăţată o remorcă pentru 
animale. Poke pătrunse şi el în parcare, urmărit cu privirea 
de calul din remorcă. 

— Mi se pare un loc perfect, spuse Lloyd. 

Poke era de aceeaşi părere. Se întoarse şi luă din spate 
arma calibru.357, verificând dacă era încărcată. 

— Eşti gata? 

— Ba bine că nu, îi răspunse Lloyd, înşfăcând 
Schmeisserul. 

Traversară parcarea arsă de soare. Poliţia îi identificase 
pe cei doi încă de acum patru zile; îşi lăsaseră amprentele 
peste tot în locuinţa lui Gorgeous George şi în magazinul 
unde-l pocherizaseră pe bătrânul cu dantura sosită prin 


poştă. Camioneta moşului fusese descoperită la doar câţiva 
metri de trupurile celor trei persoane care călătoriseră în 
Continental, iar presupunerea că indivizii care-i omorâseră 
pe Gorgeous George şi pe proprietarul magazinului îi 
lichidaseră şi pe cei trei părea mai mult decât logică. Dacă 
ar fi ascultat radioul maşinii în loc de casetofon, ar fi ştiut că 
poliţia din Arizona şi New Mexico desfăşura cea mai mare 
vânătoare de oameni de patruzeci de ani încoace, şi asta 
numai din pricina a doi pungaşi mărunți, care n-ar fi 
priceput în ruptul capului ce făcuseră ei atât de rău ca să 
stârnească un asemenea tărăboi. 

Benzinăria era cu autoservire, prin urmare era musai să-l 
pună pe vânzător să dea drumul la pompă. Urcară treptele 
şi intrară în magazin. Până la tejghea, treceai pe lângă trei 
vitrine cu tot felul de conserve. Un tip în haine de cowboy 
tocmai plătea pentru un pachet de ţigări şi pentru o 
jumătate de duzină de trabucuri subţiri. Pe la mijlocul 
culoarului, o femeie cu trăsături obosite şi păr negru şi 
neîngrijit nu reuşea să se hotărască între două mărci de sos 
pentru spaghete. În aer plutea un parfum de lemn dulce 
stătut, soare, tabac şi vechime. Proprietarul era un bărbat 
pistruiat, într-o cămaşă cenuşie. Purta pe cap şapca firmei, 
pe care scria SHELL cu litere roşii pe fond alb. Îşi ridică 
privirea atunci când se trânti uşa cu plasă şi tresări uşor. 

Lloyd îşi fixă patul rabatabil al Schmeisserului în umăr şi 
trase o serie spre tavan. Cele două becuri care atârnau de 
sus se sparseră, bubuind ca nişte bombe. Tipul în haine de 
cowboy dădu să se întoarcă spre ei. 

— Dacă rămâneţi liniştiţi, nimeni n-o să aibă de suferit! 
strigă Lloyd. 

Poke îl făcu imediat de ruşine, slobozindu-şi arma spre 
femeia care cerceta sosurile. Biata de ea zbură cât colo. 

— Sfinte Sisoe, Poke! ţipă Lloyd. Nu era cazu' să... 

— Am pocherizat-o, bătrâne! urlă Poke. N-o să se mai uite 
niciodată la Dallas! Hooopa! Hop! 


Bărbatul în haine de cowboy îşi continua mişcarea lentă 
de întoarcere. Îşi ţinea ţigările în mâna stângă. Lumina 
crudă venind dinspre vitrine şi uşa cu plasă desena steluțe 
strălucitoare pe lentilele negre ale ochelarilor lui de soare. 
La brâu avea un pistol calibru 45, pe care şi-l scoase fără 
grabă, în timp ce Lloyd şi Poke se holbau la femeia moartă. 
Ochi, trase, iar partea stângă a feţei lui Poke se transformă 
brusc într-un amestec haotic de sânge, piele şi dinţi. 

— M-a împuşcat! urlă Poke, scăpând la pământ 
Magnumul şi prăvălindu-se înapoi. Mişcările dezordonate 
ale mâinilor risipiră pe podeaua din lemn pachete de cartofi 
prăjiţi, pufuleţi şi alune. M-a împuşcat, Lloyd! Păzea! M-a 
împuşcat! M-a împuşcat! 

Lovi uşa de la intrare, o deschise şi căzu cu toată 
greutatea pe prispa de la intrare, scoțând în cădere uşa 
dintr-una dintre balamalele ei îmbătrânite. 

Năucit, Lloyd începu să tragă mai mult din reflex decât 
din spirit de autoapărare. Bubuiturile Schmeisserului 
umplură întreaga încăpere. Conservele zburau în toate 
direcţiile. Sticlele se spărgeau, într-o revărsare de ketchup, 
murături şi măsline. Uşa din sticlă a răcitorului pentru Pepsi 
se făcu ţăndări. Sticlele de răcoritoare explodau ca nişte 
porumbei din lut ars, la bâlci. Pe podea se adunau cele mai 
diverse amestecuri de lichide. Tipul în haine de cowboy - 
rece, calm şi concentrat - apăsă iarăşi pe trăgaci. Lloyd mai 
degrabă simţi decât auzi glonţul, care-i vâjâi atât de 
aproape de scăfârlie, încât mai să-i facă o cărare prin păr. 
Mătură cu Schmeisserul întreaga încăpere, de la stânga la 
dreapta. 

Bărbatul din spatele tejghelei se lăsă la pământ cu atâta 
iuţeală, încât ai fi putut crede că sub picioare i se căscase o 
trapă. Un automat pentru gumă de mestecat se dezintegră, 
iar pacheţelele roşii, albastre şi verzi se rostogoliră peste 
tot. Borcanele de pe tejghea se năruiră. Într-unul fuseseră 
ouă murate, într-altul picioare de porc murate. Magazinul 
se umplu instantaneu de mirosul iute de oţet. 


Trei plumbi plecaţi din Schmeisser străpunseră cămaşa 
kaki a cowboy-ului, iar măruntaiele îi ieşiră prin spate, 
răspândindu-se peste nişte pungi cu cartofi. Omul căzu la 
pământ, ţinând încă revolverul într-o mână şi pachetul de 
Lucky Strike în cealaltă. 

Căpiat de teamă, Lloyd continuă să tragă. Pistolul 
mitralieră i se înfierbântase în mâini. O cutie plină cu sticle 
goale de sifon se clătină, apoi căzu. O fată sumar îmbrăcată, 
zâmbind dintr-un calendar, încasă un glonţ în coapsa ei 
diafană, de culoarea piersicii. Un raft de romane ieftine, 
fără coperte, se  răsturnă, desăvârşind  harababura. 
Magazia armei se goli, iar liniştea ce urmă păru de-a 
dreptul asurzitoare. Mirosul prafului de puşcă atârna greu 
în aer. 

— Isuse Cristoase, mormăi Lloyd. 

Îl cercetă precaut pe cowboy, care nu dădea semne că 
avea să fie primejdios în viitorul apropiat sau îndepărtat. 

— M-a împuşcat! behăi Poke, apărând din nou în 
magazin, nesigur pe picioare. Împinse cu atâta forţă uşa cu 
plasă ce-i stătea în cale, încât cedă şi cealaltă balama şi se 
prăbuşi. M-a împuşcat, Lloyd, păzea! 

— l-am făcut de petrecanie, Poke, îl consolă Lloyd, dar 
Poke nu păru să-l audă. 

Arăta infernal. Ochiul drept îi strălucea ca un safir rău 
prevestitor. Cel stâng nu mai exista. Obrazul stâng îi 
dispăruse; când vorbea, pe partea aceea i se vedea osul 
fălcii în mişcare. Nici dinţi nu prea mai avea. Cămaşa îi era 
îmbibată de sânge. Ce să mai, Poke ajunsese într-un hal fără 
de hal. 

— Porcul ăsta ordinar m-a nenorocit! ţipă Poke. Se aplecă 
şi culese de pe jos Magnumul .375. 'le-nvăţ eu minte să mă 
mai împuşti, porc nenorocit! 

Se apropie de cowboy, hotărât să se răzbune crunt. Puse 
un picior peste fesele bărbatului prăbuşit, în postura unui 
vânător care se pozează împreună cu ursul ce-i va împodobi 
curând peretele biroului, pregătindu-se să-i descarce 


pistolul în cap. Lloyd rămăsese privindu-l cu gura deschisă 
şi cu pistolul mitralieră  bălăbănindu-i-se în mână, 
străduindu-se să priceapă cum de se întâmplase tot 
dezastrul. 

În aceeaşi secundă, proprietarul îşi făcu apariţia brusc 
din spatele tejghelei, ca şi cum ar fi avut un arc montat în 
fund; ţinea în mâini o puşcă de vânătoare cu două ţevi, iar 
pe figură i se citea curajul disperării. 

— Ha? mai apucă Poke să exclame, ridicându-şi fruntea la 
timp ca să încaseze loviturile ambelor ţevi. Se scurse la 
pământ, cu faţa şi mai boţită decât înainte, deşi lucrul 
acesta nu-l mai interesa câtuşi de puţin. 

Lloyd hotări că sosise timpul să-şi ia tălpăşiţa. Să-i ia 
naiba de bani. Bani găseşti pe toate drumurile. Era vremea 
să ia din nou oarece avans faţă de urmăritori. Se învârti în 
loc şi ieşi din scenă cu paşi mari şi grăbiţi, aproape fără să 
mai atingă podeaua. 

Când ajunsese pe la jumătatea treptelor, o maşină de la 
Arizona State Police tocmai poposea în parcare. Un poliţist 
cobori de pe scaunul pasagerului, scoţându-şi pistolul din 
teacă. 

— Rămâi pe loc! Ce se-ntâmplă înăuntru? 

— Trei morţi! strigă Lloyd. Mare nenorocire! Individul a 
fugit pe uşa din spate! Eu unulo şterg de aici! 

Se apropie fugind de Continental, ba chiar se şi sui la 
volan şi tocmai era pe cale să-şi aducă aminte de cheile 
rămase în buzunarul lui Poke, când polițistul urlă la el: 

— Stai! Stai că trag! 

Lloyd rămase pe loc. După ce văzuse cu ochii lui păţania 
lui Poke, nu-i trebui prea mult să aleagă calea pe care s-o 
urmeze. 

— Sfinte Sisoe, mormăi el jalnic. 

Un al doilea poliţist îi puse un revolver imens la tâmplă, 
în vreme ce primul îi punea cătuşele. 

— Treci în maşină, îngeraşule. 


Bărbatul cu şapcă SHELL ieşise în pridvor, cu puşca în 
mână. 

— L-a împuşcat pe Bill Markson! ţipă el cu o voce 
curioasă, foarte ascuţită. Ălălalt a omorât-o pă doamna 
Storm! ladul pă pământ! Eu l-am lichidat p-ălălalt! E ţapăn 
ca scândura! V-aş ruga să va daţi puţin într-o parte, băieţi, 
ca să-i fac şi ăstuia de petrecanie! 

— Stai calm, bunicule, îl sfătui unul dintre poliţişti. 
Distracţia s-a terminat. 

— Îl dobor pă loc! ţipă moşul. Îl bag sub pământ! 

Apoi se aplecă înainte, ca un majordom englez care face 
o plecăciune, şi începu să dea la boboci. 

— Am să vă rog să mă scăpaţi de individul ăla, da? îi rugă 
Lloyd. Cred că e nebun. 

— Am un mesaj pentru tine, îngeraş, îi zise polițistul care 
se legase primul de el. 

Ţeava revolverului acestuia descrise un arc generos, 
sclipi în soare, apoi se abătu asupra capului lui Lloyd 
Henreid, care nu se mai trezi decât la spitalul închisorii din 
Apache County, după căderea serii. 


CAPITOLUL 17 


Starkey rămăsese înaintea monitorului numărul 2, 
urmărindu-l cu atenţie pe tehnicianul categoria a doua 
Frank D. Bruce. Ultima oară când îl văzuse, Bruce zăcea 
prăbuşit, cu faţa într-un bol de supă Chunky Sirloin. Între 
timp nu survenise nicio schimbare, cu excepţia faptului căi 
se confirmase identificarea. Situaţia era normală, adică 
într-un hal fără de hal. 

Gânditor, cu mâinile împreunate la spate, ca un general 
care-şi trece în revistă trupele - aşa cum făcea generalul 
Black Jack Pershing, idolul copilăriei lui —, Starkey se 
deplasă până în dreptul monitorului 4, unde situaţia se 
îmbunătăţise. Doctorul Emmanuel Ezwick stătea în 
continuare inert, întins pe podea, în schimb centrifuga se 
oprise. Ieri seara, la ora 19.40, aparatul începuse să emită 
fuioare subţiri de fum. La 19.55, microfoanele din 
laboratorul lui Ezwick transmiseseră un zgomot ritmat, vâj- 
vâj-vâj, care cobori treptat la tonuri mai grave, mai pline şi 
mai satisfăcătoare, cron-cron-cron. La ora 21.07 centrifuga 
scosese cel din urmă geamăt mecanic, apoi palele se 
rotiseră tot mai încet, înainte de a se opri definitiv. Nu 
cumva Newton era cel care afirmase că undeva, dincolo de 
cea mai îndepărtată stea, s-ar putea să existe un corp în 
nemişcare absolută? Newton avusese dreptate din toate 
punctele de vedere, cu excepţia distanţei, se gândi Starkey. 
Nu trebuia să te duci chiar atât de departe. Project Blue se 
afla în stare de încremenire absolută. Starkey era foarte 
bucuros. Centrifuga constituise ultima iluzie a vieţii, iar el 
chiar îl pusese pe Steffens (acesta se uitase la el de parcă 
ar fi înnebunit, fapt pe care, da, Starkey nici nu-l scotea 
neapărat din calcul) să-i pună computerului următoarea 
problemă: cât se estima că avea să mai funcţioneze 
centrifuga? Răspunsul, obţinut în exact 6,6 secunde, fusese 
următorul: +/-3 ANI DAR O DEFECŢIUNE POATE SĂ 


APARĂ ÎN URMĂTOARELE DOUĂ SĂPTĂMÂNI. DOAR 
0,009% REPREZINTĂ ZONE DE POSIBILE DEREGLĂRI, 
DIN CARE LAGĂRELE 38%, MOTORUL PRINCIPAL 16%, 
TOATE CELELALTE 54%. Un computer foarte deştept. 
Starkey îi sugerase lui Steffens să-l întrebe din nou, după 
arderea centrifugei lui Ezwick. Computerul intrase în 
legătură cu banca de date a sistemelor mecanice şi 
confirmase că, într-adevăr, lagărele centrifugei se arseseră. 

Nu trebuie să uit, îi trecu lui Starkey prin minte în 
momentul în care telefonul începuse să facă apeluri urgente 
în spatele lui. Zgomotul pe care-l fac lagărele înainte de a 
ceda definitiv este cron-cron-cron. 

Se duse la aparat şi apăsă pe butonul prin care se 
stabilea legătura. 

— Da, Len. 

— Billy, am un apel urgent din partea uneia dintre 
echipele noastre, care acţionează într-un oraş numit Sipe 
Springs, lexas. La aproape şase sute de kilometri de 
Arnette. Susţin că trebuie să stea de vorbă cu tine; e vorba 
de o decizie de comandă. 

— Despre ce e vorba, Len? se interesă el calm. 

Luase peste şaisprezece pastile de calmant în ultimele 
zece ore şi se simţea bine, în general. Sistemul lui nu scotea 
încă niciun cron. 

— Presa. 

— O, Doamne. Dă-mi legătura. 

Se auzi un val de paraziți, în spatele căruia se ghicea o 
voce pronunţând ceva ininteligibil. 

— Stai o secundă, spuse Len. 

Paraziţii începură să se risipească. 

— Lion, Team Lion, mă auzi, Blue Base? Mă auzi? Unu... 
doi... trei... patru... aici leam Lion... 

— Recepţionez, Team Lion, spuse Starkey. Aici Blue Base 
One. 

— Chestiunea se încadrează în codul Flowerpot din 
Cartea Situaţiilor Neprevăzute, pronunţă vocea aceea care 


suna a tinichea. Repet, Flowerpot. 

— Ştiu prea bine ce înseamnă afurisita de Flowerpot, îl 
repezi Starkey. Care-i situaţia? 

Vocea aceea venind tocmai de la Sipe Springs turui fără 
oprire timp de aproape cinci minute. Situaţia în sine era 
lipsită de importanţă, se gândi Starkey, având în vedere că 
fusese anunţat de computer cu două zile în urmă că 
situaţiile de acest gen aveau să apară înainte de sfârşitul lui 
iunie (într-o formă sau alta). Probabilitate 88%. Amănuntele 
specifice nu contau. Dacă există doi craci şi prohab, 
înseamnă că e o pereche de pantaloni. Culoarea nu mai 
contează. 

Un medic din Sipe Springs avusese câteva intuiţii foarte 
bune, iar doi reporteri de la un cotidian din Houston 
făcuseră legătura dintre întâmplările din Sipe Springs şi 
cele petrecute la Arnette, Verona, Commerce City şi într-un 
oraş numit Polliston, din Kansas. Acestea erau oraşele unde 
situaţia se înrăutăţise atât de tare şi în timp atât de scurt, 
încât fusese trimisă armata pentru a organiza carantina. 
Computerul mai poseda o listă cu alte oraşe din zece state 
unde începuseră să apară urme ale epidemiei de Blue. 

Situaţia de la Sipe Springs nu prezenta importanţă, din 
cauză că nu era unică. Şansa de unicitate o avuseseră la 
Arnette - mai mult sau mai puţin - şi o rataseră. Faptul 
important era că „situaţia” era pe cale să fie tipărită nu 
numai pe hârtia subţire şi galbenă folosită de armată; sau 
aşa avea să se întâmple, în orice caz, dacă Starkey nu lua 
măsuri. Nu se hotărâse încă dacă să facă sau nu acest 
lucru. Dar în momentul în care vocea aceea ca de tinichea 
încetase să mai vorbească, Starkey îşi dădu seama că de 
fapt luase hotărârea. Sau poate o luase cu douăzeci de ani 
în urmă. 

Totul se reducea la ceea ce conta cu adevărat. lar ceea ce 
conta nu era realitatea bolii; şi nici faptul că integritatea 
Atlantei avea oarecum de suferit şi din această cauză aveau 
să fie obligaţi să mute întreaga operaţiune profilactică în 


complexul medical de la Stovington, Vermont, unde 
condiţiile erau cu mult mai proaste; şi nici faptul că Blue se 
răspândea deghizată sub forma aceasta atât de vicleană, de 
răceală banală. 

— Important este să... 

— Repetă, Blue Base One, se auzi vocea îngrijorată. N-am 
înţeles. 

Important era că se petrecuse un incident regretabil. 
Starkey se întoarse cu douăzeci şi doi de ani în urmă, în 
anul 1968. Se afla la clubul ofiţerilor din San Diego când 
sosise ştirea despre Calley şi cele petrecute la Mei Lai Four. 
Starkey juca pocher împreună cu alţi patru bărbaţi, dintre 
care doi se aflau acum în Consiliul Şefilor de Stat-Major. 
Uitaseră, pur şi simplu uitaseră de jocul lor de pocher, în 
focul unei discuţii despre consecinţele pe care urma să le 
aibă incidentul asupra armatei - nu asupra unei arme sau 
alteia, ci asupra întregii armate - în atmosfera de vânătoare 
de vrăjitoare dezlânţuită la Washington de presă, cea de-a 
patra putere în stat. lar cineva dintre ei, un ofiţer care 
acum putea să-l sune direct pe viermele mizerabil care juca 
rolul de Şef al Executivului din 20 ianuarie 1989, îşi aşezase 
cu grijă cărţile cu faţa în jos pe masa acoperită cu postav 
verde şi spusese: Domnilor s-a petrecut un incident 
regretabil. lar atunci când se petrece un incident 
regretabil, în care este implicată oricare armă din Forţele 
Armate ale Statelor Unite, noi nu punem în discuţie cauzele 
incidentului respectiv, ci mai degrabă cum pot fi curățate 
cel mai bine diversele ramuri ale serviciului. Serviciul 
militar este mama şi tatăl nostru. Iar atunci când îţi găseşti 
mama violată sau tatăl bătut şi jefuit, înainte de a chema 
poliția sau de a începe cercetarea, le acoperi goliciunea. 
Pentru că-i iubeşti. 

Starkey nu auzise niciodată pe cineva spunând vreun 
lucru mai plin de miez decât acesta. 

Descuie sertarul de jos al biroului şi scoase la iveală, 
dintre alte acte, un dosar albastru şi subţire, legat cu o 


panglică roşie. Pe copertă apărea următorul text: DACĂ 
SIGILIUL A FOST RUPT, ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE 
TOATE DIVIZIILE DE SECURITATE. Starkey rupse panglica 
roşie. 

— Mai eşti pe recepţie, Blue Base One? se interesă vocea. 
Nu te mai auzim. Repet, nu te mai auzim. 

— Sunt aici, Lion, îi răspunse Starkey. 

Răsfoise cărţulia până la ultima pagină şi acum urmărea 
cu degetul o coloană intitulată CONTRAMĂSURI EXTREME 
DE ACOPERIRE. 

— Lion, mă auzi? 

— Te auzim foarte bine, Blue Base One. 

— Troy, spuse Starkey cu greutate. Repet, Lion: Troy. 
Repetă şi tu, te rog. Recepție. 

Linişte. Mormăit îndepărtat de paraziți. Starkey îşi aduse 
aminte ca prin vis de aparatele de emisie-recepţie pe care 
şi le confecţiona împreună cu ceilalţi copii, din două 
conserve Del Monte şi câţiva metri de sfoară ceruită. 

— Mai spun încă o dată... 

— Isuse! exclamă cu un nod în gât o voce extrem de 
tânără de la Sipe Springs. 

— Repetă şi tu, băiete, îl îndemnă Starkey. 

— '[... Troy. Vocea reveni apoi cu mai multă forţă: Troy. 

— Foarte bine, îl asigură Starkey plin de calm. Fii 
binecuvântat, băiete. Terminat. 

— Şi dumneata, sir. Terminat. 

Un clic, urmat de paraziți puternici, apoi un alt clic, 
linişte şi glasul lui Len Creighton. 

— Billy? 

— Da, Len. 

— Am ascultat întreaga discuţie. 

— Foarte bine, Len, confirmă Starkey obosit. Faci 
raportul după cum consideri tu mai potrivit. Bineînţeles. 

— Nu ai înţeles, Billy, continuă Len. Ai făcut lucrul cel mai 
potrivit. Nu crezi că-mi dau şi eu seama de asta? 


Starkey îşi închise pleoapele grele. Pentru un moment, 
efectul dulce al medicamentelor îl părăsi. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine, Len, îi spuse 
el, cu vocea gata să i se frângă. 

Întrerupse legătura şi se întoarse înaintea monitorului 
numărul 2. Îşi puse braţele la spate, aidoma lui Black Jack 
Pershing, atunci când îşi inspecta trupele. Îl contemplă pe 
Frank D. Bruce şi locul lui de veşnică odihnă. Nu peste 
multă vreme se calmă din nou. 


Dacă ieşi din Sipe Springs prin sud-est şi o iei pe US 36, 
îţi trebuie cam o zi ca să ajungi la Houston. Maşina care 
înghiţea şoseaua cu o sută douăzeci de kilometri la oră, un 
Pontiac Bonneville de trei ani, trecu de vârful pantei şi 
înainte îi apăru o paragină de Ford care bloca drumul; 
accidentul nu putea fi evitat decât cu mare greutate. 

Şoferul, corespondent de presă la un cotidian important 
din Houston, în vârstă de treizeci şi şase de ani, călcă frâna 
de serviciu şi cauciucurile începură să scârţâie; botul 
Pontiacului se înfipse mai întâi în şosea, apoi începu să 
derapeze spre stânga. 

— Dumnezeule din Ceruri! urlă fotograful din scaunul de 
lângă şofer, scăpând aparatul din mână şi încercând cu 
disperare să-şi treacă centura de siguranţă peste mijloc. 

Şoferul lăsă frâna liberă, se căţără cu maşina peste 
marginea drumului şi simţi cum roţile din stânga i se 
înfundă în noroiul moale. Atinse pedala de acceleraţie, iar 
Pontiacul ţâşni iarăşi, întorcându-se cu bine pe asfalt. De 
sub anvelopele fierbinţi ieşea fum albastru. Radioul urla 
fără încetare: 


Dragă, poți să-l înţelegi pe iubitul tău, 
El e un om drept, 
Dragă, poți să-l înţelegi pe iubitul tău? 


Îşi înfipse iarăşi piciorul în frână, iar maşina se roti şi se 
opri în mijlocul după-amiezii fierbinţi şi pustii. Trase aer în 
piept, gâfâind speriat, şi apoi expiră într-un acces de tuse. 
Se înfuriase foarte rău. Puse maneta schimbătorului în 
marşarier şi se apropie de Ford şi de cei doi tineri care 
stăteau în spatele maşinii. 

— Stai puţin, îi spuse fotograful, neliniştit. Era un om 
gras, iar de bătut nu se mai bătuse din clasa a noua. 
Ascultă-mă, poate ar fi mai bine să... 

Fu aruncat înainte şi gemu atunci când Pontiacul se opri 
iarăşi brusc; reporterul smuci maneta schimbătorului, 
punând-o în poziţia de parcare, şi cobori din maşină. 

Se apropie de cei doi tineri din spatele Fordului, cu 
pumnii strânşi. 

— Ticăloşilor! le strigă el. Puţin a lipsit să ne omorâţi, fir- 
ar... 

Îşi petrecuse patru ani în serviciul militar, ca voluntar. Nu 
apucă decât să identifice carabinele, nişte M-3A model nou, 
atunci când le scoaseră la iveală de sub partea din spate a 
Fordului. Rămase încremenit în soarele torid al Texasului şi 
făcu pe el. 

Începu să ţipe şi se hotărî, în mintea lui, să se răsucească 
în loc şi s-o ia la sănătoasa către Bonneville, dar picioarele 
refuzară să se mişte. Cei doi deschiseră focul, iar gloanţele 
îl izbiră în piept şi-n pântece. Se lăsă în genunchi, cu 
mâinile ridicate în semn de implorare mută, iar atunci un 
glonţ îl atinse la un centimetru deasupra ochiului stâng, 
sfărâmându-i toată partea de sus a cutiei craniene. 

Fotografului, care se întorsese ca să vadă mai bine, îi fu 
imposibil să priceapă ce se petrecuse până în momentul 
când cei doi tineri trecură peste cadavrul ziaristului şi se 
apropiau de el, cu armele ridicate. 

Se strecură la volanul Pontiacului, simțind cum i se adună 
clăbuci calzi de salivă la colţurile gurii. Cheile se aflau încă 
la locul lor, în contact. Aprinse motorul şi ţipă ca din gură 
de şarpe atunci când începură să tragă. Simţi cum maşina 


se lasă pe partea dreaptă, ca şi cum o mână de uriaş s-ar fi 
abătut asupra părţii din stânga spate, iar volanul începu să-i 
danseze sălbatic în mâini. Fotograful sălta în sus şi în jos, în 
vreme ce maşina şontâcăia pe şosea, din cauza cauciucului 
spart. Peste doar o clipă, uriaşul lovi şi cealaltă latură a 
maşinii. Dansul volanului se îndrăci şi mai tare. Fotograful 
scâncea. Anvelopele din spate ale Pontiacului se zbăteau 
nebuneşte. Cei doi tineri se întoarseră alergând la Fordul 
lor, al cărui număr de înmatriculare era înregistrat pe 
nesfârşitele liste de la direcţia de vehicule militare a 
Pentagonului; unul dintre ei întoarse maşina ţinând volanul 
strâns. Botul maşinii săltă violent atunci când trecu peste 
marginea şoselei şi peste trupul ziaristului. Sergentul de pe 
locul pasagerului, cuprins pe neaşteptate de un strănut, 
stropi tot parbrizul. 

Înaintea lor, Pontiacul se târa pe cele două cauciucuri 
sparte din spate. Fotograful cel gras de la volan începuse să 
se smiorcăie, la vederea Fordului întunecat la culoare ce 
începuse să-i crească în oglinda retrovizoare. Deşi stătea cu 
acceleraţia la podea, maşina refuza să depăşească şaizeci 
de kilometri la oră şi mergea dezordonat, ocupând tot 
drumul. Între timp, la radio locul lui Larry Underwood 
fusese luat de Madonna. Madonna susţinea sus şi tare că 
este o fată materialistă. 

Fordul depăşi elegant Bonnevilleul şi, pentru o fracțiune 
de secundă, fotograful îndrăzni să spere că-şi va vedea de 
drum, va dispărea dincolo de orizontul pustiu, lăsându-l în 
pace. 

Apoi reveni în faţa lui şi frână, iar botul Pontiacului izbi 
aripa maşinii din faţă. Se auzi bufnitura surdă a metalului. 
Capul fotografului zbură înainte, iar din cauza impactului 
cu volanul începu să i se scurgă sânge din nas. 

Aruncând cu greu - din pricina gâtului înţepenit - priviri 
îngrozite peste umăr, alunecă peste suprafaţa caldă, din 
plastic, ca şi cum scaunul ar fi fost dat cu unsoare, şi cobori 
pe uşa din dreapta. Porni în fugă şi străbătu povârnişul de 


la marginea şoselei. Îi apăru în faţă un gard din sârmă 
ghimpată pe care încercă să-l sară dintr-odată, plutind pe 
deasupra ca un balon şi gândind: Am să reuşesc, fug aşa la 
infinit, nu mă poate prinde nimeni... 

Căzu de cealaltă parte, cu piciorul prins în sârmă. Urlând 
spre cer, mai făcea încă tentative disperate de a-şi 
desprinde pantalonii şi carnea albă, cu gropiţe, atunci când 
cei doi tineri coborau şi ei de pe drum, cu armele în mâini. 

De ce, ar fi vrut el să-i întrebe, dar nu mai apucă să 
scoată decât un țipăt deznădăjduit, înainte să-i iasă creierii 
prin ceafă... 

În acea zi, la Sipe Springs, Texas, nu s-a dat niciun 
reportaj despre boală sau despre vreun incident oarecare. 


CAPITOLUL 18 


Nick deschise uşa dintre biroul şerifului Baker şi celulele 
închisorii, iar băieţii săriră imediat cu gura pe el. Vincent 
Hogan şi Billy Warner se aflau în cele două încăperi ca nişte 
cutii de saleuri din stânga lui Nick. Mike Childress stătea 
într-una dintre cele două de pe partea dreaptă. Cealaltă era 
goală, din simplul motiv că Ray Booth, cel care purta inelul 
cu piatră roşie, se topise la timp. 

— Băi, mutule! îl strigă Childress. Băi, mut împăiat! Îţi 
trece prin căpăţâna aia tâmpită ce-o să păţeşti când ieşim 
de aici? Ei? Ai idee ce-o să se întâmple cu tine? 

— Am să-ţi smulg coaiele cu mâna mea şi-am să ţi le vâr 
pe gât, până dai în primire, îi promise Billy Warner. M-ai 
înţeles? 

Doar Vince Hogan nu participa la tirul de ameninţări. 
Mike şi Billy nu prea aveau ochi pentru el în ziua respectivă, 
23 iunie, când urmau să fie duşi la tribunalul ținutului 
Calhoun şi băgaţi la răcoare, în aşteptarea procesului. 
Şeriful Baker se bazase pe Vince, care-şi vărsase tot sacul, 
ca un fricos ce era. Nick aflase de la Baker că putea obţine 
formularea unei acuzaţii împotriva băieţilor, dar dacă se 
ajungea la un proces cu juraţi, cuvântul lui Nick avea să fie 
pus în balanţă cu afirmaţiile celor trei - sau patru, dacă-l 
prindeau şi pe Ray Booth. 

Nick ajunsese să-l respecte profund pe şeriful John Baker 
în aceste ultime două zile. Baker era un fost fermier de vreo 
sută şi treizeci de kile, pe care alegătorii lui îl porecliseră - 
cum altfel - Big Bad John, John cel Mare şi Rău. Respectul 
lui Nick nu se datora faptului că Baker îi dăduse slujba asta, 
să pună în ordine închisoarea, scoţându-şi astfel banii pe o 
săptămână de lucru pierduţi; Nick îl aprecia pentru că 
pornise în urmărirea celor care-l bătuseră şi-l jefuiseră. 
Reacţionase ca şi cum Nick - un biet vagabond surdomut - 
ar fi făcut parte din una dintre cele mai vechi şi onorabile 


familii ale oraşului. După cum ştia Nick prea bine, existau o 
mulţime de şerifi pe aici, prin sud, care ar fi preferat să-l 
condamne la şase luni de muncă într-o fermă specială sau la 
reparaţii de drumuri. 

Porniseră împreună către fabrica de cherestea unde 
lucra Vince Hogan, în maşina personală a lui Baker, un 
Power Wagon, nu în maşina de patrulă a ținutului. Sub bord 
ţinea o puşcă („Întotdeauna încărcată şi cu piedica pusă”, îi 
zisese Baker) şi un girofar, pe care îl punea pe capotă, 
atunci când se afla în misiune. Aşa procedase cu două zile în 
urmă, când ajunseseră în parcarea depozitului de 
cherestea. 

Baker tuşea, scuipa pe geam, îşi sufla nasul şi se ştergea 
la ochii lui înroşiţi cu o batistă. Vorbea pe nas, scoțând 
tonalități asemănătoare celor ale unui corn de ceaţă. 
Desigur, Nick nu-l auzea, dar nici nu avea nevoie. Era 
suficient de limpede că pe şerif îl lovise o răceală zdravănă. 

— Uite cum facem, când dăm cu ochii de el, eu îl apuc de 
braţ, îi spuse Baker. Pe urmă te întreb „Îl recunoşti, e unul 
dintre ăia?” Tu-mi faci semn că da. Nu mă interesează dacă 
e sau nu adevărat. Tu trebuie să dai din cap. Ai priceput? 

Nick îi făcu semn că a înţeles. 

Vince muncea la maşina de rabotat scânduri, vârând 
lemnul între fălcile maşinii, cu bocancii înfipţi în rumeguş 
aproape până la glezne. Îi zâmbi nervos lui John Baker şi-i 
aruncă o căutătură neliniştită lui Nick. Obrajii lui Nick erau 
slabi, cu urme vineţii şi încă prea palizi. 

— Salut, Big John, ai venit în mijlocul poporului muncitor? 

Ceilalţi tipi din echipă urmăreau scena, plimbându-şi 
grav privirile de la Nick la Vince şi de la acesta la Baker şi 
pe urmă înapoi, urmând acelaşi traseu, ca şi cum ar fi fost 
spectatori la o nouă versiune, mai complicată, de tenis. 
Unul dintre ei scuipă o gură de tutun în rumeguşul 
proaspăt şi-şi şterse bărbia cu dosul palmei. 

Baker îl înşfăcă pe Vince Hogan de braţul lui fleşcăit şi 
ars de soare, trăgându-l mai în faţă. 


— Hei, ce te-a apucat, Big John? 

Baker îşi întoarse capul, pentru ca Nick să-i poată vedea 
buzele. 

— Este unul dintre ei? 

Nick făcu semn viguros din cap, ba arătă şi cu degetul 
spre Vince, ca să nu mai existe niciun dubiu. 

— Da' ce-i asta? exclamă Vince din nou. Nu l-am mai 
văzut în viaţa mea pe mutu” ăsta. 

— Atunci cum de ştii că-i mut? Hai, Vince, te duc la 
răcoare. Chiar acum. Ai putea trimite pe unul dintre băieţii 
ăştia să-ţi aducă periuţa de dinţi. 

Protestând, Vince fu condus şi urcat în maşina şerifului. 
Protestând, fu adus în oraş. Protestând, fu băgat la zdup şi 
lăsat să fiarbă în suc propriu timp de câteva ore. Baker nu 
se osteni să-i citească lista de drepturi. 

— 'Tâmpitul ăla o să se zăpăcească de tot, îi explică lui 
Nick. 

Când Baker veni să-l viziteze, cam pe la prânz, Vince era 
prea înfometat şi prea înspăimântat ca să mai încerce vreun 
protest. Îşi deşertă tot sacul. 

Mike Childress intrase şi el la mititica înainte de ora 1, iar 
Baker îl prinse pe Billy Warner la el acasă, tocmai în 
momentul când acesta îşi încărca vechiul lui Chrysler, cu 
intenţia de a pleca undeva - undeva foarte departe, dacă 
judecai după nenumăratele cutii şi bagaje îngrămădite 
unele peste altele. Cineva apucase însă să-l prevină pe Ray 
Booth, iar acesta fusese suficient de deştept să se mişte cât 
se poate de repede. 

Baker îl luă pe Nick acasă, ca să prânzească împreună şi 
s-o cunoască şi pe soţia lui. Pe drum, Nick îl întrebă prin 
intermediul caietului de notițe: „Să ştii că-mi pare foarte 
rău că e tocmai fratele ei. În ce fel a reacţionat?” 

— Face faţă cu brio, îi răspunse Baker, cu voce şi ţinută 
aproape oficiale. Din câte bănuiesc, sunt sigur c-a plâns din 
pricina lui, deşi ştie prea bine ce-i poate pielea. Şi mai ştie 
că rudele nu ţi le poţi alege, aşa ca pe prieteni. 


Jane Baker era o femeie scundă şi drăguță, care într- 
adevăr plânsese, din câte se putea ghici. Ochii ei 
încercănaţi îl făceau pe Nick să nu se simtă la largul lui. Ea 
îi strânse mâna cu amabilitate şi-i spuse: 

— Îmi pare bine să te cunosc, Nick. Şi-mi cer din inimă 
scuze pentru ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă simt şi eu 
răspunzătoare, din cauză că a fost amestecat şi cineva 
apropiat mie. 

Nick clătină din cap şi, încurcat, îşi trecu greutatea de pe 
un picior pe celălalt. 

— l-am oferit o slujbă, zise Baker. Postul meu s-a dus de 
râpă de când s-a mutat Bradley la Little Rock. E vorba în 
primul rând de zugrăvit şi curăţenie. Oricum, o vreme 
trebuie să rămână pe aproape... din cauza... ştii tu. 

— Procesul, da, completă ea. 

Urmă un moment de linişte atât de grea, încât deveni 
apăsătoare până şi pentru Nick. 

Apoi, cu veselie forţată, femeia continuă: 

— Sper că mănânci şuncă fiartă, Nick. Avem doar asta, cu 
porumb fiert şi un castron mare de salată de varză. Salata 
mea nu a fost niciodată la înălţimea celei pe care o făcea 
maică-sa, sau cel puţin aşa susţine el. 

Nick se frecă pe stomac şi zâmbi. 

În timpul desertului (o prăjitură din aluat fraged, cu 
zmeură, din care Nick, care mâncase pe sponci în ultima 
vreme, îşi luă două porţii), Jane Baker i se adresă soţului ei: 

— Mi se pare că ţi s-a agravat răceala. Ai tras prea mult 
de tine, John Baker. Şi n-ai mâncat nici cât o vrabie. 

Baker aruncă o privire vinovată spre farfurie, apoi ridică 
din umeri. 

— Nu-mi strică dacă mai sar şi eu câte o masă, din când 
în când, zise el, pipăindu-şi bărbia dublă. 

Privindu-i, Nick se întreba cum se potrivesc în pat două 
persoane de dimensiuni atât de diferite. Bănuiesc că se 
descurcă ei cumva, gândi, zâmbind în sinea lui. În orice caz, 


par să se înţeleagă foarte bine între ei. Oricum, nici nu e 
treaba mea. 

— Te-ai şi înroşit. Nu cumva ai febră? 

Baker ridică din umeri. 

— Nu... nu prea. Poate foarte puţină. 

— În seara asta nu mai ieşi din casă. Fără nicio discuţie. 

— Draga mea, am nişte deţinuţi. Chiar dacă nu e musai 
să fie păziţi în mod special, neapărat e nevoie să-i hrănesc şi 
să-i adap. 

— Treaba asta poate s-o facă şi Nick, zise ea pe ton de 
sentinţă. Tu intri imediat în pat. Şi nu care cumva să te aud 
că vorbeşti despre insomnia ta, nu-ţi serveşte la nimic. 

— Nu pot să-l trimit pe Nick, spuse el cu jumătate de 
gură. El e surdomut. Apoi, nici măcar nu-i ajutor de şerif. 

— Foarte bine, atunci îl faci ajutor de şeri;f. 

— Dar nu are reşedinţa aici! 

— În orice caz, eu n-o să mă apuc să trâmbiţez chestia 
asta, îi răspunse Jane Baker pe un ton ce nu admitea 
replică. Se ridică în picioare şi începu să strângă masa. Hai, 
fă aşa cum îţi zic eu, John. 

Aşa se face că Nick Andros a ajuns din deţinut la Shoyo 
ajutor de şerif al aceleiaşi localităţi, în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore. Chiar atunci când se pregătea să 
plece spre biroul şerifului, Baker apăru în holul de la parter 
îmbrăcat în halatul de baie uzat care-l făcea să pară imens 
şi-i dădea un aer spectral, în acelaşi timp. Lăsa impresia că 
se jenează să fie văzut în îmbrăcămintea respectivă. 

— N-ar fi trebuit în ruptul capului s-o las să mă convingă. 
Şi nici nu m-aş fi lăsat, dacă nu mă simţeam în halul ăsta. 
Pieptul mi-e înfundat şi ard ca o sobă în Ajunul Crăciunului. 
Şi sunt foarte slăbit. 

Nick îi făcu un semn de simpatie. 

— Am rămas fără ajutor. Bradley Caide şi soţia lui s-au 
mutat la Little Rock, după ce le-a murit copilul. Era încă în 
faşă. Îngrozitor. Mi se pare normal c-au plecat de aici. 


Nick făcu semn spre pieptul propriu şi descrise un cerc 
cu degetul mare şi arătătorul. 

— Sigur că da, totul va fi în regulă. În orice caz, să ai 
grijă, mă auzi? Există un pistol calibru 45 în al treilea sertar 
al biroului meu, dar să nu-l iei cu tine când te duci la ei. Şi 
nici cheile. Ai înţeles? 

Nick făcu semn din cap. 

— Când intri acolo, să nu te apropii prea mult de ei. Dacă 
încearcă vreunul să facă pe bolnavul, să nu te laşi păcălit. E 
cea mai veche şmecherie din lume. Dar dacă se întâmplă cu 
adevărat să se îmbolnăvească cineva, doctorul Soames 
poate foarte bine să-l consulte de dimineaţă. Atunci mă voi 
afla şi eu acolo. 

Nick îşi scoase caietul din buzunar şi scrise: „Sunt foarte 
încântat că ai încredere în mine. Îţi mulţumesc pentru că i- 
ai închis şi pentru slujbă.” 

Baker citi cu grijă. 

— Băiete, tu-mi oferi un şir nesfârşit de surprize. De unde 
vii? Cum se face că hoinăreşti aşa, de capul tău? 

„E o poveste mai lungă”, notă Nick. „Dacă vrei, pot să 
scriu o parte din ea în această seară.” 

— Chiar te rog. Probabil ai ghicit că am dat sfoară în ţară, 
interesându-mă de tine. 

Nick făcu semn afirmativ. Asta intra în procedura de 
operare standard. Dar el nu avea nimic pe suflet. 

— Am s-o pun pe Jane să telefoneze la Ma's Truck Stop; 
localul e aproape, chiar lângă şosea. Băieţii vor face un 
scandal teribil, că au fost brutalizaţi de poliţie, dacă nu-şi 
primesc cina. 

Nick scrise: „Spune-i să comunice celui care aduce 
mâncarea să intre direct înăuntru. Nu pot să aud dacă bate 
la uşă.” 

— Okay. Baker ezită un moment. Culcuşul tău este cel din 
colţ. Chiar dacă ţi se pare tare, este curat. Păzeşte-te să nu 
faci vreo greşeală, Nick. Dacă se iscă vreun necaz, n-ai cum 
să chemi ajutor. 


„Pot să-mi port singur de grijă.” 

— Mda, te cred că eşti în stare. Totuşi, poate ar fi mai 
bine să aduc pe cineva din oraş, gândindu-mă că vreunul 
dintre ei se apucă să... 

Se întrerupse în momentul în care pe uşă apăru Jane. 

— 'Tot îl mai baţi la cap pe bietul băiat? Acuma lasă-l să se 
ducă, înainte să apară prostul ăla de frate-meu şi să le dea 
drumul la toţi. 

— E-hei, îi răspunse Baker cu un râs acru. La ora asta a 
ajuns în Tennessee, după socoteala mea. Oftă cu un şuierat, 
întrerupt de o criză de tuse. Cred că mă duc sus şi mă culc, 
Janey. 

— Am să-ţi aduc nişte aspirină, ca să-ţi treacă febra, îi 
promise ea. 

Urcând scările alături de soţul ei, îi aruncă lui Nick o 
privire peste umăr. 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Nick. Indiferent de 
penibilul situaţiei. Trebuie să-l asculţi şi să fii grijuliu. 

Nick îi răspunse printr-o plecăciune, iar ea făcu o 
jumătate de reverență. În ochii ei se ghicea, parcă, o urmă 
de lacrimă. 

Un băiat curios şi plin de coşuri, într-o jachetă murdară 
de picolo, aduse trei tăvi cam la o jumătate de oră după ce 
Nick ajunsese la închisoare. Nick îi făcu semn să pună tăvile 
pe patul lui de campanie şi, în timp ce îndeplinea îndemnul, 
Nick scrise: „S-a plătit mâncarea?” 

Pentru a citi cuvintele, băiatul trebui să se concentreze, 
ca un student abia intrat la colegiu şi care trebuie să atace 
Moby Dick. 

— Sigur că da. Biroul şerifului are cont deschis. Ia zi, tu 
nu poţi vorbi? 

Nick clătină din cap. 

— Mare ghinion, îi aruncă băiatul şi plecă în grabă, ca şi 
cum s-ar fi putut molipsi şi el. 

Nick luă tăvile una câte una şi le împinse pe rând prin 
fanta din partea de jos a uşii celulelor cu ajutorul unei cozi 


de mătură. 

Îşi ridică privirea la timp ca să mai prindă sfârşitul unei 
propoziţii pronunţate de Mike Childress: „...un găinaţ cu 
ochi, este?” Zâmbind, Nick îi arătă degetul mijlociu, ridicat 
în sus. 

— Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti din cauza degetului ăluia, 
mutule! îl ameninţă Childress cu un rânjet. Când o să ies de 
aici am să te... 

Nick îi întoarse spatele, pierzând restul cuvintelor. 

Reîntors în birou, se aşeză în scaunul lui Baker, trase 
blocnotesul în centrul mapei, cugetă câteva clipe, apoi 
începu să scrie în partea de sus a foii: 


Istoria vieţii lui Nick Andros 


Se opri şi zâmbi discret. Fusese în cele mai ciudate 
locuri, însă nici măcar în visurile lui cele mai aiurite nu-i 
trăsnise că, într-o bună zi, avea să se afle în biroul unui 
şerif, el însuşi ridicat la rangul de ajutor de şerif, fiind pus 
să păzească trei indivizi care-l bătuseră şi scriindu-şi, în 
acelaşi timp, povestea vieţii. Apoi se apucă iarăşi de scris: 

M-am născut la Caslin, Nebraska, pe 14 noiembrie 1968. 
Tăticul meu a fost fermier. El şi cu maică-mea erau tot 
timpul în primejdie de a da faliment. Aveau datorii la trei 
bănci, in acelaşi timp. Odată, când maică-mea era 
însărcinată cu mine, în şase luni, taică-meu a vrut s-o ducă 
la doctor în oraş. Pe drum, bara de direcţie a camionului s- 
a rupt şi au căzut într-un şanţ. Taică-meu a făcut o criză de 
inimă şi a murit. 

Oricum, la trei luni după aceea, am venit pe lume cu 
defectul pe care îl am. Bineînţeles, asta a fost pentru mama 
încă o lovitură, după ce-și pierduse soțul aşa cum şi-l 
pierduse. 

A continuat să se ocupe de fermă până în 1913, apoi a 
pierdut-o în favoarea „marilor proprietari”, aşa cum le 
zicea ea intotdeauna. Nu avea rude, în schimb le-a scris 


unor prieteni din Big Springs, lowa, iar unul dintre ei i-a 
făcut rost de o slujbă într-o brutărie. Am locuit acolo până 
în 1911, când mama a murit într-un accident. Un 
motociclist a lovit-o în timp ce traversa strada în drum spre 
casă, de la muncă. Nici măcar n-a fost vina lui, ci pur 
ghinion, pentru că l-au lăsat frânele. Şi nici nu mergea cu 
mare viteză sau ceva de genul ăsta. Biserica Baptistă a 
organizat înmormântarea mamei mele, din fondurile de 
caritate. Tot Biserica Baptistă m-a trimis la orfelinatul 
Copiii lui Isus Cristos din Des Moines, întreţinut prin 
contribuţia mai multor confesiuni. Acolo am învățat să 
citesc şi să scriu... 


Făcu o pauză. Îl durea mâna de atâta scris, dar nu se 
oprise din acest motiv. Avea un sentiment de nelinişte, 
iritare şi tristeţe, din cauză că trebuia să retrăiască toate 
acele lucruri. Se întoarse în cealaltă încăpere şi aruncă o 
privire în jur. Childress şi Warner adormiseră. Vince Hogan 
stătea lângă gratii, fumând o ţigară şi privind peste coridor, 
spre celula goală în care s-ar fi aflat Ray Booth dacă n-ar fi 
fugit atât de repede. Hogan arăta de parcă ar fi fost pe cale 
să plângă şi acest fapt îl purtă înapoi în timp, unde se întâlni 
cu acea fărâmă de om mut, Nick Andros. Pe când era copil, 
învățase un cuvânt dintr-un film. Acel cuvânt era 
INCOMMUNICADO. 

Era un cuvânt care-i sugera întotdeauna lui Nick armonii 
fantastice, lovecraftiene, un cuvânt teribil, care-i stârnea 
ecouri şi reverberaţii în creier, un cuvânt care-i evoca toate 
nuanțele  spaimei ce nu sălăşluiesc decât în afara 
universului raţional şi în interiorul sufletului omenesc. El 
fusese INCOMMUNICADO toată viaţa lui. 

Se aşeză din nou şi reciti ultimul rând pe care-l scrisese. 
Acolo am învăţat să citesc şi să scriu. Dar nu fusese chiar 
atât de simplu. El trăia într-o lume tăcută. Vorbire însemna 
mişcarea buzelor, ridicarea şi coborârea dinţilor, dansul 
limbii. Maică-sa îl învățase să citească pe buze, şi-l mai 


învățase cum să-şi scrie numele cu litere chinuite şi 
lăbărţate. Acesta este numele tău, îi spusese ea. Acesta eşti 
tu, Nicky. Bineînţeles, ea îi spusese acestea tăcut, prin 
simple cuvinte lipsite de semnificaţie. Nu a făcut prima 
conexiune decât atunci când ea a atins bucata de hârtie, 
apoi a arătat spre pieptul lui. Pentru surdomuţi, cel mai 
greu lucru nu este acela că trăiesc într-o lume de film mut; 
cel mai greu lucru este că nu ştiu numele lucrurilor. Nu 
învățase cu adevărat mecanismul numelor decât după ce 
împlinise patru ani. Nu ştiuse că obiectului acela mare şi 
verde i se zice copac decât după şase ani. Ar fi fost dornic 
să înveţe, însă nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună, 
iar el nu putea să întrebe: era INCOMMUNICADO. 

După moartea ei, se închisese în sine aproape total. 
Orfelinatul era un loc clocotitor de tăcut, unde băieţi traşi la 
faţă şi nemiloşi îşi băteau joc de tăcerea lui; se trezea atacat 
de doi copii, unul cu mâinile ţinute la gură, celălalt cu 
mâinile la urechi. Dacă se întâmpla să nu fie niciun membru 
al personalului prin preajmă, îl băteau până ce-l lăsau lat. 
De ce? Nu exista niciun motiv. Cu excepţia faptului că, 
poate, în vasta categorie albă a victimelor există şi o 
subclasă: aceea a victimelor victimelor. 

Încetă să mai dorească să comunice, iar atunci când se 
petrecu acest lucru, însuşi procesul lui de gândire începu să 
ruginească şi să se dezintegreze. Rătăcea din loc în loc cu 
ochii goi, privind fără să vadă lucrurile lipsite de nume ce 
populau lumea. Urmărea grupurile de copii din locul de 
joacă mişcând buzele, ridicând şi coborând dinţii ca pe nişte 
punți mobile de culoare albă, plimbându-şi limba în ritm de 
dans, procesul vorbirii părându-i un ritual al împreunării. 
Câteodată se surprindea urmărind mişcarea unui singur 
nor timp de o oră încheiată. 

Apoi apăruse Rudy. Un bărbat solid, cu o cicatrice pe 
obraz şi fără păr pe cap. Avea aproape doi metri înălţime, 
ceea ce era într-un contrast zdrobitor cu pipernicitul Nick 
Andros. Se întâlniseră pentru prima oară într-o cameră de 


la subsol, unde se aflau o masă, şase sau şapte scaune şi un 
televizor care nu funcţiona decât după propriul lui plac. 
Rudy se lăsă pe vine, ajungând cu fruntea cam la aceeaşi 
înălţime cu Nick. Apoi îşi ridică mâinile lui uriaşe, brăzdate 
de urmele unor vechi răni, şi-şi acoperi pe rând gura şi 
buzele. 

Sunt surdomut. 

Nick se uită într-altă parte, morocănos: Mi se rupe! 

Rudy îl izbi cu palma. 

Nick se prăbuşi la pământ. Gura i se deschise şi lacrimi 
tăcute începură să i se prelingă din ochi. Nu avea niciun 
chef să aibă de-a face cu uriaşul ăsta plin de cicatrice, cu 
monstrul ăsta chelios. Pe deasupra se mai dădea şi 
surdomut, ce glumă crudă! 

Rudy îl ajută cu blândeţe să se ridice în picioare şi-l 
conduse la masă. Pe masă era o coală albă de hârtie. Rudy 
făcu un semn spre ea, apoi către Nick. Nick se holbă 
supărat, mai întâi la hârtie, apoi la chelios. Clătină din cap. 
Rudy îi făcu iarăşi semn spre bucata de hârtie. Scoase la 
iveală un creion şi i-l dădu lui Nick. Nick îl lăsă jos, ca şi 
cum l-ar fi fript. Clătină din cap. Rudy arătă spre creion, 
apoi spre Nick, apoi spre hârtie. Nick clătină din cap. Rudy 
îl pălmui încă o dată. 

Alt potop de lacrimi mute. Pe figura lui Rudy nu se putea 
citi decât o răbdare implacabilă. Făcu din nou gestul către 
hârtie. Către creion. Către Nick. 

Nick luă condeiul în pumn. Scrise singurele câteva 
cuvinte pe care le cunoştea, storcându-le din mecanismul 
împăienjenit, ruginit din creierul lui. Scrise aşa: 


Pe urmă rupse creionul în două şi-i aruncă o privire 
morocănoasă şi sfidătoare lui Rudy. Dar Rudy zâmbea. Îşi 
întinse deodată mâinile peste masă şi prinse capul lui Nick 
în mâinile lui puternice, pline de bătături. Mâinile lui Rudy 
erau calde şi blânde. 


Rudy îşi luă mâinile de pe faţa lui Nick. Culese de pe jos 
jumătatea cu vârf a creionului. Întoarse coala de hârtie pe 
faţa nescrisă. Bătu spaţiul alb şi gol cu vârful creionului, 
apoi îl atinse pe Nick. Repetă gestul. Încă o dată. Şi încă o 
dată. În sfârşit, Nick înţelese. 

Tu eşti pagina asta goală. 

Nick începu să plângă. 

Rudy îl vizită în următorii şase ani. 


unde am învăţat să citesc şi să scriu. Un bărbat 
purtând numele de Rudy Sparkman a venit să mă ajute. 
Prezenţa lui a fost un mare noroc pentru mine. In 1984, 
orfelinatul a dat faliment. S-au străduit să plaseze ici şi colo 
cât mai mulţi copii, dar eu nu m-am numărat printre ei. Au 
zis că, după o vreme, o familie se va îngriji de mine, iar 
statul îi va plăti pentru că mă ţin. Aş fi vrut să fiu împreună 
cu Rudy, dar el muncea în Africa, înrolat în Peace Corps. 
Prin urmare, am fugit. Având în vedere că împlinisem 
şaisprezece ani, cred că nu m-au căutat cu tot dinadinsul. 
Mi-am făcut socoteala că, dacă reuşesc să nu intru în vreun 
bucluc, nu am nicio problemă, ceea ce am şi reuşit până în 
momentul de faţă. Am absolvit, pe rând, cursurile prin 
corespondenţă pentru liceu, deoarece Rudy spunea 
întotdeauna că lucrul cel mai important este învățatul. 
Atunci când voi prinde rădăcini pentru o vreme, am de 
gând să mă înscriu la examenul acela de echivalare a 
liceului. În scurt timp voi fi în măsură să fac această 
încercare. Imi place şcoala. Poate că am să merg şi la 
colegiu, într-o bună zi. Ştiu că sună a nebunie din partea 
unei haimanale surdomute ca mine, dar eu nu consider că 
ar fi imposibil. Oricum, cam asta-i povestea mea. 


Ieri dimineaţă, Baker sosise în jur de 7:30, când Nick 
golea coşurile de gunoi. Şeriful arăta mai bine. 
„Cum te simţi?” scrise Nick. 


— Foarte bine. Am avut temperatură mare până la miezul 
nopţii. Cea mai rea febră de când eram copil şi până acum. 
Aspirina n-a avut niciun efect, din câte mi-am dat seama. 
Janey a vrut să cheme doctorul, dar pe la 12:30, febra a 
cedat de la sine. După aia am dormit buştean. Tu ce faci? 

Nick descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul. 

— Şi oaspeţii noştri? 

Nick îşi deschise şi închise gura de mai multe ori, 
mimând flecăreala. Aruncă priviri furioase. Se prefăcu a lovi 
violent nişte gratii invizibile. 

Baker îşi lăsă capul pe spate şi râse, apoi strănută de 
câteva ori la rând. 

— Ar trebui să te dea la televiziune, zise el. i-ai scris 
istoria vieţii, aşa cum mi-ai promis? 

Nick făcu din cap şi-i întinse cele două foi scrise de mână. 
Şeriful se aşeză jos şi le citi cu atenţie. După ce termină, îl 
cercetă pe Nick atât de îndelung şi de scrutător, încât Nick 
îşi cobori privirea în pământ, stânjenit şi încurcat. 

Când privi din nou spre el, Baker îl întrebă: 

— Adică ai fost de capul tău de când aveai şaisprezece 
ani? De şase ani încheiaţi? 

Nick îi confirmă. 

— Şi chiar ai trecut prin toate cursurile acelea pentru 
liceu? 

Nick scrise câteva minute în blocnotes. „Eu eram mult 
rămas în urmă, pentru că am început să scriu şi să citesc 
atât de târziu. La închiderea orfelinatului, tocmai 
începusem să recuperez. Am luat şase certificate liceale de 
acolo şi încă şase de la La Salle, din Chicago. Am aflat că 
există de pe capacul unei cutii de chibrituri. Nu-mi mai 
lipsesc decât patru certificate.” 

— Şi de ce cursuri mai ai nevoie? se interesă Baker, apoi 
îşi întoarse capul şi ţipă: la tăceţi odată din gură! O să vă 
primiţi clătitele şi cafeaua când am să găsesc eu de cuviinţă, 
să vă fie foarte clar! 


„Geometrie. Matematici superioare. O limbă străină, timp 
de doi ani. Acestea sunt condiţiile ca să te primească la 
colegiu.” 

— O limbă. Cum ar fi franceza? Germana? Spaniola? 

Nick îi făcu semn că da. 

Baker râse şi scutură din cap. 

— Asta-i poanta cea mai tare. Un surdomut care învaţă să 
vorbească o limbă străină. Adică nu c-aş avea ceva cu tine, 
băiete. Sper că m-ai înţeles. 

Nick îi răspunse cu un zâmbet şi un semn. 

— Atunci de ce ai hoinărit atât de mult? 

„Cât eram încă minor, n-am îndrăznit să stau prea mult 
într-un loc”, scrise Nick. „Mi-a fost teamă că vor încerca să 
mă bage într-un alt orfelinat, sau cine mai ştie ce alte idei 
vor avea. lar când am fost destul de mare ca să-mi caut o 
slujbă stabilă, s-au înrăutățit şi vremurile. Lumea zice că s-a 
petrecut un crah la Bursă, sau aşa ceva, dar, fiind surd, eu 
n-am auzit nimic (ha-ha).” 

— Da, sunt sigur că aşa s-a întâmplat, oamenilor nu le-a 
păsat de tine şi te-au lăsat să-ţi vezi de drum, zise Baker. 
Când sunt vremuri grele, izvorul milei omeneşti nu curge 
nici el prea bine, Nick. Cât despre o slujbă stabilă, s-ar 
putea să-ţi găsesc eu ceva pe aici, asta dacă nu cumva ţi s-a 
acrit definitiv de Shoyo şi Arkansas, din cauza băieţilor 
ălora. Dar... nu suntem cu toţii aşa. 

Nick înclină din cap, în semn că a înţeles. 

— Ce-ţi fac dinţii? Ai încasat o lovitură foarte dură în 
gură. 

Nick ridică din umeri. 

— Ai luat vreo pastilă din alea împotriva durerilor? 

Nick ridică două degete. 

— Bine, uite ce e, trebuie să scriu nişte acte despre 
băieţii ăştia. Tu-ţi vezi mai departe de treaba ta. Stăm de 
vorbă mai târziu. 


Doctorul Soames, cel care fusese la un pas să-l lovească 
pe Nick cu maşina, le făcu o vizită cam pe la 9.30, în aceeaşi 
dimineaţă. Era un bărbat cam de şaizeci de ani, cu părul alb 
vâlvoi, gât subţiratic, ca de pui de găină, şi ochi albaştri, 
pătrunzători. 

— Big John mi-a spus că poţi citi pe buze, zise el. Mi-a mai 
spus că vrea să te vadă angajat, prin urmare, presupun c-ar 
fi bine să mă asigur că nu vei muri cât te are în grijă. 
Scoate-ţi cămaşa. 

Nick îşi descheie cămaşa lui albastră de lucru şi o 
dezbrăcă. 

— Isuse Cristoase, ia uită-te la el! exclamă Baker. 

— Asta zic şi eu treabă. Soames îl cercetă pe Nick şi-i 
spuse sec: Băiete, ai fost la un pas să-ţi pierzi sfârcul stâng. 

Indică o crustă în formă de semilună, chiar deasupra 
ţâţei. Stomacul şi coastele lui Nick arătau ca un răsărit de 
soare din Canada. Soames îl ciocăni, îl pipăi şi-i privi atent 
pupilele. În cele din urmă examină cioturile rămase din 
incisivii lui Nick, singurul loc unde-l mai durea acum, chiar 
dacă vânătăile de pe trup aveau un aspect atât de 
spectaculos. 

— Probabil că te doare teribil, continuă medicul, iar Nick 
îi confirmă trist. Ai să-i pierzi. Ai să... Soames strănută de 
trei ori la rând. Te rog să mă scuzi. 

Începu să-şi pună instrumentele la locul lor, în geanta 
neagră. 

— Previziunile mele sunt favorabile, tinere, asta dacă 
facem abstracţie de posibilele trăsnete sau alte vizite la 
crâşma lui Zack. Problema ta de vorbire este de natură 
fizică sau se datorează faptului că eşti surd? 

Nick scrise: „Fizică. Defect din naştere.” 

Soames clătină din cap. 

— Mare păcat. Totuşi, trebuie să gândeşti pozitiv şi să-i 
mulţumeşti Domnului că n-a hotărât să-ţi zdruncine şi 
creierii, dacă tot se luase de treabă. Pune-ţi cămaşa. 


Nick făcu ceea ce i se spusese. Îl plăcea pe Soames; în 
felul lui, semăna foarte mult cu Rudy Sparkman, care-i 
zisese odată că Dumnezeu îi blagoslovise pe toţi bărbaţii 
surdomuţi cu vreo câţiva centimetri sub pântece, în chip de 
compensație pentru puţinul pe care îl scosese de deasupra 
claviculelor. 

— Am să-i zic farmacistului să-ţi restituie banii cheltuiţi 
pe medicamentele împotriva durerilor. Sacul ăsta de bani să 
facă bine să-şi vâre şi el puţin mâna în buzunar. 

— Ho-ho, veni răspunsul lui John Baker. 

— Doarme pe o saltea doldora, e plin de bani ca porcul de 
negi, continuă Soames. 

Strănută iarăşi, îşi şterse nasul, apoi cotrobăi prin geantă 
şi scoase la iveală un stetoscop. 

— Ai grijă ce faci, moşulică, altfel te bag la rece pentru 
beţie şi tulburarea ordinii publice, îi zise Baker zâmbind. 

— Da, da, da. Într-o bună zi ai să-ţi caşti gura aia afurisită 
prea tare şi n-o să mai fii în stare s-o închizi. Scoate-ţi 
cămaşa, John, să vedem dacă ţi-au mai crescut ţâţele. 

— Să-mi dau cămaşa jos? La ce bun? 

— Pentru că nevastă-ta vrea să te consult, uite la ce bun. 
Ea e de părere că eşti bolnav şi nu vrea ca boala să se 
agraveze, Dumnezeu ştie de ce. Şi dacă nu i-aş fi zis de nu 
ştiu câte ori că noi doi n-ar mai trebui să ne ascundem 
atâta, ştiindu-te la loc sigur! Ia, hai, Johnny! Să-ţi vedem 
muşchii. 

— N-a fost decât o răceală banală, mormăi Baker, 
descheindu-şi în silă nasturii. În dimineaţa asta mă simt 
bine. Ca să fim cinstiţi, Ambrose, răceala ta pare mult mai 
gravă. 

— Ideea e că medicul vorbeşte, iar tu trebuie să asculţi, 
nu invers. În timp ce Baker îşi scotea cămaşa, Soames se 
întoarse către Nick şi zise: Oricât ar părea de ciudat, o 
formă rebelă de răceală a început să-şi facă de cap. 
Doamna Lathrop este la pat, la fel întreaga familie Richie, 
iar majoritatea neisprăviţilor de pe Barker Road tuşesc de 


le ies creierii din cap. Până şi Billy Warner se aude hârâind, 
de dincolo. 

Baker reuşise să se descotorosească de haină. 

— Ia te uită, ce-ţi ziceam? glumi Soames. Are o pereche 
de fuzelaje de te dă pe spate! Până şi un băşinos bătrân ca 
mine simte că-l trece, când dă cu ochii de aşa ceva! 

Baker se înfioră uşor când medicul îi puse stetoscopul pe 
piept. 

— Isuse, da” rece mai e! Ce faci cu el. Îl ţii la congelator? 

— Inspiră, îl îndemnă Soames, încruntându-se. Şi acum 
scoate aerul din plămâni. 

Expiraţia lui Baker se transformă într-o tuse uşoară. 

Soames îl consultă pe şerif cu minuţiozitate. Îl întoarse pe 
toate părţile. În cele din urmă renunţă la stetoscop şi, 
folosindu-se de un apăsător de limbă, se uită şi în gâtul lui 
Baker. După ce termină, rupse instrumentul în două şi-l 
azvârli în coşul de gunoi. 

— Ei? se interesă Baker. 

Soames apăsă cu degetele de la mâna dreaptă punctul 
situat chiar între gâtul şi falca lui Baker. Şeriful tresări şi-şi 
trase capul spre spate. 

— Nu mai e nevoie să te-ntreb dacă a durut, comentă 
Soames. John, te duci acasă şi te vâri în pat. Nu e un sfat, ci 
un ordin. 

Şeriful clipi din ochi. 

— Ambrose, zise el calm, ştii şi tu că nu pot face asta. Am 
în grijă trei arestaţi, care trebuie să plece la Camden puţin 
mai târziu. Azi-noapte l-am lăsat pe copilul ăsta cu ei, dar n- 
ar fi trebuit să procedez aşa şi nici n-am să repet prostia 
asta. El e mut. Dac-aş fi gândit cum se cuvine ieri seară, n- 
aş fi procedat aşa. 

— Nu mai contează ce se întâmplă cu ei, John. Ai 
propriile tale probleme. E vorba de o infecţie respiratorie, 
dintre cele mai afurisite, din câte am auzit eu, combinată cu 
febră. Căile tale respiratorii sunt bolnave, Johnny şi, ca să 
fiu cinstit cu tine, pentru un om care cară după el atâta 


greutate suplimentară, nu prea e de glumit în cazuri din 
astea. Bagă-te la pat. lar dacă mâine dimineaţă ai să fii în 
stare, scapi de ei. Poate ar fi mai bine să chemi o patrulă de 
poliţie, să vină şi să-i ia. 

Baker îi ceru scuze din priviri lui Nick. 

— Ştii, îi zise el, e adevărat, mă simt topit. Poate că 
odihna... 

„Du-te acasă şi întinde-te”, scrise Nick. „Am să fiu atent. 
Pe deasupra, trebuie să câştig suficient ca să-mi pot plăti 
pastilele acelea.” 

— Nimeni nu e mai dispus să muncească din greu decât 
un drogat, spuse Soames, chicotind. 

Baker culese cele două file de hârtie cu povestea vieţii lui 
Nick. 

— Aş putea să le iau acasă, ca să le citească şi Janey? Are 
o adevărată slăbiciune pentru tine, Nick. 

„Sigur că poţi. Mi se pare o femeie deosebită”, scrise 
Nick pe blocnotes. 

— Este unică, îi răspunse Baker, oftând în timp ce-şi 
încheia nasturii. Mă cuprinde un nou val de temperatură. 
Credeam c-am scăpat de ea. 

— Ia nişte aspirină, îl sfătui Soames, închizându-şi 
geanta. Infecția aceea glandulară nu-mi place deloc. 

— E o cutie de ţigări de foi în ultimul sertar de la birou, îi 
explică Baker. Unde există un mic fond de bani. le poţi duce 
să prânzeşti, iar în drum îţi cumperi şi medicamente. Băieţii 
ăştia sunt mai degrabă nişte sule blegi, decât nişte 
desperado. N-are ce să li se întâmple. Te rog să laşi un bilet 
cu sumele pe care le-ai cheltuit. Eu am să iau legătura cu 
cei de la comandamentul poliţiei statului şi cred că vei 
scăpa de ei în după-amiaza asta. 

Nick făcu gestul lui cu degetul mare şi arătătorul. 

— Ţi-am arătat foarte multă încredere, deşi de-abia ne- 
am cunoscut, îi spuse Baker cu toată seriozitatea, dar Janey 
e de părere că n-am de ce să-mi fac vreo problemă. Ai grijă 
de tine. 


Nick îi răspunse printr-o înclinare a frunţii. 


Jane Baker apăruse în seara respectivă, pe la ora 6, 
aducându-i cina şi o cutie de lapte. 

Nick scrise: „Îţi mulţumesc foarte mult. Cum se simte 
soţul?” Femeia scundă, cu păr castaniu, îmbrăcată frumos, 
într-o cămaşă în carouri şi jeanşi decoloraţi, îi surâse. 

— A vrut să vină chiar el până aici, dar l-am convins să 
renunţe. Toată după-amiaza a avut febră aşa de ridicată, 
încât m-am speriat, dar acum temperatura este aproape 
normală. Cred că datorită patrulei. Johnny nu este niciodată 
cu adevărat fericit, dacă n-are un motiv de enervare din 
cauza poliţiei. 

Nick îi adresă o privire mirată. 

— I-au zis că nu pot trimite pe nimeni să ridice prizonierii 
până mâine la ora 9. Au avut o zi grea, din cauză că pe 
puţin douăzeci dintre ei sunt bolnavi. lar mulţi dintre cei 
care sunt încă pe picioare au făcut transporturi către 
spitalele din Camden sau chiar Pine Bluff. Boala asta s-a 
răspândit foarte tare. lar Arn Soames este mult mai 
îngrijorat decât lasă să se vadă, după părerea mea. 

Şi ea părea obosită. Apoi scoase cele două foi de hârtie 
împăturite din buzunarul de la piept. 

— Mi se pare o poveste nemaipomenită, zise ea, 
întinzându-i paginile rupte din blocnotes. N-am auzit în 
viaţa mea de cineva mai ghinionist decât tine. lar modul 
cum ai ştiut să-ţi învingi handicapul mi se pare admirabil. 
Trebuie să-mi cer încă o dată scuze din pricina fratelui meu. 

Fâstâcit, Nick nu reuşi decât să ridice din umeri. 

— Sper că vei rămâne la Shoyo, continuă ea, ridicându- 
se. Ne placi foarte mult, soţului meu şi mie. Fereşte-te de 
cei din celule. 

„Am să mă păzesc”, scrise Nick. „Spune-i şerifului că-i 
urez să se pună cât mai repede pe picioare.” 

— Îi voi transmite urările tale de bine. 


Femeia plecă, iar Nick petrecu o noapte neliniştită, 
sculându-se din când în când, ca să vadă ce fac cei trei 
captivi. Este adevărat, nu erau câtuşi de puţin nişte 
desperado: pe la ora 10 adormiseră. Doi cetăţeni din oraş 
veniră să se asigure că totul este în regulă. Din câte 
remarcă Nick, amândoi păreau să fie răciţi. 

Avu un vis ciudat, din care nu izbuti să-şi aducă aminte, 
atunci când se trezi, decât că mergea printr-un lan nesfârşit 
de porumb verde, căutând ceva şi fiind îngrozitor de speriat 
din cauza a altceva, care îl urmărea. 


Dimineaţă se sculă devreme, mătură cu grijă partea din 
spate a închisorii, ignorându-i pe Billy Warner şi pe Mike 
Childress. El îşi văzu de treabă, în timp ce Bill îi strigă: 

— Ray va veni înapoi, îţi dai seama. lar când o pune mâna 
pe tine, ai să vrei să fii şi orb, nu numai surd şi mut! 

Întors cu spatele, Nick pierdu cea mai mare parte din 
ameninţări. 

Revenit în birou, luă un număr vechi din revista Time şi 
începu să citească. Reflectă dacă să-şi ridice picioarele pe 
birou şi decise că risca să fie luat la rost, atunci când sosea 
şeriful. 

Pe la ora 8 se întreba, neliniştit, dacă nu cumva şeriful 
Baker suferise un nou atac în noaptea ce trecuse. Nick se 
aştepta ca şeriful să fi fost deja prezent şi pregătit să-i 
predea pe cei trei arestaţi patrulei de poliţie, când aceasta 
îşi va fi făcut apariţia. În plus, pe Nick începuse să-l roadă 
teribil ceva în stomac. De la popasul pentru camionagii din 
apropiere nu-şi făcuse nimeni apariţia; aruncă o privire în 
direcţia telefonului, mai degrabă cu dezgust decât cu 
regret. Îi plăcea să citească science fiction şi culegea 
câteodată cărţi hărtănite de pe tarabele prăfuite ale 
anticarilor, în schimbul a cinci sau zece cenți; în momentul 
respectiv îi veni în minte, nu pentru prima oară, că ziua în 
care televideofoanele prevestite de atâtea romane de 
science fiction aveau să fie folosite în sfârşit pe scară largă 


avea să fie o mare sărbătoare pentru toţi surdomuţii din 
lume. 

Pe la 8.45 intrase într-o stare de agitaţie acută. Deschise 
uşa ce dădea spre celule şi se uită. 

Billy şi Mike stăteau la uşile celulelor lor. Amândoi 
izbiseră până atunci în gratii cu pantofii... ceea ce 
demonstrează încă o dată că oamenii care nu pot vorbi nu 
reprezintă decât un mic procent faţă de nătângii de pe 
lumea asta. Vince Hogan zăcea pe pat. El nu întoarse capul 
şi nu-l cercetă pe Nick decât atunci când acesta se opri 
lângă uşa lui. Hogan era foarte palid, cu excepţia unor pete 
de un roşu aprins apărute pe obraz şi a cearcănelor închise 
la culoare de sub ochi. Pe frunte avea broboane de sudoare. 
Întâlnindu-i privirea apatică şi care-i trăda starea febrilă, 
înţelese că era cu adevărat bolnav. Neliniştea lui deveni şi 
mai grea. 

— Hei, mutule, ce se aude cu micul dejun? strigă Mike. 
lar bătrânu' Vince are neapărat nevoie de doctor. 
Flecăreala şi turnătoria nu prea i-au prins bine, este, Bill? 

Bill nu avea niciun chef de glume. 

— Îmi pare rău c-am ţipat la tine mai devreme, bărbate. 
Vince e bolnav pe bune. Are nevoie de un doctor. 

Nick îi făcu semn că a înţeles şi ieşi afară, încercând să ia 
o hotărâre. Se aplecă asupra biroului şi scrise pe blocnotes: 
„Şerif Baker: Am plecat ca să le aduc deţinuţilor micul 
dejun şi ca să încerc să-l anunţ pe doctorul Soames să vină 
la Vincent Hogan. Pare cu adevărat bolnav, nu se preface. 
Nick Andros.” 

Rupse hârtia şi o lăsă pe mijlocul biroului. Vârând 
blocnotesul în buzunar, ieşi pe stradă. 

Primul lucru frapant era căldura, netulburată nici măcar 
de o adiere, şi mirosul de verdeață. Până după prânz, avea 
să se transforme într-un adevărat cuptor. Era una din zilele 
acelea când oamenii preferă să-şi termine treburile 
devreme, ca să-şi poată petrece după-amiaza cât mai liniştit 
cu putinţă, dar strada principală din Shoyo i se păru straniu 


de calmă lui Nick pentru o asemenea dimineaţă, ce semăna 
mai degrabă cu o duminică decât cu o zi obişnuită de lucru. 

Majoritatea locurilor de parcare din faţa magazinelor 
erau goale. Traficul consta doar din cele câteva maşini şi 
camioane ale fermierilor, care mergeau în sus şi-n jos pe 
stradă. Magazinul de fierărie părea să fie deschis, dar 
jaluzelele de la Mercantile Bank erau încă trase, deşi 
trecuse de ora 9. 

Nick o luă spre dreapta, către popasul pentru şoferi, care 
se afla la distanţă de cinci străzi. Ajunse la colţul celei de a 
treia, când văzu maşina doctorului Soames venind încet pe 
stradă şi descriind o traiectorie vag ezitantă, ca şi cum 
şoferul ar fi fost la capătul puterilor. Nick îi făcu semne 
energice, nefiind sigur că Soames va opri, dar medicul trase 
la marginea trotuarului, ocupând neglijent patru dintre 
locurile de parcare. Nu cobori din maşină, preferând să 
rămână în continuare la volan. Înfăţişarea lui îl şocă pur şi 
simplu pe Nick. Soames părea să fi îmbătrânit cu douăzeci 
de ani, de când îl văzuse ultima oară, discutând glumeţ cu 
şeriful. Pe de o parte era vorba de extenuare, dar oboseala 
nu putea fi singura explicaţie - chiar şi Nick îşi dădea 
seama de asta. Ca şi cum ar fi venit în întâmpinarea 
gândului său, doctorul scoase o batistă boţită din buzunarul 
de la piept, ca un bătrân prestidigitator executând o 
scamatorie răsuflată, care nu-i mai trezeşte prea mult 
interes, şi strănută de mai multe ori. După ce termină, îşi 
rezemă capul de tetiera scaunului, cu gura pe jumătate 
deschisă, ca să poată respira mai bine. Pielea îi era lucioasă 
şi galbenă, ca de cadavru. 

Soames îşi ridică încet pleoapele şi zise: 

— Şeriful Baker e mort. Dacă de asta m-ai oprit din drum, 
poţi s-o laşi baltă. A murit puţin după ora 2 dimineaţa. Acum 
a căzut şi Janey la pat. 

Nick îşi holbă privirile. Şeriful Baker a murit? Dar 
propria lui soţie zicea ieri seară că se simte mai bine. lar 
ea... ea era sănătoasă. Nu, pur şi simplu aşa ceva nu există. 


— Chiar a murit, repetă Soames, ca şi cum i-ar fi ghicit 
gândul. Şi nu este singurul. În ultimele douăsprezece ore, 
am semnat douăsprezece certificate de deces. Şi mai ştiu 
încă douăzeci de inşi care vor muri până-n prânz, dacă 
Dumnezeu nu se milostiveşte de ei. Nu cred că este vorba 
aici de lucrarea lui Dumnezeu. Prin urmare, mă îndoiesc că 
EI se va amesteca în mersul lucrurilor. 

Nick îşi scoase carnetul din buzunar şi scrise: „Ce se 
întâmplă cu ei?” 

— Nu ştiu, spuse Soames, strângând încet foaia de hârtie 
şi aruncând apoi ghemotocul în rigolă. Însă, din câte se 
pare, toată lumea din oraş se îmbolnăveşte, iar eu sunt 
acum mai înspăimântat ca niciodată, în toată viaţa mea. Şi 
eu m-am îmbolnăvit, deşi cel mai rău sufăr de extenuare, în 
momentul de faţă. Nu mai sunt tânăr. Nu pot să mai alerg 
atâtea ore în şir fără să o simt şi fără să plătesc, ştii? În 
vocea lui se făcea simțită acea nervozitate provocată de 
frică, pe care Nick nu o putea percepe, din fericire. lar 
autocompătimirea nu ajută în asemenea cazuri. 

Nick, care nu înţelesese că Soames suferea cu adevărat 
un acces de acest fel, îl măsură cu uimire. 

Soames cobori din maşină, sprijinindu-se câteva secunde 
de braţul lui Nick. Îl strângea cu o mână slăbită şi agitată, 
de bătrân. 

— Hai să ne aşezăm pe banca aceea, Nick. Îmi face bine 
să stau de vorbă cu tine. Presupun că ţi s-a mai spus acest 
lucru. 

Nick făcu semn în direcţia opusă, spre închisoare. 

— Oricum n-au unde să plece de-acolo, îi răspunse 
Soames, iar dacă s-au molipsit şi ei, în momentul de faţă se 
află pe ultimele locuri ale listei mele. 

Se aşezară pe o bancă vopsită în verde-crud, având pe 
spătar reclama unei companii locale de asigurări. Soames 
îşi întoarse cu recunoştinţă obrajii spre căldura 
binefăcătoare a soarelui. 


— Frisoane şi febră, zise el. Începând de ieri seara, cam 
de pe la ora 10. De-abia am scăpat de un acces de tremur. 
Slavă Cerului că n-am avut şi diaree. 

„Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat”, îl sfătui 
Nick. 

— Aşa s-ar cuveni. Şi aşa voi face. Dar mai întâi aş vrea să 
mă odihnesc câteva minute... 

Pleoapele i se închiseră, iar Nick crezu că a adormit. Se 
întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se ducă la bufetul 
pentru şoferi, ca să le ia ceva de mâncare lui Billy şi Mike. 

După o vreme, doctorul Soames vorbi iarăşi. Însă fără să 
deschidă ochii. Nick îi urmărea buzele. 

— Simptomele sunt comune, fără excepţie, zise el. 
Începând să le enumere, până când toate cele zece degete 
ale lui se întinseră într-un evantai. Frisoane. Febră. 
Slăbiciune şi debilitate generalizată. Lipsă de poftă de 
mâncare. Dureri la urinare. Inflamare a glandelor, de la 
umflări minore până la forme acute. Inflamări ale 
ganglionilor de la subsuori şi vintre. Insuficienţă şi blocaj 
respiratoriu. 

Se uită la Nick. 

— "Toate acestea sunt simptome ale răcelii obişnuite, ale 
gripei sau pneumoniei. Ştim cum să le tratăm, Nick. Cu 
excepţia cazurilor când pacientul este foarte tânăr sau 
foarte bătrân, ori poate slăbit de o altă maladie, 
antibioticele îşi fac datoria. Nu însă şi în cazul bolii de care- 
ţi vorbesc. Ea doboară pacientul, repede sau încet. Nu pare 
să existe nicio diferenţă. Nimic nu-l ajută. Afecţiunea atacă, 
se retrage, apoi creşte iarăşi; starea de slăbiciune se 
instalează tot mai pregnant; umflăturile cresc şi ele; în cele 
din urmă survine moartea... Cineva a făcut o greşeală. lar 
acum încearcă s-o acopere. 

Nick îl măsură cu îndoială, întrebându-se dacă înţelesese 
corect cuvintele pronunţate de doctor, dacă nu cumva 
Soames delira. 


— Sună oarecum paranoic, nu? îl întrebă Soames, 
privindu-l cu umor obosit. Altădată eram speriat de 
paranoia tinerei generaţii, ştii asta? Tinerii îşi exprimau 
mereu teama că telefoanele le sunt ascultate... că sunt 
urmăriţi... verificaţi prin computer... iar acum descopăr că 
ei aveau dreptate, şi nu eu. Viaţa este un lucru minunat, 
Nick, dar sunt nevoit să constat că bătrâneţea pretinde un 
tribut exagerat asupra celor mai dragi prejudecăţi pe care 
le nutreşte un om. 

„Ce vrei să spui cu asta?” 

— Nu mai funcţionează niciun telefon din Shoyo, îi 
explică Soames. 

Nick nu avea habar dacă acesta era răspunsul la 
întrebarea pe care o pusese (Soames nu aruncase decât o 
privire, în aparenţă extrem de superficială, ultimei lui note) 
sau dacă mintea doctorului nu o pornise cumva într-o cu 
totul altă direcţie - febra putea oricând să-i joace feste, 
credea el. 

Medicul observă figura mirată a lui Nick şi-şi închipui că 
surdomutul nu-i dă crezare. 

— E purul adevăr. Dacă încerci să formezi vreun număr 
din afara oraşului, auzi un anunţ din acelea înregistrate. Pe 
urmă, cele două ieşiri şi intrări dinspre autostradă sunt 
închise cu bariere pe care scrie DRUM ÎN REPARAŢIE. Dar 
nu se vede nicăieri nicio reparaţie. Doar barierele. M-am 
dus până acolo. Cred c-ar fi posibil să fie date la o parte, dar 
traficul de la intersecţia de pe autostradă pare să fie 
deosebit de subţire în această dimineaţă. Practic n-am 
văzut decât autovehicule militare. Camioane şi jeepuri. 

„Şi celelalte drumuri?” scrise Nick. 

— Pe US 63 se schimbă un podeţ tubular în partea de est 
a localităţii, spuse Soames. lar în partea de vest s-a 
petrecut un accident destul de grav, se pare. Două maşini 
stau de-a curmezişul drumului, blocându-l total. Accesul 
este interzis, în schimb nu se vede nici urmă de poliţie sau 
echipe de intervenţie. 


Făcu o pauză, îşi scoase batista şi-şi suflă nasul. 

— Oamenii care lucrează la podeţ se mişcă foarte încet, 
din câte susţine Joe Rackman, care locuieşte în partea 
aceea. Am trecut pe la familia Rackman cam acum două 
ore, ca să-l consult pe băieţelul lor, care este foarte bolnav. 
Joe mi-a zis că, după părerea lui, oamenii de la podeţ sunt 
soldaţi, de fapt, chiar dacă sunt echipați în salopete de-ale 
echipelor administraţiei statului şi au venit într-un camion 
de-al lor. 

„De unde ştie?” întrebă Nick. 

Soames se ridică în picioare şi-i spuse: 

— Muncitorii nu prea obişnuiesc să se salute între ei. 

Nick se ridică şi el. 

„Drumuri secundare?” mâzgăli el în grabă. 

— Probabil există. Dar eu sunt medic, nu erou. Joe a mai 
zis că a văzut şi arme în cabina camionului. Carabine 
modelul armatei. Dacă încerci să pleci din Shoyo pe 
drumurile lăturalnice şi eşti observat, cine ştie ce se mai 
întâmplă? Şi oare ce poţi descoperi dincolo de Shoyo? 
Repet: cineva a făcut o greşeală. lar acum încearcă s-o 
acopere. Nebunie. Nebunie. E limpede că o asemenea ştire 
iese la iveală, şi încă destul de repede. Dar câţi vor muri, 
între timp? 

Înspăimântat, Nick nu-şi mai ridică privirile spre doctorul 
Soames decât atunci când acesta se întoarse la maşină şi se 
urcă încet. 

— Dar tu, Nick? spuse Soames, cercetându-l prin 
fereastră. Cum te simţi? Vreo răceală? Strănuţi? Tluşeşti? 

Nick clătină din cap de fiecare dată. 

— Vei încerca să pleci din oraş? Cred c-ai reuşi, dacă 
traversezi peste câmpuri. 

Nick făcu semn că nu şi scrise: „Oamenii aceia sunt 
închişi. Nu pot să-i părăsesc aşa. Vincent Hogan este bolnav, 
dar ceilalţi doi par în formă. Le duc micul dejun, apoi o voi 
vizita pe doamna Baker.” 


— Eşti un băiat atent, îi spuse Soames. Ăsta-i lucru mai 
rar. lar un băiat care să aibă simţul responsabilităţii într-o 
asemenea perioadă de degradare, asta-i şi mai rar. Ea va 
aprecia foarte mult gestul tău, Nick, sunt sigur. Domnul 
Braceman, pastorul metodist, a promis şi el că va trece pe 
acolo. Dar mi-e teamă că va fi silit să facă o mulţime de 
vizite, până la sfârşitul zilei. Trebuie să fii atent cu cei trei 
arestaţi, da? 

Nick înclină din cap cu toată seriozitatea. 

— Bine, am să-ncerc să vin până la tine în această după- 
amiază. 

Puse maşina în viteză şi porni, arătând extrem de obosit 
şi împuţinat, cu ochii roşii. Neliniştit, Nick îl urmări cu 
privirea, apoi porni din nou spre bufet. Era deschis, însă 
unul dintre cei doi bucătari lipsea, iar trei dintre cele patru 
chelneriţe ale schimbului de la 7 la 3 nu apăruseră. Nick 
trebui să aştepte destul până să primească cele comandate. 
Când ajunse înapoi, la închisoare, Billy şi cu Mike erau 
teribil de şocaţi. Vince Hogan delira, iar pe la ora 6 după- 
amiază încetă din viaţă. 


CAPITOLUL 19 


Trecuse atât de multă vreme de când Larry nu mai fusese 
în Times Square, încât se aştepta să găsească locul 
schimbat, nu ştia nici el cum, ca printr-o intervenţie magică. 
Toate lucrurile pe care urma să le vadă acolo aveau să i se 
pară mai mici şi totuşi mai bune, iar el n-avea să se simtă 
intimidat de vitalitatea grosolană, puturoasă şi uneori 
periculoasă a pieţei, aşa cum i se întâmpla când era copil şi 
se strecura până aici, singur sau împreună cu Buddy Marx, 
ca să vadă reprezentațiile cu câte două filme, care costau 
99 de cenți, sau ca să caşte gura la nimicurile strălucitoare 
din vitrinele magazinelor, ale sălilor de jocuri şi de biliard. 

Dar locul arăta absolut la fel - chiar mai mult decât s-ar fi 
cuvenit, având în vedere că anumite lucruri se schimbaseră 
totuşi cu adevărat. Când urcai scările dinspre metrou, 
chioşcul de ziare care îţi ieşea în cale, la colţ, dispăruse. 
Cam la jumătate de bloc mai încolo, unde existase o sală de 
jocuri mecanice scăldată în lumini orbitoare şi zgomot de 
clopoței, întotdeauna plină de tineri cu feţele dure, cu ţigări 
atârnându-le în colţul gurii, concentrați asupra jocurilor de 
Gottlieb Desert Isle sau Space Race, acolo unde pe vremuri 
existaseră toate acestea, acum descoperi un magazin sexy 
Orange Julius, în faţa căruia se priponise o ceată de tineri 
de culoare, ale căror trupuri se legănau uşor de la brâu în 
jos, ca şi cum s-ar fi auzit ritmul unei melodii fără sfârşit, 
percepută exclusiv de urechile negre. În împrejurimi mai 
existau saloane de masaj şi cinematografe care dădeau 
filme pentru adulţi. 

Cu toate acestea, Times Square rămăsese aproape 
neschimbată, iar acest fapt îl întristă. Într-un fel, unica 
deosebire adevărată nu făcea decât să-i strice şi mai mult 
cheful: se simţea acum ca un turist în acest loc. Dar poate 
că şi newyorkezii de baştină se simțeau ca nişte turişti în 
Times Square, reduşi la dimensiunile unor pitici şi simțind 


nevoia să se învârtă fără rost şi să-şi ridice privirile ca să 
citească reclamele electronice. Nu avea de unde şti cu 
exactitate; uitase ce însemna să fii o părticică a New 
Yorkului. Şi nici nu-i dădea ghes inima să înveţe din nou. 

Maică-sa nu se dusese la slujbă în dimineaţa respectivă. 
Se lupta cu o răceală, de câteva zile încoace, iar în această 
dimineaţă se trezise în zori şi constatase că avea 
temperatură. Din patul îngust, cuminte, din vechea lui 
cameră o auzi trântind tot felul de lucruri prin bucătărie, 
strănutând şi pronunţând „Drace!” în surdină, pregătind 
micul dejun. Sunetul făcut de pornirea televizorului, apoi 
ştirile din programul „Iloday”. O încercare de lovitură de 
stat în India. Explozie la o centrală electrică din Wyoming. 
Curtea Supremă urmează să ia o decizie istorică în legătură 
cu drepturile homosexualilor. 

Când Larry îşi făcu apariţia în bucătărie, încheindu-se la 
cămaşă, ştirile se terminaseră şi Gene Shalit intervieva un 
tip chel. Tipul chel prezenta o serie de animale mici, lucrate 
din sticlă. Suflatul sticlei, mărturisea el, era pasiunea lui de 
patruzeci de ani, iar cartea în care vorbea despre asta 
urma să apară curând la Editura Random House. Apoi 
strănută. „Scuzaţi-l”, se repezi Gene Shalit, chicotind. 

— Preferi ochiuri sau omletă? îl întrebă Alice Underwood, 
care era îmbrăcată în halat de baie. 

— Omletă, răspunse Larry, ştiind prea bine că n-avea 
niciun rost să protesteze împotriva ouălor. 

După maică-sa, nu se putea concepe mic dejun fără ouă 
(cărora le zicea „icre casabile”, când era în toane bune). 
Conţin proteine şi tot felul de substanţe nutritive. Părerea 
ei despre nutriţie era vagă, dar atotcuprinzătoare. Avea în 
minte o listă de alimente hrănitoare, şi o alta pe care erau 
trecute cele vrednice de dispreţ - precum Jujube, 
murăturile, Slim Jim, lama de bubble gum roz pe care-o 
primeai odată cu biletele la baseball şi, vai, Doamne, atâtea 
altele. 


Se aşeză şi o urmări spărgând ouăle, aruncându-le în 
aceeaşi bătrână tigaie neagră, bătându-le cu acelaşi tel din 
sârmă cu care le bătuse şi-n ziua când mersese el în clasa 
întâi, la Şcoala 162. 

Îşi extrase batista din buzunarul halatului, tuşi, strănută 
şi mormăi în ea „Drace!”, înainte de a o pune la loc. 

— Ţi-ai luat zi liberă, mamă? 

— Am anunţat că sunt bolnavă. Răceala asta mă pune la 
pământ. Nu-mi face nicio plăcere să anunţ că sunt bolnavă 
într-o vineri, foarte multă lume face figura asta, dar trebuie 
neapărat să stau la pat. Am temperatură. Mi s-au umflat şi 
ganglionii. 

— Ai chemat doctorul? 

— Pe vremea când eram eu o fată fermecătoare, medicii 
veneau acasă, spuse ea. În schimb acum, dacă te 
îmbolnăveşti, trebuie să te prezinţi la camera de gardă a 
spitalului. Fie procedezi aşa, fie-ţi pierzi o zi întreagă 
aşteptând să te consulte cine ştie ce şarlatan dintr-unul din 
cabinetele alea unde s-ar zice că beneficiezi - ha-ha - de 
îngrijire medicală în regim de urgenţă. Acolo te duci numai 
când ai de gând să tragi foloase de pe urma lui Medicare, 
asta-i părerea mea. Locurile astea sunt chiar mai rele decât 
centrele de unde se ridică ajutorul social cu o săptămână 
înainte de Crăciun. Pur şi simplu am să stau în casă şi-am să 
înghit aspirină; până mâine dimineaţă la vremea asta îmi 
trece. 

Rămase pe lângă casă toată dimineaţa, încercând să-i fie 
de folos. Îi aduse televizorul la pat, muncindu-se din greu, 
cu venele de la braţe ieşite în evidenţă, din cauza efortului 
(„Ai să te alegi cu o hernie numai pentru ca să văd eu Let's 
Make a Deal”, spusese ea, smiorcăindu-se), îi aduse suc de 
fructe şi o sticlă veche de NyQuil, ca să-i mai alunge proasta 
dispoziţie, apoi fugi până la magazin şi-i cumpără două 
romane ieftine. 

După care nu le mai rămase mare lucru de făcut, decât 
să-şi calce unul altuia pe nervi. Ea făcu observaţia că 


televizorul se vedea mai prost din cauză că fusese mutat în 
dormitor, iar el nu se abţinu şi-i replică acid că decât să nu 
vezi deloc, mai bine vezi ceva, cum o fi. În cele din urmă, el 
îi spuse că iese la o mică plimbare prin oraş. 

— Mi se pare o idee foarte bună, îi zisese ea, vizibil 
uşurată. Eu am să trag un pui de somn. Eşti un băiat bun, 
Larry. 

Coborâse scările înguste (liftul nu fusese încă reparat) şi 
ieşise în stradă, stăpânit de un sentiment de bucurie 
amestecată cu vinovăţie. Avea o zi întreagă înaintea lui şi-i 
mai rămăseseră şi nişte bani în buzunar. 

Dar acum, ajuns în Times Square, îi pierise tot cheful. 
Mergea fără ţintă, iar portmoneul avusese de mult grijă să-l 
mute într-un buzunar din faţă. Se opri înaintea unui 
magazin în care se vindeau discuri cu preţ redus, țintuit pe 
loc de sunetul propriei lui voci, venind din difuzoarele 
obosite, aşezate la înălţime. Acum veneau versurile 
refrenului. 


N-am venit ca să-ţi pretind să mă primeşti peste noapte 
Sau ca să înțeleg dacă ţi s-a arătat lumina 

N-am venit ca să fac scandal sau să mă cert 

N-aş dori decât să-mi spui, de crezi că poţi 

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău? 

Il înţelegi, dragă... 

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău? 


Ăsta sunt eu, gândi el, privind absent discurile, dar astăzi 
cântecul îl deprima. Ba mai rău, îi făcea dor de casă. Nu 
mai voia să se ştie aici, sub cerul acesta cenuşiu, ca o cadă 
de baie, să inspire gazele de eşapament ale New Yorkului, 
pipăindu-se mereu în treacăt la portofel, asigurându-se că 
se mai află încă la locul lui. New York, numele tău este 
paranoia. Deodată, tânjea să se afle într-un studio de 
înregistrări de pe Coasta de Vest, lucrând la un nou album. 


Larry grăbi paşii şi coti, intrând într-una dintre sălile cu 
jocuri. Clopoţeii şi soneriile îi zdrăngăneau în urechi; iată şi 
bubuitul amplificat şi teribil al jocului numit Deathrace 
2000, însoţit de ţipetele neomeneşti, electronice, ale 
pietonilor muribunzi. Minunat joc, se gândi Larry, curând îi 
va lua locul Dachau 2000. Toţi or să se dea în vânt după el. 
Se duse la casierie şi schimbă zece dolari în monede de câte 
douăzeci şi cinci de cenți. Lângă restaurantul Beef n Brew 
de pe cealaltă parte a drumului era o cabină telefonică; 
formă din memorie numărul de la Jane's Place. Jane's era 
un club de pocher pe unde bântuia uneori şi Wayne Stukey. 

Larry introduse monede de douăzeci şi cinci de cenți în 
telefon până ce simţi că-l doare mâna, iar telefonul începu 
să sune, la distanţă de aproape cinci mii de kilometri. 

Se auzi o voce feminină. 

— Jane's. E deschis la noi. 

— Cât de deschis? se interesă el cu voce profundă şi sexy. 

— Ia ascultă, deşteptule, aici nu este... hei, tu eşti, Larry? 

— Mda, eu sunt. Bună, Ariene. 

— Unde eşti? Nu te-a mai văzut nimeni de-o vreme, Larry. 

— Păi, sunt pe Coasta de Est, îi mărturisi el precaut. Mi-a 
şoptit careva că lipitorile erau pe urmele mele şi c-aş face 
bine să ies din lac până ce se potolesc. 

— Nu cumva e vorba de-o petrecere din alea grozave? 

— Mda. 

— Păi să ştii c-am auzit şi eu de poantă. Ai cheltuit ca un 
bezmetic. 

— Ascultă, Ariene, Wayne se află prin preajmă? 

— Adică Wayne Stukey, vrei să spui? 

— Că doar nu John Wayne... care a dat în primire. 

— Adică pretinzi că nu ştii nimic? 

— Ce să ştiu? Eu sunt pe coasta cealaltă. Hei, i s-a 
întâmplat ceva, cumva? 

— E-n spital, bolnav de gripa asta care bântuie. Captain 
Trips, aşa-i zice pe aici. Nu c-ar fi de râs. Se spune că au 
murit o grămadă de oameni din cauza asta. Oamenii s-au 


speriat şi stau pe la casele lor. Avem şase mese libere, deşi, 
după cum ştii, la Jane's nu sunt niciodată mese libere. 

— Cum se simte? 

— Cine ştie? Spitalul este izolat şi foarte bine păzit şi 
nimeni nu poate primi vizite. E cam dubios, Larry. lar prin 
împrejurimi mişună o mulţime de soldaţi. 

— În permisie? 

— Soldaţii în permisie nu poartă arme şi nici nu se plimbă 
în camioane militare de transport. Foarte mulţi oameni s-au 
speriat rău de tot. Mai bine că nu eşti pe aici. 

— La ştiri n-au zis nimic. 

— Aici n-au apărut decât vreo câteva scurte notițe prin 
ziare, despre un val de gripă, nimic mai mult. Dar unii zic că 
armata nu s-a ocupat cum se cuvine de un borcănel dintr- 
acelea pline de cine ştie ce molimă. Nu ţi se pare infernal? 

— Astea sunt prostii, ca să sperie lumea. 

— Acolo unde te afli tu nu există? 

— Nu, spuse el. 

Apoi îi veni în minte răceala de care suferea maică-sa. 
Oare nu cumva auzise în metrou o mulţime de oameni 
strănutând şi tuşind? Îşi aminti acum că-i trecuse prin 
minte că se află într-un salon de TBC. Dar strănuturile şi 
nasurile înfundate erau lucruri obişnuite în orice oraş. 
Germenii răcelii sunt daţi naibii, îşi zise. Le place să se 
adune acolo unde e mai multă bogăţie. 

— Lipseşte până şi Janey însăşi, îi zise Ariene. Ne-a 
transmis că are febră şi ganglionii umflaţi. lar eu îmi 
închipuiam că putoarea aia bătrână e aşa de tare, încât n-o 
să se lipească nicio boală de ea. 

— Cele trei minute s-au terminat, interveni vocea 
centralistei. 

— Păi, am să mă întorc cam peste o săptămână, Ariene, 
zise Larry. Ne vedem atunci. 

— Foarte bine. De când mă ştiu, visez să fiu prietena unui 
cântăreţ faimos. 


— Ariene? Nu cumva, întâmplător, îl cunoşti pe un 
individ, Dewey Doză? 

— O! exclamă ea mirată. Stai puţin! Larry! 

— Ce este? 

— Slavă Domnului că n-ai închis! De fapt, m-am întâlnit 
cu Wayne, cam două zile înainte de a intra în spital. Uitasem 
cu desăvârşire! Piii! 

— Ei, despre ce-i vorba? 

— Un plic. Mi-a zis că este pentru tine, dar m-a pus să-l 
păstrez în sertarul în care-mi ţin eu banii o săptămână sau 
două, sau să ţi-l dau când te văd. Şi a adăugat ceva de genul 
„E. al naibii de norocos că asta ajunge în mâinile lui, şi nu la 
Dewey Doză.” 

— Ce-i înăuntru? 

Îşi trecu receptorul dintr-o mână în cealaltă. 

— O secundă. Să mă uit. Urmară câteva clipe de tăcere, 
apoi zgomotul de hârtie ruptă şi vocea Arlenei. E un extras 
de cont bancar. De la First Commercial Bank of California. 
Economiile tale se ridică la... oho! Peste treisprezece mii de 
dolari. Când ai să mă scoţi undeva, dacă-ţi trece cumva prin 
minte să-mi propui să plătim nemţeşte, îţi arăt eu ţie! 

— Nu se pune problema, îi răspunse el zâmbind. Îţi 
mulţumesc, Arlene. Te rog să ai grijă de plic. 

— Ba bine că nu, să ştii că-l arunc la canal. Prostule. 

— E minunat când te ştii iubit. 

De la celălalt capăt se auzi un oftat. 

— Mă copleşeşti, Larry. Am să pun foaia într-un plic pe 
care scriu numele noastre, ale amândurora. Ca să nu mă 
poţi evita, când apari pe aici. 

— Nu sunt eu omul să facă aşa ceva, dragă. 

Încheiară convorbirea, după care se auzi imediat vocea 
telefonistei, care-i pretindea încă trei dolari. Larry 
introduse fără proteste suma pretinsă în fanta aparatului, 
simțind că zâmbetul fericit şi prostesc nu i se ştersese încă 
de pe buze. 


Culese o monedă de un sfert dintre cele răspândite încă 
pe poliţa cabinei telefonice şi o vâri în aparat. Peste câteva 
clipe ascultă în receptor sunetul telefonului mamei lui. 
Primul impuls al omului e să împartă o ştire bună cu 
altcineva, cel de-al doilea să-i scoată ochii cu asta. El 
gândea - ba nu, credea - că era vorba doar de cel dintâi 
impuls. Dorea să-i împărtăşească şi ei vestea că scăpaseră 
de griji, că avea din nou destui bani. 

Încet-încet, zâmbetul i se veşteji pe buze. Telefonul 
continua să sune la nesfârşit. Poate că se hotărâse să se 
ducă la serviciu, în cele din urmă. Îşi aminti obrajii ei 
congestionaţi, cuprinşi de febră, de tuse şi de strănuturi, şi 
cum mormăia mereu nervos „Drace!” în batistă. Nu, nu 
credea că plecase de acasă. De fapt, nu credea c-ar fi în 
stare să se ducă la lucru. 

Puse receptorul în furcă şi-şi recuperă absent moneda de 
un sfert, căzută cu un clinchet în partea de jos a aparatului. 
leşi din cabină, jucându-se cu mărunţişul rămas. Văzu un 
taxi şi-i făcu semn să oprească; odată intraţi în trafic, 
constată că începuse să plouă. 


Uşa era încuiată şi, după ce bătu în două sau trei rânduri, 
fu convins că apartamentul rămăsese pustiu. Bătuse 
suficient de tare ca să facă pe cineva de la etajul de 
deasupra să-i răspundă cu un alt răpăit - ca o fantomă 
scoasă din fire. Dar trebuia să intre şi să se convingă la faţa 
locului, iar o cheie nu avea la el. Ilocmai se pregătea să 
coboare treptele, până la apartamentul domnului Freeman, 
când auzi geamătul acela stins, de dincolo de uşă. 

Pe uşa mamei lui fuseseră montate trei sisteme diferite 
de încuietori, dar ea n-o folosea niciodată decât pe una 
dintre ele, în ciuda faptului că era obsedată de portoricani. 
Larry lovi uşa cu umărul, mişcând-o în balamale. Se opinti 
încă o dată şi încuietoarea cedă. Uşa se deschise, trântindu- 
se de perete. 

— Mamă? 


Încă un geamăt. 

Apartamentul era cufundat în întuneric; lumina zilei 
dispăruse pe neaşteptate, iar de afară venea sunetul gros al 
tunetelor, suprapus peste răpăitul ploii. Fereastra salonului 
era pe jumătate deschisă, iar perdelele albe se umflau până 
deasupra mesei, pentru a fi apoi trase de curent şi scoase în 
vântul de afară. Acolo unde ploaia pătrunsese pe fereastră, 
se vedea un petic strălucitor de umezeală. 

— Unde eşti, mamă? 

Un geamăt mai puternic. Porni spre bucătărie, însoţit de 
ecourile altui tunet. Aproape se împiedică de ea. Femeia 
zăcea pe podea, chiar în pragul dormitorului ei. 

— Mamă! Dumnezeule, mamă! 

Ea încercă, la auzul vocii lui, să se răsucească, dar nu 
reuşi să-şi mişte decât capul, pivotând pe bărbie şi 
rezemându-se, în cele din urmă, pe obrazul stâng. 
Respirația femeii era extrem de greoaie, din cauza sputei. 
Dar lucrul cel mai impresionant, pe care el nu avea să-l uite 
vreodată, era felul în care ochiul ei se răsucea astfel încât 
să-l poată vedea, ca ochiul unui animal înaintea sacrificării. 
Obrazul îi strălucea din pricina febrei. 

— Larry? 

— Te duc eu la pat, mamă. 

Se aplecă, se încordă pentru a-şi stăpâni tremurul 
genunchilor şi o luă în braţe. Halatul i se desfăcu, scoțând la 
iveală o cămaşă de noapte decolorată de la spălat şi 
picioarele albe ca burta de peşte, străbătute de varice 
umflate. Căldura pe care o emana depăşea orice imaginaţie. 
Lucrul acesta îl scoase din minţi. Nimeni nu era în stare să 
scape cu viaţă după o asemenea temperatură. Creierii i se 
prăjiseră probabil în cap. 

Ca şi cum ar fi vrut să demonstreze adevărul concluziei 
lui, ea se răsti pe neaşteptate: 

— Du-te şi adu-l pe taică-tu, Larry. E la bar. 

— Stai liniştită, îi răspunse el consternat. Stai liniştită şi 
culcă-te, mamă. 


— E la bar, cu fotografa aia! grăi femeia strident în 
întunericul palpabil al după-amiezii, în timp ce de afară se 
auzi bubuitura asurzitoare a unui tunet. 

Larry avea sentimentul că pe trupul său se scurge încet o 
substanţă vâscoasă şi lipicioasă. Dinspre fereastra pe 
jumătate deschisă din salon veni o pală de vânt răcoros, 
răspândindu-se prin întregul apartament. Alice începu să 
tremure, iar pe braţe pielea i se făcu de găină. Îi clănţăneau 
dinţii. În semiîntunericul dormitorului, faţa-i strălucea ca o 
lună plină. Larry împinse păturile în jos, îi întinse picioarele, 
apoi îi trase cuverturile până la bărbie. Dar ea continua să 
dârdâie necontrolat, făcând ca pătura de deasupra să 
tremure şi ea. Obrajii în schimb îi rămăseseră uscați, fără 
urmă de transpiraţie. 

— Te duci şi-i spui să iasă imediat de acolo! strigă femeia, 
apoi căzu în muţenie; nu se mai auzea decât zgomotul greu, 
bronbhial, al respirației ei. 

Larry se întoarse în salon, se apropie de telefon, apoi făcu 
un mic ocol. Închise fereastra, pe urmă reveni lângă aparat. 

Cărţile se aflau pe un raft de sub măsuţa telefonului. 
Căută numărul de la Mercy Hospital şi-l formă, în timp ce 
afară tuna iarăşi. Lumina violentă a unui fulger transformă 
fereastra pe care tocmai o închisese într-o radiografie alb- 
albăstruie. Din dormitor se auzi ţipătul sugrumat al maică- 
sii, care-i îngheţă sângele în vene. 

La celălalt capăt, telefonul sună doar o dată, urmă un 
bâzâit şi un declic. Vocea senină a aparatului îi comunică: 

—  Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General 
Hospital. În momentul de faţă, toate liniile noastre sunt 
ocupate. Dacă doriţi să rămâneţi pe fir, vom răspunde 
apelului dumneavoastră cât mai repede cu putinţă. Vă 
mulţumim. Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General 
Hospital. În momentul de faţă, toate... 


— l-am trimis pe amețiţii âia la parter! ţipă maică-sa, 
vocea ei fiind însoţită de ecourile tunetului. Portoricanii 


ăştia habar n-au de nimic! 

— „răspunde apelului dumneavoastră cât mai... 

Trânti receptorul în furcă şi rămase țintuit, cuprins de 
valuri de transpiraţie. Ce fel de spital mai era şi ăsta, de la 
care te alegeai cu un nenorocit de mesaj înregistrat tocmai 
când îţi murea mama? Ce naiba se petrece acolo? 

Larry se hotărî să coboare şi să-l roage pe domnul 
Freeman să stea cu maică-sa, în timp ce el se duce la spital. 
Sau să cheme o salvare particulară? Doamne Dumnezeule, 
cum se face că niciodată nu ştii cum să procedezi mai bine, 
când eşti în asemenea situaţii? De ce oare nu te-nvaţă la 
şcoală lucrurile astea? 

Din dormitor se auzea respiraţia greoaie a maică-sii. 

— Mă întorc, murmură el şi se duse la uşă. 

Era speriat, înspăimântat de-a dreptul, din cauza ei, dar 
de undeva, din adâncuri, o altă voce îi spunea lucruri cam 
de acest fel: De ce vin lucruri din astea întotdeauna pe 
capul meu? Şi: De ce-a trebuit să se întâmple după ce 
primisem vestea cea bună? Apoi veneau lucrurile cele mai 
abjecte: Oare cât de rău vor fi afectate planurile mele din 
cauza asta? Câte lucruri voi fi silit să schimb în jurul meu 
din cauza asta? 

Ura vocea aceea şi şi-ar fi dorit să piară cât mai repede 
şi-n chinuri, dar ea continua să-i şoptească tot felul de 
lucruri. 

Cobori treptele până la apartamentul domnului Freeman 
în fugă, în timp ce tunetele se rostogoleau printre norii 
negri. Ajuns la palierul de la parter, uşa se deschise violent, 
iar în holul blocului pătrunse un şuvoi de ploaie. 


CAPITOLUL 20 


Harborside era cel mai vechi hotel din Ogunquit. 
Priveliştea nu mai era atât de frumoasă de când se 
construise noul club de yachting de cealaltă parte, dar într- 
o după-amiază ca asta, când cerul fusese răscolit de un şir 
de furtuni, perspectiva era destul de limpede. 

Frannie stătea la fereastră de aproape trei ore, 
încercând să-i scrie lui Grace Duggan, o colegă de liceu 
care se înscrisese la Colegiul Smith. Nici vorbă de vreo 
spovedanie; spunându-i că e gravidă şi descriind scena cu 
mama ei, risca să se lase cuprinsă de descurajare. Oricum, 
Grace avea să afle totul curând, de la sursele ei de 
informare din oraş. Nu dorea să-i iasă altceva decât o 
scrisoare obişnuită, de curtoazie. Excursia pe biciclete, la 
Rangely, în mai, cu Jesse, împreună cu Sam Lothrop şi Sally 
Wenscelas. Examenul final la biologie, la care Frannie 
avusese noroc. Noua slujbă a lui Peggy ate (o altă colegă şi 
prietenă din şcoală), în corpul administrativ al Senatului. 
Nunta apropiată a lui Amy Lauder. 

Dar scrisoarea pur şi simplu refuza să se lase scrisă. O 
parte din vină o purtau şi interesantele efecte pirotehnice la 
care asistase toată ziua - cum să te mai ţii de scris când un 
şir de mici furtuni se abăteau, una după alta, deasupra 
apelor? Adevărul adevărat era că nicio noutate dintre cele 
cuprinse în scrisoare nu avea aerul cel mai onest cu putinţă. 
Toate păreau acolo puţin strâmbe, ca un cuţit care ţi se 
răsuceşte în mână şi te răneşte superficial, în loc să curețe 
coaja cartofului, aşa cum te aşteptai. Excursia cu bicicletele 
fusese minunată, dar ea şi Jess nu mai erau în cele mai 
bune relaţii. Avusese noroc la examenul BY-7, într-adevăr, 
dar la cel final de biologie, care conta cu adevărat, nu se 
prea descurcase. Nici ea şi nici Grace nu se dădeau în vânt 
după Peggy Tate, iar cununia lui Amy, în starea actuală a lui 
Fran, putea să pară mai degrabă o glumă proastă şi nu un 


prilej de bucurie. Amy se căsătoreşte, în schimb copilul îl 
nasc eu, haa-haa-ha. 

Simţind că trebuia neapărat să termine scrisoarea, fie şi 
numai pentru a scăpa de obligaţie, scrise: 


Am şi eu propriile mele probleme, şi încă ce mai 
probleme, dur pur şi simplu n-am curajul să le aştern pe 
hârtie. Destul că trebuie să mă gândesc la ele! Aştept să ne 
vedem înainte de Patru, dacă nu cumva te-ai răzgândit, de 
la ultima ta scrisoare. (O singură scrisoare în şase 
săptămâni? Incepuse să mă bată gândul că ţi-a tăiat cineva 
degetele alea cu care baţi la maşină, draga mea!) Am să-ți 
povestesc totul când ne vedem. Sunt sigură că sfatul tău 
îmi va prinde bine. 

Ai încredere în mine şi voi avea şi eu în tine, 

Fran 


Semnă cu obişnuita ei mâzgălitură flamboaiant-comică, 
ocupând astfel jumătate din spaţiul gol rămas pe hârtie. 
Gestul acesta o făcu să se simtă, mai acut ca oricând, o 
impostoare. Împături scrisoarea, o vâri în plic şi scrise 
adresa, apoi o propti de marginea oglinzii. Basta. 

Aşa. Ce mai avea de făcut? 

Se întuneca din nou. Se ridică de la masă şi începu să se 
învârtă nervoasă prin cameră, gândindu-se c-ar trebui să 
iasă înainte de a începe iarăşi să plouă, dar unde să se 
ducă? La film? Singurul care rula în oraş. Îl văzuse. 
Împreună cu Jesse. La Portland, ca să se uite la ţoale? N- 
avea sens. Singurele haine la care se putea uita acum cu 
intenţie serioasă erau cele cu talie specială. Ca să încapă 
două persoane. 

Astăzi primise trei telefoane, cea dintâi convorbire 
aducându-i veşti bune, cea de a doua, indiferente, iar cea 
de a treia, proaste. Ar fi preferat să vină în ordine inversă. 
Afară se înnorase, stropii de ploaie începuseră din nou să 
cadă, întunecând  debarcaderul portului pentru 


ambarcaţiuni. Se hotări să se îmbrace şi să iasă la plimbare 
şi s-o ia naiba de ploaie. Aerul proaspăt al verii şi umezeala 
puteau să-i facă bine. Nu era exclus să se oprească undeva 
şi să bea un pahar de bere. Fericire la sticlă. Sau cel puţin 
echilibru. 

Primul telefon îl primise de la Debbie Smith, din 
Somersworth. Fran era mai mult decât binevenită, îi 
spusese Debbie, cu efuziune. De fapt, chiar era nevoie de 
ea. Una dintre cele trei fete care-şi împărţiseră 
apartamentul se mutase în mai, îşi găsise o slujbă de 
secretară la o firmă de vânzări en gros. Ea şi Rhoda nu se 
puteau descurca prea multă vreme cu chiria, în lipsa unei a 
treia persoane. 

— Să ştii că amândouă venim din familii numeroase, 
adăugase Debbie. Plânsul bebeluşilor nu ne deranjează. 

Fran i-a răspuns că ar fi dispusă să se mute înainte de 1 
iulie, şi de-abia după ce puse receptorul în furcă simţi 
lacrimile calde ce i se scurgeau pe obraji. Lacrimi de 
uşurare. Dacă reuşea să scape de oraşul ăsta, în care 
crescuse, totul avea să fie în regulă, aşa gândea. Departe de 
maică-sa, departe chiar şi de taică-su. Copilul şi faptul că 
era singură urmau să capete, în aceste condiţii, în viaţa ei, 
proporţia corectă, sănătoasă. Fără îndoială, aveau să 
rămână un factor extrem de important, dar nu unic. Auzise 
cândva, într-o fabulă sau într-o poveste, cum un animal, 
gândac sau broască, când era ameninţat de vreo primejdie, 
se tot umfla până ajungea de două ori mai mare. Văzându-l 
astfel, duşmanul se speria şi o lua din loc, cel puţin în teorie. 
Exact aşa se simţea şi ea acum. Ca un gândac sau o 
broască, gata să-şi dubleze proporţiile. Şi asta pentru că 
întreg oraşul, întreg mediul (gestant ar fi fost, poate, un 
cuvânt chiar mai potrivit) îi erau ostile. Era conştientă că 
nimeni nu avea să o oblige să poarte o literă stacojie, dar 
mai ştia că era necesară o ruptură cu Ogunquit, ca să se 
poată pătrunde pe de-a-ntregul de această convingere. 
Când mergea pe stradă, simţea cum oamenii... nu, nu se 


uitau, ci se pregăteau să se uite la ea. Desigur, era vorba de 
locuitorii stabili, nu de vilegiaturiştii veniţi să-şi petreacă 
aici vara. Locuitorii oraşului Ogunquit aveau nevoie în 
permanenţă de un cal de bătaie - vreun beţivan, un 
chiulangiu care preferă să trăiască pe spinarea societăţii, 
Copilul de Familie Bună care a fost prins furând dintr-un 
magazin de la Portland, sau de pe Plaja Veche de lângă 
livadă... sau Fata cu Burta la Gură. 

Cel de al doilea telefon, cel aşa şi aşa, fusese de la Jess 
Rider. Suna din Portland şi încercase acasă la ea, mai întâi. 
Din fericire, îi răspunsese Peter, care îi dăduse numărul de 
telefon al lui Fran de la Harborside, fără alte comentarii. 

Cu toate acestea, Jess îi spusese aproape de la bun 
început: 

— Atmosfera de-acasă nu-i prea grozavă, hm? 

— Mda, oarecum, îi răspunsese ea precaut, refuzând să 
intre în detalii, pentru că astfel s-ar fi văzut părtaşă, alături 
de el, la o conspirație. 

— Din cauza mamei tale? 

— De ce spui asta? 

— Mi se pare că ea face parte din categoria celor gata s-o 
ia razna. I se poate citi în ochi, Frannie. lar mesajul este că, 
dacă-mi împuşti vacile sacre, am să le împuşc şi eu pe ale 
tale. 

Ea nu-i răspunse nimic. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să te jignesc. 

— Nici nu m-ai jignit, îi răspunsese ea. 

Descrierea lui era, de altfel, destul de potrivită - cel puţin 
dacă priveai superficial lucrurile —, dar ea încerca încă să 
treacă de şocul provocat de verbul acela, a jigni. I se părea 
straniu să audă din partea lui un asemenea cuvânt. Poate 
descopăr un postulat cu acest prilej, se gândi ea. Când 
iubitul începe să se întrebe dacă nu te-a jignit, cumva, 
înseamnă că nu mai este iubitul tău. 

— Frannie, oferta mea rămâne în continuare valabilă. 
Dacă spui da, fac rost de două inele şi sunt la tine chiar în 


după-amiaza asta. 

Pe bicicletă, îi trecu fetei prin minte, cât pe ce s-o umfle 
râsul. Chicotitul ei ar fi fost un lucru oribil, inutil, şi acoperi 
receptorul timp de o secundă, ca să fie sigură că nu-i scapă. 
În ultimele şase zile plânsese şi râsese mai mult decât în toţi 
anii din urmă, de când împlinise cincisprezece ani şi 
începuse să iasă la întâlniri. 

— Nu, Jess, îi spusese ea apoi, cu vocea perfect 
controlată. 

— Vorbesc foarte serios! o asigurase el, oarecum 
vehement, ca şi cum ar fi văzut-o luptându-se cu râsul. 

— Ştiu că este aşa. Dar eu nu sunt pregătită să mă mărit. 
Eu mă cunosc foarte bine, Jess. Nu este vorba despre tine. 

— Şi atunci cum rămâne cu copilul? 

— Copilul se va naşte. 

— Şi vei renunţa la el? 

— Încă nu m-am hotărât. 

Jess nu mai zise nimic; câteva momente, fata auzi alte 
voci, venind din alte camere. Aveau propriile lor probleme, 
din câte presupunea Fran. Lumea e o dramă jucată la 
matineu. Suntem îndrăgostiţi de propriile noastre vieţi, prin 
urmare căutăm lumina care să ne călăuzească şi încercăm 
să desluşim ziua de mâine. 

— Mă gândesc la copil, spuse Jess în cele din urmă. 

Fran se îndoia de sinceritatea lui, dar era singurul lucru 
care o putea atinge. Ceea ce se şi întâmplă. 

— Jess... 

— Deci unde ai de gând să te duci? o întrebă el deodată. 
Nu poţi să rămâi la Harborside toată vara. Dacă ai nevoie 
de o gazdă, pot să caut şi eu, la Portland. 

— Am unde să stau. 

— Unde, dacă mi-este îngăduit să întreb? 

— Nu-ţi este îngăduit, îi replică ea, apoi îşi muşcă limba, 
pentru că-i răspunsese atât de nediplomatic. 

— Oh, făcu el, pe un ton ciudat de monoton. După o 
vreme, continuă precaut: Aş putea să te întreb ceva, fără să 


te superi, Frannie? Pentru că aş vrea să ştiu cu adevărat. 
Nu e o întrebare retorică sau ceva de genul ăsta. 

— Poţi să mă întrebi, se arătă ea de acord, cu prudenţă. 

În mintea ei însă, se pregăti să nu se arate supărată, 
ştiind că, atunci când Jess lansa un asemenea preambul, 
urma de obicei o teribilă mostră de „şovinism” masculin, de 
care el era perfect inconştient. 

— Eu n-am chiar niciun drept în toată povestea asta? 
întrebă el. Nu-mi revine şi mie partea mea de răspundere şi 
de decizie? 

La început se supără cu adevărat, însă furia i se risipi. 
Ăsta era Jess, se străduia să-şi protejeze propria imagine 
faţă de el însuşi, aşa cum procedează toţi deştepţii, ca să 
poată dormi bine peste noapte. Îl admirase întotdeauna 
pentru inteligenţa lui, dar într-o situaţie ca asta inteligenţa 
putea să fie o adevărată pacoste. Oamenii din categoria lui 
Jess - ca şi Fran, de altfel - fuseseră învăţaţi, de mici, să fie 
activi şi să se implice. Nu strică, uneori, să suferi o durere 
profundă, fie şi numai ca să descoperi c-ar fi mai bine să te 
trânteşti printre ierburile înalte şi să amâni totul pentru 
altă dată. Efortul lui era plin de bunăvoință, însă rămânea 
un efort şi nimic mai mult. Şi uite că se îndârjea să n-o lase 
în pace. 

— Jesse, pledă ea, niciunul dintre noi nu şi-a dorit copilul. 
Am fost amândoi de acord să iau pilule, ca să nu se întâmple 
nimic. Tu n-ai niciun fel de răspundere. 

— Dar... 

— Nu, Jess, îi spuse ea, pe un ton ferm. 

Băiatul oftă. 

— Vei lua legătura cu mine după ce te instalezi? 

— Cred că da. 

— Te gândeşti să-ţi continui şcoala? 

— Peste o vreme. N-am să merg la cursurile din 
semestrul de toamnă. 

— Dacă ai nevoie de mine, Frannie, ştii unde mă găseşti. 
N-am intenţia să mă ascund. 


— Ştiu, Jesse. 

— Dacă ai nevoie de bani... 

— Da. 

— Să mă cauţi. Nu vreau să te constrâng, dar... voi dori 
să te văd. 

— Bine, Jess. 

— La revedere, Fran. 

— La revedere. 

După ce închise aparatul, avu senzaţia că vorbele de 
rămas-bun căzuseră implacabil, punând capăt unei 
conversații care nu se terminase de fapt. Apoi îşi explică de 
ce. Pentru prima dată, nu-şi spuseseră „te iubesc”. Se 
întristă şi încercă zadarnic să nu pună la inimă incidentul. 

Ultimul telefon îl primise pe la prânz, de la tatăl ei. 
Alaltăieri prânziseră împreună, iar el îi mărturisise că este 
îngrijorat din cauza efectului pe care-l puteau avea asupra 
Carlei întâmplările respective. Cu o seară în urmă, nu 
venise la culcare; îşi petrecuse toată noaptea în salon, 
cufundată în studiul vechilor genealogii. Pe la 11.30 se 
dusese la ea şi-o întrebase când avea de gând să urce. Părul 
i se revărsa peste umeri şi peste corsajul cămăşii de noapte, 
iar Peter era convins că avea un aer cam rătăcit şi părea să 
nu fie în cea mai bună relaţie cu realitatea din jur. Ţinea în 
poală cartea aceea grea şi nici măcar nu-şi ridicase privirile 
către el, continuase să o răsfoiască pagină cu pagină. i 
spusese că nu-i este somn. Că mai stă o vreme. Făcuse o 
răceală, îi mai spusese Peter. Se aflau amândoi într-un 
separeu din Corner Lunch, mâncând nişte hamburgeri, fără 
chef. Carlei îi curgea nasul, adăugă Peter. lar când o 
întrebase dacă vrea un pahar de lapte fierbinte, nu-i mai 
răspunsese deloc. A doua zi o găsise dormind în jilţ, cu 
volumul în poală. 

Când se trezise, părea mai în apele ei, îşi revenise, în 
schimb răceala se agravase. Respinse ideea de a-l chema pe 
doctorul Edmonton, spunând că nu este decât o răceală la 
piept. Îşi pusese o compresă, se înfăşurase cu o bucată de 


flanel şi curând îl anunţase că simte cum i se desfundă 
sinusurile. Dar Peter nu se lăsase înşelat, îi povestise el lui 
Frannie. Deşi refuzase termometrul, era convins că avea 
temperatura cu câteva grade peste normal. 

Astăzi o căutase pe Fran la telefon, imediat după ce 
începuse cea dintâi furtună. Norii negri şi purpurii se 
adunaseră pe tăcute deasupra portului şi ploaia începu, la 
început blând, pentru ca apoi să se dezlănţuie torențial. 
Vorbind, ea privea pe fereastră, urmărind trăsnetele 
înfigându-se în valuri, dincolo de dig, fiecare fulger fiind 
însoţit de un mic zgomot de paraziți în receptor, ca un ac de 
pick-up care se împiedică într-o imperfecţiune a discului. 

— Astăzi este la pat, îi spuse Peter. Până la urmă, a 
consimţit ca Iom Edmonton s-o consulte. 

— Şi a venit? 

— Tocmai a plecat. După părerea lui, are gripă. 

— O, Doamne, zise Frannie, închizând ochii. Pentru o 
femeie de vârsta ei, nu-i de glumă. 

— Nu, nu este. Continuă după o pauză. l-am povestit 
totul, Frannie. Despre copil, despre cearta dintre tine şi 
Carla. 'Tom s-a îngrijit de tine încă de când erai bebeluş şi 
ştie să păstreze un secret. Eu voiam să aflu dacă există o 
legătură între discuţie şi boală. Doctorul a zis că nu. Gripa e 
gripă. 

— Gripa e frică, îi răspunse Fran sumbru. 

— Cum ai spus? 

— Nu are nicio importanţă. Chiar dacă tatăl ei era un om 
cu vederi neobişnuit de largi, nu se număra totuşi printre 
fanii formaţiei AC/DC. Povesteşte-mi mai departe. 

— Foarte mult nu mai e de povestit, draga mea. Spunea 
că sunt foarte multe cazuri. O gripă extrem de păcătoasă. 
Din câte se pare, vine din sud, iar zona New Yorkului este 
afectată în mod deosebit. 

— Bine, bine, dar ca să dormi toată noaptea în salon..., 
începu ea, cu îndoială. 


— Ca să fiu drept, a zis că poziţia verticală a avut un efect 
binefăcător asupra plămânilor şi bronbhiilor ei. Altceva n-a 
mai adăugat, dar Alberta Edmonton face parte din toate 
organizaţiile din care face parte şi Carla, aşa că nu mai era 
nevoie. Amândoi ştim prea bine că o păştea de mult un 
necaz de felul ăsta, Fran. E preşedintă a Comitetului de 
Istorie a Oraşului, îşi petrece douăzeci de ore pe săptămână 
în bibliotecă, este secretara Clubului Femeilor şi a Clubului 
Amatorilor de Literatură, a condus tot felul de marşuri aici, 
în oraş, încă dinainte de moartea lui Fred, iar de iarna 
trecută a mai preluat şi Fundaţia Inima. lar ca o 
încununare, s-a străduit să stârnească interesul în jurul 
unei Societăţi Genealogice a Sudului Statului Maine. Este 
extenuată, sfârşită. Şi din cauza asta a avut o asemenea 
reacţie faţă de tine. Edmonton n-a spus decât că era 
pregătită să culeagă orice germene de boală care se 
nimerea să treacă pe lângă ea. Mai mult de atât n-a vrut să 
zică. Frannie, ea încearcă din răsputeri să se lupte cu 
bătrâneţea. A muncit mai din greu decât mine. 

— Tată, este cumva în stare gravă? 

— E la pat, bea suc de fructe şi ia pastilele pe care i le-a 
prescris Tom. Astăzi mi-am luat liber, iar mâine va veni 
doamna Halliday să-i ţină companie. Preferă să vină 
doamna Halliday, ca să poată concepe împreună o agendă 
pentru întrunirea din iulie a Societăţii Istorice. Oftă speriat, 
iar fulgerul tulbură din nou convorbirea telefonică. 
Câteodată îmi vine să cred că-şi doreşte să moară în jug. 

Fran îl cercetă timid: 

— Crezi că s-ar supăra, dacă eu... 

— Nu cred că e momentul. Aşteaptă să mai treacă puţin 
timp, Fran. Îşi va reveni. 

Trecuseră patru ore de la convorbire şi acum, în timp ce- 
şi lega baticul impermeabil, se întreba dacă mama ei îşi va 
reveni cu adevărat. Poate, dacă ar renunţa acum la copil, 
nimeni din oraş n-ar prinde de veste. Ceea ce i se părea 
foarte puţin probabil, totuşi. În oraşele mici, oamenii culeg 


din zbor orice urmă de zvon, dând dovadă de o fineţe 
nemaipomenită. lar dacă avea de gând să crească ea 
copilul... de fapt, nu se gândea la posibilitatea asta cu tot 
dinadinsul, nu? Nu? 

Îşi puse haina uşoară, de ploaie, simțind cum începe s-o 
macine sentimentul de vinovăţie. Mama ei era la capătul 
puterilor, sigur că da. Fran o văzuse cu ochii ei, de fiecare 
dată, când se întorcea de la colegiu şi se sărutau pe obraz. 
Carla avea pungi sub ochi, pielea prea galbenă, iar 
cărunţeala din părul ei, întotdeauna proaspăt coafat, 
progresase vizibil, în ciuda şamponatului de câte treizeci de 
dolari. Şi cu toate astea... 

Se purtase abominabil, ca o isterică. Frannie se întreba, 
totuşi, cum avea să-şi evalueze propria răspundere în cazul 
în care gripa mamei se va transforma într-o pneumonie sau 
dacă va suferi cine ştie ce criză. Sau dacă va muri. Doamne, 
ce gând oribil. Aşa ceva nu se putea întâmpla, o, 
Dumnezeule, sigur că nu! Medicamentele pe care le 
înghiţea aveau să-i vindece gripa şi, odată ce Frannie 
dispărea din raza ei de vizibilitate şi-şi vedea liniştită de 
incubarea micuţului străin undeva în Somersworth, maică- 
sa avea să-şi revină de pe urma loviturii pe care-o încasase. 
Avea să... 

Telefonul începu să sune. 

Îi aruncă o privire absentă; de afară izbucni lumina unui 
nou fulger, urmat de un tunet atât de violent şi de apropiat, 
încât tresări puternic. 

Telefonul continua să sune. 

Dar ea-şi făcuse cele trei convorbiri ale ei, cine mai putea 
fi? Debbie nu avea de ce s-o caute încă o dată, şi nici Jess. 
Poate era careva de la vreo societate de binefacere. Sau un 
comis-voiajor care încearcă să-i plaseze nişte Saladmaster. 
Şi totuşi, poate că Jess făcea încă o tentativă, în numele 
spiritului combativ pe care trebuie să-l aibă orice băiat de la 
colegiu. 


Pregătindu-se să ridice receptorul, era deja convinsă că 
pe fir era tatăl ei, care avea să-i dea ştiri proaste. Exact ca o 
plăcintă, îşi zise ea. Răspunderea este o plăcintă. O parte 
din răspundere şi-o plăteşte prin munca aia de caritate pe 
care-o face, dar te înşeli dacă-ţi închipui că nu va trebui să- 
ţi tai şi tu o bucată mare, zemoasă şi amară. Şi s-o înghiţi 
până la ultima firimitură. 

— Alo? 

Câteva momente nu auzi nimic; nedumerită, se încruntă, 
apoi pronunţă încă o dată „alo”. 

— Fran? îl auzi atunci pe tatăl ei, apoi un sunet straniu, 
ca o înghiţitură. Frannie? 

Auzind încă o dată zgomotul acela, Fran înţelese, cu 
groază, că părintele ei se luptă cu lacrimile. Îşi duse una 
dintre mâini la gât şi strânse nodul baticului impermeabil. 

— Tată? Ce este? S-a întâmplat ceva cu mama? 

— Frannie, trebuie să vin numaidecât să te iau. Am să... 
trec pe acolo şi te iau cu mine. Aşa am să fac. 

— Mama e bine? strigă ea în telefon. Tunetul se abătu 
iarăşi cu toată forţa asupra hotelului Harborside, iar Fran 
se sperie şi începu să plângă. Spune-mi, tată! 

— Starea ei s-a agravat, asta-i tot ce ştiu, îi răspunse 
Peter. Cam la o oră după ce-am vorbit cu tine, i s-a făcut mai 
rău. lemperatura i-a crescut. A început să aiureze. Am vrut 
să-l chem pe 'Tlom... iar Rachel mi-a zis că e plecat, că foarte 
mulţi oameni sunt în stare critică... aşa c-am sunat la 
Sanford Hospital, de unde mi-au zis că salvările lor sunt 
amândouă plecate pe teren, dar că o vor trece şi pe Carla 
pe lista lor. Vorbea de o listă, Frannie, de unde naiba a 
apărut lista asta, aşa, pe neaşteptate? Îl cunosc pe Jim 
Warrington, e şofer pe una dintre ambulanţele de la 
Sanford, când n-au niciun accident pe US 95 stă şi joacă gin 
rummy cât e ziua de lungă. Ce-i cu lista asta? 

Vocea lui se ridicase tot mai mult, ajungând aproape să 


țipe. 


— Calmează-te, tată. Calmează-te. Calmează-te. Izbucni 
în lacrimi din nou, iar mâna îi urcă de la nodul baticului, la 
ochi. Dacă mai este acasă şi acum, ar fi mai bine s-o duci 
chiar tu la spital. 

— Nu... nu, au sosit cam acum un sfert de oră. Doamne 
Dumnezeule, Frannie, în ambulanţă erau deja şase oameni. 
Unul dintre ei era Will Ronson, proprietarul băcăniei. lar 
Carla... maică-ta... şi-a revenit puţin când au urcat-o în 
maşină şi a început să repete: „Nu pot să respir, Peter, nu 
pot să respir, de ce nu pot să respir?” O, Cristoase, termină 
el cu o voce pe cale să se frângă, ca un copil, o voce care-o 
înspăimântă. 

— Poţi să conduci, tată? Poţi să conduci până aici? 

— Da. Sigur că da, răspunse el, părând să se adune. 

— 'Te-aştept în faţa intrării. 

Puse receptorul în furcă şi cobori iute pe scări, cu 
genunchii tremurând. Ajungând afară, constată că, deşi mai 
ploua, norii care provocaseră această ultimă furtună se 
răspândeau, iar soarele sfârşitului de după-amiază începea 
să se strecoare printre ei. Din reflex, căută curcubeul şi-l 
descoperi departe, deasupra apelor, ca o semilună ceţoasă 
şi mistică. Sentimentul de vinovăţie o chinuia şi o neliniştea, 
ca un trup acoperit cu blană şi cuibărit în pântecele ei, 
acolo unde mai exista şi acel altceva; începu să plângă 
iarăşi. 

Mănâncă-ţi plăcinta, îşi zise ea, în timp ce-şi aştepta tatăl. 
Are un gust îngrozitor, aşa că trebuie s-o mănânci. Poţi să te 
serveşti şi a doua, ba chiar şi a treia oară. Mănâncă-cţi 
plăcinta, Frannie, mănânc-o până la ultima înghiţitură. 


CAPITOLUL 21 


Stu Redman era speriat. 

Privea pe fereastra zăbrelită a noii lui camere din 
Stovington, Vermont, de unde se vedea în depărtarea văii 
un mic oraş, steagurile ca de jucărie ale staţiei de benzină, 
un soi de moară, o stradă principală, râul şi, dincolo de 
răscrucea autostrăzii, coloana vertebrală din granit a zonei 
apusene din New England - Green Mountains. 

Era speriat pentru că încăperea semăna mai degrabă cu 
o celulă de închisoare decât cu o rezervă de spital. Era 
speriat pentru că Denninger dispăruse. Nu-l mai văzuse pe 
Denninger de când se pusese în mişcare tot circul ăsta 
ambulant de la Atlanta şi venise încoace. Şi Deitz dispăruse. 
Stu se gândea că Denninger şi Deitz s-or fi îmbolnăvit şi ei, 
poate chiar muriseră. 

Careva făcuse o greşeală. Fie asta, fie boala pe care o 
adusese Charles D. Campion la Arnette era cu mult mai 
molipsitoare decât se putea bănui. În orice caz, integritatea 
Centrului de Epidemii de la Atlanta fusese violată şi, după 
părerea lui Stu, toţi cei care lucraseră acolo aveau acum 
ocazia să facă puţin studiu direct asupra virusului pe care-l 
denumeau A-Prime, sau super-gripă. 

Se efectuau şi aici analize asupra lui, însă nu sistematic. 
Programul strict fusese înlocuit de un stil cumva şleampăt. 
După ce mâzgăleau rezultatele pe o foaie de hârtie, bănuia 
el, cineva-şi arunca o privire de mântuială asupra datelor, 
clătina din cap şi o arunca la crematoriu. 

Dar nu asta era cel mai grav. Armele i se păreau chestia 
cea mai rea. Asistentele care intrau ca să recolteze sânge, 
salivă sau urină erau acum însoţite de un soldat în costum 
alb, iar militarul purta o armă într-o pungă de plastic. 
Punga era prinsă la încheietura dreaptă a soldatului, peste 
mâănuşă. Pistolul era modelul armatei, calibru 45, iar Stu n- 
avea nici cea mai mică îndoială că, dac-ar fi încercat vreuna 


dintre şmecheriile pe care le îndrăznise cu Deitz, 45-ul ar fi 
scuipat imediat foc şi pară, punguţa s-ar fi transformat în 
zdrenţe fumegânde, iar Stu Redman ar fi intrat în istorie... 

O asemenea demonstraţie de forţă era dovada faptului 
că, în momentul de faţă, nu le mai era util. Că se afla în 
detenţie, era rău. A se vedea în detenţie şi considerat o 
cantitate neglijabilă, pe deasupra... asta era extrem de rău. 

Urmărea în fiecare seară, cu foarte mare atenţie, ştirile 
de la ora 6. Tipilor care încercaseră să dea o lovitură de stat 
în India li se atribuise calificativul de „agitatori din afară” şi 
fuseseră împuşcaţi. Poliţia se mai afla încă în urmărirea 
persoanei sau persoanelor care puseseră ieri o bombă în 
centrala electrică de la Laramie, Wyoming. Curtea Supremă 
hotărâse prin vot, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, că 
homosexualii declaraţi nu pot fi concediaţi din posturile de 
funcţionari publici pe care le ocupă. Şi, pentru prima dată, 
începură să-şi facă loc şi chestii ceva mai ciudate. 

Oficialităţile Comisiei pentru Energie Atomică din Miller 
County, Arkansas, dezminţiseră că ar exista primejdia unei 
topiri a reactorului. Centrala atomică din orăşelul Fouke, 
situată cam la cincizeci de kilometri de graniţa cu Texasul, 
suferise o defecţiune minoră la circuitul electric de 
comandă a sistemului de răcire a generatorului, fără să 
existe vreun motiv de alarmă. Unităţile armatei au fost 
trimise în zona respectivă, exclusiv din raţiuni de precauţie. 
Stu se întrebă cam ce măsuri de precauţie ar fi putut să ia 
armata, în cazul în care reactorul din Fouke o lua cu 
adevărat razna. Îi trecu prin minte că armata se afla în 
partea de sud-vest a Arkansasului din cu totul alte motive. 
Fouke nu era prea departe de Arnette. 

O altă ştire conţinea informaţia că pe Coasta de Est părea 
să se fi declanşat o epidemie de gripă, aflată acum în faza 
de început, o gripă rusească, cei mai expuşi fiind în special 
cei foarte bătrâni sau foarte tineri. Urmă un interviu cu un 
medic obosit, din New York City, în holul de la Mercy 
Hospital din Brooklyn. Acesta spuse că respectiva formă a 


virusului Rusia-A se arăta deosebit de tenace şi-i îndemnă 
pe telespectatori să folosească medicamentele preventive 
cunoscute. Deodată, începu să vorbească despre cu totul 
altceva, dar tăiaseră sunetul şi nu i se mai vedeau decât 
buzele în mişcare. Imaginea reveni la comentatorul din 
studio, care spunea: „Au fost raportate câteva decese în 
New York, de la izbucnirea acestei ultime epidemii de gripă, 
dar în multe dintre cazurile fatale acţiunea bolii a fost 
completată şi de alte elemente, cum ar fi poluarea urbană şi 
poate chiar SIDA. Oficialităţile medicale guvernamentale 
doresc să sublinieze faptul că este vorba de o varietate a 
gripei Rusia-A şi nu de gripa Swine, considerată mai 
periculoasă. În orice caz, sfaturile vechi se dovedesc 
întotdeauna şi cele mai bune, iar doctorul ne spune: staţi la 
pat, odihniţi-vă cât mai mult, beţi multe lichide şi luaţi 
aspirină împotriva febrei.” 

Spicherul arboră un zâmbet liniştitor... iar din spatele 
camerelor se auzi strănutul cuiva. 

Soarele coborâse la linia orizontului, colorând cerul într- 
un auriu ce avea să se transforme curând în roşu, apoi în 
oranj palid. Noaptea era cel mai rău. Îl aduseseră, cu 
avionul, într-o zonă a ţării ce nu-i era cunoscută, iar 
noaptea, nu putea explica de ce, se simţea şi mai înstrăinat. 
La acest început de vară, cantitatea de verdeață pe care 
reuşea s-o vadă de la fereastra lui i se părea anormală, 
excesiv şi neliniştitor de abundentă. Nu avea prieteni; din 
câte-şi putea da seama, toţi cei care se aflaseră împreună 
cu el în avionul care-i transportase de la Braintree la 
Atlanta muriseră între timp. Acum era înconjurat de un soi 
de automate, care-i luau sânge sub ameninţarea armei. Se 
temea pentru viaţa lui, deşi încă se simţea perfect, şi 
începuse să creadă că nu se va molipsi şi el de Boală, 
indiferent de ce natură era Ea. 

Adâncit în gânduri, Stu se întreba dacă n-ar merita totuşi 
să încerce o evadare. 


CAPITOLUL 22 


Când Creighton intră în biroul lui Starkey, în ziua de 24 
iunie, îl găsi pe acesta privind monitoarele, cu mâinile la 
spate. Văzu inelul absolvenţilor de la West Point strălucind 
pe mâna dreaptă a bătrânului şi se simţi cuprins de un val 
de milă. Starkey lua pastile de zece zile încheiate, pentru ca 
să poată rezista, iar acum era foarte aproape de inevitabila 
prăbuşire. lar dacă bănuiala lui Creighton în legătură cu 
telefonul se dovedea corectă, şocul se şi petrecuse. 

— Len, zise Starkey, ca şi cum ar fi fost luat prin 
surprindere. Îţi mulţumesc c-ai trecut pe-aici. 

— De nada, îi răspunse Creighton zâmbind discret. 

— Ştii cine era la telefon. 

— Prin urmare, era chiar el în persoană? 

— Da, însuşi preşedintele. Am fost înlocuit din funcţie. 
Vătaful ăsta murdar m-a eliberat din funcţie, Len. Sigur că 
mă aşteptam să se întâmple. Cu toate acestea, mă doare. 
Mă doare foarte râu. Mă doare din cauză că vine din partea 
rahatului ăluia cu ochi, care nu ştie decât să rânjească şi să 
strângă mâini în campaniile electorale. 

Len Creighton făcu un semn de încuviinţare. 

— Asta este, spuse Starkey, trecându-şi o mână peste 
faţă. Gestul a fost comis. Şi este irevocabil. Acum tu eşti la 
comandă. Vrea să te duci la Washington, cât mai repede cu 
putinţă. Are să te pună să stai smirnă înaintea lui şi are să-ţi 
tragă la fund până te umple de sânge, dar tu să nu 
crâcneşti, îi dai cu „da, domnule” şi înghiţi totul. Am salvat 
tot ce s-a putut. Am salvat destul. Sunt convins. 

— Dacă-i aşa, ţara asta ar trebui să-ţi cadă în genunchi. 

— Pârghia mi-a fript mâna, dar eu... am ţinut-o cât am 
putut, Len. Am ţinut-o. Chiar dacă nu ridica vocea, în 
cuvintele lui se ghicea o forţă teribilă; apoi privirile lui se 
întoarseră din nou spre monitor şi, pentru un moment, 


buzele îi fură mişcate de un spasm, ca de infirm. Fără tine 
n-aş fi reuşit. 

— Păi... nu ne cunoaştem chiar de ieri-alaltăieri, Billy, nu? 

— Ai perfectă dreptate, soldat. Şi acum, ascultă-mă. 
Există o prioritate absolută. Trebuie neapărat sa te vezi cu 
Jack Cleveland, cu prima ocazie. El îi cunoaşte pe oamenii 
noştri din spatele ambelor cortine, cea de fier şi cea de 
bambus. Ştie cum să intre în legătură cu ei şi-şi va îndeplini 
misiunea fără greşeală. Va şti şi că totul trebuie făcut în 
mare grabă. 

— Nu înţeleg, Billy. 

— Trebuie să pornim de la presupunerile cele mai 
sumbre, spuse Starkey, iar pe figura lui se lăţi un zâmbet 
ciudat. Îşi ridică buza de sus şi şi-o încreţi, încât semăna cu 
botul unui câine păzind o fermă. Arătă cu degetul foile 
subţiri, de culoare galbenă, împrăştiate pe masă. A scăpat 
de sub control. Molima a izbucnit în Oregon, Nebraska, 
Louisiana, Florida. Au apărut cazuri şi în Mexic şi Chile. 
Odată cu Atlanta, i-am pierdut şi pe cei trei oameni cel mai 
bine pregătiţi să rezolve o asemenea chestiune. lar cu 
domnul Stuart „Prince” Redman nu ajungem nicăieri. Ştiai 
că au mers până acolo încât i-au injectat virusul Blue? El şi- 
a închipuit că-i dau un sedativ. A reuşit să omoare virusul, 
dar nimeni n-are habar cum. Dacă am avea la dispoziţie 
şase săptămâni, poate că am izbuti. Dar nu avem. Povestea 
cu gripa e cea mai bună, dar este absolut necesar - absolut 
- ca partea opusă să nu-şi dea seama că este vorba de o 
situaţie artificială creată în America. Pentru că s-ar putea să 
le vină idei. Cleveland dispune, continuă el, de opt până la 
douăzeci de bărbaţi şi femei în U.R.S.S. şi între cinci şi zece 
în fiecare dintre statele europene satelite. Nici măcar eu nu 
ştiu exact câţi are în China Roşie. Gura lui Starkey tremură 
iarăşi. Când îl vezi pe Cleveland, în după-amiaza asta, nu-i 
nevoie să-i spui decât atât, Roma cade. Nu uiţi? 

— Nu, zise Len. Fapt curios, simţea că i se răciseră 
buzele. Dar îţi închipui c-o vor face cu adevărat? Bărbaţii şi 


femeile despre care-mi vorbeşti? 

— Oamenii noştri au primit fiolele acum o săptămână. Din 
câte li s-a spus, conţin particule radioactive, spre a servi 
drept reper sateliților noştri Sky-Cruise. Mai mult de atât 
nici nu e nevoie să ştie, nu-i aşa, Len? 

— Da, Billy. 

— lar dacă lucrurile evoluează din rău spre... mai rău, 
nimeni nu va mai şti cu exactitate. Project Blue n-a fost 
infiltrat niciodată, suntem siguri de asta. Un nou virus, o 
mutație... chiar dacă omologii noştri din cealaltă tabără vor 
suspecta ceva, nu vor mai avea suficient timp. Mi se pare 
drept ca să-şi încaseze fiecare porţia, Len. 

— Da. 

Starkey se uită din nou în direcţia monitoarelor. 

— Acum nişte ani, fiică-mea mi-a dăruit un volum de 
poezii. Scrise de un om pe care îl cheamă Yeets. Zicea că 
toţi militarii ar trebui să citească Yeets. Cred că era o 
glumă, după mintea ei. Len, tu ai auzit de Yeets? 

— Mi se pare că da, îi răspunse Creighton, contemplând 
şi apoi respingând ideea de a-i zice lui Starkey că numele 
poetului se pronunţa ca şi cum ar fi fost scris Yates. 

— Am citit-o până la ultimul vers, zise Starkey, 
contemplând tăcerea eternă din cafeteria. Mai ales pentru 
că ea nu credea că o voi face. E o greşeală să devii mult 
prea previzibil. N-am priceput mare lucru din carte - sunt 
de părere că omul era cam nebun - dar am citit-o. Poezie 
ciudată. Nu rima decât uneori. Dar există acolo un poem pe 
care n-am reuşit să mi-l mai scot din minte. E ca şi cum 
omul ăsta s-ar fi apucat să descrie exact lucrurile cărora eu 
mi-am dedicat viaţa, disperarea şi noblețea lor blestemate. 
Spunea că lucrurile se destramă. Centrul nu mai poate să le 
ţină laolaltă. După părerea mea, voia să spună că lucrurile 
se destramă, ca nişte scame, Len. Asta cred cu că voia să 
spună. Yeets ştia că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile 
încep să se destrame pe la margini, fir-ar al naibii să fie, 
chiar dacă altceva nu avea în cap. 


— Da, domnule, îi răspunse Creighton încet. 

— Finalul ei mi-a dat fiori de prima oară când am citit-o, 
dar şi acum mi se întâmplă la fel. Fragmentul acela îl ştiu pe 
dinafară. „What rough beast, its hour come round at last, 
slouches towards Bethlehem to be born?” 

Creighton rămase tăcut. Nu avea nimic de zis. 

— Bestia este pe drum, spuse Starkey, întorcându-se cu 
spatele. Plângea şi zâmbea, în acelaşi timp. E pe drum şi se 
va dovedi cu mult mai violentă decât şi-a putut imagina 
vreodată Yeets. Lucrurile se destramă. Treaba noastră este 
să menţinem cât mai multe poziţii posibile pentru cât mai 
mult timp. 

— Da, domnule, îi răspunse Creighton şi, pentru prima 
oară, simţi înţepătura lacrimilor ce i se adunau în ochi. Da, 
Billy. 

Starkey îi întinse mâna, pe care Creighton o prinse între 
mâinile sale. Mâna lui Starkey era bătrână şi rece, ca pielea 
ce-o leapădă şarpele şi în care şi-a găsit moartea un animal 
mărunt din prerie, lăsându-şi scheletul fragil înfăşurat în 
tegumentul reptilei. Lacrimile se revărsară în adâncitura 
cearcănelor de sub ochii lui Starkey, apoi se scurseră pe 
obrajii lui bărbieriţi cu grijă. 

— Trebuie să mă ocup de anumite lucruri, spuse Starkey. 

— Da, domnule. 

Starkey îşi scoase inelul de la West Point de pe inelarul 
mâinii drepte şi verigheta de pe cel al stângii. 

— Pentru Cindy, zise el. Pentru fiica mea. Am să te rog să 
ile daitu, Len. 

— I le voi da. 

Starkey se apropie de uşă. 

— Billy? îl strigă Len Creighton. 

Starkey se răsuci. 

Creighton se afla într-o perfectă poziţie de drepţi, iar 
lacrimile îi brăzdau obrajii. Salută. 

Starkey îi răspunse la salut, apoi ieşi pe uşă. 


Liftul bâzâia eficient, străbătând etaj după etaj. O alarmă 
începu să sune - jalnic, ca şi cum ar fi ştiut, într-un fel sau 
altul, că atrăgea atenţia asupra unei situaţii care se 
transformase de mult într-o cauză pierdută - atunci când se 
folosi de cheia lui specială ca să deschidă uşa de la ultimul 
etaj, care permitea accesul către parcul de maşini. Starkey 
şi-l imagina pe Len Creighton urmărindu-l pe o succesiune 
de monitoare, cum îşi alege un jeep cu care străbate zona 
deşertică a vastului teren de experimentare, trecând apoi 
printr-o poartă pe care scria ZONĂ DE MAXIMĂ 
SECURITATE. ACCESUL PERMIS DOAR CELOR CU 
PERMIS SPECIAL. Punctele de trecere îi aduceau aminte 
de cuştile de pe şosele, unde se percep taxele pentru 
autostradă. Ele mai erau încă prevăzute cu gărzi, dar 
soldaţii din spatele sticlei gălbui erau morţi şi se mumificau 
rapid, în căldura uscată a deşertului. Cabinele erau blindate 
împotriva gloanţelor, în schimb nu fuseseră protejate 
împotriva viruşilor. Ochii lor sticloşi şi înfundaţi în orbite se 
holbau la Starkey, în timp ce acesta trecea pe lângă ei în 
autoturismul de teren, singurul obiect mişcător de-a lungul 
păienjenişului de drumuri negre dintre barăcile Quonset şi 
clădirile scunde, construite din plăci cenuşii de ciment. 

Se opri înaintea unui bloc de mică înălţime, pe a cărui 
uşă se putea citi ACCESUL PERMIS EXCLUSIV CELOR CU 
PERMIS A-1-A. Se folosi de o cheie pentru a intra şi de o 
alta pentru a chema liftul. Un gardian, cât se poate de mort 
şi de ţeapăn, îl măsură de dincolo de punctul de siguranţă, 
protejat de sticlă groasă, de la stânga uşilor elevatorului. 
Când sosi liftul, Starkey urcă repede. I se părea că-i urmărit 
de privirile grele ale gardianului mort, care ţâşneau din 
cele două pietre de culoarea colbului ce-i ţineau loc de ochi. 

Liftul cobori atât de repede, încât simţi că i se întoarce 
stomacul pe dos. Oprirea fu semnalată de sunetul delicat al 
unui clopoțel. Uşile glisante se dădură la o parte, iar 
duhoarea dulceagă a materiei în descompunere îl izbi ca o 
palmă blândă. Nu era o adevărată plesnitură, fiindcă 


epuratoarele de aer mai funcționau încă, dar nici filtrele lor 
nu puteau înlătura mirosul cu totul. Atunci când moare un 
om, vrea să fie sigur că nu treci asta cu vederea, se gândi 
Starkey. 

În faţa elevatorului zăceau aproape o duzină de trupuri. 
Starkey se strecură cu grijă printre ele, ferindu-se să calce 
pe vreo mână în plină putrefacție, moale precum ceara, sau 
să se împiedice de vreun picior întins. Asta i-ar fi putut 
smulge un strigăt, ultimul lucru care-ar fi vrut să i se 
întâmple. Nu strigi într-un cavou, pentru că ecoul te-ar 
putea împinge la nebunie, iar el se afla acum într-un cavou. 
Chiar dacă arăta ca un proiect de cercetare ştiinţifică bine 
finanţat, în realitate nu era decât un cavou. 

Uşile se închiseră lin în spatele lui, apoi liftul porni uşor 
în sus. N-avea să mai coboare decât în cazul în care 
altcineva se folosea de o cheie, Starkey cunoştea acest 
lucru: din momentul în care integritatea instalaţiei fusese 
afectată, computerele  comutaseră toate lifturile pe 
programul general de blocare. De ce zăceau aici bietele 
făpturi, bărbaţi şi femei? Evident, speraseră ca aparatele de 
calcul să rateze trecerea la programele pentru situaţiile 
speciale. De ce nu? Ba chiar exista o anume logică în 
gândirea lor. În afară de asta, nimic nu funcţionase cum se 
cuvine. 

Starkey porni pe coridorul ce ducea spre cafeteria, cu 
paşi ce răsunau a gol. De deasupra, lămpile fluorescente, 
montate în dispozitivele lor ca nişte tăviţe de gheaţă 
întoarse invers, aruncau o lumină dură, care nu făcea 
umbre. Alte trupuri. Un bărbat şi o femeie, dezbrăcaţi şi cu 
găuri de glonţ în cap. Au făcut amor, ghici Starkey, pe urmă 
el a împuşcat-o pe ea, apoi s-a sinucis. Dragoste printre 
viruşi. Ţinea încă strâns pistolul, o armă calibru 45 din 
dotarea armatei. Podeaua acoperită cu dale era pătată cu 
sânge şi cu o substanţă cenuşie, amintind de o fiertură de 
ovăz. Simţi un impuls teribil, din fericire trecător, să se 


aplece şi să atingă sânii femeii moarte, ca să vadă dacă erau 
tari sau moi. 

Ceva mai departe, un bărbat rămăsese cu spatele 
rezemat de o uşă închisă, având la gât o placă atârnată cu 
şiretul de la pantof. Bărbia proptită în piept te împiedica să 
citeşti textul. Starkey îşi vâri degetele pe sub bărbia omului 
şi-i împinse capul spre spate. În aceeaşi clipă, globii oculari 
i se rostogoliră în ţeastă, cu un uşor zgomot cărnos. 
Cuvintele de pe plăcuţă fuseseră scrise cu un Magic Marker 
roşu. Textul spunea: ACUM PUTEŢI FI SIGURI CĂ 
FUNCŢIONEAZĂ. EXISTĂ ÎNTREBĂRI? 

Starkey dădu drumul bărbiei. Capul omului rămase 
ţeapăn, ridicat într-un unghi ciudat, holbându-se, fascinat 
parcă, spre înălţime, cu orbitele lui întunecate. Starkey se 
trase un pas înapoi. Îl podidise din nou plânsul. Plângea 
fiindcă nu avea nicio întrebare de pus. 

Uşile cafeteriei fuseseră proptite să rămână deschise. În 
faţa lor se găsea o tablă mare din plută pentru mica 
publicitate. Pe 20 iunie ar fi urmat să se desfăşoare un meci 
din liga de fotbal, constată Starkey. Grim Gutterballers 
împotriva lui First Strikers, în cadrul campionatului bazei. 
Apoi, Anna Floss dorea să călătorească spre Denver sau 
Boulder pe 9 iulie. Era dispusă să împartă cheltuielile şi 
perioadele de stat la volan. Richard Betts voia să dăruiască 
nişte pui de căţel, pe jumătate collie, pe jumătate St. 
Bernard, foarte prietenoşi. Doritorii puteau participa la 
serviciul divin neconfesional organizat săptămânal în 
cafeteria. 

Starkey parcurse atent toate anunţurile, apoi intră. 

Mirosul de aici era încă şi mai greu - pentru că la acela al 
corpurilor în putrefacție se adăuga duhoarea mâncării 
stricate. Starkey privi în jur posomorât şi îngrozit. 

S-ar fi zis că unii dintre ei îl privesc. 

— Oameni..., începu Starkey, apoi vocea i se sugrumă. 

Uitase imediat ce-ar fi vrut să le spună. 


Merse încet către locul unde Frank D. Bruce zăcea cu 
faţa în supă. Îl contemplă vreme îndelungată. Apoi îl apucă 
de păr şi-l trase în sus. Bolul se lipise de obraji, din cauza 
lichidului închegat de cine ştie când, iar Starkey, 
cutremurat, izbi obiectul, reuşind în cele din urmă să-l 
desprindă. Bolul se lovi de podea, oprindu-se cu fundul în 
sus. Cea mai mare parte a supei rămăsese lipită de faţa lui 
Frank D. Bruce, ca o marmeladă mucegăită. Starkey îşi 
scoase batista şi se strădui să-l şteargă cât mai bine. 
Constată că ochii lui Frank D. Bruce erau înecaţi în lichidul 
întărit şi se feri să-i şteargă pleoapele. Se temea că şi ochii 
lui Frank D. Bruce aveau să se rostogolească în interiorul 
craniului, ca la cel cu inscripţia de gât. Dar şi mai tare se 
temea că or să i se ridice pleoapele, ca un transperant. 
Expresia pe care ar fi putut s-o citească în privirile lui 
Frank D. Bruce îl îngrozea de-a dreptul. 

— Soldat Bruce, i se adresă Starkey încet, pe loc repaus. 

Batista întinsă cu grijă peste faţa lui Frank D. Bruce se 
lipi perfect. Starkey se întoarse şi ieşi din cafeteria păşind 
cu paşi mari, egali, ca şi cum s-ar fi aflat pe un platou de 
instrucţie. 

La jumătatea culoarului dădu iarăşi peste bărbatul cu 
inscripţia atârnată de gât. Starkey se aşeză lângă el, 
desfăcu tocul pistolului şi-şi vâri ţeava armei în gură. 

Împuşcătura se auzi înăbuşit, fără urmă de dramatism. 
Niciunul dintre cadavre nu păru să acorde nici cea mai 
mică atenţie evenimentului. Epuratoarele atmosferice 
înlăturară de îndată micul nor de fum. Liniştea se aşternu în 
măruntaiele bazei Project Blue. În cafeteria, batista se 
dezlipi de obrajii soldatului Frank D. Bruce şi ateriză lin pe 
podea. Lui Frank D. Bruce nu păru să-i pese, în schimb Len 
Creighton se surprinse privind din ce în ce mai des către 
monitorul în care apărea Bruce, întrebându-se de ce naiba 
nu-i ştersese Billy omului supa din sprâncene, dacă tot se 
apucase de treabă. Curând, foarte curând, avea să fie 
nevoit să dea ochi cu preşedintele Statelor Unite, dar supa 


închegată în sprâncenele lui Frank D. Bruce îl preocupa mai 
mult. Cu mult mai mult. 


CAPITOLUL 23 


Randall Flagg, Omul Întunecat, mergea către sud, de-a 
lungul şoselei US 51, ascultând zgomotele apropiate ale 
nopţii ce veneau din ambele părţi ale acestui drum îngust 
care avea să-l poarte, mai devreme sau mai târziu, în afara 
statului Idaho, în Nevada. Iar din Nevada se putea duce 
oriunde. De la New Orleans până la Nogales, de la Portland, 
Oregon, până la Portland, Maine, era ţara lui, pe care 
nimeni n-o cunoştea şi n-o iubea mai mult decât el. Ştia 
încotro duc drumurile şi le străbătea noaptea. Acum, cu 
doar o oră înaintea zorilor, se afla undeva între Grasmere şi 
Riddle, la vest de Twin Falls şi la nord, încă, de Duck Valley 
Reservation, care se întindea peste două state. Şi să nu zici 
că este nemaipomenit? 

Păşea rapid, lovind ritmic suprafaţa asfaltată a drumului 
cu tocurile tocite ale cizmelor, iar dacă la orizont se iveau 
farurile unei maşini, se făcea imediat nevăzut, trecând 
dincolo de şanţ şi coborând panta lină prin iarba înaltă, 
unde-şi făceau culcuş gândacii nocturni... apoi maşina 
trecea prin dreptul lui, şi poate că şoferul avea o uşoară 
senzaţie de frig, ca şi cum ar fi străbătut un gol de aer, soţia 
şi copiii se frământau în somn, de parcă toţi ar fi fost 
simultan atinşi de aripa aceluiaşi vis urât. 

Mergea spre sud, tot mai la sud, pe US 51, iar tocurile 
tocite ale cizmelor lui cu vârf ascuţit, de cowboy, băteau 
ritmic pavajul; un bărbat înalt, fără vârstă, într-o pereche 
de jeanşi decoloraţi cu ţinte, şi o jachetă din doc. 
Buzunarele îi erau înţesate cu cele mai diverse şi 
contradictorii categorii de literatură - broşuri pentru toate 
gusturile, discursuri pentru toate minţile. Când omul acesta 
îţi punea în mână un volumaş, îl luai, indiferent de subiect: 
primejdiile pe care le presupun centralele atomoelectrice, 
rolul jucat de International Jewish Cartel în răsturnarea 
guvernelor prietene, filiera de trafic cu cocaină organizată 


de CIA împreună cu gruparea Contras, sindicatele 
muncitorilor din ferme, Martorii lui lehova (Dacă Poţi 
Răspunde Afirmativ La Aceste Zece Întrebări, Înseamnă Că 
Eşti MÂNTUIT!), Negrii luptă pentru Egalitate Militantă, 
Codul Klanului. Le avea pe toate şi încă vreo câteva pe 
deasupra. Avea câte o insignă pe fiecare piept al jachetei. În 
dreapta, o faţă rânjind larg, pe fond galben. În stânga, un 
porc purtând o şapcă de poliţist. Dedesubt se vedeau câteva 
litere roşii, desenate astfel încât să simuleze că ar fi fost 
scrise cu sânge, care s-a scurs: CE MAI FACI, PORCIA TA? 

Îşi vedea de drum, fără pauze şi fără să încetinească 
ritmul, menţinut într-o stare de vioiciune indusă de noapte. 
Posibilităţile nesfârşite ale nopţii împrumutau ochilor lui o 
undă de delir. În spate purta un rucsac de Cercetaş, vechi şi 
hărtănit. Pe figura lui se citea o veselie posomorâtă, care te- 
ar fi putut duce cu gândul că exista şi la el în inimă - şi n-ai 
fi greşit. Era figura tipică a unui om odios de fericit, o faţă 
care radia o căldură oribil de plăcută, o faţă de felul celor 
care fac să se sfărâme paharele în mâinile obosite ale 
chelneriţelor care servesc prin bufete pentru şoferi de 
camion, care-i împing pe puşti să intre cu tricicletele în 
gardurile de scândură, ca apoi să se ducă urlând la 
mămicile lor, cu aşchii ascuţite de lemn ieşindu-le din 
genunchi, ca nişte ţepuşe. Avea o faţă care garantat putea 
transforma o ceartă obişnuită de bar, stârnită în jurul 
numelui celui mai grozav atacant de baseball, într-o 
încăierare sângeroasă. 

Se tot ducea către sud, iar acum se afla undeva pe US 51, 
între Grasmere şi Riddle, ceva mai aproape de Nevada. 
Curând avea să facă un popas şi va dormi toată ziua, 
sculându-se abia spre seară. Obişnuia să citească, în timp 
ce-şi fierbea cina deasupra unui foc de tabără mic şi care 
nu scotea fum, fără să conteze prea mult pe ce anume îi 
cădeau ochii: câteva cuvinte din cine ştie ce roman porno 
ieftin, boţit şi rămas fără coperte, sau poate Mein Kampf, 
sau vreo carte umoristică de-a lui R. Crumb, sau pe unul 


dintre ziarele acelea cu o poziţie ultrareacţionară, scoase 
de America Firsters sau de Sons of the Patriots. Când era 
vorba de cuvântul scris, Flagg nu stătea niciodată să 
aleagă. 

După cină o pornea iarăşi spre sud, de-a lungul 
excelentei autostrăzi cu două benzi, care străbate sălbăticia 
asta uitată de Dumnezeu, scrutând, mirosind şi ascultând, 
pe măsură ce clima devenea tot mai uscată, vegetaţia tot 
mai măruntă, numai tufişuri de salvie şi ciulini, iar din 
pământ creşteau munţii, ca nişte spinări de dinozauri. Până 
mâine în zori, sau cel mai târziu peste încă o zi, avea să 
intre în Nevada, unde-i vor ieşi în cale mai întâi Owyhee şi 
apoi Mountain City, iar în Mountain City exista un tip, 
Christopher Bradenton, care se va îngriji să-i pună la 
dispoziţie o maşină pentru care nu avea să-l agaţe nimeni şi 
nişte acte în regulă, şi atunci ţara aceasta va deveni pentru 
el cu adevărat locul tuturor posibilităţilor, un organism 
statal dispunând de o vastă reţea de drumuri, răspândite ca 
nişte capilare miraculoase prin epidermă, gata să-l poarte 
pe el, grăunte întunecat dintr-o materie încă necunoscută, 
pretutindeni în acest organism, insinuându-se în inimă, în 
ficat, în ochi sau în creier. Un minuscul cheag de sânge 
căutându-şi un locşor cald, o aşchie de os în căutarea unui 
organ moale, în care să se înfigă, o celulă singuratică, lovită 
de streche, în căutarea alteia - ca să se aşeze împreună 
frumos, la casa lor, şi să crească o splendoare de tumoare 
malignă. 

Boncăia mai departe, cu braţele bălăbăânindu-i-se pe 
lângă trup. Era cunoscut, foarte bine cunoscut de-a lungul 
tuturor căilor tainice bătute de cei care se ascund, de săraci 
şi de nebuni, de revoluționari de profesie şi de cei care au 
fost atât de bine învăţaţi să urască încât ura li se vede pe 
faţă, ca buza-de-iepure, şi nu sunt doriţi de nimeni, cu 
excepţia celor de aceeaşi teapă cu ei, care-i primesc 
bucuroşi în camere ieftine, ai căror pereţi sunt acoperiţi de 
sloganuri şi afişe, în beciuri, unde ţevi tăiate cu ferăstrăul 


sunt prinse în menghine căptuşite cu material moale, ca să 
fie umplute cu explozibile dintre cele mai periculoase, în 
cămăruţe ascunse, unde se făuresc planuri nebuneşti: cum 
să fie asasinat un membru al cabinetului, cum să fie răpit 
copilul unui demnitar aflat în vizită, sau cum să te 
năpusteşti în mijlocul unei întruniri a Consiliului director de 
la Standard Oil cu grenade şi cu pistoale automate, ucigând 
în numele poporului. Era bine cunoscut în aceste medii şi 
chiar şi cei mai nebuni locuitori ai lor nu-i suportau rânjetul 
şi figura întunecată. Când îşi lua o femeie în pat, chiar 
pentru o întâlnire la fel de puţin semnificativă ca o gustare 
luată pe fugă, din frigider, aceasta îl accepta cu un soi de 
încordare a trupului şi întorcându-şi privirile într-altă parte. 
De parc-ar fi fost un berbec cu ochi aurii sau un câine 
negru - iar la sfârşit, rămâneau înfrigurate, atât de 
înfrigurate, încât părea de necrezut că se vor mai încălzi 
vreodată. Când îşi făcea apariţia la o întrunire, flecăreala 
isterică - bârfa, acuzaţiile reciproce, învinuirile, retorica 
ideologică - înceta pe loc. Se lăsa o tăcere mormântală, toţi 
se apropiau de el, pentru ca apoi să se îndepărteze, de 
parcă l-ar fi văzut strângând la piept o maşinărie de 
distrugere, veche şi teribilă, ceva de o mie de ori mai 
periculos decât  explozibilii plastici  confecţionaţi în 
laboratoarele clandestine ale studenţilor la chimie renegaţi, 
sau decât armele de pe piaţa neagră, obţinute de la vreun 
sergent de intendenţă lacom, din armată. Ai fi zis că era o 
maşinărie ruginită, năclăită de sânge, care zăcuse secole 
întregi în vaselină de urlete, dar care fusese amorsată din 
nou şi adusă la întrunirea lor ca un dar infernal, un tort de 
aniversare cu lumânări din nitroglicerină. Când conversaţia 
se relansa, maşinăria devenea raţională şi supusă - 
raţională şi supusă, dar în mâna unor nebuni —, şi până la 
urmă se ajungea la un acord. 

Merse mai departe, balansându-se pe picioarele ce se 
simțeau nemaipomenit în cizme. Picioarele şi cizmele se 
aflau într-o veche relaţie amoroasă. Christopher Bradenton 


din Mountain City îl cunoştea sub numele de Richard Fry. 
Bradenton era călăuza unuia dintre sistemele subterane în 
care se refugiau fugarii. O jumătate de duzină de 
organizaţii diferite, de la Weathermen şi până la Guevara 
Brigade aveau grijă ca Bradenton să nu ducă lipsă de bani. 
El era poet şi, din când în când, ţinea ore la universităţile 
libere, sau călătorea în statele din vest, Utah, Nevada şi 
Arizona, vorbind în cadrul orelor de engleză de liceu, 
uimindu-i (sau cel puţin aşa spera el) pe băieţii şi fetele din 
clasa de mijloc cu ştirea că poezia se mai afla în viaţă - în 
stare narcoleptică, de la sine înţeles, posedând încă o 
anume vitalitate hidoasă. Bradenton se apropia de şaizeci 
de ani, dar fusese dat afară dintr-un colegiu californian 
acum mai bine de douăzeci de ani, din cauză că se 
împrietenise prea tare cu membrii asociaţiei Studenţii 
pentru o Societate Democratică. Fusese arestat în timpul 
marilor demonstraţii din Chicago, în 1968, îşi crease 
legături cu o mulţime de grupuri radicale, îmbrăţişând mai 
întâi ideile nebune ale grupurilor respective, pentru ca apoi 
să fie el însuşi înghiţit cu totul de ele. 

Omul Întunecat mergea zâmbind. Bradenton nu era 
decât capătul unui canal, din care existau mii şi mii - 
canalele pe care se deplasau nebunii, ducând cu ei cărţi şi 
bombe. Canalele erau legate între ele şi, chiar dacă 
indicatoarele erau mascate, iniţiaţii le puteau desluşi 
mesajul. În New York era cunoscut drept Robert Frang, iar 
pretenţia lui că ar fi negru nu fusese niciodată pusă la 
îndoială, deşi pielea lui avea o nuanţă mult prea deschisă. 
Împreună cu un veteran negru din Vietnam - negrul 
adunase în el atâta ură, încât compensa cu vârf şi îndesat 
lipsa piciorului stâng - le făcuse de petrecanie la şase 
poliţai din New York şi New Jersey. În Georgia era Ramsey 
Forrest, rudă îndepărtată cu Nathan Bedford Forrest şi, 
înfăşurat în cearşaful alb, participase la două violuri, o 
castrare şi la incendierea unui cartier de cocioabe al 
negrilor. Dar asta fusese demult, pe la începutul anilor 


şaizeci, în timpul primului val de mişcări pentru drepturi 
civile. Se gândea, uneori, că se născuse din chiar acea 
luptă. Lucru sigur, nu reuşea să-şi aducă aminte prea multe 
din cele ce i se întâmplaseră înainte de aceste evenimente, 
în afară de faptul că se trăgea din Nebraska şi că urmase la 
un moment dat nişte cursuri de liceu, iar unul dintre colegii 
lui de atunci era un băiat cu părul roşu şi picioarele curbate 
în O, numit Charles Starkweather. De marşurile pentru 
drepturi civile din 1960 şi 1961 îşi aducea aminte mai bine 
- bătăile, raidurile nocturne, bisericile care explodaseră ca 
şi cum un miracol din interiorul lor crescuse prea tare şi nu 
a mai putut fi reţinut între ziduri. Îşi amintea cum hoinărise 
până la New Orleans, în 1962, unde se întâlnise cu un tânăr 
dement, care împărțea broşuri în care America era 
îndemnată să lase Cuba în pace. Respectivul era un 
oarecare domn Oswald; luase şi el o parte din broşurile 
acelea, din care mai păstra vreo două, foarte vechi şi foarte 
boţite, într-unul dintre nenumăratele lui buzunare. Fusese 
membru a o sută de diferite comitete de responsabilitate. 
Luase parte la demonstraţii împotriva uneia şi aceleiaşi 
duzini de companii, într-o sută de campusuri universitare 
diferite. El scria întrebările care-i tulburau cel mai tare pe 
puternicii zilei atunci când veneau să le ţină conferinţe, dar 
niciodată nu punea ei însuşi acele întrebări; negustorii de 
putere s-ar fi putut alarma şi ar fi putut fugi de pe podium, 
văzându-i rânjetul şi ochii arzători. Nu vorbea nici cu 
prilejul mitingurilor, pentru că era sigur că microfoanele ar 
fi intrat într-o stare de isterie electronică şi ar fi ars toate 
circuitele. În schimb, scrisese discursuri pentru oratori şi, 
cu mai multe prilejuri, discursurile se încheiaseră cu 
tărăboi, maşini răsturnate cu roţile în sus, strângerea de 
voturi în vederea grevei studenţilor şi demonstraţii violente. 
O vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, fusese în relaţii 
cu un tip numit Donald DeFreeze şi-i sugerase acestuia să 
adopte porecla de Cinque. Contribuise la elaborarea 
planurilor pentru răpirea unei moştenitoare bogate, el fiind 


cel care sugerase că nu era suficient să se ceară 
răscumpărare, pur şi simplu, ci trebuia distrus echilibrul 
mintal al fetei. Părăsise mica locuinţă din Los Angeles unde 
DeFreeze şi ceilalţi se prăjiseră, cu nici douăzeci de minute 
înainte de descinderea poliţiei; plecase pe nesimţite şi 
pornise pe stradă, boncăind ritmic pe pavaj cu cizmele 
umflate şi prăfuite, cu un asemenea zâmbet lăţit pe faţă, 
încât mamele îşi apucau în grabă odraslele de câte o aripă 
şi le trăgeau în casă, un zâmbet care le făcea pe gravide să 
fie cuprinse de durerile facerii înainte de vreme. Iar peste 
un timp, când puseseră mâna pe câţiva calici care făcuseră 
şi ei parte din grup, tot ceea ce ştiau aceştia era că mai 
existase o anume persoană în anturajul lor, poate cineva 
foarte important, sau poate un simplu gură-cască, un 
bărbat fără vârstă, căruia i se spunea Walkin' Dudei!+ sau 
Boogeymani2*”. 

Mergea cu pasul lui egal, străbătând pe nesimţite 
distanţe considerabile. Cu două zile în urmă se aflase în 
Laramie, Wyoming, unde făcuse parte dintr-un grup care 
aruncase în aer o centrală electrică. Astăzi se afla pe US 51, 
între Grasmere şi Riddle, în drum spre Mountain City. 
Mâine avea să se găsească în cu totul alt loc. Şi se simţea 
mai fericit ca niciodată, pentru că... 

Se opri. 

Pentru că urma Să se întâmple ceva. Simţea asta perfect, 
aproape că adulmeca izul schimbării în aerul nopţii. Îi 
simţea cu adevărat gustul, iute, ca de funingine, venind din 
toate direcţiile, ca şi cum Dumnezeu ar fi plănuit o masă la 
iarbă verde, unde urma să fie friptă întreaga civilizaţie. 
Cărbunele era deja pregătit, alb şi acoperit de fulgi pe 
dinafară, roşu ca ochii unui demon pe dinăuntru. Ceva 
uriaş, ceva nemaipomenit. 

Sosise clipa schimbării la faţă. Avea să se nască pentru a 
doua oară, avea să fie slobozit din pântecele palpitând al 
unei fiare uriaşe, de culoarea nisipului, ale cărei contracţii 
chinuitoare începuseră deja, mişcând încet din picioarele 


stropite de sângele naşterii, cu ochii ei fierbinţi ca soarele 
holbându-se în gol. 

El se născuse la vremuri de răscruce, iar acum vremurile 
dădeau din nou semne de schimbare. Se simţea în boarea, 
se simţea în vântul acestei dulci nopţi de Idaho. 

Mai era puţin până să fie născut din nou. Ştia bine. Altfel 
de ce era deodată în stare să facă vrăji? 

Îşi închise ochii, înălţându-şi încet chipul incandescent 
spre cerul întunecat, pregătit să întâmpine zorii. Se 
concentră. Zâmbi. 'Tocurile prăfuite şi tocite ale cizmelor lui 
începură să se înalțe deasupra drumului. Un centimetru. 
Doi. Trei centimetri. Zâmbetul i se lăţi într-un rânjet. Acum 
se ridicase la treizeci de centimetri. Şi iată-l plutind la peste 
cincizeci de centimetri înălţime, cu un mic vârtej de pulbere 
stârnit dedesubtul lui. 

Atunci văzu prima geană a zorilor mânjind cerul şi se lăsă 
iarăşi în jos. Încă nu sosise vremea. 

Dar avea să vină curând. 

Porni iarăşi la drum, rânjind şi începând de pe acum să-şi 
caute un loc de popas pentru ziua care începea. Ceasul 
avea să bată curând; mai mult de atât nici nu dorea să ştie, 
pentru moment. 


CAPITOLUL 24 


Lloyd Henreid, căruia ziarele din Phoenix îi atribuiseră 
titlul de „ucigaş cu faţă de copil care nu se căieşte”, era 
condus de doi gardieni de-a lungul coridorului aripii de 
securitate maximă din închisoarea municipală din Phoenix. 
Unuia îi curgea nasul şi aveau amândoi feţe cam acre. 
Ceilalţi ocupanţi ai aripii îi făceau lui Lloyd, în felul lor, o 
adevărată primire triumfală. În Max:2*, el era o adevărată 
celebritate. 

— Hei-hei, Henreid! 

— Eşti dat în mă-ta, băiete! 

— Spune-i procurorului că dacă-mi dă drumul am să-l 
apăr de tine! 

— "Tot aşa-nainte, Henreid! 

— Nu te lăsa, frate! Nutelăsanutelăsanutelăsa! 

— Lichele ordinare şi obraznice, le aruncă gardianul 
căruia-i curgea nasul, apoi strănută. 

Lloyd zâmbea fericit. Era copleşit de faima proaspăt 
dobândită. Închisoarea asta nu suferea niciun fel de 
comparaţie cu cea din Brownsville. Până şi mâncarea era 
mai bună. Odată ajuns un criminal „greu“, te bucurai de 
oarecare respect. Îşi imagina că Tom Cruise trebuie să 
încerce un sentiment asemănător la o premieră absolută. 

Ajunşi la capătul culoarului, trecură printr-o arcadă 
prevăzută cu o poartă electrică, echipată cu un şir dublu de 
zăbrele. Aici fu controlat încă o dată, în timp ce gardianul 
răcit respira sacadat pe gură, ca şi cum ar fi urcat în fugă 
nişte scări. Apoi îl trecură printr-un detector de metale, 
pentru orice eventualitate, probabil ca să fie siguri că nu-şi 
vârâse ceva în cur, cum făcea individul acela, Papillon, în 
filme. 

— Okay, zise cel cu nasul înfundat, iar un alt gardian, 
dintr-o cabină protejată cu sticlă rezistentă la gloanţe, le 
făcu semn să treacă mai departe. 


Străbăteau acum un alt culoar, vopsit într-un verde 
industrial. Singurele sunete ce se auzeau aici erau ţăcănitul 
paşilor gardienilor (Lloyd purta nişte papuci din carton) şi 
şuieratul astmatic venind din dreapta lui Lloyd. La capătul 
opus al culoarului, un alt gardian aştepta înaintea unei uşi 
închise. Uşa avea o fereastră minusculă, ceva mai mare 
decât o simplă deschizătură, în a cărei sticlă se vedea şi o 
împletitură din sârmă. 

— Oare de ce miros toate puşcăriile a pişat? întrebă 
Lloyd, dornic de o conversaţie oarecare. Adică, până şi-n 
locurile unde nu e nimeni închis, tot a pişat miroase. Nu 
cumva voi, băieţi, vă pişaţi pe la colţuri, când vă apucă? 

Ideea asta, care i se părea cu adevărat comică, îl făcu să 
chicotească. 

— Taci din gură, băi, ucigaşule! îi zise gardianul răcit. 

— Nu arăţi prea bine, îi răspunse Lloyd. Ar trebui să te 
duci acasă şi să te bagi în pat. 

— Tacă-ţi gura! interveni celălalt. 

Lloyd făcu aşa cum i se ceruse. Aşa păţeşti când vrei să 
discuţi cu tipii ăştia. Ştia, din experienţă proprie, că era 
zadarnic să cauţi noblețea printre oficialii din casele de 
corecție. 

— Salut, băi, lepădătură, îl luă în primire păzitorul uşii. 

— Ce mai faci, băi, muie? îi replică Lloyd prompt. 

Nimic nu te scoate mai repede din amorţeală decât un 
schimb vioi de replici, ca-ntre prieteni. Nu era la pârnaie 
decât de două zile, însă se simţea copleşit de pe acum de 
obişnuita letargie. 

— Pentru chestia asta, ai să-ţi pierzi un dinte, îi explică 
paznicul. Exact unul, poţi să şi numeri, un dinte. 

— Hei, uite ce e, ascultă-mă, nu se poate să... 

— Ba da, se poate. Există aici indivizi în stare să-şi 
omoare propriile mame pentru două pachete de 
Chesterfield, băi, rahat cu ochi. Sau ai avea chef să mergi la 
doi dinţi? 

Lloyd rămase tăcut. 


— Atunci e-n regulă. Rămânem la un dinte. Puteţi să-l 
băgaţi înăuntru, li se adresă el celor doi gardieni. 

Zâmbind puţin, gardianul răcit deschise uşa, iar celălalt îl 
conduse pe Lloyd înăuntru, unde avocatul desemnat de 
curte stătea aşezat la o masă metalică, uitându-se la nişte 
acte scoase din servietă. 

— Ţi-am adus omul, domnule avocat. 

Avocatul îşi ridică privirile. Nici măcar n-a ajuns la vârsta 
la care să se bărbierească, gândi Lloyd, dar ce naiba? 
Cerşetorii nu-şi pot permite să facă mofturi. Oricum, era la 
cheremul lor şi, după socoteala lui, avea să se aleagă cu 
vreo douăzeci de ani. Când te-au prins la ananghie, nu-ţi 
mai rămâne decât să închizi ochii şi să strângi din dinţi. 

— Vă mulţumesc foarte... 

— Individul ăla, spuse Lloyd, arătând spre paznicul uşii. 
M-a făcut lepădătură. lar dacă i-am răspuns şi eu ceva, m-a 
ameninţat că o să pună pe cineva să-mi scoată dinţii! Asta 
nu înseamnă un act de brutalitate din partea poliţiei? 

Avocatul îşi trecu palma peste faţă. 

— Există vreun adevăr în ce zice? îl întrebă el pe gardian. 

Acesta îşi ridică privirile spre tavan, într-o pantomimă 
burlescă a replicii „Dumnezeule, cum poţi să crezi aşa 
ceva?” 

— Oamenii de teapa lui, domnule avocat, ar fi buni să 
scrie scenarii de televiziune. Eu i-am zis salut, el mi-a 
răspuns salut, şi cu asta, basta. 

— Asta-i o minciună împuţită! îi replică Lloyd cu 
dramatism. 

— Prefer să-mi păstrez opiniile pentru mine, spuse 
gardianul, aruncându-i lui Lloyd o privire rece. 

— Sunt sigur că aşa vei face, spuse avocatul, dar cred că 
n-ar fi rău să număr dinţii domnului Henreid înainte să plec. 

Peste figura gardianului trecu o uşoară umbră de 
tulburare şi supărare şi avu un schimb rapid de priviri cu 
cei doi care-l aduseseră pe Lloyd. Lloyd zâmbea. Poate că 
puştiul avea să fie ca lumea, până la urmă. Ultimii doi 


avocaţi din oficiu pe care-i avusese fuseseră nişte gloabe 
bătrâne; unul dintre ei îşi făcuse apariţia în tribunal târând 
după el o pungă din acelea pe care le porţi după o operaţie 
de anus contra naturii, poţi să-ţi închipui aşa ceva? 
Gloabelor alea bătrâne nu le pasă nici cât negru sub unghie 
de tine. Să pledăm şi să plecăm, ăsta era motoul lor, haide 
să scăpăm de el ca să ne apucăm iarăşi de povestit bancuri 
porcoase cu judecătorul. Dar poate că băiatul ăsta putea să- 
i limiteze pedeapsa la zece ani, pentru jaf armat. Din care 
eventual să se scadă perioada petrecută deja în închisoare. 
Dacă stai să te gândeşti, singura persoană pe care o 
pocherizase cu adevărat era soţia tipului din Continentalul 
ăla alb, şi poate că şi asta putea s-o pună în cârca lui Poke. 
Lui nu-i mai păsa oricum. Poke era mort de-a binelea. 
Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult. Întotdeauna e bine să 
vezi lucrurile şi dinspre partea lor bună. Asta-i situaţia. 
Viaţa e mult prea scurtă ca să procedezi altfel. 

Îşi dădu seama că rămăseseră singuri de o vreme, 
gardianul ieşind din încăpere, iar avocatul lui - îl chema 
Andy Devins, îşi aminti Lloyd - îl cerceta într-un chip 
straniu. Cam în felul în care te-ai uita la un şarpe cu 
clopoței căruia i-a fost frântă spinarea, dar care ar mai fi în 
stare să te muşte mortal. 

— Eşti în rahat până la gât, Sylvester! exclamă pe 
neaşteptate Devins. 

Lloyd tresări. 

— Cum? Ce naiba vrei să spui cu asta, că sunt în rahat 
până la gât? Apropo, consider că l-ai pus la punct cum nu se 
poate mai bine pe grăsanul ăla. Se enervase aşa de tare, că 
mă aşteptam să se apuce să-şi roadă unghiile şi să scuipe... 

— Ascultă, Sylvester, ascultă-mă cât se poate de atent. 

— Pe mine nu mă cheamă... 

— Habar n-ai tu în ce mare încurcătură ai intrat, 
Sylvester. 

Privirea lui Devins nu şovăia deloc. Vocea îi era potolită, 
însă energică. Părul blond îi era tuns foarte scurt, iar de 


sub tunsoare i se vedea limpede pielea capului, 
strălucitoare şi rozalie. Pe inelarul mâinii stângi purta o 
verighetă simplă, şi un inel de fraternitate fantezist pe 
inelarul mâinii drepte. Le atinse cu un mic ţăcănit metalic, 
care-l scoase din sărite pe Lloyd. 

— Vei fi judecat peste exact nouă zile, Sylvester, în 
virtutea unei decizii a Curţii Supreme, pronunţate în urmă 
cu patru ani. 

— Despre ce-i vorba? se interesă Lloyd, dintr-odată 
neliniştit. 

— Este vorba de procesul Markham contra Carolina de 
Sud, îi explică Devins, şi se referă la condiţiile în care 
statele, considerate individual, pot adopta hotărâri 
judecătoreşti în regim de urgenţă în procesele în care 
procurorul cere pedeapsa cu moartea. 

— Pedeapsa cu moartea! strigă Lloyd îngrozit. Scaunul 
electric, vrei să spui? Hei, dar eu n-am omorât pe nimeni! 
Jur pe Dumnezeul meu! 

— Asta nu contează, conform legii, spuse Devins. Dacă ai 
fost acolo, înseamnă că tu ai comis fapta. 

— Adică ce vrei să spui, că nu contează? ţipă Lloyd. 
Contează al naibii! Ar fi foarte rău să nu conteze! Nu i-am 
omorât eu pe oamenii aceia, ci Poke! Era nebun! Era... 

— Nu vrei să-ţi ţii gura, Sylvester? se interesă Devins cu 
vocea lui potolită, dar energică, iar Lloyd se conformă. 

Din cauza temerilor ce-l copleşiseră, uitase de aclamaţiile 
cu care fusese întâmpinat în zona de maximă securitate şi 
Chiar şi de posibilitatea neliniştitoare de a-şi pierde un 
dinte. Pe neaşteptate, avu viziunea unei scene dintr-un film 
de desene animate, cu canarul Tweety Bird şi motanul 
Sylvester. De această dată însă, Tweety nu-i dădea în cap 
prostovanului de motan cu maiul, nici nu-i întindea o cursă 
pentru şoareci; în imaginaţia lui, Lloyd îl vedea de această 
dată pe Sylvester fixat de curele, într-un venerabil scaun 
electric, în timp ce canarul stătea cocoţat pe un taburet, cu 


un întrerupător mare lângă el. Vedea până şi şapca de 
gardian pe capul mic şi galben al lui Tweety. 

Filmul acesta nu i se părea prea amuzant. 

Este posibil ca Devins să fi ghicit ceva din ceea ce se 
petrecea în sufletul lui, deoarece se arătă pentru prima 
dată oarecum mulţumit. Îşi împreună mâinile deasupra 
teancului de hârtii pe care-l scosese din servietă. 

— Conceptul de complicitate nu există atunci când este 
vorba de crimă de gradul întâi comisă în timpul unui delict 
grav, îi spuse el. Statul are trei martori care vor declara că 
tu şi cu Andrew Freeman aţi fost împreună. Eşti în pom, cu 
alte cuvinte. Ai înţeles? 

— Eu... 

— Bine. Acum ne vom întoarce la procesul Markham 
contra Carolina de Sud. Am să-ţi explic, în cuvinte simple, în 
ce măsură hotărârea pronunţată în procesul respectiv are 
relevanţă în situaţia ta. Înainte de asta însă, ar trebui să-ţi 
amintesc ceva ce trebuie să fi învăţat în cursul clasei a 
noua: Constituţia Statelor Unite interzice, în mod expres, 
pedepsele crude şi neobişnuite. 

— Cum ar fi nenorocitul de scaun electric, mi se pare 
corect, zise Lloyd pătruns de dreptatea textului 
constituţional. 

Devins clătină din cap. 

— Tocmai în acest punct textul legii era neclar, continuă 
el, şi, până acum patru ani, tribunalele se frământaseră în 
fel şi chip, încercând s-o scoată cumva la capăt. Se referă cu 
adevărat formularea crud şi neobişnuit la lucruri de genul 
scaunului electric sau camerei de gazare? Sau înseamnă 
cumva aşteptarea dintre sentinţă şi execuţie? Recursurile, 
întârzierile, amânările, lunile şi anii pe care unii puşcăriaşi - 
Edgar Smith, Caryl Chessman şi led Bundy fiind probabil 
cei mai faimoşi - au fost siliţi să-i petreacă în diverse celule 
ale condamnaților la moarte? Curtea Supremă a permis 
reînceperea execuțiilor la sfârşitul anilor şaptezeci, dar 
celulele condamnaților la moarte erau în continuare foarte 


aglomerate, iar spinoasa problemă a pedepsei crude şi 
neobişnuite nu fusese încă rezolvată. Okay... În procesul 
Markham contra Carolina de Sud era vorba de un tip 
condamnat la execuţie pe scaunul electric pentru violarea şi 
uciderea a trei studente de colegiu. Premeditarea a fost 
dovedită de un jurnal ţinut de Jon Markham. Juriul l-a 
condamnat la moarte. 

— Mare căcat, şopti Lloyd. 

Devins confirmă din cap şi catadicsi să-l învrednicească 
pe Lloyd cu un zâmbet acru. 

— Procesul a străbătut toate etapele, a ajuns până la 
Curtea Supremă, care a reconfirmat punctul de vedere că 
pedeapsa capitală nu este crudă şi neobişnuită în anumite 
circumstanţe. Curtea a sugerat că este cu atât mai bine cu 
cât execuţia se produce mai repede... din punct de vedere 
legal. Ai început să pricepi, Sylvester? Ai început să te 
dumireşti? 

Lloyd nu se dumirise. 

— Ştii de ce eşti judecat în Arizona şi nu în New Mexico 
sau Nevada? 

Lloyd clătină din cap. 

— Pentru că Arizona este unul dintre cele patru state 
care au un Tribunal ltinerant pentru Crime Capitale, ce se 
întruneşte doar în situaţiile când se propune şi se obţine 
pedeapsa cu moartea. 

— Nu te înţeleg. 

— Procesul tău începe peste patru zile, îi explică Devins. 
Cazul este atât de limpede, încât statul îşi poate permite să 
treacă pe lista juraţilor primii doisprezece bărbaţi şi femei 
chemaţi. Am să trag de timp cât se poate de mult, dar juriul 
va fi alcătuit încă din prima zi. În cea de a doua zi, se 
expune punctul de vedere al statului. Eu am să încerc să 
ocup trei zile şi voi trage de timp în părţile de introducere şi 
încheiere până ce mă opreşte judecătorul, dar trei zile este 
tot ce pot realiza. Putem să ne considerăm norocoşi dacă 
reuşim să le scoatem. Juriul se va retrage pentru deliberare 


şi va ajunge la concluzia că eşti vinovat în circa trei minute, 
asta dacă nu se întâmplă cumva cine ştie ce miracol. De azi 
în nouă zile vei fi condamnat la moarte şi peste încă o 
săptămână s-a zis cu tine. Locuitorii Arizonei n-or să mai 
poată de bucurie, ca şi Curtea Supremă, de altfel. Pentru că 
viteza asta face pe toată lumea mai fericită. S-ar putea să 
reuşesc să trag puţin de săptămâna aceea... poate... dar nu 
mult. 

— Isuse Cristoase, chestia asta nu mi se pare cinstită! 
ţipă Lloyd. 

— Lumea e rea, Lloyd, spuse Devins. Mai ales cu un 
„ucigaş turbat”, cum te numesc toţi comentatorii de ziar şi 
de televiziune. Ai ajuns un tip de prim rang în lumea crimei. 
Te bucuri de-un succes nemaipomenit. Ai reuşit chiar 
performanţa de-a împinge epidemia de gripă din est pe 
pagina a doua. 

— Eu n-am pocherizat niciodată pe nimeni, mormăi Lloyd 
morocănos. Poke, ăla a făcut toate relele. El a şi inventat 
cuvântul ăsta. 

— Nu contează. Asta încerc eu să-ţi vâr în scăfârlia aia 
groasă, Sylvester. Judecătorul îi va lăsa guvernatorului 
posibilitatea unei singure amânări, doar una. Eu voi face 
recurs, care, potrivit noilor reglementări, trebuie să ajungă 
în mâinile Tribunalului pentru Crime Capitale în cel mult 
şapte zile, dacă nu ieşi imediat din scenă, prin stânga. Dacă 
se decid să nu judece recursul, am la dispoziţie încă şapte 
zile ca să fac apel la Curtea Supremă a Statelor Unite. În 
cazul tău, voi înregistra cererea de recurs cât mai târziu cu 
putinţă. Tribunalul pentru Crime Capitale va fi de acord să 
ne asculte, după cum presupun - sistemul este încă nou şi 
nu sunt dispuşi să se vadă criticaţi. Probabil că ar judeca 
până şi recursul lui Jack Spintecătorul. 

— Şi cât durează până ajung la mine? bolborosi Lloyd. 

— O, totul se petrece cât se poate de repede, îi răspunse 
Devins, iar zâmbetul lui căpătă un uşor aer crud. Vezi tu, 
Curtea este formată din cinci judecători pensionari din 


Arizona. Nu mai au nimic de făcut, decât să meargă la 
pescuit, să joace pocher, să bea bourbon vechi şi să aştepte 
câte un nenorocit ca tine, ca să se înfăţişeze înaintea Curţii, 
care este de fapt un morman de computere, cu ajutorul 
căruia ţin legătura cu parlamentul statului, cu biroul 
guvernatorului, precum şi ei între ei. Au telefoane 
conectate prin calculator în maşini, cabane, ba chiar şi în 
bărci, ca să nu mai vorbim de locuinţe. Vârsta lor medie 
este de şaptezeci şi doi de ani... 

Lloyd tresări. 

— „„„ceea ce înseamnă că unii dintre ei sunt suficient de 
bătrâni ca să fi apucat tribunalele itinerante ce se deplasau 
în căruţe, dacă nu ca judecători, atunci ca avocaţi sau doar 
studenţi în drept. Ei cred, fără excepţie, în Legea Vestului - 
după o judecată scurtă urmează ridicatul în furci. Cam până 
pe la 1950, asta era procedura obişnuită pe aici. lar când 
era vorba de crimă multiplă, nici nu era de conceput altă 
cale. 

— Doamne Dumnezeule Atotputernic, încetează odată! 

— Trebuie să ştii exact care este situaţia şi pe cine 
înfrunţi, spuse Devins. Tipii vor să fie siguri că nu vei fi silit 
să suporţi o pedeapsă crudă şi neobişnuită, Lloyd. Ar trebui 
să le mulţumeşti. 

— Să le mulţumesc? Pâi mai bine-aş... 

— Pocheriza? îl completă Devins senin. 

— Nu, sigur că nu, zise Lloyd neconvingător. 

— Cererea noastră de rejudecare va fi respinsă şi toate 
obiecțiile mele vor fi uşor înlăturate. Dacă suntem norocoşi, 
Curtea mă va invita să prezint nişte martori. Dacă mi se 
oferă şansa asta, am să-i chem iarăşi pe toţi cei care au 
depus mărturie la primul proces, plus oricine o să-mi vină în 
minte. Ajunşi în acest stadiu, i-aş chema pe prietenii tăi din 
şcoala medie, ca să dea relaţii asupra felului tău de a fi, 
dacă aş reuşi să-i găsesc. 

— Am renunţat la şcoală când eram într-a şasea, îi 
mărturisi Lloyd sumbru. 


— După ce ne refuză Tribunalul ltinerant, voi face o 
petiție ca să apărem înaintea Curţii Supreme. Mă aştept să 
primesc respingerea chiar în aceeaşi zi. 

Devins se opri şi-şi aprinse o ţigară. 

— Şi pe urmă ce se întâmplă? se interesă Lloyd. 

— Pe urmă? tresări Devins, părând surprins, ba chiar 
uşor exasperat de faptul că Lloyd nu-şi mai revenea din 
criza lui de neghiobie. Pe urmă intri în celula morţii din 
închisoarea statului şi te bucuri de hrana minunată pe care 
ţi-o vor da până ce va sosi clipa să încaleci pe fulger. Prea 
mult nu mai este până atunci. 

— Nu cred că vor face aşa cum spui tu. Nu urmăreşti 
decât să mă îngrozeşti. 

— Lloyd, în cele patru state în care există Tribunalul 
Itinerant pentru Crime Capitale asta se întâmplă tot timpul. 
Până acum, patruzeci de bărbaţi şi femei au fost executaţi 
conform principiului stabilit în procesul  Markham. 
Tribunalul acesta reprezintă o povară suplimentară pentru 
plătitorii de impozite, însă nu chiar aşa de mare, de vreme 
ce nu au de-a face decât cu un număr infim de cazuri, 
anume crimele de gradul întâi. Apoi, celor ce plătesc 
impozite nu prea le pasă când trebuie să-şi vâre mâna în 
buzunar, ştiind că e vorba de pedeapsa capitală. Pentru că 
le place. 

Lloyd părea gata să-şi verse maţele. 

— Oricum, spuse Devins, procurorul districtual nu judecă 
un inculpat prin prisma cazului Markham decât atunci când 
vina lui pare absolută. Nu e suficient să prinzi câinele cu 
fulgi la bot; trebuie să-l prinzi în coteţ. Exact aşa cum ţi s-a 
întâmplat ţie. 

Lloyd, care se bucurase de strigătele de admiraţie ale 
băieţilor din aripa de securitate maximă cu nici 
cincisprezece minute în urmă, îşi vedea acum viitorul limitat 
la două sau trei săptămâni nenorocite, după care urma o 
gaură neagră. 


— Ţi-e teamă, Sylvester? îl întrebă Devins aproape cu 
amabilitate. 

Lloyd trebui să-şi umezească buzele înainte să poată 
vorbi. 

— Pe Dumnezeul meu, mi-e foarte frică. Din câte zici tu, 
sunt un om mort. 

— Eu nu vreau să mori, ci doar să te sperii. Dacă intri în 
tribunal încrezut şi fudul, te leagă în scaun şi dau drumul la 
curent. Ai să fii cel de-al patruzeci şi unulea condamnat 
după principiul Markham. Dar dacă mă asculţi, s-ar putea 
să ne strecurăm. Nu spun că vom reuşi, ci doar că s-ar 
putea. 

— Continuă. 

— Singurul lucru pe care putem conta este grupul de 
juraţi, spuse Devins. Doisprezece fraieri din cei mai 
obişnuiţi, luaţi de pe stradă. Mi-ar plăcea un juriu format 
doar din doamne de patruzeci şi doi de ani, din acelea care 
mai sunt în stare să recite versuri pentru copii şi să 
organizeze funeralii în curtea din spate atunci când le mor 
păsările favorite, asta mi-ar plăcea. Când se alcătuieşte 
lista, viitorul juriu ia cunoştinţă de consecinţele deciziei 
Markham. Oamenii aceştia nu dau un verdict de 
condamnare la moarte care să fie sau nu îndeplinit peste 
şase luni sau şase ani, adică după ce ei au uitat de mult; 
flăcăul pe care-l condamnă ei în iunie leapădă potcoavele 
înainte de meciul All-Star şi încheierea sezonului de 
baschet. 

— N-am pomenit în viaţa mea un stil ca al tău. 

Devins continuă fără să-l bage în seamă: 

— În anumite cazuri, asta a fost suficient pentru ca unele 
jurii să dea verdictul de achitare. Este unul dintre efectele 
inverse ale deciziei Markham. În anumite cazuri, juriile i-au 
făcut scăpaţi pe nişte ucigaşi patentaţi, din simplul motiv că 
membrii lor nu voiau să-şi păteze mâinile cu sânge atât de 
proaspăt. Ridică o bucată de hârtie. Cu toate că patruzeci 
de oameni au fost executaţi sub incidenţa hotărârii 


Markham, pedeapsa cu moartea a fost cerută în aceleaşi 
condiţii de şaptezeci de ori. Dintre cei treizeci neexecutaţi, 
douăzeci şi şase au fost declaraţi „nevinovaţi” de juraţi. 
Doar patru condamnări au fost revizuite de Tribunalele 
Itinerante pentru Crime Capitale, una în Carolina de Sud, 
două în Florida şi una în Alabama. 

— În Arizona nu s-a întâmplat niciodată? 

— Niciodată. Ţi-am zis. Legea Vestului. Cei cinci moşi o să 
țină morţiş să te vadă la conservă. Dacă nu reuşim să te 
salvăm înaintea juriului, eşti terminat. Pun pariu pe ce vrei 
tu. 

— Şi câţi oameni au fost achitaţi de jurii obişnuite, 
constituite conform legii din Arizona? 

— Doi din paisprezece. 

— Deci şansele sunt slabe, oricum. 

Devins îşi afişă din nou zâmbetul lui crud. 

— Aş dori să evidenţiez faptul că unul dintre cei doi 
inculpaţi a fost apărat chiar de mine. Era mai vinovat decât 
păcatul, Lloyd, la fel ca şi tine. Judecătorul Pechert a făcut 
spume la gură şi a urlat douăzeci de minute încheiate la 
cele zece femei şi doi bărbaţi din juriu. Am crezut c-o să-l 
lovească apoplexia. 

— Dacă mă declară nevinovat, nu au cum să mă mai 
judece încă o dată, nu? 

— În niciun caz. 

— Deci se joacă pe o singură carte, totul sau nimic. 

— Da. 

— Băi, băiatule! spuse Lloyd, ştergându-se la frunte. 

— Dacă ai înţeles situaţia, îi zise Devins, şi modul în care 
trebuie să organizăm apărarea, putem să intrăm în fondul 
chestiunii. 

— Am înţeles situaţia. Dar asta nu înseamnă că-mi place. 

— Numai unui nebun i-ar plăcea. Devins îşi împreună 
mâinile şi se aplecă peste masă. Aşa! Mi-ai spus mie şi ai 
mărturisit şi celor de la poliţie că, hm... Luă un teanc de file 
prinse cu o capsă din cele de lângă servietă şi-l răsfoi. Aha. 


Am găsit. „Eu nu am omorât pe nimeni. Poke a comis toate 
crimele. Ideea asta cu omorâtul i-a venit lui, nu mie. Poke 
era nebun de legat şi, din câte mă gândesc eu, eo 
adevărată binecuvântare că a scăpat lumea de el.” 

— Mda, corect, şi ce-i cu asta? zise Lloyd precaut. 

— Doar atât, îi răspunse Devins liniştit. Asta lasă să se 
înţeleagă că ţie îţi era teamă de Poke Freeman. Îţi era frică 
de el? 

— Păi, n-aş zice că era chiar... 

— Te temeai să nu-ţi pierzi viaţa, de fapt. 

— Nu cred că era... 

— Erai îngrozit. Crede-mă, Sylvester. 'le căcai pe tine de 
frică. 

Lloyd se încruntă către avocatul lui, în felul în care se 
încruntă un tânăr care ar vrea să fie un elev bun, dar are 
mari dificultăţi ca să priceapă lecţia. 

— Nu trebuie să-mi permiţi să te influenţez, Lloyd. Nu 
vreau să se întâmple aşa ceva. Uite, ai putea să gândeşti că 
ţi-am sugerat cu bună ştiinţă că Poke stătea cu drogul în 
nas tot timpul... 

— Chiar aşa şi era! Amândoi consumam! 

— Nu. Tu nu, doar el. lar când o lua pe droguri, ai fi zis 
că-i nebun... 

— Băi, băiete, da' ştiu că nu te-ncurci. 

Undeva în memoria lui Lloyd, stafia lui Poke Freeman 
striga vesel Hooopa! Hop! şi o împuşca pe femeia din 
magazinul universal din Burrack. 

— Şi s-a întâmplat de mai multe ori să îndrepte arma 
spre tine... 

— Nu, niciodată... 

— Ba da, îţi spun eu. Pur şi simplu ai uitat, pentru o 
vreme. Ba o dată chiar te-a ameninţat că te curăţă, dacă nu- 
i faci jocul. 

— Păi, aveam şi eu o armă... 

Devins se uită ţintă în ochii lui şi-i zise: 


— Sunt convins că, dacă te concentrezi bine, ai să-ţi 
aminteşti cum Poke ţi-a zis că arma ta este încărcată cu 
gloanţe oarbe. Ei, n-am dreptate? 

— Ba acum, că mi-ai zis... 

— Şi ai fost cel mai nedumerit om de pe lumea asta când 
ai apăsat pe trăgaci şi ai constatat că sunt gloanţe 
adevărate, corect? 

— Desigur, răspunse Lloyd, scuturând energic din cap. 
Am fost la un pas să fac o hemoragie. 

— Şi tocmai te pregăteai să-ţi îndrepţi arma spre Poke 
Freeman, când a fost doborât la pământ, scutindu-te pe tine 
de osteneală. 

Lloyd îşi cercetă avocatul cu un început de speranţă în 
priviri. 

— Domnule Devins, îi declară el cu sinceritate, exact aşa 
cum spui a sfârşit-o rahatul ăla cu ochi. 


Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, se afla în curtea 
pentru exerciţii, urmărind un meci de softball şi rumegând 
toate cele aflate de la Devins, când Mathers, o namilă de 
deţinut, se apropie de el şi-l înhăţă de guler. [easta lui 
Mathers era rasă perfect, ca a lui Ielly Savalas, şi strălucea 
blajin în aerul fierbinte al deşertului. 

— Ia stai puţin, se apără Lloyd. Avocatul meu mi-a 
numărat dinţii, unul câte unul. Au ieşit șaptesprezece. Dacă 
o să mă... 

— Mda, aşa mi-a zis şi Shockley. Prin urmare, m-a pus 
să... 

Genunchiul lui Mathers se ridică drept spre vintrele lui 
Lloyd, de unde izbucni o adevărată explozie de durere, atât 
de înfiorătoare, încât nu mai fu în stare nici măcar să strige. 
Se prăbuşi la pământ, încovrigându-se şi zvârcolindu-se, 
ţinându-se de testicule, pe care şi le simţea zdrobite. Între 
el şi lume se lăsase o ceaţă purpurie şi agonică. 

După o vreme, cine ştie cât de lungă, fu în stare să 
privească în sus. Mathers veghea încă asupra lui, iar 


căpăţâna cheală îi sclipea netulburat în soare. Gardienii se 
uitau ostentativ într-o cu totul altă direcţie. Lloyd se tânguia 
şi se chircea; de sub pleoape i se scurgeau lacrimi, şi avea 
senzaţia că poartă în pântece o minge de plumb încins. 

— Nu am nimic cu tine personal, îi mărturisi Mathers cu 
toată sinceritatea. O simplă afacere, mă înţelegi. Dinspre 
partea mea, sper să scapi. Legea aia, Markham, e o 
adevărată nenorocire. 

Se îndepărtă agale, iar Lloyd îl văzu pe gardianul de la 
uşă stând în vârful rampei pentru încărcarea camioanelor, 
de pe partea opusă a curţii pentru exerciţiu. Îşi ţinea 
ambele degete mari înfipte în centura Sam Browne şi 
rânjea către Lloyd. Când constată că Lloyd îşi îndreptase 
întreaga atenţie către el, gardianul îi făcu semne obscene 
cu degetele mijlocii ale ambelor mâini. Mathers se apropie 
de zid, unde gardianul îi azvârli un pachet de Tareyton. 
Mathers îl puse în buzunarul de la piept, schiţă un salut şi o 
luă din loc. Lloyd zăcea la pământ, cu genunchii adunaţi la 
piept, strângându-se cu mâinile de locul dureros, iar 
cuvintele lui Devins îi răsunau în creier: Lumea asta e rea, 
Lloyd, lumea asta e foarte rea. 

Corect. 


CAPITOLUL 25 


Nick Andros trase una dintre perdele şi privi pe stradă. 
De aici, de la înălţimea primului etaj al locuinţei răposatului 
John Baker, puteai vedea întreg centrul oraşului Shoyo dacă 
te uitai spre stânga, iar dacă-ţi întorceai privirile spre 
dreapta vedeai şoseaua US 63 ieşind din localitate. Main 
Street, Strada Principală, era absolut pustie. Obloanele 
magazinelor erau trase. Un câine care dădea semne 
evidente de boală zăcea în mijlocul drumului; coastele i se 
ridicau şi coborau în ritmul unor foale, iar din bot i se 
scurgeau spume albe pe pavajul a cărui imagine tremura în 
aerul încins. Ceva mai încolo, un alt câine zăcea mort, în 
rigolă. 

Undeva, în spatele lui, femeia se tânguia pe un ton grav, 
gutural, dar Nick n-o auzea. Trase la loc perdeaua, se frecă 
puţin la ochi şi apoi se duse la femeia de-abia trezită. Jane 
Baker era înconjurată de pături, pentru că-i fusese frig, cu 
câteva ore în urmă. Acum transpiraţia-i curgea pe faţă şi 
aruncase păturile de pe ea, iar Nick observă, jenat, că pe 
alocuri cămaşa ei subţire de noapte, umezită, devenise 
transparentă. Dar ea nu era în stare să-l vadă, iar în 
momentul respectiv conta prea puţin faptul că părea pe 
jumătate dezbrăcată. Avea să moară curând. 

— Johnny, adu-mi ligheanul. Îmi vine să vărs! strigă ea. 

Nick scoase ligheanul de sub pat şi-l puse alături, dar ea 
se zbătu şi aruncă vasul pe jos, stârnind un zgomot 
puternic, reverberant. Nick îl ridică şi rămase cu el în 
mână, urmărind-o. 

— Johnny! ţipă ea. Nu-mi găsesc cutia cu ace de cusut! În 
cămăruţă nu este! 

Îi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi i-l 
ţinu în dreptul buzelor, dar ea făcu o nouă mişcare 
neaşteptată, mai-mai să i-l arunce din mână. El îl aşeză cu 
grijă într-un loc de unde ea l-ar fi putut lua, dacă se liniştea. 


Nu mai fusese niciodată atât de afectat de handicapul lui 
ca în aceste ultime două zile. Pastorul metodist, Braceman, 
se afla alături de Jane pe 23, atunci când o vizitase Nick. 
Citea din Biblie aşezat lângă ea, în salon, dar omul părea 
nervos şi nerăbdător să plece. Nick bănuia de ce. Din cauza 
febrei, obrajii femeii căpătaseră o strălucire rozalie, 
feciorelnică, o înfăţişare cu totul nepotrivită cu pierderea 
pe care tocmai o suferise. Pastorul se temuse, poate, ca ea 
să nu-i facă vreun avans. Sau, mai degrabă, de-abia aştepta 
să-şi adune familia şi s-o pornească peste câmpuri. Ştirile 
circulă mai repede într-un oraş mic, iar alţii luaseră deja 
hotărârea să plece din Shoyo. 

De când plecase Braceman din salonul familiei Baker, 
cam cu patruzeci şi opt de ore în urmă, totul se 
transformase într-un coşmar pe care-l trăiai în deplină stare 
de  conştienţă. Starea sănătăţii doamnei Baker se 
înrăutăţise mult, atât de mult, încât Nick se temea că va 
muri încă înainte de apusul soarelui. 

Încă şi mai rău era că el n-o putea supraveghea în 
permanenţă. Se dusese până la bufet ca să le aducă de 
mâncare celor trei prizonieri ai săi, dar Vince Hogan nu mai 
fusese în stare să mănânce. Intrase în delir. Mike Childress 
şi Billy Warner doreau să fie lăsaţi în libertate, dar Nick nu 
se putea hotări s-o facă. Nu era vorba de frică; nu se 
gândea că-şi vor irosi timpul ca să se răzbune pe el, ci 
aveau să se grăbească să dispară din Shoyo, la fel ca 
ceilalţi. Dar el avea o responsabilitate. Făcuse o promisiune 
unui om care, între timp, murise. Desigur, mai devreme sau 
mai târziu, patrula de poliţie avea să pună lucrurile la 
punct, venind să-i ridice pe cei trei. 

Descoperise un pistol calibru 45, împreună cu tocul 
respectiv, în sertarul de jos al biroului lui Baker şi, după 
câteva momente de ezitare, şi-l pusese. Privind mânerul cu 
plăsele din lemn sprijinit de şoldul lui osos, consideră că 
arăta ridicol, dar greutatea pistolului îi dădea un sentiment 
de siguranţă. 


Deschisese celula lui Vince în după-amiaza zilei de 23 şi-i 
pusese tânărului, mai mult de formă, pungi cu gheaţă pe 
frunte, piept şi gât. Vince îşi deschisese ochii şi se uitase 
spre Nick implorând milă cu atâta tristeţe, încât acesta şi-ar 
fi dorit să-i poată spune ceva - la fel ca acum, după două 
zile, alături de doamna Baker —, orice i-ar fi putut aduce 
omului o clipă de mângâiere. Ar fi fost suficient chiar şi 
numai Totul va fi bine sau Cred că febra începe să cedeze. 

Cât timp s-a ocupat de Vince, Billy şi Mike au tot ţipat la 
el. Stând aplecat asupra bolnavului, n-avea cum să ştie ce 
fac, dar le vedea feţele speriate ori de câte ori îşi ridica 
privirile, iar buzele lor articulau cuvinte care se învârteau 
în jurul unuia şi aceluiaşi lucru: Te rugăm să ne dai drumul. 
Nick avea grijă să se ţină la distanţă de ei. Nu ajunsese la 
maturitate, dar era suficient de bătrân ca să ştie că oamenii 
devin periculoşi atunci când sunt cuprinşi de panică. 

În acea după-amiază, făcuse o navetă continuă între cei 
doi pacienţi, Vince Hogan şi Jane Baker, pe străzile aproape 
pustii, aşteptându-se de fiecare dată să-l găsească mort pe 
unul sau pe celălalt. Căută să vadă maşina doctorului 
Soames, însă fără succes. Câteva magazine mai rămăseseră 
deschise în după-amiaza aceea, ca şi benzinăria Texaco, dar 
Nick era convins că oraşul se golea. Oamenii o apucau pe 
potecile din codri, pe drumuri forestiere, unii urmau poate 
chiar firul râului Shoyo Stream, către izvoare, cale ce 
trecea prin Smackover şi ajungea, în cele din urmă, în 
oraşul Mount Holly. Mulţi alţii vor pleca după căderea 
întunericului, se gândi Nick. 

La scurt timp după apusul soarelui, ajunse la casa Baker, 
unde o găsi pe Jane, în halat de baie, mişcându-se nesigur 
prin bucătărie şi pregătindu-şi un ceai. Văzându-l pe Nick, îi 
aruncă o privire recunoscătoare. Se vedea că febra îi 
trecuse. 

— Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai purtat de grijă, 
îi spuse ea calm. Mă simt mult mai bine. Vrei o ceaşcă de 
ceai? 


Apoi izbucni în lacrimi. El se apropie, temându-se să nu 
leşine şi să cadă, izbindu-se de aragazul fierbinte. 

Se prinse de braţul lui ca să se echilibreze şi-şi sprijini 
fruntea de Nick, părul ei răspândindu-se în valuri 
întunecate, în contrast cu albastrul deschis al rochiei. 

— Johnny, pronunţă ea, în bucătăria din ce în ce mai 
întunecată. Vai, sărmanul meu Johnny. 

Dacă ar putea şi el vorbi, se gândi Nick nefericit. Nu avu 
decât s-o susţină, conducând-o până la un scaun de lângă 
masă. 

— Ceaiul... 

Îi făcu semn că se va ocupa el şi o ajută să se aşeze. 

— Mă simt mai bine. Cu mult mai bine, chiar. Numai că... 
dacă... 

Îşi duse mâinile la obraji. 

Nick pregăti ceaiul şi aduse ceştile la masă. Sorbiră o 
vreme în linişte. Ea îşi ţinea ceaşca în ambele mâini, ca un 
copil. Într-un târziu, o lăsă jos şi zise: 

— Oare câtă lume din oraş s-a îmbolnăvit, Nick? 

„Nu ştiu exact”, scrise. „Dar este foarte rău.” 

— L-ai văzut pe doctor? 

„Ultima oară azi-dimineaţă.” 

— Arn se va extenua complet, dacă nu are grijă de el. 
Crezi că se va păzi, Nick? Să nu se obosească peste 
măsură? 

Nick dădu din cap şi încercă să zâmbească. 

— Dar arestaţii lui John? A venit patrula să-i ridice? 

„Nu. Hogan este foarte bolnav. Fac şi eu ce pot. Ceilalţi 
mă roagă să le dau drumul, înainte ca Hogan să-i 
îmbolnăvească şi pe ei.” 

— Să nu le dai drumul! spuse ea ceva mai însufleţit. Sper 
că nu te bate gândul să cedezi. 

„Nu”, scrise Nick, iar după o clipă adăugă: „Irebuie să te 
întorci în pat. Ai nevoie de odihnă.” 

Ea-i zâmbi, iar atunci când se mişcă, Nick văzu petele 
închise la culoare ce-i apăruseră în zona dintre maxilar şi 


gât şi se întrebă cu nelinişte dacă scăpase cu adevărat de 
primejdie. 

— Da. Am să dorm o zi întreagă. Nu mi se pare cel mai 
normal lucru, totuşi, să dorm acum, când John a murit... 
deşi, ştii, nici nu-mi vine să cred că s-a întâmplat. Mă tot 
împiedic de gândul ăsta, ca de un lucru pe care am uitat să- 
| pun la locul lui. Nick îi prinse mâna şi i-o strânse, iar ea 
zâmbi stins. Cu timpul, s-ar putea să descopăr un alt lucru 
pentru care să trăiesc. Le-ai dus prizonierilor tăi cina, Nick? 

Acesta clătină din cap. 

— Trebuie să le duci de mâncare. De ce nu iei maşina lui 
John? 

„Nu ştiu să conduc”, scrise Nick, „dar îţi mulţumesc. Mă 
duc până la bufetul unde opresc maşinile. Nu este departe. 
Am să-ţi fac o vizită de dimineaţă, dacă eşti de acord.” 

— Sigur că da, foarte bine. 

Nick se ridică în picioare şi făcu un gest hotărât către 
ceaşca de ceai. 

— Da, până la ultima picătură, îi promise ea. 

Tocmai ieşea pe uşa glisantă când simţi o atingere 
şovăielnică pe braţ. 

— John..., începu ea, se opri, apoi se sili să continue. Sper 
că l-au... dus la Curtis Mortuary. Am apelat întotdeauna la 
ei, când am avut nevoie. Crezi că l-au dus acolo, da? 

Nick îi confirmă printr-un gest. Lacrimi se prelinseră pe 
obrajii femeii şi începu iarăşi să suspine. 


Nick plecase direct către bufet. În vitrină atârna strâmb 
un carton pe care scria ÎNCHIS. Se dusese apoi în spate, la 
casa-rulotă, dar acolo era încuiat şi întuneric. Bătu la uşă, 
fără să primească răspuns. În circumstanţele respective, se 
simţea îndreptăţit să comită o mică spargere şi să pătrundă 
înăuntru; iar stricăciunile puteau fi plătite din cutia şerifului 
Baker, cu micile rezerve băneşti. 

Izbi geamul vitrinei lângă zăvor şi pătrunse în restaurant. 
Chiar şi după ce aprinse toate luminile, locul păstra un aer 


fantomatic: tonomatul era stins şi părea definitiv amuţit, în 
jurul mesei de biliard şi a jocurilor video nu era nimeni, 
separeurile rămăseseră pustii, scaunele erau libere. 
Deasupra grătarului fusese aşezat capacul. 

Nick se duse în partea din spate a localului şi prăji nişte 
hamburgeri pe aragaz, apoi îi puse într-o pungă. Mai luă o 
sticlă de lapte şi o jumătate de plăcintă cu mere, aflată pe 
tejghea, sub un clopot din plastic. Pe urmă se întoarse la 
închisoare, nu înainte de a lăsa un bilet în care explica cine 
pătrunsese înăuntru şi de ce. 

Vince Hogan murise. Zăcea pe podeaua celulei sale, în 
mijlocul unei grămezi de prosoape ude şi de gheaţă pe 
jumătate topită. Înainte de a se sfârşi, se zgâriase cu 
unghiile, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui personaj invizibil 
care încerca să-l sugrume. Vârfurile degetelor îi erau 
mânjite de sânge. Muştele dădeau târcoale, se lăsau pe 
cadavru, apoi îşi luau din nou zborul. Gâtul îi era negru şi 
umflat, semănând cu un maţ pe care un copil bezmetic îl 
umflase până aproape să crape. 

— Acum ai de gând să ne dai drumul? îl întâmpină Mike 
Childress. E mort, eşti mulţumit, mut afurisit ce eşti? Nu ţi- 
ai potolit încă pofta de răzbunare? S-a îmbolnăvit şi el, 
adăugă, arătând spre Billy Warner. 

Billy părea scos din minţi de frică. Pe gât şi pe obraji îi 
apăruse o erupție de pete roşii; mâneca de la cămaşă, cu 
care se ştersese de mai multe ori la nas, era ţeapănă de 
spută. 

— Asta-i o minciună! urlă el cuprins de isterie. O 
minciună, o afurisită de minciună sfruntată! E o min... 

Deodată, începu să strănute violent, încovoindu-se din 
cauza forţei exploziilor şi împroşcând în jur stropi grei de 
salivă şi flegmă. 

— Vezi? îi reproşă Mike. Hm? Eşti fericit, mut prostănac 
şi afurisit ce eşti? Lasă-mă să plec! Pe el poţi să-l ţii, dacă 
vrei, dar mie dă-mi drumul. Asta-i crimă, altfel nu se poate 
chema, crimă cu premeditare! 


Nick clătină din cap, iar Mike fu cuprins de un acces de 
turbare. Începu să se izbească de gratiile celulei, 
învineţindu-şi faţa şi însângerându-şi încheieturile de la 
ambele mâini. Cu ochii ieşiţi din orbite, se lovi de mai multe 
ori cu fruntea de metal. 

Nick aşteptă până când omul obosi, apoi împinse 
mâncarea prin fantele din partea de jos ale uşilor, servindu- 
se de coada măturii. Billy Warner îl măsură mohorât, apoi 
începu să mănânce. 

Mike îşi aruncă paharul de lapte spre gratii, iar cioburile 
şi laptele se răspândiră în jur. Cele două felii de hamburger 
le expedie spre peretele acoperit de graffiti, din spatele 
celulei. Una dintre feliile de tocătură se lipi într-o mlaştină 
de muştar, ketchup şi condimente, cu efect vesel-grotesc, 
amintind de picturile lui Jackson Pollock. Ţopăi ca un nebun 
pe felia lui de plăcintă cu mere. Bucăţile de măr săriră care 
încotro. Farfuria albă, din material plastic, se desfăcu în 
aşchii. 

— Sunt în greva foamei! urlă el. Greva foamei, am zis! N- 
o să mai bag nimic în gură! Să-mi mănânci tu mie puţa dacă 
mai pun gura pe haleala asta, găoază surdomută şi 
retardată ce eşti! Ai să-mi... 

Nick se răsuci pe călcâie şi liniştea se lăsă imediat asupra 
locului. Se întoarse în birou, speriat şi neştiind ce să facă. 
Dacă ar fi putut să conducă, i-ar fi dus el însuşi la Camden. 
Dar nu ştia. Mai trebuia să se gândească şi la Vince. Nu 
putea să-l lase pur şi simplu acolo, la cheremul muştelor. 

Din birou se deschideau alte două uşi. Una dădea spre o 
debara de haine. Dincolo de cealaltă începea o scară. Nick 
cobori pe ea, iar la subsol descoperi o combinaţie de pivniţă 
şi magazie. Locul era răcoros. Pentru o vreme, cel puţin, 
spaţiul i se părea destul de bun. 

Se întoarse sus. Mike stătea pe podea, culegea 
morocănos feliile storcite de măr, le ştergea puţin şi le 
mânca. Nu-şi ridică privirile către Nick. Nick apucă trupul 
celui mort şi încercă să-l ridice. Duhoarea scârboasă ce 


emana din cadavru făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. 
Vince era prea greu pentru el. Îi cercetă trupul cu un aer 
neajutorat şi-n clipa aceea îşi dădu seama că amândoi 
ceilalţi arestaţi stăteau la uşile celulelor şi urmăreau scena 
cu groază şi fascinaţie. Nick bănuia ce le trecea prin minte. 
Vince fusese unul dintre ei, chiar dacă nu era, poate, decât 
un palavragiu plângăreţ, petrecuseră totuşi multă vreme 
împreună. Murise ca un şobolan în cursă, din cauza unei 
boli care te făcea să te umileşti teribil, pe care ei n-o 
înțelegeau. Nick se întrebă, nu pentru prima oară în ziua 
respectivă, când avea şi el să înceapă să strănute, să facă 
febră şi când o să-i apară tumefacţiile acelea ciudate la gât. 

Prinse cu putere antebraţele cărnoase ale lui Vince şi-l 
trase din celulă. Capul lui Vince se aplecă spre el, din cauza 
greutăţii, şi părea să se uite la Nick, rugându-l pe muteşte 
să fie atent, să nu-l scuture prea tare. 

Avu nevoie de aproape zece minute ca să coboare trupul 
masiv pe scările abrupte. Gâfâind, Nick îl întinse pe 
podeaua din beton, sub lumina lămpilor fluorescente, apoi îl 
acoperi repede cu o pătură militară uzată, de pe patul 
celulei în care dormea el. 

După aceea se culcă şi încercă să adoarmă, dar aceasta 
nu se întâmplă decât târziu, spre dimineaţă, când 23 iunie 
se transformase deja în 24, adică ieri. Visele lui fuseseră 
întotdeauna foarte vii, uneori chiar îi era teamă de ele. Nu 
avea decât rareori coşmaruri, dar visele din ultima vreme 
erau tot mai adesea sinistre, lăsându-i senzaţia că niciunul 
dintre personaje nu era ceea ce părea a fi, iar lumea 
normală o lua razna, eşuând într-un loc unde bebeluşii erau 
sacrificați în spatele unor obloane trase, iar nişte maşinării 
negre, formidabile, urlau neîncetat în locaşuri subterane 
ferecate. 

Desigur, se lupta şi cu o temere absolut personală - 
anume că la trezire va constata că s-a îmbolnăvit şi el. 

Dormi puţin, iar visul care îl vizită îl mai avusese, nu cu 
mult timp în urmă: lanul de porumb, mirosul unor lucruri 


calde, care creşteau, sentimentul prezenţei a ceva - sau 
cineva - foarte bun şi sigur în imediata apropiere. 
Sentimentul că este acasă. Pe măsură ce devenea tot mai 
conştient că în porumb stă ceva şi-l pândeşte, în locul liniştii 
se instală o imensă groază. Mamă, a intrat viezurele în 
coteţ! îi fulgeră prin minte şi se trezi în lumina zorilor, 
scăldat în sudori reci. 

Puse de cafea şi se duse să vadă de cei doi arestaţi. 

Mike Childress era în lacrimi. În spatele lui, hamburgerul 
era în continuare lipit de perete prin pasta lipicioasă de 
condimente, pe cale să se întărească. 

— Acum eşti mulţumit? Am luat şi eu boala. Nu asta ţi-ai 
dorit? Nu e asta cea mai bună răzbunare? Fii puţin atent, 
respir ca o nenorocită de locomotivă care urcă muntele cu o 
garnitură întreagă după ea! 

Dar Nick îl cercetă mai întâi pe Billy Warner, care zăcea 
pe patul lui, în comă. Gâtul îi era umflat şi negru, iar pieptul 
i se ridica şi cobora cu mişcări bruşte şi neregulate. 

Se grăbi să se întoarcă în birou, se uită la telefon şi, într- 
un acces de furie şi cu un puternic sentiment de vinovăţie, îl 
mătură de pe masă, iar aparatul rămase atârnând fără 
noimă, la capătul firului. Opri focul şi porni în fugă spre 
casa Baker. Apăsă pe butonul soneriei, un timp ce i se păru 
nesfârşit, până ce Jane cobori, într-un târziu, învăluită în 
halat. Pe obrajii ei se vedea iarăşi transpiraţia aceea pe 
care ţi-o provoacă febra. Nu era în delir, dar cuvintele îi 
ieşeau cu greu şi încet, iar buzele îi erau crăpate. 

— Nick. Intră. Ce s-a întâmplat? 

„NV. Hogan a murit azi-noapte. Warner se duce şi el, cred. 
E foarte bolnav. L-ai văzut pe doctorul Soames?” 

Ea clătină din cap, tremură în briza uşoară, strănută şi 
apoi se clătină pe picioare. Nick o prinse de după umeri şi o 
conduse la un scaun. Apoi scrise: „Poţi să suni la cabinetul 
lui din partea mea?” 

— Da, desigur. Adu-mi telefonul, Nick. Din câte se pare... 
boala mi-a revenit, peste noapte. 


Tânărul aduse telefonul şi ea formă numărul lui Soames. 
Aşteptă cu telefonul la ureche mai mult de o jumătate de 
minut, iar el înţelese că nimeni nu avea să răspundă la 
telefon. 

Jane încercă la Soames acasă, apoi acasă la asistenta lui. 
Niciun răspuns. 

— Am să încerc să sun la sediul poliţiei, spuse ea, dar 
puse telefonul în furcă după ce formase un singur număr. 
Reţeaua interurbană n-a fost încă pusă la punct, cred. După 
ce formez 1, începe să-mi sune ocupat. Îi zâmbi stins, apoi 
nu mai reuşi să-şi stăvilească lacrimile. Sărmanul Nick, 
spuse ea. Biata de mine. Bieţii de noi, toţi. Ai putea să mă 
ajuţi să urc la etaj. Mă simt foarte slăbită şi de-abia respir. 
Cred că voi fi curând alături de John. El o privi, dorindu-şi 
imens să poată vorbi. Cred că vreau să mă întind pe pat, 
dacă poţi să mă ajuţi. 

O ajută să ajungă în dormitor, apoi scrise: „Am să mă 
întorc.” 

— Îţi mulţumesc, Nick. Eşti un băiat de treabă... 

Spunând acestea, adormise deja pe jumătate. 

Nick ieşi din casă şi rămase pe trotuar, întrebându-se ce 
să facă. Dacă ar fi putut să conducă maşina, ar fi existat 
nişte soluţii. Dar aşa... 

Văzu o bicicletă de copil pe peluza unei case de pe 
cealaltă parte a drumului. Se duse într-acolo, cercetă casa 
în apropierea căreia se afla, cu transperantele trase (atât 
de asemănătoare cu acele clădiri care i se arătau în visele 
lui încâlcite), apoi bătu la uşă. Nu primi niciun răspuns, deşi 
bătu de mai multe ori. 

Se întoarse la bicicletă. Era mică, însă putea totuşi să 
meargă pe ea, dacă ignora faptul că atingea ghidonul cu 
genunchii. Arăta ridicol, fără îndoială, dar erau şanse mici 
să mai existe în Shoyo persoane în stare să observe acest 
lucru... iar dacă erau, nu avea cum să le ardă de râs, după 
părerea lui. 


Se urcă pe bicicletă şi pedală stângaci pe Main Street, 
trecu de închisoare, apoi o luă la est, pe US 63, spre locul 
unde Joe Rackman îi văzuse pe soldaţii care pozau în echipă 
de reparaţie a drumului. Dacă se mai aflau acolo şi dacă 
erau cu adevărat soldaţi, Nick avea să-i convingă să se 
îngrijească de Billy Warner şi de Mike Childress. Adică, în 
cazul când Billy mai era în viaţă. Dacă tipii aceia puseseră 
Shoyo sub carantină, atunci desigur că de bolnavii din 
Shoyo se ocupau chiar ei. 

Îi luă o oră să pedaleze până la şantier, oscilând dement 
cu bicicleta de o parte şi de alta a benzii de la centrul 
şoselei, lovind ritmic şi monoton cu genunchii ghidonul. Dar 
când ajunse la locul cu pricina, soldaţii sau echipa de 
reparaţii, ce-or fi fost ei, dispăruseră. Existau mai multe 
lumini de semnalizare, dintre care una mai clipea încă. Mai 
văzu şi două capre. lar drumul fusese săpat, deşi, după 
părerea lui Nick, locul respectiv putea fi încă traversat, 
dacă nu-ţi păsa prea mult de suspensia maşinii. 

Surprinse cu coada ochiului o masă întunecată, 
executând un soi de mişcare pulsatorie şi, în acelaşi 
moment, se stârni puţin şi vântul, o simplă boare de vară, 
suficient însă pentru a-i aduce în nări o duhoare puternică 
şi greţoasă de putreziciune. Masa întunecată se dovedi a fi 
un roi de muşte, aflat într-o perpetuă forfotă. Lăsând 
bicicleta, se apropie de şanţul de pe partea opusă a 
drumului. Acolo, alături de o bucată de ţeavă gofrată, nouă 
şi strălucitoare, zăceau trupurile a patru bărbaţi, cu 
gâturile şi feţele umflate, de culoare neagră. Nick nu-şi 
dădu seama dacă erau sau nu soldaţi şi nici nu se apropie 
mai mult. Îşi zise că putea să se întoarcă liniştit la bicicletă, 
în locul acela nu exista nimic de temut, doar nişte oameni 
morţi, iar morţii nu pot să-ţi facă rău. Dar când ajunsese la 
câţiva metri de şanţ, o luă la fugă, încalecă pe bicicletă şi 
porni spre Shoyo într-o stare de cumplită agitaţie. La 
marginea oraşului se izbi de o piatră şi zdrobi bicicleta. El 
însuşi zbură peste coarne, se lovi la cap şi-şi zgârie mâinile. 


Nu rămase decât o secundă în mijlocul drumului, se ridică 
şi porni, tremurând din toate încheieturile. 


Nick îşi petrecuse următoarea oră şi jumătate a dimineţii 
zilei de ieri bătând la uşi şi sunând la sonerii. Nu se poate 
să nu descopăr pe cineva sănătos, îşi spunea. El însuşi se 
simţea foarte bine şi i se părea imposibil să fie chiar 
singurul.. Se va găsi cineva, un bărbat, o femeie, măcar un 
adolescent cu permis de conducere de începător, care va 
spune: Fi, sigur că da. Hai să-i ducem la Camden. Luâm un 
automobil station. Sau ceva de genul acesta. 

Dar de-abia dacă i se răspunsese de vreo zece ori la 
apeluri. Adică uşa se deschidea atât cât îi permitea lanţul 
de siguranţă şi se ivea o faţă bolnavă, dar plină de speranţă, 
dădea cu ochii de el şi licărul de speranţă murea. Apoi faţa 
respectivă făcea un semn de refuz şi uşa se închidea la loc. 
Dacă Nick ar fi putut să le vorbească, ar fi argumentat că, 
dacă erau încă în stare să meargă, puteau la fel de bine şi 
să conducă. Că dacă îi duceau pe arestaţi până la Camden, 
puteau profita să se prezinte la spitalul de acolo. Unde 
aveau să se însănătoşească. Dar nu putea vorbi. 

Câţiva îl întrebaseră dacă-l văzuse pe doctorul Soames. 
Un bărbat, cuprins de un delir furios, dăduse de perete uşa 
micii lui case gen fermă, ieşise în pridvor, doar în izmene, şi 
încercase să-l înhaţe pe Nick. Îi spusese că avea să-i facă 
„ceea ce ar fi trebuit să-ţi fac atunci, la Houston”. Din câte 
înţelesese Nick, îl confunda cu un tip numit Jenner. Îl 
urmărise pe Nick clătinându-se, ca un zombi dintr-un film 
de groază, din cele de mâna a treia. Partea de jos a 
pântecelui i se umflase teribil şi arăta de parcă i-ar fi vârât 
cineva acolo un pepene roşu. În cele din urmă se prăvălise 
în mijlocul pridvorului, iar Nick, cu inima bătându-i de zor, îi 
urmărise mişcările de jos, din curtea acoperită cu gazon. 
Bărbatul îşi fluturase pumnul fără putere, apoi se târâse 
anevoie înăuntru, fără a se mai osteni să închidă uşa. 


Dar cele mai multe case rămâneau tăcute şi misterioase 
şi, în cele din urmă, nu mai suportă. Sentimentul acela de 
rău augur şi ameninţare din vis îl copleşea acum iarăşi şi-i 
venea din ce în ce mai greu să-şi alunge gândul că bătea la 
uşile unor morminte, tulburând somnul morţilor, care mai 
devreme sau mai târziu puteau să se scoale şi să-i 
răspundă. Nu-l ajuta prea mult să-şi spună că majoritatea 
caselor erau pustii, locatarii lor fiind de mult refugiaţi la 
Camden, El Dorado sau Texarkana. 

Se înapoie la casa Baker. Jane Baker dormea profund, iar 
fruntea ei avea temperatură normală. Dar de această dată 
speranţele lui erau mici. 

Era ora prânzului. Nick se întoarse la bufet, începând să 
simtă oboseala din urma nopţii în care nu dormise decât 
atât de puţin. De la căderea de pe bicicletă, avea dureri în 
tot corpul. Pistolul calibru 45 al lui Baker îl izbea peste şold. 
Încălzi două conserve de supă în bucătăria bufetului şi le 
turnă în două căni cu termoizolaţie. Laptele din frigider 
părea încă bun, aşa că luă o sticlă cu el. 

Billy Warner era mort, iar când Mike dădu cu ochii de 
Nick, începu să chicotească isteric şi să arate cu degetul. 

— Doi au ieşit din joc, n-a mai rămas decât unul! Doi la 
pământ şi unul în joc! Ai reuşit să te răzbuni! Aşa-i? Aşa-i? 

Nick împinse cu grijă termosul cu supă prin fantă, apoi 
procedă la fel cu un pahar mare de lapte. Mike începu să 
bea supa direct din termos, cu înghiţituri mici. Nick îşi luă şi 
el termosul şi se aşeză pe coridor. Avea de gând să-l ducă 
pe Billy la subsol, dar mai întâi dorea să mănânce. Îi era 
foame. În timp ce-şi bea supa, se uita gânditor la Mike. 

— "Te întrebi cum mă simt? se interesă Mike. 

Nick îi făcu semn că da. 

— La fel ca azi-dimineaţă, când ai plecat. Cred c-am scos 
din mine un kil de muci. Îl măsură pe Nick plin de speranţă. 
Maică-mea spunea întotdeauna că înseamnă că mergi spre 
bine, dacă scoţi flegmă. Poate că eu am o formă mai uşoară, 
hm? Crezi că e posibil? 


Nick ridică din umeri. Orice era posibil. 

— Sunt puternic ca un taur, pledă Mike. Cred că nue 
mare lucru, am să reuşesc să mă fac bine. Ascultă, omule, 
lasă-mă să plec. Te rog. Sunt gata să-ţi cad în genunchi, fir- 
ar să fie. 

Nick reflectă, rămânând în expectativă. 

— Ce naiba, ai un pistol. Oricum, n-am nimic cu tine. Nu 
vreau decât să plec din oraş. Mai întâi mă duc să văd ce 
face nevastă-mea... 

Nick făcu semn spre mâna stângă a lui Mike, pe care nu 
se vedea verighetă. 

— Mda, suntem divorţaţi, dar ea mai locuieşte încă aici, 
tocmai pe Ridge Road. Aş vrea să-i fac o vizită. Ce părere ai, 
omule? Mike începuse să plângă. Dă-mi o şansă. Nu mă ţine 
închis în cursa asta de şobolani. 

Nick se ridică încet, se duse în birou şi trase sertarul 
mesei. Cheile erau acolo. Logica lui Mike era fără fisură; n- 
avea niciun sens să-ţi închipui că în toată harababura asta 
avea să apară cineva care să-l scoată pe cauţiune. Luă 
cheile şi se întoarse. Ridică în sus cheia pe care i-o arătase 
Big John Baker, cu o bucată de bandă albă lipită pe ea, şi-i 
aruncă lui Mike Childress tot mănunchiul, printre zăbrele. 

— Mulţumesc, bolborosi Mike. Vai, îţi mulţumesc. Îmi 
pare rău că te-am bătut, îţi jur pe Dumnezeul meu. A fost 
ideea lui Ray, eu şi Vince am încercat să-l oprim, dar când 
se pune pe băut îl apucă nebunia... 

Introduse cheia în broască, zornăind. Nick se trase 
înapoi, strângând în mână patul pistolului. 

Uşa celulei se deschise şi Mike ieşi afară. 

— Vorbesc foarte serios. Nu vreau decât să plec din oraş. 

Se strecură pe lângă Nick, cu o undă de rânjet jucându-i 
pe buze. Apoi ţâşni prin uşa dintre micul bloc de celule şi 
birou. Nick îl urmă, însă nu mai apucă să vadă decât cum se 
închide uşa de afară în urma lui. 

Nick ieşi şi el în faţa clădirii. Mike rămăsese la marginea 
trotuarului, sprijinit cu o mână de aparatul automat de 


parcare, căutând de-a lungul străzii pustii. 

— Dumnezeule, şopti el şi se întoarse buimac spre Nick. 
Ce se întâmplă? Ce-i cu asta? 

Nick înclină din cap, ţinându-şi în continuare mâna pe 
armă. 

Mike încercă să spună ceva, dar fu cuprins de un acces 
de tuse. Se acoperi la gură, apoi îşi şterse buzele. 

— Plec naibii de-aici, zise el. Dacă eşti băiat deştept, faci 
la fel ca mine, mutule. Chestia aste e un soi de ciumă sau 
ceva de genul ăsta. 

Nick ridică din umeri, iar Mike se îndepărtă, mergând pe 
trotuar. Se mişca din ce în ce mai repede, până ce aproape 
o luă la fugă. Nick îl urmări până ce dispăru din raza lui 
vizuală, apoi intră în birou. Nu l-a revăzut niciodată pe 
Mike. Avea un sentiment de uşurare şi înţelese, deodată, că 
făcuse lucrul cel mai potrivit. Se întinse în pat şi adormi 
aproape instantaneu. 


Dormi toată după-amiaza pe canapeaua fără pături şi se 
trezi scăldat în transpiraţie, dar simțindu-se ceva mai bine. 
O furtună cu tunete bătea coastele munţilor - el nu putea 
auzi bubuiturile, în schimb vedea zigzagurile alb-albăstrui 
ale fulgerelor împlântându-se în pământ, ocolind Shoyo în 
seara respectivă. 

La amurg, porni pe Main Street până la magazinul 
Paulie's Radio & TV, unde comise încă una dintre spargerile 
lui însoţite de scuze şi explicaţii. Lăsă o notă lângă casa de 
bani şi luă în schimb un televizor Sony portabil. Ajuns la 
închisoare, îi dădu drumul şi începu să caute diversele 
canale. Postul afiliat la CBS transmitea un anunţ pe care se 
putea citi DEFECŢIUNE ÎN SISTEMUL DE TRANSMISIE A 
UNDELOR ULTRASCURTE VĂ RUGAM SĂ RĂMÂNEŢI PE 
RECEPŢIE. Staţia ABC prezenta filmul 1 Love Lucy, iar pe 
NBC se retransmitea un episod dintr-un serial despre o 
tânără impertinentă care încearcă să devină mecanic pe un 
circuit de curse pentru maşini de serie. Postul independent 


din Texarkana, specializat mai ales în filme vechi, jocuri 
televizate şi tot felul de măscărici religioşi, de soiul lui Jack 
Van Impe, nu emitea nimic. 

Nick închise aparatul, se duse la bufet şi pregăti două 
porţii de supă şi de sendvişuri. 1 se părea lugubru felul în 
care toate felinarele continuau să se aprindă, marcând pe 
ambele trotuare de pe Main Street un şir de spoturi de 
lumină albă. Puse mâncarea într-un coş şi porni spre casa 
Janei Baker. Trei sau patru câini foarte flămânzi şi puşi pe 
prădăciune, se vedea bine, se apropiară de el în haită, 
atraşi de mirosul hranei. Nick scoase pistolul, dar nu avu 
inima să se folosească de el până ce unul dintre câini nu se 
pregăti să-l muşte. Atunci apăsă pe trăgaci, iar glonţul 
ricoşă de ciment la doi metri în faţa lui, lăsând o urmă 
argintie de plumb. Sunetul exploziei nu ajunse până la el, în 
schimb simţi şocul surd al vibraţiilor. Câinii se răspândiră în 
fugă. 

Jane dormea, cu fruntea şi obrajii fierbinţi, respirând 
încet şi cu greutate. Lui Nick i se păru că era teribil de 
trasă la faţă. Făcu rost de o bucată de cârpă şi-i şterse 
obrazul. Îi lăsă porţia de mâncare pe noptieră, apoi cobori 
în salon şi aprinse televizorul familiei, un aparat mare, 
color. 

CBS nu apăru toată noaptea. NBC îşi respectă programul 
obişnuit de emisiuni, în schimb imaginea de pe postul afiliat 
la ABC se înceţoşă în mai multe rânduri, uneori ecranul 
albindu-se complet, pentru ca apoi să-şi revină brusc. Acest 
canal nu prezenta decât emisiuni vechi, ale sindicatelor de 
creatori, ca şi cum legătura lui cu reţeaua ABC principală 
ar fi fost întreruptă. Nu conta prea mult. Nick aştepta de 
fapt ştirile. 

Când în sfârşit începu programul respectiv, Nick rămase 
cu gura căscată. „Epidemia de supergripă”, după cum era 
ea acum numită, era ştirea cea mai importantă, dar crainicii 
de pe ambele posturi declarau că era pe cale să fie adusă 
sub control. Un vaccin de gripă a fost realizat la Centrul 


pentru Control Epidemiologic de la Atlanta, iar la începutul 
săptămânii viitoare doctorii aveau să fie în măsură să-l 
injecteze populaţiei. Potrivit rapoartelor oficiale, epidemia 
avusese efecte serioase la New York, San Francisco, Los 
Angeles şi Londra, dar peste tot ea fusese stăpânită. În 
anumite zone, continua crainicul, întrunirile publice 
fuseseră temporar suprimate. 

La Shoyo, se gândi Nick, întreg oraşul a fost suprimat. 
Cine îşi bătea joc de cine? 

Prezentatorul încheie spunând că existau încă restricţii în 
ceea ce priveşte călătoriile spre majoritatea marilor 
aglomerări urbane, dar aceste interdicții urmează să fie 
ridicate de îndată ce vaccinul va putea fi distribuit pe scară 
largă. Apoi trecu la prăbuşirea unui avion în Michigan şi la 
unele reacţii ale Congresului faţă de ultimele decizii ale 
Curţii Supreme referitoare la drepturile homosexualilor. 

Nick închise televizorul şi ieşi în pridvorul casei. Se aşeză 
în balansoar. Mişcarea înainte şi înapoi avea darul să-l 
calmeze, mai cu seamă că el nu putea auzi scârţâitul unui 
bolţ ruginit pe care John Baker uitase să-l ungă. Urmărea 
cu privirea insectele fosforescente, descriind în întuneric 
spirale neregulate. Fulgerele izbucneau surd în interiorul 
norilor de la orizont, lăsându-te să bănuieşti că aveau şi ei 
propriile lor insecte fosforescente, de dimensiunea unor 
dinozauri monstruoşi. Aerul nopţii părea vâscos şi sufocant. 

Deoarece televiziunea era pentru Nick un mijloc de 
informare exclusiv vizual, remarcase în timpul jurnalului de 
ştiri un fapt pe care cei mai mulţi l-ar fi trecut probabil cu 
vederea. Nu existase niciun reportaj filmat, absolut 
niciunul. Nu existaseră scoruri de baseball, poate din cauză 
că nu se disputaseră meciuri. Un buletin meteo vag şi fără 
harta vremii, arătând zonele de presiune maximă şi minimă 
- ca şi cum Biroul de Meteorologic al Statelor Unite şi-ar fi 
tras obloanele. Indiferent cât de absurd i s-ar fi putut părea 
lui Nick, acest lucru se petrecuse cu adevărat. 


Ambii prezentatori i se păruseră nervoşi şi supăraţi. Unul 
dintre ei era răcit; o dată i se întâmplase să tuşească în 
microfon şi-şi ceruse scuze. Ambii spicheri aruncaseră 
mereu priviri spre stânga şi spre dreapta camerelor 
înaintea cărora stăteau... ca şi cum s-ar mai fi aflat cineva 
alături de ei, în studio, cineva care avea grijă ca ei să nu se 
abată de la conduita cuvenită. 

Asta se întâmplase în seara de 24 iunie, când Nick 
dormise chinuit în pridvorul din faţa casei, visând nişte 
lucruri foarte rele. lar acum, în după-amiaza zilei 
următoare, veghea la moartea Janei Baker, această femeie 
minunată... şi nu era în stare să pronunţe un singur cuvânt 
de mângâiere. 

Ea-l trăgea cu putere de mână. Nick îi privea faţa palidă 
şi trasă. Pielea ei era acum uscată, transpiraţia se 
evaporase. Dar asta nu-i dădea lui Nick speranţă sau linişte. 
Era pe cale să se stingă. De acum ştia prea bine cum arată 
momentul acela. 

— Nick, spuse ea, zâmbind. Îi prinse una dintre palme 
între ambele mâini. Am vrut să-ţi mulţumesc încă o dată. 
Nimeni nu vrea să moară singur, aşa-i? 

EI clătină din cap cu toată vehemenţa şi tăria, iar femeia 
înţelese din gestul lui că nu-i contrazice afirmaţia în sine, ci 
doar premisa. 

— Ba da, insistă ea. Dar nu contează. În dulapul de acolo 
am o rochie, Nick. Una albă. Ai s-o recunoşti după... O criză 
de tuse o obligă să se întrerupă. Când reuşi să vorbească 
din nou, îşi continuă propoziţia: ...după dantelă. Am purtat- 
o în tren, când am plecat în luna de miere. Încă îmi vine... 
sau aşa cred, cel puţin. Cred că acum o să-mi fie puţin 
mare... am mai slăbit... dar asta nu mai are importanţă. 
Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult rochia asta. John şi cu 
mine am fost la Lacul Pontchartrain. Acele două săptămâni 
au fost cele mai minunate din viaţa mea. John a ştiut 
întotdeauna să mă facă fericită. Ai să-ţi aduci aminte de 


rochie, Nick? În ea vreau să fiu îngropată. N-o să-ţi vină 
prea greu să... să mă îmbraci, nu'? 

Nick înghiţi un nod şi clătină din cap, privind fix spre 
pătură. Ea simţise probabil amestecul lui de tristeţe şi de 
jenă, pentru că nu mai pomeni despre rochie. Îi istorisi, în 
schimb, alte lucruri - grațios, aproape cochet. Cum 
câştigase un concurs de recitări în liceu, cum mersese în 
etapa finală a statului Arkansas, şi cum îi căzuse juponul şi i 
se încurcase în pantofi chiar în momentul când ajunsese la 
răsunătorul punct culminant din „lhe Daemon Lover” de 
Shirley Jackson. Despre sora ei, care plecase în Vietnam ca 
membră a unui grup de misionari baptişti, de unde se 
întorsese nu cu unul sau doi, ci cu trei copii adoptați. 
Despre o drumeţie pe care ea şi John o făcuseră cu trei ani 
în urmă, şi cum un elan în călduri şi prost dispus îi silise să 
se caţere într-un copac şi-i ţinuse acolo o zi întreagă. 

— Prin urmare am rămas cocoţaţi, strâns lipiţi unul de 
celălalt, îi povesti ea, pe jumătate adormită, ca nişte elevi de 
liceu la cinematograf. Dumnezeule, să-l fi văzut când am 
coborât din copac... Era... eram... îndrăgostiţi... foarte 
îndrăgostiţi... dragostea este aceea care pune lumea în 
mişcare, întotdeauna am crezut asta... este singurul lucru 
care le dă bărbaţilor şi femeilor puterea să rămână în 
picioare într-un univers în care gravitația pare a vrea să-i 
tragă în jos... să-i doboare... şi să-i oblige să se târască... 
eram... atât de îndrăgostiţi... 

Căzu în amorţeală, iar când se trezi - poate fiindcă el 
mişcase o perdea sau făcuse podeaua să scârţâie - delira 
din nou. 

— John! ţipă ea, cu vocea sugrumată de secreţii. Vai, 
John, n-am să reuşesc niciodată să pricep cum naiba să 
umblu cu schimbătorul ăsta de viteze! John, trebuie să mă 
ajuţi! Trebuie să mă ajuţi... 

Şirul vorbelor ei se pierdu într-o expiraţie lungă, însoţită 
de un horcăit, pe care el îl simţi, chiar dacă nu-l auzea. O 
dâră subţire de sânge închis la culoare i se prelinse dintr-o 


nară. Se prăbuşi înapoi, pe pernă, iar capul i se zgâlţăi 
violent o dată, de două ori, de trei ori, ca şi cum tocmai ar fi 
luat o hotărâre decisivă, iar răspunsul era negativ. 

Apoi rămase nemişcată. 

Nick o atinse timid pe o latură a gâtului, apoi la 
încheietură, apoi între sâni. Nimic. Murise. Ceasul de pe 
noptieră bătea plin de importanţă, dar ticăitul lui nu mai 
era acum auzit de niciunul dintre ei. Nick îşi lăsă capul pe 
genunchi şi plânse, în felul lui tăcut. Singurul lucru pe care- 
] poţi face, ca un soi de descărcare lentă, îi spusese odată 
Rudy, dar într-o lume de operetă îndoielnică, lucrul acesta 
se poate dovedi util. 

Ştia ce trebuie să urmeze şi nu se simţea deloc dispus să 
înceapă. Nu este cinstit, se revolta o parte a lui. Nu era de 
datoria lui. Însă de vreme ce nu mai era nimeni prin 
preajmă - şi poate nici pe o rază de mai mulţi kilometri în 
jur - trebuia s-o facă. Ori o lăsa să putrezească, iar asta nu 
putea concepe. Ea îi arătase bunătate, iar în drumurile lui 
întâlnise mult prea mulţi oameni, bolnavi sau sănătoşi, care 
nu fuseseră în stare să-i ofere un asemenea dar. Sosise 
timpul să se apuce de treabă. Cu cât stătea mai mult pe loc, 
cu atât mai greu avea să-şi îndeplinească datoria. Ştia unde 
se află Curtis Mortuary - trebuia să meargă până la a treia 
stradă şi apoi spre vest, până la prima intersecţie. 

Se sili să se ridice în picioare şi să deschidă dulapul, 
sperând pe jumătate că rochia albă, rochia din luna de 
miere, se va dovedi a fi o părticică din delir. Dar se afla la 
locul ei. Puțin îngălbenită din cauza anilor, o recunoscu, 
totuşi, de la bun început. Din cauza dantelei. O scoase de pe 
umeraş şi-o întinse pe băncuţa de la capătul patului. 
Cercetă rochia, apoi se uită la trupul femeii şi se gândi: 
Acum nu-i va fi puţin mare, ci foarte mare. Boala a lăsat 
asupra ei urme mult mai grele decăt şi-a dat seama... şi cu 
atât mai bine. 

Se apropie de ea fără tragere de inimă şi începu s-o 
dezbrace de cămaşa de noapte. Dar de îndată ce rămase 


goală dinaintea lui, groaza îl părăsi nemairămânând decât 
mila - o milă ce sălăşluia atât de adânc în el, încât îi provoca 
dureri - şi începu să plângă din nou în timp ce-i spăla 
trupul, apoi o îmbrăcă aşa cum fusese îmbrăcată în drum 
spre Lacul Pontchartrain. Gătită ca în ziua aceea, în 
dantele, vai, în dantele, o luă în braţe şi o purtă până la casa 
de pompe funebre: o purtă ca un mire trecând un prag fără 
de sfârşit, ţinându-şi iubita în braţe. 


CAPITOLUL 26 


Un grup oarecare din campus - probabil Studenţii pentru 
o Societate Democratică sau poate Tinerii Maoişti - a 
muncit intens la o maşină de copiat în noaptea de 25 spre 
26 iunie. 

Afişele realizate se puteau vedea a doua zi de dimineaţă 
peste tot în căminul de la Louisville al Universităţii 
Kentucky: 


ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! 

SUNTEŢI MINŢIŢI! GUVERNUL VĂ MINTE! PRESA, 
CARE SE AFLĂ SUB CONTROLUL FORŢELOR 
PARAMILITARE PORCEŞTI, VĂ MINTE! ADMINISTRAŢIA 
ACESTEI UNIVERSITĂŢI VĂ MINTE, LA FEL ŞI DOCTORII 
CLINICII, CARE SE AFLĂ SUB ORDINELE 
ADMINISTRAŢIEI! 

1. NU EXISTĂ UN VACCIN PENTRU SUPERGRIPĂ. 

2. SUPERGRIPA NU ESTE O BOALĂ GRAVĂ, ESTE O 
BOALĂ MORTALĂ. 

3. GRADUL DE CONTAMINARE POATE ATINGE 75%. 

4. SUPERGRIPA A FOST REALIZATĂ DE FORŢELE 
PARAMILITARE PORCEŞTI ALE STATELOR UNITE ŞI 
RĂSPÂNDITĂ DIN GREŞEALĂ. 

5. FORŢELE PARAMILITARE PORCEŞTI ALE STATELOR 
UNITE INTENŢIONEAZĂ SĂ ACOPERE EROAREA LOR 
CRIMINALĂ, CHIAR DACĂ EA ECHIVALEAZĂ CU 
MOARTEA A 75% DIN POPULAŢIE! 

LE ADRESĂM UN SALUT TUTUROR 
REVOLUŢIONARILOR! A SOSIT CLIPA SĂ NE RIDICĂM LA 
LUPTĂ! PRIN UNIRE ŞI STRĂDANIE VOM IZBÂNDI! 

ÎNTÂLNIREA ARE LOC ÎN SALA DE GIMNASTICĂ, LA 
ORA 19.00! 

GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! 


Ceea ce s-a petrecut la postul de televiziune WBZ-IV din 
Boston fusese plănuit cu o seară înainte de trei crainici de 
la ştiri şi şase tehnicieni, lucrând cu toţii în Studioul 6. Cinci 
dintre ei jucau pocher cu regularitate, iar şase din nouă 
erau bolnavi. Ştiau că n-au nimic de pierdut. Au adunat 
aproape o duzină de pistoale. 

Bob Palmer, care asigura coordonarea ştirilor de 
dimineaţă, le-a adus la etaj într-o geantă uşoară de voiaj, în 
care îşi ducea de obicei notele, creioanele şi câteva agende 
de dimensiuni mari. 

Întreg spaţiul de emisie era păzit de membri ai Gărzii 
Naţionale, după cum li se spusese lor, deşi, aşa cum îi 
mărturisise Palmer lui George Dickerson cu o seară în 
urmă, era pentru prima oară când vedea soldaţi din 
regimente de gardă trecuţi de cincizeci de ani. 

La ora 9.01 dimineaţa, imediat după ce Palmer începuse 
să citească ştirea liniştitoare pe care i-o înmânase cu zece 
minute în urmă un subofițer de armată, avu loc o lovitură. 
Cei nouă au capturat staţia IV, în adevăratul înţeles al 
cuvântului. Soldaţii, care nu se aşteptaseră să aibă necazuri 
din partea unei cete de civili blajini, obişnuiţi să prezinte 
reportaje despre tot soiul de grozăvii petrecute la mare 
distanţă de ei, au fost luaţi prin surprindere şi dezarmaţi. 
Alte persoane din efectivul postului se alăturaseră micii 
rebeliuni, eliberaseră cu repeziciune etajul al şaselea şi 
blocaseră toate uşile. Lifturile au fost chemate la etajul şase 
înainte ca soldaţii de la parter să apuce să înţeleagă ce se 
întâmplase. Trei soldaţi au încercat să urce pe scara de 
incendiu dinspre est, dar un portar cu numele de Charles 
Yorkin, înarmat cu o carabină modelul armatei, trăsese un 
foc pe deasupra capetelor lor. A fost unicul foc tras în cursul 
evenimentelor. 

Telespectatorii din zona de emisie a postului WBZ-TV îl 
văzură pe Bob Palmer oprindu-se în mijlocul unei propoziţii 
şi-l auziră spunând „Okay, chiar acum!”. Se auziră zgomote 
ca de încăierare din afara razei de cuprindere a camerei de 


luat vederi. După terminarea zarvei, mii de telespectatori 
uimiţi constatară că Bob Palmer ţinea acum în mână un 
pistol cu ţeava scurtă. 

— Am pus mâna pe ei, Bob! l-am înfrânt pe ticăloşii ăştia! 
N-a scăpat niciunul! se auzi un strigăt triumfător şi răguşit, 
la distanţă de microfon. 

— Okay, am făcut o treabă bună, zise Palmer. Se întoarse 
apoi din nou câtre cameră. Stimaţi concetăţeni din Boston 
şi americani din zona noastră de emisie! locmai s-a 
petrecut un lucru atât grav, cât şi teribil de important în 
acest studio şi sunt foarte bucuros pentru că s-a întâmplat 
pentru prima oară aici, la Boston, leagănul independenţei 
americane. De şapte zile încoace, acest post de televiziune 
a fost păzit de soldaţi care pretindeau că fac parte din 
Garda Naţională. Bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki, 
militare, înarmaţi, au stat de veghe lângă operatorii noştri, 
în camerele noastre de control, în apropierea 
teleimprimatoarelor noastre. Au fost cumva ştirile 
cenzurate? Cu părere de rău, trebuie să vă mărturisesc că 
acesta este adevărul. Mi se aduceau foile de hârtie şi eram 
silit să le citesc, aş zice chiar aşa, cu arma la tâmplă. Ştirea 
pe care tocmai o relatam se referea la aşa-numita 
„epidemie de supergripă” şi întregul ei conţinut este cât se 
poate de fals. Luminiţele începură să se aprindă pe tabloul 
de comandă. În cincisprezece secunde, se aprinseră toate, 
până la ultima. 

— Operatorii noştri au înregistrat multă peliculă, care ne- 
a fost confiscată sau expusă la lumină cu bună ştiinţă. 
Reportajele au dispărut. Cu toate acestea, doamnelor şi 
domnilor, dispunem de imagini şi avem corespondenţi chiar 
aici, în studio - nu reporteri profesionişti, dar persoane care 
au fost martori oculari la ceea ce s-ar putea dovedi a fi cel 
mai mare dezastru din istoria ţării noastre... şi, credeţi-mă, 
nu mă folosesc de aceste cuvinte cu uşurinţă. Acum veţi 
avea ocazia să vedeţi o parte din filmele noastre. Ioate 
înregistrările au fost făcute clandestin, iar unele sunt de 


proastă calitate. Totuşi, noi, cei de aici, care tocmai ne-am 
eliberat postul de televiziune, considerăm că veţi vedea 
suficient. Mai mult chiar decât v-aţi fi dorit. 

Îşi ridică privirile, scoase o batistă din buzunarul sacoului 
sport şi-şi suflă nasul. Posesorii de televizoare color de 
calitate au putut observa că era roşu în obraji şi cuprins de 
febră. 

— Dacă totul e gata, George, poţi să-i dai drumul. 

Pe ecran, chipul lui Palmer fu înlocuit de aspecte filmate 
în Boston General Hospital. Saloanele erau 
supraaglomerate. Pacienţii zăceau pe podele. Culoarele 
erau pline; asistentele, multe din ele evident bolnave, la 
rândul lor, se agitau în toate părţile. Unele plângeau isteric. 
Altele păreau atât de şocate, încât te-ai fi aşteptat să leşine 
la primul pas. 

Imagini ale gardienilor stând la colţuri de stradă, cu 
armele pregătite. Imagini ale clădirilor care fuseseră 
sparte. 

Bob Palmer apăru din nou. 

— Dacă aveţi copii, doamnelor şi domnilor, v-am sfătui să 
le cereţi să iasă din cameră. 

Un instantaneu plin de purici cu un camion coborând cu 
spatele spre un chei ieşind în afară deasupra Portului 
Boston, unul dintre camioanele acelea mari, kaki, ale 
armatei. Dedesubt se vedea o barjă acoperită cu prelate din 
pânză impregnată cu smoală, legănându-se pe valuri. Doi 
soldaţi zbârciţi la faţă, cu aer de extratereştri, din pricina 
măştilor de gaz, săriră din cabină. Imaginea se mişcă şi 
dansă, apoi se stabiliză din nou când trăgeau prelata care 
acoperea partea din spate, deschisă, a camionului. Apoi se 
căţărară înăuntru şi o cascadă de trupuri începu să cadă în 
barjă: femei, bătrâni, copii, poliţişti, asistente medicale; 
cădeau într-un şuvoi rapid şi aparent fără sfârşit. Dintr-o 
anumită secvenţă rezulta limpede că soldaţii se ajutau de 
nişte furci ca să coboare cadavrele. 


Palmer îşi susţinu emisiunea timp de două ore, timp în 
care citi, cu voce tot mai răguşită, note şi buletine de ştiri şi 
le luă interviuri altor membri ai echipei. Totul continuă până 
în clipa când cineva de la parter ajunse la concluzia că nu 
era nevoie să recucerească etajul al şaselea pentru ca să-i 
pună capăt. La 11.16, emiţătoarele postului WBZ amuţiră 
pentru totdeauna, cu ajutorul câtorva kilograme de 
explozibil din plastic. 

Palmer şi ceilalţi de la etajul şase au fost executaţi pe loc, 
sub acuzaţia de trădare faţă de guvernul lor, adică faţă de 
Statele Unite ale Americii. 


Call-Clarion nu era decât un săptămânal din Durbin, un 
orăşel din West Virginia, scos de James D. Hogliss, avocat la 
pensie, dar tirajul lui fusese întotdeauna bun, deoarece 
Hogliss fusese la sfârşitul anilor patruzeci şi în deceniul 
următor un susţinător înfocat al drepturilor minerilor; de 
asemenea, editorialele anti-establishment pe care le scria 
erau întotdeauna pline de foc şi pară, de proiectile 
încărcate cu  pucioasă la adresa funcţionarilor 
guvernamentali de la toate nivelurile, de la administraţia 
orăşenească până la cea federală. 

Hogliss dispunea de propria lui ceată de vânzători de 
ziare, dar, în această dimineaţă limpede de vară, prefera să 
difuzeze singur numărul în maşina lui, un Cadillac model 
1948, fâşâind cu roţile albe pe străzile oraşului... străzi 
dureros de pustii. Jurnalele erau îngrămădite pe scaunele 
automobilului şi-n portbagaj. Call-Clarion, care n-ar fi 
trebuit să apară în ziua respectivă, în mod normal, consta 
dintr-o singură pagină tipărită cu litere mari, în interiorul 
unui chenar negru. Cuvintele din partea de sus declarau că 
este vorba de o EDIŢIE SPECIALA, cea dintâi scoasă de 
Hogliss din 1980, când avusese loc explozia de la mina 
Ladybird, care îngropase pe veci patruzeci de mineri. 

Titlul suna astfel: FORŢELE  GUVERNAMENIALE 
ÎNCEARCĂ SĂ ASCUNDĂ IZBUCNIREA EPIDEMIEI! 


Dedesubt: „Număr special al lui Call-Clarion de James D. 
Hogliss” 

Şi mai jos: „Reporterul a aflat dintr-o sursă demnă de 
încredere că epidemia de gripă (supranumită de unii Boala- 
Sufocantă sau Gât-Gros la noi, în West Virginia) este 
provocată în realitate de o variantă mutagenă mortală a 
virusului gripei obişnuite, creată de guvernul nostru, în 
scopuri militare - încălcând astfel în mod flagrant 
Acordurile Revizuite de la Geneva referitoare la armele 
biologice şi chimice, acorduri pe care reprezentanţii 
Statelor Unite le-au semnat cu şapte ani în urmă. Aceeaşi 
sursă, un funcţionar al armatei care se află în prezent la 
baza Wheeling, a mai declarat că promisiunea apariţiei în 
curând a unui vaccin este «o minciună ordinară». Potrivit 
sursei, încă nu a fost realizat niciun fel de vaccin. 

Cetăţeni, acest fapt este mai mult decât un dezastru sau 
o tragedie; el reprezintă sfârşitul speranţelor în guvernul 
nostru. Dacă am reuşit cu adevărat să ne facem un 
asemenea rău nouă înşine, atunci...” 

Hogliss era bolnav şi foarte slăbit. Scrierea editorialului 
părea să-l fi stors de cele din urmă puteri. Energia i se 
transformase în cuvinte, fără să-i mai fie redată dintr-o altă 
sursă. Pieptul îi era plin de secreţii, iar respiraţia lui avea 
un ritm drăcesc, chiar şi în stare de repaus. Cu toate 
acestea, mergea metodic, din casă în casă, lăsând peste tot 
foile lui volante, fără ca măcar să ştie dacă locuinţele 
respective mai erau ocupate de cineva sau, în caz că mai 
existau supraviețuitori, mai aveau suficientă forţă să 
meargă până la poartă şi să culeagă ceea ce le lăsase el. 

În cele din urmă ajunse în partea de vest a oraşului, 
Poverty Row, cartierul săracilor, cu barăci şi rulote, 
mirosind puternic a conteinere de gunoi. Nu mai 
rămăseseră decât jurnalele din portbagaj, pe care nu se 
mai osteni să-l închidă, capacul lui clătinându-se încet în sus 
şi în jos ori de câte ori trecea peste hopurile de pe drum. Se 


războia cu o durere cruntă de cap şi încerca să se 
concentreze, ca să nu mai vadă dublu. 

După ce se ocupase şi de cea din urmă casă, o cocioabă 
pe jumătate dărâmată din apropierea barierei de la linia de 
centură a oraşului, îi mai rămăsese un teanc cam de 
douăzeci şi cinci de ziare. Tăie cu vechiul lui briceag sfoara 
ce le ţinea legate şi apoi le lăsă în voia vântului, să fie 
purtate oriunde; se gândea la sursa lui de informaţii, un 
maior cu ochi întunecaţi şi neliniştiţi, care fusese transferat 
de la o misiune „top secret” din California, purtând numele 
de Project Blue, cu doar trei luni în urmă. Maiorul avusese 
acolo misiunea de a asigura securitatea externă. Acum, în 
timp ce-i povestea lui Hogliss tot ce ştia, îşi pipăia mereu 
pistolul de la şold. Hogliss se gândea că maiorul se va folosi 
de arma aceea peste foarte puţin timp, dacă nu cumva o şi 
făcuse. 

Se sui iarăşi la volanul Cadillacului, singura lui maşină de 
când împlinise vârsta de douăzeci şi şapte de ani, şi 
descoperi că era mult prea obosit ca să mai conducă până 
în centrul oraşului. Se lăsă pe spate, somnoros, ascultă 
zgomotele înăbuşite ce-i ieşeau din piept şi urmări cu 
privirea exemplarele din ediţia lui specială, măturate leneş 
de vânt spre bariera de cale ferată. O parte dintre ele se 
prinseseră în ramurile copacilor, atârnând ca nişte fructe 
stranii. Din apropiere se auzea susurul zglobiu al râului 
Durbin, în care pescuise, pe când era copil. Bineînţeles, 
acum nu mai exista niciun peşte în aceste ape - de asta 
avuseseră grijă firmele de exploatare a zăcămintelor de 
cărbuni —, dar sunetul avea încă un efect calmant şi 
binefăcător. Închise ochii, adormi şi muri peste o oră şi 
jumătate. 


Los Angeles Times nu reuşi să tipărească decât 26000 de 
exemplare din ediţia specială de o pagină, înainte ca ofiţerii 
puşi de pază să descopere că nu era vorba de un prospect 
de reclamă, aşa cum li se spusese. Represaliile ce-au urmat 


fără întârziere au fost sângeroase. Versiunea oficială a FBI- 
ului a fost că „revoluționarii radicali” - vechea sperietoare - 
dinamitaseră tipografia lui L.A. Times, provocând moartea a 
douăzeci şi opt de muncitori. FBl-ul nu a fost pus în situaţia 
să explice cum se făcuse că explozia înfipsese gloanţe în 
capul fiecăreia dintre cele douăzeci şi opt de persoane, 
deoarece trupurile respective fuseseră amestecate cu mii 
de alte cadavre, victime ale epidemiei, care erau 
înmormântate în mare. 

Cu toate acestea, 10000 de exemplare ieşiseră pe piaţă, 
ceea ce era suficient. lată titlul ţipător, tipărit cu litere de-o 
şchioapă: 


COASTA DE VEST SE AFLĂ ÎN GHEARELE UNEI 
EPIDEMII TERIBILE 

Mii de persoane se refugiază din calea supergripei 
ucigătoare. Este indubitabil că guvernul ascunde adevărul 


„LOS ANGELES - Unii dintre soldaţii care afirmă că sunt 
membri ai Gărzii Naţionale, chemaţi să dea o mână de 
ajutor în tragedia ce bântuie împrejurul nostru în momentul 
de faţă, sunt de fapt militari de carieră, purtând la mâneci 
chiar şi patru trese a câte zece ani. O parte a misiunii lor 
constă în asigurarea cetăţenilor îngroziţi din Los Angeles că 
supergripa, cunoscută sub denumirea de Captain Trips de 
tinerii din cele mai multe regiuni, nu este «decât cu foarte 
puţin mai virulentă» decât forma Londra sau Hong Kong... 
asigurări pe care ei le dau însă prin aparate portabile de 
respiraţie. Preşedintele urmează să vorbească în această 
seară, la 6.00 ora Pacificului, iar secretarul său de presă, 
Hubert Ross, a calificat ştirile potrivit cărora preşedintele 
va vorbi dintr-un loc care, deşi special decorat să semene 
cu Biroul Oval, este adânc îngropat în buncărul Casei Albe, 
drept «isterice, răuvoitoare şi absolut nefondate». Aşa cum 
rezultă din copiile discursului prezidenţial puse deja în 
circulaţie, el va «mustra» poporul american pentru reacţia 


atât de exagerată şi va compara panica stârnită recent cu 
efectul pe care l-a avut transmisiunea radiofonică a 
Războiului lumilor făcută de Orson Welles la începutul 
anilor treizeci. 

Times doreşte să pună cinci întrebări la care preşedintele 
să răspundă în discursul său. 


1. De ce ziarul Times a fost împiedicat de gangsteri în 
uniforme militare să dea publicităţii ştirile, violând astfel 
flagrant dreptul lui constituţional de a face acest lucru? 

2. De ce au fost blocate autostrăzile US 5, US 10 şiUS 15 
cu autovehicule blindate şi transportoare de trupe? 

3. Dacă avem de-a face doar cu «o epidemie minoră de 
gripă», de ce a fost nevoie să fie decretată legea marţială în 
Los Angeles şi zona înconjurătoare? 

4. Dacă avem de-a face doar cu «o epidemie minoră de 
gripă», atunci de ce sunt trase trenuri de barje până în 
largul Pacificului şi apoi scufundate? Nu cumva aceste barje 
conţin ceea ce noi ne temem că ar putea conţine - şi anume 
cadavrele victimelor epidemiei —, după cum am fost 
asiguraţi şi de surse bine informate? 

5. În încheiere, dacă urmează cu adevărat să se 
distribuie un vaccin doctorilor şi spitalelor la începutul 
săptămânii viitoare, atunci de ce n-a auzit de vreun plan 
oarecare de livrare nici măcar unul dintre cei patruzeci şi 
şase de medici cu care ziarul nostru a luat legătura pentru 
informaţii suplimentare? De ce nici măcar o clinică n-a fost 
pregătită în vederea vaccinării antigripale? De ce nici 
măcar o farmacie, din cele zece la care am sunat, n-a primit 
înştiinţări de primire a unor mărfuri sau circulare 
guvernamentale în legătură cu un asemenea vaccin? 


Facem apel la preşedinte să răspundă la aceste întrebări 
în discursul lui şi, mai presus de orice, facem apel la el să 
pună capăt acestor tactici de stat polițienesc şi acestor 
eforturi nesăbuite de a ascunde adevărul...” 


Un bărbat în pantaloni scurţi de culoare kaki şi sandale 
se plimba încolo şi încoace pe Piedmont Avenue din Duluth 
cu un semn mare, pictat cu funingine, pe frunte, şi un afiş- 
sendviş cu litere de mână atârnându-i pe umerii slabi. 

În partea din faţă se putea citi: 


A SOSIT CEASUL PIEIRII 

ISUS CRISTOS SE VA POGORI CURÂND 

PREGĂTIŢI-VĂ SĂ DAŢI OCHII CU DUMNEZEUL 
VOSTRU! 


lar pe spate: 


IATĂ, INIMILE PĂCĂTOȘŞILOR AU FOST ZDROBITE 

CEI MARI VOR FI UMILIŢI ŞI CEI UMILI VOR FI 
PREAMĂRIŢI 

VIN ZILELE CELE NEGRE 

VAI, ŢIE, O, SIONULE 


Patru tineri înţoliţi în jachete de motociclist, toţi patru 
tuşind rău şi având nasul înfundat, se năpustiră asupra 
bărbatului în pantaloni scurţi şi-l bătură cu scândurile pe 
care se sprijineau afişele până ce-l lăsară lat. Apoi fugiră, 
iar unul dintre ei strigă peste umăr: „Ca să te-nveţi minte 
să-i mai sperii pe oameni! Ca să te-nveţi minte să-i mai 
sperii pe oameni, idiot cu mintea prăjită de droguri ce eşti!” 


Cel mai popular program de dimineaţă din Springfield, 
Missouri, era emisiunea în direct cu ascultătorii „Spune ce- 
ai pe suflet”, a postului de radio KLFI, moderată de Ray 
Flowers. Avea în cabina de emisie şase linii telefonice, iar în 
dimineaţa respectivă, de 26 iunie, era unicul salariat al 
KLF'I-ului care se prezentase la lucru. Era conştient de ceea 
ce se petrecea în jurul lui şi se temea. Cam de o săptămână, 


Ray avea senzaţia că toate cunoştinţele lui se 
îmbolnăviseră. În Springfield nu exista armată, auzise, în 
schimb, că trupele Gărzii Naţionale fuseseră chemate la 
Kansas City şi St. Louis pentru a „stopa răspândirea panicii” 
şi pentru a „preveni jaful”. Ray Flowers se simţea bine. Se 
uită gânditor la echipamentul din jur - telefoane, aparatura 
pentru temporizare, menită a-i permite să intervină atunci 
când se întâmpla ca unul dintre interlocutorii lui să recurgă 
la un limbaj neortodox, rafturi întregi de reclame 
înregistrate pe casete (Dacă toaleta se revarsă/Și nu mai 
ştii ce să te faci/Cheamă-i pe specialiştii-n țeavă/Cheamă-i 
pe-ai lui Kleen-Ovwt vraci) şi, desigur, microfonul. 

Îşi aprinse o ţigară, se duse la uşa studioului şi o încuie. 
Intră la el în cabină şi blocă şi această intrare. Opri bobina 
de pe care se transmitea automat muzică în eter, o înlocui 
cu tema muzicală a emisiunii sale şi apoi se aşeză în faţa 
microfonului. 

— Bună dimineaţa tuturor, începu el, aici Ray Flowers şi 
emisiunea „Spune ce-ai pe suflet”. Cred că-n această 
dimineaţă nu poate exista decât un singur motiv care să te 
împingă să pui mâna pe telefon, nu? Puteţi să-i spuneţi 
oricum, Gât-Gros, supergripă sau Captain Trips, toate 
însemnând unul şi acelaşi lucru. Am auzit nişte poveşti 
oribile despre restricţiile pe care le pune peste tot armata 
şi, dacă vreţi să-mi vorbiţi despre asta, eu sunt gata să vă 
ascult. Încă trăim într-o ţară liberă, corect? Şi, dacă tot sunt 
singur pe aici, vom proceda puţin altfel de această dată. Am 
închis aparatul de temporizare, iar de reclame cred că ne 
putem lipsi. Dacă şi de la voi se vede Springfield la fel ca de 
la ferestrele postului KLFTI, oricum nu prea-i arde nimănui 
de făcut cumpărături. Okay... dacă sunteţi pe picioare, cum 
zicea maică-mea, hai să pornim la treabă. Numerele 
noastre de telefon, la care sunaţi gratis, sunt 555-8600 şi 
555-8601. Dacă sună ocupat, aveţi răbdare. Nu uitaţi, 
trebuie să mă descurc singur cu toate. 


La şaptezeci şi cinci de kilometri de Springfield, în 
Carthage, o patrulă formată din douăzeci de soldaţi ai 
unităţii de acolo primi misiunea să se ocupe de Ray Flowers. 
Doi oameni refuzară să se execute, şi fură împuşcaţi pe loc. 

În timpul orei cât dură deplasarea patrulei la Springfield, 
Ray Flowers primi mai multe telefoane: un doctor îi spuse 
că oamenii mureau ca muştele şi că, după părerea lui, 
vestea cu vaccinul era o minciună ordinară a guvernului; o 
asistentă de spital, care confirmă că trupurile erau ridicate 
cu camioanele de la spitalele din Kansas; o femeie cuprinsă 
de delir, susţinând sus şi tare că erau farfurii zburătoare, 
venite din spaţiul extraterestru; un fermier, care relată cum 
un pluton al armatei terminase de săpat, cu două utilaje, un 
şanţ nemaipomenit de lung într-un teren de lângă US 71, la 
sud de Kansas City; şi încă vreo duzină, fiecare dintre ei cu 
o poveste. 

Apoi se auzi zgomotul ce însoțea sfărâmarea uşii 
exterioare a studioului. 

— Deschide! se auzi o voce estompată. Deschide, în 
numele Statelor Unite! 

Ray se uită la ceas: 11.45. 

— Ei bine, spuse el, se pare că au sosit cei din infanteria 
marină. Dar noi vom continua să stăm de vorbă, ca şi cum... 

Fu întrerupt de o rafală trasă cu o armă automată, iar 
butonul uşii studioului se rostogoli pe covor. Prin gaura 
căscată în lemn se prelinse un fum albăstrui. Uşa fu împinsă 
cu putere şi năvăliră vreo şase soldaţi cu echipament 
complet de luptă, purtând măşti de gaze. 

— Mai mulţi militari au pătruns chiar acum în biroul 
exterior, anunţă Ray. Sunt înarmaţi până-n dinţi... arată ca 
şi cum s-ar lansa într-o operaţie de curăţare a terenului în 
Franţa, acum vreo cincizeci de ani. Diferenţa este că poartă 
măştile pe figură... 

— Închide emisiunea! urlă un tip solid, cu trese de 
sergent pe mâneci; îl vedea bine prin pereţii din sticlă 
groasă ai cabinei, gesticulând cu arma. 


— Cred că nu! îi răspunse Ray. 1 se făcuse foarte frig, iar 
când îşi ridică ţigara din scrumieră, constată că degetele-i 
tremurau. Acest post a primit licenţă din partea Comisiei 
Federale pentru Comunicaţii şi eu sunt... 

— 'Ţi-am revocat afurisita aia de licenţă! Şi acum închide 
emisiunea! 

— Cred că nu, repetă Ray, întorcându-se la microfon. 
Doamnelor şi domnilor, mi s-a ordonat să închid emisiunea 
postului KLF'I, iar eu am refuzat să execut ordinul... pe 
bună dreptate, consider eu. Oamenii ăştia se poartă ca nişte 
nazişti, nu ca nişte soldaţi americani. Eu nu sunt... 

— Asta e ultima ta şansă! zise sergentul, ridicând arma. 

— Domnule sergent, interveni unul dintre soldaţii de 
lângă uşă. Nu cred că poţi să... 

— Dacă omul acela mai scoate un cuvânt, lichidează-l, 
spuse sergentul. 

— Cred că au de gând să mă împuşte, mai reuşi să zică 
Ray Flowers. 

În secunda următoare, sticla cabinei lui de transmisie se 
făcu ţăndări, iar el se prăbuşi peste tabloul de comandă. De 
undeva veni un teribil şuier de microfonie, a cărui 
intensitate sporea tot mai mult. Sergentul îşi goli întregul 
încărcător în panoul cu butoane şi efectul de microfonie 
încetă. Luminile de pe consolă continuau să clipească. 

— Okay, zise sergentul, întorcându-se către soldaţii lui. 
Vreau să ajungem la Carthage înainte de ora 1 şi nu care 
cumva... 

Trei soldaţi deschiseră simultan focul; unul dintre ei cu o 
puşcă fără recul în stare să scuipe şaptezeci de gloanţe pe 
secundă. Sergentul execută un dans al morţii, apoi se 
poticni şi se prăbuşi pe spate, printre cioburile peretelui din 
sticlă al cabinei de transmisie. Un picior îi zvâcni într-un 
ultim spasm, izbind cu bocancul de luptă câteva bucăţi de 
sticlă agăţate în cadru. 

Un fruntaş, ale cărui coşuri ieşeau puternic în evidenţă 
pe obrajii albi ca varul, izbucni în plâns. Ceilalţi rămaseră 


încremeniţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Mirosul 
scârbos al corditei plutea greu în aer. 

— L-am omorât! ţipă fruntaşul isteric. Sfinte 
Dumnezeule, l-am omorât pe sergentul Peters! 

Nu-i răspunse nimeni. Pe feţele lor se citea în continuare 
uimirea şi zăpăceala, deşi ceva mai târziu singurul lor 
regret avea să fie că nu o făcuseră mai devreme. Tot ce se 
petrecea în jur li se părea un fel de horă a morţii, în care ei 
nu aveau ce căuta. 

Telefonul, pe care Ray Flowers îl aşezase în furca 
amplificatorului chiar înainte de a muri, scoase un şir de 
cârâituri. 

— Ray? Eşti acolo, Ray? Vocea era obosită şi nazală. Îţi 
ascultăm mereu programul, amândoi, eu şi cu bărbatu-meu, 
iar acum nu voiam să-ţi spunem decât atât, să o ţii tot aşa 
mai departe, pentru că faci o treabă bună, şi să nu-i laşi să 
te intimideze. Bine, Ray? Ray?... Ray?... 


COMUNICARE 234 ZONA 2 MESAJ CIFRAT DE LA: 
LANDON ZONA 2 NEW YORK 

CĂTRE: COMANDANTUL CREIGHTON 

REFERITOR LA: OPERAŢIUNEA CARNIVAL 

URMARE: CORDONUL DE LA NEW YORK ESTE ÎN 
CONTINUARE OPERATIV OPERAŢIUNEA DE 
ÎNDEPĂRTARE A TRUPURILOR CONTINUA ORAŞUL ESTE 
RELATIV CALM X DEZVĂLUIRILE DE PRIMA PAGINĂ 
EVOLUEAZĂ MAI REPEDE DECÂT ANTICIPAM DAR PÂNĂ 
ÎN PREZENT MENŢINEM SITUAŢIA SUB CONTROL 
ORICUM SUPERGRIPA Îl OBLIGĂ PE MAJORITATEA 
ORĂŞENILOR SĂ STEA ACASĂ XX CONFORM 
ESTIMĂRILOR ACTUALE 50% DIN MILITARII DE LA 
BARICADELE DIN PUNCIELE DE IEŞIRE/INTRARE - 
PODUL GEORGE WASH PODUL TRIBOROUGH PODUL 
BROOKLYN TUNELELE LINCOLN ŞI HOLLAND PLUS 
ŞOSELELE CU ACCES LIMITAT DIN ORAŞELE SATELIT - 
SUNT BOLNAVI DE GRIPĂ MAJORITATEA SOLDAŢILOR 


ÎNCĂ SUNT CAPABILI DE SERVICIU ACTIV ŞI SE 
DESCURCĂ BINE XXX ÎN ORAŞ EXISTĂ TREI INCENDII 
SCĂPATE DE SUB CONTROL ÎN HARLEM 7TH AVENUE 
SHEA STADIUM XXXX DEZERTĂRILE DEVIN O 
PROBLEMĂ TOT MAI IMPORTANTĂ DEZERTORII SUNT 
ACUM EXECUTAȚI PE LOC XXXXX PĂREREA PERSONALĂ 
ESTE CĂ SITUAŢIA ESTE ÎNCĂ STABILĂ DAR SE 
AGRAVEAZĂ LENT XXXXXX SFÂRŞITUL COMUNICĂRII 
LANDON ZONA 2 NEW YORK 


La Boulder, Colorado, începu să se răspândească vorba 
că, în realitate, Centrul  Meteorologic de Testare 
Atmosferică al Statelor Unite era o instalaţie de producere 
a armelor biologice. Zvonul respectiv fu reluat într-o 
emisiune radio de un disc-jockey din Denver, care se afla în 
stare de semidelir. Pe la ora 11, în seara de 26 iunie, la 
Boulder se declanşase un adevărat exod, ca al unor lemingi. 
O companie de soldaţi de la Denver-Arvada încercă să-i 
oprească, dar era ca şi cum ai fi trimis un om cu o măturică 
din pene să măture grajdurile lui Augias. Mai bine de 
unsprezece mii de civili - bolnavi, speriaţi şi împinşi de un 
singur gând, anume să se îndepărteze cât mai mulţi 
kilometri cu putinţă de Centrul de Testare Atmosferică - se 
rostogoliră asupra soldaţilor. Mii de alţi cetăţeni ai 
Boulderului se refugiară către alte puncte cardinale. 

La 11.15, o explozie distrugătoare lumină noaptea în 
zona Centrului de lestare Atmosferică de pe Broadway. Un 
tânăr radical, numit Desmond Ramage, plantase în holul 
instituţiei peste şapte kilograme de explozibil plastic, 
destinat iniţial mai multor tribunale şi clădiri ale 
parlamentelor din statele din Midwest. Explozibilul fusese 
de cea mai bună calitate; detonatorul, în schimb, era o 
porcărie. Ramage a fost dezintegrat împreună cu tot felul 
de echipamente meteorologice şi de măsurare a nivelului şi 
felului poluării, altfel absolut inofensive. 


În acest răstimp, exodul de la Boulder continua. 


COMUNICARE 771 ZONA 5 MESAJ CIFRAT 

DE LA: GARETH ZONA 6 NEW YORK 

CĂTRE: COMANDANTUL CREIGHTON 

REFERITOR LA: OPERAŢIUNEA CARNIVAL 

URMARE: BRODSKY A FOST NEUTRALIZAT REPET 
BRODSKY A FOST NEUTRALIZAT A FOST DESCOPERIT 
LUCRÂND ÎNTR-O CLINICĂ DIN LOCALITATE A FOST 
JUDECAT ŞI EXECUTAT PE LOC PENTRU TRĂDARE 
ÎMPOTRIVA STATELOR UNITE ALE AMERICII O PARTE 
DINTRE CEI AFLAŢI ÎN TRATAMENT AU ÎNCERCAT SĂ 
INTERVINĂ 14 CIVILI AU FOST ÎMPUŞCAŢI. 6 UCIŞI 3 
DINTRE OAMENII MEI RĂNIŢI, NICIUNUL GRAV X ÎN 
ACEASTĂ ZONĂ SE LUCREAZĂ NUMAI CU 40% DIN 
CAPACITATE SE ESTIMEAZĂ CĂ 25% DIN CEI AFLAŢI 
ÎNCĂ ÎN SERVICIU ACTIV SUNT BOLNAVI DE SUPER- 
GRIPĂ ŞI 15% AU DEZERTAT XX S-A PETRECUT UN 
INCIDENT DEOSEBIT DE GRAV ÎN LEGĂTURĂ CU 
ÎNDEPLINIREA PLANULUI DE MĂSURI NEPREVĂZUTE F 
DE LA FRANK XXX SERGENTUL T.L. PETERS STAȚIONAT 
LA BAZA CARTHAGE MISSOURI A FOST ASASINAT ÎN 
TIMPUL UNEI MISIUNI SPECIALE LA SPRINGFIELD 
MISSOURI DE PROPRIII LUI SUBORDONAȚI SE PARE 
XXXX ALTE INCIDENTE DE ACEEAŞI NATURĂ POSIBILE 
DAR NECONFIRMATE SITUAŢIA SE DETERIOREAZĂ 
RAPID XXXXX SFÂRŞITUL COMUNICĂRII 


Când seara se întindea asupra cerului ca un pacient 
anesteziat pe masă, două mii de studenţi de la Kent State 
University din Ohio porniră pe poteca războiului - în stil 
mare. Cei două mii de răzvrătiți erau cursanţi ai primului 
minisemestru de vară, participanţi la un simpozion asupra 
viitorului jurnalismului din cadrul colegiilor universitare, o 
sută douăzeci de elevi ai unui atelier teatral şi două sute de 
membri ai organizaţiei Viitorii Fermieri ai Americii, filiala 


Ohio, a cărei convenţie se întâmplase să coincidă cu 
izbucnirea supergripei, ce se răspândea ca un foc în iarba 
uscată. Se văzuseră cu toţii blocaţi în campusul universităţii 
la 22 iunie, adică cu patru zile în urmă. Ceea ce urmează 
este o copie a unei înregistrări făcute în zonă de pe banda 
de comunicări radio a poliţiei, cuprinzând perioada dintre 
19.16 şi 19.22. 

— Unitatea 16; unitatea 16, mă auzi? Recepție. 

— Da, te aud, unitatea 20. Recepție. 

— A apărut un grup de puşti, care vine prin parc, către 
noi, 16. Cam vreo şaptezeci de zdrahoni, aş zice, iar... o, stai 
puţin, unitatea 16, a mai apărut un alt grup, venind din 
direcţia opusă... Isuse, cam vreo două sute şi ceva de data 
asta, mi se pare. Recepție. 

— Unitatea 20, aici baza. Mă auzi? Recepție. 

— Te aud perfect, bază. Recepție. 

— Ţi-i trimit acolo pe Chumm şi pe Halliday. Blochează 
drumul cu maşina ta. Nu întreprindeţi nicio altă acţiune. 
Dacă vor să treacă peste voi, desfaceţi picioarele şi 
bucuraţi-vă. Nu opuneţi rezistenţă, m-ai înţeles? Recepție. 

— Am înţeles, nu opunem rezistenţă, bază. Ce fac soldaţii 
aceia de pe latura estică a parcului, bază? Recepție. 

— Cum soldaţi? Recepție. 

— Asta te-am întrebat şi eu, bază. Sunt... 

— Bază, sunt Dudley Chumm. Fir-ar să fie, sunt unitatea 
12. Scuze, bază. O ceată de puşti vin pe Burrows Drive. 
Cam vreo sută şi cincizeci. Drept către parc. Cântă sau 
scandează o drăcie oarecare. Însă, căpitane, pentru numele 
lui Dumnezeu, şi noi vedem soldaţi. Cred că poartă măşti de 
gaze. Şi sunt organizaţi în linie de luptă. Sau cel puţin aşa 
se vede de aici. Recepție. 

— Baza către unitatea 12. Alătură-te unităţii 20, lângă 
parc. Aceleaşi instrucţiuni. Nu opuneţi rezistenţă. Recepție. 

— Am înţeles, bază. Am pornit într-acolo. Recepție. 

— Bază, aici unitatea 17. Aici Halliday, bază. Mă auzi? 
Recepție. 


— Te aud, 17. Recepție. 

— Sunt în spatele lui Chumm. Mai sunt vreo două sute de 
puşti care vin de la vest spre est, către parc. Au şi placarde, 
exact ca-n anii şaizeci. Pe una scrie SOLDAŢI, LA ARME 
RENUNŢAŢI. Mai văd şi alta care zice ADEVĂRUL ŞI 
NUMAI ADEVĂRUL. Băieţii... 

— Mă doare-n cur ce scrie pe placardă, 17. Du-te acolo şi 
opreşte-i, împreună cu Chumm şi cu Peters. Din câte-mi dau 
seama, se pregăteşte o adevărată furtună. Recepție. 

— Am înţeles. Terminat. 

— Sunt Richard Burleigh, şeful securităţii campusului şi 
mă adresez comandantului forţelor militare din partea 
sudică a campusului. Repet: sunt Burleigh, şeful securităţii 
campusului. Ştiu că ne-aţi urmărit comunicațiile, aşa că aţi 
face bine să mă scutiţi de toate eschivele şi prostiile şi să 
recunoaşteţi. Recepție. 

— Sunt colonelul Albert Philips, din Armata Statelor 
Unite. Te ascultăm, domnule Burleigh. Recepție. 

— Bază, sunt unitatea 16. Puştii se adună lângă 
monumentul de război. Din câte se pare, au intenţia să se 
năpustească spre soldaţi. Situaţia mi se pare destul de 
gravă. Recepție. 

— Sunt Burleigh, colonele Philips. Te rog să-mi precizezi 
ce intenţii ai. Recepție. 

— Am primit ordinul să-i împiedic pe cei prezenţi în 
campus să iasă de acolo. Unica mea intenţie este să execut 
acest ordin. Dacă oamenii aceia demonstrează, şi nimic mai 
mult, este în regulă. Dar dacă intenţionează să iasă din 
carantină, nu mi se mai pare în regulă. Recepție. 

— Doar nu vrei să spui că... 

— Nu vreau să spun decât ce-ai auzit, domnule Burleigh. 
Terminat. 

— Philips! Philips! Răspunde-mi, fir-ai să fii! N-aveţi de-a 
face cu luptători de gherilă comunişti! Sunt nişte copii! 
Copii americani! Nu sunt înarmaţi! Nici... 


— Unitatea 13 către bază. Vai, puştii ăia se duc direct 
spre soldaţi, căpitane. Fac semne cu placardele. Şi cântă 
melodia aia. Pe care-o cânta şi putoarea aia de Baez. Vai de 
mine. Al dracului să fie, mi se pare că unii aruncă pietre. 
Au... Isuse! Isuse Cristoase! Nu se poate să facă aşa ceva! 

— Sunt baza, unitatea 13! Ce se întâmplă acolo? Ce se 
întâmplă? 

— Sunt Chumm, Dick. Am să-ţi spun eu ce se-ntâmplă 
aici. Un adevărat măcel. Aş prefera să fiu orb. Oh, afurisiţii! 
S-au apucat... vai, s-au apucat să-i culce la pământ pe copiii 
aceia. Cu mitralierele, din câte se pare. Nici măcar nu s-au 
ostenit să-i avertizeze. Puştii care-au mai rămas în 
picioare...vai, acum s-au spart... au luat-o la fugă în toate 
direcţiile. Doamne Dumnezeule! Tocmai am văzut o fată 
despicată în două de-o rafală! Sângele... cel puţin şaptezeci 
sau optzeci de puşti zac pe iarbă. Au fost... 

— Chumm! Intră în emisie! Intră în emisie, unitatea 12! 

— Baza, sunt unitatea 17. Mă auzi? Recepție. 

— Pe tine te aud, fir-ar al naibii, dar unde este Chumm? 
Futu-i mama mă-sii, recepţie! 

— Chumm şi cu... Halliday, cred... au coborât din maşini, 
ca să vadă mai bine. Ne întoarcem, Dick. Acum se pare că 
soldaţii au început să se împuşte între ei. Nu ştiu cine-o ieşi 
învingător şi nici nu-mi pasă. Oricine supravieţuieşte, 
probabil după aceea se va lega de noi. Când ne-om 
întoarce, dacă se mai întoarce careva, părerea mea ar fi să 
ne vârâm în beci şi să aşteptăm acolo până ce şi-au irosit 
toată muniţia. Recepție. 

— Fir-ar al dracului... 

— Pifanii continuă să se-mpuşte între ei, Dick. Nu mă ţin 
de bancuri. lerminat. 

Pe tot parcursul schimbului alert de replici transcris aici, 
cel care ar asculta banda ar putea auzi în fundal nişte 
pocnituri slabe, asemănătoare întrucâtva exploziei 
castanelor aruncate în foc. Ar distinge chiar şi ţipete 


subţiri... iar în cursul ultimelor circa patruzeci de secunde, 
bătaia grea, ca o tuse, a muniției de mortieră. 


Ceea ce urmează este o înregistrare făcută după o bandă 
specială, de înaltă frecvenţă, din Sudul Californiei. 
Înregistrarea respectivă a fost efectuată între 19.17 şi 
19.20, ora Pacificului. 

— Massingill, zona 10. Eşti acolo, Blue Base? Mesajul de 
faţă este codificat Annie Oakley, urgent-plus-10. Dacă eşti 
acolo, răspunde-mi. Recepție. 

— Aici Len, David. Cred că putem renunţa la limbajul 
cifrat. Nu ne ascultă nimeni. 

— Situaţia a scăpat de sub control, Len. Peste tot. L.A.-ul 
este mistuit de flăcări. Întreg oraşul şi tot ce-l înconjoară, 
pe deasupra. Toţi oamenii mei sunt bolnavi, s-au revoltat, au 
dezertat sau pradă alături de populaţia civilă. Eu mă aflu în 
Skylight Room din Bank of America, filiala centrală. Peste 
şase sute de oameni încearcă să pătrundă înăuntru şi să 
pună mâna pe mine. Majoritatea sunt oameni de-ai armatei. 

— Lucrurile se destramă. Centrul nu mai poate să le ţină 
laolaltă. 

— Repetă. Nu te-am înţeles. 

— Nu contează. Poţi să mai ieşi de-acolo? 

— Nici vorbă. Dar cele dintâi dintre lepădăturile alea o să 
aibă ce regreta. Am la mine o puşcă fără recul. Lepădături. 
Lepădături nenorocite! 

— Mult noroc, David. 

— Şi ţie. Rezistă pe poziţii cât poţi. 

— Aşa voi face. 

— Nu sunt sigur dacă... 

Comunicarea verbală se încheie în acel moment. 
Urmează un zgomot de spargere şi sfărâmare, scârţâitul 
sinistru al metalului care cedează şi zornăitul cioburilor de 
sticlă. O mare de voci, urlând care mai de care. Focuri 
răzlețe ale unor arme de calibru mic, apoi, foarte aproape 
de emițătorul radio, atât de aproape, încât să distorsioneze 


sunetul, bubuiturile grele şi surde, probabil ale unei puşti 
fără recul. Urletele şi vuietul se apropie. Vibraţia 
tânguitoare a unui glonţ ricoşat, un țipăt, foarte aproape de 
emiţător, o bufnitură, apoi linişte. 


Urmează o înregistrare făcută de pe o lungime de undă 
obişnuită a armatei, la San Francisco. A fost efectuată de la 
19.28 la 19.30, ora Pacificului. 

— Soldaţi şi fraţi ai noştri! Am cucerit staţia de emisie şi 
Cartierul General al comandamentului! Asupritorii voştri 
sunt morţi! Eu, Fratele Zeno, fost, până acum câteva 
momente, plutonier Roland Gibbs, mă proclam cel dintâi 
preşedinte al Republicii California de Nord! Suntem stăpâni 
pe situaţie! Suntem stăpâni pe situaţie! Dacă ofiţerii voştri 
comandanţi încearcă să-mi revoce ordinele, împuşcaţi-i ca 
pe nişte câini de pripas! Ca pe nişte câini! Ca pe nişte căţele 
cu căcat uscat în cur! Faceţi liste cu numele, gradul şi 
numărul de înregistrare al dezertorilor! Notaţi pe cei ce vă 
vorbesc despre rebeliune sau trădare a Republicii 
California de Nord! Asistăm la zorii unei noi epoci! 
Asupritorii şi-au trăit traiul! Suntem... 

Lătratul unei mitraliere. '[ipete. Bubuituri şi bufnituri. 
Focuri de pistol, alte ţipete, o serie lungă de mitralieră. Un 
geamăt lung, de moarte. Trei secunde de linişte profundă. 

— Vă vorbeşte maiorul Alfred Nunn, din Armata Statelor 
Unite. Am preluat provizoriu comanda forţelor armate ale 
Statelor Unite din zona San Francisco. Cei câţiva trădători 
care pătrunseseră în acest Cartier General şi-au primit 
răsplata cuvenită. Eu sunt la comandă, repet, sunt la 
comandă. Operaţiunea de menţinere a ordinii va continua. 
Dezertorii şi fugarii vor fi trataţi după cum urmează: fapta 
lor va fi considerată de o extremă gravitate, repet, de o 
extremă gravitate. Mă aflu acum... 

Alte focuri de armă. Un țipăt. 

În fundal: ...mâna pe ei! Puneţi mâna pe toţi! Moarte 
criminalilor războinici... 


Schimb intens de focuri. Apoi se aşterne liniştea pe 
frecvenţa respectivă. 


La 21.16, ora Estului, persoanele din regiunea Portland, 
Maine, suficient de zdravene să mai poată privi la televizor 
au urmărit, paralizate de groază, în emisiunea postului 
WCSH-IV, cum un negru uriaş, purtând doar o fâşie de 
piele roz în jurul şoldurilor şi un chipiu de ofiţer de marină, 
bolnav de supergripă, după cum se ghicea limpede, execută 
în public şaizeci şi doi de oameni. 

Colegii lui, tot negri, erau echipați şi ei doar cu o cârpă în 
jurul şoldurilor şi un însemn oarecare de grad, arătând că 
erau foşti militari. Se înarmaseră cu arme automate şi 
semiautomate. În partea în care spectatorii din studio 
urmăreau de obicei dezbaterile politice locale sau 
emisiunea „Câştigaţi dolari prin telefon”, alţi membri ai 
„juntei” negre păzeau cu puşti şi pistoale vreo două sute de 
soldaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki. 

Negrul gigant, care rânjea tot timpul cu şiragul lui de 
dinţi perfecţi şi nemaipomenit de albi pe fundalul feţei 
negre ca tăciunele, ţinea în mână un pistol automatic 
calibru 45 şi stătea lângă o urnă mare, cu pereţii din sticlă. 
Într-o vreme ce părea deja de mult apusă, urna respectivă 
servise tragerii la sorţi a numerelor tăiate din cartea de 
telefoane, în timpul emisiunii „Câştigaţi dolari prin telefon”. 

Roti maşinăria, apoi extrase printr-o fantă un carnet de 
şofer şi strigă: 

— Fruntaş Franklin Stern, ieşi în faţa frontului, teee 
TO00g. 

Bărbaţii înarmaţi, care flancau „spectatorii” din toate 
părţile, se aplecau pentru a citi numele de pe ecusoane, în 
timp ce cameramanul, evident foarte nou în meserie, 
panorama publicul cu mişcări bruşte şi nesigure. 

În cele din urmă, un tânăr cu părul blond deschis, de cel 
mult nouăsprezece ani, fu săltat în picioare şi târât spre 


scenă, în timp ce ţipa şi protesta. Doi dintre negri îl obligară 
să se aşeze în genunchi. 

Negrul rânji, strănută, scuipă flegmă şi sprijini 
automaticul său în tâmpla fruntaşului Stern. 

— Nu! urlă Stern isteric. Merg alături de voi, pe 
Dumnezeul meu, aşa am să fac! Am să... 

— În numele tatălui şi fiului şi sfântului duh, intonă 
uriaşul negru zâmbind şi apăsă pe trăgaci. 

În spatele locului unde fusese silit să îngenuncheze 
fruntaşul Stern era o pată mare de sânge amestecat cu 
creieri, la care se adăugase acum şi obolul său. 

Hap-ciu. 

Negrul strănută iarăşi, cât pe ce să se prăbuşească. Un 
alt negru (purtând o şapcă verde de lucru, cu cozoroc 
mare, şi o pereche de pantaloni de jocheu scurţi, de un alb 
imaculat), aflat în cabina de comandă, apăsă pe butonul 
APLAUZE, indicaţia respectivă apărând în studio, sub forma 
unui semnal luminos. Negrii care-i păzeau pe spectatorii- 
prizonieri îşi ridicară armele ameninţător, iar soldaţii albi 
captivi, cu feţele lucind din pricina transpiraţiei şi a fricii, 
începură să aplaude din răsputeri. 

— Următorul! vesti răguşit uriaşul împodobit cu bucata 
din piele roz, acţionând iarăşi urna. Se uită la dreptunghiul 
din carton şi anunţă: Maistrul tehnician sergent Roger 
Petersen, ieşi în faţa frontului, teee rooog. 

Unul dintre bărbaţii din public începu să urle şi făcu o 
tentativă disperată să se salveze pe uşa din spatele 
studioului. Peste câteva secunde îl aduseră pe scenă. 
Profitând de confuzie, un tip din rândul al treilea încercă să- 
şi scoată ecusonul prins în piept. Răsună o singură 
împuşcătură şi omul se prăbuşi în fotoliu, cu ochii sticloşi, 
ca şi cum programul de prost-gust l-ar fi plictisit în 
asemenea hal, încât se lăsase cuprins de o picoteală vecină 
cu moartea. 

Spectacolul acesta continuă până aproape de 22.45, când 
patru plutoane ale armatei regulate se năpustiră în studio, 


cu măşti pe figură şi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Cele 
două grupuri de soldaţi muribunzi începură imediat să se 
războiască. 

Gigantul negru cu fâşia roz în jurul şoldurilor căzu 
aproape instantaneu, blestemând, cu sudoarea şiroind pe 
el, ciuruit de gloanţe şi trăgând în neştire cu pistolul- 
automat, îndreptat către podea. Trădătorul care operase pe 
camera numărul doi fu împuşcat în abdomen; aparatul lui 
se răsuci încet, oferind telespectatorilor o panoramare 
lentă a iadului. Gărzile pe jumătate dezbrăcate răspunseră 
cu foc, iar soldaţii cu măşti de gaze împroşcară cu gloanţe 
în întreg studioul. Militarii neînarmaţi de la mijloc 
descoperiră că, în loc să fie salvaţi, erau sortiţi unei execuţii 
şi mai grăbite. 

Un tânăr cu părul de culoarea morcovului şi cu panica 
zugrăvită pe chip se căţără peste spătarele fotoliilor şi reuşi 
să străbată şase rânduri, ca un artist de circ pe 
picioroange; apoi picioarele îi fură secerate de o salvă de 
gloanţe calibru 45. Alţii se târau pe intervalele dintre 
rânduri, cu nasul în mochetă, aşa cum fuseseră învăţaţi să 
procedeze atunci când se aflau sub foc de arme automate, 
în timpul instrucției de bază. Un sergent mai în vârstă, cu 
părul cărunt, sări în picioare cu braţele desfăcute larg, ca 
un moderator de emisiune TV, şi urlă cât îl ţineau plămânii: 
STOOOOP! Fu imediat încadrat de focul încrucişat venind 
din ambele părţi şi se prăbuşi cu mişcări dezordonate, ca 
ale unei marionete pe cale să se dezintegreze. Bubuiturile 
armelor şi ţipetele răniților şi muribunzilor făceau 
indicatoarele aparaturii din camera de control pentru 
măsurarea intensității sonore să sară dincolo de 50 de 
decibeli. 

Operatorul camerei de luat vederi se prăbuşi peste 
ghidonul de comandă al aparatului, telespectatorilor 
oferindu-li-se acum doar imaginea neutră a tavanului din 
studio, pe tot restul duratei bătăliei. Focul slăbi în 
intensitate peste cinci minute, nu se mai auziră decât 


bubuituri izolate, apoi nimic. Doar ţipetele nu mai 
conteneau. 

La 23.05, imaginea plafonului studioului fu înlocuită pe 
ecranele telespectatorilor de caricatura unui bărbat privind 
un televizor, pe care se putea citi: SCUZE, AVEM 
PROBLEME! 

La sfârşitul acelei zile, afirmaţia era valabilă pentru 
aproape toată lumea. 


La 23.30, ora Centrală, un Buick vechi acoperit cu 
abţibilduri religioase - printre care unul zicea DACĂ ÎL 
IUBEŞTI PE ISUS, CLAXONEAZĂ - patrula fără odihnă pe 
străzile pustii din centrul oraşului Des Moines. Ceva mai 
devreme, la Des Moines izbucnise un incendiu, care 
mistuise cea mai mare parte a zonei sudice din Hull Avenue 
şi Grandview Junior College; apoi se dezlănţuise o revoltă, 
cu prilejul căreia fusese devastat tot centrul. 

La apusul soarelui, pe străzi mişuna o mare de oameni 
agitaţi, majoritatea sub douăzeci şi cinci de ani, mulţi dintre 
ei călare pe motociclete. Spărseseră vitrine, furaseră 
televizoare, îşi făcuseră plinul la staţiile de benzină, 
păzindu-se cu grijă, de teamă să nu apară cineva înarmat. 
Străzile erau acum goale. O parte dintre ei - motocicliştii, în 
primul rând - îşi făceau de cap pe şoseaua Interstate 80. 
Acum, când lumina dispăruse de pe ţinutul acela verde şi 
întins, cei mai mulţi se ascunseseră prin case şi se 
baricadaseră, atinşi deja de gripă sau terorizaţi de gândul 
că s-ar putea îmbolnăvi. Des Moines arăta ca a doua zi după 
un revelion monstruos, atunci când somnul de brută a pus 
stăpânire chiar şi pe cei mai încăpăţânaţi cheflii. Anvelopele 
Buickului şuierau pe asfalt, zdrobind cioburile de sticlă de 
pe Fourteenth Street, apoi maşina coti spre vest, pe Euclid 
Avenue, trecând pe lângă altele două care se ciocniseră 
frontal, iar acum zăceau prăbuşite pe o rână, cu barele de 
protecţie îmbârligate, ca o pereche de îndrăgostiţi după o 
dublă sinucidere reuşită. Pe capota Buickului fusese montat 


un difuzor, din care începură acum să se reverse pârâituri 
şi pocnituri amplificate, urmate de sunetul specific făcut de 
ac pe prima porţiune a unui disc, după care pe străzile 
pustii, bântuite parcă de fantome, ale oraşului Des Moines 
răsună vocea monotonă şi dulce a lui Mother Maybelle 
Carter, interpretând „Keep on the Sunny Side”. 


Rămâi pe partea însorită, 

Intotdeauna pe partea însorită, 

Rămâi pe partea însorită a vieții, 
Chiar dacă ai multe probleme 

Va fi ca şi cum ai scăpat de ele 

Dacă rămâi pe partea însorită a vieții... 


Străvechiul Buick îşi vedea de drum, descriind opturi şi 
curbe ciudate, uneori ocolind acelaşi grup de case de câte 
trei sau patru ori. Când se izbea cu bara de câte un 
obstacol (sau trecea peste câte un trup), acul pick-up-ului 
sărea din făgaşul lui. 

La 23.40, Buickul trase la bordură şi rămase cu motorul 
la ralanti. Apoi se puse din nou în mişcare. Din difuzor 
răcnea acum Elvis Presley, cântând „lhe Old Rugged 
Cross”, iar briza nopţii fremăta prin copaci, stârnind o 
ultimă şuviţă de fum din ruinele colegiului, în care focul mai 
mocnea încă. 


Fragmente din discursul preşedintelui, difuzat la 21.00, 
ora Estului, şi care n-a putut fi recepționat în multe regiuni: 

„.„„. aşa cum trebuie să procedeze o naţiune măreaţă ca 
aceasta. Nu ne putem permite să tresărim din cauza unor 
simple umbre, ca nişte copii mici într-o încăpere 
întunecoasă; însă nu ne putem permite nici să tratăm cu 
uşurinţă această epidemie gravă de gripă. Stimaţi 
concetăţeni americani, vă recomand să rămâneţi în casele 
voastre. Dacă vă simţiţi bolnavi, staţi la pat, luaţi aspirină şi 
beţi cât mai multe lichide. Aveţi încredere că vă veţi simţi 


mai bine, în cel mult o săptămână. Vă rog să-mi permiteţi să 
repet ceea ce v-am spus la începutul cuvântului meu din 
această seară. Ştirea că acest gen de gripă ar fi fatal este 
neadevărată - absolut neadevărată. În cele mai multe 
cazuri, persoanele afectate se pot aştepta să se pună din 
nou pe picioare şi să se simtă bine într-o săptămână. Apoi...” 

(o criză de tuse) 

„Apoi, mai circulă zvonul răutăcios, lansat de anumite 
grupuri radicale antisociale, că acest tip de gripă ar fi fost 
creat, nu se ştie cum, de guvernul nostru, în vederea cine 
ştie cărei utilizări militare. Stimaţi concetăţeni americani, 
această afirmaţie este o pură invenţie, pe care ţin s-o 
înfierez şi s-o dezmint în mod categoric. Ţara noastră a 
semnat cu conştiinţa curată şi cu bună-credinţă Acordurile 
de la Geneva - în forma lor revizuită - referitoare la armele 
chimice şi biologice. Nicicând, în trecut sau în prezent, noi 
nu am...” 

(o criză de strănuturi) 

„.„.„. fost părtaşi la fabricarea clandestină a substanţelor 
scoase în afara legii de Convenţia de la Geneva. Avem acum 
de-a face cu o epidemie destul de serioasă de gripă, nimic 
mai mult şi nimic mai puţin de atât. În această seară am 
primit ştirea că ea a izbucnit şi în multe alte ţări, printre 
care Rusia şi China Roşie. Prin urmare, vă rugăm...” 

(criză de tuse combinată cu strănuturi) 

„... Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi credinţa că la 
sfârşitul acestei săptămâni sau cel târziu la începutul celei 
următoare va exista un vaccin împotriva gripei, pentru cei a 
căror stare nu s-a ameliorat între timp. Membrii Gărzii 
Naţionale au fost convocați în anumite regiuni, în vederea 
protejării populaţiei de huligani, vandali şi defetişti, dar nu 
există absolut niciun adevăr în afirmaţia că anumite oraşe 
au fost ocupate de unităţi ale armatei regulate şi că ştirile 
sunt cenzurate. Stimaţi concetăţeni americani, toate 
acestea sunt minciuni sfruntate, pe care doresc să le 
înfierez şi să le dezmint...” 


lată textul unui graffiti scris cu vopsea roşie şi albă, pe 
faţada Primei Biserici Baptiste din Atlanta: 


„Dragă Isus. Voi da ochii cu tine în curând. A ta prietenă, 
America. PS. Sper că vei mai avea ceva locuri libere pe la 
sfârşitul săptămânii. ” 


CAPITOLUL 27 


În dimineaţa zilei de 27 iunie, Larry Underwood stătea pe 
o bancă din Central Park, urmărind ce se petrecea în 
menajerie. Undeva, în spatele lui, Fifth Avenue era blocată 
de o mare de maşini încremenite, lăsate în cea mai dementă 
dezordine de stăpânii lor, care muriseră sau fugiseră. Ceva 
mai încolo, magazinele şic de pe Fifth se transformaseră în 
grămezi fumegânde de ruine. 

De pe locul său, Larry putea să vadă un leu, o antilopă, o 
zebră şi o maimuţă dintr-o specie oarecare. Moarte toate, 
cu excepţia maimuţei. Nu se stinseseră de gripă, gândi 
Larry; nu mai primiseră hrană sau apă de Dumnezeu ştie 
când, din cauza asta nu rezistaseră. Toate, în afară de 
maimuţă, care, în cele trei ore petrecute de Larry acolo, nu 
se mişcase decât de patru sau de cinci ori. Maimuţa fusese 
suficient de inteligentă să evite moartea prin înfometare 
sau însetare - până în acel moment —, în schimb se vedea 
limpede că e foarte bolnavă de supergripă. Maimuţa era cât 
se poate de suferindă. Lumea se arăta încă o dată 
necruțătoare. 

La dreapta lui, ceasul cu plăsmuiri de animale începu să 
bată ora 11. Figurinele complicate, care altădată îi încântau 
pe toţi copiii, defilau acum ca într-o sală de spectacole 
rămasă pustie. Ursul suna din trâmbiţă, o maimuţă 
mecanică ce nu avea să se îmbolnăvească vreodată (ci doar 
să se strice, în cele din urmă) cânta la tamburină, elefantul 
îi ţinea hangul, izbind în tobă cu trompa. Ce mai muzică 
grea, măi băiatule, afurisit de grea. Suita Sfârşitul Lumii 
pentru Figurine de Ceas. 

După puţin timp ceasul amuţi şi atunci auzi iarăşi urletul 
acela răguşit, din fericire de la mare depărtare, de această 
dată. Ţipătul inuman ce tulbura splendida dimineaţă venea 
de undeva din stânga lui Larry, poate dinspre terenul de 


sport Hekscher. Poate că se prăbuşea în bazinul de înot de 
acolo şi o sfârşea odată. 

— Vin monştrii! se auzi strigătul slab şi răguşit. 

Perdeaua de nori se ridicase în această dimineaţă, iar 
vremea era acum însorită şi caldă. O albină trecu pe lângă 
obrajii lui Larry, ocoli în zbor straturile de flori din 
apropiere şi execută o aterizare în trei puncte pe un bujor. 
Dinspre menajerie venea zumzetul calmant, adormitor, al 
roiurilor de muşte care se lăsau pe animalele moarte. 

— Monştrii vin acum! 

Cel care tulbura liniştea era un bărbat înalt, de vreo 
şaizeci şi cinci de ani. Larry îl auzise pentru prima dată 
noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse la Hotelul Sherry- 
Netherland. În întunericul ce se lăsase asupra oraşului 
neobişnuit de liniştit, glasul acela îndepărtat îi păruse 
răsunător şi posomorât, vocea unui leremia dement 
străbătând străzile  Manhattanului, stârnind ecouri, 
reverberaţii şi suferind, în cele din urmă, distorsiuni. Larry, 
care zăcea treaz în imensul pat dublu, cu toate luminile 
aprinse, ajunsese la convingerea total iraţională că 
monstrul se afla în urmărirea lui, îl căuta, aşa cum făceau 
creaturile care populau frecventele lui coşmaruri. Multă 
vreme avu impresia că vocea se apropia - Vin monștrii! 
Monştrii sunt pe drum! Acum se află în suburbii! - iar Larry 
aştepta din clipă-n clipă ca uşa apartamentului, pe care o 
încuiase cu toate cele trei sisteme de închidere, să cedeze 
sub presiunea monstrului, care se va năpusti înăuntru... şi 
se va dovedi a fi nu o fiinţă omenească, ci un soi de demon 
uriaş, cu un cap de câine, ochi cât farfurioarele pentru 
dulceaţă şi dinţi ca nişte scoabe. 

Larry avusese prilejul să-l vadă în parc în dimineaţa 
respectivă, ceva mai devreme, şi constatase că nu era, de 
fapt, decât un bătrân nebun în pantaloni din catifea reiată, 
sandale şi ochelari cu rame din baga, un braţ fiindu-i 
bandajat cu folie adezivă. Larry încercase să-i vorbească, 
dar urlătorul fugise speriat, aruncându-i peste umăr că 


monstrul trebuia să apară pe străzi dintr-un moment într- 
altul. Apoi se împiedicase de un gard de sârmă de înălţimea 
gleznei şi se prăbuşise pe una dintre aleile pentru biciclete, 
cu o bufnitură puternică şi caraghioasă, iar ochelarii îi 
săriseră de pe nas, însă nu se spărseseră. Larry pornise în 
direcţia lui, însă înainte de a reuşi să se apropie suficient, 
monstrul îşi adunase ochelarii de pe jos şi pornise în 
direcţia monumentului, urlând la nesfârşit avertismentul 
lui. Prin urmare, părerea lui Larry despre făptura aceea 
suferise în doar douăsprezece ore o mutație radicală, de la 
cea mai teribilă groază la o plictiseală totală, combinată 
Chiar şi cu o undă de supărare. 

În parc se mai aflau şi alţi oameni, iar Larry stătuse de 
vorbă cu mai mulţi dintre ei. Arătau cu toţii cam la fel, de 
unde Larry trăsese concluzia că trecuse şi el prin acelaşi 
proces de uniformizare. Erau buimăciţi, vorbeau dezlânat şi 
păreau să nu se poată abţine să nu te apuce mereu de 
mânecă, în timp ce ţi se adresau. Aveau tot felul de povestiri 
pe care ţineau neapărat să ţi le împărtăşească. Toate erau 
la fel. Prietenii şi rudele lor muriseră sau erau muribunzi. 
Se trăsese pe străzi, pe Fifth Avenue se dezlănţuise un 
adevărat infern, oare era adevărat că Tiffany nu mai exista, 
cum putea să se fi întâmplat aşa ceva? Cine avea să se 
ocupe de curăţenie? Cine avea să strângă gunoaiele? După 
părerea lui, era mai bine să fugă din New York? Dar 
auziseră că soldaţii păzeau toate locurile pe unde s-ar fi 
putut strecura afară din oraş. O femeie era îngrozită la 
gândul că şobolanii aveau să iasă din metrou şi să 
moştenească pământul, ceea ce-l obligase pe Larry să-şi 
aducă aminte, cu nelinişte, de propriile lui reflecţii din 
prima zi după ce se întorsese la New York. Un tânăr care 
înfuleca dintr-o pungă imensă de cartofi prăjiţi Fritos îi 
mărturisise cât se poate de serios lui Larry că era pe cale 
să-şi vadă îndeplinită cea mai mare ambiţie a vieţii lui. Era 
ferm hotărât să se ducă la Yankee Stadium, să facă un tur 


de pistă în pielea goală, apoi să se oprească în mijlocul 
terenului, de unde se lansează mingea, şi să se masturbeze. 

— O ocazie ca asta nu ţi se iveşte decât o dată-n viaţă, îi 
zisese el lui Larry, îi făcuse semn din amândoi ochii şi apoi o 
luase din loc, mestecând cartofi prăjiţi. 

Mulţi dintre oamenii din parc erau bolnavi, însă doar 
puţini muriseră în locul acela. Poate că le trecuse prin minte 
c-ar putea fi devoraţi de animale şi se retrăseseră la 
adăpost atunci când simţiseră că le venise sorocul. Toată 
dimineaţa Larry nu avusese decât o singură confruntare cu 
moartea, dar nici c-ar fi avut nevoie de o a doua. Urcase pe 
Transverse Number One, cu gândul să intre în toaleta de 
acolo. Ajuns înăuntru, căscase ochii şi se trezise înaintea 
cadavrului unui bărbat cu rânjetul îngheţat pe buze, pe 
obrajii căruia viermii mişunau sprinten; stătea aşezat, cu 
mâinile sprijinite pe coapsele dezgolite, iar ochii lui 
înfundaţi căutau drept într-ai lui Larry. Duhoarea dulceagă 
şi infectă îl făcuse pe Larry să-şi spună că omul acela era ca 
o bomboană râncedă, o bucăţică bună care, în confuzia ce 
domnise, fusese lăsată în seama muştelor. Larry trântise 
uşa, însă era prea târziu: scăpase imediat de fulgii de 
porumb de la micul dejun şi apoi continuase să icnească 
până când începuse să se teamă că are să i se rupă ceva pe 
dinăuntru. Doamne, dacă mă auzi, se rugase el în timp ce se 
întorcea, împleticindu-se, către menajerie, dacă astăzi eşti 
cumva dispus să asculţi rugi, Sfinte Tare, dorinţa mea 
fierbinte este să nu mai fiu nevoit să dau ochii cu aşa ceva, 
măcar azi. Destul că sunt silit să am de-a face cu tot felul de 
nebuni, chestia asta e mai mult decât pot să suport. Îţi 
mulţumesc foarte mult. 

Şi aşa, stând pe bancă (monstrul urlător nu se mai auzea, 
cel puţin pentru moment), Larry îşi aminti deodată de 
World Series de acum cinci ani. Amintirea asta îi făcea 
plăcere pentru că, aşa cum i se părea acum, fusese ultimul 
lui moment de fericire absolută: pe atunci avea o condiţie 


fizică a-ntâia, iar mintea lui era împăcată cu sine şi nu lucra 
împotriva ei însăşi. 

Asta se întâmplase imediat după ce se certase cu Rudy. 
Despărțirea lor fusese o chestie a naibii de împuţită, iar 
dacă avea să mai dea vreodată ochii cu el (chestia asta nu 
se va mai întâmpla niciodată, venea ecoul unui oftat din 
cugetul lui), Larry era hotărât să-şi ceară scuze. Se punea 
în genunchi şi-i pupa vârfurile încălţărilor, dacă Rudy 
pretindea aşa ceva în schimbul împăcării. 

Porniseră să traverseze întreg continentul într-un 
Mercury astmatic din 1968, al cărui sistem de transmisie se 
făcuse zob în Omaha. Din acel moment, lucrau câteva 
săptămâni în şir, mergeau apoi o vreme cu autostopul, către 
vest, lucrau iarăşi nişte săptămâni şi iar o porneau cu 
autostopul. O vreme au muncit într-o fermă din vestul 
statului Nebraska, chiar sub „coada de tigaie”, unde într-o 
seară Larry a pierdut şaizeci de dolari la masă de pocher. A 
doua zi a trebuit să-i ceară lui Rudy un împrumut, ca să iasă 
din încurcătură. Peste o lună au sosit la LA., iar Larry a 
avut bafta să pună primul mâna pe o slujbă - dacă se poate 
numi slujbă spălatul de vase în schimbul unei plăţi minime. 
Într-o seară, cam trei săptămâni mai târziu, Rudy a adus 
vorba despre împrumut. I-a zis că s-a întâlnit cu un tip care 
i-a recomandat o agenţie nemaipomenită de plasare a forţei 
de muncă, poţi să fii sigur că te alegi cu un serviciu, dar 
taxa se ridica la douăzeci şi cinci de dolari. Adică, din 
întâmplare, exact suma pe care i-o împrumutase lui Larry 
după jocul de pocher. În mod obişnuit, adăugase Rudy, el nu 
i-ar fi cerut, însă dată fiind situaţia... 

Larry protestase, afirmând sus şi tare că-i înapoiase 
banii. Că erau chit. Dacă Rudy avea nevoie de douăzeci şi 
cinci de dolari, foarte bine, numai că spera că Rudy nu 
încearcă să-l oblige să-i plătească de două ori acelaşi 
împrumut. 

Rudy îi replicase că nu vrea un cadou, ci doar banii carei 
se cuveneau şi că, în general vorbind, nu se dădea în vânt 


după toate porcăriile lui Larry Underwood. Isuse Cristoase, 
spusese Larry, încercând să râdă cât se poate de prietenos. 
Nu mi-am închipuit c-aş avea nevoie de o chitanţă de la tine. 
Dar se vede că m-am înşelat. 

Disputa luase amploare, se transformase într-o ceartă în 
toată regula, fuseseră la un pas să se lovească. În cele din 
urmă, Rudy se făcuse roşu ca racul. Ăsta eşti tu, Larry, îi 
aruncase. Eşti chiar tu, din cap până-n picioare. Mai mult 
de atât nici nu-ţi poate pretinde omul. Mă temeam că n-am 
să mă învăţ minte niciodată, dar acum cred că paharul s-a 
umplut, în sfârşit. Du-te la dracu”, Larry. 

Rudy plecase, iar Larry îl urmase până pe palierul casei 
cu încăperi ieftine de închiriat, pescuind portmoneul din 
buzunarul de la spate. Scosese cele trei hârtii de câte zece 
dolari frumos împăturite în compartimentul secret din 
spatele fotografiilor şi le aruncase în urma lui Rudy. Du-te 
naibii, nemernic mincinos ce eşti! Ia-i! la afurisiţii ăştia de 
bani! 

Rudy trântise uşa de la intrare şi dispăruse în noapte, 
grăbindu-se să ajungă la întâlnirea cu destinul ieftin al 
tuturor indivizilor de categoria lui din lume. Nu se uitase în 
urmă. Larry rămăsese în capul scărilor, răsuflând din greu, 
iar după câteva minute coborâse să-şi caute cele trei 
bancnote de câte zece dolari, le strânsese de pe jos şi le 
pusese iarăşi la loc sigur. 

Acest incident îi revenea când şi când în memorie de-a 
lungul anilor, fiind de fiecare dată tot mai convins că Rudy 
avusese dreptate. De fapt, era absolut sigur. Chiar dacă-i 
înapoiase cu adevărat banii lui Rudy, ei doi fuseseră prieteni 
încă din şcoala elementară, iar dacă se gândea bine 
(retrospectiv), lui îi lipsiseră întotdeauna zece cenți ca să 
intre la matineul de sâmbăta, pentru că-şi cumpărase 
îngheţată sau bomboane în drum spre Rudy, apoi 
împrumutase de nenumărate ori câte cinci cenți ca să-şi 
rotunjească banii pentru prânzul cumpărat la şcoală sau 
şapte cenți ca să poată merge cu autobuzul. Cum îl tapase 


pe Rudy de mărunţiş ani în şir, suma totală se ridica 
probabil la cincizeci de dolari, ba poate şi o sută. Larry 
reuşise chiar să-şi aducă aminte ce anume se petrecuse în 
mintea lui atunci când Rudy îi ceruse cei douăzeci şi cinci 
de dolari. Scăzuse repede douăzeci şi cinci din cei treizeci 
pe care îi poseda şi-şi zisese: Adică nu-ți mai rămân decât 
cinci mardei. Prin urmare, înseamnă că i-ai plătit deja. Nu 
sunt prea sigur când, însă de plătit i-ai plătit. Hai să punem 
capăt acestei discuţii. Ceea ce se şi întâmplase. 

Dar după aceea rămăsese singur în tot oraşul. Nu avea 
niciun prieten şi nici măcar nu încercase să lege vreo 
amiciţie la cafeneaua de pe Encino, acolo unde lucra. 
Adevărul este că, după părerea lui, toţi colegii, de la 
bucătarul-şef cel nervos şi până la picoliţele care-şi unduiau 
şoldurile şi mestecau gumă, erau, fără excepţie, nişte 
prostănaci. Da, era ferm convins că toţi angajaţii de la 
Tony's Feed Bag erau nişte nătărăi, cu excepţia lui, Larry 
Underwood cel blagoslovit, care avea să dea curând 
lovitura (şi nu care cumva să te îndoieşti de chestia asta). 
Singur printre prostănaci, suferea ca un câine bătut şi-i era 
dor de casă cât unui naufragiat pe o insulă pustie. Îl bătea 
tot mai des gândul să-şi cumpere un bilet Greyhound 
AmeriPass şi s-o pornească încet către New York. 

Peste o lună, sau poate peste două săptămâni, chiar ar fi 
făcut-o... dacă nu apărea Yvonne. 

Cu Yvonne  Wetterlen făcuse cunoştinţă într-un 
cinematograf situat la doar două străzi de clubul în care ea 
era dansatoare „topless”. În momentul în care se terminase 
şi cel de al doilea film al programului, ea izbucnise în plâns 
şi începuse să-şi caute poşeta în jurul scaunului şi pe 
interval. Avea în ea carnetul de şofer, carnetul de cecuri, 
legitimaţia de sindicat, singura ei carte de credit, o copie a 
certificatului de naştere şi legitimaţia de asigurări sociale. 
Deşi era convins că-i fusese furată, Larry nu-şi exprimă 
acest gând şi-o ajută să caute. Câteodată chiar îţi vine să 
crezi că minunile sunt posibile: tocmai când erau pe cale să 


renunţe, Larry găsi poşeta cu trei rânduri mai în spate. 
După părerea lui, poşeta migrase până acolo împinsă de 
picioarele celorlalţi spectatori în timpul filmului, care, într- 
adevăr, fusese destul de plicticos. Îl sărutase şi-i mulţumise 
cu lacrimi în ochi. Larry, care se simţea precum Captain 
America, îi spusese că şi-ar fi dorit s-o invite la un 
hamburger sau ceva de genul acesta, ca să sărbătorească 
evenimentul, însă stătea cam prost cu banii lichizi. Yvonne 
se oferise să facă ea cinste. Larry, marele prinţ, nici nu se 
aşteptase la o altă reacţie. 

Au început să se întâlnească; în mai puţin de două 
săptămâni, relaţia lor devenise foarte strânsă. Larry îşi 
găsise un post mai bun, funcţionar într-o librărie şi, pe 
deasupra, se angajase, ca solist vocal, într-o formaţie 
numită The Hotshot Rhythm Rangers & All-lime Boogie 
Band. De fapt, numele acesta bombastic era partea cea mai 
bună a grupului, dar pentru moment cânta cu ei, la chitară 
ritmică, Johnny McCall, cel care avea să întemeieze apoi 
Tattered Remnants, fără îndoială o formaţie foarte bună. 

Larry şi Yvonne se mutaseră împreună, iar viaţa lui Larry 
se schimbase cu totul. Pe de o parte, dispunea pentru prima 
oară de o locuinţă, de un loc doar al lui, pentru care plătea 
jumătate din chirie. Yvonne agăţase nişte perdele la 
ferestre, îşi făcuseră rost de nişte mobilă ieftină, de la un 
magazin de solduri, şi o lustruiseră din nou împreună şi, în 
curând, erau vizitaţi de alţi membri ai formaţiei şi de 
prietene ale Yvonnei. Locuinţa era luminoasă în timpul zilei, 
iar seara adia o briză californiană parfumată, care părea să 
miroasă foarte tare a portocale, chiar dacă singura ei 
odoare provenea de fapt de la smog. Uneori nu venea 
nimeni şi atunci el şi cu Yvonne stăteau pur şi simplu în faţa 
televizorului, câteodată ea îi aducea o cutie de bere, se 
aşeza pe braţul fotoliului lui şi-l mângâia pe gât. Era 
locuinţa lui proprie, un cămin, fir-ar al naibii să fie; uneori 
zăcea treaz în crucea nopţii, cu Yvonne adormită alături de 
el, şi se minuna singur de cât de bine îi era. Apoi adormea 


pe nesimţite, iar gândurile lui nu erau niciodată tulburate 
de Rudy Marks. Sau nu foarte des. 

Au trăit împreună paisprezece luni absolut 
nemaipomenite - cu excepţia cam ultimelor şase săptămâni, 
când Yvonne a început să se poarte urât cu el —, iar partea 
cea mai frumoasă i se păruse perioada de World Series. 
După ce-şi termina treaba la librărie, se ducea acasă la 
Johnny McCall - întreaga formaţie se aduna pentru repetiţii 
doar la sfârşit de săptămână, pentru că ceilalţi doi băieţi 
munceau noaptea - unde ei doi pregăteau câte o melodie 
nouă, sau poate pur şi simplu reluau „oldies” care le 
plăceau amândurora, melodii dintre cele pe care Johnny le 
denumea „cântece de rupt inima târgului”, de exemplu 
„Nobody but Me” sau „Double Shot of My Baby's Love”. 

După aceea mergea acasă, acasă la el, unde Yvonne îl 
aştepta cu masa. Şi nu nişte mese ca la televizor, cu cine 
ştie ce căcaturi. Mâncare adevărată, aşa cum se cuvine să 
fie gătită acasă. Fata fusese foarte temeinic educată. Şi 
după aceea se duceau în salon, deschideau televizorul şi se 
uitau la Series. Mai târziu, făceau amor. Totul părea să fie la 
locul lui şi să i se cuvină. Cugetul lui nu era tulburat de 
absolut nimic. De atunci încoace, nu i se mai întâmplase 
niciodată ceva asemănător. Niciodată. 

Îşi dădu seama că lăcrima şi, pentru un moment, se simţi 
dezgustat de faptul că stătea aici, pe o bancă din Central 
Park, bocind ca un amărât de bătrân ieşit la pensie. Apoi îi 
trecu prin minte că avea tot dreptul să plângă, după toate 
lucrurile pe care le pierduse, că era îndreptăţit să se 
găsească într-o stare de şoc, dacă starea lui din acea clipă 
putea fi caracterizată astfel. 

Maică-sa murise cu trei zile în urmă. Moartea o găsise pe 
un pat de campanie, instalat în holul de la Mercy Hospital, 
înghesuită alături de mii de alţi pacienţi care-şi dădeau 
duhul. Larry stătea îngenuncheat lângă ea când se sfârşise 
şi crezuse că n-o să scape întreg la minte: să fie silit s-o 
vadă pe maică-sa murind în putoarea aceea cumplită de 


urină şi de fecale, în bălmăjelile incoerente ale celor intraţi 
în delir, în mijlocul horcăielilor, al replicilor demente, al 
urletelor. La sfârşit, nu-l mai recunoscuse; nu existase nici 
măcar acea ultimă revenire a stării de conştienţă, din cea 
din urmă clipă. Pieptul ei se oprise pur şi simplu la mijlocul 
unei respiraţii greoaie, apoi se coborâse foarte încet, ca un 
automobil care se lasă pe un cauciuc spart. Rămăsese 
ghemuit lângă ea zece minute, neştiind ce să facă, într-o 
confuzie totală şi gândindu-se că ar trebui să aştepte până 
ce se semna un certificat de deces sau până-l întreba cineva 
ce se întâmplase. Ceea ce se întâmplase era însă foarte 
limpede şi se repeta peste tot în jur. Apoi, era la fel de 
limpede pentru oricine că tot spitalul se transformase într- 
un balamuc. Ar fi aşteptat zadarnic un tânăr doctor calm să 
vină şi să-şi exprime  condoleanţele, după care să 
declanşeze demersurile cuvenite într-o asemenea situaţie. 
Oricum, mai devreme sau mai târziu, aveau s-o care pe 
maică-sa ca pe un sac de ovăz, iar o scenă de soiul ăsta nu 
dorea să vadă. Poşeta ei era sub pernă. Descoperise un pix 
şi un ac cu gămălie în carnetul ei de cecuri. Rupsese o foaie 
de depunere de la sfârşitul carnetului şi scrisese pe ea 
numele, adresa şi, după o scurtă socoteală, vârsta mamei 
lui. Îi prinsese apoi bucata de hârtie pe bluză cu ajutorul 
acului şi începuse să plângă. O sărutase pe obraz şi fugise 
de acolo, cu lacrimi în ochi. Se simţea ca un dezertor. Ajuns 
pe stradă, începuse să se simtă ceva mai bine, deşi în 
momentul respectiv trotuarele erau pline de oameni 
nebuni, de oameni bolnavi şi de patrule ale armatei. lar 
acum putea să stea pe bancă şi să fie mâhnit pentru motive 
mai generale: pentru faptul că mama lui nu mai apucase să 
se bucure de pensie, pentru propria lui carieră pierdută, 
pentru vremurile acelea minunate din L.A., când urmărea 
World Series alături de Yvonne, ştiind că după aceea aveau 
să meargă în pat şi să facă amor, şi pentru Rudy. Dar mai 
întristat era din cauza lui Rudy: regreta enorm că nu-i 
înapoiase cei douăzeci şi cinci de dolari, cu un zâmbet şi un 


semn de nepăsare, salvând astfel cei şase ani pe care el îi 
considera acum pierduţi. 


Maimuţa muri la 11.45. 

Stătea cocoţată pe stinghia ei, având un aer apatic şi 
ţinându-şi labele adunate sub bărbie, apoi pleoapele îi 
fluturară deodată şi căzu pe ciment cu capul înainte, 
impactul fiind însoţit de o bufnitură oribilă. 

Larry nu mai avea niciun chef să rămână în locul acela. 
Se ridică şi porni fără ţintă, către monument, alături de 
care se afla chioşcul cel mare pentru orchestre. Îl auzise pe 
monstrul-urlător cu cincisprezece minute în urmă, undeva, 
foarte departe, dar acum singurul sunet din parc părea să 
fie ţăcănitul tocurilor lui pe ciment şi ciripitul păsărilor. 
Neîndoielnic, păsările nu se molipseau de gripă. Norocul 
lor. 

Când se apropie suficient de chioşc, văzu o femeie 
aşezată pe una dintre băncile destinate publicului. Avea în 
jur de cincizeci de ani, însă îşi dăduse toată silinţa să pară 
mai tânără. Era îmbrăcată în pantaloni dintr-un material 
scump, verde-cenuşiu, şi o bluză ţărănească din mătase, 
care-i lăsa umerii goi... numai că ţăranii, din câte ştia el, nu- 
şi prea permit să poarte mătase, îi trecu lui Larry prin 
minte. Femeia privi în jur când auzi zgomotul paşilor lui 
Larry. Ţinea o pilulă într-o mână, pe care şi-o aruncă 
nepăsător în gură, ca pe o alună. 

— Bună, o salută Larry. 

Femeia avea un aer calm şi ochi albaştri, în care licărea o 
inteligenţă ascuţită. Purta ochelari cu rame de aur, iar 
poşeta-plic din mâini era confecţionată din ceea ce părea să 
fie, aproape sigur, blană de nurcă. Degetele-i erau 
împodobite de patru inele: o verighetă, două inele cu 
diamant şi unul cu ochi-de-tigru. 

— Ăăă, nu sunt periculos, spuse el. 

Era o replică ridicolă, desigur, dar probabil că podoabele 
ei valorau cam douăzeci de mii de dolari. Ar fi putut să fie 


vorba şi de nişte imitații, însă femeia nu prea avea aerul că 
s-ar da în vânt după pietricele şi tinichele ieftine. 

— Nu, îi răspunse ea, nu arăţi primejdios. Şi nici bolnav. 

Vocea ei se ridică puţin la ultimul cuvânt, transformându-i 
afirmaţia într-o întrebare discretă şi politicoasă. Femeia nu 
era câtuşi de puţin calmă, aşa cum crezuse la prima vedere; 
pe o latură a gâtului avea un mic tic nervos, iar în ochii ei 
albaştri, dincolo de inteligenţă, se ghicea şi acea stare de 
şoc pe care o văzuse şi în propriii lui ochi, în acea 
dimineaţă, pe când se bărbierea. 

— Nu, cred că nu sunt bolnav. Dar tu? 

— Câtuşi de puţin. Ştiai că ţi s-a prins de pantof un 
ambalaj de îngheţată? 

Se uită în jos şi constată că era adevărat. Se îmbujoră, 
gândindu-se că l-ar fi informat pe acelaşi ton şi că era 
deschis la prohab. Îşi ridică piciorul şi încercă să se 
descotorosească de gunoi. 

— Arăţi ca o barză. Ţi-ar fi mai uşor dacă te-ai aşeza. Mă 
cheamă Rita Blakemoor. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă. Eu sunt Larry 
Underwood. 

Se aşeză pe bancă. Ea-i întinse mâna şi Larry o strânse 
uşor, simțind în degete atingerea inelelor. Apoi înlătură cu 
atenţie bucata de hârtie de pe pantof şi o depuse meticulos 
într-un coş de gunoi de lângă bancă, pe care stătea scris 
PĂSTRAŢI  CURĂŢENIA PARCULUI, EL ESTE AL 
DUMNEAVOASTRĂ! 1 se păru deodată că toată operaţiunea 
asta fusese nemaipomenit de caraghioasă, îşi lăsă capul pe 
spate şi începu să râdă. Era pentru prima oară când râdea 
cu adevărat din ziua în care o găsise pe maică-sa zăcând pe 
podeaua apartamentului şi fu o imensă uşurare să constate 
că râsul avea asupra lui vechiul efect binefăcător. Pornea 
din stomac şi ieşea printre dinţi, în acelaşi stil voios şi 
nepăsător. Rita Blakemoor îi zâmbea cu un aer complice, iar 
el fu încă o dată surprins de eleganța şi de graţia ei 
naturală. Arăta ca un personaj feminin coborât dintr-un 


roman de-al lui Irwin Shaw. Nightwork, poate, sau cel după 
care făcuseră un film de televiziune când era el copil. 

— Când te-am auzit venind, îi mărturisi ea, aproape că m- 
am ascuns. Mi-a fost teamă că apare bărbatul acela cu 
ochelarii rupţi, care emite sentinţe filozofice ciudate. 

— Monstrul-Urlător? 

— Aşa-i zici tu sau aşa îşi zice el? 

— Eu îi spun aşa. 

— Mi se pare foarte potrivit, zise ea deschizând poşeta 
făcută (poate) din nurcă şi scoțând un pachet de ţigări 
mentolate. Mie-mi pare un Diogene ieşit din minţi. 

— Mda, care nu mai caută un om, ci un monstru, spuse 
Larry, izbucnind iarăşi în râs. 

Ea-şi aprinse o ţigară şi suflă fumul afară. 

— Nici el nu este bolnav, spuse Larry. Însă aproape toţi 
ceilalţi oameni sunt bolnavi. 

— Portarul meu pare foarte sănătos, spuse Rita. Nu şi-a 
părăsit postul. Când am plecat, în dimineaţa aceasta, i-am 
dat cinci dolari bacşiş. Nu ştiu dacă i-am dăruit banii pentru 
că este sănătos sau pentru că a rămas la post. Tu ce părere 
ai? 

— Nu te cunosc suficient de bine ca să mă pot pronunţa. 

— Nu, sigur că nu. Îşi puse ţigările la loc, în geantă, iar el 
văzu că înăuntru se afla un revolver. Ea îi urmări privirea. A 
fost al soţului meu. El a fost directorul unei importante 
bănci din New York. Acesta era întotdeauna răspunsul lui 
când era întrebat cu ce anume îşi câştiga existenţa. Sunt- 
directorul-unei-importante-bănci-din-New-York. A murit 
acum doi ani. Lua prânzul cu unul dintre arabii aceia care 
lasă întotdeauna senzaţia că-şi freacă întreaga suprafaţă a 
pielii expusă vederii cu alifie marca Brylcreem. A făcut un 
infarct fatal. A murit cu cravata la gât. Nu eşti de părere că 
această formulare ar putea echivala cu vechea expresie „a 
muri cu cizmele în picioare”? Harry Blakemoor a murit cu 
cravata la gât. Îmi place cum sună, Larry. 

O cinteză ateriză în faţa lor şi începu să scurme în ţărână. 


— Îi era o frică nebună de spărgători, de aceea avea 
arma asta. Este adevărat că pistoalele au recul şi fac foarte 
mult zgomot când tragi, Larry? 

Larry, care nu trăsese în viaţa lui cu un revolver, îi 
răspunse: 

— Nu cred că la dimensiunile astea are recul prea mare. 
E calibru 38? 

— Cred că doar 32. Scoase arma din poşetă, iar el 
remarcă înăuntru o mulţime de sticluţe cu pastile. De 
această dată, ea nu-i urmă privirea, pentru că fixa un 
arbust aflat la distanţă de cinci sau şase metri. Vreau să 
încerc. Ce zici, pot să nimeresc în trunchiul copacului 
acela? 

— Nu ştiu, îi răspunse el cu teamă. Nu ştiu dacă... 

Femeia apăsă pe trăgaci, iar arma bubui infernal. În 
coaja copăcelului apăru o gaură. 

— La fix, comentă ea, suflând fumul din ţeava pistolului 
ca un luptător înrăit. 

— Nemaipomenit, îngăimă Larry, al cărui puls reveni 
oarecum la normal de-abia după ce ea pusese revolverul la 
locul lui. 

— N-aş fi în stare să omor un om cu el. Sunt sigură de 
asta. lar în curând nici nu voi mai avea, oricum, în cine 
trage. 

— O, de asta nu sunt chiar atât de sigur. 

— 'Te uitai la inelele mele. Ţi-ai dori unul dintre ele? 

— Cum? Nu! 

Roşeaţa i se urcă din nou în obraji. 

— Fiind bancher, soţul meu credea în diamante. Credea 
în ele tot aşa cum baptiştii cred în Apocalipsă. Am o mulţime 
de diamante, care sunt toate asigurate. Că aveam în 
stăpânire pietrele astea, Harry al meu şi cu mine, nu era 
poate mare lucru, dar adeseori îmi venea să cred că aveam 
o garanţie pentru absolut totul. Înţelegi, Larry? Dacă acum 
cineva ar râvni la diamantele mele, i le-aş da fără să 


protestez. Şi, dacă stai să te gândeşti, acum nu mai sunt 
decât nişte simple pietre, nu? 

— Cred că ai dreptate. 

— Sigur că da, spuse ea, iar muşchiul acela de la gât îi 
tresări iarăşi. Dacă un bandit ar dori să mi le ia, nu numai 
că i le-aş oferi cu dragă inimă, dar i-aş spune şi adresa 
firmei Cartier. Colecţia lor de pietre preţioase este cu mult 
mai bogată decât a mea. 

— Şi acum ce-ai de gând să faci? 

— Tu ce-ai propune? 

— Habar n-am, răspunse Larry cu un oftat. 

— Răspunsul meu este acelaşi. 

— Ştii ceva? Azi-dimineaţă l-am văzut pe un individ care 
spunea că are de gând să se ducă pe Yankee Stadium şi să 
facă la... să se masturbeze în mijlocul terenului. 

Simţea cum i se ridică din nou sângele în obraji. 

— Mi se pare o plimbare îngrozitor de lungă. De ce nui- 
ai sugerat să-şi aleagă un loc mai în apropiere? 

Oftă, iar oftatul i se transformă apoi într-un fior. Îşi 
deschise poşeta, scoase un flacon de medicamente şi vâri în 
gură o pastilă gelatinoasă. 

— Ce este? se interesă Larry. 

— Vitamina E, îi răspunse ea cu un zâmbet strălucitor şi 
fals. 

Ticul de la gât îi reveni o dată sau de două ori. Femeia se 
linişti apoi. 

— Barurile sunt pustii, îi spuse Larry deodată. Am intrat 
la Pat's, pe Forty-third, nu era absolut nimeni înăuntru. Au 
barul acela imens, din mahon, m-am dus în spatele lui şi mi- 
am turnat un pahar de apă plin cu Johnnie Walker. Apoi mi- 
am dat seama că nu aveam niciun chef să mă aflu acolo. L- 
am lăsat pe tejghea şi am plecat. 

Oftară la unison, ca un duet. 

— Eşti o persoană foarte plăcută, declară ea. Îmi place de 
tine. Şi mi se pare nemaipomenit că nu eşti nebun. 

— Îţi mulţumesc, doamnă Blakemoor. 


Era surprins şi flatat, în acelaşi timp. 

— Rita. Spune-mi Rita. 

— Perfect. 

— Nu ţi-e foame, Larry? 

— Dacă stau să mă gândesc, îmi este. 

— Ai putea să inviţi o doamnă la masă. 

— Mi-ar face o deosebită plăcere. 

Ea se ridică şi-i oferi braţul cu un zâmbet uşor 
dezaprobator. În momentul când îşi trecu mâna pe după 
braţul întins, în nări îi veni o adiere dinspre poşeta ei, un 
miros care în acelaşi timp îi aducea mângâiere şi se asocia 
în mintea lui cu o persoană adultă, aproape bătrână, ceva 
tulburător. În desele lor ieşiri la cinematograf, maică-sa 
purtase întotdeauna poşetă. 

Uită apoi acest gând; ieşiră din parc şi o porniră pe Fifth 
Avenue, îndepărtându-se de maimuța moartă, de monstrul- 
urlător şi de trufandaua care nu avea să mai părăsească 
niciodată toaleta de la Transverse Number One. Ea turuia 
fără încetare, iar mai târziu nu mai izbuti să-şi aducă 
aminte de niciunul dintre lucrurile despre care-i vorbise (ba 
da, despre un singur fapt: visase întotdeauna, îi mărturisise 
ea, să se plimbe pe Fifth Avenue la braţ cu un tânăr chipeş, 
un bărbat suficient de tânăr ca să fie propriul ei fiu), cu 
toate acestea îşi aduse adesea aminte de plimbare, mai ales 
atunci când structura ei fragedă avea să se prăbuşească, ca 
o jucărie asamblată neglijent. De zâmbetul ei minunat, de 
conversaţia ei uşoară, cinică, spirituală, de şoapta 
materialului din care erau făcuţi pantalonii ei. 

Intrară într-un mic restaurant, unde Larry găti, puţin 
stângaci, dar ea îi aplaudă fiecare fel de mâncare: friptura, 
cartofii prăjiţi, nessul, plăcinta cu rubarbă şi căpşuni. 


CAPITOLUL 28 


În frigider era o tartă cu căpşuni. Era acoperită cu folie 
Saran Wrap şi, după ce o cântărise multă vreme cu priviri 
posomorâte şi năucite, Frannie o scoase, o aşeză pe tejghea 
şi-şi tăie o felie. O căpşună căzu pe masă cu un plescăit 
surd, când trecu felia de plăcintă pe o farfurie mai mică. 
Ridică fructul şi-l mâncă. Şterse mica pată de suc de pe 
suprafaţa tejghelei cu o cârpă de vase. Aşeză din nou folia 
peste restul prăjiturii şi o puse la loc, în frigider. 

În momentul în care se întoarse ca să ia farfuria se 
întâmplă să-i cadă ochii pe suportul de cuțite de lângă 
dulap. Tatăl ei îl făcuse din două şine magnetice. Între ele 
atârnau cuţitele, cu lama în jos. Soarele puternic al după- 
amiezii se reflecta de suprafaţa lor strălucitoare. Rămase cu 
privirile aţintite asupra cuţitelor vreme îndelungată, fără ca 
expresia posomorâtă, vag curioasă, din privirile ei să sufere 
vreo schimbare, frământând în mâini cutele şorţului prins la 
brâu. 

În cele din urmă, cam după vreun sfert de oră, îşi aminti 
că se gândea la ceva anume. Oare la ce? Dintr-un motiv 
care-i scăpa, în minte îi veni un citat biblic, de fapt o 
parafrază: Decât să te uiţi la paiul din ochiul altuia, mai 
bine ai vedea bârna din ochiul tău. Începu să cântărească 
vorbele. Pai? Bârnă? Aceste două cuvinte o puseseră 
întotdeauna în încurcătură. Ce fel de bârnă? Ca raza de 
Lună? Sau ca o grindă pe care se sprijină acoperişurile? 'Tot 
aşa existau şi „raza” unei lanterne şi figuri „radioase”, iar 
New Yorkul avusese un primar cu numele de Abe Beame, ca 
să nu mai vorbim de un cântec pe care-l învățase în timpul 
Şcolii Biblice de Vacanţă... Voi fi raza Lui de soare. 

„Decât să te uiţi la paiul din ochiul altuia... 

Dar nu era vorba de ochi, ci de tartă. Se întoarse şi văzu 
o muscă plimbându-se pe prăjitură. O alungă cu un gest al 


mâinii. Adio, domnule Muscoi, să nu te mai atingi de 
plăcintoi. 

Contemplă multă vreme felia de tartă. Mama şi tatăl ei 
muriseră amândoi, asta ştia prea bine. Maică-sa se stinsese 
la Sanford Hospital, iar taică-su - cel care odinioară ştiuse 
s-o facă să se simtă totdeauna binevenită la el în atelier - 
zăcea fără viaţă în pat, în camera de la primul cat. Oare de 
ce cuvintele aveau mereu capriciul de a-i veni în rime? 
Versuri ieftine, îngrozitoare, care îi năvăleau în minte, ca 
textele alea idioate pentru exersarea memoriei, de care ţi- 
aduci aminte în delirul provocat de febră. Câinele are-o 
câpuşă, care-l atacă la guşă... 

Îşi veni brusc în fire, străbătută de un fior de spaimă. În 
încăpere se răspândise un miros fierbinte. Ceva ardea. 

Frannie privi repede peste umăr şi descoperi o tigaie în 
care se prăjeau cartofi, pe care o pusese pe plită şi o uitase 
acolo. Un nor gros şi rău mirositor se revărsa din direcţia 
respectivă. Din tigaie săreau stropi mari de grăsime care, 
aterizând pe suprafaţa fierbinte, se aprindeau pentru scurt 
timp, ca şi cum o mână invizibilă ar fi dat foc la nişte 
brichete cu butan. Interiorul vasului era negru ca tăciunele. 

Atinse mânerul tigăii şi-şi retrase repede degetele, 
tresărind uşor. Era prea fierbinte ca să poţi pune mâna. 
Apucă un şervet, îl înfăşură în jurul mânerului şi scoase 
repede pe uşa din spate vasul, care sâsâia înfuriat, ca un 
balaur. Îl aşeză pe prima treaptă a scării verandei. Deşi 
percepea parfumul de caprifoi şi zumzăitul albinelor, nu le 
băgă în seamă. Timp de o clipă, vălul gros care-i atenuase 
toate reacţiile emotive din ultimele patru zile fu străpuns, 
iar ea se simţi cu adevărat speriată. Speriată? Nu... de fapt, 
se afla într-o stare de groază incipientă, la numai un pas de 
panică. 

Îşi aduse aminte cum curăţase cartofii şi-i pusese la prăjit 
în ulei marca Wesson Oil. Acum de-abia îşi amintea. Dar 
pentru o vreme... pfui! Pur şi simplu uitase. 


Stând pe verandă, încă ţinând cârpa de vase într-o mână, 
încercă să reconstituie cu exactitate şirul gândurilor ei 
după ce pusese cartofii la prăjit. 1 se părea că este foarte 
important. 

Păi, mai întâi îi venise în minte că o masă constând 
exclusiv din cartofi prăjiţi nu era prea hrănitoare. Apoi se 
gândise că, dacă bufetul McDonald's de pe US 1 n-ar fi fost 
închis, n-ar fi fost obligată să-i pregătească ea, ci ar fi putut 
să adauge şi un hamburger la meniu. N-ar fi făcut decât să 
ia maşina şi să oprească chiar în dreptul ferestrei aceleia pe 
unde primeai mâncarea direct. Şi-ar fi comandat un 
Quarter Pounder şi cartofi din cei mari, care se vindeau în 
cutii de un roşu-aprins, din carton. Cu mici pete de grăsime 
în interior. Nesănătoşi, fără îndoială, însă altfel, o adevărată 
desfătare. Pe urmă... se spune, doar, că femeile însărcinate 
au tot felul de pofte ciudate. 

Ajunse astfel la următoarea verigă a lanţului. Poftele 
ciudate o duseseră cu gândul la tarta cu căpşuni ascunsă în 
frigider. Dintr-odată, i se păru că-şi dorea o felie din tartă 
mai mult decât orice altceva pe lumea asta. Prin urmare, se 
pregătise să mănânce din prăjitură, dar la un moment dat 
privirile ei fuseseră atrase de suportul pentru cuțite pe care 
tatăl ei îl făcuse pentru maică-sa (doamna Edmonton, soţia 
medicului, se arătase atât de încântată de suport, încât 
Peter îi meşterise şi ei unul, cu două Crăciunuri în urmă), 
după care mintea ei pur şi simplu... se scurtcircuitase. 
Paie... bârne... muşte... 

— Vai, Doamne, se adresă ea curţii pustii din spatele 
casei şi grădinii pe care taică-su nu mai apucase s-o 
plivească. 

Se aşeză, îşi îngropă faţa în şorţ şi plânse. 

După ce lacrimile i se uscară, crezu că se simte ceva mai 
bine... dar teama nu-i dispăruse cu totul. Oare îmi pierd 
minţile? se întrebă ea. Oare aşa se întâmplă, oare aşa te 
simţi când suferi o criză nervoasă sau cum s-o chema ea? 


Din momentul în care tatăl ei murise, cu o seară în urmă, 
la ora 8.30, capacitatea de concentrare mintală părea să-i fi 
scăzut considerabil. Uita ce făcuse, mintea i-o lua razna, 
spre cine ştie ce tărâmuri de vis, sau pur şi simplu cădea în 
amorţeală, fără să se mai gândească la absolut nimic, mai 
puţin conştientă de ceea ce se petrece în jurul ei decât o 
căpăţână de varză. 

După ce tatăl ei se stinsese, rămăsese alături de el multă 
vreme. Apoi coborâse la parter şi deschisese televizorul. 
Fără vreun motiv anume; după cum se spune, în clipa 
respectivă i se păruse o idee bună. Singurul post care 
emitea era WCSH din Portland, afiliat la NBC, care, din câte 
înţelesese ea, transmitea un spectacol absolut dement 
despre un fel de proces. Un negru, care părea 
întruchiparea celor mai sumbre coşmaruri ale membrilor 
din Ku Klux Klan despre vânători de capete africani, se 
prefăcea că execută nişte albi cu pistolul lui, în timp ce alţi 
oameni din public aplaudau. Desigur, era o simplă 
înscenare - asemenea lucruri nu se prezentau la televizor, 
dacă erau reale —, şi totuşi scenele păreau reale. Îi 
aduceau aminte de Alice în ţara Minunilor, cu osebire că de 
această dată nu Regina de Cupă urla „Lăiaţi-le capetele!”, 
ci... cum? Cine? Prinţul Negru, din câte presupusese ea. Cu 
toate că animalul acela încins la brâu nu aducea nici pe 
departe cu un Prinţ. 

Ceva mai târziu (deşi n-ar fi fost în stare să precizeze 
după câtă vreme), în cursul aceluiaşi program, alţi bărbaţi 
au năvălit în studio şi a izbucnit un schimb de focuri, 
realizat încă şi mai realist decât execuțiile. A văzut oameni 
aproape decapitaţi de gloanţele de calibru mare, căzuţi la 
pământ cu sângele ţâşnind din gătlejurile sfârtecate, ca din 
nişte teribile pompe arteriale. Îşi aminti că gândise, în felul 
ei dezlânat, că ar fi trebuit să apară din când în când pe 
ecran unul dintre anunţurile acelea ale lor, avertizându-i pe 
părinţi să-i ducă pe copii la culcare sau să schimbe canalul. 
Îşi aminti că-i trecuse prin minte că WCSH şi-ar putea 


pierde licenţa de emisie; nu încape îndoială, programul era 
infernal de sângeros. 

Închisese televizorul atunci când obiectivul aparatului de 
filmat se înălţase, prezentând doar reflectoarele din studio 
agăţate de plafon, şi se întinsese pe canapea, cu privirile 
aţintite în propriul ei tavan. Somnul o furase chiar acolo, iar 
dimineaţa, când se trezise, era convinsă pe trei sferturi că 
visase întregul program. De fapt, chiar asta era poanta: 
totul începuse să pară un coşmar străbătut de cele mai 
neaşteptate şi inexplicabile nelinişti. Un coşmar care 
începuse odată cu moartea mamei: aceea a tatălui ei nu 
făcuse decât să amplifice nişte lucruri existente. La fel ca şi 
în Alice, evenimentele deveneau tot mai stranii. 

Avusese loc o întrunire specială a municipalităţii, la care 
tatăl ei participase, deşi în momentul respectiv era deja 
bolnav. Îl însoţise şi Frannie, care avea sentimentul că se 
mişcă într-o lume ireală, ca o drogată - chiar dacă fizic se 
simţea la fel ca întotdeauna. 

Primăria fusese aglomerată, se adunase mult mai multă 
lume decât la şedinţele municipalităţii de la sfârşitul lui 
februarie sau începutul lui martie. De peste tot se auzeau 
strănuturi, tuse şi suflatul nasului în batiste. Cei de faţă 
erau speriaţi şi gata să-şi dea drumul la nervi la cea mai 
mică provocare. Vorbeau tare, cu voci răguşite. Se ridicau 
în picioare. Făceau gesturi vehemente cu mâinile. 
Pronunţau sentinţe. Mulţi dintre ei - şi nu numai femeile - 
aveau chipul scăldat în lacrimi. 

În cele din urmă, se luase decizia ca oraşul să fie închis. 
Nu se va mai permite accesul nimănui. Dacă oamenii 
doreau să plece, foarte bine, atât timp cât înțelegeau 
limpede că nu aveau cum să se mai întoarcă. Drumurile 
care legau oraşul de exterior - şi mai ales US 1 - urmau să 
fie baricadate cu automobile (după o aprigă dispută 
verbală, care durase o jumătate de oră, hotărâseră să se 
folosească de camioanele Serviciilor Comunale, 
proprietatea oraşului), iar voluntari înarmaţi cu puşti aveau 


să păzească aceste puncte de blocadă. Cei care doreau să 
se folosească de US 1 pentru a călători spre nord sau spre 
sud urmau să fie îndreptaţi către Wells, la miazănoapte, sau 
către York, la miazăzi, unde puteau intra pe Interstate 95, 
ocolind astfel Ogunqguit. Iar cei care ar fi încercat totuşi să 
forţeze trecerea aveau să fie împuşcaţi. Şi omorâţi? se 
interesă cineva. Ba bine că nu, se repeziră alţi câţiva. 

Un mic grup, format din circa douăzeci de persoane, 
susţinea să fie alungaţi din oraş cei care se molipsiseră 
deja. Votul împotriva lor a fost însă covârşitor, deoarece în 
acea seară de 24, când avea loc întrunirea, aproape toţi 
orăşenii sănătoşi aveau rude apropiate sau prieteni bolnavi. 
Majoritatea credeau ştirile potrivit cărora vaccinul urma să 
sosească în curând. Cum ar mai fi putut sa privească iarăşi 
unii în ochii altora, spuneau ei, dacă toată chestia se 
dovedea a fi o alarmă falsă, la care ei reacţionaseră 
exagerat, gonindu-i pe cei apropiaţi ca pe nişte câini de 
pripas? 

Atunci, cineva a sugerat să fie alungaţi toţi vilegiaturiştii 
bolnavi. 

Vilegiaturiştii, prezenţi în număr mare, au susţinut cu 
înverşunare că ei fuseseră cei care întreţinuseră ani întregi 
şcolile, drumurile, săracii şi plajele publice ale oraşului prin 
impozitele pe care le plăteau pentru vile. Afacerile care nu 
reuşeau să se menţină pe linia de plutire de la mijlocul lui 
septembrie şi până în iunie nu supravieţuiau decât datorită 
dolarilor pe care-i cheltuiau ei vara. lar dacă aveau să fie 
trataţi într-o asemenea manieră nedemnă, locuitorii din 
Ogunquit să fie siguri că ei nu se vor întoarce niciodată. Şi 
atunci nu le rămânea decât să scurme din nou prin mâl 
după homari, scoici şi raci, ca să-şi câştige existenţa. 
Moţiunea izgonirii din oraş a vilegiaturiştilor bolnavi a căzut 
cu o majoritate confortabilă. 

Încă înainte de miezul nopţii, baricadele fuseseră 
ridicate, iar până a doua zi, în zorii zilei de 25, mai mulţi 
oameni fuseseră împuşcaţi în preajma  barajelor, 


majoritatea fiind doar răniţi, dar trei sau patru fuseseră 
ucişi. Aproape toţi erau locuitori ai Bostonului, care se 
refugiau în masă spre nord, cuprinşi de groază şi prostiţi 
din cauza panicii. Unii consimţiseră de bunăvoie să se 
întoarcă la York şi ocoliseră oraşul, dar alţii erau prea 
înnebuniţi ca să mai fie în stare să priceapă şi încercaseră 
fie să pătrundă frontal prin bariere, fie să le ocolească prin 
şanţul domol de la marginea drumului. Fuseseră trataţi 
cum se cuvine. 

Însă până către seară, cei mai mulţi dintre cei care 
păzeau barierele erau şi ei foarte bolnavi, roşii la faţă din 
cauza febrei, proptindu-şi mereu puştile între picioare, ca 
să-şi poată şterge nasul. Câţiva dintre băieţi, ca Freddy 
Delancey sau Curtis Beauchamp, îşi pierduseră pur şi 
simplu cunoştinţa şi căzuseră la pământ; mai târziu 
fuseseră duşi înapoi, la clinica improvizată deasupra 
primăriei, unde-şi găsiseră sfârşitul. 

leri de dimineaţă însă, tatăl lui Frannie, care fusese 
împotriva ideii cu blocarea drumurilor, căzuse la pat, iar ea 
rămăsese lângă el ca să-l îngrijească. N-a acceptat să fie 
dus la spital. Dacă tot avea să moară, îi spusese el lui 
Frannie, prefera să se întâmple chiar aici, acasă, decent, 
într-un loc cât mai izolat cu putinţă. 

La începutul după-amiezii, traficul încetase aproape cu 
desăvârşire. Gus Dinsmore, paznicul parcării de la plaja 
publică, zisese că, după părerea lui, atâtea maşini 
rămăseseră nemişcate de-a lungul drumurilor, încât chiar şi 
cele la volanul cărora se mai aflau încă şoferi (sau şoferiţe) 
în stare să conducă nu aveau cum să mai înainteze. Cu atât 
mai bine, pentru că în după-amiaza zilei de 25 nu mai 
rămăseseră decât vreo treizeci de bărbaţi capabili să stea 
de strajă. Chiar şi Gus, care se simţise perfect până ieri, 
fusese doborât de răceală. De fapt, singura persoană care 
părea să fi rămas sănătoasă în întregul oraş, în afară de ea, 
era Harold, fratele lui Amy Lauder, în vârstă de şaisprezece 
ani. Amy murise chiar înainte de acea primă întrunire a 


orăşenilor; rochia ei de mireasă rămăsese nepurtată, 
atârnată în şifonier. 

Fran nu ieşise astăzi din casă şi nu văzuse pe nimeni de 
când trecuse pe la ea Gus, ieri după-amiază, ca să vadă ce 
face. Auzise în câteva rânduri zgomot de motoare de 
dimineaţă şi detunătura a două focuri de armă, de undeva, 
din apropiere, în rest nimic. Liniştea perfectă, netulburată 
de nimic, îi întărea şi mai mult senzaţia de ireal. 

lar acum existau câteva lucruri asupra cărora trebuia să 
se concentreze. Muşte... ochi... plăcinte. Frannie se 
surprinse ascultând frigiderul. Acesta era dotat cu un 
dispozitiv automat de producere a gheții; cam la fiecare 
douăzeci de secunde se auzea un zgomot înfundat, venind 
din măruntaiele maşinăriei, de câte ori se mai forma un 
cub. 

Rămase acolo aproape o oră întreagă, cu farfuria în faţă, 
cu o mină posomorâtă, pe jumătate întrebătoare. Încetul cu 
încetul, un nou gând începu să se ridice din adâncuri - de 
fapt, două gânduri, ce i se păreau legate între ele şi, în 
acelaşi timp, total străine unul de celălalt. Erau ele oare 
părticele ale unui gând mai mare? Începu să le examineze 
mai atent, urmărind în continuare, cu o ureche, căderea 
cuburilor de gheaţă în dispozitivul din interiorul 
frigiderului. Cel dintâi gând era acela că tatăl ei murise: 
murise acasă, ceea ce fusese probabil o mulţumire pentru 
el. 

Cel de al doilea avea de-a face cu ziua respectivă. Era o zi 
minunată de vară, fără de cusur, de felul acelora pentru 
care turiştii veneau pe litoralul din Maine. Nu vii ca să înoţi, 
pentru că apa nu este niciodată destul de caldă pentru baie; 
vii ca să admiri nesfârşita frumuseţe a zilelor de aici. 

Soarele strălucea cu putere; din locul unde stătea, 
Frannie putea citi termometrul montat în afara ferestrei din 
spate a bucătăriei. Mercurul se ridicase până aproape de 
douăzeci şi şapte de grade. Era o zi minunată, iar tatăl ei 


era mort. Mai exista oare şi o altă legătură, în afară de 
aceea sentimentală, cu mult prea evidentă? 

Se încruntă, cuprinsă de confuzie şi de apatie. Mintea ei 
se învârti în jurul acestor probleme, apoi porni în derivă 
către altele, pentru a se întoarce însă de fiecare dată la 
punctul de plecare. 

Era o zi minunată şi caldă, iar tatăl ei era mort. 

În clipa aceea înţelese care era legătura şi-şi închise 
ochii, strângând din pleoape, ca şi cum tocmai ar fi primit o 
lovitură. 

În acelaşi timp, mâinile i se încleştară printr-un gest 
reflex în faţa de masă, aruncând farfuria la podea. 
Porţelanul se făcu ţăndări cu zgomotul unei bombe, iar 
Frannie scoase un țipăt, îşi duse mâinile la obraji, săpând în 
ei brazde adânci cu unghiile. Din privirile ei dispăruse cu 
desăvârşire apatia şi plutirea aceea imprecisă. Se simţea de 
parcă ar fi fost pălmuită zdravăân sau ca şi cum i s-ar fi 
plimbat pe sub nas o sticluţă cu amoniac. 

Nu este posibil să ţii un cadavru în casă. Cu atât mai 
puţin în miezul verii. 

Indiferenţa începu să i se strecoare din nou în minte, 
ştergând claritatea gândului, drapând şi ascunzând o parte 
din oroarea lui. Se apucă să asculte iarăşi zgomotul surd al 
cuburilor de gheaţă... 

Se luptă cu letargia. Se ridică în picioare, se duse la 
chiuvetă, o umplu, apoi îşi stropi obrajii cu apa rece luată în 
căuşul palmelor, înfiorându-şi pielea pe care apăruse o 
boare de transpiraţie. 

Se putea lăsa oricât în voia reveriei, dar mai întâi trebuia 
să se ocupe de chestiunea aceea. Neapărat. Nu putea să-l 
lase să zacă pur şi simplu în patul lui de la etaj, acum, în 
miez de vară. Situaţia semăna prea tare cu povestirea 
aceea a lui Faulkner, care nu lipsea din niciuna dintre 
antologiile de texte destinate colegiilor. „Un trandafir 
pentru Emily.” Ceilalţi nu reuşiseră să-şi explice de unde 


venea duhoarea aceea teribilă, care dispăruse după o 
vreme. Era... era... 

— Nu! strigă ea în bucătăria însorită. 

Începu s-o străbată cu paşi hotărâți, gândindu-se intens. 
Mai întâi îi veni în minte întreprinderea locală de pompe 
funebre. Dar cine mai era în stare acum... să se ocupe... 

— Degeaba te tot ascunzi! ţipă ea furioasă, în încăperea 
pustie. Cine are să-l îngroape? 

Răspunsul îi veni pe dată, stârnit de sunetul propriei sale 
voci. Era absolut limpede. Ea trebuia s-o facă. Cine 
altcineva? Ea urma să-l îngroape. 


Cam pe la 2:30, auzi zgomotul unei maşini care intra pe 
drumul de acces; motorul greu torcea mulţumit, sugerând 
puterea ascunsă în măruntaiele lui. Frannie aşeză cazmaua 
pe marginea gropii - săpa în grădină, între roşii şi salată - şi 
se întoarse, puţin speriată. 

Maşina era un Cadillac Coupe de Ville nou-nouţ, verde ca 
sticla, din care cobori Harold Lauder cel gras, în vârstă de 
şaisprezece ani. Frannie simţi instantaneu un val de 
dezgust. Nu-l agrea pe Harold şi nu cunoştea pe nimeni 
care să-l placă, nici măcar Aray, sora lui, acum moartă. 
Probabil maică-sa îl iubise. Ironia sorții, constată Fran cu 
tristeţe, făcuse ca unica persoană supraviețuitoare din 
Ogunquit, în afara ei însăşi, să fie unul dintre foarte puţinii 
oameni din oraş pe care pur şi simplu nu putea să-i sufere. 

Harold se ocupa de revista literară a Liceului Ogunquit şi 
scria povestiri stranii la timpul prezent sau al căror punct 
de vedere era transferat persoanei a doua, combinând 
uneori aceste două procedee. Străbaţi coridorul acela 
delirant şi-ţi faci loc cu umărul prin uşa sfărâmată ca să 
arunci o privire stelelor circuitului de viteză... cam acesta 
era stilul lui Harold. 

— Îi place să se joace cu mâna în pantaloni, îi mărturisise 
Amy odată lui Fran. Ce părere ai de chestia asta? Se joacă 


cu mâna în pantaloni şi poartă aceeaşi pereche de chiloţi 
până când se fac ca din tablă. 

Părul lui Harold era negru şi unsuros. Părea destul de 
înalt, peste un metru optzeci, în schimb cântărea aproape o 
sută zece kilograme. Se dădea în vânt după cizme de 
cowboy cu cioc, centuri milităreşti late, din piele, pe care 
trebuia mereu să le tragă în sus, din cauză că avea burta 
mult mai voluminoasă decât curul, şi cămăşi înflorate, care 
se umflau pe el ca nişte pânze de corabie. Lui Frannie puţin 
îi păsa dacă se joacă sau nu cu mâna în pantaloni, cât de 
gras este sau dacă în săptămâna asta îl imita pe Wright 
Morris sau pe Hubert Selby Jr. Dar când îl privea, se simţea 
neliniştită şi vag dezgustată, ca şi cum ar fi simţit, prin 
intermediul unui proces telepatic de joasă speţă, că 
aproape fiecare gând al lui Harold era învăluit într-un strat 
subţire de jeg. Dar nu-şi închipuia, nici măcar într-o situaţie 
ca aceasta, că Harold ar putea fi periculos, ci doar la fel de 
neplăcut, sau poate chiar ceva mai puţin suportabil decât 
de obicei. 

Băiatul n-o văzuse încă. Cerceta casa din priviri. 

— E careva acasă? strigă el, apoi îşi vâri mâna prin 
geamul Cadillacului şi apăsă claxonul. 

Sunetul strident o călcă pe Frannie pe nervi. Probabil nu 
i-ar fi răspuns, dacă n-ar fi ştiut că va vedea groapa când să 
se urce în maşină, şi pe ea însăşi la un capăt al excavaţiei. O 
secundă se simţi tentată să se ascundă în desişul grădinii, 
printre mazăre şi fasole, până ce Harold ar fi obosit s-o 
caute şi s-ar fi cărat de acolo. 

Stai, îşi zise ea, n-are rost să procedezi aşa. Oricum, el 
este o altă fiinţă omenească vie. 

— Aici, Harold, strigă ea. 

Harold tresări, iar bucile lui mari tremurară în pantalonii 
strâmţi. Evident, nu-şi îndeplinea decât un soi de datorie şi 
nu se aşteptase cu adevărat să găsească pe cineva. Tânărul 
se întoarse, iar Frannie merse până la marginea grădinii, 
printre ierburile ce o atingeau pe picioare, resemnată la 


gândul că avea să-i suporte privirile, îmbrăcată fiind doar 
cu şortul alb, de sport, şi bluza subţire, prinsă în bretele. 
Apropiindu-se de ea, Harold o cercetă cu priviri lacome. 

— Ia te uită, Fran, i se adresă el bucuros. 

— Bună, Harold. 

— Am auzit că rezişti cu oarecare succes la boala asta 
infernală, prin urmare am făcut aici primul meu popas. Am 
pornit într-o acţiune de cercetare a oraşului. 

Îi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, al căror aspect trăda că 
aveau o relaţie fugară, în cel mai bun caz, cu periuţa de 
dinţi. 

— Mi-a părut foarte rău când am auzit de dispariţia lui 
Amy, Harold. Tatăl şi mama ta sunt?... 

— Mi-e teamă că aşa este, îi răspunse Harold. Îşi înclină 
fruntea pentru un moment, apoi îşi smuci capul în sus, 
făcând să zboare şuviţele părului lui năclăit. Dar viaţa 
merge înainte, corect? 

— Presupun că da, îi răspunse Frannie trist. 

Privirile i se plimbau iarăşi în voie pe sânii fetei, care în 
clipele acelea şi-ar fi dorit nespus să aibă un pulover. 

— Cum îţi place maşina mea? 

— E a domnului Brannigan, nu? 

Roy Brannigan fusese unul dintre agenţii de vânzări 
imobiliare din partea locului. 

— A fost, îi aruncă Harold indiferent. După părerea mea, 
în zilele acelea de restrişte, indivizii care stăteau la volanul 
unui asemenea monstru hulpav ar merita să fie spânzurați 
de prima reclamă de Sunoco, dar acum toate acestea ţin de 
trecut. Mai puţini oameni înseamnă mai multă benzină. 
Benzină, îi trecu lui Frannie, uluită, prin minte, chiar a 
pronunţat cuvântul benzină. Şi mai mult din toate celelalte 
lucruri, încheie el. 

Cu o licărire fugară în ochi, îşi cobori privirile spre 
buricul ei dezgolit, şi le ridică iarăşi spre faţa fetei, şi le 
coborî către şort, apoi iar în sus. În zâmbetul lui se citea 
atât veselia cât şi nesiguranța. 


— Harold, dacă ai vrea să mă scuzi... 

— Dar oare ce faci tu acolo, copila mea? 

Sentimentul de ireal încerca din nou să i se strecoare în 
suflet şi se surprinse întrebându-se cât oare poate îndura 
creierul omenesc înainte de a ceda, ca un fir de elastic 
întins peste limitele lui de rezistenţă. Părinţii mei sunt 
morţi, dar eu suport. O boală stranie pare să se fi răspândit 
asupra întregii ţări, poate asupra întregii lumi, secerându-i 
pe cei buni şi pe cei răi, fără osebire... dar eu suport. Sap o 
groapă în grădina pe care tatăl meu o plivea cu doar o 
săptămână în urmă, iar când va fi destul de adâncă, am să-l 
pun înăuntru... şi bănuiesc că voi suporta. Dar Harold 
Lauder în Cadillacul lui Roy Brannigan, dezbrăcându-mă 
din priviri şi spunându-mi „copila mea”? Nu mai ştiu, pe 
Dumnezeul meu. Pur şi simplu nu mai ştiu. 

— Harold, îi explică ea cu răbdare. Eu n-am cum să fiu 
copila ta, sunt cu cinci ani mai mare decât tine. Din punct 
de vedere fizic, este imposibil ca eu să fiu „copila” ta. 

— Nu era decât o figură de stil, zise el, temându-se de 
duritatea ei, altfel bine ţinută sub control. De fapt, ce faci tu 
acolo? Ce groapă e aia? 

— Un mormânt. Pentru tatăl meu. 

— Oh, exclamă Harold Lauder timid şi nesigur pe el. 

— Vreau să beau nişte apă înainte de a continua. Cinstit 
vorbind, Harold, aş prefera să pleci. Sunt necăjită. 

— 'Te înţeleg foarte bine, îi răspunse el rigid. Dar Fran... 
în grădină? 

Fata o pornise deja spre casă, dar acum se întoarse 
furioasă către el. 

— Ei bine, tu ce-ai propune? Să-l aşez într-un coşciug şi 
să-l duc până la cimitir? Sau ce altceva, pentru numele lui 
Dumnezeu? Era realmente îndrăgostit de grădină! Şi tu ce 
treabă ai? Ce te amesteci în asta? 

Era la un pas să izbucnească în lacrimi. O porni în fugă 
spre bucătărie, gata să se izbească de bara din faţă a 
limuzinei. Nu se îndoia că Harold îi admira formele, 


adunând material pentru cine ştie ce porcărie de film din 
cele marcate cu X care îi rula fără încetare în minte, fapt 
care o făcu mai furioasă şi mai tristă decât fusese vreodată 
în viaţă. 

Uşa glisantă se închise cu forţă în urma ei. Se duse la 
chiuvetă şi bău trei pahare de apă rece, prea repede, şi un 
ghimpe de durere i se înfipse adânc în frunte. Stomacul ei, 
luat prin surprindere, fu scuturat de o crampă. Fran 
rămase câteva momente aplecată deasupra chiuvetei din 
porțelan, cu ochii închişi, aşteptând să vadă dacă avea să 
verse. Stomacul i se linişti apoi, ca şi cum ar fi vrut s-o 
anunţe că acceptă apa rece, cel puţin de probă. 

— Fran? se auzi vocea înceată şi ezitantă a băiatului. 

Se întoarse şi-l văzu pe Harold în faţa uşii, cu mâinile 
atârnându-i moale de o parte şi alta a trupului. Părea 
îngrijorat şi nefericit, iar lui Fran i se făcu deodată milă de 
el. De Harold Lauder care se plimba prin oraşul trist şi 
decăzut în Cadillacul lui Roy Brannigan, de Harold Lauder, 
cel care nu avusese o întâlnire în viaţa lui şi care afişa ceea 
ce el probabil prefera să eticheteze drept dispreţ faţă de 
lume. Faţă de întâlniri, fete, faţă de totul. Inclusiv faţă de el 
însuşi, fără îndoială. 

— Harold, îmi pare rău. 

— Nu, nu aveam dreptul să vorbesc astfel. Uite ce este, 
dacă vrei, pot să te ajut. 

— Îţi mulţumesc, dar prefer să mă descurc singură. 
Este... 

— O chestiune personală. Desigur, înţeleg. 

Ar fi putut să-şi ia un pulover din debaraua de lângă 
bucătărie, dar era limpede că el ar fi înţeles imediat de ce, 
iar ea nu intenţiona să-l pună iarăşi într-o situaţie jenantă. 
Harold se străduia din răsputeri să fie un băiat de treabă - 
strădania lui semănând poate întrucâtva cu aceea de a 
vorbi o limbă străină. leşi şi ea în verandă şi, pentru câteva 
clipe, rămaseră amândoi cu privirile îndreptate asupra 
grădinii, asupra gropii în jurul căreia era răspândită ţărâna. 


Aerul după-amiezii vibra somnolent împrejurul lor, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi schimbat. 

— Ce-ai de gând să faci? îl întrebă pe Harold. 

— N-am habar. Ştii..., începu el, apoi vocea i se stinse. 

— Cum? 

— Ei bine, îmi vine greu să explic. Eu nu mă număr 
printre cei mai iubiţi oameni din acest mic petic din New 
England. Mă îndoiesc că obştea locală ar fi ridicat vreodată 
o statuie în amintirea mea, chiar dac-aş fi devenit vreodată 
un scriitor faimos, după cum am sperat odată. În paranteză 
fie spus, cred c-am să fiu un om bătrân, cu barba până la 
brâu, când va apărea din nou un scriitor faimos. 

Ea nu spuse nimic, dar continua să-l privească. 

— Deci! exclamă Harold, iar trupul îi tresări puternic, ca 
şi cum pronunţarea cuvântului ar fi coincis cu o explozie. 
Deci mă văd silit să mă revolt împotriva acestei nedreptăţi. 
Nedreptate care mie, cel puţin, mi se pare atât de 
monstruoasă, încât îmi vine mai uşor să cred că bădăranii 
care conduc citadela învăţământului din localitate au reuşit 
în fine să mă facă să-mi pierd minţile. 

Băiatul îşi împinse ochelarii pe nas, iar ea constată, cu o 
undă de simpatie, cât de rău fusese năpădit de acnee. Oare 
nu-i spusese nimeni, se întrebă ea, că apa şi săpunul ar fi 
rezolvat măcar o parte din problemă? Sau poate întreaga 
familie fusese prea ocupată s-o urmărească pe Amy cea 
mică şi frumoasă evoluând fulgerător prin Universitatea 
Maine, cu o excepţională medie de 3,8, pentru a absolvi a 
douăzeci şi treia dintr-o serie de o mie de studenţi? Amy 
cea mândră, care fusese atât de inteligentă şi de plină de 
viaţă, în timp ce Harold era un tip de-a dreptul iritant. 

— Să-mi pierd minţile, repetă Harold încetişor. Am 
condus prin tot oraşul într-un Cadillac, având doar permisul 
meu de începător. Şi uită-te la cizmele mele. Îşi suflecă 
puţin manşeta jeanşilor, dezvăluind o minunată pereche de 
cizme din cele purtate de cowboy, cu cusături complicate. 
Optzeci şi şase de dolari. Pur şi simplu am intrat în 


magazinul Shoe Boat şi mi-am ales o pereche pe măsură. 
Mă simt un impostor. Ca un actor într-o piesă de teatru. 
Astăzi am trecut prin mai multe momente când am fost 
absolut convins că sunt nebun. 

— Nici vorbă, îi spuse Frannie. Mirosul lui te lăsa să 
ghiceşti că nu se mai spălase de trei sau patru zile, dar 
acest fapt nu o mai dezgusta. Cum sună replica aceea? Am 
să apar şi eu în visul tău dacă vii şi tu într-al meu? Nu 
suntem nebuni, Harold. 

— Poate c-ar fi mai bine dacă am fi. 

— Va veni cineva, zise Frannie. După o vreme. După ce se 
stinge molima asta, indiferent ce o fi cu ea. 

— Cine anume? 

— O autoritate oarecare, îi răspunse ea nesigur. Cineva 
care va... ei... pune din nou ordine în lucruri. 

Harold râse amar. 

— Dragul meu copil... Îmi pare rău, Fran. Fran, tocmai 
autorităţile au provocat nenorocirea asta. Se pricep de 
minune să pună ordine în lucruri. Au rezolvat criza 
economică, poluarea, problema petrolului şi războiul rece, 
şi toate astea dintr-o singură lovitură. Mda, să ştii c-au pus 
ordine în lucruri, chiar aşa. Le-au rezolvat pe toate cam 
cum a dezlegat Alexandru nodul gordian - l-a tăiat cu sabia. 

— Dar nu-i vorba decât de un soi ciudat de gripă, Harold. 
Aşa au zis şi la radio... 

— Mama Natură nu lucrează astfel, Fran. Autorităţile 
astea ale tale au adunat o ceată formată din bacteriologi, 
virusologi şi epidemiologi într-o instituţie guvernamentală 
oarecare, ca să vadă ce monştri pot născoci minţile lor. 
Bacterii. Viruşi. Germeni plasmatici şi cine ştie câte altele. 
Iar într-o bună zi, un sicofant din ăsta plătit gras a zis: „la 
te uită ce am făcut eu. Omoară aproape tot ce-i viu. Nu-i aşa 
că-i nemaipomenit?” Atunci i-au dat o medalie, i-au mărit 
salariul şi i-au dat un loc într-o casă de vacanţă, iar după o 
vreme cineva a comis o greşeală... Ce ai de gând să faci, 
Fran? 


— Să-l înmormântez pe taică-meu, răspunse ea încet. 

— Vai... desigur. Aruncă o privire, apoi îi vorbi foarte 
repede. Uite ce este, eu am de gând să plec de aici. Adică 
din Ogunguit. Dacă mai stau mult, sunt sigur că înnebunesc 
cu adevărat. Fran, ce-ar fi să vii cu mine? 

— Unde? 

— Nu ştiu. Nu ştiu încă. 

— Bine, dacă-ţi vine în minte un loc anume, treci pe-aici şi 
spune-mi şi mie. 

Harold se lumină la faţă. 

— Foarte bine, aşa voi face. Vezi... de fapt, e vorba de... 

Se retrase încet, apoi începu să coboare treptele 
verandei ca în transă. Cizmele lui cele noi luceau în soare. 
Fran îl urmărea cu un soi de amuzament amestecat cu 
tristeţe. 

Îi făcu semn cu mâna chiar înainte de a se sui la volanul 
maşinii. Fran îi răspunse ridicând braţul. Maşina o porni în 
marşarier cu o smucitură deloc profesională, apoi parcurse 
aleea în salturi. Se abătu spre stânga, strivind sub roţi nişte 
straturi cu florile Carlei, şi fu cât pe ce să intre în şanţul 
podeţului, înainte de a ajunge pe drum. După aceea claxonă 
de două ori şi porni. Fran aşteptă până ce dispăru, pe urmă 
se întoarse în grădina tatălui ei. 


După ora 4, Frannie intră în casă şi urcă la etaj, 
trăgându-şi cu greu picioarele şi făcând un efort de voinţă 
pentru fiecare pas. Avea o durere surdă în tâmple şi la 
frunte, din cauza căldurii, a extenuării şi a stării de 
încordare. Îşi zisese să mai aştepte încă o zi, dar atunci 
lucrurile ar fi stat şi mai rău. Ţinea sub braţ cea mai bună 
faţă de masă din damasc a mamei ei, pe care o păstra 
pentru musafiri. 

Nu mergea atât de bine pe cât sperase, dar în niciun caz 
atât de rău pe cât se temuse. Avea muşte pe chip, care 
aterizau, îşi frecau picioruşele păroase din faţă, apoi 
porneau din nou în zbor, iar pielea lui căpătase o nuanţă 


întunecată, dar era oricum atât de bronzat de la lucrul în 
grădină, încât de-abia dacă se băga de seamă... dacă voiai 
cu tot dinadinsul să nu bagi de seamă, adică. Din fericire 
însă nu exista niciun miros, iar de lucrul acesta se temuse 
cel mai mult. 

Patul dublu în care se sfârşise era cel pe care-l împărţise 
cu soţia lui ani la rând. Întinse faţa de masă pe jumătatea 
de pat a Carlei, în aşa fel încât atingea cu marginea braţul, 
şoldul şi piciorul tatălui ei. Apoi, înghiţindu-şi un nod 
(durerea din cap o simţea tot mai rău), se pregăti să 
rostogolească trupul peste linţoliu. 

Peter Goldsmith purta una dintre pijamalele lui în dungi, 
iar acest lucru i se păru îngrozitor de neplăcut, dar nu era 
nimic de făcut. Nu suporta nici măcar gândul de a-l 
dezbrăca şi îmbrăca apoi din nou. 

Oţelindu-şi inima, îl prinse de braţul stâng - care era dur 
şi greu ca o piesă de mobilă - şi-l împinse, rostogolindu-l. În 
timp ce făcea aceasta, din corp se auzi un nesfârşit şi hidos 
râgâit, o eructaţie ce părea să nu se mai sfârşească, 
vibrându-i în gâtlej ca şi cum acolo s-ar fi adăpostit o 
lăcustă, trezită acum deodată la viaţă în tunelul acela 
întunecat. 

Frannie scoase un țipăt, încercă să se îndepărteze şi 
răsturnă noptiera.  Pieptenii şi  periile, lui, ceasul 
deşteptător, o mică piramidă de mărunţiş, nişte ace de 
cravată şi butoni de cămaşă căzură zornăind pe podea. 
Acum se simţea şi mirosul, o duhoare gazoasă şi putredă, 
iar în clipa aceea se răspândi şi ultima urmă din ceața ce-o 
învăluise şi-o protejase, iar adevărul i se înfăţişă cu 
limpezime. Căzu în genunchi şi-i prinse capul în mâini, 
jelindu-l. Înţelesese că nu înmormânta cine ştie ce păpuşă 
de dimensiunile unui om matur; îl ducea la mormânt pe 
tatăl ei, iar ultimul, absolut ultimul lui semn omenesc era 
chiar mirosul acela intens ce plutea acum în aer. Şi care va 
dispărea în scurt timp. 


Lumea deveni cenuşie şi până şi sunetul propriei ei 
dureri, hohotul continuu al plânsului, începu să i se pară că 
vine de la distanţă, ca şi cum cu totul altcineva ar fi scos 
suspinele acelea, poate una dintre femeile mărunte, în 
straie întunecate, pe care le vezi la jurnalele de ştiri. Trecu 
multă vreme, n-ar fi fost în stare să spună exact cât, până 
începu să-şi revină încetul cu încetul, cu gândul la ce mai 
avea de făcut. Era vorba despre lucruri pe care înainte n-ar 
fi îndrăznit să creadă că le-ar putea împlini. 

Puse din nou mâna pe el şi-l întoarse. Din trupul lui ieşi 
încă un râgâit, de această dată mai scurt şi mai slab. îl 
sărută pe frunte. 

— Te iubesc, tăticule, zise. 'Te iubesc, Frannie te iubeşte. 

Lacrimile căzute din ochii ei străluceau pe obrajii 
bărbatului. Îi scoase pijamaua şi-l îmbrăcă în cel mai bun 
costum al lui, fără a ţine cont de junghiul din spate, de 
durerea din grumaz şi din braţe, când ridică pe rând 
fiecare parte a trupului inert şi greu, ca să le introducă, 
apoi, în haine. Îi propti sub cap două volume din Cartea 
cunoaşterii ca să-i poată lega cravata cum se cuvine. În 
sertarul de jos, sub ciorapi, descoperi medaliile lui din 
armată - Purple Heart, medaliile pentru bună purtare, 
tresele din campanie... şi Bronze Star, pe care o obținuse în 
Coreea. 1 le prinse la rever. Aduse de la baie Johnson's Baby 
Powder şi-i pudră gâtul şi mâinile. Mirosul dulce al prafului, 
care-i evoca atâtea amintiri, o făcu să plângă iarăşi. Pielea 
ei strălucea de sudoare, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne 
negre, era epuizată. 

Împături faţa de masă peste el, luă trusa de cusut a 
mamei ei şi cusu marginile. Dublă şi triplă cusătura. Apoi, 
gâfâind din greu, izbuti să aşeze trupul pe podea încet, fără 
să-l scape. Se odihni, pe jumătate leşinată de efort. Când 
simţi că poate continua, ridică partea de sus a trupului, îl 
trase până la capătul treptelor, iar pe urmă, cât mai grijuliu 
cu putinţă, cobori cadavrul până la parter. Se opri încă o 


dată, cu răsuflarea tăiată. Durerile ascuţite din cap erau 
acum aproape de nesuportat. 

Târi trupul neînsufleţit prin hol, traversă bucătăria şi ieşi 
în verandă. Cobori cu povara treptele verandei. Atunci 
trebui să se odihnească iarăşi. Asupra pământului se 
aşternuse lumina aurie a amurgului. Se lăsă jos, doborâtă, 
aşezându-se alături de el, cu fruntea sprijinită de genunchi, 
legănându-se înainte şi înapoi şi plângând. Păsările 
ciripeau. În cele din urmă, reuşi să-l ducă până în grădină. 

Într-un târziu, treaba era terminată. În clipa în care 
ultimele bucăţi de gazon fuseseră aşezate la locul lor (le 
potrivise stând în genunchi, ca şi cum ar fi jucat un joc de 
puzzle) ceasul arăta 8.45. Se murdărise. Doar pielea din 
jurul ochilor rămăsese de culoare albă; zona aceea fusese 
spălată de lacrimi. Mergea clătinându-se, de obosită ce era. 
Şuviţele de păr i se lipeau pe obraji. 

— Te rog să fii pe pace, tăticule, murmură ea. le rog. 

Duse cazmaua înapoi în atelier şi-o aruncă înăuntru cu 
indiferenţă. Trebui să se oprească de două ori până să urce 
cele şase trepte ce duceau spre veranda din spate. Traversă 
bucătăria fără să aprindă luminile, îşi aruncă din picioare 
pantofii uşori, înainte de a intra în salon. Se aruncă pe 
canapea şi adormi de îndată. 


În vis urca din nou scările şi se ducea la tatăl ei, ca să-şi 
îndeplinească datoria şi să-l îngroape cu toată cuviinţa. Dar 
când pătrunse în incăpere, fața de masă acoperea deja 
trupul, iar sentimentul ei de durere, de pierdere 
ireparabilă, se transformă în altceva... asemănător cu 
teama. Traversă fără voie încăperea întunecată, dorindu-şi 
deodată să fugă de acolo, fiind însă incapabilă să-şi 
oprească înaintarea. Faţa de masă lucea spectral, 
înspăimântător, şi atunci înţelese: 

Sub ea nu se afla tatăl ei. lar ceea ce se afla acolo nu era 
mort. 


Ceva - cineva - plin de o viaţă infernală şi de o voie bună 
hidoasă se afla acolo; şi-ar fi dat chiar şi viața numai să nu 
fie silită să tragă pânza dar... nu putea... să-şi oprească 
paşii. 

Mâna ei se întinse, pluti asupra feţei de masă - şi o trase 
dintr-o singură mişcare. 

Rânjea, însă faţa nu i-o putea vedea. Rânjetul acela 
teribil păru să sufle spre ea un val de frig şi indiferenţă. 
Nu, nu reuşea să-i distingă trăsăturile, în schimb vedea 
darul pe care îngrozitorul spectru îl adusese pentru copilul 
ei nenăscut încă: un umeraş contorsionat. 

Fa fugi, fugi din cameră, fugi din vis, urcă, ieşind la 
suprafaţă pentru scurt timp... 


leşind pentru scurtă vreme la suprafaţă, în întunericul de 
la ora 3 noaptea din salon, cu trupul plutind deasupra 
spumei unui vis, vis care deja se destrăma şi se deşira, 
lăsând în urma lui doar senzaţia unei sentinţe, aidoma 
gustului rânced pe care ţi-l lasă în gură cine ştie ce 
mâncare stricată. În clipa dintre somn şi trezie, îi veni 
gândul acesta: Este el, chiar el, Momâia Ambulantă, 
bărbatul fără faţă. 

Apoi adormi din nou şi de această dată nu visă nimic, iar 
când se trezi, a doua zi de dimineaţă, nu-şi mai aminti visul. 
Dar, gândindu-se la copilul din pântecele ei, fu cuprinsă 
imediat de sentimentul nestăpânit că trebuie să apere fiinţa 
aceea cu orice preţ, sentiment care o surprinse şi chiar o 
sperie puţin prin profunzimea şi forţa lui. 


CAPITOLUL 29 


În aceeaşi seară, în timp ce Larry Underwood dormea cu 
Rita Blakemoor, iar Frannie Goldsmith dormea singură, 
visându-şi visul ei sinistru, Stuart Redman îl aştepta pe 
Elder. Îl aştepta de trei zile - dar în seara respectivă Elder 
nu avea să-l mai dezamăgească. 

În data de 24, la puţin timp după prânz, Elder şi doi 
asistenţi medicali veniseră şi-i luaseră televizorul. Asistenţii 
îl scoseseră din încăpere, în timp ce Elder stătea prin 
preajmă, ţinându-şi revolverul (frumos împachetat într-o 
pungă din plastic) îndreptat asupra lui Stu. În momentul 
respectiv însă, Stu nu-şi mai dorea şi nici nu mai avea 
nevoie de aparat - de fapt nu făcea decât să-l scutească de 
o groază de tâmpenii confuze. Tot ce mai avea de făcut era 
să stea la fereastra lui zăbrelită şi să se uite în jos, la oraşul 
de pe malul apei. Cum zice şi cântecul, „N-ai nevoie de 
meteorolog ca să ştii dincotro bate vântul.” 

Fumul nu mai ieşea în valuri pe coşurile fabricii de 
textile. Peticele multicolore şi vârtejurile de vopsele din 
undele râului dispăruseră, iar apele curgeau acum limpezi 
şi curate la vale. Majoritatea maşinilor, ce păreau, la 
distanţa de la care le observa el, nişte jucării strălucitoare, 
dispăruseră din parcarea fabricii, pentru a nu se mai 
întoarce. leri, 26, pe şosea nu mai trecuse decât rareori 
câte o maşină, iar cei câţiva şoferi se văzuseră siliţi să facă 
slalom printre automobile încremenite, ca schiorii printre 
porţi. Serviciile speciale nu se prezentaseră să înlăture 
epavele. 

Centrul oraşului părea total pustiu, oferindu-se privirilor 
lui ca o hartă în relief. Ceasul din turn, care măsurase orele 
cât stătuse întemnițat aici, se oprise la ora 9, în dimineaţa 
asta, când micul cântec ce preceda bătăile trenase, apoi 
sunase ciudat, ca venind de undeva, dintr-o cutie muzicală 
scufundată sub apă. Un incendiu izbucnise la ceea ce părea 


să fie o cafenea sau poate un magazin, imediat în afara 
oraşului. Arsese în draci toată după-amiaza, fumul negru 
pătase cerul albastru, dar nicio maşină de pompieri nu-şi 
făcuse apariţia ca să-l stingă. Dacă respectiva clădire n-ar fi 
fost amplasată în mijlocul unei parcări acoperite cu asfalt, 
jumătate de oraş ar fi fost mistuită de flăcări, din câte 
socotea Stu. Ruinele încă mai fumegau, deşi în timpul după- 
amiezii plouase puţin. 

Stu îşi zicea că, în ceea ce-l priveşte, ultimul ordin al lui 
Elder era să fie lichidat - de ce nu? În curând nu va fi decât 
un cadavru, pentru că aflase micul lor secret. Fuseseră 
incapabili să găsească un tratament sau să descopere în ce 
fel structura organismului său se deosebea de a tuturor 
celor care sucombaseră. Gândul că nu vor rămâne decât 
foarte puţini cărora să le poată comunica secretul respectiv 
nu intrase probabil vreodată în socotelile lor. Se simţea ca o 
frunză-n vânt, ţinut sub cheie de o ceată de găozari nervoşi. 

Stu era convins că un erou dintr-un program de 
televiziune sau dintr-un roman ar fi născocit o cale de 
scăpare, ce naiba, poate chiar nişte oameni în carne şi oase 
ar fi fost în stare de asta, dar el nu se număra printre ei. În 
cele din urmă, lăsându-se cuprins de un soi de resemnare 
temătoare, ajunsese la concluzia că singurul lucru ce-i 
rămânea de făcut era să-l aştepte pe Elder, pregătindu-se 
cât mai bine cu putinţă pentru momentul respectiv. 

Elder reprezenta cea mai limpede dovadă că instalaţia în 
care se afla fusese penetrată de ceea ce asistenții 
denumeau uneori „Blue” sau, alteori, „supergripă”. Cei din 
jur îi spuneau doctorul Elder, dar de fapt nu era medic. 
Părea de vreo cincizeci şi cinci de ani, avea ochi duri şi 
lipsiţi de umor. Niciunul dintre doctorii dinaintea lui Elder 
nu simţiseră nevoia să ţină o armă îndreptată asupra lui. 
Elder îl speria pe Stu, deoarece cu un asemenea om nu te 
puteai înţelege raţional şi nici nu-ţi puteai pleda cauza în 
faţa lui. Elder aştepta ordine. lar când le primea, le 
executa. El făcea parte din categoria purtătorilor de lance, 


versiunea tip armată a ucigaşului mafiot, prin mintea căruia 
nu avea să treacă niciodată gândul de a examina ordinele 
prin prisma evenimentelor în curs de desfăşurare. 

Cu trei ani în urmă, Stu cumpărase o carte cu titlul 
Watership Down, ca s-o trimită unui nepot de-al lui din 
Waco. Scosese o cutie în care să pună cartea şi atunci, din 
cauză că detesta împachetatul cadourilor chiar mai mult 
decât cititul, deschisese la prima pagină, cu gândul s-o 
răsfoiască puţin şi să vadă despre ce este vorba. Citise 
prima pagină, apoi următoarea... după care fusese fermecat 
cu totul. Rămăsese treaz toată noaptea, bând cafele, 
fumând şi citind cu nesaţ, aşa cum păţesc cei ce nu sunt 
prea obişnuiţi să citească din pură plăcere. Ce să vezi, toată 
chestia s-a dovedit a fi despre iepuri. Cele mai proaste şi 
mai laşe animale ale Domnului... dar individul care a scris 
cartea aceea i-a făcut să pară altfel. Până la urmă, chiar 
prindeai drag de ei. Povestea era nemaipomenită, iar Stu, 
care citea cu viteza melcului, o termină peste două zile. 

Lucrul care i se întipărise cel mai bine în minte din 
întreaga carte fusese un cuvânt: prostraţie sau 
„încremenire”, pur şi simplu. Îl înţelesese de la bun început, 
pentru că văzuse o mulţime de animale încremenite la viaţa 
lui, iar pe câteva le şi călcase, pe şosea. Un animal cuprins 
de o asemenea stare se ghemuieşte în mijlocul drumului, cu 
urechile date pe spate şi urmărind cum se apropie maşina, 
incapabil să fugă din calea morţii iminente. Un cerb ar 
putea fi făcut să încremenească aprinzându-i pur şi simplu 
o lanternă în ochi. Ratonilor le vine de hac muzica 
puternică, iar papagalii încremenesc dacă le baţi ritmic în 
colivie. 

Elder îi transmitea aceeaşi senzaţie lui Stu. Era suficient 
să-l privească în ochii de un albastru pal ca să simtă cumi 
se scurge din vine ultima picătură de voinţă. Neîndoios, 
Elder nici n-ar fi avut nevoie de pistol ca să-l lichideze. 
Probabil făcuse cursuri de karate, de kick-boxing şi învățase 
tot soiul de fente murdare. Ce şanse avea el în faţa unui 


asemenea om? Era suficient să se gândească la Elder 
pentru ca voinţa lui să se topească. Încremenea. Era un 
cuvânt care definea foarte bine o stare de spirit foarte 
neplăcută. 

La puţin timp după ora 10 seara, lumina roşie de 
deasupra uşii se aprinse, iar Stu se simţi cuprins de un val 
de transpiraţie pe braţe şi pe faţă. Aşa păţea ori de câte ori 
se aprindea lumina purpurie, pentru că odată şi odată Elder 
tot avea să-şi facă apariţia singur. Şi avea să fie singur 
pentru că nu-şi dorea martori. Pe undeva trebuia să existe 
un crematoriu în care să fie arse victimele epidemiei de 
gripă. Elder avea să-l arunce înăuntru. Ca pe un sac. Pentru 
ca nimic să nu tulbure ordinea. 

În uşă apăru Elder. Singur. 

Stu stătea pe patul de spital, cu o mână sprijinită de 
spătarul scaunului. La vederea lui Elder, senzaţia aceea de 
greață, de acum familiară, i se instală în stomac. Se simţi 
împins să reverse un torent de rugăminţi, cu toate că ştia 
prea bine că demersul lui n-avea să-i servească la nimic. În 
spatele feţei ghicite dincolo de vizorul transparent al 
costumului alb nu se putea citi vreo urmă de milă. 

Acum lucrurile i se păreau extrem de limpezi, pline de 
culoare, derulându-se la o viteză redusă. Aproape îşi putea 
auzi ochii rotindu-se încet în lichidul ocular, în timp ce 
urmărea mişcarea lui Elder prin încăpere. Prin costumul lui 
strâmt se putea vedea că este un tip agil şi puternic. Gaura 
de la capătul ţevii revolverului din mâna lui părea mare cât 
o gură de tunel. 

— Cum te simţi? se interesă Elder. 

Chiar şi prin microfonul cel mic, Stu putea distinge că 
Elder vorbea pe nas. Elder era bolnav. 

— La fel, spuse Stu, surprins de faptul că vocea nu-i 
şovăia. Ia zi, când ies de aici? 

— Curând, îl asigură Elder. Arma lui era oarecum 
îndreptată în direcţia lui Stu, nu chiar spre el, dar nici 


neapărat într-altă parte. Apoi se auzi un strănut înăbuşit 
dinspre el. Nu eşti prea vorbăreţ, nu-i aşa? 

Stu ridică din umeri. 

— Aşa-mi place să fie un bărbat, zise Elder. Aia buni de 
gură sunt cei mai mari fricoşi şi plângăcioşi. Domnule 
Redman, acum douăzeci de minute am primit instrucţiuni în 
legătură cu dumneata. Nu este vorba de nişte ordine prea 
grozave, dar cred c-ai să te descurci. 

— Ce fel de ordine? 

— Ei bine, mi s-a ordonat să... 

Stu privi cu interes pe lângă umărul lui Elder, către 
pragul înalt şi nituit al uşii cu ecluză pneumatică. 

— Isuse Cristoase! exclamă el. Ăla-i un afurisit de 
şobolan, ce fel de instituţie serioasă mai e şi asta, cu 
şobolani în ea? 

Elder se răsuci pe călcâie, iar Stu fu atât de surprins de 
succesul neaşteptat al stratagemei lui, încât pentru o 
fracțiune de secundă rămase țintuit. Apoi se lăsă să alunece 
din pat şi prinse spătarul scaunului cu ambele mâini, chiar 
în clipa când Elder se pregătea să se întoarcă. Elder 
holbase ochii şi părea alarmat. Stu ridică scaunul deasupra 
capului, înaintă un pas şi izbi cu toată forţa pe care i-o 
dădea statura lui masivă. 

— Întoarce-te la locul tău! îi strigă Elder. Să nu cumva... 

Scaunul îl lovi cu putere în braţul drept. Arma se 
declanşă, dezintegrând punga de plastic, iar glonţul ricoşă 
din podea. Revolverul căzu apoi pe jos, unde bubui încă o 
dată. 

Stu se temu că nu va avea prilejul să-i aplice mai mult de 
o lovitură înainte ca Elder să-şi revină. Îşi puse în gând să 
profite cât mai mult de ocazie. Îşi luă avânt în stilul marelui 
jucător de baseball Henry Aaron. Elder încercă să-şi ridice 
braţul fracturat, dar fără succes. Picioarele scaunului se 
sfărâmară în cască, iar vizorul din plastic transparent se 
făcu ţăândări, rănind ochii şi faţa lui Elder, care scoase un 
țipăt şi se prâbuşi pe spate. 


Apoi se întoarse şi o porni în patru labe după arma ce 
zăcea pe covor. Stu ridică scaunul pentru ultima oară, 
ţintind de această dată ceafa lui Elder. Acesta îşi pierdu 
cunoştinţa. Gâfâind, Stu se aplecă şi apucă revolverul. Se 
trase deoparte şi ţinti către trupul întins pe burtă, dar 
Elder nu mai mişca. 

Timp de câteva secunde, îl tortură un gând de coşmar: 
dar dacă Elder nu primise ordin să-l ucidă, ci să-l elibereze? 
Dar asta n-avea nicio noimă, nu? Dacă ar fi primit ordinul 
să-i dea drumul, ce rost ar mai fi avut toată poliloghia aia 
despre oamenii fricoşi şi plângăcioşi? Altfel de ce-ar fi zis că 
ordinele nu sunt „prea grozave”? 

Nu, Elder fusese trimis aici ca să-l execute. 

Tremurând ca varga, Stu cercetă trupul inert. Dacă Elder 
s-ar ridica acum, îi trecu prin minte lui Stu, nu l-ar nimeri 
cu cele cinci gloanţe rămase, chiar de la o distanţă atât de 
mică. Dar Elder nu avea să se mai ridice, după părerea lui. 
Niciodată. Pe neaşteptate, se simţi năpădit de o asemenea 
dorinţă să iasă de acolo cât mai iute cu putinţă, încât fu 
tentat să se năpustească pe uşă, indiferent ce avea să 
găsească dincolo de ea. Stătuse închis aici mai bine de o 
săptămână şi nu-şi dorea decât să respire aer proaspăt, iar 
apoi să plece departe, cât mai departe de locul acesta 
infernal. 

Însă trebuia să procedeze cu precauţie. 

Stu se apropie de ecluza pneumatică, pătrunse înăuntru 
şi apăsă un buton pe care scria RECICLARE. O pompă de 
aer intra în funcţiune şi, nu după multă vreme, se deschise 
uşa din afară. Dincolo de ea nu era decât o încăpere mică, 
mobilată doar cu un birou. Pe birou se afla un mic teanc de 
fişe medicale şi... hainele lui. Cele pe care le purtase în 
avion, în zborul de la Braintree la Atlanta. Degetul îngheţat 
al fricii îl atinse iarăşi. Fără îndoială, lucrurile ar fi fost arse 
în crematoriu, alături de el. Fişele şi hainele lui. Adio, 
Stuart Redman. Stuart Redman ar fi devenit o 
nonpersoană. De fapt... 


Auzi un zgomot uşor din spate; Stu se răsuci repede. 
Elder se apropia de el şovăitor, frânt din mijloc, cu braţele 
bălăbânindu-se dezordonat. Un ciob ascuţit din plastic i se 
înfipsese în ochiul prelins. Elder zâmbea. 

— Nu te mişca, zise Stu. 

Ridică arma şi ţinti cu ambele mâini - şi totuşi ţeava 
tremura. 

Elder nu dădea niciun semn că ar auzi. Se apropia tot 
mai mult. 

Tresărind, Stu apăsă trăgaciul. Pistolul i se smuci în 
mână, iar Elder se opri în loc. Zâmbetul i se transformase în 
grimasă, de parcă ar fi fost cuprins brusc de o durere de 
stomac. Pe pieptul costumului său alb apăruse un mic 
orificiu. Se opri în loc, se clătină, apoi se prăbuşi cu capul 
înainte. O clipă, Stu îl contemplă, îngheţat, apoi intră, 
poticnindu-se, în încăperea unde efectele sale personale se 
găseau îngrămădite pe birou. 

Încercă uşa de la celălalt capăt al biroului şi o deschise. 
Dincolo de ea se vedea un hol luminat de becuri 
fluorescente palide. Cam la jumătatea distanţei până la 
lifturi fusese abandonată o targă pe roţi, în dreptul a ceea 
ce era, probabil, camera de gardă a asistenţilor. Auzi un 
geamăt stins. Cineva tuşea strident şi sacadat, aparent fără 
sfârşit. 

Se întoarse în cameră, îşi adună hainele şi şi le puse sub 
braţ. Apoi ieşi, închise uşa în spatele lui şi o porni pe culoar. 
Simţea cum mâna îi transpiră pe patul revolverului lui 
Elder. Ajuns în dreptul tărgii, privi în spatele lui, 
descumpănit din cauza liniştii şi a pustietăţii. Nu se mai 
auzea nici tusea aceea. Stu se aştepta ca în orice moment 
să se trezească în spatele lui cu Elder, venind târâş sau în 
patru labe, hotărât să-şi îndeplinească ultima misiune pe 
care o primise. Se surprinse cuprins de regret după 
siguranţa pe care i-o oferise spaţiul închis şi atât de bine 
cunoscut al celulei lui. 


Suspinul se auzi iarăşi, de această dată mai puternic. Din 
dreptul lifturilor pornea un alt coridor, perpendicular pe 
acesta, de al cărui perete stătea sprijinit un bărbat, unul 
dintre asistenții medicali, îşi aminti Stu. Faţa-i era umflată şi 
înnegrită, iar respiraţia grăbită, întretăiată. Observându-l 
pe Stu, începu din nou să geamă. În spatele lui se afla 
cadavrul altui bărbat, ghemuit în poziţie de fetus. Mai 
departe, pe coridor, se distingeau alte trei trupuri, între 
care şi al unei femei. Asistentul - Vic, îi veni în minte lui Stu, 
îl cheamă Vic - tuşi din nou. 

— Isuse, îngăimă Vic. Ce cauţi aici? Tu n-ai voie să ieşi 
afară. 

— Elder a venit să se ocupe de mine, dar până la urmă 
am avut eu grijă de el, îi răspunse Stu. Spre bafta mea, era 
bolnav. 

— Sfinte Isuse Cristoase, să ştii c-ai avut un noroc 
nemaipomenit, spuse Vic, apoi pieptul îi fu sfâşiat de o nouă 
criză de tuse, mai slabă. Doare, băi băiete, nici nu-ţi dai 
seama cât poate să doară. Ce porcărie a ieşit din chestia 
asta. Isuse Cristoase. 

— Ascultă, te pot ajuta cu ceva? îi propuse Stu cu 
stângăcie. 

— Uite ce este, dacă vorbeşti serios, cel mai bine ar fi să 
pui ţeava aia în dreptul urechii mele şi să apeşi pe trăgaci. 

Tuşi, apoi se puse să geamă deznădăjduit. 

Dar Stu nu era în stare să facă aşa ceva şi, ascultând 
suspinele neîncetate şi cavernoase ale lui Vic, nervii lui Stu 
cedară. Fugi spre lifturi, cât mai departe de faţa aceea 
înnegrită, ca o lună în eclipsă parţială, pe jumătate convins 
că Vic îl va striga cu vocea aceea neajutorată şi stridentă pe 
care bolnavii par s-o capete atunci când au nevoie de ceva 
de la oamenii sănătoşi din jurul lor. Dar Vic nu făcu decât să 
geamă în continuare, ceea ce era şi mai rău, într-un fel. 

Uşa liftului se închisese şi cabina pornise în jos, când lui 
Stu îi trecu prin minte că locul respectiv putea conţine o 
cursă. Alegerea i se părea mai mult decât nimerită. Un gaz 


otrăvitor, poate, sau un circuit scos din funcţiune, din cauza 
căruia cabina să se desprindă din cabluri şi să se 
prăbuşească în gol, zdrobindu-se în fundul puţului. Se plasă 
în mijlocul liftului şi, nervos, începu să caute în jur 
răsuflători sau orificii ascunse. Claustrofobia îl atinse cu 
mâna ei acoperită cu mănuşi din cauciuc şi, subit, 
dimensiunile liftului părură să se reducă la acelea ale unei 
cabine telefonice, apoi ale unui coşciug. Este careva amator 
să fie îngropat de viu? 

Se pregăti să apese butonul STOP dar se întrebă la ce i- 
ar fi ajutat, mai ales dacă liftul se oprea între etaje. Înainte 
să-şi poată răspunde la această întrebare, liftul execută o 
oprire lină, normală. 

„Şi dacă aici mă aşteaptă oameni înarmaţi?” 

După ce uşile se deschiseră însă, singura santinelă era o 
femeie moartă, în uniformă de asistentă medicală. Zăcea 
ghemuită în poziţie de fetus lângă o uşă pe care se putea 
citi TOALETĂ PENTRU FEMEI. 

Stu se holbă atâta vreme la ea, încât uşa culisantă a 
liftului începu să se închidă la loc. Întinse un braţ şi, 
ascultătoare, uşa se redeschise. leşi afară. Culoarul 
conducea spre o intersecţie în formă de T şi o porni într- 
acolo, ocolind cât mai pe departe cadavrul asistentei. 

Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse, ridicând 
arma, dar nu erau decât uşile liftului, care se închideau 
pentru a doua oară. Rămase nemişcat un moment, înghiţi 
cu greu şi porni mai departe. Mâna din cauciuc se întorsese 
la el, provocându-i fiori reci pe şira spinării, şoptindu-i: dă-l 
naibii de calm, hai s-o luăm la fugă, să ieşim cât mai repede 
de aici, înainte să se ia după noi cineva... ceva... Rezonanţa 
paşilor lui în coridorul cufundat în semiîntuneric din aripa 
administrativă îi lăsa impresia că un personaj macabru îi 
ţine companie: Vii să ne jucăm, Stuart? Foarte bine. Pe 
lângă el defilau uşi cu geamuri jivrate, fiecare vrând să-i 
spună propria-i poveste: DR. SLOANE. REGISTRATURĂ. 
DL. BALLINGER. MICROFILME. ARHIVĂ. DNA WIGGS. 


Responsabilă cu murăturile, probabil, îi trecu prin minte lui 
Stu. 

În mijlocul intersecţiei în T exista o ţâşnitoare, dar apa 
caldă, cu gust de clor, îi întoarse pe dos stomacul. Spre 
stânga nu se vedea nicio ieşire; un indicator de pe peretele 
acoperit cu faianţă anunţa ARIPA BIBLIOTECII, textul fiind 
subliniat de o săgeată portocalie. În direcţia respectivă, 
coridorul părea să se întindă kilometri întregi. La doar vreo 
douăzeci de metri mai încolo zăcea un bărbat în costum alb, 
ca un animal straniu aruncat pe un țărm sterp. 

Începuse să-şi piardă capacitatea de orientare. Clădirea 
aceasta era foarte mare, cu mult mai mare decât îşi 
închipuise el. Nu c-ar fi avut dreptul să facă prea multe 
presupuneri pe baza celor văzute atunci când fusese adus 
aici - adică două holuri, un lift şi o încăpere. Din câte ghicea 
acum, avea dimensiunile unui spital metropolitan din cele 
mari. Ar fi putut să bântuie ore întregi, ascultând ecoul 
propriilor lui paşi, dând din când în când peste cadavre, 
răspândite peste tot locul, ca nişte premii într-un joc 
sinistru de descoperire a unei comori. Îşi aminti cum o 
dusese pe Norma, soţia lui, într-unul dintre spitalele mari 
de la Houston, atunci când îi descoperiseră cancerul. 
Oriunde intrai, descopereai pe perete hărţi mici, cu mici 
săgeți indicând un punct anume. Pe fiecare săgeată stătea 
scris: TE AFLI AICI. Scopul lor era ca oamenii să nu se 
piardă. Ceea ce păţise el acum. Era pierdut. O, Doamne, 
asta era foarte rău. O nenorocire. 

— Ţine-ţi firea, aproape ai scăpat, rosti el. 

Ecoul îi trimise vorbele înapoi, sec şi straniu. Nu 
intenţionase să vorbească tare şi din această cauză efectul 
asupra lui fu încă şi mai neplăcut. 

Se întoarse spre dreapta, întorcând spatele aripii cu 
biblioteca, trecu pe lângă mai multe birouri, ajunse la un 
nou coridor şi o luă pe acolo. Începu să se uite din ce în ce 
mai des în urmă, asigurându-se că nimeni - iar cel de care 
se temea cel mai tare era desigur Elder - nu-l urmărea, fără 


a fi în stare să se convingă că este chiar aşa. La capătul 
culoarului se afla o uşă închisă pe care scria RADIOLOGIE. 
De clanţă atârna o notiţă scrisă de mână: ÎNCHIS PÂNĂ LA 
NOI ORDINE, RANDALL. 

Stu se întoarse şi se uită după colţ şi înapoi, în direcţia 
din care venise. Cadavrul în straie albe devenise acum 
minuscul, din cauza distanţei, nu mai mare decât un punct, 
dar faptul că se mai afla acolo, etern şi imuabil, îi dădu 
impulsul să fugă unde vedea cu ochii. 

O porni la dreapta, întorcându-i iar spatele. Douăzeci de 
metri mai încolo, culoarul se despărţea din nou. Stu alese 
ramura din dreapta şi trecu pe lângă alte birouri. Coridorul 
se termina cu laboratorul de microbiologie. Într-una dintre 
despărţiturile acestuia, un tânăr în pantaloni scurţi, de 
jockey, stătea prăbuşit peste birou. Era în stare de comă, 
sângele scurgându-i-se din nas şi din gură. Respira din 
greu, cu zgomotul pe care-l stârneşte vântul de octombrie 
în cocenii uscați de porumb. 

Stu începu atunci să fugă cu adevărat, străbătând un 
coridor după altul, din ce în ce mai convins că nu exista 
nicio ieşire, sau cel puţin nu de la nivelul acesta. Ecoul 
paşilor îl urmărea, ca şi cum Elder sau Vic mai trăiseră 
suficient pentru a pune pe urmele lui un pluton de poliţişti 
militari fantomatici. O altă plăsmuire o alungă apoi pe 
aceasta, pe care o asocia întrucâtva în mintea lui cu visele 
ciudate pe care le avusese în ultimele nopţi. Ideea aceasta 
căpătă o asemenea amploare, încât i se făcu frică să se 
întoarcă, temându-se că avea să dea cu ochii de o siluetă 
înveşmântată în costumul alb, pornită cu paşi mari după el, 
o siluetă în alb fără faţă, ci doar cu un gol negru în spatele 
ecranului din plexiglas. O arătare infernală, un ucigaş 
profesionist venit de dincolo de spaţiul şi timpul raţional. 

Gâfâind, Stu ocoli un colţ şi sprintă zece metri înainte să- 
şi dea seama că acel gang se termina brusc; se izbi de o uşă 
cu un anunţ deasupra ei. Acolo se putea citi: IEŞIRE. 


Împinse clanţa, convins că nu se va clinti, dar, spre 
surprinderea lui, uşa se deschise cu uşurinţă. Cobori patru 
trepte, până la o altă uşă. În stânga micului antreu porneau 
alte scări, coborând spre o zonă complet întunecată. 
Jumătatea superioară a uşii acesteia era din sticlă 
transparentă, întărită cu o plasă din sârmă. Dincolo de 
geam era doar noaptea, minunata şi suava noapte de vară 
şi nesfârşita libertate, visul oricărui om. 

Stu continua să privească afară, nemişcat, când o mână 
se strecură din bezna scării şi-l prinse de gleznă. Un 
geamăt dureros îi ieşi lui Stu din gătlej. Se întoarse brusc, 
simțind un sloi de gheaţă în stomac şi o figură însângerată, 
ce-i rânjea din obscuritate, se dezvălui privirilor lui. 

— Vino jos să mănânci pui cu mine, frumosule, şopti ea cu 
o voce spartă, de muribund. E aşaaaa de întuneric... 

Stu ţipă şi încercă să se elibereze. Fiinţa aceea rânjitoare 
se agăţă de el, sporovăind, zâmbind şi chicotind. Pe la 
colţurile gurii i se scurgea sânge sau fiere. Stu lovi cu 
piciorul degetele ce i se încolăciseră de gleznă, apoi călcă 
palma. Faţa suspendată în întunericul de pe scară dispăru. 
Urmă un şir de bufnituri şi bubuituri... după care începură 
urletele. De durere sau de furie, lui Stu nu-i era foarte 
limpede. Nu-i păsa. Izbi în uşa de intrare cu umărul. 
Broasca cedă brusc, iar el se prăvăli afară, rotindu-şi 
braţele pentru a-şi menţine echilibrul. Fără efect însă, 
deoarece în cele din urmă căzu pe aleea de ciment. 

Se ridică încet, cu prudenţă. Şirul de ţipete încetase în 
spatele lui. Adierea răcoroasă a serii îi atinse obrajii, 
uscându-i transpiraţia de pe frunte. Constată aproape cu 
uimire că în jurul lui existau straturi cu flori şi iarbă. 
Nicicând nu i se păruse parfumul nopţii mai suav ca acum. 
Pe cer răsărise luna, subţire ca o seceră. Stu îşi ridică 
privirile spre ea, cu recunoştinţă, apoi traversă porţiunea 
de gazon, în direcţia şoselei ce ducea la vale, spre oraşul 
Stovington. Firele de iarbă erau împodobite cu picături de 
rouă. Vântul şoptea printre crengile pinilor. 


— Sunt viu, rosti Stu Redman în noapte. Sunt viu, slavă 
Domnului, sunt viu,  mulţumescu-ţi ţie, Doamne, 
mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie... 

Clătinându-se puţin, o porni pe drum în jos. 


CAPITOLUL 30 


Vântul purta nestingherit colbul peste câmpia acoperită 
cu vegetaţie pitică a Texasului, iar la apus crea o perdea 
translucidă, care dădea oraşului Arnette aspectul unei 
imagini fantomatice, în nuanţe sepia. Reclama Texaco a lui 
Bill Hapscomb fusese trântită la pământ, iar acum zăcea în 
mijlocul drumului. Cineva lăsase gazul deschis în casa lui 
Norm Bruett şi, cu o zi în urmă, o scânteie de la aparatul de 
aer condiţionat aruncase totul până la cer, împrăştiind 
fragmente de cherestea, ţigle şi jucării marca Fisher-Price 
peste toată Laurel Street. Pe Main Street, câini şi soldaţi 
morţi zăceau împreună în rigolă. La Randy's Sooperette, un 
bărbat în pijama rămăsese agăţat peste vitrina pentru 
carne, cu braţele atârnând la pământ. Unul dintre câinii 
aflaţi acum în rigolă se înfruptase pe săturate din faţa 
omului. Pisicile erau imune la gripă: zeci de asemenea 
făpturi apăreau şi dispăreau din tabloul crepuscular, 
nemişcat, ca nişte umbre de fum. Din mai multe case se 
revărsa  bâzâitul neîncetat al televizoarelor rămase 
deschise. Un oblon desprins se zbătea când şi când în 
balamale. O camionetă veche, al cărei roşu dispăruse 
aproape sub rugină, pe obloanele căreia de-abia se mai 
putea citi SPEEDWAY EXPRESS, rămăsese în mijlocul lui 
Durgin Street, în faţă la Indian Head Tavern. În camionetă 
se aflau nişte sticle returnabile de bere şi de sifon. Pe Logan 
Lane, în cel mai select cartier din Arnette, un şir de mici 
clopote de vânt răsunau în veranda casei lui 'Iony 
Leominster. Maşina de teren marca Scout a lui Iony era 
parcată pe alee, cu ferestrele deschise. O familie de 
veveriţe se cuibărise pe bancheta din spate. Soarele 
părăsea acum Arnette; oraşul se întuneca treptat, acoperit 
de aripa nopţii. Dacă făceai abstracţie de foşnetul şi 
şoaptele animalelor mici şi de clinchetul clopoţeilor lui Tony 
Leominster, oraşul era tăcut. Şi tăcut. Şi tăcut. 


CAPITOLUL 31 


Christopher Bradenton se lupta să iasă din starea de 
delir, ca un om care se zbate să scape din nisipuri 
mişcătoare. Îl durea tot trupul. Îşi simţea faţa ca pe un corp 
străin, ca şi cum cineva i-ar fi injectat silicon în mai multe 
locuri, până ce obrazul i se făcuse cât un dovleac. Gâtul îl 
durea de parcă era carne vie, dar înspăimântător era că 
traheea ajunsese, de la dimensiunile ei normale, la acelea 
ale orificiului unui pistol cu apă, de jucărie. Respirația de- 
abia îi mai şuiera prin acel fir de legătură teribil de subţire 
de care avea nevoie absolută ca să menţină legătura cu 
lumea. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns pulsaţiile chinuitoare 
continue, trăia şi senzaţia că se îneacă. Dar mai rea decât 
orice era febra. Nu-şi aducea aminte să mai fi fost vreodată 
atât de înfierbântat, nici măcar acum doi ani, când îi 
transportase pe cei doi prizonieri politici care, fiind 
eliberaţi pe cauţiune, încercaseră să dispară în Texas. În 
timp ce călătoreau către vest, spre Los Angeles, rabla de 
Pontiac Tempest îşi dăduse duhul pe US 190, în Valea 
Morţii. Îi fusese îngrozitor de cald, dar acum era şi mai rău. 
De data asta, focul venea din interior, ca şi cum ar fi înghiţit 
soarele. 

Se tângui şi încercă să se descotorosească de pături, dar 
nu mai avea pic de vlagă. Oare singur se vârâse în pat? Din 
câte îşi dădea el seama, nu. Cineva sau ceva se aflase în 
casă, cu el. Cineva sau ceva... ar fi trebuit să-şi aducă 
aminte, dar nu era în stare. lot ce reuşea Bradenton să-şi 
recheme în memorie era că fusese speriat chiar înainte de a 
se îmbolnăvi, ştiind că urma să apară cineva (sau ceva), iar 
el va trebui să... ce? 

Gemu iar şi-şi bălăbăni capul pe pernă dintr-o parte într- 
alta. Nu reuşea să-şi amintească decât delirul. Fantome 
fierbinţi, cu ochii lipicioşi. Maică-sa, care era moartă din 
'69, intrase în dormitorul lui simplu, cu pereţii din buşteni, 


şi-i vorbise: „Kit, băiete, eu ţi-am zis să nu-ţi faci de lucru cu 
oamenii ăia, aşa ţi-am zis. Mie nu-mi pasă de politică, dar 
bărbaţii ăia cu care te-ai înhăitat tu sunt nişte câini turbaţi, 
iar fetele nişte curve ordinare. Aşa ţi-am zis, Kit...” Apoi 
figura ei se fragmentase, iar prin spărturi îşi făcuse apariţia 
o hoardă de gândaci de cimitir, printre fisurile ce se căscau 
în pergamentul îngălbenit, iar el începuse să urle până ce 
bezna începuse să şovăie şi se stârnise un amestec confuz 
de glasuri, plesnetul sec, de piele, al unui pantof, atunci 
când oamenii o luaseră la fugă... lumini, reflectoare, mirosul 
de gaze, iată, se afla din nou la Chicago, în anul 1968, de 
undeva se auzeau nişte voci care scandau „Ahoi, ahoi, 
lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea e cu ochii pe noi! 
Ahoi, ahoi, lumea...” iar în rigola de lângă intrarea în parc 
zăcea o fată, îmbrăcată într-o salopetă de jeans, desculţă, 
cu părul lung, plin de cioburi; pe faţă i se coagulase 
sângele, formând un strat lucios, aparent de culoare neagră 
în lumina albă şi nemiloasă a felinarelor de pe stradă, 
tânăra femeie amintind de o insectă zdrobită. O ajută să se 
ridice în picioare, iar ea scoase un țipăt şi se cuibări lângă 
el, pentru că din perdeaua de fum se apropia un monstru 
de pe altă lume, o creatură înveşmântată în cizme negre, 
strălucitoare, haină din piele şi mască de gaze prin care nu 
puteai să-i distingi ochii, ţinând un bulan într-o mână şi o 
cutie de spray paralizant în cealaltă şi rânjind. Iar atunci 
când bestia inumană îşi dezvăluise faţa hlizită şi 
congestionată, ţipaseră amândoi, în acelaşi timp, pentru că 
era acel cineva sau ceva pe care-l aştepta, omul de care Kit 
Bradenton se temuse întotdeauna. Era însăşi Momâia 
Ambulantă. Urletele lui Bradenton sfâşiaseră visul acela, 
aşa cum cocaina pură te trezeşte după ce-ai luat crack, şi se 
pomenise la Boulder, Colorado, într-un apartament de pe 
Canyon Boulevard, e vară şi cald, atât de cald, încât îţi curg 
apele chiar dacă n-ai pe tine decât nişte chiloţi, iar de 
cealaltă parte a camerei se află cel mai frumos băiat din 
lume, înalt, bronzat şi zvelt, poartă costum de baie galben 


ca lămâia, care se lipeşte tandru de fiecare proeminenţă şi 
vale a preţioaselor lui fese, şi ştii bine că dacă se întoarce, 
faţa lui îţi va aminti de un înger al lui Rafael, chiar dacă dă 
vădite semne de mahmureală. De unde l-ai cules? De lao 
întrunire unde s-a discutat despre rasism în campusul 
universitar, sau din cafeteria? Făcea autostopul? Contează 
asta? Vai, e teribil de cald, dar există apă, o cană de apă, un 
vas de apă împodobit cu figuri stranii, în basorelief, iar 
alături de el pastila, nu!... PASTILA! Aceea care-l va expedia 
pe îngerul în slip galben-deschis în tărâmul aceia special, pe 
care el îl numeşte Huxleyland, unde degetul fermecat scrie 
fără să se mişte din loc, unde florile cresc pe tulpina 
stejarilor morţi şi, băi băiete, ce se petrece acolo, în chiloţii 
tăi? A fost vreodată Kit Bradenton mai excitat, mai dornic 
de dragoste decât acum? „Vino în pat”, spui, adresându-te 
spatelui aceluia arămiu şi catifelat, „haide în pat, la început 
mă faci tu pe mine, apoi eu pe tine. Exact cum ţi-o plăcea 
ţie.” „Întâi ia-ţi pilula”, aruncă el, fără a se întoarce. „După 
aceea mai vedem.” 

Înghiţi pastila, simţi răceala apei în gât, apoi vederea lui 
începu să sufere, treptat, fenomenul acela straniu, prin care 
fiecare unghi drept din jur începe să pară puţin mai mic sau 
puţin mai mare de nouăzeci de grade. O vreme te uiţi la 
ventilatorul de pe biroul ieftin, făcut la Grand Rapids, apoi 
îţi contempli imaginea în oglinda cu ape de deasupra lui. 
Faţa ta pare neagră şi umflată, dar tu nu te laşi impresionat 
de atâta lucru, pentru că doar pastila este de vină, doar 
PASTILA!!! „Irips”, murmuri, „vai, Captain Trips, iar mie mi 
s-a sculat în aşaaaa hal...” Celălalt începe să alerge, iar la 
început nu te poţi împiedica să nu te uiţi la şoldurile lui 
perfecte, acolo unde elasticul slipului coboară atât de jos, 
apoi privirile tale urcă spre pântecele plat şi bronzat, spre 
minunatul piept fără păr şi, în fine, după gâtul zvelt şi 
vânos, se opresc asupra feţei... de fapt este faţa lui, 
scofâlcită, cu un rânjet fericit şi feroce, nu chipul unui înger 
pictat de Rafael, ci un diavol al lui Goya, iar din fiecare 


orbită goală se holbează la el faţa de reptilă a unei năpârci; 
tu ţipi din răsputeri, în timp ce el vine tot mai aproape, 
şoptindu-ţi: Trips, baby, Captain Trips... 

Pe urmă întuneric, chipuri şi voci de care nu-şi mai 
amintea, după care, într-un târziu, ieşise la suprafaţă aici, 
în casa pe care o construise cu mâinile lui, la marginea lui 
Mountain City. Prezentul înseamnă cu totul altceva, marele 
val de revoltă care cuprinsese întreaga ţară se potolise de 
mult, cei mai mulţi dintre tinerii radicali ajunseseră nişte 
bătrâni retrograzi, cu bărbi încărunţite şi cu nişte găuri 
mari şi carbonizate în locul nărilor, gata, băiete, era atins 
de ruină. Tânărul în costum de baie galben fusese acum o 
veşnicie; de fapt nici el, Kit Bradenton, nu fusese cu mult 
mai răsărit atunci, la Boulder. 

Dumnezeule, nu cumva mor? 

Gândul îl împinse în ghearele unei crize de groază, iar 
căldura se răsucea şi tălăzuia la el în cap ca o furtună de 
nisip. Pe neaşteptate, un sunet care începuse să se ridice de 
undeva, de dincolo şi de dedesubtul uşii închise a 
dormitorului, îl făcu să-şi reţină respiraţia scurtă şi grăbită. 

La început, Bradenton îşi închipui că era o sirenă de 
incendiu sau de la o maşină de poliţie. Pe măsură ce se 
apropia, zgomotul era tot mai puternic; distinse apoi şi 
bocănitul inegal al unor paşi străbătând culoarul lui de la 
parter, salonul, urcând apoi scările într-un ritm infernal. 

Se lipi cu spatele de pernă; pe figură i se întipărise un 
rictus de teamă, iar ochii i se holbaseră în cercurile lor 
negre. Zgomotul era acum foarte aproape. Nu, nu mai 
semăna cu o sirenă, se transformase într-un țipăt, ascuţit şi 
modulat, un strigăt aşa cum nu poate emite nicio fiinţă 
omenească; nu putea fi vorba decât de urletul unei iele sau, 
cine ştie, al unui Caron de culoare, venit să-l treacă râul ce 
desparte tărâmul celor vii de acela al morţilor. 

Paşii grăbiţi veneau acum drept spre el, bubuind de-a 
lungul culoarului de la etaj, făcând să geamă, să scârţâie şi 
să protesteze scândurile clădirii sub greutatea nemiloasă a 


cizmelor cu potcoave tocite; deodată, Kit Bradenton 
înţelese cine-l căuta şi începu să ţipe chiar în momentul 
când uşa sări din ţâţâni şi în încăpere se năpusti bărbatul 
îmbrăcat într-o jachetă spălăcită de jeanşi, cu rânjetul lui de 
ucigaş lăţit peste întreaga faţă, aidoma unui ameţitor cerc 
alb alcătuit din lame de cuţit, cu expresia unui Moş Crăciun 
dement, cărând o găleată din oţel galvanizat sus, deasupra 
umărului drept. 

— HIIIIIILAAAAAAUUUUUUUUU! 

— Nu! strigă Bradenton, ridicându-şi cu greu braţele 
până în dreptul obrajilor. Nu! Nuu!... 

Găleata se înclină şi toată apa din ea se revărsă, părând 
să rămână suspendată în lumina galbenă a lămpii, ca şi cum 
ar fi fost cel mai mare diamant neprelucrat din univers, iar 
Bradenton distinse prin masa de lichid figura acelui om, 
reflectată şi refractată pe figura acestui demon rânjitor, 
care tocmai îşi croise drum din străfundurile cele mai 
puturoase ale iadului şi se iscase pe pământ; apa căzu 
atunci asupra lui; atât de rece, încât gâtul lui congestionat 
se deschise ca prin minune, storcând valuri de sânge din 
pereţii esofagului; curentul masiv de aer avu efectul unui 
şoc: îşi aruncă păturile departe, peste marginea patului, 
printr-un unic spasm convulsiv, în aşa fel ca trupul lui să 
aibă libertatea de a se mişca în voie, dar şocul acesta îi 
provocă dureri amare, ca o haită de ogari asmuţită asupra 
vânatului. 

Ţipă. Şi încă o dată. Apoi rămase să tremure, cu trupul 
înfierbântat şi ud din cap până în picioare, cu ochii ieşiţi din 
cap. Instantaneu, esofagul i se închise la loc şi începu din 
nou să se lupte pentru fiecare gură de aer. Trupul îi era 
zgâlţâit de frisoane din ce în ce mai violente. 

— Am ştiut eu c-ai să te răcoreşti! îi aruncă vesel 
bărbatul pe care el îl cunoştea sub numele de Richard Fry, 
punând găleata jos, cu zgomot. Am ştiut la fix că are să-ţi 
facă bine, şefule! Mi se cam cuvin nişte mulţumiri, din câte- 
mi fac eu socoteala. Ai de gând să-ţi arăţi recunoştinţa? Nu 


poţi vorbi? Nu? Însă eu sunt convins că în inima ta vorbeşti. 
IIIGAAAAA! 

Făcu un salt în aer, la fel ca Bruce Lee într-un film de 
lupte kung-fu, cu genunchii depărtaţi, părând să rămână 
suspendat deasupra lui Kit Bradenton pentru o fracțiune de 
secundă, ca şi apa, umbra lui stăruind ca o pată pe pieptul 
pijamalei ude a lui Bradenton, iar acesta protestă stins. Fry 
ateriză apoi cu genunchii de o parte şi alta a cuştii toracice, 
punctul în care i se întâlneau coapsele rămânând deasupra 
pieptului lui Bradenton, la doar câţiva centimetri; figura lui 
diabolică avea asupra obrajilor lui Bradenton efectul unei 
torţe din cele folosite la luminarea beciurilor, în romanele 
gotice. 

— A trebuit neapărat să te trezesc, bărbate, zise Fry. N- 
am vrut să-ţi iei zborul fără să mai apuc să discut puţin cu 
tine. 

— „Dă... dă... dă-te jos... 

— Uite ce este, eu nu stau pe tine, omule. Pur şi simplu 
sunt suspendat deasupra ta. La fel ca şi vasta lume 
invizibilă. 

Bradenton, cuprins de o frică agonică, nu mai era în stare 
decât să gâfâie, să tremure şi să-şi ferească ochii de faţa 
aceea dementă, sucindu-şi privirile cu disperare în toate 
direcţiile. 

— Trebuie să stăm de vorbă despre ace, brice şi aplice şi 
dacă albinele au sau nu dinţi. Precum şi despre actele pe 
care trebuia tu să mi le pregăteşti, despre maşină şi cheile 
acelei maşini. Am fost prin garaj şi acolo nu era decât o 
camionetă marca Chevy, care ştiu că este a ta, Popo-Kitty, 
ei, ce-ai de zis? 

— „..Ăla... actele... nu pot... vorbi. 

Înghiţi cu un efort teribil o gură de aer. Dinţii îi clănţăniră 
mărunt, sunetul amintind de acela al unor păsări mici dintr- 
un copac. 

— Fă bine şi vorbeşte, spuse Fry, înălţându-şi ambele 
degete mari. La fel ca degetele lui, aveau încheieturi duble, 


ceea ce-i permitea să le mişte în nişte poziţii şi unghiuri 
care contraziceau orice lege a biologiei şi fizicii. Că de nu, 
am să-ţi scot ochii să mi-i pun de breloc, iar tu o să tropăi 
prin iad cu un câine din ăia pentru orbi după tine. 

Îşi repezi degetele mari spre ochii lui Bradenton, iar 
acesta se lipi de pernă, disperat şi neajutorat. 

— Dacă-mi spui, continuă Fry, am să-ţi las pilulele de care 
ai nevoie. De fapt, am să te ajut să te ridici, ca să le poţi 
înghiţi. Ai să te pui pe picioare, omule. Pilulele alea te fac 
bine de orişice. 

Lui Bradenton, care dârdâia de frig şi de frică, în egală 
măsură, cuvintele îi ieşiră cu greu printre fălci. 

— Actele... pe numele de Randall Flagg. În bufetul velş de 
la parter. Sub... hârtia de pe fundul sertarului. 

— Şi maşina? 

Bradenton se sforţa nebuneşte să gândească. i 
cumpărase oare omului acestuia o maşină? Lucrurile astea 
rămăseseră undeva, la distanţă enormă, iar între ele şi 
momentul prezent se interpuseseră flăcările delirului, care, 
din câte se părea, dăunaseră proceselor lui mintale, 
arseseră bănci întregi de amintiri. Porţiuni întregi din 
trecutul lui se transformaseră în grămezi informe de sârme 
topite şi relee arse. În locul automobilului despre care voia 
să ştie omul ăsta infernal, în minte îi răsări imaginea primei 
lui maşini, un Studebaker model 1953 cu bot rotund, pe 
care îl vopsise în roz. 

Fry îşi aşeză cu blândeţe o mână peste gura lui 
Bradenton, iar cu cealaltă îi strânse nările. Bolnavul începu 
să se încovoaie sub el. Gemete stinse se strecurau pe lângă 
palmele lui Fry. Acesta îl lăsă din nou liber şi îi spuse: 

— Acum ţi-aduci aminte? 

Straniu, dar gestul brutal îl ajutase cu adevărat. 

— Maşina..., începu el, apoi gâfâi ca un câine. Lumea 
dansă în jurul lui, apoi îşi recăpătă imobilitatea şi fu în stare 
să continue. Maşina e parcată... în spatele benzinăriei 
Conoco... chiar la marginea oraşului. Pe US 51. 


— La nord sau la sud de oraş? 

— Su... su... 

— Da, domnule! Am înţeles. Mergi mai departe. 

— Acoperită cu o prelată. Biuu... Biuu... Buick. Talonul 
este pus pe coloana de direcţie. Completat pe... Randall 
Flagg. 

Începu iarăşi să respire cu greu, incapabil să mai spună 
sau să mai facă ceva, holbându-se cu speranţă idioată la 
Fry. 

— Cheile? 

— Covor. Dedesubt. 

Fry puse capăt dialogului, lăsându-se cu toată greutatea 
peste pieptul lui Bradenton. Se aşeză confortabil, ca şi cum 
s-ar fi întins pe o pernă moale, acasă la un prieten; bolnavul 
nu mai putea acum respira deloc. Odată cu expiraţia finală, 
pronunţă şi ultimul lui cuvânt: 

— ..TOg... 

— Şi îţi mulţumesc, îl asigură Richard Fry/Randall Flagg 
cu un zâmbet afectat. Urează-mi noapte bună, Kit. 

Fiindu-i imposibil să vorbească, Kit Bradenton îşi roti 
globii albi ai ochilor în orbitele lor umflate. 

— Să nu mă judeci aspru, îi şopti bărbatul cel întunecat. 
Chestia este că trebuie să ne grăbim. Carnavalul se 
deschide devreme. Dau drumul la toate panaramele, la 
încercarea Puterii şi la Roata Norocului. lar asta este 
noaptea mea norocoasă, Kit. Simt. O simt prea bine. Aşa că 
trebuie să ne grăbim. 


După ce străbătu cei peste doi kilometri până la 
benzinăria Conoco, ceasul arăta 3.15 dimineaţa. Vântul 
bătea mai tare, vuind pe drumurile pustii, pe care nu 
întâlnise decât cadavrele a trei câini şi al unui bărbat. Omul 
respectiv purta uniformă. Deasupra lui, stelele străluceau 
cu putere, ca nişte scântei iscate pe carapacea întunecată a 
universului. 


Prelata ce acoperea Buickul fusese bine fixată cu ţăruşi în 
pământ, iar vântul umfla pânza ca pe un balon. După ce 
Flagg scosese ţăruşii, prelata fu luată de vârtej şi purtată în 
noapte, ca o fantomă mare şi fumurie, dispărând spre 
răsărit. Dar problema era încotro trebuia el s-o apuce? 

Rămăsese în apropierea Buickului, model 1975, care se 
prezenta însă ireproşabil (maşinile aveau aici condiţii foarte 
bune: umiditatea fiind redusă, rugina pătrundea cu greu în 
tablă), adulmecând noaptea de vară ca un coiot. Aerul era 
amestecat cu parfumul specific deşertului, pe care nu-l 
simţi cu adevărat decât noaptea. Buickul era unica piesă 
întreagă în mijlocul unui cimitir de maşini desfăcute în 
bucăţi, aducând aminte de monoliţii din Insula Paştelui, în 
tăcerea tulburată doar de vânt ce domnea în jur. Un bloc 
motor. O axă care semăna cu halterele acelea mici pe care 
le folosesc culturiştii. O grămadă de anvelope, tocmai 
potrivite ca vântul să scoată din ele efecte de claxon. Un 
parbriz crăpat. Şi câte şi mai câte. 

Scenele de genul acesta îi ieşeau cel mai bine. Orice 
bărbat îl poate juca pe Iago în astfel de clipe. 

Se depărtă de Buick şi-şi trecu mâna peste capota 
neregulată a ceea ce părea să fi fost odinioară un Mustang. 

— Hei, Cobră mică, nu ştii c-ai să-i laşi pe toţi cu gura 
căscată?... cântă el încetişor. 

Lovi un radiator cu cizma lui prăfuită şi dezvălui un cuib 
de bijuterii ce scânteia potolit, ca un foc stins. Rubine, 
smaralde, perle de dimensiunea unor ouă de rață, diamante 
a căror lumină se lua la întrecere cu aceea a stelelor. Pocni 
din degete în direcţia lor. Dispărură. Dar el încotro să se 
ducă? 

Vântul se tânguia prin geamul lateral spart al unui 
străvechi Plymouth, iar dinăuntrul lui se auzea foşnetul 
unor vietăţi mici. 

Şi în spatele lui se distingea un anume zgomot. Se 
întoarse şi constată că era Kit Bradenton, îmbrăcat doar în 
nişte chiloţi galbeni, absurzi, cu pântecele lui de poet 


atârnând peste talie ca o avalanşă dintr-un film de animaţie 
oprită din cădere prin stop-cadru. Bradenton se apropia de 
el, trecând peste grămezile de fiare fabricate la Detroit. 
Foaia unui arc îi străpunse piciorul, ca într-o scenă de 
crucificare, dar din rană nu se scurgea nicio picătură de 
sânge. Buricul lui Bradenton era un ochi negru. 

Omul Întunecat pocni din degete, iar Bradenton dispăru. 

Rânji şi se întoarse la Buick. Se sprijini cu fruntea de 
locul unde tavanul maşinii se înclina, în dreptul scaunului 
pasagerului. Timpul trecea. După o vreme se îndreptă din 
şale, cu acelaşi rânjet pe buze. Acum ştia. 

Se urcă la volanul maşinii şi apăsă de mai multe ori 
pedala de acceleraţie, pentru a pompa benzină în 
carburator. Motorul se trezi la viaţă uşor, iar acul ce indica 
nivelul benzinei urcă imediat până la maximum. Porni din 
loc şi ocoli staţia de benzină; lumina farurilor lui surprinse, 
pentru un moment, încă o pereche de smaralde, ochii unei 
pisici care luceau prudent din iarba înaltă de lângă uşa 
toaletei pentru doamne a benzinăriei. Pisica ducea în dinţi 
corpul minuscul şi inert al unui şoarece. La vederea feţei 
rotunde ca o lună şi rânjite a bărbatului care o privea prin 
geamul lateral al maşinii, pisica scăpă bucăţica din gură şi-o 
luă la fugă. Flagg începu să hohotească puternic, din toată 
inima, cu râsul unui om care nu are în minte decât cele mai 
bune gânduri. Acolo unde drumul de la staţia de benzină 
Conoco intra în şosea, coti la dreapta şi porni spre sud. 


CAPITOLUL 32 


Cineva lăsase deschisă uşa dintre zona de securitate 
maximă şi blocul de celule de dincolo de ea: coridorul lung, 
cu pereţi din oţel, avea efectul unui amplificator natural, 
care transformase întreaga dimineaţă vaietul monoton şi 
continuu într-un sunet monstruos, întretăiat de ecouri şi de 
reverberaţii nenumărate, până când Lloyd Henreid nu mai 
speră câtuşi de puţin că va scăpa cu mintea întreagă, atât 
din cauza ţipetelor, cât şi a fricii foarte omeneşti ce-l 
încerca. 

— Mamă, se auzea strigătul răguşit, mereu repetat. Maa- 
măăă! 

Lloyd stătea cu picioarele încrucişate pe podeaua celulei. 
Ambele mâini îi erau mânjite de sânge; ai fi zis că şi-a pus o 
pereche de mănuşi roşii. Cămaşa din bumbac de culoare 
albastru deschis a uniformei lui de închisoare era murdară 
de sânge, pentru că-şi ştergea mereu degetele, ca să poată 
apuca mai bine cu ele. Era data de 29 iunie, ora 10 
dimineaţă. Ceva mai devreme, cam pe la ora 7, constatase 
că piciorul din dreapta faţă al priciului se clătina, iar de 
atunci se străduia să deşurubeze bolţurile ce-l fixau între 
podea şi partea de jos a ramei patului. Nu se folosea la 
treaba respectivă decât de degete, iar până în momentul de 
faţă desfăcuse cinci din cele şase bolţuri. Din această cauză, 
degetele lui semănau acum cu masa aceea informă şi 
spongioasă din care se prepară hamburgerii. Cel de al 
şaselea se dovedea a fi cu ghinion, dar începuse să spere 
că-l va desprinde şi pe el. Ce se va întâmpla după aceea nu- 
şi permitea luxul să gândească. Singurul mod ca să nu se 
lase cuprins de cea mai neagră panică era să nu gândească. 

— Maamăăă... 

Sări în picioare, făcând să se răspândească pe podea 
picături roşii din degetele lui rănite şi tremurânde, şi-şi 


scoase capul pe coridor cât mai mult cu putinţă; se prinsese 
zdravăn de gratii, iar ochii îi ieşiseră din cap de furie. 

— Taci din gură, labagiule! urlă el. Taci din gură, că simt 
cum îmi ies din minţi! 

Urmă o pauză îndelungată. Lloyd savură liniştea la fel 
cum se delectase odată cu un cheeseburger din alea mari 
de la McDonald's, de-abia scos de pe foc. Tăcerea este de 
aur, zicala asta i se păruse totdeauna o tâmpenie, acum 
trebuia să recunoască însă că exista şi o doză de adevăr în 
Că n mn e iasă 

Vocea urca iarăşi prin trecătoarea din oţel mărginită de 
celule, la fel de jeluitoare ca un corn din cele folosite pe 
timp de ceaţă. 

— Isuse, mormăi Lloyd. Sfinte Dumnezeule. TACI DIN 
GURĂ! TACI DIN GURA! TACI ODATĂ DIN GURĂ, IDIOT 
AFURISIT! 


ASE SI a a vi isi 


dorindu-şi, pentru a câta oară, să fi existat în celulă un 
lucru pe care să-l fi putut folosi drept unealtă, şi încercând 
să ignore durerea din unghii şi groaza ce-i apăsa mintea, se 
strădui să-şi aducă aminte cu exactitate când îl văzuse 
pentru ultima oară pe avocat - chestiile de soiul acesta se 
risipeau aproape imediat din memoria lui Lloyd, care păstra 
o cronologie a evenimentelor trecute aproape la fel de bine 
pe cât reţine o sită apa. Acum trei zile. Da. Cu o zi după ce 
nemernicul ăla de Mathers îl lovise la ouă. Doi gardieni îl 
duseseră iarăşi în camera de vizite, iar Shockley era tot de 
jurnă la uşă şi-l întâmpinase cam aşa: la te uită, iar ai 
apărut, rahat cu ochi ce eşti, ia zi, deşteptule, acum ce mai 
ai de zis? După care Shockley căscase gura şi-i strănutase 
lui Lloyd drept în faţă, stropindu-l din belşug cu scuipat. Ia 
şi tu nişte germeni din ăia de gripă, băi, căcat, toată lumea 
e bolnavă, în frunte cu directorul, iar eu sunt de principiul 
că dacă ai ceva, e bine să împarţi şi cu ceilalţi. La noi, în 


America, până şi lepădăturilor de teapa ta trebuie să li se 
dea şansa de a lua o răceală. După aceea îl băgaseră 
înăuntru, iar Devins avea faţa unui om care încearcă să 
ascundă nişte ştiri bune, care n-ar fi exclus să se transforme 
în nişte ştiri proaste, în cele din urmă. Judecătorul înaintea 
căruia urma să apară Lloyd era țintuit la pat, din cauza 
gripei. Alţi doi juzi erau şi ei bolnavi, fie de gripa asta care 
bântuia, fie de cine mai ştie ce, aşa că restul băgătorilor de 
seamă erau în aer. Poate că reuşeau să obţină o amânare. 
Ţine pumnii strânşi, îi zisese avocatul. Şi când o să ştim 
exact? îl întrebase Lloyd. Probabil de-abia în ultimul 
moment, îi răspunsese Devins. Am să te ţin la curent, stai 
fără grijă. Dar de atunci Lloyd nu-l mai văzuse, iar acum, 
gândindu-se mai bine, îşi aduse aminte că şi avocatului îi 
curgea nasul şi... 

— Oooooh, Doamne! 

Îşi vâri degetele de la mâna dreaptă în gură şi simţi 
gustul sângelui. Dar afurisitul de bolţ parcă cedase puţin, 
asta însemnând că avea să-i vină de hac. Până şi ăla de la 
capătul culoarului, care-o striga pe mă-sa, nu-l mai 
deranja... sau măcar nu atât de tare. Avea să-i vină de hac. 
După care nu-i rămânea decât să aştepte şi să vadă ce se va 
mai întâmpla. Rămăsese cu degetele în gură, ca să şi le 
odihnească. După ce va termina, hotărâse să-şi rupă 
cămaşa în fâşii şi să le bandajeze. 

— Mamă? 

— Îţi zic eu acu' ce să faci cu mă-ta, murmură Lloyd. 

În seara aceea, după ce stătuse de vorbă cu Devins 
ultima dată, începuseră să-i scoată afară pe puşcăriaşii 
bolnavi, purtându-i cu targa, să nu se înţeleagă cumva că le 
făceau cine ştie ce favor, pentru că nu-i luau decât pe cei în 
stare gravă de tot. Vecinul lui Lloyd din celula din dreapta, 
Trask, îi atrăsese atenţia că majoritatea gardienilor păreau, 
şi ei, răciţi. Poate că reuşim şi noi să tragem un profit de pe 
urma asta, zisese Trask. Cum? îl întrebase Lloyd. Nu prea 
ştiu, îi spusese Trask. Era un tip slăbănog, cu o faţă ca de 


ogar, care aştepta în zona de maximă securitate să fie 
judecat, acuzat fiind de tâlhărie şi atac armat. Amânări, îi 
zisese. Nu prea ştiu. 

Trask avea şase ţigări cu marijuana sub salteaua subţire 
de pe priciul lui, din care-i dăduse patru unui caraliu mai 
cumsecade, ca să-i spună ce se petrecea afară. Gardianul îi 
povestise că oamenii fugeau din Phoenix unde vedeau cu 
ochii. Boala bântuia în neştire, iar oamenii dădeau în 
primire ca muştele. Guvernul promitea să pună la dispoziţie 
un vaccin în foarte scurt timp, dar majoritatea nu mai aveau 
încredere în vorbe de felul acesta. Multe dintre posturile de 
radio din California transmiteau nişte lucruri cu adevărat 
îngrozitoare despre instituirea legii marţiale, blocade 
efectuate de armată, soldaţi înarmaţi cu mitraliere scăpaţi 
de sub control şi zvonuri cum că oamenii mor cu zecile de 
mii. Gardianul mai zicea că n-ar fi câtuşi de puţin surprins 
să se descopere că toată nenorocirea pornise de la perverşii 
ăia cu părul lung, care se dau în vânt după comunişti, şi 
care puseseră ceva în apă... 

Caraliul spusese că el personal se simţea bine, dar că 
avea de gând s-o ia din loc de îndată ce ieşea din schimb. 
Auzise că armata plănuia să blocheze US 17, 1-10 şi US 80 
până mâine dimineaţă: dar el îşi făcuse socoteala să-şi pună 
în maşină soţia şi copilul şi toată mâncarea pe care reuşea 
s-o rostuiască şi să stea în munţi până ce trecea nebunia. 
Avea o cabană a lui, îi explicase gardianul, iar dacă se 
apropia careva mai mult de zece metri de casă, îl împuşca 
drept în cap. Dimineaţa următoare, lui Trask îi curgea nasul 
şi simţea că are temperatură. Îl cuprinsese o asemenea 
frică încât o luase razna, îşi amintea Lloyd, sugându-şi 
degetele. Trask urlase după fiecare gardian care trecea să-l 
scoată de acolo până nu i se pornea boala cu adevărat. 
Paznicii nici măcar nu se uitaseră la el şi nici la ceilalţi 
deţinuţi, care erau nervoşi ca nişte lei subnutriţi de la 
grădina zoologică. Atunci începuse să-l cuprindă teama şi 
pe Lloyd. De obicei erau câte douăzeci de caralii pe culoar, 


la orice oră. Cum de nu vedea acum decât patru sau cinci 
moace diferite de cealaltă parte a gratiilor? 

Din ziua respectivă, de pe 27, Lloyd nu mânca decât 
jumătate - adică nimica toată - din ceea ce i se arunca 
printre barele metalice, păstrând restul sub saltea. 

Trask fusese cuprins ieri, pe neaşteptate, de un şir de 
convulsii. Obrajii i se făcuseră negri ca asul de pică şi pe 
urmă murise. Lloyd se uitase lung la prânzul lui Trask, din 
care acesta nu mâncase decât jumătate, dar nu avea nicio 
şansă să ajungă la el. leri după-amiază mai rămăseseră 
câţiva gardieni pe culoarul lor, dar n-au mai dus pe nimeni 
la infirmerie, indiferent de starea în care se aflau. Probabil 
mureau şi la infirmerie şi atunci directorul închisorii 
hotărâse că nu avea rost să se mai ostenească. Nimeni nu 
venise să ridice trupul lui Trask. 

Spre sfârşitul după-amiezii, Lloyd se lăsase toropit de 
somn. Când se trezise, coridoarele zonei de securitate 
maximă rămăseseră pustii. Cina nu le mai fusese adusă. lar 
dacă închideai ochii, zgomotele semănau într-adevăr cu 
acelea din cuşca leilor, într-o grădină zoologică. Lloyd n- 
avea destulă imaginaţie ca să-şi pună întrebarea ce 
balamuc s-ar fi iscat dacă spaţiul de securitate maximă ar fi 
fost ocupat în întregime. N-avea habar câţi rămăseseră în 
viaţă şi dacă erau destul de vioi ca să strige după mâncare. 
În orice caz ecoul te lăsa să crezi că sunt mai mulţi decât în 
realitate. 'Tot ceea ce ştia Lloyd cu siguranţă era că în celula 
din dreapta, pe trupul lui Trask, se adunau muştele şi că la 
stânga lui celula rămăsese goală. Fostul ei locatar, un tânăr 
negru care vorbea în jargon şi care se afla aici pentru că, 
dorind doar să jefuiască o bătrână, ajunsese s-o omoare, 
fusese dus la infirmerie cu mai multe zile în urmă. De 
cealaltă parte, zărea două celule goale şi picioarele 
atârnând în gol ale unui bărbat arestat pentru asasinarea 
soţiei şi cumnatului lui, în timpul unui joc de cărţi cu miza 
de un cent. Cartoforul Ucigaş, după cum fusese poreclit, 


preferase să-şi pună capăt zilelor, folosindu-se de centură 
sau, dacă-i fusese luată, de pantaloni. 

Mai târziu, după ce luminile se aprinseseră automat, 
Lloyd mâncase o parte din fasolea pe care şi-o pusese 
deoparte cu două zile în urmă. Avea un gust oribil, însă asta 
nu-l împiedicase s-o mănânce. Băuse nişte apă scoasă din 
bazinul toaletei, apoi se căţărase pe prici şi-şi strânsese 
genunchii la piept, blestemându-l pe Poke pentru că-l 
vârâse în toată porcăria asta. Era doar vina lui Poke. Lloyd 
n-avea ambiţii prea mari şi, lăsat de capul lui, s-ar fi 
mulţumit cu delicte mărunte. 

Încetul cu încetul, ţipetele după mâncare se potoliseră, 
iar Lloyd înţelesese că nu era chiar singurul care-şi pusese 
câte ceva deoparte, pentru orice eventualitate. Dar nu 
dispunea decât de foarte puţine alimente. Dacă ar fi crezut 
cu tot dinadinsul că se va întâmpla ceva, ar fi pus la 
păstrare mai mult. Undeva, în străfundurile conştiinţei lui, 
stăruia un lucru pe care prefera să-l ignore. Ca şi cum ceva 
într-un colţişor al minţii lui ar fi fost ascuns în spatele unor 
draperii fluturânde. Pe sub marginile faldurilor nu se 
puteau vedea decât nişte tălpi uscate, scheletice, dar nici 
nu ţi-ai fi dorit să vezi mai mult, fiindcă erau picioarele unui 
trup vlăguit şi descărnat, pe ţeasta căruia scria FOAMETE. 

— Vai, nu! Cineva o să apară, îşi făcea Lloyd curaj. 
Trebuie să vină. Nici nu încape îndoială... 

Însă în minte-i venea mereu iepurele. Nu putea să-şi 
alunge acest gând. Câştigase la o tombolă şcolară un iepure 
şi cuşca în care să-l ţină. Tatăl lui nu voia să-l păstreze, dar 
Lloyd reuşise în cele din urmă să-l convingă că-l va îngriji şi- 
] va hrăni chiar din banii lui de buzunar. Îl iubea pe iepuraş 
şi chiar se îngrijise de el. La început. Din păcate, cele mai 
multe lucruri îi zburau din minte, după o vreme. Aşa păţea 
întotdeauna. Într-o bună zi, pe când se legăna leneş într-o 
anvelopă atârnată de arțarul chircit din spatele casei lor 
pipernicite din Marathon, Pennsylvania, sărise drept în 
picioare, amintindu-şi deodată de iepure. Nu se mai gândise 


la el de vreo... ei, de mai bine de două săptămâni. Pur şi 
simplu îi ieşise total din minte. 

Fugise la micul şopron de lângă şură, era vară, exact ca 
acum, şi când intrase, duhoarea răspândită de cadavrul 
iepurelui îl izbise în faţă, ca o palmă zdravănă, pe care-o 
primeşti când te bagă la arest. Blana, pe care o mângâiase 
cu atâta desfătare, îşi pierduse luciul şi se murdărise. 
Viermi albi se târau grăbiţi prin orbitele goale, unde 
fuseseră odată ochii frumoşi, de culoare roz, ai iepuraşului. 
Lăbuţele animalului erau zgâriate şi însângerate. Încercase 
să-şi spună că erau roşii pentru că se chinuise să-şi croiască 
drum din cuşcă, şi aşa se şi întâmplase, fără îndoială, dar 
dintr-un teritoriu bolnav şi întunecat al creierului o voce îl 
întreba, în şoaptă, dacă nu cumva iepurele, împins de cele 
mai groaznice chinuri ale foamei, nu încercase cumva să se 
mănânce singur. 

Lloyd luase cadavrul, săpase o groapă adâncă şi-l 
înmormântase, fără a-l scoate din cuşcă. Tatăl lui nu-l 
întrebase nimic, poate uitase că fiul lui avusese vreodată un 
iepure - Lloyd nu era teribil de inteligent, însă devenea un 
adevărat monstru de deşteptăciune dacă-l comparai cu 
taică-su —, în schimb Lloyd nu uitase niciodată întâmplarea. 
Fiind oricum urmărit de tot felul de vise urâte, moartea 
iepurelui declanşase o serie de coşmaruri teribile. lar acum, 
stând cu genunchii la piept şi spunându-şi că avea să apară 
neapărat cineva, cineva care să-l elibereze, năluca iepurelui 
se întoarse la el. Nu se îmbolnăvise de Captain Trips; îi era 
doar foame. Aşa cum îi fusese foame şi iepurelui. Atât şi 
nimic mai mult. 

Adormise din nou după miezul nopţii şi de dimineaţă se 
apucase de lucru la piciorul priciului. lar acum, 
contemplându-şi degetele însângerate, amintirea lăbuţelor 
zgâriate ale iepurelui, căruia nu-i dorise decât binele, îl 
umplu iarăşi de groază. 

Până în după-amiaza zilei de 29 iunie, la ora 1, reuşise să 
desfacă piciorul patului. Până la urmă, bolţul cedase cu o 


uşurinţă de-a dreptul stupidă şi piciorul căzuse cu zgomot 
pe podeaua celulei; acum îl cerceta nehotărât, întrebându- 
se oare de ce Dumnezeu şi-l dorise. Obiectul era lung cam 
de un metru. 

Veni cu el în partea din faţă a celulei şi începu să izbească 
furibund în barele din oţel brunat. 

— Hei! urlă el, în timp ce bara vibră profund, ca un gong. 
Hei, vreau să ies afară! Vreau să ies afară de-aici, ai înţeles? 
Hei, fir-ar să fie, hei! 

Se opri şi ascultă atent, în timp ce se stingeau şi ultimele 
reverberaţii ale strigătelor sale. După o secundă de tăcere 
absolută, dinspre blocul de celule veni răspunsul frenetic şi 
răguşit: 

— Mamă! Aici, jos, mamă! Sunt aici, jos! 

— Isuse! strigă Lloyd, aruncând piciorul patului într-un 
colţ. 

Se luptase ore întregi, practic îşi distrusese degetele, 
doar ca să-l trezească din somn pe găozarul ăla. 

Se aşeză pe prici, ridică salteaua şi scoase o bucată de 
pâine veche. Cumpăni dacă să adauge şi o mână de 
curmale, îşi spuse c-ar face bine să le mai păstreze, după 
care le scoase totuşi din ascunziş. Le mâncă una câte una, 
strâmbându-se, lăsând pâinea la sfârşit, ca să scape de 
gustul acela cleios, de fructe, din gură. 

După ce termină acest mizerabil surogat de masă, o 
porni fără ţintă către partea din dreapta a celulei. Privi în 
jos şi-şi înăbuşi un strigăt de repulsie. Trask zăcea întins 
jumătate pe prici, jumătate în afara lui, iar pantalonii i se 
ridicaseră puţin. Gleznele i se dezgoliseră, chiar deasupra 
papucilor pe care ţi-i dau să-i porţi la închisoare. Un 
şobolan mare şi lucios tocmai pornea în sus, pe piciorul lui 
Trask. Îşi ţinea coada rozalie, respingătoare, frumos 
înfăşurată în jurul trupului cenuşiu. 

Lloyd se duse în colţul opus al celulei lui şi ridică suportul 
patului. Reîntors la postul de observaţie, se întrebă dacă 
şobolanul îl va simţi şi se va hotări să se ducă spre alt loc, 


unde nu avea parte de companie. Dar şobolanul stătea cu 
spatele către el şi, din câte-şi dădea seama Lloyd, habar n- 
avea de prezenţa lui. Lloyd măsură din ochi distanţa şi 
decise că piciorul patului l-ar fi ajuns tocmai bine. 

— Aha! icni Lloyd, izbind cu arma improvizată. Zdrobi 
şobolanul căţărat pe piciorul lui Trask, iar trupul acestuia 
se prăbuşi de pe prici cu o bufnitură surdă. Şobolanul 
rămase pe o rână, ameţit şi respirând cu greu. Pe mustăţi îi 
răsăriseră picături de sânge. Picioarele din spate i se mai 
mişcau încă, de parcă minusculul lui creier îi spunea să 
fugă, dar undeva, de-a lungul coloanei vertebrale, 
semnalele nervilor se încurcau între ele. Lloyd îl lovi încă o 
dată, omorându-l. 

— Aşa-ţi trebuie, nemernicule, zise Lloyd. Puse arma jos 
şi se întoarse la priciul lui. Se înfierbântase, îi era frică şi-i 
venea să plângă. Aruncă o privire peste umăr şi ţipă: Cum 
îţi place în iadul şobolanilor, scârnăvie mică şi puturoasă? 

— Mamă! îi răspunse vocea pe un ton vesel. Maaamăaăă! 

— Tacă-ţi gura! urlă Lloyd. Eu nu sunt mă-ta! Mă-ta se 
dă-n bărci într-un bordel din Oraşul Găoazei, Statul 
Indiana! 

— Mamă? repetă vocea, de astă dată plină de îndoială şi 
de slăbiciune. 

Apoi se aşternu liniştea. 

Lloyd începu să plângă. Se ştergea de lacrimi cu pumnii, 
ca un băieţel. Ar fi poftit un sendviş cu friptură, ar fi vrut să 
stea de vorbă cu avocatul şi să iasă de aici. 

În cele din urmă se întinse în culcuşul lui, îşi puse o mână 
la ochi şi se masturbă. Era cea mai bună metodă de-a 
adormi care-i venise în minte. 


Când se trezi era 5 după-amiază, iar în zona de maximă 
securitate domnea o linişte de mormânt. Cu privirile 
împăienjenite, Lloyd cobori din patul lui, aplecat spre colţul 
de unde fusese scos unul dintre punctele de sprijin. Puse 
mâna pe piciorul priciului, se pregăti să rămână impasibil la 


strigătele de Mamă! şi începu să bată în metal, ca şi cum ar 
fi fost bucătarul unei ferme care-i cheamă pe zilieri la o cină 
pe cinste, ca la ţară. Cină. Frumos cuvânt, există oare altul 
mai îmbietor? Fripturi de jambon şi cartofi, cu garnitură de 
mazăre verde, lapte cu sirop de ciocolată marca Hershey. 
Iar ca desert, o farfurie mare cu îngheţată de căpşuni. Nu, 
hotărât lucru, cuvânt mai frumos decât cină nici nu există. 

— Hei, nu-i nimeni acolo? strigă Lloyd, glasul fiind pe cale 
să i se frângă. 

Niciun răspuns. Nici măcar acel strigăt obsedant, Mamă! 
În acest moment, i-ar fi făcut plăcere să-l audă. Până şi 
tovărăşia unui nebun este mai bună decât aceea a morţilor. 

Lloyd lăsă să-i scape unealta din mână. Se întoarse cu 
paşi şovăielnici la prici, ridică salteaua şi-şi făcu un inventar. 
Mai avea două coltuce de pâine, doi pumni de curmale, un 
cotlet de porc pe jumătate terminat şi o bucată de cârnat 
afumat. Rupse bucata de cârnat în două şi-o înghiţi pe cea 
mare, dar asta nu făcu decât să-i aţâţe şi mai mult pofta. 

— Ajunge, şopti el, apoi înfulecă restul de carne de pe os, 
aducându-şi cele mai grele acuzaţii de lăcomie şi plângând 
din nou. Avea să moară chiar aici, aşa cum îi murise 
iepurele în cuşcă, aşa cum Trask murise la el în celulă. 

Trask. 

Rămase o vreme nemişcat, privind lung în celula vecină, 
urmărind muştele care dădeau roată, aterizau, apoi decolau 
din nou. Pe obrajii bietului Trask se organizase un aeroport 
internaţional pentru muşte, mai ceva decât la L.A. Într-un 
târziu, Lloyd apucă piciorul priciului, se duse la gratii şi-l 
vâri printre ele. Stând pe vârfuri, reuşi cu greu să ajungă 
până la corpul şobolanului şi să-l tragă spre propria lui 
celulă. 

Când ajunsese suficient de aproape, Lloyd se lăsă în 
genunchi, şi-l aduse în partea lui. Îl prinse de coadă şi-l lăsă 
să-i penduleze multă vreme înaintea ochilor. Apoi îl aşeză 
sub saltea, unde era ferit de muşte, lăsând o distanţă între 
corpul inert şi mica lui provizie de alimente. Se uită fix la 


animal multă vreme, înainte de a da drumul saltelei, 
bucuros că a reuşit să scape de obsedanta privelişte. 
— Pentru orice eventualitate, şopti Lloyd Henreid în 
liniştea deplină din jur. Pentru orice eventualitate, asta-i. 
Apoi se căţără pe cealaltă parte a priciului, îşi trase 
genunchii la gură şi rămase nemişcat. 


CAPITOLUL 33 


Luminile se stinseră la ora 8.38. Atât arăta ceasul de 
deasupra uşii din biroul şerifului. 

Nick Andros citea un roman ieftin, pe care-l luase de pe 
un raft din magazinul universal, o poveste gotică despre o 
guvernantă speriată, convinsă că domeniul singuratic unde 
fusese angajată ca să-i înveţe carte pe fiii frumosului stăpân 
este bântuit de fantome. Chiar dacă nu parcursese nici 
jumătate din carte, Nick ştia că arătarea era în realitate 
soţia frumosului senior, care probabil fusese închisă în 
mansardă, fiind nebună de legat. 

Când luminile se stinseră, simţi cum inima-i tresare în 
piept, iar o voce din străfunduri, venind din locul acela unde 
pândeau coşmarurile ce-l bântuiau acum ori de câte ori 
adormea, îi şopti: Este pe urmele tale... chiar acum te 
caută, pe şoselele nopţii... se ascunde pe şosele... Omul 
Întunecat... 

Lăsă cartea să cadă pe birou şi ieşi în stradă. Chiar dacă 
lumina zilei nu dispăruse cu totul de pe firmament, amurgul 
avea să treacă foarte curând. Pe stradă nu mai ardea nicio 
lumină. Lămpile fluorescente din magazinul universal, care 
arseseră zi şi noapte, se stinseseră şi ele. Vibraţia discretă a 
cutiilor de branşament de deasupra stâlpilor de tensiune se 
potolise şi ea, fapt verificat de Nick atunci când îşi lipise 
palma de una dintre ele şi nu simţise nimic în afară de 
suprafaţa lemnului. Vibraţia aceea, care pentru el era 
echivalentă cu un fel de auz, încetase. 

În debaraua cu efecte a biroului era şi o cutie întreagă de 
lumânări, dar asta nu-l mângâia prea mult pe Nick. 
Stingerea luminii era un fapt care-l afecta profund: 
rămăsese cu privirile îndreptate către vest, rugându-se în 
tăcere luminii să nu-l părăsească în acest cimitir întunecat. 

Dar lumina nu ţinu seama de rugă. La ora 9.10 nu mai 
exista nicio urmă de lumină pe cer, oricât ar fi căutat Nick 


să se amăgească; se întoarse la biroul şerifului şi încercă să 
descopere, în întuneric, locul unde se aflau lumânările. 
Pipăia pe unul dintre rafturi ca să găsească cutia cu pricina, 
când uşa din spatele lui se dădu de perete şi Ray Booth îşi 
făcu apariţia în încăpere, clătinându-se, cu obrajii negri şi 
umflaţi, cu inelul cu inscripţia L.SU sclipindu-i încă pe deget. 

Rătăcise prin pădurile din preajma oraşului începând 
chiar din seara de 22 iunie, acum o săptămână. În 
dimineaţa de 24 se simţea rău şi, până la urmă, foamea şi 
teama să nu-şi piardă viaţa îl mânaseră în seara aceasta să 
revină în oraş, unde nu văzuse pe nimeni în afara idiotului 
ăstuia care-l vârâse în tot buclucul. Mutul traversase piaţa 
oraşului de parcă ar fi fost te miri ce mare sculă, parcă era 
chiar proprietarul oraşului unde Ray îşi trăise cea mai mare 
parte a vieţii, cu pistolul şerifului prins la şoldul drept şi 
fixat de coapsă cu o curea de pistolar. Îşi închipuia pesemne 
cu tot dinadinsul că este stăpânul oraşului. Ray nu-şi făcea 
iluzii că o să scape de boala asta care părea să-i fi curăţat 
pe toţi ceilalţi, dar mai întâi dorea să-i demonstreze 
nenorocitului ăluia cine e mai tare. 

Nick stătea cu spatele şi habar n-avea că nu mai era 
singur în biroul şerifului Baker atunci când o pereche de 
mâini l-a prins de gât şi-a început să-l strângă. Cutia pe 
care tocmai o ridicase îi scăpă din mână, iar lumânările, 
frânte, se răspândiră peste tot în încăpere. Nu reuşi să-şi 
revină din primul şoc decât atunci când era pe jumătate 
sugrumat: era sigur acum că Omul Întunecat din visele lui 
se trezise cu adevărat la viaţă; un demon din străfundul 
iadului îi sărise în spinare şi-i prinsese grumazul în 
strânsoarea ghearelor lui  solzoase, îndată ce se 
întrerupsese curentul electric. 

Atunci, cu mişcări convulsive şi lăsându-se călăuzit de 
instinct, prinse cu palmele mâinile care-l sugrumau şi 
încercă să le desfacă. Urechea dreaptă îi era în bătaia unei 
răsuflări fierbinţi, formând o mişcare de aer pe care-o 


simţea, fără s-o şi audă. Reugşi să respire o dată, chinuit, 
înainte ca degetele să-l prindă cu şi mai multă forţă. 

Cei doi se clătinau în întuneric ca nişte umbre dansând. 
Ray Booth ştia că puterile încep să-l lase, puştiul 
împotrivindu-i-se cu înverşunare. Simţea că-i plesneşte 
capul. Dacă nu-l termina iute pe mut, n-avea să-l mai biruie 
niciodată. Strânse gâtul subţire al băiatului cu toată forţa 
ce-i mai rămăsese. 

Nick simţi cum pierde legătura cu realitatea. Durerea din 
grumaz, ascuţită la început, părea acum estompată şi 
îndepărtată - ba aproape plăcută. Se lăsă cu toată 
greutatea şi-l călcă pe Booth cu bocancii, împingându-se 
totodată şi spre spate. Bărbatul masiv fu silit să se dea un 
pas înapoi. Nimeri cu un picior peste o lumânare care se 
rostogoli făcându-l să alunece; căzură amândoi la pământ, 
Nick cu spatele peste el. Mâinile lui Booth se desfăcură 
acum, în sfârşit. 

Nick se rostogoli într-o parte, gâfâind. I se părea că 
pluteşte, reală fiind doar durerea, care revenise, pulsându-i 
lent şi surd în grumaz. Simţea şi un vag gust de sânge în 
fundul gâtului. 

Umbra uriaşă, deşi ghemuită, a celui care-l atacase se 
ridica acum şovăitor. Nick îşi aduse aminte de armă şi se 
pregăti s-o folosească. Găsi pistolul la locul lui, însă ceva 
anume îl împiedica să-l scoată. Se înţepenise în toc, nu se 
ştie cum. Înnebunit de frică, trase cu toată forţa. Arma se 
declanşă singură. Glonţul îi atinse superficial pielea de pe 
picior şi se împlântă în podea. 

Umbra se abătu asupra lui, cu hotărârea sorții. 

Nick apucă să dea drumul aerului ce i se adunase în 
piept, cu forţa unei explozii, apoi două mâini albe îi pipăiră 
faţa, degetele mari căutându-i ochii. În lumina palidă a lunii, 
Nick distinse o licărire purpurie pe unul dintre degete şi, 
surprins, pronunţă pe muteşte numele, Booth! Cu mâna 
dreaptă continua să tragă cu putere de patul revolverului. 


De-abia dacă băga de seamă durerea ce-l săgeta pe toată 
lungimea coapsei. 

Unul dintre degetele lui Ray Booth pătrunse în ochiul 
drept al lui Nick. O durere cumplită îi explodă în creier. 
Reuşi în sfârşit să smulgă revolverul din toc. Booth îşi răsuci 
în toate direcţiile degetul lui mare, plin de bătături, 
zdrobindu-i lui Nick globul ocular. 

Nick scoase un țipăt slab şi nedesluşit, dar nu mai sonor 
decât susurul apei... Sprijini ţeava pistolului în coasta lui 
Booth şi apăsă pe trăgaci. Din detonaţia amortizată Nick nu 
simţi decât reculul violent, care-i zgâlţâi braţul; cătarea 
revolverului se agăţase în cămaşa lui Booth. Nick văzu 
flacăra de la gura ţevii, iar peste o fracțiune de secundă îi 
veni în nări mirosul prafului de puşcă şi al materialului 
carbonizat al cămăşii. Trupul lui Ray Booth încremeni, apoi 
se prăbuşi peste el. 

Suspinând de durere şi teamă, Nick se opinti asupra 
greutăţii prăvălite peste el, iar trupul lui Booth pe jumătate 
căzu, pe jumătate alunecă de pe el. Nick ieşi târâş de sub 
adversarul său, ţinându-şi cu o mână ochiul rănit. Rămase 
multă vreme întins pe jos, cu gâtul cuprins de o mare de 
foc. Îşi simţea tâmplele prinse într-o imensă menghină 
nemiloasă. 

După o vreme fu în stare să pipăie în jur, descoperi o 
lumânare şi-o aprinse cu bricheta de pe birou. În lumina 
galbenă şi slabă îl văzu pe Ray Booth zăcând cu faţa la 
pământ. Ca o balenă moartă, aruncată la țărm de valuri. 
Ţeava pistolului îi lăsase un cerc negricios pe cămaşă, mare 
cât o clătită. Cursese mult sânge. În lumina pâlpâitoare, 
umbra lui Booth se proiecta pe celălalt perete, imensă şi 
informă. 

Tânguindu-se, Nick porni împleticindu-se către mica baie, 
protejându-şi în continuare ochiul cu mâna. Se privi în 
oglindă. Văzu sângele ce i se scurgea printre degete şi şovăi 
îndelung înainte de a-şi retrage mâna. Încă nu era sigur, 


însă, după toate probabilitățile, surdomuţeniei lui i se 
adăugase un nou handicap, acela de a fi chior. 

Se întoarse în birou şi izbi în trupul moale al lui Ray 
Booth cu piciorul. 

M-ai aranjat, îi zise el. Mai întâi dinţii şi acum ochiul. Eşti 
fericit? Mi-ai fi scos amândoi ochii, dac-ai fi putut, nu? Mi-ai 
fi luat văzul şi m-ai fi lăsat surd, mut şi orb într-o lume a 
morţilor. Nemaipomenit, este? 

Îl lovi încă o dată pe Booth, dar carnea flască şi moartă în 
care i se înfigea piciorul îi provocă dezgust. Se aşeză pe 
patul lui, sprijinindu-şi capul în mâini. Afară, întunericul era 
de nepătruns. Afară, toate luminile lumii se stingeau. 


CAPITOLUL 34 


Vreme îndelungată, zile în şir (câte zile? cine mai ştie? În 
niciun caz Trashcan Mani4:, asta-i limpede), Donald Merwin 
Elbert, cunoscut de prietenii lui din perioada istoric 
obscură şi confuză a şcolii elementare drept Trashcan Man, 
bântuise încolo şi încoace pe străzile din Powtanville, 
Indiana, ferindu-se de vocile din capul lui, eschivându-se şi 
ridicându-şi mâinile în sus, ca să se protejeze de pietrele 
aruncate de stafii. 

Hei, Trashcan! 

Hei, Trashcan Man, eşti nemaipomenit, Trash! Ai aprins 
vreun foc cumsecade săptămâna asta? 

Ce-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai ars talonul de 
pensie, Trash? 

Hei, Trash-baby nu vrei să cumperi nişte benzină? 

Ți-au plăcut şocurile alea electrice pe care ţi le-au 
administrat la Terre Haute, Trashie? 

Trash... 

„.„. hei, Trashcan... 

Uneori ştia precis că vocile nu sunt reale, alteori striga la 
ele în gura mare să înceteze, pentru ca apoi să-şi dea 
seama că singurul care se auzea era chiar glasul lui, 
întorcându-se după ce se izbise de pereţii caselor şi ai 
magazinelor, ricoşând în zidul de beton al Spălătoriei Auto 
Scrubba-Dubba, unde fusese angajat şi unde se afla şi 
acum, în dimineaţa de 30 iunie, înfulecând dintr-un sendviş 
imens, pe care întinsese de-a valma unt de arahide, peltea, 
roşii şi muştar Gulden's Diablo. Nicio voce în afară de cea 
proprie, ciocnindu-se de case şi de magazine, alungată de 
peste tot ca un oaspete nepoftit şi întorcându-se, prin 
urmare, la urechile lui. Pentru că, într-un fel sau altul, 
Powtanville se golise. Toată lumea plecase... sau poate că 
nu? Întotdeauna ziseseră despre el că nu e întreg la minte, 
iar gândul că în afară de el însuşi nu mai rămăsese nimeni 


în oraş părea mai mult decât normal pentru un nebun. 
Privirile îi erau atrase de rezervoarele uriaşe pentru ţiţei, 
albe şi rotunde, înşirate la orizont, asemenea unor nori 
coborâţi la pământ.  Rezervoarele se înălţau între 
Powtanville şi drumul spre Gary şi spre Chicago; ştia prea 
bine ce doreşte să facă şi planul lui n-avea nimic de-a face 
cu un vis. Era ceva urât, însă nu un vis, dar nici nu se punea 
problema să renunţe. 

Te-ai ars la degete, Trash? 

Hei, Trashcan Man, nu ştii că dacă te joci cu focul ai să 
faci pipi în pat? 

I se păru că aude ceva şuierându-i pe la ureche, începu 
să plângă şi-şi ridică mâinile în sus, scăpând sendvişul în 
ţărână, şi-şi ascunse obrazul cu un gest umil, dar nu se 
întâmplase nimic, nu era nimeni în jur. Singurul lucru de 
interes dincolo de zidul Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba 
era doar Indiana Highway 130, mergând spre Gary, nu 
înainte de a trece pe lângă imensele rezervoare ale lui 
Cheery Oil Company. Suspinând încă, ridică sendvişul, 
scutură de bine, de rău praful cenuşiu de pe pâinea albă şi 
începu iarăşi să molfăie. 

Oare nu cumva visa? A existat o vreme când trăia şi taică- 
su, dar şeriful îl curăţase chiar în mijlocul străzii, lângă 
Biserica Metodistă, scena aceasta urmărindu-l întreaga 
viaţă. 

Hei, Trash, şeriful Greeley l-a doborât pe tac-tu ca pe un 
câine turbat, ce părere ai de chestia asta, împuțit nenorocit 
ce eşti? 

Taică-su se dusese la crâşma lui O'Toole, unde se iscase o 
ceartă de pomină, până la urmă Wendell Elbert scosese 
pistolul şi-l omorâse pe barman, apoi se întorsese acasă şi 
curmase zilele celor doi fraţi mai mari şi surorii lui 
Trashcan cu aceeaşi armă - el, Wendell Elbert fusese un tip 
cam uşchit, cu un temperament fioros, şi începuse s-o ia 
razna cu multă vreme înainte de seara aceea, oricine din 
Powtanville ţi-ar zice chestia asta, şi ţi-ar mai zice şi că 


aşchia nu sare departe de trunchi - şi ar fi omorât-o 
probabil şi pe mama lui Trashcan, dacă Sally Elbert n-ar fi 
fugit în noapte, ţipând cât o ţinea gura şi strângându-l în 
braţe pe micuțul Donald, în vârstă de doar cinci ani (cel 
care mai târziu avea să fie cunoscut drept Trashcan Man). 
Wendell Elbert se propitise pe treptele din faţa casei, 
încercând să-i doboare în fuga lor; gloanţele şuierau şi 
ricoşau pe suprafaţa drumului, iar la cel din urmă foc pornit 
din pistolul ieftin - pe care Wendell îl cumpărase de la un 
negru într-un bar de pe State Street din Chicago - arma îi 
explodase în mână. Schijele îi sfârtecaseră cea mai mare 
parte a feţei. O pornise pe stradă cu sângele şiroindu-i în 
ochi, urlând şi fluturând rămăşiţele pistolului în mână, cu 
ţeava care „inflorise” şi se spărsese ca o ţigară de foi cu 
surpriză şi, ajuns în preajma Bisericii Metodiste, şeriful 
Greeley îşi făcu apariţia în unica maşină de patrulă din 
Powtanville şi-i porunci să rămână pe loc şi să arunce arma 
din mână. Dar Wendell Elbert îndreptă ce mai rămăsese din 
arma lui ca de operetă în direcţia şerifului, însă Greeley 
probabil nu remarcase că pistolul era făcut zob ori se 
prefăcuse că nu bagă de seamă; singurul lucru de 
netăgăduit rămâne deznodământul. Omul legii descărcase 
în Wendell Elbert ambele ţevi ale puştii lui. 

Hei, Trash, cum de nu ţi-ai ars şi PUŢA? 

Privi în jur, ca să-l descopere pe cel care strigase chestia 
asta - după voce, bănuia că ar fi Carley Yates, dacă nu 
cumva unul dintre puştii care ardeau gazul împreună cu el 
- deşi Carley nu mai era de mult un copil, cum nu mai era, 
de altfel, nici el însuşi. 

Poate că sosise în sfârşit momentul să devină iarăşi Don 
Elbert, şi nu Trashcan Man, aşa cum Carley Yates devenise 
Carl Yates, cel care vinde maşini la reprezentanța Stout 
Chrysler-Plymouth din oraş. Dar Carl Yates dispăruse, de 
fapt toată lumea dispăruse, iar pentru el era probabil prea 
târziu să devină altcineva. 


Şi nu mai stătea sprijinit de zidul de la Scrubba-Dubba; 
era la aproape doi kilometri spre nord-vestul oraşului, 
mergând pe marginea autostrăzii 130, iar oraşul 
Powtanville se întindea înaintea lui ca o reprezentare 
miniaturizată a unei localităţi de pe machetele de sisteme 
feroviare pentru copii. Până la rezervoare mai erau câteva 
sute de metri. Purta o trusă de scule într-o mână şi o 
canistră cu cinci litri de benzină în cealaltă. 

Vai, era un lucru foarte urât, dar... 

După ce-l înmormântaseră pe Wendell Elbert, Sally 
Elbert îşi luase o slujbă la Powtanville Cafe, iar la un 
moment dat unicul pui care-i mai rămăsese, Donald Merwin 
Elbert, ajuns în clasa întâi sau a doua, luase obiceiul să 
aprindă focuri în tomberoanele oamenilor şi apoi s-o rupă la 
fugă. 

Păziţi-vă, fetelor vine Trashcan Man, o să vă dea foc la 
rochii! 

Nebunu, nebunu”, trage cu tunu”! 

Oamenii mari n-au aflat cine-i piromanul decât când 
puştiul ajunsese prin clasa a treia; atunci şi-a făcut apariţia 
la ei în casă şeriful, bunul şi bătrânul şerif Greeley, şi aşa se 
face, presupunea el, că bărbatul care-i ucisese părintele în 
faţa Bisericii Metodiste i-a devenit tată vitreg. 

Hei, Carley, vreau să dezlegi o ghicitoare: cum poate 
taică-tu să-l omoare pe taică-tu? 

IO nu ştiu, Petey, zi-mi tu! 

Nici io nu ştiu, dar dacă Trashcan Man eşti chiar tu, 
poate reuşeşti! 

Hihihahahahoho! 


Acum se găsea la capătul aleii acoperite cu pietriş; umerii 
îl dureau de la căratul sculelor şi canistrei. Pe poartă se 
vedea următorul anunţ: CHEERY PETROLEUM COMPANY. 
INC. TOŢI VIZITATORII SUNT RUGAŢI SĂ SE PREZINTE 
LA BIROUL DE RECEPŢIE! VĂ MULŢUMIM! 


În parcare erau doar câteva maşini. Majoritatea erau pe 
jantă. Trashcan Man străbătu aleea şi se strecură pe poarta 
deschisă. Ochii lui, de un albastru ciudat, se fixaseră asupra 
scărilor care se împleteau în spirală până la vârful celui mai 
apropiat rezervor, ca nişte pânze de păianjen. Accesul la 
scări era blocat cu un lanţ, de care atârna un alt însemn: 
ACCESUL INTERZIS! STAŢIA DE POMPARE ÎNCHISĂ. Păşi 
peste lanţ şi începu să urce scările. 


Faptul că maică-sa îl luase de bărbat pe şeriful Greeley 
nu i se părea corect. Când ajunsese în clasa a patra, 
începuse să pună foc în cutiile de scrisori - aşa arsese şi 
cecul de pensie al bătrânei doamne Semple - şi fusese prins 
încă o dată. Sally Elbert Greeley a făcut o criză de isterie 
atunci când noul ei soţ i-a propus - o singură dată - să-l 
trimită pe băiat în locul acela din Terre Haute (Crezi că e 
smintit? Cum poate să fie smintit un băiat de zece ani? Eu 
cred că tu vrei de fapt să scapi de el! Ai scăpat de taică-su, 
iar acum vrei să scapi şi de el!) Singura variantă care i-ar fi 
rămas lui Greeley ar fi fost să-i intenteze o acţiune penală, 
însă nu poţi trimite un copil de doar zece ani într-o şcoală 
de corecție decât dacă ţii neapărat să iasă de acolo cu curul 
harcea-parcea şi să te vezi părăsit de noua ta soţie. 


Pe scări, sus, tot mai sus. Picioarele lui produceau un 
uşor zgomot metalic pe treptele din oţel. Vocile rămăseseră 
undeva, la poale, şi nimeni nu putea azvârli cu pietre la o 
asemenea înălţime; automobilele din parcare păreau nişte 
jucării Corgi scânteietoare. Nu se mai auzea decât vocea 
vântului, şoptindu-i în ureche şi tânguindu-se într-o gură de 
aerisire, cine ştie unde, şi chemarea îndepărtată a unei 
păsări. Copacii şi câmpurile nesfârşite se întindeau jur- 
împrejur, în diferite nuanţe de verde, doar uşor învăluite de 
ceața albăstruie, subţire, a dimineţii. Zâmbea fericit, 
urmând spirala din oţel ce-l purta în cerc, tot mai sus. 


Când ajunse pe plafonul plat şi circular al rezervorului, 
avu sentimentul că stătea chiar sub acoperişul lumii şi că 
dacă s-ar ridica puţin pe vârfuri ar putea să zgârie cu 
unghiile creta albastră de pe cer. Lăsă jos canistra şi trusa 
şi contemplă priveliştea. De aici puteai să vezi chiar şi Gary, 
pentru că fumul industrial ce se revărsa de obicei din 
coşurile fabricilor de acolo lipsea acum, iar aerul era la fel 
de curat în direcţia aceea ca şi aici. Chicago părea un vis 
învăluit în ceața verii, iar o licărire albastră abia ghicită 
departe, spre nord, era fie lacul Michigan, fie o simplă 
nălucire stârnită de speranţă. În aer plutea o aromă blândă, 
aurie, care-l ducea cu gândul la un mic dejun liniştit, într-o 
bucătărie inundată de lumină. Curând, ziua avea să fie 
mistuită de foc. 

Lăsând canistra la locul ei, luă cu sine doar trusa de scule 
şi merse la sistemul de pompare, a cărui funcţionare 
încercă s-o priceapă. Era înzestrat cu o capacitate specială 
de a intui secretele mecanismelor; reuşea să se descurce la 
fel ca şi acei idiots savants, capabili să înmulțească şi să 
împartă în gând numere de câte şapte cifre. Nu exista nimic 
raţional sau cognitiv în demersul lui; pur şi simplu cerceta 
obiectul respectiv din priviri, nu mai mult de câteva 
secunde, apoi mâinile intrau în acţiune, mişcându-se repede 
şi sigur, aparent fără a depune vreun efort. 


Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la biserică? De ce 
naiba n-ai aprins ȘCOALA? 

Pe când era în clasa a cincea, pusese foc în salonul unei 
case părăsite din oraşul învecinat, Sedley, iar clădirea 
respectivă arsese până-n temelii. Tatăl lui vitreg, şeriful 
Greeley, îl băgase la pârnaie, pentru că, după ce fusese 
batjocorit de o bandă de puştani, acum i se ridicaseră în cap 
şi cei mari. (Păi, dacă nu dădea ploaia, n-ar fi fost de mirare 
să se fi pierdut jumătate de oraş, din cauza afurisitului 
ăluia de copil descreierat!) Greeley îi spusese lui Sally că 
Donald trebuia să fie dus la instituţia aceea din lerre 


Haute, ca să i se facă analize. Sally îl ameninţase că-l 
părăseşte dacă-i face aşa ceva copilului ei, singurul ei pui şi 
odor, dar Greeley nu ţinuse cont şi-l convinsese pe 
judecător să semneze ordinul; prin urmare Trashcan Man a 
lipsit din oraş o vreme, doi ani, iar maică-sa a divorţat. Ceva 
mai târziu, în acelaşi an, alegătorii i-au retras calitatea de 
şerif lui Greeley, care până la urmă s-a mutat la Gary şi a 
lucrat acolo ca muncitor pe o linie de asamblare a 
automobilelor. Sally îl vizita pe Trash în fiecare săptămână 
şi plângea de fiecare dată. 


Trashcan şopti: „[i-am dat de cap, futu-ţi mama mă-tii”, 
apoi se uită în jur pe furiş, ca să vadă dacă nu cumva îl 
auzise cineva înjurând în halul ăsta. E de la sine înţeles că 
nu-l auzise nimeni, pentru că se afla în vârful rezervorului 
numărul 1 de la Cheery Oil şi, chiar dac-ar fi fost jos, tot nu 
mai era nimeni în jur. Cu excepţia fantomelor. Nori albi şi 
graşi treceau în zbor pe deasupra lui. 

Din încâlceala utilajelor de pompare ieşea la iveală o 
ţeavă cu un diametru foarte mare, de peste şaizeci de 
centimetri, filetată la capăt, în aşa fel încât să se poată fixa 
pe ea ceea ce tehnicienii numesc un racord filetat. Ţeava se 
folosea exclusiv pentru scurgeri sau pentru situaţiile când 
rezervorul era prea plin; în acest moment, rezervorul se 
umpluse cu benzină fără plumb şi o mică parte din ea, nu 
mai mult de o jumătate de litru, cursese; lăsând dâre 
strălucitoare pe suprafaţa acoperită cu un strat subţire de 
praf a rezervorului. Trashcan se retrase un pas, cu ochii 
strălucitori, strângând o cheie mare într-o mână şi un 
ciocan în cealaltă. Le lăsă apoi să cadă, zăngănind. 

Până la urmă se dovedea că nu avea nevoie de benzina pe 
care o cărase până aici. Luă canistra de jos, strigă „Vine 
bomba!” şi-o aruncă în gol. Îi urmări cu mare interes 
căderea, ajutat de sclipirile reflectate de tablă. După ce 
străbătuse o treime din drum se izbi de trepte, ricoşă şi 
parcurse tot restul prăbuşirii răsucindu-se de nenumărate 


ori şi risipind un nor fin de particule chihlimbarii prin locul 
unde fusese găurită, în urma impactului cu scara. 

Se întoarse la ţeava de preaplin şi se uită la micile 
băltoace strălucitoare de benzină. Scoase un pachet de 
chibrituri de carton din buzunarul de la piept şi îl 
contemplă, simțindu-se vinovat, fascinat şi tulburat, în 
acelaşi timp. Pe capac era un anunţ, informând că te puteai 
pregăti, practic în orice domeniu doreai, prin cursurile fără 
frecvenţă de la La Salle Correspondence School din 
Chicago. Eu stau pe o bombă, îi trecu prin minte. Îşi închise 
ochii, tremurând de teamă şi de extaz, simțindu-se cuprins 
de acea ştiută stare de emoție rece, de amorţeala ce i se 
strecura în degetele de la mâini şi picioare. 

Hei, Trash, piroman afurisit ce eşti! 


De la Terre Haute i-au dat drumul când împlinise 
treisprezece ani. Nu ştiau dacă se vindecase sau nu, dar l- 
au declarat sănătos. Aveau nevoie de camera lui ca să 
găzduiască un alt copil nebun, timp de câţiva ani. Trashcan 
se întoarse acasă. Rămăsese mult în urmă cu şcoala şi nu 
dădea semne că ar fi în stare să intre în ritm. La lerre 
Haute îl trataseră cu şocuri electrice, iar după ce se 
întorsese la Powtanville nu mai era în stare să memoreze. 
Punea mâna şi învăţa pe rupte înaintea unui examen, 
pentru ca apoi să uite jumătate din materie şi să cadă cu 
brio. 

O vreme nu mai aprinsese niciun foc, totuşi; măcar la atât 
îi servise şederea acolo. Toate reintraseră pe făgaşul lor 
normal, sau cel puţin aşa s-ar fi părut. Şeriful care-i ucisese 
tatăl plecase; se afla la Gary, unde monta faruri pe maşini 
Dodge („nu mai pune pe roate, acum pune pe roţi”, zicea 
uneori maică-sa). Mama lui se întorsese la vechea slujbă de 
la Powtanville Cafe. Totul mergea bine. Desigur, exista şi 
CHEERY OIL, ale cărui rezervoare albe se profilau la 
orizont ca nişte imense cutii de conserve spoite în alb, iar 
din spatele lor se ivea fumul industriilor de la Gary - acolo 


unde se afla şi şeriful care-i ucisese tatăl - ca şi cum Gary s- 
ar fi aflat deja în flăcări. De multe ori se întreba cum s-ar 
desfăşura un incendiu la rezervoarele de la Cheery Oil. Trei 
explozii separate, suficient de sonore ca să-ţi facă timpanul 
franjuri şi destul de luminoase să-ţi frigă ochii din cap? Trei 
stâlpi de foc (tatăl, fiul şi sfântul şerif ucigaş de tată) ce 
aveau să ardă trei luni de zile încheiate, zi şi noapte? Sau 
poate nu aveau să ardă deloc? 

Avea să afle acum. Adierea slabă a verii stinse primele 
două chibrituri; aruncă resturile lor înnegrite pe oţelul 
prins în nituri. La dreapta lui, în apropierea rampei 
metalice, înaltă până la genunchi, ridicată de jur-împrejurul 
marginii rezervorului, văzu un gândac luptându-se cu 
ultimele puteri într-o băltoacă de benzină. Sunt exact ca 
gândacul ăla, gândi el iritat şi se întrebă ce fel de lume mai 
e şi asta, în care Dumnezeu nu numai că te lasă să intri în 
mocirlă până la gât, ca acel gândac în pata de benzină, dar 
te mai şi lasă să te zbaţi ore, poate zile întregi... sau ani, aşa 
cum i se întâmplase lui. Era o lume care merita să ardă, 
hotărât lucru. Stătea cu capul plecat, cu cel de-al treilea 
chibrit pregătit în mână, când vântul muri. 


După întoarcere, i se spusese o vreme lunaticul, cretinul 
sau căpiatul, dar Carley Yates, care între timp ajunsese cu 
trei clase înainte, îşi adusese aminte de tomberoane şi 
născocise porecla, de care nu mai scăpase de atunci. La 
şaisprezece ani, părăsise şcoala cu consimţământul maică- 
sii (La ce te poți aştepta? L-au distrus acolo, la Terre Haute. 
Dac-aş avea destui bani, i-aş da în judecată. Tratament cu 
şocuri, aşa-l numesc ei. După părerea mea, mai bine i-ar 
zice scaun electric!) şi începuse să muncească la Scrubba- 
Dubba Car Wash: şampon pe  faruri/jşampon pe 
capotă/ridică ştergătoarele/freacă oglinzile/hei, domnule, să 
dau şi cu spray? Lucrurile urmară o traiectorie normală 
încă o scurtă vreme. Oamenii strigau în continuare după el, 


de la colţ de stradă sau din maşini, se interesau ce zisese 
bătrâna doamnă Semple (care, de altfel, se afla de patru ani 
în mormânt) când îi arsese cecul de pensie, sau dacă făcuse 
pipi în pat după ce aprinsese casa aia din Sedley; 
trândăvind în faţa magazinului de dulciuri sau la O”Ioole, îşi 
fluierau unii altora în chip de semnal, îşi strigau să ascundă 
chibriturile şi să-şi palmeze ţigările, pentru că trecea 
Trashcan Man. Toate vocile se puteau transforma în glasuri 
fantomatice, dar bolovanii nu aveai cum să-i ignori, când te 
trezeai că vin vâjâind din străduţele întunecate sau de pe 
partea opusă a străzii. Odată, cineva azvârlise spre el o 
cutie pe jumătate plină cu bere, dintr-o maşină care trecea; 
cutia îl lovise în frunte, făcându-l să cadă în genunchi. 

Aşa îşi petrecea el viaţa: vocile, din când în când zborul 
unei pietre, Scrubba-Dubba. Iar în timpul pauzei de prânz 
obişnuia să stea pe locul unde zăbovise şi astăzi, mâncând 
din pacheţelul pregătit de mama lui, privind spre 
rezervoarele firmei Cheery Oil şi întrebându-se cum ar 
arăta dacă... 

Cam în stilul acesta a curs viaţa lui până ce, într-o seară, 
s-a trezit în vestibulul Bisericii Metodiste cu o canistră de 
douăzeci de litri, împrăştiind din ea benzină peste tot - şi 
mai cu seamă peste teancurile de cărţi cu imnuri, din colţ - 
apoi se oprise în loc şi gândise: Ceea ce fac eu este rău, mai 
mult, poate chiar de-a dreptul STUPID, vor şti imediat cine 
a fost, vor fi convinşi că eu am făcut-o, chiar dacă făptaşul 
ar fi altul, şi au să mă „pună la loc sigur“; cugetă la toate 
aceste lucruri mirosind aburii de benzină, în timp ce vocile 
fâlfâiau şi dădeau roată prin mintea lui, ca nişte lilieci într- 
un turn bântuit de spirite. Un zâmbet i se aşternuse apoi 
încet peste toată faţa, răsturnase canistra cu fundul în sus 
şi o luase la fugă cu ea din vestibul drept prin strana din 
mijloc, împroşcând benzină până la altar, ca un mire 
întârziat la propria lui căsătorie şi cu dorinţa atât de 
aprinsă, încât începe să risipească fluidul fierbinte, din 
neputinţa de a mai aştepta să ajungă în patul nupţial. 


Apoi se întorsese în vestibul, scosese un chibrit de lemn 
din buzunarul de la piept, îl frecase de fermoarul jeanşilor, 
aruncase băţul aprins pe grămada de cărţi religioase, punct 
ochit, punct lovit, vuuum! A doua zi, în drum către Northern 
Indiana Correctional Center for Boys, trecu pe lângă 
zidurile  înnegrite, arzând încă mocnit, ale Bisericii 
Metodiste. 

lar Carley Yates, stând rezemat de micul pavilion 
construit vizavi de Scrubba-Dubba, cu un Lucky Strike lipit 
în colţul gurii, îi strigase câteva cuvinte ce constituiau în 
acelaşi timp un adio şi un epitaf, salutul şi mesajul lui de 
despărţire: Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la 
biserică? De ce naiba n-ai aprins ȘCOALA? 

Avea şaptesprezece ani când intrase în închisoarea 
pentru minori, iar după ce împlinise optsprezece ani îl 
transferaseră la penitenciarul statului; cât timp a stat 
acolo? Cine mai ştie? În niciun caz Trashcan Man, asta-i 
sigur. Nimănui din puşcărie nu-i păsa că pusese foc la 
Biserica Metodistă. Multă lume din pârnaie făcuse lucruri 
cu mult mai grave. Crime. Violuri. Bătrâne doamne 
bibliotecare cu ţestele crăpate. Unii dintre deţinuţi voiau 
să-i facă ceva lui, iar alţii îşi doreau ca el să le facă ceva. 
Nu-l deranja. Se întâmpla după stingere. Un bărbat chel îi 
zisese că-l iubeşte - Te iubesc, Donald - iar asta i se părea 
cu mult mai acceptabil decât aruncatul cu pietre. Uneori 
gândea că n-ar fi rău să rămână acolo pentru totdeauna. 
Dar alteori, noaptea, visa CHEERY OIL: se auzea întâi o 
singură explozie cutremurătoare, ca un tunet, urmau apoi 
alte două detonaţii, BUM!... ...BUM! BUM! Explozii enorme, 
izbucnind pe neaşteptate în lumina strălucitoare a zilei şi 
dând o nouă formă acestei lumini, aşa cum loviturile de 
ciocan modelează foaia subţire de cupru. Atunci toată 
lumea din oraş lăsa treaba din clipa aceea şi privea spre 
nord, către Gary, acolo unde cele trei rezervoare se profilau 
pe cer ca nişte cutii uriaşe din tablă spoită. Carley Yates 
tocmai încerca să vândă un Plymouth vechi de doi ani unui 


tânăr cuplu cu un copil mic şi se oprea în mijlocul piruetelor 
actoriceşti, ca să se uite. Toţi pierde-vară din crâşma lui 
O'Toole şi din cofetărie ieşeau afară, lăsându-şi berile şi 
îngheţatele de ciocolată pe mese. La cafenea, maică-sa 
rămânea nemişcată în spatele casei. Băiatul cel nou de la 
Scrubba-Dubba îşi îndrepta spatele, renunțând la spălatul 
farurilor şi, purtând încă mănuşile cu burete, privea spre 
nord, în timp ce sunetul acela copleşitor şi monstruos 
distrugea ca pe un fleac stratul subţire, ca o folie de cupru, 
a rânduielii acelei zile: BUMM! Acesta era visul lui. 

La un moment dat, devenise unul dintre deţinuţii 
consideraţi persoane de încredere; când se răspândise 
boala aceea ciudată, l-au trimis la infirmerie, unde, acum 
câteva zile, nu mai rămăsese niciun bolnav, pentru că toţi 
muriseră. 'loată lumea murise sau fugise, cu excepţia unui 
tânăr gardian, numit Jason Debbins; el se aşezase la volanul 
camionului închisorii care transporta rufele la spălătorie şi 
se împuşcase. 

Şi unde s-ar fi putut întoarce atunci, dacă nu acasă? 

Vântul îi mângâie blând obrazul, pe urmă amorţi. 

Aprinse încă un chibrit şi-l lăsă să cadă. Ateriză într-o 
mică băltoacă de benzină, care se aprinse. Flăcările erau 
albastre. Se răspândiră cu delicateţe, ca un fel de coroană 
cu un ciot de chibrit ars în centru. Trashcan contemplă timp 
de o secundă, paralizat de fascinaţie, apoi se grăbi să 
ajungă la scara ce cobora în spirală până la pământ, privind 
peste umăr. Vedea acum utilajul de pompare printr-o pânză 
de aer fierbinte, mişcându-se încolo şi încoace, ca un miraj. 
Flăcările albastre, nu mai înalte de câţiva centimetri, se 
întindeau în direcţia maşinăriilor şi a ţevii deschise, într-un 
semicerc tot mai cuprinzător. Chinurile gândacului se 
sfârşiseră. Din el nu mai rămăsese decât o coajă înnegrită. 

Aş putea să fac în aşa fel încât să mi se întâmple şi mie. 

Ideea respectivă nu-i surâdea prea mult în acel moment. 
I se părea, vag, că în viaţa lui ar putea exista acum şi un alt 
scop, ceva măreț, grandios. Simţi o undă de teamă şi începu 


să coboare scările în fugă, boncăind, mâna alunecându-i 
repede pe suprafaţa stricată de rugină a balustradei 
abrupte. 

Jos, tot mai jos, în nesfârşite ocoluri, întrebându-se cât va 
mai dura până ce vaporii concentrați în jurul gurii ţevii de 
preaplin vor lua foc, cât va mai dura până ce se va fi 
acumulat suficientă căldură pentru ca frontul de foc să 
pornească în jos, pe această ţeavă, către măruntaiele 
rezervorului. 

Cu părul fluturându-i pe frunte, cu un rânjet 
înspăimântat încremenit pe faţă, cu vântul şuierându-i în 
urechi, cobora în cea mai mare grabă. Depăşise jumătatea 
drumului, trecând de sigla CH, scrisă cu litere de şase metri 
înălţime, de culoare verde ca lămâia pe fondul alb al 
rezervorului. Jos, tot mai jos, conştient că dacă picioarele lui 
se împleticeau sau se împiedicau de ceva, s-ar fi prăbuşit ca 
şi canistra, iar oasele i s-ar fi frânt ca nişte vreascuri uscate. 

Pământul se vedea din ce în ce mai aproape, se vedeau 
bine cercurile albe de pietriş din jurul rezervoarelor şi 
iarba verde de dincolo de pietriş. Maşinile din parcare 
aveau tendinţa să-şi recapete dimensiunile normale. Cu 
toate acestea, i se părea că încă pluteşte, ca într-un vis, şi 
că nu va ajunge niciodată până jos, va fugi în cerc zadarnic, 
la nesfârşit. Era chiar lângă bomba al cărei fitil fusese 
aprins. 

De deasupra capului său, de la mare înălţime, se auzi 
deodată un zgomot, care amintea de petardele lansate de 4 
Iulie. Urmă un zăngănit slab, apoi ceva trecu zbârnâind pe 
lângă el. După cum constată, cu un fior de teamă ascuţit, 
aproape încântător, era o bucată din ţeava de preaplin. Din 
cauza temperaturii, se înnegrise toată şi se contorsionase 
într-o formă nouă, de o incoerenţă tulburătoare. 

Se sprijini cu o mână de balustradă şi-şi făcu vânt pe 
deasupra ei, auzind cum îi trosneşte ceva la încheietură. O 
durere oribilă i se răspândi în braţ, până la cot. Căzu de la 
înălţimea celor câţiva metri rămaşi, ateriză pe pietriş şi se 


prăbuşi. Cu braţele zgâriate rău, dar fără să ia în seamă 
durerea ascuţită, gemea şi rânjea în acelaşi timp, cuprins 
de panică, iar ziua i se părea deodată teribil de luminoasă. 

Trashcan Man se adună de pe jos întinzând gâtul în toate 
direcţiile şi o rupse la fugă, privind întruna spre înălţimi. Pe 
vârful rezervorului din mijloc, lângă care se afla, apăruse 
ceva, ca o chică blondă, care creştea cu o viteză 
nemaipomenită. Toată drăcia putea sări în aer în orice clipă. 

O luă la fugă, cu mâna dreaptă bălăbănindu-i-se în 
încheietura ruptă. Sări peste bordura parcării şi simţi sub 
picioare asfaltul. Străbătu parcarea, cu umbra încurcându- 
i-se printre picioare, parcurse drumul de acces, acoperit cu 
pietriş, se năpusti prin poarta pe jumătate deschisă, ieşind 
din nou la Highway 130. O traversă de îndată şi se aruncă 
în şanţul de pe cealaltă parte, căptuşit cu un pat de frunze 
moarte şi muşchi moale, prinzându-şi capul în mâini. La 
fiecare respiraţie, simţea cum i se împlântă nişte cuțite în 
piept. 

Rezervorul sări în aer. Nu BUMM! ci DA-BUMM!, un 
sunet uriaş, în acelaşi timp scurt şi gutural, încât îşi simţi 
timpanele presând spre interior şi ochii spre exterior, în 
timp ce în aer se petrecu o mişcare greu de descris. Urmă o 
a doua explozie, apoi a treia, iar Trashcan se tăvăli peste 
frunzele moarte, zâmbind şi ţipând neauzit de nimeni. Se 
ridică în picioare, ducându-şi mâinile la urechi, dar un vânt 
stârnit pe neaşteptate îl izbi şi-l trânti pe spate cu o putere 
extraordinară, ca pe un gunoi. 

Pomii tineri din spatele lui se aplecară spre spate, iar 
frunzele lor vibrară frenetic, ca fanioanele arborate 
deasupra unui teren cu maşini vechi de vânzare, într-o zi 
vântoasă. Unul sau doi se frânseră cu pocnete slabe, ca ale 
unui pistol de tir. Fragmente arzânde din rezervor începură 
să cadă pe partea opusă a drumului, câteva dintre ele chiar 
pe şosea. La impactul cu pământul se auzeau zgomotele 
metalice ale fragmentelor arse şi deformate, ca şi ţeava de 
preaplin, care se desprinsese prima. 


DA-BUMM! 

Trashcan se ridică iarăşi şi văzu un gigantic arbore de foc 
dincolo de parcarea lui Cheery Oil. Fumul negru se înălța 
deasupra lui, ridicându-se perfect vertical până la o 
înălţime uimitoare, înainte ca vântul să reuşească să rupă 
coloana şi s-o risipească. Nu puteai să te uiţi în flăcări decât 
cu ochii aproape închişi, iar acum simţi şi dogoarea teribilă, 
valul de aer fierbinte care-i făcea pielea să se strângă, să se 
irite. În semn de protest, din ochi începură să-i curgă 
lacrimi. Un alt fragment metalic arzând, de această dată 
ceva mai mare de doi metri în diametru în punctul lui de 
maximă grosime, de forma unui diamant, căzu din cer, 
poposi în şanţ, cam la vreo şapte metri spre stânga lui, iar 
frunzele uscate de deasupra muşchiului umed se aprinseră 
instantaneu. 

DA-BUMM-DA-BUMM! 

Dacă rămânea pe loc, avea toate şansele să fie mistuit de 
un foc izbucnit spontan. Se ridică în picioare şi începu să 
alerge pe marginea şoselei, în direcţia oraşului Gary, 
simțind cum aerul din plămânii lui se face tot mai fierbinte 
şi capătă gustul unui metal greu. Curând trebui să-şi pipăie 
părul, asigurându-se că nu luase foc. Duhoarea dulceagă a 
benzinei umplu văzduhul, părând să se lase asupra lui ca un 
văl. Vântul fierbinte îi smulgea hainele de pe el. Era ca o 
fiinţă care încearcă să scape dintr-un cuptor cu microunde. 
Înaintea ochilor lui înlăcrimaţi, drumul se dublă, apoi se 
triplă. 

Se auzi un nou zgomot asurzitor atunci când presiunea 
crescândă provocă implozia clădirii care adăpostea 
birourile de la Cheery Oil Company. Adevărate iatagane de 
sticlă spintecau aerul. Ploua din cer, pe toată suprafaţa 
drumului, cu bucăţi de beton şi cărămidă. O schijă de oţel 
de mărimea unei monede de un sfert de dolar şi grosimea 
unei ciocolate Mars îi spintecă mâneca şi-i zgârie uşor 
pielea braţului. O bucată destul de mare ca să-i facă zob 
căpăţâna căzu chiar în faţa picioarelor lui şi apoi sări 


departe, lăsând în urmă un crater de dimensiuni 
considerabile. Ajunse în sfârşit dincolo de zona unde cădeau 
resturile exploziei, însă continuă să fugă, cu sângele 
zbătându-i-se la tâmple de parcă i-ar fi stropit cineva 
creierul cu un combustibil şi apoi i-ar fi dat foc. 

DA-BUMM! 

Asta fusese un alt rezervor; aerul din faţa lui îşi pierduse 
parcă rezistenţa şi o mână mare şi caldă îl împinse ferm din 
spate, mulându-se perfect pe conturul corpului său, din 
creştet şi până-n călcâie. Îl purtă înainte, aproape fără să 
mai atingă pământul cu picioarele, iar acum i se zugrăvise 
pe faţă zâmbetul îngrozit peste poate al cuiva care a fost 
agăţat de cel mai mare zmeu din lume pe un vânt prielnic şi 
lăsat să zboare sus, sus pe cer, până ce pala de vânt se 
plictiseşte şi se duce altundeva, iar el se prăbuşeşte urlând 
spre pământ. 

Din spatele unei canonade perfecte de explozii - 
depozitul de muniții al lui Dumnezeu mistuindu-se în 
flăcările dreptăţii - Satan lua cu asalt cerul, căpitanul 
artileriei lui fiind un nebun care rânjea înverşunat, cu obraji 
roşii şi jupuiţi, Trashcan pe numele lui, unul care nu va mai 
fi niciodată Donald Merwin Elbert. 

Pe lângă el se perindau imagini: maşini distruse, pe 
marginea drumului, cutia poştală albastră a domnului 
Strang, cu steguleţul ridicat, un câine mort cu picioarele în 
sus, o linie de înaltă tensiune prăbuşită în lanul de grâu. 

Mâna nu-l mai împingea acum cu aceeaşi forţă. Aerul 
opunea din nou rezistenţă la înaintare. Trash aruncă o 
privire peste umăr şi constată că dealul unde fuseseră 
rezervoarele de petrol era o masă de foc. Totul ardea. Chiar 
şi drumul din zona respectivă părea să fi luat foc, iar copacii 
se aprindeau ca nişte torţe. 

Fugi încă vreo sută de metri, apoi continuă să meargă 
gâfâind, suflând din greu şi târşâindu-şi picioarele. După 
încă doi kilometri se odihni, privi în urma lui şi adulmecă 
încântat mirosul de ars. În lipsa echipamentelor şi a 


pompierilor care să-l stingă, focul se va întinde după bunul 
plac al vântului. S-ar putea să ardă luni întregi. Powtanville 
va fi distrus, apoi frontul focului va înainta către sud, 
măturând în calea lui case, sate, ferme, recolte, păşuni, 
păduri. S-ar putea să ajungă chiar şi la Terre Haute, arzând 
şi locul acela unde fusese şi el. Ba ar putea să meargă chiar 
şi mai departe! De fapt... 

Îşi îndreptă iarăşi atenţia spre nord, către Gary. Acum 
putea să vadă oraşul; coşurile lui înalte rămăseseră calme şi 
nevinovate, ca nişte dâre de cretă pe o tablă de culoare 
albastru-deschis. Dincolo de ele, Chicago. Oare câte 
rezervoare de ţiţei? Câte staţii de benzină? Câte trenuri 
rămăseseră nemişcate prin triaje, încărcate cu gaze 
lichefiate şi îngrăşăminte inflamabile? Câte mahalale, 
uscate ca nişte vreascuri? Câte alte oraşe dincolo de Gary şi 
de Chicago? 

Sub soarele verii se întindea o ţară întreagă, căreia îi 
venise vremea să ardă. 

Dezvelindu-şi dinţii, Trashcan Man se ridică în picioare şi 
porni la drum. Pielea i se făcuse roşie ca racul. Acum nu 
simţea nimic, dar la noapte avea să-l ţină treaz, într-un soi 
de exaltare. Înaintea lui se deschidea perspectiva unor 
focuri tot mai mari şi mai frumoase. În ochii lui se citea 
blândeţea, bucuria şi cea mai clară nebunie. Era privirea 
unui om care a descoperit marele secret al destinului său şi 
care ştie de-acum să-şi ţină soarta în mâini. 


CAPITOLUL 35 


— Vreau să plec din oraşul ăsta, spuse Rita, fără să se 
întoarcă spre el. 

Stătea în balconul micului apartament, iar briza dimineţii 
se juca în diafana ei cămaşă de noapte, făcând să fluture 
metri întregi de material printre uşile glisante. 

— Perfect, îi răspunse Larry. 

Bărbatul şedea la masă şi mânca un sendviş. 

Îşi întoarse spre el figura trasă la faţă. Dacă în ziua când 
o întâlnise în parc părea de patruzeci de ani, acum ai fi zis 
că este o femeie dansând pe muchia cuţitului cronologic ce 
separă începutul deceniului al şaptelea al vieţii ei de 
sfârşitul acelui deceniu. Între degete ţinea o ţigară al cărei 
vârf tremura, răspândind în jur rotocoale de fum când o 
ducea la buze şi pufăia, fără să tragă în piept. 

— Vorbesc cât se poate de serios. 

Bărbatul se folosi de şervet. 

— Ştiu că aşa este şi înţeleg foarte bine. Trebuie să 
plecăm. 

Mugşchii ei faciali se relaxară, adoptând o poziţie care voia 
probabil să indice uşurarea, iar Larry gândi cu un dezgust 
aproape (dar nu neapărat) subconştient că astfel părea şi 
mai bătrână. 

— Când? 

— De ce nu chiar astăzi? întrebă el. 

— Eşti un băiat drăguţ. Mai vrei nişte cafea? 

— Pot să-mi pun singur. 

— Nici vorbă. Rămâi la locul tău. Întotdeauna îi turnam 
soţului meu cea de a doua ceaşcă. Era dorinţa lui. Deşi nu 
vedeam niciodată mai mult din el decât tunsoarea. Restul se 
ascundea în spatele lui The Wall Street Journal sau după 
copertele cine ştie cărei cărţi infernal de dificile. Adică nu 
era vorba de ceva pur şi simplu semnificativ sau profund, ci 
de-a dreptul doldora de sens. Boll. Camus. Ba chiar Milton, 


pentru numele lui Dumnezeu. Tu eşti o schimbare 
binevenită. În drum spre chicinetă, îi aruncă o privire 
cochetă peste umăr. Ar fi mai mare ruşinea să te ascunzi şi 
tu în spatele ziarului. 

El îi răspunse cu un zâmbet vag. Umorul ei părea forţat 
în această dimineaţă, ca şi în toată după-amiaza de ieri, de 
altfel. Îşi aminti cum o întâlnise în parc şi cum conversaţia 
ei îi lăsase atunci impresia unui pumn de diamante 
aruncate neglijent pe postavul verde al mesei de biliard. 
Începând de ieri, o asemăna mai degrabă cu licărirea 
bijuteriilor din zircon, imitaţiile aproape perfecte, dar care 
în cele din urmă nu sunt altceva decât nişte copii. 

— Poftim. 

Se pregăti să pună ceaşca jos, dar îi tremurau mâinile şi 
vărsă o parte din cafea pe braţul lui. Larry tresări şi-şi 
retrase mâna cu un geamăt discret de durere, ca o felină. 

— Vai, îmi pare rău... 

În ochii ei se citea nu numai uluire, ci aproape o undă de 
spaimă. 

— Nu face nimic... 

— Nu, am să... o cârpă cu apă... să nu te... rămâi acolo... 
neîndemânatică... proastă... 

Începu să plângă şi să se zbuciume, ca şi cum ar fi asistat 
la moartea teribilă a celui mai bun prieten şi nu la un mic 
accident oarecare. 

Larry se ridică în picioare şi o susţinu, fără să-i pese prea 
mult de strângerile convulsive cu care ea răspundea 
atenţiilor lui. Era aproape o îmbrăţişare. Cosmic Clutch, 
noul album al lui Larry Underwood, se gândi el cu tristeţe. 
Fir-ar să fie. Nu eşti un tip drăguţ. lar o luăm de la capăt. 

— Te rog să mă ierţi, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, 
niciodată nu păţesc lucruri din acestea, te rog să mă ierţi... 

— E-n regulă, nu face nimic. 

Continuă s-o mângâie cu gesturi mecanice, trecându-şi 
mâna peste părul sare şi piper, care va arăta mult mai bine 


(de fapt, va arăta mult mai bine din cap până în picioare) 
după ce va fi petrecut mult timp la baie. 

Nu că n-ar fi ştiut, parţial, de unde se ivise necazul. Era 
vorba atât de aspecte personale, cât şi impersonale. Îl 
afectaseră şi pe el, dar nu la fel de brusc şi de profund. În 
schimb în ea parcă se dezintegrase un cristal intim în 
ultimele câteva ore. 

Mirosul intra în categoria impersonală, îşi zicea Larry. 
Acum pătrundea prin uşa dintre salonul apartamentului şi 
balcon, însoţind briza răcoroasă a dimineţii, care mai târziu 
avea să lase locul zăpuşelii umede şi neclintite, dacă şi ziua 
aceasta avea să fie ca ultimele trei sau patru. Mirosul ar fi 
fost greu de definit corect, şi totuşi eludând cât de cât 
adevărul. Ai fi putut spune că seamănă cu portocalele 
mucegăite sau cu peştele stricat sau cu duhoarea ce intră 
uneori pe ferestrele deschise ale metroului, în subteran; 
niciuna dintre aceste comparații nu era perfectă. A spune 
că de fapt este vorba de mirosul a mii de oameni intraţi în 
putrefacție, alterându-se din pricina căldurii, în spatele 
uşilor închise, ar fi fost o descriere fidelă, pe care însă 
preferai s-o ocoleşti. 

În Manhattan exista încă energie electrică, dar Larry 
bănuia că nu pentru multă vreme. În majoritatea celorlalte 
cartiere se întrerupsese deja. Cu o seară în urmă, ieşise în 
balcon după ce Rita adormise şi din acest punct înalt 
constatai că luminile erau stinse în mai bine de jumătate din 
Brooklyn şi în tot cartierul Queens. De cealaltă parte a lui 
10th Street începea o zonă întunecată, mergând până în 
capătul Insulei Manhattan. Dacă priveai în direcţia opusă, 
vedeai lumini strălucitoare în Union City şi - poate - în 
Bayonne, însă, altfel, New Jersey era cufundat în întuneric. 

Întreruperea curentului nu însemna numai dispariţia 
luminii. Printre altele, nu mai aveai aer condiţionat, invenţie 
modernă fără de care viaţa devenea foarte dificilă, mai ales 
aici, în acest mediu extrem de urban, şi acum, în a doua 
jumătate a lui iunie. Însemna că toţi oamenii care muriseră 


liniştiţi, în patul lor, se vor coace în propriile lor 
apartamente ca în nişte cuptoare. De câte ori se gândea la 
asta, îi venea în minte ceea ce văzuse în toaleta de la 
Transverse Number One, scena i se arătase şi în vis, 
bărbatul cu faţa înnegrită, bucăţica aceea bună, se trezea la 
viaţă şi-i făcea semne. 

La un nivel ceva mai personal, femeia fusese tulburată, 
din câte putea el să-şi dea seama, de ceea ce descoperiseră 
ieri, când merseseră în parc. La plecare, ea râdea şi ciripea 
vesel, la întoarcere, în schimb, părea să fi început să 
îmbătrânească. 

Monstrul-urlător zăcea pe o alee într-o băltoacă imensă 
de sânge. Ochelarii lui, cu ambele lentile sfărâmate, zăceau 
lângă mâna stângă, înţepenită într-o poziţie nefirească. Din 
câte se vedea, avertismentul lui nu fusese fără temei, până 
la urmă. Bărbatul fusese înjunghiat de nenumărate ori. E ca 
o perniţă pentru ace, îşi spusese Larry, cuprins de greață. 

Ea începuse să ţipe, iar într-un târziu, când criza de 
isterie se potolise, insistase să-l înmormânteze. Ceea ce şi 
făcuseră. Din acel moment se declanşase, probabil, 
schimbarea ei. 

— E-n regulă, o linişti el. M-a fript puţin. Nici măcar nu s- 
a înroşit pielea. 

— Aduc tubul de  Unguentine, din dulapul cu 
medicamente. 

Se pregăti să plece, însă Larry o prinse ferm de umăr şi o 
sili să se aşeze. Îşi ridică spre el ochii înconjurați de 
cearcăne întunecate. 

— Acum stai jos şi mănâncă, îi zise el. Omletă, pâine 
prăjită, cafea. Apoi facem rost de nişte hărţi şi vedem care 
este cea mai bună cale de ieşit din Manhattan. Trebuie să 
mergem pe jos, ştii doar. 

— Da... facem aşa cum spui tu. 

Larry se duse în bucătărie, dorindu-şi să evite implorarea 
mută din privirile ei, şi scoase ultimele două ouă din 


frigider. Le sparse într-un bol, azvârli cojile la coş şi începu 
să le bată. 

— Unde-ai vrea să mergi? se interesă el. 

— Cum? Eu nu... 

— În ce direcţie? insistă el, cu o undă de nerăbdare. 
Turnă nişte lapte peste ouă şi aşeză tigaia pe aragaz. Spre 
nord? New England e în direcţia aceea. Sud? Nu prea văd 
ce rost ar avea. Am putea s-o luăm... 

Un suspin înăbuşit. Se întoarse şi văzu că-l privea fix, 
frământându-şi mâinile în poală, iar ochii îi erau scăldaţi în 
lacrimi. Se vedea limpede că încearcă să se controleze, însă 
fără succes. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el, apropiindu-se. Ce este? 

— Nu cred că pot mânca, îi spuse ea printre hohote. Ştiu 
că tu vrei... voi încerca... dar mirosul... 

Bărbatul traversă salonul, împinse uşile din sticlă pe 
şinele lor din oţel inox, apoi le zăvori cu un gest hotărât. 

— Uite, zise el senin, sperând că reuşeşte să-şi ascundă 
supărarea faţă de ea. Acum e mai bine? 

— Da, îi răspunse ea cu zel. Este mult mai bine, am să pot 
mânca. 

Larry se întoarse în chicinetă şi amestecă ouăle, care 
începură să se umfle. Scoase o răzătoare din sertarul cu 
ustensile şi răzui o grămăjoară bună dintr-o bucată de 
brânză American, pe care o presără deasupra compoziţiei. 
Auzi o mişcare în salon şi, nu peste mult timp, întreg 
apartamentul se umplu de Debussy, o muzică prea 
frumoasă şi superficială pentru gustul lui Larry. Nu-i plăcea 
genul acesta de muzică clasică „uşoară”. Dacă trebuie să 
asculţi porcăriile alea clasice, mai bine mergi până la capăt 
şi o dai pe lucruri serioase, Beethoven, Wagner sau cineva 
de calibrul ăsta. Ce s-o mai dai cotită? 

Ea îl întrebase la un moment dat, degajat, cum îşi câştiga 
existenţa... maniera aceea lejeră, reflectase el nu fără o 
umbră de resentiment, a celui pentru care un lucru atât de 
simplu, cum este „existenţa”, nu constituise niciodată o 


problemă. Am fost cântăreţ de rock and roll, îi comunicase 
el, vag mirat de faptul că se folosise de perfectul compus 
fără să-l doară. Am cântat o vreme cu o formaţie, apoi cu 
alta. Am participat uneori şi la câte un concert de studio. Ea 
făcuse un semn din cap şi toată povestea se oprise aici. Nu 
simţea niciun impuls să-i povestească despre Baby, Can You 
Dig Your Man? - asta ţinea de trecut. Prăpastia dintre viaţa 
aceea şi viaţa lui de acum era atât de adâncă, încât nici n-o 
înţelesese încă. În existenţa aceea fugea de un traficant de 
cocaină; cât despre aceasta, iată că putea să îngroape un 
om în Central Park fără să i se pară (neapărat) un lucru 
nemaipomenit. 

Scoase omleta pe o farfurie, apoi pregăti o ceaşcă de 
ness cu multă frişcă şi zahăr, după gustul ei (cât despre 
Larry, el subscria la vorba şoferului de camion: „dacă vrei 
frişcă şi zahăr, de ce mai ceri cafea?”), şi i le aduse la masă. 
Ea şedea pe un scaun mic, cu braţele încrucişate, cu faţa 
către aparatul stereo. Debussy picura din boxe ca untul 
topit. 

— A sosit potolul, o anunţă el. 

Ea veni la masă cu un zâmbet stins, cercetând ouăle cam 
în stilul în care s-ar uita un atlet la o serie de garduri 
înşirate pe pistă, apoi începu să mănânce. 

— E gustos. Ai avut dreptate. Îţi mulţumesc. 

— Cu foarte multă plăcere, o asigură el. Acum, ascultă- 
mă. Uite ce-ţi propun. O luăm pe Fifth până la Thirty-ninth, 
pe urmă o cotim spre vest. Traversăm New Jersey prin 
Lincoln Tunnel. Putem să mergem de-a lungul lui 495 spre 
nord-vest până la Passaic şi... e-n regulă cu ouăle alea? Nu 
sunt stricate? 

— Sunt bune, îi zise ea cu un zâmbet. Îşi vâri încă o 
bucată în gură şi se ajută cu puţină cafea ca să poată 
înghiţi. Aveam mare nevoie de mâncare. Spune mai 
departe, te ascult. 

— De la Passaic cotim spre vest, până ce drumurile devin 
destul de libere ca să putem conduce. Pe urmă, socotesc că 


putem să ne îndreptăm spre nord-est, spre New England. 
Facem un soi de fentă, dacă înţelegi ce vreau să spun! Pare 
mai lung, dar până la urmă cred că ne va scuti de o mulţime 
de necazuri. Poate ne luăm o casă pe malul oceanului, în 
Maine. La Kittery, York, Wells, Ogunquit sau poate la 
Scarborough sau Boothbay Harbor. Ce părere ai? 

Cât timp vorbise şi făurise planuri, privise pe fereastră, 
iar acum se întorsese către ea. Ceea ce văzu îl sperie foarte 
rău pentru moment, pentru că i se păru că înnebunise. 
Tentativa de a zâmbi a femeii eşua într-un rictus de 
suferinţă şi groază. Transpiraţia se adunase pe fruntea ei în 
stropi mari şi rotunzi. 

— Rita? Doamne, Rita, ce... 

— „„.scuză-mă... 

Se ridică anevoie, răsturnându-şi scaunul, şi porni în 
grabă să traverseze salonul. Cu un picior se împiedică de 
scăunelul pe care şezuse şi-l rostogoli cât colo, ca pe o piesă 
de şah de dimensiuni mari. Nu lipsi mult să cadă şi ea. 

— Rita? 

Femeia se refugie în baie şi de acolo veni zgomotul 
industrial, ca de moară, al mâncării ce-i venea pe gât. De 
enervare, Larry izbi cu palma în masă, se ridică şi se duse 
după ea. Doamne, ura să borască cineva lângă el. 
Întotdeauna îţi venea şi ţie să verşi. Mirosul de brânză 
American din baie îi făcu greață. Rita şedea pe gresia 
albastră, nuanţa oului de măcăleandru, cu picioarele 
strânse sub ea, iar capul îi atârna, moale, deasupra 
bazinului. 

Se şterse la gură cu un ghemotoc de hârtie igienică, după 
care ridică spre el privirile rugătoare; obrajii ei erau albi ca 
hârtia. 

— Te rog să mă ierţi, pur şi simplu n-am putut să mănânc, 
Larry. Crede-mă. Îmi pare nespus de rău. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dacă ştiai ce are să ţi se 
întâmple, de ce-ai mai încercat? 


— Pentru că ai insistat. N-am vrut să mai fii supărat pe 
mine. De fapt, încă eşti îmbufnat, nu-i aşa? Eşti supărat pe 
mine. 

Se întoarse cu gândul la seara din urmă. Ea-l iubise cu o 
asemenea  frenezie, încât, pentru prima oară, se 
surprinsese gândindu-se la vârsta ei, nu fără o urmă de 
dezgust. Se simţea ca şi cum s-ar fi lăsat în voia unei 
maşinării pentru exerciţii fizice. El terminase repede, ca o 
măsură de autoprotecţie, aşa i se păruse atunci, iar după 
multă vreme ea se lăsase pe spate, gâfâind şi evident 
nesatisfăcută. Mai târziu, când era pe cale să adoarmă, se 
lipise de el şi simţise încă o dată mirosul de la săculeţul ei 
cu praf parfumat, o versiune mai scumpă decât cel pe care 
îl purta maică-sa ori de câte ori ieşeau la cinematograf, iar 
ea îi murmurase lucrul acela, care îl trezise şi îl ţinuse treaz 
încă două ore: N-ai să mă părăseşti, da? N-ai să mă laşi 
singură? 

Înainte de asta ea fusese nemaipomenită la pat, cu 
adevărat nemaipomenită, spre surprinderea lui. Îl adusese 
aici, la ea acasă, după ce luaseră împreună prânzul în ziua 
când se întâlniseră, iar ceea ce se petrecuse apoi păruse 
mai mult decât firesc. Îşi aminti că avusese un moment de 
repulsie când îi văzuse sânii prăbuşiţi şi venele albastre, 
proeminente (care îi amintiseră de varicele maică-sii), dar 
dăduse uitării toate acestea când îşi ridicase picioarele şi-i 
cuprinsese şoldurile cu o forţă nebănuită. 

Încet, îl sfătuise ea, râzând. Cei din urmă vor fi cei dintâi, 
iar cei dintâi vor fi ultimii. 

Ajunsese la limită, când ea-l împinsese într-o parte şi-i 
oferise o ţigară. 

Ce naiba faci? exclamase el, luat pe nepregătite, în timp 
ce bătrânul Gogu flutura indignat în aer, palpitând vizibil. 

Ea îi răspunsese, zâmbind. Ai o mână liberă, nu? Şi eu. 

Prin urmare, făcuseră aşa în timp ce fumau, iar ea îi 
ciripise tot felul de nimicuri - chiar dacă obrajii i se 


aprinseseră, iar după o vreme respiraţia îi devenise mai 
scurtă şi cuvintele începuseră să i se risipească, uitate. 

Acum, îl îndemnase ea, luând ambele ţigări şi strivindu-le. 
Haide să vedem dacă poți sfârşi ce-ai început. Dacă nu eşti 
în stare, am să te rup în bucăți. 

El terminase, spre satisfacția amândurora, apoi 
alunecaseră în somn. Se trezise la un moment dat, după ora 
4, şi o urmărise în somn, gândindu-se cât de mult conta şi 
experienţa. Se culcase cu o mulţime de femei în ultimii zece 
ani, însă ceea ce i se întâmplase mai devreme era cu totul 
altceva. Senzaţia fusese cu mult mai bună, chiar dacă uşor 
decadentă. 

Păi, a avut amanți, desigur. 

Chestia asta îi trezise din nou dorinţa şi atunci o 
deşteptase şi pe ea. 

Totul continuase până ce-l descoperiseră pe monstrul- 
urlător şi până ieri seara. Se mai întâmplaseră diverse 
lucruri şi înainte, care îl tulburaseră, dar pe care le 
acceptase. Dacă permiţi ca asemenea lucruri să-ţi provoace 
stări nevrotice, înseamnă că tu eşti mult mai bolnav, îşi 
făcuse el socoteala. 

Cu două nopţi în urmă, se sculase cam după ora 2 şi o 
auzise umplându-şi un pahar cu apă, la baie. Probabil că lua 
un somnifer. Folosea capsulele acelea roşii-galbene de 
fenobarbital, cunoscute pe Coasta de Vest sub numele de 
„Yellowjackets”.  Barbiturice puternice. Desigur, avea 
obiceiul să le înghită cu mult înainte de izbucnirea 
supergripei. 

Şi mai era felul acela în care-l urmărea peste tot, chiar şi 
în apartament, ba chiar se aşeza în uşa băii şi discuta cu el 
în timp ce-şi făcea un duş sau se uşura. El prefera să fie 
singur la baie, dar îşi zise că nu toată lumea trebuia să fie 
de aceeaşi părere. Foarte multe depind de felul în care ai 
fost crescut. Avea să provoace o discuţie cu ea... la un 
moment dat. 

Dar acum... 


Va fi nevoit s-o care în spate? Dumnezeule, spera să nu 
fie cazul. Cel puţin la început, îi lăsase impresia că este 
puternică. Tocmai din această cauză îl atrăsese atât de tare 
atunci, în parc... de fapt, fusese principalul motiv. Nu poți să 
te încrezi câtuşi de puţin în reclamă, cugetă el cu 
amărăciune. Cum naiba să poată avea grijă de ea, când nici 
de el însuşi nu era în stare să se ocupe? Se văzuse cu 
prisosinţă, după ce discul îi apăruse pe piaţă. lar Wayne 
Stukey îi demonstrase acest lucru în cel mai drastic mod cu 
putinţă. 

— Nu, îi zise el, nu sunt supărat. Pur şi simplu... ştii, eu 
nu sunt şeful tău. Dacă nu-ţi vine să mănânci, de ce nu spui? 
— Ba ţi-am spus... Ţi-am spus că nu cred că pot mânca... 

— Ai zis pe dracu...., se răsti el intrigat şi nervos. 

Femeia îşi lăsă capul în jos şi-şi privi mâinile; Larry 
înţelese că se abţinea să plângă, pentru că lui nu i-ar 
plăcea. Simţi că-şi iese din minţi de furie şi se abţinu să nu-i 
strige: Eu nu sunt nici taică-tu, nici bărbatul ăla barosan al 
tău! N-am de gând să mă îngrijesc de tine! Pentru numele 
lui Dumnezeu, eşti cu treizeci de ani mai bătrână decât 
mine! Apoi simţi valul acela de dispreţ faţă de propria-i 
persoană, atât de bine cunoscut, şi se întrebă ce mama 
naibii se petrecea cu el. 

— Îmi pare rău, se scuză. Sunt un nemernic neruşinat. 

— Nu, nu eşti, îl asigură ea, smiorcăindu-se. Doar că... s- 
au adunat deodată toate nenorocirile astea. Adică... ieri, 
omul acela din parc... M-am gândit: nimeni n-are să-i prindă 
vreodată pe cei care l-au omorât, ca să-i bage la închisoare. 
Au să-şi vadă mai departe de-ale lor, comiţând un număr 
nesfârşit de crime. Ca nişte animale din junglă. Şi atunci 
lucrul acesta a început să mi se pară teribil de real. Mă 
înţelegi, Larry? Înţelegi ce vreau să spun? 

Îşi întoarse ochii plini de lacrimi către el. 

— Da, îi răspunse, încă puţin iritat şi dispreţuitor. 

Era vorba chiar de o situaţie reală, cine putea să pună 
asta la îndoială? Iar ei se aflau în centrul ei şi o urmăriseră 


cum evoluase până aici. Mama lui murise; îşi dăduse duhul 
chiar sub privirile lui... nu cumva femeia asta voia să-i 
sugereze că este cu mult mai sensibilă la toate acestea 
decât el? El o pierduse pe maică-sa, iar ea pe omul care-i 
aducea Mercedesul la scară, cu toate acestea, ai fi zis că 
pierderea pe care o suferise ea e mai importantă. Ei bine, 
astea erau prostii. Prostii goale. 

— Încearcă să nu mai fii supărat pe mine, îl rugă ea. Nu 
mai fac. 

Sper că nu mai faci. Sper din toată inima, se gândi. 

— Excelent, spuse, ajutând-o să se ridice în picioare. 
Haide, trebuie să ne mişcăm. Ce părere ai? Avem o groază 
de lucruri de făcut. Eşti în formă? 

— Da, îl asigură ea, deşi expresia nu se deosebea de cea 
pe care o avusese atunci când îi oferise ouăle. 

— Când vom ieşi din oraş, ai să te simţi mai bine. 

— Crezi? îl întrebă ea, cu un aer neajutorat. 

— Desigur, o încurajă el din toată inima. Sunt sigur de 
asta. 


Au mers cu clasa întâi. 

Manhattan Sporting Goods era încuiat, dar Larry făcu o 
gaură în vitrină cu o ţeavă lungă din fier, pe care o găsise 
prin preajmă. Alarma antifurt începu să necheze absurd în 
strada pustie. Alese un rucsac din cele mari pentru el şi 
unul mai mic pentru Rita. Ea pregătise două schimburi de 
haine pentru fiecare - mai mult nu-i permisese - pe care el 
le purta într-o geantă de voiaj PanAm descoperită de ea în 
debara, împreună cu un set de periuţe de dinţi. Rita îşi 
alesese un costum modern pentru drumeţie, pantaloni de 
marinar albi, din mătase, şi o bluză mulată pe corp. Larry 
purta bluejeanşi decoloraţi şi o cămaşă albă, cu mânecile 
suflecate. 

Umplură rucsacurile cu alimente congelate şi nimic 
altceva. Nu avea niciun rost să se încarce cu alte lucruri - îi 
explicase Larry - mai ales cu alte ţoale, având în vedere că 


puteau găsi tot ceea ce-şi doreau de cealaltă parte a 
fluviului. Ea se arătă de acord cu el, cu un aer trist, iar lipsa 
ei de interes îl irită iarăşi. 

După o scurtă dezbatere în forul lui interior, mai adăugă 
şi o carabină 30-30 şi două sute de cartuşe. Era o armă 
splendidă, iar pe bonul de preţ agăţat de garda trăgaciului, 
pe care-l rupsese şi-l aruncase indiferent, scria patru sute 
cincizeci de dolari. 

— Chiar crezi că vom avea nevoie? îl întrebă ea temător, 
gândindu-se la pistolul calibru 32 pe care-l mai purta încă 
în geantă. 

— Cred că e mai bine să o luăm, nedorind să spună mai 
mult, gândindu-se însă la sfârşitul oribil al monstrului- 
urlător. 

— Ah, şopti ea, iar bărbatul îi citi în ochi că se gândea la 
acelaşi lucru. 

— Rucsacul nu e prea greu pentru tine? 

— O, nu. Nu este. Sigur că nu. 

— Ei, pe măsură ce mergi, ţi se va părea tot mai greu, aşa 
se întâmplă. Nu trebuie decât să spui, iar eu îl voi căra şi 
pe-al tău, o vreme. 

— N-o să am nicio problemă, îi răspunse ea, zâmbind. 
După ce ajunseră iarăşi pe trotuar, se uită în ambele direcţii 
şi zise: leşim din New York. 

— Da. 

Femeia se întoarse spre el. 

— Sunt bucuroasă. Mă simt ca şi cum... o, ca atunci când 
eram mică. Şi taică-meu zicea: „Astăzi facem o excursie.” Îţi 
aduci aminte cum era? 

Larry îi zâmbi şi el, amintindu-şi serile în care maică-sa îi 
spunea: „Westernul pe care vrei să-l vezi rulează tocmai la 
Crest, Larry. E cu Clint Eastwood. Ce zici?” 

— Da, mi-amintesc, îi răspunse. 

Femeia se înălţă puţin pe vârfuri, aranjându-şi rucsacul 
pe umeri. 


— Începutul unei călătorii, zise ea, apoi continuă atât de 
încet, încât el nu mai fu foarte sigur că înţelege corect: 
Drumul duce tot mai departe... 

— Cum? 

— E un citat din Tolkien, îi explică ea. Stăpânul inelelor. 
Întotdeauna mi s-a părut că este un fel de poartă către 
aventură. 

— Cu cât vom întâlni mai puţină aventură, cu atât va fi 
mai bine pentru noi, îi răspunse Larry, deşi înţelesese, chiar 
şi fără voie, la ce anume făcea ea aluzie. 

Ea privea în continuare de-a lungul străzii. În apropierea 
intersecţiei în care se găseau ei începea un canion îngust, 
între doi pereţi înalţi din piatră şi sticlă termoizolantă şi 
reflectorizantă, între care încremenise un şir nesfârşit de 
automobile blocate. Ai fi zis că toată lumea din New York se 
hotărâse simultan să parcheze maşinile în mijlocul 
drumului. 

— Am fost în Bermude, Anglia şi Jamaica, la Montreal, 
Saigon şi Moscova. Dar într-o călătorie adevărată n-am mai 
fost de când eram mică şi taică-meu ne-a dus, pe soră-mea 
Bess şi pe mine, la grădina zoologică. Hai să pornim, Larry. 


A fost un drum pe care Larry Underwood nu l-a uitat 
niciodată. Se surprinse gândind că ea fusese îndreptăţită, 
de fapt, să citeze din Tolkien, cel care descrisese tărâmuri 
mitice văzute prin lentila timpului şi a imaginaţiei pe 
jumătate nebune, pe jumătate exaltate, spaţii populate de 
iele, spiriduşi, uriaşi şi monştri. Asemenea făpturi nu 
existau la New York, dar în ultima vreme lucrurile se 
schimbaseră atât de mult, ieşind pur şi simplu din făgaşul 
lor, încât era imposibil să respingă cu totul jocul fanteziei. 
Un bărbat atârnat de un felinar în apropiere de intersecţia 
dintre Fifth şi East Fifty-fourth, lângă parc, un cartier 
comercial foarte aglomerat, odinioară; de gât îi fusese 
agăţată o pancartă pe care stătea scris un singur cuvânt: 
Hoţ. O pisică întinsă pe capacul hexagonal al unui coş de 


gunoi (pe o latură a coşului, reclama unui spectacol de pe 
Broadway, în stare încă bună), împreună cu puii, dându-le 
să sugă şi bucurându-se de soarele dimineţii. Un tânăr 
zâmbind cu gura până la urechi şi trăgând după el o valiză, 
care se apropie de ei şi-i zise lui Larry că ar fi dispus să-i 
dea un milion de dolari dacă i-ar împrumuta femeia pentru 
cincisprezece minute. Milionul se afla în valiză, din câte se 
putea ghici. Larry îşi scoase arma de la umăr şi-l sfătui să se 
facă nevăzut, cu milionul lui cu tot. 

— Sigur că da, omule. Nu trebuie să te superi pe mine, 
pricepi? Nu poţi să acuzi pe cineva, pentru simplul motiv că 
a încercat şi el! Îţi urez o zi bună. Pace ţie. 

Ajunseră la colţul dintre Fifth şi East Thirty-ninth la scurt 
timp după întâlnirea cu individul acela (Rita, într-un acces 
de bună dispoziţie isterică, insista să-l numească John 
Bearsford Tipton, apelativ care nu-i spunea nimic lui Larry). 
Fiind aproape amiază, Larry propuse să mănânce ceva. Era 
acolo o băcănie, dar când deschise uşa, duhoarea de carne 
stricată care-i întâmpină îi făcu să se dea înapoi. 

— Mai bine nu intru, altfel o să-mi pierd şi bruma de 
poftă de mâncare ce mi-a mai rămas, li spuse ea, pe un ton 
de scuză. 

Larry se gândea că poate-ar fi găsit nişte carne 
conservată - salam, cârnaţi, ceva de genul ăsta - dar, după 
întâlnirea recentă cu „John Bearsford Tipton”, nu voia s-o 
lase singură nici măcar pentru scurtul răstimp cât i-ar fi 
trebuit să intre şi să caute. Prin urmare, şi-au continuat 
drumul spre vest şi s-au oprit pe o bancă, unde s-au hrănit 
cu fructe deshidratate şi şuncă sub vid. Şi-au încheiat 
dejunul cu brânză pe biscuiţi Ritz, trecându-şi unul altuia 
un termos cu cafea la gheaţă. 

— De data asta, mi-a fost cu adevărat foame, declară ea 
cu mândrie. 

Ei îi răspunse cu un zâmbet, simțindu-se mai bine. Faptul 
că se pusese în mişcare şi făcea un lucru pozitiv îi dădea un 
sentiment de mulţumire. Ei îi spusese că se va simţi mai 


bine după ce părăseau New Yorkul. În momentul respectiv, 
nu găsise alte cuvinte. Acum însă, constatând influenţa 
benefică asupra stării lui de spirit, considera că avusese 
dreptate. New Yorkul era în clipa aceea ca un cimitir în care 
morţii nu-şi aflaseră încă liniştea. Cu cât scăpau mai repede 
de aici, cu atât mai bine. Poate că ea avea să devină din nou 
cea din prima lor zi, în parc. Aveau să meargă până în 
Maine, pe drumuri secundare, şi să se stabilească într-una 
dintre vilele acelea minunate de vacanţă. Acum rămâneau 
în nord, iar în septembrie sau octombrie porneau către sud. 
Boothbay Harbor vara şi Key Biscayne iarna. Nu suna rău. 
Preocupat, nu remarcă rictusul ei de durere atunci când el 
se ridică şi-şi aşeză pe umăr arma pe care insistase s-o ia la 
drum. 

Acum mergeau spre vest, cu umbrele în urma lor - iniţial 
chircite, ca nişte broaşte, apoi din ce în ce mai lungi, pe 
măsură ce înainta după-amiaza. Trecură de Avenue of the 
Americas, Seventh Avenue, Eighth, Ninth, Tenth. Străzile 
erau tăcute şi înţesate, acoperite de un fluviu nemişcat de 
automobile de toate culorile, predominant fiind galbenul 
taxiurilor. Multe dintre automobile se transformaseră în 
maşini mortuare: mulţi şoferi intraţi în stare de putrefacție 
se rezemau de volan, iar pasagerii zăceau într-o rână, ca şi 
cum ar fi adormit, plictisiţi de blocajul de circulaţie. Lui 
Larry îi trecu prin minte că poate nu ar fi fost rău să-şi facă 
rost de două motociclete, odată ce ieşeau din oraş. Asta le- 
ar fi asigurat amândurora mobilitatea şi şansa de a ocoli 
mulţimea de automobile rămase în drum şi stânjenind 
probabil circulaţia de pe toate autostrăzile. 

Desigur, pornind de la presupunerea că ea ştie să 
conducă o motocicletă, cugetă Larry. lar după cum 
mergeau lucrurile, putea fi aproape sigur că nu ştie. Viaţa 
alături de Rita se dovedea o adevărată povară, cel puţin din 
anumite puncte de vedere. În ultimă instanţă, putea la fel 
de bine s-o ia pe motocicletă cu el, pe locul din spate. 


La intersecţia dintre 'Thirty-ninth şi Seventh, văzură 
zăcând pe acoperişul unui taxi al firmei Ding-Dong un tânăr 
purtând doar o pereche de pantaloni de doc retezaţi 
deasupra genunchilor. 

— O fi mort? întrebă Rita. 

La auzul vocii ei, tânărul se ridică, se uită în jur, îi văzu şi 
le făcu semn. Ei îi răspunseră. Apoi tânărul se întinse, calm, 
la loc. 

La puţin timp după ora 2 traversară Eleventh Avenue. 
Larry auzi un țipăt înăbuşit de durere din spate şi constată 
că Rita dispăruse de lângă el. 

Se lăsase într-un genunchi, ţinându-şi piciorul cu mâinile. 
Larry observă de-abia acum, aproape cu groază, că ea 
purta o pereche de sandale scumpe, care-i lăsau degetele 
libere, probabil din cele de opt dolari, foarte potrivite 
pentru o plimbare prin faţa vitrinelor de pe Fifth Avenue, în 
schimb pentru un drum mai lung - o adevărată călătorie, de 
fapt - aşa cum făceau ei acum... Baretele din jurul gleznelor 
îi tăiaseră pielea, făcând să răsară mai multe picături de 
sânge. 

— Larry, îmi pare aşa... 

O smulse cu un gest brutal de la pământ. 

— Ce socoteală ţi-ai făcut? îi strigă în faţă. Pentru o 
secundă, simţi ruşine faţă de umilinţa cu care ea se trăsese 
înapoi, în acelaşi timp însă şi un soi de plăcere josnică. i-ai 
zis că te poţi întoarce la apartamentul tău cu un taxi, dacă-ţi 
obosesc picioarele? 

— Nu mi-a trecut prin minte... 

— Doamne Dumnezeule! Îşi trecu degetele prin păr. 
Bănuiesc că nu ţi-a trecut. Îţi curge sânge, Rita. De cât timp 
te doare? 

Vocea ei era atât de coborâtă şi de răguşită, încât o auzea 
cu greu chiar şi în liniştea aceea neobişnuită. 

— De la... ei, cred că de la intersecţia lui Fifth cu Forty- 
ninth. 


— Vrei să spui că picioarele te dor de douăzeci de străzi 
încoace, iar tu n-ai scos nicio vorbă? 

— Mi-am zis că... s-ar putea... să treacă... să nu mă mai 
doară... n-am vrut să... mergeam atât de repede... în curând 
am fi ieşit din oraş... şi m-am gândit că... 

— Ba n-ai gândit deloc, o întrerupse el enervat. Cât de 
repede vom putea merge, dacă tu te-ai rănit în halul ăsta? 
Fir-ar afurisite picioarele alea ale tale, arată de parcă te-ar 
fi pus cineva pe cruce! 

— Nu mă înjura, Larry, îi zise ea, începând să suspine. Le 
implor să nu... mă simt îngrozitor când tu... te rog să nu mă 
înjuri. 

El ajunsese acum în culmea furiei, iar mai târziu nu avea 
să fie în stare să-şi explice de ce sângele de pe picioarele ei 
îl făcuse să spumege de mânie. Dar în momentul respectiv, 
asta nu conta. Îi ţipă în faţă: 

— Futu-i! Futu-i! Futu-i! 

Ecoul cuvintelor se întoarse la ei nedesluşit şi fără noimă, 
reflectat de pereţii blocurilor. 

Femeia îşi duse palmele la ochi şi se aplecă în faţă, 
plângând. Asta-l enervă şi mai tare, ceea ce trebuia pus, cel 
puţin în parte, pe seama faptului că, după părerea lui, ea 
refuza, de fapt, să vadă: prefera să-şi pună mâinile la ochi şi 
să-l lase pe el s-o conducă, de ce nu, întotdeauna se găsise 
cineva în preajma Eroinei Noastre, Micuţa Rita, care să se 
îngrijească de ea. Se găsise cine să conducă maşina, cine să 
se ocupe de afaceri, cine să spele WC.-ul şi cine să 
completeze declaraţiile pentru impozit. lar nouă nu ne mai 
rămâne decât să ascultăm muzica lui Debussy ăla, dulce de- 
ţi vine să borăşti, să ne punem mâinile cu unghiile bine 
îngrijite la ochi şi să lăsăm restul în seama lui Larry. Ai grijă 
de mine, Larry, după ce am văzut ce i s-a întâmplat 
monstrului-urlător, m-am hotărât că nu vreau să mai văd 
nimic. Pentru o persoană cu educaţia şi cu rangul meu, mi 
se pare sordid. 


Îi smulse mâinile de la ochi. Ea se aplecă şi încercă să-şi 
acopere iarăşi faţa. 

— Uită-te la mine. 

Femeia clătină din cap. 

— Uită-te la mine, Rita, fir-ar să fie. 

Ea se conformă, în cele din urmă, dar într-un fel straniu 
şi ezitant, ca şi cum s-ar fi aşteptat să se năpustească 
asupra ei şi cu pumnii, după violențele verbale la care 
fusese supusă. Judecând după ce se petrecea în mintea lui, 
presupunerea nici nu era atât de exagerată. 

— Vreau să-ţi explic cum stăm, pentru că tu nu prea 
înţelegi în ce situaţie suntem. Problema este că mai avem 
de mers încă vreo treizeci sau patruzeci de kilometri, iar 
dacă te infectezi de la rănile astea, s-ar putea să faci o 
septicemie şi să mori. Ideea e că a sosit momentul să nu-ţi 
mai ţii palma în fund şi să mă ajuţi şi tu puţin. 

O ţinuse de partea de sus a braţului, iar acum constată că 
degetele mari aproape dispăruseră în carnea femeii. Furia i 
se domoli când văzu urmele roşii rămase când îi dădu 
drumul. Se retrase cu un pas, simțindu-se din nou nesigur 
pe el, realizând, cu dezgust, că reacţia lui fusese din nou 
exagerată. Larry Underwood loveşte iarăşi. Dacă era aşa de 
deştept, de ce nu-i verificase încălţămintea înainte de 
plecare? 

Pentru că asta este problema ei, se apără morocănos o 
parte din el. 

Nu, nu era adevărat. Fusese chiar problema lui. Pentru 
că ea nu se pricepea. lar dacă avea de gând s-o ia cu el (şi 
de-abia astăzi îi trecuse prin minte că viaţa i-ar fi fost mult 
mai uşoară dacă n-o lua), nu avea încotro, era răspunzător 
şi de ceea ce i se întâmpla ei. 

Să fiu al naibii, n-am nicio treabă cu ea, îi şopti vocea 
aceea morocănoasă. 

Maică-sa: Ţie, Larry nu-ţi place decât să primeşti. 

Fata aia din Fordham, care se ocupa de igiena bucală, 
ţipând după el, pe fereastra deschisă: Am crezut că eşti un 


băiat de treabă! Dar nu eşti băiat de treabă! 

Larry, ţie iţi lipseşte ceva. Nu eşti în stare decăt să iei. 

Asta-i o minciună! O minciună SFRUNTATĂ! 

— Rita, te rog să mă ierţi. 

Femeia se aşeză pe pavaj, cu bluza ei fără mâneci şi 
pantalonii albi, cu părul încărunţit şi îmbătrânit. Se aplecă 
şi-şi obloji labele rănite. Nu voia să-l privească. 

— Te rog să mă ierţi, repetă el. Uite ce e... nu aveam 
niciun drept să-ţi arunc cuvintele alea. 

De fapt avea, dar asta nu mai conta. Când îţi ceri scuze, 
lucrurile se aşază în făgaşul lor normal. Aşa se întâmplă pe 
lumea asta. 

— Mergi mai departe, Larry, nu vreau să pierzi timpul din 
cauza mea. 

— 'Ţi-am zis că vreau să mă ierţi, spuse el, puţin arţăgos. 
O să facem rost de nişte pantofi şi ciorapi albi, pentru tine. 
O să... 

— Ba n-o să mai facem nimic. Mergi pe drumul tău. 

— Rita, te rog să mă ierţi... 

— Dacă mai repeţi încă o dată, ţip. Eşti un rahat şi nu îţi 
accept scuzele. Şi acum pleacă mai departe. 

— "Ţi-am zis că te rog... 

Ea îşi lăsă capul pe spate şi ţipă. Larry se dădu un pas 
înapoi, uitându-se în jur îngrijorat, temându-se să nu apară 
cumva un poliţist în fugă, curios să afle ce lucruri infernale 
îi făcea tânărul bătrânei doamne aşezate pe trotuar, cu 
sandalele scoase din picioare. Arestarea unui artist, mai 
mare râsul - îi trecu prin minte un gând nebunesc. 

Ea se întrerupse din ţipat şi-şi ridică privirile spre el. 
Făcu un gest brusc din mână, ca şi cum ar fi vrut să scape 
de o muscă obraznică. 

— Ai face bine să te abţii, o sfătui el, altfel am să te 
părăsesc cu adevărat. 

Continuă să-l fixeze. El nu mai fu în stare să-i suporte 
privirea şi-şi cobori ochii, urând-o pentru că-l silise să 
renunţe la duel. 


— Foarte bine, sper să te amuze când vei fi violată şi 
omorâtă. 

Îşi aşeză carabina pe umăr şi o porni la drum, de această 
dată spre stânga, către rampa de acces 495, coborând spre 
gura tunelului. Ajuns la piciorul rampei, constată că se 
petrecuse un accident îngrozitor: un tip care conducea un 
camion Mayflower, pentru mutat mobilă, încercase să-şi 
facă loc pe firul principal de circulaţie, iar în jurul 
monstrului rămăseseră mai multe automobile, ca nişte 
popice doborâte. Un Pinto ars zăcea pe jumătate prins sub 
masa camionului. Şoferul monstrului atârna pe jumătate 
afară pe geamul cabinei, cu capul în jos şi braţele 
atârnându-i. Pe uşa maşinii, sub el, rămăsese o perdea 
uscată de sânge şi borâtură. 

Larry se uită în jur, convins că are să o vadă pe Rita 
apropiindu-se de el sau stând nemişcată şi acuzându-l din 
priviri. Dar ea dispăruse. 

— Să te ia dracu', făcu el înciudat. Doar am încercat să 
mă scuz. 

Timp de câteva secunde, nu reuşi să meargă mai 
departe: se simţea țintuit de sute de perechi de ochi răi, 
ochii celor morţi, holbându-se la el din toate maşinile din 
jur. Îi veni în minte un fragment dintr-un cântec al lui Dylan: 
I waited for you inside the frozen traftic... when you knew 1 
had some other place to be... but where are you tonight, 
sweet Marie? 

Înaintea lui reuşea să distingă cele patru fire de 
circulaţie spre vest, dispărând în arcul întunecat al 
tunelului şi, realmente înspăimântat, constată că lămpile 
fluorescente din interiorul lui Lincoln Tunnel erau stinse. Ca 
şi cum ar fi pătruns într-un cimitir cu automobile. Î] vor lăsa 
să pătrundă până la jumătate şi de-abia atunci vor începe 
să se mişte... să se trezească la viaţă... va auzi ţăcânitul 
specific al uşilor care se deschid, apoi cum se închid la 
loc... paşii lor târşâilți... 


Îşi simţi trupul cuprins de valuri de sudoare. Tresări la 
auzul ţipătului aspru al unei păsări, chiar deasupra capului 
său. Eşti un prost, îşi zise el. Astea sunt lucruri care ţin la 
copii, asta-i. N-ai decât să rămâi mereu pe trotuar şi, cât ai 
clipi din ochi, ajungi... 

„„vei fi sugrumat de morţii umblători. 

Îşi linse buzele şi încercă să râdă. Râsul îi ieşi strâmb. 
Făcu cinci paşi în direcţia punctului unde rampa se unea cu 
şoseaua şi se opri iarăşi. În stânga lui era un Caddy, model 
El Dorado, din interiorul căruia se uita la el o femeie cu faţa 
înnegrită, ca de demon. Nasul imens i se turtise de sticlă. 
Un amestec de sânge şi spută se scursese pe geam. 
Bărbatul care condusese automobilul rămăsese prăbuşit 
peste volan, ca şi cum ar fi căutat ceva pe podea. Toate 
geamurile erau închise; înăuntru era probabil ca într-o 
seră. Dacă ar fi deschis portiera, femeia s-ar fi prăbuşit pe 
asfalt şi s-ar fi desfăcut ca un sac cu pepeni stricaţi, 
răspândind un miros cald şi aburos, umed şi pătruns de 
putreziciune. 

Tot aşa cum va mirosi şi-n tunel. 

Larry se răsuci brusc şi se întoarse pe drumul pe care 
venise, simțind cum i se răcoreşte transpiraţia de pe frunte. 

— Rita! Rita, ascultă-mă! Vreau să... 

Cuvintele îi îngheţară pe buze când ajunse în vârful 
rampei. Rita nu se vedea nicăieri. Dincolo de un punct, 
Thirty-ninth Street dispărea din vedere. Fugi de pe 
trotuarul sudic pe cel nordic, strecurându-se printre bare 
de protecţie şi sărind peste capote atât de fierbinţi, încât 
aproape îi băşicau pielea. Dar şi trotuarul celălalt era la fel 
de pustiu. 

Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă: 

— Rita! Rita! 

Nu-i răspunse decât un ecou mort: Rita... ita... ita... ita... 


Spre ora 4 după-amiază, nori întunecaţi începuseră să se 
adune deasupra Manhattanului, iar bubuiturile tunetului se 


rostogoleau încolo şi încoace printre zidurile oraşului. 
Zigzagurile trăsnetelor se abăteau asupra clădirilor, ca şi 
cum Dumnezeu ar fi încercat să-i sperie pe puţinii oameni 
rămaşi, izgonindu-i de prin ascunzătorile lor. Lumina 
căpătase o nuanţă galbenă şi stranie, care-i displăcea lui 
Larry. Stomacul i se făcuse ghem, iar când îşi aprinse o 
ţigară, văzu că-i tremură mâna, aşa cum îi tremurase Ritei 
ceaşca de cafea, în dimineaţa aceea. 

Stătea la capătul rampei de acces, sprijinindu-se cu 
spatele de prima bară a balustradei. Îşi ţinea rucsacul în 
poală, iar carabina o sprijinise alături. Îşi închipuise că Rita 
se va speria şi se va întoarce în scurt timp, dar se înşelase. 
Cu cincisprezece minute în urmă, renunţase s-o mai strige. 
Ecourile îl scoteau din minţi. 

Tunetul se rostogoli încă o dată, mai aproape, de această 
dată. O adiere rece îi mângâie spatele cămăşii, care i se 
lipise de piele, din cauza sudorii. Trebuia neapărat să se 
adăpostească undeva sau, dacă nu, să nu mai şovăie şi s-o 
pornească prin tunel. Dacă nu reuşea să-şi adune curajul ca 
să treacă prin tunel, s-ar fi văzut nevoit să petreacă încă o 
noapte în oraş şi să traverseze de dimineaţă George 
Washington Bridge, aflat la nu mai puţin de o sută patruzeci 
de intersecţii spre nord. 

Încercă să se gândească raţional la tunel. Înăuntru nu 
exista nimic care să sară pe el şi să-l muşte. Uitase să ia cu 
sine o lanternă mare şi puternică - Dumnezeule, nu poţi să- 
ţi aduci aminte chiar de toate - în schimb avea bricheta Bic 
cu gaz, iar între drumul propriu-zis şi trotuarul îngust 
exista o balustradă. Toate celelalte... gândul acela, la morţii 
din maşini, de exemplu... nu erau decât prostii de speriat 
copii mici, bune pentru comicsuri, ca şi cum ai crede în 
baubau. Dacă nu eşti în stare de mai mult, Larry, se dojeni 
el, înseamnă că n-ai să te descurci nici în această minunată 
lume nouă. Câtuşi de puţin. Ai să... 

Un fulger brăzdă cerul aproape deasupra creştetului său, 
făcându-l să se înfioare. Îi urmă vuietul greu al tunetului. Se 


lăsă în voia gândurilor, este 1 iulie, într-o zi ca asta se 
cuvenea să-ţi duci iubita pe Coney Island şi să mănânci vreo 
zece hotdogs. Să dobori cele trei sticle de lapte din lemn cu 
o singură minge şi să câştigi păpuşa Kewpie. Seara urma 
jocul de artificii... 

Un strop rece de ploaie îi lovi obrazul, apoi un altul îi 
nimeri ceafa şi se scurse dincolo de gulerul cămăşii. Picături 
de dimensiunea unor monede de zece cenți începură să 
cadă în jurul lui. Se ridică, îşi puse rucsacul pe umeri şi-şi 
luă carabina. Încă nu ştia prea bine în ce direcţie s-o 
pornească - înapoi, spre Thirty-ninth sau în Lincoln Tunnel. 
În orice caz, era musai să se adăpostească undeva, pentru 
că acum ploua cu găleata. 

Tunetul se abătu din nou asupra lui cu un urlet gigantic. 
Scânci de spaimă - şi sunetul nu diferea de cele emise de 
oamenii de Cromagnon acum două milioane de ani. 

— Laş idiot ce eşti, spuse el şi o porni repede pe rampa 
ce ducea către abisul tunelului. 

Mergea cu capul plecat, ferindu-se de ploaia năvalnică. 
Apa i se scurgea din păr. Trecu de femeia cu nasul sprijinit 
în geamul modelului El Dorado, străduindu-se să nu 
privească într-acolo, însă fără succes, pentru că o văzu, 
totuşi, cu coada ochiului. Picăturile băteau darabana pe 
acoperişurile automobilelor, ca percuţia unei formaţii de 
jazz. Izbeau atât de tare, încât apa sărea din nou în aer, 
producând o uşoară ceaţă. 

Larry se opri o clipă în faţa tunelului, stăpânit iarăşi de 
teamă şi de indecizie. Apoi începu să bată piatra, lucru 
care-l obligă să nu mai amâne hotărârea. Pietrele erau mari 
şi izbeau cu forţă. Tunetul mugi iarăşi. 

Okay, gândi el. Okay, okay, okay, m-am convins. Păşi în 
Lincoln Tunnel. 


Înăuntru era cu mult mai întuneric decât îşi imaginase. 
La început, deschiderea din spatele lui arunca încă o lumină 
albă, palidă, în care vedea întinderea nesfârşită de maşini 


dinaintea lui, înghesuite bară în bară (cei de-aici au avut o 
moarte cruntă, cugeta el, în timp ce claustrofobia îşi insinua 
cu dragoste degetele ei ca nişte banane în jurul capului său, 
începând mai întâi să mângâie, apoi să-i apese tâmplele, n-a 
fost crunt, a fost de-a dreptul fioros), şi dalele alb-verzui ce 
îmbrăcau pereţii boltiţi. Vedea şi culoarul din dreapta, 
destinat pietonilor, care se pierdea în beznă. Pe partea 
stângă se aflau imense coloane de susţinere, la intervale de 
zece sau cincisprezece metri. ESTE INTERZIS SĂ 
SCHIMBAŢI BANDA DE MERS, îl informa un semn. În 
tavanul tunelului erau încastrate lămpi fluorescente stinse 
şi ochii din sticlă mată ai camerelor de luat vederi din 
circuitul TV închis. Pe când parcurgea cea dintâi curbă 
deschisă, care-l purta încet către dreapta, intensitatea 
luminii scăzu tot mai mult, până ce nu mai distinse decât 
sclipiri estompate ale pieselor din crom. După care lumina 
pur şi simplu încetă să mai existe. 

Se scotoci după brichetă, o ridică şi scăpără rotiţa. 
Lumina pe care o răspândea era penibil de mică şi avea mai 
degrabă darul de a-i alimenta neliniştea, nu de a i-o alunga. 
Chiar dacă reglă flacăra la dimensiunea maximă, cercul 
vizibil nu depăşea doi metri. 

O puse la locul ei din buzunar şi merse mai departe, 
atingând uşor cu mâna balustrada. Şi aici era un fel de 
ecou, care îi plăcea chiar mai puţin decât cel de afară. 
Ecoul îi lăsa senzaţia că în urma lui se află cineva... care îl 
pândeşte. Se opri de mai multe ori, cu capul ridicat, cu ochii 
mari (inutil, pentru că nu se vedea nimic), ascultând până 
ce dispărea reverberaţia. Peste un timp începu să-şi târşâie 
picioarele, fără să mai ridice călcâiele de pe beton, în aşa fel 
încât să nu se mai producă ecoul. 

După o vreme se opri încă o dată şi aprinse bricheta în 
apropierea ceasului. Era ora 4.20, dar nu ştia prea bine la 
ce-i folosea această informaţie. În bezna din jur, timpul 
părea să fie lipsit de orice sens obiectiv. De altfel, şi 
distanţa; oare ce lungime avea Lincoln Tunnel, de fapt? Doi 


kilometri? Trei? Traversarea pe sub Hudson River nu putea 
fi de trei kilometri. Doi kilometri, să zicem. Dar dacă nu 
erau decât doi kilometri, înseamnă că ar fi trebuit să 
ajungă, deja, la capătul opus. Dacă un om obişnuit parcurge 
opt kilometri pe oră, înseamnă că în cincisprezece minute 
străbate doi kilometri, iar el depăşise timpul de când se afla 
în gaura asta împuţită cu cinci minute. 

— Din cauză că merg prea încet, îşi zise, tresărind la 
sunetul propriei sale voci. 

Bricheta Bic îi scăpă din mână şi căzu cu zgomot pe 
trotuar. Ecoul îi răspunse glumind sinistru, cu vocea unui 
lunatic: 

— „mai încet... cet... cet... 

— Isuse, murmură Larry, iar ecoul îi răspunse în şoaptă: 
suse... suse... 

Îşi trecu mâna peste faţă, luptându-se cu panica şi cu 
imboldul de a renunţa la rațiune şi de a o lua pur şi simplu 
la fugă, orbeşte. Se stăpâni şi se lăsă în genunchi 
(încheieturile îi pocniră ca nişte focuri de pistol, băgându-l 
din nou în sperieţi) şi pipăi cu degetele topografia 
miniaturală a trotuarului îngust - spărturile din ciment, ca 
nişte văi, un muc de ţigară, ca o creastă semeaţă, şi o 
minusculă bilă din staniol, închipuind un deal - până când 
se întâmplă să nimerească şi bricheta. Uşurat, o apucă 
strâns în pumn, se ridică şi plecă mai departe. 

Tocmai când reuşise să se calmeze din nou, piciorul i se 
izbi de ceva rigid, imposibil de înlăturat. Scoase un soi de 
țipăt aspirat şi se retrase cu doi paşi, gata să se 
prăbuşească. Îşi adună tot curajul şi aprinse bricheta. 
Flacăra dansa nebuneşte, din cauza tremurului de 
nestăpânit al mâinii. 

Călcase pe braţul unui soldat. Zăcea cu spatele rezemat 
de peretele tunelului, cu picioarele întinse de-a curmezişul 
trotuarului, o santinelă infernală lăsată să bareze drumul. 
Ochii lui sticloşi se holbau la Larry. Cum buzele i se 


îndepărtaseră de pe dinţi, ai fi zis că rânjeşte. Din gâtlej i se 
iţea un cuţit cu buton. 

Lui Larry i se încălzise bricheta în palmă şi-o stinse. 
Lingându-şi buzele uscate şi strângând balustrada cu 
disperare, înaintă până când atinse iar cu vârful pantofului 
braţul soldatului. Apoi făcu un pas ridicol de mare, după 
care începu să-l frământe o idee de coşmar. Avea să audă 
curând scârţâitul cizmelor soldăţeşti pe ciment şi apoi omul 
îi va prinde glezna într-o strângere rece şi nemiloasă. 

Pornind într-o fugă dezordonată, Larry străbătu câţiva 
metri şi-şi impuse să se oprească, ştiind că dacă n-o făcea 
acum, panica ar fi pus stăpânire pe el, şi atunci s-ar fi 
năpustit orbeşte înainte, urmărit de o teribilă hoardă de 
ecouri. 

Când avu sentimentul că se liniştise, cât de cât, porni din 
nou. Dar acum era cu mult mai dificil: degetele de la 
picioare i se chirceau în pantofi, temătoare că ar putea veni 
în contact cu un alt cadavru întins pe trotuar, ceea ce se şi 
întâmplă, nu peste mult timp. 

Gemu şi aprinse iarăşi bricheta. De data asta era 
incomparabil mai rău. Trupul pe care-l atinsese era al unui 
bătrân, într-un costum bleumarin. Boneta din mătase 
neagră îi căzuse de pe creştetul chelit în poală. La rever 
purta o stea cu şase colţuri din argint bătut. Dincolo de el 
se mai vedeau şase cadavre: două femei, un bărbat între 
două vârste, o femeie de aproape optzeci de ani şi doi 
adolescenţi. 

Bricheta se încălzise prea tare şi nu mai putea fi ţinută. O 
stinse şi-o strecură în buzunar, unde radie căldură ca un 
cărbune încins. Nu Captain Irips era răspunzător de 
moartea acestui grup, după cum nu fusese vinovat nici de 
decesul soldatului din urmă. Sângele, hainele sfâşiate, 
dalele sparte de pe pereţi, găurile gloanţelor spuneau o cu 
totul altă poveste. Fuseseră împuşcaţi. Larry îşi aminti 
zvonurile că soldaţii blocaseră căile de ieşire din Insula 
Manhattan. Nu ştiuse dacă să le dea crezare sau nu, printre 


atâtea alte zvonuri care circulau săptămâna trecută, când 
toate se prăbuşeau. 

Ceea ce se petrecuse aici era uşor de reconstituit. Când 
circulaţia se blocase în tunel, mulţi nu erau încă atât de 
bolnavi încât să nu poată merge. Coborâseră din maşini şi 
începuseră să-şi croiască drum spre capătul din Jersey, 
servindu-se de trotuar, la fel ca el. Probabil existase un post 
de comandă, vreun cuib de mitralieră sau ceva de acest 
gen. 

Existase? Sau mai exista, încă? 

Pe Larry îl treceau toate apele, chinuindu-se să ia o 
hotărâre. Întunericul profund oferea scena perfectă, unde 
mintea să plăsmuiască fantasme. lată ce vedea: soldaţi cu 
priviri sumbre, echipați cu costume de protecţie împotriva 
germenilor, ghemuiţi în spatele unei mitraliere prevăzute 
cu sistem de ochire în infraroşu, cărora li se ordonase să-i 
lichideze pe toţi hoinarii care încercau să străbată tunelul; 
un singur soldat lăsat în urmă, un voluntar care-şi asumase 
această misiune sinucigaşă, purtând ochelari infraroşii şi 
târându-se către el cu un cuţit în dinţi; doi soldaţi încărcând 
pe tăcute un proiectil cu gaze otrăvitoare într-o mortieră. 

Cu toate acestea, nu-i surâdea nici să se întoarcă. Era 
convins că toate acestea sunt simple fantasmagorii, iar 
gândul s-o pornească înapoi era insuportabil. Soldaţii 
plecaseră de mult, fără îndoială. Cel mort, peste care a 
trebuit să treacă, părea să fie un argument. lotuşi... 

Ceea ce-l tulbura cu adevărat erau trupurile de dinaintea 
lui. Morţii zăceau îngrămădiţi unii peste ceilalţi, pe o 
distanţă de vreo trei metri. Nu avea cum trece peste ei, aşa 
cum procedase în cazul soldatului. lar dacă-i ocolea, 
coborând de pe trotuar, risca să-şi rupă piciorul sau mâna. 
Dacă ţinea neapărat să-şi continue drumul, nu exista decât 
soluţia să... ei, bine... să calce peste ei. 

Ceva se mişcă în spatele lui, undeva, în întuneric. 

Larry se răsuci în loc, cuprins de teamă la auzul acelui 
sunet de neconfundat... al paşilor. 


— Cine-i acolo? strigă el, pregătindu-şi carabina. 

Nu-i răspunse decât ecoul. Când ecoul se stinse, auzi - 
sau crezu că aude - freamătul stins al unei respiraţii. Scrută 
întunericul, simțind cum i se zburleşte părul pe ceafă. Îşi 
opri răsuflarea. Linişte totală. Tocmai era pe cale să pună 
întâmplarea tot pe seama imaginaţiei, când sunetul se 
repetă... paşi grijulii şi furişaţi. 

Începu să caute furibund prin buzunare bricheta. Gândul 
că devenea astfel o ţintă nici nu-i trecu prin minte. Scoţând- 
o de la locul ei, rotiţa se agăţă de căptuşeală şi obiectul îi 
scăpă din mână. Se auzi mai întâi un clinchet, când se izbi 
de balustradă, urmat de un uşor clonc, la impactul cu tabla 
uneia dintre maşinile de dedesubt. 

Distinse încă o dată paşii furişaţi, acum ceva mai 
aproape, imposibil de zis cât de aproape. Cineva care venea 
ca să-l ucidă... şi mintea lui îngrozită îi oferi de îndată 
imaginea unui soldat cu un cuţit înfipt în gât, apropiindu-se 
încet prin beznă... 

Din nou paşii uşori. 

Larry îşi aminti de carabină. Îşi fixă patul armei în umăr 
şi începu să tragă. În spaţiul acela închis, focurile stârneau 
un zgomot infernal; strigă, dar propriul lui țipăt se pierdu 
printre bubuituri. Imaginile pereţilor acoperiţi cu plăci de 
ceramică şi şirurile nesfârşite de automobile încremenite 
explodau una după cealaltă - evidenţiate de focul de la gura 
ţevii - ca un şir de instantanee în alb şi negru. Ricoşeurile 
se tânguiau ca nişte iele rău prevestitoare. Puşca îi zgâlţâi 
umărul până ce-i amorţi, până ce-şi dădu seama că forţa 
reculului îl răsucise pe picioare şi trăgea undeva spre 
cealaltă parte a drumului, şi nu de-a lungul trotuarului, aşa 
cum ar fi trebuit. Încă nu era în stare să se oprească. Toate 
funcţiile creierului i se concentraseră acum în deget, care 
execută un număr nedefinit de convulsiuni, până ce 
trăgaciul nu mai reuşi să declanşeze decât un ţăcănit sec şi 
neputincios. 


Ecourile se  rostogoliră asupra lui. Fragmente 
strălucitoare de imagini, în triplă expunere, i se 
imprimaseră pe retină. Era vag conştient de mirosul de 
cordită şi de geamătul ce-i ieşea din adâncul pieptului. 

Strângând în continuare arma, se întoarse iarăşi pe 
călcâie, iar de aceasta dată, pe ecranul cinematografului 
său interior nu mai apăreau soldaţii în costumele lor sterile 
Andromeda Strain, ci morlocii din versiunea Classic Comics 
a Maşinii timpului de H.G. Wells, creaturi cocoşate şi oarbe 
ieşind de prin galeriile lor săpate în adâncime, unde 
maşinăriile ascunse în măruntaiele pământului nu se 
opreau niciodată. 

Începu să se lupte să traverseze baricada de cadavre 
moi, şi totuşi ţepene, se împiedică, gata să cadă, apoi se 
prinse de balustradă şi porni mai departe. Piciorul îi 
pătrunse în ceva înfiorător de vâscos, din care se degajă un 
miros pestilenţial, pe care de-abia dacă-l băgă în seamă. 
Merse mai departe, gâfâind. 

În acel moment, un strigăt venind din spate despică 
bezna, făcându-l să încremenească. Era un apel disperat, 
jalnic, care trăda că persoana respectivă se află la doar un 
pas de nebunie: 

— Larry! Vai, Larry, pentru numele lui Dumnezeu... 

Era Rita Blakemoor. 

Se opri în loc. Acum se auzeau suspine, suspine 
puternice, care umpleau spaţiul cu ecouri noi. Pentru o 
fracțiune de secundă stătu în cumpănă, dacă n-ar fi mai 
bine să plece mai departe, fără să-i mai răspundă. Până la 
urmă tot avea să iasă şi ea din tunel, de ce să-şi ia din nou o 
asemenea povară asupra lui? După aceea se calmă şi-i 
răspunse: 

— Rita! Rămâi acolo unde te afli! M-ai înţeles? 

Hohotele de plâns nu încetară. 

Trecu din nou peste piramida de trupuri, poticnindu-se, 
încercând să nu respire, cu un rictus de dezgust pe figură. 
Apoi porni în fugă spre ea, nesigur cât anume trebuia să 


meargă, din cauza distorsiunilor ecourilor. Până la urmă, 
aproape se împiedică de ea. 

— Larry... Femeia se lipi de el şi i se agăţă de gât cu forţa 
disperării. Sub cămaşă, îi simţea inima pulsând cu viteză 
nebună. Larry, Larry, nu mă lăsa singură aici, nu mă lăsa 
singură, în întuneric... 

— Nu, n-am să te las. O strânse cu putere. Te-am rănit? 
Nu cumva... te-am împuşcat? 

— Nu... am simţit valul de aer... unul dintre gloanţe a 
trecut atât de aproape, încât am simţit valul de aer... şi 
ţăndări... din plăcile de gresie, presupun... la mine pe faţă... 
m-au tăiat la faţă... 

— Vai, Rita, cum să-ţi spun? Am crezut c-o să înnebunesc 
aici. Întunericul. Şi mi-am pierdut şi bricheta... ar fi trebuit 
să mă strigi. Aş fi putut să te omor. Realiză deodată cât de 
adevărate erau cuvintele lui. Aş fi putut să te omor, repetă 
el, şocat de această revelaţie. 

— N-am fost sigură că eşti tu. Am intrat într-un bloc de 
locuinţe când ai coborât rampa. Apoi te-ai întors şi m-ai 
strigat, iar eu aproape că... dar n-am fost în stare... după ce- 
a început ploaia, au apărut doi bărbaţi... cred că ne căutau 
pe noi... sau doar pe mine. Aşa c-am rămas pe loc, iar după 
ce-au dispărut mi-am zis, poate că nu au plecat, poate că s- 
au ascuns sau mă caută, aşa că n-am îndrăznit să ies din 
ascunzătoare până ce nu mi-a venit în minte că s-ar putea 
să ajungi de cealaltă parte şi n-am să te mai văd niciodată... 
prin urmare am... am... Larry, n-ai să mă părăseşti, îmi 
promiţi? N-ai să pleci de lângă mine? 

— Nu, o linişti el. 

— Am greşit, ceea ce ţi-am zis nu era adevărat, tu ai avut 
dreptate, ar fi trebuit să-ţi spun de sandale, adică despre 
pantofi, am să mănânc atunci când îmi vei zice tu... am să... 
am să... ooohohoh... 

— Şşş, o linişti el, ţinând-o de mână. Totul este în regulă. 
Dar în mintea lui se vedea pe el însuşi cuprins de o panică 
oarbă şi trăgând în ea, gândindu-se cât de uşor unul dintre 


gloanţe ar fi putut să-i zdrobească braţul sau să-i perforeze 
stomacul. Pe neaşteptate, simţi nevoia imperioasă să 
meargă la toaletă şi dinţii începură să-i clănţăne în gură. 
Plecăm atunci când crezi că poţi merge. Nu te grăbi. 

— Am dat peste un bărbat... bărbat era, cred... am călcat 
peste el, Larry. Se auzi cum îşi înghite un nod. Vai, am fost 
la un pas să ţip, dar m-am abținut, crezând că înaintea mea 
ar putea fi unul dintre tipii aceia, şi nu tu. lar când ai 
strigat... ecoul... nu mi-am dat seama dacă eşti chiar tu... 
sau... poate... 

— Mai există nişte morţi ceva mai încolo. Crezi că rezişti? 

— Dacă stai alături de mine, da. Te rog... dacă eşti alături 
de mine. 

— Voi fi. 

— Atunci, haide să pornim. Vreau să ieşim de aici. 
Tremură convulsiv, lipită de el. Nu mi-am mai dorit 
niciodată ceva atât de mult, de când sunt pe lume. 

Îi găsi faţa şi o sărută, mai întâi nasul, apoi fiecare ochi, 
apoi gura. 

— Îţi mulţumesc, îi spuse el umil, fără a avea habar ce 
vrea să-i comunice, de fapt. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc. 

— Îţi mulţumesc, repetă ea. Vai, dragul meu Larry. N-ai 
să mă părăseşti, îmi promiţi? 

— Da, îi răspunse el. N-am să te părăsesc. Spune-mi doar 
când simţi că ai adunat suficiente puteri, Rita, şi atunci 
pornim. 

Cea ce se şi întâmplă. 

Trecură peste trupuri, ţinându-se înlănţuiţi pe după gât, 
ca doi prieteni beţi, întorcându-se acasă de la crâşma din 
colţ. Ajunşi dincolo, se ciocniră de un nou baraj. Era 
imposibil să distingi ce anume le stătea în cale, dar, după ce 
pipăise obiectul, Rita afirmă că ar putea fi un pat aşezat pe 
laterală. Împreună, reuşiră să-l răstoarne peste balustrada 
trotuarului îngust. Se prăbuşi peste o maşină de dedesubt 
cu un zgomot teribil şi reverberant, care-i făcu pe amândoi 
să tresară şi să se agaţe unul de celălalt. În spatele locului 


unde se aflase mai existau nişte trupuri întinse pe ciment, 
trei la număr, iar Larry ghici că aceştia erau soldaţii care 
uciseseră familia de evrei. Trecură de cealaltă parte şi-şi 
văzură de drum, ţinându-se de mână. 

Nu peste multă vreme, Rita se opri pe neaşteptate. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Larry. Ai dat peste ceva în 
cale? 

— Nu. Pot să văd, Larry! Am ajuns la capătul tunelului! 

Larry clipi şi constată că şi el putea să vadă. Geana de 
lumină era palidă şi apăruse atât de lent, încât nu fusese 
conştient de existenţa ei până ce nu-i atrăsese Rita atenţia. 
Reuşea să distingă o uşoară licărire pe plăcile de gresie şi 
conturul vag al feţei Ritei, chiar lângă el. Dacă privea spre 
stânga, vedea fluviul mort de automobile. 

— Haide, o îndemnă el, bucuros. 

La şaizeci de paşi mai încolo întâlniră un nou pâlc de 
trupuri, ale unor soldaţi. Trecură şi de acest obstacol. 

— Oare de ce n-au închis decât New Yorkul? întrebă ea. 
Sau poate... Larry, poate că nu s-a întâmplat decât la New 
York! 

— Cred că nu, răspunse el, simțind totuşi un strop de 
speranţă total iraţională. 

Merseră mai repede. Gura tunelului se afla acum nu 
departe de ei. Fusese blocată cu două uriaşe camioane ale 
armatei, parcate bot în bot. Camioanele nu lăsau să 
pătrundă decât o mică parte din lumina zilei; dacă nu s-ar fi 
aflat acolo, Larry şi Rita s-ar fi bucurat de lumină cu mult 
mai devreme. Acolo unde trotuarul cobora, întâlnindu-se cu 
rampa ce ducea afară, exista încă un număr de cadavre. Se 
strecurară printre camioanele militare, sărind peste barele 
lor unite. Rita nu se uită înăuntru, spre deosebire de Larry. 
Văzu o mitralieră cu trepied, cutii cu muniţie şi o canistră în 
care, din câte ghicea el, erau gaze lacrimogene. Şi trei 
bărbaţi morţi, pe deasupra. 

leşind din tunel, îi luă în primire o adiere de vânt 
încărcată de umezeală, iar mirosul ei nemaipomenit de 


proaspăt părea să le sugereze că efortul meritase. El îi 
spuse acest lucru Ritei, care-i făcu semn că este de acord şi- 
şi sprijini capul de umărul lui, pentru o clipă. 

— Cu toate acestea, n-aş mai trece prin tunel, nici dacă 
mi-ai oferi un milion de dolari, zise ea. 

— Peste câţiva ani ai să te foloseşti de bani drept hârtie 
igienică. Nu merită să vorbeşti despre ei. 

— Dar eşti sigur că... 

— Că nu era vorba doar de New York? Priveşte înaintea 
noastră! 

Gheretele unde se încasau banii pentru trecerea prin 
tunel erau pustii. Cea din mijloc se transformase într-o 
grămadă de cioburi. Dincolo de ele, firele de circulaţie către 
vest erau goale, cât vedeai cu ochii, în schimb cele ce 
duceau spre est, către oraş, adică cele ce pătrundeau în 
tunel, erau aglomerate de un intens trafic nemişcat. 

Pe drumul de acces exista o grămadă de trupuri, asupra 
căreia privegheau mai mulţi pescăruşi. 

— Dumnezeule Mare, rosti ea, sfârşită de puteri. 

— 'Tot atâţia oameni doreau să pătrundă în New York, câţi 
încercau să scape de acolo. Nu înţeleg de ce s-au chinuit să 
blocheze tunelul la capătul dinspre Jersey. Din câte îmi 
închipui, nici ei nu ştiau prea bine de ce. A venit careva cu o 
idee strălucită, unul din ăia care se prefac de minune că 
muncesc... 

Dar ea se aşezase în mijlocul străzii şi plângea. 

— Nu trebuie să plângi, o împăcă el, îngenunchind alături 
de ea. Experienţa din tunel îi era prea proaspătă ca să se 
poată supăra pe ea. Totul e-n regulă, Rita. 

— Ce este în regulă? suspină ea. Ce anume? Spune-mi tu 
doar un singur lucru. 

— Oricum, am reuşit să ieşim. Asta-i ceva. Şi avem aer 
proaspăt. Dacă stau şi mă gândesc, niciodată nu a fost aşa 
aer curat în New Jersey. 

Replica lui reuşi să-i smulgă un zâmbet stins. Larry 
cercetă zgârieturile de pe obrazul şi tâmpla ei, acolo unde o 


crestaseră aşchiile sărite din pereţi. 

— N-ar fi rău să mergem la o farmacie şi să dăm cu nişte 
apă oxigenată peste răni, îi zise el. Te simţi în stare să 
mergi? 

— Da. Îl privea cu o recunoştinţă tâmpă, ceea ce-l făcea 
să nu se simtă la largul lui. Şi o să-mi fac rost de nişte 
pantofi noi. De sport. Am să fac exact ce-mi spui tu, Larry. 
Sunt hotărâtă să nu-ţi ies din vorbă. 

— Am ţipat la tine pentru că mă enervasem, îi răspunse el 
calm. Îi dădu părul pe spate şi o sărută pe una dintre 
tăieturile de deasupra ochiului drept. Nu sunt un băiat 
chiar aşa de rău, adăugă el. 

— Nu-ţi cer decât să nu mă părăseşti. 

O ajută să se ridice şi-şi trecu un braţ în jurul taliei ei. 
Porniră încet spre şirul de gherete şi se strecurară printre 
ele, lăsând în urma lor New Yorkul, dincolo de fluviu. 


CAPITOLUL 36 


În centrul oraşului Ogunquit exista un mic parc, înzestrat 
cu toate cele cuvenite, tunul din Războiul Civil şi 
Monumentul Eroilor; după moartea lui Gus Dinsmore, 
Frannie Goldsmith se duse acolo şi se aşeză în apropierea 
iazului cu rațe, aruncând din când în când pietre în apă şi 
urmărind undele concentrice pe suprafaţa calmă până când 
ajungeau la crinii de la marginea lacului şi se pierdeau rând 
pe rând. 

Cu două zile în urmă, îl dusese pe Gus la casa Hanson, de 
pe plajă, temându-se că dacă mai aştepta, Gus nu va mai fi 
în stare să meargă şi va trebui să-şi găsească „odihna 
veşnică”, aşa cum ar fi numit-o strămoşii ei, printr-un 
eufemism atât de înspăimântător, şi totuşi potrivit, în 
ghereta mică şi fierbinte din apropierea parcării plajei 
publice. 

Crezuse că Gus va muri în seara respectivă. Avea 
temperatură foarte ridicată şi delira îngrozitor, căzuse în 
două rânduri din pat şi bântuise, clătinându-se pe picioare, 
prin dormitorul doamnei Hanson, răsturnând lucruri, 
căzând în genunchi şi ridicându-se din nou. Striga după 
oameni care nu se aflau acolo, le răspundea, îi urmărea cu 
priviri în care se puteau citi nenumărate emoţii, mergând 
de la veselie la teamă, până când Frannie începu să simtă 
că însoțitorii invizibili ai lui Gus erau personaje reale, iar ea 
o simplă fantomă. Îl rugase pe Gus să se întoarcă în pat, dar 
ea nici nu exista pentru el. Trebuia să i se ferească mereu 
din cale; dacă nu l-ar fi ocolit, ar fi răsturnat-o la pământ şi 
ar fi trecut peste ea. 

În cele din urmă, căzuse pe pat şi trecuse de la starea de 
delir energic la o inconştienţă însoţită de gemete şi 
respiraţie grea, iar Fran presupusese că intrase în comă. 
Dar a doua zi de dimineaţă, când îl vizitase, Gus stătea în 
pat, rezemat de perne, citind un Western ieftin, descoperit 


pe un raft. Îi mulţumi pentru că se îngrijise de el şi-i spuse, 
cu toată seriozitatea, că spera să nu fi zis sau făcut ceva ce 
nu se cuvenea, cu o seară în urmă. 

Când auzi că nu făcuse nimic rău, Gus aruncă priviri 
pline de îndoială în jur, în dormitorul distrus, şi-i răspunsese 
că, în orice caz, era frumos din partea ei să-i spună asta. Îi 
preparase o supă, pe care el o sorbise cu poftă, iar când i se 
plânsese cât de greu îi venea să citească fără ochelari, pe 
care şi-i spărsese când făcuse de pază la baricada înălţată 
în partea sudică a oraşului, cu o săptămână în urmă, ea 
luase cartea (în pofida slabelor lui proteste) şi-i citise patru 
capitole din romanul Crăciun în flăcări, scris de femeia 
aceea care locuia în nord, în Haven. Din câte înţelegea ea, 
şeriful John Stoner avea probleme cu nişte huligani din 
orăşelul Roaring Rock, Wyoming - şi, ceea ce era chiar mai 
rău, nu reuşea să găsească un cadou de Crăciun pentru 
tânăra şi încântătoarea lui soţie. 

Fran plecase de acolo mai optimistă, sperând că Gus s-ar 
putea înzdrăveni. Dar în ultima noapte îi fusese din nou 
foarte rău şi murise azi-dimineaţă, la ora 7.45, adică de- 
abia acum o oră şi jumătate. Rămăsese conştient până la 
capăt, fără să-şi dea seama însă cât de gravă era starea în 
care se găsea. Îi spusese că şi-ar fi dorit foarte tare un sifon 
cu îngheţată, de felul celor pe care Gus şi fraţii lui le 
primeau de la tatăl lor de fiecare 4 Iulie, precum şi de Ziua 
Muncii, când venea bâlciul la Bangor. Dar în momentul 
respectiv, nu mai exista curent electric la Ogunquit - se 
oprise fix la ora 9.17 p.m., în seara de 27 iunie, pe ceasurile 
acţionate cu electricitate - iar în oraş nu mai puteai găsi 
îngheţată. Se întrebase dacă nu mai exista cineva în oraş 
care să aibă un generator automat pe bază de benzină, cu 
un frigider legat de el printr-un circuit de siguranţă, ba 
chiar se gândise să plece în căutarea lui Harold Lauder, ca 
să-l întrebe, dar tocmai atunci Gus ajunsese la ultimele lui 
respiraţii chinuite. Totul durase doar cinci minute, timp în 
care ea îi susţinuse capul cu o mână, ştergându-i 


expectoraţiile abundente de la gură cu mâna cealaltă. Apoi 
venise sfârşitul. 

Frannie îl acoperise cu un cearşaf curat şi-l lăsase pe 
patul lui Jack Hanson, din dormitorul cu vedere la ocean. 
După aceea venise aici şi de atunci arunca pietre în lac, fără 
să se gândească aproape la nimic. În subconştientul ei 
înţelegea că lipsa de gânduri era bună: nu avea nimic în 
comun cu acea stranie stare de apatie care o copleşise în 
ziua de după moartea tatălui ei. De atunci, se regăsise din 
ce în ce mai mult. Făcuse rost de o tufă de trandafiri de la 
florăria lui Nathan, pe care o plantase cu grijă la picioarele 
mormântului lui Peter. Era convinsă că se va prinde 
minunat, după cum s-ar fi exprimat tatăl ei. Absența 
gândurilor nu reprezenta acum decât un fel de odihnă, 
după ce-l ajutase pe Gus să treacă prin ultimele clipe. Nu 
avea nimic de-a face cu preludiul nebuniei, pe care-l trăise 
atunci. Experienţa aceea o făcea să se gândească acum la 
traversarea printr-un tunel cenuşiu şi puturos, plin de 
umbre, mai degrabă simţite decât văzute; un tunel prin 
care n-ar mai fi vrut să călătorească vreodată. 

Curând însă, avea să fie nevoită să se gândească la ceea 
ce urma să facă, iar orice plan de viitor îl includea, 
inevitabil, şi pe Harold Lauder. Şi nu numai din cauză că ea 
şi Harold erau ultimele două persoane din acea regiune, ci 
şi pentru că nu ştia ce s-ar fi ales de băiat dacă nu se ocupa 
cineva de el. Nu că ea ar fi cea mai practică fiinţă de pe 
lumea asta, dar de vreme ce se găsea aici, ei şi nu altcuiva îi 
revenea treaba asta. Tot nu-l plăcea prea tare, dar cel puţin 
el încercase să fie plin de tact şi dovedise că este în stare să 
se comporte cuviincios. Ba chiar foarte cuviincios, judecând 
după felul lui puţin ciudat de a fi. 

Harold o lăsase în pace de la întâlnirea de acum patru 
zile, probabil respectându-i dorinţa de a se reculege după 
moartea părinţilor ei. Dar îl văzuse, din când în când, în 
Cadillacul lui Roy Brannigan, mergând fără ţintă dintr-un 
loc într-altul. Iar în două rânduri, când vântul bătea din 


direcţia potrivită, reuşise să audă ţăcănitul maşinii lui de 
scris de la fereastra dormitorului ei. Faptul că era atâta 
linişte, încât să se poată auzi sunetul acela, deşi casa 
familiei Lauder era aproape la doi kilometri şi jumătate, 
părea să sublinieze realitatea celor ce se întâmplaseră. O 
amuza puţin faptul că, deşi Harold nu se mai despărţea de 
Cadillac, nu se gândise să-şi înlocuiască vechea maşină de 
scris cu unul dintre modelele acelea electrice, care torceau 
atât de liniştit. 

Nu că acum ar mai fi fost cazul, se gândi ea, ridicându-se 
în picioare şi scuturându-se pe fundul pantalonilor scurţi. 
Îngheţata şi maşinile electrice de scris ţineau de domeniul 
trecutului. Deveni tristă şi nostalgică şi se întrebă încă o 
dată, profund nedumerită, cum a fost posibil să se întâmple 
o asemenea catastrofă, în doar două săptămâni. 

Sigur mai existau şi alţi oameni, indiferent ce zicea 
Harold. Dacă sistemul autorităţii se prăbuşise, pentru 
moment, nu le rămânea decât să-i găsească şi pe ceilalţi 
oameni izolaţi şi să reînchege sistemul. Nu-i trecu prin cap 
să se întrebe de ce anume „autoritatea” i se părea un lucru 
atât de necesar, tot aşa cum nu-şi pusese problema de ce se 
simţise în mod automat responsabilă pentru Harold. Pur şi 
simplu aşa i se părea. Structura era indispensabilă. 

Plecă din parc şi o porni încet de-a lungul lui Main Street, 
în direcţia casei Lauder. Se făcuse deja cald, dar aerul era 
împrospătat de briza mării. Simţi deodată nevoia să 
coboare spre plajă, să găsească nişte ierburi marine 
frumoase şi să ciugulească din ele. 

— Dumnezeule, eşti dezgustătoare, zise ea cu voce tare. 

Bineînţeles că nu era dezgustătoare, ci însărcinată, şi 
nimic mai mult. Asta era situaţia. Săptămâna viitoare va 
pofti sendvişuri Bermuda cu ceapă. Cu hrean şi smântână. 

Se opri la colţul unei străzi, încă departe de casa lui 
Harold, descoperind, pe neaşteptate, de câtă vreme nu se 
mai gândise la „starea ei delicată”. Mai înainte, descoperea 
gândul acesta, sunt însărcinată, pândind-o de după fiecare 


colţ, ca o mizerie pe care uita mereu s-o curețe: trebuie să 
duc neapărat rochia albastră la curăţat până vineri (peste 
câteva luni pot să o atârn în debara, pentru că sunt 
însărcinată); n-ar fi rău să-mi fac un duş (peste câteva luni o 
să arăt de parcă s-a băgat o balenă în baie, pentru că sunt 
însărcinată). Ar trebui să schimb uleiul la motor înainte să- 
mi cadă pistoanele sau cine ştie ce să se mai întâmple (şi mă 
întreb ce-ar zice Johnny de la Citgo dac-ar şti că sunt 
însărcinată). Dar poate că se obişnuise cu ideea, între timp. 
Dacă stai şi te gândeşti, trecuseră aproape trei luni de 
sarcină, deci o treime din întreaga perioadă. 

Pentru prima oară se întrebă, cu oarecare nelinişte, cine 
o va ajuta să nască. 


Din spatele casei familiei Lauder venea zgomotul 
cadenţat, clic-clic-clic, al unui aparat manual de tuns iarba, 
iar când Fran ocoli colţul casei, ceea ce văzu i se păru atât 
de curios, încât doar surpriza ei deplină o împiedică să 
izbucnească în râs. 

Harold tundea gazonul, îmbrăcat numai într-un slip 
albastru, mic şi strâns pe trup. Pielea lui albă strălucea de 
transpiraţie; pletele i se lipiseră de pielea gâtului (deşi 
trebuie spus că Harold, spre cinstea lui, părea să se fi spălat 
pe cap în trecutul nu prea îndepărtat). Cutele de grăsime 
de pe abdomen şi de pe coapse îi dansau într-un ritm 
drăcesc. De la iarba tăiată prin care călca, picioarele i se 
înverziseră până mai sus de glezne. Spatele i se înroşise, 
dar nu puteai spune cu exactitate dacă din cauza efortului 
sau fiindcă-l bătuse soarele. 

Dar Harold nu tăia iarba, ci mai degrabă alerga. Pajiştea 
din spatele casei cobora lin către un frumos zid din piatră, 
de formă neregulată, iar în mijlocul ei se afla un chioşc 
octogonal. Aici îşi organizau ea şi Amy „ceaiurile”, pe când 
erau doar nişte fetiţe - îşi aminti Frannie, cuprinsă de un 
val de nostalgie neaşteptat de dureros - în zilele când încă 
mai plângeau la sfârşitul poveştii cu țesătura lui Charlotte şi 


suspinau după Chuckie Mayo, cel mai grozav băiat din toată 
şcoala. Verdele crud şi pacea ce domnea asupra gazonului 
familiei Lauder te duceau cu gândul la Anglia, dar scena 
pastorală fusese invadată acum de un derviş în slip 
albastru. Când Harold se întoarse spre colţul de nord-est, 
unde terenul familiei Lauder era despărţit de cel al familiei 
Wilson printr-un şir de tufişuri de mure, Frannie auzi 
gâfâitul lui de-a dreptul alarmant. Băiatul cobori panta în 
trombă, aplecat asupra coarnelor în formă de T ale maşinii, 
ale cărei lame zbârnâiau. Smocurile de iarbă se uneau într- 
un fel de jet verde, acoperind labele lui Harold. Tunsese 
cam jumătate din pajişte; ceea ce-i rămăsese era un pătrat 
din ce în ce mai mic, cu chioşcul în mijloc. Ajuns în josul 
pajiştii, se întoarse şi se avântă din nou în sus, ascuns o 
vreme vederii de clădire, făcându-şi curând apariţia, 
concentrat asupra maşinii lui ca un pilot de curse de 
Formula 1. Cam pe la jumătatea urcuşului, o zări. În exact 
aceeaşi fracțiune de secundă, Frannie i se adresă timid: 

— Harold? 

Văzu că obrajii lui erau scăldaţi în lacrimi. 

— Vai! zise, sau mai curând chiţăi Harold. 

Îl luase prin surprindere, descoperindu-l într-o lume doar 
a lui şi, pentru un moment, Fran se temu ca şocul, în 
combinaţie cu extenuarea, să nu-i provoace cumva un atac 
de cord. 

Apoi băiatul porni în goană spre casă, stârnind cu 
picioarele brazdele de iarbă; Fran era vag conştientă de 
mireasma de fân ce se răspândea în aerul fierbinte al verii. 

Încercă să se apropie de el. 

— Harold, ce s-a întâmplat? 

Băiatul urcă grăbit treptele verandei. Deschise uşa din 
spate, dispăru înăuntru şi trânti uşa după el, cu toată forţa. 
În liniştea ce se aşternu după aceea, se auzi ţipătul strident 
al unei gaiţe şi gălăgia făcută de cine ştie ce animal mic în 
tufişurile de dincolo de zidul din piatră. Maşina abandonată 
rămase cu iarba tăiată în spatele lamelor şi iarbă înaltă în 


faţă, la mică distanţă de chioşcul unde ea şi Amy băuseră 
cândva limonadă în ceştile de la bucătăria păpuşii Barbie, 
cu degetele mici ridicate elegant în aer. 

Frannie rămase nehotărâtă pentru o clipă; în cele din 
urmă, se duse şi bătu la uşă. Nu primi niciun răspuns, dar 
reuşi să distingă plânsul lui Harold undeva, în interiorul 
casei. 

— Harold? 

Niciun răspuns. Hohotele de plâns continuau să se audă. 

Pătrunse în holul din spate, unde era întuneric, răcoare şi 
un miros îmbătător - la cămara doamnei Lauder se ajungea 
printr-o uşă, în partea stângă a holului, drept pentru care 
aici se simţise, de când se ştia Frannie, parfumul merelor 
uscate şi al scorţişoarei, ca nişte plăcinte visând la clipa 
creaţiei lor. 

— Harold? 

Străbătu holul şi intră în bucătărie; aşezat la masă, cu 
mâinile  încleştate în păr şi cu picioarele înverzite 
odihnindu-se pe linoleumul decolorat, de a cărui curăţenie 
doamna Lauder se ocupase întotdeauna cu atâta grijă, 
Harold plângea. 

— Ce s-a întâmplat, Harold? 

— Pleacă de aici! urlă el printre suspine. Ştiu că nu poţi 
să mă suferi, pleacă de aici! 

— Nu-i adevărat, Harold. Eşti un băiat cumsecade. N-oi fi 
tu chiar nemaipomenit, însă n-aş zice că nu eşti okay. Făcu o 
pauză. De fapt, dacă ţin cont de circumstanţe, aş spune că 
eşti în momentul de faţă preferatul meu din întreaga 
omenire. 

Chestia asta păru să-l facă să plângă şi mai tare. 

— Ai ceva de băut? 

— Limonadă, îi răspunse el, apoi, după ce se smiorcăi şi-şi 
şterse nasul, adăugă, privind tot în jos: Dar apa e caldă. 

— Sigur că-i caldă. Ai luat-o de la cişmea? 

Ca multe alte orăşele, comunitatea din Ogunguit mai 
poseda încă o pompă în spatele primăriei, deşi în ultimii 


patruzeci de ani aceasta fusese mai degrabă un punct de 
atracţie decât propriu-zis o sursă de apă. Turiştii o 
fotografiau, uneori. Şi aici se vede cişmeaua oraşului din 
mica staţiune unde ne-am petrecut vacanţa la mare. Vai, 
uite ce caraghios! 

— Mda, de acolo am adus-o. 

Fran turnă câte un pahar pentru fiecare şi se aşeză. În 
mod normal, ar trebui să stăm în chioşc, gândi ea. Şi am 
putea să bem cu degetele mici ridicate în sus. 

— Harold, ce ţi s-a întâmplat? 

Harold scoase un râs ciudat, isteric, ducându-şi cu 
stângăcie paharul la gură. Îl goli şi-l aşeză pe masă. 

— Ce-ar fi putut să mi se întâmple? 

— Este cumva vorba de ceva deosebit, asta vreau să te 
întreb? 

Gustă din limonadă şi se strădui să nu se strâmbe. Nu era 
foarte caldă, pentru că Harold adusese apa, probabil, doar 
cu puţină vreme în urmă, în schimb uitase să-i pună zahăr. 

Într-un târziu, băiatul îşi ridică privirile spre ea, cu obrajii 
brăzdaţi de lacrimi; se vedea că era la un pas să înceapă din 
nou. 

— Plâng după mama, îi mărturisi el, simplu. 

— Vai, Harold... 

— Când s-a întâmplat, când a murit ea, mi-am zis: „ei, nu 
m-a durut chiar atât de tare”. Strângea paharul în mână, 
privind-o cu o intensitate şi o sălbăticie care o speriau. Ştiu 
cât de îngrozitor trebuie să sune asta pentru tine. Dar când 
au murit, habar n-aveam ce reacţie anume voi avea. De 
fapt, sunt o persoană foarte sensibilă. Din cauza asta am şi 
fost atât de persecutat de cretinii din casa aceea a ororilor 
căreia mai marii oraşului se încăpăţânau să-i zică liceu. Am 
crezut că am să înnebunesc de durere, la moartea lor, sau 
că asta o să mă doboare pentru un an de zile... Soarele meu 
interior, ca să zic aşa, urma să... urma să... iar atunci când 
s-a întâmplat cu adevărat, maică-mea... Amy... taică-meu... 
În loc de orice altceva n-am făcut decât să-mi spun că nu m- 


a durut chiar atât de tare. Izbi cu pumnul în masă, făcând-o 
pe Frannie să tresară. De ce nu sunt în stare să spun ce 
simt? strigă el. Întotdeauna am fost în stare să spun ce 
doresc. Asta-i munca scriitorului, să se folosească de limbă 
ca de o unealtă, să despice firul în patru, deci cum de nu 
sunt în stare să spun ce simt? 

— Harold, linişteşte-te. Eu ştiu ce simţi. 

O măsură neîncrezător, apoi clătină din cap. 

— Tu ştii?... Nu, nu se poate. 

— Ţi-aduci aminte când ai venit la mine? Şi eu săpam 
mormântul? Aproape îmi ieşisem din minţi. Începusem să 
nu-mi mai aduc aminte prea bine ce doream să fac. În ziua 
aceea am vrut să-mi fac nişte cartofi prăjiţi, şi era gata să 
dau foc la toată casa. Prin urmare, dacă ţie îţi face bine să 
tunzi iarba, foarte bine. Pe de altă parte, ai să te alegi cu 
arsuri de la soare, dacă nu pui o cămaşă pe tine. Ba chiar ai 
reuşit să te arzi, îl dojeni ea, privindu-i umerii. 

Din politeţe, mai sorbi puţin din limonada greţoasă. 

Harold se şterse cu mâna la gură şi zise: 

— Adevărul este că nu ne-am prea iubit, dar credeam că 
oricum, trebuie să te doară când îi pierzi. Ca atunci când ai 
vezica plină şi trebuie să urinezi. Şi dacă îţi moare o rudă 
apropiată, nu se poate să nu fii cuprins de durere. 

Ea făcu un semn din cap, spunându-şi că formularea era 
ciudată, însă nu chiar nepotrivită. 

— Maică-mea se ocupa doar de Amy. Era prietena ei, 
supralicită el, ca un copil îmbufnat. Cât despre mine, îl 
scandalizam pe taică-meu. 

Fran înţelegea foarte bine chestia asta. Brad Lauder 
fusese un tip uriaş şi negricios; lucrase ca maistru la 
filatura de lână din Kennebunk. Nu te puteai aştepta din 
partea unui asemenea om să accepte că din coapsa lui 
răsărise un fecior gras şi ciudat. 

— Într-un rând m-a luat la o discuţie între patru ochi, 
continuă Harold, şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt un 
băiat dintr-aceia cu gusturi aparte. Exact aşa s-a exprimat. 


Eu m-am speriat aşa de tare, încât am început să plâng, iar 
el mi-a dat o palmă şi mi-a explicat că dacă aveam de gând 
să mă port toată viaţa ca un bebeluş, cel mai bine ar fi să 
mă car din oraş încă de pe acum. lar Amy... Cred că nu 
greşesc dacă spun că lui Amy puţin îi păsa de mine. Pentru 
ea nu eram decât cineva de care se ruşina, când îşi aducea 
prietenii acasă. Se purta cu mine de parcă aş fi fost o 
cameră în neorânduială. 

Făcând un efort considerabil, Fran reuşi să-şi termine 
limonada. 

— Când au murit şi am băgat de seamă că nu simt nimic, 
nicio durere, mi-am zis că mă înşel, că durerea nu este un 
gest reflex, ca reacţia genunchiului lovit cu ciocănelul. Dar 
nu era adevărat. Dorul meu a crescut cu trecerea fiecărei 
zile. Mi-e dor mai ales de maică-mea. Dac-aş putea s-o mai 
văd... de cele mai multe ori n-o găseam atunci când doream 
să-i vorbesc... când aveam nevoie de ea... era prea ocupată. 
Ori lucra ceva pentru Amy, sau vorbea cu Amy, dar niciodată 
nu s-a purtat urât cu mine. Azi-dimineaţă, când gândurile 
astea m-au năpădit iarăşi, mi-am zis: „ca să-mi alung toate 
astea din cap, am să tai iarba.” Dar nu m-a ajutat. Atunci am 
început să merg din ce în ce mai repede... ca şi cum aş fi 
sperat că pot scăpa cu fuga... cred că atunci ai apărut şi tu. 
Fran, oare arătam pe atât de nebun pe cât mă simţeam, în 
clipele acelea? 

Ea întinse braţul peste masă şi-i atinse mâna. 

— Simţămintele tale sunt absolut fireşti, Harold. 

— Eşti sigură? 

O privea din nou cu ochii mari, ca de copil. 

— Da. 

— Vrei să-mi fii prietenă? 

— Da. 

— Slavă Domnului. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. 

Mâna îi transpirase într-a ei şi, în momentul când ea 
conştientiză acest lucru, Harold păru să simtă, pentru că şi- 
o retrase, fără tragere de inimă. 


— Mai vrei nişte limonadă? se interesă el umil. 

— Poate ceva mai târziu, îi răspunse Fran, arborând cel 
mai diplomatic zâmbet al ei. 

Merseră în parc, unde organizară, în chip de prânz, un 
Mic picnic: sendvişuri cu unt de arahide şi peltea Hostess 
Twinkies şi câte o sticlă mare de Coca-Cola fiecare. După ce 
le răciseră în heleşteul cu rațe, răcoritoarele aveau gust 
bun. 

— M-am gândit la ceea ce voi face, îi mărturisi Harold. 
Nu mai mănânci restul de Twinkies? 

— Nu, m-am săturat. 

Bucata de prăjitură dispăru în gura lui Harold dintr-o 
singură înghiţitură. Durerea tardivă nu-i afectase apetitul, 
remarcă Frannie, apoi ajunse la concluzia că era un mod 
cam necinstit de a gândi. 

— Ce anume? se interesă ea. 

— Mă bate gândul să plec spre Vermont, îi răspunse el 
nesigur pe sine. N-ai vrea să mă însoţeşti? 

— De ce tocmai în Vermont? 

— Acolo există un centru guvernamental epidemiologic şi 
de boli contagioase, într-un oraş numit Stovington. Nu e cât 
cel din Atlanta, dar este, în orice caz, cu mult mai aproape. 
Mă gândesc că dacă mai există oameni în viaţă şi care luptă 
împotriva gripei, mulţi dintre ei trebuie să fie chiar acolo. 

— Dar cum să fi scăpat de moarte? 

— Nu-i exclus să fie morţi cu toţii, îi răspunse Harold pe 
un ton afectat. Dar în locuri ca Stovington, unde au de-a 
face cu boli contagioase, tipii ştiu să-şi ia măsuri de 
precauţie. lar dacă centrul mai funcţionează, îmi închipui că 
sunt în căutarea unora ca noi. Adică imuni. 

— De unde ştii tu atâtea lucruri, Harold? 

Îl privea cu admiraţie vizibilă, ceea ce-l făcu pe Harold să 
se îmbujoreze de fericire. 

— Citesc foarte mult. Niciunul dintre locurile despre 
care-ţi vorbeam nu sunt secrete. Ce părere ai, Fran? 


După părerea ei, era o idee minunată. Cu atât mai mult 
cu cât intra în acord deplin cu nevoia ei confuză de 
structură şi autoritate. Respinse imediat contraargumentul 
lui Harold, că oamenii din acea instituţie ar putea să fi 
murit, fără excepţie. Vor merge la Stovington, vor fi 
internaţi, testaţi, iar din toate analizele va rezulta cu 
siguranţă o discrepanţă oarecare, o diferenţă între ei şi toţi 
ceilalţi oameni care se îmbolnăviseră şi muriseră. Atunci nu- 
i trecu prin cap să se întrebe la ce bun să mai fi fost 
descoperit acum un vaccin. 

— Cred că ar trebui să găsim un ghid al drumurilor şi să 
vedem cum putem ajunge acolo, cât mai repede cu putinţă, 
propuse ea. 

Harold se lumină la faţă. O clipă, fu convinsă că o va 
săruta, iar în acel moment unic i-ar fi permis s-o facă, 
probabil, dar clipa trecu zadarnic pentru Harold. Privind 
retrospectiv, ea se bucură că nu se întâmplase altfel. 


Ai fi zis că toată călătoria este o joacă, judecând după 
atlasul drumurilor, pe care întreaga distanţă apărea redusă 
la lungimea unui deget. Porneai pe US 1 spre 1-95, 1-95 te 
scotea la US 302, care te purta spre nord-vest, printre 
oraşele din zona de lacuri a Maine-ului de vest, traversa 
prin trecătoarea New Hampshire, după care pătrundea în 
Vermont. Stovington se găsea la doar treizeci de mile vest 
de Barre, accesibil fie pe şoseaua Vermont 61, fie pe 1-89. 

— Care-ar fi, prin urmare, distanţa totală? se interesă 
Fran. 

Harold făcu rost de o riglă, măsură, apoi consultă scara 
hărţii. 

— N-ai să mă crezi, o preveni el, morocănos. 

— Cât este? O sută cincizeci de kilometri? 

— Aproape cinci sute. 

— Vai, Doamne. Asta înseamnă că ideea mea nu-i bună. 
Citisem undeva că poţi străbate pe jos cele mai multe state 
din New England într-o singură zi. 


— Nu-i decât o păcăleală, îi explică Harold pe tonul lui 
savant. E adevărat, poţi pune piciorul în patru state - 
Connecticut, Rhode Island, Massachusetts şi chiar să 
traversezi şi graniţa Vermontului - în douăzeci şi patru de 
ore, dar asta numai dacă procedezi corect; e ca-n jocurile 
acelea de îndemânare - dacă ştii cum, pare simplu, dacă nu, 
e de-a dreptul imposibil. 

— Dar asta de unde Dumnezeu o mai ştii? întrebă ea, 
amuzată. 

— Din Guiness Book of World Records, îi mărturisi el cu 
dispreţ. Mai cunoscută şi sub denumirea de Biblia din Sala 
de Studiu a Liceului Ogunquit. De fapt, mă gândeam la 
biciclete. Sau... nu ştiu... poate mai bune ar fi nişte scutere. 

— Harold, eşti un adevărat geniu, declară ea solemn. 

Harold tuşi, îmbujorat şi mulţumit. 

— Mâine dimineaţă am putea merge până la Wells, pe 
biciclete. Este acolo o reprezentanţă Honda... ştii să 
conduci o Honda, Fran? 

— Pot să învăţ, dacă mergem mai încet o bucată de drum. 

— O, cred c-ar fi o neghiobie să gonim. După fiecare 
curbă fără vizibilitate am putea nimeri în vreun baraj din 
maşini răsturnate. 

— Da, da, nu poţi şti niciodată. Dar de ce să mai aşteptăm 
până mâine? De ce nu plecăm chiar azi? 

— Păi, e trecut de ora 2, îi replică el. Prea departe de 
Wells nu avem cum ajunge, oricum; trebuie să ne şi 
echipăm, pe deasupra. Asta o facem mai uşor aici, în 
Ogunquit, pentru că ştim de unde. Apoi, avem bineînţeles 
nevoie şi de nişte arme. 

I se întâmplă un lucru cu adevărat ciudat. De îndată ce el 
pomeni cuvântul acela, Fran se gândi la copilul ei. 

— De ce avem nevoie de arme? 

Harold o măsură, apoi îşi cobori privirile. O puternică 
roşeaţă îi urca dinspre gât pe obraji. 

— Deoarece poliţia şi judecătorii au dispărut, deoarece tu 
eşti o femeie frumoasă şi unii oameni... unii bărbaţi... s-ar 


putea să nu fie... nişte gentlemeni. De asta. 

Faţa lui devenise stacojie. 

El vorbeşte despre viol, îi trecu prin minte. Viol. Dar cum 
i-ar putea trece cuiva prin minte să mă violeze, eu sunt 
însărcinată. Şi totuşi, nimeni nu are ştiinţă de asta, nici 
măcar Harold. Şi dacă-i mărturiseai celui care-şi pusese în 
gând să te violeze: Am să te rog frumos să nu faci asta, 
pentru că eu sunt însărcinată, puteai oare să trăieşti cu 
speranţa că el ţi-ar răspunde: Vai, doamnă, îmi pare rău, mă 
duc să violez altă fată? 

— Foarte bine, se hotări ea. Luăm şi arme. Totuşi, am 
putea ajunge astăzi până la Wells. 

— Mai există un lucru anume pe care vreau să-l 
îndeplinesc aici, îi spuse Harold. 


Acoperişul de pe şura lui Moses Richardson era 
îngrozitor de fierbinte. Transpiraţia începuse să se scurgă 
pe trupul fetei încă de când ajunseseră în podul cu fân, iar 
după ce urcase scara şubredă ce ducea din pod şi până pe 
acoperiş, se simţea scăldată în sudoare: bluza i se 
întunecase la culoare, lipindu-i-se de sâni. 

— Eşti convins că ceea ce facem noi e într-adevăr util, 
Harold? 

— Nu ştiu sigur. Dar şura se vede foarte bine din US 1, 
pe unde cred că vor trece cei mai mulţi oameni. Oricum, n- 
are ce strica. 

Băiatul căra o găleată cu vopsea albă şi o pensulă mare, 
în ambalajul ei de celofan. 

— Decât dacă se întâmplă cumva să cazi şi să-ţi frângi 
oasele. Cred că n-ai scăpa cu viaţă dintr-o asemenea 
căzătură. 

Din cauza căldurii, o durea capul, iar Cola băută la prânz 
i se plimba prin burtă, provocându-i o imensă greață. 

— N-am să cad, îi răspunse Harold scurt, apoi îi aruncă o 
privire. Fran, nu arăţi prea bine. 

— Din cauza căldurii, îi răspunse ea stins. 


— Atunci coboară, pentru numele lui Dumnezeu. Întinde- 
te la umbra unui copac. Şi uită-te cum Omul-Păianjen, 
sfidând moartea, îşi execută numărul pe abruptul acoperiş, 
înclinat cu zece grade, al şurii lui Moses Richardson. 

— Lasă gluma. Eu rămân la părerea mea că este un gest 
stupid. Şi periculos. 

— Se poate, dar o să mă simt mult mai bine după ce-l voi 
fi îndeplinit. Haide, Fran, coboară. 

Să ştii că o face pentru mine, îi trecu prin minte lui Fran. 

Stătea înaintea ei, nădugşit şi speriat, cu pânze vechi de 
păianjen lipite de umerii goi şi graşi, cu burta revărsată 
peste cureaua jeanşilor strâmţi, hotărât să nu scape nimic 
din vedere, să îndeplinească toate cele cuvenite. 

Ea se înălţă pe vârfuri şi-l sărută uşor pe gură. 

— Ai grijă ce faci, îi spuse, înainte de a începe să coboare 
în grabă. 

Cola i se plimba prin stomac în toate părţile, în sus şi în 
jos, apoi de jur-împrejur, baahh; plecase repede, însă mai 
apucase să vadă buimăceala fericită din ochii băiatului. 
Cobori treptele prinse în cuie ce duceau din podul de fân 
până în şura plină de paie cu atât mai repede cu cât ştia 
sigur că avea să verse, dar, în timp ce ea ştia că este vorba 
de căldură, de Coca-Cola şi de copil, ce-ar fi putut să-şi 
închipuie Harold? lată de ce dorea neapărat să ajungă 
afară, de unde nu mai putea s-o audă. Ceea ce reuşi să facă. 
Aproape în ultima clipă. 


Harold cobori la 3.45, roşu ca racul din cauza soarelui şi 
cu braţele stropite de vopsea albă. Cât timp lucrase, Fran 
aţipise - neliniştit - sub un ulm din curtea aflată în faţa 
casei lui Richardson, fără să fie nicio clipă pe deplin 
inconştientă; se aştepta în orice moment să audă zgomotul 
țiglelor sparte şi strigătul disperat al bietului Harold cel 
gras, căzând de la imensa înălţime a acoperişului şurii pe 
pământul tare de jos. Dar - slavă Domnului - acest lucru nu 


se întâmplă, iar acum băiatul stătea mândru înaintea ei, cu 
picioarele verzi ca iarba, cu braţele albe şi cu umerii roşii. 

— De ce te-ai mai chinuit să cobori cu vopseaua? întrebă 
ea, curioasă. 

— N-am vrut s-o las acolo. Nu ar fi exclus să intre în 
combustie spontană, mistuind astfel în flăcări şi mesajul 
nostru. 

Ea se gândi încă o dată cât de hotărât era Harold să nu 
omită absolut nimic. Chiar ţi se făcea puţin frică. 

Îşi ridicară amândoi privirile spre acoperişul clădirii. 
Vopseaua proaspătă strălucea, ieşind net în evidenţă pe 
fondul verde-palid al ţiglelor, iar cuvintele zugrăvite acolo îi 
amintiră lui Fran de texte pe care le întâlneai câteodată în 
sud, tot pe acoperişul şurilor: ISUS TE MÂNTUIEŞTE sau 
MESTECAŢI GUMA RED INDIAN. lată şi textul lui Harold: 


AM PLECAT LA CENTRUL EPIDEMIOLOGIC DIN 
STOVINGTON, VI. 

US 1 PANA LA WELLS 

INTERSTATE 95 PÂNĂ LA PORTLAND 

US 302 PÂNĂ LA BARRE 

INTERSTATE 89 PÂNĂ LA STOVINGTON 

AM PORNIT DIN OGUNQUIT LA 2 IULIE, 1990 


HAROLD EMERY LAUDER 
FRANCES GOLDSMITH 


— Nucţi ştiu celălalt prenume, îi mărturisi Harold, 
scuzându-se într-un fel. 

— Nu face nimic, îi răspunse Frannie, contemplând în 
continuare inscripţia. Primul rând fusese scris chiar sub 
luminatorul acoperişului; ultimul, numele ei, chiar deasupra 
streşinii. Cum ai reuşit să pictezi ultimele cuvinte? îl întrebă 
ea. 

— N-a fost prea greu, îi spuse el sfios. A trebuit doar să- 
mi bălăbănesc puţin picioarele în gol, asta-i tot. 


— Vai, Harold! De ce nu te-ai semnat doar pe tine? 

— Pentru că noi doi formăm o echipă. Nu-i aşa? întrebă el 
apoi, cu o urmă de teamă. 

— Ba cred că da... cât timp nu te sinucizi. 'Ți-e foame? 

— Am o foame de lup, îi mărturisi el, radios. 

— Atunci hai să mâncăm. Am să-ţi dau cu nişte cremă 
peste arsuri. Trebuie să-ţi pui cămaşa, Harold. Altfel nu ştiu 
dacă ai să poţi dormi la noapte. 

— Ba am să dorm foarte bine, îi spuse el, cu un zâmbet. 

Zâmbi şi ea, în semn de răspuns. 

Mâncară nişte conserve, băură limonadă (preparată de 
Frannie, cu zahăr de această dată), apoi Fran plecă acasă la 
ea. Mai târziu, când începuse să se întunece, se trezi cu 
Harold, care ducea ceva sub braţ. 

— A fost al lui Amy, îi explică el. L-am găsit în mansardă. 
Cred că l-a primit cadou de la mama şi de la tata, când a 
absolvit şcoala generală. Nici nu mai ştiu dacă funcţionează, 
dar am luat nişte baterii de la magazin. 

Se bătu demonstrativ peste buzunarele umflate din 
pricina bateriilor EverReady. 

Era un pick-up portativ, din cele cu capac din plastic, 
destinat parcă anume fetelor de treisprezece sau 
paisprezece ani, ca să-l poată lua la plajă sau la petrecerile 
lor în aer liber. Era genul de fonograf construit special 
pentru discurile single, de 45 de turaţii - de tipul celor 
produse de Osmonds, Leif Garrett, John Travolta, Shaun 
Cassidy. Fran se uită la el atent şi simţi cum i se umplu ochii 
de lacrimi. 

— Bine, hai să vedem dacă merge. 

Aparatul funcţiona perfect. Timp de aproape patru ore, 
rămaseră aşezaţi la cele două capete ale unei canapele, cu 
aparatul pe măsuţa de cafea din faţa lor, ascultând, cu 
chipurile luminate de o fascinaţie mută şi îndurerată, cum 
muzica unei lumi moarte umplea noaptea de vară. 


CAPITOLUL 37 


La început, Stu acceptă sunetul fără să-şi pună vreo 
întrebare; făcea atât de firesc parte din zgomotele unei 
luminoase dimineţi de vară. Tocmai trecuse prin oraşul 
South Ryegate, New Hampshire, iar acum şoseaua şerpuia 
printr-o zonă frumoasă, unde ulmii bogaţi pătau asfaltul cu 
nenumărați bănuţi fremătători de lumină solară. Pe ambele 
laturi ale şoselei creştea un tufăriş bogat - sumac 
multicolor, ienuperi albastru-cenuşii şi multe alte plante, ale 
căror nume nu le cunoştea. Obişnuit cu peisajul sărac din 
East Texas, unde flora de la marginea drumului nu prezenta 
o asemenea varietate, nu se mai sătura să contemple 
această extraordinară abundență. La stânga lui, un 
străvechi zid din piatră apărea şi dispărea iarăşi printre 
tufişuri, iar la dreapta un pârâu curgea vesel spre est. Din 
când în când se auzea foşnetul animalelor mici printre 
ierburi (iar ieri rămăsese încremenit la vederea unui cerb 
mare, care adulmeca aerul dimineţii chiar pe linia albă din 
centrul şoselei 302) şi ţipătul răguşit al păsărilor. Pe acest 
fundal sonor, lătratul câinelui părea cel mai normal lucru de 
pe acest pământ. 

Merse aproape încă doi kilometri până să-şi dea seama că 
apariţia unui câine - care se şi apropiase între timp, din 
câte i se părea lui - era un lucru cu adevărat ieşit din 
comun. De când plecase de la Stovington, întâlnise o 
mulţime de câini morţi, însă niciunul viu. Păi gripa a omorât 
oameni, dar nu chiar pe toţi oamenii; la fel s-a întâmplat, îşi 
spuse, şi cu animalele. Aşa şi câinele ăsta, rămas singur, s-o 
fi sălbăticit şi acum o să se apropie, o să-l adulmece şi, 
retras apoi în desiş, o să-l tot latre isteric până ce Stu va ieşi 
de pe teritoriul lui. 

Îşi potrivi rucsacul Day-Glo pe spate, împăturindu-şi din 
nou batistele pe care şi le pusese sub chingi, pe fiecare 
umăr. În picioare purta o pereche de Georgia Giants, care 


nu mai arăta deloc nouă după trei zile de mers. Pe cap avea 
o pălărie dichisită, cu bor mare, din fetru roşu, iar pe umăr 
ducea şi o carabină militară. Nu se aştepta să întâlnească 
indivizi puşi pe jaf, dar se gândise că nu-i strică să aibă o 
armă la îndemână. Poate ca să-şi facă rost de carne 
proaspătă. Oricum, ieri văzuse carne proaspătă, ba chiar 
cât se poate de vie, însă fusese cu mult prea surprins şi 
prea încântat ca să se mai gândească să vâneze animalul. 

Cu povara aşezată cum se cuvine, porni din nou la drum. 
Lătratul câinelui se auzea ca şi cum ar fi venit de după 
prima cotitură. Poate că apuc să-l văd, gândi Stu. 

Preferase să meargă pe 302, către est, făcându-şi 
socoteala că, mai devreme sau mai târziu, drumul avea să-l 
scoată la ocean. Încheiase un soi de pact cu el însuşi: după 
ce ajung la ocean, voi hotări ce am de făcut. Până atunci, nu 
mă gândesc deloc la asta. Călătoria lui, ajunsă acum la cea 
de a patra zi, semăna cu un proces de vindecare. Îi trecuse 
prin minte să-şi facă rost de o bicicletă de curse sau deo 
motocicletă, cu care să-şi poată croi drum printre 
accidentele care apăreau uneori pe şosea, dar în cele din 
urmă se hotărâse să meargă pe jos. Întotdeauna îi plăcuse 
acest gen de exerciţiu, de care corpul lui avea acum atâta 
nevoie. Până să evadeze de la Stovington, stătuse închis 
aproape două săptămâni şi se simţea moale şi ieşit din 
formă. Mai devreme sau mai târziu, înaintarea asta înecată 
avea să-l facă nerăbdător, şi atunci, cu siguranţă, avea să se 
suie pe o bicicletă sau pe o motocicletă, dar pentru moment 
se mulțumea să mărşăluiască pe drumul acesta câtre 
răsărit, contemplând tot ceea ce i se năzărea să contemple, 
poposind ori de câte ori avea chef, trăgând câte un puişor 
de somn pe la amiază, pe zăpuşeală. Toate astea îi făceau 
bine. Încetul cu încetul, lungile zile când căutase cu 
încăpățânare de lunatic o cale de scăpare se estompară, 
transformându-se dintr-un eveniment aşa de intens, încât îi 
dădea fiori reci pe şira spinării, într-unul care se petrecuse, 
şi atât. Cel mai greu i-a fost să se descotorosească de 


sentimentul că este mereu urmărit. În primele două nopţi 
petrecute pe drum, visase ultima confruntare cu Elder, 
atunci când acesta venise să-şi ducă la îndeplinire ordinele. 
În vis întârzia, de fiecare dată, să arunce scaunul. Elder se 
retrăgea cu un pas, ieşind din raza lui de acţiune, apăsa 
trăgaciul pistolului, iar Stu simţea cum i se opreşte în piept 
lovitura grea, dar nedureroasă, a glonţului, ca o mănuşă de 
box umplută cu plumb. Coşmarul revenea, aidoma, de 
nenumărate ori, până când, în zori, se trezea fără să fi 
reuşit să se odihnească, dar atât de mulţumit de 
constatarea că este în viaţă, încât nici nu mai băga de 
seamă osteneala. Dar în ultima noapte, visul dispăruse. Se 
îndoia că această tensiune nervoasă va dispărea definitiv, 
dar spera să elimine încet, cu ajutorul mersului, otrava ce-i 
pătrunsese în organism. Poate că nu va reuşi niciodată să 
scape cu adevărat, dar când cea mai mare parte a răului va 
fi dispărut, era convins că va fi capabil să aprecieze cu 
limpezime ce avea de făcut, indiferent dacă reuşea să 
ajungă sau nu la ocean până atunci. 

Câinele îi ieşi în cale la cea dintâi cotitură. Setter irlandez 
de culoare cafeniu-roşcat. Lătră vesel la vederea lui Stu şi 
veni spre el glonţ, cu ghearele ţăcănind pe suprafaţa 
netedă a asfaltului şi fluturând frenetic din coadă. Sări şi-şi 
plasă labele din faţă pe stomacul lui Stu, apoi îl împinse, 
obligându-l să se retragă cu un pas. 

— Stai, măi băiete, îl potoli el, zâmbind. 

La auzul cuvintelor, câinele lătră fericit, sărind din nou pe 
el. 

— Kojak! răsună o voce aspră, care-l făcu pe Stu să 
tresară şi să se întoarcă în direcţia de unde venea glasul. 
Stai jos! Lasă-l în pace! Ai să-i murdăreşti cămaşa! Câine 
ticălos ce eşti! 

Kojak se lăsă cu toate patru labele pe pământ şi se învârti 
în jurul lui Stu, cu coada între picioare. În ciuda poziţiei 
incomode, coada i se mai mişca încolo şi încoace, în semn de 
bucurie reţinută, de unde Stu trase concluzia că avea de-a 


face cu un artist canin nepriceput, incapabil să-şi ascundă 
sentimentele. 

Acum îl văzu şi pe proprietarul vocii - şi al lui Kojak, din 
câte se părea. Un bărbat cam de şaizeci de ani, purtând un 
pulover jerpelit, o pereche de pantaloni vechi, cenuşii... şi 
beretă. Stătea aşezat pe un taburet de pian şi ţinea în mână 
o paletă. În faţa lui, pe şevalet, era pânza la care lucra. 

Se ridică în picioare, lăsă paleta pe scăunel (Stu îl auzi 
murmurând, pentru sine: „Nu care cumva să uiţi şi să te 
aşezi pe ea”) şi veni spre Stu cu mâna întinsă. De sub 
beretă, părul lui zbârlit şi încărunţit se mişca în adierea 
uşoară a vântului. 

— Sper că n-ai vreo intenţie necurată cu arma aceea, 
domnule. Glen Bateman, la dispoziţia dumitale. 

Stu îi luă mâna întinsă şi i-o strânse (Kojak devenise din 
nou zburdalnic, ţopăia în jurul lui Stu, fără însă a îndrăzni 
să-şi reia salturile - cel puţin pentru moment). 

— Stuart Redman. Nu-ţi face griji din cauza carabinei. N- 
am avut niciun motiv până acum să trag cu ea. De fapt, nici 
n-am văzut vreo persoană, până la dumneata. 

— Îţi plac icrele negre? 

— Nu le ştiu nici măcar gustul. 

— Asta înseamnă că a sosit timpul să le încerci. Şi dacă n- 
or să-ţi placă, există o mulţime de alte bunătăţi. Kojak, nu 
sări! Ştiu că te gândeşti s-o iei de la capăt cu salturile tale - 
citesc în tine ca într-o carte - dar am să te rog să te 
controlezi. Să nu uiţi acest lucru, Kojak, autocontrolul este 
ceea ce deosebeşte ordinele superioare de cele inferioare. 
Autocontrolul! 

O dată făcut acest apel la înţelegerea lui, Kojak se aşeză 
pe picioarele dinapoi şi începu să răsufle din greu. Pe figura 
lui de câine se aşternuse un zâmbet imens. Stu ştia din 
propria lui experienţă că un câine care zâmbeşte fie muşcă, 
fie este nemaipomenit de bun. lar Kojak nu lăsa câtuşi de 
puţin impresia că ar fi un câine care muşcă. 


— Te invit la masă, îi spuse Bateman. Eşti prima fiinţă 
omenească pe care o văd, de o săptămână încoace. Vrei să 
rămâi? 

— Cu toată plăcerea. 

— Eşti din Sud, nu? 

— Din East lexas. 

— Deci eşti din Est, am greşit. 

Bateman chicoti de propria-i glumă şi se întoarse la 
pictura lui, o acuarelă banală, înfăţişând un colţ al pădurii 
de dincolo de drum. 

— În locul dumitale, nu m-aş aşeza pe scaunul acela, îl 
sfătui Stu. 

— Fir-ar al naibii! Ar fi fost penibil, nu? 

Îşi schimbă direcţia şi porni spre partea din spate a 
poieniţei. Stu remarcă un răcitor alb-portocaliu, aşezat la 
umbră, deasupra căruia era probabil o pânză împăturită, 
din cele folosite pentru mâncat la iarbă verde. Stu se 
convinse de asta când Bateman începu s-o aranjeze pe 
gazon. 

— Făcea parte din obiectele pentru slujba de comuniune 
ale Casei Baptiste de Rugăciune din Woodsville, îi explică 
Bateman. Am şutit-o. Nu prea cred că baptiştii îi vor simţi 
lipsa. S-au întors cu toţii acasă, la Isus. Sau cel puţin toţi 
baptiştii din  Woodsville. Acum pot să primească 
împărtăşania direct. Deşi, după părerea mea, Cerul îi va 
dezamăgi teribil pe baptişti, dacă nu cumva administraţia le 
va permite accesul la televiziune - sau poate că acolo, sus, 
s-o fi chemând raiviziune - ca să-i vadă pe Jerry Falwell şi 
Jack van Impe. Noi, în schimb, organizăm acum un mic 
ritual păgân de comuniune cu natura. Kojak, nu călca pe 
faţa de masă! Autocontrolul, nu-l scăpa din vedere 
niciodată, Kojak. În tot ceea ce întreprinzi, parola ta trebuie 
să fie „autocontrol”. Eşti de acord să traversăm şi să ne 
spălăm, domnule Redman? 

— Prefer să-mi spui Stu. 

— Foarte bine, aşa voi face. 


Se spălară în undele reci şi curate. Stu se simţea fericit, 
întâlnirea cu acest om anume în acest moment anume i se 
părea lucrul cel mai bun ce i se putea întâmpla. În aval faţă 
de ei, Kojak se zbenguia în apă, apoi se năpusti în pădure, 
lătrând bucuros. Stârni un fazan de pădure: Stu îl urmări 
cum ţâşneşte din desiş şi, oarecum surprins de propria lui 
idee, se gândi că poate lucrurile vor reintra pe un făgaş 
normal. Într-un fel sau altul, vor intra pe un făgaş. 

Icrele negre nu-l impresionară - aveau gust de gelatină 
rece de peşte —, dar Bateman mai avea şi un cârnat 
piperat, un salam, două cutii de sardele, nişte mere puţin 
cam mălăieţe şi o cutie mare de smochine în ciocolată 
Keebler. Smochinele fac bine la maţe, îi explicase Bateman. 
Digestia nu-i dăduse bătaie de cap lui Stu de când scăpase 
de la Stovington şi începuse să meargă pe jos, dar, pentru 
că se dădea în vânt după ciocolata cu smochine, mâncă vreo 
şase batoane. De fapt, înghiţise cantităţi uriaşe din toate 
felurile. 

În timpul mesei - în care pâinea fusese înlocuită în bună 
măsură cu saleuri Saltines - Bateman îi povesti lui Stu că 
fusese profesor asistent de sociologie la  Woodsville 
Community College. Woodsville, îi explică el, era un orăşel 
(„faimos graţie colegiului comunităţii şi celor patru 
benzinării”) aflat la zece kilometri mai încolo, pe aceeaşi 
şosea. Soţia lui murise cu zece ani în urmă. Copii nu 
avuseseră. Majoritatea colegilor nu-l agreaseră, iar el le 
răspunsese, din inimă, cu absolut aceeaşi monedă. 

— După părerea lor, eram nebun. Faptul că există mari 
şanse să fi avut dreptate n-a avut darul să contribuie la 
ameliorarea relaţiilor noastre. 

Epidemia de gripă o acceptase calm, pentru că în sfârşit 
avea ocazia să se retragă şi să se ocupe doar de pictură, 
ceea ce-şi dorise dintotdeauna. 

Împărţi desertul (un tort Sara Lee) şi-i întinse lui Stu 
porţia pe o farfurie din carton, zicându-i: 


— Sunt un pictor îngrozitor, absolut îngrozitor, dar mă 
mângâi cu gândul că acum, în iulie, nu există nimeni pe 
pământ care să deseneze peisaje mai bune decât Glendon 
Pequod Bateman, B.A., MA, M.EA. Chiar dacă o fi o 
satisfacţie ieftină, e a mea şi doar a mea. 

— Kojak a fost câinele tău şi înainte? 

— Nu... asta ar fi fost o coincidenţă de-a dreptul 
uimitoare, nu? Cred că a fost al cuiva care locuia în cealaltă 
parte a oraşului. Îl vedeam din când în când, însă, de vreme 
ce nu-i cunoşteam numele, mi-am îngăduit să-l botez din 
nou. Din câte-mi dau seama, nu-l deranjează. Scuză-mă 
doar o secundă, Stu. 

Traversă şoseaua, apoi Stu îl auzi mergând prin râu. Se 
întoarse curând, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi. 
Aducea în fiecare mână câte un pachet de câte şase beri 
Narragansett din care picura apa. 

— Ar fi mers mai bine cu mâncarea, dar am uitat, 
prosteşte. 

— Merge foarte bine şi după, îl asigură Stu, luând o cutie 
din pachet. Mulţumesc. 

Scoaseră capacele, trăgând de inele, iar Bateman îşi 
înălţă cutia: 

— În cinstea noastră, Stu. Şi să avem parte de zile 
fericite, de mulţumire de cuget şi, dacă se poate, de niciun 
fel de dureri de şale. 

— Amin. 

Ciocniră recipientele din tablă şi băură. Lui Stu îi trecu 
prin minte că berea nu i se păruse niciodată mai gustoasă 
ca acum şi că, probabil, nu va mai trăi niciodată aceeaşi 
senzaţie. 

— Nu eşti prea darnic cu vorbele, îi spuse Bateman. Sper 
că nu-ţi las impresia că aş dansa, ca să zic aşa, pe 
mormântul omenirii. 

— Nu. 

— Sunt pornit de mult împotriva lumii. Asta o recunosc 
deschis. În ultimul sfert al secolului douăzeci, lumea a avut, 


din punctul meu de vedere, cel puţin, farmecul unui bărbat 
de optzeci de ani care moare de cancer la colon. Se spune 
că ar fi vorba de o indispoziţie care afectează toate 
popoarele occidentale atunci când secolul - oricare secol, 
adică - se apropie de sfârşit, întotdeauna ne-am înfăşurat în 
vălurile de doliu şi am început să ne tânguim bezmetic, vai 
ție, lerusalime... sau Cleveland, după cum o cere situaţia. 
Tarantismul s-a dezlănţuit în ultima parte a secolului al XV- 
lea. Ciuma bubonică - sau neagră - a decimat Europa către 
sfârşitul celui de-al XIV-lea. Tusea convulsivă pe la sfârşitul 
secolului al XVII-lea, cât despre primele epidemii de gripă, 
aproape de capătul celui de-al XIX-lea. Ne-am obişnuit atât 
de mult cu ideea de gripă - ni se pare aproape identică cu 
răceala comună, greşesc? - încât nimeni, în afară de 
istorici, nu pare să cunoască faptul că acum o sută de ani 
nici nu exista. 

Bateman continuă după o pauză: 

— În ultimele trei decenii ale secolelor apar maniacii 
mistici, care-ţi demonstrează, cu fapte şi cifre, că a început, 
în sfârşit, războiul Armaghedonului. Bineînţeles, asemenea 
personaje există întotdeauna, dar spre sfârşit de secol 
numărul lor pare să sporească... şi sunt luaţi în serios de 
foarte mulţi oameni. Se ivesc monştrii. Hunul Attila, 
Genghis Han, Jack Spintecătorul, Lizzie Borden. Charles 
Manson, Richard Speck şi Ted Bundy în vremurile noastre, 
dacă vrei. Gânditori cu mai multă fantezie decât mine şi-au 
exprimat opinia că Omul Occidental are din când în când 
nevoie de un purgativ cât se poate de puternic, de o clismă, 
iar asta se întâmplă la capătul secolului, ca să poată intra în 
noul secol curat şi plin de optimism. Iar în cazul de faţă, ni 
s-a servit o superclismă, dar dacă te gândeşti mai serios, 
lucrurile se leagă foarte bine. De data asta, nu ne apropiem 
doar de un centenar. Suntem aproape de un nou mileniu. 

Bateman se opri şi căzu pe gânduri. 

— Dacă stau şi cuget mai bine la chestia asta, dansez cu 
adevărat pe mormântul omenirii. Mai vrei o bere? 


Stu luă o cutie, chibzuind la cele auzite. 

— Nu e chiar sfârşitul sfârşitului, spuse el în cele din 
urmă. Eu, cel puţin, nu cred asta. E doar o... întrerupere. 

— Sună potrivit, bine spus. Mă întorc la pictura mea, 
dacă nu te superi. 

— Foarte bine. 

— Ai mai văzut alţi câini? se interesă Bateman, privindu-l 
pe Kojak cum traversa şoseaua, ţopăind voios. 

— Nu. 

— Nici eu. Tu eşti singura fiinţă omenească pe care am 
întâlnit-o, în schimb Kojak pare a fi chiar unic. 

— Dacă trăieşte el, înseamnă că mai trăiesc şi alţii. 

— Nu mi se pare o deducție ştiinţifică, îl contrazise 
Bateman cu blândeţe. Ce fel de american eşti tu? Arată-mi 
măcar un singur alt câine - preferabil, o căţea - şi voi 
accepta teza ta că mai există şi un al treilea, undeva. Dar 
nu-mi arăta unul singur, postulând că ar exista şi un al 
doilea. Aşa nu ţine. 

— Am văzut vaci, spuse Stu, căzut pe gânduri. 

— Vaci, da, şi cerbi. În schimb, toţi caii au murit. 

Stu, care văzuse mai mulţi cai morţi în drumul lui, uneori 
şi vaci care păşteau nu departe de cadavrele lor umflate, se 
arătă a fi de acord: 

— Să ştii c-ai dreptate. Oare cum se explică asta? 

— Habar n-am. Noi toţi respirăm cam în acelaşi fel, iar 
boala pare să fie de natură respiratorie, în primul rând. 
Dar, mă întreb, oare nu există şi vreun alt factor? Oamenii, 
câinii şi caii se molipsesc. Vacile şi cerbii, nu. Şobolanii au 
fost şi ei afectaţi o vreme, dar acum par să-şi fi revenit, 
spuse Bateman, amestecându-şi nepăsător culorile pe 
paletă. Pisici sunt peste tot, o adevărată pacoste şi, din câte- 
mi dau seama, insectelor le merge la fel de bine ca de 
obicei. Desigur, micii paşi greşiţi - les faux pas - ai omenirii 
nu le afectează decât rareori - iar gândul că un ţânţar ar 
putea să facă gripă mi se pare cu mult prea ridicol... Nimic 


din toate astea nu pare să aibă vreun sens, la prima vedere. 
Nebunie curată! 

— Chiar aşa. 

Stu desfăcu încă o bere, simțind cum îl cuprinde o 
toropeală plăcută. 

— Există şansa să asistăm la nişte mutații foarte 
interesante în ecologie, continuă Bateman, comiţând în 
acelaşi timp oribila eroare de a încerca să-l cuprindă şi pe 
Kojak în pictura lui. Mai rămâne de văzut dacă homo 
sapiens va mai fi în măsură să se reproducă după cele ce s- 
au petrecut - chiar sunt foarte curios să văd ce se va 
întâmpla —, dar cel puţin putem să ne strângem şi să 
încercăm. Dar oare îşi va găsi şi Kojak o parteneră? Îi este 
dat şi lui să devină un tată mândru? 

— Doamne, mă bate gândul că nu. 

Bateman se ridică în picioare, lăsă paleta pe taburetul de 
pian şi-şi luă o bere. 

— Cred că ai dreptate. Probabil că mai există alţi oameni, 
alţi câini, alţi cai. Dar multe dintre animale ar putea muri 
fără să se mai reproducă. Nu este exclus, desigur, ca unele 
femele din speciile aflate în primejdie să fi fost însărcinate 
la apariţia gripei. După cum există şi eventualitatea ca zeci 
de femei sănătoase din Statele Unite să fie - scuză-mi vorba 
proastă - cu burta la gură. Numărul altor animale însă ar 
putea să fi scăzut sub pragul critic, de unde nu mai există 
cale de salvare a speciei. Dacă scoţi din ecuaţie câinii, cerbii 
- care par imuni - vor scăpa de sub control. Nu încape 
îndoială, nu există suficienţi oameni ca să poată stăvili 
creşterea nemăsurată a populaţiei. Sezonul de vânătoare se 
amână cu câţiva ani. 

— Păi, surplusul de cerbi va muri de inaniţie. 

— Nu, nu-i aşa. Nu toţi, nici măcar majoritatea. Şi în 
niciun caz aici. Nu-mi dau seama ce s-ar putea întâmpla în 
Fast 'lexas, dar în New England, toate grădinile erau 
cultivate şi creşteau frumos înainte de gripă. Cerbii vor 
avea de mâncare din belşug anul acesta şi următorul. Chiar 


şi după aceea, recoltele noastre vor germina în continuare, 
în stare sălbatică. Cerbii nu vor muri de foame, poate nici 
şapte ani de aici încolo. Dacă vei trece din nou pe aici, în 
câţiva ani, Stu, va trebui să-ţi faci loc cu cotul, ca să treci 
mai departe. 

Stu suci chestia asta în minte, pe toate feţele. Într-un 
târziu, spuse: 

— Nu cumva exagerezi? 

— În niciun caz intenţionat. S-ar putea să existe un factor 
sau nişte factori de care n-am ţinut cont, dar, ca să-ţi spun 
cinstit, nu prea cred. Am putea lua ipoteza mea despre 
efectele dispariţiei complete sau aproape complete a 
populaţiei canine asupra populaţiei cervidelor şi să o 
aplicăm şi la relaţiile dintre alte specii. Pisicile se înmulţesc 
fără măsură. Asta ce înseamnă? Ei bine, ziceam că şobolanii 
stăteau cam prost la Bursa Ecologică, după care şi-au 
revenit. Dacă există suficiente pisici, lucrurile s-ar putea 
schimba. O lume fără şobolani poate părea foarte bună în 
primă instanţă, totuşi eu consider că există nişte semne de 
întrebare. 

— La ce anume te-ai gândit când ai spus că rămâne de 
văzut dacă oamenii mai sunt în măsură să se înmulțească? 

— Există două posibilităţi, îi explică Bateman. Cel puţin 
două, pe care le văd eu acum. Prima este că bebeluşii ar 
putea să nu fie imuni. 

— Adică, vor muri de îndată ce se vor naşte? 

— Da, sau poate chiar in utero. Mai există şi o altă 
posibilitate, mai puţin credibilă, anume ca supergripa să fi 
avut un efect oarecare de sterilizare asupra noastră, cei 
care am supravieţuit. 

— Asta mi s-ar părea o nebunie. 

— Oreionul are acelaşi efect, îi replică Bateman sec. 

— Dar dacă mamele copiilor care sunt... se află in utero... 
dacă mamele sunt imune... 

— Da, în anumite situaţii, imunităţile pot fi transmise de 
la mamă la copil, ca şi sensibilităţile. Dar nu în toate 


cazurile. Nu poţi vâri mâna în foc. După mine, viitorul 
copiilor aflaţi acum in utero pare cu totul incert. Mamele lor 
sunt imune, de acord, dar probabilitatea statistică afirmă că 
majoritatea taţilor n-au fost şi acum sunt morți. 

— Care este cealaltă posibilitate? 

— S-ar putea să ducem noi înşine până la capăt 
distrugerea speciei, îi răspunse Bateman cu detaşare. Ba 
chiar consider că este foarte posibil. Nu de la bun început, 
pentru că suntem prea răspândiţi. Dar omul este un animal 
gregar, social şi în cele din urmă ne vom aduna chiar şi 
numai ca să ne putem povesti între noi cum am supravieţuit 
marelui flagel din 1990. Majoritatea societăţilor în formare 
sunt amenințate să devină dictaturi primitive, conduse de 
mici Cezari, dacă nu avem noroc. Câteva dintre ele s-ar 
putea să fie nişte comunităţi luminate, democratice. Şi am 
să-ţi spun exact ce anume condiţii va trebui să 
îndeplinească o asemenea societate în anii nouăzeci şi la 
începutul mileniului următor: o comunitate dispunând de 
suficienţi tehnicieni pentru a reface alimentarea cu energie 
electrică. Lucru care se poate realiza, ba chiar foarte 
simplu. Noi nu ne aflăm după un război mondial, când totul 
a fost pustiit. Utilajele au rămas intacte, aşteptând să apară 
cineva - persoana potrivită, care să se priceapă să curețe 
contactele şi să înlocuiască cele câteva lagăre arse - în 
stare să le repună în funcţiune. Totul depinde de câţi dintre 
supraviețuitori înţeleg tehnologia, pe care majoritatea o 
ignoram, considerând-o un fapt de la sine înţeles. 

Stu sorbi din bere şi întrebă: 

— Crezi? 

— Desigur. Bateman bău şi el o gură de bere, apoi se 
aplecă spre Stu şi-i zâmbi macabru. Hai să-ţi prezint o 
situaţie ipotetică, domnule Stuart Redman din East Texas. 
Să presupunem că avem o comunitate A la Boston şi o 
comunitate B la Utica. Fiecare ştie de existenţa celeilalte şi 
cunoaşte şi condiţiile în care vieţuieşte cealaltă comunitate. 
Societatea A o duce bine. Oamenii locuiesc pe Beacon Hill 


în lux, pentru că unul dintre ei este, întâmplător, reparator 
de meserie. Individul ăsta ştie exact atât cât îi este necesar 
ca să pună din nou în funcţiune centrala electrică ce 
deserveşte Beacon Hill. De fapt, nu va fi vorba decât de 
cunoaşterea celor câteva contacte întrerupte atunci când 
uzina s-a oprit automat. Odată repusă în funcţiune, 
acţionează aproape total automatizat. Mecanicul îi poate 
învăţa pe alţi membri ai societăţii A de care pârghii să tragă 
şi ce indicatoare să urmărească. lurbinele funcţionează pe 
bază de motorină, din care există câtă vrei, pentru că toată 
lumea care avea nevoie de ea a dat ortul popii. La Boston 
curge lapte şi miere, prin urmare. Există căldură cu care să 
te aperi de frig, lumină la care să poţi citi noaptea, frigidere 
ca să poţi bea Scotch cu gheaţă, ca un om civilizat. Dacă 
stai şi te gândeşti, ar fi o viaţă aproape idilică. Poluare nu. 
Droguri nu. Probleme rasiale nu. Lipsuri nu. Probleme 
monetare sau de schimb în natură nu, pentru că toate 
bunurile - chiar dacă nu şi serviciile - sunt la îndemâna 
oricui şi există cantităţi suficiente pentru a-i ajunge, unei 
societăţi radical reduse, timp de trei secole. Privind din 
punct de vedere sociologic, un asemenea grup va căpăta 
probabil o structură comunală. Aici nu va fi vorba de 
dictatură. Terenul favorabil al unei dictaturi, acolo unde 
există lipsuri, nevoi, nesiguranţă, privaţiuni... pur şi simplu 
nu va exista. În cele din urmă, Bostonul va fi probabil 
condus din nou de o formă guvernamentală întemeiată pe 
adunarea consiliului orăşenesc. 

Bateman îşi drese glasul şi continuă: 

— În schimb comunitatea B, din Utica, se află în situaţia 
următoare: nimeni nu se pricepe să pună în funcţiune uzina 
electrică. Toţi tehnicienii au murit. Are să dureze multă 
vreme până să-şi poată da seama cum să pună treaba pe 
roate. Între timp, noaptea le este frig (şi vine iarna), 
mănâncă din conserve, duc o viaţă ca vai de lume. Un om cu 
mâna de fier preia comanda. Ceilalţi se vor bucura, 
deoarece sunt derutaţi, bolnavi şi le este frig. Cel mai bine e 


să ia el hotărârile. Ceea ce şi face. Expediază pe careva la 
Boston, cu un mesaj. Nu cumva ar fi dispuşi să-l trimită pe 
tehnicianul lor cel drag la Utica, ca să ajute la repunerea în 
funcţiune a centralei electrice? Alternativa ar fi o lungă şi 
periculoasă călătorie spre sud, să păcălească iarna. Ce va 
face comunitatea A la primirea acestei cereri? 

— ÎL trimit pe specialist? propuse Stu. 

— Pe barba lui Cristos, nu! Este posibil să fie reţinut 
acolo în pofida voinţei lui, ba chiar mi se pare mai mult 
decât probabil. În lumea postgripală, know-how-ul 
tehnologic va înlocui aurul, fiind considerat mijlocul de 
schimb perfect. Din acest punct de vedere, societatea A 
este bogată şi B săracă. Ce va face atunci societatea B? 

— Presupun că o vor lua către sud, zise Stu, apoi rânji. 
Poate chiar până în East 'lexas. 

— Poate. Dar este posibil şi să-i amenințe pe locuitorii din 
Boston cu un focos nuclear. 

— Corect. Nu pot să-şi pună în funcţiune centrala 
electrică, în schimb ar şti suficient cât să lanseze o rachetă 
spre Beantown:2*. 

— Dacă m-aş ocupa eu de asta, nu mi-aş bate capul cu o 
rachetă. M-aş strădui să demontez focosul, apoi l-aş sui într- 
o camionetă şi-aş porni spre Boston. Crezi că ar merge? 

— N-am nici cea mai mică idee! mărturisi Stu. 

— Chiar dacă n-ar fi posibilă varianta asta, există 
suficiente arme convenţionale în jur. Asta e figura. Peste tot 
zace ce vrei şi ce nu vrei, aşteptând să apară cineva şi să ia. 
lar dacă ambele comunităţi, A şi B, posedă tehnicieni, s-ar 
putea să ajungă la un conflict nuclear de modă veche, din 
cauze religioase, teritoriale, sau din cauza cine ştie căror 
diferende ideologice mizerabile. Gândeşte-te numai, în locul 
a şase sau şapte puteri nucleare mondiale, s-ar putea să ne 
trezim cu vreo şaizeci sau şaptezeci doar aici, în zona 
continentală a Statelor Unite. lar dacă situaţia ar fi diferită, 
sunt convins că s-ar isca lupte cu bolovani şi măciuci cu 
ţepi. Cert este că vechii soldaţi au dispărut, lăsând în urma 


lor jucăriile. Mi se pare un lucru sinistru, mai ales după ce 
s-au petrecut atâtea alte fapte sinistre... dar mi-e teamă că 
este perfect posibil. 

Se lăsă tăcerea. De departe, din adâncul pădurii, sosea 
până la ei lătratul lui Kojak. Ziua trecuse dincolo de 
cumpăna amiezii. 

— Ştii, zise Bateman, eu sunt om vesel, de felul meu. 
Poate din cauză că mă mulţumesc cu puţin. Din pricina asta, 
mi-am atras mari antipatii. Am defectele mele: vorbesc prea 
mult, după cum ai auzit, sunt un pictor înfiorător, după cum 
ai văzut, şi am fost teribil de neglijent cu banii. Câteodată, 
ultimele trei zile înainte de plata salariului mâncam doar 
sendvişuri cu unt de arahide, iar la Woodsville mă cunoştea 
toată lumea ca pe un cal breaz pentru că deschideam 
conturi de economii pe care le lichidam după nici o 
săptămână. Dar niciodată nu m-am lăsat doborât de 
lucrurile acestea, Stu. Excentric, dar vesel, ăsta sunt eu. 
Singura pacoste în viaţa mea au fost visele. Încă de când 
eram copil, m-au chinuit vise nemaipomenit de intense. 
Multe dintre ele sunt rele. Când eram mai mic, mă pândeau 
uriaşi ascunşi pe sub poduri, care mă apucau de picior, sau 
vrăjitoare care mă transformau într-o pasăre... iar eu 
căscăm gura, ca să urlu, dar de ieşit din gura mea, nu ieşea 
decât un şir de croncănituri. Tu visezi vreodată urât, Stu? 

— Câteodată. 

Îşi aduse aminte de Elder şi cum îl urmărea, clătinându- 
se, în coşmarurile lui, de coridoarele ce nu se sfârşeau 
niciodată, ci doar coteau haotic, luminate de recile lămpi 
fluorescente şi străbătute de ecouri. 

— Atunci înţelegi. În adolescenţă, am avut şi eu 
obişnuitele vise erotice, atât din cele umede, cât şi uscate, 
dar peste ele se suprapuneau uneori imagini în care fata cu 
care mă găseam se transforma într-o broască-râioasă, într- 
un şarpe, sau chiar într-un cadavru intrat în putrefacție. 
Când am crescut, am început să am vise în care sufeream 
eşecuri, înjosiri, infernale morţi prin sinucidere sau 


accidente. Cel mai des revenea un vis în care eram strivit 
încet, sub elevatorul dintr-o benzinărie. Din câte presupun, 
nişte simple permutări ale viselor cu uriaşi. Cred că acest 
soi de vise nu reprezintă, decât un simplu vomitiv 
psihologic, iar oamenii care le visează sunt mai degrabă 
binecuvântaţi. 

— Dacă scapi de ele, înseamnă că nu se adună. 

— Ai dreptate. Există tot felul de interpretări ale viselor, 
aceea a lui Freud fiind cea mai cunoscută, dar părerea mea 
este că ele servesc în cea mai mare parte unei funcţii 
eliminatorii simple - că visele reprezintă modul în care 
psihicul scapă, din când în când, de reziduuri. Şi că oamenii 
care nu visează - sau visează în aşa fel încât nu-şi aduc 
aminte ce-au visat decât foarte rar - sunt constipaţi mental, 
într-un fel sau altul. Dacă stai şi te gândeşti, singura 
compensație practică a unui coşmar este faptul că te 
trezeşti şi-ţi dai seama că n-a fost decât un vis. 

Stu zâmbi. 

— În ultima vreme însă, am un vis extrem de rău. El 
revine mereu, ca şi cel cu strivitul sub elevator, dar prin 
comparaţie, visul celălalt pare absolut nevinovat. Nu se 
poate compara cu niciun alt vis pe care l-am avut şi totuşi, 
într-un fel, seamănă cu toate. Ca şi cum... ca şi cum ar fiun 
summum al tuturor viselor rele. lar când mă trezesc, mă 
simt şi eu rău, ca şi cum n-ar fi fost un vis, ci o viziune. Ştiu 
cât de nebuneşte sună totul. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre un bărbat, îi spuse Bateman liniştit. Sau cel 
puţin aşa cred, că este un bărbat. Stă pe acoperişul unei 
clădiri înalte sau poate pe vârful unei stânci. Indiferent ce-o 
fi, este atât de înaltă, încât miile de metri înălţime dintre ea 
şi pământ se pierd în ceţuri. Se apropie apusul soarelui, dar 
omul se uită în direcţia opusă, către răsărit. Uneori aş zice 
că poartă bluejeanşi şi o jachetă din doc, dar cel mai adesea 
se arată într-o mantie cu glugă. Faţa nu i-o pot distinge 
niciodată, în schimb îi văd ochii cei roşii. Şi am sentimentul 


că mă caută pe mine - şi că mai devreme sau mai târziu mă 
va găsi sau voi fi silit să mă duc la el... şi că acesta va fi 
sfârşitul meu. Atunci încerc să ţip şi... 

Lăsă cuvintele în suspensie, ridicând din umeri, puţin 
jenat. 

— Atunci te trezeşti? 

— Da. 

Kojak se întoarse tropăind, iar Bateman îl mângâie în 
timp ce câinele termina din farfuria lui de aluminiu ceea ce 
mai rămăsese din tort. 

— Ei, nu-i decât un vis, reluă Bateman. Se ridică în 
picioare, tresărind când îşi auzi genunchii pocnind. Dacă aş 
fi supus unui studiu psihanalitic, medicul respectiv ar 
susţine că visul exprimă teama mea inconştientă de un lider 
sau de nişte lideri care să ia toată porcăria de la început. 
Poate o teamă de tehnologie în general. Pentru că sunt ferm 
convins că toate societăţile noi ce vor apărea, cel puţin în 
Occident, se vor baza pe tehnologie. Nici n-ar fi neapărat 
nevoie să se întâmple astfel, dar, din păcate, suntem prinşi 
ca într-o cursă. Ei nu-şi vor aduce aminte - sau vor refuza 
să-şi aducă aminte - în ce situaţie ajunseserăm, din propria 
noastră vină. Râurile murdare, gaura din stratul de ozon, 
bomba atomică, poluarea atmosferică. Tot ce-şi vor aminti 
este că, odată ca niciodată, le era cald noaptea fără prea 
mare efort din partea lor. Vezi, pe lângă toate celelalte 
defecte ale mele, sunt şi un ludit. Dar visul acesta... mă 
torturează, Stu. 

Stu nu scoase nicio vorbă. 

— Gata, vreau să mă întorc, zise Bateman pe neaşteptate. 
Oricum, sunt pe jumătate beat şi cred că vine o furtună în 
după-amiaza asta. 

Se duse într-o parte a poienii, de unde se întoarse, peste 
câteva momente, cu o roabă. Înşurubă scaunul pentru pian, 
îl puse înăuntru, la fel şi paleta şi răcitorul pentru picnicuri 
şi, peste toate celelalte, aşeză şi şevaletul, în echilibru 
instabil. 


— Ai cărat toate astea tot drumul până aici? se miră Stu. 

— Am împins roaba până ce am văzut un loc pe care am 
dorit să-l pictez. În fiecare zi pornesc în altă direcţie. E un 
exerciţiu foarte sănătos. Dacă tot mergi spre răsărit, ce-ar fi 
să vii cu mine la Woodsville şi să-ţi petreci noaptea la mine 
acasă? Putem să ducem roaba pe rând, iar în râu mai am 
încă un pachet de şase beri, puse la rece. Nici n-o să simţim 
drumul până acasă. 

— De acord, spuse Stu. 

— Eşti un om de treabă. Probabil că am să vorbesc tot 
timpul, până ajungem. East 'lexas, te afli pe domeniul 
Profesorului Limbut. Când te plictisesc, te rog să-mi spui să- 
mi ţin gura. N-am să mă simt jignit. 

— Îmi place să ascult. 

— Înseamnă că eşti unul dintre aleşii Domnului. Hai să 
pornim. 

O luară pe 302, împingând pe rând roaba, în timp ce 
celălalt bea din bere. Indiferent în care dintre aceste 
posturi se găsea, Bateman vorbea, ţinea un monolog 
nesfârşit, sărind de la un subiect la altul fără pauză. Kojak 
sălta alături de ei. Stu asculta o vreme, apoi gândurile lui o 
luau razna, urmând propriile lor tangente, după care 
devenea din nou atent. Era neliniştit din cauza tabloului 
zugrăvit de Bateman, cu sute de mici enclave umane, unele 
cu caracter militarist, convieţuind într-o ţară în care mii de 
arme de distrugere în masă fuseseră lăsate la îndemâna 
oricui, presărate peste tot ca nişte cuburi uitate de un copil 
neglijent. Ciudat însă, gândurile lui se întorceau mereu la 
visul lui Glen Bateman, la omul fără faţă căţarat pe 
acoperişul unei clădiri înalte - sau pe vârful unei stânci - 
omul cu ochi roşii, stând cu spatele la apus, privind 
neliniştit spre răsărit. 


Se trezi puţin înainte de miezul nopţii, scăldat în sudoare, 
temându-se că ţipase. Dar respiraţia lui Glen Bateman, care 
dormea în camera vecină, era regulată şi calmă, vădit 


netulburată, iar pe Kojak îl vedea aţipit în hol, cu capul pe 
labe. Amănuntele se vedeau cu atâta limpezime în lumina 
crudă a lunii, încât totul căpătase un aer suprarealist. 

Se trezise ridicat în coate, iar acum se lăsă pe spate pe 
cearşaful ud şi-şi ridică un braţ în dreptul ochilor, 
încercând, fără succes, să nu-şi amintească visul. 

Se afla, încă o dată, la Stovington. Elder era mort. Toată 
lumea murise. Clădirea întreagă se transformase într-un 
mormânt bântuit de ecouri. Doar el rămăsese în viaţă, şi nu 
izbutea să găsească ieşirea. La început, încercă să-şi 
stăpânească teama. Mergi, nu trebuie să fugi, îşi repeta el 
mereu, dar în curând avea să fie nevoit să gonească. Paşii 
lui deveneau tot mai repezi, iar nevoia de a privi peste umăr 
- ca să se asigure că din spate nu venea decât efectul 
ecoului - devenea tot mai greu de controlat. 

Trecea prin dreptul uşilor închise ale birourilor, cu nume 
scrise în negru pe suprafaţa albă ca laptele a geamurilor 
jivrate. Prin dreptul unei brancarde răsturnate. Pe lângă 
trupul unei asistente, cu fusta albă ridicată până la coapse, 
cu faţa înnegrită şi strâmbă, holbându-se către luminile 
fluorescente albe şi reci din tavan, asemănătoare unor 
tăviţe pentru cuburi de gheaţă, aşezate invers. 

În cele din urmă, o rupse la fugă. 

Repede, tot mai repede, uşile defilând tot mai iute pe 
lângă el, picioarele lui izbind linoleumul. Săgeţi portocalii 
scurgându-se pe pereţii imaculaţi. Semne. La început, totul 
părea în ordine: RADIOLOGIE şi CORIDORUL B SPRE 
LABORATOARE şi ACCESUL INIERZIS DINCOLO DE 
ACEST PUNCT CELOR CE NU POSEDĂ UN PERMIS 
VALABIL. Atunci se pomeni într-o cu totul altă parte a 
complexului, pe care n-o văzuse niciodată şi nici nu i-ar fi 
fost îngăduit s-o vadă. Vopseaua de pe aceşti pereţi 
începuse să se cojească şi să cadă. Unele lămpi fluorescente 
erau aprinse; altele bâzâiau ca nişte muşte prinse în plasă. 
O parte dintre geamurile jivrate ale uşilor erau ciobite, iar 
prin spărturi văzuse mobilier distrus şi trupuri surprinse de 


moarte în cele mai contorsionate poziţii. Sânge peste tot. 
Oamenii aceştia nu muriseră din cauza gripei. Oamenii 
aceştia fuseseră ucişi. Corpurile lor fuseseră înjunghiate, 
împuşcate sau lovite cu bâte, judecând după urmele oribile. 
Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol. 

Se năpusti pe o scară rulantă blocată, coborând într-un 
tunel lung şi întunecos, îmbrăcat în plăci de faianţă. La 
celălalt capăt, întâlni alte birouri, dar, de această dată, uşile 
lor fuseseră vopsite în negru, de sus până jos. Săgeţile 
indicatoare erau de un roşu-aprins. Lămpile fluorescente 
bâzâiau şi pâlpâiau. Pe indicatoare se putea citi PE AICI SE 
AJUNGE LA URNELE DE COBALI, ARME LASER, 
RACHETE SIDEWINDER şi CAMERA EPIDEMIILOR. Apoi, 
oftând de uşurare, descoperi o săgeată ce indica un ocol de 
nouăzeci de grade, cu text format dintr-un singur cuvânt 
binecuvântat: IEŞIRE. 

Dădu colţul şi descoperi uşa deschisă. Dincolo de ea se 
întindea noaptea dulce şi parfumată. Se năpusti spre uşă, 
dar chiar în momentul acela, blocându-i calea, se arătă un 
bărbat în bluejeanşi şi jachetă de doc. Stu încremeni, iar 
strigătul i se opri în gât, ca un fier ruginit. Când omul intră 
în raza pâlpâitoare de lumină a lămpilor, Stu remarcă 
umbra neagră şi rece din locul unde ar fi trebuit să i se 
vadă faţa: pata întunecată era punctată de doi ochi roşii şi 
neînsufleţiţi. Suflet nu exista, în schimb răzbătea o undă de 
simţ al umorului. Da, chiar asta se vedea: un soi de veselie 
jucăuşă şi dementă. 

Omul cel întunecat întinse mâinile, iar Stu văzu că din ele 
picura sânge. 

— Cerul şi pământul, se auzi şoptit dinspre locul gol, 
unde ar fi trebuit să fie faţa. Tot cerul şi pământul. 

Stu se trezi. 

Kojak începu acum să se tânguie şi să mârâie încet în 
culcuşul lui. Labele îi tresăriră în somn şi Stu îşi spuse că 
până şi câinii aveau vise. Visele erau un lucru perfect 
natural, chiar şi coşmarurile, din când în când. 


Cu toate acestea, rămase treaz multă vreme, înainte de a 
reuşi să adoarmă la loc. 


CAPITOLUL 38 


În timp ce epidemia de gripă se potolea, se iscă o a doua 
epidemie, care nu dură decât vreo două săptămâni. Aceasta 
a avut un efect mai puternic în societăţile tehnologice, ca 
Statele Unite, şi mai redus în ţările subdezvoltate, ca Peru 
sau Senegal. În Statele Unite, cea de a doua epidemie a 
secerat circa şaisprezece la sută din supraviețuitorii 
supergripei. În Peru sau în Senegal, nu mai mult de trei la 
sută. Cea de a doua epidemie n-a avut un nume, pentru că 
simptomele au fost extrem de diferite, de la un caz la altul. 
Un sociolog ca Glen Bateman ar fi putut s-o numească 
„moarte naturală” sau „lovitura din camera de gardă”. În 
sens strict darwinist, a fost seria finală - cea mai crudă 
dintre toate, ar fi putut zice unii. 


Sam Tauber avea cinci ani şi jumătate. Maică-sa murise în 
24 iunie la General Hospital din Murfreesboro, Georgia. Pe 
25 se stinseseră tatăl şi sora lui mai mică, April, în vârstă de 
doi ani. La 27 iunie murise şi fratele lui mai mare, Mike, iar 
lui Sam nu-i rămăsese decât să se descurce de capul lui. 

Sam se afla în stare de şoc încă de la decesul mamei. 
Umbla fără ţintă pe străzile din Murfreesboro, mâncând 
atunci când i se făcea foame şi plângând uneori. După o 
vreme încetă să mai plângă, pentru că plânsul nu-i servea la 
nimic. Nu-i aducea înapoi pe ceilalţi oameni. Noaptea, 
somnul îi era tulburat de coşmaruri, în care tata, April şi 
Mike mureau de nenumărate ori, cu feţele negre şi umflate, 
scoțând din gât un hârâit înfiorător şi sufocându-se din 
cauza propriei lor flegme. 

La ora 9.45 în dimineaţa de 2 iulie, Sam se rătăci într-un 
teren cu muri sălbatici, în spatele casei lui Hattie Reynolds. 
Buimăcit şi cu ochii aţintiţi în gol, mersese printre tufele de 
mur mari aproape de două ori cât el, culegând fructele şi 
mâncându-le, până când buzele şi bărbia i se învineţiseră. 


Ţepii i se agăţau de haine şi uneori de piele, dar el aproape 
că nu băga de seamă. Albinele bâzâiau adormitor în jurul 
lui. Nu apucă să vadă capacul vechi, putrezit, îngropat pe 
jumătate în iarba înaltă şi plantele târâtoare. Lemnul cedă 
sub greutatea lui şi se crăpă cu zgomot, iar Sam plonjă cei 
şase metri prin puţul săpat în piatră până la fundul uscat, 
unde îşi fractură ambele picioare. Muri peste douăzeci şi 
patru de ore, în egală măsură din cauza fricii şi suferinţei, 
cât şi a şocului, foamei şi deshidratării. 


Irma Fayette locuia la Lodi, California. Era o tânără în 
vârstă de douăzeci şi şase de ani, virgină, care avea o teamă 
morbidă de viol. Viaţa ei se transformase într-un nesfârşit 
coşmar după 23 iunie, când se dezlănţuise jaful în oraş, 
unde nu mai exista poliţie ca să-l stăvilească. Ilrma avea o 
casă mică, pe o stradă laterală; aici locuise împreună cu 
mama ei, până în 1985, când aceasta murise, în urma unui 
atac de apoplexie. Când începuseră jaful şi împuşcăturile şi 
urletele înfiorătoare ale bărbaţilor beţi care străbăteau în 
sus şi în jos străzile din centru călare pe motociclete, Irma 
încuiase toate uşile, apoi se ascunsese în camera de rezervă 
de la parter. Începând de atunci, se strecura din când în 
când la etaj, tăcută ca un şoricel, ca să-şi ia ceva de 
mâncare sau ca să meargă la toaletă. 

lrmei nu-i plăceau oamenii. Dacă toată lumea de pe 
pământ ar fi murit, ea ar fi fost absolut fericită. Dar nu-i 
fusese dat să se întâmple astfel. Chiar ieri, când începuse să 
spere, cu prudenţă, că în Lodi nu mai rămăsese nimeni în 
afara ei, îl văzuse pe un beţivan şi un bădăran, un hipiot 
îmbrăcat într-un tricou pe care scria AM RENUNŢAT LA 
SEX ŞI LA BĂUTURĂ - AU FOST CELE MAI TERIBILE 20 
DE MINUIE DIN VIAŢA MEA, bântuind pe stradă cu o 
sticlă de whisky în mână. Avea părul lung şi blond, revărsat 
ca o cascadă de sub şapcă până pe umeri. În centura 
pantalonilor strâmţi purta un pistol. Irma îl urmărise de 
după perdeaua de la dormitor până ce dispăruse din 


vedere, apoi fugise la parter şi se baricadase în camera de 
rezervă, ca şi cum ar fi ieşit de sub stăpânirea unei vrăji. 

Nu muriseră toţi. Dacă văzuse cu ochii ei un hipiot, 
înseamnă că mai existau şi alţii. Că întreaga tagmă practica 
violul, nu avea îndoieli. Aveau s-o violeze şi pe ea. Mai 
devreme sau mai târziu urmau s-o găsească şi s-o violeze. 

În această dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, se 
strecurase în podul casei, unde puţinele bunuri ale tatălui ei 
erau păstrate în cutii de carton. Părintele ei fusese marinar 
pe vase comerciale. O părăsise pe mama lrmei pe la 
sfârşitul anilor şaizeci. Maică-sa îi povestise Irmei toate 
amănuntele. Fusese absolut cinstită. Iaică-su fusese o 
bestie care se îmbăta şi apoi voia să o violeze. Aşa procedau 
toţi. Când te căsătoreşti, asta îi dă dreptul bărbatului să te 
violeze ori de câte ori are poftă. Chiar şi ziua în amiaza 
mare. Mama Irmei rezuma întotdeauna dezertarea soţului 
ei în doar trei cuvinte, pe care Irma era dispusă să le aplice 
în cazul morţii aproape fiecărui bărbat, femei sau copil de 
pe faţa pământului: „Nicio pagubă.” 

Majoritatea cutiilor nu conţineau decât nimicuri ieftine, 
cumpărate prin porturi străine - Souvenir of Hong Kong, 
Souvenir of Saigon, Souvenir of Copenhagen. Exista şi un 
album cu fotografii. Majoritatea îl înfăţişau pe tatăl ei pe 
navă, uneori zâmbind spre aparatul de fotografiat, cu braţul 
petrecut pe după umerii unor alte bestii asemenea lui. Ei 
bine, probabil boala ce fusese denumită aici Captain Trips îl 
ajunsese şi pe el în locul în care fugise. Nicio pagubă. 

Dar mai exista şi o casetă de lemn, prinsă în minuscule 
balamale din aur, iar în casetă era o armă. Un pistol calibru 
45. Stătea pe un culcuş de catifea roşie, iar într-un 
compartiment secret de sub catifeaua roşie se găseau nişte 
cartuşe. Nişte cartuşe înverzite, părând acoperite cu 
muşchi, dar lrma spera că vor funcţiona cum se cuvine. 
Cartuşele erau din metal. Nu se stricau, ca laptele sau ca 
brânza. 


Încărcă arma la lumina unicului bec acoperit cu pânze de 
păianjen din pod, pe urmă cobori şi-şi luă micul dejun ca 
oamenii, la masa ei din bucătărie. Nu avea de gând să se 
mai ascundă ca un şoarece în gaură. Era înarmată. 
Violatorii să facă bine să se ferească din calea ei. 

După-amiază, ieşi pe veranda din faţă ca să citească. 
Cartea ei se intitula Diavolul trăieşte şi se simte bine pe 
Planeta Pământ. Găsise în ea lucruri crunte, dar şi vesele. 
Păcătoşii şi nerecunoscătorii fuseseră răsplătiți după cum 
meritau, exact aşa cum scria în carte că are să se întâmple. 
Se stinseseră cu toţii. Cu excepţia câtorva hipioţi violatori, 
cu care spera să se poată răfui chiar ea. Stătea cu pistolul 
pregătit alături. 

La ora 2, bărbatul cu plete blonde se întoarse. Era în 
asemenea hal de beat, încât de-abia se mai ţinea pe 
picioare. O văzu pe Irina şi se lumină la faţă, gândindu-se, 
fără îndoială, cât de norocos fusese să descopere, în cele 
din urmă, o „fofoloancă”. 

— Hei, scumpo! strigă el. N-am mai rămas decât noi doi 
pe lume! Cât crezi tu... 

Apoi groaza i se întipări pe faţă, văzând-o pe Irma cum 
lasă cartea jos şi ridică pistolul. 

— Hei, ascultă-mă, lasă chestia aia jos... e încărcat? Hei!... 

Irma apăsă trăgaciul. Pistolul explodă, omorând-o pe loc. 
Nicio pagubă. 


George McDougall locuia în Nyack, New York. Fusese 
profesor de matematică în liceu, specializat şi în 
recuperarea elevilor rămaşi în urmă. El şi soţia lui fuseseră 
catolici practicanți, iar Harriett McDougall îi născuse 
unsprezece copii, nouă băieţi şi două fete. Între 22 iunie, 
când murise fiul lui, Jeff, în vârstă de nouă ani, din cauza a 
ceea ce în momentul respectiv era diagnosticat drept 
„pneumonie pe fond gripal” şi 29 iunie, când se stinsese 
Patricia, fiica lui de şaisprezece ani (care, vai, Doamne, 
fusese atât de tânără şi de frumoasă), de ceea ce toată 


lumea - adică cei care mai rămăseseră în viaţă - numea 
acum Gât-Gros, asistase la trecerea în neființă a celor 
doisprezece oameni la care ţinea cel mai mult, în timp ce el 
rămăsese sănătos şi continuase să se simtă perfect. 
Obişnuia să facă bancuri, la şcoală, pe seama faptului că nu 
era în stare să-şi amintească numele tuturor copiilor lui, dar 
ordinea în care ei dispăruseră i se întipărise în memorie: 
Jeff pe 22, Marty şi Helen pe 23, soţia lui, Harriett, Bill şi 
George Jr., Robert şi Stan pe 24, Richard în 25, Danny pe 
27, Frank, cel de trei ani, pe 28, şi, în cele din urmă, şi Pat - 
a cărei stare păruse că se ameliorează, până în ultima clipă. 

George era convins că nu va scăpa cu mintea întreagă. 

Începuse să facă jogging cu zece ani în urmă, sfătuit fiind 
de doctorul lui. Nu jucase tenis sau handbal, plătea un copil 
(unul dintr-ai lui, bineînţeles) să taie gazonul şi de obicei 
mergea cu maşina chiar şi numai până la magazinul din 
colţ, când îl trimitea Harriett după pâine. Te-ai cam 
îngrăşat, îi spusese doctorul Warner. E ca şi cum ai căra 
nişte plumb după tine. Nu-ţi face bine la inimă. Încearcă să 
alergi. 

Prin urmare, îşi luase un trening şi începuse să facă 
jogging în fiecare seară, la început pe distanţe scurte, apoi 
din ce în ce mai lungi. La început se simţea jenat, convins că 
vecinii îl trecuseră deja la index, făcându-şi semne şi dându- 
şi ochii peste cap, dar după o vreme doi tipi cu care nu se 
ştia decât din vedere şi cu care se saluta atunci când, 
întâmplător, ieşeau să ude iarba în acelaşi timp, veniră la el 
şi-l întrebară dacă n-ar putea să alerge împreună cu el - cu 
cât erau mai mulţi, cu atât creştea şi siguranţa. Între timp, 
lui George i se alăturaseră cei doi băieţi mai mari ai lui. 
Curând,  joggingul cuprinsese tot cartierul, tradiţia 
păstrându-se chiar dacă li se alăturau mereu alţi oameni, 
iar alţii renunţau. 

Continua să alerge şi acum, după ce toţi ceilalţi 
dispăruseră. În fiecare zi. Patru ore. Nu reuşea să scape de 
ideea că va înnebuni decât atunci când alerga, urmărind 


numai cadenţa pantofilor de tenis pe trotuar, balansul 
braţelor şi respiraţia regulată şi iute. Nu putea să se 
sinucidă, pentru că, fiind catolic, ştia că sinuciderea este un 
păcat capital şi că Dumnezeu îi lăsase viaţa cu un scop 
anume. Prin urmare alerga. leri făcuse jogging aproape 
şase ore, până ce i se tăiase respiraţia şi i se făcuse greață 
din cauza epuizării. Avea cincizeci şi unu de ani, nu mai era 
tânăr, ştia că nu-i face bine să alerge atât de mult, dar 
gândind dintr-un alt unghi de vedere, mai important pentru 
el, era unicul lucru care îi părea să mai aibă vreun sens. 

În această dimineaţă se trezise în zori, după o noapte în 
care nu dormise aproape deloc (gândul care i se sucea 
perpetuu în minte era: Jeff-Marty-Helen-Harriett-Bill- 
George-Junior-Robert-Stanley-Richard-Danny-Frank-Patty- 
şi-eu-credeam-că-se-face-bine), şi-şi puse treningul. leşi din 
casă şi începu să alerge pe străzile pustii din Nyack, simțind 
uneori sub tălpi cioburi, sărind peste un televizor ce zăcea 
sfărâmat pe asfalt, străbătând cartierele de locuinţe unde 
toate ferestrele aveau transperantele trase şi pe lângă 
accidentul acela oribil, cu trei maşini făcute armonică, de 
pe Main Street. 

La început alergă în ritm normal, dar apoi simţi nevoia să 
fugă tot mai repede, ca să-şi poată lăsa gândurile în urmă. 
Trecu de la alergarea uşoară la alergare, apoi începu să 
fugă şi în cele din urmă sprintă - un bărbat de cincizeci şi 
unu de ani, cu părul încărunţit, într-un trening cenuşiu, cu 
pantofi albi de tenis, gonind pe străzile pustii ca şi cum l-ar 
fi urmărit toţi diavolii din iad. La ora 11.15 suferi o 
tromboză  coronariană masivă şi se prăbuşi mort la 
intersecţia dintre străzile Oak şi Pine, în apropierea unei 
guri de incendiu. Expresia de pe figura lui aducea foarte 
mult cu aceea de recunoştinţă. 


Doamna Eileen Drummond din Clewiston, Florida, se 
îmbătă foarte rău cu lichior de mentă DeKuyper în după- 
amiaza de 2 iulie. Dorea să se îmbete, pentru că în starea 


respectivă uita ce se întâmplase cu familia ei, iar crema de 
mentă era singurul fel de băutură pe care-l suporta. 
Descoperise cu o zi în urmă o punguţă cu marijuana în 
camera băiatului ei de şaisprezece ani şi reuşise să intre în 
transă, dar starea aceea făcea ca lucrurile să pară şi mai 
rele. Rămăsese în salon întreaga după-amiază, cuprinsă de 
buimăceală, plângând deasupra fotografiilor din album. 

În această după-amiază, bău o sticlă cu întreaga de 
cremă de mentă, i se făcu rău şi vomită la baie, apoi se 
aşeză în pat, îşi aprinse o ţigară, adormi şi arse împreună 
cu casa, scăpând astfel de gânduri pentru totdeauna. Vântul 
care se înteţise întinse incendiul peste cea mai mare parte a 
oraşului. Nicio pagubă. 


Arthur Stimson locuia la Reno, Nevada. În după-amiaza 
zilei de 29, după ce înotase în Lake Tahoe, călcase pe un cui 
ruginit. Rana îi provocase o cangrenă. Îşi puse singur 
diagnosticul după miros şi încercă să-şi amputeze piciorul. 
La jumătatea operaţiei leşină şi muri din pricina şocului şi a 
pierderii de sânge în sala de recepţie a cazinoului lui Toby 
Harrah, acolo unde încercase să se opereze. 


La Swanville, Maine, o fetiţă în vârstă de zece ani, 
Candice Moran, căzu de pe bicicletă şi muri din cauza unei 
fracturi craniene. 


Milton Craslow, un fermier din Harding County, New 
Mexico, fu muşcat de un şarpe cu clopoței şi muri o 
jumătate de oră mai târziu. 


La Milltown, Kentucky, Judy Horton era foarte mulţumită 
de cum se  desfăşuraseră evenimentele. Judy avea 
şaptesprezece ani şi era frumoasă. Cu doi ani în urmă, 
comisese două greşeli grave: rămăsese însărcinată şi se 
lăsase convinsă de părinţii ei să se căsătorească cu cel 
vinovat, un ochelarist, student în inginerie la universitatea 


de stat. La cincisprezece ani se simţise măgulită să se 
întâlnească cu un tip care mergea la colegiu (chiar dacă nu 
era decât în primul an), dar nu reuşea să-şi amintească, în 
ruptul capului, cum de-i permisese lui Waldo - Waldo 
Horton, ce nume dezgustător - să-şi „facă poftele” cu ea. Şi 
dacă tot rămăsese borţoasă, de ce tocmai cu el? Judy îi 
lăsase şi pe Steve Phillips şi pe Mark Collins să-şi „facă 
poftele” cu ea; ambii erau membri ai echipei de fotbal 
Milltown High (mai exact Milltown Cougars, luptaţi, luptaţi, 
luptaţi ca nişte aştri, scumpii noştri alb-albaştri), iar ea 
ajunsese una dintre şefele galeriei. Dacă n-ar fi apărut 
scârbosul de Waldo Horton, ar fi ajuns uşor şefa supremă a 
galeriei, încă din anul ei de juniorat. Întorcându-ne la 
subiect, oricare dintre cei doi, Steve sau Mark, ar fi fost 
nişte soţi cu mult mai acceptabili. Amândoi erau laţi în 
umeri, iar Mark avea plete blonde până la umăr, de te băga 
în boală. Dar a fost să fie Waldo, a trebuit să fie tocmai 
Waldo. Nu avea decât să se uite în jurnalul ei şi să facă 
puţină aritmetică. lar după ce se născuse şi copilul, nu mai 
era nevoie nici măcar de asta. Cei doi semănau ca două 
picături de apă. 

Timp de doi ani nesfârşiţi se chinuise cu tot felul de 
slujbuliţe mizerabile, prin localuri fast-food şi moteluri, în 
timp ce Waldo mergea la şcoală. Până la urmă, ajunsese să 
urască şcoala lui Waldo mai mult decât orice pe lumea asta, 
chiar mai mult decât îl ura pe copil sau pe Waldo însuşi. 
Dacă-şi dorea atât de tare o familie, de ce nu se ducea la 
muncă? Ea se săturase. Dar părinţii ei şi ai lui nici să nu 
audă de aşa ceva. Dacă ar fi fost de capul său, Judy ar fi 
putut să-l convingă, cu vorbe dulci (l-ar fi făcut să-i promită, 
înainte de a-l lăsa s-o mângâie, în pat), dar toţi cei patru 
părinţi îşi vârau tot timpul nasul în toate. Vai, Judy, lucrurile 
vor merge cu mult mai bine când Waldo va avea o slujbă 
grasă. Vai, Judy, viaţa ţi s-ar părea cu mult mai roză dacă te- 
ai duce mai des la biserică. Vai, Judy, înghite-ţi amarul şi 


zâmbeşte, până ce s-a dus pe gât. Până ce l-ai înghiţit pe 
tot. 

După aceea se ivise supergripa şi rezolvase toate 
problemele. Părinţii ei muriseră, urmase băieţelul ei, Petie 
(ceea ce fusese cam trist, dar în câteva zile reuşise să 
treacă peste durerea ei), apoi muriseră părinţii lui Waldo, 
după care se stinsese şi soţul ei, în sfârşit, iar ea rămăsese 
liberă. Gândul că ar putea să piară şi ea nu-i trecuse prin 
minte nici măcar o clipă. 

Locuiseră într-un apartament dintr-un bloc mare şi 
întortocheat din centrul  Milltownului. Una dintre 
caracteristicile locuinţei, care-l atrăsese pe Waldo (Judy nu 
avea, bineînţeles, niciun cuvânt de zis), era un imens 
frigorifer la subsolul clădirii. Se mutaseră în apartament, 
care se afla la etajul al treilea, în septembrie 1988, şi cine 
credeţi că trebuia să ducă mereu carnea şi hamburgerii jos, 
în frigorifer? Aveţi dreptul să ghiciţi din trei încercări. 
Waldo şi Petie muriseră acasă. În momentul respectiv, nu 
puteai să beneficiezi de serviciu spitalicesc decât dacă erai 
barosan, iar morgile erau pline ochi (Judy nu s-ar fi apropiat 
oricum de asemenea locuri vechi şi sinistre, chiar dacă o 
plăteai), dar curentul electric funcţiona, încă. Prin urmare, 
îi dusese în subsol şi-i pusese în frigorifer. 

Energia electrică fusese tăiată la Milltown cu trei zile în 
urmă, dar era încă suficient de răcoare acolo, jos. Judy ştia 
acest lucru pentru că mergea să se uite la trupurile lor 
moarte de trei sau patru ori pe zi. Îşi spunea că nu dorea 
decât să verifice. Ce altceva ar fi putut fi? În niciun caz 
bucurie răutăcioasă, nu? 

Cobori în după-amiaza zilei de 2 iulie şi uită să vâre pana 
de cauciuc sub uşa congelatorului. Uşa se trânti în urma ei 
şi se încuie. De-abia atunci remarcă, după ce venise zilnic 
aici, timp de aproape doi ani, că uşa congelatorului nu avea 
un sistem de deschidere şi din interior. În acel moment, era 
prea cald ca să îngheţi, dar nu suficient de rece ca să nu 


mori de înfometare. Aşa că Judy muri până la urmă în 
compania fiului şi a soţului ei. 


Jim Lee din Hattiesburg, Mississippi, făcu legătura 
tuturor prizelor electrice din casă la un generator cu 
benzină, după care, încercând să-l pună în funcţiune, se 
electrocută. 


Richard Hoggins era un tânăr de culoare care-şi 
petrecuse întreaga lui viaţă la Detroit, Michigan. De cinci 
ani căzuse în patima minunatului praf alb pe care-l numea 
„ieroină”. În timpul epidemiei de supergripă, trecuse printr- 
o perioadă de totală abstinenţă, pentru că toţi distribuitorii 
şi drogaţii pe care-i cunoştea el muriseră sau se 
refugiaseră. 

În această după-amiază luminoasă de vară, stătea pe o 
verandă murdară, bând dintr-o sticlă cu 7-Up cald şi tânjind 
după o doză cât de mică, pe care să şi-o injecteze sub piele. 

Începu să se gândească la Allie McFarlane şi la o chestie 
pe care o auzise despre Allie pe străzi, chiar înainte să 
nimerească rahatul în ventilator. Oamenii ziceau că Allie, 
care era cam pe locul al treilea în Detroit, tocmai primise 
un transport pe cinste. Era suficient pentru ca toată lumea 
să se simtă ca-n rai... Nu porcărie din aia căcănie. Alb de 
China, marfă de cea mai bună calitate. 

Richie habar n-avea unde îşi ţinea McFarlane un 
transport mare, ca acela - şi nici nu era sănătos să ştii prea 
multe - dar auzise de mai multe ori, pe vremuri, că dacă 
poliţia avea vreodată ideea să scotocească, pe bază de 
mandat de percheziţie, casa din Grosse Point pe care o 
cumpărase Allie pentru un unchi de-al lui, lui Allie, cu 
siguranţă, i-ar fi putrezit oasele în puşcărie. 

Richie se hotări să tragă o raită până în Grosse Point. 
Oricum, nu avea de făcut ceva mai bun. 

Îşi făcu rost de adresa din Lake Shore Drive a unui 
anume Erin D. McFarlane din cartea de telefon a 


Detroitului şi porni într-acolo. Era aproape întuneric când 
ajunse şi-l dureau picioarele. Nu mai încerca să se înşele, 
spunându-şi că era vorba doar de o plimbare; trebuia 
neapărat să-şi facă rost de o doză, nevoia îl seca la inimă. 

În jurul domeniului fusese construit un zid din gresie 
cenuşie, peste care Richie sări ca o umbră neagră, tăindu-şi 
mâinile în cioburile încastrate pe culmea zidului. Atunci 
când sparse un geam ca să poată pătrunde, se declanşă o 
alarmă, iar el o zbughi peste gazon, străbătând jumătate 
din peluză înainte de a-şi aduce aminte că nu mai existau 
poliţişti care să răspundă acestei chemări. Se întoarse, 
tremurând din toate mădularele şi scăldat în sudoare. 

Sursa principală de curent electric nu funcţiona, iar 
afurisita de căsoaie avea cel puţin douăzeci de camere. 
Trebuia să aştepte până a doua zi ca să cerceteze locul, iar 
ca să întoarcă cu fundul în sus toată casa cum se cuvine 
avea nevoie de cel puţin trei săptămâni. Şi nici nu puteai fi 
sigur că drogul se află aici. Doamne, Dumnezeule! Richie se 
simţi cuprins de o disperare bolnavă. Dar cel puţin avea să 
caute în locurile cele mai probabile. 

În baia de la etaj descoperi o duzină de pungi mari din 
plastic, pline ochi cu praf alb. Se aflau în rezervorul W.C.- 
ului, ascunzătoare cât se poate de clasică. Richie se holbă la 
ele, bolnav de poftă, cugetând, ca prin vis, că Allie ungea 
probabil în dreapta şi în stânga, dacă-şi putea permite să 
lase o comoară ca asta într-un afurisit de vas de toaletă. 
Drogul era suficient să-i ajungă unui om şaisprezece secole. 

Luă o pungă în dormitorul principal şi o desfăcu peste 
cearşaf. Mâinile îi tremurau în timp ce-şi scoase 
instrumentele necesare şi le pregăti. Nici nu-i trecu prin 
minte să se întrebe cât de pur era praful respectiv. Pe 
stradă, cea mai tare doză pe care şi-o injectase Richie 
fusese de doisprezece la sută, şi atunci avusese un somn 
profund, vecin cu coma. Nici nu mai mişcase. Luase doza şi 
căzuse ca un sac, din cerul senin în cea mai neagră beznă. 


Se injectă deasupra cotului şi împinse pistonul seringii 
până la capăt. Heroina avea o puritate de aproape nouăzeci 
şi şase la sută. Efectul pe care îl avu asupra organismului 
lui fu identic cu acela al unui tren expres: Richie se prăbuşi 
peste sacul cu heroină, iar praful i se lipi de piepţii cămăşii. 
Şase minute mai târziu, era mort. Nicio pagubă. 


CAPITOLUL 39 


Lloyd Henreid stătea în genunchi. Fredona şi rânjea. Din 
când în când uita ce fredona, zâmbetul i se veştejea şi 
scâncea puţin, după care uita că plânge şi continua să 
fredoneze. Cântecul pe care-l mormăia era „Camptown 
Races”. Din când în când, în loc să mormăie sau să plângă, 
cânta încetişor „Duu-da, duu-da”. Blocul de celule era tăcut, 
cu excepţia mormăitului, suspinelor, a cântatului ocazional 
şi al zgomotului discret făcut de piciorul de pat mânuit de 
Lloyd. Se străduia să întoarcă trupul lui Trask, ca să poată 
ajunge la piciorul lui. Chelner, te rog să-mi mai aduci o 
porţie de ciolan pe varză. 

Lloyd arăta ca un om pornit să ţină o cură de slăbire 
radicală. Salopeta de închisoare atârna pe el ca o velă 
moale. Ultima masă primită în blocul celular fusese prânzul 
de acum opt zile. Pielea de pe faţa lui Lloyd se întinsese, 
scoțând în evidenţă fiecare curbă şi unghi ale craniului. 
Ochii îi străluceau intens. Buzele i se retrăseseră de pe 
dinţi. Arăta ciudat şi bălţat, din cauza părului, care-i căzuse 
masiv. Ai fi zis că e nebun. 

— Duu-da, duu-da, şopti Lloyd, pescuind cu bucata de 
fier. 

A fost o vreme când habar n-avea de ce se răneşte la 
degete ca să desfacă afurisitul de picior de la pat. A fost o 
vreme când credea că ştie ce înseamnă să-ţi fie foame. 
Foamea lui de atunci nu era decât o mică poftă în 
comparaţie cu ceea ce simţea acum. 

— Să mergi toată noaptea... să mergi toată ziua... duu- 
da... 

Unealta se agăţă de pantalonii lui Trask, în dreptul 
gambei, apoi se desprinse. Lloyd îşi lăsă capul pe podea şi 
plânse ca un copil. În spatele său, aruncat indiferent într-un 
colţ, zăcea scheletul şobolanului pe care-l omorâse în celula 
lui Trask, pe 29 iunie, adică acum cinci zile. Coada lungă şi 


rozalie a şobolanului rămăsese încă prinsă de schelet. Lloyd 
încercase de mai multe ori să-i mănânce şi coada, însă se 
dovedise prea tare. Aproape toată apa din rezervorul 
toaletei se terminase. În pofida eforturilor lui de a o păstra, 
în celulă domnea duhoarea urinei. Urinase pe coridor, ca să 
nu împută rezerva de apă. În schimb nu fusese nevoie să 
defecheze - ceea ce era de înţeles, considerând dieta lui 
radical severă. 

Terminase prea repede mâncarea pe care şi-o pusese 
deoparte. Acum îşi dădea seama de greşeala lui. Sperase să 
apară cineva. Nu fusese în stare să conceapă că... 

Nu avea chef să-l mănânce pe Trask. Gândul de a mânca 
din Trask i se părea oribil. Chiar cu o noapte în urmă 
reuşise să plesnească cu papucul de casă un gândac, pe 
care-l mâncase de viu; îl simţise cum i se zbate cu disperare 
prin gură, înainte ca dinţii lui să-l reteze în două. De fapt, 
nici nu fusese atât de rău, de fapt i se păruse mult mai 
gustos decât şobolanul. Nu, nu voia să-l mănânce pe Trask. 
Nu voia să se transforme într-un canibal. Aşa cum făcuse şi 
cu şobolanul. Avea să-l tragă pe Trask mai aproape, ca să fie 
la îndemână... pentru orice eventualitate. Pentru orice 
eventualitate. Auzise că omul poate supravieţui multă 
vreme fără mâncare, dacă avea apă, în schimb. (prea multă 
apă nu mai e dar acum nu am să mă gândesc la asta acum 
nu mă gândesc la asta) 

Nu-şi dorea să moară. Nu-şi dorea să piară de foame. 
Avea prea multă ură în el. 

Ura crescuse încetul cu încetul, în ultimele trei zile, odată 
cu foamea. După părerea lui, dacă iepuraşul lui mort ar fi 
fost în stare să gândească, l-ar fi urât în acelaşi fel (dormea 
acum foarte mult, iar somnul lui era tulburat de vise în care 
i se arăta iepurele, cu trupul umflat, cu blana mătuită, cu 
viermii mişunându-i în orbitele ochilor şi, mai rele decât 
toate celelalte, lăbuţele acelea însângerate: când se trezea, 
îşi privea cu fascinaţie şi groază propriile-i degete). Ura lui 


Lloyd se coagulase în jurul unui unic concept însoţit de o 
imagine, şi anume aceea a unei CHEI. 

El fusese încuiat. A existat o vreme când ceea ce i se 
întâmplase i se păruse cinstit. Era unul dintre băieţii răi. Nu 
dintre cei răi cu adevărat. Poke fusese cu adevărat rău. 
Fără Poke, n-ar fi comis decât cel mult nişte găinării 
mărunte. Cu toate astea, o parte din vină se răsfrângea şi 
asupra lui. Se gândea la Gorgeous George, în Vegas, şi la 
cei trei oameni din Continentalul alb - în loviturile astea 
fusese şi el amestecat şi contribuise la dezastru. Prin 
urmare merita o pedeapsă şi să stea o vreme la pârnaie. Nu 
era un lucru pentru care să te oferi voluntar, dar odată ce 
te văzuseşi prins la colţ, nu aveai decât să joci după cum îţi 
cântau ei. Aşa cum îi zisese şi avocatului, considera că i s-ar 
cuveni cam douăzeci de ani pentru partea lui de vină din 
„chermeza ucigaşă în trei state”. În niciun caz scaunul 
electric, Dumnezeule, nu! Ideea că Lloyd Henreid ar ajunge 
să călărească fulgerul i se părea... nebunească, de-a 
dreptul. 

În schimb ei aveau CHEIA, asta era toată chestia. Puteau 
să te încuie şi să facă cu tine tot ce le plăcea. 

În ultimele trei zile, Lloyd începuse vag să priceapă 
puterea simbolică, de talisman, a CHEII. CHEIA era 
răsplata care te aştepta dacă respectai regulile jocului. 
Dacă nu te ţineai de ele, puteau să te încuie. Exact ca şi 
cum ai fi tras cartea Mergi la închisoare din jocul de 
Monopoly. Nu treci prin punctul de plecare, nu-ţi iei cei 
două sute de dolari. Cei care erau în posesia CHEII se 
bucurau şi de anumite privilegii. Puteau să-ţi ia zece, 
douăzeci sau patruzeci de ani din viaţă. Puteau să angajeze 
oameni ca Mathers, care să te bată. Ba chiar să-ţi ia viaţa, 
punându-te în scaunul electric. 

Dar faptul că erau deținători ai CHEII nu le dădea 
dreptul să plece şi să te lase să mori de foame, în spatele 
gratiilor. Nu le dădea dreptul să te oblige să mănânci un 
şobolan mort şi să încerci să bagi în tine umplutura uscată 


din saltea. Nu le dădea dreptul să te lase într-un loc unde s- 
ar putea să te vezi silit să-l mănânci pe cel din celula vecină, 
ca să rămâi în viaţă (asta doar dacă o să fii în stare să pui 
mâna pe el, adică... duu-da, duu-da). 

Există anumite lucruri pe care nu le poţi face oamenilor. 
Faptul că deţii CHEIA nu-ţi dă dreptul să faci chiar orice. Îl 
lăsaseră aici să moară de o moarte îngrozitoare, atunci 
când ar fi putut să-l lase liber. El nu era un câine turbat, în 
stare să ucidă cu sânge rece prima persoană care-i ieşea în 
cale, în ciuda celor afirmate de ziare. Înainte de a-l întâlni 
pe Poke, găinăriile erau lucrul cel mai rău pe care l-ar fi 
putut comite. 

De aceea avea sufletul plin de ură, iar ura îl obliga să 
trăiască... sau cel puţin să încerce să trăiască. O vreme, i se 
păruse că ura şi hotărârea de a trăi mai departe erau 
inutile, pentru că toţi cei ce se aflau în posesia CHEII 
sucombaseră din cauza gripei. Ei nu mai intrau în raza de 
acţiune a răzbunării lui. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură 
ce devenea mai flămând, înţelese că gripa nu avea să-i 
ucidă pe ei. Ci doar pe cei sortiţi să piardă mereu, ca el; 
avea să-l ucidă pe Mathers, nu însă şi pe ticălosul care-l 
angajase pe Mathers, pentru că mizerabilul avea CHEIA. 
Nu avea să-i ucidă pe guvernator sau pe şeful închisorii - 
gardianul care afirmase că directorul este bolnav fusese un 
mincinos ordinar, se vedea bine. Nu avea să-i ucidă pe 
poliţiştii care se ocupau de cei eliberaţi pe cauţiune, pe 
şerifi ori pe agenţii FBl-ului. Gripa nu avea să-i atingă pe 
cei care se aflau în posesia CHEII. N-ar fi îndrăznit. Dar 
Lloyd va reuşi să ajungă până la ei. Dacă îi era dat să iasă 
de aici, avea să se ocupe de ei cât se poate de atent. 

Unealta se agăţă încă o dată în manşeta pantalonilor lui 
Trask. 

— Haide, şopti Lloyd. Haide. Haide la mine... Doamnele 
din Camptown cântă... cât e ziua de lungă... duu-da. 

Cadavrul ţeapăn al lui Trask alunecă încet pe podeaua 
celulei lui. Nicicând n-a tras un pescar peştele la mal cu mai 


multă grijă şi viclenie decât Lloyd pe Trask. La un moment 
dat, pantalonii lui Trask cedară şi Lloyd trebui să-şi 
ancoreze unealta în alt loc. În cele din urmă, laba piciorului 
ajunse suficient de aproape ca s-o atingă cu mâna, printre 
gratii... dacă voia. 

— N-am nimic cu tine personal, îi şopti lui Trask, 
atingându-i piciorul şi mângâindu-l. Nu am nimic cu tine şi 
n-am să te mănânc, prietene. Numai dacă sunt obligat. 

Nici nu-şi dădea seama că salivează. 


În amurgul care-şi arunca ultimele reflexe cenuşii, Lloyd 
auzi pe cineva, dar la început sunetul părea atât de 
îndepărtat şi de straniu - ciocnirea unui metal de un altul - 
încât crezu că visează. Nu mai era în stare să deosebească 
foarte bine stările de veghe şi cele de trezie, trecând 
aproape fără să prindă de veste bariera dintre ele. 

Dar pe urmă auzi vocea şi se ridică în pat, cu ochii 
căscaţi, mari şi strălucitori, pe faţa lui hămesită. Vocea veni 
plutind de-a lungul coridoarelor cine ştie de unde, din aripa 
administraţiei, coborând apoi scările spre holurile ce făceau 
legătura între zona unde se primeau vizitatorii şi blocul 
central de celule, unde se găsea şi Lloyd. Se strecură apoi 
senin printre gratiile duble ale uşilor, ajungând în cele din 
urmă la timpanele lui Lloyd: 

— Hooooo-hoooo! E careva pe-acasă? 

Fapt straniu, primul gând al lui Lloyd fu acesta: Să nu 
răspund. Poate că pleacă fără să insiste. 

— Nu-i nimeni acasă? O dată, de două ori?... Okay, eu am 
plecat, am de gând să scap de pulberea de Phoenix de pe 
bocancii mei... 

Aceste cuvinte îl făcură pe Lloyd să iasă din starea de 
paralizie. Sări din pat, apucă piciorul şi începu să bată cu el 
din răsputeri în gratii; vibraţiile se transmiteau prin metal, 
răspândind fiori în pumnul lui strâns. 

— Nu! urlă el. Nu! Nu pleca! Ie rog să nu pleci! 


Vocea se auzi acum mai de aproape, venind de pe scara 
dintre administraţie şi etajul la care se găsea el. 

— Te iubim atât de mult, încât o să te mâncăm... ah, 
cineva are o voce aşa de... hămesită. 

Aceste cuvinte fură urmate de un hohot leneş de râs. 

Lloyd lăsă să-i scape piciorul de pat şi se prinse cu 
ambele mâini de gratiile de la uşa celulei. Acum auzea şi 
nişte paşi, undeva deasupra lui, printre umbre, bocănind cu 
regularitatea unui ceasornic şi apropiindu-se pe culoarul ce 
conducea spre blocul de celule. Lloyd era la un pas să 
izbucnească în lacrimi de uşurare... până la urmă, se vedea 
salvat... şi cu toate astea, în inima lui simţea teamă, şi nu 
bucurie, o spaimă din ce în ce mai mare, din cauza căreia ar 
fi preferat acum să-şi fi ţinut gura. Să-şi fi ţinut gura? 
Dumnezeule! Ce putea fi mai rău decât să mori de foame? 

Senzaţia de foame sfâşietoare îl duse cu gândul la Trask. 
Acesta zăcea pe spate în lumina cenuşie a amurgului, cu un 
picior ţeapăn, întins până în celula lui Lloyd, iar regiunea 
gambei acelui picior suferise o pierdere considerabilă. Mai 
exact, zona cărnoasă a gambei piciorului respectiv. Se 
puteau recunoaşte şi nişte urme de dinţi. Lloyd ştia ai cui 
dinţi lăsaseră urmele respective, dar nu-şi aducea aminte 
decât foarte vag de momentul când se înfruptase dintr-un 
muşchi al lui Trask. Cu toate acestea, îl copleşiră puternice 
sentimente de repulsie, vină şi oroare. Se grăbi să ajungă 
lângă cadavru şi împinse piciorul înapoi, în celula vecină. 
Apoi, aruncând o privire peste umăr, asigurându-se că 
posesorul vocii nu se arătase încă, se întinse dincolo şi, 
sprijinindu-se cu obrazul de gratii, trase pantalonii lui Trask 
în jos, ascunzându-şi fapta. 

Desigur, nu era niciun fel de grabă, deoarece porţile cu 
gratii de la capătul blocului de celule erau încuiate şi, dacă 
nu mergea curentul, nu funcţiona nici sistemul automat de 
deschidere. Salvatorul trebuia să se întoarcă înapoi şi să 
găsească CHEIA. Nu avea niciun rost... 


Lloyd scoase un mormăit când auzi pornind motorul 
electric ce acţiona porţile. Liniştea din blocul de celule 
amplifică sunetul tânguitor, care se încheie cu bine ştiutul 
clic-clonc! ce însoțea deschiderea lor completă. 

Auzi din nou bocânitul regulat al paşilor ce se apropiau 
pe culoarul dintre celule. 

Lloyd se întorsese la uşa celulei, după ce-l aranjase pe 
Trask; acum făcu involuntar doi paşi înapoi. Îşi cobori 
privirile spre podea, în afara celulei; ceea ce văzu mai întâi 
fu o pereche de cizme prăfuite de cowboy, cu vârfuri 
ascuţite şi tocuri tocite, şi-şi aduse instantaneu aminte că şi 
Poke avea o pereche la fel. 

Cizmele se opriră înaintea celulei lui. 

Îşi ridică încet privirile, cuprinzând în raza vizuală jeanşii 
tociţi şi strâmţi, lăsaţi peste cizme, centura de piele, cu 
cataramă de alamă (diverse semne astrologice în interiorul 
a două cercuri concentrice), o jachetă de jeanşi cu câte o 
insignă prinsă la fiecare buzunar de la piept - o fiară 
rânjind cu gura până la urechi pe una, un porc mort şi 
cuvintele CE MAI FACI, PORCIA TA? pe cealaltă. 

În clipa în care Lloyd văzu, fără voie, faţa de un purpuriu 
închis a lui Randall Flagg, acesta urlă Bau! Vuietul străbătu 
întreg blocul mort de celule şi apoi se întoarse înapoi. Lloyd 
ţipă, se împiedică de propriile-i picioare, căzu jos şi începu 
să plângă. 

— Stai liniştit, îl potoli Flagg. Hei, omule, totul este în 
regulă. 'Totul este absolut în regulă. 

Printre suspine, Lloyd îl rugă: 

— Vrei să-mi dai drumul? Ie rog să-mi dai drumul. Nu 
vreau să păţesc ca iepurele meu, nu vreau să sfârşesc ca el, 
nu mi se pare cinstit, dacă nu era Poke n-aş fi făcut decât 
cine ştie ce găinării, te rog să-mi dai drumul, domnule, voi 
face orice vrei. 

— Bietul de tine. Arăţi ca o reclamă pentru petrecerea 
unei vacanțe de vară la Dachau. 


În ciuda compătimirii ce se ghicea în vocea lui Flagg, 
Lloyd nu se lăsa convins să-şi ridice privirile mai sus de 
genunchii pantalonilor nou-venitului. Ştia sigur că moare 
dacă se mai uită o dată la faţa aceea. Pentru că era faţa 
unui diavol. 

— "Te rog, se bâlbâi Lloyd. Te rog să-mi dai drumul. Mor 
de foame. 

— De cât timp stai la cutie, prietene? 

— Nu ştiu, îi răspunse Lloyd, ştergându-se cu degetele la 
ochi. De multă vreme. 

— Cum se face că n-ai murit? 

— Am bănuit ce va urma, se adresă Lloyd picioarelor 
acoperite de jeanşi, încercând să-şi adune ultimele rămăşiţe 
de viclenie. Mi-am păstrat mâncarea. Aşa am reuşit. 

— Nu cumva te-ai servit cu o bucată din tipul ăla fin, din 
cealaltă celulă? 

— Cum? croncăni Lloyd. Cum? Nu! Pentru numele lui 
Dumnezeu! Ce-ţi închipui că sunt eu? Domnule, domnule, te 
TOg... 

— Piciorul lui stâng arată ceva mai subţire decât dreptul. 
Ăsta e singurul motiv pentru care te-am întrebat, bunul 
meu prieten. 

— Nu ştiu nimic despre chestia asta, şopti Lloyd, 
tremurând ca varga. 

— Dar de Fratele Şobolan ce zici? A fost gustos? 

Lloyd îşi duse mâinile la ochi şi nu mai spuse nimic. 

— Cum te cheamă? 

Lloyd încercă să se conformeze, dar nu reuşi decât să 
scoată un geamăt. 

— Cum te cheamă, oştene? 

— Lloyd Henreid. 

Se strădui să mai găsească ceva de zis, dar în mintea lui 
era un întreg talmeş-balmeş. Se temuse când avocatul îi 
comunicase că s-ar putea să ajungă pe scaunul electric, dar 
nici pe departe ca acum. Atât de teamă nu-i fusese în viaţa 
lui. 


— A fost doar ideea lui Poke! strigă el. Poke ar trebui să 
se afle aici, nu eu! 

— Uită-te la mine, Lloyd. 

— Nu, şopti Lloyd, răsucindu-şi disperat ochii în toate 
direcţiile. 

— De ce nu? 

— Pentru că... 

— Continuă. 

— Pentru că nu cred că exişti cu adevărat, murmură 
Lloyd. lar dacă exişti cu adevărat... domnule, dacă exişti cu 
adevărat, înseamnă că eşti diavolul în persoană. 

— Uită-te la mine, Lloyd. 

Neavând încotro, Lloyd îşi ridică privirile spre faţa 
întunecată, rânjită, ce plutea dincolo de gratii. Mâna 
dreaptă ţinea ridicat un obiect la înălţimea ochiului drept. 
Lloyd îl privi şi simţi cum îngheaţă şi dă în clocot, în acelaşi 
timp. Părea o piatră neagră, atât de neagră, încât ai fi zis că 
este făcută dintr-o răşină sau din smoală. În centrul ei era o 
fisură roşie, care lui Lloyd îi părea un ochi teribil, 
însângerat şi deschis doar pe jumătate, holbându-se la el. 
Flagg o răsuci apoi uşor între degete, iar fisura roşie din 
piatra cea întunecată arăta acum ca 0... cheie. Flagg 
continua să întoarcă piatra între degete. Acum apărea 
ochiul, acum apărea cheia. 

Ochiul, cheia. 

Începu să fredoneze: 

— Femeia mi-a adus cafea... mi-a adus şi ceai... mi-a adus 
şi... aproape tot ce-mi trebuia... dar nu şi cheia de la ocnă. 
Corect, Lloyd? 

— Desigur, zise Lloyd răguşit. 

Ochii lui nu se mai dezlipeau de piatra mică şi neagră. 
Flagg se porni s-o mute de pe un deget pe celălalt, ca un 
scamator care execută un număr. 

— Sunt convins că ştii să apreciezi cum se cuvine 
valoarea unei chei potrivite, îi spuse omul, făcând să 
dispară piatra în pumnul închis, pentru a apărea din nou în 


mâna cealaltă, trecând, ca şi mai înainte, de pe un deget pe 
celălalt. Sunt convins că ştii, continuă el. Deoarece cheile 
sunt făcute pentru a deschide uşile. Există în viaţă vreun 
lucru mai important decât deschisul uşilor, Lloyd? 

— Domnule, mi-e teribil de foame... 

Pe figura celuilalt apăru o asemenea expresie îngrijorată, 
încât era de-a dreptul grotescă. 

— Sigur că ţi-e foame. Doamne Dumnezeule, cum să 
mănânci şobolan! Ştii cu ce m-am înfruptat eu la prânz? 
Mai întâi am luat un sendviş cu friptură fină de vacă pe 
pâine de Viena cu câteva felii de ceapă şi Gulden's Spicy 
Brown din belşug. Cum ţi se pare? 

Lloyd clătină din cap, iar din ochii lui strălucitori i se 
scurgeau încet şiroaie de lacrimi. 

— L-am combinat cu cartofi prăjiţi şi lapte cu ciocolată, 
iar apoi, ca desert... vai de mine, te torturez, nu? Aş merita 
să fiu biciuit pentru răutatea mea, nu eşti de părere? Îmi 
pare rău. Am să te scot de aici şi apoi mergem împreună să 
mâncăm ceva, de acord? 

Lloyd era atât de mirat, încât nu reuşi nici măcar să dea 
din cap. Ajunse la concluzia că individul era diavolul însuşi, 
dacă nu cumva un miraj, care va zăbovi în faţa celulei lui 
până ce Lloyd o să cadă la pământ şi-o să moară, 
sporovăind vesel despre Dumnezeu, despre Isus Cristos şi 
despre muştarul Gulden's Spicy Brown, făcând jonglerii cu 
piatra aceea neagră şi stranie. În momentul acela însă, 
compasiunea lui părea destul de sinceră, iar dezgustul faţă 
de propria-i persoană neprefăcut. Piatra neagră dispăru 
iarăşi în pumn. lar când pumnul se deschise din nou, ochii 
miraţi ai lui Lloyd descoperiră în palma străinului o cheie 
plată, din argint şi bogat ornamentată. 

— Dumnezeule... din... Ceruri! croncăni Lloyd. 

— Ţi-a plăcut? îl întrebă cu încântare Omul Întunecat. 
Şmecheria asta, Lloyd, am învăţat-o de la o fată dintr-un 
salon de masaj din Secaucus, New Jersey. La Secaucus se 
află cele mai mari ferme de creştere a porcilor din lume. 


Se aplecă şi introduse cheia în broasca uşii lui Lloyd. Şi 
asta era straniu, pentru că, atât cât îl ajuta în acel moment 
mintea (adică nu foarte bine), celulele acestea nu aveau 
broaşte clasice, fiind deschise şi închise electronic. Dar nu 
se îndoia câtuşi de puţin că acea cheie din argint va 
funcţiona. 

Imediat după ce cheia intrase în locaş, Flagg se oprise 
privindu-l pe Lloyd, cu un rânjet viclean, iar Lloyd fu 
cuprins de un nou val de disperare. Totul era doar un 
şiretlic. 

— Oare nu m-am prezentat? Mă numesc Flagg, cu dublu 
g. Îmi pare bine de cunoştinţă. 

— Şi mie, mormăi Lloyd. 

— Părerea mea este că, înainte să deschid celula şi să 
mergem la masă, ar trebui să încheiem o mică înţelegere, 
Lloyd. 

— Sigur că da, îngăimă Lloyd, începând din nou să 
plângă. 

— Am de gând să te fac mâna mea dreaptă, Lloyd. Am de 
gând să te înalţ la rangul de Sfântul Petru. După ce voi fi 
deschis uşa aceasta, îţi voi strecura în mână cheile 
împărăției. Asta zic şi eu târg, nu? 

— Mda, şopti Lloyd, din nou speriat. 

Se făcuse aproape întuneric. Silueta întunecată a lui 
Flagg se estompase aproape de tot, dar ochii îi rămăseseră 
perfect vizibili. Licăreau în beznă ca ochii unui linx, unul la 
stânga gratiei pe care se afla fixat sistemul de închidere, 
celălalt în dreapta. Lloyd era stăpânit de groază, dar şi de 
un alt sentiment: de un soi de extaz religios. Şi de o 
bucurie. Bucuria de a fi ales. Senzaţia că reuşise, într-un fel 
sau altul, trecuse dincolo... spre ceva. 

— Ţi-ar plăcea să te răzbuni pe cei care te-au părăsit aici, 
greşesc? 

— Păi să ştii că ai dreptate, recunoscu Lloyd. 

Uitase pentru o clipă de teamă, care îi fusese înghițită de 
o furie atroce. 


— Şi nu numai pe ei, ci pe toţi cei care ar fi în stare de un 
lucru ca ăsta, îi sugeră Flagg. Este vorba de un anume tip 
de persoane, nu? Pentru un anume gen de persoane, un 
bărbat ca tine nu reprezintă mai mult decât un gunoi. 
Pentru că ei se consideră superiori. După părerea lor, un 
om ca tine nici n-are dreptul să trăiască. 

— Absolut corect, răspunse Lloyd. 

Foamea lui imensă se transformase deodată într-un alt fel 
de foame. Se schimbase tot aşa cum piatra neagră se 
preschimbase în cheie de argint. Omul acesta exprimase în 
doar câteva propoziţii lucrurile atât de complexe pe care le 
simţea el. El nu dorea să se răzbune doar pe paznicul de la 
poartă - ia te uită la lepădătura asta, care-i povestea, 
deşteptule, ai ceva inteligent de spus? - pentru că nu elera 
vinovat. Paznicul de la poartă avusese în păstrare CHEIA, 
de acord, dar nu el făcuse cheia. O primise din partea cuiva. 
Directorul închisorii, presupunea Lloyd, însă nici el nu 
făcuse CHEIA. Lloyd dorea să-i descopere pe cei care 
turnaseră şi trăseseră sforile. Fi erau imuni la gripă şi cu ei 
trebuia să se răfuiască. Da, da, nici că se putea mai bine! 

— Ştii ce scrie în Biblie despre oamenii de teapa lor? îl 
întrebă Flagg calm. Cei mândri vor fi umiliţi, cei puternici 
vor fi doborâţi şi cei îndărătnici vor fi înfrânți. lar despre 
oameni ca tine ştii ce zice, Lloyd? Fericiţi cei blajini, pentru 
că vor moşteni pământul. Şi mai zice, fericiţi cei săraci cu 
duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor. 

Lloyd încuviinţa, din cap. Încuviinţa şi plângea. Pentru o 
clipă, i se păru că în jurul creştetului lui Flagg apăruse un 
nimb luminos, atât de intens luminos, încât dacă Lloyd s-ar 
fi uitat la el mai multă vreme, ochii i s-ar fi mistuit în scrum. 
Pe urmă dispăru... dacă existase vreodată cu adevărat, şi 
probabil că nu existase, pentru că Lloyd nici măcar nu 
fusese orbit, pierzându-şi capacitatea de a vedea în 
întuneric. 

— Drept este, nu eşti prea deştept, îi spuse Flagg, în 
schimb eşti cel dintâi. Mă încearcă sentimentul că-mi vei fi 


foarte credincios. Tu şi cu mine, Lloyd, vom ajunge departe. 
Pentru oameni ca noi, au venit vremurile cele bune. Pentru 
noi, toate încep de la început. Nu am nevoie decât de 
cuvântul tău. 

— C... cuvântul? 

— Că vom rămâne împreună, tu şi cu mine. Nu există 
refuz. Nu există să adormi când ai fost pus de pază. Vor mai 
fi şi alţii, curând - deja se află în drum spre vest - dar 
deocamdată nu suntem decât noi doi. Am să-ţi dau cheia în 
schimbul promisiunii. 

— Îţi... promit, îi răspunse Lloyd. 

Cuvintele păreau să fi rămas suspendate în aer, vibrând 
straniu. Ascultă vibraţiile, cu capul plecat într-o parte, şi i se 
păru că vede cele două cuvinte, strălucind la fel de 
întunecat precum aurora boreală, reflectată de ochiul unui 
mort. 

Apoi, când cheia începu să se răsucească în broască, uită 
de ele. În secunda următoare, tot sistemul de închidere 
căzu la picioarele lui Flagg, fumegând. 

— Eşti liber, Lloyd. Vino afară. 

Neîncrezător, Lloyd atinse şovăielnic gratiile, ca şi cum ar 
fi putut să-l ardă; de altfel, ele păreau cu adevărat fierbinţi. 
Dar atunci când o împinse, uşa se dădu într-o parte uşor şi 
fără zgomot. Îşi ridică privirile către ochii aprinşi ai 
salvatorului său. 

Simţi ceva în palmă. Cheia. 

— Acum este a ta, Lloyd. 

— A mea? 

Flagg apucă degetele lui Lloyd şi le strânse în jurul ei... 
iar Lloyd simţi cum cheia se mişcă în mâna lui, cum se 
transformă. 

Emise un țipăt răguşit şi degetele i se deschiseră, 
împinse ca de un resort. Cheia dispăruse, iar în locul ei 
apăruse piatra neagră cu fisură roşie. O ridică în sus, mirat, 
sucind-o pe toate părţile. Fisura roşie părea rând pe rând o 
cheie, o hârcă sau un ochi însângerat, închis pe jumătate. 


— A mea, îşi dădu Lloyd singur răspunsul. 

De data asta, închise pumnul fără niciun ajutor, 
strângând piatra din răsputeri. 

— Mergem să mâncăm ceva? îi propuse Flagg. În seara 
asta trebuie să străbatem un drum lung. 

— Mâncăm, zise Lloyd. Foarte bine. 

— Avem atâtea de făcut, îi explică Flagg fericit. Şi va 
trebui să ne mişcăm foarte repede. 

Porniră împreună spre scări, trecând prin dreptul 
morţilor din celule. Cuprins de slăbiciune, Lloyd se 
împletici, iar Flagg îi prinse braţul de deasupra cotului, 
ajutându-l să se ridice. Lloyd se întoarse către el şi-l privi 
drept în faţă, cu o expresie ce arăta mai mult decât 
recunoştinţă. Se uita la Flagg cu un soi de adoraţie. 


CAPITOLUL 40 


Nick Andros dormea agitat pe patul din biroul şerifului 
Baker. Deşi nu era îmbrăcat decât în pantaloni scurţi, 
trupul lui era acoperit de o uşoară transpiraţie. Ultimul 
gând, înainte de a adormi cu o seară în urmă, fusese acela 
că până dimineaţa va fi mort; omul acela întunecat, care-i 
bântuia mereu visele zbuciumate, avea să reuşească să 
pătrundă prin bariera fragilă a somnului şi să-l răpească. 

Se petrecea un fapt straniu. Ochiul pe care i-l zdrobise 
Ray Booth îl duruse două zile. Apoi, în cea de a treia, 
senzaţia aceea că i se înşurubase în cap un bolţ uriaş se 
potolise, lăsând locul unei dureri surde. Când se uita doar 
prin ochiul rănit, nu vedea decât o ceaţă cenuşie, în care 
uneori se mişcau sau păreau să se mişte nişte umbre. Dar 
nu ochiul îl deranja cel mai tare, ci dâra lăsată de glonţ pe 
picior. 

Nu se îngrijise de dezinfectarea ei. Durerea de la ochi 
fusese atât de îngrozitoare, încât aproape nu fusese 
conştient de rana de la picior. Zgârietura superficială îi 
brăzda coapsa dreaptă, oprindu-se în zona genunchiului; a 
doua zi cercetase gaura lăsată de glonţ în pantaloni, 
minunându-se. lar o zi mai târziu, pe 30 iunie, constatase că 
rana se înroşise pe margini şi că-l dureau toţi muşchii 
piciorului. 

Se dusese şchiopătând până la cabinetul doctorului 
Soames şi luase o sticlă de apă oxigenată. lurnase tot 
conţinutul peste urma lăsată de glonţ, lungă de vreo 
treizeci de centimetri. Era ca şi cum ar fi încuiat uşa 
grajdului după ce-a fost furat calul. Spre seară, tot piciorul 
drept îi pulsa ca un dinte stricat, iar în apropierea rănii - 
peste care de-abia începuse să se formeze coaja - distinse 
dungi roşii radiale, semn sigur că se declanşase o infecţie. 

La 1 iulie se dusese iarăşi la cabinetul lui Soames şi 
cotrobăise prin dulapul cu medicamente, căutând 


penicilină. În cele din urmă găsi şi, după ce ezită o secundă, 
înghiţi ambele pastile dintr-un pacheţel cu mostre. Era 
perfect conştient că putea să moară dacă organismul lui 
avea o reacţie violentă de intoleranţă la penicilină, dar se 
gândi că alternativa putea să însemne o moarte cu mult mai 
rea. Infecția progresa foarte repede. Penicilina nu-l omori, 
în schimb nu se observă nici vreo ameliorare vizibilă. 

Până ieri după-amiază febra îi crescuse foarte mult şi 
bănuia că delirase ore întregi. Avea mâncare câtă dorea, 
însă nimic nu-l tenta; nu avea poftă decât să bea cantităţi 
mari de apă din răcitorul din biroul lui Baker. Apa aproape 
se terminase când adormise (sau leşinase) cu o seară în 
urmă, iar Nick nu avea idee cum să-şi facă rost de alta. În 
starea lui febrilă, nu-i păsa foarte mult. Oricum nu mai dura 
mult până să moară, şi atunci nu avea să-i mai pese de 
nimic. Nu că ideea morţii l-ar fi atras în mod special, dar 
gândul că va scăpa de dureri şi de griji era o uşurare. 
Piciorul îl durea, îl mânca şi-l ardea. 

Somnul său din zilele şi nopţile ce urmaseră uciderii lui 
Ray Booth nu mai fusese un somn adevărat. Visele se 
revărsau asupra lui ca un şuvoi. Toţi cei pe care-i cunoscuse 
în timpul vieţii doreau parcă să apară din nou la rampă. 
Rudy Sparkman, arătând spre foaia albă de hârtie: Tu eşti 
această pagină albă. Mama lui, atingând uşor liniile şi 
cercurile pe care-l ajutase să le traseze pe o altă coală de 
hârtie, tulburând puritatea albului ei: Aici scrie Nick 
Andros, dragul meu. Adică tu. Jane Baker, cu faţa întoarsă 
spre el, pe pernă, spunându-i, Johnny, sărmanul meu 
Johnny. În visele lui, doctorul Soames îi cerea mereu să-şi 
scoată cămaşa, iar Ray Booth repeta mereu, ţine-l... Îl fac 
fărâme... idiotul m-a lovit... 'Ţineţi-l... Spre deosebire de 
toate celelalte vise pe care le mai avusese în viaţă, Nick nu 
avea nevoie să citească pe buze de această dată. Putea să 
audă cu adevărat ceea ce spuneau oamenii, visele lui erau 
nemaipomenit de vii. Se estompau atunci când durerea din 
picior îl silea să se trezească. Apoi, când se cufunda iarăşi în 


somn, o nouă scenă se ivea. În două dintre vise i se 
înfăţişaseră oameni pe care nu-i văzuse niciodată, acestea 
fiind şi visele de care-şi adusese cel mai limpede aminte la 
trezire. 

Se afla pe un loc înalt. Înaintea lui se desfăşura o 
privelişte vastă, ce-i amintea de o hartă în relief. Se afla pe 
un pământ pustiu, iar stelele de pe cer aveau claritatea 
dementă a altitudinii. Lângă el se afla un om... nu, nu un 
om, ci forma unui om. Ca şi cum figura respectivă ar fi fost 
decupată din structura realităţii şi ceea ce se afla de fapt 
lângă el era un negativ, o gaură neagră cu forma unui om. 
lar vocea acelei forme îi şopti: 'Iot ceea ce vezi va fi al tău 
dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări. Nick clătină 
din cap, dorind să se îndepărteze de prăpastia aceea 
îngrozitoare, temându-se că forma îşi va întinde braţul ei 
negru şi-l va împinge în hău. 

De ce nu vorbeşti? De ce clatini din cap şi nu-mi 
răspunzi? 

În visul lui, Nick repetă gestul pe care-l făcea de atâtea 
ori în lumea reală: îşi ducea degetul la buze, apoi îşi lipea 
toată palma de gât... apoi se auzi pronunţând cu o voce 
perfect limpede şi foarte frumoasă: „Eu nu pot vorbi. Sunt 
mut.” 

Dar de fapt poţi. Dacă vrei cu adevărat, poţi. 

Nick îşi întinse atunci braţul, încercând să atingă forma, 
teama lui fiind înlocuită pentru o clipă de mirare şi de o 
bucurie fără seamăn. Dar când mâna lui se apropie de 
umărul figurii, se făcu rece ca gheaţa, atât de rece, încât îi 
păru că se arsese. Şi-o smuci şi observă cristale de gheaţă 
ce i se adunau la încheieturi. Şi atunci se petrecu minunea. 
Putea să audă. Vocea fiinţei întunecate; ţipătul îndepărtat al 
unei păsări ce ieşise la vânătoare de noapte; tânguirea fără 
de sfârşit a vântului. Era atât de minunat, încât amuţi din 
nou. Lumea căpătase o nouă dimensiune, care nu-i lipsise 
niciodată, pentru că nu ştiuse niciodată ce înseamnă, dar 
acum acest gol neştiut se umpluse. Percepea sunete. Părea 


să ştie ce reprezintă fiecare dintre ele, fără să-i spună 
cineva. Erau frumoase. Sunete frumoase. Îşi frecă degetele 
de cămaşă şi se minună de şoapta ascuţită a unghiilor lui pe 
bumbac. 

Apoi Omul Întunecat se întoarse către el, iar Nick fu 
cuprins de o teamă teribilă. Creatura asta nu făcea 
miracole pe gratis. 

„„„ dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări. 

lar Nick îşi duse mâinile la faţă, pentru că-şi dorea toate 
lucrurile pe care forma umană întunecată i le arătase din 
locul acela înalt şi pustiu: oraşe, femei, bogăţie, putere. Dar 
cel mai mult îşi dorea să audă sunetul fermecat pe care îl 
făceau unghiile pe cămaşă, ticăitul unui ceas într-o casă 
pustie, după miezul nopţii, şi sunetul secret al ploii. 

Dar cuvântul pe care îl pronunţă fu Nu, gerul îl copleşi 
iarăşi şi fu împins, cădea în gol, ţipând fără sunet în timp ce 
străbătea hăul noros, căzând până când mirosi... 

„.. porumb? 

Da, porumb. Acesta era celălalt vis; se contopeau aşa, 
fără niciun semn care să arate dacă există vreo diferenţă 
între ele. Se afla în lanul de porumb, porumb verde, şi 
mirosea a ţărână de vară, a gunoi de grajd şi a lucruri care 
cresc. Se ridică în picioare şi începu să meargă pe rândul în 
care se pomenise, oprindu-se în loc când îşi dădu seama că 
putea să audă nechezatul subţire al vântului curgând 
printre firele late, ca nişte lame de sabie, ale porumbului 
verde de iulie... şi încă ceva pe deasupra. 

Muzică? 

Da... un fel de muzică. Şi, în visul lui, gândi: „Deci asta 
vor să spună.” Venea chiar de undeva din faţa lui şi merse 
într-acolo, dornic să vadă dacă această succesiune de 
sunete frumoase venea de la ceea ce se numeşte „pian”, sau 
de la un „corn”, de la un „violoncel”, sau de la altceva. 

Mireasma fierbinte a verii, bolta albastră a cerului, 
sunetul acela minunat. În visul lui, Nick se simţea mai fericit 
ca oricând. Când se apropie de sursă, o voce începu să 


însoţească instrumentul, o voce bătrână ca o piele înnegrită 
de vreme, care uneori pronunţa cuvintele nedesluşit, ca şi 
cum cântecul ar fi fost o tocăniţă, reincălzită de mai multe 
ori, fără a-şi pierde nimic din vechea savoare. Fascinat, Nick 
se apropie tot mai mult. 


Vin singură în grădină 

Când roua mai străluceşte pe trandafiri 
Iar glasul ce-mi picură în auz îl ştiu 
Este Fiul... Domnului... 

Merge alături de mine şi-mi vorbeşte 
Imi spune că sunt doar a lui 

Bucurie ca a noastră 

Nicicând... nimeni... nu a cunoscut. 


Când se termină strofa, Nick îşi croi drum la capătul 
rândului, iar acolo, în mijlocul poienii, se găsea o casă nu cu 
mult mai mare decât un bordei, cu un tomberon ruginit în 
stânga şi un leagăn făcut dintr-o anvelopă veche în dreapta. 
Leagănul atârna de un măr noduros, dar încă verde şi plin 
de viaţă. În faţa casei se afla o verandă veche şi şubredă, 
susţinută de stâlpi hidraulici vechi şi mânjiţi de ulei. 
Ferestrele erau deschise, iar briza plăcută a verii făcea să 
fluture perdelele albe şi zdrenţuite când înăuntru, când 
afară. Din acoperiş creştea un horn din tablă galvanizată 
afumată şi mâncată de vreme, înclinat la un unghi ciudat. 
Casa aceasta se afla în mijlocul luminişului, iar porumbul se 
întindea în toate cele patru vânturi, cât vedeai cu ochii; 
monotonia era întreruptă doar la miazănoapte de un drum 
negru, care se pierdea apoi undeva, la orizontul perfect 
plan. De-abia atunci îşi dădu Nick seama unde se află: Polk 
County, Nebraska, la vest de Omaha şi puţin la nord de 
Osceola. Dacă mergeai pe drumul acela negru, departe, 
întâlneai US 30 şi Columbus, pe malul nordic al lui Platte. 

Pe verandă stă cea mai bătrână femeie din America, o 
negresă sfrijită, cu păr alb, subţire şi zbărlit - îmbrăcată în 


halat de casă şi purtând ochelari. Pare atât de fragilă, încât 
ţi-e teamă să nu cumva s-o sufle vântul puternic al după- 
amiezii, s-o înalțe la cerul înalt şi albastru şi s-o poarte, 
poate, până la Julesburg, Colorado. Iar instrumentul la care 
cântă (poate tocmai acesta o ţine la pământ, împiedicând-o 
să se înalțe) este o „chitară”; Nick gândeşte astfel în visul 
lui: lată cum sună o „chitară”. Frumos. Ar fi rămas acolo 
toată ziua, privind-o pe bătrâna negresă stând pe veranda 
susţinută de stâlpii hidraulici în mijlocul nesfârşitului lan de 
porumb din Nebraska, ar fi rămas aici, la vest de Omaha şi 
puţin la nord de Osceola, în ţinutul Polk - ascultând. Faţa ei 
este brăzdată de un milion de cute, ca harta unui stat cu 
geografie încă nestabilizată - fluvii şi canioane de-a lungul 
obrajilor ei din piele cafenie, culmi muntoase dincolo de 
bărbie, dealuri sinuoase din os la baza frunţii şi caverne în 
jurul ochilor. 

Începuse să cânte din nou, acompaniindu-se la chitara 
cea veche: 


Î...Sus, nu vrei să vii pe aici, 

O, 1...sus, nu vrei să vii pe aici, 

Isus, nu vrei Să vii pe aici? 

Pentru că acum... sunt vremuri de restrişte 
Vai, acum... sunt vremuri de restrişte 
Acum €... 


Ia zi, băiete, cine te-a bătut în cuie acolo? 

Îşi aşază chitara în poală, ca pe un copil, şi-i face semn să 
se apropie. Nick se conformează. Îi spune că n-a vrut decât 
s-o asculte cântând, şi că muzica ei i se pare minunată. 

Păi, cântatul este nerozia lui Dumnezeu, acum asta fac 
aproape toată ziua... cum te descurci cu omul acela negru? 

Mă sperie. Mi-e frică de el... 

Băiete, chiar trebuie să-ţi fie frică. Chiar şi de un copac 
în amurg, dacă-l priveşti cum se cuvine, trebuie să te temi. 
Suntem cu toții muritori, slavă Domnului. 


Dar cum să-l refuz? Cum să-l... 

Cum respiri? Cum visezi? Nimeni nu ştie. Dar să vii să 
mă vizitezi. Oricând doreşti. Mi se spune Mother Abagail. 
Cred că sunt cea mai bătrână femeie de prin locurile astea, 
şi încă sunt în stare să-mi coc pâinea. Vino să mă vezi 
oricând, băiete, şi adu-i şi pe prietenii tăi. 

Dar cum să ies din încurcătura asta? 

Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete, nimeni nu 
reuşeşte, niciodată. Nu poți decât să speri şi vino s-o vezi 
pe Mother Abagail ori de câte ori ai chef. Cred că mă vei 
găsi tot aici; de o vreme, nu prea mă mai mişc foarte mult. 
Aşa că poți să vii să mă vezi. Voi fi Chiar... 


„.QiCi, Chiar aici... 

Se trezi încetul cu încetul; dispărură Nebraska, parfumul 
porumbului şi figura brăzdată şi neagră a lui Mother 
Abagail. Lumea reală se filtra până la el, nu atât înlocuind 
lumea aceea de vis cât suprapunându-i-se, până ce dispăru 
complet. 

Se afla la Shoyo, Arkansas, numele lui era Nick Andros, 
nu pronunţase cuvântul şi nu auzise niciodată sunetul 
„chitarei”... dar se afla încă în viaţă. 

Îşi lăsă picioarele jos din pat şi se uită la zgârietură. 
Umflătura se mai retrăsese puţin. Durerea se potolise. Mă 
fac bine, se gândi el uşurat. Cred că am să mă fac bine. 

Se ridică din pat şi şchiopătă până în dreptul ferestrei. 
Piciorul era încă ţeapăn, însă era acel gen de înţepeneală 
despre care ştiai că va trece după puţină mişcare. 
Contemplă oraşul încremenit, care nu mai era Shoyo, ci 
doar cadavrul oraşului Shoyo, şi înţelese că trebuia să plece 
chiar astăzi. Nu avea să ajungă prea departe, important era 
să plece. 

Încotro să plece? Ei bine, avea impresia că ştie. Visele nu 
sunt decât nişte vise, dar pentru început considera că ar fi 
bine să meargă spre nord-vest. Către Nebraska. 


Nick plecă pedalând din oraş, pe la 1.15 după-amiaza, pe 
3 iulie. Îşi pregătise un rucsac de dimineaţă, luând cu sine 
şi un stoc de pastile de penicilină, pentru orice 
eventualitate, şi nişte conserve. Se aprovizionă mai ales cu 
supă de roşii şi ravioli, după care se dădea în vânt. Adăugă 
şi câteva cutii de cartuşe pentru revolver şi luă cu sine şi un 
bidon cu apă. 

Apoi porni pe stradă, căutând prin garaje până ce 
descoperi ceea ce-şi dorea: o bicicletă cu zece viteze care 
se potrivea la înălţimea lui. Pedală atent pe Main Street, cu 
viteză mică, până ce piciorul rănit i se încălzi, încetul cu 
încetul. Se deplasa către vest, iar umbra îl urma, călare pe 
propria ei bicicletă neagră. Trecu pe lângă vilele graţioase 
şi frumoase de la marginea oraşului, stând la umbră, cu 
perdelele trase pentru veşnicie. 

În seara respectivă, înnoptă într-o fermă la zece mile vest 
de Shoyo. Până în seara de 4 iulie ajunsese aproape de 
Oklahoma. În noaptea aceea, petrecută la o altă fermă, 
înainte de a merge la culcare, îşi ridicase privirile şi 
urmărise o ploaie de meteori care brăzdau cerul cu focul 
lor rece şi alb. Se gândi că nu mai văzuse niciodată ceva 
atât de frumos. Indiferent ce avea să-i rezerve viitorul, era 
bucuros că trăieşte. 


CAPITOLUL 41 


Larry se trezi la 8.30, în lumina soarelui şi în ciripitul 
păsărilor. Amândouă aceste lucruri îl scoteau din sărite. În 
fiecare dimineaţă, de când plecaseră de la New York, soare 
şi zgomotul păsărilor. Şi în chip de atracţie suplimentară, de 
Ofertă Gratuită Specială, dacă vreţi, aerul era curat şi 
proaspăt. Până şi Rita remarcase acest fapt. El se gândea 
mereu: ei bine, mai bun de atât nu poate să se facă. Dar 
aerul devenea din ce în ce mai bun, până ce te întrebai ce 
făcuseră cu planeta noastră. Şi te mai întrebai dacă aerul 
mirosise întotdeauna aşa în nordul Minnesotei, în Oregon, 
pe coasta vestică a lui Rocky Mountains şi în alte asemenea 
locuri. 

Sub acoperişul din pânză al cortului scund, pentru două 
persoane, pe care-l adăugaseră la echipamentul lor de 
călătorie în dimineaţa de 2 iulie, întins în jumătatea lui din 
sacul de dormit dublu, Larry îşi aminti cum Al Spellman, 
unul dintre membrii formaţiei  lattered  Remnants, 
încercase să-l convingă să pornească într-o excursie, 
împreună cu el şi cu alţi doi sau trei băieţi. Ar fi urmat să 
meargă spre est, să facă un popas de o noapte la Vegas, 
apoi să-şi continue drumul spre o localitate numită 
Loveland, din statul Colorado. Apoi ar fi trebuit să străbată 
munţii de deasupra Lovelandului cam în cinci zile, dormind 
în corturi. 

— Căcaturile astea cu „înălțimile lui Rocky Mountains” ai 
face bine să le laşi în seama lui John Denver, îl ironizase 
Larry. O să vă întoarceţi cu toţii plini de pişcături de ţânţar 
şi băşicaţi pe cur de toxicodendron, din cauza statului pe 
vine prin codri. Oricum, dacă vă răzgândiţi şi vă hotărâți să 
întindeţi corturile la Vegas şi să staţi cinci zile, daţi-mi şi mie 
un telefon. 

Dar probabil avea ce regreta. Ce poate fi mai plăcut 
decât să hoinăreşti de capul tău, fără să te certe nimeni (cu 


excepţia Ritei, deşi cu rarele ei observaţii se putea împăca), 
respirând aer bun şi dormind noaptea fără să te suceşti şi 
să te învârteşti, pur şi simplu să pui tâmpla pe pernă şi 
gata, să adormi de parcă ţi-ar fi dat careva cu un ciocan în 
frunte. Nicio problemă, în afară de direcţia pe care aveai s- 
o alegi a doua zi şi de timpul în care urma să ajungi la 
destinaţie. De-a dreptul nemaipomenit. 

Dimineaţa aceasta, petrecută la Bennington, Vermont, 
lângă Highway 9 ce îi purta spre est, dimineaţa asta 
reprezenta un moment special. Era chiar 4 lulie, Ziua 
Independenţei. 

Se ridică în sacul de dormit şi se uită spre Rita, dar ea 
mai dormea încă profund; nu i se distingeau decât formele 
corpului sub țesătura în carouri a sacului şi o şuviţă de păr. 
Ei bine, în dimineaţa asta hotărâse că trebuie s-o trezească 
cu ceremonial. 

Larry trase fermoarul jumătăţii lui de sac şi ieşi afară, 
gol-puşcă. În primă instanţă i se făcu pielea ca de găină, 
apoi se adaptă la temperatura aerului, care ajunsese 
probabil la douăzeci şi două de grade. Urma încă o zi 
splendidă. leşi din cort pe brânci şi se ridică în picioare. 

Lângă cort era parcat un Harley-Davidson de 1200 de 
centimetri cubi, negru şi cromat. Fusese luat, ca şi sacul de 
dormit şi cortul, tot din Passaic. Până atunci, lăsaseră în 
urmă trei automobile, dintre care două în nişte blocaje de 
circulaţie teribile, iar cel de-al treilea, înţepenit în noroaiele 
de lângă Nutley, când încercaseră să ocolească un accident 
de circulaţie provocat de două camioane. Motocicleta era 
soluţia cea mai bună. Cu ea puteai să te strecori pe lângă 
accidente, cu viteză mică. Când nimereau într-o 
aglomeraţie pe şosea, o luau pe banda rezervată 
intervențiilor sau chiar pe trotuar, dacă exista aşa ceva. 
Pentru Rita nu era o plăcere - locul din spate o făcea 
nervoasă şi se agăța de Larry cu disperare —, dar 
recunoscuse că rămânea singura soluţie valabilă. Ultimul 
ambuteiaj al omenirii friza perfecțiunea. Dar de când 


plecaseră de la Passaic şi intraseră în zona provincială, 
mergeau cu mult mai repede. Pe 2 iulie trecuseră din nou în 
statul New York şi-şi făcuseră tabăra în marginea oraşului 
Quarryville, de unde se distingeau către vest povârnişurile 
ceţoase şi mistice ale Munţilor Catskill. În după-amiaza zilei 
de 3 cotiseră către est şi intraseră în statul Vermont chiar la 
căderea amurgului. Aşa se făcea că astăzi se aflau la 
Bennington. 

Îşi ridicaseră cortul pe o înălţime din apropierea oraşului, 
iar acum, urinând în apropierea motocicletei, Larry putea 
să admire priveliştea ca de carte poştală a oraşului tipic 
New England. Două biserici de un alb imaculat, cu turle 
ascuţite, vrând parcă să străpungă cerul albastru al 
dimineţii, o şcoală particulară, clădiri din piatră cenuşie, 
acoperite cu iederă, o fabrică, două şcoli clădite din 
cărămidă roşie, o mulţime de copaci îmbrăcaţi în straiele lor 
verzi, de vară. Singurele elemente care stricau, în mod 
subtil, tabloul, erau faptul că din coşurile fabricii nu ieşea 
fum şi numărul foarte mare de maşini strălucitoare, ca de 
jucărie, presărate în cele mai ciudate unghiuri pe strada 
principală, una şi aceeaşi cu şoseaua pe care o urmau şi ei. 
Dar în liniştea aceea însorită (linişte întreruptă doar de 
păsări, din când în când), Larry ar fi putut să repete, dacă 
ar fi apucat s-o cunoască, vorba lrmei Fayette: nicio 
pagubă. 

Numai că era 4 lulie, iar el mai era încă american. 

Îşi drese glasul, scuipă şi fredonă puţin, ca să-şi facă 
vocea. Trase aer în piept, conştient de adierea uşoară a 
dimineţii ce-i mângâia pieptul şi spatele gol, apoi începu să 
cânte din toată inima: 


O! spune, poți să vezi, 

In lumina primilor zori, 

Ceea ce am intrevăzut cu mândrie, 
In ultimele sclipiri ale amurgului?... 


Cântă imnul până la capăt, cu faţa întoarsă spre 
Bennington, executând în final un mic dans burlesc, 
deoarece era convins că Rita ieşise şi ea în pragul cortului, 
zâmbindu-i. 

Încheie cu un salut energic în direcţia clădirii despre 
care bănuia că adăposteşte judecătoria din Bennington, 
apoi se întoarse, gândindu-se că cel mai potrivit fel în care 
putea să înceapă un alt an de independenţă în bătrânele 
State Unite ale Americii ar fi fost un futai în cea mai bună 
tradiţie americană. 

— Larry Underwood, tânăr patriot, îţi urează o dimineaţă 
cât se poate de b... 

Dar uşa cortului rămăsese în continuare închisă, iar 
Larry se simţi iarăşi cuprins de o trecătoare iritare 
împotriva ei. Şi-o reprimă cu hotărâre. Ea nu avea cum să 
fie tot timpul pe lungimea lui de undă. Asta era tot. Dacă 
înţelegi acest lucru şi te împaci cu el, înseamnă că eşti pe 
cale să ajungi la o relaţie matură. Se străduise din răsputeri 
să se poarte cum se cuvine cu Rita de la experienţa aceea 
cumplită din tunel, şi se descurcase foarte bine, după 
părerea lui. 

Nu era nicio filozofie, toată chestia era să te pui în locul 
ei. Trebuia să pleci de la premisa că ea e cu mult mai în 
vârstă şi că fusese obişnuită ca lucrurile să meargă într-un 
anume fel. Era cât se poate de normal să se adapteze mai 
greu la o lume care se întorsese cu dosul în sus. Pilulele, de 
exemplu. Nu se prea bucurase constatând că-şi luase cu ea 
o afurisită de farmacie, pusă într-un borcan cu capac care 
se înşuruba. Yellowjackets, Quaalude, Darvon, şi altele, pe 
care ea le numea „pastiluţele mele de revenit”. Acestea 
erau amfetamine. Dacă luai trei pastiluţe cu o gură de 
tequila, te ţinea bâţăitul o zi întreagă. Atâtea pastile de 
toate categoriile, calmante sau stimulente, însemnau nici 
mai mult, nici mai puţin decât toxicomanie. 'Toxicomanie cât 
casa. lar chestia asta nu-i plăcea, pentru că dacă mergeai 
cu logica până la capăt, era un soi de palmă pe obrazul lui, 


nu? De ce era nervoasă? De ce-i venea greu să adoarmă 
noaptea? El n-avea nicio treabă din punctul ăsta de vedere. 
Ce, n-avea grijă de ea? Păi nu încăpea nicio îndoială că da. 

Se întoarse la cort, apoi ezită. Poate ar trebui s-o lase să 
doarmă. Poate era extenuată. Dar... 

Se uită în jos, către scula lui cea bătrână, care nu era 
deloc de acord s-o lase să doarmă. Interpretarea lui Star- 
Speckled Banana îl excitase. Prin urmare, Larry ridică 
pânza de la intrarea cortului şi pătrunse înăuntru. 

— Rita? 

După aerul curat şi proaspăt al dimineţii de afară, îl izbi 
imediat; probabil înainte fusese foarte adormit, de nu-şi 
dăduse seama. Fără să fie foarte puternică, pentru că 
înăuntrul cortului era ventilat, duhoarea nu putea fi trecută 
cu vederea: era mirosul acela dulce-acru al vomei. 

— Rita? 

Încremenirea în care zăcea îl îngrijora tot mai tare; din 
sacul de dormit ieşea în continuare acea unică şuviţă de 
păr. Se târi către ea în patru labe, iar mirosul de vomă 
devenea tot mai puternic, făcând să i se strângă stomacul. 

— Rita, te simţi bine? Scoală-te, Rita! 

Nicio mişcare. 

O întoarse cu faţa în sus, constatând că fermoarul sacului 
era pe jumătate desfăcut, ca şi cum peste noapte s-ar fi 
chinuit să iasă din el, înțelegând poate ce se întâmpla cu ea, 
zbătându-se zadarnic, în timp ce el, domnul înălțimile lui 
Rocky Mountains în persoană, dormea împăcat alături. O 
întoarse cu faţa în sus şi unul dintre flacoanele cu pilule îi 
căzu din mână, ochii ei erau ca nişte bile acoperite de ceaţă 
şi lipsite de strălucire îndărătul pleoapelor pe jumătate 
închise, iar gura îi era plină cu voma aceea verde, care o 
sufocase. 

Îi cercetă faţa vreme îndelungată. Stătea foarte aproape 
de ea, iar cortul părea să devină din ce în ce mai fierbinte, 
până când se făcuse ca într-un pod la sfârşitul unei după- 
amiezi de august, chiar înainte de izbucnirea unei furtuni 


cu fulgere şi tunete care să răcorească atmosfera. Avea 
senzaţia că i se umflă tot mai mult capul. Gura femeii era 
plină de porcăria aia. Nu reuşea să-şi dezlipească ochii de 
pe imaginea aceea. lar în minte i se rotea mereu aceeaşi 
întrebare, ca un iepure mecanic la cursele de ogari: Oare 
câtă vreme am dormit alături de ea după ce-a murit? 
Scârbos, domnule. Scâââr-bos. 

Scăpă de scurta lui paralizie şi ieşi în grabă din cort, 
julindu-şi ambii genunchi când intră în contact cu pământul 
gol de alături. Crezu că va vărsa şi el şi se luptă din 
răsputeri cu greaţa, pentru că ura mai mult decât orice să 
borască, dar după aceea îi trecu prin minte: Dar eu mă 
întorceam acolo ca să mă CULC cu ea, domnule!, şi atunci 
totul ţâşni din el cu furie: se târi departe de oribila masă 
aburindă, plângând şi blestemând gustul oribil din gura şi 
din nasul lui. 


Se gândi la ea aproape întreaga dimineaţă. Într-o măsură 
oarecare, moartea ei reprezenta o uşurare - de fapt, chiar 
în mare măsură. Acest lucru nu avea să-l spună nimănui 
niciodată. Confirma tot ceea ce spuseseră despre el maică- 
sa, Wayne Stukey, ba chiar şi proasta aia ordinară care avea 
apartamentul lângă Fordham University. Larry Underwood, 
Exhibiţionistul din Fordham. 

— Nu sunt un tip de treabă, zise el cu voce tare. 

După ce o făcu, se simţi mai bine. Îi era mai simplu să 
spună astfel adevărul, iar adevărul era acum cel mai 
important lucru. Încheiase un pact cu el însuşi, în acel 
spaţiu al subconştientului în care trag sforile Puterile din 
Spatele Tronului, că va avea grijă de ea. Poate că nu era un 
tip prea amabil, dar nici criminal nu era, deşi întâmplarea 
din tunel putea fi considerată chiar o tentativă de omor. 
Prin urmare avea de gând să se îngrijească de ea, nu avea 
să mai ţipe la ea, indiferent cât de enervat ar fi fost - ca 
atunci când se agăţase de el cu disperare, când se suise pe 
Harley —, nu avea de gând să se înfurie, indiferent cât de 


mult trebuia să întârzie din cauza ei şi indiferent cât de 
prosteşte se purta în anumite situaţii. Cu două seri în urmă, 
ea pusese o conservă cu mazăre în cărbunii focului de 
tabără fără să dea o gaură în capac, iar el pescuise cutia 
carbonizată şi umflată, cam trei secunde înainte să 
explodeze ca o bombă, orbindu-i poate cu vreun fragment 
ascuţit din tablă. Şi-i ţinuse oare vreo morală din cauza 
asta? Nu. Nu-i ţinuse. Făcuse o simplă glumă şi trecuse 
peste incident. La fel şi cu pilulele. Îşi făcuse socoteala că 
pastilele sunt treaba ei. 

Poate c-ar fi trebuit să stai de vorbă cu ea despre 
chestiunea asta. Poate că şi-ar fi dorit asta din partea ta. 

— Nu era vorba de o afurisită de întâlnire, spuse el tare. 

Ci de supravieţuire. Iar ea nu fusese în stare să facă faţă. 
Poate că fusese conştientă de acest lucru, chiar din ziua 
aceea, când se întâlniseră în Central Park, iar ea trăsese 
aproape la întâmplare, spre un copac, cu un pistol ieftin, 
după cum arăta, care ar fi putut foarte bine să-i explodeze 
în mână. Poate că... 

— Poate că, pe dracu”! strigă Larry furios. 

Ridică bidonul la gură, dar nu mai era apă, iar în gură îi 
stăruia încă gustul acela neplăcut. Poate că oameni ca ea 
existau în toată ţara. Gripa nu a lăsat în urma ei doar 
supraviețuitori perfecţi, de ce-ar fi făcut-o? S-ar putea să 
existe chiar acum în ţară un tânăr într-o perfectă condiţie 
fizică, imun la gripă, dar care moare din cauza amigdalitei. 
După cum ar fi zis Henry Youngman: „Hei, oameni buni, 
există milioane şi milioane.” 

Larry stătea chiar în apropierea autostrăzii, într-o zonă 
pavată, de unde se deschidea o panoramă unică. Priveliştea 
Vermontului coborând lin spre New York, în ceața aurie a 
dimineţii, îţi tăia răsuflarea. Un indicator informa că „aici se 
află Twelve-Mile Point”. 

Larry gândea că el poate să vadă mult mai departe, nu 
doar optsprezece kilometri. Iar într-o zi senină ai putea 
vedea chiar şi veşnicia. La capătul opus al parcării era un 


zid de piatră, până la înălţimea genunchilor, cimentat, şi 
câteva sticle sparte de Budweiser. Şi un prezervativ folosit. 
Presupunea că elevii de liceu obişnuiau să urce până aici, la 
apus, urmărind aprinderea luminilor în oraşul de dedesubt. 
Mai întâi se înflăcărau, apoi treceau la amor. Adică, ce pizda 
mă-sii, după cum obişnuiau ei să zică. 

Prin urmare, de ce se simţea el atât de rău, dacă-i pe- 
aşa? Spunea adevărul adevărat, nu? Da. lar partea cea mai 
rea a adevărului era că se simţea uşurat, este? Din cauză că 
scăpase de piatra atârnată de gât? 

Nu, cel mai rău lucru era izolarea. Faptul că era singur. 

Siropos, dar adevărat. Ar fi vrut să poată să se bucure de 
privelişte împreună cu cineva. Cineva către care să se poată 
întoarce şi să-i comunice un gând, fie el şi modest: Într-o zi 
senină ai putea vedea Chiar şi veşnicia. Dar singura 
persoană care l-ar fi putut însoţi se găsea într-un cort 
rămas cu doi kilometri în urma lui, cu gura plină de 
borâtură verde. Pe cale să înţepenească. Atrăgând muştele. 

Larry îşi puse capul pe genunchi şi închise ochii. Se 
strădui să nu plângă. Ura plânsul aproape la fel de tare ca 
borâtul. 


Până la urmă, se dovedise un laş. Nu fusese în stare s-o 
îngroape. Învocă cele mai negre gânduri de care era în 
stare - viermi şi gândaci, marmotele care ar simţi-o şi-ar 
veni să se înfrupte, purtarea incorectă a unei fiinţe 
omeneşti care-o lasă pe o alta în părăsire, ca pe un ambalaj 
de bomboane sau ca pe o cutie goală de Pepsi. Pe de altă 
parte, îngroparea ei avea, aparent, unele vagi implicaţii 
ilegale deşi, ca să spunem adevărul (iar el spunea acum 
purul adevăr, nu-i aşa?), ăsta nu era decât un argument 
raţional ieftin. Ar fi fost capabil să coboare până în 
Bennington şi să pătrundă prin spargere în magazinul de 
fierărie Ever Popular, de unde să ia sapa Ever Popular şi un 
târnăcop Ever Popular pe măsură; ar fi fost capabil chiar şi 
să se întoarcă aici, la înălţime, unde era linişte şi 


splendoare, şi să sape mormântul Ever Popular în 
apropierea Belvederii Ever Popular. Dar ca să se întoarcă în 
cortul ăla (în care puţea probabil exact ca în toaleta din 
Transverse Number One din Central Park, unde bomboana 
râncedă Ever Popular va rămâne pentru eternitate) şi să 
tragă fermoarul sacului de dormit până la capăt în partea 
ei, să scoată afară trupul ţeapăn şi puhav şi s-o tragă de 
subsuori până la groapă şi s-o arunce înăuntru şi apoi să 
împingă bulgării peste ea, urmărind cum cade pământul 
peste picioarele albe, cu nodulii proeminenţi ai varicelor, şi 
cum i se agaţă ţărâna în păr... 

Vai, vai, băiete. Cred că o să sar peste chestia asta. Dacă 
sunt o găină laşă, asta-i situaţia. Co-co, co-co, co-co. 

Se întoarse la cort şi ridică din nou bucata de pânză de la 
intrarea cortului. Găsi un băâţ lung. Inspiră profund aer 
proaspăt, îşi ţinu respiraţia şi-şi pescui hainele cu băţul. 
Apoi se retrase câţiva paşi şi se îmbrăcă. Mai inspiră o dată, 
îşi ţinu respiraţia şi se folosi de băț ca să-şi recupereze 
cizmele. Se aşeză pe un arbore doborât şi se încălţă. 

Mirosul se strecurase în haine. 

— Fir-ar al dracului, şopti el. 

Din locul acela o vedea, pe jumătate ieşită din sacul de 
dormit, cu mâna întinsă, încremenită într-o poziţie crispată, 
căutând parcă flaconul cu pastile care îi căzuse. Ai fi zis că 
ochii ei cu pleoapele coborâte pe jumătate îl privesc 
acuzator. Asta îi aduse iarăşi aminte de tunel şi de viziunea 
pe care o avusese acolo, cu morţii care porniseră să 
meargă. Se grăbi să închidă cortul la loc, cu băţul. 

Dar cu asta nu scăpase de mirosul ei. 

Prin urmare, făcu totuşi un prim popas la Bennington, iar 
în Bennington Men's Shop se descotorosi de toate hainele 
şi-şi alese altele noi, trei schimburi plus patru perechi de 
ciorapi şi pantaloni scurţi. Îşi găsi până şi o pereche nouă 
de cizme. Privindu-se în oglinda triplă, vedea în spatele lui 
magazinul pustiu şi Harley-ul sprijinit neglijent lângă 
trotuar. 


— Ce ţoale mişto, murmură el. Nemaipomenite! 

Însă în jur nu era nimeni care să-i admire gustul. 

leşi din magazin şi porni motorul. Se gândi că ar fi 
trebuit să se oprească la un magazin şi să-şi facă rost de un 
alt cort şi de un sac de dormit, dar în momentul respectiv îşi 
dorea cel mai tare să plece din Bennington. Avea să se 
oprească altundeva. 

leşind din oraş, căută din priviri culmea domoală şi 
distinse 'Twelve-Mile Point, însă nu şi locul unde ridicaseră 
cortul. Era cu atât mai bine, chiar... 

Când se concentră din nou asupra drumului, Larry simţi 
că îngheaţă de spaimă. Un camion Internaţional Harvester, 
cu o rulotă pentru cai, derapase, probabil încercând să 
evite o maşină, iar remorca se răsturnase. Era pe cale să 
intre cu motocicleta drept în obstacol, pentru că nu fusese 
atent la şosea. 

Roti brusc ghidonul spre dreapta, târându-şi cizmele noi 
de suprafaţa asfaltului, şi aproape scăpă nevătămat. Dar 
pedala lui stângă agăţă bara din spate a remorcii şi 
motocicleta se răsturnă. Larry ateriză pe marginea şoselei, 
simțind cum i se zdruncină toate oasele. Motorul Harley- 
ului mai hurui câteva momente, apoi se opri. 

— Eşti teafăr? se întrebă el. 

Slavă Domnului, nu mergea decât cu vreo treizeci de 
kilometri la oră. Slavă Domnului că Rita nu era cu el, şi-ar fi 
ieşit din minţi de isterie. Desigur, dacă Rita ar fi fost cu el, 
nu s-ar fi uitat într-acolo, adică şi-ar fi văzut de treaba lui. 

— Sunt neatins, îşi răspunse singur, deşi încă nu era 
foarte sigur de asta. 

Se ridică în picioare. Liniştea îl afecta profund, aşa cum i 
se întâmpla tot mai des; era atâta tăcere, încât puteai să şi 
înnebuneşti, dacă te lăsai preocupat prea mult de acest 
gând. Chiar şi ţipetele Ritei ar fi fost o mângâiere în 
momentul respectiv. Spaţiul din jurul lui păru deodată să se 
umple de pete luminoase şi înţelese, cu groază, că era la un 
pas de leşin. Sunt sigur rănit, gândi el, peste câteva clipe, 


după ce trece primul şoc, am să simt durerea, atunci o să 
mă apuce, m-am tăiat rău sau cine ştie ce-am pățit, cine O 
să-mi pună un bandaj? 

Dar după ce-i trecu acea secundă de slăbiciune, se 
cercetă şi ajunse la concluzia că, de fapt, era teafăr. Se 
tăiase la ambele mâini, iar pantalonii lui cei noi se 
rupseseră în genunchiul drept - şi genunchiul era rănit —, 
dar de fapt nu era vorba decât de nişte simple julituri, şi în 
definitiv ce mama dracului, oricui i se putea întâmpla să 
cadă de pe motocicletă. 

De fapt, ştia prea bine din ce scăpase. Ar fi putut să se 
lovească rău la cap, să-şi frângă gâtul şi să zacă acolo, în 
soarele fierbinte, până când murea. Sau se putea sufoca din 
cauza propriei vome, cum i se întâmplase unei anumite 
prietene de-a lui, de curând decedate. 

Se apropie şovăielnic de motocicletă şi o ridică. Nu părea 
să fi suferit nicio stricăciune, cu toate acestea arăta altfel. 
Înainte, fusese o maşinărie suficient de şarmantă ce putea 
servi dublului scop de a-l transporta şi de a-i da sentimentul 
că este aidoma lui James Dean sau Jack Nicholson în Hell's 
Angels on Wheels. Acum însă, avea sentimentul că piesele 
cromate rânjeau ca nişte javre mărunte, de circ, invitându-l 
să se apropie şi să se măsoare cu monstrul pe două roţi, ca 
să vadă dacă este cu adevărat bărbat. 

Motorul porni la a treia cheie şi ieşi din Bennington cu 
viteză infimă, aproape la pas. Pe braţe îi apăruseră brățări 
reci de sudoare şi îşi dorea să vadă o faţă omenească cum 
nu-şi mai dorise nicicând în viaţa lui. 

Dar în ziua respectivă nu mai văzu pe nimeni. 


După-amiază se decise să meargă ceva mai repede, dar 
de îndată ce acul vitezometrului ajungea la treizeci de 
kilometri la oră, nimic nu-l putea convinge să deschidă mai 
mult clapeta de acceleraţie, chiar dacă drumul dinaintea lui 
era absolut liber. La marginea Wilmingtonului era un 
magazin cu articole de sport şi motociclete, unde se opri şi- 


şi făcu rost de un sac de dormit, de o pereche de mănuşi 
groase şi de o cască, dar, cu toate că şi-o fixase pe cap, nu 
depăşi patruzeci de kilometri la oră. În curbele lipsite de 
vizibilitate, încetinea până la viteza minimă. Prin faţa 
ochilor îi defilau mereu imagini cu el întins la marginea 
drumului, în stare de inconştienţă şi sângerând abundent, 
fără să-i vină nimeni în ajutor. 

La ora 5, pe când se afla în apropierea oraşului 
Bratileboro, becul de alarmă al Harley-ului se aprinse. 
Larry trase la marginea drumului şi stinse motorul cu 
sentimente amestecate, de uşurare şi de dezgust. 

— La fel de bine puteai s-o şi împingi, spuse el. E făcută 
să meargă cu nouăzeci la oră, tâmpitule! 

O lăsă acolo şi intră în oraş, fără a şti dacă se va întoarce 
s-o recupereze. 

Noaptea respectivă dormi pe Brattleboro Municipal 
Coramon, sub protecţia relativă a acoperişului chioşcului 
pentru orchestră. Se retrase acolo de îndată ce se înnoptă 
şi adormi imediat. Peste o vreme, un zgomot îl trezi brusc 
din somn. Se uită la ceas. Firele subţiri de radiu 
luminescent de pe limbi îl ajutară să vadă că era 11.20. Se 
ridică într-un cot şi scrută întunericul; chioşcul uriaş de 
deasupra lui îl făcea să regrete cortul cel mic, unde căldura 
trupului se păstra aşa de bine. Ca un minunat şi ospitalier 
pântece din pânză! 

Chiar dacă existase cu adevărat un zgomot, încetase 
acum; până şi greierii tăcuseră. Era normal? Putea fi 
normal? 

— E cineva acolo? strigă Larry, speriindu-se de sunetul 
propriei sale voci. 

Căută în jur arma şi n-o găsi decât după câteva 
interminabile momente de panică. Când o atinse, apăsă pe 
trăgaci fără să se gândească, exact ca un om care se 
scufundă în ocean şi se agaţă cu disperare de colacul ce-i 
este aruncat. Dacă n-ar fi fost trasă piedica, ar fi reuşit să 
declanşeze arma şi să se împuşte. 


Liniştea aceea nu era de bun augur, de asta era sigur. 
Poate era un om, poate un animal mare şi primejdios. 
Desigur, şi un om putea fi primejdios. Un om cum fusese cel 
care-l înjunghiase de nenumărate ori pe bietul monstru- 
urlător sau ca John Bearsford Tipton, care-i oferise un 
milion bani gheaţă în schimbul femeii lui. 

— Cine-i acolo? 

Avea o lanternă în sac, dar ca s-o găsească, ar fi trebuit 
să lase din mână carabina, pe care o ţinea pregătită. Şi 
apoi... oare ţinea cu adevărat să vadă despre cine era 
vorba? 

Rămase pe loc, aşteptând o mişcare sau repetarea 
zgomotului care îl trezise (oare fusese un zgomot? sau doar 
visase?) şi, nu după multă vreme, începu să moţăie, apoi 
adormi din nou. 

Pe neaşteptate, tresări puternic, deschise larg ochii, iar 
pielea i se făcu ca de găină. Acum se auzise sigur zgomotul, 
iar dacă noaptea n-ar fi fost noroasă, luna, aproape plină, i- 
ar fi dezvăluit... 

Dar nu voia să vadă. Nu, era absolut sigur că nu voia să 
vadă. Cu toate acestea rămase încordat, cu capul înălţat, 
ascultând ţăcănitul ritmat al tocurilor prăfuite de cizmă, 
măsurând trotuarul de pe Main Street, Brattleboro, 
Vermont, mergând către vest, estompându-se treptat şi 
contopindu-se în cele din urmă în freamătul potolit al 
lucrurilor din jur. 

Larry simţi imboldul năvalnic şi dement să sară în 
picioare, să lase sacul de dormit să-i alunece până la glezne 
şi să strige: Vino înapoi, indiferent cine oi fi tu! Nu-mi pasă! 
Vino înapoi! Dorea oare cu adevărat să emită un asemenea 
cec în alb cine ştie cui? Chioşcul i-ar fi amplificat strigătul... 
implorarea. Şi dacă paşii aceia se întorceau cu adevărat, 
devenind tot mai stridenţi în liniştea aceea, în care nici 
măcar greierii nu mai îndrăzneau să cânte? 

În loc să se ridice, se culcă la loc şi se ghemui în poziţia 
de fetus, cu mâinile încolăcite în jurul carabinei. În noaptea 


asta n-o să mai adorm, îi trecu prin minte, dar în nici trei 
minute fu din nou cuprins de somn; a doua zi de dimineaţă, 
era ferm convins că visase toată întâmplarea. 


CAPITOLUL 42 


În timp ce Larry Underwood suferea pe 4 Iulie accidentul 
lui de motocicletă, la distanţă de doar un stat, Stuart stătea 
pe o stâncă de la marginea drumului şi mânca. Auzi 
zgomotul tot mai apropiat al unor motoare. Îşi termină cutia 
de bere dintr-o înghiţitură şi închise cu grijă capacul 
tubului din hârtie cerată în care se aflau biscuiţii Ritz. Puşca 
lui se afla la îndemână, sprijinită de pietre. O ridică, îi trase 
piedica şi o lăsă din nou jos, de această dată puţin mai 
aproape. Judecând după zgomot, se apropiau nişte 
motociclete de mic litraj. De doi-cincizeci? În liniştea aceea 
profundă, era imposibil să spui la ce distanţă se aflau. 
Cincisprezece kilometri, poate, cu mare aproximaţie. Ar fi 
avut tot timpul să mai mănânce, dacă ar fi vrut, însă îi 
pierise cheful. Pe de altă parte, soarele era cald, iar gândul 
că va întâlni alţi oameni îi făcea plăcere. Nu mai văzuse 
oameni vii de când se despărţise de Glen Bateman, la 
Woodsville. Aruncă încă o privire către armă. TIrăsese 
piedica pentru că oamenii aceia se puteau dovedi de teapa 
lui Elder. Lăsase puşca sprijinită de stâncă pentru că spera 
că vor fi ca Bateman - poate nu la fel de pesimişti în ceea ce 
priveşte viitorul, totuşi. Societatea va apărea din nou, zisese 
Bateman. 1e rog să remarci că nu i-am adăugat adjectivul 
„reformată”. Ar fi fost o glumă macabră. În cadrul rasei 
umane nu se produce, practic, niciun fel de reformă. 

În ceea ce-l privea pe el, personal, Bateman nu dorea să 
participe la reapariţia societăţii. El părea absolut mulţumit 
- cel puţin pentru moment - să poată să se plimbe cu Kojak, 
să picteze, să joace golf prin grădina lui şi să se gândească 
la implicaţiile sociologice ale dispariţiei aproape totale a 
populaţiei. 

Dacă mai treci pe aici şi-mi adresezi încă o invitaţie să 
„ne unim”, Stu, probabil am să accept. Acesta este 
blestemul rasei umane. Faptul că este sociabilă. Cristos ar 


fi trebuit să vorbească astfel: „Da, adevăr grăiesc vouă, de 
câte ori vă strângeţi câte doi sau trei, înseamnă că un alt 
individ o să se aleagă cu capul spart.“ Vrei să-ţi spun ce ne 
învaţă sociologia despre tagma omenească? Am să-ţi ofer 
doar un rezumat. Un om singur, bărbat sau femeie, este un 
sfânt. Doi oameni se vor iubi. Dacă sunt trei, vor inventa 
lucrul acela fermecător pe care-l numim „societate“. Patru 
oameni vor construi 0 piramidă. Cinci oameni vor 
transforma pe unul dintre ei în paria. Şase vor reinventa 
prejudecata. Dacă se adună şapte, în şapte ani vor 
reinventa războiul. Este posibil ca omul să fi fost creat după 
Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar societatea umană 
a fost făcută după chipul şi asemănarea opusului Lui şi de 
atunci încoace se tot străduieşte să se întoarcă acasă. 

Oare era adevărat? Dacă da, atunci Dumnezeu să-i ajute. 
În ultima vreme, Stu se gândise foarte mult la prietenii şi 
cunoştinţele lui. Memoria sa avea tendinţa să estompeze, ba 
chiar să şteargă cu totul însuşirile lor neplăcute - felul în 
care Bill Hapscomb se scobea în nas şi apoi îşi ştergea 
degetul de talpa pantofului, bătăile pe care le trăgea Norm 
Bruett copiilor săi, metoda dezagreabilă prin care Billy 
Verecker împiedica sporul necontrolat al populaţiei de pisici 
din jurul casei, zdrobind ţestele fragede ale pisoilor nou- 
născuţi sub călcâiul bocancilor. 

Gândurile care îi veneau lui preferau să fie cu totul şi cu 
totul bune. Mersul la vânătoare în zori, înfofoliţi în jachete 
în carouri şi veste portocalii Day-Glo. Partidele de pocher 
acasă la Ralph Hodges şi Willy Craddock, care se plângea 
mereu că pierde patru dolari la joc, chiar şi atunci când 
câştiga douăzeci. Sau când scoseseră maşina lui 'Iony 
Leominster din şanţ; se îmbătase într-un hal fără de hal şi 
ieşise de pe şosea, iar acum se învârtea în jurul lor, 
clătinându-se, şi se jura pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că 
evitase o remorcă plină cu mexicani, din cei trecuţi ilegal 
peste graniţă. Doamne, se prăpădiseră de râs. Nesfârşitele 
bancuri cu mexicani ale lui Chris Ortega. Drumurile la 


Huntsville, după curve, sau când Joe Bob Brentwood luase 
păduchi şi încercase să convingă pe toată lumea că-i luase 
de pe canapeaua din balcon, şi nu de la fata de la etaj. Se 
distraseră nemaipomenit. Poate nu era ceea ce nişte tipi 
sofisticaţi ar fi considerat distracţie - cluburi de noapte, 
restaurante de lux şi muzee, dar el ştia bine că fusese 
nemaipomenit. Se gândea la toate astea, trecându-le iarăşi 
şi iarăşi în revistă, ca un bătrân singuratic, care-şi întinde 
nenumărate pasienţe, cu un pachet soios de cărţi. Cel mai 
mult îşi dorea să audă alte voci omeneşti, să cunoască alţi 
oameni, să aibă pe cine să întrebe: „Ai văzut?” atunci când 
se întâmpla ceva interesant, cum fusese ploaia de meteoriți 
pe care o văzuse cu două seri în urmă. Nu era o persoană 
vorbăreaţă, dar nu-i făcuse niciodată plăcere să fie singur. 

Prin urmare, atunci când motocicletele se iviră, în sfârşit, 
de după curbă, el îşi îndreptă spatele; erau două Honda 
250, conduse de un băiat cam de optsprezece ani şi de o 
fată, poate ceva mai mare decât însoţitorul ei. Tânăra purta 
o bluză de un galben-intens şi o pereche de Levi's albastru- 
pal. 

Cei doi îl văzură stând pe piatra lui şi ambele Honda se 
clătinară uşor, trădând surprinderea lor. Băiatul rămase cu 
gura căscată. Câteva momente nu a fost foarte limpede 
dacă aveau de gând să oprească sau să-şi continue drumul 
lor grăbit către vest. 

— Hi! îi salută Stu cât se poate de prietenos, ridicând o 
mână. 

Inima îi bătea mai să-i iasă din piept. Îşi dorea din tot 
sufletul ca ei să se oprească. Ceea ce se şi întâmplă. 

La început, rămase surprins de atitudinea lor încordată. 
Mai ales băiatul: ai fi zis că tocmai i se vărsase în sânge un 
galon întreg de adrenalină. Desigur, Stu avea o armă, dar n- 
o ţinea îndreptată asupra lor, iar ei, la rândul lor, erau 
înarmaţi; el avea un pistol, iar ea purta pe spate o mică 
puşcă de vânătoare, ca o actriţă interpretând rolul lui Patty 
Hearst, fără prea mare convingere. 


— Cred că e-n regulă, Harold, spuse fata, dar cel căruia i 
se adresase continua să stea ţeapăn pe motocicletă, 
măsurându-l pe Stu cu surprindere şi pregătit pentru o 
înfruntare. 

— Ţi-am spus că sunt de părere câ..., repetă ea. 

— Şi cum putem fi atât de siguri? se răsti Harold, fără a- 
şi dezlipi privirile de Stu. 

— Ei bine, mă bucur să vă văd, dacă asta are vreo 
importanţă, zise Stu. 

— Şi dacă eu nu vreau să te cred? îl provocă Harold. 

Stu constată că era verde de spaimă, copleşit de 
responsabilitatea faţă de fată. 

— Ei bine, atunci nu mai ştiu. 

Stu cobori de pe stâncă. Mâna tremurătoare a lui Harold 
se apropie de pistolul pus în toc. 

— Harold, nu face aşa ceva, îl sfătui tânăra. 

Apoi amuţi şi ea; pentru moment, tustrei părură 
incapabili să iasă din acest impas - un grup de trei puncte 
care, legate prin linii, ar fi format un triunghi a cărui formă 
exactă nu putea fi încă prevăzută. 


— Oooof, se tângui Fran, aşezându-se pe un petic 
acoperit cu muşchi lângă un ulm de la marginea drumului. 
N-o să mai scap niciodată de bătăturile de pe fund, Harold. 

Harold emise un mormăit morocănos. 

Fata i se adresă lui Stu. 

— Ai călărit vreodată două sute cincizeci de kilometri pe 
o Honda, domnule Redman? Nu recomand nimănui. 

Stu zâmbi. 

— Încotro aţi pornit? 

— Nu e treaba ta! se răsti Harold nepoliticos. 

— Ce fel de atitudine mai e şi asta? îl luă Fran la rost. 
Domnul Redman este prima persoană pe care am întâlnit-o 
de la moartea lui Gus Dinsmore! Vreau să spun, dacă nu am 
pornit în căutarea altor oameni, atunci de ce-am mai 
plecat? 


— 'Te păzeşte pe tine, asta-i tot, îi spuse Stu calm, rupând 
un fir de iarbă şi vârându-l între buze. 

— Corect, chiar asta fac, confirmă Harold, nepotolit. 

— Eu credeam că ne păzim unul pe celălalt, zise ea, iar 
Harold se coloră puternic în obraji. 

Lui Stu îi trecu prin minte: Dă-mi trei oameni, iar ei vor 
forma o societate. Dar ce potrivire exista între cei doi şi el? 
Fata îi plăcea, în schimb băiatul îi lăsa impresia unui 
fanfaron speriat. lar un fanfaron speriat poate deveni un 
om extrem de primejdios, în circumstanţele potrivite... sau 
nepotrivite. 

— Cum vrei tu, murmură Harold. 

Îl învrednici pe Stu cu o privire superioară şi scoase la 
iveală un pachet de Marlboro din buzunarul de la piept. Îşi 
aprinse o ţigară. Trăgea din ea ca un om care nu s-a apucat 
de fumat decât de puţină vreme. Cam de alaltăieri încoace. 

— Mergem la Stovington, Vermont, îi explică Frannie. La 
centrul epidemiologic de acolo. Noi... ce s-a întâmplat, 
domnule Redman? 

Acesta se albise instantaneu la faţă. Firul de iarbă pe 
care-l mesteca îi căzu în poală. 

— Şi de ce tocmai acolo? se interesă el. 

— Pentru că acolo se află, întâmplător, un laborator de 
studiu al bolilor transmisibile, îi răspunse Harold sfidător. A 
fost ideea mea că, dacă în ţara asta mai există vreo urmă de 
ordine ori vreo persoană cu autoritate care să fi scăpat de 
flagel, ea ar trebui căutată fie la Stovington, fie în Atlanta, 
unde există un alt centru de acest gen. 

— Aşa este, confirmă şi Frannie. 

— Vă pierdeţi vremea, le spuse Stu. 

Frannie păru uluită, iar Harold indignat; îmbujorarea 
începu să se întindă iarăşi peste obrajii lui. 

— Nu cred că ai căderea să emiţi asemenea judecăţi, 
domnule. 

— Ba cred că am. Eu vin de acolo. 

Acum arătau amândoi uluiţi. Uluiţi şi năuciţi. 


— Ai ştiut de existenţa lui? întrebă Frannie, vădit 
afectată. Te-ai dus ca să verifici? 

— Nu, n-a fost aşa. Eu... 

— Eşti un mincinos! 

Vocea lui Harold căpătase tonuri acute şi stridente. 

Fran văzu un fulger alarmant de mânie în ochii lui 
Redman, care apoi reveniră la blândeţea lor obişnuită. 

— Nu. Nu sunt. 

— Ba eu îţi spun că eşti! Nu eşti decât un... 

— Harold, taci din gură! 

Harold îi aruncă o privire rănită. 

— Frannie, cum poţi tu să crezi... 

— Cum poţi tu să fii atât de nepoliticos şi duşmănos? îi 
replică ea supărată. Cel puţin ascultă ce-are de zis, Harold! 

— Nu am încredere în el. 

Mi se pare cinstit, gândi Stu, asta înseamnă că suntem 
chit. 

— Cum poţi să n-ai încredere într-un om pe care de-abia 
l-ai întâlnit? Zău, Harold, te comporţi de-a dreptul 
dezgustător! 

— Haideţi să vă spun de unde ştiu, le propuse Stu calm. 

Relată o versiune abreviată a întâmplărilor ce debutaseră 
odată cu accidentul provocat de Campion la pompele de 
benzină ale lui Hap. Le povesti în câteva cuvinte evadarea 
lui de la Stovington, acum o săptămână. Harold îşi privea 
ţintă mâinile cu care smulgea bucăţi de muşchi şi le 
fragmenta. În schimb, faţa tinerei se transforma încetul cu 
încetul într-o mască tragică, iar lui Stu i se făcu milă de ea. 
Plecase alături de băiat (care, trebuie recunoscut, avusese 
o idee foarte bună), sperând cu disperare că se mai 
păstrase ceva din vechea ordine. Ei bine, aşteptările ei se 
dovedeau zadarnice. Lovitura părea amarnică, judecând 
după privire. 

— Nu a scăpat nici Atlanta? Epidemia le-a distrus pe 
amândouă? întrebă ea. 

— Da, confirmă Stu, iar ea izbucni în lacrimi. 


Ar fi vrut s-o consoleze, dar băiatului nu i-ar fi convenit. 
Harold îi aruncă o privire neliniştită lui Fran, apoi privi din 
nou în jos, la grămăjoara de muşchi. Stu îi întinse fetei 
batista. Abătută, ea îi mulţumi, fără să-şi ridice privirile. 
Harold se uită din nou ursuz spre el, cu ochii unui băieţel 
lacom, care vrea tot borcanul cu dulciuri doar pentru el. O 
să aibă o mare surpriză, se gândi Stu, când va constata că o 
fată nu este un borcan cu dulciuri. 

Când lacrimile se potoliseră, Fran îi declară: 

— Consider că Harold şi cu mine trebuie să-ţi mulţumim. 
Ne-ai salvat cel puţin de la o călătorie lungă şi de o 
dezamăgire la capătul ei. 

— Vrei să spui că-l crezi? Aşa, pur şi simplu? El îţi vinde o 
poveste mare de tot, iar tu... o cumperi? 

— Harold, de ce ne-ar minţi? Cu ce scop? 

— Păi, de unde să ştiu eu ce este în mintea lui? întrebă 
Harold cu brutalitate. Să ucidă, poate. Sau să violeze. 

— Eu nu cred în viol, interveni Stu cu blândeţe. Poate ştii 
tu ceva despre chestia asta ce eu nu ştiu. 

— Staţi, zise Fran. Harold, nu vrei să încerci să nu te mai 
porţi atât de îngrozitor? 

— Îngrozitor? strigă Harold. Eu care vreau să am grijă de 
tine... de noi... ce ţi se pare atât de îngrozitor? 

— Uitaţi-vă, spuse Stu, ridicându-şi mâneca. În 
apropierea cotului avea mai multe urme de ac pe cale de 
vindecare şi ultimele semne ale unei vânătăi aproape 
trecute. Mi-au făcut tot felul de injecții. 

— Poate că te droghezi, spuse Harold. 

Stu îşi trase mâneca în jos, fără să răspundă. Era vorba 
de fată, bineînţeles. Se obişnuise cu ideea că este 
proprietatea lui. Ei, pe unele fete le puteai transforma într- 
o proprietate, pe altele, nu. lar ea părea să facă parte din 
cea de a doua categorie. Era înaltă, frumoasă şi avea un aer 
foarte proaspăt. Ochii ei închişi la culoare şi părul 
accentuau impresia de neajutorare şi lipsă de experienţă. 
Cu mare uşurinţă treceai cu vederea ridul acela foarte 


discret (linia eu-vreau, aşa o numea mama lui Stu) dintre 
sprâncene, care devenea atât de pronunţat atunci când era 
scoasă din sărite, îndemânarea şi viteza mâinilor ei şi chiar 
felul hotărât în care-şi înlătura părul de pe frunte. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea, ignorând cu totul ultima 
intervenţie a lui Harold în discuţie. 

— Mergem mai departe, oricum, zise Harold, iar când ea 
îi aruncă o privire, cu acea cută între sprâncene, el adăugă 
cu grabă: Ei, oricum trebuie să mergem undeva. Probabil 
că spune adevărul, dar am putea să mai verificăm o dată. Şi 
hotărâm ce vom face abia după aceea. 

Fran se uită către Stu cu privirea aceea care spune eu- 
nu-vreau-să-ţi-rănesc-sentimentele-dar... 

Stu ridică din umeri. 

— Okay? insistă Harold. 

— Presupun că nu contează, răspunse Frannie, culegând 
o floare de păpădie şi suflându-i puful. 

— N-aţi văzut pe absolut nimeni de-a lungul drumului pe 
unde aţi venit? se interesă Stu. 

— Doar un câine care părea sănătos. Oameni, nu. 

— Şi eu am văzut un câine. Le povesti despre Bateman şi 
Kojak. După aceea, le zise: Eu mă îndreptam către coastă, 
dar faptul că în partea aceea nu mai sunt oameni îmi cam 
taie entuziasmul. 

— Regret, spuse Harold, deşi tonul lui lăsa să se 
ghicească cu totul altceva. Apoi se ridică în picioare şi i se 
adresă lui Fran: Eşti gata, Fran? 

Ea privi către Stu, ezită, apoi se ridică. 

— Gata, ne întoarcem la minunata cură motociclistică de 
dietă. Îţi mulţumim pentru că ne-ai dat informaţii, domnule 
Redman, chiar dacă ştirile n-au fost prea grozave. 

— Doar un moment, spuse Stu ridicându-se şi el în 
picioare. 

Rămase un moment în cumpănă, întrebându-se încă o 
dată dacă erau oamenii potriviţi. Pe fată se putea bizui, în 
schimb băiatul, la cei şaptesprezece ani ai lui, suferea de o 


formă gravă a bolii îi-urăsc-aproape-pe-toţi. Dar oare mai 
existau atâţia oameni ca să ai de unde alege? Stu considera 
că nu. 

— Cred că şi voi şi eu căutăm oameni. Aş vrea să merg 
împreună cu voi, dacă sunteţi de acord. 

— Nu, îi răspunse Harold instantaneu. 

Fran se uita de la unul la celălalt, tulburată: 

— Am putea să... 

— Nu te amesteca. Eu zic nu. 

— Şi eu n-am dreptul la un vot? 

— Ce se întâmplă cu tine? Nu-ţi dai seama că el nu-şi 
doreşte decât un singur lucru? Dumnezeule, Fran! 

— Dacă apare vreun necaz, e mai bine să fim trei decât 
doi, spuse Stu, iar de unul singur, nici nu merită discutat. 

— Nu, repetă Harold, iar mâna i se apropie de patul 
pistolului. 

— Ba da, interveni Fran. Suntem bucuroşi dacă mergeţi 
împreună cu noi, domnule Redman. 

Harold se întoarse către ea, furios şi jignit. Stu se crispă, 
gândind că nu era exclus s-o lovească, apoi băiatul se calmă 
din nou. 

— De fapt, acestea sunt adevăratele tale sentimente, nu? 
Nu aşteptai decât un pretext oarecare, ca să scapi de mine, 
acum am înţeles. Era atât de supărat, încât în ochi îi 
apăruseră lacrimi, ceea ce-i sporea furia. Dacă aşa vrei tu, 
foarte bine. Mergi mai departe alături de el. Am terminat cu 
tine. 

Porni hotărât către locul unde-şi parcase Honda. 

Frannie îi aruncă o privire lui Stu, apoi se întoarse la 
Harold. 

— O clipă, spuse Stu. Rămâi aici, te rog. 

— Să nu-ljigneşti, pledă Fran. Te rog. 

Stu se îndreptă spre Harold, care încălecase pe Honda şi 
se străduia să-i aprindă motorul. În furia lui, acţionase 
acceleraţia până la capăt şi înecase motorul, ceea ce era 
spre binele lui, după părerea lui Stu. Dacă ar fi reuşit să 


pornească cu o asemenea acceleraţie, motocicleta s-ar fi 
ridicat pe roata din spate, ca la circ, aruncându-l pe 
bătrânul Harold într-un copac, care s-ar fi prăvălit apoi 
peste el. 

— Nu te apropia de mine! ţipă Harold supărat, ducând 
din nou mâna spre armă. 

Stu îşi puse o mână peste mâna lui Harold, ca şi cum ar fi 
jucat fripta, iar cealaltă mână pe braţul lui. Harold îşi ţinea 
ochii larg deschişi, iar lui Stu îi trecu prin minte că lipsea 
foarte puţin ca să devină violent. Nu era doar gelos din 
cauza fetei, asta fusese din partea lui o apreciere simplistă 
a situaţiei. Acum era vorba şi de demnitatea lui personală şi 
de postura lui nouă de protector al fetei. Dumnezeu ştie ce 
fel de avorton fusese înainte să se petreacă evenimentele, 
cu burta lui mare, cizmele ascuţite şi modul arogant de a 
vorbi. Noua imagine pe care şi-o crease nu putea ascunde 
că nu era decât un avorton şi că nu va reuşi să schimbe 
niciodată această situaţie. Ar fi reacţionat în acelaşi fel şi 
faţă de Bateman şi faţă de un puşti de doisprezece ani. În 
orice situaţie de triunghi, el s-ar fi considerat pe poziţia cea 
mai de jos. 

— Harold, spuse el, aproape de urechea acestuia. 

— Dă-mi drumul. 

Trupul lui masiv părea acum uşor; din cauza tensiunii 
prin care trecea, părea să vibreze ca o coardă întinsă la 
limită. 

— Harold, tu te culci cu ea? 

Corpul lui Harold se cutremură, iar Stu ghici că 
răspunsul era negativ. 

— Nu-i treaba ta! 

— Aşa este. Vreau doar să fac lumină în situaţia noastră. 
Ea nu este a mea, Harold. Ea nu-şi aparţine decât ei înseşi. 
Eu n-am de gând să încerc să ţi-o smulg. Îmi pare rău că 
sunt nevoit să vorbesc atât de deschis, dar pentru noi este 
cel mai bine dacă ştim pe ce stăm. Acum suntem doi şi unu, 
iar dacă tu pleci, rămânem tot doi şi unu. Câştigul este zero. 


Harold nu spuse nimic, dar mâna lui tremurătoare nu mai 
opunea aceeaşi rezistenţă. 

— Voi fi cât se poate de direct, continuă Stu, vorbind în 
continuare foarte aproape de urechea lui Harold (care era 
plină de ceară maronie) şi străduindu-se să-i vorbească 
foarte, foarte calm. Ştii şi tu la fel de bine ca şi mine câ un 
bărbat nu trebuie să violeze o femeie. Dacă ştie ce are de 
făcut cu mâna. 

— Asta-i... Harold se linse pe buze şi aruncă o privire la 
marginea drumului, unde Fran rămăsese în picioare, cu 
braţele încrucişate, chiar dedesubtul sânilor, urmărindu-i 
cu îngrijorare. Mi se pare cam dezgustător. 

— Poate să fie sau nu, dar dacă un bărbat îi dă târcoale 
unei femei care nu-l vrea la pat, respectivul are totuşi de 
ales. Eu aleg mâna de fiecare dată. Presupun că şi tu 
procedezi la fel, de vreme ce ea se află încă alături de tine, 
de bunăvoie. Eu n-am vrut decât să avem o discuţie cinstită, 
între patru ochi. Eu nu mă aflu aici ca să te alung, 
procedând ca un bătăuş oarecare ieşit să danseze la bâlci. 

Mâna lui Harold care ţinea arma se relaxă. 

— Vorbeşti serios? Eu... promiţi că n-ai să vorbeşti? 

Stu făcu semn afirmativ. 

— Eu o iubesc, îi mărturisi Harold răguşit. Ea nu mă 
iubeşte, asta o ştiu, dar acum vorbim deschis, aşa cum ai 
spus tu. 

— Aşa-i cel mai bine. Eu nu vreau să mă bag. Pur şi 
simplu vreau să mă alătur vouă. 

Harold repetă cu insistenţă: 

— Promiţi? 

— Da, promit. 

— Bine. 

Descălecă încet de pe Honda şi porni alături de Stu către 
Fran. 

— Poate să ne însoţească, spuse Harold. Iar eu... Privi în 
direcţia lui Stu şi continuă, străduindu-se să rămână cât mai 
demn: Îmi cer scuze pentru că m-am purtat prosteşte. 


— Uraaa! strigă Fran, bătând din palme. Acum, că asta s- 
a rezolvat, încotro pornim? 

Până la urmă, o luară spre vest, adică în direcţia în care 
mergeau Fran şi Harold. Stu fu de părere că Glen Bateman 
se va bucura să-i găzduiască peste noapte, dacă reuşeau să 
ajungă la Woodsville înainte de lăsarea întunericului - şi că 
s-ar putea să fie de acord să plece cu ei a doua zi (auzind 
acestea, Harold începu din nou să se aprindă). Stu conduse 
Honda lui Fran, iar aceasta merse în spatele lui Harold. La 
prânz se opriră la Twin Mountains şi începură, încet şi cu 
precauţie, dificilul proces de cunoaştere reciprocă. Felul 
cum vorbeau i se părea lui Stu hilar - mai ales felul cum 
lungeau  a-urile şi eliminau sau  modificau r-urile. 
Presupunea că şi el li se părea lor comic, poate chiar mai 
comic decât ei lui. 

Mâncară în restaurantul părăsit, iar Stu se pomeni că se 
simte atras de Fran - de ochii ei vioi, de bărbia mică dar 
hotărâtă, de felul în care se forma cuta aceea dintre 
sprâncene, trădându-i emoţiile. Îi plăcea felul în care privea 
şi vorbea; îi plăcea şi felul cum îşi pieptăna părul negru, 
lăsându-şi tâmplele libere. Încetul cu încetul, avea să 
înţeleagă că de fapt o doreşte. 


LA HOIARE 
CARIEA A DOUA 
5 iulie - 6 septembrie, 1990 


Venim pe nava numită Mayflower 
Venim pe nava ce a fost pe Lună 
Venim în ora de cumpănă a evului 
Și cântăm un cântec american 

Dar e bine, e foarte bine 

Nu poți să fii mereu binecuvântat... 


Paul Simon 


Căutăm peste tot un drive-in 

Căutăm un loc de parcare 

Unde hamburgerii sfârâie pe grătare zi şi noapte 
Da! Tonomatul vibrează în ritmul discurilor în U.S.A. 
Sunt fericit că trăiesc în U.S.A. 

Orice-ţi doreşti găseşti chiar aici, în U.S.A. 


Chuck Berry 


CAPITOLUL 43 


Chiar în mijlocul lui Main Street din May, Oklahoma, 
zăcea un mort. 

Nick nu era surprins. Întâlnise o mulţime de cadavre de 
când plecase din Shoyo şi presupunea că nu văzuse nici 
măcar o miime dintre toţi morţii prin apropierea cărora 
trecuse. Erau anumite locuri în care mirosul bogat al morţii 
era suficient să te aducă în pragul leşinului. Un mort în plus 
sau în minus nu mai însemna mare lucru. 

Dar când mortul se ridică, în el se dezlănţui o asemenea 
explozie de teamă, încât pierdu controlul asupra bicicletei. 
Omul şovăi, se poticni, apoi se prăbuşi, aruncându-l cu 
putere pe Nick pe pavajul lui Oklahoma Route 3. Se juli la 
mâini şi-şi zgârie fruntea. 

— Doamne sfinte, mister, dar ştiu c-ai căzut, i se adresă 
presupusul cadavru, apropiindu-se de Nick cu mers 
împleticit. Nu, pe bune! Dumnezeule! 

Nick nu auzi nimic din toate acestea. Se uita fix într-un 
punct de pe asfalt dintre mâinile lui, unde se scurgeau 
picături de sânge din tăietura de pe frunte, întrebându-se 
cât de rău se rănise. Când simţi atingerea pe umăr, îşi 
aduse aminte de cadavru şi încercă să se refugieze, 
târându-se; ochiul cel teafăr, neacoperit cu petic, îi sticlea 
de groază. 

— Nu e cazul să te necăjeşti chiar aşa, îl sfătui cadavrul, 
iar atunci Nick constată că nu era câtuşi de puţin vorba de 
un cadavru, ci de un tânăr care-i adresa priviri fericite. 
Ţinea în mână o sticlă de whisky aproape plină; asta îl ajută 
pe Nick să înţeleagă. Nu era un strigoi, ci un om care se 
îmbătase şi adormise în mijlocul drumului. 

Nick îi făcu un semn prietenos şi descrise un cerc cu 
degetul mare şi arătătorul. În acel moment, o picătură de 
sânge cald i se scurse în ochiul asupra căruia îşi revărsase 
furia Ray Booth, provocându-i durere. Îşi ridică peticul şi se 


şterse. Astăzi părea să vadă ceva mai bine pe partea 
aceasta, dar când îşi închise ochiul bun, nu mai distinse din 
lumea înconjurătoare decât un amestec de culori. Puse 
peticul la loc şi apoi merse încet şi se aşeză pe marginea 
trotuarului, lângă un Plymouth cu număr de Kansas, care se 
lăsa încet pe cauciucuri. Reuşi să vadă crestătura din frunte 
reflectată în bara de protecţie a maşinii. Arăta urât, însă nu 
părea prea adâncă. Avea să se ducă la farmacia din 
localitate, se va dezinfecta şi va lipi un plasture deasupra 
rănii. După părerea lui, mai avea suficientă penicilină în 
organism ca să lupte împotriva oricărei infecţii, dar păţania 
cu rana de glonţ de pe picior îl făcuse extrem de precaut. 
Îşi extrase pietricelele din palmă, tresărind de durere. 

Bărbatul cu sticla de whisky asistase impasibil la toate 
acestea. Dacă Nick şi-ar fi ridicat privirea spre el, ar fi 
constatat imediat comportamentul lui ciudat. Atunci când 
Nick se întorsese ca să-şi examineze rana în bara maşinii, 
interesul dispăruse total de pe figura fără niciun rid a 
bărbatului, care rămăsese senină. Purta o salopetă 
decolorată, dar curată, şi pantofi grei, de lucru. Era înalt 
cam de un metru şaptezeci şi cinci şi avea părul atât de 
blond, încât părea aproape alb. Ochii-i erau de un albastru 
intens şi gol, trădând, împreună cu părul, originea lui 
suedeză sau norvegiană. Nick urma să descopere mai 
târziu că avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, pentru că 
reuşea să-şi aducă aminte de sfârşitul războiului din Coreea 
şi cum se întorsese tatăl său îmbrăcat în uniformă, o lună 
mai târziu. Nu exista nici cea mai mică şansă ca el să fi 
inventat povestea asta. Imaginaţia nu era punctul forte al 
lui Tom Cullen. 

Rămăsese nemişcat, cu privirea albă, ca un robot scos din 
priză. Apoi, treptat, figura i se animă din nou. Ochii înroşiţi 
de whisky începură să arunce licăriri. Zâmbi. Îşi adusese 
din nou aminte cum trebuia să se comporte într-o asemenea 
situaţie. 


— Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut. Nu, 
pe bune! Doamne! 

Cercetă sângele adunat pe fruntea lui Nick. Nick avea un 
carnet şi un pix în buzunarul de la cămaşă, care rămăseseră 
la locul lor chiar şi după cădere. Scrise: „Pur şi simplu m-ai 
speriat. Am crezut că eşti mort, până în clipa în care te-ai 
ridicat de jos. Nu am păţit nimic. Există vreo farmacie în 
oraş?” 

Îi întinse notesul omului în salopetă. Acesta îl luă, se uită 
la cele scrise şi i-l întinse înapoi. Zâmbind, îi spuse: 

— Eu sunt Tom Cullen. Dar nu ştiu să citesc. N-am ajuns 
decât în clasa a treia, dar împlinisem deja şaisprezece ani şi 
taică-meu nu m-a mai dat la şcoală. A zis că sunt prea mare. 

Arierat, îi trecu lui Nick prin minte. Eu nu pot vorbi, iar el 
nu ştie să citească. Pentru o clipă, rămase perplex. 

— Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut! 
exclamă Tom Cullen; într-un fel, acest mesaj era cu 
adevărat o premieră pentru ambii. Doamne, pe bune! 

Nick clătină din cap. Puse carnetul şi pixul la locul lor. Îşi 
duse o mână la gură şi clătină din cap. Îşi puse palmele la 
urechi şi clătină din cap. Îşi lipi mâna stângă de gât şi 
clătină încă o dată din cap. Cullen rânji, nedumerit: 

— "Te doare un dinte? Am păţit şi eu o dată. Vai, ce m-a 
mai durut. Pe bune! Doamne! 

Nick îşi execută încă o dată numărul de pantomimă. 
Cullen bănui că este vorba de o durere de urechi, de 
această dată. Nick îşi ridică braţele în sus şi se duse la 
bicicletă. Vopseaua sărise în câteva locuri, altfel părea 
întreagă. Se sui pe ea şi porni pe stradă. Da, reacţia era cea 
la care se aştepta. Cullen fugea alături de el, zâmbindu-i 
fericit. Ochii lui nu se dezlipeau de Nick. Nu mai văzuse pe 
nimeni, de aproape o săptămână. 

— De ce nu vrei să vorbeşti? întrebă el, dar Nick nu se 
întoarse spre el şi nu dădu vreun semn că ar fi auzit. Iom îl 
trase de mânecă şi repetă întrebarea. 


Bărbatul de pe bicicletă îşi duse mâna la gură şi clătină 
din cap. Iom se posomori. Acum bărbatul îşi sprijinise 
bicicleta de suport şi se uita la fațadele magazinelor. Păru 
să găsească ceea ce căuta, pentru că urcă pe trotuar şi se 
îndreptă spre magazinul domnului Norton. Dacă ar fi vrut 
să intre înăuntru ar fi fost zadarnic, pentru că uşa era 
încuiată. Domnul Norton părăsise oraşul. Din câte văzuse 
el, toată lumea încuiase şi părăsise oraşul, cu excepţia 
maică-sii şi a prietenei ei, doamna Blakely, care muriseră, 
amândouă. 

Bărbatul-care-nu-vorbeşte încerca acum uşa. Iom ar fi 
putut să-i spună că nu are niciun rost, chiar dacă pe uşă 
rămăsese arborat anunţul DESCHIS. Anunţul DESCHIS era 
mincinos. Spre supărarea lui Tom, pentru că ar fi poftit o 
îngheţată cu sifon. Care i se părea cu mult mai gustoasă 
decât whisky-ul, care la început îi plăcuse, apoi îi dăduse o 
senzaţie de somn şi în cele din urmă o teribilă durere de 
cap. Se culcase, cu gândul să scape de durerea de cap, dar 
avusese o mulţime de vise nebuneşti cu un om într-un 
costum negru, ca acela pe care-l purta mereu reverendul 
Deiffenbaker. Omul în costum negru îl fugărea în visele 
acelea. Tom avea impresia că era un om foarte râu. 
Singurul motiv pentru care 'lom se pusese să bea era acela 
că nu avea voie, tăticul lui îi interzisese, şi maică-sa la fel, 
dar acum dispăruseră cu toţii, aşa că ce-l mai împiedica? 
Făcea ce avea chef. 

Dar ce l-a apucat pe bărbatul-care-nu-vorbeşte? Luase 
coşul pentru gunoaie de pe trotuar şi avea de gând să... ce? 
Să spargă vitrina domnului Norton? ZBANG! Să mă bată 
Dumnezeu şi să fiu afurisit dacă n-a făcut tocmai aşa! lar 
acum îşi strecura mâna şi descuia uşa... 

— Hei, mister, cum poţi să faci una ca asta? ţipă Iom, cu 
vocea gâtuită de indignare şi emoție. Asta-i ilegal! Drogurile 
şi asta sunt ilegale. Nu ştii că... 

Dar omul intrase deja înăuntru şi nu-şi întorcea nici 
măcar capul. 


— Ce-i cu tine, eşti surd? strigă Iom cu indignare. 
Doamne! Nu cumva eşti... 

Se stinse. Animaţia şi interesul dispărură de pe figura lui. 
Devenise din nou un robot scos din priză. Locuitorii din May 
se obişnuiseră ca Tom Oligofrenul să treacă prin asemenea 
stări. De exemplu, străbătea străzile, privind vitrinele cu 
expresia aceea etern fericită pe faţa lui scandinavă uşor 
rotunjită, şi pe neaşteptate înţepenea şi se stingea. Atunci 
se găsea careva să strige: lar l-a apucat pe Iom! şi toată 
lumea râdea. Dacă se întâmpla ca tatăl lui Iom să fie 
alături, se încrunta şi-i făcea semn cu cotul, sau poate chiar 
îl lovea pe umăr sau pe spate până ce-şi revenea. Dar tatăl 
lui Tom se afla din ce în ce mai rar prin preajma lui 
începând din prima jumătate a lui 19886, pentru că prefera 
compania unei chelneriţe cu părul roşu de la Boomer's Bar 
& Grille. Numele ei era DeeDee Packalotte (pe seama 
numelui ei se făceau cele mai deocheate bancuri), iar cam 
acum un an ea şi Don Cullen îşi luaseră tălpăşiţa. Nu mai 
fuseseră văzuţi decât o singură dată, nu foarte departe, 
într-un motel păduchios din Slapout, Oklahoma, iar de 
atunci dispăruseră. 

Majoritatea celor din jur considerau aceste momente de 
detaşare ale lui Tom doar nişte semne suplimentare ale 
retardării lui, deşi era vorba, de fapt, de perioade în care 
gândirea lui se desfăşura aproape normal. Procesele de 
gândire se bazează (din câte spun psihologii) pe deducție şi 
pe inducţie, iar persoanele arierate sunt incapabile să facă 
aceste salturi deductive şi inductive. Există nişte fire, nişte 
circuite întrerupte, nişte comutatoare deteriorate. 
Aderarea lui Tom Cullen nu era foarte gravă, el fiind în 
stare să facă conexiuni simple. Şi, din când în când - în 
timpul perioadelor lui de detaşare —, era capabil să 
stabilească câte o conexiune inductivă sau deductivă mai 
complicată. El simţea că poate stabili o asemenea conexiune 
aşa cum o persoană normală simte uneori că un nume îi 
„stă pe vârful limbii”. Când i se întâmpla asta, Tom renunţa 


la lumea reală, care nu reprezenta decât un flux de 
informaţii senzoriale fragmentate, retrăgându-se în 
propriu-i cuget. Aici se comporta ca un om lăsat într-o 
încăpere întunecoasă şi necunoscută lui, care ţine în mână 
ştecherul unei lămpi şi se târăşte pe podele, lovindu-se de 
obiecte şi pipăind cu mâna liberă după priză. lar dacă o 
găsea - ceea ce nu se întâmpla întotdeauna - se făcea 
lumină şi vedea camera (sau ideea) cu limpezime. Tom era o 
fiinţă senzorială. O listă a lucrurilor sale favorite ar fi 
cuprins şi gustul unui sifon cu îngheţată de la domnul 
Norton, priveliştea unei fete frumoase, îmbrăcate în rochie 
scurtă, aşteptând la colţ ca să treacă strada, parfumul 
liliacului, senzaţia mătăsii. Dar mai mult decât toate aceste 
lucruri iubea intangibilul, iubea clipa aceea în care se 
stabilea conexiunea, se repara comutatorul (chiar şi pentru 
moment) şi se aprindea lumina în spaţiul cel întunecos. Nu 
se întâmpla întotdeauna; de multe ori, conexiunea refuza să 
apară. Nu şi de această dată. 

Ce-i cu tine, eşti surd? spusese el. 

Omul nu se comportase ca şi cum ar fi auzit ce-i spunea 
Tom, decât atunci când se uitase drept la el. Şi nu-i 
adresase nici un singur cuvânt, nici măcar de salut. Uneori 
oamenii nu-i răspundeau atunci când le punea întrebări, 
pentru că un anume lucru din fizionomia lui Tom îi avertiza 
că nu stătea prea bine cu mansarda. Dar când se petrecea 
asta, persoana care refuza să-i răspundă părea nebună, 
tristă sau se îmbujora la faţă. lar omul ăsta nu reacţionase 
astfel - ci-i făcuse lui Tom semnul acela cu degetul mare şi 
arătătorul, ceea ce Tom ştia că înseamnă Okey Dokey... şi cu 
toate astea, nu vorbea. 

Mâinile duse la urechi şi clătinatul din cap. 

Mâinile duse la gură şi clătinatul din cap. 

Mâinile duse la gât şi din nou acelaşi gest. 

Camera se lumină: conexiunea se stabilise. 

— Doamne! spuse Tom, înviorându-se. 


Ochii lui injectaţi de băutură sclipiră. Se năpusti în 
Norton's Drugstore, uitând că este ilegal. Bărbatul-care-nu- 
vorbeşte pulveriza ceva care mirosea a dezinfectant pe 
vată, iar apoi se ştergea cu tamponul la frunte. 

— Hei, mister! strigă Tom, în plină alergare. Bărbatul- 
care-nu-vorbeşte nu se întoarse. Iom rămase pentru 
moment uimit, apoi îşi aduse aminte. Îl bătu pe Nick pe 
umăr, iar acesta se întoarse. Eşti surdomut, corect? Nu 
auzi! Nu vorbeşti! Corect? 

Nick îi confirmă prin gest. Reacţia lui Tom îl uimi peste 
poate. Acesta sări în sus şi bătu din palme. 

— M-am gândit eu! Ura pentru mine! Mi-am dat seama 
singur! Ura pentru Tom Cullen! 

Nick începu să zâmbească. Nu-şi amintea ca infirmitatea 
lui să mai fi adus cuiva atâta bucurie. 


În faţa clădirii reşedinţei ținutului exista o piaţetă, în 
mijlocul căreia se înălța statuia unui soldat din infanteria 
marină înarmat şi echipat în uniforma din cel de-al Doilea 
Război Mondial. Placa de dedesubt informa că acest 
monument era închinat amintirii băieţilor din Harper 
County care făcuseră SACRIFICIUL SUPREM PENTRU 
ŢINUTUL LOR. Nick Andros se aşezase în umbra 
monumentului, mâncând şuncă şi pui cu cartofi prăjiţi. Avea 
un bandaj în formă de x pe frunte, deasupra ochiului stâng. 
Citea spusele lui Iom pe buze (ceea ce nu era foarte simplu, 
pentru că Tom continua să mestece în timp ce vorbea), 
gândindu-se că se cam săturase de mâncat alimente 
conservate. Ceea ce şi-ar fi dorit era o friptură barosană, cu 
toate cele cuvenite. 

Tom nu mai contenise să vorbească de când se aşezaseră. 
Făcea foarte multe repetiţii şi-şi presăra discursul cu 
nenumărate exclamaţii de Dumnezeule! şi Pe bune! în chip 
de ingrediente. Pe Nick nu-l deranja. Nu-şi dăduse seama 
cât de mult îi lipsiseră ceilalţi oameni până ce-l întâlnise pe 
Tom, sau cât de mult se temuse - în secret - că era ultima 


fiinţă omenească rămasă pe faţa pământului. La un moment 
dat, îi trecuse prin minte că boala ucisese poate întreaga 
populaţie, cu excepţia surdomuţilor. Acum avea ocazia să 
facă speculaţii că nu-i lăsase în viaţă decât pe surdomuţi şi 
pe cei arieraţi mintal. Gândul acesta, care părea amuzant în 
lumina soarelui de vară, la ora 2 noaptea, nu avea să-i mai 
pară deloc vesel; avea să-l obsedeze. 

Se întrebă unde-şi închipuia Tom că plecaseră toţi 
oamenii. Urmărise deja relatarea despre tatăl lui Iom, care 
fugise acum câţiva ani cu o chelneriţă, şi despre munca lui 
ca ajutor la ferma Norbutt, şi cum domnul Norbutt hotărâse 
cu doi ani în urmă că Tom se „descurca destul de bine” ca 
să-i poată încredința un topor, şi despre „hăndrălăii” care-l 
atacaseră pe Tom într-o noapte, şi cum 'Tlom se luptase cu ei 
până ce-i lăsase aproape morţi, „iar pe unu' dintre ei l-am 
băgat în spital cu fractură, îţi dai seama, omule, fractură, 
asta a făcut Tom Cullen”, şi mai aflase cum o găsise Iom pe 
maică-sa acasă la doamna Blakely, zăcând moarte 
amândouă în salon şi cum le lăsase acolo şi plecase. Isus nu 
vine să-i ia pe oameni la Cer dacă stă cineva şi se uită, îi 
explicase Tom (Nick reflectă că Isus, aşa cum îl vedea Tom, 
era un fel de Moş Crăciun invers, care venea şi-i lua pe cei 
morţi prin coşul căminului, în loc să le aducă daruri pe 
aceeaşi cale). În schimb nu spusese nimic despre 
pustietatea totală din May sau despre şoseaua care 
străbătea localitatea şi pe care nu exista nicio mişcare. 

Îl atinse uşor pe Tom cu mâna pe piept, curmând şuvoiul 
de cuvinte. 

— Ce? întrebă Tom. 

Nick îşi roti braţele larg, cuprinzând tot cercul clădirilor 
din centru. Îşi compuse apoi o figură nedumerită, 
încreţindu-şi sprâncenele, înălţându-şi capul, scărpinându- 
se la ceafă. Apoi sugeră mersul, făcând mişcări cu degetele 
în iarbă, şi sfârşi prin a-i adresa o privire interogativă lui 
Tom. 


Reacţia îl alarmă. Judecând după animația de pe figura 
lui, Tom ar fi putut să fie mort. Ochii, care până acum un 
moment îi sclipiseră de entuziasm, de-abia aşteptând să-i 
spună tot ce avea de spus, se transformaseră în nişte bile 
de un albastru-tulbure. Gura i se deschisese, dezvăluindu-i 
lui Nick firimiturile umede de cartofi de pe limbă. Mâinile îi 
zăceau moale în poală. 

Îngrijorat, Nick se pregăti să vadă ce este cu el. Înainte 
de a-l atinge, trupul lui Tom se scutură. Pleoapele îi 
fluturară, iar vioiciunea îi reveni în ochi, ca apa ce umple o 
căldare. Începu să zâmbească. Nici dacă deasupra capului 
său ar fi apărut un balon conţinând cuvântul EVRIKA, ca în 
benzile desenate, nu ar fi fost mai limpede ce se petrecuse. 

— Vrei să afli unde s-au dus toţi oamenii? exclamă Tom. 

Nick îi confirmă energic din cap. 

— Păi, cred că s-au dus la Kansas City, îi zise Tom. 
Dumnezeule, chiar aşa trebuie să fi fost. Ioată lumea nu 
vorbea niciodată decât ce mic e oraşul ăsta. Nu se-ntâmplă 
nimic. Nu-i distracţie. Până şi terenul pentru patinaj pe 
rotile a dat faliment. Acu' nu mai există decât un drive-in, 
unde nu rulează decât filmele alea de două parale. Mama 
mea zicea că oamenii pleacă de aici, dar în locul lor nu vine 
nimeni. Exact ca taică-meu, el a fugit cu o chelneriţă de la 
Boomer's Cafe, numele ei era, dacă poţi să-ţi închipui, 
DeeDee Packalotte. Aşa că, după mine, toată lumea s-a 
plictisit şi s-a cărat în acelaşi timp. La Kansas City trebuie 
să se fi dus, Doamne, nu ţi se pare corect? Într-acolo 
trebuie c-au pornit. În afară de doamna Blakely şi de maică- 
mea. Isus le va înălța la Cer şi le va legăna în veşnicele 
armonii divine. 

Tom îşi reîncepuse monologul. 

S-au dus la Kansas City, gândi Nick. Păi din câte ştiu eu, 
s-ar putea să fie purul adevăr. Toţi cei rămaşi pe biata 
noastră planetă tristă, aleşi de Mâna Domnului, fie sunt 
legănaţi în veşnicele armonii divine ale Aceluiaşi, fie s-au 
mutat la Kansas City. 


Se lăsă pe spate şi pleoapele începură să se închidă, prin 
urmare discursul lui Tom începu să se fragmenteze, 
transformându-se în echivalentul vizual al unui poem 
modern, fără litere mari, asemănător unei scrieri de-a lui 
e.e. cummings: 


Mama zicea 

N-are nicio 

Dar eu le-am zis lor le-am zis că mai bine să 
Nu-i de joacă 


Avusese vise rele noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse 
într-o şură, dar acum, cu burta plină, nu-şi dorea decât să... 


Doamne 
asta înseamnă chiar 
sigur că vreau 


Nick adormi. 


Când se trezi, se întrebă buimăcit, aşa cum păţeşti dacă 
dormi prea mult în miezul zilei, de ce transpirase în aşa hal. 
Se ridică şi înţelese. Era 4.45 după-amiaza; dormise mai 
bine de două ore şi jumătate, iar soarele ieşise de după 
monument. Dar asta nu era totul. Făcând exces de zel, Tom 
Cullen îl acoperise, ca să nu răcească. Cu două pături şi o 
plapumă. 

Le aruncă deoparte, se ridică şi se întinse. Iom nu se 
vedea nicăieri. Nick porni încet către intrarea principală a 
pieţei, întrebându-se dacă era cazul şi ce anume hotărâre 
să ia în ceea ce-l privea pe Tom... şi pe el însuşi. Arieratul se 
hrănise de la magazinul A&P din partea opusă a pieţei. Nu- 
şi făcuse nicio problemă să intre şi să aleagă ce-şi dorea să 
mănânce, după etichetele de pe conserve, pentru că, 
mărturisise Iom, uşa magazinului universal rămăsese 
deschisă. 


Nick se întrebă ce s-ar fi făcut Tom dacă n-ar fi fost aşa. 
Probabil, când i s-ar fi făcut foarte foame, ar fi trecut peste 
orice scrupul. Dar ce s-ar fi întâmplat cu el odată cu 
terminarea proviziilor? 

De fapt, alta era grija lui în legătură cu Tom. Era vorba 
de ardoarea patetică cu care-l întâmpinase. Chiar dacă nu 
era în toate minţile, se gândi Nick, sigur suferea şi el de 
singurătate. Atât maică-sa cât şi prietena ei, mătuşa lui de 
drept, muriseră. Taică-su fugise cu mult timp în urmă. 
Patronul lui, domnul Norbutt, şi toţi ceilalţi locuitori din 
May fugiseră la Kansas City într-o noapte, pe când Tom 
dormea, lăsându-l să bântuie pe Main Street ca o fantomă 
puţin ţicnită. lar el se apucase de nişte lucruri care nu 
aveau cum să-i facă bine - de exemplu băuse whisky. Dacă 
se îmbăta din nou, cine ştie ce i se putea întâmpla. lar dacă 
păţea ceva şi nu exista nimeni în jur ca să-l îngrijească, 
putea să moară. 

Însă... un surdomut şi un oligofren? Ce ajutor puteau ei 
să-şi ofere unul altuia? lată, un tip care nu poate să 
vorbească şi unul care nu poate să gândească. Cam 
incorectă chestia asta. E adevărat, Iom putea să gândească 
puţin, în schimb nu era în stare să citească, iar Nick nu-şi 
făcea nicio iluzie, avea să obosească repede ajutându-l pe 
Tom Cullen să dezlege şarade. În schimb pe Tom asta nu l- 
ar fi obosit niciodată. O, Doamne! 

Se opri pe trotuar, chiar în dreptul intrării în parc, cu 
mâinile înfipte în buzunare. Ei bine, se hotărî el, pot să 
petrec o noapte cu el, aici. O noapte nu contează. lar o 
masă ca lumea pot găti şi pentru el. 

Înveselit puţin de acest gând, se duse să-l caute pe Tom. 


În noaptea aceea, Nick dormi în parc. Nu ştia unde-şi 
petrecuse Tom noaptea, dar când se trezi a doua zi, puţin 
udat de rouă, însă altfel în cea mai bună formă, cel dintâi 
lucru pe care-l văzu traversând piaţa oraşului fu Tom, stând 


pe vine lângă o adevărată colecţie de maşini de jucărie 
marca Corgi şi o benzinărie 'Texaco din plastic. 

Ajunsese pesemne la concluzia că dacă era permis să 
intri în Norton's Drugstore, aveai voie să intri şi în alte 
magazine. Stătea pe trotuarul magazinului five-and-dime, 
cu spatele la Nick. Vreo patruzeci de maşini miniaturale 
erau aliniate la marginea trotuarului. Lângă ele se afla 
şurubelniţa de care se servise Tom ca să desfacă vitrina 
unde fuseseră expuse. Printre ele erau modele de Jaguar, 
Mercedes-Benz, Rolls-Royce, un Bentley cu o capotă lungă, 
verde ca lămâia, un Lamborghini, un Cord, un model special 
Pontiac Bonneville de zece centimetri, un Corvette, un 
Maserati şi, Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne, un Moon 
1933. Tom stătea aplecat asupra lor, scoţându-le şi vârându- 
le în garaj sârguincios, alimentându-le la benzinăria de 
jucărie. Unul dintre elevatoarele din atelierul de reparaţii 
funcţiona, constată Nick, şi, din când în când, Tom ridica 
câte o maşină şi se prefăcea că intervine cumva dedesubtul 
ei. Dacă n-ar fi fost surd, Nick ar fi auzit, în liniştea aproape 
perfectă, dovada imaginaţiei febrile a lui Iom Cullen; buzele 
îi vibrau, brrrrrr, când conducea automobilele pe pista 
Fisher-Price; cic-cic-cic-ding! făceau pompele de benzină în 
acţiune; sssşşşşş însoțea ridicarea elevatorului din garaj. 
Oricum, reuşi să prindă o parte a conversaţiei dintre 
proprietarul benzinăriei şi micuţii oameni din maşini: fi 
facem plinul, domnule? Regular? Păi sigur că da! Aduc 
imediat parbrizul acela, doamnă. Cred că e din cauza 
carburatorului. Hai s-o ridicăm şi să ne uităm la tobă. 
Toaletele? Sigur că da! Chiar după colţ! 

lar deasupra acestei scene, întinzându-se pe zeci de 
kilometri în toate direcţiile, cerul pe care Dumnezeu îl 
repartizase acestui petic de Oklahoma. 

Lui Nick îi trecu prin minte: Nu pot să-l părăsesc. Nu pot 
face asta. Fu cuprins brusc de o tristeţe amară şi 
neaşteptată, un sentiment atât de adânc, încât pentru un 
moment crezu că va izbucni în plâns. 


Au plecat la Kansas City, gândi el. Asta s-a petrecut. Au 
plecat cu toţii la Kansas City. 

Nick traversă strada şi-i atinse braţul. Tom tresări şi privi 
peste umăr. Pe buzele lui se lăţi un zâmbet vinovat şi se 
îmbujoră în obraji. 

— Ştiu că este pentru copii, nu pentru bărbaţi în toată 
firea, îi explică el. Doamne, ştiu asta, taică-meu mi-a zis. 

Nick ridică din umeri, zâmbi şi-şi întinse mâinile. 'Tlom 
păru uşurat. 

— Acum sunt ale mele. Dacă le vreau, sunt ale mele. Dacă 
tu te-ai putut duce în farmacie ca să-ţi iei ceva, şi eu am 
voie să intru în five-and-dime. Doamne, n-am dreptate? Nu 
trebuie să le pun înapoi, pe bune? 

Nick clătină din cap. 

— Sunt ale mele, spuse 'Tom fericit, întorcându-se către 
garaj. Nick îl atinse din nou şi Iom se uită în urmă. Ce-i? 

Nick îl trase de mânecă şi Iom se ridică în picioare, fără 
proteste. Nick îl conduse până în locul unde-şi lăsase 
bicicleta. Făcu semn spre el însuşi, apoi către bicicletă. Tom 
făcu semn că a înţeles. 

— Sigur că da. Bicicleta este a ta. Garajul lexaco e al 
meu. Eu nu voi lua bicicleta ta şi nici tu nu-mi iei mie 
garajul. Doamne, nu! 

Nick clătină din cap. Repetă gesturile, arătând spre el 
însuşi şi spre bicicletă. Apoi de-a lungul lui Main Street. 
Apoi flutură mâna, în semn de rămas-bun. 

Tom deveni posac. Nick aşteptă. Iom i se adresă, 
şovăitor: 

— Vrei să pleci mai departe, mister? 

Nick îi confirmă. 

— Nu vreau să pleci! izbucni Iom. Ochii lui erau foarte 
mari şi albaştri, lucind din cauza lacrimilor. Îmi place de 
tine! Nu vreau să te duci şi tu la Kansas City! 

Nick îl trase pe Tom lângă el şi-şi puse braţul pe umărul 
lui. Arăâtă spre el. Spre 'Tom. Spre bicicletă. Spre ieşirea din 
oraş. 


— Nu te-nţeleg. 

Nick repetă cu răbdare gesturile. De această dată, 
adăugă şi semnul de despărţire şi, într-un acces de 
inspiraţie, ridică şi braţul lui Tom, obligându-l şi pe el să 
facă gestul. 

— Vrei să plec împreună cu tine? întrebă Tom. 

Un zâmbet în care se îmbina neîncrederea şi încântarea 
îi apăru pe figură. 

Nick îi confirmă, uşurat. 

— Sigur că da! strigă Tom. Iom Cullen vrea să plece! 
Tom... Se opri, de această dată mai puţin fericit, căutând 
spre Nick cu precauţie. Pot să-mi iau şi garajul? 

Nick se gândi o secundă, apoi îi făcu semn că da. 

— Okay! Zâmbetul lui Tom reapăru, ca soarele din 
spatele unui nor. Iom Cullen vrea să plece! 

Nick îl conduse lângă bicicletă. Arătă spre Tom, apoi 
către vehicul. 

— N-am mai mers niciodată pe o bicicletă ca asta, spuse 
Tom plin de îndoială, uitându-se la mecanismul de 
schimbare a vitezelor şi la şaua înaltă şi îngustă. Cred că 
mai bine nu. Iom Cullen ar cădea de pe o bicicletă ca asta. 

Nick se simţi încurajat. N-am mai mers niciodată pe o 
bicicletă ca asta însemna că mersese pe altele. Nu era 
nevoie decât să găsească una simplă şi bună. Din cauza lui 
Tom va înainta mai încet, asta părea inevitabil, dar poate că 
nu mult mai încet. Pe urmă, avea vreo grabă anume? Visele 
nu rămâneau decât nişte vise. Cu toate acestea, simţea un 
imbold interior să se grăbească, un ordin venit din 
subconştient, pe cât de indefinibil, pe atât de puternic. 

Îl aduse pe Tom înapoi, la benzinăria lui. Îi făcu semn 
spre jucărie, apoi îi zâmbi. Tom se aplecă plin de zel şi apoi, 
înainte de a atinge maşinile, se opri. Îşi ridică privirea spre 
Nick, tulburat şi vizibil bănuitor. 

— N-ai de gând să pleci fără Tom Cullen, pe bune? 

Nick clătină hotărât din cap. 


— Okay, spuse Tom, întorcându-se plin de încredere la 
jucăriile lui. 

Înainte de a-şi putea reţine gestul, Nick îi ciufuli părul. 
Tom îşi ridică privirile şi-i zâmbi timid. Nick îi răspunse la 
zâmbet. Nu, nu putea să-l părăsească, pur şi simplu. De 
asta era sigur. 


Se făcuse aproape de prânz înainte să găsească o 
bicicletă care probabil ar fi fost pe placul lui Tom. Nu se 
aşteptase să dureze aşa de mult, dar cea mai mare parte a 
oamenilor îşi încuiaseră casele, garajele şi dependinţele. În 
majoritatea cazurilor, se vedea nevoit să arunce câte o 
privire chinuită în garaje întunecoase prin ferestre murdare 
şi acoperite de pânze de păianjen, sperând să descopere 
bicicleta potrivită. Se chinui mai bine de trei ore, târându-şi 
picioarele pe nu ştiu câte străzi, cu transpiraţia scurgându- 
i-se pe trup şi cu soarele bătându-i continuu în ceafă. La un 
moment dat, se întoarse să se uite încă o dată în Western 
Auto, însă fără folos; cele două biciclete din vitrină erau 
nişte cursiere cu trei viteze pentru el-şi-ea, iar toate 
celelalte nu fuseseră montate. 

În cele din urmă, descoperi ceea ce căuta într-un garaj 
izolat de la capătul din sud al oraşului. Garajul rămăsese 
încuiat, însă fereastra era suficient de mare ca să se poată 
strecura înăuntru. Nick sparse geamul cu o piatră şi 
extrase cu grijă cioburile rămase în chitul vechi şi 
fragmentat. Odată intrat, garajul se dovedi îngrozitor de 
fierbinte şi impregnat de un miros de benzină amestecată 
cu praf. Bicicleta, o Schwinn bărbătească de modă veche, se 
afla lângă un Mercury station de zece ani, cu anvelope 
tocite şi arcuri scorojite. 

După cum îmi merg toate, nu m-aş mira ca afurisita de 
bicicletă să fie o rablă, gândi Nick. Fie îi lipseşte lanţul, fie e 
pe jantă, ceva trebuie să fie. Dar de această dată avea 
noroc. Bicicleta mergea uşor. Cauciucurile erau bune şi 
aveau profil suficient; toate şuruburile şi pinioanele păreau 


să fie la locul lor. Nu exista un coş special pentru bagaj, asta 
îi rămânea să remedieze, în schimb avea apărătoare de 
lanţ, iar pe perete, între o greblă şi o lopată pentru zăpadă, 
atârna un premiu nesperat: o pompă de mână Briggs, 
aproape nouă. 

Căută în continuare şi găsi un bidon cu 3-in-One Oil pe un 
raft. Nick se aşeză pe podeaua din ciment crăpat, fără să-i 
mai pese de căldură, şi unse cu grijă lanţul şi ambele roţi 
dinţate. Când termină, înşurubă cu grijă capacul pe bidon 
şi-l puse în buzunarul pantalonilor. 

Legă pompa de bicicletă la portbagajul de pe aripa din 
spate cu o bucată de sfoară de cânepă, apoi descuie uşa 
garajului şi o deschise. Nicicând nu i se păruse aerul 
proaspăt mai dulce ca acum. Închise ochii, inspiră adânc, 
împinse bicicleta până în drum, se urcă pe ea şi porni agale 
pe Main Street. Bicicleta mergea bine. Era exact ceea ce-i 
trebuia lui Tom... cu condiţia să ştie cu adevărat să meargă 
pe bicicletă. 

O lăsă lângă Raleighul lui şi intră în five-and-dime. Găsi 
un coş din sârmă pentru biciclete de mărime potrivită într-o 
grămadă de articole sportive din spatele magazinului şi se 
pregătea să plece cu obiectul sub braţ, când privirea îi fu 
atrasă de altceva: un claxon cu pâlnie cromată şi o pară 
mare, din cauciuc roşu. Zâmbind, Nick puse claxonul în coş, 
apoi se îndreptă către raionul de scule, de unde îşi alese o 
şurubelniţă şi o cheie franceză. leşi din magazin. Tom zăcea 
în piaţă, la umbra bătrânului marinar din al Doilea Război 
Mondial, picotind. 

Nick fixă coşul pe coarnele Schwinnului, apoi montă 
claxonul cu pâlnie lângă coş. Intră iarăşi în five-and-dime şi 
ieşi de acolo cu o sacoşă mare. 

Intră la A&P şi o umplu cu fructe, conserve de carne şi 
legume. Tocmai cerceta nişte conserve cu iahnie de fasole 
când zări cu coada ochiului o umbră trecând prin dreptul 
intervalului unde se găsea el. Dacă ar fi putut auzi, ar fi 
ştiut deja că Tom îşi descoperise bicicleta. Pe întreaga 


stradă răsuna ţipătul lung şi răguşit al claxonului, Houuuu- 
OOO-gaa!, punctat de hohotele de râs ale lui Tom Cullen. 

Nick ieşi imediat din magazinul universal şi-l văzu pe Iom 
pedalând în mare viteză pe Main, cu părul blond şi cămaşa 
fluturându-i în vânt, storcând para claxonului din toată 
inima. Întoarse în dreptul benzinăriei Arco, de la capătul 
zonei comerciale, şi se apropie. Pe faţa lui se vedea un 
imens zâmbet triumfător. Garajul Fisher-Price se afla în 
coşul bicicletei. Buzunarele pantalonilor şi ale cămăşii lui 
kaki erau umflate din cauza modelelor miniaturale de 
automobile. Soarele strălucea cu putere, reflectându-se în 
spiţele roţilor. Cuprins de o vagă melancolie, Nick şi-ar fi 
dorit să audă şi el sunetul claxonului, doar ca să constate 
dacă îl putea amuza şi pe el tot atât cât pe Tom. 

Tom îi făcu semn şi trecu pe lângă el, mergând mai 
departe. La celălalt capăt al zonei comerciale, întoarse 
iarăşi şi veni spre el, continuând să apese para de cauciuc. 
Nick îşi ridică braţul, imitând semnalul de oprire al unui 
poliţist. Tom frână brusc, oprindu-se chiar înaintea lui. Pe 
obraji i se adunaseră broboane de sudoare. Furtunul de 
cauciuc al pompei oscila. Tom gâfâia şi zâmbea fericit. 

Nick arătă spre drumul de ieşire din oraş şi făcu semnul 
de rămas-bun. 

— Chiar am voie să-mi iau şi garajul? 

Nick îi făcu semn că da şi agăţă sacoşa de grumazul 
puternic, ca de taur, al lui Iom. 

— Plecăm chiar acum? 

Nick confirmă din nou. Descrise un cerc cu degetul mare 
şi arătătorul. 

— La Kansas City? 

Nick clătină din cap. 

— Mergem oriunde avem chef? 

Nick înclină din cap. Da. Oriunde aveau chef, gândi el, 
dar acest oriunde avea să se dovedească aproape cu 
siguranţă un loc din Nebraska. 

— Ura! exclamă Tom fericit. Okay! Da, da! Ura! 


Porniră pe US 283 spre nord, dar după numai două ore şi 
jumătate de pedalat, spre vest începuse să se adune o ceată 
de nori negri. Furtuna se apropia iute de ei, purtată de o 
pânză subţire de ploaie. Nick nu auzea tunetele, în schimb 
vedea zigzagurile fulgerelor ţâşnind din nori. Acestea erau 
atât de luminoase, încât te orbeau, lăsând în urma lor, pe 
retină, imagini consecutive purpuriu-albăstrui. Pe când se 
apropiau de marginea Rosstonului, de unde Nick avea de 
gând să cotească spre est, pe US 64, vălul de ploaie de 
dedesubtul norilor dispăru, iar cerul căpătă o nuanţă 
gălbuie, încremenită, ciudată şi rău prevestitoare. Vântul, 
care până atunci îi răcorise obrazul stâng, muri cu totul. 
Începu să se simtă extrem de agitat, fără să ştie de ce, şi 
inexplicabil de greoi. Nu-i spusese nimeni că unul dintre 
puţinele instincte pe care omul şi animalele le mai au în 
comun este tocmai această reacţie la o scădere bruscă şi 
importantă a presiunii atmosferice. 

Atunci Tom începu să-l tragă de mânecă, să-l tragă cu 
frenezie. Nick se uită la tovarăşul lui de drum. Spre uimirea 
lui, constată că orice urmă de culoare pierise din obrazul lui 
Tom, iar ochii lui căpătaseră dimensiuni uriaşe. 

— Tornadă! urlă Tom. Vine o tornadă! 

Nick căută zadarnic din priviri pâlnia specifică. Se 
întoarse spre 'Tom, gândindu-se care ar fi fost cea mai bună 
metodă să-l liniştească. Dar 'Tom dispăruse. leşise din şosea 
prin partea dreaptă şi traversa câmpul pe o potecă netedă, 
dar întortocheată, şerpuind prin iarba înaltă. 

Tâmpit afurisit, se enervă Nick. Ai să rupi nenorocita aia 
de furcă! 

Tom se îndrepta către o şură cu siloz, la capătul unui 
drum negru, lung de câteva sute de metri. Supărat încă, 
Nick porni în urmărirea lui, trecu pârleazul de la marginea 
şoselei, apoi pedală pe drumul negru de acces câtre şură. 
Bicicleta lui Tom zăcea aruncată neglijent, lângă clădire. Nu 
se învrednicise nici măcar să-i coboare piciorul de sprijin. 


Nick ar fi pus acest lucru pe seama simplei neglijenţe, dacă 
n-ar fi constatat până acum cât de grijuliu era Tom. Şi-a 
pierdut şi urma de minte pe care-o mai avea, gândi Nick. 

Neliniştea ce pusese stăpânire şi pe el îl împinse să 
arunce o ultimă privire peste umăr, iar ceea ce văzu îl făcu 
să încremenească. 

Dinspre vest se apropia o întunecime greu imaginabilă. 
Propriu-zis nu era un nor, ci mai degrabă o absenţă 
absolută a luminii. Avea forma unei pâlnii, mai mare în 
partea de sus şi, la prima vedere, ai fi zis că are o înălţime 
de vreo trei sute de metri. Marginea inferioară se afla 
foarte jos, dar nu atingea pământul. Deasupra, norii păreau 
să fugă din calea ei, de parcă ar fi posedat nişte puteri 
speciale de respingere. 

La un moment dat, atinse solul cam la un kilometru 
distanţă, iar o clădire lungă şi albastră cu acoperişul din 
tablă ondulată - probabil o magazie de mărfuri, sau poate 
un depozit de cherestea - explodă cu o imensă bubuitură. 
Desigur, el nu putu s-o audă, dar atunci când vibrația 
ajunse la el, îl scutură zdravăn, mai să-l dărâme. De fapt, 
clădirea suferise o implozie, de parcă tromba ar fi supt tot 
aerul din interiorul ei. În clipa următoare, acoperişul 
metalic se frânse în două. Cele două secţiuni fură smulse în 
sus, răsucindu-se ca un capac care a luat-o razna. Fascinat 
de privelişte, Nick îşi răsuci gâtul, urmărindu-le traiectoria. 

Am înaintea ochilor un coşmar aşa cum îmi apare doar în 
cele mai rele vise, gândi Nick, şi văd că nu este vorba de un 
om, Chiar dacă uneori se aseamănă cu 0 ființă omenească. 
De fapt, este o tornadă. Un vârtej atotputernic, imens şi 
negru, năpustindu-se dinspre vest, ridicând spre cer orice 
lucru sau fiinţă care ar avea ghinionul să-i stea în cale. Ca 
şi cum... 

În acel moment se simţi prins de ambele braţe, 
literalmente ridicat în sus şi tras în şură. Pentru o clipă, fu 
surprins să-l vadă pe Tom Cullen. În starea lui de fascinaţie, 
pur şi simplu uitase de existenţa lui Tom. 


— La subsol! îl îndemnă Tom, gâfâind. Repede! Repede! 
O, Doamne, Doamne! 'Tornadă! Tornadă! 

Nick deveni în sfârşit pe deplin înspăimântat, smuls din 
starea de semitransă în care se cufundase şi conştient unde 
se află şi împreună cu cine. În timp ce se lăsa condus de 
Tom spre scările ce coborau în beciul pentru furtuni al şurii, 
percepu o vibraţie stranie şi nesfârşită. Era fenomenul cel 
mai apropiat de sunet pe care îl trăise vreodată. Se 
asemăna cu o durere enervantă în mijlocul creierului. Apoi, 
coborând treptele în urma lui Tom, văzu o scenă pe care nu 
avea s-o uite niciodată: cum foile din placaj de pe pereţii 
laterali sunt desprinse bucată cu bucată, smulse şi ridicate 
de vârtej în văzduhul înnorat, ca nişte dinţi maronii, stricaţi, 
extraşi de nişte cleşti invizibili. Fânul răspândit pe duşumele 
începu să se ridice, prins în mrejele unei duzini de vârtejuri 
miniaturale, unduindu-se, sărind şi ţopăind. Vibraţia deveni 
chiar mai stăruitoare. 

Tom împinse o uşă grea de lemn, făcându-i vânt înăuntru. 
Nick simţi duhoarea de mucegai umed şi putreziciune. În 
cea din urmă geană de lumină văzu că împărțeau beciul cu 
o familie de cadavre din care roseseră şobolanii. Apoi Tom 
trânti uşa şi rămaseră în întuneric deplin. Vibraţia se mai 
potoli, însă nu încetă cu totul. 

Panica tăbări asupră-i cu mantia ei desfăcută, îl prinse şi-l 
strânse la piept. Bezna îl silea să ia contact cu ceea ce-l 
înconjura doar prin pipăit şi miros şi niciunul dintre aceste 
simţuri nu-i transmitea mesaje liniştitoare. Simţea vibrația 
constantă a podelelor sub tălpi, iar mirosul era îngrozitor. 

Tom îl strânse de mână orbeşte, iar Nick îl trase pe idiot 
lângă el. Simţea un frison în trupul lui şi se întreba dacă 
Tom plângea sau încerca să-i vorbească. Gândul acesta îl 
ajută să-şi potolească o parte a propriilor lui temeri şi-şi 
trecu un braţ peste umărul nebunului. Tom procedă identic 
şi rămaseră amândoi în întuneric, agăţându-se unul de 
celălalt. 


Intensitatea vibraţiei crescu sub picioarele lui Nick; până 
şi aerul părea să tremure uşor, la zona de contact cu obrajii. 
Tom îl strânse încă şi mai tare. Orb şi surd, aştepta ce urma 
să se mai întâmple, reflectând că dacă Ray Booth ar fi reuşit 
să-i distrugă şi celălalt ochi, toată viaţa lui aşa ar fi simţit. 
Dacă i s-ar fi întâmplat asta, probabil s-ar fi împuşcat în cap 
acum câteva zile şi ar fi terminat cu toată povestea. 

Ceva mai târziu, avea să-i fie aproape imposibil să dea 
crezare ceasului, potrivit căruia nu petrecuseră decât 
cincisprezece minute în întunericul din pivniţă, chiar dacă 
logica îi spunea că dacă ceasul încă mai mergea, chiar aşa 
trebuia să fie. Niciodată nu înţelesese atât de bine cât de 
subiectiv şi plastic este timpul. După impresia lui, trecuse 
cel puţin o oră, dar mai degrabă două sau trei. Şi, pe 
măsură ce se scurgea timpul, devenea tot mai convins că ei 
doi nu erau singuri în beci. Vai, desigur, mai existau şi 
hoiturile - un biet om care-şi adusese familia aici, când 
simţise că se apropie sfârşitul, sperând poate în delirul lui 
că, de vreme ce se salvaseră de la alte dezastre naturale 
aici, la adâncime, puteau să scape şi de această dată în 
acelaşi fel; nu, nu se gândea la cadavre. După părerea lui 
Nick, un trup mort nu reprezenta decât un obiect, ca un 
scaun, o maşină de scris sau un covor. Pur şi simplu un 
obiect lipsit de viaţă, care umplea un spaţiu anume. Ceea ce 
simţea el era prezenţa unei alte fiinţe; mai mult, devenea 
din ce în ce mai convins că ştie cine - sau ce este. 

Era Omul Întunecat, omul care prindea viaţă în visele lui, 
creatura al cărei spirit îl simţise în inima neagră a 
ciclonului. 

De undeva... din colţ sau poate chiar din spatele lor... elîi 
urmărea. Şi aştepta. La momentul potrivit urma să-i atingă, 
şi atunci ei amândoi aveau să... ce? Să înnebunească de 
frică, desigur. Atât şi nimic mai mult. El îi vedea. Nick era 
sigur că poate să-i vadă. Avea ochi cu care reuşea să vadă în 
întuneric ca o pisică sau cine ştie ce altă vieţuitoare stranie, 
venită nimeni nu ştie de unde. Cum era aceea din filmul 


Predator, poate. Da... ca aceea. Omul Întunecat reuşea de 
bună seamă să distingă tonuri ale spectrului pe care ochiul 
omenesc nu le va percepe niciodată; totul i se părea 
cufundat în lentoare şi într-o nuanţă de roşu, ca şi cum 
întreaga lume fusese vopsită într-o cadă plină cu sânge 
închegat. 

La început, Nick era în stare să facă deosebirea între 
această plăsmuire şi realitate, dar pe măsură ce timpul se 
scurgea, devenea tot mai sigur că plăsmuirea era realitate. 
Aproape putea să simtă răsuflarea Omului Întunecat în 
ceafă. 

Tocmai se pregătea să facă un salt spre uşă, s-o deschidă 
şi să fugă de acolo, indiferent de consecinţe, dar Tom i-o luă 
înainte. Mai întâi îşi luă braţul de pe umărul lui Nick. În 
secunda următoare, uşa pivniţei de refugiu se dădu de 
perete, lăsând să pătrundă un val neaşteptat de lumină albă 
orbitoare; Nick îşi ridică o mână, protejându-şi ochiul 
sănătos. Văzu ca prin vis umbra spectrală a lui Tom Cullen 
urcând scările. Începu să urce şi el, pipăindu-şi drumul. 
Înainte să ajungă sus, ochiul lui se adaptase din nou la 
lumină. 

Se gândi că lumina nu fusese atât de strălucitoare înainte 
de a cobori şi înţelese imediat de ce. Acoperişul fusese 
smuls de pe şură. Ai fi zis că avusese loc o operaţie 
chirurgicală; treaba fusese executată aşa de curat, încât nu 
exista nici măcar o aşchie sau vreo urmă de gunoi pe 
podeaua pe care o protejase odată acoperişul. Trei bârne 
de sprijin atârnau în părţile laterale ale podului, iar din 
pereţi nu mai exista aproape niciun panou. În ceea ce mai 
rămăsese din această clădire aveai senzaţia că te-ai găsi în 
interiorul scheletului unui monstru preistoric. 

Tom nu se mai oprise ca să treacă în revistă dezastrul din 
şură. Fugea de parcă ar fi fost diavolul pe urmele lui. Nu se 
uită în urmă decât o singură dată, cu ochii imenşi şi 
speriaţi. Nick nu se putu abţine să nu arunce şi el o privire 
peste umăr, în beci. Scara - făcută din lemn vechi, cu trepte 


cioplite pe măsură şi fixate în mijlocul fiecărui montant - 
cobora abrupt şi întortocheat spre umbre. Mai distinse pe 
podea câteva paie şi două perechi de mâini ieşind din 
întuneric. Carnea de pe degete fusese mâncată până la os 
de şobolani. 

Nick nu văzu dacă mai era şi altcineva acolo, jos. 

Nici nu-şi dorea. 

leşi afară, urmându-l pe 'Tlom. 


Tom stătea lângă bicicletă şi tremura. Pentru moment, 
Nick îşi permise să se amuze pe seama caracterului dement 
şi năzuros al tornadei, care luase cu sine mai toată şura, în 
schimb tratase cu dispreţ bicicletele, apoi văzu că Tom 
plângea. Se duse la el şi-i puse mâna pe umăr. Iom se holba 
cu ochii căscaţi la porţile duble ale şurii, pe jumătate 
dărâmate. Nick făcu semnul cu degetul mare şi arătătorul. 
Tom îi acordă atenţie, în schimb zâmbetul la care se 
aşteptase Nick nu-i apăru pe faţă. Pur şi simplu îşi întoarse 
din nou către şură privirea aceea fixă şi goală. 

— Acolo era cineva, spuse Tom pe neaşteptate. 

Nick zâmbi, simțind răceala acelui zâmbet pe buze. Nu 
avea habar cât de autentică părea tentativa lui de a mima 
detaşarea, însă nu-şi făcea mari speranţe. Arătă spre Tom şi 
către el însuşi, apoi execută un gest brusc, ca şi cum ar fi 
tăiat aerul cu muchia palmei. 

— Nu, îi răspunse Tom. Nu numai noi. Mai era cineva. 
Cineva care a coborât din vârtej. 

Nick ridică din umeri. 

— Nu vrei să plecăm? le rog! 

Nick îi făcu semn că da. 

Îşi împinseră bicicletele înapoi spre şosea, folosindu-se de 
pârtia de ierburi scoase din rădăcini şi de pământ răscolit 
lăsată în urmă de tornadă. Aceasta coborâse la sol în partea 
vestică a Rosstonului, traversase US 283 dinspre vest spre 
est, aruncând în aer gardurile şi cablurile de conectare de 
parcă ar fi fost nişte corzi de pian, distrusese şura din 


stânga lor şi se năpustise direct prin casa ce se înălța - se 
înălţase, de fapt - în faţa ei. La nici patru sute de metri mai 
încolo, urma ei înceta brusc în câmp. Începuseră să se 
spargă şi norii (deşi ploaia continua să stropească, încet şi 
înviorător), iar păsările cântau fără grijă. 

Nick urmări muşchii puternici ai lui Iom jucându-i sub 
cămaşă atunci când îşi ridică bicicleta peste grămada 
anarhică de sârme rămase din gardul dărâmat la marginea 
autostrăzii. Băiatul ăsta mi-a salvat viaţa, îi trecu prin 
minte. Astăzi am văzut pentru prima oară în viaţa mea un 
vârtej. Dacă l-aş fi lăsat la May, după cum îmi făcusem 
socoteala, în clipa asta aş fi fost mort. 

Îşi săltă la rândul lui bicicleta peste sârmele destrămate 
şi-l bătu pe 'Tom pe spinare, zâmbindu.-i. 

Trebuie să mai găsim pe cineva, gândi Nick. Trebuie 
neapărat, ca să pot să-i mulţumesc. Şi să-i spun şi cum mă 
cheamă. El nici măcar nu-mi cunoaşte numele, din cauză că 
nu ştie să citească. 

Rămase în loc o clipă, luptându-se cu acest gând, apoi 
încălecară pe biciclete şi-şi văzură de drum. 


Îşi petrecură noaptea în jumătatea din stânga a terenului 
lui Rosston Jaycees' Little League. Noaptea era limpede şi 
înstelată. Nick adormi repede şi nu avu vise. Se trezi a doua 
zi dimineaţă gândind cât de bine era să ai pe cineva alături 
de tine; viaţa părea cu totul alta. 

Polk County, Nebraska, exista cu adevărat. La început, nu 
reuşise să stabilească nicio conexiune logică, deşi în ultimii 
câţiva ani călătorise foarte mult. Probabil avusese o 
conversaţie cu o persoană care îi vorbise despre Polk 
County sau care venea chiar din Polk County, iar mintea lui 
uitase totul, la nivelul conştient. Exista şi US 30. În schimb 
nu putea crede nici în ruptul capului - cel puţin nu în 
strălucirea acelei dimineţii - că vor descoperi cu adevărat o 
bătrână negresă aşezată pe verandă, în mijlocul unui lan de 
porumb, cântând vechi imnuri religioase şi acompaniindu- 


se la chitară. Nu credea în prevestiri sau în viziuni. Însă i se 
părea important să meargă undeva anume, să caute nişte 
oameni. Într-un fel, împărtăşea şi el imboldul lui Fran 
Goldsmith şi al lui Stu Redman de a se uni. Până ce nu se 
înfăptuia lucrul acesta, toate aveau să rămână străine şi 
dezarticulate. Primejdia te pândea de peste tot. Chiar dacă 
nu puteai s-o vezi, o simţeai, în schimb, exact cum crezuse 
ieri că simte prezenţa Omului Întunecat, în beciul acela. 
Pretutindeni domnea senzaţia de primejdie, în interiorul 
caselor, dincolo de următoarea cotitură a şoselei, poate 
chiar ascunsă dedesubtul maşinilor şi camioanelor rămase 
pe toate drumurile principale. Iar dacă nu era acolo, atunci 
se afla în calendar, ascunsă printre filele lui. Primejdie, 
fiecare particulă a trupului său părea să şoptească acest 
cuvânt. ATENŢIUNE! PE URMĂTORII 60 KM DRUMUL 
ESTE STRICAT. NU SUNTEM RĂSPUNZĂTORI DE CEEA 
CE LI SE POATE ÎNTÂMPLA PERSOANELOR CARE TREC 
DINCOLO DE ACEST PUNCI. 

În parte, asta se datora teribilului, imensului şoc 
psihologic al pustietăţii. Atât timp cât rămăsese la Shoyo, 
fusese în mare parte protejat. Nu conta foarte mult dacă 
Shoyo era gol sau nu, pentru că Shoyo era o localitate 
minusculă şi lipsită de importanţă. Dar când o porneai la 
drum, era ca şi cum... ei bine, îşi aminti de un film despre 
natură, al lui Walt Disney, pe care-l văzuse când era puşti. 
Tot ecranul era ocupat de o lalea, de o singură lalea atât de 
minunată, încât te făcea să-ţi ţii respiraţia. Apoi aparatul de 
luat vederi se retrăgea cu o viteză ameţitoare şi vedeai un 
câmp întreg de lalele. le dădea gata. Se producea o 
suprasarcină senzorială totală şi siguranţa unui anume 
circuit interior se ardea, tăind alimentarea cu energie. Era 
prea mult. La fel i se păruse şi călătoria asta. Shoyo era 
pustiu şi se adaptase la realitatea respectivă. Dar şi McNab 
rămăsese pustiu, ca şi lexarcana şi Spencerville; Ardmore 
arsese până la temelii. Mersese către nord, pe Highway 81, 
şi nu întâlnise decât căprioare. În două rânduri văzuse 


semne lăsate probabil de fiinţe omeneşti: urmele unui foc 
de tabără vechi de vreo două zile şi o căprioară împuşcată 
şi tranşată cu grijă. Dar nu şi oameni. Chestia asta era 
suficientă ca să te dărâme, pentru că enormitatea 
întâmplării te copleşea încetul cu încetul. Nu era vorba 
doar de Shoyo, de McNab sau de Texarcana, ci de America, 
zăcând ca o imensă conservă din tablă, pe fundul căreia n- 
au mai rămas decât câteva boabe de mazăre uitate. lar 
dincolo de America se afla întreaga lume, gând care-l 
ameţea şi-i dădea o asemenea senzaţie de greață, încât 
renunţă să se mai gândească. 

Se aplecă în schimb asupra atlasului. Dacă îşi continuau 
drumul, puteau spera că vor reuşi să işte un efect de 
bulgăre de zăpadă coborând spre vale şi crescând din ce în 
ce. Cu puţin noroc, aveau să mai culeagă câţiva oameni de 
aici până în Nebraska (sau să fie ei înşişi culeşi, dacă 
întâlneau un grup mai mare). După Nebraska, se vor 
îndrepta într-altă direcţie. Era ca o călătorie la capătul 
căreia nu te aştepta vreun odor mult căutat - fie el Graalul 
sau spada împlântată în nicovală. 

O s-o luăm spre nord-est, îşi făcu el socoteala, şi intrăm în 
Kansas. Highway 35 îi va scoate la o altă versiune de 81, 
care îi va conduce apoi tot amarul de drum până la 
Swedeholm, Nebraska, unde se intersecta cu US 92 în 
unghi absolut drept. O altă şosea, US 30, le lega pe cele 
două, devenind ipotenuză a unui triunghi dreptunghic. 
Undeva, în interiorul acelui triunghi, se afla ţara visurilor 
lui. 

Gândul la ea îi dădea un fior ciudat, de nerăbdare. 

O mişcare surprinsă cu coada ochiului îl făcu să-şi ridice 
privirile. Tom se ridicase şi se freca la ochi cu ambii pumni. 
Un căscat cavernos făcu să-i dispară toată jumătatea de jos 
a feţei. Nick îi zâmbi, iar Tom îi răspunse şi el cu un zâmbet. 

— Azi o pornim mai departe? întrebă Tom, iar Nick îi făcu 
semn că da. Piii, nemaipomenit! Îmi place să merg pe 
bicicletă. Doamne, da! Sper să nu ne mai oprim niciodată! 


Lăsând atlasul deoparte, Nick se gândi: Cine ştie? S-ar 
putea să ţi se îndeplinească dorinţa. 


În dimineaţa respectivă se îndreptară spre est şi mâncară 
de prânz la o răscruce, nu departe de graniţa dintre 
Oklahoma şi Kansas. Erau în data de 7 iulie, o zi fierbinte. 

Cu puţin înainte de a face popasul pentru masă, Iom 
frână brusc, după obiceiul lui, şi cercetă semnul fixat pe 
stâlpul de beton pe jumătate îngropat în pământul moale de 
la marginea drumului. Nick citi pe indicator următoarele 
cuvinte: IEŞIŢI DIN HARPER COUNIY, OKLAHOMA - 
INTRAŢI ÎN WOODS COUNTY, OKLAHOMA. 

— Semnul ăsta pot să-l citesc şi eu, îl asigură Tom şi, dacă 
Nick ar fi fost în stare să audă, ar fi fost amuzat şi 
impresionat, în acelaşi timp, de tonul devenit deodată înalt, 
strident şi emfatic: Acum ieşiţi din Harper County. Intraţi în 
Woods County. 1 se adresă apoi lui Nick: Ştii ceva, mister! 

Nick clătină din cap. 

— Eu, Tom Cullen, n-am ieşit din Harper County 
niciodată, pe crucea mea. Dar odată m-a adus tata până aici 
şi mi-a arătat semnul ăsta. Şi mi-a zis că dacă mă prinde 
vreodată de cealaltă parte a lui, o să scoată untu' din mine. 
Sper să nu pună cumva mâna pe noi dincolo, în Woods 
County. Crezi că s-ar putea să dea peste noi? 

Nick clătină din cap cu toată hotărârea. 

— Dar Kansas City se află în Woods County? 

Nick mai clătină o dată din cap. 

— Dar înainte de a merge într-altă parte, trebuie să 
trecem prin Woods County, nu? 

Nick îi făcu semn că da. Lui Tom îi sticliră ochii. 

— Înseamnă că e lumea largă? 

Nick nu pricepu. Se încruntă... ridică din sprâncene... 
dădu din umeri. 

— Lumea largă, asta voiam să zic, îi explică Iom. Noi 
plecăm în lumea largă, mister? Tom ezită, apoi îl întrebă cu 
gravitate şovăitoare: Woods înseamnă lume? 


Încet, Nick făcu un semn afirmativ din cap. 

— Okay. 

Tom se uită la indicator încă o dată, apoi se şterse la 
ochiul drept, din care se prelinsese o singură lacrimă. Apoi 
sări din nou pe bicicletă. 

— Okay, să mergem. 

Trecu peste graniţa ținutului fără a mai scoate o vorbă, 
iar Nick îl urmă. 


Pătrunseră în Kansas chiar înainte să se facă prea 
întuneric ca să poată merge mai departe. După cină, Iom se 
arătase morocănos şi obosit; ar fi vrut să se joace cu 
garajul. Ar fi vrut să se uite la televizor. Nu avea chef să mai 
plece nicăieri, pentru că-l durea fundul din cauza mersului 
pe bicicletă. Nu avea idee ce înseamnă o frontieră de stat şi 
nu simţi nimic din uşurarea lui Nick atunci când trecură pe 
lângă un alt indicator, pe care scria ACUM INTRAŢI ÎN 
KANSAS. În momentul respectiv, se făcuse atât de 
întuneric, încât literele albe păreau să plutească deasupra 
semnului de culoare maronie, ca nişte spirite. 

Îşi făcură tabără la vreo jumătate de kilometru de 
graniţă, la poalele unui turn de apă înălţat pe picioare 
lungi, de oţel, ca un marțian de-al lui H.G. Wells. Iom 
adormi de îndată ce se strecură în sacul lui de dormit. Nick 
mai rămase treaz o vreme, urmărind răsăritul stelelor. Tot 
pământul din jur era în beznă şi, din punctul lui de vedere, 
absolut tăcut. Cu puţin înainte de a se culca şi el, o cioară 
cobori pe stâlpul unui gard din apropiere, părând să-l 
urmărească. Ochii ei mici şi negri erau înconjurați de 
semicercuri sângerii - reflectare a razelor portocalii ale 
lunii buhăite ce răsărise pe nesimţite. Ceva anume îl 
deranja pe Nick la cioara respectivă şi-i dădea o senzaţie de 
nelinişte. Găsi un bulgăre de pământ şi-l aruncă spre ea. 
Pasărea flutură din aripi, păru să-l fixeze cu o privire 
funestă şi dispăru. 


În noaptea aceea îl visă pe omul fără faţă, cocoţat pe 
acoperişul înalt, cu braţele întinse spre est, iar apoi 
porumbul - porumb mai înalt decât el - şi sunetul muzicii. 
Doar că de această dată ştia că este vorba de muzică şi ştia 
că este o chitară. Se trezi aproape în zori, cu vezica plină şi 
cu vocea femeii răsunându-i încă în urechi: Mi se spune 
Mother Abagail... poţi să-mi faci oricând o vizită. 


Spre sfârşitul acelei după-amiezi, traversând către 
răsărit Comanch County de-a lungul lui Highway 160, 
văzură o scenă care-i făcu să rămână înmărmuriţi: o mică 
turmă de bizoni - poate doisprezece - traversând calm 
şoseaua încolo şi încoace, în căutarea unei păşuni bune. În 
partea nordică a drumului existase un gard din sârmă 
ghimpată, dar se pare că bizonii îl doborâseră, izbindu-l cu 
coarnele. 

— Ce sunt ăştia? se interesă Tom, cu teamă. Vaci în niciun 
caz nu sunt! 

lar pentru că Nick nu putea vorbi, iar Iom nu putea citi, 
Nick nu reuşi să-i comunice. Asta se întâmpla pe 8 iulie, 
1990; noaptea respectivă şi-o petrecură sub cerul liber, 
printre ogoare netede ca-n palmă, la şaizeci de kilometri 
vest de Deerhead. 


Era 9 iulie, iar ei mâncau la umbra unui ulm bătrân şi 
grațios din faţa curţii unei ferme care arsese în parte. Tom 
înfuleca nişte cârnaţi dintr-o conservă şi în acelaşi timp se 
juca cu o maşină, intrând şi ieşind cu ea din service. Repeta 
mereu refrenul unui cântec foarte la modă. Nick ştia deja 
pe dinafară formele pe care le luau cuvintele pe buzele lui 
Tom: „Dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău... ele un om 
drept... dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău?” 

Nick era deprimat şi întrucâtva copleşit de dimensiunile 
teritoriului pe care îl aveau de străbătut; de-abia acum îşi 
dădea seama cât de uşor fusese să ridice degetul mare, 
ştiind că, mai devreme sau mai târziu, legea probabilităților 


avea să-i vină în ajutor. Până la urmă oprea o maşină, de 
obicei cu un bărbat la volan, care, aproape de fiecare dată, 
ţinea o cutie de bere la îndemână, între picioare. Îl întreba 
unde vrea să meargă şi atunci îi întindea o bucată de hârtie 
pe care-o ţinea mereu la îndemână, în buzunarul de la 
piept, şi pe care scria: „Hello, mă numesc Nick Andros. 
Sunt surdomut, fapt pentru care îmi cer scuze. Merg spre 
____ „ Vă mulţumesc foarte mult pentru că mă luaţi cu 
maşina. Pot să citesc cuvintele pe buze.” Şi cu asta, basta. 
Numai dacă individul nu avea cumva ceva personal 
împotriva surdomuţilor (ceea ce se mai întâmpla, chiar dacă 
asemenea oameni reprezentau o minoritate), te lăsa să urci 
şi maşina te ducea acolo unde voiai să ajungi, sau măcar o 
bucată bună de drum în direcţia respectivă. Maşina 
înghiţea drumul şi scotea kilometrii pe ţeava de eşapament. 
Maşina era ca o formă de teleportare. Maşina se juca cu 
distanţele de pe hartă. Dar de această dată nu exista nicio 
maşină, chiar dacă pe multe dintre drumurile acestea ar fi 
fost un mijloc practic de deplasare, pe distanţe de câte o 
sută până la o sută cincizeci de kilometri, dacă mergeai 
atent. lar când se întâmpla să te vezi blocat, nu-ţi rămânea 
decât să-ţi abandonezi vehiculul, să mergi o bucată pe jos, 
apoi să-ţi alegi altul. Fără maşină însă, arătau ca nişte 
furnici străbătând pieptul unui uriaş prăbuşit, rostogolindu- 
se neîncetat de la un sfârc la celălalt. Prin urmare, Nick pe 
jumătate dorea, pe jumătate visa cu ochii deschişi că, atunci 
când vor întâlni, în sfârşit, pe altcineva (presupunând că 
acest lucru se va întâmpla cu adevărat), va fi aidoma zilelor, 
în general fericite, ale mersului cu autostopul: mai întâi se 
ivea sclipirea familiară a cromului, de pe creasta dealului 
următor, raza aceea care te orbea şi în acelaşi timp bucura 
ochiul. Avea să fie o maşină americană absolut obişnuită, un 
Chevy Biscayne sau un Pontiac lempest, una dintre 
fierotăniile alea vechi şi dragi produse la Detroit. În visurile 
lui nu era niciodată vorba de o Honda sau Mazda, sau de un 
Yugo. Frumoasa americancă va trage la bordură şi el va 


vedea la volan un bărbat, un bărbat ţinându-şi cotul bronzat 
scos cu mândrie pe geam. lar omul acela va zâmbi şi va 
spune: „Pe Dumnezeul meu, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros 
sunt să vă văd! Ia, urcați în maşină! Veniţi în maşină şi să 
hotărâm încotro mergem!” 

Dar în ziua aceea nu văzură pe nimeni, iar pe 10 iulie se 
întâlniră cu Julie Lawry. 


Ziua respectivă se dovedi iarăşi caniculară. Pedalară 
aproape întreaga după-amiază, cu cămăşile legate în jurul 
taliei; amândoi începuseră să se bronzeze ca nişte indieni. 
Nu înaintaseră foarte mult, din cauza merelor. A merelor 
verzi. 

Descoperiseră într-o fermă un măr bătrân, cu fructe 
verzi, mici şi acre, dar amândoi nu mai mâncaseră fructe 
proaspete de multă vreme, iar gustul lor li se păruse 
asemănător cu al ambroziei. Nick se oprise după cel de-al 
doilea, dar Tom, lacom, mâncase şase, unul după celălalt, 
până la cotor. Nu luase în seamă semnele lui Nick că ar 
trebui să se abţină; când îi intra o idee în cap, Iom Cullen se 
purta exact ca un copil capricios, în vârstă de patru ani. 

Prin urmare, începând de la ora 11 şi tot restul după- 
amiezii, Tom a tot trebuit să se pună pe vine. Sudoarea se 
scurgea de pe el în mici pârâiaşe. Gemea. Era nevoit să se 
dea jos de pe bicicletă şi s-o împingă chiar şi când aveau de 
traversat dealuri puţin abrupte. Cu toate că-l enerva 
pierderea de vreme, Nick nu-şi putea reţine un anume 
amuzament, combinat cu milă. 

Când ajunseră în oraşul Pratt, pe la ora 4 după-amiază, 
Nick hotări să nu plece mai departe. Iom se prăbuşi 
recunoscător pe banca dintr-o staţie de autobuz, la umbră, 
adormind de îndată. Nick îl lăsă acolo şi plecă de-a lungul 
străzii cu magazine, în căutarea unei farmacii. Trebuia să 
facă rost de nişte Pepto-Bismol şi să-l pună pe Iom să 
înghită medicamentul când se trezea, cu sau fără voia lui. 
lar dacă era nevoie de o sticlă întreagă ca să-l lege la maţe 


pe Tom, asta era situaţia. Nick avea de gând să recupereze 
mâine o parte din timpul pierdut azi. 

Descoperi un Rexall între Pratt Theater şi magazinul local 
aparţinând lanţului Norge. Se strecură prin uşa deschisă şi 
rămase pentru un moment nemişcat, adulmecând aerul 
acela familiar, fierbinte, stătut şi vechi, în care se mai 
strecuraseră şi alte mirosuri, puternice până la a deveni 
greţoase. Parfumul era cel mai strident dintre ele. Poate că 
se spărseseră nişte sticle, din pricina căldurii. 

Nick cercetă în jur, căutând medicamentele pentru 
stomac şi încercând să-şi amintească dacă Pepto-Bismolul 
se strica la temperatură ridicată. Oricum, asta avea să 
găsească scris şi pe etichetă. Privirile lui se strecurară pe 
lângă un manechin şi, două rafturi spre dreapta, descoperi 
ceea ce-i trebuia. Făcuse doi paşi în direcţia respectivă, 
când îşi dădu seama că nu mai pomenise niciodată un 
manechin într-o farmacie. 

Se uită în urmă şi o văzu pe Julie Lawry. 

Stătea absolut nemişcată, cu un flacon de parfum într-o 
mână şi cu mica baghetă din sticlă folosită la parfumat în 
cealaltă. Din ochii ei albaştri şi imenşi, ca de porțelan, se 
ghicea cât era de surprinsă. Părul castaniu era pieptănat pe 
spate şi legat cu o splendidă eşarfă din mătase, care-i 
atârna până la jumătatea spatelui. Purta un pulover roz şi 
pantaloni scurţi din material de bluejeanşi atât de mici, 
încât ai fi putut să-i confunzi cu o pereche de bikini. Pe 
frunte îi apăruse o erupție de coşuri, iar în mijlocul bărbiei 
avea o bubă mare. 

Se holbară unul la celălalt, de la o distanţă de câţiva 
metri, de această dată împietriţi amândoi. Apoi sticla de 
parfum îi scăpă fetei dintre degete, se sparse ca o bombă şi 
duhoarea iute umplu magazinul, de-ai fi zis că ai nimerit 
într-o instituţie de pompe funebre. 

— Isuse, eşti de-adevăratelea? întrebă ea cu voce 
tremurătoare. 


Inima lui Nick începu să galopeze şi simţi sângele 
zbătându-i-se nebuneşte în tâmple. Până şi vederea i se 
tulbură puţin, în câmpul vizual apărându-i steluțe 
luminoase. 

Îi făcu semn că da. 

— Nu eşti stafie? 

EI clătină din cap. 

— Atunci spune ceva. Dacă nu eşti stafie, spune ceva. 

Nick îşi puse o mână în dreptul gurii, apoi o duse la gât. 

— Ce mai înseamnă şi asta? 

În vocea ei se strecurase un ton vag isteric. Nick nu avea 
cum să-l audă... În schimb îl putea simţi şi vedea pe faţa ei. 
Îi era teamă să se apropie, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ea 
ar fi luat-o la fugă. După părerea lui, nu-i era teamă din 
cauză că vedea o altă fiinţă; ea se temea să nu fie vorba de 
o halucinație, semn că mintea ei o ia razna. Din nou simţi un 
val de frustrare. Vai, dacă ar fi putut vorbi... 

În lipsă de ceva mai bun, îşi repetă numărul de 
pantomimă. Era, de altfel, singurul lucru care îi rămânea de 
făcut. De această dată, reuşi să se facă înţeles. 

— Nu poţi vorbi! Eşti mut! 

Nick îi confirmă bănuiala. 

Fata reacţionă cu un râs ascuţit, semn al propriei ei 
frustrări. 

— Adică până la urmă a apărut cineva, dar individul e 
mut? 

Nick ridică din umeri şi o învrednici cu un zâmbet pieziş. 

— Ei, îl consolă ea, apropiindu-se, nu arăţi rău. E şi asta 
ceva. 

Îşi puse o mână pe braţul lui, aproape atingându-l cu 
sânii. Nick distingea cel puţin trei tipuri diferite de parfum, 
iar dedesubtul lor aroma neplăcută a transpiraţiei ei. 

— Mă numesc Julie, îi spuse ea. Julie L.awry. Pe tine cum 
te cheamă? Chicoti. Nu poţi să-mi zici, este? Bietul de tine. 

Se aplecă puţin, frecându-şi uşor sânii de el. Lui Nick i se 
făcu foarte cald. Ce naiba, îi trecu prin minte, nu-i decât o 


puştoaică. 

Se îndepărtă de ea, scoase carnetul din buzunar şi 
începu să noteze. După ce scrisese primul rând al mesajului 
său, fata i se aplecă peste umăr, ca să vadă. Nu avea sutien. 
Isuse! 'Trecuse nemaipomenit de repede peste spaima ei. 
Scrisul lui deveni puţin neclar. 

— O-la-la, comentă ea citind - ca şi cum Nick ar fi fost o 
maimuţă capabilă de un număr extrem de complicat. Nick 
rămăsese cu ochii în notes şi, chiar dacă nu „citea” 
cuvintele fetei, simţea în schimb căldura excitantă a 
respirației ei. 

„Mă numesc Nick Andros. Sunt surdomut. Călătoresc 
împreună cu un tip puţin arierat, numit Tom Cullen. El nu 
ştie să citească şi nici nu înţelege cele mai multe dintre 
lucrurile pe care încerc să i le explic prin gesturi, dacă nu 
sunt foarte simple. Ne aflăm în drum spre Nebraska, pentru 
că am impresia că acolo s-ar putea să existe oameni. Vino cu 
noi, dacă vrei.” 

— Desigur, îi răspunse ea imediat, apoi, amintindu-şi că 
este surd, îl întrebă, pronunţând cuvintele cu multă grijă: 
Ştii să citeşti pe buze? 

Nick îi făcu semn că da. 

— Okay. Mă bucur nespus să văd pe cineva şi nu-mi pasă 
că sunteţi unul surdomut şi celălalt arierat. Aici e sinistru. 
De când nu mai există curent electric, nici nu mai pot să 
dorm noaptea. Pe figura ei apăru masca însăşi a durerii şi 
martiriului, mai potrivite pentru o eroină de vodevil decât 
pentru o persoană în carne şi oase. Ştii, mama şi tatăl meu 
au pierit acum două săptămâni. Am fost îngrozitor de 
singură. 

Suspinând, se aruncă în braţele lui Nick şi începu să se 
unduiască, într-o parodiere obscenă a suferinţei. 

Când se îndepărtă puţin, constată că ochii ei rămăseseră 
uscați şi străluceau. 

— Hei, ştii ceva, hai să facem amor, îi propuse ea. Îmi 
place de tine. 


Nick se holbă la ea. Aşa ceva nu există, îi trecu prin 
minte. Dar situaţia era cât se poate de reală. Fata îl trăgea 
deja de centură. 

— Haide. Eu iau pilule. Nu e nicio problemă. Făcu o mică 
pauză înainte de a continua. Poţi, nu? Adică, din cauză că 
nu poţi să vorbeşti, nu înseamnă că... 

Nick îşi întinse mâinile, poate cu intenţia de a o prinde de 
umeri, dar îi nimeri în schimb sânii. Cu asta pieri şi ultima 
urmă de eventuală rezistenţă a lui. Gândirea coerentă îl 
părăsi cam în acelaşi timp. O trase la podea şi o posedă. 


După aceea, se duse la uşă şi, în timp ce se încheia la 
centură, se uită să vadă ce face Tom. Acesta se afla încă pe 
bancă şi habar n-avea ce se întâmpla în jurul lui. Julie veni 
alături, jucându-se cu o altă sticlă de parfum. 

— Ăla-i oligo? întrebă ea. 

Nick îi făcu semn că da. Cuvântul folosit de ea nu-i 
plăcea, i se părea că e prea crud. 

Fata începu să-i povestească despre ea; spre uşurarea 
lui, Nick află că avea şaptesprezece ani, deci nu era cu mult 
mai mică decât el. Maică-sa şi prietenii ei îi spuseseră 
întotdeauna Angel-Face sau Angel, pur şi simplu, pentru că 
părea atât de tânără. În ora următoare îi povesti multe alte 
lucruri, iar lui Nick îi venea din ce în ce mai greu să 
deosebească adevărul de minciună... sau de ceea ce ea ar fi 
vrut să fie adevăr, dacă preferaţi. Era ca şi cum ea ar fi 
aşteptat pe cineva exact ca el, care să nu-i poată întrerupe 
firul monologului întreaga viaţă. Nick obosi doar urmărind 
cum buzele ei trandafirii dădeau formă cuvintelor. Dar dacă 
ochii lui porneau haihui chiar şi pentru un moment, ca să 
vadă ce făcea Tom sau ca să cerceteze vitrina spartă a 
magazinului de haine de vizavi, îl atingea imediat pe obraz 
cu mâna, obligându-l să-i acorde întreaga atenţie. Ea dorea 
neapărat ca el să „audă” totul, să nu ignore nimic din ceea 
ce avea să-i comunice. La început fu supărat de purtarea ei, 
apoi pur şi simplu plictisit. În decurs de doar o oră - 


incredibil! - se surprinse gândind că mai bine n-ar fi găsit-o 
sau că mai bine se răzgândeşte şi renunţă să-i mai 
însoţească. 

Se omora după muzica rock şi marijuana, dar nu se 
dădea în lături nici de la droguri mai tari. Avusese un 
prieten, care se supărase atât de rău pe sistemul după care 
era condus liceul din localitate, încât în aprilie trecut 
părăsise şcoala şi se înrolase în Marină. De atunci nu-l mai 
văzuse, însă continua să-i scrie în fiecare săptămână. Ea şi 
cele două prietene ale ei, Ruth Honinger şi Mary Beth 
Gooch, mergeau la toate concertele rock de la Wichita şi 
făcuseră tot drumul până la Kansas City cu autostopul, anul 
trecut în septembrie, ca să-i vadă pe Van Halen şi pe 
Monsters of Heavy Metal în concert. Afirmă că „a făcut-o” şi 
cu basistul de la Dokken şi că fusese „a mai grozavă şi 
teribilă experienţă din viaţa ei”; după moartea alor ei, la 
interval de doar douăzeci şi patru de ore „plânsese şi iar 
plânsese”, deşi maică-sa fusese o „putoare făţarnică”, iar 
taică-su „avea un băț în cur” din cauza lui Ronnie, prietenul 
ei care plecase din oraş să intre în Marină; îşi făcea planuri 
fie să devină cosmeticiană la Wichita, când termină liceul, 
fie să „plece cu autostopul la Hollywood şi să-şi facă rost de 
o slujbă la una dintre firmele alea care le aranjează 
vedetelor locuinţele, mă pricep ce n-ai pomenit la 
decoraţiuni interioare, iar Mary Beth a promis că va veni cu 
mine.” 

În acest moment, îşi aduse brusc aminte că Mary Beth 
Gooch a murit, iar ocazia ca ea să devină cosmeticiană sau 
specialistă în decoraţiuni interioare pentru staruri murise 
odată cu ea... ca şi toţi şi toate celelalte. Chestia asta păru 
să-i provoace un acces mai autentic de durere. Dacă nu o 
furtună, măcar o mică tulburare trecătoare. 

Atunci când şuvoiul de cuvinte păru să mai sece - cel 
puţin pentru moment - ea-şi manifestă din nou dorinţa „să 
facă amor” (după cum se exprima ea, timid). Nick clătină 
din cap, iar ea se bosumflă imediat. 


— Poate că nici nu mai vreau să vin cu voi, dacă stau şi 
mă gândesc. 

Nick ridică din umeri. 

— Mutu-mutu-mutu, pronunţă ea cu neaşteptată răutate. 
Ochii îi luceau de ură. Apoi îi zâmbi. N-am vrut să spun aşa. 
Glumeam, pur şi simplu. 

Nick o măsură, lipsit de expresie. 1 se adresaseră şi 
cuvinte mai grele, dar ceva anume din ea îi displăcea 
profund. O anumită instabilitate şi agitaţie. Dacă se enerva, 
fata asta nu ţipa şi nu te pălmuia; nu, ea proceda cu totul 
altfel. Ea te sfâşia cu unghiile. În acel moment fu convins că- 
| minţise în legătură cu vârsta ei. Nu avea şaptesprezece, 
paisprezece sau douăzeci şi unu de ani. Avea exact vârsta 
pe care doreai tu să o aibă... atât timp cât o doreai mai mult 
decât ea pe tine, atât timp cât aveai mai multă nevoie de ea 
decât ea de tine. Ea se ivise înaintea lui ca o făptură 
senzuală, dar Nick cugetă acum că senzualitatea ei nu era 
decât manifestarea unui alt lucru din personalitatea ei... un 
simptom. lotuşi, simptom era un termen folosit pentru o 
persoană bolnavă, nu? Era cumva de părere că este 
bolnavă? Într-un fel, da, şi începu să se teamă, deodată, de 
efectul pe care-l putea avea asupra lui Iom. 

— Hei, prietenul tău se trezeşte! îl anunţă Julie. 

Nick se întoarse. Da... Tom, palid la faţă, şedea pe bancă, 
scărpinându-se în părul lui nepieptănat şi căutând împrejur. 
Nick îşi aminti de Pepto-Bismol. 

— Salut, amice! rosti Julie melodios, traversând strada în 
fugă spre Tom, cu sânii jucându-i dulce sub puloverul 
strâmt. 

Tom, care avea ochii cât cepele de la bun început, acum îi 
căscase încă şi mai mult. 

— Bună? îi răspunse el încet, pe ton de întrebare, privind 
spre Nick, în aşteptarea unei confirmări sau a unei 
explicaţii. 

Ascunzându-şi propria-i nelinişte, Nick ridică din umeri şi 
făcu semn din cap. 


— Eu sunt Julie. Ce mai faci, dragule? 
Adâncit în gândurile şi frământarea lui, Nick se întoarse 
în farmacie, ca să aducă medicamentul pentru 'lom. 


— Mmm... mm, mormăia Iom, clătinând din cap şi 
retrăgându-se. Mmm... mm, nu vreau. Lu' Iom Cullen nu-i 
plac medicamentele. Doamne, nu, au gust rău. 

Nick îl măsură supărat şi dezgustat, ţinând sticla 
triunghiulară de Pepto-Bismol în mână. Privi spre Julie, care 
i se uita în ochi, dar nu detectă în ei decât aceeaşi strălucire 
rău prevestitoare, ca atunci când îl ocărăsc - nu o scânteie, 
ci o lucire dură şi lipsită de veselie. Acea privire pe care o 
capătă orice persoană lipsită de simţul umorului, când este 
pe cale să şicaneze. 

— Ai dreptate, Tom, interveni ea. Nu bea, e otravă. 

Nick se uită la ea cu gura căscată. FEa-i răspunse 
zâmbind, cu mâinile în şolduri, ca şi cum l-ar fi poftit să 
încerce să-l convingă pe Tom că nu are dreptate. Acesta era 
poate modul ei meschin de a se răzbuna pentru că-i 
respinsese cea de a doua rundă de avansuri amoroase. 

Nick se întoarse demonstrativ către Tom şi trase o gură 
din sticla de Pepto-Bismol. Din cauza enervării, simţea cum i 
se zbătea pulsul în tâmple. Îi întinse medicamentul lui Tom, 
dar acesta nu se lăsase convins de atâta lucru. 

— Nu, mmm... mm, Iom Cullen nu bea otravă, îi spuse el, 
iar Nick constată, din ce în ce mai pornit, că Iom era foarte 
speriat. Tata mi-a zis să nu. lata mi-a zis că dacă-i omoară 
pe şobolani în hambar, nu scapă nici Tom! Nu vreau otravă! 

Agasat de zâmbetul ei îngâmfat şi incapabil să-l mai 
suporte, Nick se răsuci brusc în direcţia fetei şi o pălmui 
zdravăn, cu mâna deschisă. Iom se sperie, dar nu scoase 
niciun sunet. 

— Băi..., începu ea, nereuşind să-şi găsească cuvintele, în 
primă instanţă. Se înroşi în obraji şi se transformă brusc, 
părând uscată, răvăşită şi rea. Idiot mut şi nenorocit ce eşti! 


Nu era decât o glumă, căcănarule! Cum e posibil să mă 
loveşti? Cum e posibil să mă loveşti, fir-ai afurisit! 

Se pregăti să-l izbească, dar el o îmbrânci cât colo. Căzu 
pe turul pantalonilor ei scurţi şi rămase cu ochii aţintiţi 
asupra lui, rânjind cu ură imensă. 

— Am să-ţi smulg fuduliile, şuieră ea. Nu scapi 
nepedepsit. 

Cu mâini tremurânde, Nick îşi scoase pixul şi mâzgăli 
câteva litere mari şi neregulate pe o filă de hârtie. O smulse 
din blocnotes şi i-o întinse. Cu ochii sticlindu-i de furie, ea 
lovi foaia de hârtie, aruncându-i-o din mână. El ridică fila de 
la pământ, o apucă pe fată de ceafă şi-i vâri biletul sub nas. 
Tom se dăduse deoparte, smiorcăindu-se. 

— Mă predau! urlă ea. O citesc! Citesc biletul ăla al tău 
căcăcios! 

Nu erau decât patru cuvinte: „Nu avem nevoie de tine.” 

— Să te ia toţi dracii! ţipă ea. 

Smulgându-se din strânsoarea lui, se retrase câţiva paşi 
pe trotuar. Ochii ei erau la fel de mari şi de albaştri ca în 
farmacie, atunci când fusese la un pas să se împiedice de 
ea, dar acum din ei ţâşnea ura. Nick se simţi obosit. Din 
atâtea posibilităţi, cum de se nimerise s-o întâlnească 
tocmai pe ea? 

— Nu rămân aici, îi declară Julie Lawry. Vin şi eu. Iar tu n- 
ai să mă poţi opri. 

Se înşela. Oare nu fusese în stare să înţeleagă până acum 
că putea, de fapt? Nu, gândi Nick, nu era capabilă să 
priceapă. Pentru ea, toată întâmplarea nu era decât un fel 
de scenariu de Hollywood, un film cu dezastre trăite, în 
care ea juca rolul principal. Era un film în care Julie Lawry, 
cunoscută şi sub numele de  Angel-Face, obținea 
întotdeauna ceea ce-şi dorea. 

Îşi scoase revolverul din toc şi-l îndreptă spre picioarele 
fetei. Aceasta încremeni, iar îmbujorarea din obraji i se 
stinse. Se schimbă total la faţă, transformându-se într-un 
personaj oarecum real, pentru prima oară de când o 


cunoştea. În lumea ei pătrunsese un lucru pe care, după 
mintea ei, nu-l putea manipula spre folosul propriu. O armă. 
Pe lângă oboseală, Nick se simţea acum încurcat şi 
dezgustat. 

— N-am vrut, pronunţă ea repede. Fac tot ce vrei tu, pe 
cuvânt. 

Îi făcu semn cu arma să se care. 

Ea îi întoarse spatele şi o luă din loc, privind din timp în 
timp peste umăr. Merse din ce în ce mai repede, până ce o 
luă la fugă. 

La următoarea intersecţie coti şi dispăru. Nick îşi puse 
arma la loc. Tremura din tot trupul. Se simţea deprimat şi 
murdar, ca şi cum Julie Lawry ar fi fost o prezenţă inumană, 
semănând mai degrabă cu gândacii impasibili ce mişună pe 
sub copacii morţi decât cu o fiinţă omenească. 

Se întoarse, căutându-l pe Tom, dar acesta nu se vedea 
nicăieri. 

O porni pe strada scăldată în soare, cu dureri 
monstruoase de cap şi junghiuri în ochiul pe care i-l scosese 
Ray Booth. Avu nevoie de aproape douăzeci de minute ca 
să-l descopere pe Iom. Se ascunsese pe veranda din spate a 
unei case aflate la două străzi de centrul comercial. Se 
aşezase pe un leagăn ruginit şi strângea garajul Fisher- 
Price la piept. Când îl văzu pe Nick, începu să plângă. 

— Te rog să nu mă obligi s-o beau, nu-l pune pe Iom 
Cullen să bea otravă, Doamne, nu! lata a zis că dacă-i 
omoară pe şobolani mă omoară şi pe mine... te rooog! 

Nick constată că mai ţinea în mână sticla de Pepto- 
Bismol. O aruncă şi-i arătă lui Tom palmele goale. Diareea 
acestuia trebuia să se vindece şi fără ajutorul 
medicamentului. Îţi mulţumesc foarte mult, Julie. 

Tom cobori treptele verandei, bolborosind: 

— Te rog să mă ierţi! Ie rog să mă ierţi, lu' Tom Cullen îi 
pare rău! 

Se întoarseră împreună pe Main Street... şi se opriră în 
loc, sideraţi. Ambele biciclete fuseseră răsturnate, iar 


cauciucurile tăiate. Conţinutul sacilor lor fusese împrăştiat 
de la un capăt al străzii la celălalt. 

În acea clipă, ceva trecu în viteză foarte mare chiar pe 
lângă obrazul lui Nick - simţi doar suflul - iar Tom ţipă şi-o 
rupse la fugă. Nick rămase o secundă nedumerit, cercetând 
în jur şi, din întâmplare, văzu flacăra celei de a doua 
împuşcături. Venea de la una dintre ferestrele primului etaj 
ale Hotelului Pratt. Un obiect asemănător unui ac de cusut 
îl ciupi de gulerul cămăşii. 

O porni în viteză pe urmele lui Tom. 

Nu avea de unde şti dacă Julie continuase să tragă; când 
îl ajunse pe Tom, singurul lucru de care putea fi sigur era 
acela că niciunul dintre ei nu fusese rănit. Cel puţin aşa am 
scăpat de nebuna aia, gândi el, lucru care avea să se 
dovedească adevărat doar pe jumătate. 


Înnoptară într-un hambar aflat la cinci kilometri nord de 
Pratt, Tom trezindu-se mereu din cauza coşmarurilor, după 
care îl deştepta şi pe Nick, ca să se asigure că totul este în 
regulă. Ajunseră la luka a doua zi de dimineaţă, pe la 11, şi 
găsiră două biciclete bune într-un magazin ce se numea 
Lumea Sportului şi a Ciclismului. Nick, care începuse în 
sfârşit să-şi revină după întâlnirea cu Julie, îşi făcu socoteala 
că putea să-şi completeze restul echipamentului la Great 
Bend, unde aveau să ajungă pe 14 iulie, în cel mai rău caz. 

Dar în după-amiaza zilei de 12 iulie, pe la ora 2.45, văzu 
o licărire în oglinda retrovizoare montată lângă mânerul din 
stânga. Se opri (lom, care pedala în spatele lui total 
neatent, îl călcă peste picior, dar Nick aproape nu băgă de 
seamă acest incident) şi se uită peste umăr. Strălucirea ce 
răsărise pe creştetul dealului din spatele lor, aidoma unui 
luceafăr-de-dimineaţă, te orbea şi-n acelaşi timp îţi bucura 
ochiul... aproape că nu-i venea să creadă. Era o camionetă 
Chevy venerabilă, fier de Detroit de cea mai bună calitate, 
alegându-şi drumul cu grijă şi făcând slalomuri largi când 


pe o parte, când pe cealaltă a lui US 281, ocolind vehiculele 
oprite în drum, împrăştiate peste tot. 

Maşina încetini (Iom flutura din mâini cu toată energia, 
în schimb Nick rămăsese neclintit, cu bara bicicletei între 
picioare) şi se opri lângă ei. Ultimul gând al lui Nick înainte 
de apariţia capului şoferului fu acela că aveau să se 
trezească cu Julie Lawry, arborând rânjetul ei răutăcios şi 
triumfător, ţinând în mână arma aceea cu care mai 
încercase să-i omoare. lar de la o distanţă atât de mică, n- 
avea cum să rateze. Furiile iadului sunt mai blânde decât 
femeia batjocorită. 

Dar figura care apăru aparţinea unui bărbat în jur de 
vreo patruzeci de ani, purtând o pălărie de pai cu o pană 
înfiptă în banda din catifea albastră la un unghi de-a 
dreptul îndrăzneţ, iar atunci când le zâmbi, figura lui 
bonomă căpătă aspectul unei pânze necălcate, din pricina 
nenumăratelor riduri. 

lată cum li se adresă el: 

— Sfinte Dumnezeule, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros sunt 
să vă văd! Ia urcați în maşină şi să hotărâm încotro 
mergem! 

Aşa făcură cunoştinţă Nick şi Iom cu Ralph Brentner. 


CAPITOLUL 44 


O lua razna... Dragul meu, nu-ţi dai seama?... 

Dacă se gândea bine, ăsta era unul din versurile lui Huey 
„Piano” Smith. Cine mai ştie cât de vechi. O amintire de 
demult. Huey „Piano” Smith, oare mai ştiu cântecul? Ah-ah- 
ah-ah, daaaay-o... gooba-gooba-gooba-gooba... ah-ah-ah-ah. 
Etcetera. Ironia, înţelepciunea şi comentariul social al lui 
Huey „Piano” Smith. 

— Să-l bag în mă-sa de comentariu social, zise el. Huey 
„Piano” Smith a trăit înainte de era mea. 

Mulţi ani mai târziu, Johnny Rivers înregistrase unul 
dintre cântecele lui Huey, intitulat „Rockin Pneumonia and 
the Boogie-Woogie Flu”. 

Pe acesta Larry Underwood şi-l aducea aminte limpede 
şi-l considera foarte potrivit situaţiei. Bietul Johnny Rivers. 
Bietul „Piano” Smith. 

— S-o bag în mă-sa de treabă, izbucni încă o dată Larry, 
care arăta îngrozitor, ca o fantomă palidă şi străvezie 
poticnindu-se pe o şosea din New England. Mie să-mi daţi 
anii şaizeci. 

Sigur că da, anii şaizeci, alea au fost nişte vremuri 
adevărate. Mijlocul anilor şaizeci, sfârşitul anilor şaizeci. 
Flower Power. Getting clean for Gene. Andy Warhol, cu 
ochelarii cei roz şi afurisitele de cutii Brillo. Velvet 
Underground. The Return of the Creature from Yorba 
Linda. Norman Spinrad, Norman Mailer, Norman Thomas, 
Norman Rockwell şi bietul Norman Bates de la Bates Motel, 
he-he-he. Dylan şi-a frânt gâtul. Barry McGuire croncănea 
despre „lhe Eve of Destruction”. Diana Ross a format 
conştiinţele tuturor puştilor albi din America. Ioate 
formaţiile acelea minunate, cugetă Larry, buimăcit, mie 
daţi-mi anii şaizeci, iar deceniul al nouălea puteţi să vi-l 
vârâţi în cur. Dacă discutăm despre rock and roll, anii 
şaizeci au reprezentat un soi de summum a tot ceea cea 


existat mai bun. Cream. Rascals. Spoonful. Airplane cu 
Grace Slick la voce, Norman Mailer la chitară solo şi bietul 
Norman Bates la tobe. Beatles. Who. Gratetul Dead... 

Se prăbuşi pe o parte şi se lovi la cap. 

Lumea dispăru într-o ceaţă neagră, apoi se întoarse la el 
în mai multe fragmente pline de culoare. Îşi trecu mâna pe 
la tâmplă şi constată că se mânjise de sânge pe degete. Nu 
conta câtuşi de puţin. Ce mama mă-sii, după cum obişnuia 
să se spună pe la mijlocul gloriosului şi luminosului deceniu 
al şaptelea. Păi sigur că nu mai reuşea să se ţină pe picioare 
şi se lovea la cap dacă, de o săptămână încoace, nu reuşise 
să doarmă normal, fără să fie trezit de coşmaruri, iar 
nopţile cele mai bune rămâneau nopţile în care ţipătul nu 
suia mai sus de jumătatea gâtlejului? Dacă strigai în gura 
mare şi te trezeai din cauza asta, trăgeai o sperietură încă 
şi mai urâtă. 

Visa că se află din nou în Lincoln Tunnel. Iar în spatele lui 
venea cineva, numai că în vis nu era vorba de Rita. Era 
chiar diavolul, care-l pândea cu un zâmbet acru, îngheţat 
pe faţă. Omul Întunecat nu trebuia confundat cu morţii care 
umblă, el era mai rău decât morţii care umblă. Larry o lua 
la fugă cu acea panică lentă şi nămoloasă din visele rele, 
călcând peste cadavre nevăzute, ştiind că se holbează la el 
cu ochii sticloşi ai trofeelor împăiate, din maşinile lor 
transformate în cripte, care se blocaseră în traficul 
încremenit, deşi treburile îi chemau într-altă parte, pornea 
în goană, dar la ce bun fugea, dacă omul-diavol, omul-magic 
putea să vadă prin întuneric cu ochii lui ca nişte aparate 
lucrând în infraroşu? lar după o vreme, Omul Întunecat 
începea să fredoneze: Haide, Laaarry, haide, o să ne- 
nţelegem noi, Laaarry... 

Atunci simţea respiraţia omului negru chiar pe umărul lui 
şi se chinuia să se trezească, să scape de somn, iar ţipătul i 
se înfigea în gâtlej ca un os de peşte, sau se întâmpla să-i 
scape printre buze, suficient de tare să-i scoale pe morţi. 


Ziua, fantoma Omului Întunecat dispărea. Omul 
Întunecat nu lucra decât în schimbul trei. Ziua, de Larry se 
ocupa Marea Singurătate, pătrunzându-i până în creieri cu 
dinţii ascuţiţi ai cine ştie cărui rozător neobosit - şobolan 
sau poate nevăstuică. În timpul zilei, gândurile lui se opreau 
asupra Ritei. Lovely Rita, meter-maid. 

Se gândea tot timpul la ea, răsucea totul pe toate părţile, 
îşi amintea de ochii ei ca nişte crestături, semănând cu ochii 
îndureraţi şi miraţi ai unui animal împuşcat, gura aceea, pe 
care el o sărutase, şi care acum era plină de vomă 
puturoasă, verde la culoare. Ea murise cu atâta uşurinţă, în 
miez de noapte, în acelaşi sac de dormit cu el, fir-ar să fie, 
iar acum el... 

Ei bine, o lua razna. Asta era, nu? Asta se petrecea cu el. 
O lua razna. 

— Înnebunesc, se tângui. O, Doamne, îmi ies din minţi. 

O parte din el, care-şi păstrase cât de cât raţiunea, 
susţinea însă că asta ar putea fi adevărat, în general, dar că 
în clipa respectivă suferea doar de insolaţie. După cele cei 
se întâmplaseră Ritei, nu mai fusese în stare să meargă pe 
motocicletă. Pur şi simplu nu mai fusese în stare, ca şi cum 
ar fi suferit de un blocaj mintal. Înaintea ochilor îi apărea 
mereu priveliştea propriului său trup făcut zob, în mijlocul 
şoselei. Aşa că scăpase de motocicletă. lar de atunci 
mersese pe jos - oare câte zile? Patru? Opt? Nouă? Nu mai 
ştia exact. Termometrul trecuse de treizeci de grade încă 
de pe la ora 10, iar acum era aproape ora 4, soarele îi bătea 
drept în ceafă, iar el nu purta pălărie. 

Nu-şi aducea aminte de câte zile  abandonase 
motocicleta. Nu ieri, şi probabil nici alaltăieri (deşi, poate, 
dar mai degrabă nu), şi, de fapt, ce conta? Descălecase de 
pe motocicletă, o băgase în viteză, accelerase şi pe urmă 
eliberase ambreiajul. Animalul de metal se smulsese din 
mâinile lui tremurătoare, bolnave, ca un derviş şi pornise 
haihui, rostogolindu-se şi plonjând peste bariera de la 
marginea lui US 9, undeva la răsărit de Concord. Din câte 


îşi aducea aminte, numele oraşului lângă care îşi ucisese 
motocicleta era Gossville, deşi nici asta nu avea prea mare 
importanţă. Adevărul e că motocicleta nu-i mai servea la 
nimic. Nu mai îndrăznise să meargă cu mai mult de 
douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, dar chiar şi la această 
viteză i se arătau imagini de coşmar cu el aruncat peste 
coarnele motocicletei şi cu fractură craniană, sau luând o 
curbă fără vizibilitate, intrând într-un camion oprit şi 
transformându-se într-un glob de foc. Iar după o vreme se 
aprinsese nenorocitul de bec roşu, indicatorul de 
supraîncălzire, aşa cum era şi normal, şi aproape avusese 
senzaţia că distinge cuvântul LAŞ pictat cu litere mici şi 
severe pe carcasa din plastic de deasupra becului. Oare nu 
existase o vreme când motocicleta nu numai că nu-i provoca 
nicio problemă, dar chiar se bucurase de ea, lăsându-se 
desfătat de mângăierea vântului pe ambii obraji, cu asfaltul 
defilând în viteză nebună la doar câţiva centimetri sub 
tălpile cizmelor? Ba da. Atunci când Rita se aflase alături de 
el, înainte ca Rita să se transforme într-o gură plină de 
vomă verde şi o pereche de ochi ca nişte crestături, atunci 
se bucurase de ea. 

Prin urmare, expediase motocicleta peste marginea 
şoselei, în şanţul invadat de buruieni, şi apoi se uitase la ea 
cu un soi de teamă precaută, de parcă ar fi fost în stare să 
se ridice şi să-l lovească. Haide, o îndemnase el în gând, hai, 
opreşte-te odată, ticăloaso. Dar motorul continuase să 
funcţioneze încă multă vreme. Continuase să bolborosească 
şi să latre jos, în şanţ, roata din spate rotindu-se inutil, iar 
lanţul cel flămând înfulecând frunzele moarte, din toamna 
trecută, şi scuipând nori de fum maroniu, cu miros amărui. 
Ţeava de eşapament cromată râgâia fum albastru. Chiar şi 
în acel moment fusese înclinat să creadă că întâmplarea 
avea ceva supranatural, că motocicleta avea să-şi facă 
dreptate, ridicându-se din mormânt şi mâncându-l pe el de 
viu... fie asta, fie într-o bună zi va întoarce capul, la auzul 
unui zgomot din ce în ce mai puternic de motor, şi-şi va 


vedea motocicleta - afurisita de motocicletă care nu mai 
voia să se oprească şi să moară de-a binelea - năpustindu- 
se drept la el, cu o sută douăzeci la oră, iar aplecat asupra 
coarnelor stând nemernicul de Om Întunecat, şi în spatele 
lui, cu pantalonii albi de mătase fluturând în bătaia vântului, 
Rita Blakemoor, cu obrajii albi ca peretele, cu ochii ca nişte 
crestături şi părul uscat şi mort ca un lan de porumb rămas 
nesecerat până în miezul iernii. Apoi, motocicleta începuse 
în sfârşit să scuipe, să pufăie, să gâfâie şi să dea rateuri; 
când se oprise definitiv, se uitase în jos la ea şi fusese 
cuprins de tristeţe, ca şi cum ar fi ucis o parte din el. În 
lipsa motocicletei, nu exista nicio metodă prin care să 
organizeze un asalt demn de luat în seamă asupra liniştii, 
iar liniştea era, într-un fel, mai rea decât temerile lui că va 
muri sau că va fi accidentat grav. De atunci mersese pe jos. 
Trecuse prin mai multe oraşe mici, de-a lungul lui US 9, 
care aveau magazine cu motociclete, modele de vitrină cu 
cheile vârâte în contact, dar dacă stătea lângă ele prea 
mult, imaginea propriului său trup zăcând la marginea 
drumului într-o băltoacă de sânge i se ivea înaintea ochilor 
într-un Technicolor intens şi nesănătos - ca şi cum scena ar 
fi fost extrasă dintr-un film horror din acelea îngrozitoare, 
şi totuşi fascinante, de-ale lui Charles Band, în care oamenii 
mor striviţi sub roţile unor camioane uriaşe sau din pricina 
unor gângănii mari, necunoscute, care se înmulţesc şi cresc 
în măruntaiele lor calde, în cele din urmă eliberându-se şi 
ieşind la iveală, lăsând imense găuri sângerânde în urma lor 
- aşa că pornea mai departe, palid şi tremurând, preferând 
să suporte liniştea. Pornea mai departe, cu un şir perfect de 
broboane mărunte pe buza superioară şi în scobiturile de la 
tâmple. 

Pierduse în greutate... ceea ce era perfect normal! 
Mergea zilnic, din zori şi până la apusul soarelui. Nu 
dormea. Coşmarurile îl trezeau cam pe la ora 4; atunci îşi 
aprindea lanterna Coleman şi, la lumina ei, aştepta răsăritul 
soarelui, pornind de îndată ce drumul se vedea suficient ca 


să prindă curaj. Şi continua să umble aproape până ce se 
făcea prea întuneric ca să mai vadă ceva, iar atunci îşi 
ridica tabăra în viteză şi pe furiş, ca un ocnaş fugit din 
lanţuri. Odată ce-şi termina treburile gospodăreşti, 
rămânea treaz până în miez de noapte, simțindu-se ca un 
om care a tras pe nări vreo două grame de cocaină. Iot ca 
un mare consumator de drog, nu mânca prea mult, iar 
foame nu-i era niciodată. Cocaina nu măreşte apetitul, şi 
nici frica. Larry nu se mai atinsese de cocaină de mult, de la 
petrecerea aceea din California, în schimb era tot timpul 
înfricoşat. 'Ţipătul unei păsări din pădure îl făcea să tresară. 
Urletul de moarte al unui animal mic înhăţat de unul mai 
mare îl scotea total din funcţiune. Zvelt şi slab la început, 
trecuse apoi în stadiul de costeliv. lar acum se afla la limita 
metaforică (sau metabolică) dintre costeliv şi vlăguit. Îşi 
lăsase şi barbă, altfel remarcabilă, de un roşu-auriu închis, 
deşi puţin mai deschisă la culoare decât părul. Ochii i se 
afundaseră adânc în cap; sclipeau din orbitele lor ca două 
animale mici şi disperate, prinse într-o pereche de capcane. 

— Îmi ies din minţi, se tângui el iarăşi. 

Disperarea extremă din scâncetul lui frânt îl îngrozi. 
Oare chiar în asemenea hal ajunsese? Existase odată un 
Larry Underwood care avusese un succes apreciabil cu un 
disc, care visase să ajungă un Elton John al timpurilor lui... 
o, Doamne, cum ar mai fi râs Jerry Garcia la auzul acestei 
chestii... iar acum din omul respectiv nu mai rămăsese 
decât o umbră târându-se pe asfaltul negru de pe US 9, 
undeva în sud-estul statului New Hampshire, da, târându-se 
ca un şarpe, asta ajunsese. Celălalt Larry Underwood nu 
avea desigur nicio legătură cu făptura asta mizerabila... 
acest... 

Încercă să se ridice şi nu fu în stare. 

— Vai, asta-i de-a dreptul ridicol, zise el, râzând şi 
plângând în acelaşi timp. 

De cealaltă parte a drumului, pe o coamă de deal, la 
distanţă de câteva zeci de metri de el, lucind ca un miraj 


minunat, se vedea o casă mare, de culoare albă, construită 
în stilul specific New England. Vila avea pereţii laterali 
vopsiți în verde, căptuşeală din scânduri şi acoperiş de 
şindrilă, tot verzi. Înaintea casei se întindea o porţiune cu 
gazon, care tocmai începea să arate neîngrijit. La capătul 
poienii curgea un pârâu; îl auzea bolborosind şi clipocind, 
un sunet ce i se părea fermecător. Un zid de piatră urmărea 
meandrele pârâului, marcând probabil hotarul proprietăţii, 
iar de la poalele zidului, la intervale regulate, se înălţau 
ulmi mari şi umbroşi. Trebuia să se târască până acolo ca 
un nemernic ce era şi să stea la umbră o vreme, asta-i 
rămânea de făcut. lar când va începe să se simtă ceva mai 
bine faţă de... lucruri, în general... avea să se pună pe 
picioare şi să coboare la pârâu, să bea o gură de apă şi să 
se spele. Cu siguranţă puţea. Dar cui îi păsa? Acum, că Rita 
murise, cine îl mai mirosea? 

Oare mai zăcea încă în cortul acela? se întrebă el, într-un 
acces morbid. Oare se umfla? Adunase muştele? Începuse 
oare să semene cu trufandaua neagră şi dulce din toaleta 
de la Transverse Number One? Unde naiba putea fi, dacă 
nu acolo? La Palm Springs, jucând golf cu Bob Hope? 

— Doamne, mi se pare oribil, şopti el. 

Începu să se târască spre cealaltă parte a drumului. 
Odată ajuns la umbră, ştia că ar fi putut să se ridice în 
picioare, dar i se păru că nu merită efortul. Avu totuşi 
suficientă energie ca să se uite înapoi, pe drumul pe care 
venise, asigurându-se că motocicleta nu venea pe urmele 
lui. 

La umbră era mai răcoare cu câteva grade, şi Larry oftă 
prelung, în semn de plăcere şi uşurare. Îşi duse o mână la 
ceafă, acolo unde îl bătuse soarele aproape toată ziua şi 
unde îl durea foarte tare. Dureri provocate de insolaţie? Ia 
nişte Xylocaină. Şi toate celelalte căcaturi utile. Scoate-i pe 
oamenii aceia din soarele fierbinte. Arzi, dragă, arzi. Watts. 
Îţi aduci aminte de Watts? 


Altă amintire din trecut. Întreaga rasă umană este doar o 
amintire mare şi grea din trecut, un măreț fâs din aur. 

— Omule, să ştii că eşti bolnav, îşi zise el. 

Îşi sprijini capul de scoarţa aspră a ulmului şi închise 
ochii. Stropii de soare din umbra copacului desenau modele 
complicate, în roşu şi în negru, pe suprafaţa interioară a 
pleoapelor. Susurul şi clipocitul apei se împleteau într-un 
cântec dulce şi mângâietor. Peste numai un minut se va 
duce la pârâu şi va bea apă şi se va spăla. Peste doar un 
minut. 

Aţipi. 

După zece minute, aţipeala lui se transformă în primul 
somn profund şi fără vise pe care-l avea de multe zile. 
Mâinile îi zăceau, moi, în poală. Pieptul slab i se ridica şi 
cobora ritmic, iar barba dădea feţei lui aparenţa unei 
slăbiciuni mai mari - faţa tulburătoare a unui refugiat 
singuratic, care a scăpat dintr-un măcel teribil, a cărui 
relatare nimeni nu ar fi dispus s-o creadă. Încetul cu 
încetul, ridurile săpate în pielea tăbăcită de soare începură 
să se netezească. Cobori în spirale până la cele mai 
profunde niveluri ale inconştientului şi se odihni acolo ca un 
mic animal de râu aşteptând, visător, la adăpostul nămolului 
răcoros, să treacă pârjolul verii. Soarele începu să coboare 
spre apus. 

Peretele luxuriant de tufişuri de la marginea pârâului 
foşni; zgomotul încetă pentru un timp, apoi se auzi din nou. 
După o vreme, apăru un băiat. Vârsta lui era greu de 
precizat, între zece şi treisprezece ani, în orice caz părea 
foarte înalt. Nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi 
Fruit of the Loom. Trupul lui se bronzase uniform şi 
căpătase culoarea  mahonului, cu excepţia unei 
surprinzătoare dâre de un alb-intens, care începea chiar 
deasupra cingătorii. Pielea îi era acoperită cu muşcături de 
țânțari şi de căpuşe, unele noi, dar cele mai multe vechi. În 
mâna dreaptă ţinea un cuţit de măcelar. Lama lungă de 


treizeci de centimetri şi tăişul ei dinţat aruncau sclipiri 
fierbinţi în razele de soare. 

Păşind cu grijă, uşor aplecat, se apropie de ulm şi de 
zidul de piatră până ce ajunse chiar în spatele lui Larry. 
Ochii băiatului aveau o nuanţă marină, albastră-verde, şi o 
formă ce-i dădea un aer de chinez. Ochi lipsiţi de expresie, 
în care se citea o vagă undă de ferocitate. Înălţă cuțitul. 

Răsună vocea blândă, dar fermă, a unei femei: 

— Nu! 

Băiatul se întoarse spre ea, ascultând cu atenţie, ţinând 
însă în continuare cuțitul pregătit. În atitudinea lui se citea 
nedumerire şi dezamăgire. 

— Vom vedea ce se mai întâmplă, se auzi iarăşi vocea 
femeii. 

Stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a ucide, băiatul rămase 
câteva secunde nemişcat, privind când la cuţit, când la 
Larry, apoi se retrase pe drumul pe care venise. 

Larry continua să doarmă. 


Primul lucru de care deveni conştient când se trezi fu 
acela că se simţea bine. Cel de-al doilea, că-i e foame. Cel 
de-al treilea, că soarele se află într-o poziţie greşită, ca şi 
cum ar fi pornit pe cer în direcţie inversă. Cel de-al 
patrulea, vă rog să scuzaţi expresia, că-i venea să se pişe 
cât un cal. 

Ridicându-se în picioare şi ascultând  pocniturile 
delicioase ale tendoanelor lui, atunci când se întinse, îşi 
dădu seama că nu aţipise, ci dormise în toată regula, 
întreaga noapte. Îşi consultă ceasul şi văzu de ce soarele 
părea să fie într-o poziţie aiurea. Era ora 9.20 dimineaţă. Îi 
era foame. În casa aceea mare şi albă avea să găsească 
sigur ceva de mâncare. Supă conservată, poate şi nişte 
carne de vită. Îi ghiorăiau maţele. 

Înainte de a porni la deal, îngenunche lângă pârâu cu 
hainele scoase şi-şi aruncă apă peste tot corpul. Remarcă în 
ce hal de slăbiciune ajunsese şi hotări că aşa nu se mai 


poate. Se ridică în picioare şi se şterse cu cămaşa, 
trăgându-şi apoi pantalonii. Se folosi de cei câţiva bolovani 
care-şi înălţau spinările negre deasupra oglinzii apei pentru 
a trece pe partea cealaltă. Ajuns acolo, simţi cum îngheaţă, 
cu privirile aţintite spre desişul compact de tufişuri. leama, 
care nu-l tulburase încă în acea dimineaţă, se trezi la viaţă 
brusc, precum conul unui pin care explodează în foc, 
potolindu-se pe urmă la fel de uşor. Zgomotul fusese 
pricinuit de o veveriţă, sau de o marmotă, ori poate de o 
vulpe. Atât şi nimic mai mult. Se întoarse indiferent şi porni 
să traverseze poiana, către casa mare şi albă. 

Pe la jumătatea drumului, un gând se ridică până la 
suprafaţa minţii lui, unde se sparse ca o bulă de gaz. Totul 
se petrecu fără mare tam-tam, dar implicaţiile problemei îl 
făcură să rămână nemişcat. 

Gândul lui fusese următorul: De ce nu ai mers pe 
bicicletă? 

Stătea uluit în mijlocul poienii, la distanţă egală faţă de 
pârâu şi de casă, cugetând cât de simplu ar fi fost. De când 
aruncase Harley-ul, mersese doar pe jos. Mersese, se 
extenuase, în cele din urmă se prăbuşise, lovit de insolaţie 
sau de ceva asemănător; diagnosticul nu mai avea nicio 
importanţă. Dacă ar fi călărit pe bicicletă, fără să se chinuie 
prea tare, ar fi ajuns probabil deja pe malul oceanului, iar 
acum şi-ar fi petrecut vremea alegându-şi o casă de vară şi 
aprovizionând-o cu cele necesare. 

Se puse pe râs, la început încet, fiind puţin speriat de 
efectul ciudat pe care îl avea în liniştea din jur. A râde 
atunci când în jur nu-i nimeni cu care să împarţi veselia nu 
era decât un nou semn că se află pe drumul acela fără 
întoarcere spre ţăcăneală. Dar hohotele lui aveau un 
răsunet atât de adevărat şi de plin de vigoare, atât de 
sănătos, aducându-i atât de bine aminte de Larry 
Underwood cel de altădată, încât nu mai încercă să şi le 
stăvilească. Cu mâinile în şolduri, cu capul lăsat pe spate, 
râdea din toată inima de cât de tâmpit fusese. 


În spatele lui, lângă apă, unde perdeaua de tufişuri 
atingea grosimea cea mai mare, ochii de un albastru-verzui 
asistaseră la întreaga scenă, continuând să-l urmărească şi 
atunci când Larry se hotărâse în sfârşit să-şi urmeze 
drumul către casă, râzând încă puţin şi clătinând din cap. Îl 
văzură cum urcă treptele verandei şi încearcă uşa din faţă, 
descoperind că este descuiată, şi cum apoi intră în casă. 
Atunci tufişurile începură să se mişte şi să emită sunetul 
acela pe care-l auzise Larry şi-l socotise inofensiv. Băiatul îşi 
croi drum afară; era îmbrăcat tot în şortul lui şi despica 
aerul cu cuțitul. 

Apăru o altă mână, care-l atinse pe umăr. Băiatul se opri 
de îndată. leşi la iveală şi femeia - care, deşi era înaltă şi 
impunătoare, părea să nu mişte deloc ramurile în 
înaintarea ei. Luciul splendid, ca de tăciune, al părului ei 
era întrerupt pe alocuri de şuviţe groase, de un alb pur: un 
păr foarte atrăgător şi care te umplea de uimire. Fusese 
împletit într-o singură coadă ce se lăsa pe un umăr şi atârna 
în jos până aproape de sân. Dacă te uitai la această femeie, 
primul lucru pe care-l remarcai era înălţimea ei, după care 
privirile îţi erau atrase de păr, a cărui suprafaţă o bănuiai 
aspră şi totuşi mătăsoasă chiar numai privindu-l. lar dacă se 
întâmpla să fii bărbat, vedeai dintr-odată părul acela 
despletit, eliberat pe pernă, în razele de lună. Şi te întrebai 
cum ar fi femeia aceasta în pat. Dar ea nu primise niciodată 
vreun bărbat în ea. Era pură. Aştepta. Nişte visuri avusese. 
Odată, pe când era la colegiu, folosise şi o placă Ouija. 

lar acum se întreba, încă o dată, dacă nu cumva bărbatul 
acesta era cel dorit. 

— Aşteaptă, îi spuse băiatului. 

Îl privi calm în ochii neliniştiţi. Ştia cauza tulburării lui. 

— Casei nu i se va întâmpla nimic. De ce ar face rău 
casei, Joe? 

Băiatul îi întoarse spatele şi căută spre casă, cu dragoste 
şi îngrijorare. 

— Când va pleca, îl vom urma şi noi. 


EI clătină cu îndărătnicie din cap. 

— Ba da, trebuie neapărat. Eu trebuie neapărat. 

Lucru în care credea cu tărie. Poate că nu era el cel 
aşteptat, dar chiar dacă se dovedea că nu, rămânea în orice 
caz o verigă pe care o urmărise de ani întregi, verigă a unui 
lanţ care acum se apropia de sfârşit. 

Joe - de fapt, nu acesta era numele său adevărat - ridică 
arma cu ferocitate, ca şi cum ar fi vrut s-o împlânte în 
trupul ei. Ea nu făcu niciun gest să se apere sau să se 
retragă, iar el lăsă încet cuțitul în jos. Se întoarse către casă 
şi împunse cu lama în direcţia aceea. 

— Nu, nu vei face asta, îi zise ea. Pentru că este o fiinţă 
omenească şi ne va conduce la... 

Amuţi. La alte fiinţe omeneşti, dorise să spună. El este o 
fiinţă omenească şi ne va conduce la alte fiinţe omeneşti. 
Dar nu era sigură că doreşte să spună asta sau dacă asta 
era ceea ce urmărea. Deja avea sentimentul că este 
simultan atrasă în două direcţii şi începu să-şi dorească să 
nu-l fi văzut vreodată pe Larry. Încercă să-l mângâie iarăşi 
pe băiat, dar acesta se smulse cu furie. Privea ţintă către 
casa mare şi albă, iar ochii lui erau mistuiţi de gelozie. După 
o vreme, se strecură înapoi, printre tufişuri, măsurând-o 
plin de reproş. Îl urmă şi ea, ca să fie sigură că totul este în 
regulă. Băiatul se întinse la pământ şi se ghemui în poziţie 
de fetus, strângând cuțitul la piept. Îşi vârî degetul mare în 
gură şi închise ochii. 

Nadine se întoarse în punctul unde pârâul forma un mic 
eleşteu şi îngenunche. Bău din mâinile făcute căuş, apoi se 
puse să ţină casa sub observaţie. Ochii ei îşi păstrau calmul, 
iar figura ei semăna acum cu aceea a Madonelor lui Rafael. 


Către sfârşitul acelei după-amiezi, mergând pe bicicletă 
de-a lungul unei porţiuni străjuite de copaci a lui US 9, 
înaintea lui se ivi un semn reflectorizant, pe care se opri să-l 
studieze, uluit. Semnul respectiv îl anunţa că pătrunde în 
MAINE, VACATIONLAND. Aproape nu-şi credea ochilor; 


străbătuse pesemne o distanţă incredibilă în starea lui de 
năuceală şi frică. Fie asta, fie pierduse şirul zilelor, la un 
moment dat. Tocmai se pregătea să plece mai departe când 
ceva - un zgomot din pădure sau din capul lui - îl făcu să se 
întoarcă repede şi să privească peste umăr. Nu era nimic, 
doar pustia US 9, pornind înapoi, spre New Hampshire. 

De când plecase de la casa cea mare şi albă - unde luase 
un mic dejun constând din cereale uscate şi cremă de 
brânză dintr-un spray cu aerosoli întinsă pe nişte biscuiţi 
Ritz puţin cam vechi - avusese de mai multe ori sentimentul 
acut că este ţinut sub observaţie şi urmărit. Auzea tot felul 
de lucruri, ba poate chiar le vedea, cu coada ochiului. 
Capacitatea lui de observaţie, care începea să se trezească 
tot mai mult la viaţă în această situaţie stranie, lansa mereu 
un stimul vag, de natură să rămână la un nivel aproape 
subconştient, excitându-i terminaţiile nervoase cu nişte 
semnale atât de slabe, încât ele nu lăsau, chiar luate 
împreună, decât un nedesluşit sentiment că ar fi „urmărit”. 
Lucrurile acestea nu-l speriau, aşa cum i se întâmplase mai 
înainte, şi nu aveau nimic comun cu halucinaţia sau delirul. 
Dacă cineva îl ţinea cu adevărat sub observaţie şi nu dorea 
să se arate, asta se întâmpla probabil din cauză că se temea 
sau se temeau de el. lar dacă se temeau de bietul slăbănog 
de Larry Underwood, care nu mai era în stare nici măcar să 
meargă pe o motocicletă cu patruzeci la oră, însemna că nu 
merita să-şi bată capul din pricina lor. 

Stând nemişcat lângă bicicleta de care-şi făcuse rost 
dintr-un magazin cu articole sportive, peste care dăduse 
cam la şase kilometri est de casa aceea albă, strigă cât se 
poate de limpede: 

— Dacă e cineva acolo, de ce nu ieşiţi la iveală? N-am să 
vă fac niciun rău. 

Nu primi niciun răspuns. Rămase în mijlocul drumului, 
lângă semnul ce marca graniţa dintre state, privind în jur şi 
aşteptând. O pasăre ciripi şi apoi se avântă spre cer. În rest, 
totul rămase nemişcat. După o vreme, porni mai departe. 


Ajunse în orăşelul North Berwick, de la intersecţia dintre 
US 9 şi US 4, înainte de ora 6. Se hotări să înnopteze acolo 
şi să-şi continue drumul spre litoral a doua zi de dimineaţă. 

La intersecţia dintre cele două şosele din mijlocul 
oraşului se afla un mic magazin, de unde se aprovizionă cu 
un pachet cu şase cutii de bere, din frigiderul stins. Era 
Black Label, o marcă din care nu mai băuse până atunci - 
probabil o bere locală. Îşi mai luă o pungă mare de cartofi 
prăjiţi şi două conserve de tocană. Le puse în rucsac şi ieşi. 

De cealaltă parte a străzii era un restaurant şi, pentru o 
clipă, crezu că vede două umbre lunguieţe retrăgându-se 
după colţ şi dispărând. Poate că vederea îi juca o festă, dar 
nu prea era convins de acest lucru. Îi trecu prin minte să 
traverseze în goană şi să-i surprindă în ascunzătoare: cine 
nu-i gata, îl iau cu lopata, copii. Dar hotări că era mai bine 
să renunţe. Ştia prea bine ce înseamnă să-ţi fie frică. 

Îşi continuă drumul pe şosea, împingând bicicleta de 
coarnele căreia atârnase rucsacul. Văzu clădirea din 
cărămidă a unei şcoli mari, iar în spatele ei un pâlc de 
copaci. Adună din dumbravă lemne pentru un foc potrivit, 
pe care-l aprinse în mijlocul terenului de joacă asfaltat al 
şcolii. În apropiere curgea un râu, trecând pe lângă o 
fabrică de textile şi apoi pe sub şosea. Îşi puse berea la răcit 
în apa râului şi încălzi una dintre conservele cu tocană de 
vită. Mâncă folosindu-se de trusa lui completă de tacâmuri 
şi farfurii de campanie, aşezat pe un leagăn de pe terenul 
de sport; se legăna încet, încolo şi încoace, iar umbra lui 
lungă se târa peste liniile aproape şterse ale terenului de 
baschet. 

Îi veni în minte să se întrebe de ce nu se temea de cei 
care-l urmăreau - deoarece acum se convinsese definitiv că 
era urmărit de cel puţin două persoane. Ca un corolar, îşi 
puse întrebarea de ce se simţise atât de bine toată ziua, de 
parcă otrava neagră ce-l chinuise atâta vreme se eliminase 
din organism în timpul somnului cel lung de ieri după- 


amiază. Oare fusese vorba doar de oboseală? Atât şi nimic 
mai mult? | se părea prea simplu. 

Gândind logic, dacă urmăritorii ar fi dorit cu tot 
dinadinsul să-i facă rău, ar fi încercat până în acel moment. 
I-ar fi pregătit o ambuscadă şi l-ar fi împuşcat, sau cel puţin 
l-ar fi ameninţat cu armele lor, silindu-l să-şi predea puşca. 
Ar fi obţinut de la el tot ce ar fi vrut... Dar iarăşi, dacă 
judecai logic (şi era nemaipomenit că putea gândi logic, 
pentru că în ultimele zile toate ideile lui fuseseră atacate de 
puternicii acizi ai fricii), ce anume din lucrurile avute de el 
putea fi râvnit de cineva? În ceea ce priveşte bunurile 
lumeşti, din acestea existau acum din belşug pentru toată 
lumea, deoarece nu mai erau în viaţă decât foarte puţini 
oameni. Cine ar fi fost în stare să-şi rişte viaţa furând sau 
ucigând, când tot ce ţi-ai putut visa vreodată în propria ta 
magherniţă, cu catalogul Sears în braţe, ţi se oferea acum 
în spatele oricărei vitrine din America? Nu-ţi rămânea decât 
să spargi geamul, să intri şi să iei toţi ce-ţi poftea inima. 

Adică aveai totul, mai puţin tovărăşia altor oameni. 
Aceasta era un trofeu rar, după cum ştia foarte bine Larry. 
lar adevăratul motiv pentru care nu se simţea speriat era 
tocmai speranţa că şi acei oameni doreau acelaşi lucru. Mai 
devreme sau mai târziu, dorinţa lor va şti să treacă peste 
teamă. Va aştepta până ce se va petrece acest lucru. Nu 
avea de gând să-i stârnească, ca pe un stol de potârnichi, 
pentru că asta ar fi înrăutățit şi mai mult situaţia. Cu doar 
două zile în urmă, probabil că şi el s-ar fi ascuns, evitând să 
întâlnească pe altcineva. Prin urmare, cel mai bine era să 
aştepte. Deşi ardea de nerăbdare să dea ochii cu alţi 
oameni. O dorea din toată inima. 

Se întoarse la râu şi-şi spălă tacâmurile. Pescui din apă 
cutiile de bere şi se întoarse la leagăn. Deschise capacul 
unei cutii şi închină în direcţia restaurantului unde văzuse 
umbrele. 

— În sănătatea voastră, spuse Larry, golind jumătate din 
cutie dintr-o singură înghiţitură. 


Ce mai, curgea pe gâtlej ca uleiul! 

Când termină cele şase beri, trecuse de ora 7, iar soarele 
se pregătea să apună. Împrăştie ultimii tăciuni ai focului cu 
lovituri de picior şi-şi adună lucrurile. Apoi, pe jumătate 
beat şi simțindu-se cât se poate de bine, mai parcurse 
câteva sute de metri din US 9, până ce ajunse în dreptul 
unei case cu veranda închisă cu geamuri. Îşi lăsă bicicleta 
pe gazonul din faţă, îşi luă sacul de dormit şi forţă uşa 
verandei cu o şurubelniţă. 

Se mai uită încă o dată în urmă, sperând să vadă un el, o 
ea sau nişte ei - aflaţi în continuare pe urmele lui, simţea 
prea bine - dar strada era în continuare liniştită şi pustie. 
Ridică din umeri şi intră. 

Era încă devreme şi credea că va mai rămâne treaz un 
timp, dar, din câte se pare, mai avea de recuperat somn. La 
nici cincisprezece minute după ce se întinsese respira rar şi 
regulat, cu arma alături, lângă mâna dreaptă. 


Nadine se simţea obosită. I se părea că asta este cea mai 
lungă zi din viaţa ei. De două ori fusese convinsă că au fost 
descoperiţi, prima oară lângă Strafford, şi apoi lângă 
graniţa dintre Maine şi New Hampshire, unde se uitase 
peste umăr şi le vorbise. Dinspre partea ei, nu-i păsa dacă 
erau surprinşi. Bărbatul ăsta nu era nebun, aşa cum fusese 
cel care trecuse pe lângă casa albă şi mare cu zece zile în 
urmă. Acela arăta a soldat, încărcat cu arme, grenade şi 
benzi de muniţie. Râdea în gura mare, striga şi ameninţa 
să-i facă fărâme pe locotenentul Morton. Locotenentul 
Morton nu se vedea pe nicăieri, ceea ce era probabil spre 
marele lui noroc, în caz că se mai afla în viaţă. Şi Joe se 
speriase de soldat, ceea ce fusese foarte bine în situaţia 
respectivă. 

— Joe? 

Se uită în spate. 

Joe dispăruse. 


lar ea se afla la hotarul nelămurit dintre somn şi 
realitate. Împinse unica pătură deoparte şi se ridică, 
chinuită de o mie de dureri diferite. Oare de când nu mai 
petrecuse atâtea ore pe bicicletă? Probabil nu i se mai 
întâmplase niciodată. Apoi mai era şi acel efort, atât de 
enervant, de a menţine o distanţă constantă şi convenabilă 
între ei. Dacă ajungeau prea aproape, puteau fi văzuţi, ceea 
ce l-ar fi supărat pe Joe. Dacă rămâneau prea tare în urmă, 
era posibil ca el să iasă din US 9 şi s-o ia pe alt drum. Ceea 
ce ar fi deranjat-o pe ea. Nu-i trecuse prin minte că Larry 
ar putea să facă un ocol şi să le cadă în spate. Din fericire 
(pentru Joe, cel puţin), ideea asta nu-i venise nici lui Larry. 

Îşi spunea că Joe se va obişnui cu gândul că aveau nevoie 
de el... şi nu numai de el. Nu puteau trăi singuri. Dacă 
rămâneau singuri, aveau să moară singuri. Joe urma să se 
obişnuiască cu această idee; în viaţa lui anterioară nu trăise 
în vid, şi nici ea, de altfel. A avea oameni în jur devine un soi 
de obişnuinţă. 

— Joe, strigă ea din nou, cu blândeţe. 

Băiatul reuşea să facă tot atât de puţin zgomot cât un 
luptător Viet Cong strecurându-se prin junglă, dar auzul ei 
se obişnuise să-l distingă în ultimele trei săptămâni, iar în 
seara respectivă strălucea şi luna, pe deasupra. Auzi un 
râcâit uşor şi zuruitul pietrişului şi ştiu imediat unde avea 
de gând să se ducă. Ignorându-şi durerile, îl urmă. Era ora 
9.45. 

Îşi făcuseră tabăra (dacă se pot numi „tabără” două 
pături întinse în iarbă) în spatele restaurantului North 
Berwick Grille, vizavi de magazinul universal, lăsând 
bicicletele într-un adăpost din spatele localului. Cel pe care- 
| urmăreau mâncase pe terenul de sport al şcolii de pe 
cealaltă parte a drumului („Dacă ne-am duce la el, pun 
pariu, Joe, că ne-ar da şi nouă din cina lui”, îi spusese ea, cu 
tact. „E fierbinte... şi nu-i aşa că miroase frumos? Sunt 
convinsă că-i mult mai gustoasă decât pizza bologna pe 
care o mâncăm noi.” Joe se albise de furie şi agitase 


ameninţător cuțitul în direcţia lui Larry) şi apoi se 
îndreptase spre o casă cu veranda închisă. Din felul cum îşi 
împingea bicicleta, i se păru că era puţin beat. lar acum 
dormea în veranda casei pe care şi-o alesese. 

Întinse pasul, tresărind ori de câte ori i se înfigeau 
pietricele în călcâiele goale. Traversă pe partea stângă a 
străzii, unde erau case, păşind pe porțiunile de gazon din 
faţa acestora, pe cale să se transforme în câmpuri sălbatice. 
Iarba înmiresmată şi grea de rouă i se ridica până la glezne. 
Îşi amintea de o noapte când alergase cu un băiat printr-o 
iarbă la fel ca aceasta, însă era lună plină, nu în 
descreştere, ca acum. Atunci simţise un val dulce şi 
fierbinte răspândindu-i-se în partea de jos a pântecelui şi 
fusese conştientă de valoarea de obiect sexual a sânilor ei 
plini, grei şi semeţi. Luna o îmbătase, la fel şi iarba, udându- 
i tălpile cu umezeala nopţii. Înţelesese dintr-o fulgerare că, 
dacă băiatul o prindea, avea să-i dăruiască fecioria ei. 
Fugise la fel de iute ca un indian prin lanul de porumb. Şi 
dacă ar fi prins-o? Ce mai conta, acum? 

Fugi mai repede, sărind peste o alee din ciment, care 
licărea în întuneric ca o pojghiţă de gheaţă. 

lată-l şi pe Joe, lângă veranda în care dormea omul. 
Pantalonii lui albi se desluşeau cel mai bine în beznă; de 
fapt, pielea băiatului era atât de închisă la culoare, încât la 
prima vedere chiar aveai impresia că izmenele acelea 
pluteau singure, suspendate în spaţiu, sau poate erau 
purtate de omul invizibil al lui H.G. Wells. 

Joe era din Epsom, ştia asta fiindcă acolo îl găsise. 
Nadine venea din South Barnstead, un oraş la douăzeci şi 
cinci de kilometri nord-est de Epsom. Ea începuse să caute 
sistematic alţi oameni sănătoşi, dar se ferise să-şi 
părăsească locuinţa din oraşul natal. Mergea în cercuri 
concentrice, din ce în ce mai mari. Nu-l găsise decât pe Joe, 
care delira şi făcuse febră de la mugşcătura cine ştie cărui 
animal... şobolan sau veveriţă, judecând după urmă. Zăcea 
în iarba din faţa unei case din Epsom, doar în chiloţi, 


strângând în pumn cuțitul de măcelar, ca un sălbatic din 
Epoca de Piatră sau un pigmeu pe moarte, însă încă dispus 
să-i ucidă pe cei care s-ar apropia de el. Nu era pentru 
prima oară când trebuia să se ocupe de o rană infectată. Îl 
dusese în casă. Oare era chiar casa lui? Bănuia că da, dar 
nu avea cum să ştie cu siguranţă, dacă nu-i spunea Joe. 
Erau acolo mai mulţi morţi: mama, tatăl, alţi trei copii, 
dintre care cel mai mare de vreo cincisprezece ani. 
Descoperise şi un cabinet medical dotat cu substanţe 
dezinfectante, antibiotice şi bandaje. Nu era prea sigură 
care anume antibiotice erau potrivite şi ştia că ar putea să-l 
omoare dacă nu alegea corect, dar dacă nu făcea nimic, ar 
fi murit oricum. Muşcătura era la gleznă, care se umflase 
cât o cameră de cauciuc. Spre norocul ei, alesese bine şi, 
peste trei zile, glezna revenise la dimensiunile ei normale, 
iar febra scăzuse. Băiatul avea încredere în ea. Şi, din câte 
se vedea, în nimeni altcineva. Când se trezea, dimineţile, îl 
găsea agăţat de ea. Se mutaseră în casa mare şi albă. i 
spunea Joe. Nu acesta era numele lui, dar pe când fusese 
învăţătoare, fetiţelor al căror nume nu-l cunoştea le spunea 
Jane, iar băieţilor, Joe. Pe lângă ei trecuse soldatul, râzând, 
urlând şi blestemându-l pe locotenentul Morton. Joe voise 
să se năpustească din casă şi să-l înjunghie. Iar acum, pe 
omul ăsta. Îi era teamă să-i ia cuțitul, pentru că era 
talismanul lui Joe. Cu un asemenea gest, l-ar fi asmuţit 
împotriva ei. Băiatul dormea strângând cuțitul în mână, iar 
în singura noapte când încercase să i-l tragă din strânsoare, 
mai mult ca să vadă dacă acest lucru putea fi făcut decât ca 
să i-l ia pentru totdeauna, el se trezise într-o clipită. 
Dormea profund, dar în secunda următoare ochii aceia de 
un albastru-verzui şi neliniştiţi, ca de chinez, se aţintiseră 
asupra ei, cu un vag aer feroce. Mormăise ceva din gâtlej şi 
trăsese cuțitul spre el. De vorbit, nu vorbea. 

Acum ridica arma, o cobora, o ridica iarăşi. Scoţând 
mormăiturile acelea guturale din gâtlej şi executând 
împunsături spre uşa verandei. Pregătindu-se probabil 


pentru momentul când avea să se năpustească înăuntru cu 
adevărat. 

Se apropie de el pe la spate, fără să facă vreun efort 
special ca să nu scoată vreun zgomot şi, cu toate acestea, el 
n-o auzi; Joe era pierdut în propria lui lume. Într-o fracțiune 
de secundă, pe negândite şi fără premeditare, îi prinse 
încheietura mâinii şi i-o suci violent, în sensul invers acelor 
de ceasornic. 

Joe gemu ascuţit, iar Larry Underwood se mişcă puţin în 
somn, se întoarse pe partea cealaltă şi se linişti din nou. 
Cuţitul căzu în iarba dintre cei doi, reflectând pe lama 
crestată imagini fragmentate ale lunii argintii, ca nişte fulgi 
de lumină. 

O măsură cu priviri mânioase, încărcate de reproş şi 
neîncredere. Nadine îi răspunse cu o privire fermă. Îi arătă 
drumul, spre locul din care veniseră. Joc clătină din cap cu 
îndărătnicie. Îi arătă uşa şi forma întunecată din sacul de 
dormit de cealaltă parte a uşii. Făcu un gest înfiorător de 
explicit, trecându-şi degetul mare prin dreptul mărului lui 
Adam. După care rânji. Nadine nu-l mai văzuse niciodată 
rânjind şi chestia asta îi dădu un fior. Nu ar fi avut un aer 
mai sălbatic nici măcar dacă dinţii băiatului ar fi luat forma 
unor colţi. 

— Nu, îl îndemnă ea, cu duhul blândeţii. Altfel îl trezesc 
chiar acum. 

Joe păru alarmat. Clătină repede din cap. 

— Atunci vino înapoi, cu mine. Dormim. 

Îşi cobori privirile spre cuţit, apoi căută iarăşi spre ea. 
Sălbăticia dispăruse de pe figura lui, cel puţin pentru 
moment. Nu mai era decât un băieţel sfios, care-şi dorea 
ursuleţul sau păturica aspră cu care crescuse, încă din 
leagăn. Nadine înţelegea într-un mod confuz că acum ar fi 
fost momentul să-l convingă să renunţe la cuţit, printr-o 
singură mişcare energică din cap, „Nu”. Şi apoi, ce s-ar fi 
întâmplat? Ar fi urlat? Ţipase după ce soldatul acela nebun 
dispăruse din vedere. Ţipase mult şi bine, scoțând sunete 


teribile, dezarticulate, de groază şi de furie. Oare ar fi dorit 
să facă cunoştinţă noaptea şi în acompaniamentul unor 
asemenea urlete cu bărbatul din sacul de dormit? 

— Vrei să te întorci cu mine? 

Joe îi făcu semn că da. 

— Atunci, bine, îi răspunse ea calm. 

EI se aplecă fulgerător şi luă cuțitul. 

Se întoarseră împreună, iar băiatul se cuibări încrezător 
alături de ea, uitând de intrus, cel puţin pentru moment. O 
strânse în braţe şi adormi. Ea simţi durerea aceea veche şi 
atât de familiară în pântece, acea durere cu mult mai 
profundă şi mai intensă decât cele pe care ţi le-ar da cel 
mai greu exerciţiu fizic. Era o durere femeiască, împotriva 
căreia nu se poate face nimic. O cuprinse curând somnul. 


Nadine se trezi în zori îngheţată, înţepenită şi speriată, 
temându-se deodată că Joe aşteptase cu viclenie ca ea să 
adoarmă ca să se strecoare înapoi, spre casa aceea, şi să-i 
taie omului beregata în somn. Nu mai simţea braţele lui Joe 
împrejurul ei. Se simţea răspunzătoare pentru băiat, 
întotdeauna se simţise răspunzătoare pentru micuţii care 
nu ceruseră să vină pe lume, dar dacă ar fi comis lucrul 
acela, l-ar fi lăsat să se descurce singur. Să iei viaţa cuiva 
după ce se pierduseră atâtea vieţi i se părea un păcat de 
neiertat. Pe de altă parte, nu mai reuşea să reziste multă 
vreme singură alături de Joe; era ca şi cum s-ar fi aflat 
închisă în cuşcă, după gratii, cu un leu plin de 
temperament. La fel ca animalul sălbatic, Joe nu putea (sau 
nu dorea) să vorbească; nu reuşea decât să ragă, cu vocea 
lui slabă de băieţel. 

Se ridică şi constată că Joe era de fapt lângă ea. În somn, 
se îndepărtase puţin, nimic mai mult. Se încovrigase ca un 
fetus, cu degetul mare în gură şi ţinând cu cealaltă mână 
cuțitul. 

Deja aproape adormită la loc, ieşi pe iarbă, urină şi se 
întoarse în pătura ei. În dimineaţa următoare, nu mai era 


foarte sigură dacă se trezise cu adevărat noaptea sau doar 
visase. 


Dacă am visat, se gândi Larry, trebuie să fi fost vise bune. 
Nu reuşea să-şi aducă aminte niciunul. Se simţea refăcut şi 
era încredinţat că va fi o zi bună. Astăzi avea să dea ochii cu 
oceanul, îşi împături sacul de dormit, îl legă de portbagaj, 
se întoarse să-şi ia rucsacul... şi se opri. 

O potecă de ciment ducea spre treptele verandei, iar 
iarba de pe ambele laturi era lungă şi de un verde 
strălucitor. Pe partea dreaptă, chiar în apropierea verandei, 
iarba înrourată era culcată la pământ. Când roua avea să se 
evapore, iarba va reveni la poziţia verticală, dar acum mai 
păstra urmele paşilor. El era băiat de oraş, crescut departe 
de pădure (îl preferase întotdeauna pe Hunter Thompson 
lui James Fenimore Cooper), dar trebuia să fii de-a dreptul 
chior, ca să nu poţi judeca după urme că fuseseră doi: unul 
mai mare şi altul mai mărunt. La un moment dat, în timpul 
nopţii, veniseră până în dreptul uşii şi se uitaseră la el. Îl 
trecu un fior. Faptul că se ascundeau nu-i convenea deloc, 
cu atât mai puţin se bucura de primele semne ale spaimei 
ce ameninţa din nou să pună stăpânire asupra lui. 

Dacă nu se arată foarte repede, gândi el, am să încerc să- 
i scot de unde se ascund. Simpla idee că-i era la îndemână 
să facă asta îi readuse aproape întreaga încredere în sine. 
Îşi aranjă bagajul şi porni la drum. 

Spre prânz întâlni US 1, la Wells. Aruncă o monedă şi 
aceasta căzu cu pajura în sus. Coti către sud, pe US 1, 
lăsând cu indiferenţă moneda să strălucească în ţărână. Joe 
o descoperi peste douăzeci de minute şi rămase cu privirile 
aţintite asupra ei, ca şi cum ar fi fost globul de cristal al 
unui hipnotizator. O duse la gură, dar Nadine îl obligă s-o 
arunce. 

Peste doar trei kilometri, Larry văzu pentru prima oară 
animalul uriaş şi albastru, care se arăta leneş şi domol în 
ziua aceea. I se părea absolut diferit de Pacific, sau de 


Atlantic, aşa cum îl ştia în dreptul lui Long Island. În acest 
segment, oceanul părea blând, aproape domesticit. Apa 
avea aici o nuanţă mai închisă de albastru, un albastru- 
cobalt, şi se rostogolea spre țărm, val după val, muşcând 
din stânci. Stropi de spumă, consistenţi ca albuşul de ou, 
săreau foarte sus, căzând apoi din nou, cu zgomot. Izbirea 
nesfârşită a talazurilor de țărm producea un bubuit 
continuu. 

Larry îşi parcă bicicleta şi cobori spre ocean, încercat de 
o emoție profundă, pe care nu şi-o putea explica. Se afla 
aici, reuşise să ajungă la locul de unde marea devenea 
stăpână. La limita extremă a estului. Limita extremă a 
uscatului. 

Traversă un teren mlăştinos, cu pantofii plescăind prin 
apa adunată în jurul muşuroaielor şi a pâlcurilor de ierburi. 
În aer plutea mirosul bogat şi fecund al fluxului. Pe măsură 
ce se apropia de promontoriu, stratul de sol, subţire ca o 
epidermă, dispărea, lăsând la vedere osul gol din granit - 
granitul, adevărul ultim al Maine-ului. Pescăruşii se înălţau 
în zbor - pete imaculate pe cerul albastru - ţipând şi 
tânguindu-se. Nu mai văzuse niciodată atâtea păsări 
laolaltă. Îşi dădu seama că, în pofida splendorii lor albe, 
pescăruşii erau consumatori de cadavre. Gândul ce urmă 
acestuia ar fi putut foarte greu să fie pronunţat, dar căpătă 
o formă definitivă înainte de a reuşi să şi-l alunge: În ultima 
vreme, au dus-o nemaipomenit. 

Porni mai departe; acum, încălţările îi bocăneau şi se 
târşâiau pe stânca uscată de soare, dar ale cărei 
nenumărate crăpături rămâneau veşnic umede de spumă. 
În ele creşteau crustacee şi, împrăştiate ici şi colo, ca nişte 
fragmente de os spulberate de şrapnel, găseai cochiliile 
lăsate de pescăruşi să cadă de la înălţime, pentru a se 
sparge, astfel ca să poată ajunge la carnea moale 
dinăuntru. 

Peste câteva secunde, ajunsese pe vârful golaş. Briza îl 
izbi cu toată forţa, suflându-i chica de păr de pe frunte spre 


spate. Îşi ridică obrajii, lăsându-se scăldat de mirosul sărat, 
aspru şi curat al animalului albastru. Ialazurile, de un 
albastru-verde ca sticla, se apropiau încet, înălțându-se tot 
mai mult pe măsură ce marea devenea mai puţin adâncă; 
pe crestele lor apărea mai întâi o trâmbă de spumă, 
transformată apoi repede într-o masă albă. După care 
valurile se aruncau sinucigaş asupra stâncilor, aşa cum 
făcuseră de la începutul vremurilor, distrugându-se şi 
distrugând odată cu ele şi un fragment infinitezimal din 
uscat. Lovitura de berbec era însoţită de o imensă 
bubuitură şi bolboroseală, atunci când apa era împinsă în 
cine ştie ce canal scufundat pe jumătate, săpat în stâncă de 
mii de ani. 

Se întoarse mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, 
văzând că acelaşi lucru se întâmplă în ambele direcţii, cât 
vedeai cu ochii... talazuri, valuri, spumă şi, mai presus de 
orice, o nesfârşită simfonie de culori, care-ţi tăia respiraţia. 

Se afla la capătul uscatului. 

Se aşeză, cu picioarele atârnându-i, simțindu-se copleşit. 
Rămase acolo o jumătate de oră, poate chiar mai mult. 
Vântul mării îi stimula pofta de mâncare şi-şi scoase din 
rucsac proviziile. Înfulecă din toată inima. Stropii de spumă 
îi înnegriseră cracii bluejeanşilor. Se simţea purificat şi 
împrospătat. 

La întoarcere, traversă din nou zona mlăştinoasă, atât de 
adâncit în gânduri, încât la început crezu că ţipătul vine tot 
de la pescăruşi. Ba chiar se pregătea să se uite spre cer 
când înţelese, şocat, că era un țipăt omenesc. Un strigăt de 
luptă. 

Îşi cobori privirile şi văzu un băiat traversând drumul în 
direcţia lui şi alergând de zor, pe picioarele lui sprintene. 
Într-o mână ţinea un cuţit mare de măcelărie. N-avea pe el 
decât slipul, iar picioarele îi erau brăzdate de urme vineţii. 
În spatele lui, de-abia ieşind la iveală dintre tufişurile şi 
urzicile de pe partea opusă a drumului, o femeie palidă şi 
încercănată. 


— Joe! strigă ea, apoi începu să alerge cu greu, ca şi cum 
fuga i-ar fi provocat dureri. 

Joe se apropia fără să ţină cont de chemare, împroşcând 
cu picioarele goale stropi fini de apă stătută. Pe faţă i se 
aşternuse un rânjet fix, de ucigaş. [inea imensul cuţit 
ridicat deasupra capului, sclipind în soare. 

Are de gând să mă ucidă, îi trecu prin minte lui Larry, 
consternat din cauza acestei idei. Băiatul acela... dar ce rău 
i-am făcut eu? 

— Joe! strigă femeia, de aceasta dată cu o voce înaltă, 
obosită şi disperată. 

Joe continua să alerge, înghițind distanţa dintre ei. 

Larry mai avu timp să-şi aducă aminte că-şi lăsase 
carabina la bicicletă, după care băiatul se năpusti asupra 
lui. 

Cuţitul de măcelar începu să coboare, descriind o 
traiectorie largă, clipă în care Larry ieşi din starea lui de 
paralizie. Se feri într-o parte şi, fără să se gândească, îşi 
ridică piciorul drept cu toată forţa, nimerindu-l cu gheata 
galbenă şi umedă pe băiat în diafragmă. După care îl 
cuprinse mila: nu era nicio scofală de capul lui, se prăbuşise 
ca un popic. Cât se dădea el de fioros, la o adică nu făcea 
prea multe parale. 

— Joe! repetă Nadine. Se împiedică şi căzu în genunchi, 
stropindu-şi bluza albă cu noroi maroniu. Să nu-i faci vreun 
rău! Nu-i decât un copil! Te rog, nu-i face rău! 

Se ridică în picioare şi se strădui să se apropie cât mai 
repede. 

Joc căzuse pe spate şi rămăsese lat, răstignit, cu braţele 
întinse în sus, în V, şi cu picioarele formând un al doilea V, 
invers. Larry făcu un pas înainte şi puse un picior pe 
încheietura mâinii drepte a băiatului, în care ţinea cuțitul, 
fixându-i-o în pământul nămolos. 

— Dă drumul la porcăria aia, băiete. 

Băiatul sâsâi, apoi scoase un sunet mormăit şi bolborosit, 
ca un curcan. Buza superioară se retrase, dezgolindu-i 


dinţii. Ochii lui de chinez se fixară asupra lui Larry, care 
avea sentimentul că ţine sub picior un şarpe rănit, însă încă 
primejdios. Simţea că băiatul îşi smuceşte mâna, încercând 
să şi-o elibereze, fără să-i pese dacă se putea alege cu răni, 
sau chiar cu o fractură. Se zvârcoli, reuşind să se ridice pe 
jumătate, şi încercă să-şi vâre dinţii în materialul greu şi 
umed al pantalonilor lui Larry. Larry se lăsă cu şi mai multă 
greutate peste încheietura firavă, iar Joe scoase un țipăt - 
dar nu de durere, ci de sfidare. 

— Dă-i drumul, băiete. 

Joe continua să se zbată. 

Hărţuiala aceasta ar fi continuat până ce Joe ar fi reuşit 
să-şi elibereze cuțitul sau până ce Larry îi frângea 
antebraţul dacă Nadine n-ar fi ajuns, în fine, murdară, cu 
respiraţia tăiată şi clătinându-se, sfârşită de puteri. 

Fără să privească în direcţia lui Larry, se lăsă să cadă în 
genunchi. 

— Dă-i drumul! pronunţă ea liniştit, dar cu multă 
hotărâre. 

Faţa ei era scăldată în sudoare, şi totuşi calmă. Se 
aplecase la doar câţiva centimetri deasupra chipului 
schimonosit al lui Joe. El căută s-o prindă cu dinţii, ca un 
câine, continuând apoi să se zbată. Mânios, Larry se chinuia 
să-şi menţină echilibrul. Dacă băiatul izbutea să scape 
acum, probabil ar fi lovit-o mai întâi pe femeie. 

— Dă-i... drumul! repetă Nadine. 

Băiatul mârâi. Saliva i se prelingea dintre dinţii încleştaţi. 
Pe obrazul drept i se lipise o urmă de noroi de forma unui 
semn de întrebare. 

— Te vom părăsi, Joe. Eu te voi părăsi. Plec împreună cu 
el. Dacă nu te porţi frumos. 

Larry simţi sub talpă o ultimă încordare a braţului, 
urmată de o destindere. În schimb, băiatul o măsura pe 
femeie întristat, acuzând-o şi reproşându-i, în acelaşi timp. 
Când îşi mută privirile asupra lui Larry, acesta citi în ele o 


gelozie mistuitoare. Chiar dacă sudoarea curgea de pe el în 
valuri, Larry simţi cum îl îngheaţă ochii băiatului. 

Femeia continua să-i vorbească potolit. Nimeni nu-i va 
face niciun rău. Nimeni nu-l va părăsi. Dacă lăsa cuțitul din 
mână, puteau să fie cu toţii prieteni. 

Treptat, Larry deveni conştient că mâna de sub gheata 
lui se relaxase şi eliberase arma. Băiatul zăcea inert, 
holbându-se la cer. Preferase să iasă din joc. Larry îşi luă 
piciorul de pe încheietura lui Joe, se aplecă rapid şi ridică 
arma. Se întoarse şi lansă cuțitul cu toată forţa spre 
promontoriu. Lama se răsuci de nenumărate ori, aruncând 
sulițe de lumină. Ochii stranii ai lui Joe îi urmăriră 
traiectoria şi băiatul scoase un urlet prelung de durere. 
Cuţitul se lovi de stânci, zăngănind subţire, pentru ca apoi 
să se rostogolească dincolo de margine. 

Larry se întoarse spre cei doi. Femeia cerceta antebraţul 
lui Joe, pe care forma rotunjită a bocancului lui Larry se 
întipărise adânc şi se înroşise foarte tare. Îşi înălţă ochii ei 
întunecaţi către Larry. Părea extrem de mâhnită. 

Din reflex, lui Larry îi veniră în minte justificări, pe care 
le folosise de atâtea ori ca să se apere - a trebuit să 
procedez astfel, n-a fost vina mea, ascultă, doamnă, a vrut 
să mă omoare - pentru că socotea că poate citi verdictul în 
ochii aceia trişti: Nu eşti un tip de treabă. 

Până la urmă, nu spuse nimic. Situaţia era aşa cum era, 
iar gestul lui fusese determinat de cel al puştiului. În 
disperarea lui, băiatul îşi strânsese acum picioarele la piept 
şi-şi sugea degetul mare; părea greu de crezut că el fusese 
cauza întregii întâmplări. Care s-ar fi putut termina cu mult 
mai rău, dacă unul dintre ei ar fi fost rănit sau chiar ucis. 

Prin urmare, nu zise nimic, privirile lui întâlniră ochii 
blânzi ai femeii şi prin minte îi trecu următorul gând: Cred 
că m-am schimbat. Oarecum. Nu ştiu în ce măsură. Îşi 
aminti de o poveste pe care i-o relatase odată Barry Grieg, 
despre un cântăreţ la chitară ritmică din L.A., un tip pe 
care-l chema Jory Baker, care nu întârzia niciodată, nu 


lipsea de la repetiţii şi nici nu dădea peste cap vreo audiție. 
Nu era genul de chitarist care să-ţi ia ochii, vreun maestru 
de talia lui Angus Young sau Eddie Van Halen, dar nu-i 
lipsea competenţa. Odată, îi povestise Barry, Jory Baker 
fusese sufletul unei formaţii botezate Sparx, despre care 
toată lumea părea să fi căzut de acord că avea cele mai 
mari şanse să dea lovitura în anul acela. Muzica lor semăna 
cu aceea a formaţiei Creedence Clearwater Revival în 
perioada lor de început: rock and roll cântat în forţă, la 
chitară. Jory Baker scrisese aproape toate compoziţiile şi 
era solist vocal al tuturor melodiilor. Apoi urmase un 
accident de maşină, oase rupte şi o grămadă de droguri 
luate în spital. Se externase, după cum spune cântecul lui 
John Prine, cu o placă de oţel în cap şi o maimuţă în spinare. 

Progresase de la Demerol la heroină. Fusese prins de mai 
multe ori. După o vreme decăzuse, ajunsese unul dintre 
drogaţii aceia care bântuie pe stradă, cu degete 
neîndemânatice, care se spală în staţiile Greyhound. Apoi, 
nu se ştie cum, de-a lungul unei perioade de optsprezece 
luni, reuşise să scape de droguri, ba chiar să rămână 
definitiv departe de acest viciu. O mare parte din el 
dispăruse însă. Nu mai era sufletul niciunei formaţii, pe cale 
să obţină succesul sau nu, dar era mereu punctual, nu 
lipsea de la repetiţii şi nu dădea peste cap vreo audiție. Nu 
era prea vorbăreţ, în schimb puzderia de înţepături de pe 
braţul stâng dispăruse. Barry Grieg încheiase astfel: A 
răzbit de partea cealaltă. Asta era totul. Nimeni nu poate 
spune ce se petrece între cele două momente, când te 
transformi dintr-o persoană într-alta. Nimeni nu poate 
spune cum arată acea porţiune albastră şi singuratică a 
iadului. Nu există un traseu al schimbării. Pur şi simplu... 
răzbeşti de cealaltă parte. 

Sau nu. 

M-am schimbat, întrucâtva, gândi Larry nedesluşit. Şi eu 
am răzbit de partea cealaltă. 

Ea-i spuse: 


— Eu sunt Nadine Cross. El este Joe. Mă bucur să te 
întâlnesc. 

— Larry Underwood. 

Îşi strânseră mâinile, zâmbind amândoi de absurditatea 
situaţiei. 

— Să ne întoarcem la şosea, îi propuse Nadine. 

Porniră alături şi, după câţiva paşi, Larry se uită peste 
umăr la Joe, care rămăsese cu genunchii strânşi la piept şi 
cu degetul în gură, lăsând impresia că n-avea habar de 
plecarea lor. 

— Vine el, îl asigură ea. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. 

Ajungând pe taluzul acoperit cu pietriş al şoselei, femeia 
se împiedică, dar Larry o prinse de braţ. Ea-l răsplăti cu o 
privire recunoscătoare. 

— Vrei să ne aşezăm? întrebă ea. 

— Sigur că da. 

Se aşezară pe pavaj, faţă în faţă. Peste scurtă vreme, Joe 
se ridică şi se apropie anevoie, privind la picioarele lui 
desculţe. Se aşeză la oarecare distanţă de ei. Larry îi 
aruncă o privire prudentă, apoi i se adresă Nadinei Cross. 

— Voi doi eraţi cei care mă urmăreau. 

— Ştiai? Da, de fapt mi-am închipuit. 

— De cât timp? 

— De două zile, mărturisi Nadine. Noi locuiam în casa 
aceea mare, de la Epsom. Văzând figura lui mirată, adăugă: 
de lângă pârâu. Ai adormit lângă zidul de piatră. 

Larry clătină din cap. 

— Iar ieri seară aţi venit să vă uitaţi la mine, când 
dormeam în veranda aceea. Poate ca să vă convingeţi că n- 
am coarne sau o coadă lungă şi roşie. 

— Din cauza lui Joe, îi explică ea liniştit. Am venit după el, 
atunci când am descoperit că plecase. Cum ţi-ai dat seama? 

— Aţi lăsat urme în iarbă. 


— Ah! Se uită la el de aproape, cercetându-l cu atenţie şi, 
cu toate că şi-ar fi dorit-o, Larry nu-şi cobori privirea. Aş 
vrea să nu fii supărat pe noi. Presupun că sună de-a dreptul 
ridicol, după ce Joe a încercat să te ucidă, dar nu este o 
fiinţă responsabilă. 

— Acesta este numele lui adevărat? 

— Nu, aşa îi zic eu. 

— Arată ca un sălbatic dintr-o emisiune realizată de 
National Geographic. 

— Da, ai dreptate. L-am găsit pe pajiştea din faţa unei 
case - casa lui, poate, familia se chema Rockway - infectat, 
cred, de la muşcătura unui şobolan. Nu poate vorbi. Urlă şi 
mormăie. Până azi-dimineaţă, am reuşit să-l controlez. Dar... 
sunt obosită, ştii... şi... Ridică din umeri. Noroiuli se usca pe 
bluză, lăsând în urmă un şir de forme ce aminteau de 
ideogramele chineze. La început, l-am îmbrăcat. Îşi scotea 
toate hainele de pe el, cu excepţia chiloţilor. În cele din 
urmă, am obosit să mai încerc. Căpuşele şi ţânţarii nu-l 
deranjează. Continuă, după o pauză: aş vrea să mergem 
împreună cu tine. Cred că n-are niciun rost să vorbim pe 
ocolite, date fiind condiţiile. 

Larry se întrebă ce ar crede dacă i-ar vorbi despre ce i se 
întâmplase ultimei femei care dorise să-l însoţească. Nu că 
ar fi vrut s-o facă; episodul avea să rămână îngropat adânc, 
chiar dacă femeia respectivă nu avusese parte de acelaşi 
tratament. Era la fel de puţin dispus s-o aducă în discuţie pe 
Rita pe cât s-ar grăbi un criminal să pomenească numele 
victimei sale într-o conversaţie de salon. 

— Nu ştiu încotro merg, spuse el. Vin de la New York City, 
însă am ales varianta mai lungă, din câte îmi dau seama. 
Planul meu era să-mi găsesc o casă frumoasă la malul mării 
şi să stau acolo cam până prin octombrie. Dar cu cât merg 
mai departe, cu atât mai mult tânjesc după oameni. Cu cât 
merg mai departe, cu atât mă simt mai copleşit. 

Se exprima prost şi i se părea că nu poate explica mai 
bine fără să pomenească de Rita sau de visele lui rele, în 


care i se arăta Omul Întunecat. 

— De multe ori mă încearcă frica, mărturisi el cu 
precauţie, din cauză că sunt singur. Simptome de paranoia. 
E ca şi cum m-aş aştepta să-mi sară un indian în spate şi să 
mă scalpeze. 

— Cu alte cuvinte, ai încetat să-ţi cauţi o casă, în schimb 
eşti în căutare de oameni. 

— Da, poate. 

— Acum ne-ai găsit pe noi. E un început. 

— După părerea mea, voi m-aţi găsit pe mine. lar băiatul 
îmi provoacă îngrijorare, Nadine. Trebuie să vorbesc foarte 
direct despre chestiunea asta. Deocamdată a rămas fără 
cuţit, dar lumea asta e plină de obiecte tăioase şi la 
îndemână. 

— Da. 

— N-aş vrea să fiu brutal... 

Lăsă propoziţia în suspensie, sperând ca ea să o continue 
în locul lui, dar femeia nu spuse absolut nimic, îl privi doar 
cu ochii ei negri. 

— Ai fi dispusă să-l părăseşti? 

lată, cuvintele îi ieşiseră pe gură, le scuipase ca pe o 
bucată de piatră şi nu se comporta nici pe departe ca un om 
de treabă... dar oare era corect, era cinstit faţă de vreunul 
dintre ei să agraveze şi mai mult o situaţie neprielnică, 
luându-şi asupra lor povara unui psihopat în vârstă de zece 
ani? O prevenise de la bun început că avea de gând să fie 
brutal, ceea ce şi reuşise. Dar acum trăiau într-o lume 
nemiloasă. 

În acest răstimp, ochii de nuanţa mării ai lui Joe îi 
sfredeleau pe ai săi. 

— N-aş putea face asta, îi răspunse Nadine calm. Înţeleg 
foarte bine primejdia şi mai înţeleg că tu eşti mai expus. 
Este gelos. Se teme că vei deveni mai important pentru 
mine decât el. Este foarte posibil ca el să încerce din nou 
să... să-ţi facă rău, în cazul în care nu reuşeşti să te 
împrieteneşti cu el sau cel puţin să-l convingi că n-ai de 


gând să... Lăsă cuvintele în aer, preferând să nu le dea un 
contur precis. Dar dacă-l părăsesc, ar fi ca şi cum l-aş ucide. 
lar eu nu vreau să fiu părtaşă la un asemenea gest. Oricum 
au murit prea mulţi, ce rost are să mai fie comise şi alte 
crime? 

— Dacă-mi taie gâtul în miez de noapte, ai fi părtaşă şi la 
acea crimă. 

Femeia îşi lăsă capul în jos. 

Vorbind atât de încet încât să poată auzi doar ea (neştiind 
dacă Joe, care îi urmărea, înţelegea despre ce vorbesc), 
Larry îi spuse: 

— Probabil că ar fi reuşit încă de azi-noapte, dacă n-ai fi 
venit după el. Este adevărat? 

— Vorbeşti despre lucruri care nu s-au petrecut, îi 
răspunse ea încetişor. 

— Oare e vorba de fantoma unui Moş Crăciun ce n-a sosit 
încă? râse Larry. 

Nadine îşi ridică privirile. 

— Aş vrea să vin cu tine, Larry, dar nu pot să-l părăsesc 
pe Joe. Va trebui să iei o hotărâre. 

— Mă pui într-o situaţie dificilă. 

— Oricum, de la o vreme încoace, viaţa nu mai este deloc 
uşoară. 

Larry se gândi la afirmaţia ei. Joe stătea cu picioarele în 
şanţul drumului, cercetându-i cu privirea lui ca marea. În 
spatele lor, marea cea adevărată se izbea fără încetare de 
stânci, strecurându-se prin canalele secrete pe care le 
săpase în interiorul pietrei. 

— Foarte bine, spuse el. Părerea mea este că te porţi 
periculos de blajin, dar... foarte bine. 

— Îţi mulţumesc. Voi fi răspunzătoare de faptele lui. 

— Chestia asta o să mă consoleze, în caz că mă omoară. 

— Conştiinţa mea ar fi încărcată pentru tot restul vieţii. 

Odată pronunţate aceste cuvinte, Nadine fu copleşită de 
presentimentul că toate părerile ei despre caracterul sacru 
al vieţii i se vor părea curând o crudă batjocură, 


presentiment ce se abătu asupra ei ca un vânt hain şi o făcu 
să se cutremure. Nu, îşi zise ea. Nu voi ucide. Asta nu. 
Niciodată. 


În noaptea aceea poposiră pe nisipul alb şi fin al plajei 
publice din Wells. Larry făcu un foc mare dincoace de şirul 
de ierburi aruncate la mal, care marca linia unde ajunsese 
ultimul flux, dar Joe se aşeză de cealaltă parte, departe de 
el şi de Nadine, şi începu să arunce beţigaşe în flăcări. Din 
când în când, ţinea câte un băț mai mare în limbile de foc 
până ce se transforma într-o torţă, după care pornea în 
fugă pe plajă, ţinând-o ridicată, ca pe o unică şi prețioasă 
lumânare de tort. Îl văzură cât rămase în bătaia luminii 
aruncate de foc, după care nu se mai distinse decât torţa 
mişcătoare, unduindu-se în curentul produs de sprintul lui 
dement. Se stârnise puţin şi briza mării şi era mai răcoare 
decât în ultimele zile. Larry îşi aducea aminte, ca prin vis, 
de ploaia ce căzuse în după-amiaza în care o descoperise pe 
maică-sa pe moarte, chiar înainte ca supergripa să lovească 
New Yorkul, ca un tren de marfă lansat în cea mai mare 
viteză. Îşi aminti de furtuna cu tunete şi de perdeaua albă 
care flutura barbar în apartament. Îl străbătu un fior uşor, 
iar vântul făcu o spirală de flăcări să se înalțe din foc şi s-o 
ia către cerul negru şi înstelat. Scânteile se ridicau încă şi 
mai sus, pentru a se stinge apoi. Îi veni în minte toamna, 
care părea încă departe, însă nu chiar atât de departe cât 
păruse în acea zi de iunie când o găsise pe maică-sa zăcând 
pe podea şi delirând. Îi era puţin frig. Torţa lui Joe sălta în 
sus şi în jos, departe, spre nord. Acea unică lumină licărind 
în întunericul imens şi tăcut îl făcea să se simtă singur şi cu 
atât mai înfrigurat. Valurile se spărgeau de țărm, vuind. 

— Ştii să cânţi? 

Tresări uşor din pricina vocii ei şi se uită la cutia de 
chitară ce zăcea alături de ei, pe nisip. O găsise rezemată 
de un pian Steinway în camera de muzică a unei vile în care 
pătrunseseră, ca să-şi facă rost de mâncarea pentru cină. 


Îşi încărcase rucsacul cu atâtea conserve cât să înlocuiască 
ceea ce mâncaseră în ziua respectivă şi luase şi chitara, 
dintr-un impuls, fără ca măcar să se uite înăuntru ca să 
vadă despre ce era vorba - oricum, într-o asemenea casă nu 
te puteai aştepta să găseşti decât un lucru de calitate. Nu 
mai cântase de la petrecerea aceea nebună de la Malibu, 
adică acum vreo şase săptămâni. Într-o altă viaţă. 

— Da, mă pricep, îi răspunse el, descoperind că voia să 
cânte, nu pentru ea, ci pentru că uneori îţi face bine să 
cânţi, te ajută să uiţi de greutăţi. Iar în jurul unui foc, pe 
plajă, cineva trebuia neapărat să cânte la chitară. Altfel, ar 
fi fost ca o zi fără soare. 

— Hai să vedem ce găsim aici, zise el, desfăcând 
încuietorile. 

Se aşteptase să fie ceva de calitate, însă ceea ce 
descoperi în interiorul cutiei îl surprinse în cel mai plăcut 
chip. Era o chitară Gibson cu douăsprezece coarde, un 
instrument minunat, făcut poate chiar la comandă. Larry nu 
se pricepea destul de bine la chitare ca să fie sigur. În 
schimb ştia că intarsiile de pe gâtul ei, care prindeau 
reflexele de un roşu-portocaliu ale flăcărilor şi le reflectau 
ca o prismă din sticlă, erau de sidef. 

— E minunată, spuse ea. 

— Să ştii că e minunată! 

Îşi trecu degetele peste coarde şi-i plăcu sunetul, chiar 
dacă era prea deschis şi nu perfect acordat, sunet mai plin 
şi mai bogat decât cel obţinut de la o chitară obişnuită, cu 
şase coarde. Un sunet armonios, însă viguros. Asta-i cel mai 
grozav la o chitară cu strune de oţel, că scoate un sunet 
minunat şi viguros. lar coardele erau marca Black 
Diamond, din cele înfăşurate şi puţin desuete, în schimb 
scoteau un sunet cinstit, poate puţin cam dur atunci când 
treceai de pe o coardă pe cealaltă - zing! Zâmbi, aducându- 
şi aminte de disprețul lui Barry Grieg faţă de coardele 
obişnuite pentru chitare, cele netede şi lustruite. 


Întotdeauna le zisese „lunecoase de doi bani”. Bietul Barry, 
care dorea să ajungă un al doilea Steve Miller. 

— De ce zâmbeşti? se interesă Nadine. 

— Mă gândeam la vremurile de demult, îi răspunse el, 
puţin trist. 

Reuşi să acordeze chitara după ureche, gândindu-se mai 
departe la Barry, Johnny McCall şi Wayne Stuckey. Când 
termină, ea-l bătu uşor pe umăr, iar Larry îşi ridică privirea. 

Joe se aşezase lângă foc, cu un băţ pe jumătate ars uitat 
în mână. Se uita la el cu ochii săi stranii, în care se citea cea 
mai sinceră încântare, iar gura îi rămăsese deschisă. 

Nadine rosti încet, atât de încet, încât ar fi putut să fie 
doar un gând de la el din cap: 

— Muzica poate vrăji... 

Larry începu să ciupească pe strune o melodie vioaie, un 
vechi blues pe care-l învățase în adolescenţă, de pe un disc 
Elektra cu înregistrări folk. Un cântec interpretat pentru 
prima oară de Koerner, Ray şi Glover, din câte ştia el. Când 
crezu că intrase bine în melodie, începu să cânte... Avea să 
rămână întotdeauna mai bun la voce decât la instrument. 


Ei, dragă, mă vezi venind din depărtări 

Am să fac din noapte zi, draga mea 

Pentru că iată, sunt aici 

Departe de casa mea 

Dar mă auzi venind, draga mea 

După cum ţin hangul pe spinarea pisicii negre. 


Acum băiatul zâmbea fermecat, ca un om care a 
descoperit un secret extraordinar. După părerea lui Larry, 
semăna cu un tip pe care-l chinuia de cine ştie când o 
mâncărime între omoplaţi, unde nu reuşea în niciun chip să 
ajungă, iar acum descoperise în sfârşit pe cineva care ştiuse 
unde să-l scarpine. Scotoci printre rafturile prăfuite ale 
memoriei, în căutarea unei alte strofe, pe care o găsi, în 
fine. 


Pot face lucruri, draga mea, de care alţi bărbaţi nu-s în 
stare 

Ei nu-şi găsesc numărul lor dragă, n-ajung la iarba 
învingătorului 

Dar eu pot, dragă, pentru că sunt departe de casă 

Și tu ştii că ai să mă auzi cum vin 

Ținând hangul pe spinarea pisicii negre. 


Surâsul deschis şi încântat al băiatului îi aprinse o lumină 
în ochi, făcându-i apți, din câte gândea Larry, să slăbească 
puţin încordarea din muşchii coapselor oricărei fete. Larry 
atacă o improvizație instrumentală şi se descurcă, şi de 
această dată, suficient de bine. Degetele lui ştiau să scoată 
din chitară sunetele cele mai potrivite, dure, pline şi vag 
stridente, ca o grămadă de podoabe ieftine, probabil furate, 
vândute într-o pungă de hârtie la colţ de stradă. O făcu să 
sune puţin arogant, apoi, ca să nu dea totul peste cap, se 
refugie rapid într-un alt blues în mi, la trei degete, din cele 
vechi şi bune. Nu reuşi să-şi aducă aminte toată strofa 
finală, era ceva cu o linie de cale ferată, aşa că repetă prima 
strofă şi încheie. 

Când se aşternu iarăşi tăcerea, Nadine râse şi aplaudă. 
Joe aruncă băţul cât colo şi ţopăi pe nisip, în toate părţile, 
scoțând puternice ţipete de bucurie. Lui Larry nu-i venea să 
creadă ce transformare se petrecuse cu copilul şi încercă 
să-şi  tempereze entuziasmul, evitând riscul unei 
dezamăgiri. 

Muzica poate vrăji o fiară sălbatică. 

Se surprinse sperând, neîncrezător, că totul se putea 
rezolva atât de simplu. Joe îi făcea semne, iar Nadine îi 
spuse: 

— Vrea să-i mai cânţi şi altceva. Ce zici? A fost foarte 
frumos. Şi eu mă simt mai bine. Mult mai bine. 

Prin urmare, interpretă „Goin' Downtown”, de Geoff 
Muldaur, „Sally's Fresno Blues”, compoziţia lui proprie; 


apoi „lhe Springhill Mine Disaster” şi „Ihat's All Right 
Mamma”, scrisă de Arthur Crudup. Pe urmă trecu la nişte 
rock and roll-uri primitive - „Milk Cow Blues”, „Jim Dandy”, 
„Twenty Flight Rock” (interpretând ritmul de boogie-woogie 
şi refrenele cât putea mai bine, deşi degetele începuseră să- 
i amorţească şi să-l doară) şi, în final, un cântec la care 
ţinea mult, „Endless Sleep”, cântat pentru prima oară de 
Jody Reynolds. 

— Nu mai pot cânta, îi mărturisi el lui Joe, care rămăsese 
nemişcat în timpul întregului recital. Din cauza degetelor. 

Îşi întinse mâna, arătându-i urmele adânci pe care le 
lăsaseră coardele în degete şi spărturile din unghii. 

Băiatul îşi întinse şi el mâinile. 

Larry ezită un moment, apoi ridică imperceptibil din 
umeri. Îi întinse băiatului chitara, cu gâtul înainte. 

— E nevoie de foarte mult exerciţiu, adăugă el. 

Dar ceea ce urmă fu lucrul cel mai uimitor la care 
asistase de când era pe lume. Băiatul atacă „Jim Dandy” 
aproape fără greşeală, urlând cuvintele în loc să le 
pronunţe, de parcă ar fi avut limba lipită de cerul gurii. Cu 
toate acestea, era limpede că nu mai cântase niciodată la 
chitară; nu era în stare să apese suficient de tare pe coarde 
şi să le facă să sune cum se cuvine, iar schimbările de grif 
erau lente şi neîndemânatice. Sunetul pe care izbutea să-l 
scoată era estompat şi ciudat - ca şi cum ar fi cântat la un 
instrument cu cutia de rezonanţă plină de vată - rămânând, 
totuşi, o copie perfectă a felului în care interpretase Larry 
melodia. 

După ce termină, Joe îşi examină curios degetele, ca şi 
cum ar fi încercat să înţeleagă cum de reuşeau să recreeze 
substanţa sonoră a muzicii interpretate de Larry, însă nu şi 
sunetele acelea puternice şi limpezi. 

Ca şi cum s-ar fi aflat în transă, Larry se auzi spunând 
următoarele: 

— Nu apeşi suficient de puternic, asta-i tot. Trebuie să-ţi 
formezi bătături - adică nişte suprafeţe dure - la vârfurile 


degetelor. Şi trebuie să ţi se întărească şi muşchii de la 
mâna stângă. 

Joe îl urmări cu atenţie în timp ce vorbea, dar Larry nu 
avea cum să ştie dacă băiatul îl înţelegea sau nu. I se adresă 
Nadinei: 

— Ştiai că e-n stare de aşa ceva? 

— Nu, sunt la fel de surprinsă ca şi tine. Pare un miracol, 
nu? 

Larry încuviinţă din cap. Băiatul interpretă apoi „That's 
All Right, Mamma”, păstrând aproape toate nuanțele din 
interpretarea lui Larry. Uneori însă strunele vibrau lemnos, 
atunci când degetele lui Joe le împiedicau să vibreze, în loc 
să le lase în voie. 

— Lasă-mă să-ţi arăt cum se face, îi propuse Larry, 
întinzând mâinile după instrument. 

Joe îşi lăsă imediat privirile în jos, neîncrezător. Larry se 
gândi că îşi adusese aminte, probabil, de cuțitul ce-i fusese 
aruncat în valuri. Băiatul se retrase, ţinându-şi strâns 
chitara. 

— Foarte bine, spuse Larry. E a ta şi numai a ta. lar dacă 
ai să vrei o lecţie, te aştept oricând. 

Băiatul scoase un țipăt şi porni în fugă de-a lungul plajei, 
ţinând chitara ridicată deasupra capului, ca pe un trofeu. 

— Are s-o facă ţăndări, zise Larry. 

— Nu, îi răspunse Nadine, nu cred că se va întâmpla aşa. 


În crucea nopţii, Larry se trezi şi se ridică într-un cot. Din 
Nadine nu se vedea decât o siluetă vag feminină, înfăşurată 
în trei pături, ocupând un sfert din circumferința din jurul 
focului mort. Diametral opus faţă de Larry dormea Joe. Şi el 
era acoperit cu mai multe pături, dar capul îi rămăsese 
afară. Îşi ţinea degetul mare la loc sigur, în gură. Îşi trăsese 
picioarele spre piept, iar în spaţiul liber cuibărise chitara 
Gibson cu douăsprezece coarde. Cu mâna liberă strângea 
uşor gâtul instrumentului. Fascinat, Larry rămase cu 
privirile aţintite asupra lui. Îi luase băiatului cuțitul şi i-l 


aruncase; iar acum băiatul adoptase chitara. Minunat. Să 
şi-o păstreze. Nu puteai să înjunghii pe nimeni cu o chitară, 
deşi te puteai folosi cu destul succes de ea în chip de bâtă. 
Apoi adormi din nou. 


Când se trezi, a doua zi de dimineaţă, Joe stătea pe o 
stâncă, ţinând chitara în braţe şi picioarele în bătaia 
valurilor, şi cânta „Sally's Fresno Blues”, mai bine decât cu 
o seară în urmă. Nadine se trezi peste douăzeci de minute 
şi zâmbi radios. Lui Larry îi trecu prin minte că era o femeie 
încântătoare şi, în acelaşi moment, îşi aminti de un 
fragment dintr-un cântec al lui Chuck Berry: Nadine, 
scumpa mea, tu eşti? 

— Hai să vedem ce putem mânca la micul dejun, spuse el. 

Făcu focul şi se adunară tustrei în jurul lui, ca să-şi 
alunge frigul nopţii din oase. Nadine prepară o fiertură de 
ovăz cu lapte praf şi băură ceai tare, fiert într-o conservă, 
după metoda vagabonzilor. Joe mâncă fără să lase Gibsonul 
din poală. Şi, în două rânduri, Larry se surprinse zâmbindu- 
i băiatului, gândind că nu poţi să nu ţii la cineva atât de 
îndrăgostit de chitara aceea. 


Se urcară pe biciclete şi urmară US 1, spre sud. Joe 
mergea fix pe linia albă din mijlocul şoselei, luându-le-o 
uneori chiar şi cu doi kilometri înainte. Odată, când îl 
ajunseră din urmă, băiatul mergea calm pe marginea 
drumului, ţinându-şi bicicleta de coarne şi mâncând mure 
într-un stil amuzant - arunca pe rând murele în sus, 
prinzându-le fără greş în gură, de fiecare dată. După o oră, 
îl găsiră aşezat pe un monument comemorativ al Războiului 
de Independenţă şi cântând „Jim Dandy” la chitară. 

Chiar înainte de ora 11, dădură peste un blocaj rutier 
bizar, înaintea unui oraş numit Ogunquit. Trei camioane 
pentru gunoi ale municipalităţii, de culoare portocaliu- 
aprins, fuseseră trase de la un capăt la celălalt al drumului, 
blocându-l cât era de lat. Într-una dintre benele de gunoi 


zăcea cadavrul mâncat de ciori a ceea ce fusese cândva un 
bărbat. Ultimele zece zile de caniculă îşi lăsaseră urmele 
asupra lui. Acolo unde trupul nu era acoperit de haine, 
mişunau o mulţime de viermi. Nadine îşi întoarse privirile şi 
întrebă: 

— Oare unde-o fi Joe? 

— Nu ştiu, undeva înaintea noastră. 

— Sper să nu fi văzut atrocitatea asta. Crezi că a băgat 
de seamă? 

— Probabil, spuse Larry. 

Având în vedere că US 1 era una dintre arterele 
principale, drumul i se păruse surprinzător de gol de când 
plecaseră de la Wells; nu întâlniseră decât cel mult douăzeci 
de maşini rămase în drum. Acum înţelegea cauza. Blocaseră 
şoseaua. De cealaltă parte a oraşului aveau să găsească 
sute, poate mii de maşini. Ştia câtă grijă avea Nadine 
pentru Joe şi era poate preferabil să-l ferească de 
asemenea experienţe. 

— Pentru ce-or fi blocat drumul? îl întrebă ea. La ce 
credeau ei că le foloseşte? 

— Presupun că au încercat să instituie o carantină la ei în 
oraş. Cred că vom întâlni o asemenea barieră şi de partea 
cealaltă. 

— Mai există şi alte cadavre? 

Larry îşi sprijini bicicleta de suport şi se uită: 

— Mai sunt trei. 

— Bine, n-am să mă uit în direcţia aceea. 

Larry dădu din cap. Trecură cu bicicletele pe lângă 
camioane, apoi încălecară şi plecară mai departe. Şoseaua 
se apropiase iarăşi de mare şi se făcuse mai răcoare. 
Căsuţele de vacanţă se înghesuiau una într-alta, în şiruri 
lungi şi sordide. Oare oamenii chiar îşi petreceau vacanţele 
în asemenea locuinţe? se întrebă Larry. Păi mai bine se 
duceau în Harlem şi-şi lăsau copiii să se joace sub jeturile 
hidrantelor. 

— Nu sunt prea frumoase, nu-i aşa? spuse Nadine. 


Erau acum înconjurați din ambele părţi de elementele 
esenţiale ale oricărei staţiuni de ultimă speţă: benzinării, 
chioşcuri pentru grătare, lactobaruri Dairy Treets, moteluri 
vopsite în cele mai stridente culori pastel, spaţii pentru 
minigolf. 

Larry se simţea afectat de lucrurile acestea în două 
feluri, foarte deosebite unul de celălalt. O parte din el se 
revolta împotriva urâţeniei lor triste şi ţipătoare şi a 
urâţeniei minţilor care transformaseră această magnifică şi 
sălbatică zonă de coastă într-un nesfârşit parc de distracţii 
la marginea şoselei, pentru familii venite aici în maşini 
station wagon. O parte mai profundă şi mai subtilă a lui îi 
amintea însă despre oamenii care populaseră locurile şi 
şoseaua asta în alte veri. Doamne cu pălării de soare şi 
pantaloni scurţi prea strâmţi pentru respectabilele lor 
şolduri. Băieți de colegiu în cămăşi de rugby, cu dungi roşii- 
negre. Fete în bluze de plajă şi sandale cu barete. Copii 
mici, urlând cu obrajii plini de îngheţată. Ei erau americani, 
în jurul cărora, ori de câte ori se aflau în grup, plana un soi 
de romantism murdar şi captivant - indiferent dacă grupul 
respectiv se afla într-o cabană pentru schiori din Aspen sau 
dacă-şi îndeplinea ritualul prozaic-tainic al fiecărei veri, de- 
a lungul lui US 1, în Maine. Dar acum, toţi americanii aceia 
dispăruseră. O furtună rupsese dintr-un copac o ramură, 
care răsturnase imensa firmă din plastic de la Dairy Treet 
în parcarea de lângă cofetărie, unde zăcea într-o rână, ca o 
tichie de culoare palidă. larba crescuse prea mult pe 
terenul de minigolf. Porțiunea de şosea dintre Portland şi 
Portsmouth fusese odată un parc de distracţii lung de peste 
o sută de kilometri, iar acum nu mai rămăsese din el decât 
un bâlci bântuit de fantome, unde toate maşinăriile 
încetaseră să mai funcţioneze. 

— Nu, nu sunt prea frumoase, recunoscu el, dar au fost 
odată ale noastre, Nadine. Odată totul a fost al nostru, chiar 
dacă noi n-am mai pus niciodată piciorul aici. lar acum s-a 
terminat. 


— Dar nu pentru vecie, îi răspunse ea calm, iar el o privi, 
admirându-i figura curată şi strălucitoare. Fruntea, de unde 
pleca spre spate uimitoarea şuviţă de păr alb, radia ca o 
lumină. Eu nu sunt credincioasă, dar aş numi ceea ce s-a 
întâmplat judecata lui Dumnezeu. Într-o sută de ani, poate 
în două sute, toate astea vor fi din nou ale noastre. 

— Camioanele alea nu vor fi înlăturate de acolo nici peste 
două sute de ani. 

— Nu, în schimb drumul nu va mai exista. Camioanele vor 
rămâne în mijlocul unui câmp sau al unei păduri, iar în locul 
unde se află anvelopele lor vor creşte păducherniţa şi 
papucul-doamnei. De fapt, ele nu vor mai fi nişte simple 
camioane, ci produse ale activităţii umane. 

— Cred că n-ai dreptate. 

— Cum să n-am dreptate? 

— Pentru că acum suntem în căutarea altor oameni, îi 
răspunse Larry. Ei, de ce crezi tu că facem asta? 

Ea îl privi tulburată şi spuse: 

— Păi... pentru că acesta este modul corect de a proceda. 
Oamenii au nevoie de alţi oameni. N-ai simţit şi tu la fel? 
Atunci când erai singur? 

— Ba da, răspunse Larry. Dacă suntem singuri, 
înnebunim din pricina singurătăţii. lar când ne adunăm mai 
mulţi, ne apucăm să construim kilometri întregi de case 
pentru vacanţă şi ne ucidem unii pe ceilalţi sâmbătă seara, 
prin baruri. Izbucni în râs. Era un râs rece şi nefericit, lipsit 
de orice urmă de veselie, care pluti mai multă vreme în 
văzduhul gol. Nu există vreun răspuns. E ca şi cum ai fi 
prins în interiorul unui ou. Hai să mergem... Joe se află 
probabil cu mult înaintea noastră. 

Mai rămase lângă bicicletă un moment, urmărindu-l cu 
privirea ei tulburată pe Larry, care deja pornise. Apoi îl 
urmă şi ea. Nu se putea să aibă dreptate. Nu era posibil. 
Dacă un lucru atât de monstruos se petrecuse fără să existe 
un motiv întemeiat, atunci ce rost mai aveau toate? Atunci 
ei de ce mai rămăseseră în viaţă? 


De fapt, Joe nu era chiar foarte departe de ei. Îl 
descoperiră stând pe bara de protecţie din spate a unui 
Ford albastru, parcat pe o alee. Se uita la o revistă porno pe 
care o găsise cine ştie unde, iar Larry constată, cu jenă, că 
băiatul se afla în plină erecţie. Îi aruncă o privire Nadinei, 
dar ea se uita într-altă parte, poate dinadins. 

Când ajunseră în dreptul aleii, Larry îl întrebă: 

— Vii? 

Joe lăsă revista deoparte şi, în loc să se ridice, scoase un 
sunet gutural şi interogativ, arătând în sus. Larry îşi ridică 
imediat privirile spre cer, crezând pentru o clipă că băiatul 
văzuse un avion. Atunci auzi strigătul Nadinei: 

— Nu pe cer, uite acolo, pe hambarul acela! Vocea îi 
trăda agitația. Pe acoperişul hambarului! Îi mulţumesc 
Domnului pentru tine, Joe! Noi n-am fi văzut! 

Se repezi la Joe şi-l strânse în braţe. Larry se întoarse 
spre şură, pe acoperişul căreia ieşeau limpede în evidenţă 
literele albe: 


AM PLECAT LA CENIRUL EPIDEMIOLOGIC DIN 
STOVINGTON, VI. 


Dedesubt era indicată ruta. lar la urmă scria: 


AM PORNIT DIN OGUNQUIIT PE 2 IULIE 1990 
HAROLD EMERY LAUDER 
FRANCES GOLDSMITH 


— Isuse Cristoase, probabil ultimul rând l-a scris cu curul 
în vânt, comentă Larry. 

— Centrul epidemiologic! zise Nadine, ignorându-l. Eu de 
ce nu m-am gândit? Am citit un articol despre asta în 
suplimentul de duminică al ziarului, acum nici trei luni de 
zile! Ei au plecat într-acolo! 

— Dacă mai sunt în viaţă. 


— În viaţă? Sigur că sunt. Epidemia se terminase pe 2 
iulie. Iar dacă au fost în stare să se caţere pe acoperişul 
şurii, poţi fi sigur că nu erau bolnavi. 

— Unul dintre ei era sigur foarte vioi, se arătă Larry de 
acord, simțind cum creşte şi în el un entuziasm, altfel 
temperat, dinspre stomac. Şi dacă stau să mă gândesc că 
eu am traversat Vermont... 

— Stovington este destul de departe spre nord, faţă de 
Highway 9, îi răspunse Nadine neatentă, privind în 
continuare spre şură. Cu toate acestea, probabil au ajuns 
acolo. 2 iulie a fost acum două săptămâni. Ochii femeii erau 
aprinşi. Crezi că s-ar mai putea afla şi alţi oameni la centrul 
epidemiologic, Larry? S-ar putea să mai fie, nu eşti de 
părere? De vreme ce ştiau tot ce se poate şti despre 
carantine şi echipamente sterile? Şi probabil au lucrat tot 
timpul la un tratament, nu? 

— Nu ştiu, îi răspunse Larry precaut. 

— Sigur că aşa s-a întâmplat, spuse ea nerăbdătoare şi 
puţin exaltată. Larry n-o mai văzuse într-un asemenea hal 
de agitaţie, nici măcar atunci când Joe îşi executase 
nemaipomenitul lui număr de imitație la chitară. Pun pariu 
că Harold şi Frances au găsit zeci de oameni, poate chiar 
sute. Plecăm fără întârziere. Cea mai scurtă rută... 

— Stai puţin, o potoli Larry, prinzând-o de umăr. 

— Adică ce vrei să spui, să stau? Nu pricepi că... 

— Înţeleg că mesajul ăsta a aşteptat vreme de două 
săptămâni trecerea noastră pe aici, prin urmare treaba asta 
poate să mai aştepte puţin. Până una-alta, hai să mâncăm 
ceva. Cât despre Joe Chitaristul Nebun, în curând o să 
adoarmă în picioare. 

Se uită în spatele ei. Joe răsfoia din nou revista porno, 
dar capul stătea să-i cadă în piept şi începuse să clipească 
des, din ce în ce mai departe de realitate. Sub ochi îi 
apăruseră cearcăne. 

— Spuneai că tocmai a scăpat de-o infecţie, spuse Larry. 
Şi tu eşti după o perioadă de călătorii grele... ca să nu mai 


vorbim de Pânda după Chitaristul cu Ochi Albaştri. 

— Ai dreptate... nu m-am gândit. 

— Nu-i trebuie decât o masă bună şi un pui de somn. 

— Desigur, Joe, îmi pare rău. Nu m-am gândit. 

Joe scoase un mormăit, din care se ghicea cât de adormit 
şi dezinteresat era. 

Larry simţi un nod de teamă ridicându-i-se spre gât, din 
cauza a ceea ce neapărat trebuia să spună. Dacă nu o 
făcea, Nadine avea s-o facă de îndată ce găsea un răgaz cât 
de mic de gândire... În afară de aceasta, sosise poate şi 
timpul să vadă dacă el se schimbase pe atât cât avea 
impresia. 

— Nadine, ştii să conduci? 

— Să conduc? Vrei să zici, dacă am carnet? Da, însă o 
maşină nu este practică, din cauza obstacolelor de pe 
drumuri, nu? Adică... 

— Nu mă gândeam la maşină, spuse el. 

În spatele pleoapelor îi apăru instantaneu imaginea Ritei 
alături de misteriosul om negru (reprezentarea simbolică 
pe care mintea lui o asocia morţii, din câte presupunea), 
ambii întunecaţi şi palizi, repezindu-se asupra lui, călare pe 
o monstruoasă motocicletă Harley, ca nişte ciudaţi Cavaleri 
ai Apocalipsului. Simţi cum i se usucă gura şi-i zvâcnesc 
tâmplele din cauza acestui gând, dar când continuă, vocea 
lui era sigură. Nadine păru să nu remarce momentul lui de 
slăbiciune. Fapt ciudat, cel care se învioră din starea lui de 
amorţeală, dând semne să observe schimbarea, fu Joe. 

— Mă gândeam la nişte motociclete, de un tip sau altul. 
Am putea să străbatem distanţe mai mari cu efort mai mic 
şi am ocoli orice... ei, orice obstacole de pe drum. Aşa cum 
am ocolit cu bicicletele camioanele acelea ale 
municipalităţii. 

Ochii ei se luminară şi se însufleţiră. 

— Da, să ştii că am putea proceda aşa. Eu n-am mai mers 
niciodată pe motocicletă, dar aş putea să învăţ de la tine, 
nu-i aşa? 


La auzul cuvintelor eu n-am mai mers niciodată pe 
motocicletă, teama lui Larry crescu şi mai mult. 

— Da, spuse el, dar lucrul cel mai important pe care o să 
ţi-l spun este să mergi încet, până te obişnuieşti. Foarte 
încet. O motocicletă, chiar şi o motoretă mică, nu iartă 
eroarea umană, iar eu n-o să te pot duce la doctor, dacă ţi 
se întâmplă un accident pe şosea. 

— Atunci aşa facem. Vom... Larry, ai călătorit cumva pe 
motocicletă, înainte să te întâlnim? Probabil aşa ai făcut, 
altfel n-ajungeai aşa de repede de la New York City până 
aici. 

— Am aruncat-o într-un şanţ, îi răspunse el stăpânit. 
Mersul de unul singur îmi dădea o stare de nervozitate. 

— Ei, de acum nu vei mai fi singur, îl asigură Nadine, 
aproape vesel. Se întoarse spre Joe. Plecăm spre Vermont, 
Joe! Ne vom întâlni şi cu alţi oameni! Nu-i grozav? Nu-i 
nemaipomenit? 

Joe căscă. 


Nadine spuse că e prea agitată ca să se poată odihni, dar 
că va rămâne cu Joe, până ce acesta va adormi. Larry porni 
spre centrul oraşului Ogunquit, în căutarea reprezentanţei 
unei firme de motociclete. Nu exista niciuna, în schimb îşi 
aduse aminte că văzuse un magazin de motociclete când 
ieşiseră din Wells. Se întoarse la Nadine şi-i găsi dormind 
pe amândoi la umbra Fordului albastru unde Joe studiase 
revista. 

Se întinse nu departe de ei, însă nu reuşi să adoarmă. În 
cele din urmă, traversă şoseaua şi-şi croi drum prin 
timoftica înaltă până la genunchi către uşa şurii unde fusese 
pictat anunţul. Mii de cosaşi săreau nebuneşte, ferindu-se 
din calea lui, iar lui Larry îi trecu prin minte: Eu sunt 
epidemia lor. Eu sunt omul lor negru. 

În apropierea uşilor duble ale şurii larg deschise, reperă 
două cutii goale de Pepsi şi o coajă de pâine dintr-un 
sendviş. În vremuri normale, pescăruşii ar fi înfulecat de 


mult rămăşiţele sendvişului, dar vremurile se schimbaseră, 
iar pescărugşii se obişnuiseră, fără îndoială, cu o hrană mai 
consistentă. Trase un picior cojii de pâine, apoi uneia dintre 
cutii. 

Sergent Briggs, du astea de urgenţă în laboratorul 
criminalistic. Cred că, în cele din urmă, criminalul nostru a 
comis o greşeală. 

Am înţeles, inspectore Underwood. Ziua în care Scotland 
Yardul a hotărât să te trimită pe dumneata a fost norocoasă 
pentru Squinchly-on-the-Green. 

Mă simt onorat, sergent. Dar eu nu-mi fac decât datoria. 

Larry intră în şură, unde era întuneric, cald şi agitaţie, 
din cauza rândunelelor care-şi făcuseră cuib acolo. Mirosul 
fânului era dulce. În staule nu exista niciun animal; decât să 
le expună unei morţi sigure prin inaniţie, proprietarul 
preferase să le lase în libertate, să moară de supergripă sau 
să scape. 

Notează toate aceste lucruri, în vederea anchetei 
judiciare, sergent. 

Voi face întocmai, inspectore Underwood. 

Se uită pe podea şi descoperi un ambalaj de ciocolată. Îl 
ridică de jos. Înăuntrul ambalajului fusese odată o ciocolată 
Payday. Cel ce pictase mesajul avusese curaj, poate. Însă 
bun gust, în niciun caz. Fiindcă ciocolata Payday stătuse 
prea mult timp în soarele fierbinte. 

Treptele ce urcau spre pod erau prinse în cuie de una 
dintre bârnele de sprijin. Ud de transpiraţie, neştiind bine 
de ce se afla aici, Larry începu să urce. În mijlocul podului 
(mergea încet şi foarte atent, să nu apară cumva vreun 
şobolan), o nouă scară, de această dată una obişnuită, ale 
cărei trepte erau stropite cu vopsea albă, urca în luminator. 

Cred că am dat peste un nou indiciu, sergent. 

Inspectore, sunt mut de uimire - spiritul tău de deducție 
nu este depăşit decât de frumuseţea şi de lungimea cu totul 
excepţională a organului tău de reproducere. 

Mă simt onorat, sergent. 


Urcă în luminator. Aici era şi mai cald, chiar infernal de 
cald, şi Larry îşi spuse că, dacă Frances şi Harold ar fi lăsat 
aici cutia cu vopsea, după terminarea textului, şura ar fi ars 
până la temelii, încă de acum o săptămână. Ferestrele erau 
prăfuite, acoperite cu străvechi pânze de păianjen, ţesute 
de pe când fusese ales preşedinte Gerald Ford. Una dintre 
aceste ferestre fusese deschisă prin forţare, iar când Larry 
se aplecă peste pervazul ei, văzu priveliştea minunată a 
împrejurimilor. 

Partea aceasta a şurii dădea spre est şi se afla la o 
înălţime destul de mare pentru ca  monstruoasele 
concesiuni de la marginea drumului să nu pară acum decât 
nişte mici gunoaie nevinovate, risipite la marginea şoselei. 
Dincolo de autostradă se întindea, magnific, oceanul, ale 
cărui valuri erau frumos sparte în două de digul ce pornea 
din zona nordică a portului. Uscatul părea o pictură 
reprezentând un peisaj de vară, dominat de verde şi de 
auriu sub perdeaua nemişcată a aburului după-amiezii. 
Simţea mirosul de sare şi de sărătură. lar dacă privea în 
jos, spre panta acoperişului, putea citi mesajul lui Harold, 
cu susul în jos. 

Numai gândul că ar trebui să se plimbe pe acoperiş, la o 
asemenea înălţime deasupra pământului, îi strânse 
stomacul. lar ca să pictezi şi numele fetei, ar trebui să stai 
cu picioarele atârnate dincolo de streaşină. 

Oare de ce şi-a dat atâta silinţă, sergent? Aceasta, cred, 
este una dintre întrebările asupra cărora trebuie să ne 
concentrăm. 

Aşa trebuie să fie, dacă o spune inspectorul Underwood. 

Se întoarse pe aceleaşi scări, coborând încet şi având 
grijă pe unde calcă. Nu era momentul să-şi rupă un picior. 
Ajuns jos, atenţia sa fu atrasă de altceva, o crestătură într- 
unul dintre stâlpii de susţinere, uimitor de albă şi de nouă, 
în contrast cu aspectul prăfuit şi întunecat al hambarului. 
Se apropie de locul respectiv şi privi tăietura de aproape, 
apoi îşi trecu buricul degetului mare peste ea, în parte 


amuzându-se, în parte mirându-se că o altă fiinţă 
omenească lucrase aici chiar în ziua în care el şi Rita 
porniseră spre nord. Mângăie din nou, de această dată cu 
unghia, literele săpate în lemn. 

Adică Harold Lauder o iubeşte pe Frances Goldsmith. În 
mijlocul unei inimi. Cu săgeată. 

După părerea mea, sergent, individul era îndrăgostit. 

— Minunat pentru tine, Harold, rosti Larry, părăsind 
şura. 


Magazinul de motociclete din Wells se dovedi a fi o 
reprezentanţă Honda şi, după felul cum erau aliniate în 
vitrină, Larry trase concluzia că lipseau două motociclete. 
Dar se mândri şi mai tare cu o a doua descoperire - un 
ambalaj de ciocolată făcut ghem, în apropierea coşurilor de 
gunoi. Provenind de la o ciocolată Payday. Din câte se putea 
deduce, persoana în cauză - Harold Lauder cel bolnav de 
amor, probabil - îşi terminase batonul de ciocolată în timp 
ce decidea care anume motociclete îi vor face fericiţi pe el 
şi pe stăpâna inimii lui. Strânsese ambalajul în pumn şi-l 
aruncase spre coşul de gunoi. Şi ratase. 

Nadine fu de părere că deducţiile erau corecte, în schimb 
nu se lăsă transportată de ele, ca Larry. Prefera să 
cerceteze celelalte motociclete, dornică să pornească la 
drum. Joe se aşezase pe treptele din faţa sălii de 
prezentare, cânta la Gibsonul lui cu douăsprezece coarde şi 
zbiera mulţumit. 

— Ascultă-mă, îi spuse Larry, e ora 5, Nadine. Sub niciun 
motiv nu putem pleca mai devreme de mâine. 

— Dar au mai rămas trei ore bune de lumină! Nu putem 
să stăm cu braţele încrucişate! E posibil să-i pierdem, din 
cauza asta! 

— Nu face nimic dacă nu-i mai găsim. Harold Lauder a 
lăsat o dată instrucţiuni în urma lui, până şi despre şoselele 
pe care aveau de gând să meargă. lar dacă pleacă mai 
departe, probabil va proceda la fel. 


— Dar... 

— Ştiu că eşti nerăbdătoare, îi spuse, punându-şi mâinile 
pe umerii ei. Simţi cum i se stârneşte vechea nervozitate şi 
se sili să-şi păstreze controlul. Tu nu te-ai mai suit niciodată 
pe o motocicletă. 

— Dar pe bicicletă ştiu să merg, totuşi. Şi ştiu şi cum să 
folosesc un ambreiaj, ţi-am zis. le rog, Larry. Dacă nu 
irosim vremea, putem să facem popas în New Hampshire 
diseară, iar până mâine noapte am şi străbătut jumătate din 
drum. Cred... 

— Nu este deloc ca o bicicletă, fir-ar să fie! izbucni el. 

Melodia de pe chitară se frânse. Îl văzu pe Joe cum îi 
priveşte peste umăr, cu ochii îngustaţi şi, dintr-odată, 
neîncrezători. Aoleo! mereu îmi ies lucrurile pe dos, gândi 
Larry. Chestia asta îl supără şi mai tare. 

Nadine îi spuse cu blândeţe: 

— Mă doare. 

Se uită şi constată că degetele i se îngropaseră în carnea 
fragedă a umerilor ei; supărarea lui se topi, luându-i locul 
ruşinea. 

— Îmi pare rău, se scuză el. 

Joe îl fixa în continuare şi Larry înţelese că pierduse 
jumătate din terenul pe care reuşise să-l câştige în faţa 
băiatului. Poate chiar mai mult. Între timp, Nadine spusese 
ceva. 

— Cum? 

— Te rugam să-mi spui de ce nu este ca o bicicletă. 

Primul impuls a fost să-i strige: Dacă tot ştii atât de 
multe, du-te şi încearcă singură să mergi. Ai să constați 
dac-o să-ţi facă plăcere să te uiţi la lume cu capul sucit la 
spate. Se abţinu la timp, gândindu-se că nu pierduse teren 
numai în ceea ce-l privea pe băiat. Pierduse şi o parte a 
încrederii în el însuşi. Reuşise probabil să iasă de cealaltă 
parte, dar odată cu el venise şi o parte din vechiul şi 
copilărosul Larry, parte care continua să-l urmărească 


aidoma unei umbre, redusă la dimensiuni minime în soarele 
amiezii, dar nu complet anihilată. 

— Motocicleta e mai grea, începu el. Dacă te 
dezechilibrezi, n-o poţi reechilibra la fel de uşor ca pe o 
bicicletă. Modelul acesta, 360, ajunge la vreo sută şaizeci 
de kilograme. Vei controla această greutate suplimentară 
extrem de repede, dar ai nevoie totuşi de o perioadă de 
acomodare. Într-o maşină obişnuită, acţionezi schimbătorul 
de viteze cu mâna şi acceleraţia cu piciorul. Pe motocicletă 
este invers: schimbarea de viteze se face cu piciorul, iar 
acceleraţia cu mâna, şi asta îţi cere mult timp ca să te 
adaptezi. În loc de o frână, ai două. Cu piciorul drept 
frânezi roata din spate, cu mâna dreaptă roata din faţă. 
Dacă uiţi şi foloseşti frâna de mână, este posibil să zbori 
peste ghidon. Şi mai trebuie să te obişnuieşti şi cu 
pasagerul din spate. 

— Joe? Dar mi-am închipuit că va merge cu tine! 

— Mi-ar face plăcere să-l pot lua, îi răspunse Larry. Dar în 
clipa de faţă nu cred că ar accepta el. Tu ce părere ai? 

Nadine îl scrută atent pe Joe. 

— Nu, zise ea, oftând. S-ar putea să se teamă şi să nu 
vrea să meargă nici măcar cu mine. 

— Dacă acceptă, tu răspunzi de el. lar eu răspund de 
amândoi. N-aş vrea să vă văd căzuţi. 

— Ţi s-a întâmplat cumva asta chiar ţie, Larry? Erai cu 
cineva? 

— Da, am fost, recunoscu Larry, şi am şi căzut. Dar în 
momentul respectiv doamna cu care mergeam murise. 

— A avut un accident de motocicletă? 

Figura Nadinei rămăsese perfect imobilă. 

— Nu. Ceea ce s-a petrecut a fost şaptezeci la sută 
accident şi treizeci la sută sinucidere, aş zice. lot ceea ce 
avea ea nevoie să primească din partea mea... prietenie, 
înţelegere, ajutor... nu primea suficient. Era foarte 
emoţionat, tâmplele i se zbăteau puternic, i se pusese un 
nod în piept şi aproape plângea. O chema Rita. Rita 


Blakemoor. Aş vrea să mă descurc mai bine alături de tine, 
asta-i tot. Alături de tine şi de Joe. 

— Larry, de ce nu mi-ai spus până acum? 

— Pentru că-mi face rău să vorbesc despre asta, îi 
răspunse el simplu. Îmi face foarte rău. 

Acesta era adevărul, însă nu întregul adevăr. Mai erau şi 
visele. Se surprinse întrebându-se dacă şi Nadine avea vise 
rele - cu o noapte în urmă, când se trezise pentru o clipă, 
ea se frământa şi murmura ceva. Dar nu pomenise nimic 
despre asta. Şi Joe. Avea oare şi Joe coşmaruri? Ei bine, 
indiferent ce fel de vise aveau ei, neînfricatul inspector 
Underwood de la Scotland Yard se temea de vise... lar dacă 
Nadine cădea de pe motocicletă, ele ar fi putut să-i revină. 

— Atunci, plecăm mâine, spuse ea. lar tu ai să mă înveţi 
să merg în seara asta. 


Dar mai întâi se punea problema să umple cu benzină 
rezervoarele celor două motociclete alese de Larry. 
Reprezentanţa avea o pompă, însă în lipsa curentului 
electric, ea nu putea fi pusă în funcţiune. Descoperi încă un 
ambalaj de ciocolată lângă placa ce acoperea rezervorul 
subteran şi deduse că fusese ridicată de curând de 
inventivul Harold Lauder. Indiferent că era îndrăgostit până 
peste cap şi mare amator de Payday, Harold îşi câştigase, 
încă de pe acum, mult respect din partea lui Larry şi chiar 
simpatie. Larry îşi crease chiar şi o imagine mintală a lui 
Harold. Probabil în jur de treizeci şi cinci de ani, eventual 
fermier, înalt şi bronzat, tras la faţă, nu foarte inteligent, 
dar foarte îndemânatic. Surâse. Alcătuirea unei imagini 
mintale a unei persoane pe care n-ai văzut-o niciodată este 
un joc prostesc, pentru că întotdeauna se dovedeşte că nu 
există nicio legătură între această imagine şi realitate. 
Toată lumea cunoaşte istoria cu disc-jockeyul de o sută 
cincizeci de kilograme şi voce ca un fir de subţire. 

În timp ce Nadine pregătea o cină rece, Larry scotoci 
prin împrejurimile reprezentanţei. Pe una dintre laturile 


clădirii găsi un tomberon mare, din oţel, de care se 
sprijinea o rangă, iar pe capac, încolăcită, o bucată de 
furtun de cauciuc. 

lar te-am prins, Harold! Aruncă-ţi o privire, sergent 
Briggs. Omul nostru a tras nişte benzină din rezervorul 
subteran, ca să poată porni. Mă surprinde că n-a luat 
furtunul cu el. 

Poate că şi-a tăiat o bucată şi a lăsat doar restul, 
inspectore Underwood... Îmi cer scuze, dar după aceea a 
pus-o la gunoi. 

Pe toţi zeii, sergent, ai dreptate. Am să te propun spre 
avansare. 

Luă ranga şi furtunul şi le aduse la placa ce acoperea 
rezervorul. 

— Joe, poţi să vii un minut, ca să mă ajuţi? 

Băiatul, care mânca biscuiţi cu brânză, îi aruncă o privire 
bănuitoare. 

— Hai, du-te, nu ţi se întâmplă nimic, îl sfătui Nadine 
calm. 

Joe se apropie, târşâindu-şi puţin picioarele. 

Larry vâri pârghia în fanta capacului. 

— Apasă cu toată greutatea, să vedem dacă reuşim să-l 
ridicăm, îi zise el. 

Pentru o clipă, crezu că băiatul fie nu înţelesese, fie nu 
voia să se execute. Apoi apucă ranga şi-o împinse în jos. 
Braţele lui subţiri erau înzestrate cu acel soi de muşchi 
piperniciţi, dar puternici, pe care aparent îi au toţi 
muncitorii proveniţi din familii sărace. Placa se mişcă puţin, 
însă nu suficient pentru ca Larry să-şi poată strecura 
degetele dedesubtul ei. 

— Lasă-te cu totul peste rangă, îl sfătui el. 

Băiatul îl studie calm, cu ochii săi pe jumătate sălbăticiţi, 
apoi se apăsă cu totul pe pârghie, ridicându-şi picioarele de 
la pământ. 

Capacul se ridică ceva mai sus decât prima oară, destul 
pentru ca Larry să-şi vâre mâinile dedesubt. În timp ce se 


chinuia să apuce cât mai bine, îi trecu prin minte că, dacă 
băiatul mai avea aversiune faţă de el, acum era cea mai 
bună ocazie să şi-o arate. Dacă Joe se ridica de pe pârghie, 
placa se prăbuşea şi-i reteza toate degetele, în afară de cele 
mari. Larry constată că şi Nadine era conştientă de acest 
fapt. Dacă până atunci studiase una dintre motociclete, 
acum se întorsese şi urmărea atent scena, cu trupul 
încordat. Ochii ei negri se plimbau de la Larry, care se 
sprijinea pe un genunchi, la Joe, care-l urmărea pe Larry, 
apăsând bara. Ochii lui de culoarea apei marine rămâneau 
impenetrabili. lar Larry nu reuşea încă să găsească un 
punct de sprijin. 

— Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Nadine, a cărei voce, de 
obicei calmă, căpătase acum tonuri acute. 

Transpiraţia îi intra sub pleoape şi încercă să scape de 
usturime, clipind des. Fără succes. Simţea în nări mirosul 
benzinei. 

— Cred că ne descurcăm, îi spuse Larry, uitându-se ţintă 
la ea. 

Peste câteva clipe, reuşi să-şi ancoreze degetele într-un 
canal îngust de pe partea din spate a plăcii. Îşi adună 
întreaga forţă şi ridică placa până reuşi s-o răstoarne, cu un 
zgomot surd, peste suprafaţa acoperită cu asfalt. Auzi 
oftatul de uşurare al Nadinei şi zăngănitul răngii pe pavaj. 
Se şterse pe frunte şi i se adresă băiatului: 

— Ai făcut o treabă minunată, Joe. Dacă lăsai chestia aia 
să cadă, ar fi trebuit să-mi petrec tot restul zilelor 
trăgându-mi fermoarul cu dinţii. Îţi mulţumesc. 

Nu se aştepta la vreun răspuns (decât poate la un urlet 
nedesluşit, aruncat de Joe în timp ce s-ar fi întors la 
motociclete), dar acesta pronunţă chinuit, cu voce ruginită: 

— Cu plăcele. 

Larry şi Nadine avură un schimb rapid de priviri. Femeia 
părea încântată şi surprinsă, totuşi avea aerul că se 
aşteptase - deşi Larry n-ar fi putut preciza ce anume îi 


sugera aceasta. Era o expresie ce-i amintea ceva, însă îi era 
imposibil să-şi definească cu exactitate ce. 

— ]oe, zise el, ai zis cumva „cu plăcere”? 

Joe îi confirmă printr-un semn viguros din cap: 

— Cu plăcele. Cu plăcele. 

Nadine îi zâmbi şi-şi întinse braţele către el. 

— Bine, Joe. Foarte, foarte bine. 

Joe se apropie de ea şi se lăsă îmbrăţişat. Apoi se întoarse 
la motocicletele lui, mormăind şi chicotind pentru sine. 

— Ştie să vorbească, zise Larry. 

— Am bănuit că nu este mut, răspunse Nadine. Dar mă 
bucur foarte mult să constat că poate fi recuperat. Cred că 
era nevoie să fim doi. Două jumătăţi. El... vai, nu ştiu. 

Larry observă că se înroşise în obraji şi crezu că înţelege 
de ce. Începuse să introducă furtunul din cauciuc în 
deschizătura rezervorului şi înţelese, pe neaşteptate, că 
gestul lui putea fi interpretat drept pantomimă simbolică (şi 
grosolană). Îşi înălţă iute privirile. Nadine se întoarse, dar 
nu înainte ca el să remarce cu câtă încordare îl urmărea şi 
cum i se coloraseră obrajii. 


Teama aceea rea îi urcă spre gât şi strigă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Nadine, fii atentă! 

Ea se concentrase asupra comenzilor de mână, nu se uita 
pe unde merge şi înainta şovăitor cu Honda direct spre 
trunchiul unui pin, cu o viteză de vreo opt kilometri pe oră. 
Atunci îşi ridică privirea şi scoase un mic țipăt de spaimă. 
Coti brusc şi căzu de pe motocicletă. Motorul Hondei se 
opri. 

Larry fugi spre ea, cu sufletul la gură. 

— Ai păţit ceva? Nadine? Eşti... 

Nadine se ridică încet de jos, cercetându-şi zgârieturile 
de pe mâini. 

— Da, sunt întreagă. Ce proastă am fost, să nu mă uit pe 
unde merg. Am stricat motocicleta? 


— Dă-o-ncolo de motocicletă afurisită, vino să mă uit la 
mâinile tale! 

Scoase din buzunarul pantalonilor o sticlă din plastic cu 
Bactine spray şi-i dădu pe mâini. 

— Tremuri, remarcă ea. 

— Lasă-l încolo de tremurat! i-o reteză el, mai dur decât 
ar fi intenţionat. Uite ce-i, mai bine mergem în continuare 
pe biciclete. E prea periculos... 

— Nici respiratul nu este inofensiv, îi răspunse ea calm. 
Dar cred că e mai bine dacă Joe merge cu tine, cel puţin la 
început. 

— N-o să vrea... 

— Ba cred că da, spuse Nadine, privindu-l în faţă. Şi mai 
cred că şi tu vrei. 

— Bine, acuma gata, ne oprim. S-a făcut întuneric, 
aproape că nu se mai vede. 

— Mai încerc o dată. Oare nu se spune că, dacă un cal te 
aruncă din şa, trebuie să te urci imediat la loc? 

Joe apăru agale, mestecând afine adunate într-o cască de 
motociclist. Găsise nişte tufişuri de afin sălbatic în spatele 
magazinului şi culesese, în timp ce Nadine învăţa să meargă 
pe motocicletă. 

— Ba da, recunoscu Larry, învins. Dar am să te rog să fii 
atentă pe unde mergi. 

— Da, domnule. Am înţeles, domnule. 

Îl salută, apoi îi zâmbi. Avea un zâmbet minunat, care-i 
lumina întregul chip. Larry îi răspunse şi el cu un surâs; nu 
era nimic altceva de făcut. Când zâmbea Nadine, până şi 
Joe îi răspundea cu un zâmbet. 

De astă dată, se învârti de două ori în jurul parcării, apoi 
ieşi în şosea; intră în curbă puţin prea strâns, şi lui Larry i 
se făcu din nou inima cât un purice. Dar ea se ajută 
inteligent de picior, aşa cum o învățase, şi dispăru curând 
din vedere. O mai văzu încă trecând cu grijă în treapta a 
doua şi doar o auzi trecând într-a treia, după ce ajunsese 
dincolo de prima înălţime a drumului. Motorul motocicletei 


se auzi din ce în ce mai slab, până se pierdu cu totul. Larry 
rămase fără astâmpăr în liniştea amurgului, pălmuindu-se 
din când în când absent după un ţânţar. 

Joe trecu din nou prin dreptul lui, mânjit cu albastru pe 
gură. 

— Cu plăcele, zise el, rânjind. 

Larry izbuti să-i răspundă cu un zâmbet chinuit. Dacă nu 
se întorcea curând, avea să plece după ea. Imagini negre, 
cu Nadine zăcând cu gâtul frânt pe fundul unui şanţ, îi 
dansau înaintea ochilor. 

Tocmai se apropiase de cealaltă motocicletă, cântărind 
dacă să-l ia sau nu pe Joe cu el, când urechea surprinse din 
nou vuietul îndepărtat, transformându-se rapid în zgomotul 
rotund şi regulat al unui motor Honda în viteza a patra. Se 
relaxă... oarecum, înţelese, cu tristeţe, că nu va fi niciodată 
absolut liniştit, cât timp o va şti călărind pe monstrul acela. 

Curând o văzu şi pe Nadine, care aprinsese farul. Opri 
chiar lângă el şi stinse motorul. 

— Destul de bine, ce părere ai? 

— Tocmai mă pregăteam să pornesc după tine. Am crezut 
că ai avut un accident. 

— Într-un fel, am avut. Văzând că Larry se schimbase la 
faţă, se grăbi să adauge: am mers prea încet când am întors 
şi am uitat să debreiez. Motorul s-a oprit. 

— Aha. Pentru seara asta ajunge, nu? 

— Da, se arătă ea de acord. Mă doare şi spatele. 


Stătea înfăşurat în pături, gândindu-se dacă ea va veni la 
el, după ce adoarme Joe, sau dacă s-ar cuveni ca el să se 
ducă la ea. O dorea şi, judecând după felul cum reacţionase 
la acea mică pantomimă absurdă cu furtunul de cauciuc, şi 
ea îl dorea. După o vreme, adormi. 

Visă că se pierduse într-un lan de porumb. De undeva se 
auzea o muzică de chitară. La chitară cânta Joe. Dacă 
izbutea să-l găsească pe Joe, totul era în regulă. Prin 
urmare, se luă după sunet, strecurându-se printre şirurile 


de porumb şi ajungând în cele din urmă într-o poiană 
neîngrijită. Acolo se găsea o căsuţă, sau mai degrabă un 
bordei, a cărui verandă era susţinută de stâlpi hidraulici 
ruginiţi. Dar nu Joe era cel ce cânta la chitară, cum era 
posibil aşa ceva? Joe îl ţinea de mâna stângă şi Nadine de 
dreapta. Se aflau alături de el. La chitară cânta o bătrână, 
în stil spiritual amestecat cu jazz, care-l făcu pe Joe să 
zâmbească. Bătrâna era de culoare şi stătea în verandă, iar 
lui Larry îi trecu prin minte că avea înaintea ochilor cea mai 
bătrână femeie pe care o văzuse vreodată. Exista un anume 
lucru în această fiinţă care-l făcea să se simtă în largul lui... 
la fel cum maică-sa îl făcea să se simtă în largul lui 
odinioară, când era foarte mic, iar ea îl strângea pe 
neaşteptate în braţe şi-i zicea: Pe cine avem noi aici, pe cel 
mai bun băieţel, cel mai bun băieţel al lui Alice Underwood. 

Bătrâna se opri din cântat şi îi privi. 

Fi, ia te uită, am musafiri. Veniţi mai aproape, ca să vă 
văd mai bine, ochii mei nu mai sunt ca pe vremuri. 

Se apropiară atunci, ţinându-se tustrei de mână, iar Joe 
atinse în treacăt un cauciuc vechi atârnat în chip de leagăn, 
provocând o uşoară mişcare pendulară. Umbra în formă de 
covrig a cauciucului aluneca încolo şi încoace pe pământul 
acoperit cu buruieni. Se aflau în mijlocul unei mici poieni, o 
insulă într-o mare de porumb. Spre nord pornea un drum 
negru, vizibil doar până la un punct. 

N-ai vrea să faci o încercare pe cutia asta veche a mea?i 
se adresă femeia lui Joe, iar acesta se apropie nerăbdător şi 
primi din mâinile ei noduroase vechea chitară. Începu să 
cânte melodia pe care o ascultaseră mergând prin lan, dar 
mai bine şi mai repede decât bătrâna. 

Fie binecuvântat, cântă bine. lo sunt prea bătrână. 
Degetele nu mă mai duc acum atât de repede. Din cauza 
reumatismului. Dar în 1902 am cântat în County Half. Eu 
am fost primul negru care a cântat acolo, chiar primul. 

Nadine o întrebă cine era. Se aflau într-un loc atins de 
veşnicie, unde soarele părea să rămână nemişcat într-un 


punct de unde ar mai fi fost o oră până să se facă întuneric, 
iar umbra leagănului mişcat de Joe se plimba mereu, 
înainte şi înapoi, peste curtea năpădită de buruieni. Larry 
şi-ar fi dorit să rămână aici pentru totdeauna, el şi cu 
familia lui. Aici era un loc bun. Omul fără faţă nu avea să-i 
descopere niciodată aici, pe el, pe Joe sau pe Nadine. 

Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai 
bătrână femeie din estul Nebraskăi, dar sunt încă în stare 
să-mi coc singură pâinea. Să vii să mă vezi cât de repede 
poți. Trebuie să plecăm înainte să prindă el de veste. 

Un nor acoperi soarele. Leagănul se opri din mişcare. Joe 
se opri din cântat cu o disonanţă, iar Larry simţi cum i se 
zburleşte părul în cap. Bătrâna păru să nu bage de seamă. 

Înainte să prindă el de veste? întrebă Nadine, iar Larry 
ar fi dat orice să poată vorbi, s-o poată convinge să-şi ia 
întrebarea înapoi înainte de a scăpa de sub controlul lor şi a 
le provoca cine ştie ce rău. h 

Omul Intunecat. Slujitorul diavolului. Intre noi şi el se 
află Rockies, slavă Domnului, dar munţii nu vor reuşi să-l 
țină în loc. De aceea trebuie să fim alături unii de ceilalți. 
In Colorado. Dumnezeu mi s-a arătat într-un vis şi mi-a 
numit locul. Dar trebuie să ne grăbim, să ne grăbim cât 
putem, în orice caz. Aşa că să veniţi să mă vedeţi. Mai vin şi 
alții. 

Nu, îi răspunse Nadine cu o voce rece şi 
înspăimântătoare. Noi mergem în Vermont, nu mai departe. 
Doar până în Vermont... e o călătorie scurtă. 

Călătoria ta va fi mai îndelungată decât a noastră, dacă 
nu te descotoroseşti de puterile lui, răspunse bătrâna din 
visul lui Larry. O contempla pe Nadine cu mare tristeţe. Cel 
ce se află alături de tine ar putea fi un om bun, femeie. EI 
vrea să se desăvârşească. De ce nu vrei să-i porţi credinţă, 
în loc să te foloseşti de el? 

Nu! Noi mergem în Vermont, în VERMONT! 

Bătrâna se uită la Nadine cu milă. Ai să ajungi drept în 
iad dacă nu te păzeşti cu multă grijă, fiică a Evei. Iar când 


vei ajunge acolo, ai să vezi că iadul este rece. 

Visul se întrerupse chiar atunci, desfăcându-se în bucăţi 
de întuneric care-l înghiţiră. Dar ceva îl pândea din 
întuneric. Era rece şi nemilos, iar curând avea să-i vadă şi 
dinţii rânjiţi. 

Însă înainte să se petreacă acest lucru se trezi. În urmă 
cu o jumătate de oră se luminase de ziuă, dar lumea zăcea 
învăluită într-o ceaţă albă şi deasă, care avea să dispară de 
îndată ce soarele mai urca puţin pe cer. Clădirea 
reprezentanţei Honda se ridica din ceaţă ca prora unei 
nave stranii, construite din ciment şi nu din lemn. 

Lângă el se afla cineva şi constată că nu Nadine era cea 
care venise alături de el în timpul nopţii, ci Joe. Băiatul 
stătea întins lângă el, cu degetul mare vârât în gură, 
tremurând în somn, ca şi cum propriul lui coşmar ar fi pus 
stăpânire asupră-i. Larry se întrebă dacă visele lui Joe erau 
chiar atât de diferite de ale lui... Rămase întins pe spate, 
privind în ceața lăptoasă şi gândindu-se la asta până se 
treziră şi ceilalţi, peste o oră. 

Ceaţa dispăruse suficient cât să poată porni la drum 
imediat după micul dejun. Îşi împachetară bagajele şi le 
încărcară pe motociclete. După cum bănuise şi Nadine, Joe 
nu se împotrivi câtuşi de puţin să călătorească în spatele lui 
Larry; de fapt, încălecă pe motocicleta lui Larry fără să fie 
nevoie de invitaţie. 

— Încet, repetă Larry pentru a patra oară. Nu trebuie să 
ne grăbim şi să riscăm să facem un accident. 

— Bine, spuse Nadine. Sunt foarte nerăbdătoare. E ca şi 
cum am pleca într-o aventură! 

Îi zâmbi, dar Larry nu reuşi să-i răspundă la fel. Rita 
Blakemoor spusese ceva asemănător când plecaseră din 
New York City. Spusese ceva de genul ăsta cu doar două 
zile înainte să moară. 


La prânz, poposiră la Epsom, mâncând şuncă prăjită din 
conservă şi bând oranjadă cu sifon, chiar sub copacul sub 


care adormise Larry şi unde Joe venise lângă el, cu cuțitul 
în mână. Larry constată cu uşurare că mersul pe 
motocicletă nu era nici pe departe atât de îngrozitor pe cât 
îşi imaginase el; reuşeau să scoată nişte medii de viteză 
destul de bune aproape peste tot şi, chiar şi atunci când 
erau nevoiţi să străbată satele, nu aveau decât să se 
strecoare pe trotuare, mergând cu motocicletele la pas. 
Nadine era extrem de precaută şi reducea mult viteza în 
curbele lipsite de vizibilitate şi nu-l îndemna pe Larry să se 
grăbească, peste cei patruzeci de kilometri la oră menţinuţi 
constant, nici măcar când drumul era absolut liber. Îşi făcu 
socoteala că, dacă nu se strica vremea, puteau ajunge la 
Stovington pe 19. 

Se opriră pentru cină la vest de Concord, unde Nadine 
susţinu că puteau să aleagă o rută mai directă decât aceea 
a lui Lauder şi Goldsmith, pornind direct pe autostrada I- 
89. 

— Vom întâlni multe blocaje de trafic, îi spuse Larry, 
circumspecit. 

— Putem să ne croim drum, ocolind obstacolele, îi 
răspunse ea, încrezătoare, iar dacă va trebui, o luăm prin 
mijloc. Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să 
fim nevoiţi să ne întoarcem până la următoarea ieşire de pe 
autostradă şi să parcurgem o bucată pe un drum secundar. 

Făcură o încercare în următoarele două ore după cină şi 
dădură peste un blocaj ce ocupa de la un capăt la celălalt 
toate firele de circulaţie spre nord. La mică distanţă dincolo 
de Warner, un automobil şi rulota pe care o tracta se 
răsuciseră, la un unghi de nouăzeci de grade; şoferul şi 
soţia lui, morţi de mai multe săptămâni, zăceau ca nişte saci 
de grâu pe locurile din faţă ale maşinii lor. 

Unindu-şi forţele, cei trei reuşiră să treacă motocicletele 
peste furca de prindere dintre maşină şi rulotă. Apoi 
rămaseră pe loc, fiind prea obosiţi ca să plece mai departe; 
în noaptea aceea, Larry nu se mai gândi dacă să se ducă 
sau nu la Nadine, care-şi întinsese păturile la câţiva metri 


distanţă de locul ales de el (băiatul dormea între ei). În 
noaptea respectivă era atât de obosit, încât nu reuşi decât 
să adoarmă. 

În după-amiaza următoare, întâlniră un blocaj care nu 
putea fi ocolit. Un camion trăgând după el o remorcă se 
răsturnase, iar vreo şase maşini îl ciocniseră din spate. Din 
fericire, nu se aflau decât la şase kilometri dincolo de 
ieşirea pentru Enfield. Se întoarseră până acolo, coborâră 
pe rampele de ieşire de pe autostradă şi apoi, simțindu-se 
obosiţi şi descurajaţi, se odihniră douăzeci de minute în 
parcul oraşului Enfield. 

— Cu ce te-ai ocupat tu înainte, Nadine? se interesă 
Larry. Avea în gând expresia din ochii ei atunci când Joe 
vorbise, în sfârşit (băiatul adăugase între timp la 
vocabularul lui curent „Larry, Nadine, mulţumesc” şi „plec 
baie”), iar acum îndrăzni să ghicească pornind chiar de la 
asta. Ai fost cumva învăţătoare? 

Ea îl privi, surprinsă. 

— Da, ai intuit foarte bine. 

— Copii mici? 

— Corect, am predat la copii de clasele întâi şi a doua. 

Aceasta explica în parte refuzul ei categoric de a-l părăsi 
pe Joe. Cel puţin din punct de vedere mintal, băiatul 
suferise un proces de regres, ajungând la nivelul unui copil 
de şapte ani. 

— Cum de ai ghicit? 

— Cu un timp în urmă, am fost prieten cu o logopedă din 
Long Island îi explică Larry. Ştiu că sună exact ca începutul 
unui banc din acelea complicate, de-ale newyorkezilor, dar 
e adevărul adevărat. Era angajată în sistemul şcolar Ocean 
View. Clase mici. Copii cu defect de vorbire, gură de lup, 
buză de iepure, copii surzi. Ea povestea că a rezolva 
defectele de vorbire în cazul copiilor mici echivala cu a le 
oferi un mod alternativ de a pronunţa corect sunetele. Le 
arăţi, îi pui să pronunţe cuvântul. Le arăţi, îi pui să 
pronunţe cuvântul. Şi aşa mai departe, până ce în mintea 


copilului se declanşează un resort. lar când vorbea despre 
declanşarea acelui resort, avea exact aceeaşi figură ca a ta, 
când Joe a spus „cu plăcele”. 

— Aşa s-a întâmplat? Zâmbi puţin melancolic. Îi iubeam 
pe micuţi. O parte dintre ei aveau mici probleme psihice, 
dar la o vârstă fragedă, nimeni nu este în mod irevocabil 
pierdut. Cei mici sunt singurele fiinţe cu adevărat bune. 

— O idee destul de romantică, nu? 

Ea ridică din umeri. 

— Copiii sunt buni. lar dacă lucrezi cu ei, ajungi inevitabil 
un romantic. Ceea ce nu este chiar atât de rău. Prietena ta, 
logopeda, nu era mulţumită de munca ei? 

— Ba da, îi plăcea munca aceea, se arătă Larry de acord. 
Ai fost căsătorită? Înainte? 

lată, pronunţase din nou cuvântul acesta simplu, 
omniprezent, înainte. Deşi nu era compus decât din câteva 
sunete, devenise atotcuprinzător. 

— Căsătorită? Nu. N-am fost căsătorită niciodată. Îşi 
recăpătase aerul nervos. Sunt o tipică învăţătoare care a 
rămas fată bătrână, mai tânără decât par, dar mai bătrână 
decât mă simt eu însămi. Am treizeci şi şapte de ani. Dintr- 
un reflex pe care nu şi-l putu stăpâni, Larry îşi îndreptă 
ochii spre păr, iar ea făcu un gest de confirmare a 
mesajului, ca şi cum el ar fi spus ceva. Părul bunicii mele 
era complet alb încă înainte să împlinească patruzeci de 
ani. Eu sper să rezist minimum cinci ani mai mult decât ea. 

— Unde ai predat? 

— Într-o mică şcoală particulară din Pittsfield. O şcoală 
exclusivistă. Ziduri cu iederă, cele mai noi echipamente 
sportive. Nimănui nu-i păsa de recesiune, cuvântul de 
ordine era cu toată viteza, înainte. Parcul de maşini era 
alcătuit din două Thunderbirduri, trei Mercedes-Benzuri, 
câteva Lincolnuri şi un Chrysler Imperial. 

— Probabil că erai foarte bună. 

— Da, cred că eram, spuse ea simplu, apoi zâmbi. Acum 
nu mai contează prea mult. 


Îşi puse un braţ pe umărul ei. Nadine tresări uşor şi 
Larry o simţi încordându-se. Mâna şi umărul ei erau calde. 

— Aş prefera să nu faci asta, îi spuse ea, jenată. 

— Nu vrei să te ating? 

— Nu. Nu vreau. 

Surprins, îşi retrase braţul. De fapt, ea îl dorea, asta era 
toată chestia; simţea undele slabe, dar foarte elocvente, ale 
dorinţei ei. Se înroşise foarte tare în obraji şi privirile ei 
căutau cu disperare în jos, spre poale, unde mâinile i se 
frământau ca doi păianjeni furioşi. Ochii îi străluceau, ca şi 
cum ar fi fost doar la un pas de lacrimi. 

— Nadine... 

(scumpa mea, tu eşti?) 

Nadine îşi ridică privirile spre el şi Larry îşi dădu seama 
că trecuse de pragul lacrimilor. Chiar când Nadine se 
pregătea să-i vorbească, îşi făcu apariţia Joe, purtându-şi 
cutia de chitară într-o mână. Îl întâmpinară cu priviri 
vinovate, de parcă ar fi fost surprinşi asupra unui fapt 
reprobabil, şi nu susţinând o simplă conversaţie. 

— Doamnă, rosti Joe, ca şi cum ar fi dorit să participe şi el 
la conversaţie. 

— Cum? întrebă Larry, uimit şi neînţelegând prea bine ce 
se întâmplă. 

— Doamnă! repetă Joe, arătând cu degetul mare peste 
umăr. 

Larry şi Nadine se uitară unul la celălalt. 

Pe neaşteptate, răsună o a patra voce, înaltă şi 
sugrumată de emoție, la fel de neaşteptată pe cât ar fi fost 
vocea lui Dumnezeu. 

— Mulţumesc Cerului! striga. Mulţumesc Cerului! 

Se ridicară în picioare: o femeie se îndrepta spre ei, 
aproape fugind, zâmbind şi plângând în acelaşi timp. 

— Cât mă bucur să vă văd, spuse ea. Nici nu ştiţi cât mă 
bucur să vă văd şi mulţumesc Cerului... 

Se clătină şi probabil ar fi leşinat dacă Larry nu ar fi 
susţinut-o, până să-i treacă ameţeala. Părea să aibă în jur 


de douăzeci şi cinci de ani. Purta bluejeanşi şi o bluză albă 
şi simplă, din bumbac. Era palidă, iar ochii ei albaştri aveau 
o privire de o fixitate neobişnuită. Îl privea insistent pe 
Larry, ca şi cum s-ar fi străduit să se convingă că nu era 
vorba de o halucinație, că se afla cu adevărat înaintea ei. 

— Eu sunt Larry Underwood, se prezentă el. Doamna 
este Nadine Cross, iar băiatului îi spunem Joe. Suntem 
fericiţi să te întâlnim. 

Femeia continuă să-l scruteze câteva clipe, apoi, fără să 
spună nimic, se îndepărtă de el şi se apropie de Nadine. 

— Sunt atât de încântată..., începu ea,... atât de încântată 
să vă întâlnesc. Se poticni puţin. Vai, Doamne, sunteţi cu 
adevărat oameni? 

— Da, confirmă Nadine. 

Femeia o prinse pe Nadine în braţe şi suspină. Nadine o 
susţinu. Joe rămăsese în mijlocul străzii, lângă un camion, 
cu chitara într-o mână şi cu degetul mare de la cealaltă 
mână în gură. În cele din urmă se apropie de Larry şi-şi 
ridică privirile spre el. Larry îl luă de mână. Rămaseră 
astfel, într-o postură solemnă, urmărindu-le pe cele două 
femei. Aşa se desfăşură întâlnirea lor cu Lucy Swann. 


Lucy se arătă imediat dornică să-i însoţească atunci când 
îi spuseră încotro se îndreptau şi că aveau motive să spere 
că acolo se mai aflau cel puţin alte două persoane în afara 
lor, poate chiar mai multe. Larry îi găsi un rucsac de 
dimensiuni medii în magazinul Enfield Sporting Goods, iar 
Nadine o însoţi la casa ei de la marginea oraşului, ca s-o 
ajute să împacheteze... două schimburi de haine, lenjerie, o 
pereche de pantofi de rezervă, o haină de ploaie. Şi 
fotografii ale soţului şi ale fiicei ei, care muriseră. 

Înnoptară într-un oraş numit Quechee, după ce trecuseră 
graniţa Vermontului. Lucy Swann le spuse povestea ei - 
scurtă şi simplă —, nu foarte diferită de cele pe care aveau 
să le audă şi de acum înainte. Le vorbi despre durerea ei şi 
despre şocul care o târâse până doar la un pas de nebunie. 


Soţul ei se îmbolnăvise pe 25 iunie, iar fiica ei cu o zi mai 
târziu. Se ocupase de ei cât putuse mai bine, aşteptându-se 
să se îmbolnăvească şi ea de Horcăitură, după cum 
denumiseră boala în acel colţ din New England. În 27, când 
soţul ei intrase în comă, Enfield era aproape izolat de lumea 
din afară. Recepţia posturilor de televiziune se făcea tot mai 
prost, din cauza petelor şi a ciudăţeniei imaginilor. Oamenii 
mureau ca muştele. În ultima săptămână, văzuseră teribile 
mişcări de trupe în zona autostrăzii, dar nimeni nu se 
interesa de un loc atât de neînsemnat ca Enfield, New 
Hampshire. Soţul ei se stinsese în zorii zilei de 28 iunie. 
Fiica ei avusese o perioadă mai bună în ziua de 29, după 
care starea ei se înrăutăţise dramatic în aceeaşi seară. 
Murise în jurul orei 11. Până pe 3 iulie, toată lumea din 
Enfield murise, cu excepţia ei şi a unui bătrân, Bill Dadds. 
Şi Bill fusese bolnav, dar aparent se înzdrăvenise. Apoi, în 
dimineaţa Zilei Independenţei, îl descoperise pe Bill mort, 
în mijlocul lui Main Street, umflat şi negru, aşa cum se 
întâmplase cu toţi ceilalţi. 

Stăteau toţi patru în jurul focului şi Lucy povestea. 

— Atunci i-am înmormântat pe ai mei şi pe Bill. Mi-a luat 
o zi întreagă, dar i-am dus pe toţi la locul de odihnă. După 
care m-am gândit că aş face bine să plec la Concord, unde 
locuiau mama şi tatăl meu. Dar pur şi simplu... n-am mai 
ajuns s-o fac. Se uită rugător la ceilalţi. Credeţi că am făcut 
rău? Credeţi că i-aş mai fi găsit în viaţă? 

— Nu, îi răspunse Larry. Este exclus ca imunitatea să fi 
fost direct ereditară. Mama mea... 

Rămase cu privirea aţintită în foc. 

— Wes şi cu mine am fost nevoiţi să ne căsătorim, spuse 
Lucy. Asta s-a întâmplat în vara de după absolvirea liceului, 
în 1984. Mama şi cu tata s-au opus. Ei ar fi vrut să plec 
undeva şi să nasc fetiţa, apoi s-o las să fie adoptată. Dar eu 
n-am vrut. Mama a zis că totul se va sfârşi printr-un divorţ. 
Tata a zis că Wes n-a fost niciodată bun de nimic şi va 
rămâne mereu un leneş. Eu nu le-am răspuns decât atât: 


„S-ar putea să aveţi dreptate, dar trebuie să vedem ce se va 
întâmpla.” Pur şi simplu am vrut să-mi încerc norocul. 
Înţelegeţi? 

— Da, îi răspunse Nadine. 

Stătea chiar lângă Lucy, privind-o cu multă compătimire. 

— Aveam o casă mică şi frumoasă; nu mi-am imaginat 
vreodată că se va sfârşi în acest fel, spuse Lucy oftând, gata 
să izbucnească în lacrimi. Am făcut casă bună, noi trei. 
Marcy a fost aceea care l-a făcut pe Wes să se aşeze. Se uita 
la copil ca la soare. După el... 

— Stai cuminte, o potoli Nadine. Toate astea s-au 
petrecut înainte. 

lar îmi iese în cale cuvântul ăsta, se gândi Larry. Un 
cuvânt mic, format doar din câteva sunete. 

— Da, acum mi-a trecut. Şi cred că aş fi reuşit să ies la 
suprafaţă. Oricum, eram pe calea cea bună, înainte să 
înceapă să mă chinuie visele alea rele. 

— Ce vise? tresări Larry. 

Nadine îl urmărea pe Joe. Cu o clipă mai devreme, 
băiatul moţăia în apropierea focului. Acum o privea ţintă pe 
Lucy, cu ochi strălucitori. 

— Vise rele, coşmaruri, spuse Lucy. Nu sunt întotdeauna 
la fel. De obicei se face că mă urmăreşte un bărbat, dar nu 
pot niciodată să-mi dau seama exact cum arată, pentru că 
este înfăşurat într-o, cum îi zice, într-o mantie. Şi stă ascuns 
printre umbre şi în locuri tainice. Se cutremură. Am ajuns 
în asemenea hal, încât mi-era şi teamă să mă mai culc. Dar 
de acum poate că... 

— Omul niegrru! strigă Joe pe neaşteptate, atât de aprig 
că tuturor le săltă inima din loc. Apoi sări în picioare şi-şi 
întinse braţele, cu degetele transformate în gheare. Omul 
niegrru! Vise rele! Urmăreşte! Mă urmăreşte! Mă sparie! 

Se strânse lângă Nadine, privind speriat în întuneric. 

Se aşternu liniştea. 

— Mi se pare o nebunie, zise Larry, apoi se opri. 


Toţi se uitau la el. Pe neaşteptate, întunericul deveni 
compact, iar Lucy căpătă iar o privire rătăcită. 

Larry făcu un efort să continue: 

— Lucy, visezi vreodată... ei bine, visezi un loc din 
Nebraska? 

— Într-o noapte, am avut un vis cu o negresă bătrână, 
mărturisi Lucy, dar n-a ţinut prea mult. Îmi zicea ceva de 
felul că să mă duc s-o văd. După aceea se făcea că mă 
întorsesem la Enfield şi că... individul ăla îngrozitor mă 
fugărea. Apoi m-am trezit. 

Larry o privea cu o asemenea insistenţă, încât ea se 
îmbujoră şi-şi cobori privirile. Atunci Larry i se adresă lui 
Joe: 

— Joe, tu visezi vreodată... hm, porumb? O bătrână? O 
chitară? 

Joe se uita la el din braţele Nadinei, fără să răspundă. 

— Lasă-l în pace, îl indispui şi mai tare, interveni Nadine, 
deşi tocmai ea avea aerul că s-a indispus. 

Sau aşa i se păru lui Larry. 

— O casă, Joe? O căsuţă cu veranda susţinută de nişte 
stâlpi? 

I se păru că vede o licărire în ochii lui Joe. 

— Încetează, Larry! strigă Nadine. 

— Un leagăn, Joe? Un leagăn făcut dintr-un cauciuc? 

Deodată, Joe se zvârcoli în braţele Nadinei, îşi trase 
degetul din gură. Nadine încercă să-l ţină, dar Joe se 
smulse. 

— Leagănul! strigă Joe exaltat. Leagănul! Leagănul! 
Arătă cu degetul întâi spre Nadine, apoi spre Larry. Ea! Tu! 
Mulţi! 

— Mulţi? îl iscodi Larry, dar Joe se potolise din nou. 

Lucy Swann era uluită. 

— Leagănul, spuse ea. Şi eu mi-aduc aminte de un 
leagăn. 1 se adresă lui Larry. Oare de ce avem aceleaşi vise 
cu toţii? Oare ne transmite cineva ceva anume? 


— Nu ştiu. Dar tu n-ai avut asemenea vise? o întrebă el 
pe Nadine. 

— Eu nu visez, îi răspunse ea tăios, pentru a-şi cobori 
apoi imediat privirile. 

Minţi. Dar oare din ce cauză? gândi Larry. 

— Nadine, dacă tu... începu el. 

— 'Ţi-am spus doar că nu visez! strigă Nadine ascuţit, 
aproape isteric. De ce nu mă laşi în pace? Trebuie neapărat 
să mă necăjeşti? 

Se ridică în picioare şi plecă de lângă foc, aproape în 
fugă. 

Lucy se uită nesigur în urma ei, apoi se ridică şi ea. 

— Mă duc după ea. 

— Da, n-ai face rău. Joe, rămâi cu mine, okay? 

— Kay, spuse Joe, începând să desfacă încuietorile cutiei 
în care se afla chitara. 

După zece minute, Lucy şi Nadine se întoarseră. Larry îşi 
dădu seama că plânseseră amândouă, dar acum păreau 
împăcate. 

— Îmi pare rău, se scuză Nadine. Mi se întâmplă din 
cauză că sunt tot timpul nervoasă. Răbufnesc în cele mai 
neaşteptate momente. 

— Nu face nimic. 

Subiectul n-a mai fost reluat. Îl ascultară în schimb pe Joe 
interpretându-şi repertoriul. Începuse să cânte cu adevărat 
foarte bine, iar printre ţipete şi mormăituri se auzeau şi 
fragmente de versuri pronunţate corect. 

În cele din urmă adormiră, Larry într-o parte, Nadine în 
partea opusă, iar Joe şi Lucy între ei. 

Lui Larry i se arătă în vis mai întâi Omul Întunecat, pe o 
înălţime, apoi bătrâna negresă, în veranda ei. Doar că în 
acest al doilea vis ştia că omul cel negru vine - călcând cu 
paşi mari peste porumb, croindu-şi drum cu coasa lui 
strâmbă, arborând teribilul lui rânjet imobil, care parcă îi 
fusese lipit pe faţă - şi se apropie tot mai mult. 


Larry se trezi în miez de noapte, cu respiraţia tăiată, 
încremenit de spaimă. Ceilalţi dormeau ca nişte pietre. Într- 
un fel sau altul, bănuise în vis felul cum avea să se termine. 
Omul Întunecat nu venise cu mâna goală. Pe braţele lui, 
purtat ca o ofrandă printre tulpinile de porumb, se afla 
trupul descompus al Ritei Blakemoor; cadavrul era acum 
ţeapăân şi umflat, cu pielea smulsă de marmote şi de 
nevăstuici. O acuzaţie mută ce urma să-i fie azvârlită la 
picioare pentru ca să-i cunoască şi ceilalţi vinovăția, să se 
afle fără vorbe că el, Larry, nu era un băiat de treabă, că-i 
lipsea ceva, că era păgubos şi profitor. 

Într-un târziu îl fură din nou somnul şi dormi fără vise 
până a doua zi la ora 7, când se sculă ţeapăn, îngheţat, 
flămând şi simțind nevoia stringentă să meargă la toaletă. 


— Vai, Doamne, rosti Nadine inexpresiv. 

Larry îi adresă o privire, constatând că disperarea ei era 
atât de mare că nu mai lăsa loc şi lacrimilor. Obrajii îi erau 
palizi, iar ochii ei frumoşi se înneguraseră şi-şi pierduseră 
strălucirea. 

Era ora 7.15, în ziua de 19 iulie, iar umbrele erau foarte 
lungi. Călătoriseră, nu făcuseră decât pauze de câte cinci 
minute, iar prânzul, pe care îl luaseră la Randolph, nu 
durase decât o jumătate de oră. Niciunul dintre ei nu se 
plânsese, deşi, după şase ore petrecute pe motocicletă, 
Larry amorţise şi simţea dureri şi înţepături în tot corpul. 

Acum se înşiraseră cu toţii înaintea unui gard din fier 
forjat. Dedesubtul şi în spatele lor se întindea Stovington, 
care nu se schimbase prea mult faţă de cum îl ştia Stu 
Redman din ultimele zile pe care le petrecuse în Centrul 
Epidemiologic. Dincolo de gard şi de peluza ce fusese bine 
îngrijită odinioară, dar care acum se sălbăticise şi era 
presărată cu bețe şi frunze aduse de furtuni, se afla 
instituţia însăşi; pe lângă parter şi cele două etaje, o parte a 
ei se afla îngropată sub pământ, presupuse Larry. 

Locul se înfăţişa pustiu, tăcut şi gol. 


În mijlocul gazonului se afla un indicator, pe care se 
putea citi: 


CENTRUL DE CONTROL EPIDEMIOLOGIC 
STOVINGTON 

INSTITUŢIE GUVERNAMENTALĂ! 

VIZITATORII TREBUIE SĂ SE PREZINTE LA BIROUL DE 
RECEPŢIE 


Lângă acesta se afla un al doilea anunţ, pe care-l 
cercetară cu mult mai mult interes: 


US 7 SPRE RUILAND 

US 4 SPRE SCHUYLERVILLE 
US 29 SPRE 1-87 

I-87 SUD SPRE 1-90 

I-90 VEST 


TOŢI CEI DE AICI SUNI MORŢI 
PORNIM CĂTRE VEST SPRE NEBRASKA 
VENIȚI PE URMELE NOASTRE 
FIŢI ATENŢI VOM LĂSA ŞI ALTE MESAJE 


HAROLD EMERY LAUDER 
FRANCES GOLDSMITH 
STUARI REDMAN 

GLENDON PEQUOD BATEMAN 


8 IULIE 1990 


— Harold, băiete, murmură Larry. De-abia aştept să-ţi 
strâng mâna şi să-ţi fac cinste cu o bere... sau cu o ciocolată 
Paydey. 

— Larry! ţipă Lucy. 

Nadine leşinase. 


CAPITOLUL 45 


Femeia ieşi anevoie pe verandă la ora 10.40, în dimineaţa 
de 20 iulie, ducându-şi cu ea cafeaua şi pâinea prăjită, aşa 
cum făcea în fiecare zi în care termometrul Coca-Cola din 
fereastră arăta peste zece grade. Era miez de vară, cea mai 
frumoasă vară din 1955 până acum, din câte îşi amintea 
Mother Abagail, 1955 fiind anul când mama ei murise la 
venerabila vârstă de nouăzeci şi trei de ani. Păcat că în jur 
n-au mai rămas prea mulţi oameni care să se bucure de 
splendoarea asta, cugetă ea, în timp ce se aşeza grijuliu în 
balansoarul fără cotiere. Dar oare se bucuraseră, vreodată? 
Unii da, desigur; tinerii îndrăgostiţi, şi bătrânii, ale căror 
oase îşi amintesc prea bine coasa îngheţată a iernii. Însă cei 
mai mulţi dintre oameni, tineri, între două vârste ori 
bătrâni, se stinseseră. Dumnezeu aruncase o osândă aspră 
asupra stirpei omeneşti. 

Unii ar putea să pledeze împotriva unei judecăţi atât de 
nemiloase, dar Mother Abagail nu făcea parte dintre ei. 
Dumnezeu mai făcuse asta odinioară, cu apa, iar într-o 
bună zi, o va face şi cu focul. Nu era căderea ei să-l judece 
pe Cel de Sus, deşi i-ar fi convenit ca El să nu-i fi dat să bea 
din cupa aceea amară. lar când era vorba de judecată, se 
mulțumea cu răspunsul dat de Dumnezeu lui Moise din 
para de foc, atunci când Moise considerase că se cuvine să-l 
întrebe. Cine eşti tu? întrebase Moise, iar Domnul îi 
răspunsese, din para aceea, cât se poate de dezinvolt: Eu 
sunt Cel ce sunt. Cu alte cuvinte, ia nu mai pierde vremea 
pe aici, măi, Moise, pune-te pe roate şi ia-o din loc. 

Râse cu respiraţia întretăiată, clătină din cap şi-şi înmuie 
bucata de pâine prăjită în ceaşca mare de cafea până ce se 
făcu suficient de moale să o poată mesteca. Trecuseră 
şaisprezece ani de când îşi luase bun rămas de la cel din 
urmă dinte. leşise din pântecele maicii ei fără un dinte în 
gură şi tot aşa avea să se întoarcă în pământ. Molly, 


strănepoata ei, şi soţul acesteia îi făcuseră cadou un set de 
dinţi falşi de Ziua Mamei, exact după un an, când împlinise 
şi ea însăşi nouăzeci şi trei de ani, dar dinţii aceştia o jenau 
la gingii şi nu-i purta decât atunci când ştia că o vizitează 
Molly şi Jim. Atunci îi scotea din cutia lor ascunsă într-un 
sertar, îi spăla bine şi-i punea în gură. lar dacă îi rămânea 
timp, înainte de sosirea celor doi, se strâmba în oglinda 
pătată de la bucătărie, mormăia printre cele două şiruri de 
dinţi falşi, mari şi albi, şi râdea de se prăpădea. Arăta ca un 
aligator din aceia negri şi bătrâni de la Everglades. 

Era sleită de puteri şi bătrână, dar mintea-i rămăsese 
limpede. O chema Abagail Freemantle, născută în 1882, aşa 
cum o dovedea şi certificatul de naştere. Văzuse nu puţine 
lucruri la viaţa ei, însă nimic nu se compara cu întâmplările 
din ultima lună. Nu, aşa ceva nu mai pomenise, şi se 
apropia vremea ca să fie şi ea prinsă în vârtej, lucru care o 
nemulţumea profund. Era bătrână. Nu dorea decât să se 
odihnească şi să se bucure de trecerea anotimpurilor până 
în clipa când Dumnezeu se va plictisi s-o mai vadă 
învârtindu-se prin jurul casei şi o va chema înapoi, la 
Ceruri. Dar ce se întâmpla atunci când îi puneai o întrebare 
lui Dumnezeu? Răspunsul pe care-l primeai era Eu sunt Cel 
ce sunt, şi cu asta, basta. Când propriul lui Fiu s-a rugat să-i 
fie luată cupa de la buze, Domnul nici măcar nu i-a 
răspuns... iar de ea ce să mai zică, situaţia nu se putea 
compara în niciun fel. Ea nu era decât o păcătoasă de 
duzină, iar noaptea, când se stârnea vântul şi bătea prin 
porumb, se înfiora la gândul că Dumnezeu privise din tărie 
către bebeluşul care ieşise dintre picioarele maică-sii pe la 
începutul lui 1882 şi îşi zisese: Trebuie s-o ţin pe pământ 
până la o vârstă venerabilă. Are o misiune în 1990, după ce 
se vor întoarce nenumărate file de calendar. 

Răgazul petrecut aici, la Hemingford Home, se apropia 
de sfârşit, apoi avea să înceapă ultima ei lucrare, în Vest, 
lângă Rocky Mountains. El îl pusese pe Moise să se caţere 
pe munţi, iar pe Noe să construiască arca; îl văzuse pe 


propriul lui Fiu răstignit pe Cruce. Cât putea Lui să-l pese 
de spaima teribilă ce i-o provoca lui Abby Freemanitle omul 
fără faţă, cel ce o pândea din vise? 

De văzut nu-l vedea niciodată; nici nu avea nevoie. Era o 
umbră trecând prin lanul de porumb pe la prânz, o adiere 
de vânt rece, un cârd de corbi holbându-se la tine de pe 
sârmele de telefon. În vocea lui se strecurau toate sunetele 
ce-o înspăimântau - când îi vorbea încet, glasul îi semăna cu 
rosul carilor în lemnul scărilor, anunțând că în curând va 
muri cineva drag; iar când vorbea tare, ai fi zis că este 
bubuitul tunetului, rostogolindu-se printre norii veniţi 
dinspre vest ca furia clocotitoare a Armaghedonului. Alteori 
nu se auzea niciun fel de zgomot în afara şuieratului pustiu 
al vântului de noapte printre frunzele porumbului, iar 
atunci era cel mai rău, pentru că atunci omului fără faţă îi 
lipsea doar puţin ca să pară Dumnezeu Atotputernic; în 
clipele acelea îi părea că ar fi fost destul să întindă mâna ca 
să atingă îngerul negru ce zburase tăcut deasupra 
Egiptului, ucigându-i pe primii născuţi din toate casele al 
căror toc de uşă nu era mânjit cu sânge. Asta o înspăimânta 
mai mult decât orice. Teama o făcea să se întoarcă la vârsta 
copilăriei şi atunci înţelegea că, în vreme ce alţii ştiau că 
există şi se temeau de el, numai ea avea viziunea limpede a 
puterilor lui infernale. 

— Vai de mine şi de mine! se văită ea. 

Îşi vâri ultima bucată de pâine prăjită în gură. Se balansă 
cu scaunul, bându-şi cafeaua. Era o zi senină, minunată, şi 
trupul nu-i dădea o bătaie de cap deosebită; înălţă o scurtă 
rugăciune de mulţumire pentru ceea ce avea. Dumnezeu e 
mare, Dumnezeu e bun; chiar şi cel mai mic copil putea 
învăţa aceste cuvinte, care cuprindeau întreaga lume şi tot 
ceea ce exista pe lume, bun şi rău. 

— Dumnezeu e mare, spuse Mother Abagail, Dumnezeu e 
bun. Îţi mulţumesc pentru lumina soarelui. Pentru cafea. 
Pentru că am reuşit să mă uşurez ieri seara, ai avut 


dreptate, curmalele mi-au făcut bine, Doamne, dar tare nu- 
mi plac. Mai am şi pretenţii! Dumnezeu e mare... 

Cafeaua ei aproape se terminase. Lăsă ceaşca jos şi se 
legănă, cu faţa ridicată către soare, aidoma cine ştie cărei 
roci vii şi stranii, brăzdate cu vine de cărbune. Aţipi, apoi 
adormi de-a binelea. Inima femeii, cu pereţi măcinaţi, ajunşi 
aproape la fel de subţiri ca foiţa, continua să bată ca un 
ceasornic, aşa cum făcea de treizeci şi nouă de mii şase sute 
treizeci de zile. Ca un copil stând în pătuţul lui, ar fi trebuit 
să-ţi lipeşti palma de pieptul ei ca să fii sigur că, de fapt, 
respiră. 

Dar zâmbetul nu-i dispăruse de pe faţă. 


Lucrurile se schimbaseră mult în toţi anii ăştia, care se 
scurseseră de când fusese ea copil. Membrii familiei 
Freemantle erau sclavi eliberaţi, care veniseră în Nebraska, 
iar Molly, strănepoata lui Abagail, râdea răutăcios şi cinic şi 
zicea că banii de care se folosise tatăl lui Abby ca să 
cumpere căminul natal - adică suma primită de la Sam 
Freemantle din Lewis, South Carolina, ca salariu pentru cei 
opt ani cât tatăl şi fraţii săi munciseră în continuare, după 
terminarea războiului civil - fuseseră „bani plătiţi pentru 
uşurarea conştiinţei”. Abagail se abţinuse ori de câte ori 
zicea Molly asta - Molly, Jim şi ceilalţi erau tineri şi nu 
înțelegeau mai nimic, exceptând lucrurile cele mai bune şi 
pe cele mai rele - dar în adâncul sufletului se mira şi-şi 
spunea în sinea ei: Bani plătiţi pentru ușurarea conştiinţei? 
Fi bine, oare există bani mai curaţi decât aceştia? 

Prin urmare, familia Freemantle se aşezase la 
Hemingford Home, iar Abby, mezina, se născuse chiar aici, 
în casa aceasta. Tatăl ei i-a biruit atât pe cei care nu voiau 
să cumpere de la cioroi, cât şi pe cei care nu voiau să le 
vândă; cumpărase pământul pe bucățele mici, ca să nu-i 
pună în alertă pe cei care erau îngrijoraţi din pricina 
„îimpuţiţilor ălora de negri care s-au aciuat pe drumul către 
Columbus”; el fusese primul fermier din Polk County care 


încercase rotația culturilor; primul care folosise 
îngrăşămintele chimice; iar în martie 1902, Gary Sites 
venise la ei acasă pentru a-i comunica lui John Freemantle 
că fusese primit în Grange, prin vot. A fost cel dintâi negru 
primit în Grange din tot statul Nebraska. Anul 1902 a fost 
un an extraordinar. 

După cum socotea ea, oricine ar fi putut să-şi treacă viaţa 
în revistă, să aleagă un an şi să spună: „A fost cel mai bun.” 
Pentru fiecare există un moment special când toate se leagă 
în chipul cel mai liniştit, măreț şi minunat. De-abia mai 
târziu îţi dădea prin gând să te întrebi cum de se putuse 
întâmpla aşa. Era ca şi cum ai fi pus laolaltă zece mâncăruri 
aromate în cămară, fiecare dintre ele împrumutând câte 
ceva din savoarea celorlalte; ciupercile aveau gust de 
şuncă, iar şunca mirosea a ciuperci; căprioara avea un uşor 
parfum de potârniche, iar potârnichea prinsese un foarte 
uşor iz de castraveți. Mai târziu, în cursul vieţii, te trezeai 
că ţi-ai fi dorit ca toate lucrurile bune ce ţi s-au întâmplat 
într-un singur an special să se fi petrecut într-o perioadă 
mai lungă de vreme, ba chiar ai fi vrut să fii în stare să iei 
una dintre întâmplările acelea de aur şi să o muţi în mijlocul 
unei perioade de trei ani în care nu-ţi aduci aminte să se fi 
întâmplat ceva foarte bun sau foarte rău. Adică o perioadă 
în care lucrurile se desfăşuraseră după cum fuseseră ele 
rânduite într-o lume creată de Dumnezeu şi pe care Adam 
şi Eva o nimiciseră, însă doar pe jumătate - rufele plecaseră 
la spălătorie, podelele fuseseră frecate, copiii fuseseră 
îngrijiţi, hainele fuseseră cusute; trei ani în care nu se 
întâmplase nimic deosebit, care să coloreze scurgerea 
cenuşie a timpului, întreruptă de Paşti, 4 Iulie, Thanksgiving 
şi Crăciun. Dar căile Domnului sunt necunoscute atunci 
când El vrea să-şi facă minunile, în orice caz 1902 rămăsese 
un an extraordinar atât pentru Abby Freemantle, cât şi 
pentru tatăl ei. 

Abby considera că este singura din familie - bineînţeles, 
în afară de tatăl ei - care înţelege ce lucru mare, aproape 


nemaiîntâlnit, era să fii invitat în Grange. În Nebraska, tatăl 
său avea să fie primul negru acceptat în Grange, ba foarte 
probabil primul negru ajuns în vreo organizaţie Grange din 
Statele Unite. El nu-şi făcea nicio iluzie cu privire la preţul 
pe care avea să-l plătească, împreună cu familia lui, 
suportând bancurile proaste şi mizeriile rasiste din partea 
celor care se împotriviseră ideii, dintre care cel mai 
vehement se dovedise Ben Conveigh. Era conştient, pe de 
altă parte, că i se oferea mai mult decât şansa de a 
supravieţui: Gary Sites îi dădea şansa de a prospera 
împreună cu restul comunităţii cultivatorilor de porumb. 

În calitate de membru în Grange, avea să-şi poată 
cumpăra fără probleme seminţe de bună calitate. Nu avea 
să mai fie nevoit să-şi care recoltele tocmai în Omaha, ca să- 
şi găsească un cumpărător. Era posibil să înceteze şi 
certurile legate de dreptul asupra apei, pe care le avea cu 
Ben Conveigh, care vedea roşu înaintea ochilor când auzea 
de cioroi ca John Freemanitle sau de iubitori de cioroi ca 
Gary Sites. Sau chiar şi nesfârşitele potlogării la care îl 
supunea agentul fiscal al ținutului. Prin urmare, John 
Freemantle a acceptat invitaţia, iar votul a decurs în 
favoarea lui (şi la o diferenţă confortabilă), dar nu au 
întârziat să apară ironiile usturătoare şi bancurile despre 
cum a fost prins un raton în podul de la Grange Hall şi 
despre bebeluşii negri care, dacă ajung în cer şi primesc 
nişte aripi mici şi negre, nu se numesc îngeri, ci lilieci, iar 
Ben Conveigh răspândise zvonul că singurul motiv pentru 
care Mystic Tie Grange îl primise pe John Freemantle în 
rândurile ei era acela că vor avea curând nevoie pentru 
Bâlciul Copiilor de un cioroi care să joace rolul 
urangutanului african. John Freemantle se prefăcea că nu 
aude lucrurile acestea, iar acasă cita din Biblie - 
„Răspunsul blând alungă mânia” şi „Fraţilor, ceea ce 
semeni, aceea vei culege”, şi pilda lui favorită, pe care o 
pronunţa nu cu umilinţă, ci cu o cruntă speranţă în priviri: 
„Pământul va fi al celor blajini.” 


Încetul cu încetul, îşi dăduse vecinii pe brazdă. Desigur, 
nu chiar pe toţi, nu şi pe turbaţii ca Ben Conveigh şi frate- 
su vitreg, George, nici pe cei din familiile Arnold şi Deacon. 
În 1903 fuseseră invitaţi şi luaseră masa în salonul lui Gary 
Sites, împreună cu toată familia lui, de-ai fi jurat că sunt 
albi. 

Iar în 1902, Abagail cântase la chitară în Grange Hall, şi 
asta nu oricum, în trupa de artişti deghizați în negri; 
apăruse în spectacolul cu cei mai talentaţi albi, de la 
sfârşitul anului. Maică-sa se împotrivise din răsputeri; a fost 
una dintre puţinele ocazii când şi-a exprimat de faţă cu 
copiii împotrivirea faţă de o idee de-a soţului ei (atât doar 
că băieţii erau deja oameni în toată firea, iar John însuşi 
avea părul aproape alb). 

— Înţeleg eu foarte bine cum de s-a întâmplat, îi spusese 
ea, printre lacrimi. Tu şi cu Sites şi cu Frank Fenner, voi aţi 
pus totul la cale. Lor le convine, John Freemantle, dar tu ce- 
oi avea în cap? Ei sunt albi! Poţi să te duci şi să stai de 
vorbă cu ei despre arat cât pofteşti, în curtea din dos! Ba 
poţi chiar şi să ieşi în centru şi să bei cu ei un pahar cu 
bere, dacă Nate Jackson te lasă la ei în crâşmă. Foarte bine! 
Eu ştiu perfect prin ce-ai trecut tu în ultimii ani - nimeni nu 
ştie mai bine decât mine. Ştiu că ai rămas cu un zâmbet pe 
buze chiar dacă ardea inima în tine de durere. Dar acum 
este altceva! Este vorba de propria ta fiică! Ce-ai de gând 
să zici dacă apare pe scenă, în rochia ei albă şi frumoasă, 
iar ei încep să râdă de ea? Ce-ai de gând să faci dacă 
aruncă în ea cu roşii stricate, aşa cum a păţit Brick Sullivan, 
când a vrut să cânte în spectacolul în travesti? Şi ce ai de 
gând să-i spui dacă vine la tine plină de bulion din cap până- 
n picioare şi te întreabă: „De ce, tată? Pentru ce au făcut-o 
şi pentru ce i-ai lăsat să o facă?” 

— Păi, Rebecca, îi răspunsese John, cred că cel mai bine 
ar fi să-i lăsăm să hotărască pe ea şi pe David. 

David fusese primul ei soţ; în 1902, Abagail Freemantle 
devenise Abagail Trotts. David Trotts era negru şi lucra 


într-o fermă tocmai spre Valparaiso; bătea cale de cincizeci 
de kilometri dus şi cincizeci întors ca să-i poată face curte. 
John Freemantle îi zisese odată Rebeccăi despre tânărul 
Davy că intrase în săptămâna oarbă şi că ar fi fost în stare 
să pornească chiar şi spre capătul pământului de dragul 
fiică-sii. Se găsiseră mulţi care să râdă de primul ei soţ şi să 
zică tot felul de lucruri, de exemplu, „se vede bine cine 
poartă pantalonii în familia aceea”. 

Dar David nu fusese un neisprăvit, ci doar un om liniştit şi 
serios. Atunci când el le răspunsese lui John şi Rebeccăi 
Freemantle: „După părerea mea, Abagail trebuie să 
procedeze exact cum consideră ea că se cuvine”, ei bine, ea 
îl binecuvântase în sinea ei şi le spusese părinţilor că are de 
gând să accepte propunerea. 

Pe 27 decembrie 1902, deja însărcinată în trei luni cu cel 
dintâi copil, se urcase pe scena de la Grange Hall în liniştea 
de mormânt ce se lăsase după anunţarea numelui ei de 
către maestrul de ceremonii. Chiar înaintea sa, Gretchen 
Tilyson executase un dans franțuzesc îndrăcit, dezgolindu-şi 
gleznele şi juponul în strigătele răguşite, fluierăturile şi 
tropăitul bărbaţilor din sală. 

Stătea înconjurată de liniştea grea, conştientă de cât de 
negri arătau probabil obrajii şi gâtul ei, în contrast cu albul 
rochiei noi, inima i se zbătea nebuneşte în piept şi se 
gândea: Am uitat toate versurile, nu mai ştiu nici măcar un 
singur cuvânt, i-am promis lui tata că n-am să plâng, 
indiferent ce se întâmplă, că n-am să plâng, dar Ben 
Conveigh e şi el în public, şi dacă ţipă CIOARA, atunci cred 
că o să mă podidească plânsul, vai, de ce m-am vârât eu în 
chestia asta? Mama avea dreptate, am urcat mai sus decât 
s-ar fi cuvenit şi voi plăti pentru cutezanța mea... 

Sala era o mare de feţe albe ridicate spre ea, ca s-o 
privească. Absolut toate scaunele erau ocupate, iar în spate 
mai erau două şiruri de oameni care stăteau în picioare. 
Lămpile cu kerosen aruncau o lumină strălucitoare. Cele 


două jumătăţi ale cortinei din catifea roşie fuseseră trase 
de-o parte şi de alta şi legate cu frânghii aurii. 

Sunt Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi 
din voce, iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni, 
gândi ea. 

Începu să cânte „Ihe Old Rugged Cross” în tăcerea 
absolută, iar degetele ei de-abia atingeau strunele. Apoi, 
luând o pană, cântă „How I Love My Jesus”, ceva mai tare, 
şi pe urmă, cu şi mai mult avânt, „Camp Meeting in 
Georgia”. Oamenii se legănau acum încolo şi încoace, 
aproape fără voie. Câţiva zâmbeau şi-şi ţineau ritmul pe 
genunchi. 

Interpretă apoi un potpuriu de melodii din Războiul Civil: 
„When Johnny Comes  Marching Home”, „Marching 
Through Georgia” şi „Goober Peas” (acesta din urmă 
stârnind mai multe zâmbete; nu puţini dintre bărbaţii de 
faţă, veterani ai Marii Armate Republicane, mâncaseră de 
nenumărate ori arahide în timpul campaniilor militare). 
Încheie cu „Tenting Tonight on the Old Campground”, iar 
când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur - acum 
plină de nostalgie şi de tristeţe - ea îi înfruntă cu gândul: Și 
dacă aveți poftă să aruncaţi cu roşii sau cine mai ştie cu ce, 
nu vă împiedică nimeni. Eu am cântat cum m-am priceput 
mai bine şi n-a fost râu defel. 

Când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur, 
liniştea aceea mai dură o clipă nesfârşită, aproape 
fermecată, ca şi cum oamenii care stăteau jos şi cei care 
rămăseseră în picioare fuseseră transportaţi undeva, 
departe, atât de departe, încât le venea greu să-şi găsească 
drumul de întoarcere cu toţii în acelaşi timp. Apoi se 
dezlănţui un teribil val de aplauze, lung şi susţinut, făcând-o 
să se îmbujoreze, să se zăpăcească, cuprinsă de fierbinţeală 
şi de tremur, din cap până în picioare. O văzu pe maică-sa, 
care plângea, iar taică-su şi cu David radiau de fericire. 

Încercă să iasă din scenă, dar izbucniră nenumărate 
strigăte de Bis! Bis! şi atunci, zâmbind, cântă „Digging My 


Potatoes”. Cântecul respectiv avea mica lui doză de risc, 
dar, îşi făcu Abby socoteala, dacă Gretchen Tilyson putea 
să-şi arate gleznele în public, atunci ea de ce să nu zică o 
melodie puţintel deşucheată? Pe deasupra, era şi femeie 
măritată. 


Cineva mi-a săpat cartofii 
Mi i-a lăsat în poală, 

Și acum persoana a plecat 
In mare belea m-a lăsat. 


Mai erau încă şase strofe ca aceasta (ba unele chiar mai 
rele), iar ea le cântă pe toate, însoţită la sfârşitul fiecăreia 
de strigăte tot mai puternice de aprobare. Mai târziu se 
gândise că, dacă făcuse în seara respectivă vreun lucru rău, 
acela fusese interpretarea respectivă, fiind vorba exact de 
genul de melodie la care probabil se aşteptau să fie 
interpretată de un negru. 

Încheie în mijlocul unor noi ovaţii răsunătoare şi al altor 
strigăte de Bis! Se urcă iarăşi pe scenă şi, după ce 
mulţimea se potoli, spuse: „Vă mulţumesc tuturor foarte 
mult. Sper că nu veţi considera că sunt îndrăzneață dacă vă 
voi cere să mai ascultați încă un singur cântec, pe care l-am 
învăţat ca pe un lucru deosebit, dar nu mă aşteptam să-l 
cânt aici. Însă este cel mai frumos cântec pe care-l ştiu, 
ţinând cont de ceea ce a făcut preşedintele Lincoln şi ţara 
aceasta pentru mine şi ai mei, înainte dea mă naşte eu.” 

Acum erau foarte tăcuţi şi ascultau cu atenţie. Aieei 
stăteau smirnă, strânşi cu toţii în apropierea intervalului 
din partea stângă, ca un strop de gem de mure pe o batistă 
albă. 

— Mulțumită celor ce s-au petrecut în timpul Războiului 
Civil, continuă ea netulburată, familia mea a putut să se 
mute aici şi să locuiască alături de vrednicii noştri vecini. 

Apoi interpretă la chitară şi voce „Ihe Star-Spangled 
Banner” şi toată lumea se ridică în picioare şi ascultă, iar o 


parte dintre batiste ieşiră iarăşi la iveală; când sfârşi, 
aplaudară de-ai fi zis că o să se ridice acoperişul de 
deasupra lor. 

A fost cea mai mândră zi a vieţii ei. 

Bătrâna în vârstă de o sută opt ani se mişcă şi se trezi la 
scurt timp după prânz; se ridică, clipind des în lumina 
soarelui. Dormise prost, pe spate, ceea ce-i dădea o teribilă 
senzaţie de disconfort. Ştia, din experienţă, că avea să se 
chinuie tot restul zilei. 

— Vai de mine, se văită ea, ridicându-se cu grijă. 

Porni să coboare treptele verandei, ţinându-se bine de 
balustrada şubredă, tresărind din pricina junghiurilor din 
spate şi a înţepăturilor din picioare. Circulaţia ei nu mai era 
ca pe vremuri... şi de ce ar fi fost? În nu ştiu câte rânduri îşi 
pusese în minte să nu mai adoarmă cumva în balansoarul 
acela. Începea să picotească şi atunci vremurile de demult îi 
reveneau în memorie şi asta era nemaipomenit, o, într- 
adevăr nemaipomenit, mai frumos chiar decât o piesă de 
teatru transmisă la televizor, în schimb la trezire trebuia să 
plătească un preţ amarnic. Putea să-şi aducă oricâte 
mustrări poftea, pentru că se purta tot ca un câine bătrân, 
care se întinde în faţa căminului. Dacă stătea la soare, o lua 
somnul, şi basta. În privinţa asta, îşi pierduse şi ultima urmă 
de voinţă. 

Ajunse la capătul scării, făcu o pauză, „ca să aibă şi 
picioarele timp s-o ajungă din urmă”, apoi tuşi, horcăi şi 
scuipă în ţărână. Când începu să se simtă ca de obicei (cu 
excepţia durerii de spate), o porni încet în direcţia privatei 
construite în spatele casei de nepotul ei, Victor, în 1931. 
Intră, închise uşa cu grijă şi puse cârligul - de parcă afară 
ar fi pândit-o o mulţime de oameni şi nu doar câteva mierle 
- apoi se aşeză. Peste câteva clipe începu să facă pipi şi oftă 
mulţumită. Ăsta era încă unul dintre acele lucruri legate de 
bătrâneţe despre care nimănui nu-i trecea prin cap să-ţi 
vorbească (sau poate erai tu însăţi vinovată, pentru că nu 
ştiuseşi să asculţi?) - nu prea îţi mai dădeai seama când 


trebuie să faci pipi. S-ar fi zis că-ţi pierdeai toate senzațiile 
venite de jos, de la vezică şi, dacă nu aveai grijă, te trezeai 
că trebuie să-ţi schimbi hainele. Nu-i stătea în caracter să 
umble murdară, prin urmare bătea drumul ăsta de câte 
şase, şapte ori pe zi, iar noaptea îşi ţinea oala lângă pat. Jim 
a” lu' Molly îi zisese odată că este ca un câine care nu poate 
trece pe lângă un copac fără măcar să ridice piciorul ca să-l 
salute, iar chestia asta o făcuse să râdă până ce-i răsăriseră 
lacrimi în ochi şi i se scurseseră pe obraji. Jim a' lu' Molly 
era director la o firmă de publicitate din Chicago şi era 
foarte bun de gură... adică fusese, oricum. Din câte 
presupunea, se dusese împreună cu ceilalţi. Ca şi Molly. Fie- 
le ţărâna uşoară, ei se aflau acum alături de Isus. 

De vreun an încoace, Molly şi Jim erau cam singurii care 
mai veneau în vizită pe la ea. Ceilalţi păreau să fi uitat că 
mai este în viaţă, dar ea înţelegea lucrul acesta. Trecuse de 
momentul până la care s-ar fi cuvenit să trăiască. Era în 
postura unui dinozaur care n-ar mai trebui să existe în 
carne şi oase, o fiinţă al cărei loc este într-un muzeu (sau 
într-un cimitir). Înţelegea de ce nu-i trăgea inima să vină şi 
s-o vadă pe ea, ceea ce nu putea pricepe însă era de ce nu- 
şi doreau să vadă pământul. Nu, mare lucru nu mai 
rămăsese din întinsul domeniu iniţial, doar câţiva acri. Cu 
toate acestea, era pământul lor. Dar negrilor nu prea le mai 
păsa de țarină, constatase ea. Ba existau unii care păreau 
chiar ruşinaţi. Plecaseră la oraş ca să-şi facă un rost acolo şi 
majoritatea se descurcaseră foarte bine, ca şi Jim... dar câtă 
jale se aduna în inima ei când se gândea la toţi negrii aceia 
care-şi întorseseră faţa de la pământ! 

Molly şi Jim doriseră să-i monteze o toaletă modernă, cu 
doi ani în urmă, şi se arătaseră jigniţi când îi refuzase. 
Încercase să le explice în aşa fel încât să înţeleagă, dar 
singurul lucru pe care Molly îl repetase, de nu ştiu câte ori, 
fusese: „Mother Abagail, ai o sută şase ani. Cum îţi închipui 
că mă simt eu, gândindu-mă că tu te duci afară acolo şi în 


zile când termometrul arată minus zece grade? Nu ştii c-ai 
putea să ai un atac de inimă din cauza frigului?” 

— Dumnezeu are să mă cheme atunci când va crede de 
cuviinţă, spuse Abagail, croşetând, prin urmare cei doi 
crezură că ea la asta se uită şi nu-i vede cum îşi fac semne, 
dându-şi ochii peste cap. 

Existau lucruri la care nu trebuia să renunţi. Acesta era 
un alt aspect pe care tinerii nu-l ştiau. În 1982, când 
împlinise o sută de ani, Cathy şi David îi oferiseră un 
televizor, pe care-l acceptase cu dragă inimă. Televizorul 
este o maşinărie minunată, care te ajută să treacă vremea, 
când eşti singur. Dar când Christopher şi Susie au venit şi i- 
au zis să o treacă pe reţeaua de apă a oraşului, i-a refuzat, 
la fel cum îi refuzase pe Molly şi Jim, când au vrut să-i 
monteze W.C.-ul. Încercaseră s-o convingă, spunându-i că 
puţul ei nu era prea adânc şi exista riscul să sece dacă mai 
venea încă o vară ca a lui 1988, când a dat seceta. Era 
adevărat, dar ea continuase să se împotrivească. Desigur, 
după părerea lor o luase razna, pe mintea ei se aşternea, 
strat după strat, senilitatea, ca straturile de spoială pe un 
perete, în schimb părerea ei era că avea mintea aproape la 
fel de ageră ca întotdeauna. 

Se ridică de pe tronul privatei, presără nişte var prin 
gaură şi, încetinel, ieşi din nou la soare. Îşi ţinea closetul în 
curăţenie, dar locurile acestea rămâneau neplăcute, 
indiferent cât de frumos mirosea în ele. 

Atunci când Chris şi Susie se oferiseră să se ocupe să-i 
tragă apă-n casă, fusese ca şi cum vocea Domnului i-ar fi 
şoptit în ureche... Şi tot vocea Domnului o ascultase când 
Molly şi Jim voiseră să-i aducă tronul acela din porțelan, cu 
butonul pentru tras apa într-o parte. Dumnezeu le vorbeşte 
oamenilor; oare nu-i vorbise El lui Noe despre arcă, 
povăţuindu-l cât de lungă, de adâncă şi de lată s-o 
construiască? Ba da. Era convinsă că-i vorbise şi ei, nu 
dintr-o pară de foc sau dintr-un stâlp arzător, ci îi spusese 
astfel, încet şi potolit: Abby vei avea nevoie de pompa 


manuală pentru apă. Poţi să te bucuri de electricitate căt 
vrei tu, Abby dar să ţii lămpile tale cu gaz pline şi cu fitilele 
tăiate cum se cuvine. Cămara s-o păstrezi exact aşa cum a 
ținut-o mama ta, înainte. Şi să te îngrijeşti ca să nu laşi pe 
vreunul dintre cei tineri să te ispitească şi să faci vreun 
lucru despre care ştii că este împotriva voinţei mele, Abby. 
Fi îţi sunt rude, în schimb eu sunt Tatăl tău. 

Se opri în mijlocul curţii, privind peste marea de porumb, 
întreruptă doar de drumul negru mergând către nord, spre 
Duncan şi Columbus. La vreo cinci kilometri de casă 
începea asfaltul. Recolta din anul acesta avea să fie foarte 
bună; ce păcat că nu se va găsi nimeni s-o strângă, cu 
excepţia ciorilor de câmp. O întrista gândul că maşinile cele 
mari şi roşii pentru recoltat aveau să rămână încremenite în 
şoproanele lor în septembrie, că nu vor mai exista clăci 
pentru curăţatul ştiuleţilor şi nici seri de dans. O întrista 
gândul că, pentru prima oară după o sută şi opt ani, ea nu 
se va mai afla aici, la Hemingford Home, să asiste la acea 
perioadă de schimbări, când vara lăsa locul toamnei păgâne 
şi vesele. Avea să se bucure de această vară, cu atât mai 
mult cu cât pentru ea va fi cea din urmă - lucrul acesta îl 
simţea prea limpede. Iar locul ei de veşnică odihnă nu avea 
să fie aici, ci departe, spre vest, într-o regiune străină. 
Amarnică soartă. 

Se apropie de leagănul făcut dintr-o anvelopă şi-l puse în 
mişcare. Era un cauciuc vechi, de tractor, pe care Lucas, 
fratele ei, îl atârnase aici în 1922. Frânghia fusese 
schimbată de multe ori de atunci, în schimb anvelopa 
niciodată. Pânza cauciucată se găurise în mai multe locuri, 
iar pe inelul interior se vedea adâncitura unde se aşezaseră 
generaţii după generaţii de popouri de copii. Sub cauciuc 
se vedea un şanţ adânc, săpat în ţărână, unde iarba 
renunţase de mult să mai crească, iar pe craca unde era 
legată frânghia scoarţa se tocise, dezvelind osul gol al 
crengii. Frânghia gemu încetişor, iar de această dată 
Mother Abagail vorbi cu voce tare. 


— Doamne, Doamne, te rog, dacă nu e neapărată nevoie 
să sorb din cupa aceasta, ia-o de la buzele mele, dacă poți. 
Sunt bătrână şi speriată şi tare mi-ar plăcea să rămân aici, 
în căminul meu, unde m-am născut. Sunt gata să plec chiar 
acum, dacă tu vrei să mă chemi la tine. Facă-se voia ta, 
Doamne, dar Abb nu-i decât o negresă bătrână şi obosită, 
care de-abia-şi târăşte picioarele. Facă-se voia ta. 

Nu se auzea decât scârţâitul frânghiei pe ramură şi 
croncănitul ciorilor din porumb. Îşi lipi fruntea zbârcită de 
coaja bătrână şi brăzdată a mărului sădit de tatăl ei, acum 
atâta vreme, şi plânse amar. 

În noaptea aceea visă că urca din nou treptele scenei din 
Grange Hall, în chip de Abagail tânără şi frumoasă, 
însărcinată în luna a treia, semănând cu o bijuterie 
etiopiană întunecată în rochia ei albă, ţinându-şi chitara de 
partea subţire şi urcând, urcând în liniştea din jur, cu 
gândurile învolburate, agăţându-se de o singură idee: Sunt 
Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din voce, 
iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni. 

În vis se întoarse încet către feţele acelea albe, ridicate 
spre ea ca nişte luni, către sala atât de puternic luminată de 
lămpi şi de răsfrângerea lor suavă în ferestrele întunecate 
şi uşor aburite, către draperiile din catifea roşie, cu 
frânghie aurie. 

Se agăţă cu putere de acest unic gând şi începu să cânte 
„Rock of Ages”. 

Începu să cânte, iar vocea ei nu suna nervos şi încordat, 
ci exact ca în timpul repetiţiilor, bogată şi cristalină, ca 
lumina galbenă a lămpii, şi cugetă astfel: Am să-i aduc de 
partea mea. Cu ajutorul lui Dumnezeu am să-i cuceresc. O, 
voi, oameni buni, dacă vă este sete, oare nu vă voi da eu 
apă din stânca goală? Îi voi cuceri, îl voi face pe David să 
fie mândru de mine, şi pe mama şi tata să fie mândri de 
mine, am să fac aşa ca să mă mândresc cu mine, voi scoate 
muzică din aer şi apă din stâncă... 


Atunci îl văzu pentru prima oară. Stătea departe, într-un 
colţ al sălii, în spatele tuturor scaunelor, cu braţele 
încrucişate la piept. Purta jeanşi şi o jachetă tot din 
bumbac, cu insigne prinse de buzunare. În picioare avea 
cizme negre cu tocurile tocite, cizme care arătau ca şi cum 
ar fi bătut cu ele mulţi kilometri de drum prăfuit şi mohorât. 
Fruntea lui era albă ca flacăra de gaz, obrajii i se 
congestionaseră de valul de sânge clocotitor, ochii lui 
aruncau fulgere albastre, de diamant, animați de o bună 
dispoziţie infernală, ca şi cum un Vlăstar al Satanei luase 
locul lui Moş Crăciun. Un rânjet furios şi batjocoritor îl făcu 
să-şi dezvelească dinţii albi, ascuţiţi şi curaţi, ca dinţii de 
nevăstuică. 

Îşi ridică amândouă mâinile în sus. Ambele erau făcute 
pumn, strânse şi tari ca nodurile de pe un măr. Rânjetul era 
în continuare vesel şi absolut hidos. Din pumni începură săi 
se scurgă picături de sânge. 

Versurile i se uscară în creier. Degetele uitară să mai 
atingă strunele; după o ultimă notă jalnică, urmă tăcerea. 

Doamne! Doamne! strigă ea, dar Dumnezeu îşi întorsese 
faţa de la ea. 

Atunci se ridică în picioare Ben Conveigh, cu obrajii roşii 
şi congestionaţi, scânteind din ochii mici, ca de porc. Căţea 
neagră! urlă el. Ce caută cățeaua aia neagră pe scena 
noastră? Nicio cățea neagră nu a fost vreodată în stare să 
aducă muzica din aer! Nicio căţea neagră nu a fost în stare 
să scoată apă din stâncă! 

Strigăte sălbatice de aprobare. Oameni care se reped 
înainte. Îl văzu pe soţul ei ridicându-se şi încercând să urce 
pe scenă. Un pumn îl lovi în gură, răsturnându-l pe spate. 

Duceţi-i pe ratonii ăştia mizerabili în spatele sălii! urlă 
Bill Arnold, iar cineva o împinse pe Rebecca Freemantle în 
perete. Altcineva - Chet Deacon, după cum arăta - o 
înfăşură pe Rebecca într-una dintre perdelele de catifea 
roşie din dreptul ferestrelor şi apoi o legă cu o frânghie 


aurie. 'Ţipa din răsputeri: Ia uitaţi-vă! Un raton înţolit! Un 
raton înţolit! 

Alţii alergară spre locul unde se afla Chet Deacon şi se 
porniră cu toţii să izbească cu pumnii în femeia care se 
zbătea sub draperia de catifea. 

Mamă! strigă Abby. 

Chitara îi fu smulsă din degetele amorţite şi sfărâmată în 
aşchii şi coarde de marginea scenei. 

Îl căută cu disperare din ochi pe Omul Întunecat, dar 
acesta, odată ce pusese în mişcare maşinăria lui infernală, 
plecase într-altă parte, cine ştie unde. 

Mamă! ţipă ea încă o dată, şi imediat se simţi smulsă de 
pe scenă de mâini brutale, o pipăiau pe sub rochie, pişcând- 
o de fund şi de unde nimereau. Cineva o trase cu toată 
puterea de mână, răsucindu-i braţul. Simţi că atinge un 
lucru tare şi fierbinte. 

Auzi vocea lui Ben Conveigh în ureche: Fi, ce părere ai 
de stânca MEA, boarfă ce eşti? 

Camera se învârtea în jurul ei. Îl văzu pe tatălei 
zbătându-se să ajungă lângă trupul inert al soţiei sale şi, în 
aceeaşi clipă, o mână albă izbind o sticlă de marginea unui 
scaun rabatabil, de campanie. Urmă zgomotul de spargere 
şi zornăitul cioburilor, apoi gâtul strălucitor al sticlei, 
licărind în lumina caldă a lămpilor, fu înfipt în faţa tatălui ei. 
Văzu ochii lui mari şi holbaţi spărgându-se ca nişte struguri. 

Ţipă prelung, iar forţa ţipătului ei păru să spargă sala 
aceea în bucăţi, lăsând să pătrundă bezna, iar ea era din 
nou Mother Abagail, în vârstă de o sută opt ani, prea 
bătrână, Doamne, prea bătrână (dar facă-se voia Ta), şi 
mergea prin porumb - porumbul mistic ale cărui rădăcini 
erau înfipte superficial în pământ, dar cuprinzând, fiecare, 
o suprafaţă considerabilă —, pierdută în lanul scăldat în 
lumina argintie a lunii şi năpădit de umbre; vântul blând al 
nopţii de vară îl făcea să foşnească uşor; simţea în nări 
mirosul tot mai intens şi viu al plantelor, pe care-l ştia 
dintotdeauna. (De multe ori se gândise că porumbul trebuie 


să fie planta cea mai apropiată de esenţa vieţii, iar mirosul 
lui era însuşi mirosul vieţii, al începutului vieţii, vai, ea se 
căsătorise de trei ori şi îngropase trei soţi, pe David Trotts, 
Henry Hardesty şi Nate Brooks, şi avusese trei bărbaţi, pe 
care îi întâmpinase în pat aşa cum trebuie o femeie să-l 
întâmpine pe un bărbat, dăruindu-i-se cu totul, şi de fiecare 
dată trăise acea imensă dorinţă şi plăcere, se gândise O, 
Doamne, cât de minunat este să-l drăgostesc pe bărbatul 
meu şi cât de minunat este ca el să mă drăgostească pe 
mine atunci când îmi dă ceea ce-mi dă, ceea ce sădeşte în 
mine, şi uneori, în clipa orgasmului, se gândea la porumb, la 
porumbul suav, cu rădăcini înfipte nu adânc, ci pe suprafaţă 
întinsă, se gândea la trup şi apoi la porumb, atunci când 
ajungea la capăt şi soţul ei stătea întins lângă ea, mirosul 
dragostei se răspândea în încăpere, mirosul focului pe care 
bărbatul îl sădise în ea, mirosul sevelor ei care-i îndulciseră 
drumul, iar mirosul acela era ca al porumbului depănuşat, 
blând şi dulce, un miros bun.) 

Cu toate acestea se simţea speriată, ruşinată chiar de 
această stare de intimitate cu pământul, cu vara şi cu 
lucrurile care cresc, pentru că nu era singură. El se afla 
aici, împreună cu ea, la distanţă de două rânduri la stânga 
sau la dreapta, puţin în urma ei sau înaintea ei. Omul 
Întunecat se afla aici, scurmând cu cizmele lui prăfuite în 
carnea pământului şi lăsându-l în neorânduială, rânjind în 
noapte ca o lampă pentru furtună. 

Apoi vorbi, pentru prima oară vorbi cu voce tare şi ea îi 
văzu umbra lungă, cocoşată şi grotescă în lumina lunii, 
căzând asupra şirului pe care mergea ea. Vocea lui suna 
aidoma vântului ce începe să se tânguie printre strujenii 
bătrâni şi descărnaţi de porumb în nopţile de octombrie, 
aidoma zgomotelor seci ale acestor tulpini albe şi sterpe, 
vorbind parcă despre sfârşitul lor. Era o voce înceată. Vocea 
osândei. 

lată ce spunea: Sângele tău este la mine în pumni, Mamă 
bătrână. Dacă te rogi lui Dumnezeu, roagă-te să te ia 


înainte să apuci să auzi paşii mei urcând pe treptele tale. 
N-ai fost tu cea care ai iscat muzică din aer, nu tu ai SCOS 
apă din piatră seacă, iar sângele tău se află în aceşti pumni 
ai mei. 

Atunci se trezi, cu o oră înaintea zorilor, şi la început 
crezu că udase patul, dar nu era decât transpiraţia acelei 
nopţi, grea precum roua de mai. Trupul său firav începu să 
tremure necontrolat; fiecare părticică a corpului femeii 
tânjea după odihnă. 

Doamne, Dumnezeul meu, ia cupa asta de la buzele mele. 

Dumnezeul ei nu-i răspunse. Ascultă doar bătaia lină a 
vântului în ferestre, care vibrau în giurgiuvelele lor pe care 
chitul se scorojise. În cele din urmă, se sculă şi aţâţă focul în 
străvechea sobă cu lemne, apoi puse cafeaua la fiert. 


Avea o groază de treabă de făcut în următoarele zile, 
pentru că urma să primească oaspeţi. Indiferent de vise şi 
de oboseală, ea fusese întotdeauna bucuroasă de companie 
şi nu avea intenţia să-şi schimbe obiceiul tocmai acum. Dar 
trebuia să se mişte foarte încet, altfel ar fi uitat o mulţime 
de lucruri - i se întâmpla foarte des să uite, în ultima vreme 
- şi le-ar fi încurcat, iar până la urmă ar fi ajuns să se 
învârtă în jurul propriei sale cozi. 

În primul rând trebuia să se ducă până la crescătoria de 
găini a lui Addie Richardson, şi era cale lungă, şase sau 
şapte kilometri. Se trezi întrebându-se dacă nu cumva 
Dumnezeu avea să-i trimită un vultur ca s-o poarte în zbor 
cei şase kilometri, sau pe Sfântul Ilie, în carul lui de foc. 

— Blasfemie, îşi zise ea, mulţumită de sine, Dumnezeu îţi 
dă puteri, nu taxiuri. 

După ce spălă cele câteva vase, îşi trase pantofii cei grei 
şi-şi luă bastonul. Chiar şi acum nu folosea decât rar 
bastonul, dar astăzi avea nevoie de el. Şase kilometri la dus, 
şase kilometri la întors. Când era de şaisprezece ani, 
străbătea în fugă tot drumul, dar asta fusese demult. 


Porni la ora 8 de dimineaţă, sperând să ajungă la ferma 
Richardson până în prânz şi să doarmă acolo cât ţinea 
partea cea mai fierbinte a zilei. Spre sfârşitul după-amiezii 
avea să taie puii şi apoi, către asfinţit, se întorcea. Nu putea 
ajunge înainte de căderea întunericului, ceea ce-o făcu să-şi 
aducă aminte de visul din noaptea trecută, dar omul acela 
se afla încă departe. Oaspeţii ei se găseau mult mai 
aproape. 

Mergea foarte încet, chiar mai încet decât simţea ea c-ar 
fi fost cazul, pentru că soarele bătea cu putere chiar şi la 
ora 8.30. Nu transpiră prea mult - pe oasele ei nu mai 
rămăsese suficientă carne din care să iasă sudoarea —, dar 
când ajunse în dreptul cutiei poştale a familiei Goodell simţi 
nevoia să se odihnească puţin. Se puse la umbra arborelui 
de piper şi mâncă smochinele de pe câteva beţigaşe. Cât 
vedeai cu ochii, nici urmă de vultur sau de taximetru. 
Chicoti la gândul acesta, îşi scutură firimiturile şi-o porni 
mai departe. Nici vorbă de taxiuri. Dumnezeu îi ajută pe cei 
care ştiu să-şi poarte singuri de grijă. Cu toate acestea, 
simţea cum toate încheieturile i se acordează, în vederea 
concertului de diseară. 

Pe măsură ce înainta, se cocârja tot mai tare peste 
baston, deşi încheieturile o dureau îngrozitor. Îşi târa prin 
ţărână ghetele din piele galbenă neargăsită, cu şireturi. 
Soarele o bătea fără milă şi, pe măsura trecerii timpului, 
umbra i se scurta tot mai mult. Văzu în dimineaţa aceea mai 
multe animale sălbatice decât văzuse din anii douăzeci şi 
până acum: vulpi, ratoni, porci ţepoşi, pescăruşi albaştri. 
Ciori mişunau peste tot locul, ţipând, croncănind şi dând 
roată pe cer. Dacă ar fi fost de faţă să-i asculte pe Stu 
Redman şi pe Glen Bateman discutând despre felul 
capricios - lor, în orice caz, li se părea capricios - în care 
Supergripa lovise anumite animale, lăsându-le pe altele în 
pace, ar fi râs din toată inima. Fuseseră cruţate unele specii 
de animale domestice, dar, de regulă, flagelul îi luase pe 
oameni şi pe cei mai buni prieteni ai lor. Îi luase pe câini dar 


nu şi pe lupi, fiindcă lupii erau animale sălbatice, iar câinii 
nu. 

Câte un ghem de durere i se instalase în fiecare şold, în 
spatele genunchilor, în glezne, în încheieturile pe care le 
forţa din cauza bastonului. Mergea şi vorbea cu Dumnezeul 
ei, uneori pe muteşte, alteori cu voce tare, fără să fie 
conştientă de vreo osebire. În cele din urmă, începu să se 
gândească iarăşi la trecut. Anul 1902 fusese cel mai bun an, 
corect. După aceea avusese impresia că timpul luase viteză, 
iar paginile din calendarele cele groase căzuseră de-a 
valma, fără să facă pauză. Viaţa trupească trecea atât de 
uşor... Cum de era posibil ca trupul să obosească în aşa hal 
din cauza vieţii? 

Cu Davy Ilrotts avusese cinci copii; unul dintre ei, 
Maybelle, se înecase cu o bucăţică de măr şi murise în 
curtea din spate a Casei Vechi. Abby atârna rufele pe 
frânghie, iar când îşi întorsese capul văzuse fetiţa zăcând 
pe spate, purpurie la faţă şi scurmându-se cu degetele la 
gât. Până la urmă, reuşise să-i scoată bucăţica de măr din 
gâtlej, dar în momentul acela micuța Maybelle era deja rece 
şi inertă; a fost unica ei fată şi singurul copil, dintre cei 
mulţi pe care-i născuse, mort într-un accident. 

Acum stătea la umbra unui ulm din curtea familiei 
Naugler, iar la două sute de metri mai încolo vedea punctul 
în care drumul începea să fie asfaltat - de aici, Freemantle 
Road se transforma în Polk County Road. Fierbinţeala zilei 
producea un soi de tremur al aerului pe deasupra 
suprafeţei de bitum, iar la orizont era argint viu, sclipind ca 
apa într-un vis. Pe o zi caldă vedeai întotdeauna argintul 
acela viu exact la limita maximă unde îţi băteau privirile, 
dar de ajuns nu reuşeai niciodată să ajungi până acolo. Sau 
ea, cel puţin, nu ajunsese. 

David murise în 1913, de o gripă nu foarte deosebită de 
aceasta, care îi ucisese pe atâţia. În 1916, când avea 
treizeci şi patru de ani, se măritase cu Henry Hardesty, un 
fermier negru din Wheeler County, în nord. Venise special 


să-i facă curte. Henry era văduv, cu şapte copii, dintre care 
cinci crescuseră şi-şi văzuseră de drumul lor. Era cu şapte 
ani mai mare decât Abagail. Îi dăruise doi băieţi înainte ca 
propriul lui tractor să se răstoarne peste el şi să-l omoare, 
la sfârşitul verii lui 1925. 

Un an mai târziu se căsătorise cu Nate Brooks, iar 
oamenii începuseră să clevetească - vai, oamenii se dau în 
vânt după cleveteală, uneori îţi vine să crezi că nici n-au 
altceva de făcut. Nate fusese angajatul lui Henry Hardesty; 
iar ei i-a fost un soţ bun. Nu atât de curtenitor ca David, 
poate, şi fără îndoială nu atât de tenace ca Henry, totuşi un 
soţ bun, care de cele mai multe ori nu-i ieşise din vorbă. 
Când începi să te apropii de vârsta maturității, e o 
mângâiere pentru tine, ca femeie, să ştii că ţii frâiele în 
mână. 

Cei şase băieţi ai ei îi aduseseră o recoltă de treizeci şi 
doi de nepoți. Cei treizeci şi doi de nepoți îi aduseseră, la 
rândul lor, nouăzeci şi unu de strănepoţi de care avea ea 
ştiinţă, iar în momentul izbucnirii Supergripei, avea şi trei 
stră-strănepoţi. Ar fi avut mai mulţi, dacă n-ar fi existat 
pilulele alea pe care le luau fetele ca să nu facă bebeluşi. 
Pentru copiii ăştia, drăgăleala nu era decât un joc nou. Lui 
Abagail îi era milă de ei şi de obiceiurile lor moderne, dar 
de vorbit nu vorbea niciodată despre asta. Dumnezeu era 
cel ce trebuia să hotărască dacă folosirea pilulelor acelora 
era sau nu un păcat (şi nu băşina aia bătrână şi cheală de la 
Roma - Mother Abagail ţinuse de Biserica Metodistă de 
când se ştia ea şi era foarte mândră că nu avusese nimic de- 
a face cu meschinii de catolici), dar Abagail ştia ce anume 
pierdeau: extazul acela care te cuprinde când te afli pe 
buza Văii Umbrelor, extazul ce te cuprinde când te dăruieşti 
bărbatului şi Dumnezeului tău şi când spui facă-se voia ta şi 
facă-se voia a; extazul ultim al dragostei sub ochii 
Domnului, când un bărbat şi o femeie retrăiesc păcatul cel 
vechi al lui Adam şi Eva, cu deosebirea că acum este spălat 
şi sfinţit de Sângele Mielului. 


Vai de mine şi de mine... 

Ar fi vrut să bea o gură de apă, ar fi vrut să fie la ea 
acasă, în balansoar, ar fi vrut să fie lăsată în pace. De acum 
vedea strălucirea acoperişului de la ferma de păsări, 
înaintea ei şi pe stânga. La cel mult o milă. Era 10.15, prin 
urmare se mişcase suficient de vioi pentru o doamnă de 
vârsta ei. Avea să intre sub acoperiş şi să doarmă până ce 
se lăsa răcoarea serii. Asta nu era un păcat. La vârsta ei. Se 
mişca încet, de-a lungul şanţului, iar ghetele ei grele se 
acoperiseră de colbul drumului. 

Ei da, avea o mulţime de urmaşi care să-i lumineze 
bătrâneţile, ceea ce reprezenta ceva. Mai erau, dintre ei, şi 
unii, ca Linda şi comis-voiajorul ăla de nimic pe care-l luase 
de bărbat, care nu se osteneau s-o viziteze, dar erau şi din 
cei buni, ca Molly şi Jim sau David şi Cathy, destul ca să ţină 
locul la o mie de Linde şi comis-voiajori netoţi, mergând din 
uşă în uşă şi oferind spre vânzare oale de fiert fără apă. 
Ultimul ei frate, Luke, murise în 1949, la peste optzeci de 
ani, iar ultimul ei copil, Samuel, în 1974, la vârsta de 
cincizeci şi patru de ani. Ea le supravieţuise tuturor copiilor 
ei, ceea ce nu era în ordinea firească, însă, din câte se 
părea, Dumnezeu avea cu ea nişte planuri deosebite. 

În 1982, când împlinise o sută de ani, poza ei apăruse în 
ziarul din Omaha şi-l trimiseseră şi pe un reporter de 
televiziune care să facă un reportaj. „Cărui fapt atribuiţi 
etatea la care aţi ajuns?” o întrebase tânărul, părând 
dezamăgit de răspunsul ei scurt, aproape telegrafic: „Lui 
Dumnezeu.” Ar fi preferat s-o audă povestind că mănâncă 
ceară de albine, sau că se fereşte de porc prăjit, sau cum îşi 
ţine picioarele ridicate pe o pernă când doarme. Dar dacă 
ea nu făcea niciunul dintre lucrurile acestea, ar fi trebuit să 
mintă? Domnul dă viaţa şi tot Elo ia atunci când crede de 
cuviinţă. 

Cathy şi David îi dăduseră televizorul, ca să se poată 
vedea la buletinele de ştiri şi primise şi o scrisoare din 
partea preşedintelui Reagan (care nu mai era nici el prea 


tânăr), felicitând-o pentru „vârsta ei înaintată” şi pentru 
faptul că votase cu republicanii de când se bucura de 
dreptul de a vota. Păi, cu cine altcineva ar fi putut să 
voteze? Roosevelt şi banda lui fuseseră cu toţii comunişti. Şi 
tot când împlinise un veac, primăria din Hemingford Home 
o scutise de impozite „pe vecie”, datorită aceleiaşi „vârste 
înaintate” pentru care o felicitase şi Ronald Reagan. Primise 
un act prin care se certifica faptul că este cea mai în vârstă 
persoană din Nebraska, ca şi cum ar fi fost vorba de un 
statut la care să aspiri încă de când te naşti. Pe de altă 
parte, scutirea de impozite fusese binevenită, chiar dacă 
toate celelalte fuseseră nişte simple prostii - dacă nu i-ar fi 
acordat această înlesnire, ar fi pierdut şi restul de pământ 
ce-i mai rămăsese. Majoritatea se dusese, oricum, de mult; 
proprietăţile familiei Freemanitle şi forţa organizaţiei 
Grange atinseseră nivelul maxim în acel an magic, 1902, iar 
de atunci se aflaseră într-un declin continuu. Nu mai 
rămăseseră decât patru acri. 

Restul fusese fie luat, în schimbul impozitelor, fie vândut 
pe bani gheaţă, de-a lungul anilor... iar cele mai multe 
vânzări fuseseră făcute de propriii ei fii, trebuia să 
recunoască, spre ruşinea ei. 

Cu un an în urmă primise o scrisoare din partea unei 
societăţi din New York care îşi zicea American Geriatrics 
Society. Prin acel act i se comunica faptul că era a şasea cea 
mai în vârstă persoană din Statele Unite şi a treia pe lista 
femeilor. Cel mai bătrân dintre toţi era un tip din Santa 
Rosa, California. Respectivul avea o sută douăzeci şi doi de 
ani. Îl rugase pe Jim să pună scrisoarea aceea într-o ramă şi 
s-o atârne lângă scrisoarea din partea preşedintelui. Jim nu 
apucase s-o facă decât anul acesta, în februarie. Acum, că îi 
reveniseră toate în minte, realiză că atunci îi văzuse pentru 
ultima oară pe Molly şi pe Jim. 

Ajunsese la ferma Richardson. Aproape epuizată, se 
sprijini pentru o clipă de stâlpul din gard cel mai apropiat 
de hambar şi se uită cu jind spre casă. Înăuntru era 


probabil răcoare, răcoare şi plăcut. Simţea că ar fi dormit 
un secol. Înainte de asta însă, trebuia să mai facă un lucru 
anume. Multe dintre animale muriseră de boală - cai, câini 
şi şobolani - şi trebuia să afle dacă şi găinile pieriseră. Ar fi 
putut descoperi, cu amărăciune, că bătuse atâta drum ca să 
găsească nişte pui morţi. 

Îşi târt picioarele spre coteţele lipite de hambar, oprindu- 
se când auzi cotcodăcitul venind dinăuntru. Apoi auzi şi 
cotcodăcitul iritat al unui cocoş. 

— Minunat, murmură ea. Pe asta am rezolvat-o cu bine. 

Tocmai se pregătea să se întoarcă, dar văzu un cadavru 
întins lângă grămada de lemne, cu o mână încercând să-şi 
acopere faţa. Era Bill Richardson, cumnatul lui Addie. 
Fusese ciugulit cât se poate de tare de animale în căutare 
de hrană. 

— Bietul om, zise Abagail. Bietul, bietul de el. Cetele de 
îngeri să cânte la locul tău de odihnă, Billy Richardson. 

Se îndreptă spre locuinţa ce o chema cu răcoarea ei. 
Părea să se afle la kilometri întregi distanţă, deşi nu avea 
decât să traverseze curtea. Nu era sigură că reuşeşte să 
ajungă de cealaltă parte, fiind stoarsă până la ultima 
picătură de energie. 

— Facă-se voia Domnului, spuse ea, pornind la drum. 

Soarele bătea în fereastra camerei de oaspeţi, unde se 
aşezase în pat şi adormise de îndată ce lepădase încălţările. 
Multă vreme nu reuşi să-şi explice de ce lumina era atât de 
puternică; un sentiment ca acela pe care-l avusese Larry 
Underwood când se trezise la poalele zidului de piatră, în 
New Hampshire. 

Se sculă, cu dureri în fiece muşchi suprasolicitat şi în 
toate oasele ei fragile. 

— Dumnezeule Atotputernic, am dormit toată după- 
amiaza şi toată noaptea, pe deasupra! 

Dacă era aşa, înseamnă că fusese cu adevărat obosită. O 
copleşeau asemenea dureri, încât avu nevoie de aproape 
zece minute ca să se dea jos din pat şi să străbată holul, 


până la baie, şi de alte zece ca să se încalţe. Mersul era un 
chin, însă ştia că trebuie să meargă. Dacă nu se mişca, 
înţepeneala aceea ar fi cuprins-o ca o cămaşă de fier. 

Şchiopătând şi şontâcăind, traversă curtea şi intră în 
coteţ, tresărind din pricina temperaturii infernale, a duhorii 
de pasăre şi a inevitabilului miros specific al descompunerii 
organice. Alimentarea cu apă se făcea automat, apa venind 
din fântâna arteziană a Richardsonilor printr-o pompă 
gravitaţională, în schimb hrana se terminase, iar căldura 
omorâse multe păsări. Cele mai slabe pieriseră de mult, de 
inaniţie sau ciugulite de suratele lor, zăcând pe podeaua 
presărată cu urme de hrană şi găinaţi ca nişte mici pete de 
zăpadă înainte de a se topi definitiv. 

Majoritatea puilor rămaşi fugiră din calea ei fluturând din 
aripi, doar cloştile rămaseră nemişcate, urmărind cu ochii 
lor stupizi apropierea ei înceată şi şovăielnică. Existau 
atâtea boli care ucideau găinile, încât se temuse că 
epidemia de gripă le terminase şi pe ele; însă păsările 
păreau să fie în formă. Domnul se îngrijise de asta. 

Alese trei dintre cele mai dolofane şi le împinse capetele 
sub aripi, făcându-le să adoarmă pe loc. Le vâri într-un sac 
şi apoi descoperi că era prea ţeapănă ca să poată ridica 
sacul. Se văzu nevoită să-l târască pe jos. 

Celelalte găini o urmăriră atente din punctele înalte unde 
se refugiaseră până ce plecă, apoi se întoarseră la gâlcevile 
lor continue pe hrana din ce în ce mai puţină. 

Se făcuse aproape ora 9 dimineaţa. Se aşeză pe banca de 
stejar montată jur-împrejurul curţii, ca să se gândească. Îşi 
făcu socoteala că ideea ei iniţială, de a se întoarce acasă în 
amurg, rămânea cea mai bună. Pierduse o zi, dar cei care 
aveau s-o viziteze se aflau încă pe drum. Putea să folosească 
această zi ca să se ocupe de pui şi de toate celelalte. 

Muşchii ei se comportau ceva mai bine, iar sub stern o 
încerca o senzaţie necunoscută, dar altfel plăcută. Avu 
nevoie de câteva secunde ca să-şi dea seama despre ce era 
vorba... Îi era foame! În dimineaţa asta îi era cu adevărat 


foame, slavă Domnului; oare de cât timp nu mai mâncase 
împinsă de altceva decât de forţa obiceiului? Se purtase 
exact ca un fochist care aruncă cărbuni în locomotivă şi 
nimic mai mult. Dar după ce va tăia capetele celor trei pui, 
avea să vadă ce lăsase Addie prin cămară şi, pe Dumnezeul 
ei, avea să se bucure de ceea ce va descoperi. Vezi? se 
dojeni ea. Dumnezeu ştie cel mai bine. Binecuvântată fie 
credinţa ta, Abagail, binecuvântată fie credinţa ta. 

Mormăind şi gâfâind, trase sacul până la butucul aflat 
între hambar şi magazia de lemne. Agăţată de uşa 
magaziei, în interior, găsi securea lui Billy Richardson, cu 
mănuşa de cauciuc prinsă cu grijă de lamă. O luă şi ieşi 
afară. 

— Doamne, spuse ea şi, stând lângă sac în ghetele ei de 
lucru, galbene şi prăfuite, îşi ridică privirile spre cerul senin 
al miezului de vară. Mi-ai dat puterea să vin până aici şi 
cred că tot de la Tine voi avea puterea să mă şi întorc. Isaia, 
profetul Tău, spune că dacă o femeie sau un bărbat crede în 
Dumnezeu Savaot, se va ridica la Cer purtat de aripi, ca un 
vultur. Prea multe lucruri nu cunosc despre vulturi, 
Doamne, în afară că sunt nişte păsări cu un caracter infect, 
în stare să vadă până foarte departe, dar eu am aici în sac 
trei orătănii cărora aş vrea să le tai capetele, fără să-mi tai 
şi mâna. Facă-se voia Ta, amin. 

Apucă sacul, îl deschise la gură şi aruncă o privire 
înăuntru. Una dintre găini rămăsese cu capul sub aripă şi 
dormea dusă. Celelalte două se îngrămădiseră una în 
cealaltă şi nu prea se mişcau. În sac era întuneric, iar 
păsările credeau că s-a lăsat noaptea. Singurele fiinţe mai 
idioate decât cloştile sunt democraţii din New York. 

Abagail o culese pe una dintre ele şi o puse cu capul pe 
butuc, înainte ca pasărea să apuce să-şi dea seama ce i se 
întâmplă. Izbi cu toată puterea, tresărind, ca de fiecare 
dată, la zgomotul surd, de moarte, al tăişului ce pătrundea 
până la lemn. Capul se rostogoli în ţărână, pe o parte a 
butucului. Găina decapitată începu să salte în curtea 


fermei, lovind cu aripile şi împroşcând în jur picături de 
sânge. După o vreme constată că a murit şi se potoli, 
cuviincios. Cloştile şi democraţii din New York, Doamne, 
Doamne. 

Termină repede toată treaba şi teama ei că ar putea să 
nu se descurce sau să se rănească se risipi ca fumul. 
Dumnezeu îi ascultase rugăciunea. Pusese mâna pe trei pui 
foarte buni, iar acum nu-i mai rămăsese decât să ajungă 
acasă cu ei. 

Puse păsările la loc, în sac, apoi atârnă securea lui Billy 
Richardson la locul ei. După aceea se întoarse în casă, ca 
să-şi caute ceva de mâncare. 


Aţipi în prima parte a după-amiezii şi visă că oaspeţii ei se 
apropiaseră şi mai mult; ajunseseră până la sud de York, 
călătorind într-o camionetă veche. Erau în număr de şase, 
dintre care un băiat surd şi mut. Cu toate acestea, era o 
persoană puternică. El era unul dintre cei cu care trebuia 
să vorbească. 

Se trezi pe la 3.30, puţin ţeapănă, dar altfel odihnită şi 
înviorată. Următoarele două ore şi jumătate jumuli puii, 
odihnindu-se atunci când degetele ei chinuite de artrită nu 
mai suportau durerile, apoi o lua de la capăt. În timp ce 
muncea, cântă imnuri religioase - „Seven Gates to the City 
(My Lord Hallelu')”, „Trust and Obey”, şi cântecul ei favorit, 
„In the Garden”. 

Când termină cu ultimul pui, toate degetele ei aveau 
„Migrene” la vârfuri, iar lumina zilei începuse să capete 
acea tentă nemişcată, aurie, care este primul semn al 
amurgului. De acum era sfârşit de iulie, iar zilele se scurtau 
iarăşi. 

Intră în casă şi mai luă o îmbucătură. Pâinea era veche, 
însă nu mucegăită - niciun soi de mucegai nu îndrăznea să- 
şi arate faţa lui verde în bucătăria lui Addie Richardson - şi 
mai găsi şi un borcan cu unt de arahide, plin pe jumătate. 
Mâncă un sendviş cu unt din acela şi-şi pregăti încă unul, pe 


care şi-l puse în buzunarul rochiei, pentru cazul în care i se 
făcea foame mai târziu. 

Se făcuse 6.40. leşi din casă, îşi strânse iarăşi sacul şi 
cobori cu atenţie treptele verandei. Avusese grijă şi 
jumulise găinile într-un alt sac, dar câteva pene scăpaseră 
totuşi şi pluteau dincolo de gardul viu al Richardsonilor, 
care se usca din lipsă de apă. 

Abagail oftă din greu şi zise: 

— Am pornit la drum, Doamne. Am luat-o spre casă. Voi 
merge încet, nu cred c-am s-ajung până la miezul nopţii, 
dar în Biblie scrie să nu te temi nici de grozăvia nopţii şi nici 
de grozăvia care bântuie în miezul zilei. Vreau să împlinesc 
voia Ta cum m-oi pricepe mai bine. Mergi alături de mine, 
Te rog. În numele Fiului, amin. 

Când ajunse în punctul unde asfaltul se termina şi 
începea drumul negru, întunericul era deplin. Greierii 
cântau şi broaştele orăcăiau adunate într-un loc umed, 
probabil adăpătoarea pentru vaci a lui Cal Goodell. Pe cer 
avea să apară curând şi luna, mare şi sângerie, până când 
să urce mai sus pe cer. 

Se aşeză jos ca să se odihnească şi să mănânce jumătate 
din sendvişul ei cu unt de arahide (ce n-ar fi dat să aibă şi 
nişte gem de agrişe negre, care să taie gustul acela cam 
cleios, dar Addie îşi păstra conservele în beci, şi până acolo 
erau prea multe scări). Sacul se afla lângă ea. Avea din nou 
dureri, iar puterile păreau s-o fi lăsat, şi asta la patru 
kilometri de casă... În schimb simţea o veselie ciudată. Oare 
de cât timp nu se mai aflase afară după căderea 
întunericului, sub baldachinul înstelat? Stelele străluceau 
mai puternic ca oricând, iar cu puţin noroc avea să vadă şi o 
stea căzătoare, semn că-i va fi îndeplinită o dorinţă. 
Noaptea caldă, stelele, luna, din care se ivise doar o mică 
porţiune roşie deasupra orizontului, toate acestea îi 
aduceau aminte de vremea când nu era decât o fetişcană, 
cu toate năbădăile şi trăirile vârstei, cu splendida 
vulnerabilitate pe care ţi-o dă apropierea de Mister. Da, da, 


fusese şi ea fetişcană. Existau şi oameni care nu voiau să 
creadă aşa ceva, tot aşa cum n-ar fi fost în stare să accepte 
că giganticul seguoia fusese odată un vlăstar verde. Fusese 
şi ea o fetişcană şi pe vremea aceea teama copilărească de 
întuneric se mai potolise, iar spaimele adultului, care vin 
noaptea, când totul este tăcut şi poţi auzi vocea sufletului 
tău etern, aceste spaime nu aveau să apară decât mai 
târziu. În acel scurt răstimp, noaptea fusese o taină 
înmiresmată, o vreme când, dacă te uitai la cerul presărat 
de stele şi ascultai adierea ce aducea cu sine parfumurile 
îmbătătoare, te simţeai aproape de inima universului, de 
dragoste şi de viaţă. [i se părea că vei fi veşnic tânăr şi că... 

Sângele tău este la mine în pumni. 

Pe neaşteptate, simţi o smucitură bruscă în sac, iar inima 
îi sări din loc. 

— Tii! ţipă ea, cu o voce speriată şi spartă, de femeie 
bătrână. 

Trase spre ea sacul, pe fundul căruia apăruse o 
crestătură mică. Auzi un mârâit gros. Ghemuită pe 
porţiunea de pietriş dintre marginea drumului şi lanul de 
porumb, o pândea o nevăstuică mare şi maronie. O ţintuia 
cu privirile, iar pupilele ei căpătau pâlpâiri roşietice în 
razele lunii. 1 se alătură alta. Apoi încă una. Şi încă una. 

Se uită de cealaltă parte a drumului şi constată că se 
aliniaseră şi acolo, măsurând-o cu ochii lor răi. 
Adulmecaseră puii din sac. Cum de se adunaseră atât de 
multe, jur-împrejurul ei? se întrebă ea, din ce în ce mai 
înfricoşată. O dată, fusese muşcată de o nevăstuică; îşi 
vârâse mâna sub veranda de la Casa Mare, ca să scoată o 
minge roşie, de cauciuc, care se rostogolise într-un cotlon, 
şi ceva, ca o mie de ace la un loc, îi înhăţase mâna. 
Agresiunea  neaşteptată, spărgând ordinea senină şi 
monotonă, cumplita durere ţâşnind fierbinte din braţul ei, o 
făcuseră să ţipe cât o ţinea gura. Îşi retrăsese braţul, cu 
nevăstuica agăţată de el. Picături din sângele ei 
împodobeau ca nişte mărgele blana netedă, maronie a 


animalului, iar trupul lui, zbătându-se, biciuia aerul în toate 
direcţiile. Ea striga şi-şi scutura braţul, dar nevăstuica nu-i 
dădea drumul, ca şi cum ar fi fost acum parte din trupul 
său. 

Micah şi Matthew, fraţii ei, se aflau în curte; taică-su 
răsfoia în verandă un catalog de mărfuri care puteau fi 
comandate prin poştă. Se apropiaseră cu toţii în fugă şi, 
pentru o clipă, încremeniseră privind-o pe Abagail, care pe 
atunci nu avea decât doisprezece ani, cum alerga 
înnebunită prin poiana unde curând avea să fie înălţat 
hambarul, cu nevăstuica maronie atârnându-i de braţ ca o 
eşarfă, animalul încercând zadarnic să-şi găsească un punct 
de sprijin cu ghearele din spate. Stropii de sânge îi săriseră 
pe rochie, pe picioare şi pe pantofi. 

Tatăl ei se dezmeticise primul. John Freemantle pusese 
mâna pe o bucată de lemn de foc de lângă butucul de tăiat 
lemne şi urlase: Stai nemişcată, Abby! Vocea lui, pe care o 
recunoştea drept supremă poruncă încă din leagăn, 
răzbătuse prin confuzia şi bălmăjeala produse de panică în 
mintea ei, încât, năucită cum era, probabil că nimic altceva 
n-ar fi făcut-o să reacționeze. Rămăsese neclintită, iar 
bucata de lemn coborâse şuierând; o durere teribilă îi 
săgetase braţul până la umăr (în clipa aceea fusese 
convinsă că-i fusese smulsă mâna din loc), apoi obiectul 
maroniu care-i provocase şocul şi atâta suferinţă căzuse la 
pământ, cu blana vârstată năclăită de sânge şi lipsită de 
luciu. Atunci Micah sărise asupra animalului, strivindu-l cu 
ambele picioare, şi se auzise un pârâit groaznic, ca sunetul 
care-ţi ajunge în ţeastă când spargi între dinţi nişte 
bomboane tari şi, dacă animalul nu apucase să moară până 
atunci, e sigur că nu supravieţuise după acea lovitură. 
Abagail nu leşinase, dar începuse să plângă şi să ţipe 
isteric. Între timp, palid şi speriat, sosise în goană şi 
Richard, fratele ei cel mare. Îngrijoraţi, el şi cu taică-su 
schimbară o privire. 


— De când sunt eu n-am văzut o nevăstuică să facă aşa 
ceva, zicea John Freemantle, ţinând-o pe după umeri pe 
fiica lui, care bocea din răsputeri. Mulţumesc lui Dumnezeu 
că mamă-ta era plecată după fasolea aia. 

— Dar, dacă animalul era..., începu Richard. 

— 'Ţine-ţi gura, i-o tăie scurt taică-su, înainte ca Richard 
să pronunţe cuvântul. 

În vocea lui se citea, simultan, răceală, furie şi spaimă. 
lar Richard îşi ţinu cu adevărat gura - ba şi-o închise cu 
asemenea viteză şi putere, încât Abby auzi chiar zgomotul 
respectiv. Apoi tatăl i se adresă ei: 

— Hai să mergem la pompa de apă, Abagail, draga mea, 
şi să ne spălăm bine. 

De-abia după un an, Luke îi mărturisise ce anume nu 
dorise taică-su să pronunţe Richard cu voce tare: că 
nevăstuica fusese pesemne turbată ca să atace în felul 
acela, iar dacă ar fi fost turbată, Abby, ai fi avut parte de 
una dintre cele mai cumplite morţi, dacă facem abstracţie 
de tortură. Dar nevăstuica nu fusese turbată; rana se 
închisese fără complicaţii. Cu toate acestea, începând de 
atunci, nevăstuicile o speriau de moarte, aşa cum pe alţii îi 
sperie şobolanii sau păianjenii. Vai, ce bine ar fi fost dacă 
gripa le-ar fi luat pe ele, şi nu pe câini! Dar nu se 
întâmplase astfel, iar ea... 

Sângele tău este la mine în pumni. 

O nevăstuică se repezi şi muşcă din țesătura aspră a 
sacului. 

— Tii! o alungă ea. 

Nevăstuica se îndepărtă, parcă rânjind, cu o bucată de 
sfoară atârnată de fălci. 

Elle trimisese - Omul Întunecat. 

Groaza începu să pună stăpânire asupra ei. Acum se 
adunaseră sute: cenuşii, maronii, negre, atrase toate de 
mirosul puilor. Stăteau pe ambele părţi ale drumului, unele 
peste altele, înghesuindu-se în zelul lor de a ajunge la ceea 
ce adulmecau. 


Trebuie să le dau. Totul a fost zadarnic. Dacă nu le dau 
ce vor au să mă sfâşie în bucăți. A fost zadarnic. 

În bezna din mintea ei reuşea să desluşească rânjetul 
Omului Întunecat, îi vedea mâinile întinse şi sângele ce i se 
scurgea din pumni. 

Încă o smucitură în sacul ei. Şi apoi încă una. 

Nevăstuicile de pe cealaltă parte a drumului traversau 
acum de-a valma către ea, târându-se cu pântecele lipit de 
ţărână. Ochii lor mici şi sălbatici sclipeau ca nişte ţurţuri de 
gheaţă în lumina lunii. 

Dar cel ce are credinţă în Mine nu va pieri... pentru că 
Fu l-am însemnat cu semnul Meu şi nimic nu-l va atinge... 
acela este al Meu, spune Domnul... 

Femeia se ridică în picioare, îngrozită încă, dar ştiind 
foarte bine ce are de făcut. 

— Plecaţi de aici! ţipă ea. Am pui, sigur că da, dar sunt 
pentru oaspeţii mei! Acum dispăreți dinaintea mea! 

Animalele se retraseră din calea ei. Ochii lor mici părură 
să se umple de nelinişte. Pe neaşteptate, se risipiră ca 
fumul. Un miracol, îi trecu femeii prin minte, iar sufletul ei 
se umplu de încântare şi laudă pentru Dumnezeu. Apoi, 
năprasnic, încremeni de spaimă. 

Undeva, departe, către vest, dincolo de Rocky Mountains, 
care nici măcar nu se vedeau la orizont, simţi un ochi - un 
Ochi scânteietor - care se deschise larg şi se întoarse spre 
ea, căutând-o. Îl auzi limpede, ca şi cum cuvintele ar fi fost 
pronunţate cu adevărat: Cine-i acolo? Eşti chiar tu, 
bătrâno? 

— Ştie că sunt aici, şopti ea în noapte. Vai, Doamne, ajută- 
mă. Ajută-mă acum, ajută-ne pe noi toţi. 

Târând sacul după ea, o porni din nou spre casă. 


Sosiră două zile mai târziu, pe 24 iulie. Nu reuşise să-i 
întâmpine cum ar fi dorit; ajunsese din nou în ultimul hal de 
oboseală, aproape oloagă, şontâcăind dintr-un loc într-altul, 
şi doar cu sprijinul bastonului, incapabilă până şi să-şi 


pompeze apă din puț. A doua zi după ce tăiase puii şi 
alungase nevăstuicile, adormise buştean după-amiaza, fiind 
complet epuizată. Visase că se află într-o trecătoare înaltă şi 
îngheţată, în creierul munţilor, în Rocky Mountains, la vest 
de cumpăna apelor. Highway 6 se strecura printre pereţii 
înalţi de piatră care-şi aruncau umbra asupra acestui 
defileu cât era ziua de lungă, cu excepţia intervalului 
cuprins aproximativ între 11.45 şi 12.50. Dar în visul ei nu 
era zi, ci miez de noapte, învăluit în beznă. De undeva, se 
auzea urletul lupilor. Deodată, în întuneric se deschise un 
Ochi, mişcându-se sinistru dintr-o parte în cealaltă a orbitei, 
în timp ce vântul sufla a pustiu printre pinii şi molizii 
albaştri ai muntelui. Era chiar el, pornit s-o caute. 

Se trezise din somnul ei lung şi greu mai puţin odihnită 
decât fusese când se culcase, şi atunci se rugă din nou la 
Dumnezeu să-i dea pace, sau cel puţin să schimbe direcţia 
în care El dorea s-o trimită. 

Spre nord, sud sau est, Doamne, şi voi pleca din 
Hemingford Home înălțându-ți imnuri de slavă. Dar nu 
către vest, spre Omul Întunecat. Rocky Mountains nu sunt 
o adevărată stavilă în calea lui. Nici Anzii nu i-ar ajunge. 

Însă acesta nu era un argument. Mai devreme sau mai 
târziu, când omul acela avea să se simtă destul de puternic, 
îi va căuta pe cei care îndrăzneau să i se împotrivească. 
Dacă nu anul acesta, atunci la anul. Câinii pieriseră din 
cauza epidemiei, în schimb lupii, ascunşi în zona muntoasă, 
supravieţuiseră, iar acum erau gata să slujească acestui 
Vlăstar al Satanei. 

Iar lupii nu aveau să fie singurii lui slujitori. 


În dimineaţa zilei în care sosiră, în sfârşit, oaspeţii ei, se 
pusese pe treabă încă de la ora 7, făcând câteva drumuri cu 
câte două bucăţi de lemn de fiecare dată, până ce reuşi să 
umple lada şi să încingă plita. Mulțumită lui Dumnezeu avea 
parte de o zi noroasă, cu vreme răcoroasă, prima de acest 
fel de săptămâni întregi. Era posibil să şi plouă, înainte de 


căderea întunericului. Cel puţin aşa o anunţa şoldul, la care 
avusese o fractură în 1958. 

Mai întâi puse la cuptor plăcintele, făcute cu dulceţurile 
din cămară, dar şi cu rubarbă şi căpşuni din grădină. Slavă 
Domnului, căpşunile tocmai se copseseră şi se bucura să 
ştie că nu fusese zadarnic. Chiar şi faptul că gătea o făcea 
să se simtă mai bine, pentru că a găti înseamnă viaţă. O 
plăcintă cu afine, două cu căpşuni şi rubarbă şi una cu 
mere. Mireasma lor umplu întreaga bucătărie în acea 
dimineaţă. Apoi le puse pe pervazul ferestrelor, la răcit, aşa 
cum făcuse de când se ştia. 

Cum-necum, pregătise aluatul, deşi nu-i venise prea uşor, 
în lipsa ouălor proaspete - şi doar ajunsese la ferma de 
păsări, numai ea era vinovată că uitase să ia de acolo. În 
schimb, pe la începutul după-amiezii, mica bucătărie cu 
podeaua denivelată, acoperită cu un linoleum spălăcit, se 
umpluse de mirosul puilor prăjiţi. Cum acolo stăruia încă 
mirosul de prăjit, urcă şchiopătând în verandă, ca să-şi 
citească lecţia, aşa cum făcea în fiecare zi, folosindu-se, ca 
să-şi facă vânt, de ultimul exemplar din The Upper Room, 
cu foile ferfeniţite. 

Puii se prăjiră cât se poate de frumos. Avea să-l trimită pe 
unul dintre oaspeţi să culeagă vreo două duzini de ştiuleţi 
fragezi şi dulci, iar pe urmă puteau mânca pe cinste, sub 
cerul liber. 

După ce aranjă puii pe şerveţele de hârtie, ieşi pe 
veranda din spate, cu chitara, se aşeză şi începu să cânte. 
Interpretă imnurile ei preferate, vocea ei înaltă şi 
tremurătoare risipindu-se în aerul încremenit. 


Suntem copleşiţi de încercări sau de ispite, 
De un munte de griji împovăraţi? 

Nu trebuie să ne lăsăm descurajați, 

Ci Domnului rugăciune să-i înălțăm. 


Muzica i se păru atât de frumoasă (chiar dacă auzul o 
lăsase atât de mult, încât nu mai putea fi niciodată sigură că 
vechea ei chitară este perfect acordată), încât mai cântă un 
imn, şi încă unul, şi încă unul. 

Tocmai ataca „We Are Marching to Zion”, când auzi un 
zgomot de motor dinspre nord, apropiindu-se de ea de-a 
lungul lui County Road. Se opri în mijlocul versurilor, dar 
degetele ei continuară să mângâie absent corzile. Îşi aplecă 
urechea şi ascultă atent. O, Doamne, veneau, se 
descurcaseră perfect, acum distingea şi trâmba de praf pe 
care o ridica maşina părăsind asfaltul şi intrând pe 
porţiunea de drum negru care ducea până la poarta ei. 
Intră în febra celui care curând îşi va întâmpina oaspeţii şi 
se bucură că avusese ideea să se îmbrace în hainele ei cele 
mai bune. Îşi sprijini chitara de genunchi şi-şi puse mâna 
streaşină la ochi, chiar dacă soarele nu se ivise încă. 

Sunetul motorului se distingea acum mult mai limpede şi, 
peste o clipă, în locul unde porumbul lăsa locul adăpătorii 
pentru vite a lui Cal Goodell... 

Da, acum se vedea, un vechi camion Chevrolet din cele 
folosite la ferme, înaintând încet. Cabina era plină; din câte 
vedea ea (chiar dacă avea o sută opt ani, vedea perfect la 
distanţă), înăuntru se îngrămădiseră patru persoane, iar 
alte trei stăteau pe platformă, privind pe deasupra cabinei. 
Distinse un bărbat blond şi subţire, o fată cu părul roşcat, 
iar în mijloc... da, era chiar el, un băiat care tocmai învățase 
ce înseamnă să fii bărbat. Păr închis la culoare, figură 
prelungă, frunte înaltă. El o văzu cum îi priveşte de pe 
verandă şi începu să-i facă semne cu amândouă mâinile. Îl 
imită apoi şi bărbatul blond. Fata cu părul roşcat doar se 
uita. Mother Abagail îşi înălţă şi ea mâna şi le răspunse la 
salut. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că i-a adus teferi, murmură 
ea răguşit. Lacrimi fierbinţi începură să i se scurgă pe 
obraji. Doamne, Dumnezeul meu, din inimă îţi mulţumesc. 


Curând, camioneta intră în curte, duduind şi 
zdruncinându-se. Bărbatul de la volan purta o pălărie de 
pai, cu o panglică din catifea albastră şi o pană mare înfiptă 
în ea. 

— [iiii-haaa! strigă el, fluturând din mână. Bine te-am 
găsit, Mother! Nick ne-a spus că s-ar putea să te găsim aici 
şi chiar aşa s-a întâmplat! Liiii-haaa! 

Începu să claxoneze. Alături de el stăteau un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi o 
fetiţă, într-o jachetă de catifea reiată. Copilul îi făcu un 
semn timid din mână; degetul cel mare al celeilalte mâini 
stătea bine înfipt în gură. 

Nick, tânărul cu petic pe ochi şi păr negru, sări peste 
oblonul camionetei chiar înainte ca aceasta să se oprească. 
Se reechilibră şi se apropie încet de ea. Figura lui era 
solemnă, dar ochiul îi era luminat de bucurie. Se opri în faţa 
treptelor verandei şi se uită în jur, surprins... la curte, la 
casă, la bătrânul copac cu leagănul făcut dintr-o anvelopă. 
Cel mai mult însă părea să-l intereseze persoana ei. 

— Bine-ai venit, Nick, îl întâmpină ea. Mă bucur să te văd. 
Fii binecuvântat. 

Îi răspunse cu un zâmbet, apoi începură să-i curgă şi lui 
lacrimile. Urcă treptele şi-i prinse mâinile într-ale sale. 
Femeia îi întinse obrazul zbârcit, pe care el îl sărută încet. 
Între timp, din camionetă coborâse toată lumea. Cel care 
şofase o ţinea în braţe pe fetiţa cu jacheta roşie, care avea 
piciorul drept în gips. Braţele ei se agăţau cu toată 
nădejdea de gâtul bronzat al bărbatului. Lângă el se aflau 
femeia de cincizeci de ani, apoi roşcata şi băiatul blond, cu 
barbă. Nu, nu-i băiat, stabili Mother Abagail; e doar mai 
slab. Ultimul din şir era celălalt bărbat care călătorise în 
cabină, şi care-şi lustruia acum lentilele ochelarilor cu ramă 
din sârmă. 

Nick o privea cu o insistenţă oarecum interogativă, iar ea 
îi făcu un semn afirmativ din cap. 


— Ai făcut cum se cuvine, spuse. Domnul te-a călăuzit 
aici, iar acum Mother Abagail are să vă ospăteze... Fiţi bine 
veniţi cu toţii! adăugă, ridicând vocea. Nu putem zăbovi 
prea mult, dar, înainte de a pleca, trebuie să ne odihnim, să 
gustăm împreună din pâine şi să stăm puţin de vorbă. 

Fetiţa i se adresă din locul unde se cuibărise şi unde se 
simţea în siguranţă absolută: 

— Eşti cea mai bătrână doamnă din lume? 

— SŞşşt, Gina! o mustră doamna de cincizeci de ani. 

Dar Mother Abagail îşi puse o mână în şold şi râse: 

— Poate că sunt, copila mea. Poate că sunt. 

Îi puse să întindă faţa ei roşie de masă de cealaltă parte a 
mărului, iar cele două femei, Olivia şi June, pregătiră masa, 
în timp ce bărbaţii se duseră să culeagă nişte porumb. Îl 
fierseră cât ai clipi din ochi şi adăugară, căci bătrâna nu 
avea, unt, margarină şi sare. 

Se discută foarte puţin în timpul mesei - se auzeau, în 
schimb, plescăituri şi mici exclamaţii de plăcere. Îi făcea 
bine să vadă oameni înfulecând sănătos, iar oaspeţii ei nu 
erau dintre cei care se codesc la mâncare. Considera că 
meritase cu prisosinţă drumul până la ferma Richardson şi 
confruntarea cu nevăstuicile. Nu că ar fi fost hămesiţi, dar 
după o lună întreagă când n-ai mâncat decât alimente din 
conservă, ai o poftă teribilă de mâncare proaspătă, gătită 
special. Ea însăşi mâncă pe săturate - trei porţii de friptură, 
un ştiulete de porumb şi o bucăţică de plăcintă cu căpşuni şi 
rubarbă. 

Curând îşi turnară cafea şi se aşezară comod şi atunci 
şoferul, un om plăcut, cu figura deschisă, pe nume Ralph 
Brentner, i se adresă astfel: 

— A fost o masă pe cinste, doamnă dragă. De mult nu mi- 
a mai mers mâncarea la suflet atât de bine. Se cuvine să 
mulţumim. 

Ceilalţi murmurară aprobativ. Nick zâmbi şi făcu un semn 
din cap. 

Fetiţa o întrebă: 


— Pot să vin să mă aşez la tine în poală, bunicuţo? 

— Cred că eşti prea grea, scumpo, spuse Olivia Walker, 
femeia mai în vârstă. 

— Nici vorbă, interveni Abagail. Ziua în care n-oi mai fi în 
stare să ţin puţin un copil în poală va fi şi cea din urmă zia 
mea. Vino la mine, Gina. 

Ralph o purtă pe sus şi i-o aşeză în braţe. 

— Când nu mai poţi s-o ţii, îmi spui. 

Îi gâdilă Ginei obrajii cu pana de la pălărie. Fetiţa îşi 
ridică mânuţele şi chicoti. 

— Nu mă gâdila, Ralph! Nu care cumva să îndrăzneşti să 
mă gâdili! 

— N-ai nicio teamă, o asigură Ralph, înduioşat. Am 
mâncat cam mult şi nu prea-mi arde de joacă. 

Ralph se aşeză pe locul lui. 

— Ce-ai păţit la picior, Gina? se interesă Abagail. 

— Mi l-am rupt când am căzut din pod, răspunse Gina. 
Dick mi-a pus piciorul în gips. Ralph zice că Dick mi-a salvat 
viaţa. 

Îi trimise o bezea bărbatului cu ochelari, care se 
îmbujoră puţin, tuşi şi zâmbi. 

Nick, 'Tom Cullen şi Ralph îl întâlniseră pe Dick Ellis după 
ce traversaseră aproximativ jumătate din Kansas, mergând 
pe marginea drumului, cu un rucsac în spate şi cu un 
alpenştoc în mână. Era de meserie medic veterinar. Ziua 
următoare, trecând prin orăşelul Lindsborg, se opriseră să 
prânzească şi auziseră nişte ţipete stinse venind din zona 
sudică a oraşului. Dacă vântul ar fi bătut în direcţie opusă, 
n-ar fi auzit nicicum apelurile acelea. 

— Mila Domnului, observă Abby cu mulţumire, mângâind 
părul fetiţei. 

Gina rămăsese singură de trei săptămâni. Cu o zi sau 
două înainte, se jucase în podul unchiului ei, podeaua din 
lemn putred cedase, iar ea căzuse de la o înălţime de zece 
metri peste căpiţa de fân de dedesubt. În cădere, 
rostogolindu-se de pe căpiţă, se alesese cu o fractură. În 


primă instanţă, Dick Ellis nu-i dădu prea multe şanse. Îi 
administră un anestezic local, ca să-i poată aşeza piciorul la 
loc; pierduse atât de mult din greutate, iar starea ei fizică 
generală era atât de proastă, încât se temuse că o anestezie 
generală i-ar fi putut fi fatală (cuvintele cele mai tari ale 
conversaţiei erau pronunţate pe litere, ca să nu fie înţelese 
de Gina McCone, care se juca fără grijă cu nasturii lui 
Mother Abagail). Gina îşi recăpătase tonusul cu o viteză 
care-i mirase pe toţi. Fetiţa se ataşase imediat de Ralph şi 
de pălăria lui fercheşă. Vorbind pe un ton scăzut şi sfios, 
Ellis îşi exprimă opinia că problema ei se datora în mare 
măsură singurătăţii zdrobitoare prin care trecuse. 

— Fireşte, se arătă Abagail de acord. Dacă n-o auzeaţi, s- 
ar fi stins curând. 

Gina căscă. Ochii ei erau mari şi obosiţi. 

— Am s-o duc la culcare, spuse Olivia Walker. 

— În cămăruţa de la capătul holului, o sfătui Abby. Poţi să 
dormi cu ea, dacă vrei. Cealaltă fată... cum ziceai că te 
cheamă, draga mea? Numele tău mi-a ieşit din minte. 

— June Brinkmeyer, spuse roşcata. 

— Păi, poţi dormi cu mine, June, dacă nu te deranjează. 
Patul nu este destul de mare pentru două persoane, şi nu 
cred că ţi-ar plăcea să dormi cu o legătură de bețe uscate 
ca mine, nici dacă patul ar fi încăpător, dar este o saltea, 
pusă la păstrare în podul casei, care ar fi taman bună, dacă 
nu cumva au intrat gândacii în ea. Sper să vrea unul dintre 
bărbaţii ăştia să ţi-o coboare, nu? 

— Desigur, se oferi Ralph. 

Olivia o duse pe Gina în pat, căci între timp adormise. 
Întunericul se lăsa asupra bucătăriei, unde domnea o 
animaţie cum nu mai fusese de mulţi ani încoace. Gemând, 
Mother Abagail se ridică în picioare şi aprinse trei lămpi cu 
gaz, una pe masă, una pe sobă (un model Blackwood, din 
fontă, care acum se răcea, ticăind încet) şi una pe pervazul 
ferestrei din verandă. Întunericul se trase puţin înapoi. 


— Poate că tot obiceiurile vechi sunt cele mai bune, spuse 
Dick deodată şi toţi îşi îndreptară privirile spre el. 

El tuşi şi se înroşi din nou, dar Abagail începu să 
chicotească. 

— Vreau să spun, continuă Dick puţin defensiv, că asta e 
prima masă gătită... ei bine, din 30 iunie şi până acum, 
cred. Adică din ziua în care s-a oprit curentul electric. Iar 
atunci am gătit chiar eu. Ceea ce fac eu nu prea poate fi 
numit gătit. Nevastă-mea, în schimb... era o gospodină 
extraordinară. Ea... 

Îşi lăsă propoziţia neterminată. 

— A adormit buştean, le spuse Olivia întorcându-se în 
bucătărie. Era extrem de obosită. 

— Pâinea o coci în casă? o întrebă Dick pe Mother 
Abagail. 

— Sigur că da, dintotdeauna. Însă asta nu e pâine făcută 
cu drojdie, pentru că drojdia s-a stricat. Dar merge şi aşa. 

— Mă dau în vânt după pâinea asta, îi mărturisi el simplu. 
Helen... soţia mea... făcea pâine de două ori pe zi. În ultima 
vreme, mi se pare că este singurul lucru după care tânjeam. 
Dacă-mi dai trei felii de pâine şi nişte gem de căpşuni, pot 
să mor fericit. 

— Tom Cullen e obosit, declară Tom pe neaşteptate. 
Oboseală să-ţi cadă ochii. 

Căscă de-i trosniră fălcile. 

— Poţi să-ţi faci culcuşul în grajd, îi spuse Abagail. 
Miroase puţin a mucegai, dar este uscat. 

O vreme, ascultară freamătul continuu al ploii, care 
începuse să cadă de mai mult de o oră. Dacă ar fi fost 
singură, ar fi fost un zgomot dezolant. Acum însă, într-o 
asemenea companie, acelaşi zgomot era un acompaniament 
plăcut, discret, care-i făcea să se simtă mai apropiaţi. Apa 
şiroia prin jgheaburile din tablă galvanizată şi cădea în 
butoiul pentru apă de ploaie pe care Abby îl mai păstra încă 
lângă un perete al casei. Ecoul tunetului venea de foarte 
departe, de deasupra lowei. 


— Presupun că aveţi echipament de tabără? îi întrebă ea. 

— Avem tot ce ne trebuie, o asigură Ralph, ridicându-se 
în picioare. Ne vom descurca. Haide, Tom. 

— Nu vreţi să mai rămâneţi puţin amândoi, tu şi Nick? 
zise Abagail. 

În tot acest răstimp, ea-l observase pe Nick, aşezat la 
masă, în partea opusă balansoarului. Îşi spunea că într-o 
încăpere unde sunt atâţia oameni, vorbind şi mişcându-se, 
prezenţa unui surdomut, în mod normal, abia dacă s-ar face 
simțită. Ceea ce nu era cazul cu Nick. El stătea perfect 
nemişcat şi urmărea conversaţia, iar pe figura lui se citeau 
reacţii la tot ce se spunea. Avea o figură deschisă şi 
inteligentă, dar în pofida tinereţii lui, grijile prin care 
trecuse lăsaseră urme. De mai multe ori, pe măsură ce 
dialogul se desfăşura, îi văzu pe ceilalţi aruncându-i priviri, 
ca şi cum Nick ar fi trebuit să confirme sau să infirme 
spusele lor. Erau cu toţii conştienţi de prezenţa lui. Apoi, îl 
văzuse privind - cu o mină îngrijorată - de mai multe ori pe 
fereastră, în beznă. 

— Puteţi să-mi aduceţi salteaua aceea? întrebă June calm. 

— Nick şi cu mine o vom aduce, spuse Ralph, ridicându- 
se în picioare. 

— Nu vreau să dorm singur în grajdul din spate, spuse 
Tom. Doamne, nu! 

— Vin şi eu cu tine, îl linişti Dick, ridicându-se în picioare. 
Aprindem lampa Coleman şi ne facem culcuşul. Mulţumesc 
încă o dată, doamnă. Nici nu pot să-ţi spun cât de mult bine 
mi-au făcut toate astea. 

Ceilalţi îi mulţumiră şi ei. Nick şi Ralph aduseră salteaua, 
în care se dovedi că nu existau insecte. Tom şi Dick plecară 
spre grajd, unde peste scurt timp se aprinse lanterna 
Coleman. Curând, Nick, Ralph şi Mother Abagail rămaseră 
singuri în bucătărie. 

— Pot să fumez, doamnă? întrebă Ralph. 

— Doar dacă nu dai scrum pe covor. Găseşti o scrumieră 
chiar în dulapul din spatele tău. 


Ralph se ridică să şi-o ia, în timp ce Abby îl cerceta în 
continuare pe Nick. Purta o cămaşă kaki, jeanşi şi o vestă 
spălăcită din doc. Ceva din persoana lui îi lăsa sentimentul 
că-l mai întâlnise înainte, sau că-i fusese menit să-l 
întâlnească. Privindu-l, avea sentimentul liniştitor pe care ţi- 
| dă cunoaşterea şi împlinirea, ca şi cum ar fi fost sortită să 
trăiască această clipă. Ca şi cum la un capăt al vieţii ei ar fi 
existat tatăl, John Freemantle, înalt, negru şi mândru, iar 
bărbatul acesta tânăr, alb şi mut, cu un singur ochi, 
expresiv şi strălucitor, pe o faţă copleşită de griji, la celălalt 
capăt. 

Se uită pe fereastră şi văzu o rază a lămpii Coleman cu 
baterii ieşind pe fereastra grajdului şi luminând o mică 
bucată din curte. Se întrebă dacă staulul mai păstra mirosul 
animalelor; nu mai intrase acolo de aproape trei ani. Nu 
avusese de ce. Ultima ei vacă, Daisy, fusese vândută în 
1975, dar în 1987 duhoarea încă persista. Probabil că şi 
astăzi. Nu contează, sunt şi mirosuri mai rele. 

— Doamnă? 

Se uită în spate. Ralph stătea acum lângă Nick, ţinând în 
mână o foaie de hârtie şi străduindu-se să citească la lumina 
lămpii. Nick avea un blocnotes şi un pix; ţinându-le, o privea 
pe Abagail cu cea mai mare atenţie. 

— Nick spune..., începu Ralph, apoi îşi drese glasul, 
încurcat. 

— Mergi mai departe. 

— În bilet zice că-i vine greu să citească pe buzele 
dumitale, pentru că... 

— Cred că ştiu de ce, îl opri ea. Nu te sfii. 

Se ridică şi se duse la dulap. Pe cel de-al doilea raft, într- 
un vas din plastic, aidoma unor exponate medicale într-un 
lichid tulbure, pluteau două plăci dentare. 

Le pescui şi le clăti cu un polonic de apă. 

— Doamne Dumnezeule, ce suferinţă, spuse Mother 
Abagail îndurerată, punându-şi plăcile pe gingii. Trebuie să 


stăm de vorbă. Voi doi sunteţi şefii şi trebuie să punem la 
punct nişte lucruri. 

— Păi, nu sunt eu acela, o lămuri Ralph. Eu n-am fost 
decât muncitor cu normă întreagă şi fermier cu jumătate de 
normă. La viaţa mea, am reuşit mai degrabă să fac bătături 
decât să născocesc idei. Din câte îmi dau eu seama, Nick e 
şeful şi ştie mai bine ce e de făcut. 

— Aşa este? se interesă ea, cătând spre Nick. 

Nick scrise câteva cuvinte în grabă, iar Ralph le citi, ceea 
ce făcu şi în continuare. 

„A fost ideea mea să venim aici, da. Cât despre faptul că 
eu aş fi şeful, nu ştiu.” 

— Le-am întâlnit pe June şi pe Olivia cam la o sută 
cincizeci de kilometri sud de aici, îi explică Ralph. Alaltăieri, 
Nick, aşa-i? 

Nick făcu semn că da. 

— Dar şi atunci ne aflam tot în drum spre tine, Mother. Şi 
femeile mergeau spre nord. La fel şi Dick. N-am făcut decât 
să ne unim. 

— Aţi mai văzut şi alţi oameni? 

„Nu”, scrise Nick. „Dar am avut senzaţia - ca şi Ralph, de 
altfel - că mai există şi alţi oameni care se ascund şi ne 
urmăresc. Le e teamă, cred eu. Mai au nevoie de timp până 
să treacă peste şocul suferit.” 

Femeia făcu un semn din cap. 

„Dick zice că în ziua dinaintea întâlnirii noastre a auzit o 
motocicletă, undeva, spre sud. Prin urmare, mai există şi 
alţi oameni. Ceea ce cred eu că-i sperie este întâlnirea cu 
un grup destul de mare, gata format.” 

— De ce-aţi venit aici? 

Ochii femeii, prinşi în reţeaua lor deasă de riduri, îl 
cercetau până-n adâncuri. 

Nick scrise: „Eu te-am visat. Şi Dick Ellis zice că te-a visat 
o dată. Iar fetiţa, Gina, îţi zicea «bunicuţa» cu mult timp 
înainte de a ajunge aici. A descris locul unde stai. Leagănul 
făcut din anvelopă.” 


— Să fie binecuvântat copilul, spuse ea absentă, apoi i se 
adresă lui Ralph. Şi tu? 

— O dată sau de două ori, doamnă, spuse Ralph. Îşi umezi 
buzele. Dar de mai multe ori l-am visat doar... doar pe 
celălalt individ. 

— Care alt individ? 

Nick scrise. Încercui cu creionul ceea ce scrisese. Îi 
întinse foaia direct. Ochii ei nu prea mai erau în stare să 
vadă să citească fără ochelari sau fără lupa cu lumină pe 
care o cumpărase de la Hemingford Center cu un an în 
urmă, dar asta putea citi. Era scris cu litere mari, cum 
scrisese Dumnezeu pe zidul palatului lui Beltşaţar. O trecea 
un fior rece chiar şi numai privind hârtia cu acele cuvinte 
încercuite. Se gândi la nevăstuicile care traversau drumul 
târându-se pe burtă şi trăgând de sac cu dinţii lor de 
ucigaşi, ascuţiţi ca nişte ace. Se gândi la acel unic ochi roşu, 
deschizându-se, trădându-şi prezenţa în întuneric, privind, 
cercetând, de acum văzând nu numai o biata bătrână, ci un 
întreg grup de bărbaţi şi femei... şi o fetiţă. 

Cele două cuvinte încercuite erau următoarele: Omul 
Întunecat. 

— Mi s-a spus, începu ea, împăturind hârtia, trăgând cu 
degetul peste muchie, apoi împăturind-o iarăşi, ignorând 
pentru moment durerile pe care i le provoca artrita, că 
trebuie să mergem spre vest. Domnul Dumnezeul nostru 
mi-a spus asta, în vis. Eu n-am vrut să ascult. Sunt o femeie 
bătrână şi nu-mi doresc altceva decât să mor pe bucăţica 
asta de pământ. A fost proprietatea familiei mele vreme de 
o sută doisprezece ani, dar mi-e dat să nu mă sting aici, 
după cum nici lui Moise nu i-a fost dat să intre în Canaan, 
cu Fiii lui Israel. 

Făcu o pauză. Cei doi bărbaţi o urmăreau cu seriozitate, 
în lumina lămpii; afară continua să plouă, încet şi monoton. 
Tunetele încetaseră. Vai, Doamne, protezele astea mi-au 
rănit gura, îi trecu femeii prin minte. Aş vrea să le pot 
scoate şi să mă duc la culcare. 


— Am început să am vise ciudate cu doi ani înainte să se 
abată flagelul ăsta asupra noastră. De visat am visat 
întotdeauna, şi uneori visele mele s-au adeverit. Profeţia 
este darul lui Dumnezeu, din care fiecare are parte de o 
fărâmă. Bunica mea obişnuia să numească asta lampa 
strălucitoare a lui Dumnezeu sau pur şi simplu strălucirea. 
În visele mele, mă vedeam mergând spre vest. La început 
doar cu puţini oameni, apoi cu câţiva în plus, apoi cu mulţi. 
Spre vest, mereu spre vest, până ce puteam vedea Rocky 
Mountains. Se făcea că între timp se formase o adevărată 
caravană, de peste două sute de oameni. Apoi, vedeam 
semne... nu, nu semne de la Domnul, ci din cele obişnuite, 
de circulaţie, pe fiecare din ele scriind cam aşa: BOULDER, 
COLORADO, 906 KILOMETRI sau PE AICI SE AJUNGE LA 
BOULDER. 

Se opri din nou. 

— Visele acelea m-au speriat. N-am povestit nimănui 
despre ele, atât de speriată am fost. Mă simţeam cam cum 
trebuie să se fi simţit lov, atunci când Dumnezeu i-a vorbit 
din mijlocul vârtejului. Ba chiar am încercat să-mi spun că 
nu erau decât nişte simple vise, despre o femeie bătrână şi 
proastă care fuge de Dumnezeu, la fel ca Ilona. Şi totuşi 
chitul ne-a înghiţit, vedeţi bine! Iar dacă Dumnezeu îi spune 
lui Abby: Trebuie să povesteşti, atunci mie nu-mi rămâne 
decât să spun tot. Pe urmă, am simţit că va veni cineva la 
mine, cineva deosebit, şi că astfel voi afla că a sosit vremea. 

Îl măsură pe Nick, care stătea la masă şi o privea solemn, 
cu ochiul lui cel bun, prin fumul ţigării lui Ralph Brentner. 

— Am ştiut de cum te-am văzut, spuse ea. Eşti chiar tu, 
Nick, acela. Domnul şi-a pus degetul Lui pe inima ta. Dar El 
are mai multe degete, şi mai sunt şi alţii, slavă Domnului, 
cărora El le-a făcut acest semn. Îl visez şi pe celălalt cum ne 
caută chiar şi în clipa asta şi, Dumnezeu să mă ierte pentru 
păcatul meu, îl blestem în inima mea. 

Începu să plângă şi se ridică să bea o gură de apă şi să se 
spele pe ochi. Lacrimile dezvăluiau partea ei cea mai 


omenească, stăpânită de neputinţă şi slăbiciune. 

Când se întoarse spre Nick, acesta scria. Într-un târziu 
rupse fila din carnet şi i-o întinse lui Ralph. 

— Habar n-am care-i rolul lui Dumnezeu, dar înţeleg 
foarte bine că există nişte forţe care lucrează. Toţi cei pe 
care i-am întâlnit mergeau spre nord. Ca şi cum dumneata 
ai fi avut soluţia. Ai mai visat şi pe alţii? Pe Dick? Pe June 
sau pe Olivia? Poate pe fetiţă? 

— Pe nimeni dintre cei de aici. Dar am visat un bărbat 
zgârcit la vorbă. O femeie însărcinată. Un bărbat cam de 
aceeaşi vârstă cu tine, care are şi el o chitară. Şi pe tine, 
Nick. 

— Şi crezi că mersul la Boulder este soluţia corectă? 

— Aşa ne este menit să facem, răspunse Mother Abagail. 

Nick se jucă nehotărât câteva clipe cu pixul pe blocnotes, 
apoi scrise: „Ce ştii despre Omul Întunecat? Ai idee cine 
este?” 

— Ştiu doar ce este cu el, nu şi cine este. El reprezintă 
răul în stare pură rămas pe pământ. Răufăcătorii de tot 
felul sunt departe de acest soi de rău. Spărgători de 
magazine, violatori şi tipi care abia aşteaptă să-şi folosească 
pumnii. Dar el îi va chema pe toţi aceştia. Deja a început să- 
i strângă. Şi o face mult mai repede decât reuşim noi să ne 
strângem. Înainte să facă prima mişcare, în jurul lui vor fi 
grămadă. Nu numai cei răi, asemenea lui, dar şi oameni 
slabi... singuri... şi cei ce l-au alungat pe Dumnezeu din 
inima lor. 

„Poate că nu există cu adevărat”, scrise Nick. „Poate că 
nu este decât...” Se opri, muşcă uşor din capătul pixului şi 
căzu pe gânduri. În cele din urmă, adăugă: „... acea parte 
speriată, păcătoasă, din noi toţi. Poate că visăm lucruri pe 
care ne temem că le vom face noi înşine.” 

Citind cu voce tare, Ralph se încruntă, dar Abby înţelese 
de la bun început ce voia Nick să zică. Felul lui de a vorbi 
nu se deosebea prea mult de al noilor pastori care 
apăruseră cam în ultimii douăzeci de ani. Satana nu există 


cu adevărat, asta propovăduiau ei. Există răul, venind din 
păcatul originar, probabil, dar se află în noi toţi, iar 
extirparea lui este un gest la fel de imposibil ca scoaterea 
gălbenuşului din ou fără să spargi coaja. Dacă te luai după 
predicatorii ăştia de modă nouă, Satana este ca un soi de 
puzzle - fiecare bărbat, femeie sau copil de pe pământ 
reprezentând o infimă părticică din întreg. Da, da, ideile lor 
lăsau impresia că sunt moderne şi solide; partea proastă 
este că nu exprimau adevărul. lar dacă Nick continua să 
gândească în felul acesta, Omul Întunecat avea să-l înghită 
cu uşurinţă. 

— Tu m-ai visat pe mine. Nu sunt eu reală? 

Nick făcu semn că da. 

— Şi eu te-am visat pe tine. Nu eşti tu real? Slavă 
Domnului, stai la masă, cu foile alea de hârtie pe genunchi. 
Cel despre care vorbim, Nick, este la fel de real ca şi tine. 

Da, îşi spuse Abagail, este real. Se gândi la nevăstuici şi 
la ochiul roşu ce se deschidea în întuneric. lar când vorbi 
din nou, vocea ei era răguşită: 

— Nu este Satana, spuse ea, dar el şi Satana se cunosc şi 
ţin sfat de când lumea. În Biblie nu scrie ce s-a întâmplat cu 
Noe şi cu familia lui după ce apele s-au retras. Dar n-aş fi 
câtuşi de puţin surprinsă dacă aş afla că s-a dat o luptă pe 
viaţă şi pe moarte pentru sufletele acelor câţiva oameni - 
pentru sufletele, pentru trupurile lor, dar şi pentru modul 
lor de a gândi. Şi nu m-ar surprinde dacă şi pe noi ne-ar 
aştepta acelaşi lucru... El se află acum la vest de Rockies. 
Mai curând sau mai târziu va veni spre est. Poate nu anul 
acesta, nu, ci atunci când va fi pregătit. Iar noi avem datoria 
să i ne împotrivim. 

Nick clătină din cap, tulburat de cuvintele ei. 

— Da, continuă ea cu glas potolit. Ai să vezi. Ne aşteaptă 
zile grele. Moarte şi teroare, trădare şi lacrimi. Şi nu vom fi 
cu toţii de faţă la deznodământ. 

— Nu-mi place deloc treaba asta, mormăi Ralph. 
Lucrurile stau şi-aşa destul de prost, fără individul ăsta 


despre care vorbeşti dumneata cu Nick. Avem şi-aşa 
suficiente probleme - fără doctori, fără electricitate, fără 
nimic. De ce-a fost nevoie să mai avem pe cap şi pacostea 
asta? 

— Nu ştiu, câile Domnului sunt necunoscute. lar Elnu dă 
explicaţii uneia ca Abby Freemantle. 

— Dacă aşa ştie El să se poarte, spuse Ralph, ei bine, 
după mine, ar trebui să iasă la pensie şi să lase pe cineva 
mai tânăr să-i ia locul. 

„Dacă Omul Întunecat se află la vest”, scrise Nick, „poate 
ar fi mai bine să nu riscăm şi să ne îndreptăm spre est.” 
Femeia clătină încet din cap. 

— Nick, toate lucrurile îi slujesc lui Dumnezeu. Nu crezi 
că şi Omul acesta Întunecat îi slujeşte tot Lui? Ba chiar aşa 
se întâmplă, indiferent cât de misterioasă ar putea să pară 
lucrarea Sa. Omul Întunecat te va urmări, ori încotro vei 
fugi tu, pentru că el serveşte hotărârea lui Dumnezeu, iar 
Dumnezeu doreşte ca tu să-l înfrunţi. N-are niciun rost să 
ocoleşti voinţa lui Dumnezeu Savaot. Bărbatul sau femeia 
care au această îndrăzneală sfârşesc în burta fiarei. 

Nick scrise câteva cuvinte. Ralph studie biletul şi se frecă 
la nas; ar fi preferat să nu fie nevoit să citească. Doamnele 
în vârstă nu prea înghit chestii de genul celei pe care Nick 
tocmai o scrisese. Va considera cele scrise o blasfemie şi va 
spune acest lucru destul de tare ca să-i trezească pe toţi din 
casă. 

— Ce spune? întrebă Abagail. 

— Spune... Ralph îşi drese glasul, iar pana înfiptă în 
panglica pălăriei se clătină. Zice că nu crede în Dumnezeu. 

Mesajul odată transmis, Ralph îşi cobori privirile în 
pământ, aşteptând furtuna. 

Dar ea se mulţumi să râdă, se ridică în picioare şi se duse 
lângă Nick. Îi prinse o mână şi-l mângâie. 

— Fii binecuvântat, Nick, asta nici nu contează. El crede 
în tine. 


Îşi petrecură ziua următoare la ferma lui Abby 
Freemantle, cu părerea unanimă că fusese cea mai plăcută 
zi pe care o trăise fiecare dintre ei de când Supergripa se 
trăsese înapoi, tot aşa cum apele potopului se retrăseseră 
de pe Muntele Ararat. Ploaia se oprise în primele ore ale 
dimineţii, iar pe la ora 9 cerul se prezenta sub forma unui 
frumos tablou mural specific Midwestului, cu soare şi nori 
zdrenţuiţi. Foile de porumb reflectau razele soarelui în 
toate direcţiile, ca o grămadă de smaralde. Era răcoare, 
cum nu mai fusese de săptămâni de zile. 

Tom Cullen îşi petrecu întreaga dimineaţă alergând în sus 
şi-n jos printre şirurile de porumb, cu braţele întinse în 
lături, speriind cârdurile de ciori. Gina McCone se juca 
fericită în ţărâna de lângă leagăn, cu o mulţime de păpuşi 
din hârtie, pe care Abagail le descoperise pe fundul unei 
valize, în dulapul din dormitorul ei. Ceva mai devreme, 
fetiţa şi Tom se jucaseră cu maşinile şi camioanele din jurul 
garajului Fisher-Price, pe care Tom îl luase de la magazinul 
de mărunţişuri din May, Oklahoma. Tom făcu ceea ce-i ceru 
Gina să facă fără prea multe împotriviri. 

Dick Ellis, veterinarul, veni timid la Mother Abagail şi o 
întrebă dacă ţinuse cineva porci prin apropiere. 

— Sigur, familia Stoner avea întotdeauna porci, îi 
răspunse ea. 

Abby stătea pe verandă, în balansoarul ei, mângâind 
corzile chitarei şi urmărind joaca Ginei, care stătea în curte 
cu piciorul în gips întins ţeapăn înaintea ei. 

— Crezi că mai trăieşte vreunul? 

— Trebuie să te duci acolo şi să vezi. S-ar putea. Dar nu-i 
exclus să fi scăpat din cocină şi să fi plecat în sălbăticie. 
Ochii ei sclipiră. Cineva a visat azi-noapte cotlete de porc, 
mă înşel oare? 

— S-ar putea să nu te înşeli, îi răspunse Dick. 

— Ai tăiat vreodată un porc? 

— Nu, doamnă, recunoscu el, rânjind cu gura până la 
urechi. De mâncat am mâncat, dar n-am tăiat niciodată. Am 


fost întotdeauna ceea ce se numeşte un om paşnic. 

— Ralph şi cu tine aţi putea accepta o femeie ca şef de 
echipă? 

— De ce nu? răspunse el. 

Peste nici douăzeci de minute, cei trei porniseră la drum, 
Abagail aşezată între cei doi bărbaţi, în cabina Chevyului, 
ţinându-şi cu demnitate bastonul între genunchi. În cocina 
din curtea familiei Stoner găsiră doi porci de câte un an, 
sănătoşi şi în formă bună. Din câte se putea constata, când 
se terminase mâncarea, se hrăniseră cu tovarăşii lor de 
cocină mai slabi şi mai puţin norocoşi. 

Ralph montă scripetele cu lanţ al lui Reg Stoner în şură 
şi, urmând indicaţiile lui Abagail, Dick reuşi în cele din urmă 
să lege zdravăn o frânghie de piciorul din spate al unuia 
dintre porci. Guiţând şi zbătându-se, animalul fu tras în 
şură şi atârnat cu capul în jos cu ajutorul scripetelui. 

Ralph aduse din casă un cuţit de măcelărie lung de peste 
o jumătate de metru. Ăsta nici nu mai e cuţit, îi trecu prin 
minte lui Abby, ci sabie în toată regula, lăudat fie Domnul. 

— Ştii, nu cred că sunt în stare să-l omor, mărturisi el. 

— Bine, atunci dă-mi mie, îi răspunse Abagail, întinzând 
mâna. 

Ralph îi aruncă o privire neîncrezătoare lui Dick. Acesta 
ridică din umeri. Atunci Ralph îi întinse cuțitul. 

— Doamne, mulţumim ţie pentru darul pe care suntem pe 
cale să-l primim prin bunătatea ta. Binecuvântează porcul 
acesta, ca să ne hrănească, amin. Daţi-vă la o parte, băieţi, 
îi îndemnă ea apoi, cu altă voce, o să împroaşte în toate 
părţile. 

Tăie gâtul porcului cu o mişcare a cuţitului ce trăda 
multă experienţă - există lucruri pe care nu le uiţi 
niciodată, indiferent cât de bătrân eşti —, apoi se trase 
deoparte cât de repede putu. 

— Ai aprins focul sub cazan? îl întrebă pe Dick. Un foc 
mare şi frumos, în mijlocul curţii? 


— Da, doamnă, răspunse Dick plin de respect, incapabil 
să-şi dezlipească privirile de la porc. 

— Ai adus periile? îl întrebă pe Ralph. 

Ralph îi prezentă două perii mari de curăţat, cu ţepi 
puternici, de culoare galbenă. 

— Foarte bine, atunci duceţi-l şi aruncaţi-l în cazan. După 
ce fierbe puţin, o să-l puteţi curăța foarte uşor. Pe urmă o să 
scoateţi şoriciul de pe bătrânul domn Porc ca de pe o 
banană. 

Feţele celor doi se lungiră puţin la această perspectivă. 

— Hai, mai vioi, îi îndemnă ea. Nu puteţi să-l mâncaţi cu 
haina pe el. Mai întâi trebuie dezbrăcat. 

Ralph şi Dick Ellis se uitară unul la altul, înghiţiră în sec 
şi începură să coboare porcul din scripete. Pe la 3 după- 
amiază terminară toată treaba, iar la 4 erau acasă, cu 
maşina plină de carne; la cină avură cotlete proaspete de 
porc. Cei doi bărbaţi nu avură prea multă poftă de 
mâncare, în schimb Abagail mâncă singură două cotlete, 
încântată de gustul minunat al cărnii grase şi bine prăjite. 
Nimic nu e mai bun decât carnea proaspătă, mai ales atunci 
când ai contribuit şi tu ca să fie pe masă. 


Trecuse de ora 9 seara. Gina adormise, iar Iom Cullen 
aţipise în balansoarul lui Mother Abagail din verandă. Spre 
vest, în depărtare, se vedea pe cer scânteierea mută a unor 
fulgere. Se adunaseră cu toţii în bucătărie, cu excepţia lui 
Nick, care ieşise la plimbare. Abagail cunoştea prea bine 
gândurile cu care pesemne că se muncea băiatul, iar inima 
ei căuta să-l ajute, de la distanţă. 

— Spune-mi, de fapt n-ai chiar o sută opt ani, este? o 
întrebă Ralph, aducându-şi aminte de un cuvânt pe care ea 
îl aruncase în treacăt, în expediţia de tăiere a porcului. 

— Ba da, stai aici şi aşteaptă-mă. Ai să vezi, omule. Se 
întoarse din dormitor şi-i întinse scrisoarea din partea 
preşedintelui Reagan, pe care o ţinea, înrămată, în sertarul 
de sus al dulapului. Citeşte asta, fiule, îi spuse ea triumfător. 


— p... cu ocazia celei de a o suta aniversări a zilei de 
naştere”, citea Ralph cu voce tare, „... una dintre cele 
şaptezeci şi două de persoane din Statele Unite ale Americii 
atestate că au împlinit centenarul... pe locul al cincilea în 
rândul celor mai bătrâni membri ai Partidului Republican 
din Statele Unite ale Americii... salutări şi felicitări din 
partea preşedintelui Ronald Reagan, 14 ianuarie 1982.” O 
privi cu ochi mari. Păi fir-aş al... Se opri, încurcat, şi se 
îmbujoră la faţă. Te rog să mă ierţi, doamnă! 

— Câte lucruri grozave trebuie să fi văzut! se minună 
Olivia. 

— Mai nimic, în comparaţie cu ce-am văzut cam în ultima 
lună, oftă ea. Şi cu ceea ce mă aştept să mai văd. 

Uşa se deschise şi apăru Nick, iar conversaţia se 
întrerupse ca şi cum toţi n-ar fi vrut decât să treacă timpul, 
în aşteptarea lui. Abagail îşi dădu seama imediat că tânărul 
luase o hotărâre şi crezu că ştie care era acea hotărâre. 
Băiatul îi întinse un bilet pe care-l scrisese pe verandă, 
lângă Tom. Femeia ţinea hârtia cât mai departe, ca să poată 
citi fără ochelari. 

„Cred c-ar fi bine să pornim mâine spre Boulder”, 
scrisese Nick. 

Ea îşi ridică privirea de pe foaia de hârtie, o îndreptă 
spre Nick şi înclină încet din cap. Îi trecu biletul lui June 
Brinkmeyer, care i-l întinse Oliviei. 

— Aşa cred şi eu c-ar fi bine, spuse Abagail. Nici eu nu-mi 
doresc această călătorie, dar cred că trebuie s-o facem. 
Cum de te-ai hotărât? 

EI ridică din umeri aproape enervat şi făcu un semn către 
ea. 

— Aşa să fie, zise Abagail. Credinţa mea este în Domnul. 

Nick gândi: Ce bine ar fi să pot crede şi eu. 


În dimineaţa următoare, pe 26 iulie, după o scurtă 
consultare, Dick şi Ralph porniră cu camionul spre 
Columbus. 


— Îmi pare rău că trebuie să renunţ la maşină, spuse 
Ralph, dar dacă aşa vrei tu, Nick, e-n regulă. 

„Întoarceţi-vă cât mai repede cu putinţă”, scrise Nick. 

Ralph râse scurt şi aruncă o privire jur-împrejurul curţii. 
June şi Olivia spălau rufe într-o copaie mare, cu o scândură 
de frecat prinsă la un capăt. Iom speria ciorile în porumb, o 
ocupaţie în care părea să-şi găsească o neîntreruptă 
distracţie. Gina se juca, iar bătrâna dormita în balansoar, 
sforâind uşor. 

— Prea te grăbeşti să-ţi vâri capul în gura leului, Nicky. 

Nick îi răspunse: „Avem alt loc mai bun unde să 
mergem?” 

— Asta-i drept. La ce bun să hălăduim aşa, fără rost? 
Până la urmă, te simţi inutil. Un om nu se simte bine dacă 
nu are un ţel şi-o speranţă, ai observat? 

Nick aprobă cu un semn din cap. 

— Okay, îl asigură Ralph pe Nick, bătându-l pe umăr, apoi 
i se adresă lui Dick: Eşti gata de drum, Dick? 

Tom Cullen ieşi fugind din lan, cu mătase de porumb 
agăţată de cămaşă, de pantaloni şi în părul lui lung şi blond. 

— Şi io! 'Tom Cullen vrea să meargă şi el la plimbare cu 
maşina! Doamne, da! 

— Atunci, hai, spuse Ralph. Ia uită-te în ce hal eşti, cu 
mătasea asta de porumb pe tine. Măcar să fi prins şi tu vreo 
cioară! Vino să te curăţ puţin. 

Rânjind prosteşte, Tom îi permise lui Ralph să-i scuture 
cămaşa şi pantalonii. Din punctul de vedere al lui Iom, 
reflectă Nick, aceste ultime două săptămâni fuseseră 
probabil cele mai fericite din viaţa lui. Se afla lângă oameni 
care-l acceptau şi ţineau la tovărăşia lui. Şi de ce n-ar fi 
făcut-o? Chiar dacă era un fel de copil înapoiat, o fiinţă 
omenească vie era încă relativ o raritate în această lume 
nouă. 

— Pe curând, Nicky, zise Ralph, urcându-se la volan. 

— Pe curând, Nicky, repetă şi Tom Cullen, rânjind în 
continuare. 


Nick urmări camioneta până ce dispăru din raza lui 
vizuală, apoi se duse în şură, unde descoperi o ladă veche şi 
o cutie cu vopsea. Rupse una dintre tăbliile lăzii şi o prinse 
în cuie de o prăjină lungă pentru gard. Luă semnul astfel 
obţinut şi vopseaua şi ieşi cu ele în curte; se apucă săo 
picteze cu grijă, în timp ce Gina se uita cu interes peste 
umărul lui. 

— Ce zice acolo? se interesă ea. 

— Zice: „Noi am plecat spre Boulder, Colorado. Vom 
merge pe drumuri secundare, pentru a evita blocajele de 
circulaţie. Canalul 14 al lungimii de undă a cetăţenilor 
(CB)”', citi Olivia. 

— Ce înseamnă asta? întrebă June, apropiindu-se. 

O ridică pe Gina în braţe şi urmăriră amândouă cum Nick 
plantează cu atenţie semnul astfel încât să stea cu faţa spre 
locul unde drumul negru se transforma în aleea din faţa 
casei lui Mother Abagail. Îngropă în pământ un metru din 
lungimea prăjinii. Doar un vânt extrem de puternic ar fi 
reuşit să scoată indicatorul de acolo. Sigur că da, în această 
parte a lumii existau cu adevărat vânturi extraordinar de 
puternice; îşi aduse aminte de tornada care fusese la un pas 
să-i ia pe sus pe el şi pe Tom şi la sperietura pe care o 
trăseseră în pivniţa aceea. 

Scrise un bilet şi i-l întinse lui June: 

„Unul dintre lucrurile ce trebuie aduse de Dick şi Ralph, 
de la Columbus, este un radio CB. Cineva va trebui să 
urmărească tot timpul canalul 14.” 

— Aha, comentă Olivia, foarte inteligent. 

Nick se bătu pe frunte cu un aer grav, apoi zâmbi. 

Cele două femei se întoarseră la rufele lor, pe care acum 
le întindeau pe sârmă. Gina reveni la jucării, ţopăind 
sprinten într-un picior. Nick traversă curtea, urcă treptele 
verandei şi se aşeză nu departe de bătrâna care dormea. Îşi 
aruncă privirea peste lanul de porumb, întrebându-se ce 
avea să se aleagă din toate acestea. 

Dar dacă vrei tu aşa, Nick, e-n regulă. 


Au făcut ce-au făcut şi iată că devenise liderul lor şi nu 
putea pricepe în ruptul capului de ce. Era imposibil să 
primeşti ordine de la un surdomut, chestia asta suna ca un 
banc prost. Dick ar fi trebuit să fie şeful. Iar el, Nick, ar fi 
fost purtătorul de lance, al treilea din stânga, de neam 
prost, recunoscut doar de maică-sa. Dar de când îl 
întâlniseră pe Ralph Brentner, care-şi irosea vremea pe 
şosea cu camionul lui, fără să aibă vreo ţintă precisă, acesta 
începuse să se uite la Nick ori de câte ori zicea câte ceva, ca 
şi cum ar fi căutat o confirmare din partea lui. O aură de 
nostalgie începuse deja să se aştearnă asupra celor câteva 
zile de drum între Shoyo şi May, înainte să-l întâlnească pe 
Tom şi să înceapă răspunderile. Nu-i era greu să uite cât de 
singur fusese şi cum îl chinuia teama ca nu cumva visele 
rele ce-l bântuiau tot timpul să nu fie un semn că 
înnebuneşte. În schimb îşi amintea că atunci nu trebuia să 
se îngrijească de nimeni altcineva decât de el însuşi, un 
simplu purtător de lance, al treilea din stânga, un actor de 
duzină în această piesă teribilă. 

Am ştiut de cum te-am văzut. Eşti chiar tu, Nick, acela. 
Domnul a pus degetul Lui pe inima ta... 

Nu, nu accept. Nu-l accept nici pe Dumnezeu, de altfel. 
Bătrâna n-are decât să se agaţe liniştită de Dumnezeul ei, 
Dumnezeu e necesar femeilor în vârstă ca spălăturile 
intestinale sau punguţele cu ceai Lipton. El se va concentra 
rând pe rând asupra obstacolelor ce aveau să le iasă în cale, 
fără să se grăbească. Mai întâi trebuia să-i ducă la Boulder 
şi pe urmă mai vedea ce rămâne de făcut. Bătrâna spunea 
că Omul Întunecat era un bărbat în carne şi oase, nu un 
simplu simbol născut din teama lor, şi nici asta nu voia să 
creadă... deşi în inima lui ştia că este adevărat. În inima lui 
credea tot ceea ce auzise de la ea, şi era speriat. Nu dorea 
să fie liderul lor. 

Eşti chiar tu, Nick, acela. 

O mână îl atinse pe umăr. Sări în sus, apoi se uită în 
spate. Dacă bătrâna dormise cu adevărat, între timp se 


trezise. Îi zâmbea din balansoarul ei fără rezemătoare 
pentru mâini. 

— Stăteam aici şi mă gândeam la marea criză, spuse ea. 
Ştii că tatăl meu a stăpânit odată tot pământul ăsta, 
kilometri întregi, în toate direcţiile? E purul adevăr. Pentru 
un negru, n-a fost deloc simplu. Iar eu cântam la chitară şi 
din voce la Grange Hall, în 1902. Acum multă vreme, Nick. 
Acum multă, multă vreme. 

Nick făcu un semn din cap. 

— Au fost nişte zile foarte bune, Nick - cele mai multe 
dintre ele, în orice caz. Dar nimic nu ţine o veşnicie. Doar 
dragostea lui Dumnezeu. Tata a murit, iar pământul a fost 
împărţit între fiii lui, o bucată primind-o şi primul meu soţ, 
adică şaizeci de acri, nu foarte mult. Casa asta a fost clădită 
chiar pe o parte din cei şaizeci de acri, ştii? Patru acri, asta- 
i tot ce-a mai rămas. O, acum aş putea să ridic din nou 
pretenţii asupra întregii suprafeţe, dar parcă n-ar mai fi 
acelaşi lucru, dintr-un anumit punct de vedere. 

Nick o bătu uşor peste mâna uscăţivă, iar ea oftă din 
fundul inimii. 

— Fraţii nu se înţeleg întotdeauna foarte bine între ei; ba 
aproape mereu se ceartă. Gândeşte-te numai la Cain şi 
Abel! “Toţi voiau să fie şefi, nimeni nu dorea să pună osul la 
treabă! În 1931, ne-am trezit acasă cu hârtia de la bancă. 
De-abia atunci s-au gândit să tragă toţi în aceeaşi direcţie, 
dar era prea târziu. Până în 1945 se topise tot pământul, cu 
excepţia celor şaizeci de acri ai mei şi a încă patruzeci sau 
cincizeci, unde se află acum lotul familiei Goodell. 

Gânditoare, se scotoci în buzunarul rochiei şi scoase o 
batistă, cu care se şterse încet la ochi. 

— În cele din urmă, n-am mai rămas decât eu, fără un 
ban, fără nimic. În fiecare an, când era de plătit impozitul, 
îmi mai luau câte o bucăţică drept compensație, iar eu 
veneam aici şi mă uitam la părticica aceea care nu-mi mai 
aparţinea şi plângeam aşa cum plâng şi acum. Câte puţin în 
fiecare an, aşa s-a întâmplat. O palmă de ici, o palmă de 


colo. Am dat în arendă ce mai rămăsese, dar niciodată nu 
scoteam destul ca să acopăr suma pe care mi-o cereau ei 
pentru taxele lor afurisite. Apoi, când am împlinit o sută de 
ani, m-au scutit de taxe pe viaţă. Da, au renunţat după ce- 
au luat totul, în afară de peticul ăsta de aici. Mărinimos din 
partea lor, nu? 

EI îi strânse uşor mâna şi o privi în ochi. 

— Vai, Nick, continuă Mother Abagail, am tăinuit în inima 
mea ură faţă de Domnul. Orice bărbat sau femeie care îl 
iubeşte, îl şi urăşte, pentru că el este un Dumnezeu 
necruţător, un Dumnezeu intolerant, el este Cel ce este, iar 
pe lumea asta el e în stare să răsplătească prin durere pe 
cei care-l slujesc, în timp ce răufăcătorii se plimbă în 
Cadillacuri. Chiar şi bucuria de a-l sluji este amară. Eu fac 
voia lui, dar partea omenească din mine l-a blestemat, în 
inima mea. „Abby”, îmi spune Domnul, „tu ai de împlinit o 
lucrare, peste multă vreme. Aşa că te voi lăsa să trăieşti şi 
să tot trăieşti, până ce ţi se amărăşte carnea pe oase. Ie voi 
lăsa să-ţi vezi toţi copiii murind înaintea ta, iar tu vei călca 
mai departe pe pământ. Te voi lăsa să vezi ogorul părintelui 
tău luat bucată cu bucată. Iar la urmă, răsplata ta va fi că 
vei fi silită să te îndepărtezi, alături de nişte străini, de toate 
lucrurile pe care le iubeşti cel mai mult, şi vei muri într-o 
ţară străină, fără să fi apucat să-ţi termini lucrarea. Aceasta 
este voia Mea, Abby”, îmi spune el, iar eu îi răspund: „Da, 
Doamne. Facă-se voia ta”, dar în inima mea îl blestem şi mă 
întreb: „De ce, de ce, de ce?” şi singurul răspuns cu care 
mă aleg este: „Unde ai fost când am făcut lumea?” 

Valul amar al lacrimilor se revărsă acum din ea, 
scurgându-i-se pe obraji şi udându-i pieptul rochiei, iar Nick 
se minună că puteau să se adune atâtea lacrimi într-o 
femeie atât de bătrână, de-ai fi zis că-i o creangă uscată. 

— Ajută-mă pe calea pe care o urmez, Nick, îl rugă ea. Eu 
nu vreau să fac decât ceea ce se cuvine făcut. 

E îi strânse mâna cu putere. În spatele lor, Gina chicotea 
şi înălța spre cer una dintre maşinile de jucărie, în care 


razele soarelui străluceau şi scânteiau. 

Dick şi Ralph se întoarseră la amiază, cu Dick la volanul 
unui furgon Dodge nou şi Ralph conducând o maşină roşie 
pentru intervenţii speciale, cu plug în faţă şi o macara cu 
cârlig în partea din spate. Iom stătea lângă macara, făcând 
gesturi largi din mână. Traseră înaintea verandei, iar Dick 
cobori din furgon. 

— În maşina specială există un CB nemaipomenit, îi spuse 
el lui Nick. Are patruzeci de canale. Din câte-mi dau seama, 
Ralph s-a îndrăgostit de el. 

Nick zâmbi. Între timp se apropiaseră şi femeile şi se 
uitau la maşini. Abagail înregistră felul în care Ralph o 
conduse pe June până la camion, ca să-i arate echipamentul 
radio, bucurându-se de ceea ce vedea. Femeia era 
înzestrată cu o pereche de şolduri impresionante, iar între 
ele exista probabil o poartă de toată frumuseţea. Ar fi putut 
să aibă câţi plozi dorea. 

— În concluzie, când plecăm? întrebă Ralph. 

„De îndată ce mâncăm”, scrise Nick. „Ai încercat CB-ul?” 

— Mda, îi răspunse Ralph. L-am lăsat să meargă pe tot 
drumul de întoarcere. Paraziţi îngrozitori; există şi un buton 
pentru eliminarea lor, dar nu funcţionează prea bine, din 
câte se pare. Dar, să ştii, cred că am auzit totuşi ceva, cu 
toţi paraziţii ăia. Venind de foarte departe. Poate că nici nu 
erau voci. Dar am să-ţi spun adevărul, Nick, nu mi-a păsat 
prea mult de chestia asta. Cum nu-mi pasă nici de vise. 

Între ei se aşternu tăcerea. 

— Ei, sparse Olivia liniştea, am să pun ceva la fiert. Sper 
să nu se supere nimeni dacă mâncăm porc două zile la 
rând. 

Nimeni nu se arătă deranjat. Până la ora 1 tot calabalăcul 
pentru camping - la care se adăugaseră balansoarul şi 
chitara lui Abagail - fusese aranjat în furgonetă şi porniră la 
drum, cu maşina specială în frunte, care să înlăture din 
calea lor tot ceea ce bloca şoseaua. Se îndreptară spre vest, 
pe US 30. Abagail stătea pe bancheta din faţă a furgonetei. 


Nu plângea. Stătea cu bastonul între genunchi. Se sfârşise 
vremea plânsului. Asta era voinţa Domnului, iar voinţa Lui 
avea să se împlinească. Voința lui avea să se împlinească, 
dar ea se gândea la acel ochi roşu, deschizându-se în inima 
întunecată a nopţii, şi se temea. 


CAPITOLUL 46 


Era spre sfârşitul zilei de 27 iulie. Îşi ridicaseră tabăra 
chiar în apropierea indicatorului - acum pe jumătate distrus 
de furtunile acelei veri - care anunţa că se aflau pe terenul 
iarmarocului Kunkle. Kunkle propriu-zis, oraşul Kunkle, 
Ohio, se afla la sud de ei. Din câte se vedea, acolo izbucnise 
un incendiu, care răsese de pe faţa pământului aproape 
toată localitatea. Stu era de părere că oraşul se aprinsese 
de la un trăsnet. Ca de obicei, Harold făcu din asta o 
întreagă discuţie. Dacă Stu Redman afirma, de exemplu, că 
o maşină de pompieri e de culoare roşie, Harold Lauder 
sărea imediat şi, pe baza faptelor şi cifrelor, demonstra că 
majoritatea maşinilor de pompieri, de la o vreme încoace, 
sunt verzi. 

Fran oftă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu reuşea să 
doarmă. Se temea de vise. 

La stânga, cele cinci motociclete ale lor stăteau aliniate, 
fiecare pe suportul ei, iar ţevile de eşapament şi 
ornamentaţiile sclipeau în lumina lunii. Ai fi zis că o bandă 
de Hell's Angels hotărâse să facă tabără chiar în locul acela. 
Asta nu înseamnă că Hell's Angel s-ar fi pretat să meargă 
pe nişte motociclete atât de gingaşe ca Honda şi Yamaha, se 
gândi ea. Ei călăreau pe „scroafe”... sau, nu cumva asta era 
o chestie cu care rămăsese de la vechile filme cu 
motociclişti turnate de American-International Pictures, pe 
care ea le văzuse la televizor? The Wild Angels. The Devil's 
Angels. Hell's Angels on Wheels. 

Când era liceană, contempla imensele imagini ale 
motocicletelor de pe panourile publicitare din faţa 
cinematografelor în aer liber, la Wells Drive-In, la Sanford 
Drive-lIn, sau la South Portland Twin, unde dai banii şi, dacă 
ai noroc, te şi distrezi. Dar acum se sfârşise cu toate 
acestea, cinematografele erau la pământ, ca să nu mai 


vorbim despre Hell's Angels şi American-lInternational 
Pictures. 

Să treci asta în jurnalul tău, Frannie, îşi zise, răsucindu- 
se iarăşi în culcuş. Nu în seara asta. Acum avea de gând să 
doarmă, fără să-i mai pese dacă o să viseze sau nu. 

La douăzeci de paşi de locul unde se afla, îi vedea pe 
ceilalţi, nemişcaţi în sacii lor de dormit, ca Hell's Angels 
după un chef cu bere, în filmul acela în care toţi se drogau, 
cu excepţia lui Peter Fonda şi Nancy Sinatra. Harold, Stu, 
Glen Bateman, Mark Braddock, Perion McCarthy. Ia o pilulă 
de Sominex şi dormi... 

De fapt, înghiţiseră cu toţii câte o jumătate de pastilă de 
Veronal, nu Sominex. Fusese ideea lui Stu, când visul acela 
începuse să-i chinuie cu adevărat şi deveniseră cu toţii 
nervoşi şi insuportabili. Îl luase mai întâi pe Harold 
deoparte, înainte de a le vorbi şi celorlalţi despre ideea lui, 
pentru că, dacă voiai să-l flatezi pe Harold, cea mai bună 
metodă era să-i ceri părerea cu cea mai mare seriozitate; şi 
apoi, Harold ştia cu adevărat tot soiul de lucruri. Era foarte 
bine că ştia, dar pe de altă parte îţi lăsa o impresie cam 
stranie, ca şi cum alături de ei ar fi călătorit un zeu de mâna 
a cincea, atoateştiutor, dar instabil din punct de vedere 
emoţional şi din partea căruia te-ai fi putut aştepta la 
absolut orice. Harold luase cu sine o a doua armă în Albany, 
acolo unde îi întâlniseră pe Mark şi pe Perion, iar acum 
purta cele două pistoale pe şolduri, ca un Johnny Ringo de 
modă nouă. Fran nutrea o anumită afecţiune pentru 
Harold, dar începuse s-o şi sperie. Îşi punea serios 
problema dacă nu cumva băiatul avea s-o ia razna într-o 
noapte şi să înceapă să tragă la întâmplare cu revolverele 
lui. Se surprindea adesea gândindu-se la ziua în care-l 
găsise pe Harold în curtea din spatele casei lui, cu întreg 
sistemul de apărare emoţională distrus, doar în costum de 
baie, tăind gazonul şi bocind. 

Îşi imagina cu uşurinţă cum îi vorbise Stu despre 
subiectul respectiv, foarte calm şi cu un aer aproape 


conspirativ: Harold, visele astea devin o problemă. Am 0 
idee, dar nu ştiu foarte bine cum s-o duc la îndeplinire... un 
sedativ slab... dar trebuie neapărat să dozăm corect 
cantitatea. Dacă luăm prea mult, nu s-ar mai trezi nimeni în 
caz că apare vreun bucluc. lu ce părere ai? 

Harold fusese de părere să încerce cu o pastilă întreagă 
de Veronal, de găsit în orice farmacie, iar dacă reuşeau 
astfel să scape de vise, reduceau doza la trei sferturi şi apoi 
la jumătate. Stu obținuse o părere similară şi de la Glen, şi 
experimentul fusese aplicat, în cele din urmă. La un sfert de 
pastilă, visele începuseră să apară iarăşi, prin urmare 
rămăseseră la doza de o jumătate de pastilă. 

Era vorba de ceilalţi. 

Frannie îşi primea doza de medicament în fiecare seară, 
dar n-o înghiţea. Nu ştia dacă Veronalul i-ar fi făcut sau nu 
rău copilului, dar nu era dispusă să-şi asume vreun risc. Se 
spune că până şi aspirina ar putea rupe lanţul de 
cromozomi. Prin urmare, ea continua să sufere visele - da, 
să le sufere, acesta era cuvântul corect. Un vis rămânea 
predominant; dacă celelalte păreau diferite la început, mai 
curând sau mai târziu se contopeau cu acesta. Se afla la ea 
acasă, în Ogunquit, iar Omul Întunecat o urmărea. 
Străbătea coridoare pline de umbre, urcând şi coborând, 
trecea prin salonul mamei ei, unde ceasul continua să 
măsoare anotimp după anotimp, într-un veac sterp... Era 
conştientă că ar fi putut să scape de el, dacă n-ar fi fost 
silită să poarte trupul. Era trupul tatălui ei, înfăşurat într-un 
cearşaf, iar dacă l-ar fi lăsat la pământ, Omul Întunecat i-ar 
fi făcut ceva foarte rău, l-ar fi pângărit în chip infernal. Ea 
fugea cât putea, ştiind că el se află tot mai aproape; în cele 
din urmă, îi simţea atingerea mâinii pe umăr, mâna lui 
fierbinte şi scârboasă. Atunci îşi pierdea toată energia şi i se 
muiau oasele, corpul învăluit al tatălui ei îi aluneca din 
braţe şi se întorcea, pregătită să spună: a-l, fă ce vrei, nu- 
mi pasă, numai lasâ-mă şi nu mă mai urmări. 


Ilată-l, îmbrăcat într-un strai oarecare, asemănător unei 
rase călugăreşti cu glugă, prin care nu i se vedea nimic din 
trăsături, cu excepţia zâmbetului său imens şi fericit. lar 
într-o mână ţinea un umeraş de haine strâmb şi îndoit. În 
clipa aceea se simţea lovită de teroare ca de un pumn 
înmănuşat şi se lupta să scape din somn cu pielea udă de 
transpiraţie, cu inima zbătându-i-se în piept şi dorindu-şi să 
nu mai adoarmă niciodată. 

Pentru că el nu dorea cadavrul tatălui ei, ci copilul viu din 
pântecele său. 

Se răsuci din nou. Dacă tot nu adoarme, mai bine să-şi 
scoată jurnalul şi să scrie. Începuse să ţină un jurnal din 
data de 5 iulie, într-un fel, îl scria pentru copil. Era vorba de 
un act de credinţă - credinţa că acest copil va trăi. Dorea ca 
el să ştie cum a fost înainte. Cum se abătuse flagelul asupra 
unei localităţi numite Ogunquit, cum ea şi cu Harold 
scăpaseră şi ce se întâmplase cu ei. Dorea ca acest copil să 
ştie cum se petrecuseră lucrurile. 

Putea să scrie la lumina lunii, şi două sau trei pagini de 
jurnal îi aduceau întotdeauna somnul. Ceea ce, îşi spunea, 
nu-i un semn prea bun în ceea ce priveşte talentul ei literar. 
Cu toate acestea, oferea astfel somnului încă o şansă. 

Închise ochii, continuând să se gândească la Harold. 

Situaţia s-ar fi putut detensiona odată cu sosirea lui Mark 
şi a lui Perion, dacă între cei doi n-ar fi existat deja o 
legătură. Perion avea treizeci şi trei de ani, cu unsprezece 
mai mult decât Mark, dar în lumea aceasta asemenea 
amănunte nu prea aveau vreo importanţă. Se găsiseră unul 
pe celălalt, se îngrijiseră unul pe celălalt şi erau bucuroşi că 
erau împreună. Perion îi mărturisise lui Frannie că aveau 
de gând să facă un copil. Slavă Domnului că luam pastile şi 
nu aveam montat un sterilet, îi zisese Peri. Cum aş mai fi 
reuşit să-l extrag de acolo? 

Frannie fusese la un pas să-i mărturisească şi ea despre 
copilul din pântecele ei (sarcina ei parcursese de acum 
peste o treime din drum), dar ceva anume o reţinuse. Se 


temu că ar putea transforma o situaţie proastă într-una şi 
mai proastă. 

Prin urmare, grupul lor cuprindea acum şase persoane, 
în loc de patru (Glen refuza cu tărie să încerce să conducă 
singur o motocicletă, mergând întotdeauna în spatele lui 
Stu sau al lui Harold), dar situaţia nu se schimbase prin 
apariţia încă unei femei. 

Dar tu, Frannie? Tu ce anume îţi doreşti? 

Dacă trebuie să-şi ducă existenţa într-o lume ca aceasta, 
gândea ea, cu un ceas biologic pornit înlăuntrul ei şi care 
avea să se declanşeze peste şase luni de zile, şi-ar fi dorit de 
bărbat o persoană ca Stu Redman - nu, de fapt nu cineva ca 
el. Îl voia pe el. Iată, reuşise să exprime adevărul cât se 
poate de limpede. 

Odată cu dispariţia civilizaţiei, de pe scena societăţii 
omeneşti dispăruseră toate jucărelele cromate şi celelalte 
nimicuri. Glen Bateman purta adesea discuţii pe această 
temă, ceea ce părea să-i facă o nemăsurată plăcere lui 
Harold. 

Mişcarea de eliberare a femeii, stabili Frannie (socotind 
că dacă tot se pornise să spună adevăruri, cel mai bine era 
să meargă până la capăt), nu era nici mai mult nici mai 
puţin decât o excrescenţă a societăţii tehnologice. Femeile 
erau dependente de trupurile lor mai plăpânde. Ele erau 
mai mici. Şi mai slabe, în general. Un bărbat nu poate să 
nască, în schimb o femeia, da - asta ştie până şi un copil de 
patru ani. lar o femeie însărcinată este o fiinţă vulnerabilă. 
Civilizaţia pusese la dispoziţia ambelor sexe o umbrelă de 
normalitate, sub care să se poată adăposti. Eliberare - 
cuvântul acesta spunea totul. Înaintea apariţiei civilizaţiei, 
cu sistemul ei grijuliu şi milostiv de protecţie, femeile 
fuseseră adevărate sclave. Nu trebuie să ne facem iluzii 
deşarte; erau nişte biete sclave şi nimic mai mult, gândi 
Fran. Apoi s-au sfârşit zilele cele rele. Iar Crezul Femeilor, 
care ar fi trebuit să stea atârnat în toate birourile revistei 
Ms., preferabil în piuneze, ar fi fost acesta: Vă mulțumim, 


Bărbaţi, pentru căile ferate. Vă mulțumim, Bărbaţi, pentru 
că ați inventat automobilul şi aţi ucis pieile roşii, care 
considerau potrivit să ţină încă o vreme cu dinţii de 
America, de vreme ce ei au fost primii aici. Vă mulțumim, 
Bărbaţi, pentru spitale, poliție şi şcoli. Acum aş vrea să 
votez, vă rog, şi să am dreptul să stabilesc ce am de făcut şi 
să-mi croiesc propriul destin. Am fost odată sclavă, dar 
lucrul acesta s-a demodat între timp. Zilele sclaviei mele au 
ajuns la capăt; nu mai am de ce să fiu sclavă, tot aşa cum 
nu mai trebuie să traversez Oceanul Atlantic într-o măruntă 
navă cu pânze. Avioanele cu reacție sunt mai sigure şi mai 
rapide decât navele cu pânze, iar libertatea este mai logică 
decât sclavia. Mie nu mi-e frică să zbor. Vă mulțumesc, 
Bărbaţi. 

Şi ce anume mai rămânea de zis? Nimic. Bădăranii 
puteau să mormăie ceva legat de punerea pe foc a 
sutienelor,  reacţionarii puteau să joace mici jocuri 
intelectuale, dar adevărul avea tot atâta forţă cât un 
zâmbet. Acum toate acestea se schimbaseră, în doar câteva 
săptămâni - iar cât de departe mersese această schimbare 
doar timpul urma să arate. Stând singură în noapte, ştia 
câtă nevoie are de un bărbat. O, Doamne, avea mare nevoie 
de un bărbat. 

Nu era vorba doar de siguranţa ei şi a copilului. Stu o 
atrăgea, cu atât mai mult cu cât avea o experienţă cu Jess 
Rider. Stu era un om potolit şi eficient şi, mai presus de 
orice, nu era ceea ce tatăl ei ar fi numit „douăzeci de kile de 
rahat într-o pungă de zece kile”. 

Şi el la rândul lui se simţea atras de ea. Fran ştia asta 
perfect de bine, o ştiuse încă de pe 4 iulie, când dejunaseră 
împreună în restaurantul acela pustiu. Pentru o clipă - şi 
numai pentru o clipă - privirile lor se întâlniseră şi atunci se 
ridicase un val de căldură, ca o forţă uriaşă, din cele care 
dau peste cap acele tuturor indicatoarelor. Presupunea că 
şi Stuart simţea cum stau lucrurile, dar aştepta un semnal 
din partea ei, pentru ca el să ia o hotărâre atunci când va 


crede ea de cuviinţă. El o găsise cu Harold, prin urmare era 
un soi de posesiune a lui Harold. Idee stupidă, de macho, 
dar se temea că lumea aceasta, cel puţin pentru o vreme, 
avea să fie dominată de împuţitul spirit macho. 

Ce bine ar fi fost să mai existe şi altcineva, care să aibă 
grijă de Harold; dar acea persoană nu exista, iar ea nu mai 
putea aştepta prea mult. Îşi aminti de ziua când Harold 
încercase să facă dragoste cu ea, în felul lui timid, pentru ca 
pretenţiile lui asupra lui Fran să devină irevocabile. Când se 
întâmplase asta? Acum două săptămâni? Parcă trecuse mai 
multă vreme de atunci. Întreg trecutul părea acum să se fi 
îndepărtat. Se estompase, dispăruse ca vata de zahăr a lui 
Bonomo. Între grijile ei legate de Harold - şi temerile că 
băiatul va avea o reacţie necontrolată dacă se apropia de 
Stuart - şi spaima de vise, nu avea să mai adoarmă până la 
ziuă. 

Gândindu-se la aceasta, somnul o prinse în vârtejul lui. 

Când se trezi, întunericul nu se risipise încă. 


Cineva o scutura. Murmură câteva proteste - somnul ei 
era odihnitor şi fără vise, pentru prima oară de o 
săptămână încoace - apoi renunţă fără prea mult chef, 
crezând că se făcuse dimineaţă şi trebuie să se pună în 
mişcare. Dar oare ce le venise să plece când încă nu se 
luminase de ziuă? Când se ridică, văzu că apusese până şi 
luna. 

Harold era cel care o scutura. Şi părea speriat. 

— Harold? S-a întâmplat ceva? 

Stu era şi el treaz. Şi Glen Bateman. Perion stătea 
îngenuncheată de cealaltă parte a locului unde îşi 
aprinseseră focul lor mic de tabără. 

— Da, Mark e bolnav, o lămuri Harold. 

— Bolnav? se miră Fran. 

Atunci auzi un geamăt slab venind de dincolo de tăciunii 
stinşi ai focului; tot acolo îngenunchease şi Perion, iar cei 
doi bărbaţi stăteau în picioare. Frannie simţi spaima urcând 


în ea ca o coloană neagră. Boala era lucrul de care ei se 
temeau cel mai mult. 

— Nu cumva este... gripă, Harold? 

Dacă Mark se îmbolnăvea tocmai acum de Captain Trips, 
înseamnă că asta i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. 
Nu-i exclus ca virusul încă să mai bântuie. Poate suferise şi 
vreo mutație. Ca să muşte mai bine din tine, draga mea. 

— Nu, nu e gripă. Simptomele sunt absolut diferite. Fran, 
tu ai mâncat aseară din stridii? Sau poate la prânz? 

Încercă să se concentreze, cu mintea încâlcită, încă 
nedezmeticită din somn. 

— Da, am mâncat. Şi la prânz şi seara, au fost gustoase. 
Îmi plac foarte mult stridiile. A mâncat ceva care nu i-a 
priit? Asta s-a întâmplat? 

— Am pus doar o întrebare, Fran. Nimeni dintre noi nu 
ştie ce este. Nu avem doctor în casă. Tu cum te simţi? E 
totul în regulă? 

— Mă simt minunat, sunt doar puţin somnoroasă. 

De fapt, îi trecuse toropeala. Nu era timp de asta. Un alt 
geamăt ajunse la ea din partea cealaltă a taberei, ca şi cum 
Mark i-ar fi reproşat că se simte bine, în timp ce lui îi este 
rău. 

— Glen este de părere că ar fi apendicită. 

— Cum? 

Harold se mulţumi să zâmbească strâmb şi să-i confirme 
printr-un gest. 

Fran se ridică în picioare şi se apropie de locul unde 
stăteau adunaţi ceilalţi. Harold o urmă ca o umbră 
nefericită. 

— Trebuie să-l ajutăm, spuse Perion. 

Vorbea mecanic, ca şi cum ar mai fi rostit aceleaşi cuvinte 
de nenumărate ori. Privirile ei se plimbau fără odihnă de la 
unul la celălalt, iar în ochii lor se citea atâta frică şi 
neajutorare, încât Frannie se simţi din nou ca şi cum ar fi 
fost vinovată. Gândurile ei se îndreptau, egoist, spre copilul 
pe care-l purta; încercă să le alunge. Dar ele refuzau s-o 


părăsească, şi Frannie nu-şi dădea seama dacă faptul era 
sau nu normal. Îndepărtează-te de el, striga o parte a ei. 
Fugi de lângă el chiar în clipa asta, s-ar putea să fie 
molipsitor. Se uită la Glen, care părea palid şi bătrân în 
lumina lămpii. 

— Harold mi-a spus că are apendicită, tu ce zici? se 
interesă ea. 

— Nu ştiu prea bine, răspunse Glen, speriat şi supărat. În 
orice caz, asta ar indica simptomele; are febră, abdomen 
umflat şi tare, dureros la atingere... 

— Trebuie să-l ajutăm, repetă Perion, izbucnind în 
lacrimi. 

Glen îi atinse pântecele şi Mark deschise larg ochii, până 
atunci pe jumătate acoperiţi de pleoape şi sticloşi. Ţipă. 
Glen îşi retrase mâna, de parcă ar fi atins o sobă fierbinte, 
apoi se uită pe rând la Stu şi la Harold, cuprins de o panică 
de-abia stăpânită. 

— Voi doi ce părere aveţi, domnilor? 

Lui Harold i se mişcau convulsiv muşchii de la gât, ca şi 
cum ceva i-ar fi rămas înţepenit acolo, sufocându-l. În cele 
din urmă reuşi să bolborosească: 

— Să-i dăm nişte aspirină. 

Perion, care până atunci îl privise printre lacrimi pe 
Mark, se răsuci şi-şi aţinti privirile asupra lui Harold. 

— Aspirină? întrebă ea cu o mirare în care se ghicea 
furia. Aspirină? ţipă ea. Asta-i tot ce eşti în stare să propui 
cu fanfaronadă, cu gura aia mare a ta? Aspirină? 

Harold îşi înfipse mâinile în buzunare şi se uită la ea 
ruşinat, acceptându-i reproşurile. 

Stu interveni, extrem de calm: 

— Dar Harold are dreptate, Perion. În momentul de faţă, 
aspirina este singurul medicament pe care i-l putem 
administra. Cât e ceasul? 

— Nu ştiţi ce să-i faceţi! le aruncă ea în faţă. De ce nu 
recunoaşteţi? 

— E 2.45, spuse Frannie. 


— Şi dacă moare! 

Peri îşi trase o buclă de păr castaniu închis de pe faţa ei 
umflată de atâta plâns. 

— Lasă-i în pace, Peri, se auzi vocea surdă şi obosită a lui 
Mark, făcându-i pe toţi să tresară. Vor face tot ce pot. Dacă 
mă doare în continuare la fel de rău, oricum prefer să mor. 
Daţi-mi nişte aspirină. Orice. 

— Aduc eu, se oferi Harold, dornic să facă un serviciu. Am 
nişte pilule în rucsac. Extra Strength Excedrin, adăugă el, 
ca şi cum ar fi sperat să audă vreo aprobare din partea lor, 
apoi fugi s-o aducă. 

— Trebuie să-l ajutăm, zise Perion, vorbind din nou ca în 
transă. 

Stu îi trase pe Glen şi pe Frannie deoparte. 

— Aveţi idee ce-am putea face? îi întrebă el încet. Eu, 
unul, nu am, trebuie să vă mărturisesc. Ideea lui Harold cu 
aspirina e singura bună până acum. Degeaba s-a supărat. 

— E şi ea speriată, încercă să explice Fran! 

Glen oftă. 

— Poate că răul vine de la stomac. O fi o indigestie. După 
ce dă afară, se linişteşte. 

Frannie clătină din cap. 

— Nu cred. O simplă indigestie nu provoacă o asemenea 
febră. Şi nici nu-ţi umflă stomacul în asemenea hal. 

Ai fi zis că-i crescuse o tumoare, peste noapte. Doar acest 
gând era suficient ca să-i facă rău. Nu îşi aducea aminte s-o 
fi speriat ceva atât de rău (cu excepţia viselor acelora). Cum 
se exprimase Harold. Nu există doctor în casă. Mare 
adevăr. leribil adevăr. Doamne, toate se prăbuşeau deodată 
în jurul ei. Cât de îngrozitor de singuri erau. Ca nişte 
acrobaţi care s-au aventurat să pornească pe sârmă, la 
mare înălţime, fără să aibă dedesubt o plasă de protecţie. 
Se uită pe rând la figurile încordate ale lui Glen şi Stu. Pe 
ambele se citea îngrijorarea, însă nici măcar umbra vreunei 
soluţii. 


În spatele lor, Mark răcni iarăşi, iar Perion ţipă şi ea, ca şi 
cum ar fi chinuit-o aceleaşi dureri. Într-un fel, chiar aşa şi 
era, îi trecu lui Fran prin minte. 

— Ce putem face? se întrebă Fran, disperată. 

Se gândea la copil, iar întrebarea ce-şi croia obsesiv şi 
copleşitor drum spre mintea ei era următoarea: Și dacă va 
fi nevoie de o cezariană? Și dacă va fi nevoie de o 
cezariană? Şi dacă... 

În spatele ei, Mark strigă iarăşi, ca un profet al spaimelor, 
iar ea simţi că-l urăşte. 

Se uitară unul la celălalt, în întunericul şovăielnic. 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 

6 iulie 1990 

După oarece discuţii, domnul Bateman s-a lăsat convins 
să meargă cu noi. A zis că după toate articolele publicate de 
el („Folosesc o mulţime de cuvinte pompoase, ca să nu-şi 
dea seama nimeni cât de simpliste sunt de fapt”) şi douăzeci 
de ani în care i-a plictisit de moarte pe elevii din SY-1 şi SY- 
2, ca să nu mai  pomenească de Sociologia 
Comportamentului Deviaţionist în Sociologia Rurală, a ajuns 
la concluzia că nu-şi poate permite să refuze o asemenea 
ocazie. 

Stu a dorit să afle despre ce ocazie era vorba. 

— Mi se pare limpede ca lumina zilei, zice Harold în 
nesuferitul lui stil OBRAZNIC (uneori Harold poate să fie un 
dulce, dar la fel de bine reuşeşte să se poarte de-a dreptul 
ca un nesuferit, aşa ca astă-seară). Domnul Bateman... 

— Te rog să-mi spui Glen, zice el, calm, deşi judecând 
după cum se holba Harold la el, ai fi zis că băiatul fusese 
acuzat că are o boală ruşinoasă. 

— Glen, ca sociolog, continuă Harold, consideră că are 
ocazia să studieze formarea unei societăţi prin contact 
nemijlocit, cred. Doreşte să constate în ce mod faptele se 
aseamănă cu teoria. Ei bine, ca să nu lungesc vorba, Glen 
(aşa am să-l numesc de acum înainte, de vreme ce aşa 


preferă el) a fost de acord, spunând că era vorba chiar 
despre asta, adăugând însă: 

— Am şi eu nişte teorii ale mele, pe care le-am şi scris, şi 
acum sper să pot ajunge la o concluzie categorică. Eu nu 
sunt de părere că omul ce se ridică din cenuşa Supergripei 
va arăta la fel ca omul ce s-a înălţat din leagănul Nilului, cu 
un os în nas şi ţinând o femeie de păr. Cam asta ar fi una 
dintre teorii. 

Stu îi zice, în felul acela calm al lui: 

— Pentru că totul zace la îndemână, aşteptând să fie 
folosit în continuare. 

Avea un aer atât de sumbru spunând acestea, încât am 
fost surprinsă şi până şi Harold l-a învrednicit cu o privire 
ciudată. Doar Glen a dat din cap şi a zis: 

— Chiar aşa. Societatea tehnologică a ieşit de pe terenul 
de joc, ca să spunem aşa, în schimb coşurile de baschet au 
rămas la locul lor. O să apară cineva care-şi aduce aminte 
de joc şi-i învaţă din nou şi pe ceilalţi. Sună destul de 
sugestiv, nu? Ar trebui să notez totul, mai târziu. 

(Dar acum am notat chiar eu povestea, pentru orice 
eventualitate. Cine ştie? Doar Umbrele, hii-hii.) 

Şi atunci Harold zice: 

— După cum vorbeşti, s-ar spune că eşti de părere că 
toate o vor lua din nou de la capăt - cursa înarmărilor, 
poluarea şi aşa mai departe. Asta este o altă teorie de-a ta? 
Sau doar corolarul celei dintâi? 

— Nu chiar, începu Glen să explice. 

Însă, înainte să apuce să continue, Harold a ţinut 
neapărat să se vâre şi el în vorbă. Nu pot să repet cuvânt cu 
cuvânt, pentru că, atunci când se înfierbântă, Harold 
vorbeşte repede, dar, pe scurt, a afirmat că, deşi are o 
părere foarte proastă despre oameni în general, nu-şi 
închipuie că pot fi chiar în halul ăla de idioţi. Că de data 
asta speră să se facă anumite legi. Că nu va mai fi permisă 
joaca cu tot felul de porcării, cum ar fi fisiunea nucleară şi 
florocarbonul (nu sunt sigură că am scris corect cuvântul, 


asta-i situaţia), sprayuri şi alte chestii de genul acesta. Îmi 
aduc bine aminte de un lucru pe care l-a spus, pentru că 
imaginea este foarte puternică: „Dacă nodul Gordian a fost 
tăiat, nu există niciun motiv ca noi să ne apucăm să-l 
înnodăm la loc.” 

Mi-am dat seama că ardea de nerăbdare să intre într-o 
dispută - unul dintre lucrurile care-l fac pe Harold greu de 
înghiţit este tocmai insistența cu care doreşte să facă 
paradă de cât de multe cunoaşte el (desigur, chiar ştie 
foarte multe lucruri, asta nu-i pot contesta, şi este 
superinteligent) —, dar Glen nu i-a răspuns decât atât: 
„Timpul ne va demonstra, nu?” 

Toate acestea s-au petrecut în urmă cu o oră, iar acum 
mă aflu într-unul dintre dormitoarele de la etaj, cu Kojak, 
care stă lungit pe podea. Minunat câine! Este multă tihnă 
aici, ceea ce-mi aminteşte de casă, dar încerc să nu mă 
gândesc prea mult la asta, pentru că mă face să plâng. Ştiu 
că sună îngrozitor, dar îmi doresc cu adevărat pe cineva 
care să-mi încălzească patul. Ba chiar am în vedere un 
candidat. 

Scoate-ţi asta din minte, Frannie! 

Prin urmare, mâine pornim spre Stovington şi ştiu că lui 
Stu nu-i prea surâde ideea. Îi este teamă de locul respectiv. 
Îmi place de Stu foarte mult şi mi-aş dori ca şi Harold să fie 
mai apropiat de el. Harold reuşeşte să complice totul peste 
măsură, dar nu cred că poate să-şi schimbe firea. 

Glen s-a hotărât să-l lase pe Kojak aici. Îi pare rău că e 
nevoit s-o facă, deşi în privinţa hranei nu-şi face griji. Însă 
nu avea altă soluţie. Ar fi trebuit să găsească o motocicletă 
cu ataş, dar şi aşa bietul Kojak ar fi putut să se sperie şi să 
sară afară, rănindu-se sau chiar murind. 

Oricum, mâine pornim la drum. 

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Texas Rangers 
(echipă de baseball) avea un aruncător cu numele de Nolan 
Ryan; el servea cu efect o mulţime de mingi pe care nu le 
mai putea returna nimeni şi mai ştia şi alte lovituri de 


maestru. Existau comedii de televiziune cu râsete pe banda 
de sunet; râsetele ţâşneau de pe bandă la poante şi se 
presupunea că în felul acesta te distrai şi mai bine văzând 
filmul. Apoi găseai la supermagazin prăjituri şi plăcinte 
congelate, pe care nu trebuia decât să le dezgheţi ca să le 
poţi mânca. Cel mai mult îmi plăcea, mie personal, prăjitura 
cu brânză şi căpşuni Sara Lee. 


Z iulie 1990 

Nu pot scrie prea mult. Am mers pe motocicletă toată 
ziua. Îmi simt popoul umflat ca un hamburger, iar spinarea 
de parcă aş fi cărat pietre. Azi-noapte am avut iarăşi visul 
acela rău. Harold l-a visat şi el pe bărbatul acela şi-l scoate 
din minţi că nu poate să explice cum se face că, practic, 
avem amândoi acelaşi vis. 

Stu zice că încă are visul acela cu Nebraska şi cu bătrâna 
negresă de acolo. Ea îi spune mereu că ar trebui să-i facă o 
vizită. Stu crede că locuieşte într-un oraş numit Holland 
Home, sau Hometown, sau ceva de genul ăsta şi că probabil 
ar fi în stare să găsească locul. Harold a râs de el şi a 
început o poliloghie cum că visele ar fi nişte manifestări 
psihofreudiene ale unor lucruri la care nu îndrăznim să ne 
gândim în stare de veghe. Din câte mi-am dat seama, Stu s- 
a enervat, dar şi-a ţinut firea. Mi-e teamă ca antipatia dintre 
ei să nu izbucnească într-o zi, MI-AŞ DORI TARE MULTI SĂ 
NU SE ÎNTÂMPLE AŞA! 

Oricum, Stu l-a întrebat: 

— Atunci cum se face că tu şi cu Frannie aveţi acelaşi vis? 

Harold a mormăit ceva despre coincidenţă şi s-a 
îndepărtat demn. 

Stu ne-a spus lui Glen şi mie că ar vrea să mergem în 
Nebraska, după ce ajungem la Stovington. Glen a ridicat 
din umeri: 

— De ce nu? Undeva tot trebuie să mergem. 

Harold se va opune, desigur, invocând cine ştie ce 
principii. Fir-ar să fie, oare de ce nu te maturizezi şi tu 


odată, Harold? 

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Pe la începutul 
anilor optzeci au fost crize de benzină, pentru că în America 
fiecare ins conducea o maşină şi ne consumaserăm aproape 
toate rezervele de petrol, iar arabii ne aveau la mână. 
Arabii aveau atâţia bani, încât pur şi simplu nu reuşeau să-i 
cheltuiască. Exista un grup de muzică rock numit The Who, 
care obişnuia să-şi termine concertele prin distrugerea 
chitarelor şi a amplificatoarelor. Acest lucru era cunoscut 
sub denumirea de „consum exorbitant”. 


8 iulie 1990 

E târziu şi sunt iarăşi obosită, dar ar trebui să încerc să 
notez cât mai multe cu putinţă înainte să mi se ÎNCHIDĂ 
PLEOAPELE. Harold a terminat de confecţionat indicatorul 
cu anunţ cam acum o oră (fără pic de bunăvoință, trebuie 
spus) şi l-a fixat în peluza din faţa complexului de la 
Stovington. Stu l-a ajutat s-o facă păstrându-şi calmul, în 
pofida micilor înţepături infame ale lui Harold. 

Încercasem să mă pregătesc pentru dezamăgirea pe care 
am suferit-o. N-am crezut nicio clipă că Stu minte şi, după 
mine, nici Harold n-a pus la îndoială afirmaţiile lui. Prin 
urmare, am fost convinsă că toţi cei din Stovington erau 
morţi, şi totuşi am fost foarte necăjită şi am plâns. N-am 
reuşit să mă abţin. 

Dar n-am fost singura afectată. Când Stu a dat cu ochii 
de locul acela, s-a făcut alb ca varul la faţă. Era îmbrăcat 
într-o cămaşă cu mâneci scurte şi aşa am văzut cum i se 
face pielea de găină pe tot braţul. Ochii lui albaştri 
căpătaseră culoarea ardeziei, ca oceanul într-o zi cenuşie. 
Ne-a arătat o fereastră de la etajul al treilea şi ne-a spus: 

— Acolo a fost camera mea. 

Harold s-a întors spre el şi l-am văzut cum se pregăteşte 
să-i aplice una dintre replicile lui obraznice şi ironice, dar 
când a dat cu ochii de faţa lui s-a abținut. Consider că a fost 
spre norocul lui, de fapt. 


După o vreme, Harold ne-a propus să intrăm şi să 
aruncăm 0 privire. 

— Şi la ce ne-ar folosi? a întrebat Stu. 

Vocea lui suna aproape isteric, deşi era evident că se 
stăpâneşte. M-am speriat, cu atât mai mult cu cât de obicei 
e calm ca un sloi de gheaţă. Ca să vezi cât de puţin a reuşit 
Harold să-l cunoască. 

— Stuart..., începe, dar Stu l-a întrerupt imediat. 

— Pentru ce am face-o? Nu vezi că e un loc mort? Nu 
există fanfare, soldaţi, nimic. Credeţi-mă, dacă ar mai fi fost 
cineva în viaţă, până în clipa asta s-ar fi şi repezit asupra 
noastră şi acum am fi deja în camerele acelea albe, ca o 
turmă de cobai scârboşi. Trase o înjurătură urâtă după 
care-şi ridică privirile spre mine şi-şi ceru scuze: Fran... n- 
am vrut să vorbesc în felul ăsta. Probabil fiindcă sunt foarte 
tulburat. 

— Eu unul intru, declară Harold, cine mai vine cu mine? 

Dar mi-am dat seama că, deşi încerca să se DEA MARE, 
de fapt Harold se speriase şi el. 

Glen a zis că merge, iar Stu a adăugat: 

— Intră şi tu, Fran. Aruncă o privire. Ca să-ţi satisfaci 
curiozitatea. 

Aş fi vrut să-i zic că prefer să rămân afară, cu el, pentru 
că părea atât de încordat (şi pentru că, ştii, chiar nu-mi 
doream să intru), dar asta ar fi însemnat alte probleme cu 
Harold, aşa că am acceptat. 

Dacă noi - adică Glen şi eu - am fi avut vreun dubiu faţă 
de relatarea lui Stu, încă de când am deschis uşa ne-am fi 
dat seama că am greşit. Ne-a întâmpinat duhoarea. Aceeaşi 
pe care o întâlneam în toate oraşele mai mari pe care le 
străbăteam, un miros de roşii stricate, vai, Doamne, iar m-a 
podidit plânsul, dar ţi se pare corect ca oamenii nu numai 
să moară, dar după aceea să şi pută ca nişte... 

Stai puţin 

(mai târziu) 


Uite, am tras a doua repriză de PLÂNS ZDRAVĂN a zilei. 
Oare ce s-a petrecut cu viteaza noastră Fran Goldsmith, 
care era în stare să mestece cuie şi să scuipe ţinte de 
tapiţer, ha-ha, după cum e vechea zicală? Gata, îţi promit că 
s-a terminat cu lacrimile pe seara asta. 

Cert e că am intrat înăuntru, din curiozitate morbidă, 
presupun. Nu ştiu de ceilalţi, dar eu îmi doream să văd 
camera unde l-au ţinut prizonier pe Stu. Nu era doar 
mirosul, ci şi răcoarea de acolo, în comparaţie cu afară. 
Foarte mult granit şi marmură şi, probabil, o izolaţie 
absolut fantastică. Era ceva mai cald la ultimele două etaje, 
dar mai jos dădeai peste miros... şi frig... te simţeai ca-ntr- 
un mormânt. PFUI. 

Pe urmă, era sinistru, ca într-o casă bântuită de fantome 
- noi trei mergeam aproape unul de celălalt, ca oile, şi mă 
bucuram că luasem arma cu mine, chiar dacă nu era decât 
o puşcă de 22. Ecoul paşilor ne însoțea ca şi cum după noi 
s-ar fi strecurat cineva, urmărindu-ne, ştii, iar eu am 
început să mă gândesc din nou la visul acela, în care rolul 
principal este jucat de bărbatul în rasă întunecată. Nu-i de 
mirare că Stu a refuzat să vină cu noi. 

În cele din urmă am descoperit lifturile şi am urcat până 
la etajul al doilea. Nimic în afară de birouri... şi mai multe 
cadavre. Cel de-al treilea etaj era conceput ca un spital, dar 
toate uşile erau prevăzute cu uşi cu ecluze pneumatice 
(Harold şi Glen au căzut de acord că despre asta e vorba) şi 
geamuri speciale pentru urmărit ce se petrecea în camere. 
Aici existau o mulţime de cadavre, atât în saloane, cât şi pe 
culoare. Foarte puţine femei. Mă întreb dacă au încercat să 
le evacueze înainte de sfârşit? Există foarte multe lucruri pe 
care nu le vom şti niciodată. Dacă stai şi te gândeşti, de ce- 
am dori să le cunoaştem? 

Oricum, la capătul sălii ce pornea din coridorul principal, 
unde se aflau lifturile, am descoperit o cameră cu uşa 
pneumatică deschisă. Înăuntru se afla un cadavru, dar 
acesta nu era unul dintre pacienţi (ei purtau haine albe 


specifice) şi cu siguranţă nu murise de gripă. Zăcea într-o 
băltoacă imensă de sânge uscat şi părea că ar fi vrut să se 
târască afară din cameră, înainte de a muri. Se mai vedea şi 
un scaun rupt, iar lucrurile erau în dezordine, ca şi cum s- 
ar fi dat o luptă. 

Glen privi multă vreme în jur, apoi zise: 

— Mai bine să nu-i vorbim lui Stu despre încăperea asta. 
Cred că aici el s-a aflat doar la un pas de moarte. 

M-am uitat la trupul acela fără viaţă şi m-au trecut toţi 
fiorii. 

— Ce vrei să zici? 

Întrebarea lui Harold suna ca şi cum ar fi fost până şi el 
impresionat. A fost una dintre puţinele dăţi când l-am auzit 
pe Harold vorbind normal, iar nu ca şi cum spusele lui 
urmau să fie difuzate pe un sistem de comunicare public. 

— După părerea mea, domnul acesta venise ca să-l ucidă 
pe Stuart, spuse Glen, iar Stu a reuşit să-l înfrângă, într-un 
fel sau altul. 

— Oare de ce? am întrebat eu. De ce-ar fi vrut să-l 
omoare pe Stu, dacă era imun? Nu are nicio rațiune! 

Glen m-a privit speriat. Privirile lui erau aproape moarte, 
ca ale unui peşte. 

— Asta nu mai contează, Fran, răspunse el. Rațiunea nu 
prea are de-a face cu locul acesta, după cum arată. Există o 
anumită mentalitate privind păstrarea secretului. Ei cred în 
asta cu sinceritatea şi fanatismul cu care membrii anumitor 
grupuri religioase cred în esenţa divină a lui Isus. Prin 
urmare, pentru unii oameni, necesitatea de a continua să 
păstreze secretul chiar şi după ce răul a fost produs are o 
importanţă absolută. Mă întreb acum câte persoane imune 
au pierit în Atlanta, în San Francisco şi la 'lopeka Viral 
Center înainte ca şi ei să moară de gripă, împiedicându-i să- 
şi continue măcelul. Ticălosul ăsta? Mă bucur că a murit. 
Nu-mi pare rău decât pentru Stu, care-şi va petrece 
probabil tot restul vieţii având coşmaruri legate de el. 


Şi ştii ce-a făcut după aceea Glen Bateman? Omul ăsta 
drăguţ, care pictează tablouri oribile? S-a apropiat de 
cadavru şi i-a tras un şut în figură. Harold a scos un soi de 
geamăt, de parcă el primise lovitura. Apoi Glen s-a pregătit 
să mai lovească o dată. 

— Nu! a intervenit Harold. 

Dar Glen nu a ţinut cont, şi a izbit din nou. Apoi s-a întors 
cu spatele şi s-a şters la gură cu dosul palmei, dar cel puţin 
nu mai avea privirea aceea sinistră, de peşte mort. 

— Hai să plecăm de aici, ne-a îndemnat. Stu a avut 
dreptate. Locul ăsta e un loc mort. 

Am ieşit din clădire, iar Stu stătea cu spatele spre poarta 
de fier din zidul înalt ce înconjura tot locul, şi eu aş fi vrut 
să... vai, Frannie, mergi mai departe, dacă nu poţi să 
mărturiseşti jurnalului, atunci cui ai putea? Aş fi vrut să 
alerg la el, să-l sărut şi să-i spun că mă simt ruşinată, în 
numele nostru, al tuturor, pentru că nu l-am crezut. 
Ruşinată şi pentru că vorbeam tot timpul despre ororile 
prin care trecuserăm noi, cât bântuise flagelul, iar el nu 
spunea nimic, deşi e sigur că trăise mereu sub ameninţarea 
acelui bărbat. 

Vai de mine, simt că mă îndrăgostesc nebuneşte de el, aş 
fi în stare să mă reped la el şi să-l strivesc în braţe, dacă n- 
ar fi Harold, şi aş risca orbeşte totul! 

Totuşi (există întotdeauna un „totuşi”, chiar dacă în clipa 
asta degetele mi-au amorţit atât de tare, încât aproape nu 
mă mai pot servi de ele), tot atunci Stu ne-a spus pentru 
prima oară că doreşte să mergem în Nebraska, ca să 
verifice veridicitatea visului. Pe faţa lui se citea îndârjire, 
dar şi un soi de stinghereală, poate la gândul că va mai 
trebui să suporte cine ştie ce aere de superioritate din 
partea lui Harold, dar acesta era prea turtit de „turul” 
instituţiei Stovington ca să opună mai mult decât o 
rezistenţă simbolică. Renunţă repede până şi la asta, atunci 
când Glen ne destăinui, altfel foarte reţinut, că o visase şi el 
pe bătrână, cu o noapte în urmă. 


— Desigur, aş fi putut să fiu influenţat de faptul că Stu ne- 
a vorbit despre visul lui, completă el, roşu la faţă, altfel însă, 
similitudinile sunt cu adevărat remarcabile. 

Harold profită, exprimându-şi părerea că sigur aşa se 
întâmplase, dar Stu îl opri: 

— Stai puţin, Harold... am o idee. 

Ideea lui era să luăm fiecare câte o foaie de hârtie şi să 
notăm pe ea tot ce ne aduceam aminte despre visele 
noastre din ultima săptămână, după care să le comparăm. 
Soluţia părea ştiinţifică, şi Harold a acceptat-o, după câteva 
proteste. 

Singurul vis pe care l-am avut este cel pe care l-am 
relatat deja, şi nu-l voi repeta. Nu voi spune decât că l-am 
povestit, menţionând partea aceea cu tatăl meu, dar 
renunțând la episodul cu copilul şi nelipsitul umeraş pentru 
haine. 

Am comparat notele noastre, iar rezultatele au fost de-a 
dreptul uimitoare. 

Harold, Stu şi cu mine îl visaserăm, toţi trei, pe „Omul 
Întunecat”, cum îi zic eu. Atât Stu cât şi eu îl vedeam ca pe 
un bărbat înveşmântat în haine de călugăr, din care nu i se 
ghiceau trăsăturile - figura lui rămânând întotdeauna în 
umbră. Harold scrisese că-l vedea în vis într-un intrând 
întunecat, poftindu-l acolo „ca un proxenet”. Uneori putea 
să-i vadă picioarele şi strălucirea privirilor - „nişte ochi ca 
de nevăstuică” fiind expresia pe care o folosise. 

Visele lui Stu şi Glen în care apare bătrâna sunt aproape 
identice. Punctele de similitudine sunt prea numeroase ca 
să le mai înşir (de fapt, este modul meu „literar” de a spune 
că scriu tot mai greu). Oricum, ei au căzut de acord că se 
află în Polk County, Nebraska, chiar dacă n-au reuşit să 
stabilească precis numele oraşului - Stu spune Hollingford 
Home, Glen, Hemingway Home. Deci denumiri foarte 
apropiate. Amândoi sunt destul de convinşi că ar putea să 
găsească drumul într-acolo. (Ţine cont, jurnalule: după 
mine, corect este „Hemingford Home”. 


Glen a spus următoarele: 

— Mi se pare remarcabil. Din câte s-ar zice, trecem cu 
toţii printr-o adevărată experienţă psihică. 

Bineînţeles, Harold a pufnit dispreţuitor, dar dacă e să-l 
judec după figură, căzuse pe gânduri. N-a fost de acord să 
ne-ndreptăm într-acolo decât în ideea că „undeva tot 
trebuie să mergem”. Mâine de dimineaţă pornim. Sunt 
speriată, tulburată şi foarte fericită că părăsim Stovington, 
care este un adevărat loc al morţii. lar pe bătrână o prefer 
oricând omului negru. 

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: „Hang loose” 
înseamnă să nu te enervezi. „Rad” şi „gnarly” sunt moduri 
de a exprima că un lucru este excelent. „No sweat” vrea să 
spună să nu-ţi faci griji. „Io boogie down” înseamnă să te 
distrezi, iar o mulţime de persoane purtau tricouri pe care 
era imprimat textul SHII HAPPENS, ceea ce era valabil... şi 
a rămas şi în prezent. 

„IL got grease”, o expresie devenită uzuală (eu am auzit-o 
pentru prima oară chiar în anul ăsta, cu sensul că totul 
merge bine). „Digs”, o veche expresie britanică, era pe cale 
să înlocuiască „pad” sau „crashpad”, adică locuinţa proprie, 
chiar înainte să ne lovească Supergripa, era foarte la modă 
să zici „| dig your digs”. O prostie, nu? Dar aşa era viaţa. 


Tocmai trecuse de prânz. 

Extenuată, Perion adormise lângă Mark, pe care-l 
mutaseră cu grijă la umbră, cu două ore în urmă. Acesta îşi 
pierdea adesea cunoştinţa; le era tuturor mult mai uşor 
când era inconştient. Rezistase peste noapte durerilor, dar 
după ce se crăpase de ziuă cedase, şi când îşi revenea, 
urletele lui făceau să le îngheţe sângele în vene. Se uitau 
unii la alţii, neajutoraţi. Nimeni nu avusese chef să 
mănânce. 

— E o criză de apendicită, spuse Glen. Nu cred că încape 
vreo îndoială. 


— Poate că ar trebui să încercăm... ei bine, să-l operăm, 
zise Harold, adresându-i-se lui Glen. Nu cumva tu... 

— L-am ucide, îi replică Glen sec. Asta ştii şi tu, Harold. 
Chiar dacă am fi în stare să-l deschidem fără să piardă tot 
sângele, n-am reuşi să deosebim apendicele de pancreas. 
Chestiile alea dinăuntru nu au etichete. Ştiai? 

— Va muri şi dacă nu încercăm, spuse Harold. 

— Vrei tu să încerci? i-o întoarse Glen iritat. Câteodată 
mă mir de tine, Harold. 

— După cum văd, nici tu nu eşti de mare ajutor în situaţia 
asta, îl repezi Harold, înroşindu-se. 

— Ei, haide, potoliţi-vă, spuse Stu. N-are niciun rost să 
discutaţi în felul ăsta. Presupun că niciunul dintre voi n-are 
de gând să-l opereze cu un briceag. 

— Stu! sări Fran, sufocându-se de indignare. 

— Păi cum? zise el, ridicând din umeri. Cel mai apropiat 
spital ar fi cel din Maumee, până unde mi se pare exclus să-l 
putem transporta. Nu cred că am ajunge cu el nici măcar 
până la intrarea pe autostradă. 

— Ai dreptate, sigur că da, mormăi Glen, trecându-şi 
mâna peste obrazul ţepos. Harold, îmi cer scuze. Sunt 
foarte necăjit. Ştiam că lucruri de felul acesta se pot 
întâmpla - scuză-mă, că se vor întâmpla - dar, după cum se 
vede, mă gândeam la asta ca la ceva abstract. Situaţia asta 
diferă radical de visatul cu ochii deschişi. 

Harold îi răspunse cu un mârâit din care nu răzbătea 
vreo urmă de gratitudine şi se îndepărtă cu mâinile 
înfundate în buzunar. Ai fi zis că este un băiat - 
supradezvoltat - în vârstă de doar zece ani şi foarte 
mMorocănos. 

— De ce nu putem să-l transportăm? întrebă Frannie 
disperată, uitându-se când la Stu, când la Glen. 

— Din cauză că apendicele lui s-a umflat foarte mult, îi 
explică Glen. Dacă perforează, în sistemul lui sanguin va 
pătrunde otravă cât să omoare zece bărbaţi. 

— Peritonită, confirmă Stu. 


Frannie simţi că i se învârte capul. Apendicită? În mod 
obişnuit, asta era un fleac. Un fleac. Ba uneori, dacă te aflai 
în spital pentru calculi biliari sau ceva de genul ăsta, îţi 
scoteau şi apendicele, dacă tot îţi făceau operaţia 
respectivă. Îşi aminti că unul dintre prietenii ei din şcoala 
generală, Charley Biggers, căruia toţi îi spuneau Biggy, îşi 
scosese apendicele în timpul vacanței dintre clasele a 
cincea şi a şasea. Nu stătuse în spital decât două sau trei 
zile. Operația de apendicită nu era decât un fleac, din punct 
de vedere medical. 

După cum şi naşterea unui copil tot un fleac era, din 
punct de vedere medical. 

— Dar dacă-l lăsaţi în pace, întrebă ea, nu se sparge 
oricum? 

Stingheriţi, Stu şi Glen avură un schimb de priviri şi 
tăcură mâlc. 

— Atunci înseamnă că Harold nu exagerează câtuşi de 
puţin! izbucni ea cu mânie. Trebuie să faceţi ceva, chiar 
dacă folosiţi ca instrument un simplu briceag! Trebuie 
neapărat! 

— De ce tocmai noi? o întrebă Glen supărat. De ce nu tu? 
Nu avem nici măcar un manual de medicină, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

— Dar tu... el... nu se poate să se termine aşa! Operația 
de apendicită nu-i decât un fleac! 

— O fi fost valabil pentru vremurile dinainte, însă acum 
este altceva, zise Glen, dar între timp ea se îndepărtase, 
plângând. 


Se întoarse pe la ora 3, ruşinată de ceea ce făcuse şi 
pregătită să-şi ceară scuze. Dar Glen şi Stu nu se aflau în 
tabără. Deprimat, Harold şedea pe trunchiul unui copac 
prăbuşit. Perion stătea turceşte lângă Mark, ştergându-i 
obrajii cu o cârpă. Era palidă, dar părea liniştită. 

— Frannie! exclamă Harold, ridicându-şi privirile şi 
luminându-se la faţă. 


— Bună, Harold. Se apropie de Peri şi se interesă: Ce 
face? 

— Doarme, îi răspunse Perion. 

De fapt nu dormea, până şi Fran constată asta dintr-o 
privire, ci îşi pierduse cunoştinţa. 

— Unde au plecat ceilalţi, Peri? Ai idee? 

Cel care îi răspunse fu Harold. Se apropiase de ea din 
spate, iar Fran simţea că el ar fi dorit să-i atingă părul sau 
să-i pună o mână pe umăr, lucru care îi repugna. Harold 
ajunsese s-o deranjeze aproape tot timpul, într-un mod 
insuportabil. 

— S-au dus la Kunkle, să caute un cabinet medical. 

— Speră să poată aduce şi nişte cărţi, completă Peri. Şi 
nişte... nişte instrumente. 

Femeia îşi înghiţi cu greu un nod. Continuă să-i 
răcorească obrajii lui Mark, înmuind din când în când cârpa 
într-un vas cu apă şi apoi storcând-o. 

— Ne pare foarte rău, spuse Harold stânjenit. Presupun 
că sună ca dracu”, dar este purul adevăr. 

Peri îşi ridică privirile şi-i zâmbi lui Harold. 

— Ştiu asta şi-ţi mulţumesc. Nu e vina nimănui. Decât 
dacă există un Dumnezeu, bineînţeles. lar dacă există un 
Dumnezeu, atunci este vina Lui. Iar atunci când îl voi vedea, 
am de gând să-i trag un şut în boaşe. 

Femeia avea o faţă vag cabalină şi trup gros, de ţărancă. 
Fran, care vedea la toţi cei din jur trăsăturile cele mai bune 
cu mult înainte de a le depista pe cele rele (Harold, de 
exemplu, avea mâini foarte frumoase pentru un bărbat), 
observă că părul lui Peri, de un castaniu deschis, era 
aproape nemaipomenit şi că ochii ei închişi, indigo, erau 
frumoşi şi trădau inteligenţă. Predase antropologia la New 
York University, le mărturisise ea, de asemenea se implicase 
activ în mai multe mişcări politice, printre care lupta pentru 
drepturile femeii şi ale bolnavilor de SIDA. Nu fusese 
căsătorită. Îi spusese odată lui Frannie că Mark se purtase 
mai bine cu ea decât s-ar fi aşteptat din partea unui bărbat. 


Ceilalţi pe care-i cunoscuse fie o ignoraseră, fie o 
încadraseră, fără discernământ, în categoria „boarfe” sau 
„mironosiţe”. Recunoştea că, într-o situaţie normală, Mark 
probabil că ar fi ignorat-o, dar acest lucru nu se întâmplase. 
Se întâlniseră la Albany, unde Perion îşi petrecea vacanţa 
alături de părinţii ei, în cea din urmă zi a lui iunie şi, după 
ce stătuseră de vorbă o vreme, luaseră hotărârea să plece 
din oraş, înainte ca mulţimea de viruşi ce incubau în 
cadavrele intrate în descompunere să desăvârşească ceea 
ce nu reuşise Supergripa. 

Prin urmare plecaseră, iar noaptea următoare făcuseră 
amor, mai degrabă din cauza disperării şi a singurătăţii 
decât mânaţi de vreun sentiment profund (vorbea ca o 
adolescentă, de aceea Frannie considera că nu merită să 
consemneze relatarea în jurnalul ei). Se purta frumos cu ea, 
îi povesti Peri lui Fran în stilul acela blând şi uşor mirat al 
tuturor femeilor şterse, care au descoperit un bărbat 
amabil într-o lume necruțătoare. Începuse să-l iubească; pe 
zi ce trecea îl iubea mai tare. 

lar acum apăruse nenorocirea asta. 

— Mi se pare ciudat, spuse ea. Toţi cei de aici, cu excepţia 
lui Stu şi Harold, sunt absolvenţi de colegiu, ceea ce ai fi 
reuşit şi tu, dacă lucrurile îşi urmau cursul lor normal, 
Harold. 

— Da, presupun că aşa s-ar fi întâmplat. 

Peri se întoarse către Mark şi începu din nou să-l şteargă 
pe frunte, încet şi cu dragoste. Lui Frannie asta îi amintea 
de o imagine colorată din Biblia lor de familie, desenul 
reprezentând trei femei care pregăteau trupul lui Isus 
pentru înmormântare - îl ungeau cu uleiuri şi miresme. 

— Frannie studia engleza, Glen era profesor de 
sociologie, Mark studia pentru doctoratul în istorie 
americană, Harold, tu aveai de gând să studiezi tot engleza, 
dorind să ajungi scriitor. Am putea organiza între noi nişte 
seminare foarte interesante. De altfel, cred că am şi făcut 
acest lucru, nu? 


— Da, se arătă Harold de acord. 

Vocea lui, de obicei penetrantă, acum abia se mai auzea. 

— Educaţia în spiritul artelor liberale te învaţă cum să 
gândeşti - am citit lucrul acesta undeva. Disciplinele 
propriu-zise pe care le urmezi sunt de importanţă 
secundară. Cel mai important lucru pe care îl iei cu tine din 
şcoală este cum să gândeşti inductiv şi deductiv în chip 
constructiv. 

— Corect, comentă Harold. Îmi place ideea asta. 

Mâna lui cobori acum cu adevărat pe umărul lui Fran. Ea 
nu-l respinse de-a dreptul, deşi atingerea o deranja cât se 
poate de tare. 

— De fapt, nu este bine, continuă Peri aprig. 

Luat prin surprindere, Harold îşi luă mâna de pe umărul 
lui Frannie, care se simţi mult mai uşurată. 

— Nu? întrebă el, timid. 

— El moare! spuse Peri, nu tare, dar pe un ton necâjit şi 
neputincios. Moare, pentru că noi ne-am pierdut timpul 
învățând cum să discutăm steril în cămine şi în saloanele 
apartamentelor ieftine din oraşele universitare. Vai, aş 
putea să vorbesc despre indienii midi din Noua Guinee, iar 
Harold ar putea să explice tehnica literară a poeţilor 
englezi moderni, dar la ce-i servesc toate astea lui Mark? 

— Dacă am fi avut pe cineva care a urmat învăţământul 
medical..., încercă Fran s-o împace. 

— Da, dacă am fi avut. Dar nu avem. Nu avem cu noi nici 
măcar un mecanic auto sau pe cineva care să fi urmat studii 
agricole şi măcar să fi fost de faţă când trata veterinarul o 
vacă sau un cal. Se uită spre ei, iar ochii indigo se făcură 
parcă şi mai întunecaţi. Oricât de dragi mi-aţi fi, cred că în 
clipa asta aş fi în stare să vă dau pe toţi în schimbul unui tip 
care să se priceapă. Vă e teamă să-l atingeţi, cu toate că 
ştiţi ce se va întâmpla, dacă nu interveniţi. Nu mă exclud 
nici pe mine - şi eu mă port la fel. 

— Cel puţin cei doi... 


Fran se opri. Era pe cale să spună „Cel puţin cei doi 
bărbaţi au plecat după instrumente”, apoi îşi dădu seama că 
formularea ar putea fi nefericită, având în vedere că Harold 
rămăsese pe loc. 

— Cel puţin Stu şi cu Glen au făcut o mişcare. Şi asta e 
ceva, nu? 

Peri oftă. 

— Mda... şi asta e ceva. Dar hotărârea de a pleca a fost a 
lui Stu, aşa-i? Singurul dintre noi care a hotărât, în cele din 
urmă, că este mai bine să încerci ceva decât să stai şi să-ţi 
frângi mâinile. Continuă, adresându-i-se lui Frannie: ţi-a 
spus cum şi-a câştigat existenţa înainte? 

— A muncit într-o fabrică, răspunse Fran prompt. Nu 
remarcă încruntarea lui Harold, pricinuită tocmai de viteza 
cu care reuşise să ofere această informaţie. Monta circuite 
în calculatoarele electronice. S-ar putea spune că era 
tehnician computerist. 

— Ha! făcu Harold, zâmbind acru. 

— Este singurul dintre noi care se pricepe să desfacă 
lucrurile în bucăţi, spuse Peri. Ceea ce vor face el şi domnul 
Bateman o să-l ucidă pe Mark, sunt convinsă de asta, dar e 
mai bine să moară fiindcă cineva a încercat să-l salveze 
decât să moară în timp ce noi stăm şi ne uităm la el... ca la 
un câine pe care l-a călcat maşina şi a rămas în mijlocul 
străzii. 

Harold şi Fran nu găsiră nicio replică. Rămaseră tăcuţi în 
spatele ei, urmărind figura palidă şi imobilă a lui Mark. 
După o vreme, Harold îşi aşeză iarăşi palma transpirată pe 
umărul lui Fran. Fata se abţinu cu greu să nu urle. 


Stu şi Glen se întoarseră la 3.45. Pe portbagajul 
motocicletei era prinsă o geantă neagră, cu instrumente 
medicale şi mai multe volume mari şi negre. 

— Vom face o încercare, au fost singurele cuvinte ale lui 
Stu. 


Peri îşi ridică privirile spre ei. Era palidă şi încordată, dar 
reuşi să se exprime cu mult calm: 
— Vreţi? Vă rog. Amândoi dorim acest lucru. 


— Stu..., spuse Perion. 

Era ora 4.10. Stu stătea îngenuncheat pe un covor de 
cauciuc întins sub copac. Râuri de transpiraţie i se 
scurgeau pe obraji. Ochii îi străluceau, înnebuniţi, bântuiţi 
de imense temeri. Frannie ţinea o carte deschisă înaintea 
lui, dând pagina între două planşe colorate ori de câte ori 
Stu îşi ridica privirea şi-i făcea semn. Alături de el stătea 
Glen Bateman, îngrozitor de alb, ţinând în mână un mosor 
cu aţă subţire. Instrumentele erau acum stropite cu sânge. 

— Am găsit! strigă Stu triumfător. Vocea lui căpătă 
deodată tonuri acute şi dure. Ochii i se îngustară, ca două 
lame. Uite-l pe păcătos! Aici! Chiar aici! 

— Stu..., spuse Perion. 

— Fran, arată-mi iarăşi cealaltă planşă! Repede! Repede! 

— Poţi să-l scoţi? îl întrebă Glen. Isuse, Stu, chiar crezi că 
eşti în stare? 

Harold dispăruse. Plecase dintre ei încă de la început, 
ţinându-şi mâna în dreptul gurii. De cincisprezece minute 
încoace stătea într-un mic crâng de copaci dinspre răsărit, 
cu spatele la ei. Acum se întoarse, cu speranţa zugrăvită pe 
figura lui mare şi rotundă. 

— Nu ştiu, spuse Stu, dar s-ar putea. Cred că s-ar putea. 

Cercetă planşa colorată pe care i-o ţinea Fran dinainte. 
Avea sânge până la coate, ca şi cum ar fi purtat nişte 
mănuşi de seară stacojii. 

— Stu..., spuse Perion. 

— Este separat de rest, atât deasupra, cât şi dedesubt, 
şopti Stu, iar ochii îi sclipiră teribil. Apendicele. E o mică 
piesă de sine stătătoare. Este... şterge-mi fruntea, Frannie, 
Isuse, năduşesc ca o vită... mulţumesc... Doamne, n-aş vrea 
să-l tai mai rău decât ar fi nevoie... aicea-s intestinele... 
pentru numele lui Dumnezeu, trebuie. N-am ce face. 


— Stu..., spuse Perion. 

— Dă-mi foarfecele, Glen. Nu... nu alea. Perechea mai 
mică. 

— Stu. 

Îi acordă în sfârşit atenţie. 

— Nu mai este nevoie, spuse ea, cu voce calmă şi blândă. 
A murit. 

Stu se uită la ea, cu ochi din ce în ce mai mari. 

— Acum aproape două minute, întări ea. Dar îţi 
mulţumesc foarte mult. Îţi mulţumesc pentru că ai încercat. 

Stu rămase încremenit multă vreme. 

— Eşti sigură? şopti el apoi. 

Femeia îi făcu din nou semn, în tăcere. Lacrimile i se 
scurgeau pe obraji. 

Stu se îndepărtă de ei, lăsând să-i scape din mână micul 
scalpel, şi-şi duse mâinile la ochi, cuprins de disperare. Glen 
se ridicase deja şi plecase, fără să se uite înapoi, cu umerii 
lăsaţi, ca şi cum ar fi primit o lovitură teribilă. 

Frannie se apropie de Stu şi-l îmbrăţişă. 

— Asta este, zise el. Repetă cele două cuvinte la nesfârşit, 
pronunţându-le încet şi monoton, într-un fel care o speria. 
Asta este. S-a terminat. Asta este. Asta este. 

— Ai făcut tot ce ai putut, îl consolă ea, strângându-l şi 
mai tare, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi ia zborul. 

— Asta este, repetă el pentru ultima oară, deprimat. 

Frannie nu-l slăbea din strânsoare. În ciuda tuturor 
gândurilor ei din ultimele trei săptămâni şi jumătate, în 
ciuda faptului că se „îndrăgostise nebuneşte”, nu făcuse nici 
măcar o singură mişcare făţişă. Se ferise cu cea mai mare 
grijă să nu-şi dezvăluie sentimentele. Din cauza lui Harold, 
situaţia era pe muchie de cuţit. De fapt, ea nu-şi arătase 
adevăratele ei simţăminte faţă de Stu nici măcar acum. Nu-l 
îmbrăţişa ca o iubită, ci mai degrabă ca un supravieţuitor 
care se agaţă de altul. Tot aşa păru şi Stu să înţeleagă 
gestul. Îşi puse mâinile pe umerii ei şi o strânse cu putere, 
lăsând urme însângerate pe bluza ei kaki, semne care 


păreau să pecetluiască faptul că fuseseră complici într-o 
crimă nefericită. Undeva, o gaiţă croncăni strident; lângă 
ei, Perion începu să plângă. 

Harold Lauder, care nu putea deosebi îmbrăţişarea 
dintre o pereche de supraviețuitori de aceea dintre doi 
îndrăgostiţi, îi privea cu un început de bănuială şi teamă. 
După câteva clipe, porni furios şi dispăru în desiş; nu se 
întoarse decât târziu, cu mult după cină. 


Dimineaţa următoare, Fran se trezi în zori. Cineva o 
scutura. Am să deschid ochii şi am să-l văd pe Glen sau pe 
Harold, îi trecu prin minte, adormită. Vom parcurge din nou 
aceeaşi poveste, de nenumărate ori, până ce vom proceda 
cum se cuvine. Cei ce nu învaţă din istorie... Dar era Stu. Se 
crăpase de ziuă; aurora se insinua învăluită în ceața 
începutului de zi ca o bijuterie din aur acoperită cu un strat 
subţire de vată. Ceilalţi păreau nişte movile adormite. 

— Ce este? întrebă ea, ridicându-se. S-a întâmplat ceva? 

— Am visat iarăşi. Nu pe bătrână, ci... pe celălalt. Pe 
Omul Întunecat. M-am speriat şi... 

— Stai, îl opri ea, speriată de ceea ce se putea citi pe 
figura lui. Spune-mi ce s-a întâmplat, te rog. 

— E vorba de Perion. Veronal. A luat Veronalul din 
bagajul lui Glen. 

Fran respiră din greu. 

— Vai, Doamne, continuă Stu şovâielnic. E moartă, 
Frannie. Ce nenorocire! 

Ea încercă să spună ceva, însă constată că nu reuşeşte. 

— Cred că ar fi mai bine să-i trezesc şi pe ceilalţi, zise Stu 
absent. 

Îşi frecă obrazul, aspru din cauza bărbii nerase. Fran îşi 
amintea încă atingerea aceea înţepătoare de ieri, când îl 
îmbrăţişase. Bărbatul i se adresă din nou, tulburat: 

— Oare când se va sfârşi totul? 

— Nu cred că se va sfârşi vreodată, îi răspunse ea blând. 

Privirile lor se întâlniră, în acel început de zi. 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 


12 iulie 1990 

Ne-am făcut tabăra chiar la vest de Guilderland (NY) în 
seara asta, am ajuns în fine la Şoseaua cea Mare, US 80/90. 
Entuziasmul întâlnirii cu Mark şi Perion (nu eşti de părere 
că e un nume drăguţ? eu da) de ieri după-amiază s-a mai 
domolit, mai mult sau mai puţin. Au fost de acord să meargă 
cu noi... de fapt, chiar ei ne-au făcut propunerea, înainte să 
apucăm noi. 

Nu sunt foarte sigură că Harold le-ar fi făcut propunerea 
respectivă. Ştii cum este el. Harold ezitase puţin (şi cred că 
şi Glen) din cauza mulţimii de arme pe care o cărau după ei, 
inclusiv puşti semiautomate (două). În primul rând însă, 
Harold ţine foarte mult să aibă rolul lui... să fie băgat în 
seamă, înţelegi cum vine chestia. 

Cred că am umplut nenumărate pagini cu PSIHOLOGIA 
LUI HAROLD, iar dacă n-aţi reuşit să-l cunoaşteţi până 
acum, nu o veţi face niciodată. Sub fanfaronada şi sentinţele 
lui pompoase se ascunde un băieţel foarte nesigur pe el. 
Harold nu poate să creadă că lucrurile s-au schimbat cu 
adevărat. Parte din el - şi nu una neglijabilă - crede 
probabil în continuare că toţi cei care îl chinuiseră în liceu 
se vor ridica din mormintele lor într-o bună zi şi vor începe 
din nou să tragă în el cu biluţe de hârtie îmbăloşate sau să 
strige după el Lauder Nebunu”, aşa cum îmi povestea Amy 
că se întâmpla. Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine 
pentru el (şi poate şi pentru mine) dacă n-am fi hotărât să 
plecăm împreună din Ogunquit. Eu fac parte din viaţa lui de 
dinainte, am fost odată foarte bună prietenă cu sora lui şi 
aşa mai departe. Ceea ce încununează relaţia asta stranie 
cu Harold este că, oricât ar părea de ciudat, ştiind ceea ce 
ştiu acum, l-aş prefera drept prieten pe Harold în locul lui 
Amy, care se dădea în vânt după tipi cu maşini frumoase, 
după haine de la Sweetie's şi care era (să mă ierte 


Dumnezeu că-i vorbesc de rău pe cei morţi, dar este purul 
adevăr) o adevărată snoabă de Ogunquit, de felul celor cum 
nu pot ajunge decât orăşencele get-beget. Harold, în 
schimb, în felul lui ciudat, este un băiat pe cinste. Dar 
numai atunci când nu-şi concentrează toată energia mintală 
ca să se facă de rahat. Problema este că Harold nu poate 
concepe cum l-ar putea considera cineva un băiat pe cinste. 
Parte din el insistă enorm să fie consecvent. E ferm decis să 
poarte după sine toate obsesiile lui în această lume nouă, 
nu chiar atât de minunată. Cel mai bine ar fi fost să renunţe 
la ele, ca şi la ciocolatele acelea Payday, după care se dădea 
în vânt. 

Vai, Harold, chiar că nu ştiu prea bine ce să zic. 

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Papagalul 
Gilette. „Vă rugăm să nu-l stoarceţi pe Prinţul Fermecat.” 
Ulciorul umblător, plin de Kool-Aid, care zicea: Oh... 
YEAAAAHHH! „lampoanele 0.B.... create de o doctoriţă, 
specialistă în ginecologie.” Ce înseamnă All-Stars? Noaptea 
Morților Vii. Brrr! Chestia asta nu mai sună deloc a glumă. 
O las baltă. 


14 iulie 1990 

Astăzi la prânz am avut o discuţie lungă şi serioasă 
despre visele astea, oprindu-ne în loc probabil mai mult 
decât s-ar fi cuvenit. Apropo, nu am ajuns decât până la 
nord de Batavia, New York. 

Harold ne-a propus ieri într-un chip foarte timid (pentru 
el) să începem să ne facem un stoc de Veronal şi să luăm 
doze foarte mici, ca să vedem dacă nu cumva este posibil să 
„întrerupem ciclul de vise”, după cum s-a exprimat el. Eu 
am fost de acord cu ideea, ca să nu-şi închipuie nimeni că ar 
fi ceva în neregulă cu mine, dar am de gând să nu iau 
pastilele respective, ca nu cumva să-i facă rău lui Lone 
Ranger” (sper că este singuratic; nu sunt convinsă că m-aş 
putea descurca cu gemeni). 


Odată adoptată propunerea cu Veronalul, Mark a făcut 
un comentariu: 

— Ştiţi, la chestii de genul ăsta nu e bine să te gândeşti 
prea mult. Altfel, riscăm să ne trezim convinşi că am fi 
Moise ori losif şi că primim telefoane de la Dumnezeu. 

— Omul Întunecat nu sună din Rai, zice Stu. Dacă eo 
convorbire interurbană, consider că mai degrabă vine din 
străfunduri. 

— Adică Stu vrea să spună că însuşi Scaraoţchi s-a pus pe 
urmele noastre, ciripeşte Frannie. 

— Mi se pare o explicaţie cât se poate de bună, zice Glen, 
la care am devenit cu toţii atenţi. Ei bine, a continuat el, 
codindu-se puţin, din câte mi-am dat eu seama, dacă 
priveşti problema din punct de vedere teologic, parcă ne- 
am afla în centrul unei lupte dintre Rai şi lad, nu sunteţi de 
părere? Dacă există cumva iezuiţi care au supravieţuit 
Supergripei, cu siguranţă că şi-au ieşit pur şi simplu din 
minţi. 

Poanta asta l-a făcut pe Mark să râdă în hohote. Eu nu 
prea m-am prins, dar mi-am ţinut gura. 

— Mie unuia, toată situaţia mi se pare ridicolă, a 
intervenit Harold. În ritmul ăsta, o să ajungem să vorbim 
despre Edgar Cayce şi metempsihoză. 

Pronunţase Cayce Cheis, iar atunci când l-am corectat (se 
pronunţă de fapt Cheisi), m-a învrednicit cu o privire 
încruntată, de tipul HAROLD-CEL-CUMPLII. Nu e Harold 
genul care să-ţi mulţumească atunci când îi atragi atenţia 
asupra micilor lui defecte, dragul meu jurnal! 

— Ori de câte ori se petrece ceva indiscutabil 
paranormal, zise Glen, singura explicaţie cu adevărat 
potrivită şi care susţine logica interioară este cea teologică. 
De aceea supranaturalul şi religia au mers întotdeauna 
mână în mână, până la vindecătorii prin credinţă din zilele 
noastre. 

Harold bodogăni ceva, dar Glen nu-l luă în seamă şi 
continuă: 


— Sentimentul meu este că toţi posedăm puteri 
metapsihice... iar lucrul acesta face atât de intim parte din 
noi, încât nu-l observăm decât rareori. Talentul respectiv 
poate avea în mare măsură un rol preventiv, ceea ce îl face 
şi mai greu de remarcat. 

— De ce? am întrebat eu. 

— Pentru că este un factor negativ, Fran. A citit careva 
dintre voi studiul lui James D.L.. Staunton din 1958 asupra 
accidentelor feroviare şi aviatice? A apărut iniţial într-un 
jurnal de sociologie, dar ziarele de senzaţie îl 
reactualizează când şi când. 

Am clătinat cu toţii din cap. 

— Nu v-ar fi stricat. James Staunton a fost ceea ce elevii 
mei de acum douăzeci de ani ar fi numit „un cap cu 
adevărat strălucit” - un analist sociolog, al cărui hobby era 
ocultismul. A scris un mare număr de articole despre 
interferenţele celor două domenii, după care a trecut de 
cealaltă parte şi a început efectuarea unor cercetări 
directe. 

Harold pufni dispreţuitor, în vreme ce Stu şi Mark 
zâmbeau. Mi-e teamă că şi eu făceam la fel. 

— De-abia aşteptăm să auzim cum e cu trenurile şi cu 
avioanele, a zis Peri. 

— Ei bine, Staunton a adunat datele statistice despre 
douăzeci şi cinci de prăbugşiri de avioane, începând cu 1925, 
şi peste două sute de accidente feroviare, începând din 
1900. A introdus toate datele în computer. În esenţă, a 
stabilit corelaţiile dintre trei factori: numărul celor prezenţi 
la bordul unui asemenea mijloc de transport care a suferit 
dezastrul, numărul celor ucişi şi capacitatea vehiculului. 

— Nu-mi dau seama ce încerca el să demonstreze, 
comentă Stu. 

— Ca să ne dăm seama de asta, trebuie să ţinem cont că 
a mai introdus în computer o a doua serie de cifre - 
respectiv un număr egal de avioane şi trenuri cărora nu li s- 
a întâmplat nimic. 


Mark făcu un semn din cap. 

— Un lot de control şi unul experimental. Mi se pare 
corect. 

— Ceea ce a descoperit el pare foarte simplu, dar 
implicaţiile sunt fantastice. E o jale că trebuie să te strecori 
anevoios printre şaisprezece tabele ca să ajungi la adevărul 
statistic dezvăluit. 

— Ce adevăr? am sărit eu. 

— Avioanele şi trenurile pline nu suferă accidente decât 
rareori, veni răspunsul. 

— N-am pomenit un căcat mai mare! strigă Harold. 

— Câtuşi de puţin, i-a răspuns Glen calm. Exact asta era 
şi teoria lui Staunton, pe care computerul l-a ajutat s-o 
demonstreze. În cazurile în care avioanele sau trenurile 
sunt implicate în accidente, vehiculele respective nu sunt 
ocupate decât la 61% din capacitate, în ceea ce priveşte 
numărul de pasageri. În restul cazurilor, vehiculele circulă 
cu 76% din capacitate. Asta reprezintă o diferenţă de 15%, 
demonstrată pe baza unui număr mare de date, prelucrate 
pe computer, iar o deviaţie de un asemenea ordin este 
semnificativă. Staunton are dreptate când ne atrage atenţia 
că, din punct de vedere statistic, şi o diferenţă de 3% ar 
trebui să ne pună pe gânduri. E o anomalie mare cât 
Texasul. De aici, Staunton a tras concluzia că oamenii ştiu 
care anume avioane şi trenuri vor fi implicate în accidente... 
că ei prevăd viitorul, în mod inconştient... Pe mătuşa Sally o 
apucă pântecăraia exact înainte de plecarea Cursei 61 de la 
Chicago spre San Diego. lar atunci când avionul se 
prăbuşeşte în deşertul Nevada, toată lumea spune: „Vai, 
mătuşă Sally, durerea aia de burtă a fost un semn al lui 
Dumnezeu.” Dar până la apariţia lui James Staunton, 
nimeni nu băgase de seamă că au existat treizeci de 
persoane cu dureri de stomac... sau de cap... sau pur şi 
simplu având senzaţia aceea ciudată din picioare, atunci 
când trupul încearcă să-i comunice capului că un lucru 
anume este pe cale s-o ia razna rău de tot. 


— Eu pur şi simplu refuz să cred aşa ceva, a zis Harold, 
foarte pătruns. 

— Stai să-ţi povestesc, a continuat Glen. Cam la o 
săptămână după ce citisem articolul lui Staunton pentru 
prima oară, un avion al lui Majestic Airlines s-a prăbuşit 
lângă Logan Airport. N-a rămas niciun supravieţuitor. Ei 
bine, am sunat la biroul Majestic din Logan, după ce 
lucrurile se mai liniştiseră puţin. Le-am spus că sunt 
reporter la Union-Leader din Manchester - o mică minciună 
pentru o cauză nobilă. l-am informat că pregătim un raport 
despre accidentele aviatice şi le-am cerut să-mi spună, dacă 
doresc, câte persoane nu s-au prezentat la zbor. Bărbatul 
respectiv a părut surprins, spunându-mi că angajaţii liniei 
aeriene fuseseră frapaţi de acest aspect. Era vorba de 
şaisprezece persoane. Şaisprezece neprezentări. L-am 
întrebat care era media pentru zborurile avioanelor 747 
dintre Denver şi Boston, iar el mi-a răspuns că este de trei. 

— Trei, a repetat Perion, minunându-se. 

— Chiar aşa. Dar funcţionarul a mers şi mai departe. Mi-a 
spus că au mai avut şi cincisprezece renunţări, media fiind 
de opt. Prin urmare, chiar dacă ziarele au urlat atunci că 
ACCIDENTUL AVIATIC DE LA LOGAN UCIDE 94 DE 
PERSOANE, la fel de bine ar fi putut scrie că 3l DE 
PERSOANE EVITĂ MOARTEA ÎN DEZASTRUL DE LA 
AEROPORTUL LOGAN. 

Ei... discuţiile despre fenomenele astea paranormale au 
continuat foarte mult, dar ne-am abătut destul de tare de la 
tema viselor noastre şi dacă ele ne vin sau nu de la 
Atotputernicul din Ceruri. Un lucru interesant a apărut 
(după ce Harold ne părăsise, cuprins de un dezgust total) 
atunci când Stu l-a întrebat pe Glen: 

— Dacă posedăm asemenea capacităţi, cum se face că nu 
ştim când o persoană iubită a murit, sau că ne-a fost 
măturată casa de o tornadă, sau ceva de genul ăsta? 

— Există şi asemenea cazuri, l-a asigurat Glen, dar 
trebuie să recunosc că nu sunt nici pe departe la fel de 


comune... sau la fel de uşor de dovedit cu ajutorul unui 
computer. E un aspect foarte interesant. Eu am o teorie... 

(Dar când nu are el, jurnalule?) 

— „legată de evoluţie. Ştii, pe vremuri, oamenii - sau 
strămoşii lor - aveau coadă şi întregul corp acoperit cu păr, 
precum şi simţuri mult mai ascuţite decât ale noastre, celor 
de acum. Oare de ce nu le mai avem şi acum? Repede, Stu! 
Ai şansa să treci în fruntea clasei, primeşti şi o tocă din cele 
pătrate şi tot ce se mai cuvine. 

— Păi exact din motivul pentru care oamenii nu mai 
poartă ochelari speciali şi impermeabile atunci când conduc 
maşina, din câte presupun. Uneori se întâmplă să renunţi la 
anumite lucruri, tocmai pentru că atingi punctul în care nu 
mai simţi nevoia de ele. 

— Exact. La ce bun un simţ, dacă nu răspunde niciunei 
cerinţe de ordin practic? La ce bun să stai la tine în birou şi 
deodată să ştii că nevastă-ta a fost omorâtă într-un accident 
de maşină, când se întorcea de la piaţă? Oricum cineva are 
să te sune la telefon ca să-ţi comunice, nu? Simţul respectiv 
s-a atrofiat cu mult timp în urmă, asta dacă l-am posedat 
vreodată cu adevărat. Probabil că s-a pierdut, odată cu 
coada şi cu blana. Ceea ce-mi stârneşte interesul, continuă 
el, este că aceste vise par să prevestească o luptă viitoare. 
Din câte se pare, vedem imagini vagi ale unui protagonist... 
şi ale unui antagonist. Un adversar, dacă vreţi. Dacă este 
aşa, mi se pare că e ca şi cum am vedea un avion cu care 
urmează să călătorim... şi ne-ar apuca durerea de burtă. 
Poate că ni se oferă mijloacele cu ajutorul cărora putem să 
dăm formă propriului nostru viitor... Un soi de liberă voinţă 
cvadridimensională: şansa de a putea alege înainte ca 
evenimentele să se declanşeze. 

— Dar nu ştim care este semnificaţia viselor, am zis eu. 

— Nu, într-adevăr n-o cunoaştem. Dar poate vom reuşi. 
Nu ştiu dacă un strop de abilitate metapsihică înseamnă că 
am fi divini; există mulţi oameni care pot să accepte 
miracolul premoniţiei fără să creadă că el dovedeşte 


existenţa lui Dumnezeu, dintre ei făcând şi eu parte; în 
schimb cred că aceste vise reprezintă o forţă constructivă, 
în ciuda faptului că ne sperie. Prin urmare, m-am răzgândit 
în ceea ce priveşte Veronalul. Gestul mi se pare mult prea 
asemănător cu cel de a lua Pepto-Bismol ca să-ţi potoleşti 
durerile de stomac şi apoi să te sui totuşi în avion. 

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Recesiune, 
lipsuri, prototipul Ford Growler, care era în stare să 
parcurgă nouăzeci de kilometri pe autostradă cu mai puţin 
de cinci litri de benzină. O maşină-minune. Asta-i totul; am 
terminat. Dacă nu fac notițe mai scurte, jurnalul ăsta va 
arăta curând ca Pe aripile vântului, înainte să vină pe lume 
Lone Ranger (rugămintea mea ar fi să nu apară pe un cal 
alb, numit Silver). A, da, încă un lucru pe care să nu-l uit. 
Edgar Cayce. Nici nu poate fi uitat. Din câte se zice, vedea 
viitorul în vis. 


16 iulie 1990 

Doar două note, ambele în legătură cu visele (vezi 
însemnarea de acum două zile). În primul rând, Glen 
Bateman a fost foarte palid şi tăcut de două zile încoace, iar 
în seara aceasta l-am văzut înghițind o doză foarte mare de 
Veronal. Bănuiala mea este că nu şi-a luat ultimele două 
doze şi, prin urmare, a avut nişte vise FOARTE proaste. 
Asta mă îngrijorează. Mi-ar plăcea să-l pot aborda cumva, 
dar nu-mi vine nicio idee. 

În al doilea rând, propriile mele vise. Nimic, alaltăieri 
(adică în noaptea de după discuţie); am dormit ca un copil 
şi nu mi-am adus aminte nimic. Azi-noapte am visat-o 
pentru prima oară pe bătrână. Nu am nimic de adăugat 
peste ce s-a spus deja, cu excepţia faptului că ea pare să 
emane BUNĂTATE şi BLÂNDEŢE. Acum cred că înţeleg de 
ce Stu era atât de dornic să mergem în Nebraska, în ciuda 
sarcasmelor lui Harold. În dimineaţa asta m-am trezit 
absolut reconfortată, gândindu-mă că dacă am reuşi să 
ajungem la bătrână, la Mother Abagail, totul ar fi mai mult 


decât în ordine. Sper să se afle cu adevărat acolo. (Apropo, 
sunt sigură că numele oraşului este Hemingford Home.) 

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Mother 
Abagail! 


CAPITOLUL 47 


Când a fost să se întâmple, totul s-a petrecut fulgerător. 
Era în jur de 9.45, pe 30 iulie, iar ei nu se aflau pe drum de 
mai mult de o oră. Înaintau încet, pentru că noaptea trecută 
plouase tare, iar drumul era încă lunecos. Nu discutaseră 
prea mult între ei de ieri dimineaţa, când Stu îi trezise - mai 
întâi pe Frannie, apoi pe Harold şi pe Glen - spunându-le de 
sinuciderea lui Perion. Se considera răspunzător, acuzându- 
se pentru ceva de care nu era mai vinovat decât de o 
furtună, se gândea Fran cu jale. 

I-ar fi făcut plăcere să-i poată aduce la cunoştinţă gândul 
ei, în parte pentru că trebuia mustrat, în parte pentru că-l 
iubea. Acest din urmă fapt nu mai putea să şi-l ascundă. Ar 
fi vrut să-l poată convinge că moartea lui Peri nu era din 
vina lui... dar afirmându-şi această convingere ar fi 
însemnat să-şi dezvăluie adevăratele sentimente faţă de el. 
De fapt, ar fi trebuit să-i destăinuie toate tainele inimii ei. 
Din nefericire, aceste taine ar fi ajuns astfel şi la cunoştinţa 
lui Harold. Prin urmare, era exclus... pentru moment, cel 
puţin. Dar va trebui s-o facă, şi încă foarte repede, 
indiferent de Harold. Nu exista nicio metodă de a-l proteja. 
Apoi, se cădea să afle şi el... şi să accepte sau nu realitatea. 
Îi era teamă că Harold va alege cea de a doua cale. O astfel 
de hotărâre putea duce la lucruri îngrozitoare. Colac peste 
pupăză, cărau cu ei şi o groază de arme de foc. 

Întorcea aceste gânduri pe toate feţele când, după 
ieşirea dintr-o curbă, le răsări înaintea ochilor o rulotă 
răsturnată în mijlocul drumului, blocându-l pe toată 
lăţimea. Peretele lateral, roz, atacat de rugină, strălucea 
încă de pe urma ploii din noaptea trecută. Şi surpriza nu se 
oprea aici - trei maşini station şi un camion mare pentru 
transportul maşinilor accidentate fuseseră parcate pe 
laturile drumului. Printre vehicule se aflau şi oameni, cel 
puţin zece sau douăsprezece persoane 


Luată prin surprindere, frână brusc, iar Honda ei derapă 
pe drumul ud şi fu cât pe ce s-o arunce din şa, înainte ca ea 
s-o poată controla. În acel moment constată că se opriseră 
tuspatru aproape în linie, miraţi să vadă un asemenea grup 
de oameni încă în viaţă. 

— Okay, descălecaţi, le porunci unul dintre bărbaţi. 

Era înalt, cu o barbă de culoarea nisipului şi purta 
ochelari de soare întunecaţi. Călătorind pentru o clipă prin 
timp, Fran îşi aminti de întâmplarea de la Maine Turnpike, 
când o oprise o patrulă de poliţie pentru depăşirea vitezei. 

Acum o să pretindă să ne vadă permisele de conducere, îi 
trecu prin minte. Dar de data asta nu era vorba de cine ştie 
ce State Trooper singuratic, vânând vitezomani şi 
amendându-i. Din grupă făceau parte patru bărbaţi, ceilalţi 
trei aflaţi într-un soi de linie de bătaie, în spatele celui cu 
barbă. Restul erau femei. Cel puţin opt. Arătau palide şi 
speriate şi se adunaseră în grupuri mici, în jurul maşinilor 
parcate. 

Bărbosul ţinea în mână un pistol. Ceilalţi aveau puşti. Doi 
dintre ei purtau rămăşiţe din ceea ce fusese un echipament 
militar. 

— Descălecaţi, fir-aţi voi să fiţi, porunci bărbosul. 

Unul dintre bărbaţii din spatele lui acţionă sistemul de 
încărcare al armei din mâna sa. În aerul uşor înceţoşat al 
dimineţii, zgomotul era puternic şi imperativ. 

Glen şi Harold erau uimiţi şi speriaţi. Atât şi nimic mai 
mult. Stau ca nişte animale duse la tăiere, îi trecu lui 
Frannie prin minte. Din ce în ce mai îngrijorată, nu 
înţelegea nici ea foarte bine situaţia, dar ştia că ecuaţia nu 
iese. Patru bărbaţi, opt femei, îşi zise, apoi îşi repetă, din ce 
în ce mai tare şi alarmat: Patru bărbaţi, opt femei! 

— Harold, începu Stu pe ton calm. Ceva se ivise în ochii 
lui. O sclipire, semn că înţelesese. Harold, să nu care 
cumva... 

Atunci se declanşă totul. 


Stu avea arma prinsă peste spate. Îşi lăsă un umăr în jos, 
astfel încât cureaua alunecă şi puşca îi ajunse în mâini. 

— Să nu faci aşa ceva! urlă furios bărbosul. Garvey! 
Virge! Ronnie! Pe ei! Nu trageţi în femeie! 

Harold încercă să tragă pistoalele, uitând la început că 
erau bine prinse în tocuri. 

Glen Bateman rămăsese în spatele lui Harold, încremenit 
de uimire. 

— Harold! strigă Stu din nou. 

Frannie încercă şi ea să-şi pregătească puşca. Părea că 
aerul din jurul ei se umpluse de o melasă neagră, de o 
materie vâscoasă prin care nu avea cum să mai răzbată. Se 
gândea că aveau să-şi găsească sfârşitul aici. 

— ACUM! ţipă una dintre fete. 

Frannie îşi îndreptă privirile către ea, continuând să se 
lupte cu arma. De fapt, nu era o fată; avea cel puţin 
douăzeci şi cinci de ani. Părul ei, blond-cenuşiu, îi stătea pe 
cap ca o cască neregulată, de parcă de-abia l-ar fi retezat 
cu o pereche de foarfece pentru grădinărit. 

Nu toate femeile se mişcară la apelul ei; câteva păreau să 
se fi transformat în stană de piatră, atât de înfricoşate erau. 
Dar blonda şi încă trei intrară în acţiune. 

Toate acestea se petrecură în şapte secunde. 

Bărbosul îşi ţinea pistolul îndreptat către Stu. Când 
tânăra blondă strigase Acum!, ţeava se îndreptase uşor 
spre ea, ca varga de alun când simte apă în apropiere. Se 
declanşă, făcând un zgomot puternic, ca o bucată de oţel ce 
trece printr-un carton. Stu căzu de pe motocicletă, iar 
Frannie îi strigă numele. 

Apoi Stu se sprijini pe ambele coate (în cădere şi le julise, 
iar un picior îi fusese prins sub motocicletă) şi trase. 
Bărbosul execută nişte mişcări de dans, ca o paiaţă de 
vodevil părăsind scena, după un bis. Cămaşa lui în carouri 
spălăcite păru să se umfle brusc. Pistolul automat i se smuci 
spre cer şi zgomotul acela ca de oţel ce trece prin carton se 
repetă de încă patru ori. Apoi se prăbuşi pe spate. 


Doi dintre cei trei bărbaţi din spatele lui se răsuciseră la 
strigătul blondei. Unul apăsă pe ambele trăgace ale armei 
lui - un Remington demodat, de calibru 12. Patul armei nu 
se sprijinea pe nimic - o ţinea la oarecare distanţă de şoldul 
drept - iar atunci când se declanşă, cu zgomotul unui tunet 
stârnit într-o încăpere de mici dimensiuni, îi zbură din 
mână, zdrelindu-i şi pielea de pe degete. Puşca de 
vânătoare se rostogoli zăngănind pe asfalt. Faţa uneia 
dintre femeile care nu reacţionase la ţipătul blondei se 
dizolvă pur şi simplu sub un incredibil val de sânge şi, 
pentru o clipă, Frannie auzi chiar lichidul şiroind pe pavaj, 
ca o rafală bruscă de ploaie. Singurul ochi rămas întreg se 
căsca de sub masca de sânge a femeii. În el nu se citea 
decât uluirea şi lipsa oricărei înţelegeri. Apoi femeia căzu şi 
rămase cu faţa în jos. Maşina din spatele ei, un station 
Country Squire, fusese străpunsă de o mulţime de alice 
mari, iar pe una dintre ferestre apăruse o reţea de 
crăpături, ceea ce-i dădea un aspect lăptos şi opac, de ochi 
cu cataractă. 

Blonda se luă la luptă cu celălalt bărbat. Puşca pe care o 
ţinea el se declanşă chiar între trupurile lor. Una dintre fete 
porni târâş după arma de vânătoare căzută. 

Cel de al treilea bărbat, care nu se întorsese către femei, 
începu să tragă în direcţia lui Fran. Frannie rămăsese 
călare pe motocicletă, cu puşca în mână, şi se uita la elcao 
proastă. Bărbatul avea pielea măslinie şi părea italian de 
origine. Fran simţi un plumb trecându-i foarte aproape de 
tâmpla stângă. 

Harold reuşise în sfârşit să-şi degajeze un pistol. Îl înălţă 
şi trase în bărbatul cu pielea măslinie. Distanţa dintre ei era 
cam de cinci metri. Nu-şi nimeri ţinta. O gaură de glonţ 
apăru în tabla rulotei roz, puţin la stânga capului celui 
vizat. Bărbatul cu pielea măslinie se uită crunt la Harold şi-i 
zise: 

— Acum am să te ucid, pui de căţea ce eşti. 


— Să nu faci una ca asta! ţipă Harold, lăsând pistolul să-i 
scape din mână şi arătându-i palmele desfăcute. 

Bărbatul trase trei focuri spre Harold. Nu-l nimeri. Cel 
de-al treilea glonţ reuşi totuşi să smulgă ţeava de 
eşapament a motocicletei lui. Yamaha se răsturnă, 
aruncându-i pe Harold şi Glen la pământ. 

Nu se scurseseră decât douăzeci de secunde. Harold şi 
Stu erau întinşi la pământ. Glen şedea turceşte în mijlocul 
drumului, părând să nu ştie foarte exact unde se află şi ce 
se întâmplă. Frannie se străduia cu disperare să-l împuşte 
pe bărbatul cu piele măslinie înainte ca el să-i poată ţinti pe 
Harold sau pe Stu, dar arma ei refuza să se declanşeze, nici 
măcar nu reuşea să apese trăgaciul, pentru că uitase să 
tragă piedica. Blonda continua să se bată cu cel de-al doilea 
bărbat, iar femeia care se dusese după arma căzută se 
lupta acum cu o altă femeie, care revendica şi ea puşca de 
vânătoare. 

Blestemând, fără doar şi poate în italiană, bărbatul 
măsliniu îl ochi iarăşi pe Harold; în clipa aceea Stu trase, 
fruntea bărbatului dispăru şi trupul lui se prăbuşi ca un sac 
de cartofi. 

În încăierarea dezlănţuită în jurul armei de vânătoare se 
aruncase acum o a treia femeie. Bărbatul care o pierduse 
încercă s-o arunce într-o parte. FEa-i vâri mâna între 
picioare, îl apucă zdravăn şi strânse. Fran văzu cum i se 
încordează tendoanele, de la antebraţ şi până la umăr. 
Omul urlă şi-şi pierdu brusc interesul pentru arma de 
vânătoare. Se prinse de părţile intime şi o luă din loc, 
încovoiat. 

Harold se strecură până la locul unde zăcea pistolul lui 
abandonat, îl ridică şi trase în direcţia celui lovit în pântece, 
irosind zadarnic trei focuri. 

Parc-am fi în Bonnie şi Clyde, îi trecu prin minte lui 
Frannie. Doamne, peste tot numai sânge! 

Blonda cu părul tăiat aiurea pierduse lupta cu bărbatul al 
doilea. Acesta îşi smulse puşca şi o izbi cu bocancul lui greu 


în coapsă, deşi probabil urmărise s-o lovească în stomac. 
Blonda făcu câţiva paşi repezi înapoi, încercând să-şi 
recapete echilibrul prin mişcări ale braţelor, şi căzu în fund, 
pe suprafaţa umedă. 

Acum are s-o împuşte, gândi Frannie, dar omul se roti ca 
un soldat beat care execută stânga-mprejur şi începu să 
tragă rapid în grupul de trei femei care stăteau încă 
ghemuite lângă Country Squire. 

— Ahaaa! Putorilor! le strigă el. Ahaaa! Putorilor! 

Una dintre femei căzu şi începu să se zbată, ca un peşte 
prins în harpon, pe asfaltul dintre automobilul station şi 
rulota răsturnată. Celelalte două o luară la fugă. Stu trase 
în el, fără succes. Cel de al doilea bărbat trase spre femeile 
care încercau să se pună la adăpost. Una dintre ele îşi 
ridică braţele în sus şi se prăbuşi. Cealaltă o coti brusc spre 
stânga şi se ascunse în spatele rulotei roz. 

Al treilea bărbat, cel care-şi pierduse puşca şi nu reuşise 
să şi-o recupereze, se clătina încă încolo şi-ncoace, ţinându- 
se de locul vătămat. Una dintre femei îşi îndreptă arma 
către el şi apăsă ambele trăgace, aşteptând bubuitura cu 
ochii închişi şi gura strâmbată. Dar tunetul nu se produse. 
Arma era descărcată. O prinse invers, de ţevi, şi se folosi de 
ea ca de un par, izbind cu toată forţa. Nu-i nimeri capul, în 
schimb îl pocni în punctul dintre gât şi umărul drept. Omul 
căzu în genunchi şi începu să se târască. Tânăra, purtând 
un tricou albastru, pe care scria KENT SIATE UNIVERSITY 
şi bluejeanşi zdrenţuiţi, se ţinu în urma lui lovindu-l 
necruţător cu patul armei. Bărbatul continua să înainteze, 
cu sângele curgând din el în şiroaie, în timp ce ea îl vâna 
nemilos. 

— Ahaaaa, putori ce sunteţi! urlă bărbatul numărul doi, 
vrând s-o împuşte pe femeia între două vârste, care 
mormăia ceva, năucită. Distanţa dintre gura ţevii şi ea era 
de cel mult un metru, aproape ar fi putut să înfunde ţeava 
cu unul dintre degetele ei rozalii, dacă şi-ar fi întins mâna. 
Dar glonţul nu o nimeri. Omul apăsă încă o dată trăgaciul, 


dar arma, rămasă fără muniţie, nu scoase decât un zgomot 
sec. 

Harold îşi ţinea acum pistolul cu ambele mâini, cum îi 
văzuse făcând pe poliţişti, în filme. Apăsă trăgaciul şi 
glonţul zdrobi cotul bărbatului numărul doi. Acesta scăpă 
puşca la pământ şi începu să ţopăie, emițând sunete 
nedesluşite. Lui Frannie îi aduse întrucâtva aminte de 
Roger Rabbit, atunci când zicea P-P-Pleeeeze! 

— L-am atins! strigă Harold, în extaz. L-am atins! Pe toţi 
sfinţii, l-am atins! 

Frannie îşi aduse în sfârşit aminte de piedica puştii. Se 
pregătea s-o acţioneze chiar în clipa în care Stu trase din 
nou. Bărbatul numărul doi se prăbuşi, de această dată 
ţinându-se de stomac şi ţipând neîntrerupt. 

— Doamne, Doamne, spuse Glen cu blândeţe, prinzându- 
şi faţa în mâini şi începând să plângă. 

Harold mai trase un foc. Trupul bărbatului numărul doi 
tresări, apoi ţipetele încetară. 

Femeia îmbrăcată în tricoul Kent State University izbi din 
nou cu patul armei de vânătoare, de această dată nimerind 
din plin ţeasta celui care se târa cu ultimele puteri. Sunetul 
amintea de cel al mingii de baseball lovite cu forţă şi 
măiestrie de Jim Rice. La impact, se sfărâmară atât patul 
din lemn de nuc, cât şi ţeasta. 

Urmară câteva clipe de linişte, tulburate doar de 
cântecul unei păsări: cipcirip... cipcirip... cipcirip. 

Atunci fata îmbrăcată în tricou încălecă trupul bărbatului 
numărul trei şi scoase un strigăt de triumf prelung, venit 
parcă de la începutul timpurilor, țipăt care avea s-o 
obsedeze pe Fran Goldsmith tot restul zilelor ei. 


Blonda era Dayna Jurgens, din Xenia, Ohio. Fata 
îmbrăcată în tricou Kent State era Susan Stern. Pe cea dea 
treia, care-l prinsese de părţile ruşinoase pe Puşcă de 
Vânătoare, o chema Patty Kroger. Celelalte două păreau 


mai în vârstă. Cea mai mare dintre ele, le explicase Dayna, 
era Shirley Hammet. Numele celeilalte, care părea în jur de 
treizeci şi cinci de ani, nu-l cunoşteau; rătăcea fără ţintă, în 
stare de şoc, atunci când Al, Garvey, Virge şi Ronnie o 
întâlniseră în oraşul Archbold, cu două zile în urmă. 

Grupul, format acum din nouă persoane, părăsi şoseaua 
şi poposi într-o fermă, puţin la vest de Columbia, după ce 
traversase graniţa de stat a Indianei. Erau cu toţii sub 
impresia evenimentelor; peste ani, Fran avea să fie 
convinsă că procesiunea lor de-a lungul câmpului, pornind 
de la rulota roz răsturnată, trecând peste ieşirea din şosea 
şi până la fermă, i-ar fi putut părea unui observator un soi 
de excursie organizată de azilul de nebuni din localitate. 
Pantalonii li se udaseră foarte repede, din cauza ierburilor 
înalte până la brâu şi încă ude de ploaie. Fluturi albi, al 
căror zbor era îngreunat de aripile îmbibate cu apă, 
năvăleau asupra lor, pentru ca apoi să se îndepărteze în 
cercuri şi figuri complicate, de parcă ar fi fost drogaţi. 
Soarele se străduia să răzbată prin nori, însă deocamdată 
nu reuşise; acum nu se ghicea din el decât o pată 
luminoasă, aruncând raze palide asupra unei perdele albe 
şi uniforme ce se întindea de la un orizont la celălalt. În 
ciuda norilor, ziua era deja fierbinte şi încărcată de 
umezeală, iar deasupra lor apăruseră cârduri imense de 
ciori care le dădeau roată, cârâind răguşit. Sunt mai multe 
ciori decât oameni, constată Fran uluită. Dacă nu băgăm de 
seamă, cu ciocurile lor, ar putea să ne radă de pe faţa 
pământului. Răzbunarea păsărilor negre. Oare ciorile sunt 
carnivore? Din păcate, se pare că da. 

De sub acest şir continuu de banalităţi răzbătea, de-abia 
vizibil, aidoma soarelui de dincolo de vălul tot mai subţire al 
norilor (altfel plin de putere, aşa cum era astrul în această 
teribilă şi umedă dimineaţă a zilei de 30 iulie 1990), 
răzbătea mereu gândul la bătălia de-abia încheiată. Faţa 
femeii dezintegrându-se sub ploaia de plumbi. Prăbuşirea 
lui Stu. Clipa de cumplită groază, când fusese convinsă că el 


a murit. Un bărbat care urla Ahaa, putorilor! şi care mai 
apoi, după ce-l împuşcase Harold, căpătase vocea lui Roger 
Rabbit. Sunetul de oţel-care-străpunge-carton al pistolului 
bărbosului. Strigătul primitiv de victorie al Susanei Stern, 
stând călare pe trupul inamicului ei, în timp ce creierul lui, 
cald încă, i se scurgea încet din ţeasta despicată. 

Glen mergea alături de ea; figura lui uscăţivă, sardonică, 
era acum răvăşită şi părul încărunţit şi rar i se zbătea pe 
cap, ca şi cum ar fi vrut să imite fluturii. Îi ţinea mâna şi i-o 
mângâia cu stăruinţă, spre neplăcerea ei. 

— Nu trebuie să pui la inimă, îi spuse el. Asemenea 
orori... se întâmplă. Cea mai bună formă de protecţie este 
coexistenţa a cât mai mulţi. Societatea, înţelegi. Societatea 
este piatra de boltă a structurii pe care o denumim 
civilizaţie şi ea constituie singurul antidot valabil împotriva 
fărădelegilor. Trebuie să iei... lucrurile... lucrurile de felul 
acesta... ca şi cum ar fi normale. A fost o întâmplare izolată. 
lar pe ăştia trebuie să-i consideri nişte căpcăuni. Da! 
Căpcăuni. Cu alte cuvinte, nişte monştri. Asta o accept. 
După părerea mea, adevărul respectiv este evident, el ţine 
de etica socio-constituţională, s-ar putea afirma. Ha! Ha! 

Râsul lui semăna mai degrabă a geamăt. Ea puncta 
fiecare dintre propoziţiile lui eliptice cu câte un „Da, Glen”, 
dar el părea să n-o audă. Bărbatul mirosea vag a vomă. 
Fluturii veneau până foarte aproape de ei, apoi îşi vedeau 
din nou de treburile lor de fluturi. Ajunseseră aproape de 
fermă. Bătălia durase mai puţin de un minut. Mai puţin de 
un minut, dar începea să se teamă că se va mai desfăşura 
de nenumărate ori în mintea ei. Glen îi mângâia mâna. Ar fi 
vrut să-l roage frumos să înceteze, dar se temea că l-ar fi 
făcut să plângă. Mângâiatul îl suporta, cum-necum. În 
schimb nu era deloc convinsă că ar fi suportat plânsul lui 
Glen Bateman. 

Stu mergea alături de Harold de o parte, iar blonda, 
Dayna Jurgens, de cealaltă. Susan Stern şi Patty Kroger o 
flancau pe femeia aceea catatonică şi fără nume, care 


fusese culeasă din Archbold. Shirley Hammet, femeia care 
nu fusese nimerită de la o distanţă minimă de bărbatul 
care-l imitase pe Roger Rabbit înainte de a muri, mergea în 
stânga lor, la oarecare distanţă, murmurând ceva şi 
încercând uneori să prindă un fluture. Grupul se mişca 
încet, dar Shirley Hammet tot nu ţinea ritmul. Părul 
încărunţit îi atârna în dezordine peste faţă, iar ochii ei 
năuciţi priveau lumea aidoma unor şoricei speriaţi căutând 
printre gratiile cursei. 

Harold privi stingherit la Stu. 

— l-am ras, nu-i aşa, Stu? l-am făcut praf, este? l-am 
belit. 

— Aşa s-ar zice, Harold. 

— Dar n-am avut încotro, domnule, continuă Harold 
serios, de parcă Stu ar fi susţinut contrariul. A fost care pe 
care! 

— V-ar fi terminat, spuse Dayna Jurgens calm. Eu eram 
împreună cu doi tipi când s-a întâmplat. l-au împuşcat pe 
Rich şi pe Damon într-o ambuscadă. După aceea le-au mai 
tras câte un glonţ în cap, ca să fie siguri. Sigur că nu aveaţi 
încotro. În mod normal, acum ar trebui să fiţi morţi. 

— În mod normal, acum ar trebui să fim morţi! exclamă 
Harold, adresându-i-se lui Stu. 

— Nu face nimic, îi răspunse Stu. Nu ne putem reproşa 
nimic, Harold. 

— Desigur! Mă trec toate sudorile! zise Harold din toată 
inima. 

Scotoci neglijent prin bagajul lui, scoase o ciocolată 
Payday, pe care aproape o scăpă din mână în timp ce-i 
scotea ambalajul. O blestemă amar şi apoi începu să 
înfulece din ea, ţinând-o cu amândouă mâinile, ca pe o 
bucată de candel pe băț. 

Aşa ajunseră la fermă. În timp ce-şi mânca ciocolata, 
Harold se tot pipăia pe furiş - trebuia să se asigure că 
scăpase neatins. Se simţea extrem de rău. Se ferea să se 
uite în jos, spre pantaloni. 


Era aproape convins că se udase la scurt timp după ce 
festivitățile de la rulota roz atinseseră punctul lor maxim. 


Dayna şi Susan susţinură cea mai mare parte a 
conversaţiei în timpul mesei, la care câţiva dintre ei 
ciuguliră câte ceva, însă nimeni nu mâncă cu poftă. Patty 
Kroger, care avea şaptesprezece ani şi era absolut 
încântătoare, adăuga din când în când un cuvânt. Femeia 
fără nume se strecură în cel mai izolat ungher al bucătăriei 
prăfuite a fermei. Shirley Hammet se aşezase la masă, 
ronţăia biscuiţi Nabisco Honey Grahams râncezi şi 
mormăia. 

Dayna plecase din Xenia însoţită de Richard Darliss şi 
Damon Bracknell. Câţi mai rămăseseră în viaţă la Xenia 
după gripă, în afară de ei? Doar trei persoane mai văzuse 
ea, o femeie foarte bătrână, altă femeie şi o fetiţă. Dayna şi 
prietenii ei le propuseseră să li se alăture, dar bătrâna le 
făcuse semn să le dea pace, zicând ceva de genul „am o 
treabă în deşert”. 

Cam pe 8 iulie, Dayna, Richard şi Damon începuseră să 
aibă vise rele, în care li se arăta un fel de om negru. Vise 
înfricoşătoare. Rich ajunsese chiar la concluzia că 
sperietoarea există cu adevărat, le povesti Dayna, şi că 
locuia în California. Îi mai trecuse prin minte că femeile pe 
care le întâlniseră îl căutau de fapt pe omul acela, dacă era 
cu adevărat om, atunci când spuneau că au o treabă în 
deşert. Ea şi Damon începuseră să se teamă că Rich o luase 
razna. Pe bărbatul din vis îl numea Durul şi le spunea 
despre el că aduna o adevărată armată de „penali”. Mai 
spunea că armata aceasta se va porni curând dinspre vest 
şi-i va supune pe toţi cei rămaşi în viaţă, mai întâi în 
America, apoi în tot restul lumii. Dayna şi Damon 
începuseră să discute între ei ideea de a-l părăsi într-o 
noapte pe Rich, ba chiar începuseră să-şi închipuie că visele 
lor nu erau decât efectul puternicei iluzii ce pusese 
stăpânire asupra lui Rich Darliss. 


Ajunşi la Williamstown, imediat după o curbă o şoselei, 
întâlniseră un baraj, format dintr-o maşină de gunoi 
răsturnată în mijlocul drumului, alături de care fuseseră 
parcate o maşină station şi un camion pentru transportul 
maşinilor avariate. 

— Am presupus că era un blocaj banal, povesti Dayna, 
sfărâmând cu mişcări nervoase un biscuit graham între 
degete, adică am reacţionat exact aşa cum îşi doriseră 
desigur şi ei. 

Coborâseră de pe motociclete, ca să ocolească maşina 
pentru gunoi, împingându-le de coarne, dar în clipa aceea 
cei patru penali - ca să folosim expresia lui Rich - 
deschiseseră focul din şanţ. Îi uciseseră pe Rich şi pe 
Damon, iar pe Dayna o luaseră prizonieră. Ea devenise cea 
de a patra achiziţie a lor pentru ceea ce denumeau uneori 
„grădina zoologică” şi alteori „haremul”. Una dintre 
celelalte era Shirley Hammet, care la vremea respectivă 
părea încă aproape normală, cu toate că fusese de 
nenumărate ori violată, sodomizată şi supusă la toate 
perversiunile posibile de toţi patru bărbaţii. 

— Iar o dată, continuă Dayna, când nu mai reuşise să 
reziste până ce-i venea unuia dintre ei cheful să o ducă în 
tufişuri, Ronnie a bătut-o peste fund cu un mănunchi de 
sârmă ghimpată. După aceea, rectul i-a sângerat trei zile. 

— Isuse Cristoase, zise Stu. Care dintre ei a fost? 

— Individul cu arma de vânătoare, îi răspunse Susan 
Stern. Cel pe care l-am lovit în cap. Cât mi-aş dori să-l am 
aici, pe podea, ca să-l ucid încă o dată. 

Pe bărbatul cu barbă de culoarea nisipului şi ochelari de 
soare nu-l cunoscuseră decât sub numele de Doc. El şi cu 
Virge făcuseră parte din detaşamentul armatei trimis la 
Akron după izbucnirea gripei. Misiunea lor fusese să se 
ocupe de „relaţiile cu mediile de informare”, termen 
eufemistic folosit de armată cu sensul de „suprimare a 
mediilor de informare”. După ce îndepliniseră foarte bine 
acest ordin, trecuseră la „controlul asupra mulţimii”, care 


era un alt eufemism militar pentru  împuşcarea 
prăduitorilor care fugeau şi spânzurarea celor pe care 
puneau mâna. Până pe 27 iunie, le relatase Doc, structura 
de comandă se prăbuşise total. O bună parte dintre oamenii 
lor erau prea bolnavi ca să mai fie în stare să patruleze, dar 
în momentul respectiv nu mai conta foarte mult, pentru că 
şi cetăţenii din Akron erau prea slăbiţi şi nu mai puteau să 
citească sau să scrie ştirile, cât despre prădat bănci şi 
magazine de bijuterii, nici vorbă. 

Pe 30 iunie, unitatea practic dispăruse - soldaţii fiind 
morţi, muribunzi sau fugari. Ca să respectăm adevărul, Doc 
şi Virge fuseseră singurii doi fugari, iar aceasta se 
întâmplase atunci când îşi începuseră cariera lor cea nouă, 
de paznici ai „grădinii zoologice”. Garvey li se alăturase pe 
1 iulie, iar Ronnie pe 3. În momentul respectiv, hotărâseră 
să nu mai primească noi membri în micul şi ciudatul lor 
club. 

— Dar după o vreme aţi devenit probabil mai numeroase 
decât ei, interveni Glen. 

Surprinzător, Shirley Hammet fu cea care-i răspunse. 

— Tablete, pronunţă ea, cu ochii ei de şoricel prins în 
cursă aţintiţi asupra lor printre şuviţele de păr încărunţit. 
Tablete în fiecare dimineaţă, ca să ne trezim, şi tablete în 
fiecare seară, ca să adormim. Barbiturice şi somnifere. 

Vocea ei se stingea tot mai tare, iar ultimele cuvinte de- 
abia dacă se mai auziră. Făcu o pauză, apoi începu iarăşi să 
mormăie. 

Susan Stern reluă firul povestirii ei. Ea şi Rachel 
Carmody, una dintre femeile care muriseră, fuseseră culese 
pe 17 iulie, lângă Columbus. Grupul călătorea în momentul 
acela într-o caravană formată din două automobile station şi 
maşina specială pentru accidente. Bărbaţii se foloseau de 
camion ca să înlăture maşinile distruse din calea lor sau ca 
să blocheze şoseaua, după cum era cazul. Doc ţinea un soi 
de farmacie ambulantă legată la brâu, într-o burtieră din 


cele mari. Somnifere puternice pentru seară; tranchilizante 
pentru drum; pilule roşii pentru trezit din toropeală. 

— Mă trezeam de dimineaţă, mă violau de două sau de 
trei ori, după care aşteptam să ne dea Doc tabletele, explică 
Susan pe cel mai normal ton. Iabletele pentru ziuă, adică. 
Cam în cea de a treia zi, aveam rosături în... înţelegeţi, în 
vagin, şi mă durea foarte rău de câte ori o făceam normal. 
Ajunsesem să mi-l doresc pe Ronnie, pentru că el nu avea 
plăcere decât în gură. Dar după ce înghiţeam pastilele, 
deveneam foarte calmă. Nu adormită, pur şi simplu calmă. 
După ce luai câteva tablete din acelea albastre, nu-ţi mai 
păsa de nimic. Nu-ţi mai venea decât să stai cu mâinile în 
poală şi să te uiţi cum trece peisajul pe lângă tine sau cum 
înlătură din cale cine ştie ce epavă. Într-o zi, pe Garvey l-au 
apucat furiile pentru că o fetiţă - nu cred să fi avut mai mult 
de doisprezece ani - nu a vrut să... păi, n-am de gând să 
intru în amănunte. Atât de rău a fost. Atunci i-a zburat 
creierii. Habar n-am avut. Pur şi simplu am stat... calmă. 
După o vreme aproape că încetai să te mai gândeşti la 
evadare. Ajungeai să-ţi doreşti mai mult tabletele albastre 
decât libertatea. 

Dayna şi Patty Kroger confirmară, încuviinţând din cap. 

Din câte se pare, îşi dăduseră seama că nu pot să ţină 
mai mult de opt femei. Patty le povesti că pe 22 iulie, când o 
capturaseră pe ea, după ce-l omorâseră pe bărbatul cam de 
cincizeci de ani cu care călătorea, o lichidaseră şi pe o 
femeie foarte în vârstă, care făcuse parte din „grădina 
zoologică” aproape o săptămână. Când o găsiseră pe fata 
fără nume, din colţ, în apropiere de Archbold, o tânără de 
şaisprezece ani, cu strabism, fusese împuşcată şi părăsită 
într-un şanţ. 

— Doc făcea bancuri, le explică Patty. Zicea: „Eu nu trec 
pe sub scări, mă feresc din calea pisicilor negre şi n-am de 
gând să călătoresc într-un grup de treisprezece oameni.” 

Pe data de 29 îi văzuseră pentru prima dată pe Stu şi 
compania. Grădina zoologică făcea popas într-o zonă 


rezervată picnicurilor, chiar de lângă autostradă, când cei 
patru trecuseră pe lângă ei. 

— Lui Garvey i-a plăcut foarte mult de tine, îi spuse 
Susan, făcând semn spre Frannie, care se cutremură. 

Dayna se aplecă spre ei şi vorbi cu voce scăzută: 

— Şi a ţinut să precizeze limpede al cui loc aveai să-l iei. 

Îşi însoţi cuvintele cu un gest aproape imperceptibil în 
direcţia lui Shirley Hammet, care mormăia în continuare şi 
mesteca biscuiţi de graham. 

— Biata femeie, zise Frannie. 

— Dayna a fost cea care a hotărât că voi aţi putea fi cea 
mai bună şansă a noastră, interveni Patty. Sau poate ultima 
noastră şansă. În grupul vostru existau trei bărbaţi - lucru 
văzut atât de ea, cât şi de Helen Roget. Trei bărbaţi 
înarmaţi. Pe deasupra, Doc căpătase o încredere deja puţin 
exagerată în figura cu remorca răsturnată în mijlocul 
drumului. Era suficient ca ei să joace rolul unei oficialități 
oarecare pentru ca bărbaţii din celelalte grupuri - asta 
dacă existau bărbaţi - să se supună imediat. Pentru a fi 
imediat împuşcaţi. A funcţionat mereu perfect, ca prin 
farmec. 

— Dayna ne-a cerut să nu ne luăm pastilele în dimineaţa 
asta, pe cât posibil, continuă Susan. Bărbaţii deveniseră 
oarecum neglijenţi cu verificarea noastră, dacă le înghiţim 
sau nu, iar noi ştiam că în dimineaţa asta vor fi ocupați până 
peste cap cu tractarea şi răsturnarea rulotei în şosea. Nu 
le-am spus tuturor. Au ştiut doar Dayna, Patty, Helen 
Roget... una dintre fetele pe care le-a împuşcat Ronnie. Şi 
eu, bineînţeles. Helen ne-a prevenit: „Dacă ne prind 
scuipând pastilele în palmă, au să ne ucidă.” Dar Dayna ne- 
a spus că oricum aveau să ne ucidă, mai curând sau mai 
târziu, adică dacă eram norocoase mai curând, iar noi ştiam 
la fel de bine că avea dreptate. Aşa că am ascultat-o. 

— Eu a trebuit să-mi ţin pastila în gură destul de mult, 
spuse Patty. Începuse să se dizolve până să apuc s-o scuip. 


Cred că Helen a trebuit s-o înghită, până la urmă, i se 

adresă ea Daynei. Cred că de aceea s-a mişcat atât de încet. 
Dayna făcu semn că este de acord. Îl privea pe Stu cu o 

căldură de netăgăduit, ceea ce o nelinişti pe Frannie. 

— Prin urmare, ar fi mers chiar dacă nu te deşteptai tu, 
voinicule. 

— Din câte se vede, nu m-am deşteptat chiar la vreme, îi 
răspunse Stu Daynei. Dar data viitoare am să ţin seama. Se 
ridică în picioare, se apropie de fereastră şi se uită afară, 
apoi continuă: Dacă vreţi să ştiţi, jumătate din temerile 
mele de aici se trag - cât de deştepţi devenim cu toţii! 

Lui Frannie nu-i făcea nicio plăcere simpatia cu care se 
uita Dayna în urma lui. Nu avea niciun drept să-i arunce 
asemenea priviri, după toate prin câte trecuse. Și este cu 
mult mai frumoasă decât mine, cu toate astea, îi trecu prin 
minte lui Fran. Apoi, mă îndoiesc că ar fi însărcinată. 

— E o lume în care trebuie să fii deştept, spuse Dayna. 
Dacă nu te deştepţi, eşti sortit pieirii. 

Stu se întoarse să o privească, ca şi cum ar fi văzut-o 
acum pentru prima oară, iar Fran simţi cum o fulgeră un 
junghi de gelozie pură. Am aşteptat prea mult, gândi ea. 
Vai, Doamne, uite ce am făcut, am aşteptat prea mult. 

Din întâmplare se uită către Harold, şi văzu că Harold 
zâmbea pe furiş, ascunzându-şi bucuria, cu mâna ridicată la 
gură. Părea un rânjet de uşurare. Ar fi fost în stare să se 
ridice, să se apropie de Harold ca din întâmplare şi să-i 
scoată ochii din cap cu unghiile. 

Niciodată, Harold! i-ar fi strigat între timp. Niciodată! 

Niciodată? 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 


19 iulie 1990 

Vai, Doamne! S-a întâmplat tot ce putea fi mai rău. Cel 
puţin în cărţi, atunci când se întâmplă, înseamnă că totul s-a 
terminat sau cel puţin se schimbă ceva, dar în viaţă totul 


merge în continuare, ca o piesă de teatru proastă, în care 
nimic nu se leagă. Poate că ar trebui să-mi fac curaj şi să 
limpezesc lucrurile, să-mi încerc şansa, dar îmi este cumplit 
de teamă că s-ar putea întâmpla ceva între ei şi. Nu se 
poate să închei o propoziţie cu „şi”, dar mi-este teamă să 
pun pe hârtie ceea ce ar putea urma după conjuncţie. 

Hai să-ţi povestesc totul, dragul meu jurnal, deşi nu-mi 
face nicio plăcere. Ba chiar urăsc să mă gândesc la asta. 

Glen şi Stu au plecat în oraş (în seara asta este vorba, 
întâmplător, de Girard, Ohio) înainte de amurg ca să caute 
ceva de-ale gurii, sperând că vor găsi nişte concentrate sau 
alimente deshidratate prin frig. Sunt uşor de cărat, iar 
unele concentrate sunt cu adevărat gustoase, în schimb 
mâncarea congelată, după părerea mea, are o singură 
savoare, şi anume aceea de găinaţ uscat de curcan. Dar 
oare tu ai mâncat vreodată găinaţ uscat de curcan, ca să ai 
un termen de comparaţie? De fapt, nu contează, jurnalule, 
există lucruri care vor rămâne de-a pururi neformulate, ha- 
ha. 

Ne-au întrebat, pe mine şi pe Harold, dacă vrem să 
mergem şi noi, dar eu am zis că mă săâturasem de 
motocicletă pe ziua aceea şi că se puteau descurca şi fără 
mine, iar Harold a refuzat, el va aduce nişte apă şi o va 
pune la fiert. Probabil îşi pregătise deja planul. Îmi pare rău 
că-l fac să pară un uneltitor, dar din păcate chiar aşa este. 

(Aş vrea să fac aici o remarcă: ne-am săturat cu toţii 
îngrozitor de apă fiartă, care are gust fad şi este ABSOLUT 
LIPSITĂ de oxigen, dar atât Mark, cât şi Glen sunt de 
părere că uzinele etc. nu s-au închis de suficientă vreme 
pentru ca râurile şi fluviile să fi avut suficient răgaz să se 
purifice, şi asta mai ales în nord-estul industrializat şi în 
ceea ce este cunoscut sub numele de „Rust Belt”, prin 
urmare fierbem apa de fiecare dată, pentru siguranţă. 
Sperăm toţi să întâlnim în cale un depozit mare de apă 
minerală îmbuteliată, într-o bună zi, fapt care ar fi trebuit 
să se întâmple - cel puţin aşa susţine Harold - dar acest 


produs pare să fi dispărut în chip misterios. Stu e de părere 
că mulţi oameni şi-au închipuit că răul le vine de la apa de 
robinet şi că au consumat mari cantităţi de apă minerală 
înainte de a muri.) 

Ei bine, Mark şi Perion dispăruseră pe undeva, chipurile 
ca să găsească fructe de pădure, care să ne completeze 
dieta, dar ei plecaseră probabil în cu totul alte scopuri - se 
comportă extrem de decent, ceea ce, zic eu, este foarte 
frumos din partea lor —, aşa că eu am adunat mai întâi 
lemne, apoi am aprins focul, pregătindu-l pentru ceainicul 
cu apă pe care urma să-l aducă Harold... ceea ce s-a şi 
întâmplat curând (era limpede că petrecuse suficientă 
vreme la râu ca să aibă timp să facă o baie şi să se spele pe 
cap). Atârnă vasul pe chestia aia, cum i-o zice, de deasupra 
focului. După care vine şi se aşază alături, pe buşteanul 
unde şedeam. 

Stăteam aşa, discutând despre una şi alta, când deodată 
mă prinde în braţe şi încearcă să mă sărute. Spun că a 
încercat, dar de fapt a şi reuşit, cel puţin în primă instanţă, 
din cauză că m-a luat prin surprindere. Apoi m-am smuls de 
lângă el - acum, privind înapoi, mi se pare destul de comic, 
dar de durut mă mai doare încă - şi am căzut pe spate. 
Scoarța buşteanului mi-a tras în sus bluza şi mi-a zgăriat 
aproape toată pielea de pe spinare. Am tras un țipăt. Nu 
degeaba se spune că istoria se repetă, iar acum îmi venise 
în minte că întâmplarea asta seamănă foarte bine cu 
plimbarea de pe dig, împreună cu Jess, când mi-am muşcat 
limba... Semăna prea tare ca să-mi pice bine. 

Într-o clipită, Harold s-a lăsat într-un genunchi lângă 
mine, întrebându-mă dacă sunt teafără, roşu până la 
rădăcinile părului său curat. Uneori, Harold se străduieşte 
să pară glacial şi sofisticat - întotdeauna îmi face impresia 
unui tânăr scriitor surmenat, aflându-se în căutarea acelei 
foarte speciale Sad Cafe de pe Coasta de Vest, unde să 
poată lenevi în voie, discutând despre Jean-Paul Sartre şi 
bând poşircă ieftină —, dar în spatele acestei faţade se 


ascunde, bine camuflat, un adolescent nutrind vise care-i 
trădează imaturitatea. Cel puţin aşa îmi închipui eu. Marea 
majoritate a eroilor lui sunt culeşi probabil din filme văzute 
sâmbăta la matineu: Tyrone Power în Captaine from 
Castile, Humphrey Bogart în Dark Passage, Steve McQueen 
în Bullitt. lar în momente de tensiune tocmai această latură 
a lui pare să iasă întotdeauna la iveală, poate tocmai din 
cauză că şi-a reprimat-o cu atâta duritate pe când era copil, 
nu ştiu ce să zic. În orice caz, atunci când se întoarce la 
rolul de Bogie, nu reuşeşte decât să-mi aducă aminte de 
tipul care l-a întruchipat pe Bogie în filmul lui Woody Allen, 
Play It Again, Sam. 

Drept pentru care, atunci când a îngenuncheat în faţa 
mea şi mi-a zis: „le simţi bine, draga mea?”, am început să 
râd. Să mai spui că istoria nu se repetă! Dar nu era numai 
umorul situaţiei, trebuie să înţelegi. Dacă era numai asta, aş 
fi putut să mă abţin. Nu, era mai degrabă un acces de 
isterie. Visele rele, grija pentru copil, frământarea legată de 
sentimentele mele faţă de Stu, călătoria cea de toate zilele, 
înţepeneala, durerile, pierderea părinţilor mei, toate se 
transformară în ceva mult diferit de râsul propriu-zis... La 
început un fel de chicotit, apoi nişte hohote isterice pe care 
nu mi le mai puteam stăpâni. 

— Ce-ai găsit de râs? m-a întrebat Harold, ridicându-se. 

Presupun că intenţia lui fusese să declame pe tonul lui cel 
mai sentenţios, dar în momentul respectiv încetasem să mă 
mai gândesc la Harold, îmi venise în minte imaginea 
dementă a lui Donald Duck. Donald Duck bălăbănindu-se 
printre ruinele civilizaţiei occidentale şi măcăind supărat: 
Ce-ai găsit de râs, ha? Ce-ai găsit de râs? Ce naiba ai găsit 
de râs? Mi-am pus mâinile la faţă şi am râs şi am suspinat şi 
am râs până când Harold trebuie să-şi fi închipuit că 
înnebunisem chiar de tot. 

După încă o vreme, am reuşit să mă opresc. Mi-am şters 
lacrimile de pe obraz şi am vrut să-l rog să se uite pe 
spatele meu ca să vadă cât de grave erau zgârieturile. Dar 


n-am făcut-o, de teamă să nu o interpreteze drept o 
LIBERTATE pe care i-o acord. Libertate, fericire, şi-a lui 
Frannie cucerire, oh-ho, nu mi se pare prea vesel. 

— Fran, zice Harold, vreau să-ţi spun ceva şi îmi vine 
foarte greu. 

— Atunci poate mai bine nu-mi zici. 

— Trebuie neapărat, îmi răspunde el, iar atunci mi-am 
dat seama că nu va accepta niciun fel de refuz decât în 
forma cea mai directă cu putinţă. Frannie, zice, te iubesc. 

Cred că am ştiut tot timpul, în sinea mea, că asta era. Ar 
fi fost mai uşor dacă n-ar fi vrut decât să se culce cu mine. 
Dragostea e mai periculoasă decât futaiul. Eram acum la 
mare ananghie. Cum să-i spun lui Harold nu? Cred că nu 
există decât o singură cale, indiferent despre cine-ar fi 
vorba. 

— Eu nu te iubesc pe tine, Harold. 

Uite aşa i-am zis, şi am văzut cum faţa lui se sfărâmă în 
bucăţi. 

— Despre el e vorba, nu-i aşa? întrebă el, iar pe figură îi 
apăru o grimasă urâtă. Stu Redman, nu? 

— Nu ştiu. 

Acum, eu am un temperament pe care nu sunt în stare să 
mi-l controlez întotdeauna - un dar primit din partea maică- 
mii, cred. Dar m-am luptat cu el cum numai o femeie poate, 
în ceea ce-l priveşte pe Harold. Îl simţeam însă cum se 
smucea în lesă. 

— Dar eu ştiu, a rostit el cu o voce stridentă, 
autocompătimitoare. Ştiu prea bine. Din ziua în care ne-am 
întâlnit, de-atunci am ştiut. N-am vrut să vină cu noi, pentru 
că am ştiut. lar ela zis... 

— Ce-a zis? 

— Că nu are nevoie de tine! Că poţi să fii a mea! 

— Ca şi cum ţi-ar fi dat o pereche nouă de pantofi, nu, 
Harold? 

N-a răspuns, înțelegând poate că mersese prea departe. 
Cu un mic efort, mi-am readus în memorie ziua aceea, în 


Fabyan. Reacţia de moment a lui Harold faţă de Stu a fost 
aceea a unui câine atunci când un câine străin apare în 
curtea lui. Pe domeniul lui. Doar că nu i se zburliseră firele 
de pe ceafă. Am înţeles că Stu urmărea, prin ceea ce 
afirmase, să ne scoată din categoria câinilor şi să ne aducă 
la loc, în aceea a oamenilor. Şi oare nu de asta se întâmplă 
ceea ce se întâmplă? Lupta de iad pe care o dăm acum, 
vreau să zic! Dacă nu ar fi aşa, de ce ne-am mai da silinţa să 
încercăm să ne purtăm decent? 

— Nimeni nu mă are în stăpânire, Harold. 

El a mormăit ceva. 

— Cum? 

— Am zis că s-ar putea să fii nevoită să te răzgândeşti. 

Îmi venise în minte un răspuns caustic, dar nu i-am dat 
drumul. Privirea lui Harold se pierduse în depărtări, iar 
figura lui rămăsese nemişcată şi calmă. A spus: 

— Cunosc prea bine genul ăsta de indivizi. le sfătuiesc să 
mă crezi pe cuvânt, Frannie. El este conducătorul liniei de 
trei sferturi a echipei de fotbal a şcolii, dar care în clasă nu 
face decât să scuipe biluţe de hârtie cu ţeava şi gesturi 
obscene cu degetul, deoarece ştie că profesorul trebuie să-l 
treacă, ca el să joace în continuare. Ala care se plimbă 
mereu cu cea mai frumoasă dintre conducătoarele de 
galerie şi ea crede că el este cel mai tare din parcare. Ăla 
care se băşeşte atunci când profesorul de limba engleză te 
pune să-ţi citeşti compunerea, fiind cea mai bună din clasă. 
Da, da, îi cunosc eu bine pe afurisiţii ca el. Mult noroc, Fran. 

Apoi a plecat. Sunt convinsă că nu a fost chiar MĂREAŢA, 
COPLEŞITOAREA IEŞIRE DIN SCENĂ pe care şi-o gândise 
el. Toată chestia arăta mai degrabă ca şi cum avusese un vis 
secret al lui, pe care eu îl umplusem de găuri, dintr-o 
singură  împuşcătură - visul fiind că lucrurile se 
schimbaseră, deşi în realitate totul rămăsese la fel. Mă 
simţeam teribil de prost din pricina lui, Dumnezeu îmi este 
martor, din cauză că atunci când plecase nu jucase rolul 
cinicului, ci fusese stăpânit de o criză REALĂ de cinism, 


ascuţită şi pătrunzătoare ca o lamă de cuţit. Ca şi cum ar fi 
fost biciuit. Vai, ceea ce Harold nu va înţelege niciodată este 
că mai întâi trebuie să se petreacă la el în cap o mică 
schimbare şi că lumea va rămâne neschimbată atât timp cât 
nici el nu se schimbă. Dar el preferă să adune eşecuri, tot 
aşa cum piraţii adună comori... 

Bine. Între timp s-a întors toată lumea, am cinat, am 
fumat, s-a împărţit Veronalul (pastila mea am pus-o la 
păstrare în buzunar, în loc să o înghit), fiecare s-a cuibărit 
la locul lui. Harold şi cu mine am trecut printr-o înfruntare 
dureroasă, care mie mi-a lăsat sentimentul că nimic nu a 
fost rezolvat, exceptând că el rămâne cu ochii pe Stu şi pe 
mine, ca să vadă cum evoluează lucrurile. Simplul fapt că 
trebuie să scriu cuvintele astea mă scârbeşte şi mă scoate 
din sărite. Cine-i dă dreptul să ne urmărească? Cine-i dă 
dreptul să complice situaţia asta mizerabilă în care ne 
aflăm? 

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: îmi pare rău, 
jurnalule. Probabil că mă aflu într-o stare de spirit proastă. 
Nu izbutesc să-mi mai aduc aminte nimic. 


Când se apropie Frannie de el, Stu stătea pe o piatră şi 
fuma o ţigară de foi. Scobise cu tocul cizmei o gaură mică în 
pământ, de care se folosea în chip de scrumieră. Stătea cu 
faţa spre vest, acolo unde soarele tocmai apunea. Prin 
spărturile norilor se strecura discul roşu al astrului zilei. 
Deşi întâlnirea cu cele patru femei şi cooptarea lor în grup 
nu se petrecuse decât cu o zi în urmă, i se părea că a trecut 
multă vreme de atunci. Scoseseră destul de uşor una dintre 
maşinile station din şanţ, iar acum, împreună cu 
motocicletele, deplasându-se încet, spre vest, caravana 
avea o înfăţişare destul de respectabilă. 

Mirosul ţigării de foi îi aduse aminte lui Frannie de taică- 
su şi de pipa lui. Odată cu amintirea o cuprinse şi durerea, 
acum estompată, transformată într-un fel de nostalgie. Mi-a 


trecut suferinţa pentru că te-am pierdut, tată, gândi ea. Nu 
cred să te superi din cauza asta. 

Stu se răsuci şi o întâmpină, cu bucurie neprefăcută: 

— Frannie. Ce mai faci? 

— Fac foarte bine. 

— Nu vrei să te aşezi lângă mine, să privim împreună 
cum apune soarele? 

Ea consimţi, ascultându-şi bătăile înteţite ale inimii. Dar 
oare nu pentru asta venise până aici? Ştia prea bine pe 
unde ieşise Stu din tabără şi ştia la fel de bine că Harold, 
Glen şi două dintre fete plecaseră la Brighton, ca să caute 
un radio CB (de astă dată fusese ideea lui Glen, nu a lui 
Harold). Patty Kroger rămăsese în tabără, îngrijindu-se de 
cele două paciente care sufereau de nevroză de pe urma 
luptei. Shirley Hammet dădea unele semne că iese din 
toropeala ei, dar trezise pe toată lumea cam pe la ora 1 
noaptea, ţipând în somn, apărându-se de un duşman 
invizibil prin gesturi dezordonate, cu degetele încovoiate, 
ca nişte gheare. Celeilalte femei, care nu avea un nume, 
părea în schimb să-i meargă din rău în mai rău. Stătea 
nemişcată. Dacă i se dădea să mănânce, mânca. Îşi 
îndeplinea şi celelalte funcțiuni fiziologice. Nu răspundea la 
întrebări. Nu părea să se trezească cu adevărat la viaţă 
decât în somn. Chiar dacă i se dădea o doză considerabilă 
de Veronal, se tânguia adesea, iar uneori striga. Frannie 
era convinsă că ştie ce anume visează biata femeie. 

— Mai avem un drum lung înaintea noastră, nu? spuse 
ea. 

Stu nu-i răspunse decât după câteva clipe: 

— E mai departe decât am crezut noi. Bătrâna aceea nu 
se mai află în Nebraska. 

— Ştiu..., începu ea, apoi se opri. 

Bărbatul o privi cu un zâmbet uşor. 

— Nu v-aţi luat medicamentul, doamnă. 

— Secretul meu a ieşit la lumină, mărturisi ea, vinovată. 


— Nu numai noi procedăm astfel, îi spuse Stu. Discutam 
cu Dayna în după-amiaza asta, şi am aflat că ea şi Susan nu 
vor medicament. 

Fran simţi din nou junghiul acela de gelozie... şi teamă, 
din cauza felului foarte familiar în care Stu pomenea 
numele Daynei. 

— Tu de ce ai întrerupt? Nu cumva te-au drogat... în locul 
acela? 

Bărbatul scutură scrumul în scrumiera lui din pământ. 

— Sedative uşoare seara, nimic mai mult. Nu era nevoie 
să mă înfunde cu droguri. Nu aveai cum să scapi din 
fortăreaţa aceea. Nu, m-am oprit cu trei seri în urmă, 
simțind că... am pierdut contactul. Medită câteva clipe, apoi 
începu să explice: Mi se pare o idee minunată că Harold şi 
Glen s-au dus după radioul acela. La ce bun un sistem de 
emisie-recepţie? Ca să nu te rupi de lume. În Arnette aveam 
un prieten, Tony Leominster, el îşi cumpărase aşa ceva 
pentru Scoutul lui. Minunată maşinărie. Puteai să stai de 
vorbă cu alţi oameni sau să ceri ajutor, dacă erai prins într- 
un blocaj de trafic sau aveai alt necaz. Visele astea sunt ca 
şi cum am avea un CB în cap, doar că emisia pare a fi 
stricată şi nu mai funcţionează decât recepţia. 

— Nu este exclus să şi transmitem, replică Fran. 

O privi mirat. 

O vreme, rămaseră tăcuţi. Soarele le aruncă o ultimă 
privire printre nori, de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas-bun 
înainte de a se cufunda dincolo de orizont. Fran începea să 
înţeleagă de ce-l divinizau popoarele primitive. Pe măsură 
ce se aduna asupra ei liniştea gigantică a spaţiului aproape 
pustiu, pecetluindu-şi mesajul esenţial prin simpla greutate, 
soarele - ca şi luna, de altfel - începuseră să pară mai mari 
şi mai importante. Mai personale. Cele două strălucitoare 
nave cereşti redeveneau în ochii tăi la fel cum fuseseră pe 
când erai copil. 

— Oricum, am încetat să mai iau, continuă Stu. Azi- 
noapte l-am visat iarăşi pe omul negru. A fost cel mai rău vis 


de până acum. S-a stabilit undeva în deşert. În Las Vegas, 
cred. Frannie... am impresia că-i crucifică pe oameni. Pe cei 
care-l supără. 

— Ce-ai zis că le face? 

— Asta am visat. Şiruri de cruci de-a lungul lui Highway 
15, înălțate din lemnăria fermelor şi stâlpi de telefon. Şi 
oameni atârnând de ele. 

— E doar un vis, îi spuse ea, neliniştită. 

— Poate. Trase din ţigară şi privi spre vest, la norii cu 
marginile tivite cu roşu. Dar în celelalte două nopţi, înainte 
să dăm peste maniacii ăia care le luaseră ostatice pe femei, 
am visat-o pe ea, pe femeia care-şi zice Mother Abagail. 
Stătea în cabina unui camion cu macara, tras la marginea 
lui Highway 76. Eu eram pe drum, cu un braţ sprijinit de 
fereastra maşinii, vorbind cu ea la fel de firesc cum stau de 
vorbă cu tine. Îmi zice: „Trebuie să-i mişti încă şi mai 
repede, Stuart; dacă o doamnă atât de bătrână ca mine 
poate, înseamnă că o să poată şi un tip mare şi puternic din 
Texas, aşa ca tine.” 

Stu râse, aruncă mucul ţigării de foi la pământ şi-l călcă 
sub cizmă. Absent, ca şi cum habar n-ar fi avut ce face, îşi 
puse braţul pe umărul lui Frannie. 

— Se duc spre Colorado, spuse ea. 

— Păi, da, cred că într-acolo se duc. 

— Oare... Dayna sau Susan au visat-o şi ele? 

— Amândouă. lar azi-noapte Susan a visat crucile. La fel 
ca mine. 

— Alături de bătrână sunt acum mulţi oameni. 

— Douăzeci, poate chiar mai mulţi, confirmă Stu. Ştii, 
trecem pe lângă oameni aproape în fiecare zi. Se ascund şi 
aşteaptă să trecem mai departe. De noi se tem, dar ea... la 
ea vor veni, din câte-mi dau seama. Fiecare la vremea lui. 

— Sau se vor duce la celălalt, spuse Frannie. 

— Da, sau la el. Fran, tu de ce n-ai mai luat Veronal? 

Fran oftă, tremurând în sinea ei şi întrebându-se dacă să- 
i mărturisească. Dinspre partea ei, ar fi vrut, dar se temea 


de posibila lui reacţie. 

— Gesturile femeilor nu prea sunt previzibile, spuse ea în 
cele din urmă. 

— Nu, se arătă el de acord. Dar există căi de a afla ce 
anume gândesc, poate. 

— Cum..., începu ea, dar el o împiedică să continue, cu un 
sărut. 


Stăteau întinşi pe iarbă, în ultimele raze ale amurgului. 
Roşul ţipător lăsase locul unui purpuriu mai rece în timpul 
cât făcură dragoste, iar acum Frannie distingea cele dintâi 
stele printre ultimele rămăşiţe ale norilor. Mâine avea să fie 
vreme bună pentru motocicletă. Cu puţin noroc, vor 
traversa aproape tot statul Indiana. 

Stu alungă leneş un ţânţar ce bâzâia deasupra pieptului 
său. Cămaşa lui atârna într-un tufiş din apropiere. Fran 
avea bluza pe ea, însă descheiată. Sânii îi împungeau 
materialul. M-am mai îngroşat, nu foarte tare, dar vizibil... 
pentru mine, cel puţin, se gândi ea. 

— Te doream de multă vreme, îi spuse Stu fără să se uite 
direct la ea. Presupun că ai ştiut asta. 

— Am vrut să ocolesc un bucluc cu Harold, îi explică ea. 
Şi mai este ceva care... 

— Harold mai are multe de învăţat, spuse Stu, dar 
undeva în el există lucruri bune, care vor ieşi la iveală dacă 
se va maturiza. Îţi place de el, nu? 

— Nu acesta este cuvântul potrivit. De fapt, nu există un 
cuvânt în engleză care să exprime ce simt eu faţă de 
Harold. 

— Dar faţă de mine ce simţi? 

Se uită la el şi constată că nu putea să-i spună că-l 
iubeşte, nu putea să-i comunice direct acest lucru, oricât de 
mult şi-ar fi dorit-o. 

— Nu, continuă tot el, ca şi cum ea l-ar fi contrazis. Nu 
vreau decât să punem lucrurile la locul lor. Presupun că 


deocamdată ai prefera ca Harold să nu afle nimic. N-am 
dreptate? 

— Ba da, îi răspunse ea cu recunoştinţă. 

— Mi se pare corect. Dacă avem grijă să ne ferim, 
lucrurile s-ar putea aranja de la sine. L-am văzut uitându-se 
după Patty. Ea este cam de vârsta lui. 

— Nu ştiu... 

— Consideri cumva că-i datorezi recunoştinţă? 

— Cred că da. Noi doi am fost singurii supraviețuitori din 
Ogunquit şi... 

— Asta nu înseamnă decât că ai avut noroc, şi atât, 
Frannie. Dar nu are niciun rost să permiţi cuiva să aibă 
asupra ta vreun ascendent pentru un lucru ce ţine doar de 
norocul fiecăruia. 

— Presupun că ai dreptate. 

— Cred că te iubesc, zise el. Nu-mi vine prea uşor să-ţi 
spun asta. 

— Cred că şi eu te iubesc. Dar mai este ceva... 

— Am ştiut. 

— M-ai întrebat de ce am încetat să mai iau tabletele. Îşi 
potrivea bluza, neîndrăznind să-l privească în ochi, şi-şi 
simţea buzele teribil de uscate. Am considerat că ar putea 
să-i facă rău copilului, şopti ea. 

— Să-i facă rău. Se opri brusc, apoi o prinse şi o întoarse 
cu faţa spre el. Eşti însărcinată? 

Îi făcu semn că da. 

— Şi nu ai spus nimănui? 

— Nu 

— Harold. Harold ştie? 

— Nimeni în afară de tine. 

— Dumnezeule Atotputernic! 

O cercetă de aproape şi concentrat, într-un fel care o 
sperie. Ea se gândise că existau două posibilităţi: fie avea s- 
o părăsească imediat (după cum ar fi procedat Jess, fără 
doar şi poate, descoperind că rămăsese însărcinată cu un 
alt bărbat), fie o va îmbrăţişa, îi va spune să nu se teamă de 


nimic şi că el se va ocupa de totul. Dar la acest studiu uimit 
şi amănunţit nu se aşteptase; se surprinse gândindu-se la 
seara când îi mărturisise tatălui ei, în grădină. Privirea lui 
se asemăna foarte tare cu felul de a o privi al lui Stu. Acum 
regretă că nu-i spusese lui Stu înainte de a face dragoste. 
Poate că atunci nu s-ar mai fi întâmplat, dar cel puţin el nu 
ar mai fi avut cum să se simtă oarecum înşelat, din cauză că 
ea era... oare cum suna expresia aceea veche? Stricată. 
Oare gândea astfel? Pur şi simplu nu-şi dădea seama ce se 
petrece în mintea lui. 

— Stu? i se adresă ea, cu voce temătoare. 

— Nu ai spus nimănui, repetă el. 

— Nu am ştiut cum. 

Acum era doar la un pas de lacrimi. 

— Şi când vine sorocul? 

— În ianuarie, spuse ea, plângând. 

O prinse în braţe şi o făcu să înţeleagă că totul era bine 
fără a-i spune nimic. Nu i-a spus că nu trebuie să se teamă 
sau că el se va ocupa de toate, ci o iubi încă o dată, făcând-o 
mai fericită decât fusese ea vreodată. 

Niciunul dintre ei nu-l văzu pe Harold stând printre 
tufişuri şi urmărindu-i, la fel de spectral şi tăcut ca Omul 
Întunecat în persoană. Niciunul dintre ei nu avu cunoştinţă 
cum ochii lui se transformă în două triunghiuri mici, 
ucigătoare, atunci când Fran îşi strigă plăcerea ei supremă, 
la sfârşit, înfiorată de orgasm. 

Întunericul se înstăpânise deplin când ei terminară. 

Harold se îndepărtă pe nesimţite. 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 


1 august 1990 

leri seara nu am mai scris nimic, am fost prea agitată, 
prea fericită. Stu şi cu mine suntem împreună. 

A fost de acord să păstrez secretul lui Lone Ranger cât 
mai mult cu putinţă, sperând că între timp ne-am fi stabilit 


undeva. De va fi Colorado, nu am nimic împotrivă. După 
cum mă simt eu acum, aş fi de acord şi cu munţii de pe lună. 
Oare par o şcolăriţă ameţită? Păi... dacă o şcolăriţă nu 
poate să pară ameţită nici în jurnalul ei propriu, atunci 
unde? 

Dar înainte de a părăsi subiectul Lone Ranger, trebuie să 
mai spun un lucru. Este vorba despre „instinctul matern”. 
Oare există aşa ceva? Cred că da. Probabil ţine de hormoni. 
De câteva săptămâni încoace mă simt altfel decât de obicei, 
dar este foarte greu să separi schimbările provocate de 
sarcină de cele cauzate de teribilul dezastru care s-a abătut 
asupra lumii. EXISTĂ totuşi un anume sentiment de 
precauţie („precauţie” este departe de a fi cuvântul potrivit, 
dar în seara asta nu găsesc altul mai nimerit), sentimentul 
că te-ai mai apropiat puţin de centrul universului şi că 
trebuie să-ţi protejezi poziţia dobândită. De aceea Veronalul 
mi se pare a reprezenta un risc mai mare decât 
coşmarurile, chiar dacă, raţional cântărind lucrurile, cred 
că Veronalul nu i-ar face niciun rău micuţului, mai ales dacă 
aş rămâne la dozele foarte scăzute folosite şi de ceilalţi. Mai 
cred că precauţia face şi ea parte din dragostea faţă de Stu 
Redman. Am sentimentul că iubesc, aşa cum mănânc, 
pentru două persoane. 

Trebuie să închei repede. Am nevoie de somn, indiferent 
ce vise au să mă viziteze. Nu am reuşit să traversăm 
Indiana atât de repede pe cât sperasem, un teribil talmeş- 
balmeş de vehicule de lângă răscrucea Elkhart ne-a 
întârziat. O mare parte dintre maşini au aparţinut armatei. 
Erau şi mulţi soldaţi morţi. Glen, Susan Stern, Dayna şi Stu 
au strâns câte arme au putut, vreo două duzini de puşti, 
nişte grenade şi... da, oameni buni, e purul adevăr, un 
lansator de rachete. Chiar acum, când scriu, Harold şi Stu 
încearcă să vadă cum funcţionează lansatorul, pentru care 
există şaptesprezece sau optsprezece rachete. Mă rog la 
Dumnezeu să nu li se întâmple vreun accident. 


Că veni vorba de Harold, trebuie să-ţi spun, dragul meu 
jurnal, că el NU BĂNUIEŞTE ABSOLUT NIMIC (sună ca o 
replică dintr-un film vechi, cu Bette Davis). Când vom 
ajunge din urmă grupul lui Mother Abagail, cred că va 
trebui să afle; nu ar fi corect să ne ascundem în continuare, 
indiferent de consecinţe. 

Dar astăzi a fost mai senin şi mai vesel decât l-am văzut 
eu vreodată. A zâmbit aşa de mult, încât mă gândeam să 
nu-i apară cumva crăpături pe obraji! Tot el a avut ideea să- 
l ajute pe Stu cu lansatorul ăla periculos de rachete şi... 

lată, se întorc. Voi termina mai târziu. 


Frannie se cufundă într-un somn greu şi fără vise. La fel 
şi toţi ceilalţi, cu excepţia lui Harold Lauder. La un moment 
dat, cu puţin după miezul nopţii, se ridică şi se apropie pe 
furiş de locul unde dormea Frannie şi o privi îndelung. 
Zâmbetul pe care-l arborase întreaga zi i se ştersese acum 
de pe faţă. De mai multe ori simţise că zâmbetul avea să-i 
crape capul în două, lăsând să se reverse creierii lui 
tulburaţi. Poate că aşa şi-ar fi găsit pacea. 

O privi îndelung, ascultând ţârâitul greierilor de vară. Ne 
aflăm în zilele câinelui, îi trecu prin minte. Zilele câinelui, 
dintre 25 iulie şi 28 august, potrivit dicționarului Webster's. 
Denumite astfel pentru că, după cum se zice, atunci ar 
apărea cel mai adesea câinii turbaţi. O privi îndelung pe 
Fran, care dormea dulce, folosindu-şi puloverul drept 
pernă. Alături se afla rucsacul fetei. 

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Frannie. 

Îngenunche,  îngheţând la pocnetul propriilor lui 
încheieturi, dar nimeni nu se mişcă. Desfăcu clapeta 
rucsacului şi-şi vârî mâna înăuntru. Îndreptă raza subţire a 
unei lanterne asupra conţinutului. Din adâncul somnului ei, 
Frannie mormăi ceva, se mişcă, iar Harold îşi ţinu 
respiraţia. Descoperi ceea ce-l interesa aproape de fund, 
sub trei bluze curate şi un mic atlas al drumurilor, hărtănit. 
Un carnet de însemnări marca Spiral. Îl extrase, îl deschise 


la prima pagină şi lumină scrisul mărunt dar citeţ al lui 
Frannie. 

6 iulie 1990 - După oarece eforturi de a-l convinge, 
domnul Bateman a fost de acord să vină cu noi... 

Harold închise caietul şi se întoarse cu el la sacul lui de 
dormit. Se simţea în acest moment din nou ca atunci când 
era mic, un băiat cu puţini prieteni (se bucurase de o scurtă 
copilărie fericită, cam până la vârsta de trei ani, iar 
începând de atunci viaţa lui nu fusese decât o glumă groasă 
şi urâtă) dar mulţi duşmani, un băiat pe care părinţii lui mai 
degrabă îl neglijaseră - toate energiile lor se concentrau 
asupra lui Amy, care pornise pe lungul drum ce ar fi urmat 
s-o poarte pe traseul Miss America/Atlantic City —, un băiat 
care-şi găsise consolarea în cărţi, un băiat care reuşise să 
nu fie niciodată ales în echipa de baseball, care fusese 
întotdeauna omis din School Patrol pentru a deveni, în 
schimb, Long John Silver, sau Tarzan, sau Philip Kent... un 
băiat care se transformase în toate aceste personaje 
noaptea târziu, ascuns sub pături, ţinând lanterna cu raza 
îndreptată asupra paginilor tipărite, cu ochii măriţi de fiorul 
aventurilor, atât de transportat, încât nici nu-şi mai simţea 
mirosul băşinilor; acelaşi băiat se strecura acum cu capul 
înainte în sacul de dormit, ţinând în mână jurnalul lui 
Frannie şi lanterna. 

Punând spotul luminos pe coperta caietului, avu un 
moment de normalitate. Pentru o clipită, dintr-o parte a 
minţii lui se auzi un strigăt - Harold! Opreşte-te! - atât de 
puternic, încât se simţi cutremurat până la tălpi. Fu la un 
pas să se conformeze. Timp de o fracțiune de secundă, păru 
posibil să se oprească, să pună jurnalul la locul lui, de unde- 
i luase, să renunţe la Frannie şi să-i lase pe cei doi să 
meargă pe propriul lor drum, înainte să apuce să se 
petreacă ceva teribil şi irevocabil. În acea fracțiune de timp, 
păru că ar fi putut cu adevărat să arunce băutura amară, să 
o răstoarne din pocal şi să-l umple din nou cu ceea ce i s-ar 


fi cuvenit şi lui pe lumea asta. Renunţă, Harold, îl ruga 
vocea aceea rezonabilă, dar poate că era deja prea târziu. 

La şaisprezece ani renunţase la Burroughs, Stevenson şi 
Robert Howard în favoarea altor fantezii, pe care le iubea 
tot atât de mult pe cât le ura - nu despre rachete sau pirați, 
ci în care invoca fete în pijamale din mătase transparentă 
îngenunchind înaintea lui pe perne din atlaz, în timp ce 
Harold cel Mare stătea tolănit pe tronul lui, pregătit să le 
pedepsească cu bice mici din curele, cu bastoane având 
măciulie de argint. Fantezii amare, care-i aduseseră prin 
faţă, rând pe rând, pe fiecare dintre fetele mai frumoase din 
Ogunquit High School, la un moment sau altul. Aceste 
năluciri ale lui se încheiau invariabil prin răzvrătirea tot mai 
pronunţată a prisosului din coapsa lui, culminând cu 
explozia de lichid seminal, mai degrabă un blestem decât o 
plăcere. Apoi adormea, cu sperma uscându-i-se pe pântece, 
ca un strat de solzi. Fiecărui câine îi vine ziua lui. 

Acum se iveau din nou acele fantezii amare, vechile 
dureri, pe care le aduna în jurul lui ca pe nişte cearşafuri 
îngălbenite, vechii prieteni ce nu piereau niciodată, ai căror 
dinţi nu se toceau niciodată, a căror afecţiune mortală nu 
slăbea niciodată. 

Se întoarse iarăşi la acea primă pagină, îndreptă raza de 
lumină asupra cuvintelor şi începu să citească. 


Cu o oră înainte de zori, puse jurnalul la locul lui, în 
rucsacul lui Fran şi încheie din nou catarama. Nu-şi luă 
niciun soi de precauţiune specială. lar dacă se trezeşte, 
cugetă el rece, o s-o omor şi apoi fug. Încotro? Spre vest. 
Dar nu avea să se oprească în Nebraska şi nici măcar în 
Colorado. O, nu! 

Fata nu se trezi din somn. 

Se întoarse la sacul lui de dormit. Se masturbă amarnic. 
Apoi îl învălui un somn subţire. Visă că murea undeva, pe o 
coastă prăpăstioasă, acoperită cu stânci şi bolovani, ca într- 
un peisaj lunar. Foarte sus, deasupra capului, plutind pe 


curentul cald ascendent, se vedea un nor de ulii călători, 
aşteptând să se ospăteze din el. Nu era lună, nici stele... 

Şi atunci un înfricoşător ochi roşu se căscă în întuneric: 
şiret şi înfiorător. Ochiul îl înspăimânta şi totodată îl 
atrăgea. 

Ochiul îi făcea semn. 

Spre vest, acolo unde acum se strângeau umbrele, în 
dansul lor crepuscular de moarte. 


Când făcură popas, pe înserate, se aflau la vest de Joliet, 
Illinois. Au stat de vorbă şi au râs, în jurul unei lăzi de bere. 
Odată ieşiţi din Indiana, lăsaseră ploile în urma lor. Tuturor 
le atrase atenţia Harold, mai vesel ca niciodată. 

— Ştii ceva, Harold, îi spuse Frannie mai târziu, când 
petrecerea începuse să se spargă. Nu cred că te-am văzut 
vreodată într-o formă aşa de bună. Oare de ce? 

EI îi făcu ştrengăreşte cu ochiul. 

— Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran. 

Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, puţin mirată. Presupuse 
însă că era doar o nouă exprimare eliptică de-a lui Harold. 
Nu conta absolut deloc. Singurul lucru care conta era că în 
sfârşit lucrurile intrau în normal. 

În seara aceea, Harold îşi începu propriul său jurnal. 


CAPITOLUL 48 


Străbătea clătinându-se şi bălăbănind din braţe un suiş 
lung; arşiţa soarelui făcea să-i fiarbă stomacul şi-i cocea 
creierii. Autostrada tremura în căldura radiată de asfalt. El 
fusese odată Donald Merwin Elbert, acum era Irashcan 
Man, pururi şi pentru veşnicie, şi contempla Cetatea 
legendară Cibola, Şapte Oraşe Într-Unul. De cât timp 
călătorea el spre vest? Cât trecuse de când cu The Kid? 
Doar Dumnezeu ştia; Trashcan Man nu avea habar. 
Trecuseră zile. Nopți. Vai, de nopţi îşi aducea cel mai bine 
aminte! 

Rămase în loc, legănându-se în zdrenţele lui şi privind în 
jos spre Cibola, Oraşul Făgăduit, Oraşul Viselor. Omul arăta 
într-un hal fără de hal. Încheietura pe care şi-o fracturase 
sărind peste balustrada fixată în bolţuri de rezervorul de la 
Cheery Oil nu se vindecase cum trebuie; rana se 
transformase într-o umflătură grotescă, înfăşurată într-un 
bandaj Ace murdar şi prost legat. Toate oasele degetelor 
acelei mâini se contorsionaseră cumva, transformând-o într- 
un fel de gheară, ca aceea a lui Quasimodo. Celălalt braţ 
era, de la cot şi până la umăr, o masă de ţesut ars, ce se 
vindeca încet. Acum nu mai putea şi nu mai supura, în 
schimb pielea cea nouă era roză şi lipsită de păr, ca aceea a 
unei păpuşi ieftine. Faţa lui rânjită, de nebun, era pârlită de 
soare, şi se cojea sub barba neîngrijită şi plină de cojile 
rănilor rămase de pe urma căzăturii în cap, atunci când 
roata din faţă a bicicletei se desprinsese din furcă. Purta o 
cămaşă de lucru J.C. Penney, de un albastru decolorat, 
pătată de inele concentrice de sudoare, şi o pereche de 
pantaloni murdari, din catifea reiată. Rucsacul, care fusese 
nou nu cu mult în urmă, căpătase între timp înfăţişarea 
stăpânului - una dintre curele se rupsese, Trash se 
străduise s-o lege cum ştia el mai bine, iar acum îi atârna pe 
spate într-o parte, ca un oblon pe o casă bântuită de spirite. 


Era plin de praf, iar printre cute se insinuase nisipul din 
deşert. În picioare purta o pereche de pantofi Keds legaţi 
cu bucăţi de sfoară, din care ieşeau gleznele goale, zgăriate 
şi iritate de nisip. 

Privi oraşul, situat departe, sub nivelul la care se găsea 
el. Îşi ridică ochii către cerul crunt, de culoarea cenuşie a 
metalului din care se toarnă tunurile, şi câtre soarele ce-l 
bătea nemilos, învăluindu-l într-o arşiţă de furnal. Urlă. Era 
un urlet sălbatic şi triumfător, foarte asemănător cu acela al 
Susanei Stern, atunci când îi crăpase ţeasta lui Roger 
Rabbit cu patul propriei lui arme de vânătoare. 

Începu să execute un dans târşâit şi victorios pe 
suprafaţa fierbinte a autostrăzii 1-15; sirocco, vântul 
pustiului, aducea nisip peste şosea, iar vârfurile albastre ale 
culmilor Pahranagat şi Spotted îşi îndreptau, indiferente, 
colții lor de ferăstrău spre cerul strălucitor, aşa cum făceau 
de mii de ani. De cealaltă parte a autostrăzii, un Lincoln 
Continental şi un TI-Bird fuseseră aproape îngropate în 
nisip, iar în spatele geamurilor speciale se vedeau, 
mumificaţi, ocupanţii lor. Pe partea pe care mergea 
Trashcan, ceva mai încolo, o camionetă răsturnată fusese 
aproape complet înghițită de nisip, cu excepţia roţilor şi a 
arcurilor. 

Dansa. Picioarele lui, încălţate în pantofi legaţi în sfori şi 
lălâi, săltau pe asfalt, într-un soi de beţie de marinar. 
Marginile zdrenţuite ale cămăşii îi fluturau în vânt. Bidonul 
i se izbea de rucsac. Capetele bandajului Ace se zbăteau în 
suflarea fierbinte a deşertului. [esutul roz, crescut pe 
locurile arsurii, strălucea crud. Venele groase i se zbăteau 
la tâmple, ca nişte arcuri de ceasornic. Se găsea de o 
săptămână întreagă în tigaia Domnului, traversase Utah 
spre sud-vest, extremitatea Arizonei şi apoi Nevada; în 
acest răstimp, înnebunise complet. 

Îşi însoțea dansul de un cântec monoton, ale cărui 
cuvinte le repeta mereu, pe o melodie care fusese la modă 
când el se găsea la instituţia de la Terre Haute, intitulată 


„Down to the Nightclub” şi interpretată de un grup de 
negri, Tower of Power. Dar textul îi aparţinea lui. Lălăia: 

— Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tâct-tâm, banii Ci-a-bo- 
la, Ci-a-bo-la, tâci-tâm, tâcîi-tâm, bam! 

După fiecare bam final executa o mică săritură 
zburdalnică în căldura care făcea să plutească totul în jur, 
iar când cerul nemilos se coloră în cenuşiul crepusculului, 
se prăbuşi în mijlocul drumului, pe jumătate leşinat, cu 
inima lui suprasolicitată zbătându-i-se în pieptul uscat. Cu o 
ultimă rămăşiţă de energie, bolborosind şi rânjind, se târi 
peste oblonul camionetei răsturnate şi rămase în umbra tot 
mai îngustă, tremurând şi gâfâind în zăpuşeală. 

— Cibola! croncăni el. Tâcâtâm-tâcâtâm-bam! 

Îşi trase stângaci bidonul de pe umăr cu mâna 
transformată în gheară şi-l scutură. Bidonul era aproape 
gol. Nu conta. Avea să soarbă până la ultima picătură de 
apă şi să se odihnească aici până la apus, după care va 
porni mai departe şi va intra în Cibola, Cetatea legendară, 
Şapte Oraşe Într-Unul. Diseară avea să-şi potolească setea 
din fântânile veşnice, acoperite cu aur. Dar asta nu înainte 
de apusul soarelui ucigaş. Dumnezeu era cel mai mare 
incendiator din câţi există. În urmă cu amar de vreme, un 
băiat, pe numele lui Donald Merwin Elbert, dăduse foc 
cecului de pensie al bătrânei doamne Semple. Acelaşi băiat 
pusese foc şi Bisericii Metodiste din Powtanville, iar dacă 
mai rămăsese vreo rămăşiţă din Donald Merwin Elbert în 
acel trup, cu siguranţă dispăruse în vâlvătaia rezervoarelor 
de ţiţei din Gary, Indiana. Fuseseră peste o sută la număr şi 
săriseră în aer ca un şirag colosal de artificii. Unde mai pui 
că se întâmplase chiar în cinstea zilei de 4 Iulie. Minunat. 
lar în miezul pojarului nu mai rămăsese decât Trashcan 
Man, cu braţul stâng fracturat şi fierbând ca o tocană, iar în 
trupul lui izbucnise un alt foc, ce nu avea să se mai stingă 
vreodată... decât poate atunci când din el nu va mai rămâne 
decât o grămăjoară de materie carbonizată. 


lar diseară avea să se adape din apa Cibolei, da, care va 
avea gust de vin. 

Ridică bidonul şi înghiţi ultima gură de apă călduţă. Apoi 
azvârli bidonul gol în deşert. Broboane de sudoare îi 
răsăriseră pe frunte, mari cât picăturile de rouă. Rămase 
locului, tremurând, savurând crampele pe care i le provoca 
lichidul. 

— Cibola! mormăi. Cibola! Am sosit! Am sosit! Voi face tot 
ce-mi porunceşti! Îmi dau şi viaţa pentru tine! Tâcâtâm- 
tâcâtâm-bam! 

Începuse să-l cuprindă toropeala, acum, că-şi mai potolise 
cât de cât setea. Aproape adormise, când un gând sinistru 
străpunse învelişul minţii lui ca lama de gheaţă a unui stilet: 

Şi dacă Cibola nu-i decât un miraj? 

— Nu, mârâi el. Nu, ah-ah, nu. 

Dar o simplă negaţie nu era suficientă ca să alunge 
gândul. Lama izbea şi scormonea, ţinând somnul la 
distanţă. Nu cumva băuse ultima duşcă de apă în onoarea 
unei năluciri? În felul lui, îşi recunoştea nebunia şi ştia că 
unui descreierat i se poate întâmpla un lucru ca acesta. 
Dacă fusese cu adevărat un miraj, era sortit să piară aici, în 
pustiu, şi păsările de pradă se vor înfrupta din el. 

În cele din urmă, incapabil să mai suporte starea de 
oribilă nesiguranţă, se ridică de jos clătinându-se şi-şi croi 
anevoios drum până la şosea, luptându-se cu valurile de 
ameţeală şi de greață care aproape că-l puneau la pământ. 
Ajuns pe creasta dealului, îşi îndreptă privirea avidă spre 
câmpia netedă şi întinsă de la poale, presărată cu yucea, 
ciulini şi mantaua diavolului. Respirația i se opri în gât, apoi 
oftă prelung. 

Oraşul era la locul lui! 

Cibola, vechea legendă, tărâm de mulţi căutat, descoperit 
în sfârşit de Trashcan Man! 

Departe, în inima deşertului, înconjurat de munţi albaştri, 
oraşul azuriu din cauza aburului depărtării, cu turnurile şi 


bulevardele licărind în lumina pustiului... Existau şi 
palmieri... vedea şi palmieri... şi mişcare... şi apă! 

— O, Cibola..., cârâi el. 

Se întoarse, nesigur pe mişcări, la umbra camionetei. Îşi 
dădea seama că este mai departe decât părea la prima 
vedere. Diseară, după ce torţa Domnului va dispărea de pe 
cer, avea să meargă cum nu mai mersese în viaţa lui. Odată 
ajuns la Cibola, întâi şi întâi avea să plonjeze cu capul 
înainte în cea dintâi fântână ce-i ieşea în cale. Pe urmă avea 
să-l găsească pe acela, bărbatul care-l invitase să vină aici. 
Bărbatul care-l ademenise să traverseze câmpii, munţi şi în 
cele din urmă deşertul, totul în numai o lună şi în pofida 
oribilei arsuri de la mână. 

Cel ce Este - Omul Întunecat şi Dur. Îl aştepta pe 
Trashcan Man la Cibola; ale lui erau oştile nopţii, ai lui 
călăreţii morţii, cu feţe albe, care urmau să năvălească 
dinspre vest şi să nu se mai oprească până nu se vor găsi 
faţă în faţă cu soarele, la răsărit. Aveau să iasă la bătaie 
cuprinşi de delir, rânjind, puţind a sudoare şi a praf de 
puşcă. Aveau să se audă urlete, dar Trashcan nu dădea doi 
bani pe urlete, aveau să se comită violuri şi înrobiri, lucruri 
pe care nu dădea nici măcar doi bani, crime, care-l lăsau 
absolut indiferent... 

„„. Şi avea să mai fie un Mare Incendiu. 

Lucru la care ţinea foarte mult. În visele lui, Omul 
Întunecat i se arăta pe un loc înalt, îşi desfăcea larg braţele 
şi-i arăta lui Irashcan o ţară cuprinsă de flăcări. Oraşe 
explodând ca nişte bombe. Terenuri cultivate măturate de 
perdele de foc. Până şi apele fluviilor ce scăldau Chicago, 
Pittsburgh, Detroit şi Birmingham, cu straturi de petrol 
aprins plutind deasupra lor. Omul Întunecat îi spusese un 
lucru foarte simplu în vis, care îl făcuse să se grăbească cât 
putea el mai tare: Vei primi un rang de frunte la mine în 
artilerie. Eşti omul de care am nevoie. 

Se rostogoli pe o parte, cu obrajii şi pleoapele iritate de 
nisipul spulberat. Îşi pierduse speranţa - da, de când îi 


căzuse roata de la bicicletă începuse să-şi piardă speranţa. 
Dumnezeu, Dumnezeul şerifilor ucigaşi de taţi, Dumnezeul 
lui Carley Yates era până la urmă mai puternic decât Omul 
Întunecat, din câte se vedea. Cu toate acestea, îşi păstrase 
credinţa şi mersese mai departe. Şi iată, atunci când se 
părea că va fi transformat în scrum, în pustiu, chiar înainte 
de a ajunge la Cibola, unde îl aştepta omul negru, văzuse 
oraşul departe, în vale, visând în soare. 
— Cibola! mai şopti el înainte de a adormi. 


Cel dintâi vis îl avusese la Gary, acum mai bine de o lună, 
după ce-şi arsese braţul. În noaptea aceea adormise 
convins că va muri; nimeni nu putea supravieţui unor arsuri 
atât de grave. 

Un refren îşi croise drum în capul lui: Cine trăieşte cu 
torţa, de torţă va pieri. Trăieşti cu ea, mori cu ea. 

În părculeţul oraşului, picioarele refuzaseră să-l poarte 
mai departe şi se prăbuşise la pământ, cu braţul stâng 
întins cât mai departe de el, ca şi cum ar fi fost un obiect 
fără de viaţă, şi cu mâneca de la cămaşă arsă. Durerea era 
imensă, incredibilă. Nici nu visase că pe lumea asta poate 
exista o asemenea durere. Nu cu mult mai devreme, 
alergase vesel de la un grup de rezervoare la altul şi 
montase sisteme simple de declanşare a incendiului, 
concepute dintr-o ţeavă de oţel şi un amestec inflamabil de 
parafină, separată de un strop de acid printr-o tablă tot din 
oţel. Introducea aceste dispozitive în ţevile de preaplin de 
pe acoperişurile rezervoarelor. Când acidul îşi croia drum 
prin tablă, parafina se aprindea, declanşând astfel 
incendiul. Plânuise să traverseze oraşul prin partea de vest, 
cea dinspre păienjenişul de şosele ducând spre Chicago sau 
Milwaukee, înainte de explozia rezervoarelor. Ce plăcere ar 
fi fost să urmărească spectacolul unic al oraşului cuprins în 
întregime de o furtună de flăcări. 

Dar cel din urmă dispozitiv fusese prost conceput sau 
greşit construit. Se declanşase în timp ce desfăcea capacul 


de pe ţeava de preaplin cu o cheie. În clipa aceea parafina 
arzândă răbufnise şi se produsese o văpaie albă, orbitoare, 
acoperindu-i tot braţul stâng cu flăcări. Acum nu era vorba 
de o simplă mănuşă de foc, dintr-acelea provocate de 
inflamarea unui fluid mai uşor, pe care-l poţi stinge prin 
scuturarea mâinii, ca pe un chibrit uriaş. Trecea printr-o 
suferinţă îngrozitoare, ca şi cum braţul i-ar fi fost cufundat 
în magma unui vulcan. 

Pornise în fugă dezordonată pe acoperişul rezervorului, 
dărâmând balustradele înalte până la brâu ca în jocul de 
pinball, în care el îndeplinea rolul unei bile umane. În lipsa 
acelor balustrade, s-ar fi prăbuşit peste margine, în gol, 
răsucindu-se prin aer ca o torţă aruncată într-o fântână. 
Nu-şi salvase viaţa decât accidental; se împiedicase şi 
căzuse peste propriul lui braţ, înăbuşind astfel flăcările. 

Se ridicase, pe jumătate înnebunit de durere. Mai târziu 
avea să-i treacă prin minte că numai norocul orb - sau 
lucrarea Omului Întunecat - îl salvase să nu ardă de viu. 
Cea mai mare parte a jetului de parafină trecuse pe lângă 
el. Prin urmare ar fi trebuit să fie recunoscător - dar acest 
sentiment nu-l încercă decât mai târziu. În clipa respectivă 
nu putea decât să ţipe ascuţit şi să se clatine în toate 
părţile, ţinându-şi braţul copt, pe care pielea fumega, 
pocnea uşor şi se strângea, cât mai departe de restul 
trupului. 

Pe măsură ce lumina dispărea de pe cer, începuse să-şi 
dea seama, nedesluşit, că montase deja o duzină de 
dispozitive, care se puteau declanşa în orice moment. Ar fi 
fost minunat să moară şi să scape de calvar; dar a pieri în 
flăcări i se părea culmea ororii. 

Reuşise, nu prea ştia cum, să coboare de pe rezervor şi 
să se îndepărteze şovăielnic, făcând un adevărat slalom 
printre vehiculele încremenite, ţinându-şi braţul rănit cât 
mai departe de corp. 

Ajunsese într-un mic parc din apropierea centrului 
oraşului când soarele apunea. Se aşezase în iarba dintre 


două terenuri de sport, străduindu-se să-şi aducă aminte 
cum se tratau arsurile. Trebuie să te ungi cu unt, aşa ar fi 
zis mama lui Donald Merwin Elbert. Dar asta nu era valabil 
decât în cazul în care te opăreai puţin cu apă fierbinte sau 
cu un strop de grăsime sărit din tigaie. Nu-şi imagina cum 
ar putea să dea cu unt peste grozăvia crăpată şi înnegrită 
dintre cot şi umăr; nici măcar nu-şi putea imagina. 

Să se omoare. Asta era situaţia, până aici îi fusese. Avea 
să scape de toate necazurile, aidoma unui câine bătrân... 

Deodată se produsese o explozie gigantică în partea de 
est a oraşului, de parcă întreg mecanismul existenţei s-ar fi 
frânt în două. Un stâlp de foc lichid se înălţase brusc pe 
fundalul indigo-închis al amurgului. Ochii îi lăcrimau şi 
protestau cu atâta vehemenţă, încât se văzuse silit să-i 
închidă. 

În ciuda durerilor agonice, incendiul îi făcea plăcere... 
mai mult, îl încânta, îi dădea sentimentul împlinirii. Focul 
era cel mai bun medicament, chiar mai bun decât morfina 
pe care o descoperise în ziua următoare (pe când era 
deţinut model al închisorii, lucrase la infirmerie - ca şi în 
bibliotecă şi în atelierul mecanic - şi cunoştea ce înseamnă 
morfină, Elavil sau Darvon Complex). Nu făcea legătura 
între chinurile lui şi stâlpul de foc. Nu ştia decât că focul 
este bun şi frumos, că focul este un lucru de care are 
nevoie, acum şi totdeauna. Focul era extraordinar! 

Peste doar câteva momente, un al doilea rezervor de ţiţei 
explodase şi chiar şi aici, la distanţă de cinci kilometri, se 
făcuse simţit şocul cald al valului de aer. Urmase încă un 
rezervor, şi apoi încă unul. Un scurt răgaz, apoi bubuiseră 
şase la rând, ca într-un răpăit; continuase să se uite cu 
încăpățânare într-acolo, deşi nimeni altul n-ar mai fi fost în 
stare, rânjind, sorbind din ochi flăcările galbene, uitând de 
braţul rănit, uitând de gândurile sinucigaşe. 

Durase mai bine de două ore până ce săriseră toate în 
aer; ar fi trebuit să se lase întunericul, dar noaptea 
împrumutase de la flăcări nuanţe demente, galbene şi 


portocalii. Întreg arcul răsăritean al orizontului era o horă 
de foc. Îi aducea aminte de o carte distractivă din colecţia 
Classic, pe care se uita când era copil, o adaptare după 
Războiul lumilor de H.G. Wells. Dar acum, după atâţia ani, 
băiatul care răsfoia cartea aceea dispăruse, în schimb 
Trashcan Man era aici şi ştia secretul minunat şi cumplit al 
razei morţii mânuite de marţieni. 

Venise vremea să plece din parc. Temperatura crescuse 
cu vreo zece grade. Cel mai bine ar fi fost să pornească 
spre vest, să păstreze o oarecare distanţă faţă de frontul 
focului, la fel cum procedase şi la Powtanville, fugind din 
calea dezastrului din ce în ce mai întins. Dar halul în care 
ajunsese nu-i permitea să plece. Adormise în iarbă; flăcările 
continuau să danseze pe obrazul lui de copil obosit şi 
hăituit. 

Omul Întunecat i s-a arătat din nou în vis, înveşmântat în 
mantia cu glugă, care nu lăsa să i se ghicească faţa... şi cu 
toate astea, Trashcan Man avea impresia că-l mai văzuse. 
Poate la Powtanville, stând tăcut, pe gânduri, printre 
trântorii din cofetărie sau berărie care-i strigau măscări. 
Poate la spălătoria Scrubba-Dubba (spumă pe faruri, 
desfaci ştergătoarele, spumă pe aripi, hei, domnule, doriţi şi 
un lustru cu ceară caldă?) unde purta mănuşa din buret ore 
în şir până ce mâna dreaptă ajungea să-i semene cu un 
peşte mort şi unghiile i se albeau ca fildeşul nou - poate 
atunci să fi văzut chipul acesta, rânjind fioros şi cu bucurie 
dementă de sub şuvoiul neted al apei scurgându-se pe 
parbriz. Când îl expediase şeriful la casa de nebuni din 
Terre Haute, această faţă fusese a asistentului psihiatric 
care se aplecase rânjind asupra lui în cabinetul unde îi 
făceau tratament cu electroşocuri, stând cu mâinile pe 
tabloul de comandă (am să-ți prăjesc creierii, băiete, te ajut 
să te preschimbi din Donald Merwin Elbert în Trashcan 
Man, n-ai vrea şi un lustru cu ceară caldă?) pregătit să-i 
împuşte vreo mie de volţi în cap. Îl cunoştea prea bine pe 
Omul Întunecat, cu faţa lui, pe care nu reuşeai să o vezi 


niciodată ca lumea, cu degete care împărțeau toate pieile 
dintr-un pachet de cărţi, cu ochi pe care-i bănuiai dincolo 
de flăcări, cu rânjet pe care-l ghiceai dincolo de mormântul 
lumii. 

— Voi face tot ce vrei tu, îi spunea în vis, plin de 
recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine! 

Omul Întunecat şi-a ridicat braţele înăuntrul mantiei, 
transformând-o într-un zmeu negru. Stăteau pe o culme 
înaltă, iar America ardea la picioarele lor. 

Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul 
de care am nevoie. 

Apoi a văzut o armată alcătuită din zece mii de 
lepădături, femei şi bărbaţi proscrişi, mergând spre est, 
traversând deşertul şi pătrunzând în munţi, armata-bestie 
căreia-i sosise în sfârşit sorocul să iasă la iveală; călătoreau 
în camioane, jeepuri, furgoane, rulote şi tancuri; fiecare 
bărbat sau femeie purta la gât o piatră întunecată; adânc 
încrustată într-unele dintre pietrele acestea se distingea o 
formă roşiatică, care ar fi putut fi un Ochi sau poate o 
Cheie. Călare pe o maşină-cisternă uriaşă, cu anvelope late, 
s-a văzut pe el însuşi; ştia că rezervorul este plin cu napalm 
gelificat... iar în urma lui, în coloană, veneau camioane 
încărcate cu bombe cu vid, mine Teller, explozivi din plastic; 
aruncătoare de flăcări, rachete de semnalizare, rachete 
ghidate de energia calorică a țintei; grenade, mitraliere, 
lansatoare de rachete. Dansul morţii era gata să înceapă, 
corzile chitarelor şi ale viorilor începuseră să fumege şi 
văzduhul se umpluse de mirosul sulfului şi al corditei. 

Omul Întunecat şi-a ridicat iarăşi braţele, iar când le-a 
lăsat în jos, totul a încremenit şi a tăcut, focurile au 
dispărut, până şi cenuşa lor s-a răcit şi, pentru o clipă, 
Trashcan Man a devenit din nou Donald Merwin Elbert cel 
mic, speriat şi derutat. În clipa aceea a bănuit că nu era 
decât un biet pion în imensa partidă de şah a Omului 
Întunecat şi că fusese tras pe sfoară. 


Apoi a constatat că figura Omului Întunecat nu mai era 
pe de-a-ntregul ascunsă; doi tăciuni roşii străluceau în 
cavitățile unde ar fi trebuit să se găsească ochii, luminând 
un nas subţire ca o lamă de cutit. 

— Voi face tot ce vrei tu, i-a spus în vis, plin de 
recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine! Îmi dau şi sufletul 
pentru tine! 

— Am să te pun să dai foc, i-a comunicat Omul Întunecat, 
solemn. Trebuie să vii la mine în oraş şi acolo vom limpezi 
totul. 

— Unde? Unde? 

Speranţele şi aşteptările lui atinseseră punctul 
culminant. 

— La vest, i-a mai spus Omul Întunecat, dispărând. La 
vest. Dincolo de munţi. 

Atunci se trezise. Era încă noapte şi lumină. Flăcările se 
apropiaseră. Căldura devenise  înăbuşitoare. Casele 
explodau. Stelele dispăruseră, învăluite de o perdea groasă 
de fum uleios. Ploua cu funingine. Terenurile de sport erau 
acoperite cu zăpadă neagră. 

Ştiind că are un scop, constatase că poate să meargă. 
Pornise şchiopătând spre vest; din când în când vedea şi alţi 
câţiva care fugeau din Gary, uitându-se peste umăr la 
uriaşul incendiu. Nişte proşti, gândise Trash, aproape cu 
afecţiune. O să ardeţi. La timpul potrivit o să ardeţi. Nimeni 
nu-l băga în seamă pe Trashcan Man; pentru ei, nu era 
decât un alt supravieţuitor. Curând, dispăruseră printre 
trâmbele de fum. Imediat după ivirea zorilor, Trashcan Man 
traversase graniţa în Illinois. Chicago se afla la nord, Joliet 
la sud-vest, iar focul rămânea ascuns privirilor de perdeaua 
ce acoperea întreg orizontul. Asta se întâmpla în dimineaţa 
de 2 iulie. 

Uitase de visul lui de a face să ardă Chicago până la 
temelii - de gândul lui la alte rezervoare cu ţiţei, garnituri 
de tren încărcate de carburanţi, trase pe linii feroviare 
secundare, şi case uscate ca iasca. Puțin îi păsa lui de Windy 


City. În după-amiaza aceea pătrunsese în cabinetul unui 
medic din Chicago Heights şi furase o cutie cu fiole de 
morfină. Morfina îi mai potolise puţin durerea, având însă 
un efect secundar cu mult mai important: îl ajutase să 
ignore durerile pe care nu i le alungase. 

În aceeaşi seară îşi făcuse rost de un borcan uriaş de 
Vaseline dintr-o farmacie şi-şi împachetase zona arsă a 
braţului sub un centimetru de gelatină. Era foarte însetat; 
încontinuu ar fi vrut să bea ceva. Tot felul de fantasmagorii 
despre Omul Întunecat i se năpusteau în cuget, ca nişte 
muşte enervante. La amurg, când se prăbuşise răpus de 
oboseală, în mintea lui încolţise deja ideea că oraşul spre 
care îl îndreptase Omul Întunecat era probabil Cibola, 
Şapte Oraşe Într-Unul, Cetatea Făgăduită. 

În noaptea aceea, Omul Întunecat i se înfăţişase din nou 
în vis şi-i confirmase gândul, cu un zâmbet sardonic. 


Trashcan Man se trezi din aceste vise-amintiri confuze în 
amarnicul ger al pustiului. În deşert domneşte întotdeauna 
sau gheaţa sau focul; stare intermediară nu există. 

Gemând uşor, se ridică, încercând să se încălzească pe 
cât posibil. Scăldând pustiul în lumina lor rece şi spectrală, 
deasupra străluceau milioane de stele, atât de aproape, 
încât ai fi crezut că le poţi atinge cu mâna. 

Se întoarse în şosea, înfiorat de nenumărate usturimi şi 
junghiuri. Dar acum nu prea mai băga în seamă durerile. 
Rămase o vreme să contemple oraşul (ici şi colo se vedeau 
mici scântei de lumină, ca nişte focuri de tabără electrice). 
Apoi porni la drum. 

Câteva ore mai târziu, când zorii începuseră să dea 
culoare cerului, Cibola părea tot atât de departe ca atunci 
când văzuse oraşul pentru prima oară, de pe înălţime. În 
plus, făcuse prostia să bea toată apa, uitând că aici lucrurile 
lăsau impresia că sunt mai mari şi mai aproape decât în 
realitate. Nu îndrăzni să mai meargă mult după răsărit, 


temându-se de deshidratare. Trebuia să-şi găsească un 
adăpost, înainte ca soarele să bată cu toată puterea. 

La o oră după revărsatul zorilor găsi un Mercedes-Benz 
tras în afara drumului, cu partea dreaptă acoperită de nisip 
până la jumătatea portierelor. Deschise maşina pe partea 
stângă şi-i trase afară pe cei doi pasageri zbârciţi ca nişte 
maimuțe - o bătrână purtând o grămadă de bijuterii şi un 
bătrân cu părul alb, ceea ce-i dădea un aer teatral. 
Mormâind, Trash scoase cheile din contact şi deschise 
portbagajul din spate. Valizele nu erau încuiate. Atârnă un 
braţ de haine peste ferestrele Mercedesului, fixându-le cu 
bolovani. Îşi făcu astfel o grotă răcoroasă şi întunecată. 

Se strecură înăuntru şi adormi. La mai multe mile spre 
vest, cetatea Las Vegas strălucea în razele soarelui de vară. 


Nu ştia să conducă maşina, asta nu-l învățase nimeni în 
închisoare, în schimb ştia să meargă pe bicicletă. Pe 4 Iulie, 
ziua în care Larry Underwood descoperise că Rita 
Blakemoor murise în somn, din cauza unei supradoze de 
tranchilizante, Trashcan Man îşi făcuse rost de o cursieră 
cu zece viteze. La început nu înaintase decât foarte încet, 
pentru că braţul stâng nu-i era de prea mare ajutor. În 
prima zi căzu de două ori, o dată chiar pe arsură, ceea ce-i 
provocă usturimi şi dureri infernale. De o vreme, rana îi 
supura prin stratul de gelatină şi puţea insuportabil. Uneori 
îi trecea prin minte că poate făcuse cangrenă, dar evita să 
se lase apăsat de asemenea gânduri. Începuse să amestece 
vaselina cu un unguent antiseptic, fără să ştie dacă îl ajuta, 
dar făcându-şi totuşi socoteala că nu avea cum să-i facă rău. 
Compoziţia se prezenta sub forma unei materii lăptoase şi 
vâscoase, asemănătoare spermei. 

Încetul cu încetul, se obişnuise să meargă pe bicicletă cu 
o singură mână şi descoperi că reuşea să înainteze cu 
viteză tot mai mare. Pătrunsese într-un ţinut de şes şi în 
general putea goni fără teamă. Nu-şi îngăduia niciun răgaz, 
în pofida arsurii şi a senzaţiei de plutire pe care i-o lăsa 


morfina. Consuma cantităţi uriaşe de apă şi de mâncare. 
Avea mereu în gând promisiunea Omului Întunecat: Vei 
primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de 
care am nevoie. Cât de minunat sunau aceste cuvinte - oare 
mai avusese cineva nevoie de el până acum? Cuvintele i se 
răsuceau neîncetat în gând şi pedala cu sârg sub soarele 
fierbinte din Midwest. Începuse apoi să fredoneze încet 
melodia unui cântec, „Down to the Nightclub”. Versurile 
(„Ci-a-bola! 'Tâcâ-tâm-tâcâtâm-bam!”) aveau să-i vină la 
timpul lor. În momentul acela nu era atât de nebun pe cât 
avea să devină, dar boala lui avansa. 

Pe 8 iulie, ziua în care Nick Andros şi Iom Cullen 
văzuseră bizoni păscând în Comanche County, Kansas, 
Trashcan Man traversase Mississippi în dreptul celor Patru 
Oraşe, Davenport, Rock Island, Bettendorf şi Moline. Se afla 
în lowa. 

Pe 14, ziua în care Larry Underwood se trezea în 
apropierea casei mari şi albe din estul statului New 
Hampshire, Trashy traversa Missouri la nord de Council 
Bluffs şi pătrundea în Nebraska. Începuse să-şi poată folosi 
întrucâtva braţul stâng, muşchii picioarelor se întăriseră şi 
înainta, simțind un uriaş impuls să se grăbească, să se 
grăbească. 

Pe când se afla pe malul vestic al lui Missouri, pe Trash îl 
încercă pentru prima oară bănuiala că Dumnezeu 
Atotputernicul ar putea să se interpună între Trashcan Man 
şi destinul său. În Nebraska era ceva în neregulă, absolut în 
neregulă. Acel ceva îl făcea să se teamă. Altfel totul arăta 
cam la fel ca în Iowa... dar de fapt nu era la fel. De când 
intrase în Nebraska, omul negru, care i se arătase în fiecare 
noapte până atunci, nu-i mai apărea în vis. 

În schimb, începu să aibă vise cu o bătrână. Se făcea că 
stă întins pe burtă într-un lan de porumb, încremenit, plin 
de ură şi de frică. Era o dimineaţă frumoasă. Se auzea 
croncănitul unui cârd de ciori. Înaintea lui se găsea un 
paravan verde, format din frunzele de porumb late, ca nişte 


săbii. În ciuda voinţei lui, dădea la o parte frunzele cu o 
mână tremurătoare incapabil să se oprească, şi privea 
dincolo, unde se vedea o casă veche în mijlocul unei poieni. 
Casa era sprijinită pe nişte capre sau nişte stâlpi hidraulici. 
Mai exista şi un măr, cu un leagăn atârnat de o creangă. lar 
pe verandă şedea o bătrână negresă şi cânta 
acompaniindu-se la chitară, cine ştie ce vechitură de 
spiritual. Cântecul era altul în fiecare vis, dar Trashcan le 
recunoştea pe cele mai multe, deoarece cunoscuse odată o 
femeie, mama unui băiat pe care-l chema Donald Merwin 
Elbert, care fredona multe dintre aceste cântece, în timp 
ce-şi vedea de gospodărie. 

Visul ăsta era un coşmar, dar nu numai din cauză că la 
sfârşitul lui se petrecea un fapt de-a dreptul infernal. La 
început, ai fi zis că nu există în el nimic de temut. Porumb? 
Cer albastru? Bătrână? Leagăn făcut dintr-o anvelopă? Păi 
de ce să te fi temut de lucrurile astea? Babele nu aruncă 
bolovani şi nu se strâmbă la tine, mai ales acelea care cântă 
melodii străvechi cu Isus, ca „ln the Great Getting-Up 
Morning” şi „Bye-and-Bye, Sweet Lord, Bye-and-Bye”. Pe 
lumea asta, indivizii de teapa lui Carley Yates dau cu pietre. 

Însă, cu mult înainte ca visul să se încheie, paraliza de 
groază, când începea să i se arate că nu se uită câtuşi de 
puţin la o bătrână oarecare, ci la o lumină secretă, de-abia 
ascunsă, ce părea gata să se reverse în jurul femeii, să o 
înconjoare cu o strălucire de foc înaintea căreia 
rezervoarele aprinse la Gary păleau ca nişte biete lumânări 
bătute de vânt - o lumină atât de mare, încât ochii lui să se 
prefacă în scrum. În această parte a visului nu gândea 
decât atât: Te implor să mă scapi de ea, vai, nu vreau s-o 
mai văd pe hoaşca asta coclită, te implor, vai, te implor 
vreau să ies repede din Nebraska! 

Atunci, cântecul pe care tocmai îl interpreta se termina 
brusc, într-o notă discordantă şi dogită. Femeia se uita ţintă 
spre locul de unde privea el pe furiş prin minuscula 
deschizătură din zidul de frunze. Faţa ei era bătrână şi 


brăzdată de riduri, părul destul de rar ca să i se vadă ţeasta 
maronie; avea, în schimb, ochi scânteietori ca diamantele, 
plini de lumina de care el se temea. 

Striga atunci cu vocea ei bătrână şi spartă, dar 
puternică: Nevăstuici în porumb!, iar el simţea pe dată 
transformarea care se petrecea cu el, se uita în jos şi 
constata că se  metamorfozase cu adevărat într-o 
nevăstuică, într-un animal îmblănit, negru-maroniu şi 
furişat, cu botul lung şi ascuţit, cu ochii ca nişte mărgele 
mici şi negre, cu gheare în loc de degete. Era o nevăstuică, 
fiinţă laşă şi nocturnă, alegându-şi prada dintre cei slabi şi 
MICI. 

Atunci începea să zbiere, zbiera până ce se trezea, 
leoarcă de sudoare şi cu ochii ieşiţi din orbite. Se pipăia 
repede, ca să se asigure că-şi păstrase toate însuşirile 
omeneşti. La sfârşitul cercetării făcute în panică îşi prindea 
capul, să se convingă că încă era un cap omenesc şi nu unul 
lung şi ascuţit, îmblănit şi cu formă aerodinamică, de glonţ. 

Traversase cele patru sute de mile ale statului Nebraska 
în trei zile, mânat de cea mai pură teamă. Pătrunsese în 
Colorado lângă Julesburg, iar visul începuse să se 
estompeze şi să capete nuanţe sepia. 

(În ceea ce o priveşte pe Mother Abagail, ea se trezi în 
noaptea de 15 iulie - la scurt timp după ce Trashcan Man 
trecuse pe la nord de Hemingford Home - teribil de 
înfrigurată şi cu un sentiment în care se amesteca frica şi 
mila; milă faţă de cine sau ce nu ştia. Bănui că-l visase pe 
Anders, nepotul ei care fusese omorât absurd, într-un 
accident de vânătoare, când nu avea decât şase ani.) 

La 18 iulie, aflându-se la sud-vest de Sterling, Colorado, 
şi la doar câteva mile de Brush, îl întâlnise pe The Kid. 

Trash se trezi la lăsarea amurgului. Cu toate că atârnase 
hainele la geamuri, Mercedesul se înfierbântase. Îşi simţea 
gâtul ca un puț uscat, căptuşit cu glaspapir. Tâmplele îi 
zvâcneau şi i se băteau. Îşi scoase limba din gură şi, când o 
mângâie cu degetul, avu impresia că atinge scoarţa moartă 


a unui copac. Ridicându-se, se sprijini cu mâna de volanul 
limuzinei, apoi şi-o retrase brusc, sâsâind de durere. Fu 
nevoit să pună colţul cămăşii în jurul mânerului de la uşă, 
ca să poată ieşi. Crezu că poate să păşească afară din 
maşină, dar îşi supraestimase puterile şi subestimase halul 
de deshidratare în care ajunsese în acea seară de august: 
picioarele refuzară să-l susţină şi se prăbuşi pe şoseaua 
încinsă. Gemând, se târi până în umbra Mercedesului, ca o 
şopârlă şotângă. Rămase acolo gâfâind, cu braţele şi capul 
bălăbănindu-i-se între genunchii depărtaţi. Se holbă fioros 
la cele două cadavre pe care le trăsese din maşină - ea cu 
zorzoanele atârnate de braţele descărnate, el cu şuviţa 
teatrală de păr alb căzută pe faţa mumificată, ca de 
maimuţă. 

Trebuia să ajungă la Cibola înainte ca soarele să răsară, a 
doua zi de dimineaţă. Dacă nu reuşea, trebuia să moară... şi 
asta cu ţinta sub ochi! Omul Întunecat nu putea fi atât de 
crud... bineînţeles că nu! 

— Îmi dau şi viaţa pentru tine, şopti Trashcan Man. 

După ce soarele coborâse dincolo de culmile munţilor, se 
puse pe picioare şi porni spre turnurile, minaretele şi 
bulevardele Cibolei, unde se aprindeau iarăşi sclipirile de 
lumină. 

Pe măsură ce căldura zilei lăsa loc răcorii nopţii de 
deşert, păşea din ce în ce mai vioi. Pantofii de sport, rupţi şi 
legaţi cu sfoară, tropăiau înăbuşit pe asfaltul de pe 1-15. 
Mergea greoi, capul îi atârna ca o turtă de floarea soarelui 
pe moarte şi nu băgă de seamă când trecu pe lângă 
indicatorul reflectorizant, de culoare verde, pe care scria 
LAS VEGAS 40. 

Se gândea la The Kid. Judecând drept, The Kid ar fi 
trebuit să se afle acum alături de el. Ar fi trebuit să-şi facă 
apariţia în Cibola împreună, stârnind ecouri bubuitoare din 
ţevile de eşapament ale cupeului sport al lui The Kid. Dar 
The Kid se dovedise nevrednic, iar lui Trash îi fusese menit 
să-şi continue de unul singur drumul prin pustiu. 


Tălpile lui băteau ritmic drumul. 

— Ci-a-bola! croncăni el. Tâcâtâm-tâcâtâm-bam! 

Pe la miezul nopţii se răsturnă la marginea drumului şi 
căzu într-un somn agitat. Oraşul era acum mai aproape. 
Avea să ajungă. 

Era absolut sigur că va ajunge. 

Îl auzise pe The Kid cu mult înainte de a da cu ochii deel. 
Era urletul greu şi spart al unui eşapament fără 
amortizoare, pângărind acea zi şi apropiindu-se de el ca o 
furtună, dinspre răsărit. Zgomotul venea de-a lungul lui 
Highway 34, din direcţia Yuma, Colorado. Primul lui impuls 
fusese să se ascundă, aşa cum se ascunsese şi de ceilalţi 
câţiva supraviețuitori pe care-i văzuse de la Gary şi până 
aici. De această dată însă, ceva îl împinsese să rămână pe 
loc, la marginea drumului, cu bicicleta între picioare şi 
privind cu teamă peste umăr. 

Tunetul creştea tot mai mult, apoi îl ajunsese o rază 
reflectată de suprafaţa cromată şi 

(?2INCENDIU??) 

de ceva strident şi portocaliu. 

Şoferul îl văzuse. Redusese viteza, cu o răpăială ca de 
mitralieră. Cauciuc Goodyear desprins de pe anvelope şi 
lipit pe şosea sub formă de brazde fierbinţi. Apoi maşina 
oprise alături de el, dar fără să toarcă încetişor, ci gâfâind 
ca un animal înverşunat, despre care nu poţi fi sigur că ar 
putea fi îmblânzit, şi şoferul coborâse. Dar în momentul 
acela, Trashcan nu avea ochi decât pentru maşină. Se 
pricepea la maşini, îi plăceau maşinile, deşi nu ajunsese 
niciodată nici măcar în posesia unui permis de începător. 
Era o adevărată splendoare, o maşină la care cineva 
muncise ani de zile, investise mii de dolari în ea, genul de 
automobil pe care nu-l vezi decât la expoziţii de ciudăţenii 
automobilistice şi realizat cu chinurile de care nu e capabil 
decât un îndrăgostit. 

Era un Ford coupe model 1932, dar proprietarul nu se 
mulţumise şi nici nu se limitase la obişnuitele inovaţii şi 


bricolaje ce se aplică unei asemenea maşini sport. Mersese 
dincolo de orice limită, transformând-o într-un soi de 
parodie a tuturor maşinilor americane, un strălucitor 
vehicul coborât dintr-un scenariu science fiction, cu flăcări 
pictate în zona eşapamentului. Culoarea de bază era auriul. 
Ţevile cromate, care se întindeau aproape pe întreaga 
lungime a maşinii, îţi luau ochii cu strălucirea lor. Parbrizul 
avea formă convexă, futuristă. Anvelopele din spate erau 
nişte uriaşe Goodyear Wide Oval, protejate de aripi 
exagerat de înalte şi de adânci, pentru a le putea cuprinde. 
Deasupra capotei fusese montat un turbocompresor, iar în 
mijlocul acoperişului, vopsit în negru şi stropit cu picături 
de culoarea chihlimbarului, se vedea o nervură din oţel. Pe 
fiecare latură stăteau scrise două cuvinte, IHE KID, 
înclinate spre spate, ca să sugereze viteza. 

— Bă, ăsta lungu', slabu' şi urâtu', rosti el tărăgănat, iar 
Trash renunţă să mai contemple flăcările pictate şi-i acordă 
toată atenţia şoferului acestei adevărate bombe pe roţi. 

Era înalt cam de un metru şaizeci. Părul şi-l purta într-o 
claie formată din şuviţe date cu pomadă şi briantină din 
belşug. Frizura îi adăuga încă şapte centimetri la înălţime. 
Şuviţele se întâlneau deasupra gulerului, formând nu o 
simplă coadă, ci o culme a tuturor frizurilor cu coadă afişate 
vreodată de poponarii şi derbedeii de pe lumea asta. Purta 
cizme negre cu vârfuri ascuţite. Părţile laterale erau prinse 
în material elastic. 'Tocurile îl înălţau pe The Kid cu încă 
şapte centimetri, aducându-l la un respectabil total de un 
metru şaptezeci şi cinci. Jeanşii decoloraţi şi cu ţinte erau 
suficient de strâmţi ca să poţi citi prin ei ce monede ţinea în 
buzunare şi scoteau perfect în evidenţă bucile rotunjoare, 
făcându-le să pară nişte sculpturi albastre, cât despre 
partea din faţă, ai fi zis că şi-a vârât acolo o pungă din piele 
de căprioară plină cu mingi de golf marca Spalding. Purta o 
cămaşă din mătase stil Western, într-o nuanţă decolorată de 
roşu de Burgundia, decorată cu şaten galben şi nasturi 
imitație de safir. Butonii de la manşetă păreau din os şlefuit, 


ceea ce era purul adevăr, din câte află Trash mai târziu. The 
Kid avea două perechi, una confecţionată dintr-o pereche 
de molari de om, cealaltă din incisivii unui Doberman 
pinscher. Peste minunea de cămaşă, în ciuda zilei fierbinţi, 
îmbrăcase o haină de motociclist din piele neagră, cu un 
vultur pe spate, prevăzută cu o mulţime de fermoare, ai 
căror dinţi sclipeau ca diamantele. De la epoleţi şi din 
cordonul de pe talie îi atârnau trei labe de iepure. Una albă, 
una maro, iar cea de a treia verde aprins, cum se arborează 
de St. Paddy's Day. Haina, care arăta chiar mai uimitor 
decât cămaşa, scârţâia fercheş sub stratul gros de unsoare. 
Deasupra vulturului, de această dată brodate cu mătase 
albă, se puteau citi cuvintele: THE KID. Faţa ce se iţea câtre 
Trashcan Man din coama înaltă de păr strălucitor şi din 
gulerul întors al sclipitoarei jachete de motociclist era 
micuță şi palidă, ca de păpuşă, cu buze groase şi îmbufnate, 
altfel impecabil sculptate, cu ochi cenuşii, inerţi, cu fruntea 
înaltă, fără cusur sau vreo cicatrice, şi obraji umflaţi în chip 
straniu. Semăna cu Baby Elvis. 

Peste pântecele slab i se încrucişau două centuri de care 
erau prinse două gigantice revolvere calibru 45, atârnând 
pe şolduri în tocuri din piele. 

— Ei, băiete, ia zi, ce părere ai? rosti The Kid tărăgănat. 

Iar singurul lucru care-i trecu prin minte lui Trashcan fu 
următorul: 

— Îmi place maşina ta. 

Era răspunsul corect. Poate singurul corect. Peste nici 
cinci minute, Trash era aşezat în scaunul pasagerului, iar 
cupeul accelera spre viteza de croazieră a lui The Kid, adică 
vreo sută cincizeci de kilometri la oră. Bicicleta pe care 
Trash străbătuse toată calea din estul Illinoisului şi până 
aici dispăru curând la orizont. 

Trashcan Man îi sugeră timid lui The Kid că, la o 
asemenea viteză, nu va fi în stare să vadă vreo epavă sau 
barieră din mijlocul drumului, dacă se întâmpla cumva să 
apară aşa ceva. (De fapt, întâlniseră mai multe asemenea 


obstacole, dar The Kid pur şi simplu executase un slalom 
printre ele, în protestele stridente ale anvelopelor.) 

— Hei, băiete, îi răspunse The Kid. Cu reflexele stau bine, 
cu sincronizarea la fel dă bine. Trei cincimi dă secundă, nu 
am nevoie dă mai mult. Ce zici, mă crezi? 

— Da, domnule, îi răspunse Trash cu voce stinsă. 

Se simţea ca un om pe cale să stârnească un cuib de 
şerpi cu un băț. 

— Îmi place dă tine, băiete, îi comunică The Kid, cu vocea 
lui ciudată şi monotonă. 

Ochii lui de păpuşă priveau fix pe deasupra volanului 
oranj metalizat la asfaltul cu luciri înşelătoare de dinaintea 
lui. O pereche de zaruri mari, din spumă de stiren 
expandat, cu puncte în chip de capete de mort, pendulau şi 
se zbăteau agăţate de oglinda retrovizoare. 

— Ia-ţi o bere dă pă scaunul dân spate, îl îndemnă el. 

Cutiile de bere Coors erau calde, iar Trashcan Man nu 
putea suferi berea; dădu repede una pe gât şi se arătă cât 
se poate de mulţumit de gustul ei. 

— Hei, băiete, i se adresă The Kid, pentru mine nici că 
există altă bere în afară dă Coors. Îmi vine să beau până mă 
piş pă mine. Sau poate că nu mă crezi? 

Trashcan îl asigură de faptul că-l credea întru totul. 

— Mi să zice The Kid. Vin din Shreveport, Looseyana. Ai 
înţeles? Animalu' ăsta a luat toate premiile dă la cele mai 
importante expoziţii dă maşini dân sud. Sau poate că nu mă 
crezi? 

Trashcan Man confirmă, apoi îşi luă încă o bere caldă. În 
circumstanţele respective, i se părea cea mai bună mişcare. 

— 'Ţie cum îţi zice, băiete? 

— Trashcan Man. 

— Cum ai spus? Ochii lui de păpuşă moartă zăboviră o 
clipă asupra feţei lui Trashcan. Îţi baţi joc dă mine, băiete? 
Nimeni nu face mişto dă Ihe Kid. Ai face bine să mă crezi 
pă cuvânt. 


— Ba să ştii că te cred, îi răspunse Trashcan cu toată 
seriozitatea, dar aşa îmi zice. Pentru că pe vremuri 
aprindeam focul în tomberoanele, în cutiile de scrisori ale 
oamenilor şi pe unde mai nimeream. l-am aprins cecul de 
pensie bătrânei doamne Sample. Pentru asta m-au trimis la 
şcoala de corecție. Pe urmă am incendiat şi biserica 
metodistă din Powtanville, Indiana. 

— Pă bune? exclamă The Kid, încântat. Băiete, tu-mi pari 
nebun dă legat. Mi se pare corect. Mă dau în vânt după 
nebuni. Nici io nu prea sunt întreg. Am cam sărit dă pă fix. 
Trashcan Man, hm? Să ştii că-mi place. Facem o pereche dă 
nemaipomenit. Afurisitu' dă Kid şi afurisitu' dă Trashcan 
Man. Bate laba, Trash. 

The Kid îi întinse mâna, iar Trash i-o strânse cât de 
repede putu, pentru ca The Kid să poată ţine din nou 
volanul cu ambele mâini. Străbătură o curbă în trombă şi 
înaintea lor apăru un camion Bekins cu semiremorcă, 
blocând aproape întreaga şosea, iar Trashcan îşi duse 
mâinile la ochi, pregătit să facă neîntârziat tranziţia în 
planul astral. Lui The Kid nu i se clinti un muşchi pe faţă. 
Cupeul se strecură de-a lungul marginii stângi a şoselei ca 
un peşte, lăsând o urmă de vopsea pe cabina maşinii. 

— Am fost la un pas, zise Trashcan când simţi că poate 
vorbi fără să i se ghicească tremurul. 

— Bă, băiete, pronunţă The Kid în felul lui placid şi 
închizându-şi solemn un ochi. Nu-mi spune nimic... stai să-ţi 
zic io. Cum e berea? E dată-n paşte, este? Te loveşte taman 
la locul potrivit, după o fază ca asta! 

— Păi să ştii, îi replică Trashcan Man, trăgând un gât 
zdravăn din berea caldă. 

Era el nebun, însă nu într-atât încât să-l contrazică pe 
The Kid, cât se afla la volan. Nici vorbă de aşa ceva. 

— Păi, io zic că nu are niciun farmec să ne dăm după 
deget, îl luă The Kid pe departe, întinzându-se în spate, să- 
şi ia şi el o cutie. Din câte-mi dau seama, avem acelaşi 
drum. 


— Se prea poate, îi răspunse 'Trash precaut. 

— Mă bag şi io în chestia asta, continuă The Kid. Acolo, în 
vest. Vreau să văd care-i treaba. Sau poate că nu mă crezi? 

— Ba cum să nu. 

— L-ai visat şi tu pă sperietoare ăla în costum dă aviator, 
este? 

— Preotul, vrei să spui. 

— Io zic întotdeauna exact ce vreau să zic, îi replică The 
Kid sec. Aşa că nu-mi spune nimic, amărâtule, stai să-ţi spun 
io. E-nţolit într-un costum negru dă pilot şi poartă ochelari 
mari. Ca-ntr-un film despre Războiu' doi cu John Wayne. 
Aşa dă mari, că nu poţi să-i vezi afurisita aia a lui de moacă. 
Un labagiu bătrân, este? 

— Mada, îi confirmă Trashcan, sugând din berea caldă. 

Capul începuse să-i uruie. The Kid se aplecă asupra 
volanului portocaliu şi prinse să imite un pilot de vânătoare, 
în timpul Războiului doi, din câte se putea ghici, aflat în 
plină acţiune de luptă. Maşina sport executa şerpuiri 
primejdioase de la o margine a şoselei la cealaltă, imitând 
lupinguri, coborâri în picaj, rafale de mitralieră şi lovituri de 
tun. 
săturaţi, nemți  afurisiţi... Căpitane!  Bandiţi la ora 
douăşpe!... Pune tunu' ăla răcit cu aer pă ei, sulă bleagă... 
taca... taca... taca-taca-taca! l-am terminat, sir! Totu-n 
regulă... Huuuu-BUUUM! Capetele jos, băieţi! Huuuu- 
BUUUUUUUM! 

Figura nu i se însufleţi câtuşi de puţin cât timp dură 
întreaga scenetă fantezistă; nu i se clinti nici măcar unul 
din firele de păr pomădate; aduse din nou maşina pe calea 
cea bună, cu o ultimă smucitură. Inima lui Trashcan Man 
bătea mai-mai să-i spargă pieptul. Trupul îi era scăldat în 
sudoare. Îşi termină berea şi se temea să nu facă pe el. 

— Dar pă mine nu mă sperie, reluă The Kid firul 
conversaţiei, ca şi cum între timp nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Nici cât negru sub unghie. O fi elo piatră tare, dar cu alde 


d-ăştia a mai avut The Kid de-a face şi până acum. Mai întâi 
le închid gura şi p-ormă-i întorc cum vrea muşchii mei, aşa 
cum zice The Boss. Sau poate că nu mă crezi? 

— Ba sigur că da. 

— Îţi place The Boss? 

— Sigur că da. 

Trash habar n-avea cine era sau fusese The Boss. 

— Nici nu te-aş sfătui să nu-ţi placă dă el. Ascultă, ştii ce- 
o să fac? 

— Te duci în vest? spuse Trashcan Man, sperând că nu 
riscă prea mult. 

The Kid făcu un gest de nerăbdare. 

— După ce ajung acolo, adică. După. Ştii ce-o să fac după 
aia? 

— Nu. Ce? 

— O să stau cu capu' la cutie. Mă lămuresc ce şi cum. 
Înţelegi cum dăvine cazul? 

— Sigur că da. 

— Minunat. Să nu-mi zici, stai că-ţi spun io. Pur şi simplu 
vreau să mă lămuresc. Cum stă treaba cu barosanu'. Pă 
ormă... 

The Kid căzu în muţenie, cugetând aplecat asupra 
volanului portocaliu. 

— Pe urmă ce? întrebă Trashcan ezitant. 

— Pă ormă îi vin dă hac. Îl fac să lepede potcoavele. Îl 
trimit pă păşunile veşnice ale Cadillacurilor. Ce zici, mă 
crezi în stare? 

— Da, sigur că da. 

— Am să preiau comanda, declară The Kid plin de 
încredere. Am să-i dămontez pistoanele şi o să-l trimit la 
Ferma Cadillacurilor. 'Ţin-te-aproape dă mine, Trashcan sau 
cum mă-ta-ţi zice. S-a terminat cu necazurile, o să ne lăfăim 
ce n-ai pomenit tu. 

Cupeul urla, înghițind şoseaua cu flăcările lui roşii pictate 
în dreptul ţevilor de eşapament. Trashcan Man stătea pe 


locul din dreapta, cu o bere caldă în poală şi cu minţile 
tulburate. 


Aproape se crăpa de ziuă, în dimineaţa zilei de 5 august, 
când Trashcan Man îşi făcu intrarea în Cibola, cunoscut şi 
sub numele de Vegas. Undeva, pe ultimii kilometri, îşi 
pierduse pantoful stâng, iar acum, în timp ce străbătea 
ultima curbă a rampei ce cobora de pe şosea, paşii lui 
răsunau astfel: lip-BUF, lip-BUEF, lip-BUF. Zgomotul semăna 
cu acela făcut de o anvelopă rămasă pe jantă. 

Era aproape terminat, totuşi în sufletul lui se strecură un 
strop de uimire atunci când străbătu Sunset Strip, sufocat 
de maşini încremenite şi nu de puţine cadavre, majoritatea 
bine ciugulite de ulii. Reuşise. Se afla în Cibola. Fusese 
supus unei încercări şi reuşise s-o treacă. 

O sută de cabarete se înfăţişară privirilor lui. Anunţuri pe 
care se putea citi JOCURI PENTRU TOATE GUSTURILE, 
anunţuri pe care scria CAPELA PENTRU CĂSĂTORII 
BLUEBELL şi CUNUNIE ÎN 60 DE SECUNDE DAR VA 
DURA O VIAŢĂ ÎNTREAGĂ! Un Rolls-Royce Silver Ghost, 
intrat pe jumătate prin vitrina unei librării cu cărţi pentru 
adulţi. O femeie dezbrăcată, atârnând de-un felinar, cu 
capul în jos. Două foi din Las Vegas Sun rostogolindu-se 
purtate de vânt. Titlul care ieşea mereu la iveală la fiecare 
nouă fâlfâire şi răsucire a ziarului suna astfel: EPIDEMIA 
FACE RAVAGII WASHINGTON E MUIL. Un panou gigantic 
ce anunţa NEIL. DIAMOND! THE AMERICANA HOTEL 15 
IUNIE - 15 AUGUST! Cineva scrijelise cuvintele SĂ MORI 
PENTRU PĂCATELE TALE, LAS VEGAS! pe vitrina unui 
magazin de bijuterii specializat, din câte se putea ghici, 
exclusiv pe inele de logodnă şi verighete. Un pian de 
concert, răsturnat în mijlocul străzii, ca un imens cal de 
lemn. Ochii i se umpleau de toate aceste minuni. 

Continuându-şi marşul, începu să vadă şi alte reclame, al 
căror neon era pentru prima oară stins în acest miez de 
vară, pentru prima oară, de ani şi ani. Flamingo. Ihe Mint. 


Duncs. Sahara. Glass Slipper. Imperial. Dar unde erau 
oamenii? Unde era apa? 

Abia conştient de ceea ce făcea şi lăsându-se purtat de 
picioare încotro voiau ele, Trashcan străbătea Strip. Capul 
îi cădea în faţă şi bărbia i se sprijinea în piept. Dormita. 
Picioarele i se împiedicară de marginea trotuarului, căzu şi 
nasul începu să-i sângereze, dar când îşi ridică din nou 
privirea şi văzu ceea ce era de văzut, nu-i veni să creadă. 
Nu băga de seamă sângele ce i se scurgea pe cămaşa 
albastră, zdrenţuită. Oare mai dormea încă, oare nu era 
decât un vis? 

O clădire înaltă şi albă se înălța până la cerul deşertului - 
un monolit în mijlocul deşertului, un obelisc, un monument, 
cu nimic mai prejos decât Sfinxul sau Piramida cea Mare. 
Ferestrele de pe faţada dinspre est reflectau focul soarelui 
răsărind ca o Bună Vestire. De-o parte şi de alta a intrării în 
acest edificiu de un alb imaculat se înălţau două uriaşe 
piramide de aur. Deasupra baldachinului era un medalion 
mare din bronz, în care fusese modelat în basorelief capul 
unui leu ce-şi arată colții. 

lar pe medalie, săpată în bronz, inscripţia simplă, dar cu 
atât mai impresionantă: „MGM GRAND HOTEL. Dar 
întreaga lui atenţie fusese captată de fapt de ceea ce se afla 
pe patrulaterul cu iarbă dintre parcare şi intrarea în hotel. 
Trashcan se holba într-acolo, străbătut de un fior orgasmic 
de o asemenea intensitate, încât pentru un moment nu fu în 
stare decât să se sprijine pe mâinile însângerate, cu un 
capăt al bandajului atârnând între ele: se holba la fântână 
cu ochii lui de un albastru-spălăcit, ochi de acum pe 
jumătate orbiţi de vipia de foc. Un mârâit scurt îi scăpă 
printre buze. 

Fântâna funcţiona. Era o construcţie magnifică, din piatră 
şi fildeş, gravată şi încrustată în aur. Lumini colorate se 
jucau în jetul de apă, împrumutându-i, pe rând, nuanţe 
galben-purpurii, roşii, verzi. Răpăitul sacadat şi neîncetat al 
apei ce cădea în bazin era foarte puternic. 


— Cibola, mormăi el. 

Se ridică anevoie, cu sângele picurându-i încă din nas. 

Clătinându-se, porni către fântână. Împleticeala se 
transformă în trap. Trapul în fugă, fuga în sprint, sprintul 
într-o goană nebună. Genunchii acoperiţi de cruste se 
ridicau aproape până la gât, ca nişte pistoane. Un cuvânt 
prinse să-i zboare din gură, un cuvânt lung ca o serpentină 
din hârtie ce se înălța spre cer; la ferestre se iviră oameni 
(pe care cine-i vedea? Dumnezeu, poate, sau dracul, dar în 
niciun caz Trashcan Man). Sunetul se înălţă şi deveni tot 
mai strident, tot mai lung, pe măsură ce se apropia de 
fântână: 

— CIINIIIIIIB OLAAAAAAAA! 

Vocala finală se întinse la nesfârşit, iar sunetul părea să fi 
înglobat plăcerile pe care le cunoscuseră toţi oamenii care 
trăiseră vreodată pe pământ şi nu se încheie decât atunci 
când se izbi cu pieptul de buza fântânii şi izbuti să se caţere 
şi să sară în baia incredibil de răcoroasă şi plăcută. Îşi simţi 
porii deschizându-se ca un milion de guri şi sorbind apa ca 
un burete. Ţipă. Îşi cobori capul, trase o duşcă, pe care o 
împroşcă spre peretele bazinului într-o combinaţie de 
strănut şi tuşit, amestecată cu sânge şi muci. Apoi bău apă 
ca o vită. 

— Cibola! Cibola! urlă Trash frenetic. Îmi dau şi viaţa 
pentru tine! 

Înotă câineşte în jurul bazinului, bău iarăşi, apoi se ridică 
peste margine şi se prăbuşi greoi în iarbă. Toată zbaterea 
lui meritase, meritase al naibii. Cuprins de crampe din 
cauza lichidului băut, vărsă cu un grohăit puternic. Până şi 
borâtul avea ceva măreț. 

Se ridică în picioare şi, agăţându-se de buza fântânii cu 
mâinile făcute gheare, sorbi din nou. De această dată, 
stomacul acceptă darul cu recunoştinţă. 

Doldora de apă ca un burduf din piele de capră, se 
apropie clătinându-se de treptele din alabastru care urcau 
spre uşile fabulosului palat, trecând printre piramidele 


aurii. La jumătatea scării, o nouă crampă îl făcu să se 
încovoaie. Când accesul trecu, porni mai departe, 
clătinându-se vitejeşte. Trebui să-şi adune toate puterile ca 
să împingă uşa turnantă. Se pomeni pe mocheta pluşată a 
unei săli de recepţie care i se păru lungă de mai mulţi 
kilometri. Covorul gros şi bogat de sub picioare era de 
culoarea merişorului. Exista un birou de înregistrare, altul 
pentru poştă, pentru chei şi un ghişeu de casierie. Toate 
pustii. La dreapta lui, dincolo de un grilaj cu gratii 
ornamentale, era cazinoul. Trashcan Man îl contemplă cu 
venerație - şirurile compacte de maşini cu fise, ca nişte 
soldaţi pregătiţi de paradă, dincolo de ele mesele de ruletă 
şi zaruri, balustradele din marmură înconjurând mesele de 
bacara. 

— E cineva acolo? croncăni Trash, fără a primi vreun 
răspuns. 

Atunci începu să se teamă, pentru că locul acesta i se 
părea bântuit de fantome şi de monştri la pândă, în cele din 
urmă însă, oboseala se dovedi mai puternică decât frica. 
Cobori scările spre cazino, trecând pe lângă Cub Bar, unde 
Lloyd Henreid stătea retras în umbra de nepătruns, 
urmărindu-l; în mână ţinea un pahar de apă Poland. 

Ajunse la o masă îmbrăcată în postav verde, pe care era 
înscris textul mistic CRUPIERUL TREBUIE SĂ TRAGĂ 16 ŞI 
SĂ ŢINĂ ÎN MÂNĂ 17. Trash se urcă pe ea şi adormi 
instantaneu. La scurt timp, vreo şase bărbaţi se strânseră în 
jurul zdrenţărosului adormit. 

— Ce facem cu ăsta? întrebă Ken DeMott. 

— Lasă-l să doarmă, îi răspunse Lloyd. Flagg are nevoie 
de el. 

— Da? Apropo, pe unde naiba umblă Flagg? se interesă 
un altul. 

Lloyd se întoarse şi-l măsură pe respectivul, chelios şi cu 
un cap mai înalt decât Lloyd. Cu toate acestea, căutătura lui 
Lloyd îl făcu să se retragă cu un pas. Piatra de la gâtul lui 


Lloyd era singura neconfecţionată din gagat simplu; în 
mijlocul ei strălucea neliniştitor o mică fisură roşie. 

— 'Ţii neapărat să dai ochii cu el, Hec? îl chestionă Lloyd. 

— Nu, răspunse cheliosul. Hei, Lloyd, doar ştii că n-am 
vrut... 

— Desigur, îl linişti Lloyd, îndreptându-şi atenţia spre 
omul care dormea pe masa de şaisprezece-douăzeci şi unu. 
O să apară şi Flagg. Îl aştepta pe individul ăsta. Se pare că 
e un tip mai aparte. 

Trashcan Man dormea nestingherit, orb şi surd la ceea ce 
se petrecea în jurul lui. 

Trash şi 'The Kid îşi petrecuseră noaptea de 18 iulie într- 
un motel din Golden, Colorado. The Kid alesese două 
camere cu uşă de legătură între ele. Uşa respectivă era 
încuiată. Fiind suficient de cherchelit, The Kid rezolvă 
această problemă minoră distrugând broasca, cu trei focuri 
de revolver, apoi îşi ridică piciorul şi izbi uşa cu cizma lui 
micuță. Calea se deschise, învăluită în ceața fină, albăstruie, 
a prafului de puşcă. 

— Nemaipomenit, comentă el. Care-o vrei? Alege-ţi 
camera, Trashy. 

Trashcan Man optă pentru camera din dreapta şi, pentru 
o vreme, rămase de capul lui. The Kid plecase, nu se ştie 
unde. Trashcan Man cugeta molcom la ideea de a dispărea 
pur şi simplu în întuneric, înainte să se întâmple ceva 
ireparabil - punând în balanţă această posibilitate şi faptul 
că astfel nu s-ar mai fi bucurat de un transport rapid —, 
când The Kid se întoarse. Spre îngrijorarea lui Trashcan 
Man, împingea un cărucior încărcat cu pachete de câte şase 
beri Coors. Ochii păpuşii erau de acum injectaţi de sânge şi 
marcați de cercuri roşii. Coafura stil pompadour se 
desfăcuse ca arcul rupt al unui ceasornic şi bucle de păr 
unsuros atârnau acum peste urechile şi obrajii lui The Kid, 
făcându-l să pară un om al cavernelor periculos (deşi 
absurd) care descoperise o jachetă de piele uitată de un 


călător prin timp şi o îmbrăcase. Picioruşele de iepure 
prinse la cureaua jachetei săreau încolo şi încoace. 

— E caldă, zise The Kid, dar cui îi pasă dă chestia asta, 
corect? 

— Absolut corect. 

— Ia cu bere, găoază, îl îndemnă The Kid, aruncându-i o 
cutie. 

Când Trashcan trase de inelul din tablă, o pală de spumă 
îi sări în ochi, iar The Kid izbucni într-un şir de hohote 
mărunte şi ciudate de râs, ţinându-şi pântecele plat cu 
amândouă mâinile. Trash zâmbi stins. Se decise s-o şteargă 
mai târziu, după ce pe micuțul monstru l-ar fi furat somnul. 
Se săturase până peste cap. Cât despre cele zise de The Kid 
la adresa preotului negru... temerile lui Trashcan Man erau 
atât de năprasnice, încât nici măcar nu reuşeau să prindă o 
formă limpede. A spune lucruri de felul acesta, chiar şi în 
glumă, era ca şi cum te-ai fi căcat în altarul unei biserici sau 
ca şi cum ai fi stat cu faţa spre cer în plină furtună şi te-ai fi 
rugat să te lovească trăsnetul. 

Dar cel mai rău era că, din câte-şi dădea el seama, The 
Kid nu glumise. 

Trashcan Man nu avea intenţia să urce pe şosele de 
munte cu serpentine în ac de păr cu piticul ăsta nebun, care 
bea toată ziua (şi toată noaptea, aparent) şi care vorbea 
despre supunerea Omului Întunecat şi preluarea puterii. 

Între timp, The Kid golise două beri în două minute, 
strivise cutiile şi le aruncase indiferent într-unul dintre 
paturile identice din cameră. Contemplă  morocănos 
televizorul RCA Chromacolor, cu o altă cutie de Coors în 
mâna stângă şi cu revolverul calibru 45, de care se servise 
ca să deschidă uşa, în dreapta. 

— Dacă nu-i electricitate, nu-i nici televizor, futu-i, zise el. 
Pe măsură ce se îmbăta, accentul lui din sud devenea tot 
mai pronunţat şi mai greu inteligibil. M-apucă toţi dracii. Pă 
d-o parte, mă bucur c-am scăpat de toţi găozarii, dar unde 
mă-sa e HBO? Unde-s meciurile alea dă lupte? Unde-i 


Playboy Channel? După ăsta mă dădeam în vânt, Trashy. Dă 
fapt, n-arătau tipi care să morfolească pă bune la chestia 
aia cu păr sau să dea la buci, mă-nţelegi, da' câteva dân 
individele-alea aveau picioare până la gât, pricepi ce vreau 
să-ţi zic? 

— Sigur că da. 

— Eşti nemaipomenit. Nu-mi spune nimic, stai că-ţi spun 
10. 

The Kid se holbă la aparatul mort. 

— Pizdă bleagă, spuse el şi trase în televizor. 

Tubul cinescopic făcu implozie, însoţită de o bubuitură 
seacă. Cioburile se răspândiră pe mochetă. Trashcan Man 
îşi ridică braţul, ca să-şi ferească ochii, iar berea din cutie 
gâlgâi pe țesătura din nailon verde. 

— la tă uită, sulă moartă ce eşti! exclamă The Kid. 

Din tonul lui se ghicea cât este de indignat. Îşi îndreptă 
brusc arma spre Trash, căruia gura ţevii i se păru mare şi 
neagră ca un coş de vapor. Trashcan simţi că amorţeşte de 
la brâu în jos. Îi trecu prin minte că poate s-a pişat pe el, 
dar nu avea cum să fie sigur. 

— O să-ţi crăp capu' pă chestia asta, îl ameninţă The Kid. 
Ai vărsat berea. N-aş face-o dac-ar fi orş'care altă marcă, 
dar ai risipit nişte Coors. lo mă dau în vânt dă 
nemaipomenit după Coors, poate nu vrei să mă crezi! 

— Cum de nu, şopti Trashcan. 

— Şi tu crezi că acum mai face careva Coors, Trash? 
Crezi că mai există şansa asta, futu-i? 

— Nu, îngăimă Trashcan. Presupun că nu. 

— Păi să ştii c-ai dreptate. E o specie pe cale dă 
dispariţie, mă! 

Ridică încet arma. Trashcan Man fu sigur, absolut sigur 
că i-a bătut ceasul. Atunci The Kid îşi coborî arma... Încet. 
Pe figura lui nu se citea absolut nimic. Trashcan îşi zise că 
expresia lui indica un proces profund de gândire. 

— Uite care-i treaba, Trash. Mai primeşti încă o cutie şi o 
frigi. Dacă eşti în stare s-o frigi pă toată, nu te trimit pă 


lumea ailaltă. Ei, ce părere ai? 

— Adică... cum s-o frig? 

— Doamne, băiete, chiar atât dă idiot eşti!? Adică să bei 
toată cutia dintr-odată, asta înseamnă s-o frigi! Dă unde 
mă-ta vii tu, mă, din Africa? Să nu mă faci să ţi-o trag, 
Trashy. Dacă-i musai, te împuşc drept în ochi. Magazia e 
plină de dum-dumuri. le fac praştie. O să fii hrană rece 
pentru gândacii din magherniţa asta. 

Făcu un gest cu revolverul, ţintuindu-l pe Trash cu ochii 
lui roşii. Pe buza de sus rămăsese un strop de spumă din 
bere. 

Trashcan se duse la cutia din carton, îşi alese o bere şi-i 
deschise capacul. 

— Dă-i drumu”. Pân' la ultimu” strop. Şi dacă o borăşti, dai 
imediat în primire. 

Trashcan Man ridică berea cu fundul în sus. Lichidul 
începu să gâlgâie. Înghiţi convulsiv, iar mărul lui Adam i se 
plimba în sus şi-n jos, ca o maimuţă pe băț. După ce goli 
cutia, o lăsă să-i cadă printre picioare, se luptă aparent la 
nesfârşit cu burta, câştigându-şi dreptul la viaţă cu un 
râgâit lung şi răsunător. The Kid îşi lăsă pe spate capul lui 
mititel şi se prăpădi de râs. Trash se clătină pe picioare, 
zâmbind strâmb. Nu mai era puţin ameţit, ci de-a dreptul 
beat. 

The Kid îşi puse arma în toc. 

— Okay, n-a fost rău deloc, Trashcan Man. Deloc rău, 
futu-i. 

The Kid îşi vedea de băut. Cutiile strivite se adunau pe 
pat. Trash ţinea o cutie de Coors între genunchi, din care 
sorbea ori de câte orii se părea că este privit dezaprobator. 
The Kid continua să mormăie, cu vocea tot mai scăzută şi cu 
accent tot mai pronunţat, pe măsură ce se adunau cutiile 
goale. Vorbea despre locurile pe care le vizitase. Despre 
cursele pe care le câştigase. Despre un transport de 
droguri pe care-l trecuse peste graniţă, din Mexic, într-un 
camion pentru spălătorie, cu un motor imens sub capotă. 


Periculoasă marfă, explică el. Toate drogurile erau o 
porcărie. El însuşi nu se atinsese vreodată de drăcia asta, 
dar, băi băiete, după ce cărai câteva încărcături din astea, 
puteai să te ştergi la cur cu foiţă de aur. Într-un târziu 
începu să moţăie, ochii mici şi roşii i se închideau pentru 
perioade din ce în ce mai lungi, pentru ca apoi să se 
deschidă, în silă, doar pe jumătate. 

— Pun io mâna pă el, Trashy, murmură The Kid. Ajung 
acolo, văd care-i situaţia şi-l pup în cur până mă lămuresc. 
Încă nu s-a născut ăla să-i dea ordine lui The Kid. Absolut 
nimeni, futu-i. Nu durează mult. lo nu las treaba făcută pă 
jumate. Dacă mă apuc d-o treabă, o duc până la capăt. Ăsta- 
i stilu' meu. Nu ştiu nici cine e, nici dă unde vine şi cum 
naiba poa' să ne transmită idei la cutiuţe, da' o să-l - un 
căscat uriaş - dau afară dân oraş. Îi vin dă hac. Îl trimit pă 
lumea ailaltă. '[ine-aproape, Crash, sau cine mă-ta oi fi tu. 

Se prăvăli încet pe spate, în pat. Cutia cu bere, de-abia 
deschisă, îi căzu din mână. Pe mochetă apăru încă o pată de 
Coors. Lada se terminase şi, după socoteala lui Trashcan, 
The Kid golise singur douăzeci şi patru de cutii. Trashcan 
Man nu înţelegea cum putea să toarne un omuleţ atâta bere 
în el, în schimb ştia prea bine că venise timpul s-o ia din loc. 
Dar nu era suficient să ştie; se simţea beat, slăbit şi bolnav. 
Nu-şi mai dorea decât să doarmă puţin. Era vreun rău în 
asta? The Kid avea să doarmă buştean toată noaptea, ba 
poate şi mâine dimineaţă, până spre prânz. Îi rămânea şi lui 
destul timp să tragă un pui de somn. 

Prin urmare, se duse în camera vecină (mergând în vârful 
picioarelor, cu toate că The Kid părea în stare de comă) şi 
închise uşa de acces cât putu mai bine - adică doar 
aproximativ. Gloanţele o deformaseră, oarecum. Pe măsuţa 
de toaletă era un ceas deşteptător mecanic. Trash îl 
întoarse şi-l potrivi la miezul nopţii, de vreme ce nu ştia (şi 
nu-i păsa) cât era ora de fapt, după care-l puse să sune la 
ora 5. Se întinse pe unul dintre paturile identice, fără ca 


măcar să-şi scoată pantofii. Peste cinci minute, dormea 
profund. 

Se trezi mai târziu, în mormântul întunecat al dimineţii, 
înconjurat de o puternică duhoare de bere şi de vărsătură. 
În pat, alături de el, se afla ceva fierbinte, calm şi încolăcit. 
În panica primei clipe, îşi închipui că o nevăstuică venise, nu 
se ştie cum, din visul său din Nebraska şi se strecurase în 
realitate. Lăsă să-i scape un mic geamăt, ca un scâncet, 
când îşi dădu seama că animalul de lângă el, altfel nu prea 
dezvoltat, era prea mare ca să fie o nevăstuică. Îl durea 
capul de la bere, iar tâmplele-i zvâcneau nemilos. 

— Apucă-mă, îi şopti The Kid în întuneric. 

Trashcan îşi simţi mâna prinsă şi condusă spre un obiect 
cilindric şi tare, care pulsa ca o vietate. 

— Fă-mi laba. Haide, rezolvă-mă, doar ştii ce ai de făcut, 
mi-am dat seama dă când te-am văzut. Haide, labagiu 
nenorocit, rezolvă-mă odată. 

Trashcan Man se pricepea la operaţiunea asta. Din multe 
puncte de vedere, era o uşurare. Ştia din lungile nopţi 
petrecute la pârnaie. Se zicea că ar fi un lucru rău, pe care- 
| practică perverşii, dar ceea ce făceau ei era mai bine 
decât ce făceau alţii, care-şi pierdeau nopţile ascuţind cozi 
de linguri, sau care zăceau pur şi simplu pe paturi, îşi 
trosneau încheieturile, se holbau la tine şi rânjeau. 

The Kid îi dăduse lui Trashcan o treabă la care era 
iscusit. Prinse lucrul acela în mână şi începu. După ce 
termina, The Kid avea să adoarmă la loc. Atunci îşi lua şi el 
talpăşiţa. 

The Kid începuse să respire precipitat şi să-şi mişte 
coapsele în ritm cu mângâierile lui Trashcan. Trash nici nu- 
şi dădu seama la început că The Kid îi desfăcea în acelaşi 
timp cureaua şi-i dădea jos jeanşii şi izmenele până la 
genunchi. Îl lăsă să facă ce voia. Nu contează dacă The Kid 
are chef să i-o tragă. Lui Trash i se mai întâmplase şi asta. 
Nu mureai din atâta lucru, nici otrăvitor nu era. 


Apoi simţi că îngheaţă. Nu, ceea ce simţea el apăsându-i 
pe anus nu era carne, ci oţel rece. 

Un gând îl străfulgeră. 

— Nu, şopti el. 

Ochii i se căscară de groază în bezna din jur. Acum 
reuşea să distingă vag faţa păpuşii ucigaşe în oglindă, 
aplecându-se asupra umărului său cu părul căzut în ochii 
roşii. 

— Ba da, îi răspunse The Kid, tot în şoaptă. Şi nu care 
cumva să slăbeşti mişcarea, Trashy. Să n-o slăbeşti deloc. 
Dacă nu, s-ar putea să apăs trăgaciul. Îţi fac curu” arşice. 
Sunt gloanţe dum-dum, Trashy, sper că m-ai înţeles! 

Scâncind,  Trashcan îşi  reîncepu  dezmierdările. 
Scâncetele i se transformară în mici gemete de durere, pe 
măsură ce ţeava calibru 45 pătrundea încet în el, rotindu- 
se, îmboldindu-l şi rupându-i carnea. Oare era posibil să-l 
excite? Ba da, chiar asta se întâmpla. 

În cele din urmă, bănui şi The Kid freamătul lui. 

— Îţi cam place, este? gâfâi The Kid. Ştiam io c-aşa o să 
se-ntâmple, sac de căcat ce eşti. Îţi place s-o iei în cur, nu? 
Spune da, că dacă nu, o să te trezeşti drept în iad. 

— Da, bâigui Trashcan Man. 

— Vrei să te-ajut? 

Nu dorea. Indiferent cât era de excitat, nu dorea. Însă 
învățase că se cuvine să nu se dezvăluie. 

— Da. 

— N-aş pune mâna pă sula ta nici dac-ar fi dân diamant. 
Freacă-te singur. Dă ce crezi că ţi-a dat Dumnezeu două 
mâini? 

Cât timp a trecut? Poate Domnul să fi ştiut; Trashcan 
Man în niciun caz. Un minut, o oră, un mileniu - ce 
importanţă mai avea? Era convins că, odată cu orgasmul lui 
The Kid, avea să simtă simultan două lucruri: jetul fierbinte 
al spermei micuţului monstru la el pe burtă şi trecerea 
fulgerătoare a glonţului dum-dum prin maţe. Cea din urmă 
clismă. 


Apoi coapsele lui The Kid înţepeniră şi penisul începu să 
ejaculeze în mâna lui Trashcan Man. Suprafaţa pumnului 
deveni lunecoasă, ca o mănuşă din cauciuc. După o clipă, 
pistolul fu îndepărtat. Lacrimi tăcute de uşurare începură 
să i se scurgă pe obraji. Nu-i era teamă să moară, cel puţin 
nu în slujba Omului Întunecat, dar nu voia să-şi găsească 
sfârşitul în camera asta împuţită de hotel, de mâna unui 
psihopat. Nu înainte de a apuca să vadă Cibola. S-ar fi 
rugat lui Dumnezeu, dar ştia instinctiv că El nu şi-ar fi 
aplecat urechea la cei care-şi arătaseră supunerea faţă de 
celălalt. În definitiv, făcuse oare Dumnezeu ceva spre binele 
lui 'Trashcan Man? Sau pentru Donald Merwin Elbert, dacă- 
i vorba? 

În tăcerea întreruptă doar de respiraţii, vocea lui The Kid 
se înălţă într-un soi de incantaţie falsă şi spartă, pe măsură 
ce se lăsa furat de somn: 

— Io şi prietenii mei ne-am făcut o faimă dă 
nemaipomenit... da, da, băieţii duri ne cunosc şi ne lasă-n 
pace... 

Se puse pe sforăit. 

Acum am să plec, îi trecu prin gând lui Trashcan Man, 
dar se temu că foiala îl va trezi din somn pe tovarăşul lui. O 
iau din loc imediat ce sunt sigur că doarme de-a binelea. 
Cinci minute. Nu e nevoie de mai mult. 

Dar nimeni nu cunoaşte cât durează cinci minute în 
întuneric; se poate afirma, fără teama de a greşi, că, în 
beznă, nici nu există cinci minute. Aşteptă. Se lăsă furat de 
moţăială, fără veste. Nu peste mult alunecase pe toboganul 
somnului. 

Se afla pe un drum cufundat în penumbre, la mare 
altitudine. Ai fi zis că poţi atinge stelele cu mâna, că le poţi 
culege şi pune într-un borcan, ca pe licurici. Era ger amar 
şi întuneric, întrezărea cu greu feţele golaşe ale stâncilor 
printre care fusese tăiată şoseaua în luciul îngheţat al 
stelelor. 

Ceva se apropia de el. 


Şi atunci vocea lui, venind de nicăieri, venind de peste 
tot: Am să-ți trimit un semn, în munţi. Am să-ţi fac dovada 
puterilor mele. Am să-ţi arăt ce li se întâmplă celor ce vor 
să mi se pună împotrivă. Aşteaptă. Fii treaz. 

Ochi roşii începură să se caşte în întuneric: ca şi cum 
cineva ar fi adus zeci de lanterne de avertizare cu huse pe 
ele şi acum îndepărta husele, două câte două. Erau într- 
adevăr ochi, care îl înconjuraseră pe Trashcan Man într-un 
cerc. Lia început crezu că sunt ochi de nevăstuică, dar când 
cercul se strânse în jurul lui văzu că erau ai unor lupi 
cenuşii, din cei mari, de munte, cu urechile ciulite şi cu bale 
picurându-le din boturile negre. 

Îi era teamă. 

Ei nu te caută pe tine, bunul şi credinciosul meu slujitor. 
Vezi ? 

Fiarele dispărură. Lupii cenuşii de pădure, cu respiraţia 
lor grea, dispăruseră ca şi cum n-ar fi fost. 

Fii treaz, spuse vocea. 

Aşteaptă, spuse vocea. 

Visul se sfârşi şi se trezi. Soarele se revărsa prin 
fereastra camerei de motel. The Kid stătea în faţa ei, 
aparent neatins de urmările chefului cu produsul de acum 
defunctei Adolph Coors Company din noaptea trecută. Îşi 
coafase iarăşi părul în obişnuitele volute şi învolburări, iar 
acum îşi admira imaginea reflectată în sticlă. Haina din 
piele şi-o atârnase de spătarul scaunului. Picioruşele de 
iepure se bălăbăneau de curea, ca nişte mici cadavre 
spânzurate. 

— Bă, sac de puroi! Gândeam că trebuie să te ung iar la 
mână ca să te trezeşti. Haide, avem o zi măreaţă înaintea 
noastră. Astăzi o să se-ntâmple o groază de chestii, n-am 
dreptate? 

— Să ştii că ai, făcu Trashcan Man, cu un zâmbet straniu. 


În seara de 5 august, când Trashcan Man se dezmetici 
din somn, se afla încă pe masa de şaisprezece-douăzeci şi 


unu din cazinoul lui MGM Grand Hotel. Înaintea lui stătea, 
pe scaunul pus cu speteaza în faţă, un tânăr cu părul lins, 
blond ca paiul, şi ochelari de soare cu oglindă. Primul lucru 
remarcat de Trash fu piatra de la gâtul lui, atârnând în 
decolteul cămăşii sport, descheiate. Neagră, cu o fisură 
roşie în centru. Ca un ochi de lup în noapte. 

Încercă să spună că-i era sete, dar nu reuşi să scoată din 
el decât un sunet jalnic. 

— Ai stat prea mult la soare, cred, începu Lloyd Henreid. 

— Tu eşti el! şopti Trash. Tu eşti... 

— Barosanul? Nu, nu sunt eu. Flagg e plecat la L.A. Dar 
ştie că eşti aici. Am discutat cu el prin radio, astăzi după- 
amiază. 

— Şi se întoarce? 

— Cum, doar ca să te vadă pe tine? Pe naiba! Vine şi el, la 
momentul cuvenit. Tu şi cu mine, băiete, suntem doar nişte 
persoane neînsemnate. Vine şi el, la momentul cuvenit. Şi 
repetă întrebarea pe care i-o pusese de dimineaţă 
bărbatului înalt, nu la multă vreme după ce apăruse 
Trashcan Man: ţii neapărat să dai cu ochii de el? 

— Da... nu... habar n-am. 

— Păi, indiferent cum va fi atunci, de văzut ai să-l vezi. 

— Mi-e sete... 

— Sigur că da. Poftim. 

Îi întinse un termos mare, plin de Kool-Aid de cireşe. 
Trashcan îl goli dintr-odată, apoi se aplecă într-o parte, 
ţinându-se de pântece şi gemând. După ce-i trecură 
crampele, îl privi pe Lloyd cu mulţumire tâmpă. 

— Crezi c-ai vrea să mănânci ceva? 

— Da, cred că da. 

Lloyd se întoarse spre un tip care aştepta în picioare. 
Omul învârtea alene o roată de ruletă, apoi arunca bila mică 
şi albă, care sărea cu zgomot. 

— Roger, du-te şi zi-i lui Whitney sau lui Stephanie-Ann 
să-i pregătească omului ăstuia nişte cartofi prăjiţi cu doi 
hamburgeri. Ei, fir-ar să fie, ce-mi trece prin minte? O să 


umple tot locul de borâtură. Supă. Adu-i nişte supă. E-n 
regulă? 

— Orice, se arătă Trash recunoscător. 

— Avem un tip aici, îi explică Lloyd, Whitney Horgan îl 
cheamă, a fost măcelar de meserie. E un sac de rahat, gras, 
şi cu gura mare, dar găteşte nemaipomenit! Isuse! Au aici 
tot ce le trebuie. Frigiderele încă mai funcționau când ne- 
am mutat noi şi cămările sunt pline. Al dracului Vegas! Ai 
văzut de când eşti tu un loc mai minunat decât ăsta? 

— Nu, recunoscu Trash. Deşi nu ştia nici măcar cum îl 
cheamă pe tip, îi plăcea deja de el. Asta-i Cibola. 

— Cum ai zis? 

— Cibola. Cetatea pe care mulţi o caută. 

— Mda, nu puţini au ţinut morţiş să ajungă aici de când 
se ştiu, dar cei mai mulţi pleacă cu coada între picioare şi le 
pare rău că au găsit-o. Foarte bine, îi zici cum vrei tu, 
prietene... se vede că ai fost la un pas să ţi se frigă creierii 
pe drum. Cum te cheamă? 

— Trashcan Man. 

Lloyd nu lăsă să se vadă că l-ar considera un nume 
straniu. 

— Cu aşa o poreclă, pun pariu că ai fost motociclist. Îi 
întinse mâna. Vârfurile degetelor sale purtau încă urmele 
slabe din vremea când stătuse în puşcăria din Phoenix şi 
fusese la un pas să moară de inaniţie. Eu sunt Lloyd 
Henreid. Mă bucur să te cunosc, Trash. Bun venit la bordul 
minunatei noastre nave. 

Trashcan Man îi strânse mâna, luptându-se să nu 
izbucnească în lacrimi de recunoştinţă. Din câte-şi aducea 
el aminte, era pentru prima oară în viaţa lui când cineva îi 
întindea mâna. Se afla aici. Fusese acceptat. În sfârşit se 
vedea inclus în ceva coerent. Ar fi fost în stare să meargă 
încă pe-atât prin deşert, şi-ar fi ars şi celălalt braţ şi ambele 
picioare, pe deasupra, doar pentru un moment ca acesta. 

— Mulţumesc, murmură el. Îţi mulţumesc, domnule 
Henreid. 


— Ce-i cu prostia asta, frate?... dacă nu-mi spui Lloyd, va 
trebui să aruncăm supa. 

— Lloyd, atunci. Îţi mulţumesc, Lloyd. 

— Sună mai bine. După ce mănânci, te duc la etaj şi te 
pun într-o cameră, doar a ta. Mâine o să-ţi dăm ceva de 
lucru. Barosanul are un plan al lui special cu tine, cred, dar 
până atunci ai altele de făcut. Am reuşit să punem iarăşi în 
funcţiune multe, dar mai avem destule de pus pe roate. 
Există o echipă la Barajul Boulder, care încearcă să aducă 
centrala la cota normală de curent. Alt grup lucrează la 
aprovizionarea cu apă. Am trimis pe teren nişte echipe de 
pionieri, aducem aici câte şase sau opt oameni pe zi, dar 
deocamdată nu te interesează amănuntele. Mi se pare că 
te-a bătut soarele cât să-ţi ajungă o lună. 

— Mi-e teamă că aşa este, spuse Trashcan Man cu un 
zâmbet moale. Ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru 
Lloyd Henreid. Adunându-şi întreg curajul, arătă spre 
piatra din scobitura gâtului lui Lloyd. 

— Asta... 

— Mda, noi, ăştia, care suntem un soi de şefi, le purtăm 
cu toţii. E ideea lui. E din gagat. De fapt, nici nu este o 
piatră, ştii? Mai degrabă o bulă de ţiţei. 

— Vreau să zic... lumina roşie. Ochiul. 

— Ei, şi ţie ţi se pare că seamănă? E o fisură, de fapt. 
Cadou special din partea lui. Nu sunt cel mai deştept băiat 
al lui, nici măcar cel mai inteligent din bătrânu' Lost Wages, 
nici pe departe. Dar eu sunt... rahat, cred că s-ar putea zice 
că sunt favoritul lui. Îl cercetă atent pe Trash. Poate că şi tu, 
cine ştie? Eu nu, poţi să fii sigur. Flagg e un om foarte 
discret. În orice caz, noi am auzit despre tine. Adică eu şi cu 
Whitney. În mod normal, procedura e cu totul alta. Vin prea 
mulţi ca să faci o primire deosebită fiecăruia. Continuă, 
după o pauză: Deşi bănuiesc că ar putea, dac-ar ţine morţiş. 
Cred că el ar putea să aibă grijă de fiecare în parte. 

Trashcan Man făcu din cap. 


— E-n stare să facă vrăji, continuă Lloyd, cu voce puţin 
răguşită. Am văzut cu ochii mei. Nu mi-ar conveni deloc să 
fiu în cealaltă tabără. 

— Da, răspunse Trashcan, cutremurând-se. Am fost 
martor la ce i s-a întâmplat lui The Kid. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Tipul cu care am mers până am ajuns în munţi. Nu 
vreau să discut despre asta. 

— Foarte bine. Uite, vine supa ta. Whitney a pregătit şi 
un burger, până la urmă. O să vezi ce-o să-ţi mai placă. Face 
nişte burgeri minunaţi, dar te rog să nu verşi, okay? 

— Okay. 

— Trebuie să mă ocup de-ale mele. Dacă m-ar vedea 
acum prietenul meu, Poke, nu i-ar veni să creadă. Alerg în 
toate părţile, ca o albină. Ne vedem mai încolo. 

— Sigur că da, spuse Trashcan, apoi adăugă, aproape 
timid: Mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru toate. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti mie, îi răspunse Lloyd 
amical. Lui trebuie să-i mulţumeşti. 

— Chiar aşa şi fac. În fiecare seară. 

Dar constată că vorbea singur. Lloyd străbătuse deja 
jumătate din holul recepţiei, discutând cu bărbatul care-i 
adusese supa şi hamburgerul. Trashcan Man îi urmări cu 
drag până ce dispărură din raza lui vizuală şi de-abia apoi 
începu să mănânce, înfulecând cu lăcomie până ce aproape 
terminase. Totul ar fi fost în regulă, dacă nu s-ar fi uitat în 
fundul bolului de supă. Era supă de roşii şi avea culoarea 
sângelui. 

Împinse bolul deoparte, simțind că pofta îi trecuse cu 
totul. Îi venea uşor să-i spună lui Lloyd Henreid că nu dorea 
să vorbească despre The Kid, în schimb nu-i era deloc 
simplu să evite să se gândească la cele petrecute. 

Se apropie de roata ruletei, sorbind din paharul de lapte 
ce-i fusese adus odată cu mâncarea. Împinse uşor platanul 
şi lăsă să cadă bila albă. Aceasta se roti jur-împrejurul 
marginii, apoi ajunse pe şanţurile de dedesubt şi se zbătu 


dezordonat. Se gândea la The Kid. Se întreba dacă avea să 
se arate careva şi să-i spună unde era camera lui. Se 
gândea la The Kid. Se întreba dacă bila avea să se oprească 
pe un număr roşu sau pe unul negru... dar în primul şi în 
primul rând se gândea la The Kid. Bila rămase în cele din 
urmă definitiv fixată într-unul dintre spaţii. Roata se opri. 
Bila se afla sub dublul zero verde. 

Potul revenea casei. 

Porniră din Golden spre vest pe o vreme senină şi caldă, 
urmând Interstate 70 direct în Rockies; The Kid renunţase 
la Coors, preferând de astă dată o sticlă de whisky Rebel 
Yell. Alte două sticle îşi aşteptau rândul aşezate între ei, în 
spaţiul de lângă  schimbătorul de viteze, grijuliu 
împachetate în cutii goale de lapte, ca să nu se 
rostogolească şi să se spargă. The Kid sorbea din când în 
când din sticlă, apoi spăla whisky-ul cu o înghiţitură de 
Pepsi-Cola, după care urla Fir-aş al naibii! sau Ahoi! sau 
Sex-machine! cât îl ţinea gura. Făcu de mai multe ori 
observaţia că ar fi fost în stare să bea Rebel Yell până se 
pişa pe el şi-l întrebă pe Trashcan Man dacă îl crede. Pierit 
de frică şi încă mahmur din pricina celor trei beri băute cu 
o seară în urmă, Trashcan Man îi dădea toate asigurările 
posibile. 

Nici măcar The Kid nu era în stare să gonească cu o sută 
la oră pe drumurile acestea. O lasă la doar optzeci şi 
mormăi ceva despre munţii ăştia nenorociţi. Apoi se lumină 
la faţă. 

— Da' ajungem noi în Utah şi-n Nevada şi recuperăm ce- 
am pierdut aici, Trashy. Pă teren drept, scumpa asta merge 
cu o sută şaizeci. Poate că nu mă crezi! 

— Păi să ştii că-i o maşină nemaipomenită, îi răspunse 
Trashcan cu zâmbetul lui de câine bolnav. 

— Pă bune. 

Trase un gât de Rebel Yell. Se clăti cu o gură de Pepsi. 
Urlă ahoi! cât îl ţineau rărunchii. 


Trash se holba strâmb la peisajul ce-i fugea înaintea 
ochilor, scăldat în soarele dimineţii. Şoseaua fusese săpată 
direct în coasta muntoasă şi străbăteau porţiuni închise 
între stânci uriaşe. Identice cu cele pe care le văzuse în 
visul de azi-noapte. După ce se va lăsa întunericul, aveau 
oare să se deschidă iarăşi ochii aceia roşii? 

Se cutremură. 

Nu peste mult timp, constată că viteza scăzuse de la 
optzeci la şaizeci. Apoi la patruzeci. Aproape în şoaptă, The 
Kid înjura monoton, dar cumplit. Maşina sport se strecura 
cu greu prin traficul tot mai dens, format din maşini 
încremenite. 

— Ce mă-sa mai e şi asta? izbucni The Kid cu furie. Ce 
mă-sa a fost în capu' lor? S-au hotărât cu toţii să moară la 
trei mii de metri? Hei, băi, idioţilor, daţi-vă la o parte! M-aţi 
auzit? Daţi-vă dracu' din calea mea! 

Trashcan Man se făcu mic. 

Trecură de o curbă şi se treziră în faţă cu o teribilă 
grămadă de fiare formată din epavele a patru maşini, care 
blocau total benzile lui 1-70 pe direcţia lor de mers. Un mort 
acoperit de glazura neregulată şi crăpată a unei cruste de 
sânge de mult uscate zăcea cu faţa în jos în mijlocul 
asfaltului. Lângă el se afla o păpuşă Chatty Cathy ruptă. Pe 
partea stângă a accidentului, calea era blocată de o 
balustradă din oţel cu stâlpi înalţi de şase picioare. Pe 
dreapta, povârnişul cobora abrupt, pierzându-se printre 
neguri. 

The Kid mai înghiţi nişte Rebel Yell şi îndreptă cupeul 
spre prăpastie. 

— 'Ţin-te bine, Trashy, îi şopti el, ocolim pă aici. 

— Dar nu e suficient spaţiu, îi răspunse Trashcan Man 
răguşit, cu senzaţia că i se înţepenise o pilă din fier în 
gâtlej. 

— Ba da, exact cât este nevoie. 

Ochii lui The Kid străluceau. Scoase maşina din şosea. 
Roţile din dreapta stârneau deja ţărâna de la marginea 


drumului. 

— Pe mine să nu contezi, spuse Trashcan Man grăbit, 
apucând mânerul portierei. 

— Rămâi la locul tău, altfel te pupă mă-ta rece. 

Trash se întoarse şi se trezi cu ţeava revolverului de 
calibru 45 sub nas. The Kid chicotea nervos. 

Trashcan Man se lipi cu spatele de scaun. Încercă să 
închidă ochii, dar fără succes. Pe partea lui, dispărură şi 
ultimii zece centimetri până la marginea prăpastiei. Acum 
nu mai avea înaintea lui decât priveliştea largă asupra 
pinilor albastru-cenuşii şi imensele stânci prăbuşite. Îşi 
imagina anvelopele Wide Oval ale cupeului la cinci 
centimetri de hău... acum doar la doi... 

— Încă un centimetru, fredona The Kid, cu ochii holbaţi şi 
rânjind cu gura până la urechi. Pe fruntea lui palidă, de 
păpuşă, apăruseră picături de  transpiraţie perfect 
conturate. Un centimetru... un singur... centimetru. 

Totul se sfârşi fulgerător. Trashcan Man simţi partea din 
spate a maşinii derapând şi căzând brusc. Auzi căderea 
unei cascade, mai întâi de pietricele, apoi de bolovani din 
cei mari. Trase un țipăt. The Kid înjură oribil, trecu în viteza 
întâi şi apăsă acceleraţia până la podea. Dinspre stânga, 
unde se strecurau pe lângă epava răsturnată a unui 
microbuz VW, veni scrâşnetul de metal frecat pe metal. 

— Zboară! strigă The Kid. Ca o pasăre, fir-ar târtiţa ta să 
fie! Zboară! Zboară, fir-ai afurisită! 

Roţile din spate ale maşinii sport se rotiră dement. O 
clipă, căderea în gol păru iminentă. Apoi cupeul se smuci 
înainte, se săltă cu greu şi se treziră pe şosea, de cealaltă 
parte a stavilei, lăsând în urma lor un strat subţire de 
cauciuc. 

— "Ţi-am zis io că izbutim! strigă The Kid triumfător. Futu- 
i! Este c-am reuşit? Nu ţi-am zis eu ţie, Trashy, fir-ar mă-ta 
a dracu”? 

— Am reuşit, îi răspunse 'Trashcan Man în şoaptă. 


Tremura din toate încheieturile. Nu reuşea cu niciun chip 
să se controleze. Apoi, pentru a doua oară de când îl 
întâlnise pe The Kid, pronunţă, fără să-şi dea seama, 
singurul lucru în stare să-i salveze viaţa pentru că, dacă n- 
ar fi avut inspiraţia să reacționeze astfel, este sigur că The 
Kid l-ar fi curăţat, sărbătorindu-şi reuşita în felul lui ciudat: 

— Ai fost nemaipomenit, champ. 

Nu se mai adresase nimănui cu apelativul „champ”, de 
când era el. 

— Ei... nici chiar aşa, îi replică The Kid, cu un aer de 
superioritate. Ezistă cel puţin încă doi băieţi în ţara asta în 
stare d-aşa ceva. Sper că mă crezi, nu? 

— Dacă zici tu aşa, Kid. 

— Să nu-mi zici nimic, iubitule, lasă-mă să-ţi spun io. 
Gata, la drum. Azi mâncăm nori. 

Dar n-au înaintat prea mult. După nici cincisprezece 
minute, cupeul lui The Kid se opri din nou, cam la trei mii 
de kilometri de unde pornise, adică de la Shrevensport, 
Louisiana. 

— Să nu-ţi crezi ochilor, comentă The Kid. Pur şi simplu... 
băga-mi-aş... aşa ceva NU SE POATE! 

Deschise portiera şi sări afară, ţinând încă în mâna 
stângă sticla de Rebel Yell, în care mai rămăsese un sfert. 

— DĂ-TE DIN CALEA MEA! urlă The Kid, agitându-se în 
toate părţile pe cizmele lui cu tocuri grotesc de înalte - o 
minusculă forţă distructivă a naturii, ca o furtună într-un 
pahar de apă. DĂ-TE LA O PARIE DIN DRUM, 
NENOROCIŢILOR, SUNIEŢI MORŢI, LOCUL VOSTRU 
ESTE LA CIMITIR, N-AVEŢI CE CĂUTA ÎN CALEA MEA! 

Azvârli sticla de whisky, care se răsuci în aer, risipind 
stropi de culoarea chihlimbarului. Apoi se izbi de un 
Porsche vechi şi se sfărâmă într-o mie de cioburi. The Kid 
amuţi, gâfâind şi clătinându-se uşor pe picioare, 

De această dată nu mai era vorba de un simplu blocaj 
format din patru maşini, ci de o insurmontabilă problemă 
de trafic. Benzile pe direcţia răsăriteană erau separate de 


cele către vest de o fâşie lată cam de zece iarzi, pe care 
creştea iarbă, şi cupeul ar fi reuşit probabil să treacă de pe 
un sens pe celălalt, însă situaţia se prezenta identic pe 
ambele direcţii: pe cele patru benzi marcate se 
aglomeraseră şase şiruri nesfârşite de maşini, bară în bară 
şi portieră lângă portieră. Şi culoarele de refugiu erau la fel 
de aglomerate ca şi cele pentru circulaţia normală. Câţiva 
şoferi încercaseră chiar să se folosească de zona mediană, 
cu toate că era plină de hârtoape şi denivelări, iar din 
stratul subţire şi cenuşiu de sol se iţeau pietre ascuţite, ca 
dinţii unui balaur. Poate doar nişte maşini de teren înalte, 
cu transmisie integrală, ar fi reuşit să răzbată pe acolo, dar 
Trashcan nu vedea pe fâşia dintre sensuri decât un vast 
cimitir de conserve de Detroit lovite, răsturnate şi îndoite. 
Ai fi zis că şoferii fuseseră cuprinşi de o nebunie în masă şi 
se hotărâseră deodată să organizeze o cursă apocaliptică şi 
distrugătoare sau o petrecere de demenţi chiar aici, în zona 
înaltă a lui 1-70. Sus, pe Colorado Mountain e-un mister, 
plouă Chevyuri din cer, îi trecu prin minte lui Trashcan 
Man. Reuşi să-şi acopere gura la timp, înainte de a chicoti. 
Dacă The Kid îl auzea cumva râzând în clipa asta, putea să- 
şi ia adio de la viaţă. 

The Kid se întoarse călcând cu paşi mari, în cizmele 
înalte. Sub părul lucios, coafat cu grijă, figura lui te ducea 
cu gândul la un vasilisc. Ochii îi ieşeau din cap de furie. 

— Nu-mi las aici afurisita asta de maşină. M-ai auzit? Nici 
vorbă. N-o las aici. Pun-te pe drum, Trashy. Du-te şi 
cercetează până unde mă-sa se întinde blocajul ăsta. Poate 
că s-a pus un camion de-a curmezişul, nu ştiu. De ocolit, nu 
putem. Aici nu mai există şanţ. Ne-am rostogoli în 
prăpastie. Dar dacă nu e decât un camion, mă doare-n cur. 
O să sar peste curvele astea una câte una şi le împing peste 
margine. Sunt în stare, sper că mă crezi. Hai, întinde-o, 
băiete. 

Trash nu mai stătu pe gânduri. Porni la drum, 
strecurându-se cu grijă printre maşini. Era pregătit să se 


aplece şi s-o rupă la fugă, dacă The Kid începea să tragă. 
Dar acesta se abţinu. După ce străbătuse o distanţă 
suficientă ca să se simtă în siguranţă (adică se afla dincolo 
de bătaia pistolului), se căţără pe un camion cisternă şi privi 
în urmă. The Kid, miniaturalul nemernic diabolic, redus 
acum cu adevărat la dimensiuni de păpuşă din cauza 
distanţei de mai multe sute de metri, stătea sprijinit de 
portiera maşinii sport şi trăgea din sticlă. Lui Trashcan Man 
îi trecu prin gând să-i facă semn, apoi, precaut, se răzgândi. 

Trashcan Man pornise la drum pe la 10.30 dimineaţa. 
Înainta cu greu - fiind adesea nevoit să treacă peste 
capotele şi acoperişurile maşinilor şi camioanelor, atât de 
mare era aglomeraţia - şi, când ajunse la primul indicator 
pe care scria TUNEL ÎNCHIS, se făcuse deja ora 3.15 după- 
amiază. Străbătuse cam douăzeci de kilometri. Douăzeci de 
kilometri nu însemna cine ştie ce - mai ales pentru cineva 
care traversase o cincime din ţară pe bicicletă - dar, ţinând 
cont de obstacole, distanţa era totuşi considerabilă. Ar fi 
putut să se întoarcă de mult şi să-i spună lui The Kid că era 
imposibil... asta dacă ar fi avut cea mai mică intenţie să facă 
cale întoarsă. Bineînţeles că nu avea. Trashcan Man nu 
prea citise istorie la viaţa lui (după terapia cu electroşocuri, 
îi venea foarte greu să mai citească), dar nu avea nevoie să 
ştie că, pe vremuri, regii şi împărații îi ucideau de multe ori 
pe solii veniţi cu veşti proaste, fără să stea pe gânduri. Însă 
apucase să vadă suficient şi ştia suficient despre The Kid ca 
să nu-şi mai dorească să dea ochii cu el vreodată. 

Se opri să cântărească textul anunţului, zugrăvit în litere 
negre pe un fond portocaliu, de forma unui diamant. Fusese 
dat la pământ şi zăcea sub roata a ceea ce părea cel mai 
vechi Yugo din lume. TUNEL ÎNCHIS. Care tunel? Scrută 
înaintea lui, cu mâna făcută streaşină, şi i se păru că 
distinge ceva. Mai merse o sută de metri, căţărându-se 
peste maşini atunci când era nevoie, şi ajunse în dreptul 
unei cumplite învălmăşiri de cadavre şi maşini distruse. O 
parte dintre maşini şi camioane arseseră până la schelet. 


Multe aparținuseră armatei. Multe dintre trupuri erau 
înveşmântate în kaki. Dincolo de scena bătăliei - Trash era 
convins că despre asta era vorba - începea iarăşi o porţiune 
de trafic dens. Ceva mai încolo, pe ambele sensuri, marea 
de maşini dispărea în perechea de guri uriaşe: după cum 
anunţa placa fixată pe stânca goală, aici era intrarea în THE 
EISENHOWER TUNNEL. 

Se apropie cu inima strânsă, neştiind prea bine ce avea 
de făcut. Găurile gemene forate în stâncă îl intimidau şi, pe 
măsură ce se apropia, se simţea cuprins de o cumplită 
groază. Ar fi înţeles acum foarte bine sentimentul lui Larry 
Underwood faţă de Lincoln Tunnel; în clipa aceea, fără s-o 
ştie, cei doi deveniseră fraţi de suflet, legaţi de unul şi 
acelaşi fior. 

Principala diferenţă era că, în timp ce trotuarul din 
Lincoln Tunnel era plasat la înălţime, aici se găsea la nivelul 
drumului, iar unii şoferi încercaseră să-şi strecoare maşinile 
pe acolo, urcând cu două roţi peste bordură. Tunelul avea 
lungimea de două mile. Ca să-l străbată, nu exista altă 
metodă decât să se prelingă de-a lungul lui, de la o maşină 
la cealaltă, prin beznă. Traversarea avea să dureze ore 
întregi. 

Trashcan Man simţi cum îl apucă pântecăraia. 

Rămase în faţa tunelului multă vreme. Cu peste o lună în 
urmă, Larry Underwood îşi învinsese temerile şi intrase în 
tunel. După o îndelungată contemplare, Trashcan Man se 
întoarse şi porni spre The Kid, cu umerii căzuţi şi cu un 
tremur la colţurile gurii. Nu atât lipsa unui spaţiu prin care 
să poată merge în largul lui şi nici lungimea tunelului 
(Trash, care nu ieşise din Indiana toată viaţa lui, nu avea 
habar de lungimea lui Eisenhower Tunnel) au fost cauza 
renunţării lui. Larry Underwood fusese împins (şi poate 
controlat) de urma de egoism din el şi de logica simplă a 
supravieţuirii: New York se afla pe o insulă, şi el trebuia să 
plece de acolo. Tunelul era calea cea mai simplă. Prin 
urmare, avea să-l străbată cât mai repede cu putinţă, ca şi 


cum şi-ar fi ţinut nasul şi ar fi înghiţit repede un 
medicament, ştiind că avea gust rău. Trashcan Man, în 
schimb, era o biată fiinţă învinsă, obişnuită să accepte 
loviturile venind atât din partea sorții, cât şi a firii lui 
inexplicabile... cu fruntea plecată. Apoi, întâlnirea lui de 
coşmar cu The Kid îl deprimase şi mai tare şi-i spălase 
aproape total creierul. Fusese purtat cu viteze destul de 
mari ca să se îmbolnăvească de nervi. Fusese ameninţat cu 
moartea dacă nu se dovedea în stare să bea o cutie de bere 
până la capăt şi apoi să n-o borască. Fusese sodomizat cu 
ţeava unui pistol. Nu lipsise decât un fir de păr să nu se 
prăbuşească într-o prăpastie adâncă de trei sute de metri. 
Şi peste toate astea, mai era el în stare să-şi adune curajul 
ca să se târască printr-o gaură, săpată chiar prin inima 
muntelui, unde putea întâlni în întuneric cine ştie ce orori? 
Nu mai era. Alţii poate erau, însă nu şi Trashcan Man. lar în 
ideea lui de a se întoarce exista o anumită logică. Este 
adevărat, logica unui om învins şi pe jumătate dement, însă 
nu lipsită de un farmec pervers. El nu se afla pe o insulă. 
Dacă era nevoie să meargă înapoi tot restul zilei de azi, ba 
chiar şi mâine, doar ca să descopere un drum care mergea 
peste munţi şi nu prin ei, avea s-o facă. Adevărat, trebuia să 
pornească iarăşi în direcţia unde îl lăsase pe The Kid, dar îşi 
făcea socoteala că acesta se răzgândise şi o luase deja din 
loc, în ciuda promisiunii. Sau se îmbătase criţă între timp. 
Sau poate (deşi Trash avea îndoieli serioase că i-ar putea fi 
hărăzit un asemenea noroc nemaipomenit) îl găsea mort, 
pur şi simplu. În cel mai rău caz, dacă The Kid se afla încă 
în acelaşi loc, stând treaz şi aşteptând, Trashcan era în 
stare să-l pândească până ce se lăsa întunericul şi apoi să se 
furişeze pe lângă el ca (0 nevăstuică) un animal mic, 
oarecare, prin tufişuri. După care îşi va continua calea spre 
est până ce va întâlni drumul acela. 

Ajunse din nou la camionul cisternă din vârful căruia îl 
văzuse ultima oară pe The Kid şi maşina lui de poveste, 
reuşind să parcurgă drumul de întoarcere în timp mai 


scurt. De această dată, nu se urcă până în locul unde silueta 
lui s-ar fi conturat limpede pe cer, ci se târi de la o maşină 
la cealaltă în patru labe, încercând să nu facă zgomot. Poate 
The Kid îşi păstrase atenţia şi vigilenţa. Cu unul ca el, nu 
ştiai niciodată... Nu avea niciun rost să rişti. Regreta acum 
că nu luase cu elarma unui soldat, cu toate că nu se folosise 
niciodată de o puşcă. Se târi mai departe, iar pietricelele de 
pe drum îi sfâşiau nemilos mâna transformată în gheară. Se 
făcuse ora 8, iar soarele coborâse dincolo de munţi, 

Trashcan se opri în spatele capotei Porsche-ului în care 
azvârlise The Kid sticla de băutură şi se înălţă cu grijă. Da, 
iată cupeul, cu vopseaua lui auriu-metalizată, parbrizul 
umflat şi aripioara de rechin sfâşiind cerul de culoare 
vineţie. The Kid zăcea prăbuşit în spatele volanului Day-Glo, 
cu ochii închişi şi gura căscată. Inima lui Trashcan Man 
bătea în ritmul unui marş victorios. Beat mort! îi pulsa 
inima, marcând cele două silabe. Beat mort! Slavă 
Domnului! Beat mort! Putea să ajungă la treizeci de 
kilometri depărtare înainte ca The Kid să se trezească din 
mahmureală. 

Cu toate astea, nu-şi slăbi atenţia. Se fofilă de la o maşină 
la alta ca un gândac traversând suprafaţa nemişcată a unui 
lac, ocoli cupeul prin stânga şi traversă în grabă spaţiile tot 
mai mari dintre maşini. Maşina se afla acum în stânga lui, la 
ora nouă, acum la şapte, acum la şase, chiar în spatele lui. 
Nu-i mai rămânea decât să se îndepărteze cât mai mult de 
nebunul... 

— Rămâi pe loc, puţă tâmpită ce eşti. 

Trash încremeni, sprijinit pe mâini şi pe picioare. Se pişă 
pe el şi mintea i se dizolvă, transformându-se într-o pasăre 
neagră, fluturând dement din aripi. 

Se întoarse extrem de încet, iar tendoanele gâtului îi 
scârţâiau ca balamalele uşii unei case bântuite de stafii. 
lată-l pe The Kid în toată splendoarea lui, cu o cămaşă 
răspândind irizaţii de un verde-auriu şi o pereche de 
pantaloni din catifea reiată decoloraţi de soare. Ţinea câte 


un revolver în fiecare mână, iar pe faţă i se zugrăvise o 
cumplită grimasă de ură şi de furie. 

—  Verificam c-cum e drumu-n partea asta, se auzi 
Trashcan Man zicând. Să văd dac-că e L-l-liber. 

— Păi sigur că da... verificai în patru labe, neisprăvitule. 
Vezi tu acu' eliberare pe dracu”. Ia saltă-n picioare. 

Trashcan reuşi să se ridice şi să-şi menţină echilibrul 
doar sprijinindu-se de mânerul portierei din dreapta. Ţevile 
gemene ale revolverelor lui The Kid i se păreau la fel de 
mari ca şi cele două guri ale lui Eisenhower Tunnel. În clipa 
aceea, îşi vedea moartea cu ochii. Era mai mult decât 
conştient de acest fapt. De data asta, nu existau cuvinte 
potrivite cu ajutorul cărora s-o abată din cale. 

Se rugă pe tăcute Omului Întunecat: Te rog... dacă 
aceasta e voia ta... Îmi dau şi viaţa pentru tine! 

— Ce se-ntâmpl-acolo? îl interogă The Kid. Un camion 
răsturnat? 

— În faţă e un tunel. Plin ochi. De-asta am venit, ca să-ţi 
spun. le rog... 

— Un tunel, gemu The Kid. Futu-i mama măs-sii! Se 
încruntă iarăşi. Nu cumva mă minţi, bă, poponar nenorocit? 

— Nu! Jur că nu! Pe placă scria că-i FEeesenhoover 
Tunnel. Cred că aşa era, dar eu nu prea mă descurc la 
cuvintele mai lungi. Am... 

— 'Tacă-ţi fleanca. Cât e pân-acolo? 

— Doisprezece kilometri. Poate chiar mai mult. 

The Kid rămase tăcut pentru o clipă şi se uită lung pe 
şosea, spre vest. Apoi îl fixă pe Trashcan Man cu o privire 
scânteietoare. 

— Adică vrei să-mi vinzi mie că blocajul ăsta e lung de 
doisprezece kilometri! Căcăcios mincinos ce eşti! 

The Kid apăsă uşor pe trăgaciul revolverelor. Trashcan, 
care nu ştia exact cum funcţionează o armă, ţipă ca o 
femeie şi-şi duse mâinile la ochi. 

— Pă bune! ţipă el. Pă bune! Mă jur! Mă jur! 


The Kid îl măsură o bună bucată de vreme. În cele din 
urmă cobori piedicile armelor. 

— Am dă gând să te omor, Trashy, îi comunică el, 
zâmbind. Am dă gând să-ţi curm viaţa aia afurisită. Dar mai 
întâi mergem până la maşinile alea, pă lângă care ne-am 
strecurat azi-dimineaţă. Ai să împingi microbuzul în 
prăpastie. Dup-aia o pornesc înapoi şi găsesc un drum 
ocolit. Nu-mi las io maşina aici, adăugă nervos. Nu să ezistă 
una ca asta. 

— Te rog să nu mă omori, îi şopti Trashcan. Te implor. 

— Dacă eşti în stare să înlături VW-ul în mai puţin dă 
cinşpe minute, poate că te cruţ. Sper că mă crezi, nu? 

— Da, îl asigură Trash. 

Dar apucase să se uite adânc în ochii aceia ce licăreau 
nefiresc şi nu-i dădea crezare defel. 

Porniră pe jos spre locul cu pricina, Trashcan Man 
mergând înaintea lui The Kid, nesigur, ca şi cum ar fi avut 
picioare din cauciuc. The Kid păşea mărunt şi afectat, haina 
din piele scârţâind moale la fiecare mişcare. Pe buzele lui 
de păpuşă se ivise un zâmbet vag, aproape dulce. 


Ultimele licăriri ale apusului dispăruseră aproape cu 
totul înainte ca ei să ajungă la locul unde şoseaua era 
gâtuită. Microbuzul VW zăcea pe o parte, iar corpurile celor 
trei sau patru ocupanţi, încâlceala de mâini şi picioare era 
dificil de distins în lumina scăzută. The Kid trecu dincolo de 
maşină şi se opri pe marginea şoselei, cercetând locul pe 
unde se strecuraseră cu zece ore în urmă. Una dintre 
urmele de cauciuc se mai vedea încă, în schimb cealaltă 
dispăruse odată cu o bucată din taluz. 

— Nici vorbă, se pronunţă The Kid. Pe-aici nu mai trecem 
în niciun caz, dacă nu facem puţin loc. Ascultă-mă pe mine, 
că ştiu. 

Lui 'Trashcan Man îi trecu prin minte, pentru o clipă doar, 
să se repeadă la partenerul lui şi să încerce să-l împingă în 


prăpastie. Apoi The Kid se întoarse spre el. Îşi trăsese 
revolverele şi le ţinea îndreptate spre Trashcan. 

— Ia ascultă, Trashy. Te treceau nişte gânduri necurate. 
Nu-ncerca să mă duci. Citesc în tine ca-ntr-o carte deschisă. 

Trashcan scutură din cap, protestând. 

— Nu care cumva să faci vreo greşeală cu mine, Trashy. E 
ultimul lucru din lume pă care să-l încerci. Ia, treci la 
microbuzu' ăla şi împinge-l! Ai cinşpe minute. 

Pe fâşia dintre cele două sensuri era parcat un Austin. 
The Kid deschise uşa din dreapta a maşinii, aruncă afară cu 
nepăsare cadavrul umflat al unei adolescente (în primă 
instanţă smulsese braţul fetei din umăr şi-l aruncase cât 
colo, cu aerul absent al cuiva care tocmai a terminat de ros 
un copan de curcan) şi se aşeză pe scaun, rămânând cu 
picioarele pe asfalt. Gesticulă vesel cu revolverele spre 
silueta cocârjată şi tremurândă a lui Trashcan Man. 

— Timpul trece, amice. Îşi lăsă capul pe spate şi începu să 
cânte: Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un 
coi a plecat la răz-BOl... aşa, Trashy, băiatule, sulă bleagă ce 
eşti, pune-ţi spinarea la bătaie, n-au mai rămas dăcât 
douăşpe minute... iupai-dia, iupai-da, haide, mumie 
împuţită, bagă osu.... 

Trash se propti în microbuz. Îşi încordă picioarele şi 
împinse. Maşina se clinti poate cu vreo cinci centimetri spre 
prăpastie. În inima lui, speranţa - această buruiană de 
nestârpit a sufletului omenesc - începuse iarăşi să 
înflorească. The Kid era irațional şi impulsiv; Carley Yates şi 
ceilalţi prieteni ai lui de la crâşma cu biliard i-ar fi hărăzit 
apelativul de şobolan de latrină. Cu toate acestea, dacă 
reuşea într-adevăr să înlăture microbuzul şi să facă loc 
pentru nepreţuitul cupeu al lui The Kid, nebunul avea poate 
să-i cruţe viaţa. 

Poate. 

Îşi lăsă fruntea în jos, apucă marginea caroseriei VW-ului 
şi împinse din răsputeri. Durerea izbucni în braţul lui de 
curând rănit şi-şi dădu seama că pielea nouă şi fragilă avea 


să plesnească acuş-acuş. Şi atunci durerea va fi fără 
margini. 

Microbuzul se mai clinti zece centimetri. Sudoarea picura 
din sprâncenele lui Trashcan şi i se scurgea în ochi, 
înţepându-l ca uleiul cald de maşină. 

— Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un coi 
a plecat la răz-BOI! fredona The Kid. Păi, iupai-dia, iupai-d... 

Cântecul se frânse ca o creangă uscată. Trashcan Man 
tresări, neliniştit. The Kid se ridicase de pe scaunul 
Austinului. Stătea pe jumătate întors de la Trash, scrutând 
peste benzile şoselei ce duceau spre răsărit. Dincolo de ele 
se ridica o coastă stâncoasă, cu tufăriş des, care acoperea 
jumătate din bolta cerească. 

— Ce mă-sa a fost asta? şopti The Kid. 

— N-am auzit ni... 

Clipă în care auzi şi el. De cealaltă parte a şoselei cădea o 
mică avalanşă de pietricele şi bolovani. Ca prin farmec, îşi 
aduse aminte cu limpezime tot visul; simţi că-i îngheaţă 
sângele în vene şi i se usucă gura. 

— Cine-i acolo? ţipă The Kid. Fă bine şi răspunde-mi! 
Răspunde, fir-ai să fii, dacă nu, trag! 

Răspunsul nu întârzie, într-adevăr, însă sunetul respectiv 
nu era omenesc. Un urlet sfâşie noaptea ca o sirenă dogită, 
mai întâi înălțându-se, apoi coborând şi transformându-se 
într-un mârâit gutural. 

— Isuse Dumnezeule! spuse The Kid, cu voce subţire, 
dintr-odată. 

Coborând panta de pe cealaltă parte a şoselei şi 
traversând banda mediană, se apropia o haită de lupi, lupi 
cenuşii şi supli de pădure, cu ochi roşii, cu fălcile căscate şi 
băloase. Erau peste douăzeci de fiare. Într-o criză de 
teroare, Trashcan se scăpă din nou pe el. 

The Kid se retrase în spatele portbagajului Austinului, îşi 
ridică revolverele şi începu să tragă. Din ţevi ţâşniră flăcări; 
sunetul împuşcăturilor se răsfrânse de nenumărate ori din 
pereţii munţilor, ca şi cum s-ar fi dezlănţuit o adevărată 


canonadă de artilerie. Trashcan Man ţipă în gura mare şi-şi 
înfipse arătătoarele în urechi. Briza înserării zdrenţui 
norişorii fierbinţi de fum. Adulmecă aroma iute a corditei, 
care-i înţepa nările. 

Lupii veneau către ei în pas iute, netulburaţi. Ochii 
fiarelor... Trashcan Man constată că nu-şi poate dezlipi 
privirile de ale lor. Nu, ochii lor nu păreau ai unor lupi 
obişnuiţi; de asta nu se îndoia câtuşi de puţin. Erau de fapt 
ochii Stăpânului lor, socoti el. Ai Stăpânului lor, care era şi 
Stăpânul lui. Deodată, îşi aduse aminte de rugăciune şi nu 
se mai temu deloc. Îşi trase degetele din urechi. Nu băgă în 
seama pata udă de pe pantaloni. Se trezi zâmbind. 

The Kid îşi golise ambele revolvere, reuşind să doboare 
trei lupi. Îşi puse armele în teacă fără să încerce să le 
încarce iarăşi, apoi se răsuci spre vest. Nu făcu mai mult de 
zece paşi şi se opri în loc. Alte fiare veneau tăcut, apărând 
şi dispărând printre epavele întunecate ale maşinilor 
încremenite, ca nişte petice iluzorii de negură. Una dintre 
ele îşi înălţă botul la cer şi începu să urle. Îl urmă a doua, 
apoi a treia, pentru ca în cele din urmă să se stârnească un 
adevărat cor. Acum se apropiau din nou. 

The Kid se retrase, încercând să-şi încarce unul dintre 
revolvere, dar cartuşele se risipiră printre degetele lui 
amorţite. Pe neaşteptate, renunţă. Arma se rostogoli 
zuruind pe şosea. Ca la un semnal, lupii se năpustiră spre 
el. 

The Kid începu să ţipe ascuţit, se întoarse şi alergă la 
Austin. În plină fugă, cel de-al doilea revolver ieşi din toc şi 
se rostogoli pe asfalt. Cu un mârâit profund şi ameninţător, 
lupul aflat cel mai aproape de el făcu un salt exact în clipa 
în care The Kid se adăpostea în maşină şi trântea uşa în 
urma lui. 

Scăpase ca prin minune. Animalul se izbi de portieră şi 
sări înapoi, mârâind mai departe, rotindu-şi sinistru ochii 
roşii în toate direcţiile. 1 se alăturară şi ceilalţi şi, curând, 


Austinul era înconjurat de întreaga haită. Faţa celui din 
interior se vedea ca o lună mică şi albă. 

Atunci, unul dintre lupi se apropie de Trashcan Man, 
ţinându-şi capul triunghiular aplecat în jos, cu ochii lucind 
ca nişte lămpi de furtună. 

Îmi dau şi viaţa pentru... 

Trash îi ieşi în întâmpinare calm şi fără teamă. Îşi întinse 
mâna arsă, iar fiara îl linse. Apoi se ghemui la picioarele lui, 
încolăcindu-şi coada flocoasă şi stufoasă pe spate. 

The Kid se holba la scenă cu gura căscată. 

Privindu-l drept în ochi, Trashcan Man îi zâmbi şi-l sfidă, 
ridicând degetul mijlociu în sus. 

Ambele degete mijlocii. 

Şi-i strigă: 

— Să te fut! Eşti în găleată! Mă auzi? POŢI SĂ CREZI 
CHESTIA ASTA, CĂCĂCIOSULE? ÎN GĂLEATĂ! NU-MI 
SPUNE NIMIC, CĂ ŞTIU IO MAI BINE! 

Lupul apucă blând mâna nevătămată a lui Trashcan între 
fălci. Omul se uită spre el. Fiara se ridicase şi-l trăgea uşor 
de braţ. Spre vest. 

— Foarte bine, consimţi Trashcan senin. Foarte bine, 
băiete. 

Porni la drum, iar lupul îl urmă imediat, păşind chiar la 
piciorul lui, ca un câine bine dresat. Alte cinci fiare ieşiră 
dintre maşinile încremenite şi li se alăturară. Acum 
mărşăluia cu un lup înaintea lui, unul în spate şi câte doi de 
fiecare parte, ca un demnitar însoţit de escortă. 

Se opri o dată şi privi peste umăr. Nu avea să uite 
niciodată scena aceea: un cerc de lupi cenuşii, aşteptând cu 
răbdare în jurul micului Austin, şi conturul palid al figurii lui 
The Kid, care privea afară şi mişca din gură, în spatele 
sticlei. S-ar fi zis că lupii rânjesc spre The Kid, cu limbile 
atârnând din boturi. Păreau să-l întrebe cam cât mai dura 
până să-l alunge pe Omul Întunecat din Lost Wages, cu un 
şut în fund. Cât mai dura până atunci? 


Trashcan Man îşi punea întrebarea cât va zăbovi haita 
lângă micul Austin, împresurându-l într-un cerc de colţi. 
Atât cât avea să fie nevoie, era răspunsul logic. Două zile, 
trei, poate chiar patru. The Kid avea să stea acolo, privind 
afară. Nimic de mâncat (asta dacă nu cumva adolescenta 
avea vreun pasager, adică), nimic de băut, temperatura 
avea să urce după-amiaza în interiorul strâmt al maşinii 
până la peste cincizeci de grade, din cauza efectului de 
seră. Căţeluşii Omului Întunecat urmau să aştepte până ce 
The Kid murea de inaniţie sau până ce, înnebunit, ar fi 
deschis portiera ca să încerce să scape cu fuga. Trashcan 
Man chicoti în întuneric. The Kid nu era prea voinic. Nu 
avea să le ajungă nici pe-o măsea. Nu era exclus ca lupii să 
se otrăvească, mâncându-l. 

— N-am dreptate? strigă, hohotind spre stelele 
luminoase. Să nu-mi zici mie dacă mă crezi sau nu, 
căcăciosule! Stai să-ţi spun IO! 

Însoţitorii lui cenuşii şi fantomatici înaintau solemn şi fără 
zgomot, fără să bage în seamă urletele lui Trashcan Man. 
Când ajunseră în dreptul maşinii sport a lui The Kid, lupul 
de la piciorul lui se apropie, adulmecă una dintre 
anvelopele Wide Oval şi apoi, rânjind sardonic, ridică laba şi 
se pişă pe ea. 

Chestia asta îl amuză teribil pe Trash. Râse până ce din 
ochi îi ieşiră lacrimi şi se scurseră pe obrajii lui ţepoşi, 
brăzdaţi de cicatrice. Nebunia lui, aidoma unei bucăţi de 
carne prăjite la tigaie, nu mai avea nevoie ca să se 
desăvârşească, ca să obţină acea ultimă nuanţă subtilă de 
gust, decât de soarele deşertului. 

Trashcan Man îşi văzu mai departe de drum, însoţit de 
escortă. Pe măsură ce creştea aglomeraţia, lupii fie se târau 
pe sub maşini, cu burţile lipite de asfalt, fie ţopâiau peste 
acoperişuri şi capote - companioni sângeroşi şi muţi, cu 
ochi roşii şi colţi strălucitori. Ajunşi la Eisenhower Tunnel, 
târziu, după miezul nopţii, Trashcan pătrunse fără şovăire 


prin deschiderea acestuia. Cum să se mai fi temut acum? 
Cum să se mai fi temut, însoţit de nişte paznici ca aceştia? 

Drumul era lung, iar el pierduse noţiunea timpului 
aproape chiar de la început. Bâjbâia orbeşte, de la o maşină 
la următoarea, într-un rând căzu într-o materie umedă şi 
scârbos de moale, auzind în acelaşi timp şuieratul înfiorător 
al unui gaz puturos. Nici măcar atunci nu ezită. Din când în 
când vedea ochi roşii în întuneric, întotdeauna în faţa lui, 
călăuzindu-l mereu înainte. 

Peste o vreme simţi o boare proaspătă de aer şi începu să 
se grăbească; o dată îşi pierdu echilibrul, plonjând de pe 
capota unei maşini în portbagajul celei din faţă şi lovindu-se 
rău la cap. Peste puţin timp privi în sus şi văzu iarăşi stele, 
de astă dată palide, vestind apariţia zorilor. Era din nou 
afară. Escorta lui se făcuse nevăzută. Dar Trashcan căzu în 
genunchi şi rosti o rugăciune de mulţumire lungă, 
dezlânată şi plină de divagaţii. Văzuse puterea Omului 
Întunecat, o văzuse cât se poate de limpede. 

În pofida tuturor întâmplărilor prin care trecuse de când 
se trezise, cu o dimineaţă în urmă, şi dăduse cu ochii de The 
Kid admirându-şi coafura în oglinda din camera de la 
Golden Motel, Trash se simţea cu mult prea agitat ca să 
poată dormi. Preferă să meargă mai departe şi să lase 
tunelul în urma lui. Traficul se blocase şi în partea de vest a 
acestuia, dar peste nici două mile se putea din nou înainta 
lejer. Dincolo de linia mediană, pe benzile mergând spre 
est, şirul de maşini se întindea până dincolo de orizont. 

La prânz începu să coboare din Trecătoarea Vail Pass 
spre oraşul cu acelaşi nume, străbătând o zonă de blocuri şi 
cartierele de case. Acum era răpus de oboseală. Sparse un 
geam, deschise o uşă, îşi găsi un pat. Nu-l mai tulbură nimic 
până a doua zi de dimineaţă. 


Frumuseţea oricărui bigotism constă în aceea că are 
capacitatea de a explica totul. Odată ce Dumnezeu (sau 
Satana) a fost acceptat drept primă cauză a tot ceea ce se 


petrece în lumea muritorilor, nimic nu rămâne la voia 
întâmplării... sau a schimbării. Odată ce ajungi să mânuieşti 
sigur formulări cu valoare de incantaţie, cum ar fi „am 
reuşit să vedem prin vălul întunecat” şi „necunoscute sunt 
căile Domnului”, logica nu mai are nicio valoare. Bigotismul 
este una dintre puţinele căi infailibile de a înfrunta 
capriciile acestei lumi, deoarece elimină cu desăvârşire 
caracterul accidental al evenimentelor.  Adevăratului 
habotnic i se pare că toate au rostul lor. 

Probabil acesta a fost şi motivul pentru care Trashcan 
Man s-a oprit în drum, la vest de Vâil, şi i-a vorbit unei ciori 
vreme de aproape douăzeci de minute, convins că are de-a 
face fie cu un emisar... fie chiar cu Omul Întunecat în 
persoană. Cioara l-a contemplat multă vreme, de pe vârful 
unui stâlp înalt de telefon, zburând de-abia după ce se 
plictisise sau i se făcuse foame... sau poate după ce 
Trashcan îşi terminase şuvoiul de laude şi de promisiuni de 
credinţă. 

Îşi făcu rost de altă bicicletă în apropiere de Grand 
Junction, iar până la 25 iulie traversase Utahul de vest de-a 
lungul lui Route 4, care face în est legătura dintre 1-89 şi 
marea autostradă din sud-vest, I-15, care porneşte de la 
nord de Salt Lake City şi merge, hăt, până la San 
Bernardino, California. lar când se întâmplă ca roata din 
faţă a bicicletei lui noi să se despartă brusc de rest, plecând 
pe cont propriu prin deşert, Trashcan Man se văzu aruncat 
peste ghidon şi aterizând în cap, o lovitură care în mod 
normal ar fi trebuit să-i crape capul (mergea cam cu 
patruzeci de kilometri la oră când se întâmplă, iar cască de 
protecţie nu purta). Totuşi, fu în stare să se ridice după nici 
cinci minute, cu sângele scurgându-i-se pe obraji dintr-o 
mulţime de tăieturi şi lovituri, să se strâmbe şi să-şi execute 
micul lui dans târşâind din picioare, cântând: Cii-a-bo-la, îmi 
dau şi viaţa pentru tine, Ci-a-bo-la, tâcâtâm-tâcâtâm-bum! 

Pentru cei lipsiţi de minte sau cu capul spart nu există 
leac mai bun decât o doză zdravănă de „Facă-se voia Ta.” 


La 7 august, Lloyd Henreid intră în camera în care fusese 
instalat cu o zi în urmă Trashcan Man, deshidratat şi 
aproape în delir. Era o încăpere luxoasă, la cel de-al 
treisprezecelea etaj al lui MGM Grand. Patul rotund, cu 
cearşafuri din mătase, era dublat de o oglindă ce părea de 
aceleaşi dimensiuni, fixată în tavan. 

Trashcan Man îl măsură pe Lloyd. 

— Cum te simţi, Trash? se interesă acesta. 

— Bine. Mai bine. 

— N-ai nevoie decât de mâncare, apă şi odihnă. Ţi-am 
adus nişte haine curate. Măsurile a trebuit să le ghicesc. 

— Par bune. 

Trash nu fusese niciodată în stare să ţină minte ca lumea 
măsurile lui. Luă perechea de jeanşi şi cămaşa pe care i le 
oferea Lloyd. 

— După ce te-ai îmbrăcat, coboară la micul dejun, îi 
spuse Lloyd aproape respectuos. Majoritatea mâncăm 
împreună, în braserie. 

— Desigur, foarte bine. 

Când auzi murmurul conversaţiei din braserie, rămase 
afară şi se trase după un colţ, cuprins dintr-odată de teamă. 
Toţi ochii se vor îndrepta asupra lui, când va intra. Apoi vor 
izbucni râsetele. Întâi va chicoti cineva mai din spatele sălii, 
urmat de alţii şi alţii, până ce toată lumea hohotea cu gura 
până la urechi şi-l arăta cu degetul. 

Hei, ascundeţi-vă chibriturile, a sosit Trashcan Man! 

Hei, Trash! Ce-a zis bătrâna Semple când i-ai dat foc la 
cecul de pensie? 

Te pişi pe tine în pat, Trash? 

Broboane de sudoare i se iviră pe piele şi se simţi soios, 
cu toate că făcuse duş, după plecarea lui Lloyd. Îşi aminti de 
faţa pe care o descoperise în oglinda băii, acoperită de 
crustele rănilor vechi, trupul descărnat, ochii prea mici 
pentru orbitele căscate. Da, vor râde. Ascultă murmurul 


conversaţiei, clinchetul tacâmurilor, şi-şi făcu socoteala să 
se retragă pe furiş. 

Apoi îşi aminti felul în care lupul îl prinsese cu blândeţe 
de mână şi-l dusese departe de coşciugul din tablă al lui The 
Kid. 'Trase aer în piept şi intră. 

Câteva persoane ridicară în treacăt privirile, apoi îşi 
văzură mai departe de mâncat şi de conversaţie. Lloyd, care 
stătea la masa mare din mijloc, ridică un braţ şi-i făcu semn 
să se apropie. Trash îşi croi drum printre mese, trecând pe 
dedesubtul unui panou electronic  Keno, pentru 
înregistrarea pariurilor, care nu funcţiona. La masă mai 
stăteau trei bărbaţi. Toţi aveau înaintea lor omlete cu şuncă. 

— a-ţi şi tu, îl îndemnă Lloyd. E cu autoservire. 

Trashcan Man puse mâna pe o tavă şi se duse la 
tejgheaua din spatele căreia îl urmărea un bărbat masiv, în 
haine murdare de bucătar. 

— Sunteţi domnul Horgan? îl întrebă Trashcan Man 
timid. 

Horgan îi zâmbi, dezvăluindu-şi dinţii cu strungăreaţă. 

— Mda, însă dacă mă iei aşa, nu ajungem nicăieri, 
flăcăule. Whitney mi se zice. Te simţi ceva mai în formă? 
Când ai apărut, păreai urgia Domnului. 

— Mult mai bine, sigur că da. 

— Pune-ţi ouă, cât pofteşti. Însă fereşte-te de cartofii 
prăjiţi. Cel puţin eu aşa aş face. Barabulele-astea sunt vechi 
şi tari. Mă bucur c-ai venit la noi, băiete. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Trash. 

Se întoarse la masa lui Lloyd. 

— Trash, el este Ken DeMott. Tipul cu chelie este Hector 
Drogan. lar puştiul ăsta, care nădăjduieşte să-i crească şi 
pe obraji tuleie ca-n cur, îşi zice Ace High. 

Îl întâmpinară cu gesturi de salut. 

— Iar el este băiatul cel nou, explică Lloyd. Îl cheamă 
Trashcan Man. 

Trash strânse mâinile tuturor, apoi se înfipse în omletă. 1 
se adresă, cu voce coborâtă şi politicoasă, tânărului cu 


barba rară: 

— Eşti bun să-mi dai şi mie sarea, domnule High? 

Urmă un moment de surpriză, se uitară unii la alţii, apoi 
izbucniră în râs. Trash se holbă la ei, simțind cum îl gâtuie 
frica, şi atunci auzi râsul, îl percepu cu adevărat, cu 
urechile, dar şi cu mintea, şi înţelese că nu exista în el nicio 
undă de batjocură. Nimeni de aici nu avea să-l întrebe de ce 
arsese biserica şi nu şcoala. Nimeni nu avea să-l sâcâie cu 
cecul de pensie al bătrânei doamne Semple. Dacă avea 
chef, putea să zâmbească şi el. Ceea ce şi făcu. 

— Domnul High, chicoti Hector Drogan. Vai, Ace, să ştii 
că te-a avut la faza asta. Domnul High, sună nemaipomenit. 
Dooomnul Haaaai. De mult n-am mai auzit aşa o poantă 
bună. 

Ace High îi întinse sarea şi zise: 

— Spune-mi Ace şi o să reacţionez întotdeauna, omule. 
Dacă nu mă strigi Domnul High, n-am să te strig nici eu pe 
tine Domnul Man, s-a făcut? 

— Okay, se arătă Trashcan Man de acord, zâmbind în 
continuare. Mi se pare corect. 

— Vai, domnule Haini! repetă Heck Drogan în falset, 
izbucnind apoi încă o dată în hohote. Ace, ai să rămâi 
afectat de chestia asta pe veci. Pe cuvântul meu. 

— Treaba ta ce crezi, dar eu sunt sigur că nu, replică Ace 
High. 

Tânărul se ridică şi se duse să-şi mai umple farfuria. În 
trecere, mâna lui se lăsă pentru o clipă pe umărul lui 
Trashcan Man. O mână caldă şi puternică. O mână 
prietenoasă, care nu strângea sau ciupea. 

Trashcan Man începu să înfulece din toată inima, cu un 
sentiment de căldură şi pace în inimă. Căldura şi pacea 
erau atât de străine firii lui, încât le simţea aproape ca pe o 
boală. Mâncând, încercă să înţeleagă ce se petrece cu el. Îşi 
ridică nasul din farfurie, cercetă feţele celor din jur şi crezu 
că înţelege. 

Fericire. 


Ce grup de oameni minunaţi, gândi el. 
Şi imediat după aceea: Sunt acasă. 


În ziua respectivă l-au lăsat de capul lui, să doarmă, dar 
în următoarea a fost dus cu autobuzul, împreună cu mulţi 
alţii, la Boulder Dam. Acolo au bobinat până seara sârmă 
din cupru pe turbinele arse. Muncea la un banc cu vederea 
spre apă - Lacul Mead - fără să fie supravegheat de nimeni. 
Trashcan Man presupuse că în jur nu exista niciun 
supraveghetor sau şef de echipă, pentru că toată lumea 
muncea din pură convingere, ca şi el. 

Ziua următoare avea să constate că se înşelase. 


Era ora 10.15 dimineaţa. Trashcan Man stătea la bancul 
lui, înfăşurând sârma din cupru, cu mintea zburdându-i la 
depărtări de milioane de kilometri, în timp ce degetele îşi 
îndeplineau munca. Compunea în mintea lui un psalm de 
mulţumire adresat Omului Întunecat. Îi venise ideea că ar 
trebui să-şi facă rost de o carte mare (de o Carte, de fapt) în 
care să-şi treacă o parte din gândurile lui despre el. Poate 
că oamenii vor dori să citească odată o asemenea Carte. 
Oamenii care aveau faţă de el aceleaşi sentimente. 

Ken DeMott veni la bancul lui, aparent palid şi speriat, în 
ciuda faptului că soarele deşertului îi bronzase chipul. 

— Haide, îl îndemnă el. Munca s-a terminat. Ne 
întoarcem la Vegas. Toată lumea. Autobuzele aşteaptă 
afară. 

— Cum? De ce? 

Trashcan îl măsură, clipind des din ochi. 

— Nu ştiu. Este ordinul lui. Lloyd a răspândit ştirea. 
Mişcă-ţi fundul, Trashy. În situaţii ca asta, e mai bine să nu 
pui întrebări. 

Se conformă sfatului primit. Afară, pe Hoover Drive, 
aşteptau parcate trei autobuze ale Serviciului Şcolar Public 
din Las Vegas, cu motoarele torcând în ralanti. Bărbaţi şi 
femei se urcau în ele. Nu schimbau între ei nicio vorbă; 


călătoria aceasta, la jumătatea dimineţii, se deosebea 
radical de cele obişnuite, către şi dinspre şantier. Veselia 
lipsea cu desăvârşire, ca şi conversaţia şi micile glume 
obişnuite, din grupul de douăzeci de femei şi treizeci de 
bărbaţi. Toţi căzuseră în muţenie şi-şi urmăreau propriile 
gânduri. 

Aproape de oraş, Trashcan Man îl auzi pe unul dintre 
bărbaţii care stăteau vizavi de el spunându-i în şoaptă 
vecinului său de banchetă: 

— E Heck. Heck Drogan. Fir-ar să fie, de unde află stafia 
aia tot ce se întâmplă? 

— "Ţine-ţi gura, îl sfătui celălalt, aruncându-i lui Trashcan 
Man o privire neîncrezătoare. 

Trash se întoarse şi începu să contemple deşertul ce 
defila pe lângă ei. Dar în mintea lui se strecurase din nou 
tulburarea. 

— Isuse, murmură una dintre femei când coborau în 
ordine din autobuz, dar un alt comentariu nu se mai auzi. 

Trashcan privi mirat în juru-i. Se părea că toată lumea 
din Cibola se adunase acolo. Fuseseră chemaţi înapoi de pe 
unde se aflau, cu excepţia câtorva cercetaşi, care se puteau 
afla oriunde, din peninsula Mexic şi până în vestul 
Texasului. Se adunaseră într-un semicerc larg în jurul 
fântânii, în şiruri de câte şase şi şapte oameni, în total peste 
patru sute de persoane. O parte din cei din spate se 
urcaseră pe scaune de-ale hotelului ca să vadă şi, până să 
se apropie, Trash crezu că se uitau la fântână. Întinzându-şi 
gâtul, crezu că distinge ceva întins pe gazonul din faţa 
fântânii, fără să-şi dea seama ce anume. 

Se simţi apucat de cot. Era Lloyd, alb la faţă şi nervos. 

— Te-am căutat. El vrea să te vadă mai târziu. Între timp, 
avem altceva de făcut. Doamne, cât urăsc treaba asta. 
Haide. Am nevoie de ajutor, iar tu ai fost ales. 

Trashcan Man simţea că i se rotesc toate în cap. El dorea 
să-l vadă! EI! Între timp însă, urma... să se întâmple ceva. 

— Ce anume, Lloyd? Ce este? 


Lloyd nu-i răspunse. Ţinându-l în continuare uşor de braţ, 
îl conduse pe Trashcan Man spre fântână. Mulțimea le făcu 
loc, s-ar fi zis că aproape se ferea din calea lor. Culoarul 
îngust prin care treceau părea izolat cu un strat rece şi 
neclintit de dezgust şi de teamă. 

În faţa mulţimii se afla Whitney Horgan, trăgând dintr-o 
țigară. Unul dintre asistenții lui se sprijinea de obiectul pe 
care Trash nu reuşise să-l distingă prea bine până atunci. 
Era o cruce din lemn. Partea ce urma să stea pe verticală 
era lungă de vreo patru metri. Semăna cu unt mic. 

— E aici toată lumea? întrebă Lloyd. 

— Da, îi comunică Whitey, cred că da. Winky a strigat 
toată lista. Nouă tipi sunt plecaţi din stat. Flagg a zis că nu 
face nimic. Cum te descurci, Lloyd? 

— O să fie bine. Ei... nu chiar bine, dar ştii... am să mă 
descurc. 

Whitey făcu un semn din cap către Trashcan Man. 

— Cât ştie puştiul? 

— Habar n-am de nimic, interveni Trashcan, mai încurcat 
ca oricând. În el se dădea o luptă surdă între speranţă, 
venerație şi groază. Ce se întâmplă? Cineva zicea ceva 
despre Heck... 

— Da, despre Heck este vorba, confirmă Lloyd. S-a 
înfruptat din droguri. Teribilă lovitură, îmi vine să urlu când 
mă gândesc ce lovitură afurisită. Haide, Whitey, spune-le să- 
Il scoată afară. 

Whitey se îndepărtă de Lloyd şi de Trash, păşind peste o 
gaură rectangulară în pământ. Orificiul fusese căptuşit cu 
ciment. Judecând după dimensiune şi adâncime, părea 
pregătit pentru ca acolo să fie introdus capătul crucii. 
Whitney „Whitey” Horgan urca deja treptele largi, dintre 
piramidele aurii, iar Trashcan Man simţi cum îi seacă toată 
saliva din gură. Se răsuci brusc, mai întâi către mulţimea 
tăcută ce aştepta în semicerc sub cerul azuriu, apoi spre 
Lloyd, care - palid şi tăcut - cerceta crucea şi-şi rupea cu 
unghiile vârful alb al unui coş din bărbie. 


— Voi... noi... trebuie să-l ţintuim în piroane? reuşi 
Trashcan să îngăime. De-asta ne-am adunat aici? 

Deodată, Lloyd îşi vâri mâna în buzunarul cămăşii lui 
uzate. 

— Ştii, am ceva pentru tine. Este de la el, pentru tine. Nu 
pot să te oblig s-o primeşti, dar cel puţin mă bucur că n-am 
uitat să ţi-o ofer. O accepţi? 

Extrase din buzunar un lanţ subţire din aur cu un gagat 
negru la capăt. În piatră, întocmai aceleia pe care o purta 
Lloyd, se vedea un punct mic şi roşu. O făcu să penduleze 
înaintea ochilor lui Trashcan Man, ca şi cum ar fi fost o 
amuletă de hipnotizator. 

Adevărul se putea citi în ochii lui Lloyd, prea limpede ca 
să nu fie recunoscut, iar 'Trashcan Man înţelese că nu avea 
vreun rost să plângă sau să-şi frângă mâinile - nici înaintea 
lui, nici a nimănui altcineva, dar mai ales în niciun caz 
înaintea lui - pretinzând că n-a înţeles. Dacă accepţi asta, 
accepţi totul, îi spuneau ochii lui Lloyd. Ce anume implică 
totul? Păi, Heck Drogan, sigur că da. Heck şi cu gaura 
cimentată din pământ, făcută în aşa fel încât acolo să se 
potrivească perfect crucea lui Heck. 

Încet, întinse mâna. Se opri chiar înainte ca degetele să 
poată atinge lanţul din aur. 

Aceasta este ultima mea şansă. Cea din urmă şansă de a 
fi Donald Merwin Elbert. 

Interveni însă o altă voce, care-i vorbea cu mai mare 
autoritate (dar şi cu o anumită blândeţe, ca o mână 
aducând răcoarea pe o frunte cuprinsă de febră), 
spunându-i că vremea unei alegeri trecuse de mult. Dacă 
acum prefera să fie Donald Merwin Elbert, trebuia să 
plătească cu viaţa. Îl căutase pe Omul Întunecat din proprie 
iniţiativă (dacă există aşa ceva pentru Gunoierii acestei 
lumi) şi acceptase favorurile Omului Întunecat. Omul 
Întunecat îl salvase de la moarte sigură, scăpându-l din 
mâinile lui The Kid (că tot Omul Întunecat îl trimisese pe 
The Kid, chiar cu acest scop, nu-i mai trecu prin minte lui 


Trashcan Man), prin urmare, asta însemna că-şi datora 
viaţa aceluiaşi Om Întunecat... cel pe care unii dintre cei de 
aici îl numeau uneori Momâia Ambulantă. Viaţa lui! Oare nu 
şi-o oferise chiar el, într-atâtea rânduri? 

Dar sufletul... Ţi-ai oferit oare şi sufletul? 

Dacă tot intru în rahat, mai bine intru de tot, gândi 
Trashcan Man şi prinse cu gingăşie lanţul cu o mână şi 
piatra cu cealaltă. Piatra era rece şi netedă. O strânse 
câteva clipe în pumn, ca să vadă dacă o poate încălzi. Îi 
trecu prin minte că nu avea niciun rost, ceea ce era purul 
adevăr. Şi-o puse la gât, iar piatra i se lipi de piele, ca un 
minuscul bulgăre de gheaţă. 

Dar răceala ei nu-l deranja. 

Răceala aceea îi potolea focul ce ardea mereu în mintea 
lui. 

— Este suficient să-ţi spui că nu-l cunoşti, îl sfătui Lloyd. 
Despre Heck vorbesc. Aşa procedez eu, întotdeauna. Îmi 
vine mai uşor... 

Două dintre uşile uriaşe ale hotelului se deschiseră cu 
zgomot. Urlete frenetice şi înspăimântătoare ajunseră până 
la urechile lor. Mulțimea oftă într-un glas. 

Un grup de nouă oameni cobori scările. Hector Drogan 
se afla în mijloc. Se lupta ca un tigru prins într-o plasă. 
Obrajii îi erau palizi ca moartea, cu excepţia a două pete viu 
colorate de pe pomeţi. Sudoarea îi curgea în şuvoaie din 
toţi porii. Fusese dezbrăcat până la piele. Cinci bărbaţi se 
străduiau să-l ţină. Unul dintre ei era Ace High, puştiul pe 
care Heck îl necăjise din pricina numelui. 

— Ace! bolborosi Hector. Hei, Ace, ce spui? Nu vrei să-mi 
dai o mână de ajutor? Spune-le să renunţe la toată chestia 
asta, băiete - sunt în stare să mă lecuiesc, jur pe 
Dumnezeul meu că pot să mă curâţ de păcat. Ce spui? Nu 
vrei să-mi dai o mână de ajutor? Te implor, Ace! 

Ace High nu-i răspunse; strânse doar şi mai tare braţul 
lui Heck, care se zbătea din răsputeri. Nici nu era nevoie de 
alt răspuns. Hector Drogan începu iarăşi să urle. Asta nu-i 


servea la nimic, pentru că-l târau mai departe, traversând 
pavilionul şi apropiindu-se de fântână. 

În spatele lui veneau trei bărbaţi, cu solemnitatea unor 
ciocli: Whitney Horgan, cărând o geantă mare de voiaj, un 
tip pe care-l chema Roy Hoopes, cu o scară şi Winky Winks, 
un bărbat chel, ai cărui ochi clipeau neîncetat. Winky avea 
în mână o placă de care era prinsă cu o clamă o foaie de 
hârtie bătută la maşină. 

Heck fu purtat până la picioarele crucii. Din el radia 
teribila duhoare a fricii; îşi rotea ochii, al căror alb noroios 
semăna cu acela al cailor lăsaţi afară, în plină furtună. 

— Hei, Trashy, rosti el răguşit, în timp ce Roy Hoopes fixa 
scara în spatele lui. Trashcan Man. Spune-le s-o lase baltă, 
prietene. Spune-le că pot să mă vindec. Spune-le că o 
sperietură ca asta face cât zece cure de dezintoxicare. 
Spune-le, omule! 

Trashcan îşi cobori privirile în pământ. Când îşi îndoi 
gâtul, piatra neagră pendulă, intrându-i în raza vizuală. 
Ochiul cel roşu părea să-l fixeze. 

— Nu te cunosc, mormăi el. 

Cu coada ochiului îl văzu pe Whitey, lăsat într-un 
genunchi, cu ţigara atârnând din colţul gurii şi cu ochiul 
stâng închis, ca să nu-i intre fumul. Deschidea geanta de 
voiaj şi scotea din ea pene ascuţite din lemn. Spre groaza 
lui Trashcan Man, erau lungi şi fioroase ca nişte ancore 
pentru cort. Aşeză obiectele în iarbă şi apoi scoase la iveală 
şi un ciocan mare, tot din lemn. 

În ciuda murmurului de voci din jur şi a panicii şi derutei 
din mintea lui Hector Drogan, cuvintele lui Trashcan Man 
ajunseseră până la el. 

— Adică ce vrei să spui, cum nu mă cunoşti? ţipăel 
înnebunit. Am luat micul dejun împreună, chiar alaltăieri! 1 
te-ai adresat puştiului de acolo cu „domnule High”. Cum 
adică nu mă cunoşti, mincinos afurisit? 

— Ba nu te cunosc deloc, repetă Trash, ceva mai limpede, 
de aceasta dată. 


Acum nu mai simţea decât o imensă uşurare. Înaintea lui 
se afla acum un străin, care aducea puţin cu Carley Yates. 
Cu un gest inconştient, prinse piatra în mână şi o strânse. 
Răceala ei îi dădu şi mai multă siguranţă. 

— Mincinos ce eşti! urlă Heck. Mincinosule! Mă cunoşti 
prea bine! Mă cunoşti foarte bine, mincinosule! 

Începuse să se zbată iarăşi, încordându-şi muşchii din 
răsputeri, iar sudoarea i se scurgea pe pieptul şi pe braţele 
dezgolite. 

— Nu, nu te cunosc. Nu te cunosc şi nici nu vreau să te 
cunosc. 

Heck începu să urle din nou. Cei patru bărbaţi îl ţineau 
cu toată forţa, gâfâind, cu respiraţia tăiată. 

— Începeţi, le porunci Lloyd. 

Heck fu tras spre spate. Unul dintre oameni întinse un 
picior şi-i puse piedică, iar Heck ateriză jumătate pe cruce, 
jumătate lângă. Între timp, Winky începuse să citească 
textul bătut la maşină cu o voce înaltă, care reteza ţipetele 
lui Heck ca uruitul unui gater. 

— Atenţiune, atenţiune, atenţiune! Din ordinul lui Randall 
Flagg, Conducător al Poporului şi Prim Cetăţean, acest om, 
Hector Alonzo Drogan pe numele lui, va fi executat prin 
crucificare, pentru că a comis delictul de folosire a drogului. 

— Nu! Nu! Nu! urlă Heck isteric. Braţul lui stâng, 
unsuros din cauza sudorii, îi scăpă lui Ace High şi, instinctiv, 
Trash îngenunche şi fixă mâna la loc, lipindu-i încheietura 
de braţul crucii. În secunda următoare, Whitey se lăsă pe 
vine, lângă Trashcan, aducând ciocanul din lemn şi două 
piroane. Cu ţigara atârnând încă din colţul buzelor, ai fi zis 
că tocmai a ieşit în curtea din spate, ca să facă o mică 
lucrare de tâmplărie. 

— Mda, bine, ţine-l aşa, Trash, până-l prind în piron. 
Termin imediat. 

— Utilizarea drogurilor nu este permisă în Societatea 
Poporului, deoarece afectează capacitatea celui ce le 


utilizează de a contribui plenar în cadrul Societăţii 
Poporului, proclamă Winky. 

Vorbea repede, ca şi cum ar fi fost la o licitaţie, iar ochii i 
se strângeau, clipeau şi tremurau tot timpul. 

— Revenind la cazul în speţă, acuzatul Hector Drogan a 
fost prins cu accesoriile de rigoare şi cu o mare cantitate de 
cocaină. 

Ţipetele lui Heck atinseseră acum nivelul la care ar fi fost 
în stare să spargă cristalul, dacă ar fi existat asemenea 
obiecte prin preajmă. Capul i se bălăbănea dintr-o parte în 
cealaltă. La buze îi apăruse spumă. Din braţe îi curgeau 
panglici de sânge. Şase bărbaţi, printre care şi Trashcan 
Man, ridicară crucea şi o fixară în postamentul din ciment. 
Silueta lui Hector Drogan se profila pe cer, cu capul lăsat pe 
spate şi cu un rictus de durere întipărit pe chip. 

— „este spre binele Societăţii Poporului, striga Winky 
mai departe. Comunicatul se încheie cu un avertisment 
solemn şi salutări către Poporul din Las Vegas. Fie ca acest 
act oficial să fie prins în cuie deasupra creştetului 
ticălosului. Actul este marcat cu sigiliul Primului Cetăţean, 
RANDALL FLAGG pe numele lui. 

— Vai, Dumnezeul meu, mă DOARE! se înălţă strigătul lui 
Hector Drogan. Vai, Doamne, Doamne, Doamne Dumnezeul 
meu! 

Mulțimea nu se clinti din loc încă aproape o oră, fiecare 
temându-se să nu se bage de seamă că ar fi plecat primul. 
Pe multe figuri se citea dezgustul, pe multe altele un soi de 
însufleţire amorţită... În schimb, dacă ar fi fost să cauţi un 
numitor comun, acela era spaima. 

Şi totuşi, Trashcan Man nu se temea. De ce-ar fi fost 
speriat? Nu-l cunoscuse pe omul acela. 

Nu-l cunoscuse deloc. 

Ceasul arăta 10.15 în seara aceea, când Lloyd apăru în 
camera lui Trashcan Man. Îi aruncă o privire şi-i zise: 

— Eşti îmbrăcat. Bine. Credeam că poate te-ai culcat. 

— Nu, îi răspunse acesta. Sunt treaz. De ce? 


Lloyd îi răspunse cu voce scăzută: 

— A sosit momentul, Trashy. Vrea să te vadă. Flagg. 

— E1?... 

— Chiar el. 

Trashcan Man simţi că pluteşte. 

— Unde se află? Îmi dau şi viaţa pentru el, vai, da... 

— La ultimul etaj. A venit imediat după ce-am terminat 
incinerarea trupului lui Drogan. Fusese pe țărm. De-abia 
sosise înainte ca Whitey şi cu mine să ne întoarcem de la 
groapa de gunoi. Nimeni nu-l vede venind sau plecând, 
Trash, dar ştim întotdeauna când pleacă. Sau când vine. 
Haide, să mergem. 


Peste doar patru minute, liftul ajunse la ultimul etaj şi 
Trashcan Man cobori, cu faţa luminată şi cu ochii ieşiţi din 
cap de emoție. Lloyd rămase în lift. Trash se întoarse spre 
el: 

— Tu nu?... 

Lloyd reuşi să-şi compună un zâmbet strâmb. 

— Nu, vrea să fie singur cu tine. Mult noroc, Trash. 

Înainte să mai poată spune ceva, uşa se închise şi liftul 
porni. Trashcan Man se afla într-un hol mare şi somptuos. 
Existau două uşi... iar cea din capătul opus se deschidea 
încet. Acolo domnea întunericul. Trash distinse totuşi o 
siluetă în cadrul uşii. Şi nişte ochi. Ochi de culoare roşie. 

Cu inima bătându-i tare în piept, cu gura uscată, 
Trashcan Man porni spre forma aceea. Pe măsură ce se 
apropia, aerul părea să devină din ce în ce mai rece. Pe 
braţele lui arse de soare i se făcu piele de găină. Undeva, în 
străfundurile fiinţei lui, cadavrul lui Donald Merwin Elbert 
se răsucea în mormânt şi se tânguia. 

Apoi se lăsă din nou liniştea. 

— 'Trashcan Man, se auzi o voce înceată şi fermecătoare. 
Cât de bine îmi pare că te afli printre noi. Nici nu ştii cât de 
bine îmi pare. 

Cuvintele îi ieşiră din gură ca nişte fire de praf: 


— Îmi... Îmi dau şi viaţa pentru tine. 

— Da, rosti mângâietor umbra din pragul uşii. Îi zâmbi 
apoi, iar printre buzele întredeschise văzu un şirag de dinţi 
albi. Dar nu cred că se va ajunge până acolo. Poftim 
înăuntru. Vreau să te privesc. 

Cu ochii strălucind nefiresc, cu faţa vlăguită a unui 
noctambul, Trashcan Man pătrunse în încăpere, unde 
domnea semiobscuritatea. Uşa se închise în urma lui. O 
mână teribil de fierbinte prinse mâna de gheaţă a lui 
Trashcan Man... şi, ca prin farmec, se simţi împăcat. 

— Ai de împlinit o lucrare, în mijlocul deşertului. O 
lucrare măreaţă, Trash. Dacă vrei să o faci. 

— Orice, şopti Trashcan Man. Orice. 

Randall Flagg îşi lăsă braţul pe umerii lui scheletici şi-i 
spuse: 

— Am să te pun să dai foc. Haide, să bem ceva şi să stăm 
de vorbă. 


Avea să se aprindă un foc cum nu s-a mai văzut. 


CAPITOLUL 49 


Când se trezi, Lucy Swann constată că era ora 11.45, 
după ceasul marca Pulsar pe care-l purta la mână. Văzu 
fulgere tăcute la vest, unde se înălţau munţii - Rocky 
Mountains, se corectă ea, aproape cu respect. Înainte de 
călătoria aceasta nu trecuse niciodată la vest de 
Philadelphia, unde locuia cumnatul ei. Adică locuise. 

Cealaltă jumătate a sacului de dormit dublu era goală; de 
fapt, asta o trezise. Se gândi să se răsucească pe cealaltă 
parte şi să adoarmă la loc - se întorcea el şi singur în pat 
când termina - apoi se sculă şi se îndreptă liniştită spre 
locul unde bănuia că avea să-l găsească, în partea apuseană 
a taberei. Păşea vioi, fără să tulbure pe nimeni. Cu excepţia 
judecătorului, bineînţeles; la ora 11.50 era încă în timpul 
plantonului său, iar pe Judele Farris nu-l prindea nimeni 
moţăind în timpul serviciului. Judecătorul avea şaptezeci de 
ani şi li se alăturase la Joliet. Acum grupul număra 
nouăsprezece persoane, cincisprezece adulţi, trei copii şi 
Joe. 

— Lucy? o chemă judecătorul în şoaptă. 

— Da. Nu l-ai văzut... 

Judecătorul râse pe înfundate. 

— Sigur că da. A ieşit lângă şosea. La fel ca ieri şi ca 
alaltăieri noapte. 

Lucy se apropie şi văzu Biblia deschisă. 

— Ai să-ţi strici ochii dacă citeşti la lumina asta. 

— Prostii. Lumina stelelor este cea mai bună pentru 
Biblie. Poate singura lumină. Ce zici de asta? „Oare omul pe 
pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu 
sunt ca zilele unui simbriaş? El este asemenea robului care 
suspină după umbră, asemenea nâimitului care-şi aşteaptă 
simbria. Astfel şi eu am avut parte de luni de durere, şi mi- 
au fost date nopţi de suferinţă. Dacă mă culc, zic: Când va 


veni ziua? Dacă mă scol, întreb: Când va veni seara? Și sunt 
năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit. “18 

— Nemaipomenit, zise Lucy nu foarte entuziasmată. 
Foarte drăguţ. 

— Nu este drăguţ, e lov. Nimic nu este foarte drăguţ în 
Cartea lui Iov, Lucy. Închise Biblia. Sunt năpădit de fel de fel 
de arătări până la asfinţit. lată omul tău, Lucy: leit Larry 
Underwood, din cap până-n picioare. 

— Ştiu, îi mărturisi ea, oftând. Ce n-aş da să aflu ce 
anume îl frământă. 

Judecătorul, care avea băânuielile lui, rămase tăcut. 

— Nu poate fi vorba de vise, continuă ea. Nimeni nu le 
mai are, poate doar Joe. Iar Joe... este altfel. 

— Da, aşa este. Bietul băiat. 

— Şi toată lumea este sănătoasă. Cel puţin după moartea 
doamnei Vollman. 

La două zile după apariţia judecătorului, o pereche care 
se prezentase drept Dick şi Sally Vollman hotărâse să 
rămână alături de Larry şi de grupul lui pestriţ de 
supraviețuitori. Lucy fu de părere că existau şanse infime ca 
gripa să fi cruțat un soţ şi o soţie, bănuind că mariajul lor 
era încheiat pe baza legii naturale şi era de dată recentă. 
Aveau peste patruzeci de ani şi erau foarte îndrăgostiţi unul 
de celălalt, se vedea limpede. Apoi, cu o săptămână în urmă, 
când se aflau în casa bătrânei din Hemingford Home, Sally 
Vollman se îmbolnăvise. Făcuseră popas timp de două zile, 
aşteptând neputincioşi să se facă mai bine sau să moară. 
Murise. Dick Vollman rămăsese alături de ei, dar acum era 
cu totul alt om - tăcut, îngândurat, tras la faţă. 

— A pus la inimă, nu? îl întrebă ea pe Judele Farris. 

— Larry este un om care s-a regăsit pe sine relativ târziu, 
îi spuse judecătorul, dregându-şi glasul. Cel puţin aşa mi se 
pare mie. Bărbaţii care suferă târziu acest proces de 
clarificare nu sunt niciodată siguri pe ei. Ei posedă toate 
calităţile unui cetăţean model de care ne vorbesc cărţile 
despre teoria drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti: 


partizani, dar niciodată habotnici, respectă adevărul 
faptelor din jurul oricărei situaţii şi nu le deformează 
niciodată, devin incomozi în postura de conducători, dar 
sunt rareori în stare să refuze o responsabilitate ce le-a fost 
oferită... sau vârâtă pe gât. În sistemele democratice, ei 
sunt cei mai buni lideri, pentru că nu se îndrăgostesc de 
putere. Ba dimpotrivă. Dacă lucrurile merg prost, în 
schimb... când moare o doamnă Vollman oarecare... Oare s- 
a întâmplat din cauza diabetului? se întrerupse judecătorul 
pe sine însuşi. Probabil ca da. Cianoză a pielii, căderea 
rapidă în stare de comă... posibil, foarte posibil. Dar dacă 
este aşa, unde era insulina? Poate că a vrut să moară? Deci 
să fi fost o sinucidere? 

Judecătorul se cufundă într-o pauză de gândire, cu 
mâinile adunate sub bărbie. Ai fi zis că este o imensă pasăre 
neagră de pradă, clocind în cuib. 

— Spuneai ceva despre momentele în care lucrurile nu 
merg bine, îi sugeră Lucy cu blândeţe. 

— Când merge prost - când moare Sally Vollman, de 
exemplu, din cauza diabetului, sau a unei hemoragii 
interne, sau cine ştie de ce - un om ca Larry se consideră 
vinovat. Bărbaţii pe care-i idolatrizează cărţile despre 
ştiinţele cetăţeneşti nu au decât rareori un sfârşit 
cumsecade. Melvin Purvis, acel super G-man din anii 
treizeci, s-a împuşcat cu pistolul de serviciu, în 1959. Când 
a fost asasinat, Lincoln nu era decât un bărbat îmbătrânit 
înainte de vreme, la un pas de a suferi o prăbuşire 
nervoasă. Obişnuiam să vedem cum decad preşedinţii sub 
ochii noştri, de la o lună la alta, ba chiar de la o săptămână 
la alta, pe televiziunea naţională - cu excepţia lui Nixon, 
desigur, care era la fel de însetat de putere pe cât este un 
vampir însetat de sânge, şi cu excepţia lui Reagan, care 
arăta puţin prea prost ca să mai apuce să îmbătrânească. 
Presupun că şi Gerald Ford era cam în aceeaşi situaţie. 

— Cred că mai este ceva, în afară de asta, îi spuse Lucy 
cu tristeţe. 


EI o privi cercetător. 

— Cum sunau cuvintele acelea? Sunt năpădit de fel de fel 
de arătări până la asfinţit? 

EI îi confirmă printr-un gest. 

— Nu ţi se pare o descriere destul de potrivită pentru un 
bărbat îndrăgostit? întrebă Lucy. 

O privi, surprins de faptul că ea ştia de la bun început 
lucrul pe care el nu dorise să-l spună. Lucy ridică din umeri, 
zâmbi - un rictus amar al buzelor. 

— Femeile ştiu, îi mărturisi ea. Femeile ştiu aproape 
întotdeauna. 

Înainte ca el să-i răspundă, Lucy porni - ca şi cum ar fi 
fost purtată de o forţă nevăzută - spre şosea, unde stătea 
Larry, gândindu-se la Nadine Cross. 


— Larry? 

— Aici, îi răspunse el scurt. De ce mă cauţi? 

— Mi s-a făcut frig, îi spuse ea. Bărbatul stătea cu 
picioarele încrucişate, la marginea drumului, meditând. E 
puţin loc şi pentru mine? 

— Desigur. 

Îi făcu loc. Pământul mai păstra un strop din căldura zilei 
ajunsă acum la sfârşit. Se aşeză lângă el. Bărbatul îşi trecu 
un braţ peste umărul ei. Potrivit estimării lui Lucy, se aflau 
acum la şaptezeci şi cinci de kilometri est de Boulder. Dacă 
reuşeau să pornească la drum mâine înainte de ora 9, 
puteau să ajungă în Boulder Free Zone înainte de prânz. 

Bărbatul cu care vorbiseră prin radio folosise denumirea 
de Boulder Free Zone; pe el îl chema Ralph Brentner şi le 
mărturisise (oarecum jenat) că Boulder Free Zone era mai 
ales un semnal de apel radio, dar lui Lucy îi plăcea foarte 
mult şi aşa, pentru felul cum suna acest nume. Sugera 
perfect ideea unui nou început. lar Nadine Cross adoptase 
denumirea cu un zel aproape religios, ca şi cum ar fi fost un 
talisman. 


La trei zile după ce Larry, Nadine, Joe şi Lucy ajunseseră 
la Stovington şi descoperiseră că centrul epidemiologic este 
pustiu, Nadine avusese ideea să-şi facă rost de un radio CB 
şi să înceapă să urmărească cele patruzeci de canale. Larry 
îi acceptase ideea din toată inima, aşa cum accepta 
majoritatea ideilor ei, îi trecu lui Lucy prin minte. N-o 
înţelegea câtuşi de puţin pe Nadine Cross. Larry era 
îndrăgostit de ea, asta putea să constate oricine, dar 
Nadine nu părea să aibă prea mult de-a face cu el în 
particular, în afara rutinei zilnice. 

Oricum, ideea cu CB-ul fusese foarte bună, chiar dacă 
creierul ce o produsese părea încremenit în gheaţă (cu 
excepţia clipelor când era vorba de Joe). Era cel mai uşor 
mod de a descoperi şi alte grupuri, zisese Nadine, şi de a 
stabili o întâlnire. 

De aici se stârnise o discuţie destul de încurcată în cadrul 
grupului, care în momentul respectiv avea o jumătate de 
duzină de membri, punându-i la socoteală şi pe Mark 
Zellman, un sudor din nordul Statului New York, şi pe 
Laurie Constable, o asistentă medicală în vârstă de 
douăzeci şi şase de ani. lar din discuţia respectivă se 
pornise o ceartă destul de neplăcută, în legătură cu visele. 

Laurie începuse printr-un protest, afirmând că ştiau 
exact încotro se îndreaptă. Îl urmau pe Harold Lauder cel 
inventiv şi grupul lui, spre Nebraska. Ce altceva ar fi putut 
face, ţinând cont că existau motive atât de puternice. Forţa 
viselor era mult prea puternică spre a putea fi negată. 

După mai multe replici schimbate pe tema asta, Nadine 
devenise isterică. Ea nu avusese niciun vis - apoi sublinie: 
niciun fel de afurisit de vis de felul ăsta. Dacă ceilalţi doreau 
să practice hipnoza, unii asupra celorlalţi, foarte bine. Atâta 
vreme cât exista o bază raţională de a continua drumul spre 
Nebraska, cum fusese mesajul de la Stovington, totul era în 
regulă. Dar dorea să se înţeleagă foarte bine că ea nu 
mergea din cauza a tot felul de prostii metafizice. Dacă lor 


le era indiferent, din punctul ei de vedere prefera să aibă 
încredere în radiouri şi nu în închipuiri. 

Mark încercase să-i potolească încordarea cu un zâmbet 
prietenos şi deschis, spunându-i: 

— Dacă n-ai avut niciun vis, cum se face că m-ai trezit azi- 
noapte, pentru că vorbeai în somn? 

Nadine se făcuse albă ca varul. 

— Cumva mă faci mincinoasă? întrebă ea aproape ţipând. 
Pentru că dacă asta vrei să spui, unul dintre noi trebuie să 
plece de aici chiar acum! 

Joe se strânse lângă ea, scâncind. 

Larry aplanase conflictul incipient, arătându-se de acord 
cu ideea unui CB. Iar de o săptămână încoace începuseră să 
recepţioneze mesaje, nu din Nebraska (părăsită încă 
înainte să poată ajunge ei acolo - lucru pe care îl aflaseră 
din vise, chiar dacă în vremea aceea visele îşi mai 
pierduseră din consistenţă şi păreau mai puţin stringente), 
ci de la Boulder, Colorado, situat la nouă sute de kilometri 
vest - semnale transmise prin puternicul emiţător al lui 
Ralph. 

Lucy îşi amintea de feţele bucuroase, aproape extatice 
ale celorlalţi la auzul cuvintelor pronunţate de Ralph 
Brentner, tărăgănat şi nazalizat, cu accent de Oklahoma: 
„Aici Ralph Brentner, Boulder Free Zone. Dacă mă auziţi, 
răspundeţi pe Canalul 14. Repet, pe canalul 14.” 

Îl auzeau bine pe Ralph, dar atunci nu aveau încă un 
emiţător suficient de puternic să-i confirme. Între timp se 
apropiaseră, iar de la prima transmisie încoace aflaseră 
încă o mulţime de lucruri, că bătrâna aceea, Abagail 
Freemantle pe numele ei (deşi Lucy nu avea să i se 
adreseze în gândurile ei decât cu Mother Abagail) şi grupul 
ei ajunseseră cei dintâi, dar că, începând de atunci li se 
alăturaseră grupuri răzlețe, formate din câte doi sau trei şi 
până la cete de câte treizeci de persoane. Când Brentner 
intrase pentru prima oară în legătură cu ei, existau două 
sute de oameni la Boulder; în seara aceasta, când reuşeau 


să converseze cu uşurinţă între ei, propriul lor CB 
funcţionând perfect de la această distanţă - erau peste trei 
sute cincizeci. Adăugând şi grupul lor, numărul total avea să 
se apropie binişor de patru sute de oameni. 

— Îţi dau un bănuţ pentru gândul tău, îi spuse Lucy lui 
Larry, aşezându-şi mâna pe braţul lui. 

— Mă gândeam la ceasul acesta şi la moartea 
capitalismului, îi răspunse el, arătând spre Pulsarul lui Lucy. 
Regula era că dacă nu dădeai din rât cât puteai, mureai - 
iar porcul care râma cel mai tare se alegea cu Cadillacul 
roşu-alb-albastru şi ceasul Pulsar. Acum trăim într-o 
adevărată democraţie. Oricare doamnă din America îşi 
poate permite un Pulsar digital şi o haină din vizon albastru. 

Izbucni în râs. 

— Poate ai dreptate. Dar am să-ţi zic ceva, Larry. Eu 
poate nu ştiu prea multe despre capitalism, în schimb am 
aflat ceva despre ceasul ăsta de o mie de dolari. Ştiu că nu 
este bun de nimic. 

— Nu? exclamă el, zâmbindu-i mirat. Era un model dintre 
cele mici, dar părea absolut autentic. Ea se bucură să-l vadă 
zâmbind - zâmbetul fiindu-i adresat doar ei. De ce nu? 

— Pentru că nimeni nu ştie cât este ora, îi răspunse Lucy 
obraznic. Acum patru sau cinci zile v-am întrebat pe domnul 
Jackson, pe Mark şi pe tine, unul după celălalt. Mi-aţi spus o 
altă oră, fiecare dintre voi, şi că ceasurile voastre se 
opriseră cel puţin o dată, la un moment dat... [i-aduci 
aminte de locul acela unde măsurau ora lumii? Am citit 
odată un articol despre asta într-o revistă, aşteptând să-mi 
vină rândul la un doctor. Mi s-a părut extraordinar. 
Socoteau până şi micro-microsecundele. Aveau pendule şi 
ceasuri solare, ce vrei şi ce nu vrei. Uneori îmi vine în minte 
locul acela şi simt că înnebunesc. 'Toate ceasurile de acolo s- 
au oprit, probabil, iar eu port la mână un ceas Pulsar de o 
mie de dolari pe care l-am şutit dintr-un magazin de 
bijuterii, care nu este în stare să măsoare timpul cu precizie 


de o secundă, după cum s-ar cuveni. Din cauza gripei. A 
afurisitei de gripă. 

Ea căzu în muţenie şi o vreme rămaseră amândoi tăcuţi. 
Apoi Larry îi arătă spre cer. 

— Ia uită-te acolo! 

— Cum? Unde? 

— La ora 3. Şi acum la 2. 

Se uită în sus, dar nu reuşi să vadă punctul pe care Larry 
încerca să i-l arate decât atunci când îi prinse obrajii între 
palmele calde şi o îndreptase spre sectorul de cer respectiv. 
O lumină strălucitoare, ca a unei stele, însă mai puternică şi 
mai stabilă, străbătând repede bolta cerească de la est spre 
vest. 

— Doamne Dumnezeule, strigă ea, este un avion, nu-i 
aşa, Larry? Un avion? 

— Nu, este un satelit al pământului. Probabil că se va mai 
roti acolo vreme de şapte sute de ani. 

Îl urmăriră cu privirea până ce dispăru dincolo de masa 
întunecată a Munţilor Rockies. 

— Larry? întrebă ea încet. De ce nu vrea Nadine să 
recunoască? Mă refer la vise. 

Simţi o abia perceptibilă încordare a lui şi regretă că 
provocase o asemenea discuţie. Dar acum, că apucase s-o 
facă, era hotărâtă să meargă până la capăt... dacă el nu i-o 
reteza. 

— Ea susţine că nu are niciun vis. 

— Şi totuşi visează. Mark avea dreptate. Şi de vorbit 
vorbeşte în somn. Într-o noapte bolborosea atât de tare, 
încât m-a trezit şi pe mine. 

Acum o privea ţintă. După o vreme, o întrebă: 

— Şi ce anume spunea? 

Lucy se gândi mai întâi, încercând să-şi aducă aminte cu 
exactitate. 

— Se zbătea în sacul ei de dormit şi repeta mereu aşa: 
„Nu, nu face asta, e foarte rece, nu, nu pot să suport, e atât 
de rece, atât de rece.” Apoi a început să-şi smulgă părul. A 


început să-şi smulgă părul în somn. Şi să geamă. M-au 
trecut toţi fiorii. 

— Oamenii au coşmaruri, Lucy. Asta nu înseamnă 
neapărat că li se arată... ei bine, el. 

— E mai bine să nu prea vorbeşti despre el după lăsarea 
întunericului, nu? 

— Da, e mai bine să nu. 

— Se poartă ca şi cum s-ar deşira, Larry, înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Da. 

În ciuda pretențiilor ei că nu visează, sub ochi îi 
apăruseră pungi maronii înainte de a ajunge la Hemingford 
Home. Bucla ei minunată de păr alb şi greu se albise vizibil. 
lar dacă o atingeai, tresărea. Ca arsă. 

— O iubeşti, greşesc cumva? 

— Vai, Lucy, îi răspunse el pe ton de reproş. 

— Nu, n-aş vrea decât să ştii că... Lucy clătină cu putere 
din cap, la vederea expresiei lui. Trebuie neapărat să-ţi 
spun lucrul acesta. Eu văd cum te uiţi tu la ea... şi cum se 
uită uneori ea la tine, când eşti ocupat cu altceva şi se 
simte... în siguranţă. Ea te iubeşte, Larry. Dar îi este teamă. 

— Teamă de ce? leamă de ce? 

Prin mintea lui trecu încercarea de a face dragoste cu ea, 
la trei zile după eşecul de la Stovington. De atunci devenise 
tăcută - uneori se arăta chiar veselă, dar era lesne de ghicit 
că veselia ei era chinuită. Joe adormise. Larry se aşezase 
alături de ea şi pentru o vreme conversaseră, nu despre 
situaţia de acum, ci despre vremurile cele vechi şi sigure. 
Larry încercase să o sărute. Ea-l respinsese, întorcându-şi 
capul, dar nu înainte ca el să simtă exact lucrul despre 
care-i vorbea Lucy acum. Încercase din nou, purtându-se 
aspru şi blând în acelaşi timp, dorind-o îngrozitor de tare. 
Şi, pentru doar o clipită, ea cedase, îi arătase cum ar fi, 
dacă... 

Apoi se desprinsese de el şi se îndepărtase, cu faţa 
palidă, cu braţele încrucişate pe piept, prinzându-şi coatele 


în palme şi cu fruntea plecată. 

Să nu mai faci asta vreodată, Larry. 1e rog să nu mai faci. 
Dacă nu, va trebui să-l iau pe Joe şi să plec. 

De ce? De ce, Nadine? De ce trebuie să faci din asta 
atâta caz? 

Nu-i răspunsese. Rămăsese în postura aceea, cu capul 
plecat, iar sub ochi i se ghiceau deja pungile acelea maronii, 
ca nişte vânătăi. 

Dacă aş putea, ţi-aş spune, îi răspunsese ea în cele din 
urmă, şi se îndepărtase fără să se uite înapoi. 

— Am avut o prietenă care se purta la fel, într-o măsură 
oarecare, îi povesti Lucy. Eram în ultimul an de liceu. Pe ea 
o chema Joline. Joline Majors. Joline nu era la liceu. 
Renunţase la şcoală ca să se mărite cu prietenul ei. El era în 
Marină. Ea era însărcinată când s-au căsătorit, dar pe urmă 
a pierdut copilul. Soţul ei era multă vreme plecat, iar 
Joline... ei îi plăcea să se distreze. Se dădea în vânt după 
chestia asta, iar bărbat-su era un adevărat urs gelos. I-a 
pus în vedere că dacă descoperă vreodată că mişculează 
ceva în spatele lui, îi rupe amândouă braţele şi-i distruge 
faţa. Poţi să-ţi imaginezi ce viaţă mai era şi aia? Vine 
bărbatul acasă şi-ţi zice: „Păi, ştii ceva, eu acum plec cu 
nava mea, iubito. Dă-mi un sărut şi pe urmă ne tăvălim 
puţin în fân şi, apropo, dacă vin acasă şi-mi zice careva că 
ţi-ai făcut de cap, am să-ţi rup mâinile şi-o să-ţi fac moaca 
praf.” 

— Mda, nu prea mi se pare o chestie plăcută. 

— După o vreme, face cunoştinţă cu un tip, continuă Lucy. 
El era profesor asistent de educaţie fizică la Burlington 
High. Se ascundeau cât puteau, privind mereu peste umăr, 
şi nu ştiu exact dacă bărbat-su pusese pe careva s-o 
spioneze, dar după o vreme, nici nu mai avea vreo 
importanţă dacă pusese sau nu, iar Joline o luase puţin 
razna. De exemplu, îşi închipuia că un individ care aştepta 
autobuzul la colţ era unul dintre prietenii soţului ei. Sau 
dacă nu acela, comis-voiajorul care sosea imediat în urma ei 


şi a lui Herb la motelul de două parale unde trăgeau. Ba 
gândul acesta îi venea chiar dacă motelul respectiv se afla 
undeva, într-un colţ din New York State. Sau îl bănuia până 
şi pe polițistul care-i îndrepta spre un teren de picnic, 
atunci când se aflau împreună. În cele din urmă ajunsese să 
ţipe dacă o uşă era trântită de vânt şi tresărea ori de câte 
ori cineva urca scările la ea acasă. Şi cum locuia într-o casă 
împărţită în şapte mici apartamente, cineva urca pe scări 
mai tot timpul. Herb se sperie şi o părăsi. Nu se speriase de 
soţul Jolinei - se speriase de ea. Chiar înainte ca bărbatul ei 
să vină acasă, în permisie, Joline a suferit un şoc nervos. Şi 
toate astea fiindcă se dădea puţin prea mult în vânt după 
iubit... şi din cauză că el era turbat de gelozie. Nadine mi- 
aduce aminte de fata aceea, Larry. Îmi pare rău pentru ea. 
Din câte îmi dau seama, nu ţin foarte mult la ea, dar mi-este 
totuşi milă. Arată îngrozitor. 

— Vrei să spui că Nadinei îi este teamă de mine la fel cum 
acelei fete îi era frică de soţul ei? 

Lucy îi răspunse astfel: 

— Poate. Am să-ţi spun următorul lucru - indiferent unde 
s-o afla soţul Nadinei, aici nu este. 

EI râse puţin neliniştit. 

— Să mergem la culcare, mâine ne aşteaptă o zi grea. 

— Da, zise ea, închipuindu-şi că nu înţelesese un singur 
cuvânt din ce-i spusese, apoi izbucni în lacrimi. 

— Hei, hei, exclamă el, încercând s-o atingă şi s-o 
potolească. 

Ea se scutură de atingerea lui: 

— Nu-i nevoie de asta, din partea mea obţii tot ce vrei! 

În el mai dăinuia suficient din Larry cel de odinioară ca 
să-şi pună problema dacă vocea ei nu ajungea cumva până 
în tabără. 

— Lucy, eu nu ţi-am forţat mâna în niciun fel, îi spuse el 
întunecat. 

— Vai, cât de prost eşti! strigă ea, lovindu-l peste picior. 
De ce-or fi bărbaţii aşa de proşti, Larry? Nu sunteţi în stare 


să vedeţi decât ceea ce este alb sau negru. Nu, nu mi-ai 
forţat mâna în niciun fel. Eu nu sunt ca ea. Ei ai putea să-i 
forţezi mâna oricât şi tot o să te scuipe în ochi şi o să-şi ţină 
picioarele încrucişate. Bărbaţii au născocit tot felul de 
denumiri pentru fetele de teapa mea; am auzit că le scriu 
pe pereţii toaletelor. De fapt, nu-i decât atât: îţi doreşti pe 
cineva cald, care să simtă şi el nevoia să fie cald. Simţi 
nevoia de dragoste. [i se pare un lucru condamnabil? 

— Nu, nu mi se pare. Dar, Lucy... 

— Dar nu crezi în asta, completă ea plină de dispreţ. Prin 
urmare, te ţii în continuare după fustele domnişoarei 
Fudula şi între timp te consolezi la orizontală cu Lucy, după 
ce scapătă soarele. 

EI clătină din cap şi nu scoase nicio vorbă. Era adevărat 
totul, până la ultima iotă. Se simţea prea obosit, prea 
zdrobit ca să mai caute vreun argument în favoarea lui. 
Femeia păru să simtă acest lucru; vocea i se îmblânzi şi-l 
mângâie pe braţ. 

— Dacă poţi să pui mâna pe ea, Larry, eu voi fi prima care 
să-ţi arunce un buchet. N-am fost ranchiunoasă în viaţa 
mea. Numai... ai grijă să nu fii prea dezamăgit. 

— Lucy... 

Vocea ei se ridică deodată cu o forţă şi o duritate 
neaşteptate, iar el simţi pentru o clipă că i se face pielea de 
găină. 

— După părerea mea, dragostea este foarte importantă şi 
numai dragostea şi bunele relaţii dintre noi ne vor ajuta să 
răzbim prin toate; iar împotriva noastră luptă ura, mai rău, 
neantul. Vocea ei cobori. Ai dreptate. S-a făcut târziu. Eu 
am plecat. Vii şi tu? 

— Da, îi răspunse el. Se ridicară în picioare, iar el o luă în 
braţe, fără să mai facă niciun calcul, şi o sărută cu foc. Ie 
iubesc atât cât pot, Lucy. 

— Ştiu asta, îi răspunse ea, cu un zâmbet obosit. Ştiu 
asta, Larry. 


De data asta, îi permise s-o îmbrăţişeze. Se întoarseră 
împreună în tabără, făcură amor, timid, şi apoi adormiră. 


Nadine se trezi ca o pisică în întuneric, cam la douăzeci 
de minute după ce Larry Underwood şi Lucy Swann se 
întorseseră în tabără şi cam la zece după ce actul lor sexual 
se consumase şi fuseseră furaţi de somn. 

Prin venele ei treceau fiori de teamă. 

Cineva mă vrea, cugetă ea, ascultând cum bătăile inimii 
ei îşi domoleau ritmul. Ochii ei, căscaţi şi plini de 
întunecime, căutau spre punctul unde ramurile aplecate ale 
unui ulm brodau cerul cu umbre. Asta-i tot. Cineva mă vrea. 
E purul adevăr. 

Dar... este atât de rece. 

Părinţii şi fratele ei muriseră într-un accident de maşină, 
pe când avea doar şase ani; ea rămăsese acasă să se joace 
cu o prietenă din vecini în ziua aceea, nu mersese în vizită 
la unchiu' şi la mătuşa. Oricum, ei îl iubeau mai mult pe 
fratele ei, de asta îşi aducea aminte. Frate-su nu fusese ca 
ea, biată copilă smulsă din leagănul orfelinatului la vârsta 
de patru luni şi jumătate. Originile fratelui erau limpezi. 
Fratele ei fusese - alămurile, vă rog - Al Lor Propriu. 
Nadine, în schimb, nu-i aparținuse întotdeauna şi pururi 
decât Nadinei. Ea era copilul pământului. 

După accident, se mutase la unchiul şi la mătuşa ei, 
pentru că ei erau singurele rude. Locuiau la White 
Mountains, la est de New Hampshire. Îşi amintea că, atunci 
când împlinise opt ani, o duseseră într-o excursie de-a 
lungul lui Cog Railway, pe Mount Washington; din cauza 
altitudinii, începuse să-i curgă sânge din nas, iar ei se 
supăraseră pe ea. Mătuşa şi unchiu' erau prea bătrâni, 
aveau în jur de cincizeci şi cinci de ani când ea împlinea 
şaisprezece, anul în care alergase sprinten prin iarba 
încărcată de rouă, sub razele lunii - noaptea vinului, când 
visele se condensaseră din aerul subţire, aidoma unui lapte 


nocturn al fanteziei. O noapte de dragoste. lar dacă băiatul 
ar fi ajuns-o din urmă, i-ar fi cedat toate premiile pe care ar 
fi putut să i le acorde, şi oare ce importanţă ar fi avut dacă 
ar fi prins-o? Alergaseră, nu era acesta lucrul care conta cu 
adevărat? 

Dar băiatul nu reuşise s-o prindă. Un nor se aşternuse 
peste lună. Roua îi lăsa o impresie lipicioasă, neplăcută, 
care o speria. Gustul de vin din gură i se transformase, nu 
ştia cum, în senzaţia de vagă acreală pe care ţi-o lasă 
curentul electric. Se petrecuse un fel de metamorfoză, 
sentimentul că ar fi bine, că trebuie să aştepte. 

Unde se afla el atunci, logodnicul ei, întunecatul ei mire? 
Pe ce străzi, pe ce uliţe, lăturalnice, măsurând timpul cu 
bătaia tocurilor în bezna mahalalelor, în timp ce în case 
murmurul fragil al conversaţiei de cocteil rânduia lumea în 
părţi ordonate şi raţionale? Ce vânturi reci stârnea el? Câte 
batoane de dinamită căra în rucsacul lui uzat? Cine ştia ce 
nume purta atunci când ea împlinea şaisprezece ani? Cât 
de bătrân era? Unde fusese casa lui? Ce fel de mamă îl 
ţinuse la piept? Nu era sigură decât că fusese orfan, ca ea, 
şi că vremea lui avea să vină. El mergea mai ales pe 
drumuri ce nu fuseseră încă trasate, în vreme ce ea nu 
stătea decât cu un singur picior pe drumurile acelea. 
Punctul unde căile lor aveau să se unească se găsea 
undeva, departe. Era american, atâta lucru ştia, un bărbat 
căruia îi plăceau laptele şi plăcinta cu mere, un bărbat care 
preţuia frumuseţea nepretenţioasă a bujorilor din obraji şi a 
pânzei de bumbac în carouri. Căminul lui era în America, 
iar căile lui erau secrete - şoselele ascunse, drumurile 
ferate subpământene unde indicaţiile sunt scrise în rune. El 
era celălalt om, cealaltă faţă, penalul, Omul Întunecat, 
Momâia Ambulantă, iar tocurile lui tocite măsurau timpul 
pe drumurile parfumate ale nopţii de vară. 

Cine ştie când va veni mirele? 

Îl aşteptase, cu ulciorul neatins. La şaisprezece ani 
aproape cedase, apoi încă o dată, în colegiu. Ambii 


plecaseră supăraţi şi nedumeriţi, exact cum era acum Larry, 
simțind că în ea exista o răscruce, un punct de întâlnire 
dinainte rânduit şi mistic. 

Boulder era locul unde căile lor se despărţeau. 

Bătuse ceasul. El o chemase, îi spusese să vină. 

După terminarea colegiului se înmormântase în munca 
ei; împărțea o casă închiriată împreună cu alte două fete. 
Ce fel de fete? Păi, se perindau pe acolo diverse tinere. 
Doar Nadine rămânea, purtându-se frumos cu bărbaţii pe 
care diversele ei colege de apartament îi aduceau acasă, 
fără ca ea să fie vizitată de un tânăr bărbat al ei. Bănuia că 
vorbeau despre ea, îi ziceau fată bătrână în devenire, ba 
poate chiar le trecea prin minte că ar putea fi o foarte 
precaută lesbiană. Nu era adevărat. Ea era pur şi simplu... 

Neatinsă. 

În aşteptare. 

Uneori i se părea că vine o schimbare. I se întâmpla să 
pună jucăriile la locul lor la sfârşitul unei zile, în clasa 
pustie, şi deodată să facă o pauză, cu ochii strălucitori şi 
atenţi, cu un drăcuşor din cei cu arc pe jumătate uitat în 
mână. Şi atunci îi trecea prin minte: Vine o schimbare... va 
bate un vânt mare de tot. Uneori, când o încerca un 
asemenea gând, se surprindea uitându-se peste umăr, ca şi 
cum s-ar fi aflat cineva acolo. Apoi părerea aceea îi trecea şi 
râdea, neliniştită. 

Părul începuse să-i  încărunţească în cel de-al 
şaisprezecelea an, anul în care fusese fugărită, dar nu 
fusese prinsă - la început doar câteva şuviţe, extraordinar 
de vizibile pe fondul negru; de fapt nu erau cărunte, nu, 
cuvântul acela era nepotrivit... albe, firele erau albe. 

Peste mai mulţi ani, participase la o petrecere în sala de 
la subsolul unui club de fraternitate studenţească. Lumina 
era scăzută şi, după o vreme, tinerii dispăruseră pe rând, 
doi câte doi. 

Multe dintre fete - şi Nadine, printre ele - anunţaseră că 
nu se vor mai întoarce în dormitoare în seara respectivă. 


Intenţionase cu tot dinadinsul să termine odată cu situaţia 
asta... dar o reţinuse ceva, ascuns încă dedesubtul anilor şi 
al lunilor. Iar a doua zi dimineaţa, în lumina rece de la ora 
7, se contemplase într-unul dintre lungile şiruri de oglinzi 
de la spălătoarele dormitoarelor şi constatase că albul mai 
avansase puţin, ca şi cum asta s-ar fi petrecut peste noapte, 
deşi era imposibil, fără doar şi poate. 

Aşa îi trecuseră anii, unul după celălalt, ca nişte 
anotimpuri ale unei epoci sterpe, iar uneori o vizitau simţiri, 
da, simţiri, iar alteori, în mormântul tăcut al nopţii, se scula 
scăldată în sudori calde şi reci, extraordinar de trează şi de 
conştientă în brazda patului ei, gândind şi trăind scene de 
amor întunecat şi straniu, într-un soi de extaz de rigolă. Se 
rostogolea într-un lichid fierbinte. Binefăcător şi totodată 
respingător. lar în dimineaţa ce urma se ducea la oglindă şi- 
şi imagina că numărul firelor albe a sporit iarăşi. 

De-a lungul acelui noian de ani, văzută din afară, părea a 
fi doar Nadine Cross şi nimic mai mult: amabilă, bună cu 
copiii, competentă în slujba ei, nemăritată. O asemenea 
femeie ar fi stârnit în alte vremuri comentarii şi curiozitate, 
dar timpurile se schimbaseră. Iar frumuseţea ei era atât de 
deosebită, încât părea oarecum un lucru natural să fie exact 
aşa cum era. 

Acum vremurile erau din nou pe cale să se schimbe. 

Acum venea o altă schimbare, iar în visele ei începuse să- 
şi cunoască mirele, să-l înţeleagă puţin, chiar dacă figura nu 
i-o văzuse niciodată. El era cel pe care-l aşteptase. Dorea să 
se ducă la el... pe de altă parte nu voia. Îi era sortită lui, dar 
o îngrozea. 

Apoi apăruse Joe, şi după el, Larry. Din acel moment, 
lucrurile se complicaseră teribil. Începuse să se simtă ca un 
premiu într-un meci de tras cu frânghia. Ştia că puritatea, 
virginitatea ei era importantă pentru Omul Întunecat. Că 
dacă i s-ar fi dăruit lui Larry (sau oricărui altuia), farmecele 
întunecate s-ar fi destrămat. lar ea se simţea atrasă de 
Larry. Hotărâse, în deplină cunoştinţă de cauză, să i se dea 


- încă o dată avusese intenţia să meargă până la capăt. Să o 
aibă, dacă vrea, şi să termine cu povestea asta. Era obosită, 
iar Larry avea dreptate. Îl aşteptase prea mult pe celălalt, 
trecuseră prea mulţi ani sterpi. 

Dar Larry nu era omul potrivit... sau cel puţin aşa îi 
păruse, la început. Ea îi respinsese cele dintâi avansuri cu 
un soi de dispreţ, cam în felul în care o iapă alungă o 
muscă, mişcând din coadă. Îşi aducea aminte că gândise 
astfel: Dacă doar atât e de capul lui, cine m-ar putea acuza 
pentru că-i resping curtea? 

Cu toate acestea, îl urmase. Asta nu putea fi tăgăduit. 
Dar îşi dorise mai mult decât orice să întâlnească alţi 
oameni, nu numai din cauza lui Joe, ci pentru că ajunsese la 
un pas să-l părăsească pe băiat şi să pornească spre vest, 
de capul ei, în căutarea aceluia. Numai anii îndelungaţi de 
răspundere adânc înrădăcinată faţă de copiii a căror 
îngrijire îi fusese încredinţată o împiedicară să procedeze 
astfel... şi faptul că ştia că, lăsat de capul lui, Joe ar fi murit. 

Într-o lume în care au murit atât de mulţi, să provoci cu 
bună ştiinţă şi alte pierderi de vieţi este, desigur, păcatul 
cel mai grav. 

Prin urmare, mersese alături de Larry, care era, dacă 
stăteai să judeci, mai bun decât nimic sau nimeni. 

Dar între timp se dovedise că Larry însemna cu mult mai 
mult decât atât - el se comporta exact ca o iluzie optică 
(poate chiar şi în propriii lui ochi) unde apa pare mică, 
adâncă de doar câteva palme, dar dacă îţi scufunzi braţul în 
ea, constaţi că te uzi până la umăr. În primul rând, era 
vorba de felul în care se apropiase de Joe. În al doilea rând, 
de felul în care Joe se apropiase de el, şi în al treilea, de 
propria ei reacţie de gelozie faţă de relaţia tot mai strânsă 
dintre Joe şi Larry. La reprezentanța de motociclete din 
Wells, L.arry pariase degetele de la ambele mâini pe băiat, şi 
câştigase. 

Dacă nu şi-ar fi concentrat întreaga atenţie asupra 
capacului de deasupra rezervorului de benzină, ar fi văzut 


cum rămăsese pur şi simplu cu gura căscată de mirare. 
Rămăsese incapabilă să se mai mişte, urmărind concentrată 
bara strălucitoare de metal folosită drept pârghie, 
aşteptând momentul în care începea să tremure şi apoi să 
se prăbuşească. Nu-şi dădu seama decât după ce totul se 
terminase că aşteptase să înceapă ţipetele... 

Dar capacul fu ridicat şi apoi răsturnat, iar ea se trezi 
faţă în faţă cu propria-i eroare de judecată, o eroare atât de 
profundă, încât devenea fundamentală. În situaţia de faţă el 
dovedise că-l cunoaşte pe Joe mai bine decât ea, fără să fi 
avut vreo pregătire specială şi după foarte scurt timp. Doar 
gândind retrospectiv înţelesese cât de important fusese 
episodul cu chitara, cât de repede şi de fundamental 
definise relaţia lui Larry cu Joe. Şi ce anume se afla în 
centrul acelei relaţii? 

Păi, dependenţa, desigur - ce altceva ar fi reuşit să-i 
provoace ei un asemenea val brusc şi violent de gelozie? 
Dacă Joe ar fi depins de Larry, ar fi fost o chestie normală şi 
acceptabilă. Ceea ce o tulburase a fost că şi Larry depindea 
de Joe, avea nevoie de Joe într-un fel diferit de ea... iar Joe 
ştia asta. 

Oare se înşelase atât de mult atunci când judecase 
caracterul lui Larry? În momentul de faţă, era de părere că 
răspunsul nu putea fi decât afirmativ. Faţada lui formată din 
nervozitate şi egoism se eroda extrem de repede. Numai 
faptul că reuşise să menţină unitatea grupului în lunga 
călătorie spunea foarte mult despre firea lui hotărâtă. 

Concluzia părea limpede. Dincolo de hotărârea de a-i 
permite lui Larry să se culce cu ea, o parte din ea îi era încă 
devotată celuilalt bărbat... iar ducerea la împlinire a 
hotărârii ar fi însemnat să ucidă pentru totdeauna acea 
parte. Nu era convinsă că ar putea comite gestul acesta. 

lar acum nu mai era singura care-l visa pe Omul 
Întunecat. 

Acest fapt o tulburase la început, apoi o speriase. Când 
nu exista decât Joe şi Larry cu care să-şi compare 


observaţiile, era încă vorba de teamă; dar după ce-o 
întâlniseră pe Lucy Swann şi ea afirmase că avea acelaşi 
gen de vise, teama i se transformă într-un fel de teroare 
frenetică. Nu mai era posibil să-şi spună că visele celorlalţi 
păreau doar asemănătoare cu ale ei. Ce-ar fi fost ca toţi 
supraviețuitorii să se găsească în aceeaşi situaţie? Ce-ar fi 
fost dacă vremea Omului Întunecat ar fi sosit, în fine - nu 
doar pentru ea, ci pentru toţi cei rămaşi pe planetă? 

Acest gând stârni în ea, mai mult decât oricare altul, 
sentimente total opuse de groază şi de puternică atracţie 
totodată. Se agăţase de ideea de a ajunge la Stovington 
mânată de o stare vecină cu panica. Instituţia de acolo era, 
prin natura funcţiei îndeplinite, un simbol al normalităţii şi 
raţiunii opus valului de magie neagră pe care-l simţea 
ridicându-se jur-împrejurul ei. Dar Stovington, ca într-o 
parodiere a limanului de refugiu pe care încercase să-l 
conceapă în mintea ei, se dovedi părăsit. Simbolul 
normalităţii şi raţiunii se dovedi un sălaş al morţii. 

Pe măsură ce se îndreptau spre vest, culegându-i în 
drumul lor pe supraviețuitori, speranţa că ar putea să evite 
o confruntare din punctul ei de vedere pierise încetul cu 
încetul. Pierea pe măsură ce Larry creştea în ochii ei. Acum 
se culca cu Lucy Swann, dar ce importanţă avea asta? Ea 
rămânea aleasa lui. Toţi ceilalţi aveau vise cu două persoane 
opuse: Omul Întunecat şi bătrâna. Bătrâna părea să 
reprezinte o forţă esenţială oarecare, la fel ca Omul 
Întunecat. Bătrâna era nucleul în jurul căruia se adunau 
treptat ceilalţi, din câte îşi dădea seama. 

Nadine nu o visase niciodată. 

Doar pe Omul Întunecat. lar când visele celorlalţi 
dispăruseră brusc, la fel de inexplicabil cum apăruseră, 
propriile ei vise deveniseră mai puternice şi mai limpezi. 

Ea cunoştea multe lucruri de care ceilalţi nu erau 
conştienţi. Omul Întunecat se numea Randall Flagg. 
Persoanele din vest care i se împotriviseră sau care 
doriseră să facă lucrurile altfel decât el fuseseră fie 


crucificate, fie scoase cumva din minţi şi expediate să 
rătăcească în cazanul de foc din Death Valley. 

Existau mici grupuri de tehnicieni la San Francisco şi Los 
Angeles, dar acesta nu era decât un aranjament temporar; 
curând aveau să se mute la Las Vegas, unde se afla 
principala concentrare umană. El nu se grăbea câtuşi de 
puţin. Vara era de acum pe sfârşite. Curând trecătorile din 
Rocky Mountains aveau să se umple de zăpadă şi, chiar 
dacă existau pluguri care s-o înlăture, nu existau destui 
oameni care să mânuiască aceste pluguri, în gerul ce 
domnea la înălţimi. Urma o iarnă lungă, în care se puteau 
întări. lar anul viitor, în aprilie... ori mai... 

Nadine stătea în întunericul nepătruns, privind spre cer. 

Boulder era cea din urmă speranţă a ei. Bătrâna era 
ultima ei speranţă. Normalitatea şi raţiunea pe care spera 
să le descopere la Stovington începuseră să capete un nou 
contur la Boulder, în mintea ei. Aceştia sunt cei buni, 
gândea ea, ei reprezintă binele; dacă i-ar fi şi ei la fel de 
simplu să ia o decizie, prinsă în păienjenişul dement de 
dorinţe ce se bat cap în cap! 

Dar coarda dominantă ce se făcea mereu auzită era 
tocmai credinţa ei fermă că a ucide, în această lume 
decimată, reprezenta cel mai grav păcat, iar inima ei îi 
spunea limpede şi fără vreo şovăială că Randall Flagg era 
un specialist al morţii. Vai, însă cât îşi dorea sărutul lui rece 
- mai mult decât îşi dorise sărutările băiatului din liceu, sau 
cele ale băiatului din colegiu... se temea că mai mult chiar 
decât sărutul şi îmbrăţişarea lui Larry Underwood. 

Mâine vom ajunge la Boulder, îi trecu prin minte. Poate 
mâine voi afla dacă această călătorie s-a sfârşit sau dacă... 

O stea căzătoare zgârie cu focul ei de-a curmezişul 
cerului şi, ca un copil, Nadine îşi puse o dorinţă în gând. 


CAPITOLUL 50 


La est, zorii începuseră să coloreze cerul în roz-palid. Stu 
Redman şi Glen Bateman se aflau cam la jumătatea 
urcuşului pe Flagstaff Mountain din West Boulder, unde 
cele dintâi culmi ale Munţilor Rockies se înalţă din câmpia 
netedă, aidoma unei năluci a preistoriei. În lumina 
începutului de zi, lui Stu îi trecu prin minte că pinii ce se 
căţărau printre feţele stâncoase goale şi aproape 
perpendiculare arătau ca venele mâinii unui uriaş ce se 
iţise din pământ. Undeva, la est, Nadine Cross era în sfârşit 
cuprinsă de un somn subţire şi neîndestulător. 

— Spre după-amiază o să mă apuce durerea de cap, zise 
Glen. Nu cred c-am mai stat să beau o noapte întreagă de 
când eram student. 

— Răsăritul te va face să uiţi, îl consolă Stu. 

— Da, ai dreptate, este nemaipomenit de frumos. Ai mai 
fost în Rockies? 

— Nu, dar mă bucur că am ajuns aici. Înălţă sticla de vin 
şi trase o înghiţitură. M-am cam ameţit. Contemplă peisajul 
câteva secunde, apoi se întoarse către Glen cu un zâmbet 
pieziş. Şi acum ce se va întâmpla? 

— Ce să se întâmple? zise Glen, ridicându-şi sprâncenele. 

— Ba sunt sigur. De asta am şi insistat să urci până aici. I- 
am zis lui Frannie: „Am să-l îmbăt şi pe urmă am să văd ce- 
are în cap.” Şi ea a spus că foarte bine. 

Glen îi zâmbi: 

— Nu există frunze de ceai pe fundul unei sticle de vin. 

— Aşa-i, dar am aflat de la ea ce ai fost tu înainte. Ile 
ocupai de sociologie. Studiul interacțiunii dintre grupuri. 
Prin urmare, te rog să faci nişte aprecieri de specialist. 

— Pune-mi o cruce de argint în palmă, o, tu, cel ce vrei să 
te iniţiezi în ştiinţă. 

— Las-o jos cu argintul, cheliosule. Mâine cobor cu tine la 
First National Bank din Boulder şi-ţi dau un milion de 


dolari. Ce zici de asta? 

— Acum, discutând serios - ce anume vrei să ştii? 

— Din câte-mi dau eu seama, aceleaşi lucruri pe care 
doreşte să le afle şi băiatul ăla mut, Andros. Ce se va 
întâmpla de acum înainte. Nu ştiu cum să mă exprim mai 
bine de atât. 

— Se va forma o societate, îi răspunse Glen măsurat. Ce 
fel de societate? Este imposibil să spunem în momentul 
acesta. Acum există aici aproape patru sute de oameni. 
Apreciind după numărul celor care sosesc - în fiecare zi mai 
mulţi - presupun că la 1 septembrie vom fi cam o mie cinci 
sute. Patru mii cinci sute până la 1 octombrie şi poate opt 
mii până în noiembrie, când începe să ningă şi drumurile 
sunt blocate. Poţi să notezi asta, drept prezicerea numărul 
unu. 

Spre amuzamentul lui Glen, Stu scoase cu adevărat un 
carnet de notițe din buzunarul de la spate al jeanşilor lui şi 
notă repede cuvintele. 

— Îmi vine greu să cred, îi mărturisi Stu. Şi noi am 
străbătut toată ţara şi nu am văzut mai mult de o sută de 
persoane în total. 

— Da, dar de venit, vin, nu-i aşa? 

— Da... câte-un pic, câte-un poc. 

— Cum ai zis? îl întrebă Glen, râzând. 

— Câte-un pic, câte-un poc. Aşa zicea maică-mea. Adică ai 
ceva împotriva felului de a vorbi al lu' mama? 

— Ziua în care să-mi pierd respectul faţă de propria-mi 
piele în aşa hal încât să mă leg de mama unui texan nu va 
veni niciodată, Stuart. 

— Ei, cert este că sosesc mereu. Ralph se află în legătură 
cu cinci sau şase grupuri chiar în momentul ăsta, împreună 
cu care vom ajunge la cinci sute chiar la sfârşitul 
săptămânii. 

Glen zâmbi iarăşi. 

— Mada, iar Mother Abagail stă lângă el în „postul de 
radio”, dar nu vrea cu niciun preţ să vorbească pe CB. Zice 


că-i este teamă să nu fie electrocutată. 

— Frannie o iubeşte pe bătrână, zise Stu. În parte pentru 
că se pricepe atât de bine să moşească, pe de altă parte... 
pur şi simplu o iubeşte. Ştii? 

— Da. Aproape toată lumea are acelaşi sentiment faţă de 
ea. 

— Opt mii de oameni până la iarnă, reveni Stu la subiect. 
Păi asta înseamnă ceva, domnule! 

— Nu-i decât o socoteală aritmetică simplă. Să admitem 
că gripa a şters de pe faţa pământului nouăzeci şi nouă la 
sută din populaţie. Poate că n-a fost chiar atât de rău, dar 
hai să plecăm de la cifra asta, ca să avem o bază de discuţie. 
Dacă gripa a provocat un indice de mortalitate de nouăzeci 
şi nouă la sută, ar însemna că a ucis aproape două sute 
optsprezece milioane de oameni numai la noi în ţară. Se 
uită posomorât la figura şocată a lui Stu şi-i confirmă ştirea 
şi printr-un gest. Poate că n-a fost într-atât de rău, în orice 
caz cifra avansată este pe-aproape de adevăr. Naziştii nu 
par decât nişte bieţi copii nevinovaţi, prin comparaţie, este? 

— Doamne Dumnezeule, îi răspunse Stu cu voce uscată. 

— Dar chiar şi aşa mai rămân peste două milioane de 
persoane, o cincime din populaţia din Tokio dinainte de 
epidemie, o pătrime din populaţia dinainte de epidemie din 
New York. Şi asta doar la noi în ţară. Acum, după părerea 
mea, zece la sută din aceste două milioane nu au 
supravieţuit, probabil, perioadei de după epidemie. Oamenii 
ăştia au căzut pradă fenomenului pe care eu l-aş denumi 
postşoc. Oameni ca bietul Mark Braddock, care a murit din 
cauza apendicitei, dar au fost şi accidente, sinucideri şi, 
desigur, crime. Nu mai rămân decât un milion opt sute de 
mii. Dar mai presupunem că există şi un Adversar, nu-i aşa? 
Omul Întunecat, care ne-a apărut în vise. La vest de nu se 
ştie unde. De cealaltă parte a munţilor există şapte state, pe 
care el le-ar putea considera de drept propriul lui 
teritoriu... dacă există cu adevărat. 

— Din câte cred eu, există cu adevărat. 


— Şi eu am acelaşi sentiment, spuse Glen. Dar oare îi 
domină el pe toţi oamenii de dincolo? Nu-mi vine să cred, 
după cum nici Mother Abagail nu se află automat la 
conducerea oamenilor din toate celelalte patruzeci şi unu 
de state continentale americane. Consider că, până în 
momentul de faţă, evenimentele s-au desfăşurat lent, dar de 
acum încolo lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Oamenii 
se adună. Când am discutat noi doi pentru prima oară 
subiectul acesta în New Hampshire, îmi imaginam că se vor 
coagula foarte multe societăţi de buzunar. În acel moment 
n-am ţinut cont de forţa de atracţie, practic irezistibilă, a 
celor două vise opuse, din cauză că nici nu aveam 
cunoştinţă de existenţa lor. Este vorba de un element nou, 
pe care nimeni nu l-ar fi putut prevedea. 

— Adică vrei să spui că noi ne vom alege cu nouă sute de 
mii de oameni şi el tot cu atâţia? 

— Nu. În primul rând, iarna ce vine va face şi ea victime. 
Şi aici, dar situaţia va fi cu mult mai grea pentru micile 
grupuri care nu vor ajunge aici înainte de căderea primei 
zăpezi. Îţi dai seama că deocamdată nu avem nici măcar un 
doctor în Free Zone? Personalul nostru medical constă 
dintr-un veterinar şi Mother Abagail însăşi, care a apucat să 
uite mai multă medicină populară valoroasă decât vom 
învăţa noi doi vreodată. Cu toate astea, cum le-ar sta să 
încerce să-ţi monteze o placă din oţel în scăfârlie, după ce ai 
căzut şi ţi-ai distrus ceafa, ei, ce părere ai? Stu începu să 
chicotească: 

— Păi cel mai bine ar fi dacă bătrânul Rolf Dannemont şi- 
ar scoate Remingtonul lui şi mi-ar face de petrecanie. 

— După părerea mea, întreaga populaţie americană nu 
se va ridica decât la un milion şase sute de mii până la 
primăvară - şi estimarea mi se pare oarecum generoasă. 
Dintre aceştia, vreau să sper că un milion vor veni la noi. 

— Un milion de oameni, repetă Stu, îngrozit. Aruncă o 
privire spre întinsul oraş Boulder de la picioarele lor, pustiu 
în cea mai mare parte a lui, luminat acum de soarele ce 


începuse să se ridice peste marginea netedă a orizontului, 
în dreptul răsăritului. Nu pot să-mi imaginez chestia asta. 
Întreg oraşul ar începe să plesnească pe la cusături. 

— Boulder nu i-ar putea cuprinde. le doare mintea, dacă 
te plimbi pe străzile pustii din centru şi dinspre Table 
Mensa, dar pur şi simplu nu este posibil. Va trebui să 
înfiinţăm şi alte aşezări, jur-împrejurul nostru. Vom forma o 
singură comunitate uriaşă, iar tot restul ţării, la est de aici, 
va rămâne pustiu. 

— Ce te face să crezi că majoritatea vor veni la noi? 

— Un argument foarte neştiinţific, răspunse Glen, 
zburlindu-şi tunsura scurtă cu o mână. Îmi place să cred că 
majoritatea oamenilor sunt buni. Şi mai cred că cel ce 
conduce ostilitățile la vest de noi este rău cu adevărat. Dar 
mă încearcă o bănuială... 

Se opri. 

— Haide, spune mai departe. 

— O voi face pentru că sunt beat. Dar rămâne între noi, 
Stuart. 

— Perfect. 

— Îmi dai cuvântul tău? 

— Îţi dau cuvântul meu, îl asigură Stu. 

— Sunt de părere că se va alege cu majoritatea 
tehnicienilor, spuse Glen în cele din urmă. Să nu mă întrebi 
de ce; este o simplă bănuială. Mă gândesc doar că 
tehnicienilor le place să muncească într-o atmosferă de 
disciplină strictă şi având țeluri clare, în general vorbind. Le 
place ca trenurile să vină la timp. În schimb aici, la Boulder, 
este o confuzie în masă, fiecare făcând în felul lui cam ce-i 
trece prin minte... prin urmare, trebuie „să ne-adunăm 
căcatul”, aşa cum s-ar fi exprimat studenţii mei, adică să ne 
organizăm. Pe când individul acela... pun pariu că trenurile 
lui merg după plan şi că toate sunt orânduite cum se 
cuvine. 'lehnicienii sunt şi ei oameni, ca şi noi: se duc acolo 
unde este mai multă nevoie de ei. Mă bate gândul că 
Adversarul nostru doreşte cât mai mulţi dintre ei. Ce-i 


trebuie lui fermieri, mai degrabă pune mâna pe câţiva 
băieţi care ştiu să şteargă praful de pe silozurile alea cu 
rachete din Idaho şi pot să le pună în funcţiune. Idem 
tancuri, elicoptere şi poate şi un bombardier B-52 sau două, 
aşa, de distracţie. Mă îndoiesc că a ajuns până acolo - ca să 
fiu drept, sunt sigur că nu. Oricum, o vom afla. În clipa de 
faţă se străduieşte încă să repună în funcţiune curentul 
electric, să restabilească comunicațiile... ba poate a fost 
obligat să recurgă la o epurare a celor slabi de înger. Roma 
n-a fost construită într-o singură zi, ceea ce probabil ştie şi 
el. Dispune de timp. Dar eu când văd cum apune soarele 
seara - nu vorbesc prostii, Stuart - mi se face frică. Nu mai 
am nevoie de coşmaruri ca să mă sperii. Este suficient să 
mă gândesc la ei, cei de pe cealaltă parte a Stâncoşilor, 
muncind ca un roi de albine. 

— Ce-ar trebui să facem? 

— Să-ţi dau o listă? zise Glen, zâmbind. 

Stuart făcu un gest spre carnetul lui hărtănit. Pe coperta 
lui roz-aprins se vedeau siluetele a doi dansatori şi cuvintele 
BOOGIE DOWN! 

— Păi sigur, îi răspunse. 

— Glumeşti? 

— Da' de unde! Tu singur ai spus-o, Glen, trebuie să 
începem să ne-adunăm rahatul de undeva. Şi eu simt la fel. 
Cu fiecare zi pierdută devine mai greu. Nu putem să stăm 
aici arzând gazul şi ascultând la CB. Ne putem trezi într-o 
bună dimineaţă cu penalul intrând în Boulder în fruntea 
unei coloane blindate, sprijinită de forţe aeriene. 

— Nu trebuie să te aştepţi să se întâmple mâine, remarcă 
Glen. 

— Nu. Oare în mai, anul viitor? 

— Posibil, spuse Glen aproape în şoaptă. Da, foarte 
posibil. 

— Şi ce crezi că se va întâmpla cu noi? 

Glen nu-i răspunse prin cuvinte. Făcu un mic gest 
concludent, ca şi cum ar fi apăsat un trăgaci cu arătătorul 


mâinii drepte, apoi bău repede ultima rămăşiţă de vin din 
sticlă. 

— Mda, zise Stu. Hai să vedem ce-i de făcut. Te ascult. 

Glen îşi închise ochii. Lumina zilei scotea tot mai mult la 
iveală ridurile de pe obrajii şi fruntea lui. 

— Prea bine. Uite ce este, Stu. În primul rând: să 
recreăm America. Mica Americă. Prin orice mijloace, 
permise şi  nepermise. Organizarea şi forma de 
guvernământ sunt pe primul loc. Dacă începem acum, 
putem să concepem guvernarea aşa cum ne dorim noi. 
Dacă aşteptăm până ce se triplează populaţia, ne vom lovi 
de piedici grave. Să spunem că vom convoca o întrunire de 
acum într-o săptămână, adică pe 18 august. Toată lumea să 
fie prezentă. Înainte de întrunire va trebui să existe un 
Comitet de Organizare ad-hoc. Să spunem, format din şapte 
persoane. Tu, eu, Andros, Fran, Harold Lauder, poate, şi 
încă doi. Treaba comitetului va fi să alcătuiască o agendă 
pentru întrunirea din 18 august. Pot să-ţi spun încă de pe 
acum ce fel de lucruri trebuie să apară pe agenda 
respectivă. 

— Dă-i drumul. 

— Mai întâi, citirea şi aprobarea Declaraţiei pentru 
Independenţă, în al doilea rând, citirea şi aprobarea 
Constituţiei. În al treilea, citirea şi aprobarea Declaraţiei 
Drepturilor Omului. Aprobarea se va face prin vot exprimat 
prin viu grai. 

— Doamne, Glen, dar suntem cu toţii americani... 

— Uite, aici greşeşti tu, îi spuse Glen, deschizându-şi 
ochii înfundaţi în orbite şi injectaţi. Noi suntem o ceată de 
supraviețuitori care nu are cârmuire. Suntem o colecţie 
pestriță, în care este reprezentată fiecare categorie de 
vârstă, religie, clasă şi rasă. Cârmuirea este o idee, Stu. 
Atât rămâne din ea, dacă înlături birocraţia şi toate celelalte 
prostii. Voi merge mai departe. Nu este decât ceva ce a 
rămas înrădăcinat, o potecă de-a memoriei croită prin 
creier. Noi trecem acum printr-un proces de regres al 


culturii sociale. Majoritatea acestor oameni mai cred încă în 
guvernarea prin reprezentare - în Republică —, în ceea ce 
ei denumesc „democraţie”. Dar acest decalaj cultural nu 
dăinuie niciodată foarte mult. După o vreme vor începe să 
aibă reacţii viscerale: preşedintele e mort, Pentagonul de 
închiriat, nimeni nu dezbate nimic în Cameră şi în Senat, 
poate cu excepţia termitelor sau a gândacilor. Oamenii 
noştri de aici se vor pomeni în curând că vechea ordine s-a 
dus pe apa sâmbetei şi că ei pot restructura societatea cum 
doresc. Noi vrem - de fapt, trebuie - să acţionăm înainte ca 
ei să se trezească şi să facă vreun gest necugetat, îşi 
îndreptă degetul spre Stu. Dacă se ridică cineva în timpul 
întrunirii din 186 august şi propune ca Mother Abagail să 
primească puteri absolute, iar tu, eu şi cu Andros să fim 
numiţi în funcţia de consilieri ai ei, oamenii ar adopta 
hotărârea cu aclamații, total inconştienţi că tocmai au votat 
cea dintâi dictatură americană reală de la Huey Long 
încoace. 

— Vai, nu pot să cred una ca asta. Printre noi există 
absolvenţi de colegii, avocaţi, activişti politici... 

— Asta au fost, poate. Acum n-a mai rămas decât o 
adunătură de oameni obosiţi şi speriaţi, care n-au habar ce 
se va întâmpla cu ei. Unii ar putea să murmure, însă s-ar 
abţine de îndată ce le-ai promite că Mother Abagail şi 
consilierii ei vor renunţa la prerogativele lor peste şaizeci 
de zile. Nu, Stu, este foarte important ca, în primul rând, să 
adoptăm spiritul vechii societăţi. La asta mă refeream 
atunci când spuneam să recreăm America. Aşa trebuie să se 
petreacă lucrurile, atât timp cât ne aflăm sub ameninţarea 
directă a omului pe care-l numim Adversarul. 

— Continuă. 

— Foarte bine. Următorul punct al agendei va fi să 
alcătuim un guvern după modelul municipalităţilor din New 
England, adică în spiritul unei democraţii perfecte. Atât 
timp cât rămânem la dimensiuni relativ mici, sistemul va 
funcţiona perfect. Numai că în locul unui comitet de înalţi 


funcţionari municipali vom avea şapte... reprezentanţi, 
presupun. Reprezentanţi ai Zonei Libere. Ce părere ai? 

— Mi se pare foarte bine. 

— Sunt de aceeaşi părere. Şi vom avea grijă ca oamenii 
aleşi să fie tot cei care au făcut parte din comitetele ad-hoc. 
O să băgăm viteză în toată lumea şi vom trece la vot înainte 
să apuce unul sau altul să ţină cine ştie ce discursuri 
bombastice în favoarea amicilor lor. Putem vorbi cu nişte 
oameni care să ne propună şi apoi să ne susţină. În felul 
acesta, alegerile or să meargă trăsnet. 

— Bine ticluit, spuse Stu plin de admiraţie. 

— Păi sigur că da, îi răspunse Glen ursuz. Dacă vrei să 
scurtcircuitezi un proces democratic, sfătuieşte-te cu un 
sociolog. 

— Şi după asta ce urmează? 

— Următorul punct se va bucura de aprecierea generală. 
Prevederea respectivă va suna astfel: „Hotărâre: Mother 
Abagail va avea drept de veto asupra oricărei acţiuni 
propuse de Comitet.” 

— Isuse! Crezi că va fi de acord? 

— Consider că da. În schimb, nu cred că-şi va exercita 
vreodată dreptul de veto, cel puţin eu nu reuşesc să-mi 
imaginez vreo situaţie în care să se întâmple asta. În 
momentul de faţă, aici nu poate fi instalat un sistem de 
guvernare eficient, fără ca în fruntea lui să nu fie ea. 
Mother Abagail este acel element care ne leagă pe toţi. Am 
avut cu toţii o experienţă paranormală ce gravitează în 
jurul ei. Iar ea este înconjurată... de un fel de aură. Când 
vorbesc despre ea, oamenii folosesc cam aceleaşi adjective: 
bună, amabilă, bătrână,  înţeleaptă, inteligentă, 
pătrunzătoare. Au avut un vis care i-a înspăimântat de 
moarte şi un altul care i-a făcut să se simtă în siguranţă. 
Acum iubesc şi au încredere în sursa visului bun cu atât mai 
mult cu cât a existat şi un vis care i-a băgat în sperieţi. Dar 
noi putem să-i explicăm foarte clar că este conducătoarea 


noastră pur formal. Presupun că asta-şi doreşte şi ea. E 
bătrână, obosită... 

Stu clătină din cap. 

— O fi bătrână şi obosită, dar priveşte problema Omului 
Întunecat ca pe o cruciadă religioasă, Glen. Şi nici nu este 
singura. Doar ştii asta. 

— Vrei să spui că ar fi dispusă să ia taurul de coarne? 

— Poate nici n-ar fi cel mai rău lucru, remarcă Stu. Dacă 
stai să te gândeşti, pe ea am visat-o noi, nu un Consiliu al 
Reprezentanţilor. 

Glen clătină din cap. 

— Nu, nu pot accepta ideea că suntem cu toţii nişte pioni 
într-un soi de joc postapocaliptic dintre bine şi rău, cu sau 
fără vise. Să fie-al naibii, mi se pare irațional! 

Stu ridică din umeri. 

— Bine, hai să nu ne împotmolim în chestia asta. Ideea ta 
de a-i acorda dreptul de veto mi se pare foarte bună. De 
fapt, consider că nu merge suficient de departe. Ar trebui 
să-i dăm şi puterea de a propune, nu numai aceea de a 
dispune. 

— Însă în niciun caz puteri absolute dinspre partea asta, 
sări Glen imediat. 

— Sigur că nu, ideile ei va trebui să fie ratificate de 
Consiliul Reprezentanţilor, zise Stu, apoi adăugă cu 
şiretenie: dar s-ar putea să ne trezim că am devenit un soi 
de ştampilă a ei, în loc să se întâmple invers. 

Între ei se lăsă o lungă tăcere. Glen îşi sprijinise fruntea 
în palmă. În cele din urmă, spuse: 

— Mda, ai dreptate. Ea nu poate să rămână un simplu om 
de paie... trebuie să acceptăm cel puţin posibilitatea ca ea 
să aibă ideile ei proprii. lar eu mă văd nevoit să pun 
deoparte globul meu de cristal neclar, texanule. Pentru că 
ea face parte dintre cei pe care noi ăştia, care ne 
îndeletnicim cu sociologia, îi numim manipulaţi. 

— Şi cine îi manipulează? 


— Dumnezeu? 'Ihor? Allah? Pee-wee Herman? Nu 
contează. Ce vreau să spun este că ideile ei nu vor decurge 
neapărat din nevoile acestei societăţi sau din cum se vor 
dovedi căpeteniile. Ea îşi pleacă urechea la o cu totul altă 
voce. Ca şi Ioana d'Arc. Tu m-ai ajutat să-mi dau seama că 
nu-i exclus să ne trezim pe cap cu o teocraţie. 

— Teoc... cum? 

— Adică să picăm în bigotism, îi explică Glen, fără să pară 
prea fericit de perspectivă. Când erai tu mic, Stu, ai visat 
vreodată c-ai putea să devii unul dintre cei şapte mari 
preoţi şi/sau preotese ale unei bătrâne negrese de o sută 
opt ani, din Nebraska, de felul ei? 

Stu se holbă la el şi, într-un târziu, îi răspunse: 

— N-a mai rămas niciun strop din vinul ăla? 

— S-a dus tot. 

— Fir-ar să fie. 

— Mda, făcu Glen. 

Se priviră în tăcere şi apoi, brusc, izbucniră amândoi în 
râs. 


Era, fără îndoială, cea mai frumoasă casă în care locuise 
vreodată Mother Abagail şi, stând aici, în veranda închisă 
cu geamuri, îşi aduse aminte de un comis-voiajor care 
trecuse prin Hemingford prin 1936 sau '37. Nu întâlnise în 
viaţa ei un om mai bun de gură, în stare să farmece până şi 
păsările cerului cu vorba lui dulce. Îl întrebase pe tânărul 
acela, domnul Donald King pe numele lui, ce treabă avea cu 
Abby Freemantle, iar el îi răspunsese: „Stimată doamnă, eu 
mă ocup de confort. De confortul dumneavoastră, adică. Vă 
place să citiţi? Să urmăriţi programul la radio, poate? Sau 
să vă sprijiniți picioarele ostenite pe un scăunel şi să 
ascultați pur şi simplu cum se rostogoleşte lumea pe pista 
de popice a universului?” 

Recunoscuse că toate acestea îi făceau plăcere, nu şi că 
aparatul de radio Motorola fusese vândut în urmă cu o lună, 
ca să poată cumpăra nouăzeci de baloturi de fân. 


— Ei bine, exact acestea sunt lucrurile pe care vi le pot 
eu vinde, îi spusese comis-voiajorul cel priceput la vorbă. 
Chiar dacă pe obiect scrie aspirator Electrolux, prevăzut cu 
toate accesoriile, el reprezintă, de fapt, timp liber. Este 
suficient să-l puneţi în priză, şi înaintea dumneavoastră se 
deschid nebănuite perspective de relaxare. Cât despre rate, 
ele vor fi aproape la fel de uşor de achitat pe cât va deveni 
mai lesne de îndeplinit munca dumneavoastră în 
gospodărie. 

Se aflau atunci în momentele cele mai grele ale Crizei, 
când nu era în stare să facă rost nici măcar de câte 
douăzeci de cenți pentru panglicile de legat părul pe care 
să le dea în dar nepoatelor ei, de ziua lor, cât despre 
Electroluxul ăla, nici vorbă nu putea fi. Dar ce dulce vorbea 
domnul Donald King din Peru, Indiana! Doamne! Nu-l mai 
revăzuse, dar numele nu i-l uitase, însă ar fi pus rămăşag 
că, până la urmă, reuşise să frângă inima unei doamne albe. 
Ea n-a avut propriul ei aspirator decât la sfârşitul războiului 
cu naziştii, când, pe neaşteptate, toată lumea părea să-şi 
poată permite orice şi până şi cei mai săraci şi prăpădiţi albi 
aveau câte un Mercury ascuns în şopronul din spate. 

Dar în casa asta, despre care Nick îi spusese că se află în 
cartierul Mapleton Hill din Boulder (Mother Abagail ar fi 
băgat mâna în foc că doar foarte puţini negri locuiseră aici 
înainte de cumplita epidemie), se găseau toate aparatele de 
care auzise ea, ba încă şi altele pe deasupra. Două 
aspiratoare, dintre care unul numai pentru curăţenia de la 
etaj. Aparat pentru preluarea gunoiului. Cuptor cu 
microunde. Maşină de spălat şi de uscat rufe. Mai exista un 
alt aparat în bucătărie, pe dinafară arăta ca o cutie din oţel, 
dar Ralph Brentner, prietenul lui Nick, îi explicase că era o 
„maşină pentru lături”, în care puteai să arunci cinci sute 
de kilograme de resturi şi să scoţi de acolo un mic bloc 
compact de gunoi solid. Şirul minunilor nu mai contenea. 

Ba, dacă se gândea mai bine la asta, unele încetaseră 
totuşi. 


Stând şi legănându-se în balansoar, pe verandă, ochii îi 
căzură din întâmplare pe o priză montată în perete. 
Probabil ca oamenii să poată asculta vara radioul sau chiar 
să se uite la meciurile de baseball la televizorul acela mic şi 
frumos. Nu exista un lucru mai banal decât plăcuţele acelea 
negre, cu orificii rotunde, pe care le găseai în orice punct al 
ţării. Exista una până şi în toaleta ei de la Hemingford. Nici 
nu băgai în seamă prizele astea... decât atunci când nu mai 
funcționau. De-abia atunci îţi dădeai seama că o mare parte 
a vieţii unei persoane izvora chiar din ele. Iot acel timp 
liber, plăcerile pe care i le ridicase odinioară în slăvi Don 
King... proveneau din plăcuţele montate în perete. Odată ce 
li se luase puterea, nu-ţi mai rămânea decât să foloseşti 
toată aparatura aceea complicată, cuptorul cu microunde şi 
cel pentru gunoaie, doar ca să-ţi agăţi de ele pălăria şi 
haina. 

Acum să fim cinstiţi! Propria ei căsuţă fusese mai bine 
pregătită ca să facă faţă morţii prizelor decât aceasta. Aici 
trebuia să-i aducă cineva apă, tocmai de la râul Boulder 
Creek şi trebuia s-o fierbi înainte s-o bei, pentru orice 
eventualitate. Acasă avea pompa ei proprie. Aici, a trebuit 
ca Nick şi Ralph să-i aducă cu camionul, nu se ştie de unde, 
o toaletă mobilă urâtă, din cele numite Port-O-San, pe care 
i-o montaseră în curtea din spate. Acasă la ea avusese 
privata ei. Ar fi schimbat la orice oră, fără să se gândească, 
maşina de spălat şi uscat Maytag pe copaia pentru rufe; 
oricum, îl pusese pe Nick să-i găsească alta, iar Brad 
Kitchner îi adusese de undeva o scândură de frecat şi o 
bucată de săpun de rufe din cel mai bun. Ei o considerau, 
probabil, o pacoste, care ţine morţiş să-şi spele cu mâna ei - 
în definitiv, era treaba ei —, dar ea ştia bine că evlavia şi 
curăţenia merg mână în mână, nu-şi dăduse niciodată 
rufele la spălat, de când se ştia ea, şi nu avea de gând să 
înceapă tocmai acum. Păţea mici accidente din când în 
când, după cum li se întâmplă tuturor bătrânilor, dar atât 


timp cât era în stare să spele cu mâinile ei, micile incidente 
nu interesau pe nimeni în afara ei. 

Fără îndoială, aveau să pună din nou în funcţiune 
centralele de curent electric. Era unul dintre lucrurile pe 
care Dumnezeu i le dezvăluise în vis. Ştia destul de multe 
despre ce avea să se întâmple aici - unele din vise, altele 
prin propria ei judecată. Cele două lucruri se împleteau 
prea strâns ca să poată fi deosebite între ele. 

Curând, toţi oamenii aceştia aveau să înceteze să mai 
fugă în toate părţile, ca nişte pui cu capul tăiat, adunându- 
se la un loc. Ea nu era sociolog, ca Glen Bateman (care o 
măsura întotdeauna aşa cum un agent de pariuri măsoară o 
bancnotă falsă de zece dolari), dar ea ştia că oamenii se 
adună întotdeauna, după o vreme. Blestemul şi 
binecuvântarea rasei omeneşti este tocmai că se arată 
prietenoasă. Păi, dacă şase oameni plutesc la vale pe 
Mississippi pe un acoperiş de biserică luat de inundaţii, o 
să-i vezi făcând o partidă de bingo de îndată ce acoperişul 
s-ar împotmoli într-un banc de nisip. 

Mai întâi vor dori să alcătuiască o formă oarecare de 
guvernare, în centrul căreia să se afle ea. Ea nu putea 
permite aşa ceva, fără doar şi poate, oricât de mult şi-ar fi 
dorit; ar fi încălcat astfel voia Domnului. Ei erau cei care 
trebuiau să se ocupe de toate lucrurile lumeşti. Voiau să 
repună în funcţiune centrala electrică? Foarte bine. Primul 
lucru pe care avea ea de gând să-l facă era să încerce 
aparatul ăla pentru gunoaie. Să dea drumul la gaze, ca să 
nu le înţepenească fundurile în iarna ce venea. Trebuia să-i 
lase să ia hotărâri şi să facă planuri, foarte bine. Ea nu-şi 
vâra nasul în treburile acelea. Nu-i rămânea decât să insiste 
ca Nick să fie şi el implicat în treburile obştii şi poate că şi 
Ralph. Texanul părea băiat de treabă, ştia să-şi ţină gura 
atunci când simţea că nu-l mai ajută mintea. Probabil că şi-l 
vor dori printre ei pe grăsan, Harold; ea nu urmărea să-i 
împiedice, dar de plăcut nu-i plăcea de el. Harold îi 
transmitea o stare de nervozitate. Rânjea tot timpul, dar 


zâmbetul lui nu ajungea până în priviri. Era un om plăcut, 
găsea întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, dar ochii lui 
erau ca două bucăţi de cremene rece, ivindu-se din pământ. 

După părerea ei, Harold avea un secret al lui. Un lucru 
puturos şi urât, învelit într-o cataplasmă împuţită, şi ascuns 
chiar în mijlocul inimii. Nu avea nici cea mai mică idee 
despre ce era vorba; nu era pe voia Domnului ca ea să ştie, 
prin urmare secretul nu avea influenţă asupra planurilor 
Lui cu această comunitate. Totuşi, o tulbura că grăsanul va 
face parte din înaltele lor consilii... dar de zis nu avea de 
gând să zică nimic. 

Lucrarea ei, gândi împăcată cu sine, legănându-se în 
balansoar, participarea în consiliile şi la sfaturile lor avea să 
se limiteze la cele ce-l priveau pe Omul Întunecat. 

Acela nu avea nume, deşi îi făcea plăcere să-şi spună 
Flagg... cel puţin pentru moment. De cealaltă parte a 
munţilor, întreprinderea lui era pe cale de a fi pusă pe 
roate. Nu-i cunoştea planurile; rămâneau la fel de ascunse 
privirilor ei ca secretele ce zăceau în inima grăsanului de 
Harold. Dar ea nu avea nevoie să cunoască amănunte. 
Scopul lui era limpede şi simplu, anume acela de a-i 
distruge pe toţi. 

Modul în care-l înţelegea femeia era surprinzător de 
sofisticat. Oamenii care fuseseră atraşi către Free Zone 
veneau s-o viziteze aici, iar ea îi primea pe toţi, deşi uneori 
o oboseau... iar ei ţineau morţiş să-i explice că o visaseră pe 
ea şi pe el. Erau speriaţi de moarte din cauza lui, iar ea 
accepta spusele lor, îi potolea şi-i consola cât se pricepea 
mai bine, dar în sinea ei se gândea că majoritatea nu l-ar 
recunoaşte pe Flagg ăsta dacă l-ar întâlni pe stradă, decât 
dacă el dorea să fie remarcat. Nu era exclus să-l simtă - sub 
forma unui fior rece, de felul celui pe care-l simţi când îţi 
trece o gâscă peste mormânt, a unui val cald, ca un acces 
de febră, sau a unei dureri ascuţite, sfredelitoare, în urechi 
sau în tâmple. Dar oamenii aceştia greşeau crezând că avea 
două capete sau şase ochi, sau coarne mari şi ascuţite, 


crescând de la tâmple. Probabil nu se deosebea aproape 
prin nimic de lăptar sau de poştaş. 

Din câte ghicea ea, în spatele răului conştient exista o 
obscuritate inconştientă. Aceasta era trăsătura distinctivă a 
vlăstarelor de întuneric ale pământului: nu erau în stare să 
facă ceva, ci doar să strice. Dumnezeu Atotputernicul îl 
crease pe om după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce 
însemna că fiecare bărbat sau femeie care trudeau sub 
lumina Domnului era un creator de un fel oarecare, o 
persoană dornică să pună mâna şi să dea lumii o formă 
raţională. Omul Întunecat nu dorea - şi nu era capabil - 
decât să strice forme. Anticrist? La fel de bine ai fi putut 
spune anti-creaţie. 

Nu era de mirare că avea adepţii lui; nimic nou în asta. 
Era un mincinos, iar taică-su, Tatăl Minciunilor. Acestora, el 
avea să le apară ca un imens semn de neon, înălțându-se 
spre cer, orbindu-i cu nebunia jocurilor de artificii. Nu 
aveau să fie în stare să bage de seamă - ei, discipolii 
distrugerii - că, aidoma unui panou de neon, nu reuşea 
decât să repete mereu şi mereu aceleaşi formule simple. Nu 
aveau să fie în stare să-şi dea seama că, dacă dai drumul 
gazului ce umple reţeaua complexă de tuburi, cu ajutorul 
căreia era realizat şirul de formule simple, el avea să se 
risipească tăcut, nelăsând în urma lui absolut nimic, nici 
măcar o urmă de miros. 

Unii aveau să tragă concluzia logică după o vreme - 
anume că în împărăţia lui nu va domni niciodată pacea. 
Santinelele şi sârma ghimpată de la graniţele ţării lui nu vor 
avea doar rolul de a-i ţine departe pe invadatori, ci şi de a-i 
împiedica să plece pe prozeliţi. 

Avea el oare să învingă? 

Nu putea să fie sigură că nu. Mai ştia că el trebuie să fie 
la fel de conştient de existenţa ei pe cât ea de a lui şi că 
nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să vadă trupul 
său negru şi chircit înălţat sus, pe o cruce făcută din stâlpi 
de telefon, ciupită de ciori. Era conştientă că doar câţiva în 


afara ei visaseră despre crucificări. Cei care visaseră îi 
spuseseră şi ei, nimănui altcuiva, din câte îşi putea da 
seama. Dar nimic din toate acestea nu dădea un răspuns la 
întrebarea: 

Oare avea să învingă? 

Nici asta nu-i era dat să ştie. Dumnezeu lucra discret şi 
pe căile care-i făceau lui plăcere. Fusese voia lui ca Fiii lui 
Israel să geamă şi să se istovească sub jugul egiptean timp 
de mai multe generaţii. Fusese voia lui să-l trimită pe losif 
în sclavie, după ce straiul lui multicolor îi fusese smuls cu 
de-a sila. Fusese voia lui ca asupra nefericitului lov să se 
abată o sută de nenorociri şi a fost voia lui să lase ca 
singurul lui fiu să fie ridicat pe cruce, cu o glumă proastă 
scrisă deasupra capului său. 

Dumnezeu era un jucător - dacă ar fi fost un muritor de 
rând, l-ai fi văzut mereu aplecat asupra tablei de dame, în 
faţa magazinului universal Pop Mann's din Hemingford 
Home, jucând cu roşul împotriva negrului, cu albul 
împotriva negrului. Se gândi că, pentru el, jocul acesta era 
mai important decât orice altceva. La timpul potrivit, el 
avea să câştige. Dar asta nu avea să se întâmple neapărat în 
anul acesta, poate nici într-o mie de ani... şi ea nu avea de 
gând să supraestimeze dibăcia sau capacitatea de a amăgi 
a Omului Întunecat. Dacă el era un nor de neon, atunci ea 
avea să fie minuscula particulă de praf în jurul căreia se 
adună un nor mare de ploaie deasupra pământului uscat. 
Doar un simplu soldat - e adevărat, cu mult peste vârsta la 
care ar fi trebuit să fie lăsat la vatră! - în slujba Domnului. 

— Facă-se voia ta, spuse ea cu voce tare, vârându-şi mâna 
în buzunarul şorţului după pachetul de alune Planters. 
Ultimul ei medic, doctorul Staunton, o sfătuise să se ţină 
departe de mâncarea sărată, dar ce ştia el? Ea le 
supravieţuise ambilor medici care-şi închipuiseră că-i dau 
cele mai bune sfaturi de sănătate începând cu cea de-a 
optzeci şi patra aniversare a ei, prin urmare avea să 


mănânce câteva alune, dacă aşa avea chef. O răneau teribil 
la gingii, dar, Doamne, ce gust minunat! 

Pe când se muncea să le morfolească, pe poteca din faţa 
casei apăru Ralph Brentner, cu pana înfiptă vitejeşte la 
pălărie. Când bătu la uşa verandei, îşi scoase şi pălăria din 
cap. 

— Nu dormi, Mother? 

— Nu, îi răspunse ea, cu gura plină de alune. Intră, 
Ralph, alunele nu le mestec, ci le strâng între gingii până le 
omor. 

Ralph râse şi intră. 

— Sunt nişte oameni la poartă care ar dori să te salute, 
dacă nu eşti prea obosită. N-au sosit decât de-abia acum 
vreo oră. O echipă destul de bună, aş zice. Băiatul care-i 
conduce e unul din ăia cu părul lung, dar altfel pare la locul 
lui. Underwood îi zice. 

— Foarte bine, Ralph, adu-i aici. 

— Imediat, spuse Ralph, pregătindu-se să plece. 

— Unde-i Nick? îl întrebă bătrâna. Nu l-am văzut nici azi, 
nici ieri. Nu-i mai pasă de noi, ăştia, care stăm pe acasă? 

— S-a dus până la baraj. El şi cu electricianul acela, Brad 
Kitchner, au vrut să vadă în ce stare se află centrala 
electrică. Se frecă la nas. M-am dus şi eu, azi-dimineaţă. Mi- 
am zis că atâţia şefi or avea nevoie şi de un om de rând, 
căruia să-i dea ordine. 

Mother Abagail chicoti. Ralph îi plăcea cu adevărat. Era 
un om simplu, dar isteţ. Părea înzestrat cu un simţ tehnic 
special. Nu o surprindea câtuşi de puţin că el fusese cel ce 
pusese în funcţiune ceea ce acum toată lumea numea 
Radioul Zonei Libere. Era genul de om care nu se temea să 
încerce să-ţi lipească bateria de tractor cu o răşină, atunci 
când a început să se fisureze, iar dacă răşina îşi făcea cu 
adevărat treaba, să te ţii, îşi scotea pălăria lui diformă, se 
scărpina pe ţeasta aproape pleşuvă şi rânjea cu gura până 
la urechi, de parcă ar fi fost un puşti de unsprezece ani cu 
temele de şcoală pregătite, cu undiţa în mână, gata să plece 


la pescuit. Era acel gen de om foarte potrivit să-l ai în 
preajmă atunci când lucrurile nu merg chiar strălucit şi 
care, nu se ştie cum, ajungea să trăiască din ajutor social 
când vremurile erau prospere pentru toţi ceilalţi. Era în 
stare să-ţi monteze ventilul potrivit la pompa de bicicletă 
atunci când nu reuşeai s-o fixezi de un cauciuc mai mare 
decât cel al bicicletei tale şi se prindea ce anume provoacă 
bâzâitul acela ciudat la aragazul tău aruncând o simplă 
privire, în schimb atunci când era obligat să aibă de-a face 
cu ceasul de pontaj al unei firme, începea să întârzie 
dimineaţa şi să plece prea devreme seara, trezindu-se 
concediat în scurt timp. Ştia cum să amestece gunoiul de 
porc, ca să facă un îngrăşământ de porumb valabil, şi se 
mai pricepea să pună castraveți la murat, în schimb nu va fi 
niciodată în stare să priceapă un contract de închiriere a 
unei maşini sau cum de reuşeau mereu şmecherii să-l tragă 
în piept. Un formular de cerere de serviciu completat de 
Ralph Brentner arăta de parcă ar fi trecut printr-un mixer 
Hamilton-Beach... plin de greşeli de ortografie, îndoit pe la 
colţuri, presărat cu picături de cerneală şi urme de grăsime 
lăsate de degete. Lista serviciilor pe unde mai trecuse arăta 
ca foaia de bord a unui vapor care făcuse înconjurul lumii. 
Dar atunci când țesătura lumii începuse să se sfâşie, tocmai 
oamenilor de felul lui Ralph Brentner nu le era frică să 
spună: „la să lipim noi aici cu puţină răşină şi să vedem 
dacă ţine.” Şi, de cele mai multe ori, chiar ţinea. 

— Eşti un tip de toată isprava, Ralph, ştii? Chiar că eşti. 

— Să ştii că şi tu eşti, Mother. Adică nu eşti un tip, 
înţelegi tu ce vreau să spun. În orice caz, Redman a trecut 
pe acolo în timp ce lucram. Voia să stea de vorbă cu Nick 
despre nu ştiu ce fel de comitet. 

— Şi Nick ce a zis? 

— Păi, a scris vreo două pagini. lar dacă Mother Abagail 
va fi de acord, atunci nici eu n-o să am nimic împotrivă. Nu-i 
corect? 


— Păi ce fel de cuvânt ar avea de spus o femeie bătrână 
ca mine despre astfel de lucruri? 

— Foarte important, răspunse Ralph pe un tot extrem de 
serios, aproape şocat. Tu eşti motivul pentru care ne aflăm 
aici. Cred că vom proceda aşa cum vei vrea tu. 

— Ceea ce vreau eu este să trăiesc mai departe în 
libertate, ca orice american. Vreau să pot să-mi spun 
cuvântul atunci când consider potrivit. Ca orice american. 

— Ei bine, vei avea toate acestea. 

— Şi ceilalţi gândesc la fel, Ralph? 

— Poţi să fii sigură. 

— Atunci e-n regulă. Se legănă senină în scaunul ei. A 
sosit vremea să ne punem în mişcare. Oamenii cam stau de 
pomană. Cei mai mulţi aşteaptă să le spună careva ce să 
facă, ce să dreagă. 

— Atunci pot să-i dau bătaie? 

— Cu ce anume? 

— Păi, Nick şi cu Stu mi-au zis să caut o maşină de 
imprimat şi poate s-o şi pun în funcţiune, dacă-mi pun ei la 
dispoziţie nişte curent electric. Eu le-am răspuns că n-am 
nevoie de electricitate, nu trebuie decât să mă duc la liceu 
şi să-mi aleg cel mai mare mimeograf acţionat manual de 
acolo. Au nevoie de nişte manifeste. Clătină din cap. Şi încă 
ce nevoie! De şapte sute de bucăţi. lar noi nu suntem aici 
decât vreo patru sute şi ceva. 

— Şi încă nouăsprezece la poartă, care probabil fac 
insolaţie, în timp ce noi stăm aici şi trăncănim. Te rog să-i 
aduci înăuntru. 

— Imediat îi aduc. 

— Ralph, ştii ceva? îl opri bătrâna. 

Bărbatul se opri în uşă. 

— Tipăreşte o mie, îl îndemnă ea. 


Păşiră unul câte unul prin poarta deschisă de Ralph, iar 
ea îşi simţi păcatul, cel pe care îl considera mama tuturor 
celorlalte păcate. Tatăl păcatului era furtul; esenţa fiecăreia 


din cele Zece Porunci era „Să nu furi.” Crima era furtul unei 
vieţi, adulterul furtul unei soţii, lăcomia furtul secret, 
furişat, care avea loc în fundul inimii. Blasfemia era furtul 
numelui lui Dumnezeu, târât din Casa Domnului şi trimis să 
bată trotuarele, ca o curvă ţanţoşă. Hoaţă nu fusese în viaţa 
ei; poate doar câte o mică găinărie comisese din când în 
când, în cel mai rău caz. 

Mama păcatului era mândria. 

Mândria era partea femeiască a lui Satan în rasa 
omenească, oul tăcut al păcatului, care se dovedea 
întotdeauna fertil. Mândria îl împiedicase pe Moise să intre 
în Canaan, unde strugurii erau atât de mari, încât trebuia 
ca oamenii să care ciorchinii pe pârghie. 

Cine a scos apă din piatră seacă, când am fost însetaţi? |- 
au întrebat Fiii Israelului, iar Moise le răspunsese: Fu am 
scos. 

Ea fusese întotdeauna o femeie mândră. Mândră de 
podeaua pe care o spăla cu mâinile, stând în genunchi (dar 
cine îi dăduse mâinile, genunchii, chiar şi apa cu care 
spăla?), mândră că toţi copiii ei se dovediseră buni - 
niciunul nu intrase vreodată la închisoare, niciunul nu 
fusese prins cu droguri sau alcool, niciunul cu pofte 
pidosnice —, dar mamele copiilor sunt fiicele Domnului. Era 
mândră de viaţa ei, dar nu ea fusese cea care-şi clădise 
viaţa. Mândria era blestemul voinţei şi, aidoma unei femei, 
mândria avea vicleşugurile ei. La vârsta ei venerabilă nu 
reuşise încă să-i afle toate amăgirile, nici să-i stăpânească 
toate farmecele. 

Şi, pe când ei intrau unul câte unul pe poartă, ea se 
gândi: Pe mine au venit să mă vadă. lar pe urmele acelui 
păcat, în minte îi răsăriră, pe nepoftite, mai multe blasfemii 
metaforice: cum se apropiau pe rând, ca nişte oameni veniţi 
la împărtăşanie; tânărul lor conducător stătea mai tot 
timpul cu privirile în pământ, cu o femeie blondă alături de 
el; imediat în spatele lui un băieţel, lângă o femeie cu ochi 


de tăciune, al cărei păr negru se împletea cu şuviţe cenuşii. 
Ceilalţi veneau în urma lor, în şir indian. 

Tânărul urcă scările verandei, dar femeia lui se opri jos. 
Părul îi era lung, după cum îi povestise Ralph, dar arăta 
îngrijit. Avea şi o barbă de lungime considerabilă, în nuanţe 
roşcate şi aurii. Avea o figură puternică, pe care se 
distingeau riduri proaspete, săpate de griji, în jurul gurii şi 
pe frunte. 

— Exişti cu adevărat, i se adresă el încet. 

— Ei, cel puţin aşa mi-am închipuit, de când mă ştiu. Sunt 
Abagail Freemantle, dar cei mai mulţi îmi spun Mother 
Abagail, pur şi simplu. Bine aţi venit la noi. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse el cu voce gâtuită, iar ea 
observă că bărbatul se lupta cu lacrimile. Sunt... foarte 
bucuros că mă aflu aici. Mă numesc Larry Underwood. 

Îi întinse mâna, iar el i-o prinse delicat, cu venerație, iar 
ea simţi iarăşi tresărirea aceea de mândrie şi orgoliu. Era 
ca şi cum el ar fi crezut că în femeie există un foc care-l va 
arde. 

— Eu... te-am visat, îi spuse cu stângăcie. 

Îi zâmbi şi-i făcu semn, iar el se răsuci ţeapăn pe călcâie, 
aproape  împiedicându-se. Cobori treptele, cu umerii 
aplecaţi. Are să se îndrepte din nou, îi trecu ei prin minte. 
Acum, că ajunsese aici, avea să descopere că nu trebuia să 
poarte întreaga povară a lumii pe umerii lui. Un bărbat care 
se îndoieşte de sine însuşi nu este bine să fie pus la 
încercări prea grele şi prea îndelungate înainte de a fi pe 
deplin călit, iar Larry Underwood era întrucâtva necopt şi 
predispus încă să fie îngenuncheat. Dar îi plăcea de el. 

Îl urmă femeia lui, o fiinţă măruntă şi drăguță, cu ochii ca 
nişte violete. O măsură curajos, însă nu obraznic pe Mother 
Abagail. 

— Eu sunt Lucy Swann. Mă bucur să te cunosc. 

Cu toate că purta pantaloni, îşi însoţi gestul de o mică 
reverență. 

— Mă bucur c-ai trecut pe aici, Lucy. 


— 'Te-ar supăra dacă te-aş întreba... cum să spun... 

Privirile fetei coborâră în pământ şi începu să se 
îmbujoreze foarte repede. 

— O sută opt ani, la ultima aniversare, îi răspunse ea cu 
blândeţe. Dar într-unele zile mă simt ca şi cum aş avea două 
sute şaisprezece. 

— Eu te visez, mai spuse Lucy, apoi se retrase, cuprinsă 
parcă de încurcătură. 

Urmară femeia cu ochii negri şi băiatul. Femeia o măsură 
grav şi fără să clipească; pe figura băiatului se citea cea mai 
sinceră uimire. Băiatul era în regulă. În schimb, ceva 
anume din femeie îi provoca un fior rece ca un cavou. E] 
este aici, îi trecu prin minte. A venit aici sub întruchiparea 
femeii... vezi bine, el se înfăţişează sub mai multe forme 
decât cele ştiute... lupul... cioara... şarpele. 

Ea nu era scutită de teamă pentru propria ei persoană şi, 
pentru o singură clipă, avu sentimentul că femeia asta 
stranie, cu şuviţa albă în păr, îşi va întinde braţele, aproape 
ca din întâmplare, şi-i va frânge gâtul. În clipa aceea, 
Mother Abagail îşi închipui cu adevărat că faţa femeii 
dispăruse şi că privea într-o gaură în spaţiu şi în timp, o 
gaură din care o ţintuiau doi ochi, întunecaţi şi blestemaţi - 
cu priviri pierdute, sălbatice şi disperate. 

Dar nu era vorba de el, ci doar de o femeie. Omul 
Întunecat nu va îndrăzni vreodată să se apropie de ea aici, 
chiar şi într-o ipostază în care nu era de recunoscut. 
Înaintea ei se afla o femeie - chiar foarte frumoasă, pe 
deasupra - cu o figură expresivă şi delicată, ţinându-şi un 
braţ pe umărul băiatului. Probabil se lăsase furată de o 
viziune. Desigur, nu era nimic serios la mijloc. 

Şi Nadine Cross trecuse printr-un moment de confuzie. 
Totul fusese în regulă când intraseră pe poartă. Se simţise 
perfect până ce Larry îşi începuse conversaţia cu bătrâna. 
După care pusese stăpânire pe ea un val atât de puternic 
de silă şi teamă, încât fusese la un pas de leşin. Bătrâna era 
în stare să... să ce? 


Să vadă. 

Da. Îi era teamă că bătrâna reuşea să vadă în ea, acolo 
unde întunecimea fusese sădită şi-i mergea foarte bine. Se 
temea că bătrâna se va ridica de pe scaunul ei din verandă 
şi o va denunța, pretinzându-i să-l părăsească pe Joe şi să se 
ducă la el, cel care-i fusese menit. 

Cele două femei, fiecare cu propria ei temere obscură, se 
măsurară una pe alta. Cu toate că dură foarte puţin, 
momentul îi păru fiecăreia nesfârşit. 

EI - Vlăstarul Diavolului - se află în ea, cugetă Abby 
Freemantle. 

Întreaga lor forţă se află aici, gândi Nadine, la rândul ei. 
Fa este tot ceea ce au, chiar dacă în mintea lor ar putea să- 
şi închipuie altfel. 

Joe devenise nervos şi o trăgea de mână. 

— Bună, spuse ea cu o voce subţire şi pierită. Eu sunt 
Nadine Cross. 

— Ştiu cine eşti tu, îi răspunse bătrâna. 

Cuvintele neaşteptate rămaseră suspendate în aer, 
făcându-i pe ceilalţi să-şi întrerupă conversaţia. Miraţi, 
oamenii deveniră atenţi, aşteptând să vadă dacă se 
întâmplă ceva. 

— Chiar ştii? răspunse Nadine liniştit. 

Deodată, îşi dădu seama că Joe era protecţia ei unică. Îl 
aduse încetişor pe băiat înaintea ei, ca pe un ostatic. Ochii 
stranii ai lui Joe, de culoarea apei de mare, se ridicară spre 
Mother Abagail. 

— El este Joe, îl prezentă Nadine. Şi pe el îl cunoşti? 

Ochii lui Mother Abagail rămaseră aţintiţi asupra femeii 
ce-şi spunea Nadine Cross, dar ceafa îi transpirase puţin. 

— Nu-l cheamă pe el Joe cum nu mă cheamă pe mine 
Cassandra, îi replică ea, şi nu cred că tu eşti mama lui. 

Îşi cobori privirile asupra copilului ca într-o uşurare, însă 
fără să-şi poată stăpâni sentimentul straniu că, într-un fel 
sau altul, femeia câştigase partida - că îl pusese pe micuţ 
între ele, se folosise de el ca să o împiedice să-şi facă 


datoria, indiferent care ar fi fost acea datorie... vai, dar 
totul se petrecuse atât de brusc, iar ea nu fusese pregătită! 

— Cum te cheamă pe tine, băiete? i se adresă ea 
copilului. 

Băiatul se zbătu, ca şi cum i-ar fi rămas un os în gât. 

— Nu-ţi va spune, interveni Nadine, punând o mână pe 
umărul băiatului. Nu poate să-ţi spună. Nu cred că-şi 
aminteş... 

Joe îi îndepărtă mâna şi asta păru să înlăture piedica. 

— Leo! pronunţă el, cu forţă neaşteptată, şi cu o mare 
claritate. Leo Rockway sunt eu. Eu sunt Leo! 

Sări râzând în braţele lui Mother Abagail. Ceea ce stârni 
râsete şi câteva aplauze din mulţime. Nadine scăpă efectiv 
neremarcată, iar Abby simţi încă o dată că un moment vital, 
o şansă vitală trecuse din nou. 

— Joe, strigă Nadine. 

Avea un aer inaccesibil, perfect controlat. Băiatul se 
retrase puţin de lângă Mother Abagail şi o privi. 

— Să plecăm de aici, spuse Nadine, uitându-se fără să 
clipească la Abby şi adresându-i-se nu copilului, ci direct ei. 
E bătrână. Nu-i face bine. E foarte bătrână şi... nu foarte 
puternică. 

— Vai, cred că am suficientă putere ca să-l iubesc puţin 
pe un flăcău ca el, spuse Mother Abagail, dar vocea ei suna 
bizar de nesigur în propriile ei urechi. Din câte s-ar zice, a 
avut o călătorie grea. 

— Da, acum este obosit. Şi tu eşti obosită, s-ar zice. 
Haide, Joe. 

— Eu o iubesc, spuse băiatul, fără să se mişte din loc. 

Nadine păru să se cutremure. Vocea ei deveni mai 
ascuţită. 

— Haide să plecăm, Joe! 

— Pe mine nu mă cheamă aşa! Leo! Leo! Acesta-i numele 
meu! 

Mica ceată de noi pelerini se potoli din nou, conştienţi că 
erau martorii unui fapt neaşteptat care se petrecuse sau 


urma poate să se petreacă, incapabili însă de a înţelege cu 
exactitate ce anume. 

Cele două femei îşi încrucişară iarăşi privirile ca pe nişte 
săbii. 

Știu cine eşti, grăiau ochii lui Abby. 

Nadine răspundea: Da. Și eu te cunosc pe tine. 

Dar de această dată, Nadine cedă prima. 

— Foarte bine, spuse ea. Leo, sau cum vrei tu. Numai 
haide să mergem înainte s-o oboseşti şi mai tare. 

Plecă, în silă, din braţele lui Mother Abagail. 

— Să vii să-mi faci vizite ori de câte ori vrei, spuse Abby, 
dar nu-şi ridică privirile, ca să o includă şi pe Nadine. 

— Okay, spuse băiatul, trimiţându-i o bezea. 

Figura Nadinei era ca săpată în piatră. Nu mai scoase 
niciun cuvânt. Coborând treptele verandei, braţul aşezat de 
Nadine pe umărul lui părea mai degrabă un lanţ decât o 
mângâiere. Mother Abagail îi urmări cu privirea, conştientă 
că îşi pierdea încă o dată capacitatea de a se concentra. 
Odată ce figura femeii dispăruse din raza ei vizuală, 
sentimentul că avusese o revelaţie începu să se piardă. 
Deveni nesigură pe ceea ce crezuse că simte. De fapt, se 
întâlnise cu o altă femeie şi nimic mai mult... oare? 

Tânărul acela, Underwood, aştepta la capătul treptelor, 
negru la faţă ca un nor de furtună. 

— De ce te-ai purtat aşa? o întrebă pe femeie şi, deşi 
rostise cuvintele cu voce scăzută, Mother Abagail îl auzi 
perfect. 

Femeia nu-l băgă în seamă. Trecu pe lângă el 
netulburată. Băiatul se uită rugător înspre Underwood, dar 
femeia era stăpână pe situaţie, cel puţin pentru moment, iar 
copilul o lăsă să-l tragă după ea, îndepărtându-l din locul 
acela. 

Se aşternu liniştea pentru o clipă, iar ea se simţi pusă în 
încurcătură, dacă s-o întrerupă sau nu, deşi era conştientă 
că s-ar fi cuvenit să spună ceva... 

.„. oare? 


Nu era de datoria ei să spună ceva? 

Iar o voce o întrebă în şoaptă: Oare? Asta este treaba ta? 
De asta te-a adus Dumnezeu aici, femeie? Ca să devii 
Întâmpinător Oficial la porţile Zonei Libere? 

Nu pot să gândesc, protestă ea. Femeia avea dreptate: 
sunt cu ADEVĂRAT obosită. 

EI se înfăţişează sub mai multe forme decât cele ştiute, 
insistă mica voce interioară. Lup, cioară, şarpe... femeie. 

Ce însemna asta? Ce se petrecuse aici? Ce, pentru 
numele lui Dumnezeu? 

Stăteam aici, mulțumită de mine, aşteptând să se 
prosterneze oamenii înaintea mea - da, chiar asta făceam, 
n-are niciun rost să mă ascund - şi acum a apărut femeia 
asta şi s-a întâmplat ceva, iar eu nu-mi dau seama ce-a fost. 
Dar exista ceva anume în femeie... oare? Eşti sigură? Eşti 
sigură? 

Urmă un moment de tăcere, când toată lumea părea să 
se uite spre ea, aşteptând ca ea să dovedească ce poate. Iar 
ea nu făcea nimic. Femeia şi băiatul dispăruseră din vedere; 
plecaseră ca şi cum ei ar fi fost adevărații credincioşi, iar ea 
doar un Sanhedrin rânjind prefăcut, pe care aceia îl 
cântăriseră de la bun început câte parale face. 

Vai, dar sunt bătrână! Nu este cinstit! 

Dar replica veni imediat din partea unei voci scăzute şi 
lucide, o voce care nu-i aparţinea ei: Nu suficient de 
bătrână ca să nu-ţi dai seama că femeia este... 

Dar acum se apropiase de ea un alt bărbat, într-un fel 
ezitant şi respectuos. 

— Bună, Mother Abagail, i se adresă el. Mă cheamă 
Zellman. Mark Zellman. Din Lowville, New York. Te-am 
visat. 

lar ea se văzu pusă pe neaşteptate în faţa unei decizii 
care nu i se înfăţişă limpede decât pentru o clipă minţii ei ce 
dibuia în întuneric. Putea să răspundă la salutul acestui om, 
să discute puţin cu el ca să-i redea pacea (însă nu total; nu 
asta urmărea ea de fapt), pentru ca apoi să continue cu 


următorul şi următorul şi aşa mai departe, primind omagiul 
lor ca pe nişte frunze de laur, sau îl putea ignora pe el şi pe 
ceilalţi. Ar fi avut astfel ocazia să-şi urmeze firul gândului 
până în străfundurile ei, în căutarea acelui lucru pe care 
Domnul dorise ca ea să-l cunoască. 

Femeia este... 

„.. Ce? 

Oare avea vreo importanţă? Femeia plecase. 

— Am avut un strănepot care a locuit o vreme în nordul 
statului New York, îi spuse ea volubil lui Mark Zellman. 
Oraşul se numeşte Rouse's Point. Se învecinează cu 
Vermontul, care-i dincolo de Lacul Champlain. Probabil n-ai 
auzit de localitatea asta, nu? 

Mark Zellman îi răspunse că era de la sine înţeles că 
auzise de ea; nu era om din tot statul New York care să nu fi 
auzit de oraş. Fusese vreodată acolo? Figura lui căpătă 
trăsături tragice. Nu, nu a fost niciodată. Dar întotdeauna 
îşi dorise. 

— Din câte-mi scria Ronnie în scrisori, n-ai pierdut prea 
mult, îl asigură ea, iar Zellman se îndepărtă strălucind de 
mulţumire. 

Apoi veniră pe rând şi ceilalţi ca să se prezinte, la fel cum 
procedaseră şi celelalte grupuri înaintea lor şi la fel cum 
aveau să procedeze şi alţii în zilele şi săptămânile 
următoare. Un adolescent numit Tony Donahue. Un tip, Jack 
Jackson, care era de meserie mecanic auto. O tânără 
infirmieră, Laurie Constable - care le putea fi de mare folos. 
Un bătrân, purtând numele de Richard Farris, căruia toată 
lumea îi spunea Judele; o măsurase cu o privire profundă, 
care o făcuse din nou să nu se simtă la largul ei. Dick 
Vollman. Sandy DuChiens - frumos nume, franțuzesc. Harry 
Dunbarton, care, cu doar trei luni în urmă, îşi câştiga 
existenţa din vânzarea ochelarilor. Andrea Terminello. Un 
Smith. O Rennett. Şi mulţi alţii. Le vorbi tuturor, le zâmbi şi 
îi linişti pe toţi, dar plăcerea pe care o trăia într-alte zile 
dispăruse acum şi nu mai simţea decât durerea din 


încheieturi, degete şi genunchi şi, în plus, bănuiala 
chinuitoare că trebuia să meargă la toaleta Port-O-San şi 
că, dacă nu ajungea acolo cât se poate de repede, avea să-şi 
păteze rochia. 

Peste toate acestea, o stăpânea şi gândul din ce în ce mai 
vag (care avea să-i iasă cu totul din minte spre seară) că-i 
scăpase ceva de mare importanţă şi că va regreta amarnic 
mai târziu. 

Gândea mai bine când scria, prin urmare îşi notă un 
rezumat al tuturor lucrurilor care i se păreau însemnate, 
utilizând două creioane cu vârful din pâslă: unul negru şi 
celălalt albastru. Nick Andros se afla în biroul din casa de 
pe Baseline Drive în care locuia împreună cu Ralph 
Brentner şi prietena acestuia, Elise. Se lăsase întunericul. 
Era o frumuseţe de casă, aşezată chiar la poalele lui 
Flagstaff Mountain, dar deasupra oraşului Boulder propriu- 
zis; de la fereastra mare a salonului se vedeau străzile şi 
ulițele oraşului întinse ca o gigantică tablă de joc. Pe 
suprafaţa exterioară a geamului respectiv fusese aplicată o 
substanţă de culoare argintie, prin care stăpânul putea să 
se uite afară, în care trecătorii nu vedeau, în schimb, decât 
o imagine reflectată. După presupunerea lui Nick, clădirea 
valora cam 450 până la 500 de mii de dolari... iar 
proprietarul şi familia lui dispăruseră în mod misterios. 

În lunga lui călătorie de la Shoyo la Boulder, mai întâi 
singur, apoi alături de Tom Cullen şi de ceilalţi, trecuse prin 
zeci şi sute de orăşele şi oraşe, fără excepţie transformate 
în imense cavouri rău mirositoare. În mod normal, Boulder 
n-ar fi trebuit să constituie o excepţie... aşa cum era. Şi aici 
se găseau cadavre, da, cu miile, în legătură cu care trebuia 
făcut ceva înainte să se termine zilele fierbinţi şi uscate şi 
să înceapă ploile de toamnă, provocând descompuneri mai 
rapide şi eventual boli... dar numărul cadavrelor era 
insuficient. Nick se întrebă dacă mai remarcase cineva 
acest lucru, în afară de el şi de Stu Redman... Lauder, 
poate. Lauder observa aproape orice. 


La fiecare casă sau clădire publică pe care le găseai 
înţesate de cadavre existau zece altele absolut pustii. La un 
moment dat, în timpul ultimului spasm al flagelului, 
majoritatea cetăţenilor din Boulder, bolnavi sau sănătoşi, 
plecaseră din oraş. De ce? Păi, de fapt nu avea importanţă 
şi probabil nu aveau să afle vreodată ce se petrecuse. 
Faptul extraordinar rămânea că Mother Abagail, nu se ştie 
cum, reuşise să-i călăuzească spre unicul orăşel din Statele 
Unite unde exista un număr infim de victime ale epidemiei. 
Chiar şi un agnostic ca el se vedea silit să se întrebe în cel 
mai serios mod cam de unde-şi lua ea informaţiile de felul 
acesta. 

Nick îşi rezervase trei camere la parterul casei; 
încăperile erau frumoase, cu mobilă din pin noduros. Niciun 
îndemn din partea lui Ralph nu-l convinsese să-şi aleagă un 
spaţiu de locuit mai generos - deja se simţea un intrus, însă 
îi plăcea de ei... şi, până la călătoria din Shoyo şi până la 
Hemingford Home, încă nu-şi dăduse seama în ce măsură 
ducea dorul prezenţei altor oameni. lar până în clipa de 
faţă nu ieşise din această pasă. 

lar el nu locuise, oricum, şi nici nu-şi dorea un loc mai 
frumos decât acesta. Avea intrarea lui separată, prin spate, 
şi-şi ţinea bicicleta cu zece viteze parcată sub cornişa joasă 
dinaintea uşii, unde stătea îngropată până la butuc în 
generaţii de frunze putrezite şi aromate de plop. Aici avea 
începutul unei biblioteci, un lucru pe care şi-l dorise din 
suflet şi nu reuşise să-l aibă în anii de pribegie. În zilele 
acelea fusese un cititor pasionat (acum, în schimb, nu avea 
decât rareori răgaz să poarte o lungă conversaţie cu un 
volum), iar unele dintre cărţile de pe rafturi - rămase goale, 
în cea mai mare parte - erau prieteni vechi, pe care pe 
vremuri le împrumuta de la biblioteci, în schimbul a doi 
cenți pe zi; în ultimii câţiva ani nu petrecuse niciodată 
destul timp într-un oraş ca să poată obţine un permis 
obişnuit de cititor. Altele erau cărţi pe care încă nu le citise, 
cărţi spre care îl îndrumaseră cele luate cu împrumut şi 


citite. Chiar şi acum, pe lângă hârtia şi creioanele pe care le 
avea în faţă, lângă mâna dreaptă se afla Set This House on 
Fire de William Styron. În loc de semn de carte, pusese o 
bancnotă de zece dolari găsită pe stradă. Pe drumuri puteai 
găsi mulţi bani, suflaţi de vânt de-a lungul rigolelor; 
surprinzător şi amuzant, foarte mulţi oameni - nici el nu 
făcea excepţie - se aplecau încă şi-i culegeau de la pământ. 
Oare de ce? Cărţile erau acum gratis. Ideile erau gratis. 
Uneori acest gând îl înveselea. Alteori îl speria. 

Foile pe care scria proveneau dintr-un caiet cu inele de 
prindere a hârtiilor, în care-şi rânduia toate gândurile - 
caietul era pe jumătate jurnal, pe jumătate listă de 
cumpărături. Îşi descoperise o plăcere profundă în 
alcătuirea de liste; începuse să aibă bănuiala că unul dintre 
strămoşii lui fusese contabil. Din câte descoperise el, când 
avea o tulburare, cel mai bun leac era să alcătuiască o listă 
oarecare. 

Se concentră din nou asupra foii albe de dinaintea lui, 
mâzgălindu-i un colţ. 

I se părea că toate lucrurile din viaţa veche pe care şi le 
doreau sau de care aveau nevoie stăteau ascunse în uzina 
electrică East Boulder, aidoma unei comori prăfuite în 
fundul unui sipet întunecat. Oamenii care se adunaseră la 
Boulder erau urmăriţi de un sentiment neplăcut, pe care 
reuşeau cu greu să şi-l ascundă, ca nişte copii speriaţi, 
porniţi să cerceteze casa cu stafii, după ce s-a lăsat 
întunericul. În multe privinţe, Boulder era chiar un rânced 
oraş al fantomelor. Domnea sentimentul că şederea lor 
acolo era strict provizorie. Printre ei exista un tip, numit 
Impening, care la un moment dat locuise la Boulder şi 
făcuse parte din echipa de pază a uzinei IBM de pe 
Boulder-Longmont Diagonal. Ai fi zis că Impening era 
hotărât să stârnească nelinişte. Se învârtea peste tot şi le 
spunea oamenilor că în 1984 zăpada era la Boulder deja de 
cinci centimetri pe 14 septembrie şi că în noiembrie gerul 
era atât de mare, încât le îngheţau boaşele până şi statuilor. 


Nick dorea să pună foarte repede capăt acestui soi de 
discuţii. Ce contează că, dacă Impening ar fi făcut parte din 
cadrele armatei, ar fi fost trecut în rezervă pentru genul 
acesta de discuţii; logica unui asemenea gând, dacă exista, 
era găunoasă. Nu conta decât faptul că vorbele lui 
Impening nu aveau nicio greutate atât timp cât oamenii se 
puteau muta în nişte case în care luminile funcționau şi 
aerotermele suflau aer fierbinte printr-o simplă apăsare de 
buton. Dacă asta nu se întâmpla până la primul îngheţ, Nick 
se temea că oamenii vor începe pur şi simplu s-o ia din loc, 
fără să le mai pese de toate întrunirile, aleşii şi ratificările 
din lume. 

După cum credea Ralph, uzina electrică nu suferise 
stricăciuni prea mari, sau cel puţin defecţiunile vizibile nu 
erau esenţiale. Echipele care lucraseră aici opriseră o parte 
din utilaje; alte utilaje se opriseră singure. Două sau trei 
dintre turbinele principale explodaseră, poate din cauza 
unei mari creşteri de tensiune. Ralph susţinea că o parte 
din cablaje vor trebui să fie înlocuite, dar că o echipă de 
vreo doisprezece oameni, în frunte cu el şi cu Brad 
Kitchner, s-ar putea descurca. Era nevoie de o echipă de 
lucru cu mult mai mare ca să demonteze sârma de cupru 
topită şi arsă de pe generatoarele turbinelor ieşite din 
funcţiune, pentru ca apoi să le rebobineze. În depozitele de 
la Denver exista suficientă sârmă de cupru pentru această 
întreprindere; Ralph şi Brad făcuseră ei înşişi un drum 
acolo, săptămâna trecută, ca să se convingă. Dacă 
dispuneau de forţa de muncă necesară, considerau că pot 
să aprindă luminile din nou înainte de Labor Day. 

— Şi după aia organizăm cea mai straşnică petrecere pe 
care a cunoscut-o vreodată oraşul ăsta, spusese Brad. 

Lege şi Ordine. Un alt lucru care-l frământa. Oare va 
reuşi să-l convingă pe Stu Redman să se ocupe de asta? Nu 
avea să-i convină, dar Nick spera să-l poată convinge, 
totuşi... iar dacă presiunea se dovedea prea mare, putea să- 
| convingă şi pe Glen, prietenul lui Stu, să-i dea o mână de 


ajutor. Ceea ce-l deranja de fapt era amintirea, cu mult prea 
proaspătă şi dureroasă ca să zăbovească asupra ei, a 
scurtei şi teribilei perioade cât fusese temnicer la Shoyo. 
Vince şi Billy murind, Mike Childress ţopăind pe ceea ce 
primise de mâncare şi urlându-i jalnic şi sfidător: Greva 
foamei! Sunt în greva foamei, ţi-am zis! 

Îl durea gândul că s-ar putea să aibă nevoie de 
judecătorii şi de închisori... poate chiar şi de un călău. 
Doamne, doar ei erau oamenii lui Mother Abagail, nu ai 
Omului Întunecat! Omul Întunecat însă, îşi zicea Nick, nu 
avea să-şi bată capul cu asemenea mărunţişuri, judecătorii 
şi închisori. Pedepsele lui erau probabil hotărâte în grabă, 
fără şovăială şi, cu siguranţă, grele. Nu avea nevoie de 
ameninţarea cu puşcăria, atât timp cât cadavrele atârnau 
pe stâlpii de telefoane de-a lungul lui 1-15, unde să le poată 
ciuguli păsările. 

Nick spera ca majoritatea infracţiunilor să fie dintre cele 
neînsemnate. Câteva cazuri de beţie şi tulburarea liniştii se 
petrecuseră deja. Un copil, cu mult prea mic ca să conducă, 
se suise într-un camion mare, de tractare, şi se plimbase în 
sus şi-n jos pe Broadway, speriindu-i pe oameni şi făcându-i 
să fugă din calea lui. În cele din urmă, intrase într-o maşină 
de pâine oprită în drum şi se rănise la frunte - după 
părerea lui Nick, era un adevărat noroc că se alesese doar 
cu atât. Cei care-l văzuseră ştiau că era prea mic să se suie 
la volan, însă nimeni nu crezuse că ar avea autoritatea de a- 
l opri. 

Autoritate. Organizare. Îşi notă cuvintele pe carnet şi le 
înconjură cu un cerc dublu. Faptul că erau oamenii lui 
Mother Abagail nu le conferea niciun fel de imunitate faţă 
de slăbiciuni, prostie sau companii de proastă calitate. Nick 
nu ştia dacă şi aceştia sunt sau nu copiii Domnului, însă în 
orice caz era sigur că, atunci când Moise coborâse de pe 
Munte, cei care nu se ocupau cu închinatul la viţelul de aur 
jucau barbut. Prin urmare, nu trebuia exclusă posibilitatea 


ca, după un joc de cărţi, să se işte o bătaie cu cuțite sau 
cineva să fie împuşcat, din pricina vreunei femei. 

Autoritate. Organizare. Făcu încă un cerc în jurul 
cuvintelor, care acum arătau ca nişte prizonieri în spatele 
unui şir triplu de fortificaţii. Cât de bine mergeau 
împreună... şi ce muzică tristă emanau. 


Nu peste mult timp, intră Ralph. 

— Mâine mai sosesc şi alţi oameni, Nicky, iar poimâine 
vine o adevărată procesiune. Peste treizeci, în cel de-al 
doilea grup. 

„Bine”, scrise Nick. „Pun pariu că în curând vom avea şi 
un medic. Aşa susţine legea probabilității.” 

— Mda, devenim un oraş în toată puterea cuvântului. 

Nick îi răspunse cu un gest afirmativ. 

— Am avut o discuţie cu tipul care conduce grupul sosit 
astăzi. Îl cheamă Larry Underwood. Îmi pare un om 
deştept, Nick. Foarte vioi la minte. 

Nick îşi ridică sprâncenele şi desenă în aer un semn de 
întrebare. 

— Păi, să vedem, îi răspunse Ralph. Ştia că semnul de 
întrebare însemna „dă-mi mai multe informaţii, dacă poţi”. 
E mai mare decât tine cam cu şase sau şapte ani, cred, şi cu 
opt sau nouă decât Redman. Dar face parte din categoria 
aceea de oameni despre care tu ai zis că trebuie să-i 
căutăm. Pune întrebările cuvenite. 

—? 

— Cine conduce aici, în primul rând. Care este următorul 
pas, în al doilea rând. Şi cine îl îndeplineşte, în al treilea 
rând. 

Nick încuviinţă din cap. Da - întrebările erau cele 
cuvenite. Dar era el oare omul potrivit? Ralph putea să aibă 
dreptate sau nu, în această privinţă. 

„Voi încerca să mă întâlnesc cu el mâine şi să stăm puţin 
de vorbă”, scrise el pe o altă foaie de hârtie. 


— Da, da, aşa ar fi bine să faci. Mi se pare un tip în 
regulă. Ralph îşi târşâi picioarele şi continuă: Înainte să 
apară Underwood şi cu oamenii lui ca să fie prezentaţi lui 
Mother, am stat puţin de vorbă cu ea. Am vorbit cu ea, aşa 
cum m-ai îndemnat tu. 

—? 

— A zis că să-i dăm drumul. Să ne punem pe treabă. 
Zicea că sunt oameni care se învârt fără rost şi că au nevoie 
de alţii care să le spună ce şi cum să facă. 

Nick se rezemă de spătarul scaunului şi râse tăcut. Apoi 
scrise: „Eram convins că va reacţiona în felul aceasta. 
Mâine am să vorbesc cu Stu şi cu Glen. Ai tipărit afişele?” 

— A, alea? Păi sigur că da, îl asigură Ralph. Acolo am stat 
mai toată după-amiaza, pe Dumnezeul meu. 

Îi arătă lui Nick un exemplar de poster. Mirosind încă 
puternic a cerneală, tipăritura era de dimensiuni mari şi-ţi 
atrăgea privirea. Ralph se ocupase şi de aspectul grafic: 


ADUNARE GENERALĂ!!! 
NOMINALIZAREA ŞI ALEGEREA CONSILIULUI 
REPREZENTANŢILOR! 


18 august 1990, ora 20.30 

Locul de desfăşurare: 

Parcul Canyon Boulevard & Chioşcul dacă este FRUMOS 
Sala Chautauka din Parcul Chautauka dacă este URAT 


DUPĂ ÎNTRUNIRE SE VOR SERVI BĂUTURI 
RĂCORITOARE 


Sub acest text, fuseseră desenate două hărţi rudimentare 
pentru nou-veniţi şi pentru cei care nu exploraseră foarte 
atent oraşul Boulder. Dedesubt, cu literă destul de mică, 
apăreau numele asupra cărora căzuseră de acord el, Stu şi 
Glen, după ce discutaseră în dimineaţa respectivă: 


Comitetul ad-hoc 


Nick Andros 
Glen Bateman 
Ralph Brentner 
Richard Ellis 
Fran Goldsmith 
Stuart Redman 
Susan Stern 


Nick arătă rândul referitor la băuturile răcoritoare de pe 
afiş şi-şi ridică sprâncenele. 

— A, da, păi a trecut Frannie şi a zis că sunt şanse mai 
mari să-i adunăm pe toţi dacă menţionăm textul respectiv. 
Ea şi cu prietena ei, Patty Kroger, au să se ocupe şi de asta. 
Prăjituri şi Za-Rex. Ralph făcu o faţă lungă. Dac-ar fi să aleg 
între Za-Rex şi pişat de vacă, nu ştiu, zău, ce-aş alege. Îţi 
cedez porţia mea, Nicky. 

Acesta îi zâmbi. 

— Singura chestie, continuă Ralph pe un ton mai serios, 
este că voi m-aţi băgat şi pe mine în comitet, băieţi, ştiu eu 
ce înseamnă asta. Cu alte cuvinte, „Felicitări, ai să te ocupi 
de toată munca grea”. Nu că m-ar deranja munca grea, 
pentru că asta am făcut de când sunt. Dar comitetele 
trebuie să aibă nişte idei, iar eu nu prea sunt un om cu idei. 

Nick desenă rapid pe blocnotesul lui un sistem de radio 
CB, iar în fundal un turn de radio, din al cărui vârf ieşeau 
săgeți de electricitate. 

— Mda, dar aia-i cu totul altceva, îi replică Ralph 
posomorât. 

„Ai să te descurci”, îi scrise Nick. „Crede-mă.” 

— Bine, Nicky, dacă zici tu. Am să fac o încercare. Cu 
toate astea, cred că v-aţi descurca mai bine cu Underwood 
ăla. 

Nick clătină din cap şi-l bătu pe Ralph pe umăr. Ralph îi 
ură noapte bună şi urcă la etaj. 


După plecarea lui, Nick cercetă gânditor posterul, vreme 
îndelungată. Dacă Stu şi Glen îl văzuseră şi ei - ceea ce era 
foarte sigur că se întâmplase, până la ora aceea —, ştiau că 
ştersese, fără să-i consulte, numele lui Harold Lauder de pe 
lista membrilor ad-hoc ai comitetului. Nu-şi dădea seama 
cum vor primi această veste, dar faptul că nu se 
prezentaseră încă la uşa lui trebuia considerat un semn 
bun. Poate că şi ei ar fi dorit să se tocmească şi să obţină 
altceva din partea lui în schimb, iar el avea de gând să facă 
concesii, dacă era nevoie, doar ca să-l ţină pe Harold 
departe. Dacă era musai, renunţa la Ralph. Ralph nu ţinea 
oricum la poziţia respectivă, deşi, fir-ar să fie, Ralph poseda 
o considerabilă inteligenţă nativă şi capacitatea de-a 
dreptul nepreţuită de a descoperi cele mai ascunse aspecte 
ale unei probleme. Avea să se dovedească util în comitetul 
permanent, dar pe de altă parte, avea sentimentul că Stu şi 
Glen aduseseră deja destui prieteni de-ai lor în comitet. 
Dacă el, Nick, dorea să fie eliminat Lauder, nu aveau decât 
să se conformeze. Ca să le reuşească lovitura şi să preia 
puterea, între ei nu trebuia să apară niciun fel de 
disensiune. Ascultă, Ma, cum a făcut omul acela de-a scos 
un iepuraş din pălărie? Păi, fiule, nu sunt sigură, dar s-ar 
putea să se fi folosit de vechea şmecherie - i-a dus de nas cu 
prăjiturele şi Za-Rex. Reuşeşte în nouăzeci la sută din 
cazuri. 

Se reîntoarse la pagina pe care o mâzgălea atunci când 
intrase Ralph. Studie cuvintele pe care le încercuise nu o 
dată, ci de trei ori, ca şi cum ar fi vrut să nu scape de acolo. 
Autoritate. Organizare.  Scrise deodată încă unul 
dedesubtul lor - în locul rămas, care era suficient ca să-l 
încapă. lată cuvintele care se găseau acum în cercul triplu: 

Autoritate. Organizare. Politică. 

Dar el nu încerca să-l elimine pe Lauder din cauză că ar fi 
avut sentimentul că Stu şi Glen Bateman încearcă să-i fure 
jocul. Fără doar şi poate, se simţea puţin atins. Ar fi fost 


ciudat să nu se întâmple aşa. Într-un fel, el, Ralph şi cu 
Mother Abagail fondaseră Boulder Free Zone. 

Există sute de oameni aici şi încă vreo câteva mii pe 
drum, dacă Bateman nu greşeşte, gândi el, bătând cu 
creionul în cuvintele încercuite. Cu cât se uita mai mult la 
ele, cu atât i se păreau mai urâte. Dar când am ajuns aici, 
Ralph şi cu mine, Mother şi Tom Cullen, împreună cu tot 
restul grupului, singurele fiinţe vii din Boulder erau pisicile 
şi căprioarele care fugiseră din rezervaţia statului ca să-şi 
caute de mâncare în grădinile oamenilor... ba Chiar şi în 
magazine. Ți-aduci aminte de aceea care intrase în Table 
Mesa Supermarket şi nu mai reuşise să găsească ieşirea? 
Parcă înnebunise, fugea încolo şi-ncoace pe culoare, 
răsturnând lucrurile în calea ei, cădea, se ridica şi o lua din 
nou la goană. 

Nici noi nu suntem aici de o veşnicie, sigur că da, n-a 
trecut nici măcar o lună de când am sosit, în schimb am 
fost primii. Prin urmare, Chestiunea ţine şi de amorul- 
propriu, dar nu din cauza amorului-propriu vreau ca Harold 
să nu facă parte din listă. Vreau să-l scot pentru că nu am 
încredere în el. Zâmbeşte tot timpul, dar între gura şi ochii 
lui există o zonă lipsită de zâmbet. Au fost nişte fricţiuni 
între el şi Stu, la un moment dat, din cauza lui Frannie; toți 
trei declară că s-a terminat, dar eu mă întreb dacă lucrurile 
s-au încheiat cu adevărat. Uneori o văd pe Frannie uitându- 
se la Harold, iar privirea ei este neliniştită. Ca şi cum ar 
încerca să-şi dea seama cât de bine încheiate sunt lucrurile. 
Nu-i prost deloc, dar imi lasă impresia de instabilitate. 

Nick clătină din cap. Nu era numai asta. În mai multe 
rânduri se întrebase dacă nu cumva Harold Lauder era 
nebun. 

Mai ales din pricina zâmbetului aceluia. Nu-mi doresc să 
împărtăşesc secrete cu o persoană care zâmbeşte astfel şi 
arată ca şi cum n-ar dormi prea bine noaptea. 

Fără Lauder. Trebuie să se impace cu gândul. 

Nick îşi închise caietul şi-l puse la loc sigur, în sertarul de 
jos al biroului său. Apoi se ridică şi începu să se dezbrace. 


Îşi dorea un duş. Avea sentimentul nu foarte lămurit că este 
murdar. 

Lumea, gândi el, nu după modelul lui Garp, ci după acela 
stabilit de Supergripă. Această minunată lume nouă. Deşi 
lui nu i se părea nici minunată şi nici foarte nouă. Avea 
sentimentul că cineva plasase o petardă mare în cutia cu 
jucării a unui copil. Urmase o explozie imensă şi toate se 
răspândiseră peste tot locul. Jucăriile se împrăştiaseră 
dintr-un capăt al camerei de joacă până în celălalt. Unele 
dintre lucruri erau ireparabil distruse, din altele se mai 
putea face totuşi ceva, dar majoritatea fuseseră risipite, şi 
atât. Acestea din urmă erau încă puţin prea fierbinţi ca să 
te atingi de ele, dar odată ce se răceau, nu mai exista nicio 
problemă. 

Până una-alta, obligaţia principală era să ordonezi 
lucrurile la locul lor. Să le arunci pe cele stricate. Să pui 
deoparte jucăriile care se mai puteau repara. Să faci un 
inventar al tuturor lucrurilor încă valabile. Să faci rost de o 
nouă cutie de jucării în care să-ţi pui lucrurile, o cutie 
frumoasă şi nouă. O cutie de jucării solidă. Uşurinţa cu care 
lucrurile pot fi risipite este  înspăimântătoare şi 
dezgustătoare - dar şi fascinantă, faptul nu poate fi 
tăgăduit. Greu este să aduni din nou lucrurile. Să le 
categoriseşti. Să le repari. Să le inventariezi. Şi să le arunci 
pe cele nefolositoare, desigur. 

Numai că... oare reuşeşti vreodată să ajungi în starea de 
a arunca lucrurile inutile? 

Nick se opri la jumătatea drumului spre baie, dezbrăcat, 
ţinându-şi hainele sub braţ. 

O, noaptea era atât de tăcută... oare nu erau de fapt toate 
nopţile lui nişte simfonii ale tăcerii? Oare de ce i se făcuse 
piele de găină peste tot trupul? 

Ei bine, pentru că-şi dădu seama deodată că acest 
comitet nu avea menirea să adune jucării, nu, câtuşi de 
puţin. Din senin îi venise ideea că se înscrisese într-un soi 
de cerc bizar de cusut spiritul omenesc - din care făceau 


parte alături de el Redman, Bateman şi Mother Abagail, da, 
ba până şi Ralph cu radioul lui cel mare şi echipamentul de 
amplificare, care transmiteau semnalele din Free Zone 
departe, peste continentul mort. Fiecare dintre ei avea un 
ac şi poate că munceau împreună ca să facă o pătură 
călduroasă, cu ajutorul căreia să alunge frigul iernii... sau 
poate că se porniseră din nou - după un foarte scurt răgaz - 
să ţeasă un giulgiu încăpător pentru rasa omenească, 
începându-şi munca de la picioare şi înaintând în sus. 


După ce făcuseră amor, Stu adormise. În ultima vreme 
dormise puţin, iar noaptea trecută stătuse treaz, împreună 
cu Glen Bateman, bând şi făcând planuri de viitor. Frannie 
îşi pusese halatul şi ieşise în balcon. 

Clădirea în care locuiau era situată în centru, la 
intersecţia dintre Pearl Street şi Broadway. Apartamentul 
lor se afla la etajul al treilea, iar dedesubt se vedea 
intersecţia dintre Pearl pe direcţia est-vest şi Broadway pe 
cea nord-sud. Îi plăcea chestia asta. Era ca şi cum ar fi avut 
o busolă, întotdeauna la îndemână. Noaptea era caldă şi 
fără nicio adiere, iar lespedea neagră a cerului era 
presărată cu un milion de stele. În licărirea lor slabă şi 
îngheţată, Fran reuşea să distingă culmile cenuşii ale 
Munţilor Flatiron, ridicându-se spre vest. 

Îşi trecu mâna de la gât în jos, spre coapse. Cămaşa de 
noapte din mătase, iar dedesubt nimic. Îşi mângâie uşor 
sânii trecându-şi palma peste ei, apoi, coborând, în loc să 
străbată un teritoriu neted până la uşoara ridicătură a 
pubisului, mâna descoperi pântecele bombat, urmând o 
curbă ce nu fusese nici pe departe atât de pronunţată cu 
doar două săptămâni în urmă. 

Începuse să se vadă, deocamdată nu foarte mult. Stu 
făcuse totuşi un comentariu în seara aceea. Întrebarea lui 
sunase degajat, aproape comic: Cât putem să o mai facem 
fără ca eu să-l, hm, strivesc? 


Poate e vorba de o ea, îi răspunsese, amuzată. Patru luni, 
Șefule, ce părere ai? 

Foarte bine, îi răspunsese el, pătrunzând-o cu blândeţe şi 
desfătare. 

Discuţia avută mai devreme fusese cu mult mai serioasă. 
Nu la mult timp după ce ajunseseră la Boulder, Stu îi 
spusese că discutase despre copil cu Glen, iar acesta îi 
sugerase, pe ocolite, că exista posibilitatea ca germenele 
sau virusul Supergripei să bântuie încă în jurul lor. Şi dacă 
era aşa, copilul putea să moară. Un gând neliniştitor (dacă 
aveai chef de un Gând Neliniştitor sau de două, puteai 
conta pe Glen Bateman, îi trecu fetei prin minte), dar, 
desigur, dacă mama era imună, copilul?... 

Cu toate acestea, existau printre ei foarte mulţi care-şi 
pierduseră copiii din cauza epidemiei. 

Bine, dar asta ar fi însemnat că... 

Ce ar fi însemnat? 

Ei bine, în primul rând, ar fi însemnat că ei toţi nu 
reprezentau decât un epilog al rasei omeneşti, o scurtă 
înfloritură finală. Ea nu voia să creadă aşa ceva, pur şi 
simplu nu putea crede. Dacă era adevărat, atunci... 

Cineva venea pe stradă, întorcându-se într-o parte ca să 
se poată strecura prin spaţiul dintre camionul de gunoi, 
care se oprise cu două roţi pe trotuar, şi peretele 
restaurantului purtând firma Pearl Street Kitchen. Ţinea o 
jachetă uşoară pe un umăr, iar într-o mână ceva de forma 
fie a unei sticle, fie a unui pistol cu ţeava lungă. În cealaltă 
avea o bucată de hârtie, probabil cu o adresă trecută pe ea, 
după felul cum verifica numerele caselor, în cele din urmă 
se opri chiar înaintea clădirii lor. Se uita la uşă ca şi cum ar 
fi cântărit ce avea de făcut. Frannie se gândi că semăna 
oarecum cu detectivii particulari din unele vechi seriale de 
televiziune. Stătea la mai puţin de şase metri deasupra 
capului lui, perfect conştientă că se afla într-o situaţie 
penibilă. Dacă îl striga, risca să-l sperie. Dacă nu, el putea 
să se apuce să bată, trezindu-l pe Stuart. Şi oare de ce 


umbla cu o armă în mână... dacă, bineînţeles, era cu 
adevărat o armă? 

Îşi lăsă deodată capul pe spate şi privi în sus, probabil ca 
să vadă dacă era lumină. Frannie continua să se uite în jos, 
drept pentru care se treziră uitându-se direct ochi în ochi. 

— Sfinte Dumnezeule! ţipă omul de pe trotuar. 

Fără să vrea, făcu un pas înapoi, călcă în rigolă şi căzu cu 
toată greutatea. 

— Vai! ţipă uşurel Frannie, retrăgându-se şi ea cu un pas 
pe balcon. 

În spatele ei, pe un postament, se afla o plantă 
căţărătoare, într-un vas mare din lut. Frannie atinse vasul, 
care ezită, hotărât parcă să mai vieţuiască puţin, după care 
se răsturnă, zdrobindu-se cu mare zgomot, pe plăcile de 
ardezie ale balconului. 

În dormitor, Stu mormăi, se întoarse pe cealaltă parte şi 
apoi se linişti. 

Frannie nu reuşi să se abţină din râs. Îşi duse amândouă 
mâinile la gură şi se ciupi de buze, cât putea mai tare, însă 
zadarnic, pentru că se puse să chicotească, răguşit şi în 
şoaptă. Veselia ne revine, îi trecu prin minte, hohotind 
nebuneşte în pumni. Ce-ar fi fost să fi apărut cu o chitară, 
iar eu să-i scap glastra aia în cap. O sole mio... BUF! O 
durea burta din cauza sforţării de a-şi ascunde râsul. 

De jos ajunse la ea o şoaptă conspirativă. 

— Hei, tu... de pe balcon... pssst! 

— Pssst, repetă Frannie aparte. Psst, vai, nemaipomenit. 

Trebuia să se retragă înainte de a începe să ragă ca o 
măgăriţă. Nu fusese niciodată în stare să se abţină, odată 
ce râsul punea stăpânire pe ea. Traversă în fugă dormitorul 
întunecat, smulse un capot mai gros - şi mai sobru - din 
spatele uşii de la baie şi străbătu salonul luptându-se să-l 
îmbrace, cu faţa mobilă ca o mască din cauciuc. leşi pe 
palier şi cobori un etaj înainte să dea drumul râsului nebun. 
Străbătu celelalte două etaje hohotind din toată inima. 


Bărbatul - tânăr, din câte constata ea acum - se ridicase 
de pe jos şi-şi scutura hainele. Era suplu şi bine clădit, cea 
mai mare parte a feţei fiindu-i acoperită de o barbă care 
avea să se dovedească la lumina zilei, mai mult ca sigur, 
blondă sau roşcată. Avea cearcăne mari, şi totuşi zâmbea, 
dar puţin trist. 

— Ce-ai răsturnat? o întrebă el. S-ar zice că un pian. 

— Era un vas de pământ. A... a... Apoi veselia puse din 
nou stăpânire pe ea şi nu mai fu în stare decât să arate cu 
un deget spre el şi să râdă în hohote, clătinând din cap şi 
prinzându-şi în cele din urmă din nou pântecele, care o 
durea. Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Chiar arătai 
caraghios... ştiu că nu-i frumos să-i spui asta unui om pe 
care de-abia îl întâlneşti... vai de mine! Dar să ştii, chiar 
arătai cum îţi zic! 

— Dac-am fi fost în vremurile bune, îi spuse el, zâmbind, 
următoarea mea mutare ar fi fost să te dau în judecată şi să 
cer daune în valoare de cel puţin un sfert de milion. Atac la 
persoană. Domnule judecător, eu am privit în sus şi această 
tânără doamnă se uita la mine de la balcon. Da, cred că se 
strâmba. În orice caz, făcea o grimasă. Reclamantul este 
acest biet băiat. Luăm o pauză de zece minute. 

Râseră puţin împreună. Tânărul purta o pereche de 
jeanşi decoloraţi, dar curaţi, şi o cămaşă de culoare 
albastru-închis. Noaptea de vară era caldă şi plăcută, iar 
Frannie începu să se bucure că avusese ideea să iasă. 

— Nu cumva se întâmplă să te cheme Fran Goldsmith? 

— Ba chiar aşa. Dar eu nu te cunosc pe tine. 

— Sunt Larry Underwood. Noi am ajuns de-abia astăzi. 
De fapt, îl căutam pe Harold Lauder. Mi s-a spus că 
locuieşte la 261 Pearl, împreună cu Stu Redman, Frannie 
Goldsmith şi alţi câţiva. 

Lui Frannie îi pieri orice urmă de veselie. 

— Harold stătea şi el aici, când am ajuns în Boulder, dar 
s-a mutat acum destul de multă vreme. Locuieşte pe 


Arapahoe Street, în partea de vest a oraşului. Pot să-ţi dau 
adresa lui, dacă doreşti, şi indicaţii cum să ajungi la el. 

— Ţi-aş fi recunoscător. Dar cred că am să-l vizitez de- 
abia mâine. Nu mai am curaj pentru încă o tentativă de 
genul ăsta. 

— Îl cunoşti pe Harold? 

— Îl cunosc şi nu... la fel ca pe tine. Deşi trebuie să fiu 
cinstit şi să mărturisesc că nu eşti aşa cum mi-am imaginat 
eu. În mintea mea, erai o blondă tip Valkyrie, ca dintr-o 
pictură de Frank Frazetta, şi cu câte un revolver de 45 la 
fiecare şold. Oricum, îmi face plăcere să te cunosc. 

Întinse mâna, iar Frannie i-o strânse, cu un mic zâmbet 
de încurcătură. 

— Mi-e teamă că n-am nici cea mai mică idee despre ce 
vorbeşti. 

— Stai jos pe bordură şi în câteva minute îţi explic. 

Făcu aşa cum i se spusese. Stafia unei adieri însufleţi 
strada, clintind din loc fragmente de hârtie şi făcând să 
freamăte ulmii bătrâni din curtea judecătoriei, situată la 
doar trei blocuri de ei. 

— Am aici un cadou pentru Harold Lauder. Dar vreau să 
fie o surpriză, prin urmare te rog să nu-i spui nimic, dacă-l 
întâlneşti înaintea mea. 

— O.K., sigur că da, îi răspunse Frannie, mai dezorientată 
ca oricând. 

Bărbatul ridică pistolul cu ţeava lungă, care se dovedi a fi 
cu totul altceva: o sticlă de vin cu gâtul subţire. Ea înclină 
sticla în aşa fel încât să stea în bătaia luminii stelelor şi 
reuşi cu greu să descifreze literele mari - BORDEAUX din 
partea de sus şi ceva mai jos data: 1947. 

— Cea mai bună recoltă de Bordeaux din secolul acesta, 
explică el. Cel puţin aşa spunea un vechi prieten de-al meu. 
Numele lui era Rudy. Dumnezeu să-l iubească şi să-l 
odihnească în pace. 

— 1947... asta înseamnă de acum patruzeci şi trei de ani. 
Oare nu cumva... cum să spun, s-a stricat? 


— Rudy zicea că la noi n-a ajuns niciodată vreun 
Bordeaux cu adevărat de soi. Oricum, eu l-am cărat tot 
drumul din Ohio şi până aici. Dacă este un vin prost, cel 
puţin se poate zice că a fost plimbat destul. 

— Şi sticla este pentru Harold? 

— Da, împreună cu astea. 

Scoase ceva din buzunarul hainei şi-i întinse fetei. De 
această dată, Fran nu avu nevoie să citească la lumina 
stelelor. Izbucni în râs şi exclamă: 

— Payday! Ciocolata lui favorită... dar cum de-ai ştiut? 

— Păi e o poveste întreagă. 

— Vreau s-o ştiu! 

— Prea bine, atunci. A fost odată ca niciodată un tip pe 
care-l chema Larry Underwood şi care a venit din California 
la New York, ca să-i facă o vizită bătrânei lui mame. Acesta 
nu era unicul motiv pentru care făcuse călătoria, iar 
celelalte motive erau mai puţin plăcute, dar hai să ne oprim 
la versiunea băiat-bun, de acord? 

— De ce nu? consimţi Fran. 

— Şi, ce să vezi, Vrăjitoarea cea Rea a Occidentului, sau 
cine ştie ce găozar de la Pentagon, a abătut asupra ţării un 
cumplit flagel şi, până să apuci să zici „Uite-l pe Captain 
Trips”, a murit cam toată lumea din New York. Inclusiv 
mama lui Larry. 

— Condoleanţe. La fel şi mama, şi tatăl meu. 

— Mda... mamele şi taţii tuturor. Dacă ne-am fi trimis unii 
altora cărţi poştale în care să ne exprimăm compasiunea, 
cred că am fi terminat tot stocul. Dar Larry a fost unul 
dintre puţinii norocoşi. A părăsit oraşul împreună cu o 
doamnă pe care o chema Rita, care nu era prea bine dotată 
ca să înfrunte realitatea. Şi, din nefericire, nici Larry nu era 
suficient de dotat ca s-o ajute. 

— Nimeni nu avea dotarea necesară. 

— Dar unii au dobândit-o mai repede. În orice caz, Larry 
cu Rita s-au îndreptat spre litoralul Maine-ului. Ajunseseră 


în Vermont, când doamna a decedat din cauza unei 
supradoze de somnifere. 

— Vai, Larry, îmi pare foarte rău. 

— Larry a suferit o lovitură serioasă. De fapt, a 
interpretat cele petrecute ca pe o pedeapsă mai mult sau 
mai puţin divină atrasă de slăbiciunea caracterului său. 
Apoi, unul sau doi oameni care-l cunoşteau foarte bine îi 
spuseseră că trăsătura lui de caracter cea mai puternică 
era viguroasa lui vână de egoism, care ieşea în evidenţă ca 
o madonă din material plastic reflectorizant Day-Glo pe 
bordul unui Cadillac model '59. 

Frannie se mişcă puţin pe locul ei de pe trotuar. 

— Sper că nu te simţi prost din cauza mea, dar toate 
lucrurile acestea m-au apăsat de multă vreme încoace şi au 
cu adevărat o relaţie cu acea parte a poveştii legată de 
Harold. Bine? 

— Bine. 

— Îţi mulţumesc. Cred că de când am făcut astăzi 
cunoştinţă cu bătrâna şi până acum am tot căutat o figură 
prietenoasă, căreia să-i spun toate acestea. Am crezut că va 
fi Harold. În fine. Larry a mers mai departe, spre Maine, 
pentru că nu i se arăta nicio altă ţintă valabilă. În acel 
moment avea vise foarte rele, dar, fiind singur, nu avea de 
unde să ştie că ele li se arătau şi altora. A presupus, pur şi 
simplu, că nu erau decât un nou simptom al prăbuşirii lui 
mintale constante. În cele din urmă, a ajuns la un mic oraş 
de pe litoral, numit Wells, unde a întâlnit o femeie cu 
numele de Nadine Cross şi un băieţel straniu, al cărui nume 
s-a dovedit a fi Leo Rockway. 

— Wells, se miră ea în şoaptă. 

— Cei trei călători au dat cu banul, hotărând astfel în ce 
direcţie a autostrăzii US 1 s-o apuce şi sorții au hotărât să 
meargă spre sud, unde în cele din urmă au întâlnit... 

— Ogunquit! exclamă Frannie, încântată. 

— Chiar aşa. Şi acolo, pe un hambar, scris cu litere 
uriaşe, am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Harold 


Lauder şi Frances Goldsmith. 

— Semnul lăsat de Harold! Vai, Larry, să ştii că-i va face 
multă plăcere! 

— Am urmat indicaţiile înscrise pe hambar până la 
Stovington, apoi v-am urmat din Stovington până în 
Nebraska şi, în fine, după indicaţiile lăsate acasă la Mother 
Abagail, până la Boulder. Ne-am întâlnit şi cu alte persoane 
de-a lungul drumului. Una dintre ele este Lucy Swann, 
prietena mea. Mi-ar face plăcere să faceţi cunoştinţă. Cred 
că o să-ţi placă de ea. 

Continuă după o pauză: 

— Între timp însă, se întâmplase un lucru absolut nedorit 
de Larry. Micul lui grup de patru a crescut la şase. Cei şase 
au întâlnit alţi patru în nordul statului New York, grupul 
nostru înglobându-l pe al lor. În momentul în care am ajuns 
la mesajul lăsat de Harold în uşa casei lui Mother Abagail, 
eram şaisprezece la număr, şi am mai cules încă trei, chiar 
când plecam de acolo. Larry era şeful temerarei trupe. Nu a 
existat vreun vot sau altceva de genul acesta. Pur şi simplu 
aşa a fost să fie. lar el nu-şi dorea o asemenea 
responsabilitate. Era o pacoste. Noaptea nu putea dormi de 
grijă. Începuse să înghită pastile Tunis şi Rolaid. Însă e 
foarte ciudat cum mintea reuşeşte să se biciuiască singură. 
Nu am putut să renunţ. A ajuns un lucru de care depindea 
respectul faţă de mine însumi. lar eu - el - se temea tot 
timpul că o va da de-a dreptul în bară, că se va trezi într-o 
bună dimineaţă şi va descoperi pe careva mort în sacul de 
dormit, aşa cum se întâmplase cu Rita, în Vermont, şi că toţi 
îl vor arăta cu degetul şi vor spune: „E vina ta. Nu te-ai 
priceput mai bine, e doar vina ta.” Despre acest lucru n-am 
putut vorbi cu nimeni, nici măcar cu Judele... 

— Cine-i Judele? 

— Judele Farris. Un bătrân din Peoria. Cred că a fost cu 
adevărat judecător la un moment dat, pe la începutul anilor 
cincizeci, judecător de circumscripție sau ceva de genul 
acesta, dar ieşise la pensie de un amar de ani când a 


izbucnit gripa. Cu toate acestea, este foarte ascuţit la 
minte. Când te măsoară cu privirea, juri că-ţi face o 
radiografie. În orice caz, Harold este important pentru 
mine. Importanţa lui creştea, pe măsură ce sporea şi 
numărul celor din grup. În raport direct, s-ar putea spune. 
Râse scurt, apoi continuă: Când îmi amintesc de hambarul 
acela... Doamne! Ultimul rând al textului, cel care 
cuprindea numele tău, era atât de jos, încât mi-am făcut 
socoteala că a stat într-o poziţie absolut periculoasă atunci 
când l-a pictat. 

— Da. Eu dormeam când s-a întâmplat, altfel l-aş fi oprit. 

— Am început să aflu mai multe despre el. Am găsit un 
ambalaj de Payday în acoperişul hambarului din Ogunquit, 
apoi şi crestătura din bârnă... 

— Ce crestătură? 

Simţi că Larry o cercetează în întuneric şi-şi strânse 
veşmântul mai bine în jurul trupului... nu din sfială, pentru 
că nu se simţea câtuşi de puţin ameninţată, ci din 
nervozitate. 

— Doar inițialele lui, spuse Larry în treacăt. H.E.L. Dar 
dacă ar fi fost numai atât, nu m-aş afla acum aici. După 
aceea însă, la reprezentanța de motociclete din Wells... 

— E adevărat, am trecut pe acolo! 

— Ştiu că aţi fost. Am observat dispariţia a două 
motociclete. Ceea ce mi-a lăsat o impresie chiar mai 
puternică a fost că Harold a pompat benzină dintr-un 
rezervor subteran. Probabil l-ai ajutat şi tu, Fran. Eu era să- 
mi pierd degetele acolo, fir-ar să fie. 

— Nu, n-a fost nevoie. Harold a dat târcoale până ce a 
descoperit o chestie, căreia el îi zicea ventil de aerisire. 

Larry gemu şi-şi trase o palmă peste frunte. 

— Ventil de aerisire! Isuse! Mie nu mi-a dat prin minte să 
caut locul prin care aeriseau rezervorul! Vrei să spui că pur 
şi simplu a căutat... a tras de un cep... şi în locul acela a 
montat furtunul? 

— Păi... da. 


— O, Harold! exclamă Larry cu un ton de admiraţie pe 
care Fran nu-l mai auzise niciodată, cel puţin nu în legătură 
cu numele lui Harold Lauder. În orice caz, este una dintre 
şmecheriile care mi-a scăpat. În fine, am ajuns la 
Stovington. lar Nadine a fost atât de tulburată, încât a 
leşinat. 

— Eu am plâns, îi mărturisi Fran. Am bocit de ziceai că n- 
o să mai termin vreodată. Eram absolut convinsă că, odată 
ajunşi acolo, cineva ne va ieşi în întâmpinare şi ne va spune: 
„Bine aţi venit! Poftiţi înăuntru, despăducherea e pe 
dreapta, cafeteria pe stânga.” Clătină din cap şi apoi 
continuă: Acum pare un gând de-a dreptul prostesc. 

— Eu nu m-am simţit descurajat. Neînfricatul Harold 
trecuse pe acolo înaintea mea, lăsase mesajul şi plecase mai 
departe. Mă simţeam ca un pionier novice, urmărindu-l pe 
indian în The Pathfinder!”-. 

Punctul lui de vedere referitor la Harold o fascină şi o 
uimi. Oare nu cumva Stu conducea deja grupul atunci când 
plecaseră din Vermont în direcţia Nebraska? Foarte cinstit, 
nu reuşea să-şi amintească. În zilele acelea erau cu toţii 
preocupaţi de vise. Larry îi trezea acum în amintire lucruri 
pe care le uitase... sau, mai rău, pe care le considerase de la 
sine înţelese. Harold riscându-şi viaţa ca să picteze anunţul 
acela pe hambar - ei i se păruse că riscase prosteşte, dar se 
dovedise că gestul lui avusese un rost. Şi extragerea 
benzinei din rezervorul acela subteran... pentru Larry 
fusese o operaţie nemaipomenită, se vedea, în schimb 
pentru Harold un simplu gest de rutină. Începuse să aibă 
sentimentul de micime şi de vinovăţie. Toată lumea îl 
considera pe Harold - mai mult sau mai puţin - un figurant 
care nu făcea decât să rânjească. Dar în ultimele şase 
săptămâni, lui Harold îi izbutiseră nu puţine lucruri 
minunate. Oare era atât de îndrăgostită de Stu încât 
trebuia ca un străin să-i atragă atenţia asupra unor 
adevăruri legate de Harold? Ceea ce-i lăsa o senzaţie de şi 
mai mare jenă era faptul că, odată ce se pusese pe propriile 


lui picioare, Harold se purtase ca o persoană matură cu ea 
şi cu Stuart. 

— Cum spuneam, dăm peste alt semn la Stovington, 
inclusiv cu şoselele pe care să le urmăm, corect? Iar în 
iarbă, alături, încă un ambalaj de ciocolată Payday. Ca şi 
cum, în loc să iau urma după bețe rupte şi fire de iarbă 
smulse, aş fi urmat dâra de ciocolate Payday lăsată în urmă 
de Harold. E adevărat, nu v-am urmat chiar pas cu pas. Am 
ocolit Gary, Indiana, pe la nord, pentru că avusese loc un 
incendiu teribil, care nici nu se stinsese definitiv, ici şi colo. 
Din câte se vedea, săriseră în aer toate rezervoarele de ţiţei 
ale oraşului. În orice caz, datorită ocolului l-am cules şi pe 
judecător, am poposit la Hemingford Home - între timp 
aflasem că nu mai e acolo, din vise, înţelegi ce vreau să 
spun, dar ţineam totuşi neapărat să vedem locul. 
Porumbul... leagănul din anvelopă... ştii la ce mă refer? 

— Da, îi răspunse Frannie în şoaptă. Da, sigur că da. 

— Iar eu simţeam tot timpul că înnebunesc, tot gândindu- 
mă că se va întâmpla ceva, că vom fi atacați de o bandă de 
motociclişti, că o să rămânem fără apă şi cine mai ştie câte 
altele. Avea maică-mea o carte, moştenită de pe la bunică- 
mea. In His Steps, aşa se chema. Era cu nişte mici povestiri 
despre oameni cu probleme îngrozitoare. De natură etică, 
cele mai multe. Iar individul care scrisese cartea zicea că, 
pentru a rezolva treaba respectivă, nu aveai decât să pui 
întrebarea „Ce ar face Isus în locul tău?” Şi necazul 
dispărea ca prin farmec. Ştii care-i părerea mea? E un fel 
de formulă zen, adică nu o întrebare în adevăratul înţeles al 
cuvântului, ci o metodă de a-ţi limpezi mintea, ca şi cum ai 
pronunţa Om şi te-ai uita la vârful nasului. 

Fran zâmbi, gândindu-se la ce-ar fi avut de replicat 
maică-sa dacă ar fi auzit o asemenea bazaconie. 

— Prin urmare, atunci când dădeam cu adevărat de greu, 
Lucy - ea este prietena mea, nu ştiu dac-am apucat să-ţi 
spun? - Lucy îmi zicea: „Repede, Larry, pune întrebarea 
aceea.” 


— Ce ar face Isus în locul tău? interveni Fran, amuzată. 

— Nu, ce ar face Harold în locul tău? îi răspunse Larry cu 
toată seriozitatea. 

Fran rămase aproape cu gura căscată. Îşi dorea acum 
foarte mult să fie martoră la întâlnirea celor doi. Oare ce 
reacţie va avea Harold? 

— Într-o seară am poposit în curtea unei ferme şi 
rămăsesem cu adevărat aproape fără apă. Exista un puț, 
dar nu aveai cum să faci ca apa să urce, pentru că nu exista 
curent electric, iar pompa nu funcţiona fără. lar Joe - Leo, 
scuză-mă, numele lui adevărat este Leo —, Leo tot trecea 
pe lângă mine şi-mi zicea: „Sete, Larry, sete rău.” Pur şi 
simplu mă scotea din minţi. Simţeam cum fierbe sângele în 
mine şi probabil că dacă mai venea încă o dată, l-aş fi lovit. 
Ce om drăguţ, nu? Gata să lovească un copil cu minţile 
tulburate. Dar un om nu se poate transforma dintr-odată. 
Am avut destul timp ca să descopăr subterfugiul acesta. 

— Bine, dar ai reuşit să-i aduci pe toţi neatinşi, din Maine 
şi până aici, îi atrase Frannie atenţia. Dintre ai noştri, unul 
a murit. A făcut o infecţie la apendice. Stu a încercat să-l 
opereze, dar nu i-a ajutat cu nimic. Una peste alta, Larry, aş 
zice că te-ai descurcat foarte bine. 

— Harold şi cu mine ne-am descurcat foarte bine, o 
corectă el. Atunci, Lucy m-a îndemnat: „Repede, Larry, 
pune întrebarea aceea.” Aşa am făcut. La ferma respectivă 
exista şi o moară de vânt, care ridica apa până la hambar. 
Deşi se rotea destul de repede, pe robinetele din hambar 
nu venea nicio picătură. Atunci am deschis cutia de la 
picioarele moriştii, unde se afla întregul mecanism, şi am 
constatat că axul principal sărise din locaşul lui. L-am pus la 
loc şi bingo! Curgea apă câtă voiai. Rece şi bună. Mulțumită 
lui Harold. 

— Ba mulţumită ţie. Harold nici nu se afla acolo, Larry. 

— Oricum, eu îl aveam pe el în cap. De-asta am venit aici 
şi i-am adus vinul şi ciocolata. O privi, cu fereală. Ştii, eu mă 
gândeam că s-ar putea să fie omul tău. 


Ea clătină din cap şi căută în jos, spre degetele ei 
încleştate. 

— Nu. El... nu Harold. 

Nu spuse nimic multă vreme, dar simţea că se uită la ea. 
În cele din urmă, Larry sparse tăcerea: 

— Okay, unde am greşit? Atunci când l-am judecat pe 
Harold? 

Fran se ridică în picioare. 

— E vremea să intru. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, 
Larry. Treci şi mâine pe aici, ca să faci cunoştinţă cu Stu. 
Adu-o şi pe Lucya ta, dacă nu este ocupată. 

— Ce este cu el? insistă bărbatul, ridicându-se şi el. 

— O, nu ştiu, spuse ea cu voce gâtuită, gata să 
izbucnească în lacrimi. Mă faci să mă simt ca şi cum... ca şi 
cum m-aş fi purtat foarte urât cu Harold, iar eu n-am 
habar... de ce sau cum am făcut-o... este vina mea că nu-l 
iubesc aşa cum îl iubesc pe Stu? Sunt eu de vină pentru 
asta? 

— Nu, sigur că nu, îi răspunse Larry, surprins. Uite ce 
este, te rog să mă ierţi. Am dat buzna peste tine. Plec 
îndată. 

— S-a schimbat! izbucni Frannie. Nu ştiu cum şi de ce, 
uneori consider că înspre binele lui... dar nu ştiu... nu ştiu 
exact. Iar alteori mi-este teamă. 

— Teamă de Harold? 

Nu-i răspunse, îşi cobori doar privirile în jos. Considera 
că spusese prea mult. 

— Aveai de gând să mă îndrumi cum să ajung la el? o 
întrebă Larry cu blândeţe. 

— E foarte simplu. Mergi drept înainte pe Arapahoe, 
până ajungi la un scuar... Eben G. Fine Park, cred că aşa se 
cheamă. Parcul este pe dreapta. lar căsuţa lui Harold este 
pe stânga, chiar vizavi. 

— Am înţeles, îţi mulţumesc. Mi-a făcut plăcere să te 
întâlnesc, Fran, n-am să uit vaza spartă şi toate celelalte. 


Fran îi zâmbi, însă doar formal. Tot farmecul şi veselia 
acelei seri dispăruseră. 

Larry înălţă sticla de vin şi-i răspunse cu micul lui zâmbet 
discret. 

— Iar dacă te întâlneşti cu el înaintea mea... păstrează 
secretul, da? 

— Sigur că da. 

— Noapte bună, Frannie. 

Se întoarse pe drumul pe care venise. Îl urmări până ce 
dispăru, apoi urcă scările şi se strecură în pat, lângă Stu, 
care dormea în continuare ca un buştean. 

Harold, gândi ea, trăgând păturile până la bărbie. Cum 
ar fi putut să-i mărturisească lui Larry, care părea o 
persoană simpatică, în felul lui atât de straniu şi de pierdut 
(dar oare nu erau pierduţi cu toţii, acum?), că Harold 
Lauder era gras şi copilăros şi pierdut, la rândul lui? Se 
cădea să-i spună că într-o bună zi, nu cu mult în urmă, 
dăduse peste Harold cel atât de înţelept şi întreprinzător, 
Harold ce-ar face Isus în locul tău, tăind gazonul din spatele 
casei şi bocind, îmbrăcat doar în costumul lui de baie? Că 
Harold cel uneori posomorât şi adesea speriat, pe drumul 
de la Ogunquit şi până la Boulder se transformase într-un 
politician robust, dintre cei care îţi trag palme pe spate şi se 
bucură teribil că te-au întâlnit şi care, cu toate acestea, te 
măsoară cu nişte priviri goale şi lipsite de surâs, ca de 
şopârlă? 

Îi trecu prin minte că va adormi cu mare greutate în 
seara respectivă. Harold se îndrăgostise de ea, iar ea se 
îndrăgostise de Stu Redman, pe lumea asta nu există milă. 
lar acum, de câte ori dădea ochii cu Harold, o treceau fiori. 
Cu toate că mai slăbise vreo cinci kilograme şi nu mai avea 
atâtea coşuri, o încerca sentimentul... 

Respirația i se opri în gât şi se ridică într-un cot, cu ochii 
mari. 

Ceva se mişcase înlăuntrul ei. 


Pipăi cu mâinile uşoara umflătură de la mijloc. Nu, 
imposibil, era cu mult prea devreme. Imaginaţia îi jucase o 
festă. Doar că... 

Doar că într-adevăr mişca. 

Se întinse din nou cu grijă, iar inima îi bătea mai să-i sară 
din piept. Fu la un pas să-l trezească pe Stu, apoi se 
răzgândi. Vai, dacă copilul ar fi fost al lui şi nu de la Jess! 
Da, atunci l-ar fi sculat din somn şi s-ar fi bucurat de 
moment împreună cu el. Aşa avea să procedeze la 
următorul copil. Desigur, cu condiţia să mai existe un altul. 

Atunci mişcarea se repetă, atât de discret, încât ar fi 
putut fi o simplă mişcare internă obişnuită. Dar ea era 
perfect conştientă de ce simte, nu putea fi vorba decât de 
copil. Copilul trăia! 

— Slavă ţie! murmură ea pentru sine. 

Uită de Larry Underwood şi de Harold Lauder. Uită tot 
ceea ce se petrecuse cu ea de când se îmbolnăvise maică- 
sa. Aşteptă să se mişte iarăşi, ascultând prezenţa aceea din 
interiorul ei şi adormi ascultând. Copilul ei trăia. 


Aşezat pe un scaun, în mijlocul pajiştii casei pe care şi-o 
alesese, Harold se uita la cer şi se gândea la un vechi rock 
and roll. Ura rockul, dar cântecul acesta reuşea să şi-l 
aducă aminte aproape vers cu vers, ba chiar şi numele 
formaţiei care îl interpreta: Kathy Young and the Innocents. 
Vocalistul, de fapt o cântăreaţă, probabil, avea o voce înaltă, 
fierbinte, stridentă, care, fără să înţeleagă foarte bine de 
ce, îl captivase. O Melodie de Aur, ar fi zis un DJ. Un Hit 
Niciodată Învechit. Un Şlagăr Minunat şi de Neuitat. 
Judecând după voce, fata care cânta avea şaisprezece ani, 
era palidă, blondă şi urâţică. Ai fi zis că interpretează 
cântecul ţinând în mână o fotografie care stă de obicei 
ascunsă în fundul sertarului unui dulap, scoasă doar 
noaptea târziu, când toţi ceilalţi din casă dorm profund. În 
vocea ei se ghicea deznădejdea. Imaginea înaintea căreia 
cânta fusese probabil decupată din almanahul surorii ei mai 


mari, portretul lui Big Jock local - căpitanul echipei de 
fotbal şi preşedinte al Consiliului elevilor. Big Jock i-o trăgea 
şefei galeriei în cine ştie ce ulicioară doar de îndrăgostiţi 
ştiută, în timp ce fata asta urâţică, fără ţâţe şi cu un coş în 
colţul buzelor cânta: 

O mie de stele pe cer.. iar acum înţeleg... eşti singura 
mea dragoste... spune-mi că mă iubeşti... spune-mi că eşti 
al meu, doar al meu... 

În seara asta existau mai mult de o mie de stele pe cer, 
dar nu pentru îndrăgostiţi. Calea Lactee nu dădea semne 
de blândeţe sau de bunăvoință. Aici, la o mie şase sute de 
metri deasupra nivelului mării, stelele erau ascuţite şi 
crude, un miliard de orificii în catifeaua neagră, cu pioletul 
lui Dumnezeu. Erau stele ale urii şi, din acest motiv, Harold 
se simţi îndreptăţit să-şi pună o dorinţă. O dorinţă să-mi 
primeşti, o dorinţă în astă seară să-mi îndeplineşti. Să vă ia 
dracu', oameni buni. 

Stătea tăcut, cu capul lăsat pe spate, ca un astronom 
căzut pe gânduri. Îşi lăsase părul mai lung ca niciodată, dar 
acum era curat şi îngrijit. Nici nu mai puţea ca un dihor. Nu 
mai era nici atât de plin de pete acum, după ce renunţase la 
ciocolată. Apoi, munca grea şi mersul pe jos îl ajutaseră să 
slăbească. Începuse să arate foarte bine. În ultimele câteva 
săptămâni, întâmplându-se să treacă pe lângă o suprafaţă 
reflectantă oarecare, se vedea silit să întoarcă repede capul 
peste umăr, din cauză că surprinsese cu coada ochiului o 
siluetă absolut străină. 

Îşi schimbă poziţia pe scaun. inea în braţe un caiet 
voluminos, cu legătura de un albastru-marmorat şi coperte 
imitând pielea. Când nu pleca de acasă, îl ascundea sub o 
cărămidă a cuptorului, care ieşea de la locul ei. Dacă 
descoperea cineva caietul, nu avea ce să mai caute la 
Boulder. Pe coperta acestuia era un singur cuvânt, tipărit 
cu foiţă aurie: REGISTRU. De fapt, conţinea jurnalul pe 
care-l începuse după ce-l citise pe-al lui Fran. Umpluse deja 
primele şaizeci de pagini cu scrisul lui mărunt, ocupând 


întreaga lăţime a foii. Nu existau alineate, doar un singur 
bloc solid de cuvinte, ca o erupție de puroi revărsându-se 
dintr-un abces deschis al pielii. Nu-şi închipuise că are atâta 
ură în el. Din câte şi-ar fi imaginat, de acum izvorul ar fi 
trebuit să sece, dar constatase că de-abia reuşise să-l 
capteze. 

Şi de unde provenea ura lui? 

Se îndreptă în scaun, ca şi cum întrebarea ar fi venit din 
afara lui. O întrebare la care răspunsul era greu de dat, cu 
excepţia a puţini, foarte puţini aleşi. Nu spusese Einstein că 
nu existau pe lume decât şase persoane care înțelegeau 
implicaţiile formulei E=mc?? Dar ecuaţia din scăfârlia lui? 
Relativitatea lui Harold. 

Viteza ruinei. Vai, ar fi putut umple de două ori pe atâtea 
pagini despre subiectul acesta, devenind mai obscur, mai 
ascuns, până când în cele din urmă avea să se piardă în 
propria lui mecanică, fără să se apropie câtuşi de puţin de 
izvorul acela. Poate că... se viola pe sine însuşi? Asta era? 
Oricum, nimerise destul de aproape. Un soi de sodomizare 
obscenă şi continuă. 

Avea să părăsească Boulder curând. Peste cel mult o lună 
sau două. După ce stabilea în ce fel să-şi regleze conturile. 
După aceea pornea spre vest. lar odată ajuns acolo, avea 
să-şi dea drumul la gură şi să povestească tot ce se 
întâmpla aici. Avea să povestească tot ce se petrecea la 
întrunirile publice şi, cu mult mai important, tot ce se 
petrecea la întâlnirile particulare. Era convins că va face 
parte din Free Zone Committee, Comitetul Zonei Libere. Va 
fi întâmpinat bine şi răsplătit cum se cuvine de cel ce 
stăpânea acolo... Se va lăsa mânat de ura lui profundă, ca 
de un cumplit vehicul al morţii. El şi cu Flagg vor distruge 
această aşezare mizeră, ca pe un muşuroi de furnici. Dar 
mai întâi se va socoti cu Redman, care-l minţise şi-i luase 
femeia. 

Bine, Harold, dar de ce urăşti? 


Nu, la această întrebare nu exista un răspuns 
satisfăcător, ci doar un fel de... de gir pentru ură însăşi. 
Oare întrebarea era cinstită? Considera că nu. Ca şi cum ai 
întreba o femeie de ce a dat naştere unui copil anormal. 

A fost o vreme, o oră sau o clipă, când i-a trecut prin 
minte să arunce ura peste bord. Asta s-a întâmplat după ce 
terminase de citit jurnalul lui Fran şi descoperise că ea îi 
aparţinea definitiv lui Stu Redman. Ceea ce avusese asupra 
lui efectul pe care-l are un jet de apă rece asupra unui melc 
fără cochilie, făcând să se contracte carnea lui lăbărţată, 
obişnuită să se mişte doar în minuscula lui casă. În acea oră 
sau clipă fusese conştient că putea pur şi simplu să accepte 
ceea ce era, iar asta-l bucurase şi-l îngrozise, totodată. 
Atunci a avut conştiinţa că s-ar putea transforma într-o 
nouă persoană, un Harold Lauder proaspăt, clonat din cel 
vechi prin intervenţia  năprasnică a epidemiei de 
Supergripă. Simţi, mai limpede ca oricare altul, că acesta 
era rostul lui Boulder Free Zone. Oamenii nu mai erau cei 
de dinainte. 

Microsocietatea orăşenească de aici nu se asemăna cu 
nicio comunitate de dinaintea epidemiei. Ceilalţi nu 
înțelegeau, deoarece ei nu se aflau în afara graniţelor, ca el. 
Bărbaţii şi femeile trăiau împreună, fără a simţi, aparent, 
nevoia de a reinstitui ceremonia căsătoriei. Grupuri întregi 
de oameni trăiau împreună, în mici subcomunităţi 
asemănătoare unor comune. Existau puţine fricţiuni. 
Oamenii păreau să se înţeleagă bine unii cu ceilalţi. Dar 
lucrul cel mai straniu era că ei păreau să nu pună la 
îndoială implicaţiile profund teologice ale visului... şi ale 
epidemiei înseşi. Boulder în întregime reprezenta o 
societate clonată, o tabula atât de rasa, încât nu putea să 
simtă propria ei splendoare şi noutate. 

Harold o simţea şi o ura. 

Departe, dincolo de munte, exista o altă creatură clonată. 
Un fragment din răul întunecat, o singură celulă răzleaţă 
luată din trupul muribund al vechiului corp politic, un 


reprezentant singuratic al carcinomului ce mâncase de vie 
vechea societate. O singură celulă, care începuse însă să se 
reproducă şi să zămislească alte celule răzlețe. Societatea 
avea să fie confruntată cu vechea luptă, efortul țesutului 
sănătos de a respinge invaziile maligne. Dar pentru fiecare 
celulă luată în parte se punea întrebarea aceea străveche, 
apărută pentru prima oară în Grădina Raiului - e mai bine 
să muşti din măr sau să-l laşi în pom? Acolo, în vest, mâncau 
în neştire plăcintă cu mere şi beau cidru. Asasinii Edenului, 
soldaţii întunericului se aflau acolo. 

Cât despre el, fiind absolut conştient că avea libertatea să 
accepte ceea ce era, respinsese noua cale. A o fi urmat ar fi 
echivalat cu o sinucidere. Stafia fiecărei umiliri la care 
fusese supus se ridica împotrivă. Visurile şi ambițiile lui 
ucise se trezeau la o viaţă de strigoi şi îl cercetau dacă 
poate să le uite cu atâta uşurinţă. În noua societate din 
Free Zone nu putea fi decât Harold Lauder. Dincolo, avea 
şansa de a deveni un prinţ. 

Răul îl atrăgea. Înaintea ochilor i se desfăşura carnavalul 
negru - roţi Ferris rotindu-se cu luminile lor deasupra unui 
teritoriu întunecat, un spectacol secund fără de sfârşit, 
populat cu personaje de aceeaşi teapă cu el, iar în cortul 
principal leii îi mâncau de vii pe spectatori. Ceea ce-l 
atrăgea ca un magnet era acea muzică disonantă a 
haosului. 

Îşi deschise jurnalul şi scrise cu hotărâre, la lumina 
stelelor: 


12 august 1990 (dimineaţa devreme). 

Se spune că două mari păcate omeneşti ar fi mândria şi 
ura. Oare aşa să fie? Eu prefer să le consider două mari 
virtuţi. A renunţa la mândrie şi la ură înseamnă a te 
schimba, spre binele lumii. A le îmbrăţişa, a le da frâu liber 
este mai nobil; cu alte cuvinte, lumea trebuie să se schimbe 
spre binele tău. Sunt imbarcat într-o măreaţă aventură. 

HAROLD EMERY LAUDER 


Închise caietul. Intră în casă, îl aşeză la locul lui, în 
peretele cuptorului, şi puse cu grijă cărămida la loc. Apoi 
intră în baie, fixă lampa Coleman pe cadă, în aşa fel încât să 
lumineze oglinda şi, timp de cincisprezece minute, îşi 
exersă zâmbetul. Devenise un adevărat expert în domeniu. 


CAPITOLUL 51 


Peste tot în Boulder apăruseră afişele lui Ralph care 
anunțau adunarea din 18 august. Aveau loc o mulţime de 
discuţii înfierbântate, cele mai multe legate de calităţile şi 
defectele comitetului ad-hoc format din şapte persoane. 

Mother Abagail se culcă sfârşită de oboseală, înainte ca 
lumina să fi dispărut de pe cer. Toată ziua primise un şir 
nesfârşit de vizitatori, dorind cu toţii să-i afle părerea. Ea le 
declară că, după părerea ei, cei aleşi în comitet erau în 
majoritate foarte buni. Oamenii erau dornici să afle dacă 
avea de gând să facă parte dintr-un comitet cu caracter 
oarecum permanent, dacă se va constitui un astfel de 
organism cu prilejul adunării. Ea le răspundea că lucrul 
acesta avea să se dovedească puţin prea obositor, dar că 
urma să acorde tot ajutorul de care era în stare unui 
comitet de reprezentanţi aleşi, dacă oamenii îi cereau acest 
ajutor. Primi nenumărate asigurări că orice comitet 
permanent care i-ar refuza ajutorul ar fi răsturnat de 
îndată. Mother Abagail se duse la culcare obosită, însă 
mulţumită. 

La fel de mulţumit era în seara respectivă şi Nick Andros. 
Într-o singură zi, folosind un unic afiş tipărit cu un 
mimeograf acţionat manual, grupul răzleţ de refugiaţi care 
se aşezaseră în Free Zone se transformase într-unul de 
potenţiali alegători. Asta le plăcea, le dădea sentimentul că 
descoperiseră un teren ferm, după o lungă perioadă de 
cădere liberă. În după-amiaza aceea, Ralph îl dusese cu o 
maşină la uzina electrică. El, Ralph şi Stu se înţeleseseră să 
ţină o întâlnire preliminară în locuinţa lui Stu şi Frannie 
peste două zile. Aveau astfel la dispoziţie două zile, în care 
să asculte ce ziceau ceilalţi. 

Nick zâmbise şi-şi făcuse mâinile pâlnie la urechi, ceea 
ce, se ştie, nu-i servea la nimic. 


— Cititul buzelor mi se pare chiar mai bun, spuse Stu. 
Ştii, Nick, cred că vom reuşi să reparăm motoarele acelea 
explodate. Brad Kitchner munceşte ca un urs. Dacă am 
avea zece ca el, toate ar funcţiona în oraş ca pe roate, 
înainte de 1 septembrie. 

Nick făcu gestul lui specific, descriind un cerc cu degetul 
mare şi arătătorul, apoi intrară împreună. 


În aceeaşi după-amiază, Larry Underwood şi Leo 
Rockway mergeau spre vest, pe Arapahoe Street, în 
direcţia casei lui Harold. Larry purta rucsacul pe care-l 
cărase pe umeri în timpul întregii călătorii, numai că de 
data asta nu avea în el decât o sticlă de vin şi şase ciocolate 
Payday. 

Lucy se alăturase unei echipe de şase oameni, pornite cu 
două camioane speciale să deblocheze străzile şi drumurile 
din oraş şi din împrejurimi de vehicule. Partea proastă era 
că munceau cam aiurea, pe apucate, se strângeau numai 
când le venea cheful câtorva să se apuce de lucru. Albinuţa 
demolează, în loc să ţeasă, îi trecu prin minte lui Larry; 
ochii i se opriră asupra unuia dintre posterele pe care scria 
ADUNARE GENERALĂ, cel în cauză fiind prins în cuie pe 
un stâlp de telefon. Poate că acesta era răspunsul. Păi sigur 
că da, oamenii de aici doreau să muncească; le lipsea doar 
cineva care să coordoneze acţiunile şi să le spună ce au de 
făcut. După părerea lui, mai întâi de toate doreau să 
înlăture dovezile celor întâmplate aici la începutul verii 
(iată, era deja sfârşitul verii!), ca şi cum ai folosi un burete 
ca să ştergi nişte cuvinte porcoase de pe tablă. Poate că nu 
suntem în stare să o facem de la un capăt al Americii la 
celălalt, cugetă Larry, dar ar fi bine măcar aici, la Boulder, 
înainte de căderea primei zăpezi, dacă Mama Natură este 
de partea noastră. 

Un zgomot de cioburi îl făcu să se întoarcă. Leo spărsese 
geamul din spate al unui Ford vechi, cu o piatră mare din 
grădina cuiva. Pe un abţibild lipit pe capacul portbagajului 


se putea citi următorul text: GET YO ASS UP THE PASS - 
COLD CREEK CANYON. 

— Să nu mai faci, Joe. 

— Leo mă cheamă. 

— Leo, se corectă el. Să nu mai faci. 

— De ce nu? se interesă Leo cu blândeţe, iar Larry nu 
reuşi să născocească pe loc un răspuns potrivit. 

— Pentru că face un zgomot urât, zise el în cele din urmă. 

— Aha. Foarte bine. 

Merseră mai departe. Larry îşi vâri mâinile în buzunare. 
Leo îl imită. Larry trase un şut într-o cutie de conserve. Leo 
se abătu din drum ca să dea cu piciorul într-o piatră. Larry 
începu să fluiere o melodie. Leo îl acompanie cu un sunet 
gâjâit şi şoptit. Larry îi zburli părul puştiului, iar Leo îşi 
ridică spre el ochii lui ciudaţi, ca de chinez, şi-i zâmbi. Larry 
gândi: Pentru numele lui Dumnezeu, pur şi simplu mă 
îndrăgostesc de el. E nemaipomenit. 

Ajunseră la parcul despre care-i vorbise Frannie, iar 
vizavi văzu 0 casă verde cu transperante albe. Pe poteca 
cimentată ducând spre uşa din faţă se afla o roabă cu 
cărămizi, iar lângă ea un capac de tomberon plin cu mortar 
gata pregătit, din cel la care nu mai ai de adăugat decât 
apă. Un filfizon cu spatele lat stătea pe vine, lângă mortar; 
pe spatele lui gol se vedeau ultimele semne ale unei arsuri 
rele, de la soare. Într-o mână ţinea mistria. Construia un zid 
scund şi curb în jurul unui strat de flori. 

Larry îşi aduse aminte de cuvintele lui Fran: S-a 
schimbat... Nu ştiu cum şi de ce, sau Chiar dacă e spre 
binele lui... iar uneori mi-este teamă. 

Apoi făcu un pas înainte şi pronunţă cuvintele exact aşa 
cum plănuise în lungile zile ale călătoriei: 

— Eşti Harold Lauder, nu-i aşa? 

Harold tresări surprins, apoi se întoarse, cu o cărămidă 
într-o mână, şi în cealaltă cu mistria din care picura încă 
mortarul, ţinând-o pe jumătate ridicată, ca pe o armă. Cu 
coada ochiului, Larry crezu că-l surprinde pe Leo trăgându- 


se înapoi. Primul lui gând fu acela că, într-adevăr, Harold nu 
arăta câtuşi de puţin cum şi-l imaginase. Cel de-al doilea 
gând era legat de mistrie: Doamne, oare o să-mi dea la cap 
cu obiectul acela? Harold era posomorât, ochii lui, 
apropiaţi, căutau sumbru. Părul moale şi lung îi cădea pe 
fruntea transpirată. Îşi ţinea buzele atât de strânse, încât 
aproape se albiseră. 

Atunci se petrecu o transformare atât de bruscă şi totală, 
încât, mai târziu, de câte ori îşi amintea, lui Larry nu-i 
venea să creadă că văzuse cu ochii lui un Harold crispat şi 
nezâmbitor, adică pe cineva mai degrabă capabil să 
folosească o mistrie pentru a zidi un om de viu în nişa unei 
pivnițe decât să facă o împrejmuire la un strat de flori, în 
grădină. 

Zâmbi senin şi nevinovat, iar la colţurile gurii îi apăru 
câte o gropiţă. Din ochi pieri unda de ameninţare (pupilele 
lui erau verzi ca sticla, limpezi şi blânde - oare cum de 
reuşiseră ochii lui să pară primejdioşi, sau chiar şi 
întunecaţi, numai?). Înfipse mistria în masa de mortar - 
cianc! - îşi şterse mâinile de jeanşi şi se apropie cu mâna 
întinsă. Larry gândi astfel: Doamne, nu-i decât un copil, mai 
mic decât mine. Dacă are mai mult de optsprezece ani, îi 
mănânc toate lumânările de pe ultimul tort aniversar. 

— Nu cred că ne-am cunoscut, spuse Harold, rânjind, în 
timp ce-şi dădeau mâna. 

Harold i-o strânse pe a lui cu putere, scuturând-o exact 
de trei ori, eliberând-o apoi la fel de brusc. Larry avu 
prilejul să-şi aducă aminte cum dăduse odată mâna cu 
George Bush atunci când bătrânul haiduc se afla în 
campanie electorală. Asta se petrecuse cu prilejul unei 
întruniri electorale, la care participase sfătuit de mama lui 
cu mulţi ani în urmă. Dacă n-ai bani de film, du-te la grădina 
zoologică. Dacă nu-ţi permiţi să mergi nici la grădina 
zoologică, du-te să vezi un politician. 

Dar rânjetul lui Harold era contagios şi Larry îi răspunse 
la fel. Indiferent că era sau nu un copil, că strângea sau nu 


mâna ca un politician, surâsul îi lăsă impresia că ar fi 
absolut sincer, şi apoi, după atâta aşteptare şi ambalaje 
goale de ciocolată, iată-l în sfârşit pe Harold Lauder, în 
carne şi oase. 

— Aşa este, recunoscu Larry. Deşi eu te cunosc pe tine. 

— Ce spui? exclamă Harold, iar zâmbetul lui se lăţi şi mai 
mult. 

Dacă se lărgeşte şi mai mult, se amuză Larry în sinea lui, 
colţurile gurii au să i se întâlnească la ceafa, iar cele două 
treimi superioare ale capului pur şi simplu vor cădea pe jos. 

— Te-am urmat de-a lungul şi de-a latul ţării, începând 
din Maine, îi explică Larry. 

— Nu glumeşti? Chiar aşa s-a întâmplat? 

— E purul adevăr. Desfăcu rucsacul şi scoase sticla de 
Bordeaux, pe care i-o întinse lui Harold. Poftim, am ceva 
pentru tine. 

— Vai, nu era nevoie să te deranjezi, îi răspunse Harold, 
privind sticla oarecum uimit. O mie nouă sute patruzeci şi 
şapte? 

— A fost un an bun. Poftim şi astea. 

Puse vreo cinci ciocolate Payday în cealaltă mână a lui 
Harold. Una dintre ele îi alunecă printre degete şi căzu în 
iarbă. 

Harold se aplecă s-o ia de jos şi, în clipa aceea, Larry 
întrevăzu o umbră din prima expresie. 

Apoi Harold se ridică din nou, mai zâmbitor ca niciodată. 

— De unde ai ştiut? 

— Am urmat semnele... şi ambalajele tale de ciocolată. 

— Ei, fir-aş al naibii. Poftim în casă. Haide să tragem 
puţin la măsea, după cum îi plăcea lui taică-meu să zică. 
Băiatului tău i-ar face plăcere să bea nişte Cola? 

— Sigur că da. Nu-i aşa, L.... 

Se întoarse, dar Leo nu se mai afla alături de el. Se 
întorsese până pe trotuar şi cerceta nişte crăpături din 
pavaj, ca şi cum ar fi fost extraordinar de interesat de ele. 

— Hei, Leo! Nu vrei o Cola? 


Leo murmură ceva, dar Larry nu distinse cuvintele. 

— Vorbeşte mai tare! îl îndemnă el, enervat. De ce ţi-a 
dat Dumnezeu voce? Te-am întrebat dacă vrei o Cola? 

Aproape inaudibil, Leo îi spuse: 

— Cred că am să mă duc să văd dacă nu s-a întors mama- 
Nadine. 

— Ce naiba? De-abia am ajuns aici! 

— Vreau să mă întorc! îi răspunse Leo, ridicându-şi 
privirile din pământ. 

Soarele se reflecta prea puternic din ochii lui, iar lui 
Larry îi trecu prin minte: Oare ce Dumnezeu se întâmplă? 
Aproape că plânge. 

— Doar o clipă, îi spuse lui Harold. 

— Sigur că da, îi răspunse Harold, zâmbind. Uneori copiii 
sunt timizi. Aşa eram şi eu. 

Larry se apropie de Leo şi se lăsă pe vine, ca să fie la 
aceeaşi înălţime. 

— Ce s-a întâmplat, băiete? 

— Vreau să mă întorc, îi spuse Leo, ocolindu-i privirea. 
Vreau la mama-Nadine. 

— Păi, bine... 

Se opri, neputincios. 

— Vreau înapoi. Băiatul îşi ridică o clipă privirile spre 
Larry. Apoi se uită peste umărul acestuia, spre punctul în 
care aştepta Harold, în mijlocul gazonului, după care îşi 
aţinti iarăşi ochii în pământ. Te rog. 

— Nu-ţi place de Harold? 

— Nu ştiu... pare ca lumea... dar eu vreau să mă întorc. 

Larry oftă. 

— Crezi că te descurci singur? 

— Sigur. 

— Okay. Dar aş fi preferat să intri şi tu şi să bei o Cola cu 
noi. Aştept de multă vreme momentul întâlnirii cu Harold. 
Doar ştii asta, nu? 

— Da-a... 

— Şi pe urmă ne-am întoarce împreună. 


— Nu intru în casa aia, şuieră Leo, redevenit pentru o 
secundă Joe, cu ochi deodată goi şi sălbatici. 

— Okay, se grăbi Larry să-l liniştească, ridicându-se. Du- 
te drept acasă. Am să verific dacă aşa ai făcut. Fereşte-te să 
rămâi pe stradă. 

— Da, îi promise Leo, apoi continuă iarăşi în şoapta aceea 
de-abia audibilă, ca un şuierat: De ce nu vii şi tu cu mine? 
Chiar acum! Să plecăm împreună. Te rog, Larry! Vrei? 

— Vai, Leo, de ce... 

— N-are nimic. 

Cu aceste cuvinte, înainte ca Larry să apuce să-i mai 
spună ceva, Leo se îndepărtă grăbit. Larry îl urmări cu 
privirea până ce-l pierdu din vedere. Apoi se întoarse spre 
Harold, încruntat şi tulburat. 

— Ei, i se adresă acesta, nu face nimic. Copiii sunt 
ciudaţi, câteodată. 

— Leo mai mult decât alţii, dar consider că este 
îndreptăţit. A trecut printr-o mulţime de greutăţi. 

— Sunt de aceeaşi părere, îi replică Harold. 

Pe Larry îl încercă o undă de neîncredere, simțind că 
simpatia cu mult prea spontană faţă de un copil pe care de- 
abia îl întâlnise era un biet surogat. 

— Poftim înăuntru, îl invită Harold. Ştii, tu eşti cel dintâi 
oaspete al meu. Frannie şi Stu au intrat de câteva ori, însă 
pe ei nu-i trec la socoteală. 

Rânjetul lui se transformă într-un zâmbet, puţin trist, iar 
lui Larry i se făcu deodată milă de băiatul ăsta - pentru că, 
în realitate, nu avea cum să-l considere pe interlocutorul lui 
o fiinţă matură. Era un biet singuratic, iar Larry, acelaşi 
Larry dintotdeauna, nu găsea un cuvânt bun pentru el şi-l 
judeca după tot felul de impresii pripite. Nu i se părea 
cinstit. Sosise momentul să renunţe la afurisitele alea de 
bănuieli. 

— Bucuros, răspunse el. Salonul era mic, dar confortabil. 

— Am să mai aduc nişte mobilă, când o să am o ocazie, îi 
explică Harold. Din aceea modernă. Cu piele şi crom. După 


cum zicea reclama: „Dă-l în mă-sa de buget. Eu posed 
MasterCard.” 

Larry râse din toată inima. 

— Am văzut nişte pahare bune la subsol, mă duc să le 
aduc. Cred că dulciurile am să le dau altcuiva, dacă nu te 
superi - am renunţat la dulciuri, încercând să slăbesc, dar 
vinul trebuie să-l încercăm, având în vedere că este un 
prilej deosebit. Ai traversat întreaga ţară, din Maine şi până 
aici, ehei, mergând pe urmele mele... ale noastre. Mi se 
pare un lucru nemaipomenit. Am să te rog să-mi povesteşti 
şi mie cum a fost. Am să te rog să iei loc, pe scaunul verde. 
Este cel mai bun dintre toate. 

Sub acest şuvoi de cuvinte, Larry avu o ultimă îndoială: 
Până şi felul în care vorbeşte este ca al unui politician - 
mieros şi volubil. 

Harold ieşi din încăpere, iar Larry se aşeză pe scaunul 
verde. Auzi o uşă deschizându-se şi apoi paşii grei ai lui 
Harold coborând o scară. Se uită în jur. Nu, nu era unul 
dintre cele mai frumoase saloane de pe lumea asta, dar cu 
un covor gros şi nişte mobilă modernă avea să arate destul 
de bine. Cel mai frumos element al încăperii era căminul 
din piatră şi şemineul. Ansamblul era o operă minunată, 
îngrijit lucrată cu mâna. Dar în vatră era o cărămidă 
nefixată. Lui Larry i se păru că a fost mişcată şi apoi pusă la 
loc puţin cam neglijent. Lipsa de simetrie îl deranjă, la fel ca 
un puzzle din care lipseşte o bucată sau în care piesele au 
fost asamblate strâmb. 

Se ridică şi scoase piatra din vatră. Harold cotrobăia în 
continuare prin pivniţă. Când voi s-o fixeze la locul ei, 
constată că în gaura de dedesubt se alia un caiet, a cărei 
copertă era acoperită de un strat subţire de praf de 
cărămidă, însă nu suficient pentru a acoperi singurul 
cuvânt, imprimat cu foiţă aurie: REGISTRU. 

Vag ruşinat, ca şi cum ar fi scotocit cu bună ştiinţă, aşeză 
cărămida exact atunci când auzi paşii lui Harold, care urca 
scara. Cărămida se aşeză perfect, iar când Harold se 


întoarse în salon, cu câte un bol în fiecare mână, Larry 
şedea pe scaunul verde. 

— Am întârziat pentru că le-am clătit în chiuveta de la 
parter, îi spuse Harold. Erau puţin prăfuite. 

— Arată foarte bine, îl asigură Larry. Uite ce este, n-aş 
băga mâna-n foc că vinul nu s-a acrit. N-ar fi exclus să ne 
trezim cu nişte oţet în pahare. 

— Cine nu riscă nu câştigă, îi răspunse Harold, rânjind. 

Simţindu-se stingherit din cauza zâmbetului, Larry se 
duse cu gândul la registru - era oare al lui Harold, sau 
aparţinea fostului proprietar al casei? lar dacă era al lui 
Harold, oare ce naiba scria acolo? 

Deschiseră sticla de Bordeaux şi descoperiră, spre marea 
lor desfătare, că vinul se păstrase bine. Peste o jumătate de 
oră erau amândoi cu chef, Harold puţin mai mult decât 
Larry. Chiar şi aşa, Harold arbora în continuare zâmbetul; 
ba chiar într-o versiune şi mai largă. 

Cu limba dezlegată de vin, Larry îi spuse: 

— Că veni vorba, ce-i cu afişele alea? Care anunţă marea 
adunare de pe 18. Cum se face că tu nu eşti în comitetul 
respectiv, Harold? Mi s-ar fi părut cel mai normal lucru ca 
tu să faci parte din el. 

Surâsul lui Harold atinse nuanţe de extaz. 

— Ei bine, eu sunt foarte tânăr. Presupun că li s-a părut 
că nu am suficientă experienţă. 

— E o ruşine, după părerea mea. 

Oare chiar aceasta era părerea lui? Rânjetul. Umbrele de 
neîncredere ce ieşeau când şi când la iveală. Oare chiar aşa 
era? Larry nu avea de unde să ştie exact. 

— Ei, cine poate bănui ce ne rezervă viitorul? se 
pronunţă Harold, rânjind radios. Fiecărui câine îi vine ziua 
lui. 


Larry plecă pe la ora 5. Se despărţiră amical; Harold îi 
scutură mâna, îi zâmbi şi-l îndemnă să-l mai viziteze. Dar 
Larry era convins, nu ştia prea bine cum, că puţin îi păsa 


dacă l-ar mai fi vizitat sau nu vreodată. Străbătu încet 
poteca cimentată până-n trotuar şi se întoarse ca să facă 
semn cu mâna, dar Harold intrase deja în casă. Uşa era 
închisă. Înăuntru fusese răcoare, pentru că obloanele erau 
trase, ceea ce i se păruse absolut în regulă cât se aflase 
acolo, dar acum îşi dădea seama că era singura casă locuită 
din Boulder unde erau trase şi obloanele şi draperiile. 
Desigur, îşi zicea, erau şi alte case cu transperantele lăsate. 
Cele ale morţilor. Atunci când se îmbolnăviseră, trăseseră 
perdelele ca să se izoleze de lume. Le trăseseră şi muriseră 
în izolare. Aşa cum fac animalele când îşi presimt sfârşitul. 
Cei vii - poate tocmai recunoscând subconştient acea 
trăsătură a morţii - deschiseseră obloanele şi înlăturaseră 
perdelele. 

Îl durea uşor capul, s-ar fi zis că şi răceala de care se 
simţea cuprins tot de la băutură se trage, pedeapsă altfel 
binemeritată, pentru că turnase în el un vin nobil ca pe o 
poşircă oarecare. Dar nu, nu aceasta era explicaţia... nici pe 
departe. Îşi plimbă privirea în susul şi în josul străzii şi se 
gândi: Slavă Domnului, ce bine că percepțiile noastre sunt 
mărginite. Ce ne-am face în absența unei viziuni selective? 
Am trăi ca în miezul unei povestiri de Lovecraft. 

Gândurile i se învălmăşiră. Deodată îl fulgeră ideea şi 
îndată se instală şi convingerea că Harold se uita la el 
printre şipcile jaluzelelor, cu degetele deschizându-se şi 
închizându-se, ca şi cum ar fi sugrumat pe cineva, cu 
zâmbetul transformat într-un rictus de ură... Fiecărui câine 
îi vine ziua lui. În acelaşi timp, îşi aduse aminte de noaptea 
petrecută la Bennington, unde dormise pe scena din 
chioşcul fanfarei, trezindu-se cu sentimentul oribil că 
alături de el se afla cineva... şi apoi auzise (sau poate doar 
visase?) bocănitul cizmelor, zgomotul paşilor îndepărtându- 
se spre vest. 

Termină. Termină odată cu chestiile astea care te scot 
din minți. 


Pentru numele lui Dumnezeu, cine m-a pus să mă 
gândesc la morți, la morţii din spatele tuturor obloanelor 
draperiilor şi perdelelor trase, stând în întuneric, la fel ca 
în tunel, în Lincoln Tunnel, Isuse Cristoase, ce-ar fi să 
înceapă să se mişte cu toţii, să mişune în toate părțile, 
Dumnezeule Atotputernic, termină... 

Pe neaşteptate, îşi aduse aminte de o vizită la Grădina 
Zoologică din Bronx, făcută împreună cu maică-sa, când era 
mic. Intraseră în casa maimuţelor, iar mirosul de acolo îl 
izbise ca un perete dur, ca un pumn tras în nas; duhoarea i 
se strecurase apoi în nări. Se răsucise pe călcâie, dorind să 
iasă repede de acolo, dar mama lui îl oprise. 

Pur şi simplu respiră normal, Larry, îl sfătuise ea. Peste 
cinci minute, n-ai să mai simţi mirosul de aici. 

O ascultase, fără să creadă, luptându-se să nu verse 
(chiar şi la şapte ani, ura borâtul mai mult decât orice pe 
lumea asta) şi se dovedi că avusese dreptate. Când se uită 
la ceas la un moment dat, constată că se aflau în casa 
maimuţelor de o jumătate de oră şi nu înţelegea cum de 
doamnele care tocmai intrau pe uşă îşi duceau brusc 
mâinile la nas şi schiţau dezgustul. Îi comunică aceasta 
maică-sii, iar Alice Underwood râsese. 

Păi să ştii că pute în continuare. Doar că tu nu mai simţi. 

Cum se poate aşa ceva, mamă? 

Nu ştiu. Oricine poate reuşi. Acum, spune-ți în sinea ta: 
„Voi simţi din nou cum miroase DE FAPT casa maimuţelor! “ 
şi respiră o dată, profund. 

Făcuse întocmai, iar duhoarea revenise, chiar mai tare şi 
mai puţin suportabilă decât atunci când intraseră, iar 
cârnatul şi plăcinta cu cireşe începuseră să urce în el ca o 
imensă şi scârboasă bulă; se năpustise pe uşă, iar aerul 
proaspăt de afară îl ajutase - cu mare greutate - să 
păstreze totul în stomac. 

Aceasta este percepția selectivă, cugetă el, iar ea ştia ce 
este, chiar dacă nu avea habar cum se cheamă. De-abia se 
formulase gândul acesta în mintea lui, când auzi vocea 


maică-sii, spunând: Spune-ţi în sinea ta: „Voi simţi din nou 
cum miroase DE FAPT in Boulder.” Ceea ce se şi petrecu, 
pur şi simplu reuşea să miroasă. Simţea tot ce era în 
spatele uşilor închise, dincolo de draperiile şi jaluzelele 
trase, adulmeca descompunerea lentă care se petrecea 
Chiar şi aici, unde oraşul se stinsese, fiind aproape pustiu. 

Grăbi pasul, fără să alerge, dar apropiindu-se tot mai 
mult de ceea ce ar fi vrut să evite, adulmecând duhoarea 
grea pe care el - şi toţi ceilalţi - încetaseră s-o mai 
perceapă conştient tocmai pentru că se afla peste tot, era în 
toate, le colora gândurile... nu tragi perdelele nici măcar 
atunci când vrei să faci amor, pentru că doar morţii zac 
îndărătul jaluzelelor, dar viii mai vor încă să contemple 
lumea de afară. 

Îi veni greaţa, dar de această dată nu erau cârnaţi şi 
plăcintă de cireşe, ci vin şi o ciocolată Payday. Pentru că aici 
se găsea într-o imensă casă a maimuţelor, nu avea să fie în 
stare să iasă afară, decât poate dacă se muta într-o insulă 
unde nu mai locuise nimeni niciodată şi, cu toate că ura 
borâtul mai mult decât orice pe lumea asta, nu avea încotro 
şi va... 

— Larry? Te simţi bine? 

Interpelarea îl surprinse atât de tare, încât emise un mic 
sunet de uimire - Ai! - şi tresări. Era Leo, care stătea pe 
bordură, cam la trei blocuri distanţă de casa lui Harold. 
Avea o minge de ping-pong, cu care se juca, aruncând-o în 
pavaj şi prinzând-o. 

— Ce faci aici? îl întrebă Larry, ale cărui bătăi de inimă se 
întorceau la normal. 

— Am vrut să mă întorc acasă cu tine, îi răspunse Leo 
timid, dar n-am avut chef să intru în casa tipului ăla. 

— De ce nu? întrebă Larry, aşezându-se alături de Leo. 

Leo ridică din umeri şi se concentră iarăşi asupra mingii 
din celuloid. Se izbea de asfalt cu sunet sec, pac! pac!, şi 
sărea iarăşi în mâna lui. 

— Nu ştiu. 


— Leo? 

— Ce-i? 

— Pentru mine este foarte important. Deoarece îmi 
place... şi nu-mi place de Harold. Am două soiuri de 
sentimente în ceea ce-l priveşte. ie nu ţi s-a întâmplat 
niciodată să ai păreri diferite despre aceeaşi persoană? 

— În ceea ce-l priveşte, nu am decât o singură părere. 

Poc! Poc! 

— Care anume? 

— Mi-e frică de el, îi mărturisi Leo simplu. Hai acasă, la 
mama-Nadine şi mama-Lucy. 

— Sigur că da. 

Străbătură o bucată din Arapahoe în tăcere, Leo 
aruncând în continuare mingea de ping-pong şi prinzând-o 
cu îndemânare. 

— Îmi pare rău că a trebuit să mă aştepţi atât de mult, 
spuse Larry. 

— Ei, nu face nimic. 

— Dacă ştiam, m-aş fi grăbit, te rog să mă crezi. 

— Am avut ce face. Am găsit asta la cineva în curte. Este 
o minge de pong-ping. 

— Ping-pong, îl corectă Larry, cu gândul în altă parte. De 
ce crezi că Harold stă cu storurile trase? 

— Ca să nu poată nimeni vedea înăuntru, cred. Ca să 
poată face lucruri secrete. E ca la oamenii morţi, nu? 

Poc! Poc! 

Merseră mai departe, ajunseră la intersecţia cu 
Broadway şi o luară spre sud. Acum întâlneau şi alţi oameni 
pe stradă. Femei care se uitau la vitrinele cu rochii, un 
bărbat cu un târnăcop, întorcându-se de undeva, un alt 
bărbat care căuta nepăsător ceva printre materialele de 
pescuit din vitrina spartă a unui magazin cu articole 
sportive. Dick Vollman, unul dintre membrii grupului său, 
trecu pe bicicletă, mergând în direcţia opusă, şi le făcu 
semn. Larry şi Leo îi răspunseră. 


— Lucruri secrete, gândi Larry cu voce tare, fără să 
încerce să-l implice mai departe pe băiat în gândurile lui. 

— Poate că i se roagă Omului Întunecat, spuse Leo 
degajat, iar Larry tresări din nou, ca şi cum ar fi atins o 
sârmă prin care trecea curent electric. 

Leo nu băgă de seamă. Se juca în continuare cu mingea 
de ping-pong, izbind-o de trotuar şi prinzând-o de-abia 
după ce se lovea şi de peretele din cărămidă pe lângă care 
treceau... poc-poc! 

— Chiar crezi? îl întrebă Larry, făcând efortul să nu-şi 
trădeze tulburarea. 

— Nu ştiu. Dar nu este ca noi. Zâmbeşte foarte mult. Dar 
după mine are în el viermi, care-l fac să zâmbească. Viermi 
mari şi albi, care-i mănâncă creierii. Ca nişte omizi. 

— Joe... Leo, vreau să spun... 

Ochii lui Leo - întunecaţi, străini, ca de chinez - se 
limpeziră dintr-odată. Surâse.. 

— Uite-o pe Dayna. Îmi place de ea. Hei, Dayna! strigă, 
fluturând din mână. Ai nişte gumă? 

Dayna, care ungea roata de lanţ a unei biciclete cu zece 
viteze construită din ţeavă delicată ca pânza de păianjen, se 
întoarse şi-i zâmbi. Îşi vâri mâna în buzunarul cămăşii şi 
răsfiră cinci lame de Juicy Fruit, ca o mână de pocher. 
Râzând fericit, Leo fugi spre ea, cu părul lui lung 
fluturându-i în vânt, cu mingea de celuloid într-o mână, în 
vreme ce Larry se uita lung în urma lui. Ideea unor viermi 
albi în spatele rânjetului lui Harold... de unde-i venise lui 
Joe (ba nu, Leo, el este Leo, sau cel puţin aşa îmi închipui) 
o idee atât de sofisticată - şi de oribilă - ca asta? Băiatul se 
afla în stare de semitransă. Şi nu doar el; oare de câte ori 
nu văzuse Larry în puţinele zile de când se afla aici oameni 
care se opreau şi rămâneau neclintiţi în mijlocul drumului, 
privind câteva secunde în gol, pentru ca apoi să plece mai 
departe? Lucrurile se schimbaseră. Întreaga gamă a 
percepţiilor umane părea să fi progresat cu un pas. 

Era absolut de speriat. 


Larry se puse în mişcare şi se apropie de locul în care 
Leo şi Dayna îşi împărțeau guma de mestecat. 


În aceeaşi după-amiază, Stu o găsi pe Frannie spălând 
rufe în minuscula curte din spatele casei lor. Umpluse o 
copaie micuță cu apă, presărase deasupra aproape o 
jumătate de cutie de Tide şi amestecase totul cu o cârpă 
fixată pe un băț până ce obținuse o compoziţie neplăcută la 
vedere. Nu era sigură că procedează cum trebuie, dar era 
de preferat decât să se ducă la Mother Abagail şi să-şi 
recunoască ignoranţa. Aruncă hainele în apa rece ca 
gheaţa, apoi sări şi ea cu hotărâre înăuntru şi începu să 
agite apa şi să bată din picioare, ca un sicilian care 
zdrobeşte strugurii. lată noul dumneavoastră model, 
Maytag 5000, îi trecu prin minte. Metoda de Agitaţie cu 
Două Picioare, perfectă pentru rufele dumneavoastră 
colorate, pentru lenjeria fină şi... 

Se întoarse şi dădu cu ochii de omul ei, urmărind-o 
amuzat chiar de lângă poarta curţii din spate. Frannie se 
opri, gâfâind uşor. 

— Ha, ha, foarte comic, ce să spun! De când te afli aici, 
priceputule? 

— De câteva minute. Cum se numeşte ce faci tu acolo, de 
fapt? Dansul de imperechere al gâştei sălbatice de pădure? 

— Ha, ha, încă o dată. Îl măsură cu o privire rece. Încă o 
glumă ca asta şi poţi să-ţi petreci noaptea pe canapea, sau 
sus, pe Flagstaff, cu prietenul tău, domnul Glen Bateman. 

— Ei, n-am vrut să... 

— Sunt şi hainele tale, domnule Stuart Redman. Oi fi 
Părinte Fondator şi aşa mai departe, dar uneori mai laşi şi 
tu câte o urmă de căcat pe izmene. 

Stu zâmbi, apoi zâmbetul i se lăţi şi mai mult şi în cele din 
urmă izbucni în râs. 

— Eşti foarte grosolană, draga mea. 

În momentul ăsta nu mă simt deloc înclinată spre 
delicateţe. 


— Bine, ieşi o secundă de acolo. Trebuie să vorbim. 

Se bucură de acest răgaz, deşi avea să fie silită să se 
spele pe picioare înainte de a intra la loc. Inima o îndemna 
să se grăbească, nu radiind de fericire, ci mai degrabă trist, 
ca un mecanism credincios, greşit întrebuințat de cineva 
total lipsit de bun-simţ. Dacă acesta era felul în care trebuia 
să se descurce stră-stră-străbunica mea, se gândi Fran, 
atunci poate era îndreptăţită să pretindă camera, devenită 
în cele din urmă nepreţuitul salon al mamei mele. Poate că 
îl considera un soi de primă pentru periculozitate sau ceva 
de acest gen. 

Se uită la picioarele ei oarecum descurajată. Un strat 
subţire de spumă, bătând în cenuşiu, se lipise de ele. 
Încercă să-l înlăture cu mâna, în silă. 

— Când spăla nevastă-mea cu mâna, îi explică Stu, 
folosea o... cum se cheamă? O scândură pentru frecat, cred. 
lar maică-mea avea vreo trei bucăţi, din câte mi-aduc 
aminte. 

— Atâta lucru ştiu şi eu, spuse Frannie, iritată. June 
Brinkmeyer şi cu mine am bătut jumătate din Boulder 
căutând, dar n-am găsit nici măcar una. Tehnologia 
avansată şi-a făcut încă o dată de cap. 

Bărbatul zâmbea iarăşi. 

Frannie îşi puse mâinile în şolduri. 

— Urmăreşti să mă scoţi din sărite, Stuart Redman? 

— Nu, doamnă. Mă gândeam doar că ştiu de unde să-ţi 
fac rost de o scândură pentru spălat. Şi lui Juney, dacă 
doreşte. 

— De unde? 

— Lasă-mă să mă duc şi să văd, mai întâi. Zâmbetul i se 
şterse de pe faţă, o îmbrăţişă şi-şi sprijini fruntea de a ei. 
Ştii că-ţi sunt recunoscător pentru că-mi speli rufele şi sunt 
conştient că o femeie însărcinată ştie mai bine decât omul ei 
ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Însă, zău, Frannie, de ce- 
ţi baţi capul? 


— De ce? îl măsură, perplexă. Păi ce-ai de gând să porţi? 
Vrei să umbli murdar? 

— Frannie, magazinele sunt pline de haine. lar pe 
măsura mea, o mulţime. 

— Cum adică, să aruncăm hainele pentru simplul motiv 
că s-au murdărit! 

E] ridică din umeri, puţin stingherit. 

— Nici vorbă, da, da. Aşa se întâmpla pe vremuri, Stu. 
Cum erau cutiile acelea în care îţi împachetau Big Macul 
sau sticlele pentru care nu lăsai garanţie şi nici nu mai 
trebuia să le aduci înapoi. Sub niciun motiv nu trebuie s-o 
luăm de la capăt. 

O sărută uşor şi-i spuse: 

— Foarte bine, numai că data viitoare este rândul meu la 
spălat, m-ai înţeles? 

— Sigur că da, răspunse ea surâzând puţin viclean. Şi cât 
durează asta? Până ce nasc? 

— Până ce reuşim să repunem în funcţiune uzina 
electrică, îi răspunse Stu. Atunci am să-ţi aduc cea mai 
mare şi mai grozavă maşină de spălat pe care ai văzut-o tu 
vreodată şi pe care o voi monta chiar eu. 

— Oferta se acceptă. 

Îl sărută apăsat, iar el îi răspunse la sărut, în timp ce 
mâinile lui puternice îi mângâiau fără încetare părul. 
Rezultatul a fost un val de căldură (înfocare, mai degrabă, 
de ce m-aş ruşina, sunt înfierbântată, cum mi se întâmplă 
ori de câte ori face aşa) care mai întâi îi trezea la viaţă 
sfârcurile, apoi se tot întindea, până în partea de jos a 
pântecelui. 

— Dacă ai de gând să te mulţumeşti doar cu vorbe, ai 
face bine să te opreşti, îi spuse ea, respirând precipitat. 

— Poate stăm de vorbă mai târziu. 

— Dar hainele... 

— Le face bine să stea la înmuiat după câtă murdărie a 
intrat în ele, spuse el serios. 


Ea izbucni în râs, iar Stu îi acoperi gura cu un sărut. O 
ajută să se ridice în picioare şi o conduse înăuntru, iar ea, 
uimită de căldura soarelui ce îi bătea umărul, se întrebă: 
Oare a mai fost vreodată atât de fierbinte? Atât de 
puternic? A curăţat până şi ultima pată de pe spatele meu... 
oare datorită ultravioletelor sau poate altitudinea ajută? 
Aşa o fi în fiecare vară? La fel de fierbinte? 

Apoi deveni conştientă că el începuse jocul amorului, încă 
de pe scări începuse jocul amorului, o dezbrăca, o tulbura, 
o făcea să-l iubească la nebunie. 

— Nu, am să te rog să te aşezi, îi spuse el. 

— Dar... 

— Vorbesc serios, Frannie. 

— Cred că au să se congeleze, sau cine ştie ce se mai 
întâmplă cu ele. Am turnat o jumătate de cutie de Tide 
peste ele... 

— N-are nimic. 

Prin urmare, se aşeză în scaunul pliant, la umbra 
aruncată de acoperişul clădirii. Stu desfăcuse două 
şezlonguri, după ce coborâseră. Apoi îşi scosese pantofii şi- 
şi suflecase pantalonii până mai sus de genunchi. Însă când 
intră în copaie şi începu să calce solemn peste rute, Fran 
începu să râdă nestăvilit. 

Stu îi aruncă o privire şi o întrebă: 

— Nu cumva vrei să-ţi petreci noaptea pe canapea? 

— Nu, Stuart, recunoscu ea cu profundă căinţă, după 
care începu iarăşi să chicotească... până când începură să-i 
şiroiască lacrimile şi s-o doară muşchii stomacului. 

După ce izbuti să-şi recapete controlul, spuse: 

— Pentru a treia şi ultima oară, despre ce voiai să 
vorbim? 

— A, da, răspunse el evaziv. 

Mărşăluia încolo şi încoace şi reuşise deja să facă un strat 
gros de clăbuc. O pereche de jeanşi ieşi la suprafaţă, iar el o 
călcă hotărât, băgând-o la fund, prilej cu care o pală de apă 
groasă ca o cremă de săpun sări pe pajişte. Lui Frannie îi 


trecu prin minte: Seamănă puțin cu... vai, nu, gândul ăsta 
trebuie să-l alung, dacă nu vreau să râd până să se 
întâmple cine ştie ce cu fătul. 

— Diseară avem prima întâlnire ad-hoc, îi aminti Stu. 

— Am pregătit două lazi cu bere, saleuri, sendvişuri cu 
brânză, nişte ardei muraţi care sunt probabil încă... 

— Nu-i vorba de asta, Frannie. Dick Ellis a trecut astăzi 
pe la mine şi mi-a zis că nu vrea să facă parte din comitet. 

— Serios? 

Era surprinsă. Dick nu părea genul de om care să se dea 
înapoi din faţa răspunderii. 

— Mi-a mărturisit că va face orice cu bunăvoie de îndată 
ce apare un medic adevărat, dar în momentul de faţă nu 
are încotro. Astăzi au sosit încă douăzeci şi cinci de 
persoane, dintre care o femeie cu cangrenă la picior. 1 s-a 
tras de la o zgârietură făcută când se târa pe sub un gard 
de sârmă ghimpată ruginită, din câte se pare. 

— Vai, ce păcat. 

— Dick a salvat-o... Dick şi cu asistenta aceea care a venit 
aici cu Underwood. O fată înaltă şi drăguță. Laurie 
Constable, aşa o cheamă. Dick zicea că n-ar fi putut s-o 
salveze, dacă nu era ea. Oricum, i-au tăiat piciorul de la 
genunchi şi sunt amândoi extenuaţi. Au avut nevoie de trei 
ore. Pe urmă, e un băieţel care face crize de convulsie, iar 
Dick pur şi simplu înnebuneşte încercând să-şi dea seama 
dacă este vorba de epilepsie, de o presiune craniană 
crescută sau de diabet. Au avut mai multe cazuri de 
toxiinfecţii alimentare din cauză că pacienţii mâncaseră 
alimente cu termenul de valabilitate depăşit. Mai curând 
sau mai târziu, vor muri din cauza asta oameni dacă nu 
scoatem cât mai curând o circulară în care Dick să explice 
cum trebuie să fie alese alimentele. la să vedem, unde 
rămăsesem? Două braţe rupte, un caz de gripă... 

— Dumnezeule mare! Am auzit bine, ai zis gripă? 

— Linişteşte-te. E vorba de gripa obişnuită. După 
aspirină, febra a scăzut imediat... şi nici n-a mai revenit. N- 


au apărut nici pete negre pe gât. Dar Dick nu e sigur dacă 
este cazul şi ce fel de antibiotice să administreze şi îşi 
pierde nopţile ca să se lămurească. Apoi, se teme că gripa 
se va răspândi, stârnind panica. 

— Cine-i bolnavul? 

— O doamnă, pe care o cheamă Rona Hewett. A parcurs 
pe jos aproape tot drumul până aici din Laramie, Wyoming, 
iar Dick este de părere că era normal să i se întâmple aşa 
ceva. 

Fran înclină din cap. 

— Din fericire pentru noi, Laurie Constable pare să se fi 
ataşat foarte mult de Dick, cu toate că este cam de două ori 
mai în vârstă decât ea. Nu văd de ce aş avea ceva împotrivă. 

— Cât de mărinimos din partea ta, Stuart, că le acorzi 
aprobarea. 

Stu îi zâmbi şi spuse: 

— Oricum, Dick este de patruzeci şi opt de ani şi mai are 
şi o mică afecţiune cardiacă. În momentul de faţă, consideră 
că nu e bine să se împartă în prea multe direcţii... Practic, 
acum studiază ca un student în medicină, pentru numele lui 
Dumnezeu. O măsură cu seriozitate pe Fran. Înţeleg prea 
bine de ce Laurie a fost cucerită de el. Dintre toţi cei de 
aici, el se apropie cel mai mult de ceea ce înseamnă un 
erou. Nu-i decât un veterinar de ţară şi face pe el de frică 
să nu omoare cumva pe cineva. Pe de altă parte, ştie că în 
fiecare zi sosesc alţi şi alţi oameni, dintre care unii au avut 
de suferit. 

— Prin urmare, avem nevoie de altcineva pentru comitet. 

— Mda. Ralph Brentner se arată foarte entuziasmat de 
acest Larry Underwood şi, din câte spuneai, ţi-a făcut şi ţie 
o bună impresie. 

— Da, aşa este. Cred că s-ar descurca foarte bine. Astăzi 
m-am întâlnit şi cu doamna lui, în centru. Lucy Swann o 
cheamă. Este nemaipomenit de dulce şi vorbeşte despre 
Larry ca despre un soare. 


— Presupun că aşa procedează orice femeie de calitate. 
Dar, Frannie, trebuie să fiu cinstit cu tine... nu-mi place felul 
în care Larry şi-a dezvăluit istoria vieţii unei persoane cu 
care de-abia făcuse cunoştinţă. 

— Probabil pentru că, la început, am fost cu Harold. Nu 
cred să nu fi înţeles de ce sunt acum cu tine şi nu cu Harold. 

— Oare ce impresie i-o fi lăsat Harold? 

— Întreabă-l şi vei afla. 

— Cred că asta voi face. 

— Ai de gând să-i propui să facă parte din comitet? 

— Cred că da, răspunse el, ridicându-se în picioare. Mi-ar 
face plăcere să-l avem cu noi pe domnul acela în vârstă, 
căruia i se spune Judele. Din păcate, este prea bătrân, are 
şaptezeci de ani. 

— Ai stat de vorbă cu el despre Larry? 

— Nu, dar a făcut-o Nick. Nick Andros este un tip foarte 
ager, Fran. A reuşit să schimbe mai multe lucruri hotărâte 
de Glen şi de mine. Pe Glen l-a afectat destul de tare, dar 
până şi el a trebuit să recunoască valoarea ideilor lui Nick. 
Oricum, Judele i-a spus lui Nick că Larry este exact omul pe 
care-l căutăm. Că Larry se află tocmai în momentul când 
începe să descopere că este bun de ceva şi că în scurt timp 
va fi o adevărată forţă. 

— Mi se pare o recomandare cât se poate de tare. 

— Da, zise Stu. Dar înainte de a-l invita să meargă alături 
de noi, vreau să aflu părerea lui despre Harold. 

— Ce-i cu Harold? se interesă ea, neliniştită. 

— La fel de bine aş putea întreba ce-i cu tine, Fran. Încă 
te mai simţi răspunzătoare pentru el. 

— Oare? Nu ştiu. Dar când mă gândesc la el, încă am un 
mic sentiment de vinovăţie... asta pot să-ţi mărturisesc. 

— De ce? Pentru că i-am luat locul? Fran, tu ţi l-ai dorit 
vreodată? 

— O, Doamne! nu, zise ea, aproape cutremurându-se. 

— L-am minţit o dată. De fapt... nu era o minciună, 
propriu-zis. S-a întâmplat chiar în ziua în care ne-am 


întâlnit noi trei. Pe 4 Iulie. Cred că el presimţea de atunci ce 
avea să urmeze. l-am spus că nu te vreau. Cum aş fi putut 
ghici de pe atunci? Dragostea la prima vedere o exista 
poate în cărţi, dar în viaţa adevărată... 

Se opri, iar pe faţă îi răsări un surâs. 

— De ce zâmbeşti, Stuart Redman? 

— Mă gândeam că în realitate am avut nevoie de cel 
puţin... îşi frecă bărbia, cugetând profund. Of, cred că vreo 
patru ore. 

Ea îl răsplăti cu un sărut pe obraz. 

— Eşti un dulce. 

— E purul adevăr. Cred, totuşi, că el încă îmi reproşează 
ce i-am spus atunci. 

— El nu zice niciodată vreun cuvânt rău împotriva ta, 
Stu... sau împotriva oricui. 

— Da, se arătă Stu de acord. Zâmbeşte. Asta mă 
deranjează. 

— Nu cumva îţi închipui că... plănuieşte o răzbunare sau 
ceva de genul acesta? 

Stu surâse şi se ridică. 

— Nu, Harold nu. Glen este de părere că Partidul de 
Opoziţie ar putea să se adune în jurul lui Harold. Mi se pare 
corect. Sper doar să nu încerce să distrugă ce facem noi 
acum. 

— Nu uita că este speriat şi singur. 

— Şi gelos. 

— Gelos? Fran se gândi puţin, apoi clătină din cap. Nu 
sunt de părere... sigur nu. Am stat de vorbă cu el şi cred că 
mi-aş fi dat seama. Nu neg că s-ar putea simţi exclus, totuşi. 
Presupun că se aştepta să facă parte din comitetul ad-hoc... 

— A fost una dintre hotărârile unilaterale - acesta o fi 
termenul corect? - cu care am fost cu toţii de acord. S-a 
văzut limpede că niciunul dintre noi nu avem încredere în 
el. 

— La Ogunguit, îi explică ea, era cel mai nesuferit copil 
cu putinţă. Cât despre familie... pentru ai lui era ca şi cum 


băiatul ar fi ieşit dintr-un ou de mierlă sau cine mai ştie de 
unde... Dar după gripă, s-ar fi zis că s-a schimbat. Cel puţin 
din punctul meu de vedere, adică. Părea că încearcă să 
devină, ei bine... bărbat. Pe urmă s-a schimbat din nou. 
Radical şi brusc. A început să zâmbească tot timpul. Practic, 
nu se mai poate sta de vorbă cu el. S-a retras... În el. Aşa 
cum li se întâmplă celor care se convertesc la religie sau 
citesc... 

Se opri pe neaşteptate, iar în ochii ei apăru o uimire, 
foarte asemănătoare fricii. 

— Ce citesc? o întrebă Stu. 

— Ceva care le schimbă viaţa, spuse ea. Capitalul. Mein 
Kampf. Sau poate pur şi simplu nişte scrisori de dragoste 
interceptate. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Hmm? Se întoarse spre el, ca şi cum s-ar fi trezit dintr- 
o profundă reverie. Apoi zâmbi. Nimic. Nu aveai de gând 
să-i faci o vizită lui Larry Underwood? 

— Desigur... dacă ţie nu ţi s-a întâmplat nimic. 

— Mă simt minunat... nemaipomenit de bine. Du-te. Uşş! 
Întrunirea e la 7. Dacă te grăbeşti, îţi mai rămâne destul 
timp ca să mănânci ceva înainte să începem. 

— Foarte bine. 

Bărbatul ajunsese deja la poarta care separa curtea din 
faţă de cea din spate, când ea îl strigă: 

— Nu uita să-l întrebi ce crede despre Harold. 

— Fii liniştită, n-am să uit. 

— Şi urmăreşte-i ochii atunci când îţi răspunde, Stuart. 


Atunci când Stu îl întrebă despre impresia asupra lui 
Harold (la momentul respectiv, Stu nu pomenise încă nimic 
despre locul rămas vacant în comitetul ad-hoc), Larry 
Underwood îl privise cu un amestec de precauţie şi mirare. 

— Fran ţi-a vorbit despre fixaţia mea cu Harold, este? 

— Da. 


Se aflau în salonul unei mici case din Table Mesa. În 
bucătărie, Lucy pregătea cina, încălzind nişte conserve pe 
un grătar pentru mangal, instalat de Larry. Funcţiona cu 
gaz din butelie. Fredona fragmente din „Honky TIonk 
Women”, în timp ce trebăluia, şi părea extrem de fericită. 

Stu îşi aprinse o ţigară. Redusese raţia la cel mult cinci 
sau şase pe zi; nu-i surâdea ideea ca Dick Ellis să-l opereze 
de cancer la plămâni. 

— Ei bine, tot timpul cât l-am urmat pe Harold, mi-am tot 
zis că probabil nu va fi aşa cum mi l-am închipuit. Şi chiar 
aşa s-a şi întâmplat, dar mai încerc şi acum să-mi dau 
seama cum este el de fapt. A fost cât se poate de amabil. O 
gazdă perfectă. A deschis sticla de vin pe care i-am dus-o şi 
am băut unul în sănătatea celuilalt. M-am simţit foarte bine. 
Dar... 

— Dar? 

— Ne-am apropiat de el din spate. Adică Leo şi cu mine. 
Înălţa un zid de cărămizi în jurul grădinii cu flori şi s-a 
întors către noi... nu ne auzise apropiindu-ne până ce nui- 
am vorbit, din câte presupun... Câteva secunde mi-am zis în 
sinea mea: „Sfinte Dumnezeule, filfizonul ăsta o să mă 
omoare.” 

Lucy apăru în cadrul uşii. 

— Stu, poţi să rămâi la masă? Avem destulă mâncare. 

— Îţi mulţumesc, dar Frannie mă aşteaptă. Nu mai pot 
rămâne decât vreun sfert de oră. 

— Sigur? 

— Îţi mulţumesc, Lucy, rămâne pentru data viitoare. 

— Okay, spuse ea, întorcându-se la bucătărie. 

— Nu ai venit decât ca să mă întrebi de Harold? se 
interesă Larry. 

— Nu, îi mărturisi Stu, care între timp luase hotărârea. 
Am venit să te întreb dacă eşti de acord să faci parte din 
micul nostru comitet ad-hoc. Unul dintre ceilalţi membri, 
Dick Ellis, a fost nevoit să refuze. 


— Deci despre asta era vorba! Larry se duse la fereastră 
şi contemplă strada pustie. Şi eu, care speram să devin din 
nou un cetăţean oarecare... 

— Doar tu poţi lua hotărârea. Avem nevoie de încă un om. 
Ai fost recomandat. 

— De cine, dacă mi-este permis să... 

— Am întrebat pe mai mulţi. Lui Frannie i-ai lăsat 
impresia unei persoane echilibrate. lar Nick Andros a stat 
de vorbă - el nu vorbeşte, de fapt, dar înţelegi ce vreau să 
spun - cu unul dintre bărbaţii care au sosit împreună cu 
tine. Judele Farris. 

Larry păru mulţumit. 

— Judele mi-a dat o recomandare, da? Mi se pare 
minunat. Ştii, pe el ar trebui să-l alegeţi. E inteligent ca un 
diavol. 

— Asta a spus şi Nick. Pe de altă parte, a împlinit 
şaptezeci de ani, iar serviciile noastre medicale sunt destul 
de primitive. 

Larry se întoarse spre Stu, zâmbind discret. 

— Comitetul acesta nu este atât de provizoriu pe cât ar 
vrea să pară, nu? 

Stu surâse şi se relaxă puţin. Încă nu-şi făcuse o părere 
definitivă despre Larry Underwood, dar era suficient de 
limpede că omul nu era căzut din lună. 

— E-ei, haide să ne exprimăm altfel. Ne-ar face plăcere 
ca acest comitet să intre în alegerile pentru o legislatură 
completă. 

— Şi de preferinţă fără adversar, spuse Larry, 
măsurându-l pe Stu cu priviri prietenoase, dar agere - 
foarte agere. Pot să-ţi aduc o bere? 

— Mai bine nu. Acum vreo câteva seri m-am cam întins la 
băutură cu Glen Bateman. Fran este o fată răbdătoare, dar 
asta nu înseamnă că trebuie s-o încerc prea mult. Ce spui, 
Larry? Vrei să vii alături de noi? 

— Cred că... ei, fir-ar să fie, sunt de acord. Gândeam că 
nimic pe lumea asta nu mă va face mai fericit decât să ajung 


aici, să-i las pe cei din grup în seama altcuiva şi să nu mă 
mai intereseze. Şi uite ce mi s-a întâmplat, am constatat, te 
rog să-mi ierţi vorba proastă, că m-am plictisit de-mi venea 
să-mi trag şuturi. 

— Diseară avem o mică întrunire, la mine acasă, ca să 
discutăm adunarea cea mare, din 18. Crezi că poţi veni? 

— Desigur. Pot s-o aduc şi pe Lucy? 

Stu clătină încet din cap. 

— Nici măcar nu discuta cu ea despre asta. Pentru un 
timp, vrem să păstrăm o parte din lucrurile acestea în 
secret. 

Zâmbetul lui Larry dispăru. 

— Nu mă dau în vânt după aventurile de capă şi spadă, 
Stu. Mai bine îţi spun de la bun început, ca să nu existe 
discuţii mai târziu. Ceea ce s-a întâmplat în iunie s-a 
întâmplat tocmai pentru că prea mulţi oameni s-au jucat cu 
focul. N-a fost vorba de o lucrare a Domnului. Oamenii au 
fost cei care au dat totul peste cap. 

— Nu te-aş sfătui să intri în dispută cu Mother despre 
aspectul acesta, spuse Stu, zâmbind în continuare, relaxat. 
Întâmplător, sunt de aceeaşi părere cu tine. Dar ai gândi la 
fel dacă ne-am afla în stare de război? 

— Nu te înţeleg. 

— Este vorba de bărbatul acela pe care îl visam. Mă 
îndoiesc că a dispărut, pur şi simplu. 

Larry păru mirat şi căzu pe gânduri. 

— Glen afirmă că ştie de ce nu discută nimeni despre 
asta, continuă Stu, cu toate că am fost cu toţii preveniţi. 
Oamenii de aici sunt încă în stare de şoc. Ioţi au 
sentimentul că au trecut printr-un adevărat iad ca să 
ajungă aici. Acum nu mai doresc decât să-şi lingă rănile şi 
să-şi îngroape morţii. Dar dacă Mother Abagail se află aici, 
atunci şi el este acolo. Stu făcu semn din cap spre fereastră 
unde, prin pânza de ceaţă a miezului de vară, se vedea 
priveliştea Munţilor Flatiron. Şi, chiar dacă majoritatea 


celor de aici nu se gândesc la el, aş fi în stare să pun pariu 
şi ultimul meu dolar că el se gândeşte la noi. 

Larry se uită spre bucătărie, dar Lucy nu mai era acolo, 
plecase la Jane Hovington, vecina ei. 

— lar tu crezi că are să ne arate el nouă, comentă Larry 
cu voce scăzută. Un gând reconfortant înainte de cină. 
Stârneşte pofta de mâncare. 

— Larry, nici eu nu sunt sigur de nimic. Dar Mother 
Abagail spune că nu se va termina până când cineva, noi 
sau el, nu va învinge, într-un fel sau altul. 

— Sper că nu împărtăşeşte acest lucru oricui. Atunci 
oamenii ar porni-o în neştire, spre Australia sau cine ştie 
încotro. 

— Am înţeles că nu-ţi prea plac secretele. 

— Mda, însă ăsta... Larry se opri. Stu îi zâmbea amabil, 
iar Larry îi răspunse cu un surâs destul de acru. Okay. Ai 
dreptate. Discutăm despre asta şi ne ţinem gura. 

— Foarte bine. Ne vedem la 7. 

— De acord. 

Merseră împreună până la uşă. 

— Mulţumeşte-i încă o dată lui Lucy pentru invitaţie, 
spuse Stu. Frannie şi cu mine vom veni la voi cât de curând. 

— Okay. 

Când Stu întinse mâna să deschidă uşa, Larry îl opri. 
Mirat, Stu se întoarse spre el. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre un băiat, îi explică Larry 
încet, împreună cu care am călătorit, încă din Maine. Îl 
cheamă Leo Rockway. A avut problemele lui. În afară de noi 
doi, de el are grijă o femeie, Nadine Cross. Nadine este şi 
ea puţin deosebită, ştii? 

Stu îi confirmă cu un gest. Se răspândise vorba despre o 
mică întâmplare destul de ciudată, la care luaseră parte 
Mother Abagail şi această doamnă Cross, atunci când Larry 
sosise împreună cu grupul lui. 

— Nadine s-a îngrijit de Leo înainte de a-i întâlni eu. Leo 
are capacitatea de a citi în sufletul oamenilor. Nu că ar fi 


singurul, de altfel. Poate că au existat întotdeauna oameni 
de felul acesta, dar de când cu gripa, parcă s-au înmulţit. 
lar Leo... n-a vrut în ruptul capului să intre la Harold în 
casă. N-a vrut să rămână nici măcar pe pajişte. Mi se pare... 
destul de straniu, nu eşti de părere? 

— Ba da, recunoscu Stu. 

Timp de o clipă, se priviră în ochi, apoi se despărţiră. Şi 
Frannie părea muncită de gânduri în timpul mesei şi nu 
vorbi prea mult. În timp ce spăla ultimele câteva vase într-o 
găleată cu apă caldă, începură să apară cei invitaţi să ia 
parte la cea dintâi întâlnire a Comitetului Ad-Hoc din Free 
Zone. 


După ce Stu plecase în vizită la Larry, Frannie se grăbise 
să urce la etaj, în dormitor. În colţul debaralei se afla sacul 
de dormit pe care-l cărase de-a lungul întregii călătorii, 
prins în curele pe portbagajul motocicletei. Lucrurile ei 
personale le ţinuse într-o mică geantă cu fermoar. 
Majoritatea obiectelor de acolo se aflau acum răspândite 
prin apartamentul pe care îl împărțea cu Stu, dar câteva 
dintre ele nu-şi găsiseră încă un loc, prin urmare zăceau pe 
fundul sacului de dormit. Acolo se aflau mai multe borcane 
cu cremă de piele - avusese o serie de erupții pe piele după 
moartea mamei şi a tatălui ei, care acum trecuseră - o cutie 
cu Stayfree Mini Pads, pentru cazul în care îi apăreau pete 
(auzise că femeile însărcinate păţesc asta uneori), două 
cutii cu ţigări de foi ieftine, pe una scriind E BĂIAT! şi pe 
cealaltă E FATĂ! Şi jurnalul ei. 

Îl extrase şi-l cercetă meditativ. Nu mai scrisese în el 
decât de opt sau nouă ori de când ajunseseră la Boulder, iar 
majoritatea însemnărilor fuseseră scurte, aproape eliptice. 
Momentul cel mai bun îl avusese cât timp se mai aflaseră 
încă pe drum... ca după o a doua naştere, gândi ea, puţin 
mâhnită. În ultimele patru zile nu scrisese nimic şi-şi 
spunea că jurnalul avea să-i iasă complet din minte, deşi 
plănuise ferm să se ţină foarte serios de el atunci când 


lucrurile s-ar mai fi calmat. Pentru copil. Acum, iată, se 
gândea la jurnal din nou cu foarte mult interes. 

Aşa cum li se întâmplă oamenilor atunci când se 
convertesc la religie... sau citesc o carte care le schimbă 
viața... sau interceptează nişte scrisori de amor... 

Deodată, i se păru că jurnalul devenise mai greu şi că ar 
fi fost de ajuns să încerce să deschidă coperta din carton că 
să-i transpire fruntea şi... şi... 

Tresări şi se uită peste umăr, cu inima bătând iute. Oare i 
se păruse doar că ceva mişcă acolo? 

Poate vreun şoarece, alergând pe lângă perete. Atât şi 
nimic mai mult. Sau mai degrabă doar o părere a ei. Nu 
exista niciun motiv, absolut niciun motiv ca ei să-i vină în 
gând omul cu mantia întunecată, bărbatul cu umeraşul 
pentru haine. Copilul ei trăia şi se afla în siguranţă, iar 
acesta nu era decât un jurnal şi oricum nu exista nicio 
modalitate de a afla dacă fusese sau nu citit, iar, dacă totuşi 
fusese văzut de cineva, n-avea niciun temei să creadă că 
acela fusese chiar Harold Lauder. 

Cu toate acestea, deschise cartea şi începu să întoarcă cu 
grijă, pagină de pagină, trezindu-i în minte imagini din 
trecutul apropiat, asemănătoare unor fotografii alb-negru 
făcute de un amator. Un soi de videotecă a minţii. 

În seara aceasta le admiram, iar Harold îşi tot bătea gura 
despre culoarea şi textura şi nuanţa lor iar Stu mi-a făcut 
discret cu ochiul. lar eu, reaua de mine, i-am răspuns tot cu 
o ocheadă... 

Harold va ridica obiecţii, desigur, invocând principiile 
generale. Să te ia naiba, Harold, de ce nu creşti odată? 


„.„. şi l-am văzut pregătindu-se să răspundă cu una dintre 
Măgăriile Patente ale Deşteptului de Harold Lauder... 


(Doamne, Fran, ce ţi-a venit să spui toate lucrurile astea 
despre el? Și în ce scop?) 


Păi, îl ştiţi pe Harold... cât se dă de mare... cuvintele şi 
sentinţele alea ale lui pompoase... este doar un băieţel 
nesigur pe el... 

Asta scria în 12 iulie. Tresărind, trecu repede mai 
departe, răsfoind iute paginile, grăbindu-se să ajungă la 
sfârşit. De ici şi de colo îi atrăgeau atenţia diverse 
fragmente agresive: În orice caz, de data asta Harold 
mirosea a curat... În seara asta, răsuflarea lui Harold ar fi 
pus pe fugă până şi un balaur... Şi altul, care suna de-a 
dreptul profetic: E] adună eşecurile aşa cum adună pirații 
comorile. Dar în ce scop? Pentru a-şi nutri sentimentul 
secret de superioritate şi de persecuție? Sau este vorba de 
dorința de răzbunare? 

Ei, el face o listă... de două ori o verifică... ca să ştie 
precis... cine-i rău şi cine-i bun... 

Apoi, pe 1 august, acum doar două săptămâni. Notiţa 
respectivă începea în partea de jos a paginii. Ieri seară nu 
am mai Scris nimic, eram prea fericită. Oare am fost 
vreodată atât de fericită? Cred că nu. Stu şi cu mine 
suntem împreună. Am 

Sfârşitul paginii. Întoarse foaia. Primele cuvinte erau 
făcut dragoste de două ori. Dar de-abia termină să le 
citească şi privirea îi cobori cam la jumătatea paginii. Acolo, 
lângă nişte aiureli despre instinctul matern, era ceva care o 
făcu să-i îngheţe sângele în vene. 

Urma murdară a unei amprente întunecate, lăsată de un 
deget mare. 

Mintea începu să-i lucreze frenetic: călăream motocicleta 
cât era ziulica de lungă şi zi de zi. Sigur că da, ori de câte 
ori aveam prilejul, mă spălam, dar uneori te murdăreşti pe 
mâini şi... 

Îşi întinse mâna, deloc surprinsă să constate cât de tare 
tremura. Îşi puse propriul deget mare peste pată, 
constatând că aceasta era cu mult mai întinsă. 

Păi sigur că este, încercă ea să se liniştească. Atunci când 
mânjeşti un lucru, este normal ca dimensiunile suprafeţei 


respective să crească. De asta s-a şi întâmplat, nu există 
niciun alt motiv să... 

Dar amprenta nu era într-un asemenea hal de murdară. 
Cea mai mare parte a liniilor, volutelor şi curbelor se 
distingeau încă limpede. 

lar murdăria respectivă nu provenea de la unsoare sau 
ulei, nu avea niciun rost să încerce să se înşele singură. 

Era vorba de ciocolată uscată. 

Payday, gândi Fran, simțind cum i se face rău. Un baton 
de ciocolată Payday. 

Pentru o clipă, îi fu teamă până şi să se întoarcă - teamă 
că avea să descopere rânjetul lui Harold atârnând deasupra 
umărului ei, ca zâmbetul pisicii de Cheshire din Alice în 
țara Minunilor. Buzele groase ale lui Harold mişcându-se, 
atunci când îi declarase solemn: Fiecărui câine îi vine ziua 
lui, Frannie. Fiecărui câine îi vine ziua lui. 

Dar chiar dacă Harold îşi aruncase o privire în jurnalul ei, 
trebuia asta să însemne neapărat că pune la cale vreo 
vendetă secretă împotriva ei, a lui Stu sau a celorlalţi? 
Desigur că nu. 

Dar Harold s-a transformat, îi şopti o voce interioară. 

— Ei, fir-ar să fie, chiar atât de mult nu s-a schimbat! 
strigă ea în camera goală. 

Tresări puţin la auzul propriei ei voci, apoi râse nesigur. 
Cobori scările şi începu să pregătească cina. Aveau să 
mănânce mai devreme, din cauza întrunirii... deşi întrunirea 
aceasta nu i se mai părea, dintr-odată, la fel de importantă 
ca mai devreme. 


Fragmente din procesul-verbal al întrunirii Comitetului 
Ad-Hoc 


13 august 1990 

Întrunirea s-a desfăşurat în apartamentul lui Stu Redman 
şi Frances Goldsmith. Toţi membrii Comitetului Ad-Hoc au 
fost prezenţi, şi anume: Stuart Redman, Frances Goldsmith, 


Nick Andros, Glen Bateman, Ralph Brentner, Susan Stern şi 
Larry Underwood... 

Stu Redman a fost ales moderator al şedinţei. Frances 
Goldsmith a fost aleasă să redacteze procesul-verbal... 

Aceste note (împreună cu înregistrarea integrală, care 
include şi ultimul sughiţ, şoaptă şi replică aparte, făcută pe 
casete Memorex pentru toţi cei suficient de nebuni ca să fie 
dispuşi să le asculte) vor fi plasate într-un seif din First 
Bank of Boulder... 

Stu Redman a prezentat textul unei foi volante 
referitoare la toxiinfecţii alimentare, compusă de Dick Ellis 
şi Laurie Constable (incitant intitulată: DACĂ VREI SĂ 
MĂNÂNCI, MAI ÎNTÂI CITEŞTE). Spuse că Dick ar vrea s-o 
vadă tipărită şi expusă peste tot în Boulder încă înainte de 
marea adunare de la 18 august, deoarece în Boulder se 
înregistraseră deja cincisprezece cazuri, dintre care două 
destul de serioase. Comitetul a votat cu 7-0 ca Ralph să 
multiplice afişul lui Dick în o mie de exemplare şi să-l 
lipească peste tot în oraş, cu ajutorul a zece oameni... 

Susan Stern a expus apoi un alt subiect pe care Dick şi 
Laurie doreau să-l supună atenţiei adunării (ne-am fi dorit 
cu toţii ca unul dintre ei să fi putut să fie prezent aici). Ei 
sunt de părere că trebuie să se înfiinţeze un Comitet pentru 
Înhumări; ideea lui Dick era să fie trecut pe ordinea de zi a 
întrunirii publice, unde să nu fie prezentat ca un risc pentru 
sănătate - evitând astfel izbucnirea posibilă a panicii —, ci 
drept un lucru „ce se cuvine să fie îndeplinit”. Cunoaştem 
cu toţii că există surprinzător de puţine cadavre la Boulder, 
în raport cu populaţia oraşului de dinainte de epidemie, dar 
nu ştim de ce... şi asta nici nu contează foarte mult în clipa 
de faţă. Există încă mii de cadavre, de care trebuie să ne 
descotorosim, dacă intenţionăm să ne stabilim aici. 

Stu întrebă cât de gravă este problema în prezent, iar 
Sue îi răspunse că va deveni cu adevărat de neocolit la 
toamnă, când vremea caldă şi uscată se schimbă de obicei, 
devenind umedă. 


Larry a propus să adăugăm sugestia lui Dick de alcătuire 
a unui Comitet pentru Înhumări pe ordinea de zi a adunării 
din 18 august. Propunerea a fost adoptată cu 7-0. 

Apoi a venit rândul lui Nick Andros, ale cărui comentarii 
scrise au fost citite de Ralph Brentner, iar eu le reproduc 
aici textual: 

„Unul dintre cele mai importante aspecte pe care trebuie 
să le dezbată acest comitet este dacă va fi sau nu pentru 
acordarea unei încrederi depline lui Mother Abagail şi dacă 
i se va comunica tot ce se întâmplă în cursul şedinţelor 
noastre, atât cele obişnuite, cât şi cele secrete. Chestiunea 
aceasta ar putea fi reformulată şi invers: va dori Mother 
Abagail să acorde încredere deplină acestui comitet - şi 
celui permanent, care-l va urma - şi să expună în faţa 
comitetului ceea ce se petrece în timpul întâlnirilor ei cu 
Dumnezeu sau cu Oricine... mai ales în şedinţele secrete? 

S-ar putea să sune puţin nedesluşit, dar aş dori să explic 
şi veţi vedea că este vorba despre o problemă pragmatică. 
Noi trebuie să stabilim locul pe care-l ocupă Mother Abagail 
în comunitatea noastră de la bun început, deoarece acum 
nu este vorba doar «să ne punem din nou pe picioare». 
Dacă ar fi vorba doar de asta, nici n-am avea nevoie de ea. 
După cum ştim cu toţii, mai avem de înfruntat şi problema 
celui pe care uneori îl numim Omul Întunecat, sau cum îi 
zice Glen, Adversarul. Demonstrația mea că el există este 
foarte simplă şi cred că majoritatea celor din Boulder vor fi 
de acord cu raţionamentul meu - cu preţul unui efort minim 
de gândire. Iată-l: «Am visat-o pe Mother Abagail şi s-a 
dovedit că ea există; l-am visat pe Omul Întunecat şi prin 
urmare trebuie să existe şi el, chiar dacă nu l-am văzut 
niciodată.» Oamenii de aici o iubesc pe Mother Abagail; şi 
eu însumi o iubesc. Dar nu vom ajunge departe - de fapt, nu 
vom ajunge nicăieri - dacă nu-i vom cere de la început 
aprobarea pentru tot ceea ce întreprindem. 

Ca atare, la începutul acestei după-amiezi m-am dus s-o 
vizitez şi să-i pun întrebarea direct şi fără ocoliş: vrei să 


mergi cu noi? Ea a răspuns da - dar nu fără condiţii. A fost 
cât se poate de deschisă, zicând că suntem perfect liberi să 
conducem comunitatea în toate «lucrările lumeşti» - 
expresia îi aparţine. Curăţenia străzilor, împărţirea 
locuinţelor, repunerea în funcţiune a centralei electrice. 

Pe de altă parte, a afirmat răspicat că doreşte să fie 
consultată în legătură cu toate aspectele legate de Omul 
Întunecat. După părerea ei, facem parte cu toţii dintr-o 
partidă de şah dintre Dumnezeu şi Satana; iar agentul 
principal al Satanei în jocul acesta este Adversarul, al cărui 
nume, spune ea, ar fi Randall Flagg («numele pe care îl 
foloseşte de această dată», aşa se exprimă ea); că, din 
motive doar de El ştiute, Dumnezeu a ales-o ca agent al Lui. 
Ea crede, iar eu sunt întâmplător de acord cu ea în această 
privinţă, că se apropie o bătălie pe viaţă şi pe moarte. 

Ea este de părere că bătălia este cel mai important lucru 
şi ţine în mod categoric să fie consultată atunci când 
deliberările noastre se referă la luptă... sau la acela. 

Acum, n-aş vrea să intru în implicaţiile religioase ale 
tuturor acestor lucruri sau să cântăresc dacă are sau nu 
dreptate, dar ar trebui să fie evident că, înlăturând toate 
implicaţiile posibile, ne aflăm în faţa unei situaţii pe care 
trebuie neapărat s-o înfruntăm, în concluzie, am o serie de 
propuneri.” 

Se purtară mai multe discuţii pe marginea declaraţiei lui 
Nick. 

lată prima sa propunere: putem noi, comitetul, să cădem 
de acord să nu discutăm implicaţiile teologice, religioase 
sau supranaturale ale problemei Adversarului în timpul 
şedinţelor noastre? Printr-un vot de 7-0, comitetul a fost de 
acord să interzică discutarea acestor probleme, cel puţin 
cât timp ne aflăm „în sesiune”. 

Nick făcu apoi următoarea propunere: putem fi de acord 
că principala sarcină particulară şi secretă a comitetului 
este cum să abordăm această forţă, cunoscută sub numele 
de Omul Întunecat, Adversarul, sau Randall Flagg? Glen 


Bateman îl sprijini, adăugând că din timp în timp vor putea 
să apară şi alte chestiuni - cum ar fi motivul real al formării 
Comitetului pentru Înhumări - al căror caracter 
confidenţial va trebui să fie păstrat. Propunerea a fost 
adoptată cu 7-0. 

Nick se întoarse atunci la propunerea lui iniţială, ca 
Mother Abagail să fie informată de toate treburile 
particulare şi publice negociate în cadrul comitetului. 

Propunerea a fost adoptată cu 7-0. 

Rezolvând, cel puţin pentru moment, chestiunea Mother 
Abagail, comitetul a trecut, la cererea lui Nick, la 
dezbaterea referitoare la Omul Întunecat. El a propus să 
trimitem trei voluntari în vest, care să se alăture grupului 
Omului Întunecat, cu scopul de a afla cu exactitate ce se 
întâmplă de fapt dincolo. 

Sue Stern se oferi imediat voluntară. După mai multe 
discuţii înfierbântate, Stu i-a permis lui Glen Bateman să 
facă următoarea propunere: se hotărăşte că niciun membru 
din comitetul nostru ad-hoc sau din comitetul permanent nu 
are dreptul să se ofere voluntar pentru misiunile de 
recunoaştere. Sue Stern dori să ştie de ce nu. 

Glen: „Ioată lumea îţi respectă dorinţa sinceră de a fi de 
ajutor, Susan, dar adevărul este că pur şi simplu nu avem 
habar dacă oamenii pe care îi trimitem se vor întoarce 
vreodată şi în ce fel. Pe de altă parte, mai avem de 
îndeplinit sarcina nu foarte simplă de a pune treaba pe 
roate în Boulder, dacă vei scuza exprimarea plastică. Dacă 
pleci, va trebui să te înlocuim cu o altă persoană, pe care va 
trebui s-o instruim, şi nu cred că ne putem permite atâta 
bătaie de cap şi pierdere de vreme.” 

Sue: „Presupun că ai dreptate... sau cel puţin că 
dovedeşti rațiune... deşi eu una mă întreb câteodată dacă 
aceste două lucruri sunt întotdeauna identice. Sau măcar 
de obicei. De fapt, tu afirmi că nu putem trimite pe nimeni 
din comitet, pentru că am fi al dracului de nepreţuiţi. Prin 
urmare... noi pur şi simplu... nu ştiu...” 


Stu: „Rămânem la cutie?” 

Sue: „Da, îţi mulţumesc. Exact asta voiam să spun. Noi 
stăm la cutie şi-i trimitem pe alţii acolo, poate pentru a fi 
crucificaţi de un stâlp de telefon, poate ca să li se întâmple 
lucruri şi mai îngrozitoare.” 

Ralph: „Ce-ar putea fi mai rău decât asta?” 

Sue: „Eu nu ştiu, dar dacă ştie cineva pe lumea asta, 
acela va fi Flagg. Mi se pare tare urâtă chestia.” 

Glen: „Indiferent cât de urâtă ţi se pare poziţia noastră, 
ai definit-o de fapt foarte succint. Noi suntem politicieni. Cei 
dintâi politicieni ai noii epoci. Nu ne rămâne decât să 
sperăm că, de data asta, cauza noastră este mai dreaptă 
decât cele pentru care politicienii au trimis înainte oameni 
în misiuni-limită.” 

Sue: „Nu mi-am închipuit niciodată că o să ajung 
politician.” 

Larry: „Bine-ai venit în clubul nostru.” 

Propunerea lui Glen ca iscoadele să nu facă parte din 
comitetul ad-hoc a fost adoptată - fără tragere de inimă - 
cu un vot de 7-0. Fran Goldsmith l-a întrebat atunci pe Nick 
ce fel de calităţi li se cer viitorilor agenţi secreţi şi la ce 
trebuie să ne aşteptăm din partea lor. 

Nick: „N-o vom şti decât după întoarcerea lor. Dacă se 
mai întorc. Ideea este că nu avem nici cea mai mică idee ce 
anume face Adversarul acolo. Suntem mai mult sau mai 
puţin în situaţia unor pescari folosind momeală umană.” 

După părerea lui Stu, comitetul ar urma să aleagă 
oamenii cărora să li se facă propunerea, idee cu care toată 
lumea a fost de acord. Urmare a votului comitetului, 
începând din acest moment, discuţiile au fost transcrise în 
fragmentele de faţă cuvânt cu cuvânt, de pe casetele audio. 
Ni s-a părut important să avem un martor permanent al 
deliberărilor referitoare la problema Cercetaşilor (sau 
spionilor), deoarece ea se dovedea atât de delicată şi de 
dificilă. 


Larry: „Aş dori să fac o propunere, dacă îmi este permis. 
Presupun că li se va părea ciudat acelora dintre voi care nu- 
| cunoaşteţi, dar s-ar putea să fie o idee foarte bună. Aş dori 
să-l trimitem pe Judele Farris.” 

Sue: „Cum, pe bătrânul acela? Larry, cred că nu eşti în 
toate minţile!” 

Larry: „Este cel mai ager bătrân pe care l-am cunoscut. 
Nu are decât şaptezeci de ani, spre ştiinţa voastră. Ronald 
Reagan a fost preşedinte la o vârstă şi mai înaintată.” 

Fran: „Nu mi se pare chiar cel mai bun argument.” 

Larry: „Dar este sănătos şi robust. Şi nutresc speranţa că 
Omul Întunecat îl va suspecta mai puţin de spionaj pe un 
şubred ca Farris... După cum ştiţi, trebuie să ţinem cont şi 
de suspiciunile lui. E sigur că el se aşteaptă la o mişcare de 
genul ăsta şi nu m-ar mira prea tare să aflu că a postat 
gărzi la graniţă, controlându-i pe cei care intră tocmai cu 
acest gând. Dar - deşi asta i se va părea brutal, ştiu bine, 
mai ales lui Fran - dacă îl pierdem, măcar nu va fi cineva 
care ar mai fi avut de trăit încă vreo cincizeci de ani buni.” 

Fran: „Ai dreptate. Sună cu adevărat brutal.” 

Larry: „lot ce aş mai avea de adăugat este că Judele va fi 
de acord. El vrea să ajute, din toată inima. Şi cred cu 
adevărat că este în stare să se descurce cum se cuvine.” 

Glen: „E un punct bun. Voi, ceilalţi, ce părere aveţi?” 

Ralph: „Eu nu am încă o părere exactă, pentru că nu-l 
cunosc. Dar nu cred că ar fi bine să renunţăm la el din 
cauza vârstei. Dacă stăm şi ne gândim, uite cine ne conduce 
pe noi toţi - o doamnă care a trecut binişor de o sută de 
ani.” 

Glen: „Încă un punct bun.” 

Stu: „Parc-ai fi arbitru de tenis, cheliosule.” 

Sue:  „Ascultă-mă, Larry. Dar dacă reuşeşte să-l 
păcălească pe Omul Întunecat şi apoi pică mort din pricina 
unui atac de cord, în timp ce se străduieşte din răsputeri să 
se întoarcă încoace?” 


Stu: „Asta i s-ar putea întâmpla oricui, practic. La fel ca 
un accident.” 

Sue: „De acord... dar când e vorba de un bătrân, şansele 
sporesc.” 

Larry: „Este adevărat, dar nu-l cunoşti pe Jude, Sue. 
Dacă l-ai şti, ai vedea că avantajele depăşesc dezavantajele. 
Este foarte inteligent. Apărarea şi-a încheiat pledoaria.” 

Stu: „Consider că Larry are dreptate. La o asemenea 
mişcare, cred că Flagg nu se aşteaptă. Eu sunt de acord cu 
propunerea. Cine este pentru?” 

Comitetul a votat da, 7-0. 

Sue: „Ei bine, eu am fost de acord cu candidatul tău, 
Larry, poate ai să-l sprijini şi tu pe al meu.” 

Larry: „Mda, aşa-i în politică, corect. (Râs general.) 
Despre cine-i vorba?” 

Sue: „De Dayna.” 

Ralph: „Dayna şi mai cum?” 

Sue: „Dayna Jurgens. N-am cunoscut o femeie mai 
curajoasă ca ea. Desigur, ştiu că nu are şaptezeci de ani, 
dar nu se va da înapoi.” 

Fran: „Da... dacă e obligatoriu să facem treaba asta, 
atunci consider că ar fi bună. Sprijin propunerea.” 

Stu: „Okay... s-a făcut şi a fost sprijinită propunerea ca s-o 
includem pe listă şi pe Dayna Jurgens. Cine este pentru?” 

Comitetul a votat pentru, 7-0. 

Glen: „Okay... cine este numărul trei?” 

Nick (în lectura lui Ralph): „Dacă lui Fran nu i-a plăcut 
propunerea lui Larry, a mea o să-i repugne, de-a dreptul. 
Eu îl nominalizez pe...” 

Ralph: „Nick, eşti nebun! Sper că nu vorbeşti serios!” 

Stu: „Haide, Ralph, citeşte.” 

Ralph: „Ei bine... aici zice că vrea să-l nominalizeze pe... 
Tom Cullen.” 

Vacarm în comitet. 

Stu: „Okay. Nick are cuvântul. A scris ca un apucat, aşa 
că acum poţi să citeşti, Ralph.” 


Nick: „În primul rând, eu îl cunosc pe Tom tot atât cât îl 
cunoaşte Larry pe judecător, poate chiar mai bine. Elo 
iubeşte pe Mother Abagail. Ar face orice pentru ea, s-ar 
lăsa chiar fript la foc mărunt. Nu e o simplă metaforă, chiar 
aşa este. Dacă i-ar cere-o, şi-ar da şi foc pentru ea.” 

Fran: „Vai, Nick, nimeni nu tăgăduieşte asta, dar Iom 
este...” 

Stu: „Stai puţin, Fran... Nick are acum cuvântul.” 

Nick: „Cel de-al doilea argument al meu este identic cu al 
lui Larry legat de Jude. Adversarul nu se va aştepta din 
partea noastră să trimitem o persoană retardată drept 
spion. Reacţiile voastre combinate sunt poate cel mai bun 
argument în favoarea ideii. Cel de-al treilea - şi ultimul - 
argument este că, deşi Tom este retardat, nu este şi nerod. 
Mi-a salvat viaţa odată, când a venit o tornadă, reacţionând 
cu mult mai repede decât ştiu că ar fi reacţionat ceilalţi. 
Tom este copilăros, dar până şi un copil poate fi pregătit să 
îndeplinească anumite lucruri, dacă este învăţat şi face 
exerciţii. Nu văd ce ne-ar împiedica să-i dăm lui Iom să 
înveţe o poveste foarte simplă. În cele din urmă, s-ar putea 
să presupună că l-am alungat din cauză că...” 

Sue: „Pentru că nu am vrut să ne strice fondul genetic? 
Mi se pare o idee bună, nu?” 

Nick: „... din cauză că este cu adevărat retardat. Poate să 
afirme chiar că este furios pe oamenii care l-au alungat şi i- 
ar face plăcere să se poată răzbuna. Singurul imperativ 
pentru el va fi să nu schimbe niciodată povestea, indiferent 
ce s-ar întâmpla.” 

Fran: „Vai, nu, nu pot să cred că...” 

Stu: „Stai puţin, acum are Nick cuvântul. Să păstrăm 
ordinea.” 

Fran: „Da... Îmi cer scuze.” 

Nick: „Unii dintre voi pot avea sentimentul că, din cauză 
că 'Tom este retardat, ar fi mai uşor să se dea de gol decât o 
persoană înzestrată cu mai multă inteligenţă, dar...” 

Larry: „Chiar aşa.” 


Nick: „... dar, de fapt, lucrurile se petrec invers. Dacă îi 
spun lui Iom că pur şi simplu trebuie să se ţină de povestea 
lui indiferent ce se întâmplă, chiar aşa va proceda. O 
persoană aşa-zis normală n-ar putea decât să suporte nu 
ştiu câte ore de tortură cu apă sau şocuri electrice sau 
aşchii vârâte sub unghii...” 

Fran: „Sper că nu se va ajunge până acolo, ce părere 
aveţi? Ce credeţi! Adică, nimeni nu-şi poate închipui cu tot 
dinadinsul că se poate ajunge până acolo, nu?” 

Nick: „... Înainte de a spune «Foarte bine, renunţ, am să 
vă spun tot ce ştiu», lom pur şi simplu nu va proceda aşa. 
Dacă îşi repetă povestea de suficiente ori, nu numai că o va 
şti pe dinafară; aproape va ajunge să creadă că este 
adevărată. Nimeni nu-l va putea scoate dintr-ale lui. N-am 
vrut decât să demonstrez că, după părerea mea, retardarea 
lui Tom reprezintă mai degrabă un avantaj într-o misiune de 
acest fel, din mai multe puncte de vedere. «Misiune» ar 
putea să pară un cuvânt pretenţios, dar de fapt despre asta 
e vorba.” 

Stu: „Asta-i tot, Ralph?” 

Ralph: „Nu mai e decât puţin.” 

Sue: „Dar dacă îşi va însuşi cu adevărat ficţiunea aceea, 
Nick, cum naiba va mai şti că a sosit vremea să se 
întoarcă?” 

Ralph: „Scuză-mă, doamnă, dar mi se pare că tocmai 
despre asta vorbeşte în continuare.” 

Sue: „Ah.” 

Nick (în lectura lui Ralph): „Lui 'lom i se poate aplica o 
sugestie posthipnotică, înainte de a-l expedia. Din nou, 
astea nu sunt vorbe în vânt: când mi-a venit ideea aceasta, 
l-am rugat pe Stan Nogotny să încerce să-l hipnotizeze pe 
Tom. Stan făcea uneori asta în chip de amuzament, pe la 
petreceri, din câte îl auzisem spunând. Ei bine, Stan nu şi-a 
închipuit că o să meargă... dar Iom a intrat în stare de 
hipnoză după nici şase secunde.” 

Stu: „I-auzi! Înseamnă că Stan chiar se pricepe, nu?” 


Nick: „Motivul pentru care am crezut că Tom poate fi 
ultrasensibil datează de când l-am întâlnit, în Oklahoma. 
Din câte se pare, de-a lungul anilor a reuşit să ajungă la 
performanţa de autohipnoză, în oarecare măsură. Asta îl 
ajută să facă diferite conexiuni. În ziua în care ne-am văzut 
pentru prima oară, el nu reuşea să înţeleagă ce-i cu mine - 
de ce nu-i vorbesc şi nu-i răspund la nicio întrebare. Eu îmi 
duceam mereu mâna în dreptul gurii, apoi la gât, ca să-i 
sugerez că sunt mut, fără să reuşesc. Apoi, pe neaşteptate, 
pur şi simplu s-a decuplat. Nu pot să exprim cu alt termen 
ce s-a petrecut. A rămas absolut liniştit. Privirile i se 
pierduseră în neant. Apoi a ieşit din starea aceea, exact 
cum un subiect iese din transă, atunci când hipnotizatorul îi 
spune că a sosit vremea să se trezească. Şi ştia. Pur şi 
simplu. S-a cufundat în sine şi a ieşit la iveală cu răspunsul 
la întrebare.” 

Glen: „Mi se pare de-a dreptul uimitor.” 

Stu: „Chiar aşa este.” 

Nick: „L-am pus pe Stan să încerce o sugestie 
posthipnotică acum cinci zile, când am făcut aceste 
experienţe. Sugestia consta în aceea că, atunci când Stan 
va spune «Să ştii că mi-ar plăcea să văd un elefant», Iom 
urma să simtă dorinţa nestăvilită să se ducă într-un colţ şi 
să se aşeze în cap. Stan i-a aplicat replica după aproximativ 
o oră şi jumătate de la trezirea lui Tom; acesta s-a repezit în 
colţul încăperii şi s-a proptit în cap. Toate jucăriile şi bilele i- 
au căzut din buzunarele pantalonilor. Apoi s-a aşezat jos, 
ne-a zâmbit şi ne-a zis: «Stau şi mă întreb de ce-o fi făcut 
Tom Cullen chestia asta?»“ 

Glen: „Parcă-l şi aud.” 

Nick: „Oricum, toate lucrurile astea foarte complicate 
despre hipnoză nu sunt decât o introducere la două 
argumente foarte simple. Unu, putem să implantăm o 
sugestie posthipnotică, potrivit căreia Tom să se întoarcă la 
un moment dat. Modul cel mai la îndemână ar fi să stabilim 
o corelaţie cu luna. Cu luna plină. Doi, aducându-l într-o 


stare de hipnoză profundă după întoarcere, am obţine un 
raport aproape perfect asupra tuturor lucrurilor văzute de 
el.” 

Ralph: „Aici se sfârşesc notele lui Nick. Uau!” 

Larry: „Mie mi-a reamintit filmul acela vechi, The 
Manchurian Candidate.” 

Stu: „Cum?” 

Larry: „Nimic important.” 

Sue: „Am o întrebare, Nick. Te-ai gândit să-l programezi 
pe Tom - presupun că acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit - 
să nu dea nicio informaţie despre ceea ce facem noi?” 

Glen: „Nick, te rog să-mi permiţi să dau eu răspunsul, iar 
dacă tu ai raţionat altfel, este suficient să clatini din cap. Aş 
afirma că Tom nu are câtuşi de puţin nevoie de programare. 
Poate să spună liniştit tot ceea ce ştie despre noi. Toate 
acţiunile noastre referitoare la Flagg sunt oricum ţinute în 
secret, iar celelalte hotărâri poate şi el să le înţeleagă fără 
prea mare efort... chiar dacă globul de cristal nu-i 
funcţionează perfect.” 

Nick: „Corect.” 

Glen: „Foarte bine... voi sprijini propunerea lui Nick fără 
rezerve. Consider că putem câştiga totul, fără să avem 
nimic de pierdut. Mi se pare o idee extraordinar de 
curajoasă şi de originală.” 

Stu: „Propunerea a fost susţinută. Putem să mai discutăm 
puţin pe marginea ei dacă doriţi, însă numai foarte puţin. 
Stăm aici toată noaptea, dacă nu ne grăbim. Mai există 
vreun comentariu?” 

Fran: „Sigur că da. Ai afirmat că putem câştiga totul şi nu 
avem nimic de pierdut, Glen. Bine, dar Tom? Dar bietele 
noastre suflete afurisite? Poate pe voi, domnilor, nu vă 
deranjează să auziţi că-i vor vâri... ţepuşe... lui Iom sub 
unghii şi-l vor supune şocurilor electrice, în schimb pe mine 
da. Cum puteţi să vă gândiţi la asta cu sânge rece? Şi Nick, 
care vrea să-l hipnotizeze în aşa fel încât să se poarte ca... 


un pui de găină cu capul vârât sub aripă! Ar trebui să vă fie 
ruşine! Eu îmi închipuiam că ne este prieten!” 

Stu: „Fran...” 

Fran: „Nu, voi spune ceea ce am de spus. Nu mă voi 
spăla pe mâini de comitet, nici măcar nu voi părăsi 
încăperea furioasă, pentru că votul va ieşi împotriva mea, în 
schimb voi spune ceea ce am de spus. Vreţi cu adevărat să-l 
luaţi pe băiatul acesta amabil, cu mintea înceţoşată, şi să-l 
transformați într-un soi de avion U-2 uman. Nu înţelege 
niciunul dintre voi că asta înseamnă s-o luăm de la început 
cu toată porcăria? Nu vă daţi seama! Ce ne facem dacă-l 
omoară, Nick? Ce ne facem dacă-i omoară pe toţi? Ne 
punem să pregătim nişte germeni patogeni noi? O variantă 
îmbunătăţită a lui Captain Trips?” 

Până ce Nick să scrie un răspuns, a intervenit o pauză. 

Nick (în lectura lui Ralph): „Lucrurile pe care le-a pus 
Fran în discuţie mă afectează profund, dar în continuare 
îmi susţin propunerea. Nu, nu mă simt împăcat că-l pun pe 
Tom să stea în cap şi nu mă simt împăcat că-l trimit într-un 
loc unde ar putea fi torturat şi apoi ucis. Nu voi face decât 
să subliniez, încă o dată, că el ar face-o pentru Mother 
Abagail, pentru ideile ei şi pentru Dumnezeul ei, nu pentru 
noi. Mai cred, apoi, că trebuie să ne folosim de orice 
mijloace pentru a pune capăt amenințării pe care o 
reprezintă acea fiinţă. El răstigneşte oameni pe cruce. Sunt 
sigur de asta judecând după visele mele, şi ştiu că aceleaşi 
vise v-au vizitat şi pe o parte dintre voi. Mother Abagail 
însăşi a visat aceleaşi lucruri. Sunt convins că Randall Flagg 
este rău. Dacă cineva se va gândi să obţină o nouă tulpină 
de Captain Trips, Frannie, acela va fi el, ca să o folosească 
împotriva noastră. Aş dori să-l oprim, cât ne mai stă în 
puteri. 

Fran: „Lucrurile pe care le spui tu sunt adevărate, Nick. 
Nu am niciun argument împotrivă. Ştiu că este rău. Ba s-ar 
putea să fie Vlăstarul Satanei, după cum afirmă Mother 
Abagail. Dar noi ne folosim de aceleaşi vechi metode ca să 


punem stavilă răului. 'Ţi-aduci aminte de Ferma animalelor! 
«Se uitau când la porci, când la oameni, dar nu puteau să 
facă diferenţa.» Ceea ce cred c-aş vrea cu adevărat să te 
aud spunând - chiar dacă Ralph este cel care citeşte - ar fi 
că, dacă trebuie să adoptăm aceleaşi metode ca să-i punem 
stavilă... dacă trebuie neapărat... vom fi în stare să 
renunţăm la ele de îndată ce nu ne mai sunt necesare. Ai 
putea să faci această afirmaţie?” 

Nick: „Nu sunt absolut sigur, cred. N-aş putea fi absolut 
sigur.” 

Fran: „Atunci eu votez împotrivă. Dacă e musai să 
trimitem oameni spre vest, cel puţin să fie vorba de 
persoane conştiente la ce riscuri se expun.” 

Stu: „Altcineva?” 

Sue: „Şi eu sunt împotrivă, dar din raţiuni mai practice. 
Continuând în felul în care am început, ne vom trezi cu un 
moş şi un nătărău. Scuzaţi-mi expresia, şi mie îmi este 
simpatic, dar acesta este adevărul. Sunt împotrivă, iar de 
acum am să-mi ţin gura.” 

Glen: „Să trecem la vot, Stu.” 

Stu: „Okay. Să votăm în ordine, aşa cum stăm în jurul 
mesei. Eu votez pentru. Frannie?” 

Fran: „Împotrivă.” 


Stu: „Glen?” 
Glen: „Pentru.” 
Stu: „Sue?” 
Sue: Împotrivă.” 
Stu: „Nick?” 
Nick: „Pentru.” 
Stu: „Ralph?” 


Ralph: „Păi... nici mie nu prea-mi place chestia asta, dar 
dacă Nick este pentru, trebuie să merg cu el. Pentru.” 

Stu: „Larry?” 

Larry: „Vrei să fiu cinstit? Cred că ideea pute în aşa hal, 
încât mă simt ca un closet public. Presupun că este exact 


genul de lucruri de care dai când urci până în vârf. Cine 
caută, găseşte. Votez pentru.” 

Stu: „Propunerea a fost adoptată cu 5-2.” 

Fran: „Stu?” 

Stu: „Da?” 

Fran: „Aş dori să-mi schimb votul. Dacă tot îl vârâm pe 
Tom în povestea aceasta, este mai bine s-o facem împreună. 
Îmi pare rău că am stârnit întreaga discuţie, Nick. Ştiu că 
te-am rănit... se poate citi pe figura ta. Nebunie curată! 
Oare de ce a fost nevoie să se întâmple toate astea? În orice 
caz, nu prea seamănă cu şedinţele comitetului clubului 
universitar feminin, credeţi-mă pe mine. Frannie votează 
pentru.” 

Sue: „Atunci, şi eu. Frontul unit. Nixon se ţine tare. 
Afirmă: Eu nu sunt un escroc! Pentru.” 

Stu: „Votul modificat este de 7-0. Poftim o batistă, Fran. 
Şi-aş vrea să se consemneze în procesul verbal că te 
iubesc.” 

Larry: „Şi, cu această ultimă remarcă, aş fi de părere să 
ridicăm şedinţa.” 

Sue: „Sprijin această propunere.” 

Stu: „S-a propus şi a fost sprijinită propunerea de 
ridicare a şedinţei. Cei care sunt pentru să ridice mâna. Cei 
care se opun să se pregătească să ia câte o cutie de bere în 
cap.” 

S-a votat în favoarea ridicării şedinţei, 7-0. 


— Vii în pat, Stu? 

— Da. E târziu? 

— Aproape de miezul nopţii. Destul de târziu. 

Stu intră de pe balcon. Purta doar o pereche de pantaloni 
scurţi de jockey; albeaţa lor scotea şi mai mult în evidenţă 
pielea bronzată. Frannie, care stătea în pat cu o lanternă 
Coleman aprinsă pe noptiera ei, se simţi din nou luată prin 
surprindere de profunzimea iubirii ce i-o purta. 

— Te gândeai la întrunire? 


— Da, la întrunire, recunoscu el. 

Stu îşi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi 
trase o strâmbătură din cauza gustului sălciu al lichidului 
fiert. 

— Consider că te-ai descurcat foarte bine în rolul de 
moderator. Glen te-a întrebat dacă vrei să faci acelaşi lucru 
şi la adunarea publică, nu? L-ai refuzat? 

— Ba nu, i-am promis că da. Cred că am să mă descurc. 
Mă gândeam la expedierea celor trei peste munţi. E o 
treabă murdară, să trimiţi spioni. Ai dreptate, Frannie. 
Singurul necaz este că şi Nick are dreptate. Într-o situaţie 
ca asta, ce-i de făcut? 

— După părerea mea, să votezi după cum te îndeamnă 
conştiinţa şi apoi să dormi cât mai bine cu putinţă. Pot să 
sting lumina? întrebă ea, întinzând mâna spre comutatorul 
lămpii Coleman. 

— Mda, spuse el, aşezându-se în pat, alături de ea. 
Noapte bună, Frannie. Te iubesc. 

Fran stinse lampa şi rămase cu privirile în tavan. Se 
împăcase cu Tom Cullen... dar urma lăsată de degetul 
mânjit cu ciocolată îi stăruia în minte. 

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran. 

Poate că ar fi bine să-i spun lui Stu imediat, gândi ea. Dar 
dacă exista cu adevărat o problemă, aceasta îi aparţinea 
exclusiv. Nu-i rămânea decât să aştepte... să pândească... şi 
să vadă ce se petrece. 

Nu reuşi să adoarmă decât cu greu. 


CAPITOLUL 52 


Era dimineaţa, devreme. Mother Abagail stătea în pat, 
fără să doarmă. Se străduia să se roage. 

Se ridică fără să aprindă lumina şi îngenunche, în cămaşa 
ei de noapte din bumbac alb. Îşi lipi fruntea de Biblia 
deschisă la Faptele Apostolilor. La pasajul convertirii 
neînduplecatului Saul, pe drumul Damascului. El fusese 
orbit de lumină, iar pe drumul Damascului vălul îi căzuse de 
pe ochi. „Faptele” sunt cea din urmă carte a Bibliei în care 
doctrina este sprijinită prin miracole; dar miracolele ce 
altceva reprezintă dacă nu mâna divină a lui Dumnezeu 
făcându-şi lucrarea pe pământ? 

lar acum, vai, asupra ochilor ei se lăsase un văl; aveael 
oare să se ridice vreodată? 

Singurele zgomote din încăpere erau şuieratul discret al 
lămpii cu ulei, ticăitul ceasului Westelox cu arc şi murmurul 
scăzut al vocii ei. 

— Arată-mi păcatul meu, Doamne. Nu mai ştiu decât că 
mi-a scăpat ceva ce tu ai vrut să văd. Nu mai pot dormi, nu 
mai sunt bună de nimic şi nu te mai simt pe tine, Doamne. 
Parcă m-aş ruga într-un telefon mort, iar acum e cel mai 
nepotrivit moment ca să se întâmple una ca asta. În ce fel 
te-am insultat eu, Doamne? Te ascult, Dumnezeul meu. 
Ascult şoapta potolită din inima mea. 

Asculta. Îşi ducea la ochi degetele bolnave de artrită şi se 
apleca şi mai mult în faţă, încercând să-şi limpezească 
mintea. Dar acolo totul era întunecat, întunecat ca propria 
ei piele, întunecat ca țarina părăginită, în aşteptarea 
seminţei celei bune. 

Te rog, Doamne, te rog, Doamne, Dumnezeul meu... 

Dar imaginea ce i se arăta era o bucată de drum negru, 
pustiu, într-o mare de porumb. Pe drum se afla o femeie cu 
un sac plin de pui de-abia tăiaţi. Şi atunci veneau 
nevăstuicile. Se repezeau înaintea ei şi atacau sacul. 


Simţeau sângele - vechiul sânge al păcatului şi cel proaspăt 
al sacrificiului. O auzi pe bătrână înălţându-şi glasul către 
Domnul, dar tonul ei era slab şi tânguitor, o voce arţăgoasă, 
care nu se ruga umil să se facă voia Domnului, indiferent 
care ar fi fost locul ei în planul şi voinţa Lui, ci pretinzându-i 
Domnului s-o salveze ca să-şi poată termina lucrarea... 
lucrarea ei... ca şi cum ar fi cunoscut Gândul Domnului şi ar 
fi putut supune voinţa Lui. Nevăstuicile se făceau tot mai 
obraznice; sacul începea să se destrame, acolo unde 
animalele îl prindeau cu dinţii şi trăgeau şi se zbăteau. 
Degetele ei erau prea bătrâne şi prea slabe. lar după ce 
terminau puii, dacă nevăstuicilor le mai era foame, aveau s- 
o atace şi pe ea. Da. Aveau să... 

Şi atunci nevăstuicile începură să fugă, se risipiră 
chiţăind în noapte, lăsând sacul pe jumătate devorat, iar ea 
se gândi, plină de exaltare: Dumnezeu m-a salvat, până la 
urmă! Lăudat fie numele lui! Dumnezeu a salvat-o pe 
slujitoarea lui cea bună şi credincioasă. 

Nu Dumnezeu, bătrâno! Eu! 

În vedenia ei se întorsese, tresărind de spaimă şi simțind 
în gură gust ca de cupru. lată, printre cocenii de porumb îşi 
făcu loc, ca o fantomă argintie şi jerpelită, un uriaş lup din 
Munţii Stâncoşi, cu falca atârnându-i într-un rânjet 
sardonic, cu ochii arzând ca nişte cărbuni aprinşi. În jurul 
gâtului gros purta un colan de argint, un obiect de o 
splendoare barbară şi ciudată, de care atârna o mica piatră 
din cel mai negru gagat... În centrul căreia se afla un mic 
punct roşu, ca un ochi. Sau ca o cheie. 

Îşi făcu cruce şi semnul de alungare a deochiului înaintea 
teribilei arătări, dar rânjetul fiarei se lăţi şi mai mult, iar 
printre fălci se văzu mişcând muşchiul golaş şi roz al limbii. 

Am să vin după tine, Mother. Nu acum, dar peste putin 
timp. Te vom fugări aşa cum hăituiesc câinii căprioara. Tot 
ceea ce-ţi închipui tu despre mine este adevărat, dar eu 
sunt chiar mai mult decât bănuieşti tu. Eu sunt Omul 
Magic. Eu sunt cel care vorbeşte în numele epocii 


următoare. Oamenii tâi mă cunosc cel mai bine, Mother. Ei 
mă numesc John the Conqueror. 

Du-te! Lasă-mă, în numele lui Dumnezeu Atotputernicul! 

Dar se temea în aşa hal! Nu pentru oamenii din jurul ei, 
care în vis erau întruchipaţi de puii din sac, ci pentru ea 
însăşi. Se temea în sufletul ei, se temea pentru sufletul ei. 

Dumnezeul tâu nu are nicio putere asupra mea. Vasul lui 
este slab. 

Nu! Nu-i adevărat! Am putere cât zece, mă voi înălța 
spre tării cu aripi ca de vultur... 

Dar lupul se mulţumi să rânjească şi să se apropie de ea. 
Ea se trase înapoi din calea răsuflării lui grele şi feroce. Era 
spaima ce întunecă miezul de zi şi spaima ce-şi întinde 
giulgiul asupra miezului de noapte. Îi era frică. Îi era frică 
aşa cum nu-i mai fusese vreodată. Iar lupul, rânjind încă, îi 
vorbi cu două voci, una întrebând şi cealaltă dând răspuns. 

Cine a scos apă din stâncă, atunci când am fost însetaţi? 

Eu am SCOS, răspunse lupul cu voce enervantă, 
croncănitoare şi temătoare. 

Cine ne-a salvat atunci când ne-a cuprins slăbiciunea? 
întrebă lupul rânjind, ajuns acum la doar o palmă de ea, cu 
respiraţia amintind de un abator în plină funcţiune. 

Chiar eu, scânci lupul, apropiindu-se chiar şi mai mult, cu 
botul rânjit respirând moarte, cu ochii roşii şi trufaşi. 

O, cazi la pământ şi laudă-mi numele, eu sunt cel care 
aduce apă în deşert, laudă-mi numele, eu sunt slujitorul 
bun şi credincios care aduce apă în deşert, iar numele meu 
este totuna cu al Stăpânului meu... 

Lupul îşi deschise gura mare, pregătindu-se s-o înghită. 


— „numele Meu, murmură ea. Lăudat fie numele Meu, 
lăudat fie Domnul, de la care se revarsă toate 
binecuvântările, lăudaţi-l, voi, fiinţe de pe pământ... 

Îşi înălţă fruntea şi se uită în jur, înmărmurită. Biblia 
căzuse pe podea. Prin fereastra dinspre răsărit se vedea 


lumina zorilor. 

— Vai, Doamne! strigă ea cu voce mare şi tremurată. 

Cine a scos apă din piatră, atunci când am fost însetaţi? 

Asta era? Asta era, Doamne? Din cauza asta i se lăsaseră 
vălurile peste ochi, făcând-o oarbă la lucrurile pe care ar fi 
trebuit să le vadă? 

Lacrimi amare începură să-i cadă din ochi; se ridică încet 
în picioare, înfrângându-şi durerile, şi se apropie de 
fereastră. Simţi acele mari şi boante ale artritei înfigându-i- 
se în încheieturile de la şold şi genunchi. 

Se uită afară, ştiind de acum ce avea de făcut. 

Se întoarse la şifonier şi-şi trase cămaşa de noapte din 
bumbac peste cap. O lăsă să cadă pe podea. Rămăsese 
dezbrăcată, dezvăluind un trup atât de brăzdat de riduri, 
încât ar fi putut la fel de bine să fie albia marelui fluviu al 
timpului. 

— Facă-se voia Ta, spuse ea, începând să se îmbrace. 

Peste o oră mergea încet spre vest, pe Mapleton Avenue, 
în direcţia codrilor şi a defileurilor înguste de dincolo de 
oraş. 


Stu se afla la uzina electrică împreună cu Nick, când Glen 
se năpusti înăuntru şi, fără niciun preambul, declară: 

— Mother Abagail. A dispărut. 

Nick îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Stu, trăgându-l în acelaşi 
timp pe Glen departe de echipa care înfăşura sârmă de 
cupru pe una dintre turbinele arse. 

Glen clătină din cap. Venise până aici pe bicicletă, cale de 
şapte kilometri, şi încă încerca să-şi tragă sufletul. 

— M-am dus la ea ca să-i povestesc despre şedinţa de ieri 
seară şi să-i pun banda, dacă ar fi dorit s-o asculte. Aş fi 
vrut să ştie şi ea povestea cu lom, deoarece eram 
neliniştit... observaţiile pe care le-a făcut Frannie mi-au 
tulburat somnul. Am preferat să mă duc devreme, pentru că 
ştiam de la Ralph că astăzi urmează să sosească două 


grupuri, pe care ea avea să le întâmpine, aşa cum îi place să 
facă de obicei. Am ajuns la ea pe la 8.30. Am bătut la uşă şi, 
văzând că nu răspunde, am intrat. Mi-am zis că, dacă o 
găsesc dormind, plec... dar am vrut să mă conving câ...nua 
murit, sau cine mai ştie ce... fiind atât de bătrână. 

Nick urmărea cu mare atenţie mişcarea buzelor lui Glen. 

— Dar ea nu mai era acasă. lar pe pernă am găsit asta. 

Le întinse un şerveţel de hârtie, pe care se putea distinge 
următorul mesaj, scris cu litere mari, de o mână care 
tremura: 


Acum trebuie să plec pentru o vreme. Am păcătuit şi mi- 
am închipuit că ştiu ce se petrece în Mintea lui Dumnezeu. 
Păcatul meu se cheamă TRUFIE, iar El vrea să-mi găsesc 
din nou locul în lucrarea Lui. 

Voi fi curând iarăşi alături de voi, dacă aşa va fi voia 
Domnului. 

Abby Freemantle 


— Bată-mă să mă bată, exclamă Stu. Şi acum ce facem? 
Tu ce părere ai, Nick? 

Nick luă biletul şi-l citi încă o dată. Apoi i-l înapoie lui 
Glen. Înverşunarea i se ştersese de pe chip, lăsând loc unei 
simple tristeţi. 

— Poate ar trebui să facem adunarea chiar în această 
seară, zise Glen. 

Nick clătină din cap. Îşi scoase notesul, scrise ceva, rupse 
foaia şi i-o întinse lui Glen. Stu citi textul peste umărul 
acestuia. 

„Omul propune, Dumnezeu dispune. Mother A. ţinea mult 
la vorba aceasta şi o spunea adesea. Glen, chiar tu însuţi ai 
susţinut că ea se ghidează după cu totul alte principii; poate 
fi vorba de Dumnezeu, de mintea sau de iluziile ei. Ce 
putem face? Ea a plecat. Asta nu mai poate fi schimbat.” 

— Dar panica..., începu Stu. 


— Desigur, lumea va fi tulburată, continuă Glen. Nick, nu 
crezi că ar fi bine cel puţin să chemăm comitetul şi să 
discutăm? 

Nick notă: „La ce bun? De ce să ţinem o şedinţă care nu 
poate ajunge la niciun rezultat?” 

— Păi, am putea organiza o echipă care s-o caute. Foarte 
departe n-a putut ajunge. 

Nick trase un cerc dublu în jurul propoziției Omul 
propune, Dumnezeu dispune. Dedesubt scrise: „Şi dacă ai 
găsi-o, cum îţi propui s-o aduci înapoi? În lanţuri?” 

— Isuse, nici vorbă! Dar nu putem s-o lăsăm aşa, Nick! I-a 
venit ideea asta aiurea că l-a jignit pe Dumnezeu. Ce ne 
facem dacă i-a trecut prin cap să plece în pustietate, cum 
procedau tipii ăia din Vechiul Testament? 

Nick scrise: „Sunt aproape convins că tocmai asta a 
făcut.” 

— Acum începi şi tu? 

Glen îşi puse mâna pe braţul lui Stu. 

— Las-o puţin mai uşor, East Texas. Hai să vedem care 
sunt implicaţiile acestei situaţii. 

— Să le ia naiba de implicaţii! Ce implicaţii să mai 
căutăm, când femeia asta bătrână o să umble zi şi noapte, 
până va muri, extenuată? 

— Ea nu este o bătrână oarecare. Este Mother Abagail, 
iar aici putem s-o considerăm un fel de Papă. lar dacă Papa 
hotărăşte că trebuie să meargă la Ierusalim, te pui în calea 
lui, dacă eşti un bun catolic? 

— Ei, fir-ar să fie, nu-i totuna, iar asta o ştii şi tu! 

— Ba da, chiar este acelaşi lucru. Chiar este. Cel puţin 
ăsta va fi sentimentul oamenilor din Free Zone. Stu, ai fi 
dispus să declari, cu mâna pe inimă, că nu Dumnezeu i-a 
spus să plece în pustiu? 

— Nu-uu... Însă... 

Nick, care scrisese până atunci, îi întinse hârtia lui Stu, 
care descifră cu greu câteva cuvinte. Scrisul lui Nick era de 


obicei impecabil, dar de această dată scrisese în grabă, 
poate chiar cu nerăbdare. 

„Stu, asta nu schimbă nimic, cu excepţia faptului că va 
afecta, din câte cred, moralul din Free Zone. Dar nici asta 
nu sunt sigur că se va petrece. Oamenii nu se vor risipi din 
cauza plecării ei. Pe de altă parte, mai înseamnă că nu 
suntem obligaţi să avem o explicaţie cu ea chiar acum. Şi 
poate că este preferabil.” 

— Simt că înnebunesc, replică Stu. Câteodată vorbim 
despre ea ca şi cum ar fi un obstacol pe care trebuie să-l 
ocolim, pentru că ne împiedică să mergem mai departe. 
Alteori vorbeşti despre ea ca şi cum ar fi Papa, fiind scutită, 
prin urmare, să facă vreun gest greşit, oricât s-ar strădui. 
Dar se întâmplă că eu ţin cu adevărat la ea. Acum tu ce-ai 
vrea, Nicky? Să dea cineva la toamnă peste trupul său, într- 
unul dintre canioanele acelea de la vestul oraşului? Vrei s-o 
lăsăm acolo, ca sa ajungă... o hrană sfântă pentru ciori? 

— Stu, îl luă Glen cu binişorul. Ea singură a hotărât să 
plece. 

— Vai, fir-ar să fie, ce porcărie! spuse Stu. 


Până la prânz, ştirea dispariţiei lui Mother Abagail se 
răspândise în întreaga comunitate. După cum prevăzuse 
Nick, sentimentul general era mai degrabă de resemnare şi 
tristeţe, şi nu de nelinişte. Părerea unanimă a comunităţii 
era că femeia plecase să se „roage pentru călăuzire”, ca să-i 
poată ajuta, la rândul ei, să aleagă calea cea dreaptă pe 
care s-o urmeze la adunarea din ziua de 18. 

— N-aş vrea să comit vreo blasfemie spunând că ar fi 
Dumnezeu, declară Glen în timpul prânzului improvizat în 
parc, dar mi se pare că este un fel de Dumnezeu-prin- 
procură. Puterea credinţei oricărei societăţi poate fi 
măsurată prin simpla constatare a slăbirii acelei credinţe 
atunci când obiectul ei empiric dispare. 

— M-a cam depăşit, nu vrei să-mi explici încă o dată? 


— Atunci când Moise distruge viţelul de aur, israeliţii 
încetează să-l mai venereze. Când apele inundă templul lui 
Baal, poporul ajunge la concluzia că Baal nu era oricum un 
zeu prea grozav. În schimb Isus şi-a luat o pauză de două 
mii de ani, cu toate acestea oamenii nu numai că-i urmează 
învăţăturile, dar trăiesc şi mor cu credinţa că el se va 
întoarce cândva, neschimbat. La fel este privită şi Mother 
Abagail în Free Zone. Oamenii sunt perfect convinşi că ea 
se va întoarce. Ai stat de vorbă cu ei? 

— Mda, recunoscu Stu. Pur şi simplu nu-mi vine să cred 
ce se întâmplă. O bătrână cutreieră munţii şi toţi stau şi se 
întreabă dacă va sosi cu cele Zece Porunci săpate în tablele 
din piatră până să înceapă adunarea. 

— Poate că le va aduce, replică Glen ursuz. Oricum, nu 
chiar toată lumea stă cu braţele încrucişate. Ralph 
Brentner îşi smulge părul din cap. 

— Bravo lui. Se uită la Glen de aproape şi-l întrebă: Dar 
tu, cheliosule? Tu pe ce parte joci? 

— Aş prefera să nu mă mai porecleşti. Este un obicei de-a 
dreptul nedemn. Dar am să-ţi povestesc... deşi mi se pare 
puţin comic. Bătrânu' East Iexas se dovedeşte a fi mult mai 
imun la Spiritul evanghelic pe care ea l-a răspândit în 
comunitate decât bătrânu' şi agnosticul urs sociolog. Cred 
că se va întoarce. Nu ştiu de ce, asta cred şi pace. Care-i 
părerea lui Frannie? 

— Habar n-am. N-am văzut-o în dimineaţa asta. N-ar fi 
exclus să fie cu Mother Abagail, mâncând lăcuste şi miere 
de albine sălbatice. Privi în direcţia munţilor Flatiron, ale 
căror culmi se înălţau în ceața albastră a începutului după- 
amiezii. Doamne, Glen, sper că bătrâna doamnă n-a păţit 
nimic rău. 


Fran nici măcar nu ştia că Mother Abagail plecase. Îşi 
petrecuse dimineaţa în bibliotecă, citind cărţi despre 
grădinărit. De altfel, nu era singura interesată să înveţe 
lucruri noi. Văzu două sau trei persoane cu volume despre 


grădinărit, un tânăr ochelarist de vreo douăzeci şi cinci de 
ani sorbind o carte intitulată $apte surse independente de 
energie pentru casa dumneavoastră, şi o blondă frumoasă, 
cam de paisprezece ani, cu un volum broşat hărtănit, 
intitulat 600 de rețete simple. 

Părăsi biblioteca pe la prânz şi o porni agale pe Walnut 
Street. La jumătatea drumului spre casă, o întâlni pe 
Shirley Hammett, femeia mai în vârstă care călătorise cu 
Dayna, Susan şi Patty Kroger. Shirley se schimbase mult şi 
părea alt om; acum arăta ca o doamnă energică, 
impunătoare şi frumoasă. Se opri şi o salută pe Fran: 

— Când crezi că se va întoarce? Am întrebat pe toată 
lumea. Dacă oraşul ăsta ar avea un ziar, aş lansa întrebarea 
asta la rubrica Sondajul Popular. Ca pe vremuri: „Ce părere 
aveţi despre poziţia senatorului Bunghole în legătură cu 
epuizarea rezervelor de ţiţei?” Şi alte întrebări de acelaşi 
fel. 

— Când se va întoarce cine anume? 

— Mother Abagail, bineînţeles. Pe unde-ai stat până 
acum, în cămară? 

— Ce-i cu toată povestea asta? se alarmă Frannie. Ce s-a 
întâmplat? 

— Asta-i tot. Nimeni nu ştie cu exactitate. 

Shirley îi povesti lui Fran tot ce se petrecuse cât stătuse 
ea în bibliotecă. 

— Şi a plecat... pur şi simplu? se interesă Frannie, 
încruntată. 

— Da. Dar se va întoarce, bineînţeles, adăugă Shirley cu 
încredere. Aşa scrie şi în bilet. 

— „Dacă aşa va fi voia Domnului”? 

— Asta nu-i decât un fel de a vorbi, sunt sigură, zise 
Shirley, privind-o pe Fran cu o urmă de răceală. 

— Păi... sper să fie aşa. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat 
de veste, Shirley. Mai ai dureri de cap? 

— O, nu. Mi-au trecut de tot. Am să votez cu tine, Fran. 

— Hmmm? 


Mintea ei era departe, cântărind informaţia pe care 
tocmai o primise şi, pentru o clipă, nu înţelese la ce făcea 
Shirley aluzie. 

— Pentru comitetul permanent! 

— Ah. Îţi mulţumesc. Nu sunt prea sigură că-mi doresc cu 
adevărat funcţia asta. 

— Ai să te descurci foarte bine. Atât tu, cât şi Susy. Acum 
trebuie să plec, Fran. La revedere. 

Se  despărţiră. Fran se grăbi să ajungă acasă, 
nerâbdătoare să vadă dacă Stu nu ştia cumva mai multe. 
Venind la timp atât de scurt după întâlnirea avută cu doar o 
seară în urmă, dispariţia bătrânei o umplu de un soi de 
teamă superstiţioasă. Nu-i făcea plăcere că hotărârile lor 
majore - cum era aceea de a trimite oameni în vest - nu 
puteau fi supuse judecății lui Mother Abagail. Prin plecarea 
bătrânei, Fran simţea că asupra umerilor ei apasă o 
responsabilitate prea mare. 

Acasă, constată că apartamentul era pustiu. Stu plecase 
doar cu aproximativ un sfert de oră înaintea venirii ei. 
Biletul de sub borcanul cu zahăr îi comunica simplu: „Mă 
întorc până la 9.30. Sunt cu Ralph şi Harold. Nu fi 
îngrijorată. Stu.” 

Ralph şi Harold? gândi ea, şi o încercă un spasm de 
teamă care nu avea nimic de-a face cu Mother Abagail. 
Oare de ce m-aş teme pentru Stu? Doamne, dacă Harold 
încearcă să-i facă ceva... ei, cine ştie ce chestie ciudată... 
Stu l-ar face fărâme. Asta în caz... asta în caz că Harold nu-l 
ia prin surprindere şi... 

Se apucă de coate, înfrigurată, întrebându-se ce anume 
pusese Stu la cale să facă împreună cu Ralph şi cu Harold. 

Mă întorc până la 9.30. 

Doamne, i se părea o veşnicie până atunci. 

Rămase câteva clipe în bucătărie, privind cu încruntare la 
rucsacul de pe masă. 

Sunt cu Ralph şi Harold. 


Prin urmare, căsuţa lui Harold de pe Arapahoe avea să 
fie pustie până diseară la ora 9.30. Asta în caz că nu se 
aflau chiar acolo, dar atunci li se putea alătura şi ea, 
satisfăcându-şi curiozitatea. Pe bicicletă, ar fi străbătut 
foarte repede drumul. lar dacă nu găsea pe nimeni, poate 
reuşea să găsească ceva care să-i calmeze cugetul... sau... 
dar la asta nu-şi permitea să se gândească. 

Să-ţi calmeze cugetul? o certă vocea ei interioară. Sau 
să-l stârnească şi mai tare? Să presupunem că DESCOPERI 
ceva ciudat! Ce-ai să faci atunci? Ce te faci atunci? 

Nu ştia ce să facă. Nu avea nici cea mai vagă idee cum ar 
fi trebuit să procedeze. 

Nu fi îngrijorată. Stu. 

Dar era îngrijorată. Amprenta din jurnal demonstra că 
îngrijorarea ei are un temei. Pentru că un om în stare să-ţi 
fure jurnalul şi să-ţi şterpelească gândurile este unul care 
nu are principii şi nu-şi face scrupule. Un om ca el ar fi 
putut să se strecoare în spatele unui semen pe care-l urăşte 
şi să-l împingă într-o prăpastie. Sau să-l lovească cu o 
piatră. Sau cu un cuţit. Sau să-l împuşte. 

Nu fi îngrijorată. Stu. 

Dar dacă Harold comitea o asemenea faptă, în Boulder 
nu mai avea ce căuta. Atunci ce i-ar mai rămâne de făcut? 

În aceeaşi clipă, Fran înţelese ce s-ar fi întâmplat după 
aceea, încă nu putea fi sigură că Harold se potriveşte cu 
omul din ipoteza ei - nu încă, şi nu sigur - dar în inima ei 
ştia că există un loc pentru oamenii de teapa lui. Da, da, 
exista cu adevărat. 

Îşi puse din nou rucsacul cu gesturi mici şi bruşte şi ieşi 
pe uşă. Peste nici trei minute pedala pe Broadway spre 
Arapahoe în soarele puternic al după-amiezii, gândind: fi 
voi găsi în salonul lui Harold, bând cafea şi discutând în 
pace despre Mother Abagail şi totul va fi în regulă. Absolut 
în regulă. 


Dar casa lui Harold era întunecată, pustie... şi încuiată. 


Faptul în sine putea fi considerat de-a dreptul anormal în 
Boulder. Pe vremuri, când plecai de acasă încuiai preventiv, 
ca să nu-ţi fure careva televizorul, aparatura stereo sau 
bijuteriile nevestei. Dar acum aparatura muzicală şi 
televizoarele erau gratis, deşi oricum nu mai aveau nicio 
valoare, atât timp cât nu exista curent electric, cât despre 
bijuterii, puteai oricând să mergi la Denver şi să-ţi alegi un 
sac întreg, dacă aveai chef. 

De ce-ţi încui uşa, Harold, când totul este gratis? Pentru 
că nimănui nu-i este mai frică să fie furat decât hoţului? 
Oare de asta? 

Nu se pricepea la spart uşi. locmai se resemnase şi voia 
să plece, când îi veni ideea să încerce ferestrele de la beci. 
Ele se aflau cu puţin deasupra nivelului solului şi erau 
opace de murdărie. Prima pe care-o încercă alunecă lateral 
pe şina în care fusese fixată, cedând greu şi cernând 
mizerie pe podeaua pivniţei. 

Fran se uită în jur, constatând că e linişte. Nimeni, cu 
excepţia lui Harold, nu se stabilise încă în această secţiune 
îndepărtată a străzii Arapahoe. Şi asta i se păru o 
ciudăţenie. Harold putea să-şi întindă rânjetul până la 
urechi, să-i bată pe ceilalţi pe spate prietenos şi să stea 
toată ziua printre oameni, putea să-şi ofere ajutorul ori de 
câte ori i se pretindea, ba uneori chiar şi atunci când nimeni 
nu i-l cerea, putea şi reuşea să se facă plăcut de ceilalţi - şi 
era adevărul curat că se bucura de multă stimă în Boulder. 
Dar dacă vedeai în ce loc îşi alesese locuinţa... asta era cu 
totul altceva, nu? Faptul trăda un aspect uşor diferit al 
opiniei pe care Harold o avea despre societate şi locul lui în 
ea... poate. Sau iubea liniştea, şi nimic mai mult. 

Se strecură prin fereastră, murdărindu-şi bluza, şi sări 
înăuntru. Fereastra subsolului se afla acum la înălţimea 
ochilor ei. După cum nu se pricepea la spargeri, nici talente 
de gimnastă nu avea, prin urmare era nevoie să se urce pe 
ceva ca să iasă din nou la lumină. 


Fran privi în jur. Subsolul fusese transformat într-un 
spaţiu de joacă şi distracţie. Despre un loc ca acesta îi 
vorbise întotdeauna şi tatăl ei, dar amenajările nu le 
începuse niciodată, se gândi ea cu tristeţe. Pereţii erau 
acoperiţi cu plăci de pin noduros, în care fuseseră 
încastrate boxele sistemului cuadrofonic, deasupra era 
suspendat un tavan Armstrong; în încăpere mai existau 
rafturi pline cu cărţi şi jocuri, un tren electric şi un set de 
maşinuţe de curse. Harold aşezase cu vădită neglijenţă o 
ladă cu Coca-Cola peste un joc de hochei. Fusese camera 
copiilor, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu postere - iar cel 
mai mare dintre ele, acum vechi şi îngălbenit, îl prezenta pe 
George Bush ieşind dintr-o biserică din Harlem, cu mâinile 
ridicate şi zâmbind larg. Textul, scris în litere mari şi roşii, 
suna astfel: BAROSANU' E REGELE CĂPCĂUNILOR, NU 
AL ROCK AND ROLLULUI! 

Asupra ei se lăsă o tristeţe cum nu mai simţise de... ei, nu 
mai ştia bine de când, ca să spunem adevărul. Trecuse prin 
şocuri, temeri şi momente de cumplită groază şi prin 
suferinţe crude, care îi adormiseră toate celelalte simţuri, 
dar acest sentiment de profundă şi dureroasă tristeţe era 
ceva nou. Odată cu el o încercă un val de dor după 
Ogunquit, cu oceanul şi frumoasele dealuri şi păduri de pin 
din Maine. Fără vreo pricină anume, îşi aminti deodată de 
Gus, paznicul parcării de la plaja publică Ogunquit, şi simţi 
cum i se frânge inima de jale şi pustiu. Ce căuta ea în locul 
acesta, pierdut printre câmpiile şi munţii care despărţeau 
ţara în două? Locul ei nu era aici. Nu avea ce căuta în locul 
acesta. 

Scoase un suspin care stârni un ecou atât de înfricoşător 
şi de pustiu, încât îşi duse ambele mâini la gură, pentru a 
doua oară în ziua aceea. Zbaterea ta nu are niciun rost, 
Frannie, doar timpul le va rezolva pe toate. Peste ceva atât 
de dureros nu poți trece foarte repede. Ci cu răbdare. lar 
dacă-ți vine să plângi, fă-o mai târziu, nu aici, în pivniţa lui 
Harold Lauder. Mai întâi munca. 


În drum spre scară trecu pe lângă afiş; surâse amar când 
trecu pe lângă figura invadată de rânjetul vesel şi neobosit 
a lui George Bush. Căpcăun este un termen destul de 
potrivit, îi trecu prin minte. 

Ajunsă spre capătul scării subsolului, se temu că avea să 
găsească uşa încuiată, dar reuşi s-o deschidă fără 
probleme. Bucătăria strălucea de ordine şi curăţenie, 
farfuriile fuseseră spălate şi aşezate pe uscător, mica lampă 
Coleman cu gaz sclipea... În schimb în aer plutea încă 
mirosul de untură prăjită, ca o fantomă a vechiului Harold, 
cel care pătrunsese în această etapă a vieţii ei la volanul 
Cadillacului lui Roy Brannigan, tocmai când ea îşi îngropa 
tatăl. 

Pe unde ai scoate cămaşa, dacă Harold ar apărea Chiar 
acum? îi veni în gând. Ideea asta o făcu să se uite repede 
peste umăr. N-ar fi fost mirată să-l descopere pe Harold 
zâmbindu-i din uşa ce se deschidea către salon. Acolo nu se 
afla nimeni, dar inima începuse să i se zbată neplăcut în 
coşul pieptului. 

În bucătărie nu exista nimic interesant, prin urmare 
trecu în salon. 

Întunericul ce domnea în cameră o nelinişti. Nu numai 
că-şi încuia casa, Harold trăgea şi jaluzelele la ferestre. Avu 
din nou senzaţia că a descoperit o manifestare exterioară 
inconştientă a personalităţii lui Harold. La ce bun să stai cu 
jaluzelele trase într-un orăşel unde viii recunoşteau şi 
marcau casele morţilor tocmai cu acest semn? 

Salonul, aidoma bucătăriei, era extrem de curat, dar 
mobila avea un aspect greoi şi puţin uzat. Cel mai frumos 
element era căminul, o imensă structură din piatră şi 
cărămidă, cu un şemineu atât de mare, încât puteai să şezi 
pe el. Ceea ce şi tăcu, privind cu grijă în jur. Atunci, simţi o 
cărămidă mişcându-se sub ea şi, tocmai când era pe cale să 
se ridice şi să cerceteze locul, cineva bătu la uşă. 

Frica se abătu asupra ei ca o imensă povară sufocantă şi 
o paraliză pe loc. Respirația i se opri, iar mai târziu avea să 


constate că făcuse puţin pe ea. 

Bătaia se repetă, un şir de vreo şase lovituri repezi şi 
hotărâte. 

Doamne, gândi ea, bine că măcar storurile sunt trase, 
slavă Cerului! 

Gândul acesta fu urmat de convingerea că-şi lăsase 
bicicleta afară, în văzul tuturor. Oare? Încercă cu disperare 
să-şi amintească, dar o vreme nu reuşi să-şi aducă în 
memorie decât o trăncăneală fără şir, din care se desprinse 
o zicală tot atât de neliniştitoare, pe cât îi era de bine 
cunoscută: Înainte de a vedea paiul din ochiul altuia, scoate 
bârna din ochiul tău... 

Bătaia se repetă, de această dată însoţită de vocea unei 
femei: 

— E cineva acasă? 

Fran era stană de piatră. Îşi aminti acum că-şi lăsase 
bicicleta în spate, sub frânghia de rufe a lui Harold. Deci 
ascunsă privirii cuiva din faţa casei. Şi dacă persoana se 
hotăra să încerce uşa din spate... 

Clanţa uşii din faţă - pe care Fran o vedea în vestibul - 
începu să se sucească încolo şi încoace, descriind 
semicercuri cu nervozitate. 

Sper să nu se priceapă mai bine decât mine la spart 
broaşte, reflectă Frannie, apoi fu silită să-şi reţină cu toate 
puterile un hohot nebun de râs. Asta i se întâmplă după ce 
coborâse privirile în jos şi constatase cât de rău se 
înfricoşase, după pata de pe pantalonii din bumbac. Bine că 
nu m-am căcat pe mine. Deocamdată, cel puţin. Un nou val 
de râs isteric o chinui, cât pe ce să răzbată la suprafaţă. 

Apoi, cu imensă şi indescriptibilă uşurare, auzi zgomotul 
paşilor îndepărtându-se pe poteca turnată în beton a lui 
Harold. 

Fran acţionă atunci sub imperiul unui gest inconştient. 
Traversă vestibulul până la uşă şi-şi lipi ochiul de crăpătura 
infimă dintre transperant şi marginea geamului. Văzu o 
femeie cu păr lung şi negru, în care se împletea o şuviţă 


albă. Tocmai se urca pe un mic scuter Vespa, parcat lângă 
trotuar. Când motorul se trezi la viaţă, îşi aruncă părul pe 
spate şi şi-l prinse într-o clamă. 

Este femeia aceea, doamna Cross, care a sosit cu grupul 
lui Larry Underwood! Îl cunoaşte pe Harold? 

Apoi Nadine băgă scuterul în viteză şi porni cu o mică 
smucitură, dispărând repede din raza vizuală. Fran scoase 
un oftat imens şi simţi că o lasă picioarele. Deschise gura, 
cu intenţia să dea drumul hohotelor de râs pe care şi le 
stăpânise atât de greu, bănuind de pe acum tremurul şi 
uşurarea ce aveau să răzbată în râsul acela. Dar o podidiră, 
în schimb, lacrimile. 

Peste cinci minute, prea nervoasă ca să-şi mai continue 
căutările, ieşea afară tot prin fereastra de la subsol, după 
ce se urcase pe un scaun de răchită tras în dreptul 
deschiderii. Odată scăpată, reuşi să-l împingă suficient de 
departe, ca să nu bată la ochi că se folosise cineva de el în 
scopul respectiv. Era încă departe de poziţia lui iniţială, dar 
oamenii remarcă rareori lucrurile de acest fel... pe de altă 
parte, Harold părea să nu folosească pivniţa decât ca 
depozit de Coca-Cola. 

Trase geamul la locul lui şi-şi luă bicicleta. Senzaţia de 
slăbiciune, ameţeală şi vagă greață nu-i trecuse de tot. Cel 
puţin bine că mi s-au uscat pantalonii, îi trecu prin minte. 
Data viitoare când porneşti la o spargere, Frances Rebecca, 
să nu uiţi cumva să-ţi tragi pe tine şi un pampers. 

leşi pedalând din curtea lui Harold şi părăsi cu toată 
viteza de care era în stare Arapahoe, revenind în centru 
prin Canyon Boulevard. Peste un sfert de oră, se afla în 
apartamentul ei. 

Aici domnea o linişte deplină. 

Îşi deschise jurnalul, privi urma de amprentă mânjită cu 
ciocolată şi se întrebă unde o fi Stu. 

Şi dacă Harold era împreună cu el. 

O, Stu, te rog, întoarce-te acasă. Vreau să te ştiu aproape 
de mine. 


După prânz, Stu se despărţise de Glen şi se întorsese 
acasă. Stătea în mijlocul salonului, frământându-se din 
cauza lui Mother Abagail şi întrebându-se câtă dreptate 
aveau Nick şi Glen susţinând că lucrurile trebuie să fie 
lăsate la voia lor, când auzi o bătaie în uşă. 

— Stu? îl strigă Ralph Brentner. Hei, Stu, eşti acasă? 

Harold Lauder îl însoțea. Zâmbetul lui Harold părea 
astăzi mai estompat, însă nu dispăruse cu desăvârşire; s-ar 
fi zis că este îndoliat, dar vesel, şi se străduieşte să mimeze 
seriozitatea în timpul slujbei de înmormântare. 

Ralph, care era cu inima frântă din pricina dispariţiei lui 
Mother Abagail, îl întâlnise pe Harold cu o jumătate de oră 
în urmă, acesta fiind în drum spre casă, după ce făcuse 
parte dintr-o echipă care aducea apă de la Boulder Creek. 
Ralph îl aprecia pe Harold, care întotdeauna părea să aibă 
timp să asculte şi să compătimească pe oricine avea de spus 
o poveste tristă... fără să-şi dorească, aparent, nimic în 
schimb. Ralph îi istorisise cu lux de amănunte dispariţia lui 
Mother Abagail, inclusiv temerile lui că biata femeie ar 
putea să sufere un atac de inimă, să-şi fractureze unul din 
oasele ei fragile sau să moară de frig, dacă nu avea un 
adăpost peste noapte. 

— Ştii, plouă aproape în fiecare după-amiază, fir-ar al 
naibii, încheie Ralph, în timp ce Stu turna cafea. Dacă se 
udă, sigur face o răceală. lar de la răceală la pneumonie nu- 
i decât un pas. 

— Ce-am putea face? îi întrebă Stu. N-o putem sili să se 
întoarcă, fără voia ei. 

— Păi, nu, recunoscu Ralph. Dar Harold are o idee 
minunată. 

— Ce mai faci, Harold? i se adresă Stu. 

— Foarte bine. Tu? 

— Minunat. 

— Şi Fran? Ai grijă de ea? 

Harold nu-l scăpa din ochi pe Stu şi, deşi îşi păstra aerul 
amabil şi vag vesel, Stu avu pentru o clipă sentimentul că 


ochii zâmbăreţi ai lui Harold erau ca soarele ce se reflecta 
în apa de la Cariera lui Brakeman, acasă la el - apa părea 
nemaipomenită, dar cobora spre adâncimi negre, unde 
razele nu pătrunseseră nicicând şi, de-a lungul anilor, patru 
băieţi se înecaseră în undele aparent nevinovate ale lacului. 

— Cât mă pricep mai bine, îi răspunse. Ce idee ţi-a venit, 
Harold? 

— Uite ce este. Eu am înţeles punctul de vedere al lui 
Nick. Şi al lui Glen. Ei şi-au dat seama că Mother Abagail a 
dobândit în Free Zone statutul de simbol teocratic... iar ei 
sunt la un pas de a deveni purtători de cuvânt ai Zonei, nu? 

Stu sorbi din cafea. 

— Adică ce înţelegi prin „simbol teocratic”? 

— L-aş denumi un simbol pământesc al unui legământ 
încheiat cu Dumnezeu, spuse Harold, iar ochii i se 
întunecară puţin. Cum ar fi Sfânta Împărtăşanie sau Vacile 
Sfinte din India. 

Lui Stu păru să-i placă ideea. 

— Mda, mi se pare corect. Vacile alea... le lasă să umble 
pe stradă şi provoacă tot felul de încurcături de circulaţie, 
nu? Pot să intre şi să iasă din magazine când le tună sau 
dacă au chef pleacă de tot din oraş. 

— Da, îi dădu Harold dreptate. Dar cele mai multe vaci 
sunt bolnave, Stu. Întotdeauna sunt pe punctul de a muri de 
inaniţie. Unele sunt tuberculoase. 'Ioate astea se întâmplă 
pentru că sunt un simbol colectiv. Indienii sunt convinşi că 
Dumnezeu se va îngriji de ele, după cum oamenii noştri 
sunt siguri că Dumnezeu o va apăra pe Mother Abagail. Dar 
eu am îndoielile mele în legătură cu un Dumnezeu care 
afirmă că este drept să laşi o biată vacă proastă să bântuie, 
chinuită de dureri. 

Ralph păru jenat câteva clipe, iar Stu ştia ce se petrece în 
sufletul lui, pentru că simţea şi el exact aceleaşi lucruri; se 
bucura pentru că reuşea astfel să-şi  limpezească 
adevăratele simţăminte faţă de Mother Abagail, dar avea 
senzaţia că Harold era doar la un pas de blasfemie. 


— Oricum, se grăbi Harold să continue, renunțând la 
subiectul Vacile Sacre din India, nu putem schimba 
sentimentele oamenilor faţă de ea... 

— Şi nici nu urmărim asta, adăugă Ralph repede. 

— Corect! exclamă Harold. În definitiv, ea a reuşit să ne 
adune împreună fără să folosească undele scurte. Ideea 
mea era să ne suim pe credincioasele noastre motociclete şi 
să ne petrecem o după-amiază făcând o recunoaştere în 
zona din vestul Boulderului. Dacă rămânem destul de 
aproape unul de altul, putem comunica prin walkie-talkie. 

Stu părea încântat de idee. Asta ar fi vrut ei să facă de la 
bun început. La lucrurile astea cu Vacile Sacre şi Dumnezeu 
nu se pricepea prea bine, dar nu se făcea s-o lase să bată 
coclaurii, de capul său. Chestia asta nu avea nimic de-a face 
cu religia; iar purtarea asta el o considera indiferenţă 
grosolană. 

— lar dacă o găsim, le explică Harold, putem s-o 
întrebăm ce-şi doreşte. 

— S-o aducem înapoi, în oraş, propuse Ralph. 

— Cel puţin aşa putem s-o supraveghem, zise Harold. 

— Okay, puse Stu capăt discuţiei. Mi se pare o idee 
excelentă, Harold. Aşteptaţi puţin, vreau să-i las un bilet lui 
Fran. 

În timp ce scria cele câteva cuvinte, s-ar fi uitat totuşi cu 
dragă inimă peste umăr, la Harold - curios să afle ce făcea 
acesta în timp ce nu se ştia privit, ce anume expresie se 
putea citi în ochii lui. 


Harold ceruse şi-i fusese repartizată porţiunea de drum 
întortocheat dintre Boulder şi Nederland, deoarece o 
considera zona cea mai puţin probabilă. Nu era convins nici 
măcar că el însuşi ar fi în stare să străbată pe jos distanţa 
dintre Boulder şi Nederland într-o singură zi, darămite 
baba aia bătrână şi nebună. Dar călătoria pe motocicletă 
era plăcută şi-i oferea răgazul să gândească. 


Acum, la 6.45, se găsea pe drumul de întoarcere. Honda 
lui era parcată într-o zonă rezervată picnicurilor, iar el 
şedea la o masă, bând o Cola şi mâncând câteva Slim Jim. 
Din aparatul care atârna de coarnele motocicletei, cu 
antena scoasă la poziţia maximă, începu să se audă vocea 
slabă a lui Ralph Brentner, însoţită de un pârâit. Radiourile 
respective erau proiectate pentru distanţe mici, iar Ralph 
se afla undeva pe culmile Muntelui Flagstaff. 

— „.„Sunrise Amphitheater... nici urmă... aici, sus, s-a 
terminat furtuna. 

Apoi vocea lui Stu, mai puternică şi mai apropiată. El se 
afla în Chautauqua Park, la doar şase kilometri de Harold. 

— Repetă, Ralph. 

Vocea lui Ralph se auzi din nou, de această dată urlând 
din răsputeri. Poate-l lovea damblaua. Nici că s-ar fi putut 
un final mai bun pentru ziua aceea. 

— Nici urmă de ea aici, la înălţime! Cobor înainte să mă 
prindă întunericul! Terminat! 

— Zece-patru, se auzi vocea lui Stu, aparent descurajat. 
Harold, eşti acolo? Harold se ridică, ştergându-şi mâinile 
unsuroase pe jeanşi. Harold? Harold Lauder, recepţie! Mă 
auzi, Harold? 

Harold îşi îndreptă degetul mijlociu - degetul de fut, după 
cum îl numeau neanderthalezii de liceu din Ogunquit - spre 
walkie-talkie; apoi apăsă butonul şi spuse volubil, având 
însă grijă să strecoare nota cuvenită de descurajare în 
discurs: 

— Sunt aici. Eram de cealaltă parte a drumului... am 
crezut că văd ceva în şanţ. Dar nu era decât o jachetă 
veche. Terminat. 

— Mda, foarte bine. De ce nu vii şi tu în Chautauqua, 
Harold? Îl aşteptăm împreună pe Ralph. 

Îţi place la nebunie să dai ordine, nu-i aşa, găozarule? S- 
ar putea să am ceva pentru tine. Da, da, să ştii că s-ar 
putea. 

— Harold, mă auzi? 


— Da. Te rog să mă scuzi, Stu, picasem pe gânduri. Ajung 
acolo în cincisprezece minute. 

— Ai auzit, Ralph? urlă Stu. 

Harold tresări şi repetă gestul la adresa lui Stu, rânjind 
scurt. Sper să fii pe recepție, sălbatic afurisit ce eşti. 

— Am înţeles, vă găsesc în Chautauqua Park, se strecură 
vocea lui Ralph cu greu, printre paraziți. Am pornit. 
Terminat. 

— Plec şi eu la drum, interveni Harold. Terminat. 

Închise aparatul de radio, împinse antena la locul ei şi-l 
atârnă din nou de ghidon, însă rămase călare pe 
motocicletă fără să-i aprindă încă motorul. Purta o jachetă 
din surplusurile armatei; căptuşeala groasă era foarte 
bună, atunci când mergeai cu viteză, la peste două mii de 
metri altitudine, chiar şi în august. Dar haina servea şi unui 
alt scop. Avea o mulţime de buzunare cu fermoar, iar într- 
unul dintre ele se afla un Smith & Wesson calibru 38. 
Harold îl scoase şi începu să-l studieze pe toate părţile. 
Pistolul era încărcat şi-l simţea greu în mână, ca şi cum 
arma ar fi fost şi ea conştientă că avea de împlinit lucruri 
dintre cele mai grave, cum sunt moartea, distrugerea şi 
asasinatul. 

Chiar în seara aceea? 

De ce nu? 

Lansase ideea acestei expediţii tocmai cu gândul că-i era 
poate dat să rămână suficient timp singur cu Stu. lar acum 
planul lui avea sorţi să izbândească, peste nici 
cincisprezece minute, în Chautaugqua Park. Călătoria mai 
servise totuşi şi unui alt scop. 

Nu intenţionase să bată tot drumul până la Nederland, 
un orăşel mizerabil, cocoţat la mare înălţime deasupra 
Boulderului, a cărui unică pretenţie de mărire şi faimă se 
întemeia pe faptul că Patty Hearst înnoptase acolo o dată, în 
timpul fugii ei. Şi nici asta nu era absolut sigur. Dar, pe 
măsură ce urca tot mai sus, cu motorul Hondei bătând cu 


regularitate, ca ceasul, străbătând aerul rece, care-l tăia la 
faţă ca o lamă, simţea că se petrece ceva. 

Dacă plasezi un magnet la un capăt al mesei şi un 
cilindru din oţel la celălalt, nu se întâmplă nimic. Aducând 
cilindrul tot mai aproape de magnet, etapă cu etapă (savură 
această imagine în minte timp de câteva secunde, făcându- 
şi notă să nu uite să o treacă în jurnalul lui în seara aceea), 
vine o vreme când impulsul pe care i-l dai cilindrului pare 
să-l propulseze ceva mai departe decât s-ar cuveni. Obiectul 
se opreşte, dar pare să facă aceasta în silă, ca şi cum ar fi 
prins viaţă, iar parte a acestei animații este resentimentul 
faţă de legea fizicii referitoare la inerție. Încă un mic impuls 
sau două şi vei bănui că vezi - sau chiar vei vedea poate cu 
propriii tăi ochi - cum cilindrul tremură şi vibrează pe 
masă, ca o fasole mexicană săltăreaţă, din cele care au 
început să se vândă în magazinele de curiozităţi, nişte 
seminţe cu aspectul unor noduri din lemn, groase cât un 
deget, în interiorul cărora locuieşte de fapt un vierme viu. 
Un ultim brânci şi echilibrul dintre frecare şi forţa de 
atracţie a magnetului începe să se încline de cealaltă parte. 
Cilindrul învie de tot şi se mişcă din proprie iniţiativă, tot 
mai repede, până ce se loveşte de magnet şi rămâne lipit de 
el. 

Fenomen oribil şi fascinant. 

Când lumea se sfârşise, în iunie, forţa magnetică încă nu 
fusese înţeleasă, deşi Harold (mintea lui nu avusese 
niciodată cine ştie ce înclinaţie către zona raţional- 
ştiinţifică) credea că fizicienii care studiaseră problema 
ajunseseră la concluzia că este strâns legată de fenomenul 
gravitaţiei, iar gravitația era piatra de boltă a universului. 

În drumul spre Nederland, mergând spre vest şi urcând, 
înfruntând aerul tot mai rece, urmărind cum se adună încet 
norii încărcaţi de fulgere deasupra piscurilor şi mai înalte 
din depărtare, dincolo de Nederland, Harold simţi 
declanşarea aceluiaşi proces în el însuşi. Se apropia de 
punctul de echilibru... şi, nu cu mult mai departe, ar fi 


întâlnit punctul de schimbare a raportului. El era în postura 
cilindrului de oţel aliat la acea distanţă de magnet la care 
un mic impuls îl trimite mai departe decât ar face-o în 
condiţii normale. Simţea în el un tremur nervos. 

Nu trecuse în viaţa lui printr-un moment care să semene 
mai mult decât acesta cu o experienţă sacră. Cei tineri 
resping sacrul, deoarece a-l accepta înseamnă să recunoşti 
moartea, în cele din urmă, a tuturor obiectelor empirice, iar 
Harold nu făcea excepţie de la regulă. Bătrâna era 
înzestrată cu cine ştie ce puteri psihice, gândise el, la fel ca 
Flagg, Omul Întunecat. Erau un soi de staţii radio umane, 
nimic mai mult. Puterea lor reală avea să se măsoare în 
forţa societăţilor ce se coagulau ca urmare a semnalelor - 
atât de diferite între ele - lansate de cei doi. Aşa îşi 
închipuise el. 

Dar când rămăsese călare pe motocicleta lui la capătul 
anostei străzi principale, cu lumina de poziţie a Hondei 
licărind ca ochiul unei pisici, ascultând scâncetul iernatic al 
vântului în pini şi în plopii-de-munte, simţise ceva mai mult 
decât o simplă atracţie magnetică. Simţise o forţă 
uimitoare, iraţională venind dinspre vest, o atracţie atât de 
mare, încât a o contempla acum prea atent ar fi echivalat cu 
pierderea minţilor. Căci dacă s-ar mai fi aventurat puţin pe 
braţul balanței, l-ar fi părăsit şi ultima urmă de voinţă. Şi ar 
fi plecat aşa cum se afla, cu mâna goală. 

Gest pentru care Omul Întunecat, pe deplin justificat, l-ar 
fi ucis. 

Se întoarse atunci din cale cu sentimentul rece de 
uşurare al candidatului la sinucidere care tocmai a privit 
îndelung hăul morţii. În schimb putea să plece la noapte, 
dacă dorea. Da, i-ar fi fost lesne să-l ucidă pe Redman cu un 
singur foc, tras de la distanţă minimă. lar apoi să aştepte 
calm apariţia nătărăului din Oklahoma. Încă o împuşcătură, 
drept în tâmplă. Nimeni nu s-ar fi alarmat din cauza 
bubuiturilor; vânat exista din belşug şi o mulţime de oameni 


luaseră obiceiul să tragă în cerbii care coborau până în 
oraş. 

Se făcuse 6.50. Până la 7.30 reuşea să-i lichideze pe 
amândoi. Fran nu avea să dea alarma mai devreme de 
10.30, iar până atunci el ar fi fost departe, croindu-şi drum 
spre vest pe Honda, cu jurnalul în rucsac. Dar dacă 
rămânea în continuare aici, lăsând timpul să-i scape printre 
degete, pierdea ocazia. 

Motorul Hondei se aprinse la a doua cheie. Era o 
motocicletă foarte bună. Harold zâmbi. Zâmbetul se 
transformă apoi în rânjet. Radia o bună dispoziţie perfectă. 
Porni apoi în direcţia Chautaugqua Park. 


Stu auzi când motocicleta lui Harold pătrunse în parc, la 
încheierea amurgului. Peste câteva clipe văzu farul 
motocicletei printre copacii care străjuiau aleea în pantă. 
Apoi distinse silueta lui Harold, cu cască pe cap, răsucindu- 
se spre stânga şi spre dreapta şi căutându-l. 

Stu, care stătea pe marginea de piatră a unei gropi 
pregătite pentru grătar, îi făcu semne şi-l strigă. Harold îl 
văzu şi el, flutură din mână şi se apropie în viteza a doua. 

După această zi în care acţionaseră împreună, 
sentimentele lui Stu faţă de Harold se îmbunătăţiseră 
considerabil... de fapt, erau mai bune ca niciodată. Chiar 
dacă nu ieşise nimic din asta, ideea lui Harold fusese 
extrem de bună. Pe urmă, Harold insistase să meargă pe 
drumul spre Nederland... unde suferise probabil de frig, în 
pofida jachetei lui groase. Când tânărul se apropie, Stu 
constată că zâmbetul veşnic arăta mai degrabă a grimasă şi 
că faţa îi era încordată şi prea albă. Din cauza dezamăgirii 
insuccesului, presupuse Stu. Îl cuprinse deodată un val de 
vinovăţie, gândindu-se la felul în care el şi Frannie îl 
trataseră pe Harold, de parcă surâsul lui constant şi 
purtarea exagerat de prietenoasă cu oamenii ar fi fost doar 
un paravan. Oare se gândiseră vreodată, cu toată 
seriozitatea, că băiatul încearcă într-adevăr să se schimbe 


şi că felul în care o face pare puţin ciudat tocmai pentru că 
este pentru prima oară când întreprinde o asemenea 
tentativă? Din câte ştia Stu, nu făcuseră acest efort. 

— Absolut nimic, hm? îl întrebă pe Harold, ridicându-se, 
înţepenit, de pe marginea de piatră. 

— De nada. 

Zâmbetul îi reapăru, dar era automat şi lipsit de energie, 
ca un rictus. Rămânea în continuare palid ca moartea şi 
avea un aer straniu. Îşi ţinea mâinile înfundate în 
buzunarele jachetei. 

— Nu face nimic. Ideea a fost bună. Mai ştii, poate că 
acum se află deja la ea acasă. Dacă nu, mâine putem s-o 
luăm de la capăt cu cercetările. 

— Nu-i exclus să pornim în căutarea unui cadavru. Stu 
oftă. 

— Poate... mda, se poate. Nu vrei să vii să luăm cina 
împreună, Harold? 

— Cum? 

Avu impresia că Harold tresare, chiar dacă, sub copaci, 
întunericul devenise profund. lar surâsul lui era mai 
încordat ca niciodată. 

— Să cinăm, repetă Stu. Ştii, şi Frannie s-ar bucura să te 
vadă. Nu este o simplă vorbă de politeţe. S-ar bucura cu 
adevărat. 

— Ei, poate, spuse Harold, în continuare stânjenit. Dar eu 
sunt... adică, am fost legat de ea. Poate ar fi mai bine dacă... 
mai amânăm o vreme. Nu are nicio legătură cu tine. Voi doi 
vă înţelegeţi bine. Ştiu lucrul acesta. 

Zâmbetul lui prinse din nou să strălucească, plin de 
sinceritate şi molipsitor, în acelaşi timp; Stu începu şi el să 
surâdă. 

— Tu decizi, Harold. Dar uşa îţi rămâne oricând deschisă. 

— Mulţumesc. 

— Nu, eu trebuie să-ţi mulţumesc ţie, zise Stu cu 
seriozitate. 

— Mie? clipi Harold. 


— Pentru că ne-ai ajutat să plecăm în căutare atunci când 
toţi ceilalţi ajunseseră la concluzia că e mai bine să lăsăm 
lucrurile să curgă în voia lor. Chiar dacă nu ne-a ieşit cum 
am fi vrut. N-ai vrea să dai mâna cu mine? 

Stu întinse mâna. Luat prin surprindere, Harold se uită o 
clipă în gol, iar Stu crezu că va fi respins. Harold îşi scoase 
apoi mâna dreaptă din buzunarul jachetei - s-ar fi zis că îl 
împiedică ceva, fermoarul, poate - şi-l strânse scurt. Palma 
lui Harold era caldă şi puţin asudată. 

Stu îi trecu prin faţă şi privi în vale, de-a lungul aleii. 

— Ar fi timpul să apară şi Ralph. Sper că n-a suferit vreun 
accident, coborând de pe muntele ăla afurisit. El... uite, a 
ajuns. 

Stu ieşi în marginea drumeagului; se apropia şi un al 
doilea far, jucându-se de-a v-aţi ascunselea prin perdeaua 
de copaci. 

— Da, el este, declară Harold cu o voce egală şi stranie, 
în spatele lui. 

— Mai este cineva, în afară de el. 

— C-cum? 

— Priveşte acolo, îl sfătui Stu, arătându-i cea de-a doua 
lumină din spatele primei. 

— Ah! 

Acelaşi ton ciudat. Stu se întoarse spre el. 

— Te simţi bine, Harold? 

— Sunt doar puţin obosit. 

Cel de-al doilea vehicul îi aparţinea lui Glen Bateman: o 
motoretă cu motor foarte mic, care totuşi în comparaţie cu 
Vespa Nadinei părea o Harley; dar n-ar fi acceptat în ruptul 
capului să circule pe ceva mai de Doamne-ajută. În spatele 
lui Ralph călătorea Nick Andros. Nick le adresă tuturor 
invitaţia de a merge acasă la el şi Ralph, ca să bea 
împreună o cafea şi/sau coniac. Stu acceptă, în schimb 
Harold se scuză, părând în continuare nervos şi obosit. 

Este teribil de dezamăgit, gândi Stu, reflectând că unda 
de simpatie pe care o simţea faţă de Harold, de altfel cea 


dintâi, venea prea târziu. Repetă şi el invitaţia lui Nick, dar 
Harold clătină din cap şi-i spuse că era terminat şi prefera 
să se întoarcă acasă la el şi să se culce. 

Îl chinuia un asemenea tremurat, încât introduse cu greu 
cheia în broasca uşii din faţă. Când reuşi s-o deschidă, 
Harold se năpusti înăuntru ca şi cum s-ar fi aşteptat ca de 
după peretele din spate să-l pândească cine ştie ce maniac. 
Trânti uşa, răsuci cheia şi trase zăvorul. Apoi rămase câteva 
secunde sprijinit, cu capul lăsat pe spate şi ochii închişi, la 
un pas de un val de lacrimi isterice. După ce reuşi din nou 
să se adune, străbătu pe pipăite antreul şi intră în salon, 
unde aprinse toate cele trei lămpi cu gaz. Camera se lumină 
şi începu să se simtă şi el mai bine. 

Se aşeză în scaunul lui preferat şi închise ochii. După ce 
bătăile inimii i se mai potoliră, se apropie de cămin, 
îndepărtă cărămida şi scoase JURNALUL. Caietul acesta îi 
aducea mângâiere. Jurnalul este locul unde îţi treci toate 
datoriile şi notele de plată neachitate, a căror dobândă 
sporeşte mereu. Tot acolo îţi notezi şi atunci când ţi-ai 
reglat toate conturile. 

Se aşeză, deschise la locul în care se oprise, ezită, apoi 
notă: 14 august 1990. Scrise vreme de aproape o oră şi 
jumătate, cu creionul alergând nebuneşte, cuvânt după 
cuvânt, pagină după pagină. Rând pe rând, figura lui 
devenea fioros de amuzată sau onestă, îngrozită sau veselă, 
rănită sau zâmbitoare. După ce termină, reciti textul 
(„Aceasta este epistola mea către lume/care nu s-a 
învrednicit niciodată să-mi scrie...”), masându-şi absent 
mâna dreaptă, care-l durea. 

Puse jurnalul şi piatra la locul lor. Era calm; scrisese tot 
ce-i stătea pe suflet; transpusese întreaga lui groază şi furie 
pe hârtie, iar voinţa îi rămăsese întreagă. Asta era foarte 
bine. Uneori actul scrierii îl lăsa mai nesigur pe sine şi chiar 
acelea erau situaţiile când ştia că scrisese fals sau fără să fi 
făcut efortul cerut pentru a şlefui muchia boantă a 
adevărului în aşa fel încât să fie în stare să taie - până 


dădea sângele. În seara aceasta putea să pună caietul la 
locul lui cu mintea calmă şi împăcată. Mânia fricii şi a 
frustrării fusese tradusă cu bine în pagini, iar piatra avea să 
le ţină în frâu cât timp dormea. 

Harold ridică una dintre jaluzele şi contemplă strada 
tăcută. Ridicându-şi privirea spre culmile munţilor Flatiron, 
cântări la rece cât de aproape fusese de momentul 
dezlănţuirii, când ar fi putut să scoată pistolul şi să încerce 
să-i culce pe toţi patru la pământ. Asta ar fi însemnat 
sfârşitul comitetului lor ad-hoc împuţit şi ipocrit. După ce-i 
termina, n-ar mai fi rămas din comitet nici măcar o 
căcăcioasă de majoritate. 

Dar chiar în ultimul moment, o coardă erodată a 
echilibrului său mintal rezistase, în loc să cedeze. Reuşise 
să dea drumul pistolului şi să strângă mâna trădătorului 
ăluia afurisit. Cum, nu avea să ştie niciodată, dar slavă 
Domnului că fusese capabil să se stăpânească. Semnul 
geniului este capacitatea de a răbda, iar el se simţea în 
stare să aştepte. 

Îl cuprindea somnul; fusese o zi lungă şi plină de 
evenimente. 

Descheindu-se la cămaşă, Harold stinse două dintre cele 
trei lămpi şi o luă pe cea de a treia, cu gândul s-o ducă în 
dormitor. Dar, traversând bucătăria, rămase în loc, 
încremenit. 

Uşa la pivniţă era deschisă. 

Se duse într-acolo, ridicând lampa, şi cobori primele trei 
scări. Frica i se strecură în inimă, alungând calmul. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

Niciun răspuns. Reuşea să distingă jocul de hochei. 
Afişele. În colţul îndepărtat, un set de ciocane pentru 
crochet frumos colorate, aranjate în raftul lor. 

Mai cobori trei trepte. 

— E cineva aici? 

Nu; simţea că nu e nimeni. Dar asta nu-i domoli frica. 


Parcurse şi celelalte trepte, ridicând lampa sus, deasupra 
capului; de cealaltă parte a încăperii procedă aidoma unui 
monstruos Harold-umbră, la fel de uriaş şi de negru ca 
maimuța din Rue Morgue. 

Oare nu cumva se vedea ceva pe podea, acolo? Ba da. 

Trecu prin spatele circuitului pentru maşini de jucărie 
până sub fereastra pe unde intrase Fran. Pe podea era o 
pată de nisip cafeniu-deschis. Harold puse lumina pe ea. În 
mijlocul petei se vedea urma lăsată de un pantof de sport, 
limpede ca o amprentă... cu model nu în zigzag sau 
romburi, ci cu cercuri şi linii. O scrută, întipărindu-şi-o în 
minte, apoi îi trase un şut, ridicând un norişor de praf şi 
distrugând semnul. În lumina lămpii Coleman, obrajii lui 
căpătaseră culoarea unei statui de ceară. 

— Vei plăti! strigă Harold cu vocea potolită. Oricine vei fi 
fost tu, vei plăti! Da, da, vei plăti! 

Urcă din nou la parter şi străbătu casa de la un capăt la 
celălalt, în căutarea altor semne. Îşi încheie turul în salon, 
mai treaz ca oricând. Iocmai trăgea concluzia că o 
persoană oarecare - un copil, probabil - intrase din pură 
curiozitate, când gândul la jurnalul lui îi răbufni în minte, ca 
un fulger în miez de noapte. Mobilul spargerii era atât de 
limpede, atât de infernal, încât aproape că-l trecuse total cu 
vederea. 

Fugi la cămin, scoase cărămida şi smulse caietul de la 
locul lui. Înţelese pentru prima oară ce primejdie 
reprezenta pentru el jurnalul. Dacă-l descoperea cineva, 
totul se termina. Dacă nu înţelegea el atâta lucru, atunci 
cine? Oare nu începuse povestea tocmai din cauza 
jurnalului lui Fran? 

Caietul. Urma de pas. Exista vreo legătură, însemna 
neapărat că fusese dat de gol? Desigur că nu. Dar putea fi 
sigur? Adevărul drăcesc era că nu avea cum să-şi dea un 
răspuns. 

Puse cărămida la loc şi luă jurnalul cu el, în dormitor. Îl 
aşeză sub pernă, alături de revolverul Smith & Wesson, 


gândindu-se că ar trebui să-l ardă, conştient fiind că nu 
avea să fie niciodată în stare. Între copertele acestea se 
aflau cele mai bune scrieri ale lui, singurele care fuseseră 
dictate de credinţa şi de angajamentul lui personal. 

Se întinse în pat, resemnându-se cu gândul că va petrece 
o noapte albă, încercând neîncetat să găsească 
ascunzătoarea potrivită. Sub o scândură din podele? În 
fundul dulapului? Era bine să repete vechea şmecherie cu 
scrisoarea furată, lăsând-o temerar pe unul dintre rafturile 
bibliotecii, un volum printre multe altele, flancat de 
Reader's Digest Condensed Book într-o parte şi de The 
Total Woman de cealaltă? Nu... nu avea un asemenea curaj 
şi, odată plecat de acasă, nu şi-ar fi găsit nicicând pacea. 
Dar într-un seif de la bancă? Nu, nu mergea... dorea să-l 
aibă mereu la îndemână, ca să se poată uita în el. 

Într-un târziu începu să alunece spre somn, iar mintea 
lui, eliberată în acele clipe, porni să plutească fără călăuzire 
conştientă, ca o bilă rostogolindu-se lent într-un joc 
mecanic. Prin minte îi treceau fragmente logice: £ musai să 
stea ascuns, asta-i treaba... dacă Frannie şi-l ascundea pe 
al ei mai bine... dacă nu citeam ce crede ea cu adevărat 
despre mine... ipocrizia ei... dacă nu... 

Harold se ridică brusc în pat, cu ochii larg deschişi, 
scoțând un mic țipăt. 

Rămase aşa multă vreme, iar după un timp începu să 
tremure. Oare ştia? Era urma din pivniţă lăsată de Fran? 
Jurnale... caiete... 

Apoi se culcă din nou, dar mai trecu mult până să 
adoarmă. Se tot muncea să-şi aducă aminte dacă Fran 
Goldsmith purta de obicei pantofi sport. lar dacă era aşa, 
cum arăta modelul de pe tălpile lor? 

Modele de tălpi, modele de suflet. 

Când adormi cu adevărat, avu vise neliniştite şi ţipă de 
mai multe ori jalnic, în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să 
alunge lucruri care-şi găsiseră sălaş în el pentru vecie. 


Stu sosi acasă la 9.15. Fran stătea cuibărită pe patul 
dublu, purtând una dintre cămăşile lui - îi ajungea aproape 
până la genunchi - citind dintr-o carte intitulată Cincizeci 
de plante prietenoase. Odată cu intrarea lui, se ridică. 

— Unde ai fost? Am fost atât de îngrijorată! 

Stu îi povesti despre ideea lui Harold de a o căuta pe 
Mother Abagail, ca s-o poată ţine sub supraveghere, cel 
puţin. De Vacile Sfinte n-a pomenit. Descheindu-şi cămaşa, 
sfârşi astfel: 

— Te-am fi luat şi pe tine, fetiţo, dar n-ai fost de găsit. 

— Eram la bibliotecă. 

Îl urmări cum se dezbracă şi-şi pune cămaşa în plasa 
pentru rufe murdare agăţată de uşă. Era foarte păros pe 
piept şi pe spate şi se trezi gândind că, până să-l 
întâlnească pe Stu, îi considerase întotdeauna vag 
respingători pe bărbaţii păroşi. Probabil uşurarea ei atunci 
când îl văzuse din nou acasă o prostise puţin la cap. 

Acum era sigură că Harold îi citise jurnalul şi se temuse 
teribil că Harold plănuise poate să rămână singur cu Stu 
şi... ei bine, să-i facă ceva. Dar de ce acum, astăzi, tocmai 
când aflase şi ea? Dacă Harold lăsase acest gând să doarmă 
de atâta vreme, nu era mai logic să presupună că nu mai 
dorea să trezească dulăul adormit niciodată? Oare nu 
cumva Harold, citindu-i jurnalul, ajunsese la concluzia că nu 
merită să alerge mereu după ea? Venind peste ştirea 
dispariţiei lui Mother Abagail, ea se găsea în starea de spirit 
propice să vadă răul peste tot, dar dacă se gândea mai bine, 
Harold nu-i citise decât jurnalul, şi nu recunoaşterea celor 
mai grave crime de pe lumea asta. lar dacă-i mărturisea lui 
Stu descoperirea ei, nu reuşea decât să pară o proastă şi 
poate să-l stârnească împotriva lui Harold... şi poate chiar 
împotriva ei, din cauză că fusese atât de stupidă. 

— N-aţi găsit niciun semn, Stu? 

— Nu. 

— Harold cum ţi s-a părut? 

Stu îşi scotea pantalonii. 


— Destul de răvăşit. l-a părut rău că ideea lui nu a dat 
roade. L-am invitat la masă, oricând are el chef. Sper să n-ai 
nimic împotrivă. Ştii, cred că până la urmă o să-nceapă să- 
mi placă de fraierul ăsta. Deşi, în ziua în care v-am întâlnit 
pe voi doi în New Hampshire, n-ai fi reuşit să mă convingi 
pentru nimic în lume. Am făcut rău că l-am invitat? 

— Nu, răspunse ea după o mică pauză. Nu, aş vrea să 
rămân în relaţii bune cu Harold. Fu stau acasă și mă 
frământ că Harold ar putea plănui să-i zboare creierii, 
gândi ea, iar Stu îl invită la cină. Ce ţi-e şi cu aiurelile astea 
de femeie borțoasă! 

— Dacă Mother Abagail nu apare până mâine în zori, îmi 
făceam socoteala să-l rog pe Harold să vină din nou cu 
mine. 

— Şi mie mi-ar face plăcere să merg. Şi mai există vreo 
câţiva prin jur care nu sunt absolut convinşi că-i dau corbii 
de mâncare. Dick  Vollman, de exemplu. Şi Larry 
Underwood. 

— Foarte bine, spuse el, venind în pat, lângă ea. Ia spune- 
mi, ce porţi sub cămaşa aia? 

— Un bărbat mare şi tare ca tine ar trebui să fie în stare 
să afle şi fără ajutorul meu, îi răspunse Fran afectată. 

Din câte se dovedi, nu purta nimic. 


A doua zi, la ora 8 dimineaţa, cercetările începură 
modest, cu o echipă formată din doar şase oameni - Stu, 
Fran, Harold, Dick Vollman, Larry Underwood şi Lucy 
Swann. Până la prânz, grupul se mărise la douăzeci, iar la 
amurg (însoţit de obişnuita mică repriză de ploaie şi fulgere 
la poalele munţilor) mai bine de cincizeci de oameni 
măturau zona de crânguri de la vest de Boulder, traversând 
râuri, prospectând canioane şi producând o adevărată 
harababură în comunicările radio făcute pe CB. 

Un sentiment straniu de groază şi de resemnare înlocuise 
treptat calmul din ziua precedentă. În pofida forţei 
impresionante a viselor, care făcuseră ca Mother Abagail să 


capete un statut semidivin în Free Zone, majoritatea 
trecuseră prin suficiente greutăţi ca să aibă o atitudine 
realistă faţă de supravieţuire: bătrâna trecuse bine de o 
sută de ani şi-şi petrecuse o noapte singură. lar acum se 
apropia cea de-a doua. 

Un tip care traversase cu greu întreaga ţară, din 
Louisiana şi până la Boulder, cu un grup de doisprezece 
oameni, a avut o replică pe măsura situaţiei. El ajunsese cu 
o zi în urmă, la prânz. Când i s-a spus că Mother Abagail 
plecase, Norman Kellogg, căci aşa îl chema, a dat cu şapca 
de baseball de pământ şi a zis: „Aşa am eu mereu ghinion, 
fir-aş al naibii... cine a plecat s-o caute?” 

Charlie Impening, care se transformase - mai mult sau 
mai puţin - într-un fel de vestitor al zilei de apoi al Zonei (el 
fusese cel care răspândise ştirea îmbucurătoare că vor avea 
zăpadă încă din septembrie), începu să le spună tuturor că, 
dacă Mother Abagail plecase, poate era şi pentru ei un 
semn să-şi ia lumea în cap. Că, dacă te gândeai bine, 
Boulder era prea aproape. Prea aproape de ce? Nu 
contează, înţelegi prea bine ce înseamnă prea aproape, iar 
la New York sau Boston fiul lui Mavis Impening - Charlie - 
s-ar simţi în mult mai mare siguranţă. Dar nimeni nu punea 
preţ pe vorbele lui. Oamenii erau obosiţi şi doreau să stea 
locului. Dacă venea frigul şi nu aveau încălzire, poate se 
hotărau să plece, dar acum, nu. Acum erau în 
convalescenţă. Îl întrebau politicos pe Impening dacă el 
însuşi plănuia s-o ia din loc. Impening le răspundea că mai 
aşteaptă, până ce s-or mai lumina şi câţiva alţii. lar Glen 
Bateman şi-a exprimat într-un cerc opinia că Charlie 
Impening ar fi ratat cu desăvârşire rolul de Moise. 

„Groază şi resemnare” erau tot ceea ce îi mai rămăsese 
comunităţii, credea Glen Bateman, pentru că ei erau încă 
nişte oameni raţionali, în ciuda tuturor viselor, în ciuda 
temerilor profunde legate de ceea ce bănuiau doar că se 
întâmplă la vest de Munţii Stâncoşi. Superstiţia, ca şi 
dragostea adevărată, are nevoie de timp ca să crească şi să 


se reflecte asupra ei înşişi. Când termini construirea unui 
grajd, le povesti el lui Nick, Stu şi Fran, după ce întunericul 
pusese capăt căutărilor lor din ziua respectivă, agăţi o 
potcoavă cu capetele în sus deasupra uşii, ca să nu-ţi fugă 
norocul. Dar dacă unul din cuie cade şi potcoava se întoarce 
cu vârfurile în jos, nu înseamnă să abandonezi grajdul. 

— Poate să vină şi ziua când noi sau copiii noştri vom 
părăsi grajdul, dacă potcoava lasă să fugă norocul, dar până 
atunci vor mai trece mulţi ani. Acum nu ne simţim decât 
puţin pierduţi şi părăsiţi. Dar cred că asta va trece. Dacă 
Mother Abagail a murit - Dumnezeu mi-este martor, sper că 
nu s-a întâmplat aşa - s-ar putea ca întâmplarea să survină 
în momentul cel mai potrivit, din punctul de vedere al 
sănătăţii psihice a comunităţii noastre. 

Nick scrise: „Dar dacă ea a fost menită să ne fie pavăză în 
calea Adversarului, cineva pus aici să păstreze echilibrul 
balanței...” 

— Da, ştiu, spuse Glen posomorât. Ştiu. Zilele când nu ne 
păsa de potcoavă sunt numărate... sau au trecut, deja. 
Crede-mă, ştiu ce vorbesc. 

Frannie spuse: 

— Glen, doar nu-ţi imaginezi cu adevărat că nepoţii noştri 
vor fi nişte băştinaşi superstiţioşi, nu? Care să ardă 
vrăjitoare pe rug şi să scuipe printre degete, de noroc? 

— Eu nu pot să citesc viitorul, Fran, o asigură Glen, iar în 
lumina lămpii figura lui se arăta bătrână şi consumată - 
figura unui magician ratat, poate. N-am fost în stare nici 
măcar să-mi dau seama care este influenţa lui Mother 
Abagail asupra comunităţii, până ce nu m-a luminat Stu, în 
noaptea aceea, pe Flagstaff Mountain. Ştiu doar un lucru: 
ne aflăm cu toţii în acest oraş datorită a două evenimente. 
Supergripa o putem pune pe seama prostiei rasei omeneşti. 
Nu are importanţă dacă am provocat-o noi, ruşii sau letonii. 
Cine a răsturnat eprubeta îşi pierde importanţa, în faţa 
adevărului general: La sfârşitul raționalismului, groapa 
comună. Legile fizicii, legile biologiei, axiomele matematicii, 


toate acestea fac parte din călătoria a cărei staţie terminus 
este moartea, pentru că noi suntem ceea ce suntem. Dacă 
n-ar fi fost Captain Trips, s-ar fi ivit altceva. Moda era să 
dăm vina pe „tehnologie“, dar tehnologia nu reprezintă 
decât trunchiul problemei, nu şi rădăcina. Raționalismul 
este rădăcina, iar eu aş defini acest cuvânt astfel: 
„Raționalismul este ideea că vom putea odată înţelege ceva 
despre condiţia umană.” Staţia terminus: moartea. 
Întotdeauna a fost aşa. Prin urmare, dacă vreţi, puteţi da 
întreaga vină pe raţionalism, nu pe Supergripă. Dar celălalt 
motiv pentru care ne aflăm aici sunt visele, iar visele sunt 
iraționale. Am căzut de acord să nu discutăm despre acest 
fapt simplu cât timp ne aflăm adunaţi în comitet, dar acum 
nu ne aflăm în şedinţă. Voi spune deci ceea ce ştim cu toţii 
că este adevărat: ne aflăm aici sub ordinele venite din 
partea unor forţe pe care nu le înţelegem. Pentru mine, 
asta înseamnă că noi am putea începe să acceptăm - 
deocamdată doar inconştient şi cu o mulţime de recăderi în 
starea trecută, din pricina decalajului cultural - o definiţie 
diferită a existenţei. Ideea că nu vom înţelege niciodată 
nimic despre condiţia umană. lar dacă raționalismul este o 
călătorie a morţii, iraţionalismul s-ar putea foarte bine 
dovedi o călătorie a vieţii... cel puţin până la proba 
contrarie. Vorbind foarte încet, Stu spuse: 

— Ei, şi eu am superstiţiile mele. S-a râs mult de mine 
pentru asta, dar le am. Ştiu că n-are nicio importanţă dacă 
aprinzi două sau trei ţigări cu acelaşi chibrit, dar la două 
ţigări nu devin nervos, pe când la trei, da. Nu trec pe sub 
scări şi nici nu-mi face plăcere să văd o pisică neagră 
tăindu-mi calea. Dar ca să trăieşti fără ştiinţă... preamaărind 
soarele, poate... crezând că monştrii rostogolesc nişte bile 
de bowling pe cer, atunci când tună... n-aş zice că treburile 
astea mi se par prea atrăgătoare, cheliosule. Păi mie mi se 
pare chiar un fel de sclavie. 

— Dar dacă presupunem că lucrurile acelea sunt 
adevărate? replică Glen potolit. 


— Ce anume? 

— Să presupunem că epoca raționalismului a trecut. Eu 
personal sunt aproape convins că aşa este. După cum ştiţi, 
au mai existat perioade în care a dispărut, pentru a apărea 
iarăşi; aproape ne părăsise în anii şaizeci - aşa-numita Eră 
a Vărsătorului - şi luase vacanţă aproape permanentă în 
Evul Mediu. Presupuneţi... presupuneţi doar, că atunci când 
raționalismul dispare cu adevărat, este ca şi cum s-ar stinge 
o lumină orbitoare pentru o vreme, iar noi am putea 
vedea... 

Fraza rămase neterminată şi privirea lui căuta de acum 
în interior. 

— Ce vedem? întrebă Fran. 

Bărbatul îi căută privirea; ochii lui erau cenuşii şi stranii, 
părând să fie luminaţi de propria lor energie interioară. 

— Magie neagră, spuse el în şoaptă. Un univers de 
minuni în care apa curge la deal, uriaşii locuiesc în 
străfundul codrilor şi zmeii sub munţi. Minuni 
extraordinare, puteri curate. „Lazăre, vino afară.” Apa 
transformată în vin. Şi... s-ar putea, doar... alungarea 
diavolilor. 

Făcu o pauză, apoi zâmbi. 

— Călătoria spre viaţă. 

— Şi Omul Întunecat? întrebă Fran. 

Glen ridică din umeri: 

— Mother Abagail îl numeşte Vlăstarul Diavolului. Poate 
că nu este decât cel din urmă magician al gândirii raţionale, 
adunând uneltele tehnologiei împotriva noastră. Şi poate că 
mai este ceva, cu mult mai sinistru. Nu ştiu decât că există 
şi cred că nici sociologia, nici psihologia şi nicio altă ologie 
nu vor mai reuşi să-l stăvilească. Numai magia albă va reuşi 
acest lucru... iar specialistul nostru în magie albă se află 
cine ştie unde, hălăduind pe coclauri. 

Vocea lui aproape se frânse şi Glen îşi cobori fulgerător 
privirile. 


Afară domnea întunericul deplin, iar o pală de vânt 
coborând dinspre munţi aduse cu sine ploaia, ai cărei stropi 
băteau în fereastra salonului. Glen îşi aprinse pipa. Stu 
scosese din buzunar un pumn de monede, pe care le agita 
în mână şi-şi deschidea palma, ca să vadă câte erau cu 
capul şi câte cu pajura în sus. Nick desena forme 
complicate pe prima foaie din notesul lui, iar în mintea lui 
vedea străzile pustii din Shoyo şi auzea - da, auzea - o voce 
ce-i şoptea: Se află pe urmele tale, mutule. Este foarte 
aproape de tine. 

După o vreme, Glen şi Stu aprinseră un foc în cămin şi 
toată lumea contemplă flăcările, fără să mai spună multe 
cuvinte. 


După plecarea celorlalţi, Fran se simţea deprimată şi 
nefericită. Nici Stu nu era într-o formă mai bună. Arată 
obosit, se gândi ea. Mâine ar trebui să rămânem acasă, să 
stăm pur şi simplu şi să discutăm şi să tragem un pui de 
somn după prânz. Nu ne-ar strica s-o lăsăm niţel mai moale. 
Ochii i se opriră asupra lămpii Coleman şi se gândi cu 
nostalgie la lumina electrică, puternică şi albă, pe care o 
aprinzi apăsând un buton din perete. 

Lacrimile îi săgetau ochii. Supărată pe ea însăşi, îşi spuse 
să nu înceapă şi ea acum, să nu adauge şi ea o problemă la 
celelalte multe, dar acea parte a ei care se afla la comanda 
uzinei de apă n-o asculta. 

Pe neaşteptate, Stu se lumină la faţă: 

— Pe Dumnezeul meu! Ca să vezi, era gata să uit! 

— Ce să uiţi? 

— Am să-ţi arât! Nu te mişca din loc! 

leşi pe uşă şi apoi i se auziră paşii pe treptele de la 
intrare. Peste doar câteva secunde, Fran îl auzi urcând. 
Ţinea un obiect în mână, care era... o... 

— Stuart Redman, de unde ai făcut rost de asta! îl 
întrebă ea, încântată de surpriza făcută. 

— De la Folk Arts Music, îi răspunse el, zâmbind. 


Femeia luă scândura de spălat şi o răsuci pe toate părţile. 
Lumina lămpii se reflecta albăstrui pe suprafaţa lustruită. 
— Folk?... 

— Este pe Walnut Street, ceva mai departe. 

— O scândură pentru spălat într-un magazin de muzică! 

— Mda. Exista şi o copaie minunată, dar cineva apucase 
să-i dea o gaură şi s-o transforme în contrabas. 

Ea începu să râdă. Lăsă scândura pe canapea, se duse la 
el şi-l strânse în braţe. Mâinile bărbatului îi prinseră sânii, 
iar ea îl strânse şi mai tare. 

— Şi doctorul mi-a recomandat să-l distrez cu muzică 
interpretată la obiecte concrete, îi şopti ea. 

— Cum? 

Îşi lipi obrazul de gâtul lui Stu. 

— Din câte se pare, se simte minunat. Cam aşa cum zice 
şi cântecul. Poţi să mă faci fericită, Stu? 

Surâzând, o ridică în braţe. 

— Păi, îi răspunse el, cred că aş putea încerca, măcar. 


După-amiaza următoare, la ora 2.15, Glen Bateman 
năvăli în apartament, fără să mai bată la uşă. Fran era 
plecată la Lucy Swann, unde cele două femei încercau să 
prepare un aluat cu drojdie. Stu citea un western de Max 
Brand. Văzând figura palidă şi şocată şi ochii mari ai lui 
Glen, aruncă volumul pe podea. 

— Vai, Stu, nici nu ştii cât mă bucur că te găsesc aici. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă acesta nerăbdător. Nu 
cumva... a găsit-o cineva? 

— Nu, spuse Glen, aşezându-se brusc, ca şi cum tocmai |- 
ar fi lăsat picioarele. Nu sunt ştiri proaste, ci din cele bune. 
Dar faptul este extrem de ciudat. 

— Ce? Ce anume? 

— Este vorba de Kojak. După masă am tras un pui de 
somn şi, ce să vezi, când m-am trezit, Kojak se afla pe 
verandă şi dormea tun. Este îngrozitor de bătut, Stu, arată 


de parcă ar fi trecut printr-un mixer cu palele neascuţite, 
dar nu încape vreo îndoială că n-ar fi el. 

— Câinele, vrei să zici? Acel Kojak? 

— Despre el vorbesc. 

— Eşti sigur? 

— Aceeaşi plăcuţă de identitate pe care scrie Woodsville, 
N.H. Aceeaşi zgardă roşie. Acelaşi câine. Într-adevăr, este 
foarte slab şi s-a bătut. Dick Ellis - care a fost foarte 
bucuros că are ocazia să trateze, în sfârşit, şi un animal - 
spune că a pierdut un ochi pentru totdeauna. Zgârieturi 
profunde pe coaste şi pe stomac, dintre care unele 
infectate, dar Dick s-a ocupat de ele. I-a dat un sedativ şi 
apoi l-a bandajat. Dick este de părere că s-a luptat cu un 
lup, poate chiar cu mai mulţi. Oricum, nu este vorba de 
turbare. E curat. Glen clătină încet din cap şi două lacrimi i 
se scurseră pe obraji. Afurisitul ăsta de câine a venit după 
mine. Regret enorm că l-am lăsat şi nu l-am luat cu mine, 
Stu. Mă simt îngrozitor faţă de el. 

— Nu aveam cum să-l transportăm şi pe el, Glen. Pe 
motocicletă ar fi fost imposibil. 

— Bine, dar... el m-a urmat, Stu. Despre lucruri de felul 
acesta citeam în Star Weekly... Câine credincios îşi urmează 
stăpânul trei mii de kilometri. Cum de-a fost în stare să facă 
un lucru ca ăsta? Cum? 

— Poate în acelaşi fel cum am reuşit şi noi. Câinii visează, 
ştii... sunt sigur că da. N-ai văzut niciodată cum dorm 
profund pe podeaua bucătăriei, să zicem, şi lăbuţele le 
tresar din când în când? Exista la Arnette un bătrân, Vie 
Palfrey, care zicea despre câini că au două vise, visul cel 
bun şi cel rău. Cel bun este când mişcă din labe. Cel rău, 
când mârâie. Dacă trezeşti un câine în mijlocul visului rău, 
cel cu mârâituri, nu-i exclus să te şi muşte. 

Glen clătină din cap, absolut uluit. 

— Ai spus că a visat... 

— Nu spun lucruri mai ciudate decât ai afirmat tu ieri 
seară, îi reproşă Stu. 


Glen surâse şi-i făcu semn afirmativ. 

— Ei, pot să discut despre subiectul acela ore în şir. Sunt 
unul dintre cei mai mari palavragii ai tuturor timpurilor. 
Problema apare atunci când se întâmplă ceva, cu adevărat. 

— Cu teoria ne descurcăm, practica ne omoară. 

— Să te ia naiba, East Texas. Nu vrei să-mi faci o vizită, ca 
să vezi câinele? 

— Sigur că vreau. 


Casa lui Glen se afla pe Spruce Street, cam la două 
blocuri de Boulderado Hotel. ledera căţărătoare de pe 
spalierul verandei murise aproape de tot, ca şi pajiştile şi 
majoritatea florilor din Boulder - în lipsa udatului zilnic prin 
sistemele de irigație ale primăriei, climatul arid triumfase. 

În verandă se găsea o masă mică, rotundă, pe care 
aştepta un gin tonic. („Nu ţi se pare că are gust oribil, fără 
gheaţă?” îl întrebase Stu, iar Glen îi răspunsese: „Oricum, 
după cel de-al treilea nu-ţi mai dai seama.”) Lângă pahar se 
găsea o scrumieră cu cinci pipe în ea, şi volumele Zen şi 
utilizează armele de foc - toate deschise în locuri diferite. 
Se mai vedea şi un pachet de biscuiţi Kraft Cheese Kisses 
desfăcut. 

Kojak zăcea tot în verandă, cu botul rănit zăcând paşnic 
peste labele din faţă. Câinele era slab ca o scândură şi 
muşcat de ţi se făcea milă de el, dar Stu îl recunoscu 
imediat, cu toate că nu-l văzuse decât scurt timp. Se lăsă pe 
vine şi începu să-l mângâie pe cap. Kojak se trezi şi-l privi 
fericit. Păru chiar să rânjească, în felul câinilor. 

— Ce mai câine grozav, spuse Stu, simțind un nod ridicol 
în gât. 

Aidoma unui pachet de cărţi de joc împărţit foarte repede 
şi cu faţa în sus, prin minte îi defilă şirul lung de câini ai lui, 
începând cu Old Spike, cel pe care i-l dăruise mama lui, 
când Stu nu avea decât cinci ani. O mulţime de câini. Poate 
nu unul de fiecare carte din pachet, totuşi fuseseră o 


mulţime de câini. Era bine să ai un câine bun pe lângă tine 
şi, din câte ştia el, Kojak era unicul câine din Boulder. Îşi 
ridică privirea spre Glen, dar privi în pământ la fel de 
repede. Presupunea că nici măcar sociologilor bătrâni şi 
cheli care citesc trei cărţi deodată nu le face plăcere să fie 
surprinşi cu lacrimi în ochi. 

— Bun câine, repetă el, iar Kojak izbi cu coada în 
scândurile verandei, arătându-se astfel probabil de acord 
că era, cu adevărat, un câine de toată isprava. 

— Intru pentru o clipă, îi spuse Glen cu voce gâtuită. 
Trebuie să mă duc la baie. 

— Da, zise Stu, fără să-şi ridice privirea. Hei, băiatule, ia 
spune, Kojak, nu-i aşa că eşti un băiat bun? Nu-i aşa? 

Kojak mişca prietenos din coadă. 

— Poţi să stai cu picioarele-n sus? Fă-te mort, băiatule. 
Întoarce-te. 

Ascultător, Kojak se puse pe spate, cu picioarele din spate 
desfăcute şi cele din faţă ridicate în sus. Stu îşi trecu mâna 
cu blândeţe peste stratul gros de bandaje aplicate de Dick 
Ellis, iar pe figură i se citi îngrijorarea. Ceva mai sus, văzu 
rănile roşii şi umflate, care fără îndoială se adânceau foarte 
mult sub bandaje. Era limpede că fusese atacat, şi în niciun 
caz de un alt câine hoinar. Un câine s-ar fi repezit la bot sau 
la gât. Ceea ce păţise Kojak era însă opera unei jivine mai 
scunde decât el. Şi mai furişate. O haită de lupi, poate, deşi 
Stu se îndoia că ar fi fost în stare să se apere de o haită 
întreagă. Indiferent ce se întâmplase, fusese norocos că 
rămăsese cu măruntaiele înăuntru. 

Glen reveni pe verandă, închizând uşa glisantă cu 
zgomot. 

— Indiferent ce-o fi fost, Kojak a scăpat ca prin minune, 
spuse Stu. 

— Rănile erau adânci şi a pierdut mult sânge. Pur şi 
simplu nu-mi iese din cap că a ajuns în halul ăsta din pricina 
mea. 

— Dick era de părere că au fost lupi? 


— Lupi sau coioţi, poate... deşi, după el, coioţii nu prea 
sunt în stare să producă asemenea răni, ceea ce este şi 
opinia mea. 

Stu bătu animalul pe crupă, iar Kojak se rostogoli iarăşi 
pe burtă. 

— Cum se face că aproape toţi câinii au dispărut, dar mai 
există totuşi destui lupi laolaltă - la est de Munţii Stâncoși, 
pe deasupra - ca să atace un câine atât de zdravăn ca 
acesta? 

— Cred că nu vom şti niciodată, răspunse Glen. După 
cum nu vom şti nici de ce nenorocita de epidemie a distrus 
caii, nu şi vacile, şi majoritatea oamenilor, nu şi pe noi. Nici 
nu doresc să mă gândesc la asta. Nu vreau decât să adun o 
provizie suficientă de Gaineshurgers şi să-l hrănesc cât se 
poate de bine pe Kojak. 

— Mda, zise Stu, privind câinele, ai cărui ochi se 
închiseseră. L-a făcut bucăţi, în schimb partea intimă a 
scăpat neatinsă - m-am uitat când s-a întors pe spate. Poate 
n-ar fi rău dacă am descoperi şi o căţea, ştii? 

— Da, aşa este. Vrei un gin cald cu apă tonică, East 
Texas? 

— Pe naiba, nu vreau. N-am mers eu cu studiile mai 
departe de primul an al şcolii tehnico-profesionale, dar nici 
chiar barbar nu sunt. N-ai o bere? 

— O, cred că o cutie de Coors s-ar mai găsi. Caldă şi ea. 

— S-a făcut. Se pregăti să-l urmeze pe Glen în casă, apoi 
se opri cu mâna pe uşa glisantă şi se uită în urmă, la câinele 
adormit. Somn uşor, băiete, îi spuse câinelui. Mă bucur că ai 
sosit la noi. 

Amândoi bărbaţii intrară în casă. 


Dar Kojak nu dormea. 

Zăcea undeva între, acolo unde majoritatea făpturilor vii 
îşi petrec o mare parte din timp atunci când sunt grav 
rănite, dar nu suficient de grav ca să fie în umbra morţii. O 
mâncărime profundă îl deranja, îi stăruia în pântece ca un 


punct fierbinte, semn că rănile se vindecau. Glen avea să-şi 
petreacă nu puţine ore încercând să-l distragă de la gândul 
mâncărimii, ca să nu se scarpine până ce-şi scotea 
bandajele, redeschizând şi reinfectând rănile. Dar asta avea 
să vină mai încolo. În clipa de faţă, Kojak (care, din când în 
când, îşi spunea încă în sinea lui Big Steve, acesta fiind 
primul lui nume) era mulţumit să poată aluneca în zona 
aceea incertă. Lupii îl atacaseră în Nebraska, pe când 
adulmeca deprimat în jurul casei susţinute de stâlpi 
hidraulici din orăşelul Hemingford Home. Mirosul OMULUI 
- senzaţia OMULUI - îl purtase până acolo, apoi dispăruse. 
Încotro pornise? Kojak nu ştia. Atunci apăruseră lupii, patru 
la număr, ieşind din lanul de porumb ca nişte spirite 
pribege ale morţilor. Ochii lor de jăratic se holbau la Kojak, 
buzele dezgoleau colții, lăsând să se audă mârâitul gros şi 
ameninţător, care le dezvăluia prea bine intenţia. Kojak se 
retrăsese dinaintea lor, mârâind la rându-i, cu labele ţepene 
şi scurmând în ţărâna din curtea lui Mother Abagail. La 
stânga atârna leagănul făcut din anvelopă, aruncând umbra 
lui rotundă şi lipsită de profunzime. Lupul din frunte îl 
atacase exact când picioarele din spate intrau în umbra 
verandei. Se repezise ghemuit, ţintind stomacul, urmat de 
ceilalţi. Kojak executase un salt peste botul căscat al şefului, 
lăsându-şi partea de jos a stomacului neprotejată şi, atunci 
când şeful începuse să-l muşte şi să-l zgârie, Kojak îşi 
înfipsese colții adânc în grumazul lupului şi simţise cum 
ţâşneşte sângele, iar fiara, pierzându-şi deodată tot curajul, 
urlase şi încercase să se smulgă. Pe când se retrăgea, Kojak 
prinsese fulgerător între fălci botul fraged al lupului şi i-l 
sfâşiase până la nări. Fiara urlase îngrozitor şi o luase la 
fugă, chinuită de dureri insuportabile, scuturând nebuneşte 
capul dintr-o parte într-alta, împroşcând picături de sânge 
spre stânga şi spre dreapta; prin intermediul telepatiei 
simple pe care o au în comun toate animalele din aceeaşi 
specie, Kojak reuşise să-i citească suficient de limpede 
gândul repetat la nesfârşit: 


(viespi în mine vai viespile viespile din capul meu viespi 
sunt la mine în cap vai) 

Atunci îl atacaseră şi ceilalţi doi, unul din stânga şi 
celălalt din dreapta, ca nişte uriaşe obuze boante, ultimul 
din trio lipindu-se de pământ, rânjind cu gura căscată, 
pândind momentul favorabil să-i scoată maţele afară. Kojak 
se năpustise spre dreapta, lătrând răguşit, dornic să 
regleze conturile mai întâi cu acesta, care-i tăia calea de 
retragere sub verandă. Odată ajuns acolo, ar fi avut o şansă 
să le reziste, poate chiar să iasă învingător din bătălie. 
Revăzu acum, în toropeala lui, întreaga luptă în mişcări 
descompuse şi încetinite: mârâiturile şi urletele, atacurile şi 
retragerile, mirosul sângelui care îi pătrunsese în creier şi-l 
transformase, treptat, într-un fel de maşinărie de luptă, 
care-şi ignoră pentru moment propriile-i răni. Îl trimisese 
pe lupul ce se aflase în dreapta lui pe urmele primului, cu 
un ochi scos şi cu o rană la gât imensă, căscată şi probabil 
mortală. Dar nici lupul respectiv nu se lăsase mai prejos: pe 
lângă mai multe răni superficiale, două tăieturi extrem de 
adânci, răni ce aveau să lase în urma lor cicatrici tari şi 
contorsionate, în formă de T. Chiar când devenise un câine 
bătrân, tare bătrân (Kojak avea să mai trăiască încă 
şaisprezece ani, murind la mult timp după Glen Bateman), 
cicatricile acelea urmau să-i provoace dureri şi junghiuri în 
zilele ploioase. Reuşise să scape din încercuire, se 
strecurase sub verandă, iar când unul dintre cei doi lupi 
rămaşi, copleşit de beţia sângelui, încercase să se târască 
după el, Kojak sărise asupra lui, îl fixase la pământ şi-i 
sfâşiase gâtlejul. Celălalt se refugiase aproape până la 
marginea lanului de porumb, scâncind neliniştit. Dacă Kojak 
ar fi ieşit la el cu intenţii belicoase, ar fi fugit cu coada între 
picioare. Dar Kojak nu ieşise decât mai târziu. Era absolut 
sfârşit. Nu mai era în stare decât să zacă pe o parte, 
respirând repede şi slab, lingându-şi rănile, şi să mârâie din 
fundul pieptului, ori de câte ori vedea apropiindu-se umbra 
celui din urmă lup. Apoi se făcuse întuneric, iar pe cerul 


Nebraskăi apăruse o jumătate de lună, învăluită în ceaţă. 
Şi, de fiecare dată când lupul îl auzea pe Kojak mişcând, 
bănuind că este gata de luptă, se mai retrăgea puţin, 
scâncind. La un moment dat, după miezul nopţii, plecase, 
iar Kojak rămăsese singur, între viaţă şi moarte. În cele 
dintâi ore ale noii zile simţise prezenţa unui alt animal, ceva 
care-l făcuse să se teamă atât de mult, încât scosese un şir 
de gemete slabe. În porumb se mişca ceva, ceva mergea 
prin porumb, căutându-l pe el, poate. Kojak zăcea 
tremurând, aşteptând să vadă dacă lucrul acela avea să-l 
găsească; era ceva oribil, ca un Om şi un Lup şi un Ochi, o 
fiinţă întunecată, ca un crocodil bătrân pândindu-l din lanul 
de porumb. După o vreme, după ce luna apusese, Kojak 
ştiuse că plecase. Îl cuprinsese somnul. Rămăsese astfel, 
sub marginea verandei, timp de trei zile; nu ieşea decât 
atunci când îl mâna foamea sau setea. Bea din băltoaca ce 
se aduna mereu sub buza pompei din grădină, iar în casă 
erau tot felul de bunătăţi, multe din ele rămase de la masa 
pe care Mother Abagail o pregătise pentru grupul lui Nick. 
Când îşi adunase suficiente puteri, Kojak ştiuse încotro să 
pornească. Nu-l ajutase mirosul, ci o puternică senzaţie de 
căldură ce răzbătea la suprafaţă din străfundurile fiinţei lui 
şi era atrasă de un alt punct fierbinte, undeva la vest. 
Străbătuse cei aproape opt sute de kilometri în trei 
picioare, chinuit şi de durerea din burtă. Din timp în timp 
adulmeca mirosul bine cunoscut al OMULUI, şi atunci ştia 
că se află pe drumul cel bun. În cele din urmă, ajunsese la 
ţintă. OMUL se afla şi el acolo. Niciun lup nu stătea la 
pândă. În schimb era mâncare din belşug. Nu-l simţea nici 
pe acel Ceva întunecat... Bărbatul cu duhoare de lup şi 
Ochiul în stare să vadă de la mulţi kilometri distanţă, dacă 
se întâmpla să se uite la tine. Acum, totul era minunat. 
Gândind cam în felul acesta (atât cât pot gândi câinii, 
relaţia lor cu lumea bazându-se aproape exclusiv pe 
percepții), Kojak aluneca mai jos, când în somn adevărat, 
când într-un vis, un vis frumos, în care alerga după iepuri, 


mângâiat de iarba plină de trifoi şi timoftică, înaltă până la 
pântece şi plină de rouă. Îl chema Big Steve. O, peste tot 
apar iepuri, din dimineaţa cenuşie şi nesfârşită... 

În vis, labele îi erau scuturate de uşoare tresăriri. 


CAPITOLUL 53 


Fragmente din Procesul-verbal al întrunirii Comitetului 
Ad-Hoc 
17 august 1990 


Şedinţa s-a desfăşurat la locuinţa lui Larry Underwood, 
pe South Forty-second Street, din cartierul Table Mesa. Toţi 
membrii comitetului au fost prezenţi... 

A luat cuvântul Fran Goldsmith. 

Fran: „Stu şi cu mine am căzut de acord că, dacă Mother 
Abagail ar susţine întreaga listă, nimic n-ar sta în calea 
alegerii noastre. Astfel am fi scutiţi ca alţi douăzeci de 
oameni să fie propuşi de prietenii lor şi, cine ştie, să ne 
răstoarne tot planul, în ultimă instanţă. Din păcate, situaţia 
ne obligă să procedăm altfel. N-am de gând să sugerez 
vreun lucru nedemocratic şi, de fapt, voi cunoaşteţi deja 
planul, doresc numai să scot în evidenţă că fiecare dintre 
noi are nevoie de oameni care să ne propună şi să ne 
susţină. Nu e cazul să ne facem unii altora acest serviciu - 
toată chestia ar arăta prea mult ca un aranjament mafiot. 
lar dacă nu reuşiţi să găsiţi o persoană care să vă propună 
şi alta care să vă susţină, puteţi renunţa de la bun început.” 

Sue: „Uau! Mi se pare parşiv, Fran.” 

Fran: „Chiar şi este... puţin.” 

Glen: „Ne întoarcem astfel la chestiunea moralității 
comitetului şi, deşi sunt convins că-l considerăm cu toţii un 
subiect nemaipomenit de fascinant, mi-ar plăcea să 
renunţăm la el în următoarele câteva luni. După părerea 
mea, trebuie să acceptăm că servim interesele comunităţii 
din Free Zone şi să nu ne mai batem capul.” 

Ralph: „S-ar zice că eşti puţin supărat, Glen.” 

Glen: „Chiar sunt puţin supărat. Recunosc. Faptul că ne- 
am mâncat ficaţii atâta vreme cu subiectul acesta ar trebui 
să fie suficient de concludent că avem cugetul curat.” 


Sue: „Drumul spre iad este pavat cu...” 

Glen: „Bune intenţii, da, şi de vreme ce părem toţi aşa de 
îngrijoraţi de intenţiile noastre, nu se poate să nu ne aflăm 
pe drumul spre paradis.” 

Glen spuse după aceea că intenţionase să se adreseze 
comitetului în legătură cu Cercetaşii, spionii sau cum dorea 
fiecare să-i numească, dar că dorea să propună, în schimb, 
să ne întâlnim din nou şi să discutăm pe data de 19. Stu l-a 
întrebat de ce. 

Glen: „Pentru că s-ar putea să nu mai fim aceiaşi pe 19. 
Cine ştie, poate unii dintre noi nu vor fi aleşi. Şansele sunt 
mici, dar nu poţi prevedea cum reacţionează un mare 
număr de oameni strânşi laolaltă. Mă gândesc că nu strică 
nicio măsură de precauţie.” 

Se lăsă un moment de tăcere, apoi comitetul votă, cu 7-0, 
să se întrunească iarăşi pe data de 19 - în calitate de 
Comitet Permanent - şi să discute chestiunea Cercetaşilor... 
spionilor... sau ce-or fi ei. 

Stu puse în discuţia comitetului o a treia problemă, 
referitoare la Mother Abagail. 

Stu: „După cum ştiţi, a dispărut din motive doar de ea 
ştiute. În biletul ei scrie că a plecat pentru o vreme, ceea ce 
mi se pare destul de vag, şi că se va întoarce, dacă aşa va fi 
voia Domnului. Acum, nu mi se pare prea încurajator. 
Cercetările noastre se află în cea de-a treia zi, dar zadarnic. 
Nu urmărim s-o târâm pur şi simplu înapoi, dacă nu vrea să 
se întoarcă, dar dacă zace pe undeva cu un picior rupt sau 
dacă se află în stare de inconştienţă, este cu totul altceva. 
Este adevărat, nu suntem în număr suficient ca să putem 
căuta întreaga regiune sălbatică ce ne înconjoară. Pe de 
altă parte însă, ne lovim de ceea ce se petrece şi la uzina 
electrică. Lipsa de organizare. Prin urmare, cer 
permisiunea ca echipa de căutare să fie cuprinsă pe agenda 
marii întruniri de mâine, ca şi uzina electrică şi echipa 
pentru înhumări. Aş dori să-l văd pe Harold Lauder în 
fruntea ei, nu de alta, dar a fost ideea lui.” 


Glen a spus că, din câte îşi închipuia el, după aproape o 
săptămână, nicio echipă de cercetare nu mai avea şanse să 
găsească ceva îmbucurător. Doamna în chestiune are totuşi 
o sută opt ani. Întregul comitet a fost de acord şi apoi a 
votat în favoarea propunerii, în forma făcută de Stu, cu 7-0. 
Pentru că vreau ca acest proces-verbal să fie cât mai fidel 
cu putinţă, trebuie să adaug că s-au exprimat mai multe 
dubii în legătură cu numirea lui Harold în fruntea echipei 
de cercetare... dar, după cum a subliniat Stu, iniţial fusese 
ideea lui, iar a-i refuza şefia ar fi fost o palmă cu adresă 
prea directă. 

Nick: „Îmi retrag obiecțiile faţă de Harold, nu şi rezervele 
faţă de el. Pur şi simplu nu-mi place.” 

Ralph Brentner rugă pe unul dintre ei să redacteze 
propunerea lui Stu referitoare la echipa de cercetări, ca s-o 
poată adăuga la agendă, pe care plănuia s-o tipărească la 
liceu, în aceeaşi seară. Stu îi răspunse că o va face el, cu 
plăcere. 

Larry Underwood a propus apoi să ridicăm şedinţa. 
Propunerea a fost susţinută de Ralph şi votată, 7-0. 

Frances Goldsmith, secretară. 


Aproape toată lumea din oraş a luat parte la întrunirea 
din seara următoare, iar Larry Underwood, care nu se afla 
decât de o săptămână în Free Zone, a avut pentru prima 
oară ocazia să-şi facă o idee despre dimensiunile adevărate 
ale comunităţii. Una era să vezi oameni pe stradă, de obicei 
singuri sau câte doi, şi cu totul altceva să-i vezi adunaţi cu 
toţii într-un loc - Chautauqua Auditorium. Sala era plină, 
toate locurile erau ocupate, în plus stăteau pe intervale şi în 
spatele sălii. Mulțimea era nefiresc de potolită, murmurau, 
dar nimeni nu vorbea în gura mare. Pentru prima oară de 
când ajunsese la Boulder, plouase toată ziua, o burniţă 
slabă ce părea suspendată în atmosferă, mai degrabă 
învăluindu-te în ceaţă decât udânduc-te şi, cu toate că se 
adunaseră aproape şase sute de oameni, se auzea încă şi 


ropotul liniştit al picăturilor pe acoperiş. Cel mai puternic 
zgomot din interior era fâşâitul continuu de hârtie, semn că 
oamenii studiau programele tipărite ce fuseseră stivuite pe 
două mese de joc, chiar lângă uşile duble. 

lată conţinutul programului: 


BOULDER FREE ZONE 
Agenda Intrunirii Deschise 
18 august 1990 


1. Să stabilim dacă Free Zone va fi de acord să citim şi să 
ratificăm Constituţia Statelor Unite ale Americii. 

2. Să stabilim dacă Free Zone va fi de acord să citim şi să 
ratificăm Declaraţia Drepturilor Omului ce însoţeşte 
Constituţia Statelor Unite ale Americii. 

3. Să stabilim dacă Free Zone va propune şi alege o listă 
de şapte reprezentanţi ai lui Free Zone, care să servească 
drept comitet de conducere. 

4. Să stabilim dacă Free Zone va consimţi să-i acorde 
drept de veto lui Abagail Freemantle asupra oricărei şi 
tuturor chestiunilor hotărâte de reprezentanţii lui Free 
Zone. 

5. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea 
unui Comitet pentru Înhumări format iniţial din cel puţin 
douăzeci de persoane, destinat înhumării decente a celor 
care au decedat din cauza epidemiei de Supergripă la 
Boulder. 

6. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea 
unui Comitet pentru Energie format iniţial din cel puţin 
şaizeci de persoane, destinat repunerii în funcţiune a 
centralei electrice înainte de venirea frigului. 

7. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea 
unui Comitet pentru Căutare format din cel puţin 
cincisprezece persoane, cu scopul de a o descoperi pe 
Abagail Freemantle, dacă va fi posibil. 


Larry constată că mâinile sale împăturiseră nervos foaia- 
program - ştiută de altfel aproape pe de rost - şi 
construiseră un avion din hârtie. Prezenţa lui în comitetul 
ad-hoc fusese un soi de distracţie, ca un joc - copii jucându- 
se de-a dezbateri parlamentare în salonul cuiva, stând la 
masă şi bând Coca-Cola, mâncând o felie din prăjitura lui 
Frannie şi discutând. Chiar şi partea aceea cu expedierea 
spionilor peste munţi, drept în ghearele Omului Întunecat, 
păruse tot un fel de joc, în oarecare măsură din cauză că 
era vorba de un lucru pe care nu-şi imagina că l-ar putea 
face şi el. Trebuia să fii sărit de pe fix ca să poţi înfrunta un 
asemenea coşmar. Dar în sesiunile lor închise, luminate 
plăcut de lămpile Coleman, totul i se păruse absolut în 
regulă. lar dacă s-ar fi întâmplat ca Judele, Dayna Jurgens 
sau 'lom Cullen să fie prinşi, evenimentul nu i s-ar fi părut 
mai important - în şedinţele acelea, cel puţin - decât 
pierderea unui turn sau a unei regine într-o partidă de şah. 

Acum, în schimb, stând la jumătatea sălii cu Lucy de o 
parte şi Leo de cealaltă (nu o văzuse pe Nadine toată ziua, 
şi nici Leo nu ştia probabil unde se află; „e plecată”, fusese 
răspunsul indiferent pe care-l primise din partea lui), 
înţelese deodată tot adevărul situaţiei, iar intestinele 
începură să i se frământe, ca şi cum acolo ar fi intrat în 
funcţiune un berbec. Nu era joacă. Alături de el se mai aflau 
cinci sute optzeci de inşi, cei mai mulţi neştiutori că el, 
Larry Underwood, nu este un tip agreabil, sau că prima 
persoană de care Larry Underwood încercase să se 
îngrijească după epidemie murise din pricina unei 
supradoze de medicamente. 

Mâinile îi erau umede şi reci. Acum făceau iarăşi 
tentativa de a construi un avion şi-şi impuse să se 
stăpânească. Lucy îl strânse de braţ şi-i zâmbi. Îi răspunse 
mai degrabă cu o grimasă, iar în mintea lui răsunară 
cuvintele maică-sii: Larry, din tine lipseşte ceva. 

Gândul acesta îi induse o stare de panică. Mai exista oare 
cale de întoarcere, sau lăsase lucrurile să meargă prea 


departe? Ar fi preferat să se lipsească de povara asta. Deja 
făcuse o propunere în sesiune închisă care putea echivala 
cu o condamnare la moarte a Judelui Farris. Dacă el nu 
ieşea la vot şi altcineva era ales în locul lui, atunci misiunea 
Judelui trebuia din nou discutată, nu? Sigur că da. Şi vor 
trimite pe altcineva. Când o să mă propună Laurie 
Constable, am să mă ridic în picioare şi am să refuz. Doar 
nu mă poate obliga nimeni, nu? Dacă eu mă opun, nu mai 
are nimeni ce zice. Cui naiba îi trebuie aşa o bătaie de cap? 

Cum îi spusese Wayne Stukey atunci, demult, pe plajă: 
Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se simtă ca şi 
cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol. 

Lucy i se adresă în şoaptă: 

— Totul va fi bine. 

Larry tresări: 

— Cum? 

— Am spus că totul va fi bine. Nu-i aşa, Leo? 

— O, da, zise Leo, făcând un gest din cap. Ochii lui nu se 
dezlipeau de cei din sală, ca şi cum nu ar fi fost în stare să 
cuprindă cât de mulţi sunt. Minunat. 

Nu înţelegi, curvă proastă ce eşti, gândi Larry. Mă ţii de 
mână şi habar n-ai că, din cauza unei hotărâri idioate de-a 
mea, aş putea să vă omor pe amândoi. Deja sunt la un pas 
să-l ucid pe Judele Farris, cel care va susţine afurisita de 
propunere ca să fac parte din comitet. În ce capcană 
îngrozitoare călcase. Scoase un mic sunet din gâtlej. 

— Ai spus ceva? îl întrebă Lucy. 

— Nu. 

În acel moment apăru Stu şi traversă scena, apropiindu- 
se de podium; puloverul lui roşu şi bluejeanşii se distingeau 
limpede în lumina stridentă a lămpilor de avarie, alimentate 
de un generator Honda pus în funcţiune de Brad Kitchner şi 
o parte a echipei lui de la centrala electrică. Aplauzele 
porniră de undeva din mijlocul sălii, Larry n-ar fi putut 
preciza de unde, iar lui nu i-a mai ieşit niciodată din minte 
gândul cinic că fusese vorba de un mic aranjament al lui 


Glen Bateman, expertul lor permanent în arta manipulării 
maselor. În orice caz, nu avea prea mare importanţă. 
Primele bătăi din palme izolate fură urmate de o adevărată 
furtună. Mirat peste măsură, Stu se opri lângă podium, într- 
o postură caraghioasă. Pe lângă aplauze, se auzeau acum şi 
chiote şi fluierături ascuţite. 

Întreaga audienţă se ridică în picioare, bătăile din palme 
sunau acum ca rafala unui şuvoi de ploaie şi oamenii 
strigau: Bravo! Bravo! Stu îşi ridică mâinile, dar mulţimea 
nu se potoli; ba mai mult, s-ar fi zis că sunetul îşi dublează 
intensitatea. Larry o privi pe Lucy dintr-o parte şi văzu că 
aplaudă din răsputeri, cu ochii aţintiţi asupra lui Stu, cu 
buzele tremurând, dar zâmbind triumfător. Plângea. De 
cealaltă parte, Leo aplauda şi el, izbindu-şi palmele cu atâta 
forţă, încât lui Larry îi trecu prin minte că or să-i cadă, dacă 
va continua în acelaşi ritm. În bucuria lui extremă, bagajul 
de cuvinte redobândit de Leo cu atâta greutate îl părăsise 
iarăşi, după cum engleza dispare uneori din memoria unui 
bărbat sau a unei femei care au învăţat-o ca pe cea dea 
doua limbă. Nu mai reuşea decât să urle entuziasmat, din 
fundul plămânilor. 

Brad şi Ralph alimentaseră cu ajutorul generatorului şi 
un amplificator, iar Stu suflă acum în microfon şi apoi 
glăsui: 

— Doamnelor şi domnilor... 

Dar aplauzele nu încetară. 

— Doamnelor şi domnilor, am să vă rog să vă ocupați 
locurile... 

Nimeni nu părea dispus încă să-l asculte. Ropotul 
aplauzelor continua cu aceeaşi intensitate; simțind durere 
în propriile-i mâini, Larry îşi cobori privirile şi constată că 
aplauda cu aceeaşi frenezie ca şi ceilalţi. 

— Doamnelor şi domnilor... 

Aplauzele bubuiau şi reverberau ca un tunet. O familie de 
rândunici, care se stabilise în acest loc izolat şi foarte 
potrivit după ce trecuse furia flagelului, zbura acum 


speriată în toate direcţiile, executând piruete şi picaje, 
încercând cu disperare să ajungă cât mai departe de 
oameni. 

Ne aplaudăm pe noi înşine, gândi Larry. Aplaudăm faptul 
că ne aflăm aici, vii, împreună. Poate întâmpinăm astfel 
spiritul acestui grup, nu ştiu. Salut, Boulder. În sfârşit. Bine 
că suntem aici, e minunat că trăim. 

— Doamnelor şi domnilor, v-aş fi recunoscător dacă v-aţi 
ocupa locurile. 

Zgomotul începu să se potolească încet. Acum se auzea 
suspinul unor femei - dar şi al unor bărbaţi. Nasuri suflate 
în batiste. Şoapta conversaţiilor. Hârşâitul de picioare al 
oamenilor care se aşezau. 

— Mă bucur să vă văd pe toţi aici, începu Stu. Sunt 
bucuros că mă aflu şi eu aici. Dinspre difuzoare se auzi 
țiuitul microfoniei, iar Stu mormăi: Fir-ai afurisit, cuvinte ce 
se auziră limpede în amplificare. Se iscă un val de râs, iar 
Stu se îmbujoră la faţă. Trebuie să ne obişnuim iarăşi cu 
chestiile astea, spuse el, ceea ce stârni noi aplauze. 

După ce se stinse ropotul, Stu continuă: 

— Pentru cei care nu mă cunosc, eu sunt Stuart Redman 
şi mă trag din Arnette, Texas, deşi, dacă-mi permiteţi să vă 
mărturisesc, locul acela mi se pare la o veşnicie de aici. Îşi 
drese glasul, difuzoarele ţiuiră scurt, şi se retrase cu un pas 
de lângă microfoane. Nu prea mă simt la largul meu aici, vă 
rog să mă înţelegeţi... 

— Suntem cu tine, Stu! strigă Harry Dunbarton cu 
exuberanţă. 

Din mulţime se auziră din nou râsete binevoitoare. 
Suntem ca la o întrunire de tabără, cugetă Larry. Curând au 
să înceapă să cânte imnuri. Dacă s-ar afla aici Mother 
Abagail, probabil deja am fi început. 

— Ultima oară când s-a întâmplat să se uite atâta lume la 
mine a fost când micul nostru liceu mixt a ajuns să joace 
finalele campionatului şcolar de fotbal, iar atunci aveau 
ocazia să se uite şi la alţi douăzeci şi unu de băieţi în afară 


de mine, ca să nu mai vorbim de câteva fete în fuste foarte 
scurte. 

Un hohot general de râs. 

Lucy îl trase pe Larry mai aproape şi-i şopti în ureche: 

— Oare de ce-şi făcea griji? Ai zice că asta a făcut de 
când e el! 

Larry îi făcu semn că este de aceeaşi părere. 

— Dar, cu îngăduinţa dumneavoastră, cred că mă voi 
descurca, până la urmă, continuă Stu. 

Încă o porţie de aplauze. Oamenii ăştia ar aplauda până 
şi discursul de retragere al lui Nixon şi i-ar cere să le 
interpreteze un bis la pian, îi trecu prin minte lui Larry. 

— Mai întâi de toate, trebuie să vă vorbesc despre 
comitetul ad-hoc şi cum de am ajuns eu de fapt aici, pe 
scenă. Şapte dintre noi ne-am întâlnit şi am plănuit această 
întrunire, ca să ne organizăm, într-un fel oarecare. Există 
foarte multe lucruri de făcut, de aceea aş dori să vă prezint 
de la început pe fiecare membru al comitetului nostru şi 
sper că le-aţi rezervat şi lor nişte aplauze, pentru că ei sunt 
cei care s-au străduit să alcătuiască agenda de lucru pe 
care o aveţi în mână, fiecare dintre voi. Mai întâi, 
domnişoara Frances Goldsmith. Ridică-te în picioare, 
Frannie, şi arată-le cum îţi stă ţie în rochie. 

Fran se ridică. Purta o rochie frumoasă, de un verde- 
intens, şi un modest şirag de perle, care pe vremuri ar fi 
costat cam două mii de dolari. Ioată lumea aplaudă, se 
auziră chiar şi mai multe fluierături pline de bunăvoință şi 
admiraţie. 

Fran se aşeză, înroşindu-se puternic în obraji şi, înainte 
ca bătăile din palme să moară de tot, Stu continuă 
prezentările: 

— Domnul Glen  Bateman, din  Woodsville, New 
Hampshire. 

Glen se ridică, întâmpinat cu aplauze. Făcu semnul 
victoriei cu ambele mâini, iar mulţimea îi răspunse cu 
strigăte de încuviinţare. 


Stu îl strigă pe Larry penultimul, iar acesta se ridică în 
picioare conştient de zâmbetul lui Lucy adresat lui, apoi se 
simţi purtat de valul cald al aplauzelor. Odată, îi trecu lui 
prin minte, într-o altă lume, ar fi cântat în concerte, iar 
acest gen de reacţie ar fi fost rezervată ultimului cântec din 
program, o melodie nu cine ştie ce, intitulată „Baby, Can 
You Dig Your Man?” Momentul acesta i se părea mai bun. 
Nu rămase în picioare decât o secundă - deşi i se păruo 
veşnicie - timp în care pricepu că nu va refuza propunerea 
ce avea să i se facă. 

Stu îl prezentă cel din urmă pe Nick, care se bucură şi de 
cea mai lungă şi puternică porţie de aplauze. 

Când încetară ultimele bătăi, Stu spuse: 

— Deşi nu este inclus în program, vă întreb dacă nu s-ar 
cuveni să începem cu Imnul Naţional. Presupun că n-aţi 
uitat versurile şi melodia, oameni buni. 

Se auzi zgomotul şi târşâitul specific al picioarelor 
publicului care se ridica. Urmă o pauză, când fiecare 
aştepta să primească un semnal de începere. Atunci se 
înălţă vocea dulce a unei fete, interpretând solo doar cele 
dintâi silabe: „Spune, poţi să...” Era glasul lui Frannie, dar, 
pentru câteva momente, lui Larry i se păru că o însoţeşte şi 
o a doua voce, aparţinându-i chiar lui, dar nu aici, la 
Boulder, ci în nordul Vermontului, şi nu acum, ci pe 4 Iulie, 
când Republica împlinise două sute paisprezece ani, iar Rita 
zăcea fără viaţă în cortul din spatele lui, cu gura plină de 
borâtură verde şi cu un flacon de pastile în mâna aproape 
înţepenită. 

Simţi că-l trec fiori şi i se face pielea de găină şi, deodată, 
ştiu că erau urmăriţi, urmăriţi de ceva care era în stare, 
parafrazând un vechi cântec al formaţiei The Who, să vadă 
la mile şi mile şi mile distanţă. Ceva înfiorător, întunecat şi 
străin. O clipă doar avu impulsul să fugă din locul acesta, să 
fugă unde-o vedea cu ochii şi să nu se mai oprească. Ce 
făceau ei aici nu era o simplă joacă. Era o treabă absolut 
serioasă; ucigătoare, chiar. Dacă nu cumva mai rău. 


Apoi li se alăturară şi alte voci. „... poţi să vezi, în lumina 
primilor zori”, şi Lucy cânta, ţinându-l de mână, plângând 
iarăşi, şi alţii plângeau, majoritatea plângeau, îşi plângeau 
tot amarul şi tot ceea ce se pierduse, Visul American care 
fugise în maşina superbă, cu injector de combustibil şi roţi 
cromate; îşi aminti acum nu de Rita, zăcând moartă în cort, 
ci de el şi maică-sa mergând la Yankee Stadium; era în 29 
septembrie, Yankees nu se aflau decât cu un meci şi 
jumătate în urma echipei Red Sox şi orice mai era încă 
posibil. Pe stadion se găseau cincizeci şi cinci de mii de 
spectatori, ridicaţi cu toţii în picioare, jucătorii de pe teren 
stăteau cu şepcile în dreptul inimii, Guidry în cercul de 
aruncări, Rickey Henderson departe, pe aripa stângă (|... În 
ultimele raze ale amurgului...”), iar instalaţia de nocturnă 
funcţiona deja pe fundalul purpuriu al apusului, atrăgând 
moliile şi fluturii de noapte, iar de jur-împrejurul lor se 
întindea New York, enormul oraş al nopţii şi al luminii. 

Larry intră şi el în cor, iar atunci când imnul se sfârşi şi 
începu o nouă repriză de aplauze, plângea puţin şi el. Rita 
s-a dus. Alice Underwood s-a dus. New York s-a dus. 
America s-a dus. Chiar dacă erau capabili să-l înfrângă pe 
Randall Flagg, indiferent cât s-ar fi străduit, lumea aceea a 
străzilor întunecate şi a viselor strălucitoare nu aveau să 
mai fie niciodată în stare s-o refacă. 


Transpirând din belşug sub luminile puternice, Stu trecu 
la primele puncte de pe ordinea de zi: citirea şi ratificarea 
Constituţiei şi a Declaraţiei Drepturilor Omului. Imnul îl 
afectase şi pe el profund, fără a fi nici pe departe singurul 
în această situaţie. Jumătate din asistenţă, chiar mai mult, 
avea feţele scăldate în lacrimi. 

Nimeni nu pretinse ca documentele respective să fie 
citite înaintea adunării - deşi oricine ar fi avut acest drept, 
potrivit regulilor procesului parlamentar - fapt pentru care 
Stu se simţi profund recunoscător. Cititul cu voce tare nu 
era punctul lui forte. Prin urmare, secţiunea „citit” a 


fiecărui articol a fost aprobată de cetăţenii din Free Zone. 
Glen Bateman se ridică şi propuse să fie acceptate ambele 
documente drept lege fundamentală în Free Zone. 

Se auzi o voce mai din spate: 

— Susţin propunerea! 

— S-a propus şi susţinut, spuse Stu. Cine este pentru să 
se exprime prin viu grai. 

— DA! vibră clădirea până la acoperiş. 

Kojak, care adormise lângă scaunul lui Glen, îşi ridică 
pleoapele, clipi, apoi îşi lăsă din nou botul pe labe. Peste 
aplaudă furtunos. Le place să voteze, gândi Stu. Asta le 
redă sentimentul că pot controla din nou ceea ce se 
întâmplă. Dumnezeu mi-este martor că au nevoie de 
această minimă siguranţă. Noi toţi avem nevoie de ea. 

După această fază preliminară, Stu simţi cum se 
strecoară în el viermele neliniştii. Acum se va vedea dacă ne 
aşteaptă vreo surpriză neplăcută, cugetă el. 

— Cel de-al treilea punct de pe agendă sună..., se 
întrerupse el, ca să-şi dreagă glasul. Microfonia se porni 
iarăşi, făcându-l să transpire şi mai tare. Fran îl măsură cu 
o privire calmă şi-i făcu semn să meargă mai departe. Sună 
astfel: „Să stabilim dacă Free Zone va propune şi alege o 
listă de şapte reprezentanţi ai lui Free Zone, care să 
servească drept comitet de conducere.” Cu alte cuvinte... 

— Domnule preşedinte? Domnule preşedinte! 

Stu îşi ridică ochii de pe notele lui, simțind o undă de 
teamă, însoţită de un fel de premoniţie. Întreruperea venea 
din partea lui Harold Lauder. Acesta era îmbrăcat la costum 
şi cravată, părul îi era îngrijit pieptănat şi stătea în primele 
rânduri din mijloc. Glen afirmase odată că opoziţia s-ar 
putea aduna în jurul lui Harold. Dar chiar aşa de repede? 
Spera că nu. Cochetă, doar o clipă, cu gândul să nu-i dea 
cuvântul lui Harold - dar atât Nick, cât şi Glen îl 
preveniseră, vorbindu-i despre primejdia ce-i pândea dacă 
totul lua aspectul unei improvizații neglijente. Se întrebă 


dacă greşise cumva, sperând că Harold întorsese o pagină 
nouă. Se părea că avea prilejul să se lămurească mult mai 
repede decât s-ar fi aşteptat. 

— Preşedintele îi dă cuvântul lui Harold Lauder. 

Capete se întoarseră, gâturi se lungiră să-l vadă pe 
Harold mai bine. 

— Aş dori să propun ca membrii comitetului ad-hoc să 
alcătuiască, in toto, Comitetul Permanent. Dacă este şi 
dorinţa lor, fireşte. 

Harold se aşeză. Urmă un moment de tăcere. Mintea lui 
Stu se afla în plină activitate febrilă: 'Ioto? Toto? Nu cumva 
aşa-i chema pe câinele din Vrăjitorul din Oz? 

Sala se umplu iarăşi de aplauze tot mai puternice şi o 
duzină de glasuri se oferiră să sprijine propunerea. Harold 
stătea acum calm la locul lui, zâmbind şi discutând cu cei 
care veniseră să-l bată pe umăr. 

Stu trebui să bată de nenumărate ori cu ciocanul ca să 
restabilească ordinea. 

A plănuit toată chestia, gândi Stu. Oamenii ăştia ne vor 
alege, dar de Harold îşi vor aduce foarte bine aminte. Cu 
toate acestea, a mers drept la esența lucrurilor într-un fel 
care nu i-a trecut prin minte niciunuia dintre noi, nici 
măcar lui Glen. A fost o lovitură de adevărat geniu. Prin 
urmare, de ce-ar fi fost supărat? Oare era gelos? Gândurile 
bune pe care le avusese faţă de Harold doar alaltăieri se 
duseseră deja pe apa sâmbetei? 

— Există o propunere, urlă el în microfon, ignorând de 
astă dată microfonia. Există o propunere, oameni buni! Izbi 
încă o dată cu ciocanul, şi tumultul se potoli în cea mai mare 
parte. S-a propus şi susţinut să acceptăm ca acest comitet 
ad-hoc al nostru să se transforme, aşa cum este, în 
Comitetul Permanent al Zonei Libere. Înainte de a discuta 
moţiunea şi de a vota, ar trebui să întreb dacă vreunul 
dintre cei care fac parte din comitet are vreo obiecţie sau 
ar dori să renunţe. 

În sală domnea liniştea. 


— Foarte bine, continuă Stu. Trecem la discutarea 
moţiunii? 

— Nu cred că este nevoie de aşa ceva, Stu, interveni Dick 
Ellis. Mi se pare o idee grozavă. Să trecem la vot! 

Publicul îşi exprimă părerea prin noi aplauze, iar Stu nu 
avu nevoie de un alt îndemn. Charlie Impening îşi flutura 
mâna, ca să i se dea cuvântul, dar Stu îl ignoră - un bun 
exemplu de percepţie selectivă, ar fi comentat Glen 
Bateman - şi trecu la vot: 

— Cei ce sunteţi în favoarea propunerii lui Harold 
Lauder, vă rog să vă exprimaţi opinia prin viu grai. 

— Da!! răsună răspunsul, dezlănţuind un nou val de 
teroare în familia de rândunici. 

— Cine este împotrivă? 

Nimeni, nici măcar Charlie Impening - nu pe faţă, cel 
puţin. În toată sala nu se auzi nici măcar un singur „nu”, în 
concluzie, Stu trecu la punctul următor, simțindu-se puţin 
ameţit, ca şi cum cineva - Harold Lauder, adică - s-ar fi 
strecurat în spatele lui şi i-ar fi tras una în cap cu un baros 
mare. 


— Hai să coborâm de pe biciclete şi să le împingem, 
puţin, spuse Fran, din a cărei voce se ghicea oboseala. 

— Desigur. Cobori şi el din şa şi merse alături de ea. Te 
simţi bine, Fran? Ile deranjează copilul? 

— Nu, mă simt obosită, doar. Dacă n-ai observat, este 
12.45 noaptea. 

— Mda, e târziu. 

Se lăsă tăcerea. Întrunirea se terminase cu doar o oră în 
urmă, majoritatea discuţiilor concentrându-se asupra 
echipei ce urma s-o caute pe Mother Abagail. Celelalte 
puncte fuseseră votate după foarte puţine discuţii, chiar 
dacă Judele Fards venise cu o ştire fascinantă, care explica 
de ce erau atât de puţine cadavre la Boulder. Potrivit 
ultimelor patru numere din Camera, cotidianul oraşului 
Boulder, prin comunitate circula un zvon teribil, un zvon 


potrivit căruia Supergripa provenea de la Centrul de 
Testări Atmosferice din Boulder. Cei care lucrau în acest 
laborator - adică puţinii rămaşi pe picioarele lor - au 
protestat, susţinând că e o prostie şi oricine se îndoia de 
asta era poftit să facă o vizită la centru, unde nu aveau să 
găsească cine ştie ce utilaje monstruoase, ci doar 
indicatoare de poluare a aerului şi pentru direcţia vântului. 
Cu toate acestea, zvonul acesta rezistase, alimentat 
probabil de isteria ce dominase acele zile infernale de la 
sfârşit de iunie. Centrul de 'lestări Atmosferice fusese 
aruncat în aer sau ars, iar majoritatea populaţiei din 
Boulder se refugiase. 

Atât Comitetul pentru înhumări, cât şi Comitetul pentru 
Energie fuseseră înfiinţate cu un amendament din partea 
lui Harold Lauder - care părea să se fi pregătit aproape 
diabolic de minuţios pentru adunare - în sensul creşterii 
fiecărui comitet cu câte doi membri la o creştere a 
populaţiei totale din Free Zone cu câte o sută. 

Comitetul pentru Căutare a fost de asemenea votat fără 
împotrivire, în schimb discutarea dispariţiei lui Mother 
Abagail se prelungise mult. Glen îl sfătuise pe Stu înainte de 
şedinţă să nu limiteze discutarea acestui subiect decât dacă 
devenea absolut necesar; faptul îi îngrijora pe toţi, şi mai cu 
seamă ideea că liderul lor spiritual credea că ajunsese să 
comită un păcat oarecare. Era preferabil să-i laşi să-şi 
uşureze sufletele. 

Pe spatele biletului ei, bătrâna notase două referinţe din 
Biblie: Pilde 11: 1-3 şi Pilde 21: 28-31. Judele Farris căâutase 
trimiterile cu grija şi sârguinţă unui avocat care-şi 
pregăteşte pledoaria, iar la începutul discuţiei se ridicase şi 
le citise adunării cu vocea nesigură şi apocaliptică a unui 
bătrân. lată cum sunau versetele din cel de-al 
unsprezecelea capitol al Pildelor: „Cântarul strâmb este 
urgisit de Domnul, şi cântărirea dreaptă este plăcerea Lui. 
Dacă vine mândria, va veni şi ocara, iar înţelepciunea este 
cu cei smeriţi. Neprihănirea poartă pe cei drepţi, iar 


strâmbătatea prăpădeşte pe cei vicleni.” Citatul din 
capitolul al douăzeci şi unulea avea un ton similar: 
„Martorul mincinos va pieri, iar omul care ascultă va putea 
vorbi întotdeauna. Răufăcătorul are o privire neruşinată, iar 
omul cel drept îşi ia aminte la purtarea lui. Nu este nici 
înţelepciune, nici pricepere şi nici sfat care să aibă putere 
înaintea Domnului. Calul este gata pentru ziua de război, 
însă biruinţa vine de la Domnul.” 

Discuţiile ce-au urmat după ce Judele a recitat (nu există 
termen mai potrivit) cele două fragmente biblice ajunseseră 
pe cele mai neaşteptate - şi adesea comice - tărâmuri. Un 
bărbat le atrăsese sumbru atenţia că dacă se adunau 
numerele capitolelor, obţineai treizeci şi unu, adică numărul 
capitolelor din Cartea Apocalipsului. Judele Farris se ridică 
din nou, spunând că Apocalipsul nu are decât douăzeci şi 
două de capitole, cel puţin în Biblia lui, şi că, în orice caz, 
douăzeci şi unu şi cu unsprezece fac treizeci şi doi, nu 
treizeci şi unu. Numerologul aspirant mormăi ceva, dar nu 
mai luă cuvântul. 

Un alt tip afirmă că văzuse lumini pe cer în noaptea 
dinaintea dispariţiei lui Mother Abagail şi că Profetul Isaia 
confirmase existenţa farfuriilor zburătoare... şi că n-ar fi 
rău dacă şi-ar pune toţi mintea la contribuţie ca să vadă ce 
semnificaţie are chestia asta, nu? Judele Farris se ridică din 
nou, de această dată pentru a arăta că domnul de dinaintea 
lui confundase pe Isaia cu lezechiel, că de fapt aluzia nu se 
referea la farfurii zburătoare, ci la „o roată care are în ea o 
altă roată”, şi că, după părerea lui personală, singurele 
farfurii zburătoare dovedite până în prezent erau cele care 
zburau uneori în timpul certurilor între soţi. 

Cea mai mare parte a celorlalţi vorbitori puseseră iarăşi 
pe tapet visele, care încetaseră cu desăvârşire, din câte se 
ştia, părând, la rândul lor, suficient de visători. Se ridicau 
pe rând şi protestau împotriva acuzaţiei pe care Mother 
Abagail o luase asupra sa, anume aceea de trufie. Vorbeau 
despre bunătatea şi darul ei de a face un om să se simtă la 


largul lui cu un singur cuvânt sau propoziţie. Ralph 
Brentner, care părea îngrozit de numărul celor prezenţi şi- 
şi simţea limba aproape legată - hotărât însă să spună şi el 
ce-i stătea pe suflet - se ridică şi peroră pe tema respectivă 
vreo cinci minute, adăugând la sfârşit că nu cunoscuse o 
femeie mai de treabă de când murise maică-sa. Când să se 
aşeze, nu lipsea mult să nu-l podidească plânsul. 

Atmosfera din timpul discuţiilor îi aduse aminte lui Stu 
neliniştitor de mult de un priveghi. Pentru că ghicea, 
dincolo de cuvintele lor, că renunţaseră la ea pe jumătate în 
inimile lor. Dacă Abby Freemantle se întorcea acum, avea să 
descopere că este binevenită, căutată, ascultată încă... dar 
mai avea să descopere, gândi Stu, că poziţia ei suferise o 
transformare subtilă. Dacă se ajungea la o explicaţie între 
ea şi Comitetul Zonei Libere, nu mai era de la sine înţeles 
că ieşea învingătoare, indiferent dacă se bucura de dreptul 
de veto. Deşi plecase, comunitatea continuase să existe. 
Comunitatea nu avea să uite asta, aşa cum uitase pe 
jumătate şi forţa viselor care le dominaseră pentru scurtă 
vreme vieţile. 

După adunare, câteva zeci de oameni mai rămăseseră o 
vreme pe pajiştea din spatele lui Chautaugqua Hall; ploaia se 
oprise, norii se risipeau, iar seara era răcoroasă şi plăcută. 
Stu şi cu Frannie rămăseseră împreună cu Larry, Lucy, Leo 
şi Harold. 

— Ai fost la un pas să faci tot comitetul de râs în seara 
asta, i se adresă Larry lui Harold, făcându-i în acelaşi timp 
semn cu cotul lui Frannie. Ţi-am zis doar că este un as între 
aşi, nu? 

Harold se mulţumise să zâmbească şi să ridice din umeri 
cu modestie. 

— Mi-au venit şi mie câteva idei, atâta tot. Vouă vă revine 
meritul că aţi pus din nou lucrurile în mişcare. Vi se cuvine 
cel puţin privilegiul de a vă ocupa de treaba asta până la 
sfârşitul începutului. 


Acum, la un sfert de oră după ce ei doi părăsiseră 
adunarea aceea improvizată şi încă la zece minute distanţă 
de casă, Stu repetă: 

— Eşti sigură că te simţi bine? 

— Da. Doar picioarele mi-au obosit puţin, asta-i tot. 

— Am să te rog să ai grijă de tine, Frances. 

— Nu-mi mai spune aşa, ştii că nu-mi face plăcere. 

— Îmi pare rău. Nu voi mai repeta gestul acesta, Frances. 

— Toţi bărbaţii sunt nişte porci. 

— Mă voi strădui să-mi îmbunătăţesc comportamentul, 
Frances... aşa voi face, cinstit. 

Ea îi arătă limba, dialogul lor ajunsese într-un punct 
interesant, dar el simţea că lui Frannie nu-i ardea de fapt 
de tachinări şi renunţă. Era palidă şi destul de apatică, în 
uimitor contrast cu Frannie cea de acum câteva ore, care 
cântase Imnul Naţional cu asemenea fervoare. 

— Te supără ceva, draga mea? 

Ea clătină din cap, dar i se păru că distinge lacrimi în 
ochii ei. 

— Ce este? Spune-mi. 

— Nimic. Asta-i problema. Nu mă deranjează nimic. S-a 
terminat, asta e ceea ce am înţeles, în sfârşit. Mai puţin de 
şase sute de oameni cântând „Ihe Star-Spangled Banner”. 
Mi-am dat deodată seama de întreaga grozăvie. Nu mai 
există chioşcuri cu hotdogs. În seara asta, roata cea mare 
din Coney Island nu funcţionează. Nimeni nu mai bea 
ultimul păhărel la Space Needle, în Seattle. Cineva a 
născocit în sfârşit un mod de a curăța comerţul cu droguri 
din zona fierbinte a Bostonului şi boarfele din Times 
Square. Astea erau nişte lucruri foarte rele, dar consider că 
tratamentul a fost cu mult mai cumplit decât boala în sine. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Mda, sigur că da. 

— În jurnalul meu aveam o mică secţiune denumită 
„Lucruri de care trebuie să-mi aduc aminte”. Ca să afle şi 
copilul... vai, toate lucrurile pe care de fapt nu le va şti 


niciodată. Gândurile astea mi-au dat o stare de melancolie. 
Ar fi trebuit să-i pun titlul „Lucruri care au dispărut”. 
Începu să suspine puţin, oprindu-şi bicicleta ca să-şi poată 
pune dosul palmei la gură, încercând să se abţină. 

— A avut asupra tuturor acelaşi efect, spuse Stu, 
prinzând-o cu un braţ de talie. Mulţi dintre noi vor adormi 
plângând în noaptea asta, poţi să mă crezi. 

— Nu-mi dau seama cum ai putea să jeleşti o ţară 
întreagă, zise ea, bocind şi mai tare, dar constat că nu este 
exclus. Îmi vin în minte... tot felul de nimicuri. Comis- 
voiajori pentru maşini. Frank Sinatra. Old Orchard Beach în 
iulie, plină de oameni, majoritatea veniţi din Quebec. 
Prezentatorul ăla tâmpit de la MIV - cred că Randy îl 
chema. Ce vremuri... vai, Doamne, p-p-parc-aş recita unul 
dintre afurisitele-alea de poeme ale lui Rod M-M-MckKuen! 

O susţinu, bătând-o pe spate, gândindu-se cum făcuse 
odată mătuşa Betty o criză de lacrimi din cauza unui aluat 
care nu crescuse - tocmai era însărcinată, în şapte luni, cu 
micuțul lui verişor Laddie - şi Stu îşi aminti cum se ştergea 
la ochi cu un colţ de cârpă şi-i spunea să n-o ia în seamă, 
orice femeie borţoasă e doar la un pas de spitalul de 
nebuni, pentru că glandele îi secretă tot felul de zemuri 
ciudate. 

După o vreme, Frannie îi spuse: 

— Okay, okay. Mi-e mai bine. Hai să mergem. 

— Te iubesc, Frannie. 

Porniră mai departe, ţinându-şi bicicletele de coarne. 

— Tu ce-ţi aduci aminte cel mai bine? Ce lucru ţi se pare 
cel mai deosebit? 

— Păi, ştii..., începu el, apoi se opri şi râse. 

— Nu, nu ştiu, Stuart. 

— E o chestie smintită. 

— Spune-mi. 

— Nu ştiu dacă fac bine. Ai să începi poate să te fereşti de 
mine. 

— Spune-mi! 


Îl văzuse pe Stu în multe ipostaze, dar neliniştea curioasă 
şi stânjeneala lui de acum erau noi pentru ea. 

— Nu am vorbit niciodată nimănui despre asta, începu el, 
dar gândul ăsta mă urmăreşte, de câteva săptămâni 
încoace. Prin 1982 mi s-a întâmplat ceva. Pe atunci lucram 
uneori la pompele de la benzinăria lui Bill Hapscomb. Mă 
angaja, atunci când îi dădea mâna, când mă puneau pe liber 
de la întreprinderea de calculatoare din oraş. Înțelegerea 
era să stau o jumătate de normă, de la 11 noaptea până la 
închidere, ceea ce se întâmpla la 3 dimineaţa, în vremurile 
acelea. După ce se opreau să ia benzină muncitorii din 
schimbul de la ora 3 la 11 ai fabricii Dixie Paper nu mai era 
multă mişcare... ba în multe rânduri nu mai oprea nicio 
maşină între 12 şi 3. Stăteam acolo şi citeam o carte sau o 
revistă, şi nu de puţine ori mă lua somnul. Înţelegi? 

— Da. 

Înţelegea cu adevărat. Cu ochii minţii îl vedea pe el, cel 
care urma să fie bărbatul ei atunci când avea să vină 
vremea şi să permită ciudata potrivire a evenimentelor, un 
bărbat cu umerii laţi, dormind într-un scaun din plastic 
marca Woolco, cu o carte deschisă şi aşezată cu faţa în jos 
la el în poală. Îl vedea dormind în mijlocul unei insule de 
lumină albă, o insulă înconjurată de imensa mare interioară 
a nopţii texane. Îl iubea şi în acest tablou, după cum îl iubea 
în toate celelalte tablouri plăsmuite de mintea ei. 

— Ei bine, în noaptea despre care povestesc se făcuse 
ora 2.15, iar eu stăteam la biroul lui Hap cu picioarele pe 
tăblie şi citeam un western oarecare - de Louis LAmour, 
Elmore Leonard sau aşa ceva, când deodată trage lângă 
pompe un Pontiac mare şi vechi, cu toate geamurile 
coborâte şi cu casetofonul mergând în draci, muzică de-a lui 
Hank Williams. Mi-aduc aminte până şi de melodie... era 
„Movin' On”. Şoferul, nici prea tânăr, nici prea bătrân, era 
singur. Arăta bine, dar ceva din el te speria puţin - vreau să 
zic, arăta ca un om în stare să facă nişte lucruri fioroase, 
fără să stea prea mult pe gânduri. Avea părul închis la 


culoare, lung şi cârlionţat. Ţinea o sticlă de vin vârâtă sub 
banchetă, între picioare, şi o pereche de zaruri din spumă 
de stiren expandat, atârnate de oglinda retrovizoare. 
„Premium”, îmi zice el, şi eu îi răspund că e-n regulă, dar 
după aceea n-am mai putut să-mi dezlipesc privirile de la el. 
Din cauză că figura lui mi se părea cunoscută. Mă 
străduiam să  descopăr locul unde-l mai văzusem. 
Ajunseseră la colţ; clădirea unde se afla apartamentul lor 
era chiar vizavi. 

Se opriră în loc, iar Frannie îl urmărea cu toată atenţia. 

— Atunci i-am zis: „Nu cumva te cunosc? Nu eşti de pe 
lângă Corbett sau Maxin?” Deşi nu prea mi se părea că l-aş 
cunoaşte dintr-unul dintre oraşele astea. Şi el îmi răspunde: 
„Nu, deşi am trecut odată prin Corbett cu familia, când 
eram copil. Dacă stau şi mă gândesc, cred că atunci am fost 
peste tot în America. Taică-meu era în Air Force.” Atunci m- 
am dus în partea din spate a maşinii şi i-am făcut plinul, 
muncindu-mă tot timpul să-mi amintesc de unde-i 
cunoşteam şi, deodată, m-am luminat. Deodată, am ştiut. 
Fir-ar al naibii, era să mă scap pe mine, pentru că omul de 
la volanul Pontiacului trebuia să fie mort. 

— Cine era, Stuart? Cine era? 

— Nu, lasă-mă să-ţi povestesc cum vreau eu, Frannie. Nu 
că n-ar fi o poveste total trăsnită, indiferent cum ai spune-o. 
M-am întors lângă portiera lui şi i-am zis: „Face şase dolari 
şi treizeci de cenți.” El mi-a întins două bancnote de câte 
cinci dolari şi mi-a zis că pot păstra restul. „Îmi face 
impresia că acum ştiu de unde să te iau”, i-am mărturisit. Şi 
el, de colo: „Păi, poate chiar ştii”, şi se rânjeşte la mine cu 
zâmbetul lui rece şi straniu, iar în acest timp Hank Williams 
tot cânta despre cum se duce el la oraş. „Dacă eşti cine 
cred eu că eşti, atunci în mod normal ai fi mort”, îi zic. El 
mi-o întoarce: „Doar n-o să crezi tot ce citeşti, bătrâne.” „Îţi 
place Hank Williams?” A fost singurul lucru care mi-a venit 
în minte să-l scot pe gură. Pentru că mi-am dat seama, 
Frannie, că dacă nu-i adresam vreun cuvânt, o pornea la 


drum... iar eu chiar aş fi vrut să-l văd plecat, dar tot aşa de 
mult nu voiam să plece. Să mai fi rămas puţin. Atât cât să 
aflu exact. Pe atunci nu ştiam că omului îi este dat să nu fie 
sigur de o groază de lucruri, indiferent cât ar da el ca să fie 
încredinţat. „Hank Williams”, zice el, „e unul dintre cei mai 
buni. Mă dau în vânt după muzica în care e vorba de 
hoinărit.” Şi pe urmă: „Mă duc la New Orleans, am să 
conduc toată noaptea, mâine dorm toată ziua şi pe urmă 
stau în crâşmă până în zori. E tot aşa? La New Orleans?” 
„Aşa cum?” Şi el mă lămureşte: „Păi, ştii doar.” „Ei, acolo 
găseşti tot Sudul, chiar dacă în partea aia sunt mult mai 
mulţi copaci.” Chestia asta l-a făcut să râdă şi mi-a aruncat: 
„Poate că o să ne mai vedem.” Dar eu nu-mi doream să mai 
dau ochii cu el, Frannie. Pentru că avea privirea unui om 
care s-a uitat multă vreme în întunecime, şi poate chiar a 
început să vadă ce este acolo. Consider că dacă am să-l 
întâlnesc vreodată pe omul acela, Flagg, ochii lui s-ar putea 
să arate la fel. 

Stu clătină din cap; traversară drumul şi-şi lăsară 
bicicletele în parcare. 

— M-am gândit foarte mult la întâmplarea asta. După 
aceea m-a bătut gândul să-mi fac rost de nişte discuri de-ale 
lui, dar pe urmă am renunţat. Vocea lui... e foarte bună, dar 
pe mine mă înfioară. 

— Stuart, despre cine vorbeşti? 

— Ţi-aminteşti de un grup rock and roll numit The Doors? 
Bărbatul care s-a oprit în noaptea aceea la Arnette, ca să-şi 
ia benzină, era Jim Morrison. Sunt sigur de asta. 

Fran rămase cu gura căscată. 

— Dar a murit! A murit în Franţa! El... 

Apoi se opri. Pentru că moartea lui Morrison se petrecuse 
cu adevărat în nişte circumstanţe ciudate, nu? Ceva învăluit 
în secret. 

— Oare? se întrebă Stu. Mă întreb. Poate că a murit, şi 
atunci tipul pe care l-am văzut eu semăna pur şi simplu cu 
el, dar... 


— Crezi că era chiar el? întrebă ea. 

Stăteau aşezaţi pe treptele casei lor, umăr la umăr, ca 
nişte copii mici, aşteptând să-i cheme mamele lor la masă. 

— Mda. Mda, chiar cred. Şi, până în vara asta, am crezut 
că acesta va fi cel mai neobişnuit lucru care mi se va 
întâmpla vreodată. Vai, cât de tare m-am înşelat. 

— Şi n-ai vorbit niciodată nimănui, se miră ea. L-ai văzut 
pe Jim Morrison la mulţi ani după ce se zicea că a murit şi 
n-ai spus nimănui. Stuart Redman, Dumnezeu ar fi trebuit 
să te lase pe pământ cu o încuietoare cu cifru în loc de 
gură. 

Stu surâse. 

— Ei, anii au trecut, după cum se spune în cărţi, şi, de 
câte ori mă gândeam la noaptea aceea - ceea ce mi se 
întâmpla, din când în când - eram tot mai convins că de fapt 
nu fusese el. Ci doar cineva care semăna cât de cât cu el, 
mă înţelegi. Mă împăcasem deja cu gândul ăsta. Dar în 
ultimele săptămâni ideea a început iarăşi să mă obsedeze. 
Şi am ajuns să cred că totul a fost aievea. La naiba, s-ar 
putea să mai fie şi acum în viaţă. Asta ar fi chiar culmea, ce 
părere ai? 

— Dacă mai trăieşte, nu se află aici. 

— Nu, recunoscu Stu, nici nu m-aş aştepta să fie aici. I- 
am văzut ochii, de mai mult nu am nevoie. 

Fran îl atinse pe braţ. 

— Mi se pare o istorie grozavă. 

— Mda, probabil că mai există douăzeci de milioane de 
oameni în ţara asta care au câte o poveste identică... doar 
că în ea apare Elvis Presley sau Howard Hughes. 

— De acum, asta ţine de trecut. 

— Da... Ţine de trecut. Harold a fost în formă mare astă- 
seară, ce părere ai? 

— Din câte ştiu eu, asta se cheamă a schimba subiectul. 

— Cred că ai dreptate. 

— Într-adevăr, a fost mare, confirmă ea. 


Stu zâmbi la tonul îngrijorat şi uşoara încruntare a 
sprâncenelor ei: 

— Te-ai necăjit puţin, nu? 

— Da, însă n-aş vrea să recunosc. Tu eşti acum de partea 
lui Harold. 

— Nu mi se pare cinstit, Fran. Şi pe mine m-a deranjat. 
Am ţinut cele două şedinţe preliminare... am tăiat absolut 
toate firele în patru... sau cel puţin aşa ne-am închipuit... şi 
iată că apare Harold. Dă puţin din aripi, cotcodăceşte, şi pe 
urmă trage concluzia: „Nu-i aşa că aici voiaţi să ajungeţi?” 
Şi noi: „Da, Harold, sigur că da. Ai dreptate.” Stu clătină din 
cap. Cum se face că nu ne-am gândit şi noi, Fran, la o 
alegere în bloc? Mi se pare nemaipomenit de ingenios. Iar 
noi nici măcar nu am discutat despre posibilitatea asta. 

— Ei, nimeni dintre noi nu avea cum să ştie în ce 
dispoziţie va fi lumea. Eu mi-am închipuit - mai cu seamă 
după dispariţia lui Mother Abagail - că vor fi morocănoşi, 
poate chiar ostili. Mai ales că Impening ăla răspândea 
zvonuri, ca o piază rea... 

— Mă întreb dacă n-ar fi bine să-l reducem la tăcere, într- 
un fel oarecare, spuse Stu gânditor. 

— Dar nu s-a întâmplat aşa. Au fost atât de... exuberanţi, 
şi asta numai pentru că se aflau laolaltă. N-ai simţit şi tu? 

— Ba da. 

— A fost aproape ca un moment de renaştere. Nu sunt de 
părere că Harold îşi plănuise mişcarea. Pur şi simplu a 
profitat de ocazie. 

— Nu mai ştiu ce să cred despre el, îi mărturisi Stu. În 
seara aceea, după ce o căutasem pe Mother Abagail, am 
avut un sentiment absolut penibil faţă de el. Când au apărut 
Ralph şi cu Glen, arăta absolut oribil, ca şi cum ar fi fost la 
un pas să leşine sau cine mai ştie. lar acum, când stăteam 
de vorbă pe pajişte şi toată lumea îl felicita, se umflase ca 
un curcan. Aparent ne zâmbea, însă în sinea lui mi se părea 
că ne spune: „Vedeţi, ceată de idioţi ce sunteţi, comitetul 
vostru nu valorează nici cât o ceapă degerată.” Mie mi- 


aduce aminte de jocurile acelea pe care nu puteam să le 
desluşesc niciodată, când eram mic. Sforile chinezeşti sau 
cele trei inele din oţel care se desfăceau, dacă te prindeai 
din ce parte să le tragi. 

Fran îşi privi picioarele cu atenţie. 

— Că tot vorbim despre Harold, ţi se pare că picioarele 
mele au ceva deosebit, Stuart? 

Stu le cercetă cu toată seriozitatea. 

— Nu. În afară de faptul că porţi perechea aceea de 
Earth Shoes, de la magazinul de pe strada noastră. Şi sunt 
şi foarte mari, desigur. 

— Earth Shoes sunt ideali pentru picioarele 
dumneavoastră, îi replică ea tăios. Aşa scrie în cele mai 
bune reviste. Pe urmă, dacă vrei să ştii, eu port măsura 
şapte. Cu alte cuvinte, sunt minionă. 

— Atunci nu înţeleg ce legătură au picioarele tale cu 
toată povestea asta. E târziu, draga mea. 

Porni mai departe, urmat imediat de Fran. 

— Presupun că niciuna. Numai că Harold îmi fixa tot 
timpul picioarele. După şedinţă, când stăteam pe iarbă şi 
discutam. Clătină din cap şi se încruntă. Oare de ce să-l fi 
interesat pe Harold Lauder picioarele mele? se întrebă ea. 


Larry şi Lucy se întoarseră acasă singuri, mergând mână 
în mână. Leo se despărţise de ei ceva mai devreme, 
rămânând la casa unde locuia împreună cu „mama- 
Nadine”. 

Ajunşi în faţa uşii, Lucy îi spuse: 

— A fost o întrunire minunată. Nu mi-am imaginat 
vreodată... 

Nu reuşi să-şi ducă vorbele până la capăt, pentru că din 
bezna verandei lor se desprinse o umbră întunecată. Larry 
se simţi cuprins de fiorii spaimei. Este el, gândi, încremenit 
de groază. A venit ca să mă ia... acum am să-i văd faţa. 


În clipa următoare, constatând că în întâmpinare le ieşise 
doar Nadine Cross, se întrebă cum de-i trecuse prin minte 
aşa ceva. Femeia purta o rochie dintr-un material moale, de 
culoare cenuşiu-albăstruie, iar părul ei negru, împletit cu 
şuviţe din cel mai pur alb, era lăsat în voie, revărsându-i-se 
pe umeri şi pe spate. 

Până să se poată stăpâni, îl vizită următorul gând: În 
comparaţie cu ea, Lucy arată ca o rablă dintr-un cimitir de 
maşini; apoi cugetarea lui îl făcu să se urască. Vechiul Larry 
ieşise iarăşi la iveală... Vechiul Larry? Ai fi putut la fel de 
bine zice vechiul Adam. 

— Nadine, zise Lucy şovăielnic, cu mâna apăsând în 
dreptul inimii. M-ai speriat îngrozitor. Am crezut... ei, nu 
contează ce-am crezut. 

Nadine nu o băgă în seamă pe Lucy. 

— Putem sta de vorbă? i se adresă ea lui Larry. 

— Ce? Acum? 

Larry se uită într-o parte, spre Lucy, sau avu această 
impresie... Mai târziu nu avea să fie niciodată în stare să-şi 
aducă aminte cum arăta Lucy în clipa aceea. Ca şi cum ar fi 
fost eclipsată, dar nu de o stea strălucitoare, ci de una 
întunecată. 

— Acum. Trebuie neapărat chiar acum. 

— Mâine de dimineaţă ar... 

— Trebuie să se întâmple acum, Larry. Sau niciodată. 

O cercetă iarăşi pe Lucy, şi de această dată o văzu, văzu 
resemnarea de pe faţa ei; Lucy se uita pe rând, când la 
Larry, când la Nadine, iar pe chip i se citea o profundă 
ofensă. 

— Vin şi eu imediat, Lucy. 

— Nu, nu vei veni, spuse ea cu vocea stinsă, iar ochii i se 
umpluseră de lacrimi. Vai, mă îndoiesc că vei veni. 

— Zece minute. 

— Zece minute cât zece ani, murmură Lucy. A venit să te 
ia. Ai luat cu tine zgarda şi botniţa, Nadine? 


Lucy Swann nici măcar nu exista pentru Nadine. Ochii ei 
mari şi negri erau îndreptaţi doar asupra lui Larry. Pentru 
acesta, aveau să rămână pururi cei mai stranii, cei mai 
frumoşi ochi pe care-i văzuse vreodată, ochi care se 
întorceau la el, calmi şi profunzi, ori de câte ori era 
suferind, sau într-o situaţie fără ieşire, sau poate pe 
jumătate scos din minţi de durere. 

— Am să mă întorc, pronunţă el ca un automat. 

— Ea... 

— Intră în casă. 

— Da, nu am de ales. Acum, că a venit ea, eu nu mai sunt 
bună de nimic. 

Urcă treptele în fugă, se împiedică de una dintre ele, îşi 
recăpătă echilibrul, deschise uşa şi o trânti în urma sa, 
retezând ecoul suspinelor ei aproape în clipa în care se 
dezlănţuiseră. 

Nadine şi Larry se măsurară vreme îndelungată, ca şi 
cum ar fi fost în transă. Aşa se întâmplă lucrurile astea, 
cugetă el. Atunci când ţi se întâlnesc privirile cu ale cuiva 
de la celălalt capăt al unei încăperi şi nu le mai uiţi 
niciodată, sau vezi pe cineva la celălalt capăt al peronului 
aglomerat al metroului şi ştii că poate este alter ego-ul tău, 
sau auzi pe stradă un hohot de râs care ar putea fi al primei 
tale iubiri... 

Dar în gură avea un gust foarte amar. 

— Hai să mergem până la colţul străzii şi înapoi, îi şopti 
Nadine. Vrei să faci atâta lucru pentru mine? 

— Poate aş face mai bine să intru ca să văd ce face. Ai 
ales un moment extrem de nepotrivit ca să vii aici. 

— Te rog! Doar până la colţul străzii şi înapoi! Dacă vrei, 
o să-ţi cad în genunchi şi o să te implor. Dacă aşa vrei tu. 
Uite. Vezi? 

Spre groaza lui, se aruncă într-adevăr în genunchi, 
ridicându-şi niţel fusta, ca să facă mai lesne mişcarea; îi 
văzu picioarele goale şi fu ciudat de sigur că era goală şi pe 
dedesubt. Oare de ce-i venise gândul ăsta? Nu ştia. Femeia 


îl ţintuia cu privirea, simţea că-l ameţeşte, pe deasupra 
avea şi sentimentul penibil al unor puteri ce se răscoleau în 
el, legate de faptul că ea stătea în genunchi, înaintea lui, iar 
gura ei se afla la acelaşi nivel... 

— Ridică-te! îi porunci el aspru. 

O apucă de mâini şi o trase, ridicând-o în picioare, 
încercând să evite să se uite cum faldurile rochiei i se ridică 
şi mai mult, înainte de a cădea la locul lor; coapsele ei 
aveau culoarea untului, acea nuanţă de alb - nu palidă şi 
moartă, ci viguroasă, sănătoasă şi ispititoare. 

— Hai, o îndemnă el, aproape vlăguit. 

Porniră spre apus, în direcţia munţilor îndepărtați şi 
sumbri, petice triunghiulare de întuneric stând în calea 
luminii stelelor apărute după ploaie. Avea un ciudat 
sentiment de nelinişte, dar şi de aventură, ori de câte ori 
mergea noaptea spre munţii aceia, iar acum, cu Nadine 
alături, care se sprijinea uşor de braţul său, senzațiile 
acelea erau mai pregnante. Avusese un vis în care i se 
arătaseră munţii, chiar mai intens decât de obicei, cu doar 
trei sau patru seri în urmă; se făcea că acolo există 
spiriduşi, creaturi hidoase cu ochi de un verde intens, cu 
capete mari, ca de hidro-cefali, şi mâini puternice, cu 
degetele scurte. Mâini de sugrumător. Spiriduşi idioţi, 
păzind trecătorile peste munţi. Aşteptând să vină vremea 
lui - vremea Omului Întunecat. 

Un vânticel se strecură de-a lungul străzii, împrăştiind 
hârtiile în calea lui. Trecură de King Sooper's; cele câteva 
cărucioare ale magazinului rămase în imensa parcare 
semănau cu nişte santinele moarte, care-i aminteau de 
Lincoln Tunnel. În Lincoln Tunnel întâlnise spiriduşi. Aceia 
erau morţi, dar asta nu însemna că toţi spiriduşii din lumea 
lor cea nouă erau tot morţi. 

— E dificil, spuse Nadine, tot în şoaptă. Şi este dificil 
pentru că ea are dreptate. Acum te vreau. Şi mi-e teamă că 
am venit prea târziu. Vreau să rămân aici. 

— Nadine... 


— Nu! îi reteză ea vorba vehement. Lasă-mă să termin. 
Vreau să rămân aici, nu înţelegi ce-ţi spun? Dar nu voi fi în 
stare să rămân decât dacă suntem împreună. Tu eşti cea 
din urmă şansă a mea, spuse ea, cu voce tremurată. Joe m-a 
părăsit. 

— Nu, nu te-a părăsit, o asigură Larry tulburat, conştient 
că mintea lui lucrează încet şi stupid. L-am lăsat la tine, în 
drum spre casă. Nu-i acolo? 

— Nu. În patul lui doarme un băiat care poartă numele 
de Leo Rockway. 

— Adică ce vrei să... 

— Ascultă-mă. Ascultă-mă bine, nu eşti în stare să mă 
asculţi! Atât timp cât l-am avut pe Joe, totul a fost în regulă. 
Reuşeam să fiu... atât de puternică pe cât aveam nevoie să 
fiu. Dar el nu mai are nevoie de mine. lar eu nu mă pot lipsi 
de asta - să nu aibă cineva nevoie de mine. 

— Dar el are cu adevărat nevoie de tine! 

— Sigur că are, spuse Nadine, iar Larry simţi cum i se 
face din nou frică. Femeia nu se mai referea la Leo; nici nu 
ştia la cine făcea ea aluzie. Are nevoie de mine. De asta mi- 
este frică. De asta am venit la tine. 

Se postă înaintea lui şi-l privi drept în ochi. Adulmecă 
parfumul ei secret şi curat şi o dori. Dar o parte din el se 
întoarse spre Lucy. Tocmai acea parte a lui de care avea 
neapărată nevoie, dacă îşi dorea să reuşească aici, la 
Boulder. Dacă o ignora şi pornea alături de Nadine, cel mai 
bine ar fi fost să părăsească oraşul pe furiş, încă în noaptea 
aceea. Ar fi fost un om terminat, iar vechiul Larry ar fi ieşit 
triumfător. 

— Trebuie să mă întorc acasă, îi spuse el. Îmi pare rău. Te 
vei descurca singură, Nadine. 

Descurcă-te singur - nu cumva erau chiar cuvintele pe 
care, într-o formă sau alta, le aruncase oamenilor în faţă de 
când se ştia el? De ce era nevoie să ţâşnească în felul acesta 
- când ştia bine că dreptatea este de partea lui, agăţându- 


se de el, răscolindu-l şi făcându-l să se îndoiască de el 
însuşi? 

— Iubeşte-mă, îl îndemnă ea, încolăcindu-şi braţele în 
jurul gâtului lui. 

Îşi lipi trupul de al bărbatului, iar el ghici din revărsarea, 
căldura şi elasticitatea atingerii că avusese dreptate, că nu 
purta nimic în afară de rochie. E goală puşcă pe dedesubt, 
îşi spuse, iar gândul îl excită teribil. 

— Perfect, acum te simt, spuse ea, şi începu să se 
unduiască - lateral, în sus şi în jos, dându-i cele mai 
delicioase senzaţii. lubeşte-mă, şi cu asta s-a sfârşit. Voi fi în 
siguranţă. În siguranţă. Voi fi în siguranţă. 

Îşi ridică mâinile - nu a fost niciodată în stare să-şi 
explice mai târziu cum de a putut să facă una ca asta, când 
din doar trei mişcări rapide şi hotărâte ar fi fost în mijlocul 
acelei văpăi, aşa cum îşi dorea şi Nadine - îşi ridică mâinile, 
prin urmare, îi desfăcu strânsoarea şi o împinse cu 
asemenea forţă, încât femeia se împiedică, fiind la un pas să 
cadă. Apoi Nadine gemu încet. 

— Larry, dac-ai şti... 

— Vezi bine, nu ştiu. De ce nu încerci să-mi spui, în loc să 
mă... violezi? 

— Să te violez! repetă ea, râzând ascuţit. Vai, mi se pare 
nemaipomenit! Vai, ce ţi-a ieşit pe gură! Eu! Să te violez pe 
tine! Vai, Larry! 

— Ai fi putut să primeşti de la mine tot ceea ce ţi-ai fi 
dorit. Acum o săptămână, sau acum două săptămâni. Am 
vrut să fiu al tău. Mi-am dorit mai mult decât orice să fiu 
doar al tău. 

— Atunci era prea devreme, îi şopti ea. 

— Iar acum este prea târziu, îi replică, supărat de tonul 
brutal al vocii, însă incapabil să-l mai controleze. 'Tremura 
încă de dorinţă... Şi acum ce ai de gând să faci, hm? 

— Prea bine. La revedere, Larry. 

Se întoarse şi-şi văzu de drum. În clipa aceea nu-i 
întorcea spatele pentru totdeauna doar Nadine. Ci şi 


specialista în igienă bucală. Şi Yvonne, vecina lui de 
apartament de la L.A. - care îl supărase, prin urmare îşi 
adunase boarfele şi se cărase, lăsând-o cu ochii-n soare. Şi 
Rita Blakemoor. 

Mai rău decât orice, şi maică-sa. 

— Nadine? 

Nu-l băgă în seamă. Din ea nu mai rămăsese decât o 
umbră neagră, pe care nu o deosebi de celelalte umbre 
decât atunci când traversă strada. Apoi se confundă 
definitiv cu fundalul întunecat al munţilor. O strigă încă o 
dată, dar nu-i răspunse. Felul în care-l părăsise, dizolvarea 
ei în culisele negre avea ceva înspăimântător. 

Rămăsese în faţa vitrinelor de la King Sooper's, cu 
pumnii încleştaţi, cu fruntea acoperită de broboane de 
transpiraţie, în pofida răcorii. Toate fantomele lui se 
adunaseră acum în juru-i şi aflase în sfârşit cum plăteşti 
dacă nu eşti un tip de treabă: niciodată nu eşti sigur de 
propriile tale motivații, nu eşti niciodată capabil să 
cântăreşti cu precizie binele şi răul ce ţi se aduc, niciodată 
nu eşti în stare să scapi de gustul amar al îndoielii din gură 
ŞI... 

Tresări puternic. Ochii i se măriră până aproape să-i iasă 
din orbite. Vântul se pornise din nou, iscând un sunet 
straniu, ca de sirenă, din arcadele pustii ale caselor, iar la 
distanţă mai mare i se păru că aude nişte paşi grei, 
măsurând noaptea; zgomotul unor tocuri tocite venind de 
undeva de la poalele munţilor, purtat până la el de boarea 
îngheţată a acestui început de dimineaţă. 

Tocuri murdare de cizmă, bătând în ritm de ceasornic, 
coborând în mormântul Vestului. 


Lucy îl auzi intrând în casă şi inima i se zbătu nebuneşte 
în piept. Îşi impuse să se calmeze, probabil Larry venise 
doar ca să-şi ia lucrurile, dar inima n-o ascultă. M-a ales pe 
mine, îi străfulgeră în minte, în ritmul drăcesc al pulsului. 
M-a ales pe mine... 


În pofida tulburării şi speranţei, pe care-i era imposibil să 
şi le controleze, rămase întinsă pe pat, cu faţa în sus, 
aşteptând cu privirea aţintită în tavan. Adevărul curat - pe 
care, de altfel, i-l mărturisise şi lui - era că ea sau fete ca 
prietena ei, Joline, aveau prea multă nevoie de dragoste, nu 
şi alte defecte. Dar ea rămăsese întotdeauna credincioasă. 
Nu se ţinea de înşelătorii. Nu-l înşelase niciodată pe soţul ei 
şi nici pe Larry şi, chiar dacă în anii de dinainte să-i 
întâlnească pe ei nu fusese tocmai o călugăriţă... ceea ce 
trecuse era bun trecut. E imposibil să iei lucrurile de la 
capăt şi să le repari. De asemenea puteri se bucură poate 
zeii, nu şi muritorii de rând, ceea ce i se părea un lucru bine 
chibzuit. Dacă ar fi fost altfel, oameni ajunşi la bătrâneţe, în 
pragul morţii, ar fi încercat încă să scrie din nou scenariul 
tinereţii lor. 

Dar dacă ştii că nu mai ai cum să intervii asupra 
trecutului, poate că eşti mai dispus să ierţi. 

Lacrimile i se scurgeau pe obraji. 

Uşa se deschise cu un mic zgomot şi-i văzu silueta. 

— Lucy? Eşti trează? 

— Da. 

— Pot să aprind lampa? 

— Dacă vrei tu. 

Auzi sâsâitul slab al gazului, apoi lumina se aprinse şi 
Larry o reglă la minim. Bărbatul arăta palid şi tulburat. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Nu, n-ai ce să-mi spui, vino în pat. 

— Trebuie neapărat să-ţi spun. Eu... 

Îşi apăsă palma de frunte, apoi îşi trecu mâna prin păr. 

— Larry? Te simţi bine? se interesă ea, ridicându-se. 

Larry îi vorbi ca şi cum n-ar fi auzit-o, şi fără să se uite 
spre ea. 

— Te iubesc. Dacă mă vrei, sunt al tău. Dar nu ştiu dacă 
te vei alege cu mare lucru de pe urma mea. După părerea 
mea, nu reprezint cea mai bună alegere, din punctul tău de 
vedere. 


— Sunt dispusă să-mi încerc norocul. Vino în pat. 

Ceea ce şi făcu. Şi nu zadarnic. După sfârşitul 
împreunării lor, ea îi spuse că-l iubeşte, ceea ce era purul 
adevăr, Dumnezeu e martor, şi, deşi era ceea ce Larry 
dorea şi avea nevoie să audă, adormi doar mult mai târziu, 
din câte îşi dădu seama Lucy. La un moment dat se trezi 
(sau visă că se trezise) şi i se păru că Larry se afla la 
fereastră şi se uita afară, în poziţia cuiva care stă încordat, 
ca să audă mai bine, iar jocul de umbre şi lumini dădea feţei 
lui aspectul unei măşti schimonosite. Dar la lumina zilei, 
totul i se păru un simplu vis; la lumina zilei, Larry îşi 
recăpătase figura lui obişnuită. 

De-abia după trei zile au aflat de la Ralph Brentner că 
Nadine se mutase la Harold Lauder. La aflarea veştii, Larry 
păru să se crispeze, pentru o clipă doar. lar Lucy, cu toate 
că-şi făcea reproşuri din această cauză, respiră uşurată 
după aflarea veştii aduse de Ralph. Se părea că greul 
trecuse. 


După întâlnirea cu Larry, nu făcu decât un scurt popas la 
ea acasă. Intră, se duse în salon şi aprinse lampa. Ridicând- 
O, se duse în partea din spate a casei, făcând o scurtă pauză 
în faţa camerei băiatului, ca să se încredinţeze că-i spusese 
lui Larry adevărul. Se dovedi că da. 

Leo stătea lungit în aşternutul răvăşit, îmbrăcat doar în 
chiloţi... dar tăieturile şi zgârieturile dispăruseră aproape 
definitiv, iar culoarea închisă pe care o căpătase stând la 
soare dezbrăcat se estompase şi ea. Dar era mai mult decât 
atât, se gândi ea. Expresia feţei lui suferise de asemenea o 
transformare - schimbare pe care ea o remarca chiar dacă 
băiatul dormea. Acea undă de sălbăticie mută şi lacomă se 
ştersese cu desăvârşire. Înaintea ei nu se mai afla Joe, ci un 
adolescent dormind după o zi grea. 

Îşi aminti de noaptea în care ea fusese pe cale să 
adoarmă, dar se trezise brusc şi constatase că părăsise 
locul de lângă ea. Asta se întâmpla la North Berwick, Maine 


- la distanţă de aproape un continent. Îl urmărise până la 
casa unde Larry dormea, în verandă. Deci Larry se afla 
înăuntru şi Joe îl pândea de afară, strângând cuțitul cu 
îndârjire mută, iar între ei nu exista decât ecranul din sticlă 
subţire şi fragilă. Şi ea îl obligase să plece de acolo. 

Ura o cuprinse pe Nadine în cleştele ei, stârnind scântei 
mari, cum se iscă atunci când cremenea se izbeşte de oţel. 
Lampa Coleman îi tremură în mână, făcând să danseze şi să 
ţopăie umbrele mari. Ar fi fost mai bine să nu-l împiedice! 
Ar fi trebuit să-i deschidă uşa lui Joe cu mâna ei, să-i dea 
drumul înăuntru ca să-l poată înjunghia, sfârteca, tăia, 
împunge şi distruge. Ar fi trebuit să... 

Dar acum băiatul se răsuci în pat şi gemu, ca şi cum ar fi 
fost pe cale să se trezească. Mâinile i se ridicară şi se 
zbătură, parcă alungând o umbră neagră din visul lui. 
Nadine se retrase, simțind bătaia grea a pulsului în tâmple. 
Mai exista încă ceva straniu în băiat şi nu-i plăcea deloc 
cum se mişca, pentru că neliniştea lui îi sugera că-i ghicise, 
poate, gândurile. 

Trebuia să-şi vadă de drum, cât mai repede cu putinţă. 

Se duse la ea în cameră. Pe podea era întins un covor. 
Mai exista şi un pat îngust - ca de fată bătrână. Nimic 
altceva. Nici măcar un tablou. Camera lăsa impresia unei 
lipse totale de personalitate. Deschise dulapul din perete şi 
cotrobăi dincolo de hainele atârnate pe umeraşe. Se lăsase 
în genunchi şi începuse să transpire. Trase afară o cutie viu 
colorată, având pe partea din faţă o imagine cu mai mulţi 
adulţi râzând, care jucau un joc de societate. Un joc de 
societate vechi de cel puţin trei mii de ani. 

Descoperise planşeta într-un magazin de ciudăţenii din 
centru, dar nu avusese curajul s-o folosească în casă, atât 
timp cât era şi băiatul acolo. De fapt, nu se încumetase s-o 
folosească deloc... până acum. Ceva o împinsese să intre în 
magazin, iar când văzuse planşeta în ambalajul ei vesel, în 
ea se dăduse o luptă încleştată - acel soi de frământare pe 
care psihologii îl denumesc aversiune/constrângere. Şi 


atunci năduşise, ca şi acum, dorindu-şi două lucruri opuse 
în acelaşi timp: să fugă din magazin fără să se mai uite 
înapoi, şi să apuce cutia, cutia aia afurisită şi atrăgătoare, şi 
s-o ducă acasă la ea. Această a doua posibilitate o 
înspăimântase mai tare, pentru că i se părea că se 
amestecase şi o voinţă străină. 

În cele din urmă, luase cutia cu sine. 

Asta se întâmplase acum patru zile. Noapte de noapte, 
tentaţia fusese tot mai irezistibilă până când, în seara 
aceasta, pe jumătate înnebunită de temeri pe care nu şi le 
putea explica, se dusese la Larry îmbrăcată în rochia 
cenuşiu-albăstruie, fără nimic altceva pe dedesubt. Se 
dusese cu intenţia să pună capăt fricii pentru totdeauna. Îi 
aşteptă pe verandă să se întoarcă de la adunare, convinsă 
că în sfârşit făcea ceea ce se cuvine. Avea încă o dată 
sentimentul acela vag ameţitor şi smintit, pe care nu-l mai 
încercase de când alergase prin iarba plină de rouă, 
urmărită de băiatul acela. Numai că de această dată băiatul 
o va prinde. Îi va permite s-o prindă. Astfel termina toată 
povestea. 

Dar atunci când se lăsase prinsă, el n-o mai dorise. 

Nadine se ridică, strângând cutia la piept, şi stinse 
lampa. El o batjocorise şi oare nu se spune că nici în iad nu 
există o furie?... Nu-i de mirare dacă femeia batjocorită se 
înhăita cu diavolul... sau cu slugoiul lui. 

Nu se mai opri decât atât cât să ia lampa cea mare de pe 
masa din salonul din faţă. Îl auzi pe băiat ţipând în somn, 
din camera lui; pentru o clipă, simţi că îngheaţă şi că i se 
ridică părul în cap. 

Apoi părăsi casa. 

Vespa ei se afla la marginea trotuarului, motoreta cu care 
fusese acum câteva zile la Harold Lauder. De ce se dusese 
la el? Nu schimbase nici zece cuvinte cu Harold, de când 
ajunsese la Boulder. Din cauza tulburării provocate de 
planşetă şi a temerilor cauzate de visele pe care doar ea 
continua să le aibă, însă i se păruse că trebuia neapărat să 


discute despre asta cu Harold. Chiar şi acest impuls o 
speriase, îşi aminti ea, în timp ce introducea cheia în 
contactul Vespei. Ca şi îndemnul brusc de a lua planşeta 
(Uimeşte-ţi prietenii! Întâlnirile voastre vor fi mult mai 
interesante! scria pe cutie), i se păruse că ideea îi venise de 
undeva din afara ei. Poate de Ja el. Dar, în momentul în care 
cedase şi mersese cu adevărat la Harold, nu-l găsise. Casa 
era încuiată, singura casă încuiată pe care o întâlnise în 
Boulder, iar jaluzelele erau trase. Acest fapt îi plăcuse şi, 
pentru o clipă, o încercă o amară dezamăgire. Dacă ar fi 
fost acasă, el ar fi primit-o, poate, apoi ar fi încuiat uşa în 
urma ei. S-ar fi dus în salon şi ar fi discutat, sau ar fi făcut 
amor, sau ar fi făcut împreună lucruri de negrăit, şi nimeni 
n-ar fi ştiut. 

Sălaşul lui Harold era perfect intim. 

„Ce se întâmplă cu mine?” şopti ea în întuneric, dar 
întunericul nu ştiu să-i răspundă. Porni motorul Vespei, şi i 
se păru că pârâiturile şi pocniturile profanează noaptea. 
Acţionă pârghia schimbătorului şi porni. Spre vest. 

Mişcarea şi aerul răcoros al nopţii o făcură, în sfârşit, să 
se simtă mai bine. Vânt al nopţii, destramă pânzele de 
păianjen! Ştii prea bine, cum să nu ştii! Când ţi-au fost 
răpite toate şansele, ce-ţi mai rămâne de făcut? Alegi ceea 
ce ţi-a mai rămas. Alegi cine ştie ce aventură tenebroasă, 
aşa cum ţi-a fost menit. Îl laşi pe Larry cu proasta aia mică, 
în pantaloni strâmţi, cu vocabular din câteva silabe şi 
mintea instruită pe calapodul revistelor de cinema. Tu treci 
dincolo de ei. Rişti... ceea ce vei fi silită să rişti. 

Pe tine însăţi, în primul rând. 

Drumul se desfăşura înaintea ei, în lumina slabă a 
motoretei. Când panta se accentuă, trecu în viteza a doua; 
acum se afla pe Baseline Road, care urca spre muntele cel 
negru. Treaba lor, dacă vor să se întrunească. Să se 
preocupe de repunerea în funcţiune a centralei electrice; 
pe iubitul ei îl interesează lumea. 


Motorul Vespei tuşea şi se încorda, izbutind totuşi s-o 
ducă mai departe. Se simţi stăpânită de o teamă 
îngrozitoare şi erotică, totodată, iar vibraţiile motoretei ce i 
se transmiteau prin şa începură s-o excite (ia te uită, eşti în 
călduri, Nadine, cugetă ea într-un acces de bucurie vulgară, 
Stricato, Stricato, STRICATO). La dreapta ei se căsca o 
prăpastie. Acolo se afla tărâmul morţii. Şi deasupra? Păi, 
avea să vadă. Era prea târziu să se mai întoarcă, iar acest 
gând îi dădu o paradoxală, dar deliciosă senzaţie de 
libertate. 


Peste o oră ajunsese în Sunrise Amphitheater - dar până 
la răsărit mai erau cel puţin trei ore. Amfiteatrul se afla în 
apropierea piscului lui Flagstaff Mountain şi aproape toată 
lumea din Free Zone urcase până la zona de camping de 
lângă vârf la scurt timp după sosirea la Boulder. În zilele 
senine - majoritatea zilelor fiind senine la Boulder, cel puţin 
vara - cuprindeai cu privirea tot oraşul şi şoseaua 1-25 
mergând spre sud, spre Denver, pentru a se pierde apoi în 
ceaţă, spre New Mexico, aflat la peste trei sute cincizeci de 
kilometri. La est se distingea câmpia ce se întindea până în 
Nebraska, iar ceva mai aproape era Boulder Canyon, o 
tăietură adâncă în dealurile acoperite cu pin şi molid. Verile 
trecute, deltaplanele plutiseră ca nişte păsări uriaşe 
deasupra curenților din Sunrise Amphitheater. 

Nadine nu vedea acum decât ceea ce dezvăluia lumina 
unei lanterne cu şase baterii, pe care o aşezase pe masa de 
picnic de la marginea prăpastiei. Adică un caiet de schiţe 
mare, din cele folosite de artişti, deschis la o pagină albă, 
iar deasupra o planşetă în trei colţuri, ca un păianjen 
triunghiular. Din pântecele ei, ca o trompă de păianjen, 
ieşea un creion, atingând uşor suprafaţa foii. 

Nadine se afla într-o stare febrilă, fiind pe jumătate 
euforică, pe jumătate înfricoşată. Căţărându-se până aici pe 
şaua harnicei şi temerarei Vespa, care, hotărât lucru, nu 
fusese concepută pentru munte, o încercase acelaşi 


sentiment pe care-l avusese şi Harold pe drumul spre 
Nederland. Îl simţise pe el. În timp ce Harold judecase 
fenomenul în chip foarte precis şi tehnic, imaginându-şi o 
bucată de oţel atrasă de un magnet, Nadine îl trăi ca pe un 
eveniment mistic, ca pe traversarea unui hotar. Avea 
sentimentul că aceşti munţi, la poalele cărora se găsea 
acum, constituie o zonă neutră între două sfere de influenţă 
- Flagg în Vest, bătrâna în Est. Aici se întâlneau fluxuri 
magice venite din ambele sensuri, se amestecau şi-şi 
alcătuiau o concocţie proprie, ce nu ţinea nici de Dumnezeu 
şi nici de Satana, fiind absolut păgână. Locul respectiv era 
bântuit de spirite, nu se îndoia câtuşi de puţin. 

Cât despre planşetă... 

Aruncase cu indiferenţă, în voia vântului, cutia ţipătoare, 
ştampilată cu indicaţia de origine, MADE IN TAIWAN. 
Planşeta însăşi era o bucată sărăcăcioasă din placă 
fibrolemnoasă sau ghips. Dar asta nu conta. Era o unealtă 
pe care nu avea s-o folosească decât o singură dată - nu 
îndrăznea s-o folosească decât o dată - şi, se ştie, chiar şi o 
unealtă prost făcută îşi poate îndeplini scopul: să deschidă o 
uşă, să închidă o fereastră, să scrie un Nume. 

Cuvintele de pe cutie se repetau: Vimeşte-ţi prietenii! 
Întâlnirile voastre vor fi mult mai interesante! 

Oare cum sunau versurile acelui cântec pe care-l răcnea 
uneori Larry de pe Honda lui, când mergeau împreună? 
Alo, Centrala, ce se întâmplă cu linia voastră? Vreau să 
vorbesc cu... 

Să vorbesc cu cine? Tocmai asta era întrebarea, nu? 

Îşi aminti cum folosise odată planşeta, la colegiu. Asta se 
întâmplase cu mai mult de doisprezece ani în urmă... ca şi 
cum ar fi fost ieri. Urcase la etajul al treilea al căminului, ca 
să întrebe pe cineva, pe Rachel Timms, despre o temă de la 
cursul de terapie corectivă, pe care-l urmau împreună. 
Camera era plină de fete, cel puţin şase sau opt, care 
chicoteau şi râdeau pe întrecute. Nadine îşi aminti că se 


purtau ca şi cum ar fi fost ameţite de ceva, marijuana sau 
poate chiar un drog mai puternic. 

— Potoliţi-vă! le ceru Rachel, care râdea şi ea. Cum vă 
închipuiţi că spiritele acceptă să comunice cu voi, dacă vă 
purtaţi ca o ceată de măgăruşi? 

Ideea de măgăruşi care râd li se păru nemaipomenit de 
comică, şi în încăpere se stârni un nou hohot uriaş. Planşeta 
stătea ca şi acum, un păianjen triunghiular sprijinit pe trei 
picioare scurte, cu creionul îndreptat în jos. În timp ce ele 
chicoteau, Nadine ridică un teanc de pagini mari, rupte din 
caietul de schiţe, şi-şi aruncă privirea spre „mesajele din 
planul astral” deja recepționate. 

Tommy pretinde că iar ai făcut duş de căpşuni. 

Mama zice că e sănătoasă. 

Ciunga! Ciunga! 

John e de părere că nu te mai beşi în aşa hal dacă nu mai 


Şi altele, la fel de idioate. 

Râsul se potolise între timp şi erau pregătite s-o ia de la 
capăt. Trei fete stăteau pe pat, fiecare atingând cu vârful 
degetului o altă latură a planşetei. Câteva secunde, nu se 
întâmplă nimic. Placa începu apoi să tremure. 

— Tu ai mişcat-o, Sandy! o acuză Rachel. 

— Ba nu! 

— Şssst! 

Placa tremură iarăşi, iar fetele rămaseră nemişcate. Se 
mişcă, se opri, apoi se mişcă din nou. lrasă litera |. 

— Tu-ţi..., zise Sandy. 

— Ba să te aia pe tine, interveni altcineva, şi fetele se 
puseră iar pe râs. 

— Sşşşt! le admonestă Rachel cu severitate. 

Planşeta începu să se mişte mai repede, desenând literele 
A,TA. 

— Tata, tata, aici ţi-e fata, spuse Patty nu-mai-ştiu-cum, 
râzând. Probabil că-i taică-meu. A murit dintr-un atac de 
cord, când aveam trei ani. 


— Uite, scrie mai departe, le atrase Sandy atenţia. Z,I,C,E 
scrise planşeta cu greu. 

— Ce se-ntâmplă aici? îi şopti Nadine unei necunoscute 
înalte, cu faţă de cal, care privea cu mâinile înfipte în 
buzunare, aparent foarte dezgustată. 

— O grămadă de fete, jucându-se cu un lucru pe care nu-l 
înţeleg, îi răspunse fata cu faţă de cal, tot în şoaptă. Asta se 
întâmplă. 

— TATA ZICE CĂ PATTY, citi Sandy. Să ştii că-i chiar taică- 
tu, Pats. 

Un nou val de râs. 

Fata cu faţă de cal purta ochelari. Acum îşi trase mâinile 
din buzunarele salopetei şi-şi scoase ochelarii de pe nas. Şi-i 
şterse şi-i explică Nadinei, vorbind încet: 

— Planşeta este un instrument utilizat de persoanele 
dotate cu puteri psihice şi de medii. Kinesteologii... 

— Care anume „0ologi”? 

— Savanţii care studiază mişcarea şi interacţiunile dintre 
muşchi şi nervi. 

— Aha. 

— Ei pretind că planşeta răspunde de fapt la mişcările 
imperceptibile ale muşchilor, ghidate probabil nu de zona 
conştientă, ci de cea subconştientă a minţii. E de la sine 
înţeles, cei dotați cu puteri paranormale sunt de părere că 
planşeta este pusă în mişcare de entităţi din lumea 
spiritelor... 

Fetele adunate în jurul jocului izbucniră iarăşi în hohote 
isterice. Nadine se uită peste umărul fetei cu faţa de cal şi 
văzu că mesajul arăta acum astfel: TATA ZICE CĂ PATIY AR 
TREBUI SĂ NU SE MAI DEA. 

— „tot timpul la toaletă, sugeră altă fată din cercul de 
spectatoare, spre amuzamentul tuturor. 

— Oricum ai lua-o, ele doar se amăgesc cu obiectul acela, 
spuse fata cu faţă de cal, pufnind dispreţuitor. E cât se 
poate de nechibzuit. Atât mediile cât şi oamenii de ştiinţă 
spun că scrierea automată poate fi deosebit de periculoasă. 


— Crezi că spiritele au o dispoziţie neprietenoasă în 
seara asta? o întrebă Nadine din vârful buzelor. 

— Poate că spiritele nu sunt niciodată prietenoase, îi 
răspunse fata, măsurând-o cu severitate. Sau te poţi alege 
cu un mesaj din partea subconştientului tău, pe care nu erai 
deloc pregătită să-l primeşti. Există cazuri bine ştiute când 
scrierea automată a scăpat total de sub control, ştii? Există 
oameni care şi-au ieşit din minţi din cauza asta. 

— Vai, mi se pare cam exagerat. Nu e vorba decât de un 
joc. 

— Uneori jocurile devin lucruri foarte serioase. 

Înainte ca Nadine să reuşească să-i răspundă fetei cu faţă 
de cal, izbucni cel mai puternic hohot de râs de până atunci. 
Patty nu-mai-ştiu-cum căzuse din pat şi zăcea pe podea, 
ţinându-se de burtă şi mişcând convulsiv din picioare. 
Mesajul complet suna astfel: TATA ZICE CĂ PATTY AR 
TREBUI SĂ NU SE MAI DEA ÎN BĂRCI CU LEONARD 
KATZ. 

— Tu ai făcut asta! o acuză Patty pe Sandy, după ce se 
ridică din nou. 

— Nu eu, Patty! Pe cinstea mea! 

— Taică-tu a fost! Ţi-a comunicat din Marele Dincolo! De 
Acolo, din Afară! îi spuse o altă fată lui Patty, cu vocea lui 
Boris Karloff, pe care o imita în chip strălucit, după părerea 
Nadinei. Să nu uiţi că el este cu ochii pe tine, când îţi dai 
iarăşi chiloţeii jos pe bancheta din spate a Dodgeului lui 
Leonard. 

Un nou acces de veselie întâmpină vorba de duh. Când 
râsul se potoli, Nadine se strecură până lângă Rachel şi o 
prinse de braţ. Dorea s-o întrebe despre temă şi apoi să 
dispară neobservată. 

— Nadine! strigă Rachel. Ochii ei scânteiau de bucurie, 
iar obrajii i se îmbujoraseră. Stai jos, o îndemnă ea, să 
vedem dacă spiritele au şi pentru tine vreun mesaj! 

— Nu, de fapt venisem doar ca să-mi dai tema pentru 
cursul de terapie cor... 


— Vai, dă-o naibii de temă! Chestia asta e importantă, 
Nadine! Nu poţi să scapi o asemenea ocazie! Trebuie 
neapărat să încerci. Haide, stai lângă mine. Janey, tu ocupă- 
te de partea cealaltă. 

Janey se aşeză vizavi de Nadine şi, după mai multe 
îndemnuri insistente ale Rachelei Timms, Nadine se trezi 
atingând planşeta uşor, cu opt dintre degete. Fără să ştie de 
ce, se uită peste umăr, la fata cu faţă de cal. Aceasta o fixă şi 
clătină o dată încet din cap, iar lampa fluorescentă din 
tavan, reflectată de lentilele ochelarilor, îi preschimbă ochii 
în două fulgere albe de lumină. 

Atunci avusese un moment de teamă, îşi aminti ea, 
privind la o altă planşetă, la lumina unei lanterne cu şase 
baterii, dar răspunsul pe care i-l dăduse fetei cu faţa de cal 
îi reveni în minte - nu era decât un joc, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce lucruri îngrozitoare s-ar fi putut petrece în 
mijlocul veseliei atâtor fete? Nadine nici nu-şi putea 
imagina o atmosferă mai ostilă apariţiei unor spirite 
autentice, fie ele bune sau rele. 

— Şi acum, staţi liniştite, le porunci Rachel. Spirite, aveţi 
vreun mesaj pentru surioara noastră, cercetaşa Nadine 
Cross? 

Planşeta nu se clinti, iar Nadine se simţi uşor jenată. 

— Ala-bala-portocala, spuse fata care îl imitase pe Boris 
Karloff, vorbind de această dată - şi la fel de izbutit - cu 
vocea lui Bullwinkle Moose. Spiritele vor vorbi! 

Alte chicote. 

— Şşşşt! se răsti Rachel. 

Nadine îşi făcu socoteala că, dacă una dintre celelalte 
fete nu începea repede să mişte planşeta, ca să 
mâzgălească pentru ea indiferent ce mesaj stupid le trecea 
prin minte, avea s-o facă singură - s-o împingă încolo şi 
încoace şi să scrie ceva scurt şi dulce, HUO! de exemplu; 
apoi ar fi putut să-şi ia tema şi să plece. 

Tocmai când era pe cale să încerce, planşeta i se smuci 
violent între degete. Creionul lăsă o linie diagonală groasă 


pe pagina imaculată. 

— Hei! Nu-i frumos din partea voastră, spirite, spuse 
Rachel destul de nesigură pe tonul vocii ei. Tu ai mişcat, 
Nadine? 

— Nu. 

— Janey. 

— Nu, pe bune. 

Planşeta tresări iarăşi, fiind la un pas să le sară dintre 
degete, alunecând spre colţul din stânga sus al hârtiei. 

— Uau! exclamă Nadine. Aţi simţit... 

Simţiseră prea bine, deşi atât Rachel cât şi Jane Fargood 
au refuzat după aceea să mai discute cu ea despre cele 
întâmplate. lar după seara respectivă nu mai fusese foarte 
bine primită în camerele celor două, ca şi cum fetelor le-ar 
fi fost puţin teamă să se afle în apropierea ei. 

Obiectul prinsese deodată să vibreze, transmiţându-le în 
mâini senzaţia pe care o ai atunci când atingi aripa unei 
maşini cu motorul mergând în ralanti. Tremurul era 
continuu şi tulburător, căci se putea lesne constata că nu 
ele provocau mişcarea. 

Se lăsase tăcerea. Pe feţele lor se vedea acea expresie 
caracteristică tuturor oamenilor care sunt martorii unei 
şedinţe de spiritism în care se petrece ceva adevărat şi 
neaşteptat - masa începe să se clatine, se aud bătăi în 
perete, sau mediul începe să scoată teleplasmă cenuşiu- 
fumurie pe nări. O expresie ce trădează o stare de 
expectativă relativă şi ambiguă, dorinţa ca fenomenul 
declanşat să înceteze imediat, dar şi ca desfăşurarea lui să 
continue. Expresia unei însufleţiri înspăimântătoare şi 
dezechilibrate... iar în momentele acelea figura omenească 
seamănă cel mai bine cu hârca ce pândeşte totdeauna la 
mai puţin de un centimetru sub piele. 

— Opriţi-vă! strigă pe neaşteptate fata cu faţa de cal. 
Opriţi-vă chiar acum, dacă vreţi să nu regretaţi! 

Jane Fargood ţipă înspăimântată: 

— Nu pot să-mi mai desprind degetele! 


Cineva scoase un mic sunet-sughiţ. În aceeaşi clipă, 
Nadine îşi dădu seama că nici ea nu se putea desprinde de 
planşetă. Îşi încordă muşchii braţului, făcând efortul 
disperat să îndepărteze vârfurile degetelor, însă zadarnic. 

— Gata, destul cu gluma, interveni Rachel cu voce 
gâtuită. Cine... 

Fără veste, planşeta începu să scrie. 

Se mişca fulgerător şi implacabil, trăgându-le, rotindu-le 
şi sucindu-le degetele şi braţele într-un chip care ar fi putut 
părea comic dacă n-ai fi ţinut cont de deznădejdea şi 
neputinţa fetelor în faţa acelei desfăşurări de forţe. 
Retrăind scena, Nadine se gândise mai târziu că mâinile ei 
fuseseră prinse ca într-un aparat mecanic de făcut exerciţii. 
Până atunci, scrisul fusese în litere băţoase şi stângace, iar 
mesajele arătau ca şi cum ar fi fost scrise de un copil de 
şapte ani. Scrisul era acum sigur şi puternic... În litere mari 
şi bine conturate, ce se înşirau în rânduri drepte pe pagina 
albă. Puterea ce fusese dezlănţuită era neînduplecată şi 
răutăcioasă. 

NADINE, NADINE, NADINE, apăruse pe pagină. CÂT DE 
MULT O IUBESC PE NADINE VREAU SĂ FIE A MEA SĂ O 
IUBESC PE NADINE SĂ FIE REGINA MEA DACĂ DACĂ 
DACĂ ÎŢI PĂSTREZI PURIIATEA PENTRU MINE DACĂ ÎŢI 
PĂSTREZI CURĂŢENIA PENTRU MINE DACĂ EŞTI DACĂ 
EŞTI MOARTĂ PENTRU MINE MOARTĂ EŞTI 

Planşeta se năpusti în josul foii şi începu din nou. 

EŞTI MOARTĂ CU TOŢI CEILALŢI EŞTI ÎN CARTEA 
MORȚILOR CU CEILALŢI NADINE ESTE MOARTĂ CU EI 
NADINE PUTREZEŞTE CU EI DACĂ NU DACĂ NU 

Se opri. Tremură. Nadine gândi, nădăjdui - vai, cât de 
mult nădăjdui - că se terminase, şi atunci fugi înapoi la 
marginea paginii şi o luă de la capăt. Jane ţipă jalnic. De 
uimire şi spaimă, feţele celorlalte fete se transformaseră în 
nişte ovale livide. 

LUMEA LUMEA CURÂND LUMEA VA MURI ŞI NOI NOI 
NOI NADINE NADINE EU EU EU NOI NOI NOI SUNTEM 


NOI SUNTEM NOI 

În clipa aceea, literele păreau să urle: 

NOI SUNTEM ÎN CASA MORȚILOR NADINE 

Cel din urmă cuvânt se întinse pe întreaga pagină, cu 
litere mari de trei centimetri, apoi planşeta se răsuci, 
lăsând în urmă o dâră lungă de grafit, ca un ultim țipăt. Pe 
urmă căzu pe podea şi se sparse în două. 

Timp de câteva secunde, totul încremenise, apoi Jane 
Fargood izbucnise în hohote ascuţite şi isterice de plâns. În 
cele din urmă urcase la etaj şi administratoarea căminului, 
ca să vadă ce se întâmplă. Nadine îşi amintea că femeia 
fusese pe cale să cheme pentru Jane pe cineva de la 
cabinetul medical, dar fata reuşise să-şi revină puţin. 

În tot acest răstimp, Rachel Timms stătuse aşezată pe 
pat, calmă, dar palidă. După plecarea administratoarei şi a 
colegelor (le părăsise şi fata cu faţă de cal, care se simţea, 
fără îndoială, ca un profet neluat în seamă în propria lui 
ţară), i se adresase Nadinei pe un ton egal şi straniu: 

— Cine era, Nadine? 

— Nu ştiu, îi mărturisise Nadine. 

Atunci, nu avea nici cea mai vagă idee. Atunci. 

— Nu ai recunoscut scrisul? 

— Nu. 

— Păi, poate ar fi mai bine să iei... mesajul acela de 
dincolo, sau ce-o fi el şi... să te întorci la tine în cameră. 

— Tu m-ai rugat să mă aşez! se răsti Nadine. De unde 
crezi tu că mi-aş fi putut imagina... că se va întâmpla una ca 
asta? N-am vrut decât să fiu politicoasă, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Rachel avusese atâta bun-simţ cât să se îmbujoreze, ba 
chiar să se scuze, cât de cât. Dar după aceea Nadine n-o 
prea mai văzuse la faţă, iar Rachel Timms fusese una dintre 
puţinele fete pentru care ea simţise o atracţie adevărată în 
cele dintâi trei semestre la colegiu. 

De la întâmplarea aceea şi până acum, nu mai atinsese 
niciodată vreun păianjen triunghiular din placă aglomerată. 


Dar acum bătuse... ei, în sfârşit, bătuse ceasul, mai 
încăpea îndoială? 

Cu adevărat. 

Nadine se aşeză pe banca de picnic şi atinse uşor două 
dintre cele trei laturi ale planşetei, cu inima bătându-i 
puternic în piept. O simţi cum începe să se mişte aproape 
instantaneu sub buricele degetelor, ca o maşină cu motorul 
pornit. Cine oare era şoferul? Cine era el cu adevărat? Cine 
avea să se suie, să trântească portiera şi să-şi pună mâinile 
bronzate pe volan? Al cui picior, greu şi brutal, încălţat într- 
o cizmă veche şi prăfuită de cowboy, se va lăsa asupra 
accelerației şi o va duce... unde? 

Șoferule, încotro ne duci? 

Lipsită de orice ajutor, lipsită de speranţa de a mai primi 
vreun ajutor, Nadine stătea încremenită, pe banca din 
apropierea piscului Flagstaff, în tunelul negru al dimineţii, 
cu ochii căscaţi, având senzaţia, mai mult decât oricând, că 
se află pe un hotar. Cu toate că privea spre răsărit, simţea 
prezenţa lui venind din spate, apăsând-o cu toată forţa, 
trăgând-o în jos ca o greutate legată de picioarele unei 
moarte: prezenţa întunecată a lui Flagg, copleşind-o în 
valuri regulate şi neînduplecate. 

Undeva, în noapte, omul negru bântuia; femeia rosti două 
cuvinte, ca pe o incantaţie adresată tuturor spiritelor negre 
care au fost vreodată - incantaţie şi invitaţie, totodată: 

— Te ascult. 

Sub degetele ei, planşeta începu să scrie. 


CAPITOLUL 54 


Fragmente din Procesul-verbal al întrunirii Comitetului 
Ad-Hoc 
19 august 1990 


Această întrunire s-a desfăşurat în apartamentul lui Stu 
Redman şi Fran Goldsmith. Au fost prezenţi toţi membrii 
Comitetului din Free Zone. 

Stu Redman ne-a adresat tuturor, inclusiv lui însuşi, 
felicitări cu prilejul alegerii în Comitetul Permanent. A făcut 
propunerea să fie întocmită o scrisoare de mulţumire 
adresată lui Harold Lauder şi semnată de toţi membrii 
Comitetului, propunere acceptată în unanimitate. 

Stu: „De îndată ce terminăm cu chestiunile mai vechi, 
Glen Bateman vrea să discutăm două probleme noi. Nici eu 
nu ştiu mai mult decât voi în clipa de faţă, dar bănuiesc că 
este vorba şi despre următoarea adunare publică. Am 
dreptate, Glen?” 

Glen: „Voi aştepta să-mi vină rândul.” 

Stu: „Aşa-i cheliosu' şi pace. Principala diferenţă dintre 
un beţivan bătrân şi un bătrân profesor de colegiu constă în 
aceea că profesorul îşi aşteaptă rândul ca să-ţi vorbească 
până-ţi face capul mare.” 

Glen: „Îţi mulţumesc pentru aceste adevărate perle de 
înţelepciune, East Texas.” 

Fran interveni, spunând că se bucură văzând cât de bine 
se distrează Stu şi Glen, dar că dorea să afle când vor trece 
la treabă, având în vedere că emisiunea ei favorită de 
televiziune începe la ora 9. Comentariul a fost primit cu mai 
multă veselie decât s-ar fi cuvenit, probabil. 

Primul nostru subiect serios de discuţie a fost cel legat de 
iscoadele care urmau să fie trimise spre vest. Recapitulând, 
comitetul a hotărât să le ceară Judelui Farris, lui 'Tom Cullen 
şi Daynei Jurgens să plece în misiune. Stu a sugerat ca 


persoanele care făcuseră propuneri să discute, fiecare în 
parte, cu propriul lor candidat - adică, Larry Underwood cu 
Judele, Nick, ajutat de Ralph Brentner, cu Tom, iar Sue cu 
Dayna. 

Nick a spus că pregătirea lui Tom ar putea dura câteva 
zile, iar Stu a adăugat că ajunseseră astfel şi la stabilirea 
momentului când urmau să fie trimişi. După părerea lui 
Larry, nu era bine să fie expediaţi împreună, ca să nu fie 
prins tot grupul o dată. Continuă, afirmând că atât Judele 
cât şi Dayna vor bănui că vom trimite mai mulţi spioni dar, 
de vreme ce nu cunosc numele, nu vor putea să 
trăncănească. Fran spuse că „a trâncăni” nu i se părea 
deloc cuvântul nimerit, gândindu-ne la ce le-ar putea face 
omul din vest - dacă este om. 

Glen: „Eu n-aş fi aşa de sumbru în locul tău, Fran. Dacă 
acceptăm că Adversarul nostru posedă o inteligenţă cel 
puţin minimă, va şti că nu le vom comunica... operativilor 
noştri, cred că aşa i-am putea numi... informaţii pe care le 
considerăm vitale pentru el. Prin urmare, îşi va da seama că 
tortura nu-i va fi de prea mare folos.” 

Fran: „Cu alte cuvinte, îi va bate pe umăr şi le va zice să 
nu mai facă, altă dată, aşa ceva? Mai degrabă s-ar putea să- 
i supună la chinuri tocmai pentru că-i place să tortureze. Ce 
părere ai de asta?” 

Glen: „Nu văd ce-aş mai putea spune.” 

Stu: „Am luat deja această decizie, Frannie. Am căzut de 
acord că ne trimitem oamenii într-o situaţie periculoasă şi 
ştim prea bine că nu ne-a fost uşor să luăm o asemenea 
hotărâre.” 

Glen propuse să acceptăm următoarea programare 
provizorie: Judele să plece la 26 august, Dayna la 27, iar 
Tom la 28, niciunul dintre ei neştiind despre ceilalţi şi 
pornind pe căi diferite. Asta ar lăsa şi timpul necesar 
pregătirii lui Iom, adăugă el. 

Nick spuse că, exceptându-l pe 'lom Cullen, căruia i se va 
impune când să se întoarcă, prin intermediul sugestiei 


posthipnotice, ceilalţi doi vor fi liberi să se întoarcă atunci 
când propria lor judecată le va impune, ţinând cont de rolul 
pe care-l va juca şi vremea - deoarece chiar înainte de 
prima săptămână a lui octombrie poate să ningă mult în 
munţi. Nick a fost de părere să-i sfătuim să nu rămână în 
vest mai mult de trei săptămâni. 

Fran spuse că puteau ocoli spre sud, dacă începea să 
ningă devreme în munţi, dar Larry o contrazise, atrăgând 
atenţia că, în acest caz, ar fi întâlnit în calea lor lanţul 
Sangre de Cristo şi singura posibilitate ar fi rămas să 
meargă mult spre sud, până în Mexico. Drept pentru care 
nu i-am mai vedea la faţă până la primăvară. 

Dată fiind această situaţie, Larry sugeră că ar fi mai bine 
să-i oferim Judelui un avans oarecare. Propuse data de 21 
august, adică poimâine. 

Cu aceasta, s-a închis subiectul Cercetaşilor... sau al 
spionilor, dacă preferaţi. 

Apoi i s-a dat cuvântul lui Glen; transcriu din 
înregistrarea pe bandă: 

Glen: „Aş vrea să vă propun să convocăm o a doua 
adunare publică pe 25 august, şi am să vă spun câteva 
lucruri pe care ar fi bine să le abordăm cu acest prilej. 
Pentru început, vă voi arăta un lucru care s-ar putea să vă 
surprindă. Am pornit de la premisa că în Free Zone ar 
exista circa şase sute de persoane, căci Ralph a ţinut o 
evidenţă admirabilă şi precisă a celor veniţi în grupuri mari, 
iar noi ne-am întemeiat presupunerile legate de populaţie 
tocmai pe aceste cifre. Dar au mai existat şi oameni care au 
ajuns aici singuri, poate şi câte zece pe zi. Prin urmare, 
astăzi m-am dus la sala din Chautaugqua Park cu Leo 
Rockway şi am numărat locurile. Se ridică la şase sute 
şapte. Oare asta nu vă sugerează nimic?” 

Sue Stern a fost de părere că nu avea cum să fie corect, 
pentru că persoanele care nu-şi găsiseră loc rămăseseră în 
spate sau se aşezaseră pe intervale. Atunci ne-am dat cu 


toţii seama unde bătea Glen, iar comitetul a rămas trăsnit, 
nu cred să existe un cuvânt mai potrivit. 

Glen: „Nu există nicio cale de a estima cât de cât numărul 
celor care stăteau jos şi în picioare, dar din câte îmi aduc eu 
aminte de la adunare, mă simt obligat să susţin că cifra de o 
sută nu este deloc exagerată. Deci în Free Zone locuiesc 
acum mai bine de şapte sute de oameni. Ca urmare a 
descoperirii făcute de Leo şi de mine, propun ca un punct 
de pe agenda adunării să fie alcătuirea unui Comitet pentru 
Recensământ.” 

Ralph: „Bată-mă să mă bată! Şi asta numai din cauza 
mea.” 

Glen: „Nu, nu-i vina ta. Pe umerii tăi stau cel puţin vreo 
zece treburi diferite, şi cred că suntem cu toţii de acord că 
te-ai descurcat cum nu se poate mai bine...” 

Larry: „Să ştii că da.” 

Glen: „... dar, chiar dacă ne-au venit numai câte patru 
singuratici pe zi, tot se adună cam treizeci pe săptămână. 
lar eu cred că e vorba mai degrabă de doisprezece sau 
paisprezece. N-au obiceiul să se înfăţişeze înaintea unuia 
dintre noi, ca să anunţe că au venit, iar acum, după cea 
plecat Mother Abagail, nu-i mai poţi controla.” 

Fran Goldsmith a susţinut propunerea lui Glen de a 
introduce Comitetul pentru Recensământ pe agenda 
adunării din 25 august, comitetul respectiv urmând să 
răspundă de păstrarea evidenţei tuturor locuitorilor din 
Free Zone. 

Larry: „Aş fi întru totul de acord, dacă ar exista un motiv 
valabil şi practic. Dar...” 

Nick: „Dar ce, Larry?” 

Larry: „Păi... nu avem oare suficiente lucruri cu care să 
ne batem capul? La ce ne trebuie toată birocraţia asta 
idioată?” 

Fran: „Chiar acum mi-a venit în minte un motiv valabil, 
Larry.” 

Larry: „Care-i acela?” 


Fran: „Dacă Glen are dreptate, înseamnă că va trebui să 
închiriem o sală mai mare pentru adunarea următoare. Mi 
se pare important. Nu avem cum să-i înghesuim în 
Chautaugua Auditorium pe cei opt sute de oameni care se 
vor afla aici până pe 25.” 

Ralph: „Isuse, chestia asta nu mi-a dat prin cap. V-am zis, 
doar, oameni buni, nu sunt făcut pentru o treabă ca asta.” 

Stu: „Linişteşte-te, Ralph, te descurci nemaipomenit.” 

Suc: „În concluzie, unde o să ţinem adunarea aia?” 

Glen: „Stai puţin, stai puţin. Să le luăm pe rând. Mai întâi, 
avem de votat o propunere!” 

S-a aprobat cu 7-0 includerea Comitetului pentru 
Recensământ pe ordinea de zi a următoarei întruniri 
publice. 

Stu propuse apoi să ţinem întrunirea la 25 august, în 
Munzinger Auditorium, o sală de mai mare capacitate - 
probabil peste o mie de locuri. 

Glen ceru atunci din nou cuvântul. 

Glen: „Înainte de a merge mai departe, aş dori să 
subliniez că mai există un motiv în favoarea organizării 
Comitetului pentru Recensământ, ceva mai serios decât 
acela de a şti exact câtă băutură şi câte pungi de cartofi 
prăjiţi să pregătim pentru petrecere. Trebuie să ştim cine 
vine... dar ar mai trebui să ştim şi cine pleacă. Poate că nu-i 
decât un acces de paranoia, dar aş fi în stare să jur că erau 
nişte feţe cu care mă obişnuisem şi care acum au dispărut. 
Oricum, după vizita la Chautaugqua Auditorium, Leo şi cu 
mine ne-am dus la Charlie Impening. Şi, ce să vezi! Casa 
era goală. Lucrurile lui Charlie dispăruseră, ca şi licenţa lui 
în ştiinţe agricole.” 

Agitaţie în sânul comitetului şi destule înjurături care, 
deşi pline de culoare, nu-şi găsesc locul în acest proces- 
verbal. 

Ralph întrebă ce câştig am avea ştiind cine a plecat, 
exprimându-şi părerea că, dacă nişte tipi de teapa lui 


Impening vor să plece de partea cealaltă, la Omul 
Întunecat, ar trebui să fim bucuroşi că am scăpat de ei. 

Mai mulţi membri ai comitetului îl aplaudară pe Ralph, 
care se înroşi ca un şcolar, dacă mi-este permis să adaug. 

Sue: „Nu, eu înţeleg ideea lui Glen. Ar fi ca o scurgere 
permanentă de informaţii.” 

Ralph: „Ei bine, şi ce putem face? Îi vârâm în temniţă?” 

Glen: „Oricât ar suna de urât, consider că trebuie să ne 
gândim foarte serios la această posibilitate.” 

Fran: „Nu, domnule. Să trimitem spioni... asta încă pot 
accepta. Dar ca să închidem oameni veniţi aici pentru 
simplul motiv că nu le convine cum facem noi diverse 
lucruri? Doamne, Glen! Astea sunt lucruri care ţin de poliţia 
secretă!” 

Glen: „Da, cam la asta se ajunge. Dar poziţia noastră aici 
este extrem de precară. Mă pui în postura celui care 
trebuie să pledeze în favoarea represiunii, ceea ce consider 
total nedrept. Te întreb dacă eşti de părere că trebuie să 
permitem un asemenea export de inteligenţă, gândindu-ne 
şi la Adversar.” 

Fran: „Mie tot nu-mi place. În anii cincizeci, Joe 
McCarthy avea comunismul. Noi îl avem pe Omul Întunecat. 
Ce bine de noi.” 

Glen: „Fran, ai fi dispusă să accepţi riscul plecării cuiva 
de aici cu o informaţie-cheie în buzunar? Cum ar fi aceea că 
Mother Abagail a dispărut, de exemplu?” 

Fran: „Şi Charlie Impening poate să-i spună atâta lucru. 
Ce alte informaţii-cheie avem, Glen? Nu cumva aceea că 
bâjbâim mai tot timpul şi nu dăm de niciun fir?” 

Glen: „[ii cumva să cunoască numărul şi forţa noastră? 
Cum ne descurcăm cu partea tehnică? Că nu avem nici 
măcar un doctor, până în clipa de faţă?” 

Fran îi spuse că preferă asta, decât să înceapă să bage 
oamenii la puşcărie pe motiv că nu le place cum facem noi 
una şi alta. Stu propuse atunci să amânăm întreaga 


discuţie, părerile fiind absolut divergente. Propunerea a 
fost adoptată, cu votul lui Glen împotrivă. 

Glen: „Aţi face bine să vă obişnuiţi cu gândul că vă veţi 
înfrunta cu asta mai devreme sau mai târziu, de presupus 
că mai devreme. E şi aşa suficient de rău că Charlie 
Impening îşi va vărsa tot sacul înaintea lui Flagg. Nu 
trebuie decât să vă puneţi întrebarea dacă doriţi să 
multiplicaţi ceea ce ştie Impening cu un factor x oarecare. 
Ei bine, nu mai contează, aţi votat să amânăm. Dar mai 
există un lucru... am fost aleşi pe o perioadă nedeterminată, 
s-a gândit vreunul dintre voi la asta? Nu ştim dacă vom 
funcţiona şase săptămâni, şase luni sau şase ani. După 
părerea mea, un an ar fi cel mai potrivit... am ajunge astfel 
la sfârşitul începutului, folosind formularea lui Harold. Aş 
dori să se discute propunerea asta la următoarea noastră 
adunare publică. 

O ultimă chestiune şi am terminat. Guvernarea prin 
intermediul adunării generale municipale - forma de 
organizare existentă aici, noi fiind în postura de aleşi ai 
oraşului - va funcţiona o vreme, până ce numărul nostru ar 
spori la circa trei mii de persoane, dar când se va aduna 
prea multă lume, întrunirile publice vor începe să fie 
dominate de indivizi şi găşti, fiecare cu interesele şi ideile 
lor personale... fluorurarea provoacă sterilitate, hai să ne 
punem nu ştiu ce fel de drapel şi lucruri de soiul ăsta. 
Părerea mea ar fi să ne gândim cu toată seriozitatea cum să 
transformăm Boulder într-o republică până cel târziu iarna 
următoare sau începutul primăverii.” 

S-au schimbat câteva păreri neoficiale în legătură cu 
ultima propunere a lui Glen, dar nu s-a adoptat nicio 
hotărâre, deocamdată. 1 se dădu cuvântul lui Nick, care-i 
întinse o foaie de hârtie lui Ralph. 

Nick: „Scriu acestea în dimineaţa zilei de 19, în vederea 
şedinţei de diseară, şi-l voi ruga pe Ralph să le citească la 
sfârşitul şedinţei. A fi mut ridică o mulţime de piedici, dar 
m-am străduit să mă gândesc la toate implicaţiile posibile 


ale propunerii pe care sunt pe cale s-o fac. Aş dori ca pe 
ordinea de zi a următoarei noastre întruniri publice să fie 
inclus şi următorul punct: «Să stabilim dacă Free Zone va 
consimţi să creeze un Departament al Legii şi Ordinii, sub 
conducerea lui Stu Redman.>»“ 

Stu: „Îmi arunci în spate un lucru copleşitor, Nick.” 

Glen: „Interesant. Ne întoarcem la ceea ce discutam 
acum câteva minute. Lasă-l să termine, Stuart... pe urmă îţi 
vine şi ţie rândul.” 

Nick: „Sediul acestui Departament al Legii şi Ordinii ar 
urma să fie în Judecătoria Districtului Boulder. Stu ar avea 
dreptul să numească maxim treizeci de reprezentanţi- 
adjuncţi, peste treizeci doar cu aprobarea prin vot a 
Comitetului Zonei Libere, iar peste şaptezeci doar cu 
aprobarea prin vot, în cadrul adunării publice din Free 
Zone. Aceasta este rezoluţia pe care aş vrea s-o văd pe 
agendă. E de la sine înţeles că aprobarea noastră nu are 
nicio valoare atât timp cât n-o acceptă şi Stu.” 

Stu: „Al naibii de corect!” 

Nick: „Ne-am dezvoltat suficient ca să fie cu adevărat 
nevoie de lege. Altfel, riscăm să pierdem evenimentele de 
sub control. Avem cazul băiatului acela, Gehringer, care a 
avut ideea să-şi mâne maşina de curse pe Pearl Street. 
După mai multe tururi, a făcut maşina zob şi, spre norocul 
lui, nu s-a ales decât cu o tăietură pe frunte. Ar fi putut să 
moară sau să accidenteze mortal pe cineva. Acum, toţi cei 
care l-au văzut gonind au ştiut de la început că nu se va 
sfârşi bine, vedeai scris «necaz» cu litere de-o şchioapă, 
cum ar fi zis Iom. Dar nimeni n-a simţit că ar avea căderea 
să-l oprească, tocmai pentru că lipsea autoritatea 
respectivă. Asta pe de o parte. Pe urmă, mai există şi Rich 
Moffat. Prababil o parte dintre voi ştiu cine este Rich, dar 
pentru cei care nu-l cunosc, el este probabil singurul 
alcoolic din Zonă. Cât rămâne treaz, e o persoană destul de 
decentă, dar când se îmbată, pur şi simplu devine 
iresponsabil şi, din păcate, este beat mai tot timpul. Acum 


trei sau patru zile, fiind în stare de ebrietate, s-a hotărât să 
spargă toate vitrinele de pe Arapahoe. Când şi-a mai 
revenit puţin am stat de vorbă cu el - discuţie în felul meu, 
se înţelege, prin scris - şi s-a arătat destul de ruşinat. Arăta 
înapoi pe drumul pe care venise şi zicea: «la uită-te. Uită-te 
ce-am făcut. Am umplut trotuarele de cioburi! Ce-ar fi să se 
taie vreun copil în ele? Vina ar fi doar a mea.»“ 

Ralph: „Nu simt niciun fel de milă pentru el. De niciun 
fel.” 

Fran: „Haide, haide, Ralph. Ştim cu toţii că alcoolismul 
este o boală.” 

Ralph: „Boală, pe mă-sa. E vicios până-n măduva oaselor, 
asta e.” 

Stu: „lar voi doi provocaţi dezordine. Vă rog să lăsaţi 
vorba.” 

Ralph: „le rog să mă ierţi, Stu. De acum mă voi mulţumi 
să citesc scrisoarea lui Nick, fără alte comentarii.” 

Fran: „lar eu am să mă abţin cel puţin două minute, 
domnule preşedinte. Vă promit.” 

Nick: „Ca să scurtăm povestea, i-am găsit lui Rich o 
mătură şi a curăţat toată porcăria pe care-o făcuse. Ba 
chiar s-a descurcat lăudabil. Însă a întrebat - pe bună 
dreptate - de ce nu l-a oprit nimeni. În zilele de demult, un 
tip ca Rich nu avea cum să pună mâna pe alcool de 
asemenea tărie şi în asemenea cantităţi, indiferent ce-ar fi 
făcut; băieţii de teapa lui Rich erau băutori cronici de vin. 
Dar acum există cantităţi incredibile de băuturi peste tot, e 
suficient să întinzi mâna şi să ţi le iei de pe rafturi. Mai 
mult, sunt foarte convins că Rich n-ar fi trebuit să fie lăsat 
să spargă mai mult de două vitrine; iar el a distrus toate 
geamurile de pe latura sudică a străzii, cale de trei blocuri. 
Nu s-a oprit decât din cauză că obosise. Mai am doar un 
singur exemplu: am avut un caz în care un bărbat, al cărui 
nume nu-l voi menţiona, a descoperit că femeia lui, nu o voi 
numi nici pe ea, îşi petrecea pe ascuns după-amiezele cu un 
alt bărbat. Presupun că ştim cu toţii despre cine e vorba.” 


Sue: „Mda, presupun că ştim. Un tip cu pumnii tari.” 

Nick: „Oricum, omul despre care povestesc i-a bătut pe 
intrus şi apoi pe femeia în cauză. Pentru noi, cei de aici, nu 
cred că are importanţă cine avea dreptate sau nu...” 

Glen: „Aici greşeşti, Nick.” 

Stu: „Lasă-l să termine, Glen.” 

Glen: „Sigur că da, dar aş vrea să revin, după aceea, la 
un anume punct.” 

Stu: „Foarte bine. Continuă, Ralph.” 

Ralph: „Da... de acum, nu mai e mult până la capăt.” 

Nick: „...deoarece singurul lucru care contează este acela 
că bărbatul respectiv a comis un delict de drept comun, 
atac cu violenţă fizică, şi se află încă în libertate. Dintre cele 
trei cazuri, acesta din urmă îi îngrijorează cel mai tare pe 
cetăţenii de rând. Avem de-a face aici cu un adevărat 
ghiveci, o societate de o extremă diversitate, în care se vor 
naşte o serie de conflicte şi de fricţiuni. Cred că niciunul 
dintre noi nu-şi doreşte la Boulder o atmosferă gen vestul 
sălbatic. Gândiţi-vă numai în ce situaţie ne-am fi găsit dacă 
bărbatul acela nu se mulțumea să-i bată, ci avea ideea să-şi 
ia un pistol calibru 45 de la cine ştie ce munte de pietate şi 
să-i împuşte pe amândoi. Chiar şi în cazul acesta, criminalul 
s-ar fi aflat în libertate.” 

Sue: „Doamne, Nicky, ce mai e şi asta? De ce-ţi vin 
asemenea gânduri negre?” 

Larry: „Mda, sună foarte dur, dar are dreptate. Există o 
veche zicală, circula în Marină, cred: «Un lucru care ar 
putea să se strice o să se strice cu adevărat.»“ 

Nick: „Stu este de pe acum moderatorul şedinţelor 
noastre de comitet şi publice, cu alte cuvinte oamenii îl 
consideră o persoană cu autoritate. lar eu îl socotesc pe Stu 
un om de calitate.” 

Stu: „Îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase, Nick. 
Presupun că n-ai observat că port pantofi cu toc, ca să par 
mai înalt. Vorbind serios însă, voi accepta propunerea, dacă 
aşa vreţi. Nu-mi doresc câtuşi de puţin afurisita asta de 


slujbă - din câte am văzut eu prin Texas, munca poliţistului 
se reduce mai ales la curăţatul borâturii de pe cămaşă, 
când dai peste o pacoste ca Rich Moffat, sau la alungarea 
de pe şosele a tonţilor ca Gehringer. lot ceea ce pretind 
este ca în propunerea pe care o supunem întrunirii publice 
să fie prevăzut acelaşi termen limită de un an pe care l-am 
prevăzut şi pentru comitet. Am de gând să spun foarte 
limpede că mă retrag după trecerea acestui an. Dacă mi se 
acceptă punctul de vedere, e-n regulă.” 

Glen: „Consider că pot să-ţi dau un răspuns afirmativ, în 
numele tuturor. Doresc să-i mulţumesc lui Nick pentru 
moţiune şi vreau să fie consemnat în procesul-verbal că o 
consider o dovadă de geniu. Şi susţin moţiunea.” 

Stu: „Foarte bine, moţiunea a fost acceptată. Există 
vreun comentariu?” 

Fran: „Da, există un comentariu. Aş avea o întrebare. 
Dacă-ţi zboară careva creierii?” 

Stu: „Nu cred câ...” 

Fran: „Sigur, tu nu crezi. Nu crezi că se poate întâmpla. 
Ce-mi va spune mie Nick, dacă se va dovedi că voi toţi v-aţi 
înşelat! «Vai, ce rău îmi pare, Fran?» Aşa o să mă consoleze 
el? «Bărbatul tău e la judecătorie, cu un glonţ în cap, 
probabil că am făcut o greşeală.» Pentru numele lui 
Dumnezeu, eu o să am în curând un copil, iar voi, oameni 
buni, vreţi să faceţi din el un fel de Pat Garrett?” 

Au urmat încă zece minute de discuţii, majoritatea 
irelevante; iar Fran, a dumneavoastră supusă secretară, a 
tras o porţie bună de plâns, după care s-a potolit. Votul în 
favoarea propunerii lui Stu pe postul de Şerif al Free Zone 
a fost de 6-1, pentru că de această dată nimic nu a convins- 
o pe Fran să-şi schimbe votul. Glen a cerut să i se dea 
cuvântul pentru o ultimă chestiune, înainte de ridicarea 
şedinţei. 

Glen: „Nici de această dată nu e vorba de o moţiune, ci 
de o simplă idee, pe care nu o vom vota, ci la care ar fi bine 
să ne gândim. Mă întorc la cel de-al treilea exemplu de 


probleme de încălcare a legii şi ordinii dat de Nick. A 
descris cazul şi a încheiat afirmând că n-ar trebui să fim 
preocupaţi de cine are dreptate şi cine nu. Consider că 
greşeşte. Stu este unul dintre cei mai oneşti bărbaţi pe care 
i-am întâlnit eu. Dar aplicarea legii în lipsa unui sistem 
judecătoresc nu înseamnă justiţie. Ci doar vigilenţă şi 
impunerea ordinii cu pumnul. Să presupunem că individul 
acela, pe care-l cunoaştem cu toţii, chiar ar fi pus mâna pe 
un 45 şi i-ar fi curăţat pe femeia lui şi pe iubit. Să mai 
presupunem că Stu, în calitate de şerif al nostru, s-ar fi dus, 
l-ar fi luat de guler şi l-ar fi pus la răcoare. Şi pe urmă? Cât 
îl ţinem acolo? Legal vorbind, nu putem să-l ţinem deloc, cel 
puţin potrivit Constituţiei pe care am adoptat-o ieri seară, 
deoarece, după acel document, un om este inocent până ce 
i-a fost dovedită vinovăția, într-un tribunal. Noi toţi ştim că 
l-am ţine închis, de fapt. Nu ne-am simţi în siguranţă, ştiind 
că el bântuie liber, pe străzi! Prin urmare, am proceda 
astfel, deşi este absolut ncconstituţional, deoarece atunci 
când siguranţa şi constituţionalitatea se află în contradicţie, 
siguranţa are întotdeauna întâietate. Dar este în interesul 
nostru ca siguranţa şi constituţionalitatea să devină 
sinonime, cât mai repede cu putinţă. Trebuie să ne gândim 
la un sistem judecătoresc.” 

Fran: „Mi se pare foarte interesant şi sunt de acord că 
este un lucru la care trebuie să ne gândim, dar acum am de 
gând să propun ridicarea şedinţei. E târziu, iar eu sunt 
extrem de obosită.” 

Ralph: „Să ştii că eu susţin propunerea asta. Hai să 
discutăm despre tribunale data viitoare. Capul mi-e atât de 
plin la ora asta, că simt cum se tot umflă şi se rotunjeşte. 
Reinventarea ţării e mult mai complicată decât s-ar fi zis la 
început.” 

Larry: „Amin.” 

Stu: „S-a făcut propunerea să suspendăm şedinţa. Ce 
părere aveţi despre asta, oameni buni?” 

Moţiunea a fost votată cu 7-0. 


Frances Goldsmith, Secretară 


— De ce te opreşti? întrebă Fran, văzând că Stu se 
apropie de trotuar şi-şi lasă picioarele pe pământ. Mai avem 
un bloc. 

Ochii ei mai erau roşii din cauza lacrimilor vărsate în 
timpul şedinţei, iar Stu n-o mai văzuse niciodată în 
asemenea hal de oboseală. 

— Funcţia aia de şerif..., începu el. 

— Stu, nu vreau să discutăm despre asta. 

— Cineva trebuie s-o facă, draga mea. Nick avea 
dreptate. Logic vorbind, nu putea fi ales altcineva. 

— S-o ia toţi dracii de logică. Dar cu mine şi cu copilul 
cum rămâne? În asta nu există niciun fel de logică, Stu? 

— Cred că ştiu foarte bine ce-ţi doreşti pentru copil, îi 
răspunse el cu voce domoală. Nu mi-ai spus de atâtea ori? 
Vrei să vină într-o lume care a intrat pe făgaşul ei, cât de 
cât. Preferi ca el... sau ea să se afle în afara primejdiei. Şi eu 
îmi doresc acelaşi lucru. Dar n-am vrut să spun asta de faţă 
cu toţi, pentru că asta e problema noastră. Tu şi copilul 
sunteţi două dintre motivele principale pentru care am 
acceptat. 

— Ştiam, recunoscu ea cu voce stinsă şi gâtuită. 

Bărbatul îi puse degetele sub bărbie şi-i ridică faţa către 
el. Îi zâmbi, iar Fran făcu şi ea efortul să-i răspundă cu un 
surâs care trăda extenuarea şi cu lacrimi ce îi picurau de pe 
obraz. 

— Totul va fi bine, îi promise el. 

Ea clătină încet din cap, înainte şi înapoi, şi câteva lacrimi 
se risipiră în noaptea caldă de vară. 

— Eu cred că nu, spuse ea. Nu, nu pot spera că va fi aşa 
cum spui tu. 


Rămase trează până târziu, în miez de noapte, gândindu- 
se că nu poţi obţine căldura decât dacă faci foc - Prometeu 


s-a ales cu ochii scoşi din pricina asta - iar dragostea se 
plăteşte întotdeauna cu sânge. 

Un sentiment de certitudine stranie o cuprinse încetul cu 
încetul - paralizând-o ca o anestezie - anume că vor sfârşi 
într-o baie de sânge. Gândul acesta o făcu să-şi împreuneze 
mâinile, protector, deasupra pântecelui şi, pentru prima 
oară după multe săptămâni, îşi reaminti visul: Omul 
Întunecat cu rânjetul... şi cu umeraşul lui strâmb. 

Pe lângă faptul că în timpul liber se ocupa de căutarea lui 
Mother Abagail, împreună cu un grup de voluntari, Harold 
Lauder făcea parte din Comitetul pentru Înhumări; pe 21 
august, îşi petrecu o bună parte din zi într-un camion de 
gunoi, împreună cu alţi cinci bărbaţi, purtând cu toţii cizme, 
haine de protecţie şi mănuşi groase, din cauciuc. Şeful 
Comitetului pentru Înhumări, Chad Norris, era plecat în 
punctul denumit de el, cu un calm aproape înspăimântător, 
Şantierul Funerar Numărul 1. Se afla la cincisprezece 
kilometri sud-vest de Boulder, într-o zonă în care exista o 
fostă carieră de cărbune. Locul arăta acum pustiu şi gol ca 
munţii de pe lună, sub soarele arzător de august. Chad nu 
acceptase postul decât după tergiversări, pentru că fusese 
odată asistent al unui antreprenor de pompe funebre la 
Morristown, New Jersey. 

— Nu-i o întreprindere prea atrăgătoare, le spusese el în 
dimineaţa respectivă, la Greyhound Bus Terminal dintre 
Arapahoe şi Walnut, care devenise baza de operaţii a 
comitetului lor. Îşi aprinse un Winston cu un chibrit de lemn 
şi le surâse celor douăzeci de oameni din jur. Adică, o 
întreprindere de acest soi nu e nicio scofală, dacă vreţi să 
mă credeţi pe mine, te bagă în pământ şi cam atât. 

Câţiva îi răspunseră cu zâmbete forţate, dintre care cel 
mai larg îi aparţinea lui Harold. Stomacul lui ghiorăia fără 
încetare, căci nu îndrăznise să mănânce nimic de 
dimineaţă. Nu fusese convins că mâncarea ar fi rămas la 
locul ei, ţinând cont de natura muncii. Ar fi putut foarte 
bine să se limiteze la căutarea lui Mother Abagail şi nimeni 


n-ar fi scos o vorbă de protest, deşi ar fi trebuit să fie 
limpede pentru oricare persoană din Free Zone care 
gândea (dacă mai existau şi alte persoane care gândeau, în 
afară de el - iată o problemă discutabilă) că a o căuta cu 
doar cincisprezece voluntari era un exerciţiu comic, dacă 
ţineai cont de miile de kilometri pătraţi de păduri şi câmpii 
din jurul Boulderului. Desigur, exista şi posibilitatea ca ea 
să nu fi plecat deloc din Boulder, la care aparent nu se 
gândise nimeni (ceea ce nu-l surprindea pe Harold câtuşi 
de puţin). Putea să se fi stabilit într-o casă oarecare, în 
afara centrului oraşului, şi ar fi fost imposibil s-o găsească, 
dacă nu făceau o razie din casă în casă. Redman şi cu 
Andros nu protestaseră atunci când Harold le propusese ca 
acest Comitet pentru Căutare să acţioneze la sfârşitul 
săptămânii şi seara, ceea ce-i sugerase lui Harold că şi ei se 
consolaseră cu închiderea cazului respectiv. 

Ar fi putut să-şi domolească zelul, însă cine este omul cel 
mai iubit în orice comunitate? Cine se bucură de cea mai 
mare încredere? Ei bine, cel care îndeplineşte treaba cea 
mai murdară, desigur, şi o face cu zâmbetul pe buze. Cel 
care face treaba pe care tu însuţi nu te încumeţi s-o începi. 

— Trebuie să vă închipuiţi că îngropaţi nişte bârne de 
lemn, le spuse Chad. Dacă reuşiţi să vă fixaţi în minte lucrul 
acesta, vă descurcaţi. Unii dintre voi vor trebui poate să 
vomite aici, înainte de a începe. Nu e nicio ruşine în asta; 
încercaţi doar să vă duceţi într-un loc în care ceilalţi să nu 
fie siliţi să vă privească. După ce-aţi borât, o să vă vină mai 
uşor să gândiţi astfel: bârne de lemn. Doar nişte bârne de 
lemn, şi atât. 

Bărbaţii se uitau, neîncrezători, unii la alţii. 

Chad îi împărţi în trei echipe de câte şase oameni. 
Împreună cu cei doi oameni rămaşi disponibili, plecă să 
pregătească un loc pentru cadavrele ce urmau să fie aduse. 
Fiecărei echipe i se repartiza o anume zonă a oraşului, în 
care să lucreze. Camionul lui Harold rămăsese toată ziua în 
cartierul Table Mesa, croindu-şi încet drum la vest de 


rampa de acces spre autostrada Denver-Boulder. În sus, pe 
Martin Drive, până la intersecţia cu Broadway. În vale, pe 
Thirty-ninth Street şi apoi din nou în sus, de-a lungul lui 
Fortieth, printre case specifice cartierelor suburbane, într-o 
zonă de construcţii veche de vreo treizeci de ani, datând de 
la începutul perioadei de expansiune a populaţiei oraşului, 
locuinţe cu parter, subsol şi un etaj. 

Chad le făcuse rost de măşti de gaze din arsenalul local al 
lui National Guard, dar nu fuseseră siliţi să le folosească 
decât după prânz (prânz? care prânz? Harold, cel puţin, 
mâncase o conservă cu umplutură pentru plăcintă cu mere 
marca Berry; de altceva nu avusese chef), când au intrat în 
biserica mormonilor din partea de jos a lui Table Mesa 
Drive. Veniseră aici, grav bolnavi, şi muriseră la ei în 
templu; cele peste şaptezeci de cadavre răspândeau o 
duhoare îngrozitoare. 

— Bârne de lemn, pronunţă unul dintre tovarăşii lui 
Harold, cu voce ascuţită, revoltată şi ironică. 

Harold se răsucise pe călcâie şi, poticnindu-se, se 
strecurase afară pe lângă colegul său. Reugşi să ajungă până 
în spatele unei clădiri frumoase, din cărămidă, care 
odinioară servise drept centru de votare - în anii cu alegeri 
- şi dădu afară umplutura pentru plăcintă marca Berry, 
descoperind că Norris avusese perfectă dreptate: se simţea 
mult mai bine cu stomacul gol. 

Fu nevoie de două drumuri şi de aproape întreaga după- 
amiază ca să golească biserica. Douăzeci de oameni, cugetă 
Harold, ca să curețe toate cadavrele din Boulder... O parte 
însemnată din vechea populaţie din oraş se răspândise, 
urmare a panicii stârnite din cauza Centrului de Testări 
Atmosferice, cu toate acestea... Harold îşi făcu socoteala că, 
pe măsură ce Comitetul pentru Înhumări creştea, odată cu 
numărul locuitorilor, exista şansa, destul de puţin probabilă, 
altfel, să îngroape majoritatea cadavrelor înainte de prima 
zăpadă serioasă (ceea ce nu însemna că el se va mai afla 
atunci în oraş), iar majoritatea oamenilor nu aveau să ştie 


niciodată cât de mare fusese pericolul unei noi epidemii - la 
care ei să nu mai fie imuni. 

Comitetul din Free Zone e plin de idei strălucite, gândi el 
cu dispreţ. Comitetul se va descurca minunat... atât timp 
cât îl aveau la dispoziţie pe bătrânu' Harold Lauder, care să 
verifice dacă şi-au legat şireturile, bineînţeles. Harold e 
foarte bun să se ocupe de asta, nu însă destul de valoros ca 
să facă parte din amărâtul lor de Comitet Permanent. 
Doamne, nu. Nu fusese niciodată suficient de valoros, nici 
măcar cât să-şi facă rost de o parteneră pentru Cercul de 
Dans de la Ogunquit High School, chiar dacă promitea nişte 
heroină. Doamne Dumnezeule, oricine altul, dar nu Harold. 
Nu trebuie să uităm, oameni buni, când ajungem în locul 
acela proverbial, unde mamiferul ursin îşi slobozeşte 
măruntaiele în bozii, că nu este vorba de o problemă de 
analitică, de logică şi nici măcar de bun-simţ. Dacă e să 
mergem până în adâncul lucrurilor, constatăm că e vorba 
doar de un banal concurs de frumuseţe. 

Ei bine, există cineva care păstrează totul în memorie. 
Cineva care ţine scorul, copii. lar numele acestei persoane 
este - răpăit de tobe, maestro, te rugăm! - Harold Emery 
Lauder. 

Se întoarse în biserică, ştergându-se la gură şi zâmbind 
cât putea el mai bine, şi le făcu semn că era gata să se 
apuce de treabă. Cineva îl bătu pe umăr, iar rânjetul lui 
Harold se lăţi şi mai mult: Într-o bună zi o să-ţi cadă mâna 
pentru gestul ăsta, rahat cu ochi ce eşti, îi trecu prin minte. 

Făcură ultima cursă la 4.15 după-amiază, cu lada 
camionului de gunoi încărcată cu restul cadavrelor 
mormonilor. În oraş, camionul se strecura anevoie printre 
maşinile încremenite în mijlocul drumului, în schimb pe 
Colorado 119, trei utilaje grele lucraseră toată ziua, 
ridicând epavele şi depunându-le în şanţurile de pe ambele 
laturi ale şoselei, unde zăceau ca nişte gigantice jucării 
răsturnate ale cine ştie cărui copil uriaş. 


Celelalte două camioane oranj erau deja parcate la 
punctul stabilit pentru înhumare. Bărbaţii îşi scoseseră 
mănuşile şi aveau degetele albe şi vineţii la burice, după o 
zi întreagă de transpirat în interiorul cauciucului. Fumau şi 
discutau cam fără chef. Cei mai mulţi erau teribil de palizi. 

Norris şi cele două ajutoare ale lui ajunseseră la o 
adevărată artă. Întinseseră o folie imensă din material 
plastic pe terenul stâncos. Norman Kellogg, şoferul 
camionului lui Harold, originar din Louisiana, trase cu 
spatele până la marginea foliei. Oblonul din spate fu lăsat în 
jos şi primele trupuri căzură pe folie, ca nişte păpuşi de 
cârpă pe jumătate înţepenite. Harold ar fi dat orice să se 
poată întoarce cu spatele, dar se temu ca gestul lui să nu fie 
considerat o slăbiciune. Nu-l deranja prea mult să le vadă 
căzând; sunetul respectiv îi făcea rău. Sunetul pe care-l 
făceau lovind ceea ce avea să fie giulgiul lor. 

Turaţia motorului crescu, însoţită de scâncetul instalaţiei 
hidraulice, iar lada camionului începu să se înalțe. 
Cadavrele începură să se rostogolească afară, ca o grotescă 
ploaie umană. Pe Harold îl cuprinse un val de milă, un 
sentiment atât de profund, încât era dureros. Bârne de 
lemn, îi trecu prin cap. Câtă dreptate avea. Doar asta 
rămâne din noi. Nişte... bârne. 

— Ho! strigă Chad Norris, iar Kellogg trase camionul 
ceva mai în faţă şi opri motorul. Chad şi ajutoarele lui 
veniră pe folia din plastic, purtând greble, iar acum Harold 
se întoarse, prefăcându-se că scrutează cerul, să vadă dacă 
nu plouă, de altfel nefiind singurul - în schimb auzi un 
zgomot ce avea să-i bântuie mai târziu visele, şi anume 
zornăitul monedelor căzând din buzunarele bărbaţilor şi ale 
femeilor moarte, când Chad şi ceilalţi doi se munceau să 
întindă cadavrele într-un strat uniform. Monedele căzând 
pe suprafaţa acoperită cu material plastic scoteau un sunet 
care, în chip absurd, îi aducea aminte lui Harold de o 
puşculiţă. Duhoarea dulce şi bolnăvicioasă a putreziciunii se 
răspândi în aerul cald. 


Când se întoarse din nou, cei trei adunau marginile 
giulgiului din plastic, gemând de efort şi încordându-şi 
muşchii. Câţiva bărbaţi, printre care şi Harold, se repeziră 
să dea o mână de ajutor. Chad Norris scoase la iveală un 
capsator uriaş, pentru uz industrial. Peste douăzeci de 
minute terminaseră această etapă a muncii, iar plasticul 
zăcea pe pământ, ca o uriaşă capsulă de gelatină. Norris se 
căţără în cabina unui buldozer vopsit în galben-ţipător şi 
porni motorul. Buldozerul porni înainte, cu lama lăsată în 
jos. 

Weizak, un tip care făcea parte tot din echipa lui Harold, 
se îndepărtă de ceilalţi cu paşi sacadaţi, ca şi cum ar fi fost 
o marionetă prost mânuită. Între degete îi tremura o ţigară. 

— Nu sunt în stare să mă uit la aşa ceva, zise el când 
trecu prin dreptul lui Harold. Mi se pare de-a dreptul 
ciudat. Până în ziua de azi nu ştiam că sunt evreu. 

Buldozerul împinse şi rostogoli imensul pachet din plastic 
până într-o groapă paralelipipedică. Chad trase apoi cu 
spatele, opri motorul şi cobori. Făcându-le semn oamenilor 
să se adune în jurul lui, se apropie de unul dintre 
camioanele Serviciilor Publice şi-şi sprijini un picior pe 
scară. 

— Nu e cazul de urale ca la fotbal, începu el, dar aţi făcut 
o treabă nemaipomenit de bună. Cred că astăzi am îngropat 
cam o mie de unităţi. 

Unităţi, îi trecu lui Harold prin minte. 

— Ştiu bine că o muncă de felul ăsta scoate sufletul din 
noi. Comitetul ne-a promis că vom mai primi încă doi 
oameni înainte de sfârşitul săptămânii, dar îmi închipui că 
asta nu va schimba deloc sentimentele care vă încearcă pe 
voi - ca şi pe mine, de altfel. Cu alte cuvinte, dacă v-aţi 
săturat, dacă v-aţi dat seama că nu mai suportaţi o zi ca 
asta sub niciun motiv, nu vă faceţi griji că va trebui să mă 
ocoliţi pe stradă. Dar dacă vedeţi că nu vă descurcaţi, e al 
dracului de important să găsiţi pe careva care să vă 
înlocuiască, mâine. Din câte îmi fac eu socoteala, asta e cam 


cea mai importantă treabă din Free Zone, în momentul de 
faţă. Deocamdată nu-i foarte râu, dar dacă luna viitoare, 
când vremea devine umedă, mai există încă douăzeci de mii 
de cadavre la Boulder, oamenii vor începe să sufere. 
Oricum, cei care vom face faţă în continuare ne vedem 
mâine dimineaţă în staţia de autobuz. 

— Eu voi fi acolo, spuse cineva. 

— Şi eu, interveni şi Norman Kellogg. După ce fac baie 
şase ore, diseară. 

Se auziră râsete. 

— Puteţi conta şi pe mine, interveni şi Weizak. 

— Şi pe mine, adăugă Harold calm. 

— E o treabă murdară, le răspunse Norris cu voce 
coborâtă, emoţionată. Sunteţi nişte oameni minunaţi. Mă 
îndoiesc că şi ceilalţi îşi vor da seama cât de minunaţi. 

Harold se simţi cuprins de un sentiment de solidaritate şi 
camaraderie, pe care, speriat, se strădui să şi-l alunge. Asta 
nu făcea parte din planul lui. 

— Ne vedem mâine, Hawk, i se adresă Weizak, 
strângându-l de umăr. 

Harold zâmbi mirat şi precaut. Hawk? Ce fel de glumă 
mai era şi asta? Proastă, fără doar şi poate. Un sarcasm 
ieftin. Cum să-i zici lui Harold Lauder cel gras şi plin de 
coşuri Hawk? Vechiul val de ură neagră se ridică din nou în 
el, de această dată împotriva lui Weizak, pentru ca apoi să 
se potolească, într-un vârtej confuz. El nu mai era gras. Nici 
măcar plinuţ. Şi coşurile îi dispăruseră, în ultimele şapte 
săptămâni. Weizak nu ştia că, pe vremuri, fusese bătaia de 
joc a liceului. Weizak nu ştia că tatăl lui Harold îl întrebase 
într-un rând dacă nu cumva este homosexual. Weizak nu 
ştia că Harold fusese o adevărată ruşine pentru sora lui cea 
de toţi admirată. lar dacă ar fi ştiut, Weizak nu ar fi dat 
probabil un rahat pe chestia asta. 

Harold se urcă într-unul dintre camioane, cugetând febril 
la noua situaţie. Pe neaşteptate, toate vechile lui 
nemulțumiri, toate jignirile şi datoriile neplătite i se părură 


lipsite de orice valoare, la fel ca banii de hârtie ce umpleau 
casele magazinelor de peste tot, din America. 

Putea fi adevărat? Era posibil să fie adevărat? Se simţea 
stăpânit de panică, singurătate şi frică? Nu, hotări el în cele 
din urmă. Nu avea cum să fie adevărat. Să stăm şi să 
judecăm. Dacă ai fost destul de tare ca să rezişti la părerile 
proaste ale altora, atunci când îşi închipuiau că eşti 
poponar, sau neghiob, sau pur şi simplu un rahat, atunci ar 
trebui să dispui de suficientă tărie de caracter ca să 
rezişti... 

Să rezişti la ce? 

La părerea lor bună despre tine? 

Oare genul ăsta de logică... păi, genul ăsta de logică era 
nebunie curată, nu-i aşa? 

Un vechi citat ieşi la suprafaţă din creierul lui tulburat; 
era vorba de modul cum justificase un general internarea în 
lagăre a americanilor de origine japoneză, în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial. Generalului respectiv i se 
atrăsese atenţia că pe Coasta de Vest, acolo unde japonezii 
naturalizaţi se aflau în cea mai mare concentraţie, nu se 
consemnase niciun act de sabotaj. lată ce răspunsese 
generalul: „Simplul fapt că nu s-a petrecut niciun act de 
sabotaj reprezintă un fenomen de rău augur.” 

Oare la fel proceda şi el acum? 

Oare era de râu augur? 

Camionul lor trase în parcarea staţiei de autobuz. Harold 
sări peste oblon, constatând că până şi capacitatea lui de a- 
şi coordona mişcările crescuse de zece ori, fie pentru că 
slăbise, fie pentru că făcea tot timpul mişcare, fie din 
ambele motive. 

Gândul îi veni din nou, încăpățânat, refuzând să se lase 
eliminat: aş putea fi un bun de preţ al acestei comunități. 

Dar ei îl excluseseră. 

Asta nu contează. Am eu suficientă minte să desfac 
încuietoarea uşii pe care mi-au trântit-o în nas. Şi consider 


că am adunat suficient curaj ca s-o şi deschid, odată ce am 
descuiat-o. 

Dar... 

Opreşte-te! Opreşte-te! Ai să te trezeşti purtând cătuşe la 
mâini şi lanţuri la picioare, pe care e imprimat cuvântul 
ăsta de o mie de ori. Dar! Dar! Dar! Nu poți să te 
stăpâneşti, Harold? Pentru numele lui Dumnezeu, nu poți 
să renunţi odată la înfumurarea aia afurisită? 

— Hei, omule, te simţi bine? 

Harold sări jos. Norris era cel care i se adresase, ieşind 
din biroul dispecerului, pe care îl preluase el. Părea obosit. 

— Eu? Foarte bine. Dar căzusem pe gânduri. 

— Foarte bine, dă-i bătaie. Din câte îmi dau eu seama, 
avem de câştigat ori de câte ori faci tu asta. 

Harold clătină din cap: 

— Nu-i adevărat. 

— Nu? îi răspunse Chad, fără să insiste asupra 
subiectului. Pot să-ţi fiu de folos, să te las undeva? 

— Nu, sunt şi eu cu motocicleta. 

— Ştii ceva, Hawk? Cred că marea majoritate dintre 
băieţii ăştia au să se prezinte şi mâine. 

— Mda, şi eu. 

Harold se apropie de Honda şi încălecă. Mai degrabă 
împotriva voinţei lui, se surprinse savurând noua lui 
poreclă. Norris clătină din cap. 

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată. Din câte îmi făcusem eu 
socoteala, bânuiam că odată ce vor vedea cum se prezintă 
situaţia, au să-şi aducă aminte de celelalte o mie de lucruri 
pe care trebuie neapărat să le îndeplinească. 

— Am să-ţi spun ce cred eu. Cred că îţi vine mai uşor să 
faci o treabă murdară pentru tine decât pentru altcineva. O 
parte din oamenii ăştia lucrează prima oară în viaţă spre 
folosul lor. 

— Mda, consider că există ceva adevăr în ce spui tu. Pe 
mâine, Hawk. 


— La 6, îi confirmă Harold, pornind pe Arapahoe, în 
direcţia Broadway. 

La dreapta lui, o echipă formată mai ales din femei lucra 
cu un camion special şi o macara, aducând pe direcţia cea 
bună un camion cu trailer care o luase razna şi blocase o 
mare parte din stradă. În jurul lor se formase o ceată 
respectabilă. Se adună tot mai mulţi, gândi Harold. Nu 
recunosc nici jumătate din feţe. 

Îşi continuă drumul, întorcând pe toate părţile problema 
pe care o considerase de mult dezlegată, şi care acum îl 
îngrijora şi-i dădea iarăşi bătaie de cap. Ajuns acasă, văzu o 
Vespa mică şi albă parcată lângă trotuar. Şi o femeie 
aşezată pe treptele din faţă. 

Ea se ridică în picioare la apropierea lui Harold pe alee 
şi-i întinse mâna. Era una dintre cele mai remarcabile femei 
din câte cunoscuse Harold - o mai văzuse şi până atunci, 
desigur, însă nu de la o asemenea apropiere. 

— Sunt Nadine Cross, se prezentă ea. 

Avea vocea joasă, aproape răguşită. Strângerea ei era 
fermă, iar mâna rece. Privirile lui Harold coborâră o clipă, 
involuntar, spre trup, un obicei pe care fetele, era conştient, 
îl urau, dar pe care el nu avea tăria să şi-l stăpânească. Dar 
ea nu păru să bage în seamă. Purta o pereche de pantaloni 
uşori din bumbac, cu țesătura în diagonală, care se lipeau 
de picioarele ei lungi, şi o bluză fără mâneci, dintr-un 
material mătăsos, albastru-deschis. Nu purta sutien. Oare 
câţi ani avea? Treizeci? Treizeci şi cinci? Poate era mai 
tânără. Şi încărunţise înainte de vreme. 

Peste tot? se întrebă acea parte mereu excitată (şi mereu 
virginală, din câte se părea) a minţii lui, iar inima începu să- 
i bată în ritm mai vioi. 

— Harold Lauder, îi răspunse, zâmbind. Ai venit cu 
grupul lui Larry Underwood, dacă nu mă înşel? 

— Da, aşa este. 

— Din câte am înţeles, ne-aţi urmat, pe Stu, pe Frannie şi 
pe mine, traversând Marele Pustiu. Larry m-a vizitat 


săptămâna trecută, mi-a adus în dar o sticlă de vin şi nişte 
ciocolată. E un tip nemaipomenit de simpatic. 

Cuvintele lui aveau o notă falsă în ele şi, deodată, Harold 
fu convins că ea ştia că fusese trecută în revistă şi 
dezbrăcată în mintea lui. Se luptă cu reflexul de a-şi linge 
buzele... pentru moment, cel puţin. 

— Larry? Râse puţin, un hohot de râs straniu şi 
întrucâtva criptic. Da, Larry este un adevărat prinţ. 

Se măsurară câteva clipe, iar Harold constată că nu mai 
fusese niciodată privit de o femeie cu ochi atât de candizi şi 
de îndrăzneţi. Era acum din nou conştient de excitarea lui, 
iar senzaţia de nervozitate şi căldură coborâse undeva în 
zona pântecelui. 

— Foarte bine, spuse el. Ce pot face pentru tine în după- 
amiaza aceasta, domnişoară Cross? 

— Pentru început, ai putea să-mi zici Nadine. Şi ai putea 
să mă inviţi să rămân la cină. Asta ne-ar ajuta să ne 
cunoaştem mai bine. 

Senzaţia de tulburare şi nervozitate începu să se 
risipească. 

— Nadine, n-ai vrea să cinăm împreună? 

— Cu toată plăcerea, îi răspunse ea, zâmbind. Şi-ţi 
mulţumesc. 

Când Nadine îi atinse braţul cu mâna, simţi un fior, de 
intensitatea unui şoc electric slab. Ochii ei priveau ţintă 
într-ai săi. 

Harold introduse cheia yale în broască, gândindu-se: 
Acum are să mă întrebe de ce-mi ţin uşa încuiată, iar eu o 
să încep să mormăi şi să mă băâlbâi, căutând un răspuns, şi 
o să mă fac de răs. 

Dar Nadine nu-l întrebă nimic. 


Nu pregăti el cina; se ocupă Nadine. 

Harold ajunsese în punctul în care considera imposibil să 
gătească chiar şi o mâncare cât de cât decentă din 
conserve, dar Nadine se descurcă foarte bine. Aducându-şi 


aminte îngrozit cu ce se îndeletnicise toată ziua, o întrebă 
dacă putea s-o lase singură pentru douăzeci de minute (deşi 
ea venise probabil într-un scop cât se poate de monden, îşi 
spuse el, disperat), până se spală. 

Când se întoarse - după ce îşi permisese luxul să facă un 
duş cu două găleți - ea se agita prin bucătărie. Apa fierbea 
vesel pe reşoul alimentat cu gaz de la butelie. Când intră în 
bucătărie, Nadine tocmai răsturna o jumătate de cană cu 
macaroane în oală. Un amestec oarecare fierbea la foc mic 
în tigaia aşezată pe celălalt ochi, de unde venea o aromă de 
supă franţuzească de ceapă, vin roşu şi ciuperci. În 
stomacul lui se dezlănţuise un tumult. Uitase tot calvarul 
acelei zile şi avea o poftă de mâncare teribilă. 

— Miroase extraordinar, spuse el. N-ar fi trebuit să te 
deranjezi, dar aş fi făţarnic dacă m-aş plânge. 

— Este un ghiveci Stroganoff, îl întâmpină ea cu un 
zâmbet. Sau mai degrabă o improvizație. Carnea 
conservată de vacă nu e tocmai recomandată, când 
pregăteşti mâncarea asta în marile restaurante ale lumii, 
dar... 

Ridică din umeri, sugerând neajunsurile cu care trebuia 
să se împace toată lumea. 

— Îţi mulţumesc pentru osteneală. 

— Nu ai de ce. 

Îi aruncă din nou privirea aceea îndrăzneață şi se 
întoarse pe jumătate către el; materialul mătăsos al bluzei 
ei se întinse peste sânul stâng, scoțând în evidenţă formele 
dulci. Simţi cum tot sângele i se ridică dinspre gât spre 
obraji şi-şi impuse să-şi stăpânească o erecţie. Se temea că 
forţa voinţei lui nu se va ridica la înălţimea misiunii. 

— Vom fi prieteni foarte buni, continuă ea. 

— Noi... vom?... 

— Da. 

Se întoarse la aragaz, părând să considere închis 
subiectul, lăsându-l pe Harold în mijlocul unui hăţiş de 
posibilităţi. 


După aceea, conversaţia lor se limită strict la nimicuri... 
bârfe din Free Zone, în cea mai mare parte. Care existau 
din belşug. O dată, pe la jumătatea mesei, Harold încercă 
din nou să afle ce anume o adusese la el, dar ea îi surâse şi 
clătină din cap: 

— Îmi place să mă uit la un bărbat care mănâncă. 

O clipă, Harold crezu că vorbea despre altcineva, abia 
apoi înţelese că despre el era vorba. Îi făcu pe plac; mâncă 
trei porţii din ghiveciul Stroganoff şi, după părerea lui, 
carnea conservată nu stricase deloc reţeta. Conversaţia 
părea să meargă de la sine, iar el avea tot timpul să-şi 
potolească foamea de lup şi s-o contemple în voie. 

O femeie remarcabilă? Era frumoasă de-a dreptul, îşi 
spuse. Desăvârşit de frumoasă. În părul ei, pe care şi-l 
strânsese în coadă, ca să n-o deranjeze la gătit, erau mai 
multe şuviţe de un alb pur, nu cărunt, cum îşi închipuise el. 
Ochii femeii erau mari şi întunecaţi, iar când se aţinteau, 
neşovăitor, asupra lui, Harold simţea că-l ia cu ameţeală. 
Vocea femeii era gravă şi prietenoasă. Sunetul acela începu 
să-l obsedeze, părându-i neplăcut, dar în acelaşi timp 
aproape chinuitor de desfătător. 

Când terminară masa, încercă să se ridice, dar ea i-o luă 
înainte. 

— Cafea sau ceai? 

— Realmente aş putea... 

— Sigur că ai putea. Vrei cafea, ceai... sau mă vrei pe 
mine? 

Surâse apoi, dar nu cum ar face o persoană care tocmai a 
aruncat o mică replică, nu lipsită de curaj („vorbire pe 
muchie de cuţit”, după cum s-ar fi exprimat draga lui 
mamă, cu un aer dezaprobator), ci galeş şi încet, ca un 
calup de frişcă pe o felie de tort însiropat. Şi din nou 
privirea aceea îndrăzneață. 

Simţind că i se învârte capul, Harold îi răspunse cu o 
detaşare nebună: 


— Ultimele două, şi-şi înăbuşi, numai cu mare greutate, 
un hohot de râs adolescentin. 

— Prea bine, vom începe cu ceai pentru amândoi, spuse 
Nadine, ducându-se la aragaz. 

De îndată ce ea se întoarse cu spatele, Harold simţi cum 
îl năpădeşte un val de sânge şi cum se face, probabil, roşu 
ca sfecla la faţă. Ce fel de domn mai eşti şi tu! îşi reproşă el 
neliniştit. Interpretezi după pofta inimii o replică perfect 
inocentă, ca un prost ce eşti, şi poate că tocmai ai ratai o 
ocazie foarte bună. Aşa-ţi trebuie! Aşa-ţi trebuie, tâmpitule! 

Când Nadine se întoarse la masă cu ceştile de ceai 
aburinde, roşeaţa din obrajii lui Harold mai trecuse, 
întrucâtva, iar el îşi recăpătase stăpânirea de sine. 
Ameţeala se transformase la fel de repede în disperare şi 
simţea (nu pentru prima oară) că mintea şi trupul îi 
fuseseră îmbarcate,  vrând-nevrând, într-un uriaş 
montagnes russes construit din emoție pură. Senzaţia îi era 
total nesuferită, dar nici nu avea cum să coboare. 

Iar dacă a fost interesată de mine câtuşi de puţin, gândi 
el (şi numai Dumnezeu ştie de ce-ar fi fost, adăugă el în 
sinea lui, sumbru), am reuşit sigur să o fac să-şi ia gândul, 
expunând toată gama mea de spirite de licean. 

Ei bine, nu i se întâmpla pentru prima oară şi probabil că 
se va împăca din nou cu ideea că mai căzuse o dată în 
greşeală. 

Nadine îl măsură peste marginea ceştii cu ochii ei sinceri 
care-l tulburau şi-i surâse iarăşi, iar urma de sânge rece pe 
care apucase Harold să şi-o adune dispăru imediat. 

— 'Te pot ajuta cu ceva? o întrebă. 

Replica îi suna lui însuşi stângace şi cu două înţelesuri, 
dar se simţea obligat să spună ceva, pentru că vizita ei 
trebuia să aibă un scop oarecare. Stăpânit de confuzie, 
simţi cum zâmbetul lui protector îi dispare încet de pe buze. 

— Da, îi răspunse ea, lăsând ceaşca jos, cu un gest 
hotărât. Da, poţi. Poate că ne putem ajuta reciproc. Nu vrei 
să mergem în salon? 


— Sigur că da. 

Mâna îi tremura; când îşi lăsă ceaşca pe masă şi se ridică, 
vărsă o parte din conţinut. Urmând-o în salon, observă cât 
de strâns i se mulau pantalonii pe fese. Dunga chiloţilor 
strica tot fasonul, citise chestia asta undeva, poate într-una 
dintre revistele pe care le ţinuse ascunse în fundul 
dulapului din dormitorul lui, în spatele cutiilor de pantofi, 
iar textul spunea în continuare că, dacă o femeie ţine cu 
adevărat să arate impecabil, este recomandabil să poarte 
un simplu şnur, ca dansatoarele de cabaret, sau să nu poate 
chiloţi deloc. 

Înghiţi, sau încercă să înghită, mai degrabă, pentru căi 
se pusese un nod imens în gât. 

În salon domnea semiobscuritatea, lumina de afară 
filtrându-se printre storurile trase. Era trecut de 6.30 şi se 
lăsa amurgul. Harold se pregăti să ridice transperantul de 
la o fereastră, dar Nadine îl opri, atingându-l pe braţ. Se 
întoarse către ea, simţindu-şi gura uscată. 

— Nu, prefer aşa. Este mai intim. 

— Intim, repetă Harold, cu vocea ruginită, ca a unui 
papagal bătrân. 

— Îmi vine mai uşor să fac asta, îi şopti ea, strecurându-i- 
se în braţe. 

Trupul i se lipise perfect de al său şi, cum i se întâmpla 
pentru absolut prima oară în viaţă, uimirea lui fu imensă. 
Percepea apăsarea moale a fiecărui sân prin cămaşa lui 
albă din bumbac şi bluza ei albastră, mătăsoasă. Pântecele 
ferm, dar vulnerabil, apăsându-se de al lui, fără a se feri din 
pricina erecţiei. Răspândea un iz dulce, poate parfum sau 
poate mirosul ei propriu, care îl umplea de fericire, ca şi 
cum i s-ar fi dezvăluit un secret nepreţuit. Mâinile lui îi 
descoperiră părul şi se îngropară printre bucle. 

În cele din urmă sărutul se sfârşi, dar ea nu se clinti din 
loc. Trupul îi rămase în continuare lângă al lui, ca un foc 
desfătător. Era poate cu zece centimetri mai scundă şi 
rămăsese cu faţa ridicată spre el. Îi trecu prin minte, ca 


prin ceaţă, că trăia una dintre cele mai amuzante ironii din 
viaţă: atunci când în sfârşit descoperise dragostea - sau o 
copie destul de reuşită a ei - se simţea ca şi cum ar fi eşuat 
în paginile unei poveşti de iubire dintr-o revistă pentru 
femei, din cele tipărite pe hârtie lucioasă. După cum 
scrisese Harold într-o scrisoare anonimă adresată redacţiei 
revistei Redbook, autorii unor asemenea istorii erau un 
argument cât se poate de convingător în favoarea eugeniei 
forţate. 

Dar acum faţa femeii era ridicată spre el, buzele ei erau 
umede şi întredeschise, iar ochii îi păreau luminoşi... da, 
da... aproape ca nişte stele. Singurul detaliu nu foarte strict 
compatibil cu părerea despre lume şi viaţă a revistei 
Redbook era erecţia lui, care atinsese cote de-a dreptul 
uimitoare. 

— Haide, îl îndemnă ea. Vino pe canapea. 

Habar n-avea cum ajunseseră pe canapea, cum se 
îmbrăţişaseră şi cum i se desfăcuse părul şi i se răspândise 
peste umeri; parfumul ei părea să fi învăluit totul. Mâinile 
lui îi mângâiau sânii, iar ea nu protesta; mai mult, se sucea 
încolo şi încoace, ca să dea cale liberă mişcărilor lui. Nu o 
mângâia; în dorinţa-i frenetică, gesturile aduceau mai 
degrabă aminte de un jaf. 

— Eşti virgin, îi spuse Nadine. 

Nu fusese o întrebare... parcă aşa îi venea mai uşor să 
spună adevărul. Făcu un semn afirmativ. 

— Atunci vom proceda astfel. Data viitoare o s-o facem cu 
încetul. O să fie şi mai bine. 

Îi descheie jeanşii, care se desfăcură până la piedica 
fermoarului, îl mângâie cu degetul arătător, trasând o linie 
pe pântecele lui, chiar sub buric. Pielea lui Harold fremătă 
şi tresări la atingerea ei. 

— Nadine... 

— Şsşt! 

Faţa femeii era ascunsă sub revărsarea de plete, prin 
urmare era imposibil să-i citească expresia. 


Îi deschise fermoarul şi Obiectul cel Ridicol, părând şi 
mai ridicol în bumbacul alb în care stătea înfăşurat (slavă 
Domnului că îmbrăcase un schimb curat după duş) ieşi 
brusc la iveală, precum drăcuşorul pus pe arc din cutia lui. 
Obiectul Ridicol nu era conştient de comicul apariţiei lui, 
pentru că avea de îndeplinit o treabă cât se poate de 
serioasă. Toţi virginii sunt nemaipomenit de serioşi - pentru 
că ei nu caută plăcerea, ci experienţa. 

— Bluza... 

— Pot să 0?... 

— Da, chiar asta şi vreau. Şi apoi mă voi ocupa de tine. 

Mă voi ocupa de tine. Vorbele stârniră în mintea lui 
ecourile pe care le fac pietrele aruncate într-o fântână, apoi 
începu să-i sugă lacom sânul, desfătându-se cu toată sarea 
şi dulceaţa lui. Ea inspiră adânc. 

— Harold, e minunat. 

Mă voi ocupa de tine, răsunau şi vuiau cuvintele în 
mintea lui. 

Mâinile ei se strecurară pe sub elasticul chiloţilor, iar 
pantalonii îi alunecară până la glezne, într-un zornăit de 
chei lipsit de noimă. 

— Ridică-te, îi şopti ea, iar el îi dădu ascultare. 

Dură mai puţin de un minut. |ipă în gura mare, 
nereuşind să pună frâu energiei dezlănţuite în momentul 
culminant. Se simţea ca şi cum în măruntaie i s-ar fi 
dezlănţuit un pârjol imens, înţelegea perfect de ce atât de 
mulţi scriitori făcuseră legătura dintre orgasm şi moarte. 

Apoi se întinse în întuneric, cu ceafa sprijinită de 
canapea, respirând din greu, cu gura deschisă. Îi era teamă 
să privească în jur, bănuind că stropii de spermă se 
răspândiseră peste tot. 

Tinere, am dat de ţiţei! 

Se uită la ea ruşinat, jenat de iuţeala cu care se slobozise. 
Dar ea îi zâmbea cu ochii aceia calmi şi întunecaţi care 
păreau să ştie totul, ochii unei fete foarte tinere dintr-o 


pictură victoriană. O fată care, poate, ştie prea multe 
despre tatăl ei. 

— Îmi pare rău, murmură el. 

— De ce? Pentru ce? 

Ochii ei îl urmăreau statornic. 

— Tu nu te-ai ales cu mare lucru. 

— Au contraire, am avut o mare satisfacţie. Dar Harold se 
gândi că nu înţelesese foarte bine ce dorise el să spună. Dar 
înainte de a putea interveni, Nadine continuă: Eşti tânăr. 
Putem face amor ori de câte ori vrei tu. 

Se uită la ea mut, incapabil să vorbească. 

— Dar trebuie să ştii un lucru. Îl atinse uşor cu mâna. Ţii 
minte ce mi-ai mărturisit, că eşti virgin? Ei bine, şi eu sunt. 

— Tu... 

Mirarea lui fusese probabil comică, pentru că Nadine îşi 
lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. 

— În filozofia ta nu există loc şi pentru virginitate, 
Horatio? 

— Nu... da... Însă... 

— Sunt virgină. Şi voi rămâne. Pentru că altcuiva i se 
cuvine să... să mă facă să nu mai fiu virgină. 

— Cine? 

— Ştii cine. 

Se holbă la ea, simțind că îngheaţă. Ea îi răspunse cu o 
privire calmă. 

— El? 

Se întoarse într-o parte şi îi făcu semn că da. 

— Dar pot să-ţi arăt tot felul de lucruri, îi spuse ea, 
ocolindu-i în continuare privirea. Putem face o groază de 
nebunii. Lucruri la care nici măcar... nu, îmi iau vorba. 
Poate că le-ai visat, dar n-ai visat că ai să le faci chiar tu 
însuţi. Ne putem juca. Putem să ne îmbătăm, putem să ne 
bălăcim în ele. Putem... Lăsă vorbele să se risipească, apoi îi 
adresă o privire atât de vicleană şi de senzuală, încât el 
simţi din nou că i se trezeşte dorinţa. Putem face orice - 


absolut orice - în afara nimicului aceluia. Care nici măcar 
nu este atât de important, mă înşel? 

Imaginile porniră să se amestece ameţitor în creierul lui. 
Eşarfe de mătase... cizme... piele... cauciuc. Vai, Doamne! 
Fantasmele unui Elev. Un soi ciudat de solitaire sexual. Dar 
totul nu era decât un fel de vis, nu? O fantasmă născută 
dintr-o altă fantasmă, copilul unui vis întunecat. Îşi dorea 
toate aceste lucruri, o dorea pe ea, dar îşi dorea şi mai mult 
de atât. 

Întrebarea era: cu cât avea să se declare mulţumit? 

— Poţi să-mi spui orice, îl îndemnă ea. Voi fi mama ta, 
sora, curva sau sclava ta. Tu nu trebuie decât să-mi spui ce 
vrei, Harold. 

Cum mai răsunau toate astea în mintea lui! Cum îl 
îmbătau! Îi răspunse cu voce seacă şi plată, ca bătaia unui 
clopot spart. 

— Dar nu pe degeaba. N-am dreptate? Nu pe degeaba. 
Pe lumea asta nu primeşti nimic gratis. Nici măcar acum, 
când toate zac în jur, aşteptând doar să fie culese. 

— Eu doresc ceea ce-ţi doreşti şi tu, îl asigură ea. Ştiu ce 
este în inima ta. 

— Asta n-o ştie nimeni. 

— Ceea ce este în inima ta se găseşte şi în jurnal. Aş fi 
putut să citesc acolo - ştiu unde se găseşte - dar n-am avut 
nevoie. 

Harold tresări şi se uită la ea copleşit de vinovăţie. 

— Înainte se afla sub cărămida aceea nefixată, îi spuse 
ea, arătând spre cămin, dar l-ai luat de acolo. Acum se află 
în spatele izolaţiei din mansardă. 

— De unde ştii? De unde ştii? 

— Ştiu pentru că el mi-a spus. El... ai putea spune că mi-a 
scris o scrisoare. Cel mai important lucru este că mi-a 
pomenit despre tine, Harold. Cum ţi-a furat cowboyul 
femeia şi apoi te-a împiedicat să intri în comitetul din Free 
Zone. Chiar el doreşte să fim împreună, Harold. Şi este 


generos. De acum şi până când plecăm de aici, noi doi 
suntem în vacanţă. 

Îl atinse şi-i zâmbi. 

— De acum şi până atunci avem voie să ne jucăm. Mă 
înţelegi? 

— Eu... 

— Nu, răspunse tot ea, nu înţelegi. Deocamdată n-ai cum. 
Dar vei pricepe, Harold. Vei pricepe. 

Îi trecu prin minte gândul nebunesc să o roage să-i spună 
Hawk. 

— Dar mai târziu, Nadine? Mai târziu ce-şi doreşte? 

— Ceea ce vrei şi tu. Ceea ce ai fost la un pas să-i faci lui 
Redman în prima noapte de căutare a bătrânei... dar la 
scară mult mai mare. lar după ce-ai săvârşit treaba asta, 
Harold, ne putem duce la el. Putem fi alături de el. Putem 
sta alături de el. 

Ochii femeii se închiseră pe jumătate, ca într-un fel de 
extaz. Paradoxal, poate, faptul că, deşi îl iubea pe celălalt, 
avea să i se dăruiască lui - ba chiar să se înfrupte din plin 
din toate plăcerile - îi trezi iarăşi dorinţa fierbinte. 

— Şi dacă spun nu? 

Îşi simţi buzele reci, ca de cenuşă. Nadine ridică din 
umeri, iar mişcarea asta îi făcu sânii să se legene în chipul 
cel mai grațios. 

— Viaţa merge mai departe, nu-i aşa, Harold? Voi încerca 
să găsesc o cale ca să fac lucrurile pe care le am de făcut. 
Tu ai să-ţi vezi de drumul tău. Mai curând sau mai târziu vei 
găsi o fată care să... facă pentru tine nimicul acela. Dar 
nimicul acela devine foarte obositor, după o vreme. Foarte 
obositor. 

— Tu de unde ştii? întrebă el, zâmbindu-i chiorâş. 

— Ştiu pentru că sexul reprezintă o replică la scară mică 
a vieţii, iar viaţa este obositoare - vreme pierdută într-o 
mulţime de săli de aşteptare. S-ar putea să te bucuri de 
micile tale clipe de glorie aici, Harold, dar în ce scop? Una 
peste alta, ar fi o viaţă monotonă, mergând din rău în mai 


rău, şi ai să-ţi aduci mereu aminte de mine cu bluza scoasă 
şi ai să te întrebi mereu cum mi-ar fi stat dacă mă despuiam 
de tot. Ai să te întrebi cum ar fi fost dacă m-ai fi auzit 
vorbindu-ţi ca ultima boarfă... sau dacă te-aş fi uns cu miere 
peste tot... corpul... şi apoi te-aş fi lins... şi te-ai mai 
întreba... 

— Opreşte-te, o rugă el, tremurând ca varga. 

Dar ea nu-l ascultă. 

— Sunt sigură că ai să te mai întrebi cum ar fi fost în 
partea lui de lume. Şi asta mai mult decât orice altceva, 
poate. 

— Eu... 

— Hotărăşte-te, Harold. Îmi îmbrac bluza sau scot tot 
restul hainelor? 

Cât timp a stat pe gânduri? Nu ştia. Mai târziu, nici 
măcar nu a fost sigur că se luptase cu chestiunea aceasta. 
Dar atunci când a vorbit, cuvintele aveau în gura lui gustul 
morţii: 

— În dormitor. Hai să mergem în dormitor. 

Nadine îi răspunse cu un zâmbet, un zâmbet atât de 
triumfător şi plin de promisiuni senzuale, încât se 
cutremură la vederea lui. Dar îl cutremură şi zelul cu care 
el se grăbise să reacționeze. 

Femeia îl prinse de mână. 

lar Harold Lauder se supuse destinului său. 


CAPITOLUL 55 


Din casa judelui se vedea cimitirul din apropiere. 

El şi cu Larry stăteau pe veranda din spate, după ce 
luaseră cina, fumând ţigări de foi Roi-Ian şi contemplând 
ultimele raze portocalii ale apusului. 

— Când eram mic, îi povestea Judele, nu departe de noi 
era cel mai frumos cimitir din Illinois. Se numea Mount 
Hope. În fiecare seară, după masă, tata, pe atunci în vârstă 
de vreo şaizeci şi ceva de ani, obişnuia să facă o plimbare. 
Uneori îl însoţeam şi eu. lar dacă drumul ne purta pe lângă 
acea necropolă perfect întreţinută, obişnuia să spună: „Ce 
părere ai, leddy? Mai există vreo speranţă?” lar eu 
răspundeam: „Mai există Muntele Speranţei”, iar el se 
prăpădea de râs, de fiecare dată, ca şi cum ar fi auzit 
replica asta pentru prima oară. Uneori îmi vine să cred că 
treceam special pe lângă grădina cu oase, ca să mă audă 
spunând gluma. Era un om bogat din toate punctele de 
vedere, dar asta i se părea cea mai bună glumă pe care o 
ştia. 

Judele trase din ţigară, cu bărbia lăsată în jos şi umerii 
ridicaţi. 

— A murit în 1937, pe când eu mai eram încă adolescent, 
continuă el. De atunci i-am simţit mereu lipsa, până în ziua 
de azi. Un băiat nu simte lipsa unui tată decât dacă acesta a 
fost un om deosebit, dar atunci pierderea este 
irecuperabilă. Nu există altă speranţă în afară de Muntele 
Speranţei. Cât îl distra poanta asta! S-a stins la şaptezeci şi 
opt de ani. A murit ca un rege, Larry. Stătea aşezat pe tron, 
în cea mai mică încăpere de la noi din casă, cu jurnalul în 
poală. 

Neştiind prea bine cum să reacționeze la această criză 
cam bizară de nostalgie, Larry se mulţumi să asculte mai 
departe. Judele oftă. 


— Oraşul acesta va înflori curând, spuse el. Desigur, cu 
condiţia să repuneţi centrala electrică în funcţiune. Dacă 
nu, oamenii vor deveni nervoşi şi vor începe să plece spre 
sud, înainte să-i blocheze aici vremea proastă. 

— Ralph şi cu Brad spun că vor reuşi. lar eu am 
încredere în ei. 

— Atunci să sperăm că încrederea ta se va dovedi 
îndreptăţită, nu? Pe de o parte, poate că plecarea bătrânei 
e binevenită. Poate era şi ea conştientă de asta. Poate că e 
mai bine dacă oamenii au ocazia să judece după capul lor ce 
anume reprezintă luminile de pe cer, sau dacă un anume 
copac are cu adevărat trăsături omeneşti, sau e vorba doar 
de un joc de lumini şi umbre. Mă înţelegi, Larry? 

— Nu, domnule, îi mărturisi Larry. Nu sunt prea sigur că 
înţeleg. 

— Mă întreb dacă e musai să luăm de la capăt toată 
povestea aceea plicticoasă cu zei, mântuitori şi vieţi de apoi 
înainte să reinventăm W.C.-ul. Asta vreau să zic. Mă întreb 
dacă acesta este momentul potrivit pentru zei. 

— Crezi că a murit? 

— Au trecut şase zile de când a dispărut. Comitetul 
pentru Căutare nu a dat nici măcar peste o urmă. Da, cred 
că a murit, dar în clipa de faţă nu sunt absolut sigur. Era o 
femeie extraordinară, absolut în afara oricărui sistem 
raţional de referinţă. Unul dintre motivele pentru care sunt 
aproape mulţumit că a dispărut este tocmai acela că sunt 
un bădăran bătrân şi raţional. Bucuria mea este să-mi pot 
îndeplini treburile obişnuite ale fiecărei zile, să-mi ud 
grădina - ai văzut că am salvat begoniile? Sunt foarte 
mândru de mine —, să citesc, să scriu notele pentru cartea 
mea despre epidemie. Îmi place să fac toate aceste lucruri 
şi apoi să beau un pahar de vin înainte de culcare şi să 
adorm cu mintea împăcată. Da. Nimănui nu-i place să i se 
arate semne de rău augur, indiferent cât de tare ne-am da 
în vânt după poveştile cu stafii şi filmele cu duhuri. Nimeni 
dintre noi nu ţine să vadă cu adevărat o Stea la Răsărit sau 


un stâlp de foc în crucea nopţii. Dacă suntem siliţi să-l 
vedem pe Dumnezeu în faţa neagră a unei bătrâne, chestia 
asta ne aduce neapărat aminte că pentru fiecare dumnezeu 
există şi un diavol - iar diavolul nostru se află mai aproape 
decât ne-ar face nouă plăcere să credem. 

— De asta mă aflu aici, interveni Larry cu stângăcie. 

Ar fi dat orice ca bătrânul Jude să nu fi pomenit, tocmai 
acum, grădina, cărţile, notele şi paharul de vin băut înainte 
de culcare. Îi venise o idee deşteaptă, de doi bani, la o 
întâlnire între prieteni şi făcuse voios o propunere. Dar 
acum se întreba dacă putea merge mai departe fără să lase 
impresia că este un idiot crud şi profitor. 

— Ştiu de ce ai venit la mine. Şi accept. 

Larry tresări, făcând să scârţâie şi să trosnească răchita 
scaunului său. 

— Cine ţi-a spus? Chestia asta este nemaipomenit de 
secretă. Dacă cineva din comitet a lăsat să transpire ceva, 
suntem în cofă. 

Judele îşi ridică mâna, pe care se vedeau petele specifice 
bolnavilor de ficat, şi-l opri. Ochii lui sclipeau vesel pe figura 
pe care timpul îşi lăsase atât de limpede pecetea. 

— Încetişor, băiatul meu... nu te repezi. Nimeni din 
comitetul vostru nu a vorbit, cel puţin din câte ştiu eu, care 
sunt atent la toate zvonurile. Nu, acest secret mi l-am 
trădat mie însumi. De ce-ai venit la mine în seara asta? 
Figura ta vorbeşte de la sine, Larry. Sper că nu joci pocher. 
Când îţi vorbeam despre cele câteva plăceri simple ale 
mele, te urmăream cum te schimbai la faţă... În orice caz, 
căpătaseşi o expresie foarte comică... 

— Ce ţi se pare aşa de comic? Ce-ai vrea să fac, să par 
fericit atunci când... când... 

— Mă trimiţi spre vest, continuă Judele calm. Ca să 
spionez ce se petrece acolo. Nu despre asta e vorba? 

— Ba exact despre asta. 

— Mă întrebam cât va mai dura până să vă vină ideea. Ea 
are o importanţă uriaşă, desigur, este extraordinar de 


necesară dacă vrem să asigurăm şanse de supravieţuire 
pentru Free Zone. Noi habar n-avem ce anume ne coace el. 
Ba, din cât ştim noi despre el, s-ar putea afla pe faţa 
întunecată a lunii. 

— Acolo, şi poate nici acolo. 

— Ba nu, acolo se află. Într-o formă sau alta, acolo se află. 
Să nu ai îndoieli. Scoase un cleştişor din buzunar şi începu 
să-şi taie unghiile, punctându-şi discursul cu pocnete 
scurte. Spune-mi, a discutat cumva comitetul ce s-ar putea 
întâmpla dacă ajungem la concluzia că ne place mai mult 
dincolo? Dacă luăm hotărârea să rămânem acolo? 

Ideea respectivă îl lăsă pe Larry cu gura căscată. Îi 
răspunse Judelui că, din câte ştia el, cel puţin, nimănui nu-i 
trecuse aşa ceva prin cap. 

— Îmi închipui că dincolo funcţionează lumina, pronunţă 
Judele cu prefăcută indolenţă. Asta ar putea să-i atragă pe 
mulţi, ştii? Ceea ce, evident, i s-a întâmplat şi omului 
aceluia, Impening. 

— Nu putem decât să ne bucurăm că am scăpat deo 
pacoste, îi replică Larry posomorât, iar Judele râse îndelung 
şi din toată inima. După ce se potoli, îi spuse: 

— Plec chiar mâine. Cu un Land-Rover, cred. Pornesc 
spre nord, în Wyoming, şi apoi spre vest. Slavă Domnului, 
încă sunt în stare să conduc destul de bine! Pe urmă 
traversez prin mijlocul Idahoului şi intru în Nordul 
Californiei. S-ar putea să-mi ia două săptămâni, iar la 
întoarcere şi mai mult. La întoarcere, s-ar putea să apară 
zăpada. 

— Da, am discutat şi noi această posibilitate. 

— Iar eu sunt bătrân. Bătrânii sunt expuşi atacurilor de 
cord şi acceselor de prostie. Presupun că mai trimiteţi şi pe 
alţii. 

— Păi... 

— Sigur, nu ai voie să vorbeşti despre asta. Îmi retrag 
întrebarea. 


— Uite ce este, ai dreptul să refuzi, bâigui Larry. Nimeni 
nu-ţi pune pistolul la tâm... 

— Încerci să te debarasezi de răspunderea pe care o ai 
faţă de mine? îl întrebă Judele cu asprime. 

— Poate. Poate că da. Poate consider că şansele să te mai 
întorci sunt de unu la zece, iar şansele să te întorci cu 
informaţii pe baza cărora să luăm nişte decizii sunt de unu 
la douăzeci. Poate că pur şi simplu încerc să spun, în cel mai 
frumos mod cu putinţă, că nu-i exclus să mă fi înşelat. Că 
eşti prea bătrân. 

— Sunt prea bătrân pentru aventuri, îi răspunse Judele, 
lăsând cleştele deoparte, dar sper că nu sunt prea bătrân 
ca să fac ceea ce consider că se cuvine. Undeva, cine ştie 
unde, zace o bătrână care, din câte se poate bănui, a suferit 
o moarte jalnică, din cauză că a avut sentimentul că face 
lucrul cuvenit. Împinsă de mania ei religioasă, nu mă 
îndoiesc. Dar oamenii care se străduiesc cu toată fiinţa lor 
să facă lucrul cuvenit par întotdeauna nebuni. Voi pleca. Voi 
suferi de frig. Măruntaiele mele nu vor funcţiona cum 
trebuie. Voi fi singur. Îmi va fi dor de begonii. Dar... Îşi ridică 
privirile spre Larry, iar ochii lui străluceau în întuneric. În 
schimb voi fi înţelept. 

— Sunt sigur de asta, spuse Larry, simțind înţepătura 
lacrimilor la colţul pleoapelor. 

— Ce face Lucy? se interesă Judele, punând aparent 
capăt subiectului plecării lui. 

— Bine. Suntem foarte bine amândoi. 

— Nu există probleme? 

— Nu, răspunse el, aducându-şi aminte de Nadine. 

Disperarea ei la ultima întâlnire îl tulbura profund şi 
acum. Tu eşti ultima mea şansă, îi spusese atunci. Vorbe 
stranii, asemănătoare cu ale unui sinucigaş. Cine ar fi putut 
s-o ajute? Psihiatrul? Asta putea fi cel mult o glumă, atât 
timp cât singurul lor generalist era un veterinar. Nici măcar 
serviciul O Rugăciune prin Telefon nu mai exista. 


— E foarte bine că eşti cu Lucy, însă mi-e teamă că eşti 
îngrijorat din cauza celeilalte femei. 

— Da, aşa este. Îi fu foarte greu să spună ceea ce 
urmează, dar faptul că reuşise să se confeseze îi uşura 
sufletul. Cred că se lasă obsedată, ei bine, de sinucidere. 
Continuă repede: Nu este vorba de mine, să nu crezi acum 
că mi-a intrat în cap că se omoară fetele pentru că nu pot 
pune laba pe bătrânul mascul Larry Underwood. Dar 
băiatul de care a avut ea grijă a ieşit din carapace şi 
probabil simte că este singură pe lume şi nimeni nu are 
nevoie de ea. 

— Dacă starea ei de depresie se transformă într-o obsesie 
cronică, ciclică, s-ar putea să ajungă cu adevărat la 
sinucidere, îi comunică Judele cu perfectă indiferenţă. 

Larry îl privi şocat. 

— Dar tu eşti unul singur, n-ai cum să te împarţi în două, 
continuă Judele. N-am dreptate? 

— Ba da. 

— Şi ai luat hotărârea? 

— Da. 

— Definitiv? 

— Da. 

— Atunci ţine-te de ea, îl sfătui Judele, ca şi cum i s-ar fi 
luat o piatră mare de pe inimă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Larry, a sosit momentul să te maturizezi. Să 
capeţi puţină siguranţă în puterile tale. Când ai prea multă, 
e un lucru urât, Dumnezeu mi-este martor, dar în cantităţi 
mici, aplicată peste scrupulele tale, e absolut necesară! Ea 
reprezintă pentru suflet exact ceea ce este pentru piele 
balsamul care-o protejează de arşiţa verii. Nu poţi să-ţi 
stăpâneşti decât sufletul tău propriu, iar din când în când 
câte-un deştept de psiholog pune sub semnul întrebării 
până şi această capacitate. A sosit momentul să te 
maturizezi! Lucy a ta este o femeie minunată. A-ţi lua 
asupra ta răspunderea mai mult decât pentru ea şi pentru 
propriul tău suflet înseamnă să ceri prea mult, iar a cere 


prea mult este una dintre căile ce au dus omenirea la 
dezastru. 

— Îmi place să stau de vorbă cu tine, îi mărturisi Larry, 
iar sinceritatea comentariului pe care-l stârni replica lui îl 
uimi şi-l amuză. 

— Probabil din cauză că-ţi spun exact ceea ce-ai dori să 
auzi, îi spuse Judele senin. Apoi adăugă: Există o mulţime 
de feluri în care poţi să te sinucizi, ştiai? 

Nu peste mult timp, Larry avu prilejul să-şi aducă aminte 
de această remarcă, în circumstanţe cât se poate de 
nefericite. 


La ora 8.15, a doua zi dimineaţă, camionul lui Harold 
părăsea garajul Greyhound, în direcţia Table Mesa. Harold, 
Weizak şi alţi doi stăteau în partea din spate. Norman 
Kellogg şi un alt bărbat, în cabină. Se aflau la intersecţia 
dintre Arapahoe şi Broadway când întâlniră un Land-Rover 
nou-nouţ, ce venea încet spre ei. 

Weizak făcu semn şi strigă: 

— Încotro te duci, domnule judecător? 

Judele, care arăta destul de comic în vesta lui, pusă peste 
cămaşa de lână, opri maşina. 

— Am hotărât să fac o excursie de o zi, până la Denver, 
spuse el prietenos. 

— Crezi că te ţine rabla aia până acolo? glumi Weizak. 

— O, cred că da, dacă mă ţin departe de drumurile 
principale. 

— Păi, dacă treci cumva pe lângă o librărie din alea cu 
cărţi deocheate, ai face bine să încarci maşina, ce zici? 

Vorba de duh fu primită cu hohotul de râs al tuturor, 
inclusiv al Judelui - cu excepţia lui Harold. Arăta galben şi 
tras la faţă, de parcă ar fi zăcut. Adevărul era că aproape 
nu lipise geană pe geană. Nadine se ţinuse de cuvânt; în 
noaptea aceea îşi îndeplinise nu puţine visuri. Visuri din 
cele umede, trebuie să precizăm. Aştepta cu înfrigurare 
sosirea nopţii următoare, iar gluma lui Weizak cu aluzie la 


pornografie nu reuşi să-i smulgă decât umbra unui surâs 
acum, când adunase ceva experienţă de primă mână. La 
plecarea lui, Nadine dormea încă. Înainte de a cădea laţi, 
pe la ora 2, ea îi mărturisise că ar dori să-i răsfoiască 
jurnalul. Iar el îi răspunsese că dacă vrea, poate să citească. 
Probabil că astfel se dădea legat în mâinile ei, dar era mult 
prea tulburat ca să ştie sigur. În orice caz, era cea mai bună 
scriere a lui, iar factorul decisiv fusese tocmai acesta, 
anume dorinţa - ba nu, nevoia. Nevoia lui ca altcineva să 
citească, să treacă prin experienţa minunatei lui opere. 
Acum Kellogg se aplecase din cabina camionului şi i se 
adresă Judelui: 

— Ai grijă, domnule. Bine? În zilele astea mişună pe 
drumuri tot felul de tipi ciudaţi. 

— Chiar aşa este, cum spui tu, îi răspunse Judele cu un 
zâmbet straniu. Voi fi atent. Vă urez o zi bună, domnilor. Şi 
dumitale, Weizak. 

Ceea ce stârni un nou hohot de râs, apoi se despărţiră. 


Judele nu se îndreptă spre Denver. Când ajunse la 
şoseaua US 36, o traversă direct şi porni de-a lungul lui US 
7. Soarele dimineţii era luminos şi potolit, iar pe acest drum 
secundar traficul nu se încurcase atât de rău încât să-l 
blocheze. În oraşul Brighton era ceva mai rău; la un 
moment dat s-a văzut silit să părăsească şoseaua şi s-o 
pornească peste terenul de fotbal al liceului, ca să 
ocolească o formidabilă îngrămădire de maşini. Continuă să 
meargă spre est, până întâlni 1-25. Dacă ar fi luat-o la 
dreapta, ajungea la Denver. Dar el coti la stânga - spre 
nord - şi intră pe breteaua ce cobora la autostradă. La 
jumătatea coborârii scoase maneta schimbătorului la punct 
mort şi se uită din nou la stânga, spre vest, unde Munţii 
Stâncoşi se înălţau semeţ spre cerul senin; la poalele lor se 
afla oraşul Boulder. 

Îi spusese lui Larry că e prea bătrân pentru aventură, 
dar, să-l ierte Dumnezeu, fusese o minciună. Inima nu-i mai 


bătuse într-un asemenea ritm vioi de douăzeci de ani, iar 
aerul i se părea mai parfumat şi culorile mai vii ca oricând. 
Avea să urmeze 1-25 până la Cheyenne, apoi îşi urma 
drumul spre apus, dincolo de munte, unde nu ştia ce avea 
să-l aştepte. Pielea lui, uscată din pricina vârstei, începu să-l 
furnice la acest gând. 1-80 spre vest, până la Salt Lake City, 
apoi peste Nevada, până la Reno. Apoi o lua din nou spre 
nord, deşi nu prea mai conta. Deoarece undeva, între Salt 
Lake şi Reno, poate chiar mai devreme, avea să fie oprit, 
chestionat şi probabil trimis într-altă parte, spre a fi din nou 
interogat. lar undeva, între locurile acestea, era posibil să i 
se facă o invitaţie. 

Nu era exclus nici să-l întâlnească pe Omul Întunecat în 
persoană. 

— Haide la drum, moşule, îşi spuse el încetişor. 

Băgă Roverul în viteză şi cobori pe autostradă. Spre nord 
porneau trei benzi, relativ goale. După cum ghicise, 
ambuteiajele şi nenumăratele accidente din Denver 
întrerupseseră eficient tot fluxul traficului. De cealaltă 
parte a liniei mediane se aglomeraseră multe maşini - din 
cauza bieţilor nebuni care se năpustiseră spre sud, sperând 
orbeşte că acolo avea să fie mai bine - dar aici se putea 
înainta destul de uşor. Pentru moment, cel puţin. 

Judele Farris merse mai departe, bucuros de călătorie. 
Noaptea trecută dormise prost. Diseară, sub stele, avea să 
doarmă mai bine, cu trupul lui bătrân înfăşurat în doi saci 
de dormit. Se întrebă dacă mai avea să vadă vreodată 
Boulder, făcându-şi socoteala că şansele erau mici. Cu toate 
acestea, se afla în cea mai bună dispoziţie. 

Trăia una dintre cele mai frumoase zile din viaţa lui. 


La începutul după-amiezii, Nick, Ralph şi Stu se duseră 
pe biciclete până în North Boulder, oprindu-se înaintea unei 
case mici, tencuite cu ghips, unde Tom Cullen locuia singur. 
Pentru rezidenții „bătrâni” din Boulder, casa lui 'Tom 
devenise un soi de reper. Stan Nogotny spunea că arăta ca 


şi cum catolicii, baptiştii şi adventiştii de ziua a şaptea se 
uniseră cu democraţii şi cu sectanţii Moon ca să formeze un 
Disneyland politico-religios. 

Gazonul din faţa casei lui Tom expunea un grup statuar 
straniu. Existau o duzină de statui ale Fecioarei, câteva 
părând să hrănească nişte cârduri de flamingo roz, din 
plastic. Cea mai mare dintre păsări era mai înaltă decât 
Tom, fiind ancorată în iarbă într-un singur picior, care se 
termina cu o ţepuşă lungă de peste un metru. Mai exista şi 
o fântână a dorințelor uriaşă, cu un Isus din plastic 
reflectorizant, stând în găleata ornamentală cu mâna Lui 
întinsă... binecuvântând, parcă, păsările roz. Lângă fântână 
se mai alia o vacă mare, din ipsos, care ai fi zis că se adapă 
dintr-un vas ornamental de apă pentru păsări. 

Uşa din faţă se deschise în grabă şi în întâmpinare le ieşi 
Tom, dezbrăcat până la brâu. Văzut de la distanţă, îi trecu 
prin minte lui Nick, ai fi putut crede că este un scriitor sau 
pictor nemaipomenit de arătos, cu ochii de un albastru- 
deschis şi barba mare, blond-roşcată. Pe măsură ce se 
apropia, renunţai la primul gând, spunânduc-ţi că nu era un 
intelectual... poate cine ştie ce meşter din mişcarea 
counterculture, care substituise originalității kitsch-ul. Iar 
când ajungea foarte aproape, zâmbind şi turuind vrute şi 
nevrute, te convingeai imediat că lui Tom Cullen îi fila cel 
puţin o lampă. 

Nick ştia că unul dintre motivele pentru care avea o mare 
simpatie faţă de Tom era acela că el însuşi fusese considerat 
retardat mintal, la început pentru că handicapul lui îl 
împiedicase să înveţe scrisul şi cititul, mai târziu pentru că 
oamenii considerau ca pe un lucru de la sine înţeles că un 
surdomut este înapoiat mintal. 1 se adresaseră toţi termenii 
posibili folosiţi în argou, de-a lungul timpului. Îi lipsesc 
câteva cărămizi la mansardă. E moale la etaj. Merge în trei 
roţi. Gagiu' are o gaură-n cap şi i s-a scurs creieru'. 
Gagiului nu-i funcţionează toate bujiile. Îşi aminti de seara 
în care se oprise la Zack's, crâşma din împrejurimile 


oraşului Shoyo, ca să bea o bere - seara în care fusese 
agresat de Ray Booth şi de gaşca lui. Barmanul stătea la 
celălalt capăt al tejghelei, aplecându-se la urechea unui 
client şi şoptindu-i ceva. Îşi pusese mâna pavăză la gură, 
prin urmare Nick nu prinse decât câteva fragmente din 
ceea ce zicea omul. Oricum n-ar fi avut nevoie de mai mult. 
Surdomut... probabil retardat... aproape toţi indivizii ăştia 
sunt retardaţi... 

Dar dintre toate expresiile urâte folosite la adresa lui, era 
una care i se potrivea cu adevărat lui Tom Cullen. Pe care 
Nick i-o aplicase adesea, cu mare compasiune, în liniştea 
propriei lui minţi. Gagiu' nu joacă cu toate cărţile. Tocmai 
asta era hiba lui Tom. La asta se reducea problema lui. 
Regretabil în cazul lui Tom era că nu-i lipseau decât puţine 
cărţi, pe deasupra nici foarte importante - un doi de caro, 
un trei de treflă, ceva de felul ăsta. 

Dar fără ele nu poţi duce niciun joc până la capăt. Nici 
măcar o pasienţă! 

— Nicky! strigă Tom. Cât mă bucur să te văd! Doamne! 
Tom Cullen e atât de bucuros! Îl îmbrăţişă şi-l strânse la 
pieptul lui pe Nick. Nick simţi înţepătura lacrimilor în ochiul 
rănit, în spatele peticului negru, pe care-l purta încă în zile 
luminoase ca aceasta. Şi Ralph! Şi celălalt. Tu eşti... ia să 
vedem... 

— Eu sunt..., începu Stu. 

Nick îi sugeră să tacă printr-un gest hotărât cu mâna 
stângă. Încercase cu Tom exerciţii de mnemotehnică, care 
păreau să dea rezultate bune. Dacă reuşeşti să faci 
asocierea dintre un lucru cunoscut şi un nume pe care 
doreşti să-l ţii minte, de cele mai multe ori procedeul 
funcţionează şi numele respectiv se fixează în memorie. Tot 
Rudy îl învățase şi asta, acum cine ştie câţi ani. 

Îşi scoase blocnotesul din buzunar şi scrise câteva 
cuvinte în fugă. Apoi i-l întinse lui Ralph, făcându-i semn să 
citească. 

Ralph se încruntă puţin, dar se conformă: 


— Cum se cheamă mâncarea preparată din carne şi 
legume, cu sos, care-ţi place ţie foarte mult? 

Tom încremeni. Orice urmă de însufleţire îi dispăru din 
obraji. Gura i se deschise, iar înfăţişarea lui te ducea cu 
gândul la un monument al idioţeniei. 

Stu făcu un gest de nerăbdare şi spuse: 

— Nick, nu crezi că ar trebui să... 

Nick îşi duse degetul la buze şi, în aceeaşi clipă, îşi reveni 
şi Iom. 

— Stew! exclamă el, sărind de bucurie şi râzând. Tu eşti 
Stew! 

Se uită la Nick, aşteptând confirmarea, iar Nick îi făcu 
semnul victoriei. 

— Stew, Tom Cullen ştie, toată lumea ştie! 

Nick arătă spre uşa casei lui Tom. 

— Vreţi să intraţi? Doamne, sigur că da! Intrăm cu toţii. 
Tom şi-a decorat casa. 

Ralph şi Stu schimbară o privire amuzată, urcând scările 
verandei în urma lui Nick şi Tom. Iom „decora” tot timpul. 
Nu o „mobila”, pentru simplul motiv că în casă exista 
bineînţeles mobilă, când se mutase el. Odată pătruns 
înăuntru, aveai sentimentul că te-ai rătăcit într-o lume de 
basm întoarsă cu fundul în sus. 

O uriaşă colivie aurită, cu un papagal verde, împăiat şi 
prins cu grijă de leagăn, atârna chiar lângă uşa de la 
intrare, iar Nick trebui să se aplece ca să nu se lovească. 
Decoraţiunile lui Tom nu erau făcute chiar la întâmplare, îi 
trecu lui prin minte. Altfel, locuinţa n-ar fi fost mai frapantă 
decât un magazin oarecare de vechituri. Dar aici aveau de- 
a face cu ceva mai mult, cu o orânduială aparent prea 
subtilă ca să poată fi cuprinsă de o minte obişnuită. Într-un 
chenar pătrat, chiar deasupra consolei căminului din salon, 
fuseseră montate cu grijă şi perfect aliniate mai multe 
reclame pentru cărţi de credit. YOUR VISA CARD 
WELCOME HERE. JUST SAY MASTERCARD. WE HONOUR 
AMERICAN EXPRESS. DINER'S CLUB. 


Acum se punea întrebarea: oare de unde ştia Tom că 
toate acele semne au un numitor comun? Nu ştia să 
citească, dar într-un fel sau altul pricepuse că este vorba de 
lucruri ce aparţin aceleiaşi categorii. 

Pe măsuţa de cafea trona un cap de furtun, din cele 
folosite de pompieri. lar pe pervazul ferestrei, în aşa fel 
încât să prindă razele soarelui şi să le arunce în evantaie de 
lumină albastră pe perete, se afla girofarul unei maşini de 
poliţie. 

Tom îi conduse prin toată casa. Camera pentru jocuri de 
la parter era plină de păsări şi animale împăiate, pe care 
Tom le descoperise într-un magazin; legase păsările cu 
corzi de pian, aproape invizibile, şi păreau să se afle în 
zbor: cucuvele şi şoimi, ba chiar şi un vultur pleşuv, cu 
penele mâncate de molii şi cu un singur ochi galben. În cele 
patru colţuri ale încăperii se aflau o marmotă, ridicată pe 
picioarele din spate, un popândău, un sconcs şi un viezure. 
În mijloc era un coiot, spre care părea să se îndrepte 
atenţia celorlalte animale. 

Balustrada scărilor ce urcau la etaj fusese înfăşurată în 
fâşii roşii-albastre de hârtie Con-lIact. Culoarul de sus 
fusese împodobit cu diverse tipuri de avioane de luptă - 
Fokker, Spad, Stuka, Spitfire, Zero, Messerschmitt - 
suspendate tot pe sârme subţiri. Pardoseala băii era vopsită 
în albastru-electric, iar pe ea stătea expusă cuprinzătoarea 
colecţie de nave de jucărie a lui Iom, plutind pe o mare de 
email în jurul a patru insule şi a unui continent, toate din 
porțelan alb: picioarele căzii şi baza toaletei. În cele din 
urmă, Tom îi conduse din nou la parter şi se aşezară sub 
montajul alcătuit din cărţi de credit, faţă în faţă cu un 
tablou tridimensional reprezentându-i pe John şi Robert 
Kennedy, pe fundalul unor nori cu margini aurii. Legenda 
de dedesubt conţinea următoarea informaţie: FRAŢII 
ÎMPREUNĂ, ÎN RAI. 

— Vă place cum a decorat Tom? Ce părere aveţi? Nu-i 
frumos? 


— Foarte frumos, îl asigură Stu. la spune-mi, păsările 
alea de dincolo... nu te calcă niciodată pe nervi? 

— Doamne, nu! îi răspunse Iom, şocat. Sunt pline de 
rumeguş! 

Nick îi întinse un bilet lui Ralph. 

— Tom, Nick doreşte să ştie dacă te-ar deranja să fii din 
nou hipnotizat. Cum ţi-a făcut Stan. De data asta e un lucru 
important, nu o simplă joacă. Nick mai zice că-ţi va explica 
el, după aceea. 

—  Daţi-i drumul, răspunse  lom.  |i-eeestee... 
fftoooaarrtee... ssooommmnnn... aşa-i? 

— Da, aşa-i, confirmă Ralph. 

— Vreţi să mă uit iarăşi la ceas? Nu mă deranjează. Ştiţi, 
când se bălăbăne încolo şi încoace? Ffoooaarrtee... 
ssooommmnnn... Numai că acum nu sunt prea obosit, 
adăugă el, cu îndoială. Doamne, nu. Ieri seară m-am culcat 
devreme. Tom Cullen se culcă întotdeauna devreme, pentru 
că nu există televizor. 

Stu îi spuse cu blândeţe: 

— Tom, n-ai vrea să vezi un elefant? 

Ochii lui Tom se închiseră instantaneu. Bărbia îi căzu în 
piept. Respiraţiile îi deveniră lungi şi încete. Stu urmări 
scena extrem de surprins. Nick îi dezvăluise fraza-cheie, 
dar Stu se îndoise dacă să creadă sau nu. Şi nu-şi imaginase 
în niciun caz că totul se va întâmpla cu o asemenea 
repeziciune. 

— Ca atunci când îi vâri puiului capul sub aripă, se 
minună Ralph. 

Nick îi întinse lui Stu „scenariul” întregii întâlniri, 
pregătit de ei. Stu îl privi îndelung pe Nick. Nick îi răspunse 
cu un gest grav din cap, semn că poate să înceapă. 

— Mă auzi, Tom? întrebă Stu. 

— Da, te aud, răspunse Tom, iar tonul vocii lui îl obligă pe 
Stu să-l scruteze. 

Nu era vocea obişnuită a lui Tom, dar Stu n-ar fi fost în 
stare să precizeze în ce consta diferenţa. Îi aducea aminte 


de o întâmplare de pe când avea optsprezece ani şi termina 
liceul. Se adunaseră în vestiarul băieţilor înaintea 
ceremoniei, toţi băieţii cu care fusese coleg din... păi, din 
prima zi de şcoală a clasei întâi în cel puţin patru cazuri, şi 
de aproape tot atât timp cu o mare parte din ceilalţi. Vreme 
de câteva clipe doar, avusese viziunea schimbării 
extraordinare prin care trecuseră de la acele prime zile, de 
mult apuse, şi până la momentul de luminare pe care îl 
avea, stând pe podeaua pardosită cu plăci din ceramică a 
vestiarului şi ţinând în mână roba cea neagră, pentru 
ceremonie. Viziunea schimbării pe care o suferiseră îi dădu 
un fior atunci, ca şi acum. Figurile celor din jurul lui nu mai 
erau ale unor copii... dar nici nu căpătaseră trăsăturile unor 
bărbaţi. Erau feţe dintr-un tărâm intermediar, prinse 
perfect între două stări foarte bine definite ale fiinţei. Vocea 
ieşind din ţara de umbre a subconştientului lui Tom Cullen îi 
amintea de acele feţe, cu deosebirea că era infinit mai 
tristă. Stu se gândi că era glasul unui bărbat condamnat să 
rămână pururi ascuns. 

Dar ceilalţi aşteptau ca el să continue, ceea ce şi făcu. 

— Tom, eu sunt Stu Redman. 

— Da. Stu Redman. 

— Nick este aici. 

— Da, Nick este aici. 

— Şi Ralph Brentner este aici. 

— Da, şi Ralph. 

— Suntem prietenii tăi. 

— Ştiu. 

— Am dori să împlineşti ceva, Tom. Pentru binele lui Free 
Zone. Un lucru periculos. 

— Periculos... 

Tulburarea se aşternu pe chipul lui Tom, ca umbra unui 
nor traversând încet un lan de porumb, în miez de vară. 

— Voi avea de ce să mă tem? Voi fi silit să... 

Glasul i se stinse şi oftă. Pus în încurcătură, Stu căută 
salvarea spre Nick. 


Nick pronunţă muteşte: Da. 

— E vorba de el, spuse Tom, gemând sfâşietor. 

Semăna cu vaietul unui vânt amar, de noiembrie, printr- 
un crâng de stejari golaşi. Stu simţi iarăşi acelaşi fior. 
Chipul lui Ralph se făcuse alb. 

— Cine, Tom? îl cercetă Stu delicat. 

— Flagg. Numele lui este Randy Flagg. Omul Întunecat. 
Vreţi să... 

Acelaşi oftat, lung şi amar. 

— Cum se face că-l cunoşti, Iom? Replica nu mai făcea 
parte din scenariu. 

— Vise... faţa lui mi se arată în vise. 

Faţa lui mi se arată în vise. Dar nimeni dintre ei nu-i 
văzuse faţa. Rămânea întotdeauna ascunsă. 

— Îl vezi? 

— Da... 

— Şi cum arată, Iom? 

Tom rămase tăcut un lung răstimp. Tocmai când Stu 
ajunsese la concluzia că nu avea să răspundă şi se pregătea 
să se întoarcă la „scenariu”, Tom zise: 

— Arată ca orice om obişnuit, de pe stradă. Dar când 
zâmbeşte, păsările cad moarte de pe firele de telefon. Când 
se uită la tine într-un anume fel, te apucă prostata şi te frige 
urina. Iarba se îngălbeneşte şi moare acolo unde scuipă el. 
Este întotdeauna afară. Vine din afara timpului. Nu se 
cunoaşte pe el însuşi. Poartă numele a o mie de demoni. 
Isus l-a alungat odată într-o turmă de porci. Numele lui este 
legiune. Îi este teamă de noi. Noi suntem înăuntru. Se 
pricepe la magie. Poate să cheme lupii şi să trăiască în ciori. 
Este regele de nicăieri. Dar se teme de noi. Se teme de... 
înăuntru. 

Tom tăcu. 

Cei trei se priviră în tăcere, palizi ca lespedea de 
mormânt. Ralph îşi smulsese pălăria din cap şi o frământa 
convulsiv. Nick îşi acoperise ochii cu o mână. Stu îşi simţea 
gâtul uscat, ca sticla. 


Numele lui este legiune. E regele de nicăieri. 

— Poţi să mai spui şi altceva despre el? întrebă Stu în 
şoaptă. 

— Doar că şi eu mă tem de el. Însă voi îndeplini ceea ce 
vreţi. Dar Iom... se teme foarte tare. 

Oftă iarăşi din fundul sufletului. 

— "Tom, interveni Ralph pe neaşteptate, ştii cumva dacă 
Mother Abagail... dacă mai este în viaţă? 

Ralph avea expresia unui om ajuns pe culmile disperării 
şi care joacă totul pe o singură carte. 

— Trăieşte. Ralph se lăsă pe spătarul scaunului, 
respirând uşurat. Dar încă nu s-a împăcat cu Dumnezeu, 
adăugă 'Tom. 

— Nu s-a împăcat cu Dumnezeu? Dar de ce, lommy? 

— Ea se află în pustietate, Dumnezeu a chemat-o în 
pustietate, nu se teme de înfricoşarea ce domneşte în miez 
de zi, nici de înfricoşarea ce se lasă în miez de noapte... nici 
şarpele n-o muşcă, nici albina n-o înţeapă... dar încă nu s-a 
împăcat cu Dumnezeu. Nu Moise cu mâna lui a scos apă din 
piatră seacă. Nu Abagail cu mâna ei a alungat viezurii cu 
burţile goale. E vrednică de milă. Va vedea, dar va vedea 
prea târziu. Va fi moarte. Moartea lui. Ea va muri pe partea 
necuvenită a râului. Ea... 

— Opriţi-l, gemu Ralph. Nu puteţi să-l opriţi? 

— Tom, interveni Stu. 

— Da. 

— Eşti unul şi acelaşi Tom pe care Nick l-a întâlnit în 
Oklahoma? Eşti unul şi acelaşi Tom pe care îl cunoaştem 
noi, cel treaz? 

— Da, dar sunt mai mult decât acel Tom. 

— Nu înţeleg. 

Se mişcă puţin, dar figura lui de om adormit rămase 
calmă. 

— Sunt Tom al lui Dumnezeu. 

Rămas aproape fără vlagă, Stu era cât pe ce să scape 
notele lui Nick pe podea. 


— Spui că vei îndeplini ceea ce vrem noi. 

— Da. 

— Dar ştii... crezi că te vei întoarce? 

— Nu mi-este dat să ştiu sau să spun. Încotro mă voi 
duce? 

— Spre vest, Iom. 

Tom se tângui. Era un sunet la care Stu simţi că i se 
ridică părul în cap. Unde-l trimitem pe omul ăsta? De fapt, 
poate că ştia. Poate că fusese şi el acolo, doar că asta se 
petrecea în Vermont, în labirintul de coridoare unde ecoul 
îţi lăsa impresia că auzi zgomotul unor paşi în spatele tău. 
Tot mai aproape. 

— Spre vest, repetă Tom. Da, spre vest. 

— Te trimitem ca să vezi. Să vezi şi să cercetezi. Şi apoi te 
întorci la noi. 

— Mă întorc şi povestesc. 

— Poţi să faci asta? 

— Da. Dacă nu mă prind şi mă ucid. 

Stu şi ceilalţi tresăriră. 

— Ai să pleci singur, Tom. Mereu spre vest. Ştii să găseşti 
vestul? 

— E acolo unde apune soarele. 

— Da. Iar dacă te va întreba cineva de ce te afli acolo, 
iată ce vei spune: M-au alungat din Free Zone... 

— M-au alungat. L-au alungat pe Tom. l-au spus să se 
care. 

— „pentru că sunt slab de minte. 

— L-au alungat pe Tom pentru că Tom este slab de minte. 

— „Şi pentru că s-ar putea să am o femeie, iar femeia 
aceea ar putea naşte copii idioţi. 

— Copii idioţi ca Tom. 

Stu simţea cum i se întoarce stomacul pe dos. Capul lui 
era ca o bucată de fier care a învăţat să asude. Ca şi cum ar 
fi avut o mahmureală teribilă, care-i sorbea toate puterile. 

— Acum repetă ce vei spune dacă te întreabă careva de 
ce te afli în vest. 


— L-au alungat pe Tom pentru că este slab de minte. 
Doamne, da. S-au temut că aş putea să primesc o femeie la 
mine în pat şi să mă culc cu ea, cum se face. Şi pe urmă să 
rămână borţoasă cu copii idioţi. 

— Foarte bine, Iom. Asta... 

— L-au alungat, continuă el încetişor, pe ton îndurerat. L- 
au alungat pe Iom din casa lui frumoasă şi i-au spus să-şi 
vadă de drum. 

Tremurând, Stu se şterse cu mâna la ochi. Privi în 
direcţia lui Nick. Cu privirea lui tulburată, îl văzu dublu, 
apoi triplu. 

— Nick, nu ştiu cum să închei, mărturisi el neajutorat. 

Nick se uită la Ralph. Acesta, alb ca brânza, clătină şi el 
din cap. 

— Termină, zise Tom pe neaşteptate. Nu mă lăsa acolo, în 
întuneric. 

Adunându-se, Stu merse mai departe. 

— Tom, ştii cum arată luna plină? 

— Da... mare şi rotundă. 

— Nu luna nouă şi nici măcar luna aproape întreagă. 

— Da, confirmă Iom. 

— Când vei vedea luna aceea mare şi rotundă, porneşti 
spre est. Te întorci la noi. La tine acasă, Tom. 

— Da, când voi vedea luna plină, mă voi întoarce, spuse 
Tom. Mă întorc acasă. 

— Iar pe drumul de întoarcere, vei merge noaptea şi vei 
dormi ziua. 

— Merg noaptea, dorm ziua. 

— Foarte bine. Şi nu vei permite nimănui să te vadă, dacă 
îţi va sta în putinţă. 

— Da. 

— Tom, dar este posibil să te vadă cineva. 

— Da, s-ar putea. 

— Dacă te vede o singură persoană, lom, omoară-l. 

— Îl omor, pronunţă Tom plin de îndoială. 

— Dacă sunt mai mulţi, fugi. 


— Fug, repetă Tom, mai sigur pe el. 

— Dar încearcă să rămâi nevăzut. Poţi să repeţi tot ce ţi- 
am spus? 

— Da. Mă întorc când se face lună plină. Nu când e luna 
la jumate, nici când e crai nou. Merg noaptea, dorm ziua. 
Nu las pe nimeni să mă vadă. Dacă mă vede careva, îl omor. 
Dacă mă vede mai mult de o persoană, fug. Dar încerc să nu 
mă vadă nimeni. 

— Foarte bine. Vreau să te trezeşti peste câteva secunde. 
Bine? 

— Bine. 

— Când am să te întreb despre elefant, te trezeşti, bine? 

— Bine. 

Stu se lăsă pe spate, oftând. 

— Slavă Domnului, am terminat. 

Nick îi confirmă din priviri. 

— Ai ştiut că se poate întâmpla una ca asta? 

Nick clătină din cap. 

— Cine şi-ar fi putut imagina? mormăi Stu. 

Nick îi ceru blocnotesul, iar Stu i-l întinse, bucuros să 
scape de el. Degetele lui udaseră în asemenea hal cu 
transpiraţie pagina cu scenariul lui Nick, încât devenise 
aproape transparentă. Nick notă câteva cuvinte şi-i pasă 
caietul lui Ralph. Ralph citi mesajul, mişcând încet din buze, 
apoi i-l trecu lui Stu. 

„De-a lungul întregii istorii, unii oameni i-au considerat 
pe nebuni şi pe retardaţi în vecinătatea divinului. Consider 
că nu ne-a spus nimic de folos practic imediat, în orice caz 
pe mine m-a speriat peste poate. Magie, aşa a zis. Cum poţi 
lupta împotriva magiei?” 

— E peste înţelegerea mea, şi cu asta basta, murmură 
Ralph. Iar lucrurile acelea, pe care le-a spus despre Mother 
Abagail, nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Trezeşte-l, 
Stu, şi hai să plecăm cât mai repede de aici. 

Se vedea bine, Ralph era la un pas să izbucnească în 
plâns. 


— 'Tom? spuse Stu, aplecându-se spre el. 

— Da. 

— Ai vrea să vezi un elefant? 

Tom îşi deschise imediat ochii şi privi în jur. 

— V-am zis eu că n-o să meargă. Doamne, nu. lom nu 
adoarme aşa, în mijlocul zilei. 

Nick îi întinse o foaie lui Stu, care aruncă o privire şi apoi 
îi vorbi lui Tom: 

— Nick îţi transmite că te-ai descurcat minunat. 

— Serios? M-am pus iarăşi în cap, cum am mai făcut? 

Nick se gândi, mustrat de remuşcări amare: Nu, Iom, de 
data asta ai executat nişte numere cu mult mai interesante. 

— Nu, îl asigură Stu. Tom, am venit aici ca să te rugăm să 
ne ajuţi. 

— Eu? Să vă ajut? Sigur! Îmi place la nebunie să fiu de 
folos! 

— E o treabă periculoasă, Iom. Vrem să pleci spre vest şi 
apoi să te întorci şi să ne spui ce-ai văzut. 

— Foarte bine, sigur că da, răspunse Tom fără să ezite 
câtuşi de puţin, dar Stu îşi imagină că vede o umbră 
trecătoare peste chipul lui... oprindu-se apoi în spatele 
ochilor albaştri şi nevinovaţi. Când? 

Stu îşi sprijini uşor mâna de grumazul lui Iom şi se 
întrebă ce naiba căuta el de fapt aici. Cum să desluşeşti 
atâtea lucruri deodată, dacă nu eşti Mother Abagail şi nu ai 
o linie directă cu Cerul? 

— Foarte curând, îi răspunse lui Tom cu blândeţe. Foarte 
curând. 


Când Stu ajunse acasă, Frannie tocmai pregătea cina. 

— A trecut Harold pe aici, îi spuse ea. L-am invitat să 
rămână la masă, dar şi-a cerut scuze şi a refuzat. 

— Oh. 

Se apropie de el şi-l privi cu atenţie. 

— Stuart Redman, ai văzut vreo stafie? 

— Da, şi o chema Tom Cullen, cred. 


Îi povesti toată întâmplarea. Apoi se aşezară la masă. 

— Oare ce semnificaţie au toate astea? întrebă Fran. 

Era palidă şi nici nu mânca, de fapt, ci doar împingea 
mâncarea dintr-o parte a farfuriei în cealaltă. 

— Să mă bată dacă înţeleg ceva, îi răspunse Stu. E un fel 
de... clarviziune, din câte îmi fac eu socoteala. Nu ştiu de ce 
ne-ar mira că Tom Cullen are viziuni, în stare de hipnoză, 
dacă ne gândim la visele pe care le-am avut noi, tot drumul. 
Dacă nu erau şi alea un soi de vedenii, nu ştiu ce-au mai 
fost. 

— Dar parcă a trecut un secol de atunci... pentru mine, 
cel puţin. 

— Da, şi mie mi se pare la fel, spuse Stu, constatând că şi 
el împingea mâncarea de colo-colo. 

— Uite ce este, Stu... ştiu că am căzut de acord să nu 
vorbim - pe cât posibil - despre treburile comitetului în 
afara şedinţelor. Ai spus că probabil ne-am certa tot timpul 
şi consider că aveai dreptate. Din 25 şi până acum nu am 
pomenit nicio vorbă despre faptul că te transformi într-un 
fel de Şerif Dillon, aşa-i? 

Bărbatul îi zâmbi fugar. 

— Nu, aşa este, Frannie. 

— Dar mă simt obligată să te întreb dacă mai consideri 
potrivit să-l trimitem pe Tom Cullen în vest. După cele 
petrecute astăzi după-amiază. 

— Nu ştiu, spuse Stu. 

Îşi împinse farfuria deoparte. Mâncarea rămăsese 
aproape neatinsă. Se ridică, se duse la bufetul din hol, de 
unde scoase un pachet de ţigări. Îşi redusese raţia până la 
trei sau patru pe zi. Îşi aprinse una şi trase adânc în piept 
fumul tare al tabacului învechit, apoi suflă. 

— Avantajele ar fi că povestea lui este suficient de simplă 
şi suficient de credibilă. L-am alungat pentru că este debil 
mintal. Nimeni nu va fi în stare să-l scoată din ale lui. Iar 
dacă se întoarce cu bine, îl hipnotizăm - cade în transă cât 
ai clipi din ochi, pentru numele lui Dumnezeu - şi ne va 


spune tot ce a văzut, lucrurile importante, ca şi cele 
nesemnificative. Nu este exclus să se dovedească un martor 
ocular mai bun decât ceilalţi doi. Ba aproape nu mă 
îndoiesc de asta. 

— Dacă se întoarce cu bine. 

— Mda, dacă. l-am dat instrucţiuni să se întoarcă 
mergând doar noaptea şi ascunzându-se în timpul zilei. Să 
fugă, dacă vede mai mult de o persoană. Dar în caz că a fost 
văzut de un singur om, să-l ucidă. 

— Stu, nu cumva chiar asta i-aţi spus! 

— Bineînţeles că da! îi răspunse supărat, apropiindu-se 
de ea. Noi nu ne jucăm aici de-a uliul şi porumbeii, Frannie! 
Ştii prea bine ce o să i se întâmple lui... sau Judelui... sau 
Daynei... dacă pun mâna pe ei! Altfel, de ce te-a deranjat 
ideea asta, de la bun început? 

— E-n regulă, îi răspunse ea calm. E-n regulă, Stu. 

— Nu, mie nu mi se pare în regulă! se răsti el şi stinse 
ţigara de-abia aprinsă într-o scrumieră din lut ars, stârnind 
o mică jerbă de scântei. Mai multe aterizară pe dosul 
palmei lui şi le înlătură cu un gest scurt şi violent. Nu mi se 
pare corect să trimitem un băiat slab de minte să se lupte în 
numele nostru, nu mi se pare corect să-i punem pe oameni 
să facă tot felul de lucruri, ca şi cum ar fi nişte piese pe o 
nenorocită de tablă de şah, şi nu mi se pare în regulă să 
dăm ordinul de a ucide, ca nişte boşi mafioţi. Dar nu ştiu 
cum altfel am putea proceda. Pur şi simplu nu ştiu. Dacă nu 
aflăm ce-are de gând, există şanse mari ca într-o bună zi, la 
primăvară, să ne trezim că deasupra lui Free Zone se ridică 
un nor mare, în formă de ciupercă. 

— Foarte bine. Opreşte-te. Foarte bine. 

Îşi strânse încet pumnii. 

— Am ţipat la tine. Te rog să mă ierţi. Nu aveam dreptul 
să mă port aşa, Frannie. 

— Nu face nimic. Nu tu ai deschis această cutie a 
Pandorei. 


— Mi-e teamă că noi toţi o deschidem, răspunse el sec şi- 
şi luă o altă ţigară din bufet. În orice caz, când i-am dat 
acel... cum îi zice? Când i-am zis să omoare orice persoană 
care i-ar ieşi în cale, am observat că se încruntă puţin. 
Imediat după aceea încruntarea a dispărut. Nici măcar n- 
am habar dacă Ralph sau Nick au remarcat. Eu însă am 
văzut. A fost ca şi cum ar fi gândit: „Okay, am înţeles ce vrei 
să spui, dar am să iau singur hotărârea, când va veni 
vremea.” 

— Din câte am citit eu, nici în stare de hipnoză nu poţi 
convinge pe cineva să facă un lucru pe care nu l-ar face în 
mod normal. Omul nu acţionează împotriva propriului său 
cod moral, chiar dacă i se comandă cât se află în transă. 

— Mda, şi mie mi-a dat prin cap. Dar ce ne facem dacă 
individul ăla, Flagg, a postat o linie de pichete de-a lungul 
întregii lui graniţe răsăritene? Eu aşa aş fi făcut, în locul lui. 
Dacă Tom dă peste un asemenea pichet, mergând spre vest, 
povestea lui îi va oferi suficientă acoperire. Dar când se 
întoarce spre est, chestiunea se pune mult mai tranşant: 
ucizi sau eşti ucis. lar dacă Tom nu este pregătit să ucidă, e 
pierdut. 

— Sunt de părere că-ţi faci prea multe griji din cauza 
acestei probleme, îi spuse Frannie. Vreau să spun că 
această linie de pază, dacă există, este probabil destul de 
subţire, nu? 

— Probabil. Un om la fiecare şaptezeci şi cinci de 
kilometri, cam aşa ceva. Asta dacă nu s-au adunat de cinci 
ori mai mulţi decât aici. 

— Prin urmare, dacă n-au reuşit cumva să monteze şi să 
pună în funcţiune echipament suficient de sofisticat, radar, 
infraroşu şi alte chestii pe care le vezi în filmele cu spioni, 
nu cumva lui Iom îi va fi uşor să se strecoare printre ei? 

— Asta sperăm şi noi. Dar... 

— Dar treci printr-o criză gravă de conştiinţă, îi spuse ea 
cu voce scăzută. 


— Crezi că acesta este termenul potrivit? Da... poate că ai 
dreptate. Ce voia Harold, draga mea? 

— A lăsat un teanc de hărţi, pe care sunt marcate zonele 
unde Comitetul lui a căutat-o pe Mother Abagail. În orice 
caz, Harold a muncit şi în echipa de înhumări, pe lângă 
supravegherea Comitetului pentru Căutare. Arăta foarte 
obosit, dar nu numai din pricina însărcinărilor lui oficiale 
pentru Free Zone. Din câte se pare, şi-a extins raza de 
activitate. 

— Ce vrei să spui? 

— Harold are o prietenă. 

Sprâncenele lui Stu se ridicară. 

— Chiar acesta este motivul pentru care a refuzat 
invitaţia. Ghiceşti despre cine e vorba? 

Stu se uită în tavan. 

— Ia să vedem, cu cine naiba s-ar putea Harold da în 
bărci?... 

— Ăsta zic şi eu mod de exprimare! Dar, ce părere ai, noi 
ce facem? 

Se prefăcu că-l pălmuieşte, în joacă, iar el se retrase, 
zâmbind. 

— Te amuză, nu? Mă dau bătut. Cine este? 

— Nadine Cross. 

— Doamna aceea cu şuviţe albe în păr? 

— Chiar ea. 

— Al naibii, trebuie să fie de două ori mai bătrână decât 
el. 

— Mă îndoiesc, îi răspunse Frannie, că pe Harold îl 
preocupă acest aspect în acest moment al relaţiei lor. 

— Larry ştie? 

— Habar n-am şi nici nu mă interesează. Femeia asta, 
Cross, nu mai era prietena lui Larry. Şi cred că nu a fost nici 
înainte. 

— Mda, spuse Stu. Era bucuros că Harold îşi găsise o 
iubită, dar subiectul nu-l interesa peste măsură. Care este 


părerea lui Harold despre Comitetul pentru Căutare? [i-a 
spus ceva despre asta? 

— Doar îl cunoşti pe Harold. Zâmbeşte mereu, dar... slabe 
speranţe. Probabil de asta rămâne aproape tot timpul cu 
echipa pentru înhumări. Acum i se spune Hawk, ştiai? 

— Serios? 

— Eu am auzit de-abia astăzi. Nu mi-am dat seama 
despre cine se vorbeşte, până n-am întrebat. 

Medită câteva clipe, apoi izbucni în râs. 

— Ce-ai găsit de râs? se interesă Stu. 

Frannie îşi întinse picioarele, încălţate în pantofi de sport. 
Pe talpa lor se vedea modelul format din cercuri şi linii. 

— Mi-a făcut un compliment, legat de pantofi, îi explică 
ea. Nu-i zăpacit? 

— Zăpăcită eşti tu, îi răspunse Stu surâzător. 


Harold se trezi chiar înainte de revărsatul zorilor, cu o 
durere surdă, însă nu absolut neplăcută, în vintre. Simţi 
cum îl trece un fior de răcoare. Deşi se aflau doar în 22 
august, iar toamna calendaristică nu urma să vină decât 
peste o lună, dimineaţa devreme era considerabil mai rece. 

Mai jos de talie, în schimb, îi era teribil de cald, o, da. Era 
suficient să arunce o privire formei molatice şi încântătoare 
a feselor ei sumar acoperite de minusculii chiloţei 
transparenţi şi temperatura îi creştea brusc. N-ar fi 
deranjat-o dacă ar fi trezit-o din somn... ei, poate că ar fi 
deranjat-o, însă în niciun caz nu ar fi obiectat. Încă nu se 
lămurise ce zăcea în spatele ochilor negri şi se temea puţin 
de ea. 

Renunţă la gând şi se îmbrăcă în linişte. Nu dorea să o 
supere pe Nadine, indiferent cât de mult o dorea în clipa 
aceea. 

Trebuia neapărat să se ducă într-un loc în care să fie 
singur şi să poată gândi. 

Se opri la uşă, îmbrăcat şi cu bocancii în mâna stângă. 
Răcoarea din încăpere şi prozaicul ritual al îmbrăcării îi 


tăiaseră dorinţa. Acum simţea mirosul din cameră, care, 
constata el, nu era prea atrăgător. 

Nu era decât un amănunt, un lucru mărunt, fără de care 
se puteau descurca. Poate avea dreptate. Se pricepea să 
facă anumite figuri absolut incredibile cu gura şi cu mâinile. 
Dar dacă nu era decât un lucru atât de neînsemnat, oare de 
ce domnea în spaţiul acesta odoarea stătută şi vag acră pe 
care o asocia în mintea lui cu plăcerea solitară a unui şir de 
ani râi? 

Poate tu însuţi doreşti să nu fie bine. 

Tulburător gând. leşi, închizând cu grijă uşa în urma lui. 

Nadine îşi deschise ochii de îndată ce se închise uşa. Se 
ridică, se uită gânditoare, apoi se întinse la loc. Trupul său 
tânjea, într-un ciclu de dorinţă lent şi nepotolit, care îi 
amintea de durerile menstruale. Dacă este un lucru atât de 
neînsemnat, cugetă ea (fără să ştie cât de asemănătoare 
erau gândurile ei cu ale lui Harold), atunci de ce se simţea 
astfel? La un moment dat, azi-noapte, a trebuit să-şi muşte 
buzele, ca să-şi înăbuşe strigătul: Încetează cu toată 
prosteala asta şi STRĂPUNGE-MĂ cu chestia aia! Mă auzi? 
STRAPUNGE-MĂ cu ea, UMPLE-MĂ cu ea! Crezi că ceea 
ce-mi faci tu are vreo valoare pentru mine? Străpunge-mă 
cu ea şi hai să sfârşim odată jocul ăsta smintit, fă-o, măcar 
de hatârul meu! 

Bărbatul stătea cu capul între picioarele ei, scoțând în 
focul pasiunii sunete stranii, care - dacă nu ar fi fost atât de 
sincere şi de stăruitoare, aproape sălbatice, uneori - ar fi 
putut să pară comice. Îşi ridicase privirea, acele cuvinte 
tremurându-i pe vârful limbii, şi văzuse (sau îşi închipuise, 
doar?) o figură la fereastră. După o clipă de foc, din 
pasiunea ei nu mai rămăsese decât un pumn de cenuşă 
rece. 

Fusese faţa lui, rânjindu-i sălbatic. 

Ţipătul i se urcase spre gât... şi atunci faţa dispăru, nu 
mai rămaseră decât pete de umbră ce jucau pe geamul 
întunecat, printre urmele de praf. Nu mai rămăsese decât 


monstrul pe care copilul şi-l imaginează pândind în dulap 
sau tupilat cu şiretenie în spatele cutiei cu jucării din colţ. 

Nimic mai mult. 

Doar că în realitate nu era doar atât şi acest fapt nu-l 
putea nega nici măcar acum, în lumina rece şi raţională a 
primilor zori. Ar fi fost periculos să pretindă că nu este aşa. 
Fusese chiar el şi venise să-i transmită un avertisment. 
Viitorul soţ veghea asupra alesei inimii sale. lar o mireasă 
pângărită ar fi devenit inacceptabilă. 

Uitându-se în tavan, se gândi: I-o sug, dar asta nu 
înseamnă pângărire. Îl las să mi-o tragă în cur dar nici asta 
nu e pângărire. Mă imbrac de dragul lui ca ultima boarfă 
de pe stradă, dar şi asta e perfect în regulă. 

Era mai mult decât suficient ca să te întrebi ce fel de om 
era de fapt logodnicul tău. 

Nadine rămase multă, foarte multă vreme cu privirea 
aţintită în tavan. 


Harold îşi pregăti cafea instant, o bău strâmbându-se, îşi 
luă două Pop-larts reci şi ieşi pe treptele din faţa casei. Se 
aşeză şi le mâncă, în timp ce lumina zorilor se răspândea în 
jur. 

Privind retrospectiv, ultimele câteva zile i se păruseră ca 
o plimbare printr-un carnaval dement. În minte i se 
învălmăşeau camioane portocalii, Weizak bătându-l pe umăr 
şi spunându-i Hawk (acum toată lumea adoptase porecla), 
cadavre, un şir nesfârşit de cadavre putrezite, după care se 
întorcea acasă şi urma un şuvoi nesfârşit de sex pervers. 
Suficient ca să te zăpăcească de cap. 

Acum însă, stând pe treptele din faţă, reci ca marmura, 
cu o ceaşcă de infernală cafea instant plimbându-i-se prin 
maţe, putea să mestece prăjiturile reci, cu gust de 
rumeguş, şi să mediteze în voie. Se simţea pentru prima 
oară cu capul limpede după o perioadă de eclipsă mintală. Îi 
veni în minte că, pentru o persoană care se considerase 


întotdeauna un cro-magnon în mijlocul unei cete de 
neanderthalieni troglodiţi, se folosise nepermis de puţin de 
darul gândirii. Se lăsase dus, nu de nas, ci de penis. 

Se întoarse cu gândul la Frannie Goldsmith, ridicându-şi 
în acelaşi timp privirile spre culmile Flatiron. Frannie 
intrase în ziua aceea la el în casă, acum ştia sigur. Cu un 
pretext oarecare, se dusese la apartamentul în care ea 
locuia împreună cu Redman, cu speranţa că va avea ocazia 
să-i cerceteze încălţămintea. După cum constatase, purta 
tenişi a căror talpă avea model identic cu cel văzut de el pe 
podeaua pivniţei. Format din cercuri şi din linii, şi nu din 
zigzagurile şi spiralele obişnuite. Dragul meu, nu mai 
încape nicio discuţie. 

Nu era atât de greu de priceput cum se petrecuse 
povestea. Într-un fel sau altul, ea îşi dăduse seama că-i 
citise jurnalul. Probabil lăsase o urmă sau o pată pe una 
dintre pagini... sau chiar mai multe. Prin urmare, venise la 
el acasă ca să descopere un semn al reacției lui faţă de ceea 
ce citise. Ceva pus pe hârtie. 

Desigur, exista caietul lui cu însemnări. Dar nu-l găsise, 
de asta putea fi sigur. Acolo stătea scris negru pe alb că 
urmăreşte să-l ucidă pe Stu Redman. Dacă ar fi aflat, fără 
îndoială i-ar fi spus lui Stu. Şi chiar dacă accepta că nu, nu 
credea că s-ar fi putut purta faţă de el cu atâta naturaleţe şi 
linişte, aşa cum făcuse ieri. 

Îşi termină şi ultima prăjitură, strâmbându-se din cauza 
gustului de hrană congelată şi a sâmburelui ei, din gem mai 
rece decât restul. Se hotări să renunţe la motocicletă şi să 
meargă pe jos până la staţia de autobuz; Teddy Weizak sau 
Norris puteau să-l ia cu ei, având aceeaşi direcţie de mers 
acasă. Porni, încheindu-şi fermoarul jachetei subţiri până 
sub bărbie, protejându-se de frigul ce avea să mai dureze 
doar o oră. Trecea pe lângă casele pustii, cu storurile trase 
şi, după ce străbătuse o distanţă cam de şase blocuri de-a 
lungul lui Arapahoe, începu să vadă semnul X trasat cu 
creta, cât se poate de vizibil, pe tot şirul de uşi. Fusese, din 


nou, ideea lui. Semnul indica locurile de unde Comitetul 
pentru  înhumări scosese toate cadavrele găsite. X 
reprezenta un fel de ştergere definitivă. Oamenii care 
locuiseră în casele respective plecaseră până la sfârşitul 
veacurilor. Peste o lună, X-ul avea să fie omniprezent în 
Boulder, semnalând sfârşitul unei epoci. 

Era timpul să gândească, să gândească foarte atent. Îşi 
dădea seama că nu mai fusese în stare de acest exerciţiu de 
când o întâlnise pe Nadine... dar poate că asta se 
întâmplase chiar înainte. 

I-am citit jurnalul pentru că mă simţeam jignit şi eram 
gelos, cugetă el. Apoi ea a pătruns la mine în casă, în 
căutarea jurnalului meu, probabil, dar nu a reuşit să-l 
descopere. Dar şocul pe care îl suferi atunci când îţi 
pătrunde cineva în casă reprezintă poate o răzbunare 
suficientă. În orice caz, pe el îl afectase profund. La urma 
urmei, putea să considere că sunt chit. 

Nu şi-o mai dorea pe Frannie, nu?... Oare? 

Simţi cum în piept se aprinde pojarul resentimentului. 
Poate că nu. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că fusese 
exclus. Deşi Nadine îi vorbise prea puţin despre motivele 
pentru care venise la el, Harold bănuia că şi ea fusese 
exclusă într-un fel oarecare, refuzată sau respinsă. Ei doi 
formau un cuplu de excluşi, de paria, iar aceştia clocesc 
întotdeauna planuri. Poate asta era singura metodă ca să 
nu-şi piardă minţile. (Nu uita să pui asta la tine în jurnal, îi 
trecu lui Harold prin cap... ajuns acum aproape în centru.) 

De cealaltă parte a munţilor se afla o întreagă societate 
de paria. lar atunci când într-un loc se adună mai mulţi 
excluşi, se petrece o osmoză mistică şi eşti înăuntru. 
Înăuntru, acolo unde este cald. Un lucru mic de tot, să te 
afli înăuntru, unde e cald, dar cât de mult contează. Este 
probabil cel mai important lucru din lumea asta. 

Poate că nu-şi dorea neapărat să fie chit. Poate că nu se 
mulțumea cu un meci egal, cu o carieră de gropar, mai 
mare peste un dric model secolul douăzeci, cu primirea 


unor scrisori nesemnificative de mulţumire pentru ideile lui 
şi cu aşteptarea a cinci ani până ce ar fi binevoit Bateman 
să se retragă din comitetul ăla al lor grozav, ca să-i poată 
lua locul... Şi dacă se hotărau iarăşi să nu ţină cont de el? 
Ceea ce nu era exclus, pentru că nu era vorba doar de 
vârstă. Îl cooptaseră pe afurisitul de surdomut, care nu era 
decât cu câţiva ani mai mare decât Harold. 

Vâlvătaia resentimentului ardea acum cu toată puterea. 
Gândeşte-te, sigur că da, gândeşte-te - asta era uşor de zis, 
uneori chiar şi uşor de făcut... dar la ce bun să gândeşti 
dacă nu te puteai aştepta de la neanderthalienii care 
conduceau lumea, în cel mai bun caz, decât la un hohot de 
râs batjocoritor sau, mai rău, la o scrisoare de mulţumire? 

Ajunse la staţia de autobuz. Era devreme şi încă nu sosise 
nimeni. Pe uşă se afla un afiş, anunțând că pe 25 se 
organiza o altă întrunire publică. Întrunire publică? 
Lăbăreală publică. 

Camera de aşteptare era căptuşită cu afişe prezentând 
anunţuri de călătorie, reclame pentru Greyhound 
Ameripass şi imagini cu păcătoasele de autocare străbătând 
Atlanta, New Orleans, San Francisco, Nashville şi cine mai 
ştie ce alte locuri. Se aşeză şi cercetă cu privirile lucide pe 
care le ai dimineaţa şirul de jocuri mecanice, cu luminile 
stinse, automatele de Coca-Cola şi de cafea, de unde puteai 
obţine şi un Lipton Cup-a-Soup care mirosea vag a peşte 
mort. Îşi aprinse o ţigară şi aruncă chibritul pe jos. 

Adoptaseră Constituţia. luupiiii. Ce să mai, cât se poate 
de foarte-foarte. Distracţia mersese până acolo, încât 
cântaseră The Star-Spangled Banner. 

Dar dacă s-ar fi ridicat Harold Lauder, nu ca să arunce 
câteva sugestii constructive, ci ca să le povestească el cam 
cum stă treaba în anul întâi după epidemie? 

Doamnelor şi domnilor, numele meu este Harold Emery 
Lauder şi mă aflu aici ca să vă informez că, după cum zice 
şi în vechiul cântec, lucrurile importante, se ştie, ies unul 
câte unul din pălărie. După cum spunea și Darwin. Data 


viitoare când vă ridicaţi şi cântaţi Imnul Naţional, stimaţi 
prieteni şi vecini, rumegaţi chestia următoare: America 
este moartă, moartă ca un cârlig de rufe, moartă ca Jacob 
Marley, Buddy Holly Big Bobber şi Harry S. Truman, dar 
principiile de-abia emise de domnul Darwin sunt cât se 
poate de în vigoare, încă - tot atât de vii pe cât i s-a părut 
stafia lui Jacob Marley lui Ebenezer Scrooge. Cât timp 
meditaţi la binefacerile sistemului constituțional, rezervați- 
vă totuşi puțin timp ca să vă gândiţi şi la Randall Flagg, 
Omul din Vest. Mă îndoiesc foarte tare că el are vreme de 
pierdut cu asemenea nimicuri, cum ar fi întrunirile publice, 
ratificările şi discuţiile despre înțelesul real al gogoşilor în 
cea mai bună tradiţie liberală. EL în schimb, s-a concentrat 
asupra lucrurilor esenţiale, studiază Darwin şi se 
pregăteşte să şteargă marea tejghea acoperită cu 
melamină a universului cu cadavrele voastre. Doamnelor şi 
domnilor, vă rog să-mi permiteţi să vă sugerez, cu toată 
modestia cuvenită, că - în timp ce noi ne străduim să 
repunem în funcţiune lumina şi aşteptăm ca un medic să 
găsească micul şi fericitul nostru muşuroi - el caută poate 
cu înfrigurare un pilot cu brevet, ca să poată începe 
zborurile de recunoaştere deasupra Boulderului, în cea mai 
bună tradiţie Francis Gary Powers. In timp ce noi dezbatem 
chestiunea arzătoare cine să facă parte din Comitetul 
pentru Curăţarea Străzilor el s-a ocupat deja de înființarea 
unui Comitet de Curăţare a Armelor ca să nu mai vorbim 
despre mortiere, despre centrele de lansare a rachetelor 
ba poate chiar şi centrele de luptă cu arme biologice. 
Desigur, noi ştim prea bine că ţara noastră nu posedă 
centre de producere a germenilor sau pentru tehnici 
biologice de luptă, chiar acesta este unul dintre motivele 
pentru care ţara aceasta este atât de măreaţă - care ţară, 
ha-ha - dar trebuie să înțelegeţi că, în timp ce noi ne 
ocupăm de aşezarea în cerc a căruțelor el... 

— Hei, Hawk, nu cumva faci ore suplimentare? 

Harold îşi ridică privirile şi-l întâmpină pe Weizak cu un 
zâmbet. 


— Mda, m-am gândit că nu strică. Am dat drumul şi la 
ceasul tău, când am ajuns aici. Deja ai strâns şase dolari. 

Weizak începu să râdă. 

— Eşti o figură ca-n cărţi, Hawk, ştiai chestia asta? 

— Sunt, se arătă Harold de acord, zâmbindu-i în 
continuare. Apoi se aplecă să-şi lege şireturile la bocanci. 
Habar n-ai tu ce carte, poate tocmai cea câştigătoare. 


CAPITOLUL 56 


Stu îşi petrecu ziua următoare la centrala electrică, 
ajutând la repararea motoarelor, iar la sfârşitul zilei porni 
spre casă, călare pe bicicletă. Ajunsese în dreptul micului 
parc aflat vizavi de First National Bank, când se auzi 
strigat. Îşi parcă bicicleta şi se apropie de chioşcul pentru 
fanfară, unde-l aştepta Ralph. 

— Te-am căutat, Stu. Ai un minut liber? 

— Doar un minut. Am întârziat la masă, iar Frannie o fi 
îngrijorată. 

— Mda. Din câte se vede pe mâinile tale, ai fost la 
centrală şi ai lucrat cu sârmă de cupru. 

Ralph avea o figură absentă şi neliniştită. 

— Da, nici mănuşile de protecţie nu sunt de mare folos. 
Mi-am distrus mâinile. 

Încuviinţă din cap. În afară de ei, în parc se mai aflau 
doar câteva persoane; câţiva priveau linia ferată îngustă 
pentru trenul care făcea odinioară legătura între Boulder şi 
Denver. Trei femei tinere întinseseră masa la iarbă verde. 
Stu constată cât de plăcut era să stea pur şi simplu, cu 
mâinile rănite în poală. Poate că nu va fi chiar aşa de rău 
când voi fi şerif, gândi el. Cel puţin scap de nenorocita aia 
de linie de montaj din East Boulder. 

— Cum merge la uzină? se interesă Ralph. 

— Eu nu prea am de unde să ştiu... Sunt un zilier care dă 
o mână de ajutor, ca şi ceilalţi. Brad Kitehner zice că merge 
strună şi că vom avea lumină până la sfârşitul celei dintâi 
săptămâni a lui septembrie, poate chiar mai devreme, iar 
căldură va fi pe la mijlocul aceleiaşi luni. Desigur, este prea 
tânăr ca să se apuce de preziceri... 

— Eu sunt în stare să pariez pe Brad, interveni Ralph. Am 
încredere în el. S-ar putea spune că a profitat din plin de 
pregătirea la locul de muncă. 


Ralph încercă să râdă, dar veselia lui se transformă într- 
un oftat imens. 

— Ce-i cu tine, Ralph? 

— Am recepționat nişte veşti la radio, îi explică Ralph. 
Parte sunt bune, în schimb altele... ei, altele nu sunt deloc 
bune, Stu. Vreau să ştii şi tu despre ce e vorba, pentru că 
secretul oricum nu poate fi păstrat. În Free Zone există 
mulţi oameni cu CB-uri şi-mi închipui că unii ascultau 
convorbirea mea cu acest grup, care urmează să sosească. 

— Câţi sunt? 

— Peste patruzeci. Unul dintre ei este medic, îl cheamă 
George Richardson. Mi se pare un om de treabă, şi 
echilibrat. 

— Asta-i o ştire nemaipomenită! 

— Vine din Derbyshire, Tennessee. Majoritatea celor din 
grup provin din partea centrală a Sudului. Ei bine, se pare 
că împreună cu ei era o femeie însărcinată, căreia i-a venit 
sorocul acum zece zile, pe data de 13. Doctorul a ajutat-o să 
nască - au fost gemeni - şi erau în cea mai bună formă. La 
început, cel puţin. 

Ralph rămase tăcut, deşi continua să mişte din gură. Stu 
îl prinse de cămaşă. 

— Au murit? Bebeluşii au murit? Asta încerci să-mi spui? 
Că au murit? Răspunde-mi odată, fir-ar să fie! 

— Au murit, zise Ralph aproape în şoaptă. Primul s-a stins 
după douăsprezece ore. Din câte se pare, s-a sufocat şi a 
murit. Celălalt s-a dus după două zile. Richardson n-a fost în 
stare să facă nimic ca să-i salveze. Femeia a înnebunit. Bate 
câmpii despre moarte, distrugere şi despre faptul că nu vor 
mai fi copii. Stu, am să te rog să faci în aşa fel încât Fran să 
nu fie prin preajmă când sosesc. Asta voiam să-ţi spun. Şi că 
trebuie s-o anunţi imediat de cele întâmplate. Pentru că, 
dacă n-o faci tu, o va face altcineva. 

Stu îşi descleştă încet mâinile din cămaşa lui Ralph. 

— Richardson a dorit să afle câte femei însărcinate există, 
iar eu i-am răspuns că avem ştiinţă doar de una, în 


momentul de faţă. M-a întrebat în câte luni este şi eu i-am 
zis că în patru. Corect? 

— Acum merge pe cinci. Ralph, medicul e sigur că 
bebeluşii au murit de Supergripă? E absolut sigur? 

— Nu, nu este, iar asta trebuie să-i explici foarte clar şi 
lui Frannie. După părerea lui, puteau să fie o sumă de alte 
cauze la mijloc... dieta mamei... probleme creditare... o 
infecţie respiratorie... sau poate că pur şi simplu au fost 
debili. Nu excludea nici factorul Rh, ce naiba o mai fi şi ăla. 
Pur şi simplu n-a avut cum stabili cu exactitate, copiii 
născându-se în câmp, nu departe de 1-70. Mi-a povestit cum 
el şi încă vreo trei dintre conducătorii grupului s-au sculat 
în miez de noapte şi au discutat. Richardson le-a atras 
atenţia ce ar însemna dacă aceşti copii au murit cu 
adevărat de Captain Trips şi cât de important este să ştim 
cu exactitate adevărul. 

— Glen şi cu mine am vorbit despre asta, îi comunică Stu 
sumbru, chiar în ziua în care ne-am întâlnit, adică pe 4 
Iulie. Mi se pare că a trecut o veşnicie de atunci... În orice 
caz, dacă Supergripa este vinovată de moartea pruncilor, 
înseamnă că, probabil, în patruzeci sau cincizeci de ani vom 
lăsa toată mustăria în seama şobolanilor, a muştelor şi a 
vrăbiilor. 

— Cam asta le-o fi zis şi Richardson. Oricum, aflându-se la 
vreo şaizeci de kilometri vest de Chicago, i-a convins să facă 
un ocol a doua zi, ca să poată duce trupurile la un spital 
mare, unde să le facă autopsia. Era sigur că va stabili cu 
precizie dacă este Supergripă sau nu. La sfârşitul lui iunie, 
a văzut destule cazuri. Ca oricare alt doctor, nu? 

— Da. 

— Dar a doua zi de dimineaţă, copiii dispăruseră. Femeia 
aceea îi înmormântase şi n-a vrut să le spună unde. Au 
pierdut două zile cu săpăturile, făcându-şi socoteala că nu 
se putuse îndepărta prea mult de tabără şi nici să-i 
îngroape prea adânc, fiind sfârşită de puteri, după naştere. 
Dar nu i-au găsit, iar ea nu le-a mărturisit unde se află, 


indiferent cât şi-au dat ei silinţa să-i explice cât de 
important este. Biata femeie şi-a ieşit total din minţi. 

— E de înţeles, îi spuse Stu, gândindu-se cât de tare îşi 
doreşte şi Fran copilul. 

— Doctorul a mai zis că poate doi oameni imuni pot da 
naştere unui copil imun, chiar dacă Supergripa face în 
continuare victime, îi spuse Ralph plin de speranţă. 

— Şansa ca tatăl natural al pruncului lui Fran să fi fost 
imun este cam de unu la un miliard. În orice caz, el nu-i aici. 

— Mda, mă gândesc că nici nu merită discutată o 
asemenea şansă. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi dau ştirea 
asta, Stu. Dar am considerat că e mai bine să ştii. Ca să-i 
poţi spune şi ei. 

— Perspectiva asta nu mă bucură deloc, îi mărturisi Stu. 

Ajuns acasă, descoperi însă că altcineva i-o luase înainte. 


— Frannie? 
Niciun răspuns. Mâncarea pentru cină se afla pe aragaz - 
arsă, în cea mai mare parte - dar apartamentul era 


cufundat în întuneric şi tăcere. Stu intră în salon şi privi în 
jur. Pe masa pentru cafea se afla o scrumieră cu două 
mucuri, dar Fran nu fuma, iar marca era diferită de a celor 
pe care le fuma el. 

— Draga mea! 

O descoperi de-abia în dormitor, unde Frannie zăcea pe 
pat, în semiintuneric, cu privirile aţintite în tavan. Avea 
obrajii umflaţi şi cu dâre de lacrimi. 

— Bună, Stu, îl întâmpină ea cu voce scăzută. 

— Cine ţi-a spus? o întrebă el enervat. Cine n-a mai putut 
să se abţină să-ţi aducă ştirea cea bună? Indiferent cine-a 
fost, o să-i arăt eu lui. 

— Sue Stern a fost. Auzise de la Jack Jackson. Are un CB, 
pe care a ascultat convorbirea dintre doctorul acela şi 
Ralph. S-a gândit că e mai bine să mă prevină, înainte să-i 
vină cuiva ideea să facă o glumă proastă. Biata Frannie. 


Trebuie mânuită cu grijă, fiind fragilă. A nu se deschide 
până la Crăciun. 

Râse scurt, iar în sunetul respectiv se ghicea atâta 
dezolare, încât Stu simţi că-l podidesc şi pe el lacrimile. 

Traversă camera şi se întinse în pat, alături de ea, 
îndepărtându-i o şuviţă de păr de pe frunte. 

— Scumpa mea, nimic nu este sigur. Nimic nu este sigur, 
încă. 

— Stiu că nu e. Şi chiar dacă ar fi, mai există şi şansa ca 
noi să avem copii. Se întoarse spre el şi-l privi cu ochii trişti, 
înconjurați de urme roşii. Dar eu îl vreau pe acesta. i se 
pare ceva rău în asta? 

— Nu, desigur că nu. 

— Am stat în pat, aşteptând să mişte sau să dea un semn 
oarecare. Nu l-am mai simţit din seara aceea, când Larry a 
venit să-l caute pe Harold. Ţi-aduci aminte? 

— Da. 

— L-am simţit mişcând, dar nu te-am trezit. Acum regret. 
Regret din suflet. 

Începu iarăşi să plângă şi-şi duse mâna la faţă, ca să n-o 
vadă bocind. 

Stu îi îndepărtă braţul, se apropie de ea şi o sărută. Ea-l 
strânse cu putere, apoi rămase inertă, lipită de el. Când îi 
vorbi din nou, cuvintele erau pe jumătate înăbuşite, fiind 
pronunţate chiar de lângă gâtul lui. 

— Este cu mult mai rău să nu ştii. Acum sunt condamnată 
să aştept şi să văd ce se va întâmpla. Mi se pare groaznic să 
aştepţi ca să vezi dacă pruncul va muri, după ce a petrecut 
o zi în afara trupului tău. 

— Nu vei aştepta singură, îi spuse Stu. 

Îl îmbrăţişă din nou cu putere pentru cuvintele lui şi 
rămaseră nemişcaţi multă vreme. 


Nadine Cross se afla în salonul fostei ei locuinţe de 
aproape cinci minute, adunându-şi diverse lucruri, când îl 
văzu şezând în scaunul din colţ, îmbrăcat doar într-o 


pereche de izmene, cu degetul mare în gură şi urmărind-o 
cu ochii lui verzui-cenuşii şi stranii, ca de chinez. A fost atât 
de surprinsă - pentru că dăduse pe neaşteptate de el, dar şi 
înțelegând, în aceeaşi clipă, că el o urmărise în tot acel 
răstimp - încât inima-i execută un salt, mai să-i iasă din 
piept, şi trase un țipăt. Romanele pe care tocmai era pe cale 
să le vâre în rucsac se împrăştiară pe podea, foşnind din 
file. 

— Joe... Leo, vreau să spun... 

Îşi puse o mână pe piept, deasupra sânilor, ca şi cum ar fi 
urmărit să potolească galopul nebun al inimii. Dar inima ei 
nu era încă dispusă să-şi rărească ritmul. Nu era suficient 
că îi răsărise înaintea ochilor atât de neaşteptat; şi mai rău 
era însă că era îmbrăcat şi se purta ca atunci când îl 
întâlnise, în New Hampshire. Se simţea târâtă înapoi, în 
timp, ca şi cum o zeiţă absurdă şi răutăcioasă ar fi silit-o să- 
şi retrăiască de la capăt ultimele şase săptămâni din viaţă. 

— M-ai speriat îngrozitor, termină ea cu voce slabă. 

Joe nu-i răspunse. 

Se apropie încet de el, aşteptându-se chiar să vadă în 
mâna lui un cuţit lung, de bucătărie, ca în zilele de demult, 
dar mâna lui liberă stătea, nevinovat, în poală. Observă că 
de pe trupul lui dispăruse bronzul. Vechile urme de răni şi 
de vânătăi dispăruseră şi ele. Doar ochii rămăseseră 
aceiaşi... ochi care te urmăreau obsedant. lot ceea ce se 
adunase puţin câte puţin în ei, din ziua în care se apropiase 
de foc şi-l ascultase pe Larry cântând, se pierduse cu 
desăvârşire. Privirile lui erau acum exact ca atunci când îl 
întâlnise, iar asta îi dădu fiori reci, de teamă. 

— Ce cauţi aici? 

Joe nu-i spuse nimic. 

— De ce nu eşti cu Larry şi cu mama-Lucy? 

Niciun răspuns. 

— Nu poţi rămâne aici, încercă ea să facă apel la raţiunea 
băiatului, dar înainte de a putea continua, se întrebă oare 
de când se afla el aici. 


Erau în dimineaţa de 24 august. Ultimele două nopţi şi le 
petrecuse la Harold. Îi trecu prin minte că el stătea poate 
de patruzeci de ore cu degetul mare în gură. Ideea părea 
ridicolă, desigur, dar continua s-o obsedeze, pentru că între 
timp probabil că acesta mâncase şi băuse - oare? O 
străbătu un nou val de fiori şi înţelese, cuprinsă de ceva 
foarte asemănător cu disperarea, cât de mult se 
transformase ea însăşi: dormise fără teamă lângă acest mic 
sălbatic, într-o vreme când el era înarmat şi periculos. 
Acum nu avea arme, dar descoperise că se temea de el. Îşi 
imaginase că fostul lui eu (Joe? Leo?) dispăruse complet şi 
fără urme. Acum se întorsese. Şi se afla la doar un pas de 
ea. 

— Nu poţi rămâne aici, repetă ea. Eu m-am întors doar ca 
să-mi iau câteva lucruri. Eu mă mut de aici. Mă mut...cuun 
bărbat. 

Vai, aceasta să fie definiţia lui Harold? o batjocori o voce 
interioară. Şi eu care credeam că este doar o unealtă, un 
mijloc în vederea atingerii unui scop. 

— Leo, ascultă-mă... 

Băiatul clătină din cap, încet, dar vizibil. Ochii lui serioşi 
şi sclipitori se fixaseră asupra ei. 

— Nu eşti Leo? 

Acelaşi discret gest de tăgăduire. 

— Eşti Joe? 

O confirmare la fel de greu perceptibilă. 

— Foarte bine. Dar trebuie să înţelegi că nu contează 
cine eşti, îi spuse ea, încercând să-şi păstreze răbdarea. 
Încă nu scăpase de sentimentul acela idiot că se afla într-un 
tunel al timpului, readusă la primul pătrat al şotronului, 
sentiment care o speria şi o făcea să se simtă ireală. 
Perioada aceea din vieţile noastre - în care am fost 
împreună şi de capul nostru - s-a încheiat. Tu te-ai 
schimbat, eu m-am schimbat, iar cale de întoarcere nu mai 
există. 


Dar ochii lui stranii o măsurau în continuare, ca şi cum ar 
fi contrazis-o. 

— Nu te mai holba aşa la mine, îl repezi ea. E nepoliticos 
să te uiţi la oameni în felul acesta. 

În privirea lui se strecură parcă o urmă de acuzare, ca şi 
cum ar fi vrut să-i sugereze că este la fel de nepoliticos să-i 
laşi pe oameni de izbelişte, cu atât mai nepoliticos să le 
refuzi dragostea celor care mai au încă nevoie şi mai depind 
de ea. 

— Nu trebuie să te porţi ca şi cum ai fi de capul tău, îi 
zise ea şi se întoarse să adune cărţile căzute. Îngenunche 
stângaci şi fără graţie, iar încheieturile îi pocniră ca nişte 
artificii. Se apucă să îndese cărţile în rucsac cu de-a sila, 
peşte şerveţele, aspirine şi lenjeria ei intimă - din bumbac 
simplu, foarte diferite de cele ce le purta spre amuzamentul 
frenetic al lui Harold. 

— Îi ai pe Larry şi pe Lucy. Ţie îţi place de ei, şi ei te plac 
pe tine. Adică, Larry te place, asta-i tot ce contează, pentru 
că ea îşi doreşte tot ceea ce-şi doreşte şi el. Lucy este ca o 
foaie de indigo. Lucrurile se prezintă cu totul altfel din 
punctul meu de vedere, Joe, şi asta nu din vina mea. Câtuşi 
de puţin din vina mea. Prin urmare, nu are niciun rost să 
încerci să-mi trezeşti sentimentul de culpă. 

Tocmai se străduia să închidă clapeta rucsacului, dar 
degetele-i tremurau incontrolabil şi nu erau în stare să-şi 
ducă treaba la bun sfârşit. În jurul lor se lăsa o tăcere din 
ce în ce mai grea. 

Într-un târziu se ridică în picioare, aranjându-şi povara 
pe umeri. 

— Leo. 

Încerca să-i vorbească rezonabil şi calm, aşa cum se 
adresa copiilor dificili din clasele ei, atunci când făceau 
crize de furie. Dar totul era în zadar. Vocea n-o ajuta, iar 
micul lui gest de negaţie cu care întâmpină apelativul Leo o 
puse şi mai mult în încurcătură. 


— Nu este vorba de Larry şi de Lucy, declară Nadine cu 
răutate. Atâta lucru aş fi înţeles şi eu. De fapt, ai renunţat la 
mine de dragul baborniţei, nu-i aşa? Proasta aia bătrână din 
balansoar, rânjind lumii cu dinţii ei falşi. Dar între timp ea a 
dispărut, iar acum tu alergi înapoi, la mine. Dar nu merge, 
mă auzi? Nu merge aşa! 

Joe nu scoase niciun cuvânt. 

— lar când l-am implorat pe Larry... i-am căzut în 
genunchi şi l-am implorat... nici n-a vrut să ştie. Era foarte 
ocupat, jucându-se de-a omul mare. Vezi, nimic din ce se 
întâmplă nu-i din vina mea. Absolut nimic! 

Băiatul se mulţumi să-i arunce o privire impasibilă. 

Spaima începu s-o copleşească iarăşi, îngropând furia ei 
incoerentă. Se retrase cu faţa la el până în dreptul uşii şi 
pipăi orbeşte, în căutarea butonului. Îl descoperi, în sfârşit, 
îl răsuci şi deschise uşa. Valul de aer răcoros de afară era 
mai mult decât binevenit. 

— Du-te la Larry, mormăi ea. La revedere, puştiule. 

Se retrase stângaci şi rămase un moment pe prima 
treaptă, încercând să-şi adune minţile. Deodată îi trecu prin 
minte că totul nu fusese decât o halucinație, provocată de 
propriile ei sentimente de vinovăţie... pentru că-l 
abandonase pe băiat, pentru că-l lăsase pe Larry să aştepte 
prea mult, din cauza lucrurilor pe care le făcuseră ea şi cu 
Harold şi a celor cu mult mai rele, pe care avea să le 
comită. Poate că în casă nu existase un băiat real, în carne 
şi oase. Sau cu nimic mai real decât fantasmele lui Poe - 
bătaia inimii bătrânului poet, răsunând ca un ceas înfăşurat 
în vată, sau corbul cocoţat pe bustul lui Pallas. 

— „Bătând, bătând mereu la uşa odăii mele”, şopti ea pe 
negândite, ceea ce o făcu să scoată un hohot oribil, 
asemenea croncănitului unui corb adevărat. 

Cu toate acestea, curiozitatea ei nu fusese potolită. 

Se duse la fereastra de lângă treptele din faţă şi se uită în 
salonul fostei ei locuinţe. De fapt, nu fusese niciodată casa 
ei în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă ai locuit undeva 


şi tot ceea ce-ţi doreşti să iei de acolo, atunci când pleci, 
încape într-un rucsac, înseamnă că locul acela n-a fost 
niciodată cu adevărat al tău. Privind înăuntru, văzu covorul, 
perdelele şi tapetul care aparținuseră unei moarte, stativul 
pentru pipe şi numere din Sports Illustrated răspândite 
neglijent pe măsuţa de cafea, ale soţului ei mort. Pozele 
unor copii morţi, pe poliţa căminului. Iar în scaunul din colţ 
şedea băieţelul cine ştie cărei femei moarte, şedea, doar în 
izmene, şedea acolo, exact în poziţia în care-l lăsase mai 
devreme... 

Nadine porni în fugă, împiedicându-se - cât pe ce să cadă 
- de micul gard de sârmă care proteja stratul de flori de la 
stânga ferestrei prin care se uitase înăuntru. Se aruncă pe 
Vespa şi porni motorul. Conduse cu viteză necugetată cale 
de câteva cvartale, executând slalomuri printre maşinile 
care mai rămăseseră încă pe străzile lăturalnice, dar încetul 
cu încetul se calmă. 

Până să ajungă acasă la Harold, reuşise să-şi recapete 
întrucâtva stăpânirea de sine. Dar acum era convinsă că era 
musai să plece cât mai repede din Free Zone. Dacă ţinea să 
rămână în toate minţile, trebuia să plece cât mai curând. 

Adunarea de la Munzinger Auditorium se desfăşură bine. 
Începură din nou prin intonarea Imnului Naţional, dar de 
această dată majoritatea rămaseră cu ochii uscați; devenise 
pur şi simplu parte a ceea ce urma curând să devină un 
ritual. Comitetul pentru Recensământ a fost votat fără nicio 
greutate, responsabilă fiind aleasă Sandy DuChiens. Ea şi 
cu cele patru ajutoare au început fără întârziere să străbată 
adunarea, numărându-i pe cei prezenţi şi înregistrându-le 
numele. La sfârşitul întrunirii, printre urale, reuşi să anunţe 
că în clipa de faţă în Free Zone existau 814 suflete şi 
promise (pripit, avea să se dovedească) să pregătească un 
„repertoar” până la convocarea următoarei adunări 
generale din Free Zone - un repertoar pe care spera să-l 
poată actualiza săptămână de săptămână - conţinând nume 
în ordine alfabetică, vârste, adresele din Boulder, fostele 


adrese şi fostele ocupaţii. După cum s-a dovedit, sosirile se 
făceau în număr atât de mare şi în mod atât de dezordonat, 
încât ea urma să rămână constant cu două sau trei 
săptămâni în urmă. 

S-a discutat apoi perioada pentru care era ales Comitetul 
din Free Zone şi, după mai multe propuneri extravagante 
(una de zece ani, o alta, pe viaţă, iar Larry a stârnit un 
hohot general de râs, spunând că sunau mai degrabă a 
condamnări, decât a perioade de mandat obţinute prin 
alegeri), a fost votat termenul de un an. Undeva, în partea 
din spate a sălii, se văzu fluturând mâna lui Harry 
Dunbarton, iar Stu îi dădu cuvântul. 

Urlând din răsputeri, ca să se facă auzit, Harry spuse: 

— Poate şi un an este prea mult. Nu am absolut nimic 
împotriva doamnelor şi domnilor din comitet, consider că 
faceţi o treabă nemaipomenită - chiote şi fluierături - dar 
toată chestia va scăpa curând de sub control dacă vom 
continua să creştem numeric în acelaşi ritm. 

Glen ridică mâna şi Stu îi acordă cuvântul. 

— Domnule preşedinte, deşi aspectul acesta nu apare pe 
agendă, cred că domnul Dunbarton are extrem de multă 
dreptate. 

Păi sunt convins că aşa crezi, cheliosule, îi trecu lui Stu 
prin minte, de vreme ce chiar tu vorbeai despre asta acum 
o săptămână. 

— Aş vrea să propun să înfiinţăm un Comitet pentru 
Guvern Reprezentativ, ca să putem aplica din nou cu 
adevărat Constituţia. După părerea mea, Harry Dunbarton 
ar trebui să conducă acest comitet, iar eu însumi doresc să 
fiu membru, dacă nimeni nu consideră că m-aş afla într-un 
conflict de interese. 

Alte chiote. 

În ultimul rând, Harold se întoarse spre Nadine şi-i şopti 
la ureche: 

— Doamnelor şi domnilor, asistăm la sărbătoarea iubirii 
publice. 


Ea îl răsplăti cu un zâmbet lent şi întunecat, iar Harold 
simţi că ameţeşte. 

Stu a fost ales Şerif al Free Zone prin aclamații 
furtunoase. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru voi, spuse el. O 
parte dintre cei care mă aplaudă acum s-ar putea să aibă 
motive de nemulţumire mai târziu, dacă o să-i prind făcând 
vreun lucru necuvenit. M-ai auzit, Rich Moffat? 

Un nou hohot uriaş de râs. Rich, care era beat turtă, se 
alătură şi el veseliei generale. 

— Dar nu văd niciun motiv pentru care am avea aici nişte 
probleme cu adevărat serioase. Cea mai importantă 
misiune care-i revine unui şerif, după părerea mea, este să-i 
împiedice pe oameni să-şi facă rău unul altuia. Iar printre 
noi nu există nimeni care să-şi dorească una ca asta. Ajunge 
câţi oameni au avut de suferit până acum. Eu atât am avut 
de zis. 

Mulțimea îl ovaţionă îndelung. 

— Acum trecem la punctul următor, continuă Stu, care 
merge mână în mână cu cel discutat înainte. Avem nevoie 
cam de patru persoane care să servească într-un Comitet 
Juridic, altfel n-o să mă simt îndreptăţit să arestez pe 
cineva, dacă va fi să se ajungă până acolo. Doreşte cineva să 
facă propuneri? 

— Ce părere aveţi despre Jude? strigă cineva. 

— Da, da, Judele, corect! strigă o altă persoană. 

Gâturile oamenilor se lungiră, aşteptând ca Judele să se 
ridice şi să accepte răspunderea respectivă în obişnuitul lui 
stil rococo; o şoaptă făcu ocol sălii, oamenii povestindu-şi 
încă o dată cum montase el o bilă în rulmentul unei farfurii 
zburătoare. Programele fuseseră puse jos şi toată lumea 
aştepta pregătită să aplaude. Stu şi Glen schimbară priviri 
pline de amărăciune: cineva din comitet ar fi trebuit să 
prevadă momentul acesta. 

— Nu-i aici, spuse în cele din urmă cineva. 

— Cine l-a văzut? se interesă Lucy Swann, supărată. 


Larry îi aruncă o privire stânjenită, dar femeia se uita 
încă în jur, căutându-l pe Jude. 

— Eu l-am văzut. 

Într-un murmur general de interes, Teddy Weizak se 
ridică undeva, în ultima pătrime a sălii, părând nervos şi 
ştergându-şi cu batista ochelarii lui cu rame de oţel. 

— Unde? 

— Pe unde era, leddy? 

— În oraş? 

— Ce anume făcea? 

Teddy Weizak era vizibil copleşit de acest tir de întrebări. 

Stu bătu cu ciocanul. 

— Haideţi, oameni buni. Linişte. 

— L-am văzut acum două zile, spuse Teddy. Era într-un 
Land-Rover. Mi-a zis că face o excursie la Denver. Nu mi-a 
explicat de ce. Am făcut câteva glume despre chestia asta. 
Părea foarte vesel. Asta-i tot ce ştiu. 

Se aşeză, ştergându-şi în continuare ochelarii şi 
înroşindu-se ca racul. Stu ceru din nou să se facă ordine. 

— Îmi pare rău că Judele nu se află aici. Cred că ar fi fost 
omul cel mai potrivit pentru treaba asta, dar, de vreme ce e 
absent, există şi o altă propunere?... 

— Nu, hai să n-o lăsăm chiar aşa! protestă Lucy, 
ridicându-se în picioare. Purta o rochie-pantalon elegantă, 
din bumbac, care trezi interesul majorităţii populaţiei 
masculine din sală. Judele Farris este un om în vârstă. Dacă 
i s-a făcut rău la Denver şi nu se poate întoarce? 

— Lucy, interveni Stiu, Denver este un oraş mare. 

O linişte ciudată se lăsă asupra adunării, iar oamenii 
păreau să se gândească la cele auzite. Lucy se aşeză, 
palidă, iar Larry îşi trecu un braţ peste umărul ei. Ochii săi 
îi întâlniră pe ai lui Stu, care-i evită privirea. 

Fără prea mare entuziasm, se lansă propunerea ca 
formarea Comitetului Juridic să fie amânată până la 
întoarcerea Judelui; ideea căzu după douăzeci de minute de 
discuţii. Exista un alt avocat, un tânăr de vreo douăzeci şi 


şase de ani cu numele de Al Bundell, care sosise chiar în 
aceeaşi după-amiază, odată cu grupul doctorului 
Richardson; el acceptă oferta să conducă acel comitet, 
menţionând doar că spera ca nimeni să nu comită vreun act 
ieşit din comun în luna următoare, pentru că avea nevoie 
cel puţin de această perioadă pentru a pune pe picioare un 
sistem oarecare de tribunal itinerant. În absenţă, Judelui 
Farris i-a revenit prin vot un loc în acelaşi comitet. 

De podium se apropie apoi Brad Kitchner. Palid, nesigur 
pe el şi puţin ridicol, la costum şi cravată, scăpă din mână 
notițele pe care şi le pregătise, le culese în ordine greşită şi 
apoi declară că ei se aşteptau să repună în funcţiune 
centrala electrică până pe 2 sau 3 septembrie. 

Declaraţia lui a fost întâmpinată cu o asemenea furtună 
de strigăte, încât omul a căpătat destulă încredere ca să 
termine în forţă, ba chiar să părăsească podiumul păşind 
ţanţoş. 

I-a urmat la cuvânt Chad Norris. Mai târziu, când 
comentau împreună ce se întâmplase la adunare, Stu i-a 
spus lui Frannie că Chad abordase chestiunea în cel mai 
potrivit mod: înhumările le făceau din bună-cuviinţă, 
niciunul dintre ei nu va fi cu sufletul împăcat până nu se va 
termina această operaţiune, iar viaţa îşi urma cursul 
normal; dacă reuşeau să termine treaba înainte să înceapă 
sezonul ploios de toamnă, vor fi şi mai împăcaţi. A cerut 
câţiva voluntari şi s-ar fi oferit chiar patruzeci, dacă ar fi 
fost nevoie de atâţia. A încheiat cerând fiecărui membru al 
Plutonului Cazmaua (aşa cum îi plăcea lui să spună) să se 
ridice în picioare şi să salute. 

Harold Lauder de-abia s-a săltat de pe scaun şi s-a aşezat 
iute la loc, astfel încât nu puţini au fost cei care au comentat 
apoi ce tip deştept dar foarte modest era el. De fapt, 
Nadine îi şoptise la ureche tot soiul de dulci nimicuri, iar el, 
de teamă, n-a îndrăznit să se ridice decât puţin şi să moţăie 
din cap. O umflătură destul de mare, de forma unui cort 
CONIC, îi crescuse în partea din faţă a pantalonilor. 


După ce Norris a coborât de pe podium, a urmat Ralph 
Brentner. Aveau, în sfârşit, un medic, le comunică el. 
George Richardson se ridică (în aplauzele tuturor; 
Richardson făcu semnul victoriei cu ambele mâini, iar 
aplauzele se transformară în aclamații); Ralph îi mai anunţă 
că, din câte ştia el, în următoarele câteva zile urmau să mai 
sosească la Boulder vreo şaizeci de persoane. 

— Ei, cam asta era pe ordinea de zi, spuse Stu. Se uită 
peste adunare. Aş dori ca Sandy DuChiens să urce aici şi să 
ne spună câţi suntem, dar înainte de asta, mai există şi alte 
lucruri pe care ar trebui să le discutăm în seara aceasta? 

Aşteptă. Distingea în mulţime figurile lui Glen, Sue Stern, 
Larry, Nick şi, desigur, pe a lui Frannie. Toţi arătau destul 
de tensionaţi. Dacă ar fi avut cineva de gând să pună pe 
tapet chestiunea Flagg, să întrebe ce anume făcea 
comitetul în această privinţă, acum era momentul. Dar 
nimeni nu scoase niciun cuvânt. După cincisprezece 
secunde, Stu îi dădu cuvântul lui Sandy, care încheie 
şedinţa cât se poate de frumos. Privindu-i cum părăsesc 
sala, Stu îşi spunea: Ca să vezi, am mai scăpat o dată. 

Nu puţini, printre care şi doctorul, veniră la el după 
şedinţă ca să-l felicite. 

— Te-ai descurcat foarte bine, domnule şerif, zise 
Richardson, şi, pentru un moment, Stu rămase derutat, 
gata să se uite peste umăr, ca să vadă cui i se adresa 
Richardson. Atunci îşi aduse aminte că el era şeriful şi intră 
în panică. Omul legii? Nu era decât un impostor. 

Un an, îşi spuse. Un an, doar atât. Dar asta nu-i alungă 
teama. 


Stu, Fran, Sue Stern şi Nick se întoarseră împreună spre 
centrul oraşului, paşii lor răsunând sec pe asfaltul 
trotuarului, traversând campusul universitar în direcţia 
Broadway. În zonă se mai aflau şi alţii, discutând încet şi 
îndreptându-se fiecare spre casa lui. Era aproape 11.30. 


— Mi s-a făcut frig, spuse Fran. Aş fi făcut bine să-mi iau 
şi jacheta, pe lângă pulover. 

Nick făcu un semn aprobator din cap. Şi el simţea frigul. 
Serile erau în general răcoroase la Boulder, dar în seara 
asta termometrul nu putea să arate peste cincisprezece 
grade, amintindu-le tuturor că vara asta stranie şi cumplită 
se apropia de sfârşit. Nu pentru prima oară se gândi că 
Dumnezeu, Muza sau Fiinţa aceea care o călăuzea pe 
Mother Abagail ar fi făcut bine să fi ales Miami sau New 
Orleans ca loc de întâlnire. Dar nici astea n-ar fi fost 
nimerite, dacă se gândea mai bine. Umiditate ridicată, 
multă ploaie... şi o mulţime de cadavre. Cel puţin la Boulder 
nu ploua. 

— Am crezut că-mi dau duhul când am auzit că-l vor pe 
Jude în Comitetul Juridic, spuse Stu. Ar fi trebuit să ne 
aşteptăm la asta. 

Frannie clătină din cap, iar Nick scrise repede în carnetul 
lui: „Desigur. Oamenii vor remarca şi absenţa lui Iom şi a 
Daynei. Asta-i viaţa.” 

— Crezi că vor intra la bănuieli, Nick? întrebă Stu. 

Nick îi confirmă: „Se vor întreba dacă nu cumva au plecat 
în vest. Pe bune.” 

Se gândeau cu toţii la această eventualitate, în timp ce 
Nick scoase o brichetă cu gaz şi arse bucata de hârtie. 

— Foarte neplăcut, comentă Stu într-un târziu. Eşti 
sigur? 

— Cum să nu fie sigur, interveni Sue încruntată. La ce 
altceva i-ar putea duce gândul? Că Judele Farris s-a dus la 
Far Rockaway, ca să se dea în Monster Coaster? 

— Spre norocul nostru, în seara asta am scăpat de 
discuţia despre ce se petrece în vest, zise Fran. 

Nick scrise: „Să ştii că am avut noroc. Data viitoare va 
trebui ca atacul frontal să vină din partea noastră. De aceea 
aş vrea să amânăm următoarea adunare generală cât mai 
mult. Trei săptămâni, poate. Până pe 15 septembrie?” 


— Putem s-o lungim până atunci, dacă Brad dă drumul la 
curent, fu de părere Sue. 

— Cred că o să reuşească, zise Stu convins. 

— Eu mă duc acasă, interveni Sue. Mâine e o zi mare. 
Pleacă Dayna. O s-o conduc până la Colorado Springs. 

— Crezi că e prudent din partea ta? o întrebă Fran. 

Sue ridică din umeri: 

— În orice caz, din punctul ei de vedere, cel puţin, eo 
măsură de siguranţă. 

— Cum a reacţionat la propunere? se interesă Fran. 

— Păi, ea e o fată mai deosebită. În colegiu s-a ţinut de 
sport. Făcea de toate, dar se specializase în tenis şi înot. 
Mergea la colegiul unei comunităţi mici, din Georgia, dar în 
primii doi ani a continuat o prietenie începută din liceu. 
Gagiul era genul dur, geacă din piele, io Tarzan, tu Jane, aşa 
că, valea în bucătărie şi vezi ce se-ntâmplă-n oalele şi 
cratiţele-alea. După care, prin colega ei de apartament, 
care era prinsă în chestiile cu emanciparea femeii, a ajuns 
şi ea la nişte întruniri ale mişcării feministe, unde se 
dezbătea formarea conştiinţei femeii. 

— Şi, cum se întâmplă în cazuri din astea, a ajuns o 
feministă şi mai convinsă decât colega ei, ghici Fran. 

— Mai întâi feministă, apoi lesbiană, îi explică Sue. 

Stu încremeni locului, de parcă l-ar fi trăsnit. Frannie se 
uită la el, încercând să-şi ascundă amuzamentul. 

— Hai, splendoare în iarbă ce eşti, îl îndemnă ea. Ia vezi, 
poate reuşeşti cumva să-ţi repari balamaua de la gură. 

Stu îşi închise gura cu zgomot, iar Sue continuă: 

— l-a dat ambele ştiri trogloditului ei în acelaşi timp. 
Tipului i-au sărit siguranţele şi a venit după ea cu un pistol. 
A reuşit să-l dezarmeze. Din câte spune ea, a fost punctul 
de cotitură din viaţa ei. Că, de fapt, în sinea ei fusese mereu 
încredinţată că este mai puternică şi mai agilă decât el. Dar 
a avut nevoie de tot curajul ca să-l dovedească. 

— Adică vrei să zici că urăşte bărbaţii? întrebă Stu, 
uitându-se la Sue mai de aproape. 


Susan clătină din cap: 

— Acum e bi. 

— Bi... cum? exclamă Stu dezorientat. 

— Adică se distrează minunat cu oameni de ambe sexe, 
Stuart. lar eu sper că n-ai de gând să faci campanie prin 
comitet să nu ne mulţumim cu „Să nu ucizi”, ci să instituim 
legile albastre. 

— Am şi aşa destule griji pe cap, ce-mi pasă mie cu cine 
se culcă fiecare? mormăi el, iar ceilalţi începură să râdă. 
Am întrebat doar pentru că nu vreau să intre cineva în 
treaba asta ca într-o cruciadă. Noi avem nevoie acolo de 
ochi, nu de luptători de gherilă. Misiune pentru o 
nevăstuică, nu pentru un leu. 

— Ea a înţeles asta, îl asigură Sue. Fran m-a întrebat cum 
a primit rugămintea mea de a merge în cealaltă tabără. A 
primit-o cât se poate de bine. În primul rând, mi-a amintit 
că dacă rămâneam cu bărbaţii ăia... [i-aduci aminte cum 
ne-ai găsit, Stu? 

EI îi făcu semn că da. 

— Dacă rămâneam cu ei, fie ne omorau, fie ne duceau în 
vest, pentru că asta era direcţia în care mergeau... cel puţin 
atunci când erau destul de treji ca să citească indicatoarele 
de pe drum. Mi-a zis că se şi întreba care va fi rolul ei în 
Free Zone şi că ajunsese la concluzia că acesta era de fapt 
un rol extern. Şi a mai zis că... 

— Ce anume? spuse Fran. 

— Că va încerca să se întoarcă, explică Sue, destul de 
abrupt, apoi nu mai scoase niciun cuvânt. 

Restul celor aflate de la Dayna Jurgens trebuia să rămână 
strict între ele două, nici măcar membrii comitetului nu era 
bine să ştie. Dayna pornea la drum cu un cuţit cu buton 
prins de braţ, un cuţit a cărui lamă avea vreo douăzeci şi 
cinci de centimetri. Dacă îşi îndoia brusc încheietura mâinii, 
arcul acţiona cuțitul şi, hei, presto, îi creştea un al şaselea 
deget, lung de douăzeci şi cinci de centimetri şi cu două 


tăişuri. Părerea ei era că majoritatea - bărbaţii, adică - n-ar 
fi înţeles-o. 

Nu-i exclus ca oamenii de dincolo să fie ţinuţi împreună 
doar de el, dacă-i un dictator suficient de puternic şi de 
abil. lar dacă el dispare, poate că ceilalţi vor începe să se 
certe şi să se bată între ei. Moartea lui ar putea să însemne 
şi sfârşitul celorlalţi. Dar dacă reuşesc să mă apropii 
suficient de el, Susie, diavolul lui păzitor ar face bine să 
stea prin preajmă. 

Au să te omoare, Dayna. 

Poate. Sau poate că nu. Mă gândesc că face, chiar şi 
pentru satisfacția de a-i vedea maţele pe podea. 

Susan nu încercă s-o oprească, deşi credea că ar fi putut 
s-o influenţeze. Se mulţumise să primească din partea 
Daynei promisiunea că se va mulţumi cu scenariul iniţial, 
dacă nu i se ivea cumva în cale o ocazie absolut minunată. 
Dayna consimţise, iar Sue considera că amica ei nu va avea 
ocazia să se apropie suficient de Flagg. Era de presupus că- 
| păzeau bine. Cu toate acestea, de trei zile, de când vorbise 
cu prietena ei despre ideea ca aceasta să plece în vest, în 
rolul de spion, Sue Stern dormea foarte prost. 

— Ei, li se adresă ea acum celorlalţi, eu mă duc acasă. 
Noapte bună, dragilor. 

Porni pe drumul ei, cu mâinile vârâte în fundul 
buzunarelor de la jacheta militară. 

— Parcă a îmbătrânit, spuse Stu. 

Nick scrise ceva şi le întinse notesul la amândoi. 

Pe foaie scria: Toţi părem mai bătrâni. 


A doua zi de dimineaţă, Stu era în drum spre centrala 
electrică, când le întâlni pe Susan şi Dayna, care străbăteau 
Canyon Boulevard pe motociclete. Le făcu semn, iar ele se 
opriră. După părerea lui, Dayna arăta mai bine ca oricând. 
Avea părul prins la spate, cu o eşarfă din mătase verde- 
deschis, şi purta o haină din piele întoarsă, descheiată, 


peste jeanşi, şi o cămaşă colorată. Pe portbagaj legase un 
aşternut făcut sul. 

— Stuart! strigă ea, zâmbind şi făcându-i un semn amical. 

Lesbiană? cugetă el, plin de îndoială. 

— Înţeleg că ai plecat într-o mică excursie, zise el. 

— Sigur că da. lar tu nu m-ai văzut. 

— Nici vorbă, spuse Stu. Cum să te văd. Fumezi? 

Dayna luă un Marlboro şi protejă cu mâinile flacăra 
chibritului. 

— Să ai grijă de tine, fetiţo. 

— O să am. 

— Şi să te întorci. 

— Sper. 

Se priviră îndelung, în lumina puternică a dimineţii de 
sfârşit de vară. 

— Să ai grijă de Frannie, barosane. 

— Voi avea. 

— Şi nu-ţi lua prea în serios rolul de şeri;f. 

— Asta nu-mi va fi chiar greu. 

Dayna aruncă ţigara şi i se adresă lui Sue: 

— Tu ce zici? 

Susan îi făcu semn că a înţeles şi se pregăti să pornească, 
ascunzându-şi nervozitatea în spatele unui zâmbet. 

— Dayna? 

Tânăra îşi înălţă privirile spre el, iar Stu o sărută uşor, pe 
gură. 

— Mult noroc. 

Ea îi surâse: 

— Trebuie să mă săruţi de două ori, dacă vrei să aibă 
efect urarea. Nu ştiai? 

O pupă din nou, de astă dată mai apăsat şi fără atâta 
grabă. Lesbiană? se minună încă o dată. 

— Frannie este o femeie norocoasă, îi spuse Dayna. Poţi 
să-i zici asta din partea mea. 

Zâmbind, Stu se retrase şi nu mai zise nimic, pentru că 
nu ştia ce ar mai fi putut să adauge. La distanţă de două 


cvartale, unul dintre camioanele portocalii ale Comitetului 
pentru Înhumări trecu hodorogind prin intersecţie, ca o 
piază rea, rupând vraja momentului. 

— La drum, spuse Dayna. Înainte, marş! 

Stu rămase la marginea trotuarului şi le însoţi cu privirea 
până ce dispărură. 


Sue Stern se întoarse peste două zile. Povesti cum o 
petrecuse pe Dayna până la Colorado Springs, iar de acolo 
o urmărise până ce prietena ei nu se mai vedea decât ca un 
punct care se contopise în cele din urmă cu peisajul imens, 
nemişcat, din jur. După aceea plânsese puţin. În prima 
noapte, Sue făcuse tabăra la Monument, se sculase în 
primele ore ale dimineţii şi tresărise la auzul unui scâncet 
slab; sunetul părea să vină din direcţia unui canal ce 
traversa pe sub drumeagul fermei în apropierea căreia 
hotărâse să înnopteze. 

În cele din urmă îşi făcuse curaj, luminase cu lanterna 
ţeava mâncată de vreme şi descoperise un pui de căţel 
sfrijit şi tremurător. Din câte putea să aprecieze, căţeluşul 
avea cam şase luni. Se feri de atingerea ei şi se strecură în 
ţeavă, un loc din care Sue nu-l putea scoate cu mâna. Atunci 
s-a dus în oraşul Monument, a spart vitrina unei băcănii şi s- 
a întors în lumina rece a zorilor falşi cu un rucsac plin de 
Alpo şi Cycle One. Ideea ei s-a dovedit excelentă. Căţeluşul 
făcu drumul de întoarcere alături de ea, bine adăpostit într- 
unul dintre buzunarele laterale ale motocicletei. 


Era o căţeluşă setter irlandez, de rasă pură sau aproape 
pură, ceea ce nu conta, oricum Dick Ellis căzuse într-o stare 
de extaz la vederea puiului. Când mai creştea, Kojak avea 
să fie foarte bucuros să facă cunoştinţă cu ea. Ştirea făcu 
înconjurul oraşului Boulder şi, în ziua aceea, subiectul 
Mother Abagail fu dat uitării, în valul de emoție stârnit de 
aceşti Adam şi Eva canini. Susan Stern deveni un fel de 


eroină şi, cel puţin din ceea ce au auzit în perioada 
respectivă membrii comitetului, absolut nimeni nu se gândi 
să se întrebe ce anume căuta ea la Monument în noaptea 
aceea, atât de departe la sud de Boulder. 

În schimb lui Stu nu-i rămase în minte decât dimineaţa în 
care cele două fete dispăruseră în direcţia şoselei Denver 
Boulder. Deoarece din ziua aceea nimeni din Free Zone n-a 
mai văzut-o vreodată pe Dayna Jurgens. 


27 august; început de amurg; Luceafărul strălucea pe 
cer. 

Nick, Ralph, Larry şi Stu stăteau pe treptele casei lui Iom 
Cullen. 'Tom juca crochet pe pajişte, trecând bilele printr-un 
set de porţi şi strigând de bucurie. 

E timpul, scrise Nick. 

Stu întrebă în şoaptă dacă va fi nevoie să-l hipnotizeze 
din nou, dar Nick clătină din cap. 

— Bine, spuse Ralph. Nu credeam că aş mai putea trece 
încă o dată prin aşa ceva. Îl strigă pe Tom: Tom! Hei, 
Tommy! Vino aici! 

Tom veni în fugă, rânjind cu gura până la urechi. 

— Tommy, a sosit timpul să pleci, i se adresă Ralph. 

Zâmbetul lui Tom se veşteji. De-abia acum păru să 
observe că se făcea întuneric. 

— Să plec? Acum? Doamne, nu! Când vine noaptea, Tom 
merge la pat. Lu' Iom nu-i place să stea pe afară după ce se 
lasă întunericu'. Din cauza fantomelor. Tom... Tom... 

Rămase mut, iar ceilalţi îl cercetară cu nelinişte. 'Tom 
căzuse într-o stare de muţenie posomorâtă. leşi din ea... 
Însă nu în modul obişnuit. Trezirea lui la viaţă n-a fost de 
această dată bruscă, ci lentă, fără voie şi aproape tristă. 

— Să plec spre vest? întrebă el. Vreţi să spuneţi că a sosit 
vremea? 

Stu îi puse mâna pe umăr. 

— Da, Tom, dacă poţi. 

— Pornesc la drum. 


Ralph mormăi ceva, scoase un sunet sugrumat şi dispăru 
în spatele casei. Tom nu-l băgă în seamă. Privirea lui fugea 
de la Stu la Nick. 

— Merg noaptea. Dorm ziua. 'lom adăugă apoi extrem de 
încet: Şi voi vedea elefantul. 

Nick îi făcu semn că da. Larry aduse bagajul lui Tom de 
lângă trepte. Cufundat în gânduri, Tom îşi săltă încet 
rucsacul în spate. 

— Să ai grijă de tine, Tom, îl sfătui Larry emoţionat. 

— Să am grijă. Doamne, da. 

Stu se întrebă, tardiv, dacă nu s-ar fi cuvenit să-i dea lui 
Tom şi un cort de o persoană, apoi renunţă la idee. Tom n-ar 
fi fost în stare să ridice nici chiar un cort atât de mic. 

— Nick, şopti Iom. Trebuie neapărat să fac asta? 

Nick îl îmbrăţişă şi făcu încet un semn afirmativ din cap. 

— Prea bine. 

— Trebuie să rămâi pe şoseaua cea mare, cu patru benzi, 
spuse Larry. Pe care scrie 70. Ralph te va duce până acolo, 
cu motocicleta. 

— Da, Ralph. 

Se lăsă tăcerea. Ralph apăru din spatele casei. Se 
ştergea la ochi cu batista. 

— Eşti gata, Tom? întrebă el posac. 

— Nick? Aici va fi tot casa mea, când mă întorc? 

Nick făcu gesturi afirmative viguroase. 

— Tom iubeşte casa asta. Doamne, da. 

— Ştim asta, Tommy. 

Stu simţea cum se adună şi în el lacrimi amare. 

— Foarte bine. Sunt gata. Cu cine merg? 

— Cu mine, lom, spuse Ralph. Ile scot la Route 70, ai 
uitat? 

Tom clătină din cap şi se apropie de motocicleta lui 
Ralph. După o clipă îl urmă şi Ralph, cu umerii lui laţi lăsaţi 
în jos. Până şi pana de la pălărie părea să-şi fi pierdut 
semeţia. Încălecă şi porni motorul. La scurt timp, ieşiră pe 
Broadway şi se îndreptară spre est. Ceilalţi rămaseră 


locului, urmărind cu privirea silueta motocicletei până ce se 
topi în amurgul roşu, iar luminiţa din spatele ei dispăru 
după clădirea masivă a lui Holiday Twin Drive-in. 

Nick se îndepărtă, cu capul în pământ şi mâinile în 
buzunare. Stu încercă să se apropie de el, dar Nick clătină 
din cap aproape supărat şi-i făcu semn să-l lase în pace. Stu 
se întoarse la Larry. 

— Asta-i situaţia, îl întâmpină acesta, iar Stu îi răspunse 
cu o privire mohorâtă. 

— Crezi că-l vom mai vedea vreodată, Larry? 

— Dacă nu, noi şapte - poate doar cu excepţia lui Fran, 
ea n-a fost de acord să-l trimitem - vom trăi tot restul vieţii 
noastre, vom mânca şi vom dormi cu această hotărâre. 

— Nick mai mult decât toţi ceilalţi, adăugă Stu. 

— Mda. Nick mai mult decât toţi ceilalţi. 

Îl urmăriră pe Nick cum dispare încet pe Broadway, 
pierzându-se printre umbrele ce creşteau în jurul lui. Apoi 
se uitară un minut întreg la casa lui Tom, rămasă în 
întuneric. 

— Hai să plecăm de aici, spuse Larry pe neaşteptate. 
Când mi-amintesc de toate animalele alea împăiate... nu ştiu 
de ce, dar simt că mă trec fiorii. 


George Richardson, noul doctor, îşi stabilise sediul la 
Dakota Ridge Medical Center, pentru că era aproape de 
Boulder City Hospital, spitalul municipal, care dispunea de 
instrumentar medical, mari cantităţi de medicamente şi săli 
de operaţie. 

La 28 august deja lucra din plin, ajutat de Laurie 
Constable şi Dick Ellis. Dick ceruse permisiunea să 
părăsească lumea medicinei, dar fusese refuzat. 

— Faci o treabă minunată aici, îi spusese Richardson. Ai 
învăţat foarte multe şi vei învăţa şi mai multe de acum 
înainte. Apoi, eu singur nu pot face faţă. Chiar şi aşa o să ne 
ieşim din minţi de atâta muncă, dacă nu mai soseşte un 


medic într-o lună sau două. Prin urmare, felicitări, Dick, eşti 
cel dintâi paramedic din Free Zone. Sărută-l, Laurie. 

Ceea ce Laurie şi făcu. 

Pe la ora 10, în acea dimineaţă de sfârşit de august, Fran 
intră în camera de aşteptare şi privi în jur, curioasă şi puţin 
nervoasă. La recepţie, Laurie citea un exemplar vechi din 
Ladies' Home Journal. 

— Bună, Fran, spuse ea, sărind în picioare. Mi-am 
închipuit eu că, mai devreme sau mai târziu, vei veni la noi. 
Acum George o consultă pe Candy Jones, pe urmă intri tu. 
Cum te simţi? 

— Foarte bine, mulţumesc, îi răspunse Fran. Cred că... 

Uşa unuia dintre cabinete se deschise şi apăru Candy 
Jones, în urma unui bărbat înalt şi gârbovit, în pantaloni de 
catifea reiată şi o cămaşă sport, cu aligatorul Izod pe piept. 
Candy se uita cam strâmb la o sticlă cu o substanţă rozalie, 
pe care o ţinea într-o mână. 

— Sunteţi sigur că despre asta e vorba? îl întrebă ea pe 
Richardson cu îndoială. Până acum n-am avut niciodată. Am 
crezut că sunt imună. 

— După cum se vede, nu sunteţi şi acum aveţi boala, o 
asigură George cu un zâmbet. Nu uitaţi să faceţi băi cu 
amidon şi feriţi-vă de-acum încolo de iarba înaltă. 

Ea îi surâse trist. 

— Şi Jack are. Trebuie să vină şi el? 

— Nu, dar puteţi să extindeţi băile cu amidon la întreaga 
familie. 

Candy clătină jalnic din cap, apoi o văzu pe Fran. 

— Bună, Frannie, ce faci? 

— Foarte bine. Dar tu? 

— Îngrozitor. Candy ridică sticla, astfel încât Fran putu să 
citească pe etichetă: CALADRYL.. 'Toxicodendron, explică ea. 
Nu cred că poţi ghici de unde m-am ales cu urzicăturile. Se 
lumină la faţă şi continuă: În schimb pun pariu că bănuieşti 
de unde s-a căptuşit Jack. 


Se despărţi de ceilalţi, care o urmăriră amuzaţi. Apoi 
George i se adresă lui Fran: 

— Domnişoara Goldsmith, dacă nu mă înşel? Din Free 
Zone Committee. Îmi face multă plăcere să vă cunosc. 

Ea îi întinse mâna. 

— Pur şi simplu, Fran, te rog. Sau Frannie. 

— Foarte bine, Frannie. Care-i problema? 

— Sunt însărcinată. Şi cât se poate de speriată. 

Apoi, din senin, începu să plângă. George o luă de după 
umeri. 

— Laurie, voi avea nevoie de tine cam peste cinci minute. 

— Prea bine, domnule doctor. 

O conduse în cabinet şi o invită să se aşeze pe masa 
capitonată în negru. 

— Ce-i cu asta? De ce e nevoie de lacrimi? Din cauza 
gemenilor doamnei Wentworth? 

Frannie încuviinţă cu jale. 

— A fost o naştere grea, Fran. Mama fuma foarte mult. 
Bebeluşii erau subponderali, chiar în comparaţie cu nişte 
gemeni normali. Au venit pe lume noaptea târziu şi extrem 
de brusc. Nu am avut ocazia să fac o autopsie. De Regina 
Wentworth au grijă nişte femei din grupul nostru. Cred - 
sper - că va ieşi din starea de amnezie în care se află în 
momentul de faţă. Pentru moment însă, ceea ce pot spune 
este că bebeluşii au avut de la bun început două 
handicapuri considerabile. lar cauza morţii ar fi putut fi 
practic oricare. 

— Inclusiv Supergripa. 

— Da, inclusiv asta. 

— Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să vedem. 

— Da' de unde. Am să-ţi fac un examen prenatal complet 
chiar acum. De acum înainte, am să urmăresc evoluţia ta şi 
a oricărei alte femei care a rămas sau este însărcinată pas 
cu pas. General Electric avea un slogan: „Progresul este 
produsul nostru cel mai important.” Aici, în Free Zone, 


copiii sunt produsul nostru cel mai important, drept pentru 
care vor fi trataţi în consecinţă. 

— Dar de ştiut, nu ştim. 

— Nu, nu ştim. Dar nu trebuie să te laşi copleşită de asta, 
Fran. 

— Bine, am înţeles şi mă voi strădui să-ţi urmez sfatul. 

Se auzi o bătaie scurtă la uşă şi Laurie intră în cabinet. Îi 
întinse lui George un formular prins de planşeta cu clamă, 
iar George începu să pună întrebări despre starea şi 
istoricul sănătăţii ei. 

Când se termină consultaţia, George plecă în camera 
vecină, cu o treabă oarecare. Laurie rămase alături de Fran 
şi, în timp ce aceasta se îmbrăca, îi spuse cu voce scăzută: 

— Te invidiez, ştii? În ciuda nesiguranţei şi a riscului. Dick 
şi cu mine am încercat din răsputeri să avem un copil. Mi se 
pare ciudat - eu însămi purtam la muncă o insignă pe care 
scria ZERO POPULATION. Cu alte cuvinte, creştere zero a 
populaţiei, desigur, dar când mi-aduc aminte de insigna 
aceea, simt că mă trec fiori reci. Vai, Frannie, copilul tău va 
fi cel dintâi. Eu sunt convinsă că totul va fi în ordine. Aşa 
trebuie să se întâmple. 

Fran se mulţumi să zâmbească şi să dea din cap, 
nedorind să-i amintească lui Laurie că nu va fi cel dintâi. 

Gemenii doamnei Wentworth fuseseră primii. 

lar gemenii doamnei Wentworth muriseră. 

— Fain, îl auzi pe George spunând după o jumătate de 
oră. 

Fran îşi ridică o sprânceană, crezând pentru o clipă că 
medicul îi pronunţase greşit numele. Îşi aminti, fără vreun 
motiv imediat, că micuțul Mikey Post, vecinul ei de stradă, o 
striga Fan până prin clasa a treia. 

— Vorbeam despre copil. E bine. 

Fran găsi un şerveţel Kleenex şi-l strânse puternic. 

— L-am simţit mişcând... dar asta s-a întâmplat acum o 
vreme. De atunci nimic. Mi-a fost teamă că... 


— Este viu, fii liniştită, dar am mari îndoieli că l-ai simţit 
mişcându-se. Mai degrabă cred că au fost nişte gaze 
intestinale. 

— Ba era copilul, îi replică Fran liniştit. 

— Oricum, indiferent ce a fost, de acum încolo se va 
mişca foarte mult. le-am programat cam pentru prima 
jumătate a lui ianuarie. Ce părere ai? 

— Fain. 

— Mănânci bine? 

— Da, cred că da... În orice caz, îmi dau silinţa. 

— Bine. Ai greţuri? 

— Puțin, la început, dar a trecut. 

— Minunat. Faci mişcare? 

Ca într-un coşmar, se văzu săpând mormântul tatălui ei. 
Clipi, alungând vedenia. Asta se petrecuse într-o altă viaţă. 

— Da, multă mişcare. 

— Ai luat în greutate? 

— Cam două kilograme şi jumătate. 

— Foarte bine. Poţi să te mai îngraşi cu vreo şase; astăzi 
sunt generos. 

— Dacă aşa prescrie doctorul, spuse ea cu un surâs. 

— Da, iar eu am fost obstetrician de specialitate, aşa că 
eşti pe mâini bune. Ascultă sfatul medicului şi vei ajunge 
departe. Acum, referitor la biciclete, motociclete şi 
motorete. Toate îţi sunt absolut interzise începând cu 15 
noiembrie, să spunem. Oricum, la data aceea nu va mai 
merge nimeni pe ele. Din cauză că va fi mult prea rece. 
Cumva fumezi sau bei excesiv? 

— Nu. 

— Dacă vei simţi nevoia unui pahar, înainte de culcare, 
din când în când, n-am nimic împotrivă. Apoi îţi voi prescrie 
o raţie suplimentară de vitamine, pe care ţi le poţi lua de la 
oricare farmacie din oraş... 

Frannie izbucni în râs, iar George îi zâmbi nesigur. 

— Oare am spus ceva comic? 

— Nu. Pur şi simplu a părut comic în situaţia noastră. 


— O, acum îmi dau seama. Cel puţin nu vor mai exista 
plângeri la adresa preţurilor ridicate ale medicamentelor, 
nu? Şi încă ceva, Fran. Ai purtat vreodată un dispozitiv 
intrauterin... un IUD? 

— Nu, dar de ce? se interesă Fran, apoi îşi aduse aminte 
de visul ei în care Omul Întunecat i se arăta cu un umeraş în 
mână. Se cutremură. Nu, repetă ea. 

— Foarte bine. Asta-i tot. Se ridică în picioare. Nu-ţi voi 
spune să nu-ţi faci nicio grijă... 

— Nu, se arătă ea de acord. Râsul îi dispăruse din priviri. 
Să nu faci asta. 

— În schimb îţi voi pretinde să nu exagerezi. Anxietatea 
exagerată la mame poate avea ca efect dezechilibrul 
glandular. lar asta nu-i face bine copilului. Nu-mi place să 
prescriu somnifere femeilor însărcinate, dar dacă tu crezi... 

— Nu, nu va fi nevoie. 

leşind afară, în soarele fierbinte al amiezii, Fran era 
perfect conştientă că întreaga perioadă ce-i rămăsese până 
la naştere avea să fie obsedată de moartea gemenilor 
doamnei Wentworth. 


La 29 august sosiră trei grupuri, primul format din 
douăzeci şi două de persoane, al doilea din şaisprezece şi 
cel de-al treilea din douăzeci şi cinci. Sandy DuChiens reuşi 
să-i întâlnească pe toţi cei şapte membri ai comitetului, 
spunându-le că Free Zone număra acum peste o mie de 
locuitori. 

Boulder îşi pierduse aspectul de oraş al fantomelor. 


În seara zilei de 30, Nadine Cross se afla în pivniţa 
locuinţei lui Harold, urmărind cu nelinişte gesturile 
acestuia. 

Când nu se împreunau, folosind cine ştie ce procedură 
stranie, Harold părea să se retragă la el în cochilie, unde ea 
nu putea să exercite niciun fel de control asupra lui. Cât se 
afla acolo, se purta cu răceală; mai mult decât atât, părea 


dispreţuitor, nu numai faţă de ea, dar chiar şi faţă de el 
însuşi. Singurul lucru rămas neschimbat era ura faţă de 
Stuart Redman şi ceilalţi membri ai comitetului. 

Harold se afla în pivniţă, având în faţă tabla jocului de 
hochei, pe a cărui suprafaţă întreruptă de orificii Harold 
lucra ceva. Alături era o carte deschisă. Pe una dintre 
pagini se vedea o schiţă. Harold studia o vreme desenul, 
apoi se concentra asupra dispozitivului pe care-l construia 
şi executa o operaţiune oarecare. Lângă mâna dreaptă, în 
ordine şi la îndemână, se aflau sculele din trusa motocicletei 
lui. Pe tabla de joc se vedeau montate o mulţime de 
sârmuliţe. 

— Ştii ceva, îi spuse el absent, ar trebui să ieşi la 
plimbare. 

— De ce? 

Se simţea puţin jignită. Chipul lui Harold era încordat şi 
serios. Nadine înţelegea foarte bine de ce zâmbea Harold 
mai tot timpul: în momentul când surâsul i se ştergea de pe 
buze, părea nebun. Presupunea că era cu adevărat nebun 
sau la doar un pas de demenţă. 

— Pentru că nu ştiu cât de veche e dinamita asta, îi 
explică el. 

— Ce vrei să zici? 

— Dinamita veche năduşeşte, scumpa mea, spuse el, 
ridicându-şi privirea spre ea. Constată că obrajii lui 
străluceau de sudoare, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
demonstreze punctul de vedere. Transpiră, dacă preferi 
termenul mai elevat. lar ceea ce transpiră din ea este 
nitroglicerină pură, una dintre cele mai instabile substanţe 
din lume. Prin urmare, dacă este veche, există şanse 
considerabile ca acest mic proiect tocmai bun pentru un 
Salon al Tehnicii să ne arunce dincolo de vârful lui Flagstaff 
Mountain, până în ţara lui Oz. 

— Oricum, nu e cazul să fii aşa de ţâfnos din pricina asta, 
îi replică Nadine. 

— Nadine? Ma chere? 


— Ce-i? 

Harold o măsură calm şi fără să zâmbească: 

— Taci în mă-ta odată! 

Ea se conformă, în schimb nu plecă la plimbare, deşi ar fi 
simţit nevoia. Dacă asta era voia lui Flagg (iar planşeta îi 
spusese că Harold era instrumentul prin care Flagg urma 
să pună la punct comitetul), dinamita nu avea cum să fie 
veche. Sau chiar dacă era veche, nu urma să explodeze 
până la momentul potrivit... oare chiar aşa se va întâmpla? 
De fapt, cât control real are Flagg asupra evenimentelor? 

Suficient, îşi spuse ea, are suficient control. Dar n-avea 
cum să fie sigură, iar nervozitatea ei creştea pe zi ce trece. 
Se întorsese acasă la ea, dar Joe dispăruse - dispăruse 
pentru totdeauna, de această dată. Se dusese s-o viziteze 
pe Lucy şi suportase primirea rece a acesteia suficient ca să 
afle că, de când Nadine se mutase la Harold, Joe (Lucy îl 
numea Leo, este de la sine înţeles) „regresase în oarecare 
măsură”. Evident, Lucy o învinuia şi de asta... dar dacă s-ar 
năpusti asupra lor o avalanşă venită tocmai din piscul lui 
Flagstaff Mountain, sau dacă un cutremur ar rupe Pearl 
Street în două, Lucy ar învinui-o probabil şi pentru lucrurile 
acelea. Nu că ea şi Harold nu aveau să le ofere curând 
motive de acuzare cât se poate de reale. Cu toate acestea, 
rămase extrem de dezamăgită din cauză că nu reuşise să-l 
mai vadă pe Joe pentru ultima oară... şi să-l sărute în chip 
de bun rămas. Ea şi Harold urmau să părăsească Free Zone 
nu peste multă vreme. 

Nu face nimic, e preferabil să renunţi total la el acum, 
dacă ai intrat în murdăria asta. Nu poți decât să-i faci rău 
lui... şi poate chiar ţie, pentru că Joe... vede şi înțelege 
anumite lucruri. E mai bine, de acum înainte, ca el să nu 
mai fie Joe, şi eu să nu mai fiu mama-Nadine. lar el să 
redevină Leo, pentru totdeauna. 

Dar în toată situaţia asta exista un paradox implacabil. Ea 
nu credea că vreunul dintre locuitorii din Free Zone avea să 


trăiască mai mult de un an de acum înainte, inclusiv băiatul. 
Voința lui era ca oamenii de aici să moară... 

„„. Aşa că trebuie să spui adevărul, nu numai Harold este 
unealta lui. Și tu eşti. Tu, aceea care defineai cândva crima, 
răpirea vieţii unui alt om, drept singurul păcat de neiertat 
în lumea de după epidemie... 

Pe neaşteptate, se surprinse dorind ca dinamita să fie 
într-adevăr veche, să sară în aer şi să pună capăt vieţii 
amândurora. Un astfel de sfârşit ar fi fost un semn de 
îndurare. Imediat îi veni în minte ce avea să se întâmple mai 
târziu, după ce vor fi trecut dincolo de munte, şi simţi o 
veche şi subtilă căldură aprinzându-i-se în pântece. 

— Uite, îi spuse Harold cu blândeţe. 

Introdusese dispozitivul într-o cutie de pantofi Hush 
Puppies şi o pusese deoparte. 

— E gata? 

— Da, gata. 

— Va funcţiona? 

— Nu vrei s-o încerci tu? 

Ea nu luă în seamă invitaţia amară şi sarcastică. Privirile 
lui o cercetau în felul lacom, de copil mic şi târâtor, pe care 
ajunsese să-l cunoască atât de bine. Se întorsese din acel 
loc îndepărtat - locul în care scrisese ceea ce exista în 
jurnalul pe care ea îl citise şi apoi îl aruncase neglijent în 
firida de sub cărămidă, acolo unde se aflase la început. 
Acum putea să-l joace după cum voia. Cuvintele lui nu mai 
erau decât nişte vorbe în vânt. 

— Ai vrea să mă vezi mai întâi cum mă joc singură? 
întrebă ea. Ca ieri seară? 

— Mda. Okay. Foarte bine. 

— Atunci hai să mergem sus, îl invită ea, clipind des din 
gene. Urc eu mai întâi. 

— Da, consimţi el răguşit. Pe frunte îi apăruseră mici 
picături de sudoare, dar de această dată nu de frică. Mergi 
tu întâi. 


Începu să urce scara, simțind cum o cerceta cu privirea 
pe sub fusta scurtă a costumului de marinar pentru copii pe 
care-l purta, şi sub care nu avea altceva. 

Uşa se închise în urma lor; obiectul pe care-l montase 
Harold rămăsese în cutia deschisă, pentru pantofi, în 
întunericul ce domnea în acea parte a clădirii. Dispozitivul 
era alcătuit dintr-un walkie-talkie marca Realistic, acţionat 
de baterii, luat de la magazinul Radio Shack. Capacul din 
spate fusese scos. De el fuseseră prinse opt batoane de 
dinamită. Cartea rămăsese deschisă. Fusese luată de la 
Biblioteca Publică din Boulder şi purta titlul 65 de 
câştigători ai premiilor Salonului Naţional al Tehnicii. 
Schița prezenta un montaj în care o sonerie de uşă era 
legată de un walkie-talkie similar cu cel din cutie. Dedesubt 
se putea citi legenda: Premiul al treilea, Salonul Naţional al 
Tehnicii 1977, realizat de Brian Ball, Rutland, Vermont. E 
suficient să pronunţi cuvântul magic şi soneriile de pe o 
rază de optsprezece kilometri vor începe să sune! 

Câteva ore mai târziu, Harold se întoarse la parter, puse 
capacul pe cutia de pantofi şi o duse cu grijă la etaj. O puse 
pe primul raft al dulapului din bucătărie. Ralph Brentner îi 
spusese în după-amiaza aceea că Free Zone Committee îl 
invita pe Chad Norris să vorbească la următoarea lor 
şedinţă. Şi când se întâmpla asta? se interesase Harold în 
treacăt. Pe 2 septembrie, îi dezvăluise Ralph. 

2 Septembrie. 


CAPITOLUL 57 


Larry şi Leo stăteau pe trotuarul din faţa casei. Larry bea 
bere Hamm's caldă, iar Leo nişte suc Orange Spot, tot cald. 
Puteai bea la Boulder tot ce-ţi poftea inima, cât timp nu-ţi 
păsa că băutura e caldă, dintr-o cutie de conserve. Din 
spate venea huruitul continuu şi răguşit al maşinii Lawn 
boy. Lucy tăia iarba. Larry se oferise, dar Lucy clătinase din 
cap: Mai bine află ce se întâmplă cu Leo, dacă reuşeşti. 

Era ultima zi a lui august. 

A doua zi după ce Nadine se mutase la Harold, Leo nu 
apăruse la micul dejun. Larry îl găsise pe băiat la el în 
cameră, doar în chiloţi, cu degetul mare în gură. Refuza să 
comunice şi se arăta ostil. Larry se speriase mai tare decât 
Lucy, deoarece ea nu ştia cum se purta băiatul pe vremea 
când Larry de-abia îl cunoscuse. Pe atunci purta numele de 
Joe şi agita mereu un cuţit de măcelar. 

Trecuse aproape o săptămână, iar Leo îşi mai revenise 
puţin, însă era departe de a fi vindecat şi refuza să discute 
despre cele petrecute. 

— Pemeia aceea are un amestec în chestia asta, îi 
spusese Lucy, în timp ce închidea capacul rezervorului de 
pe maşina de tăiat iarba. 

— Nadine? Ce te face să crezi una ca asta? 

— De fapt, nu aveam de gând s-o aduc în discuţie. Dar a 
trecut pe aici alaltăieri, când tu şi Leo vă încercaţi norocul 
la pescuit, pe Cold Creek. Dorea să-l vadă pe băiat. Eu am 
fost foarte bucuroasă că nu eraţi niciunul acasă. 

— Lucy... 

Îl sărută în fugă, iar el îşi strecură mâna pe sub bluza 
prinsă doar în bretele şi o mângâie tandru. 

— E adevărat că te-am judecat greşit, îi mărturisi ea. Şi 
cred că voi regreta întotdeauna lucrul acesta. Dar Nadine 
Cross n-o să-mi placă niciodată, e ceva în neregulă cu 
femeia asta. 


Larry nu-i răspunse, dar în mintea lui considera corect 
raţionamentul lui Lucy. În noaptea aceea, la King Sooper, se 
purtase ca o nebună. 

— Şi încă ceva... când a fost aici, nu-i zicea Leo. Se 
folosea de celălalt nume. Joe. 

Îi aruncă o privire îngândurată, în timp ce femeia apăsa 
demarorul automat, pornind maşinăria. 

Acum, la o jumătate de oră după discuţie, îşi bea berea şi 
se uita la Leo bătând mingea de ping-pong pe care o găsise 
în ziua în care ei doi se duseseră la Harold, unde locuia 
acum şi Nadine. Mingea mică şi albă se murdărise foarte 
tare, dar nu se spărsese. Toc-toc-toc pe asfalt. 

Leo (acum era cu adevărat Leo, nu-i aşa?) nu consimţise 
să intre la Harold în casă, în ziua aceea. 

Chiar în casa în care mama-Nadine locuia acum. 

— Nu vrei să mergem la pescuit, băiete? îi propuse Larry 
pe neaşteptate. 

— Nu e peşte, răspunse Leo. Îl cercetă pe Larry cu ochii 
lui stranii, verzi ca apa mării. Îl cunoşti pe domnul Ellis? 

— Cum să nu. 

— El zice că putem bea apa când se întorc peştii. O bem 
fără să... Scoase o fluierătură şi-şi flutură degetele înaintea 
ochilor. Înţelegi tu. 

— Fără să o fierbem? 

— Da. 

Toc-toc-toc. 

— Îmi place de Dick. De el şi de Laurie. Întotdeauna îmi 
dau ceva de mâncare. El se teme că ei doi n-or să fie în 
stare, dar eu zic că da. 

— Ce anume? 

— Să aibă un copil. Dick crede că poate e prea bătrân. 
Dar eu cred că nu. 

Larry tocmai se pregătea să întrebe cum de ajunseseră 
Leo şi Dick să discute acel subiect, apoi se abţinu. 
Răspunsul era de la sine înţeles: nu discutaseră. Dick n-ar fi 


stat de vorbă cu un puşti despre o problemă atât de intimă 
cum este făcutul unui copil. Leo... ştia, pur şi simplu. 

Toc-toc-toc. 

Da, Leo ştia anumite lucruri... sau le intuia. Nu voise să 
intre în casă la Harold, iar despre Nadine spusese ceva 
anume... nu mai ştia ce anume... dar Larry îşi adusese 
aminte de discuţia aceea şi fusese extrem de neliniştit sa 
afle că Nadine se mutase la Harold. Băiatul se purta ca şi 
cum ar fi fost în stare de transă, ca şi cum... 

(...toc-toc-toc.) 

Larry urmări mingea de ping-pong sărind în sus şi-n jos 
şi, străfulgerat de un gând, se uită la faţa băiatului. Ochii lui 
erau întunecaţi şi plecaţi cine ştie unde. Sunetul monoton al 
maşinii de tăiat iarba venea de departe, având efectul unui 
narcotic. Ziua era plăcută şi caldă. lar Leo căzu acum iarăşi 
în transă, ca şi cum ar fi citit gândul lui Larry şi ar fi 
reacţionat la el. 

Leo se dusese să vadă elefantul. 

Larry îi spuse pe un ton normal de conversaţie: 

— Da, cred că pot să aibă un copil. Dick nu are mai mult 
de cincizeci şi cinci de ani, după cum arată. Cary Grant a 
avut un urmaş chiar înainte să împlinească şaptezeci de ani. 

— Cine-i Cary Grant? se interesă Leo. 

Mingea sărea în sus şi-n jos, în sus şi-n jos. 

(Notorious. La nord prin nord-vest.) 

— Nu-l ştii? îl întrebă pe Joe. 

— A fost actor, îi răspunse Leo. A jucat în Notorious. Şi în 
Nord-vest. 

(Nord prin nord-vest.) 

— Nord prin nord-vest, vreau să spun, încuviinţă Leo. 

Ochii lui nu se dezlipeau de mingea albă. 

— Chiar aşa, spuse Larry. Ce mai face mama-Nadine, 
Leo? 

— Ea îmi spune Joe. Pentru ea, eu sunt Joe. 

— Ah. 

Un fior rece urca încet pe spinarea lui Larry. 


— E râu de ei. 

— Rău? 

— E rău de amândoi. 

— De Nadine şi... 

(Harold?) 

— Da, el. 

— Nu sunt fericiţi? 

— I-a păcălit. Cred că el are neapărată nevoie de ei. 

— El? 

— EL. 

Cuvântul vibră în aerul nemişcat al verii. 

Toc-toc-toc. 

— Vor pleca spre vest, continuă Leo. 

— Isuse, murmură Larry. 

Acum îi era foarte frig. Vechea teamă puse stăpânire pe 
el. Oare dorea să afle mai mult de atât? Avea sentimentul că 
urmăreşte deschiderea uşii unui cavou dintr-un cimitir 
încremenit, că se iveşte o mână... 

Poate să fie ce-o fi, nu vreau să mai aud, nu vreau să ştiu. 

— Mama-Nadine vrea să creadă că este vina ta, spuse 
Leo. Îşi zice că tu ai alungat-o la Harold. Dar ea a aşteptat 
dinadins. A aşteptat până ce tu ai iubit-o pe mama-Lucy 
prea tare, a aşteptat până ce-a fost sigură. Ca şi cum eli-ar 
fi şters partea aceea din creier care ştie să deosebească 
binele de rău. Încetul cu încetul, el îi şterge porţiunea 
aceea. lar când va dispărea cu totul, ea va fi la fel de 
nebună ca toţi ceilalţi din vest. Poate chiar mai nebună. 

— Leo..., şopti Larry, iar Leo răspunse pe dată: 

— Ea îmi spune Joe. Eu sunt Joe pentru ea. 

— Să-ţi spun şi eu Joe? îl întrebă Larry cu îndoială. 

— Nu. În tonul băiatului se strecurase o undă de 
implorare. Nu, te rog nu. 

— Ţi-e dor de mama-Nadine, nu-i aşa, Leo? 

— Ea este moartă, replică Leo cu o simplitate ce te 
înfiora. 

— De aceea te-ai întors atunci atât de târziu? 


— Da. 

— De aceea n-ai vorbit? 

— Da. 

— Dar acum vorbeşti. 

— Acum pot să discut cu tine şi cu mama-Lucy. 

— Da, sigur că da... 

— Dar nu pentru totdeauna! exclamă băiatul cu furie. Nu 
pentru totdeauna, dacă nu stai de vorbă cu Frannie! 
Discută cu Frannie! Discută cu Frannie! 

— Despre Nadine? 

— Nu! 

— Atunci despre cine? Despre tine? 

Vocea lui Leo se ridică, devenind şi mai stridentă: 

— "Totul stă scris! Ştii prea bine! Frannie ştie! Discută cu 
Frannie! 

— Comitetul... 

— Nu comitetul! Comitetul nu va ajuta, nu va ajuta 
nimănui, comitetul înseamnă calea cea veche, el râde de 
comitetul vostru pentru că înseamnă calea cea veche, iar 
căile cele vechi sunt căile lui, tu ştii, Frannie ştie, dacă staţi 
de vorbă puteţi... 

Leo izbi puternic mingea de asfalt - TOC! - şi ea se înălţă 
deasupra capului, veni în jos şi se rostogoli pe undeva. 
Larry o urmări cu privirea, cu gura uscată, cu inima 
zbătându-i-se cu putere în piept. 

— Am scăpat mingea, zise Leo, fugind după ea. 

Larry se uită în urma lui. 

Frannie, îi trecu prin minte. 

Cei doi stăteau pe marginea chioşcului, legănându-şi 
picioarele. Era doar cu o oră înainte de lăsarea 
întunericului şi foarte puţini oameni se mai plimbau prin 
parc; unii se ţineau de mână. Orele de joacă ale copiilor 
coincid cu orele îndrăgostiţilor, îi trecu lui Fran prin minte, 
fără nicio legătură. Larry tocmai terminase de povestit cele 
relatate de Leo în transă, iar ea simţea că i se roteşte capul. 

— Deci ce părere ai? o întrebă Larry. 


— Nu ştiu ce să cred, îi răspunse ea cu vocea coborâtă, în 
afară de faptul că nu-mi place deloc ce se întâmplă. Vise 
halucinatorii. O bătrână care reprezintă pentru o vreme 
vocea Domnului, apoi dispare în sălbăticie. Acum intră în 
scenă un băieţel telepatic. Parc-am trăi o poveste. Uneori 
îmi vine să cred că gripa ne-a cruțat, în schimb am 
înnebunit cu toţii. 

— Mi-a spus să stau de vorbă cu tine. lată-mă. 

Ea nu-i răspunse. 

— Păi, insistă Larry, dacă îţi vine în gând orice fel de... 

— Stă scris, pronunţă Frannie ca în somn. Băiatul ăsta 
are dreptate. Aici e tot miezul problemei. Dacă n-aş fi fost 
atât de proastă şi de vanitoasă încât să scriu... afurisita de 
mine! 

Larry o cercetă uimit. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre Harold, îi explică ea. Mi-e teamă de el. Nici lui 
Stu nu i-am povestit. Mi-a fost ruşine. Am ţinut jurnalul ăla 
idiot... iar acum Stu... pur şi simplu îl place pe Harold... 
toată lumea din Free Zone îl place pe Harold, inclusiv tu. 
Începu să râdă, dar curând râsul i se înecă în plâns. Dacă 
stau să mă gândesc, el a fost... ghidul tău spiritual pe 
drumul până aici! 

— Nu înţeleg prea bine despre ce vorbeşti. Poţi să-mi 
spui de ce anume te temi? 

— Tocmai aste e... nu ştiu cu exactitate. Se uită lael 
printre lacrimi. Cred că e cel mai bine să-ţi spun tot ce ştiu, 
Larry. Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Dumnezeu mi-e 
martor că nu mai pot ţine lucrurile astea în mine, iar Stu... 
Stu poate că nu-i persoana cea mai potrivită să audă. Sau 
nu primul, în orice caz. 

— Mergi mai departe, Fran. Dă-i drumul. 

Îi relată totul, începând cu ziua aceea din iunie, când 
Harold apăruse pe aleea din faţa casei ei din Ogunquit în 
Cadillacul lui Roy Brannigan. Pe măsură ce-i vorbea, ultima 
lumină a zilei se transforma încet într-o umbră albăstruie. 


Îndrăgostiţii începuseră să plece din parc. Răsări secera 
subţire a lunii. În blocul înalt de locuinţe de pe cealaltă 
parte a lui Canyon Boulevard se aprinseseră mai multe 
lămpi Coleman. Îi vorbi despre ceea ce scrisese Harold pe 
acoperişul hambarului şi cum ea dormea în timp ce el îşi 
risca viaţa să treacă şi numele ei. Cum îl întâlniseră pe Stu 
în Fabyan şi despre reacţia violentă, de genul „să nu care 
cumva să te atingi de osul meu” a lui Harold faţă de Stu. îi 
mai spuse despre jurnalul ei şi despre amprenta pe care o 
descoperise pe o pagină. Când termină, trecuse de ora 9, 
iar greierii cântau de zor. Între ei se lăsă tăcerea, iar Fran 
aştepta cu teamă reacţia lui Larry. Dar el părea dus pe 
gânduri. 

În cele din urmă rupse tăcerea: 

— Cât de sigură eşti de amprentă? În mintea ta, eşti 
absolut sigură că e a lui Harold? 

Ea nu ezită decât un moment. 

— Da. Am ştiut de la bun început că amprenta este lăsată 
de el. 

— Cât despre hambarul pe care a lăsat semnul acela, 
continuă Larry. [i-aduci aminte, în seara când ne-am 
cunoscut, ţi-am spus că am urcat până sus? Şi că Harold îşi 
cioplise inițialele pe o bârnă din pod? 

— Da. 

— Nu erau doar inițialele lui. Apăreau şi ale tale. În 
mijlocul unei inimi. Exact ca un băiat bolnav de iubire, 
desenând pe banca lui de la şcoală. 

Fran se şterse la ochi cu mâinile. 

— Ce nenorocire, rosti ea răguşit. 

— Nu eşti răspunzătoare de faptele lui Harold Lauder, 
draga mea. Îi prinse o mână între palmele lui şi o strânse. 
Se uită în ochii ei şi-i spuse: Ascultă vorbele mele, eu care 
am fost un ticălos, un lunecos şi-un nemernic. Nu trebuie 
să-ţi faci complexe. Pentru că dacă ţi se întâmplă asta... 
Strânsoarea lui spori până când deveni dureroasă, dar 
trăsăturile lui îşi păstraseră blândeţea. Dacă ţi se întâmplă, 


atunci înnebuneşti cu adevărat. În halul în care suntem, 
abia putem vedea de noi, necum să mai avem grijă şi de 
alţii. 

Larry îşi retrase mâinile şi rămaseră tăcuţi o vreme. 

— Eşti de părere că Harold îi poartă lui Stu o ură de 
moarte? Chiar atât de adâncă să fie răutatea lui? 

— Da, îl asigură ea, cred cu tot dinadinsul. Poate că 
doreşte să lichideze întregul comitet. Dar nu înţeleg ce... 

Mâna bărbatului se lăsă pe umărul ei şi o strânse tare, 
obligând-o să tacă. În ciuda întunericului, văzu că 
atitudinea lui se schimbase şi avea ochii măriţi. Buzele i se 
mişcau, fără să scoată niciun sunet. 

— Larry? Ce... 

— Când a coborât, mormăi Larry. S-a dus jos să aducă un 
tirbuşon sau aşa ceva. 

— Ce? 

Se întoarse foarte încet spre ea, ca şi cum capul i s-ar fi 
rotit pe o articulaţie ruginită. 

— Ştii, s-ar putea să existe o cale de rezolvare pentru 
toate. Nu garantez, pentru că nu m-am uitat în carte, dar... 
prea se leagă toate... Harold îţi citeşte jurnalul, şi nu numai 
că află o mulţime de lucruri, dar îi vine şi o idee. Ba 
probabil a fost foarte gelos pe faptul că tu ai avut acest 
gând înaintea lui. Există vreun scriitor bun să nu fi ţinut un 
jurnal? 

— Adică vrei să spui că şi Harold are un jurnal? 

— Când a coborât în pivniţă, în ziua în care m-am dus cu 
vinul, mă uitam prin salonul lui. Îmi spusese că are de gând 
să aducă nişte mobilă cu crom şi piele şi încercam să-mi 
imaginez cum avea să arate noul interior. Atunci am 
observat o cărămidă care nu stătea prea bine fixată în 
cămin... 

— DA! strigă ea, atât de tare, încât îl făcu să tresară. În 
ziua în care m-am strecurat înăuntru... şi a apărut Nadine 
Cross... m-am aşezat pe cămin... mi-aduc aminte de piatra 
aceea care se clătina. Îşi ridică iarăşi privirile spre Larry. S- 


a întâmplat încă o dată. Ca şi cum cineva ne-ar fi luat de 
mână şi ne-ar fi condus spre locul respectiv... 

— Doar o coincidenţă, spuse el, nu foarte sigur. 

— Oare? Am fost amândoi acasă la Harold. Am remarcat 
amândoi cărămida. Şi amândoi ne aflăm acum aici. Numeşti 
asta coincidenţă? 

— Nu ştiu. 

— Ce era sub piatra aceea? 

— Un registru, spuse el încet. Cel puţin aşa scria pe 
copertă. Nu m-am uitat înăuntru. În momentul respectiv, m- 
am gândit că putea la fel de bine să fi aparţinut fostului 
stăpân al casei ca şi lui Harold. Dar dacă ar fi fost aşa, n-ar 
fi dat şi Harold peste el? Noi amândoi am băgat de seamă 
cărămida aceea. Să spunem că a găsit şi el caietul. Chiar 
dacă persoana care a locuit acolo înainte de gripă l-ar fi 
umplut de mici secrete - sumele cu care a înşelat fiscul, 
fantezii sexuale legate de fiică-sa, cine mai ştie ce alte 
chestii - secretele respective nu ar fi fost şi ale lui Harold. 
Înţelegi? 

— Da, dar... 

— Nu-l întrerupe pe inspectorul Underwood tocmai când 
elucidează misterul, codană fluşturatică ce eşti. Prin 
urmare, dacă acele secrete nu erau şi ale lui Harold, de ce 
ar mai fi pus caietul la locul lui, sub cărămidă? Tocmai 
pentru că erau secretele lui. Acolo se afla chiar jurnalul lui 
Harold. 

— Crezi că se află tot acolo? 

— Poate. Cred că am face bine să verificăm. 

— Acum? 

— Mâine. El face parte din Comitetul pentru Înhumări, 
iar Nadine a început să muncească după-amiezele la uzina 
electrică. 

— Foarte bine. Eşti de părere că ar trebui să stau de 
vorbă cu Stu? 

— Hai să mai aşteptăm. Nu are niciun rost să agităm 
spiritele, până nu ştim exact dacă e ceva important. Poate a 


dispărut caietul. Sau nu conţine decât o listă cu treburi de 
făcut. Poate să fie plin de lucruri nevinovate. Sau poate este 
planul lui de ascensiune politică. Nu-i exclus să fie cifrat. 

— La asta nu m-am gândit. Dar cum procedăm, dacă 
este... ceva important? 

— Atunci va trebui să discutăm în Comitetul Zonei Libere. 
lată încă un motiv ca să acţionăm repede. Ne întâlnim pe 2 
septembrie. Comitetul va rezolva totul. 

— Oare? 

— Da, cred că da, răspunse Larry, deşi avea în minte şi 
cele spuse de Leo despre comitet. 

Cobori, lăsându-se să alunece de pe marginea chioşcului. 

— Mă simt mult mai bine. Îţi mulţumesc că eşti alături de 
mine, Larry. 

— Unde ne întâlnim? 

— În părculeţul de vizavi de casa lui Harold. Ce părere ai, 
mâine, la ora 1? 

— Minunat, răspunse Larry. Ne vedem acolo. 

Frannie se întoarse acasă simţindu-şi inima mai uşoară, 
după multe săptămâni. După cum zisese Larry, alternativele 
erau foarte limpezi. Caietul putea arăta că temerile lor sunt 
neîntemeiate. Dar dacă se dovedea altceva... 

Foarte bine, atunci decizia va aparţine comitetului. După 
cum îi amintise Larry, se întruneau în seara zilei de 2, în 
apartamentul lui Nick şi Ralph, aproape de capătul lui 
Baseline Road. 


Când ajunse acasă, îl găsi pe Stu în dormitor, cu un 
creion-marker în mână, având înainte-i un volum gros, legat 
în piele. Titlul, tipărit cu foiţă aurie pe copertă, suna astfel: 
O introducere în Codul Penal din Colorado. 

— Grea carte, spuse ea, sărutându-l pe gură. 

— Fir-ar a naibii. Stu aruncă volumul, care ateriză cu 
zgomot tocmai pe măsuţa de toaletă. Al Bundell mi-a adus- 
0. El şi Comitetul lui Juridic şi-au luat treaba foarte în 


serios, Fran. Doreşte să discute cu noi poimâine, când ne 
întâlnim în şedinţa comitetului. Tu pe unde-ai umblat, 
frumoasă doamnă? 

— Am stat de vorbă cu Larry Underwood. 

O cercetă atent. 

— Fran... nu cumva ai plâns? 

— Ba da, îi mărturisi ea, înfruntându-i privirea, dar acum 
mi-e bine. Mult mai bine. 

— Din cauza copilului? 

— Nu. 

— Atunci, de ce? 

— O să-ţi spun mâine seară. Am să-ţi povestesc tot ce se 
întâmplă în ceea ce mă încăpăţânez să consider mintea 
mea. Până atunci, fără întrebări. Bine? 

— E ceva grav? 

— Stu, nici eu nu ştiu. 

O privi vreme îndelungată, apoi spuse: 

— Prea bine, Frannie. Te iubesc. 

— Ştiu. Şi eu te iubesc. 

— Mergem în pat? 

— Să vedem cine ajunge primul, propuse ea, zâmbind. 


Ziua de 1 septembrie, o zi cenuşie şi ploioasă, din cele pe 
care vrei să le uiţi imediat, avea să se dovedească 
memorabilă pentru toţi locuitorii din Free Zone. Pentru că a 
fost ziua în care North Boulder a avut din nou curent 
electric... la început, pentru scurtă vreme. 

Cu zece minute înaintea prânzului, în camera de 
comandă a uzinei electrice, Brad Kitchner aruncă o ultimă 
privire în spatele lui, unde se aflau Stu, Nick, Ralph şi Jack 
Jackson. Brad le zâmbi nervos şi spuse: 

— Sfântă Mărie, cerem îndurare să te milostiveşti de a 
noastră lucrare. 

Apăsă cu putere două comutatoare uriaşe. În hala 
imensă, cavernoasă, de sub ei, intrară în funcţiune două 
generatoare. Cei cinci bărbaţi se apropiară de peretele din 


sticlă polarizată şi priviră în jos, unde aşteptau aproape o 
sută de femei şi bărbaţi, purtând, fără excepţie, ochelari de 
protecţie, aşa cum ordonase Brad. 

— Dacă se întâmplă ceva, prefer să o păţească doi, nu 
cincizeci şi doi, le mărturisise Brad mai devreme. 

Şuieratul generatoarelor se înteţi. 

Nick îi făcu semn cu cotul lui Stu, arătându-i tavanul 
biroului; Stu se uită şi începu să zâmbească. În spatele 
panourilor translucide, luminile fluorescente începuseră să 
pâlpâie palid. Turaţia generatoarelor creştea tot mai mult, 
până ce ajunse la un prag unde se stabiliză. Mulțimea 
muncitorilor adunaţi izbucni spontan în aplauze, deşi 
pentru unii era un chin; mâinile lor suferiseră cumplit din 
cauza orelor nesfârşite şi chinuitoare cât înfăşuraseră liţă 
pe turbine. 

Lumina fluorescentă ajunsese la intensitatea ei normală. 

Nick trăia acum sentimente opuse celor pe care le 
avusese la Shoyo, atunci când lumina se oprise - nu de 
coborâre într-un mormânt, ci de înviere. 

Cele două generatoare asigurau curentul electric pentru 
o mică secţiune din North Boulder, respectiv în zona North 
Street. Existau în partea aceea oameni care nu ştiau nimic 
despre test şi mulţi o luaseră la sănătoasa, ca şi cum pe 
urmele lor ar fi pornit toţi diavolii iadului. 

Pe televizoare apăru zăpada caracteristică, iar paraziţii 
şuierau de mama focului. Într-o casă de pe Spruce Street 
intră în acţiune un mixer, pus să bată un amestec de brânză 
cu ouă care se închegase de mult. Supraturat curând, 
motorul mixerului se arse. Într-un garaj pustiu porni un 
ferăstrău de putere, suflând rumeguşul din propriile-i 
măruntaie. Radiatoarele se încălziră la roşu. Marvin Gaye 
începu să cânte din difuzoarele unui magazin de discuri 
specializat în vânzarea de vechi succese, având firma Wax 
Museum. Cuvintele, susţinute de un ritm disco vioi, păreau 
un vis renăscut: „Să dansăm... să strigăm... să ne bucurăm, 
asta-i totul... să dansăm... să strigăm...” 


Un transformator de forţă de pe Maple Street sări în aer; 
din el ţâşni o spectaculoasă spirală de scântei purpurii, care 
se risipiră pe iarba umedă, stingându-se apoi. 

La uzina electrică, unul dintre generatoare începu să 
ţiuie pe ton tot mai înalt şi mai disperat, apoi scoase fum. 
Oamenii se retraseră, gata să intre în panică. Tot locul se 
umplu de mirosul dulce-greţos al ozonului. Se declanşă şi 
ţipătul strident al unei sonerii. 

— Turaţie prea mare! urlă Brad. Nenorocitul a depăşit 
pragul maxim! Suprasarcină! 

Se năpusti la celălalt capăt al camerei şi se grăbi să 
aducă cele două comutatoare în poziţie iniţială. Şuieratul 
generatoarelor începu să se stingă, dar nu înainte ca jos să 
se producă o bufnitură puternică şi să se işte ţipete, 
estompate de geamul protector. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă Ralph. Unul a luat foc. 

Deasupra capetelor lor, lumina din tuburile fluorescente 
se concentră în câteva nuclee de lumină albă şi palidă, 
pentru ca apoi să dispară complet. Brad deschise iute uşa 
camerei de comandă şi ieşi pe platformă. Vocea lui stârni 
ecouri surde în imensul spaţiu deschis. 

— Puneţi spuma pe el! Grăbiţi-vă! 

Jetul mai multor extinctoare cu spumă fu îndreptat spre 
generatoare şi focul se stinse. Mirosul de ozon stăruia încă. 
leşiră şi ceilalţi, îngrămădindu-se pe platformă, alături de 
Brad. 

Stu îi puse o mână pe umăr. 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, îl 
consolă el. 

Brad se întoarse spre el, zâmbind: 

— Să-ţi pară râu? Pentru ce? 

— Păi, pentru că a luat foc, nu? interveni Jack. 

— Păi sigur că a luat foc, fir-ar al naibii! Şi pe undeva, în 
zona North Street, un transformator a sărit în aer şi s-a 
făcut fărâme. Am uitat, afurisit să fie, am uitat! Oamenii s- 
au îmbolnăvit, au murit, dar nu s-a obosit nimeni să închidă 


aparatele electrice înainte de asta! Peste tot în Boulder 
există televizoare, sobe electrice şi pături electrice. Cererea 
de curent a fost uriaşă. Generatoarele astea sunt concepute 
de aşa manieră încât să intervină automat atunci când 
apare un dezechilibru de sarcini. Cel de jos a încercat să le 
compenseze pe toate celelalte, care erau închise, 
înţelegeţi? Brad le dădea explicaţii, în culmea 
entuziasmului. Gary! Aţi auzit de incendiul de la Gary, 
Indiana? 

Îi făcură semn că da. 

— De ştiut nu vom şti niciodată cu siguranţă, dar putem 
bănui că s-a întâmplat şi acolo ceea ce s-a petrecut aici, 
tocmai din cauză că alimentarea cu energie electrică nu s-a 
întrerupt suficient de repede. În circumstanţe favorabile, e 
suficientă şi o pătură electrică în care apare un scurtcircuit, 
tot aşa cum vaca doamnei O'Leary a doborât lampa aceea la 
Chicago. Maşinăria asta genială a încercat să le ajute pe 
celelalte. Prin urmare, s-a ars. Tot răul spre bine că s-a 
întâmplat acum, aşa gândesc eu... puteţi să mă credeţi pe 
cuvânt. 

— Dacă zici tu, îi răspunse Ralph plin de îndoială. 

— Trebuie să bobinăm din nou, dar numai un singur 
motor, de data asta. leşim la capăt, sunt sigur. Dar... Brad 
începu să pocnească din degete printr-un gest reflex, semn 
că judecă adânc. Nu putem da din nou drumul la curent 
până ce nu suntem siguri. Putem să formăm încă o echipă? 
Ne-ar trebui vreo doisprezece oameni. 

— Sigur că da, cred că putem, răspunse Stu. Dar pentru 
ce? 

— Formăm o Echipă de Scos din Priză. Avem nevoie de o 
ceată care să străbată din casă în casă tot oraşul şi să 
închidă toate aparatele electrice în funcţiune. Nu putem da 
din nou drumul la curent înainte să facem şi treaba asta. 
Gândeşte-te, nu avem nici măcar pompieri, încheie Brad, cu 
un hohot de râs ce suna puţin dement. 


— În schimb avem un comitet al Free Zone care se 
întruneşte mâine seară, replică Stu. Vii acolo şi explici de ce 
ai nevoie de echipă, şi-ţi primeşti oamenii. Dar eşti convins 
că instalaţia nu va intra iarăşi în stare de suprasarcină? 

— Sunt absolut sigur. Nici astăzi nu s-ar fi întâmplat, 
dacă n-ar fi fost atâtea lucruri lăsate în priză. Dacă tot veni 
vorba, ar trebui să meargă cineva în North Boulder şi să 
vadă dacă nu cumva se mistuie în flăcări. 

Nimeni nu ştia foarte sigur dacă Brad glumea sau vorbea 
serios. După cum s-a dovedit, se stârniseră mai multe mici 
incendii, majoritatea provocate de aparatura pentru 
încălzit. Niciunul însă nu se întinse, din cauza ploii care nu 
încetase. În orice caz, oamenii din Free Zone aveau să-şi 
aducă aminte mai târziu de 1 septembrie drept ziua în care 
curentul electric a fost repus în funcţiune - chiar şi dacă 
numai pentru treizeci de secunde. 


O oră mai târziu, Fran intra pedalând pe bicicletă în 
Eben G. Fine Park, chiar vizavi de casa lui Harold. În 
capătul nordic al parcului, dincolo de mesele pentru picnic, 
curgea clipocind molcom Boulder Stream. Ploaia măruntă a 
dimineţii se transformase acum într-o perdea de picături 
fine. 

Se uită în jur, căutându-l pe Larry, nu-l găsi şi-şi parcă 
bicicleta. Porni prin iarba încărcată de rouă spre leagăne, 
când auzi o voce: 

— Aici, Frannie. 

Tresări mirată şi se uită în direcţia clădirii în care se 
găseau toaletele pentru femei şi bărbaţi. O siluetă înaltă se 
desprinse din umbra scurtului pasaj trecând prin centrul 
construcţiei şi, pentru o clipă, o cuprinse teama... 

Persoana ieşi apoi la lumină: era Larry, în jeanşi 
decoloraţi şi o cămaşă kaki. Fran se linişti. 

— Te-am speriat? 

— Da, puţin. Se aşeză într-un leagăn, iar bătăile inimii i 
se potoliră, încetul cu încetul. La început n-am văzut decât o 


umbră, pândind din întuneric... 

— Îmi pare rău, dar mi-am făcut socoteala că este mai 
sigur, chiar dacă de acasă de la Harold nu există câmp liber 
de vedere spre locul acesta. Constat că şi tu ai venit pe 
bicicletă. 

— Nu face atâta zgomot. 

— Pe a mea am lăsat-o în adăpostul de acolo. 

Făcu semn spre o construcţie cu pereţi deschişi, cu 
acoperişul jos, din apropierea terenului de joacă. 

Frannie îşi strecură bicicleta printre leagăne şi tobogan, 
intrând cu ea în adăpost. Înăuntru domnea o duhoare 
mucegăită şi fetidă. Locul fusese probabil punctul de 
întâlnire al puştilor prea mici sau prea drogaţi ca să poată 
conduce. Pe jos era plin de sticle goale de bere şi mucuri de 
ţigări. Într-un colţ zăcea aruncată o pereche de chiloţi 
mototolită şi într-altul se vedeau urmele unui mic foc. Îşi 
lăsă bicicleta lângă a lui Larry şi ieşi repede afară. Printre 
umbrele dinăuntru, în nări cu mirosul pătrunzător al 
amorului de mult consumat, nu-i era deloc greu să-şi 
imagineze că Omul Întunecat se află chiar în spatele ei, cu 
umeraşul cel strâmb în mână. 

— Ca la Holiday Inn, nu? comentă Larry sec. 

— Nu mi-au plăcut niciodată locurile de genul ăsta, spuse 
Fran, cutremurându-se uşor. Indiferent cum se soldează 
toată chestia, Larry, vreau să-i mărturisesc totul lui Stu în 
seara aceasta. 

Larry încuviinţă din cap. 

— Da, nu numai pentru că face parte din comitet, dar tot 
el este şi şeriful. 

Fran îl privi tulburată. Era pentru prima oară când 
înţelegea că expediţia lor se putea încheia cu arestarea lui 
Harold. Iar ei se strecurau în casa lui fără ordin de 
percheziţie, fără nimic, cu intenţia să cotrobăie peste tot. 

— Nu prea sună bine, comentă ea. 

— Nu-i aşa? se arătă el de acord. Ai vrea să renunţăm? 

Fran se gândi multă vreme, apoi clătină din cap. 


— Foarte bine. Am vrut să ştiu clar ce facem. 

— Eşti sigur că nu e niciunul acasă? 

— Da. Pe Harold l-am văzut la volanul unui camion al 
Comitetului pentru Înhumări azi-dimineaţă. Iar toţi cei care 
au lucrat în Comitetul pentru Energie au fost invitaţi să ia 
parte la test. 

— Eşti sigur că s-a dus? 

— Ar fi foarte ciudat din partea ei să lipsească de la un 
asemenea eveniment, nu crezi? 

Fran cugetă la cele auzite, apoi spuse: 

— Probabil că ai dreptate. Apropo, Stu zicea că aproape 
întregul oraş va fi electrificat din nou până pe 6. 

— Va fi o zi mare, spuse Larry, gândindu-se cât de plăcut 
va fi să stea la Shannon's sau la Broken Drum cu o chitară 
Fender din cele mari în mână şi un amplificator şi mai mare 
în spate şi să cânte ceva - orice, cu condiţia să aibă o 
melodie simplă şi un ritm puternic - cu volumul dat la 
maxim. „Gloria”, poate, sau „Walkin' the Dog”. De fapt, 
orice, cu excepţia lui „Baby, Can You Dig Your Man?” 

— Poate n-ar fi rău să ne pregătim o poveste, pentru 
orice eventualitate. 

Larry rânji ipocrit. 

— N-ai vrea să zicem că facem abonamente la nişte 
reviste, dacă se întoarce unul dintre ei? 

— Ha-ha, Larry. 

— Atunci, am putea spune că am venit ca să-i comunicăm 
ce mi-ai zis tu chiar acum despre pornirea curentului 
electric. Dacă o găsim acasă. 

— Da, asta s-ar putea să meargă, acceptă Fran. 

— Nu-ţi face iluzii, Fran. Ea ar avea suspiciuni şi dacă i- 
am spune că am trecut pe la ea pentru că Isus Cristos 
tocmai a apărut pe rezervorul municipal de apă şi se plimbă 
încolo şi încoace. 

— Dacă se simte vinovată de ceva. 

— Da. Dacă se simte vinovată de ceva. 

— Să mergem, îl îndemnă Fran după ce se gândise puţin. 


Nu a fost nevoie de nicio poveste. Au bătut cu putere mai 
întâi în uşa din faţă, apoi în cea din spate, convingându-se 
că locuinţa lui Harold era cu adevărat pustie. Cu atât mai 
bine, îşi zise Fran - pentru că, pe măsură ce se gândea mai 
mult la povestea fabricată de ei, cu atât i se părea mai 
subţire. 

— Cum ai pătruns înăuntru? o întrebă Larry. 

— Prin fereastra din pivniţă. 

Se apropiară de latura casei şi Larry încercă să tragă de 
fereastra respectivă, însă zadarnic; între timp, Fran făcea 
de pază. 

— Tu ai intrat, dar acum este zăvorâtă. 

— Nu, s-a înţepenit, numai. Lasă-mă şi pe mine să încerc. 

Dar nici Fran nu reuşi mai mult. La un moment dat, după 
vizita ei clandestină, Harold închisese bine fereastra 
respectivă. 

— Şi acum ce facem? îl întrebă ea. 

— Să spargem uşa. 

— Larry, dar el o să-şi dea seama. 

— Nu face nimic. Dacă nu are nimic de ascuns, o să 
creadă că au intrat nişte copii, din cei care sparg ferestre la 
casele rămase pustii. Casa pare cu adevărat pustie aşa, cu 
toate storurile trase. lar dacă are ceva de ascuns, va fi 
extrem de îngrijorat, după cum şi merită. Corect? 

Ea nu se arătă foarte convinsă, dar nici nu-l opri când îşi 
scoase cămaşa, o înfăşură în jurul pumnului şi antebraţului 
şi sparse fereastra de la pivniţă. După căderea avalanşei de 
cioburi în interior, pipăi, în căutarea zăvorului. 

— Gata. Eliberă piedica şi împinse fereastra. Larry se 
strecură înăuntru şi o ajută şi pe ea să coboare. Ai grijă, 
fetiţo, să nu lepezi copilul în casa lui Harold Lauder. Te rog. 

O prinse de subsuori şi o lăsă încet jos. Cercetară 
amândoi camera de dans de la subsol. Setul de crochet 
stătea de santinelă. Masa jocului de hochei era presărată cu 
fragmente de sârme colorate. 


— Ce-o fi asta? se întrebă ea, culegând una dintre bucăţi. 
Prima oară nu erau aici. 

Larry ridică din umeri: 

— Poate că Harold construieşte o cursă de şoareci 
perfecționată. 

Apoi scoase de sub masă o cutie, pe capacul căreia se 
putea citi, DELUXE REALISTIC WALKIE-IALKIE SEI, 
BATTERIES NOT INCLUDED. Deschise cutia, deşi se putea 
ghici după greutate că fusese golită de conţinut. 

— Nu construieşte curse de şoareci, ci aparate de emisie- 
recepţie, comentă Fran. 

— Nu, în cutie n-a fost un set de piese pe care să ţi le 
montezi singur, ci aparate în stare de funcţionare. Poate că 
le-a modificat într-un fel sau altul. Nici nu m-ar mira din 
partea lui Harold. Ţi-aduci aminte cât de nemulţumit era 
Stu de funcţionarea aparatelor lor de emisie-recepţie, când 
el, Harold şi Ralph o căutau pe Mother Abagail? 

Ea confirmă din cap, deşi bucăţelele acelea de sârmă o 
intrigau în continuare. 

Larry aruncă pe podea cutia şi făcu o declaraţie pe care 
mai târziu avea s-o considere una dintre greşelile vieţii lui. 

— Nu prezintă nicio importanţă, spuse el. Să mergem. 

Urcară pe scări, dar uşa de la capul scărilor era încuiată, 
de astă dată. Fran îi căută privirea, iar el ridică din umeri. 

— Până aici ne-a fost! 

Fran clătină din cap. 

Larry izbi de mai multe ori cu umărul în tăblie, ca să 
simtă cât de mare rezistenţă punea zăvorul de pe partea 
opusă, apoi se împinse cu toată puterea. Se auzi zgomotul 
de metal care cedează şi uşa se dădu de perete. Larry se 
aplecă şi culese de pe linoleumul bucătăriei întreg zăvorul. 

— Aş putea să montez asta la loc şi el nu s-ar prinde. 
Desigur, cu condiţia să existe o şurubelniţă la îndemână. 

— De ce să te osteneşti? Oricum o să găsească geamul 
spart. 


— E adevărat. Dar dacă zăvorul apare iarăşi pe uşă, elnu 
va... de ce zâmbeşti? 

— Nu te împiedică nimeni să pui zăvorul la locul lui. Dar, 
te întreb eu, cum ai de gând să-l tragi de pe partea 
cealaltă? 

Larry se gândi la această problemă şi spuse: 

— Doamne, mai mult ca orice pe lumea asta urăsc femeile 
care fac pe deşteptele. Aruncă obiectul pe bufetul de 
bucătărie placat cu melamină. Hai să ne uităm sub 
cărămidă. 

Pătrunseră în salonul întunecos, iar Fran simţi cum o 
cuprinde agitația. Atunci Nadine nu avusese cheie. Dar de 
data asta, dacă se întorcea, situaţia era alta. lar dacă se 
întorcea, ar fi fost surprinşi asupra faptului. Ar fi fost cea 
mai amară glumă ca prima acţiune a lui Stu în calitate de 
şerif să fie arestarea femeii lui, pentru efracţie. 

— Acolo este, nu? o întrebă Larry, arătând cu degetul. 

— Da. Grăbeşte-te cât poţi. 

— Se prea poate să fi luat caietul de aici. 

Ceea ce Harold şi făcuse, numai că Nadine îl pusese la 
loc, în firida de sub cărămidă. Larry şi Fran n-aveau habar 
de asta, dar caietul se afla acolo când Larry îndepărtă 
piatra, iar cuvântul cu litere aurii strălucea discret pe 
copertă. Rămaseră amândoi cu privirile aţintite asupra lui. 
Încăperea li se păru deodată mai fierbinte, mai apăsătoare 
şi mai întunecată. 

— Ei, exclamă Larry, am venit aici ca să-l admirăm, sau ca 
să-l citim? 

— Citeşte tu, îl îndemnă Fran. Eu nu vreau nici să-l ating. 

Larry îl extrase din gaură şi şterse din reflex praful alb de 
piatră de pe copertă. Începu să-l răsfoiască la întâmplare. 
Textul fusese scris cu un creion cu vârful moale şi foarte 
subţire. El îi permisese lui Harold să scrie cu litere 
mărunte, perfecte - scrisul unui om extrem de conştiincios, 
poate chiar posedat. Nu existau pauze pentru alineate, iar 


marginile din stânga şi dreapta erau infime, însă egale şi 
drepte, încât ai fi zis că fuseseră trasate cu rigla. 

— Mi-ar trebui peste trei zile ca să citesc totul, spuse 
Larry, frunzărind iarăşi prima parte a jurnalului. 

— Stai puţin, îl rugă Fran. 

Îşi întinse braţul şi întoarse înapoi câteva pagini. Şuvoiul 
continuu de cuvinte era întrerupt aici de o porţiune 
înconjurată de un chenar gros. Textul părea să constituie un 
soi de moto: 


A-ţi urma steaua înseamnă să te pleci înaintea puterii 
unei Forțe superioare, a Providenţei; cu toate acestea, oare 
nu este posibil ca actul de a urma în sine să fie rădăcina 
pivotantă a unei Puteri şi mai mari? DUMNEZEUL tău, 
DIAVOLUL tău, posedă cheia farului; m-am luptat din 
răsputeri cu asta în ultimele două luni; dar fiecăruia dintre 
noi i-a fost dată răspunderea NAVIGAȚIEI. 

HAROLD EMERY LAUDER 


— Îmi pare rău. Pe mine mă depăşeşte, recunoscu Larry. 
Tu înţelegi ceva? 

Fran clătină încet din cap. 

— Presupun că este felul personal al lui Harold de a 
spune că a urma este la fel de onorabil ca a conduce. În 
orice caz, considerat strict ca moto, „Cine nu risipeşte, 
nume bun îşi găseşte” mi se pare totuşi mai valabil. 

Larry continuă să răsfoiască spre începutul caietului, 
descoperind alte patru sau cinci maxime cuprinse în casete, 
toate atribuite lui Harold semnat cu majuscule. 

— Uau! Ia uită-te la asta, Frannie! 


Se spune că două mari păcate omeneşti ar fi mândria şi 
ura. Oare aşa să fie? Eu prefer să le consider două mari 
virtuţi. A renunţa la mândrie şi la ură înseamnă a te 
schimba, spre binele lumii. A le etala este mai nobil; cu alte 


cuvinte, lumea trebuie să se schimbe spre binele tău. Sunt 
îmbarcat într-o măreaţă aventură. 
HAROLD EMERY LAUDER 


— Acesta este rodul unei minţi profund tulburate, spuse 
Fran, simțind că îngheaţă. 

— Este exact felul de a gândi care ne-a adus în halul în 
care suntem acum, se arătă Larry de acord. Întoarse 
repede filele, chiar la începutul jurnalului. Timpul trece. Să 
vedem ce înţelegem de aici. 

Niciunul dintre ei nu ştia exact la ce să se aştepte. Nu 
citiseră din jurnal decât motourile închise în casete şi câte o 
frază, de ici şi de colo, care, mai ales din cauza stilului 
contorsionat al lui Harold (fraza compus-complexă părea să 
fi fost inventată special pentru Harold Lauder), nu aveau 
aproape niciun înţeles. 

lată motivul pentru care ceea ce au descoperit la 
începutul caietului i-a luat absolut prin surprindere. 

Jurnalul începea în partea de sus a primei pagini din 
dreapta. Pasajul era marcat cu un 1 încercuit. Aici apărea şi 
un cap de alineat, singurul din tot caietul, din câte bănuia 
Fran, în afară de cele cu care începea fiecare moto din 
casete. Au citit prima frază ţinând caietul între ei, ca nişte 
copii la o repetiţie de cor, şi atunci Fran a scos o exclamaţie 
scurtă, gâtuită, îndepărtându-se şi ducându-şi mâna la 
gură. 

— Fran, trebuie să luăm caietul, zise Larry. 

— Da... 

— Şi-i arătăm şi lui Stu. Nu ştiu dacă Leo are dreptate 
atunci când spune că ei doi sunt de partea Omului 
Întunecat, dar, în orice caz, Harold suferă de un grav 
deranjament mintal, asta se vede clar. 

— Da, repetă ea. 

Se simţea slăbită, sfârşită. lată unde ajunsese toată 
povestea asta cu jurnalele. Avea sentimentul că ştiuse totul 
de la bun început, din momentul în care văzuse amprenta 


aceea uriaşă şi mânjită, iar acum trebuia să-şi spună mereu 
şi mereu că nu e cazul să leşine. 

— Fran? Frannie? Te simţi bine? 

Vocea lui Larry. Venind de la mare distanţă. 

lată cum începea jurnalul lui Harold: Cea mai mare 
plăcere a mea în această vară postapocaliptică va fi să-l 
ucid pe domnul Stuart Puţă-de-Cal Redman; nu-i exclus s-o 
ucid şi pe ea. 


— Ralph? Ralph Brentner, eşti acasă? Oooo-oooo, e 
careva acasă? 

Femeia rămase pe trepte, privind casa. În curte nu se 
vedeau motociclete, doar două biciclete parcate pe o parte 
a casei. Ralph ar fi auzit-o, în schimb cu mutul era cu totul 
altceva. Surdomutul. Puteai să urli până te învineţeai, dar el 
nu răspundea, chiar dacă era bine-mersi în casă. 

Trecându-şi sacoşa de piaţă dintr-o mână în cealaltă, 
Nadine încercă uşa, care nu fusese încuiată. Intră în casă, 
scăpând de burniţa insistentă. Se trezi într-un mic antreu. 
Spre bucătărie urcau patru trepte, iar o altă scară cobora 
spre subsol, unde, aşa cum îi spusese Harold, era 
apartamentul lui Andros. Afişând cea mai amabilă figură de 
care era în stare, Nadine cobori treptele, hotărând în 
mintea ei ce anume explicaţie să-i ofere, în caz că-l găsea 
acolo. 

Am intrat direct, pentru că mi-am închipuit că nu-ţi vei 
da seama că am bătut la uşă. Mai multe persoane dorim să 
aflăm dacă va exista un schimb de noapte care să lucreze la 
înfăşurările celor două motoare care s-au ars. [i-a lăsat 
Brad vreo vorbă? 

Aici nu existau decât două camere. Într-una era 
dormitorul, simplu ca o chilie de călugăr. În cealaltă biroul, 
mobilat cu o masă de lucru, un scaun mare, un coş de hârtii 
şi o bibliotecă. Toată masa era plină de hârtiuţe, prin care 
ea se uită fără grabă. Majoritatea rămaseră ininteligibile, 
din punctul ei de vedere - presupuse că era partea de 


dialog a lui Nick din cine ştie ce conversaţie (Presupun că 
da, dar n-ar fi bine să-l întrebăm dacă nu se poate face într- 
un fel mai simplu? scria pe una dintre ele). Altele arătau a 
notițe adresate lui însuşi, însemnări, gânduri. Câteva dintre 
ele îi aduseră aminte de casetele din jurnalul lui Harold, pe 
care el le numea „Repere pentru o viaţă mai bună”, 
zâmbind sarcastic. 

Într-un loc scria: Discută cu Glen despre comerț. Ştie 
vreunul dintre noi cum începe comerţul? Din cauza lipsei 
de mărfuri, nu-i aşa? Sau a unei modificări esenţiale a 
stocurilor de pe o anumită piață? Meseriile. Acesta s-ar 
putea să fie un cuvânt-cheie. Ce se întâmplă dacă Brad 
Kitchner se hotărăşte să nu mai dea pe gratis ci să vândă, 
în schimb? Sau doctorul? Cum am putea să-i plătim? 
Hmmm. 

Într-altul: Protecţia comunităţii este un drum cu două 
sensuri. 

Într-altul: Ori de câte ori discutăm despre lege, toată 
noaptea am coşmaruri care mi-aduc aminte de Shoyo. Mă 
uit la ei cum mor Îl văd pe Childress aruncându-şi 
mâncarea prin toată celula. Legea, legea, ce ne facem cu 
legea asta afurisită? Pedeapsa capitală. Acum pare un lucru 
amuzant. Dar după ce pune Brad în funcţiune energia 
electrică, oare cât va dura până-i va pretinde cineva să facă 
legătura la un scaun electric? 

Renunţă la notițe, însă nu foarte uşor. I se părea 
fascinant să se uite prin nişte însemnări ale unui bărbat 
care nu putea gândi deplin decât în scris (unul dintre 
profesorii ei de la colegiu repeta mereu şi cu plăcere că 
procesul gândirii nu poate fi niciodată complet în absenţa 
articulării), dar deja îşi terminase treaba pe care o avea în 
subsol. Nici Nick şi nici nimeni altcineva nu se afla aici. 
Dacă mai zăbovea, nu făcea decât să forţeze norocul în mod 
inutil. 

Se întoarse la parter. Harold îi spusese că întâlnirea avea 
să se desfăşoare în salon, probabil. Era o cameră uriaşă, cu 


un Covor gros şi aspru, de culoarea vinului, dominată de un 
cămin de sine stătător, care se termina într-un horn din 
piatră, ieşind prin acoperiş, întreg peretele de vest era din 
sticlă, oferind o privelişte magnifică asupra munţilor 
Flatiron. Se simţea expusă privirilor, ca un gândac pe un 
zid. Ştia că suprafaţa exterioară din termoplex era tratată 
cu iod, prin urmare din afară nu se vedea decât o 
răsfrângere ca într-o oglindă, totuşi, psihologic vorbind, se 
simţea neprotejată şi dorea să termine cât mai repede. 

Pe latura sudică a încăperii descoperi ceea ce căuta, un 
dulap în perete, adânc, pe care Ralph nu-l curăţase încă. 
Hainele atârnau în partea din spate, iar în colţuri zăceau 
grămezi de bocanci, mănuşi fără degete şi alte lucruri de 
lână pentru iarnă, înalte de vreo trei picioare. 

Lucrând cu repeziciune, scoase articolele de băcănie din 
plasă. Acestea erau doar un camuflaj. Dedesubtul 
conservelor cu pastă de tomate şi sardele se afla cutia de 
pantofi Hush Puppies, având înăuntru dinamita şi walkie- 
talkie. 

— Dar dacă o pun într-un dulap, va mai avea efect? 
întrebase ea. Nu cumva zidul în plus va opri forţa exploziei? 

— Nadine, îi răspunsese Harold, dacă dispozitivul acela 
funcţionează, iar eu nu am niciun motiv să mă tem că nu, va 
distruge nu numai casa respectivă, dar şi majoritatea 
celorlalte din jur. Pune-o oriunde consideri tu că va rămâne 
nebăgată de seamă până la întrunirea lor. Un dulap în 
perete ar fi foarte bun. Zidul în plus se va fragmenta şi se 
va transforma într-un fel de schije. Mă bizui pe judecata ta, 
dragă. Se va întâmpla exact ca în vechea poveste cu 
croitoraşul şi muştele. Şapte dintr-o lovitură. Numai că de 
această dată avem de-a face cu o târlă de coropişniţe 
politice. 

Nadine împinse într-o parte bocanci şi fulare, şi făcu o 
gaură în care introduse cutia de ghete. Acoperi totul la loc 
şi apoi se strecură afară din spaţiul strâmt. Gata. Îşi 
terminase treaba. Nu ştia dacă era bine sau rău. 


Părăsi casa în grabă, fără să se uite în urmă, încercând să 
ignore vocea care refuza să tacă, vocea care-i spunea să se 
întoarcă şi să scoată firele care legau capsele detonatoare 
cu aparatul de emisie-recepţie, şoptindu-i să renunţe 
înainte de a înnebuni. Nu o aştepta oare demenţa într-un 
viitor deloc îndepărtat, poate la mai puţin de două 
săptămâni? Nu era demenţa concluzia finală şi logică? 

Puse plasa cu provizii în portbagajul Vespei şi porni 
motorul. În tot timpul mersului, vocea aceea îi spunea 
necontenit: N-ai de gând să laşi lucrul acela acolo, nu? N-ai 
de gând să laşi bomba acolo? 

Într-o lume în care au murit atât de mulți... 

Se aplecă într-o curbă, incapabilă să vadă pe unde 
mergea. Lacrimile începuseră să-i picure din ochi. 

„„„cel mai mare păcat este să iei viaţa altui om. 

Aici era vorba de şapte vieţi. Nu, mai multe încă, 
deoarece comitetul urma să primească rapoartele şefilor 
diverselor subcomitete. 

Se opri la intersecţia dintre Baseline şi Broadway, 
gândindu-se să se întoarcă înapoi. Tremura din tot corpul. 

Mai târziu, nu avea să fie în stare să-i explice lui Harold 
cu precizie ce anume se petrecuse - de fapt, nici nu 
încercase. Era doar un preambul la ororile ce aveau să 
urmeze. 

Simţi cum i se aşterne o perdea neagră peste priviri. 

Se lăsă ca o cortină neagră, trasă încet, umflându-se şi 
fluturând în vântul slab. Din când în când briza avea o 
tresărire, cortina se zbătea mai viguros, iar pe sub poalele 
ei reuşea să vadă un strop din lumina zilei, un fragment din 
intersecţia pustie. 

Dar pânza cea grea continua să se lase asupra ei, lumina 
apărea tot mai rar, până ce o învălui de tot. Era oarbă, era 
surdă, îşi pierduse şi simţul pipăitului. Creatura gânditoare, 
eul lui Nadine, plutea într-un cocon negru şi cald, ca apa 
mării, ca fluidul amniotic. 

Simţi cum el se furişează într-însa. 


Un țipăt crescu în ea, dar îi lipsea glasul să poată ţipa. 

Penetrare: entropie. 

Nu ştia ce înseamnă cele două cuvinte, puse unul lângă 
celălalt; nu ştia decât că ele sunt adevărate. 

Nu se compara cu nimic ştiut de ea. Mai târziu îi veniseră 
în minte tot felul de metafore apte să sugereze ceea ce 
simţise, însă le respinsese pe toate, rând pe rând: 

Înoţi şi, pe neaşteptate, în mijlocul undelor calde, calci 
apa şi descoperi o pungă cu apă înfiorător de rece, 
îngheţată, paralizantă. 

Ţi s-a făcut novocaină şi dentistul îţi scoate un dinte. lese 
fără durere. Scuipi sânge în bazinul alb, emailat. În tine a 
apărut o gaură; ai fost scobită. Poţi să-ţi vâri limba într-o 
gaură unde, doar acum o secundă, o parte din tine trăia. 

Te studiezi în oglindă. Te studiezi îndelung. Cinci minute, 
zece, cincisprezece. Nu o simplă privire trecătoare. Apoi 
constaţi cu un soi de groază ce se adresează mai degrabă 
raţiunii, că faţa ta se modifică, exact ca a lui Lon Chancy, Jr. 
într-un film cu vârcolaci. Devii de nerecunoscut, un străin, 
un Doppelgânger, un vampir cu pielea galbenă şi ochi de 
peşte. 

De fapt, niciuna dintre descrierile astea nu se potrivea, 
mai degrabă s-ar fi zis că trăise ceva care, la nivelul 
senzaţiilor, le însuma pe toate. 

Omul Întunecat pătrunsese în ea, şi era rece. 


Când Nadine deschise ochii, primul ei gând a fost că 
ajunsese în iad. 

Iadul era alb, iată teza antitezei Omului Întunecat. Nu 
vedea în faţa ochilor decât alb, ivoriu, alb-decolorat. Alb- 
alb-alb. Un iad alb, fără sfârşit. 

Minute întregi privi acel alb fascinată şi chinuită, şi abia 
într-un târziu îşi dădu seama că e încă pe Vespa ei şi că la 
periferia câmpului vizual mai exista şi o altă culoare: verde. 

Tresări violent şi-şi desprinse privirile de golul acela alb. 
Se uită în jur. Se simţea vlăguită şi tremura, buimăcită şi 


orbită de teamă. Omul Întunecat fusese în ea, Flagg fusese 
în ea şi închisese toate cele cinci ferestre ale simţurilor, 
legătura ei cu realitatea. O condusese, aşa cum conduci o 
maşină sau un camion. Şi o adusese... unde? 

Îşi îndreptă iarăşi atenţia spre zona albă şi constată că se 
afla înaintea ecranului uriaş al unui cinematograf în aer 
liber, alb pe fundalul deschis al cerului de după-amiază 
târzie şi ploioasă. Întorcându-se, văzu snack-barul. Fusese 
vopsit într-un roz-ţipător, ca pielea aprinsă de soare. De-a 
curmezişul peretelui frontal scria BINE AŢI VENITI LA 
HOLIDAY TWIN! VENIȚI SĂ VĂ DISTRAŢI DISEARĂ, SUB 
CERUL ÎNSTELAT! 

Când ajunse la intersecţia dintre Baseline şi Broadway, 
întunericul se lăsase. Acum se afla şi mai departe, pe 
Twenty-eighth Street, aproape că trecuse de bariera 
oraşului, în direcţia... Longmont, oare? 

Undeva, în străfundul minţii ei, stăruia o undă din Omul 
Întunecat, ca o urmă lipicioasă şi rece rămasă pe podea. 

De jur-împrejur se vedeau stâlpi înalţi, stâlpi de oţel ca 
nişte santinele, de câte doi metri fiecare şi purtând câte o 
pereche de difuzoare. Pe jos era pietriş, prin care 
crescuseră fire de iarbă şi păpădii. De unde puteai să 
deduci că Holiday Twin nu mai fusese animat cam de pe la 
mijlocul lui iunie. S-ar fi putut spune că, din punctul de 
vedere al industriei distracţiilor, fusese o vară moartă. 

— De ce mă aflu oare aici? şopti. 

Pur şi simplu îşi şoptise gândul, vorbise cu sine, fără să 
aştepte un răspuns. Dar un răspuns se auzise şi atunci din 
pieptul ei izbucni un țipăt groaznic. 

Toate difuzoarele căzură de pe stâlpii lor în acelaşi timp, 
rostogolindu-se pe pietrişul presărat cu buruieni, scoțând 
un imens BANG! amplificat, ca şi cum un imens trup inert s- 
ar fi prăbuşit peste pietriş. 

— NADINE, tunară difuzoarele. 

Era chiar vocea lui, şi ea ţipă din nou, îngrozită! Zadarnic 
încercă să-şi acopere urechile cu palmele, toate difuzoarele 


urlau în acelaşi timp şi era imposibil să te ascunzi de vocea 
aceea copleşitoare, în care puteai desluşi o veselie macabră 
şi pofte înspăimântătoare. 

— NADINE, NADINE, O, CÂT ÎMI PLACE S-O IUBESC PE 
NADINE, DRAGA MEA, FRUMOASA MEA... 

— Opreşte-te! răcni ea. 

Îşi încordase la maximum coardele vocale, dar glasul ei 
nu însemna nimic pe lângă giganticul lătrat, şi totuşi vocea 
aceea se opri. Se aşternu liniştea. Difuzoarele se căscau din 
pietriş ca ochii zbârciţi ai unor insecte fioroase din poveşti. 

Nadine îşi lăsă încet braţele în jos. 

Am înnebunit, se consolă. Asta s-a întâmplat, nu altceva. 
Încordarea aşteptării... şi jocurile lui Harold... faptul că, în 
sfârşit, am plasat explozivul... toate astea te-au împins, în 
sfârşit, dincolo de marginea prăpastiei, draga mea, şi ţi-ai 
pierdut minţile. Poate că e mai bine aşa. 

Dar nu înnebunise, o ştia prea bine. 

Ceea ce i se întâmpla acum era cu mult mai rău. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i întărească gândul, difuzoarele se 
treziră din nou la viaţă, de această dată cu vocea serioasă, 
dar afectată, a unui director de şcoală care-şi ceartă elevii 
prin sistemul de radioficare al liceului, pentru cine ştie ce 
şotie colectivă. 

— NADINE. SE ŞTIE. 

— Se ştie, repetă ea mecanic. 

Nu-şi dădea seama prea bine cine sau ce anume ştie, ci 
doar faptul că făcea parte din categoria lucrurilor 
inevitabile. 

— AI FOST PROASTĂ. LUI DUMNEZEU POATE SĂ-I 
PLACĂ PROSTIA; MIE NU. 

Cuvintele vibrară, rostogolindu-se până departe, în taina 
înserării: Hainele ude i se lipeau de trup, şuviţe de păr îi 
atârnau moale pe lângă obrajii palizi; o cuprinse un frison. 

Prostie, gândi ea. Prostie, prostie. Ştiu ce înseamnă 
cuvântul ăsta. Cred. Cred că înseamnă moarte. 


— AU AFLAT TOTUL... EXCEPTÂND CUTIA DE PANTOFI, 
NU ŞTIU DE DINAMITĂ. 

Difuzoare. Difuzoare, holbându-se la ea din pietrişul alb, 
ca nişte ochi uriaşi iţindu-se dintre ierburi şi dintre 
păpădiile închise acum din cauza ploii. 

— DU-TE LA SUNRISE AMPITHEATER. RĂMÂI ACOLO. 
PÂNĂ MÂINE SEARĂ. PÂNĂ CÂND SE ÎNTÂLNESC. DUPĂ 
ACEEA, TU ŞI CU HAROLD PUTEŢI VENI. VENIŢI LA 
MINE. 

Acum Nadine simţi o nesfârşită recunoştinţă. Fuseseră 
proşti... dar li se mai acordase o şansă. Erau destul de 
importanţi ca să li se facă favoarea unei protecţii speciale. 
După aceea, curând, se va afla alături de el... şi atunci avea 
să înnebunească de-a binelea, nu avea nicio îndoială, şi 
toate acestea nu vor mai avea nicio importanţă. 

— Sunrise Ampitheater s-ar putea dovedi prea departe, 
spuse ea. Coardele ei vocale suferiseră probabil un şoc, 
pentru că vocea ei aducea mai degrabă a croncănit. S-ar 
putea să fie prea departe pentru... Pentru ce? rămase ea pe 
gânduri. Ah! O, da! Corect! Pentru walkie-talkie. Pentru 
transmiterea semnalului. 

Niciun răspuns. 

Difuzoarele zăceau în pietriş şi se holbau la ea. 

Apăsă starterul Vespei şi micul motor se trezi la viaţă. 
Ecoul o tăcu să tresară. I se părea că se dezlănţuise o 
adevărată canonadă. 

Dorea să plece cât mai repede din locul acela înfiorător, 
să scape de prezenţa obsedantă a difuzoarelor. 

Trebuia să plece. 

Trecând pe lângă bufet, reuşi să dezechilibreze motoreta. 
Pe o suprafaţă asfaltată ar fi putut s-o redreseze, dar aici, 
pe pietriş, roata din spate a Vespei derapa şi Nadine se 
trezi la pământ; îşi muşcă buza până la sânge şi se tăie la 
obraz. Se ridică repede, cu ochii mari şi speriaţi, pornind 
mai departe. Tremura din tot trupul. 


Ajunsese în aleea de acces în incinta cinematografului şi 
se apropia de casa de bilete, care semăna cu micile ghişee 
unde se încasează taxele de autostradă. Curând avea să 
iasă din acest perimetru. Curând avea să scape. Oarecum 
mulţumită, se destinse puţin. 

În spatele ei însă, difuzoarele începură să urle din nou, 
dar de această dată vocea cânta pe o melodie detestabilă, 
lipsită de orice armonie: 

— TE VOI REÎNTÂLNI... ÎN VECHILE LOCURI, ATÂT DE 
BINE ŞTIUTE... PE TINE, ALEASA INIMII MELE... TE 
ÎMBRĂŢIŞEZ...CÂT E ZIUA DE LUNGĂ... 

Nadine ţipă, cu vocea ei spartă. 

Atunci se făcu auzit un râs monstruos, un chicotit sec şi 
rău, care umplea tot pământul. 

— NUMAI BINE, NADINE. NUMAI BINE, DRAGA MEA, 
SCUMPA MEA. 

Ea ieşise acum la drumul mare şi porni spre Boulder cu 
toată viteza Vespei, lăsând în urmă vocea fără trup şi 
difuzoarele holbate... care însă îi pătrunseseră în inimă şi 
acolo aveau să rămână pe veci. 

Îl aştepta pe Harold în colţul de lângă autogară. Când 
acesta dădu cu ochii de ea, încremeni şi se făcu livid. 

— Nadine, şopti, iar sufertaşul cu mâncare îi scăpă din 
mână, căzând cu zgomot pe pavaj. 

— Harold. Au aflat. Trebuie să... 

— Părul, Nadine, o, Doamne, părul tău... 

S-ar fi zis că faţa lui era numai ochi. 

— Ascultă-mă! 

Harold păru să-şi vină puţin în fire. 

— Aa, foarte bine. Cum? 

— Au fost la tine acasă şi ţi-au găsit jurnalul. L-au luat cu 
ei. 

În Harold se luptau mai multe sentimente: furie, groază, 
ruşine. Încetul cu încetul ele se estompară şi apoi, ca un 
cadavru urcând la suprafaţă din adâncul apelor, un zâmbet 
îngheţat apăru iarăşi pe chipul lui. 


— Cine? Cine a făcut asta? 

— Nu ştiu şi oricum nu contează. Fran Goldsmith, în mod 
sigur, de asta sunt convinsă. Poate şi Bateman sau 
Underwood. Habar n-am. Dar vor veni să te caute, Harold. 

— De unde ştii? O strânse violent de umeri, amintindu-şi 
că ea pusese caietul la vechiul loc, sub cărămidă. O scutură 
ca pe o păpuşă de cârpă, dar Nadine îl înfruntă fără teamă. 
În ziua aceea teribilă, dăduse piept cu altele, şi mai şi decât 
Harold Lauder. Căţea, de unde ştii? 

— El mi-a zis. 

Harold îşi trase iute mâinile înapoi. 

— Flagg? şopti el. El ţi-a spus? Ţi-a vorbit el? S-a 
întâmplat aşa ceva? 

Rânjetul lui Harold, care te ducea cu gândul la Jack 
Spintecătorul, devenise insuportabil. 

— Despre ce vorbeşti? 

Se aflau în dreptul unui magazin cu aparate electrice. 
Prinzând-o din nou de umăr, Harold o întoarse cu faţa spre 
vitrină. Nadine îşi privi îndelung propria imagine. 

Părul îi albise. În întregime alb. Nu mai rămăsese nici 
măcar o singură şuviţă neagră. 

O, cât imi place s-o iubesc pe Nadine. 

— Haide, îl îndemnă ea. Trebuie să plecăm din oraş. 

— Îndată? 

— Nu, cum se lasă întunericul. Până atunci ne ascundem 
şi ne adunăm de pe undeva, din drum, echipamentul de 
campanie pentru călătorie. 

— O luăm spre vest? 

— Nu încă. De-abia mâine seară. 

— Poate că nu mai vreau să plec, şopti Harold, privindu-i 
insistent părul. 

Nadine îşi duse mâna la cap şi spuse: 

— Acum e prea târziu, Harold. 


CAPITOLUL 58 


Fran şi Larry stăteau la masa din bucătărie, sorbind din 
cafele. La parter, Leo exersa la chitara pe care Larry îl 
ajutase să şi-o aleagă de la magazinul Earthly Sounds. Era o 
Gibson de 600 de dolari, vişinie, lustruită manual. Tot atunci 
îi venise ideea să-i ia băiatului şi un picup acţionat pe 
baterii şi o duzină de albume de folk şi blues. Acum Leo 
stătea cu Lucy şi interpreta incredibil de bine „Backwater 
Blues” al lui Dave van Ronk. 

Ploua de cinci zile şi cerul s-a înnegrit ca noaptea... În 
seara asta iese cu bucluc, iese cu bucluc în baltă. 

Prin arcada dinspre salon, se vedea Stu, aşezat în fotoliul 
lui preferat, cu jurnalul lui Harold deschis în poală. De la 
ora 4 după-amiază, nu-şi schimbase poziţia. Acum era ora 9 
şi se lăsase întunericul. Refuzase masa de seară. În clipa 
când Frannie îşi ridicase privirea spre el, tocmai întorcea o 
filă. 

La parter, Leo sfârşise „Backwater blues” şi se lăsase 
linişte. 

— Cântă bine, nu-i aşa? întrebă Fran. 

— Mai bine decât aş putea eu cânta vreodată, spuse 
Larry, luând o gură de cafea. 

Pe neaşteptate, de jos urcară sunetele unei melodii 
familiare, o succesiune de acorduri rapide ce se îndepărtau 
de la normele bluesului, care-l făcu pe Larry să rămână cu 
ceaşca în aer. Apoi se auzi vocea lui Leo, coborâtă şi 
insinuantă, peste ritmul lent şi fierbinte: 


Hei, dragă, am trecut în seara asta pe aici 
Nu ca să mă iau la harţă, 

Nu vreau decât să-mi spui, dacă poți, 
Spune-mi doar o dată şi voi înţelege, 
Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău? 

El e un om drept, 


Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău? 


Larry vărsă nişte cafea din ceaşcă. 

— O-la-la, făcu Fran şi se ridică să aducă o cârpă. 

— Şterg eu, se oferi Larry. Mi-a tremurat mâna 
involuntar. 

— O, stai liniştit. Fran şterse imediat pata. Îmi aduc şi eu 
aminte de cântecul ăsta. A fost un mare succes, chiar 
înainte să izbucnească gripa. Probabil că Leo a găsit discul 
la un magazin din centru. 

— Posibil. 

— Cum îl chema pe tipul care interpreta melodia? 

— Nu-mi mai aduc aminte. Melodiile pop apăreau şi 
dispăreau în prea mare viteză. 

— Da, dar asta îmi sună foarte familiar, spuse ea, 
storcând cârpa în chiuvetă. Aşa se întâmplă întotdeauna, 
numele îţi stă pe vârful limbii, dar nu poţi să-l pronunţi, nu? 

— Mda, făcu Larry. 

Stu închise caietul cu un uşor pocnet şi veni în bucătărie; 
spre uşurarea lui, Larry constată că Fran îşi concentrează 
întreaga atenţie asupra lui Stu. Ochii ei se îndreptară mai 
întâi spre arma de la şoldul lui. O purta în permanenţă de 
când fusese ales şerif şi făcea o mulţime de glume despre 
cum o să se împuşte el în picior. Fran nu considera prea 
amuzant genul acesta de bancuri. 

— Ce părere ai? întrebă Larry. 

Se vedea pe figura lui Stu cât de profund tulburat era. 
Puse caietul pe masă şi se aşeză şi el. Fran se pregăti să-i 
aducă şi lui o ceaşcă de cafea, dar el făcu semn din cap că 
nu vrea şi-şi puse mâna pe braţul ei. 

— Nu, îţi mulţumesc, draga mea. Se uită spre Larry într- 
un fel absent, distrat. L-am citit în întregime şi simt că m-a 
luat durerea de cap. Nu sunt obişnuit să citesc aşa de mult. 
Ultima carte la care, tot aşa, m-am aşezat şi am citit-o de la 
cap la coadă a fost o poveste cu nişte iepuri, Watership 


Down. Am cumpărat-o pentru un nepot de-al meu şi 
răsfoind-o am început s-o citesc... 

Se întrerupse, părând sa fi căzut pe gânduri. 

— Şi eu am citit-o, spuse Larry. Minunată carte. 

— Păi era cu iepurii ăia, continuă Stu, care o duceau 
nemaipomenit de bine. Erau mari şi bine hrăniţi şi locuiau 
cu toţii la un loc. Cu toate astea, se întâmpla ceva rău acolo, 
însă niciunul dintre ei nu ştia exact ce. Ca şi cum nici n-ar fi 
vrut să ştie. Numai că... numai că, vezi tu, mai era şi un 
fermier... 

Larry îi luă vorba din gură: 

— Fermierul îi lăsa în voia lor ca să poată lua câte un 
urecheat, de câte ori avea chef de o tocăniţă. Sau poate că-i 
vindea. Oricum, ştia să profite de pe urma micii lui 
crescătorii de iepuri. 

— Mda. Printre iepuri era unul, Silverweed, care 
compunea poeme despre sârma strălucitoare - capcana 
fermierului, presupun. Capcana îi prindea şi-i sugruma. 
Silverweed făcea poezii pe tema asta. Clătină din cap încet 
şi obosit. Harold m-a făcut să-mi amintesc de asta. De 
iepuraşul Silverweed. 

— Harold e bolnav, spuse Fran. 

— Mda. Stu îşi aprinse o ţigară. Şi periculos. 

— Ce să facem? Să-l arestăm? 

Stu bătu cu mâna în jurnal. 

— Harold şi femeia aceea, Nadine Cross, plănuiesc să dea 
o lovitură, ca să fie bine primiţi când vor pleca în vest. Dar 
aici nu scrie ce anume. 

— În orice caz, menţionează tot felul de oameni pe care 
nu-i prea înghite, replică Larry. 

— Credeţi că ar fi bine să-l arestăm? întrebă Fran din 
nou. 

— Pur şi simplu nu ştiu. Aş vrea să discutăm mai întâi şi 
cu ceilalţi din comitet. Ce avem mâine pe ordinea de zi, 
Larry? 


— Şedinţa va avea două părţi, afacerile publice şi apoi 
cele ale comitetului. Brad vrea să ne vorbească despre 
Echipa lui de Scos din Priză. Al Bundell vrea să prezinte un 
raport preliminar al Comitetului Juridic. la să vedem... 
George Richardson despre orele de consultaţie de la 
Dakota Ridge, apoi Chad Norris. După aceea, ei pleacă şi 
rămâne doar comitetul. 

— Dacă-l convingem pe Al Bundell să mai rămână şi după 
aceea să vorbim despre afacerea asta cu Harold, oare 
putem fi convinşi că o să-şi ţină gura? 

— Sunt sigură că da. 

— Ce n-aş da să fi fost şi Judele aici, spuse Stu ursuz. M- 
am legat mult de omul ăsta. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, gândindu-se la Jude şi 
întrebându-se pe unde se afla în seara aceea. De jos se 
auzea vocea lui Leo, cânta „Sister Kate” în maniera lui Tom 
Rush. 

— Întrucât doar Al se află aici, o să încercăm să ne 
descurcăm şi aşa. Oricum, nu văd decât două posibilităţi. 
Trebuie să-i scoatem din circulaţie pe Harold şi Nadine. Dar 
nu vreau să-i vâr la puşcărie, fir-ar ai naibii să fie. 

— Şi a doua posibilitate? întrebă Larry. 

— Exilul. 

Răspunsese Frannie. 

Larry se întoarse către ea. Stu clătina încet din cap, 
privindu-şi ţigara. 

— Adică să-l alungăm? întrebă Larry. 

— Pe amândoi, şi pe el şi pe ea, preciză Stu. 

— Dar oare Flagg îi va primi? întrebă Frannie. 

— Draga mea, asta nu mai e problema noastră, îi replică 
Stu. 

Fran îşi lăsă privirile în pământ: Vai, Harold, n-am vrut să 
se întâmple aşa. Nici prin gând nu mi-a trecut că o să se 
sfârşească în felul ăsta. 

— Voi ce credeţi, oare ce pun la cale? li se adresă Stu. 

Larry ridică din umeri. 


— Va trebui să afli opinia tuturor membrilor comitetului, 
Stu. Dar eu am deja câteva idei. 

— Anume? 

— Uzina de electricitate. Sabotaj. O tentativă de asasinat 
la adresa ta şi a lui Frannie. Astea sunt primele două lucruri 
care-mi vin în minte. 

Fran pălise şi i se vedea pe chip consternarea. 

— Chiar dacă n-o mărturiseşte explicit, continuă Larry, eu 
cred că a plecat în căutarea lui Mother Abagail, cu tine şi cu 
Ralph, în speranţa că veţi rămâne singuri şi te va putea 
ucide. 

— A avut ocazia, preciză Stu. 

— Poate că i-a fost frică. 

— Vă rog să încetaţi! le ceru Fran cu tristeţe. Vă rog. 

Stu se ridică şi se întoarse în salon. Avea a acolo un 
aparat de radio CB, legat la o baterie Die-Hard. După mai 
multe încercări, reuşi să intre în legătură cu Brad Kitchner. 

— Brad, bătrâne! Sunt Stu Redman. Ascultă-mă. Ai putea 
să aduni câţiva băieţi care să facă de pază la uzina electrică 
în seara asta? 

— Desigur, se auzi vocea lui Brad, dar pentru ce 
Dumnezeu? 

— Păi, chestiunea asta e mai delicată. Bradley. Într-un fel 
sau altul, mi-a ajuns la urechi că s-ar putea să încerce 
cineva să facă rău acolo. 

Răspunsul lui Brad nu poate fi reprodus. 

Stu aşteptă sfârşitul tiradei, zâmbind. 

— 'Te înţeleg foarte bine. Nu e vorba decât de seara asta, 
eventual şi mâine. După aceea, sper să se rezolve. 

Brad îl asigură că poate aduna doisprezece oameni din 
Comitetul pentru Energie fără să se îndepărteze mai mult 
de două cvartale de casă şi că toţi ar fi bucuroşi să-l poată 
jugăni pe cel care intenţiona să comită nemernicia. 

— Nu cumva e vorba de Rich Moffat? 

— Nu, nu e Rich. Ascultă, o să mai vorbim despre asta, 
O.K.? 


— Bine, Stu. Am să-i trimit să facă de pază. 

Stu închise CB-ul şi se întoarse în bucătărie. 

— Oamenii îţi permit să fii secretos cât pofteşti. Chestia 
asta mă sperie, ştiţi? Bătrânul sociolog chel are dreptate. 
Dac-am vrea, ne-am putea lăfăi aici ca regii. 

Fran îşi puse mâna peste braţul lui. 

— Aş vrea să-mi promiteţi ceva, amândoi. Şi anume că 
vom rezolva chestiunea asta o dată pentru totdeauna la 
întâlnirea de mâine seară. Vreau să ştiu că se termină. 

— Exil, mda. Nu mi-a trecut prin cap, mărturisi Larry, dar 
s-ar putea să fie cea mai bună soluţie. Acum îi iau pe Lucy şi 
Leo şi mergem acasă. 

— Pe mâine, îi zise Stu. 

— Da, da..., îi răspunse Larry, ieşind din încăpere. 

Cu o oră înainte de revărsatul zorilor, în ziua de 2 
septembrie, Harold stătea în Sunrise Amphitheater, privind 
în jos. Oraşul era încă învăluit în întuneric. Pe Nadine o 
lăsase dormind încă în cortul mic, pentru două persoane, pe 
care îl luaseră împreună cu alte câteva articole de tabără 
atunci când se strecuraseră din oraş. 

Dar ne vom întoarce. Conducând carul triumfal. 

În străfundul inimii lui, Harold se îndoia de asta. 
Întunericul se lăsase asupra lui în mai multe feluri. Ticălosul 
abject îi luase absolut totul - pe Frannie, respectul de sine, 
apoi jurnalul şi acum speranţa. Simţea că alunecă tot mai 
Jos. 

Vântul aprig îi răvăşea părul, făcând pânza întinsă a 
cortului să se zbată ritmic, pocnind sec, ca o mitralieră. În 
spatele lui, Nadine se tânguia în somn. Erau nişte sunete 
care-ţi trezeau spaima. Harold se gândi că era la fel de 
pierdută ca şi el, dacă nu mai rău. Gemetele pe care le 
scotea în somn trădau că visele ei nu erau nici pe departe 
fericite. 

Dar eu am să rămân întreg la minte. Sunt în stare. Dacă 
reuşesc să ajung cu mintea intactă la întâlnirea cu soarta, 
tot înseamnă ceva. Da, înseamnă ceva. 


Se întreba dacă Stu şi prietenii lui ajunseseră deja să-i 
înconjoare casa, aşteptându-l ca să-l poată aresta şi arunca 
la pârnaie. Avea să fie menţionat în cărţile de istorie ca 
primul deţinut din Free Zone, desigur, dacă s-o mai găsi 
vreun amărât care să le scrie. Bun venit vremurilor grele. 
HAWK LA ÎNCHISOARE, citiţi cu toţii, oameni buni. Păi 
aveau să aştepte mult şi bine. El se lansase definitiv în 
aventură; îşi aducea perfect aminte cum Nadine îşi ridicase 
mâna spre părul alb şi-i spusese: Prea târziu, Harold. Ochii 
ei erau ca ai unui mort. 

— Foarte bine, şopti Harold. Mergem până la capăt. 

Vântul întunecat de septembrie sufla sinistru printre 
copaci. 


Şedinţa Comitetului din Free Zone a început cam peste 
paisprezece ore, în salonul casei în care locuiau Ralph 
Brentner şi Nick Andros. Aşezat într-un şezlong, Stu bătea 
în masă cu marginea cutiei lui de bere. 

— O.K., oameni buni, am face bine să începem. 

Glen stătea alături de Larry pe buza curbată a căminului, 
cu spatele spre micul foc pe care-l aprinsese Ralph. Nick, 
Susan Stern şi Ralph şedeau pe canapea. Ca întotdeauna, 
Nick avea la îndemână creionul şi blocnotesul. Brad 
Kitchner stătea chiar în cadrul uşii, cu o cutie de Coors în 
mână, discutând cu Al Blundell, care sorbea dintr-un Scotch 
cu sifon. George Richardson şi Chad Norris stăteau în 
apropierea ferestrei ce ocupa un întreg perete, urmărind 
apusul soarelui peste crestele munţilor Flatiron. 

Frannie stătea cu spatele sprijinit confortabil de uşa 
debaralei unde Nadine plantase bomba. În rucsacul pe 
care-l ţinea între picioarele încrucişate avea jurnalul lui 
Harold. 

— Faceţi ordine, vă rog, ordine! îi rugă Stu, bătând ceva 
mai tare. Merge magnetofonul, cheliosule? 

— Merge, răspunse Glen. Văd că şi gura aia a ta e în 
stare perfectă de funcţionare, East Iexas. 


— Dacă o ung puţin, funcţionează nemaipomenit, spuse 
Stu, zâmbind. Se uită la cei unsprezece oameni răspândiţi 
în camera cuprinzătoare, de fapt o combinaţie de salon şi 
sufragerie. Perfect... Avem foarte multe treburi de rezolvat, 
dar în primul rând aş vrea să-i mulţumesc lui Ralph că ne-a 
pus la dispoziţie un acoperiş deasupra capului, băutură şi 
fursecuri... 

Stu a ajuns să se priceapă foarte bine la chestiile astea, îi 
trecu lui Frannie prin minte. Încercă să judece cât de mult 
se schimbase el din ziua în care se întâlniseră, dar nu izbuti. 
Eşti prea subiectiv faţă de cei apropiaţi, trase ea concluzia. 
În orice caz, ştia sigur că atunci când îl cunoscuse, Stu ar fi 
rămas trăsnit de ideea de a conduce o şedinţă la care luau 
parte peste zece oameni... şi probabil ar fi sărit în sus dacă i 
s-ar fi sugerat să prezideze întrunirea celor peste o mie de 
cetăţeni din Free Zone. Avea acum înaintea ei un Stu care, 
dacă epidemia de gripă nu s-ar fi abătut asupra lor, n-ar fi 
existat niciodată. 

Epidemia ţi-a permis să-ţi realizezi vocaţia, dragul meu, 
cugetă ea. Îi plâng pe ceilalţi, dar sunt foarte mândră de 
tine şi te iubesc atât de mult... 

Se aşeză comod, lipindu-şi spatele şi mai tare de uşa 
dulapului. 

— Îi vom lăsa mai întâi să vorbească pe oaspeţii noştri, 
spuse Stu, iar după aceea vom avea o scurtă şedinţă doar 
între noi. Are cineva vreo obiecţie? 

Tăcere. 

— Bine. Atunci îi voi da cuvântul lui Brad Kitchner, căruia 
am să vă rog să-i acordaţi toată atenţia, pentru că datorită 
lui veţi putea pune gheaţă în paharul de bourbon, cam 
peste vreo trei zile. 

Asta generă o repriză de aplauze spontane şi puternice. 
Înroşindu-se şi trăgându-şi nervos cravata, Brad se postă în 
mijlocul încăperii. Până să ajungă acolo, era cât pe ce să 
cadă, împiedicându-se de o pernă. 


— Sunt. Cât. Se poate. De fericit. Să mă aflu. Aici, îşi 
începu Brad tremurând monologul lui monoton. După cum 
arăta, ai fi zis că preferă să se afle oriunde în altă parte, 
chiar şi la Polul Sud, adresându-se unei convenţii de 
pinguini. A... adică... Făcu o pauză, îşi examină notele şi apoi 
se lumină la faţă. Energia! exclamă el cu aerul unui om care 
a făcut o mare descoperire. Suntem la un pas să repunem 
în funcţiune uzina electrică. Corect. 

Mai cercetă puţin foile de hârtie, apoi continuă: 

— Ieri am dat drumul la două generatoare şi, după cum 
ştiţi, unul dintre ele a intrat în stare de suprasarcină şi i-au 
sărit heblurile. Un fel de a zice. Ceea ce doream să spun 
este că a intrat în supraexpunere. Pardon, suprasarcină. 
Păi... Înţelegeţi voi ce voiam să spun. 

Câţiva chicotiră, ceea ce păru să-i redea lui Brad o parte 
din siguranţă. 

— Asta s-a întâmplat pentru că, atunci când a venit 
epidemia, o mulţime de aparate au rămas deschise, iar 
celelalte generatoare nu funcționau, ca să poată prelua 
suprasarcina. Putem să rezolvăm problema suprasarcinii 
prin punerea în funcţiune a celorlalte generatoare - chiar şi 
trei sau patru ar fi suficiente să acopere necesarul —, dar 
asta nu rezolvă pericolul de incendii. Prin urmare, trebuie 
să scoatem din priză tot ce putem. Radiatoare, calorifere, 
pături electrice şi altele asemenea. De fapt, uite cum mă 
gândeam eu: cel mai bine ar fi să intrăm în fiecare casă 
nelocuită şi să scoatem toate siguranţele sau să închidem 
contactul general pentru curent. Înţelegeţi? De data asta, 
când vom fi gata să dăm iarăşi drumul la curent, ar fi bine 
să luăm nişte măsuri elementare de protecţie pentru 
cazurile de incendiu. Mi-am permis să verific staţia de 
pompieri din East Boulder şi... 

Focul trosnea plăcut. Va fi bine, gândea Fran. Harold şi 
cu Nadine şi-au luat tălpăşiţa fără să fie nevoie să-i îndemne 
cineva, şi poate că aşa e cel mai bine. Problema se rezolvă şi 
Stu nu mai e în primejdie. Bietul Harold, mi-a părut rău 


pentru el, însă până la urmă mi-a fost mai degrabă teamă 
decât milă. Încă mi-e milă de tine şi mi se strânge inima 
când mă gândesc la ce ţi s-ar putea întâmpla, dar sunt 
bucuroasă că locuinţa ta e pustie şi că tu şi Nadine aţi 
plecat. Mă bucur că ne-aţi lăsat în pace. 

Harold stătea cu picioarele încrucişate pe o masă de 
picnic împodobită cu un mozaic în stil graffiti, al cărui 
model era scos parcă dintr-un manual Zen făcut de un 
lunatic. Ochii lui contemplau depărtările ceţoase. Se 
retrăsese pe locul acesta rece şi straniu, unde Nadine nu-l 
putea urma, pentru că-i era frică. Ţinea în mână perechea 
aparatului de radio din cutia de pantofi. Înaintea lui, 
pantele muntelui se lăsau abrupt spre poale, cu stânci 
fioroase şi râpe acoperite de pâlcuri de pini. Spre est - la 
distanţă de douăzeci sau poate chiar şaizeci de kilometri - 
relieful se  cuminţea, transformându-se în Midwestul 
american, dispărând apoi dincolo de orizontul albăstrui. 
Asupra acelei părţi de lume se lăsase noaptea. În spatele 
lor, soarele cădea dincolo de munţi, tivindu-i cu o margine 
aurie care avea să dispară nu peste multă vreme. 

— Când? întrebă Nadine. 

Era îngrozitor de nervoasă şi trebuia să ajungă neapărat 
şi cât mai repede în tufişuri. 

— Curând, o linişti Harold. 

Rânjetul lui se transformase într-un zâmbet prietenos. O 
expresie pe care ea nu reuşi să o definească de la început, 
pentru că n-o mai văzuse niciodată pe faţa lui Harold. Avu 
nevoie de câteva minute ca s-o înţeleagă cu exactitate. 
Harold părea fericit. 

Comitetul a votat în unanimitate să acorde lui Brad 
dreptul de a recruta douăzeci de femei şi bărbaţi pentru 
Echipa lui de Scos din Priză. Ralph Brentner acceptase să 
umple rezervoarele a două dintre vechile maşini de 
pompieri de la Rezervorul Boulder, cu care să vină la uzina 
electrică atunci când Brad o va pune în funcţiune. 


Urmă la cuvânt Chad Norris. Vorbind măsurat, cu mâinile 
vârâte în buzunarele pantalonilor lui din material kaki, le 
arătă ce făcuse Comitetul pentru Înhumări în ultimele trei 
săptămâni. Le spuse că îngropaseră un număr incredibil de 
cadavre, douăzeci şi cinci de mii, mai bine de opt mii pe 
săptămână, şi că, după părerea lui, greul trecuse. 

— Am fost norocoşi sau binecuvântaţi, spuse el. Acest 
exod - altfel nu mă pricep să-i zic - ne-a scutit de cea mai 
mare parte a muncii. Într-un alt oraş de dimensiunea 
Boulderului, treaba ar fi durat un an. Din estimările 
noastre, vom îngropa încă douăzeci de mii de victime ale 
epidemiei până la 1 octombrie şi probabil că vom mai 
descoperi cadavre pe ici, pe colo încă multă vreme, dar am 
vrut să vă aduc la cunoştinţă că muncim şi că nu trebuie să 
fim prea îngrijoraţi de eventuale epidemii care ar putea 
izbucni din cauza trupurilor neîngropate. 

Fran îşi modifică poziţia, ca să poată vedea ultimele luciri 
ale zilei. Poleiala aurie de pe piscuri începuse să pălească, 
lăsând loc unui galben mai puţin spectaculos. Simţi deodată 
un val de dor de casă, total neaşteptat şi neobişnuit de 
puternic. 


Dacă nu ajungea repede în tufişuri, făcea pe ea. Se 
retrase în spatele unui pâlc de vegetaţie pitică, se lăsă pe 
vine şi-i dădu drumul. Când se întoarse, Harold era tot 
acolo, pe masa de picnic, ţinând neglijent în mână walkie- 
talkie. Îi trăsese şi antena. 

— Harold, s-a făcut târziu, e trecut de ora 8. 

O privi indiferent. 

— Vor rămâne acolo o jumătate de noapte, bătându-se pe 
spate unul pe altul. La momentul potrivit, o să apăs pe 
trăgaci. Stai liniştită. 

— Când? 

— Îndată ce se face întuneric. 

Zâmbetul lui se lăţi în gol. 


Când Al Bundell păşi plin de încredere şi se postă lângă 
Stu, Fran îşi ascunse un căscat. O să dureze încă foarte 
mult, îşi spuse, şi, pe neaşteptate, îşi dori să se afle în 
apartamentul lor, doar ei doi. Nu era doar oboseala şi nici 
dorul de casă. Îşi dorea pur şi simplu să nu se mai afle acolo 
unde era. Un sentiment foarte puternic, chiar dacă părea 
total lipsit de temei. Dorea să iasă afară. De fapt, îşi dorea 
să iasă toată lumea de acolo. S-a ales praful din gândurile 
mele bune pentru seara asta, îşi zise ea. Bluesul femeii 
borţoase, asta este. 

— Comitetul Juridic a avut patru întruniri în ultima 
săptămână, spunea Al, dar, pe cât posibil, voi rezuma. 
Sistemul asupra căruia am căzut de acord este un fel de 
tribunal. Reprezentanţii vor fi aleşi pe principiul loteriei, 
aşa cum erau încorporaţi pe vremuri tinerii... 

— Huo! Huo! strigă Susan şi toată lumea râse. 

Zâmbi şi Al. 

— Oricum, aveam de gând să adaug că într-un asemenea 
tribunal slujba le va fi cu mult mai plăcută celor aleşi să o 
îndeplinească. Tribunalul va fi alcătuit din trei persoane 
adulte - adică de cel puţin optsprezece ani - care vor 
funcţiona timp de şase luni. Numele lor vor fi extrase dintr- 
o urnă mare, cu numele tuturor adulţilor din Boulder. 

Larry îşi flutură mâna: 

— Ar putea să fie exceptaţi de la anumite cauze? 

Încruntându-se puţin din cauza acestei întreruperi, Al 
răspunse: 

— 'Tocmai voiam să ajung şi la asta. Va trebui să existe... 

Fran îşi schimbă poziţia, iar Sue Stern îi făcu cu ochiul. 
Fran nu-i răspunse. Se temea... inclusiv de frica ei 
nejustificată, dacă e posibil aşa ceva. De unde îi venea 
sentimentul acela de claustrofobie, de sufocare? În mod 
normal, un sentiment nemotivat ar trebui ignorat... cel 
puţin aşa era în lumea veche. Dar cum rămânea cu transa 
lui Tom Cullen? Sau cu Leo Rockway? 


Pleacă de aici, strigă deodată vocea ei interioară. Scoate- 
i pe toți! 

Nebunie curată. Îşi schimbă încă o dată poziţia şi se 
hotări să nu spună nimic. 

— ...0 scurtă depoziţie din partea persoanei care cere să 
fie exceptată, dar eu nu cred... 

— Vine cineva, strigă Fran deodată, ridicându-se în 
picioare. 

Se făcu linişte. Acum auziră toţi motoarele ambalate ale 
motocicletelor urcând spre ei pe Baseline, cu toată viteza. 
Sunau din claxoane. Cuprinsă de panică, Frannie nu se mai 
stăpâni. 

— Ascultaţi-mă, spuse ea, ascultaţi-mă toţi! 

Feţele surprinse şi îngrijorate ale celorlalţi se întoarseră 
spre ea. 

— Frannie, nu cumva..., începu Stu, apropiindu-se de ea. 

Înghiţi cu greutate. Simţea o greutate mare în piept, care 
o împiedica să respire. 

— Trebuie să plecăm de aici. Chiar... acum. 


Era ora 8.25. Ultima rază de lumină dispăruse de pe cer. 
Sosise momentul. Harold îşi îndreptă spatele şi-şi apropie 
walkie-talkie de gură. Degetul lui mare se sprijinea uşor de 
butonul EMISIE. Avea să-l apese şi să-i expedieze pe toţi în 
iad pronunţând... 

— Ce-i asta? 

Nadine îl atinse pe umăr, distrăgându-i atenţia, şi-i arătă 
ceva. La mare depărtare, dedesubtul lor, un şir de luminiţe 
urca pe Baseline. În liniştea perfectă se auzea urletul slab 
al motoarelor. Harold simţi o undă de nelinişte, dar o 
alungă. 

— Lasă-mă în pace, o alungă el. Nu-i nimic grav. 

Nadine îşi luă mâna de pe umărul lui. Din figura ei nu se 
vedea decât un contur alb în noapte. Harold apăsă pe 
butonul EMISIE. 


Nu avea să ştie niciodată dacă motocicletele sau 
cuvintele ei îi puseseră în mişcare. Dar nu se mişcară 
suficient de repede. Povara asta avea s-o apese mereu pe 
suflet; nu se mişcaseră suficient de repede. 

Stu ieşi primul, în bubuiturile şi reverberaţiile teribile 
iscate de motociclete. Traversau podul peste micul pârâu 
secat de lângă casa lui Ralph, orbit de faruri. Instinctiv, 
mâna lui Stu cobori spre tocul revolverului. 

Uşa din spatele lui se deschise şi el se întoarse, crezând 
că era Frannie. Dar era Larry. 

— Ce se-ntâmplă, Stu? 

— Nu ştiu, dar cred că ar fi bine să-i scoatem şi pe ceilalţi 
din casă. 

Motocicletele pătrunseră pe alee şi Stu se linişti puţin. îi 
distingea pe Dick Vollman, pe puştiul Gehringer, pe leddy 
Weizak şi pe alţi cunoscuţi. Acum de-abia îşi permise să 
recunoască de ce se temuse cel mai tare: că în spatele 
luminilor orbitoare se afla vârful de lance al forţelor lui 
Flagg, că războiul era pe cale să înceapă. 

— Dick, strigă Stu. Ce naiba se petrece? 

— Mother Abagail! strigă Dick, ca să acopere duduitul. 

Motocicletele umpleau curtea, pe măsură ce şi membrii 
comitetului ieşeau din casă. Era un adevărat carnaval de 
lumini şi umbre ce se roteau ca nişte căluşei. 

— Cum? ţipă Larry. 

În spatele lui şi al lui Stu, Glen, Ralph şi Chad Norris 
ieşiseră şi ei, obligându-i pe cei doi să coboare pe trepte. 

— S-a întors! urlă Dick din răsputeri. Vai, e într-un hal 
fără de hal! Avem nevoie de doctor... Cristoase, de fapt, 
avem nevoie de un miracol! 

George Richardson îşi făcu loc printre ceilalţi. 

— Bătrâna? Unde este? 

— Hai, doctore! strigă Dick. Lasă întrebările! Grăbeşte- 
te, pentru numele lui Dumnezeu! 

Richardson încălecă în spatele lui Dick Vollman, care 
întoarse scurt şi începu să se strecoare printre celelalte 


motociclete. 

Ochii lui Stu se întâlniră cu ai lui Larry. Larry părea la fel 
de răvăşit ca el... În mintea lui Stu se adună încet un nor şi, 
deodată, avu sentimentul că-i ameninţa o nenorocire 
îngrozitoare. 


— Haide, Nick! Haide! strigă Fran, apucându-l de umăr. 

Nick stătea în mijlocul salonului, cu faţa încremenită. 

Într-o fracțiune de secundă, înţelese ceea ce, din păcate, 
nu putea exprima. Ştia. Venea de nicăieri, venea de peste 
tot. 

Exista ceva în debara. 

O împinse pe Frannie cu toată puterea. 

— Nick!... 

DU-TE!! îi făcu semn. 

Frannie ieşi, iar Nick se întoarse spre dulap, deschise uşa 
şi începu să smulgă nebuneşte lucrurile dinăuntru, 
rugându-se Domnului să nu fie prea târziu. 


Frannie - cu figura ei palidă şi ochii imenşi - se trezi 
lângă Stu. Se prinse de el. 

— Stu... Nick se mai află înăuntru... e ceva... e ceva... 

— Frannie, despre ce anume vorbeşti? 

— De moarte! ţipă. Despre moarte vorbesc, iar NICK SE 
MAI AFLĂ ÎNCĂ ACOLO! 


Trase deoparte o grămadă de fulare şi de mănuşi şi simţi 
ceva dur. O cutie de pantofi. O apucă şi, ca într-o vrăjitorie 
malignă, din interior începu să se audă vocea lui Harold 
Lauder. 


— Ce-i cu Nick? strigă Stu, apucând-o de umeri. 

— Trebuie să-l scoatem de acolo... Stu... e pe cale să se 
întâmple ceva, ceva teribil... 

— Ce naiba se petrece, Stuart? întrebă Al Blundell. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. 


— Stu, te rog, trebuie să-l scoatem pe Nick de acolo! ţipă 
Fran. 
În acea clipă, casa din spatele lor sări în aer. 


Ţinând butonul EMISIE apăsat, zgomotul de fond 
dispărea, fiind înlocuit de o linişte catifelată şi întunecată, 
un gol care aştepta să fie umplut de el. Stând în continuare 
cu picioarele încrucişate pe masa de picnic, Harold îşi 
adună forţele. 
deget întins ieşea din pumnul strâns; semăna în clipa aceea 
cu Babe Ruth, bătrân şi aproape ieşit la pensie, arătând 
locul unde avea să ajungă mingea lovită de el, cu un gest 
menit să le închidă gurile pentru totdeauna tuturor 
criticilor şi bârfitorilor din Wrigley Field. 

Pronunţând ferm, deşi nu foarte tare, în walkie-talkie, 
spuse: „Vă vorbeşte Harold Emery Lauder. Fac asta din 
propria mea voinţă.” 

Vă vorbeşte fu întâmpinat de o scânteie alb-albastră. 
Harold Emery Lauder fu întâmpinat de o limbă de flăcări. O 
bubuitură seacă şi slabă, ca o pocnitoare înfundată într-o 
cutie de conserve le ajunse la urechi când spuse fac asta, 
iar imediat după ce pronunţase din propria mea voinţă şi 
aruncase aparatul cât colo, el încheindu-şi misiunea, o 
floare de foc înflorise la poalele lui Flagstaff Mountain. 

— Aici piratul, emisiunea din banda de zece-patru s-a 
încheiat, mai spuse Harold încetişor. 

Nadine se prinse de el, cam cum se prinsese şi Frannie 
de Stu, cu doar câteva secunde în urmă. 

— Trebuie să fim siguri. Trebuie să fim siguri că n-au 
scăpat. 

Harold îi aruncă o privire, apoi îi arătă cu un gest floarea 
distrugerii de sub ei. 

— Crezi că a scăpat cu viaţă cineva de acolo? 

— N-nu... nu ştiu... vai, Harold, sunt... 


Nadine îi întoarse spatele, se prinse de pântece şi începu 
să verse. Din direcţia ei venea un sunet profund, constant şi 
neplăcut. Harold o urmări cu vag dispreţ. 

Îşi reveni în cele din urmă şi se întoarse, palidă, gâfâind, 
ştergându-se la gură cu un Kleenex. Frecându-se la gură. 

— Şi acum ce facem? 

— Păi acum plecăm spre vest. Doar dacă nu cumva ai de 
gând să cobori ca să faci un sondaj de opinie printre 
membrii comunităţii. 

Nadine ridică din umeri. 

Harold cobori de pe masa de picnic, strâmbându-se din 
cauza înţepăturilor şi a durerii din picioarele lui amorţite. 

— Harold... 

Încercă să-l atingă, dar el se feri. N-o învrednici măcar cu 
o privire şi se apucă să strângă cortul. 

— Credeam că aşteptăm până mâine..., încercă ea timid. 

— Păi sigur că da, o repezi el. Ca să apuce vreo douăzeci 
sau treizeci dintre ei să se răspândească în toate direcţiile 
pe motociclete şi să pună mâna pe noi. Ai văzut în vreun 
film ce i-au făcut lui Mussolini? 

Nadine se înfioră. Harold strângea pânza cortului şi 
aduna într-un ghem strâns sforile de ancorare. 

— Şi nu ne atingem unul de celălalt. S-a sfârşit cu 
povestea asta. Flagg a obţinut ce şi-a dorit. A distrus 
Comitetul din Free Zone. Sunt terminaţi. E posibil să 
repună în funcţiune uzina electrică, dar un grup funcţional 
nu vor mai fi niciodată. El o să-mi dea o femeie faţă de care 
tu arăţi ca un sac de cartofi, Nadine. Iar tu... tu-l vei avea pe 
el. Ce zile fericite te aşteaptă, nu? Numai că dac-aş fi în 
locul tău, cred că aş tremura ca varga. 

— Harold... te implor... 

Suferea teribil şi plângea. Îi vedea faţa în lumina slabă a 
focului şi i se făcu milă de ea. Îşi alungă mila aceea din 
inimă, aşa cum arunci în drum un beţivan care încearcă să 
intre într-o crâşmă mică şi plăcută de mahala, unde toată 
lumea cunoaşte pe toată lumea. Crima îşi făcuse cuib în 


inima ei definitiv şi irevocabil - ceea ce se putea citi şi în 
luciul bolnav al privirilor ei. Şi ce dacă? La fel se petrecuse 
şi cu inima lui. Povara era în ea şi peste ea, sufocând-o ca o 
stâncă uriaşă. 

— Obişnuieşte-te cu ideea asta, îi spuse Harold cu 
brutalitate. Puse cortul pe portbagajul motocicletei sale şi 
începu să-l lege. S-a terminat pentru cei din vale, s-a 
terminat şi pentru noi şi s-a terminat pentru toţi cei care au 
murit de gripă. Dumnezeu a plecat la o partidă de pescuit 
celestă care va dura multă vreme. S-a lăsat întuneric 
deplin. În momentul de faţă, Omul Întunecat a pus mâna pe 
volan. El. Prin urmare, trebuie să te obişnuieşti cu asta. 

Din pieptul ei ieşi un sunet strident şi tânguitor. 

— Hai, Nadine. Chestia asta a încetat să mai fie un 
concurs de frumuseţe de două minute încoace. Ajută-mă să 
încarc toate porcăriile astea. Vreau să străbatem o sută 
cincizeci de kilometri înainte de răsăritul soarelui. 

După câteva secunde ea întoarse spatele dezastrului de 
jos - distrugerile păreau lipsite de vreo importanţă, privite 
de la înălţimea aceea - şi-l ajută să împacheteze restul 
lucrurilor în portbagaj şi în coşul ei din sârmă. Peste un 
sfert de oră lăsaseră în urmă trandafirul de foc şi 
călătoreau spre vest, prin bezna răcoroasă şi vântoasă. 


Din punctul de vedere al lui Fran Goldsmith, sfârşitul 
acelei zile a fost simplu şi fără dureri. Simţise un curent de 
aer cald împingând-o din spate şi cum zboară deodată prin 
noapte. Sandalele îi săriseră din picioare. 

Ce mama dracu'? îi trecuse prin minte. 

Aterizase pe umăr, cu toată greutatea, totuşi nu o duruse 
nimic. Se afla în mica râpă ce trecea de la nord spre sud pe 
la poalele curţii din spate a locuinţei lui Ralph. 

Un scaun căzu în faţa ei, frumos, pe picioare. Perna lui 
era o masă informă şi neagră, arzând înăbuşit. 

Ce mama DRACU'? 


Ceva se prăbuşi pe şezutul scaunului şi se rostogoli pe 
jos. Din obiect picura un lichid. Cu groază, dar şi cu un soi 
de detaşare, constată că era vorba de un braţ omenesc. 

Stu? Stu! Ce se-ntâmplă? 

Un bubuit continuu şi chinuitor o împresură şi din toate 
părţile începură să curgă cele mai diverse lucruri. Pietre. 
Fragmente de cherestea. Cărămizi. Un bloc de sticlă pe 
care apăruse un păienjeniş de spărturi (nu cumva biblioteca 
din salonul lui Ralph era construită din asemenea blocuri?). 
O cască de motociclist cu o gaură oribilă, letală, în dreptul 
cefei. Vedea totul cât se poate de bine... mult prea bine. 
Acum doar câteva secunde fusese întuneric... 

Vai, Stu, pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? Ce se- 
ntâmplă? Nick? Larry? 

Lumea ţipa. Bubuiturile continuau fără răgaz. Lumina 
era mai puternică decât în miezul zilei. Orice pietricică 
arunca o umbră. Diverse lucruri cădeau în jurul ei. O 
scândură cu un piron de vreo cincisprezece centimetri se 
opri foarte aproape de ea. 

„.. copilul!... 

Iar pe urmele lui veni un alt gând, un reflex al vechilor ei 
premoniţii: Harold a făcut asta, Harold a făcut asta, 
Harold... 

Ceva se abătu asupra capului, gâtului, spatelui ei. Ceva 
uriaş se lăsă asupra ei, ca un coşciug capitonat. 

DOAMNE DUMNEZEUL MEU, VAI, COPILUL MEU... 

Întunericul o absorbi spre nicăieri, unde nici măcar Omul 
Întunecat n-o putea urmări. 


CAPIIOLUL 59 

Păsări. 

Auzea păsări. 

Fran zăcu în întuneric şi ascultă ciripitul păsărilor multă 
vreme până să-şi dea seama că întunericul nu era de fapt 
atât de profund, ci roşiatic, mobil şi paşnic. Îi aducea aminte 
de copilărie. Sâmbătă dimineaţa, şcoală nu, biserică nu, 
ziua în care poţi dormi până târziu. Ziua în care te poţi 
scula puţin câte puţin, după voia inimii. Stai cu ochii închişi 
şi nu vezi nimic, doar o beznă roşiatică, şi anume soarele de 
sâmbătă, filtrat prin ecranul delicat al capilarelor din 
pleoapele tale. Asculţi păsările cântând în bătrânii stejari şi 
simţi în nări chiar mirosul sării de mare, pentru că te 
numeşti Frances Goldsmith, şi ai unsprezece ani, într-o 
dimineaţă de sâmbătă, la Ogunquit... 

Păsări. Auzea păsări. 

Dar nu era la Ogunquit, ci la 

(Boulder) 

Suci chestiunea asta pe toate feţele în bezna roşie, apoi 
îşi aduse brusc aminte de explozie. 

(?Explozie?) 

(Stu!) 

Cuprinsă de temeri, deschise ochii. 

— Stu! 

Dar Stu se afla alături de ea, pe pat, cu un bandaj alb şi 
curat pe antebraţ, cu o tăietură suficient de adâncă şi 
uscată pe un obraz şi cu părul în parte ars; dar era Stu, era 
viu, alături de ea, iar când o văzu că deschide ochii, pe 
figura lui se citi o imensă uşurare şi spuse: 

— Prannie. Slavă Cerului! 

— Copilul, şopti ea, cu gâtul uscat. 

El privi în gol şi o teamă oarbă i se răspândi, rece şi 
paralizantă, în tot trupul. 


— Copilul, repetă ea, forţându-se să scoată sunete prin 
gâtlejul aspru ca glaspapirul. Am pierdut copilul? 

Bărbatul înţelese de-abia acum. O îmbrăţişă stângaci, cu 
braţul sănătos. 

— Nu, Frannie, nu. N-ai pierdut copilul. 

Ea începu să plângă, lacrimile grele i se scurgeau pe 
obraji, şi îl îmbrăţişă cu toată puterea, fără să-i pese de 
durerile atroce din toţi muşchii. Îl strânse în braţe. Viitorul 
era mai târziu. Lucrurile de care avea cea mai mare nevoie 
pe lume se aflau acum aici, în încăperea scăldată de soare. 

Prin fereastra deschisă se auzea ciripitul păsărilor. 


— Spune-mi ce s-a întâmplat? îl rugă ea mai târziu. 

— Fran... 

Pe figura lui îndurerată se vedea că nu e dispus să 
vorbească. 

— Nick? şopti ea. Înghiţi cu greutate şi în gâtul ei se auzi 
un mic ţăcănit. Am văzut un braţ, un braţ retezat... 

— Ar fi mai bine să aşteptăm... 

— Nu, trebuie să ştiu. E foarte grav? 

— Şapte morţi, răspunse el răguşit. Cred că am avut 
noroc. Ar fi putut să se întâmple o nenorocire mult mai 
mare. 

— Cine? 

Stuart îi strânse mâinile cu stângăcie. 

— Printre ei este şi Nick, draga mea. Bănuiesc că din 
cauza geamului - ţii minte, sticla aceea tratată cu iod - şi... 
şi... Făcu o pauză, îşi examină palmele, apoi o privi iarăşi în 
ochi. El... am putut să-l identificăm după... anumite 
cicatrice... 

Îşi întoarse ochii într-altă parte, iar Fran oftă, scoțând din 
gâtlej un sunet aspru. Când reuşi să continue, Stu spuse: 

— Şi Sue. Sue Stern. Se afla încă înăuntru când s-a 
produs explozia. 

— Mi se pare... pur şi simplu incredibil! 


Fran era de-a dreptul copleşită, uimită, năucită de veştile 
aflate. 

— E purul adevăr. 

— Şi mai cine? 

— Chad Norris, zise Stu, iar Fran oftă iarăşi. 

O singură lacrimă i se scurse de sub pleoapă; o şterse 
aproape indiferentă. 

— Dintre cei care fuseseră înăuntru, doar ei trei. Un 
adevărat miracol. Brad zice că au fost probabil vreo opt sau 
nouă batoane de dinamită în debaraua aceea. Cât despre 
Nick... când mă gândesc că în clipa respectivă se poate să fi 
avut mâinile chiar pe cutia aceea de pantofi... 

— Nu-mi mai spune. Oricum, n-ai cum să ştii. 

— Într-adevăr, nu ajută la nimic, recunoscu el. 

Ceilalţi patru erau dintre cei care tocmai soseau pe 
motociclete... Andrea  Ierminello, Dean Wykoff, Dale 
Pedersen şi o tânără pe nume Patsy Stone. Stu nu-i mai 
spuse lui Fran că Patsy, care îl învăţa pe Leo să cânte la 
flaut, fusese aproape decapitată de un fragment din 
magnetofonul lui Glen Bateman. 

Fran mişcă din cap şi simţi junghiuri. lar dacă încerca să- 
şi schimbe poziţia corpului, chiar foarte puţin, spatele o 
durea atât de tare, încât îi venea să urle. 

Vreo douăzeci de persoane fuseseră rănite de explozie, 
dintre care Teddy Weizak din Comitetul pentru Înhumări, 
nu avea nicio şansă să-şi revină. Alte două erau în stare 
critică. Un tip, Lewis Deschamps, îşi pierduse un ochi. 
Ralph Brentner rămăsese fără două degete de la mâna 
stângă. 

— Eu cât de grav sunt rănită? 

— Păi, ai o vânătaie ca o urmă de bici, o deplasare a 
oaselor şalelor şi un picior rupt. Aşa mi-a spus George 
Richardson. Explozia te-a aruncat în afara curţii. Te-ai ales 
cu lovitura de la spate şi cu un picior rupt fiindcă a căzut 
peste tine canapeaua. 

— Canapeaua? 


— Nu-ţi aduci aminte? 

— Mi-aduc aminte de ceva care semăna cu un coşciug... 
un coşciug capitonat... 

— Da, asta era canapeaua. Eu am ridicat-o de pe tine. 
Eram furios de nu se mai poate... şi cam isteric, cred. Larry 
a sărit să mă ajute, dar l-am repezit cu un pumn în gură. În 
asemenea hal ajunsesem. Fran îl atinse pe obraz, iar el îşi 
aşeză palma peste a ei. Am crezut că ai murit. Şi mi-aduc 
aminte că aş fi fost în stare de orice dacă ai fi murit. Cred că 
aş fi înnebunit. 

— Te iubesc, spuse Frannie. 

El o luă în braţe, strângând-o cu grijă să nu-i provoace 
dureri, şi rămaseră aşa multă vreme. 

— Harold? întrebă ea, într-un târziu. 

— Ei, da, Harold şi Nadine. Ei ne-au lovit. Ne-au lovit 
foarte rău. Dar n-au provocat nici pe departe dezastrul pe 
care l-ar fi dorit. lar dacă îi prindem înainte să ajungă prea 
departe, spre vest... 

Îşi întinse înainte mâinile pline de lovituri şi de zgârieturi 
şi le închise brusc, încât se auzi trosnetul încheieturilor. 
Tendoanele i se umflaseră de încordare. Un surâs rece se 
instală pe figura lui, făcând-o pe Fran să se cutremure. 
Cunoştea prea bine zâmbetul acesta. 

— Să nu mai zâmbeşti aşa, îl rugă ea. Niciodată. 

Zâmbetul se stinse. 

— Oamenii au scotocit munţii în căutarea lor, începând 
din zori, continuă el. Nu cred că-i vor găsi. Le-am spus să 
nu se îndepărteze la mai mult de o sută de kilometri spre 
vest, indiferent ce se întâmplă, dar cred că Harold a fost 
destul de deştept să se îndepărteze mai mult de atât. Acum 
ştim cum au procedat. Au conectat explozivul la un walkie- 
talkie... 

Fran păru să se sufoce, iar Stu o privi îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat, draga mea? Te doare spatele? 

— Nu. 


Înţelesese abia acum ce înseamnă că Nick fusese 
probabil cu mâinile pe cutia de pantofi, atunci când 
detonase explozibilul. Vorbind cu greutate, îi descrise lui 
Stu ce văzuse în subsolul casei lui Harold. 

— Dacă aş fi cercetat cum se cuvine toată casa, în loc să 
luăm doar afurisitul acela de jurnal, poate că dădeam peste 
b-bombă, rosti ea, cu vocea tot mai stinsă şi mai înecată. N- 
Nick şi Sue ar fi acum în v-viaţă şi... 

— Oare de asta părea Larry cu nervii la pământ în 
dimineaţa asta? Eu am crezut că din cauză că l-am lovit. 
Frannie, cum să fi ştiut, hm? De unde să fi ştiut? 

— Ba ar fi trebuit! Ar fi trebuit să ştim! 

Îşi îngropă faţa în umărul lui cald şi bun. Încă un rând de 
lacrimi fierbinţi. Stu o susţinu, aplecat într-o poziţie 
incomodă, pentru că patul de spital nu se putea ridica decât 
cu ajutorul motorului acţionat electric. 

— Nu vreau să-ţi faci reproşuri, Frannie. Faptul este 
consumat. Vreau să-ţi spun că nimeni - cu excepţia unui 
detectiv din brigada de bombe - n-ar fi înţeles nimic din 
câteva bucăţi de sârmă şi o cutie goală. Dacă ar fi lăsat prin 
preajmă câteva batoane de dinamită sau o capsă de 
declanşare a exploziei, ar fi fost cu totul altceva. Dar ei n-au 
comis o asemenea greşeală. Eu nu te acuz, şi nimeni din 
Free Zone nu-ţi va face niciun reproş din cauza asta. 

Pe măsură ce-i vorbea, în mintea ei se combinau, cu 
încetineală şi întârziere, două elemente. 

Dintre cei care fuseseră înăuntru, scăpaseră doar ei 
trei... un adevărat miracol. 

Mother Abagail... s-a întors... vai, e-ntr-un hal fără de 
hal... avem nevoie de o minune! 

Trecând peste durere, se trase puţin în sus, ca să-l poată 
privi pe Stu în faţă. 

— Mother Abagail, începu ea. Am fi fost toţi înăuntru 
dacă n-ar fi venit să ne spună că... 

— E un adevărat miracol, repetă Stu. Ea ne-a salvat viaţa. 
Chiar dacă ea însăşi este... 


Lăsă propoziţia neterminată. 

— Stu? 

— Întorcându-se chiar în momentul acela, Frannie, ea ne- 
a salvat viaţa. Ne-a salvat viaţa. 

— E moartă? întrebă Fran. Îl prinse de mână şi-l strânse. 
Stu, a murit cumva şi ea? 

— S-a întors în oraş pe la 7.45. Băiatul lui Larry 
Underwood o ducea de mână. El nu mai putea să 
vorbească, ştii că aşa păţeşte când se emoţionează, dar a 
dus-o la Lucy. De atunci n-a mai fost în stare să se mişte. Stu 
clătină din cap. Doamne, cum o fi reuşit să străbată atâta 
cale... mă întreb ce-o fi mâncat şi ce-o fi făcut între timp... 
Vreau să-ţi spun ceva, Fran. Există mai multe lucruri pe 
lumea asta - şi în afara ei - decât mi-am imaginat eu 
vreodată la mine la Arnette. Mi se pare că femeia asta este 
- sau a fost - trimisul lui Dumnezeu. 

Frannie închise ochii. 

— A murit, nu-i aşa? Azi-noapte. S-a întors ca să moară 
aici. 

— Încă n-a murit. Deşi George Richardson spune că nu 
ştie ce anume o mai ţine în viaţă şi că se va stinge curând, 
dar încă nu a murit. Se uită la ea sincer şi direct. Şi mi-e 
teamă. Prin întoarcerea ei, ne-a salvat viaţa, dar mă tem de 
ea şi de pricina pentru care s-a întors. 

— Ce vrei să spui, Stu? Mother Abagail nu ar face vreun 
Tău... 

— Mother Abagail face ceea ce îi spune Dumnezeul ei să 
facă, îi replică tăios. Este acelaşi Dumnezeu care şi-a 
omorât propriul fiu, sau cel puţin aşa mi s-a spus mie. 

— Stu! 

Focul din ochii lui se stinse. 

— Nu ştiu de ce s-a întors sau dacă i-a mai rămas ceva să 
ne spună. Pur şi simplu habar n-am. Poate că va muri fără 
să-şi mai recapete cunoştinţa. După George, asta pare cel 
mai probabil. Dar eu unul ştiu că explozia... şi moartea lui 
Nick... şi întoarcerea ei... au ridicat ceaţa de pe ochii celor 


din oraş. Acum discută despre el. Ştiu că Harold este cel 
care a organizat lovitura, dar consideră că el l-a îndemnat 
pe Harold să o facă. Drace, şi eu sunt de aceeaşi părere. 
Mulţi zic că tot din cauza lui Flagg s-a întors Mother 
Abagail în halul în care s-a întors. În privinţa asta, nu ştiu. 
Adică nu ştiu chiar nimic, dar îmi este teamă. Am nişte 
presimţiri că n-o să se sfârşească bine. Înainte nu mă 
încerca niciun gând negru, dar acum da. 

— Bine, dar existăm noi, i se adresă ea, aproape rugător. 
Suntem noi şi copilul, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

Stu nu-i răspunse multă vreme. Credea că nici nu-i va 
mai răspunde. Şi atunci zise: 

— Mda. Dar oare pentru cât timp? 


În acea zi de 3 septembrie, către amurg, oamenii 
începură să se îndrepte încet - aparent fără o ţintă anume - 
de-a lungul lui Table Mesa Drive, spre casa ocupată de 
Larry şi Lucy. Câte unul sau în mici grupuri. Se opreau pe 
treptele din faţa caselor marcate pe uşi cu semnul X al lui 
Harold. Se aşezau pe marginea trotuarelor şi pe pajiştile 
care erau uscate şi maronii la sfârşitul acestei lungi veri. 
Discutau puţin, cu vocea coborâtă. Fumau ţigări sau 
trăgeau din pipă. Era acolo şi Brad Kitchner, cu un braţ 
înfăşurat într-un bandaj gros şi agăţat într-o eşarfă. Şi 
Candy Jones era acolo, iar Rich Moffat se prezentă cu două 
sticle de Black Velvet puse într-o geantă de vândut ziare. 
Norman Kellogg îşi suflecase mânecile cămăşii, arătându-şi 
bicepşii bronzaţi şi pistruiaţi. Micul Tommy Gehringer, 
aşezat alături de el, îşi imitase prietenul, suflecându-şi şi el 
mânecile. Harry Dunbarton şi Sandy DuChiens stăteau 
împreună pe o pătură, ţinându-se de mână. Dick Vollman, 
Chip Hobart şi Tony Donahue, în vârstă de şaisprezece ani, 
se aflau într-un pasaj acoperit, nu departe de casa lui Larry, 
pasându-şi o sticlă de Canadian Club şi clătindu-şi 
gâtlejurile cu  Seven-Up cald. Patty Kroger aştepta 
împreună cu Shirley Hammett. Între ele ţineau un coş 


pentru picnic. Coşul era plin de mâncare, dar ele doar 
ciuguleau din când în când. Spre ora 8, strada se umpluse 
de lume stând cu privirile aţintite spre casă. În faţa ei se 
vedea bicicleta lui Larry, iar alături George Richardson îşi 
parcase motocicleta Kawasaki 650. 

Larry urmărea mulţimea prin fereastra de la dormitor. În 
spatele lui, Mother Abagail zăcea fără cunoştinţă în patul lui 
şi al lui Lucy. Duhoarea uscată şi greţoasă ce venea din 
direcţia ei îi făcea rău - ura senzaţia de vomă —, dar nu se 
clintea din loc. Era modul lui de a se pedepsi pentru că 
scăpase, în vreme ce Nick şi Susan muriseră. Auzea vocile 
celor care făceau de veghe în jurul patului vorbind în 
şoaptă, în spatele lui. George avea să plece curând la spital, 
ca să-i consulte şi pe ceilalţi pacienţi ai lui. Acum numărul 
lor scăzuse la şaisprezece. Trei fuseseră trimişi acasă. 
Teddy Weizak murise. 

Cât despre Larry, el scăpase neatins. 

Acelaşi Larry dintotdeauna - rămăsese cu capul pe 
umeri, în timp ce oamenii din jur îşi pierduseră firea. 
Explozia îl azvârlise dincolo de alee, într-un strat cu flori, 
dar nu suferise nici măcar o zgârietură. Fragmente de toate 
soiurile plouaserăm jurul lui, dar niciunul nu-l atinsese. 
Nick murise, Susan murise, dar el rămăsese nevătămat. 
Mda, acelaşi vechi Larry Underwood. 

Priveghi înăuntru, priveghi afară. Cât vedeai cu ochii. Cel 
puţin şase sute de oameni. Harold, ar trebui să te întorci cu 
vreo zece grenade de mână, ca să-ţi termini treaba. Harold. 
Îl urmase pe Harold de-a curmezişul întregii ţări, urmase 
un traseu pe care Harold presărase ambalaje de ciocolată 
Payday şi improvizații ingenioase. Larry fusese la un pas să- 
şi piardă degetele la Wells, ca să-şi pună benzină în 
rezervor. Harold preferase să găsească gura de aerisire şi 
să folosească un sistem elementar de pompare. Harold 
venise cu ideea ca numărul membrilor din diversele 
comitete să crească odată cu sporul de populaţie. Harold 
făcuse propunerea să fie votat comitetul ad-hoc în 


totalitatea lui. Inteligentul Harold. Harold şi jurnalul lui. 
Harold şi rânjetul lui. 

Stu avea tot dreptul să afirme că nimeni nu şi-ar fi putut 
imagina ce anume puneau la cale Harold şi Nadine, pornind 
de la câteva bucăţi de sârmă şi o masă de joc pentru hochei. 
Dar în cazul lui Larry, acest mod de judecată nu ţinea. El 
mai avusese ocazia să vadă cât de strălucit reuşea Harold 
să improvizeze. Pentru numele lui Dumnezeu, era suficient 
să-şi aducă aminte de textul scris pe acoperişul hambarului, 
la aproape şase metri înălţime. Ar fi trebuit să ghicească. 
Inspectorul Underwood era un adevărat expert în a 
descoperi ambalaje de ciocolată, dar ageamiu când era 
vorba de dinamită. De fapt, inspectorul Underwood era o 
găoază afurisită şi nimic mai mult. 

Larry, dac-ai şti... 

Vocea lui Nadine. 

Dacă vrei, am să mă târăsc şi am să te implor în 
genunchi. 

Atunci avusese încă o ocazie să evite moartea şi 
distrugerea... dar despre asta nu va fi în stare să vorbească 
nimănui, niciodată. Existase oare şi atunci un proiect? 
Probabil că da. Chiar dacă nu fusese concepută încă bomba 
cu dinamită legată la walkie-talkie, în orice caz un plan 
general trebuie să fi avut. 

Planul lui Flagg. 

Da... În fundal existase mereu Flagg, întunecatul maestru 
sforar mânuind păpuşile numite Harold, Nadine, Charlie 
Impening şi Dumnezeu mai ştie cum. Oamenii din Free 
Zone l-ar fi linşat cu bucurie pe Harold, dacă le-ar fi căzut 
în mâini, dar de fapt era lucrarea lui Flagg... şi a lui Nadine. 
Oare cine o trimisese la Harold, dacă nu Flagg? Dar înainte 
să se ducă la Harold, venise la Larry. lar el o alungase. 

Cum ar fi putut să-i spună da? Avea o răspundere faţă de 
Lucy. Asta fusese de o importanţă capitală, nu atât pentru 
Lucy, cât pentru el însuşi - simţise că după încă unul sau 
două alte eşecuri, ar fi rămas un om distrus pentru 


totdeauna. Prin urmare, o alungase, iar Flagg fusese mai 
mult decât mulţumit de ceea ce se întâmplase noaptea 
trecută... dacă Flagg îl chema cu adevărat. Sigur, Stu era în 
viaţă, el fiind purtătorul de cuvânt al comunităţii - pentru că 
Nick nu putea vorbi. Glen era în viaţă, el fiind mintea cea 
mai luminată din comitet, în schimb Nick fusese inima 
acestuia, iar Sue, împreună cu Frannie, serviseră drept 
conştiinţă morală a organismului lor. Da, gândi el cu 
amărăciune, una peste alta, nemernicul acela făcuse o 
treabă foarte bună cu o seară în urmă. lar Harold şi Nadine 
meritau din partea lui o răsplată pe cinste. 

Se întoarse de la fereastră, simțind o durere surdă în 
frunte. Richardson îi lua pulsul lui Mother Abagail. Laurie 
aranja sticlele de perfuzie atârnate de stativul în formă de 
T. Dick Ellis se afla şi el în preajmă. Lucy stătea lângă uşă, 
privindu-l pe Larry. 

— Cum se simte? se interesă Larry. 

— La fel, răspunse Richardson. 

— Va rezista şi noaptea asta? 

— N-aş putea spune, Larry. 

Din femeia întinsă pe pat nu mai rămăsese decât un 
schelet înfăşurat în pielea subţire şi întinsă, de nuanţa 
cenuşii. Părea asexuată. Părul aproape şi-l pierduse, sânii îi 
dispăruseră, gura îi atârna deschisă, iar respiraţia i se 
transformase într-un şuier uscat. Larry o compara în sinea 
lui cu mumiile din Yucatan, care, după cum apăreau în 
imagini, nu erau descompuse, ci veştejite, afumate, uscate, 
fără vârstă. 

Da, asta era acum, nu o mamă, ci o mumie. Singurul 
semn de viaţă rămăsese respiraţia chinuită şi lipsită de 
forţă, ca o adiere de vânt peste mirişte. Cum de mai 
trăieşte? se întreba Larry... şi ce fel de Dumnezeu e acela, în 
stare s-o supună unor asemenea cazne? În ce scop? Era 
probabil o glumă, un imens hohot cosmic. George îi spusese 
că a mai auzit de cazuri similare, dar niciunul ajuns atât de 
departe, iar el însuşi nu se aşteptase vreodată să 


întâlnească aşa ceva în cariera lui. De fapt, ea... se 
autoconsuma. 

Trupul său continuase să funcţioneze încă mult după ce 
ar fi trebuit să sucombe din cauza malnutriţiei. Ea se 
alimenta cu părţi din propriul ei corp care nu erau făcute să 
servească drept hrană. Lucy, care o ridicase şi o aşezase în 
pat, se mira spunând că nu e mai grea decât zmeul pe care- 
l înalţă copiii în zbor şi că o pală de vânt ar spulbera-o într-o 
clipă. 

Spre uimirea tuturor, Lucy vorbi din nou, din colţul ei de 
lângă uşă: 

— Vrea să ne spună ceva. 

— Dar e într-o stare de comă profundă, Lucy..., observă 
Laurie nesigur, iar şansele ca ea să-şi mai recapete 
cunoştinţa... 

— S-a întors ca să ne spună ceva. lar Dumnezeu n-o va 
lăsa să se stingă înainte s-o facă. 

— Dar ce anume ar putea să ne transmită? întrebă Dick. 

— Nu ştiu, răspunse Lucy, ştiu numai că mă tem să-i aud 
cuvintele. Nu s-a sfârşit cu moartea. Suntem de-abia la 
început. De asta mă tem. 

Se lăsă o lungă tăcere, întreruptă în cele din urmă de 
George Richardson: 

— Trebuie să mă duc la spital. Laurie, Dick, am nevoie de 
voi. 

Doar n-ai de gând să ne laşi singuri cu mumia asta! ar fi 
vrut Larry să-i spună, dar reuşi să se abţină. 

Cei trei se pregătiră de plecare, iar Lucy le aduse 
hainele. Temperatura coborâse la doar 15 grade în seara 
aceea, iar mersul pe motocicletă doar în cămaşă ar fi fost 
destul de neplăcut. 

— Putem s-o ajutăm cu ceva? întrebă Larry în şoaptă. 

— Lucy ştie cum funcţionează sistemul de perfuzie, spuse 
George. Altceva nu e de făcut. Vedeţi... 

Nu continuă. Vedeau, desigur. Starea în care se găsea 
trupul întins pe pat nu avea nevoie de explicaţii. 


— Noapte bună, Larry, noapte bună, Lucy, spuse Dick. 

Larry se întoarse la fereastră. 'Ioţi cei de afară se 
ridicaseră în picioare şi aşteptau. Era vie? Murise? Pe 
moarte? Poate că se vindecase, graţie puterii lui 
Dumnezeu? Spusese ceva? 

Lucy îl luă de mijloc, făcându-l să tresară. 

— Te iubesc, declară ea. 

O luă în braţe şi o ţinu strâns. Apoi îşi lăsă capul în jos şi 
începu să tremure, incapabil să se stăpânească. 

— Te iubesc, repetă ea calm. Nu te teme. Asta te va 
linişti. Nu te abţine, Larry. 

Plângea. Lacrimile erau fierbinţi şi tari ca nişte gloanţe. 

— Lucy... 

— SSŞu: 

Mâinile ei îl mângâiau pe spate, pe gât, aducându-i 
alinarea de care simţea atâta nevoie. 

— Lucy, o, Dumnezeule, cum se vor sfârşi toate astea? 
strigă el lipit de gâtul femeii. 

Ea îl strângea cu toată forţa, neştiind, neştiind încă, iar 
Mother Abagail, în comă, respira tot mai greu, încercând să 
reziste. 


George parcurse strada la pas, transmițând mereu 
acelaşi mesaj: da, este în viaţă, încă. Pronosticul este prost. 
Nu, nu a spus nimic, şi nici şanse prea mari nu există. Ar fi 
mai bine să mergeţi acasă. Dacă se întâmplă ceva, o să 
aflaţi. 

Când ajunseră la colţul străzii accelerară şi se îndreptară 
spre spital. Eşapamentul motocicletelor lor bubui şi pârâi, 
stârnind ecouri printre clădiri, până ce zgomotul se stinse 
în depărtare. 

Oamenii nu plecară acasă. Rămaseră o vreme în picioare, 
reînnodând conversațiile şi întorcând fiecare vorbă a lui 
George pe toate feţele. Pronostic, oare ce-o mai fi şi asta? 
Comă. Moartea creierului. Dacă-i murise creierul, înseamnă 
că nu mai exista nicio şansă. le puteai aştepta din partea 


unei persoane cu creierul distrus să vorbească tot atât cât 
din partea unei conserve de mazăre. Păi, poate că asta era 
valabil pentru situaţiile naturale, dar lucrurile erau acum 
departe de a fi naturale, nu? 

Se aşezară din nou. Se lăsă întunericul. Din casa în care 
zăcea bătrâna  răzbătea  licărul lămpilor Coleman. 
Hotărâseră să se întoarcă pe la casele lor mai târziu, 
deocamdată mai rămâneau să vegheze. 

Conversaţia devie, cu unele ezitări, către Omul Întunecat. 
Dacă Mother Abagail moare, asta nu înseamnă că el este 
mai puternic? 

Adică ce vrei să spui cu „nu neapărat”? 

După părerea mea este Satana în carne şi oase. 

Anticristul, eu aşa-i zic. Noi am apucat vremurile 
Apocalipsei... mai aveţi vreo îndoială? „Iar cele şapte peceţi 
au fost desfăcute...” Vouă nu vi se pare că aici e vorba de 
Supergripă? 

Ei, fugi de-aici, oamenii ziceau că Anticristul a fost Hitler. 

Dacă încep iarăşi visele alea, eu unul mă sinucid. 

Mie mi se arăta că eram într-o staţie de metrou, iar el era 
omul care adună biletele, doar că nu puteam să-i văd faţa. 
Mă lua groaza şi o porneam la fugă prin tunel. Apoi îl 
auzeam şi pe el, alergând în urma mea şi apropiindu-se tot 
mai mult. 

Eu mă visam coborând în beci, ca să scot un borcan cu 
felii de pepene verde murat, şi vedeam pe cineva lângă 
cuptor... doar o formă. Dar ştiam că este el. 

Greierii îşi porniseră cântecul. Stele cuprinseseră tot 
cerul. Oamenii vorbeau despre răceala ce se lăsa seara. 
Trăgeau câte o duşcă din sticlele de lângă ei. Pipele şi 
ţigările licăreau în întuneric. 

Am auzit că tipii de la Energie s-au apucat de treabă şi au 
scos din prize aparatele. 

Foarte bine. Dacă nu pornesc lumina şi căldura cât mai 
repede, am dat de bucluc. 


Murmur continuu de voci anonime, pentru că feţele nu se 
mai vedeau în întuneric. 

Cred că în iarna asta nu are ce să ni se întâmple. Sigur că 
da. Nu poate să vină prin trecători. Sunt blocate cu maşini 
şi va fi şi gheaţă. Dar la primăvară... 

Şi dacă aruncă vreo câteva bombe atomice? 

Ce bombă atomică, dacă are nişte afurisite de bombe cu 
neutroni? Sau celelalte şase peceţi din cele şapte ale 
Mielului? 

Sau avioane? 

Ce-i de făcut? 

Nu ştiu. 

Să mă bată dacă ştiu. 

N-am idee. 

Sapă o groapă, bagă-te în ea şi trage pământ peste tine. 

Pe la ora 10 apărură în mijlocul lor Stu Redman, Glen 
Bateman şi Ralph Brentner; le vorbiră cu calm şi le 
împărţiră foi de hârtie, rugându-i să le dea de ştire şi celor 
care nu se aflau acolo. Glen şchiopăta uşor, pentru că un 
ciob mare de marmură îi sfârtecase o bucăţică de carne din 
gamba dreaptă. Pe afişe se putea citi: ÎNTRUNIREA FREE 
ZONE * MUNZINGER AUDITORIUM * 4 SEPTEMBRIE * 
ORA 20.00. 

Asta păru să declanşeze semnalul de plecare. Oamenii se 
răspândiră tăcuţi în beznă. Majoritatea luară cu ei foile de 
hârtie, însă nu puţini le făcuseră ghem şi le aruncaseră. Se 
îndreptau spre casele lor, cu gândul să doarmă, dacă 
reuşeau. 

Poate să şi viseze. 


În seara următoare, când Stu deschise şedinţa, sala era 
plină ochi, însă extrem de tăcută. În spatele lui Redman se 
aflau Larry, Ralph şi Glen. Fran încercase să se ridice, dar 
spinarea o durea încă prea tare. Fără să-i pese de ironia 
amară a situaţiei, Ralph îi dăduse un walkie-talkie prin care 
putea urmări întreaga desfăşurare a şedinţei în direct. 


— Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le discutăm, 
începu Stu cu un calm studiat, în încercarea de a atenua 
gravitatea celor petrecute. Vocea lui, deşi foarte puţin 
amplificată, se auzea bine în liniştea sălii. Presupun că a 
auzit toată lumea despre explozia în care au pierit Nick, 
Sue şi ceilalţi şi despre întoarcerea lui Mother Abagail. 
Trebuie să discutăm despre aceste lucruri, dar mai întâi aş 
vrea să vă dau nişte veşti bune. Pentru asta îi dau cuvântul 
lui Brad Kitchner. Brad? 

Brad veni la podium, nici pe departe la fel de nervos pe 
cât fusese cu două seri în urmă, fiind întâmpinat cu aplauze 
anemice. Ajuns la pupitru, se prinse de el cu putere şi 
declară simplu: 

— Mâine dăm drumul la curent. 

De această dată, se aplaudă mult mai puternic. Brad îşi 
ridică braţele, dar aplauzele continuau să se reverse asupra 
lui în valuri, care nu se potoliră decât peste mai bine de 
treizeci de secunde. Mai târziu, Stu îi povesti lui Frannie că, 
dacă în ultimele două zile nu s-ar fi petrecut ce s-a petrecut, 
Brad ar fi fost probabil luat de pe podium şi purtat în triumf 
pe braţe de mulţime, ca un halfback care a înscris 
încercarea prin care campionatul a fost câştigat în ultimele 
treizeci de secunde ale jocului. Se aflau atât de aproape de 
sfârşitul verii, încât, într-un fel, cam în situaţia asta 
ajunseseră. 

Aplauzele se potoliră în cele din urmă. 

— Vom porni turbinele la prânz şi aş vrea ca toată lumea 
să stea acasă şi să fie pregătită. Pregătită pentru ce? Sunt 
patru lucruri. Vă rog să mă ascultați cu atenţie, pentru că e 
foarte important. Mai întâi, închideţi toate luminile şi 
aparatura electrică din case pe care nu o folosiţi. În al 
doilea rând, procedaţi la fel în toate casele nelocuite din jur. 
În al treilea rând, dacă simţiţi miros de gaze, luaţi-vă după 
dâră şi închideţi sursa respectivă. În al patrulea, dacă auziţi 
o sirenă de incendiu, plecaţi spre locul de unde vine 
semnalul... dar în linişte şi în ordine. Să nu cumva să ne 


frângem gâtul în cine ştie ce accident de motocicletă. 
Acum... aveţi vreo întrebare? 

Au fost puse mai multe întrebări, din care se putea 
deduce că punctul de vedere iniţial al lui Brad fusese 
acceptat. Răspundea fiecăruia cu răbdare, singurul semn 
de nervozitate fiind faptul că-şi trecea mereu dintr-o mână 
într-alta notesul lui mic şi negru. 

După ce termină cu şirul întrebărilor, Brad zise: 

— Vreau să le mulţumesc celor care au muncit din 
răsputeri ca să putem funcţiona din nou. Şi vreau să 
reamintesc Comitetului pentru Energie că n-a fost 
desfiinţat. Vor apărea întreruperi de alimentare cu energie, 
scurgeri de energie, rezerve de combustibil pe care va 
trebui să le descoperim la Denver şi să le aducem aici. Sper 
că veţi rămâne alături de mine. Domnul Glen Bateman 
spune că s-ar putea să ajungem la zece mii de oameni, 
înainte de căderea primei zăpezi, iar la primăvară cu mult 
mai mulţi. Există alte centrale la Longmont şi la Denver 
care vor trebui să intre în funcţiune înainte de sfârşitul 
anului următor... 

— Dacă nemernicul reuşeşte să facă după voia lui, nu va 
mai fi nevoie! se auzi strigătul răguşit al cuiva din partea 
din spate a sălii. 

Se lăsă o linişte mormântală. Brad rămase încleştat de 
pupitru, cu faţa albă ca varul. Brad nu va mai fi în stare să 
vorbească, îşi zise Stu, dar în aceeaşi clipă îl auzi 
continuând, cu o voce incredibil de sigură: 

— Cui a spus asta îi răspund că treaba mea este să mă 
ocup de energia electrică. Dar consider că ne vom afla în 
continuare aici încă multă vreme după ce celălalt va fi pe 
lumea ailaltă. Dacă n-aş crede asta, m-aş afla de partea lui 
şi aş bobina turbine dincolo. După mine, individul nu face 
nici cât o ceapă degerată! 

În timp ce Brad se retrăgea de pe podium, altcineva ţipă: 

— Păi să ştii că ai al naibii de multă dreptate! 


De astă dată se aplaudă cu toată puterea şi îndelung, 
totuşi Stu avea senzaţia că ceva nu se învârte rotund. Bătu 
de nenumărate ori cu ciocanul în pupitru până să 
izbutească să facă linişte. 

— Punctul următor de pe ordinea noastră de zi... 

— Dă-o-n mă-sa de ordine de zi! ţipă strident o tânără 
femeie. Hai să discutăm despre Omul Întunecat! Hai să 
discutăm despre Flagg! După mine, trebuia s-o facem mai 
de mult! 

Urlete de aprobare. Strigăte. „Să păstrăm ordinea!” 
Dezaprobări pentru felul cum îşi alesese cuvintele tânăra 
femeie. Nenumărate bodogăneli şi discuţii aparte. 

Stu bătu cu atâta forţă în blocul de pe pupitru, încât 
capul ciocanului zbură din coadă. 

— Nu uitaţi că ne aflăm la o adunare! strigă el. Veţi avea 
fiecare ocazia să vorbiţi despre ce vreţi, dar atât timp cât 
eu conduc această adunare, vreau... să am... ORDINE! 

Urlă ultimul cuvânt atât de tare, încât reverberaţia trecu 
prin mulţime ca un fulger şi se aşternu în sfârşit liniştea. 

— Şi acum, continuă Stu încet şi calm, doresc să aflaţi cu 
toţii ce s-a întâmplat la locuinţa lui Ralph în seara de 2 
septembrie, considerând că, în calitate de reprezentant al 
ordinii ales de voi, îmi revine datoria să vă informez. 

Deşi se făcuse linişte, ca atunci când mulţimea îl 
aplaudase pe Brad, nu era felul de linişte care să-i placă lui 
Stu. Oamenii se aplecaseră înainte, concentrați şi cu o 
expresie lacomă. Faptul acesta îl neliniştea şi-l intriga, 
lăsându-i sentimentul că Free Zone se schimbase radical în 
decursul ultimelor patruzeci şi opt de ore, iar el nu mai 
înţelegea ce se întâmplă. Se simţea ca atunci când căuta să 
iasă din Stovington Plague Center - ca o muscă zbătându-se 
într-o plasă de păianjen invizibilă. Existau atâtea figuri pe 
care nu le recunoştea, atâţia străini în marea de feţe de 
dinaintea lui... 

Dar acum nu avea timp de asemenea gânduri. 


Descrise pe scurt evenimentele de dinaintea exploziei, 
omiţând premoniţia pe care Fran o avusese în ultima clipă; 
având în vedere starea lor de spirit, asta mai lipsea. 

— Ieri de dimineaţă, Brad, Ralph şi cu mine ne-am dus 
acolo şi am scotocit prin ruine mai bine de trei ore. Am găsit 
ceva asemănător unei bombe cu dinamită, legată cu sârme 
de un walkie-talkie. Din câte se pare, bomba respectivă 
fusese plasată în dulapul din peretele salonului. Bill Scanlon 
şi Ted Frampton au găsit un alt walkie-talkie sus, în Sunrise 
Amphitheater şi presupunem că bomba a fost declanşată de 
acolo. Era... 

— Ce curu' meu să mai presupunem atât! strigă Ted 
Frampton din rândul al treilea. A fost ticălosul ăla de 
Lauder şi cu putoarea aia a lui! 

Un murmur neliniştit se răspândi în întreaga adunare. 

Ăştia să fie oamenii cei buni? Puţin le pasă lor de Nick, de 
Sue, de Chad şi de ceilalţi. Se poartă ca o hoardă de 
sălbatici, tot ce-şi doresc e să pună mâna pe Harold şi pe 
Nadine, ca să-i spânzure... În chip de talisman împotriva 
Omului Întunecat. 

Întâmplător, întâlni privirile lui Glen, care îi făcu un semn 
aproape imperceptibil, ridicând din umeri cinic. 

— Dacă se mai întâmplă doar o dată să strige cineva din 
mulţime fără să i se fi dat cuvântul, am de gând să declar 
această adunare închisă şi atunci puteţi conversa între voi 
cât poftiţi, spuse Stu. Aici nu suntem la şezătoare. Dacă nu 
respectăm regulile, unde ne trezim? 

Ted Frampton îi arunca priviri supărate, dar Stu îi 
susţinu privirea. După câteva momente, Ted îşi lăsă ochii în 
jos. 

— Avem bănuieli că vinovaţii sunt Harold Lauder şi 
Nadine Cross. Ne bazăm pe anumite motive şi pe o logică 
bine întemeiată. Dar, până în momentul de faţă, împotriva 
lor nu există niciun fel de dovezi palpabile, lucru pe care 
sper să-l ţineţi minte. 


Un scurt vârtej de conversaţie se aprinse şi se stinse 
imediat în sală. 

— Nu am spus asta decât pentru eventualitatea că s-ar 
întâmpla să se întoarcă în Free Zone, continuă Stu. În acest 
caz, vreau să-mi fie aduşi mie. Eu îi voi închide, iar Al 
Bundell se va ocupa de judecarea lor... ceea ce înseamnă că 
vor avea şi ei prilejul să-şi spună punctul de vedere, dacă au 
aşa ceva. În mod normal, noi... noi reprezentăm gruparea 
cea bună. Presupun că ştim de ce parte se află oamenii răi. 
Dar faptul că suntem buni ne obligă să ne purtăm civilizat 
în situaţia aceasta. 

Se uită cu speranţă în jur, dar nu văzu decât mirare şi 
indignare. Stuart Redman îi văzuse pe doi dintre prietenii 
lui cei mai buni cum sunt făcuţi fărâme, îi spuneau ochii 
aceia, iar el, iată, le ţinea partea făptaşilor. 

— Dacă asta vă ajută cu ceva, părerea mea este că 
vinovaţii sunt chiar ei, le comunică el. Dar totul trebuie să 
se desfăşoare corect. lar eu mă aflu aici ca să vă asigur că 
aşa se va întâmpla. 

Ochi care îl săgetau. Peste o mie de perechi, în spatele lor 
ascunzându-se acelaşi gând: Ce mai e şi porcăria asta? Aia 
au şters-o spre vest, iar tu te porţi de parcă ai fi într-o 
excursie de două zile, cu scopul de a cerceta viaţa păsărilor. 

Îşi turnă un pahar de apă şi bău, sperând să scape de 
uscăciunea din gâtlej. Apa era caldă şi gustul ei neplăcut îl 
făcu să se strâmbe. 

— În orice caz, asta-i situaţia în momentul de faţă, 
continuă el fără energie. Primul lucru pe care cred că 
trebuie să-l facem acum este să completăm comitetul. Nu în 
această seară, dar ar fi bine să vă gândiţi la cei pe care aţi 
dori să-i propuneţi.... Stu zări o mână ridicată. Spune ce ai 
de spus, dar mai întâi prezintă-te, ca să ştie toată lumea 
cine eşti, îl invită el. 

— Sunt Sheldon Jones, începu bărbatul, un tip masiv, 
îmbrăcat într-o cămaşă de lână în carouri. De ce să nu-i 


numim pe cei doi noi membri chiar în seara asta? Eu îl 
propun pe Ted Frampton. 

— Hei, susţin propunerea! urlă Bill Scanlon. Minunată 
idee! 

Ted Frampton îşi prinse mâinile deasupra capului şi le 
agită, ca răspuns la aplauzele risipite, iar Stu se simţi din 
nou atins de senzaţia aceea de disperare şi dezorientare. 
Adică să-l înlocuiască pe Nick Andros cu Ted Frampton? 
Suna a banc prost. Ted încercase să lucreze în Comitetul 
pentru Energie, dar ajunsese la concluzia că prea semăna a 
muncă. Se mutase în Comitetul pentru Înhumări, care 
părea să-l mulţumească mai tare, deşi Chad îi spusese lui 
Stu că Ted făcea parte din categoria aceea de tipi în stare 
să tragă de o pauză de cafea până ce se transforma în 
pauză de prânz, şi de pauza de prânz până ce devenea o 
jumătate de zi liberă. Se grăbise să se ofere voluntar pentru 
urmărirea lui Harold şi Nadine, probabil tocmai pentru că 
avea prilejul unei schimbări de decor. El şi cu Bill Scanlon 
dăduseră peste aparatul walkie-talkie de pe Sunrise din 
pură întâmplare (şi, ca să spunem adevărul curat, Ted 
recunoscuse), dar de când cu descoperirea asta devenise 
tare fudul, ceea ce nu-i făcea nicio plăcere lui Stu. 

Stu căută încă o dată privirea lui Glen, în care citi gândul 
cinic: Dacă ar fi Harold aici, poate că ne-ar ajuta încă o dată 
să ieşim din încurcătură. 

Lui Stu îi veni deodată în minte un cuvânt pe care Nixon 
îl folosea adesea şi, cugetând la el, înţelese cauza disperării 
şi dezorientării lui. Termenul respectiv era „mandat”. 
Mandatul lor încetase. Se mistuise în flacăra şi în explozia 
de acum două seri. 

— Fireşte, Sheldon, s-ar putea ca tu să fii sigur pe cine 
vrei, dar cred că ceilalţi ar dori să aibă un timp de gândire. 
Să votăm chestiunea asta. Îi rog pe aceia dintre voi care 
doresc să facem acum alegerea să spună „da”. 

Se auziră nu puţine strigăte afirmative. 


— Şi acum, cei care vreţi cam o săptămână de gândire, 
spuneţi „nu”. 

Deşi strigătele păreau de astă dată mai puternice, 
diferenţa nu era prea mare. Şi mulţi dintre cei prezenţi se 
abţinuseră, ca şi cum subiectul respectiv nu-i interesa. 

— Bine, zise Stu. Ne vom întâlni iarăşi aici, la Munzinger 
Auditorium, de azi într-o săptămână, adică pe 11 
septembrie, ca să-i propunem şi să-i votăm pe candidaţii 
pentru cele două scaune din comitet rămase vacante. 

Cam nepotrivit epitaf, Nick. Te rog să mă ierţi. 

— Doctorul Richardson se află aici ca să ne vorbească 
despre Mother Abagail şi despre cei răniţi în explozie. 
Doctore? 

Când ieşi înaintea adunării, ştergându-şi ochelarii, 
Richardson fu întâmpinat cu un ropot zdravăn de aplauze. 
Le aduse la cunoştinţă că, în urma atentatului, nouă 
persoane muriseră, trei se aflau încă în stare critică, doi în 
stare gravă, iar opt ajunseseră într-un stadiu satisfăcător. 

— Ţinând cont de forţa exploziei, consider că am avut 
noroc. Şi acum, despre Mother Abagail. 

Încordată, întreaga sală era în aşteptare. 

— Voi da doar o scurtă declaraţie şi câteva explicaţii. lată 
declaraţia: nu pot face nimic pentru ea. 

Un val de murmure trecu prin adunare, potolindu-se 
apoi. Fără să fie cu adevărat surprinşi, erau cu toţii foarte 
îngrijoraţi. 

— Am aflat de la cei din Free Zone care au cunoscut-o 
înainte ca ea să fi plecat că, după spusele ei, are o sută opt 
ani. Nu pot să mă pun chezaş pentru această informaţie, 
dar vă asigur că este singura persoană de această vârstă pe 
care am văzut-o şi am tratat-o în cariera mea. Mi s-a mai 
spus că a dispărut de mai bine de două săptămâni, iar după 
aprecierea mea - ba nu, după presupunerea mea - în acest 
răstimp n-a mâncat deloc hrană gătită. Din câte se pare, s-a 
hrănit doar cu rădăcini, ierburi şi diferite plante. Continuă 


după o pauză: De când s-a întors, n-a avut scaun decât o 
singură dată. O cantitate infimă de beţigaşe şi rămurele. 

— Doamne Dumnezeule, murmură cineva, fără să se 
poată spune după voce dacă fusese bărbat sau femeie. 

— Un braţ e atins de o infecţie datorată 
toxicodendronului, iar picioarele sunt acoperite cu ulceraţii 
care ar supura, dacă starea ei nu ar fi atât de... 

— Hei, te rog să te opreşti! urlă Jack Jackson, ridicându- 
se în picioare. Avea faţa albă şi schimonosită de furie. Nu ai 
niciun pic de decenţă? 

— Nu-i vorba de decenţă, Jack. Eu vă prezint un buletin 
privind starea sănătăţii ei. Este subalimentată, este extrem 
de bătrână, şi acum se află în comă. Părerea mea este că va 
muri. Dacă n-ar fi vorba despre ea anume, aş fi absolut 
sigur. Dar... ca voi toţi, şi eu am visat... l-am visat, pe ea, şi 
pe celălalt. 

Un nou val de murmure, ca o briză trecătoare, iar Stu 
simţi cum i se ridică părul pe ceafă. 

— După părerea mea, genul ăsta de vise e de sorginte 
mistică, zise George. Faptul că le-am avut cu toţii sugerează 
cel puţin prezenţa unor forţe telepatice. Dar nu voi rămâne 
pe tărâmul parapsihologiei şi al teologiei, tot aşa cum nu ţin 
seama nici de decenţă, pentru că nu ţin de domeniul meu. 
Dacă femeia aceasta este trimisă de Domnul, s-ar putea ca 
E] s-o vindece. Eu nu pot. Îmi pare o minune chiar faptul că 
a supravieţuit. Aceasta a fost declaraţia mea. Există vreo 
întrebare? 

Nimeni n-a pus nicio întrebare. Îl priveau cu feţele lor 
încremenite de durere, iar unii chiar plângeau. 

— Vă mulţumesc, zise George şi se întoarse la locul lui 
într-o linişte de moarte. 

— Este rândul tău, Glen, spuse Stu în şoaptă. 

Glen se apropie de podium, se prinse cu o mişcare 
destinsă de pupitru şi intră direct în subiect: 

— Am discutat despre toate, numai despre Omul 
Întunecat, nu. 


Acelaşi murmur. Mai mulţi bărbaţi şi femei se închinară, 
instinctiv. O femeie mai în vârstă din partea stângă îşi duse 
repede mâinile la ochi, gură şi la urechi, într-o stranie 
imitație a gestului lui Nick Andros, pentru ca apoi să şi le 
sprijine iarăşi în poală, deasupra genţii negre şi umflate. 

— Am atins oarecum acest subiect la întâlnirile noastre 
de comitet, continuă Glen pe un ton calm, ca de 
conversaţie, şi ne-am pus problema dacă să discutăm sau 
nu în public despre asta. Ni s-a părut că oamenii din Free 
Zone n-ar fi dispuşi s-o facă din cauza viselor ciudate pe 
care cu toţii le-am avut în drum spre Boulder. Ne-am gândit 
că poate avem nevoie de o perioadă de recuperare. Acum 
însă cred că a sosit vremea să dezbatem şi acest subiect. 
Să-l scoatem la lumină, cum s-ar spune. În munca de poliţie, 
există o trusă foarte utilă, denumită Ident-i-Kit, folosită de 
specialiştii poliţiei la reconstituirea figurii unui infractor din 
diferitele elemente de care îşi aduc aminte martorii. În 
cazul nostru nu avem un chip, dar dispunem de o serie de 
amintiri care ne permit să obţinem măcar o imagine vagă 
asupra Adversarului. Am discutat cu multă lume şi aş vrea 
să vă prezint schiţa de portret la care am ajuns eu, alcătuită 
după modelul unui Ident-i-Kit. Numele lui pare a fi Randall 
Flagg, deşi diferite persoane au menţionat şi alte nume, şi 
anume Richard Frye, Robert Freemont şi Richard 
Freemantle. Nu-i exclus ca inițialele R.F. să aibă o 
semnificaţie oarecare, dar deocamdată nu avem cunoştinţă 
de aşa ceva. Prezenţa lui - în vis, cel puţin - provoacă 
teamă, nelinişte, spaimă, teroare. În nenumărate cazuri, 
senzaţia fizică legată de apariţia lui este aceea de răceală. 

Capetele se aplecau unele spre altele, în stânga şi-n 
dreapta, şi murmurul conversaţiilor însufleţite începu 
iarăşi. Sunt ca nişte băieţi care tocmai au descoperit viaţa 
sexuală şi constată cu emoție că toate părerile confirmă 
existenţa vaginului în aproximativ acelaşi loc, îşi zise Stu. Îşi 
acoperi zâmbetul cu mâna şi se gândi să-i spună negregşit şi 
lui Fran poanta. 


— Acest Flagg se află în vest, continuă Glen. Un număr 
aproximativ egal de oameni l-au „văzut” în Las Vegas, Los 
Angeles, San Francisco, Portland. Unii dintre noi - printre 
care şi Mother Abagail - pretind că Flagg îi crucifică pe cei 
care-i greşesc. Toată lumea este de acord că între noi şi 
acest individ există o permanentă înfruntare şi că Flagg nu 
se va da în lături de la nimic ca să ne distrugă. Că nu se va 
da în lături de la nimic trebuie înţeles în sens propriu. Forțe 
armate. Arme nucleare. Poate... o epidemie. 

— Ce n-aş da să-mi intre pe mâini ticălosul ăla împuţit! 
ţipă strident Rich Moffat. l-aş da io lui o epidemie de să n-o 
poată duce! 

Tensiunea se dizolvă în hohote de râs, iar Rich primi un 
ropot de aplauze. Glen surâse satisfăcut. Îi sugerase lui 
Rich replica respectivă cu o jumătate de oră înaintea 
şedinţei, iar Rich se achitase admirabil de rolul lui. Stu 
trebuia se recunoască dreptatea absolută a bătrânului 
chelios în următoarea privinţă: la întrunirile la care 
participa multă lume, cunoştinţele de sociologie se 
dovedeau extrem de utile. 

— Foarte bine, prin urmare am vorbit despre ceea ce 
ştim în legătură cu el, continuă Glen. Ultimul lucru pe care 
aş dori să-l mai menţionez înainte de a lăsa adunarea să 
discute această problemă este că, după părerea mea, Stu 
are dreptate atunci când susţine că trebuie să ne purtăm 
civilizat cu Harold şi Nadine în caz că sunt prinşi, ceea ce 
pare destul de puţin probabil. De asemenea, ca şi el, sunt 
de părere că au fost la ordinele lui Flagg. 

Cuvintele lui răsunau cu putere în sală. 

— Pe care va trebui să-l înfruntăm, reluă el. George 
Richardson zice că misticismul nu este domeniul lui. Nici al 
meu, de altfel. Dar vreau să vă spun un lucru: Mother 
Abagail, nu ştiu exact cum, reprezintă forţele binelui, aşa 
cum Flagg reprezintă forţele răului. Consider că puterea 
care o călăuzeşte pe ea a folosit-o ca să ne adune pe toţi 
aici. Nu cred că această forţă o să ne părăsească. Poate n-ar 


fi rău să stăm de vorbă între noi ca să vedem ce e cu 
coşmarurile. Poate că vom afla şi cum ar trebui să-l 
înfruntăm pe Adversar. Dacă vom proceda cum se cuvine, 
este exclus să ne trezim cu el aici, la primăvară, în chip de 
stăpân, aşa cum s-ar teme unii dintre noi. În continuarea 
discuţiilor, îi dau cuvântul lui Stu. 

Copleşit de un tunet de aplauze, Glen se întoarse la locul 
lui cât se poate de mulţumit. Îi pusese pe jar... sau poate era 
mai potrivit să spună că întreaga adunare vibra ca o lăută? 
Prea puţin conta. Reuşise să le alunge spaima, acum erau 
mai degrabă furioşi, gata să treacă la atac (chiar dacă 
entuziasmul lor avea să se mai domolească până în aprilie 
viitor, sub gerul iernii lungi)... şi, mai mult decât orice, erau 
dispuşi să vorbească. 

Ceea ce au şi făcut, în următoarele trei ore. Doar câteva 
persoane au plecat pe la miezul nopţii; nu mulţi, însă. După 
cum se aşteptase Larry, nu a apărut nicio idee care să poată 
fi pusă în aplicare. S-a vorbit în schimb despre un 
bombardier, despre un stoc de arme nucleare, o 
întrevedere la vârf, o echipă de şoc special antrenată. 
Propuneri practice au fost prea puţine. 

În ultima parte a adunării, s-au ridicat, unul câte unul şi 
şi-au povestit fiecare visul lui, spre aparent nesfârşita 
încântare şi chiar fascinaţie a celorlalţi. Ceea ce îi evocă din 
nou lui Stu nesfârşitele sporovăieli despre viaţa sexuală la 
care luase parte (mai ales în calitate de ascultător) în anii 
adolescenţei. 

Glen era uimit şi din ce în ce mai încurajat de faptul că 
erau atât de dispuşi să vorbească şi de atmosfera încărcată 
de entuziasm ce se crease după ce întrunirea începuse într- 
o notă de dezinteres şi apatie. Treceau printr-un adevărat 
catharsis, aşteptat de atâta vreme; şi Glen îşi aduse aminte 
de discuţiile despre sex, dar într-alt fel. Îşi spunea că 
oamenii vorbesc ca unii care şi-au apărat cu străşnicie 
secretul păcatelor şi al imperfecţiunilor lor cine ştie de 
când, pentru a descoperi că, odată formulate şi pronunţate, 


acestea îşi recapătă dimensiunile fireşti. Când frica 
interioară semănată în somn este în sfârşit recoltată în 
timpul unei asemenea discuţii publice maraton, teama 
poate fi ţinută sub control... sau chiar învinsă. 

Adunarea se sfârşi la 1.30 dimineaţa. Glen şi Stu plecară 
împreună, simțindu-se bine pentru prima oară de la 
moartea lui Nick, cu sentimentul că ieşiseră din inerție şi 
făcuseră primii paşi, cei mai grei, spre terenul de bătălie ce 
le era hărăzit. 

Aveau speranţe. 


Pe 5 septembrie la prânz, aşa cum promisese Brad, 
centrala electrică a fost repusă în funcţiune. 

Sirena de alarmă aeriană de deasupra Tribunalului 
ținutului s-a declanşat cu un zgomot enorm, ca un nechezat, 
speriindu-i pe mulţi şi împingându-i să iasă pe stradă şi să 
scruteze cerul albastru imaculat, în căutarea avioanelor 
Omului Întunecat. Unii s-au refugiat în pivnițe, unde au 
rămas până ce Brad a descoperit comutatorul şi a oprit 
urletul sirenei. După care au ieşit şi ei la iveală, ruşinaţi. 

Pe Willow Street s-a iscat un incendiu, dar un grup de 
doisprezece pompieri voluntari şi-a făcut prompt apariţia şi 
l-a stins. Un capac de canal de la intersecţia dintre 
Broadway şi Walnut a sărit în aer până la o înălţime de 
aproape cincisprezece metri,  prăbuşindu-se peste 
acoperişul de la Oz Toyshop ca un imens Hopa-Mitică 
ruginit. 

Nu s-a înregistrat decât un singur caz mortal de Ziua 
Energiei, după cum a ajuns să fie denumită în Free Zone. 
Dintr-un motiv necunoscut, un atelier de tinichigerie auto 
de pe Pearl Street a sărit în aer. Rich Moffat şedea în uşa 
unei case de peste drum, cu o sticlă de Jack Daniel's în 
geanta lui pentru ziare, iar o bucată din oţel ondulat l-a 
lovit şi l-a omorât pe loc. De acum nu avea să mai spargă 
vitrinele magazinelor. 


Stu era alături de Fran când lămpile fluorescente din 
tavanul camerei ei de spital începură să pâlpâie. El le 
urmări până ce se aprinseră, răspândind lumina atât de 
familiară. Nu-şi dezlipi privirea din tavan mai bine de trei 
minute. Când se uită din nou la Frannie, în ochii ei sclipeau 
lacrimi. 

— Fran? Ce s-a întâmplat? 'le doare? 

— Nu, mă gândesc la Nick. Mi se pare atât de nedrept că 
nu mai e în viaţă, ca să se bucure şi el. Ţine-mă, Stu. Vreau 
să mă rog pentru el, dacă pot. Vreau să încerc. 

O susţinu, fără să-şi dea seama dacă ea se roagă sau nu.l] 
se făcu şi lui dor şi-l cuprinse o ură cumplită împotriva lui 
Harold Lauder. Fran avea dreptate. Harold nu numai că-i 
ucisese pe Nick şi pe Sue; le răpise şi lumina. 

— $şş, o alină el, Frannie, şşş. 

Dar ea a continuat să plângă multă vreme. Într-un târziu, 
după ce s-a liniştit, Stu i-a ridicat patul apăsând pe buton şi 
a aprins veioza, ca să poată citi. 


Stu se simţea scuturat în somn, dar a fost nevoie de 
foarte mult timp ca să-şi revină de-a binelea. Parcurgea 
mintal, cu încetineală, o listă aparent fără sfârşit cu numele 
celor care încercau să-i răpească somnul. Era maică-sa, 
spunându-i că sosise vremea să se scoale, să aprindă focul 
în sobe şi să se pregătească pentru şcoală. Era Manuel, 
gorila din mica şi sărăcăcioasa casă de toleranţă din Nuevo 
Laredo, spunându-i că timpul cuvenit pentru cei douăzeci 
de dolari ai lui se terminase, iar dacă dorea să rămână toată 
noaptea, trebuia să mai scoată douăzeci. Era o asistentă 
medicală îmbrăcată într-o salopetă albă, care voia să-i ia 
tensiunea şi o probă din gât pentru analiză. Era Frannie. 

Era Randall Flagg. 

Ultimul gând îl făcu să sară din pat, ca şi cum ar fi primit 
o cană de apă rece peste obraz. 

Dar nu era niciunul dintre aceştia, ci Glen Bateman, 
însoţit de Kojak. 


— Foarte greu te laşi trezit, East Texas, îl auzi pe Glen. 
Ca un stâlp de piatră. 

Nu-l vedea decât ca pe o siluetă vagă, în bezna aproape 
deplină. 

— Păi, cel mai bine ar fi fost dacă aprindeai lumina, de la 
bun început. 

— Am uitat că funcţionează. 

Stu aprinse lampa, închise ochii din pricina luminii 
orbitoare şi se uită strâmb la ceasul deşteptător cu arc. Era 
ora 2.45 dimineaţa. 

— Ce cauţi aici, Glen? Dormeam, în caz că nu ţi-ai dat 
seama. 

Nu-l privi cu atenţie decât după ce lăsă ceasul din mână. 

Glen arăta palid, speriat... şi bătrân. Ridurile erau adânc 
săpate în obrajii lui şi avea o înfăţişare de sălbatic. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mother Abagail, îi răspunse Glen calm. 

— A murit? 

— Dumnezeu să mă ierte, aproape că aş vrea să fie aşa. 
S-a trezit. Ne-a chemat. 

— Pe amândoi? 

— Pe toţi cinci. Ea... Vocea lui se schimbă, devenind 
răguşită. Ştie că Nick şi Susan au murit şi că Frannie este 
în spital. Nu-mi explic cum, dar ştie. 

— Şi a chemat comitetul? 

— Ce-a mai rămas din comitet. E pe moarte şi susţine că 
trebuie să ne spună ceva. Eu unul nu sunt foarte sigur că 
vreau s-o aud. 


Noaptea era rece - nu răcoroasă, ci friguroasă de-a 
dreptul. Stu se bucură că avusese ideea să-şi ia o jachetă şi- 
şi trase fermoarul până la gât. Luna îngheţată care atârna 
pe cer îl duse cu gândul la Tom; acesta primise 
instrucţiunea să se întoarcă la ei când s-o face lună plină. 
Acum trecuse cu puţin de primul pătrar. Doar Dumnezeu 
ştia din ce loc vedeau astrul nopţii lom, Dayna Jurgens sau 


Judele Farris. Şi, Dumnezeu era martor, sub lumina ei se 
întâmplau lucrurile cele mai stranii. 

— Mai întâi l-am trezit pe Ralph, îi explică Glen. l-am spus 
să se ducă la spital şi s-o ia pe Fran. 

— Dacă medicul ar fi fost de părere că poate să umble, ar 
fi trimis-o acasă, replică Stu supărat. 

— Este o situaţie de excepţie, Stu. 

— Pari foarte grăbit să ajungi la ea, deşi mi-ai declarat că 
ai prefera să nu auzi ce are de spus bătrâna. 

— Fiindcă am o mulţime de temeri, mărturisi Glen. 


Jeepul trase în faţa casei lui Larry la 3.10. Locul era 
puternic luminat - nu cu lămpi de gaz, de data asta cu 
becuri electrice. 

Şi felinarele de pe stradă erau aprinse, din două în două, 
nu numai în cartierul ăsta, ci în întreg oraşul, iar Stu le 
urmărise fascinat de-a lungul drumului, din jeepul lui Glen. 
Ultimii fluturi ai verii zburau leneş din cauza frigului şi se 
izbeau cu indiferenţă de globurile umplute cu vapori de 
sodiu. 

Coborâră din jeep chiar în clipa când de după colţ 
apăruse o pereche de faruri. Era camioneta rablagită a lui 
Ralph, care se opri bară în bară cu automobilul de teren. 
Ralph cobori, iar Stu ocoli repede maşina şi se apropie de 
portiera din dreapta; Frannie stătea acolo, sprijinită de o 
pernă. 

— Salut, fetiţo, îi spuse el cu blândeţe. 

Frannie îl prinse de mână. În întuneric, faţa ei se 
distingea cu greu, ca un disc palid. 

— 'Te doare rău? o întrebă Stu. 

— Nu foarte rău. Am luat nişte Advil. Numai să nu mă pui 
să dansez. 

O ajutară să coboare din camion, ţinând-o amândoi, el şi 
Ralph, de câte un braţ. Simţiră cum tresare la primul pas. 

— Vrei să te duc în braţe? 

— Mă descurc. Nu vreau decât să mă susţii, bine? 


— Sigur că da. 

— Şi să mergi încet. Noi, bunicuţele, nu putem merge 
prea repede. 

Traversară prin spatele camionului lui Ralph, târându-şi 
picioarele. Ajunşi la începutul aleii, Stu îi văzu pe Glen şi 
Larry aşteptându-i în cadrul uşii. Datorită luminii din 
spatele lor, arătau ca nişte siluete decupate din hârtie 
neagră. 

— Tu ce zici, despre ce-o fi vorba? murmură Frannie. 

Stu clătină din cap. 

— N-am nicio idee. 

Străbătură aleea. Se vedea limpede că Frannie suferă, 
iar Ralph îl ajută pe Stu să o ducă înăuntru. Larry era la fel 
de palid şi de îngrijorat ca Glen. Purta o pereche de jeanşi 
decoloraţi, o cămaşă scoasă din pantaloni şi încheiată greşit 
în partea de jos, şi în picioare, fără ciorapi, o pereche de 
mocasini scumpi. 

— Îmi pare foarte rău că a trebuit să vă deranjez, îi 
întâmpină el. Moţăiam în camera ei, făceam de veghe, cu 
rândul. Pricepeţi? 

— Da, pricep, spuse Frannie. 

Dintr-un motiv care-i scăpa, expresia făceam de veghe o 
duse cu gândul la salonul mamei ei... dar de astă dată 
simţea mai multă înţelegere şi simpatie decât atunci. 

— Lucy se culcase cam de o oră. Eu m-am trezit din 
moţăială şi... Fran, te pot ajuta cu ceva? 

Fran clătină din cap şi făcu un efort să zâmbească. 

— Nu, mi-e bine. Zi mai departe. 

— „şi ea se uita la mine. Nu poate vorbi decât în şoaptă, 
dar se înţelege perfect ce spune. Ajunseseră cu toţii în hol. 
Larry îşi înghiţi un nod şi continuă: Mi-a zis că Dumnezeu o 
s-o ia la EI, la răsăritul soarelui. Dar mai întâi trebuie să 
stea de vorbă cu aceia dintre noi pe care Dumnezeu i-a 
lăsat aici. N-am înţeles şi ea mi-a spus că Domnul îi luase pe 
Nick şi pe Susan. Ştia. 


Oftă şi-şi trecu mâinile prin părul lui lung. Atunci apăru şi 
Lucy. 

— Am făcut cafea. O aduc când vreţi voi. 

— Mulţumesc, draga mea, spuse Larry. 

Lucy părea încurcată. 

— Să intru şi eu cu voi? Sau e un fel de şedinţă de 
comitet? 

Larry se uită întrebător la Stu, care răspunse calm: 

— Vino şi tu. Din câte mă bate gândul, treaba cu 
comitetul nu mai e valabilă. 

Traversară holul, înaintând încet spre dormitor, în aşa fel 
încât să se adapteze la ritmul lui Fran. 

— Are să ne spună, zise Ralph pe neaşteptate. Mother 
are să ne spună. Nu-i nevoie să ne frământăm. 

Intrară cu toţii, iar Mother Abagail îşi îndreptă asupra lor 
privirea strălucitoare, de muribundă. 


Deşi ştia de la ceilalţi în ce hal de slăbiciune ajunsese 
bătrâna, Fran avu totuşi un şoc. Nu mai era decât piele şi 
os, pielea - o membrană tare ca pemicanul - şi tendoanele 
ce-i ţineau laolaltă oasele. Nu se simţea nici cel mai vag 
miros de putred sau de moarte, doar un iz de uscat, de 
mansardă... nu, mai curând un parfum de salon. Jumătate 
din acul de perfuzie atârna pe afară pentru simplul motiv că 
nu avea în ce să se ţină. 

Cu toate acestea, ochii îi rămăseseră la fel de calzi, buni 
şi omenoşi. Asta era o uşurare, totuşi Fran se simţea 
cuprinsă de un soi de spaimă... de fapt, nu spaimă, ci 
altceva, parcă sfânt... venerație. Să fi fost venerație? 
Sentimentul implacabilului. Nu Judecata de Apoi, ci enorma 
responsabilitate ce atârna ca o stâncă deasupra capetelor 
lor. 

Omul propune, Dumnezeu dispune. 

— Aşază-te, fetiţo, şopti Mother Abagail. Ai dureri. 

Larry o conduse la un fotoliu şi Fran se aşeză, cu un uşor 
geamăt de uşurare, chiar dacă era conştientă că, după o 


vreme, o vor apuca din nou durerile. 

Mother  Abagail o urmărea cu aceeaşi privire 
strălucitoare. 

— Aştepţi un copil. 

— Da... cum de... 

— $$$ş... 

În încăpere se lăsă o linişte profundă. Fascinată, 
hipnotizată, Fran o cerceta pe bătrâna care li se arătase în 
vis, înainte de a fi intrat cu adevărat în viaţa lor. 

— Uită-te pe fereastră, fetiţo. 

Fran făcu aşa cum i se spusese, chiar din locul unde 
Larry stătuse şi privise mulţimea de oameni, cu două zile în 
urmă. Şi nu văzu întunericul greu, ci o lumină lină. Nu 
reflexul din lumina odăii, ci lumina zorilor. Imaginea 
neclară, uşor distorsionată a unei camere de copil 
luminoase, cu perdele în carouri. Era şi un leagăn, dar 
leagănul era gol. Mai era şi un ţarc - gol şi acesta. O jucărie 
de plastic cu nişte fluturi viu colorați, pe care-i mişca vântul. 
Spaima îi prinse inima în ghearele ei reci. Deşi vedeau 
schimbările ce se petreceau pe figura ei, ceilalţi nu 
înțelegeau nimic; pentru că ei nu distingeau pe fereastră 
decât o porţiune de gazon luminată de felinarul străzii. 

— Unde-i copilul? întrebă Frannie răguşit. 

— Stuart nu este tatăl copilului, fetiţo. Dar viaţa lui se află 
în mâinile lui Stuart şi într-ale lui Dumnezeu. Micuţul va 
avea patru taţi. Dacă îi va fi dat de la Dumnezeu să respire. 

— Dacă îi va fi dat... 

— Domnul a ascuns asta privirilor mele, murmură ea. 

Cămăruţa de copil dispăruse. Fran nu mai vedea decât 
bezna. Ghearele spaimei se făcuseră pumni, între care se 
zbătea inima ei tulburată. Mother Abagail şopti: 

— Vlăstarul Diavolului şi-a chemat mireasa şi are de gând 
s-o lase grea. Crezi că va îngădui copilului să trăiască? 

— Încetează, se tângui Frannie, ducându-şi palmele la 
obraji. 


Tăcere, tăcere adâncă în încăpere. Glen Bateman arăta 
ca un proiector vechi şi stins. Lucy îşi netezea în neştire 
gulerul halatului de baie. Ralph rămăsese cu pălăria în 
mână, trăgând absent de pana prinsă la bor. Stu o cerceta 
pe Frannie, dar nu se putea apropia de ea. Acum, nu. Şi-o 
aminti pe femeia aceea care îşi dusese mâinile la ochi, la 
urechi şi la gură, atunci când, la adunare, fusese pomenit 
numele Omului Întunecat. 

— Mamă, tată, nevastă, soţ, şopti Mother Abagail. Pornit 
împotriva lor, Prinţul Înălţimilor, Domnul dimineţilor 
întunecate. Am păcătuit prin trufie. Şi voi aţi săvârşit 
acelaşi păcat. Oare n-aţi auzit voi, să nu-ţi pui credinţa în 
domnii şi prinții acestei lumi? 

O ascultau cu atenţie. 

— Lumina electrică nu este un răspuns, Stu Redman. Nici 
comunicarea prin radio CB, Ralph Brentner. Sociologia nu 
duce nicăieri, Glen Bateman. lar faptul că te câieşti pentru 
o viaţă care este de mult o carte închisă nu va împiedica să 
vină ce va să vie, Larry Underwood. Şi nici copilul tău băiat, 
Fran Goldsmith. Luna cea rea a răsărit. lar voi nu puteţi 
propune nimic înaintea Domnului. 

Se uită rând pe rând, la fiecare. 

— Domnul va dispune după cum va considera El că se 
cuvine. Voi nu sunteţi olarul, ci lutul olarului. S-ar putea ca 
omul din vest să fie roata pe care veţi fi frânţi. Nu mi-este 
dat să ştiu. 

O lacrimă, ceva uimitor în acel deşert muribund, se 
scurse din ochiul ei drept şi se rostogoli pe obraz. 

— Mother, ce trebuie să facem? întrebă Ralph. 

— Veniţi cu toţii mai aproape. Mai am puţină vreme. Mă 
întorc acasă, în Ceruri, unde n-a ajuns niciodată alt muritor 
care să fi tânjit mai mult decât mine să ajungă acolo. Veniţi 
lângă mine. 

Ralph se aşeză pe marginea patului. Larry şi Glen 
rămaseră în picioare. Fran se ridică şi ea strâmbându-se de 


durere, iar Stu îi împinse fotoliul până lângă Ralph. Se 
aşeză din nou, prinzând mâna lui Stu între degetele ei reci. 

— Dumnezeu nu v-a adunat ca să formaţi un comitet sau 
o comunitate, spuse bătrâna. Nu v-a adus aici decât ca să vă 
trimită mai departe, în căutare. Vrerea Lui este să încercaţi 
să-l distrugeţi pe Prinţul Întunecat, acest Bărbat al Cetelor 
Îndepărtate. 

Linişte marcată de bătaia ceasului. Mother Abagail oftă. 

— Eu am crezut că lui Nick i-a fost dat să vă conducă, dar 
El l-a luat pe Nick... chiar dacă Nick n-a dispărut încă de 
tot, după cum mi se pare mie. Nu, nu de tot. Dar cel care 
trebuie să plece în fruntea tuturor eşti tu, Stuart. lar dacă 
voia lui este să-l ia şi pe Stu, atunci va trebui să conduci tu, 
Larry. lar dacă El te ia şi pe tine, atunci va fi rândul tău, 
Ralph. 

— S-ar zice că eu aş fi de prisos, observă Glen. Ce... 

— Să plece? întrebă Fran cu răceală. Să plece? Încotro să 
plece?... 

— Păi cum, spre vest, fetiţo, îi răspunse Mother Abagail. 
Tu nu trebuie să pleci la drum. Doar aceştia patru. 

— Nu! În pofida durerilor, Fran sărise în picioare. Ce tot 
spui acolo? Că ei patru trebuie să se dea pe mâna lui? 
Inima, sufletul şi curajul din Free Zone? Ochii ei aruncau 
fulgere. Ca să-i ţintuiască pe cruce şi la vară să vină aici, să 
ne treacă pe toţi prin sabie? Nu vreau ca bărbatul meu să 
fie sacrificat pentru Dumnezeul tău ucigaş! 

— Frannie! răcni Stu. 

— Dumnezeu ucigaşul! Dumnezeu ucigaşul! se stropşi 
Fran. Milioane - miliarde, poate - ucişi în epidemie. Alte 
milioane după aceea. Nici măcar copiii nu ştim dacă vor 
supravieţui. Nu se mai satură odată? Chestia asta trebuie 
să continue până când n-ar mai rămâne pe lume decât 
şobolani şi gândaci? Ăsta nu este Dumnezeu, ci Diavolul, iar 
tu eşti vrăjitoarea lui. 

— Opreşte-te, Frannie! 


— Linişteşte-te, am terminat. Vreau să plec de aici. Du- 
mă acasă, Stu. Nu la spital, vreau acasă. 

— Mai întâi ascultăm ceea ce are să ne spună Mother 
Abagail. 

— Foarte bine. Ascultă tu şi pentru mine. Eu plec. 

— Fetiţo. 

— Să nu-mi spui aşa! 

Pe neaşteptate, Mother Abagail o prinse de mână, ţinând- 
o strâns de încheietură. Fran rămase într-o postură rigidă, 
închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate. 

— Nu! N-n-nu... DOAMNE DUMNEZEUL MEU... STIU... 

— Stai! Stai! urlă Stu. Ce-i faci? 

Mother Abagail nu-i răspunse. Păru să dureze o mică 
eternitate până ce bătrâna s-o elibereze pe Fran din 
strânsoare. 

Încet, ca şi cum abia s-ar fi trezit din somn, Fran începu 
să-şi maseze încheietura, deşi nu se vedea vreun semn al 
violenţei. Ochii lui Frannie se lărgiseră brusc. 

— Draga mea! spuse Stu îngrijorat. 

— S-a dus, mormăi Fran. 

— Ce... despre ce anume vorbeşte? 

Stu se uita în jur, la ceilalţi, ca şi cum le-ar fi cerut 
ajutorul. Nu-i răspunse decât Glen, clătinând din cap. Pe 
faţa lui albă şi încordată nu se citea nicio mirare. 

— Durerea... junghiul. Durerea din spate. A dispărut. 
Fran îl privea uimită pe Stu. A dispărut cu totul. 

Se aplecă şi-şi atinse uşor degetele de la picioare: o dată, 
de două ori. Apoi se aplecă pentru a treia oară şi-şi lipi 
palmele de podea, fără să-şi îndoaie genunchii. 

Se ridică şi o privi ţintă pe Mother Abagail. 

— Dumnezeul tău încearcă să mă mituiască? Pentru că 
dacă asta are în minte, El poate să-şi ia înapoi vindecarea. 
Prefer durerea, dacă Stu rămâne alături de mine. 

— Dumnezeu nu mituieşte pe nimeni, copila mea, şopti 
Mother Abagail. El ne dă un semn, pe care îl judecăm după 
cum ne taie capul. 


— Stu nu va pleca spre vest, spuse Fran, deşi acum părea 
nu numai speriată, dar şi profund tulburată. 

— Aşază-te, o îndemnă Stu. Să ascultăm ce mai are să ne 
spună. 

Fran se conformă, şocată, neîncrezătoare şi pierdută. Cu 
mâinile, îşi pipăia mereu şalele. 

— Trebuie să porniţi spre vest, murmură Mother Abagail. 
Nu trebuie să vă luaţi nici mâncare, nici apă. Plecaţi chiar 
astăzi, în hainele pe care le aveţi pe voi. Mergeţi pe jos. Am 
aflat că unul dintre voi nu va ajunge la destinaţie, dar nu 
ştiu cine. Mai ştiu că ceilalţi vor fi aduşi înaintea omului 
aceluia, Flagg, care de fapt nu e om, ci o fiinţă 
supranaturală. Nu am ştiinţă dacă voinţa Domnului este să-l 
înfrângeţi. Nu am ştiinţă dacă voia Domnului este să mai 
vedeţi vreodată oraşul Boulder. Nu mi-e dat să văd astfel de 
lucruri. Dar el se află la Las Vegas, voi o să ajungeţi acolo şi 
o să-i staţi împotrivă. Duceţi-vă şi nu şovăiţi, pentru că veţi 
avea drept sprijin Braţul Veşnic al lui Dumnezeu al 
împărtăşaniei. Da. Cu ajutorul lui Dumnezeu îl veţi dovedi 
pe acela. 

Clătină din cap şi încheie astfel: 

— Asta-i tot. Am spus ce aveam de spus. 

— Nu, şopti Fran. Nu se poate. 

— Mother, spuse Glen cu o voce ca un croncănit. Îşi drese 
glasul şi continuă: Mother, noi nu „ne-am luminat”, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Noi nu... nu suntem la fel de 
aproape ca tine de puterea care controlează toate astea. 
Pur şi simplu suntem altfel. Fran are dreptate. Dacă ne 
ducem acolo o să fim măcelăriți, chiar de primul pichet care 
ne-o ieşi în cale. 

— Nu ai ochi de văzut? N-ai văzut că prin mine Domnul a 
tămăduit-o pe Fran? Crezi că planul Lui este să vă lase să 
fiţi ucişi de ultimii favoriţi ai Prințului Întunecat? 

— Dar, Mother... 

— Nu, zise ea, ridicând o mână şi retezându-i cuvintele. 
Nu am căderea să mă cert cu tine sau să te conving, trebuie 


doar să vă fac să înţelegeţi planul Domnului, hotărât să fie 
împlinit de voi. Ascultă-mă, Glen. 

Deodată, din gura lui Mother Abagail se auzi chiar vocea 
lui Glen Bateman, speriindu-i pe toţi şi făcând-o pe Frannie 
să scoată un mic țipăt, lipindu-se de Stu. 

— Mother Abagail îl numeşte Vlăstarul Diavolului, 
pronunţă vocea puternică şi bărbătească, ieşind, nu se ştie 
cum, din pieptul slăbănog al femeii prin gura ei lipsită de 
dinţi. Poate că nu este decât cel din urmă magician al 
gândirii raţionale, adunând uneltele tehnologiei împotriva 
noastră. Şi poate că mai este ceva, cu mult mai sinistru. Nu 
ştiu decât că există şi cred că nici sociologia, nici psihologia 
şi nicio altă ologie nu vor mai reuşi să-l stăvilească. Numai 
magia albă va reuşi acest lucru. 

Glen rămăsese cu gura căscată. 

— Atunci ai grăit adevărul, sau sunt cuvintele unui 
mincinos? întrebă Mother Abagail. 

— Nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate, dar cuvintele îmi 
aparţin chiar mie, recunoscu Glen tremurând. 

— Încredere. Tuturor vă trebuie încredere. Larry... 
Ralph... Stu... Glen... Frannie. lar ţie cu osebire, Frannie. 
Încredere... şi ascultați cuvântul Domnului. 

— Avem oare de ales? întrebă Larry cu amărăciune. 

Bătrâna se întoarse spre el, surprinsă. 

— Dacă aveţi de ales? Întotdeauna poţi să alegi. Acesta 
este şi va fi mereu obiceiul Domnului. Voința voastră e 
liberă. Veţi face după cum veţi dori. Nu vi s-au pus lanţuri la 
picioare. Dar... asta cere Domnul de la voi. 

Se lăsă iarăşi liniştea aceea adâncă precum zăpada. În 
cele din urmă, vorbi Ralph: 

— Scrie şi în Biblie cum a reuşit David să-l dovedească pe 
Goliat. Mother, eu unul fac aşa cum spui tu că e bine. 

Ea îl prinse de mână. 

— Şi eu, spuse Larry. Foarte bine, şi eu fac la fel. 

Oftă şi-şi duse mâinile la frunte, ca şi cum l-ar fi durut 
capul. Glen deschise gura să spună ceva, dar înainte să 


apuce, din colţ se auzi un oftat greu şi obosit, urmat de o 
bufnitură. 

Era Lucy, de care uitaseră cu toţii. Tânăra femeie 
leşinase. 


Zorii mângâiau marginea lumii. 

Aşezaţi în jurul mesei din bucătăria lui Larry, sorbeau din 
cafea. Era ora 4.50 când Fran traversă holul şi apăru în 
cadrul uşii. Avea obrajii umflaţi de plâns, dar mergea 
normal, fără să şchiopăteze. Vindecarea ei era deplină şi 
autentică. 

— Cred că se duce, anunţă ea. 

Se ridicară, urmând-o cu toţii pe Frannie. În camera 
unde zăcea bătrâna, îl văzură pe Larry, ţinând-o pe Lucy pe 
după mijloc. 

Respirația lui Mother Abagail se transformase într-un 
horcăit greu şi găunos, care le amintea tuturor de 
Supergripă. Se adunară în jurul patului fără să vorbească, 
smeriţi şi temători. Ralph era convins că la sfârşitul 
sfârşitului se va petrece ceva cu totul ieşit din comun, că li 
se va dezvălui misterul Domnului şi vor avea parte de 
revelaţia divină. Că bătrâna avea să dispară într-un fulger 
de lumină. Sau că-i vor vedea sufletul, transfigurat în 
strălucire, ieşind pe fereastră şi înălțându-se spre cer. 

În cele din urmă însă, ea muri pur şi simplu. 

Respiră pentru ultima oară. Trase aer în piept, îl ţinu şi 
apoi îl expiră, pentru a milioana oară. Pieptul ei rămase 
apoi nemişcat. 

— S-a terminat, mormăi Stu. 

— Dumnezeu să-i odihnească sufletul, zise Ralph. 

Acum îi trecuse teama şi încrucişă braţele femeii peste 
pieptul ei firav, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi. 

— Eu voi pleca, spuse Glen pe neaşteptate. Bătrâna avea 
dreptate. Magie albă. Asta e singura speranţă care ne-a mai 
rămas. 

— Stu, şopti Frannie. Te rog, Stu, spune nu. 


Toţi ochii se aţintiră spre el. 

A sosit vremea să preiei conducerea, Stuart. 

Îşi aminti de Arnette, de maşina veche ce-l aducea pe 
Charles D. Campion şi povara morţii, lovindu-se de pompele 
lui Bill Hapscomb ca o infernală cutie a Pandorei. Se gândea 
la Denninger şi la Deitz şi la felul cum, în mintea lui, 
începuse să-i asocieze cu medicii zâmbitori care-i turnaseră 
lui şi soţiei lui atâtea minciuni în legătură cu evoluţia bolii ei 
- şi poate că se minţiseră totodată şi pe ei înşişi. Dar cel mai 
mult îl preocupa Frannie. Şi ce le spusese Mother Abagail. 
Asta cere Domnul de la voi. 

— Frannie, spuse el, trebuie să plec. 

— Şi să mori. 

Îl măsură cu o privire amară, aproape urându-l, apoi se 
uită la Lucy, ca şi cum ar fi căutat un sprijin. Dar Lucy 
căzuse într-o stare de buimăceală, era dusă departe cu 
gândul şi nu avea cum s-o ajute. 

— Dacă nu plecăm, vom muri, vorbi Stu, rostindu-şi cu 
voce tare gândul. Avea dreptate. Dacă aşteptăm, ne apucă 
primăvara. Şi atunci? Cum mai putem să-i ţinem piept? Nu 
ştim. Nu avem niciun indiciu, şi nici n-am avut vreodată. Am 
stat tot timpul cu capul vârât în nisip. Nu-l putem opri decât 
cu magie albă. Cum spune Glen. Cu magie albă. Sau cu 
puterea lui Dumnezeu. 

Fran începu să plângă cu suspine. 

— Frannie, nu face asta, o rugă Stu, încercând s-o prindă 
de mână. 

— Nu mă atinge! strigă ea. Eşti un om mort, un cadavru, 
aşa că să nu mă atingi! 

Răsărea soarele, iar ei rămăseseră încremeniţi în jurul 
patului, ca într-un tablou vivant. 


Pe la ora 11, Stu şi cu Frannie urcau spre Flagstaff 
Mountain. Pe la jumătatea drumului au parcat. Stu căra 
coşul de nuiele, iar Frannie faţa de masă şi o sticlă de Blue 


Nun. Fusese ideea ei să facă un picnic, deşi stăruia între ei 
o tăcere stranie şi penibilă. 

— Ajută-mă să întind faţa de masă, îl rugă ea. Ai grijă la 
plantele acelea cu spini. 

Se aflau într-o poiană mică, în pantă, la trei sute de metri 
sub Sunrise Amphitheater. Mai jos se vedea oraşul Boulder 
învăluit într-o ceaţă albăstruie. Vara îşi intrase din nou în 
drepturi. Soarele dogorea cu toată forţa şi autoritatea. 
Greierii cântau în iarbă. Un cosaş sări la înălţime, iar Stu îl 
prinse cu o mişcare iute a mâinii drepte. Îl simţea agitându- 
se speriat în pumnul lui strâns. 

— Scuipă şi am să-ţi dau drumul, pronunţă el vechea 
formulă magică ştiută. 

Îşi ridică privirea spre Fran, care-i zâmbea trist, şi apoi, 
cu gesturi repezi şi precise, de doamnă, întoarse capul şi 
scuipă. Inima lui sângeră la vederea acelui gest. 

— Fran... 

— Nu, Stu. Nu spune nimic. Cel puţin nu acum. 

Întinseră împreună faţa de masă albă, pe care Fran o 
şterpelise de la Hotel Boulderado şi, mişcându-se repede şi 
cu economie (lui Stu i se părea de necrezut cât de suplu şi 
grațios mergea, ca şi cum n-ar fi suferit niciodată acel 
accident), tânăra femeie pregăti o masă bogată, deşi nu era 
vremea prânzului: castraveți, salată verde stropită cu oţet 
şi sendvişuri cu şuncă rece; vin şi o plăcintă cu mere pentru 
desert. 

— Fie binecuvântate de Dumnezeu aceste bucate, spuse 
ea. 

Bărbatul se aşeză alături, îşi luă un sendviş şi puţina 
salată. Nu-i era foame. Avea sufletul greu. Mânca totuşi. 

După ce mâncaseră fiecare mai mult de formă câte un 
sendviş, aproape toată salata - salata verde şi castraveţii li 
se păruseră delicioase - şi o felie de plăcintă, ea îl întrebă: 

— Când plecaţi? 

— La prânz. 


Stu îşi aprinse apoi o ţigară, apărând flacăra cu mâna 
făcută căuş. 

— Cât timp o să vă ia ca să ajungeţi acolo? 

Stu ridică din umeri. 

— Pe jos? Nu ştiu. Glen nu mai e tânăr. Şi nici Ralph, 
dacă-i vorba. Dacă străbatem patruzeci de kilometri pe zi, 
ajungem înainte de 1 octombrie. 

— Şi dacă ninge mai devreme în munţi? Sau în Utah? 

EI ridică iarăşi din umeri, fixând-o cu privirea. 

— Mai vrei puţin vin? îl îmbie ea. 

— Nu, îmi provoacă indigestie acidă. Aşa mi se întâmplă 
de când mă ştiu. 

Fran îşi mai turnă un pahar şi-l bău până la fund. 

— Să fi fost bătrâna vocea Domnului, Stu? Oare chiar să 
fi fost? 

— N-am de unde să ştiu, Frannie. 

— Am visat-o, şi s-a dovedit că există. Toată chestia asta 
mi se pare un joc stupid. Stu, ai citit Cartea lui lov? 

— N-am prea citit eu Biblia. 

— Însă mama mea o citea. Şi considera că e foarte 
important ca fratele meu, Fred, şi cu mine să avem o 
pregătire religioasă cât mai solidă. Niciodată nu ne-a 
explicat de ce. După mintea mea, singurul avantaj a fost 
acela că reuşeam să răspund întotdeauna la întrebările pe 
probleme religioase de la programul „Jeopardy”. Ţi-aduci 
aminte de „Jeopardy”, Stu? 

Zâmbind, Stu îi răspunse: 

— Şi acum vă prezint gazda emisiunii, Alex Trebeck. 

— Da, despre asta vorbesc. Era într-un fel pe dos: ei îţi 
dădeau răspunsul, iar tu trebuia să născoceşti întrebarea. 
Când era vorba de Biblie, eu ştiam toate întrebările. lov a 
fost pus la încercare ca urmare a unui pariu dintre 
Dumnezeu şi Diavol. Diavolul a zis: „Desigur, se vede bine 
că te venerează. E cel mai pios om. Dar dacă te pişi peel 
mai multă vreme, se va lepăda de tine.” Domnul a acceptat 
rămăşagul. Şi Domnul a ieşit câştigător. Zâmbi trist. 


Dumnezeu câştigă întotdeauna. Bag mâna-n foc că 
Dumnezeu e un fan al lui Boston Celtics. 

— Poate că este cu adevărat un rămăşag, spuse Stu, dar 
e vorba şi de vieţile oamenilor de acolo, de jos. Şi de viaţa 
copilului pe care-l porţi. Cum îi spunea ea? Micuţul? 

— Nici măcar în privinţa asta n-a făcut nicio promisiune, 
spuse Fran. Dacă ar fi putut s-o facă... măcar atâta lucru... 
mi-ar fi fost ceva mai uşor să te las să pleci. 

Stu nu găsi niciun răspuns potrivit. 

— Nu mai e mult până la prânz, zise Fran. Te rog să mă 
ajuţi să strâng, Stuart. 

Cea mai mare parte a mâncării se întoarse în coş, 
împreună cu vinul şi faţa de masă. Stu rămase cu privirile în 
jos, gândindu-se că locul de unde tocmai se ridicaseră nu 
era marcat decât de câteva firimituri... pe care în curând 
păsările aveau să le facă să dispară. Frannie îl privea cu 
ochii în lacrimi. Încercă s-o mângâie. 

— Nu-i nimic, Stuart. Totul se trage de la faptul că sunt 
însărcinată. Plâng cu mare uşurinţă şi nu pot să mă abţin. 

— E-n regulă. 

— Stu, vreau să facem dragoste. 

— Aici? Acum? 

Ea îi făcu semn afirmativ, apoi surâse. 

— Locul e foarte bun. Dacă avem grijă să nu ne atingem 
de spini. 

Întinseră iarăşi faţa de masă. 


Când ajunseră la capătul lui Baseline Road, Frannie îi 
ceru să se oprească puţin lângă ceea ce cu patru zile în 
urmă încă mai fusese casa lui Ralph şi Nick. Întreaga parte 
din spate a clădirii fusese spulberată. Curtea din spate era 
presărată cu resturi. Piesele unui radio cu ceas zăceau 
împrăştiate pe gazonul scurmat. Alături se vedea sofaua 
sub care fusese prinsă Frannie. Pe treptele din spate era o 


pată de sânge uscat. Frannie rămase cu privirile aţintite pe 
punctul acela. 

— Este oare sângele lui Nick? întrebă. Să fie cu putinţă? 

— Ce rost are, Frannie? exclamă Stu neliniştit. 

— Este? 

— Nu ştiu, pentru numele lui Dumnezeu. Dar s-ar putea 
să fie. 

— Pune-ţi mâna exact acolo, Stu. 

— Frannie, nu cumva ai înnebunit? 

Femeia se încruntă şi-i apăru între sprâncene cuta aceea 
a dorinţei şi hotărârii pe care el o remarcase prima oară în 
New Hampshire. 

— Pune-ţi mâna acolo! 

Stu se supuse, dar fără tragere de inimă. Nu ştia dacă 
era sau nu sângele lui Nick, însă gestul în sine îi provoca 
repulsie şi groază. 

— Şi acum jură că te vei întoarce. 

Treapta părea anormal de caldă, iar el ar fi vrut să-şi 
poată ridica mâna cât mai repede. 

— Fran, cum aş putea eu sa... 

— Dumnezeu nu conduce chiar totul! şuieră ea. Nu chiar 
totul. Jură, Stu, jură-mi! 

— Frannie, jur că mă voi strădui. 

— Presupun că te vei strădui să te ridici la înălţimea 
promisiunii, nu? 

— Larry şi ceilalţi ne aşteaptă. 

— Ştiu, îl asigură ea, deloc dispusă să-i dea drumul. 
Spune-mi că mă iubeşti. 

— Ştii foarte bine că da. 

— Ştiu, dar vreau s-o spui. Vreau să te aud spunând. 

Stu o prinse de umăr şi zise: 

— Fran, te iubesc. 

— Îţi mulţumesc. Îşi lipi obrazul de umărul bărbatului. 
Acum cred că pot să-mi iau rămas-bun de la tine. Că te pot 
lăsa să pleci. 

Se îmbrăţişară în mijlocul curţii devastate. 


CAPITOLUL 60 


De pe treptele casei lui Larry, Fran şi Lucy îi urmăreau pe 
cei patru bărbaţi plecând. Nimic dramatic acum, când abia 
porniseră. Se opriseră o clipă pe trotuar, fără rucsaci, saci 
de dormit sau alte echipamente speciale... conform 
instrucţiunilor, îşi schimbaseră doar încălţămintea, optând 
pentru nişte bocanci grei, de drumeţie. 

— La revedere, Larry, spuse Lucy, cu faţa galbenă ca de 
ceară. 

— Să nu uiţi, Stuart, spuse Fran. Să nu uiţi ce mi-ai jurat. 

— Da, n-am să uit. 

Glen îşi duse un deget la gură şi fluieră. Kojak, care 
cerceta grătarul unui canal, veni în fugă. 

— Să mergem, zise Larry. Era şi el la fel de palid ca Lucy, 
numai ochii, neobişnuit de luminoşi, străluceau nefiresc. 
Înainte să-mi piară tot curajul. 

Stu îi trimise lui Fran o bezea, un gest pe care nu-l mai 
făcuse, din câte-şi aducea aminte, din vremurile în care îl 
conducea maică-sa la autobuzul şcolii. Ea îi răspunse 
fluturând din mână. Lacrimile veneau din nou, fierbinţi şi 
usturătoare, dar ea nu le lăsă să ţâşnească. Bărbaţii porniră 
la drum. Se îndepărtau ca şi cum ar fi fost cel mai normal 
lucru. Se îndepărtau. De undeva se auzi cântecul unei 
păsări. Soarele amiezii era cald şi blând. Ajunseseră la 
capătul străzii. Stu se întoarse şi făcu încă o dată semn. Şi 
Larry. Fran şi Lucy fluturară şi ele mâinile. Traversară 
strada. Dispărură. Lucy era la un pas să leşine de jale şi 
spaimă. 

— Doamne Dumnezeule, murmură ea. 

— Hai să intrăm, zise Fran. Vreau puţin ceai. 

Fran puse ceainicul pe foc. Începură să aştepte. 


Cei patru au mers încet spre sud-vest întreaga după- 
amiază, fără să schimbe prea multe cuvinte între ei. Se 


îndreptau spre Golden, unde aveau intenţia să-şi petreacă 
noaptea. Trecură pe lângă gropile comune, acum în număr 
de trei, iar pe la ora 4, când umbrele începuseră să li se 
alungească neobişnuit de mult în spate şi căldura zilei se 
potolise cu totul, ajunseră în dreptul indicatorului 
municipalităţii, fixat lângă şosea, la extremitatea sudică a 
oraşului. Pentru o clipă, Stu avu sentimentul că aveau să se 
întoarcă toţi pe călcâie şi s-o ia înapoi. Înaintea lor se 
întindea bezna şi moartea, înapoia lor exista puţină căldură 
şi pace. 

Glen scoase batista din buzunarul de la spate, o batistă 
mare, albastră, făcându-şi din ea o banderolă pe care şi-o 
legă în jurul capului, împotriva transpiraţiei. 

Capitolul al patruzeci şi treilea, sociologul chel se 
împopoţonează cu o bandă albastră, glăsui el solemn. 

Kojak o pornise înainte, trecuse graniţa municipalităţii 
Golden, croindu-şi vesel drum prin pajiştea presărată cu 
flori de câmp. 

— Vai, se tângui Larry plângăreţ, mi se pare că toate se 
sfârşesc aici. 

— Mda, zise Ralph, şi eu simt la fel. 

— E careva de părere să renunţăm? întrebă Glen fără 
prea mare speranţă. 

— Haideţi, îi îndemnă Stu, zâmbind discret. Nu cumva 
aveţi de gând să trăiţi o veşnicie, răcanilor? 

Îşi văzură de drum, lăsând Boulder în urma lor. Înainte 
de ora 9 făcură tabără la Golden, la un kilometru de locul 
unde, urmărind traseul sinuos al lui Clear Creek, şoseaua 
US 6 pătrunde în inima de piatră a Munţilor Stâncoşi. 

Niciunul dintre ei nu dormi cum trebuie în acea primă 
noapte. Îi încerca de pe acum sentimentul că sunt departe 
de casă şi că umbra morţii îşi întinsese aripa asupra lor. 


ÎNFRUNIAREA 
CARTEA A TREIA 


7 SEPTEMBRIE 1990 - 10 IANUARIE 1991 


Ţara asta este țara voastră, 

țara asta este țara mea. 

Din California 

şi până la insula din New York, 

de la pădurile de sequoia, 

până la apele Golfului, 

țara asta a fost făcută pentru tine şi pentru mine. 


Woody Guthrie 


Hei, Trash, ce-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai dat 
foc la cecul de pensie? 


Carley Yates 


Când va veni noaptea 

Și pământul se va întuneca 

Și doar lumina lunii o vom mai vedea 
Teamă nu voi simţi 

Cât timp alături de mine vei fi 


Ben E. King 


CAPITOLUL 61 


Omul Întunecat îşi postase gardienii de-a lungul graniţei 
răsăritene a Oregonului. Cel mai mare post se găsea la 
Ontario, acolo unde 1-80 venea dinspre Idaho. În cabina 
unui enorm camion Peterbilt se adăposteau şase bărbaţi. Se 
aflau aici de mai bine de o săptămână, jucând pocher cu 
bancnote de douăzeci şi de cincizeci, acum la fel de inutile 
ca şi fisele de Monopoly. Unul dintre bărbaţi câştigă 
aproape şaizeci de mii de dolari, în timp ce altul - un tip 
care câştiga înainte de epidemie circa zece mii de dolari pe 
an - era acum în găleată cu peste patruzeci de mii. 

Plouase aproape întreaga săptămână, iar bărbaţii din 
trailer ajunseseră la capătul nervilor. Veneau din Portland, 
şi-şi doreau să se întoarcă tot acolo. La Portland erau femei. 
De un cârlig atârna un aparat de radio emisie-recepţie 
puternic, din care se revărsa doar pârâitul continuu al 
paraziţilor. Ei nu aşteptau decât două cuvinte simple: Veniţi 
acasă. Ceea ce ar fi însemnat că omul pe care-l pândeau ei 
fusese capturat într-altă parte. 

Acesta avea aproximativ şaptezeci de ani, era solid şi pe 
cale să chelească. Purta ochelari şi conducea un autoturism 
alb-albastru cu tracţiune integrală, fie jeep, fie 
International-Harvester. Potrivit instrucţiunilor, trebuia 
omorât pe loc. 

Erau iritaţi şi plictisiţi - noutatea jocului pe sume mari de 
bani şi cu bani adevăraţi se răsuflase cu două zile în urmă, 
chiar şi pentru cei mai prostănaci dintre ei - însă nu destul 
de plictisiţi ca s-o pornească spre Portland de capul lor. 
Primiseră ordinele de la Momâia Ambulantă în persoană şi, 
chiar şi după instalarea febrei claustrofobice induse de 
ploaia de afară, spaima de el rămăsese la fel de mare. Dacă 
ratau afacerea şi el prindea de veste, doar Dumnezeu îi mai 
putea salva. 


Prin urmare stăteau şi jucau pocher şi făceau de veghe 
pe rând în dreptul fantelor pe care le practicaseră în 
peretele de oţel al trailerului. 1-80 rămânea pustie sub 
ploaia constantă şi monotonă. 

— E un spion din partea cealaltă, le spusese Momâia 
Ambulantă, cu zâmbetul acela oribil luminându-i fălcile. De 
ce era oribil nimeni n-ar fi putut spune exact, dar când ţi- 
era adresat te simţeai ca şi cum tot sângele din vene ţi s-ar 
fi transformat în supă fierbinte de roşii. E un spion pe care 
am putea să-l primim cu braţele deschise, să-i arătăm tot ce 
vrea să vadă şi să-l trimitem înapoi fără să-i facem nimic, le 
explicase în continuare Momâia. Dar eu ţin neapărat să pun 
mâna pe el. Să pun mâna pe amândoi. Fiindcă vor fi doi. Şi 
le vom trimite căpăţânile peste munte, înainte să cadă 
zăpada. Ca să aibă la ce se gândi toată iarna. 

Şi începuse să râdă dement înaintea oamenilor adunaţi 
într-una dintre camerele de conferinţă de la Portland Civic 
Center. Îi răspunseră şi ei cu zâmbete, nişte rânjete reci şi 
neliniştite. Chiar dacă se felicitau unii pe alţii că fuseseră 
aleşi pentru o asemenea răspundere, în sinea lor şi-ar fi 
dorit ca ochii aceia neastâmpăraţi, infernali, de nevăstuică, 
să se fixeze pe oricine altcineva, numai pe ei nu. 

Departe, la sud de Ontario, la Sheaville, mai era un alt 
post mare de gardă. Acolo fuseseră plasați patru bărbaţi 
într-o căsuţă de lângă autostrada 1-95, a cărei panglică 
şerpuia spre Alvord Desert, cu formațiunile lui stâncoase 
stranii şi cursurile de apă întunecate. 

În celelalte posturi fuseseră instalaţi câte doi bărbaţi; 
existau în total douăsprezece asemenea puncte, începând 
de la orăşelul Flora, chiar lângă US 3, la mai puţin de o sută 
de kilometri de graniţa cu Washington, şi până jos, la 
McDermitt, pe frontiera dintre Oregon şi Nevada. 

Un bătrân într-un autoturism alb-albastru cu tracţiune 
integrală. Instrucţiunile pe care le primiseră toate 
santinelele sunau identic: Omorâţi-l, dar nu-l loviți la cap. 


Deasupra mărului lui Adam nu trebuia să se vadă nicio 
urmă de sânge sau vânătaie. 

— Nu vreau să le expediez înapoi bunuri depreciate, le 
spusese Randy Flagg, izbucnind în hohote infernale de râs. 

Granița nordică dintre Oregon şi Idaho este marcată de 
Snake River. Dacă era să urmezi Snake la nord de Ontario, 
unde cei şase bărbaţi stăteau în Peterbiltul lor jucând cine- 
scuipă-mai-departe pe bani fără valoare, ajungeai în cele 
din urmă foarte aproape de Copperfield. Snake face aici o 
cotitură pe care geologii o numesc meandră, iar în 
apropiere de Copperfield râul este stăvilit de Oxbow Dam. 
În cea de-a şaptea zi a lui septembrie, pe când Stu Redman 
şi grupul lui înaintau cu greu de-a lungul lui Colorado 
Highway 6 la peste o mie şase sute de kilometri spre est şi 
sud, Bobby Terry stătea în Copperfield Five-and-Dime cu un 
teanc de cărţi cu benzi desenate alături, întrebându-se cam 
în ce stare se afla Oxbow Dam şi dacă ecluzele rămăseseră 
deschise sau închise. Prin faţa magazinului trecea Oregon 
Highway 86. 

El şi partenerul lui, Dave Roberts (care acum dormea în 
apartamentul de deasupra), discutaseră pe larg despre 
baraj. Ploua de o săptămână. Apele lui Snake River se 
umflaseră. Dacă Oxbow Dam ceda? Nasol. Un perete de apă 
s-ar fi abătut asupra Copperfieldului, iar bieţii Bobby lerry 
şi Dave Roberts ar fi fost târâţi hăt, până la Oceanul Pacific. 
Se vorbiseră să se ducă la baraj şi să vadă dacă existau 
crăpături, dar în cele din urmă pur şi simplu nu 
îndrăzniseră. Ordinul lui Flagg fusese cât se poate de 
limpede: Staţi la pândă. 

Dave îi atrăsese atenţia că Flagg se poate afla oriunde. 
Era un mare călător şi circulau o serie de poveşti despre 
felul cum apărea, din senin, într-o mică cetate unde nu se 
aflau decât zece oameni care reparau linii de înaltă 
tensiune sau adunau arme dintr-un depozit al armatei. Se 
materializa, ca o fantomă. Doar că era vorba de o fantomă 
rânjitoare şi întunecată, încălţată cu cizme prăfuite şi cu 


tocurile roase. Uneori era singur, alteori era însoţit de Lloyd 
Henreid, la volanul unui imens automobil Daimler, negru ca 
un dric şi la fel de lung. Uneori venea pe jos. În clipa asta 
nu era nicăieri, în următoarea te trezeai cu el în faţa ta. 
Într-o zi se afla la L.A. (sau cel puţin aşa mersese vorba), iar 
peste o zi se arăta hăt, cine ştie unde... pe jos. 

Dar, după cum se spunea, nici măcar Flagg nu se putea 
afla în şase locuri în acelaşi timp. Unul dintre ei putea să 
dea o fugă până la afurisitul de baraj, să arunce o privire şi 
să se-ntoarcă rapid. Şansele să păţească ceva erau de unu 
la o mie. 

„Foarte bine, atunci te duci tu”, îi zisese Bobby Terry 
tovarăşului său. „Eu îţi dau permisiunea”. Dar Dave 
respinsese această invitaţie, cu un surâs neliniştit. 
Deoarece Flagg avea obiceiul să afle ce se întâmplă, chiar 
dacă nu-şi făcea apariţia la locul cu pricina. Mai erau şi alţii 
care afirmau că avea o putere supranaturală asupra 
prădătorilor din împărăţia animalelor. O femeie purtând 
numele de Rose Kingman pretindea că-l văzuse pocnind din 
degete spre un cârd de ciori de pe sârmele de telefon, iar 
ciorile i se aşezaseră pe umeri; Rose Kingman mai spunea 
că păsările începuseră să cârâie „Flagg... Flagg... Flagg”. 

Chestia asta i se părea de-a dreptul ridicolă. Imbecilii 
erau liberi să creadă orice, dar Delores, mama lui Bobby 
Terry, nu crescuse copii idioţi. El ştia prea bine cum se 
răspândesc poveştile, crescând de la gura din care ieşeau 
până la urechea în care intrau. lar Omul Întunecat se 
bucura, desigur, şi încuraja legendele care circulau pe 
seama lui. 

Poveştile astea îi provocau totuşi un mic fior atavic, ca şi 
cum în străfundul fiecăreia ar fi existat un sâmbure de 
adevăr. Existau voci care afirmau că poate chema lupii sau 
trimite spiritul în trupul unei pisici. Un tip din Portland 
zicea că duce o nevăstuică sau un pescăruş albastru sau 
cine ştie ce altă jivină în rucsacul lui hărtănit, de Cercetaş, 
pe care-l poartă când merge pe jos. O grămadă de prostii. 


Dar... dacă era totuşi în stare să stea de vorbă cu animalele, 
ca un satanic Doctor Doolittle? Si el sau Dave se duceau la 
afurisitul de baraj, încălcând ordinele lui directe şi erau 
văzuţi... 

Pedeapsa pentru nesupunere era ţintuirea pe cruce. 

Bobby Terry îşi făcu socoteala că bătrânul baraj nu va 
ceda tocmai acum. 

Scoase un Kent din pachetul de pe masă şi-l aprinse, 
strâmbându-se din cauza gustului uscat şi neplăcut. Peste 
vreo şase luni nu se va mai putea fuma nicio ţigară. Poate 
era mai bine aşa. Oricum, porcăriile astea erau periculoase. 

Oftă şi-şi luă altă cărticică din teanc. Era o broşură din 
seria ridicolă şi afurisită cu [estoasele Mutante Ninja. 
Ţestoasele Ninja erau cunoscute sub numele de „eroii cu 
carapace”. Îi zvârli cât colo, în cealaltă parte a magazinului, 
pe numiții „eroi” Raphael, Donatello şi ameţiţii ăia de 
prieteni ai lor, iar cărţulia în care locuiau flutură şi se lăsă 
ca un cort peste casa de bani. Gândinducte la lucruri de 
felul Ţestoaselor Mutante Ninja, îţi puteai spune că nu e 
nicio pagubă că lumea fusese distrusă. 

Luă următoarea cărţulie, un Batman - ăsta cel puţin era 
un soi de erou în care puteai crede cât de cât - şi tocmai o 
deschidea când văzu Scoutul albastru trecând prin faţa lui, 
în direcţia vest. De sub anvelopele maşinii săreau jerbe 
murdare de apă de ploaie. 

Bobby Terry rămase cu gura căscată, holbându-se la locul 
pe unde trecuse maşina. Nu-i venea să creadă că vehiculul 
pe care îl căutau cu toţii tocmai se arătase lângă postul lui 
de observaţie. Ca să spunem adevărul, în străfundul minţii 
lui persistase bănuiala că toată chestia nu fusese decât un 
aranjament menit să le dea o ocupaţie. 

Fugi la uşa din faţă şi o deschise cu o smucitură. leşi 
grăbit pe trotuar, ţinând încă în mână cartea cu Batman. 
Poate că nu fusese decât o halucinație. Dacă te gândeai 
prea mult la Flagg, nu era exclus să ai halucinaţii. 


Dar nu era nicidecum asta. Apucă să mai vadă pentru o 
clipă capota Scoutului tocmai înainte să dispară în spatele 
dealului, la ieşirea din oraş. Apoi se trezi în magazinul 
pustiu, urlând cât îl ţineau plămânii după Dave. 


Judele conducea posomorât, străduindu-se să uite că pe 
lumea asta există şi artrită, iar dacă exista, el nu avea, şi 
chiar dacă avea, nu-l deranja niciodată pe vreme umedă. 
Nu dorea să ducă raţionamentul mai departe, pentru că 
ploaia era un fapt de netăgăduit, după cum ar fi spus tatăl 
său, iar singura speranţă rămânea Mount Hope. 

Călătorea prin ploaie de trei zile încoace. Uneori burniţa 
doar, însă în cea mai mare parte a timpului picăturile 
cădeau nemilos. Şi acesta era un fapt de netăgăduit. În 
multe locuri, drumurile erau pe punctul să fie spălate de 
ape, iar până la primăvară multe vor deveni impracticabile. 
Îi mulţumise de mai multe ori în cursul micii expediţii lui 
Dumnezeu pentru excelenta maşină Scout. 

În primele trei zile, luptându-se să înainteze pe 1-80, se 
convinsese că nu va ajunge pe Coasta de Vest nici în anul 
2000, dacă nu recurgea la drumurile secundare. Şoseaua 
era pustie pe porţiuni mari, urmate de locuri pe unde se 
putea strecura în viteza a doua, dar de prea multe ori se 
văzuse nevoit să prindă cârligul de la troliul Scoutului de 
bara unei maşini şi s-o tragă la marginea drumului, ca să-şi 
creeze un culoar de trecere. 

Până să ajungă la Rawlins, se săturase. Se întorsese spre 
nord-vest pe 1-287, ocolind Great Divide Basin, iar peste 
două zile poposise în colţul de nord-vest al Wyomingului, la 
est de Yellowstone. Aici drumurile erau aproape pustii. 
Traversarea Wyomingului şi a Idahoului răsăritean fusese o 
experienţă înspăimântătoare, de coşmar. Nu şi-ar fi putut 
imagina că sentimentul morţii poate să apese cu atâta tărie 
asupra pământului deşert şi asupra propriului său suflet. 
Cu toate acestea, sub întregul cer vestic, peste 
încremenirea malignă a locurilor unde odinioară 


hoinăriseră cerbii şi indienii winnebago, stăpână era 
moartea. Peste stâlpii telefonici care se răsturnaseră şi nu 
mai fuseseră reparaţi; peste liniştea rece, plină de 
aşteptare din orăşelele pe care le străbătea în Scout: 
Lamont, Muddy Gap, Jeffrey City, Lander, Crowheart. 

Senzaţia de singurătate sporea pe măsură ce golul din 
jur şi moartea i se strecurau în inimă. Era din ce în ce mai 
sigur că nu se va mai întoarce niciodată la Boulder Free 
Zone şi nici nu-i va mai vedea pe Frannie, Lucy, micuțul 
Lauder, Nick Andros şi toţi ceilalţi. Începuse să creadă că 
ştie cum se simţise Cain atunci când Dumnezeu îl exilase în 
Ţara lui Nod. 

Atât că ţinutul acela se afla la răsărit de Eden. 

Iar Judele se afla acum la apus. 

Cel mai rău i se păruse după trecerea frontierei dintre 
Wyoming şi Idaho. Pătrunsese în Idaho prin Trecătoarea 
Targhee şi se oprise la marginea drumului, să ia un prânz 
frugal. Singurele sunete din jur erau fierberea posomorâtă 
a undelor umflate ale pârâului din apropiere şi un scârţâit 
ciudat, care-i amintea de balamaua neunsă a unei uşi. 
Deasupra capului, cerul albastru începuse să se acopere cu 
solzi ca de macrou. Se anunțau ploile, şi odată cu ele 
artrita. Durerile îl ocoliseră până acum, în ciuda efortului şi 
a orelor nesfârşite de condus şi... 

„„. de fapt, ce anume era scârţâitul acela? 

Terminase de mâncat şi, luându-şi puşca Garand din 
maşină, coborâse la zona pentru picnic de la malul râului - 
pe vreme bună, ar fi fost mult mai plăcut să poposească 
acolo. Ajunsese la o mică dumbravă, cu mai multe mese 
risipite printre copaci. De unul dintre copaci era spânzurat 
un bărbat, cu pantofii aproape atingându-i pământul; 
căpăţâna îi atârna grotesc într-o parte, iar carnea îi fusese 
ciugulită de păsări. Scârţâitul era provocat de frecarea 
frânghiei de craca de care fusese spânzurat. Nu peste mult, 
firele din care era împletită frânghia aveau să cedeze. 

Aşa îşi dăduse seama că se află în vest. 


În aceeaşi după-amiază, pe la ora 4, primele picături 
timide izbiseră parbrizul. De atunci, ploaia nu mai 
contenise. 

Două zile mai târziu ajunsese la Butte City, iar durerile de 
la degete şi de la genunchi îl chinuiau în aşa hal, încât se 
oprise o zi întreagă, într-o cameră de motel. Întins pe pat, 
în liniştea perfectă, cu prosoape fierbinţi înfăşurate în jurul 
mâinilor şi genunchilor, citind Legea şi clasele sociale a lui 
Lapham, Judele Farris părea o îmbinare stranie dintre două 
personaje: Bătrânul Marinar şi un supravieţuitor din Valley 
Forge. 

Făcându-şi un stoc considerabil de aspirină şi coniac, 
pornise mai departe, căutând cu răbdare drumuri 
secundare. Mergea cu Scoutul în poziţia de tracţiune 
integrală, ocolind mai degrabă epavele maşinilor prin şanţ 
decât să folosească vinciul, ori de câte ori se putea, ca să nu 
mai fie silit să se aplece şi să se opintească. Dar asta nu era 
întotdeauna posibil. Apropiindu-se de Salmon River 
Mountains pe 5 septembrie, adică în urmă cu două zile, 
fusese nevoit să tracteze un camion Conlel, al societăţii de 
telefoane, cale de doi kilometri şi jumătate, cu spatele, până 
când taluzul de pe o latură a drumului îi permisese să 
arunce nenorocitul de obstacol într-un râu al cărui nume 
nu-l cunoştea. 

În seara de 4 septembrie, cu trei zile înainte ca Bobby 
Terry să-l vadă trecând prin Copperfield, îşi făcuse tabăra la 
New Meadows, unde i se întâmplase un lucru cât se poate 
de tulburător. Trăsese la Ranchhand Motel, luase de la 
oficiu cheia unei căsuțe şi, spre bucuria lui, descoperise şi 
un radiator cu baterii, pe care îl aşezase la piciorul patului. 
În seara respectivă se încălzise şi se simţise bine pentru 
prima oară după o săptămână. Radiatorul răspândea o 
dogoare puternică şi plăcută. Stătea doar în izmene, 
rezemat de perne, şi citea despre procesul unei negrese 
needucate din Brixton, Mississippi, care fusese condamnată 
la zece ani pentru un delict mărunt, respectiv furt dintr-un 


magazin. Procurorul districtual adjunct, care judecase 
procesul, şi trei dintre juraţi erau negri, iar Lapham părea 
să evidenţieze că... 

Toc, toc, toc: la fereastră. 

Bătrânului Jude i se poticnise inima în piept. Cartea îi 
scăpase din mână. Apucase arma sprijinită de scaun şi se 
întorsese spre geam, pregătit să facă faţă oricărei situaţii. 
Povestea pe care şi-o fabricase începuse să-i zboare prin 
minte ca paiele mânate de vânt. Asta-i situaţia, aveau să-i 
pretindă să le spună cine era, de unde venea... 

Era o cioară. 

Judele se relaxase, încetul cu încetul, şi reuşise să 
zâmbească, puţin strâmb. 

Doar o cioară. 

Stătea pe pervazul exterior, în ploaie, cu penele 
strălucitoare lipite comic, căutând cu ochii ei mici, prin 
geamul acoperit cu picături, la un venerabil avocat, dar şi 
cel mai bătrân spion amator din lume, lungit pe patul unui 
motel din vestul Statului Idaho, doar într-o pereche de 
izmene de boxer pe care se putea citi, în litere purpurii şi 
azurii, LOS ANGELES LAKERS, şi ţinând pe burtă o carte 
grea, de ştiinţe juridice. Cioara părea că zâmbeşte în faţa 
acestei privelişti. Judele se liniştise şi-i răspunsese cu un 
surâs. „Corect, m-am făcut de baftă.” Dar după două 
săptămâni de hălăduială de unul singur prin ţara pustie, 
considera că are dreptul să tresară într-o situaţie ca 
aceasta. 

Toc, toc, toc. 

Cioara, care bătea în geam cu ciocul. Aşa cum făcuse şi 
mai devreme. 

Zâmbetul Judelui se veşteji puţin. Ceva din privirea ciorii 
îl deranja. Chiar dacă expresia ei aducea în continuare cu 
un surâs, ar fi fost în stare să jure că era mai degrabă un 
rânjet dispreţuitor. 

Toc, toc, toc. 


Aidoma corbului care se cocoţase pe bustul zeiţei Pallas. 
Oare când voi reuşi să aflu informaţiile de care au atâta 
nevoie oamenii din Free Zone - de care acum mă desparte 
parcă o veşnicie? Niciodată. Voi reuşi să descopăr 
eventualele puncte vulnerabile din platoşa Omului 
Întunecat? Niciodată. 

Mă voi întoarce cu bine? 

Niciodată. 

Toc, toc, toc. 

Cioara îl măsura în continuare, parcă rânjind. 

Deodată simţi cum i se contractă toţi muşchii şi înţelese 
cu certitudine absolută, deşi ca într-un vis, că înaintea lui se 
afla însuşi Omul Întunecat, sufletul lui, spiritul lui, proiectat 
nu se ştie cum în cioara rânjitoare, cu penele ude până la 
piele, care se holba la el, care-i supraveghea orice mişcare. 

Rămase cu privirile asupra ei, fascinat. 

Privind-o, i se părea că ochii ei se tot lărgesc, înconjurați 
acum de inele de un rubiniu-închis. Picăturile de ploaie se 
prelingeau de pe penajul negru. Acum se aplecase şi, cu 
calm, bătea iarăşi în geam. 

Judele gândea: Fa crede că mă hipnotizează. Ceea ce 
probabil se şi întâmplă, puţin. Poate că sunt prea bătrân 
pentru asemenea lucruri. Să presupunem... e o prostie, 
desigur, dar să presupunem că este el. Şi dacă reuşesc 
totuşi să ridic arma şi să trag dintr-o singură mişcare? Sunt 
patru ani de când n-am mai împuşcat talere, în schimb în 
'76 şi în '79 am fost campionul clubului, iar în '86 făceam 
încă faţă cu brio. Nu mai eram foarte tare, în anul acela nu 
m-am ales cu panglică, şi atunci m-am retras, pentru că în 
momentul respectiv agerimea privirii nu mai era pe măsura 
pretențiilor mele; cu toate astea m-am clasat al cincilea din 
douăzeci şi doi. Şi, spre deosebire de distanța la care 
zburau talerele, fereastra este extrem de aproape. Dacă 
este el, oare am să reuşesc să-l ucid? Spiritul lui - dacă 
există aşa ceva - va rămâne captiv în trupul mort al ciorii? 
Oare exagerez, sperând că aş putea pune capăt la toată 


povestea asta cu un glonţ, cu uciderea, altfel total lipsită de 
dramatism, a unei păsări negre la vest de Idaho? 

Cioara rânjea la el. Era sigur că nu surâdea. 

Judele făcuse un salt brusc şi, printr-o mişcare rapidă şi 
sigură, executată mai bine decât şi-ar fi imaginat, dusese 
carabina la umăr. O spaimă nemărginită păruse să pună 
stăpânire pe cioară. Fluturase din aripile ei ude, răspândind 
stropi de apă în jur. Ochii i se măriseră de spaimă. Judele 
auzise un cra! sugrumat şi, pentru o fracțiune de secundă, 
avusese un sentiment de triumf şi siguranţă: înaintea lui se 
afla cu adevărat Omul Întunecat şi acesta se înşelase 
asupra Judelui, urmând a plăti cu mizerabila lui viaţă 
greşeala comisă... 

— PIEI! tunase Judele, apăsând pe trăgaci. 

Dar uitase să-i tragă piedica. Peste o clipă însă, dincolo 
de geam nu se mai vedea decât ploaia. 

Judele îşi lăsase arma pe genunchi, cu sentimentul că se 
purtase stupid. Încercase să se amăgească, spunându-şi că 
fusese doar o cioară şi nimic mai mult, un moment de 
divertisment în monotonia serii. lar dacă ar fi spart geamul 
de la fereastră, prin care apoi ar fi intrat ploaia, ar fi trebuit 
să se mute într-altă cameră. Aşa, cel puţin, scăpase din 
fericire de o bătaie de cap în plus. 

Totuşi, dormise prost, şi se trezise în mai multe rânduri 
privind fereastra, de unde era convins că auzise iar acel 
ciocănit sinistru. Şi dacă se va întâmpla să mai apară iarăşi, 
pasărea n-avea să-i mai scape. De data asta, arma rămăsese 
cu piedica trasă. 


Dar cioara nu mai revenise. 

A doua zi de dimineaţă porni mai departe, spre vest - 
artrita chinuindu-l la fel de rău ca şi până atunci - iar 
imediat după 11 se opri la o cafenea mică, unde mâncă de 
prânz. De îndată ce-şi termină sendvişul şi termosul cu 
cafea, văzu o cioară mare şi neagră venind în zbor şi 
lăsându-se pe o sârmă de telefon la distanţă de doar o 


jumătate de cvartal de el. Judele o urmări fascinat, iar mâna 
în care ţinea ceaşca roşie a termosului îi încremeni la 
jumătatea drumului dintre masă şi gură. Bineînţeles, nu 
putea fi aceeaşi cioară. Existau probabil milioane de ciori 
grase şi puternice. Lumea le aparţinea acum. Cu toate 
acestea, ştia că este aceeaşi cioară; avea presentimentul că- 
i fusese pronunţată osânda şi că trebuia să se resemneze. 

Îi pierise foamea. 

Îşi continuase drumul. 

Peste câteva zile, la ora 12.15, în Oregon, străbătând 
Highway 86 în direcţia vest, trecu prin oraşul Copperfield, 
fără ca măcar să arunce o privire în magazinul universal de 
unde-l văzuse Bobby Ilerry şi rămăsese cu gura căscată de 
mirare. Arma Garand era lângă el, cu piedica trasă în 
continuare şi cu o cutie de muniţie alături. Judele hotărâse 
să tragă în toate ciorile care aveau să-i iasă în cale. 

Aşa, pur şi simplu din principiu. 


— Mai repede! Nu eşti în stare să mişti hodoroaga asta 
mai repede? 

— Te rog să-mi dai pace, Bobby Terry. Faptul că ai dormit 
în post nu te îndreptăţeşte să-ţi verşi necazul pe mine. 

Dave Roberts se afla la volanul Willysului International 
care stătuse parcat în aleea de lângă magazin. Zece minute, 
până să apuce Bobby Terry să-l trezească pe Dave şi până 
se îmbrăcase acesta, Scoutul moşului se şi îndepărtase. 
Ploaia se abătea asupra lor în rafale şi vizibilitatea era 
proastă. Bobby Terry ţinea un Winchester pe genunchi, şi 
un Colt 45 prins la centură. 

Dave - care purta cizme de cowboy, jeanşi şi un 
impermeabil galben direct pe pielea goală - îi aruncă o 
privire. 

— Dacă stai cu degetul pe trăgaciul puştii, o să faci o 
gaură în portieră, Bobby Terry. 

— Tu ai grijă să-l prinzi din urmă, îl îndemnă Bobby Terry, 
apoi mormăi pentru sine: în pântece. Trebuie să-l împuşc în 


pântece. În niciun caz în cap. Corect. 

— Nu mai vorbi de unul singur. Numai labagiii fac aşa 
ceva. Asta-i părerea mea. 

— Unde o fi? întrebă Bobby Terry. 

— Punem noi mâna pe el. Dacă nu cumva ai visat. Şi dacă 
e aşa, fratele meu, n-aş vrea să fiu în pielea ta. 

— N-am visat. Era chiar Scoutul. Dar ce ne facem dacă o 
coteşte? 

— Unde s-o cotească? exclamă Dave. Până la Interstate 
nu sunt decât drumuri de legătură între ferme. Dacă 
pătrunde pe unul dintr-astea, după nici cincisprezece metri 
intră în noroi până la amortizoare, chiar dacă are tracţiune 
integrală. Linişteşte-te, Bobby Terry. 

— Nu pot, mărturisi acesta distrus. Mă tot gândesc cum 
mi-ar sta spânzurat de un stâlp de telegraf, uscându-mă la 
soare în deşert. 

— Las-o baltă!... Ia te uită colo! Îl vezi? I-am dat de urmă, 
pe Dumnezeul meu! 

Înaintea lor, urmare a unui accident vechi de câteva luni, 
zăceau în ploaie un Chevy şi un Buick mare şi greu, blocând 
în întregime şoseaua cu fiarele lor ruginite, ca oasele uriaşe 
ale unor mastodonţi. În dreapta, rămăseseră întipărite 
urmele proaspete şi adânci ale unor roţi la marginea 
drumului. 

— EL este, spuse Dave. Dârele astea nu sunt mai vechi de 
cinci minute. 

Trase de volanul maşinii şi intră în şanţ, ocolind locul 
coliziunii. După câteva hurducături zdravene, ieşiră în 
drum, exact pe unde trecuse Judele înaintea lor şi unde se 
vedea limpede modelul în formă de spic lăsat de roţile 
Scoutului pe asfalt. lar maşina tocmai dispărea dincolo de 
culmea dealului următor, la distanţă de vreo trei kilometri. 

— Lovi-te-ar să te lovească! strigă Dave Roberts. Acum, 
ori la bal, ori la spital! 

Apăsă acceleraţia până la capăt şi viteza sări la o sută de 
kilometri. Pe parbriz se aşternuse o perdea argintie de 


ploaie, pe care ştergătoarele nu reuşeau s-o îndepărteze cu 
totul. Din vârful pantei văzură Scoutul din nou, dar acum 
distanţa se micşorase. Dave aprinse farurile cu un gest 
hotărât şi începu să alterneze cele două faze. După câteva 
momente, luminile din spate ale Scoutului se aprinseră, ca 
răspuns. 

— Foarte bine, spuse Dave. Acţionăm prietenos. Îl 
determinăm să coboare din maşină. În niciun caz să nu faci 
vreun gest pripit, Bobby Terry. Dacă ne iese figura, primim 
câte un apartament la MGM Grand din Vegas. Dar dacă 
ratâm, am bulit-o. Prin urmare, nu avem voie să greşim. 
Trebuie să-l facem să coboare. 

— Vai, Doamne, de ce n-o fi venit pe la Robinette? se 
tângui Bobby Terry, cu mâinile încleştate pe Winchester. 

Dave îl bătu pe mână: 

— Şi nu iei cu tine nici arma aia. 

— Dar... 

— 'Ţine-ţi fleanca! Şi bagă un zâmbet, fir-ai al naibii! 

Bobby 'Lerry începu să rânjească, ca un clovn mecanic la 
bâlci. 

— Nu eşti bun de nimic, se răsti Dave. Mai bine lasă-mă 
pe mine. Tu rămâi în maşină. 

Ajunseră în dreptul Scoutului, care se oprise, cu motorul 
la ralanti, cu două roţi pe şosea şi două pe marginea moale 
a drumului. Dave cobori surâzând. |inea mâinile în 
buzunarele impermeabilului galben. În stânga strângea 
patul unui Police Special de calibru 38. 

Judele cobori cu grijă din Scout. Şi el purta un 
impermeabil galben. Mergea cu grijă, mişcându-se ca un 
om care poartă un obiect fragil. Artrita se dezlănţuise în el 
ca o haită de tigri. În stânga purta puşca Garand. 

— Hei, doar n-ai de gând să tragi cu aia, nu? i se adresă 
prietenos tipul din Willys. 

— Nu, sigur că nu, răspunse Judele, în ploaia ce continua 
să cadă fără încetare. Probabil că eraţi la Copperfield. 


— Chiar aşa. Pe mine mă cheamă Dave Roberts, spuse el, 
întinzându-i mâna dreaptă. 

— Şi pe mine Farris, zise Judele, întinzând, la rândul lui, 
mâna. 

Îşi ridică privirea şi-l văzu pe Bobby Terry revărsat din 
Willysul lui, ţinând arma de 45 cu ambele mâini. Picături de 
ploaie se scurgeau de pe ţeavă. Pe faţa lui, albă ca varul, 
rămăsese încremenit rânjetul acela de maniac. 

— Vai, ticălosule, murmură Judele şi reuşi să scape din 
strângerea lui Roberts, alunecoasă din cauza ploii, chiar în 
clipa când acesta deschisese focul prin buzunarul 
impermeabilului. 

Glonţul pătrunse sub stomac, răsucindu-se, sfârtecând şi 
distrugând totul în cale, şi ieşi prin dreapta coloanei 
vertebrale, lăsând o gaură de dimensiunile unei farfurioare 
de ceai. Garandul îi scăpă din mână şi judecătorul fu împins 
în portiera deschisă a Scoutului. 

Niciunul dintre bărbaţi nu remarcase cioara care se 
lăsase pe o sârmă de telefon, de cealaltă parte a drumului. 

Dave Roberts făcu un pas înainte şi se pregăti să-şi 
termine treaba. În aceeaşi clipă, Bobby Terry trase prin 
fereastra deschisă a Willysului. Glonţul sfâşie gâtul lui 
Roberts. Un val de sânge se întinse pe impermeabilul 
galben, amestecându-se cu ploaia. Roberts se răsuci spre 
Bobby Terry, mişcându-şi mâna fără să scoată vreun sunet, 
cu ochii muribunzi, căscaţi de mirare. Făcu doi paşi 
şovăielnici, apoi mirarea i se stinse de pe faţă. O figură 
inertă. Căzu mort. Picăturile răpăiau pe spatele hainei lui 
de ploaie. 

— Căcat, ia uite ce-am făcut! strigă Bobby Terry îngrozit. 

Artrita mea a trecut, gândea Judele. Dacă aș supraviețui, 
aş reuşi să uimesc întreaga lume medicală. Un glonţ în 
pântece, ăsta-i cel mai bun tratament al artritei... Doamne 
Dumnezeule, indivizii ăştia mă pândeau. Oare Flagg îi 
pusese? Probabil că da, Dumnezeu să-i ajute pe toți ceilalți 
trimişi aici de comitet... 


Garandul zăcea pe jos. Se aplecă să-şi ridice arma, cu 
sentimentul că maţele or să-i iasă din trup. Stranie senzaţie, 
şi nu foarte plăcută. Nu mai conta. Puse mâna pe puşcă. 
Oare piedica era trasă? Da. Încercă s-o ridice. S-ar fi zis că 
avea o sută de kilograme. 

Bobby Terry reuşi în sfârşit să-şi desprindă privirile de la 
Dave, la timp ca să-l vadă pe Jude pregătindu-se să-l 
împuşte. Judele stătea pe asfalt. Impermeabilul lui era roşu 
de sânge de la piept şi până la poale. Îşi sprijinise ţeava 
armei de genunchi. 

Bobby trase un foc, greşind ţinta. Garandul făcu o imensă 
explozie şi fragmente de sticlă înţepară obrajii lui Bobby 
Terry, care ţipă, convins că fusese omorât. Apoi observă că 
jumătatea stângă a parbrizului dispăruse şi înţelese că încă 
mai funcţiona. Judele îşi regla cu grijă ţinta, rotind 
Garandul pe genunchi, poate cu două grade. Bobby Lerry, 
cu nervii la pământ, trase de trei ori, în succesiune rapidă. 
Primul glonţ făcu o gaură în peretele lateral al cabinei. Cel 
de-al doilea îl lovi pe Jude deasupra ochiului drept. O armă 
de calibru 45 este mare şi, mai ales de la o distanţă atât de 
mică, provoacă răni uriaşe şi neplăcute la vedere. Sub 
impact, cea mai mare parte a ţestei Judelui zbură şi se 
zdrobi de maşină. Capul Judelui se lăsă pe spate şi cel de-al 
treilea foc îl atinse pe Jude un centimetru sub buza de jos, 
zdrobindu-i dinţii, pe care-i aspiră cu cea din urmă suflare. 
Bărbia şi mandibula i se spulberaseră. În convulsiile morţii, 
degetul apăsă trăgaciul Garandului, dar glonţul se pierdu 
undeva, spre cerul alb şi ploios. 

Se lăsă tăcerea. 

Ploaia răpăia pe acoperişurile celor două maşini. Pe 
impermeabilele celor doi bărbaţi morţi. Şi acesta rămase 
singurul zgomot până ce, cu un croncănit aspru, cioara îşi 
luă zborul de pe sârma de telefon, ceea ce-l scoase pe 
Bobby Terry din starea de zăpăceală. Cobori încet din 
scaunul lui, strângând încă arma fumegândă în mâini. 


— Am dat lovitura, rosti el rar, plin de încredere. l-am 
făcut curu' zob. Ai face bine să mă crezi. A fost o bătaie pe 
cinste. Nemaipomenită. Aşa mai zic şi eu. Bobby lerry l-a 
terminat cât ai zice peşte. 

Înţelese însă, cu groază crescândă, că de fapt nu făcuse 
zob curul Judelui. 

Judele murise rezemat de Scout. Bobby Terry îl prinse 
acum de reverele hainei şi-l ridică, holbându-se la ceea ce 
mai rămăsese din figura lui. De fapt, nu rămăsese, mai 
Nimic, cu excepţia nasului. Şi, ca să spunem adevărul, nici 
acesta nu prea arăta a nas. 

Omul era de nerecunoscut, practic ar fi putut să fie 
oricine. 

În coşmarul lui, Bobby Terry auzi din nou cuvintele lui 
Flagg: Vreau să-l trimit înapoi neatins. 

Doamne Dumnezeule, putea să fie oricine. S-ar fi zis că-şi 
pusese în minte cu tot dinadinsul să facă exact pe dos faţă 
de cum poruncise Momâia Ambulantă. Două lovituri directe 
drept în faţă. Până şi dinţii se duseseră. 

Şi ploaia continua să răpăie. 

Nu-i rămânea decât să stea pe loc. Asta era. N-avea curaj 
să plece spre est, dar nici să înţepenească în vest. Avea să 
sfârşească spânzurat de un stâlp de telegraf în pielea goală 
sau... poate şi mai rău. 

Oare existau şi lucruri mai rele? 

Atât timp cât nebunul ăla rânjitor era la putere, Bobby 
Terry nu se îndoia că existau. Deci ce-i rămânea de făcut? 
Trecându-şi mâinile prin păr şi contemplând în continuare 
faţa distrusă a Judelui, se strădui să ia o hotărâre. 

Sudul. Asta era soluţia. Spre sud. Acolo nu existau paznici 
la frontiere. Spre sud, până în Mexic, şi dacă se dovedea 
încă prea aproape, atunci mai departe, până în Guatemala, 
Panama, sau, mai ştii, până hăt, în Brazilia. Scăpa de toată 
porcăria. Nu tu est, nu tu vest, doar Bobby Terry, nevătămat 
şi atât de departe de Momâia Ambulantă pe cât l-ar fi dus 
ciubotele... 


Un zgomot nou în după-amiaza ploioasă. 

Bobby Terry tresări şi ciuli urechile. 

Ploaia, da, ca o darabană pe capota maşinilor, mormăitul 
celor două motoare mergând la ralanti şi... 

Un sunet ritmat şi straniu, care amintea de tocurile tocite 
ale unor cizme călcând grăbit pe macadamul unui drum 
secundar. 

— O, nu, şopti Bobby Terry. 

Se pregăti să se întoarcă. 

Bătaia ca de ceas îşi grăbi ritmul. Mers rapid, tropăit, 
fugă, goană, sprint, iar când Bobby Terry reuşise în fine să 
se întoarcă de-a binelea, era prea târziu, acela venea, Flagg 
se apropia de el ca un monstru teribil, scăpat din cel mai 
înfiorător film de groază făcut vreodată. Omul Întunecat 
avea bujori sănătoşi în obraji, ochii îi străluceau de fericire 
şi prietenie, buzele i se lăţiseră într-un rânjet înfometat şi 
vorace dezvelind dinţii mari cât nişte pietre de mormânt, 
ascuţiţi ca nişte colţi de rechin; ţinea mâinile întinse înainte, 
iar din păr îi curgeau pene negre şi strălucitoare de cioară. 

— Nu, încercă să pronunţe Bobby Terry, dar nu izbuti să 
scoată niciun sunet. 

— HEI, BOBBY TERRY, Al STRICAT TOTUL! urlă Omul 
Întunecat, năpustindu-se asupra lui. 

Se dovedi că existau şi lucruri mai rele decât răstignirea. 

Existau dinţii. 


CAPITOLUL 62 


Dayna Jurgens zăcea goală în imensul pat dublu, 
ascultând şuieratul continuu al apei ce ţâşnea din duş, şi-şi 
privea imaginea din marea oglindă circulară din tavan, care 
avea exact forma şi dimensiunea patului pe care-l reflecta. 
Se gândea că trupul unei femei arată cel mai bine când e 
întinsă pe spate, cu pântecele plat, cu sânii stând fără 
sprijin, în lipsa gravitaţiei care să-i tragă în jos. Era 8 
septembrie, ora 9.30 dimineaţa. Judele murise cu 
optsprezece ore în urmă, Bobby Terry de mult mai puţin 
timp - din nefericire pentru el. 

Duşul continua să curgă, aparent interminabil. 

„lată un bărbat suferind de mania curăţeniei”, se gândi 
ea. „Mă întreb ce întâmplare din viaţa lui îl împinge să se 
spele timp de o jumătate de oră?” 

Gândul ei se duse din nou la Jude. Cine şi-ar fi închipuit 
una ca asta? În felul ei, era o idee a naibii de bună. Cine să-l 
bănuiască pe un bătrân? Ei bine, lui Flagg se pare că-i 
trecuse prin cap. Într-un fel sau altul a ştiut când şi 
aproximativ unde. Un şir de pichete fusese organizat de-a 
lungul frontierei dintre Idaho şi Oregon, cu ordinul de a-l 
ucide. 

Dar, tot într-un fel sau altul, operaţiunea fusese ratată. 
Încă de ieri seară, de pe la ora cinei, bărbaţii din eşalonul 
superior de aici, de la Las Vegas, erau galbeni la faţă şi 
mergeau cu privirile în pământ. Whitney Horgan, un 
bucătar nemaipomenit, le pusese înainte ceva ce semăna cu 
mâncarea pentru câini şi atât de arsă, încât nu mai avea 
niciun gust. Judele era mort, dar ceva mersese strâmb în 
toată afacerea. 

Se ridică şi se apropie de fereastră, privind peste deşert. 
Văzu două autobuze mari, din cele folosite odinioară de 
liceele din Las Vegas, târându-se încet spre vest de-a lungul 
lui US 95 sub soarele fierbinte, spre baza aeriană de la 


Indian Springs, unde, aflase ea, se desfăşura zilnic un curs 
despre avioanele cu reacţie. În vest existau mai mult de 
zece persoane care ştiau să piloteze, dar, din fericire pentru 
Free Zone, nimeni nu avea brevet pentru aparatele lui 
National Guard de la Indian Springs. 

Dar învățau. Da, da, învățau cu toţii pe rupte. 

Ce conta cel mai mult în momentul de faţă, legat de 
moartea Judelui, era faptul că aici se ştia ceea ce în mod 
normal n-ar fi trebuit să se ştie. Exista oare în Free Zone un 
spion de-al lor? După părerea ei, n-ar fi fost exclus; 
spionajul este de cele mai multe ori un joc în doi. Dar ştia de 
la Sue Stern că decizia de a trimite spioni în vest fusese 
discutată doar în interiorul comitetului, şi era de necrezut 
ca vreunul dintre cei şapte să fi fost de partea lui Flagg. În 
primul rând, Mother Abagail ar fi simţit de îndată ce unul 
dintre ei ar fi luat-o razna. Dayna nu se îndoia de asta. 

Ceea ce nu lăsa decât o alternativă deloc atrăgătoare. 
Flagg însuşi pur şi simplu ştiuse. 

Se împlineau opt zile de când Dayna se afla în Las Vegas 
şi, după semnele ei, părea să fie pe deplin acceptată de 
comunitate. Adunase până acum atâtea informaţii despre 
operaţiunile care se desfăşurau aici, încât i-ar fi scos din 
minţi pe cei din Boulder. Era destul să ştie numai despre 
programul de pregătire pentru avioanele cu reacţie. Însă 
faptul care o speria pe ea cel mai tare era felul în care toţi 
se îndepărtau de tine când pomeneai numele lui Flagg, felul 
în care se prefăceau că n-au auzit. Unii îşi încrucişau 
degetele, alţii făceau o mică genuflexiune sau semnul de 
deochi, cu fereală. El era marele Uite-l-Nu-e. 

Asta se întâmpla peste zi. Însă noaptea, dacă aveai grijă 
să stai liniştit în Cub Bar din Grand sau în Silver Slipper 
Room de la The Cashbox, auzeai poveşti despre el, erai 
martor la formarea unui mit. Vorbeau toţi încet, reţinut, 
fără să se privească, trăgând câte un gât din sticle de bere. 
Dacă o luai ceva mai tare cu băutul, puteai să-ţi pierzi 
controlul, ceea ce era periculos. Dayna ştia că nu tot ce 


spuneau e adevărat, dar devenise aproape imposibil să mai 
distingi între broderia aurită şi materialul pe care era 
cusută. Auzise şi ea că Flagg e în stare să-şi schimbe forma, 
că-i un vârcolac, că stârnise el însuşi epidemia, că era chiar 
Anticristul a cărui venire este prorocită în Apocalipsă. 
Auzise despre răstignirea lui Hector Drogan, şi cum aflase 
el că Heck se îndulcise la droguri... şi cum prinsese de veste 
că Judele se află în drum spre ei. 

În timpul discuţiilor nocturne nu i se pronunţa niciodată 
numele, ca şi cum asta ar fi echivalat cu invocarea lui, aşa 
cum sunt invocate spiritele, de exemplu un djin care 
sălăşluieşte într-o sticlă. Îi spuneau Omul Întunecat. 
Momâia Ambulantă. Omul Înalt. lar cei mai îndrăzneţi îi 
ziceau luda. 

Dacă ştiuse despre Jude, nu era normal să ştie şi despre 
ea? 

Apa se opri. 

„Ţine-ţi firea, dragă. Probabil chiar el încurajează 
zvonurile. Datorită lor capătă mai multă importanţă. S-ar 
putea să aibă cu adevărat un spion în Free Zone - nu 
neapărat cineva din comitet, ci o persoană care să-i spună 
că Judele Farris nu-i din cei care ar fi trecut de partea 
Omului Întunecat. ” 

— N-ar trebui să stai aşa, fără haine pe tine, iubito. Simt 
că mă excit iarăşi. 

Se întoarse spre el, zâmbindu-i dulce şi îmbietor, 
gândindu-se că l-ar duce la bucătărie cu cea mai mare 
plăcere şi i-ar vâri scula aceea cu care el se mândreşte atât 
de tare în maşina electrică de tocat carne a lui Whitney 
Horgan. 

— Şi tu de ce crezi că umblu aşa? 

Bărbatul îşi privi ceasul. 

— Păi, cred că mai avem vreo patruzeci de minute. 

Penisul lui începuse să se anime... „ca bagheta unui 
maestru divinator”, observă pentru sine Dayna cu ironie. 


— Păi, atunci hai, zise el apropiindu-se, dar ea îl opri, 
făcându-i semn spre piept. Scoate-ţi chestia aia. Îmi dă fiori 
reci. 

Lloyd Henreid îşi privi amuleta, o lacrimă întunecată 
marcată de o singură vinişoară roşie, şi o scoase. O puse pe 
noptieră şi lanţul fin scoase un sunet discret, ca un şuierat. 

— Aşa-i mai bine? 

— Mult mai bine. 

Îşi întinse braţele spre el. Peste o clipă, se urcase peste 
ea. Peste încă o clipă, se simţi penetrată. 

— E bine? se interesă el gâfâind. Îţi place ce simţi, draga 
mea? 

— Doamne, cât de bine e, gemu ea, gândindu-se la 
maşina de tocat, o unealtă minunată, din email alb şi oţel 
strălucitor. 

— Cum? 

— Am spus că mă-nnebunesc! ţipă ea. 

La scurt timp jucă scena orgasmului, scuturându-şi cu 
energie şoldurile şi ţipând din răsputeri. Îi veni şi lui rândul 
(împărțea patul cu Lloyd de patru zile şi-i cunoştea de-acum 
ritmurile), iar atunci când îi simţi sperma scurgându-i-se pe 
coapse, se întâmplă să-i alunece privirea spre noptieră. 

Piatra neagră. 

Vinişoara roşie. 

Părea că se holbează la ea. 

Avu deodată sentimentul oribil că se holba cu adevărat la 
ea, că era chiar ochiul lui, de pe care fusese înlăturată 
lentila de contact ce-i dădea un aer uman, măsurând-o 
glacial. 

„Mă vede”, gândi ea cu spaimă şi deznădejde în acel 
moment de maximă vulnerabilitate, înainte ca raţiunea să-şi 
reintre în drepturi. „Mai mult: vede PRIN mine.” 

După aceea, după cum sperase, Lloyd îi vorbi. Şi aceasta 
făcea parte din ritmul lui. O lua pe după umeri, fuma o 
ţigară, contempla imaginea lor în oglinda de deasupra 
patului şi-i povestea ce se întâmplă. 


— Mă bucur că n-am fost în locul lui Bobby Terry, începu 
el. Nu, domnule, nici vorbă. Ăl mare voia capul băşinosului 
bătrân absolut nevătămat. Avea de gând să li-l expedieze 
celor de peste Stâncoşi. Şi uite ce s-a întâmplat. Idiotul ăla 
i-a înfipt două gloanţe de 45 în scăfârlie. De aproape. După 
mine, s-a ales cu ce-a meritat, dar sunt bucuros că n-am fost 
pe-aproape. 

— Ce-a păţit? 

— Nu mă întreba, iubito. 

— De unde-a ştiut? Mă refer la ăl mare. 

— Era acolo. 

Simţi cum o trece un fior. 

— Aşa, pur şi simplu s-a întâmplat să fie acolo? 

— Mda. Se întâmplă să apară oriunde sunt necazuri. 
Isuse Cristoase, când mi-aduc aminte ce i-a făcut lui Eric 
Strellerton, avocatul ăla şmecher, cu care eu şi Trashy am 
mers la L.A... 

— Ce i-a făcut? 

Multă vreme crezu că n-o să-i răspundă. De obicei reuşea 
să-l împingă cu blândeţe în direcţia dorită punându-i o serie 
de întrebări, gingaş şi politicos, făcându-l să se simtă 
(folosind expresia micuţei ei surori, pe care n-avea s-o uite 
niciodată) ca Regele Rahat de pe Muntele Gâinaţului. Dar 
de astă dată crezu că mersese prea departe, până ce, într- 
un târziu, Lloyd îi vorbi cu o voce stranie, gâtuită: 

— Doar s-a uitat la el. Eric îi dădea înainte cu prostiile lui, 
cum de-abia aştepta el să vadă operaţiunea de la Vegas 
pusă pe picioare... că trebuie să facem asta, că trebuie să 
facem aia. Bietul Trash - ştii, nici el nu e chiar întreg la 
minte - se uita la el ca la un actor de televiziune sau aşa 
ceva. Eric se plimba încolo şi-ncoace de parcă s-ar fi aflat în 
faţa unui juriu şi-şi impusese punctul de vedere. Atunci el i- 
a zis, cu mare blândeţe: „Eric.” Exact aşa. Şi Eric s-a uitat 
în ochii lui. Eu nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Dar Eric 
se tot uita fix la el. Să fi trecut chiar cinci minute. În acest 
timp, ochii i se tot căscau.... după care a început să facă 


spume la gură... apoi să chicotească... şi el râdea împreună 
cu Eric, ceea ce m-a speriat. Când râde Flagg, te trec toate 
spaimele. Eric a continuat să chicotească, iar el ne-a zis: 
„Când vă întoarceţi, îl lăsaţi în Mojave.” Ceea ce am şi făcut. 
Cred că Eric mai bântuie şi acum prin deşert. S-a uitat la 
Eric vreme de cinci minute şi ăla a înnebunit. 

Trase lung din ţigară, apoi o stinse. 

— Dar de ce vorbim noi despre asemenea lucruri 
neplăcute? 

— Nu ştiu... cum mai merge treaba la Indian Springs? 

Lloyd se lumină la faţă. Proiectul de la Indian Springs era 
copilul lui. 

— Bine. Foarte bine. Vom avea trei oameni brevetaţi să 
zboare pe avioanele Skyhawk până la 1 octombrie, ba poate 
chiar mai devreme. Hank  Rawson se descurcă 
nemaipomenit. lar 'Trashcan Man e un adevărat geniu. 
Există şi lucruri la care nu se prea pricepe, dar când vine 
vorba de armament, nu-l întrece nimeni. 

Dayna îl întâlnise pe Trashcan Man în două rânduri şi de 
fiecare dată o trecuseră fiori reci când ochii lui stranii, 
tulburi, se opreau asupra ei, şi uşurare când privirile lui 
treceau mai departe. Era limpede că mulţi dintre bărbaţii 
adunaţi acolo - Lloyd, Hank Rawson, Ronnie Sykes, Rat- 
Man - îl considerau un soi de mascotă a lor. Unul dintre 
braţele lui era o masă oribilă de ţesut care abia se 
vindecase şi, gândindu-se la asta, Dayna îşi aminti de ceva 
cu totul ieşit din comun ce se întâmplase cu două seri în 
urmă. Hank Rawson le vorbea. Acesta vârâse o ţigară în 
gură, aprinsese chibritul, dar îl ţinu aşa, fără să-şi aprindă 
şi ţigara până ce termină ce avea de zis. Dayna observase 
cum privirile lui Trashcan Man se fixaseră asupra flăcării şi 
cum respiraţia lui părea să se fi oprit. Ca şi cum întreaga lui 
fiinţă s-ar fi concentrat asupra minusculei flăcări. Asta o 
ducea cu gândul la un om flămând la vederea unei mese 
copioase. Pe urmă Hank stinsese chibritul aruncându-l în 
scrumieră. Momentul luase sfârşit. 


— Chiar se pricepe la arme? se interesă ea. 

— Extraordinar. Aparatele Skyhawk pot fi armate, sub 
aripi, cu rachete sol-aer, Shrike. Ce nume caraghioase mai 
aveau şi porcăriile astea, nu? Nimeni nu reuşea să înţeleagă 
cum mă-sa ar trebui montate chestiile alea pe avion. Nimeni 
nu ştia cum se armează şi cum se asigură. Doamne, am avut 
nevoie aproape de o zi doar ca să le dăm jos de pe rastelele 
unde sunt depozitate. Atunci Hank a zis: „Ce-ar fi să-l 
chemăm pe Trashy când se întoarce, poate are el vreo 
idee.” 

— Când se întoarce? 

— Ei, Trash e un tip aşa, mai ciudat. E la Vegas de 
aproape o săptămână, dar va porni la drum curând. 

— Încotro se duce? 

— În deşert. Ia un Land Rover şi pleacă la drum. E un tip 
tare ciudat, te rog să mă crezi. În felul lui, Trash e aproape 
la fel de trăsnit ca şi cel mare în persoană. La vest de Las 
Vegas se întinde deşertul, un pustiu uitat de lume. Nu 
trebuie să-mi spui cum e acolo. Am fost închis în vest, într-o 
gură de iad la care-i zicea Brownsville Station. Nu prea-mi 
dau seama cum rezistă el acolo. Caută jucării noi, şi de 
fiecare dată aduce câteva. Cam la o săptămână după ce el şi 
cu mine ne-am întors de la L..A., a adus un vraf de mitraliere 
de-ale armatei cu ochire prin laser - mitraliere fără greş, 
cum le zice Hank. De data asta e vorba de mine Teller, mine 
de contact, mine cu schije şi de o canistră cu Parathion. 
Trash zice că a descoperit un depozit întreg cu Parathion. 
Şi suficient defoliant ca întreaga suprafaţă a statului 
Colorado să rămână cheală ca un ou. 

— Unde le găseşte? 

— Peste tot, îi răspunse Lloyd simplu. Le adulmecă, 
iubito. De fapt, nu-i deloc ciudat. Cea mai mare parte din 
vestul Nevadei şi întreg estul Californiei au fost teritoriu 
federal. Acolo îşi testau jucărelele, de la cele mai simple 
până la bomba atomică. Într-o bună zi o să apară târând 
după el şi aşa ceva. 


Râse, dar Dayna simţi cum o ia cu frig. 

— Şi gripa a pornit tot de pe undeva de aici. Aş fi în stare 
să pun pariu. Poate tot el va descoperi şi locul acesta. Cum 
îţi zic, pur şi simplu adulmecă asemenea lucruri. Ăl mare 
zice că trebuie să-l laşi să-şi vadă de ale lui, ceea ce se şi 
întâmplă. Ştii care este jucăria lui favorită în momentul de 
faţă? 

— Nu, răspunse Dayna. 

Nu era chiar foarte sigură că dorea să afle.... dar oare nu 
de asta se afla aici? 

— Aruncătoare de flăcări motorizate. 

— Ce mai sunt şi astea? 

— Are cinci bucăţi la Indian Springs, aliniate ca nişte 
maşini de curse de Formula 1, râse Lloyd. Au fost folosite în 
Vietnam. Pifanii le porecliseră Zippo. Sunt pline cu napalm. 
Trash le iubeşte la nebunie. 

— Foarte frumos, murmură ea. 

— În orice caz, când Trash s-a întors ultima oară, l-am 
dus la Springs. A fredonat şi a mormăit pe lângă Shrikeurile 
alea, le-a armat şi le-a montat în vreo şase ore. Poţi să crezi 
una ca asta? Pe tehnicienii din Air Force îi pregăteau nu ştiu 
câţi ani pentru chestii de genul ăsta. Dar ăia nu se compară 
cu Trash, vezi bine. El e un geniu, nici mai mult, nici mai 
puţin. 

„Adică un savant idiot, vrei să spui. Pun pariu că ştiu şi de 
unde s-a ales cu arsurile alea.” 

Lloyd îşi privi ceasul şi se dădu jos din pat. 

— Apropo de Indian Springs, trebuie să plec într-acolo. 
Nu mi-a mai rămas timp decât să mai fac un duş. Intri şi tu 
cu mine? 

— De data asta, nu. 

Dayna începu să se îmbrace doar după ce auzi duşul 
curgând. Până acum reuşise de fiecare dată să se îmbrace 
şi să se dezbrace fără ca el să se afle în cameră şi intenţiona 
să facă la fel şi pe viitor. 


Îşi prinse de braţ cuțitul cu arc, a cărui lamă lungă de 
douăzeci şi cinci de centimetri stătea închisă. La o mişcare 
bruscă din încheietură, arma se declanşa şi se putea folosi 
de ea. 

Este bine ca o fată să aibă anumite secrete, gândi ea în 
timp ce-şi trăgea bluza. 


Dayna lucra după-amiezele cu o echipă de întreţinere a 
luminii de pe străzi. Ceea ce aveau de făcut era să testeze 
becurile cu un dispozitiv simplu şi să le înlocuiască pe cele 
arse ori sparte de vandali, în zilele când Las Vegas fusese 
prins în ghearele gripei. Echipa era alcătuită din patru 
persoane şi avea la dispoziţie un camion cu elevator, 
trecând de pe o stradă pe alta, oprindu-se la fiecare stâlp. 


Pe la sfârşitul după-amiezii, sus, în elevator, Dayna 
îndepărta apărătoarea de plexiglas de pe o lampă şi cugeta 
în acest timp cât de mult îi place echipa, dar mai ales Jenny 
Engstrom, fostă dansatoare într-un club de noapte, aprigă 
şi frumoasă, care acum se afla la comenzile elevatorului. 
Era genul de fată pe care Dayna şi-ar fi dorit-o de prietenă, 
dar o deruta faptul că Jenny se afla aici, de partea Omului 
Întunecat. O deruta atât de tare, încât nu îndrăznea să-i 
ceară vreo explicaţie. 

Şi ceilalţi erau de treabă. După părerea ei, aici erau mai 
mulţi proşti decât în Free Zone, dar nu-l văzuse pe niciunul 
să aibă colţi lungi sau să se transforme în liliac la răsăritul 
lunii. Şi-apoi, munceau zdravăn, spre deosebire de cei din 
Boulder. În Free Zone zăreai oameni lenevind prin parcuri 
la orice oră din zi, ba erau unii care lungeau pauza de masă 
de la 12 până pe la 2. Aici nu se întâmplau asemenea 
lucruri. Toată lumea muncea, de la 8 dimineaţa până la 5 
după-amiaza, fie la Indian Springs, fie în echipele de 
întreţinere de aici, din oraş. Începuse şcoala. Existau vreo 
douăzeci de copii, începând de la patru ani (Daniel 
McCarthy, sau Dinny, răsfăţat de tot oraşul) până la 


cincisprezece.  Găsiseră două persoane care aveau 
certificate de predare, şi cursurile se ţineau cinci zile pe 
săptămână. Lloyd, care părăsise şcoala după ce repetase 
penultima clasă de trei ori, era foarte mândru de asta. 
Farmaciile erau deschise şi nepăzite. Oamenii intrau şi 
ieşeau mereu din ele... dar nu luau aspirină sau Gelusil. 
Problema drogurilor nici nu se punea. Ştiau ce păţise 
Hector Drogan şi care era pedeapsa pentru acest viciu. Nici 
indivizi cu nasul pe sus nu întâlneai. Se purtau cu toţii 
prietenos şi cinstit. Nu era înţelept să bei nimic mai tare 
decât bere la sticlă. 

Germania în 1938, îi trecu ei prin minte. Naziștii? Vai, 
sunt nişte oameni încântători. Foarte buni atleți. Nu intră 
în cluburile de noapte, alea sunt pentru turişti. Cu ce se 
ocupă? Fac ceasuri. 

Oare era o comparaţie cinstită? se întrebă Dayna cu 
nelinişte, gândindu-se la Jenny Engstrom, pe care o plăcea 
atât de mult. N-avea cum să ştie... dar poate că era cinstită. 

Încercă becul montat în interiorul lămpii. Era ars. Îl 
demontă, îl aşeză cu grijă între genunchi şi scoase ultimul 
bec bun. Foarte bine, era aproape de sfârşitul zilei. Se 
făcuse... 

Se uită în jos şi încremeni. 

Oamenii aduşi cu autobuzul de la Indian Springs se 
îndreptau acum spre case. Toată lumea privea în sus ca 
întotdeauna când acolo, sus, se întâmpla ceva demn de 
interes. Sindromul circului la care asişti gratis. 

Faţa aceea lătăreaţă, zâmbitoare, mirată, care-o privea. 

„Doamne Isuse Cristoase din Ceruri, nu cumva este Iom 
Cullen?” 

O picătură de transpiraţie sărată şi usturătoare îi intră în 
ochi, tulburându-i vederea. Când reuşi să se şteargă, faţa 
dispăruse. Oamenii coborâţi din autobuz străbătuseră deja 
jumătate din stradă, legănându-şi sufertaşele cu mâncarea 
de prânz, discutând şi glumind. Dayna îl cercetă pe cel care 


crezuse că ar fi Tom, însă de la spate era foarte greu de 
ZIS: 

„Tom? Ar fi putut să-l trimită pe Iom?” 

Desigur că nu. Asta suna atât de nebuneşte, încât ar fi 
fost... 

„Aproape raţional.” 

Însă ei tot nu-i venea să creadă. 

— Hei, Jurgens! o strigă Jenny cu putere. Nu cumva ai 
adormit, sau îţi dai ochii peste cap? 

Dayna se aplecă peste mica balustradă a coşului în care 
se afla, privi în jos, spre Jenny, şi-i făcu semn cu degetul 
mijlociu. Jenny izbucni în râs. Dayna se întoarse la treaba ei, 
se apucă să monteze becul şi, când reuşi să-l fixeze la locul 
lui, se încheia şi ziua de lucru. Pe drumul de întoarcere, 
rămase tăcută... atât de tăcută, încât trezi curiozitatea lui 
Jenny. 

— Probabil nu am nimic de zis, de aceea tac, îi 
răspunsese Dayna cu o umbră de zâmbet. 

„Nu e posibil să fi fost chiar Tom. Şi totuşi?” 


— Trezeşte-te! 'Trezeşte-te! Fir-ai să fii, trezeşte-te, 
putoare! 

leşi la suprafaţă din somnul obscur când un şut o nimeri 
în şale, aruncând-o pe podea din patul mare şi rotund. Se 
trezi de îndată, clipind des şi încercând să se 
dezmeticească. 

Lloyd se afla acolo, măsurând-o cu mânie şi răceală. 
Whitney Horgan. Ken DeMott. Ace High. Jenny. Figura de 
obicei deschisă a lui Jenny era şi ea distantă şi 
impenetrabilă. 

— Jen?... 

Niciun răspuns. Dayna se ridică în genunchi, fără să-i 
pese de goliciunea ei, dar pe deplin conştientă de cercul de 
feţe glaciare din jurul ei. Expresia lui Lloyd lăsa să se 
ghicească faptul că fusese trădat şi descoperise această 
trădare. 


„Visez, oare?” 

— Îmbracă-te odată, căţea mincinoasă, spioană ce eşti! 

Okay, deci nu era vis. Avu o senzaţie de teribilă spaimă în 
stomac, deşi totul părea să fi fost dinainte stabilit. Ştiuseră 
despre Jude, acum aflaseră adevărul şi despre ea. El le 
zisese. Aruncă o privire spre ceasul de pe noptieră. Era 
3.45 dimineaţa. Ora Poliţiei Secrete, îi trecu prin minte. 

— Unde este? întrebă ea. 

— Prin preajmă, îi răspunse Lloyd sumbru. Obrajii lui 
erau palizi şi strălucitori, iar amuleta i se vedea în 
deschizătura cămăşii. Ai să regreţi curând că este pe 
aproape. 

— Lloyd? 

— Ce vrei? 

— Ţi-am dat o boală venerică, Lloyd. Sper să-ţi 
putrezească. 

O lovi cu piciorul chiar sub osul pieptului, răsturnând-o 
pe spate. 

— Sper să-ţi putrezească, Lloyd. 

— Taci din gură şi îmbracă-te. 

— leşiţi de aici. Nu mă îmbrac de faţă cu niciun bărbat. 

Lloyd o izbi iarăşi, de astă dată în bicepsul braţului drept. 
În pofida durerii îngrozitoare, nu ţipă, doar colţurile 
buzelor se lăsară, tremurând, în jos. 

— Ai intrat cu fundul în apă rece, Lloyd? Te culcai cu 
Mata Hari? 

Rânji spre el, cu lacrimi de durere în ochi. 

— Haide, haide, Lloyd, interveni Whitney Horgan. Văzuse 
licărul ucigaş din ochii lui Lloyd şi se apropie în grabă, 
punându-şi mâna pe braţul tânărului. Noi ne ducem în 
salon. Jenny rămâne aici şi o supraveghează în timp ce se 
îmbracă. 

— Şi dacă se decide să sară pe fereastră? 

— Nu va avea prilejul, îi asigură Jenny. 

Figura ei era ca de piatră şi Dayna observă abia acum că 
purta un revolver la şold. 


— N-ar putea, oricum, spuse Ace High. Ferestrele de la 
nivelul ăsta de sus sunt doar de formă, n-aţi ştiut? Celor 
care pierd din gros la jocurile de noroc le vine nu o dată 
cheful să facă un plonjon de la mare înălţime, ceea ce 
înseamnă o proastă publicitate pentru hotel. Prin urmare, 
nu se deschid. În ochii lui Ace se putea citi o urmă de 
compasiune. Cât despre tine, iubito, continuă el, tu ai 
pierdut chiar totul. 

— Hai, Lloyd, repetă Whitney, dacă nu ieşi imediat de aici, 
ai să faci un gest pe care mai târziu ai să-l regreţi, o să-i dai 
una la cap sau cine mai ştie ce. 

— Bine. Se apropiară împreună de uşă, iar Lloyd se uită 
în urmă, peste umăr. Va avea el grijă de tine, căţea! 

— Ai fost cel mai amărât iubit din viaţa mea, Lloyd, îi 
replică ea dulce. 

Încercă să se repeadă la ea, însă Whitney şi Ken DeMott 
îl ţinură şi-l scoaseră afară. Uşile duble se închiseră în urma 
lor cu un zgomot uşor. 

— Îmbracă-te, Dayna, o îndemnă Jenny. 

Dayna se ridică, frecându-se încă la locul de pe braţul ei 
unde urma loviturii începuse să se coloreze în purpuriu. 

— Tare vă mai place vouă ce se întâmplă, zise ea. De asta 
aveţi nevoie? De oameni ca Lloyd Henreid? 

— Tu te-ai culcat cu el, nu eu. Pe figura ei se citea pentru 
prima oară o emoție: enervare şi reproş. Dar tu crezi că e 
frumos să vii aici ca să spionezi? Îţi meriţi soarta pe care o 
s-o ai. Şi, crede-mă, sor-mea, n-ai să poţi duce cât o să 
primeşti. 

— M-am culcat cu el dintr-un anumit motiv, zise Dayna, 
trăgându-şi chiloţii pe ea. Şi am spionat tot dintr-un anumit 
motiv. 

— Ai face bine să-ţi ţii gura! 

Dayna se întoarse şi o privi ţintă pe Jenny. 

— Care-i părerea ta despre ce se întâmplă aici, fato? De 
ce crezi că se antrenează bărbaţii pe reactoarele alea de la 


Indian Springs? Şi ai impresia că Flagg vrea să-i câştige 
iubitei o păpuşă Kewpie la bâlci cu rachetele Shrike? 

Jenny îşi strânse buzele şi spuse: 

— Asta nu-i treaba mea. 

— Şi dacă avioanele vor traversa la primăvară Munţii 
Stâncoşi ca să distrugă cu rachetele orice urmă de viaţă de 
acolo? Nici asta nu e treaba ta, nu? 

— Sper că aşa vor face. El ne-a spus că este care pe care, 
noi sau voi. Şi eu îl cred. 

— Şi Hitler a fost crezut. Dar de fapt nu-l crezi, pur şi 
simplu ţi-e frică de el de mori. 

— Îmbracă-te, Dayna. 

Dayna îşi trase pantalonii, îşi încheie nasturele şi-şi trase 
fermoarul. Apoi îşi duse mâinile la gură. 

— Cred... vai, îmi vine să vărs... Doamne! 

Apucându-şi în fugă bluza cu mâneci lungi, Dayna se 
răsuci şi o zbughi în baie, încuind uşa în urmă. Icni de mai 
multe ori, puternic. 

— Deschide uşa, Dayna! Deschide, altfel trag în broască 
şi-o deschid eu! 

— Mi-e rău... 

Gemu şi icni iarăşi. Ridicându-se pe vârfuri, pipăi 
deasupra  dulapului cu medicamente, mulţumind lui 
Dumnezeu că-şi lăsase aici cuțitul şi rugându-se să-i mai fie 
îngăduite doar douăzeci de secunde... 

Găsi dispozitivul. Îl prinse de braţ. Acum se auzeau şi alte 
voci în dormitor. 

Cu mâna stângă răsuci robinetul, lăsând apa să curgă în 
chiuvetă. 

— Doar o clipă, mi-e rău, ce naiba! 

Dar nu erau dispuşi să-i mai acorde niciun răgaz. Cineva 
se împinse cu umărul în uşă, care se clătină în balamale. 
Dayna fixă cuțitul în dispozitiv. Stătea lipit de braţul ei ca o 
săgeată ucigătoare. Mişcându-se cu o viteză disperată, îşi 
trase bluza şi-şi încheie mânecile. Se stropi la gură cu apă şi 
trase apa la toaletă. 


Încă o lovitură în uşă. Dayna răsuci butonul şi în încăpere 
se năpustiră Lloyd, aruncând priviri fioroase în jur, Jenny, 
stând cu pistolul scos, în spatele lui Ken DeMott şi Ace High. 

— Am borât, le aruncă Dayna calm. Păcat că n-aţi fost şi 
voi de faţă, hm? 

Lloyd o prinse de umăr şi o împinse în dormitor. 

— Ar trebui să-ţi frâng gâtul, putoare ce eşti. 

— Aduceţi-vă aminte de vocea stăpânului. Îşi încheie 
nasturii bluzei, măsurându-i cu ochi scânteietori. El e zeul 
tuturor cotarlelor de aici, nu? Sunteţi ai lui şi trebuie să-l 
pupaţi în cur. 

— N-ar fi rău să-ţi ţii gura, o povăţui Whitney cu asprime. 
Altfel îţi înrăutăţeşti şi mai mult situaţia. 

O măsură pe Jenny, incapabilă să înţeleagă cum de fata 
aceea zâmbitoare şi deschisă se transformase acum într-o 
înfricoşătoare fiinţă a nopţii. 

— Nu vă daţi seama că se pregăteşte să ia totul de la 
capăt? îi interogă ea cu disperare.  Omorurile, 
împuşcăturile... epidemia! 

— El este cel mai mare şi mai puternic, răspunse Whitney 
cu o blândeţe curioasă. Are să vă şteargă de pe faţa 
pământului. 

— Gata cu discuţiile, interveni Lloyd. Să mergem. 

Se pregătiră s-o prindă de braţe, dar ea se trase într-o 
parte, încrucişându-şi braţele la piept şi clătinând din cap. 

— Merg şi singură. 


În cazino nu se aflau decât câţiva bărbaţi înarmaţi, stând 
în picioare sau aşezaţi pe lângă uşi. Când uşile liftului se 
deschiseră şi grupul în care se aflau Lloyd şi Dayna păşi 
afară, lăsară impresia că au de contemplat lucruri foarte 
interesante pe pereţi, pe tavan şi la mesele goale de joc. 

Dayna fu împinsă spre uşa de la capătul şirului de ghişee 
de schimb. Lloyd o deschise cu o cheiţă şi intrară. Trecură 
în grabă printr-o zonă ce aducea cu o bancă: erau acolo 
maşini de socotit, coşuri de gunoi pline cu rulouri de hârtie, 


cutii cu benzi de cauciuc şi clame. Monitoare de computer 
cu ecrane cenuşii, stinse. Sertare deschise, pline cu bani. 
Din unele se revărsau pe podea bancnote de cincizeci şi de 
o sută de dolari. 

Apoi Whitney deschise încă o uşă şi Dayna fu condusă de- 
a lungul unui culoar acoperit cu mochetă spre un birou de 
recepţie gol. Decorat cu gust. Birou alb, cu formă mai puţin 
obişnuită, pentru o secretară cochetă, care murise, tuşind şi 
scuipând ghemotoace de flegmă verde, acum vreo câteva 
luni. Pe perete, un tablou, s-ar fi zis o reproducere după 
Klee. Un covor moale de lână, maro-deschis. Anticamera 
spre sediul puterii. 

Frica i se strecură ca apa rece în toate ungherele 
trupului, făcând-o să se simtă crispată şi stângace. Lloyd se 
aplecă peste birou şi apăsă un buton. Dayna constată că 
bărbatul transpirase puţin. 

— Am adus-o, R.F. 

Un val de râs isteric i se adună în piept şi în cele din 
urma nu reuşi să-l stăvilească - asta şi din cauză că nu-i mai 
păsa. 

— R.E.! R.E.! Mi se pare cea mai bună poantă! Sunt gata, 
aştept semnalul tău, CB.! 

Izbucni într-un şir de hohote; pe neaşteptate, Jenny o 
pălmui. 

— Tacă-ţi gura! şuieră ea. Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă. 

— Ba da, răspunse Dayna, privind-o. Tu şi ceilalţi nu vă 
daţi seama. 

Din interfon se auzi o voce caldă, plăcută şi veselă. 

— Prea bine, Lloyd, îţi mulţumesc. Te rog s-o trimiţi 
înăuntru. 

— Singură? 

— Desigur. 

Înainte de întreruperea legăturii, se mai auzi un chicotit 
binevoitor. Dayna simţi cum i se usucă gura la auzul acelui 
râs. 


Lloyd se întoarse către ea. Pe frunte îi apăruseră între 
timp broboane mari de transpiraţie, care se scurgeau ca 
nişte lacrimi pe obrajii slabi. 

— L-ai auzit. Intră. 

Îşi încrucişă braţele sub sâni, cuțitul rămânând în partea 
interioară. 

— Să presupunem că refuz. 

— 'Te-aş târi înăuntru. 

— Uită-te la tine, Lloyd. Eşti atât de speriat, încât n-ai 
putea să împingi înăuntru nici măcar un pui de căţel. Îi privi 
pe ceilalţi. Toţi sunteţi speriaţi. Tu, Jenny, arăţi de parcă ai fi 
făcut pe tine. Asta nu-ţi prieşte la ten, draga mea. Şi nici la 
chiloţi. 

— Potoleşte-te, ticăloasă prefăcută ce eşti, şopti Jenny. 

— Mie nu mi-a fost niciodată teamă în Free Zone, spuse 
Dayna. Mă simţeam bine acolo. Am venit încoace tocmai 
pentru că doream ca acel sentiment de bunăstare să nu 
dispară. N-a fost un gest politic, ci doar ce v-am zis. Ar 
trebui să vă mai gândiţi. Poate că frica este unicul lucru pe 
care el vi-l poate oferi. 

— Madam, i se adresă Whitney pe ton de scuză, mi-ar 
face plăcere să ascult şi restul predicii, dar omul aşteaptă. 
Regret, dar fie că spui amin şi intri singură pe uşa aceea, fie 
voi fi silit eu să te împing înăuntru. După ce intri, n-ai decât 
să-i spui lui toată povestea... bineînţeles, dacă o să mai fii în 
stare să vorbeşti. Până atunci însă, noi răspundem de tine. 

„Ciudat este că părerea lui de rău pare absolut sinceră”, 
gândi ea. „Păcat că şi teama este la fel de autentică.” 

— Nu va fi nevoie de asta. 

Făcu un efort să se pună în mişcare, apoi totul păru mai 
simplu. Mergea la moarte, de asta nu se îndoia. Dacă aşa-i 
era dat, nu se putea împotrivi. Avea cuțitul. Ca să-l atace, 
dacă i se oferea prilejul, şi pentru ea însăşi, dacă ar fi fost 
nevoie. 

Gândi astfel: „Mă cheamă Dayna Roberta Jurgens şi mi-e 
teamă, dar asta nu mi se întâmplă pentru prima oară. Tot 


ceea ce poate să-mi ia este un lucru la care va trebui 
oricum să renunţ la un moment dat - adică viaţa mea. Nu-i 
voi permite să mă calce în picioare. Nu-i voi permite să mă 
umilească, pe cât voi fi în stare. Aş vrea să mor cu fruntea 
sus... şi voi obţine ceea ce doresc.” 

Răsuci butonul şi pătrunse în birou... găsindu-se faţă în 
faţă cu Randall Flagg. 


Încăperea era mare şi în cea mai mare parte goală. 
Biroul fusese împins la peretele cel mai îndepărtat, cu 
scaunul turnant îndărătul lui. 'Tablourile fuseseră acoperite, 
iar luminile stinse. Pe o latură a biroului fusese trasă o 
draperie, dezvelind un perete în întregime din sticlă, cu 
vedere spre deşert. Dayna gândi că nu văzuse niciodată în 
viaţa ei o privelişte atât de sterilă şi respingătoare. De 
undeva, de sus, lumina o lună mică şi aproape plină, ca o 
monedă foarte lustruită din argint. 

În faţa ferestrei stătea un bărbat, privind afară. 

Continuă să contemple priveliştea încă multă vreme după 
intrarea ei, întorcându-i spatele cu indiferenţă. Apoi se 
întoarse. De cât timp are nevoie un bărbat pentru o 
asemenea mişcare? De două sau trei secunde, maximum. 
Daynei i se păru ca gestul Omului Întunecat durează o 
veşnicie, dezvăluindu-i-se încet, încet, la fel ca luna pe care 
o contemplase până atunci. Se simţi ca un copil, căruia 
amestecul de teamă extremă şi curiozitate 
înspăimântătoare îi răpeşte graiul. Era prinsă cu totul în 
mrejele, în vraja lui, şi era convinsă că atunci când se va 
întoarce spre ea cu totul, peste o veşnicie, se va afla faţă-n- 
faţă cu visul ei: un călugăr în sutană gotică, sub care nu se 
adăposteşte decât întunericul. Negativul unui om, fără faţă. 
Avea să-l vadă, pentru ca apoi să-şi piardă minţile. 

Apoi bărbatul îi ieşi în întâmpinare, zâmbindu-i cald şi, 
şocant, primul ei gând a fost: Ca să vezi, e chiar de vârsta 
mea! 


Părul lui Randy Flagg era întunecat şi ciufulit. Faţa lui îi 
păru chipeşă şi rumenă, ca şi cum ar fi petrecut mult timp 
în bătaia vântului de deşert. Trăsăturile lui erau mobile şi 
sensibile, iar ochii îi jucau veseli, ca ai unui copil ce 
tăinuieşte o imensă şi minunată surpriză. 

— Dayna! Bună! 

— S-s-s-salut. 

Îi era imposibil să rostească şi alt cuvânt. Îşi imaginase că 
e pregătită pentru orice, dar la aşa ceva nu se aşteptase. 
Mintea ei, ameţită, o părăsise. Bărbatul zâmbi, văzându-i 
încurcătura, apoi întinse braţele spre ea într-un gest de 
scuză. Purta o cămaşă în carouri, decolorată, cu gulerul ros, 
jeanşi cu ţinte şi o pereche foarte veche de cizme de 
cowboy, cu tocurile tocite. 

— Ce te aşteptai să vezi? Un vampir? Zâmbetul se lăţi pe 
toată faţa, obligând-o astfel să-i răspundă şi ea tot cu un 
zâmbet. Unul care te beleşte de viu? Ce ţi-or fi povestit 
despre mine? 

— Le este teamă, spuse ea. Lloyd... transpiră ca un porc. 

Zâmbetul lui cerea în continuare să i se răspundă tot cu 
zâmbet şi trebui să-şi adune întreaga voinţă ca să-i refuze 
această favoare. Fusese dată jos din pat cu lovituri de picior 
la ordinele lui. Adusă aici ca să... ce? Să mărturisească? Să 
spună tot ce ştia despre Free Zone? Se îndoia să mai fie 
lucruri pe care el să nu le ştie. 

— Lloyd, spuse Flagg, râzând cu milă. Lloyd a trecut 
printr-o experienţă amară la Phoenix, când bântuia gripa. 
Nu-i place să vorbească despre asta. Eu l-am salvat de la 
moarte şi - zâmbetul lui deveni dezarmant - şi de o soartă 
mai rea decât moartea, sau cel puţin asta e părerea 
generală. El m-a asociat cu această experienţă, deşi nu eu îl 
pusesem în situaţia respectivă. Mă crezi? 

Ea confirmă cu un gest lent din cap. Îl credea cu 
adevărat şi se surprinse gândindu-se dacă „experienţa 
amară de la Phoenix” avea cumva vreo legătură cu faptul că 
Lloyd făcea mereu duşuri. Se mai surprinse nutrind un 


sentiment de care nu s-ar fi crezut niciodată capabilă faţă 
de Lloyd Henreid: milă. 

— Stai jos. Chiar jos, draga mea. 

Se uită nedumerită în jur. 

— Pe podea. Se stă foarte bine pe podea. Trebuie să 
vorbim deschis, cu cărţile pe faţă. Mincinoşii stau în scaune, 
prin urmare ne vom feri să procedăm ca ei. Vom sta aşa 
cum stau prietenii la un foc de tabără. Stai jos, fată. 

Ochii lui scânteiau de o veselie reţinută, părea gata să 
izbucnească în hohote de râs, dar se stăpânea. Se aşeză 
încrucişându-şi picioarele, apoi se uită la ea în sus, rugător, 
ca şi cum ar fi vrut să-i zică: Doar n-ai de gând să mă laşi să 
stau singur pe podeaua acestui birou ridicol, nu? 

Ezită un moment, apoi se aşeză şi ea. Îşi încrucişă 
picioarele şi-şi sprijini uşor braţele de genunchi. Simţea 
greutatea reconfortantă a cuţitului prins în dispozitivul lui 
cu arc. 

— Ai fost trimisă ca să ne spionezi, dragă, începu el. Ţi se 
pare o descriere corectă a situaţiei? 

— Da. 

N-ar fi avut niciun rost să încerce să nege. 

— Şi ştii ce li se întâmplă de obicei spionilor la vreme de 
război? 

— Da. 

Zâmbetul lui se lumină ca soarele. 

— Nu-i un mare noroc că nu suntem în război, noi şi ai 
tăi? 

Îl privi, absolut surprinsă. 

— Dar nu suntem în război, după cum ştii, repetă el cu 
sinceritate şi calm. 

— Dar... tu... 

O mie de gânduri confuze i se învălmăşeau în minte. 
Indian Springs. Rachetele Shrike. Trashcan Man cu 
defoliantul şi cu Zippourile lui. Felul cum conversaţia lua 
mereu o nouă direcţie atunci când numele - sau existenţa - 


acestui bărbat erau pomenite. Şi avocatul, Eric Strellerton. 
Bântuind prin deşertul Mojave cu minţile rătăcite. 

A fost suficient să se uite la el. 

— Am atacat eu cumva aşa-zisa voastră Free Zone? Am 
făcut eu vreun gest de agresiune împotriva voastră? 

— Nu... dar... 

— Dar voi ne-aţi atacat? 

— Desigur că nu! 

— Nu. Şi nici nu avem planuri în acest sens. Priveşte! 

Îşi ridică deodată braţul drept, îndoindu-l totodată şi 
alcătuind astfel un soi de tub. Privind prin el, dincolo de 
peretele-fereastră, se vedea deşertul. 

— Marele Deşert Vestic! strigă el. Marele Pişat! Nevada! 
Arizona! New Mexico! California! Mici grupuri de oameni 
de-ai mei se află în Washington, în zona Seattle şi în 
Portland, Oregon. Alţii în Idaho şi în New Mexico. Suntem 
cu mult prea risipiţi ca măcar să ne treacă prin minte să 
facem un recensământ mai devreme de un an de aici 
înainte. Suntem cu mult mai vulnerabili decât voi. Free 
Zone este ca un stup, o comună extrem de bine organizată. 
Noi nu suntem decât o confederație, cu mine în frunte. 
Există suficient spaţiu pentru ambele tabere. Va fi spaţiu 
suficient şi în 2190. Şi asta dacă ne vor trăi copiii, ceea ce 
aici nu vom afla decât peste încă cel puţin cinci luni. Dar 
dacă rămân în viaţă şi omenirea va continua să existe, să-i 
lăsăm pe bunicii noştri să-şi rezolve ei singuri socotelile, în 
cazul unui conflict. Sau pe bunicii lor. Dar noi pentru ce 
Dumnezeu să ne batem? 

— Pentru nimic, murmură ea. 

Era buimăcită, cu gătlejul iască şi simţea ceva... oare nu 
cumva era un fir de speranţă! Se uita în ochii lui. Părea că 
nu poate să-şi dezlipească privirile de ochii lui şi nici nu 
avea dorinţa s-o facă. Nu-şi pierdea minţile. El nu avea 
intenţia s-o facă să-şi piardă minţile. El era... o persoană 
extrem de rezonabilă. 


— Nu există raţiuni economice pentru care să ne luptăm, 
şi nici tehnologice. Politicile noastre sunt puţin diferite, dar 
asta e ceva cu totul mărunt, având în vedere că între noi se 
înalţă Munţii Stâncoşi... 

„Mă hipnotizează.” 

Cu un efort uriaş îşi desprinse ochii dintr-ai lui, privind 
peste umărul lui, luna. Zâmbetul lui Flagg păli uşor şi o 
umbră de iritare păru să-i întunece trăsăturile. Sau doar i 
se păruse? Când se întoarse spre el (mai prudent de 
această dată), Flagg îi zâmbea din nou cu blândeţe. 

— Ai pus să fie omorât Judele, îi spuse ea cu duritate. 
Acum vrei ceva de la mine şi după ce vei obţine ceea ce 
doreşti, ai să porunceşti şi moartea mea. 

O privi şi-i explică răbdător: 

— Am organizat pichete de-a lungul întregii frontiere 
dintre Idaho şi Oregon pentru Judele Farris, asta-i adevărat. 
Dar nu ca să-l omoare. Primiseră ordin să mi-l aducă. Până 
ieri am stat la Portland. Am vrut să vorbesc cu el, draga 
mea, aşa cum stau de vorbă cu tine: calm, raţional şi 
măsurat. Doi dintre oamenii mei l-au văzut trecând prin 
Copperfield, Oregon. A început să tragă, rănindu-l mortal 
pe unul dintre ei şi omorându-l pe loc pe celălalt. Cel rănit a 
reuşit să-l ucidă pe Jude înainte de a muri, la rândul lui. Îmi 
pare rău de felul cum s-a soldat această întâmplare. Mult 
mai rău decât îţi poţi tu închipui. 

Ochii lui se întunecară şi ea îl crezu... dar probabil că nu 
în felul în care ar fi dorit el să creadă. Şi simţi din nou valul 
acela de răceală. 

— Pe aici circulă cu totul altă versiune. 

— Poţi să-i crezi pe ei sau pe mine, dragă. Dar nu uita că 
eu dau ordinele. 

Avea multă... foarte multă putere de persuasiune. Ai fi zis 
că e cu totul nevinovat... ceea ce nu prea corespundea 
adevărului, nu? Sentimentul acela provenea din simplul fapt 
că era un bărbat... sau ceva care arăta ca un bărbat. 
Uşurarea pe care i-o transmitea acest fapt simplu putea s-o 


prostească. El era o prezenţă plăcută şi avea ştiinţa 
politicianului de a-ţi dărâma cele mai bune argumente... dar 
făcea toate acestea într-un mod care ei i se părea extrem de 
neliniştitor. 

— Dacă nu te gândeşti la război, atunci ce-i cu toate 
avioanele şi pregătirile de la Indian Springs? 

— Măsuri de apărare, răspunse el prompt. Întreprindem 
acţiuni similare la Searles Lake, în California, şi la Edwards 
Air Force Base. Mai există un grup şi la reactorul atomic de 
la Yakima Ridge din Washington. Oamenii voştri vor 
proceda la fel... dacă n-au şi început. 

Dayna clătină încet din cap. 

— Când am plecat eu din Free Zone, încă mai încercau să 
pună pe picioare sistemul de energie electrică. 

— lar eu le-aş trimite bucuros doi sau trei tehnicieni, 
numai că se întâmplă să ştiu că Brad Kitchner al vostru se 
descurcă foarte bine. Ieri au avut un mic accident, dar ela 
rezolvat problema foarte repede. O suprasarcină de curent 
pe Arapahoe. 

— De unde le ştii pe toate? 

— O, am şi eu metodele mele, răspunse Flagg amabil. 
Apropo, bătrâna s-a întors, draga de ea. 

— Mother Abagail? 

— Da. Ochii lui păreau duşi departe şi mohorâţi; trişti, 
poate. A murit. Ce păcat. Speram din toată inima s-o pot 
întâlni. 

— Moartă? Mother Abagail a murit? 

Tristeţea din privirile lui dispăru şi o măsură cu un 
zâmbet. 

— 'Te surprinde atât de tare? 

— Nu. Dar mă surprinde că s-a întors. Şi mă surprinde şi 
mai mult că ştii. 

— S-a întors acolo ca să moară. 

— A spus ceva? 

Pentru o clipă doar, masca de amabilitate de pe faţa lui 
Flagg alunecă, lăsând să se vadă că era deconcertat şi 


negru de supărare. 

— Nu, spuse el. Am sperat că... va vorbi. Dar a fost în 
comă înainte să moară. 

— Eşti sigur? 

Zâmbetul lui reapăru, la fel de puternic ca soarele verii 
atunci când alungă ceața de dimineaţă. 

— Să nu ne mai gândim la asta, Dayna. Hai să vorbim 
despre lucruri mai plăcute, cum ar fi întoarcerea ta în Free 
Zone. Sunt convins că ai prefera să te afli acolo, şi nu aici. 
Am un lucru pe care aş vrea să-l iei cu tine. 

Îşi vâri mâna sub cămaşă, de unde scoase la iveală o 
pungă din piele de căprioară şi din ea trei hărţi din cele 
care se găsesc la staţiile de benzină. I le întinse Daynei, 
care se uită la ele din ce în ce mai mirată. Ele reprezentau 
cele şapte state din vest. Anumite zone erau haşurate în 
roşu. Legenda scrisă de mână în partea de jos a fiecărei 
hărţi preciza că este vorba de zonele unde populaţia 
începuse să se concentreze. 

— Chiar vrei să iau astea cu mine? 

— Da. Eu ştiu unde se află oamenii voştri, şi doresc să 
ştiţi şi voi unde sunt ai mei. Este un gest de bună-credinţă şi 
prietenie. Şi când ai să ajungi acolo, aş vrea să le spui aşa: 
Flagg nu vrea să le facă niciun rău şi oamenii lui Flagg nu 
vor să le facă niciun rău. Spune-le să nu mai trimită spioni. 
Dacă ţin să trimită oameni aici, sfătuieşte-i să anunţe că 
este vorba de o misiune diplomatică... sau de un grup de 
studenţi în călătorie de studii... sau orice altceva le trece 
prin minte. Dar să vină deschis. Le spui asta? 

Era năucită şi nervoasă. 

— Sigur că da. Am să le spun. Dar... 

— Asta-i tot. 

Îşi ridică din nou palmele goale, deschise. Dayna observă 
ceva şi se aplecă înainte, cu nelinişte. 

— La ce anume te uiţi? 

În vocea lui se ghicea o undă de duritate. 

— La nimic. 


Dar ea văzuse ceva şi, judecând după expresia de pe 
figura lui, era limpede că el ştia şi ce anume. Pe palmele lui 
Flagg nu se vedea nicio linie. Erau netede şi imaculate ca 
pielea de pe burtica unui bebeluş. Lipseau linia vieţii, linia 
inimii, inelele, volutele şi amprentele. Nu se vedea... nimic. 

Se priviră îndelung, ochi în ochi. 

Apoi Flagg sări în picioare şi se apropie de birou. Dayna 
se ridică şi ea. Începuse să creadă că avea să-i dea drumul 
să plece. Bărbatul se aşeză pe marginea biroului şi trase 
interfonul mai aproape. 

— O să-i spun lui Lloyd să schimbe uleiul, bujiile şi 
platinele de pe motocicleta ta, zise el. Să-i facă şi plinul. 
Acum nu mai avem griji din cauza crizei de benzină sau de 
ţiţei, ce zici? E din belşug pentru toată lumea. Deşi a existat 
o zi - de care eu mi-aduc aminte şi probabil că şi tu, Dayna - 
când se părea că lumea va dispărea într-o serie de explozii 
nucleare din cauza lipsei de benzină premium fără plumb. 
Clătină din cap. Oamenii erau foarte, foarte proşti. Apăsă 
butonul interfonului. Lloyd? 

— Mda, aici sunt. 

— "Te rog să alimentezi motocicleta Daynei, s-o reglezi şi 
s-o laşi în faţa hotelului! Ea va pleca de la noi. 

— Da. 

Flagg întrerupse legătura. 

— Păi, cam asta este, draga mea. 

— Pot... să plec chiar acum? 

— Da, doamnă. Plăcerea a fost de partea mea. 

Îi arătă uşa cu mâna... de această dată cu palma în jos. 

Se apropie de uşă. În clipa în care mâna ei atinsese 
butonul, el îi spuse: 

— Mai este doar un lucru. Un... fleac, nimic mai mult. 

Dayna se întoarse şi-l măsură cu privirea. Flagg rânjea 
spre ea prietenos, dar pentru o fracțiune de secundă îi 
aduse aminte de un buldog mare şi negru, cu limba 
atârnând peste colții albi şi ascuţiţi, în stare să-ţi sfâşie 
braţul ca pe o cârpă de bucătărie. 


— Ce anume? 

— Încă unul dintre oamenii voştri se află aici. Zâmbetul 
lui Flagg se lăţi. Cine este el? 

— De unde să ştiu eu? exclamă Dayna, dar în mintea ei se 
aprinse o lumină: Iom Cullen... Oare chiar el era? 

— Vai, draga mea, credeam că ne-am lămurit. 

— Serios, insistă ea. Încearcă să judeci drept şi ai să-ţi 
dai seama că spun adevărul adevărat. Comitetul m-a trimis 
pe mine... şi pe Jude... şi cine mai ştie pe câţi alţii... şi au fost 
cât se poate de grijulii. Tocmai ca să nu putem ciripi dacă se 
întâmpla... Înţelegi, ceva. 

— Dacă ne hotăram să smulgem nişte unghii? 

— Okay, da. Pe mine m-a abordat Sue Stern. Presupun că 
Larry Underwood... şi el face parte din comitet... 

— Ştiu cine este domnul Underwood. 

— Ei, bine, cred că el i-a făcut Judelui propunerea. Cât 
despre ceilalţi... Clătină din cap. Ar putea fi oricine. Şi 
oricât de mulţi. Nu este exclus ca fiecare dintre cei şapte 
membri ai comitetului să fie responsabil de recrutarea unui 
spion. 

— Da, s-ar fi putut să fie aşa, dar nu este. Aici se mai află 
doar unul, şi tu ştii cine este el. 

Rânjetul i se lăţi pe toată faţa, înspăimântând-o. Flagg 
arăta nefiresc, obrajii lui amintindu-i de un peşte mort, de 
ape poluate, de suprafaţa lunii văzută prin telescop. Îşi 
simţi deodată vezica plină de lichid fierbinte, pe care-i 
venea greu să şi-l reţină. 

— Tu ştii, repetă Flagg. 

— Nu, eu... 

Flagg se aplecă iarăşi peste interfon. 

— Lloyd a plecat? 

— Nu, sunt aici. 

Intercom scump, recepţie perfectă. 

— Mai aşteaptă puţin cu motocicleta Daynei. Avem încă 
ceva de pus la punct, spuse, privind-o pe Dayna, cu o 
sclipire vicleană în ochi. 


— Okay. 

Interfonul se închise cu un păcănit. Flagg o măsură din 
priviri, zâmbind, cu braţele încrucişate. Rămase aşa multă 
vreme. 

Dayna începu să transpire. Ochii lui păreau să crească şi 
să se întunece. Privind în ei, avea sentimentul că se uită în 
nişte fântâni foarte vechi şi adânci. De această dată, oricât 
se strădui, nu mai reuşi să se desprindă de ei. 

— Spune-mi, i se adresă el blând. Să nu trecem la lucruri 
neplăcute, draga mea. 

Dayna îşi auzi propria voce ca de la mari depărtări: 

— "Tot ceea ce s-a întâmplat mai devreme a fost un 
scenariu, nu-i aşa? O mică piesă de teatru într-un act. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, draga mea. 

— Ba da. Greşeala a fost că l-ai pus prea repede pe Lloyd 
să-ţi răspundă. E suficient să le spui o vorbă, că ei au şi sărit 
să-ţi împlinească voia. În mod normal, ar fi trebuit să fie pe 
jumătate gata cu pregătirea motocicletei. Numai că tu i-ai 
prevenit să nu mişte, pentru că nu aveai câtuşi de puţin 
intenţia să-mi dai drumul. 

— Draga mea, eşti bolnavă, asta-i paranoia curată. 
Presupun că din cauza ororilor prin care ai trecut cu 
oamenii aceia. Cei cu grădina zoologică ambulantă. Trebuie 
să fi fost o experienţă teribilă. Şi acum s-ar putea să se 
petreacă lucruri urâte, dar noi nu vrem asta, nu-i aşa? 

Puterile ei se topeau cu repeziciune; avea sentimentul că 
i se scurg prin picioare, de-a lungul unor linii de forţă 
absolut drepte. Cu o ultimă urmă de voinţă, izbuti să-şi 
strângă pumnul mâinii drepte amorţite şi să se lovească 
deasupra sprâncenei drepte. Simţi o durere violentă în 
ţeastă şi privirile i se tulburară. Capul i se lăsă brusc pe 
spate şi izbi uşa cu un sunet sec. Ochii i se desprinseră de ai 
lui şi simţi cum îi revine voinţa. La fel şi puterea de a-l 
înfrunta. 

— Vai, cât de bun eşti, i se adresă ea, cu apăsată ironie. 


— Ştii cine e acela, insistă Flagg. Se ridică de la birou şi 
se apropie agale de ea. Ştii, şi o să-mi spui. Pumnii în cap nu 
te vor scăpa, draga mea. 

— Cum se face că tu nu ştii? ţipă ea. Doar ai ştiut şi de 
Jude şi de mine! Cum se face că nu ştii de... 

Mâinile bărbatului, reci şi grele ca marmura, se lăsară 
asupra umerilor ei cu forţă teribilă. 

— Cine este? 

— Nu ştiu. 

O scutura ca pe o păpuşă de cârpă, iar pe figura lui 
apăruse un rictus crud. Deşi mâinile îi erau reci, faţa îi 
radia ca un cuptor. 

— Ştii. Spune-mi. Cine-i? 

— De ce nu ştii tu? 

— Pentru că nu reuşesc să văd! urlă Flagg, azvârlind-o 
cât colo pe duşumea. 

Ea se rostogoli ca şi cum trupul său ar fi fost fără oase şi 
rămase nemişcată, iar atunci când el îşi aplecă asupră-i faţa 
licărind ca o lanternă în întuneric, muşchii ei cedară şi simţi 
lichidul cald scurgându-i-se pe picioare. Figura aceea 
raţională, blândă şi îndatoritoare dispăruse. Randy Flagg 
dispăruse. În faţa ei se afla acum Momâia Ambulantă, Omul 
Înalt, barosanul, şi numai Dumnezeu putea s-o mai ajute. 

— Ai să vorbeşti, spuse el. Ai să-mi spui ceea ce vreau să 
aflu. 

Ea îi aruncă o privire scurtă şi se ridică încet în picioare. 

Simţea greutatea cuţitului lipit de braţ. 

— Da, am să-ţi spun. Vino mai aproape. 

Rânjind, bărbatul înaintă un pas. 

— Nu, şi mai aproape, vreau să-ţi şoptesc la ureche. 

El se apropie. Dayna simţea dogoarea de cuptor, gerul 
îngheţat, în urechi îi răsuna o vibraţie înaltă şi atonală. În 
nări simţea nebunia, aidoma duhorii legumelor putrede 
într-un beci întunecat. 

— Mai aproape, şopti ea răguşit. 


Bărbatul mai făcu un pas, şi atunci, cu toată forţa urii, ea- 
şi îndoi braţul, auzi arcul declanşându-se şi strânse forma 
grea în mână. 

— Na! urlă ea isteric, ridicându-şi braţul, pregătită să-i 
sfârtece stomacul, să-l facă să se împleticească prin 
încăpere cu maţele aburinde atârnându-i pe podele. Dar el 
îşi puse mâinile în şolduri, îşi lăsă capul pe spate, şi începu 
să râdă, hohote imense de râs, strâmbându-se şi 
zvârcolindu-se de atâta veselie. 

— O, draga de ea! strigă el în această veselie dezlănţuită. 

Dayna se uita prosteşte la propria ei mână, în care ţinea 
strâns o banană sănătoasă şi galbenă, cu abţibildul alb- 
albastru Chiquita lipit pe ea. Îngrozită, o lăsă să-i scape pe 
jos, unde fructul luă aspectul unui surâs galben şi greţos, ca 
o replică la zâmbetul lui Flagg. 

— Ai să-mi spui, şopti acesta. Fii sigură că ai să vorbeşti. 

Acum Dayna ştia că aşa va fi. 

Se răsuci fulgerător şi cu o asemenea viteză, încât până 
şi Omul Întunecat fu luat, pentru moment, prin surprindere. 
O mână neagră reuşi să-i apuce doar spatele bluzei, dar nu 
rămase decât cu o bucată mare de mătase între degete. 

Dayna se repezi spre fereastra cât un perete. 

— Nu! urlă Flagg şi porni în urma ei ca un vânt negru. 

Se împinse cu toată forţa de care-i erau în stare 
picioarele şi lovi geamul cu fruntea. Se iscă un zgomot surd, 
nu foarte puternic, şi Dayna văzu bucăţi de sticlă incredibil 
de groasă căzând în parcarea pentru personal. Din punctul 
de impact porniseră în toate direcţiile crăpături ca nişte 
vine de argint-viu. Inerţia o făcuse să iasă pe jumătate prin 
gaură, iar acum rămăsese nemişcată, sângerând din greu. 

Atunci simţi mâna lui pe umăr şi se întrebă cât timp îi va 
lua până o va face să vorbească. O oră? Două? Bănuia că se 
află oricum pe moarte, dar speranţa asta nu-i era suficientă. 

„Pe Tom l-am văzut, dar tu nu-l poţi depista sau cum s-o 
chema chestia asta pentru că el este altfel, el este...” 

O trăgea înapoi în încăpere. 


Se sinucise simplu, făcând o mişcare bruscă din cap spre 
dreapta. Un ciob ascuţit ca o lamă de sticlă îi pătrunse 
adânc în gât. Altul îi intrase în ochi. Într-o clipă corpul îi 
înţepenise şi mâinile i se izbiră spasmodic de geam. Apoi 
toată vlaga se scurse din trup. Ceea ce Omul Întunecat 
trăgea în birou nu mai era decât un sac inform şi 
însângerat. 

Murise, poate în chip triumfător. 

Urlând de furie, Flagg începu să-i tragă şuturi. 
Tresăririle mecanice, indiferente, ale trupului ei îl 
înverşunară şi mai rău. O lovi mai departe, rostogolind-o pe 
podea, mugind şi mârâind. Din păr începură să-i sară 
scântei, ca şi cum undeva, în el, un ciclotron se trezise la 
viaţă, generând un câmp electric, transformându-l astfel 
într-o baterie. Din ochi îi ţâşneau fulgere negre. Mugea şi 
lovea, lovea şi mugea. 

Afară, Lloyd şi ceilalţi se îngălbeniseră la faţă. Schimbau 
priviri între ei. În cele din urmă, nu mai putură suporta. 
Jenny, Ken şi Whitney se îndepărtară, iar pe feţele lor livide 
se citea expresia omului care nu aude nimic şi are grijă să 
nici nu audă. 

Doar Lloyd continuă să aştepte - nu pentru că aşa voia, ci 
ştiind că aşa se cuvine să procedeze. Într-un târziu, Flagg îl 
chemă înăuntru. 

Stătea pe biroul cel mare, cu picioarele încrucişate, cu 
mâinile sprijinite pe genunchi. Privea pe deasupra capului 
lui Lloyd, undeva, în gol. Simţind curentul, Lloyd constată 
că peretele-fereastră fusese spart la mijloc. Marginile 
ascuţite ale găurii erau mânjite cu sânge. 

Pe podea zăcea o formă ghemuită, ce aducea vag aminte 
de un corp omenesc, înfăşurată într-o draperie. 

— Fă să dispară chestia asta, spuse Flagg. 

— Okay! Vocea lui cobori, până nu mai rămase decât o 
şoaptă răguşită. Să-i iau capul? 

— Du totul în afara oraşului, la răsărit, aruncă benzină şi 
dă-i foc. M-ai auzit? Arzi totul! Arzi toată porcăria! 


— Foarte bine. 

— Aşa, zise Flagg, cu un zâmbet binevoitor. 

Tremurând, cu gura de vată, scâncind de frică, Lloyd se 
căzni să ridice obiectul masiv. Partea de jos era lipicioasă şi 
umedă. Corpul fetei i se curbă în braţe şi luă formă de u, îi 
alunecă din mâini şi se prăbuşi la pământ. Aruncă spre 
Flagg o privire îngrozită, dar acesta rămăsese în poziţia 
semilotus, privind fix. Lloyd apucă din nou povara şi porni 
clătinându-se spre uşă. 

— Lloyd? 

Se opri şi privi în urmă. Gemu slab. Flagg rămăsese în 
aceeaşi poziţie, dar acum plutea cam la douăzeci şi cinci de 
centimetri deasupra biroului, privind în continuare senin. 

— C-c-ce? 

— Mai ai cheia pe care ţi-am dat-o la Phoenix? 

— Da. 

— Să-ţi fie la îndemână. Se apropie timpul. 

— F-foarte bine. 

Aşteptă, dar Flagg nu-i mai vorbi. Suspendat în întuneric, 
zâmbea blând, ca un fachir indian executând un număr 
uimitor. 

Lloyd ieşi în grabă, fericit că mai scăpase o dată cu viaţă 
şi cu mintea întreagă. 


În acea zi nu se mai întâmplă nimic în Las Vegas. Lloyd se 
întoarse pe la ora 2 după-amiaza, răspândind în jur miros 
de benzină. Vântul începu să bată şi, pe la ora 5, sufla 
nestingherit de-a lungul lui Sunset Strip, stârnind vuiete 
sinistre printre hoteluri. Palmierii, care începuseră să 
moară din cauza lipsei de apă de care suferiseră în iulie şi 
în august, se zbăteau ca nişte fragmente zdrenţuite ale 
unor drapele de luptă. Nori cu forme stranii se fugăreau pe 
cer. 

La Cub Bar, Whitney Horgan şi Ken DeMott beau bere la 
sticlă şi mâncau sendvişuri cu salată de ouă. Trei bătrâne - 
cele trei ursitoare, cum le spunea toată lumea - creşteau 


păsări la marginea oraşului, cu toate acestea nu se găseau 
destule ouă. Nu departe de Whitney şi Ken, în cazino, 
micuțul Dinny McCarthy se târa fericit pe una dintre mesele 
de zaruri, jucându-se cu o armată de soldaţi de plastic. 

— Uită-te la ţâncul ăsta, spuse Ken cu tandreţe. Cineva 
m-a întrebat dacă n-aş vrea să-i port de grijă o oră. Aş sta 
cu el şi o săptămână încheiată. Aş da orice să fie al meu. 
Nevastă-mea n-a avut decât un copil, născut prematur, cu 
două luni înainte de vreme. A murit în incubator, la trei zile 
după naştere. 

Îşi ridică privirile la intrarea lui Lloyd. 

— Hei, Dinny! strigă Lloyd. 

— Yoyd! Yoyd! răspunse Dinny. 

Se grăbi să ajungă la marginea mesei, sări jos şi-i alergă 
în întâmpinare. Lloyd îl ridică în braţe şi-l strânse tare. 

— Îi dai un pupic lui Lloyd? 

Dinny îl pupă de mai multe ori, cu zgomot. 

— Ţi-am adus ceva, spuse Lloyd, scoțând din buzunarul 
de la piept un pumn de bomboane Hershey's Kisses. 

Dinny luă acadelele, ţipând de bucurie. 

— Yoyd? 

— Ce-i, Dinny? 

— De ce miroşi a benzină? 

Lloyd zâmbi: 

— Ara ars nişte gunoi, dragul meu. Mergi şi te joacă. 
Cine-i mămica ta acum? 

— Angelina. Pronunţia lui suna Angeiiina. Pe urmă iarăşi 
Bonnie. Îmi place Bonnie. Dar şi de Angelina-mi place. 

— Să nu-i spui că Lloyd ţi-a dat bomboane. Angelina l-ar 
bate pe Lloyd. 

Dinny promise să nu spună şi fugi râzând, imaginându-şi 
cum l-ar pălmui Angelina pe Lloyd. Peste câteva momente 
se afla din nou în mijlocul mesei de zaruri, comandându-şi 
armatele cu gura plină de ciocolată. Reapăru şi Whitney, cu 
şorţul lui alb. Aducea două sendvişuri şi o sticlă rece de 
bere Hamm's pentru Lloyd. 


— Mulţumesc, spuse acesta. Arată minunat. 

— E pâine siriană de casă, îi explică Whitney cu mândrie. 

Lloyd mestecă o vreme în linişte, apoi se interesă: 

— L-a văzut careva? 

Ken clătină din cap: 

— Cred că iar a plecat. 

Lloyd căzu pe gânduri. Afară, o pală de vânt mai 
puternică decât de obicei sufla aprig, amintind de 
pustietatea şi dezolarea din deşert. Dinny îşi ridică fruntea 
neliniştit, dar după o clipă se întoarse la joacă. 

— Trebuie să fie undeva prin preajmă, spuse Lloyd în cele 
din urmă. Nu ştiu de ce, dar aşa cred eu. Stă pe aproape şi 
aşteaptă să se întâmple ceva. Nu ştiu exact ce. 

— O fi aflat ceva de la ea? întrebă Whitney în şoaptă. 

— Nu, răspunse Lloyd, urmărindu-i pe Dinny. Nu cred să 
fi scos ceva de la ea. Ceva nu i-a mers. Femeia... a avut 
noroc, sau a avut gândul mai iute decât el. Ceea ce se- 
ntâmplă des. 

— Până la urmă, nici n-are importanţă, comentă Ken, cu 
toate că pe chipul lui se ghicea îngrijorarea. 

— Nu, nu contează. Lloyd ascultă o vreme şuieratul 
vântului. Poate că s-a întors la L.A. 

De fapt nu credea nici el ce spune şi asta era evident. 

Whitney se întoarse la bucătărie şi reveni cu încă un rând 
de beri. Băură în tăcere, iar prin minte le treceau gânduri 
care de care mai puţin liniştitoare. Mai întâi Judele, iar 
acum femeia. Ambii morţi. Şi niciunul nu vorbise. Niciunul 
nu scăpase fără urme pe chip, după cum ordonase el. Era 
ca şi cum vechii Yankees, cu Mantle, Maris şi Ford în 
formaţie, ar fi pierdut primele două meciuri din World 
Series; le venea greu să creadă şi îi înspăimânta. 

Vântul bătu cu forţă toată noaptea. 


CAPITOLUL 63 


Pe 10 septembrie, pe la sfârşitul după-amiezii, Dinny se 
juca în micul parc al oraşului, aflat la nord de cartierul de 
hoteluri şi cazinouri. „Mămica” lui din săptămâna 
respectivă, Angelina Hirschfield, stătea pe o bancă şi 
discuta cu o tânără care apăruse la Las Vegas cam cu cinci 
săptămâni în urmă, cu doar zece zile după ce sosise Angie. 

Angie Hirschfield avea douăzeci şi şapte de ani. Cealaltă, 
cu zece ani mai tânără, avea pe ea un şort strâmt de 
bluejeans şi o bluză foarte scurtă, ţinuta ei nelăsând absolut 
nimic pe seama imaginaţiei. Contrastul dintre formele bine 
conturate ale corpului ei tânăr şi expresia copilăroasă, 
bosumflată, de pe chip avea ceva obscen. Conversaţia ei era 
monotonă şi dezlânată: stele ale rock-ului, sex, munca ei 
nenorocită - curăța stratul protector de Cosmoline de pe 
armamentul de la Indian Springs - sex, inelul ei cu diamant, 
sex, programele de televiziune care-i lipseau teribil şi iarăşi 
sex. 

În ce-o priveşte pe Angie, ar fi preferat ca tânăra să se 
ducă şi să se culce cu cine pofteşte şi s-o lase în pace. Spera 
ca Dinny să împlinească cel puţin treizeci de ani înainte să 
vină şi rândul acestei tinere să-i fie mămică. 

În momentul respectiv, Dinny îşi ridică privirea, zâmbi şi 
strigă: 

— Tom! Hei, Iom! 

De cealaltă parte a parcului, un tip masiv, cu părul blond 
ca paiul, mergea târşâindu-şi picioarele şi bălăbănind un 
sufertaş mare, în care îşi ducea prânzul. 

— Ia te uită, individul ăla pare beat, zise tânăra. 

— Nu, acela este Tom, răspunse Angie cu un surâs. E 
doar... 

Dinny o zbughise la fugă, ţipând cât îl ţinea gura: 

— Tom! Stai puţin, Iom! 

Tom se întoarse şi-i zâmbi: 


— Dinny! Hei-hei! 

Băieţelul sări spre Tom, care lăsă jos sufertaşul şi-l prinse 
în braţe pe copil. 

— Fă-mă ca avionul, Tom! Fă-mă avion! 

Tom îl apucă de mâini şi începu să-l rotească, din ce în ce 
mai repede. Forţa centrifugă făcu picioarele băiatului să se 
ridice până ce ajunseră paralele cu pământul. Dinny nu mai 
putea de râs. După încă două sau trei răsuciri, Iom îl aşeză 
cu blândeţe pe picioare. 

Dinny se clătină, chicotind, străduindu-se să-şi recapete 
echilibrul. 

— Încă o dată, Tom! Mai vreau! 

— Nu, te apucă vărsatul dacă te mai rotesc. lar Tom 
trebuie să ajungă acasă. Doamne, da. 

— Bine, Iom. La revedere! 

— Dinny îi iubeşte pe Lloyd Henreid şi pe Tom Cullen mai 
mult decât pe oricine altcineva. Iom Cullen este un om 
simplu, dar... 

Angie se uită la tânără şi se întrerupse. Aceasta îl 
urmărea pe 'lom cu atenţie şi părea să gândească intens. 

— A sosit împreună cu un alt bărbat? se interesă ea. 

— Cine? Tom? Nu... din câte ştiu eu, a venit singur- 
singurel, cam acum o săptămână şi jumătate. A fost 
împreună cu oamenii aceia din Free Zone, dar a fost 
alungat. Pierderea lor înseamnă un câştig pentru noi, eu 
aşa consider. 

— Şi nu a venit împreună cu un prostălău? Cu un 
surdomut? 

— Un surdomut? Nu, sunt foarte sigură că a venit de unul 
singur. Dinny îl iubeşte extraordinar de mult. 

Fata îl urmărea pe Tom cu privirea. Îi veni în minte o 
sticlă de Pepto-Bismol. O bucată de hârtie pe care fuseseră 
notate în fugă cuvintele: Nu avem nevoie de tine. Asta se 
petrecuse în Kansas, acum o mie de ani. Trăsese după ei. 
Ce bine ar fi fost să-i omoare, şi mai ales pe surdomut. 

— Julie? Te simţi bine? 


Julie Lawry nu-i răspunse. Se uita lung după Iom Cullen. 
După un timp, începu să zâmbească. 


CAPITOLUL 64 


Muribundul deschise blocnotesul Permacover, desfăcu 
stiloul şi, după o scurtă pauză, începu să scrie. 

Era straniu; dacă odinioară stiloul zbura pe hârtie, 
părând să acopere fiecare foaie din cap şi până la coadă 
printr-un proces de magie benignă, cuvintele se adunau 
acum anevoie, literele erau mari, şovăielnice şi risipite, ca şi 
cum ar fi ajuns din nou, printr-un proces de regresie 
provocat de o maşină a timpului, în primele zile ale şcolii 
primare. 

În vremurile acelea, mama şi tatăl lui îi păstrau încă o 
urmă de dragoste. Amy nu ajunsese la perioada ei de 
înflorire, iar viitorul lui de Uluitor Grăsan din Ogunquit şi 
Posibil Homosexual nu fusese încă hotărât. Îşi amintea cum 
stătea la masa scăldată în soare din bucătărie, copiind 
încet, cuvânt cu cuvânt, una dintre cărţile cu Tom Swift într- 
un caiet Blue Horse - cotor din hârtie, linii albastre - cu un 
pahar de Cola alături. Auzea cuvintele maică-sii, venind din 
salon. Uneori discuta la telefon, alteori cu o vecină. 

E pur şi simplu un copil gras, aşa zice doctorul. Slavă 
Domnului, nu are nimic la glande. Şi este atât de inteligent! 

Urmărea cum cresc cuvintele, literă cu literă. Urmărea 
cum cresc propoziţiile, cuvânt cu cuvânt. Urmărea cum 
cresc alineatele, câte o cărămidă în marele edificiu întărit 
cu ziduri al limbii. 

— Va fi cea mai grozavă invenţie a mea, spuse Tom, în 
vervă. Urmăreşte ce se întâmplă când scot placa afară, da, 
Doamne fereşte, nu uita cumva să-ţi fereşti ochii! 

Cărămizile limbii. O piatră, o frunză, o poartă 
nedescoperită. Cuvinte. Lumi. Magie. Viaţă şi nemurire. 
Putere. 

Nu ştiu pe cine moşteneşte, Rita. Poate pe bunică-su. A 
fost pastor şi se spune că predicile lui erau dintre cele mai 
frumoase... 


Urmărea cum literele deveneau tot mai corecte, pe 
măsură ce trecea vremea. Urmărea cum se leagă între ele, 
desenatul rămăsese în urmă, acum scria. Asambla gânduri 
şi fapte. Asta înseamnă de fapt lumea, gânduri şi fapte, 
nimic altceva. În cele din urmă îşi făcuse rost de o maşină 
de scris (dar atunci nu-i mai rămăsese mare lucru; Amy era 
la liceu, în National Honor Society, şefă de galerie, în cercul 
de teatru, în societăţile de dezbateri, zece pe linie, îşi 
scosese aparatul pentru îndreptat dinţii, iar cea mai bună 
prietenă a ei era Frannie Goldsmith... Cât despre grăsimea 
fratelui ei, nu dispăruse, deşi acum avea treisprezece ani şi 
începuse să folosească tot felul de cuvinte complicate, cum 
ar fi defensivă, şi începea să înţeleagă, cutremurat, ce e 
viaţa, ce este ea cu adevărat, un imens cazan al păgânilor, 
în care el, unicul misionar, fusese pus să fiarbă la foc mic). 
Maşina de scris îl ajută să dezlege restul. La început 
mergea încet, foarte încet, iar greşelile de dactilografiere îi 
provocau o ciudă greu de imaginat. Avea impresia că 
maşina se opune activ - dar parşiv - voinţei lui. Dar după ce 
se perfecţionase cât de cât, începu să priceapă ce era 
maşina de fapt, şi anume un fel de conductă magică între 
creierul său şi foaia albă de hârtie pe care se străduia s-o 
cucerească. La izbucnirea epidemiei de Supergripă, putea 
să bată mai mult de o sută de cuvinte pe minut şi era în 
sfârşit capabil să ţină pasul cu goana gândurilor lui şi să le 
cuprindă pe toate. Dar nu încetase niciodată cu totul să 
scrie şi de mână, aducându-şi aminte că Moby Dick fusese 
concepută astfel, la fel şi Litera stacojie, şi Paradisul 
pierdut. 

După mulţi ani de exerciţiu ajunsese la stilul pe care 
Frannie îl descoperise în jurnalul lui - fără alineate, fără 
pauze între rânduri, fără niciun spaţiu liber pentru ochi. 
Era muncă - o trudă cumplită, care îi dădea dureri în mână 
—, dar o făcea cu dragoste. Folosise maşina cu plăcere şi cu 
recunoştinţă, dar din câte-şi amintea, păstrase întotdeauna 
lucrurile cele mai bune spre a fi scrise de mână. 


lar acum avea să dea expresie ultimelor clipe din viaţa lui 
în acelaşi fel. 

Îşi ridică privirile şi văzu ulii dându-i roată încet, pe 
deasupra capului, ca într-o scenă dintr-un film cu Randolph 
Scott, văzut sâmbăta la matineu, sau dintr-un roman de 
Max Brand. Se gândi cum ar suna în roman: Harold văzu 
ulii cum dau roată pe cer în aşteptare. Le aruncă o privire 
calmă şi, după o clipă, se aplecă din nou asupra jurnalului 
său. 

Se aplecă din nou asupra jurnalului său. 

La urmă, fusese silit să revină la literele răzlețe pe care 
fusese în stare să le producă la începuturi, cu mâini 
neîndemânatice. Îşi aducea aminte cu durere de bucătăria 
însorită, de paharul cu Cola rece şi de cărţile cu Tom Swift, 
vechi şi mirosind a mucegai. Acum, în sfârşit, gândi (şi 
scrise), ar fi putut să-i facă fericiţi pe mama şi pe tatăl său. 
Nu mai era gras. Şi, deşi din punct de vedere tehnic mai 
era încă virgin, era absolut convins că nu avea înclinații 
homosexuale. 

Deschise gura şi croncăni: „Sunt cel mai bun din lume, 
mamă.” 

Ajunsese la jumătatea paginii. Se uită la ceea ce 
aşternuse pe hârtie, apoi la piciorul lui sucit şi rupt. Rupt? 
Un cuvântul prea blând. Făcut zob. De cinci zile stătea la 
umbra acestei stânci. Terminase şi ultimele rămăşiţe de 
hrană. Ar fi murit de sete ieri sau alaltăieri, dacă nu ar fi 
plouat zdravăn în două rânduri. Piciorul lui putrezea. 
Duhnea greu, iar carnea i se umflase sub pantaloni, 
întinzând materialul kaki până ce ajunsese să semene cu un 
cârnat. 

Nadine plecase de mult. 

Harold ridică arma de lângă el şi-i verifică încărcătura. 
Numai astăzi o verificase de cel puţin o sută de ori. În 
timpul furtunilor, avusese grijă să ţină puşca la loc uscat. 
Mai erau trei cartuşe în magazie. Pe primele două le 


trăsese în urma lui Nadine, când aceasta, privind în jos, îi 
comunicase că pleacă mai departe fără el. 

Intraseră într-o curbă în vârf de ac, cu Nadine pe partea 
închisă şi Harold la exterior, fiecare pe motocicleta lui. Se 
aflau pe Colorado Western Slope, cam la o sută douăzeci de 
kilometri de coasta Utahului. Pe partea din afară a curbei 
era o pată de ulei, de atunci încoace Harold se tot gândise 
la ea. I se părea o întâmplare cu totul exagerată. O pată de 
ulei de la ce? Era sigur că nu trecuse nimeni pe şosea în 
ultimele două luni. Timp în care s-ar fi uscat orice pată din 
lume. Era ca şi cum ochiul lui roşu îi veghease, aşteptând 
clipa potrivită să producă pata de ulei şi să-l scoată pe 
Harold din joc. Cât traversaseră munţii, îl lăsase alături de 
Nadine, pentru orice eventualitate, apoi scăpase de el. 
După cum se spune, îşi îndeplinise datoria şi nu mai servea 
la nimic. 

Motocicleta derapase ajungând în parapet, iar Harold 
fusese aruncat peste margine, ca un gunoi. Simţise o 
durere cumplită în piciorul drept. Auzise pocnetul teribil al 
fracturii, ţipă. Apoi văzu cum se apropie de el în mare viteză 
o parcelă cu vegetaţie săracă, care cobora la un unghi 
înfricoşător de abrupt spre prăpastia de dedesubt. De 
undeva se auzea şi zgomotul unei căderi rapide de apă. 

Se izbi de pământ, fu aruncat din nou la înălţime, ţipă 
încă o dată, căzu tot pe piciorul drept, îl auzi fracturându-se 
într-alt loc, zbură din nou prin aer, se rostogoli pe sol şi 
deodată se opri pe un arbore mort, răsturnat de cine ştie ce 
furtună, cu ani în urmă. Dacă nu s-ar fi ivit acest obstacol, 
ar fi căzut în prăpastie şi din el s-ar fi ospătat păstrăvul de 
munte, nu uliii. 

Scrise în blocnotes, minunându-se încă de literele 
răzlețe, ca înşirate de un copil: N-o condamn pe Nadine. 
Acum era adevărat. Dar atunci o condamnase. 

Şocat, zdruncinat, zgâriat, cu piciorul drept zdrobit, se 
ridicase şi se târâse puţin pe coastă în sus. Departe, 


deasupra lui, o văzuse pe Nadine privindu-l peste parapet. 
Faţa ei era albă şi mică, ca de păpuşă. 

— Nadine! strigase el. Vocea lui părea un croncănit. 
Frânghia! E în sacul din stânga şeii! 

Ea continua să-l privească. Începuse să creadă că nu-l 
aude şi se pregătea să repete când îi văzu capul mişcându- 
se spre stânga, spre dreapta şi din nou spre stânga. Foarte 
încet. Clătina din cap. 

— Nadine! Nu pot urca fără frânghie! Am piciorul rupt! 

Niciun răspuns. Continua să se uite la el de sus, fără să 
mai dea din cap. Era ca şi cum s-ar fi aflat într-o groapă 
adâncă, iar ea îl privea peste margine. 

— Nadine, aruncă-mi frânghia! 

Ea clătină încet din cap, un gest teribil, ca uşa unei cripte 
închizându-se lent peste un om în stare de catalepsie, care 
n-a murit încă. 

— NADINE! PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! 

Vocea ei străbătu de această dată până la el, subţire, dar 
auzindu-se perfect în imensa linişte a muntelui. 

— Toate astea au fost aranjate, Harold. Trebuie să 
pornesc mai departe. Îmi pare foarte rău. 

Dar nu făcu vreun gest că ar pleca; rămase lângă 
parapet, privindu-l cum zace, cu şaizeci de metri mai jos. 
Apăruseră muştele, gustând grăbite din sângele lăsat ca 
mostră pe stâncile de care se lovise şi se zgâriase. 

Trăgându-şi piciorul rănit după el, Harold începu să se 
caţăre. La început nu simţise nici ură şi nici dorinţa s-o 
împuşte. Vital i se părea doar să ajungă mai aproape de ea 
şi să-i citească expresia de pe chip. 

Trecuse cu puţin de amiază şi era foarte cald. 
Transpiraţia i se scurgea pe faţă, picurând pe pietrele şi 
stâncile ascuţite pe care urca. Înainta săltându-se în coate 
şi împingându-se cu piciorul stâng, ca o insectă beteagă. 
Respira din greu pe gură, cu gâtul uscat. Nu se ştie cât 
durase calvarul, pentru că o dată sau de două ori îşi lovise 
piciorul rănit de stânci şi uriaşa explozie de durere îl făcuse 


să leşine. De mai multe ori alunecase înapoi, gemând 
neputincios. 

În cele din urmă înţelesese că nu era posibil să mai 
înainteze. Direcţia umbrelor se schimbase. Trecuseră trei 
ore. Nu reuşea să-şi aducă aminte când se uitase în sus, la 
parapet; acum mai mult de o oră, cu siguranţă. Copleşit de 
durere, se lăsase total absorbit de efortul lui de a urca. 
Nadine plecase probabil de mult. 

Dar ea se afla în acelaşi loc şi, deşi Harold nu reuşise să 
urce decât vreo opt metri, expresia de pe faţa ei era 
drăcesc de limpede. Chiar dacă el exprima durere, ochii îi 
erau fără viaţă şi pierduţi în zare. 

Ochii femeii erau cu el. 

Atunci începu s-o urască; se pipăi în dreptul umărului, 
căutând arma. Coltul era la locul lui, prins de cureaua care 
trecea peste pat. Desfăcu breteaua, aplecându-se foarte 
tare, ca să nu se vadă ce face. 

— Nadine... 

— E mai bine aşa, Harold. Mai bine pentru tine, pentru că 
el ar proceda mult mai crunt. Îţi dai seama de asta, nu? 
Sper că nu-ţi doreşti să dai ochii cu el, Harold. El este de 
părere că o persoană care trădează o dată poate să trădeze 
şi a doua oară. Te-ar ucide, dar mai întâi ţi-ar lua minţile. 
Are puterea asta. M-a pus să aleg. Aşa... sau în felul lui. Eu 
am ales. Dacă ai curaj, poţi să termini repede. Înţelegi ce 
vreau să spun. 

El îşi verifică încărcătura pistolului - gest pe care avea 
să-l repete de sute (sau poate de mii) de ori - ţinând arma 
în scobitura cotului schilodit şi zdrenţuit. 

— Dar tu? strigă el spre înălţimi. Nu eşti şi tu o 
trădătoare? 

— Eu nu l-am trădat niciodată în inima mea, răspunse ea 
cu tristeţe în glas. 

— Ba chiar în inimă l-ai trădat! Harold se strădui să-şi 
compună o figură cât mai sinceră, deşi de fapt calcula 
distanţa. Avea să tragă cel mult două focuri, iar pistolul, se 


ştie bine, este o armă cu precizie mică. Bănuiesc că şi el ştie 
asta. 

— Are nevoie de mine, iar eu am nevoie de el. lu n-ai 
mers niciodată până la capăt, Harold. Dacă am fi continuat, 
poate că... poate că te-aş fi lăsat să-mi faci ceva. Adică 
fleacul acela. Şi astfel aş fi distrus totul. N-am mai putut să 
risc după acel sacrificiu, după atâta vărsare de sânge şi 
nenorocire. Ne-am vândut sufletele împreună, Harold, dar 
dintr-al meu mi-a rămas destul ca să pretind preţul întreg. 

— Îţi dau eu ţie preţ întreg, răspunse Harold, reuşind să 
se ridice în genunchi. Soarele era orbitor. Ameţeala îl 
cuprinse în braţele ei brutale şi-i dereglă total simţul 
echilibrului. I se păru că aude un urlet - o voce - protestând 
surprinsă. Apăsă pe trăgaci. Împuşcătura stârni ecouri, se 
izbi de nenumăratele feţe ale stâncilor, spărgându-se în 
nenumărate reverberaţii tot mai stinse. Figura Nadinei 
exprima o surpriză de-a dreptul comică. 

Într-un soi de triumf turmentat, Harold gândi: Nu m-a 
crezut în stare de asta! Din cauza şocului, gura femeii 
rămăsese deschisă în formă de O. Avea ochii larg căscaţi. 
Degetele i se încordaseră şi le ridicase în sus, ca şi cum ar fi 
fost pe cale să interpreteze la pian cine ştie ce melodie 
stranie. Momentul era atât de dulce, încât, savurându-l, 
pierdu câteva secunde până să înţeleagă că-şi ratase ţinta. 
Când reveni la realitate, îşi cobori din nou pistolul şi, 
susţinându-şi mâna dreaptă cu stânga, încercă să ţintească. 

— Harold! Nu! Nu poţi să faci una ca asta! 

Nu pot? E un fleac să apăs pe trăgaci. Sigur că pot. 

Nadine era prea şocată ca să fie în stare să se mişte, iar 
când cătarea pistolului ajunse în dreptul gâtului ei, avu 
certitudinea că aşa era menit să se sfârşească, într-o 
revărsare scurtă de violenţă fără sens. 

Capul femeii, fixat în cătare. 

Dar când să apese trăgaciul, se petrecură două lucruri. 
Transpiraţia îi intră în ochi şi văzu dublu. Apoi începu să 
alunece. Mai târziu îşi spuse că malul şubred se prăbuşise, 


sau poate cedase piciorul rănit, sau amândouă simultan. 
Poate chiar asta se întâmplase în realitate. Dar rămânea 
senzaţia că... fusese împins, iar în lungile nopţi de atunci şi 
până acum, nu reuşise să se convingă de contrariu. Ziua, 
Harold era raţional cu încăpățânare şi până la capăt, 
noaptea, în schimb, în suflet i se strecura convingerea 
oribilă că însuşi Omul Întunecat intervenise şi-i zădărnicise 
intenţia. Glonţul cu care ţintise scobitura gâtului se 
pierduse undeva pe cerul albastru şi indiferent. Harold se 
prăbuşi şi se rostogoli din nou până la copacul mort, cu 
piciorul drept răsucindu-se şi încovoindu-se, provocându-i 
dureri insuportabile. 

Se lovise de copac şi leşinase. După ce-şi reveni, soarele 
apusese, iar luna, aproape plină, lumina solemn prăpastia. 
Nadine dispăruse. 

Îşi petrecu cea dintâi noapte într-un delir de spaimă, 
convins că nu va fi în stare să se caţăre până sus şi că va 
muri acolo, în genune. În zori prinse totuşi să se caţăre din 
Nou, chinuit de dureri şi năduşind. 

Începu pe la ora 7, cam la vremea când camionul cel 
mare şi portocaliu al Comitetului pentru Înhumări pleca din 
depoul de autobuze din Boulder. Iar parapetul îl prinse cu 
mâna însângerată şi plină de băşici la ora 5 după-amiază. 
Văzând că motocicleta lui se mai afla acolo, aproape plânse 
de uşurare. Scotoci în grabă nebună după nişte conserve şi 
aparatul de desfăcut din portbagaj, deschise o cutie şi 
înfulecă pe nemestecate nişte carne tocată de vacă. Dar 
avea gust rău şi, după multe icneli, o vărsă. 

Începu să înţeleagă că se află în preajma morţii; se lăsă 
lângă motocicletă şi plânse, cu piciorul rănit sub el. După 
aceea reuşi să doarmă puţin. 

A doua zi o ploaie năprasnică îl udă până la piele, 
făcându-l să tremure de frig. Piciorul începuse să pută a 
cangrenă şi se strădui să-şi ferească arma de umezeală, 
acoperind-o cu trupul său. În seara respectivă începuse să 
scrie în caietul Permacover, descoperind pentru prima oară 


că scrisul lui suferea o regresie. Îi veni în minte o povestire 
de Daniel Kayes, Flori pentru Algernon. Un grup de oameni 
de ştiinţă reuşea cumva să-l transforme pe un om de 
serviciu retardat mintal într-un geniu... dar numai pentru o 
vreme. După care bietul om începea din nou să-şi piardă 
darul. Oare cum îl chema pe tip? Charley şi nu mai ştiu 
cum, corect? Desigur, pentru că aşa s-a chemat şi filmul pe 
care l-au făcut după povestire. Charley. Un film destul de 
bun. Nu la fel de bun ca povestirea, pentru că-l umpluseră 
cu tot felul de tâmpenii psihedelice la modă prin anii 
şaizeci, din câte-şi amintea, totuşi era bun. Harold mergea 
adesea la cinema şi văzuse multe alte filme pe aparatul 
video al familiei. Asta pe când lumea era ceea ce Pentagonul 
ar fi denumit citat o alternativă viabilă, închei citatul. De 
cele mai multe ori se uita singur la ele. 

Scrise în caietul său, cuvintele alcătuindu-se cu greu din 
literele răzlețe: 


Oare au murit toţi, mă întreb? Cei din comitet? Dacă-i 
aşa, îmi pare rău. Am căzut în greşeală. Asta-i o scuză 
destul de slabă pentru faptele mele, dar mă jur din câte 
ştiu eu despre lucrurile astea, este singura scuză care are 
greutate. Omul Intunecat este tot atât de real ca 
Supergripa, tot atât de real ca bombele atomice care 
pândesc nemişcate în silozurile lor căptuşite cu plumb. Iar 
când vine sfârşitul şi se dovedeşte că este oribil, aşa cum 
oamenii cei buni au ştiut întotdeauna că va fi, nu există 
decât un singur fel în care aceşti oameni se vor apropia de 
Tronul Judecăţii: Am căzut în greşeală. 


Harold citi ceea ce scrisese şi-şi trecu mâna slăbită şi 
tremurătoare peste frunte. Nu era o scuză valabilă; 
dimpotrivă, una proastă. Oricât de tare te-ai fi străduit să-i 
dai o faţă, tot puţea. Cine-ar fi citit acest fragment după ce 
parcursese jurnalul, l-ar fi considerat un ipocrit absolut. Se 
crezuse prinţul anarhiei, dar Omul Întunecat văzuse prin el 


şi îl redusese, fără efort, la un sac tremurător de oase 
murind de moarte rea, la marginea drumului. Piciorul i se 
umflase ca o cameră de maşină, mirosea ca o banană 
răscoaptă, iar el stătea aici, încercând să definească 
raţional inexprimabilul, cu uliii executând cercuri şi picaje 
pe curenţii de aer. Căzuse victimă propriei lui adolescenţe 
prelungite, iată adevărul simplu şi curat. Se lăsase otrăvit 
de propriile-i viziuni letale. 

Murind, simţea că-şi câştigase puţină normalitate psihică 
şi poate şi puţină demnitate. Nu-şi dorea să strice aceste 
lucruri cu scuzele meschine care aveau să iasă şchiopătând 
în cârje din pagină. 

— Aş fi putut să fiu cineva la Boulder, îşi spuse el calm, iar 
adevărul simplu şi teribil al acestei afirmaţii i-ar fi stors 
lacrimi, dacă n-ar fi fost atât de obosit şi de deshidratat. Se 
uită lung la literele risipite pe pagină şi apoi la Colt. 
Deodată dori să se termine cu toate şi se strădui să 
hotărască cel mai simplu şi mai natural fel de a-şi pune 
capăt vieţii. | se părea acum mai important ca niciodată să 
scrie un mesaj pe care să-l găsească cine l-o găsi, peste un 
an sau peste zece. 

Apucă stiloul. Se gândi. Scrise: 


Îmi cer iertare pentru distrugerile pe care le-am făcut, 
dar nu neg că le-am comis din propria mea voinţă liberă. Pe 
tezele de la şcoală, m-am semnat întotdeauna Harold 
Emery Lauder. Mi-am semnat manuscrisele - biete texte, 
aşa cum erau ele - în acelaşi fel. Ba odată, aşa să-mi ajute 
Domnul, l-am scris pe acoperişul unui hambar în litere mari 
de câte un metru. Vreau să semnez aici cu numele care mi- 
a fost dat în Boulder. Atunci nu l-am putut accepta, dar 
acum 0 fac cu dragă inimă. 

Voi muri în deplinătatea facultăţilor mele mintale. 


Scriind ordonat până la capătul foii, adăugă semnătura: 
Hawk. 


Puse carnetul Permacover în portbagajul motocicletei. 
Răsuci capacul stiloului şi-l prinse la buzunar. Îşi introduse 
ţeava Coltului în gură şi-şi ridică privirile spre cerul 
albastru. Îşi aminti de un joc pe care-l jucau când erau mici, 
din pricina căruia ceilalţi îl necăjeau, pentru că nu era 
niciodată în stare să-l ducă până la capăt. Pe unul dintre 
drumurile mărginaşe era o groapă adâncă de nisip, de pe 
marginea căreia te aruncai, aşteptai o veşnicie, parcă, să 
atingi nisipul, te rostogoleai de nenumărate ori şi urcai din 
nou, ca s-o iei de la capăt. 

Toţi cu excepţia lui Harold. El rămânea la buza gropii şi 
striga, Unu... Doi... Trei! la fel ca toţi ceilalţi, dar formula 
magică nu funcţiona niciodată. Picioarele lui rămâneau 
încremenite pe loc. Nu se putea hotări să sară. Uneori, 
ceilalţi îl alungau acasă, strigând în urma lui şi poreclindu-l 
Harold Panseluţă. 

Îi trecu prin minte: Dacă aş fi avut curajul să sar măcar 0 
dată... numai 0 dată... poate nu m-aş afla aici. Oricum, 
urma alege. 

Gândi: Unu... Doi... TREI! 

Apăsă pe trăgaci. 

Arma se declanşă. 

Harold tresări pentru ultima oară. 


CAPITOLUL 65 


La vest de Las Vegas se află Emigrant Valley, iar în 
noaptea respectivă, în mijlocul acelei sălbăticii ardea un foc 
mic. Alături stătea morocănos Randall Flagg, frigând un 
iepure. Îl întorcea pe grătarul improvizat, urmărind cum 
sfârâie şi răspândeşte stropi de grăsime în flăcări. Vântul 
bătea uşor şi risipea mirosul apetisant în deşert, ceea ce 
atrăsese lupii. Opriţi pe cea de-a doua înălţime ce se vedea 
din locul unde poposise el, fiarele urlau la luna plină. Din 
când în când, Flagg le arunca o privire şi atunci doi sau trei 
se încăierau, muşcând, înşfăcând şi lovind cu puternicele lor 
picioare dindărăt, până când cel mai slab era alungat. Apoi 
ceilalţi se puneau din nou pe urlat, cu boturile ridicate spre 
luna umflată şi roşiatică. 

Dar lupii îl plictiseau acum. 

Purta jeanşii, cizmele ponosite şi haina lui din blană de 
oaie, cu cele două insigne prinse de buzunarele de la piept: 
zâmbăreţul şi CE MAI FACI, PORCIA TA? Din timp în timp, 
briza nopţii îi ridica gulerul. 

Nu-i plăcea cum merg lucrurile. 

Vântul aducea cu sine semne rele, prevestiri negre, ca 
liliecii fluturând prin podul înalt al unui hambar pustiu. 
Bătrâna murise, şi la început el socotise că e bine. Pentru că 
se temuse de bătrână, cu toate că nu ar fi avut de ce. 
Murise, iar el îi spusese Daynei Jurgens că murise fiind în 
comă... dar oare aşa să fi fost? Acum nu mai era atât de 
sigur. 

Vorbise oare, înainte să se sfârşească? Şi dacă da, ce 
anume spusese? 

Ce plănuiau ei? 

Flagg dobândise un soi de al treilea ochi. Era la fel ca şi 
cu putinţa de a levita, adică erau nişte lucruri pe care le 
putea face şi le acceptase, dar a căror natură n-o înţelegea. 
Era în stare să-şi trimită oriunde acest al treilea ochi şi să 


vadă cu el... aproape oricând. Uneori însă, în chip misterios, 
ochiul lui rămânea orb. Reuşise să vadă încăperea unde 
murise bătrâna şi pe cei din jurul ei, afectaţi încă de mica 
surpriză pe care le-o pregătiseră Harold şi Nadine... apoi 
imaginea se estompase şi se trezise din nou în deşert, 
înfăşurat în pătura lui, privind spre înălţimi, fără să distingă 
decât Cassiopeea în jilţul ei înstelat. Iar o voce dinlăuntrul 
lui spuse: S-a dus. Au aşteptat să le vorbească, dar ea n-a 
mai apucat s-o facă. 

Acum el nu mai avea încredere în voce. 

Apăruse tulburătoarea problemă a spionilor. 

Judele, cu căpăţâna sfărâmată. 

Fata, care-i scăpase printre degete în ultimul moment. 
lar ea ştia, fir-ar să fie! Ea ştia! 

Aruncă deodată o privire furioasă în direcţia lupilor şi 
vreo şase se încăierară, mârâind gutural în liniştea din jur. 

Cunoştea toate secretele lor cu excepţia... celui de-al 
treilea. Cine era al treilea? Îşi trimisese Ochiul de 
nenumărate ori şi nu se alesese decât cu faţa criptică şi 
idioată a lunii. 

Cine era al treilea? 

Cum de reuşise fata să-i scape? Fusese luat prin 
surprindere şi se alesese doar cu o fâşie din bluza ei. 
Despre cuțitul ascuns ştiuse, asta nu fusese decât o joacă de 
copil, dar la saltul spre fereastră nu se aşteptase. Şi la 
sângele rece cu care îşi luase viaţa, fără să ezite măcar o 
clipă. Se descotorosise de el în doar câteva clipe. 

Gândurile lui se hăituiau unele pe altele, ca nevăstuicile 
în beznă. 

Lucrurile începuseră să se cam destrame pe la margini. 
Nu-i plăcea deloc să constate asta. 

Lauder, de exemplu. Uită-te la Lauder. 

Acţionase excelent, ca o jucărie mecanică, pe care o 
întorci cu cheiţa înfiptă-n spate. Vino aici. Du-te-ncolo. Fă 
asta. Fă aia. Dar bomba cu dinamită nu le venise de hac 
decât la doi dintre ei - tot planul, tot efortul se dusese de 


râpă din cauza negresei, din cauza baborniţei cu un picior 
în groapă, care se întorsese să moară acolo. Şi pe urmă... 
după ce-l aranjase pe Harold... acesta fusese la un pas s-o 
ucidă pe Nadine! Şi acum îl apuca un spasm de ciudă şi de 
mirare când se gândea. lar putoarea aia proastă rămăsese 
cu gura căscată, aşteptând să tragă din nou, ca şi cum ar fi 
vrut să fie omorâtă. lar dacă Nadine murea, cine o mai 
păţea din cauza întregii porcării? 

Cine altul, decât fiul lui? 

Iepurele era făcut. Îl trase din ţepuşă şi-l puse pe farfuria 
din tablă. 

— Băgaţi la maţ, hiene ce sunteţi! 

Asta-i făcu să rânjească cu gura până la urechi. Nu 
cumva fusese şi în Marină la viaţa lui? Posibil. Însă din rasa 
pe care o găseşti doar la Parris Island. Acolo fusese un 
puşti, un dezertor, Boo Dinkway pe numele lui. Îi făcuseră... 

Ce anume? 

Flagg se încruntă şi-şi cobori privirile în farfuria cazonă. 
Îl bătuseră pe bietul Boo cu bâte căptuşite cu material 
moale? Îl sugrumaseră? Parcă-şi amintea şi de nişte 
benzină. Dar ce anume? 

Cuprins de un acces de furie, se abţinu cu greu să nu 
azvârle iepurele în foc. Ar trebui să-şi aducă aminte atâta 
lucru, fir-ar să fie! 

— Luaţi şi mâncaţi, porcilor, şopti el, dar de această dată 
amintirea era şi mai palidă. 

Se pierdea pe sine. Pe vremuri fusese în stare să 
privească înapoi, peste anii şaizeci, şaptezeci şi optzeci, ca 
un om care se uită de la înălţimea a două etaje spre o 
cameră întunecată. Dar acum nu mai reuşea să-şi 
amintească limpede decât evenimentele de la Supergripă 
încoace. Dincolo de asta nu exista decât o ceaţă, care se 
ridica uneori câte puţin, atât doar cât să-i dezvăluie un 
obiect sau o întâmplare enigmatică (Boo Dinkway, 
bunăoară... dacă acesta existase vreodată cu adevărat), 
pentru ca apoi să acopere din nou totul. 


Ultima amintire de care putea fi acum absolut sigur era 
drumul lui spre sud, de-a lungul lui US 51, mergând la 
Mountain City, spre casa lui Kit Bradenton. 

Şi că se născuse. Se născuse din nou. 

Strict vorbind, el nu mai era un om, dacă vreodată fusese 
cu adevărat. Era ca o ceapă, lepădând încet strat după 
strat... cu toate că părea să-şi piardă, în primul rând, 
atributele cu care omenirea se mândrea: gândirea 
organizată, memoria, poate că şi libera voinţă... dacă a 
existat aşa ceva în realitate. 

Începu să mănânce iepurele. 

Altădată, nu se îndoia, ar fi dispărut rapid atunci când 
lucrurile începeau să se complice. Nu şi de această dată. 
Acum se afla la locul lui, sosise vremea lui şi trebuia să 
reziste până la capăt. 

Nu conta că nu reuşise încă să-l descopere pe cel de-al 
treilea spion, sau că Harold îi scăpase de sub control la 
urmă şi avusese neruşinarea colosală să încerce să-i ucidă 
mireasa promisă, mama fiului său. 

Straniul Trashcan Man bântuia pe undeva prin deşert, în 
căutarea armelor care aveau să şteargă pe vecie de pe faţa 
pământului Free Zone, care-i provoca atâtea tulburări şi 
griji. Ochiul lui nu putea să-l urmărească pe Trashcan Man 
şi Flagg considera că, din anumite puncte de vedere, Trash 
era chiar mai ciudat decât el însuşi, un fel de copoi uman în 
stare să adulmece cordita, napalmul şi gelignita cu precizia 
sinistră a unui radar. 

În cel mult o lună, avioanele de vânătoare ale lui National 
Guard aveau să zboare, cu încărcătura completă de rachete 
Shrike sub aripi. Iar atunci când va fi sigur că mireasa îi 
rămăsese grea, aveau să plece în zbor spre răsărit. 

Se uită visător la luna asemănătoare unei mingi de 
baschet şi surâse. 

Mai exista şi o altă posibilitate. Spera că Ochiul îl va 
lumina, cu timpul. Putea să se ducă acolo în persoană, în 
chip de cioară, sau de lup, sau poate ca insectă - călugăriţă, 


poate, ceva suficient de mic să se poată strecura printr-o 
gură de aerisire din mijlocul unui smoc de iarbă de deşert, 
cu vârful ascuţit. Va sări sau se va târî prin conducte 
întunecate şi în cele din urmă va aluneca prin grătarul unui 
aparat de aer condiţionat sau printre palele încremenite ale 
unui ventilator pentru aerisire. 

Construcţia respectivă era sub pământ. Imediat ce 
treceai frontiera în California. 

Acolo existau eprubete, şiruri nesfârşite de eprubete, pe 
fiecare dintre ele fiind lipită o bucăţică de bandă Dymo cu 
textul explicativ: o superholeră, un superantrax, o versiune 
nouă şi îmbunătăţită a ciumei bubonice, toate bazate pe 
capacitatea de mutație a antigenilor care transformase şi 
Supergripa într-o boală aproape universal mortală. În locul 
acesta existau sute de boli noi; un sortiment bogat, după 
cum se spunea în reclame. 

Ce-ai zice să-ţi torn aşa ceva în apă, Free Zone? 

Sau să provoc o mică explozie în atmosferă? 

O formă minunată de boală a legionarilor, cu prilejul 
Crăciunului, sau aţi prefera mai degrabă gripa porcească în 
forma ei perfecționată? 

Randy Flagg, Moş Crăciun întunecat, în sania lui de la 
National Guard, pregătit să toarne puţin virus pe fiecare 
horn? 

Va aştepta şi va recunoaşte momentul potrivit, atunci 
când, în sfârşit, va fi sosit. 

Ceva anume îi va spune. 

Lucrurile aveau să meargă bine. De data asta nu trebuia 
să se mai dea la fund. Acum ţinea hăţurile şi nu avea să le 
scape din mână. 

Iepurele se terminase. Cu burta plină de mâncare caldă, 
se simţea iarăşi la largul lui. Cu farfuria de tablă în mână, se 
ridică şi aruncă oasele în noapte. Lupii se repeziră, se 
băteau pe ele, mârâind, muşcând şi urlând, cu ochii rotindu- 
se dement în lumina lunii. 


Flagg rămase nemişcat, cu mâinile în şolduri, hohotind 
sălbatic cu faţa ridicată spre lună. 


În dimineaţa următoare, devreme, Nadine părăsi oraşul 
Glendale şi porni de-a lungul lui 1-15, călare pe Vespa. Părul 
ei alb ca zăpada, lăsat liber, flutura în urma sa ca trena unei 
mirese. 

Îi părea rău de motocicletă, care-i servise vreme 
îndelungată şi cu credinţă, dar acum abia se mai ţinea. La 
asta contribuiseră distanţele lungi şi căldura deşertului, 
dificila traversare a Munţilor Stâncoşi şi întreţinerea 
insuficientă. Motorul suna răguşit şi chinuit. În loc să 
rămână docil în dreptul marcaţiei 5x1000, acul 
turometrului tremura întruna. Nu mai conta. Dacă se strica 
de tot, Nadine o lua mai departe pe jos. De-acum n-o mai 
urmărea nimeni. Harold murise. lar dacă aşa trebuia să se 
întâmple, el avea să prindă de veste şi-i va trimite pe cineva 
s-o întâmpine. 

Harold încercase s-o împuşte! Harold încercase s-o 
omoare! 

Oricât se străduia să uite, lucrul acesta îi revenea mereu 
în minte. Nu-i dădea pace, tot aşa cum pe un câine îl sâcâie 
mereu gândul să nu-şi piardă osul. N-ar fi trebuit să se 
întâmple aşa. Flagg i se arătase în vis în prima noapte de 
după explozie, când Harold acceptase în cele din urmă să-şi 
facă tabără. Îi spusese că i-l va lăsa pe Harold alături până 
ce ajungeau pe Culmea Vestică, aproape de Utah. După 
care-l va înlătura fără chinuri, printr-un accident petrecut 
într-o clipită. O pată de ulei. Avea să cadă în râpă. Fără 
niciun fel de probleme sau dureri. 

În realitate însă, evenimentele nu se desfăşuraseră rapid 
şi fără probleme, iar Harold fusese la un pas s-o ucidă. 
Glonţul şuierase la o palmă de obrazul ei, şi ea nu fusese în 
stare să se clintească din loc. Încremenise din cauza 
şocului, întrebându-se cum e posibil aşa ceva, cum de-i 
fusese permis - să îndrăznească doar - una ca asta. 


Încercase să minimalizeze întâmplarea, spunându-şi că 
era felul în care Flagg o speria şi-i aducea aminte cui îi 
aparţine ea în realitate. Dar nu avea nicio rațiune! Părea o 
nebunie! Şi chiar dacă exista o oarecare logică, o voce 
hotărâtă şi ştiutoare din ea îi spunea că Flagg nu fusese 
pregătit pentru incidentul cu împuşcăturile. 

Încercă să alunge acea voce, să-i închidă uşa în nas, aşa 
cum procedează o persoană sănătoasă la minte cu o fiinţă 
indezirabilă, în ochii căreia se citeşte pofta de a ucide. Dar 
nu reuşi. Vocea îi zicea că nu mai este în viaţă decât prin 
jocul orb al întâmplării. Că proiectilul tras de Harold ar fi 
putut s-o lovească în frunte, fără ca Randall Flagg să fi 
putut interveni, într-un fel sau altul. 

Vocea aceea era mincinoasă. Flagg ştia totul, până şi 
unde s-a aşezat o vrăbiuţă... 

Nu, acela este Dumnezeu, o contrazicea vocea 
implacabil. Dumnezeu ştie, el nu. Eşti încă în viaţă din pură 
întâmplare, ceea ce înseamnă că toate promisiunile au fost 
anulate. Nu-i datorezi nimic. Poţi să te opreşti şi să te 
întorci, dacă vrei. 

Să mă întorc, mai mare râsul! Să mă întorc unde? 

În această privinţă, vocea nu avea nimic să-i spună; ar fi 
mirat-o să fie altfel. Chiar dacă picioarele Omului Întunecat 
erau din lut moale, descoperirea asta venea puţin prea 
târziu. 

Încercă să se concentreze asupra frumuseţii răcoroasei 
dimineţi de deşert. Însă vocea continua să-i şoptească pe 
ton scăzut, insistent. 

Dacă n-a ştiut că Harold va avea puterea să-l înfrunte şi 
să te atace, ce alte lucruri nu ştie? Şi ce se va întâmpla data 
următoare, când va fi pus la încercare? 

Vai, Doamne Dumnezeule, era prea târziu. De ce 
aşteptase vocea - zile, săptămâni, poate chiar ani - până 
acum, când era inutil să-i mai spună ceva? 

Ca şi cum ar fi fost de acord, vocea tăcu în cele din urmă 
şi nu-i rămase decât să se bucure de splendoarea dimineţii. 


Mergea mai departe, cu ochii aţintiţi asupra drumului ce se 
desfăşura la nesfârşit înaintea ei. Drumul spre Las Vegas. 
Drumul spre el. 


Vespa cedă chiar în acea după-amiază. Se auzi un zgomot 
de roţi dinţate măcinate şi motorul se cală. Un miros 
fierbinte şi neobişnuit, ca de cauciuc prăjit, venea dinspre 
motor. De la cei şaizeci de kilometri la oră cu care înaintase 
constant până atunci, viteza coborâse mereu, până ce 
ajunsese să meargă la pas. Nadine scoase motoreta pe 
banda de refugiu şi acţionă demarorul de câteva ori, 
conştientă că este inutil. O terminase. Omorâse o mulţime 
de lucruri în drumul spre soţul ei. Era răspunzătoare de 
dispariţia întregului Comitet din Free Zone şi a tuturor 
invitaţilor lor în timpul ultimei întruniri explozive. Apoi 
Harold. Pe urmă, nu trebuia să uite nici de pruncul 
nenăscut al lui Fran Goldsmith. 

Se simţi cuprinsă de greață. Se târi până la gardul de 
protecţie şi vărsă tot ce mâncase. Avea febră, se găsea într- 
o stare vecină cu delirul, ea, unica fiinţă vie într-un deşert 
de coşmar, pârjolit de soare. Era cald... infernal de cald. 

Se întoarse în şosea, ştergându-se la gură. Vespa zăcea 
într-o rână, ca un animal mort. Nadine îi aruncă o ultimă 
privire şi porni la drum. De-abia trecuse de Dry Lake. Asta 
însemna că trebuia să-şi petreacă noaptea la marginea 
drumului, dacă nu venea nimeni s-o culeagă. Cu puţin 
noroc, avea să ajungă la Las Vegas dimineaţă. Deodată ştiu 
sigur că Omul Întunecat avea s-o lase să meargă pe jos. 
Avea să sosească la Las Vegas înfometată, şi însetată, şi arsă 
de căldura deşertului, după ce şi ultima picătură din viaţa ei 
trecută i se scursese din trup. Femeia care se ocupase de 
copiii dintr-o şcoală din New England avea să dispară 
pentru totdeauna. 

La cât ghinion avea, putea fi sigură că vocea aceea 
discretă, care o tulbura atât de tare, avea să fie ultima 


bucăţică din vechea Nadine, care va dispărea. Până la 
urmă, fireşte, va veni şi rândul ei. 

Merse tot mai departe, pe măsură ce după-amiaza se 
scurgea. Stropi de transpiraţie i se scurgeau pe obraji. În 
punctul unde asfaltul şoselei se îngâna cu cerul albastru- 
deschis, aerul vibra strălucitor, ca argintul-viu. Îşi descheie 
bluza uşoară şi o scoase, rămânând doar în sutienul din 
bumbac alb. Arsuri de la soare? Ce dacă? Cinstit vorbind, 
nici nu-mi pasă. 

Spre amurg, pielea ei căpătase o teribilă nuanţă 
roşiatică, aproape purpurie în dreptul zonei înălțate a 
claviculelor. Răceala nopţii sosi pe neaşteptate, înfiorând-o 
şi aducându-i aminte că-şi lăsase cele necesare înnoptării la 
motoretă. 

Se uită în jur, nesigură, văzând maşini din loc în loc, 
unele îngropate sub dune de nisip până la ornamentaţiile 
de pe capote. Gândul de a se adăposti într-unul dintre 
aceste morminte îi făcu rău... chiar mai rău decât 
chinuitoarele arsuri. 

Delirez, îi trecu prin minte. 

Nu că asta ar mai fi avut vreo însemnătate. Decise că e 
mai bine să meargă toată noaptea, decât să doarmă într-o 
maşină. Ce bine ar fi fost să se afle tot în Midwest. Acolo ar 
fi găsit un hambar, o căpiţă de fân, un câmp cu trifoi. Un loc 
curat şi moale. Aici nu era decât şoseaua, nisip şi solul 
compact al deşertului. 

Îşi îndepărtă părul lung de pe faţă şi se gândi că ar fi fost 
mult mai bine să fi murit. 

Soarele coborâse acum dincolo de orizont, iar lumina 
zilei şi întunericul ajunseseră la momentul de echilibru 
perfect. Vântul care îi mângâia obrajii era extrem de rece. 
Se uită în jur cu teamă. 

Se făcuse prea rece. 

Măgurile se transformaseră în nişte monoliţi întunecaţi. 
Dunele de nisip păreau nişte coloşi răsturnaţi, ameninţători. 
Până şi smocurile de fire ascuţite de saguaro îi sugerau 


degetele scheletice şi acuzatoare ale celor morţi, ieşind 
afară prin nisip din mormintele lor puţin adânci. 

Deasupra capului, roata cosmică a cerului. 

Îşi aminti un fragment de vers dintr-un cântec al lui Bob 
Dylan, cuvinte reci şi deloc încurajatoare: Hăituit ca un 
crocodil... prădat în lanul de porumb... 

Pentru ca apoi să-i vină în minte imediat un cântec de-al 
formaţiei Eagles, de-a dreptul înspăimântător: Şi diseară aş 
vrea să dorm cu tine în deşert... cu un milion de stele în 
jur... 

Pe neaşteptate, simţi că este lângă ea. 

Simţi asta chiar înainte ca el să-i vorbească. 

— Nadine. 

Vocea lui plăcută, venind din întunericul profund. Nespus 
de plăcută, teama care o învăluia din toate părţile, dându-i 
sentimentul că ajunsese acasă. 

— Nadine, Nadine... cât îmi place s-o iubesc pe Nadine. 

Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu el, aşa cum ştiuse 
mereu că se va întâmpla într-o bună zi, în chipul cel mai 
simplu şi firesc. Stătea pe capota motorului unui Chevrolet 
sedan vechi (oare se aflase acolo şi acum o clipă? nu era 
sigură, dar avea impresia că nu), cu picioarele încrucişate, 
cu mâinile sprijinite uşor de genunchii jeanşilor lui spălăciţi. 
O privea şi-i zâmbea blând. Dar privirea lui nu era câtuşi de 
puţin blândă. Se vedea în ochii lui că omul acesta nu avea 
nimic de-a face cu blândeţea. I se ghicea în ochi o veselie 
neagră care dansa acolo ca picioarele unui bărbat sub care 
tocmai s-a căscat trapa de pe platforma spânzurătorii. 

— Hello, spuse ea. lată-mă. 

— Da, ai ajuns, în sfârşit. Aşa cum mi s-a promis. 

Zâmbetul lui se lăţi pe toată faţa şi el îşi întinse mâinile 
spre ea. Când îl atinse, Nadine simţi o căldură dogoritoare. 
Căldura venea de la el, ca de la o sobă de teracotă plină de 
lemne. Mâinile lui netede, fără amprente, alunecară în jurul 
încheieturilor femeii... şi apoi o apucară strâns, ca nişte 
cătuşe. 


— O, Nadine, şopti, aplecându-se s-o sărute. 

Ea-şi întoarse puţin capul, privind focul rece al stelelor, 
iar sărutul o prinse nu pe buze, ci în golul de sub falcă. Nu 
se lăsă păcălit. Nadine simţi pe pielea ei curba zâmbetului 
său batjocoritor. 

Mă revoltă, se gândi. 

Dar scârba ei era doar un înveliş solzos acoperind ceva şi 
mai râu - o dorinţă străveche şi ascunsă, ca un coş copt de 
mult, dar care îşi scoate de-abia acum capul, gata să scuipe 
fluidul din el cu zgomot, dulceaţa de mult închegată în el. 
Mâinile bărbatului, alunecându-i pe spate, i se păreau mai 
fierbinţi decât arsura soarelui. Se lipi de el şi, deodată, şaua 
subţire dintre picioarele ei îi păru mai plină, mai grea, mai 
moale, mai conştientă de sine. Cusătura pantalonilor ei o 
irita într-un mod delicat obscen care o împingea să se 
scarpine, să scape o dată pentru totdeauna de mâncărime. 

— Spune-mi un lucru, îl rugă ea. 

— Orice. 

— Ai spus „aşa cum mi s-a promis”. Cine m-a promis pe 
mine ţie? Şi de ce eu? Şi cum te numeşti? Nici măcar asta 
nu ştiu. Le cunosc de când mă ştiu, dar numele tău încă nu 
l-am aflat. 

— Poţi să-mi spui Richard. Ăsta e numele meu adevărat. 
Aşa să-mi spui. 

— Ăsta-i numele tău adevărat? Richard? întrebă ea plină 
de îndoieli, iar el chicoti la încheietura gâtului, făcând-o să 
se înfioare de silă şi de dorinţă. Şi cine m-a promis? 

— Nadine, am uitat. Haide. 

Se lăsă să alunece de pe capota maşinii, strângând-o în 
continuare de mâini, iar ea fu la un pas să se smulgă din 
strânsoarea lui şi s-o rupă la fugă... dar la ce bun? Ar fi 
urmărit-o, ar fi prins-o şi ar fi violat-o. 

— Luna, spuse el, e lună plină. La fel ca mine. 

Îi conduse mâna până pe materialul neted şi tocit al 
jeanşilor de sub pântece, unde mâna ei întâlni un lucru 
teribil, pulsând cu o viaţă proprie, sub răceala fermoarului. 


— Nu, murmură ea. 

Încercă să-şi elibereze mâna, gândindu-se cât de departe 
era această noapte de cealaltă, în care se aflase sub 
influenţa nebuniei şi a lunii, cât de îngrozitor de departe. 
Ajunsese acum la celălalt capăt al curcubeului timpului. 

Îi ţinea mâna lipită de el. 

— Haide să plecăm în deşert şi să fii soţia mea, îi propuse 
el. 

— Nu! 

— Este prea târziu să mai spui nu, draga mea. 

Porniră împreună. Ajunseră în dreptul unui aşternut 
strâns, lângă oasele înnegrite ale unui foc de tabără, sub 
oasele de argint ale lunii. 

O făcu să se întindă la pământ. 

— Prea bine, spuse el, gâfâind. Prea bine, atunci. 

Degetele lui desfăcură catarama centurii, apoi nasturele 
şi fermoarul. 

Ea văzu atunci ce o aşteaptă şi începu să ţipe. 

La auzul sunetului strident, Omul Întunecat rânji obscen 
în noapte, sub lumina buhăită şi brânzoasă a lunii. 

Nadine scotea țipăt după țipăt, încercând să se târască 
tot mai departe, dar el reuşi s-o prindă. Atunci ea îşi strânse 
picioarele cu toată forţa, şi când una dintre mâinile lui 
lipsite de identitate i se insinuă între pulpe îndepărtându-le 
cu uşurinţa cu care desparţi apele, ea se gândi: Mă voi uita 
în sus... mă voi uita la lună... n-am să simt nimic şi se va 
termina... se va termina... nu voi simţi nimic... 

Dar când răceala lui de moarte o pătrunse, urletul ţâşni 
din ea cu putere şi se zbătu, dar era o luptă zadarnică. 
Bărbatul îşi croi drum în trupul său cu o forţă brutală, 
invadând-o şi distrugând tot ce-i stătea în cale; sângele rece 
i se scurse pe coapse şi simţi că pătrunsese în ea până la 
uter; focul rece şi argintiu al lunii îi venea în ochi, iar când 
el ajunse la orgasm focul era ca fierul topit, ca fonta topită, 
ca alama topită şi ajunse şi ea la clipa de extaz, cunoscu o 
plăcere incredibilă, teamă şi groază, trecu prin porţile de 


fontă şi de alamă în tărâmul deşert al nebuniei, alungată, 
suflată prin ele ca o frunză, de mugetul hohotelor lui de râs; 
urmări cum i se topesc trăsăturile feţei, iar acum deasupra 
ei apăruse, la foarte mică distanţă, faţa păroasă a unui 
demon cu lămpi galbene şi strălucitoare în locul ochilor, 
ferestre dincolo de care se ghicea iadul, cu toate acestea în 
ele mai licărea şi acum acea sinistră voie bună; ochi ce 
pândiseră ulițele strâmbe ale celor o mie de oraşe 
tenebroase ale nopţii; ochii se căscau, luceau, pentru ca 
apoi să capete un aer idiot. O luă de la capăt... şi încă o 
dată... şi încă o dată. Ai fi zis că nu se va termina niciodată. 
Rece. Era rece ca moartea. Şi bătrân. Mai bătrân decât 
omenirea, mai bătrân decât pământul. O umplea iar şi iar 
cu râsul lui dement, plin de duhurile nopţii. Pământ. 
Lumină. O dată. Şi încă o dată. Pentru ca ultimul ei strigăt 
să fie luat de vântul deşertului şi dus în cele mai tainice 
unghere ale nopţii, acolo unde o mie de arme îşi aşteptau 
noul proprietar să vină şi să le revendice. Cap păros de 
demon, cu limba atârnând, despicată în două. Respirația lui 
moartă cădea asupra feţei. Se afla pe tărâmul nebuniei. 
Porţile din fier se închiseseră. Luna!... 


Luna stătea să apună. 

Flagg mai prinsese un iepure, apucase micuțul animal 
tremurând cu mâinile goale şi-i frânsese gâtul. Aprinsese un 
foc nou peste oasele celui vechi şi acum iepurele se frigea, 
răspândind valuri de arome. Nu mai apăruseră lupii. În 
seara asta rămăseseră la distanţă - după cum se şi cuvenea. 
În definitiv, era noaptea cununiei lui, iar fiinţa ameţită şi 
apatică care zăcea de cealaltă parte a focului era chiar 
sfioasa lui mireasă. 

Se aplecă deasupra ei şi-i ridică mâna din poală. Când îi 
dădu drumul, mâna rămase inertă, la gura femeii. Cercetă 
fenomenul câteva clipe, apoi îi luă mâna şi i-o puse la loc, în 
poală. Ajunse acolo, degetele începură să i se mişte apatic, 


ca nişte şerpi pe moarte. Apropie două degete de ochii ei, 
dar Nadine nu clipi. Continua să privească în gol. 

Era sincer mirat. 

Oare ce-i făcuse? 

Nu reuşea să-şi aducă aminte. 

Şi nici nu avea vreo importanţă. Chiar dacă era în stare 
de prostraţie, ce conta? Era un incubator perfect. Avea să-i 
poarte fiul în pântece, să-l nască, iar după ce-şi îndeplinea 
datoria, putea să moară. De fapt, asta fusese menirea ei. 

Iepurele era fript. Îl rupse în două. Fragmentă partea ei 
în bucăţi mici, aşa cum pregăteşti mâncarea pentru copii. 
Începu s-o hrănească, întinzându-i, rând pe rând, câte-o 
bucăţică. Pe jumătate mestecate, câteva bucățele îi căzură 
din gură, dar mâncă aproape totul. Dacă rămânea în starea 
asta, va avea nevoie de o supraveghetoare. Jenny 
Engstrom, poate. 

— Foarte bine, draga mea, îi spuse el blând. 

Ea continua să se uite, indiferentă, la lună. Flagg îi zâmbi 
liniştit şi începu cina festivă. 

Amorul îi făcea întotdeauna foame. 


Se trezi spre sfârşitul nopţii şi se ridică în aşternut, 
tulburat şi speriat... speriat în felul instinctiv şi inconştient 
în care se sperie un animal de pradă care simte că şi el la 
rândul său poate să fie vânat. 

Oare fusese un vis? O viziune?... 

Cei de dincolo sosesc. 

Speriat, încercă să înţeleagă gândul, să-l fixeze într-un 
context. Nu reuşi. Atârna deasupra capului său, ca o 
vrăjitorie. 

Acum sunt şi mai aproape. 

Cine? Cine era mai aproape acum? 

Vântul nopţii şoptea lângă el, aducându-i parcă un 
parfum. Cineva vine şi... 

Cineva pleacă. 


În timp ce el dormea, cineva trecuse pe lângă tabăra lui, 
spre est. Cel de al treilea, pe care nu-l cunoştea? Era lună 
plină. Scăpase cel de-al treilea? Gândul îl umplu de panică. 

Bine, dar cine vine? 

Se uită la Nadine. Aceasta dormea ghemuită strâns, în 
poziţie de fetus, poziţie pe care urma s-o ia şi fiul lui în 
pântecele ei, peste doar câteva luni. 

Vor mai fi aceste luni? 

Din nou avu sentimentul că lucrurile încep să se 
destrame, începând de la margini. Se culcă la loc, convins 
că în noaptea aceea n-avea să mai doarmă. Şi totuşi adormi. 
lar a doua zi de dimineaţă, când îşi făcu apariţia în Vegas, 
zâmbea din nou şi aproape uitase de panica ce-l cuprinsese 
cu o noapte în urmă. Nadine stătea docilă pe bancheta din 
faţă a maşinii, alături de el, ca o păpuşă mare cu o sămânță 
ascunsă cu grijă în pântece. 

Se duse la Grand, unde află ce se întâmplase în timp ce el 
dormea. Văzu licărul nou, prudent şi întrebător, din privirile 
celorlalţi şi simţi încă o dată fiorul de spaimă, atingându-l 
uşor, ca aripa unei molii. 


CAPITOLUL 66 


Pe la ora la care Nadine Cross începea să înţeleagă 
anumite lucruri care ar fi trebuit, poate, să fie de la sine 
înţelese, Lloyd Henreid stătea singur în Cub Bar, dându-şi o 
pasienţă Big Clock şi trişând. Îşi ieşise din fire. În ziua 
aceea se petrecuse o explozie la Indian Springs, un mort şi 
trei răniţi, dintre care unul avea să moară, probabil, din 
cauza gravităţii arsurilor. Nu aveau pe nimeni la Vegas care 
să se priceapă să trateze asemenea răni. 

Carl Hough adusese ştirea. Era supărat până la 
Dumnezeu şi nici nu era genul de om pe care să-ţi permiţi 
să nu-l iei în serios, înainte de epidemie fusese pilot la 
Ozark Airlines, era un fost Marine, şi, dacă ar fi vrut, ar fi 
putut să-l facă praf pe Lloyd cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă îşi prepara un daiquiri. După cum se lăuda el 
însuşi, Carl omorâse mai mulţi tipi în cursul carierei lui 
îndelungate şi foarte variate, iar Lloyd nu vedea de ce nu i- 
ar da crezare. Nu că lui Lloyd i-ar fi fost teamă de Carl 
Hough; pilotul era mare şi solid, dar se ferea de Momâia 
Ambulantă ca toţi ceilalţi din vest, iar Lloyd purta o amuletă 
primită de la Flagg. În schimb era unul dintre piloţii lor şi, 
din cauza asta, trebuia tratat cu diplomaţie. Şi, oricât ar 
părea de ciudat, Lloyd era destul de diplomat. Trecutul lui 
era simplu, dar teribil: petrecuse mai multe săptămâni cu 
un nebun purtând numele de Poke Freeman şi reuşise să 
supravieţuiască întregii poveşti. Mai petrecuse câteva luni 
alături de Randall Flagg şi nu numai că trăgea aer în piept, 
dar rămăsese în toate minţile. 

Carl apăruse cam pe la ora 2, în 12 septembrie, cu casca 
de motociclist sub braţ. Avea o arsură urâtă pe obrazul 
stâng şi băşici pe o mână. Fusese un incendiu. Dar nu atât 
de rău pe cât ar fi putut fi. Explodase o cisternă cu 
combustibil, care răspândise petrol arzând peste toată 
pista. 


— Foarte bine, spusese Lloyd. Îl voi informa pe cel mare. 
Răniţii au fost duşi la spital? 

— Mda, acolo sunt. După părerea mea, Freddy 
Campanari nu apucă apusul soarelui. Cu alte cuvinte, nu 
mai rămân decât doi piloţi, eu şi Andy. Să-i spui asta, şi 
vreau să-i mai comunici ceva, când se întoarce. Vreau ca 
împuţitul de Trashcan Man să dispară. Asta-i preţul pe care- 
l pretind ca să rămân. 

Lloyd îl măsură pe Carl Hough. 

— Chiar aşa? 

— Ai înţeles foarte bine. 

— Păi, uite ce este, Carl, îi spuse Lloyd. Nu pot să 
transmit mesajul. Dacă ai chef să-i dai lui ordine, va trebui 
s-o faci personal. 

Carl păru deodată tulburat şi puţin speriat. Frica 
producea un efect straniu pe figura lui dură. 

— Mda, înţeleg punctul tău de vedere. Dar sunt obosit şi 
dat peste cap, Lloyd. Obrazul mă doare ca naiba. Nu aveam 
de gând să-mi vărs nervii pe tine. 

— E-n regulă, omule. De asta mă aflu eu aici. 

Uneori ar fi preferat să nu fie aşa. Deja îl durea foarte 
tare capul. 

— Dar omul acela trebuie să plece, insistă Carl. Dacă va 
trebui să i-o spun eu, am s-o fac. Ştiu că poartă o piatră din 
aceea neagră. Presupun că este în relaţii nemaipomenite cu 
omul înalt. Dar uite ce este, ascultă-mă. Carl se aşeză şi-şi 
puse casca pe o masă de bacara. Trash este vinovat de 
izbucnirea incendiului. Pe Dumnezeul meu, cum crezi că ne 
vom ridica de la sol cu avioanele alea dacă tocmai unul 
dintre oamenii barosanului le dă foc piloților! 

Mulţi dintre cei care treceau prin recepţia Grandului 
aruncau priviri neliniştite spre masa la care stăteau Lloyd şi 
Carl. 

— Nu mai vorbi aşa de tare, Carl. 

— Okay. Dar ai înţeles care-i problema, nu? 

— Eşti absolut sigur că Trash a făcut-o? 


— Ascultă-mă, spuse Carl, aplecându-se, se afla în garaj. 
Bine? A stat acolo foarte multă vreme. L-au văzut foarte 
mulţi, nu numai eu. 

— Credeam că e plecat pe undeva. În deşert. Înţelegi, 
căutând tot felul de lucruri. 

— Păi, vezi bine, s-a întors! Tractorul acela cu şenile cu 
care iese el în deşert era plin cu tot felul de lucruri. 
Dumnezeu ştie de pe unde le adună, eu nu. Oricum, în 
timpul pauzei de cafea, a venit şi el să discute cu băieţii. Îl 
ştii cum este. Pentru el, armele sunt ca dulciurile pentru un 
copil. 

— Mda. 

— Ultimul lucru pe care ni l-a arătat a fost un fitil 
incendiar. Tragi de vârf şi se iscă o mică flacără de fosfor. 
Apoi nimic, timp de o jumătate de oră sau patruzeci de 
minute, funcţie de dimensiunea fitilului, corect? Ai înţeles? 
Apoi se stârneşte un foc îngrozitor. Mic, dar teribil de 
puternic. 

— Mda. 

— Foarte bine. Prin urmare, Trashy ne arăta jucărelele 
alea - altfel încântat peste măsură - iar Freddy Campanari 
îi zice: „Hei, cine se joacă cu focul face pipi în pat, Trash.” 
Atunci Steve Tobin - îl cunoşti, e comic ca o cârjă de cauciuc 
- zice: „Băieți, aţi face bine să ascundeţi chibriturile, Trashy 
s-a întors în oraş.” Atunci Trash s-a purtat foarte ciudat. A 
aruncat o privire jur-împrejur şi a mormăit ceva în surdină. 
Eu stăteam chiar lângă el şi mi s-a părut că zice cam aşa: 
„Să nu mă mai întrebaţi vreodată de cecul doamnei 
Semple.” Tu înţelegi ceva din chestia asta? 

Lloyd clătină din cap. Oricum nu înţelegea mare lucru în 
privinţa lui Trashcan Man. 

— Apoi a plecat. Şi-a cules lucrurile pe care ni le arătase 
şi a luat-o din loc. Am fost cu toţii cam jenaţi de ce se 
întâmplase. N-am vrut să-l rănim. Cei mai mulţi dintre noi 
chiar ţinem la Trash. Sau ţineam. Este ca un copil mic, ştii? 

Lloyd făcu un semn afirmativ. 


— Peste o oră, afurisita de cisternă sare în aer ca o 
rachetă. Iar în timp ce noi adunam resturile, s-a întâmplat 
să-mi ridic privirea şi să-l văd pe Trashy în tractorul lui, 
lângă barăci, uitându-se la noi cu binoclul. 

— Asta-i tot? întrebă Lloyd, uşurat. 

— Nu, nu-i tot. Dacă era, nici nu m-aş fi ostenit să vin 
până la tine, Lloyd. Dar aşa am ajuns să mă gândesc cum 
de-a sărit camionul în aer. Este exact genul de treburi 
pentru care foloseşti o capsulă incendiară. În Nam, soldaţii 
Cong au făcut să explodeze o mulţime de depozite de 
muniţie chiar în felul ăsta, ba chiar folosind propriile 
noastre fitile incendiare. Îl pui sub camion, pe ţeava de 
eşapament. Dacă nimeni nu porneşte camionul, se 
declanşează când trece timpul prevăzut. Dacă îl porneşte, 
explodează când se încălzeşte ţeava. Într-un fel sau altul, 
bum, şi s-a terminat cu camionul. Singurul lucru care nu se 
potrivea a fost că în garaj există întotdeauna vreo zece 
cisterne cu combustibil, iar noi nu le folosim într-o ordine 
anume. Prin urmare, după ce l-am dus pe bietul Freddy la 
spital, John Waite şi cu mine ne-am întors acolo. John se 
ocupă de garaj şi era în culmea furiei. Îl văzuse acolo pe 
Trash ceva mai devreme. 

— E sigur că era Trashcan Man? 

— Cu toate arsurile alea de pe braţ este foarte greu de 
confundat, nu crezi? Bine? În momentul respectiv nimeni 
nu s-a gândit la nimic. Îşi vârâse nasul, dar cam asta-i în 
general treaba lui, nu-i aşa? 

— Mda, consider că e corect exprimat. 

— Aşa că eu şi cu John am început să cercetăm şi 
celelalte cisterne. Şi, ce să vezi, pe fiecare dintre ele era 
montat câte un sistem incendiar. Le-a pus pe ţevile de 
eşapament, chiar dedesubtul rezervoarelor de combustibil. 
Motivul pentru care camionul pe care l-am folosit a sărit 
primul în aer a fost că ţeava s-a încălzit, după cum îţi 
povesteam, corect? Dar şi celelalte se pregăteau să plece. 
Două sau trei scoteau deja fum. O parte a cisternelor erau 


goale, dar cel puţin cinci erau pline cu combustibil de avion. 
În doar zece minute am fi pierdut jumătate din bază. 

Isuse, se tângui Lloyd în sinea lui. E de rău. Mai rău de 
atât nici că s-ar putea. 

Carl îi arătă mâna plină de băşici. 

— Cu asta m-am ales când am tras de un fitil fierbinte. 
Acum înţelegi de ce trebuie să dispară? 

Lloyd îi răspunse nesigur: 

— Poate cineva i-a furat dispozitivele astea din tractor, în 
timp ce el făcea pipi sau mai ştiu eu ce. 

— Nu s-a întâmplat aşa, îi spuse Carl calm. Cineva s-a 
simţit jignit atunci când îşi prezenta, mândru, jucăriile, şi i-a 
venit în minte să ne ardă pe toţi. A fost la un pas de succes. 
Trebuie făcut ceva, Lloyd. 

— Foarte bine, Carl. 

Îşi petrecu restul după-amiezii întrebând în stânga şi în 
dreapta de Trash - îl văzuse cineva sau ştia pe unde este? 
Priviri ferite şi răspunsuri negative. Vestea se răspândise. 
Poate că asta era bine. Oricine îl vedea se va grăbi să 
raporteze, în speranţa că avea să se bucure de mai multă 
trecere în faţa celui mare. Dar Lloyd bănuia că nimeni nu-l 
va vedea pe Trash. Lovise, iar acum se întorsese probabil în 
deşert, în tractorul lui pe şenile. 

Se uită la pasienţa întinsă dinaintea lui şi-şi controlă cu 
grijă impulsul de a mătura cărţile de joc de pe masă. 
Preferă să mai trişeze o dată, scoțând un as, şi să continue 
să joace. N-avea nicio importanţă, dacă Flagg dorea să 
pună gheara pe el, nu-i rămânea decât să-l caute. Trashy 
avea să sfârşească răscrăcănat pe o cruce, exact ca Hec 
Drogan. Mare ghinion, băi băiete. 

Dar în ungherul cel mai secret al inimii lui, se mira. 

În ultima vreme se petrecuseră lucruri care nu-i plăceau. 
Dayna, de exemplu. Adevărat, Flagg aflase despre ea, dar 
de vorbit, fata nu vorbise. Reuşise, nu înţelegea cum, să 
scape prin moarte, lăsându-i în ceaţă în privinţa celui de-al 
treilea spion. 


Asta era altă chestie. Cum de nu ştia Flagg din prima de 
soarta celui de-al treilea spion? Ştiuse de băşinosul ăla 
bătrân, iar când se întorsese din deşert aflase şi despre 
Dayna şi le spusese exact cum avea de gând să se poarte cu 
ea. Dar nu-i mersese. 

lar acum, Trashcan Man. 

Trash nu era un nimeni. Poate că pe vremuri fusese, dar 
acum se schimbase socoteala. Purta la gât piatra neagră a 
Omului Întunecat, exact ca el. După ce îi prăjise creierii 
avocatului ăluia cu gură mare la L.A., Lloyd îl văzuse pe 
Flagg punându-şi mâinile pe umerii lui Trashcan şi 
spunându-i cu blândeţe că toate visele fuseseră adevărate. 
Iar Trash şoptise: „Îmi dau viaţa pentru tine.” 

Lloyd nu avea de unde să ştie ce se mai întâmplase între 
cei doi, în orice caz părea limpede că omul bântuia prin 
deşert cu binecuvântarea lui Flagg. lar acum Trashcan Man 
o luase razna. 

Ceea ce ridica nişte întrebări destul de serioase. 

Aceasta era şi cauza pentru care Lloyd stătea aici singur, 
la ora 9 seara, trişând la pasienţă şi dorindu-şi să fie beat 
criţă. 

— Domnul Henreid? 

Ce-o mai fi şi asta? Îşi ridică privirile şi văzu o fată 
frumuşică, în pantaloni albi scurţi şi o bluză care nu-i 
acoperea ca lumea nici măcar sfârcurile sânilor. Interesul 
exagerat pentru sex al tinerei era vizibil, dar avea o figură 
nervoasă şi palidă, aproape bolnavă. Îşi muşca mereu 
unghia unuia dintre degetele mari şi Lloyd constată că avea 
toate unghiile roase. 

— Ce-i? 

— Tr... trebuie să-l văd pe domnul Flagg. 

Forţa îi dispăru foarte repede din voce, spre sfârşitul 
propoziției transformându-se în şoaptă. 

— Ia te uită, chiar vrei? Dar ce-ţi închipui tu, că sunt 
secretarul lui intim? 

— Dar... mi s-a spus... să te caut pe tine. 


— Cine a spus? 

— Păi, Angie Hirschfield. Ea mi-a zis. 

— Cum te cheamă? 

— Ah, Julie. Chicoti, dar doar dintr-un simplu reflex. 
Spaima i se ghicea în continuare pe chip, iar Lloyd se 
întrebă plictisit ce porcărie mai era şi asta. O fată ca ea n-ar 
fi întrebat de Flagg decât într-o situaţie cu adevărat 
serioasă. Julie Lawry. 

— Uite ce este, Julie Lawry, Flagg nu se află la Las Vegas 
în momentul de faţă. 

— Când se-ntoarce? 

— Nu ştiu. Vine şi pleacă şi nu poartă asupra lui un 
sistem de semnalizare. Şi nici nu-mi dă mie socoteală. Dacă 
ai ceva, spune-mi mie şi am să mă îngrijesc ca mesajul să 
ajungă la el. Tânăra îl măsură neîncrezătoare, iar Lloyd 
repetă ceea ce-i spusese şi lui Carl Hough în după-amiaza 
aceea: De asta mă aflu eu aici, Julie. 

— Okay. Apoi, adăugă cu grabă: Dacă-i important, să-i zici 
că eu am fost cea care ţi-a spus. Julie Lawry. 

— Okay. 

— Nu uiţi? 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Şi acum, ce este? 

Ea făcu bot: 

— Ştii, nu trebuie să fii aşa de rău. 

Lloyd oftă şi puse pe masă cărţile pe care le mai ţinea în 
mână. 

— Aşa este, recunoscu el, cred că ai dreptate. Şi acum, 
spune-mi despre ce este vorba? 

— De surdomutul ăla. Dacă se află prin preajmă, cred că 
spionează. M-am gândit că ar fi bine să ştiţi. Ura sclipi în 
ochii ei. Nenorocitul a vrut să mă împuşte. 

— Ce surdomut? 

— Păi, l-am văzut pe cretin, prin urmare mi-am făcut 
socoteala că trebuie să se afle şi surdomutul cu el, ştii? Ei 
nu sunt după tipicul nostru de aici. Bănuiesc că or fi venit 
din partea cealaltă. 


— Aşa crezi tu? 

— Mda. 

— Păi, eu unul nu prea înţeleg despre ce vorbeşti. Am 
avut o zi lungă şi sunt obosit. Dacă nu te hotărăşti să 
vorbeşti cum se cuvine, Julie, eu mă duc la culcare. 

Julie se aşeză, puse picior peste picior şi-i povesti lui 
Lloyd întâlnirea cu Nick Andros şi Tom Cullen la Pratt, 
Kansas, oraşul ei natal. Despre întâmplarea cu Pepto- 
Bismolul („Mă distram şi eu puţin cu prostălăul, iar celălalt 
a scos arma şi m-a ameninţat!”), îi povesti până şi scena cu 
plecarea lor din oraş, atunci când trăsese după ei. 

— Şi toate astea dovedesc ce anume? o întrebă Lloyd 
după ce terminase. 

Fusese vag intrigat de cuvântul „spion”, dar începând de 
atunci se cufundase într-o buimăceală plictisită. 

Julie puse iarăşi bot şi-şi aprinse o ţigară. 

— Ţi-am zis, doar. Cretinul se află aici. Pariez că 
spionează. 

— Tom Cullen, aşa ai zis că-l cheamă? 

— Da. 

Îşi aducea aminte, destul de vag. Cullen era un tip înalt şi 
blond, nu absolut întreg la minte, asta nu se putea tăgădui, 
însă în niciun caz atât de rău pe cât îl descria putoarea asta 
ordinară. Se strădui să-şi aducă aminte mai mult, însă fără 
succes. Oamenii continuau să sosească în Las Vegas, câte 
şaizeci până la o sută pe zi. Era imposibil să-i mai ţii minte 
pe toţi, iar Flagg îi spusese că imigrația va creşte mult, 
înainte de a înceta definitiv. Cel mai bine ar fi fost să se 
ducă la Paul Burlson, care ţinea un dosar cu rezidenții din 
Las Vegas, ca să găsească alte date despre idiotul acela, 
Cullen. 

— Ai de gând să-l arestezi? se interesă Julie. 

Lloyd o măsură rece: 

— Am să te arestez pe tine, dacă nu-mi dai pace. 

— Ăsta zic şi eu băiat de treabă! ţipă Julie Lawry, 
cuprinsă de isterie. Sări în picioare şi se holbă la el. În 


pantalonii scurţi, din bumbac alb, picioarele ei păreau să fie 
lungi până la gât. Eu încercam să vă aduc un serviciu! 

— Voi verifica. 

— Mda, corect, am mai auzit eu povestea asta. 

Spunând acestea, ieşi din încăpere călcând apăsat, 
descriind cu poponeţul, de indignare, mici cercuri strânse. 

Lloyd o însoţi cu o privire amuzată şi obosită, gândindu- 
se că pe lume existau o groază de puicuţe ca ea - chiar şi 
acum, după Supergripă, ar fi fost în stare să pună pariu că 
mai rămăseseră destule. O puneai cu ele fără niciun fel de 
probleme, dar după aceea, păzea, altfel te sfâşie cu 
unghiile. Rude apropiate cu femelele acelea de păianjen 
care-şi devorează partenerii după consumarea actului 
sexual. Trecuseră două luni de zile, cu toate acestea îi mai 
purta pică mutului. Cum zisese că-l cheamă? Andros? 

Lloyd trase un carneţel hărtănit, cu copertele negre, din 
buzunarul de la spate, îşi umezi degetul şi răsfoi până 
ajunse la o pagină albă. Acesta era caietul lui de însemnări, 
plin-ochi cu diverse mici notițe - tot soiul de lucruri, de la 
faptul că nu trebuia să uite să se bărbierească înainte de 
întâlnirile cu Flagg şi până la o notă înconjurată cu chenar 
să facă un inventar al conţinutului farmaciilor din Las Vegas 
înainte să dispară morfina şi codeina. Curând va avea 
nevoie de un nou carnețel. 

Mâăzgăli cu scrisul lui ţeapăn, de şcoală secundară: Nick 
Andros sau poate Androtes - mut. În oraş? Şi dedesubt: 
Tom Cullen, de verificat cu Paul. Îşi vârt carnetul la locul lui, 
în buzunar. La şaizeci de kilometri spre nord-est, Omul 
Întunecat ajunsese la punctul culminant al îndelungatei lui 
relaţii cu Nadine Cross, sub stelele scânteietoare ale 
deşertului. Ar fi fost deosebit de interesat să afle că un 
prieten de-al lui Nick Andros se află la Las Vegas. 

Dar el dormea. 

Lloyd aruncă o privire morocănoasă pasienţei, uitând de 
Julie Lawry, de supărarea fetei şi de funduleţul ei apetisant. 
Mai făcu o şmecherie cu un as, iar gândurile i se întoarseră 


cu tristeţe la Trashcan Man şi la ce avea să zică - sau să 
facă - Flagg la aflarea ştirii. 


În vremea în care Julie Lawry părăsea Cub Bar, simţindu- 
se respinsă, deşi nu-şi făcuse decât datoria ei de cetăţean, 
după cum gândea ea, Iom Cullen privea visător luna plină 
prin fereastra imensă din apartamentul său, situat în altă 
parte a oraşului 

Sosise vremea să plece. 

Era vremea să se întoarcă. 

Apartamentul acesta nu semăna cu casa lui din Boulder. 
Locul acesta era mobilat, dar nu şi decorat. Nu atârnase 
nici măcar un singur afiş şi nu agăţase nici măcar o pasăre 
împăiată, cu ajutorul sârmei de pian. Locuinţa aceasta nu 
fusese decât un loc de popas, iar acum sosise vremea să 
pornească mai departe. Era bucuros. Nu putea să sufere 
locul acesta. Aici domnea un miros special, uscat şi putred, 
pe care nu reuşeai niciodată să-l defineşti până la capăt. 
Oamenii erau amabili, în mare parte, iar pe unii îi plăcea la 
fel de mult ca pe cei din Boulder: Angie sau băieţelul acela, 
Dinny. Nimeni nu-şi bătea joc de el pentru că era încet la 
minte. Îi dăduseră o muncă şi glumeau cu el, iar când venea 
pauza de prânz schimbau între ei mâncarea din sufertaşe. 
Erau oameni drăguţi şi asemănători celor din Boulder, din 
câte-şi făcea el socoteala, dar... 

Dar în jurul lor plutea mirosul acela. 

Păreau să aştepte şi să urmărească ceva. Uneori cădeau 
într-o tăcere stranie, iar ochii li se acopereau de un văl 
impenetrabil, de parcă i-ar fi vizitat pe toţi aceleaşi vise 
neliniştitoare. Făceau diverse lucruri fără să ceară explicaţii 
de ce şi la ce bun. Avea sentimentul că oamenii aceştia 
purtau nişte măşti fericite, dar feţele lor adevărate, de 
profunzime, erau ale unor monştri. Văzuse odată un film de 
groază cu acest subiect. Monstrul respectiv purta numele 
de vârcolac. 


Luna plutea deasupra deşertului, fantomatică, distantă şi 
liberă. O văzuse pe Dayna, din Free Zone. O văzuse o 
singură dată. Oare ce se întâmplase cu ea? Spionase şi ea? 
Se întorsese înapoi? 

Nu ştia nimic despre toate astea. Dar se temea. 

Pe scaunul La-Z-Boy din faţa inutilului televizor color din 
apartament aştepta un mic rucsac, plin cu felii de şuncă 
ambalate în vid, Slim Jims şi Saltines. Îl ridică şi-l puse în 
spate. 

Călătoreşti noaptea, dormi ziua. 

leşi în curtea clădirii fără să arunce vreo privire înapoi. 
Luna era atât de puternică, încât îi arunca umbra pe 
cimentul crăpat, unde jucătorii, înainte să intre în cazinouri, 
îşi parcaseră odinioară maşinile lor cu numere de 
înmatriculare din alte state. 

Îşi ridică privirile spre banul spectral ce plutea pe cer. 

— Luna, şopti el. Doamne, da. Iom Cullen ştie ce 
înseamnă asta. 

Bicicleta lui îl aştepta rezemată de peretele din stuc roz 
al clădirii. Se opri un moment ca să-şi aranjeze rucsacul, 
apoi încălecă şi porni în direcţia drumului Interstate. Pe la 
ora ll noaptea ieşise din Las Vegas şi pedala spre est, pe 
banda de refugiu a lui 1-15. Nimeni nu-l văzuse. Nimeni nu 
sunase alarma. 

Mintea lui se afla într-un punct neutru, aşa cum se 
întâmpla aproape întotdeauna când îşi rezolva problemele 
imediate. Pedală mai departe, conştient doar de faptul că 
briza uşoară a nopţii îi mângâia obrajii transpiraţi. Din când 
în când trebuia să ocolească o dună de nisip care se târâse 
din deşert şi pusese un braţ alb şi scheletic de-a curmezişul 
drumului, şi, ieşind din oraş, evită şi maşinile şi camioanele 
oprite în drum - priviţi lucrarea mea, voi, cei puternici, şi 
minunaţi-vă, ar fi spus poate Glen Bateman, în felul lui 
ironic. 

La ora 2 făcu un popas şi luă o gustare uşoară, Slim Jims, 
biscuiţi şi Kool-Aid dintr-un termos mare, prins în spatele 


bicicletei. Apoi îşi văzu de drum. Luna apusese. Cu fiecare 
rotaţie a roţilor bicicletei se afla tot mai departe de Las 
Vegas şi se simţea tot mai bine. 

Dar la 4.15 în acea dimineaţă de 13 septembrie se abătu 
asupra lui un talaz îngheţat de teamă, cu atât mai 
înspăimântător cu cât era total neaşteptat şi aparent 
irațional. Tom ar fi ţipat cat îl ţinea gura, dar coardele lui 
vocale erau deodată încremenite. Muşchii picioarelor îi 
amorţiră brusc şi continuă să meargă mai departe în 
virtutea inerţiei, sub stelele încremenite. Imaginea alb- 
negru negativă a deşertului defila tot mai încet pe dinaintea 
lui. 

EI se afla în apropiere. 

Omul fără faţă, demonul ce bântuia acum pe pământ. 

Flagg. 

Bărbatul înalt, aşa-i spuneau. Rânjitul, aşa-i spunea Tom 
în sinea lui. Numai că atunci când rânjetul se abătea asupra 
ta, ţi se oprea sângele în vene, iar carnea se făcea rece şi 
cenuşie. Omul în stare să se uite la o pisică şi s-o facă să 
borască ghemotoace de păr. Dacă trecea printr-un şantier, 
lucrătorii se izbeau cu ciocanul în degete, puneau şindrila 
invers sau mergeau ca somnambulii până la capătul 
grinzilor şi... 

„„. Vai, Doamne Dumnezeule, este treaz! 

Un geamăt ieşi din gâtlejul lui Tom. Simţi deodată veghea 
celuilalt. 1 se păru că vede sau simte un Ochi deschizându- 
se în bezna începutului de zi, un Ochi roşu, infernal, încă 
puţin împăienjenit şi buimac de somn. Se rotea în întuneric. 
Căuta. Pe el îl căuta. Ştia că Tom Cullen se află acolo, dar nu 
şi locul precis unde să-l găsească. 

Picioarele găsiră cu greu pedalele şi începură să se mişte, 
din ce în ce mai repede; se aplecă asupra coarnelor, 
reducând rezistenţa în faţa vântului, până ce prinse o viteză 
ameţitoare. Dacă i-ar fi ieşit acum în cale epava unei maşini, 
ar fi intrat în ea cu toată viteza şi poate ar fi suferit un 
accident mortal. 


Treptat, simţi că prezenţa aceea întunecată şi fierbinte 
rămâne în urma lui. lar cea mai mare minune dintre toate a 
fost că Ochiul roşu infernal căutase în direcţia lui, trecuse 
pe deasupra sa fără să-l vadă (poate din cauză că m-am 
aplecat aşa de tare asupra ghidonului, judecă Tom Cullen 
incoerent)... după care se închisese la loc. 

Omul Întunecat dormea din nou. 

Cum se simte iepuraşul când umbra şoimului se lasă 
asupra lui ca un crucifix negru... şi apoi îşi vede de drum 
fără să se oprească sau măcar să încetinească? Cum se 
simte şoarecele când pisica ce a pândit cu răbdare în faţa 
găurii lui cât e ziua de lungă a fost înşfăcată fără prea multă 
ceremonie de stăpânul ei şi aruncată pe uşă afară? Cum se 
simte cerbul când se strecoară pe nesimţite pe lângă 
atotputernicul vânător, care trage un pui de somn după 
prânz, după ce în dimineaţa respectivă a ucis trei urşi? 
Poate că nu simt nimic sau poate simt ceea ce a simţit şi 
Tom Cullen pe când ieşea din sfera aceea de influenţă 
neagră şi periculoasă: o izbucnire de uşurare teribilă şi 
măreaţă; sentimentul unei noi naşteri. Şi, mai presus de 
orice, un sentiment de siguranţă, atât de greu dobândit, că 
un asemenea noroc nu poate fi decât un semn ceresc. 

Merse până la ora 5 dimineaţa. În faţa lui, cerul căpătase 
culoarea albastru-închis-tivit-cu-auriu a răsăritului. Stelele 
păleau. 

Tom era la capătul puterilor. Mai pedală puţin, până ce 
văzu un povârniş abrupt, cam la şaizeci de metri la dreapta 
şoselei. Îşi împinse bicicleta peste mal şi apoi cobori în valea 
seacă. Urmându-şi impulsurile şi semnalele instinctului, 
adună suficientă iarbă uscată şi cactuşi ca să acopere 
bicicleta. Cam la zece metri de bicicletă erau două stânci 
mari, sprijinite una de cealaltă. Se strecură în punga de 
umbră dintre ele, îşi puse haina sub cap şi adormi aproape 
imediat. 


CAPITOLUL 67 


Momâia ambulantă se întorsese la Vegas. 

Ajunsese cam pe la ora 9.30 dimineaţa. Lloyd îl văzuse 
sosind. Şi Flagg îl văzuse pe Lloyd, dar nu-l băgase în 
seamă. 

Traversase holul recepţiei de la Grand, conducând o 
femeie. În ciuda aversiunii tuturor de a se uita la Omul 
Întunecat, mai multe capete se întorseseră s-o privească pe 
ea. Părul femeii era alb ca zăpada. Suferise o teribilă arsură 
de la soare, atât de gravă, încât îl ducea pe Lloyd cu gândul 
la victimele incendiului cu benzină de la Indian Springs. 
Părul alb, arsura îngrozitoare, ochii absolut goi. Avea o 
expresie nu doar placidă, ci de-a dreptul idioată. Lloyd mai 
văzuse odată asemenea ochi. La Los Angeles, după ce Omul 
Întunecat îl terminase pe Eric Strellerton, avocatul care 
avea de gând să-l înveţe pe Flagg cum să procedeze. 

Flagg nu se uita la nimeni. Rânjea. O conduse pe femeie 
până la lift şi intrară împreună în cabină. Uşa se închise în 
urma lor şi urcară până la ultimul etaj. 

În următoarele şase ore, Lloyd se strădui să pună totul la 
punct, ca să fie pregătit când Flagg avea să apară şi să-i 
ceară raportul. După părerea lui, totul era sub control. Nu-i 
mai rămăsese decât să-l găsească pe Paul Burlson şi să 
scoată de la el toate datele în legătură cu Tom Cullen, 
pentru eventualitatea că Julie Lawry descoperise cu 
adevărat ceva interesant. Lloyd se îndoia, dar cu Flagg era 
mai bine să te ştii în siguranţă decât să ai ce regreta după 
aceea. Mult mai bine. 

Ridică receptorul şi aşteptă răbdător. După câteva 
secunde se auzi un păcănit şi apoi vocea nazală a lui Shirley 
Dunbar, specifică celor din Tennessee. 

— Centrala. 

— Bună, Shirley, sunt eu, Lloyd. 

— Lloyd Henreid! Ce faci? 


— Destul de bine, Shirl. Poţi să-mi faci legătura la 6214? 

— Paul? Nu este acasă? Se află la Indian Springs. Cred că 
pot să-ţi fac legătura cu el la comandamentul bazei. 

— Okay, te rog să încerci. 

— Imediat. Ascultă, Lloyd, când vrei să treci pe la mine să 
guşti din prăjitura mea cu cafea? Am mereu proaspătă, 
pentru că fac câte una la fiecare două sau trei zile. 

— Curând, Shirley, o asigură Lloyd, strâmbându-se. 

Shirley avea patruzeci de ani, era deşirată... şi pusese 
ochii pe Lloyd. Avea parte de o mulţime de ironii din pricina 
ei, mai cu seamă de la Whitney şi Ronnie Sykes. Dar era o 
telefonistă foarte bună, capabilă să facă adevărate minuni 
cu sistemul telefonic din Las Vegas. Punerea în funcţiune a 
telefoanelor - sau cel puţin a celor mai importante - fusese 
cea dintâi prioritate a lor după alimentarea cu energie 
electrică, dar cea mai mare parte a echipamentului 
automatic arsese, prin urmare se văzuseră siliţi s-o ia de la 
început, ceea ce echivala cu vechile cutii din tablă şi sfoara 
ceruită. Întreruperile se ţineau lanţ. Dar Shirley se ocupa 
de toate cu o pricepere ieşită din comun şi dădea dovadă de 
multă răbdare cu celelalte trei sau patru operatoare, care 
mai aveau încă multe de învăţat. 

Pe deasupra, prăjitura cu cafea era cu adevărat 
minunată. 

— Curând, repetă el, făcându-şi socoteala cât de bine ar 
fi fost să se poată face o combinaţie între trupul durduliu şi 
tânăr al Juliei Lawry şi talentele şi firea blândă, supusă, ale 
lui Shirley Dunbar. 

Femeia se arătă mulţumită. Pe linie veniră mai multe 
pocnete şi pârâituri şi un ţiuit înalt care-l făcură să 
îndepărteze receptorul de ureche. Apoi se auzi târâitul 
răguşit de la celălalt capăt al firului. 

— Bailey, comandamentul, se auzi o voce care, din cauza 
distanţei, suna a tinichea. 

— La aparat Lloyd, tună el în receptor. Paul este acolo? 

— Cum ai zis, Lloyd? îl întrebă Bailey. 


— Îl caut pe Paul! Paul Burlson! 

— A, el! Da, e chiar aici, bea Cola. 

Urmă o pauză - Lloyd începu să creadă că firava legătură 
se întrerupsese definitiv - şi apoi îl auzi pe Paul. 

— Trebuie să strigăm, Paul, legătura e proastă. 

Lloyd se îndoia că Paul dispune de capacitatea pulmonară 
necesară ca să urle. Era un bărbat costeliv, cu lentile groase 
la ochelari, unii îi spuneau Mr. Cool, pentru că se 
încăpăţâna să poarte în fiecare zi un costum complet, din 
trei piese, în pofida caniculei ucigătoare de la Vegas. Dar 
era foarte bun în postul de ofiţer de informaţii şi, după cum 
îi mărturisise Flagg lui Lloyd într-unul dintre momentele lui 
de expansiune, încă înainte de 1991, Burlson avea să 
răspundă de poliţia secretă. Şi va fi aşa de bun în funcţia 
respectivă, adăugase Flagg cu un zâmbet cald şi cuceritor. 

Paul reuşi să vorbească ceva mai tare. 

— Ai catastiful la tine? îl întrebă Lloyd. 

— Da, Stan Bailey şi cu mine întocmeam chiar acum un 
program de muncă în rotaţie. 

— Te rog să verifici dacă ai date despre un tip numit Iom 
Cullen, bine? 

— Doar o secundă. Secunda se întinse la două sau trei 
minute, iar Lloyd începu să se întrebe din nou dacă nu 
cumva legătura se tăiase. Apoi Paul îi zise: Okay, Iom 
Cullen... eşti acolo, Lloyd? 

— Chiar aici. 

— Cu telefoanele astea, nu ştii niciodată. Are vârsta 
probabilă între douăzeci şi doi şi treizeci şi cinci. El însuşi 
nu ştie sigur. Uşoară înapoiere mintală. Posedă în schimb 
capacitate de muncă. L-am folosit în echipa de curăţenie. 

— De cât timp se află la Las Vegas? 

— De mai puţin de trei săptămâni. 

— Vine din Colorado? 

— Da, însă avem peste zece persoane care şi-au încercat 
norocul dincolo şi au ajuns la concluzia că nu le place. Pe 
tipul despre care mă întrebi l-au alungat. Avea relaţii 


sexuale cu o femeie normală şi, din câte presupun, s-au 
temut pentru fondul lor genetic, explică Paul râzând. 

— Ai adresa lui? 

Paul i-o comunică, iar Lloyd o notă repede în agendă. 

— Asta-i tot, Lloyd? 

— Dacă ai timp, aş vrea să mai verific un nume. 

Paul râse cu aerul aferat al tipului meschin: 

— Desigur, doar sunt în pauza de cafea. 

— Este vorba de Nick Andros. 

— Numele respectiv se află pe lista roşie, îi răspunse Paul 
fără ezitare. 

— Da? Lloyd gândea cu toată viteza de care era în stare, 
adică foarte departe de viteza luminii. Habar n-avea ce 
anume înţelege Paul prin lista roşie. De la cine ai primit 
numele acesta? 

Paul răspunse exasperat: 

— Tu de la cine crezi? Aceeaşi persoană care mi-a dat 
toate celelalte nume de pe lista roşie. 

— Aha, foarte bine. 

Sporovăiala era practic imposibilă când era atât de greu 
să te înţelegi, iar Lloyd avea oricum destule pe cap ca să nu- 
i mai ardă de aşa ceva. 

Lista roşie. Nume pe care Flagg i le comunicase lui Paul 
şi numai lui, din câte se vedea... cu toate că Paul era 
încredinţat că şi Lloyd avea ştiinţă de ele. Lista roşie, oare 
ce mai însemna şi asta? Roşu înseamnă stop. 

Roşu înseamnă primejdie. 

Lloyd ridică iarăşi receptorul. 

— Centrala. 

— Tot eu sunt, Shirl. 

— Ei, Lloyd, ai... 

— Shirley, nu am timp de pălăvrăgeală. Am dat de firul 
unei chestii care s-ar putea dovedi mare. 

— Foarte bine, Lloyd. 

Din vocea lui Shirley dispăruse unda jucăuşă şi căpătase 
un ton foarte oficial. 


— Cine-i de serviciu la Securitate? 

— Barry Dorgan. 

— Fă-mi legătura cu el. Şi să uiţi că ai vorbit cu mine. 

— Bine, Lloyd. 

De astă dată era speriată. Şi Lloyd se temea, în plus era 
şi emoţionat. 

Peste câteva clipe discuta cu Dorgan. Un tip ca lumea, 
faţă de care Lloyd avea un profund respect. Prea mulţi 
indivizi de teapa lui Poke Freeman gravitaseră în direcţia 
departamentului poliţiei. 

— Doresc să reţii pe cineva în numele meu, îi spuse Lloyd. 
Îl vreau viu. Vreau să fie viu, chiar dacă pentru asta e 
nevoie de sacrificiu din partea oamenilor tăi. Îl cheamă Tom 
Cullen şi vei reuşi, probabil, să-l prinzi acasă la el. Adu-l la 
Grand. 

Îi dădu adresa lui Tom, cerându-i s-o repete. 

— Este foarte important, Lloyd? 

— Cât se poate de important. Dacă-ţi iese bine, cineva 
mai mare decât mine va fi foarte încântat de tine. 

— Okay. 

Barry închise telefonul, ceea ce făcu şi Lloyd, convins că 
Barry înţelesese şi sensul ascuns al mesajului: Dar dacă 
ratezi, cineva va fi extrem de supărat pe tine. 

Barry îl sună peste o oră, comunicându-i că, după toate 
probabilitățile, Tom Cullen plecase. 

— Dar e slab de minte, continuă Barry, şi nu poate 
conduce. Nici măcar un scuter. Dacă a luat-o spre est, n-a 
putut trece dincolo de Dry Lake. Îl putem prinde, Lloyd, 
sunt convins că putem. Dă-mi undă verde. 

Barry sărea peste cal. Era una dintre cele patru sau cinci 
persoane din Vegas care ştiau de existenţa spionilor şi-i 
citise gândul lui Lloyd. 

— Stai să mă mai gândesc, îi răspunse Lloyd, înainte ca 
Barry să aibă vreme să protesteze. 

Putea să judece lucrurile mult mai bine decât s-ar fi 
crezut în stare în zilele de dinaintea gripei, dar era 


conştient că se afla în faţa unei chestii care-l depăşeşte. Iar 
lista roşie îl tulburase. Oare de ce nu i se spusese şi lui 
despre ea? 

Pentru prima oară de când îl întâlnise pe Flagg în 
Arizona, Lloyd avea sentimentul neliniştitor că se află într-o 
poziţie vulnerabilă. Existau secrete pe care el nu le 
cunoştea. Probabil că aveau să reuşească totuşi să pună 
mâna pe Cullen; Carl Hough şi Bill Jamieson puteau să 
piloteze elicopterele armatei adăpostite în hangarele de la 
Springs, iar dacă era obligatoriu, puteau să închidă toate 
drumurile care ies din Nevada la răsărit. Apoi, individul nu 
era vreun Jack Spintecătorul sau Doctor Octopus, ci un 
debil mintal oarecare, pus pe fugă. Dar, pentru Dumnezeu! 
Dacă ar fi ştiut de Andros ăla când îl vizitase Julie Lawry, ar 
fi putut să-l încolţească chiar în micul lui apartament din 
North Vegas. 

Se simţea ca şi cum s-ar fi întredeschis în el o uşă, prin 
care pătrundea o undă rece de teamă. Flagg ratase 
mişcarea. Şi nu mai era sigur nici de încrederea lui Flagg în 
el. Nici că se putea un rahat mai mare. 

Totuşi, aştepta un ordin. Nu avea de gând să ia de capul 
lui decizia de a declanşa o vânătoare umană. Mai ales după 
cele întâmplate cu Judele. Se ridică şi se îndreptă spre 
telefoane, dar se întâlni cu Whitney Horgan, care venea 
chiar din direcţia respectivă. 

— E omul, Lloyd, i se adresă acesta. Vrea să discute cu 
tine. 

— Foarte bine. 

Era surprins cât de calmă îi era vocea... căci teama 
crescuse nemăsurat în el. Mai presus de orice, i se părea 
important să-şi aducă aminte că ar fi pierit de mult într-o 
celulă a închisorii din Phoenix, dacă nu l-ar fi salvat Flagg. 
Nu avea niciun sens să se amăgească; îi aparţinea Omului 
Întunecat cu arme şi bagaje. 

Dar nu pot să-mi îndeplinesc misiunea dacă îmi ascunde 
informaţii, gândi el, apropiindu-se de lifturi. Apăsă butonul 


cel mai de sus şi cabina porni repede. Îl încerca din nou 
sentimentul acela tulburător: Flagg nu ştiuse. Cel de-al 
treilea spion se aflase aici tot timpul, iar Flagg habar n- 
avea. 


— Poftim înăuntru, Lloyd. 

Înveşmântat într-un halat de baie în carouri albastre, cât 
se poate de banal, Flagg îi zâmbea leneş. 

Lloyd păşi înăuntru. Acrul condiţionat funcţiona la 
puterea maximă şi avu sentimentul că pătrunsese într-o 
grădină din Groenlanda. Cu toate acestea, când Lloyd trecu 
pe lângă Omul Întunecat, simţi valul de căldură radiat de 
trupul lui. Avea sentimentul că se află într-o încăpere în 
care se găseşte şi un furnal mic, dar extrem de puternic. 

Într-un colţ, într-un fotoliu alb, se afla femeia care sosise 
dimineaţă împreună cu Flagg. Avea părul prins cu grijă în 
ace şi purta o rochie lungă. Figura ei era pierdută şi lipsită 
de expresie; vederea ei îi provocă lui Lloyd un fior profund. 
În adolescenţa lui, furase odată împreună cu nişte prieteni 
dinamită de pe un şantier de construcţie, pe care o 
aprinseseră şi o aruncaseră în Lake Harrison, unde 
explodase. Peştii morţi care ieşiseră plutind la suprafaţă 
aveau în orbitele lor _ tivite ca luna aceleaşi priviri, 
indiferente şi goale. 

— Aş vrea să faci cunoştinţă cu Nadine Cross, îi şopti 
Flagg din spate, făcându-l pe Lloyd să tresară. Este soţia 
mea. 

Surprins, Lloyd se uită la Flagg, care surâdea 
batjocoritor cu ochii lui vioi. 

— Draga mea, el este Lloyd Henreid, mâna mea dreaptă. 
Lloyd şi cu mine ne-am întâlnit în Phoenix, unde Lloyd se 
afla în detenţie şi era pe cale să se înfrupte dintr-un coleg 
deţinut. Dacă stau să mă gândesc, nu este exclus să fi luat 
un mic antreu. Corect, Lloyd? 

Lloyd se împurpură la faţă şi nu spuse nimic, deşi femeia 
era fie idioată, fie drogată de nu mai ştia de ea. 


—  Întinde-i mâna, scumpa mea, o îndemnă Omul 
Întunecat. 

Nadine îi îndeplini porunca aidoma unui robot. Ochii ei 
continuau să se holbeze indiferent, în direcţia unui punct 
nedefinit, undeva deasupra umărului lui Lloyd. 

Doamne, cât e de sinistru, reflectă Lloyd. Un val de 
sudoare îi cuprinse trupul, în ciuda aerului îngheţat ce 
ieşea din sistemul de condiţionare. 

— Încântat de cunoştinţă, i se adresă el, strângând 
carnea moale şi caldă a mâinii. 

După aceea trebui să-şi domolească puternicul imbold de 
a-şi şterge palma de cracul pantalonului. Braţul Nadinei 
continua să plutească inert în aer. 

— Acum poţi să-ţi laşi mâna jos, dragostea mea, îi spuse 
Flagg. 

Nadine îşi duse mâna în poală, unde degetele începură să 
se răsucească şi să se foiască. Spre oroarea lui, Lloyd 
înţelese că femeia se masturba. 

— Soţia mea trece printr-o stare de indispoziţie, spuse 
Flagg, chicotind pe înfundate. De fapt, are motive, după 
cum se spune. Felicită-mă, Lloyd. Voi fi tată. 

Din nou chicotitul, ca fuga de năluci a şobolanilor în 
spatele zidurilor vechi. 

— Felicitări, strecură Lloyd cu greu, printre buzele 
amorţite. 

— Putem discuta orice în prezenţa lui Nadine, nu-i aşa, 
draga mea? E tăcută ca un mormânt. Nu zice nici pâs, dacă 
mi-e permisă gluma... Ce se întâmplă la Indian Springs? 

Lloyd clipi din ochi şi încercă să-şi ajusteze roţile dinţate 
ale gândurilor, simțindu-se despuiat şi lipsit de apărare. 

— Merge bine, reuşi el să îngaime într-un târziu. 

— Merge bine? Omul Întunecat se aplecă spre el şi, 
pentru o clipă, Lloyd fu convins că avea să-şi caşte gura şi 
să-i reteze capul ca un balaur. Se trase înapoi. Nu mi se 
pare câtuşi de puţin o analiză riguroasă, Lloyd. 

— Mai sunt şi alte lucruri... 


— Când voi fi dispus să vorbesc despre alte lucruri, 
hotărăsc singur. 

Vocea lui Flagg creştea, apropiindu-se teribil de mult de 
țipăt. Lloyd nu mai văzuse până atunci o schimbare atât de 
bruscă a dispoziţiei lui Flagg şi se sperie de moarte. 

— În clipa aceasta nu doresc decât un raport asupra 
situaţiei de la Indian Springs şi ai face bine să fii în stare să 
mi-l prezinţi, Lloyd, asta spre binele tău! 

— Prea bine, murmură Lloyd. Okay. 

Îşi scoase carnetul cu însemnări din buzunarul de la şold 
şi timp de o jumătate de oră, discutară despre Indian 
Springs, avioanele de luptă din National Guard şi despre 
rachetele Shrike. Flagg începu să se destindă din nou - deşi 
era foarte greu de stabilit cu precizie şi cu atât mai 
periculos să-l iei ca pe un lucru de la sine înţeles, când aveai 
de-a face cu Momâia Ambulantă. 

— Crezi că ar fi în stare să survoleze Boulder în două 
săptămâni? întrebă el. Să zicem... până la 1 octombrie. 

— Carl ar fi în stare, cred. Despre ceilalţi doi, nu ştiu. 

— Vreau să fie pregătiţi, mormăi Flagg, ridicându-se şi 
începând să măsoare camera cu paşi mari. Vreau să-i ştiu 
pe oamenii aceia că se ascund prin văgăuni, înainte de 
primăvara viitoare. Vreau să-i lovesc noaptea, când dorm. 
Să răscolesc oraşul lor dintr-un capăt la celălalt. Vreau să 
arate ca Hamburgul şi Dresda, după cel de-al Doilea Război 
Mondial. Se întoarse spre Lloyd: obrajii lui erau albi ca 
varul, iar ochii îi ardeau ca tăciunii, mistuiţi de propriul lor 
foc dement. Rânjetul lui amintea de un iatagan. Să se-nveţe 
minte să mai trimită spioni. La primăvară vor locui prin 
caverne. Apoi vom merge la ei şi vom organiza o vânătoare 
de porci. Se se-nveţe minte să mai trimită spioni. 

Lloyd îşi recăpătase în sfârşit glasul: 

— Cel de-al treilea spion... 

— Îl vom descoperi noi, Lloyd. Nu-ţi face griji. Punem noi 
mâna pe ticălos. 


Fermecătorul zâmbet întunecat îi apăruse iarăşi pe buze. 
Dar Lloyd surprinsese o clipă de teamă furioasă şi 
nedumerită înainte să reapară zâmbetul. lar teama era 
ultimul lucru pe care se aştepta să-l vadă. 

— Cred că ştim cine este, îi spuse Lloyd calm. 

Flagg răsucise o figurină din jad între degete, cercetând- 
o. Acum mâinile lui încremeniseră. Rămase nemişcat, iar pe 
chip i se zugrăvi o concentrare ciudată. Pentru prima dată, 
femeia aceea, Cross, îl privi pe Flagg, apoi căută cu grabă 
într-altă parte. Aerul mansardei părea să se fi îngroşat. 

— Ce? Cum ai zis? 

— Cel de-al treilea spion... 

— Nu, spuse deodată Flagg cu hotărâre neaşteptată. Nu, 
te baţi cu umbrele, Lloyd. 

— Dacă am înţeles bine, este prieten cu un tip pe care-l 
cheamă Nick Andros. 

Figurina din jad îi scăpă lui Flagg printre degete şi se 
sfărâmă. Peste o secundă, Lloyd se pomeni ridicat din scaun 
de piepţii cămăşii. Flagg traversase încăperea cu asemenea 
rapiditate, încât Lloyd nici nu apucase să-l vadă. Apoi faţa 
lui Flagg aproape se lipi de el, radiind dogoarea aceea 
bolnavă, cu ochii negri, ca de nevăstuică, la doar câţiva 
centimetri de ai săi. 

— Şi tu mi-ai stat aici şi mi-ai vorbit de Indian Springs? Ar 
trebui să te arunc pe fereastră! urlă Flagg. 

Ceva - poate faptul că simţea vulnerabilitatea Omului 
Întunecat, poate doar faptul că ştia că Flagg îl va cruța 
până ce va primi toate informaţiile - îi permise lui Lloyd să- 
şi recapete graiul şi să se apere. 

— Am încercat să-ţi spun! strigă el. Dar m-ai întrerupt! Şi 
nu mi-ai vorbit nici despre lista roşie, ce-o mai fi şi aia! Dacă 
aş fi ştiut, aş fi putut să-l rețin pe idiot ieri seară! 

Atunci se simţi plutind prin cameră şi se izbi de peretele 
opus. I se dezlănţui o adevărată explozie de stele verzi în 
ţeastă şi se prăbuşi pe parchet, ameţit. Îşi scutură capul, 
încercând să se dezmeticească. Urechile îi ţiuiau. 


Ai fi zis că Flagg a înnebunit. Ţopăia prin cameră, livid de 
furie. Nadine se făcuse mică în fotoliul ei. Flagg ajunse în 
dreptul unui raft populat cu o menajerie de animale din jad 
verde-lăptos. Se holbă la ele o secundă, părând uimit să le 
vadă, apoi le mătură pe podea. Explodară toate, ca nişte 
grenade mici. Lovi în bucăţile mai mari cu piciorul gol, 
expediindu-le în toate părţile. Părul negru îi căzuse pe 
frunte. Îl aruncă pe spate cu un gest nervos, apoi se răsuci 
spre Lloyd. Pe figura lui se citea expresia grotescă a 
simpatiei şi compasiunii - ambele la fel de autentice ca o 
bancnotă de trei dolari, îi trecu prin minte lui Lloyd. Se 
apropie de Lloyd şi-l ajută să se ridice; acesta observă că 
Flagg calcă pe mai multe fragmente ascuţite de jad fără să 
dea semne de durere... şi fără să-i curgă sânge. 

— Îmi pare rău. Hai să bem ceva. Întinse mâna şi-l ajută 
pe Lloyd să se ridice. Ca un copil care a făcut o criză de 
furie, gândi Lloyd. Tu bei bourbon sec, nu? 

— Da. 

Flagg se duse la bar şi umplu două pahare cu nişte 
cantităţi monstruoase. Lloyd înghiţi jumătate dintr-al său 
dintr-odată. Paharul clănţăni uşor atunci când îl puse pe 
masa din colţul încăperii, dar se simţea mult mai bine. 

— Lista roşie este un lucru cu care n-am crezut că va 
trebui să lucrezi vreodată, îi explică Flagg. Erau acolo opt 
nume - din care au rămas acum cinci. Consiliul lor de 
conducere, plus bătrâna. Andros era unul dintre ei. Dar 
între timp a murit. Da, Andros a murit, sunt sigur. 

Îl fixă apoi pe Lloyd cu privirea lui ascuţită şi otrăvită. 
Acesta începu să-şi depene povestea, uitându-se din când în 
când în caiet. De fapt, nu avea nevoie, dar îi făcea bine să 
scape de privirea aceea furioasă. Începu cu Julie Lawry şi 
încheie cu Barry Dorgan. 

— Spui că este debil mintal, medită Flagg. 

— Da. 

Pe chipul lui Flagg apăru mulţumirea şi începu să dea din 
cap. 


— Da; spuse el, dar fără să i se adreseze lui Lloyd. Da, de 
asta nu puteam să văd... 

Se întrerupse şi se duse la telefon. Peste câteva clipe 
discuta cu Barry. 

— Elicopterele. Îl pui pe Carl într-unul şi pe Bill Jamieson 
în celălalt. Contact radio permanent. Trimite şaizeci - nu, o 
sută de oameni. Închide toate drumurile care ies prin estul 
şi sudul Nevadei. Îngrijeşte-te ca să primească descrierea 
acestui Cullen. Iar eu vreau să primesc rapoarte din oră în 
oră. 

Puse receptorul la loc şi-şi frecă mâinile, fericit. 

— Punem mâna pe el. Mi-ar fi plăcut doar să-i trimitem 
capul prietenului său, Andros. Dar Andros e mort. Nu-i aşa, 
Nadine? 

Nadine îi răspunse cu o privire goală. 

— Elicopterele nu vor mai fi de prea mare folos în seara 
asta, spuse Lloyd. În trei ore se lasă întunericul. 

— Nu te agita, bătrâne, îl sfătui Omul Întunecat cu 
veselie. Mâine avem destul timp pentru elicoptere. Nu este 
departe. Nu, nu poate fi departe. 

Lloyd frământa nervos carnetul de note cu spirală în 
toate direcţiile, preferând să fie în oricare alt loc decât aici. 
Flagg era acum în bună dispoziţie, dar probabil avea să şi-o 
piardă după ce afla ştirile în legătură cu Trash. 

— Mai este un lucru, spuse el fără tragere de inimă. Este 
vorba de Trashcan Man. 

Se întrebă dacă şi de data asta avea să se dezlănţuie o 
criză de furie, cum fusese aceea căreia îi căzuseră victimă 
bibelourile din jad. 

— Dragul de Trashy. A plecat într-o nouă călătorie de-a 
lui de prospecţiuni? 

— Nu ştiu unde se află. Dar a făcut o mică şmecherie la 
Indian Springs, înainte de a porni iarăşi la drum. 

Relată povestea pe care o auzise de la Carl, cu două zile 
în urmă. Faţa lui Flagg se întunecă aflând de rana mortală a 
lui Freddyt Campanari, dar când Lloyd îşi încheie relatarea, 


se înseninase din nou. În loc să facă o nouă criză, Flagg făcu 
un semn nerăbdător din mână. 

— Foarte bine. Când se întoarce, vreau să fie ucis. Dar 
repede şi cu milă. N-aş vrea să sufere. Sperasem că s-ar 
putea... să ţină mai mult. Probabil că tu nu înţelegi asta, 
Lloyd, dar eu am simţit o anume... înrudire cu băiatul ăsta. 
Am crezut că aş putea să mă folosesc de el - ceea ce am şi 
făcut - dar n-am fost niciodată absolut sigur. Chiar şi un 
maestru în sculptură se poate trezi că i s-a răsucit cuțitul în 
mână, dacă este defect. N-am dreptate, Lloyd? 

Lloyd, care habar n-avea de sculptori şi de cuţitele 
acestora (după el, nu foloseau decât ciocanul şi dalta), făcu 
un semn îndatoritor din cap: 

— Desigur. 

— Şi ne-a făcut şi marele serviciu de a pregăti rachetele 
Shrike. El a fost, nu mă înşel? 

— Ba nu. Chiar el. 

— Se va întoarce. Spune-i lui Barry că Trash... că trebuie 
să punem capăt nefericirii lui. Fără dureri, pe cât posibil. În 
momentul de faţă mă preocupă mult mai mult băiatul acela 
înapoiat mintal de la est. Aş putea să-l las să plece, dar e 
vorba de un principiu. Poate că reuşim să rezolvăm totul 
înainte de căderea întunericului. Tu ce părere ai, draga 
mea? 

Se lăsase pe vine, lângă Nadine. Îi atinse obrazul, iar ea 
se trase, ca şi cum ar fi atins-o cu un fier înroşit în foc. 
Flagg rânji şi o atinse încă o dată. De astă dată ea se 
supuse, cutremurându-se. 

— Luna, exclamă Flagg încântat şi sări în picioare. Dacă 
elicopterele nu-l găsesc înainte de lăsarea întunericului, în 
seara asta e lună plină. Păi, aş pune pariu că la ora asta 
pedalează chiar pe mijlocul lui 1-15, la lumina zilei. 
Aşteptându-se ca Dumnezeul bătrânei să vegheze asupra 
lui. Dar şi ea a murit, nu-i aşa, draga mea? Flagg râse din 
toată inima, cu hohotele unui copil fericit. Şi presupun că la 


fel i s-a întâmplat şi Dumnezeului ei. Totul se va termina cu 
bine. lar Randy Flagg va fi tătic. 

O atinse din nou pe obraz. Femeia gemu ca un animal 
rănit. Lloyd îşi linse buzele uscate. 

— O iau din loc, cu voia ta. 

— Bine, Lloyd, foarte bine. Omul Întunecat nu se întoarse 
spre el; privea răpit obrazul Nadinei. Totul merge bine. Cât 
se poate de bine. 

Lloyd ieşi la iuţeală, aproape în fugă. Dar ajuns în lift nu 
se mai stăpâni; apăsă pe butonul STOP PERICOL şi se lăsă 
în voia crizei de isterie. Râse şi plânse vreme de vreo cinci 
minute. După ce trecu furtuna, se simţi ceva mai bine. 

Nu se prăbuşeşte, îşi spuse el. Au apărut câteva mici 
probleme, dar este în stare să le stăpânească. Jocul se va 
încheia probabil înainte de 1 octombrie, dar cu siguranţă 
înainte de 15. Totul merge în plin, după cum zicea şi el, şi 
nu contează că a fost la un pas să mă omoare... nu contează 
că se poartă mai straniu ca niciodată... 


Peste cincisprezece minute, Lloyd primi telefon de la Stan 
Bailey, aflat la Indian Springs. Stan era într-o stare vecină 
cu nebunia, oscilând între furia la adresa lui Trash şi teama 
de Omul Întunecat. 

Carl Hough şi cu Bill Jamieson decolaseră de la Springs la 
ora 6.02 p.m., pentru a îndeplini o misiune de recunoaştere 
la est de Vegas. Unul dintre ceilalţi piloţi cursanţi, Cliff 
Benson, mergea alături de Carl, ca observator. 

La ora 6.12 p.m., ambele elicoptere explodaseră în aer. 
Indiferent cât de şocat fusese, Stan trimisese totuşi cinci 
oameni la hangarul 9, unde mai erau două hidroelicoptere 
şi trei elicoptere mari Baby Huey. Descoperiră încărcături 
explozibile fixate pe toate cele cinci aparate şi capse de 
detonare prinse de nişte simple ceasuri de bucătărie. 
Detonatoarele nu erau de acelaşi tip cu cele pe care Trash 


le montase pe camioanele cisternă, dar diferenţele nu 
contau. Nu mai rămânea loc de îndoială. 

— Trashcan Man le-a pus, spuse Stan. L-a lovit amocul. 
Numai Isus Cristos ştie unde a mai pus capcane explozive 
prin jur. 

— Verifică peste tot, îi spuse Lloyd. Inima îi bătea repede 
şi neregulat, de frică. Adrenalina îi fierbea în trup, iar ochii 
păreau să-i iasă din cap. Verifică totul! Îi aduni absolut pe 
toţi oamenii şi scotociţi baza aia afurisită de la un capăt la 
celălalt. M-ai înţeles, Stan? 

— La ce bun? 

— La ce bun? urlă Lloyd. Trebuie să-ţi fac un desen, 
tâmpitule? Ce-o să zică cel mare dacă toată baza... 

— Toţi piloţii noştri sunt morţi, spuse Stan cu blândeţe. 
N-ai înţeles, Lloyd? Până şi Cliff, care nu era prea bun. Mai 
avem şase tipi care însă sunt incapabili să ţină manşa 
singuri şi nici măcar un instructor. Ce să mai facem cu 
aparatele alea, Lloyd? 

Întrerupse legătura, lăsându-l pe Lloyd ca trăsnit. 


În aceeaşi seară, Tom Cullen se trezi imediat după 9.30, 
însetat şi înţepenit. Luă o gură de apă din bidon, se 
strecură de sub cele două stânci şi se uită la cerul 
întunecat. Luna trona deasupra, misterioasă şi calmă. Era 
timpul să pornească. Dar trebuia să fie precaut, Doamne, 
da. 

Pentru că acum se aflau pe urmele lui. 

Avusese un vis. Nick îi vorbise, ceea ce era straniu, 
pentru că Nick nu putea să vorbească. Pentru că era 
surdomut. Trebuia să scrie totul, iar Iom habar n-avea să 
citească. Dar visele erau nişte lucruri mai ciudate, în care 
se putea întâmpla orice, aşa cum în visul lui Iom Nick îi 
vorbise. 

lată cum îi vorbise Nick: „Acum au aflat despre tine, Tom, 
dar nu din vina ta. Ai făcut totul cum se cuvine. A fost 


ghinion. Dar de acum trebuie să fii grijuliu. lrebuie să 
părăseşti drumul, Tom, dar să mergi tot spre răsărit.” 

Tom înţelese că trebuia să ţină drumul spre est, dar nu 
ştia şi cum avea să se descurce în deşert ca să nu se 
rătăcească. Era posibil să meargă mereu în cerc. 

— Ai să-ţi dai seama, îl asigură Nick. Mai întâi trebuie să 
cauţi Degetul Domnului, God's Finger... 

Acum 'lom îşi aşeză bidonul la centură şi-şi potrivi 
rucsacul. Se întoarse pe jos la şosea, lăsând bicicleta la 
locul ei. Urcă povârnişul până la şosea şi scrută cu grijă în 
ambele sensuri. Trecu în fugă de banda mediană şi, după 
încă o privire, traversă benzile în direcţia vest a lui 1-15. 

Acum au aflat despre tine, Tom. 

Îşi prinse piciorul în gardul de pe cealaltă parte şi se 
rostogoli până aproape la capătul povârnişului de lângă 
şosea. Rămase câteva secunde la pământ, cu inima 
zbătându-i-se în piept. Nu se auzea niciun sunet în afara 
vântului slab, şuierând peste suprafaţa accidentată a 
deşertului. 

Se ridică şi începu să scruteze orizontul. Avea ochii ageri, 
iar aerul deşertului era limpede precum cristalul. Nu peste 
mult îl văzu, conturându-se pe cerul presărat cu stele ca un 
semn de exclamaţie. God's Finger. Stând cu faţa spre 
răsărit, monolitul din stâncă se afla pe direcţia orei 10. Îşi 
făcu socoteala că poate ajunge acolo într-o oră sau două. 
Dar claritatea şi efectul de lupă al aerului înşelaseră 
călători mai experimentați decât 'Tom Cullen, care era din 
ce în ce mai uimit că stâlpul de piatră părea să rămână 
mereu la aceeaşi distanţă. Trecu miezul nopţii, apoi şi ora 2. 
Marele orologiu al stelelor de pe cer se rotise. Iom se 
întrebă dacă stânca ce semăna atât de mult cu un deget nu 
era cumva un miraj. Se frecă la ochi, dar piatra rămase la 
locul ei. În spatele ei, şoseaua dispăruse în depărtările 
întunecate. 

Când privi din nou în direcţia Degetului, i se păru ceva 
mai aproape, iar pe la ora 4, când o voce interioară începu 


să-i sugereze că ar fi timpul să-şi caute un adăpost bun 
pentru ziua ce venea, nu mai încăpea nicio îndoială că se 
apropiase de reperul lui. Dar n-avea să ajungă acolo în 
noaptea aceea. 

Şi dacă totuşi ajungea (presupunând că nu aveau să-l 
descopere la lumina zilei)? Ce urma după aceea? 

Nu conta. 

Nick avea să-i spună. Drăguţul şi bunul de Nick. 

Tom de-abia aştepta să se întoarcă la Boulder şi să-l 
întâlnească, Doamne, da. 

Descoperi un cotlon destul de confortabil la umbra unei 
creste stâncoase uriaşe şi adormi aproape instantaneu. În 
noaptea aceea străbătuse cam patruzeci de kilometri spre 
nord-est, apropiindu-se de Mormon Mountains. 

În timpul după-amiezii, un şarpe cu clopoței mare se 
strecură alături de el, fugind de căldura zilei. Se încolăci 
lângă Tom, dormi o vreme, apoi plecă mai departe. 


Flagg îşi petrecu după-amiaza la marginea terasei de pe 
acoperiş, privind spre est. Soarele avea să apună peste 
patru ore, şi atunci băiatul ăla înapoiat pornea din nou la 
drum. 

Vântul puternic şi stăruitor al deşertului îi ridică părul 
negru de pe fruntea încinsă. Oraşul se sfârşea brusc, lăsând 
loc deşertului. Câteva panouri de reclame la marginea 
nimicului şi basta. Deşertul nesfârşit, oferind atâtea 
ascunzători minunate. Nu puţini plecaseră în deşert spre a 
nu mai fi văzuţi niciodată. 

— Nu şi de această dată, şopti el. Am să pun mâna pe el. 
Am să pun mâna pe el. 

Nu reuşea să-şi explice de ce i se părea atât de important 
să-l găsească; nu reuşea cu niciun chip să judece raţional 
situaţia. Se simţea din ce în ce mai tentat să acţioneze pur 
şi simplu, să se mişte, să facă. Să distrugă. 

leri seară, când Lloyd îl informase de explozia 
elicopterelor şi de moartea celor trei piloţi, a trebuit să 


recurgă la absolut toate resursele sale ca să nu intre într-o 
criză teribilă. Cel dintâi impuls fusese să ordone formarea 
de îndată a unei coloane blindate - tancuri, aruncătoare de 
flăcări, transportoare blindate şi toate celelalte. Ar fi ajuns 
la Boulder în cinci zile. Într-o săptămână şi jumătate ar fi 
încheiat toată porcăria. 

Desigur. 

lar dacă în trecătorile munţilor cădea zăpada mai 
devreme, asta ar fi însemnat sfârşitul măreţei forţe, 
Wehrmacht, cum îi plăcea lui să o numească. Se aflau în 14 
septembrie. Nu mai puteai fi sigur de vreme bună. Cum de 
trecuse timpul cu asemenea repeziciune? 

Dar el era cel mai puternic om de pe faţa pământului, nu? 
Poate să fi fost şi alţii pe măsura lui, în Rusia, China sau 
Iran, dar până să se măsoare cu ei trebuia să mai treacă cel 
puţin zece ani de aici înainte. Tot ceea ce conta în momentul 
respectiv era să-şi menţină autoritatea, ştia asta, simţea 
asta. Că era puternic, iată singurul lucru pe care idiotul 
putea să-l spună... asta dacă reuşea să nu se piardă în 
deşert sau să îngheţe în munţi. Nu putea să le spună decât 
că oamenii lui Flagg trăiau cu frica Momâii Ambulante şi 
aveau să asculte orice comandă a Momâii Ambulante. Nu 
avea cum să le spună decât lucruri care să-i demoralizeze şi 
să-i lipsească şi mai mult de voinţă. Atunci de ce-l domina 
acel sentiment neclintit şi apăsător că acest Cullen trebuie 
găsit şi ucis înainte de a părăsi Vestul? 

Pentru că asta doresc şi voi obţine ceea ce doresc, şi nu 
este nevoie de niciun alt motiv. 

Şi Trashcan Man. Crezuse că poate să şi-l scoată cu totul 
din minte pe Trash. Îşi făcuse iluzia că Trashcan Man poate 
fi aruncat ca o sculă stricată. Dar el reuşise să facă ceea ce 
întreaga Free Zone n-ar fi fost în stare. Aruncase noroi în 
mecanismul aparent perfect conceput de Omul Întunecat în 
vederea cuceririi. 

Am judecat greşit... 


Era un gând oribil, pe care nu-şi putea permite să-l ducă 
până la ultimele concluzii. Îşi aruncă paharul peste 
parapetul puţin înalt al acoperişului şi-l văzu răsucindu-se şi 
scânteind în soare, din ce în ce mai departe, apoi coborând. 
Îl fulgeră un gând răutăcios, de copil apucat: Sper să 
nimerească pe careva în cap! 

Jos, la mare distanţă, paharul lovi asfaltul parcării şi 
explodă... atât de departe, încât Omul Întunecat nici măcar 
nu auzi. 

Nu găsiseră şi alte bombe la Indian Springs. Întorseseră 
totul cu fundul în sus. Se-nţelegea astfel că Trash minase 
primele lucruri care-i ieşiseră în cale, elicopterele din 
hangarul 9 şi camioanele cu combustibil din garajul de 
alături. 

Flagg îşi reînnoise ordinul ca Trashcan Man să fie ucis de 
îndată ce va apărea. Gândul că Trash bântuia prin toate 
acele foste proprietăţi guvernamentale, unde doar 
Dumnezeu ştie ce putea fi depozitat, îl făcea vizibil nervos. 

Nervos. 

Da. Acel minunat sentiment de siguranţă se evapora. 
Când începuse să se evapore? Nu putea spune cu 
siguranţă. 'Tot ce ştia era că lucrurile începuseră să meargă 
prost. Şi Lloyd era conştient de asta. Îşi dădea seama după 
felul în care îl privea: Poate n-ar fi fost o idee rea ca Lloyd 
să sufere un accident înainte de sfârşitul iernii. Era prieten 
prea bun cu cei mai mulţi dintre oamenii din garda 
palatului, ca Whitney Horgan sau Ken DeMoitt. Ba chiar şi 
cu Burlson, care dăduse în vileag chestia cu lista roşie. Se 
gândi într-o doară să-l jupoaie de viu pe Paul Burlson 
pentru gafa comisă. 

Dar dacă Lloyd ar fi ştiut de lista roşie, nimic din toate 
acestea nu s-ar i... 

— Taci din gură, mormăi el. Taci... din... gură... 

Dar gândul nu se lăsa alungat atât de uşor. De ce nu-i 
comunicase şi lui Lloyd numele conducătorilor din Free 
Zone? Nu ştia, nu-şi aducea aminte. La momentul respectiv, 


existase probabil un motiv cât se poate de valabil, dar cu 
cât încerca mai mult să şi-l amintească, cu atât îi aluneca 
printre degete. Oare fusese vorba de hotărârea viclean- 
prostească de a nu lăsa prea multe ouă în aceeaşi traistă - 
sentimentul că nu trebuie să încredinţeze unei singure 
persoane prea multe secrete, chiar şi unui om atât de prost 
şi de credincios ca Lloyd Henreid? 

Pe figură i se zugrăvi tulburarea. Oare luase mereu 
asemenea hotărâri stupide? 

Şi cât de credincios îi era Lloyd de fapt? Expresia aceea 
din ochii lui... 

Deodată, hotări să uite de toate şi să leviteze. Asta-l făcea 
întotdeauna să se simtă mai bine. Mai puternic, mai senin, 
apoi îi limpezea gândurile. Îşi ridică privirile spre cerul 
pustiului. 

(sunt, sunt, sunt, SUNT...) 

Tocurile uzate ale cizmelor se ridicară peste acoperiş, 
plutiră, se ridicară încă trei centimetri. Apoi cinci. Pacea se 
lăsă asupra lui, ştia acum că avea să găsească răspunsurile 
pe care le căuta. Mai întâi trebuie să... 

— Sunt pe urmele tale, ştii? 

La auzul acelei voci blânde şi monotone, se prăbugşi. Şocul 
violent i se transmise prin picioare şi prin coloana 
vertebrală până la falcă, stârnindu-i un clănţănit. Se răsuci 
pe călcâie cu sprinteneala unei pisici. Dar zâmbetul lui larg 
se veşteji la vederea Nadinei. Aceasta era înveşmântată 
într-o cămaşă albă de noapte, cu mulţi metri de material 
vaporos răspândiţi în jurul picioarelor. Părul, la fel de alb ca 
straiul, era răvăşit de vânt. Ai fi zis că este o sibilă palidă, 
ieşită din minţi, şi, oricât încercă să se stăpânească, lui 
Flagg i se făcu frică. Femeia se apropie, delicat, cu încă un 
pas. Avea picioarele goale. 

— Vin. Stu Redman, Glen Bateman, Ralph Brentner şi 
Larry Underwood. Vin şi te vor omori ca pe o nevăstuică, 
din cele care fură pui de găină. 


— Sunt la Boulder, spuse el, se ascund pe sub paturi şi o 
bocesc pe negresa aia a lor moartă. 

— Nu, îi răspunse ea cu indiferenţă. Au ajuns aproape de 
Utah. În curând vor fi aici. Au să te măture ca pe un gunoi. 

— Taci din gură! Du-te jos! 

— Voi cobori, spuse ea, apropiindu-se, iar acum ea era 
cea care zâmbea - un zâmbet ce-l umplea de groază. Roşul 
din obrajii lui, semn al furiei, se scurse, iar vitalitatea lui 
stranie şi fierbinte păru să piară şi ea. Pentru o clipă, lăsă 
impresia că ar fi un bătrân debil. Eu voi cobori... ceea ce ţi 
se va întâmpla şi ţie. 

— leşi afară! 

— Vom cobori, cânta ea, zâmbind... oribil. Jos, tot mai 
Jos... 

— Ei sunt la Boulder! 

— Aproape că au ajuns aici. 

— Coboară! 

— Tot ceea ce ai făcut tu se destramă, şi de ce nu s-ar 
destrăma? Puterea răului nu durează decât relativ puţin. 
Oamenii şoptesc tot felul de lucruri despre tine. Spun că l-ai 
lăsat să scape pe Tom Cullen, un simplu băiat arierat, dar 
suficient de inteligent ca să-l înşele pe Randall Flagg. 
Vorbele ei cădeau tot mai repede, însoţite acum de un 
rânjet batjocoritor. Mai spun că expertul tău în armament a 
luat-o razna, iar tu nu ai ştiut că se va întâmpla. Se tem că 
jucăriile pe care le va aduce de această dată din deşert nu 
vor fi destinate celor din Est, ci vouă. Şi au început să plece. 
Ştiai asta? 

— Minţi, şopti el. Chipul lui era alb ca varul, iar ochii îi 
ieşiseră din cap. Nu vor îndrăzni. lar dacă ar face-o, aş şti şi 
eu. 

Ochii ei goi scrutau peste umărul bărbatului, spre răsărit. 

— Eu îi văd, murmură ea. Îşi părăsesc posturile în miez 
de noapte, iar Ochiul tău nu-i vede. Îşi părăsesc posturile şi 
dispar, într-o echipă de lucru pleacă douăzeci de oameni şi 
nu se întorc decât optsprezece. Gărzile de la graniţe 


dezertează. Se tem că echilibrul de forţe se înclină de 
cealaltă parte. Te părăsesc, te părăsesc, iar cei ce rămân nu 
vor ridica niciun deget când vor veni oamenii din est să te 
termine o dată pentru totdeauna... 

Nu ştia ce anume, dar ceva se rupse în el. 

— MINŢII! urlă. 

Ambele braţe ale lui Flagg se abătură asupra umerilor 
femeii, zdrobindu-i claviculele ca pe nişte creioane. Îi ridică 
trupul în sus, deasupra capului, în albastrul palid al 
deşertului şi, răsucindu-se pe călcâie, o aruncă departe, aşa 
cum aruncase şi paharul. Văzu imensul zâmbet de uşurare 
şi de triumf de pe faţa ei, neaşteptata undă de rațiune din 
priviri, şi atunci înţelese. Îl ispitise s-o facă, înțelegând, nu 
se ştie cum, că doar el putea s-o elibereze... 

Ea purta copilul lui. 

Se aplecă peste parapet, încercând să împiedice 
producerea irevocabilului. Cămaşa ei de noapte flutura. 
Mâna lui apucă materialul vaporos şi simţi cum se sfâşie, 
lăsându-i în palmă o bucată atât de diafană, încât putea să- 
şi vadă degetele prin ea - ceea ce rămâne din vis când te 
trezeşti. 

Apoi ea dispăru, căzând drept în jos, cu degetele de la 
picioare îndreptate spre pământ, cămaşa strângându-i-se în 
jurul gâtului şi învăluindu-i faţa, în valuri. Nu scoase niciun 
țipăt. 

Se prăbuşea tăcută ca o rachetă dezertoare. 

Când auzi bufnitura indescriptibilă a impactului, Flagg îşi 
lăsă capul pe spate şi urlă spre ceruri. 

Nu avea nicio importanţă, nu avea nicio importanţă. 

Situaţia se afla încă sub controlul lui. 

Se aplecă din nou peste parapet şi urmări cum oamenii 
se strângeau în fugă, ca nişte fragmente de pilitură atrase 
de un magnet. Sau ca nişte viermi repezindu-se la un hoit. 

Arătau atât de mici, iar el se afla atât de sus deasupra lor. 

Avea să intre în stare de levitaţie, hotări el, ca să-şi 
recapete calmul. 


Dar trecu multă, foarte multă vreme până ce tocurile 
cizmelor lui se înălţară deasupra acoperişului, iar atunci nu 
plutiră decât la un centimetru deasupra betonului. Mai sus 
nu reuşi să urce. 


Tom se trezi în seara aceea la 8, dar era încă prea multă 
lumină ca să pornească la drum. Aşteptă. Nick i se arătase 
din nou în somn şi stătuseră de vorbă. Era atât de plăcut să 
stai de vorbă cu Nick. 

Rămase în umbra stâncii şi urmări cum se întunecă cerul. 
Stelele începură să licărească. Îi veniră în minte şi pofti 
nişte Pringle's Potato Chips. Când avea să se întoarcă în 
Free Zone - dacă avea să se întoarcă acolo - o să se 
înfrupte din tot ce-şi dorea. Avea să înfulece cartofi 
Pringle's pe săturate. Şi avea să se scalde în iubirea 
prietenilor. lată ce lipsea la Las Vegas, hotărî el - dragostea. 
Erau nişte oameni destul de drăguţi şi aşa mai departe, dar 
nu găseai la ei prea multă dragoste. Pentru că erau ocupați 
cu frica. Dragostea nu creşte prea bine într-un loc unde nu 
există decât teamă, după cum nici plantele nu cresc bine 
într-un loc unde-i întotdeauna întuneric. 

Numai ciupercile bune şi cele otrăvitoare cresc mari şi 
grase la întuneric, până şi el ştia asta, Doamne, da. 

— Îi iubesc pe Nick, pe Frannie, pe Dick Ellis şi pe Lucy, 
şopti Tom. Era rugăciunea lui. Îi iubesc pe Larry 
Underwood şi pe Glen Bateman. Îi iubesc pe Stan şi pe 
Ralph. Îl iubesc pe Stu. Îl iubesc... 

Era ciudat cu câtă uşurinţă îi veneau numele. Păi, când se 
afla în Boulder, se putea considera mulţumit dacă-şi 
amintea numele lui Stu, când venea în vizită. Gândul i se 
întoarse la jucării. La garajul, maşinile şi trenuleţele lui. Se 
jucase cu ele ore întregi. Dar se întreba dacă avea să se 
joace cu ele tot atât de mult când se va întoarce din 
această... dacă se va întoarce. Nu va mai fi acelaşi lucru. 
Era trist, dar poate era şi bine, totodată. 


— Domnul este păstorul meu, recită el încetişor. Nu voi 
duce lipsă de nimic. El mă odihneşte pe câmpiile roditoare. 
El îmi unge creştetul cu ulei. El mă învaţă să mă bat cu 
duşmanii. Amin. 

Acum era destul de întuneric. Porni din nou la drum şi, pe 
la 11.30, ajunse la God's Finger, unde făcu un mic popas şi 
mâncă. Terenul mai înalt din acel loc îi permise să vadă, 
privind în urmă, mai multe luminiţe care se mişcau. Pe 
şosea, gândi el. Mă caută pe mine. 

Tom se întoarse iarăşi spre nord-est. Departe, abia vizibil 
în beznă (luna, plină cu două seri în urmă, era acum pe cale 
să apună), distinse un imens dom rotunjit, de granit. Acesta 
era următorul lui reper. 

— Îl dor picioarele pe Tom, îşi şopti el, nu fără o undă de 
veselie. Durerea din tălpi era nimic în comparaţie cu alte 
rele. Da, dureri în picioare. 

Îşi văzu de drum şi, atunci când umbrele nopţii se 
risipiseră şi îşi găsise un culcuş, străbătuse aproape şaizeci 
de kilometri. Se afla aproape de graniţa dintre Nevada şi 
Utah. 

La ora 8 dimineaţa dormea profund, cu tâmpla sprijinită 
de haină. În spatele pleoapelor închise, ochii i se mişcau 
repede, în toate părţile. 

Nick i se arătase în vis şi Iom stătea de vorbă cu el. 

Tom se încruntă în somn. Îi spusese lui Nick cât de mult 
dorea să-l vadă din nou. 

Dar, dintr-un motiv neînțeles, Nick se întorsese şi se 
îndepărtase. 


CAPITOLUL 68 


Vai, cum se repetă istoria: Trashcan Man se prăjea din 
nou de viu în tigaia diavolului - numai că de data asta nu se 
mai putea mângâia cu speranţa că va fi alinat de fântânile 
răcoroase ale Cibolei. 

Chiar asta merit, chiar asta merit şi pace. 

Pielea i se arsese, se cojise, se arsese, se cojise iarăşi şi 
apoi nu se mai bronzase, ci se înnegrise. Era o dovadă vie a 
faptului că, în cele din urmă, omul devine o imagine a ceea 
ce este el cu adevărat. Trash arăta ca şi cum cineva ar fi 
aruncat peste el gaz lampant şi apoi i-ar fi dat foc cu un 
chibrit. Albastrul ochilor lui pălise în lumina orbitoare a 
deşertului, iar dacă priveai în ei, aveai impresia că te uiţi 
prin nişte ciudate găuri în spaţiu. Hainele lui păreau să 
imite în chip straniu veşmintele Omului Întunecat - o 
cămaşă în carouri roşii, deschisă la gât, jeanşi decoloraţi şi 
cizme pentru deşert, zgâriate, tocite, mototolite şi rupte. Îşi 
aruncase amuleta cu ochiul roşu. Nu merita s-o poarte. Se 
dovedise nevrednic. Şi, ca toţi diavolii imperfecţi, fusese 
alungat. 

Se opri în soarele pârjolitor şi se şterse la frunte cu mâna 
subţire şi tremurătoare. Fusese menit pentru acest loc şi 
pentru această clipă - întreaga lui viaţă fusese doar o 
pregătire. Trecuse prin coridoarele de foc ale iadului ca să 
ajungă aici. Îl suportase pe şeriful care-i ucisese tatăl, 
nenorocirile de la Terre Haute şi pe Carley Yates. După o 
întreagă viaţă tristă şi însingurată, îşi găsise prieteni. Lloyd. 
Ken. Whitney Horgan. 

Vai, Doamne, irosise totul. Merita să ardă aici, în tigaia 
diavolului. Oare mai exista pentru el mântuire? Poate doar 
Omul Întunecat să ştie. Trashcan în niciun caz. 

Nu reuşea să-şi amintească exact ce i se întâmplase - 
poate pentru că mintea lui torturată refuza să-şi 
amintească. Petrecuse mai mult de o săptămână în deşert, 


înainte de ultima lui întoarcere dezastruoasă la Indian 
Springs. Un scorpion îl înţepase la degetul mijlociu de la 
mâna stângă (degetul-sulă, cum ar fi zis cu o vulgaritate 
groasă, de sală de biliard, de mult uitatul Carley Yates în de 
mult uitatul Powtanville), şi palma aceea i se umflase ca o 
mănuşă de cauciuc umplută cu apă. În ţeastă i se 
răspândise un foc infernal. Cu toate astea, mersese mai 
departe. 

În cele din urmă se întorsese la Indian Springs, simţindu- 
se în continuare ca o plăsmuire a imaginaţiei cuiva. Cât 
timp ceilalţi examinaseră descoperirile lui - capse 
incendiare, mine terestre, nişte nimicuri, de fapt - se 
discutase cu voie bună. Trash începuse să se simtă la largul 
lui pentru prima oară de când îl muşcase scorpionul. 

Apoi, din senin, suferise o mutație în timp, trezindu-se 
tocmai la Powtanville. Careva îi spusese: „Oamenii care se 
joacă cu focul fac pe ei în pat, Trash”, iar el îşi ridicase 
privirile, aşteptându-se să-l vadă pe Billy Jamieson, dar nu 
era Bill, ci Rich Groudemore din Powtanville, rânjind şi 
scobindu-se-n dinţi cu un chibrit, cu degetele negre de 
unsoare, fiindcă în pauza de masă făcuse o partidă de 
popice la sala 'Texaco din colţ. lar altcineva a adăugat: „Ai 
face bine să-l ascunzi, Richie, Trash s-a-ntors în oraş.” La 
început a crezut că este Steve Tobin, dar nu era Steve. Ci 
Carley Yates, în haina lui de motociclist, veche şi ponosită. 
Din ce în ce mai îngrozit, constată că sunt toţi de faţă, 
cadavre fără odihnă ce se treziseră iarăşi la viaţă. Richie 
Groudemore,  Carley, Norm  Morrisette şi  Hatch 
Cunningham, cel care chelea, chiar dacă nu avea decât 
optsprezece ani, şi pe care ceilalţi îl strigau Hatch 
Cunnilingus. 

Se hlizeau la el. Totul se întâmplă apoi ca şi cum n-ar fi 
trecut atâta amar de ani. Hei, Trash, de ce n-ai pus foc la 
ŞCOALĂ? Hei, Trashy, ai pârlit porcu'? Hei, Trashcan Man, 
am auzit că tragi pe nări gaz Ronson pentru brichete, e pă 
bune? 


Şi pe urmă Carley Yates: Hei, Trash, ce-a zis bătrâna 
Semple când i-ai dat foc la cecul de pensie? 

Se chinui să ţipe la ei, dar din gâtlej nu-i ieşise decât o 
şoaptă: „Nu mă mai sâcâiţi cu cecul bătrânei Semple.” Apoi 
o luă la fugă. 

Restul se întâmplă ca într-un vis. Pusese mâna pe 
detonatoarele incendiare şi le montase pe autocisterne. 
Mâinile îşi văzuseră de treabă mecanic, în timp ce mintea 
lui bântuia cine ştie unde, într-un vârtej confuz. Oamenii îl 
văzuseră făcând naveta între garaj şi vehiculul său special 
de deşert, pe imensele cauciucuri de forma unor baloane, 
ba unii dintre ei îi făcuseră semne cu mâna, dar nimeni nu 
se apropiase ca să-l întrebe ce face. La urma urmei, purta 
talismanul lui Flagg. 

Trashy muncea şi se gândea la Terre Haute. 

La Terre Haute îi dădeau să muşte dintr-un obiect de 
cauciuc când îl supuneau la şocuri, iar bărbatul de la 
comenzi semăna uneori cu şeriful care-i ucisese tatăl, 
alteori cu Carley Yates sau cu Hatch Cunnilingus. 
Întotdeauna îşi jura amarnic să nu se pişe iarăşi pe el. Şi de 
fiecare dată o păţea. 

După ce aranjase camioanele, se dusese în cel mai 
apropiat hangar şi se ocupase şi de elicoptere. Ca să facă o 
treabă ca lumea, dorise să le monteze şi ceasuri, prin 
urmare se dusese în bucătăria popotei, unde găsise 
nenumărate ceasuri din plastic, de doi bani bucata. Le 
potriveai la cincisprezece minute sau o jumătate de oră, şi 
când ajungeau la zero făceau ding şi ştiai că a sosit timpul 
să-ţi scoţi plăcinta din cuptor. Numai că de data asta, 
gândise Trash, în loc să facă ding, vor face bang. Îi plăcea 
chestia asta. Nemaipomenit. Dacă lui Rich Groudemore sau 
Carley Yates le venea ideea să decoleze cu elicopterele 
astea, vor avea o surpriză extraordinară. Nu făcuse decât 
să lege ceasurile de bucătărie la sistemul de aprindere al 
elicopterelor. 


După ce terminase, judecata îi revenise pentru câteva 
clipe. Avu un moment de cumpănă. Se întorsese în loc şi se 
uitase mirat la aparatele parcate în uriaşul hangar bântuit 
de ecouri şi apoi la propriile-i palme. Miroseau a catran ars. 
Dar aici nu era Powtanville. La Powtanville nu existau 
elicoptere. Soarele de Indiana nu strălucea cu puterea 
sălbatică a soarelui de aici. Se afla în Nevada. Carley şi 
prietenii lui de crâşmă erau morţi. Morți din cauza gripei. 

Trash îşi măsură opera cu îndoială. Ce făcea el aici, 
sabota echipamentul Omului Întunecat? Era o absurditate, 
o nebunie. Nu-i rămânea decât să demonteze totul, cât mai 
repede cu putinţă. 

O, dar dacă se gândea la exploziile acelea minunate!... 

Încântătoarele focuri. 

Combustibilul de avion arzând şi risipindu-se peste tot. 
Elicopterele explodând în aer. Extraordinar. 

Deodată, renunţă la viaţa lui cea nouă. Tropăise înapoi la 
maşina lui specială, cu un zâmbet tainic pe faţa arsă de 
soare. Se urcase şi plecase... dar nu foarte departe. 
Aşteptase, până ce o cisternă ieşise în fine din garaj, 
târându-se pe pistă ca un imens gândac măsliniu-cafeniu. 
lar atunci când sări în aer, aruncând săgeți unsuroase de 
foc în toate direcţiile, Trash îşi lăsase binoclul jos şi lătrase 
spre cer, scuturându-şi pumnii în accesul lui de bucurie fără 
seamăn. Dar bucuria nu ţinuse mult, lăsând loc unei spaime 
de moarte şi unei dureri profunde. 

Pornise prin deşert spre nord-vest, mânându-şi maşina cu 
o viteză care ar fi putut să-l coste viaţa. Cât trecuse de 
atunci? Nu ştia. Dacă i s-ar fi spus că erau în 16 septembrie, 
ar fi clătinat din cap, fără să înţeleagă despre ce era vorba. 

Îşi făcu socoteala să se sinucidă, fiind unica soluţie care-i 
mai rămăsese, căci toţi se întorseseră acum împotriva lui, 
ceea ce era în ordinea firească a lucrurilor. Dacă muşti 
mâna care te hrăneşte, nu te poţi aştepta la altceva decât 
să se transforme în pumn. Ceea ce era nu numai un gest 
natural, dar şi un act de justiţie. În spatele camionului avea 


trei canistre mari cu benzină. Avea să şi le toarne în cap şi 
apoi să aprindă un chibrit. Era exact ceea ce merita. 

Dar n-o făcuse. Nu ştia de ce. O forţă, mai tare decât 
chinul agonizant al remuşcărilor şi al singurătăţii, îl oprise. 
Chiar şi arsul de viu, aidoma călugărilor budişti, nu i se 
părea o pedeapsă suficientă. Adormise. lar când se trezi, 
descoperi că în timpul somnului i se strecurase în creier un 
gând nou, iar acel gând era: 

MÂNTUIREA. 

Oare era posibil? Nu ştia. Dar dacă descoperea ceva... 
ceva mare... şi îl ducea Omului Întunecat, la Las Vegas, oare 
nu ar fi fost posibil? Şi chiar dacă MÂNTUIREA era 
imposibilă, ISPĂŞIREA poate că nu. Dacă s-ar fi dovedit 
realizabil, mai exista o şansă să moară mulţumit. 

Ce? Ce anume ar fi putut fi? Ce putea fi suficient de mare 
pentru MÂNTUIRE sau chiar şi pentru ISPĂŞIRE? În niciun 
caz mine sau o baterie de aruncătoare de flăcări, grenade 
sau arme automate. Niciunul dintre lucrurile acestea nu era 
destul de interesant. Ştia unde se află două bombardiere 
experimentale mari (fuseseră construite fără ştirea 
Congresului, plătite din fondurile secrete ale apărării), dar 
nu avea cum să le aducă la Vegas, şi chiar dacă ar fi putut, 
nu exista nimeni care să le piloteze. După cum arătau, era 
nevoie de o echipă formată din cel puţin zece persoane, 
dacă nu mai multe. 

Era ca un senzor de radiaţii infraroşii, care detectează 
căldura în întuneric şi dezvăluie acele surse de căldură ca 
pe nişte forme vagi. Capabil, în chip straniu, să simtă 
lucrurile părăsite în acest tărâm pustiu, unde fuseseră 
îndeplinite atâtea proiecte militare. Ar fi putut să se ducă 
aţă spre vest, direct la Project Blue, acolo de unde pornise 
toată povestea. Dar molima glacială nu era pe gustul lui şi, 
în felul lui confuz, dar nu în întregime ilogic, considera că n- 
ar fi fost nici pe gustul lui Flagg. Molimei nu-i păsa pe cine 
omoară. Omenirea ar fi avut o soartă mai bună dacă cei ce 
lansaseră Project Blue ar fi ţinut cont de acest fapt simplu. 


Prin urmare pornise de la Indian Springs spre nord-vest, 
în peisajul dezolant al lui Nellis Air Force Range, oprindu-şi 
maşina ori de câte ori era nevoie să taie sârma ghimpată 
din gardurile înalte, marcate cu semne mari, pe care se 
putea citi PROPRIETATE A GUVERNULUI SIATELOR 
UNITE ACCESUL INTERZIS şi SANTINELE ÎNARMATE şi 
CÂINI DE PAZĂ şi PRIN ACESTE FIRE TRECE CURENT DE 
ÎNALTĂ TENSIUNE. Dar electricitatea murise, ca şi câinii 
de pază şi santinelele înarmate, iar Trashcan Man îşi vedea 
de drum, corectându-şi uneori direcţia de mers. Se simţea 
atras, atras de ceva anume. Nu ştia despre ce este vorba, 
dar bănuia că este ceva mare. Suficient de mare. 

Anvelopele Goodyear ale vehiculului său se învârteau 
neîncetat, purtându-l pe Trash peste văi seci şi pante atât 
de stâncoase, încât păreau spinările expuse doar pe 
jumătate ale unor stegozauri. Aerul uscat nu era tulburat 
de nicio boare. lemperatura urcase la peste o sută de 
grade. În liniştea deplină nu se auzea decât huruitul 
motorului Studebaker modificat al maşinii. 

Trecând de culmea unei movile, văzu ce se afla dincolo şi 
opri vehiculul pentru o clipă, ca să se lămurească mai bine. 

Înaintea lui apăruse un complex de clădiri înghesuite, 
licărind printre valurile de aer fierbinte ca argintul-viu. 
Barăci Quonset şi construcţii joase din beton. Ici şi colo, 
vehicule nemişcate pe străzile pline de colb. Întreaga zonă 
era împrejmuită cu trei rânduri de sârmă ghimpată, iar de- 
a lungul sârmelor distingea şi conductorii din porțelan. Nu 
mici, pentru curent slab, menit să te ţină la distanţă, ci 
uriaşi, cât pumnul strâns. 

Un drum pavat, cu două benzi, venea dinspre est şi se 
oprea înaintea unui corp de gardă ce amintea de un flacon 
de medicamente blindat. Aici nu întâlneai obişnuitele 
plăcuţe cu texte inteligente, de genul PREZENIAŢI 
APARATUL DE FOTOGRAFIAT POLIŢISTULUI MILITAR DE 
SERVICIU sau DACĂ V-A PLĂCUT LA NOI, COMUNICAŢI-I 
ŞI PARLAMENTARULUI DUMNEAVOASTRĂ. Singurul semn 


vizibil era unul vopsit cu roşu pe fond galben, culorile 
folosite în caz de pericol, iar textul era scurt şi la obiect: 
DOCUMENI DE IDENTIFICARE OBLIGATORIU. 

— Mulţumesc, şopti Irashcan. Habar n-avea cui 
mulţumeşte. O, îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc. 

Simţul lui special îl călăuzise în acest loc, de care fusese 
tot timpul convins că există fără să ştie unde. 

Introduse maneta în viteza întâi şi cobori cu precauţie 
panta. Peste zece minute, pătrunsese pe drumul de acces la 
corpul de gardă. Drumul era blocat de bariere solide, în 
dungi albe şi negre, iar Trash se dădu jos ca să le 
examineze. În locurile de acest gen existau generatoare 
puternice, care să asigure energie suficientă în cazul 
situaţiilor deosebite. Se  îndoia că vreunul dintre 
generatoare fusese capabil să asigure energia vreme de 
trei luni, totuşi trebuia să fie extrem de atent şi să se 
asigure la fiecare pas că sistemele de siguranţă erau scoase 
din funcţiune. Ceea ce căuta el se afla foarte aproape. Nu 
trebuia sub niciun motiv să se lase furat de grabă şi să 
sfârşească prăjit, ca un pui de găină în cuptorul cu 
microunde. 

În spatele unui perete din sticlă groasă de zece 
centimetri, rezistentă la gloanţe, o mumie în uniformă 
militară se holba undeva, dincolo de el. 

Trash se aplecă şi trecu pe sub barieră, apropiindu-se 
apoi de uşa micii gherete din beton. Încercă şi reuşi s-o 
deschidă. Asta era bine. Când un asemenea loc trecea 
automat pe alimentarea cu energie electrică alternativă, 
toate intrările erau prevăzute să se încuie de la sine. Dacă 
erai la toaletă, te trezeai blocat înăuntru, până ce trecea 
momentul de criză. Dar când se întrerupea şi circuitul de 
rezervă, totul se debloca din nou. 

Santinela moartă răspândea un miros uscat, dulceag, 
interesant, ca de scorţişoară amestecată cu zahăr şi pusă 
pe foc. Nu se umflase şi nici nu putrezise, ci pur şi simplu se 
uscase. Pe partea de jos a gâtului se mai distingeau petele 


negre, caracteristice, ale lui Captain Trips. Într-un colţ, în 
spatele lui, stătea sprijinită o puşcă automată Browning. 
Trashcan Man o luă şi ieşi afară. 

Trase piedica în dreptul poziţiei de foc cu foc, reglă 
înălţătorul şi apoi fixă arma în scobitura umărului lui 
descărnat. Ţinti un izolator de porțelan şi apăsă trăgaciul. 
Se auzi un zgomot puternic, ca şi cum cineva ar fi pocnit din 
palme, şi în nări îi pătrunse parfumul iute al corditei. 
Tăndările de porțelan săriră în toate părţile, dar explozia nu 
era însoţită de flacăra alb-purpurie caracteristică unei 
descărcări electrice puternice. Trashcan Man zâmbi. 

Fredonând încet, se apropie de poartă şi o cercetă. Ca şi 
uşa corpului de gardă, nu era încuiată. O împinse puţin şi 
apoi se chirci. În locul acela se afla o mină de presiune, sub 
pavaj. Nu putea spune de unde ştia, însă era convins că nu 
se înşeală. Era posibil să fie armată, dar la fel de bine putea 
să nu fie. 

Se întoarse la vehiculul său, îl puse în mişcare şi se 
apropie de bariere. Acestea se frânseră cu pocnete şi 
scrâşnete; roţile se rostogoliră peste ele. Soarele deşertului 
bătea nemilos. Ochii stranii ai lui Trashcan Man sclipeau de 
fericire. În faţa porţii cobori din maşină şi apoi introduse 
din nou maneta în viteza întâi. Vehiculul îşi văzu de drum 
fără şofer şi deschise poarta până la capăt. Trashcan Man 
se repezi în corpul de gardă. 

Închise ochii, dar nu urmă nicio explozie. Foarte bine, era 
semn că nu mai mergea absolut nimic. Sistemele de 
siguranţă mai funcţionaseră poate o lună, chiar două, dar în 
cele din urmă căldura şi lipsa lucrărilor de întreţinere le 
veniseră de hac. Cu toate acestea, era hotărât să nu-şi 
slăbească vigilenţa. 

Între timp, maşina lui înainta senin în direcţia peretelui 
ondulat al unei barăci Quonset lungi. Trashcan Man intră în 
bază şi porni în fugă după ea, ajungând-o din urmă tocmai 
când sărea bordura a ceea ce un indicator denumea Illinois 


Street. Trase de manetă şi maşina se opri. Se urcă, o 
întoarse şi se apropie de baracă prin faţă. 

Era un dormitor. În interiorul plin de umbre se simţea 
acelaşi miros de zahăr şi scorţişoară. Pe cele vreo cincizeci 
de paturi zăceau risipiţi poate douăzeci de soldaţi. Trashcan 
Man străbătu intervalul dintre paturi, întrebându-se încotro 
mergea. Aici nu exista nimic care să-l intereseze, corect? 
Bărbaţii fuseseră şi ei un soi de arme la vremea lor, dar 
acum gripa îi neutralizase. 

Chiar la capătul clădirii se afla însă ceva care-i stârni 
interesul. Un anunţ. Se apropie să-l citească. Căldura de 
aici era insuportabilă. Simţea cum îi zvâcnesc tâmplele şi i 
se umflă ţeasta. Dar când ajunse înaintea semnului, începu 
să zâmbească. Da, aici era. Undeva, în această bază, se 
găsea ceea ce căuta el. 

Pe plăcuţă era reprezentat schematic un om care făcea 
duş. Îşi săpunea bine organele genitale, aproape complet 
acoperite cu o jerbă de bule. Legenda suna astfel: NU 
UITA! ESTE SPRE BINELE TĂU SĂ FACI ZILNIC DUŞI! 

Dedesubt era desenată o emblemă în galben şi negru: 
trei triunghiuri cu vârful în jos. 

Simbolul radiaţiilor. 

Trashcan Man izbucni în râs, ca un copil, şi bătu din 
palme în liniştea desăvârşită ce-l înconjura. 


CAPITOLUL 69 


Whitney Horgan îl găsi pe Lloyd în cameră, zăcând pe 
patul pe care îl împărţise până nu demult cu Dayna Jurgens. 
Pe pieptul lui gol ţinea un pahar mare de gin cu tonic. Îşi 
contempla solemn imaginea reflectată de oglinda de 
deasupra capului. 

— Poftim înăuntru, spuse când dădu cu ochii de Whitney. 
Ce rost are să ne împiedicăm de etichetă, pentru 
Dumnezeu. Nu te chinui să baţi la uşă! Ticălosule! 

Ultimul cuvânt se auzi ticăosule. 

— Eşti beat, Lloyd? îl întrebă Whitney precaut. 

— Nu. Nu încă. Dar am s-ajung şi-acolo. 

— El e aici? 

— Cine? Neînfricatul Conducător? Lloyd se ridică. Cine 
ştie pe unde e. Vagabondul de la Miezul Nopţii. 

Râse şi se culcă la loc. 

Whitney spuse cu voce scăzută: 

— Ai face bine să-ţi pui pavăză la gură. Ştii doar că nu-i 
bine să pui botul pe tărie cât timp el... 

— Pe dracu”. 

— Aduc-ţi aminte ce i s-a întâmplat lui Hec Drogan. Şi lui 
Strellerton. 

Lloyd făcu din cap că ştie. 

— Ai dreptate. Pereţii au urechi. Afurisiţii de pereţi au 
urechi. Ai auzit vreodată vorba asta? 

— Mda, am mai auzit-o de vreo două ori. lar aici se şi 
potriveşte, Lloyd. 

— Chiar aşa. Lloyd se ridică pe neaşteptate în picioare şi 
aruncă paharul în cealaltă parte a camerei, unde se făcu 
ţândări. Asta-i pentru măturător. Corect, Whitney? 

— Te simţi bine, Lloyd? 

— Foarte bine. Vrei un gin cu tonic? 

Whitney ezită o clipă. 

— Nu, nu-mi place fără lămâie verde. 


— Hei, păi atunci să nu-mi spui mie nu, doar din cauza 
asta! Am lămâie. Dintr-o cutie de plastic. Lloyd se duse la 
bar şi ridică la vedere sticla din plastic cu RealLime. Arată 
ca testiculul stâng al Monstrului Verde. Nu ţi se pare comic? 

— Are gust de lămâie verde? 

— Păi sigur că are, spuse Lloyd morocănos. Cu ce credeai 
că seamănă? Cu cartofi prăjiţi? Ei, ce părere ai? Fii bărbat 
şi bea un pahar cu mine. 

— Păi... bine. 

— Mergem la fereastră şi ne bucurăm şi de privelişte. 

— Nu, răspunse Whitney dur şi sec. 

Lloyd se opri în drumul spre bar, pălind brusc. Se uită la 
Whitney şi privirile lor se întâlniră o clipă. 

— Mda, bine, consimţi Lloyd. Te rog să mă scuzi, gusturi 
proaste. 

— Nu face nimic. 

Lucrurile erau cu adevărat în neregulă, ceea ce ştiau 
prea bine amândoi. Femeia pe care Flagg o prezentase 
drept „mireasa” lui se aruncase de la etaj cu două zile în 
urmă. Lloyd îşi aminti de Ace High zicând că Dayna nu ar fi 
putut să sară de la balcon, din cauză că ferestrele nu se 
deschideau. Dar pe acoperiş se găsea o terasă unde puteai 
sta la soare. Probabil şi-au închipuit că niciunul dintre 
jucătorii cu adevărat barosani - arabi, marea majoritate - 
nu se vor arunca de sus. Habar n-aveau de nimic. 

Îi pregăti lui Whitney un gin-tonic, se aşezară şi băură o 
vreme în linişte. Soarele apunea într-o mare de flăcări roşii. 
În cele din urmă, Whitney spuse atât de încet, încât îl 
auzeai cu greu: 

— Crezi că s-a aruncat de bunăvoie? 

Lloyd ridică din umeri. 

— Ce mai contează? Desigur. Cred că s-a aruncat 
singură. Tu n-ai face la fel, dacă ai fi măritată cu el? Eşti 
gata? 

Whitney se uită în pahar şi constată, oarecum surprins, 
că băuse tot. I-l întinse lui Lloyd, care se duse la bar. Lloyd 


turna gin din belşug, iar Whitney simţea că-i vâjâie capul de 
pe acum. 

Băură din nou în linişte, contemplând apusul soarelui. 

Apoi, Whitney întrebă: 

— Ce se mai aude cu individul acela, Cullen? 

— Nimic. Tărărău. Zero barat. Eu n-am auzit nimic, Barry 
n-a auzit nimic. Nimic de pe US 40 şi 30, de pe US 2 şi 74, 
sau de pe I-15. Nimic de pe drumurile laterale. Peste tot 
avem pază, dar de nicăieri nu avem nicio veste. E pe 
undeva prin deşert, iar dacă umblă în continuare doar 
noaptea şi dacă se orientează să menţină direcţia spre est, 
va reuşi să se strecoare. Şi, de fapt, ce importanţă are? Ce 
le poate spune el? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. După părerea mea, să se ducă învârtindu-se. 

Whitney nu se simţea în largul lui. Lloyd era din nou la un 
pas de o observaţie critică la adresa şefului. Efectul 
alcoolului era şi mai puternic, lucru care îl bucura. Poate că 
în curând avea să adune atâta curaj încât să spună ceea ce 
intenţionase de la bun început. 

— Am să-ţi mărturisesc ceva, spuse Lloyd, aplecându-se 
înainte. A pierdut partida. Ai auzit vreodată zicala aia 
nenorocită? Se apropie sfârşitul meciului, partida e aproape 
pierdută şi n-are niciun jucător de rezervă mai de Doamne- 
ajută. 

— Lloyd, eu... 

— Al terminat? 

— Da, uite că da. 

Lloyd pregăti încă un rând. Îi întinse un pahar lui 
Whitney şi se scutură uşor când gustă dintr-al lui. Era 
aproape numai gin curat. 

— A pierdut partida, reveni Lloyd la textul lui. Mai întâi 
Dayna, pe urmă băiatul ăsta, Cullen. Propria lui soţie - dacă 
asta era cu adevărat - face saltul în gol. Ai impresia că 
dublul ei salt mortal de la terasa de pe acoperiş făcea parte 
din planul lui de joc? 


— Nu trebuie să discutăm despre asta. 

— Şi Trashcan Man. Uită-te ce-a fost în stare să facă, de 
unul singur. Cu prieteni ca ăştia, cine mai are nevoie de 
inamici? Asta aş vrea şi eu să ştiu. 

— Lloyd?... 

Lloyd clătină din cap. 

— Nu înţeleg deloc. Toate mergeau din plin, până în 
seara când a apărut şi ne-a spus că bătrâna murise dincolo, 
în Free Zone. Ne-a spus că ultimul obstacol era înlăturat 
din calea noastră. Dar tocmai atunci lucrurile au început s-o 
ia razna. 

— Lloyd, cred că nu e bine să... 

— Dar acum nu mai ştiu. Am putea să-i cucerim la 
primăvară, atacându-i pe uscat. Până atunci e clar că nu 
putem porni. Dar până la primăvară, Dumnezeu ştie ce mai 
adună acolo, este? Aveam de gând să-i lovim înainte de a 
apuca să le treacă prin cap cine ştie ce năzbâtii, iar acum 
nu mai putem. Şi mai trebuie să-l punem la socoteală şi pe 
Trashy, Doamne Dumnezeule. Mişună prin deşert, scotocind 
prin cine ştie ce unghere, iar eu sunt absolut sigur... 

— Lloyd, îl rugă Whitney cu voce scăzută, sugrumată. 
Ascultă-mă. 

Lloyd se aplecă spre el, îngrijorat. 

— Ce? Ce s-a-ntâmplat, bătrâne? 

— Nu mi-am închipuit că o să am curajul să vorbesc cu 
tine, îi mărturisi Whitney, strângând paharul cu putere. Eu 
şi cu Ace High şi cu Ronnie Sykes şi cu Jenny Engstrom. O 
tăiem. Vrei să vii şi tu? Cristoase, e o nebunie să-ţi spun ţie 
toate astea, care eşti atât de apropiat de el. 

— O tăiaţi? Unde vă duceţi? 

— În America de Sud, cred. Brazilia. Consider că e destul 
de departe. Se opri, se frământă, apoi continuă orbeşte. 
Mulţi au plecat. Ei, poate nu mulţi, în orice caz au dispărut 
destui, iar numărul lor creşte cu fiecare zi. Părerea lor este 
că Flagg nu poate să câştige partida. O parte se duc spre 
nord, în Canada. Acolo-i prea frig pentru mine. Dar undeva 


trebuie să fug. Dacă aş avea speranţa că mă primesc, m-aş 
duce în est. Şi dacă aş fi sigur că putem pătrunde într-acolo. 

Whitney se opri brusc şi se uită îngrozit la Lloyd. Avea 
figura unui om care este de părere că a mers mult prea 
departe. 

— Stai liniştit, îi spuse Lloyd cu blândeţe. N-am de gând 
să te torn, bătrâne. 

— Pur şi simplu... toate s-au dus de râpă aici, spuse 
Whitney cu jale. 

— Când aveţi de gând să plecaţi? 

Whitney îi aruncă o privire încărcată de bănuieli. 

— O, îmi pare rău că am întrebat. Ai terminat? 

— Nu încă, îi răspunse Whitney, privind în pahar. 

— Eu da. Se apropie de bar şi, cu spatele la Whitney, 
spuse: Eu n-aş putea. 

— Cum? 

— N-aş putea! strigă Lloyd, întorcându-se. Îi sunt dator. Îi 
sunt foarte dator. M-a scos dintr-o situaţie cât se poate de 
neplăcută, la Phoenix, iar de atunci am fost alături de el. Mi 
se pare o veşnicie de atunci. 

— Te cred. 

— Dar e mai mult decât atât. Mi-a făcut ceva, că am mai 
multă judecată decât înainte. Nu ştiu exact ce anume, dar 
eu nu mai sunt acelaşi, Whitney. Nici pe departe. Înainte 
de... el, nu eram decât un pungaş mărunt. Acum m-a pus să 
conduc aici şi mă descurc cât se poate de onorabil. Mi se 
pare că gândesc mai bine. Da, m-a făcut mai deştept. Lloyd 
îşi ridică piatra neagră de pe piept, îi aruncă o privire, apoi 
o lăsă din nou să cadă. Îşi şterse degetele de pantaloni, ca şi 
cum ar fi atins un lucru spurcat. Sunt conştient că nu sunt 
vreun geniu nici acum. Trebuie să scriu tot ce am de făcut 
într-o agendă, că altfel uit. Dar cu el în spate, sunt în stare 
să dau ordine şi, de cele mai multe ori, lucrurile merg bine. 
Înainte nu eram în stare decât să ascult ordine şi să intru în 
încurcături. M-am schimbat... de fapt, el m-a schimbat. 
Mda, mi se pare o veşnicie de când sunt cu el. Când am 


ajuns la Vegas, nu erau aici decât şaisprezece persoane. 
Printre ei se afla Ronnie, la fel şi Jenny şi bietul Hec Drogan. 
Îl aşteptau. Când am ajuns în oraş, Jenny Engstrom s-a lăsat 
pe genunchii ăia ai ei frumoşi şi i-a sărutat cizmele. Cred că 
nu ţi-a mărturisit asta niciodată, în pat. Îi zâmbi strâmb lui 
Whitney. Acum vrea s-o taie. Păi, n-o acuz, după cum nu te 
acuz nici pe tine. Dar e foarte uşor să strici o treabă care 
începuse bine, ce părere ai? 

— Rămâi aici? 

— Până la capăt, Whitney. Al lui sau al meu. Îi datorez 
asta. 

Nu adăugă că mai avea suficientă încredere în Omul 
Întunecat ca să fie de părere că Whitney şi ceilalţi aveau 
mari şanse să sfârşească pe cruce. Şi mai era ceva. Aici era 
omul numărul doi după Flagg. Dar în Brazilia ce putea fi? 
Păi Whitney şi Ronnie erau ambii mai inteligenţi decât el. El 
şi cu Ace High aveau să ajungă pe poziţii de subordonare, 
ceea ce nu era pe gustul lui Lloyd. Altădată nu i-ar fi păsat, 
dar lucrurile se schimbaseră. lar pentru schimbările 
petrecute în cap, descoperea el, nu exista cale de 
întoarcere. 

— S-ar putea să ne iasă figura la toţi, spuse Whitney cu 
jumătate de gură. 

— Sigur că da, îi răspunse Lloyd, gândind: Dar n-aş vrea 
să fiu în pielea voastră, dacă lucrurile se întorc totuşi în 
favoarea lui Flagg. N-aş vrea să fiu în pielea voastră când va 
avea vreme să bage de seamă că sunteţi acolo, în Brazilia. 
Călăritul pe cruce s-ar putea să fie atunci lucrul de care vă 
veţi teme cel mai puţin...Vreau să-ţi propun un toast, 
Whitney, continuă Lloyd. 

Whitney îşi ridică şi el paharul. 

— Nimeni să nu aibă de suferit, spuse Lloyd. Aceasta-i 
urarea mea. Nimeni să nu aibă de suferit. 

— Să ştii că beau pe chestia asta, exclamă Whitney cu 
înflăcărare, ceea ce şi făcu, acompaniat de Lloyd. 


Whitney plecă la scurtă vreme. Lloyd bău mai departe. Pe 
la 9.30 căzu răpus şi adormi ţeapăân pe patul rotund. Nu 
avu vise, ceea ce aproape compensă chinul mahmurelii de a 
doua zi. 


Când soarele răsări în dimineaţa de 17 septembrie, Tom 
Cullen îşi făcu tabăra în apropiere de Gunlock, Utah. Era 
suficient de rece ca să-şi vadă vălătucii albi ai respirației. 
Urechile îi degeraseră. Dar se simţea bine. În noaptea 
aceea trecuse foarte aproape de un drum prost, plin de 
şanţuri, şi văzuse trei bărbaţi adunaţi în jurul unui foc mic, 
care răspândea scântei. Tustrei erau înarmaţi cu puşti. 

În încercarea de a-i ocoli printr-un teren bolovănos - se 
afla atunci pe marginea vestică a terenurilor sterpe din 
Utah - stârnise o mică avalanşă de pietre care se 
rostogoliră într-o vale seacă. Tom îngheţă. Urină caldă i se 
scurse pe picioare, dar nu deveni conştient că făcuse pe el, 
ca un copil, decât după vreo oră. 

Toţi trei se ridicară, doi dintre ei cu armele pregătite. 
Camuflajul lui era ca şi inexistent, fiind o umbră printre 
celelalte umbre. Luna se ascundea în spatele unei creste de 
nori. Dacă alegea acest moment să iasă la iveală... 

— E un cerb, îi linişti unul dintre bărbaţi. Îi întâlneşti 
peste tot locul. 

— Cred că ar trebui să cercetăm, propuse altul. 

— Bagă-ţi degetul în cur şi cercetează acolo, îi aruncă al 
treilea, punând capăt discuţiei. 

Se aşezară iarăşi lângă foc, iar Tom se strecură mai 
departe, pregătindu-şi cu grijă fiecare pas, urmărind cum 
focul lor de tabără se îndepărtează cu încetineală 
exasperantă. Peste o oră nu se mai distingea decât o geană 
palidă pe panta de la picioarele lui. Dispăru, în fine, şi, 
odată cu asta, o greutate imensă i se ridică parcă de pe 
umeri. Începu să se simtă în siguranţă. Se afla încă în Vest 
şi nu avea să-şi slăbească vigilenţa - Doamne, nu - dar 
primejdia nu mai părea la fel de acută. 


lar acum, când soarele răsărise, se făcu ghem printre 
tufişurile mici şi dese şi se pregăti de somn. Trebuie să-mi 
fac rost de nişte pături, socoti el. Se face rece. Apoi somnul 
îl fură brusc, ca de obicei. 

Îl visă pe Nick. 


CAPITOLUL 70 


Trashcan Man găsise ceea ce căutase. 

Străbătea un culoar ascuns la mare adâncime sub 
pământ, tot atât de întunecos ca o galerie de mină. În 
stânga ţinea o lanternă, în dreapta avea o puşcă, temându- 
se de atmosfera sinistră ce domnea acolo. Se suise într-un 
cărucior electric care mergea aproape fără zgomot prin 
coridorul cel larg. Singurul sunet emis de motor era un 
zumzet scăzut, aproape imperceptibil. 

Era de fapt o imensă platformă de transport, cu un loc 
pentru şofer. Pe platformă era încărcat un focos atomic. 

Era greu. 

Trash nu putea să aprecieze cât de greu, pentru că nici 
măcar nu fusese în stare să-l clintească din loc. Era lung şi 
cilindric. Şi rece. Trecându-şi mâna peste suprafaţa 
curbată, îi venea greu să creadă că această bucată din 
metal amorf are capacitatea să elibereze o asemenea 
cantitate de căldură. 

Îl descoperise la ora 4 de dimineaţă. Se întorsese în garaj 
şi luase un troliu cu lanţ. Coborâse troliul la subsol şi fixase 
focosul în lanţ. Nouăzeci de minute mai târziu, îl ridicase şi-l 
aşezase frumos pe căruciorul electric, cu vârful în sus. Pe 
vârf se putea citi A161410USAF. Anvelopele de cauciuc dur 
ale căruciorului se lăsaseră vizibil sub greutatea imensă. 

Se apropia acum de capătul culoarului. Chiar în faţa lui 
se deschideau larg uşile liftului pentru marfă. Ar fi avut 
destul loc să intre cu transportorul, dar curentul electric nu 
funcţiona. Trash coborâse pe trepte. Şi troliul îl coborâse în 
acelaşi fel. Troliul era uşor în comparaţie cu focosul. Nu 
cântărea decât vreo şaptezeci de kilograme. Coborâse 
totuşi cu dificultate cele cinci paliere. 

Cum avea să urce focosul pe trepte? 

O macara acționată cu motor, îi şopti o voce interioară. 


Aşezat pe scaunul şoferului şi luminând cu lanterna la 
întâmplare, în jur, Trash clătina din cap. Desigur, aceasta 
era soluţia. Să urce focosul cu o macara. Motorul rămânea 
sus şi trăgea, treaptă cu treaptă, dacă era nevoie. Dar unde 
găsea el cinci sute de metri de lanţ, dintr-o singură bucată? 

Probabil că nu avea unde. Dar putea să sudeze bucăţi de 
lanţ. Oare era bine? Aveau să reziste sudurile? Greu de zis. 
Şi chiar dacă ţineau, cum rămânea cu meandrele pe care le 
făceau palierele? 

Sări jos şi mângâie suprafaţa netedă a focosului ucigaş în 
liniştea şi întunericul ce-l înconjurau. 

Dar dragostea te face ingenios. 

Lăsând focosul nuclear în cărucior, urcă din nou scările. 
Într-o bază ca aceasta, puteai găsi orice. Avea să descopere 
şi el ceea ce-i trebuia. 

Urcă două etaje şi se opri să-şi tragă respiraţia. Deodată 
îi veni în minte următoarea întrebare: Am fost iradiat? 
Toate substanţele acestea erau ascunse în spatele unui scut 
de plumb. Dar în filmele de la televizor, oamenii care 
mânuiau substanţe radioactive purtau întotdeauna costume 
de protecţie şi ecusoane prevăzute cu film, care-şi 
schimbau culoarea de îndată ce luai o porţie prea mare de 
radiaţii. Din cauză că radiaţiile nu făceau zgomot. Nu le 
vedeai. Îşi făceau cuib în carnea şi în oasele tale. Nu ştiai că 
eşti bolnav până ce nu începeai să borăşti, să-ţi pierzi părul 
şi să ieşi la baie din cinci în cinci minute. 

Avea să i se întâmple şi lui la fel? 

Ajunse la concluzia că nu-i pasă. Cum-necum, bomba 
avea să ajungă sus. Într-un fel sau altul avea s-o urce. Într- 
un fel sau altul avea să ajungă cu ea la Las Vegas. Trebuia 
să îndrepte cumva răul teribil pe care-l făcuse la Indian 
Springs. Dacă i se cerea să moară pentru a-şi ispăşi 
greşeala, atunci era gata să moară. 

— Îmi dau şi viaţa pentru tine, şopti el în întuneric, 
continuând apoi să urce scara. 


CAPITOLUL 71 


Era aproape de miezul nopţii, în seara de 17 septembrie. 
Randall Flagg se afla în deşert, înfăşurat în trei pături, din 
cap până-n picioare. A patra pătură şi-o înfăşurase în jurul 
capului, ca un burnuz, încât numai ochii şi vârful nasului i 
se mai vedeau. 

Încetul cu încetul, îşi alungă toate gândurile. Rămase 
nemişcat. Stelele răspândeau focul lor rece, lumina vrăjită. 

Îşi trimise Ochiul. 

Îl simţi cum se separă de el cu o mică smucitură 
nedureroasă. Plecă în zbor, tăcut ca un şoim, înălțându-se 
pe curenţii întunecaţi. Acum se contopise cu noaptea. Era 
ochi de cioară, ochi de lup, ochi de nevăstuică, ochi de 
pisică. Scorpionul, păianjenul pândind din ascunzişul lui 
subteran. Săgeata înmuiată în otrava letală plutind prin 
văzduhul deşertului. Indiferent de ce i se întâmplase până 
acum, Ochiul nu-l părăsise. 

În timp ce Ochiul zbura fără efort, lumea lucrurilor 
condamnate să rămână lipite de pământ se întindea 
înaintea lui ca o tipsie. 

Vin... au ajuns aproape în Utah... 

Zbura la înălţime, departe şi tăcut deasupra unei lumi 
transformate în ţintirim. Dedesubtul lui, deşertul se 
întindea ca un sepulcru alb, tăiat de panglica întunecată a 
autostrăzii interstatale. Pluti spre est, traversând acum 
graniţa dintre state, în timp ce trupul îi rămăsese departe, 
în urmă, cu ochii daţi peste cap, albi şi orbi. 

Peisajul începu să se schimbe. Movile, coloane stranii, 
săpate de vânt şi podişuri înalte. Şoseaua trecea printre ele, 
fără să se abată de la direcţie. La extremitatea nordică se 
distingeau Bonneville Salt Flats, iar Skull Valley undeva, la 
vest. Zbura. Foşnetul mort şi îndepărtat al vântului... 

Un vultur cocoţat pe cea mai înaltă ramură a unui 
străvechi pin lovit de trăsnet, la sud de Richfield, simţi ceva 


trecând foarte aproape de el, ceva care trimitea priviri de 
moarte şuierând în noapte; vulturul porni în zbor neînfricat, 
pentru a fi întâmpinat de un val de răceală de moarte. 
Năucit, vulturul căzu până aproape de pământ, unde reuşi 
să-şi revină în simţiri. 

Ochiul Omului Întunecat îşi continuă drumul spre est. 

Şoseaua care se vedea acum dedesubt era 1-70. Oraşele 
păreau nişte îngrămădiri informe, vizitate doar de şobolani, 
pisici şi de cerbii care începuseră să se strecoare dinspre 
păduri, pe măsură ce dispărea mirosul de om. Oraşe 
purtând nume ca Freemont, Green River, Sego, Thompson 
sau Harley Dome. Apoi un oraş mic, şi el rămas pustiu, 
Grand Junction, Colorado. Apoi... 

Chiar la est de Grand Junction se vedea licărirea unui foc 
de tabără. 

Ochiul prinse să coboare în spirală. 

Focul era pe cale să se stingă. În jurul lui dormeau patru 
forme. 

Înseamnă că era adevărat. 

Ochiul le cercetă cu răceală. Veneau. Din raţiuni pe care 
nu-i era la îndemână să le pătrundă, veneau cu adevărat. 
Nadine grăise adevărul. 

Auzi un mârâit furios şi Ochiul îşi îndreptă atenţia spre 
locul acela. De cealaltă parte a focului se găsea un câine, cu 
capul aplecat şi cu coada încolăcită şi lăsată în jos. Ochii îi 
scânteiau ca nişte funeste pietre de chihlimbar. Mârâitul lui 
continuu amintea de o pânză sfâşiată la nesfârşit. Ochiul se 
holbă la el, iar câinele îi răspunse fără teamă. Buza i se 
trase înapoi, dezvelindu-i colții. 

Una dintre forme se ridică: 

— Kojak, nu vrei să te potoleşti, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Kojak continuă să mârâie, cu părul zbârlit. 

Glen Bateman, cel care se trezise din somn, se uită în jur, 
neliniştit. 


— Cine-i acolo, băiete? îşi interogă în şoaptă câinele. E 
cineva prin preajmă? 

Kojak continua să mârâie profund. 

— Stu! 

Glen îl scutură pe cel de alături. Forma mormăi ceva şi 
rămase tăcută în sacul de dormit. 

Omul Întunecat, transformat acum în Ochiul Întunecat, 
văzuse destul. Porni spre înălţimi, urmărind o ultimă 
imagine a câinelui. Mârâitul gutural se transformă într-o 
serie de lătrături, la început sonore, apoi estompându-se şi 
dispărând. 

Linişte şi întunericul alunecând repede pe lângă el. 

Peste un timp, se opri asupra deşertului, privind în jos 
spre propriul său trup. Cobori încet, apoi se cufundă în sine. 
Pentru câteva clipe, se război cu o senzaţie curioasă de 
ameţeală ce însoțea împreunarea a două lucruri. Apoi 
Ochiul dispăru şi nu mai rămaseră decât propriii lui ochi, 
deschişi spre stelele reci şi strălucitoare. 

Veneau, era adevărat. 

Flagg surâse. Bătrâna îi sfătuise să vină? Au fost oare 
dispuşi să-i dea ascultare dacă, pe patul de moarte, femeia 
le poruncise să comită o sinucidere în acest mod nou? Aşa 
părea să fie. 

El scăpase din vedere un lucru atât de simplu, încât i se 
părea de-a dreptul umilitor: şi ei aveau problemele lor, şi lor 
le era teamă... şi, în consecinţă, făceau o greşeală colosală. 

Dar dacă fuseseră alungaţi? 

Cochetă cu ideea o vreme, însă în cele din urmă hotărî că 
nu era de crezut. Veneau din proprie iniţiativă. Veneau sub 
pavăza dreptăţii şi virtuţii, ca un grup de misionari 
apropiindu-se de satul canibalilor. 

O, era încântător! 

lată sfârşitul îndoielilor. lată sfârşitul temerilor. Nu era 
nevoie decât de priveliştea căpăţânilor celor patru, înşirate 
în vârful ţepuşelor în faţa fântânii de la MGM Grand. Va 
aduna toată suflarea din Vegas şi-o va pune să treacă prin 


faţa lor şi să se uite atent. Se vor face fotografii, se vor 
tipări afişe, pe care le va trimite şi la L.A., San Francisco, 
Spokane şi Portland. 

Cinci capete. Va înălța în ţeapă şi capul câinelui. 

— Bun câine, spuse Flagg, râzând pentru prima oare de 
când Nadine îl ispitise s-o arunce de pe acoperiş. Bun câine, 
repetă el, rânjind. 

Dormi bine în noaptea aceea, iar de dimineaţă trimise 
vorbă să fie triplată paza pe drumurile dintre Utah şi 
Nevada. Acum nu mai era căutat un bărbat singur în drum 
spre est, ci patru bărbaţi şi un câine venind spre vest. 
Trebuia să fie capturați vii. Vii, cu orice preţ. 

O, da. 


CAPITOLUL 72 


— Ştiţi, spuse Glen Bateman, privind spre Grand 
Junction, în lumina primilor zori, am auzit expresia „potol 
greţos” de ani şi ani, fără să fiu sigur ce înseamnă cu 
adevărat. Acum cred că am priceput. 

Îşi cobori privirea spre micul dejun dinaintea lui - un şir 
de cârnaţi sintetici Morning Star Farms - şi trase o 
strâmbătură. 

—  Ăştia încă sunt buni, observă Ralph cu toată 
seriozitatea. Să fi văzut ce potol ne dădeau nouă în armată. 

Stăteau în jurul focului de tabără, pe care Larry îl 
aprinsese cu o oră în urmă. Se îmbrăcaseră cu toţii gros şi 
purtau mănuşi, iar acum luau a doua ceaşcă de cafea din 
ziua aceea. Temperatura nu se ridica peste două grade, iar 
cerul era înnorat şi sumbru. Kojak trăgea un pui de somn, 
atât de aproape de flăcări cât doar să nu-şi pârlească blana. 

— Am terminat de hrănit animalul din mine, declară Glen, 
ridicându-se. Acum am timp să mă ocup de cei sărmani şi 
înfometați. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu vreau să 
mă ocup decât de gunoi. Îl voi îngropa eu. 

Stu îi întinse farfuria şi ceaşca de hârtie. 

— Mersul pe jos ne face foarte bine, nu, cheliosule? Pun 
pariu că n-ai mai fost într-o formă atât de bună de când 
aveai douăzeci de ani. 

— Mda, adică acum şaptezeci de ani, completă Larry, 
râzând. 

— Stu, n-am mai fost într-o asemenea formă niciodată, îi 
răspunse Glen posomorât, adunând resturile şi punându-le 
în punga de plastic pe care intenţiona s-o îngroape. Nici n- 
am vrut să ajung într-o asemenea formă. Dar nu mă 
deranjează. După cincizeci de ani de agnosticism declarat, 
soarta mea, din câte se pare, este să-l urmez pe Dumnezeul 
unei negrese bătrâne până în fălcile morţii. Dar dacă asta 
este soarta mea, mă supun. La o adică, prefer să merg pe 


jos decât într-un vehicul. Mersul pe jos durează mai mult, 
prin urmare şi viaţa mea se prelungeşte... cu doar câteva 
zile, de fapt. Vă rog să mă scuzaţi, domnilor, trebuie să 
înmormântez cum se cuvine gunoiul acesta. 

Îl urmăriră cu privirea ducându-se spre marginea 
taberei, cu o mică lopată în mână. Acest „tur pe jos al 
Statului Colorado şi al altor obiective din vest”, după cum îl 
denumise Glen, era cea mai grea încercare chiar pentru el 
însuşi. Glen era cel mai în vârstă dintre ei, mai bătrân decât 
Ralph Brentner cu doisprezece ani. Pe de altă parte, reuşise 
să le facă celorlalţi călătoria mai uşoară. Dădea mereu 
replici ironice, dar binevoitoare, şi părea împăcat cu sine. 
Faptul că era capabil să ţină pasul cu ei zi de zi îi 
impresiona pe ceilalţi. Avea cincizeci şi şapte de ani şi în 
ultimele trei sau patru dimineţi reci Stu îl văzuse cum îşi 
masa încheieturile degetelor, strâmbându-se de durere. 

— Te chinuie aşa tare? îl întrebase Stu cu o zi în urmă, 
cam la o jumătate de oră după ce porniseră la drum. 

— Aspirina mă ajută să fac faţă. Ştii, e artrită, dar peste 
cinci sau şapte ani ar fi mult mai rău. Deşi, cinstit vorbind, 
East Texas, nu sper să mai apuc şi momentul acela. 

— Eşti convins că acela ne va răzbi? 

La care Glen Bateman le dăduse un răspuns cu totul 
ciudat: 

— Nu-mi va fi teamă de nicio primejdie. 

Aceasta pusese capăt discuţiei. 

Acum îl auziră cum săpa în pământul îngheţat, 
blestemând. 

— Un tip nemaipomenit, ce ziceţi? spuse Ralph. 

— Ai dreptate, aşa e, confirmă Larry. 

— Întotdeauna am fost de părere că profesorii de colegiu 
sunt nişte fătălăi, dar el este sigur o excepţie. Ştii ce mi-a 
zis când l-am întrebat de ce nu aruncă pur şi simplu gunoiul 
la marginea drumului? Că nu-i cazul să începem din nou cu 
porcării de felul ăsta. Şi că oricum am luat de la capăt 
destule din vechile căcaturi. 


Kojak se ridică şi o luă pe urmele lui Glen, ca să vadă ce 
face. Vocea acestuia ajunse până la ei: 

— Ei, ai apărut şi tu, leneş ce eşti. Începusem să mă 
întreb ce-ai de gând să faci. Vrei să te îngrop şi pe tine? 

Larry surâse şi-şi scoase de la brâu pasmetrul, luat dintr- 
un magazin Golden, de obiecte sportive. Îl reglă în funcţie 
de lungimea pasului său, apoi şi-l prinse la centură, ca pe 
un metru de dulgher. În fiecare seară îşi nota distanţa 
parcursă în ziua respectivă pe o foaie de hârtie îndoită de 
nenumărate ori şi mototolită. 

— Pot să văd şi eu fiţuica aia mincinoasă? întrebă Stu. 

— Sigur că da, spuse Larry, întinzându-i-o. 

Drept titlu, Larry scrisese: De la Boulder la Vegas sunt 
1234 kilometri. lar dedesubt: 


Dată Km Total km 


6 septembrie 45,0 45,0 

7 septembrie 43,2 88,2 

8 septembrie 42,4 130,6 
9 septembrie 45,1 175,7 
10 septembrie 44,6 220,3 
11 septembrie 46,5 266,8 
12 septembrie 46.0 312,8 
13 septembrie 47,6 360,4 
14 septembrie 51,2 411,6 
15 septembrie 52,2 463,8 
16 septembrie 56,8 520,6 
17 septembrie 59,5 580,1 


Stu scoase un petic de hârtie din portmoneu şi făcu mai 
multe socoteli. 

— Mergem mai repede decât la începutul călătoriei, dar 
încă mai avem peste şase sute de kilometri până la 
destinaţie. Fir-ar al naibii, n-am ajuns nici la jumătate. 


— Ai dreptate, mergem mai repede, confirmă Larry. 
Drumul e la vale. Şi Glen are dreptatea lui, ştii? La ce bun 
să ne grăbim? Oricum individul ăla ne va şterge de pe faţa 
pământului când ajungem acolo. 

— Mie nu-mi vine să cred, interveni Ralph. E foarte 
posibil să murim, nu-ncape îndoială, dar asta nu se va 
întâmpla aşa, simplu, ţac-pac. Mother Abagail nu ne-ar fi 
trimis încoace ştiind că o să fim asasinați şi basta. Pentru 
nimic în lume n-ar fi făcut ea aşa ceva. 

— Eu nu cred că ea este cea care ne-a trimis la drum, 
completă Stu calm. 

Larry îşi reglă pasmetrul la zero pentru ziua respectivă, 
aparatul ţăcănind discret de patru ori: 000,0. Stu aruncă 
ţărână peste ultimii tăciuni ai focului de tabără. Aşa 
decurgeau micile ritualuri ale dimineţii. Se aflau de 
douăsprezece zile pe drum. Stu avea impresia că acest 
scenariu va continua veşnic: Glen se plângea cu blândeţe de 
mâncare, Larry nota distanţele parcurse pe foaia 
crâmpoţită, cele două ceşti cu cafea, cineva îngropa gunoiul 
adunat, altcineva stingea focul. Devenise o rutină, o rutină 
bună. Uitai de destinaţia finală, ceea ce era foarte bine. 
Dimineaţa, Fran părea foarte departe de el - perfect 
conturată, dar extrem de departe, ca o fotografie păstrată 
în medalion. Serile, în schimb, după ce se lăsa întunericul şi 
luna plutea pe valurile nopţii, îi părea foarte aproape. Atât 
de aproape, încât s-ar fi zis că poate s-o atingă... ceea ce, 
desigur, îl făcea să sufere. În momente ca acestea, credinţa 
în Mother Abagail se transforma în cea mai amară îndoială 
şi atunci ar fi vrut să-i trezească pe toţi şi să le spună că 
plecaseră într-o misiune dementă, că-şi luaseră cu ei lănci 
de cauciuc, cu care să atace mori de vânt ucigătoare, că cel 
mai bine ar fi fost să se oprească în următorul oraş, să urce 
pe motociclete şi să se întoarcă. Li se cuvenea să se bucure 
de puţină lumină şi de puţină dragoste, cât mai aveau 
ocazia - pentru că Flagg nu le va îngădui mai mult de atât. 


Dar asta se întâmpla noaptea. Dimineaţa însă părea mai 
potrivit să continue călătoria. Se uita meditativ la Larry şi 
se întreba dacă şi acesta se gândea noaptea târziu la Lucy a 
lui. Dacă o visa şi o dorea... 

Glen se întoarse în tabără cu Kojak pe urmele lui, 
tresărind uşor la fiecare pas. 

— Hai să plecăm şi să punem mâna pe ei, spuse Glen. 
Bine, Kojak? 

Kojak mişcă din coadă. 

— Zice că trebuie să ajungem la Las Vegas cu orice preţ, 
interpretă Glen. Haideţi. 

Urcară rambleul până pe 1-70, care cobora acum spre 
Grand Junction, începându-şi astfel drumul acelei zile. 


Spre sfârşitul după-amiezii începu să cadă o ploaie rece, 
care-i pătrunse până la oase, stricându-le conversaţia. 
Larry mergea de unul singur, cu mâinile înfipte în 
buzunare. La început se gândi la Harold Lauder, al cărui 
cadavru îl găsiseră cu două zile în urmă - între ei părea să 
se fi statornicit tacit regula de a nu discuta despre Harold - 
apoi îi veni în minte persoana pe care el o poreclise 
Wolfman. 

Pe  Wolfman îl descoperiseră foarte aproape de 
Eisenhower Tunnel, la est. Traficul fusese complet blocat în 
punctul respectiv, iar duhoarea morţii era atotstăpânitoare. 
Wolfman era pe jumătate ieşit dintr-un Austin. Purta jeanşi 
cu ţinte şi o cămaşă de mătase împodobită cu monede de 
aur. În jurul Austinului zăceau cadavrele mai multor lupi. 
Wolfman însuşi era, cum spuneam, pe jumătate ieşit din 
maşină, iar de pieptul lui rămăsese agăţat un lup mort. 
Wolfman avea mâinile încleştate de gâtul animalului, iar 
colții însângeraţi ai acestuia erau încleştaţi în gâtul 
bărbatului. Reconstituind cele întâmplate, toţi fuseseră de 
părere că haita respectivă coborâse de pe culmile din jur, îl 
detectase pe singuratic şi-l atacase. Wolfman avusese un 


pistol, cu care lichidase mai multe fiare, înainte de a se 
retrage în Austin. 

Cât durase până când foamea îl forţase să iasă din 
adăpost? 

Larry nu ştia şi nici nu ţinea să afle. Dar văzuse cât de 
slab era Wolfman. O săptămână, poate. Bărbatul, cine-o fi 
fost el, mergea spre vest, ca să i se alăture Omului 
Întunecat, dar Larry nu dorea nimănui o asemenea soartă. 
Discutase o dată despre asta cu Stu, la două zile după ce 
ieşiseră din tunel, când Wolfman rămăsese la mare distanţă 
în urma lor. 

— Oare de ce a zăbovit haita atât de mult lângă el, Stu? 

— Nu ştiu. 

— Vreau să spun, dacă erau aşa de flămânzi, nu puteau 
găsi ceva de mâncare în altă parte? 

— Cred că ai dreptate, da. 

Răsucea în mintea lui acest sumbru mister pe toate 
părţile, conştient că nu-i va descifra niciodată înţelesul. Era 
limpede pentru oricine că Wolfman fusese un tip extrem de 
curajos. Mânat de foame şi de sete, deschisese într-un final 
portiera maşinii. Un lup se năpustise asupra lui şi-i sfâşiase 
gâtlejul. Înainte de a muri, cu ultimele puteri, Wolfman 
sugrumase lupul. 

Cei patru străbătuseră Eisenhower Tunnel prinşi între ei 
cu o frânghie şi, în bezna oribilă, Larry îşi amintise de 
Lincoln Tunnel. De astă dată însă, nu-l obseda imaginea 
Ritei Blakemoor, ci chipul încremenit al lui Wolfman, în 
încleştarea lui de moarte cu fiara. 

Oare lupii fuseseră trimişi să-l omoare? 

Gândul acesta era atât de tulburător, încât refuză să-i 
dea atenţie. Încercă să-şi scoată din minte întâmplarea şi 
să-şi vadă de drum, ceea ce nu-i venea prea uşor. 


În seara aceea îşi făcură tabăra dincolo de Loma, foarte 
aproape de linia de frontieră cu Utah. Cina lor, ca de altfel 
toate mesele, constă din ierburi şi apă fiartă - ei urmând 


întocmai instrucţiunile lui Mother Abagail: Mergeţi 
îmbrăcaţi în hainele cu care sunteţi îmbrăcaţi acum. Nu 
duceţi nimic cu voi. 

— Mă aştept să dăm de greu în Utah, remarcă Ralph. Aici 
vom afla dacă Dumnezeu veghează asupra noastră. Pe o 
porţiune de mai bine de o sută cincizeci de kilometri nu 
există oraş, benzinărie sau cafenea. 

Nu părea totuşi prea îngrijorat de această perspectivă. 

— Apă? se interesă Stu. 

Ralph ridică din umeri: 

— Nici apă nu este. Mă duc la culcare. 

Larry îl urmă la scurt timp. Glen rămase să fumeze o 
pipă. Stu se hotări să fumeze una dintre puţinele ţigări 
care-i mai rămăseseră. O vreme, niciunul nu scoase vreo 
vorbă. 

— Cale lungă de aici până-n New Hampshire, cheliosule, 
spuse Stu într-un târziu. 

— Nici Texasul nu e prea aproape. 

— Nu, nu prea, consimţi Stu, zâmbind. 

— Cred că ţi-e foarte dor de Fran. 

— Mda, mi-e dor de ea şi-mi fac griji. Îmi fac griji pentru 
copil. Dar cel mai rău e după ce se lasă întunericul. 

— Nu poţi influenţa mersul lucrurilor, Stuart. 

— Ştiu. Dar tot sunt neliniştit. 

— Sigur că da. Glen îşi goli pipa, lovind-o uşor de o 
piatră. Azi-noapte s-a petrecut ceva ciudat, Stu. Ioată ziua 
am încercat să-mi dau seama dacă a fost ceva real sau un 
vis. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Să vezi, m-am trezit în crucea nopţii, iar Kojak mârâia 
la ceva. Probabil că trecuse de miezul nopţii, căci focul 
aproape se stinsese. Kojak se afla de cealaltă parte a 
rugului, cu părul zbârlit. I-am zis să tacă, dar nu mi-a dat 
nicio atenţie. Se uita undeva, spre dreapta mea. lar mie mi- 
a trecut prin cap: Şi dacă sunt nişte lupi? De când l-am 
văzut pe omul ăla, căruia Larry îi zice Wolfman... 


— Mda, cruntă privelişte. 

— Dar nu era nimic. Aveam o privelişte limpede. Mârâia 
la nimic. 

— Adulmecase ceva, asta-i explicaţia. 

— Da, dar partea stranie de-abia urmează. După câteva 
minute am început să mă simt... nu ştiu cum să spun, 
absolut aiurea. Ca şi cum aş fi fost urmărit de ceva aflat 
imediat deasupra autostrăzii. Ca şi cum am fi fost urmăriţi 
cu toţii. Aveam senzaţia că, dacă m-aş strădui puţin, dacă 
mi-aş miji puţin ochii, aş putea să văd. Dar nu voiam. Pentru 
că presimţeam că era el. Presimţeam că era Flagg. 

— Probabil n-a fost nimic, spuse Stu după câteva clipe de 
tăcere. 

— Sunt sigur că nu m-am înşelat. Nici Kojak nu s-a putut 
înşela. 

— Presupunând că ne urmărea cu adevărat, ce putem 
face? 

— Nimic. Dar nu-mi place deloc. Nu-mi place că ne poate 
urmări... dacă despre asta e vorba. Mă sperie cumplit. 

Stu îşi termină ţigara şi-o stinse cu grijă, strivind-o pe o 
piatră, dar nu se îndreptă încă spre sacul de dormit. Se uită 
la Kojak, care-i privea lungit lângă foc, cu botul pe labe. 

— Harold a murit, prin urmare, rupse Stu tăcerea într-un 
târziu. 

— Da. 

— Ce pierdere absurdă. Mă gândesc la Sue şi la Nick. 
Dar şi la el, în ultimă instanţă. 

— Sunt de acord. 

Nu mai rămânea nimic de zis. Descoperiseră rămăşiţele 
lui Harold şi jalnica lui declaraţie dinaintea morţii, la o zi 
după ce străbătuseră Eisenhower Tunnel. El şi Nadine 
traversaseră probabil Loveland Pass, căci alături se afla şi 
epava motocicletei şi - după cum se exprimase Ralph - prin 
Eisenhower Tunnel nu ar fi fost loc să treacă mai mult de un 
trenuleţ pentru copii. Uliii îşi făcuseră de cap, dar Harold 
mai ţinea încleştat în mână carnetul Permacover. Pistolul 


calibru 38 îi atârna din gură ca o bomboană grotescă şi, 
deşi nu-l înmormântaseră, Stu îndepărtase pistolul. O 
făcuse cu gesturi blânde. Constatând cât de crud îl 
distrusese Omul Întunecat pe Harold şi cu câtă nepăsare se 
debarasase de el după ce rolul tânărului se încheiase, ura 
lui Stu împotriva lui Flagg crescuse. Îi lăsa sentimentul că 
se iroseau într-un soi de neghioabă cruciadă a copiilor şi, 
deşi ştia că trebuie să-şi continue drumul, cadavrul lui 
Harold, piciorul zdrobit, îl obsedau la fel de mult pe cât 
Larry era hăituit de grimasa îngheţată a lui Wolfman. 
Ajunsese la concluzia că doreşte să-i răzbune nu numai pe 
Nick şi pe Susan, dar şi pe Harold... În acelaşi timp însă, era 
tot mai convins că nu i se va oferi niciodată această ocazie. 

Să te păzeşti, gândi el sumbru. Să te păzeşti dacă ajung 
să pun mâna pe tine, ticălosule. 

Glen se ridică, făcând o mică grimasă. 

— Eu mă duc la culcare, East Iexas. Nu mă ruga să mai 
stau. Nu pot să-ţi ofer o companie prea veselă. 

— Ce-ţi face artrita? 

Glen îi zâmbi şi spuse: 

— Nu foarte rău. 

Mergând spre culcuşul lui, se vedea limpede că 
şchioapătă. 

Stu îşi făcu socoteala să se abţină de la fumat - trăgând 
doar câte două sau trei ţigări pe zi, stocul lui avea să se 
termine spre sfârşitul săptămânii - totuşi îşi aprinse încă 
una. Seara nu era foarte rece, cu toate acestea, nu încăpea 
îndoială că aici, la înălţime, cel puţin, vara se sfârşise. Fiind 
absolut convins că nu va apuca să trăiască o altă vară, era 
trist. La începutul verii, muncea mai mult sau mai puţin 
stabil la o fabrică unde se produceau calculatoare de 
buzunar. Locuia într-un orăşel numit Arnette şi-şi petrecea 
cea mai mare parte a timpului liber pe la benzinăria 'Texaco 
a lui Bill Hapscomb, ascultând nesfârşitele conversații ale 
celorlalţi despre mersul economiei, guvern, greutăţi şi alte 
prostii. Niciunul dintre ei nu ştia probabil ce înseamnă să 


înfrunţi greutăţi adevărate. Îşi termină ţigara şi aruncă 
mucul în foc. 

„[ine-te tare, Frannie, draga mea”, spuse el, vârându-se 
în sacul de dormit. 

În vis i se păru că de tabăra lor se apropiase Ceva, care îi 
urmărea cu gând rău. Era poate un lup înzestrat cu putere 
de pătrundere omenească. Sau o cioară. Sau o nevăstuică, 
strecurându-se cu burta lipită de pământ, printre ierburile 
pitice. Sau poate o prezenţă neîntrupată, un Ochi scrutător. 

Nu mă voi teme de niciun rău, murmură el în vis. Da, 
chiar dacă merg prin valea umbrelor morţii, nu mă voi teme 
de niciun rău. De niciun rău. 

Curând visele se pierdură în neant şi dormi profund. 


A doua zi porniră devreme la drum; jucăria lui Larry 
marca fiecare kilometru străbătut cu un ţăcănit uşor. 
Şoseaua cobora în volute leneşe către Utah, pe domoala 
Pantă Vestică. La scurt timp după prânz lăsară Colorado în 
urmă. În seara aceea îşi făcură tabăra la vest de Harley 
Dome, Utah. Pentru prima oară liniştea li se păru 
apăsătoare şi malefică. Ralph Brentner adormi cu gândul: 
Acum suntem în Vest. Am ieşit din ograda noastră şi ne 
aflăm într-a lui. 

Noaptea, Ralph visă un lup cu un singur ochi, roşu, care 
ieşise din tărâmurile cele sterpe ca să-i vegheze. Pleacă, îi 
porunci Ralph. Pleacă, nu ne este teamă. Nu ne este teamă 
de tine. 


Pe 21 septembrie, după-amiază, pe la ora 2, trecuseră de 
Sego. Următorul oraş mare, potrivit hărţii de buzunar a lui 
Stu, era Green River. După care nu mai venea niciun oraş 
pe o distanţă foarte mare. După cum zisese Ralph, atunci 
avea să se vadă dacă Dumnezeu se afla sau nu alături de ei. 

— De fapt, nu mă îngrijorează atât lipsa hranei, cât a 
apei, i se adresă Larry lui Glen. Mai toţi cei care porniseră 


la drum aveau prin maşini ceva de ronţăit, biscuiţi Orcos 
sau smochine Newtons sau ceva de genul ăsta. 

— Domnul ne va binecuvânta, poate, cu ploile lui, îi spuse 
Glen zâmbind. 

Larry îşi ridică ochii spre cerul albastru şi senin şi se 
strâmbă: 

— Uneori mă bate gândul că, la urmă, bătrâna 
înnebunise. 

— Poate că da, zise Glen cu blândeţe. Dar dacă citeşti 
cărţi teologice, descoperi că Domnul vorbeşte adesea prin 
cei care se află pe patul de moarte sau prin gura nebunilor. 
Ba chiar am impresia - uite cum iese la iveală iezuitul din 
mine - că există motive de natură psihologică perfect 
valabile. Nebunul sau muribundul au psihicul radical 
modificat. O persoană sănătoasă ar putea să filtreze 
mesajul divin, să-l modifice. Cu alte cuvinte, o persoană 
sănătoasă ar fi un proroc ratat. 

— Căile Domnului, ştiu. Vedem printr-o sticlă întunecată. 
Sau, în orice caz, întunecată pentru mine. De ce e nevoie să 
batem tot drumul ăsta pe jos, când am fi putut să-l 
străbatem cu maşina într-o săptămână, este peste puterea 
mea de înţelegere. Dar de vreme ce ne-am înhămat la o 
faptă nebunească, mi se pare normal s-o împlinim tot într- 
un fel nebunesc. 

— Ce facem noi acum are precedente în istorie, spuse 
Glen, şi mai cred că plimbarea noastră are motivații 
psihologice şi sociologice perfect logice. Nu ştiu dacă sunt 
sau nu raţiuni ale lui Dumnezeu, dar e sigur că sunt nişte 
raţiuni. 

— Ce vrei să spui? 

Stu şi Ralph se dădură şi ei mai aproape, ca să audă. 

— Au existat mai multe triburi de indieni americani 
pentru care „a avea o vedenie” făcea parte integrantă din 
ritualul lor de maturizare. Când sosea vremea să devii 
bărbat, trebuia să pleci în pustietate, neînarmat. Acolo 
trebuia să ucizi un animal şi să născoceşti două cânturi - 


unul despre Marele Spirit şi celălalt despre dibăcia ta de 
vânător, călăreț, războinic şi amant - şi să ai vedenia. Era 
interzis să mănânci. Trebuia să urci cât mai sus - mintal, 
dar şi fizic - şi să aştepţi să ţi se arate ceva. Ceea ce se şi 
întâmpla, la momentul potrivit. Foamea este un halucinogen 
nemaipomenit, chicoti el. 

— Crezi că Mother ne-a trimis aici ca să avem vedenii? 
întrebă Ralph. 

— Poate ca să căpătăm putere şi să ne sfinţim, printr-un 
proces de purificare, explică Glen. Ştii, când arunci lucruri, 
comiţi un gest simbolic. Talismanic. Atunci când arunci 
lucruri, îi arunci simbolic şi pe cei legaţi de tine prin acele 
lucruri. Începi un proces de curăţare. Începi să goleşti 
vasul. 

Larry clătină încet din cap: 

— Asta n-am prea înţeles-o. 

— Uite, să ne închipuim o persoană inteligentă, din 
perioada de dinaintea epidemiei. Dacă-i strici televizorul, ce 
va face el seara? 

— Citeşte o carte, spuse Ralph. 

— Se duce în vizită la prieteni, spuse Stu. 

— Ascultă muzică, spuse Larry, surâzând. 

— Desigur, va face toate astea, zise Glen. Dar televizorul 
tot îi lipseşte. În locul unde era aşezat televizorul s-a căscat 
o gaură, în subconştientul ei, persoana gândeşte astfel: La 
ora 9 pregătesc câteva beri şi mă uit la fotbal. lar când 
intră în cameră şi vede locul gol de pe măsuţă, suferă o 
dezamăgire teribilă. O parte a vieţii lui obişnuite s-a vărsat, 
nu-i aşa? 

— Mda, consimţi Ralph. Odată televizorul nostru a fost 
stricat două săptămâni şi nu m-am simţit în apele mele până 
ce n-a apărut la locul lui. 

— Gaura din viaţa respectivei persoane e cu atât mai 
mare cu cât se uită mai mult la televizor. Dar ceva s-a 
pierdut. Acum să-i luăm aceleiaşi persoane toate cărţile, toţi 
prietenii şi aparatul stereo. Avem de-a face cu un proces de 


golire şi cu o diminuare a eului său, în acelaşi timp. Este 
vorba de  eurile dumneavoastră, domnilor - ele se 
transformă în nişte foi din sticlă. Sau, mai bine, devin nişte 
păhăruţe goale. 

— Dar care-i rostul? se interesă Ralph. De ce trebuie să 
trecem prin toată gargara asta? 

— Dacă citeşti în Biblie, vei vedea că prorocii aveau 
obiceiul să plece din când în când în sălbăticie - un fel de 
Turnee Magice şi Misterioase ale Vechiului Testament. 
Durata acestor călătorii era îndeobşte indicată prin 
expresia „patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”, ceea ce în 
ebraică vrea să spună „nimeni nu ştie exact cât timp a fost 
plecat, dar în orice caz a durat mult”. Asta nu vă aduce 
aminte de nimic? 

— Ba da, de Mother, răspunse Ralph. 

— Acum gândiţi-vă la voi înşivă în ipostază de baterii. 
Ceea ce şi sunteţi, în realitate. Creierul vostru funcţionează 
pe bază de curent electric obţinut pe cale chimică. De altfel, 
şi muşchii funcţionează datorită unor sarcini electrice 
minuscule - o substanţă denumită acetilcolină permite 
sarcinii să treacă atunci când e nevoie să te mişti, iar atunci 
când vrei să te opreşti se fabrică o altă substanţă, 
colinesteraza. Colinesteraza distruge acetilcolina, astfel 
muşchii devin iarăşi rău conducători de electricitate. Altfel, 
odată ce v-aţi apuca să vă scărpinaţi la nas, nu v-aţi mai 
putea opri. Okay, chestia e următoarea: tot ce gândeşti, tot 
ce faci trebuie să funcţioneze pe baterie. Ca şi accesoriile 
unei maşini. 

Îl ascultau cu cea mai mare atenţie. 

—  Privitul la televizor, cititul cărţilor, discuţiile cu 
prietenii, mâncatul unei mese bogate... toate astea consumă 
bateria. O viaţă normală - cel puţin în ceea ce a fost 
civilizaţia Occidentală - semăna cu mersul într-o maşină cu 
geamuri acţionate electric, servofrâne, scaune electrice şi 
celelalte minuni. Dar cu cât există mai multe accesorii, cu 
atât scade capacitatea de încărcare a bateriei. Adevărat? 


— Da, interveni Ralph. Chiar şi un Delco din cele mari nu 
se supraîncarcă niciodată, dacă funcţionează pe un 
Cadillac. 

— Ei bine, noi am înlăturat accesoriile. Şi ne încărcăm. 

Ralph observă neliniştit: 

— Dacă laşi să se încarce prea mult o baterie de maşină, 
explodează. 

— Da, se arătă Glen de acord. La fel se întâmplă şi cu 
oamenii. Biblia ne vorbeşte despre Isaia, despre lov şi 
ceilalţi, dar nu dezvăluie câţi proroci s-au întors cu creierii 
prăjiţi din cauza vedeniilor. Îmi închipui că li s-a întâmplat 
câtorva. Dar eu am un respect foarte mare pentru 
inteligenţa omenească şi psihicul uman, în ciuda unor mici 
excepţii, cum ar fi East Texas, aici de faţă... 

— Nu te lega de mine, cheliosule, mârâi Stu. 

— Oricum, capacitatea minţii omeneşti este cu mult mai 
mare decât a celei mai puternice baterii Delco. Poate să 
primească o sarcină infinită. În anumite cazuri, chiar 
dincolo de infinit. 

Merseră o vreme în tăcere, gânditori. 

— Şi chiar ne încărcăm? întrebă Stu potolit. 

— Da, îi răspunse Glen. Da, cred că ne încărcăm. 

— Şi scăpăm de o parte din greutate, continuă Ralph. Mi- 
e suficient să mă uit la voi, băieţi. Şi eu, pe vremuri, aveam 
ditamai burdihanul, de la bere. Dar acum îmi văd degetele 
de la picioare, dacă mă uit în jos. Ba chiar îmi văd tot 
piciorul, de sus şi până jos. 

— E vorba de o stare de spirit, interveni Larry pe 
neaşteptate. Se arătă puţin jenat, văzând că se bucura de 
atenţia celorlalţi, dar continuă: Am avut senzaţia asta de cel 
puţin o săptămână, şi n-am reuşit s-o pricep. E posibil să fiu 
în stare acum. Simt că plutesc. Ca şi cum aş fi fumat o 
jumătate de ţigară cu marijuana de cea mai bună calitate 
sau ca şi cum aş fi tras pe nări puţină cocaină. Dar lipseşte 
senzaţia de dezorientare care însoţeşte drogul. E suficient 
să te droghezi puţin şi ţi se pare că nu mai eşti în stare să 


gândeşti normal. Dar eu cred că gândesc bine, ba chiar mai 
bine ca niciodată, de fapt. Totuşi, simt că zbor. Poate că-i 
doar din cauza foamei, încheie Larry, râzând. 

— Şi foamea contribuie, îi explică Glen, dar nu-i numai 
asta. 

— Mie mi-e foame tot timpul, spuse Ralph, dar nu mi se 
pare important. Mă simt bine. 

— Şi eu, completă Stu. Nu m-am mai simţit într-o 
asemenea formă fizică de ani şi ani. 

— Când goleşti vasul, te descotoroseşti şi de tot rahatul 
care pluteşte în el, spuse Glen. De aditivi. De impurități. 
Sigur că te simţi bine. Ca o clismă a trupului şi a minţii. 

— Multă imaginaţie mai ai şi tu, cheliosule. 

— N-o fi elegant exprimat, însă în orice caz este exact. 

— Şi ne va ajuta să-l înfruntăm pe el! 

— La asta şi foloseşte tratamentul. Nu mă îndoiesc. În 
rest, trebuie să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă, nu? 

Îşi văzură de drum. Kojak ieşi din desiş şi merse o vreme 
alături de ei, tropăind cu unghiile pe asfaltul lui US 70. 
Larry se aplecă şi-i ciufuli blana: 

— Ia zi-mi, bătrâne, ştiai că eşti o baterie? O baterie 
Delco, din cele mari, cu garanţia pe viaţă? 

Kojak nu dădu semne că ar şti sau că l-ar interesa, dar 
mişcă din coadă, ca să arate că este de partea lui Larry. 


Îşi petrecură noaptea aceea la vreo douăzeci şi cinci de 
kilometri vest de Sego şi, ca şi cum asta ar fi venit să 
întărească ce discutaseră ei mai devreme, pentru prima 
oară de la plecarea din Boulder, nu aveau nimic de 
mâncare. Glen pregăti ultima lor punguţă de cafea instant, 
pe care o băură dintr-o singură cană, trecută din mână în 
mână. Străbătuseră ultimii cincisprezece kilometri fără să 
dea cu ochii de o singură maşină. 

A doua zi de dimineaţă, pe 22, întâlniră în drum un Ford 
Station cu patru cadavre înăuntru - dintre care două ale 
unor copii. În maşină găsiră două cutii de biscuiţi, cu forme 


de animale, şi o pungă mare cu cartofi prâjiţi, alteraţi. 
Biscuiţii erau în stare mai bună. Îi împărţiră în cinci porţii. 

— Nu hăpăi ca un lup, Kojak, îl admonestă Glen. Câine 
rău ce eşti! N-ai maniere? Şi dacă maniere n-ai - aşa cum 
trebuie să trag concluzia - unde este savoir faire-ul tău? 

Kojak dădea din coadă şi se uita la biscuiţi într-un fel ce 
nu lăsa loc de îndoială: era lipsit atât de savoir faire, cât şi 
de maniere. 

— Atunci bagă-n tine, spuse Glen, dându-i câinelui şi 
ultima rămăşiţă din porţia lui - un tigru. 

Kojak se grăbi să-l înghită şi apoi plecă să adulmece în 
jur. 

Larry îşi consumă încet şi visător întreaga menajerie - 
vreo zece animale. 

— Aţi observat că biscuiţii cu model au un vag iz de 
lămâie? spuse el. Mi-aduc aminte de gustul lor din copilărie. 
Dar de atunci n-am mai simţit gustul ăsta. 

Ralph se jucă aruncând dintr-o mână în cealaltă ultimii 
doi biscuiţi din porţia lui. Mâncă în cele din urmă unul. 

— Mda, ai dreptate. Au puţină aromă de lămâie. Ştiţi, 
tare aş fi vrut să fie şi Nicky cu noi. Să fi împărţit şi cu el 
biscuiţii ăştia. 

Stu clătină din cap. Îşi terminară masa frugală şi-şi 
continuară drumul. 

După-amiază găsiră un camion cu marfă al firmei Great 
Western Markets, care făcea probabil un transport la Green 
River. Maşina stătea trasă pe banda de refugiu, iar şoferul 
rămăsese ţeapăn şi drept la volan. Scoaseră o conservă de 
şuncă din spate şi prânziră, dar se săturară foarte repede. 
Glen declară că stomacul lui se micşorase. Stu spuse că nu-i 
place cum miroase carnea - nu a stricat, ci prea puternic. 
Cărnos. Simţea că i se întoarce stomacul pe dos. Nu reuşi 
să mănânce decât o singură felie. Ralph zise că ar fi 
preferat nişte biscuiţi cu formă de animal, şi toată lumea 
râse. Până şi Kojak nu luă decât puţine înghiţituri, apoi 
porni pe urma unui miros oarecare. 


Înnoptară la est de Green River, iar în cele dintâi ore ale 
dimineţii următoare ninse uşor. 


Ajunseră la albia seacă a torentului în 23, după-amiază 
devreme. Cerul rămăsese acoperit toată ziua şi era rece - 
destul de frig ca să ningă, gândi Stu. 

Cei patru rămaseră pe margine, Kojak pândind în toate 
părţile de lângă piciorul lui Glen. Părea că, undeva, la nord 
de aici, cedase un baraj, sau poate în vara aceea regiunea 
fusese bântuită de furtuni şi ploi puternice. Indiferent din 
ce motiv, de-a lungul văii San Rafael, care în unii ani 
rămânea doar o albie uscată, fusese o inundație care 
măturase în calea ei un tronson lung de zece metri din 1-70. 
Viroagă era adâncă de circa douăzeci de metri, iar malurile 
din roci sedimentare erau acoperite cu un strat de sol 
sfârâmicios şi instabil. Pe fund se scurgea un fir murdar de 
apă. 

— Sfinte Sisoe, exclamă Ralph. Ar trebui să anunţe 
careva Direcţia Drumurilor din Utah. 

— Ia uitaţi-vă colo, îi îndemnă Larry. 

Priviră peisajul gol, care din loc în loc începea să fie 
punctat de coloane şi monoliţi stranii, modelaţi de vânt. 
Cam la o sută de iarzi mai la vale se vedea o învălmăşeală 
de garduri, cabluri şi bucăţi mari de pavaj acoperite încă de 
asfalt. O bucată mai mare, ca un deget apocaliptic, se iţea 
spre cerul pe care norii alergau bezmetic. 

Glen cerceta imensa fisură presărată cu fragmente de 
moloz, cu mâinile în buzunar şi aparent absent şi visător. 
Stu îl întrebă cu voce potolită: 

— Crezi că te descurci, Glen? 

— Sigur că da, am să pot. 

— Ce-ţi face artrita? 

— Am avut şi momente mai grele. Continuă, zâmbind 
chinuit: Dar, cinstit vorbind, m-am simţit şi mai bine decât 
mă simt acum. 


Nu aveau o frânghie cu care să se lege unii de alţii. Stu 
cobori primul, mişcându-se cu grijă. Nu prea-i plăcea cum 
ceda pământul uneori sub paşii săi, stârnind mici avalanşe 
de pietre şi ţărână. O dată crezu că terenul va ceda cu totul 
sub el şi că va aluneca pe spate până în fundul şanţului. 
Reuşi să se prindă cu o mână de un colţ de stâncă solid 
înfiptă şi se agăţă cu toată nădejdea de ea, până ce găsi un 
teren ferm sub picioare. Atunci Kojak trecu voios pe lângă 
el, ridicând norişori de praf. Peste câteva clipe ajunse la 
fund, mişcând din coadă şi lătrându-l vesel pe Stu. 

— Uite-a naibii javră, cum face pe nebuna, mormăi Stu, 
coborând cu grijă. 

— Acum vin eu la rând, strigă Glen. Şi să ştii că am auzit 
ce-ai spus despre câinele meu! 

— Fii atent, cheliosule! Fii foarte atent! Terenul e nesigur. 

Glen păşea extrem de încet, mişcându-se cu prudenţă de 
la un punct de sprijin la următorul. Stu se încorda ori de 
câte ori vedea că pământul începe să alunece de sub 
bocancii tociţi ai lui Glen. Şuviţele de păr din jurul urechilor 
îi fluturau ca nişte fire fine de argint în vânt. Când îl 
întâlnise în New Hampshire, pictând o pânză mediocră la 
marginea drumului, părul lui Glen avea încă nuanţa 
piperului amestecat cu sare. 

Până în clipa în care îl văzu pe Glen cu picioarele pe 
terenul plan, îmbibat cu apă, al torentului, Stu crezuse la 
fiecare pas pe care-l făcea că o să cadă şi o să-şi rupă 
oasele. Acum oftă uşurat şi-l bătu pe umăr. 

— Nici măcar n-am transpirat, East Texas, îl asigură Glen, 
aplecându-se să-l mângâie pe Kojak. 

— Las' c-am transpirat eu pentru tine, mărturisi Stu. 

Urmă Ralph, care se mişcă atent între punctele de sprijin 
şi cobori în viteză ultimii şapte metri. 

— Băi băiete, terenul ăsta e nesigur ca o mlaştină. Ar fi 
tare să nu putem urca pe celălalt mal şi să fim nevoiţi să 
mergem şapte sau opt kilometri la deal, până găsim un mal 
mai puţin adânc, este? 


— Mult mai vesel ar fi să ne pomenim cu o nouă 
inundație, spuse Stu. 

Larry cobori cu paşi agili, grupul reconstituindu-se la nici 
trei minute de când începuseră traversarea obstacolului. 

— Cine urcă primul? întrebă tânărul. 

— De ce nu o faci chiar tu, dacă te dai aşa cocoş? îi 
răspunse Glen tot cu o întrebare. 

— Foarte bine. 

Avu nevoie de mult mai mult timp să se caţăre, iar în 
două rânduri terenul perfid îi fugi de sub tălpi, reuşind cu 
greu să se reechilibreze. Când ajunse de cealaltă parte, 
Larry le făcu un semn cu mâna. 

— Cine urmează? întrebă Ralph. 

— Eu, spuse Glen, pregătindu-se. 

Stu îl prinse de braţ: 

— Ascultă, putem să mergem la deal şi să căutăm un mal 
mai bun, cum a zis şi Ralph. 

— Ca să pierdem tot restul zilei? Când eram copil, 
puteam să urc până sus în patruzeci de secunde, iar pulsul 
să rămână sub şaptezeci. 

— Dar nu mai eşti copil, Glen. 

— Nu, dar nişte urme tot mi-au mai rămas. 

Glen porni, fără să mai aştepte replica lui Stu. Făcu o 
pauză la o treime din drum şi apoi porni cu toată energia 
mai departe. Aproape de jumătate se prinse de un colţ de 
marnă care se sfărâmă; Stu fu convins că se va rostogoli în 
fundul hăului, zdrobindu-şi membrele chinuite de artrită. 

— Fir-ar să fie!... oftă Ralph. 

Glen flutură din braţe şi reuşi, ca prin minune, să-şi 
menţină echilibrul. Execută un pas de vals spre dreapta, 
mai urcă încă cinci metri, se odihni, apoi o luă de la capăt. 
Aproape de vârf, o bucată de piatră pe care-şi sprijinise 
piciorul cedă şi ar fi căzut, dacă n-ar fi fost şi Larry acolo. Îl 
prinse de braţ şi-l trase lângă el. 

— Floare la ureche, strigă Glen spre cei de jos. 

Stu îi zâmbi bucuros: 


— Cum stai cu pulsul, cheliosule? 

— Peste nouăzeci, recunoscu Glen. 

Ralph se căţără pe falia abruptă, ca o capră neagră, 
verificând la fiecare pas, mişcându-şi foarte atent mâinile şi 
picioarele. Când ajunse şi el în vârf, porni Stu. 

Până în momentul căderii, Stu gândi că panta era ceva 
mai blândă decât cea pe care o coborâse. Punctele de 
sprijin păreau mai bune, unghiul ceva mai puţin periculos. 
Dar suprafaţa era alcătuită din sol calcaros şi fragmente de 
stâncă, a căror cimentare fusese afectată de vremea 
umedă. Stu simţi că îl paşte ghinionul şi urcă extrem de 
atent. 

Ajunsese cu pieptul deasupra marginii când, fără veste, 
fragmentul de stâncă pe care se sprijinea cu talpa stângă 
dispăru. Simţi că începe să alunece. Larry se grăbi să-l 
apuce de mână, dar de data asta rată mişcarea. Stu prinse 
marginea de asfalt a şoselei, dar o bucată se desprinse. Se 
holbă prosteşte la ea, în timp ce ritmul de coborâre sporea. 
O aruncă, simțindu-se ca un personaj de desene animate. 
Nu mai trebuie decât să chiţăie careva înainte de a ajunge 
pe fund. 

Se lovi cu genunchiul de un corp dur şi-l străbătu un 
junghi de durere. Încercă să se prindă de suprafaţa 
lipicioasă a pantei, care defila pe lângă el cu o viteză 
alarmantă, dar de fiecare dată nu se alegea decât cu pumni 
de ţărână. 

Se izbi de o piatră ce ieşea prin moloz ca un vârf mare şi 
bont de săgeată şi se rostogoli, cu respiraţia tăiată. Căzu 
liber de la vreo trei metri şi ateriză pe gambă într-un unghi 
prost. Auzi pocnetul fracturii. Durerea imensă îl copleşi 
instantaneu. [ipă. Făcu o tumbă şi se prăbuşi pe burtă. 
Acum înghiţea ţărână. Bolovanii ascuţiţi îi zgâriau până la 
sânge obrajii şi braţele. Căzu din nou pe piciorul rănit şi 
simţi cum se mai rupe într-un loc. De data asta nu mai ţipă, 
ci urlă. 


Alunecă ultimii cinci metri pe pântece, ca un copil pe 
tobogan. Când se opri, în sfârşit, avea pantalonii plini de 
noroi şi inima i se zbătea nebunegşte în piept. Piciorul lui era 
un foc alb. Haina şi cămaşa de dedesubt i se strânseseră 
sub bărbie. 

Fractură. Cât de rea? Cât se poate de rea, judecând după 
ce simt. Cel puţin în două locuri, dacă nu mai multe. Şi o 
entorsă la genunchi. 

Larry cobora panta în mici salturi, care păreau o replică 
aproape ironică la ceea ce tocmai păţise Stu. Apoi 
îngenunche lângă el şi-i puse aceeaşi întrebare pe care 
tocmai şi-o pusese şi Stu: 

— E rău, Stu? 

Stu se ridică sprijinindu-se în cot şi-l privi pe Larry; avea 
faţa albă din cauza şocului şi murdară de ţărână. 

— Consider c-o să pot merge din nou cam în vreo trei 
luni, îi răspunse. 

Îi venea să verse. Îşi ridică privirile spre cerul înnorat, îşi 
ridică pumnii şi-i scutură ameninţător: 

— VAAIII, FIR-AR AFURISIT! 


Ralph şi Larry îi prinseră piciorul în atele. Glen scosese la 
iveală o sticluţă cu ceea ce el numea „pilulele mele pentru 
artrită” şi-i dădu una lui Stu. Stu nu ştia ce anume conţin 
„pilulele pentru artrită”, iar Glen refuză să-i spună, dar 
durerea din picior se estompă, rămânând un fel de huruit 
venit din depărtare. Se simţea deosebit de calm, ba chiar 
senin. Îi veni în minte că trăiau un timp care le fusese dăruit 
nu neapărat pentru că se duceau să-l caute pe Flagg, ci în 
primul rând pentru că supravieţuiseră gripei supranumite 
Captain Trips. În orice caz, el ştia ce are de făcut... şi 
intenţiona să-şi respecte neapărat hotărârea. Larry tocmai 
terminase de vorbit. Toţi aşteptau cu sufletul la gură să-l 
asculte pe el. 

Răspunsul lui fu cât se poate de simplu: 

— Nu. 


— Stu, i se adresă Glen cu duhul blândeţii, tu nu 
înţelegi... 

— Înţeleg. Şi spun nu. Niciun fel de călătorie înapoi, la 
Green River. Nicio frânghie. Nicio maşină. E împotriva 
regulilor jocului. 

— Ce naiba, asta nu e joacă! exclamă Larry. Ai să mori 
aici! 

— Iar voi veţi muri aproape sigur în Nevada. Hai, porniţi 
la drum. Mai aveţi patru ore de lumină. Nu aveţi de ce să le 
irosiţi. 

— Nu te părăsim, spuse Larry. 

— Îmi pare rău, dar aşa veţi face. Eu vă spun asta. 

— Nu, acum eu sunt conducătorul. Mother a spus că dacă 
ţi se întâmplă ceva... 

— „tu vei merge mai departe. 

— Nu, nu. 

Larry îi cercetă cu privirea pe Glen şi Ralph, căutându-le 
sprijinul. Aceştia îi răspunseră cu priviri încurcate. Kojak 
privea şi el întreaga scenă, urmărindu-i pe toţi patru cu 
coada frumos încolăcită în jurul labelor. 

— Ascultă-mă, Larry, spuse Stu. Călătoria noastră se 
bazează pe ideea că bătrâna doamnă ştia despre ce 
vorbeşte. Dacă începi să te legi de asta, pui totul sub 
semnul întrebării. 

— Mda, mi se pare corect, zise Ralph. 

— Nu, nu-i deloc corect, ţăranule, sări Larry, imitând 
furios accentul de Oklahoma al lui Ralph. N-a fost voinţa 
Domnului ca Stu să cadă aici, n-a fost nici măcar făcătura 
Omului Întunecat. Cauza a fost pământul moale, asta-i tot, 
doar pământul moale! Eu nu te părăsesc, Stu. Nu mai las pe 
nimeni în urma mea. 

— Ba da. Îl lăsăm aici, spuse Glen cu calm. 

Larry se întoarse spre el şi-l măsură neîncrezător, ca şi 
cum s-ar fi simţit trădat. 

— Am crezut că eşti prietenul lui! 

— Sunt, dar asta nu are importanţă. 


Larry râse isteric şi făcu câţiva paşi spre vale. 

— Eşti nebun! Ştii? 

— Nu, nu sunt. Am încheiat o înţelegere. Am stat în jurul 
patului în care-şi dădea duhul Mother Abagail şi am fost şi 
noi atinşi de aripa morţii. Ştiam de atunci că acest drum 
este aproape sigur un drum la moarte. Am acceptat 
înţelegerea. Acum trebuie s-o împlinim. 

— Şi eu vreau acelaşi lucru, pentru numele lui 
Dumnezeu. De fapt, nici nu trebuie să fie Green River; 
putem să facem rost de o maşină, pe el îl punem în spate şi 
ne vedem de drum... 

— Dar noi am promis că vom merge pe jos, spuse Ralph, 
apoi arătă spre Stu. lar el nu poate să meargă. 

— Corect. Bine. Are un picior rupt. Ce propuneţi să 
facem? Îl împuşcăm, ca pe un cal? 

— Larry..., i se adresă Stu. 

Înainte ca Larry să continue, Glen îl prinse de cămaşă 
trăgându-l spre el şi-i spuse cu voce rece şi severă: 

— Pe cine încerci să salvezi? Pe Stu, sau pe tine? 

Larry îl privea mişcând doar din gură, fără să vorbească. 

— E foarte simplu, spuse Glen. Noi nu putem rămâne... 
iar el nu poate merge. 

— Eu refuz să accept această situaţie, şopti Larry, livid. 

— Este o încercare, spuse Ralph pe neaşteptate. Asta 
este. 

— O încercare a sănătăţii mintale, observă Larry. 

— Să votăm, propuse Stu, întins la pământ. Eu votez să 
vă continuaţi drumul. 

— Şi eu, interveni Ralph. Îmi pare rău, Stu. Dar dacă 
Dumnezeu va veghea asupra noastră, poate ca va veghea şi 
asupra ta... 

— Eu refuz să plec, se încăpăţână Larry. 

— Nu te gândeşti la Stu, zise Glen. Cred că, de fapt, 
încerci să salvezi un lucru din tine. Dar de data asta 
hotărârea corectă este să mergem mai departe, Larry. Nu 
avem de ales. 


Larry se frecă încet la gură cu dosul palmei şi spuse: 

— Să rămânem aici peste noapte. Să ne gândim bine la 
ce avem de făcut. 

— Nu, îl contrazise Stu. 

Ralph făcu din cap un semn afirmativ. Atunci Glen pescui 
sticla cu „pilule pentru artrită” din buzunar şi o puse în 
mâna lui Stu. 

— Sunt pe bază de morfină, îi destăinui el. Trei sau patru 
ar putea fi doza mortală. Privirile lui se încrucişară cu ale 
lui Stu. M-ai înţeles, East Texas. 

— Mda, sigur că da. 

— Despre ce vorbiţi? strigă Larry. Ce naiba îi sugerezi? 

— Chiar nu ştii? 

Ralph i se adresase cu un asemenea dispreţ, încât, 
pentru moment, Larry fu redus la tăcere. Apoi toate 
începură să i se perinde pe dinaintea ochilor cu viteza de 
coşmar cu care îţi trec prin faţa ochilor feţele străine când 
te dai în lanţuri la bâlci: pilule, calmante, barbiturice. Rita. 
O întorsese în sacul ei de dormit şi constatase că e moartă 
şi ţeapănă şi că din gura ei se scurge o borâtură verde, ca o 
peltea amară. 

— Nu! strigă el, încercând să-i smulgă sticla din mână lui 
Stu. 

Ralph îl prinse strâns. Larry ridică din umeri. 

— Dă-i drumul, spuse Stu. Vreau să stau de vorbă cu el. 

Ralph continua să-l strângă, privindu-l întrebător pe Stu. 

— Nu, hai, dă-i drumul. 

Ralph se conformă, dar părea pregătit să sară oricând. 

— Vino aici, Larry. Lasă-te pe vine lângă mine. 

Larry se apropie de Stu şi se uită cu jale în ochii lui. 

— Nu mi se pare în ordine, omule. Când cineva cade şi-şi 
rupe piciorul, nu te... nu poţi s-o iei din loc şi să-l laşi să 
moară. Nu ştii? Hei, omule... Atinse obrazul lui Stu. Te rog. 
Gândegşte-te. 

Stu îi strânse mâna lui Larry. 

— Crezi că sunt nebun? întrebă Stu. 


— Nu! Nu, dar... 

— Şi crezi că oamenii care sunt în toate minţile n-au 
dreptul să hotărască singuri ce vor să facă? 

— Vai, spuse Larry, şi începu să plângă. 

— Larry, asta n-are nimic de-a face cu tine. Vreau ca voi 
să vă vedeţi de drum. Dacă reuşiţi să scăpaţi de la Vegas, 
întoarceţi-vă tot pe aici. Poate că Dumnezeu va trimite un 
corb ca să mă hrănească, n-ai de unde să ştii. Am citit odată 
în paginile de curiozităţi că omul poate rezista şaptezeci de 
zile fără hrană, dacă are apă. 

— Până atunci, vine iarna în locurile astea. O să mori de 
frig în trei zile, chiar dacă nu iei pastile. 

— Asta nu te mai interesează pe tine. Tu ai acum altceva 
de făcut. 

— Nu mă alunga, Stu. 

— Ba te alung, hotări Stu neînduplecat. 

— Chestia asta pute, zise Larry, ridicându-se. Ce o să zică 
Fran când va afla că te-am lăsat pradă popândăilor şi 
uliilor? 

— Nu va spune nimic nici dacă nu ajungeţi dincolo ca să 
vă ocupați de celălalt. Nici Lucy. Sau Dick Ellis. Sau Brad. 
Sau oricare dintre ceilalţi. 

— Okay, se dădu Larry bătut. Dar mâine. Facem tabăra 
aici în noaptea asta şi poate vom avea vreun vis... ceva... 

— Fără vise, spuse Stu cu blândeţe. Fără semne. Nu 
merge aşa. Ai rămâne o noapte şi nu s-ar întâmpla nimic, şi 
atunci ai vrea să rămâi încă o noapte, şi încă una... Trebuie 
să plecaţi chiar acum. 

Larry se îndepărtă, cu fruntea în pământ, şi rămase aşa, 
cu spatele la el. 

— Foarte bine, spuse el în cele din urmă, cu o voce atât 
de slabă, încât abia putea fi auzit. Facem aşa cum spui tu. 
Dumnezeu să aibă în pază sufletele noastre. 

Ralph se apropie de Stu şi îngenunche alături. 

— Ai dori să-ţi aducem ceva anume, Stu? 

Acesta zâmbi: 


— Mda, tot ce-a scris Gore Vidal în viaţa lui - cărţile 
despre Lincoln, Aaron Burr şi ceilalţi. De mult aş fi vrut să 
le citesc. Acum s-ar zice că aş avea prilejul. 

Ralph îi zâmbi strâmb: 

— Scuză-mă, Stu. Din câte se pare, nu mă pot abţine. 

Stu îl strânse de mână şi Ralph se îndepărtă. Se apropie 
Glen. Şi el plânsese, şi când se aşeză lângă Stu, lacrimile-i 
porniră din nou. 

— Haide, haide, nu fi copil, îl consolă Stu. Am să mă 
descurc eu. 

— Larry are dreptate, n-ar trebui să ne purtăm aşa. Cum 
te-ai purta cu un cal... 

— Ştii foarte bine că aşa trebuie să fie. 

— Cred că da, însă cine ştie cu adevărat? Cum îţi simţi 
piciorul? 

— În clipa asta nu mă doare deloc. 

— Bine, ai pastilele. Glen se şterse cu palma la ochi. Adio, 
East Texas. Mi-a părut nemaipomenit de bine să te cunosc. 

Stu se întoarse într-o parte. 

— Nu-mi spune adio, Glen. Mai bine spune la revedere, 
aduce noroc. E posibil să ajungi până la jumătatea malului 
ăluia afurisit şi să cazi înapoi, aici, şi atunci o să ne 
petrecem iarna jucând cărţi. 

— Nu mai durează mult, spuse Glen. Eu simt asta, tu nu? 

Pentru că şi el avea acelaşi sentiment, Stu se întoarse şi-l 
cercetă pe Glen. 

— Mda, şi eu, recunoscu, apoi zâmbi uşor. Dar nu mă voi 
teme de niciun rău, corect? 

— Corect! Vocea lui Glen cobori până deveni şoaptă. Dacă 
vezi că nu se mai poate, nu sta pe gânduri, Stuart. Să nu te 
chinuieşti. 

— Nu. 

— Atunci, adio. 

— Adio, Glen. 

Cei trei se retraseră în partea de vest a torentului şi, 
după o ultimă privire peste umăr, Glen porni primul. Stu îi 


urmări înaintarea cu îngrijorare. Bătrânul mergea 
neglijent, aproape fără să-i pese şi fără să-şi aleagă 
punctele de sprijin. Terenul cedă sub paşii săi o dată, apoi 
încă o dată. De ambele dăţi îşi întinse nonşalant mâna şi de 
fiecare dată avu norocul să găsească punctul de priză. De- 
abia după ce ajunse sus, Stu oftă cu uşurare, lăsând să-i 
iasă tot aerul din plămâni, şi începu din nou să respire ca 
lumea. 

Îl urmă Ralph şi, după ce şi el ajunse cu bine în vârf, Stu 
îl chemă pentru ultima oară pe Larry la el. Îi studie chipul, 
reflectând că semăna remarcabil, în felul lui, cu Harold 
Lauder: la fel de imobil, dar cu priviri atente şi precaute. O 
faţă care nu trăda decât ceea ce dorea cu adevărat să 
trădeze. 

— De acum înainte, tu conduci, spuse Stu. Ie vei 
descurca? 

— Nu ştiu, am să mă străduiesc. 

— Tu vei lua hotărârile. 

— Oare? Cea dintâi mi-a fost respinsă. 

Ochii lui lăsau acum să se citească ceva: reproşul. 

— Da, dar a fost pentru prima şi ultima oară. Ascultă... 
oamenii lui vor pune mâna pe voi. 

— Mda, m-am gândit şi eu. Fie pun mâna pe noi, fie ne 
împuşcă într-o ambuscadă, ca pe nişte câini. 

— Nu, cred că or să vă prindă şi-or să vă ducă înaintea 
lui. Asta se va întâmpla în următoarele câteva zile. După ce 
ajungeţi la Vegas, fiţi cu ochii în patru. Aşteptaţi. Se va- 
ntâmpla. 

— Ce anume, Stu? Ce se va-ntâmpla? 

— Nu ştiu. Lucrul pentru care am fost trimişi. Fiţi gata. 
Să ştiţi când va fi să fie. 

— Ne vom întoarce să te luăm, dacă putem. 

— Da, sigur. 

Larry urcă repede malul şi se alătură celorlalţi doi. îi 
făcură semn cu mâna. Stu le răspunse la salut, ridicând 


ambele braţe. Porniră. Pe Stu Redman nu l-au mai văzut 
niciodată. 


CAPITOLUL 73 


Cei trei îşi făcură tabăra la douăzeci şi cinci de kilometri 
vest de locul unde-l lăsaseră pe Stu. Întâlniseră un nou 
torent, dar de data asta mult mai mic. Motivul adevărat 
pentru care înaintaseră atât de puţin era că-şi pierduseră o 
parte din avânt. Era greu de zis dacă inima avea să le vină 
la loc. Picioarele le atârnau mai greu. Conversaţia lâncezea. 
Niciunul nu dorea să se uite în ochii celuilalt, de teamă să 
nu-şi vadă oglindită acolo propria-i vină. 

Poposiră la lăsarea întunericului şi aprinseră un foc din 
lăstărişuri. Aveau apă, dar nu şi mâncare. Glen îşi umplu 
pipa cu ultimele fire de tutun, dar se întrebă deodată dacă 
Stu mai avea ţigări. Gândul acesta îi luă tot cheful de fumat 
şi-şi lovi uşor pipa de o bucată de stâncă, aruncând absent 
ultimele fire de Borkum Riff. Peste câteva minute, când o 
bufniţă ţipă de undeva, din întuneric, se uită în jur. 

— Ia spuneţi, unde-i Kojak? întrebă el. 

— la te uită, ce chestie ciudată! răspunse Ralph. Nu-mi 
aduc aminte să-l fi văzut, de câteva ore încoace. 

Glen se ridică. 

— Kojak! strigă el. Hei, Kojak! Kojak! 

Vocea lui stârni un ecou singuratic în pustiu. Nu primi 
răspuns. Se aşeză la loc, copleşit de tristeţe. Scoase un 
oftat. Kojak îl urmase de-a lungul unui întreg continent. 
Acum dispăruse. Nici că se putea un semn mai rău. 

— Crezi că i s-a întâmplat ceva? întrebă Ralph cu 
jumătate de gură. 

— Mă gândesc că a rămas cu Stu, spuse Larry. 

Glen tresări: 

— Poate. Poate că asta s-a întâmplat. 

Larry se juca, aruncând o piatră dintr-o mână în cealaltă. 

— A spus că Dumnezeu îi va trimite un corb, ca să-l 
hrănească. Mă îndoiesc că există vreunul pe aici, prin 
urmare ELi-a trimis un câine. 


Focul trosni, şi un vârtej de scântei lumină înălțimile, 
pentru a se stinge apoi. 


Când Stu văzu forma întunecată coborând malul şi 
furişându-se spre el, se sprijini de bolovanul de alături, cu 
piciorul întins ţeapăn înaintea lui, şi cu mâna amorţită găsi 
o piatră destul de mare. Frigul îl pătrunsese până la oase. 
Larry avusese dreptate. Două sau trei zile de stat în frig 
puteau să-l dea gata. Dar acum părea că sfârşitul era mult 
mai aproape. Kojak rămăsese alături de el până la asfinţit, 
apoi îl părăsise, ieşind cu uşurinţă din râpă. Stu nu-l 
chemase înapoi. Câinele avea să ia urma lui Glen şi să 
meargă mai departe cu ceilalţi. Poate şi el avea de jucat un 
rol. Dar acum regreta că nu rămăsese lângă el. Chiar dacă 
avea pilulele acelea, tot nu-şi dorea să fie sfâşiat de unul 
dintre lupii Omului Întunecat. 

Apucă piatra mai strâns, iar forma neagră încremeni cam 
la vreo douăzeci de metri. Apoi, din nou începu să se 
apropie, o umbră mai neagră decât noaptea. 

— Prea bine, vino, zise Stu răguşit. 

Umbra neagră mişcă din coadă şi veni lângă el. 

— Kojak? 

Chiar el. Şi aducea un obiect în gură, pe care-l depuse la 
picioarele lui Stu. Se aşeză, mişcând din coadă şi aşteptând 
să fie lăudat. 

— Ce câine minunat, spuse Stu uimit. Minunat câine! 

Kojak îi adusese un iepure. 

Stu îşi luă briceagul, îl deschise şi scoase intestinele 
iepurelui din trei mişcări iuți. Culese maţele aburinde şi i le 
aruncă lui Kojak. 

— Le vrei? 

Kojak se arătă încântat. Stu jupui vânatul. Gândul de a-l 
mânca aşa, crud, nu-i stimula pofta de mâncare. 

— Lemn? i se adresă lui Kojak, fără prea mare speranţă. 

De-a lungul malului erau răspândite crăci şi cioturi aduse 
de inundație, dar nu la îndemână. 


Kojak mişcă din coadă, dar nu se clinti. 

— Aport? A... 

Dar Kojak plecase ca un vârtej. O luă pe partea estică a 
râpii şi se întoarse cu o bucată mare de lemn uscat între 
fălci. O lăsă lângă Stu şi lătră. Coada i se mişca repede, 
încolo şi încoace. 

— Minunat câine, repetă Stu. Bată-te să te bată! Aport, 
Kojak! 

Lătrând de bucurie, Kojak plecă iarăşi. În douăzeci de 
minute, strânsese lemne suficiente pentru un foc mare. Stu 
alese cu grijă surcelele. Îşi inventarie chibriturile, 
constatând că avea o cutie şi jumătate. Aprinse surcelele la 
cel de-al doilea chibrit şi alimentă focul cu grijă. Nu peste 
multă vreme focul ardea în toată regula şi Stu, în sacul lui 
de dormit, se apropie de el cât mai mult cu putinţă. Kojak se 
întinsese de cealaltă parte a flăcării, cu botul pe labe. 

Când focul se mai potolise, Stu înfipse iepurele într-o 
ţepuşă şi-l puse pe jăratic. Curând se răspândi un miros 
puternic şi savuros care-i stârni pofta. Kojak se ridică şi 
urmări şi el iepurele cu mare interes. 

— Jumătate ţie şi jumătate mie, barosane, bine? 

Peste cincisprezece minute trase ţepuşa din foc şi reuşi 
să rupă iepurele în două fără să-şi frigă degetele prea rău. 
Carnea era pe alocuri arsă, pe alocuri crudă, în orice caz, 
şunca de la Great Western Markets nu se compara cu ea. El 
şi Kojak mâncau de zor... şi, când erau pe terminate, ajunse 
până la ei un urlet care făcea să-ţi îngheţe sângele în vene. 

— Isuse Cristoase! mormăi Stu, cu o ciozvârtă de iepure 
în gură. 

Kojak sări în sus, cu părul zbârlit, mârâind. Veni de 
cealaltă parte a focului şi mârâi iarăşi. Urletul nu se mai 
auzi şi a doua oară. 

Stu rămase culcat, cu o piatră pregătită lângă o mână şi 
cu briceagul deschis lângă cealaltă. De la înălţimea lor, 
stelele luminau rece şi indiferent. Gândul lui se îndreptă 
spre Fran, dar şi-o alungă imediat din minte. Amintirea ei îl 


durea prea tare. Nu voi dormi, îi trecu prin minte. Nu voi 
adormi decât cine ştie când. 

Adormi, totuşi, curând, cu ajutorul uneia dintre pilulele 
lui Glen. lar când tăciunii focului începură să se stingă, 
Kojak veni şi se culcă lipit de el, încălzindu-l şi pe Stu. Aşa 
se face că, în prima noapte după ce grupul se împărţise, Stu 
mâncă, în timp ce ceilalţi rămaseră nemâncaţi, şi dormi 
liniştit, pe când somnul lor fu întrerupt de vise rele şi de 
sentimentul tulburător că erau curând sortiţi să sfârşească 
tragic. 


În ziua de 24, grupul de pelerini al lui Larry Underwood 
parcurse cincizeci de kilometri şi poposi la nord-est de 
Măgura San Rafael. În noaptea aceea temperatura coborî 
foarte mult; îşi aprinseră un foc imens şi dormiră în 
preajma lui. Kojak nu se întorsese la ei. 

— Ce crezi că face Stu în seara asta? întrebă Ralph. 

— Moare, răspunse Larry scurt. 

Regretă când văzu rictusul de durere pe figura de om 
simplu şi onest a lui Ralph, dar nu mai avea cum să-şi 
repare gafa. Şi, pe urmă, era aproape sigur adevărul 
adevărat. 

Se culcă la loc, simțind cu certitudine stranie că mâine va 
fi ziua cea mare. Deznodământul, indiferent cum avea să 
arate el, era aproape. 

Avu vise rele. În cel pe care şi-l aduse aminte de 
dimineaţă, se afla în turneu, cu o formaţie numită Shady 
Blues Connection. Urma să cânte la Madison Square 
Garden, iar biletele fuseseră vândute toate. Se urcară pe 
scenă în aplauze furtunoase. Larry se duse să-şi potrivească 
microfonul, să-l aducă la înălţimea lui, dar nu reuşi să-l 
mişte. Se duse la microfonul chitaristului solo, dar şi acela 
se înţepenise. Chitaristul bass, organistul, peste tot la fel. 
Dinspre mulţime începură să se audă huiduieli şi aplauze 
ritmice. Unul câte unul, membrii lui Shady Blues 
Connection se furişară de pe scenă, rânjind în gulerele 


înalte ale cămăşilor lor, după moda psihedelică, aşa cum se 
îmbrăcau Byrds prin 1966, când Roger McGuinn se mai 
droga ca un nebun. Larry continua să fugă de la un 
microfon la altul, încercând cu disperare să găsească măcar 
unul pe care să-l poată regla. Dar toate erau ridicate la cel 
puţin nouă coţi şi era imposibil să le clinteşti. Semănau cu 
nişte cobre din oţel inox. Cineva din mulţime începu să urle, 
cerându-i „Baby, Can You Dig Your Man?” Nu mai cânt 
melodia asta, încercă el să spună. N-o mai cânt de la 
sfârşitul lumii încoace. Nu-l auzeau, şi atunci se ridică un 
murmur, începând din rândurile din spate, cuprinzând apoi 
toată sala, devenind tot mai puternic şi mai sonor: Baby Can 
You Dig Your Man! Baby Can You Dig Your Man! BABY CAN 
YOU DIG YOUR MAN! 

Se trezi în gând cu acel cântec. Trupul îi era scăldat în 
transpiraţie. 

Nu avea nevoie de Glen ca să-i explice ce fel de vis fusese 
acela sau care era semnificaţia lui. Visul în care nu ajungi la 
microfon, nu reuşeşti să-i reglezi înălţimea, este obişnuit la 
muzicienii rock, la fel de obişnuit ca acela în care eşti pe 
scenă şi nu-ţi aduci aminte nici măcar un singur vers. După 
părerea lui, toţi interpreţii aveau unul dintre visele acestea, 
într-o variantă oarecare, înainte de... 

Înainte de un spectacol. 

Era un vis care exprima teama de imperfecţiune, 
traducea acea teamă simplă şi copleşitoare: Şi dacă nu eşti 
în stare? Dacă e doar voinţă, nu şi putinţă? Groaza dea nu 
fi capabil să ajungi în acea stare de încredere în tine însuţi 
de unde trebuie să înceapă oricare artist - fie el cântăreţ, 
scriitor, pictor sau muzician. 

Să fii bun cu oamenii, Larry. 

A cui era vocea asta? A maică-sii? 

Eşti un profitor, Larry. 

Nu, mamă... nu sunt. Nu mă mai ţin de chestia asta. N-am 
mai făcut lucrul ăsta de la sfârşitul lumii. Cinstit. 


Se culcă la loc şi adormi din nou. Ultimul lui gând fu acela 
că Stu avusese dreptate: Omul Întunecat avea să pună 
mâna pe ei. Mâine, cugetă el. Deznodământul, indiferent 
cum avea să arate el, era aproape. 


Dar în 25 nu văzură pe nimeni. Cei trei merseră apatic 
sub cerul albastru şi strălucitor, văzând o mulţime de păsări 
şi de animale, dar nu şi oameni. 

— E uimitor cât de repede se răspândesc sălbăticiunile, 
comentă Glen. Am ştiut că va fi un proces rapid şi, desigur, 
iarna îl va stăvili cât de cât, cu toate astea mi se pare 
uimitor. N-au trecut decât o sută de zile de la primele 
semne ale epidemiei. 

— Însă câini şi cai nu mai sunt, spuse Ralph. Asta nu mi 
se pare normal! Au inventat o pacoste care a omorât 
aproape toţi oamenii, dar asta nu a fost suficient. A mai fost 
nevoie să piară şi două dintre animalele lui preferate. Au 
dispărut omul şi cei mai buni prieteni ai lui. 

— În schimb a lăsat pisicile, interveni Larry posac. 

Ralph se lumină la faţă: 

— Oricum, mai este Kojak... 

— Mai era Kojak. 

Replica asta curmă discuţia. Treceau printre măguri 
încruntate, excelente ascunzători potenţiale pentru oameni 
cu arme şi lunete. Pe Larry îl chinuia în continuare 
premoniţia că astăzi avea să se întâmple ceva. De fiecare 
dată când ajungeau pe un vârf, se aştepta să găsească 
drumul blocat. lar când constata că aveau cale liberă, se 
gândea la o ambuscadă. 

Discutau despre cai. Despre câini şi bizoni. Bizonii aveau 
să se înmulțească din nou, prevesti Ralph - Nick şi Tom 
Cullen îi văzuseră deja. Nu era departe ziua aceea - pe care 
aveau s-o mai apuce poate şi ei - când bizonii vor înnegri 
nesfârşitele câmpii. 

Larry se gândi că era un amestec de adevăr şi de vorbe 
goale - pentru că vieţile lor puteau să fie curmate peste nici 


zece minute. 

Apoi se întunecă şi veni vremea să-şi caute un loc de 
tabără. Ajunseră pe culmea unui ultim vârf şi Larry îşi zise: 
Acum. Probabil că se ascund chiar aici. 

Dar nu le ieşi nimeni în cale. 

Poposiră lângă un semn reflectorizant verde, pe care 
scria LAS VEGAS 420. Mâncaseră relativ bine în ziua aceea: 
cartofi prăjiţi, sifon şi două Slim Jims, pe care le împărţiseră 
între ei. 

Mâine, cugetă Larry înainte de a adormi. În noaptea 
aceea visă că el şi cu Barry Greig urmau să apară cu 
Tattered Remnants la Madison Square Garden. Era marea 
lor şansă să dea lovitura - făceau deschiderea pentru un 
supergrup oarecare, cu nume de oraş, Boston, sau poate 
Chicago. Toate stativele microfoanelor erau iarăşi înalte de 
nouă coţi, iar el începu să alerge de la unul la celălalt, în 
timp ce publicul bătea ritmic din palme şi cerea iarăşi 
„Baby, Can You Dig Your Man?” 

Se uită în primul rând şi îngheţă de frică. Charles Mason 
se afla acolo, cu x-ul de pe frunte vindecat sub forma unei 
cicatrice albe şi strâmbe; bătea din palme şi cânta. Şi 
Richard Speck era acolo, măsurându-l pe Larry cu ochi 
agresivi şi insolenţi, cu o ţigară fără filtru tremurându-i 
între buze. Între ei doi se afla Omul Întunecat. John Wayne 
Gacy se afla în spatele lor. Flagg conducea corul. 

Mâine, gândi Larry din nou, împleticindu-se de la un 
microfon înalt la următorul sub luminile fierbinţi, de vis, de 
la Madison Square Garden. Ne vedem mâine. 


Dar nu se întâmplă nimic a doua zi şi nici în următoarea. 
În seara de 27 septembrie se opriră în oraşul Freemont 
Junction, unde găsiră destulă mâncare. 

— Mă aştept să se termine în orice moment, îi spuse 
Larry lui Glen în seara respectivă. Şi pe zi ce trece devine 
tot mai greu de suportat. 


— Şi eu am acelaşi sentiment. Ce-ai spune să nu fie decât 
un miraj? Un simplu vis rău în conştiinţa noastră colectivă. 

Larry tresări surprins, apoi căzu pe gânduri. Apoi clătină 
încet din cap. 

— Nu, nu cred că e doar un vis. 

— Nici eu, tinere, nici eu, îi spuse Glen zâmbind. 

Întâlnirea avu loc a doua zi. 


Puțin după ora 10 dimineaţa, după ce trecuseră de o 
culme, văzură dedesubtul lor, spre vest, la distanţă de vreo 
opt kilometri, două maşini parcate bot în bot, blocând 
şoseaua. Totul arăta exact aşa cum îşi imaginase Larry că va 
arăta. 

— Accident? întrebă Glen. 

Ralph îşi puse mâna pavăză la ochi: 

— Nu cred, n-ar fi rămas în poziţia asta. 

— Sunt oamenii lui, spuse Larry. 

— Mda, cred că da, zise Ralph. Ce facem, Larry? 

Larry îşi scoase banda pentru frunte din buzunarul de la 
spate şi-şi şterse cu ea obrajii. Fie vara se întorsese în ziua 
respectivă, fie se simţea influenţa deşertului sud-vestic. 
Temperatura crescuse la peste 25 de grade. 

E căldură uscată, gândi el calm. Transpir puţin şi gata. 
Numai puţin. Îşi puse banda la loc. Acum, când se pornise, 
se simţea bine. Avu din nou sentimentul ciudat că era vorba 
de un spectacol, de un concert pe care trebuia să-l susţină. 

— Coborâm şi vedem dacă Dumnezeu este cu adevărat 
de partea noastră. Corect, Glen? 

— Tu eşti şeful. 

Porniră din nou la drum. Peste o jumătate de oră 
ajunseseră suficient de aproape ca să constate că maşinile 
puse bot în bot aparținuseră de Utah State Patrol. Lângă 
ele îi aşteptau mai mulţi bărbaţi înarmaţi. 

— Oare ne vor împuşca? se interesă Ralph pe ton 
indiferent. 

— Nu ştiu, răspunse Larry. 


— Pentru că au şi puşti cu lunetă. Văd soarele reflectat de 
lentile. Dacă doresc să ne doboare, suntem deja în raza lor 
de acţiune. 

Continuară să se apropie. Bărbaţii din dreptul maşinilor 
se despărţiră în două grupuri; vreo cinci dintre ei rămaseră 
în faţă, cu puştile îndreptate spre cei trei care se apropiau, 
ceilalţi trei se adăpostiră în spatele maşinilor. 

— Sunt opt la număr, Larry? întrebă Glen. 

— Eu opt am numărat, da. Cum te simţi? 

— E-n regulă, îl asigură Glen. 

— Ralph? 

— Nu-mi doresc decât să ştim ce avem de făcut când vine 
momentul, spuse Ralph. Atât şi nimic mai mult. 

Larry îi prinse mâna pentru o clipă şi i-o strânse. Apoi 
procedă la fel şi cu Glen. 

Acum se aflau la doar un kilometru de cele două 
automobile masive. 

— Nu au de gând să ne împuşte, zise Ralph. Ar fi făcut-o 
deja. 

Acum se puteau distinge şi feţele. Larry le cercetă cu 
toată curiozitatea. Unul avea o barbă stufoasă. Altul era 
tânăr, dar aproape chel... probabil a fost un ghinion teribil 
pentru el să înceapă să-şi piardă părul încă din şcoală, 
cugetă Larry. Altul purta o haină impermeabilă de un 
galben-electric, cu un desen reprezentând un cap de 
cămilă, sub care scria SUPERHUMP în litere complicate, 
demodate. Altul avea figură de conţopist. 'Ţinea în mâini un 
Magnum 357 şi părea de trei ori mai nervos decât Larry, 
având aerul unuia în stare să se împuşte în picior, din 
greşeală, dacă nu reuşea să se mai calmeze. 

— Nu par diferiţi de oamenii noştri, fu de părere Ralph. 

— Ba sigur că sunt, spuse Glen. Sunt toţi înarmaţi. 

Se apropiară până la câţiva metri de maşinile de poliţie 
care blocau drumul. Larry se opri, imitat de ceilalţi. Se 
aşternu un moment de linişte perfectă, în care oamenii lui 


Flagg şi grupul de pelerini al lui Larry se măsurară. Apoi 
Larry Underwood rosti calm: 

— Salut. 

Omuleţul care părea un umil funcţionar de primărie le 
ieşi în întâmpinare. Frământa în continuare revolverul în 
mâini. 

— Sunteţi Glendon Bateman, Lawson Underwood, Stuart 
Redman şi Ralph Brentner? 

— la ascultă, figurantule, i se adresă Ralph, nu ştii să 
numeri? 

Careva chicoti. Funcţionarul se îmbujoră la faţă. 

— Care lipseşte? 

— Stu a suferit un accident în timpul călătoriei. Şi 
consider că o să păţeşti curând şi tu unul, dacă nu încetezi 
să te joci cu pistolul. 

Încă un val de chicote. Amploiatul reuşi să-şi vâre arma în 
centura pantalonilor cenuşii, ceea ce-l făcu să arate cu totul 
ridicol, ca o adevărată caricatură a banditului de drumul 
mare. 

— Mă numesc Paul Burlson, le declară el, şi în virtutea 
autorităţii cu care am fost învestit, vă arestez şi vă ordon să 
mă însoţiţi. 

— În numele cui? întrebă Glen imediat. 

Burlson îl măsură dispreţuitor... deşi disprețul era 
amestecat şi cu altceva. 

— Ştii bine în numele cui vorbesc. 

— Atunci spune cu voce tare. 

Dar Burlson rămase tăcut. 

— 'Ţi-e teamă? întrebă Glen. Îi măsură pe cei opt bărbaţi. 
Vă este aşa de frică de el, încât nu îndrăzniţi nici măcar să-i 
pronunţaţi numele? Foarte bine, atunci o voi face eu în locul 
vostru. Numele lui este Randall Flagg, cunoscut şi drept 
Omul Întunecat, cunoscut şi drept Omul Înalt, cunoscut şi 
drept Momâia Ambulantă. Nu-i spun unii dintre voi aşa? 
Vocea lui se înălţase până la notele acute şi limpezi ale 
furiei. O parte dintre cei din faţa lor schimbară priviri 


neliniştite, iar Burlson se trase un pas înapoi. Spuneţi-i şi 
Belzebut, pentru că şi aşa îl cheamă. Spuneţi-i Niarlahotep 
şi Ahaz şi Astarot. Spuneţi-i Ryelah şi Seti şi Anubis. Are 
nume câtă frunză şi iarbă şi este un apostat al iadului pe 
care voi îl pupaţi în cur. Vocea lui cobori din nou la tonul 
obişnuit, de conversaţie, şi le zâmbi dezarmant. Am 
considerat că e bine să stabilim astea de la bun început. 

— Puneţi mâna pe ei, comandă Burlson. Puneţi mâna pe 
ei şi împuşcaţi-l pe primul care-ar face o mişcare. 

În chip straniu, nimeni nu făcu nicio mişcare vreme de o 
secundă, iar Larry gândi: Nu o vor face, se tem la fel de 
tare de noi pe cât ne temem noi de ei, ba mai tare, deşi au 
arme... 

Îl măsură pe Burlson şi i se adresă astfel: 

— "Te ţii de glume, canalie ce eşti! Noi vrem să mergem. 
De asta am şi venit. 

Atunci se puseră şi ei în mişcare, ca şi cum Larry ar fi fost 
cel care le adresase ordinul. El şi Ralph au fost înghesuiți 
pe bancheta din spate a unei maşini, Glen în cealaltă. Se 
aflau în spatele unor gratii din oţel, iar uşile nu aveau clanţe 
pe partea interioară. 

Am fost arestaţi, îi trecu prin minte lui Larry. Constată că 
ideea îl amuza. 

Patru bărbaţi se înghesuiră pe bancheta din faţă. Maşina 
trase cu spatele, se întoarse şi porni spre vest. Ralph oftă. 

— 'Ţi-e frică? întrebă Larry în şoaptă. 

— Păi nu prea-mi dau seama, ca să fiu cinstit. Îmi pare 
aşa de bine că nu trebuie să-mi mai tocesc picioarele, nici 
nu pot să-ţi spun. 

Unul dintre cei din faţă întrebă: 

— Bătrânul cu gura mare. Ele şeful? 

— Nu. Eu sunt. 

— Cum te cheamă? 

— Larry Underwood. El este Ralph Brentner. Pe celălalt îl 
cheamă Glen Bateman. 

Se uită prin lunetă. Cealaltă hardughie venea în urma lor. 


— Ce s-a întâmplat cu cel de-al patrulea? 

— Şi-a rupt piciorul. A trebuit să-l părăsim. 

— Drumul a fost greu, îmi închipui. Eu sunt Barry 
Dorgan. Securitatea Vegas. 

Larry fu la un pas să-i dea un răspuns absurd - Mă bucur 
de cunoştinţă - dar se abţinu, zâmbind. 

— Cât facem până la Las Vegas? 

— Păi, nu putem goni foarte tare, din cauza blocajelor de 
pe drum. Am început să le înlăturăm, începând dinspre 
oraş, dar merge greu. O să ajungem în vreo cinci ore. 

— Să vezi ce chestie, interveni Ralph, clătinând din cap. 
Suntem pe drum de trei săptămâni, iar de ajuns, cu maşina 
ajungem în câteva ore. 

Dorgan se întoarse ca să se poată uita bine la ei. 

— Nu înţeleg de ce aţi luat-o pe jos. De fapt, nu înţeleg 
nici de ce aţi venit la noi. Doar aţi bănuit că se va încheia 
cum s-a încheiat. 

— Am fost trimişi, îi explică Larry. Ca să-l ucidem pe 
Flagg, cred. 

— Aveţi şanse foarte mici, prietene. Tu şi cu prietenii tăi 
veţi ajunge drept în pârnaie, la Las Vegas County Jail. E ca- 
n Monopoly. Nu treci pe la Plecare, nu iei două sute de 
dolari. Este foarte interesat de voi. Ştia că veţi veni. 
Continuă după o pauză: Tot ce puteţi spera e s-o sfârşiţi cât 
mai repede. Dar nu cred c-o să vă facă această favoare. În 
ultima vreme n-a fost într-o dispoziţie prea grozavă. 

— Din ce cauză? se interesă Larry. 

Dar Dorgan păru să simtă că a spus destul - poate chiar 
prea mult. Se întoarse la locul lui fără să răspundă, iar lui 
Larry şi Ralph nu le rămase decât să urmărească derularea 
iute a peisajului de deşert. În doar trei săptămâni, viteza 
devenise iarăşi un lucru de mirare. 


În fapt au avut nevoie de şase ore ca să ajungă la Vegas. 
Oraşul răsărea din mijlocul deşertului, ca o piatră prețioasă 
incredibil de frumoasă. Pe străzi erau o mulţime de oameni; 


ziua de lucru se terminase şi acum se bucurau de răcoarea 
începutului de înserare pe pajişti, pe bănci şi în staţiile de 
autobuz, sau stând în pridvorul defunctelor capele pentru 
oficiat căsătorii sau al dughenelor de amanetat. Urmăreau 
cu privirea maşinile lui Utah S.P, după care se întorceau la 
conversațiile lor. 

Larry se uita gânditor în jur. Electricitatea funcţiona, 
străzile fuseseră curățate, iar urmele jafurilor dispăruseră. 

— Glen avea dreptate. Trenurile lui merg conform 
orarului. Dar mă întreb, totuşi, dacă acesta este modul cel 
mai potrivit în care să-ţi organizezi calea ferată. Oamenii 
voştri, fără excepţie, par să aibă probleme cu nervii, 
Dorgan. 

Dorgan nu-i răspunse. 

Ajunseră la închisoarea ținutului şi maşina trase în 
spatele clădirii. Cele două maşini de poliţie parcară într-o 
curte de ciment. Când cobori, strâmbându-se din cauza 
înţepenelii din muşchi, Larry constată că Dorgan pregătise 
două perechi de cătuşe. 

— Ei, hai, las-o baltă. 

— Îmi pare rău, dar este ordinul lui. 

— N-am purtat cătuşe în viaţa mea, sări şi Ralph. M-au 
cules de pe stradă şi m-au băgat la beţivi de vreo câteva ori, 
înainte să mă căsătoresc, dar cătuşe nu mi-a pus nimeni 
niciodată. 

Ralph vorbea încet, iar accentul lui de Oklahoma 
devenise extrem de pronunţat, semn că era extrem de 
furios. 

— Am primit ordine clare, răspunse Dorgan. Să nu 
împingem lucrurile prea departe. 

— Ai primit ordine, îl îngână Ralph. Ştiu cine-ţi dă ţie 
ordine. L-a omorât pe prietenul meu, Nick. De ce te-ai 
înhăitat cu blestematul ăla? Cât eşti singur, pari un tip 
destul de simpatic. 

Îl ţintuia pe Dorgan cu o asemenea privire, era atât de 
supărat şi de mirat, încât acesta clătină din cap şi se uită 


într-altă parte. 

— Asta-i treaba mea, şi am să mi-o îndeplinesc. Punct. 
Întindeţi mâinile, altfel vă pun cătuşele cu forţa. 

Larry îi făcu pe plac şi-l întrebă: 

— Ce-ai fost înainte? 

— Poliţia Santa Monica. Detectiv doi. 

— Şi eşti alături de el? Este... te rog să mă scuzi că-ţi 
spun asta, dar mie mi se pare ciudat. 

Glen Bateman fu împins spre ei. 

— De ce-l împingeţi, vreau să ştiu? se răsti Dorgan 
supărat. 

— Dacă ai fi fost silit să asculţi vreme de şase ceasuri 
tâmpeniile individului ăstuia, cred că l-ai îmbrânci şi tu, 
spuse unul dintre oameni. 

— Nu-mi pasă câte tâmpenii a trebuit să asculţi, ţine-ţi 
mâinile acasă. Dorgan se uită la Larry. De ce ţi se pare 
ciudat că sunt alături de el? Am fost poliţist cu zece ani 
înainte de Captain Trips. Am văzut ce se poate întâmpla 
dacă la conducere se află tipi ca tine, asta-i. 

— Tinere, i se adresă Glen prietenos, experienţa ta cu 
câţiva copii amărâţi şi tipi care luau prea multe droguri nu 
justifică faptul că ai îmbrăţişat un monstru. 

— Luaţi-i de aici, spuse Dorgan pe un ton neutru. Celule 
separate, aripi separate. 

— Nu cred că vei fi în stare să suporţi alegerea pe care ai 
făcut-o chiar tu, tinere, îi spuse Glen. Nu-mi pare că ai avea 
stofă de nazist în tine. 

De astă dată, Dorgan îl îmbrânci chiar el pe Glen. 


Larry se văzu separat de ceilalţi doi şi condus de-a lungul 
unui coridor pustiu, împodobit cu tot felul de anunţuri, pe 
care se putea citi NU SCUIPAŢI, SPRE DUŞURI ŞI 
DEPARAZITARE, iar pe un altul scria: TU NU EŞII AICI 
OASPETE. 

— Nu mi-ar strica un duş, spuse el. 

— Poate, îi promise Dorgan. Să vedem. 


— Ce să vedem? 

— Cât de frumos ştii să te porţi. 

Dorgan deschise o celulă la capătul culoarului şi-l invită 
pe Larry înăuntru. 

— Şi cătuşele? întrebă Larry, întinzându-şi braţele. 

— Sigur că da. Dorgan le descuie şi i le luă. E mai bine? 

— Mult mai bine. 

— Mai vrei să faci duş? 

— Sigur că da. 

Mai mult de atât, Larry nu dorea să fie lăsat singur, 
ascultând ecoul tot mai îndepărtat al paşilor. Odată rămas 
singur, frica l-ar fi copleşit din nou. 

Dorgan scoase la iveală un carneţel. 

— Câţi sunteţi în Free Zone? 

— Şase mii, răspunse Larry. Jucăm toţi Bingo în fiecare joi 
seara, iar premiul pentru cine are toate cifrele e un curcan 
de zece kilograme. 

— Vrei să faci duş sau nu? 

— Sigur că vreau. 

Dar nu mai era deloc sigur că va avea parte. 

— Câţi sunteţi cu toţii? 

— Douăzeci şi cinci de mii, dar patru mii n-au împlinit 
doisprezece ani şi intră gratuit la cinematografele în aer 
liber. Din punct de vedere economic, nu-i nicio scofală. 

Dorgan îşi închise brusc notesul şi se uită la el. 

— Nu pot, omule, îi mărturisi Larry. Pune-te şi tu în locul 
meu. 

Dorgan clătină din cap: 

— Asta nu pot s-o fac, pentru că nu-s nebun. Voi de ce-aţi 
venit aici? Credeţi că o să vă facă vreun bine? O să vă 
omoare ca pe nişte câini, mâine sau poimâine. Şi dacă vrea 
să vorbiţi, veţi vorbi. Dacă vrea să dansaţi step şi să faceţi 
laba în acelaşi timp, o s-o faceţi şi pe-asta. Trebuie să fiţi 
nebuni. 

— Bătrâna ne-a poruncit să venim aici. Mother Abagail. 
Probabil că ai visat-o şi tu. 


Dorgan clătină din cap, dar ochii lui începură deodată să- 
i ocolească pe ai lui Larry. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Atunci s-o lăsăm baltă. 

— Eşti sigur că nu vrei să stai de vorbă cu mine? Să faci 
duş? 

Larry izbucni în râs. 

— Nu lucrez atât de ieftin. Trimiteţi şi voi un spion de-al 
vostru în partea noastră. Dacă reuşiţi să găsiţi vreunul care 
să nu facă o faţă de nevăstuică de îndată ce pronunţă 
cineva numele lui Mother Abagail, desigur. 

— Cum doreşti, spuse Dorgan. 

Se întoarse pe culoarul cu lumini protejate cu plasă. La 
capătul opus trecu prin poarta cu bare de oţel, care se 
trânti în urma lui cu un zgomot sec. 

Larry se uită în jur. Ca şi Ralph, intrase în închisoare de 
două ori - o dată pentru că se îmbătase în public, altă dată 
pentru că fusese prins cu treizeci de grame de marijuana 
asupra lui. Ale tinereţii valuri. 

— Nu-i ca la Ritz, murmură el. 

Salteaua de pe pat arăta, hotărât lucru, mucegăită şi se 
întrebă, vizitat de un gând morbid, dacă nu cumva acolo 
dăduse ortul popii cineva, în iunie sau la începutul lui iulie. 
Toaleta funcţiona, dar se umplu cu un lichid ruginiu prima 
oară când trase apa, semn sigur că nu fusese folosită de 
multă vreme. Cineva lăsase un roman Western ieftin. Larry 
îl ridică, apoi îl puse la locul lui. Se aşeză pe pat şi ascultă 
liniştea. Nu-i făcuse niciodată plăcere să rămână singur - 
într-un fel însă, se ferise de multe lucruri... până să ajungă 
în Free Zone. lar acum descoperea că nu este chiar atât de 
rău pe cât se temuse. Destul de rău, dar se putea descurca. 

O să vă omoare ca pe nişte câini, mâine sau poimâine. 

Dar Larry nu credea această afirmaţie. Lucrurile aveau 
să se desfăşoare într-alt fel. 

— Nu mă voi teme de niciun rău, rosti în tăcerea deplină 
a blocului de celule şi rezonanţa cuvintelor îi plăcu. 


Se culcă, iar în minte îi veni gândul că parcursese 
aproape tot drumul de înapoiere pe Coasta de Vest. Dar 
călătoria fusese mai lungă şi mai stranie decât şi-ar fi 
imaginat vreodată cineva. Şi nici nu se terminase încă. 

— Nu mă voi teme de niciun râu, repetă el. 

Adormi în pace, şi niciun vis nu-i tulbură somnul. 


A doua zi la ora 10, la douăzeci şi patru de ore după ce 
văzuseră drumul blocat, Randall Flagg şi Lloyd Henreid 
veniră să-l viziteze pe Glen Bateman. 

Acesta şedea pe podeaua celulei, cu picioarele 
încrucişate. Găsise o bucată de cărbune sub pat şi tocmai 
terminase de scris pe perete următoarea legendă, printre 
gravurile reprezentând organe genitale masculine şi 
feminine, nume, numere de telefon şi mici poeme obscene: 
Nu sunt nici olarul, nici roata olarului, ci doar lutul olarului; 
oare valoarea atinsă depinde tot atât de mult de valoarea 
intrinsecă a lutului cât de roată şi de măiestria Maestrului? 
Glen admira acest proverb - ori era un aforism? când 
temperatura în celula pustie păru să scadă deodată cu zece 
grade. Uşa de la capătul coridorului se deschise cu zgomot. 
Toată saliva din gura lui Glen dispăru deodată, iar bucata 
de cărbune i se frânse între degete. 

Zgomotul ritmat al tocurilor de cizmă se apropia tot mai 
tare. 

Alţi paşi, mai mărunți şi nesemnificativi, băteau un soi de 
contrapunct, încercând să păstreze măsura. 

la te uită, e chiar el. Am ocazia să-i văd faţa. 

Artrita începu brusc să-l chinuie mult mai rău. De-a 
dreptul îngrozitor. Ca şi cum oasele lui ar fi fost golite şi 
umplute cu sticlă pisată. Cu toate acestea, se întoarse cu un 
zâmbet interesat, chiar nerăbdător, când paşii se opriră 
înaintea celulei sale. 

— Iată-te, îl întâmpină Glen. Nu eşti nici pe jumătate 
căpcăunul pe care ne aşteptam noi să-l întâlnim. 


Dincolo de gratii se aflau doi bărbaţi. Din poziţia lui Glen, 
Flagg stătea în dreapta. Purta bluejeanşi şi o cămaşă albă, 
din mătase, care strălucea delicat în lumina palidă. Rânjea 
la Glen. În spatele lui se afla un bărbat mai scund, care nu 
zâmbea câtuşi de puţin. Avea o bărbie cu prognatism şi ochi 
care lăsau impresia că ar fi prea mari pentru figura lui. 
Tenul era dintre cele care nu aveau să se împace niciodată 
cu clima deşertică: se arsese, se cojise, apoi iar se arsese. 
Purta la gât o piatră neagră cu un punct roşu, cu aspect 
unsuros, răşinos. 

— Aş vrea să faci cunoştinţă cu asociatul meu, i se adresă 
Flagg chicotind. Lloyd Henreid, fă cunoştinţă cu Glen 
Bateman, sociolog, membru în Comitetul din Free Zone şi 
singurul gânditor din Free Zone acum, după moartea lui 
Nick Andros. 

— Încântat de cunoştinţă, mormăi Lloyd. 

— Ce-ţi face artrita, Glen? se interesă Flagg, plin de 
compasiune, cu viclenia celui care ştie foarte multe, deşi 
ochii îi sclipeau de veselie. 

Glen îşi deschise şi-şi închise rapid pumnii, răspunzându-i 
lui Flagg cu un zâmbet. Nimeni nu avea să ştie vreodată cât 
de mult îl costa să-şi menţină zâmbetul acela blând. 

Valoarea intrinsecă a lutului! 

— Minunat, răspunse. Cu mult mai bine, de când dorm 
sub un acoperiş, îţi mulţumesc. 

Rânjetul lui Flagg se veşteji puţin. Glen surprinse chiar şi 
o undă de surpriză şi de supărare. De teamă? 

— Am hotărât să te las să pleci, îi spuse brusc. Zâmbetul 
îi apăru din nou, şiret şi radios. Lloyd scoase un mic sunet 
care trăda surprinderea, iar Flagg se întoarse către el. Nu-i 
aşa, Lloyd? 

— Vai... cum să nu. Păi sigur că da. 

— Foarte bine, spuse Glen cu nepăsare. 

Simţea ghearele artritei înfigându-i-se tot mai adânc în 
încheieturi, amorţindu-le ca gheaţa, umflându-le ca para 
locului. 


— 'Ţi se va da o motoretă, cu care vei putea să te întorci 
comod. 

— N-aş putea pleca fără prietenii mei, bineînţeles. 

— Bineînţeles. Nu trebuie decât să-mi ceri. Să cazi în 
genunchi şi să-mi ceri. 

Glen râse din toată inima. Îşi lăsă capul pe spate şi râse, 
cu hohote lungi şi puterniee. Pe măsură ce râdea, durerea 
din încheieturi începea să-l lase. Se simţea mai bine, mai 
puternic şi mai stăpân pe sine. 

— Vai, mare figură eşti, zise Glen. Am să-ţi spun eu ce-ţi 
rămâne de făcut. De ce nu cauţi o grămadă mare de pietre 
pe care să ţi le bagi liniştit în cur? 

Flagg se întunecă la faţă. Zâmbetul îi pieri. Ochii săi, 
iniţial negri ca piatra lui Lloyd, acum păreau să bată în 
galben. Îşi întinse braţul şi-şi încolăci degetele în jurul 
mecanismului de închidere al uşii. Se auzi zgomotul pe care 
îl scoate un arc electric. Dintre degetele lui ţâşni focul şi în 
aer se răspândi mirosul încins. Broasca se izbi de podea, 
neagră şi fumegândă. Lloyd Henreid ţipă. Omul Întunecat 
apucă gratiile şi împinse uşa într-o parte. 

— Nu mai râde. 

Glen râse încă şi mai puternic. 

— Nu mai râde de mine! 

— Eşti un nimic! spuse Glen, ştergându-se la ochi şi 
râzând în continuare. Vai, iartă-mă... numai că am fost toţi 
atât de speriaţi... am făcut atât tapaj din pricina ta... râd şi 
de prostia noastră, râd şi de tine, cât de lipsit de substanţă 
eşti... 

— Împuşcă-l, Lloyd. 

Flagg se întorsese acum către însoţitorul lui. Figura lui 
căpătase trăsături oribile. Mâinile i se transformaseră în 
gheare, ca ale unui animal de pradă. 

— O, de ce nu mă ucizi cu mâna ta, dacă tot vrei să mor? 
îl îmbie Glen. Nu mă îndoiesc că eşti în stare. Atinge-mă cu 
degetul şi inima mea se va opri. Fă invers semnul crucii şi 
creierul meu va suferi o embolie masivă. Coboară trăsnetul 


din dulia de deasupra şi despică-mă în două. Vai... vai de 
mine... nu mai pot! 

Glen se prăbuşi pe patul din celulă, se zvârcolea şi râdea 
nestăvilit. 

— Împuşcă-l! urlă Omul Întunecat. 

Palid, tremurând de frică, Lloyd îşi trase cu greu pistolul 
de la brâu, cât pe ce să-l scape, apoi încercă să-l îndrepte în 
direcţia lui Glen, ţinându-l cu ambele mâini. 

Glen îşi îndreptă atenţia spre Lloyd, zâmbind în 
continuare. Se simţea ca la o petrecere a facultăţii, în 
mijlocul  Cartierului Studios din  Woodsville, New 
Hampshire, revenindu-şi după o glumă bună, pregătit să 
aducă din nou conversaţia pe un făgaş de meditaţie mai 
serios. 

— Dacă trebuie să împuşti pe cineva, domnule Henreid, 
împuşcă-l pe el. 

— Fă-o chiar acum, Lloyd. 

Lloyd apăsă orbeşte pe trăgaci. Arma tună teribil în 
spaţiul acela închis. Ecourile se izbiră furios, în toate 
direcţiile. Dar glonţul scurmă puţin betonul la câţiva 
centimetri de umărul drept al lui Glen, ricoşă, lovi altceva şi 
dispăru. 

— Nu eşti în stare să faci nimic ca lumea? urlă Flagg. 
Împuşcă-l, imbecilule! Împuşcă-l! E chiar înaintea ta! 

— Mă străduiesc... 

Zâmbetul lui Glen nu se schimbase şi nu tresărise decât 
vag la bubuitură. 

— Repet, dacă trebuie să împuşti pe cineva, împuşcă-l pe 
el. În realitate, nu are nimic omenesc, ştii. Odată i l-am 
descris unui prieten ca pe cel din urmă magician al gândirii 
raţionale, domnule Henreid. Definiţia era mai corectă decât 
mi-am imaginat eu. Dar acum îşi pierde puterile magice. Îi 
scapă printre degete, iar el o ştie. Şi o ştii şi tu. Împuşcă-l 
acum, şi vom fi scutiţi de Dumnezeu ştie câtă vărsare de 
sânge şi moarte. 

Faţa lui Flagg rămăsese nemişcată. 


— În orice caz, Lloyd, împuşcă pe unul dintre noi, spuse 
el. Te-am scos din închisoare când mureai de inaniţie. Voiai 
să te răzbuni tocmai pe tipii ca el. Oameni neînsemnaţi, dar 
care se pricep la vorbe mari. 

Lloyd răspunse: 

— Domnule, nu mă duci pe mine cu preşul. Este aşa cum 
spune Randy Flagg. 

— Minte. Ştii şi tu că minte. 

— Mi-a spus mai multe adevăruri şi şi-a bătut capul cu 
mine mai mult decât oricine altul în viaţa asta amărâtă a 
mea, zise Lloyd, trăgând trei gloanţe în Glen. Acesta fu 
aruncat spre spate, contorsionat şi răsucit ca o păpuşă de 
cârpă. Picături de sânge umplură aerul opac. Se izbi încă o 
dată de pat şi se rostogoli pe podea. Reugşi să se ridice apoi 
într-un cot. 

— E-n regulă, domnule Henreid, şopti el, atât te ajută 
capul. 

— Taci din gură, ticălos bătrân şi flecar! ţipă Lloyd. 

Trase iarăşi şi faţa lui Glen Bateman dispăru. lrase 
iarăşi, şi trupul tresări ca o păpuşă fără viaţă. Lloyd 
continua însă să tragă. Plângea. Lacrimile se scurgeau pe 
obrazul lui sumbru, ars de soare. Îşi aduse aminte de 
iepurele de care uitase şi care-şi rosese propriile lăbuţe. Îşi 
aminti de Poke, de tipii din Lincolnul alb şi de Gorgeous 
George. Îşi mai aminti de închisoarea din Phoenix, de 
şobolan şi cum nu fusese în stare să mănânce umplutura 
saltelei. Îşi aminti de Trask, de piciorul acestuia, care după 
o vreme începuse să semene cu un pui fript. Apăsă din nou 
pe trăgaci, dar de data asta arma nu scoase decât un 
clinchet steril. 

— Foarte bine, spuse Flagg cu blândeţe. Foarte bine. 
Minunat. Minunat, Lloyd. 

Lloyd lăsă să-i scape arma pe jos şi se feri din calea lui 
Flagg. 

— Să nu mă atingi! strigă el. N-am făcut-o pentru tine! 

— Ba da. Aşa-ţi închipui tu, dar nu este adevărat. 


Îşi întinse mâna şi prinse piatra neagră de la gâtul lui 
Lloyd, îşi închise pumnul asupra ei, iar când îşi deschise din 
nou mâna, piatra dispăruse. Fusese înlocuită cu o cheiţă din 
argint. 

— Cred că-ţi promisesem, îi aminti Omul Întunecat. Într-o 
altă închisoare. Se înşela... eu îmi ţin promisiunile, Lloyd, 
nu? 

— Da. 

— Ceilalţi pleacă sau plănuiesc să fugă. Ştiu cine sunt ei. 
Cunosc toate numele. Whitney... Ken.... Jenny... da, da, ştiu 
toate numele. 

— Atunci de ce nu?... 

— De ce nu pun capăt acestui lucru? Nu ştiu. Poate că-i 
mai bine să-i las să plece. În afară de tine, Lloyd. Tu eşti 
sfetnicul meu bun şi credincios, nu-i aşa? 

— Da, şopti Lloyd, bucurându-se de recunoaşterea 
supremă. Da, cred că sunt. 

— Fără mine, în cel mai bun caz ai fi ajuns să te ţii de 
găinării, chiar dacă ai fi reuşit să ieşi viu din închisoare. 
Corect? 

— Da. 

— Băiatul acela, Lauder, ştia lucrul acesta. Ştia că prin 
mine poate ajunge mare. Mai important. De aceea venea la 
mine. Dar era prea plin de gânduri... prea plin de... Pe 
neaşteptate, căpătă un aer perplex şi bătrânicios. Apoi făcu 
un gest nerăbdător din mână şi zâmbetul îi înflori iarăşi pe 
faţă. Poate că merge prost cu adevărat. Poate că aşa este, 
dintr-un motiv pe care nici eu nu-l înţeleg... dar bătrânului 
magician i-au mai rămas câteva numere, Lloyd. Unul sau 
două. Ascultă-mă. Nu mai avem multă vreme, dacă vrem să 
punem capăt acestei... crize de încredere. Dacă vrem s-o 
înăbuşim în faşă, cum s-ar spune. Mâine trebuie să 
rezolvăm cu Underwood şi Brentner. Acum, ascultă-mă cu 
cea mai mare atenţie... 


Lloyd se duse la culcare de-abia după miezul nopţii şi nu 
reuşi să adoarmă decât în primele ore ale dimineţii. Discută 
cu Rat-Man. Discută cu Paul Burlson. Cu Barry Dorgan, 
care se arătă de acord că ceea ce dorea Omul Întunecat 
putea - şi probabil trebuia - făcut înainte de lumina zorilor. 
Lucrările de construcţie începură pe pajiştea din faţa lui 
MGM Grand seara, pe la ora zece a zilei de 29, când la faţa 
locului apăru o echipă de lucru de zece oameni cu aparate 
de sudură, ciocane, bolţuri şi o provizie considerabilă de 
ţevi lungi, din oţel. Oamenii asamblau ţevile pe două 
camioane cu platformă dreaptă, în faţa fântânii. Lumina 
aparatelor de sudură atrase curând o mulţime de curioşi. 

— Ia uite, mama-Angie! striga Dinny. Un spectacol cu 
artificii! 

— Da, dar toţi băieţii cuminţi trebuie să fie în pat la ora 
asta. 

Angie Hirschfield îl luă pe băiat din locul acela, cu o 
teamă secretă în inima ei, simțind că un lucru rău, poate la 
fel de îngrozitor ca Supergripa, era pe cale să se întâmple. 

— Vreau să văd! Vreau să văd scânteile! 

Dinny începu să bocească, dar ea îl prinse de mână şi-l 
trase de acolo repede şi hotărât. 

Julie Lawry se apropie de Rat-Man, singurul tip din Las 
Vegas pe care-l considera prea fioros ca să se culce cu el... 
decât în caz de forţă majoră, poate. Pielea lui neagră lucea 
în lumina alb-albăstruie a sudurii. Era înţolit ca un pirat 
etiopian - pantaloni largi din mătase, o eşarfă roşie şi un 
şirag de dolari din argint atârnat de gâtul lui descărnat. 

— Ce se întâmplă, Ratty? se interesă ea. 

— Rat-Man nu ştie, scumpo, dar Rat-Man are o idee. Să 
ştii că are. S-ar zice că mâine avem o treabă neagră, foarte 
neagră. N-ai vrea să dăm repede o fugă şi să ne-o tragem, 
draga mea? 

— Poate, răspunse Julie, dar numai dacă-mi spui şi mie de 
ce se fac pregătirile astea. 


— Mâine o să afle tot Vegasul, zise Ratty. Poţi să pui pariu 
pe ce-ai tu mai dulce. Hai, vino cu Rat-Man, scumpo, şi-o să- 
ţi arate cele nouă mii de nume ale lui Dumnezeu. 

Spre marea dezamăgire a lui Rat-Man, Julie o luase din 
loc, pe nesimţite. 

Până să se ducă Lloyd la culcare, treaba fusese terminată 
şi mulţimea se risipise. Două cuşti mari fuseseră înălțate pe 
platforme. Pe laturile din stânga şi din dreapta ale fiecăreia 
se practicaseră orificii de formă pătrată. În apropiere 
aşteptau parcate patru maşini, fiecare prevăzută cu câte un 
cârlig pentru remorcă. De fiecare era prins câte un lanţ 
greu de oţel. Lanţurile şerpuiau prin iarba din faţa hotelului 
şi intrau în orificiile pătrate din cuşti. 

La capătul fiecărui lanţ era prinsă câte o singură cătuşă 
de oţel. 


În zorii zilei de 30 septembrie, Larry auzi cum se 
deschide uşa de la capătul blocului de celule. Zgomotul de 
paşi se apropie repede pe coridor. Larry stătea întins pe 
pat, cu mâinile sub ceafă, în noaptea aceea nu dormise. În 
acele ore (se gândise? se rugase?). 

Era unul şi acelaşi lucru. Indiferent ce anume făcuse, 
vechea rană din el se închisese în sfârşit şi rămăsese 
împăcat cu sine. Simţise cum cele două fiinţe din el - cea 
reală şi cea ideală - se uniseră într-o singură făptură vie. 
Mamei sale i-ar fi plăcut Larry. Şi Ritei Blakemoor. Era un 
Larry căruia Wayne Stukey n-ar fi trebuit niciodată să-i 
explice pe ce lume se află. Era un Larry pe care l-ar fi 
plăcut până şi de mult uitata specialistă în igienă bucală. 

Voi muri. Dacă există Dumnezeu - iar acum cred că 
trebuie să existe - este voinţa lui. Vom muri şi, ca urmare a 
morţii noastre, tot coşmarul acesta va cunoaşte un sfârşit. 

Bănuia că Glen Bateman murise. Ieri auzise împuşcături 
dintr-una dintre celelalte aripi, multe împuşcături. Direcţia 
corespundea mai degrabă cu aceea în care-l duseseră pe 
Glen, nu pe Ralph. Ei bine, fusese bătrân, artrita îl chinuise, 


iar ceea ce le pregătise Flagg pentru dimineaţa aceasta 
avea să fie cât se poate de neplăcut, fără îndoială. 

Paşii ajunseră în dreptul celulei sale. 

— Scoală, băi, minunea lumii, se auzi o voce veselă. Rat- 
Man a venit să te salte, faţă palidă! 

Larry se întoarse spre cel care-i vorbea. Un pirat negru şi 
rânjit, cu o salbă de dolari din argint la gât, stătea la uşa 
celulei, ţinând în mână o sabie. În spatele lui stătea 
funcţionarul ăla, cu ochelari pe nas. Burlson, parcă aşa-l 
chema. 

— Ce este? întrebă Larry. 

— Dragă domnule, îi explică piratul, este sfârşitul. 
Sfârşitul sfârşitului. 

— Foarte bine, acceptă Larry, ridicându-se. 

Burlson începu să-i vorbească repede, iar Larry simţi cât 
era de înfricoşat. 

— Vreau să ştii că n-a fost ideea mea. 

— Din câte înţeleg eu, nimic din ceea ce se întâmplă nu 
este, îl linişti Larry. Cine a fost omorât ieri? 

— Bateman, mărturisi Burlson, lăsând privirile în jos. A 
încercat să fugă. 

— A încercat să fugă, murmură Larry. 

Începu să râdă. Rat-Man râse cu el, maimuţărindu-l. 
Râdeau împreună. 

Uşa celulei se deschise. Burlson se apropie, cu cătuşele 
pregătite. Larry nu opuse niciun fel de rezistenţă, ci-i 
întinse mâinile. Burlson îi prinse brăţările. 

— A încercat să fugă, repetă Larry. Într-o bună zi ai să fii 
şi tu împuşcat pe când vei încerca să fugi, Burlson. Ochii săi 
se îndreptară asupra piratului. Şi tu, Ratty. Tot aşa, într-o 
tentativă de fugă. 

Începu din nou să râdă, dar de data asta Rat-Man nu se 
mai distra. Îi aruncă lui Larry o privire ursuză, apoi îşi 
ridică sabia. 

— Lasă sabia jos, tâmpitule, îi porunci Burlson. 


Porniră în şir - Burlson, Larry şi Rat-Man încheind 
plutonul. Când trecură de uşa de la capătul aripii, li se 
alăturară încă cinci bărbaţi. Unul dintre ei era Ralph, şi el 
în cătuşe. 

— Hei, Larry, i se adresă Ralph întristat. Ai auzit? i-au 
Zis? 

— Da, am auzit. 

— Nişte ticăloşi. Dar sfârşitul lor e aproape, nu? 

— Da, sigur că da. 

— 'Terminaţi cu discuţia asta! îi repezi careva. Vouă vi se 
apropie sfârşitul. Să vedeţi voi ce vă aşteaptă. Distracţie, nu 
glumă. 

— Nu, s-a terminat, insistă Ralph. Nu ştii? Nu-ţi dai 
seama? 

Ratty îl îmbrânci pe Ralph, făcându-l să se împiedice. 

— Tacă-ţi gura! ţipă el. Rat-Man nu mai vrea s-audă 
vrăjitoriile tale răsuflate! S-a săturat! 

— Eşti foarte livid, Ratty, îi atrase atenţia Larry, zâmbind, 
îngrozitor de livid. Tu arăţi ca o faţă palidă. 

Rat-Man îşi agită din nou sabia, dar în gestul lui nu era 
nicio ameninţare. Părea speriat, la fel ca ceilalţi. În aer 
plutea ceva, simțeau cu toţii că pătrunseseră sub umbra 
unei întâmplări teribile, iminente. 

O dubă măsliniu-cafenie pe care scria ÎNCHISOAREA 
ȚINUTULUI LAS VEGAS aştepta în curtea însorită. Larry şi 
Ralph fură împinşi înăuntru, uşile trântite, motorul pornit şi 
o luară din loc. Se aşezară pe băncile tari, de lemn, cu 
mâinile încătuşate între genunchi. 

Ralph îi comunică în şoaptă: 

— L-am auzit pe unul dintre ei spunând că toată suflarea 
din Vegas se va afla acolo. Crezi că au de gând să ne 
răstignească, Larry? 

— Asta sau ceva de acelaşi gen. Îl măsură pe Ralph cel 
solid. Pălăria lui pătată de transpiraţie i se înfundase pe 
cap. Pana era destrămată şi fără lustru, dar stătea în 
continuare înfiptă sfidător, în bandă. Ţi-e teamă, Ralph? 


— Foarte tare, recunoscu Ralph. Când e vorba de durere, 
mă port ca un copil. Nu mi-a plăcut nici măcar să mă duc la 
doctor, ca să fac o injecție. Dacă puteam, găseam o scuză 
oarecare şi nu mă duceam. Dar tu? 

— "Tot aşa. Nu vrei să vii aici, să stai lângă mine? 

Ralph se ridică, zuruind din lanţurile cătuşelor, şi se 
aşeză alături de Larry. După câteva clipe de tăcere, Ralph îi 
spuse încet: 

— Ne-am înhămat la o treabă teribilă. 

— Aşa-i. 

— Numai că mi-ar plăcea să ştiu la ce bun. Tot ce pot eu 
să înţeleg este că va face cu noi un spectacol. Ca să vadă 
toată lumea că el e barosanul. De-asta am bătut noi atâta 
cale? 

— Nu ştiu. 

Duba îşi vedea de drum. Stăteau pe bancă fără să-şi 
vorbească, ţinându-se de mână. Larry se temea, dar dincolo 
de sentimentul acesta superficial, pacea din sufletul lui nu 
fusese tulburată. Totul avea să fie bine. 

— Nu mă voi teme de niciun rău, murmură, deşi se 
temea. 

Închise ochii şi se gândi la Lucy. Se gândi la maică-sa. 
Gânduri la întâmplare. Cum se scula în dimineţile reci, 
pregătindu-se pentru şcoală. Când i se întâmplase să verse 
în biserică. Cum găsise o revistă porno aruncată în rigolă şi 
se uitase la poze cu Rudy, amândoi fiind cam de nouă ani. 
Urmărind World Series în prima toamnă petrecută la L.A., 
cu Yvonne Wetterlin. Nu voia să moară, îi era teamă să 
moară, dar se împăcase cu acest gând. În ultimă instanţă, 
nu el fusese cel care luase vreodată vreo hotărâre, şi 
ajunsese să creadă că moartea nu era decât un spaţiu 
dramatic, un loc unde aştepţi, aşa cum aştepţi în foaierul 
artiştilor să-ţi vină rândul să intri în scenă. 

Îşi impuse să rămână cât mai calm cu putinţă şi să fie 
pregătit. 


Duba se opri şi uşile se deschiseră. Lumina orbitoare a 
soarelui se revărsă înăuntru, făcându-i pe amândoi să 
clipească orbiţi. Rat-Man şi Burlson săriră înăuntru. Odată 
cu lumina soarelui pătrunse la ei un sunet - un murmur 
profund şi neliniştit care-l făcu pe Ralph să-şi înalțe capul, 
prudent. Dar Larry înţelesese despre ce zgomot era vorba. 

În 1986, Tattered Remnants cântaseră în cel mai mare 
concert al lor - în deschidere pentru Van Halen, la Chavez 
Ravine. Înainte de a intra în scenă, auzise exact acelaşi 
zgomot. Când cobori din dubă, prin urmare, ştia la ce să se 
aştepte şi rămase impasibil, cu toate că Ralph, venind 
alături de el, gemu uşor. 

Se aflau pe gazonul din faţa unui hotel-cazino uriaş. 
Intrarea era flancată de două piramide aurii. Pe iarbă erau 
trase două camioane cu platformă dreaptă. Pe fiecare 
platformă se găsea o colivie construită din ţeavă de oţel. 

În jur erau oameni. 

Se răspândiseră pe pajişte, într-un cerc neregulat. 
Stăteau în parcarea cazinoului, pe treptele ce urcau spre 
recepţia hotelului, pe aleea rotundă unde oaspeţii îşi lăsau 
odinioară maşinile, în vreme ce portarul fluiera după un 
băiat din parcare. Se răspândiseră chiar şi în stradă. O 
parte dintre băieţii mai tineri îşi ridicaseră prietenele pe 
umeri, ca să vadă mai bine festivitățile ce aveau să urmeze. 
Murmurul acela profund era zgomotul făcut de gloata- 
animal. 

Larry îi trecu în revistă pe cei din jur, şi nici măcar o 
singură privire nu rezistă ochilor săi. Feţele lor erau livide 
şi pierite, marcate de semnul morţii şi părând să aibă ştiinţă 
de asta. Totuşi, se adunaseră aici. 

El şi Ralph fură înghiontiţi spre cuşti şi, din mers, Larry 
observă automobilele cu lanţurile şi cârligele lor. Dar Ralph 
înţelese cel dintâi rostul lor. Fapt normal, dacă te gândeai 
că-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii lucrând cu şi în 
preajma a tot soiul de mecanisme. 


— Larry, au de gând să ne rupă în bucăţi! îi comunică el 
cu vocea uscată. 

— Haideţi băieţi, hopa sus, îi îndemnă Rat-Man, suflându- 
le în faţă o duhoare stătută, cu iz de usturoi. Urcă, faţă 
palidă, tu şi cu amicu” tău o să călăriţi pe tigru. 

Larry se căţără pe platformă. 

— Dă-mi cămaşa, faţă palidă. 

Larry îşi trase cămaşa şi rămase cu pieptul gol, în aerul 
răcoros şi plăcut al dimineţii. Se dezbrăcase şi Ralph. Un 
val de comentarii se răspândi în mulţime, pentru ca apoi să 
piară. Erau amândoi teribil de slabi, din pricina călătoriei; li 
se vedeau limpede toate coastele. 

— Treci în cuşcă, faţă palidă. 

Larry se conformă. 

Barry Dorgan era cel care dădea acum ordinele. Se fâţâia 
dintr-un loc într-altul, verifica totul, cu o expresie de 
profund dezgust pe chip. 

Cei patru şoferi se urcară la volan şi porniră motoarele. 
După o clipă de aparentă indiferenţă, Ralph apucă una 
dintre cătuşele sudate ce atârnau în cuşcă şi o aruncă prin 
orificiul cel strâmt. Îl lovi pe Paul Burlson la cap, iar în 
gloată se stârni un chicot nervos. 

— Lasă-te de figuri de-astea, dacă nu vrei să pun pe 
careva să te ţină, i se adresă Dorgan. 

— Lasă-i să-şi facă treaba, îl sfătui Larry pe Ralph. Apoi, 
către  Dorgan: Hei, Barry, aşa te-au învăţat la 
Departamentul de Poliţie din Santa Monica? 

Un nou val de râs străbătu mulţimea. 

— Poliţia se poartă brutal! strigă un suflet cutezător. 

Dorgan se înroşi la faţă, dar nu spuse nimic. Continuă să 
introducă lanţuri în colivia lui Larry; acesta scuipă pe ele, 
puţin surprins să constate că mai avea suficientă salivă. 
Urale timide izbucniră din partea din spate a gloatei, iar el 
se gândi: Poate că despre asta e vorba, poate că se vor 
răscula... 


Dar în inima lui nu-şi făcea iluzii. Feţele lor erau prea 
albe şi prea posomorâte. Gesturile de bravadă din spate 
erau lipsite de importanţă. Ele nu aveau mai multă 
semnificaţie decât şotiile unor copii într-o sală de clasă. 
Îndoieli şi nemulțumiri existau, Larry o simţea prea bine. 
Dar Flagg reuşea să denatureze până şi asta. Oamenii de 
aici aveau să se strecoare, la miez de noapte, în imensul 
spaţiu gol în care se transformase lumea. lar Momâia 
Ambulantă avea să-i lase să fugă, ştiind că-i era de ajuns să 
păstreze un nucleu de duri, oameni ca Dorgan şi Burlson. 
Fugarii şi şovăielnicii puteau fi adunaţi mai târziu, poate 
pentru a fi puşi să plătească preţul credinţei lor imperfecte. 
Aici nu avea să se dezlănţuie niciun fel de rebeliune 
deschisă. 

Dorgan, Rat-Man şi un al treilea se înghesuiră în cuşcă, 
împreună cu el. Rat-Man deschisese cătuşele prinse de 
lanţuri, pregătindu-se să prindă încheieturile lui Larry în 
ele. 

— Întinde-ţi braţele, spuse Dorgan. 

— Nu-i aşa că legea şi ordinea sunt nişte lucruri 
minunate, Barry? 

— Întinde-le, fir-ar să fie! 

— Nu arăţi prea bine, Dorgan... nu cumva te supără 
inima, de câteva zile încoace? 

— Îţi spun pentru ultima oară, prietene. Întinde-ţi braţele 
prin găuri! 

Ceea ce Larry şi făcu. Peste câteva clipe, brăţările erau 
prinse la încheieturi. Dorgan şi ceilalţi se retraseră şi 
zăvorâră uşa. Larry se uită spre dreapta şi-l văzu pe Ralph 
stând în cuşca lui, cu fruntea în jos şi braţele lipite de trup. 
Avea şi el mâinile încătuşate. 

— Oameni buni, ştiţi că asta e o nedreptate! strigă Larry, 
a cărui voce, călită de anii cât fusese cântăreţ, ieşea din 
piept cu forţă surprinzătoare. Nu mă aştept să ne săriţi în 
ajutor, ci doar să nu uitaţi! Suntem trimişi la moarte pentru 
că lui Randall Flagg îi este frică de noi! Se teme de noi şi de 


oamenii din mijlocul cărora am venit! Mulțimea murmură. 
Să nu uitaţi felul în care am murit! Şi să nu uitaţi că data 
viitoare va fi rândul vostru să muriţi la fel, fără cinste, ca 
nişte animale în cuşcă! 

Acelaşi murmur, mai puternic şi mai nervos... apoi linişte. 

— Larry! strigă Ralph. 

Flagg cobora treptele de la Grand, cu Lloyd Henreid 
alături. Flagg purta jeanşi, o cămaşă în carouri, jacheta lui 
de jeanşi cu cele două insigne pe buzunarele de la piept şi 
cizmele de cowboy, cu tocuri tocite. În liniştea ce se lăsase, 
zgomotul acelor tocuri măsurând calea pe treptele de 
ciment rămăsese singurul sunet... un sunet venit din afara 
timpului. 

Omul Întunecat rânjea. 

Larry se uită la el de sus. Flagg se opri între cele două 
cuşti şi-i cercetă. Rânjetul lui era sumbru şi fermecător. Se 
vedea limpede că exercită un control absolut, iar Larry 
simţi instinctiv că acesta era momentul suprem de 
cumpănă, apoteoza vieţii sale. 

Flagg le întoarse spatele şi înfruntă mulţimea. Toate 
privirile fugiră din calea lui. 

— Lloyd, pronunţă el calm, iar acesta, livid, speriat şi 
bolnav, îi înmână lui Flagg o bucată de hârtie, făcută sul, ca 
un pergament. 

Omul Întunecat o desfăşură, o ridică şi începu să 
citească. Vocea lui profundă, sonoră şi plăcută tulbura 
liniştea ca o undă de argint pe un lac întunecat. 

— Veţi şti că acesta este un act valabil, pe care eu, 
Randall Flagg, mi-am pus pecetea astăzi, 30 septembrie, 
anul una mie nouă sute şi nouăzeci, cunoscut acum drept 
Anul Unu, anul epidemiei. 

— Numele tău nu este Flagg! urlă Ralph, stârnind un 
freamăt neliniştit în mulţime. De ce nu le mărturiseşti 
numele tău adevărat? 

Flagg nu-l băgă în seamă. 


— Veţi şti că oamenii aceştia, Lawson Underwood şi 
Ralph Brentner, sunt spioni, veniţi aici, la Las Vegas nu cu 
gânduri bune, ci puşi să semene sămânţa răzvrătirii, şi au 
intrat în acest stat într-ascuns şi la adăpostul întunericului... 

— Asta-i bună, comentă Larry, noi ştiam că am venit pe 
mijlocul lui US 70, la lumina zilei. Vocea lui se ridică într-un 
strigăt. Ne-au arestat în miezul zilei, pe Interstate, oare 
asta e totuna cu într-ascuns şi la adăpostul întunericului? 

Flagg suportă întreruperea cu răbdare, ca şi cum ar fi 
fost de părere că Larry şi Ralph au tot dreptul să răspundă 
acuzațiilor... fără ca asta să influenţeze în vreun fel decizia 
finală. Acum continuă: 

— Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor sunt 
răspunzători de sabotarea şi bombardarea elicopterelor de 
la Indian Springs, prin urmare sunt vinovaţi de moartea lui 
Carl Hough, Bill Jamieson şi Cliff Benson. Sunt vinovaţi de 
omor. 

Larry se simţi atras de un bărbat care stătea în rândul 
din faţă, a cărui identitate n-o cunoştea. Era Stan Bailey, şef 
al operaţiunilor de la Indian Springs. Văzu cum pe figura 
omului se aşternu neîncrederea şi uimirea şi cum 
articulează nişte cuvinte ridicole, de genul Can Man. 

— Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor au mai trimis la 
noi şi alţi spioni, care au fost ucişi. Prin urmare îi osândesc 
la moartea ce li se cuvine, şi anume, să fie sfâşiaţi de vii în 
bucăţi. Este datoria şi răspunderea fiecăruia dintre voi să 
fie martor la această pedeapsă, ca să ţineţi minte şi să le 
povestiţi şi altora tot ce-aţi văzut astazi. 

Flagg zâmbi larg, dar, oricât s-ar fi străduit, rânjetul lui 
era la fel de cald şi de omenos ca al unui rechin. 

— Aceia dintre voi care au copii în grijă pot să plece. 

Se întoarse spre maşinile care aşteptau, cu motoarele la 
ralanti, trimițând mici vălătuci de fum în aerul dimineţii. În 
clipa aceea, în partea din faţă a gloatei se stârni zarvă. Un 
bărbat îşi croi drum până în faţă. 


Era un tip solid, a cărui faţă căpătase paloarea hainelor 
lui albe, de bucătar. Omul Întunecat îi înapoiase 
pergamentul lui Lloyd, ale cărui mâini tresăriră convulsiv 
atunci când îl văzu pe Whitney Horgan. Sulul se frânse în 
două, însoţit de zgomotul hârtiei sfâşiate. 

— Hei, oameni buni! strigă Whitney. 

Un murmur confuz veni din mulţime. Whitney tremura ca 
varga, ca şi cum l-ar fi pândit o criză de paralizie. Încerca 
într-un fel smucit să-şi îndrepte capul spre Omul Întunecat, 
pentru ca îndată să şi-l întoarcă înapoi. Flagg îl măsura pe 
Whitney cu un zâmbet feroce. Dorgan se pregăti să se 
apropie de bucătar, dar Flagg îl opri cu un gest. 

— Asta nu-i corect! urlă Whitney. Ştii şi tu că nu e! 

Linişte de mormânt. 

Gâtul lui Whitney tresărea convulsiv, se vedea clar cum i 
se mişcă mărul lui Adam în sus şi în jos, ca o maimuţă pe 
băț. 

— Noi am fost odată americani! strigă el în cele din urmă. 
Nişte americani adevăraţi nu se poartă aşa. Eu n-am fost 
mare lucru la viaţa mea, recunosc, un simplu bucătar, dar 
ştiu bine că nişte americani adevăraţi nu se poartă aşa, nu 
se uită în gura unui nebun şi asasin în cizme de cowboy... 

Un oftat general de teamă ieşi din piepturile acestor noi 
locuitori ai Las Vegasului. Larry şi Ralph schimbară între ei 
priviri mirate. 

— Asta este el! insistă Whitney. Transpiraţia îi curgea pe 
obraji ca nişte lacrimi, izvorâte parcă din părul tăiat scurt, 
ca peria. Vreţi neapărat să-i vedeţi pe tipii ăştia doi rupţi în 
două, chiar înaintea voastră? Credeţi că aşa se începe o 
viaţă nouă? Credeţi că un asemenea lucru poate fi drept? 
Vă spun eu că o să vă chinuiască visele rele tot restul zilelor 
voastre! 

Mulțimea murmură a încuviinţare. 

— Trebuie să punem capăt acestei execuţii, spuse 
Whitney. Ştiţi? Trebuie să avem răgazul să ne gândim la... 
la... 


— Whitney. 

Vocea lui, moale ca mătasea, doar cu puţin mai tare decât 
o şoaptă, avu darul să reducă la tăcere vocea şovăielnică a 
bucătarului. Acesta se întoarse spre Flagg; buzele i se 
mişcau fără să scoată niciun sunet, iar ochii îi rămăseseră 
ficşi, ca ai unui peşte. Sudoarea i se scurgea acum pe faţă în 
adevărate torente. 

— Whitney, ai fi făcut mai bine să taci. Vocea lui înceată 
ajungea până la ultimul ascultător. Te-aş fi lăsat să pleci... ce 
nevoie aveam de tine? 

Buzele lui Whitney se mişcau mai departe, muteşte. 

— Vino aici, Whitney. 

— Nu, şopti el. 

Nimeni nu auzi împotrivirea lui, cu excepţia lui Lloyd, 
Ralph, Larry şi poate Barry Dorgan. Picioarele lui Whitney 
se mişcară, ca şi cum n-ar fi auzit ce spusese gura. 
Mocasinii lui negri, rupţi, se mişcară târşăit prin iarbă; se 
apropia de Omul Întunecat ca o stafie. 

Gloata urmărea scena cu ochii holbaţi şi gura căscată. 

— Îţi ştiam planurile, spuse Omul Întunecat. Ştiam ce ai 
de gând să faci chiar înaintea ta. Şi te-aş fi lăsat să pleci de 
aici pentru un timp, până când aş fi fost din nou gata să te 
primesc înapoi. Poate peste un an, poate peste zece. Dar 
acum toate astea ţin de trecutul tău. Crede-mă, Whitney. 

Whitney îşi recăpătă glasul pentru ultima oară; cuvintele 
ţâşniră din el într-un torent sugrumat. 

— Tu nu eşti om! Iu eşti un fel de... un fel de diavol! 

Flagg îşi întinse mâna stângă, cu arătătorul spre Whitney 
Horgan, cât pe ce să-i atingă bărbia. 

— Da, asta aşa este, mărturisi el, atât de încet, încât nu-l 
auzi nimeni, în afară de Lloyd şi Larry Underwood. Asta 
sunt. 

O sferă de foc albastru nu mai mare decât mingea de 
ping-pong cu care Leo se juca neîncetat se ivi din vârful 
degetului lui Flagg, cu un uşor pârâit de descărcare 
electrică. 


Un cor de gemete, ca un vânt de toamnă, trecu prin 
mulţime. 

Whitney ţipă - dar nu se clinti. Globul de foc i se lipi de 
bărbie. Se stârni imediat un miros dezgustător, de carne 
arsă. Globul îi trecu peste buze, lipindu-i buzele între ele şi 
împiedicând astfel să iasă urletul de dincolo de ochii lui 
bulbucaţi. Traversă un obraz, săpând un şanţ negru, 
perfect şi instantaneu cauterizat. 

Îi închise ochii. 

Se opri deasupra frunţii lui Whitney, iar Larry îl auzi pe 
Ralph vorbind, repetând mereu acelaşi lucru, şi Larry îşi uni 
vocea lui cu a lui Ralph, înălţând împreună litania lor: 

— Nu mă voi teme de niciun rău... nu mă voi teme de 
niciun rău... nu mă voi teme de niciun râu... 

Mingea de foc porni din dreptul frunţii lui Whitney spre 
spate, lăsând în urmă o fâşie cheală, grotescă; acum se 
simţea miros de păr ars. Whitney se clătină pe picioare 
pentru o clipă şi apoi se prăbuşi, din fericire cu faţa în jos. 

Din pieptul mulţimii ţâşni un sunet prelung şi şuierător: 
Aaaahhhh. Era sunetul care se auzea pe 4 Iulie, atunci când 
oamenii erau deosebit de încântați de jocul de artificii. 
Mingea de foc plutea acum în aer, mai mare şi prea 
luminoasă ca să o mai poţi privi fără să strângi din ochi. La 
un semn al Omului Întunecat, porni încet spre mulţime. Cei 
din primul rând - printre care şi Jenny Engstrom, cu faţa 
albă ca varul - se traseră înapoi. 

Flagg provocă mulţimea, cu voce tunătoare: 

— Mai este cineva care să nu fie de acord cu sentinţa 
mea? Dacă-i aşa, să vorbească acum! 

Linişte profundă. 

Flagg păru mulţumit: 

— Atunci să... 

Deodată, capetele începură să se îndrepte într-altă 
direcţie. Şoapte de mirare, tot mai năvalnice. Flagg părea 
luat prin surprindere. Câţiva oameni din mulţime 
începuseră acum să strige în gura mare cuvinte ce nu se 


puteau înţelege. Mingea de foc se lăsă în jos şi se roti 
nesigur. 

Larry auzi bâzâitul egal al unui motor electric. Şi din nou 
numele acela uimitor trecu din gură în gură, niciodată 
limpede, niciodată întreg: Man... Can Man... Trash... 
Trashy... 

Cineva venea prin mulţime, ca un răspuns la sfidarea 
Omului Întunecat. 


Lui Flagg i se strecură groaza în inimă. Groaza aceea pe 
care ţi-o inspiră necunoscutul şi neaşteptatul. Prevăzuse 
totul, până şi discursul ad-hoc şi dement al lui Whitney. 
Prevăzuse totul, doar asta nu. Mulțimea - mulţimea lui - se 
desfăcea, se trăgea înapoi. Se auzi un țipăt, înalt, limpede şi 
cutremurător. Cineva o rupse la fugă. Apoi altcineva. 
Echilibrul emoţional şi aşa fragil al mulţimii se frânse apoi: 
cuprinşi de panică, oamenii începură să se risipească în 
toate direcţiile. 

— Rămâneţi pe loc! strigă Flagg cât îl ţineau puterile, 
însă zadarnic. 

Gloata se transformase într-un vânt tare, şi nici măcar 
Omul Întunecat nu se putea pune în calea vântului. Furia 
teribilă a neputinței crescu în el nemăsurat şi, împreună cu 
teama, alcătui un amestec nou şi extrem de periculos. Iar îi 
ieşise strâmb. În ultima clipă apăruse ceva care-i 
răsturnase planul, cum se întâmplase cu bătrânul avocat 
din Oregon, cu femeia care-şi retezase gâtul în sticlă... şi 
Nadine... căderea Nadinei... 

Oamenii o rupseră la fugă, risipindu-se în cele patru 
vânturi, ropăind peste pajiştea din faţa lui MGM Grand, 
peste stradă, către Strip. Apucaseră să-l vadă pe cel din 
urmă oaspete, ajuns în sfârşit, ca o imagine sumbră dintr-o 
povestire plină de orori. Văzuseră, poate, obrazul grosolan 
fardat al infernalei clipe a Judecăţii de Apoi. 

Şi mai văzuseră ce adusese cu el călătorul întors din 
peregrinările lui. 


Odată ce gloata se topi, văzu şi Randall Flagg, ca şi Larry, 
Ralph şi Lloyd Henreid, care îngheţase, ţinând încă 
pergamentul sfâşiat în mâini. 

Era Donald Merwin Elbert, mai bine cunoscut drept 
Trashcan Man, acum şi pururi, lume fără de sfârşit, aleluia, 
amin. 

Era la volanul unui căruţ electric mare şi murdar. 
Masivele şi puternicele baterii ale maşinăriei erau aproape 
consumate. Căruţul bâzâia, pârâia şi se  împleticea. 
Trashcan Man se bâţâia pe scaun, ca o marionetă dementă. 

Se afla în ultimul stadiu al bolii de radiaţie. Părul îi 
căzuse. Braţele, ieşind dintre zdrenţele cămăşii, erau 
acoperite cu răni deschise şi purulente. Faţa lui era o supă 
roşiatică, plină de cratere, din care un singur ochi albastru- 
palid sclipea cu o inteligenţă teribilă şi jalnică. Dinţii 
dispăruseră. Unghiile dispăruseră. Din pleoape nu mai 
rămăseseră decât nişte fragmente de carne zdrenţuită. 

Omul părea să fi ieşit cu maşinăria lui electrică tocmai 
din gura întunecată şi arzătoare a iadului. 

Flagg îl urmărea încremenit. Zâmbetul îi dispăruse. 
Culoarea sănătoasă din obraji dispăruse. Faţa lui arăta 
deodată ca o vitrină de sticlă limpede şi palidă. 

Vocea lui Trashcan Man bolborosi extatic din pieptul lui 
plăpând: 

— Am adus-o... ţi-am adus focul... te rog... Îmi pare rău... 

Primul se dezmetici Lloyd. Făcu un pas, apoi încă unul. 

— Trashy... Trashy, băiatule..., croncăni el. 

Unicul lui ochi abia se mişca, detectându-l în sfârşit, cu 
greutate, pe Lloyd: 

— Lloyd? Tu eşti? 

— Eu sunt, Trash. Lloyd tremura, din toate încheieturile, 
la fel ca Whitney. Hei, ce-ai adus acolo? Nu cumva... 

— E Marea Lovitură, îi împărtăşi Trash fericit. E bomba 
atomică. Începu să se legene încolo şi încoace pe scaunul 
căruciorului electric, ca un proaspăt convertit, la întrunirea 


vreunei secte de exaltaţi. Bomba atomică, Marea Lovitură, 
focul cel mare, viaţa mea pentru tine! 

— Du-o de-aici, Trash, şopti Lloyd. E periculoasă. Frige... 
Du-o de-aici... 

— Fă-l să scape de ea, Lloyd, scânci Omul Întunecat, în 
ultimul hal de speriat. Trimite-l cu ea de unde-a adus-o. 
Spune-i... 

Singurul ochi sănătos al lui Trashcan se căscă 
neîncrezător. 

— Unde-i el? întrebă, apoi glasul i se ridică, într-un urlet 
de moarte. Unde-i el? A plecat! Unde este? Ce i-aţi făcut? 

Lloyd făcu un ultim şi suprem efort: 

— Trash, trebuie să scapi de obiectul acela. Trebuie... 

Deodată, Ralph strigă: 

— Larry! Larry! Mâna lui Dumnezeu! 

Figura lui Ralph vădea o fericire imensă. Ochii îi 
străluceau. Arâta spre cer. 

Larry îşi ridică privirea. Văzu ghemul de electricitate pe 
care Flagg îl iscase din vârful degetului. Acum căpătase 
dimensiuni enorme. Atârna pe cer, tremurând şi aplecându- 
se spre Trashcan Man, emițând scântei, ca firele de păr 
încărcate de sarcină electrică. Larry constată absent că 
aerul era atât de încărcat de electricitate, încât până şi 
părul de pe trupul lui se ridicase. 

lar forma aceea de pe cer avea cu adevărat forma unei 
mâini. 

— Nuuu! se tângui Omul Întunecat. 

Larry se uită spre el... dar Flagg nu se mai afla acolo. Avu 
impresia că un lucru monstruos se afla în faţa locului unde 
stătuse Flagg. Ceva prăbuşit, cocoşat şi aproape fără formă 
- ceva cu ochi galbeni enormi, cu pupila tăiată ca la pisici. 

Apoi dispăru. 

Larry văzu hainele lui Flagg - jacheta, pantalonii, cizmele 
- rămase în poziţia lor normală, deşi nu mai îmbrăcau 
nimic. Pentru o fracțiune de secundă mai păstrară forma 
trupului pe care-l îmbrăcaseră. Apoi se prăbuşiră. Focul 


albastru şi scânteietor din cer se abătu asupra căruţului 
electric galben, pe care Trashcan Man reuşise să-l aducă, 
nu se ştie cum, tocmai de la Nellis Range. Îşi pierduse 
părul, vărsase sânge şi în cele din urmă îşi vărsase toţi 
dinţii, pe măsură ce boala de radiaţii pătrundea tot mai 
adânc în el, cu toate acestea nu renunţase nicio clipă la 
gândul de a-i aduce Omului Întunecat darul lui... nimic nu-l 
împiedicase să-şi împlinească hotărârea. 

Globul albastru se prăbuşi în partea din spate a căruţului, 
căutând ceea ce se găsea acolo, atras irezistibil. 

— Căcat, am belit-o cu toţii! ţipă Lloyd Henreid. 

Îşi puse mâinile în cap şi căzu în genunchi. 

O, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne Dumnezeule, 
gândi Larry. Nu mă voi teme de niciun rău, nu mă v... 

Lumina albă şi tăcută umplu lumea. 

Focul sfânt îi mistui pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi, fără 
osebire. 


CAPITOLUL 74 


Stu se trezi în zori, după o noapte de somn neliniştit; 
tremura, deşi Kojak stătea încovrigat alături de el. Cerul 
dimineţii era albastru şi îngheţat. În pofida frisoanelor, era 
fierbinte, căci avea febră. 

— Bolnav, murmură. 

Kojak deveni atent. Începu să mişte din coadă şi porni de- 
a lungul văii. Aduse o bucată de lemn uscat şi o depuse la 
picioarele lui Stu. 

— Bolnav, spusesem, dar e bine şi-aşa, îl lăudă Stu. 

Îl trimise pe Kojak să mai aducă vreo duzină de bețe şi 
aprinse focul. Chiar stând aproape de căldură, nu reuşea 
să-şi alunge frisoanele, deşi, paradoxal, picături mari de 
transpiraţie i se scurgeau pe obraz. Se îmbolnăvise de 
gripă, sau de ceva asemănător. Simptomele se iviseră la 
două zile după plecarea lui Glen, Larry şi Ralph. În 
următoarele două zile, gripa păruse să cocheteze cu ideea 
dacă merita sau nu să-l atace. Din câte se vedea, ajunsese la 
concluzia că merita. Pe măsură ce trecea timpul, se simţea 
tot mai rău. lar în dimineaţa aceasta, starea lui era cu 
adevărat gravă. 

În mulţimea de nimicuri din buzunare, Stu găsi un ciot de 
creion, carnetul (toate însemnările legate de organizarea în 
Free Zone, altădată aparent vitale, i se păreau acum nişte 
prostii nevinovate, în cel mai bun caz) şi legătura de chei. 
Se întreba de multă vreme ce să facă cu ele, iar în ultimele 
câteva zile îl surprinse şi pe el tristeţea şi nostalgia aproape 
dureroase stârnite de chei. Aceasta era de la apartament. 
Asta de la dulap. Iar asta, cheia de rezervă a maşinii lui, un 
Dodge din 1977 foarte ruginit, care, probabil, se mai afla şi 
acum parcat în spatele blocului de pe 31 Thompson Street, 
din Arnette. 

De inel era prinsă şi adresa lui, scrisă pe o bucată de 
carton, introdusă într-un înveliş de plastic: STU REDMAN - 


31 THOMPSON STREET - TEL. (713) 555-6283. Scoase 
cheile de pe inel, le cântări gânditor în podul palmei şi apoi 
le aruncă. Ultima rămăşiţă din ceea ce fusese el cândva 
căzu în valea seacă, izbindu-se cu zgomot de un smoc uscat 
de iarbă, unde avea să rămână până la sfârşitul vremurilor. 
Scoase cartonul din plasticul lui, apoi rupse o foaie albă din 
carnet. 

Dragă Frannie, scrise el în partea de sus. 

Îi povesti tot ce se întâmplase până când suferise 
fractura. Că dorea s-o revadă, dar nu avea speranţa să-i mai 
fie dat. În cel mai bun caz, Kojak avea să regăsească drumul 
spre Boulder şi să se întoarcă. Îşi şterse absent lacrimile de 
pe obraz cu podul palmei şi mai scrise că o iubeşte. Vreau 
să mă plângi şi pe urmă să-ţi vezi de viaţa ta, tu şi copilul 
trebuie să mergeţi mai departe. Acesta este lucrul cel mai 
important, acum. Semnă, împături coala şi o strecură în 
plicul din plastic. Apoi agăţă inelul de zgarda lui Kojak. 

— Ce câine cuminte, îl lăudă el după ce terminase 
operaţiunea. Nu vrei să dai o raită? Poate găseşti un iepure 
sau altceva! 

Kojak urcă panta prin locul unde Stu îşi rupsese piciorul 
şi dispăru. Stu îl urmări cu un amestec de amărăciune şi 
amuzament, apoi culese cutia de 7-Up pe care Kojak i-o 
adusese dintr-unul dintre drumurile lui, în loc de lemn. O 
umpluse cu apă amestecată cu noroi din şanţ. Între timp, 
noroiul se lăsase pe fund. Nisipul îi scrâşnea între dinţi, dar, 
după cum i-ar fi zis maică-sa, mult mai rău ar fi fost dacă n- 
ar fi avut deloc. Bău încet, potolindu-şi încetul cu încetul 
setea. Fiecare înghiţitură era dureroasă. 

— Mare curvă e şi viaţa, mormăi el, apoi râse de sine. 

Îşi pipăi umflătura de la gât, apărută sus, chiar sub falcă. 
După câteva clipe se lăsă pe spate, cu piciorul fracturat 
înaintea lui, şi adormi. 


Tresări din somn după o oră, speriat şi strângând în 
pumn pământul nisipos. Avusese un coşmar? Oricum, 
coşmarul părea să continue. lerenul se mişca lent sub 
mâinile lui. 

Cutremur? Oare se poate petrece un cutremur aici? 

Pentru un moment se agăţă de ideea că trebuie să fie 
efectul delirului, că febra îi revenise în timpul somnului. 
Privind şanţul însă, văzu ţărâna alunecând în mici pârâie 
noroioase. Înaintea ochilor săi miraţi se rostogoliră 
pietricele, pe suprafaţa cărora străluceau fragmente de 
mică şi cuarţ. Urmă un bubuit surd şi încet - care pătrunse, 
cu forţa, parcă, în urechile lui. În clipa următoare se zbătu 
să respire, ca şi cum aerul ar fi fost măturat din valea tăiată 
de furia torentului de ape. 

Deodată auzi un scâncet. Silueta lui Kojak, ghemuit şi cu 
coada între picioare, se profila pe marginea de vest a râpei. 
Se uita spre apus, în direcţia Nevadei. 

— Kojak! strigă Stu, cuprins de panică. 

Zgomotul acela surd, care îi sunase ca şi cum Dumnezeu 
ar fi bătut din picior pe întinderea deşertului, undeva, nu la 
mare distanţă, îl scosese din minţi. 

Kojak se rostogoli pe pantă şi se opri lângă el, scheunând. 
Stu mângâie câinele pe spate şi-i simţi tremurul. Trebuia să 
vadă cu ochii lui, trebuia neapărat. Acum era absolut sigur: 
ceea ce trebuia să se întâmple se întâmpla chiar acum. 
Chiar acum. 

— Vreau să ajung sus, băiete, murmură Stu. 

Se târi până la marginea estică a râpei. Deşi era ceva mai 
abruptă, existau mai multe puncte de sprijin. De trei zile îl 
preocupa gândul că ar putea ajunge până sus, dar 
considerase că n-avea niciun rost. Fundul văii îl ferea de 
vânt, exista şi apă. Dar acum simţea nevoia să ajungă acolo. 
Să vadă. Târi în urma lui piciorul strâns în atele, ca pe o 
bâtă. Se sprijini în mâini şi-şi întinse gâtul, ca să vadă 
vârful. Părea foarte sus şi foarte departe. 


— Nu sunt în stare, băiete, îi mărturisi lui Kojak, dar 
începu totuşi să se târască. 

Pe fund se adunase o nouă grămadă de moloz, urmare 
a... cutremurului. Sau ce-o fi fost. Stu trecu de ea, apoi 
începu să se caţăre încet spre culme, sprijinindu-se pe 
mâini şi pe genunchiul stâng. Înaintă doisprezece metri, 
apoi pierdu şase, până ce reuşi să se prindă de un fragment 
de cuarţ şi să se oprească din alunecare. 

— Nu, n-am să reuşesc, îşi zise el, gâfâind. 

Peste zece minute o luă de la capăt şi parcurse încă zece 
metri. Se odihni. Porni iarăşi. Ajunse într-un loc fără puncte 
de sprijin şi se văzu silit să se târască încet spre stânga, în 
căutarea unui reper. Kojak îl însoțea, întrebându-se, 
desigur, ce-avea de gând nebunul ăsta, care-şi părăsea apa 
şi focul prietenos şi cald. 

Cald. Prea cald. 

Febra îi creştea probabil din nou, măcar bine că-l 
lăsaseră frisoanele. Un nou val de transpiraţie îi scălda faţa 
şi braţele. Părul, prăfuit şi uleios, îi atârna în ochi. 

Doamne, ce ard! Probabil că am treizeci şi nouă sau 
patruzeci de grade... 

Se uită întâmplător la Kojak. Avu nevoie de aproape un 
minut ca să înţeleagă ce vedea. Kojak respira din greu, cu 
limba scoasă. Nu era febră, sau nu numai febră, pentru că 
şi Kojak se înfierbântase. 

Deasupra lui se formase un cârd de păsări, care ţipau şi 
zburau fără ţintă. 

Au simţit şi ele. Păsările au simţit şi ele ceva. 

Frica îi dădu forţe noi şi începu iar să urce. Trecu o oră, 
şi încă una. Se lupta cu fiecare pas, cu fiecare centimetru. 
Vedea deasupra bucăţi rupte din pavaj. Nu-i mai 
rămăseseră decât vreo doi metri, dar panta era aici 
deosebit de abruptă şi de netedă, încercă o dată să 
înainteze unduindu-se ca un şarpe, dar pietrişul nesigur ce 
stătuse la baza şoselei începuse să curgă de sub el şi se 


temu ca mişcându-se să nu cadă din nou, rupându-şi poate 
şi celălalt picior. 

— Am rămas înţepenit, mormăi el. Fir-ar să fie. Acum ce 
mă fac? 

Curând îi fu foarte limpede ce avea să se întâmple. Chiar 
dacă el rămânea nemișcat, pământul din jur începea să se 
lase. Alunecă un centimetru şi căută un punct de sprijin cu 
mâna. Piciorul rupt îl durea rău, şi nu-i trecuse prin minte 
să ia pilulele lui Glen. 

Alunecă patru centimetri. Apoi încă vreo doisprezece. 
Talpa stângă îi atârna deja în gol. Nu se mai susţinea decât 
în mâini şi, sub ochii lui, începură să-i alunece, săpând zece 
dâre în terenul umed. 

— Kojak! strigă disperat. 

Nu se aştepta la aşa ceva, dar se trezi cu el alături. Stu îl 
prinse orbeşte de gât, fără speranţa că se va salva, ci cu 
gestul omului care se îneacă şi se agaţă de orice. Kojak nui 
se feri din cale. Se fixă în teren şi-şi încordă forţele. O clipă 
rămaseră încremeniţi, ca un grup statuar. Apoi Kojak 
începu să urce încet, lovind cu unghiile în pietricele. Ţărâna 
îi venea lui Stu în faţă şi închise ochii. Kojak trăgea din 
greu, gâfâind ca un compresor în urechea dreaptă a lui Stu. 

Îşi deschise pleoapele cu precauţie şi constată că erau 
aproape de vârf. Kojak stătea cu grumazul aplecat şi 
împingea de zor cu picioarele din spate. Parcurseseră astfel 
încă cincisprezece centimetri. Acum era suficient. Cu un 
strigăt, Stu se desprinse de gâtul câinelui şi se prinse de o 
bucată de asfalt. 1 se frânse în mâini. Se agăţă de alta. 
Pielea de pe două degete i se coji ca un abţibild şi ţipă de 
durere. Durerea cruntă avu asupra lui efectul unui curent 
galvanic. Se târi până sus, ajutându-se de piciorul valid, şi, 
în cele din urmă, ajunse pe suprafaţa de asfalt a lui 1-70, 
unde rămase zăcând cu ochii închişi. 

Kojak veni lângă el, scâncind şi lingându-l pe faţă. 

Stu se ridică apoi încet şi privi spre vest. Rămase aşa 
multă vreme, fără să bage de seamă valurile de căldură ce 


se abăteau asupra lui cu putere. 

— O, Doamne, spuse într-un târziu cu o voce slabă şi 
tremurătoare. Uită-te, Kojak. Larry. Glen. S-a terminat cu 
ei. Doamne, totul s-a terminat. Totul. 

Norul în formă de ciupercă domina orizontul aidoma unui 
pumn strâns, la capătul braţului lung şi prăfos. Se rotea 
turbat, iar la margini apăruseră primele semne ale risipirii 
lui. Pe suprafaţa lui jucau umbre  roşu-portocalii 
posomorâte, ca şi cum soarele ar fi hotărât să apună la 
începutul după-amiezii. 

Furtuna de foc, îi trecu prin minte. 

În Las Vegas nu mai rămăsese nimic viu. Cineva nu-şi 
văzuse de treabă şi declanşase o bombă nucleară... ba încă 
una dintre cele mari, din câte se vedea şi se simţea. Poate 
explodaseră chiar mai multe deodată. Glen, Larry, Ralph... 
chiar dacă nu ajunseseră încă la Vegas, chiar dacă se mai 
aflau pe drum, nu-ncape îndoială că se aflau destul de 
aproape ca să fie arşi de vii. 

Alături de el, Kojak scheună trist. 

Cenuşa. Oare în ce parte o va sufla vântul? 

Ce mai conta? 

Îşi aminti de scrisoarea adresată lui Fran. Trebuia 
neapărat să adauge ce se întâmplase. Dacă vântul împingea 
norul spre est, putea să le facă necazuri... dar, dincolo de 
asta, trebuia ca ei să afle că Las Vegas, fortăreaţa Omului 
Întunecat, fusese ştearsă de pe faţa pământului. Oamenii 
dispăruseră împreună cu jucăriile morţii răspândite peste 
tot şi aşteptând să le culeagă cineva. Scrisoarea trebuia să 
cuprindă toate aceste lucruri. 

Dar nu acum. Acum era prea obosit. Urcuşul îl epuizase, 
iar priveliştea teribilă a norului atomic pe cale de a se risipi 
îi răpise şi ultimele puteri. Nu simţea nicio urmă de triumf, 
ci doar o sfârşeală absolută. Se lăsă pe asfalt, iar înainte de 
a luneca spre somn ultimul lui gând a fost: Oare câte 
megatone să fi avut? Dar asta nu va şti nimeni niciodată. Şi 
nici nu va interesa pe cineva. 


Se trezi după ora 6. Ciuperca dispăruse, dar cerul 
căpătase la apus o nuanţă roz-roşie supărată, ca o urmă de 
arsură. Stu se târi până pe banda din mijlocul autostrăzii 
unde se prăbuşi, extenuat. Frisoanele îi reveniseră. Ca şi 
febra. Îşi pipăi fruntea cu încheietura mâinii, încercând să- 
şi dea seama ce temperatură are. Probabil peste 38 de 
grade. 

La lăsatul serii, Kojak apăru ţinând un iepure în fălci. Îl 
depuse la picioarele lui Stu şi mişcă din coadă, aşteptând să 
fie lăudat. 

— Ce câine cuminte, spuse Stu, obosit. Drăguţu' de tine. 

Kojak mişcă şi mai repede din coadă. Da, sunt un câine 
cât se poate de cuminte, părea să accepte el. Dar rămase în 
continuare cu privirile aţintite asupra lui Stu, ca şi cum ar 
mai fi aşteptat ceva şi o parte din ritual nu ar fi fost 
îndeplinit. Stu încercă să înţeleagă despre ce anume era 
vorba. Creierul lui funcţiona încet, de parcă îi turnase 
cineva melasă peste toate rotiţele minţii, în timp ce dormea. 

— Ce câine cuminte, repetă el, uitându-se la iepurele 
mort. Atunci îşi aduse aminte ce anume lipsea. Aport, Kojak, 
spuse el, mai ales ca să-i facă plăcere câinelui, pentru că 
nici nu ştia dacă are chibriturile la el. 

Kojak o luă din loc şi se întoarse curând cu o bucată 
zdravănă de lemn uscat. Chibriturile erau la el, în schimb se 
pornise un vânt destul de puternic, iar mâinile îi tremurau 
rău. Avu nevoie de mult timp până să facă focul. La cel de-al 
zecelea chibrit izbuti să aprindă surcelele, dar atunci veni o 
pală de vânt şi stinse flacăra. Stu potrivi din nou surcelele 
cu grijă şi le protejă cu trupul şi cu mâinile sale. Îi mai 
rămăseseră opt bețe într-un plic La Salle Business School. 
Găti iepurele, îi dădu lui Kojak jumătatea sa, dar nu reuşi 
decât să guste puţin din jumătatea lui. Îi aruncă lui Kojak ce 
mai rămăsese. Kojak nu se repezi. Privi carnea, apoi 
scheună neliniştit în direcţia lui Stu. 

— Hai, băiete, eu nu mai pot. 


Kojak mâncă restul. Stu tremura. Cele două pături 
rămăseseră desigur pe fundul râpei. 

Soarele apuse, iar cerul avea o culoare de-a dreptul 
grotescă la apus. Cel mai spectaculos apus pe care-l văzuse 
Stu în viaţa lui... şi cel mai otrăvit. Îşi aducea aminte şi 
acum vocea crainicului care prezenta jurnalul de la Movie 
Tone, pe la începutul anilor şaizeci, povestind entuziasmat 
că, după un test nuclear, urmau nişte apusuri minunate 
timp de săptămâni întregi. La fel ca după cutremure, de 
altfel. 

Kojak se întoarse din râpă cu ceva în gură - una dintre 
pături. O lăsă în poala lui Stu. 

— Hei, îi spuse Stu, îmbrăţişându-l. Habar n-ai tu ce câine 
nemaipomenit eşti! 

Kojak scutură din coadă, în semn că ştia foarte bine. 

Stu se înfăşură în pătură şi se apropie de foc. Kojak se 
cuibări lângă el şi curând dormeau amândoi. Dar somnul lui 
Stu fu uşor şi neliniştit, mereu pe marginea delirului. La un 
moment dat, după miezul nopţii, ţipă în somn şi îl trezi pe 
Kojak. 

— Hap! exclamă Stu. Fă bine şi închide pompele! Vine! 
Omu' negru e pe urmele tale! Fă bine şi închide pompele! 
E-n maşina aia veche de colo! 

Kojak scânci speriat. Omul era bolnav. Simţea mirosul 
bolii, dar împreună cu mirosul acela apăruse şi un altul. Un 
miros negru. Mirosul pe care-l aveau şi iepurii, când se 
năpustea asupra lor. Mirosul lupului căruia îi scosese 
maţele sub casa lui Mother Abagail, la Hemingford Home. 
Mirosul întâlnit prin oraşele prin care trecuse în drum spre 
Boulder, urmându-l pe Glen Bateman. Era mirosul morţii. 
Dacă ar fi putut să-l atace şi să-l alunge din Om, ar fi făcut- 
o. Dar duhoarea era în Omul acesta. Omul trăgea în piept 
aer sănătos şi expira mirosul morţii ce va să vie, iar lui nu-i 
rămânea decât să aştepte şi să vadă totul, până la sfârşit. 
Kojak scânci iarăşi, încet, apoi adormi. 


Stu se trezi a doua zi cu febră mai mare ca niciodată. 
Ganglionii de sub bărbie i se umflaseră cât mingile de golf. 
Ochii îi erau nişte bile fierbinţi. 

Mor... da, nu-ncape nicio îndoială. 

Îl chemă pe Kojak şi îi scoase inelul cu scrisoarea pusă în 
plicul din plastic. Scriind cu grijă, adăugă ceea ce văzuse şi 
puse nota la locul ei. Se culcă şi adormi. Apoi, fără să ştie 
prea bine cum, era din nou aproape întuneric. Un alt apus 
îşi oferea spectacolul oribil şi încântător. lar Kojak adusese 
un popândău pentru cină. 

— Mai mult de-atât n-ai fost în stare? 

Kojak mişcă din coadă şi rânji ruşinat. 

Stu îl fripse, îl împărţi şi reuşi să mănânce întreaga lui 
jumătate. Carnea era tare şi avea un gust oribil, iar după ce 
termină îl chinuiră mai multe crampe la stomac. 

— Când mor, vreau să te întorci la Boulder, îi spuse 
câinelui. Tu te întorci şi o găseşti pe Fran. O găseşti pe 
Frannie. Ai înţeles, câine mare şi prost ce eşti? 

Kojak clătină din coadă, plin de îndoială. 

Peste o oră, stomacul lui Stu scoase un ghiorăit de 
avertisment. De-abia avu timp să se rostogolească într-un 
cot, evitând astfel să se murdărească cu jumătatea lui de 
popândău. 

— Al naibii, mormăi el nefericit, apoi adormi la loc. 

Se trezi spre dimineaţă şi se ridică pe coate, cu creierii 
huruindu-i de febră. Focul se stinsese, constată el. Nu 
conta. Şi el era aproape terminat. 

Îl trezise un sunet în întuneric. Pietricele şi bolovani. 
Kojak suia probabil malul râpei, asta era... 

Numai că tovarăşul lui era alături, dormind. 

Până să apuce Stu să-şi ridice privirea, Kojak se trezi. Îşi 
ridică botul de pe labe şi într-o clipă se ridică în picioare, cu 
faţa spre râpă, mârâind din adâncul gâtului. 

Pietricele şi bolovani, rostogolindu-se. Cineva - ceva - 
urcând. 


Stu se chinui să se ridice. E el, gândi. Se afla şi el acolo, 
însă a reuşit să scape. Acum se află aici şi are de gând să-mi 
facă felul, înainte să apuce gripa s-o facă. 

Mârâitul lui Kojak deveni mai puternic. Părul i se zburlise 
şi-şi plecase capul în jos. Zgomotul era tot mai aproape. Stu 
auzi un gâfâit slab. Urmă o pauză, în care Stu îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte. Peste câteva clipe o umbră 
neagră se săltă peste marginea râpei, capul şi umerii 
acoperind o parte din stele. 

Kojak avansă mârâind, pregătit de atac. 

— Hei! se auzi o voce mirată, care suna familiar. Hei, nu 
cumva-i Kojak? Nu? 

Mârâitul încetă imediat. Kojak se repezi înainte cu 
bucurie, dând din coadă. 

— Nu! îi strigă Stu. E o cursă! Kojak!... 

Dar Kojak dansa în jurul figurii care reuşise în sfârşit să 
se salte pe asfalt. lar silueta... şi ceva din siluetă i se părea 
familiar. Se apropia de el, urmată de Kojak. Kojak lătra 
vesel. Stu se linse pe buze şi se pregăti să se bată, dacă ar fi 
fost nevoie. Era sigur că va putea da o lovitură zdravănă, 
poate chiar două. 

— Cine-i acolo? strigă. Răspunde, cine-i acolo? 

Figura întunecată vorbi de-abia după o mică pauză. 

— Păi, e Tom Cullen, e chiar el, da. Doamne, da, Iom 
Cullen. Cine-i acolo? 

— Stu, răspunse, iar vocea lui păru să vină de foarte 
departe. Toate se depărtaseră acum. Salut, Iom, mă bucur 
să te văd. 

De fapt nu-l mai văzu în noaptea aceea. Stu leşină. 


Îşi reveni la ora 10, în dimineaţa zilei de 2 octombrie, 
deşi nici el şi nici Tom nu aveau habar în ce dată sunt. Iom 
aprinsese un foc uriaş şi-l învelise pe Stu în sacul de dormit 
şi-n pături. Tom şedea acum lângă flăcări şi frigea un 
iepure. Kojak stătea mulţumit între cei doi. 

— Tom, reuşi Stu să spună. 


Tom se apropie. Îşi lăsase barbă, constată Stu; nu mai 
semăna deloc cu omul care plecase de la Boulder spre vest, 
cu cinci săptămâni în urmă. Ochii lui albaştri străluceau de 
fericire. 

— Stu Redman! Te-ai trezit, Doamne, da! Sunt foarte 
bucuros. Cât mă bucur să te văd. Ce-ai păţit la picior? Te-ai 
lovit, nu? Şi eu am păţit-o, odată. Am sărit de pe o căpiţă şi 
mi l-am rupt, cred. Mă întrebi dacă m-a bătut taică-meu? 
Păi să ştii că da! Asta s-a-ntâmplat chiar înainte să fugă cu 
DeeDee Packalotte. 

— Şi-al meu s-a rupt. Zob s-a făcut! Tom, mi-e foarte sete. 

— O, avem apă. Câtă vrei! Poftim. 

Îi întinse lui Stu o sticlă din plastic, în care fusese 
probabil odinioară lapte. Apa era limpede şi delicioasă. Fără 
pic de nisip. Stu o bău cu lăcomie şi apoi vărsă totul. 

— Trebuie s-o iei încet, îl sfătui Tom. Ăsta-i secretul. Încet 
şi cu grijă. Doamne, cât mă bucur să te văd. Te-ai rănit la 
picior, este? 

— Da, mi l-am rupt. Acum o săptămână, sau chiar mai 
mult. Bău iarăşi apă, şi de astă dată nu mai păţi nimic. Dar 
nu mi-e rău doar din cauza piciorului. Sunt foarte bolnav, 
Tom. Am febră. Ascultă-mă atent. 

— Corect! 'Tom ascultă. Numai spune-mi ce-am de făcut. 

Tom se aplecă spre el, iar Stu gândi: Ca să vezi, pare mai 
deştept. E cu putinţă una ca asta? Unde fusese Tom? Ştia 
ceva despre Jude? Despre Dayna? Erau atâtea de discutat, 
dar acum nu era vreme pentru asta. Se simţea tot mai râu. 
Din pieptul lui se urca un hârâit puternic, ca de lanţuri 
acoperite cu pâslă. Simptome foarte asemănătoare cu 
acelea ale Supergripei. De-a dreptul ciudat. 

— “Trebuie să scap de temperatură, îi explică lui Tom. 
Asta-i prima grijă. Am nevoie de aspirină. Cunogşti aspirina? 

— Păi sigur. Aspirina. Întotdeauna prima. 

— Da, despre ea vorbesc. O porneşti la drum, Tom. Uită- 
te în torpedoul fiecărei maşini care-ţi iese în cale. Caută 
trusa pentru primul ajutor - de obicei se află într-o cutie cu 


o cruce roşie pe ea. Când ai găsit aspirină într-o cutie din 
astea, întoarce-te cu ea. lar dacă se întâmplă să găseşti o 
maşină cu echipament de campanie în ea, adu şi un cort. 
Bine? 

— Sigur că da. Tom se ridică în picioare. Aspirină şi un 
cort, şi atunci ai să te faci iarăşi bine, corect? 

— Oricum, va fi un început. 

— Ascultă, întrebă Tom, ce face Nick? L-am visat. În vis 
îmi spune unde să mă duc, pentru că în vis poate să 
vorbească. Visele sunt ciudate, nu? Dar când încerc şi eu să- 
i vorbesc, pleacă. E bine, nu? 

Tom îl măsură pe Stu cu nerăbdare. 

— Nu acum, îi răspunse Stu. Nu... nu pot vorbi acum. 
Despre asta, nu. le rog să-mi aduci aspirină, bine? După 
aceea stăm de vorbă. 

— Okay... Dar teama se aşternuse pe figura lui Iom ca un 
nor cenuşiu. Kojak, vrei să vii cu Iom? 

Kojak se ridică. Plecară împreună, spre est. Stu se întinse 
şi-şi puse o mână la ochi. 


Când Stu reveni din nou la realitate, se lăsase amurgul. 
Tom îl scutura. 

— Stu! Trezeşte-te! Trezeşte-te, Stu! 

Îl speria faptul că părea să execute nişte salturi bruşte, 
pierzând astfel bucăţi de timp - ca şi cum roata dinţată a 
realităţii lui personale s-ar fi tocit. Tom îl ajută să se ridice 
şi, din această poziţie, cu capul plecat între genunchi, 
începu să tuşească. Tuşi atât de mult şi de rău, încât 
aproape leşină. Tom îl urmărea îngrijorat. Stu nu-şi reveni 
decât cu mare greutate. Îşi trase păturile mai aproape. 
Avea iarăşi frisoane. 

— Ce-ai găsit, Tom? 

Acesta-i întinse o trusă de prim ajutor. Conţinea bandaje, 
mercurocrom şi o sticlă mare cu Anacin. Stu constată şocat 
că nu avea putere să deschidă capacul conceput special ca 
să nu-l poată deschide copiii. Trebui să-i dea flaconul lui 


Tom. În cele din urmă, Stu înghiţi trei pastile de Anacin cu 
apă din bidonul din plastic. 

— Şi am mai găsit şi asta. Într-o maşină plină cu 
echipament de campanie. 

Era un sac de dormit uriaş, dublu şi pufos, de culoare 
portocaliu-metalică pe afară, în timp ce căptuşeala avea un 
model ţipător, cu stele şi dungi. 

— Mda, minunat. Aproape la fel de bun ca un cort. Te-ai 
descurcat excelent, Tom. 

— Şi astea. Din aceeaşi maşină. Tom îşi vâri mâna în 
buzunar şi scoase la iveală o jumătate de duzină de pachete 
ambalate ermetic în folie. Lui Stu nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. Concentrate uscate la frig. Ouă. Mazăre. Carne 
conservată de vacă. Mâncare, nu-i aşa, Stu? Văd că au pe 
ele poze cu mâncare, Doamne, da. 

— Da, mâncare este, confirmă Stu recunoscător. Cred că 
este singurul fel de mâncare pe care-l suport acum. Capul îi 
huruia, iar de departe, din mijlocul creierului, venea un ţiuit 
continuu. Putem încălzi nişte apă? Dar n-avem nici ceainic, 
nici alt vas. 

— Fac eu rost de ceva. 

— Foarte bine. 

— Stu... 

Stu privi faţa profund tulburată şi tristă, ca de copil, în 
ciuda bărbii, şi clătină încet din cap. 

— E mort, Iom, îi spuse cu blândeţe. Nick a murit. Acum 
aproape o lună. A fost un... incident politic. Asasinare, cred 
că aşa se zice. Îmi pare rău. 

Tom îşi plecă fruntea în jos şi, la lumina focului de-abia 
aprins, Stu văzu cum îi picurau lacrimile în poală. Cădeau 
ca o ploaie molcomă şi argintie. Dar nu scotea niciun sunet. 
Într-un târziu îşi ridică ochii albaştri, acum mai strălucitori 
ca niciodată. Se şterse cu dosul palmei. 

— Ştiam că aşa s-a întâmplat, spuse el răguşit. N-am vrut 
să mă gândesc la asta, dar de fapt am ştiut. Doamne, da. 


Îmi tot întorcea spatele şi pleca. Pentru mine el însemna 
totul, Stu... ştiai? 

Stu se întinse şi apucă mâna mare a lui Iom. 

— Ştiam, Tom. 

— Da, aşa era, chiar totul. Îmi lipseşte îngrozitor. Dar am 
să-l văd în rai. Tom Cullen are să-l vadă acolo. Acolo el va 
putea vorbi, iar eu voi putea gândi. Nu-i aşa? 

— Nu m-ar mira deloc să fie cum spui tu, Iom. 

— Omul rău l-a omorât pe Nick. Tom ştie. Dar Dumnezeu 
l-a pedepsit pe omul cel rău. Am văzut cu ochii mei. Mâna 
lui Dumnezeu s-a pogorât din cer. Un vânt rece şuiera peste 
deşertul din Utah, iar Stu tremura violent sub biciuirea lui. 
L-a aranjat pentru ce i-a făcut lui Nick şi bietului Jude. 
Doamne, da. 

— Ce ştii despre Jude, Tom? 

— A murit. În Oregon! L-a împuşcat! 

Stu clătină încet din cap. 

— Şi Dayna? Despre ea ai aflat ceva? 

— Tom a văzut-o, dar nu ştie ce s-a petrecut. Mi-au dato 
slujbă, ca om de serviciu. Şi-ntr-o zi, când mă întorceam de 
la treaba mea, am văzut-o făcându-şi munca ei. Era 
căţărată pe o macara şi schimba becul la un felinar. S-a 
uitat la mine... Căzu pe gânduri, iar când continuă, păru să- 
şi vorbească mai mult lui însuşi decât lui Stu. L-a văzut pe 
Tom? L-a recunoscut pe Iom? Iom nu ştie. Tom... crede... că 
da. De atunci, Iom nu a mai dat ochii cu ea. 

Tom plecă să prospecteze împrejurimile, luându-l pe 
Kojak cu el, iar Stu începu să dormiteze. Tom se întoarse nu 
cu o cutie mare de conserve, cum Stu îndrăznea doar să 
spere, ci cu o tigaie atât de mare că puteai să-ţi prepari în 
ea curcanul de Crăciun. În deşert existau comori, din câte 
se părea. Stu zâmbi, în ciuda băşicilor dureroase care i se 
formaseră pe buze, din cauza febrei. Tom îi povesti că luase 
tigaia dintr-un camion portocaliu, cu unu mare peel-o 
familie care fugise de Supergripă cu toate bunurile ei 
pământeşti, din câte se pare. Şi la ce le folosise? 


Peste o jumătate de oră, mâncarea era gata. Stu mâncă 
încet, grijuliu, rezumându-se la legume şi pregătind din 
concentrate o mâncare subţiată cu apă. Nu vărsă şi se simţi 
ceva mai bine, cel puţin pentru moment. Nu mult după cină, 
se culcară toţi trei, Kojak la mijloc. 


— Tom, ascultă-mă. 

Tom se lăsă pe vine lângă sacul de dormit. Era a doua zi 
dimineaţă. Stu nu reuşi să mănânce decât un mic dejun 
frugal; gâtul îl durea şi se umflase şi-l chinuiau toate 
încheieturile. Tusea devenise şi mai sâcâitoare, iar Anacinul 
nu reuşea să-i coboare febra. 

— Dacă nu intru repede la adăpost şi nu înghit nişte 
medicamente, o să mor. Asta trebuie să se întâmple chiar 
astăzi. Acum, cel mai apropiat oraş este Green River, la 
nouăzeci de kilometri est de aici. Nu ajungem decât cu o 
maşină. 

— Tom Cullen nu poate să conducă maşina, Stu. Doamne, 
nu! 

— Mda, ştiam. Pentru mine are să fie un chin, pentru că, 
după ce că sunt bolnav ca un câine, mi-am rupt piciorul 
care nu trebuia. 

— Adică ce vrei să spui? 

— Păi... nu contează acum. Mi-e greu să-ţi explic. Nu asta 
trebuie să ne stea pe cap acum, nu asta e prima noastră 
problemă. Mai întâi să găsim o maşină, pe care s-o putem 
porni. Cele mai multe zac pe aici de cel puţin trei luni. 
Bateriile lor sunt terminate. Aşa că avem nevoie de puţin 
noroc. Adică să dăm peste o maşină oprită pe vârful unui 
deal, cu o cutie de viteze clasică. S-ar putea să găsim. 
Terenul este destul de muntos. 

Nu mai adăugă că maşina trebuia neapărat să fie destul 
de bine reglată, să aibă nişte benzină în ea... şi o cheie de 
contact. Ioţi tipii ăia de la televizor se descurcau de 
minune, umblau pe la sârme şi porneau motorul într-o 
clipită, dar Stu nu se pricepea la minunea asta. 


Îşi ridică privirile spre cerul acoperit de nori murdari. 

— Greul o să cadă pe tine, Tom. Tu vei merge în locul 
meu. 

— Foarte bine, Stu. Dar când facem rost de maşină, ne 
întoarcem la Boulder? 'Tom vrea să se întoarcă la Boulder, 
tu nu? 

— Mai mult decât orice, Tom. Se uită spre Munţii 
Stâncoşi, a căror umbră vagă domina orizontul. Oare 
ninsese deja în trecătorile înalte? Aproape sigur, da. Sau, 
oricum, avea să ningă curând. larna venea devreme în 
această zonă înaltă şi uitată de lume a pământului. S-ar 
putea să mai dureze o vreme, spuse el. 

— De unde începem? 

— Facem o targă... 

— O targă? 

Stu îi întinse briceagul lui: 

— Trebuie să dai nişte găuri în fundul sacului de dormit. 
Câte una de fiecare parte. 

Le luă mai mult de o oră până să încropească targa. Tom 
făcu rost de două bețe drepte, pe care le introduse în sacul 
de dormit, scoţându-le prin găurile din partea de jos. Apoi 
aduse nişte frânghie de la camionul de unde provenea şi 
tigaia, de care Stu se folosi ca să lege sacul de bețe. Când 
sfârşiră munca, obiectul aducea mai degrabă cu o ricşă 
dementă decât cu o targă, cum erau cele construite de 
indienii din câmpii. 

Tom prinse cele două braţe şi se uită întrebător peste 
umăr: 

— Eşti înăuntru, Stu? 

— Da. Se întrebă cât vor rezista cusăturile înainte de a se 
sfâşia pe cele două laturi. Sunt greu, Tommy? 

— Nu-i aşa de rău. Pot să te trag cale lungă. La drum! 

Porniră. Râpa în care Stu îşi fracturase piciorul - şi în 
care fusese sigur că-şi va găsi sfârşitul - se pierdu încet în 
depărtare. Cât de slăbit era, Stu simţi o bucurie fără 
margini. Cel puţin nu avea să se întâmple aici. Urma să 


moară undeva, într-un şanţ mizer, probabil curând, însă cel 
puţin nu avea să fie singur. Sacul se clătina încolo şi-ncoace, 
îmbiindu-l la somn. Aţipi. Tom îl trăgea sub cerul copleşit de 
nori tot mai apăsători. Kojak tropăia alături de ei. 


Stu se trezi atunci când Tom îl lăsă la pământ. 

— Îmi pare rău, se scuză Tom. Mă dor mâinile. 

Începu să facă mişcări de răsucire şi flexare. 

— Odihneşte-te cât vrei. Cursa o câştigă cine merge încet 
şi cumpănit. 

Găsi Anacinul şi înghiţi pe uscat două pastile. Îl încerca 
senzaţia că are gâtul căptuşit cu glaspapir şi un sadic voia 
acum să aprindă chibrituri pe el. Verifică sacul de dormit pe 
la cusături. Cum era de aşteptat, începuseră să se desfacă, 
dar încă nu era un motiv de îngrijorare. Se aflau pe o pantă 
lungă, exact genul de ocazie pe care o aşteptase. Pe o pantă 
ca aceasta, lungă de mai bine de trei kilometri, o maşină 
lăsată la punct mort prindea viteză destul de bună şi puteai 
încerca să-i porneşti motorul în viteza a doua, sau chiar a 
treia. 

Se uită lung spre stânga, unde un Triumph vineţiu stătea 
parcat pieziş în banda de refugiu. O formă scheletică în 
pulover de lână vopsit în culori ţipătoare se ghicea în 
spatele volanului. Triumphul avea sigur transmisie 
manuală, clasică, dar era exclus să-şi poată introduce 
piciorul lui legat în atele în cabina minusculă. 

— Ce distanţă am parcurs? îl întrebă pe Iom, care-i 
răspunse ridicând nedumerit din umeri. 

În orice caz, am ajuns destul de departe, gândi Stu. Tom 
îl trăsese cel puţin trei ore, fără să se odihnească. Ceea ce 
dovedea forţa lui fenomenală. Vechile puncte de reper 
geografic rămăseseră cu mult în urmă. Iom, care avea o 
constituţie de taur, îl târâse zece, poate chiar doisprezece 
kilometri, cât timp el dormise. 

— Odihneşte-te cât simţi nevoia, îi repetă. Nu-i cazul să te 
osteneşti peste poate. 


— 'Tom e O.K. O şi KA, adică în formă, Doamne, da, toată 
lumea ştie chestia asta. 

Tom înfulecă un prânz uriaş, iar Stu gustă şi el câte ceva. 
Apoi îşi văzură de drum. Drumul continua să urce, iar Stu 
cugetă că trebuia neapărat să găsească ceva aici. Dacă 
treceau dincolo de creastă fără să găsească maşina 
potrivită, nu avea să ajungă la următorul urcuş decât peste 
încă două ore. Îi prindea întunericul. Şi ploaia sau 
ninsoarea, judecând după cum arăta cerul. O noapte rece, 
aici, în vest, şi la revedere, Stu Redman. 

Ajunseră în dreptul unei limuzine Chevrolet. 

— Stai, rosti el răguşit, iar Tom lăsă targa jos. Du-te şi 
aruncă o privire în maşină. Numără pedalele. Spune-mi 
dacă sunt două sau trei. 

Tom se duse şi deschise uşa maşinii. O mumie în rochie 
imprimată cu flori se rostogoli afară, ca şi cum cineva i-ar fi 
pregătit o glumă proastă. Poşeta căzu lângă femeie, iar din 
ea se revărsară cosmeticale, batiste de hârtie şi bani. 

— Două, strigă Tom. 

— Bine, trebuie să mergem mai departe. 

Tom se întoarse, respiră adânc şi prinse mânerele tărgii. 
Peste vreo patru sute de metri, întâlniră o camionetă VW. 

— Să număr pedalele? 

— Nu, de data asta nu-i nevoie. 

Camioneta stătea pe trei cauciucuri dezumflate. 

Începuse să creadă că n-aveau să mai găsească o maşină 
potrivită, că norocul lor se sfârşise. Ajunseră la o camionetă 
cu o singură anvelopă pe jantă, ar fi putut s-o schimbe, doar 
că, aşa cum se întâmplase şi cu Chevroletul, nu avea decât 
două pedale. Cu alte cuvinte era o maşină automatică, 
inutilă din punctul lor de vedere. Îşi continuară drumul. 
Dealul cel lung începea să se termine, terenul devenea din 
nou plat. Stu văzu că înaintea lor mai exista o maşină, 
ultima şansă. Apoi îşi pierdu orice urmă de speranţă. Era un 
Plymouth foarte vechi, promoţia 1970 în cel mai bun caz. 
De mirare că mai stătea pe patru anvelope umflate, în 


schimb era mâncat de rugină şi părăginit. Nimeni nu se 
îngrijise de întreţinerea rablei; Stu cunoştea prea bine 
genul acesta de automobil, din Arnette. Bateria era sigur 
veche şi probabil crăpată, uleiul mai negru decât miezul de 
noapte în galeria unei mine, dar avea sigur un manşon roz 
în jurul volanului şi poate şi un căţeluş de pluş, cu ochi de 
sticlă şi gât articulat. 

— Vrei să mă uit? întrebă Tom. 

— Mda, cred că da. Cine aşteaptă pomană nu poate să 
emită şi pretenţii, nu? 

De sus începuse că cadă o ploaie măruntă şi rece. 

Tom traversă şi deschise maşina, care era goală. Stu 
tremura în sacul de dormit. Tom se întoarse şi-i comunică: 

— Trei pedale. 

Stu se strădui să se concentreze, să ignore zumzetul 
înalt, dulce-acru din mintea lui, care încerca să-l împiedice. 

Bătrânul Plymouth era aproape sigur o cauză pierdută. 
Ar fi putut să-şi vadă de drum, să ajungă la celălalt versant 
al dealului, dar atunci aveau să găsească toate maşinile cu 
botul în direcţie inversă, spre deal, şi ar fi trebuit să 
traverseze firul median... care în locul acesta era accidentat 
şi lat de aproape un kilometru. Poate ar fi reuşit să 
găsească o maşină cu transmisie clasică de cealaltă parte... 
dar până atunci îi apuca întunericul. 

— Tom, ajută-mă să mă ridic. 

Tom îl ajută să se ridice fără să se lovească prea rău la 
piciorul rupt. Capul îi zvâcnea de durere şi-i huruia. Comete 
negre apărură în câmpul lui vizual şi fu cât pe ce să leşine. 
Apoi se agăţă cu un braţ de gâtul lui Tom. 

— Trebuie să mă odihnesc, murmură el. Odihnesc... 

Habar n-avea cât rămăsese în poziţia aceea, rezemat de 
Tom şi înotând prin valurile cenuşii ale semiconştienţei. 
Când se întoarse la realitate, Tom îl susţinea în continuare, 
răbdător. Ploaia măruntă şi rece se înteţise. 

— Tom, ajută-mă să ajung lângă maşină. 


Tom îl prinse de talie şi traversară astfel şoseaua până la 
locul unde Plymouthul aştepta pe banda de refugiu. 

— Pârghia capotei, murmură Stu, pipăind ornamentul de 
la botul maşinii. 

Transpiraţia i se scurgea pe obraji. Din când în când îl 
treceau fiori reci. Descoperi pârghia, dar nu fu în stare s-o 
tragă. Îi ghidă mâna lui Tom şi, peste câteva clipe, capota 
era ridicată. 

Motorul arăta exact cum îşi imaginase Stu - un V8 
murdar şi tratat cu indiferenţă. Dar bateria nu se prezenta 
în halul în care se aşteptase. Era marca Sears, nu din 
modele top, dar pe ştampila de garanţie se putea citi 
februarie 1991. Luptându-se cu năvala febrilă a gândurilor, 
Stu numără înapoi şi ajunse la concluzia că bateria fusese 
nouă în mai, anul trecut. 

— Du-te şi încearcă claxonul, îi spuse lui 'Tom. 

Rămase sprijinit de maşină, cât timp Tom se aplecă în 
cabină. Auzise de oameni pe cale să se înece care se agăţau 
de fire de pai, iar acum credea că înţelege sensul gestului. 
Ultima lui şansă de supravieţuire se dovedea o hodoroagă 
tocmai bună pentru cimitirul de maşini. 

Claxonul scoase un sunet puternic. Foarte bine. Dacă mai 
exista şi o cheie la îndemână, merita încercat. Probabil că 
ar fi fost bine să-l pună pe Tom să controleze asta de la bun 
început, dar dacă se gândea mai bine, nu mai conta foarte 
tare. Dacă nu exista şi o cheie de contact, oricum nu mai 
avea nicio importanţă, soarta lor ar fi fost pecetluită. 

Cobori capota şi o blocă lăsându-se cu toată greutatea 
peste ea. Apoi se târi într-un picior până la portiera 
şoferului şi se uită înăuntru, aşteptându-se să vadă 
contactul gol, fără chei. Dar se aflau la locul lor, atârnând 
alături de un portchei din imitație de piele, cu inițialele A.C. 
Aplecându-se cu grijă, răsuci cheia la poziţia intermediară, 
în care erau acţionate instrumentele de bord. Încet, acul 
nivelului de benzină se săltă până la puţin peste un sfert de 
rezervor. lată un mister. De ce proprietarul maşinii, acest 


A.C, o trăsese la marginea drumului şi continuase să 
meargă pe jos? 

În starea aceea de tulburare, lui Stu îi zbură gândul la 
Charles Campion, care, cu câteva clipe înaintea morţii, 
intrase în pompele lui Hap. Bătrânul A.C. era şi el bolnav, în 
ultimul hal. Gata să moară. Trage pe dreapta, opreşte 
motorul maşinii - nu în mod raţional, ci dintr-un puternic şi 
vechi reflex - şi coboară. Delirează, poate are chiar stări de 
halucinație. O porneşte peste deşertul din Utah, râzând, 
cântând, mormăind şi chicotind, apoi moare pe undeva. 
Patru luni mai târziu, Stu Redman şi Iom Cullen ajung din 
întâmplare tot în locul acela, cheile sunt în maşină, bateria 
e relativ nouă, există şi benzină... 

Mâna lui Dumnezeu. 

Nu spusese Tom acelaşi lucru despre Vegas? Mâna lui 
Dumnezeu s-a pogorât din cer. Poate că Domnul lăsase 
acest Plymouth '70 special pentru ei, ca pe o mană 
cerească. Era o idee cam trăsnită, dar cu nimic mai trăsnită 
decât o negresă bătrână de o sută de ani conducând un 
grup de refugiaţi spre pământul făgăduinţei. 

— Şi încă era în stare să facă pâine, murmură el. Până la 
sfârşitul sfârşitului, era în stare să-şi coacă pâine. 

— Ce-ai zis, Stiu? 

— N-are importanţă. Vino aici, Tom. 

— Putem porni? îl întrebă Tom plin de speranţă. 

Stu lăsă în jos scaunul şoferului, făcându-i loc lui Kojak să 
sară înăuntru, ceea ce şi făcu, după ce adulmecase de 
câteva ori. 

— Nu ştiu. Roagă-te să pornească rabla asta. 

— Okay, îi răspunse Tom cu un aer binevoitor. 


Stu se chinui cinci minute să se suie la volan. Se aşezase 
oblic, aproape în poziţia în care ar fi stat în mod normal 
pasagerul din mijloc, pe bancheta din faţă. Kojak se afla în 
spate, foarte atent la ce se petrece. Maşina era plină de 


gunoaie, cutii de la McDonald's şi hârtii de împachetat de la 
Taco Bell şi mirosea a fulgi de porumb vechi. 

Stu răsuci cheia în contact. Demarorul străvechiului 
Plymouth se roti cu forţă vreo douăzeci de secunde, apoi 
viteza scăzu vizibil. Stu apăsă din nou claxonul, care nu 
scoase decât un sunet slab de data asta. Lui Iom îi căzu 
faţa. 

— Încă nu trebuie să ne pierdem speranţa, îl linişti Stu. 
Se simţea încurajat: în bateria Sears mai rămăsese 
suficientă energie. Apăsă ambreiajul şi împinse maneta în 
viteza a doua. Deschide uşa şi împinge maşina, apoi sari 
înăuntru. 

— Nu cumva maşina o să plece în direcţia opusă? îi 
atrase Tom atenţia, cu îndoială. 

— Da, aşa este. Dar dacă motorul hodoroagei porneşte, 
recuperăm imediat distanţa. 

Tom cobori şi începu să împingă în stâlpul uşii. 
Plymouthul se puse în mişcare. Când vitezometrul ajunse la 
zece kilometri pe oră, Stu îi strigă: 

— Sari sus, Iom. 

Tom se urcă şi trânti portiera. Stu răsuci contactul în 
poziţia aprins şi aşteptă. Servodirecţia mergea foarte greu 
cu motorul stins şi îşi consumă aproape tot restul slabelor 
lui puteri ca să menţină Plymouthul pe calea cea bună. Acul 
vitezometrului urcă încet la 10, 15, 20. Coborau tăcut 
dealul pe care Tom îl urcase din greu, aproape întreaga 
dimineaţă. Picăturile de apă se adunau pe parbriz. Stu 
constată, prea târziu, că uitaseră targa. Rulau acum cu 
patruzeci de kilometri pe oră. 

— Nu porneşte, Stu, zise 'Tom îngrijorat. 

Patruzeci şi cinci la oră. Viteza era suficientă. 

— Doamne-ajută, spuse Stu, ridicând piciorul de pe 
ambreiaj. 

Plymouthul se scutură şi se smuci. Motorul se trezi la 
viaţă, tuşi, se roti de câteva ori, apoi muri. Stu gemu, atât 


de supărare, cât şi din cauza junghiului ce-i trecuse prin 
piciorul bolnav. 

— Căcat! strigă, apăsând din nou ambreiajul. Dă nişte 
pompe cu pedala de acceleraţie, Tom! Cu mâna! 

— Care dintre ele este? ţipă Iom speriat. 

— Cea lungă! 

Tom se lăsă pe podea şi apăsă acceleraţia de două ori. 
Maşina îşi luă din nou viteză, iar Stu îşi impuse să aibă 
răbdare. Străbătuseră mai bine de jumătate din pantă. 

— Acum! strigă, dând din nou drumul la ambreiaj. 

Plymouthul se aprinse cu un urlet. Kojak porni să latre. 
Fum negru ţâşni din eşapamentul ruginit, apoi căpătă o 
nuanţă albăstruie. Maşina mergea, cu rateuri, în doar şase 
cilindri, însă din fericire mergea. Stu introduse repede în 
viteza a treia, eliberă ambreiajul, acţionând pedalele doar 
cu stângul. 

— Funcţionează, Tom! ţipă el cu toată puterea. De-acum 
mergem cu maşina! 

Tom striga de bucurie. Kojak lătra şi mişca din coadă. În 
viaţa lui anterioară, dinainte de Captain Trips, când purta 
numele de Big Steve, călătorise adesea în maşina 
stăpânului său. Îi plăcea să meargă din nou într-un 
automobil, alături de noii stăpâni. 


După încă şase kilometri, ajunseră la o bretea care lega 
cele două direcţii, de vest şi de est, ale autostrăzii. 
ACCESUL PERMIS NUMAI VEHICULELOR OFICIALE, 
avertiza un indicator. Stu reuşi să mânuiască cu 
îndemânare ambreiajul şi se înscrise pe benzile mergând 
spre est, trecând printr-o singură clipă dificilă, când maşina 
cea veche se poticni, amenințând să se oprească. Dar 
motorul era cald şi reuşi să depăşească momentul de 
cumpănă. Stu reveni în viteza a treia şi apoi îşi permise să 
se relaxeze puţin, respirând din greu şi încercând să-şi 
potolească bătaia grăbită şi chinuită a inimii. Perdeaua 
cenuşie voia să-l copleşească iarăşi, dar i se împotrivi. Peste 


câteva minute, Tom văzu sacul de dormit portocaliu, ce-i 
servise lui Stu de targă improvizată. 

— La revedere! îi strigă Tom plin de bună dispoziţie. La 
revedere, noi mergem la Boulder, Doamne, da! 

Eu unul aş fi mulţumit să ajungem la Green River în seara 
asta, cugetă Stu. 

Sosiră în oraş imediat după lăsarea întunericului, Stu 
conducând încet şi cu precauţie Plymouthul prin străzile 
întunecoase, pline de maşini abandonate. Parcă pe strada 
principală, înaintea unei clădiri a cărei firmă anunţa 
mândru „Utah Hotel”. Era o clădire mohorâtă, de trei etaje, 
iar Stu se gândi că, dinspre partea asta, Waldorf-Astoria nu 
avea deocamdată niciun motiv să se teamă de concurenţă. 
Capul începuse din nou să-i huruie şi avea momente când 
pierdea legătura cu realitatea. De mai multe ori avusese 
impresia că maşina se umpluse de lume, pe ultimii treizeci 
de kilometri. Fran. Nick Andros. Norm Bruett. Într-un rând 
se uitase peste umăr şi i se păruse că-l vede pe Chris 
Ortega, barmanul de la Indian Head, cu o puşcă în mână. 

Era obosit. Mai obosit ca niciodată. 

— Aici, murmură el. Trebuie să înnoptăm aici, Nicky. Sunt 
sfârşit. 

— Stu, sunt eu, Iom. Tom Cullen. Doamne, da. 

— Tom, da. Trebuie să ne oprim. Poţi să mă ajuţi să 
intrăm? 

— Sigur că da. Ai fost nemaipomenit, cum ai reuşit să 
pornegşti vechitura asta. 

— O să mai beau o bere, îi spuse Stu. Nu cumva ai şi-o 
ţigară? Mi-e o poftă grozavă să trag câteva fumuri. 

Cu aceste cuvinte, se prăbuşi peste roata maşinii. 

Tom cobori din maşină şi-l duse în hotel. Recepţia era 
umedă şi întunecoasă, dar exista un cămin şi o cutie pe 
jumătate umplută cu lemne de foc, chiar alături. Îl întinse 
pe Stu pe o canapea tocită, sub capul imens al unui elan, şi 
apoi făcu focul, în timp ce Kojak se învârtea prin jur, 
adulmecând. Respirația lui Stu era greoaie, însoţită de un 


hârâit neplăcut. Din când în când mormăia, uneori striga 
ceva de neînțeles, spre imensa spaimă a lui Tom. 

Aprinse un foc imens şi apoi începu să caute perne şi 
pături pentru Stu şi pentru el. Împinse canapeaua lui Stu 
ceva mai aproape de foc şi apoi se culcă lângă el. Kojak se 
întinse de partea cealaltă, în aşa fel încât să-l încălzească 
mai bine pe bolnav. 

Tom rămase cu privirile aţintite spre tavanul ornamentat 
cu folie de cositor şi garnisit pe la colţuri cu pânze de 
păianjen. Stu era foarte bolnav. Motiv de extremă 
îngrijorare. Când se trezea din nou, Iom avea să-l întrebe 
ce-i de făcut. 

Dar dacă... dacă nu se mai trezea deloc? 

Vântul trecea urlând pe lângă hotel. Stropii de ploaie 
izbeau în ferestre. Spre miezul nopţii, după ce Tom 
adormise, temperatura scăzuse cu încă patru grade, iar 
ploaia se transformase în lapoviţă. Departe, spre vest, 
marginile frontului acestei furtuni împingeau un nor vast, 
radioactiv, în direcţia Californiei, unde avea să facă noi 
victime. 

La un moment dat, după ora 2, Kojak îşi înălţă capul şi 
scânci speriat. Tom Cullen se ridicase din pat. Avea ochii 
deschişi şi goi. Kojak scheună din nou, dar Tom nu-l băgă în 
seamă. Se duse la uşă şi ieşi în noaptea cumplită. Kojak se 
duse la fereastra din sala recepţiei şi se ridică pe labele din 
spate, privind afară. Rămase o vreme la geam, continuând 
să scâncească trist. Apoi se întoarse şi se lungi din nou 
alături de Stu. 

Vântul continua să urle şi să vâjăie. 


CAPITOLUL 75 


— Am fost la un pas de moarte, ştii, spuse Nick. 

El şi cu Tom mergeau împreună pe trotuarele pustii. 
Vântul urla fără încetare, ca un nesfârşit expres fantomatic 
străbătând cerul negru. Stârnea pe străzi vaiete ciudate, ca 
de sirenă. Dac-ar fi fost treaz, Iom ar fi ţipat Stafiile! şi ar fi 
fugit. Dar nu era treaz - sau nu neapărat treaz - iar Nick se 
afla împreună cu el. Lapoviţa rece îl izbea în obraz. 

— Chiar aşa? exclamă Tom. Doamne! 

Nick râse. Vocea lui era profundă şi melodioasă, o voce 
foarte plăcută. Lui Tom îi plăcea la nebunie să-l audă 
vorbind. 

— Sigur că da. Necunoscute sunt căile Lui. Gripa nu m-a 
doborât, dar era s-o păţesc din pricina unei zgârieturi de-a 
lungul piciorului. Uite, priveşte aici. 

Aparent indiferent la frig, Nick îşi desfăcu centura şi-şi 
trase jeanşii în jos. Tom se aplecă interesat, precum un 
băieţel căruia i se arată un neg cu fire de păr crescând din 
vârf, o rană sau o înţepătură interesantă. De-a lungul 
piciorului lui Nick se vedea o cicatrice urâtă, de-abia 
vindecată. Pornea chiar de sub pântece, chiar de la 
încheietura coapsei, şi cobora, pe lângă rotulă, până la 
mijlocul tibiei, unde, în sfârşit, se termina. 

— Şi din asta era să mori? 

Nick îşi trase jeanşii la loc şi-şi încheie centura. 

— N-a fost adâncă, dar s-a infectat. Infecţie înseamnă că 
în rană au pătruns nişte microbi. Infecția este cel mai 
periculos lucru care există, Iom. Tocmai din cauza infecţiei 
produse de virusul Supergripei au murit atâţia oameni. Şi 
tot un soi de infecţie i-a împins pe oameni să producă 
virusul, la început. O infecţie a creierului. 

— Infecţie, şopti Iom, fascinat. 

Porniseră din nou la drum, parcă plutind deasupra 
trotuarului. 


— Tom, şi Stu are tot o infecţie. 

— Nu... nu, nu spune asta, Nick... Îl sperii pe Tom Cullen, 
Doamne, da, să ştii că-l sperii! 

— Ştiu asta, Iom, şi-mi pare râu. Dar trebuie să afli. Are 
pneumonie la ambii plămâni. A dormit sub cerul liber 
aproape două săptămâni. Trebuie să-l îngrijeşti într-un 
anume fel. Dar şi aşa, este aproape sigur că va muri. Să fii 
pregătit şi pentru asta. 

— Nu, nu-mi... 

— Tom. Nick îşi puse mâna pe umărul lui Tom, dar Tom 
nu simţi nimic... ca şi cum mâna lui Nick ar fi fost de fum. 
Dacă moare, tu şi Kojak trebuie să vă continuaţi drumul. Să 
ajungeţi la Boulder şi să le spui celor de-acolo că ai văzut 
mâna Domnului în deşert. Dacă aceasta e voia lui 
Dumnezeu, Stu va merge împreună cu tine... la timpul 
potrivit. Dar dacă e voia Domnului ca Stu să piară, aşa se va 
întâmpla. Cum a fost să fie şi cu mine. 

— Nick, te rog... 

— Ţi-am arătat rana de la piciorul meu cu un scop. Există 
pastile împotriva infecțiilor. În locuri cum este acesta. 

Tom se uită în jur şi, spre surprinderea lui, constată că nu 
se mai aflau pe stradă. Se aflau într-un magazin întunecos. 
O farmacie. De tavan atârna, suspendat cu o coardă de 
pian, un scaun pe rotile, ca un fantomatic cadavru mecanic. 
În dreapta lui Tom, un afiş anunţa: DISPOZITIVE 
ÎMPOTRIVA INCONTINENŢEI. 

— Da, domnule? Cu ce vă pot servi? 

Tom se suci pe călcâie. Nick se afla în spatele tejghelei, 
într-un halat alb. 

— Nick? 

— Da, domnule. Nick începu să pună sticluţe cu pastile 
înaintea lui Tom. Aici este penicilină. Foarte bună împotriva 
pneumoniei. Aici ai ampicilină, iar asta-i amoxicilină. Foarte 
bune şi ele. lar asta-i penicilină-V, care de obicei se 
administrează copiilor. S-ar putea să aibă efect, dacă 
celelalte se dovedesc ineficiente. Trebuie să bea foarte 


multă apă şi sucuri, dar pentru că probabil n-o să prea 
găseşti, dă-i din astea. Sunt tablete de vitamina C. Apoi, 
trebuie să fie plimbat... 

— Nu pot să ţin minte totul! se tângui Tom. 

— Mi-e teamă că va trebui. În afară de tine, nu maie 
nimeni pe aici. Eşti singur. 

Tom începu să plângă. 

Nick se aplecă înainte. Braţul lui execută o mişcare de 
măturare. Propriu-zis, nu-l pălmui - din nou avu senzaţia că 
trupul lui Nick era din fum, care îl ocolea sau poate trecea 
prin el - cu toate acestea, Tom îşi simţi capul pornind spre 
spate. I se păru că în minte i se declanşează un resort. 

— Opreşte-te! Nu poţi să te porţi ca un copil, tocmai 
acum! Fii bărbat, Tom! Pentru numele lui Dumnezeu, fii 
bărbat! 

Tom rămase cu privirile aţintite asupra lui Nick, cu mâna 
la obraz şi ochii mari. 

— Să-l plimbi, îi spuse Nick. Ridică-l pe piciorul sănătos. 
Trage de el, dacă e nevoie. Dar neapărat ridică-l de pe 
spate, pentru că altfel moare sufocat. 

— Se poartă de parcă n-ar fi el, spuse Iom. Strigă... 
vorbeşte cu oameni care nu se află acolo. 

— Delirează. Oricum, plimbă-l. Cât se poate mai mult. Fă-l 
să înghită penicilină, câte o pilulă de fiecare dată. Dă-i 
aspirină, ţine-l la cald. Roagă-te. Astea sunt lucruri pe care 
le poţi face. 

— Foarte bine, Nick. Foarte bine, am să mă străduiesc să 
mă port ca un bărbat. Voi încerca să nu uit. Dar tare mi-aş 
dori să fii şi tu aici, Doamne, da! 

— Fă cum ştii tu mai bine, Iom. Asta-i tot. 

Nick dispăru. Tom se trezi în farmacia pustie, lângă 
tejghea. În faţa lui se găseau patru sticluţe cu pilule. Tom se 
holbă vreme îndelungată la ele, apoi le culese şi porni. 


Tom se întoarse la 4 dimineaţa, cu umerii îngheţaţi de 
zloată. Furtuna se mai domolise, iar la răsărit se ivise o 


geană de lumină. Kojak îi făcu o primire entuziastă, lătrând 
vesel, iar Stu gemu şi se trezi. Tom îngenunche lângă el. 

— Stu? 

— Tom? Respir greu. 

— Am medicamente, Stu. Mi le-a arătat Nick. Le iei şi 
scapi de infecţie. Chiar acum o să iei una. 

Din plasa pe care o adusese cu el, Iom scoase cele patru 
flacoane cu medicamente şi o sticlă mare cu Gatorade. Nick 
se înşelase în ceea ce priveşte sucurile. La Green River 
Superette erau o mulţime. 

Stu se uită la pilule, ţinându-le aproape de ochi. 

— Tom, de unde-ai luat astea? 

— De la farmacie. Nick mi le-a dat. 

— Ei, nu se poate. 

— Ba da! Ba da! Trebuie să iei mai întâi penicilină, ca să 
vedem dacă are efect. Pe care scrie penicilină? 

— Pe asta... dar, Tom... 

— Nu. Aşa trebuie. Aşa a spus Nick. Şi e musai să mergi. 

— Nu pot merge. Am un picior rupt. Şi mi-e rău. 

Vocea lui Stu devenise morocănoasă şi arţăgoasă. Vocea 
pe care o auzi de obicei în salonul unui spital. 

— E obligatoriu. Dacă nu, te trag eu, cu mâinile mele, îi 
explică Tom. 

Stu îşi pierdu şi ultima lui vagă relaţie cu realitatea. Tom 
îi vâri o capsulă de penicilină în gură, iar Stu o înghiţi, din 
reflex, cu Gatorade, ca să nu se înece. Cu toate acestea, îl 
cuprinse o criză gravă de tuse, iar Iom prinse să-l bată pe 
spate, de parc-ar fi fost un bebeluş pe care-l ajuta să râgâie. 
Apoi, cu forţa, îl ridică pe Stu pe piciorul cel bun şi începu 
să-l plimbe încolo şi încoace prin recepţie, urmaţi de Kojak, 
care avea un aer îngrijorat. 

— Te rog, Doamne, spunea Iom. le rog, Doamne, te rog, 
Doamne. 

Stu strigă: 

— Ştiu de unde să-i fac rost de o scândură pentru spălat, 
Glen! Au la magazinul ăla cu instrumente muzicale! Am 


văzut una în vitrină! 

— Te rog, Doamne, gâfâia "Tom. 

Capul lui Stu i se lăsase pe umăr. Ardea ca un cuptor. În 
urma lui se târa, neputincios, piciorul prins în atele. 

Nicicând nu păruse Boulderul mai departe decât în acea 
mohorâtă dimineaţă. 


Lupta lui Stu cu pneumonia dură două săptămâni. Înghiţi 
cantităţi uriaşe de Gatorade, V-8, suc de grepfrut Welch şi 
diverse tipuri de suc de portocale. Rareori îşi dădea seama 
ce bea. Urina lui era puternic colorată şi acidă. Făcea pe el 
ca un copil şi, tot ca la copii, scaunele erau de culoare 
galben-deschis, moi şi absolut imprevizibile. Tom îl ţinea 
curat. Iom îl plimba prin sala de recepţie de la Utah Hotel. 
Şi aştepta noaptea când avea să rămână treaz, nu pentru că 
Stu delira în somn, ci pentru că respiraţia aceea greoaie 
avea, în sfârşit, să înceteze. 

Penicilina îi provocă după două zile o erupție roşiatică, 
urâtă, şi Tom trecu la ampicilină. Stu o suportă mai bine. Pe 
7 octombrie, Tom se sculă în zori şi-l găsi pe Stu dormind 
profund. Întregul lui corp era scăldat în transpiraţie, dar 
fruntea era rece. Febra cedase în cursul nopţii. 
Următoarele două zile, Stu dormi aproape tot timpul. Tom 
duse o adevărată luptă cu el ca să-l trezească doar cât să-şi 
ia pilulele şi cuburile de zahăr de la restaurantul lui Utah 
Hotel. 

Pe 11 octombrie boala se întoarse şi 'Tom se temu cumplit 
că sfârşitul era aproape. Dar temperatura nu crescu la fel 
de mult, iar respiraţia nu deveni la fel de greoaie ca în 
teribilele dimineţi de 5 şi 6. 

Pe 13 octombrie, după ce aţipise într-unul dintre 
scaunele din recepţie, Tom se trezi şi-l văzu pe Stu în 
picioare, privind în jur. 

— Tom, şopti el, sunt viu. 

— Da, exclamă 'Tom în culmea bucuriei. Doamne, da! 


— Mi-e foame. N-ai putea pregăti nişte supă, Iom? Cu 
tăiţei, poate? 

Până spre 18, încetul cu încetul prinse puteri. Se plimba 
în hol câte cinci minute la rând, sprijinit pe cârjele pe care 
Tom i le adusese de la farmacie. Din locul în care oasele 
fracturate începuseră să se prindă venea o mâncărime 
continuă şi înnebunitoare. Pe 20 octombrie ieşi la plimbare 
afară pentru prima oară. Înfofolit în haine groase şi o uriaşă 
blană de oaie. Ziua era caldă şi însorită, dar frigul ameninţa 
să vină în orice moment. Chiar dacă la Boulder era încă 
miez de toamnă şi plopii se împodobeau cu auriu, aici se 
aflau în prag de iarnă. Se vedeau deja petice acoperite cu 
granule îngheţate de zăpadă, în zonele umbroase, unde 
soarele nu ajungea niciodată. 

— Nu ştiu, Tom, spuse el. Cred că am putea ajunge până 
la Grand Junction, dar de acolo înainte, nu ştiu. În munţi 
trebuie să fie foarte multă zăpadă. lar eu n-am curajul să 
mă mişc, cel puţin pentru o vreme. Trebuie mai întâi să fiu 
din nou în stare să merg. 

— Şi cât mai durează până ce poţi din nou să mergi, Stu? 

— Nu ştiu, Tom. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să 
vedem. 

Stu era hotărât să nu se mişte prea repede, să nu forţeze 
- fusese atât de aproape de moarte, încât cu atât mai mult 
se bucura acum de însănătoşire. Dorea ca ea să fie deplină. 
Se mutară din holul recepţiei într-un apartament de două 
camere, tot la parter. Camera de vizavi o primi Kojak. 
Piciorul lui Stu se refăcea cu adevărat, dar din cauză că 
oasele nu fuseseră potrivite cum se cuvine, piciorul nu avea 
să-şi recapete forma lui normală, dreaptă, decât dacă 
George Richardson consimţea să-l rupă din nou şi să i-l 
pună la loc. Avea să rămână cu un şchiopătat când renunţa 
la cârje. 

Cu toate acestea, se puse pe treabă, făcând exerciţii şi 
încercând să-şi întărească muşchii. Ca să-şi recapete chiar 
şi numai şaptezeci şi cinci la sută din capacitatea piciorului 


avea să dureze foarte mult, dar oricum nu avea nimic 
altceva de făcut peste iarnă. 

La 28 octombrie, la Green River se aşternu un strat de 
zăpadă de aproape doisprezece centimetri. 

— Dacă nu ne mişcăm repede, îi spuse Stu lui Tom, 
contemplând ninsoarea, vom petrece toată iarna asta 
afurisită la Utah Hotel. 

Ziua următoare merseră cu Plymouthul lor la staţia de 
benzină de la marginea oraşului. Făcând multe pauze şi 
lăsându-l pe Tom să îndeplinească partea grea a muncii, 
schimbară cauciucurile cam chele din spate pe o pereche 
de anvelope speciale pentru zăpadă. Stu se gândi că ar fi 
fost mai bine să găsească o maşină cu tracţiune integrală, 
însă în cele din urmă hotări, în chip destul de irațional, că e 
mai bine să se declare mulţumiţi cu ceea ce le oferise şansa. 
Tom încheie operaţiunea prin încărcarea a patru saci cu 
nisip, de câte douăzeci şi cinci de kilograme, în portbagajul 
maşinii. Părăsiră Green River de Halloween, îndreptându-se 
spre est. 

Ajunseră la Grand Junction pe 2 noiembrie, la prânz; cum 
avea să se dovedească, nu le mai rămăseseră la dispoziţie 
decât trei ore. Cerul fusese plumburiu întreaga dimineaţă 
şi, când intrară pe strada principală, primii fulgi de zăpadă 
începuseră să danseze pe botul Plymouthului. Trecuseră de 
mai multe ori printre trâmbe trecătoare de fulgi, dar acum 
era vorba de o ninsoare serioasă. După cum arătau norii, 
urma o furtună de zăpadă. 

— Alege bine unde vrei să ne instalăm, spuse Stu. S-ar 
putea să rămânem blocaţi mai multă vreme. 

Tom îi arătă cu degetul: 

— Acolo! Motelul ăla, cu stea pe el! 

Motelul cu stea era Grand Junction Holiday Inn. 

Dedesubtul firmei şi a stelei îmbietoare se vedea un 
anunţ, pe care scria cu litere mari şi roşii: 

BUN V NIT LA SĂRB TOAREA VERII 

GR ND JUNCITION '90! 


12 IUNIE - 4 IU IE! 

— Foarte bine. La Holiday Inn vom trage. 

Parcă maşina şi opri motorul Plymouthului, care nu avea 
să mai fie niciodată aprins. Către ora 2 după-amiaza, ningea 
aşezat, perdeaua albă şi groasă căzând tăcut şi aparent 
fără sfârşit. Pe la 4, vântul uşor se transformase în vijelie, 
măturând zăpada şi troienind-o în munţi ce creşteau 
halucinant. Ninse toată noaptea. Când se treziră a doua zi, 
îl văzură pe Kojak în faţa uşilor mari, duble, din holul de 
recepţie, contemplând imensa mare albă şi nemişcată. Doar 
o gaiţă se plimba ţanţoş pe rămăşiţele unui cort ridicat vara 
trecută, de cealaltă parte a străzii. 

— Sfinte Sisoe, murmură Iom. Suntem blocaţi de zăpadă, 
este, Stu? 

Stu încuviinţă din cap. 

— Cum mai ajungem noi la Boulder pe o vreme ca asta? 

— Aşteptăm primăvara, îl lămuri Stu. 

— Şi până atunci? 

Tom părea atât de abătut, încât Stu îşi lăsă braţul pe 
umărul lui. 

— Timpul trece repede, îl consolă, deşi ştia prea bine că 
n-o să-i rabde inima pe niciunul dintre ei să aştepte până 
atunci. 


Stu gemea şi se tânguia de o vreme în beznă. În cele din 
urmă, trase un țipăt suficient de puternic ca să se smulgă 
din vis şi să se trezească în camera lui de la Holiday Inn 
proptit într-un cot şi holbându-se în gol. Oftă prelung şi 
tremurat şi întinse mâna spre veioza de pe noptieră. 
Acţionă de două ori întrerupătorul înainte să-şi revină de 
tot. Ciudat cât de greu dispărea obişnuinţa de a avea curent 
electric. Ridică lampa Coleman de pe podea şi o aprinse. 
Folosi oala de noapte şi apoi se aşeză pe scaunul de la 
birou. Ceasul lui arăta ora 3.15 dimineaţa. 

Avusese iarăşi visul. Visul cu Frannie. Coşmarul. 


Totul se petrecea întotdeauna la fel. Frannie avea dureri, 
transpiraţia îi scălda obrajii. Richardson era pregătit să 
intervină, iar Laurie Constable era gata să-l ajute. 
Picioarele lui Fran erau ridicate şi prinse în brățări de oţel 
inoxidabil... 

Împinge, Frannie. Ţine-te tare. Merge foarte bine. 

Dar după privirea sumbră a lui George pe deasupra 
măştii, Stu înţelegea că lui Fran nu-i merge deloc bine. 
Ceva nu era în regulă. Laurie îi ştergea transpiraţia de pe 
faţă şi-i aranja părul pe frunte. 

Iese cu picioarele înainte. 

Cine pronunţase aceste cuvinte? Era o voce sinistră, fără 
trup, înceată şi tărăgănată, ca o voce înregistrată pe un disc 
de 45, ascultat pe turaţia 33. 

lese cu picioarele înainte. 

Vocea lui George: Ar fi bine să-l chemi pe Dick. Spune-i că 
s-ar putea să fie nevoie... 

Vocea lui Laurie: Doctore, a început să piardă foarte mult 
sânge... 

Stu îşi aprinse o ţigară. Era îngrozitor de proastă la gust, 
dar după visul acela, orice i se părea o mângâiere. E pur şi 
simplu un vis provocat de îngrijorare. Ai în tine ideea asta, 
tipic macho, că lucrurile nu ies cum trebuie, dacă nu eşti şi 
tu acolo. Hai, Stuart, las-o baltă: Frannie e bine. Nu toate 
visele se împlinesc. 

Dar de o jumătate de an încoace prea multe dintre ele se 
dovediseră reale. Sentimentul că în acest vis, în care Fran 
năştea, i se arăta viitorul, nu voia să-l părăsească. 

Stinse ţigara fumată până la jumătate şi se uită absent în 
flacăra stabilă a lămpii. Era 29 noiembrie; stăteau la Grand 
Junction Holiday Inn de aproape patru săptămâni. Timpul 
trecuse încet, dar reuşiseră să-şi găsească o distracţie, 
având la dispoziţie un întreg oraş unde puteai prăda tot 
felul de nimicuri amuzante. 

Într-un depozit de pe Grand Avenue, Stu descoperise un 
generator Honda de dimensiuni medii pe care-l 


transportaseră în Convention Hall, vizavi de Holiday Inn, 
ridicându-l cu un scripete pe o sanie trasă cu două Snow 
Cats - cu alte cuvinte, cam cum îşi cărase Trashcan Man 
ultimul dar pentru Randall Flagg. 

— Ce-o să facem cu el? întrebă Tom. Punem în funcţiune 
curentul electric la motel? 

— Generatorul e prea mic pentru asta. 

— Şi-atunci? La ce bun? Iom ţopăia de nerăbdare. 

— O să vezi, îi promise Stu. 

Puseră generatorul în cabina cu dispozitive electrice din 
Convention Hall, iar Tom uită imediat de el - ceea ce Stu şi 
sperase. A doua zi plecă la Grand Junction Sixplex cu 
snowmobilul şi, folosindu-se de astă dată singur de sanie şi 
de scripete, cobori un vechi aparat de proiecţie de treizeci 
şi cinci de milimetri pe fereastra de la primul etaj al 
depozitului, acolo unde-l găsise cu prilejul unei prime 
explorări. Fusese înfăşurat în plastic... şi apoi uitat, pur şi 
simplu, judecând după praful care se adunase pe învelişul 
protector. 

Stu mergea acum destul de bine, cu toate acestea 
avusese nevoie de aproape trei ore ca să tragă proiectorul 
din uşa lui Convention Hall până în centrul sălii. Folosise 
trei mici şasiuri rulante, aşteptându-se tot timpul să apară 
şi Tom, în căutarea lui. Munca ar fi mers mult mai repede cu 
ajutorul lui Tom, dar ar fi ratat surpriza. Se pare însă că 
Tom avea altceva de făcut şi nu-l văzu toată ziua. Când Tom 
apăru la Holiday Inn pe la 5, cu obrajii roşii şi înfăşurat într- 
un şal, totul era deja pregătit. 

Stu adusese toate cele şase filme pe care le găsise la 
complexul Grand Junction Cinema. După cină, Stu spuse, pe 
un ton nepăsător: 

— Hai cu mine la Convention Hall, Tom. 

— De ce? 

— Ai să vezi. 

Ca să ajungă la Convention Hall, nu trebuia decât să 
traverseze strada înzăpezită. La intrare, Stu îi întinse lui 


Tom o cutie cu floricele de porumb. 

— Asta la ce-mi trebuie? se miră Tom. 

— N-are niciun haz să te uiţi la film fără popcorn, fleţule, 
spuse Stu zâmbind. 

— FILM? 

— Păi sigur că da. 

Tom năvăli în Convention Hall. Văzu proiectorul cel mare 
gata de pornire, ecranul sălii de conferinţe tras şi două 
scaune pliante aşezate în mijlocul încăperii imense şi pustii. 

— Uau, şopti, iar Stu nu şi-ar fi putut dori mai mult decât 
această expresie de imensă uimire a tânărului. 

— Am lucrat trei veri la Starlite Drive-In din Braintree, îi 
explică Stu. Sper că n-am uitat să fac o reparaţie, dacă 
filmul se întrerupe. 

— Uau, repetă Tom. 

— Trebuie să facem pauze între bobine. N-am de gând să 
mai umblu după încă un aparat. 

Stu păşi cu grijă prin încâlceala de fire, care legau 
proiectorul de generatorul Honda din cămăruţă, şi trase de 
şnurul de pornire. Generatorul începu să duduie vesel. Stu 
închise uşa cât mai bine, ca să estompeze zgomotul 
motorului, apoi stinse luminile. Peste nici cinci minute 
stăteau unul lângă celălalt şi-l urmăreau pe Silvester 
Stallone ucigând sute de traficanţi de droguri în Rambo IV: 
The Fire-Fight. Sunetul Dolby se revărsa asupra lor din cele 
şaisprezece difuzoare din Convention Hall, uneori atât de 
tare, încât abia de mai auzeau dialogurile (atâtea câte 
erau)... dar le plăcu la nebunie. 

Gândindu-se mai bine la ce făcuse, Stu nu se abţinu să nu 
zâmbească. Cineva care nu-l cunoştea ar fi putut să-l 
considere prost - nu avea decât să lege un aparat video la 
un generator cu mult mai mic şi ar fi putut astfel să 
urmărească sute de filme, probabil chiar în Holiday Inn. Dar 
după părerea lui, un film la televizor nu se compara cu unul 
văzut la cinema. Şi nici asta nu era lucrul cel mai important. 


Trebuia să-şi omoare timpul cumva... şi uneori timpul era 
foarte greu de omorât. 

Oricum, unul dintre filme era o reeditare a unuia dintre 
ultimele filme de desene animate ale lui Disney, Oliver and 
Company, care nu fusese niciodată difuzat pe casetă. Tom 
nu se mai sătura privindu-l, râzând ca un copil la diversele 
boroboaţe ale lui Oliver, Artful Dodger şi Fagin, care, în 
desenul animat, locuiau pe un şlep din New York şi 
dormeau pe un scaun furat dintr-un avion. 

În afară de cinematograf, Stu asamblase şi peste 
douăzeci de modele auto de jucărie, inclusiv un Rolls-Royce 
din două sute patruzeci de piese, care costa şaizeci şi cinci 
de dolari înainte de Supergripă. Tom construise o machetă 
stranie, dar foarte atrăgătoare, în felul ei, care acoperea 
aproape jumătate din suprafaţa sălii de recepţie, cea mai 
mare din Holiday Inn; folosise mucava, ipsos şi diverşi 
coloranţi pentru alimente. O numise Baza Lunară Alpha. 
Da, îşi găsiseră tot timpul de lucru, dar... 

Ceea ce-ţi trece ţie prin minte e o nebunie. 

Îşi îndoi genunchiul. Era într-o formă mult mai bună 
decât ar fi putut spera, în parte datorită greutăților şi 
maşinăriilor pentru exerciţii fizice din sala specială de la 
Holiday Inn. Înţepeneala şi durerile nu dispăruseră, dar era 
în stare să meargă fără cârje, şchiopătând uşor. Încet şi cu 
grijă, ar fi putut să plece la drum. Era convins că-l poate 
învăţa pe Tom cum să conducă un Arctic Cat, de felul celor 
pe care aproape oricine le ţinea aici în spatele garajelor. 
Dacă străbăteau câte treizeci de kilometri pe zi, cu cort, 
saci mari de dormit şi concentrate uscate prin congelare 
din belşug... 

Sigur că da, şi când o veni peste voi avalanşa tocmai în 
Vail Pass, o s-o ameninţaţi cu un buchet de morcovi 
congelaţi şi-o să-i spuneţi să se ducă într-altă parte. E o 
nebunie! 

Totuşi... 


Îşi strivi ţigara şi stinse lampa cu gaz. Dar nu adormi 
decât foarte târziu. 


La micul dejun, îşi întrebă prietenul: 

— Tom, cât de tare doreşti tu să ajungi la Boulder? 

— Şi să-i văd pe Fran, Dick, Sandy? Doamne, vreau să ne 
întoarcem la Boulder mai mult ca orice pe lume. Crezi că au 
dat căsuţa mea altcuiva? 

— Nu, sunt sigur că n-au dat-o. Ce vreau să te întreb eu 
este dacă nu cumva ar merita să ne încercăm norocul? 

Tom păru nedumerit. Tocmai când Stu se pregătea să 
explice mai departe, Tom vorbi: 

— Doamne, în toate trebuie să ai puţin noroc, este? 

Hotărârea a fost luată în acest chip simplu. Părăsiră 
Grand Junction în ultima zi a lui noiembrie. 


N-a fost nevoie să-l înveţe pe Tom cum să meargă cu 
snowmobilul. Stu găsi un monstru de vehicul într-un 
adăpost al Departamentului Circulaţie Colorado, la doar 
ceva mai mult de un kilometru de Holiday Inn. Avea un 
motor supradimensionat, structură în stare să reziste la 
vânturile cele mai rele şi, ce era mai important, fusese 
modificat în aşa fel încât să cuprindă şi un compartiment 
deschis pentru depozitare, destinat, fără îndoială, 
echipamentelor speciale pentru acţiunile de intervenţie. 
Spaţiul era suficient de încăpător pentru un câine mare. 
Oraşul având un număr considerabil de magazine cu 
obiecte destinate activităţilor sub cerul liber, s-au echipat 
fără greutate pentru călătorie, cu toate că epidemia de 
gripă se dezlănţuise la începutul verii. Luară cu ei un cort 
uşor, format din două jumătăţi, şi saci groşi de dormit, câte 
o pereche de schiuri pentru fond (deşi gândul că va trebui 
să-i dea lecţii de schi-fond lui Tom nu-l încânta deloc pe 
Stu), o sobă Coleman mare, cu gaz, lanterne, butelii cu gaz, 
baterii de rezervă, alimente concentrate şi o puşcă Garand 
mare, cu lunetă. 


Până după prânzul celei dintâi zile, Stu îşi dădu seama că 
teama de a rămâne înzăpeziţi şi fără alimente într-un loc 
oarecare era nefondată. Pădurile erau pline de vânat; nu 
mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. Ceva mai târziu, în aceeaşi 
după-amiază, împuşcă un cerb, cel dintâi din clasa a noua, 
când chiulise de la şcoală ca să meargă la vânătoare cu 
Unchiul Dale. Cerbul de atunci fusese de fapt o căprioară 
costelivă, a cărei carne avusese gust de sălbăticiune şi 
destul de amar... din cauza urzicilor, îi explicase Unchiul 
Dale. Acesta însă era un cerb splendid, masiv şi cu pieptul 
lat. Dar iarna de-abia începea, îşi zise Stu în timp ce-i 
scotea maţele cu un cuţit imens, pe care-l luase dintr-un 
magazin de articole sportive din Grand Junction, iarna de- 
abia începuse. Natura avea propriul ei stil de a rezolva 
suprapopularea. Tom aprinse focul, în timp ce Stu se 
străduia să tranşeze cât mai bine cerbul; mânecile hainei lui 
grele, mânjite cu sângele lipicios, se întăriseră. Când 
isprăvi, întunericul se lăsase de vreo trei ore, iar piciorul lui 
bolnav cânta „Ave Maria”. Căprioara pe care o vânase cu 
Unchiul Dale fusese pregătită de Shoey, un bătrân, care 
locuia într-o magherniţă la ieşirea din Braintree. O jupuise 
şi o tranşase pentru trei dolari şi cinci kilograme de carne. 

— Ce bine-ar fi fost dacă era şi bătrânul Shoey prin 
preajmă, în seara asta, spuse el oftând. 

— Cine? tresări Iom, care aţipise. 

— Nimeni, Iom. Vorbeam şi eu de unul singur. 

După cum avea să se dovedească, efortul meritase. 
Carnea era dulce, delicioasă. După ce mâncaseră pe 
săturate, Stu pregăti încă vreo cincisprezece kilograme, pe 
care a doua zi de dimineaţă le puse într-unul dintre 
compartimentele mai mici de depozitare ale snowmobilului. 
În cea dintâi zi nu străbătuseră decât douăzeci şi patru de 
kilometri. 


În noaptea aceea, visul se schimbă. Se afla din nou în sala 
de naşteri. Sângele se răspândise peste tot - mânecile 


bluzei albe pe care o purta erau mânjite şi se întăriseră. 
Cearşaful ce o acoperea pe Frannie era şi el ud de sânge. 
lar ea ţipa fără încetare. 

Vine, îi spunea George printre gâfâituri. l-a sosit, în 
sfârşit, sorocul, Frannie, copilul aşteaptă să se nască, 
împinge, deci! ÎMPINGE! 

leşi, ieşi într-adevăr, purtat de un ultim puhoi de sânge. 
George îl ajută pe copil să se elibereze, prinzându-l de 
şolduri, pentru că ieşise cu picioarele înainte. 

Laurie începu să ţipe. Instrumentele din oţel inoxidabil se 
răspândiră peste tot... 

Pentru că era un lup cu faţă de om, rânjind turbat, era 
chiar Flagg, a cărui vreme venise din nou, nu era mort, încă 
nu murise, mai bântuia prin lume, Frannie îl născuse pe 
Randall Flagg... 

Stu se trezi, auzindu-şi respiraţia grea. Oare strigase? 

Tom dormea dus, cuibărit atât de adânc în sacul de 
dormit, încât Stu nu-i mai vedea decât bucla de pe frunte. 
Kojak stătea încovrigat alături de Stu. Totul era în regulă, 
nu fusese decât un vis... 

Şi atunci se ridică în noapte un urlet, înălțându-se, 
modulat, ca dangătul de argint al disperării... urletul unui 
lup sau, poate, chiotul stafiei unui ucigaş. 

Kojak îşi înălţă capul. 

Stu simţi cum i se face piele de găină pe braţe, pe coapse, 
pe pântece. 

Urletul nu se repetă. 

Stu adormi. De dimineaţă, îşi făcură bagajul şi porniră 
mai departe. Tom băgă de seamă că maţele cerbului 
dispăruseră. În locul respectiv se vedea o învălmăşeală de 
urme şi pata de sânge, acum de un roz şters pe suprafaţa 
albă de nea, a animalului vânat de Stu... atât şi nimic mai 
mult. 


După cinci zile de vreme bună, ajunseră la Rifle. A doua 
zi de dimineaţă, viforul se dezlănţuise cu toată forţa. Stu fu 


de părere că era mai bine să aştepte vremea bună acolo şi 
traseră la un motel din localitate. Tom deschise larg uşile 
holului, iar Stu intră cu snowmobilul înăuntru. După cum îi 
spuse lui Tom, era un garaj excelent, chiar dacă şenilele 
grele ale vehiculului distruseseră covorul moale din 
recepţie. 


Ninse trei zile încheiate. Când se treziră, în dimineaţa de 
10 decembrie, şi ieşiră din vizuina lor, soarele strălucea pe 
cer, iar temperatura crescuse mult. Stratul de zăpadă era 
acum cu mult mai gros şi devenise dificil să ghiceşti curbele 
şi răsucirile lui 1-70. Dar în acea zi luminoasă, caldă şi 
însorită, Stu nu era îngrijorat de menţinerea direcţiei. Pe la 
sfârşitul după-amiezii, când umbrele albastre începuseră să 
se lungească, Stu slăbi acceleraţia, apoi opri motorul 
snowmobilului, şi rămase cu trupul încordat, atent la fiece 
zgomot. 

— Ce este, Stu? Ce... 

Atunci auzi şi Tom. Un bubuit profund spre stânga şi 
înaintea lor. Vuietul crescu, până ce ajunse la intensitatea 
unui tren expres, pentru ca apoi să se stingă. În jur liniştea 
se aşternuse din nou. 

— Ce se întâmplă, Stu? întrebă Tom impresionat. 

— Fii pe pace, îl îndemnă, spunându-şi în sinea lui: Sunt 
eu destul de îngrijorat pentru amândoi. 


Temperatura se menţinu în continuare ridicată. Pe 13 
decembrie se aflau în apropiere de Shoshone, urcând în 
continuare spre vârful Munţilor Stâncoşi - spre punctul cel 
mai înalt din drumul lor, înainte de a începe să coboare 
iarăşi, spre Loveland Pass. 

Auzeau mereu bubuitul avalanşelor, uneori la distanţă, 
alteori atât de aproape, încât nu le mai rămânea decât să se 
uite în sus, să aştepte sperând că acele blocuri uriaşe de 
moarte albă nu aveau să le ascundă cerul. În ziua de 12, 
una dintre ele mătură valea şi se aşeză exact acolo unde ei 


se aflaseră doar cu o jumătate de oră în urmă, acoperind 
urmele snowmobilului sub tone de zăpadă afânată. Stu se 
temea tot mai mult că vibraţiile motorului aveau să se 
dovedească în cele din urmă fatale, declanşând o alunecare 
ce avea să-i îngroape sub un strat de nea de peste zece 
metri, înainte să apuce să se dezmeticească. Dar nu le 
rămânea altceva decât să meargă mai departe, cu speranţa 
că nu li se va întâmpla nimic. 

Apoi temperatura scăzu din nou, îndepărtând oarecum 
primejdia. Un nou viscol îi ţinu în loc alte două zile, dar 
ieşiră dintre troiene şi-şi văzură de drum, auzind în timpul 
nopţii urletul lupilor. Uneori erau foarte departe de ei, 
alteori atât de aproape, încât ai fi zis că se opriseră chiar 
lângă cort; atunci Kojak sărea în picioare, mârâind din 
fundul gâtlejului, încordat ca un arc din oţel. 

Pe 22 decembrie, lângă oraşul Avon, Stu ieşi cu 
snowmobilul dincolo de taluz, paralel cu şoseaua. Înaintau 
cu viteză constantă de cincisprezece kilometri la oră, 
liniştiţi şi fără probleme, stârnind nori spectaculoşi de nea 
în urma lor. Iom tocmai îi arătase mica localitate din vale, 
tăcută ca o imagine stereoptică din anii optzeci, cu o 
singură turlă albă de biserică şi troienele înalte până la 
streşinile caselor. În clipa următoare, carena snowmobilului 
începu să se încline în faţă. 

— Ce mă-sa..., începu Stu, dar mai mult de atât nu mai 
apucă să spună. 

Vehiculul se aplecă şi mai tare. Stu încercă să reducă 
viteza, dar era prea târziu. Îl cuprinse acel sentiment ciudat 
de lipsă de greutate, senzaţia pe care o ai după ce ai sărit 
de pe platforma bazinului de înot şi forţa gravitaţională 
tocmai a devenit egală cu aceea a saltului. Se văzură 
aruncaţi din sanie şi rostogolindu-se. Stu îi pierdu din 
vedere pe 'Tom şi Kojak. Zăpada rece îi pătrunse pe nări. 
Când îşi deschise gura, ca să ţipe, neaua îi intră pe gât. Pe 
după gulerul hainei. Se rostogolea. Cădea. În cele din urmă, 
se opri într-un troian mare şi adânc. 


Se luptă să iasă la suprafaţă ca un înotător, simțind că-i ia 
gâtul foc. Gătlejul lui era ars de zăpadă. 

— Tom! strigă, călcând zăpada. 

Fapt straniu, din unghiul acesta vedea foarte bine 
marginea şoselei şi locul prin care se prăbuşiseră, 
provocând în cădere propria lor avalanşă miniaturală. 
Partea din spate a snowmobilului se iţea din zăpadă, la vreo 
douăzeci de metri mai la vale. Ai fi zis că este o baliză 
portocalie. Straniu cât de mult îl urmăreau imaginile legate 
de apă... apropo, nu cumva Iom se îneca? 

— Tom! Iommy! 

Kojak sări din marea albă, arătând de parcă l-ar fi tăvălit 
cineva de la bot şi până în vârful cozii prin zahăr pudră, şi-şi 
croi drum spre el, cu pieptul. 

— Kojak! strigă Stu. Caută-l pe Tom! Caută-l pe Tom! 

Kojak lătră şi se chinui să se întoarcă. Se îndreptă spre 
un loc în zăpadă unde se ghicea o gaură şi lătră din nou. 
Căznindu-se, căzând, mâncând zăpadă, Stu ajunse la locul 
cu pricina şi începu să caute. Înhăţă cu mâna înmănuşată 
haina lui Tom şi zmuci de ea cu disperare. Tom ieşi la iveală, 
zbătându-se după aer şi vomitând; răpuşi de efort, căzură 
amândoi pe spate, în zăpadă. Tom chiui, gâfâind. 

— Gâtul meu! O să-mi ia foc! O, Doamne, neisprăvitul de 
mine... 

— E din cauza răcelii, Tom. O să treacă. 

— Mă sufocam... 

— Gata, a trecut, Tom. Totul va fi în regulă. 

Rămaseră aşezaţi în zăpadă, trăgându-şi sufletul. Stu îl 
cuprinse pe Tom, încercând să-i potolească tremurul. Din 
depărtare, veni până la ei tunetul rece al altei avalanşe. 

Le luă tot restul zilei să străbată kilometrul dintre locul 
unde ieşiseră din drum şi oraşul Avon. Nu se punea 
problema să salveze snowmobilul sau proviziile din vehicul; 
se rostogoliseră mult prea jos, pe panta abruptă. Avea să 
rămână acolo cel puţin până la primăvară - sau poate 
pentru totdeauna, după cum mergeau acum lucrurile. 


Ajunseră în oraş la o jumătate de oră după lăsarea 
amurgului; nu mai erau buni decât să aprindă un foc şi să 
găsească un loc cât de cât cald, unde să doarmă. În noaptea 
aceea dormiră fără vise, un somn profund, după o extremă 
oboseală. 

În zori, începură să alerge încolo şi încoace, încercând să 
se reutileze, lucru mult mai greu de făcut în orăşelul Avon 
decât la Grand Junction. Stu se gândi din nou să se 
oprească pe loc şi să aştepte primăvara aici - dacă ar fi spus 
că este cel mai bine să procedeze astfel, Iom nu l-ar fi 
contrazis, iar nu mai departe de ieri primiseră o lecţie 
aspră despre ce li se-ntâmplă celor care mizează prea mult 
pe noroc. În cele din urmă însă, respinse ideea. Copilul 
trebuia să se nască pe la începutul lui ianuarie. 'Ținea morţiş 
să fie acolo, când se întâmpla. Voia să vadă cu ochii lui că 
totul se desfăşoară cum se cuvine. 

La capătul scurtei străzi principale din Avon, descoperiră 
o reprezentanţă John Deere, iar în garajul din spatele 
camerei unde erau expuse produsele noi, găsiră două 
snowmobile Deere folosite. Niciunul nu era de calitatea 
vehiculului lui Highway Department, cu care Stu nimerise 
în afara drumului, dar unul dintre ele avea o bandă 
extralată de direcţie, prevăzută şi cu crampoane, şi părea 
potrivit. Nu găsiră alimente concentrate, prin urmare se 
mulţumiră cu conserve. A doua parte a zilei o petrecură 
căutând echipament de campanie din casă în casă, o treabă 
care nu le făcea plăcere. Victimele gripei zăceau peste tot, 
transformate în groteşti exponate ale unor caverne 
îngheţate. 

Spre sfârşitul zilei, găsiră laolaltă aproape tot ce le 
trebuia, într-o casă mare, cu camere de închiriat, nu 
departe de strada principală. Înaintea epidemiei de 
Supergripă, aici locuiseră, după cât se ghicea, tineri, de 
felul celor veniţi în Colorado să facă lucrurile despre care 
cânta John Denver pe vremuri. Tom găsi chiar o pungă 


mare verde, pentru gunoi, ascunsă într-un ungher de sub 
scară, plină cu un soi foarte tare de „Rocky Mountain High”. 

— Ce-i ăsta? E tabac, Stu? 

Stu îi zâmbi. 

— Se pare că şi alţii credeau că e tutun. Dar este iarbă de 
astragal, Tom. Las-o acolo unde ai găsit-o. 

Încărcară  snowmobilul cu grijă, punând deoparte 
alimentele conservate, legând bine noii saci de dormit şi 
cortul. Însă primele stele apăruseră pe cer şi se hotărâră să 
mai petreacă o noapte la Avon. 

Mergând încet pe zăpada îngheţată spre casa unde-şi 
stabiliseră cartierul general, lui Stu îi veni un gând destul 
de uimitor: mâine era Ajunul Crăciunului. Îi venea foarte 
greu să creadă că timpul se scursese cu o asemenea viteză, 
dar dovada cea mai bună o avea pe ceasul de mână cu 
calendar. Plecaseră, într-adevăr, din Grand Junction cu 
peste trei săptămâni în urmă. 

Ajunşi acasă, Stu spuse: 

— Ia-l şi pe Kojak înăuntru şi aprinde focul. Eu mai am 
ceva de făcut. 

— Ce anume, Stu? 

— E surpriză, spuse Stu. 

— Surpriză? Şi eu n-o să aflu? 

— Ba da. 

— Când? întrebă Tom cu ochi scânteietori. 

— Peste vreo două zile. 

— Tom Cullen nu poate aştepta două zile o surpriză, 
Doamne, nu. 

— Tom Cullen n-o să aibă de ales, îi zâmbi Stu. Mă întorc 
într-o oră. Să fii gata de drum. 

— Păi... bine. 

Trecu mai bine de o oră şi jumătate până ce Stu găsi ce 
dorea. 'Tom îl bătu la cap să-i spună despre ce surpriză era 
vorba încă o oră sau două. Stu însă rămase mut şi, până la 
culcare, Iom uitase totul. 

Culcat fiecare în patul lui, în întuneric, Stu spuse: 


— Pun pariu că acum regreţi c-am plecat din Grand 
Junction, este? 

— Doamne, nu, îi răspunse Tom pe jumătate adormit. 
Vreau să ajung la căsuţa mea cât mai repede. Sper să nu 
mai ieşim din drum şi să cădem în zăpadă. Tom Cullen a fost 
la un pas să moară sufocat! 

— Va trebui să mergem mai încet şi mai atent, îi replică 
Stu, fără să mai aducă vorba despre ce-i ameninţa dacă se 
întâmpla din nou... şi nu mai reuşeau să nimerească la fel 
de uşor într-un adăpost. 

— Când crezi că vom ajunge, Stu? 

— Mai avem mult, bătrâne. Dar vom ajunge. Şi acum cred 
c-am face bine să dormim, ce părere ai? 

— Ai dreptate. 

În noaptea aceea visă că Frannie şi cumplitul ei copil-lup 
muriseră la naştere. Îl auzi pe George Richardson spunând, 
de la mare distanţă: Din cauza gripei. Din cauza gripei, nu 
se mai nasc copii. Graviditatea înseamnă moarte, din cauza 
gripei. Un pui în fiecare oală şi un lup în fiecare uter. Din 
cauza gripei. Suntem terminaţi. Omenirea e terminată. Din 
cauza gripei. 

De undeva, din apropiere - şi tot mai aproape - veni, ca 
urletul unui lup, râsul Omului Întunecat. 


În Ajunul Crăciunului porniră într-o etapă de drum 
susţinut, care avea să dureze până aproape de Anul Nou. 
Din cauza frigului, suprafaţa zăpezii îngheţase şi făcuse 
crustă. Vântul sufla, stârnind şi învârtejind nori din cristale 
de gheaţă, adunându-le în dune ca spicele, pe care 
snowmobilul John Deere le străbătea cu uşurinţă. Purtau 
ochelari de soare, ca să se protejeze de albul strălucitor. 

În seara de Ajun poposiră, pe crusta de gheaţă, la treizeci 
şi şase de kilometri est de Avon, nu departe de Silverthorne. 
Se aflau acum chiar în pragul lui Loveland Pass, în timp ce 
Eisenhower Tunnel, închis sub zăpadă ca un mormânt, 
rămăsese undeva dedesubtul şi la estul lor. Aşteptând 


încălzirea cinei, Stu descoperi un lucru vrednic de mirare. 
Jucându-se alene cu o secure, izbind în crusta îngheţată şi 
apoi măturând cu mâna praful alb de dedesubt, constatase 
că la o adâncime de nici un braţ sub locul în care stăteau ei 
se afla o suprafaţă de metal albastru. Voi să-i atragă atenţia 
şi lui Tom asupra descoperirii sale, apoi se răzgândi. Gândul 
că stăteau la mai puţin de un metru deasupra unui blocaj de 
circulaţie, la mai puţin de un metru deasupra a Dumnezeu 
ştie câte trupuri moarte, nu era prea liniştitor. 


Când 'lom se deşteptă în dimineaţa de 25, la 6.45, îl găsi 
pe Stu pregătind micul dejun, ceea ce era oarecum ciudat: 
Tom se scula întotdeauna înaintea lui Stu. Deasupra focului 
atârna o oală cu supă de legume marca Campbell, care 
tocmai dădea în fiert. Kojak o urmărea cu mare entuziasm. 

— 'Neaţa, Stu, îl salută Tom, trăgându-şi fermoarul la 
jachetă şi ieşind târâş din sacul de dormit şi jumătatea lui 
de cort. 

Îi venea să facă pipi, ceva teribil. 

— '“Neaţa, îi răspunse Stu. Şi un Crăciun fericit! 

— Crăciun? Tom se holbă la el şi uită de pipi. Crăciun? 
repetă el. 

— E dimineaţa de Crăciun. Se uită puţin în stânga lui 
Tom. Mai mult de-atât n-am fost în stare. 

În crusta de gheaţă stătea înfipt un vârf de molid, înalt de 
vreun metru. Fusese decorat cu un pachet de ţurţuri de 
argint, descoperiţi în depozitul magazinului Five-and-Ten 
din Avon. 

— Un pom de Crăciun, şopti Iom, copleşit. Şi cadouri. 
Acolo sunt cadouri, nu-i aşa, Stu? 

În zăpada de sub pom se aflau trei pachete, toate 
împachetate în hârtie de mătase albastru-deschis, cu model 
de clopoței de nuntă, din argint - la Five-and-len nu exista 
niciun fel de hârtie de împachetat pentru Crăciun, nici 
măcar în depozitul din spate. 


— Sunt şi cadouri, desigur, spuse Stu. Pentru tine. De la 
Moş Crăciun, presupun. 

Tom îi aruncă o privire indignată. 

— Tom Cullen ştie că Moş Crăciun nu există! Doamne, nu! 
Sunt de la tine! Începu să se arate abătut. lar eu nu ţi-am 
pregătit nimic! Am uitat... n-am ştiut că este Crăciun... sunt 
un prost! Un prost! 

Îşi strânse mâna pumn şi se izbi în mijlocul frunţii. Era la 
un pas de lacrimi. 

Stu se lăsă pe vine, lângă Tom: 

— Tu mi-ai dat cadoul de Crăciun mai devreme. 

— Nu, nu ţi-am dat. Am uitat. Tom Cullen nu-i decât un 
tont. Doamne, da, un tont. 

— Dar să ştii că am primit un cadou de la tine. Cel mai 
grozav dintre toate. Sunt încă în viaţă. Dacă nu erai tu, aş fi 
fost mort. 

Tom se uită la el, fără să înţeleagă. 

— Dacă n-ai fi apărut la vreme, aş fi pierit în şanţul ăla, la 
vest de Green River. Şi dacă n-ai fi fost tu, Iom, aş fi murit 
de pneumonie, de gripă sau ce naiba o fi fost, acolo, la Utah 
Hotel. Nu ştiu cum ai ales pastilele potrivite... dacă datorită 
lui Nick, lui Dumnezeu sau din pură baftă, fapt este că mi 
le-ai adus. N-ai de ce să te consideri tont. Fără tine, n-aş 
mai fi apucat Crăciunul acesta. Îţi rămân îndatorat. 

— Ah, nu-i tot aia, răspunse Iom, care de fapt nu-şi mai 
încăpea în piele de bucurie. 

— Ba este acelaşi lucru. 

— Păi... 

— Haide, uită-te la cadouri. Să vezi ce ţi-a adus moşu'. 
Sunt sigur că i-am auzit sania în miez de noapte. Consider 
că gripa n-a ajuns până la Polul Nord. 

— L-ai auzit? 

Tom îl cerceta pe Stu cu atenţie, de teamă să nu fie 
păcălit. 

— Am auzit ceva. 


Tom luă primul pachet şi-l desfăcu cu atenţie - era un 
pinball miniatural în înveliş din plastic, o jucărie nouă, 
funcţionând pe baterii mici, care durau doi ani, şi pe care 
orice copil şi-o visase de Crăciunul trecut. În ochii lui Tom 
se aprinseră luminiţe la vederea ei. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă Stu. 

— Noo, vreau să văd ce-am mai primit. 

Desfăcu un tricou cu un schior bătut de vânt pe schiurile 
încovoiate şi sprijinindu-se în bețe. 

— Pe el scrie: EU M-AM CĂŢĂRAT PE LOVELAND PASS, îi 
explică Stu. Noi încă n-am ajuns acolo, dar o vom face-n 
curând. 

Tom îşi scoase imediat canadiana, îşi trase tricoul pe el, 
apoi îşi îmbrăcă iarăşi haina groasă. 

— Nemaipomenit! Nemaipomenit, Stu! 

Cel din urmă pachet, şi cel mai mic, conţinea un medalion 
simplu, din argint, pus pe un lanţ subţire şi fin, tot din 
argint. Lui Tom i se păru că reprezintă cifra 8, culcată pe-o 
parte. Îl cercetă nedumerit şi încântat. 

— Ce este ăsta, Stu? 

— Un simbol grecesc. Am aflat de el acum foarte multă 
vreme, dintr-un program de ştiinţă popularizată, numit 
„Ben Casey”. Înseamnă infinit, Tom. Pentru totdeauna. Îşi 
întinse braţul şi prinse mâna în care Iom ţinea medalionul. 
Cred că este posibil să ajungem la Boulder, Tommy. Probabil 
că ne fusese scris să ne întoarcem acolo de la bun început. 
Aş vrea să porţi medalionul ăsta la gât, dacă nu te 
deranjează. Şi dacă ai nevoie de ceva şi te întrebi spre cine 
să te îndrepţi, uită-te la el şi adu-ţi aminte de Stuart 
Redman. Bine? 

— Infinit, repetă Tom, răsucindu-l pe toate feţele. Pentru 
totdeauna. 

Îşi puse medalionul la gât. 

— Am să-mi aduc aminte de asta, promise el. Iom Cullen 
o să-şi aducă aminte. 


— Al naibii! Era să uit! Stu întinse mâna în jumătatea lui 
de cort şi scoase încă un pachet. Crăciun fericit, Kojak! Am 
să-ţi deschid eu. 

Desfăcu hârtia şi scoase la iveală o cutie cu Hartz 
Mountain Dog Yummies. Împrăştie câteva crochete pe 
zăpadă, pe care Kojak le înfulecă urgent. Se întoarse la Stu, 
dând din coadă plin de speranţă. 

— Mai târziu, îi promise acesta, vârând cutia la loc. Bune 
maniere, asta trebuie să devină lozinca ta, după cum ar i... 
ar zice bătrânul chelios. 

Vocea i se îngroşă şi simţi că lacrimile îi înţeapă 
pleoapele, îl cuprinse deodată dorul de Glen, de Larry, de 
Ralph cel cu pălărie ţanţoşă. Îi era un dor cumplit de toţi cei 
care dispăruseră, şi-i lipseau îngrozitor. Mother Abagail îi 
prevenise că aveau să se scalde în sânge înainte ca lucrurile 
să intre în normal, şi grăise drept. În inima lui, Stu Redman 
o blestema şi o binecuvânta în acelaşi timp. 

— Stu? Te simţi bine? 

— Mda, Tommy, bine. 

Îl îmbrăţişă pe Tom cu putere, iar Tom îi răspunse cu 
aceeaşi forţă. 

— Crăciun fericit, bătrâne. 

— Pot să cânt un cântec, înainte de a porni la drum? 
întrebă 'Tom, cu sfială. 

— Desigur, dacă vrei tu. 

Stu se aştepta la „Jingle Bells” sau „Frosty the Snowman” 
interpretat în stilul fals şi monoton al unui copil. Se dovedi 
că era vorba de un fragment din „Ihe First Noel”, cântat cu 
o voce de tenor, surprinzător de plăcută. 

— Cel dintâi Crăciun, se înălţă vocea lui Tom peste 
pustietatea albă, însoţită de un blând ecou, îngerii au 
strigat... sărmanilor păstori de pe pământ binecuvântat... Pe 
câmpul gol... cu oiţele lor... au stat la sfat... În rece şi- 
adâncă noapte de iarnă... 

Stu îl ajută la refren şi, deşi vocea lui nu era la fel de 
bună ca a lui Iom, armonia era suficient de plăcută, iar 


imnul străvechi umplea tăcerea profundă, de catedrală, a 
dimineţii de Crăciun: 

— Noel, Noel, Noel, Noel... Cristos s-a născut în Israel... 

— Nu-mi aduc aminte decât partea asta, îi mărturisi Tom 
cu un aer vinovat. 

— A fost foarte frumos, îl linişti Stu. Lacrimile îl pândeau 
iarăşi. Nu-i lipsea mult să izbucnească, ceea ce l-ar fi 
tulburat pe Tom. Îşi înghiţi lacrimile. Trebuie să pornim la 
drum. Altfel pierdem ore preţioase, de lumină. 

— Sigur. Se uită la Stu, care-şi demonta jumătatea lui de 
cort. Este cel mai frumos Crăciun din viaţa mea, Stu. 

— Mă bucur, lommy. 

Nu peste multă vreme porniră din nou la drum, urcând 
spre răsărit, sub soarele luminos şi rece al Crăciunului. 


În seara aceea poposiră în vecinătatea vârfului lui 
Loveland Pass, la aproape patru mii de metri deasupra 
nivelului mării. Dormiră tustrei în adăpost, de vreme ce 
temperatura scăzuse la minus treizeci de grade. Vântul 
bătea neostoit, rece ca lama unui cuţit de bucătărie bine 
ascuţit, iar în umbrele prelungi ale stâncilor, de sub 
firmamentul pe care luna şi stelele păreau atât de aproape 
că le puteai atinge, urlau lupii. La picioarele lor, lumea, la 
est ca şi la vest, părea o criptă gigantică. 

A doua zi devreme, înaintea zorilor, Kojak îi trezi cu 
lătratul lui. Stu se târi la ieşirea din cort, cu puşca în mână. 
Lupii erau vizibili, pentru prima oară. Coborâseră de pe 
poziţiile lor înalte şi se aşezaseră în cerc, în jurul taberei; 
acum nu urlau, stăteau şi priveau. În străfundul ochilor lor 
se întrezăreau licăriri verzui şi ai fi zis că rânjesc nemilos. 

Stu trase şase focuri la întâmplare, risipindu-i. Una dintre 
fiare sări şi apoi se prăvăli la pământ. Kojak se duse până la 
hoit, îl mirosi, apoi îşi ridică piciorul şi urină. 

— Lupii au rămas tot ai lui, spuse Tom. Întotdeauna aşa 
va fi. 


Tom părea încă pe jumătate adormit. Ochii i se mişcau 
încet şi visător, ca şi cum ar fi luat un drog. Stu înţelese 
deodată ce se întâmplase: Tom căzuse în starea lui lugubră 
de hipnoză. 

— Tom... e mort? Ştii cumva? 

— Nu moare niciodată, îi spuse Tom. El se află în lupi, 
Doamne, da. În ciori. În şarpele cu clopoței. În umbra 
cucuvelei la miez de noapte şi în scorpion la miez de zi. Se 
cuibăreşte lângă liliecii, cu capul în jos. E orb ca şi ei. 

— Se va întoarce? întrebă Stu cu sufletul la gură, simțind 
că-l trec fiori reci. 

Tom nu-i răspunse. 

— Tommy... 

— Tom doarme. S-a dus să vadă elefantul. 

— Tom, vezi până la Boulder? 

Afară, linia albă şi amară a zorilor apărea pe cer, 
subliniind liniile frânte şi sterpe ale vârfurilor din jur. 

— Da, aşteaptă. Aşteaptă un cuvânt. Aşteaptă primăvara. 
La Boulder este linişte desăvârşită. 

— Pe Frannie poţi s-o vezi? 

Tom se lumină la faţă. 

— Frannie, da. E grasă. Cred că aşteaptă un copil. 
Locuieşte cu Lucy Swann. Şi Lucy aşteaptă un copil. Dar 
copilul lui Frannie va veni înainte. Numai că... 

Tom se întunecă la faţă. 

— Tom? Numai că ce? 

— Copilul... 

— Ce-i cu copilul? 

Tom se uită nesigur în jur. 

— Am împuşcat după lupi, nu? Am adormit, Stu? 

Stu zâmbi forţat. 

— Doar puţin, Iom. 

— Am avut un vis despre un elefant. Drăguţ. 

— Mda. 

Ce-i cu copilul? Ce-i cu Fran? 


Începu să se teamă că nu vor ajunge la vreme; că 
lucrurile pe care le văzuse Tom se vor petrece înainte de 
sosirea lor. 


Cu trei zile înainte de Anul Nou, vremea se strică, iar ei 
se opriră în oraşul Kittredge. Se aflau acum atât de aproape 
de Boulder, încât întârzierea îi decepţiona amarnic pe 
amândoi - ba chiar şi Kojak se arăta nervos şi neliniştit. 

— Crezi că putem să pornim curând la drum, Stu? 

— Nu ştiu, îi răspundea Stu. Dacă am mai fi avut doar 
două zile de vreme frumoasă, cred că ar fi fost suficient. 
Fir-ar să fie! Oftă, apoi săltă din umeri. Oricum, să sperăm 
că nu-i decât o ninsoare trecătoare. 

Dar se dovedi cea mai cumplită vijelie a iernii. Ninse cinci 
zile la rând, şi se adunară nămeţi înalţi de trei şi pe alocuri 
chiar de patru metri. leşiră din adăpost pe 2 ianuarie, se 
uitară la soarele mic şi plat ca o monedă ştearsă, din cupru, 
constatând că toate punctele de reper din jur dispăruseră. 
Cea mai mare parte a micului cartier comercial al oraşului 
fusese nu acoperită, ci de-a dreptul îngropată. Troienele şi 
dunele de zăpadă fuseseră sculptate de vânt în cele mai 
sinuoase forme. Parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă. 

Îşi continuară drumul, dar înaintau foarte încet; găsirea 
drumului nu mai era un mic necaz, ci o problemă grea. 
Snowmobilul se înzăpezi de mai multe ori; fură nevoiţi să-l 
degajeze de fiecare dată. Iar în cea de-a doua zi a lui 1991, 
reîncepu şi huruitul de mărfar al avalanşelor. 

În 4 ianuarie, au ajuns în punctul unde US 6 se despărţea 
de autostradă şi cobora spre Golden şi, deşi Stu şi Tom nu 
au ştiut nimic - pentru că nu au avut vise sau premoniţii — 
aceasta a fost şi ziua în care pe Frannie Goldsmith au 
apucat-o durerile facerii. 

— Okay, spuse Stu, când făcură un popas în dreptul 
bifurcaţiei. De acum o să găsim drumul fără dificultate. A 
fost tăiat în stâncă dură. Dar am avut mare noroc să găsim 
locul unde se despart drumurile. 


Se dovedi destul de uşor să urmeze drumul, dar nu era 
deloc simplu să traverseze tunelurile. Ca să găsească 
intrarea, uneori erau nevoiţi să sape prin zăpada 
pulverizată, alteori prin straturile compacte rămase de pe 
urma avalanşelor. Snowmobilul urla şi se zdruncina pe 
drumurile pustii din galerii. 

Mai rău, interiorul tunelelor se dovedea înspăimântător - 
ceea ce ar fi putut să afle şi din experienţele prin care 
trecuseră Larry sau Traschcan Man. Erau la fel de 
întunecate ca puţurile din mină, luminate doar de conul de 
lumină aruncat de farul snowmobilului, pentru că ambele 
capete erau blocate de nea. Înăuntru te simţeai ca într-un 
frigider negru. Înaintarea era teribil de lentă, ieşirea pe 
celălalt capăt al fiecărui tunel devenea un exerciţiu de 
ingeniozitate, iar Stu se temea că vor întâlni un tunel 
imposibil de trecut, indiferent cât se chinuiau să împingă şi 
să mute maşinile blocate înăuntru dintr-o parte într-alta. 
Dacă li se întâmpla una ca asta, ar fi fost siliţi să se întoarcă, 
până la Interstate. Ar fi pierdut astfel cel puţin o 
săptămână. Nici abandonarea snowmobilului nu era o 
soluţie, pentru că s-ar fi putut dovedi doar un mod mai 
incomod de sinucidere. 

Iar Boulder era înnebunitor de aproape. 

Pe 7 ianuarie, cam la două ore după ce-şi croiseră drum, 
săpând, dintr-un tunel, Tom se ridică de pe locul lui din 
spatele snowmobilului şi arătă în faţă. 

— Ce-i acolo, Stu? 

Stu era obosit, ţâfnos şi derutat. Visele încetaseră să-l 
mai viziteze, dar, în chip pervers, lipsa acestora era chiar 
mai înspăimântătoare decât prezenţa lor. 

— Nu te ridica în picioare în timpul mersului, Tom, de 
câte ori trebuie să-ţi repet acelaşi lucru? Ai să cazi pe spate, 
cu capul în zăpadă şi... 

— Mda, şi totuşi, ce e? Arată ca un pod. Ilraversăm cumva 
un pod pe undeva, Stu? 

Stu privi, văzu, reduse viteza şi se opri. 


— Ce este? se interesă Tom nerăbdător. 

— O pasarelă, murmură Stu. Mai că nu-mi vine să cred... 

— Pasarelă? Ce pasarelă? 

Stu se întoarse şi-l apucă pe Iom de umăr. 

— Este pasarela Golden, Tom! Acolo-i 119, Route 119! 
Drumul spre Boulder! Nu mai avem decât treizeci de 
kilometri până-n oraş! Poate nici atât! 

Tom înţelese, în sfârşit. Rămase cu gura căscată, iar 
expresia comică de pe faţa lui îl făcu pe Stu să râdă-n gura 
mare şi să-l bată pe spate. Nici măcar durerea surdă şi 
continuă din picior nu-l mai deranja prea tare. 

— Eşti sigur că suntem atât de aproape, Stu? 

— Da, da, daaaaa! 

Se prinseră în braţe, dansară într-un cerc stângaci, 
căzură, stârniră nori de zăpadă, se albiră de nea până în 
creştetul capului. 

Kojak se uită la ei, neînţelegător... dar după câteva clipe 
începu să ţopăie alături de ei, lătrând de zor şi mişcând din 
coadă. 


În seara respectivă rămaseră la Golden, pentru ca a doua 
zi în zori să pornească spre Boulder de-a lungul lui 119. 
Niciunul nu dormise prea bine în noaptea aceea. Stu nu mai 
fusese atât de nerăbdător de când se ştia el... apoi, era 
foarte îngrijorat în legătură cu soarta lui Frannie şi a 
copilului. 

Cam la o oră după prânz, snowmobilul începu să dea 
rateuri; dădea semne că nu mai are benzină. Stu opri 
motorul şi puse mâna pe canistra de rezervă, prinsă de o 
latură a micii cuşti a lui Kojak. 

— O, Doamne! exclamă el, simțind cât de uşoară era. 

— Ce s-a-ntâmplat, Stu? 

— Eu! Eu sunt de vină. Am ştiut că afurisita de canistră e 
goală, dar am uitat s-o umplu. Am fost prea agitat, probabil 
din cauza asta. Ce părere ai cât de prost am fost? 

— Nu mai avem benzină? 


Stu azvârli canistra goală cât colo. 

— Să ştii că da. Cum am putut să fiu aşa de tâmpit? 

— "Ţi-a rămas gândul la Frannie, asta a fost. Şi acum ce 
facem, Stu? 

— Încercăm să ajungem pe jos. Vom avea nevoie de sacii 
de dormit. Împărţim conservele şi le împachetăm în saci. 
Îmi pare rău, Tom. Este numai vina mea. 

— Nu face nimic, Stu. Ce facem cu cortul? 

— Cred că-i mai bine să-l lăsăm aici, bătrâne. 

Nu ajunseră în ziua aceea la Boulder; se opriră la 
căderea întunericului, extenuaţi de mersul prin zăpada 
pufoasă, care părea uşor de învins, dar în ultimă instanţă îi 
obligase să înainteze cu viteză de melc. Nici foc n-au aprins 
în noaptea aceea. Nu exista lemn la îndemână, iar ei erau 
prea obosiţi ca să mai sape, în căutarea lui. Erau înconjurați 
de dune înalte şi rotunjite de zăpadă. Chiar şi după căderea 
întunericului nu se întrezărea nicio geană de lumină în 
partea nordică a orizontului, oricât se strădui Stu să 
distingă ceva. 

Mâncară o cină rece, iar Tom dispăru în sacul lui de 
dormit şi adormi instantaneu, fără să mai apuce să zică nici 
măcar noapte bună. Stu era şi el dărâmat, iar piciorul 
bolnav îl durea cumplit. Pot să mă consider norocos dacă nu 
mi l-am distrus pentru totdeauna, gândi el. 

Dar cel puţin mâine seara aveau să sosească la Boulder, 
şi să doarmă în paturi adevărate - pe speranţa asta se 
puteau bizui. 

Pe când se strecura în sacul de dormit îi veni un gând 
extrem de tulburător. Că vor ajunge la Boulder, iar oraşul 
avea să fie pustiu - la fel de pustiu ca Grand Junction, Avon 
şi Kittredge. Case goale, magazine pustii, clădiri cu 
acoperişul prăbuşit, din cauza greutăţii zăpezii. Străzi 
troienite. Niciun sunet în afara zăpezii ce se topeşte, într- 
una dintre perioadele de căldură - după cum aflase citind în 
biblioteca publică din Boulder, era posibil ca temperatura 
să sară aici brusc la douăzeci de grade, în miez de iarnă. În 


schimb nici picior de om, aşa cum dispar personajele unui 
vis, când te trezeşti. Şi asta din cauză că pe lume nu mai 
rămăseseră decât Stu Redman şi Tom Cullen. 

Era un gând nebun, dar nu reuşea să-l alunge. leşi din 
nou târâş din sacul de dormit şi scrută cerul dinspre nord, 
sperând să vadă o lumină cât de mică la orizont, semn că nu 
foarte departe există o comunitate omenească. Nu se putea 
să nu vadă ceva. Încercă să-şi aducă aminte câţi oameni 
estima Glen că se vor fi adunat în Free Zone înainte ca 
zăpada să împiedice călătoritul. Nu reuşea să precizeze 
cifra. Opt mii? Atât să fi fost? Opt mii de oameni nu însemna 
mult; nu puteau să răspândească foarte multă lumină, chiar 
dacă funcţiona curentul electric. Poate... 

Poate ai face bine să te duci la culcare şi să nu te mai 
gândeşti la toate prostiile astea, ca un nebun. Şi mâine este 
O Zi. 

Se culcă la loc şi, după câteva minute de răsuceală, 
oboseala îşi spuse cuvântul. Adormi. Visă că se află la 
Boulder, în plină vară, când pajiştile erau galbene şi arse, 
din pricina caniculei şi a lipsei de apă. Singurul zgomot era 
o uşă deschisă, care se izbea de ceva în vântul uşor. 
Plecaseră cu toţii. Până şi Tom. 

Frannie! strigă, dar nu-i răspunseră decât vântul şi 
bătăile uşoare ale uşii, înainte şi înapoi. 


Până a doua zi, la ora 2, nu mai înaintaseră decât câţiva 
kilometri. Deschideau drumul pe rând. Stu începuse să-şi 
facă socoteala că aveau să petreacă încă o zi pe drum. El 
era cel din cauza căruia mergeau încet. Genunchiul începea 
să i se blocheze. În curând o să ajung să mă târăsc, îşi zise 
el. De la o vreme, Iom croia aproape singur poteca. 

În timpul pauzei pentru prânz, constând din conserve 
îngheţate, lui Stu îi trecu prin minte că n-o văzuse pe 
Frannie în ultima perioadă a sarcinii. Poate mai prind 
ocazia. Dar nu-şi făcea mari speranţe. Era din ce în ce mai 


convins că se întâmplase deja, în absenţa lui... ceea ce 
putea fi bine sau rău. 

Acum, la o oră după ce terminaseră prânzul, era în 
continuare atât de adâncit în gândurile lui, încât aproape se 
ciocni de Tom, care se oprise în loc. 

— Care-i treaba? întrebă, masându-şi piciorul. 

— Drumul, spuse Tom, iar Stu ieşi repede în faţă, ca să 
vadă cu ochii lui. 

După o lungă pauză, Stu exclamă fericit: 

— Bată-mă să mă bată! 

Se aflau pe un munte de zăpadă, înalt de aproape trei 
metri. Zăpada acoperită cu crustă de gheaţă cobora abrupt 
spre drumul curăţat, iar în dreapta era un semn purtând 
mesajul simplu: HOTARUL ORAŞULUI BOULDER. 

Stu izbucni în râs. Se lăsă în zăpadă şi hohoti din toată 
inima, cu faţa ridicată spre cer, ignorând expresia 
stupefiată a lui Tom. Într-un târziu, zise: 

— Au curăţat cu plugul pe străzi. Vezi? Am izbândit, Tom! 
Am izbândit! Kojak! Vino aici! 

Stu risipi restul de Dog Yummies în vârful movilei de 
zăpadă, iar Kojak le înfulecă, în timp ce Stu fuma şi Iom 
privea şoseaua ce apăruse ca un miraj, după atâţia 
kilometri de drum greu de distins, sub stratul de zăpadă. 

— Suntem din nou la Boulder, murmură Tom încetişor. 
Am ajuns cu adevărat. HÎ-O-TÎ-A-RÎ-U-Li O-RÎ-A-ŞI-U-LI-U-I, 
adică Boulder, Doamne, da. 

Stu îl bătu pe umăr şi-şi aruncă ţigara. 

— Haide, lommy. Să mergem acasă. 


Pe la 4, începu să ningă din nou. La ora 6 se lăsase 
întunericul, iar asfaltul pe care păşeau căpătase o paloare 
fantomatică. Stu şchiopăta acum foarte rău, aproape se 
împleticea. Tom îl întrebă o dată dacă n-ar vrea să se 
odihnească, dar Stu clătină din cap. 

Pe la 8, ninsoarea se înteţise şi cădea în rafale. O dată sau 
de două ori pierdură direcţia şi se treziră printre nămeţii de 


la marginea drumului. Suprafaţa lui devenise alunecoasă. 
Tom căzu de două ori şi apoi, pe la 8.15, Stu căzu pe 
piciorul bolnav. Îşi încleştă dinţii ca să nu geamă. Tom veni 
în grabă şi-l ajută să se ridice. 

— E-n regulă, îi spuse Stu, reuşind să se ridice în 
picioare. 

Peste alte douăzeci de minute, din întuneric se auzi o 
voce tânără, al cărei tremur trăda  nervozitatea: 
încremeniră în locul unde se aflau. 

— Ci-cine-i ac-colo? 

Kojak prinse să mârâie şi blana i se zbârli. Lui Iom i se 
tăie respiraţia. Stu auzi un zgomot greu de distins peste 
şuieratul vântului, dar care îi provocă un fior de spaimă: 
ţăcănitul închizătorului unei puşti. 

Santinele. Au postat santinele. Ar fi chiar culmea să 
batem tot drumul până aici, ca să fim împuşcaţi în faţă la 
Table Messa Shopping Center. Chiar culmea. Chestia asta i- 
ar plăcea până şi lui Randall Flagg. 

— Stu Redman! urlă el în beznă. Sunt Stu Redman! 
înghiţi cu greutate. Dar acolo cine-i? 

Ce prostie. Doar nu-ţi închipui că-l cunoşti... 

Şi totuşi, vocea suna cu adevărat familiar. 

— Stu? Stu Redman? 

— Tom Cullen e cu mine... pentru numele lui Dumnezeu, 
nu trageţi! 

— Nu cumva-i o şmecherie? 

Omul părea să chibzuiască. 

— Nu-i nicio şmecherie! Tom, spune şi tu ceva. 

— Salut, băieţi, se conformă Iom. 

Urmă o pauză. Crivăţul stârnea trâmbe de zăpadă în 
jurul lor. Santinela (da, vocea suna, într-adevăr, familiar) 
strigă apoi: 

— Stu avea pe peretele din vechiul lui apartament un 
tablou. Ce tablou? 

Creierul lui Stu începu să gândească frenetic, bruiat de 
zgomotul închizătorului, care-i răsuna obsesiv în urechi. 


Doamne, eu stau aici, în viscol, şi-mi storc mintea să-mi 
amintesc ce tablou era pe perete... În vechiul apartament, 
s-a exprimat. Probabil că Fran s-a mutat cu Lucy. Lucy făcea 
haz de tabloul acela, zicea că John Wayne îi pândeşte pe 
indieni dintr-un loc unde nu ai cum să-l vezi... 

— Frederic Remington! ţipă el cât îl ţineau plămânii. Se 
cheamă Poteca războiului! 

— Stu! se auzi un urlet dinspre santinele. O formă 
întunecată se desprinse dintre nămeţi şi porni în fugă spre 
ei, alunecând şi poticnindu-se. Nu-mi vine să-mi cred 
ochilor... 

Se opri înaintea lor şi Stu îl recunoscu: era Billy 
Gehringer, care provocase astă-vară atâta zarvă, din cauza 
iubirii lui turbate pentru maşinile sport. 

— Stu! Tom! Şi Kojak, pe Dumnezeul meu! Unde sunt 
Glen Bateman şi Larry? Dar Ralph? 

Stu clătină încet din cap. 

— Nu ştiu. Trebuie să intrăm la adăpost, Billy. Am 
îngheţat. 

— Sigur că da, supermagazinul e chiar lângă noi. Am să-i 
chem pe Norm Kellogg... Harry Dunbarton... Dick Ellis... pe 
naiba, o să scol tot oraşul! E nemaipomenit! Nu-mi vine să 
cred! 

— Billy... 

Omul se întoarse, iar Stu se apropie şchiopătând. 

— Billy, Fran trebuia să nască... 

Billy rămase o vreme tăcut, apoi şopti: 

— Fir-ar al naibii, de asta uitasem. 

— A născut? 

— George. George Richardson îţi poate spune, Stu. Sau 
Dan Lathrop. El este noul nostru doctor, a venit cam la 
patru săptămâni după plecarea voastră, înainte era medic 
orelist, dar e foarte b... 

Stu îl prinse pe Billy şi-l scutură aspru, oprind vorbăria 
lui fără şir. 


— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Tom. Nu cumva a păţit 
Frannie ceva? 

— Vorbeşte, Billy, îl îndemnă Stu. Te rog. 

— Fran e bine. Va fi bine. 

— Aşa ai auzit? 

— Nu, am văzut-o. Eu şi cu Iony Donahue am luat nişte 
flori din seră şi ne-am dus împreună. Sera a făcut-o Tony, 
acolo cultivă de toate, nu numai flori. Singurul motiv pentru 
care se mai află la spital e că a avut, cum îi zice, naştere 
romană... 

— A făcut cezariană? 

— Da, aşa, copilul a ieşit invers, de-asta a fost nevoie de 
operaţie. Nicio treabă. Am fost s-o vizităm la trei zile după 
naştere, pe 7 ianuarie, adică acum două zile. l-am adus 
nişte trandafiri. Ne-am făcut socoteala că nu-i strică o mică 
bucurie, pentru că... 

— Copilul a murit? întrebă Stu sec. 

— Nu e mort, spuse Billy, apoi adăugă, cu mare greutate: 
Nu încă. 

Stu se simţi deodată purtat departe, plutind prin hăuri 
fără sfârşit. Auzi râsete... şi urletul lupilor... 

Billy se grăbi să continue, cu groază prost disimulată: 

— Are gripă. E bolnav de Captain Trip. Vine sfârşitul 
tuturor, aşa vorbeşte lumea. Frannie l-a născut pe 4,e 
băiat, avea trei kilograme o sută, şi la început a fost bine şi 
cred că s-a îmbătat toată suflarea din Zonă, Dick Ellis a zis 
că parc-ar fi Ziua Victoriei în Europa şi Ziua Victoriei în 
Japonia puse una peste alta, după care, pe 6, s-a... s-a 
îmbolnăvit. Asta-i, bătrâne, zise Billy, iar vocea începu săi 
se îngroaşe şi să se poticnească. S-a îmbolnăvit, fir-ar al 
naibii să fie, am luat-o de la început, sunt atât de amărât, 
Stu... 

Stu îi prinse umărul lui Billy şi-l trase mai aproape. 

— La început, toată lumea zicea că o să-i fie bine, că 
poate nu-i decât o gripă obişnuită... sau bronşită... sau 
anghina difterică... dar doctorii au zis că nou-născuţii nu fac 


aproape niciodată asemenea boli. E un soi de imunitate 
naturală a copiilor foarte mici. Pe urmă, George şi cu Dan... 
au văzut atâta Supergripă acum un an... 

— Încât e greu de crezut că ar greşi diagnosticul, 
continuă Stu în locul lui. 

— Mada, şopti Billy. Ai înţeles. 

— Ce nenorocire, mormăi Stu. 

Îi dădu drumul lui Billy şi porni şchiopătând. 

— Stu, unde te duci? 

— La spital. Vreau s-o văd pe Fran. 


CAPITOLUL 76 


Fran zăcea în pat, cu veioza aprinsă. Sub lumina ei 
puternică, în partea stângă a cearşafului alb şi curat ce o 
acoperea, stătea, deschisă, o carte a Agathei Christie. 
Frannie era trează, dar încet-încet, simţea cum alunecă în 
starea aceea specială în care amintirile capătă o claritate 
magică şi încep să se prefacă în vise. Trebuia să-şi îngroape 
tatăl. Ce urma nu mai avea nicio importanţă, dar era 
hotărâtă să-şi adune toate puterile ca să îndeplinească 
această treabă. Un gest de iubire. După aceea, putea să-şi 
taie o bucată de plăcintă cu zmeură. Avea să fie mare, bine 
însiropată şi foarte, foarte amară. 

Marcy intrase la ea cu o jumătate de oră în urmă, ca să 
vadă ce face, iar Fran o întrebase: 

— Peter a murit? 

Chiar din clipa când pronunţase cuvintele, timpul păru să 
se dilate astfel încât nu mai era sigură dacă se referea la 
Peter copilul sau la bunicul copilului, care murise de mult. 

— Şşş, e bine, îi răspunsese Marcy. 

Dar Frannie citise răspunsul adevărat în ochii ei. Copilul 
pe care-l concepuse cu Jess Rider se stingea undeva, în 
spatele a patru pereţi din sticlă. Poate copilul lui Lucy să 
aibă mai mult noroc; ambii părinţi fuseseră imuni la Captain 
Trips. Locuitorii din Free Zone îşi luaseră orice speranţă de 
la Peter al ei, investindu-şi-o de acum în femeile care 
rămăseseră însărcinate după 1 iulie, anul trecut. Brutal, dar 
altfel absolut de înţeles. 

Mintea ei porni în derivă la mică altitudine de-a lungul 
graniţelor somnului, scrutându-şi trecutul şi inima. Se gândi 
la salonul mamei ei, unde anotimpurile încremeniseră într- 
un ev sterp. Se gândi la ochii lui Stu, la clipa când îl văzuse 
pentru prima oară pe fiul ei, Peter Goldsmith-Redman. Visă 
că Stu se afla alături de ea, în cameră. 

— Fran? 


Nimic nu ieşise aşa cum s-ar fi cuvenit. Toate speranţele 
se dovediseră deşarte, false, ca şi animalele acelea 
audioanimatronice de la Disney World, o grămadă de roţi 
dinţate, o şmecherie, un răsărit fals, o sarcină falsă, o... 

— Hei, Frannie! 

În visul ei, se făcea că Stu se întorsese. Stătea în uşa 
camerei, purtând o canadiană îmblănită, enormă. Altă 
şmecherie. Constată că Stu cel din vis purta barbă. Nostim, 
nu? 

Începu să se întrebe dacă era chiar un vis, văzând că în 
spatele lui se ivise şi Tom Cullen. Şi... nu cumva la picioarele 
lui apăruse Kojak! 

Mâna îi plecă spre obraz, ca din reflex, şi se ciupi cu 
răutate, până i se scurse o lacrimă din ochiul stâng. Dar 
imaginea refuza să se schimbe. 

— Stu? şopti ea. O, Doamne, eşti tu, Stu? 

Faţa lui era puternic bronzată, cu excepţia porțiunii din 
jurul ochilor, care probabil fusese protejată de ochelari de 
soare. Acestea nu erau genul de detalii pe care în mod 
normal să le observi în vis... 

Se mai ciupi o dată. 

— Eu sunt, o asigură Stu, intrând în cameră. Nu te mai 
chinui degeaba, draga mea. 

Şchiopătatul îi era atât de pronunţat, încât te aşteptai să 
se împiedice, la fiecare pas. 

— Frannie, am ajuns acasă. 

— Stu! strigă ea. Eşti chiar tu, de-adevăratelea? Dacă eşti 
chiar tu, vino aici! 

Se apropie de ea şi o luă în braţe. 


CAPITOLUL 77 


Stu era aşezat pe un scaun, lângă patul lui Fran, când 
intrară George Richardson şi Dan Lathrop. Fran îi luă iute 
mâna lui Stu şi o apăsă strâns, până la durere. Figura ei 
căpătase trăsături rigide şi Stu avu pentru o clipă ocazia s-o 
vadă aşa cum avea să arate la bătrâneţe; semăna incredibil 
cu Mother Abagail. 

— Am auzit de întoarcerea ta, spuse George. Un adevărat 
miracol. Nici nu pot să-ţi spun cât mă bucur să te văd. Ne 
bucurăm cu toţii. 

George îi strânse mâna, apoi i-l prezentă pe Dan Lathrop. 

— Am auzit că s-ar fi produs o explozie la Las Vegas. Ai 
văzut-o cu ochii tăi? îl întrebă acesta. 

— Da. 

— Cei de aici cred că a fost detonată o bombă nucleară. 
Este adevărat? 

— Da. 

George făcu un gest din cap, apoi renunţă cu totul la 
subiect şi se întoarse la Fran. 

— Cum te simţi, Frannie? 

— Foarte bine. Mă bucur că mi s-a întors omul acasă. Ce 
face copilul? 

— De fapt, îi explică Lathrop, de asta am venit aici. 

— E mort? întrebă Fran. 

George şi Dan avură un schimb de priviri. 

— Frannie, vrem să asculţi atent şi să încerci să nu 
interpretezi greşit nimic din ceea ce vei afla... 

Deşi se vedea că-şi stăpâneşte o criză de isterie, Fran 
vorbi calm: 

— Dacă a murit, spuneţi-mi şi pace! 

— Fran, interveni Stu. 

— Peter pare că-şi revine, spuse Dan lLathrop cu 
blândeţe. 


Şocul produse câteva momente de linişte în încăpere. 
Fran, al cărei chip palid şi oval aproape că dispăruse sub 
masa de păr castaniu închis de pe pernă, îşi ridică privirile 
spre Dan, de parcă acesta s-ar fi exprimat în cine ştie ce 
dialect păsăresc. Cineva, poate Laurie Constable, poate 
Marcy Spruce, trecu prin faţa uşii deschise aruncând o 
privire în cameră şi plecând apoi mai departe. Momentul 
care urmă Stu nu avea să-l uite toată viaţă. 

— Cum? şopti Fran după o vreme. 

— Nu trebuie să-ţi pui toate speranţele în asta, o sfătui 
George. 

— Ai spus... că-şi revine, repetă Fran. 

Era pur şi simplu uimită. Până atunci nu-şi dăduse seama 
cât de mult se resemnase cu ideea morţii copilului. George 
continuă: 

— Şi Dan şi eu am văzut mii de cazuri în perioada 
epidemiei, Fran... remarci că nu am zis „tratat”, pentru că 
nu cred că vreunul dintre noi a putut schimba în vreun fel 
evoluţia bolii vreunui pacient. Corect, Dan? 

— Da. 

Cuta ce trădă hotărârea lui Fran - pe care Stu o 
remarcase prima oară în New Hampshire, la doar câteva 
ore după ce se întâlniseră - apăru acum pe fruntea ei. 

— De ce nu treci odată la subiect, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

— Sigur că da, dar trebuie să fiu precaut, şi voi fi 
precaut, spuse George. Acum discutăm despre viaţa fiului 
tău, prin urmare nu-ţi voi permite să mă zoreşti. Aş vrea să 
înţelegi felul cum am gândit noi. Captain Trips a fost o gripă 
cu antigen mutant, cel puţin la această concluzie am ajuns 
noi. Acum, fiecare tip de gripă, mă refer la gripa clasică, 
avea un alt antigen; de aceea revenea la fiecare doi sau trei 
ani, în ciuda vaccinurilor antigripale. Izbucnea o gripă de 
tip A, adică Hong Kong, şi obţineai un vaccin împotriva ei, 
iar la doi ani apărea un trunchi de tip B şi iarăşi te 
îmbolnăveai, dacă nu făceai un alt vaccin. 


— Dar de obicei te însănătoşeai, interveni Dan, pentru că, 
în cele din urmă, corpul producea anticorpi proprii. 
Organismul se schimba în aşa fel încât să facă faţă gripei. 
Dar în cazul lui Captain Trips, gripa era cea care se 
schimba, ori de câte ori corpul reuşea să-şi încropească o 
cât de slabă apărare. Din acest punct de vedere, seamănă 
mai degrabă cu virusul SIDA decât cu tipurile obişnuite de 
gripă, cu care veniserăm până atunci în contact. La fel ca în 
cazul SIDA, virusul reapărea în noi şi noi ipostaze, până ce 
organismul era dat peste cap. Rezultatul inevitabil era 
moartea. 

— Şi atunci noi de ce nu ne-am îmbolnăvit? 

— Nu ştim, îi răspunse George. Nici nu cred că vom afla 
vreodată. Singurul lucru de care putem fi siguri este că 
imunii nu s-au îmbolnăvit, pentru ca pe urmă să scape de 
boală, ci nu s-au îmbolnăvit deloc. În acest fel, revenim la 
Peter. Dan? 

— Da. Elementul esenţial în cazul lui Captain Trips este 
acela că pacienţii par să se facă aproape bine, dar niciodată 
absolut bine. Copilul acesta, Peter, s-a îmbolnăvit la 
patruzeci şi opt de ore după ce s-a născut. Nu există nicio 
îndoială că a fost Captain Trips - simptomele erau cele 
cunoscute. Dar depigmentările şi petele de sub linia 
maxilarului, pe care George şi cu mine le considerăm 
indiciul stadiului patru şi final în evoluţia Supergripei - ei 
bine, acestea n-au mai apărut. Pe de altă parte, perioadele 
lui de ameliorare devin din ce în ce mai lungi. 

— Nu înţeleg, spuse Fran, năucită. Ce... 

— De fiecare dată când gripa suferă o schimbare, Peter 
se adaptează şi se apără de noul atac, explică George. 
Tehnic vorbind, mai există posibilitatea să sufere o 
recădere, dar în niciun caz n-a intrat în faza finală, critică. 
Din câte se pare, a învins. 

Pentru câteva clipe, se lăsă liniştea. 

— Tu i-ai transmis jumătate din imunitatea ta copilului, 
Fran, îi explică Dan. S-a îmbolnăvit, dar acum credem că 


are capacitatea să scape de boală. Teoria noastră este că 
gemenii doamnei Wentworth au avut aceeaşi şansă, numai 
că circumstanţele le-au fost nefavorabile şi, după părerea 
mea, n-au murit de Supergripă, ci din cauza unei 
complicaţii provocate de aceasta. Diferenţa este aparent 
mică, dar e posibil să fie determinantă. 

— Şi celelalte femei care au rămas însărcinate cu bărbaţi 
care nu erau imuni? se interesă Stu. 

— Credem că vor fi silite să-şi vadă copiii trecând prin 
aceleaşi chinuri, zise George, iar unii dintre copii s-ar putea 
să moară - situaţia a fost pe muchie de cuţit cu Peter şi nu 
avem de unde şti nici măcar dacă faza grea a trecut cu 
totul. Dar în foarte scurt timp vom ajunge în stadiul când 
toţi fetuşii din Free Zone - din lume - vor fi produsul a doi 
părinţi imuni. Şi, deşi nu mi se pare normal să mă grăbesc 
cu judecata, aş pune pariu că atunci vom câştiga partida. 
Între timp, vom urmări foarte atent evoluţia lui Peter. 

— Şi nu-l vom urmări singuri, dacă asta reprezintă vreo 
consolare, adăugă Dan. În sensul cel mai real al expresiei, 
Peter aparţine de acum întregii Free Zone. 

— Eu nu vreau ca el să trăiască decât pentru că este al 
meu şi-l iubesc, şopti Fran. Îl privi pe Stu. Şi este legătura 
mea cu lumea veche. Seamănă mai degrabă cu Jess decât 
cu mine, ceea ce mă bucură. Mi se pare corect. Mă înţelegi, 
dragul meu? 

Stu făcu un semn afirmativ; în acelaşi timp, avu un gând 
ciudat - câtă plăcere i-ar face să stea la o bere cu Hap, 
Norm Bruett şi Vic Palfrey şi să-l urmărească pe Vic 
răsucindu-şi una dintre ţigările lui puturoase şi povestindu- 
le cum avea să se sfârşească toată porcăria. Lui îi spuseseră 
întotdeauna Silent Stu, Stu cel tăcut; bătrânul Stu, care n- 
ar fi zis „căcat” nici dacă avea gura plină. În schimb Vic 
vorbea până nu mai putea, zi şi noapte. Apucă orbeşte 
mâna lui Fran, simțind împunsătura lacrimilor sub pleoape. 

— Trebuie să ne facem vizitele, spuse George, ridicându- 
se în picioare, dar îl vom supraveghea pe Peter 


îndeaproape, Fran. De îndată ce vom fi siguri, vei afla şi tu. 

— Când voi putea să mă îngrijesc de el? Dacă... Dacă nu 
cumva... 

— Într-o săptămână, îi răspunse Dan. 

— Vai, ce mult! 

— Pentru toată lumea va părea la fel de mult. În Free 
Zone sunt şaizeci şi una de femei însărcinate, dintre care 
şase au rămas gravide înainte de Supergripă. Şi pentru ele 
aşteptarea va dura o veşnicie. Stu, îmi pare bine că te-am 
cunoscut. 

Dan îi întinse mâna şi Stu o strânse. Plecă grăbit, cu aerul 
unui om care ştie că are o treabă importantă şi de-abia 
aşteaptă s-o împlinească. 

George îl prinse pe Stu de mână şi-i spuse: 

— Ne vedem, cel mai târziu mâine după-amiază, hm? Te 
rog să-i laşi vorbă lui Laurie ce oră îţi convine cel mai mult. 

— De ce? 

— Piciorul, îi explică George. E rău, nu? 

— Nu-i aşa de rău. 

— Stu, ce-ai păţit la picior? întrebă Frannie, ridicându-se. 

— Fractură, fixare greşită, suprasolicitare, rezumă 
George. Neplăcut. Dar se poate repara. 

— Păi..., se codi Stu. 

— Niciun păi! la să văd, Stuart! 

Cuta aceea hotărâtă apăruse iarăşi. 

— Mai târziu, spuse Stu. 

— Vorbeşti cu Laurie, bine? îl sfătui George, ridicându-se. 

— Poţi să fii sigur, sări Frannie. 

Stu rânji: 

— Aşa voi face. Dacă zice doamna şi stăpâna mea... 

— Mă bucur imens că te-ai întors, spuse George. 

Se vedea bine că ar fi avut să pună o mie de întrebări, 
dar se abţinu. Clătină uşor din cap şi plecă, închizând 
hotărât uşa în urma lui. 

— Ia să văd cum mergi, îi ceru Frannie. 

Cuta aceea stăruia între sprâncenele tinerei. 


— Hei, Frannie... 

— Hai, vreau să văd cum mergi. 

Făcu aşa cum i se spusese. Părea un marinar croindu-şi 
drum cu greu pe puntea scuturată de tangaj. Când se 
întoarse spre ea, Fran plângea. 

— Vai, Frannie, nu face asta, draga mea. 

— Nu mă pot abţine, zise ea, ducându-şi mâinile la ochi. 

Se aşeză lângă ea şi-i luă mâinile. 

— Nu, nu trebuie să plângi. 

Se uită în ochii lui, dar lacrimile continuau să-i curgă. 

— Aşa de mulţi au murit... Harold, Nick, Susan... dar 
Larry? Şi ce s-a întâmplat cu Glen şi Ralph? 

— Nu ştiu. 

— Ce va spune Lucy? Într-o oră va fi aici. Vine în fiecare 
zi; şi ea este în luna a patra. Când are să te-ntrebe... 

— Au murit acolo, zise Stu, vorbind mai mult cu sine. Asta 
cred eu. Ceea ce ştiu, în inima mea. 

— N-o spune astfel, îl imploră Fran. Mai ales de faţă cu 
Lucy. I-ai frânge inima. 

— Cred că ei au fost cei sacrificați. Dumnezeu pretinde 
întotdeauna un sacrificiu. Mâinile lui sunt însângerate. De 
ce? Nu pot spune. Nu sunt un tip prea deştept. Poate că noi 
singuri am atras asta asupra capetelor noastre. Tot ceea ce 
ştiu sigur este că bomba a explodat dincolo, şi nu aici, şi 
pentru un timp suntem în siguranţă. Pentru scurtă vreme. 

— Flagg a dispărut definitiv? A dispărut cu adevărat? 

— Nu ştiu. Cred... trebuie să facem de pază, ca să nu fim 
luaţi de el prin surprindere. Cu vremea, cineva va trebui să 
descopere locul unde se făceau viruşii din categoria lui 
Captain Trips, să umple locul acela cu ţărână, să presare 
sare peste el şi apoi să se roage. Să se roage pentru noi toţi. 


În aceeaşi seară, dar mai târziu, nu cu mult înainte de 
miezul nopţii, Stu împingea de-a lungul coridorului tăcut al 
spitalului un scaun pe roţi în care se afla Frannie. Cu ei era 


şi Laurie Constable; Fran avusese grijă ca Stu să 
stabilească o întâlnire cu medicul. 

— Arăţi de parcă ţi-ar sta şi ţie la fel de bine într-un 
scaun din ăsta, Stu Redman, îi spuse Laurie. 

— În momentul ăsta nu mă deranjează deloc, zise Stu. 

Ajunseră în dreptul unui perete mare de sticlă, dincolo de 
care se vedea un salon decorat cu albastru şi roz. De tavan 
atârna o sculptură cinetică de mari dimensiuni. Doar un 
singur pătuţ era ocupat, în rândul din faţă. 

Stu privi, fascinat. 

GOLDSMITH-REDMAN PETER, scria pe plăcuţa din fata 
pătuţului. SEX BĂRB. ÎN CARANTINĂ BACTERIOLOGICĂ. 3 
KILOGRAME 100 GRAME. MAMA: FRANCES GOLDSMITH, 
CAMERA 209 TATA: JESSE RIDER (M.). 

Peter plângea. 

Ţinea pumnişorii strânşi. Avea faţa roşie. În creştet avea 
un smoc de fire uimitor de negre. Ochii albaştri ai micuţului 
păreau să fie aţintiţi asupra lui Stu, ca şi cum l-ar fi acuzat 
că este cauza întregii lui supărări. 

Fruntea îi era străbătută de o cută verticală pronunţată... 
semnul voinţei căreia nu i te puteai împotrivi. 

Frannie plângea. 

— Ce s-a-ntâmplat, Frannie? 

— Toate pătuţurile astea goale, spuse ea, cu vocea 
sugrumată. De-asta sunt tristă. E absolut singur acolo. Nu-i 
de mirare că plânge, Stu, e singur-singurel. Toate pătuţurile 
astea goale, Dumnezeule... 

— Nu va rămâne multă vreme singur, o consolă Stu, 
cuprinzându-i umerii cu o mână. Şi mi se pare că va fiun 
flăcău grozav. Tu ce părere ai, Laurie? 

Dar Laurie se retrăsese discret, lăsându-i pe cei doi 
singuri în faţa ferestrei. 

Strâmbându-se din pricina durerilor din picior, Stu 
îngenunche alături de Frannie, o îmbrăţişă stângaci şi-l 
contemplară amândoi pe Peter cu uimire, ca şi cum copilul 
acela ar fi fost primul care se născuse vreodată pe pământ. 


După o vreme Peter adormi, cu mânuţele încleştate pe 
piept, dar ei rămaseră să-l privească în continuare... 
minunându-se că se află acolo, înaintea lor. 


CAPITOLUL 78 
ZI DE MAI 


Iarna rămăsese în sfârşit în urmă. 

Fusese lungă, iar lui Stu, obişnuit cu clima din East Texas, 
i se păruse teribil de grea. La două zile după ce se întorsese 
la Boulder, piciorul drept îi fusese rupt din nou şi pus de 
această dată în ghips, pe care nu-l scosese decât la 
începutul lui aprilie. La vremea respectivă, suprafaţa 
ghipsului arăta ca o hartă rutieră nemaipomenit de 
complicată; s-ar fi zis că fiecare om din Free Zone lăsase un 
autograf, deşi asta ar fi fost practic imposibil. Încă înainte 
de 1 martie, noi pelerini începuseră să sosească în Free 
Zone, şi curând populaţia atinsese unsprezece mii de 
suflete, potrivit lui Sandy DuChiens, care acum conducea 
un Birou de Recensământ format din douăsprezece 
persoane, birou care dispunea de propriul lui computer la 
First Bank din Boulder. 

Stu, Fran şi Lucy Swann erau la picnic într-un loc plăcut 
aflat pe drumul spre Flagstaff Mountain şi urmăreau 
Mayday Chase, vânătoarea de mai. Toţi copiii din Boulder 
(şi nu puţini dintre adulţi) păreau să ia parte la joc. Coşul 
tradiţional, ornat cu panglici de hârtie creponată şi umplut 
cu fructe şi jucării, îi fusese dat în grijă lui Iom Cullen. 
Fusese ideea lui Fran. 

Tom îl prinsese pe Bill Gehringer (cu toate că susţinuse 
sus şi tare că-i prea bătrân pentru un asemenea joc de 
copii, Billy se aruncase în vâltoare cu toată inima) şi 
împreună îl capturaseră pe micuțul Upshaw - sau poate 
Upson? Lui Stu îi venea tot mai greu să-i ţină minte pe toţi - 
şi tustrei dăduseră de urma lui Leo Rockway, care se 
ascunsese în spatele Stâncii Brentner. Tom însuşi îi aplicase 
lui Leo eticheta distinctivă. 


Vânătoarea se întinse apoi peste întreg West Boulder, 
bande de copii şi adolescenţi bântuind pe străzile care în 
mod obişnuit erau destul de pustii, în frunte cu Tom, care 
urla din răsputeri, cărându-şi coşul în spate. În cele din 
urmă se adunaseră cu toţii din nou aici, unde soarele era 
cald şi vântul adia plăcut. Grupul de copii care aveau deja 
etichete se ridica la vreo două sute, toţi hotărâți să-i prindă 
pe ultimii zece care nu fuseseră încă „bătuţi”. Cu zarva lor, 
speriau căprioarele, care nu ţineau să ia parte la joc şi 
fugeau care-ncotro. 

Trei kilometri mai sus, în Sunrise Amphitheater, fusese 
pregătit un imens dejun la iarbă verde, chiar în locul unde 
Harold Lauder aşteptase momentul potrivit ca să vorbească 
în aparatul lui de emisie-recepţie, declanşând explozia. La 
amiază, două sau trei mii de oameni aveau să se aşeze 
împreună la masă şi să privească la est, spre Denver, 
mâncând vânat şi sendvişuri cu unt de arahide şi aspic, iar 
ca desert plăcintă proaspătă. Era posibil să fie cea din urmă 
adunare de acest fel din Free Zone, asta dacă nu porneau 
cu toţii la Denver să petreacă pe stadionul unde odinioară 
jucase fotbal echipa Bronco. Dacă la începutul primăverii 
soseau câte puţini oameni, în ultima vreme, imigranții 
veneau într-un adevărat şuvoi. Doar de la 15 aprilie şi până 
acum se înregistraseră încă opt mii, iar acum erau în total 
nouăsprezece mii; Biroul de Recensământ al lui Sandy nu 
mai reuşea să ţină pasul, cel puţin pentru moment. Erau 
rare zilele când nu li se adăugau decât cinci sute de 
oameni. 

În arcul pe care Stu îl adusese până aici şi-l acoperise cu 
o pătură, Peter începu să urle din răsputeri. Fran se 
îndreptă spre el, dar Lucy, deşi se făcuse cât un munte, fiind 
în luna a opta, ajunse prima. 

— Te previn că este vorba de scutece, îi spuse Fran. Îmi 
dau seama din felul cum plânge. 

— N-o să rămân saşie dacă văd o poponeaţă. Lucy îl 
ridică din ţarc pe Peter, care plângea indignat, şi-l legănă 


cu blândeţe în lumina soarelui. Salut, copilaşule. Ce faci tu 
aici? Nu prea te distrezi. 

Peter făcea larmă mare. 

Lucy îl culcă pe o altă pătură, pe care o aduseseră în 
acest scop. Peter o porni târâş, urlând în continuare. Lucy îl 
întoarse cu faţa în sus şi începu să-i desfacă pantalonaşii de 
catifea albastră. Peter îşi agită vesel picioruşele. 

— De ce nu faceţi o plimbare, voi doi? le propuse Lucy, 
zâmbind. 

Lui Stu, zâmbetul i se păru înecat în tristeţe. 

— Foarte bună idee, spuse Fran, prinzându-l pe Stu de 
braţ. 

Stu se lăsă în voia ei. Traversară şoseaua şi intrară într-o 
poiană frumoasă, care urca abrupt spre înălţimi, sub norii 
albi mânaţi repede pe cerul azuriu. 

— Ce-i cu asta? se arătă Stu nedumerit. 

— Nu înţeleg, ce vrei să spui? 

Dar inocenţa lui Fran era puţin prea pronunţată. 

— Privirea aceea. 

— Care privire? 

— Ştii foarte bine despre ce-i vorba. Nu-mi poţi spune că 
în spatele unei asemenea priviri nu se ascunde ceva. 

— Hai să stam jos, Stu. 

— Aşa, pur şi simplu? 

Se aşezară şi priviră spre est, unde crestele se lăsau spre 
zona de câmpie, învăluită în ceaţă albăstruie. Acolo, în zona 
aceea nelămurită, era Nebraska. 

— E ceva serios. Şi nu ştiu cum să-ţi vorbesc. 

— Păi, dă-i drumul, o încurajă, strângându-i mâna. 

Dar, în locul cuvintelor, obrajii lui Fran începură să se 
frământe. O lacrimă i se scurse pe faţă, iar colţurile gurii i 
se lăsară în jos, tremurând. 

— Fran... 

Nu, n-am să plâng! îşi spuse ea supărată. Dar lacrimile 
nu i se opriră şi plânse amar, oricât se strădui să se abţină. 
Încurcat, Stu o îmbrăţişă şi aşteptă. 


După ce se mai potolise, îi spuse: 

— Şi acum, spune-mi. Ce se petrece? 

— Mi-e dor de casă, Stu. Vreau să mă întorc în Maine. 

În spatele lor, copiii săreau şi ţipau. Uluit, Stu o măsura 
cu privirea. Apoi zâmbi oarecum nesigur. 

— Despre asta era vorba? Şi eu, care mi-am închipuit că 
te hotărâseşi cel puţin să divorţezi de mine. Nu că unirea 
noastră ar fi fost vreodată binecuvântată de preot, după 
cum se zice. 

— Nu plec nicăieri fără tine, îi răspunse ea. Îşi scosese un 
Kleenex din buzunarul de la piept şi se ştergea la ochi. Nu 
ştii asta? 

— Ba da. 

— Dar vreau să mă întorc în Maine. Visez mereu locurile 
de acolo. Tu nu ai niciodată vise cu East lexas? Cu Arnette? 

— Nu, îi răspunse el cinstit. Cred că n-aş trăi mai puţin şi 
nici n-aş fi mai puţin fericit dacă n-aş mai vedea Arnette 
niciodată. Tu vrei să te întorci la Ogunguit, Frannie? 

— Peste o vreme, poate. Dar nu direct. Mi-ar plăcea să 
merg în vestul Maine-ului, în Regiunea Lacurilor, cum i se 
spunea. Când Harold şi cu mine te-am întâlnit în New 
Hampshire, ne găseam foarte aproape de zona despre care- 
ţi vorbesc. Sunt nişte locuri extrem de frumoase. Bridgton... 
Sweden... Castle Rock. Din câte-mi închipui, lacurile sunt 
pline cu peşti. Cu timpul, ne-am putea stabili pe litoral. Dar 
în cel dintâi an n-aş suporta. Am prea multe amintiri. La 
început, aş fi copleşită. Aş fi copleşită de imensitatea 
oceanului. Se uită în jos, la degetele ei care se frământau 
nervos. Dar dacă vrei să rămâi aici... să-i ajuţi să pună totul 
pe roate... te-aş înţelege. Şi munţii sunt frumoşi, dar... nu 
mă simt ca acasă. 

Se uită la est şi constată că, în sfârşit, putea să definească 
un lucru pe care-l simţise crescând în el încă de când 
zăpada începuse să se topească: impulsul de a porni la 
drum. Aici se adunase prea multă lume la un loc; n-ai fi 
putut spune că se calcă pe picioare, deocamdată, dar 


mulţimea îi transmitea un sentiment de nervozitate. Printre 
ei existau „oamenii Zonei” (după cum începuseră chiar să-şi 
spună) care se împăcau cu această stare de lucruri, ba care 
dădeau semne că se bucură de ea. Jack Jackson, care 
conducea noul Comitet din Free Zone (mărit între timp la 
nouă membri), era unul dintre ei. Brad Kitchner era altul - 
Brad lansase o sută de proiecte, în care se ajuta de absolut 
toate persoanele apte. Fusese ideea lui să pună în funcţiune 
o staţie de televiziune de la Denver. Transmitea filme vechi 
în fiecare seară, de la 6 la 1 noaptea, cu un program de ştiri 
de zece minute la ora 9. 

lar cel care preluase şefia poliţiei în absenţa lui Stu, 
Hugh Petrella, nu era genul de om cu care să se împace 
foarte bine. Simplul fapt că Petrella îşi organizase o 
campanie pentru a obţine rangul respectiv îl neliniştea pe 
Stu. Era un tip dur şi puritan, cu o figură ce părea cioplită 
din topor. Avea la dispoziţie şaptesprezece oameni de 
ordine şi cerea mai mulţi cu prilejul fiecărei întruniri a 
Comitetului din Free Zone... Dacă ar fi fost acolo, Glen ar fi 
spus că eterna luptă americană dintre lege şi libertatea 
individului se pornise din nou. Petrella nu era un om rău, 
dar se purta cu asprime... şi, având în vedere credinţa 
absolută a lui Hugh că legea reprezenta soluţia definitivă a 
oricărei probleme, acesta era un şerif mai bun decât ar fi 
reuşit vreodată să ajungă Stu. 

— Ştiu că ţi-au oferit un loc în comitet, îi aminti Fran 
şovăielnic. 

— Părerea mea este că a fost doar un gest de politeţe, nu 
crezi? 

— Păi... 

S-ar fi zis că lui Fran i se luase o piatră de pe inimă. 

— S-ar bucura probabil la fel de tare dacă-i refuz. Sunt o 
relicvă din vechiul comitet. Un comitet de criză. lar acum 
nu există niciun fel de criză. Ce facem cu Peter, Frannie? 

— Până în iunie va creşte destul ca să poată călători. 
Apoi, aş vrea să aştept până ce naşte Lucy. 


De la sosirea pe lume a lui Peter, în 4 ianuarie, în Boulder 
se mai petrecuseră optsprezece naşteri. Patru copii 
muriseră; restul se simțeau foarte bine. Copiii născuţi din 
părinţi imuni la Supergripă aveau să apară curând şi era 
absolut posibil ca tocmai Lucy să-l nască pe cel dintăi, în jur 
de 14 iunie. 

— Ce-ai spune dacă am pleca pe 1 iulie? o întrebă el. 
Fran se lumină. 

— Vrei, eşti sigur că vrei? 

— Sigur. 

— Nu spui asta doar ca să-mi faci mie pe plac? 

— Nu, o linişti el. Vor mai pleca şi alţii. Nu mulţi, cel puţin 
o vreme. Dar câţiva vor pleca. 

Îşi petrecu braţele pe după gâtul lui şi-l strânse. 

— Poate nu va fi decât o vacanţă, îi spuse ea. Sau poate... 
poate că ne va plăcea cu adevărat. Îl privi cu timiditate. 
Poate vom dori să rămânem acolo. 

— Poate. 

Dar Stu se îndoia că vreunul dintre ei se va mulţumi să 
rămână într-un loc mai mulţi ani la rând. 

Îşi îndreptă atenţia către Lucy şi Peter. Lucy şedea pe 
pătură şi-l legăna pe Peter, care râdea şi încerca să o prindă 
pe Lucy de nas. 

— Te-ai gândit că se poate îmbolnăvi? Şi tu la fel, Frannie. 
Dacă rămâi din nou însărcinată? 

Fran îi zâmbi: 

— Există şi cărţi, pe care să le citim amândoi. Nu putem 
să trăim întreaga viaţă temându-ne, nu-i aşa? 

— Da, cred că ai dreptate. 

— Cărţi şi medicamente bune. Putem învăţa să le folosim, 
cât despre medicamentele expirate... putem învăţa să le 
fabricăm din nou. lar dacă este vorba de boală şi moarte... 
Privi în urmă, spre terenul larg, unde ultimii câţiva copii se 
adunau în zona de picnic, transpiraţi şi vioi. Asta se va 
întâmpla şi aici. Ţi-aduci aminte de Rich Moffat? Dar de 
Shirley Hammett? 


— Da. 

Shirley murise în februarie, în urma unui atac de 
apoplexie. Frannie îi apucă mâna. În ochii ei strălucitori se 
citea o mare hotărâre. 

— Eu spun să ne asumăm şansa de a ne trăi vieţile aşa 
cum dorim. 

— Foarte bine. Sunt de acord. Mi se pare corect să 
procedăm aşa. 

— Te iubesc, East Texas. 

— Sentimentul este reciproc, doamnă. 

Peter se pornise din nou să plângă. 

— Hai să ne întoarcem, să vedem ce i s-a întâmplat 
împăratului, spuse ea, ridicându-se şi scuturându-şi firele 
de iarbă de pe pantaloni. 

— A vrut s-o ia din loc în patru labe şi s-a lovit la nas, le 
explică Lucy, dându-i-l pe Peter lui Fran. 

— Bietul copil, spuse Fran, ridicându-l pe umăr. 

Micuţul îşi lipi obrazul de gâtul ei, cu un gest familiar, îl 
privi pe Stu şi zâmbi. Stu îi răspunse şi el cu un surâs. 

— Ocheatule, îi zise, iar Peter se puse pe râs. 

Lucy se uită de la Fran la Stu şi înapoi la Fran. 

— O să plecaţi, nu-i aşa? L-ai convins şi pe el. 

— Se pare că da, spuse Stu. Dar vom mai rămâne până 
după ce naşti tu. 

— Mă bucur, le spuse Lucy. 

De departe ajunse la ei bătaia melodioasă a unui clopot; 
notele lui păreau să rămână încrustate în farmecul acelei 
zile. 

— Prânzul, anunţă Lucy, ridicându-se. Îşi mângâie 
pântecele gigantic. Ai auzit, tinere? Vom mânca. Vai, nu mă 
lovi, am pornit. 

Stu şi Fran se ridicară şi ei. 

— Poftim, ţine-l tu pe băiat, zise Fran. 

Peter adormise. Cei trei începură să urce încet spre 
Sunrise Amphitheater. 


AMURGUL UNEI SERI DE VARĂ 


Soarele cobora spre apus, iar ei stăteau în verandă, 
urmărind cum Peter se târa plin de entuziasm prin ţărâna 
din curte. Stu stătea într-un scaun din trestie, al cărui şezut 
se curbase după mulţi ani de folosire. La stânga lui, Fran 
şedea în balansoar. În curte, la stânga lui Peter, umbra în 
formă de covrig a balansoarului făcut dintr-o anvelopă îşi 
întipărea imaginea imaterială pe pământ, în lumina blândă 
a sfârşitului acelei zile. 

— A trăit aici un amar de vreme, nu? întrebă Fran încet. 

— Un amar de vreme, repetă Stu, arătând spre Peter. Se 
murdăreşte din cap până-n picioare. 

— Există apă. Şi o pompă manuală. Nu rămâne decât să 
fie pusă în funcţiune. Dispunem de toate facilităţile, Stuart. 

El se mulţumi să facă un gest de încuviinţare. Îşi aprinse 
pipa, pufăind alene. Peter se întoarse, asigurându-se că se 
mai aflau acolo. 

— Salut, băiete, îi strigă Stu, făcându-i semn din mână. 

Peter se răsturnă pe o parte. Se ridică iarăşi pe mâini şi 
pe genunchi şi porni din nou în patru labe, descriind un 
cerc larg. La capătul drumului negru ce tăia lanul de 
porumb sălbatic se afla micul lor autoturism de teren marca 
Winnebago, amenajat pentru excursii şi prevăzut cu un 
troliu. Străbăteau doar drumurile secundare, totuşi vinciul 
se dovedea din când în când util. 

— Te simţi singur? întrebă Fran. 

— Nu. Cu timpul, poate. 

— Te temi pentru copilul nostru? 

Îşi atinse pântecele, încă perfect plat. 

— Nu. 

— Pete o să se rănească la nas. 

— O să-i treacă. Iar Lucy a avut gemeni. Zâmbi spre cer. 
Poţi să-ţi imaginezi una ca asta? 

— Doar i-am văzut cu ochii mei. Crezi ce vezi, aşa se 
spune. Oare când vom ajunge în Maine, Stu? 


Bărbatul ridică din umeri: 

— Spre sfârşitul lui iulie. În orice caz, vom avea destul 
timp să ne pregătim de iarnă. Eşti îngrijorată? 

— Nu, îl imită ea ironic, răspunzând la fel de scurt. Se 
ridică: la uită-te la el, se murdăreşte. 

— Ţi-am spus, doar. 

O urmări coborând scările verandei şi adunând copilul de 
pe jos. Se afla aici, unde Mother Abagail îşi petrecuse o 
veşnicie, şi se gândea la viaţa ce-i aştepta. Gândea că totul 
avea să fie bine. Peste un timp, aveau poate să se întoarcă 
la Boulder: copiii lor trebuiau să-i întâlnească pe alţii, de 
vârsta lor, să se împrietenească, să se căsătorească şi să 
aibă copii, la rândul lor. Sau poate că o parte din cei de la 
Boulder aveau să vină la ei. Mai mulţi îi întrebaseră 
amănunţit, aproape îi interogaseră, ce anume planuri au... 
dar privirile lor arătau mai degrabă dorinţa de a-i imita 
decât dispreţ sau supărare. Din câte se părea, Stu şi Fran 
nu erau singurii pe care îi apucase dorul de ducă. Harry 
Dunbarton, fostul vânzător de ochelari, le vorbise despre 
Minnesota. lar Mark Zellman era tentat să ajungă tocmai în 
Hawaii, dacă se poate imagina aşa ceva. Îl bătea gândul să 
înveţe să piloteze un avion şi să plece în Hawaii. 

— Mark, ai să mori! îl certase Fran, indignată. 

Mark se mulţumise să-i zâmbească hâtru şi să-i spună: 

— Ia te uită cine vorbeşte, Frannie! 

Iar Stan Nogotny începuse să le povestească pe îndelete 
că va porni spre sud, se va opri probabil câţiva ani la 
Acapulco, după care va cobori spre Peru. 

— Să-ţi spun o chestie, Stu. Printre oamenii ăştia mă simt 
nervos, parc-aş avea un singur picior tocmai când se anunţă 
un concurs de tras şuturi în cur. Nu mai cunosc nici măcar 
un om din zece. Oamenii-şi încuie seara casele... nu te uita 
aşa la mine, e purul adevăr. Dacă stai să mă asculţi, nu-ţi 
vine să crezi că am locuit în Miami şaisprezece ani încheiaţi, 
iar uşa am încuiat-o în fiecare seară. Dar să fie-al naibii! De 
obiceiul ăsta mi-ar fi plăcut să mă despart. Fapt este că s-a 


aglomerat prea tare. Mă gândesc intens la Acapulco. Dac-aş 
reuşi s-o conving pe Janey... 

Nici n-ar fi un lucru chiar atât de rău dacă Free Zone s-ar 
fărâmiţa, îi trecu lui Stu prin minte, privind cum Fran 
pompează apă. Şi Glen Bateman ar fi de aceeaşi părere, n- 
avea nicio îndoială. Scopul ei fusese atins, ar fi spus Glen. 
Cel mai bine ar fi să se risipească, înainte... 

Înainte să ce? 

Păi, la ultima şedinţă a comitetului din Free Zone de 
dinaintea plecării lui şi a lui Fran, Hugh Petrella pretinsese 
şi obținuse autorizaţia de a-şi înarma oamenii. Acesta fusese 
cel mai aprins punct de discuţie la Boulder în ultimele 
săptămâni, fiecare simțindu-se obligat să adopte un punct 
de vedere sau altul. La începutul lui iunie, un tip beat îl 
brutalizase pe unul dintre ajutoarele de şerif şi-l proiectase 
prin vitrina de la The Broken Drum, un bar de pe Pearl 
Street. Omul avusese nevoie de peste treizeci de suturi şi 
de o transfuzie. Argumentul lui Petrella era acela că 
incidentul nu s-ar fi petrecut, dacă omul lui ar fi avut un 
Police Special pe care să-l îndrepte asupra beţivanului. 
Controversa căpătase dimensiuni colosale. Existau o 
mulţime de persoane (printre care şi Stu, care altfel avea 
grijă să nu comunice oricui punctul lui de vedere) care erau 
de părere că, dacă omul legii ar fi avut o armă, incidentul s- 
ar fi putut încheia cu un beţivan mort, în loc de un poliţist 
rănit. 

Ce se întâmplă după ce le împarţi arme ajutorilor de 
şerifi? se întrebă el. Care este progresia logică? I se păru că 
primeşte răspuns de la Glen Bateman, cu vocea lui de 
savant, uşor uscată. Daţi-le arme mai grozave. Şi maşini de 
poliţie. Iar atunci când veţi descoperi o comunitate de tipul 
Free Zone în Chile sau poate în Canada, să-l faceţi pe Hugh 
Petrella ministru al Apărării, pentru orice eventualitate, şi 
poate începeţi să trimiteţi şi nişte grupe de cercetare, 
pentru că, dacă stai să te gândeşti... 


Porcăriile alea zac la îndemâna oricui, aşteptând să le 
culeagă cineva. 

— Hai să-l culcăm, îi spuse Fran, urcând treptele. 

— Bine. 

— Ce-ai rămas aşa, căzut în melancolie? 

— Aşa las impresia? 

— Poţi să fii sigur. 

Îşi împinse cu degetele colţurile gurii în sus, într-un 
zâmbet. 

— Aşa-i mai bine? 

— Mult mai bine. Ajută-mă să-l culc. 

— Cu toată plăcerea. 

Urmând-o în casa lui Mother Abagail, se gândi că era de 
preferat ca locuitorii din Boulder să se despartă şi s-o 
pornească fiecare încotro doreşte. Organizarea trebuia 
amânată cât mai mult cu putinţă. Organizarea era cea care, 
aparent, provoca întotdeauna problemele. Momentul în 
care celulele încep să se adune şi să capete o culoare mai 
întunecată. Nu dai arme unor poliţişti până ce nu mai sunt 
în stare să-şi amintească numele... feţele... 

Fran aprinse o lampă cu kerosen, care răspândea o 
lumină galbenă şi plăcută. Peter îi privea potolit, gata să 
adoarmă. Se jucase toată ziua. Fran îl vâri într-o cămaşă de 
noapte. 

Nu ne putem alege din chestia asta decât cu un răgaz, îi 
trecu lui Stu prin minte. Cât viaţa lui Peter, a copiilor lui, 
poate şi a strănepoţilor mei. Până în anul 2100, poate, în 
niciun caz mai mult de-atât. Poate nici atât. Destul pentru 
ca biata Mama Pământ să-şi poată reveni puţin. Un anotimp 
de repaus. 

— Cum? îl întrebă ea, şi înţelese de-abia atunci că 
murmurase ultimele cuvinte. 

— Un anotimp de repaus, repetă el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Totul, îi răspunse prinzând-o de mână. 


Îl contemplă pe Peter, cugetând: Dacă noi o să-i povestim 
ce ni s-a întâmplat, poate că şi el o să le povestească mai 
departe copiilor lui. Îi va avertiza. Dragi copii, jucărelele 
astea sunt mortale - de pe urma lor te alegi cu arsuri, cu 
boala de radiaţii şi cu epidemii de gripă neagră, asfixiantă. 
Jucărelele astea sunt periculoase; diavolul din creierul 
omenesc a călăuzit mâna lui Dumnezeu, atunci când au fost 
ei creaţi. Nu vă jucaţi cu ele, dragi copii, vă rog, nu vă jucaţi 
niciodată. Nu vă mai jucaţi niciodată cu asemenea jucării. 
Vă rog... vă rog să învăţaţi lecţia. Fie ca lumea asta pustiită 
să vă fie învăţătură de minte. 

— Frannie, spuse, şi o întoarse în aşa fel încât să-i poată 
vedea privirile. 

— Ce-i Stuart? 

— Crezi... crezi că oamenii învaţă vreodată ceva? 

Deschise gura ca să-i răspundă, ezită, se răzgândi. 
Flacăra lămpii tremură. Ochii ei păreau foarte albaştri. 

— Nu ştiu, recunoscu ea în cele din urmă. 

Părea nemulțumită de răspunsul ei; se luptă să mai spună 
ceva, care să arunce puţină lumină asupra primului ei 
răspuns; dar nu reuşi decât să repete: 

— Nu ştiu. 


CERCUL SE ÎNCHIDE 


Avem nevoie de ajutor, işi făcu socoteala Poetul. 
Edward Dorn 


Se trezi în zori. 

Avea cizmele în picioare. 

Se ridică şi se uită în jur. Se afla pe o plajă de un alb 
imaculat. Deasupra lui, cerul înalt şi îndepărtat, un cer 
albastru ca de ceramică, fără urmă de nor. Valurile mării 
turcoaz de dinaintea lui se spărgeau, departe, de un recif, 
după care se rostogoleau potolite spre mal, urcând printre 
bărci stranii care se numeau... (canoe outrigger canoe) 

lată că ştia... dar cum? 

Se ridică în picioare şi fu la un pas să se prăbuşească. Se 
simţea rău. Mahmur. 

Se răsuci pe călcâie. Verdele junglei păru să i se repeadă 
drept la ochi, o încâlceală întunecată de copaci, liane, 
frunze şi flori luxuriante care erau (roz precum sfârcul unei 
fete din corpul de balet) 

Îl cuprinse din nou uimirea. 

Ce era aceea o fată din corpul de balet? 

Şi, dacă tot venise vorba, ce era acela un sfârc? 

Un papagal care ţipă la vederea lui, se aruncă orbeşte în 
zbor, se lovi de tulpina unui smochin indian bătrân şi căzu 
mort la poalele lui, cu picioruşele în sus. 

(îl puse pe masă cu picioarele-n sus) 

O mangustă se uită la faţa lui aprinsă şi barba crescută 
sălbatic şi muri pe loc, de embolie cerebrală. 

(sora intră cu o lingură şi un pahar) 

Un gândac care se căţăra harnic pe scoarţa unui palmier 
se înnegri şi se uscă până nu mai rămase din el decât o 


coajă, după ce între antenele lui se iscaseră câteva 
minuscule fulgere albastre. 

(şi începu să întindă sos din tigaie.) 

Cine sunt eu? 

Nu ştia. 

Unde mă aflu? 

Ce conta? 

Începu să meargă - împleticindu-se - spre marginea 
junglei. Era ameţit de foame. Zgomotul valurilor răsuna 
surd în urechile lui, ca şi bătaia nebună a pulsului. Mintea 
lui era la fel de goală ca a unui nou-născut. 

Străbătuse jumătate din drumul până la perdeaua de un 
verde profund, când din desiş apărură trei bărbaţi. Apoi un 
al patrulea. Apoi numărul lor se ridică la şase. 

Aveau pielea cafenie şi netedă. 

Se uitau ţintă la el. 

Şi el îi privea cu atenţie. 

Tot felul de lucruri îi veneau în minte. 

Cei şase se transformară în opt. Apoi grupul spori la 
doisprezece. Ţineau cu toţii lănci în mâini. Începură să le 
ridice ameninţător. Bărbatul cu barbă ţepoasă îi măsura cu 
privirea. Purta jeanşi şi cizme vechi şi rupte de cowboy; 
nimic altceva. Bustul lui era alb ca burta de crap şi 
îngrozitor de slab. 

Acum lăncile erau pregătite de atac. Apoi unul dintre 
oamenii cafenii - şeful - începu să bolborosească, repetând 
mereu unul şi acelaşi cuvânt, care suna Yun-nah! 

Da, da, ştia tot mai multe lucruri. 

La fix. 

Numele lui, de exemplu. 

Începu să zâmbească. 

Zâmbetul lui era ca soarele cel roşu răzbătând printr-un 
nor gros. Expuse privirilor nişte dinţi albi şi strălucitori şi 
doi ochi din care ieşeau flăcări. Îşi întoarse palmele lui 
lipsite de linii spre ei şi făcu gestul universal care înseamnă 
pace. 


În faţa forţei zâmbetului său, ei nu mai aveau nicio forţă. 
Lăncile căzură în nisip; una căzu cu vârful înainte şi rămase 
înfiptă într-un unghi ciudat, tremurând. 

— Do you speak english? 

Se holbară la el, fără să-l înţeleagă. 

— Habla espanol? 

Aiurea. Habar n-aveau să vorbească nici afurisita de 
spaniolă. 

Ce însemna asta? 

Unde se afla? 

Ei bine, restul avea să vină cu timpul. Roma nu fusese 
construită într-o singură zi, de altfel, nici măcar Akron, 
Ohio, nu fusese mai cu moţ. lar locul nu avea nicio 
importanţă. 

Locul unde te fixai nu avea niciodată importanţă. 
Important era să fii acolo... şi să stai pe picioarele tale. 

— Parlez-vous francais? 

Niciun răspuns. Se uitau la el, fascinaţi. 

Îi luă şi pe germană, apoi le râse în nas, privind la 
moacele lor stupide, de oi. Unul începu să bocească 
neajutorat, ca un copil. 

Sunt oameni simpli. Primitivi, naivi, needucaţi. Dar mă 
pot folosi de ei. Da, mă pot folosi de ei cât se poate de bine. 

Se apropie, ţinând mai departe palmele netede spre ei şi 
zâmbind în continuare. În ochi îi sclipea o bucurie caldă şi 
dementă. 

— Numele meu este Russell Faraday, le comunică el cu 
voce calmă şi limpede. Am o misiune. 

Se uitau la el, încremeniţi de spaimă şi încântare. 

— Am venit să vă ajut. 

Începură să se lase în genunchi şi să-şi plece capetele 
înaintea sa, iar când umbra lui întunecată, atât de 
întunecată, căzu printre ei, zâmbetul i se lăţi mai mult. 

— Am venit să vă învăţ cum să vă civilizaţi! 

— Yun-nah! gemu şeful de bucurie şi de frică. 


Iar atunci când îi sărută picioarele, Russell Faraday, Omul 
Întunecat, începu să râdă. Nu se mai oprea din râs. 

Viaţa este o roată pe care nimeni nu poate rămâne prea 
mult. 

Şi în cele din urmă, se întoarce întotdeauna acolo de 
unde a plecat. 


SFÂRŞIT 


Februarie 1975 
Decembrie 1988 


5 Momâie ambulantă 

12: Baubau 

1% Maximum Security 

1% Gunoierul sau Omul cu Tomberonul 

15 Oraşul Fasolei, denumire familiară pentru Boston 
19% Cartea lui lov, 7, 1-4 

12 Călăuza