Stephen King — Apocalipsul vol.3

STE 
PHE 
N 


POALIRSA 


ÎNFRUNTAREA 
7 SEPTEMBRIE 1990-10 IANUARIE 1991 


Țara asta este țara voastră, 

țara asta este țara mea. 

Din California 

şi până la insula din New York, 

de la pădurile de sequoia, 

până la apele Golfului, 

țara asta a fost făcută pentru tine şi pentru mine. 
Woody Guthrie 


Hei, Trash, cc-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai dat 
foc la cecul de pensie? 
Carley Yates 


Când va veni noaptea 
Și pământul se va întuneca 
Și doar lumina lunii o vom mai vedea 
Teamă nu voi simţi 
Cât timp alături de mine vei fi 
Ben E. King 


CARTEA A TREIA 


CAPITOLUL 61 


OMUL ÎNTUNECAT îşi postase gardienii de-a lungul graniţei 
răsăritene a Oregonului. Cel mai mare post se găsea la 
Ontario, acolo unde 1-80 venea dinspre Idaho. In cabina unui 


enorm camion Peterbilt se adăposteau şase bărbaţi. Se aflau 
aici de mai bine de o săptămână, jucând pocher cu bancnote 
de douăzeci şi de cincizeci, acum la fel de inutile ca şi fisele 
de Monopoly. Unul dintre bărbaţi câştigă aproape şaizeci de 
mii de dolari, în timp ce altul — un tip care câştiga înainte de 
epidemie circa zece mii de dolari pe an — era acum în găleată 
cu peste patruzeci de mii. 

Plouase aproape întreaga săptămână, iar bărbaţii din 
trailer ajunseseră la capătul nervilor. Veneau din Portland, şi- 
şi doreau să se întoarcă tot acolo. La Portland erau femei. De 
un cârlig atârna un aparat de radio emisie-recepţie puternic, 
din care se revărsa doar pârâitul continuu al paraziţilor. Ei nu 
aşteptau decât două cuvinte simple: Veniţi acasă. Ceea ce ar 
fi însemnat că omul pe care-l pândeau ei fusese capturat într- 
altă parte. 

Acesta avea aproximativ şaptezeci de ani, era solid şi pe 
cale să chelească. Purta ochelari şi conducea un autoturism 
alb-albastru cu tracţiune integrală, fie jeep, fie International- 
Harvester. Potrivit instrucţiunilor, trebuia omorât pe loc. 

Erau iritaţi şi plictisiţi — noutatea jocului pe sume mari de 
bani si cu bani adevăraţi se răsuflase cu două zile în urmă, 
chiar şi pentru cei mai prostănaci dintre ei — însă nu destul 
de plictisiţi ca s-o pornească spre Portland de capul lor. 
Primiseră ordinele de la Momâia Ambulantă în persoană şi, 
chiar şi după instalarea febrei claustrofobice induse de ploaia 
de afară, spaima de e/rămăsese la fel de mare. Dacă ratau 
afacerea şi e/ prindea de veste, doar Dumnezeu îi mai putea 
salva. 

Prin urmare stăteau şi jucau pocher şi făceau de veghe pe 
rând în dreptul fantelor pe care le practicaseră în peretele de 
oţel al trailerului. 1-80 rămânea pustie sub ploaia constantă şi 
monotonă. 

— E un spion din partea cealaltă, le spusese Momâia 
Ambulantă, cu zâmbetul acela oribil luminându-i fălcile. De ce 
era oribil nimeni n-ar fi putut spune exact, dar când ţi-era 
adresat te simţeai ca şi cum tot sângele din vine ţi s-ar fi 
transformat în supă fierbinte de roşii. E un spion pe care am 


putea să-l primim cu braţele deschise, să-i arătăm tot ce vrea 
să vadă şi să-l trimitem înapoi fără să-i facem nimic, le 
explicase în continuare Momâia. Dar eu ţin neapărat să pun 
mâna pe el. Să pun mâna pe amândoi. Fiindcă vor fi doi. Şi le 
vom trimite căpăţânile peste munte, înainte să cadă zăpada. 
Ca să aibă la ce se gândi toată iarna. 

Şi începuse să râdă dement înaintea oamenilor adunaţi 
într-una dintre camerele de conferinţă de la Portland Civic 
Center. Îi răspunseră şi ei cu zâmbete, nişte rânjete reci şi 
neliniştite. Chiar dacă se felicitau unii pe alţii că fuseseră aleşi 
pentru o asemenea răspundere, în sinea lor şi-ar fi dorit ca 
ochii aceia neastâmpăraţi, infernali, de nevăstuică, să se 
fixeze pe oricine altcineva, numai pe ei nu. 

Departe, la sud de Ontario, la Sheaville, mai era un alt 
post mare de gardă. Acolo fuseseră plasați patru bărbaţi într- 
o căsuţă de lângă autostrada 1-95, a cărei panglică şerpuia 
spre Alvord Desert, cu formațiunile lui stâncoase stranii şi 
cursurile de apă întunecate. 

În celelalte posturi fuseseră instalaţi câte doi bărbaţi; 
existau în total douăsprezece asemenea puncte, începând de 
la orăşelul Flora, chiar lângă US 3, la mai puţin de o sută de 
kilometri de graniţa cu Washington, şi până jos, la McDermitt, 
pe frontiera dintre Oregon şi Nevada. 

Un bătrân într-un autoturism alb-albastru cu tracţiune 
integrală. Instrucţiunile pe care le primiseră toate santinelele 
sunau identic: Omorâtți-/, dar nu-l loviți la cap. Deasupra 
mărului lui Adam nu trebuia să se vadă nici o urmă de sânge 
sau vânătaie. 

— Nu vreau să le expediez înapoi bunuri depreciate, le 
spusese Randy Flagg, izbucnind în hohote infernale de râs. 

Granița nordică dintre Oregon şi Idaho este marcată de 
Snake River. Dacă era să urmezi Snake la nord de Ontario, 
unde cei şase bărbaţi stăteau în Peterbiltul lor jucând cine- 
scuipă-mai-departe pe bani fără valoare, ajungeai în cele din 
urmă foarte aproape de Copperfield. Snake face aici o 
cotitură pe care geologii o numesc meandră, iar în apropiere 
de Copperfield râul este stăvilit de Oxbow Dam. In cea de-a 


şaptea zi a lui septembrie, pe când Stu Redman şi grupul lui 
înaintau cu greu de-a lungul lui Colorado Highway 6 la peste o 
mie şase sute de kilometri spre est şi sud, Bobby Terry stătea 
în Copperfield Five-and-Dime cu un teanc de cărţi cu benzi 
desenate alături, întrebându-se cam în ce stare se afla Oxbow 
Dam şi dacă ecluzele rămăseseră deschise sau închise. Prin 
faţa magazinului trecea Oregon Highway 86. 

El şi partenerul lui, Dave Roberts (care acum dormea în 
apartamentul de deasupra), discutaseră pe larg despre baraj. 
Ploua de o săptămână. Apele lui Snake River se umflaseră. 
Dacă Oxbow Dam ceda? Nasol. Un perete de apă s-ar fi 
abătut asupra Copperfieldului, iar bieţii Bobby Terry şi Dave 
Roberts ar fi fost târâţi hăt, până la Oceanul Pacific. Se 
vorbiseră să se ducă la baraj şi să vadă dacă existau 
crăpături, dar în cele din urmă pur şi simplu nu îndrăzniseră. 
Ordinul lui Flagg fusese cât se poate de limpede: Stati la 
pândă. 

Dave Îi atrăsese atenția că Flagg se poate afla oriunde. 
Era un mare călător şi circulau o serie de poveşti despre felul 
cum apărea, din senin, într-o mică cetate unde nu se aflau 
decât zece oameni care reparau linii de înaltă tensiune sau 
adunau arme dintr-un depozit al armatei. Se materializa, ca o 
fantomă. Doar că era vorba de o fantomă rânjitoare şi 
întunecată, încălţată cu cizme prăfuite şi cu tocurile roase. 
Uneori era singur, alteori era însoţit de Lloyd Henreid, la 
volanul unui imens automobil Daimler, negru ca un dric şi la 
fel de lung. Uneori venea pe jos. In clipa asta nu era nicăieri, 
în următoarea te trezeai cu el în faţa ta. Într-o zi se afla la L.A. 
(sau cel puţin aşa mersese vorba), iar peste o zi se arăta hăt, 
cine ştie unde... pe jos. 

Dar, după cum se spunea, nici măcar Flagg nu se putea 
afla în şase locuri în acelaşi timp. Unul dintre ei putea să dea 
o fugă până la afurisitul de baraj, să arunce o privire şi să se- 
ntoarcă rapid. Şansele să păţească ceva erau de unu la o mie. 

"Foarte bine, atunci te duci tu", îi zisese Bobby Terry 
tovarăşului său. "Eu îţi dau permisiunea". Dar Dave 
respinsese această invitaţie, cu un surâs neliniştit. Deoarece 


Flagg avea obiceiul să afle ce se întâmplă, chiar dacă nu-şi 
făcea apariţia la locul cu pricina. Mai erau şi alţii care afirmau 
că avea o putere supranaturală asupra prădătorilor din 
împărăţia animalelor. O femeie purtând numele de Rose 
Kingman pretindea că-l văzuse pocnind din degete spre un 
cârd de ciori de pe sârmele de telefon, iar ciorile i se 
aşezaseră pe umeri; Rose Kingman mai spunea că păsările 
începuseră să cârâie "Flagg... Flagg... Flagg". 

Chestia asta i se părea de-a dreptul ridicolă. Imbecilii erau 
liberi să creadă orice, dar Delores, mama lui Bobby Terry, nu 
crescuse copii idioţi. El ştia prea bine cum se răspândesc po- 
veştile, crescând de la gura din care ieşeau până la urechea 
în care intrau. lar Omul Întunecat se bucura, desigur, şi 
încuraja legendele care circulau pe seama lui. 

Poveştile astea îi provocau totuşi un mic fior atavic, ca şi 
cum în străfundul fiecăreia ar fi existat un sâmbure de 
adevăr. Existau voci care afirmau că poate chema lupii sau 
trimite spiritul în trupul unei pisici. Un tip din Portland zicea că 
duce o nevăstuică sau un pescăruş albastru sau cine ştie ce 
altă jivină în rucsacul lui hărtănit, de Cercetaş, pe care-l 
poartă când merge pe jos. O grămadă de prostii. Dar... dacă 
era totuşi în stare să stea de vorbă cu animalele, ca un 
satanic Doctor Doolittle? Şi el sau Dave se duceau la afurisitul 
de baraj, încălcând ordinele /u; directe şi erau văzuţi... 

Pedeapsa pentru nesupunere era ţintuirea pe cruce. 

Bobby Terry îşi făcu socoteala că bătrânul baraj nu va 
ceda tocmai acum. 

Scoase un Kent din pachetul de pe masă şi-l aprinse, 
strâmbându-se din cauza gustului uscat şi neplăcut. Peste 
vreo şase luni nu se va mai putea fuma nici o ţigară. Poate 
era mai bine aşa. Oricum, porcăriile astea erau periculoase. 

Oftă şi-şi luă altă cărticică din teanc. Era o broşură din 
seria ridicolă şi afurisită cu Jestoasele Mutante Ninja. 
Testoasele Ninja erau cunoscute sub numele de "eroii cu 
carapace". Îi zvârli cât colo, în cealaltă parte a magazinului, 
pe numiții "eroi" Raphael, Donatello şi ameţiţii ăia de prieteni 
ai lor, iar cărţulia în care locuiau flutură şi se lăsă ca un cort 


peste casa de bani. Gândindu-te la lucruri de felul Ţestoaselor 
Mutante Ninja, îţi puteai spune că nu e nici o pagubă că 
lumea fusese distrusă. 

Luă următoarea cărţulie, un Batman — ăsta cel puţin era 
un soi de erou în care puteai crede cât de cât — şi tocmai o 
deschidea când văzu Scoutul albastru trecând prin faţa lui, în 
direcţia vest. De sub anvelopele maşinii săreau jerbe murdare 
de apă de ploaie. 

Bobby Terry rămase cu gura căscată, holbându-se la locul 
pe unde trecuse maşina. Nu-i venea să creadă că vehiculul pe 
care îl căutau cu toţii tocmai se arătase lângă postul lui de 
observaţie. Ca să spunem adevărul, în străfundul minţii lui 
persistase bănuiala că toată chestia nu fusese decât un 
aranjament menit să le dea o ocupaţie. 

Fugi la uşa din faţă şi o deschise cu o smucitură. leşi 
grăbit pe trotuar, ţinând încă în mână cartea cu Batman. 
Poate că nu fusese decât o halucinație. Dacă te gândeai prea 
mult la Flagg, nu era exclus să ai halucinaţii. 

Dar nu era nicidecum asta. Apucă să mai vadă pentru o 
clipă capota Scoutului tocmai înainte să dispară în spatele 
dealului, la ieşirea din oraş. Apoi se trezi în magazinul pustiu, 
urlând cât îl ţineau plămânii după Dave. 


Judele conducea posomorât, străduindu-se să uite că pe 
lumea asta există şi artrită, iar dacă exista, el nu avea, şi 
chiar dacă avea, nu-l deranja niciodată pe vreme umedă. Nu 
dorea să ducă raţionamentul mai departe, pentru că ploaia 
era un fapt de netăgăduit, după cum ar fi spus tatăl său, iar 
singura speranţă rămânea Mount Hope. 

Călătorea prin ploaie de trei zile încoace. Uneori burniţa 
doar, însă în cea mai mare parte a timpului picăturile cădeau 
nemilos. Şi acesta era un fapt de netăgăduit. In multe locuri, 
drumurile erau pe punctul să fie spălate de ape, iar până la 
primăvară multe vor deveni impracticabile. Îi mulţumise de 
mai multe ori în cursul micii expediţii lui Dumnezeu pentru 
excelenta maşină Scout. 


În primele trei zile, luptându-se să înainteze pe 1-80, se 
convinsese că nu va ajunge pe Coasta de Vest nici în anul 
2000, dacă nu recurgea la drumurile secundare. Şoseaua era 
pustie pe porţiuni mari, urmate de locuri pe unde se putea 
strecura în viteza a doua, dar de prea multe ori se văzuse 
nevoit să prindă cârligul de la troliul Scoutului de bara unei 
maşini şi s-o tragă la marginea drumului, ca să-şi creeze un 
culoar de trecere. 

Până să ajungă la Rawlins, se săturase. Se întorsese spre 
nord-vest pe 1-287, ocolind Great Divide Basin, iar peste două 
zile poposise în colţul de nord-vest al Wyomingului, la est de 
Yellowstone. Aici drumurile erau aproape pustii. Traversarea 
Wyomingului şi a ldahoului răsăritean fusese o experienţă 
înspăimântătoare, de coşmar. Nu şi-ar fi putut imagina că 
sentimentul morţii poate să apese cu atâta tărie asupra 
pământului deşert şi asupra propriului său suflet. Cu toate 
acestea, sub întregul cer vestic, peste încremenirea malignă a 
locurilor unde odinioară hoinăriseră cerbii şi indienii 
winnebago, stăpână era moartea. Peste stâlpii telefonici care 
se răsturnaseră şi nu mai fuseseră reparaţi; peste liniştea 
rece, plină de aşteptare din orăşelele pe care le străbătea în 
Scout: Lamont, Muddy Gap, Jeffrey City, Lander, Crowheart. 

Senzaţia de singurătate sporea pe măsură ce golul din jur 
şi moartea i se strecurau în inimă. Era din ce în ce mai sigur 
că nu se va mai întoarce niciodată la Boulder Free Zone şi nici 
nu-i va mai vedea pe Frannie, Lucy, micuțul Lauder, Nick 
Andros şi toţi ceilalţi. incepuse să creadă că ştie cum se 
simţise Cain atunci când Dumnezeu îl exilase în Tara lui Nod. 

Atât că ţinutul acela se afla la răsărit de Eden. 

lar Judele se afla acum la apus. 

Cel mai rău i se păruse după trecerea frontierei dintre 
Wyoming şi Idaho. Pătrunsese în Idaho prin Trecătoarea 
Targhee şi se oprise la marginea drumului, să ia un prânz 
frugal. Singurele sunete din jur erau fierberea posomorâtă a 
undelor umflate ale pârâului din apropiere şi un scârţâit 
ciudat, care-i amintea de balamaua neunsă a unei uşi. 
Deasupra capului, cerul albastru începuse să se acopere cu 


solzi ca de macrou. Se anunțau ploile, şi o dată cu ele artrita. 
Durerile îl ocoliseră până acum, în ciuda efortului şi a orelor 
nesfârşite de condus şi... 

„„„ de fapt, ce anume era scârțâitul acela? 

Terminase de mâncat şi, luându-şi puşca Garand din 
maşină, coborâse la zona pentru picnic de la malul râului — 
pe vreme bună, ar fi fost mult mai plăcut să poposească 
acolo. Ajunsese la o mică dumbravă, cu mai multe mese 
risipite printre copaci. De unul dintre copaci era spânzurat un 
bărbat, cu pantofii aproape atingându-i pământul; căpăţâna îi 
atârna grotesc într-o parte, iar carnea îi fusese ciugulită de 
păsări. Scârţâitul era provocat de frecarea frânghiei de craca 
de care fusese spânzurat. Nu peste mult, firele din care era 
împletită frânghia aveau să cedeze. 

Aşa îşi dăduse seama că se află în vest. 

In aceeaşi după-amiază, pe la ora 4, primele picături 
timide izbiseră parbrizul. De atunci, ploaia nu mai contenise. 

Două zile mai târziu ajunsese la Butte City, iar durerile de 
la degete şi de la genunchi îl chinuiau în aşa hal, încât se 
oprise o zi întreagă, într-o cameră de motel. Întins pe pat, în 
liniştea perfectă, cu prosoape fierbinţi înfăşurate în jurul 
mâinilor şi genunchilor, citind Legea şi clasele sociale a lui 
Lapham, Judele Farris părea o îmbinare stranie dintre două 
personaje: Bătrânul Marinar şi un supravieţuitor din Valley 
Forge. 

Făcându-şi un stoc considerabil de aspirină şi coniac, 
pornise mai departe, căutând cu răbdare drumuri secundare. 
Mergea cu Scoutul în poziţia de tracţiune integrală, ocolind 
mai degrabă epavele maşinilor prin şanţ decât să folosească 
vinciul, ori de câte ori se putea, ca să nu mai fie silit să se 
aplece şi să se opintească. Dar asta nu era întotdeauna 
posibil. Apropiindu-se de Salmon River Mountains pe 5 
septembrie, adică în urmă cu două zile, fusese nevoit să 
tracteze un camion ConTel, al societăţii de telefoane, cale de 
doi kilometri şi jumătate, cu spatele, până când taluzul de pe 
o latură a drumului îi permisese să arunce nenorocitul de 
obstacol într-un râu al cărui nume nu-l cunoştea. 


În seara de 4 septembrie, cu trei zile înainte ca Bobby 
Terry să-l vadă trecând prin Copperfield, îşi făcuse tabăra la 
New Meadows, unde i se întâmplase un lucru cât se poate de 
tulburător. Trăsese la Ranchhand Motel, luase de la oficiu 
cheia unei căsuțe şi, spre bucuria lui, descoperise şi un 
radiator cu baterii, pe care îl aşezase la piciorul patului. În 
seara respectivă se încălzise şi se simţise bine pentru prima 
oară după o săptămână. Radiatorul răspândea o dogoare 
puternică şi plăcută. Stătea doar în izmene, rezemat de 
perne, şi citea despre procesul unei negrese needucate din 
Brixton, Mississippi, care fusese condamnată la zece ani 
pentru un delict mărunt, respectiv furt dintr-un magazin. 
Procurorul districtual adjunct, care judecase procesul, şi trei 
dintre juraţi erau negri, iar Lapham părea să evidenţieze că... 

Toc, toc, toc: la fereastră. 

Bătrânului Jude i se poticnise inima în piept. Cartea îi 
scăpase din mână. Apucase arma sprijinită de scaun şi se 
întorsese spre geam, pregătit să facă faţă oricărei situaţii. 
Povestea pe care şi-o fabricase începuse să-i zboare prin 
minte ca paiele mânate de vânt. Asta-i situaţia, aveau să-i 
pretindă să le spună cine era, de unde venea... 

Era o cioară. 

Judele se relaxase, încetul cu încetul, şi reuşise să 
zâmbească, puţin strâmb. 

Doar o cioară. 

Stătea pe pervazul exterior, în ploaie, cu penele 
strălucitoare lipite comic, căutând cu ochii ei mici, prin 
geamul acoperit cu picături, la un venerabil avocat, dar şi cel 
mai bătrân spion amator din lume, lungit pe patul unui motel 
din vestul Statului Idaho, doar într-o pereche de izmene de 
boxer pe care se putea citi, în litere purpurii şi azurii, LOS 
ANGELES LAKERS, şi ţinând pe burtă o carte grea, de ştiinţe 
juridice. Cioara părea că zâmbeşte în faţa acestei privelişti. 
Judele se liniştise şi-i răspunsese cu un surâs. "Corect, m-am 
făcut de baftă." Dar după două săptămâni de hălăduială de 
unul singur prin ţara pustie, considera că are dreptul să 
tresară într-o situaţie ca aceasta. 


Toc, toc, toc. 

Cioara, care bătea în geam cu ciocul. Aşa cum făcuse şi 
mai devreme. 

Zâmbetul Judelui se veşteji puţin. Ceva din privirea ciorii îl 
deranja. Chiar dacă expresia ei aducea în continuare cu un 
surâs, ar fi fost în stare să jure că era mai degrabă un rânjet 
dispreţuitor. 

Toc, toc, toc. 

Aidoma corbului care se cocoţase pe bustul zeiţei Pallas. 
Oare când voi reuşi să aflu informaţiile de care au atâta 
nevoie oamenii din Free Zone — de care acum mă desparte 
parcă o veşnicie? Niciodată. Voi reuşi să descopăr eventualele 
puncte vulnerabile din platoşa Omului întunecat? Niciodată. 

Mă voi întoarce cu bine? 

Niciodată. 

Toc, toc, toc. 

Cioara îl măsura în continuare, parcă rânjind. 

Deodată simţi cum i se contractă toţi muşchii şi înţelese 
cu certitudine absolută, deşi ca într-un vis, că înaintea lui se 
alia însuşi Omul Întunecat, sufletul lui, spiritul lui, proiectat nu 
se ştie cum în cioara rânjitoare, cu penele ude până la piele, 
care se holba la el, care-i supraveghea orice mişcare. 

Rămase cu privirile asupra ei, fascinat. 

Privind-o, i se părea că ochii ei se tot lărgesc, înconjurați 
acum de inele de un rubiniu-închis. Picăturile de ploaie se 
prelingeau de pe penajul negru. Acum se aplecase şi, cu 
calm, bătea iarăşi în geam. 

Judele gândea: Ea crede că mă hipnotizează. Ceea ce 
probabil se şi întâmplă, puțin. Poate că sunt prea bătrân 
pentru asemenea lucruri. Să presupunem... e o prostie, 
desigur, dar să presupunem că este el. Şi dacă reuşesc totuşi 
să ridic arma şi să trag dintr-o singură mişcare? Sunt patru 
ani de când n-am mai împuşcat talere, în schimb în '76 şi în 
'79 am fost campionul clubului, iar în '86 făceam încă față cu 
brio. Nu mai eram foarte tare, în anul acela nu m-am ales cu 
panglică, şi atunci m-am retras, pentru că în momentul 
respectiv agerimea privirii nu mai era pe măsura pretențiilor 


mele; cu toate astea m-am clasat al cincilea din douăzeci şi 
doi. Şi, spre deosebire de distanţa la care zburau talerele, 
fereastra este extrem de aproape. Dacă este el, oare am să 
reuşesc să-l ucid? Spiritul lui — dacă există aşa ceva — va 
rămâne captiv în trupul mort al ciorii? Oare exagerez, sperând 
că aş putea pune capăt la toată povestea asta cu un glonț, cu 
uciderea, altfel total lipsită de dramatism, a unei păsări negre 
la vest de Idaho? 

Cioara rânjea la el. Era sigur că nu surâdea. 

Judele făcuse un salt brusc şi, printr-o mişcare rapidă şi 
sigură, executată mai bine decât şi-ar fi imaginat, dusese 
carabina la umăr. O spaimă nemărginită păruse să pună 
stăpânire pe cioară. Fluturase din aripile ei ude, răspândind 
stropi de apă în jur. Ochii i se măriseră de spaimă. Judele 
auzise un cra! sugrumat şi, pentru o fracțiune de secundă, 
avusese un sentiment de triumf şi siguranţă: înaintea lui se 
afla cu adevărat Omul Întunecat şi acesta se înşelase asupra 
judelui, urmând a plăti cu mizerabila lui viaţă greşeala 
comisă... 

— PIEI! tunase Judele, apăsând pe trăgaci. 

Dar uitase să-i tragă piedica. Peste o clipă însă, dincolo de 
geam nu se mai vedea decât ploaia. 

Judele îşi lăsase arma pe genunchi, cu sentimentul că se 
purtase stupid. Încercase să se amăgească, spunându-şi că 
fusese doar o cioară şi nimic mai mult, un moment de 
divertisment în monotonia scrii. lar dacă ar fi spart geamul de 
la fereastră, prin care apoi ar fi intrat ploaia, ar fi trebuit să se 
mute într-altă cameră. Aşa, cel puţin, scăpase din fericire de o 
bătaie de cap în plus. 

Totuşi, dormise prost, şi se trezise în mai multe rânduri 
privind fereastra, de unde era convins că auzise iar acel 
ciocănit sinistru. Şi dacă se va întâmpla să mai apară iarăşi, 
pasărea n-avea să-i mai scape. De data asta, arma rămăsese 
cu piedica trasă. 

Dar cioara nu mai revenise. 

A doua zi de dimineaţă porni mai departe, spre vest — 
artrita chinuindu-l la fel de rău ca şi până atunci — iar imediat 


după 11 se opri la o cafenea mică, unde mânca de prânz. De 
îndată ce-şi termină sandvişul şi termosul cu cafea, văzu o 
cioară mare şi neagră venind în zbor şi lăsându-se pe o sârmă 
de telefon la distanţă de doar o jumătate de bloc de el. Judele 
o urmări fascinat, iar mâna în care ţinea ceaşca roşie a 
termosului îi încremeni la jumătatea drumului dintre masă şi 
gură. Bineînţeles, nu putea fi aceeaşi cioară. Existau probabil 
milioane de ciori grase şi puternice. Lumea le aparţinea 
acum. Cu toate acestea, ştia că este aceeaşi cioară; avea 
presentimentul că-i fusese pronunţată osânda şi că trebuia să 
se resemneze. 

li pierise foamea. 

Işi continuase drumul. 

Peste câteva zile, la ora 12.15, în Oregon, străbătând 
Highway 86 în direcția vest, trecu prin oraşul Copperfield, fără 
ca măcar să arunce o privire în magazinul universal de unde-l 
văzuse Bobby Terry şi rămăsese cu gura căscată de mirare. 
Arma Garand era lângă el, cu piedica trasă în continuare şi cu 
o cutie de muniție alături. Judele hotărâse să tragă în toate 
ciorile care aveau să-i iasă în cale. 

Aşa, pur şi simplu din principiu. 


— Mai repede! Nu eşti în stare să mişti hodoroaga asta 
mai repede? 

— Te rog să-mi dai pace, Bobby Terry. Faptul că ai dormit 
în post nu te îndreptăţeşte să-ţi verşi necazul pe mine. 

Dave Roberts se afla la volanul Willysului International 
care stătuse parcat în aleea de lângă magazin. Zece minute, 
până să apuce Bobby Terry să-l trezească pe Dave şi până se 
îmbrăcase acesta, Scoutul moşului se şi îndepărtase. Ploaia 
se abătea asupra lor în rafale şi vizibilitatea era proastă. 
Bobby Terry ţinea un Winchester pe genunchi, şi un Colt 45 
prins la centură. 

Dave — care purta cizme de cowboy, jeanşi şi un imper- 
meabil galben direct pe pielea goală — îi aruncă o privire. 

— Dacă stai cu degetul pe trăgaciul puştii, o să faci o 


gaură în portieră, Bobby Terry. 

— Tu ai grijă să-l prinzi din urmă, îl îndemnă Bobby Terry, 
apoi mormăi pentru sine: în pântece. Trebuie să-l împuşc în 
pântece. În nici un caz în cap. Corect. 

— Nu mai vorbi de unul singur. Numai labagiii fac aşa 
ceva. Asta-i părerea mea. 

— Unde o fi? întrebă Bobby Terry. 

— Punem noi mâna pe el. Dacă nu cumva ai visat. Şi dacă 
e aşa, fratele meu, n-aş vrea să fiu în pielea ta. 

— N-am visat. Era chiar Scoutul. Dar ce ne facem dacă o 
coteşte? 

— Unde s-o cotească? exclamă Dave. Până la Interstate 
nu sunt decât drumuri de legătură între ferme. Dacă pătrunde 
pe unul dintr-astea, după nici cincisprezece metri intră în 
noroi până la amortizoare, chiar dacă are tracţiune integrală. 
Linişteşte-te, Bobby Terry. 

— Nu pot, mărturisi acesta distrus. Mă tot gândesc cum 
mi-ar sta spânzurat de un stâlp de telegraf, uscându-mă la 
soare în deşert. 

— Las-o baltă!... la te uită colo! îl vezi? l-am dat de urmă, 
pe Dumnezeul meu! 

Inaintea lor, urmare a unui accident vechi de câteva luni, 
zăceau în ploaie un Chevy şi un Buick mare şi greu, blocând 
în întregime şoseaua cu fiarele lor ruginite, ca oasele uriaşe 
ale unor mastodonţi. In dreapta, rămăseseră întipărite urmele 
proaspete şi adânci ale unor roţi la marginea drumului. 

— El este, spuse Dave. Dârele astea nu sunt mai vechi de 
cinci minute. 

Trase de volanul maşinii şi intră în şanţ, ocolind locul coli- 
ziunii. După câteva hurducături zdravene, ieşiră în drum, 
exact pe unde trecuse Judele înaintea lor şi unde se vedea 
limpede modelul în formă de spic lăsat de roţile Scoutului pe 
asfalt. lar maşina tocmai dispărea dincolo de culmea dealului 
următor, la distanţă de vreo trei kilometri. 

— Lovi-te-ar să te lovească! strigă Dave Roberts. Acum, 
ori la bal, ori la spital! 

Apăsă acceleraţia până la capăt şi viteza sări la o sută de 


kilometri. Pe parbriz se aşternuse o perdea argintie de ploaie, 
pe care ştergătoarele nu reuşeau s-o îndepărteze cu totul. Din 
vârful pantei văzură Scoutul din nou, dar acum distanţa se 
micşorase. Dave aprinse farurile cu un gest hotărât şi începu 
să alterneze cele două faze. După câteva momente, luminile 
din spate ale Scoutului se aprinseră, ca răspuns. ` 

— Foarte bine, spuse Dave. Acţionăm prietenos. Il deter- 
minăm să coboare din maşină. În nici un caz să nu faci vreun 
gest pripit, Bobby Terry. Dacă ne iese figura, primim câte un 
apartament la MGM Grand din Vegas. Dar dacă ratăm, am 
bulit-o. Prin urmare, nu avem voie să greşim. Trebuie să-l 
facem să coboare. 

— Vai, Doamne, de ce n-o fi venit pe la Robinette? se 
tângui Bobby Terry, cu mâinile încleştate pe Winchester. 

Dave îl bătu pe mână: 

— Şi nu iei cu tine nici arma aia. 

— Dar... 

— Ţine-ţi fleanca! Şi bagă un zâmbet, fir-ai al naibii! 

Bobby Terry începu să rânjească, ca un clovn mecanic la 
bâlci. 

— Nu eşti bun de nimic, se răsti Dave. Mai bine lasă-mă pe 
mine. Tu rămâi în maşină. 

Ajunseră în dreptul Scoutului, care se oprise, cu motorul la 
ralanti, cu două roţi pe şosea şi două pe marginea moale a 
drumului. Dave cobori surâzând. Ţinea mâinile în buzunarele 
impermeabilului galben. În stânga strângea patul unui Police 
Special de calibru 38. 

Judele cobori cu grijă din Scout. Şi el purta un impermeabil 
galben. Mergea cu grijă, mişcându-se ca un om care poartă 
un obiect fragil. Artrita se dezlănţuise în el ca o haită de tigri. 
În stânga purta puşca Garand. 

— Hei, doar n-ai de gând să tragi cu aia, nu? i se adresă 
prietenos tipul din Willys. 

— Nu, sigur că nu, răspunse Judele, în ploaia ce continua 
să cadă fără încetare. Probabil că eraţi la Copperfield. 

— Chiar aşa. Pe mine mă cheamă Dave Roberts, spuse el, 
întinzându-i mâna dreaptă. 


— Şi pe mine Farris, zise Judele, întinzând, la rândul lui, 
mâna. 

Îşi ridică privirea şi-l văzu pe Bobby Terry revărsat din 
Willysul lui, ţinând arma de 45 cu ambele mâini. Picături de 
ploaie se scurgeau de pe ţeavă. Pe faţa lui, albă ca varul, 
rămăsese încremenit rânjetul acela de maniac. 

— Vai, ticălosule, murmură Judele şi reuşi să scape din 
strângerea lui Roberts, alunecoasă din cauza ploii, chiar în 
clipa când acesta deschisese focul prin buzunarul 
impermeabilului. 

Glonţul pătrunse sub stomac, răsucindu-se, sfârtecând şi 
distrugând totul în cale, şi ieşi prin dreapta coloanei 
vertebrale, lăsând o gaură de dimensiunile unei farfurioare de 
ceai. Garandul îi scăpă din mână şi judecătorul fu împins în 
portiera deschisă a Scoutului. 

Nici unul dintre bărbaţi nu remarcase cioara care se 
lăsase pe o sârmă de telefon, de cealaltă parte a drumului. 

Dave Roberts făcu un pas înainte şi se pregăti să-şi 
termine treaba. În aceeaşi clipă, Bobby Terry trase prin 
fereastra deschisă a Willysului. Glonţul sfâşie gâtul lui 
Roberts. Un val de sânge se întinse pe impermeabilul galben, 
amestecându-se cu ploaia. Roberts se răsuci spre Bobby 
Terry, mişcându-şi mâna fără să scoată vreun sunet, cu ochii 
muribunzi, căscaţi de mirare. Făcu doi paşi şovăielnici, apoi 
mirarea i se stinse de pe faţă. O figură inertă. Căzu mort. 
Picăturile răpăiau pe spatele hainei lui de ploaie. 

— Căcat, ia uite ce-am făcut! strigă Bobby Terry îngrozit. 

Artrita mea a trecut, gândea Judele. Dacă aş supraviețui, 
aş reuşi să uimesc întreaga lume medicală. Un glont în 
pântece, ăsta-i cel mai bun tratament al artritei... Doamne 
Dumnezeule, indivizii ăştia mă pândeau. Oare Flagg îi 
pusese? Probabil că da, Dumnezeu să-i ajute pe toți ceilalți 
trimişi aici de comitet... 

Garandul zăcea pe jos. Se aplecă să-şi ridice arma, cu 
sentimentul că maţele or să-i iasă din trup. Stranie senzaţie, 
şi nu foarte plăcută. Nu mai conta. Puse mâna pe puşcă. Oare 
piedica era trasă? Da. Încercă s-o ridice. S-ar fi zis că avea o 


sută de kilograme. 

Bobby Terry reuşi în sfârşit să-şi desprindă privirile de la 
Dave, la timp ca să-l vadă pe Jude pregătindu-se să-l împuşte. 
Judele stătea pe asfalt. Impermeabilul lui era roşu de sânge 
de la piept şi până la poale. Îşi sprijinise ţeava armei de 
genunchi. 

Bobby trase un foc, greşind ţinta. Garandul făcu o imensă 
explozie şi fragmente de sticlă înţepară obrajii lui Bobby 
Terry, care ţipă, convins că fusese omorât. Apoi observă că 
jumătatea stângă a parbrizului dispăruse şi înţelese că încă 
mai funcţiona. Judele îşi regla cu grijă ţinta, rotind Garandul 
pe genunchi, poate cu două grade. Bobby Terry, cu nervii la 
pământ, trase de trei ori, în succesiune rapidă. Primul glonţ 
făcu o gaură în peretele lateral al cabinei. Cel de-al doilea îl 
lovi pe Jude deasupra ochiului drept. O armă de calibru 45 
este mare şi, mai ales de la o distanţă atât de mică, provoacă 
răni uriaşe şi neplăcute la vedere. Sub impact, cea mai mare 
parte a ţestei judelui zbură şi se zdrobi de maşină. Capul 
judelui se lăsă pe spate şi cel de-al treilea foc îl atinse pe Jude 
un centimetru sub buza de jos, zdrobindu-i dinţii, pe care-i 
aspiră cu cea din urmă suflare. Bărbia şi mandibula i se 
spulberaseră, în convulsiile morţii, degetul apăsă trăgaciul 
Garandului, dar glonţul se pierdu undeva, spre cerul alb şi 
ploios. 

Se lăsă tăcerea. 

Ploaia răpăia pe acoperişurile celor două maşini. Pe imper- 
meabilele celor doi bărbaţi morţi. Şi acesta rămase singurul 
zgomot până ce, cu un croncănit aspru, cioara îşi luă zborul 
de pe sârma de telefon, ceea ce-l scoase pe Bobby Terry din 
starea de zăpăceală. Cobori încet din scaunul lui, strângând 
încă arma fumegândă în mâini. 

— Am dat lovitura, rosti el rar, plin de încredere. l-am 
făcut curu' zob. Ai face bine să mă crezi. A fost o bătaie pe 
cinste. Nemaipomenită. Aşa mai zic şi eu. Bobby Terry l-a 
terminat cât ai zice peşte. 

înţelese însă, cu groază crescândă, că de fapt nu făcuse 
zob curul judelui. 


Judele murise rezemat de Scout. Bobby Terry îl prinse 
acum de reverele hainei şi-l ridică, holbându-se la ceea ce 
mai rămăsese din figura lui. De fapt, nu rămăsese, mai nimic, 
cu excepţia nasului. Şi, ca să spunem adevărul, nici acesta nu 
prea arăta a nas. 

Omul era de nerecunoscut, practic ar fi putut să fie 
oricine. 

În coşmarul lui, Bobby Terry auzi din nou cuvintele lui 
Flagg: Vreau să-l trimit înapoi neatins. 

Doamne Dumnezeule, putea să fie oricine. S-ar fi zis că-şi 
pusese în minte cu tot dinadinsul să facă exact pe dos faţă de 
cum poruncise Momâia Ambulantă. Două lovituri directe drept 
în faţă. Până şi dintii se duseseră. 

Şi ploaia continua să răpăie. 

Nu-i rămânea decât să stea pe loc. Asta era. N-avea curaj 
să plece spre est, dar nici să înţepenească în vest. Avea să 
sfârşească spânzurat de un stâlp de telegraf în pielea goală 
sau... poate şi mai rău. 

Oare existau şi lucruri mai rele? 

Atât timp cât nebunul ăla rânjitor era la putere, Bobby 
Terry nu se îndoia că existau. Deci, ce-i rămânea de făcut? 
Trecându-şi mâinile prin păr şi contemplând în continuare faţa 
distrusă a Judelui, se strădui să ia o hotărâre. 

Sudul. Asta era soluţia. Spre sud. Acolo nu existau paznici 
la frontiere. Spre sud, până în Mexic, şidacă se dovedea încă 
prea aproape, atunci mai departe, până în Guatemala, 
Panama, sau, mai ştii, până hăt, în Brazilia. Scăpa de toată 
porcăria. Nu tu est, nu tu vest, doar Bobby Terry, nevătămat 
şi atât de departe de Momâia Ambulantă pe cât l-ar fi dus 
ciubotele... 

Un zgomot nou în după-amiaza ploioasă. 

Bobby Terry tresări şi ciuli urechile. 

Ploaia, da, ca o darabană pe capota maşinilor, mormăitul 
celor două motoare mergând la ralanti şi... 

Un sunet ritmat şi straniu, care amintea de tocurile tocite 
ale unor cizme călcând grăbit pe macadamul unui drum 
secundar. 


— O, nu, şopti Bobby Terry. 

Se pregăti să se întoarcă. 

Bătaia ca de ceas îşi grăbi ritmul. Mers rapid, tropăit, fugă, 
goană, sprint, iar când Bobby Terry reuşise în fine să se 
întoarcă de-a binelea, era prea târziu, ace/a venea, Flagg se 
apropia de el ca un monstru teribil, scăpat din cel mai 
înfiorător film de groază făcut vreodată. Omul Intunecat avea 
bujori sănătoşi în obraji, Ochii îi străluceau de fericire şi 
prietenie, buzele i se lăţiseră într-un rânjet înfometat şi 
vorace dezvelind dinţii mari cât nişte pietre de mormânt, 
ascuţiţi ca nişte colţi de rechin; ţinea mâinile întinse înainte, 
iar din păr îi curgeau pene negre şi strălucitoare de cioară. 

— Nu, încercă să pronunţe Bobby Terry, dar nu izbuti să 
scoată nici un sunet. 

_ — HEI, BOBBY TERRY, Al STRICAT TOTUL! urlă Omul 
Intunecat, năpustindu-se asupra lui. 
Se dovedi că existau şi lucruri mai rele decât răstignirea. 
Existau dinţii. 


CAPITOLUL 62 


DAYNA JURGENS zăcea goală în imensul pat dublu, 
ascultând şuieratul continuu al apei ce ţâşnea din duş, şi-şi 
privea imaginea din marea oglindă circulară din tavan, care 
avea exact forma şi dimensiunea patului pe care-l reflecta. Se 
gândea că trupul unei femei arată cel mai bine când e întinsă 
pe spate, cu pântecele plat, cu sânii stând fără sprijin, în lipsa 
gravitaţiei care să-i tragă în jos. Era 8 septembrie, ora 9.30 
dimineaţa. Judele murise cu optsprezece ore în urmă, Bobby 
Terry de mult mai puţin timp — din nefericire pentru el. 

Duşul continua să curgă, aparent interminabil. 

"lată un bărbat suferind de mania curăţeniei", se gândi ea. 
"Mă întreb ce întâmplare din viaţa lui îl împinge să se spele 
timp de o jumătate de oră?" 

Gândul ei se duse din nou la Jude. Cine şi-ar fi închipuit 


una ca asta? În felul ei, era o idee a naibii de bună. Cine să-l 
bănuiască pe un bătrân? Ei bine, lui Flagg se pare că-i trecuse 
prin cap. Într-un fel sau altul a ştiut când şi aproximativ unde. 
Un şir de pichete fusese organizat de-a lungul frontierei dintre 
Idahc şi Oregon, cu ordinul de a-l ucide. 

Dar, tot într-un fel sau altul, operaţiunea fusese ratată. 
Încă de ieri seară, de pe la ora cinei, bărbaţii din eşalonul 
superior de aici, de la Las Vegas, erau galbeni la faţă şi 
mergeau cu privirile în pământ. Whitney Horgan, un bucătar 
nemaipomenit, le pusese înainte ceva ce semăna cu 
mâncarea pentru câini şi atât de arsă, încât nu mai avea nici 
un gust. Judele era mort, dar ceva mersese strâmb în toată 
afacerea. 

Se ridică şi se apropie de fereastră, privind peste deşert. 
Văzu două autobuze mari, din cele folosite odinioară de 
liceele din Las Vegas, târându-se încet spre vest de-a lungul 
lui US 95 sub soarele fierbinte, spre baza aeriană de la Indian 
Springs, unde, aflase ea, se desfăşura zilnic un curs despre 
avioanele cu reacţie, în vest existau mai mult de zece 
persoane care ştiau să piloteze, dar, din fericire pentru Free 
Zone, nimeni nu avea brevet pentru aparatele lui National 
Guard de la Indian Springs. 

Dar învățau. Da, da, învățau cu toţii pe rupte. 

Ce conta cel mai mult în momentul de faţă, legat de 
moartea Judelui, era faptul că aici se ştia ceea ce în mod 
normal n-ar fi trebuit să se ştie. Exista oare în Free Zone un 
spion de-al lor? După părerea ei, n-ar fi fost exclus; spionajul 
este de cele mai multe ori un joc în doi. Dar ştia de la Sue 
Stern că decizia de a trimite spioni în vest fusese discutată 
doar în interiorul comitetului, şi era de necrezut ca vreunul 
dintre cei şapte să fi fost de partea lui Flagg. In primul rând, 
Mother Abagail ar fi simţit de îndată ce unul dintre ei ar fi 
luat-o razna. Dayna nu se îndoia de asta. 

Ceea ce nu lăsa decât o alternativă deloc atrăgătoare. 
Flagg însuşi pur şi simplu ştiuse. 

Se împlineau opt zile de când Dayna se afla în Las Vegas 
şi, după semnele ei, părea să fie pe deplin acceptată de 


comunitate. Adunase până acum atâtea informaţii despre 
operaţiunile care se desfăşurau aici, încât i-ar fi scos din minţi 
pe cei din Boulder. Era destul să ştie numai despre programul 
de pregătire pentru avioanele cu reacţie. Însă faptul care o 
speria pe ea cel mai tare era felul în care toţi se îndepărtau 
de tine când pomeneai numele lui Flagg, felul în care se 
prefăceau că n-au auzit. Unii îşi încrucişau degetele, alţii 
făceau o mică genuflexiune sau semnul de deochi, cu fereală. 
El era marele Uite-l-Nu-e. 

Asta se întâmpla peste zi. Însă noaptea, dacă aveai grijă 
să stai liniştit în Cub Bar din Grand sau în Silver Slipper Room 
de la The Cashbox, auzeai poveşti despre el, erai martor la 
formarea unui mit. Vorbeau toţi încet, reţinut, fără să se 
privească, trăgând câte un gât din sticle de bere. Dacă o luai 
ceva mai tare cu băutul, puteai să-ţi pierzi controlul, ceea ce 
era periculos. Dayna ştia că nu tot ce spuneau e adevărat, 
dar devenise aproape imposibil să mai distingi între broderia 
aurită şi materialul pe care era cusută. Auzise şi ea că Flagg e 
în stare să-şi schimbe forma, că-i un vârcolac, că stârnise el 
însuşi epidemia, că era chiar Anticristul a cărui venire este 
prorocită în Apocalipsă. Auzise despre răstignirea lui Hector 
Drogan, şi cum aflase e/că Heck se îndulcise la droguri... şi 
cum prinsese de veste că Judele se află în drum spre ei. 

In timpul discuţiilor nocturne nu i se pronunţa niciodată 
numele, ca şi cum asta ar fi echivalat cu invocarea /ui;, aşa 
cum sunt invocate spiritele, de exemplu un djin care 
sălăşluieşte într-o sticlă. Îi spuneau Omul Întunecat. Momâia 
Ambulantă. Omul Înalt. lar cei mai îndrăzneţi îi ziceau luda. 

Dacă ştiuse despre Jude, nu era normal să ştie şi despre 
ea? 

Apa se opri. 

"Ţine-ţi firea, dragă. Probabil chiar el încurajează 
zvonurile. Datorită lor capătă mai multă importanţă. S-ar 
putea să aibă cu adevărat un spion în Free Zone — nu 
neapărat cineva din comitet, ci o persoană care să-i spună că 
Judele Farris nu-i din cei care ar fi trecut de partea Omului 
Întunecat." 


— N-ar trebui să stai aşa, fără haine pe tine, iubito. Simt 
că mă excit iarăşi. 

Se întoarse spre el, zâmbindu-i dulce şi îmbietor, gândin- 
du-se că l-ar duce la bucătărie cu cea mai mare plăcere şi i-ar 
vâri scula aceea cu care el se mândreşte atât de tare în 
maşina electrică de tocat carne a lui Whitney Horgan. 

— Şi tu de ce crezi că umblu aşa? 

Bărbatul îşi privi ceasul. 

— Păi, cred că mai avem vreo patruzeci de minute. 

Penisul lui începuse să se anime... "ca bagheta unui 
maestru divinator", observă pentru sine Dayna cu ironie. 

— Păi, atunci hai, zise el apropiindu-se, dar ea îl opri, 
făcându-i semn spre piept. Scoate-ţi chestia aia. Imi dă fiori 
reci. 

Lloyd Henreid îşi privi amuleta, o lacrimă întunecată mar- 
cată de o singură vinişoară roşie, şi o scoase. O puse pe 
noptieră şi lanţul fin scoase un sunet discret, ca un şuierat. 

— Aşa-i mai bine? 

— Mult mai bine. 

Îşi întinse braţele spre el. Peste o clipă, se urcase peste 
ea. Peste încă o clipă, se simţi penetrată. 

— E bine? se interesă el gâfâind. lţi place ce simţi, draga 
mea? 

— Doamne, cât de bine e, gemu ea, gândindu-se la 
maşina de tocat, o unealtă minunată, din email alb şi oţel 
strălucitor. 

— Cum? 

— Am spus că mă-nnebunesc! ţipă ea. 

La scurt timp jucă scena orgasmului, scuturându-şi cu 
energie şoldurile şi ţipând din răsputeri. Îi veni şi lui rândul 
(împărțea patul cu Lloyd de patru zile şi-i cunoştea de-acum 
ritmurile), iar atunci când îi simţi sperma scurgându-i-se pe 
coapse, se întâmplă să-i alunece privirea spre noptieră. 

Piatra neagră. 

Vinişoara roşie. 

Părea că se holbează la ea. 

Avu deodată sentimentul oribil că se holba cu adevărat la 


ea, că era chiar ochiul /u;, de pe care fusese înlăturată lentila 
de contact ce-i dădea un aer uman, măsurând-o glacial. 

"Mă vede", gândi ea cu spaimă şi deznădejde în acel 
moment de maximă vulnerabilitate, înainte ca raţiunea să-şi 
reintre în drepturi. "Mai mult: vede PRIN mine." 

După aceea, după cum sperase, Lloyd îi vorbi. Şi aceasta 
făcea parte din ritmul lui. O lua pe după umeri, fuma o ţigară, 
contempla imaginea lor în oglinda de deasupra patului şi-i 
povestea ce se întâmplă. 

— Mă bucur că n-am fost în locul lui Bobby Terry, începu 
el. Nu, domnule, nici vorbă. ĂI mare vroia capul băşinosului 
bătrân absolut nevătămat. Avea de gând să i-l expedieze 
celor de peste Stâncoşi. Şi uite ce s-a întâmplat. Idiotul ăla i-a 
înfipt două gloanţe de 45 în scăfârlie. De aproape. După mine, 
s-a ales cu ce-a meritat, dar sunt bucuros că n-am fost pe- 
aproape. 

— Ce-a păţit? 

— Nu mă întreba, iubito. 

— De unde-a ştiut? Mă refer la ăl mare. 

— Era acolo. 

Simţi cum o trece un fior. 

— Aşa, pur şi simplu s-a întâmplat să fie acolo? 

— Mda. Se întâmplă să apară oriunde sunt necazuri. Isuse 
Cristoase, când mi-aduc aminte ce i-a făcut lui Eric 
Strellerton, avocatul ăla şmecher, cu care eu şi Trashy am 
mers la L.A.... 

— Ce i-a făcut? 

Multă vreme crezu că n-o să-i răspundă. De obicei reuşea 
să-l împingă cu blândeţe în direcţia dorită punându-i o scrie 
de întrebări, gingaş şi politicos, făcându-l să se simtă (folosind 
expresia micuţei ei surori, pe care n-avea s-o uite niciodată) 
ca Regele Rahat de pe Muntele Găinaţului. Dar de astă dată 
crezu că mersese prea departe, până ce, într-un târziu, Lloyd 
îi vorbi cu o voce stranie, gâtuită: 

— Doar s-a uitat la el. Eric îi dădea înainte cu prostiile lui, 
cum de-abia aştepta el să vadă operaţiunea de la Vegas pusă 
pe picioare... că trebuie să facem asta, că trebuie să facem 


aia. Bietul Trash — ştii, nici el nu e chiar întreg la minte — se 
uita la el ca la un actor de televiziune sau aşa ceva. Eric se 
plimba încolo şi-ncoace de parcă s-ar fi aflat în faţa unui juriu 
şi-şi impusese punctul de vedere. Atunci e/i-a zis, cu mare 
blândeţe: "Eric." Exact aşa. Şi Eric s-a uitat în ochii lui. Eu nu 
mi-am dat seama ce se întâmplă. Dar Eric se tot uita fix la el. 
Să fi trecut chiar cinci minute. În acest timp, ochii i se tot 
căscau.... după care a început să facă spume la gură... apoi să 
chicotească... şi e/ râdea împreună cu Eric, ceea ce m-a 
speriat. Când râde Flagg, te trec toate spaimele. Eric a 
continuat să chicotească, iar e/ne-a zis: "Când vă întoarceţi, îl 
lăsaţi în Mojave." Ceea ce am şi făcut. Cred că Eric mai 
bântuie şi acum prin deşert. S-a uitat la Eric vreme de cinci 
minute şi ăla a înnebunit. 

Trase lung din ţigară, apoi o stinse. 

— Dar de ce vorbim noi despre asemenea lucruri 
neplăcute? 

— Nu ştiu... cum mai merge treaba la Indian Springs? 

Lloyd se lumină la faţă. Proiectul de la Indian Springs era 
copilul lui. 

— Bine. Foarte bine. Vom avea trei oameni brevetaţi să 
zboare pe avioanele Skyhawk până la 1 octombrie, ba poate 
chiar mai devreme. Hank Rawson se descurcă nemaipomenit. 
lar Trashcan Man e un adevărat geniu. Există şi lucruri la care 
nu se prea pricepe, dar când vine vorba de armament, nu-l 
întrece nimeni. 

Dayna îl întâlnise pe Trashcan Man în două rânduri şi de 
fiecare dată o trecuseră fiori reci când ochii lui stranii, tulburi, 
se opreau asupra ei, şi uşurare când privirile lui treceau mai 
departe. Era limpede că mulţi dintre bărbaţii adunaţi acolo — 
Lloyd, Hank Rawson, Ronnie Sykes, Rat-Man — îl considerau 
un soi de mascotă a lor. Unul din braţele lui era o masă oribilă 
de ţesut care abia se vindecase şi, gândindu-se la asta, 
Dayna îşi aminti de ceva cu totul ieşit din comun ce se 
întâmplase cu două seri în urmă. Hank Rawson le vorbea. 
Acesta vârâse o ţigară în gură, aprinsese chibritul, dar îl ţinu 
aşa, fără să-şi aprindă şi ţigara până ce termină ce avea de 


zis. Dayna observase cum privirile lui Trashcan Man se 
fixaseră asupra flăcării şi cum respiraţia lui părea să se fi 
oprit. Ca şi cum întreaga lui fiinţă s-ar fi concentrat asupra 
minusculei flăcări. Asta o ducea eu gândul la un om flămând 
la vederea unei mese copioase. Pe urmă Hank stinsese 
chibritul aruncându-l în scrumieră. Momentul luase sfârşit. 

— Chiar se pricepe la arme? se interesă ea. 

— Extraordinar. Aparatele Skyhawk pot fi armate, sub 
aripi, cu rachete sol-aer. Shrike. Ce nume caraghioase mai 
aveau şi porcăriile astea, nu? Nimeni nu reuşea să înţeleagă 
cum mă-sa ar trebui montate chestiile alea pe avion. Nimeni 
nu ştia cum se armează şi cum se asigură. Doamne, ara avut 
nevoie aproape de o zi doar ca să le dăm jos de pe rastelele 
unde sunt depozitate. Atunci Hank a zis: "Ce-ar fi să-l 
chemăm pe Trashy când se întoarce, poate are el vreo idee." 

— Când se întoarce? 

— Ei, Trash e un tip aşa, mai ciudat. E la Vegas de 
aproape o săptămână, dar va porni la drum curând. 

— Incotro se duce? 

— În deşert. la un Land Rover şi pleacă la drum. E un tip 
tare ciudat, te rog să mă crezi. În felul lui, Trash e aproape la 
fel de trăsnit ca şi cel mare în persoană. La vest de Las Vegas 
se întinde deşertul, un pustiu uitat de lume. Nu trebuie să-mi 
spui cum e acolo. Am fost închis în vest, într-o gură de iad la 
care-i zicea Brownsville Station. Nu prea-mi dau seama cum 
rezistă el acolo. Caută jucării noi, şi de fiecare dată aduce 
câteva. Cam la o săptămână după ce el şi eu mine ne-am 
întors de la L.A., a adus un vraf de mitraliere de-ale armatei 
cu ochire prin laser — mitraliere fără greş, cum le zice Hank. 
De data asta e vorba de mine Teller, mine de contact, mine 
cu schije şi de o canistră cu Parathion. Trash zice că a 
descoperit un depozit întreg cu Parathion. Şi suficient 
defoliant ca întreaga suprafaţă a statului Colorado să rămână 
cheală ca un ou. 

— Unde le găseşte? 

— Peste tot, îi răspunse Lloyd simplu. Le adulmecă, iubito. 
De fapt, nu-i deloc ciudat. Cea mai mare parte din vestul 


Nevadei şi întreg estul Californiei au fost teritoriu federal. 
Acolo îşi testau jucărelele, de la cele mai simple până la 
bomba atomică. Într-o bună zi o să apară târând după el şi 
aşa ceva. 

Râse, dar Dayna simţi cum o ia cu frig. 

— Şi gripa a pornit tot de pe undeva'de aici. Aş fi în stare 
să pun pariu. Poate tot el va descoperi şi locul acbsta. Cum îţi 
zic, pur şi simplu adulmecă asemenea lucruri. Al mare zice că 
trebuie să-l laşi să-şi vadă de ale lui, ceea ce se şi întâmplă. 
Ştii care este jucăria lui favorită în momentul de faţă? 

— Nu, răspunse Dayna. 

Nu era chiar foarte sigură că dorea să afle.... dar oare nu 
de asta se afla aici? 

— Aruncătoare de flăcări motorizate. 

— Ce mai sunt şi astea? 

— Are cinci bucăţi la Indian Springs, aliniate ca nişte 
maşini de curse de Formula 1, râse Lloyd. Au fost folosite în 
Vietnam. Pifanii le porecliseră Zippo. Sunt pline cu napalm. 
Trash le iubeşte la nebunie. 

— Foarte frumos, murmură ea. 

— În orice caz, când Trash s-a întors ultima oară, l-am dus 
la Springs. A fredonat şi a mormăit pe lângă Shrikeurile alea, 
le-a armat şi le-a montat în vreo şase ore. Poţi să crezi una ca 
asta? Pe tehnicienii din Air Force îi pregăteau nu ştiu câţi ani 
pentru chestii de genul ăsta. Dar ăia nu se compară cu Trash, 
vezi bine. El e un geniu, nici mai mult, nici mai puţin. 

"Adică un savant idiot, vrei să spui. Pun pariu că ştiu şi de 
unde s-a ales cu arsurile alea." 

Lloyd îşi privi ceasul şi se dădu jos din pat. 

— Apropo de Indian Springs, trebuie să plec într-acolo. Nu 
mi-a mai rămas timp decât să mai fac un duş. Intri şi tu cu 
mine? 

— De data asta, nu. 

Dayna începu să se îmbrace doar după ce auzi duşul 
curgând. Până acum reuşise de fiecare dată să se îmbrace şi 
să se dezbrace fără ca el să se afle în cameră şi intenţiona să 
facă la fel şi pe viitor. 


Îşi prinse de braţ cuțitul cu arc, a cărui lamă lungă de 
douăzeci şi cinci de centimetri stătea închisă. La o mişcare 
bruscă din încheiptură, arma se declanşa şi se putea folosi de 
ea. 

Este bine ca o fată să aibă anumite secrete, gândi ea în 
timp ce-şi trăgea bluza. 


Dayna lucra după-amiezele cu o echipă de întreţinere a 
luminii de pe străzi. Ceea ce aveau de făcut era să testeze 
becurile cu un dispozitiv simplu şi să le înlocuiască pe cele 
arse ori sparte de vandali, în zilele când Las Vegas fusese 
prins în ghearele gripei. Echipa era alcătuită din patru 
persoane şi avea la dispoziţie un camion cu elevator, trecând 
de pe o stradă pe alta, oprindu-se la fiecare stâlp. 

Pe la sfârşitul după-amiezei, sus, în elevator, Dayna înde- 
părta apărătoarea de plexiglas de pe o lampă şi cugeta în 
acest timp cât de mult îi place echipa, dar mai ales Jenny 
Engstrom, fostă dansatoare într-un club de noapte, aprigă şi 
frumoasă, care acum se afla la comenzile elevatorului. Era 
genul de fată pe care Dayna şi-ar fi dorit-o de prietenă, dar o 
deruta faptul că Jenny se afla aici, de partea Omului 
Întunecat. O deruta atât de tare, încât nu îndrăznea să-i ceară 
vreo explicaţie. 

Şi ceilalţi erau de treabă. După părerea ei, aici erau mai 
mulţi proşti decât în Free Zone, dar nu-l văzuse pe nici unul 
să aibă colţi lungi sau să se transforme în liliac la răsăritul 
lunii. Şi-apoi, munceau zdravăn, spre deosebire de cei din 
Boulder. În Free Zone zăreai oameni lenevind prin parcuri la 
orice oră din zi, ba erau unii care lungeau pauza de masă de 
la 12 până pe la 2. Aici nu se întâmplau asemenea lucruri. 
Toată lumea muncea, de la 8 dimineaţa până la 5 după- 
amiaza, fie la Indian Springs, fie în echipele de întreţinere de 
aici, din oraş. Începuse şcoala. Existau vreo douăzeci de copii, 
începând de la patru ani (Daniel McCarthy, sau Dinny, răsfăţat 
de tot oraşul) până la cincisprezece. Găsiseră două persoane 
care aveau certificate de predare, şi cursurile se ţineau cinci 


zile pe săptămână. Lloyd, care părăsise şcoala după ce 
repetase penultima clasă de trei ori, era foarte mândru de 
asta. Farmaciile erau deschise şi nepăzite. Oamenii intrau şi 
ieşeau mereu din ele... dar nu luau aspirină sau Gelusil. 
Problema drogurilor nici nu se punea. Ştiau ce păţise Hector 
Drogan şi care era pedeapsa pentru acest viciu. Nici indivizi 
cu nasul pe sus nu întâlneai. Se purtau cu toţii prietenos şi 
cinstit. Nu era înţelept să bei nimic mai tare decât bere la 
sticlă. 

Germania în 1938, îi trecu ei prin minte. Naziştii? Vai, sunt 
nişte oameni încântători. Foarte buni atleți. Nu intră în 
cluburile de noapte, alea sunt pentru turişti. Cu ce se ocupă? 
Fac ceasuri. 

Oare era o comparaţie cinstită? se întreba Dayna cu 
nelinişte, gândindu-se la Jenny Engstrom, pe care o plăcea 
atât de mult. N-avea cum să ştie... dar poate că era cinstită. 

Încercă becul montat în interiorul lămpii. Era ars. Îl 
demontă, îl aşeză cu grijă între genunchi şi scoase ultimul bec 
bun. Foarte bine, era aproape de sfârşitul zilei. Se făcuse... 

Se uită în jos şi încremeni. 

Oamenii aduşi cu autobuzul de la Indian Springs se îndrep- 
tau acum spre case. Toată lumea privea în sus ca întotdeauna 
când acolo, sus, se întâmpla ceva demn de interes. Sindromul 
circului la care asişti gratis. 

Faţa aceea lătărcaţă, zâmbitoare, mirată, care-o privea. 

"Doamne Isuse Cristoase din Ceruri, nu cumva este Tom 
Cullen?" 

O picătură de transpiraţie sărată şi usturătoare îi intră în 
ochi, tulburându-i vederea. Când reuşi să se şteargă, faţa 
dispăruse. Oamenii coborâţi din autobuz străbătuseră deja 
jumătate din stradă, legănându-şi sufertaşele cu mâncarea de 
prânz, discutând şi glumind. Dayna îl cercetă pe cel care 
crezuse că ar fi Tom, însă de la spate era foarte greu de zis... 

"Tom? Ar fi putut să-l trimită pe Tom?" 

Desigur că nu. Asta suna atât de nebuneşte, încât ar fi 
fost... 

"Aproape raţional." 


Însă ei tot nu-i venea să creadă. 

— Hei, Jurgens! o strigă Jenny cu putere. Nu cumva ai 
adormit, sau îţi dai ochii peste cap? 

Dayna se aplecă peste mica balustradă a coşului în care 
se afla, privi în jos, spre Jenny, şi-i făcu semn cu degetul 
mijlociu. Jenny izbucni în râs. Dayna se întoarse la treaba ei, 
se apucă să monteze becul şi, când reuşi să-l fixeze la locul 
lui, se încheia şi ziua de lucru. Pe drumul de întoarcere, 
rămase tăcută... atât de tăcută, încât trezi curiozitatea lui 
Jenny. 

— Probabil nu am nimic de zis, de aceea tac, îi răspunsese 
Dayna cu o umbră de zâmbet. 

"Nu e posibil să fi fost chiar Tom. ŞI totuşi?" 


— Trezeşte-te! Trezeşte-te! Fir-ai să fii, trezeşte-te, 
putoare! 

leşi la suprafaţă din somnul obscur când un şut o nimeri în 
şale, aruncând-o pe podea din patul mare şi rotund. Se trezi 
de îndată, clipind des şi încercând să se dezmeticească. 

Lloyd se afla acolo, măsurând-o cu mânie şi răceală. 
Whitney Horgan. Ken DeMott. Ace High. Jenny. Figura de 
obicei deschisă a lui Jenny era şi ea distantă şi impenetrabilă. 

— Jen?... 

Nici un răspuns. Dayna se ridică în genunchi, fără să-i 
pese de goliciunea ei, dar pe deplin conştientă de cercul de 
feţe glaciare din jurul ei. Expresia lui Lloyd lăsa să se 
ghicească faptul că fusese trădat şi descoperise această 
trădare. 

"Visez, oare?" 

— Îmbracă-te odată, cățea mincinoasă, spioană ce eşti! 

Okay, deci nu era vis. Avu o senzaţie de teribilă spaimă în 
stomac, deşi totul părea să fi fost dinainte stabilit. Ştiuseră 
despre Jude, acum aflaseră adevărul şi despre ea. E/le zisese. 
Aruncă o privire spre ceasul de pe noptieră. Era 3.45 
dimineaţa. Ora Poliţiei Secrete, îi trecu prin minte. 

— Unde este? întrebă ea. 


— Prin preajmă, îi răspunse Lloyd sumbru. Obrajii lui erau 
palizi şi strălucitori, iar amuleta i se vedea în deschizătura 
cămăşii. Ai să regreţi curând că este pe aproape. 


— Lloyd? 

— Ce vrei? 

— Ţi-am dat o boală venerică, Lloyd. Sper să-ţi 
putrezească. 

O lovi cu piciorul chiar sub osul pieptului, răsturnând-o pe 
spate. 


— Sper să-ţi putrezească, Lloyd. 

— Taci din gură şi îmbracă-te. 

— leşiţi de aici. Nu mă îmbrac de faţă cu nici un bărbat. 

Lloyd o izbi iarăşi, de astă dată în bicepsul braţului drept. 
În pofida durerii îngrozitoare, nu ţipă, doar colţurile buzelor se 
lăsară, tremurând, în jos. 

— Ai intrat cu fundul în apă rece, Lloyd? Te culcai cu Mata 
Hari? 

Rânji spre el, cu lacrimi de durere în ochi. 

— Haide, haide, Lloyd, interveni Whitncy Horgan. Văzuse 
licărul ucigaş din ochii lui Lloyd şi se apropie în grabă, punân- 
du-şi mâna pe braţul tânărului. Noi ne ducem în salon. Jenny 
rămâne aici şi o supraveghează în timp ce se îmbracă. 

— Şi dacă se decide să sară pe fereastră? 

— Nu va avea prilejul, îi asigură Jenny. 

Figura ei era ca de piatră şi Dayna observă abia acum că 
purta un revolver la şold. 

— N-ar putea, oricum, spuse Ace High. Ferestrele de la 
nivelul ăsta de sus sunt doar de formă, n-aţi ştiut? Celor care 
pierd din gros la jocurile de noroc le vine nu o dată cheful să 
facă un plonjon de la mare înălţime, ceea ce înseamnă o 
proastă publicitate pentru hotel. Prin urmare, nu se deschid. 
În ochii lui Ace se putea citi o urmă de compasiune. Cât 
despre tine, iubito, continuă el, tu ai pierdut chiar totul. 

— Hai, Lloyd, repetă Whitney, dacă nu ieşi imediat de aici, 
ai să faci un gest pe care mai târziu ai să-l regreţi, o să-i dai 
una la cap sau cine mai ştie ce. 

— Bine. Se apropiară împreună de uşă, iar Lloyd se uită în 


urmă, peste umăr. Va avea el grijă de tine, căţea! 

— Ai fost cel mai amărât iubit din viaţa mea, Lloyd, îi re- 
plică ea dulce. 

Incercă să se repeadă la ea, însă Whitney şi Ken DeMott îl 
ţinură şi-l scoaseră afară. Uşile duble se închiseră în urma lor 
cu un zgomot uşor. 

— Imbracă-te, Dayna, o îndemnă Jenny. 

Dayna se ridică, frecându-se încă la locul de pe braţul ei 
unde urma loviturii începuse să se coloreze în purpuriu. 

— Tare vă mai place vouă ce se întâmplă, zise ea. De asta 
aveţi nevoie? De oameni ca Lloyd Henreid? 

— Tu te-ai culcat cu el, nu eu. Pe figura ei se citea pentru 
prima oară o emoție: enervare şi reproş. Dar tu crezi că e 
frumos să vii aici ca să spionezi? Îţi meriţi soarta pe care o s-o 
ai. Şi, crede-mă, sor-mea, n-ai să poţi duce cât o să primeşti. 

— M-am culcat cu el dintr-un anumit motiv, zise Dayna, 
trăgându-şi chiloţii pe ea. Şi am spionat tot dintr-un anumit 
motiv. 

— Ai face bine să-ţi ţii gura! 

Dayna se întoarse şi o privi ţintă pe Jenny. 

— Care-i părerea ta despre ce se întâmplă aici, fato? De 
ce crezi că se antrenează bărbaţii pe reactoarele alea de la 
Indian Springs? Şi ai impresia că Flagg vrea să-i câştige iubitei 
o păpuşă Kewpie la bâlci cu rachetele Shrike? 

Jenny îşi strânse buzele şi spuse: 

— Asta nu-i treaba mea. 

— Şi dacă avioanele vor traversa la primăvară Munţii Stân- 
coşi ca să distrugă cu rachetele orice urmă de viaţă de acolo? 
Nici asta nu e treaba ta, nu? 

— Sper că aşa vor face. E/ ne-a spus că este care pe care, 
noi sau voi. Şi eu îl cred. 

— Şi Hitler a fost crezut. Dar de fapt nu-l crezi, pur şi 
simplu ţi-e frică de el de mori. 

— Imbracă-te, Dayna. 

Dayna îşi trase pantalonii, îşi încheie nasturele şi-şi trase 
fermoarul. Apoi îşi duse mâinile la gură. 

— Cred... vai, îmi vine să vărs... Doamne! 


Apucându-şi în fugă bluza cu mâneci lungi, Dayna se 
răsuci şi o zbughi în baie, încuind uşa în urmă. Icni de mai 
multe ori, puternic. 

— Deschide uşa, Dayna! Deschide, altfel trag în broască 
şi-o deschid eu! 

— Mi-e rău... 

Gemu şi icni iarăşi. Ridicându-se pe vârfuri, pipăi deasupra 
dulapului cu medicamente, mulţumind lui Dumnezeu că-şi 
lăsase aici cuțitul şi rugându-se să-i mai fie îngăduite doar 
douăzeci de secunde... 

Găsi dispozitivul. Îl prinse de braţ. Acum se auzeau şi alte 
voci în dormitor. 

Cu mâna stângă răsuci robinetul, lăsând apa să curgă în 
chiuvetă. 

— Doar o clipă, mi-e rău, ce naiba! 

Dar nu erau dispuşi să-i mai acorde nici un răgaz. Cineva 
se împinse cu umărul în uşă, care se clătină în balamale. 
Dayna fixă cuțitul în dispozitiv. Stătea lipit de braţul ei ca o 
săgeată ucigătoare. Mişcându-se cu o viteză disperată, îşi 
trase bluza şi-şi încheie mânecile. Se stropi la gură cu apă şi 
trase apa la toaletă. 

Incă o lovitură în uşă. Dayna răsuci butonul şi în încăpere 
se năpustiră Lloyd, aruncând priviri fioroase în jur, Jenny, 
stând cu pistolul scos, în spatele lui Ken DeMott şi Ace High. 

— Am borât, le aruncă Dayna calm. Păcat că n-aţi fost şi 
voi de faţă, hm? 

Lloyd o prinse de umăr şi o împinse în dormitor. 

— Ar trebui să-ţi frâng gâtul, putoare ce eşti. 

— Aduceţi-vă aminte de vocea stăpânului. Îşi încheie 
nasturii bluzei, măsurându-i cu ochi scânteietori. El e zeul 
tuturor cotarlelor de aici, nu? Sunteţi ai lui şi trebuie să-l 
pupaţi în cur. 

— N-ar fi rău să-ţi ţii gura, o povăţui Whitney cu asprime. 
Altfel îţi înrăutăţeşti şi mai mult situaţia. 

O măsură pe Jenny, incapabilă să înţeleagă cum de fata 
aceea zâmbitoare şi deschisă se transformase acum într-o 
înfricoşătoare fiinţă a nopţii. 


— Nu vă daţi seama că se pregăteşte să ia totul de la 
capăt? îi interogă ea cu disperare. Omorurile, împuşcăturile... 
epidemia! 

— El este cel mai mare şi mai puternic, răspunse Whitney 
cu o blândeţe curioasă. Are să vă şteargă de pe faţa 
pământului. 

— Gata cu discuţiile, interveni Lloyd. Să mergem. 

Se pregătiră s-o prindă de braţe, dar ea se trase într-o 
parte, încrucişându-şi braţele la piept şi clătinând din cap. 

— Merg şi singură. 


În cazino nu se aflau decât câţiva bărbaţi înarmaţi, stând 
în picioare sau aşezaţi pe lângă uşi. Când uşile liftului se 
deschiseră şi grupul în care se aflau Lloyd şi Dayna păşi afară, 
lăsară impresia că au de contemplat lucruri foarte interesante 
pe pereţi, pe tavan şi la mesele goale de joc. 

Dayna fu împinsă spre uşa de la capătul şirului de ghişee 
de schimb. Lloyd o deschise cu o cheiţă şi intrară. Trecură în 
grabă printr-o zonă ce aducea cu o bancă: erau acolo maşini 
de socotit, coşuri de gunoi pline cu rulouri de hârtie, cutii cu 
benzi de cauciuc şi clame. Monitoare de computer cu ecrane 
cenușii, stinse. Sertare deschise, pline cu bani. Din unele se 
revărsau pe podea bancnote de cincizeci şi de o sută de 
dolari. 

Apoi Whitney deschise încă o uşă şi Dayna fu condusă de- 
a lungul unui culoar acoperit cu mochetă spre un birou de 
recepţie gol. Decorat cu gust. Birou alb, cu formă mai puţin 
obişnuită, pentru o secretară cochetă, care murise, tuşind şi 
scuipând ghemotoace de flegmă verde, acum vreo câteva 
luni. Pe perete, un tablou, s-ar fi zis o reproducere după Klee. 
Un covor moale de lână, maro-deschis. Anticamera spre 
sediul puterii. 

Frica i se strecură ca apa rece în toate ungherele trupului, 
făcând-o să se simtă crispată şi stângace. Lloyd se aplecă 
peste birou şi apăsă un buton. Dayna constată că bărbatul 
transpirase puţin. 


— Am adus-o, R.F. 

Un val de râs isteric i se adună în piept şi în cele din urma 
nu reuşi să-l stăvilească — asta şi din cauză că nu-i mai păsa. 

— R.F.! A.F./ Mi se pare cea mai bună poantă! Sunt gata, 
aştept semnalul tău, CB.! 

Izbucni într-un şir de hohote; pe neaşteptate, Jenny o 
pălmui. 

— Tacă-ţi gura! şuieră ea. Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă. 

— Ba da, răspunse Dayna, privind-o. Tu şi ceilalţi nu vă 
daţi seama. 

Din interfon se auzi o voce caldă, plăcută şi veselă. 

— Prea bine, Lloyd, îţi mulţumesc. Te rog s-o trimiţi 
înăuntru. 

— Singură? 

— Desigur. 

Inainte de întreruperea legăturii, se mai auzi un chicotit 
binevoitor. Dayna simţi cum i se usucă gura la auzul acelui 
râs. 

Lloyd se întoarse către ea. Pe frunte îi apăruseră între 
timp broboane mari de transpiraţie, care se scurgeau ca nişte 
lacrimi pe obrajii slabi. 

— L-ai auzit. Intră. 

Îşi încrucişă braţele sub sâni, cuțitul rămânând în partea 
interioară. 

— Să presupunem că refuz. 

— Te-aş târî înăuntru. 

— Vită-te la tine, Lloyd. Eşti atât de speriat, încât n-ai 
putea să împingi înăuntru nici măcar un pui de căţel. Îi privi 
pe ceilalţi. Toţi sunteţi speriaţi. Tu, Jenny, arăţi de parcă ai fi 
făcut pe tine. Asta nu-ţi prieşte la ten, draga mea. Şi nici la 
chiloţi. 

— Potoleşte-te, ticăloasă prefăcută ce eşti, şopti Jenny. 

— Mie nu mi-a fost niciodată teamă în Free Zone, spuse 
Dayna. Mă simţeam bine acolo. Am venit încoace tocmai 
pentru că doream ca acel sentiment de bunăstare să nu 
dispară. N-a fost un gest politic, ci doar ce v-am zis. Ar trebui 
să vă mai gândiţi. Poate că frica este unicul lucru pe care el 


vi-l poate oferi. 

— Madam, i se adresă Whitney pe ton de scuză, mi-ar face 
plăcere să ascult şi restul predicii, dar omul aşteaptă. Regret, 
dar fie că spui amin şi intri singură pe uşa aceea, fie voi fi silit 
eu să te împing înăuntru. După ce intri, n-ai decât să-i spui lui 
toată povestea... bineînţeles, dacă o să mai fii în stare să 
vorbeşti. Până atunci însă, noi răspundem de tine. 

"Ciudat este că părerea lui de rău pare absolut sinceră", 
gândi ea. "Păcat că şi teama este la fel de autentică." 

— Nu va fi nevoie de asta. 

Făcu un efort să se pună în mişcare, apoi totul păru mai 
simplu. Mergea la moarte, de asta nu se îndoia. Dacă aşa-i 
era dat, nu se putea împotrivi. Avea cuțitul. Ca să-l atace, 
dacă i se oferea prilejul, şi pentru ea însăşi, dacă ar fi fost 
nevoie. 

Gândi astfel: "Mă cheamă Dayna Roberta Jurgens şi mi-e 
teamă, dar asta nu mi se întâmplă pentru prima oară. Tot 
ceea ce poate să-mi ia este un lucru la care va trebui oricum 
să renunţ la un moment dat — adică viaţa mea. Nu-i voi 
permite să mă calce în picioare. Nu-i voi permite să mă 
umilească, pe cât voi fi în stare. Aş vrea să morcu fruntea 
sus... şi voi obţine ceea ce doresc." 

Răsuci butonul şi pătrunse în birou... găsindu-se faţă în 
faţă cu Randall Flagg. 


Încăperea era mare şi în cea mai mare parte goală. Biroul 
fusese împins la peretele cel mai îndepărtat, cu scaunul 
turnant îndărătul lui. Tablourile fuseseră acoperite, iar 
luminile stinse. Pe o latură a biroului fusese trasă o draperie, 
dezvelind un perete în întregime din sticlă, cu vedere spre 
deşert. Dayna gândi că nu văzuse niciodată în viaţa ei o 
privelişte atât de sterilă şi respingătoare. De undeva, de sus, 
lumina o lună mică şi aproape plină, ca o monedă foarte 
lustruită din argint. 

In faţa ferestrei stătea un bărbat, privind afară. 

Continuă să contemple priveliştea încă multă vreme după 


intrarea ei, întorcându-i spatele cu indiferenţă. Apoi se 
întoarse. De cât timp are nevoie un bărbat pentru o 
asemenea mişcare? De două sau trei secunde, maximum. 
Daynei i se păru ca gestul Omului Intunecat durează o 
veşnicie, dezvăluindu-i-se încet, încet, la fel ca luna pe care o 
contemplase până atunci. Se simţi ca un copil, căruia 
amestecul de teamă extremă şi curiozitate înspăimântătoare 
îi răpeşte graiul. Era prinsă cu totul în mrejele, în vraja lui, şi 
era convinsă că atunci când se va întoarce spre ea cu totul, 
peste o veşnicie, se va afla faţă-n-faţă cu visul ei: un călugăr 
în sutană gotică, sub care nu se adăposteşte decât 
întunericul. Negativul unui om, fără faţă. Avea să-l vadă, 
pentru ca apoi să-şi piardă minţile. 

Apoi bărbatul îi ieşi în întâmpinare, zâmbindu-i cald şi, 
şocant, primul ei gând a fost: Ca să vezi, e chiar de vârsta 
mea! 

Părul lui Randy Flagg era întunecat şi ciufulit. Faţa lui îi 
păru chipeşă şi rumenă, ca şi cum ar fi petrecut mult timp în 
bătaia vântului de deşert. Trăsăturile lui erau mobile şi 
sensibile, iar ochii îi jucau veseli, ca ai unui copil cG tăinuieşte 
o imensă şi minunată surpriză. 

— Dayna! Bună! 

— S-s-s-salut. _ 

li era imposibil să rostească şi alt cuvânt. Işi imaginase că 
e pregătită pentru orice, dar la aşa ceva nu se aşteptase. 
Mintea ei, ameţită, o părăsise. Bărbatul zâmbi, văzându-i 
încurcătura, apoi întinse braţele spre ea într-un gest de scuză. 
Purta o cămaşă în carouri, decolorată, cu gulerul ros, jeanşi 
cu ţinte şi o pereche foarte veche de cizme de cowboy, cu 
tocurile tocite. 

— Ce te aşteptai să vezi? Un vampir? Zâmbetul se lăţi pe 
toată faţa, obligând-o astfel să-i răspundă şi ea tot cu un 
zâmbet. Unul care te beleşte de viu? Ce ţi-or fi povestit 
despre mine? 

— Le este teamă, spuse ea. Lloyd... transpiră ca un porc. 

Zâmbetul lui cerea în continuare să i se răspundă tot cu 
zâmbet şi trebui să-şi adune întreaga voinţă ca să-i refuze 


această favoare. Fusese dată jos din pat cu lovituri de picior 
la ordinele lui. Adusă aici ca să... ce? Să mărturisească? Să 
spună tot ce ştia despre Free Zone? Se îndoia să mai fie 
lucruri pe care el să nu le ştie. 

— Lloyd, spuse Flagg, râzând cu milă. Lloyd a trecut prin- 
tr-o experienţă amară la Phoenix, când bântuia gripa. Nu-i 
place să vorbească despre asta. Eu l-am salvat de la moarte 
şi — zâmbetul lui deveni dezarmant — şi de o soartă mai rea 
decât moartea, sau cel puţin asta e părerea generală. El m-a 
asociat cu această experienţă, deşi nu eu îl pusesem în 
situaţia respectivă. Mă crezi? g 

Ea confirmă cu un gest lent din cap. Il credea cu adevărat 
şi se surprinse gândindu-se dacă "experiența amară de la 
Phoenix" avea cumva vreo legătură cu faptul că Lloyd făcea 
mereu duşuri. Se mai surprinse nutrind un sentiment de care 
nu s-ar fi crezut niciodată capabilă faţă de Lloyd Henreid: 
milă. 

— Stai jos. Chiar jos, draga mea. 

Se uită nedumerită în jur. 

— Pe podea. Se stă foarte bine pe podea. Trebuie să 
vorbim deschis, cu cărţile pe faţă. Mincinogşii stau în scaune, 
prin urmare ne vom feri să procedăm ca ei. Vom sta aşa cum 
stau prietenii la un foc de tabără. Stai jos, fată. 

Ochii lui scânteiau de o veselie reţinută, părea gata să 
izbucnească în hohote de râs, dar se stăpânea. Se aşeză 
încrucişându-şi picioarele, apoi se uită la ea în sus, rugător, ca 
şi cum ar fi vrut să-i zică: Doar n-ai de gând să mă laşi să stau 
singur pe podeaua acestui birou ridicol, nu? 

Ezită un moment, apoi se aşeză şi ea. Îşi încrucişă 
picioarele şi-şi sprijini uşor braţele de genunchi. Simţea 
greutatea reconfortantă a cuţitului prins în dispozitivul lui cu 
arc. 

— Ai fost trimisă ca să ne spionezi, dragă, începu el. Ţi se 
pare o descriere corectă a situaţiei? 

— Da. 

N-ar fi avut nici un rost să încerce să nege. 

— Şi ştii ce li se întâmplă de obicei spionilor la vreme de 


război? 

— Da. 

Zâmbetul lui se lumină ca soarele. 

— Nu-i un mare noroc că nu suntem în război, noi şi ai tăi? 

Îl privi, absolut surprinsă. 

— Dar nu suntem în război, după cum ştii, repetă el cu sin- 
ceritate şi calm. 

— Dar... tu... 

O mie de gânduri confuze i se învălmăşeau în minte. 
Indian Springs. Rachetele Shrikes. Trashcan Man cu 
defoliantul şi cu Zippourile lui. Felul cum conversaţia lua 
mereu o nouă direcţie atunci când numele — sau existenţa — 
acestui bărbat erau pomenite. Şi avocatul, Eric Strellerton. 
Bântuind prin deşertul Mojave cu minţile rătăcite. 

A fost suficient să se uite la el. 

— Am atacat eu cumva aşa-zisa voastră Free Zone? Am 
făcut eu vreun gest de agresiune împotriva voastră? 

— Nu... dar... 

— Dar voi ne-aţi atacat? 

— Desigur că nu! 

— Nu. Şi nici nu avem planuri în acest sens. Priveşte! 

Îşi ridică deodată braţul drept, îndoindu-l totodată şi alcă- 
tuind astfel un soi de tub. Privind prin el, dincolo de peretele- 
fereastră, se vedea deşertul. 

— Marele Deşert Vestic! strigă el. Marele Pişat! Nevada! 
Arizona! New Mexico! California! Mici grupuri de oameni de-ai 
mei se află în Washington, în zona Seattle şi în Portland, 
Oregon. Alţii în Idaho şi în New Mexico. Suntem cu mult prea 
risipiţi ca măcar să ne treacă prin minte să facem un 
recensământ mai devreme de un an de aici înainte. Suntem 
cu mult mai vulnerabili decât voi. Free Zone este ca un stup, 
o comună extrem de bine organizată. Noi nu suntem decât o 
confederație, cu mine în frunte. Există suficient spaţiu pentru 
ambele tabere. Va fi spaţiu suficient şi în 2190. Şi asta dacă 
ne vor trăi copiii, ceea ce aici nu vom afla decât peste încă cel 
puţin cinci luni. Dar dacă rămân în viaţă şi omenirea va 
continua să existe, să-i lăsăm pe bunicii noştri să-şi rezolve ei 


singuri socotelile, în cazul unui conflict. Sau pe bunicii lor. Dar 
noi pentru ce Dumnezeu să ne batem? 

— Pentru nimic, murmură ea. 

Era buimăcită, cu gâtlejul iască şi simţea ceva... oare nu 
cumva era un fir de speranţa! Se uita în ochii lui. Părea că nu 
poate să-şi dezlipească privirile de ochii lui şi nici nu avea 
dorinţa s-o facă. Nu-şi pierdea minţile. El nu avea intenţia s-o 
facă să-şi piardă minţile. El era... o persoană extrem de 
rezonabilă. 

— Nu există raţiuni economice pentru care să ne luptăm, 
şi nici tehnologice. Politicile noastre sunt puţin diferite, dar 
asta e ceva cu totul mărunt, având în vedere că între noi se 
înalţă Munţii Stâncoşi... 

"Mă hipnotizează." 

Cu un efort uriaş îşi desprinse ochii dintr-ai lui, privind 
peste umărul lui, luna. Zâmbetul lui Flagg păli uşor şi o umbră 
de iritare păru să-i întunece trăsăturile. Sau doar i se păruse? 
Când se întoarse spre el (mai prudent de această dată), Flagg 
îi zâmbea din nou cu blândeţe. 

— Ai pus să fie omorât Judele, îi spuse ea cu duritate. 
Acum vrei ceva de la mine şi după ce vei obţine ceea ce 
doreşti, ai să porunceşti şi moartea mea. 

O privi şi-i explică răbdător: 

— Am organizat pichete de-a lungul întregii frontiere 
dintre Idaho şi Oregon pentru Judele Farris, asta-i adevărat. 
Dar nu ca să-l omoare. Primiseră ordin să mi-l aducă. Până ieri 
am stat la Portland. Am vrut să vorbesc cu el, draga mea, aşa 
cum stau de vorbă cu tine: calm, raţional şi măsurat. Doi 
dintre oamenii mei l-au văzut trecând prin Copperfield, 
Oregon. A început să tragă, rănindu-l mortal pe unul dintre ei 
şi omorându-l pe loc pe celălalt. Cel rănit a reuşit să-l ucidă 
pe Jude înainte de a muri, la rândul lui. Îmi pare rău de felul 
cum s-a soldat această întâmplare. Mult mai rău decât îţi poţi 
tu închipui. 

Ochii lui se întunecară şi ea îl crezu... dar probabil că nu în 
felul în care ar fi dorit el să creadă. Şi simţi din nou valul acela 
de răceală. 


— Pe aici circulă cu totul altă versiune. 

— Poţi să-i crezi pe ei sau pe mine, dragă. Dar nu uita că 
eu dau ordinele. 

Avea multă... foarte multă putere de persuasiune. Ai fi zis 
că e cu totul nevinovat... ceea ce nu prea corespundea 
adevărului, nu? Sentimentul acela provenea din simplul fapt 
că era un bărbat... sau ceva care arăta ca un bărbat. 
Uşurarea pe care i-o transmitea acest fapt simplu putea s-o 
prostească. El era o prezenţă plăcută şi avea ştiinţa 
politicianului de a-ţi dărâma cele mai bune argumente... dar 
făcea toate acestea într-un mod care ei i se părea extrem de 
neliniştitor. 

— Dacă nu te gândeşti la război, atunci ce-i cu toate 
avioanele şi pregătirile de la Indian Springs? 

— Măsuri de apărare, răspunse el prompt. Întreprindem 
acţiuni similare la Searles Lake, în California, şi la Edwards Air 
Force Basc. Mai există un grup şi la reactorul atomic de la 
Yakima Ridge din Washington. Oamenii voştri vor proceda la 
fel... dacă n-au şi început. 

Dayna clătină încet din cap. 

— Când am plecat eu din Free Zone, încă mai încercau să 
pună pe picioare sistemul de energic electrică. 

— lar eu le-aş trimite bucuros doi sau trei tehnicieni, 
numai că se întâmplă să ştiu că Brad Kitchner al vostru se 
descurcă foarte bine. leri au avut un mic accident, dar el a 
rezolvat problema foarte repede. O suprasarcină de curent pe 
Arapahoe. 

— De unde le ştii pe toate? 

— O, am şi eu metodele mele, răspunse Flagg amabil. 
Apropo, bătrâna s-a întors, draga de ca. 

— Mother Abagail? 

— Da. Ochii lui păreau duşi departe şi mohorâţi; trişti, 
poate. A murit. Ce păcat. Speram din toată inima s-o pot 
întâlni. 

— Moartă? Mother Abagail a murit? 

Tristeţea din privirile lui dispăru şi o măsură cu un zâmbet. 

— Te surprinde atât de tare? 


— Nu. Dar mă surprinde că s-a întors. Şi mă surprinde şi 
mai mult că ştii. 

— S-a întors acolo ca să moară. 

— A spus ceva? 

Pentru o clipă doar, masca de amabilitate de pe faţa lui 
Flagg alunecă, lăsând să se vadă că era deconcertat şi negru 
de supărare. 

— Nu, spuse el. Am sperat că... va vorbi. Dar a fost în 
comă înainte să moară. 

— Eşti sigur? 

Zâmbetul lui reapăru, la fel de puternic ca soarele verii 
atunci când alungă ceața de dimineaţă. 

— Să nu ne mai gândim la asta, Dayna. Hai să vorbim 
despre lucruri mai plăcute, cum ar fi întoarcerea ta în Free 
Zone. Sunt convins că ai prefera să te afli acolo, şi nu aici. Am 
un lucru pe care aş vrea să-l iei cu tine. 

Işi vâriî mâna sub cămaşă, de unde scoase la iveală o 
pungă din piele de căprioară şi din ea trei hărţi din cele care 
se găsesc la staţiile de benzină. | le întinse Daynei, care se 
uită la ele din ce în ce mai mirată. Ele reprezentau cele şapte 
state din vest. Anumite zone erau haşurate în roşu. Legenda 
scrisă de mână în partea de jos a fiecărei hărţi preciza că este 
vorba de zonele unde populaţia începuse să se concentreze. 

— Chiar vrei să iau astea cu mine? 

— Da. Eu ştiu unde se află oamenii voştri, şi doresc să ştiţi 
şi voi unde sunt ai mei. Este un gest de bună-credinţă şi 
prietenie. Şi când ai să ajungi acolo, aş vrea să le spui aşa: 
Flagg nu vrea să le facă nici un rău şi oamenii lui Flagg nu vor 
să le facă nici un rău. Spune-le să nu mai trimită spioni. Dacă 
ţin să trimită oameni aici, sfătuieşte-i să anunţe că este vorba 
de o misiune diplomatică... sau de un grup de studenţi în 
călătorie de studii... sau orice altceva le trece prin minte. Dar 
să vină deschis. Le spui asta? 

Era năucită şi nervoasă. 

— Sigur că da. Am să le spun. Dar... 

— Asta-i tot. 

Işi ridică din nou palmele goale, deschise. Dayna observă 


ceva şi se aplecă înainte, cu nelinişte. 

— La ce anume te uiţi? 

În vocea lui se ghicea o undă de duritate. 

— La nimic. 

Dar ea văzuse ceva şi, judecând după expresia de pe 
figura lui, era limpede că el ştia şi ce anume. Pe palmele lui 
Flagg nu se vedea nici o linie. Erau netede şi imaculate ea 
pielea de pe burtica unui bebeluş. Lipseau linia vieţii, linia 
inimii, inelele, volutele şi amprentele. Nu se vedea... nimic. 

Se priviră îndelung, ochi în ochi. 

Apoi Flagg sări în picioare şi se apropie de birou. Dayna se 
ridică şi ea. Începuse să creadă că avea să-i dea drumul să 
plece. Bărbatul se aşeză pe marginea biroului şi trase 
interfonul mai aproape. 

— O să-i spun lui Lloyd să schimbe uleiul, bujiile şi 
platinele de pe motocicleta ta, zise el. Să-i facă şi plinul. 
Acum nu mai avem griji din cauza crizei de benzină sau de 
ţiţei, ce zici? E din belşug pentru toată lumea. Deşi a existat o 
zi — de care eu mi-aduc aminte şi probabil că şi tu, Dayna — 
când se părea că lumea va dispărea într-o serie de explozii 
nucleare din cauza lipsei de benzină premium fără plumb. 
Clătină din cap. Oamenii erau foarte, foarte proşti. Apăsă 
butonul interfonului. Lloyd? 

— Mda, aici sunt. 

— Te rog să alimentezi motocicleta Daynei, s-o reglezi şi 
s-o laşi în faţa hotelului! Ea va pleca de la noi. 

— Da. 

Flagg întrerupse legătura. 

— Păi, cam asta este, draga mea. 

— Pot... să plec chiar acum? 

— Da, doamnă. Plăcerea a fost de partea mea. 

Îi arătă uşa cu mâna... de această dată cu palma în jos. 

Se apropie de uşă. În clipa în care mâna ei atinsese 
butonul, el îi spuse: 

— Mai este doar un lucru. Un... fleac, nimic mai mult. 

Dayna se întoarse şi-l măsură cu privirea. Flagg rânjea 
spre ea prietenos, dar pentru o fracțiune de secundă îi aduse 


aminte de un buldog mare şi negru, cu limba atârnând peste 
colții albi şi ascuţiţi, în stare să-ţi sfâşie braţul ca pe o cârpă 
de bucătărie. 

— Ce anume? 

— Încă unul dintre oamenii voştri se află aici. Zâmbetul lui 
Flagg se lăţi. Cine este el? 

— De unde să ştiu eu? exclamă Dayna, dar în mintea ei se 
aprinse o lumină: Tom Cullen... Oare chiar el era? 

— Vai, draga mea, credeam că ne-am lămurit. 

— Serios, insistă ea. Incearcă să judeci drept şi ai să-ţi dai 
seama că spun adevărul adevărat. Comitetul m-a trimis pe 
mine... şi pe Jude... şi cine mai ştie pe câţi alţii... şi au fost cât 
se poate de grijulii. Tocmai ca să nu putem ciripi dacă se 
întâmpla... Înţelegi, ceva. 

— Dacă ne hotăram să smulgem nişte unghii? 

— Okay, da. Pe mine m-a abordat Sue Stern. Presupun că 
Larry Underwood... şi el face parte din comitet... 

— Ştiu cine este domnul Underwood. 

— Ei, bine, cred că el i-a făcut Judelui propunerea. Cât 
despre ceilalţi... Clătină din cap. Ar putea fi oricine. Şi oricât 
de mulţi. Nu este exclus ca fiecare dintre cei şapte membri ai 
comitetului să fie responsabil de recrutarea unui spion. 

— Da, s-ar fi putut să fie aşa, dar nu este. Aici se mai află 
doar unul, şi tu ştii cine este el. 

Rânjetul i se lăţi pe toată faţa, înspăimântând-o. Flagg 
arăta nefiresc, obrajii lui amintindu-i de un peşte mort, de ape 
poluate, de suprafaţa lunii văzută prin telescop. Işi simţi 
deodată vezica plină de lichid fierbinte, pe care-i venea greu 
să şi-l reţină. 

— Tu ştii, repetă Flagg. 

— Nu, eu... 

Flagg se aplecă iarăşi peste interfon. 

— Lloyd a plecat? 

— Nu, sunt aici. 

Intercom scump, recepţie perfectă. 

— Mai aşteaptă puţin cu motocicleta Daynei. Avem încă 
ceva de pus la punct, spuse, privind-o pe Dayna, cu o sclipire 


vicleană în ochi. 

— Okay. 

Interfonul se închise cu un păcănit. Flagg o măsură din 
priviri, zâmbind, cu braţele încrucişate. Rămase aşa multă 
vreme. 

Dayna începu să transpire. Ochii lui păreau să crească şi 
să se întunece. Privind în ei, avea sentimentul că se uită în 
nişte fântâni foarte vechi şi adânci. De această dată, oricât se 
strădui, nu mai reuşi să se desprindă de ei. 

— Spune-mi, i se adresă el blând. Să nu trecem la lucruri 
neplăcute, draga mea. 

Dayna îşi auzi propria voce ca de la mari depărtări: 

— Tot ceea ce s-a întâmplat mai devreme a fost un 
scenariu, nu-i aşa? O mică piesă de teatru într-un act. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, draga mea. 

— Ba da. Greşeala a fost că l-ai pus prea repede pe Lloyd 
să-ţi răspundă. E suficient să le spui o vorbă, că ei au şi sărit 
să-ţi împlinească voia. In mod normal, ar fi trebuit să fie pe 
jumătate gata cu pregătirea motocicletei. Numai că tu i-ai 
prevenit să nu mişte, pentru că nu aveai câtuşi de puţin 
intenţia să-mi dai drumul. 

— Draga mea, eşti bolnavă, asta-i paranoia curată. 
Presupun că din cauza ororilor prin care ai trecut cu oamenii 
aceia. Cei cu grădina zoologică ambulantă. Trebuie să fi fost o 
experienţă teribilă. Şi acum s-ar putea să se petreacă lucruri 
urâte, dar noi nu vrem asta, nu-i aşa? 

Puterile ei se topeau cu repeziciune; avea sentimentul că i 
se scurg prin picioare, de-a lungul unor linii de forţă absolut 
drepte. Cu o ultimă urmă de voinţă, izbuti să-şi strângă 
pumnul mâinii drepte amorţite şi să se lovească deasupra 
sprâncenei drepte. Simţi o durere violentă în ţeastă şi privirile 
i se tulburară. Capul i se lăsă brusc pe spate şi izbi uşa cu un 
sunet sec. Ochii i se desprinseră de ai lui şi simţi cum îi revine 
voinţa. La fel şi puterea de a-l înfrunta. 

— Vai, cât de bun eşti, i se adresă ea, cu apăsată ironie. 

— Ştii cine e acela, insistă Flagg. Se ridică de la birou şi se 
apropie agale de ea. Ştii, şi o să-mi spui. Pumnii în cap nute 


vor scăpa, draga mea. 

— Cum se face că tu nu ştii? ţipă ea. Doar ai ştiut şi de 
Jude şi de mine! Cum se face că nu ştii de... 

Mâinile bărbatului, reci şi grele ca marmura, se lăsară 
asupra umerilor ei cu forţă teribilă. 

— Cine este? 

— Nu ştiu. 

O scutura ca pe o păpuşă de cârpă, iar pe figura lui 
apăruse un rictus crud. Deşi mâinile îi erau reci, faţa îi radia 
ca un cuptor. 

— Ştii. Spune-mi. Cine-i? 

— De ce nu ştii tu ? 

— Pentru că nu reuşesc să văd! urlă Flagg, azvârlind-o cât 
colo pe duşumea. 

Ea se rostogoli ca şi cum trupul său ar fi fost fără oase şi 
rămase nemişcată, iar atunci când el îşi aplecă asupră-i faţa 
licărind ca o lanternă în întuneric, muşchii ei cedară şi simţi 
lichidul cald scurgându-i-se pe picioare. Figura aceea 
raţională, blândă şi îndatoritoare dispăruse. Randy Flagg 
dispăruse. În faţa ei se afla acum Momâia Ambulantă, omul 
Înalt, barosanul, şi numai Dumnezeu putea s-o mai ajute. 

— Ai să vorbeşti, spuse el. Ai să-mi spui ceea ce vreau să 
aflu. 

Ea îi aruncă o privire scurtă şi se ridică încet în picioare. 

Simţea greutatea cuţitului lipit de braţ. 

— Da, am să-ţi spun. Vino mai aproape. 

Rânjind, bărbatul înaintă un pas. 

— Nu, şi mai aproape, vreau să-ţi şoptesc la ureche. 

El se apropie. Dayna simţea dogoarea de cuptor, gerul în- 
gheţat, în urechi îi răsuna o vibraţie înaltă şi atonală. In nări 
simţea nebunia, aidoma duhorii legumelor putrede într-un 
beci întunecat. 

— Mai aproape, şopti ea răguşit. 

Bărbatul mai făcu un pas, şi atunci, cu toată forţa urii, ea- 
şi îndoi braţul, auzi arcul declanşându-se şi strânse forma 
grea în mână. 

— Na! urlă ea isteric, ridicându-şi braţul, pregătită să-i 


sfârtece stomacul, să-l facă să se împleticească prin încăpere 
cu matele aburinde atârnându-i pe podele. Dar el îşi puse 
mâinile în şolduri, îşi lăsă capul pe spate, şi începu să râdă, 
hohote imense de râs, strâmbându-se şi zvârcolindu-se de 
atâta veselie. 

— O, draga de ea! strigă el în această veselie dezlănţuită. 

Dayna se uita prosteşte la propria ei mână, în care ţinea 
strâns o banană sănătoasă şi galbenă, cu abţibildul alb- 
albastru Chiquita lipit pe ea. Ingrozită, o lăsă să-i scape pe 
jos, unde fructul luă aspectul unui surâs galben şi greţos, ca o 
replică la zâmbetul lui Flagg. 

— Ai să-mi spui, şopti acesta. Fii sigură că ai să vorbeşti. 

Acum Dayna ştia că aşa va fi. 

Se răsuci fulgerător şi cu o asemenea viteză, încât până şi 
Omul Întunecat fu luat, pentru moment, prin surprindere. O 
mână neagră reuşi să-i apuce doar spatele bluzei, dar nu 
rămase decât cu o bucată mare de mătase între degete. 

Dayna se repezi spre fereastra cât un perete. 

— Nu! urlă Flagg şi porni în urma ei ca un vânt negru. 

Se împinse cu toată forţa de care-i erau în stare picioarele 
şi lovi geamul cu fruntea. Se iscă un zgomot surd, nu foarte 
puternic, şi Dayna văzu bucăţi de sticlă incredibil de groasă 
căzând în parcarea pentru personal. Din punctul de impact 
porniseră în toate direcţiile crăpături ca nişte vine de argint- 
viu. lnerţia o făcuse să iasă pe jumătate prin gaură, iar acum 
rămăsese nemişcată, sângerând din greu. 

Atunci simţi mâna /ui pe umăr şi se întrebă cât timp îi va 
lua până o va face să vorbească. O oră? Două? Bănuia că se 
află oricum pe moarte, dar speranţa asta nu-i era suficientă. 

"Pe Tom l-am văzut, dar tu nu-l poţi depista sau cum s-o 
chema chestia asta pentru că el este altfel, el este..." 

O trăgea înapoi în încăpere. 

Se sinucise simplu, făcând o mişcare bruscă din cap spre 
dreapta. Un ciob ascuţit ca o lamă de sticlă îi pătrunse adânc 
în gât. Altul îi intrase în ochi. Într-o clipă corpul îi înţepenise şi 
mâinile i se izbiră spasmodic de geam. Apoi toată vlaga se 
scurse din trup. Ceea ce Omul Intunecat trăgea în birou nu 


mai era decât un sac inform şi însângerat. 

Murise, poate în chip triumfător. 

Urlând de furie, Flagg începu să-i tragă şuturi. Tresăririle 
mecanice, indiferente, ale trupului ei îl înverşunară şi mai rău. 
O lovi mai departe, rostogolind-o pe podea, mugind şi 
mârâind. Din păr începură să-i sară scântei, ca şi cum 
undeva, în el, un ciclotron se trezise la viaţă, generând un 
câmp electric, transformându-l astfel într-o baterie. Din ochi îi 
ţâşneau fulgere negre. Mugea şi lovea, lovea şi mugea. 

Afară, Lloyd şi ceilalţi se îngălbeniseră la faţă. Schimbau 
priviri între ei. În cele din urmă, nu mai putură suporta. Jenny, 
Ken şi Whitney se îndepărtară, iar pe feţele lor livide se citea 
expresia omului care nu aude nimic şi are grijă să nici nu 
audă. 

Doar Lloyd continuă să aştepte — nu pentru că aşa vroia, 
ci ştiind că aşa se cuvine să procedeze. Intr-un târziu, Flagg îl 
chemă înăuntru. 


Stătea pe biroul cel mare, cu picioarele încrucişate, cu 
mâinile sprijinite pe genunchi. Privea pe deasupra capului lui 
Lloyd, undeva, în gol. Simţind curentul, Lloyd constată că 
peretele-fereastră fusese spart la mijloc. Marginile ascuţite 
ale găurii erau mânjite cu sânge. 

Pe podea zăcea o formă ghemuită, ce aducea vag aminte 
de un corp omenesc, înfăşurată într-o draperie. 

— Fă să dispară chestia asta, spuse Flagg. 

— Okay! Vocea lui cobori, până nu mai rămase decât o 
şoaptă răguşită. Să-i iau capul? 

— Du totul în afara oraşului, la răsărit, aruncă benzină şi 
dă-i foc. M-ai auzit? Arzi totul! Arzi toată porcăria! 

— Foarte bine. 

— Aşa, zise Flagg, cu un zâmbet binevoitor. 

Tremurând, cu gura de vată, scâncind de frică, Lloyd se 
căzni să ridice obiectul masiv. Partea de jos era lipicioasă şi 
umedă. Corpul fetei i se curbă în braţe şi luă formă de u, îi 
alunecă din mâini şi se prăbuşi la pământ. Aruncă spre Flagg 


o privire îngrozită, dar acesta rămăsese în poziţia semilotus, 
privind fix. Lloyd apucă din nou povara şi porni clătinându-se 
spre uşă. 

— Lloyd? 

Se opri şi privi în urmă. Gemu slab. Flagg rămăsese în 
aceeaşi poziţie, dar acum plutea cam la douăzeci şi cinci de 
centimetri deasupra biroului, privind în continuare senin. 

— C-c-ce? 

— Mai ai cheia pe care ţi-am dat-o la Phoenix? 

— Da. 

— Să-ţi fie la îndemână. Se apropie timpul. 

— F-foarte bine. 

Aşteptă, dar Flagg nu-i mai vorbi. Suspendat în întuneric, 
zâmbea blând, ca un fachir indian executând un număr 
uimitor. 

Lloyd ieşi în grabă, fericit că mai scăpase o dată cu viaţă 
şi cu mintea întreagă. 


În acea zi nu se mai întâmplă nimic în Las Vegas. Lloyd se 
întoarse pe la ora 2 după-amiaza, răspândind în jur miros de 
benzină. Vântul începu să bată şi, pe la ora 5, sufla 
nestingherit de-a lungul lui Sunset Strip, stârnind vuiete 
sinistre printre hoteluri. Palmierii, care începuseră să moară 
din cauza lipsei de apă de care suferiseră în iulie şi în august, 
se zbăteau ca nişte fragmente zdrenţuite ale unor drapele de 
luptă. Nori cu forme stranii se fugăreau pe cer. 

La Cub Bar, Whitney Horgan şi Ken DeMott beau bere la 
sticlă şi mâncau sandvişuri cu salată de ouă. Trei bătrâne — 
cele trei ursitoare, cum le spunea toată lumea — creşteau 
păsări la marginea oraşului, cu toate acestea nu se găseau 
destule ouă. Nu departe de Whitney şi Ken, în cazino, micuțul 
Dinny McCarthy se târa fericit pe una dintre mesele de zaruri, 
jucându-se cu o armată de soldaţi de plastic. 

— Uită-te la ţâncul ăsta, spuse Ken cu tandreţe. Cineva m- 
a întrebat dacă n-aş vrea să-i port de grijă o oră. Aş sta cu el 
şi o săptămână încheiată. Aş da orice să fie al meu. Nevastă- 


mea n-a avut decât un copil, născut prematur, cu două luni 
înainte de vreme. A murit în incubator, la trei zile după 
naştere. 

Îşi ridică privirile la intrarea lui Lloyd. 

— Hei, Dinny! strigă Lloyd. 

— Yoyd! Yoyd! răspunse Dinny. 

Se grăbi să ajungă la marginea mesei, sări jos şi-i alergă 
în întâmpinare. Lloyd îl ridică în braţe şi-l strânse tare. 

— Îi dai un pupic lui Lloyd? 

Dinny îl pupă de mai multe ori, cu zgomot. 

— Ţi-am adus ceva, spuse Lloyd, scoțând din buzunarul de 
la piept un pumn de bomboane Hershey's Kisses. 

Dinny luă acadelele, ţipând de bucurie. 

— Yoyd? 

— Ce-i, Dinny? 

— De ce miroşi a benzină? 

Lloyd zâmbi: 

— Ara ars nişte gunoi, dragul meu. Mergi şi te joacă. Cine-i 
mămica ta acum? 

— Angelina. Pronunţia lui suna Angeiiina. Pe urmă iarăşi 
Bonnie. Îmi place Bonnie. Dar şi de Angelina-mi place. 

— Să nu-i spui că Lloyd ţi-a dat bomboane. Angelina l-ar 
bate pe Lloyd. 

Dinny promise să nu spună şi fugi râzând, imaginându-şi 
cum l-ar pălmui Angelina pe Lloyd. Peste câteva momente se 
afla din nou în mijlocul mesei de zaruri, comandându-şi 
armatele cu gura plină de ciocolată. Reapăru şi Whitney, cu 
şorţul lui alb. Aducea două sandvişuri şi o sticlă rece de bere 
Hamm's pentru Lloyd. 

— Mulţumesc, spuse acesta. Arată minunat. 

— E pâine siriană de casă, îi explică Whitney cu mândrie. 

Lloyd mestecă o vreme în linişte, apoi se interesă: 

— L-a văzut careva? 

Ken clătină din cap: 

— Cred că iar a plecat. 

Lloyd căzu pe gânduri. Afară, o pală de vânt mai puternică 
decât de obicei sufla aprig, amintind de pustietatea şi 


dezolarea din deşert. Dinny îşi ridică fruntea neliniştit, dar 
după o clipă se întoarse la joacă. 

— Trebuie să fie undeva prin preajmă, spuse Lloyd în cele 
din urmă. Nu ştiu de ce, dar aşa cred eu. Stă pe aproape şi 
aşteaptă să se întâmple ceva. Nu ştiu exact ce. 

— O fi aflat ceva de la ea? întrebă Whitney în şoaptă. 

— Nu, răspunse Lloyd, urmărindu-i pe Dinny. Nu cred să fi 
scos ceva de la ea. Ceva nu i-a mers. Femeia... a avut noroc, 
sau a avut gândul mai iute decât el. Ceea ce se-ntâmplă des. 

— Până la urmă, nici n-are importanţă, comentă Ken, cu 
toate că pe chipul lui se ghicea îngrijorarea. 

— Nu, nu contează. Lloyd ascultă o vreme şuieratul 
vântului. Poate că s-a întors la L.A. 

De fapt nu credea nici el ce spune şi asta era evident. 

Whitney se întoarse la bucătărie şi reveni cu încă un rând 
de beri. Băură în tăcere, iar prin minte le treceau gânduri care 
de care mai puţin liniştitoare. Mai întâi Judele, iar acum 
femeia. Ambii morţi. Şi nici unul nu vorbise. Nici unul nu 
scăpase fără urme pe chip, după cum ordonase el. Era ca şi 
cum vechii Yankees, cu Mantie, Maris şi Ford în formaţie, ar fi 
pierdut primele două meciuri din World Series; le venea greu 
să creadă şi îi înspăimânta. 

Vântul bătu cu forţă toată noaptea. 


CAPITOLUL 63 


PE 10 SEPTEMBRIE, pe la sfârşitul după-amiezei, Dinny se 
jucă în micul parc al oraşului, aflat la nord de cartierul de 
hoteluri şi cazinouri. "Mămica" lui din săptămâna respectivă, 
Angelina Hirschfield, stătea pe o bancă şi discuta cu o tânără 
care apăruse la Las Vegas cam cu cinci săptămâni în urmă, cu 
doar zece zile după ce sosise Angie. 

Angie Hirschfield avea douăzeci şi şapte de ani. Cealaltă, 
cu zece ani mai tânără, avea pe ea un şort strâmt de 
bluejeans şi o bluză foarte scurtă, ţinuta ei nelăsând absolut 


nimic pe seama imaginaţiei. Contrastul dintre formele bine 
conturate ale corpului ei tânăr şi expresia copilăroasă, 
bosumflată, de pe chip avea ceva obscen. Conversaţia ei era 
monotonă şi dezlânată: stele ale rock-ului, sex, munca ei 
nenorocită — curăța stratul protector de Cosmoline de pe 
armamentul de la Indian Springs — sex, inelul ei cu diamant, 
sex, programele de televiziune care-i lipseau teribil şi iarăşi 
sex. 

În ce-o priveşte pe Angie, ar fi preferat ca tânăra să se 
ducă şi să se culce cu cine pofteşte şi s-o lase în pace. Spera 
ca Dinny să împlinească cel puţin treizeci de ani înainte să 
vină şi rândul acestei tinere să-i fie mămică. 

În momentul respectiv, Dinny îşi ridică privirea, zâmbi şi 
strigă: 

— Tom! Hei, Tom! 

De cealaltă parte a parcului, un tip masiv, cu părul blond 
ca paiul, mergea târâindu-şi picioarele şi bălăbănind un 
sufertaş mare, în care îşi ducea prânzul. 

— la te uită, individul ăla pare beat, zise tânăra. 

— Nu, acela este Tom, răspunse Angie cu un surâs. E 
doar... 

Dinny o zbughise la fugă, ţipând cât îl ţinea gura: 

— Tom! Stai puţin, Tom! 

Tom se întoarse şi-i zâmbi: 

— Dinny! Hei-hei! 

Băieţelul sări spre Tom, care lăsă jos sufertaşul şi-l prinse 
în braţe pe copil. 

— Fă-mă ca avionul, Tom! Fă-mă avion! 

Tom îl apucă de mâini şi începu să-l rotească, din ce în ce 
mai repede. Forţa centrifugă făcu picioarele băiatului să se 
ridice până ce ajunseră paralele cu pământul. Dinny nu mai 
putea de râs. După încă două sau trei răsuciri, Tom îl aşeză cu 
blândeţe pe picioare. 

Dinny se clătină, chicotind, străduindu-se să-şi recapete 
echilibrul. 

— Încă o dată, Tom! Mai vreau! 

— Nu, te apucă vărsatul dacă te mai rotesc. lar Tom 


trebuie să ajungă acasă. Doamne, da. 

— Bine, Tom. La revedere! 

— Dinny îi iubeşte pe Lloyd Henreid şi pe Tom Cullen mai 
mult decât pe oricine altcineva. Tom Cullen este un om 
simplu, dar... 

Angie se uită la tânără şi se întrerupse. Aceasta îl urmărea 
pe Tom cu atenţie şi părea să gândească intens. 

— A sosit împreună cu un alt bărbat? se interesă ea. 

— Cine? Tom? Nu... din câte ştiu eu, a venit singur- 
singurel, cam acum o săptămână şi jumătate. A fost împreună 
cu oamenii aceia din Free Zone, dar a fost alungat. Pierderea 
lor înseamnă un câştig pentru noi, eu aşa consider. 

— Şi nu a venit împreună cu un prostălău? Cu un 
surdomut? 

— Un surdomut? Nu, sunt foarte sigură că a venit de unul 
singur. Dinny îl iubeşte extraordinar de mult. 

Fata îl urmărea pe Tom eu privirea. Îi veni în minte o sticlă 
de Pepto-Bismol. O bucată de hârtie pe care fuseseră notate 
în fugă cuvintele: Nu avem nevoie de tine. Asta se petrecuse 
în Kansas, acum o mie de ani. Trăsese după ei. Ce bine ar fi 
fost să-i omoare, şi mai ales pe surdomut. 

— Julie? Te simţi bine? 

Julic Lawry nu-i răspunse. Se uita lung după Tom Cullen. 
După un timp, începu să zâmbească. 


CAPITOLUL 64 


MURIBUNDUL deschise blocnotesul Permacover, desfăcu 
stiloul şi, după o scurtă pauză, începu să scrie. 

Era straniu; dacă odinioară stiloul zbura pe hârtie, părând 
să acopere fiecare foaie din cap şi până la coadă printr-un 
proces de magic benignă, cuvintele se adunau acum anevoie, 
literele erau mari, şovăielnice şi risipite, ca şi cum ar fi ajuns 
din nou, printr-un proces de regresie provocat de o maşină a 
timpului, în primele zile ale şcolii primare. 


În vremurile acelea, mama şi tatăl lui îi păstrau încă o 
urmă de dragoste. Amy nu ajunsese la perioada ei de 
înflorire, iar viitorul lui de Uluitor Grăsan din Ogunquit şi 
Posibil Homosexual nu fusese încă hotărât. Îşi amintea cum 
stătea la masa scăldată în soare din bucătărie, copiind încet, 
cuvânt cu cuvânt, una din cărţile cu Tom Swift într-un caiet 
Blue Horse — cotor din hârtie, linii albastre — cu un pahar de 
Cola alături. Auzea cuvintele maică-sii, venind din salon. 
Uneori discuta la telefon, alteori cu o vecină. 

Epur şi simplu un copil gras, aşa zice doctorul. Slavă Dom- 
nului, nu are nimic la glande. Şi este atât de inteligent! 

Urmărea cum cresc cuvintele, literă cu literă. Urmărea 
cum cresc propoziţiile, cuvânt cu cuvânt. Urmărea cum cresc 
alineatele, câte o cărămidă în marele edificiu întărit cu ziduri 
al limbii. 

— Va fi cea mai grozavă invenţie a mea, spuse Tom, în 
vervă. Urmăreşte ce se întâmplă când scot placa afară, dai, 
Doamne fereşte, nu uita cumva să-ți fereşti ochii! 

Cărămizile limbii. O piatră, o frunză, o poartă 
nedescoperită. Cuvinte. Lumi. Magie. Viaţă şi nemurire. 
Putere. 

Nu ştiu pe cine moşteneşte, Rita. Poate pe bunică-său. A 
fost pastor şi se spune că predicile lui erau dintre cele mai 
frumoase... 

Urmărea cum literele deveneau tot mai corecte, pe 
măsură ce trecea vremea. Urmărea cum se leagă între ele, 
desenatul rămăsese în urmă, acum scria. Asambla gânduri şi 
fapte. Asta înseamnă de fapt lumea, gânduri şi fapte, nimic 
altceva. În cele din urmă îşi făcuse rost de o maşină de scris 
(dar atunci nu-i mai rămăsese mare lucru; Amy era la liceu, în 
National Honor Society, şefă de galerie, în cercul de teatru, în 
societăţile de dezbateri, zece pe linie, îşi scosese aparatul 
pentru îndreptat dinţii, iar cea mai bună prietenă a ei era 
Frannie Goldsmith... Cât despre grăsimea fratelui ei, nu 
dispăruse, deşi acum avea treisprezece ani şi începuse să 
folosească tot felul de cuvinte complicate, cum ar fi 
defensivă, şi începea să înţeleagă, cutremurat, ce e viaţa, ce 


este ea cu adevărat un imens cazan al păgânilor, în care el, 
unicul misionar, fusese pus să fiarbă la foc mic). Maşina de 
scris îl ajută să dezlege restul. La început mergea încet, foarte 
încet, iar greşelile de dactilografiere îi provocau o ciudă greu 
de imaginat. Avea impresia că maşina se opune activ — dar 
parşiv — voinţei lui. Dar după ce se perfecţionase cât de cât, 
începu să priceapă ce era maşina de fapt, şi anume un fel de 
conductă magică între creierul său şi foaia albă de hârtie pe 
care se străduia s-o cucerească. La izbucnirea epidemiei de 
Super-gripă, putea să bată mai mult de o sută de cuvinte pe 
minut şi era în sfârşit capabil să ţină pasul cu goana 
gândurilor lui şi să le cuprindă pe toate. Dar nu încetase 
niciodată cu totul să scrie şi de mână, aducându-şi aminte că 
Moby Dick fusese concepută astfel, la fel şi Litera stacojie, şi 
Paradisul pierdut. 

După mulţi ani de exerciţiu ajunsese la stilul pe care 
Frannie îl descoperise în jurnalul lui — fără alineate, fără 
pauze între rânduri, fără nici un spaţiu liber pentru ochi. Era 
muncă — o trudă cumplită, care îi dădea dureri în mână —, 
dar o făcea cu dragoste. Folosise maşina cu plăcere şi cu 
recunoştinţă, dar din câte-şi amintea, păstrase întotdeauna 
lucrurile cele mai bune spre a fi scrise de mână. 

lar acum avea să dea expresie ultimelor clipe din viaţa lui 
în acelaşi fel. 

Îşi ridică privirile şi văzu ulii dându-i roată încet, pe 
deasupra capului, ca într-o scenă dintr-un film cu Randolph 
Scott, văzut sâmbăta la matineu, sau dintr-un roman de Max 
Brand. Se gândi cum ar suna în roman: Haro/d văzu ulii cum 
dau roată pe cer, în aşteptare. Le aruncă o privire calmă şi, 
după o clipă, se aplecă din nou asupra jurnalului său. 

Se aplecă din nou asupra jurnalului său. 

La urmă, fusese silit să revină la literele răzlețe pe care 
fusese în stare să le producă la începuturi, cu mâini 
neîndemânatice. Îşi aducea aminte cu durere de bucătăria 
însorită, de paharul cu Cola rece şi de cărţile cu Tom Swift, 
vechi şi mirosind a mucegai. Acum, în sfârşit, gândi (şi scrise), 
ar fi putut să-i facă fericiţi pe mama şi pe tatăl său. Nu mai 


era gras. Şi, deşi din punct de vedere tehnic mai era încă 
virgin, era absolut convins că nu avea înclinații homosexuale. 

Deschise gura şi croncăni: "Sunt cel mai bun din lume, 
mamă." 

Ajunsese la jumătatea paginii. Se uită la ceea ce 
aşternuse pe hârtie, apoi la piciorul lui sucit şi rupt. Rupt? Un 
cuvântul prea blând. Făcut zob. De cinci zile stătea la umbra 
acestei stânci. Terminase şi ultimele rămăşiţe de hrană. Ar fi 
murit de sete ieri sau alaltăieri, dacă nu ar fi plouat zdravăn în 
două rânduri. Piciorul lui putrezea. Duhnea greu, iar carnea i 
se umflase sub pantaloni, întinzând materialul kaki până ce 
ajunsese să semene cu un cârnat. 

Nadine plecase de mult. 

Harold ridică arma de lângă el şi-i verifică încărcătura. 
Numai astăzi o verificase de cel puţin o sută de ori. În timpul 
furtunilor, avusese grijă să ţină puşca la loc uscat. Mai erau 
trei cartuşe în magazie. Pe primele două le trăsese în urma lui 
Nadine, când aceasta, privind în jos, îi comunicase că pleacă 
mai departe fără el. 

Intraseră într-o curbă în vârf de ac, cu Nadine pe partea 
închisă şi Harold la exterior, fiecare pe motocicleta lui. Se 
aflau pe Colorado Western Slope, cam la o sută douăzeci de 
kilometri de coasta Utahului. Pe partea din afară a curbei era 
o pată de ulei, de atunci încoace Harold se tot gândise la ea. | 
se părea o întâmplare cu totul exagerată. O pată de ulei de la 
ce? Era sigur că nu trecuse nimeni pe şosea în ultimele două 
luni. Timp în care s-ar fi uscat orice pată din lume. Era ca şi 
cum ochiul /ui roşu îi veghease, aşteptând clipa potrivită să 
producă pata de ulei şi să-l scoată pe Harold din joc. Cât 
traversaseră munţii, îl lăsase alături de Nadine, pentru orice 
eventualitate, apoi scăpase de el. După cum se spune, îşi 
îndeplinise datoria şi nu mai servea la nimic. 

Motocicleta derapase ajungând în parapet, iar Harold 
fusese aruncat peste margine, ca un gunoi. Simţise o durere 
cumplită în piciorul drept. Auzise pocnetul teribil al fracturii, 
ţipă. Apoi văzu cum se apropie de el în mare viteză o parcelă 
cu vegetaţie săracă, care cobora la un unghi înfricoşător de 


abrupt spre prăpastia de dedesubt. De undeva se auzea şi 
zgomotul unei căderi rapide de apă. 

Se izbi de pământ, fu aruncat din nou lâ înălţime, ţipă încă 
o dată, căzu tot pe piciorul drept, îl auzi fracturându-se într-alt 
loc, zbură din nou prin aer, se rostogoli pe sol şi deodată se 
opri pe un arbore mort, răsturnat de cine ştie ce furtună, cu 
ani în urmă. Dacă nu s-ar fi ivit acest obstacol, ar fi căzut în 
prăpastie şi din el s-ar fi ospătat păstrăvul de munte, nu uliii. 

Scrise în blocnotes, minunându-se încă de literele răzlețe, 
ca înşirate de un copil: N-o condamn pe Nadine. Acum era 
adevărat. Dar atunci o condamnase. 

Şocat, zdruncinat, zgâriat, cu piciorul drept zdrobit, se 
ridicase şi se târâse puţin pe coastă în sus. Departe, deasupra 
lui, o văzuse pe Nadine privindu-l peste parapet. Faţa ei era 
albă şi mică, ca de păpuşă. 

— Nadine! strigase el. Vocea lui părea un croncănit. Frân- 
ghia! E în sacul din stânga şeii! 

Ea continua să-l privească. Incepuse să creadă că nu-l 
aude şi se pregătea să repete când îi văzu capul mişcându-se 
spre stânga, spre dreapta şi din nou spre stânga. Foarte încet. 
Clătina din cap. 

— Nadine! Nu pot urca fără frânghie! Am piciorul rupt! 

Nici un răspuns. Continua să se uite la el de sus, fără să 
mai dea din cap. Era ca şi cum s-ar fi aflat într-o groapă 
adâncă, iar ea îl privea peste margine. 

— Nadine, aruncă-mi frânghia! 

Ea clătină încet din cap, un gest teribil, ca uşa unei cripte 
închizându-se lent peste un om în stare de catalepsie, care n- 
a murit încă. 

— NADINE! PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! 

Vocea ei străbătu de această dată până la el, subţire, dar 
auzindu-se perfect în imensa linişte a muntelui. 

— Toate astea au fost aranjate, Harold. Trebuie să 
pornesc mai departe. Imi pare foarte rău. 

Dar nu făcu vreun gest că ar pleca; rămase lângă parapet, 
privindu-l cum zace, cu şaizeci de metri mai jos. Apăruseră 
muştele, gustând grăbite din sângele lăsat ca mostră pe 


stâncile de care se lovise şi se zgâriase. 

Trăgându-şi piciorul rănit după el, Harold începu să se 
caţăre. La început nu simţise nici ură şi nici dorinţa s-o 
împuşte. Vital i se părea doar să ajungă mai aproape de ea şi 
să-i citească expresia de pe chip. 

Trecuse cu puţin de amiază şi era foarte cald. Transpiraţia 
i se scurgea pe faţă, picurând pe pietrele şi stâncile ascuţite 
pe care urca. Inainta săltându-se în coate şi împingându-se cu 
piciorul stâng, ca o insectă beteagă. Respira din greu pe gură, 
cu gâtul uscat. Nu se ştie cât durase calvarul, pentru că o 
dată sau de două ori îşi lovise piciorul rănit de stânci şi uriaşa 
explozie de durere îl făcuse să leşine. De mai multe ori 
alunecase înapoi, gemând neputincios. 

In cele din urmă înţelese că nu era posibil să mai 
înainteze. Direcţia umbrelor se schimbase. Trecuseră trei ore. 
Nu reuşea să-şi aducă aminte când se uitase în sus, la 
parapet; acum mai mult de o oră, cu siguranţă. Copleşit de 
durere, se lăsase total absorbit de efortul lui de a urca. 
Nadine plecase probabil de mult. 

Dar ea se afla în acelaşi loc şi, deşi Harold nu reuşise să 
urce decât vreo opt metri, expresia de pe faţa ei era drăcesc 
de limpede. Chiar dacă el exprima durere, ochii îi erau fără 
viaţă şi pierduţi în zare. 

Ochii femeii erau cu e/. 

Atunci începu s-o urască; se pipăi în dreptul umărului, 
căutând arma. Coltul era la locul lui, prins de cureaua care 
trecea peste pat. Desfăcu breteaua, aplecându-se foarte tare, 
ca să nu se vadă ce face. 

— Nadine... 

— E mai bine aşa, Harold. Mai bine pentru tine, pentru că 
el ar proceda mult mai crunt. ţi dai seama de asta, nu? Sper 
că nu-ţi doreşti să dai ochii cu el, Harold. El este de părere că 
o persoană care trădează o dată poate să trădeze şi a doua 
oară. Te-ar ucide, dar mai întâi ţi-ar lua minţile. Are puterea 
asta. M-a pus să aleg. Aşa... sau în felul /ui. Eu am ales. Dacă 
ai curaj, poţi să termini repede. Inţelegi ce vreau să spun. 

El îşi verifică încărcătura pistolului — gest pe care avea 


să-l repete de sute (sau poate de mii) de ori — ţinând arma în 
scobitura cotului schilodit şi zdrenţuit. 

— Dar tu? strigă el spre înălţimi. Nu eşti şi tu o 
trădătoare? 

— Eu nu l-am trădat niciodată în inima mea, răspunse ea 
cu tristeţe în glas. 

— Ba chiar în inimă l-ai trădat! Harold se strădui să-şi 
compună o figură cât mai sinceră, deşi de fapt calcula 
distanţa. Avea să tragă cel mult două focuri, iar pistolul, se 
ştie bine, este o armă cu precizie mică. Bănuiesc că şi el ştie 
asta. 

— Are nevoie de mine, iar eu am nevoie de el. Tu n-ai 
mers niciodată până la capăt, Harold. Dacă am fi continuat, 
poate ca... poate că te-aş fi lăsat să-mi faci ceva. Adică 
fleacul acela. Şi astfel aş fi distrus totul. N-am mai putut să 
risc după acel sacrificiu, după atâta vărsare de sânge şi 
nenorocire. Ne-am vândut sufletele împreună, Harold, dar 
dintr-al meu mi-a rămas destul ca să pretind preţul întreg. 

— ţi dau eu ţie preţ întreg, răspunse Harold, reuşind să se 
ridice în genunchi. Soarele era orbitor. Ameţeala îl cuprinse în 
braţele ei brutale şi-i deregla total simţul echilibrului. | se păru 
că aude un urlet — o voce — protestând surprinsă. Apăsă pe 
trăgaci. Impuşcătura stârni ecouri, se izbi de nenumăratele 
feţe ale stâncilor, spărgându-se în nenumărate reverberaţii 
tot mai stinse. Figura Nadinei exprima o surpriză de-a dreptul 
comică. 

Într-un soi de triumf turmentat, Harold gândi: Nu m-a 
crezut în stare de asta! Din cauza şocului, gura femeii 
rămăsese deschisă în formă de o. Avea ochii larg căscaţi. 
Degetele i se încordaseră şi le ridicase în sus, ca şi cum ar fi 
fost pe cale să interpreteze la pian cine ştie ce melodie 
stranie. Momentul era atât de dulce, încât, savurându-l, 
pierdu câteva secunde până să înţeleagă că-şi ratase ţinta. 
Când reveni la realitate, îşi cobori din nou pistolul şi, 
susţinându-şi mâna dreaptă cu stânga, încercă să ţintească. 

— Harold! Nu! Nu poți să faci una ca asta! 

Nu pot? E un fleac să apăs pe trăgaci. Sigur că pot. 


Nadine era prea şocată ca să fie în stare să se mişte, iar 
când cătarea pistolului ajunse în dreptul gâtului ei, avu 
certitudinea că aşa era menit să se sfârşească, într-o 
revărsare scurtă de violenţă fără sens. 

Capul femeii, fixat în cătare. 

Dar când să apese trăgaciul, se petrecură două lucruri. 
Transpiraţia îi intră în ochi şi văzu dublu. Apoi începu să 
alunece. Mai târziu îşi spuse că malul şubred se prăbuşise, 
sau poate cedase piciorul rănit, sau amândouă simultan. 
Poate chiar asta se întâmplase în realitate. Dar rămânea 
senzaţia că... fusese impins, iar în lungile nopţi de atunci şi 
până acum, nu reuşise să se convingă de contrariu. Ziua, 
Harold era raţional cu încăpățânare şi până la capăt, noaptea, 
în schimb, în suflet i se strecura convingerea oribilă că însuşi 
Omul Intunecat intervenise şi-i zădărnicise intenţia. Glonţul cu 
care ţintise scobitura gâtului se pierduse undeva pe cerul 
albastru şi indiferent. Harold se prăbuşi şi se rostogoli din nou 
până la copacul mort, cu piciorul drept răsucindu-se şi 
încovoindu-se, provocându-i dureri insuportabile. 

Se lovise de copac şi leşinase. După ce-şi reveni, soarele 
apusese, iar luna, aproape plină, lumina solemn prăpastia. 
Nadine dispăruse. 

Işi petrecu cea dintâi noapte într-un delir de spaimă, 
convins că nu va fi în stare să se caţăre până sus şi că va 
muri acolo, în genune. În zori prinse totuşi să se caţăre din 
nou, chinuit de dureri şi năduşind. 

Incepu pe la ora 7, cam la vremea când camionul cel mare 
şi portocaliu al Comitetului pentru Înhumări pleca din depoul 
de autobuze din Boulder. lar parapetul îl prinse cu mâna 
însângerată şi plină de băşici la ora 5 după-amiază. Văzând că 
motocicleta lui se mai afla acolo, aproape plânse de uşurare. 
Scotoci în grabă nebună după nişte conserve şi aparatul de 
desfăcut din portbagaj, deschise o cutie şi înfulecă pe 
nemestecate nişte carne tocată de vacă. Dar avea gust rău şi, 
după multe icneli, o vărsă. 

Incepu să înţeleagă că se află în preajma morții; se lăsă 
lângă motocicletă şi plânse, cu piciorul rănit sub el. După 


aceea reuşi să doarmă puţin. 

A doua zi o ploaie năprasnică îl udă până la piele, făcându- 
| să tremure de frig. Piciorul începuse să pută a cangrenă şi se 
strădui să-şi ferească arma de umezeală, acoperind-o cu 
trupul său. În seara respectivă începuse să scrie în caietul 
Permacover, descoperind pentru prima oară că scrisul lui 
suferea o regresie. Îi veni în minte o povestire de Daniel 
Kayes, F/ori pentru Algernon. Un grup de oameni de ştiinţă 
reuşea cumva să-l transforme pe un om de serviciu retardat 
mintal într-un geniu... dar numai pentru o vreme. După care 
bietul om începea din nou să-şi piardă darul. Oare cum îl 
chema pe tip? Charley şi nu mai ştiu cum, corect? Desigur, 
pentru că aşa s-a chemat şi filmul pe care l-au făcut după 
povestire. Charley. Un film destul de bun. Nu la fel de bun ca 
povestirea, pentru că-l umpluseră cu tot felul de tâmpenii 
psihedelice la modă prin anii şaizeci, din câte-şi amintea, 
totuşi era bun. Harold mergea adesea la cinema şi văzuse 
multe alte filme pe aparatul video al familiei. Asta pe când 
lumea era ceea ce Pentagonul ar fi denumit citat o alternativă 
viabilă închei citatul. De cele mai multe ori se uita singur la 
ele. 

Scrise în caietul său, cuvintele alcătuindu-se cu greu din 
literele răzlețe: 


Oare au murit toți, mă întreb? Cei din comitet? Dacă-i aşa, 
îmi pare rău. Am căzut în greşeală. Asta-i o scuză destul de 
slabă pentru faptele mele, dar mă jur, din câte ştiu eu despre 
lucrurile astea, este singura scuză care are greutate. Omul 
Întunecat este tot atât de real ca Supergripa, tot atât de real 
ca bombele atomice care pândesc nemişcate în silozurile lor 
căptuşite cu plumb. lar când vine sfârşitul şi se dovedeşte că 
este oribil, aşa cum oamenii cei buni au ştiut întotdeauna că 
va fi, nu există decât un singur fel în care aceşti oameni se 
vor apropia de Tronul Judecăţii: Am căzut în greşeală. 


Harold citi ceea ce scrisese şi-şi trecu mâna slăbită şi 
tremurătoare peste frunte. Nu era o scuză valabilă; 
dimpotrivă, una proastă. Oricât de tare te-ai fi străduit să-i dai 
o faţă, tot putea. Cine-ar fi citit acest fragment după ce 
parcursese jurnalul, l-ar fi considerat un ipocrit absolut. Se 
crezuse prinţul anarhiei, dar Omul Întunecat văzuse prin el şi 
îl redusese, fără efort, la un sac tremurător de oase murind de 
moarte rea, la marginea drumului. Piciorul i se umflase ca o 
cameră de maşină, mirosea ca o banană răscoaptă, iar el 
stătea aici, încercând să definească raţional inexprimabilul, cu 
uliii executând cercuri şi picaje pe curenţii de aer. Căzuse 
victimă propriei lui adolescente prelungite, iată adevărul 
simplu şi curat. Se lăsase otrăvit de propriile-i viziuni letale. 

Murind, simţea că-şi câştigase puţină normalitate psihică 
şi poate şi puţină demnitate. Nu-şi dorea să strice aceste 
lucruri cu scuzele meschine care aveau să iasă şchiopătând în 
cârje din pagină. 

— AŞ fi putut să fiu cineva la Bouldcr, îşi spuse el calm, iar 
adevărul simplu şi teribil al acestei afirmaţii i-ar fi stors 
lacrimi, dacă n-ar fi fost atât de obosit şi de deshidratat. Se 
uită lung la literele risipite pe pagină şi apoi la Colt. Deodată 
dori să se termine cu toate şi se strădui să hotărască cel mai 
simplu şi mai natural fel de a-şi pune capăt vieţii. | se părea 
acum mai important ca niciodată să scrie un mesaj pe care 
să-l găsească cine l-o găsi, peste un an sau peste zece. 

Apucă stiloul. Se gândi. Scrise: 


Îmi cer iertare pentru distrugerile pe care le-am făcut, dar 
nu neg că le-am comis din propria mea voinţă liberă. Pe 
tezele de la şcoală, m-am semnat întotdeauna Harold Emery 
Lauder. Mi-am semnat manuscrisele — biete texte, aşa cum 
erau ele — în acelaşi fel. Ba odată, aşa să-mi ajute Domnul, l- 
am scris pe acoperişul unui hambar în litere mari de câte un 
metru. Vreau să semnez aici cu numele care mi-a fost dat în 
Boulder. Atunci nu l-am putut accepta, dar acum o fac cu 
dragă inimă. 


Voi muri în deplinătatea facultăților mele mintale. 


Scriind ordonat până la capătul foii, adăugă semnătura: 
Hawk. 

Puse carnetul Permacover în portbagajul motocicletei. 
Răsuci capacul stiloului şi-l prinse la buzunar. Işi introduse 
teava Coltului în gură şi-şi ridică privirile spre cerul albastru. 
Îşi aminti de un joc pe care-l jucau când erau mici, din pricina 
căruia ceilalţi îl necăjeau, pentru că nu era niciodată în stare 
să-l ducă până la capăt. Pe unul dintre drumurile mărginaşe 
era o groapă adâncă de nisip, de pe marginea căreia te 
aruncai, aşteptai o veşnicie, parcă, să atingi nisipul, te 
rostogoleai de nenumărate ori şi urcai din nou, ca s-o iei de la 
capăt. 

Toţi cu excepţia lui Harold. El rămânea la buza gropii şi 
striga, Unu... Doi... Trei! la fel ca toţi ceilalţi, dar formula 
magică nu funcţiona niciodată. Picioarele lui rămâneau 
încremenite pe loc. Nu se putea hotărî să sară. Uneori, ceilalţi 
îl alungau acasă, strigând în urma lui şi poreclindu-l Harold 
Panseluţă. 

Îi trecu prin minte: Dacă aş fi avut curajul să sar măcar o 
dată... numai o dată... poate nu m-aş afla aici. Oricum, urma 
alege. 

Gândi: Unu... Doi... TREI! 

Apăsă pe trăgaci. 

Arma se declanşă. 

Harold tresări pentru ultima oară. 


CAPITOLUL 65 


LA de Las Vegas se află Emigrant Valley, iar în noaptea 
respectivă, în mijlocul acelei sălbăticii ardea un foc mic. 
Alături stătea morocănos Randall Flagg, frigând un iepure. Il 
întorcea pe grătarul improvizat, urmărind cum sfârâie şi 


răspândeşte stropi de grăsime în flăcări. Vântul bătea uşor şi 
risipea mirosul apetisant în deşert, ceea ce atrăsese lupii. 
Opriţi pe cea de-a doua înălţime ce se vedea din locul unde 
poposise el, fiarele urlau la luna plină. Din când în când, Flagg 
le arunca o privire şi atunci doi sau trei se încăierau, 
muşcând, înşfăcând şi lovind cu puternicele lor picioare 
dindărăt, până când cel mai slab era alungat. Apoi ceilalţi se 
puneau din nou pe urlat, cu boturile ridicate spre luna umflată 
şi roşiatică. 

Dar lupii îl plictiseau acum. 

Purta jeanşii, cizmele ponosite şi haina lui din blană de 
oaie, cu cele două insigne prinse de buzunarele de la piept: 
zâmbăreţul şi CE MAI FACI, PORCIA TA? Din timp în timp, briza 
nopţii îi ridica gulerul. 

Nu-i plăcea cum merg lucrurile. 

Vântul aducea cu sine semne rele, prevestiri negre, ca 
liliecii fluturând prin podul înalt al unui hambar pustiu. 
Bătrâna murise, şi la început el socotise că e bine. Pentru că 
se temuse de bătrână, cu toate că nu ar fi avut de ce. Murise, 
iar el îi spusese Daynei Jurgens că murise fiind în comă... dar 
oare aşa să fi fost? Acum nu mai era atât de sigur. 

Vorbise oare, înainte să se sfârşească? Şi dacă da, ce 
anume spusese? 

Ce plănuiau ei? 

Flagg dobândise un soi de al treilea ochi. Era la fel ca şi cu 
putinţa de a levita, adică erau nişte lucruri pe care le putea 
face şi le acceptase, dar a căror natură n-o înţelegea. Era în 
stare să-şi trimită oriunde acest al treilea ochi şi să vadă cu 
el... aproape oricând. Uneori însă, în chip misterios, ochiul lui 
rămânea orb. Reuşise să vadă încăperea unde murise bătrâna 
şi pe cei din jurul ei, afectaţi încă de mica surpriză pe care le- 
o pregătiseră Harold şi Nadine... apoi imaginea se estompase 
şi se trezise din nou în deşert, înfăşurat în pătura lui, privind 
spre înălţimi, fără să distingă decât Cassiopeea în jilţul ei 
înstelat. lar o voce dinlăun-trul lui spuse: S-a dus. Au aşteptat 
să le vorbească, dar ea n-a mai apucat s-o facă. 

Acum el nu mai avea încredere în voce. 


Apăruse tulburătoarea problemă a spionilor. 

Judele, cu căpăţâna sfărâmată. 

Fata, care-i scăpase printre degete în ultimul moment. lar 
ea ştia, fir-ar să fie! Ea ştia! 

Aruncă deodată o privire furioasă în direcţia lupilor şi vreo 
şase se încăierară, mârâind gutural în liniştea din jur. 

Cunoştea toate secretele lor cu excepţia... celui de-al 
treilea. Cine era al treilea? Îşi trimisese Ochiul de nenumărate 
ori şi nu se alesese decât cu faţa criptică şi idioată a lunii. 

Cine era al treilea? 

Cum de reuşise fata să-i scape? Fusese luat prin 
surprindere şi se alesese doar cu o fâşie din bluza ei. Despre 
cuțitul ascuns ştiuse, asta nu fusese decât o joacă de copil, 
dar la saltul spre fereastră nu se aşteptase. Şi la sângele rece 
cu care îşi luase viaţa, fără să ezite măcar o clipă. Se 
descotorosise de el în doar câteva clipe. 

Gândurile lui se hăituiau unele pe altele, ca nevăstuicile în 
beznă. 

Lucrurile începuseră să se cam destrame pe la margini. 
Nu-i plăcea deloc să constate asta. 

Lauder, de exemplu. Uită-te la Lauder. 

Acţionase excelent, ca o jucărie mecanică, pe care o 
întorci cu cheiţa înfiptă-n spate. Vino aici. Du-te-ncolo. Fă 
asta. Fă aia. Dar bomba cu dinamită nu le venise de hac 
decât la doi dintre ei — tot planul, tot efortu/ se dusese de 
râpă din cauza negresei, din cauza baborniţei cu un picior în 
groapă, care se întorsese să moară acolo. Şi pe urmă... după 
ce-l aranjase pe Harold... acesta fusese la un pas s-o ucidă pe 
Nadine! Şi acum îl apuca un spasm de ciudă şi de mirare când 
se gândea. lar putoarea aia proastă rămăsese cu gura 
căscată, aşteptând să tragă din nou, ca şi cum ar fi vrut să fie 
omorâtă. lar dacă Nadine murea, cine o mai păţea din cauza 
întregii porcării? 

Cine altul, decât fiul lui? 

lepurele era făcut. ÎI trase din ţepuşă şi-l puse pe farfuria 
din tablă. 

— Băgaţi la maţ, hiene ce sunteţi! 


Asta-i făcu să rânjească cu gura până la urechi. Nu cumva 
fusese şi în Marină la viaţa lui? Posibil. Însă din rasa pe care o 
găseşti doar la Parris Island. Acolo fusese un puşti, un 
dezertor, Boo Dinkway pe numele lui. li făcuseră... 

Ce anume? i 

Flagg se încruntă şi-şi cobori privirile în farfuria cazonă. | 
bătuseră pe bietul Boo cu bâte căptuşite cu material moale? || 
sugrumaseră? Parcă-şi amintea şi de nişte benzină. Dar ce 
anume? 

Cuprins de un acces de furie, se abţinu cu greu să nu 
azvârle iepurele în foc. Ar trebui să-şi aducă aminte atâta 
lucru, fir-ar să fie! 

— Luaţi şi mâncaţi, porcilor, şopti el, dar de această dată 
amintirea era şi mai palidă. 

Se pierdea pe sine. Pe vremuri fusese în stare să 
privească înapoi, peste anii şaizeci, şaptezeci şi optzeci, ca un 
om care se uită de la înălţimea a două etaje spre o cameră 
întunecată. Dar acum nu mai reuşea să-şi amintească 
limpede decât evenimentele de la Supergripă încoace. 
Dincolo de asta nu exista decât o ceaţă, care se ridica uneori 
câte puţin, atât doar cât să-i dezvăluie un obiect sau o 
întâmplare enigmatică (Boo Dinkway, bunăoară... dacă acesta 
existase vreodată cu adevărat), pentru ca apoi să acopere din 
nou totul. 

Ultima amintire de care putea fi acum absolut sigur era 
drumul lui spre sud, de-a lungul lui US 51, mergând la 
Mountain City, spre casa lui Kit Bradenton. 

Şi că se născuse. Se născuse din nou. 

Strict vorbind, el nu mai era un om, dacă vreodată fusese 
cu adevărat. Era ca o ceapă, lepădând încet strat după strat... 
cu toate că părea să-şi piardă, în primul rând, atributele cu 
care omenirea se mândrea: gândirea organizată, memoria, 
poate că şi libera voinţă... dacă a existat aşa ceva în realitate. 

Începu să mănânce iepurele. 

Altădată, nu se îndoia, ar fi dispărut rapid atunci când 
lucrurile începeau să se complice. Nu şi de această dată. 
Acum se afla la locul lui, sosise vremea lui şi trebuia să reziste 


până la capăt. 

Nu conta că nu reuşise încă să-l descopere pe cel de-al 
treilea spion, sau că Harold îi scăpase de sub control la urmă 
şi avusese neruşinarea colosală să încerce să-i ucidă mireasa 
promisă, mama fiului său. 

Straniul Trashcan Man bântuia pe undeva prin deşert, în 
căutarea armelor care aveau să şteargă pe vecie de pe faţa 
pământului Free Zone, care-i provoca atâtea tulburări şi griji. 
Ochiul lui nu putea să-l urmărească pe Trashcan Man şi Flagg 
considera că, din anumite puncte de vedere, Trash era chiar 
mai ciudat decât el însuşi, un fel de copoi uman în stare să 
adulmece cordita, napalmul şi gelignita cu precizia sinistră a 
unui radar. 

În cel mult o lună, avioanele de vânătoare ale lui National 
Guard aveau să zboare, cu încărcătura completă de rachete 
Shrike sub aripi. lar atunci când va fi sigur că mireasa îi 
rămăsese grea, aveau să plece în zbor spre răsărit. 

Se uită visător la luna asemănătoare unei mingi de 
baschet şi surâse. 

Mai exista şi o altă posibilitate. Spera că Ochiul îl va 
lumina, cu timpul. Putea să se ducă acolo în persoană, în chip 
de cioară, sau de lup, sau poate ca insectă — călugăriţă, 
poate, ceva suficient de mic să se poată strecura printr-o gură 
de aerisire din mijlocul unui smoc de iarbă de deşert, cu 
vârful ascuţit. Va sări sau se va târî prin conducte întunecate 
şi în cele din urmă va aluneca prin grătarul unui aparat de aer 
condiţionat sau printre palele încremenite ale unui ventilator 
pentru aerisire. 

Construcţia respectivă era sub pământ. Imediat ce treceai 
frontiera în California. 

Acolo existau eprubete, şiruri nesfârşite de eprubete, pe 
fiecare dintre ele fiind lipită o bucăţică de bandă Dymo cu 
textul explicativ: o superholeră, un superantrax, o versiune 
nouă şi îmbunătăţită a ciumei bubonice, toate bazate pe 
capacitatea de mutație a antigenilor care transformase şi 
Supergripa într-o boală aproape universal mortală. În locul 
acesta existau sute de boli noi; un sortiment bogat, după cum 


se spunea în reclame. 

Ce-ai zice să-ţi torn aşa ceva în apă, Free Zone? 

Sau să provoc o mică explozie în atmosferă? 

O formă minunată de boală a legionarilor, cu prilejul Cră- 
ciunului, sau aţi prefera mai degrabă gripa porcească în 
forma ei perfecționată? 

Randy Flagg, Moş Crăciun întunecat, în sania lui de la 
National Guard, pregătit să toarne puţin virus pe fiecare horn? 

Va aştepta şi va recunoaşte momentul potrivit, atunci 
când, în sfârşit, va fi sosit. 

Ceva anume îi va spune. 

Lucrurile aveau să meargă bine. De data asta nu trebuia 
să se mai dea la fund. Acum ţinea hăţurile şi nu avea să le 
scape din mână. 

lepurele se terminase. Cu burta plină de mâncare caldă, 
se simţea iarăşi la largul lui. Cu farfuria de tablă în mână, se 
ridică şi aruncă oasele în noapte. Lupii se repeziră, se băteau 
pe ele, mârâind, muşcând şi urlând, cu ochii rotindu-se 
dement în lumina lunii. 

Flagg rămase nemişcat, cu mâinile în şolduri, hohotind săl- 
batic cu faţa ridicată spre lună. 


În dimineaţa următoare, devreme, Nadine părăsi oraşul 
Glendale şi porni de-a lungul lui 1-15, călare pe Vespa. Părul 
ei alb ca zăpada, lăsat liber, flutura în urma sa ca trena unei 
mirese. 

li părea rău de motocicletă, care-i servise vreme 
îndelungată şi cu credinţă, dar acum abia se mai ţinea. La 
asta contribuiseră distanţele lungi şi căldura deşertului, 
dificila traversare a Munţilor Stâncoşi şi întreţinerea 
insuficientă. Motorul suna răguşit şi chinuit. În loc să rămână 
docil în dreptul marcaţiei 5x1000, acul turometrului tremura 
întruna. Nu mai conta. Dacă se strica de tot, Nadine o lua mai 
departe pe jos. De-acum n-o mai urmărea nimeni. Harold 
murise. lar dacă aşa trebuia să se întâmple, e/avea să prindă 
de veste şi-i va trimite pe cineva s-o întâmpine. 


Harold încercase s-o împuşte! Harold încercase s-o 
omoare!. 

Oricât se străduia să uite, lucrul acesta îi revenea mereu 
în minte. Nu-i dădea pace, tot aşa cum pe un câine îl sâcâie 
mereu gândul să nu-şi piardă osul. N-ar fi trebuit să se 
întâmple aşa. Flagg i se arătase în vis în prima noapte de 
după explozie, când Harold acceptase în cele din urmă să-şi 
facă tabără. Îi spusese că i-l va lăsa pe Harold alături până ce 
ajungeau pe Culmea Vestică, aproape de Utah. După care-l va 
înlătura fără chinuri, printr-un accident petrecut într-o clipită. 
O pată de ulei. Avea să cadă în râpă. Fără nici un fel de 
probleme sau dureri. 

În realitate însă, evenimentele nu se desfăşuraseră rapid 
şi fără probleme, iar Harold fusese la un pas s-o ucidă. Glonţul 
şuierase la o palmă de obrazul ei, şi ea nu fusese în stare să 
se clintească din loc. Încremenise din cauza şocului, 
întrebându-se cum e posibil aşa ceva, cum de-i fusese permis 
— să îndrăznească doar — una ca asta. 

Încercase să minimalizeze întâmplarea, spunându-şi că 
era felul în care Flagg o speria şi-i aducea aminte cui îi 
aparţine ea în realitate. Dar nu avea nici o rațiune! Părea o 
nebunie! Şi chiar dacă exista o oarecare logică, o voce 
hotărâtă şi ştiutoare din ea îi spunea că Flagg nu fusese 
pregătit pentru incidentul cu împuşcăturile. 

încercă să alunge acea voce, să-i închidă uşa în nas, aşa 
cum procedează o persoană sănătoasă la minte cu o fiinţă 
indezirabilă, în ochii căreia se citeşte pofta de a ucide. Dar nu 
reuşi. Vocea îi zicea că nu mai este în viaţă decât prin jocul 
orb al întâmplării. Că proiectilul tras de Harold ar fi putut s-o 
lovească în frunte, fără ca Randall Flagg să fi putut interveni, 
într-un fel sau altul. 

Vocea aceea era mincinoasă. Flagg ştia totul, până şi unde 
s-a aşezat o vrăbiuţă... 

Nu, acela este Dumnezeu, o contrazicea vocea implacabil. 
Dumnezeu ştie, el nu. Eşti încă în viaţă din pură întâmplare, 
ceea ce înseamnă că toate promisiunile au fost anulate. Nu-i 
datorezi nimic. Poţi să te opreşti şi să te întorci, dacă vrei. 


Să mă întorc, mai mare râsul! Să mă întorc unde? 

În această privinţă, vocea nu avea nimic să-i spună; ar fi 
mirat-o să fie altfel. Chiar dacă picioarele Omului Întunecat 
erau din lut moale, descoperirea asta venea puţin prea târziu. 

Incercă să se concentreze asupra frumuseţii răcoroasei 
dimineţi de deşert. Insă vocea continua să-i şoptească pe ton 
scăzut, insistent. 

Dacă n-a ştiut că Harold va avea puterea să-l înfrunte şi să 
te atace, ce alte lucruri nu ştie? Şi ce se va întâmpla data 
următoare, când va fi pus la încercare? 

Vai, Doamne Dumnezeule, era prea târziu. De ce 
aşteptase vocea — zile, săptămâni, poate chiar ani — până 
acum, când era inutil să-i mai spună ceva? 

Ca şi cum ar fi fost de acord, vocea tăcu în cele din urmă 
şi nu-i rămase decât să se bucure de splendoarea dimineţii. 
Mergea mai departe, cu ochii aţintiţi asupra drumului ce se 
desfăşura la nesfârşit înaintea ei. Drumul spre Las Vegas. 
Drumul spre el. 


Vespa cedă chiar în acea după-amiază. Se auzi un zgomot 
de roţi dinţate măcinate şi motorul se cală. Un miros fierbinte 
şi neobişnuit, ca de cauciuc prăjit, venea dinspre motor. De la 
cei şaizeci de kilometri la oră cu care înaintase constant până 
atunci, viteza coborâse mereu, până ce ajunsese să meargă 
la pas. Nadine scoase motoreta pe banda de refugiu şi 
acţionă demarorul de câteva ori, conştientă că este inutil. O 
terminase. Omorâse o mulţime de lucruri în drumul spre soţul 
ei. Era răspunzătoare de dispariţia întregului Comitet din Free 
Zone şi a tuturor invitaţilor lor în timpul ultimei întruniri 
explozive. Apoi Harold. Pe urmă, nu trebuia să uite nici de 
pruncul nenăscut al lui Fran Goldsmith. 

Se simţi cuprinsă de greață. Se târî până la gardul de 
protecţie şi vărsă tot ce mâncase. Avea febră, se găsea într-o 
stare vecină cu delirul, ea, unica fiinţă vie într-un deşert de 
coşmar, pârjolit de soare. Era cald... infernal de cald. 

Se întoarse în şosea, ştergându-se la gură. Vespa zăcea 


într-o rână, ca un animal mort. Nadine îi aruncă o ultimă 
privire şi porni la drum. De-abia trecuse de Dry Lake. Asta 
însemna că trebuia să-şi petreacă noaptea la marginea 
drumului, dacă nu venea nimeni s-o culeagă. Cu puţin noroc, 
avea să ajungă la Las Vegas dimineaţă. Deodată ştiu sigur că 
Omul Intunecat avea s-o lase să meargă pe jos. Avea să 
sosească la Las Vegas înfometată, şi însetată, şi arsă de 
căldura deşertului, după ce şi ultima picătură din viaţa ei 
trecută i se scursese din trup. Femeia care se ocupase de 
copiii dintr-o şcoală din New England avea să dispară pentru 
totdeauna. 

La cât ghinion avea, putea fi sigură că vocea aceea 
discretă, care o tulbura atât de tare, avea să fie ultima 
bucăţică din vechea Nadinc, care va dispărea. Până la urmă, 
fireşte, va veni şi rândul ei. 

Merse tot mai departe, pe măsură ce după-amiaza se 
scurgea. Stropi de transpiraţie i se scurgeau pe obraji. În 
punctul unde asfaltul şoselei se îngâna cu cerul albastru- 
deschis, aerul vibra strălucitor, ca argintul-viu. Îşi descheie 
bluza uşoară şi o scoase, rămânând doar în sutienul din 
bumbac alb. Arsuri de la soare? Ce dacă? Cinstit vorbind, nici 
nu-mi pasă. 

Spre amurg, pielea ei căpătase o teribilă nuanţă roşiatică, 
aproape purpurie în dreptul zonei înălțate a claviculelor. 
Răceala nopţii sosi pe neaşteptate, înfiorând-o şi aducându-i 
aminte că-şi lăsase cele necesare înnoptării la motoretă. 

Se uită în jur, nesigur, văzând maşini din loc în loc, unele 
îngropate sub dune de nisip până la ornamentaţiile de pe 
capote. Gândul de a se adăposti într-unul dintre aceste 
morminte îi făcu rău... chiar mai rău decât chinuitoarele 
arsuri. 

Delirez, îi trecu prin minte. 

Nu că asta ar mai fi avut vreo însemnătate. Decise că e 
mai bine să meargă toată noaptea, decât să doarmă într-o 
maşină. Ce bine ar fi fost să se afle tot în Midwest. Acolo ar fi 
găsit un hambar, o căpiţă de fân, un câmp cu trifoi. Un loc 
curat şi moale. Aici nu era decât şoseaua, nisip şi solul 


compact al deşertului. 

Îşi îndepărtă părul lung de pe faţă şi se gândi că ar fi fost 
mult mai bine să fi murit. 

Soarele coborâse acum dincolo de orizont, iar lumina zilei 
şi întunericul ajunseseră la momentul de echilibru perfect. 
Vântul care îi mângâia obrajii era extrem de rece. Se uită în 
jur cu teamă. 

Se făcuse prea rece. 

Măgurile se transformaseră în nişte monoliţi întunecaţi. 
Dunele de nisip păreau nişte coloşi răsturnaţi, ameninţători. 
Până şi smocurile de fire ascuţite de saguaro îi sugerau 
degetele scheletice şi acuzatoare ale celor morţi, ieşind afară 
prin nisip din mormintele lor puţin adânci. 

Deasupra capului, roata cosmică a cerului. 

Îşi aminti un fragment de vers dintr-un cântec al lui Bob 
Dylan, cuvinte reci şi deloc încurajatoare: Hăituit ca un 
crocodil... prădat în lanul de porumb... 

Pentru ca apoi să-i vină în minte imediat un cântec de-al 
formaţiei Eagles, de-a dreptul înspăimântător: Și; diseară aş 
vrea să dorm cu tine în deşert... cu un milion de stele în jur... 

Pe neaşteptate, simţi că este lângă ea. 

Simti asta chiar înainte ca el să-i vorbească. 

— Nadine. 

Vocea /ui plăcută, venind din întunericul profund. Nespus 
de plăcută, teama care o învăluia din toate părţile, dându-i 
sentimentul că ajunsese acasă. 

— Nadine, Nadine... cât îmi place s-o iubesc pe Nadine. 

Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu el, aşa cum ştiuse 
mereu că se va întâmpla într-o bună zi, în chipul cel mai 
simplu şi firesc. Stătea pe capota motorului unui Chevrolet 
sedan vechi (oare se aflase acolo şi acum o clipă? nu era 
sigură, dar avea impresia că nu), cu picioarele încrucişate, cu 
mâinile sprijinite uşor de genunchii jeanşilor lui spălăciţi. O 
privea şi-i zâmbea blând. Dar privirea lui nu era câtuşi de 
puţin blândă. Se vedea în ochii lui că omul acesta nu avea 
nimic de-a face cu blândeţea. | se ghicea în ochi o veselie 
neagră care dansa acolo ca picioarele unui bărbat sub care 


tocmai s-a căscat trapa de pe platforma spânzurătorii. 

— Helo, spuse ea. lată-mă. 

— Da, ai ajuns, în sfârşit. Aşa cum mi s-a promis. 

Zâmbetul lui se lăţi pe toată faţa şi el îşi întinse mâinile 
spre ea. Când îl atinse, Nadine simţi o căldură dogoritoare. 
Căldura venea de la el, ca de la o sobă de teracotă plină de 
lemne. Mâinile lui netede, fără amprente, alunecară în jurul 
încheieturilor femeii... şi apoi o apucară strâns, ca nişte 
cătuşe. 

— O, Nadine, şopti, aplecându-se s-o sărute. 

Ea-şi întoarse puţin capul, privind focul rece al stelelor, iar 
sărutul o prinse nu pe buze, ci în golul de sub falcă. Nu se 
lăsă păcălit. Nadine simţi pe pielea ei curba zâmbetului său 
batjocoritor. 

Mă revoltă, se gândi. 

Dar scârba ei era doar un înveliş solzos acoperind ceva şi 
mai rău — o dorinţă străveche şi ascunsă, ca un coş copt de 
mult, dar care îşi scoate de-abia acum capul, gata să scuipe 
fluidul din el cu zgomot, dulceaţa de mult închegată în el. 
Mâinile bărbatului, alunecându-i pe spate, i se păreau mai 
fierbinţi decât arsura soarelui. Se lipi de el şi, deodată, şaua 
subţire dintre picioarele ei îi păru mai plină, mai grea, mai 
moale, mai conştientă de sine. Cusătura pantalonilor ei o irita 
într-un mod delicat obscen care o împingea să se scarpine, să 
scape odată pentru totdeauna de mâncărime. 

— Spune-mi un lucru, îl rugă ea. 

— Orice. 

— Ai spus "aşa cum mi s-a promis". Cine m-a promis pe 
mine ţie? Şi de ce eu? Şi cum te numeşti? Nici măcar asta nu 
ştiu. Te cunosc de când mă ştiu, dar numele tău încă nu l-am 
aflat. E 

— Poţi să-mi spui Richard. Asta e numele meu adevărat. 
Aşa să-mi spui. 

— Ăsta-i numele tău adevărat? Richard? întrebă ea plină 
de îndoieli, iar el chicoti la încheietura gâtului, făcând-o să se 
înfioare de silă şi de dorinţă. Şi cine m-a promis? 

— Nadine, am uitat. Haide. 


Se lăsă să alunece de pe capota maşinii, strângând-o în 
continuare de mâini, iar ea fu la un pas să se smulgă din 
strânsoarea lui şi s-o rupă la fugă... dar la ce bun? Ar fi 
urmărit-o, ar fi prins-o şi ar fi violat-o. 

— Luna, spuse el, e lună plină. La fel ca mine. 

li conduse mâna până pe materialul neted şi tocit al 
jeanşilor de sub pântece, unde mâna ei întâlni un lucru teribil, 
pulsând cu o viaţă proprie, sub răceala fermoarului. 

— Nu, murmură ea. 

Incercă să-şi elibereze mâna, gândindu-se cât de departe 
era această noapte de cealaltă, în care se aflase sub influenţa 
nebuniei şi a lunii, cât de îngrozitor de departe. Ajunsese 
acum la celălalt capăt al curcubeului timpului. 

Îi ţinea mâna lipită de el. 

— Haide să plecăm în deşert şi să fii soţia mea, îi propuse 
el. 

— Nu! 

— Este prea târziu să mai spui nu, draga mea. 

Porniră împreună. Ajunseră în dreptul unui aşternut 
strâns, lângă oasele înnegrite ale unui foc de tabără, sub 
oasele de argint ale lunii. 

O făcu să se întindă la pământ. 

— Prea bine, spuse el, gâfâind. Prea bine, atunci. 

Degetele lui desfăcură catarama centurii, apoi nasturele şi 
fermoarul . 

Ea văzu atunci ce o aşteaptă şi începu să ţipe. 

La auzul sunetului strident, Omul Întunecat rânji obscen în 
noapte, sub lumina buhăită şi brânzoasă a lunii. 

Nadine scotea țipăt după țipăt, încercând să se târască tot 
mai departe, dar el reuşi s-o prindă. Atunci ea îşi strânse 
picioarele cu toată forţa, şi când una din mâinile lui lipsite de 
identitate i se insinuă între pulpe îndepărtându-le cu uşurinţa 
cu care desparţi apele, ea se gândi: Mă voi uita în sus... mă 
voi uita la lună... n-am să simt nimic şi se va termina... se va 
termina... nu voi simţi nimic... 

Dar când răceala lui de moarte o pătrunse, urletul ţâşni 
din ea cu putere şi se zbătu, dar era o luptă zadarnică. 


Bărbatul îşi croi drum în trupul său cu o forţă brutală, 
invadând-o şi distrugând tot ce-i stătea în cale; sângele rece i 
se scurse pe coapse şi simţi că pătrunsese în ea până la uter; 
focul rece şi argintiu al lunii îi venea în ochi, iar când el ajunse 
la orgasm focul era ca fierul topit, ca fonta topită, ca alama 
topită şi ajunse şi ea la clipa de extaz, cunoscu o plăcere 
incredibilă, teamă şi groază, trecu prin porţile de fontă şi de 
alamă în tărâmul deşert al nebuniei, alungată, suflată prin ele 
ca o frunză, de mugetul hohotelor lui de râs; urmări cum i se 
topesc trăsăturile feţei, iar acum deasupra ei apăruse, la 
foarte mică distanţă, faţa păroasă a unui demon cu lămpi 
galbene şi strălucitoare în locul ochilor, ferestre dincolo de 
care se ghicea iadul, cu toate acestea în ele mai licărea şi 
acum acea sinistră voie bună; ochi ce pândiseră ulițele 
strâmbe ale celor o mie de oraşe tenebroase ale nopţii; ochii 
se căscau, luceau, pentru ca apoi să capete un aer idiot. O luă 
de la capăt... şi încă o dată... şi încă o dată. Ai fi zis că nu se 
va termina niciodată. Rece. Era rece ca moartea. Şi bătrân. 
Mai bătrân decât omenirea, mai bătrân decât pământul. O 
umplea iar şi iar cu râsul lui dement, plin de duhurile nopţii. 
Pământ. Lumină. O dată. Şi încă o dată. Pentru ca ultimul ei 
strigăt să fie luat de vântul deşertului şi dus în cele mai 
tainice unghere ale nopţii, acolo unde o mie de arme îşi 
aşteptau noul proprietar să vină şi să le revendice. Cap păros 
de demon, cu limba atârnând, despicată în două. Respirația 
lui moartă cădea asupra feţei. Se afla pe tărâmul nebuniei. 
Porţile din fier se închiseseră. Luna!... 


Luna stătea să apună. 

Flagg mai prinsese un iepure, apucase micuțul animal 
tremurând cu mâinile goale şi-i frânsese gâtul. Aprinsese un 
foc nou peste oasele celui vechi şi acum iepurele se frigea, 
răspândind valuri de arome. Nu mai apăruseră lupii. În seara 
asta rămăseseră la distanţă — după cum se şi cuvenea. In 
definitiv, era noaptea cununiei lui, iar fiinţa ameţită şi apatică 
care zăcea de cealaltă parte a focului era chiar sfioasa lui 


mireasă. 

Se aplecă deasupra ei şi-i ridică mâna din poală. Când îi 
dădu drumul, mâna rămase inertă, la gura femeii. Cercetă 
fenomenul câteva clipe, apoi îi luă mâna şi i-o puse la loc, în 
poală. Ajunse acolo, degetele începură să i se mişte apatic, ca 
nişte şerpi pe moarte. Apropie două degete de ochii ei, dar 
Nadine nu clipi. Continua să privească în gol. 

Era sincer mirat. 

Oare ce-i făcuse? 

Nu reuşea să-şi aducă aminte. 

Şi nici nu avea vreo importanţă. Chiar dacă era în stare de 
prostraţie, ce conta? Era un incubator perfect. Avea să-i 
poarte fiul în pântece, să-l nască, iar după ce-şi îndeplinea 
datoria, putea să moară. De fapt, asta fusese menirea ei. 

lepurele era fript. Il rupse în două. Fragmentă partea ei în 
bucăţi mici, aşa cum pregăteşti mâncarea pentru copii. 
Incepu s-o hrănească, întinzându-i, rând pe rând, câte-o 
bucăţică. Pe jumătate mestecate, câteva bucățele îi căzură 
din gură, dar mancă aproape totul. Dacă rămânea în starea 
asta, va avea nevoie de o supraveghetoare. Jenny Engstrom, 
poate. 

— Foarte bine, draga mea, îi spuse el blând. 

Ea continua să se uite, indiferentă, la lună. Flagg îi zâmbi 
liniştit şi începu cina festivă. 

Amorul îi făcea întotdeauna foame. 


Se trezi spre sfârşitul nopţii şi se ridică în aşternut, 
tulburat şi speriat... speriat în felul instinctiv şi inconştient în 
care se sperie un animal de pradă care simte că şi el la rândul 
său poate să fie vânat. 

Oare fusese un vis? O viziune?... 

Cei de dincolo sosesc. 

Speriat, încercă să înţeleagă gândul, să-l fixeze într-un 
context. Nu reuşi. Atârna deasupra capului său, ca o 
vrăjitorie. 

Acum sunt şi mai aproape. 


Cine? Cine era mai aproape acum? 

Vântul nopţii şoptea lângă el, aducându-i parcă un 
parfum. Cineva vine şi... 

Cineva pleacă. 

In timp ce el dormea, cineva trecuse pe lângă tabăra lui, 
spre est. Cel de al treilea, pe care nu-l cunoştea? Era lună 
plină. Scăpase cel de-al treilea? Gândul îl umplu de panică. 

Bine, dar cine vine? 

Se uită la Nadine. Aceasta dormea ghemuită strâns, în 
poziţie de fetus, poziţie pe care urma s-o ia şi fiul lui în 
pântecele ei, peste doar câteva luni. 

Vor mai fi aceste luni? 

Din nou avu sentimentul că lucrurile încep să se destrame, 
începând de la margini. Se culcă la loc, convins că în noaptea 
aceea n-avea să mai doarmă. Şi totuşi adormi. lar a doua zi 
de dimineaţă, când îşi făcu apariţia în Vegas, zâmbea din nou 
şi aproape uitase de panica ce-l cuprinsese cu o noapte în 
urmă. Nadine stătea docilă pe bancheta din faţă a maşinii, 
alături de el, ca o păpuşă mare cu o sămânță ascunsă cu grijă 
în pântece. 

Se duse la Grand, unde află ce se întâmplase în timp ce el 
dormea. Văzu licărul nou, prudent şi întrebător, din privirile 
celorlalţi şi simţi încă o dată fiorul de spaimă, atingându-l 
uşor, ca aripa unei molii. 


CAPITOLUL 66 


PE LA ORA la care Nadine Cross începea să înţeleagă 
anumite lucruri care ar fi trebuit, poate, să fie de la sine 
înţelese, Lloyd Henreid stătea singur în Cub Bar, dându-şi o 
pasienţă Big Clock şi trişând. Îşi ieşise din fire. În ziua aceea 
se petrecuse o explozie la Indian Springs, un mort şi trei 
răniţi, dintre care unul avea să moară, probabil, din cauza 
gravităţii arsurilor. Nu aveau pe nimeni la Vegas care să se 
priceapă să trateze asemenea răni. 


Carl Hough adusese ştirea. Era supărat până la Dumnezeu 
şi nici nu era genul de om pe care să-ţi permiţi să nu-l iei în 
serios, înainte de epidemie fusese pilot la Ozark Airlines, era 
un fost Marine, şi, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l facă praf pe 
Lloyd cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi prepara un daiquiri. 
După cum se lăuda el însuşi, Carl omorâse mai mulţi tipi în 
cursul carierei lui îndelungate şi foarte variate, iar Lloyd nu 
vedea de ce nu i-ar da crezare. Nu că lui Lloyd i-ar fi fost 
teamă de Carl Hough; pilotul era mare şi solid, dar se ferea de 
Momâia Ambulantă ca toţi ceilalţi din vest, iar Lloyd purta o 
amuletă primită de la Flagg. În schimb era unul dintre piloţii 
lor şi, din cauza asta, trebuia tratat cu diplomaţie. Şi, oricât ar 
părea de ciudat, Lloyd era destul de diplomat. Trecutul lui era 
simplu, dar teribil: petrecuse mai multe săptămâni cu un 
nebun purtând numele de Poke Freeman şi reuşise să 
supravieţuiască întregii poveşti. Mai petrecuse câteva luni 
alături de Randall Flagg şi nu numai că trăgea aer în piept, 
dar rămăsese în toate minţile. 

Carl apăruse cam pe la ora 2, în 12 septembrie, cu casca 
de motociclist sub braţ. Avea o arsură urâtă pe obrazul stâng 
şi băşici pe o mână. Fusese un incendiu. Dar nu atât de rău 
pe cât ar fi putut fi. Explodase o cisternă cu combustibil, care 
răspândise petrol arzând peste toată pista. 

— Foarte bine, spusese Lloyd. Il voi informa pe cel mare. 
Răniţii au fost duşi la spital? 

— Mda, acolo sunt. După părerea mea, Freddy Campanari 
nu apucă apusul soarelui. Cu alte cuvinte, nu mai rămân 
decât doi piloţi, eu şi Andy. Să-i spui asta, şi vreau să-i mai 
comunici ceva, când se întoarce. Vreau ca împuţitul de 
Trashcan Man să dispară. Asta-i preţul pe care-l pretind ca să 
rămân. 

Lloyd îl măsură pe Carl Hough. 

— Chiar aşa? 

— Ai înţeles foarte bine. 

— Păi, uite ce este, Carl, îi spuse Lloyd. Nu pot să transmit 
mesajul. Dacă ai chef să-i dai /u; ordine, va trebui s-o faci per- 
sonal. 


Carl păru deodată tulburat şi puţin speriat. Frica producea 
un efect straniu pe figura lui dură. 

— Mda, înţeleg punctul tău de vedere. Dar sunt obosit şi 
dat peste cap, Lloyd. Obrazul mă doare ca naiba. Nu aveam 
de gând să-mi vărs nervii pe tine. 

— E-n regulă, omule. De asta mă aflu eu aici. 

Uneori ar fi preferat să nu fie aşa. Deja îl durea foarte tare 
capul. 

— Dar omul acela trebuie să plece, insistă Carl. Dacă va 
trebui să i-o spun eu, am s-o fac. Ştiu că poartă o piatră din 
aceea neagră. Presupun că este în relaţii nemaipomenite cu 
omul înalt. Dar uite ce este, ascultă-mă. Carl se aşeză şi-şi 
puse casca pe o masă de bacara. Trash este vinovat de 
izbucnirea incendiului. Pe Dumnezeul meu, cum crezi că ne 
vom ridica de la sol cu avioanele alea dacă tocmai unul dintre 
oamenii barosanului le dă foc piloților! 

Mulţi dintre cei care treceau prin recepţia Grandului 
aruncau priviri neliniştite spre masa la care stăteau Lloyd şi 
Carl. 

— Nu mai vorbi aşa de tare, Carl. 

— Okay. Dar ai înţeles care-i problema, nu? 

— Eşti absolut sigur că Trash a făcut-o? 

— Ascultă-mă, spuse Carl, aplecându-se, se afla în garaj. 
Bine? A stat acolo foarte multă vreme. L-au văzut foarte 
mulţi, nu numai eu. 

— Credeam că e plecat pe undeva. În deşert. Înţelegi, cău- 
tând tot felul de lucruri. 

— Păi, vezi bine, s-a întors! Tractorul acela cu şenile cu 
care iese el în deşert era plin cu tot felul de lucruri. 
Dumnezeu ştie de pe unde le adună, eu nu. Oricum, în timpul 
pauzei de cafea, a venit şi el să discute cu băieţii. Îl ştii cum 
este. Pentru el, armele sunt ca dulciurile pentru un copil. 

— Mda. 

— Ultimul lucru pe care ni l-a arătat a fost un fitil 
incendiar. Tragi de vârf şi se iscă o mică flacără de fosfor. 
Apoi nimic, timp de o jumătate de oră sau patruzeci de 
minute, funcţie de dimensiunea fitilului, corect? Ai înţeles? 


Apoi se stârneşte un foc îngrozitor. Mic, dar teribil de 
puternic. 

— Mda. 

— Foarte bine. Prin urmare, Trashy ne arăta jucărelele 
alea — altfel încântat peste măsură — iar Freddy Campanari îi 
zice: "Hei, cine se joacă cu focul face pipi în pat, Trash." 
Atunci Steve Tobin — îl cunoşti, e comic ca o cârjă de cauciuc 
— zice: "Băieți, aţi face bine să ascundeţi chibriturile, Trashy 
s-a întors în oraş." Atunci Trash s-a purtat foarte ciudat. A 
aruncat o privire jur-împrejur şi a mormăit ceva în surdină. Eu 
stăteam chiar lângă el şi mi s-a părut că zice cam aşa: "Să nu 
mă mai întrebaţi vreodată de cecul doamnei Semple." Tu 
înţelegi ceva din chestia asta? 

Lloyd clătină din cap. Oricum nu înţelegea mare lucru în 
privinţa lui Trashcan Man. 

— Apoi a plecat. Şi-a cules lucrurile pe care ni le arătase şi 
a luat-o din loc. Am fost cu toţii cam jenaţi de ce se 
întâmplase. N-am vrut să-l rănim. Cei mai mulţi dintre noi 
chiar ţinem la Trash. Sau ţineam. Este ca un copil mic, ştii? 

Lloyd făcu un semn afirmativ. 

— Peste o oră, afurisita de cisternă sare în aer ca o 
rachetă. lar în timp ce noi adunam resturile, s-a întâmplat să- 
mi ridic privirea şi să-l văd pe Trashy în tractorul lui, lângă 
barăci, uitându-se la noi cu binoclul. 

— Asta-i tot? întrebă Lloyd, uşurat. 

— Nu, nu-i tot. Dacă era, nici nu m-aş fi ostenit să vin 
până la tine, Lloyd. Dar aşa am ajuns să mă gândesc cum de- 
a sărit camionul în aer. Este exact genul de treburi pentru 
care foloseşti o capsulă incendiară. În Nam, soldaţii Cong au 
făcut să explodeze o mulţime de depozite de muniţie chiar în 
felul ăsta, ba chiar folosind propriile noastre fitile incendiare. 
ÎI pui sub camion, pe ţeava de eşapament. Dacă nimeni nu 
porneşte camionul, se declanşează când trece timpul 
prevăzut. Dacă îl porneşte, explodează când se încălzeşte 
ţeava. Într-un fel sau altul, bum, şi s-a terminat cu camionul. 
Singurul lucru care nu se potrivea a fost că în garaj există 
întotdeauna vreo zece cisterne cu combustibil, iar noi nu le 


folosim într-o ordine anume. Prin urmare, după ce l-am dus pe 
bietul Freddy la spital, John Waite şi cu mine ne-am întors 
acolo. John se ocupă de garaj şi era în culmea furiei. Il văzuse 
acolo pe Trash ceva mai devreme. 

— E sigur că era Trashcan Man? 

— Cu toate arsurile alea de pe braţ este foarte greu de 
confundat, nu crezi? Bine? În momentul respectiv nimeni nu 
s-a gândit la nimic. Îşi vârâse nasul, dar cam asta-i în general 
treaba lui, nu-i aşa? 

— Mda, consider că e corect exprimat. 

— Aşa că eu şi cu John am început să cercetăm şi celelalte 
cisterne. Şi, ce să vezi, pe fiecare dintre ele era montat câte 
un sistem incendiar. Le-a pus pe ţevile de eşapament, chiar 
dedesubtul rezervoarelor de combustibil. Motivul pentru care 
camionul pe care l-am folosit a sărit primul în aer a fost că 
ţeava s-a încălzit, după cum îţi povesteam, corect? Dar şi 
celelalte se pregăteau să plece. Două sau trei scoteau deja 
fum. O parte a cisternelor erau goale, dar cel puţin cinci erau 
pline cu combustibil de avion. În doar zece minute am fi 
pierdut jumătate din bază. 

Isuse, se tângui Lloyd în sinea lui. E de rău. Mai rău de 
atât nici că s-ar putea. 

Carl îi arătă mâna plină de băşici. 

— Cu asta m-am ales când am tras de un fitil fierbinte. 
Acum înţelegi de ce trebuie să dispară? 

Lloyd îi răspunse nesigur: 

— Poate cineva i-a furat dispozitivele astea din tractor, în 
timp ce el făcea pipi sau mai ştiu eu ce. 

— Nu s-a întâmplat aşa, îi spuse Carl calm. Cineva s-a 
simţit jignit atunci când îşi prezenta, mândru, jucăriile, şi i-a 
venit în minte să ne ardă pe toţi. A fost la un pas de succes. 
Trebuie făcut ceva, Lloyd. 

— Foarte bine, Carl. 

Îşi petrecu restul după-amiezei întrebând în stânga şi în 
dreapta de Trash — îl văzuse cineva sau ştia pe unde este? 
Priviri ferite şi răspunsuri negative. Vestea se răspândise. 
Poate că asta era bine. Oricine îl vedea se va grăbi să 


raporteze, în speranţa că avea să se bucure de mai multă 
trecere în faţa celui mare. Dar Lloyd bănuia că nimeni nu-l va 
vedea pe Trash. Lovise, iar acum se întorsese probabil în 
deşert, în tractorul lui pe şenile. 

Se uită la pasienţa întinsă dinaintea lui şi-şi controlă cu 
grijă impulsul de a mătura cărţile de joc de pe masă. Preferă 
să mai trişeze o dată, scoțând un as, şi să continue să joace. 
N-avea nici o importanţă, dacă Flagg dorea să pună gheara 
pe el, nu-i rămânea decât să-l caute. Trashy avea să 
sfârşească răscrăcănat pe o cruce, exact ca Hec Drogan. 
Mare ghinion, băi băiete. 

Dar în ungherul cel mai secret al inimii lui, se mira. 

In ultima vreme se petrecuseră lucruri care nu-i plăceau. 
Dayna, de exemplu. Adevărat, Flagg aflase despre ea, dar de 
vorbit, fata nu vorbise. Reuşise, nu înţelegea cum, să scape 
prin moarte, lăsându-i în ceaţă în privinţa celui de-al treilea 
spion. 

Asta era altă chestie. Cum de nu ştia F/agg din prima de 
soarta celui de-al treilea spion? Ştiuse de băşinosul ăla 
bătrân, iar când se întorsese din deşert aflase şi despre 
Dayna şi le spusese exact cum avea de gând să se poarte cu 
ea. Dar nu-i mersese. 

lar acum, Trashcan Man. 

Trash nu era un nimeni. Poate că pe vremuri fusese, dar 
acum se schimbase socoteala. Purta la gât piatra neagră a 
Omului Intunecat, exact ca el. După ce îi prăjise creierii 
avocatului ăla cu gură mare la L.A., Lloyd îl văzuse pe Flagg 
punându-şi mâinile pe umerii lui Trashcan şi spunându-i cu 
blândeţe că toate visele fuseseră adevărate. lar Trash 
şoptise: "Imi dau viaţa pentru tine." 

Lloyd nu avea de unde să ştie ce se mai întâmplase între 
cei doi, în orice caz părea limpede că omul bântuia prin 
deşert cu binecuvântarea lui Flagg. lar acum Trashcan Man o 
luase razna. 

Ceea ce ridica nişte întrebări destul de serioase. 

Aceasta era şi cauza pentru care Lloyd stătea aici singur, 
la ora 9 seara, trişând la pasienţă şi dorindu-şi să fie beat 


criţă. 

— Domnul Henreid? 

Ce-o mai fi şi asta? Îşi ridică privirile şi văzu o fată frumu- 
şică, în pantaloni albi scurţi şi o bluză care nu-i acoperea ca 
lumea nici măcar sfârcurile sânilor. Interesul exagerat pentru 
sex al tinerei era vizibil, dar avea o figură nervoasă şi palidă, 
aproape bolnavă. Îşi muşca mereu unghia unuia dintre 
degetele mari şi Lloyd constată că avea toate unghiile roase. 

— Ce-i? 

— Tr... trebuie să-l văd pe domnul Flagg. 

Forţa îi dispăru foarte repede din voce, spre sfârşitul 
propoziției transformându-se în şoaptă. 

— la te uită, chiar vrei? Dar ce-ţi închipui tu, că sunt secre- 
tarul lui intim? 

— Dar... mi s-a spus... să te caut pe tine. 

— Cine a spus? 

— Păi, Angie Hirschfield. Ea mi-a zis. 

— Cum te cheamă? 

— Ah, Julie. Chicoti, dar doar dintr-un simplu reflex. Spai- 
ma i se ghicea în continuare pe chip, iar Lloyd se întrebă 
plictisit ce porcărie mai era şi asta. O fată ca ea n-ar fi 
întrebat de Flagg decât într-o situaţie cu adevărat serioasă. 
Julie Lawry. 

— Uite ce este, Julie Lawry, Flagg nu se află la Las Vegas 
în momentul de faţă. 

— Când se-ntoarce? 

— Nu ştiu. Vine şi pleacă şi nu poartă asupra lui un sistem 
de semnalizare. Şi nici nu-mi dă mie socoteală. Dacă ai ceva, 
spune-mi mie şi am să mă îngrijesc ca mesajul să ajungă la el. 
Tânăra îl măsură neîncrezătoare, iar Lloyd repetă ceea ce-i 
spusese şi lui Carl Hough în după-amiaza aceea: De asta mă 
aflu eu aici, Julie. 

— Okay. Apoi, adăugă cu grabă: Dacă-i important, să-i zici 
că eu am fost cea care ţi-a spus. Julie Lawry. 

— Okay. 

— Nu uiţi? 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Şi acum, ce este? 


Ea făcu bot: 

— Ştii. nu trebuie să fii aşa de rău. 

Lloyd oftă şi puse pe masă cărţile pe care le mai ţinea în 
mână. 

— Aşa este, recunoscu el, cred că ai dreptate. Şi acum, 
spune-mi despre ce este vorba? 

— De surdomutul ăla. Dacă se află prin preajmă, cred că 
spionează. M-am gândit că ar fi bine să ştiţi. Ura sclipi în ochii 
ei. Nenorocitul a vrut să mă împuşte. 

— Ce surdomut? 

— Păi, l-am văzut pe cretin, prin urmare mi-am făcut soco- 
teala că trebuie să se afle şi surdomutul cu el, ştii? Ei nu sunt 
după tipicul nostru de aici. Bănuiesc că or fi venit din partea 
cealaltă. 

— Aşa crezi tu? 

— Mda. 

— Păi, eu unul nu prea înţeleg despre ce vorbeşti. Am avut 
o zi lungă şi sunt obosit. Dacă nu te hotărăşti să vorbeşti cum 
se cuvine, Julie, eu mă duc la culcare. 

Julie se aşeză, puse picior peste picior şi-i povesti lui Lloyd 
întâlnirea cu Nick Andros şi Tom Cullen la Pratt, Kansas, 
oraşul ei natal. Despre întâmplarea cu Pepto-Bismolul ("Mă 
distram şi eu puţin cu prostălăul, iar celălalt a scos arma şi m- 
a ameninţat!"), îi povesti până şi scena cu plecarea lor din 
oraş, atunci când trăsese după ei. 

— Şi toate astea dovedesc ce anume? o întrebă Lloyd 
după ce terminase. 

Fusese vag intrigat de cuvântul "spion", dar începând de 
atunci se scufundase într-o buimăceală plictisită. 

Julie puse iarăşi bot şi-şi aprinse o ţigară. 

— Ţi-am zis, doar. Cretinul se află aici. Pariez că 
spionează. 

— Tom Cullen, aşa ai zis că-l cheamă? 

— Da. 

Îşi aducea aminte, destul de vag. Cullen era un tip înalt şi 
blond, nu absolut întreg la minte, asta nu se putea tăgădui, 
însă în nici un caz atât de rău pe cât îl descria putoarea asta 


ordinară. Se strădui să-şi aducă aminte mai mult, însă fără 
succes. Oamenii continuau să sosească în Las Vegas, câte 
şaizeci până la o sută pe zi. Era imposibil să-i mai ţii minte pe 
toţi, iar Flagg îi spusese că imigrația va creşte mult, înainte 
de a înceta definitiv. Cel mai bine ar fi fost să se ducă la Paul 
Burlson, care ţinea un dosar cu rezidenții din Las Vegas, ca să 
găsească alte date despre idiotul acela, Cullen. 

— Ai de gând să-l arestezi? se interesă Julic. 

Lloyd o măsură rece: 

— Am să te arestez pe tine, dacă nu-mi dai pace. 

— Asta zic şi eu băiat de treubă! ţipă Julie Lawry, cuprinsă 
de isterie. Sări în picioare şi se holbă la el. În pantalonii scurţi, 
din bumbac alb, picioarele ei păreau să fie lungi până la gât. 
Eu încercam să vă aduc un serviciu! 

— Voi verifica. 

— Mda, corect, am mai auzit cu povestea asta. 

Spunând acestea, ieşi din încăpere călcând apăsat, 
descriind cu poponeţul, de indignare, mici cercuri strânse. 

Lloyd o însoţi cu o privire amuzată şi obosită, gândindu-se 
că pe lume existau o groază de puicuţe ca ea — chiar şi 
acum, după Supergripă, ar fi fost în stare să pună pariu că 
mai rămăseseră destule. O puneai cu ele fără nici un fel de 
probleme, dar după aceea, păzea, altfel te sfâşie cu unghiile. 
Rude apropiate cu femelele acelea de păianjen care-şi 
devorează partenerii după consumarea actului sexual. 
Trecuseră două luni de zile, cu toate acestea îi mai purta pică 
mutului. Cum zisese că-l cheamă? Andros? 

Lloyd trase un carneţel hărtănit, cu copertele negre, din 
buzunarul de la spate, îşi umezi degetul şi răsfoi până ajunse 
la o pagină albă. Acesta era caietul lui de însemnări, plin-ochi 
cu diverse mici notițe — tot soiul de lucruri, de la faptul că nu 
trebuia să uite să se bărbierească înainte de întâlnirile cu 
Flagg şi până la o notă înconjurată cu chenar să facă un 
inventar al conţinutului farmaciilor din Las Vegas înainte să 
dispară morfina şi codeină. Curând va avea nevoie de un nou 
carneţel. 

Mâzgăli cu scrisul lui ţeapăn, de şcoală secundară: Nick 


Andros sau poate Androtes — mut. În oraş? Şi dedesubt: Tom 
Cullen, de verificat cu Paul. Îşi vârt carnetul la locul lui, în 
buzunar. La şaizeci de kilometri spre nord-est, Omul Întunecat 
ajunsese la punctul culminant al îndelungatei lui relaţii cu 
Nadine Cross, sub stelele scânteietoare ale deşertului. Ar fi 
fost deosebit de interesat să afle că un prieten de-al lui Nick 
Andros se află la Las Vegas. 

Dar el dormea. 

Lloyd aruncă o privire morocănoasă pasienţei, uitând de 
Julie Lawry, de supărarea fetei şi de funduleţul ei apetisant. 
Mai făcu o şmecherie cu un as, iar gândurile i se întoarseră cu 
tristeţe la Trashcan Man şi la ce avea să zică — sau să facă — 
Flagg la aflarea ştirii. 


În vremea în care Julie Lawry părăsea Cub Bar, simţindu- 
se respinsă, deşi nu-şi făcuse decât datoria ei de cetăţean, 
după cum gândea ea, Tom Cullen privea visător luna plină 
prin fereastra imensă din apartamentul său, situat în altă 
parte a oraşului 

Sosise vremea să plece. 

Era vremea să se întoarcă. 

Apartamentul acesta nu semăna cu casa lui din Boulder. 
Locul acesta era mobilat, dar nu şi decorat. Nu atârnase nici 
măcar un singur afiş şi nu agăţase nici măcar o pasăre 
împăiată, cu ajutorul sârmei de pian. Locuinţa aceasta nu 
fusese decât un loc de popas, iar acum sosise vremea să 
pornească mai departe. Era bucuros. Nu putea să sufere locul 
acesta. Aici domnea un miros special, uscat şi putred, pe care 
nu reuşeai niciodată să-l defineşti până la capăt. Oamenii 
erau amabili, în mare parte, iar pe unii îi plăcea la fel de mult 
ca pe cei din Boulder: Angie sau băieţelul acela, Dinny. 
Nimeni nu-şi bătea joc de el pentru că era încet la minte. Îi 
dăduseră o muncă şi glumeau cu el, iar când venea pauza de 
prânz schimbau între ei mâncarea din sufertaşe. Erau oameni 
drăguţi şi asemănători celor din Boulder, din câte-şi făcea el 
socoteala, dar... 


Dar în jurul lor plutea mirosul acela. 

Păreau să aştepte şi să urmărească ceva. Uneori cădeau 
într-o tăcere stranie, iar ochii li se acopereau de un văl 
impenetrabil, de parcă i-ar fi vizitat pe toţi aceleaşi vise 
neliniştitoare. Făceau diverse lucruri fără să ceară explicaţii 
de ce şi la ce bun. Avea sentimentul că oamenii aceştia 
purtau nişte măşti fericite, dar feţele lor adevărate, de 
profunzime, erau ale unor monştri. Văzuse odată un film de 
groază cu acest subiect. Monstrul respectiv purta numele de 
vârcolac. 

Luna plutea deasupra deşertului, fantomatică, distantă şi 
liberă. O văzuse pe Dayna, din Free Zone. O văzuse o singură 
dată. Oare ce se întâmplase cu ca? Spionase şi ea? Se 
întorsese înapoi? 

Nu ştia nimic despre toate astea. Dar se temea. 

Pe scaunul La-Z-Boy din faţa inutilului televizor color din 
apartament aştepta un mic rucsac, plin cu felii de şuncă 
ambalate în vid, Slim Jims şi Saltines. ÎI ridică şi-l puse în 
spate. 

Călătoreşti noaptea, dormi ziua. 

leşi în curtea clădirii fără să arunce vreo privire înapoi. 
Luna era atât de puternică, încât îi arunca umbra pe cimentul 
crăpat, unde jucătorii, înainte să intre în cazinouri, îşi 
parcaseră odinioară maşinile lor cu numere de înmatriculare 
din alte state. 

Îşi ridică privirile spre banul spectral ce plutea pe cer. 

— Luna, şopti el. Doamne, da. Tom Cullen ştie ce 
înseamnă asta. 

Bicicleta lui îl aştepta rezemată de peretele din stuc roz al 
clădirii. Se opri un moment ca să-şi aranjeze rucsacul, apoi 
încălecă şi porni în direcţia drumului Interstate. Pe la ora 11 
noaptea ieşise din Las Vegas şi pedala spre est, pe banda de 
refugiu a lui 1-15. Nimeni nu-l văzuse. Nimeni nu sunase 
alarma. 

Mintea lui se afla într-un punct neutru, aşa cum se 
întâmpla aproape întotdeauna când îşi rezolva problemele 
imediate. Pedală mai departe, conştient doar de faptul că 


briza uşoară a nopţii îi mângâia obrajii transpiraţi. Din când în 
când trebuia să ocolească o dună de nisip care se târâse din 
deşert şi pusese un braţ alb şi scheletic de-a curmezişul 
drumului, şi, ieşind din oraş, evită şi maşinile şi camioanele 
oprite în drum — priviţi lucrarea mea, voi, cei puternici, şi 
minunaţi-vă, ar fi spus poate Glen Bateman, în felul lui ironic. 

La ora 2 făcu un popas şi luă o gustare uşoară, Slim Jims, 
biscuiţi şi Kool-Aid dintr-un termos mare, prins în spatele bici- 
cletei. Apoi îşi văzu de drum. Luna apusese. Cu fiecare rotaţie 
a roţilor bicicletei se afla tot mai departe de Las Vegas şi se 
simţea tot mai bine. 

Dar la 4.15 în acea dimineaţă de 13 septembrie se abătu 
asupra lui un talaz îngheţat de teamă, cu atât mai 
înspăimântător cu cât era total neaşteptat şi aparent 
irațional. Tom ar fi ţipat cat îl ţinea gura, dar coardele lui 
vocale erau deodată încremenite. Muşchii picioarelor îi 
amorţiră brusc şi continuă să meargă mai departe în virtutea 
inerţiei, sub stelele încremenite. Imaginea alb-negru negativă 
a deşertului defila tot mai încet pe dinaintea lui. 

El se afla în apropiere. 

Omul fără faţă, demonul ce bântuia acum pe pământ. 

Flagg. 

Bărbatul înalt, aşa-i spuneau. Rânjitul, aşa-i spunea Tom în 
sinea lui. Numai că atunci când rânjetul se abătea asupra ta, 
ţi se oprea sângele în vine, iar carnea se făcea rece şi 
cenuşie. Omul în stare să se uite la o pisică şi s-o facă să 
borască ghemotoace de păr. Dacă trecea printr-un şantier, 
lucrătorii se izbeau cu ciocanul în degete, puneau şindrila 
invers sau mergeau ca somnambulii până la capătul grinzilor 
şi... 

„„. Vai, Doamne Dumnezeule, este treaz! 

Un geamăt ieşi din gâtlejul lui Tom. Simţi deodată veghea 
celuilalt. | se păru că vede sau simte un Ochi deschizându-se 
în bezna începutului de zi, un Ochi roşu, infernal, încă puţin 
împăienjenit şi buimac de somn. Se rotea în întuneric. Căuta. 
Pe el îl căuta. Ştia că Tom Cullen se află acolo, dar nu şi locul 
precis unde să-l găsească. 


Picioarele găsiră cu greu pedalele şi începură să se mişte, 
din ce în ce mai repede; se aplecă asupra coarnelor, reducând 
rezistenţa în faţa vântului, până ce prinse o viteză ameţitoare. 
Dacă i-ar fi ieşit acum în cale epava unei maşini, ar fi intrat în 
ea cu toată viteza şi poate ar fi suferit un accident mortal. 

Treptat, simţi că prezenţa aceea întunecată şi fierbinte 
rămâne în urma lui. lar cea mai mare minune dintre toate a 
fost că Ochiul roşu infernal căutase în direcţia lui, trecuse pe 
deasupra sa fără să-l vadă (poate din cauză că m-am aplecat 
aşa de tare asupra ghidonului, judecă Tom Cullen incoerent)... 
după care se închisese la loc. 

Omul Intunecat dormea din nou. 

Cum se simte iepuraşul când umbra şoimului se lasă 
asupra lui ca un crucifix negru... şi apoi îşi vede de drum fără 
să se oprească sau măcar să încetinească? Cum se simte 
şoarecele când pisica ce a pândit cu răbdare în faţa găurii lui 
cât e ziua de lungă a fost înşfăcată fără prea multă ceremonie 
de stăpânul ei şi aruncată pe uşă afară? Cum se simte cerbul 
când se strecoară pe nesimţite pe lângă atotputernicul 
vânător, care trage un pui de somn după prânz, după ce în 
dimineaţa respectivă a ucis trei urşi? Poate că nu simt nimic 
sau poate simt ceea ce a simţit şi Tom Cullen pe când ieşea 
din sfera aceea de influenţă neagră şi periculoasă: o izbucnire 
de uşurare teribilă şi măreaţă; sentimentul unei noi naşteri. 
Şi, mai presus de orice, un sentiment de siguranţă, atât de 
greu dobândit, că un asemenea noroc nu poate fi decât un 
semn ceresc. _ 

Merse până la ora 5 dimineaţa. In faţa lui, cerul căpătase 
culoarea albastru-închis-tivit-cu-auriu a răsăritului. Stelele 
păleau. 

Tom era la capătul puterilor. Mai pedală puţin, până ce 
văzu un povârniş abrupt, cam la şaizeci de metri la dreapta 
şoselei. Işi împinse bicicleta peste mal şi apoi cobori în valea 
seacă. Urmându-şi impulsurile şi semnalele instinctului, adună 
suficientă iarbă uscată şi cactuşi ca să acopere bicicleta. Cam 
la zece metri de bicicletă erau două stânci mari, sprijinite una 
de cealaltă. Se strecură în punga de umbră dintre ele, îşi puse 


haina sub cap şi adormi aproape imediat. 


CAPITOLUL 67 


MOMÂIA AMBULANTĂ se întorsese la Vegas. 

Ajunsese cam pe la ora 9.30 dimineaţa. Lloyd îl văzuse 
sosind. Şi Flagg îl văzuse pe Lloyd, dar nu-l băgase în seamă. 

Traversase holul recepţiei de la Grand, conducând o 
femeie. În ciuda aversiunii tuturor de a se uita la Omul 
Întunecat, mai multe capete se întorseseră s-o privească pe 
ea. Părul femeii era alb ca zăpada. Suferise o teribilă arsură 
de la soare, atât de gravă, încât îl ducea pe Lloyd cu gândul la 
victimele incendiului cu benzină de la Indian Springs. Părul 
alb, arsura îngrozitoare, ochii absolut goi. Avea o expresie nu 
doar placidă, ci de-a dreptul idioată. Lloyd mai văzuse odată 
asemenea ochi. La Los Angeles, după ce Omul Intunecat îl 
terminase pe Eric Strellerton, avocatul care avea de gând să-l 
înveţe pe Flagg cum să procedeze. 

Flagg nu se uita la nimeni. Rânjea. O conduse pe femeie 
până la lift şi intrară împreună în cabină. Uşa se închise în 
urma lor şi urcară până la ultimul etaj. 

În următoarele şase ore, Lloyd se strădui să pună totul la 
punct, ca să fie pregătit când Flagg avea să apară şi să-i 
ceară raportul. După părerea lui, totul era sub control. Nu-i 
mai rămăsese decât să-l găsească pe Paul Burlson şi să 
scoată de la el toate datele în legătură cu Tom Cullen, pentru 
eventualitatea că Julie Lawry descoperise cu adevărat ceva 
interesant. Lloyd se îndoia, dar cu Flagg era mai bine să te ştii 
în siguranţă decât să ai ce regreta după aceea. Mult mai bine. 

Ridică receptorul şi aşteptă răbdător. După câteva 
secunde se auzi un păcănit şi apoi vocea nazală a lui Shirley 
Dunbar, specifică celor din Tenncssee. 

— Centrala. 

— Bună, Shirley, sunt eu, Lloyd. 

— Lloyd Henreid! Ce faci'? 


— Destul de bine, Shirl. Poţi să-mi faci legătura la 6214? 

— Paul? Nu este acasă? Se află la Indian Springs. Cred că 
pot să-ţi fac legătura cu el la comandamentul bazei. 

— Okay, te rog să încerci. 

— Imediat. Ascultă, Lloyd, când vrei să treci pe la mine să 
guşti din prăjitura mea cu cafea? Am mereu proaspătă, 
pentru că fac câte una la fiecare două sau trei zile. 

— Curând, Shirley, o asigură Lloyd, strâmbându-se. 

Shirley avea patruzeci de ani, era deşirată... şi pusese 
ochii pe Lloyd. Avea parte de o mulţime de ironii din pricina 
ei, mai cu seamă de la Whitney şi Ronnie Sykes. Dar era o 
telefonistă foarte bună, capabilă să facă adevărate minuni cu 
sistemul telefonic din Las Vegas. Punerea în funcţiune a 
telefoanelor — sau cel puţin a celor mai importante — fusese 
cea dintâi prioritate a lor după alimentarea cu energie 
electrică, dar cea mai mare parte a echipamentului automatic 
arsese, prin urmare se văzuseră siliţi s-o ia de la început, 
ceea ce echivala cu vechile cutii din tablă şi sfoara ceruită. 
Intreruperile se ţineau lanţ. Dar Shirley se ocupa de toate cu o 
pricepere ieşită din comun şi dădea dovadă de multă 
răbdarea cu celelalte trei sau patru operatoare, care mai 
aveau încă multe de învăţat. 

Pe deasupra, prăjitura cu cafea era cu adevărat minunată. 

— Curând, repetă el, făcându-şi socoteala cât de bine ar fi 
fost să se poată face o combinaţie între trupul durduliu şi 
tânăr al Juliei Lawry şi talentele şi firea blândă, supusă, ale lui 
Shirley Dunbar. 

Femeia se arătă mulţumită. Pe linie veniră mai multe 
pocnete şi pârâituri şi un ţiuit înalt care-l făcură să 
îndepărteze receptorul de ureche. Apoi se auzi târâitul răguşit 
de la celălalt capăt al firului. 

— Bailey, comandamentul, se auzi o voce care, din cauza 
distanţei, suna a tinichea. 

— La aparat Lloyd, tună el în receptor. Paul este acolo? 

— Cum ai zis, Lloyd? îl întrebă Bailey. 

— ÎI caut pe Pauli Paul Burlson! 

— A, el! Da, e chiar aici, bea Cola. 


Urmă o pauză — Lloyd începu să creadă că firava legătură 
se întrerupsese definitiv — şi apoi îl auzi pe Paul. 

— Trebuie să strigăm, Paul, legătura e proastă. 

Lloyd se îndoia că Paul dispune de capacitatea pulmonară 
necesară ca să urle. Era un bărbat costeliv, cu lentile groase 
la ochelari, unii îi spuneau Mr. Cool, pentru că se încăpăţâna 
să poarte în fiecare zi un costum complet, din trei piese, în 
pofida caniculei ucigătoare de la Vegas. Dar era foarte bun în 
postul de ofiţer de informaţii şi, după cum îi mărturisise Flagg 
lui Lloyd într-unul dintre momentele lui de expansiune, încă 
înainte de 1991, Burlson avea să răspundă de poliţia secretă. 
Şi va fi aşaaa de bun în funcţia respectivă, adăugase Flagg cu 
un zâmbet cald şi cuceritor. 

Paul reuşi să vorbească ceva mai tare. 

— Ai catastiful la tine? îl întrebă Lloyd. 

— Da, Stan Bailey şi cu mine întocmeam chiar acum un 
program de muncă în rotaţie. 

— Te rog să verifici dacă ai date despre un tip numit Tom 
Cullen, bine? 

— Doar o secundă. Secunda se întinse la două sau trei mi- 
nute, iar Lloyd începu să se întrebe din nou dacă nu cumva 
legătura se tăiase. Apoi Paul îi zise: Okay, Tom Cullen... eşti 
acolo, Lloyd? 

— Chiar aici. 

— Cu telefoanele astea, nu ştii niciodată. Are vârsta 
probabilă între douăzeci şi doi şi treizeci şi cinci. El însuşi nu 
ştie sigur. Uşoară înapoiere mintală. Posedă în schimb 
capacitate de muncă. L-am folosit în echipa de curăţenie. 

— De cât timp se află la Las Vegas? 

— De mai puţin de trei săptămâni. 

— Vine din Colorado? 

— Da, însă avem peste zece persoane care şi-au încercat 
norocul dincolo şi au ajuns la concluzia că nu le place. Pe tipul 
despre care mă întrebi l-au alungat. Avea relaţii sexuale cu o 
femeie normală şi, din câte presupun, s-au temut pentru 
fondul lor genetic, explică Paul râzând. 

— Ai adresa lui? 


Paul i-o comunică, iar Lloyd o notă repede în agendă. 

— Asta-i tot, Lloyd? 

— Dacă ai timp, aş vrea să mai verific un nume. 

Paul râse cu aerul aferat al tipului meschin: 

— Desigur, doar sunt în pauza de cafea. 

— Este vorba de Nick Andros. 

— Numele respectiv se află pe lista roşie, îi răspunse Paul 
fără ezitare. 

— Da? Lloyd gândea cu toată viteza de care era în stare, 
adică foarte departe de viteza luminii. Habar n-avea ce 
anume înţelege Paul prin lista roşie. De la cine ai primit 
numele acesta? 

Paul răspunse exasperat: 

— Tu de la cine crezi? Aceeaşi persoană care mi-a dat 
toate celelalte nume de pe lista roşie. 

— Aha, foarte bine. 

Sporovăială era practic imposibilă când era atât de greu 
să te înţelegi, iar Lloyd avea oricum destule pe cap ca să nu-i 
mai ardă de aşa ceva. 

Lista roşie. Nume pe care Flagg i le comunicase lui Paul şi 
numai lui, din câte se vedea... cu toate că Paul era încredinţat 
că şi Lloyd avea ştiinţă de ele. Lista roşie, oare ce mai 
însemna şi asta? Roşu înseamnă stop. 

Roşu înseamnă primejdie. 

Lloyd ridică iarăşi receptorul. 

— Centrala. 

— Tot eu sunt, Shirl. 

— Ei, Lloyd, ai... 

— Shirley, nu am timp de pălăvrăgeală. Am dat de firul 
unei chestii care s-ar putea dovedi mare. 

— Foarte bine, Lloyd. 

Din vocea lui Shirley dispăruse unda jucăuşă şi căpătase 
un ton foarte oficial. 

— Cine-i de serviciu la Securitate? 

— Barry Dorgan. 

— Fă-mi legătura cu el. Şi să uiţi că ai vorbit cu mine. 

— Bine, Lloyd. 


De astă dată era speriată. Şi Lloyd se temea, în plus era şi 
emoţionat. 

Peste câteva clipe discuta cu Dorgan. Un tip ca lumea, 
faţă de care Lloyd avea un profund respect. Prea mulţi indivizi 
de teapa lui Poke Freeman gravitaseră în direcţia 
departamentului poliţiei. 

— Doresc să reţii pe cineva în numele meu, îi spuse Lloyd. 
Îl vreau viu. Vreau să fie viu, chiar dacă pentru asta e nevoie 
de sacrificiu din partea oamenilor tăi. Îl cheamă Tom Cullen şi 
vei reuşi, probabil, să-l prinzi acasă la el. Adu-l la Grand. 

Îi dădu adresa lui Tom, cerându-i s-o repete. 

— Este foarte important, Lloyd? 

— Cât se poate de important. Dacă-ţi iese bine, cineva 
mai mare decât mine va fi foarte încântat de tine. 

— Okay. 

Barry închise telefonul, ceea ce făcu şi Lloyd, convins că 
Barry înţelesese şi sensul ascuns al mesajului: Dar dacă 
ratezi, cineva va fi extrem de supărat pe tine. 

Barry îl sună peste o oră, comunicându-i că, după toate 
probabilitățile, Tom Cullen plecase. 

— Dar e slab de minte, continuă Barry, şi nu poate 
conduce. Nici măcar un scuter. Dacă a luat-o spre est, n-a 
putut trece dincolo de Dry Lake. ÎI putem prinde, Lloyd, sunt 
convins că putem. Dă-mi undă verde. 

Barry sărea peste cal. Era una dintre cele patru sau cinci 
persoane din Vegas care ştiau de existenţa spionilor şi-i citise 
gândul lui Lloyd. 

— Stai să mă mai gândesc, îi răspunse Lloyd, înainte ca 
Barry să aibă vreme să protesteze. 

Putea să judece lucrurile mult mai bine decât s-ar fi crezut 
în stare în zilele de dinaintea gripei, dar era conştient că se 
afla în faţa unei chestii care-l depăşeşte. lar lista roşie îl 
tulburase. Oare de ce nu i se spusese şi lui despre ea? 

Pentru prima oară de când îl întâlnise pe Flagg în Arizona, 
Lloyd avea sentimentul neliniştitor că se află într-o poziţie 
vulnerabilă. Existau secrete pe care el nu le cunoştea. 
Probabil că aveau să reuşească totuşi să pună mâna pe 


Cullen; Carl Hough şi Bill Jamieson puteau să piloteze 
elicopterele armatei adăpostite în hangarele de la Springs, iar 
dacă era obligatoriu, puteau să închidă toate drumurile care 
ies din Nevada la răsărit. Apoi, individul nu era vreun Jack 
Spintecătorul sau Doctor Octopus, ci un debil mintal oarecare, 
pus pe fugă. Dar, pentru Dumnezeu! Dacă ar fi ştiut de 
Andros ăla când îl vizitase Julie Lawry, ar fi putut să-l 
încolţească chiar în micul lui apartament din North Vegas. 

Se simţea ca şi cum s-ar fi întredeschis în el o uşă, prin 
care pătrundea o undă rece de teamă. Flagg ratase mişcarea. 
Şi nu mai era sigur nici de încrederea lui Flagg în el. Nici că se 
putea un rahat mai mare. 

Totuşi, aştepta un ordin. Nu avea de gând să ia de capul 
lui decizia de a declanşa o vânătoare umană. Mai ales după 
cele întâmplate cu Judele. Se ridică şi se îndreptă spre 
telefoane, dar se întâlni cu Whitney Horgan, care venea chiar 
din direcţia respectivă. 

— E omul, Lloyd, i se adresă acesta. Vrea să discute cu 
tine. 

— Foarte bine. 

Era surprins cât de calmă îi era vocea... căci teama 
crescuse nemăsurat în el. Mai presus de orice, i se părea 
important să-şi aducă aminte că ar fi pierit de mult într-o 
celulă a închisorii din Phoenix, dacă nu l-ar fi salvat Flagg. Nu 
avea nici un sens să se amăgească; îi aparţinea Omului 
Întunecat cu arme şi bagaje. 

Dar nu pot să-mi îndeplinesc misiunea dacă Îmi ascunde 
informații, gândi el, apropiindu-se de lifturi. Apăsă butonul cel 
mai de sus şi cabina porni repede. Îl încerca din nou 
sentimentul acela tulburător: Flagg nu ştiuse. Cel de-al treilea 
spion se aflase aici tot timpul, iar Flagg habar n-avea. 


— Poftim înăuntru, Lloyd. 

Înveşmântat într-un halat de baie în carouri albastre, cât 
se poate de banal, Flagg îi zâmbea leneş. 

Lloyd păşi înăuntru. Acrul condiţionat funcţiona la puterea 


maximă şi avu sentimentul că pătrunsese într-o grădină din 
Groenlanda. Cu toate acestea, când Lloyd trecu pe lângă 
Omul Întunecat, simţi valul de căldură radiat de trupul lui. 
Avea sentimentul că se află într-o încăpere în care se găseşte 
şi un furnal mic, dar extrem de puternic. 

Într-unul din colţuri, într-un fotoliu alb, se afla femeia care 
sosise dimineaţă împreună cu Flagg. Avea părul prins cu grijă 
în ace şi purta o rochie lungă. Figura ei era pierdută şi lipsită 
de expresie; vederea ei îi provocă lui Lloyd un fior profund. În 
adolescenţa lui, furase odată împreună cu nişte prieteni 
dinamită de pe un şantier de construcţie, pe care o 
aprinseseră şi o aruncaseră în Lake Harrison, unde explodase. 
Peştii morţi care ieşiseră plutind la suprafaţă aveau în orbitele 
lor tivite ca luna aceleaşi priviri, indiferente şi goale. 

— Aş vrea să faci cunoştinţă cu Nadine Cross, îi şopti 
Flagg din spate, făcându-l pe Lloyd să tresară. Este soţia mea. 

Surprins, Lloyd se uită la Flagg, care surâdea batjocoritor 
cu ochii lui vioi. 

— Draga mea, el este Lloyd Henreid, mâna mea dreaptă. 
Lloyd şi cu mine ne-am întâlnit în Phoenix, unde Lloyd se afla 
în detenţie şi era pe cale să se înfrupte dintr-un coleg deţinut. 
Dacă stau să mă gândesc, nu este exclus să fi luat un mic 
antreu. Corect, Lloyd? 

Lloyd se împurpura la faţă şi nu spuse nimic, deşi femeia 
era fie idioată, fie drogată de nu mai ştia de ea. 

— Întinde-i mâna, scumpa mea, o îndemnă Omul 
Întunecat. 

Nadine îi îndeplini porunca aidoma unui robot. Ochii ei 
continuau să se holbeze indiferent, în direcţia unui punct 
nedefinit, undeva deasupra umărului lui Lloyd. 

Doamne, cât e de sinistru, reflectă Lloyd. Un val de 
sudoare îi cuprinse trupul, în ciuda aerului îngheţat ce ieşea 
din sistemul de condiţionare. 

— Încântatdecunoştință, i se adresă el, strângând carnea 
moale şi caldă a mâinii. 

După aceea trebui să-şi domolească puternicul imbold de 
a-şi şterge palma de cracul pantalonului. Braţul Nadinei 


continua să plutească inert în aer. 

— Acum poţi să-ţi laşi mâna jos, dragostea mea, îi spuse 
Flagg. 

Nadine îşi duse mâna în poală, unde degetele începură să 
se răsucească şi să se foiască. Spre oroarea lui, Lloyd înţelese 
că femeia se masturba. 

— Soţia mea trece printr-o stare de indispoziţie, spuse 
Flagg, chicotind pe înfundate. De fapt, are motive, după cum 
se spune. Felicită-mă, Lloyd. Voi fi tată. 

Din nou chicotitul, ca fuga de năluci a şobolanilor în 
spatele zidurilor vechi. 

— Felicitări, strecură Lloyd cu greu, printre buzele 
amorţite. 

— Putem discuta orice în prezenţa lui Nadine, nu-i aşa, 
draga mea? E tăcută ca un mormânt. Nu zice nici pâs, dacă 
mi-e permisă gluma... Ce se întâmplă la Indian Springs? 

Lloyd clipi din ochi şi încercă să-şi ajusteze roţile dinţate 
ale gândurilor, simțindu-se despuiat şi lipsit de apărare. 

— Merge bine, reuşi el să îngaime într-un târziu. 

— Merge bine? Omul Întunecat se aplecă spre el şi, pentru 
o clipă, Lloyd fu convins că avea să-şi caşte gura şi să-i reteze 
capul ca un balaur. Se trase înapoi. Nu mi se pare câtuşi de 
puţin o analiză riguroasă, Lloyd. 

— Mai sunt şi alte lucruri... 

— Când voi fi dispus să vorbesc despre alte lucruri, 
hotărăsc singur. 

Vocea lui Flagg creştea, apropiindu-se teribil de mult de 
țipăt. Lloyd nu mai văzuse până atunci o schimbare atât de 
bruscă a dispoziţiei lui Flagg şi se sperie de moarte. 

— În clipa aceasta nu doresc decât un raport asupra 
situaţiei de la Indian Springs şi ai face bine să fii în stare să 
mi-l prezinţi, Lloyd, asta spre binele tău! 

— Prea bine, murmură Lloyd. Okay. 

Îşi scoase carnetul cu însemnări din buzunarul de la şold şi 
timp de o jumătate de oră, discutară despre Indian Springs, 
avioanele de luptă din National Guard şi despre rachetele 
Shrike. Flagg începu să se destindă din nou — deşi era foarte 


greu de stabilit cu precizie şi cu atât mai periculos să-l iei ca 
pe un lucru de la sine înţeles, când aveai de-a face cu Momâia 
Ambulantă. 

— Crezi că ar fi în stare să survoleze Boulder în două 
săptămâni? întrebă el. Să zicem... până la 1 octombrie. 

— Carl ar fi în stare, cred. Despre ceilalţi doi, nu ştiu. 

— Vreau să fie pregătiţi, mormăi Flagg, ridicându-se şi 
începând să măsoare camera cu paşi mari. Vreau să-i ştiu pe 
oamenii aceia că se ascund prin văgăuni, înainte de 
primăvara viitoare. Vreau să-i lovesc noaptea, când dorm. Să 
răscolesc oraşul lor dintr-un capăt la celălalt. Vreau să arate 
ca Hamburgul şi Dresda, după cel de-al doilea război mondial. 
Se întoarse spre Lloyd: obrajii lui erau albi ca varul, iar ochii îi 
ardeau ca tăciunii, mistuiţi de propriul lor foc dement. 
Rânjetul lui amintea de un iatagan. Să se-nveţe minte să mai 
trimită spioni. La primăvară vor locui prin caverne. Apoi vom 
merge la ei şi vom organiza o vânătoare de porci. Se se-nveţe 
minte să mai trimită spioni. 

Lloyd îşi recăpătase în sfârşit glasul: 

— Cel de-al treilea spion... 

— Îl vom descoperi noi, Lloyd. Nucţi face griji. Punem noi 
mâna pe ticălos. 

Fermecătorul zâmbet întunecat îi apăruse iarăşi pe buze. 
Dar Lloyd surprinsese o clipă de teamă furioasă şi nedumerită 
înainte să reapară zâmbetul. lar teama era ultimul lucru pe 
care se aştepta să-l vadă. 

— Cred că ştim cine este, îi spuse Lloyd calm. 

Flagg răsucise o figurină din jad între degete, cercetând-o. 
Acum mâinile lui încremeniseră. Rămase nemişcat, iar pe chip 
i se zugrăvi o concentrare ciudată. Pentru prima dată, femeia 
aceea, Cross, îl privi pe Flagg, apoi căută cu grabă într-altă 
parte. Aerul mansardei părea să se fi îngroşat. 

— Ce? Cum ai zis? 

— Cel de-al treilea spion... 

— Nu, spuse deodată Flagg cu hotărâre neaşteptată. Nu, 
te baţi cu umbrele, Lloyd. 

— Dacă am înţeles bine, este prieten cu un tip pe care-l 


cheamă Nick Andros. 

Figurina din jad îi scăpă lui Flagg printre degete şi se sfă- 
râmă. Peste o secundă, Lloyd se pomeni ridicat din scaun de 
piepţii cămăşii. Flagg traversase încăperea cu asemenea 
rapiditate, încât Lloyd nici nu apucase să-l vadă. Apoi faţa lui 
Flagg aproape se lipi de el, radiind dogoarea aceea bolnavă, 
cu ochii negri, ca de nevăstuică, la doar câţiva centimetri de 
ai săi. 

— Şi tu mi-ai stat aici şi mi-ai vorbit de Indian Springs? Ar 
trebui să te arunc pe fereastră! urlă Flagg. 

Ceva — poate faptul că simţea vulnerabilitatea Omului 
Întunecat, poate doar faptul că ştia că Flagg îl va cruța până 
ce va primi toate informaţiile — îi permise lui Lloyd să-şi 
recapete graiul şi să se apere. 

— Am încercat să-ţi spun! strigă el. Dar m-ai întrerupt! Şi 
nu mi-ai vorbit nici despre lista roşie, ce-o mai fi şi aia! Dacă 
aş fi ştiut, aş fi putut să-l rețin pe idiot ieri seară! 

Atunci se simţi plutind prin cameră şi se izbi de peretele 
opus. | se dezlănţui o adevărată explozie de stele verzi în 
ţeastă şi se prăbuşi pe parchet, ameţit, îşi scutură capul, 
încercând să se dezmeticească. Urechile îi ţiuiau. 

Ai fi zis că Flagg a înnebunit. Ţopăia prin cameră, livid de 
furie. Nadine se făcuse mică în fotoliul ei. Flagg ajunse în 
dreptul unui raft populat cu o menajerie de animale din jad 
verde-lăptos. Se holbă la ele o secundă, părând uimit să le 
vadă, apoi le mătură pe podea. Explodară toate, ca nişte 
grenade mici. Lovi în bucăţile mai mari cu piciorul gol, 
expediindu-le în toate părţile. Părul negru îi căzuse pe frunte. 
Îl aruncă pe spate cu un gest nervos, apoi se răsuci spre 
Lloyd. Pe figura lui se citea expresia grotescă a simpatiei şi 
compasiunii — ambele la fel de autentice ca o bancnotă de 
trei dolari, îi trecu prin minte lui Lloyd. Se apropie de Lloyd şi-l 
ajută să se ridice; acesta observă că Flagg calcă pe mai multe 
fragmente ascuţite de jad fără să dea semne de durere... şi 
fără să-i curgă sânge. g 

— Îmi pare rău. Hai să bem ceva. Întinse mâna şi-l ajută 
pe Lloyd să se ridice. Ca un copil care a făcut o criză de furie, 


gândi Lloyd. Tu bei bourbon sec, nu? 

— Da. 

Flagg se duse la bar şi umplu două pahare cu nişte 
cantităţi monstruoase. Lloyd înghiţi jumătate dintr-al său 
dintr-o dată. Paharul clănţăni uşor atunci când îl puse pe 
masa din colţul încăperii, dar se simţea mult mai bine. 

— Lista roşie este un lucru cu care n-am crezut că va 
trebui să lucrezi vreodată, îi explică Flagg. Erau acolo opt 
nume — din care au rămas acum cinci. Consiliul lor de 
conducere, plus bătrâna. Andros era unul dintre ei. Dar între 
timp a murit. Da, Andros a murit, sunt sigur. 

II fixă apoi pe Lloyd cu privirea lui ascuţită şi otrăvită. 
Acesta începu să-şi depene povestea, uitându-se din când în 
când în caiet. De fapt, nu avea nevoie, dar îi făcea bine să 
scape de privirea aceea furioasă. Incepu cu Julie Lawry şi 
încheie cu Barry Dorgan. 

— Spui că este debil mintal, medită Flagg. 

— Da. 

Pe chipul lui Flagg apăru mulţumirea şi începu să dea din 
cap. 

— Da; spuse el, dar fără să i se adreseze lui Lloyd. Da, de 
asta nu puteam să văd... 

Se întrerupse şi se duse la telefon. Peste câteva clipe 
discuta cu Barry. 

— Elicopterele. ÎI pui pe Carl într-unul şi pe Bill Jamieson în 
celălalt. Contact radio permanent. Trimite şaizeci — nu, o 
sută de oameni. Inchide toate drumurile care ies prin estul şi 
sudul Nevadei. Ingrijeşte-te ca să primească descrierea 
acestui Cullen. lar eu vreau să primesc rapoarte din oră în 
oră. 

Puse receptorul la loc şi-şi frecă mâinile, fericit. 

— Punem mâna pe el. Mi-ar fi plăcut doar să-i trimitem 
capul prietenului său, Andros. Dar Andros e mort. Nu-i aşa, 
Nadine? 

Nadine îi răspunse cu o privire goală. 

— Elicopterele nu vor mai fi de prea mare folos în seara 
asta, spuse Lloyd. În trei ore se lasă întunericul. 


— Nu te agita, bătrâne, îl sfătui Omul Întunecat cu veselie. 
Mâine avem destul timp pentru elicoptere. Nu este departe. 
Nu, nu poate fi departe. 

Lloyd frământa nervos carnetul de note cu spirală în toate 
direcţiile, preferând să fie în oricare alt loc decât aici. Flagg 
era acum în bună dispoziţie, dar probabil avea să şi-o piardă 
după ce afla ştirile în legătură cu Trash. 

— Mai este un lucru, spuse el fără tragere de inimă. Este 
vorba de Trashcan Man. 

Se întrebă dacă şi de data asta avea să se dezlănţuie o 
criză de furie, cum fusese aceea căreia îi căzuseră victimă 
bibelourile din jad. 

— Dragul de Trashy. A plecat într-o nouă călătorie de-a lui 
de prospecţiuni? 

— Nu ştiu unde se află. Dara făcut o mică şmecherie la 
Indian Springs, înainte de a porni iarăşi la drum. 

Relată povestea pe care o auzise de la Carl, cu două zile 
în urmă. Faţa lui Flagg se întunecă aflând de rana mortală a 
lui Freddyt Campanari, dar când Lloyd îşi încheie relatarea, se 
înseninase din nou. În loc să facă o nouă criză, Flagg făcu un 
semn nerăbdător din mână. 

— Foarte bine. Când se întoarce, vreau să fie ucis. Dar 
repede şi cu milă. N-aş vrea să sufere. Sperasem că s-ar 
putea... să ţină mai mult. Probabil că tu nu înţelegi asta, 
Lloyd, dar eu am simţit o anume... înrudire cu băiatul ăsta. 
Am crezut că aş putea să mă folosesc de el — ceea ce am şi 
făcut — dar n-am fost niciodată absolut sigur. Chiar şi un 
maestru în sculptură se poate trezi că i s-a răsucit cuțitul în 
mână, dacă este defect. N-am dreptate, Lloyd? 

Lloyd, care habar n-avea de sculptori şi de cuţitele 
acestora (după el, nu foloseau decât ciocanul şi dalta), făcu 
un semn îndatoritor din cap: 

— Desigur. 

— Şi ne-a făcut şi marele serviciu de a pregăti rachetele 
Shrike. El a fost, nu mă înşel? 

— Ba nu. Chiar el. 

— Se va întoarce. Spune-i lui Barry că Trash... că trebuie 


să punem capăt nefericirii lui. Fără dureri, pe cât posibil. În 
momentul de faţă mă preocupă mult mai mult băiatul acela 
înapoiat mintal de la est. Aş putea să-l las să plece, dare 
vorba de un principiu. Poate că reuşim să rezolvăm totul 
înainte de căderea întunericului. Tu ce părere ai, draga mea? 

Se lăsase pe vine, lângă Nadine. li atinse obrazul, iar ea se 
trase, ca şi cum ar fi atins-o cu un fier înroşit în foc. Flagg 
rânji şi o atinse încă o dată. De astă dată ea se supuse, 
cutremurându-se. 

— Luna, exclamă Flagg încântat şi sări în picioare. Dacă 
elicopterele nu-l găsesc înainte de lăsarea întunericului, în 
seara asta e lună plină. Păi, aş pune pariu că la ora asta 
pedalează chiar pe mijlocul lui 1-15, la lumina zilei. 
Aşteptându-se ca Dumnezeul bătrânei să vegheze asupra lui. 
Dar şi ea a murit, nu-i aşa, draga mea? Flagg râse din toată 
inima, cu hohotele unui copil fericit. Şi presupun că la fel i s-a 
întâmplat şi Dumnezeului ei. Totul se va termina cu bine. lar 
Randy Flagg va fi tătic. 

O atinse din nou pe obraz. Femeia gemu ca un animal 
rănit. Lloyd îşi linse buzele uscate. 

— O iau din loc, cu voia ta. 

— Bine, Lloyd, foarte bine. Omul Întunecat nu se întoarse 
spre el; privea răpit obrazul Nadinei. Totul merge bine. Cât se 
poate de bine. 

Lloyd ieşi la iuţeală, aproape în fugă. Dar ajuns în lift nu se 
mai stăpâni; apăsă pe butonul STOP PERICOL şi se lăsă în voia 
crizei de isterie. Râse şi plânse vreme de vreo cinci minute. 
După ce trecu furtuna, se simţi ceva mai bine. 

Nu se prăbuşeşte, îşi spuse el. Au apărut câteva mici 
probleme, dar este în stare să le stăpânească. Jocul se va 
încheia probabil înainte de 1 octombrie, dar cu siguranță 
înainte de 15. Totul merge în plin, după cum zicea şi el, şi nu 
contează că a fost la un pas să mă omoare... nu contează că 
se poartă mai straniu ca niciodată... 


Peste cincisprezece minute, Lloyd primi telefon de la Stan 


Bailey, aflat la Indian Springs. Stan era într-o stare vecină cu 
nebunia, oscilând între furia la adresa lui Trash şi teama de 
Omul întunecat. 

Carl Hough şi cu Bill Jamieson decolaseră de la Springs la 
ora 6.02 p.m., pentru a îndeplini o misiune de recunoaştere la 
est de Vegas. Unul dintre ceilalţi piloţi cursanţi, Cliff Benson, 
mergea alături de Carl, ca observator. 

La ora 6.12 p.m., ambele elicoptere explodaseră în aer. 
Indiferent cât de şocat fusese, Stan trimisese totuşi cinci 
oameni la hangarul 9, unde mai erau două hidroelicoptere şi 
trei elicoptere mari Baby Huey. Descoperiră încărcături 
explozibile fixate pe toate cele cinci aparate şi capse de 
detonare prinse de nişte simple ceasuri de bucătărie. 
Detonatoarele nu erau de acelaşi tip cu cele pe care Trash le 
montase pe camioanele cisternă, dar diferenţele nu contau. 
Nu mai rămânea loc de îndoială. 

— Trashcan Man le-a pus, spuse Stan. L-a lovit amocul. 
Numai Isus Cristos ştie unde a mai pus capcane explozive prin 
jur. 

— Verifică peste tot, îi spuse Lloyd. Inima îi bătea repede 
şi neregulat, de frică. Adrenalina îi fierbea în trup, iar ochii 
păreau să-i iasă din cap. Verifică totu/! li aduni absolut pe toţi 
oamenii şi scotociţi baza aia afurisită de la un capăt la 
celălalt. M-ai înţeles, Stan? 

— La ce bun? 

— La ce bun? urlă Lloyd. Trebuie să-ţi fac un desen, tâmpi- 
tule? Ce-o să zică cel mare dacă toată baza... 

— Toţi piloţii noştri sunt morţi, spuse Stan cu blândeţe. N- 
ai înţeles, Lloyd? Până şi Cliff, care nu era prea bun. Mai avem 
şase tipi care însă sunt incapabili să ţină manşa singuri şi nici 
măcar un instructor. Ce să mai facem cu aparatele alea, 
Lloyd? 

Întrerupse legătura, lăsându-l pe Lloyd ca trăsnit. 


În aceeaşi seară, Tom Cullen se trezi imediat după 9.30, 
însetat şi înţepenit. Luă o gură de apă din bidon, se strecură 


de sub cele două stânci şi se uită la cerul întunecat. Luna 
trona deasupra, misterioasă şi calmă. Era timpul să 
pornească. Dar trebuia să fie precaut, Doamne, da. 

Pentru că acum se aflau pe urmele lui. 

Avusese un vis. Nick îi vorbise, ceea ce era straniu, pentru 
că Nick nu putea să vorbească. Pentru că era surdomut. 
Trebuia să scrie totul, iar Tom habar n-avea să citească. Dar 
visele erau nişte lucruri mai ciudate, în care se putea 
întâmpla orice, aşa cum în visul lui Tom Nick îi vorbise. 

lată cum îi vorbise Nick: "Acum au aflat despre tine, Tom, 
dar nu din vina ta. Ai făcut totul cum se cuvine. A fost ghinion. 
Dar de acum trebuie să fii grijuliu. Trebuie să părăseşti 
drumul, Tom, dar să mergi tot spre răsărit." 

Tom înţelese că trebuia să ţină drumul spre est, dar nu 
ştia şi cum avea să se descurce în deşert ca să nu se 
rătăcească. Era posibil să meargă mereu în cerc. 

— Ai să-ţi dai seama, îl asigură Nick. Mai întâi trebuie să 
cauţi Degetul Domnului, God's Finger... 

Acum Tom îşi aşeză bidonul la centură şi-şi potrivi 
rucsacul. Se întoarse pe jos la şosea, lăsând bicicleta la locul 
ei. Urcă povârnişul până la şosea şi scrută cu grijă în ambele 
sensuri. Trecu în fugă de banda mediană şi, după încă o 
privire, traversă benzile în direcţia vest a lui 1-15. 

Acum au aflat despre tine, Tom. 

Işi prinse piciorul în gardul de pe cealaltă parte şi se 
rostogoli până aproape la capătul povârnişului de lângă 
şosea. Rămase câteva secunde la pământ, cu inima 
zbătându-i-se în piept. Nu se auzea nici un sunet în afara 
vântului slab, şuierând peste suprafaţa accidentată a 
deşertului. 

Se ridică şi începu să scruteze orizontul. Avea ochii ageri, 
iar aerul deşertului era limpede precum cristalul. Nu peste 
mult îl văzu, conturându-se pe cerul presărat cu stele ca un 
semn de exclamaţie. God's Finger. Stând cu faţa spre răsărit, 
monolitul din stâncă se afla pe direcţia orei 10. Îşi făcu 
socoteala că poate ajunge acolo într-o oră sau două. Dar 
claritatea şi efectul de lupă al aerului înşelaseră călători mai 


experimentați decât Tom Cullen, care era din ce în ce mai 
uimit că stâlpul de piatră părea să rămână mereu la aceeaşi 
distanţă. Trecu miezul nopţii, apoi şi ora 2. Marele orologiu al 
stelelor de pe cer se rotise. Tom se întrebă dacă stânca ce 
semăna atât de mult cu un deget nu era cumva un miraj. Se 
frecă la ochi, dar piatra rămase la locul ei. In spatele ei, 
şoseaua dispăruse în depărtările întunecate. 

Când privi din nou în direcţia Degetului, i se păru ceva mai 
aproape, iar pe la ora 4, când o voce interioară începu să-i 
sugereze că ar fi timpul să-şi caute un adăpost bun pentru 
ziua ce venea, nu mai încăpea nici o îndoială că se apropiase 
de reperul lui. Dar n-avea să ajungă acolo în noaptea aceea. 

Şi dacă totuşi ajungea (presupunând că nu aveau să-l 
descopere la lumina zilei)? Ce urma după aceea? 

Nu conta. 

Nick avea să-i spună. Drăguţul şi bunul de Nick. 

Tom de-abia aştepta să se întoarcă la Boulder şi să-l întâl- 
nească, Doamne, da. 

Descoperi un cotlon destul de confortabil la umbra unei 
creste stâncoase uriaşe şi adormi aproape instantaneu. In 
noaptea aceea străbătuse cam patruzeci de kilometri spre 
nord-est, apropiindu-se de Mormon Mountains. 

În timpul după-amiezei, un şarpe cu clopoței mare se 
strecură alături de el, fugind de căldura zilei. Se încolăci lângă 
Tom, dormi o vreme, apoi plecă mai departe. 


Flagg îşi petrecu după-amiaza la marginea terasei de pe 
acoperiş, privind spre est. Soarele avea să apună peste patru 
ore, şi atunci băiatul ăla înapoiat pornea din nou la drum. 

Vântul puternic şi stăruitor al deşertului îi ridică părul 
negru de pe fruntea încinsă. Oraşul se sfârşea brusc, lăsând 
loc deşertului. Câteva panouri de reclame la marginea 
nimicului şi basta. Deşertul nesfârşit, oferind atâtea 
ascunzători minunate. Nu puţini plecaseră în deşert spre a nu 
mai fi văzuţi niciodată. 

— Nu şi de această dată, şopti el. Am să pun mâna pe el. 


Am să pun mâna pe el. 

Nu reuşea să-şi explice de ce i se părea atât de important 
să-l găsească; nu reuşea cu nici un chip să judece raţional 
situaţia. Se simţea din ce în ce mai tentat să acţioneze pur şi 
simplu, să se mişte, să facă. Să distrugă. 

leri seară, când Lloyd îl informase de explozia 
elicopterelor şi de moartea celor trei piloţi, a trebuit să 
recurgă la absolut toate resursele sale ca să nu intre într-o 
criză teribilă. Cel dintâi impuls fusese să ordone formarea de 
îndată a unei coloane blindate — tancuri, aruncătoare de 
flăcări, transportoare blindate şi toate celelalte. Ar fi ajuns la 
Boulder în cinci zile. Într-o săptămână şi jumătate ar fi 
încheiat toată porcăria. 

Desigur. 

lar dacă în trecătorile munţilor cădea zăpada mai 
devreme, asta ar fi însemnat sfârşitul măreţei forţe, 
Wehrmacht, cum îi plăcea lui să o numească. Se aflau în 14 
septembrie. Nu mai puteai fi sigur de vreme bună. Cum de 
trecuse timpul cu asemenea repeziciune? 

Dar el era cel mai puternic om de pe faţa pământului, nu? 
Poate să fi fost şi alţii pe măsura lui, în Rusia, China sau Iran, 
dar până să se măsoare cu ei trebuia să mai treacă cel puţin 
zece ani de aici înainte. Tot ceea ce conta în momentul 
respectiv era să-şi menţină autoritatea, ştia asta, simțea asta. 
Că era puternic, iată singurul lucru pe care idiotul putea să-l 
spună... asta dacă reuşea să nu se piardă în deşert sau să 
îngheţe în munţi. Nu putea să le spună decât că oamenii lui 
Flagg trăiau cu frica Momâii Ambulante şi aveau să asculte 
orice comandă a Momâii Ambulante. Nu avea cum să le spună 
decât lucruri care să-i demoralizeze şi să-i lipsească şi mai 
mult de voinţă. Atunci de ce-l domina acel sentiment neclintit 
şi apăsător că acest Cullen trebuie găsit şi ucis înainte de a 
părăsi Vestul? 

Pentru că asta doresc şi voi obține ceea ce doresc, şi nu 
este nevoie de nici un alt motiv. 

Şi Trashcan Man. Crezuse că poate să şi-l scoată cu totul 
din minte pe Trash. Işi făcuse iluzia că Trashcan Man poate fi 


aruncat ca o sculă stricată. Dar el reuşise să facă ceea ce 
întreaga Free Zone n-ar fi fost în stare. Aruncase noroi în 
mecanismul aparent perfect conceput de Omul Intunecat în 
vederea cuceririi. 

Am judecat greșit... 

Era un gând oribil, pe care nu-şi putea permite să-l ducă 
până la ultimele concluzii. Îşi aruncă paharul peste parapetul 
puţin înalt al acoperişului şi-l văzu răsucindu-se şi scânteind 
în soare, din ce în ce mai departe, apoi coborând. Il fulgeră un 
gând răutăcios, de copil apucat: Sper să nimerească pe 
careva în cap! 

Jos, la mare distanţă, paharul lovi asfaltul parcării şi explo- 
dă... atât de departe, încât Omul Intunecat nici măcar nu auzi. 
Nu găsiseră şi alte bombe la Indian Springs. Întorseseră 

totul cu fundul în sus. Se-nţelegea astfel că Trash minase 
primele lucruri care-i ieşiseră în cale, elicopterele din 
hangarul 9 şi camioanele cu combustibil din garajul de alături. 

Flagg îşi reînnoise ordinul ca Tra-shcan Man să fie ucis de 
îndată ce va apărea. Gândul că Trash bântuia prin toate acele 
foste proprietăţi guvernamentale, unde doar Dumnezeu ştie 
ce putea fi depozitat, îl făcea vizibil nervos. 

Nervos. 

Da. Acel minunat sentiment de siguranţă se evapora. 
Când începuse să se evapore? Nu putea spune cu siguranţă. 
Tot ce ştia era că lucrurile începuseră să meargă prost. Și 
Lloyd era conştient de asta. Îşi dădea seama după felul în 
care îl privea: Poate n-ar fi fost o idee rea ca Lloyd să sufere 
un accident înainte de sfârşitul iernii. Era prieten prea bun cu 
cei mai mulţi dintre oamenii din garda palatului, ca Whitney 
Horgan sau Ken DeMott. Ba chiar şi cu Burlson, care dăduse 
în vileag chestia cu lista roşie. Se gândi într-o doară să-l 
jupoaie de viu pe Paul Burlson pentru gafa comisă. 

Dar dacă Lloyd ar fi ştiut de lista roşie, nimic din toate 
acestea nu s-ar fi... 

— Taci din gură, mormăi el. Taci... din... gură... 

Dar gândul nu se lăsa alungat atât de uşor. De ce nu-i 
comunicase şi lui Lloyd numele conducătorilor din Free Zone? 


Nu ştia, nu-şi aducea aminte. La momentul respectiv, existase 
probabil un motiv cât se poate de valabil, dar cu cât încerca 
mai mult să şi-l amintească, cu atât îi aluneca printre degete. 
Oare fusese vorba de hotărârea viclean-prostească de a nu 
lăsa prea multe ouă în aceeaşi traistă — sentimentul că nu 
trebuie să încredinţeze unei singure persoane prea multe 
secrete, chiar şi unui om atât de prost şi de credincios ca 
Lloyd Henreid? 

Pe figură i se zugrăvi tulburarea. Oare luase mereu 
asemenea hotărâri stupide? 

Şi cât de credincios îi era Lloyd de fapt? Expresia aceea 
din ochii lui... 

Deodată, hotărî să uite de toate şi să leviteze. Asta-i făcea 
întotdeauna să se simtă mai bine. Mai puternic, mai senin, 
apoi îi limpezea gândurile. Îşi ridică privirile spre cerul 
pustiului. 

(sunt, sunt, sunt, SUNT...) 

Tocurile uzate ale cizmelor se ridicară peste acoperiş, 
plutiră. se ridicară încă trei centimetri. Apoi cinci. Pacea se 
lăsă asupra lui, ştia acum că avea să găsească răspunsurile 
pe care le căuta. Mai întâi trebuie să... 

— Sunt pe urmele tale, ştii? 

La auzul acelei voci blânde şi monotone, se prăbuşi. Şocul 
violent i se transmise prin picioare şi prin coloana vertebrală 
până la falcă, stârnindu-i un clănţănit. Se răsuci pe călcâie cu 
sprinteneala unei pisici. Dar zâmbetul lui larg se veşteji la 
vederea Nadinei. Aceasta era înveşmântată într-o cămaşă 
albă de noapte, cu mulţi metri de material vaporos răspândiţi 
în jurul picioarelor. Părul, la fel de alb ca straiul, era răvăşit de 
vânt. Ai fi zis că este o sibilă palidă, ieşită din minţi, şi, oricât 
încercă să se stăpânească, lui Flagg i se făcu frică. Femeia se 
apropie, delicat, cu încă un pas. Avea picioarele goale. 

— Vin. Stu Redman, Glen Bateman, Ralph Brentner şi 
Larry Underwood. Vin şi te vor omori ca pe o nevăstuică, din 
cele care fură pui de găină. 

— Sunt la Boulder, spuse el, se ascund pe sub paturi şi o 
bocesc pe negresa aia a lor moartă. 


— Nu, îi răspunse ea cu indiferenţă. Au ajuns aproape de 
Utah. In curând vor fi aici. Au să te măture ca pe un gunoi. 

— Taci din gură! Du-te jos! 

— Voi cobori, spuse ea, apropiindu-se, iar acum ea era cea 
care zâmbea — un zâmbet ce-l umplea de groază. Roşul din 
obrajii lui, semn al furiei, se scurse, iar vitalitatea lui stranie şi 
fierbinte păru să piară şi ea. Pentru o clipă, lăsă impresia că 
ar fi un bătrân debil. Eu voi cobori... ceea ce ţi se va întâmpla 
şi ţie. 

— leşi afară! 

— Vom cobori, cânta ea, zâmbind... oribil. jos, tot mai 
Jos... 

— Ei sunt la Boulder! 

— Aproape că au ajuns aici. 

— Coboară! 

— Tot ceea ce ai făcut tu se destramă, şi de ce nu s-ar 
destrăma? Puterea răului nu durează decât relativ puțin. 
Oamenii şoptesc tot felul de lucruri despre tine. Spun că l-ai 
lăsat să scape pe Tom Cullen, un simplu băiat arierat, dar 
suficient de inteligent ca să-l înşele pe Randall Flagg. Vorbele 
ei cădeau tot mai repede, însoțite acum de un rânjet 
batjocoritor. Mai spun că expertul tău în armament a luat-o 
razna, iar tu nu ai ştiut că se va întâmpla. Se tem că jucăriile 
pe care le va aduce de această dată din deşert nu vor fi 
destinate celor din Est, ci vouă. Şi au început să plece. Ştiai 
asta? 

— Minţi, şopti el. Chipul lui era alb ca varul, iar ochii îi 
ieşiseră din cap. Nu vor înarăzni. lar dacă ar face-o, aş şti şi 
eu. 

Ochii ei goi scrutau peste umărul bărbatului, spre răsărit. 

— Eu îi văd, murmură ea. Işi părăsesc posturile în miez de 
noapte, iar Ochiul tău nu-i vede. Îşi părăsesc posturile şi 
dispar, într-o echipă de lucru pleacă douăzeci de oameni şi nu 
se întorc decât optsprezece. Gărzile de la graniţe dezertează. 
Se tem că echilibrul de forţe se înclină de cealaltă parte. Te 
părăsesc, te părăsesc, iar cei ce rămân nu vor ridica nici un 
deget când vor veni oamenii din est să te termine odată 


pentru totdeauna... 

Nu ştia ce anume, dar ceva se rupse în el. 

— MINŢI! urlă. 

Ambele braţe ale lui Flagg se abătură asupra umerilor 
femeii, zdrobindu-i claviculele ca pe nişte creioane. Îi ridică 
trupul în sus, deasupra capului, în albastrul palid al deşertului 
şi, răsucindu-se pe călcâie, o aruncă departe, aşa cum 
aruncase şi paharul. Văzu imensul zâmbet de uşurare şi de 
triumf de pe faţa ei, neaşteptata undă de rațiune din priviri, şi 
atunci înţelese. Il ispitise s-o facă, înțelegând, nu se ştie cum, 
că doar el putea s-o elibereze... 

Ea purta copilul lui. 

Se aplecă peste parapet, încercând să împiedice 
producerea irevocabilului. Cămaşa ei de noapte flutura. Mâna 
lui apucă materialul vaporos şi simţi cum se sfâşie, lăsându-i 
în palmă o bucată atât de diafană, încât putea să-şi vadă 
degetele prin ea — ceea ce rămâne din vis când te trezeşti. 

Apoi ea dispăru, căzând drept în jos, cu degetele de la 
picioare îndreptate spre pământ, cămaşa strângându-i-se în 
jurul gâtului şi învăluindu-i faţa, în valuri. Nu scoase nici un 
țipăt. 

Se prăbuşea tăcută ca o rachetă dezertoare. 

Când auzi bufnitura indescriptibilă a impactului, Flagg îşi 
lăsă capul pe spate şi urlă spre ceruri. 

Nu avea nici o importanță, nu avea nici o importanță. 

Situaţia se afla încă sub controlul lui. 

Se aplecă din nou peste parapet şi urmări cum oamenii se 
strângeau în fugă, ca nişte fragmente de pilitură atrase de un 
magnet. Sau ca nişte viermi repezindu-se la un hoit. 

Arătau atât de mici, iar el se afla atât de sus deasupra lor. 

Avea să intre în stare de levitaţie, hotărî el, ca să-şi 
recapete calmul. 

Dar trecu multă, foarte multă vreme până ce tocurile 
cizmelor lui se înălţară deasupra acoperişului, iar atunci nu 
plutiră decât la un centimetru deasupra betonului. Mai sus nu 
reuşi să urce. 


Tom se trezi în seara aceea la 8, dar era încă prea multă 
lumină ca să pornească la drum. Aşteptă. Nick i se arătase din 
nou în somn şi stătuseră de vorbă. Era atât de plăcut să stai 
de vorbă cu Nick. 

Rămase în umbra stâncii şi urmări cum se întunecă cerul. 
Stelele începură să licărească. Îi veniră în minte şi pofti nişte 
Pringle's Potato Chips. Când avea să se întoarcă în Free Zone 
— dacă avea să se întoarcă acolo — o să se înfrupte din tot 
ce-şi dorea. Avea să înfulece cartofi Pringle's pe săturate. Şi 
avea să se scalde în iubirea prietenilor. lată ce lipsea la Las 
Vegas, hotărî el — dragostea. Erau nişte oameni destul de 
drăguţi şi aşa mai departe, dar nu găseai la ei prea multă 
dragoste. Pentru că erau ocupati cu frica. Dragostea nu creşte 
prea bine într-un loc unde nu există decât teamă, după cum 
nici plantele nu cresc bine într-un loc unde-i întotdeauna 
întuneric. 

Numai ciupercile bune şi cele otrăvitoare cresc mari şi 
grase la întuneric, până şi el ştia asta, Doamne, da. 

— Îi iubesc pe Nick, pe Frannie, pe Dick Ellis şi pe Lucy, 
şopti Tom. Era rugăciunea lui. Îi iubesc pe Larry Underwood şi 
pe Glen Bateman. Îi iubesc pe Stan şi pe Ralph. Îl iubesc pe 
Stu. Îl iubesc... 

Era ciudat cu câtă uşurinţă îi veneau numele. Păi, când se 
afla în Boulder, se putea considera mulţumit dacă-şi amintea 
numele lui Stu, când venea în vizită. Gândul i se întoarse la 
jucării. La garajul, maşinile şi trenuleţele lui. Se jucase cu ele 
ore întregi. Dar se întreba dacă avea să se joace cu ele tot 
atât de mult când se va întoarce din această... dacă se va 
întoarce. Nu va mai fi acelaşi lucru. Era trist, dar poate era şi 
bine, totodată. 

— Domnul este păstorul meu, recită el încetişor. Nu voi 
duce lipsă de nimic. El mă odihneşte pe câmpiile roditoare. El 
îmi unge creştetul cu ulei. El mă învaţă să mă bat cu 
duşmanii. Amin. 

Acum era destul de întuneric. Porni din nou la drum şi, pe 
la 11.30, ajunse la God's Finger, unde făcu un mic popas şi 


mâncă. Terenul mai înalt din acel loc îi permise să vadă, 
privind în urmă, mai multe luminiţe care se mişcau. Pe şosea, 
gândi el. Mă caută pe mine. 

Tom se întoarse iarăşi spre nord-est. Departe, abia vizibil 
în beznă (luna, plină cu două seri în urmă, era acum pe cale 
să apună), distinse un imens dom rotunjit, de granit. Acesta 
era următorul lui reper. 

— Îl dor picioarele pe Tom, îşi şopti el, nu fără o undă de 
veselie. Durerea din tălpi era nimic în comparaţie cu alte rele. 
Da, dureri în picioare. 

Îşi văzu de drum şi, atunci când umbrele nopţii se 
risipiseră şi îşi găsise un culcuş, străbătuse aproape şaizeci de 
kilometri. Se afla aproape de graniţa dintre Nevada şi Utah. 

La ora 8 dimineaţa dormea profund, cu tâmpla sprijinită 
de haină. În spatele pleoapelor închise, ochii i se mişcau 
repede, în toate părţile. 

Nick i se arătase în vis şi Tom stătea de vorbă cu el. 

Tom se încruntă în somn. Îi spusese lui Nick cât de mult 
dorea să-l vadă din nou. 

Dar, dintr-un motiv neînțeles, Nick se întorsese şi se înde- 
părtase. 


CAPITOLUL 68 


VAI, cum se repetă istoria: Trashcan Man se prăjea din 
nou de viu în tigaia diavolului — numai că de data asta nu se 
mai putea mângâia cu speranţa că va fi alinat de fântânile 
răcoroase ale Cibolei. 

Chiar asta merit, chiar asta merit şi pace. 

Pielea i se arsese, se cojise, se arsese, se cojise iarăşi şi 
apoi nu se mai bronzase, ci se înnegrise. Era o dovadă vie a 
faptului că, în cele din urmă, omul devine o imagine a ceea ce 
este el cu adevărat. Trash arăta ca şi cum cineva ar fi aruncat 
peste el gaz lampant şi apoi i-ar fi dat foc cu un chibrit. 
Albastrul ochilor lui pălise în lumina orbitoare a deşertului, iar 


dacă priveai în ei, aveai impresia că te uiţi prin nişte ciudate 
găuri în spaţiu. Hainele lui păreau să imite în chip straniu 
veşmintele Omului Întunecat — o cămaşă în carouri roşii, 
deschisă la gât, jeanşi decoloraţi şi cizme pentru deşert, 
zgâriate, tocite, mototolite şi rupte. Işi aruncase amuleta cu 
ochiul roşu. Nu merita s-o poarte. Se dovedise nevrednic. Şi, 
ca toţi diavolii imperfecţi, fusese alungat. 

Se opri în soarele pârjolitor şi se şterse la frunte cu mâna 
subţire şi tremurătoare. Fusese menit pentru acest loc şi 
pentru această clipă — întreaga lui viaţă fusese doar o 
pregătire. Trecuse prin coridoarele de foc ale iadului ca să 
ajungă aici. II suportase pe şeriful care-i ucisese tatăl, 
nenorocirile de la Terre Haute şi pe Carley Yates. După o 
întreagă viaţă tristă şi însingurată, îşi găsise prieteni. Lloyd. 
Ken. Whitney Horgan. 

Vai, Doamne, irosise totul. Merita să ardă aici, în tigaia 
diavolului. Oare mai exista pentru el mântuire? Poate doar 
Omul întunecat să ştie. Trashcan în nici un caz. 

Nu reuşea să-şi amintească exact ce i se întâmplase — 
poate pentru că mintea lui torturată refuza să-şi amintească. 
Petrecuse mai mult de o săptămână în deşert, înainte de 
ultima lui întoarcere dezastruoasă la Indian Springs. Un 
scorpion îl înţepase la degetul mijlociu de la mâna stângă 
(degetul-sulă, cum ar fi zis cu o vulgaritate groasă, de sală de 
biliard, de mult uitatul Carley Yates în de mult uitatul 
Powtanville), şi palma aceea i se umflase ca o mânuşă de 
cauciuc umplută cu apă. In ţeastă i se răspândise un foc 
infernal. Cu toate astea, mersese mai departe. 

In cele din urmă se întorsese la Indian Springs, simţindu- 
se în continuare ca o plăsmuire a imaginaţiei cuiva. Cât timp 
ceilalţi examinaseră descoperirile lui — capse incendiare, 
mine terestre, nişte nimicuri, de fapt — se discutase cu voie 
bună. Trash începuse să se simtă la largul lui pentru prima 
oară de când îl muşcase scorpionul. 

Apoi, din senin, suferise o mutație în timp, trezindu-se 
tocmai la Powtanville. Careva îi spusese: "Oamenii care se 
joacă cu focul fac pe ei în pat, Trash", iar el îşi ridicase 


privirile, aşteptându-se să-l vadă pe Billy Jamieson, dar nu era 
Bill, ci Rich Groudemore din Powtanville, rânjind şi scobindu- 
se-n dinţi cu un chibrit, cu degetele negre de unsoare, fiindcă 
în pauza de masă făcuse o partidă de popice la sala Texaco 
din colţ. lar altcineva a adăugat: "Ai face bine să-l ascunzi, 
Richie, Trash s-a-ntors în oraş." La început a crezut că este 
Steve Tobin, dar nu era Steve. Ci Carley Yates, în haina lui de 
motociclist, veche şi ponosită. Din ce în ce mai îngrozit, 
constată că sunt toți de faţă, cadavre fără odihnă ce se 
treziseră iarăşi la viaţă. Richie Groudemore, Carley, Norm 
Morrisette şi Hatch Cunningham, cel care chelea, chiar dacă 
nu avea decât optsprezece ani, şi pe care ceilalţi îl strigau 
Hatch Cunnilingus. 

Se hlizeau la el. Totul se întâmplă apoi ca şi cum n-ar fi 
trecut atâta amar de ani. Hei, Trash, de ce n-ai pus foc la 
ŞCOALĂ ? Hei, Trashy, ai pârlit porcu'? Hei, Trashcan Man, am 
auzit că tragi pe nări gaz Ronson pentru brichete, c pă bune? 

Şi pe urmă Carley Yates: Hei, Trash, ce-a zis bătrâna 
Semple când i-ai dat foc la cecul de pensie? 

Se chinui să ţipe la ei, dar din gâtlej nu-i ieşise decât o 
şoaptă: "Nu mă mai sâcâiţi cu cecul bătrânei Semple." Apoi o 
luă la fugă. 

Restul se întâmplă ca într-un vis. Pusese mâna pe detona- 
toarele incendiare şi le montase pe autocisterne. Mâinile îşi 
văzuseră de treabă mecanic, în timp ce mintea lui bântuia 
cine ştie unde, într-un vârtej confuz. Oamenii îl văzuseră 
făcând naveta între garaj şi vehiculul său special de deşert, 
pe imensele cauciucuri de forma unor baloane, ba unii dintre 
ei îi făcuseră semne cu mâna, dar nimeni nu se apropiase ca 
să-l întrebe ce face. La urma urmei, purta talismanul lui Flagg. 

Trashy muncea şi se gândea la Terre Haute. 

La Terre Haute îi dădeau să muşte dintr-un obiect de 
cauciuc când îl supuneau la şocuri, iar bărbatul de la comenzi 
semăna uneori cu şeriful care-i ucisese tatăl, alteori cu Carley 
Yates sau cu Hatch Cunnilingus. Întotdeauna îşi jura amarnic 
să nu se pişe iarăşi pe el. Şi de fiecare dată o păţea. 

După ce aranjase camioanele, se dusese în cel mai 


apropiat hangar şi se ocupase şi de elicoptere. Ca să facă o 
treabă ca lumea, dorise să le monteze şi ceasuri, prin urmare 
se dusese în bucătăria popotei, unde găsise nenumărate 
ceasuri din plastic, de doi bani bucata. Le potriveai la 
cincisprezece minute sau o jumătate de oră, şi când ajungeau 
la zero făceau ding şi ştiai că a sosit timpul să-ţi scoţi plăcinta 
din cuptor. Numai că de data asta, gândise Trash, în loc să 
facă ding, vor face bang. Îi plăcea chestia asta. 
Nemaipomenit. Dacă lui Rich Groudemore sau Carley Yates le 
venea ideea să decoleze cu elicopterele astea, vor avea o 
surpriză extraordinară. Nu făcuse decât să lege ceasurile de 
bucătărie la sistemul de aprindere al elicopterelor. 

După ce terminase, judecata îi revenise pentru câteva 
clipe. Avu un moment de cumpănă. Se întorsese în looşi se 
uitase mirat la aparatele parcate în uriaşul hangar bântuit de 
ecouri şi apoi la propriile-i palme. Miroseau a catran ars. Dar 
aici nu era Powtanville. La Powtanville nu existau elicoptere. 
Soarele de Indiana nu strălucea cu puterea sălbatică a 
soarelui de aici. Se afla în Nevada. Carley şi prietenii lui de 
crâşmă erau morţi. Morți din cauza gripei. 

Trash îşi măsură opera cu îndoială. Ce făcea el aici, sabota 
echipamentul Omului întunecat? Era o absurditate, o nebunie. 
Nu-i rămânea decât să demonteze totul, cât mai repede cu 
putinţă. 

O, dar dacă se gândea la exploziile acelea minunate!... 

Încântătoarele focuri. 

Combustibilul de avion arzând şi risipindu-se peste tot. 
Elicopterele explodând în aer. Extraordinar. 

Deodată, renunţă la viaţa lui cea nouă. Tropăise înapoi la 
maşina lui specială, cu un zâmbet tainic pe faţa arsă de 
soare. Se urcase şi plecase... dar nu foarte departe. 
Aşteptase, până ce o cisternă ieşise în fine din garaj, târându- 
se pe pistă ca un imens gândac măsliniu-cafeniu. lar atunci 
când sări în aer, aruncând săgeți unsuroase de foc în toate 
direcţiile, Trash îşi lăsase binoclul jos şi lătrase spre cer, 
scuturându-şi pumnii în accesul lui de bucurie fără seamăn. 
Dar bucuria nu ţinuse mult, lăsând loc unei spaime de moarte 


şi unei dureri profunde. 

Pornise prin deşert spre nord-vest, mânându-şi maşina cu 
o viteză care ar fi putut să-l coste viaţa. Cât trecuse de 
atunci? Nu ştia. Dacă i s-ar fi spus că erau în 16 septembrie, 
ar fi clătinat din cap, fără să înţeleagă despre ce era vorba. 

Îşi făcu socoteala să se sinucidă, fiind unica soluţie care-i 
mai rămăsese, căci toţi se întorseseră acum împotriva lui, 
ceea ce era în ordinea firească a lucrurilor. Dacă muşti mâna 
care te hrăneşte, nu te poţi aştepta la altceva decât să se 
transforme în pumn. Ceea ce era nu numai un gest natural, 
dar şi un act de justiţie. În spatele camionului avea trei 
canistre mari cu benzină. Avea să şi le toarne în cap şi apoi să 
aprindă un chibrit. Era exact ceea ce merita. 

Dar n-o făcuse. Nu ştia de ce. O forţă, mai tare decât 
chinul agonizant al remuşcărilor şi al singurătăţii, îl oprise. 
Chiar şi arsul de viu, aidoma călugărilor budişti, nu i se părea 
o pedeapsă suficientă. Adormise. lar când se trezi, descoperi 
că în timpul somnului i se strecurase în creier un gând nou, 
iar acel gând era: 

MÂNTUIREA. 

Oare era posibil? Nu ştia. Dar dacă descoperea ceva... 
ceva marc... şi îl ducea Omului Întunecat, la Las Vegas, oare 
nu ar fi fost posibil? Şi chiar dacă MÂNTUIREA era imposibilă, 
ISPĂŞIREA poate că nu. Dacă s-ar fi dovedit realizabil, mai 
exista o şansă să moară mulţumit. 

Ce? Ce anume ar fi putut fi? Ce putea fi suficient de mare 
pentru MÂNTUIRE sau chiar şi pentru /SPĂȘIRE? În nici un caz 
mine sau o baterie de aruncătoare de flăcări, grenade sau 
arme automate. Nici unul dintre lucrurile acestea nu era 
destul de interesant. Ştia unde se află două bombardiere 
experimentale mari (fuseseră construite fără ştirea 
Congresului, plătite din fondurile secrete ale apărării), dar nu 
avea cum să le aducă la Vegas, şi chiar dacă ar fi putut, nu 
exista nimeni care să le piloteze. După cum arătau, era 
nevoie de o echipă formată din cel puţin zece persoane, dacă 
nu mai multe. 

Era ca un senzor de radiaţii infraroşii, care detectează 


căldura în întuneric şi dezvăluie acele surse de căldură ca pe 
nişte forme vagi. Capabil, în chip straniu, să simtă lucrurile 
părăsite în acest tărâm pustiu, unde fuseseră îndeplinite 
atâtea proiecte militare. Ar fi putut să se ducă aţă spre vest, 
direct la Project Blue, acolo de unde pornise toată povestea. 
Dar molima glacială nu era pe gustul lui şi, în felul lui confuz, 
dar nu în întregime ilogic, considera că n-ar fi fost nici pe 
gustul lui Flagg. Molimei nu-i păsa pe cine omoară. Omenirea 
ar fi avut o soartă mai bună dacă cei ce lansaseră Project 
Blue ar fi ţinut cont de acest fapt simplu. 

Prin urmare pornise de la Indian Springs spre nord-vest, în 
peisajul dezolant al lui Nellis Air Force Range", oprindu-şi ma- 
şina ori de câte ori era nevoie să taie sârma ghimpată din 
gardurile înalte, marcate cu semne mari, pe care se putea citi 
PROPRIETATE A GUVERNULUI STATELOR UNITE ACCESUL 
INTERZIS şi SANTINELE ÎNARMATE şi CÂINI DE PAZĂ şi PRIN 
ACESTE FIRE TRECE CURENT DE ÎNALTĂ TENSIUNE. Dar 
electricitatea murise, ca şi câinii de pază şi santinelele 
înarmate, iar Trashcan Man îşi vedea de drum, corectându-şi 
uneori direcţia de mers. Se simţea atras, atras de ceva 
anume. Nu ştia despre ce este vorba, dar bănuia că este ceva 
mare. Suficient de mare. 

Anvelopele Goodyear ale vehiculului său se învârteau 
neîncetat, purtându-l pe Trash peste văi seci şi pante atât de 
stâncoase, încât păreau spinările expuse doar pe jumătate ale 
unor stegozauri. Aerul uscat nu era tulburat de nici o boare. 
Temperatura urcase la peste o sută de grade. In liniştea 
deplină nu se auzea decât huruitul motorului Studebaker 
modificat al maşinii. 

Trecând de culmea unei movile, văzu ce se afla dincolo şi 
opri vehiculul pentru o clipă, ca să se lămurească mai bine. 

Înaintea lui apăruse un complex de clădiri înghesuite, lică- 
rind printre valurile de aer fierbinte ca argintul-viu. Barăci 
Quonset şi construcţii joase din beton. Ici şi colo, vehicule 
nemişcate pe străzile pline de colb. Întreaga zonă era 
împrejmuită cu trei rânduri de sârmă ghimpată, iar de-a 
lungul sârmelor distingea şi conductorii din porțelan. Nu mici, 


pentru curent slab, menit să te ţină la distanţă, ci uriaşi, cât 
pumnul strâns. 

Un drum pavat, cu două benzi, venea dinspre est şi se 
oprea înaintea unui corp de gardă ce amintea de un flacon de 
medicamente blindat. Aici nu întâlneai obişnuitele plăcuţe cu 
texte inteligente, de genul PREZENTAȚI APARATUL DE FOTO- 
GRAFIAT POLIŢISTULUI MILITAR DE SERVICIU sau DACA V-A 
PLĂCUT LA NOI, COMUNICAŢI-I ŞI PARLAMENTARULUI 
DUMNEAVOASTRA. Singurul semn vizibil era unul vopsit cu 
roşu pe fond galben, culorile folosite în caz de pericol, iar 
textul era scurt şi la obiect: DOCUMENT DE IDENTIFICARE 
OBLIGATORIU. 

— Mulţumesc, şopti Trashcan. Habar n-avea cui mulţu- 
meşte. O, îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc. 

Simţul lui special îl călăuzise în acest loc, de care fusese 
tot timpul convins că există fără să ştie unde. 

Introduse maneta în viteza întâi şi cobori cu precauţie 
panta. Peste zece minute, pătrunsese pe drumul de acces la 
corpul de gardă. Drumul era blocat de bariere solide, în dungi 
albe şi negre, iar Trash se dădu jos ca să le examineze. In 
locurile de acest gen existau generatoare puternice, care să 
asigure energie suficientă în cazul situaţiilor deosebite. Se 
îndoia că vreunul dintre generatoare fusese capabil să 
asigure energia vreme de trei luni, totuşi trebuia să fie 
extrem de atent şi să se asigure la fiecare pas că sistemele 
de siguranţă erau scoase din funcţiune. Ceea ce căuta el se 
afla foarte aproape. Nu trebuia sub nici un motiv să se lase 
furat de grabă şi să sfârşească prăjit, ca un pui de găină în 
cuptorul cu microunde. 

În spatele unui perete din sticlă groasă de zece centimetri, 
rezistentă la gloanţe, o mumie în uniformă militară se holba 
undeva, dincolo de el. 

Trash se aplecă şi trecu pe sub barieră, apropiindu-se apoi 
de uşa micii gherete din beton. Incercă şi reuşi s-o deschidă. 
Asta era bine. Când un asemenea loc trecea automat pe 
alimentarea cu energie electrică alternativă, toate intrările 
erau prevăzute să se încuie de la sine. Dacă erai la toaletă, te 


trezeai blocat înăuntru, până ce trecea momentul de criză. 
Dar când se întrerupea şi circuitul de rezervă, totul se debloca 
din nou. 

Santinela moartă răspândea un miros uscat, dulceag, inte- 
resant, ca de scorţişoară amestecată cu zahăr şi pusă pe foc. 
Nu se umflase şi nici nu putrezise, ci pur şi simplu se uscase. 
Pe partea de jos a gâtului se mai distingeau petele negre, 
caracteristice, ale lui Captain Trips. Într-un colţ, în spatele lui, 
stătea sprijinită o puşcă automată Browning. Trashcan Man o 
luă şi ieşi afară. 

Trase piedica în dreptul poziţiei de foc cu foc, reglă înălţă- 
torul şi apoi fixă arma în scobitura umărului lui descărnat. 
Ţinti un izolator de porțelan şi apăsă trăgaciul. Se auzi un 
zgomot puternic, ca şi cum cineva ar fi pocnit din palme, şi în 
nări îi pătrunse parfumul iute al corditei. Tăndările de 
porțelan săriră în toate părţile, dar explozia nu era însoţită de 
flacăra alb-purpurie caracteristică unei descărcări electrice 
puternice. Trashcan Man zâmbi. 

Fredonând încet, se apropie de poartă şi o cercetă. Ca şi 
uşa corpului de gardă, nu era încuiată. O împinse puţin şi apoi 
se chirci. În locul acela se afla o mină de presiune, sub pavaj. 
Nu putea spune de unde ştia, însă era convins că nu se 
înşeală. Era posibil să fie armată, dar la fel de bine putea să 
nu fie. 

Se întoarse la vehiculul său, îl puse în mişcare şi se 
apropie de bariere. Acestea se frânseră cu pocnete şi 
scrâşnete; roţile se rostogoliră peste ele. Soarele deşertului 
bătea nemilos. Ochii stranii ai lui Trashcan Man sclipeau de 
fericire. În faţa porţii coborî din maşină şi apoi introduse din 
nou maneta în viteza întâi. Vehiculul îşi văzu de drum fără 
şofer şi deschise poarta până la capăt. Trashcan Man se 
repezi în corpul de gardă. 

Închise ochii, dar nu urmă nici o explozie. Foarte bine, era 
semn că nu mai mergea absolut nimic. Sistemele de 
siguranţă mai funcţionaseră poate o lună, chiar două, dar în 
cele din urmă căldura şi lipsa lucrărilor de întreţinere le 
venise de hac. Cu toate acestea, era hotărât să nu-şi 


slăbească vigilenţa. 

Între timp, maşina lui înainta senin în dirceţia peretelui 
ondulat al unei barăci Quonset lungi. Trashcan Man intră în 
bază şi porni în fugă după ea, ajungând-o din urmă tocmai 
când sărea bordura a ceea ce un indicator denumea Illinois 
Street. Trase de manetă şi maşina se opri. Se urcă, o întoarse 
şi se apropie de baracă prin faţă. 

Era un dormitor. În interiorul plin de umbre se simţea 
acelaşi miros de zahăr şi scorţişoară. Pe cele vreo cincizeci de 
paturi zăceau risipiţi poate douăzeci de soldaţi. Trashcan Man 
străbătu intervalul dintre paturi, întrebându-se încotro 
mergea. Aici nu exista nimic care să-l intereseze, corect? 
Bărbaţii fuseseră şi ei un soi de arme la vremea lor, dar acum 
gripa îi neutralizase. 

Chiar la capătul clădirii se afla însă ceva care-i stârni 
interesul. Un anunţ. Se apropie să-l citească. Căldura de aici 
era insuportabilă. Simţea cum îi zvâcnesc tâmplele şi i se 
umflă ţeasta. Dar când ajunse înaintea semnului, începu să 
zâmbească. Da, aici era. Undeva, în această bază, se găsea 
ceea ce căuta el. 

Pe plăcuţă era reprezentat schematic un om care făcea 
duş. Îşi săpunea bine organele genitale, aproape complet 
acoperite cu o jerbă de bule. Legenda suna astfel: NU UITA! 
ESTE SPRE BINELE TĂU SĂ FACI ZILNIC DUŞ! 

Dedesubt era desenată o emblemă în galben şi negru: trei 
triunghiuri cu vârful în jos. 

Simbolul radiațiilor. 

Trashcan Man izbucni în râs, ca un copil, şi bătu din palme 
în liniştea desăvârşită ce-l înconjura. 


CAPITOLUL 69 


WHITNEY HORGAN îl găsi pe Lloyd în cameră, zăcând pe 
patul pe care îl împărţise până nu demult cu Dayna Jurgens. 
Pe pieptul lui gol ţinea un pahar mare de gin cu tonic. şi 


contempla solemn imaginea reflectată de oglinda de 
deasupra capului. 

— Poftim înăuntru, spuse când dădu cu ochii de Whitney. 
Ce rost are să ne împiedicăm de etichetă, pentru Dumnezeu. 
Nu te chinui să baţi la uşă! Ticălosule! 

Ultimul cuvânt se auzi ticăosule. 

— Eşti beat, Lloyd? îl întrebă Whitney precaut. 

— Nu. Nu încă. Dar am s-ajung şi-acolo. 

— Ele aici? 

— Cine? Neiînfricatul Conducător? Lloyd se ridică. Cine ştie 
pe unde e. Vagabondul de la Miezul Nopţii. 

Râse şi se culcă la loc. 

Whitney spuse cu voce scăzută: 

— Ai face bine să-ţi pui pavăză la gură. Ştii doar că nu-i 
bine să pui botul pe tărie cât timp el... 

— Pe dracu'. 

— Adu-ţi aminte ce i s-a întâmplat lui Hec Drogan. Şi lui 
Strellerton. 

Lloyd făcu din cap că ştie. 

— Ai dreptate. Pereţii au urechi. Afurisiţii de pereţi au 
urechi. Ai auzit vreodată vorba asta? 

— Mda, am mai auzit-o de vreo două ori. lar aici se şi 
potriveşte, Lloyd. 

— Chiar aşa. Lloyd se ridică pe neaşteptate în picioare şi 
aruncă paharul în cealaltă parte a camerei, unde se făcu 
ţăndări. Asta-i pentru măturător. Corect, Whitney? 

— Te simţi bine, Lloyd? 

— Foarte bine. Vrei un gin cu tonic? 

Whitney ezită o clipă. 

— Nu, nu-mi place fără lămâie verde. 

— Hei, păi atunci să nu-mi spui mie nu, doar din cauza 
asta! Am lămâie. Dintr-o cutie de plastic. Lloyd se duse la bar 
şi ridică la vedere sticla din plastic cu ReaLime. Arată ca 
testiculul stâng al Monstrului Verde. Nu ţi se pare comic? 

— Are gust de lămâie verde? 

— Păi sigur că are, spuse Lloyd morocănos. Cu ce credeai 
că seamănă? Cu cartofi prăjiţi? Ei, ce părere ai? Fii bărbat şi 


bea un pahar cu mine. 

— Păi... bine. 

— Mergem la fereastră şi ne bucurăm şi de privelişte. 

— Nu, răspunse Whitney dur şi sec. 

Lloyd se opri în drumul spre bar, pălind brusc. Se uită la 
Whitney şi privirile lor se întâlniră o clipă. 

— Mda, bine, consimţi Lloyd. Te rog să mă scuzi, gusturi 
proaste. 

— Nu face nimic. 

Lucrurile erau cu adevărat în neregulă, ceea ce ştiau prea 
bine amândoi. Femeia pe care Flagg o prezentase drept 
"mireasa" lui se aruncase de la etaj cu două zile în urmă. 
Lloyd îşi aminti de Ace High zicând că Dayna nu ar fi putut să 
sară de la balcon, din cauză că ferestrele nu se deschideau. 
Dar pe acoperiş se găsea o terasă unde puteai sta la soare. 
Probabil şi-au închipuit că nici unul dintre jucătorii cu 
adevărat barosani — arabi, marea majoritate — nu se vor 
arunca de sus. Habar n-aveau de nimic. 

Îi pregăti lui Whitney un gin-tonic, se aşezară şi băură o 
vreme în linişte. Soarele apunea într-o mare de flăcări roşii. In 
cele din urmă, Whitney spuse atât de încet, încât îl auzeai cu 
greu: 

— Crezi că s-a aruncat de bunăvoie? 

Lloyd ridică din umeri. 

— Ce mai contează? Desigur. Cred că s-a aruncat singură. 
Tu n-ai face la fel, dacă ai fi măritată cu e/? Eşti gata? 

Whitney se uită în pahar şi constată, oarecum surprins, că 
băuse tot. l-l întinse lui Lloyd, care se duse la bar. Lloyd turna 
gin din belşug, iar Whitney simţea că-i vâjâie capul de pe 
acum. 

Băură din nou în linişte, contemplând apusul soarelui. 

Apoi, Whitney întrebă: 

— Ce se mai aude eu individul acela, Cullen? 

— Nimic. Tărărău. Zero barat. Eu n-am auzit nimic, Barry 
n-a auzit nimic. Nimic de pe US 40 şi 30, de pe US 2 şi 74, sau 
de pe 1-15. Nimic de pe drumurile laterale. Peste tot avem 
pază, dar de nicăieri nu avem nici o veste. E pe undeva prin 


deşert, iar dacă umblă în continuare doar noaptea şi dacă se 
orientează să menţină direcţia spre est, va reuşi să se 
strecoare. Şi, de fapt, ce importanţă are? Ce le poate spune 
el? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. După părerea mea, să se ducă învârtindu-se. 

Whitney nu se simţea în largul lui. Lloyd era din nou la un 
pas de o observaţie critică la adresa şefului. Efectul alcoolului 
era şi mai puternic, lucru care îl bucura. Poate că în curând 
avea să adune atâta curaj încât să spună ceea ce 
intenţionase de la bun început. 

— Am să-ţi mărturisesc ceva, spuse Lloyd, aplecându-se 
înainte. A pierdut partida. Ai auzit vreodată zicala aia 
nenorocită? Se apropie sfârşitul meciului, partida e aproape 
pierdută şi n-are nici jucător de rezervă mai de Doamne-ajută. 

— Lloyd, eu... 

— Ai terminat? 

— Da, uite că da. 

Lloyd pregăti încă un rând. Îi întinse un pahar lui Whitney 
şi se scutură uşor când gustă dintr-al lui. Era aproape numai 
gin curat. 

— A pierdut partida, reveni Lloyd la textul lui. Mai întâi 
Dayna, pe urmă băiatul ăsta, Cullen. Propria lui soţie — dacă 
asta era cu adevărat — face saltul în gol. Ai impresia că 
dublul ei salt mortal de la terasa de pe acoperiş făcea parte 
din planul lui de joc? 

— Nu trebuie să discutăm despre asta. 

— Şi Trashcan Man. Uită-te ce-a fost în stare să facă, de 
unul singur. Cu prieteni ca ăştia, cine mai are nevoie de 
inamici? Asta aş vrea şi eu să ştiu. 

— Lloyd?... 

Lloyd clătină din cap. 

— Nu înţeleg deloc. Toate mergeau din plin, până în seara 
când a apărut şi ne-a spus că bătrâna murise dincolo, în Free 
Zone. Ne-a spus că ultimul obstacol era înlăturat din calea 
noastră. Dar tocmai atunci lucrurile au început s-o ia razna. 

— Lloyd, cred că nu e bine să... 


— Dar acum nu mai ştiu. Am putea să-i cucerim la primă- 
vară, atacându-i pe uscat. Până atunci e clar că nu putem 
porni. Dar până la primăvară, Dumnezeu ştie ce mai adună 
acolo, este? Aveam de gând să-i lovim înainte de a apuca să 
le treacă prin cap cine ştie ce năzbâtii, iar acum nu mai 
putem. Şi mai trebuie să-l punem la socoteală şi pe Trashy, 
Doamne Dumnezeule. Mişună prin deşert, scotocind prin cine 
ştie ce unghere, iar eu sunt absolut sigur... 

— Lloyd, îl rugă Whitney cu voce scăzută, sugrumată. 
Ascultă-mă. 

Lloyd se aplecă spre el, îngrijorat. 

— Ce? Ce s-a-ntâmplat, bătrâne? 

— Nu mi-am închipuit că o să am curajul să vorbesc cu 
tine, îi mărturisi Whitney, strângând paharul cu putere. Eu şi 
cu Ace High şi cu Ronnie Sykes şi cu Jenny Engstrom. O 
tăiem. Vrei să vii şi tu? Cristoase, e o nebunie să-ţi spun ţie 
toate astea, care eşti atât de apropiat de el. 

— O tăiaţi? Unde vă duceţi? 

— În America de Sud, cred. Brazilia. Consider că e destul 
de departe. Se opri, se frământă, apoi continuă orbeşte. Mulţi 
au plecat. Ei, poate nu mulţi, în orice caz au dispărut destui, 
iar numărul lor creşte cu fiecare zi. Părerea lor este că Flagg 
nu poate să câştige partida. O parte se duc spre nord, în 
Canada. Acolo-i prea frig pentru mine. Dar undeva trebuie să 
fug. Dacă aş avea speranţa că mă primesc, m-aş duce în est. 
Şi dacă aş fi sigur că putem pătrunde într-acolo. 

Whitney se opri brusc şi se uită îngrozit la Lloyd. Avea 
figura unui om care este de părere că a mers mult prea 
departe. 

— Stai liniştit, îi spuse Lloyd cu blândeţe. N-am de gând să 
te torn, bătrâne. 

— Pur şi simplu... toate s-au dus de râpă aici, spuse 
Whitney cu jale. 

— Când aveţi de gând să plecaţi? 

Whitney îi aruncă o privire încărcată de bănuieli. 

— O, îmi pare rău că am întrebat. Ai terminat? 

— Nu încă, îi răspunse Whitney, privind în pahar. 


— Eu da. Se apropie de bar şi, cu spatele la Whitney, 
spuse: Eu n-aş putea. 

— Cum? ` i 

— N-aş putea! strigă Lloyd, întorcându-se. li sunt dator. li 
sunt foarte dator. M-a scos dintr-o situație cât se poate de 
neplăcută, la Phoenix, iar de atunci am fost alături de el. Mi se 
pare o veşnicie de atunci. 

— Te cred. 

— Dar e mai mult decât atât. Mi-a făcut ceva, că am mai 
multă judecată decât înainte. Nu ştiu exact ce anume, dar eu 
nu mai sunt acelaşi, Whitney. Nici pe departe. Înainte de... el, 
nu eram decât un pungaş mărunt. Acum m-a pus să conduc 
aici şi mă descurc cât se poate de onorabil. Mi se pare că 
gândesc mai bine. Da, m-a făcut mai deştept. Lloyd îşi ridică 
piatra neagră de pe piept, îi aruncă o privire, apoi o lăsă din 
nou să cadă. Îşi şterse degetele de pantaloni, ca şi cum ar fi 
atins un lucru spurcat. Sunt conştient că nu sunt vreun geniu 
nici acum. Trebuie să scriu tot ce am de făcut într-o agendă, 
că altfel uit. Dar cu el în spate, sunt în stare să dau ordine şi, 
de cele mai multe ori, lucrurile merg bine. Înainte nu eram în 
stare decât să ascult ordine şi să intru în încurcături. M-am 
schimbat... de fapt, el m-a schimbat. Mda, mi se pare o 
veşnicie de când sunt cu el. Când am ajuns la Vegas, nu erau 
aici decât şaisprezece persoane. Printre ei se afla Ronnie, la 
fel şi Jenny şi bietul Hec Drogan. Îl aşteptau. Când am ajuns în 
oraş, Jenny Engstrom s-a lăsat pe genunchii ăia ai ei frumoşi 
şi i-a sărutat cizmele. Cred că nu ţi-a mărturisit asta niciodată, 
în pat. Îi zâmbi strâmb lui Whitney. Acum vrea s-o taie. Păi, n- 
o acuz, după cum nu te acuz nici pe tine. Dar e foarte uşor să 
strici o treabă care începuse bine, ce părere ai? 

— Rămâi aici? 

— Până la capăt, Whitney. Al lui sau al meu. Îi datorez 
asta. 

Nu adăugă că mai avea suficientă încredere în Omul 
Întunecat ca să fie de părere că Whitney şi ceilalţi aveau mari 
şanse să sfârşească pe cruce. Şi mai era ceva. Aici era omul 
numărul doi după Flagg. Dar în Brazilia ce putea fi? Păi 


Whitney şi Ronnie erau ambii mai inteligenţi decât el. El şi cu 
Ace High aveau să ajungă pe poziţii de subordonare, ceea ce 
nu era pe gustul lui Lloyd. Altădată nu i-ar fi păsat, dar 
lucrurile se schimbaseră. lar pentru schimbările petrecute în 
cap, descoperea el, nu exista cale de întoarcere. 

— S-ar putea să ne iasă figura la toţi, spuse Whitney cu ju- 
mătate de gură. 

— Sigur că da, îi răspunse Lloyd, gândind: Dar n-aş vrea 
să fiu în pielea voastră, dacă lucrurile se întorc totuşi în 
favoarea lui Flagg. N-aş vrea să fiu în pielea voastră când va 
avea vreme să bage de seamă că sunteți acolo, în Brazilia. 
Călăritul pe cruce s-ar putea să fie atunci lucrul de care vă 
veți teme cel mai puțin...Vreau să-ţi propun un toast, 
Whitney, continuă Lloyd. 

Whitney îşi ridică şi el paharul. 

— Nimeni să nu aibă de suferit, spuse Lloyd. Aceasta-i 
urarea mea. Nimeni să nu aibă de suferit. 

— Să ştii că beau pe chestia asta, exclamă Whitney cu 
înflăcărare, ceea ce şi făcu, acompaniat de Lloyd. 

Whitney plecă la scurtă vreme. Lloyd bău mai departe. Pe 
la 9.30 căzu răpus şi adormi ţeapăn pe patul rotund. Nu avu 
vise, ceea ce aproape compensă chinul mahmurelii de a doua 
zi. 


Când soarele răsări în dimineaţa de 17 septembrie, Tom 
Cullen îşi făcu tabăra în apropiere de Gunlock, Utah. Era 
suficient de rece ca să-şi vadă vălătucii albi ai respirației. 
Urechile îi degeraseră. Dar se simţea bine. În noaptea aceea 
trecuse foarte aproape de un drum prost, plin de şanţuri, şi 
văzuse trei bărbaţi adunaţi în jurul unui foc mic, care 
răspândea scântei. Tustrei erau înarmaţi cu puşti. 

In încercarea de a-i ocoli printr-un teren bolovănos — se 
afla atunci pe marginea vestică a terenurilor sterpe din Utah 
— stârnise o mică avalanşă de pietre care se rostogoliră într-o 
vale seacă. Tom îngheţă. Urină caldă i se scurse pe picioare, 
dar nu deveni conştient că făcuse pe el, ca un copil, decât 


după vreo oră. 

Toţi trei se ridicară, doi dintre ei cu armele pregătite. 
Camuflajul lui era ca şi inexistent, fiind o umbră printre 
celelalte umbre. Luna se ascundea în spatele unei creste de 
nori. Dacă alegea acest moment să iasă la iveală... 

— E un cerb, îi linişti unul dintre bărbaţi. Îi întâlneşti peste 
tot locul. 

— Cred că ar trebui să cercetăm, propuse altul. 

— Bagă-ţi degetul în cur şi cercetează acolo, îi aruncă al 
treilea, punând capăt discuţiei. 

Se aşezară iarăşi lângă foc, iar Tom se strecură mai 
departe, pregătindu-şi cu grijă fiecare pas, urmărind cum 
focul lor de tabără se îndepărtează cu încetineală 
exasperantă. Peste o oră nu se mai distingea decât o geană 
palidă pe panta de la picioarele lui. Dispăru, în fine, şi, o dată 
cu asta, o greutate imensă i se ridică parcă de pe umeri. 
Incepu să se simtă în siguranţă. Se afla încă în Vest şi nu avea 
să-şi slăbească vigilenţa — Doamne, nu — dar primejdia nu 
mai părea la fel de acută. 

lar acum, când soarele răsărise, se făcu ghem printre 
tufişurile mici şi dese şi se pregăti de somn. Trebuie să-mi fac 
rost de nişte pături, socoti el. Se face rece. Apoi somnul îl fură 
brusc, ca de obicei. 

Îl visă pe Nick. 


CAPITOLUL 70 


TRASHCAN MAN găsise ceea ce căutase. 

Străbătea un culoar ascuns la mare adâncime sub 
pământ, tot atât de întunecos ca o galerie de mină. In stânga 
ţinea o lanternă, în dreapta avea o puşcă, temându-se de 
atmosfera sinistră ce domnea acolo. Se suise într-un cărucior 
electric care mergea aproape fără zgomot prin coridorul cel 
larg. Singurul sunet emis de motor era un zumzet scăzut, 
aproape imperceptibil. 


Era de fapt o imensă platformă de transport, cu un loc 
pentru şofer. Pe platformă era încărcat un focos atomic. 

Era greu. 

Trash nu putea să aprecieze cât de greu, pentru că nici 
măcar nu fusese în stare să-l clintească din loc. Era lung şi 
cilindric. Şi rece. Trecându-şi mâna peste suprafaţa curbată, îi 
venea greu să creadă că această bucată din metal amorf arc 
capacitatea să elibereze o asemenea cantitate de căldură. 

Il descoperise la ora 4 de dimineaţă. Se întorsese în garaj 
şi luase un troliu cu lanţ. Coborâse troliul la subsol şi fixase 
focosul în lanţ. Nouăzeci de minute mai târziu, îl ridicase şi-l 
aşezase frumos pe căruciorul electric, cu vârful în sus. Pe vârf 
se putea citi A161410USAF. Anvelopele de cauciuc dur ale 
căruciorului se lăsaseră vizibil sub greutatea imensă. 

Se apropia acum de capătul culoarului. Chiar în faţa lui se 
deschideau larg uşile liftului pentru marfă. Ar fi avut destul 
loc să intre cu transportorul, dar curentul electric nu 
funcţiona. Trash coborâse pe trepte. Şi troliul îl coborâse în 
acelaşi fel. Troliul era uşor în comparaţie cu focosul. Nu 
cântărea decât vreo şaptezeci de kilograme. Coborâse totuşi 
cu dificultate cele cinci paliere. 

Cum avea să urce focosul pe trepte? 

O macara acționată cu motor, îi şopti o voce interioară. 
Aşezat pe scaunul şoferului şi luminând cu lanterna la 
întâmplare, în jur, Trash clătina din cap. Desigur, aceasta era 
soluţia. Să urce focosul cu o macara. Motorul rămânea sus şi 
trăgea, treaptă cu treaptă, dacă era nevoie. Dar unde găsea 

el cinci sute de metri de lanţ, dintr-o singură bucată? 

Probabil că nu avea unde. Dar putea să sudeze bucăţi de 
lanţ. Oare era bine? Aveau să reziste sudurile? Greu de zis. ŞI 
chiar dacă ţineau, cum rămânea cu meandrele pe care le 
făceau palierele? 

Sări jos şi mângâie suprafaţa netedă a focosului ucigaş în 
liniştea şi întunericul ce-l înconjurau. 

Dar dragostea te face ingenios. 

Lăsând focosul nuclear în cărucior, urcă din nou scările, 
într-o bază ca aceasta, puteai găsi orice. Avea să descopere şi 


el ceea ce-i trebuia. 

Urcă două etaje şi se opri să-şi tragă respiraţia. Deodată îi 
veni în minte următoarea întrebare: Am fost radiat? Toate 
substanţele acestea erau ascunse în spatele unui scut de 
plumb. Dar în filmele de îa televizor, oamenii care mânuiau 
substanţe radioactive purtau întotdeauna costume de 
protecţie şi ecusoane prevăzute cu film, care-şi schimbau 
culoarea de îndată ce luai o porţie prea mare de radiaţii. Din 
cauză că radiaţiile nu făceau zgomot. Nu le vedeai. Işi făceau 
cuib în carnea şi în oasele tale. Nu ştiai că eşti bolnav până ce 
nu începeai să borăşti, să-ţi pierzi părul şi să ieşi la baie din 
cinci în cinci minute. 

Avea să i se întâmple şi lui la fel? 

Ajunse la concluzia că nu-i pasă. Cum-necum, bomba avea 
să ajungă sus. Într-un fel sau altul avea s-o urce. Într-un fel 
sau altul avea să ajungă cu ea la Las Vegas. Trebuia să 
îndrepte cumva răul teribil pe care-l făcuse la Indian Springs. 
Dacă i se cerea să moară pentru a-şi ispăşi greşeala, atunci 
era gata să moară. 

— Îmi dau şi viaţa pentru tine, şopti el în întuneric, conti- 
nuând apoi să urce scara. 


CAPITOLUL 71 


ERA APROAPE DE MIEZUL NOPŢII, în seara de 17 
septembrie. Randall Flagg se afla în deşert, înfăşurat în trei 
pături, din cap până-n picioare. A patra pătură şi-o înfăşurase 
în jurul capului, ca un burnuz, încât numai ochii şi vârful 
nasului i se mai vedeau. 

Încetul cu încetul, îşi alungă toate gândurile. Rămase ne- 
mişcat. Stelele răspândeau focul lor rece, lumina vrăjită. 

Îşi trimise Ochiul. 

ÎI simţi cum se separă de el cu o mică smucitură 
nedureroasă. Plecă în zbor, tăcut ca un şoim, înălțându-se pe 
curenţii întunecaţi. Acum se contopise cu noaptea. Era ochi 


de cioară, ochi de lup, ochi de nevăstuică, ochi de pisică. 
Scorpionul, păianjenul pândind din ascunzişul lui subteran. 
Săgeata înmuiată în otrava letală plutind prin văzduhul 
deşertului. Indiferent de ce i se întâmplase până acum, Ochiul 
nu-l părăsise. 

In timp ce Ochiul zbura fără efort, lumea lucrurilor 
condamnate să rămână lipite de pământ se întindea înaintea 
lui ca o tipsie. 

Vin... au ajuns aproape în Utah... 

Zbura la înălţime, departe şi tăcut deasupra unei lumi 
transformate în ţintirim. Dedesubtul lui, deşertul se întindea 
ca un sepulcru alb, tăiat de panglica întunecată a autostrăzii 
interstatale. Pluti spre est, traversând acum graniţa dintre 
state, în timp ce trupul îi rămăsese departe, în urmă, cu ochii 
daţi peste cap, albi şi orbi. 

Peisajul începu să se schimbe. Movile, coloane stranii, 
săpate de vânt şi podişuri înalte. Şoseaua trecea printre ele, 
fără să se abată de la direcţie. La extremitatea nordică se 
distingeau Bonneville Salt Flats, iar Skull Valley undeva, la 
vest. Zbura. Foşnetul mort şi îndepărtat al vântului... 

Un vultur cocoţat pe cea mai înaltă ramură a unui 
străvechi pin lovit de trăsnet, la sud de Richfield, simţi ceva 
trecând foarte aproape de el, ceva care trimitea priviri de 
moarte şuierând în noapte; vulturul porni în zbor neînfricat, 
pentru a fi întâmpinat de un val de răceală de moarte. Năucit, 
vulturul căzu până aproape de pământ, unde reuşi să-şi 
revină în simţiri. 

Ochiul Omului Întunecat îşi continuă drumul spre est. 

Şoseaua care se vedea acum dedesubt era 1-70. Oraşele 
păreau nişte îngrămădiri informe, vizitate doar de şobolani, 
pisici şi de cerbii care începuseră să se strecoare dinspre 
păduri, pe măsură ce dispărea mirosul de om. Oraşe purtând 
nume ca Freemont, Green River, Sego, Thompson sau Harley 
Dome. Apoi un oraş mic, şi el rămas pustiu, Grand Junction, 
Colorado. Apoi... 

Chiar la est de Grand Junction se vedea licărirea unui foc 
de tabără. 


Ochiul prinse să coboare în spirală. 

Focul era pe cale să se stingă. In jurul lui dormeau patru 
forme. 

Inseamnă că era adevărat. 

Ochiul le cercetă cu răceală. Veneau. Din raţiuni pe care 
nu-i era la îndemână să le pătrundă, veneau cu adevărat. 
Nadine grăise adevărul. 

Auzi un mârâit furios şi Ochiul îşi îndreptă ateriţia spre 
locul acela. De cealaltă parte a focului se găsea un câine, cu 
capul aplecat şi cu coada încolăcită şi lăsată în jos. Ochii îi 
scânteiau ca nişte funeste pietre de chihlimbar. Mârâitul lui 
continuu amintea de o pânză sfâşiată la nesfârşit. Ochiul se 
holbă la el, iar câinele îi răspunse fără teamă. Buza i se trase 
înapoi, dezvelindu-i colții. 

Una dintre forme se ridică: 

— Kojak, nu vrei să te potoleşti, pentru numele lui Dumne- 
zeu? 

Kojak continuă să mărâie, cu părul zbârlit. 

Glen Bateman, cel care se trezise din somn, se uită în jur, 
neliniştit. 

— Cine-i acolo, băiete? îşi interogă în şoaptă câinele. E 
cineva prin preajmă? 

Kojak continua să mârâie profund. 

— Stu! 

Glen îl scutură pe cel de alături. Forma mormăi ceva şi 
rămase tăcută în sacul de dormit. 

Omul Întunecat, transformat acum în Ochiul Întunecat, 
văzuse destul. Porni spre înălţimi, urmărind o ultimă imagine 
a câinelui. Mârâitul gutural se transformă într-o serie de 
lătrături, la început sonore, apoi estompându-se şi dispărând. 

Linişte şi întunericul alunecând repede pe lângă el. 

Peste un timp, se opri asupra deşertului, privind în jos spre 
propriul său trup. Cobori încet, apoi se cufundă în sine. Pentru 
câteva clipe, se război cu o senzaţie curioasă de ameţeală ce 
însoțea împreunarea a două lucruri. Apoi Ochiul dispăru şi nu 
mai rămaseră decât propriii lui ochi, deschişi spre stelele reci 
şi strălucitoare. 


Veneau, era adevărat. 

Flagg surâse. Bătrâna îi sfătuise să vină? Au fost oare 
dispuşi să-i dea ascultare dacă, pe patul de moarte, femeia le 
poruncise să comită o sinucidere în acest mod nou? Aşa părea 
să fie. 

El scăpase din vedere un lucru atât de simplu, încât i se 
părea de-a dreptul umilitor: şi cí aveau problemele lor, şi /or 
le era teamă... şi, în consecinţă, făceau o greşeală colosală. 

Dar dacă fuseseră alungaţi? 

Cochetă cu ideea o vreme, însă în cele din urmă hotărî că 
nu era de crezut. Veneau din proprie iniţiativă. Veneau sub 
pavăza dreptăţii şi virtuţii, ca un grup de misionari 
apropiindu-se de satul canibalilor. 

O, era încântător! 

lată sfârşitul îndoielilor. lată sfârşitul temerilor. Nu era 
nevoie decât de priveliştea căpăţânilor celor patru, înşirate în 
vârful ţepuşelor în faţa fântânii de la MGM Grand. Va aduna 
toată suflarea din Vegas şi-o va pune să treacă prin faţa lor şi 
să se uite atent. Se vor face fotografii, se vor tipări afişe, pe 
care le va trimite şi la L.A., San Francisco, Spokane şi 
Portland. 

Cinci capete. Va înălța în ţeapă şi capul câinelui. 

— Bun câine, spuse Flagg, râzând pentru prima oare de 
când Nadine îl ispitise s-o arunce de pe acoperiş. Bun câine, 
repetă el, rânjind. 

Dormi bine în noaptea aceea, iar de dimineaţă trimise 
vorbă să fie triplată paza pe drumurile dintre Utah şi Nevada. 
Acum nu mai era căutat un bărbat singur în drum spre est, ci 
patru bărbaţi şi un câine venind spre vest. Trebuia să fie 
capturați vii. Vii, cu orice preţ. 

O, da. 


CAPITOLUL 72 


— ŞTIŢI, spuse Glen Bateman, privind spre Grand Junction, 


în lumina primilor zori, am auzit expresia "potol greţos" de ani 
şi ani, fără să fiu sigur ce înseamnă cu adevărat. Acum cred 
că am priceput. 

Îşi cobori privirea spre micul dejun dinaintea lui — un şir 
de cârnaţi sintetici Morning Star Farms — şi trase o 
strâmbătură. 

— Aştia încă sunt buni, observă Ralph cu toată 
seriozitatea. Să fi văzut ce potol ne dădeau nouă în armată. 

Stăteau în jurul focului de tabără, pe care Larry îl 
aprinsese cu o oră în urmă. Se îmbrăcaseră cu toţii gros şi 
purtau mănuşi, iar acum luau a doua ceaşcă de cafea din ziua 
aceea. Temperatura nu se ridica peste două grade, iar cerul 
era înnorat şi sumbru. Kojak trăgea un pui de somn, atât de 
aproape de flăcări cât doar să nu-şi pârlească blana. 

— Am terminat de hrănit animalul din mine, declară Glcn, 
ridicându-se. Acum am timp să mă ocup de cei sărmani şi 
înfometați. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu vreau să 
mă ocup decât de gunoi. Il voi îngropa eu. 

Stu îi întinse farfuria şi ceaşca de hârtie. 

— Mersul pe jos ne face foarte bine, nu, cheliosule? Pun 
pariu că n-ai mai fost într-o formă atât de bună de când aveai 
douăzeci de ani. 

— Mda, adică acum şaptezeci de ani, completă Larry, 
râzând. 

— Stu, n-am mai fost într-o asemenea formă niciodată, îi 
răspunse Glen posomorât, adunând resturile şi punându-le în 
punga de plastic pe care intenţiona s-o îngroape. Nici n-am 
vrut să ajung într-o asemenea formă. Dar nu mă deranjează. 
După cincizeci de ani de agnosticism declarat, soarta mea, 
din câte se pare, este să-L urmez pe Dumnezeul unei negrese 
bătrâne până în fălcile morţii. Dar dacă asta este soarta mea, 
mă supun. La o adică, prefer să merg pe jos decât într-un 
vehicul. Mersul pe jos durează mai mult, prin urmare şi viaţa 
mea se prelungeşte... cu doar câteva zile, de fapt. Vă rog să 
mă scuzaţi, domnilor, trebuie să înmormântez cum se cuvine 
gunoiul acesta. 

Îl urmăriră cu privirea ducându-se spre marginea taberei, 


cu o mică lopată în mână. Acest "tur pe jos al Statului 
Colorado şi al altor obiective din vest", după cum îl denumise 
Glen, era cea mai grea încercare chiar pentru el însuşi. Glen 
era cel mai în vârstă dintre ei, mai bătrân decât Ralph 
Brentncr cu doisprezece ani. Pe de altă parte, reuşise să le 
facă celorlalţi călătoria mai uşoară. Dădea mereu replici 
ironice, dar binevoitoare, şi părea împăcat cu sine. Faptul că 
era capabil să ţină pasul cu ei zi de zi îi impresiona pe ceilalţi. 
Avea cincizeci şi şapte de ani şi în ultimele trei sau patru 
dimineţi reci Stu îl văzuse cum îşi masa încheieturile 
degetelor, strâimbându-se de durere. 

— Te chinuie aşa tare? îl întrebase Stu cu o zi în urmă, 
cam la o jumătate de oră după ce porniseră la drum. 

— Aspirina mă ajută să fac faţă. Ştii, e artrită, dar peste 
cinci sau şapte ani ar fi mult mai rău. Deşi, cinstit vorbind, 
East Texas, nu sper să mai apuc şi momentul acela. 

— Eşti convins că acela ne va răzbi? 

La care Glen Bateman le dăduse un răspuns cu totul 
ciudat: 

— Nu-mi va fi teamă de nici o primejdie. 

Aceasta pusese capăt discuţiei. 

Acum îl auziră cum săpa în pământul îngheţat, 
blestemând. 

— Un tip nemaipomenit, ce ziceţi? spuse Ralph. 

— Ai dreptate, aşa e, confirmă Larry. 

— Intotdeauna am fost de părere că profesorii de colegiu 
sunt nişte fătălăi, dar el este sigur o excepţie. Ştii ce mi-a zis 
când l-am întrebat de ce nu aruncă pur şi simplu gunoiul la 
marginea drumului? Că nu-i cazul să începem din nou cu 
porcării de felul ăsta. Şi că oricum am luat de la capăt destule 
din vechile căcaturi. 

Kojak se ridică şi o luă pe urmele lui Glcn, ca să vadă ce 
face. Vocea acestuia ajunse până la ci: 

— Ei, ai apărut şi tu, leneş ce eşti. Incepusem să mă întreb 
ce-ai de gând să faci. Vrei să te îngrop şi pe tine? 

Larry surâse şi-şi scoase de la brâu pasmetrul, luat dintr- 
un magazin Golden, de obiecte sportive. Îl reglă în funcţie de 


lungimea pasului său, apoi şi-l prinse la centură, ca pe un 
metru de dulgher, în fiecare seară îşi nota distanţa parcursă 
în ziua respectivă pe o foaie de hârtie îndoită de nenumărate 
ori şi mototolită. 

— Pot să văd şi eu fiţuica aia mincinoasă? întrebă Stu. 

— Sigur că da, spuse Larry, întinzându-i-o. 

Drept titlu, Larry scrisese: De /a Boulder la Vegas sunt 
1234 kilometri. lar dedesubt: 


Dată Km Total 
km 

6 45, 45,0 
septembrie (0) 

7 43, 88,2 
septembrie 2 

8 42, 130,6 
septembrie 4 

9 45, 175,7 
septembrie 1- 

10 44, 220,3 
septembrie 6 

11 46, 266,8 
septembrie 5 

12 46. 312,8 
septembrie 0) 

13 47, 360,4 
septembrie 6 

14 51, 411,6 
septembrie 2 

15 52, 463,8 
septembrie 2 

16 septembrie 56,8 520,6 

17 septembrie 59,5 580,1 


Stu scoase un petic de hârtie din portmoneu şi făcu mai 


multe socoteli. 

— Mergem mai repede decât la începutul călătoriei, dar 
încă mai avem peste şase sute de kilometri până la 
destinaţie. Fir-ar al naibii, n-am ajuns nici la jumătate. 

— Ai dreptate, mergem mai repede, confirmă Larry. Dru- 
mul e la vale. Şi Glen are dreptatea lui, ştii? La ce bun să ne 
grăbim? Oricum individul ăla ne va şterge de pe faţa 
pământului când ajungem acolo. 

— Mie nu-mi vine să cred, interveni Ralph. E foarte posibil 
să murim, nu-ncape îndoială, dar asta nu se va întâmpla aşa, 
simplu, ţac-pac. Mother Abagail nu ne-ar fi trimis încoace 
ştiind că o să fim asasinați şi basta. Pentru nimic în lume n-ar 
fi făcut ea aşa ceva. 

— Eu nu cred că ea este cea care ne-a trimis la drum, 
completă Stu calm. 

Larry îşi reglă pasmetrul la zero pentru ziua respectivă, 
aparatul ţăcănind discret de patru ori: 000,0. Stu aruncă 
ţărână peste ultimii tăciuni ai focului de tabără. Aşa 
decurgeau micile ritualuri ale dimineţii. Se aflau de 
douăsprezece zile pe drum. Stu avea impresia că acest 
scenariu va continua veşnic: Glen se plângea cu blândeţe de 
mâncare, Larry nota distanţele parcurse pe foaia crâmpoţită, 
cele două ceşti cu cafea, cineva îngropa gunoiul adunat, 
altcineva stingea focul. Devenise o rutină, o rutină bună. Uitai 
de destinaţia finală, ceea ce era foarte bine. Dimineaţa, Fran 
părea foarte departe de el — perfect conturată, dar extrem 
de departe, ca o fotografie păstrată în medalion. Serile, în 
schimb, după ce se lăsa întunericul şi luna plutea pe valurile 
nopţii, îi părea foarte aproape. Atât de aproape, încât s-ar fi 
zis că poate s-o atingă... ceea ce, desigur, îl făcea să sufere. 
În momente ca acestea, credinţa în Mother Abagail se 
transforma în cea mai amară îndoială şi atunci ar fi vrut să-i 
trezească pe toţi şi să le spună că plecaseră într-o misiune 
dementă, că-şi luaseră cu ei lănci de cauciuc, cu care să 
atace mori de vânt ucigătoare, că cel mai bine ar fi fost să se 
oprească în următorul oraş, să urce pe motociclete şi să se 
întoarcă. Li se cuvenea să se bucure de puţină lumină şi de 


puţină dragoste, cât mai aveau ocazia — pentru că Flagg nu 
le va îngădui mai mult de atât. 

Dar asta se întâmpla noaptea. Dimineaţa însă părea mai 
potrivit să continue călătoria. Se uita meditativ la Larry şi se 
întreba dacă şi acesta se gândea noaptea târziu la Lucy a lui. 
Dacă o visa şi o dorea... 

Glen se întoarse în tabără cu Kojak pe urmele lui, 
tresărind uşor la fiecare pas. 

— Hai să plecăm şi să punem mâna pe ei, spuse Glen. 
Bine, Kojak? 

Kojak mişcă din coadă. 

— Zice că trebuie să ajungem la Las Vegas cu orice preţ, 
interpretă Glen. Haideţi. 

Urcară rambleul până pe 1-70, care cobora acum spre 
Grand Junction, începându-şi astfel drumul acelei zile. 


Spre sfârşitul după-amiezei începu să cadă o ploaie rece, 
care-i pătrunse până la oase, stricându-le conversaţia. Larry 
mergea de unul singur, cu mâinile înfipte în buzunare. La 
început se gândi la Harold Lauder, al cărui cadavru îl găsiseră 
cu două zile în urmă — între ei părea să se fi statornicit tacit 
regula de a nu discuta despre Harold — apoi îi veni în minte 
persoana pe care el o poreclise Wolfman. 

Pe Wolfman îl descoperiseră foarte aproape de 
Eisenhower Tunnel, la est. Traficul fusese complet blocat în 
punctul respectiv, iar duhoarea morţii era atotstăpânitoare. 
Wolfman era pe jumătate ieşit dintr-un Austin. Purta jeanşi cu 
ţinte şi o cămaşă de mătase împodobită cu monede de aur. În 
jurul Austinului zăceau cadavrele mai multor lupi. Wolfman 
însuşi era, cum spuneam, pe jumătate ieşit din maşină, iar de 
pieptul lui rămăsese agăţat un lup mort. Wolfman avea 
mâinile încleştate de gâtul animalului, iar colții însângeraţi ai 
acestuia erau încleştaţi în gâtul bărbatului. Reconstituind cele 
întâmplate, toţi fuseseră de părere că haita respectivă 
coborâse de pe culmile din jur, îl detectase pe singuratic şi-l 
atacase. Wolfman avusese un pistol, cu care lichidase mai 


multe fiare, înainte de a se retrage în Austin. 

Cât durase până când foamea îl forţase să iasă din 
adăpost? 

Larry nu ştia şi nici nu ţinea să afle. Dar văzuse cât de slab 
era Wolfman. O săptămână, poate. Bărbatul, cine-o fi fost el, 
mergea spre vest, ca să i se alăture Omului Intunecat, dar 
Larry nu dorea nimănui o asemenea soartă. Discutase o dată 
despre asta cu Stu, la două zile după ce ieşiseră din tunel, 
când Wolfman rămăsese la mare distanţă în urma lor. 

— Oare de ce a zăbovit haita atât de mult lângă el, Stu? 

— Nu ştiu. 

— Vreau să spun, dacă erau aşa de flămânzi, nu puteau 
găsi ceva de mâncare în altă parte? 

— Cred că ai dreptate, da. 

Răsucea în mintea lui acest sumbru mister pe toate 
părţile, conştient că nu-i va descifra niciodată înţelesul. Era 
limpede pentru oricine că Wolfman fusese un tip extrem de 
curajos. Mânat de foame şi de sete, deschisese într-un final 
portiera maşinii. Un lup se năpustise asupra lui şi-i sfâşiase 
gâtlejul. Înainte de a muri, cu ultimele puteri, Wolfman 
sugrumase lupul. 

Cei patru străbătuseră Eisenhower Tunnel prinşi între ei cu 
o frânghie şi, în bezna oribilă, Larry îşi amintise de Lincoln 
Tunnel. De astă dată însă, nu-l obseda imaginea Ritei 
Blakemoor, ci chipul încremenit al lui Wolfman, în încleştarea 
lui de moarte cu fiara. 

Oare lupii fuseseră trimişi să-l omoare? 

Gândul acesta era atât de tulburător, încât refuză să-i dea 
atenţie. Incercă să-şi scoată din minte întâmplarea şi să-şi 
vadă de drum, ceea ce nu-i venea prea uşor. 


În seara aceea îşi făcură tabăra dincolo de Loma, foarte 
aproape de linia de frontieră cu Utah. Cina lor, ca de altfel 
toate mesele, constă din ierburi şi apă fiartă — ei urmând 
întocmai instrucţiunile lui Mother Abagail: Mergeţi îmbrăcați în 
hainele cu care sunteţi îmbrăcaţi acum. Nu duceti nimic cu 


voi. 

— Mă aştept să dăm de greu în Utah, remarcă Ralph. Aici 
vom afla dacă Dumnezeu veghează asupra noastră. Pe o 
porțiune de mai bine de o sută cincizeci de kilometri nu există 
oraş, benzinărie sau cafenea. 

Nu părea totuşi prea îngrijorat de această perspectivă. 

— Apă? se interesă Stu. 

Ralph ridică din umeri: 

— Nici apă nu este. Mă duc la culcare. 

Larry îl urmă la scurt timp. Glen rămase să fumeze o pipă. 
Stu se hotărî să fumeze una dintre puţinele ţigări care-i mai 
rămăseseră. O vreme, nici unul nu scoase vreo vorbă. 

— Cale lungă de aici până-n New Hampshire, cheliosule, 
spuse Stu într-un târziu. 

— Nici Texasul nu e prea aproape. 

— Nu, nu prea, consimţi Stu, zâmbind. 

— Cred că ţi-e foarte dor de Fran. 

— Mda, mi-e dor de ea şi-mi fac griji. Îmi fac griji pentru 
copil. Dar cel mai rău e după ce se lasă întunericul. 

— Nu poţi influenţa mersul lucrurilor, Stuart. 

— Ştiu. Dar tot sunt neliniştit. 

— Sigur că da. Glen îşi goli pipa, lovind-o uşor de o piatră. 
Azi-noapte s-a petrecut ceva ciudat, Stu. Toată ziua am 
încercat să-mi dau seama dacă a fost ceva real sau un vis. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Să vezi, m-am trezit în crucea nopţii, iar Kojak mârâia la 
ceva. Probabil că trecuse de miezul nopţii, căci focul aproape 
se stinsese. Kojak se afla de cealaltă parte a rugului, cu părul 
zbârlit. l-am zis să tacă, dar nu mi-a dat nici o atenţie. Se uita 
undeva, spre dreapta mea. lar mie mi-a trecut prin cap: Şi 
dacă sunt nişte lupi? De când l-am văzut pe omul ăla, căruia 
Larry îi zice Wolfman... 

— Mda, cruntă privelişte. 

— Dar nu era nimic. Aveam o privelişte limpede. Mârâia la 
nimic. 

— Adulmecase ceva, asta-i explicația. 

— Da, dar partea stranie de-abia urmează. După câteva 


minute am început să mă simt... nu ştiu cum să spun, absolut 
aiurea. Ca şi cum aş fi fost urmărit de ceva aflat imediat 
deasupra autostrăzii. Ca şi cum am fi fost urmăriţi cu toţii. 
Aveam senzaţia că, dacă m-aş strădui puţin, dacă mi-aş miji 
puţin ochii, aş putea să văd. Dar nu vroiam. Pentru că 
presimţeam că era e/. Presimţeam că era Flagg. 

— Probabil n-a fost nimic, spuse Stu după câteva clipe de 
tăcere. 

— Sunt sigur că nu m-am înşelat. Nici Kojak nu s-a putut 
înşela. 

— Presupunând că ne urmărea cu adevărat, ce putem 
face? 

— Nimic. Dar nu-mi place deloc. Nu-mi place că ne poate 
urmări... dacă despre asta e vorba. Mă sperie cumplit. 

Stu îşi termină ţigara şi-o stinse cu grijă, strivind-o pe o 
piatră, dar nu se îndreptă încă spre sacul de dormit. Se uită la 
Kojak, care-i privea lungit lângă foc, cu botul pe labe. 

— Harold a murit, prin urmare, rupse Stu tăcerea într-un 
târziu. 

— Da. 

— Ce pierdere absurdă. Mă gândesc la Sue şi la Nick. Dar 
şi la el, în ultimă instanţă. 

— Sunt de acord. 

Nu mai rămânea nimic de zis. Descoperiseră rămăşiţele lui 
Harold şi jalnica lui declaraţie dinaintea morţii, la o zi după ce 
străbătuseră Eisenhower Tunnel. El şi Nadine traversaseră 
probabil Loveland Pass, căci alături se afla şi epava 
motocicletei şi — după cum se exprimase Ralph — prin 
Eisenhower Tunnel nu ar fi fost loc să treacă mai mult de un 
trenuleţ pentru copii. Uliii îşi făcuseră de cap, dar Harold mai 
ţinea încleştat în mână carnetul Permacover. Pistolul calibru 
38 îi atârna din gură ca o bomboană grotescă şi, deşi nu-l 
înmormântaseră, Stu îndepărtase pistolul. O făcuse cu gesturi 
blânde. Constatând cât de crud îl distrusese Omul intunecat 
pe Harold şi cu câtă nepăsare se debarasase de el după ce 
rolul tânărului se încheiase, ura lui Stu împotriva lui Flagg 
crescuse. Îi lăsa sentimentul că se iroseau într-un soi de 


neghioabă cruciadă a copiilor şi, deşi ştia că trebuie să-şi 
continue drumul, cadavrul lui Harold, piciorul zdrobit, îl 
obsedau la fel de mult pe cât Larry era hăituit de grimasa 
îngheţată a lui Wolfman. Ajunsese la concluzia că doreşte să-i 
răzbune nu numai pe Nick şi pe Susan, dar şi pe Harold... In 
acelaşi timp însă, era tot mai convins că nu i se va oferi 
niciodată această ocazie. 

Să te păzeşti, gândi el sumbru. Să te păzeşti dacă ajung 
să pun mâna pe tine, ticălosule. 

Glen se ridică, făcând o mică grimasă. 

— Eu mă duc la culcare, East Texas. Nu mă ruga să mai 
stau. Nu pot să-ţi ofer o companie prea veselă. 

— Ce-ţi face artrita? 

Glen îi zâmbi şi spuse: 

— Nu foarte rău. 

Mergând spre culcuşul lui, se vedea limpede că 
şchioapătă. 

Stu îşi făcu socoteala să se abţină de la fumat — trăgând 
doar câte două sau trei ţigări pe zi, stocul lui avea să se 
termine spre sfârşitul săptămânii — totuşi îşi aprinse încă 
una. Seara nu era foarte rece, cu toate acestea, nu încăpea 
îndoială ca aici, la înălţime, cel puţin, vara se sfârşise. Fiind 
absolut convins că nu va apuca să trăiască o altă vară, era 
trist. La începutul verii, muncea mai mult sau mai puţin stabil 
la o fabrică unde se produceau calculatoare de buzunar. 
Locuia într-un orăşel numit Arnette şi-şi petrecea cea mai 
mare parte a timpului liber pe la benzinăria Texaco a lui Bill 
Hapscomb, ascultând nesfârşitele conversații ale celorlalţi 
despre mersul economiei, guvern, greutăţi şi alte prostii. Nici 
unul dintre ei nu ştia probabil ce înseamnă să înfrunţi greutăţi 
adevărate. Işi termină ţigara şi aruncă mucul în foc. 

"Tine-te tare, Frannie, draga mea", spuse el, vârându-se în 
sacul de dormit. 

In vis i se păru că de tabăra lor se apropiase Ceva, care îi 
urmărea cu gând rău. Era poate un lup înzestrat cu putere de 
pătrundere omenească. Sau o cioară. Sau o nevăstuică, 
strecurându-se cu burta lipită de pământ, printre ierburile 


pitice. Sau poate o prezenţă neîntrupată, un Ochi scrutător. 
Nu mă voi teme de nici un rău, murmură el în vis. Da, 
chiar dacă merg prin valea umbrelor morții, nu mă voi teme 
de nici un rău. De nici un rău. 
Curând visele se pierdură în neant şi dormi profund. 


A doua zi porniră devreme la drum; jucăria lui Larry marca 
fiecare kilometru străbătut cu un ţăcănit uşor. Şoseaua 
cobora în volute leneşe către Utah, pe domoală Pantă Vestică. 
La scurt timp după prânz lăsară Colorado în urmă. In seara 
aceea îşi făcură tabăra la vest de Harley Dome, Utah. Pentru 
prima oară liniştea li se păru apăsătoare şi malefică. Ralph 
Brentner adormi cu gândul: Acum suntem în Vest. Am ieşit 
din ograda noastră şi ne aflăm într-a lui. 

Noaptea, Ralph visă un lup cu un singur ochi, roşu, care 
ieşise din tărâmurile cele sterpe ca să-i vegheze. Pleacă, îi 
porunci Ralph. Pleacă, nu ne este teamă. Nu ne este teamă 
de tine. 


Pe 21 septembrie, după-amiază, pe la ora 2, trecuseră de 
Sego. Următorul oraş mare, potrivit hărţii de buzunar a lui 
Stu, era Green River. După care nu mai venea nici un oraş pe 
o distanţă foarte mare. După cum zisese Ralph, atunci avea 
să se vadă dacă Dumnezeu se alia sau nu alături de ei. 

— De fapt, nu mă îngrijorează atât lipsa hranei, cât a apei, 
i se adresă Larry lui Glen. Mai toţi cei care porniseră la drum 
aveau prin maşini ceva de ronţăit, biscuiţi Orcos sau 
smochine Newtons sau ceva de genul ăsta. 

— Domnul ne va binecuvânta, poate, cu ploile Lui, îi spuse 
Glen zâmbind. 

Larry îşi ridică ochii spre cerul albastru şi senin şi se 
strâmbă: 

— Uneori mă bate gândul că, la urmă, bătrâna înnebunise. 

— Poate că da, zise Glen cu blândeţe. Dar dacă citeşti 
cărţi teologice, descoperi că Domnul vorbeşte adesea prin cei 


care se află pe patul de moarte sau prin gura nebunilor. Ba 
chiar am impresia — uite cum iese la iveală iezuitul din mine 
— că există motive de natură psihologică perfect valabile. 
Nebunul sau muribundul au psihicul radical modificat. O 
persoană sănătoasă ar putea să filtreze mesajul divin, să-l 
modifice. Cu alte cuvinte, o persoană sănătoasă ar fi un 
proroc ratat. 

— Căile Domnului, ştiu. Vedem printr-o sticlă întunecată. 
Sau, în orice caz, întunecată pentru mine. De ce e nevoie să 
batem tot drumul ăsta pe jos, când am fi putut să-l străbatem 
cu maşina într-o săptămână, este peste puterea mea de 
înţelegere. Dar de vreme ce ne-am înhămat la o faptă 
nebunească, mi se pare normal s-o împlinim tot într-un fel 
nebunesc. 

— Ce facem noi acum are precedente în istorie, spuse 
Glen, şi mai cred că plimbarea noastră are motivații 
psihologice şi sociologice perfect logice. Nu ştiu dacă sunt sau 
nu raţiuni ale lui Dumnezeu, dar e sigur că sunt nişte raţiuni. 

— Ce vrei să spui? 

Stu şi Ralph se dădură şi ei mai aproape, ca să audă. 

— Au existat mai multe triburi de indieni americani pentru 
care "a avea o vedenie" făcea parte integrantă din ritualul lor 
de maturizare. Când sosea vremea să devii bărbat, trebuia să 
pleci în pustietate, neînarmat. Acolo trebuia să ucizi uri 
animal şi să născoceşti două cânturi — unul despre Marele 
Spirit şi celălalt despre dibăcia ta de vânător, călăreț, 
războinic şi amant — şi să ai vedenia. Era interzis să mănânci. 
Trebuia să urci cât mai sus — mintal, dar şi fizic — şi să 
aştepţi să ţi se arate ceva. Ceea ce se şi întâmpla, la 
momentul potrivit. Foamea este un halucinogen 
nemaipomenit, chicoti el. 

— Crezi că Mother ne-a trimis aici ca să avem vedenii? 
întrebă Ralph. 

— Poate ca să căpătăm putere şi să ne sfinţim, printr-un 
proces de purificare, explică Glen. Ştii, când arunci /ucruri, 
comiţi un gest simbolic. Talismanic. Atunci când arunci 
lucruri, îi arunci simbolic şi pe cei legaţi de tine prin acele 


lucruri. Începi un proces de curăţare. Începi să goleşti vasul. 

Larry clătină încet din cap: 

— Asta n-am prea înţeles-o. 

— Uite, să ne închipuim o persoană inteligentă, din 
perioada de dinaintea epidemiei. Dacă-i strici televizorul, ce 
va face el seara? 

— Citeşte o carte, spuse Ralph. 

— Se duce în vizită la prieteni, spuse Stu. 

— Ascultă muzică, spuse Larry, surâzând. 

— Desigur, va face toate astea, zise Glen. Dar televizorul 
tot îi lipseşte. În locul unde era aşezat televizorul s-a căscat o 
gaură, în subconştientul ei, persoana gândeşte astfel: La ora 
9 pregătesc câteva beri şi mă uit la fotbal. lar când intră în 
cameră şi vede locul gol de pe măsuţă, suferă o dezamăgire 
teribilă. O parte a vieţii lui obişnuite s-a vărsat, nu-i aşa? 

— Mda, consimţi Ralph. Odată televizorul nostru a fost 
stricat două săptămâni şi nu m-am simţit în apele mele până 
ce n-a apărut la locul lui. 

— Gaura din viaţa respectivei persoane e cu atât mai 
mare cu cât se uită mai mult la televizor. Dar ceva s-a 
pierdut. Acum să-i luăm aceleiaşi persoane toate cărţile, toţi 
prietenii şi aparatul stereo. Avem de-a face cu un proces de 
golire şi cu o diminuare a eului său, în acelaşi timp. Este 
vorba de eurile dumneavoastră, domnilor — ele se transformă 
în nişte foi din sticlă. Sau, mai bine, devin nişte păhăruţe 
goale. 

— Dar care-i rostul? se interesă Ralph. De ce trebuie să 
trecem prin toată gargara asta? 

— Dacă citeşti în Biblie, vei vedea că prorocii aveau 
obiceiul să plece din când în când în sălbăticie — un fel de 
Turnee Magice şi Misterioase ale Vechiului Testament. Durata 
acestor călătorii era îndeobşte indicată prin expresia 
"patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi", ceea ce în ebraică 
vrea să spună "nimeni nu ştie exact cât timp a fost plecat, dar 
în orice caz a durat mult". Asta nu vă aduce aminte de nimic? 

— Ba da, de Mother, răspunse Ralph. 

— Acum gândiţi-vă la voi înşivă în ipostază de baterii. 


Ceea ce şi sunteţi, în realitate. Creierul vostru funcţionează 
pe bază de curent electric obţinut pe cale chimică. De altfel, 
şi muşchii funcţionează datorită unor sarcini electrice 
minuscule — o substanţă denumită acetilcolină permite 
sarcinii să treacă atunci când e nevoie să te mişti, iar atunci 
când vrei să te opreşti se fabrică o altă substanţă, 
colinesteraza. Colinesteraza distruge acetilcolina, astfel 
muşchii devin iarăşi rău conducători de electricitate. Altfel, o 
dată ce v-aţi apuca să vă scărpinaţi la nas, nu v-aţi mai putea 
opri. Okay, chestia e următoarea: tot ce gândeşti, tot ce faci 
trebuie să funcţioneze pe baterie. Ca şi accesoriile unei 
maşini. 

Îl ascultau cu cea mai mare atenţie. 

— Privitul la televizor, cititul cărţilor, discuţiile cu prietenii, 
mâncatul unei mese bogate... toate astea consumă bateria. O 
viaţă normală — cel puţin în ceea ce a fost civilizaţia 
Occidentală — semăna cu mersul într-o maşină cu geamuri 
acţionate electric, servofrâne, scaune electrice şi celelalte 
minuni. Dar cu cât există mai multe accesorii, cu atât scade 
capacitatea de încărcare a bateriei. Adevărat? 

— Da, interveni Ralph. Chiar şi un Delco din cele mari nu 
se supraîncarcă niciodată, dacă funcţionează pe un Cadillac. 
— Ei bine, noi am înlăturat accesoriile. Şi ne încărcăm. 

Ralph observă neliniştit: 

— Dacă laşi să se încarce prea mult o baterie de maşină, 
explodează. 

— Da, se arătă Glen de acord. La fel se întâmplă şi cu 
oamenii. Biblia ne vorbeşte despre Isaia, despre lov şi ceilalţi, 
dar nu dezvăluie câţi proroci s-au întors cu creierii prăjiţi din 
cauza vedeniilor. Îmi închipui că li s-a întâmplat câtorva. Dar 
eu am un respect foarte mare pentru inteligenţa omenească 
şi psihicul uman, în ciuda unor mici excepţii, cum ar fi East 
Texas, aici de faţă... 

— Nu te lega de mine, cheliosule, mârâi Stu. 

— Oricum, capacitatea minţii omeneşti este cu mult mai 
mare decât a celei mai puternice baterii Delco. Poate să 
primească o sarcină infinită. În anumite cazuri, chiar dincolo 


de infinit. 

Merseră o vreme în tăcere, gânditori. 

— Şi chiar ne încărcăm? întrebă Stu potolit. 

— Da, îi răspunse Glen. Da, cred că ne încărcăm. 

— Şi scăpăm de o parte din greutate, continuă Ralph. Mi-e 
suficient să mă uit la voi, băieţi. Şi eu, pe vremuri, aveam 
ditamai burdihanul, de la bere. Dar acum îmi văd degetele de 
la picioare, dacă mă uit în jos. Ba chiar îmi văd tot piciorul, de 
sus şi până jos. 

— E vorba de o stare de spirit, interveni Larry pe 
neaşteptate. Se arătă puţin jenat, văzând că se bucura de 
atenţia celorlalţi, dar continuă: Am avut senzaţia asta de cel 
puţin o săptămână, şi n-am reuşit s-o pricep. E posibil să fiu în 
stare acum. Simt că plutesc. Ca şi cum aş fi fumat o jumătate 
de ţigară cu marijuana de cea mai bună calitate sau ca şi cum 
aş fi tras pe nări puţină cocaină. Dar lipseşte senzaţia de 
dezorientare care însoţeşte drogul. E suficient să te droghezi 
puţin şi ţi se pare că nu mai eşti în stare să gândeşti normal. 
Dar eu cred că gândesc bine, ba chiar mai bine ca niciodată, 
de fapt. Totuşi, simt că zbor. Poate că-i doar din cauza 
foamei, încheie Larry, râzând. 

— Şi foamea contribuie, îi explică Glen, dar nu-i numai 
asta. 

— Mie mi-e foame tot timpul, spuse Ralph, dar nu mi se 
pare important. Mă simt bine. 

— Şi eu, completă Stu. Nu m-am mai simţit într-o 
asemenea formă fizică de ani şi ani. 

— Când goleşti vasul, te descotoroseşti şi de tot rahatul 
care pluteşte în el, spuse Glen. De aditivi. De impurități. Sigur 
că te simţi bine. Ca o clismă a trupului şi a minţii. 

— Multă imaginaţie mai ai şi tu, cheliosule. 

— N-o fi elegant exprimat, însă în orice caz este exact. 

— Şi ne va ajuta să-l înfruntăm pe el! 

— La asta şi foloseşte tratamentul. Nu mă îndoiesc. În 
rest, trebuie să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă, nu? 

Işi văzură de drum. Kojak ieşi din desiş şi merse o vreme 
alături de ei, tropăind cu unghiile pe asfaltul lui US 70. Larry 


se aplecă şi-i ciufuli blana: 

— la zi-mi, bătrâne, ştiai că eşti o baterie? O baterie 
Delco, din cele mari. cu garanţia pe viaţă? 

Kojak nu dădu semne că ar şti sau că l-ar interesa, dar 
mişcă din coadă, ca să arate că este de partea lui Larry. 


Îşi petrecură noaptea aceea la vreo douăzeci şi cinci de 
kilometri vest de Sego şi, ca şi cum asta ar fi venit să 
întărească ce discutaseră ei mai devreme, pentru prima oară 
de la plecarea din Bouldcr, nu aveau nimic de mâncare. Glen 
pregăti ultima lor punguţă de cafea instant, pe care o băură 
dintr-o singură cană, trecută din mână în mână. Străbătuseră 
ultimii cincisprezece kilometri fără să dea cu ochii de o 
singură maşină. 

A doua zi de dimineaţă, pe 22, întâlniră în drum un Ford 
Station cu patru cadavre înăuntru — dintre care două ale unor 
copii. În maşină găsiră două cutii de biscuiţi, cu forme de 
animale, şi o pungă mare cu cartofi prăjiţi, alteraţi. Biscuiţii 
erau în stare mai bună. li împărţiră în cinci porţii. 

— Nu hăpăi ca un lup, Kojak, îl admonestă Glen. Câine rău 
ce eşti! N-ai maniere? Şi dacă maniere n-ai — aşa cum 
trebuie să trag concluzia — unde este savoir fair-ul tău? 

Kojak dădea din coadă şi se uita la biscuiţi într-un fel ce nu 
lăsa loc de îndoială: era lipsit atât de savoir foire, cât şi de 
maniere. 

— Atunci bagă-n tine, spuse Glen, dându-i câinelui şi 
ultima rămăşiţă din porţia lui — un tigru. 

Kojak se grăbi să-l înghită şi apoi plecă să adulmece în jur. 

Larry îşi consumă încet şi visător întreaga menajerie — 
vreo zece animale. 

— Aţi observat că biscuiţii cu model au un vag iz de 
lămâie? spuse el. Mi-aduc aminte de gustul lor din copilărie. 
Dar de atunci n-am mai simţit gustul ăsta. 

Ralph se jucă aruncând dintr-o mână în cealaltă ultimii doi 
biscuiţi din porţia lui. Mâncă în cele din urmă unul. 

— Mda, ai dreptate. Au puţină aromă de lămăie. Ştiţi, tare 


aş fi vrut să fie şi Nicky cu noi. Să fi împărţit şi cu el biscuiţii 
ăştia. 

Stu clătină din cap. Îşi terminară masa frugală şi-şi conti- 
nuară drumul. 

După-amiază găsiră un camion cu marfă al firmei Great 
Western Markets, care făcea probabil un transport la Green 
River. Maşina stătea trasă pe banda de refugiu, iar şoferul 
rămăsese ţeapăn şi drept la volan. Scoaseră o conservă de 
şuncă din spate şi prânziră, dar se săturară foarte repede. 
Glen declară că stomacul lui se micşorase. Stu spuse că nu-i 
place cum miroase carnea — nu a stricat, ci prea puternic. 
Cărnos. Simţea că i se întoarce stomacul pe dos. Nu reuşi să 
mănânce decât o singură felie. Ralph zise că ar fi preferat 
nişte biscuiţi cu formă de animal, şi toată lumea râse. Până şi 
Kojak nu luă decât puţine înghiţituri, apoi porni pe urma unui 
miros oarecare. 

Înnoptară la est de Green River, iar în cele dintâi ore ale 
dimineţii următoare ninse uşor. 


Ajunseră la albia seacă a torentului în 23, după-amiază 
devreme. Cerul rămăsese acoperit toată ziua şi era rece — 
destul de frig ca să ningă, gândi Stu. 

Cei patru rămaseră pe margine, Kojak pândind în toate 
părţile de lângă piciorul lui Glen. Părea că, undeva, la nord de 
aici, cedase un baraj, sau poate în vara aceea regiunea 
fusese bântuită de furtuni şi ploi puternice. Indiferent din ce 
motiv, de-a lungul văii San Rafael, care în unii ani rămânea 
doar o albie uscată, fusese o inundație care măturase în calea 
ei un tronson lung de zece metri din 1-70. Viroagă era adâncă 
de circa douăzeci de metri, iar malurile din roci sedimentare 
erau acoperite cu un strat de sol sfărâmicios şi instabil. Pe 
fund se scurgea un fir murdar de apă. 

— Sfinte Sisoe, exclamă Ralph. Ar trebui să anunţe careva 
Direcţia Drumurilor din Utah. 

— la uitaţi-vă colo, îi îndemnă Larry. 

Priviră peisajul gol, care din loc în loc începea să fie 


punctat de coloane şi monoliţi stranii, modelaţi de vânt. Cam 
la o sută de iarzi mai la vale se vedea o învălmăşeală de 
garduri, cabluri şi bucăţi mari de pavaj acoperite încă de 
asfalt. O bucată mai mare, ca un deget apocaliptic, se iţea 
spre cerul pe care norii alergau bezmetic. 

Glen cerceta imensa fisură presărată cu fragmente de 
moloz, cu mâinile în buzunar şi aparent absent şi visător. Stu 
îl întrebă cu voce potolită: 

— Crezi că te descurci, Glen? 

— Sigur că da, am să pot. 

— Ce-ţi face artrita? 

— Am avut şi momente mai grele. Continuă, zâmbind 
chinuit: Dar, cinstit vorbind, m-am simţit şi mai bine decât mă 
simt acum. 

Nu aveau o frânghie cu care să se lege unii de alţii. Stu 
cobori primul, mişcându-se cu grijă. Nu prea-i plăcea cum 
ceda pământul uneori sub paşii săi, stârnind mici avalanşe de 
pietre şi ţărână. O dată crezu că terenul va ceda cu totul sub 
el şi că va aluneca pe spate până în fundul şanţului. Reuşi să 
se prindă cu o mână de un colţ de stâncă solid înfiptă şi se 
agăţă cu toată nădejdea de ea, până ce găsi un teren ferm 
sub picioare. Atunci Kojak trecu voios pe lângă el, ridicând 
norişori de praf. Peste câteva clipe ajunse la fund, mişcând 
din coadă şi lătrându-1 vesel pe Stu. 

— Uite-a naibii javră, cum face pe nebuna, mormăi Stu, 
coborând cu grijă. 

— Acum vin cu la rând, strigă Glcn. Şi să ştii că am auzit 
ce-ai spus despre câinele meu! 

— Fii atent, chcliosule! Fii foarte atent! Terenul e nesigur. 

Glen păşea extrem de încet, mişcându-se cu prudenţă de 
la un punct de sprijin la următorul. Stu se încorda ori de câte 
ori vedea că pământul începe să alunece de sub bocancii 
tociţi ai lui Glen. Şuviţele de păr din jurul urechilor îi fluturau 
ca nişte fire fine de argint în vânt. Când îl întâlnise în New 
Hampshire, pictând o pânză mediocră la marginea drumului, 
părul lui Glen avea încă nuanţa piperului amestecat cu sare. 

Până în clipa în care îl văzu pe Glcn cu picioarele pe 


terenul plan, îmbibat cu apă, al torentului, Stu crezuse la 
fiecare pas pe care-l făcea că o să cadă şi o să-şi rupă oasele. 
Acum oftă uşurat şi-l bătu pe umăr. 

— Nici măcar n-am transpirat, East Texas, îl asigură Glen, 
aplecându-se să-l mângâie pe Kojak. 

— Las' c-am transpirat eu pentru tine, mărturisi Stu. 

Urmă Ralph, care se mişcă atent între punctele de sprijin 
şi cobori în viteză ultimii şapte metri. 

— Băi băiete, terenul ăsta e nesigur ca o mlaştină. Ar fi 
tare să nu putem urca pe celălalt mal şi să fim nevoiţi să 
mergem şapte sau opt kilometri la deal, până găsim un mal 
mai puţin adânc, este? 

— Mult mai vesel ar fi să ne pomenim cu o nouă inundație, 
spuse Stu. 

Larry cobori cu paşi agili, grupul reconstituindu-se la nici 
trei minute de când începuseră traversarea obstacolului. 

— Cine urcă primul? întrebă tânărul. 

— De ce nu o faci chiar tu, dacă te dai aşa cocoş? îi 
răspunse Glen tot cu o întrebare. 

— Foarte bine. 

Avu nevoie de mult mai mult timp să se caţăre, iar în două 
rânduri terenul perfid îi fugi de sub tălpi, reuşind cu greu să 
se reechilibreze. Când ajunse de cealaltă parte, Larry le făcu 
un semn cu mâna. 

— Cine urmează? întrebă Ralph. 

— Eu, spuse Glen, pregătindu-se. 

Stu îl prinse de braţ: 

— Ascultă, putem să mergem la deal şi să căutăm un mal 
mai bun, cum a zis şi Ralph. 

— Ca să pierdem tot restul zilei? Când eram copil, puteam 
să urc până sus în patruzeci de secunde, iar pulsul să rămână 
sub şaptezeci. 

— Dar nu mai eşti copil, Glen. 

— Nu, dar nişte urme tot mi-au mai rămas. 

Glen porni, fără să mai aştepte replica lui Stu. Făcu o 
pauză la o treime din drum şi apoi porni cu toată energia mai 
departe. Aproape de jumătate se prinse de un colţ de marnă 


care se sfărâmă; Stu fu convins că se va rostogoli în fundul 
hăului, zdrobindu-şi membrele chinuite de artrită. 

— Fir-ar să fie!... oftă Ralph 

Glen flutură din braţe şi reuşi, ca prin minune, să-şi 
menţină echilibrul. Execută un pas de vals spre dreapta, mai 
urcă încă cinci metri, se odihni, apoi o luă de la capăt. 
Aproape de vârf, o bucată de piatră pe care-şi sprijinise 
piciorul cedă şi ar fi căzut, dacă n-ar fi fost şi Larry acolo. Il 
prinse de braţ şi-l trase lângă el. 

— Floare la ureche, strigă Glen spre cei de jos. 

Stu îi zâmbi bucuros: 

— Cum stai cu pulsul, cheliosule? 

— Peste nouăzeci, recunoscu Glen. 

Ralph se căţără pe falia abruptă, ca o capră neagră, verifi- 
când la fiecare pas, mişcându-şi foarte atent mâinile şi 
picioarele. Când ajunse şi el în vârf, porni Stu. 

Până în momentul căderii, Stu gândi că panta era ceva 
mai blândă decât cea pe care o coborâse. Punctele de sprijin 
păreau mai bune, unghiul ceva mai puţin periculos. Dar 
suprafaţa era alcătuită din sol calcaros şi fragmente de 
stâncă, a căror cimentare fusese afectată de vremea umedă. 
Stu simţi că îl paşte ghinionul şi urcă extrem de atent. 

Ajunsese cu pieptul deasupra marginii când, fără veste, 
fragmentul de stâncă pe care se sprijinea cu talpa stângă 
dispăru. Simţi că începe să alunece. Larry se grăbi să-l apuce 
de mână, dar de data asta rată mişcarea. Stu prinse marginea 
de asfalt a şoselei, dar o bucată se desprinse. Se holbă 
prosteşte la ea, în timp ce ritmul de coborâre sporea. O 
aruncă, simțindu-se ca un personaj de desene animate. Nu 
mai trebuie decât să chiţăie careva înainte de a ajunge pe 
fund. 

Se lovi cu genunchiul de un corp dur şi-l străbătu un 
junghi de durere. Încercă să se prindă de suprafaţa lipicioasă 
a pantei, care defila pe lângă el cu o viteză alarmantă, dar de 
fiecare dată nu se alegea decât cu pumni de ţărână. 

Se izbi de o piatră ce ieşea prin moloz ca un vârf marc şi 
bont de săgeată şi se rostogoli, cu respiraţia tăiată. Căzu liber 


de la vreo trei metri şi ateriză pe gambă într-un unghi prost. 
Auzi pocnetul fracturii. Durerea imensă îl copleşi instantaneu. 
Ţipă. Făcu o tumbă şi se prăbuşi pe burtă. Acum înghiţea 
ţărână. Bolovanii ascuţiţi îi zgâriau până la sânge obrajii şi 
braţele. Căzu din nou pe piciorul rănit şi simţi cum se mai 
rupe într-un loc. De data asta nu mai ţipă, ci urlă. 

Alunecă ultimii cinci metri pe pântece, ca un copil pe 
tobogan. Când se opri, în sfârşit, avea pantalonii plini de noroi 
şi inima i se zbătea nebuneşte în piept. Piciorul lui era un foc 
alb. Haina şi cămaşa de dedesubt i se strânseseră sub bărbie. 

Fractură. Cât de rea? Cât se poate de rea, judecând după 
ce simt. Cel puţin în două locuri, dacă nu mai multe. Şi o 
entorsă la genunchi. 

Larry cobora panta în mici salturi, care păreau o replică 
aproape ironică la ceea ce tocmai păţise Stu. Apoi îngenunche 
lângă el şi-i puse aceeaşi întrebare pe care tocmai şi-o pusese 
şi Stu: 

— E rău, Stu? 

Stu se ridică sprijinindu-se în cot şi-l privi pe Larry; avea 
faţa albă din cauza şocului şi murdară de ţărână. 

— Consider c-o să pot merge din nou cam în vreo trei luni, 
îi răspunse. 

Îi venea să verse. Îşi ridică privirile spre cerul înnorat, îşi 
ridică pumnii şi-i scutură ameninţător: 

— VAAILII, FIR-AR AFURISIT! 


Ralph şi Larry îi prinseră piciorul în atele. Glen scosese la 
iveală o sticluţă cu ceea ce el numea "pilulele mele pentru 
artrită" şi-i dădu una lui Stu. Stu nu ştia ce anume conţin 
“pilulele pentru artrită", iar Glen refuză să-i spună, dar 
durerea din picior se estompă, rămânând un fel de huruit 
venit din depărtare. Se simţea deosebit de calm, ba chiar 
senin. Îi veni în minte că trăiau un timp care le fusese dăruit 
nu neapărat pentru că se duceau să-l caute pe Flagg, ci în 
primul rând pentru că supravieţuiseră gripei supranumite 
Captain Trips. In orice caz, el ştia ce are de făcut... şi 


intenţiona să-şi respecte neapărat hotărârea. Larry tocmai 
terminase de vorbit. Toţi aşteptau cu sufletul la gură să-l 
asculte pe el. 

Răspunsul lui fu cât se poate de simplu: 

— Nu. 

— Stu, i se adresă Glcn cu duhul blândeţii, tu nu înţelegi... 

— Înţeleg. Şi spun nu. Nici un iei de călătorie înapoi, la 
Green River. Nici o frânghie. Nici o maşină. E împotriva 
regulilor jocului. 

— Ce naiba, asta nu e joacă! exclamă Larry. Ai să mori 
aici! 

— lar voi veţi muri aproape sigur în Nevada. Hai, porniţi la 
drum. Mai aveţi patru ore de lumină. Nu aveţi de ce să le 
irosiţi. 

— Nu te părăsim, spuse Larry. 

— Îmi pare rău, dar aşa veţi face. Eu vă spun asta. 

— Nu, acum cu sunt conducătorul. Mother a spus că dacă 
ţi se întâmplă ceva... 

— ... tu vei merge mai departe. 

— Nu, nu. 

Larry îi cercetă cu privirea pe Glen şi Ralph, căutându-le 
sprijinul. Aceştia îi răspunseră cu priviri încurcate. Kojak 
privea şi el întreaga scenă, urmărindu-i pe toţi patru cu coada 
frumos încolăcită în jurul labelor. 

— Ascultă-mă, Larry, spuse Stu. Călătoria noastră se 
bazează pe ideea că bătrâna doamnă ştia despre ce vorbeşte. 
Dacă începi să te legi de asta, pui totul sub semnul întrebării. 

— Mda, mi se pare corect, zise Ralph. 

— Nu, nu-i deloc corect, ţăranule, sări Larry, imitând furios 
accentul de Oklahoma al lui Ralph. N-a fost voinţa Domnului 
ca Stu să cadă aici, n-a fost nici măcar făcătura Omului 
Întunecat. Cauza a fost pământul moale, asta-i tot, doar 
pământul moale! Eu nu te părăsesc, Stu. Nu mai las pe 
nimeni în urma mea. 

— Ba da. Îl lăsăm aici, spuse Glen cu calm. 

Larry se întoarse spre el şi-l măsură neîncrezător, ca şi 
cum s-ar fi simţit trădat. 


— Am crezut că eşti prietenul lui! 

— Sunt, dar asta nu are importanţă. 

Larry râse isteric şi făcu câţiva paşi spre vale. 

— Eşti nebun! Ştii? 

— Nu, nu sunt. Am încheiat o înţelegere. Am stat în jurul 
patului în care-şi dădea duhul Mother Abagail şi am fost şi noi 
atinşi de aripa morţii. Ştiam de atunci că acest drum este 
aproape sigur un drum la moarte. Am acceptat înţelegerea. 
Acum trebuie s-o împlinim. 

— Şi eu vreau acelaşi lucru, pentru numele lui Dumnezeu. 
De fapt, nici nu trebuie să fie Green River; putem să facem 
rost de o maşină, pe el îl punem în spate şi ne vedem de 
drum... 

— Dar noi am promis că vom merge pe jos, spuse Ralph, 
apoi arătă spre Stu. lar el nu poate să meargă. 

— Corect. Bine. Are un picior rupt. Ce propuneţi să facem? 
Îl împuşcăm, ca pe un cal? 

— Larry..., i se adresă Stu. 

Înainte ca Larry să continue, Glen îl prinse de cămaşă 
trăgându-l spre el şi-i spuse cu voce rece şi severă: 

— Pe cine încerci să salvezi? Pe Stu, sau pe tine? 

Larry îl privea mişcând doar din gură, fără să vorbească. 

— E foarte simplu, spuse Glen. Noi nu putem rămâne... iar 
el nu poate merge. 

— Eu refuz să accept această situaţie, şopti Larry, livid. 

— Este o încercare, spuse Ralph pe neaşteptate. Asta 
este. 

— O încercare a sănătăţii mintale, observă Larry. 

— Să votăm, propuse Stu, întins la pământ. Eu votez să vă 
continuaţi drumul. 

— Şi eu, interveni Ralph. Îmi pare rău, Stu. Dar dacă 
Dumnezeu va veghea asupra noastră, poate ca va veghea şi 
asupra ta... 

— Eu refuz să plec, se încăpăţână Larry. 

— Nu te gândeşti la Stu, zise Glen. Cred că, de fapt, 
încerci să salvezi un lucru din tine. Dar de data asta hotărârea 
corectă este să mergem mai departe, Larry. Nu avem de ales. 


Larry se frecă încet la gură cu dosul palmei şi spuse: 

— Să rămânem aici peste noapte. Să ne gândim bine la ce 
avem de făcut. 

— Nu, îl contrazise Stu. 

Ralph făcu din cap un semn afirmativ. Atunci Glen pescui 
sticla cu "pilule pentru artrită" din buzunar şi o puse în mâna 
lui Stu. 

— Sunt pe bază de morfină, îi destăinui el. Trei sau patru 
ar putea fi doza mortală. Privirile lui se încrucişară cu ale lui 
Stu. M-ai înţeles, East Texas. 

— Mda, sigur că da. 

— Despre ce vorbiţi? strigă Larry. Ce naiba îi sugerezi? 

— Chiar nu ştii? 

Ralph i se adresase cu un asemenea dispreţ, încât, pentru 
moment, Larry fu redus la tăcere. Apoi toate începură să i se 
perinde pe dinaintea ochilor cu viteza de coşmar cu care îţi 
trec prin faţa ochilor feţele străine când te dai în lanţuri la 
pâlci: pilule, calmante, barbiturice. Rita. O întorsese în sacul 
ei de dormit şi constatase că e moartă şi ţeapănă şi că din 
gura ei se scurge o borâtură verde, ca o peltea amară. 

— Nu! strigă el, încercând să-i smulgă sticla din mână lui 
Stu. 

Ralph îl prinse strâns. Larry ridică din umeri. 

— Dă-i drumul, spuse Stu. Vreau să stau de vorbă cu el. 

Ralph continua să-l strângă, privindu-l întrebător pe Stu. 

— Nu, hai, dă-i drumul. 

Ralph se conformă, dar părea pregătit să sară oricând. 

— Vino aici, Larry. Lasă-te pe vine lângă mine. 

Larry se apropie de Stu şi se uită cu jale în ochii lui. 

— Nu mi se pare în ordine, omule. Când cineva cade şi-şi 
rupe piciorul, nu te... nu poţi s-o iei din loc şi să-l laşi să 
moară. Nu ştii? Hei, omule... Atinse obrazul lui Stu. Te rog. 
Gândeşte-te. 

Stu îi strânse mâna lui Larry. 

— Crezi că sunt nebun? întrebă Stu. 

— Nu! Nu, dar... 

— Şi crezi că oamenii care sunt în toate minţile n-au 


dreptul să hotărască singuri ce vor să facă? 

— Vai, spuse Larry, şi începu să plângă. 

— Larry, asta n-are nimic de-a face cu tine. Vreau ca voi 
să vă vedeţi de drum. Dacă reuşiţi să scăpaţi de la Vegas, 
întoarceţi-vă tot pe aici. Poate că Dumnezeu va trimite un 
corb ca să mă hrănească, n-ai de unde să ştii. Am citit odată 
în paginile de curiozităţi că omul poate rezista şaptezeci de 
zile fără hrană, dacă are apă. 

— Până atunci, vine iarna în locurile astea. O să mori de 
frig în trei zile, chiar dacă nu iei pastile. 

— Asta nu te mai interesează pe tine. Tu ai acum altceva 
de făcut. 

— Nu mă alunga, Stu. 

— Ba te alung, hotărî Stu neînduplecat. 

— Chestia asta pute, zise Larry, ridicându-se. Ce o să zică 
Fran când va afla că te-am lăsat pradă popândăilor şi uliilor? 

— Nu va spune nimic nici dacă nu ajungeţi dincolo ca să 
vă ocupați de celălalt. Nici Lucy. Sau Dick Ellis. Sau Brad. Sau 
oricare dintre ceilalţi. 

— Okay, se dădu Larry bătut. Dar mâine. Facem tabăra 
aici în noaptea asta şi poate vom avea vreun vis... ceva... 

— Fără vise, spuse Stu cu blândeţe. Fără semne. Nu 
merge aşa. Ai rămâne o noapte şi nu s-ar întâmpla nimic, şi 
atunci ai vrea să rămâi încă o noapte, şi încă una... Trebuie să 
plecaţi chiar acum. 

Larry se îndepărtă, cu fruntea în pământ, şi rămase aşa, 
cu spatele la el. 

— Foarte bine, spuse el în cele din urmă, cu o voce atât de 
slabă, încât abia putea fi auzit. Facem aşa cum spui tu. 
Dumnezeu să aibă în pază sufletele noastre. 

Ralph se apropie de Stu şi îngenunche alături. 

— Ai dori să-ţi aducem ceva anume, Stu? 

Acesta zâmbi: 

— Mda, tot ce-a scris Gore Vidal în viaţa lui — cărţile 
despre Lincoln, Aaron Burr şi ceilalţi. De mult aş fi vrut să le 
citesc. Acum s-ar zice că aş avea prilejul. 

Ralph îi zâmbi strâmb: 


— Scuză-mă, Stu. Din câte se pare, nu mă pot abţine. 

Stu îl strânse de mână şi Ralph se îndepărtă. Se apropie 
Glen. Şi el plânsese, şi când se aşeză lângă Stu, lacrimile-i 
porniră din nou. 

— Haide, haide, nu fi copil, îl consolă Stu. Am să mă des- 
curc eu. 

— Larry are dreptate, n-ar trebui să ne purtăm aşa. Cum 
te-ai purta cu un cal... 

— Ştii foarte bine că aşa trebuie să fie. 

— Cred că da, însă cine ştie cu adevărat? Cum îţi simţi 
piciorul? 

— În clipa asta nu mă doare deloc. 

— Bine, ai pastilele. Glen se şterse cu palma la ochi. Adio, 
East Texas. Mi-a părut nemaipomenit de bine să te cunosc. 

Stu se întoarse într-o parte. 

— Nu-mi spune adio, Glen. Mai bine spune la revedere, 
aduce noroc. E posibil să ajungi până la jumătatea malului ăla 
afurisit şi să cazi înapoi, aici, şi atunci o să ne petrecem iarna 
jucând cărţi. 

— Nu mai durează mult, spuse Glen. Eu simt asta, tu nu? 

Pentru că şi el avea acelaşi sentiment, Stu se întoarse şi-l 
cercetă pe Glen. 

— Mda, şi eu, recunoscu, apoi zâmbi uşor. Dar nu mă voi 
teme de nici un rău, corect? 

— Corect! Vocea lui Glen cobori până deveni şoaptă. Dacă 
vezi că nu se mai poate, nu sta pe gânduri, Stuart. Să nu te 


chinuieşti. 
— Nu. 
— Atunci, adio. 
— Adio, Glen. 


Cei trei se retraseră în partea de vest a torentului şi, după 
o ultimă privire peste umăr, Glen porni primul. Stu îi urmări 
înaintarea cu îngrijorare. Bătrânul mergea neglijent, aproape 
fără să-i pese şi fără să-şi aleagă punctele de sprijin. Terenul 
cedă sub paşii săi o dată, apoi încă o dată. De ambele daţi îşi 
întinse nonşalant mâna şi de fiecare dată avu norocul să 
găsească punctul de priză. De-abia după ce ajunse sus, Stu 


oftă cu uşurare, lăsând să-i iasă tot aerul din plămâni, şi 
începu din nou să respire ca lumea. 

Il urmă Ralph şi, după ce şi el ajunse cu bine în vârf, Stu îl 
chemă pentru ultima oară pe Larry la el. Îi studie chipul, 
reflectând că semăna remarcabil, în felul lui, cu Harold 
Lauder: la fel de imobil, dar cu priviri atente şi precaute. O 
faţă care nu trăda decât ceea ce dorea cu adevărat să 
trădeze. 

— De acum înainte, tu conduci, spuse Stu. Te vei 
descurca? 

— Nu ştiu, am să mă străduiesc. 

— Tu vei lua hotărârile. 

— Oare? Cea dintâi mi-a fost respinsă. 

Ochii lui lăsau acum să se citească ceva: reproşul. 

— Da, dar a fost pentru prima şi ultima oară. Ascultă... oa- 
menii /ui vor pune mâna pe voi. 

— Mda, m-am gândit şi eu. Fie pun mâna pe noi, fie ne îm- 
puşcă într-o ambuscadă, ca pe nişte câini. 

— Nu, cred că or să vă prindă şi-or să vă ducă înaintea /ui. 
Asta se va întâmpla în următoarele câteva zile. După ce 
ajungeţi la Vegas, fiţi cu ochii în patru. Aşteptaţi. Se va- 
ntâmpla. 

— Ce anume, Stu? Ce se va-ntâmpla? 

— Nu ştiu. Lucrul pentru care am fost trimişi. Fiţi gata. Să 
ştiţi când va fi să fie. 

— Ne vom întoarce să te luăm, dacă putem. 

— Da, sigur. 

Larry urcă repede malul şi se alătură celorlalţi doi. Îi 
făcură semn cu mâna. Stu le răspunse la salut, ridicând 
ambele braţe. Porniră. Pe Stu Redman nu l-au mai văzut 
niciodată. 


CAPITOLUL 73 


CEI TREI îşi făcură tabăra la douăzeci şi cinci de kilometri 


vest de locul unde-i lăsaseră pe Stu. Întâlniseră un nou torent, 
dar de data asta mult mai mic. Motivul adevărat pentru care 
înaintaseră atât de puţin era că-şi pierduseră o parte din 
avânt. Era greu de zis dacă inima avea să le vină la loc. 
Picioarele le atârnau mai greu. Conversaţia lâncezea. Nici 
unul nu dorea să se uite în ochii celuilalt, de teamă să nu-şi 
vadă oglindită acolo propria-i vină. 

Poposiră la lăsarea întunericului şi aprinseră un foc din 
lăstărişuri. Aveau apă, dar nu şi mâncare. Glen îşi umplu pipa 
cu ultimele fire de tutun, dar se întrebă deodată dacă Stu mai 
avea ţigări. Gândul acesta îi luă tot cheiul de fumat şi-şi lovi 
uşor pipa de o bucată de stâncă, aruncând absent ultimele 
fire de Borkum Riff. Peste câteva minute, când o bufniţă ţipă 
de undeva, din întuneric, se uită în jur. 

— la spuneţi, unde-i Kojak? întrebă el, 

— la te uită, ce chestie ciudată! răspunse Ralph. Nu-mi 
aduc aminte să-l fi văzut, de câteva orc încoace. 

Glen se ridică. 

— Kojak! strigă el. Hei, Kojak! Kojak! 

Vocea lui stârni un ecou singuratic în pustiu. Nu primi 
răspuns. Se aşeză la loc, copleşit de tristeţe. Scoase un oftat. 
Kojak îl urmase de-a lungul unui întreg continent. Acum dispă- 
ruse. Nici că se putea un semn mai rău. 

— Crezi că i s-a întâmplat ceva? întrebă Ralph cu jumătate 
de gură. 

— Mă gândesc că a rămas cu Stu, spuse Larry. 

Glen tresări: 

— Poate. Poate că asta s-a întâmplat. 

Larry se jucă, aruncând o piatră dintr-o mână în cealaltă. 

— A spus că Dumnezeu îi va trimite un corb, ca să-l 
hrănească. Mă îndoiesc că există vreunul pe aici, prin urmare 
El i-a trimis un câine. 

Focul trosni, şi un vârtej de scântei lumină înălțimile, 
pentru a se stinge apoi. 


Când Stu văzu forma întunecată coborând malul şi furi- 


şându-se spre el, se sprijini de bolovanul de alături, cu piciorul 
întins ţeapăn înaintea lui, şi cu mâna amorţită găsi o piatră 
destul de mare. Frigul îl pătrunsese până la oase. Larry 
avusese dreptate. Două sau trei zile de stat în frig puteau să-l 
dea gata. Dar acum părea că sfârşitul era mult mai aproape. 
Kojak rămăsese alături de el până la asfinţit, apoi îl părăsise, 
ieşind cu uşurinţă din râpă. Stu nu-l chemase înapoi. Câinele 
avea să ia urma lui Glen şi să meargă mai departe cu ceilalţi. 
Poate şi el avea de jucat un rol. Dar acum regreta că nu 
rămăsese lângă el. Chiar dacă avea pilulele acelea, tot nu-şi 
dorea să fie sfâşiat de unul dintre lupii Omului Întunecat. 

Apucă piatra mai strâns, iar forma neagră încremeni cam 
la vreo douăzeci de metri. Apoi, din nou începu să se apropie, 
o umbră mai neagră decât noaptea. 

— Prea bine, vino, zise Stu răguşit. 

Umbra neagră mişcă din coadă şi veni lângă el. 

— Kojak? 

Chiar el. Şi aducea un obiect în gură, pe care-l depuse la 
picioarele lui Stu. Se aşeză, mişcând din coadă şi aşteptând 
să fie lăudat. 

— Ce câine minunat, spuse Stu uimit. Minunat câine! 

Kojak îi adusese un iepure. 

Stu îşi luă briceagul, îl deschise şi scoase intestinele 
iepurelui din trei mişcări iuți. Culese maţele aburinde şi i le 
aruncă lui Kojak. 

— Le vrei? 

Kojak se arătă încântat. Stu jupui vânatul. Gândul de a-l 
mânca aşa, crud, nu-i stimula pofta de mâncare. 

— Lemn? i se adresă lui Kojak, fără prea mare speranţă. 

De-a lungul malului erau răspândite crăci şi cioturi aduse 
de inundație, dar nu la îndemână. 

Kojak mişcă din coadă, dar nu se clinti. 

— Aport? A... 

Dar Kojak plecase ca un vârtej. O luă pe partea estică a 
râpii şi se întoarse cu o bucată mare de lemn uscat între fălci. 
O lăsă lângă Stu şi lătră. Coada i se mişca repede, încolo şi 
încoace. 


— Minunat câine, repetă Stu. Bată-te să te bată! Aport, 
Kojak! 

Lătrând de bucurie, Kojak plecă iarăşi. În douăzeci de 
minute, strânsese lemne suficiente pentru un foc mare. Stu 
alese cu grijă surcelele. Îşi inventarie chibriturile, constatând 
că avea o cutie şi jumătate. Aprinse surcelele la cel de-al 
doilea chibrit şi alimentă focul cu grijă. Nu peste multă vreme 
focul ardea în toată regula şi Stu, în sacul lui de dormit, se 
apropie de el cât mai mult cu putinţă. Kojak se întinsese de 
cealaltă parte a flăcării, cu botul pe labe. 

Când focul se mai potolise, Stu înfipse iepurele într-o 
țepuşă şi-l puse pe jăratic. Curând se răspândi un miros 
puternic şi savuros care-i stârni pofta. Kojak se ridică şi 
urmări şi el iepurele cu mare interes. 

— Jumătate ţie şi jumătate mie, barosane, bine? 

Peste cincisprezece minute trase ţepuşa din foc şi reuşi să 
rupă iepurele în două fără să-şi frigă degetele prea rău. 
Carnea era pe alocuri arsă, pe alocuri crudă, în orice caz, 
şunca de la Great Western Markets nu se compara cu ca. El şi 
Kojak mâncau de zor... şi, când erau pe terminate, ajunse 
până la ei un urlet care făcea să-ţi îngheţe sângele în vine. 

— Isuse Cristoase! mormăi Stu, cu o ciozvârtă de iepure în 
gură. 

Kojak sări în sus, cu părul zbârlit, mârâind. Veni de 
cealaltă parte a focului şi mârâi iarăşi. Urletul nu se mai auzi 
şi a doua oară. 

Stu rămase culcat, cu o piatră pregătită lângă o mână şi 
cu briceagul deschis lângă cealaltă. De la înălţimea lor, 
stelele luminau rece şi indiferent. Gândul lui se îndreptă spre 
Fran, dar şi-o alungă imediat din minte. Amintirea ei îl durea 
prea tare. Nu voi dormi, îi trecu prin minte. Nu voi adormi 
decât cine ştie când. 

Adormi, totuşi, curând, cu ajutorul uneia dintre pilulele lui 
Glen. lar când tăciunii focului începură să se stingă, Kojak 
veni şi se culcă lipit de el, încălzindu-l şi pe Stu. Aşa se face 
că, în prima noapte după ce grupul se împărţise, Stu mancă, 
în timp ce ceilalţi rămaseră nemâncaţi, şi dormi liniştit, pe 


când somnul lor fu întrerupt de vise rele şi de sentimentul 
tulburător că erau curând sortiţi să sfârşească tragic. 


În ziua de 24, grupul de pelerini al lui Larry Underwood 
parcurse cincizeci de kilometri şi poposi la nord-est de Măgura 
San Rafael. În noaptea aceea temperatura coborî foarte mult; 
îşi aprinseră un foc imens şi dormiră în preajma lui. Kojak nu 
se întorsese la ei. 

— Ce crezi că face Stu în seara asta? întrebă Ralph. 

— Moare, răspunse Larry scurt. 

Regretă când văzu rictusul de durere pe figura de om 
simplu şi onest a lui Ralph, dar nu mai avea cum să-şi repare 
gafa. Şi, pe urmă, era aproape sigur adevărul adevărat. 

Se culcă la loc, simțind cu certitudine stranie că mâine va 
fi ziua cea mare. Deznodământul, indiferent cum avea să 
arate el, era aproape. 

Avu vise rele. În cel pe care şi-l aduse aminte de 
dimineaţă, se afla în turneu, cu o formaţie numită Shady 
Blues Connection. Urma să cânte la Madison Square Garden, 
iar biletele fuseseră vândute toate. Se urcară pe scenă în 
aplauze furtunoase. Larry se duse să-şi potrivească 
microfonul, să-l aducă la înălţimea lui, dar nu reuşi să-l mişte. 
Se duse la microfonul chitaristului solo, dar şi acela se 
înţepenise. Chitaristul bass, organistul, peste tot la fel. 
Dinspre mulţime începură să se audă huiduieli şi aplauze 
ritmice. Unul câte unul, membrii lui Shady Blues Connection 
se furişară de pe scenă, rânjind în gulerele înalte ale 
cămăşilor lor, după moda psihedelică, aşa cum se îmbrăcau 
Byrds prin 1966, când Roger McGuinn se mai droga ca un 
nebun. Larry continua să fugă de la un microfon la altul, 
încercând cu disperare să găsească măcar unul pe care să-l 
poată regla. Dar toate erau ridicate la cel puţin nouă coţi şi 
era imposibil să le clinteşti. Semănau cu nişte cobre din oţel 
inox. Cineva din mulţime începu să urle, cerându-i "Baby, Can 
You Dig Your Man?" Nu mai cânt melodia asta, încercă el să 
spună. N-o mai cânt de la sfârşitul lumii încoace. Nu-l auzeau, 


şi atunci se ridică un murmur, începând din rândurile din 
spate, cuprinzând apoi toată sala, devenind tot mai puternic 
şi mai sonor: Baby Can You Dig Your Man! Baby Can You Dig 
Your Man! BABY CAN YOU DIG YOUR MAN! 

Se trezi în gând cu acel cântec. Trupul îi era scăldat în 
transpiraţie. 

Nu avea nevoie de Glen ca să-i explice ce fel de vis fusese 
acela sau care era semnificaţia lui. Visul în care nu ajungi la 
microfon, nu reuşeşti să-i reglezi înălţimea, este obişnuit la 
muzicienii rock, la fel de obişnuit ca acela în care eşti pe 
scenă şi nu-ţi aduci aminte nici măcar un singur vers. După 
părerea lui, toţi interpreţii aveau unul dintre visele acestea, 
într-o variantă oarecare, înainte de... 

Înainte de un spectacol. 

Era un vis care exprima teama de imperfecţiune, traducea 
acea teamă simplă şi copleşitoare: Şi dacă nu eşti în stare? 
Dacă e doar voință, nu şi putință? Groaza de a nu fi capabil să 
ajungi în acea stare de încredere în tine însuţi de unde trebuie 
să înceapă oricare artist — fie el cântăreţ, scriitor, pictor sau 
muzician. 

Să fii bun cu oamenii, Larry. 

A cui era vocea asta? A maică-sii? 

Eşti un profitor, Larry. 

Nu, mamă... nu sunt. Nu mă mai ţin de chestia asta. N-am 
mai făcut lucrul ăsta de la sfârşitul lumii. Cinstit. 

Se culcă la loc şi adormi din nou. Ultimul lui gând fu acela 
că Stu avusese dreptate: Omul Intunecat avea să pună mâna 
pe ei. Mâine, cugetă el. Deznogdământul, indiferent cum avea 
să arate el, era aproape. 


Dar în 25 nu văzură pe nimeni. Cei trei merseră apatic sub 
cerul albastru şi strălucitor, văzând o mulţime de păsări şi de 
animale, dar nu şi oameni. 

— E uimitor cât de repede se răspândesc sălbăticiunile, 
comentă Glen. Am ştiut că va fi un proces rapid şi, desigur, 
iarna îl va stăvili cât de cât, cu toate astea mi se pare uimitor. 


N-au trecut decât o sută de zile de la primele semne ale 
epidemiei. 

— Însă câini şi cai nu mai sunt, spuse Ralph. Asta nu mi se 
pare normal! Au inventat o pacoste care a omorât aproape 
toţi oamenii, dar asta nu a fost suficient. A mai fost nevoie să 
piară şi două dintre animalele lui preferate. Au dispărut omul 
şi cei mai buni prieteni ai lui. 

— În schimb a lăsat pisicile, interveni Larry posac. 

Ralph se lumină la faţă: 

— Oricum, mai este Kojak... 

— Mai era Kojak. 

Replica asta curmă discuţia. Treceau printre măguri 
încruntate, excelente ascunzători potenţiale pentru oameni 
cu arme şi lunete. Pe Larry îl chinuia în continuare premoniţia 
că astăzi avea să se întâmple ceva. De fiecare dată când 
ajungeau pe un vârf, se aştepta să găsească drumul blocat. 
lar când constata că aveau cale liberă, se gândea la o 
ambuscadă. 

Discutau despre cai. Despre câini şi bizoni. Bizonii aveau 
să se înmulțească din nou, prevesti Ralph — Nick şi Tom 
Cullen îi văzuseră deja. Nu era departe ziua aceea — pe care 
aveau s-o mai apuce poate şi ei — când bizonii vor înnegri 
nesfârşitele câmpii. 

Larry se gândi că era un amestec de adevăr şi de vorbe 
goale — pentru că vieţile lor puteau să fie curmate peste nici 
zece minute. 

Apoi se întunecă şi veni vremea să-şi caute un loc de 
tabără. Ajunseră pe culmea unui ultim vârf şi Larry îşi zise: 
Acum. Probabil că se ascund chiar aici. 

Dar nu le ieşi nimeni în cale. 

Poposiră lângă un semn reflectorizant verde, pe care scria 
LAS VEGAS 420. Mâncaseră relativ bine în ziua aceea: cartofi 
prăjiţi, sifon şi două Slim Jims, pe care le împăriseră între ei. 

Mâine, cugetă Larry înainte de a adormi. În noaptea aceea 
visă că el şi cu Barry Greig urmau să apară cu Tattered 
Remnants la Madison Square Garden. Era marea lor şansă să 
dea lovitura — făceau deschiderea pentru un supergrup 


oarecare, cu nume de oraş, Boston, sau poate Chicago. Toate 
stativele microfoanelor erau iarăşi înalte de nouă coţi, iar el 
începu să alerge de la unul la celălalt, în timp ce publicul 
bătea ritmic din palme şi cerea iarăşi "Baby, Can You Dig Your 
Man?" 

Se uită în primul rând şi îngheţă de frică. Charles Mason 
se afla acolo, cu x-ul de pe frunte vindecat sub forma unei 
cicatrice albe şi strâmbe; bătea din palme şi cânta. Şi Richard 
Speck era acolo, măsurându-l pe Larry cu ochi agresivi şi 
insolenţi, cu o ţigară fără filtru tremurându-i între buze. Între 
ei doi se afla Omul Întunecat. John Wayne Gacy se afla în 
spatele lor. Flagg conducea corul. 

Mâine, gândi Larry din nou, împleticindu-se de la un micro- 
fon înalt la următorul sub luminile fierbinţi, de vis, de la 
Madison Square Garden. Ne vedem mâine. 


_ Dar nu se întâmplă nimic a doua zi şi nici în următoarea. 
In seara de 27 septembrie se opriră în oraşul Freemont 
Junction, unde găsiră destulă mâncare. 

— Mă aştept să se termine în orice moment, îi spuse Larry 
lui Glen în scara respectivă. Şi pe zi ce trece devine tot mai 
greu de suportat. 

— Şi eu am acelaşi sentiment. Ce-ai spune să nu fie decât 
un miraj? Un simplu vis rău în conştiinţa noastră colectivă. 

Larry tresări surprins, apoi căzu pe gânduri. Apoi clătină 
încet din cap. 

— Nu, nu cred că e doar un vis. 

— Nici eu, tinere, nici eu, îi spuse Glen zâmbind. 

Intâlnirea avu loc a doua zi. 


Puțin după ora 10 dimineaţa, după ce trecuseră de o 
culme, văzură dedesubtul lor, spre vest, la distanţă de vreo 
opt kilometri, două maşini parcate bot în bot, blocând 
şoseaua. Totul arăta exact aşa cum îşi imaginase Larry că va 
arăta. 


— Accident? întrebă Glen. 

Ralph îşi puse mâna pavăză la ochi: 

— Nu cred, n-ar fi rămas în poziţia asta. 

— Sunt oamenii /ui, spuse Larry. 

— Mda, cred că da, zise Ralph. Ce facem, Larry? 

Larry îşi scoase banda pentru frunte din buzunarul de la 
spate şi-şi şterse cu ea obrajii. Fie vara se întorsese în ziua 
respectivă, fie se simţea influenţa deşertului sud-vestic. 
Temperatura crescuse la peste 25 de grade. 

E căldură uscată, gândi el calm. Transpir puțin şi gata. 
Numai puțin. lşi puse banda la loc. Acum, când se pornise, se 
simţea bine. Avu din nou sentimentul ciudat că era vorba de 
un spectacol, de un concert pe care trebuia să-l susţină. 

— Coborâm şi vedem dacă Dumnezeu este cu adevărat de 
partea noastră. Corect, Glen? 

— Tu eşti şeful. 

Porniră din nou la drum. Peste o jumătate de oră 
ajunseseră suficient de aproape ca să constate că maşinile 
puse bot în bot aparținuseră de Utah State Patrol. Lângă ele îi 
aşteptau mai mulţi bărbaţi înarmaţi. 

— Oare ne vor împuşca? se interesă Ralph pe ton 
indiferent. 

— Nu ştiu, răspunse Larry. 

— Pentru că au şi puşti cu lunetă. Văd soarele reflectat de 
lentile. Dacă doresc să ne doboare, suntem deja în raza lor de 
acţiune. 

Continuară să se apropie. Bărbaţii din dreptul maşinilor se 
despărţiră în două grupuri; vreo cinci dintre ei rămaseră în 
faţă, cu puştile îndreptate spre cei trei care se apropiau, 
ceilalţi trei se adăpostiră în spatele maşinilor. 

— Sunt opt la număr, Larry? întrebă Glen. 

— Eu opt am numărat, da. Cum te simţi? 

— E-n regulă, îl asigură Glen. 

— Ralph? 

— Nu-mi doresc decât să ştim ce avem de făcut când vine 
momentul, spuse Ralph. Atât şi nimic mai mult. 

Larry îi prinse mâna pentru o clipă şi i-o strânse. Apoi 


procedă la fel şi cu Glen. 

Acum se aflau la doar un kilometru de cele două 
automobile masive. 

— Nu au de gând să ne împuşte, zise Ralph. Ar fi făcut-o 
deja. 

Acum se puteau distinge şi feţele. Larry le cercetă cu 
toată curiozitatea. Unul avea o barbă stufoasă. Altul era 
tânăr, dar aproape chel... probabil a fost un ghinion teribil 
pentru el să înceapă să-şi piardă părul încă din şcoală, cugetă 
Larry. Altul purta o haină impermeabilă de un galben-electric, 
cu un desen reprezentând un cap de cămilă, sub care scria 
SUPERHUMP în litere complicate, demodate. Altul avea figură 
de conţopist. Ţinea în mâini un Magnum 357 şi părea de trei 
ori mai nervos decât Larry, având aerul unuia în stare să se 
împuşte în picior, din greşeală, dacă nu reușea să se mai 
calmeze. 

— Nu par diferiţi de oamenii noştri, fu de părere Ralph. 

— Ba sigur că sunt, spuse Glen. Sunt toţi înarmaţi. 

Se apropiară până la câţiva metri de maşinile de poliţie 
care blocau drumul. Larry se opri, imitat de ceilalţi. Se 
aşternu un moment de linişte perfectă, în care oamenii lui 
Flagg şi grupul de pelerini al lui Larry se măsurară. Apoi Larry 
Underwood rosti calm: 

— Salut. 

Omuleţul care părea un umil funcţionar de primărie le ieşi 
în întâmpinare. Frământa în continuare revolverul în mâini. 

— Sunteţi Glendon Bateman, Lawson Underwood, Stuart 
Redman şi Ralph Brentner? 

— la ascultă, figurantule, i se adresă Ralph, nu ştii să nu- 
meri? 

Careva chicoti. Funcţionarul se îmbujoră la faţă. 

— Care lipseşte? 

— Stu a suferit un accident în timpul călătoriei. Şi consider 
că o să păţeşti curând şi tu unul, dacă nu încetezi să te joci cu 
pistolul. 

Încă un val de chicote. Amploiatul reuşi să-şi vâre arma în 
centura pantalonilor cenuşii, ceea ce-l făcu să arate cu totul 


ridicol, ca o adevărată caricatură a banditului de drumul 
mare. 

— Mă numesc Paul Burlson, le declară el, şi în virtutea 
autorităţii cu care am fost învestit, vă arestez şi vă ordon să 
mă însoţiţi. 

— În numele cui? întrebă Glen imediat. 

Burlson îl măsură dispreţuitor... deşi disprețul era 
amestecat şi cu altceva. 

— Ştii bine în numele cui vorbesc. 

— Atunci spune cu voce tare. 

Dar Burlson rămase tăcut. _ 

— Ţi-e teamă? întrebă Glen. li măsură pe cei opt bărbaţi. 
Vă este aşa de frică de el, încât nu îndrăzniţi nici măcar să-i 
pronunţaţi numele? Foarte bine, atunci o voi face eu în locul 
vostru. Numele lui este Randall Flagg, cunoscut şi drept Omul 
Întunecat, cunoscut şi drept Omul Înalt, cunoscut şi drept 
Momâia Ambulantă. Nu-i spun unii dintre voi aşa? Vocea lui se 
înălţase până la notele acute şi limpezi ale furiei. O parte 
dintre cei din faţa lor schimbară priviri neliniştite, iar Burlson 
se trase un pas înapoi. Spuneţi-i şi Belzebut, pentru că şi aşa 
îl cheamă. Spuneţi-i Niarlahotep şi Ahaz şi Astarot. Spuneţi-i 
Ryelah şi Seti şi Anubis. Are nume câtă frunză şi iarbă şi este 
un apostat al iadului pe care voi îl pupaţi în cur. Vocea lui 
cobori din nou la tonul obişnuit, de conversaţie, şi le zâmbi 
dezarmant. Am considerat că e bine să stabilim astea de la 
bun început. 

— Puneţi mâna pe ei, comandă Burlson. Puneţi mâna pe ei 
şi împuşcaţi-l pe primul care-ar face o mişcare. 

În chip straniu, nimeni nu făcu nici o mişcare vreme de o 
secundă, iar Larry gândi: Nu o vor face, se tem la fel de tare 
de noi pe cât ne temem noi de ei, ba mai tare, deşi au arme... 

Îl măsură pe Burlson şi i se adresă astfel: 

— Te ţii de glume, canalie ce eşti! Moi vrem să mergem. 
De asta am şi venit. 

Atunci se puseră şi ei în mişcare, ca şi cum Larry ar fi fost 
cel care le adresase ordinul. El şi Ralph au fost înghesuiți pe 
bancheta din spate a unei maşini, Glen în cealaltă. Se aflau în 


spatele unor gratii din oţel, iar uşile nu aveau clanţe pe 
partea interioară. 

Am fost arestați, îi trecu prin minte lui Larry. Constată că 
ideea îl amuza. 

Patru bărbaţi se înghesuiră pe bancheta din faţă. Maşina 
trase cu spatele, se întoarse şi porni spre vest. Ralph oftă. 

— Ţi-e frică? întrebă Larry în şoaptă. 

— Păi nu prea-mi dau seama, ca să fiu cinstit. Îmi pare aşa 
de bine că nu trebuie să-mi mai tocesc picioarele, nici nu pot 
să-ţi spun. 

Unul dintre cei din faţă întrebă: 

— Bătrânul cu gura mare. El e şeful? 

— Nu. Eu sunt. 

— Cum te cheamă? 

— Larry Underwood. El este Ralph Brentner. Pe celălalt îl 
cheamă Glen Bateman. 

Se uită prin lunetă. Cealaltă hardughie venea în urma lor. 

— Ce s-a întâmplat cu cel de-al patrulea? 

— Şi-a rupt piciorul. A trebuit să-l părăsim. 

— Drumul a fost greu, îmi închipui. Eu sunt Barry Dorgan. 
Securitatea Vegas. 

Larry fu la un pas să-i dea un răspuns absurd — Mă bucur 
de cunoştinţă — dar se abţinu, zâmbind. 

— Cât facem până la Las Vegas? 

— Păi, nu putem goni foarte tare, din cauza blocajelor de 
pe drum. Am început să le înlăturăm, începând dinspre oraş, 
dar merge greu. O să ajungem în vreo cinci ore. 

— Să vezi ce chestie, interveni Ralph, clătinând din cap. 
Suntem pe drum de trei săptămâni, iar de ajuns cu maşina 
ajungem în câteva ore. 

Dorgan se întoarse ca să se poată uita bine la ei. 

— Nu înţeleg de ce aţi luat-o pe jos. De fapt, nu înţeleg 
nici de ce aţi venit la noi. Doar aţi bănuit că se va încheia cum 
s-a încheiat. 

— Am fost trimişi, îi explică Larry. Ca să-l ucidem pe Flagg, 
cred. 

— Aveţi şanse foarte mici, prietene. Tu şi cu prietenii tăi 


veţi ajunge drept în pârnaie, la Las Vegas County Jail. E ca-n 
Monopoly. Nu treci pe la Plecare, nu iei două sute de dolari. 
Este foarte interesat de voi. Ştia că veţi veni. Continuă după o 
pauză: Tot ce puteţi spera e s-o sfârşiţi cât mai repede. Dar 
nu cred c-o să vă facă această favoare. În ultima vreme n-a 
fost într-o dispoziţie prea grozavă. 

— Din ce cauză? se interesă Larry. 

Dar Dorgan păru să simtă că a spus destul — poate chiar 
prea mult. Se întoarse la locul lui fără să răspundă, iar lui 
Larry şi Ralph nu le rămase decât să urmărească derularea 
iute a peisajului de deşert. În doar trei săptămâni, viteza 
devenise iarăşi un lucru de mirare. 


În fapt au avut nevoie de şase ore ca să ajungă la Vegas. 
Oraşul răsărea din mijlocul deşertului, ca o piatră prețioasă 
incredibil de frumoasă. Pe străzi erau o mulţime de oameni; 
ziua de lucru se terminase şi acum se bucurau de răcoarea 
începutului de înserare pe pajişti, pe bănci şi în staţiile de 
autobuz, sau stând în pridvorul defunctelor capele pentru 
oficiat căsătorii sau al dughenelor de amanetat. Urmăreau cu 
privirea maşinile lui Utah S.P., după care se întorceau la 
conversațiile lor. 

Larry se uita gânditor în jur. Electricitatea funcţiona, 
străzile fuseseră curățate, iar urmele jafurilor dispăruseră. 

— Glen avea dreptate. Trenurile lui merg conform orarului. 
Dar mă întreb, totuşi, dacă acesta este modul cel mai potrivit 
în care să-ţi organizezi calea ferată. Oamenii voştri, fără 
excepţie, par să aibă probleme cu nervii, Dorgan. 

Dorgan nu-i răspunse. 

Ajunseră la închisoarea ținutului şi maşina trase în spatele 
clădirii. Cele două maşini de poliţie parcară într-o curte de ci- 
ment. Când cobori, strâmbându-se din cauza înţepenelii din 
muşchi, Larry constată că Dorgan pregătise două perechi de 
cătuşe. 

— Ei, hai, las-o baltă. 

— Îmi pare rău, dar este ordinul lui. 


— N-am purtat cătuşe în viaţa mea, sări şi Ralph. M-au 
cules de pe stradă şi m-au băgat la beţivi de vreo câteva ori, 
înainte să mă căsătoresc, dar cătuşe nu mi-a pus nimeni 
niciodată. 

Ralph vorbea încet, iar accentul lui de Oklahoma devenise 
extrem de pronunţat, semn că era extrem de furios. 

— Am primit ordine clare, răspunse Dorgan. Să nu împin- 
gem lucrurile prea departe. 

— Ai primit ordine, îl îngână Ralph. Ştiu cine-ţi dă ţie or- 
dine. L-a omorât pe prietenul meu, Nick. De ce te-ai înhăitat 
cu blestematul ăla? Cât eşti singur, pari un tip destul de 
simpatic. 

Îl ţintuia pe Dorgan cu o asemenea privire, era atât de 
supărat şi de mirat, încât acesta clătină din cap şi se uită într- 
altă parte. 

— Asta-i treaba mea, şi am să mi-o îndeplinesc. Punct. 
Întindeţi mâinile, altfel vă pun cătuşele cu forţa. 

Larry îi făcu pe plac şi-l întrebă: 

— Ce-ai fost înainte? 

— Poliţia Santa Monica. Detectiv doi. 

— Şi eşti alături de el? Este... te rog să mă scuzi că-ţi spun 
asta, dar mie mi se pare ciudat. 

Glen Bateman fu împins spre ei. 

— De ce-l împingeţi, vreau să ştiu? se răsti Dorgan 
supărat. 

— Dacă ai fi fost silit să asculţi vreme de şase ceasuri 
tâmpeniile individului ăsta, cred că l-ai îmbrânci şi tu, spuse 
unul dintre oameni. 

— Nu-mi pasă câte tâmpenii a trebuit să asculţi, ţine-ţi 
mâinile acasă. Dorgan se uită la Larry. De ce ţi se pare ciudat 
că sunt alături de el? Am fost poliţist cu zece ani înainte de 
Captain Trips. Am văzut ce se poate întâmpla dacă la 
conducere se află tipi ca tine, asta-i. 

— Tinere, i se adresă Glen prietenos, experienţa ta cu 
câţiva copii amărâţi şi tipi care luau prea multe droguri nu 
justifică faptul că ai îmbrăţişat un monstru. 

— Luaţi-i de aici, spuse Dorgan pe un ton neutru. Celule 


separate, aripi separate. 

— Nu cred că vei fi în stare să suporţi alegerea pe care ai 
făcut-o chiar tu, tinere, îi spuse Glen. Nu-mi pare că ai avea 
stofă de nazist în tine. 

De astă dată, Dorgan îl îmbrânci chiar el pe Glen. 


Larry se văzu separat de ceilalţi doi şi condus de-a lungul 
unui coridor pustiu, împodobit cu tot felul de anunţuri, pe care 
se putea citi NU SCUIPAŢI, SPRE DUŞURI & DEPARAZITARE, iar 
pe un altul scria: TU NU EŞTI AICI OASPETE. 

— Nu mi-ar strica un duş, spuse el. 

— Poate, îi promise Dorgan. Să vedem. 

— Ce să vedem? 

— Cât de frumos ştii să te porţi. 

Dorgan deschise o celulă la capătul culoarului şi-l invită pe 
Larry înăuntru. 

— Şi cătuşele? întrebă Larry, întinzându-şi braţele. 

— Sigur că da. Dorgan le descuie şi i le luă. E mai bine? 

— Mult mai bine. 

— Mai vrei să faci duş? 

— Sigur că da. 

Mai mult de atât, Larry nu dorea să fie lăsat singur, 
ascultând ecoul tot mai îndepărtat al paşilor. O dată rămas 
singur, frica l-ar fi copleșit din nou. 

Dorgan scoase la iveală un carneţel. 

— Câţi sunteţi în Free Zone? 

— Şase mii, răspunse Larry. jucăm toţi Bingo în fiecare joi 
seara, iar premiul pentru cine are toate cifrele e un curcan de 
zece kilograme. 

— Vrei să faci duş sau nu? 

— Sigur că vreau. 

Dar nu mai era deloc sigur că va avea parte. 

— Câţi sunteţi cu toţii? 

— Douăzeci şi cinci de mii, dar patru mii n-au împlinit 
doisprezece ani şi intră gratuit la cinematografele în aer liber. 
Din punct de vedere economic, nu-i nici o scofală. 


Dorgan îşi închise brusc notesul şi se uită la el. 

— Nu pot, omule, îi mărturisi Larry. Pune-te şi tu în locul 
meu. 

Dorgan clătină din cap: 

— Asta nu pot s-o fac, pentru că nu-s nebun. Voi de ce-aţi 
venit aici? Credeţi că o să vă facă vreun bine? O să vă omoare 
ca pe nişte câini, mâine sau poimâine. Şi dacă vrea să vorbiţi, 
veţi vorbi. Dacă vrea să dansaţi step şi să faceţi laba în 
acelaşi timp, o s-o faceţi şi pe-asta. Trebuie să fiţi nebuni. 

— Bătrâna ne-a poruncit să venim aici. Mother Abagail. 
Probabil că ai visat-o şi tu. 

Dorgan clătină din cap, dar ochii lui începură deodată să-i 
ocolească pe ai lui Larry. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Atunci s-o lăsăm baltă. 

— Eşti sigur că nu vrei să stai de vorbă cu mine? Să faci 
duş? 

Larry izbucni în râs. 

— Nu lucrez atât de ieftin. Trimiteţi şi voi un spion de-al 
vostru în partea noastră. Dacă reuşiţi să găsiţi vreunul care să 
nu facă o faţă de nevăstuică de îndată ce pronunţă cineva 
numele lui Mother Abagail, desigur. 

— Cum doreşti, spuse Dorgan. 

Se întoarse pe culoarul cu lumini protejate cu plasă. La 
capătul opus trecu prin poarta cu bare de oţel, care se trânti 
în urma lui cu un zgomot sec. 

Larry se uită în jur. Ca şi Ralph, intrase în închisoare de 
două ori — o dată pentru că se îmbătase în public, altă dată 
pentru că fusese prins cu treizeci de grame de marijuana 
asupra lui. Ale tinereţii valuri. 

— Nu-i ca la Ritz, murmură el. 

Salteaua de pe pat arăta, hotărât lucru, mucegăită şi se 
întrebă, vizitat de un gând morbid, dacă nu cumva acolo 
dăduse ortul popii cineva, în iunie sau la începutul lui iulie. 
Toaleta funcţiona, dar se umplu cu un lichid ruginiu prima 
oară când trase apa, semn sigur că nu fusese folosită de 
multă vreme. Cineva lăsase un roman Western ieftin. Larry îl 


ridică, apoi îl puse la locul lui. Se aşeză pe pat şi ascultă 
liniştea. Nu-i făcuse niciodată plăcere să rămână singur — 
într-un fel însă, se ferise de multe lucruri... până să ajungă în 
Free Zone. lar acum descoperea că nu este chiar atât de rău 
pe cât se temuse. Destul de rău, dar se putea descurca. 

O să vă omoare ca pe nişte câini, mâine sau poimâine. 

Dar Larry nu credea această afirmaţie. Lucrurile aveau să 
se desfăşoare într-alt fel. 

— Nu mă voi teme de nici un rău, rosti în tăcerea deplină 
a blocului de celule şi rezonanţa cuvintelor îi plăcu. 

Se culcă, iar în minte îi veni gândul că parcursese aproape 
tot drumul de înapoiere pe Coasta de Vest. Dar călătoria 
fusese mai lungă şi mai stranie decât şi-ar fi imaginat 
vreodată cineva. Şi nici nu se terminase încă. 

— Nu mă voi teme de nici un rău, repetă el. 

Adormi în pace, şi nici un vis nu-i tulbură somnul. 


A doua zi la ora 10, la douăzeci şi patru de ore după ce 
văzuseră drumul blocat, Randall Flagg şi Lloyd Henreid veniră 
să-l viziteze pe Glen Bateman. 

Acesta şedea pe podeaua celulei, cu picioarele 
încrucişate. Găsise o bucată de cărbune sub pat şi tocmai 
terminase de scris pe perete următoarea legendă, printre 
gravurile reprezentând organe genitale masculine şi feminine, 
nume, numere de telefon şi mici poeme obscene: Nu sunt nici 
olarul, nici roata olarului, ci doar lutul olarului, oare valoarea 
atinsă depinde tot atât de mult de valoarea intrinsecă a 
lutului cât de roată şi de măiestria Maestrului? Glen admira 
acest proverb — ori era un aforism? când temperatura în 
celula pustie păru să scadă deodată cu zece grade. Uşa de la 
capătul coridorului se deschise cu zgomot. Toată saliva din 
gura lui Glen dispăru deodată, iar bucata de cărbune i se 
frânse între degete. 

Zgomotul ritmat al tocurilor de cizmă se apropia tot mai 
tare. 

Alţi paşi, mai mărunți şi nesemnificativi, băteau un soi de 


contrapunct, încercând să păstreze măsura. 

la te uită, e chiar el. Am ocazia să-i văd fața. 

Artrita începu brusc să-l chinuie mult mai rău. De-a 
dreptul îngrozitor. Ca şi cum oasele lui ar fi fost golite şi 
umplute cu sticlă pisată. Cu toate acestea, se întoarse cu un 
zâmbet interesat, chiar nerăbdător, când paşii se opriră 
înaintea celulei sale. 

— lată-te, îl întâmpină Glcn. Nu eşti nici pe jumătate căp- 
căunul pe care ne aşteptam noi să-l întâlnim. 

Dincolo de gratii se aflau doi bărbaţi. Din poziţia lui Glen, 
Flagg stătea în dreapta. Purta bluejeanşi şi o cămaşă albă, din 
mătase, care strălucea delicat în lumina palidă. Rânjea la 
Glen. În spatele lui se afla un bărbat mai scund, care nu 
zâmbea câtuşi de puţin. Avea o bărbie cu prognatism şi ochi 
care lăsau impresia că ar fi prea mari pentru figura lui. Tenul 
era dintre cele care nu aveau să se împace niciodată cu clima 
deşertică: se arsese, se cojise, apoi iar se arsese. Purta la gât 
o piatră neagră cu un punct roşu, cu aspect unsuros, răşinos. 

— AŞ vrea să faci cunoştinţă cu asociatul meu, i se adresă 
Flagg chicotind. Lloyd Henreid, fă cunoştinţă cu Glen 
Bateman, sociolog, membru în Comitetul din Free Zone şi 
singurul gânditor din Free Zone acum, după moartea lui Nick 
Andros. 

— Încântat de cunoştinţă, mormăi Lloyd. 

— Ce-ţi face artrita, Glen? se interesă Flagg, plin de 
compasiune, cu viclenia celui care ştie foarte multe, deşi ochii 
îi sclipeau de veselie. 

Glen îşi deschise şi-şi închise rapid pumnii, răspunzându-i 
lui Flagg cu un zâmbet. Nimeni nu avea să ştie vreodată cât 
de mult îl costa să-şi menţină zâmbetul acela blând. 

Valoarea intrinsecă a lutului! 

— Minunat, răspunse. Cu mult mai bine, de când dorm sub 
un acoperiş, îţi mulţumesc. 

Rânjetul lui Flagg se veşteji puţin. Glen surprinse chiar şi o 
undă de surpriză şi de supărare. De teamă? 

— Am hotărât să te las să pleci, îi spuse brusc. Zâmbetul îi 
apăru din nou, şiret şi radios. Lloyd scoase un mic sunet care 


trăda surprinderea, iar Flagg se întoarse către el. Nu-i aşa, 
Lloyd? 

— Vai... cum să nu. Păi sigur că da. 

— Foarte bine, spuse Glen cu nepăsare. 

Simţea ghearele artritei înfigându-i-se tot mai adânc în 
încheieturi, amorţindu-le ca gheaţa, umflându-le ca para 
locului. 

— Ţi se va da o motoretă, cu care vei putea să te întorci 
comod. 

— N-aş putea pleca fără prietenii mei, bineînţeles. 

— Bineînţeles. Nu trebuie decât să-mi ceri. Să cazi în ge- 
nunchi şi să-mi ceri. 

Glen râse din toată inima. Işi lăsă capul pe spate şi râse, 
cu hohote lungi şi puterniee. Pe măsură ce râdea, durerea din 
încheieturi începea să-l lase. Se simţea mai bine, mai puternic 
şi mai stăpân pe sine. 

— Vai, mare figură eşti, zise Glen. Am să-ţi spun eu ce-ţi 
rămâne de făcut. De ce nu cauţi o grămadă mare de pietre pe 
care să ţi le bagi liniştit în cur? 

Flagg se întunecă la faţă. Zâmbetul îi pieri. Ochii săi, iniţial 
negri ca piatra lui Lloyd, acum păreau să bată în galben. Işi 
întinse braţul şi-şi încolăci degetele în jurul mecanismului de 
închidere al uşii. Se auzi zgomotul pe care îl scoate un arc 
electric. Dintre degetele lui ţâşni focul şi în aer se răspândi 
mirosul încins. Broasca se izbi de podea, neagră şi 
fumegândă. Lloyd Henreid ţipă. Omul Intunecat apucă gratiile 
şi împinse uşa într-o parte. 

— Nu mai râde. 

Glen râse încă şi mai puternic. 

— Nu mai râde de mine! 

— Eşti un nimic! spuse Glen, ştergându-se la ochi şi 
râzând în continuare. Vai, iartă-mă... numai că am fost toţi 
atât de speriaţi... am făcut atât tapaj din pricina ta... râd şi de 
prostia noastră, râd şi de tine, cât de lipsit de substanţă eşti... 

— Impuşcă-l, Lloyd. 

Flagg se întorsese acum către însoţitorul lui. Figura lui 
căpătase trăsături oribile. Mâinile i se transformaseră în 


gheare, ca ale unui animal de pradă. 

— O, de ce nu mă ucizi cu mâna ta, dacă tot vrei să mor? 
îl îmbie Glen. Nu mă îndoiesc că eşti în stare. Atinge-mă cu 
degetul şi inima mea se va opri. Fă invers semnul crucii şi 
creierul meu va suferi o embolie masivă. Coboară trăsnetul 
din dulia de deasupra şi despică-mă în două. Vai... vai de 
mine... nu mai pot! 

Glen se prăbuşi pe patul din celulă, se zvârcolea şi râdea 
nestăvilit. 

— Împuşcă-l! urlă Omul Întunecat. 

Palid, tremurând de frică, Lloyd îşi trase cu greu pistolul 
de la brâu, cât pe ce să-l scape, apoi încercă să-l îndrepte în 
direcţia lui Glen, ţinându-l cu ambele mâini. 

Glen îşi îndreptă atenţia spre Lloyd, zâmbind în 
continuare. Se simţea ca la o petrecere a facultăţii, în mijlocul 
Cartierului Studios din Woodsville, New Hampshire, 
revenindu-şi după o glumă bună, pregătit să aducă din nou 
conversaţia pe un făgaş de meditaţie mai serios. 

— Dacă trebuie să împuşti pe cineva, domnule Henreid, 
împuşcă-l pe el. 

— Fă-o chiar acum, Lloyd. 

Lloyd apăsă orbeşte pe trăgaci. Arma tună teribil în spaţiul 
acela închis. Ecourile se izbiră furios, în toate direcţiile. Dar 
glonţul scurmă puţin betonul la câţiva centimetri de umărul 
drept al lui Glen, ricoşă, lovi altceva şi dispăru. 

— Nu eşti în stare să faci nimic ca lumea? urlă Flagg. Îm- 
puşcă-l, imbecilule! împuşcă-l! E chiar înaintea ta! 

— Mă străduiesc... 

Zâmbetul lui Glen nu se schimbase şi nu tresărise decât 
vag la bubuitură. 

— Repet, dacă trebuie să împuşti pe cineva, împuşcă-l pe 
el. În realitate, nu are nimic omenesc, ştii. Odată i l-am 
descris unui prieten ca pe cel din urmă magician al gândirii 
raţionale, domnule Henreid. Definiţia era mai corectă decât 
mi-am imaginat eu. Dar acum îşi pierde puterile magice. Îi 
scapă printre degete, iar el o ştie. Şi o ştii şi tu. Împuşcă-l 
acum, şi vom fi scutiţi de Dumnezeu ştie câtă vărsare de 


sânge şi moarte. 

Faţa lui Flagg rămăsese nemişcată. 

— În orice caz, Lloyd, împuşcă pe unul dintre noi, spuse el. 
Te-am scos din închisoare când mureai de inaniţie. Voiai să te 
răzbuni tocmai pe tipii ca el. Oameni neînsemnaţi, dar care se 
pricep la vorbe mari. 

Lloyd răspunse: 

— Domnule, nu mă duci pe mine cu preşul. Este aşa cum 
spune Randy Flagg. 

— Minte. Ştii şi tu că minte. 

— Mi-a spus mai multe adevăruri şi şi-a bătut capul cu 
mine mai mult decât oricine altul în viaţa asta amărâtă a 
mea, zise Lloyd, trăgând trei gloanţe în Glen. Acesta fu 
aruncat spre spate, contorsionat şi răsucit ca o păpuşă de 
cârpă. Picături de sânge umplură aerul opac. Se izbi încă o 
dată de pat şi se rostogoli pe podea. Reuşi să se ridice apoi 
într-un cot. 

— E-n regulă, domnule Henreid, şopti el, atât te ajută 
capul. 

— Taci din gură, ticălos bătrân şi flecar! ţipă Lloyd. 

Trase iarăşi şi faţa lui Glen Bateman dispăru. Trase iarăşi, 
şi trupul tresări ca o păpuşă fără viaţă. Lloyd continua însă să 
tragă. Plângea. Lacrimile se scurgeau pe obrazul lui sumbru, 
ars de soare. Îşi aduse aminte de iepurele de care uitase şi 
care-şi rosese propriile lăbuţe. Îşi aminti de Poke, de tipii din 
Lincolnul alb şi de Gorgeous George. Îşi mai aminti de 
închisoarea din Phoenix, de şobolan şi cum nu fusese în stare 
să mănânce umplutura saltelei. Îşi aminti de Trask, de piciorul 
acestuia, care după o vreme începuse să semene cu un pui 
fript. Apăsă din nou pe trăgaci, dar de data asta arma nu 
scoase decât un clinchet steril. 

— Foarte bine, spuse Flagg cu blândeţe. Foarte bine. 
Minunat. Minunat, Lloyd. 

Lloyd lăsă să-i scape arma pe jos şi se feri din calea lui 
Flagg. 

— Să nu mă atingi! strigă el. N-am făcut-o pentru tine! 

— Ba da. Aşa-ţi închipui tu, dar nu este adevărat. 


Îşi întinse mâna şi prinse piatra neagră de la gâtul lui 
Lloyd, îşi închise pumnul asupra ei, iar când îşi deschise din 
nou mâna, piatra dispăruse. Fusese înlocuită cu o cheiţă din 
argint. 

— Cred că-ţi promisesem, îi aminti Omul Întunecat. Într-o 
altă închisoare. Se înşela... eu îmi ţin promisiunile, Lloyd, nu? 

— Da. 

— Ceilalţi pleacă sau plănuiesc să fugă. Ştiu cine sunt ei. 
Cunosc toate numele. Whitney... Ken.... Jenny... da, da, ştiu 
toate numele. 

— Atunci de ce nu?... 

— De ce nu pun capăt acestui lucru? Nu ştiu. Poate că-i 
mai bine să-i las să plece. În afară de tine, Lloyd. Tu eşti 
sfetnicul meu bun şi credincios, nu-i aşa? 

— Da, şopti Lloyd, bucurându-se de recunoaşterea 
supremă. Da, cred că sunt. 

— Fără mine, în cel mai bun caz ai fi ajuns să te ţii de 
găinării, chiar dacă ai fi reuşit să ieşi viu din închisoare. 
Corect? 

— Da. 

— Băiatul acela, Lauder, ştia lucrul acesta. Ştia că prin 
mine poate ajunge mare. Mai important. De aceea venea la 
mine. Dar era prea plin de gânduri... prea plin de... Pe 
neaşteptate, căpătă un aer perplex şi bătrânicios. Apoi făcu 
un gest nerăbdător din mână şi zâmbetul îi înflori iarăşi pe 
faţă. Poate că merge prost cu adevărat. Poate că aşa este, 
dintr-un motiv pe care nici eu nu-l înţeleg... dar bătrânului 
magician i-au mai rămas câteva numere, Lloyd. Unul sau 
două. Ascultă-mă. Nu mai avem multă vreme, dacă vrem să 
punem capăt acestei... crize de încredere. Dacă vrem s-o 
înăbuşim în faşă, cum s-ar spune. Mâine trebuie să rezolvăm 
cu Underwood şi Brentner. Acum, ascultă-mă cu cea mai 
mare atenţie... 


Lloyd se duse la culcare de-abia după miezul nopţii şi nu 
reuşi să adoarmă decât în primele ore ale dimineţii. Discută 


cu Rat-Man. Discută cu Paul Burlson. Cu Barry Dorgan, care 
se arătă de acord că ceea ce dorea Omul Întunecat putea — 
şi probabil trebuia — făcut înainte de lumina zorilor. Lucrările 
de construcţie începură pe pajiştea din faţa lui MGM Grand 
seara, pe la ora zece a zilei de 29, când la faţa locului apăru o 
echipă de lucru de zece oameni cu aparate de sudură, 
ciocane, bolţuri şi o provizie considerabilă de ţevi lungi, din 
oţel. Oamenii asamblau ţevile pe două camioane cu platformă 
dreaptă, în faţa fântânii. Lumina aparatelor de sudură atrase 
curând o mulţime de curioşi. 

— la uite, mama-Angie! striga Dinny. Un spectacol cu arti- 
ficii ! 

— Da, dar toţi băieţii cuminţi trebuie să fie în pat la ora 
asta. 

Angie Hirschfield îl luă pe băiat din locul acela, cu o teamă 
secretă în inima ei, simțind că un lucru rău, poate la fel de 
îngrozitor ca Supergripa, era pe cale să se întâmple. 

— Vreau să văd! Vreau să văd scânteile! 

Dinny începu să bocească, dar ea îl prinse de mână şi-l 
trase de acolo repede şi hotărât. 

Julie Lawry se apropie de Rat-Man, singurul tip din Las 
Vegas pe care-l considera prea fioros ca să se culce cu el... 
decât în caz de forţă majoră, poate. Pielea lui neagră lucea în 
lumina alb-albăstruie a sudurii. Era înţolit ca un pirat etiopian 
— pantaloni largi din mătase, o eşarfă roşie şi un şirag de 
dolari din argint atârnat de gâtul lui descărnat. 

— Ce se întâmplă, Ratty? se interesă ea. 

— Rat-Man nu ştie, scumpo, dar Rat-Man are o idee. Să ştii 
că are. S-ar zice că mâine avem o treabă neagră, foarte 
neagră. N-ai vrea să dăm repede o fugă şi să ne-o tragem, 
draga mea? 

— Poate, răspunse Julie, dar numai dacă-mi spui şi mie de 
ce se fac pregătirile astea. 

— Mâine o să afle tot Vegasul, zise Ratty. Poţi să pui pariu 
pe ce-ai tu mai dulce. Hai, vino cu Rat-Man, scumpo, şi-o să-ți 
arate cele nouă mii de nume ale lui Dumnezeu. 

Spre marea dezamăgire a lui Rat-Man, Julie o luase din loc, 


pe nesimţite. 

Până să se ducă Lloyd la culcare, treaba fusese terminată 
şi mulţimea se risipise. Două cuşti mari fuseseră înălțate pe 
platforme. Pe laturile din stânga şi din dreapta ale fiecăreia se 
practicaseră orificii de formă pătrată. În apropiere aşteptau 
parcate patru maşini, fiecare prevăzută cu câte un cârlig 
pentru remorcă. De fiecare era prins câte un lanţ greu de 
oţel. Lanţurile şerpuiau prin iarba din faţa hotelului şi intrau în 
orificiile pătrate din cuşti. 

La capătul fiecărui lanţ era prinsă câte o singură cătuşă de 
oţel. 


În zorii zilei de 30 septembrie, Larry auzi cum se deschide 
uşa de la capătul blocului de celule. Zgomotul de paşi se 
apropie repede pe coridor. Larry stătea întins pe pat, cu 
mâinile sub ceafă, în noaptea aceea nu dormise. In acele ore 

(se gândise? se rugase?) 

Era unul şi acelaşi lucru. Indiferent ce anume făcuse, 
vechea rană din el se închisese în sfârşit şi rămăsese împăcat 
cu sine. Simţise cum cele două fiinţe din el — cea reală şi cea 
ideală — se uniseră într-o singură făptură vie. Mamei sale i-ar 
fi plăcut Larry. Şi Ritei Blakemoor. Era un Larry căruia Wayne 
Stukey n-ar fi trebuit niciodată să-i explice pe ce lume se află. 
Era un Larry pe care l-ar fi plăcut până şi de mult uitata 
specialistă în igienă bucală. 

Voi muri. Dacă există Dumnezeu — iar acum cred că 
trebuie să existe — este voința Lui. vom muri şi, ca urmare a 
morții noastre, tot coşmarul acesta va cunoaşte un sfârşit. 

Bănuia că Glen Bateman murise. leri auzise împuşcături 
dintr-una din celelalte aripi, multe Împuşcături. Direcţia co- 
respundea mai degrabă cu aceea în care-l duseseră pe Glen, 
nu pe Ralph. Ei bine, fusese bătrân, artrita îl chinuise, iar ceea 
ce le pregătise Flagg pentru dimineaţa aceasta avea să fie cât 
se poate de neplăcut, fără îndoială. 

Paşii ajunseră în dreptul celulei sale. 

— Scoală, băi, minunea lumii, se auzi o voce veselă. Rat- 


Man a venit să te salte, faţă palidă! 

Larry se întoarse spre cel care-i vorbea. Un pirat negru şi 
rânjit, cu o salbă de dolari din argint la gât, stătea la uşa 
celulei, ţinând în mână o sabie. În spatele lui stătea 
funcţionarul ăla, cu ochelari pe nas. Burlson, parcă aşa-i 
chema. 

— Ce este? întrebă Larry. 

— Dragă domnule, îi explică piratul, este sfârşitul. Sfârşitul 
sfârşitului. 

— Foarte bine, acceptă Larry, ridicându-se. 

Burlson începu să-i vorbească repede, iar Larry simţi cât 
era de înfricoşat. 

— Vreau să ştii că n-a fost ideea mea. 

— Din câte înţeleg eu, nimic din ceea ce se întâmplă nu 
este, îl linişti Larry. Cine a fost omorât ieri? 

— Bateman, mărturisi Burlson, lăsând privirile în jos. A 
încercat să fugă. 

— A încercat să fugă, murmură Larry. 

începu să râdă. Rat-Man râse cu el, maimuţărindu-l. 
Râdeau împreună. 

Uşa celulei se deschise. Burlson se apropie, cu cătuşele 
pregătite. Larry nu opuse nici un fel de rezistenţă, ci-i întinse 
mâinile. Burlson îi prinse brăţările. 

— A încercat să fugă, repetă Larry. Într-o bună zi ai să fii şi 
tu împuşcat pe când vei încerca să fugi, Burlson. Ochii săi se 
îndreptară asupra piratului. Şi tu, Ratty. Tot aşa, într-o 
tentativă de fugă. 

Începu din nou să râdă, dar de data asta Rat-Man nu se 
mai distra. Îi aruncă lui Larry o privire ursuză, apoi îşi ridică 
sabia. 

— Lasă sabia jos, tâmpitule, îi porunci Burlson. 

Porniră în şir — Burlson, Larry şi Rat-Man încheind plu- 
tonul. Când trecură de uşa de la capătul aripii, li se alăturară 
încă cinci bărbaţi. Unul dintre ei era Ralph, şi el în cătuşe. 

— Hei, Larry, i se adresă Ralph întristat. Ai auzit? Ţi-au zis? 

— Da, am auzit. 

— Nişte ticăloşi. Dar sfârşitul lor e aproape, nu? 


— Da, sigur că da. 

— Terminaţi cu discuţia asta! îi repezi careva. Vouă vi se 
apropie sfârşitul. Să vedeţi voi ce vă aşteaptă. Distracţie, nu 
glumă. 

— Nu, s-a terminat, insistă Ralph. Nu ştii? Nu-ţi dai 
seama? 

Ratty îl îmbrânci pe Ralph, făcându-l să se împiedice. 

— Tacă-ţi gura! ţipă el. Rat-Man nu mai vrea s-audă vrăji- 
toriile tale răsuflate! S-a săturat! 

— Eşti foarte livid, Ratty, îi atrase atenţia Larry, zâmbind, 
îngrozitor de livid. Tu arăţi ca o faţă palidă. 

Rat-Man îşi agită din nou sabia, dar în gestul lui nu era nici 
o ameninţare. Părea speriat, la fel ca ceilalţi. In aer plutea 
ceva, simțeau cu toţii că pătrunseseră sub umbra unei 
întâmplări teribile, iminente. i 

O dubă măsliniu-cafenie pe care scria INCHISOAREA 
ȚINUTULUI LAS VEGAS aştepta în curtea însorită. Larry şi 
Ralph fură împinşi înăuntru, uşile trântite, motorul pornit şi o 
luară din loc. Se aşezară pe băncile tari, de lemn, cu mâinile 
încătuşate între genunchi. 

Ralph îi comunică în şoaptă: 

— L-am auzit pe unul dintre ei spunând că toată suflarea 
din Vegas se va afla acolo. Crezi că au de gând să ne 
răstignească, Larry? i 

— Asta sau ceva de acelaşi gen. II măsură pe Ralph cel 
solid. Pălăria lui pătată de transpiraţie i se înfundase pe cap. 
Pana era destrămată şi fără lustru, dar stătea în continuare 
înfiptă sfidător, în bandă. Ţi-e teamă, Ralph? 

— Foarte tare, recunoscu Ralph. Când e vorba de durere, 
mă port ca un copil. Nu mi-a plăcut nici măcar să mă duc la 
doctor, ca să fac o injecție. Dacă puteam, găseam o scuză 
oarecare şi nu mă duceam. Dar tu? 

— Tot aşa. Nu vrei să vii aici, să stai lângă mine? 

Ralph se ridică, zuruind din lanţurile cătuşelor, şi se aşeză 
alături de Larry. După câteva clipe de tăcere, Ralph îi spuse 
încet: 

— Ne-am înhămat la o treabă teribilă. 


— Aşa-i. 

— Numai că mi-ar plăcea să ştiu la ce bun. Tot ce pot eu 
să înţeleg este că va face cu noi un spectacol. Ca să vadă 
toată lumea că el e barosanul. De-asta am bătut noi atâta 
cale? 

— Nu ştiu. 

Duba îşi vedea de drum. Stăteau pe bancă fără să-şi vor- 
bească, ţinându-se de mână. Larry se temea, dar dincolo de 
sentimentul acesta superficial, pacea din sufletul lui nu fusese 
tulburată. Totul avea sa fie bine. 

— Nu mă voi teme de nici un rău, murmură, deşi se 
temea. 

Închise ochii şi se gândi la Lucy. Se gândi la maică-sa. 
Gânduri la întâmplare. Cum se scula în dimineţile reci, 
pregătindu-se pentru şcoală. Când i se întâmplase să verse în 
biserică. Cum găsise o revistă porno aruncată în rigolă şi se 
uitase la poze cu Rudy, amândoi fiind cam de nouă ani. 
Urmărind World Series în prima toamnă petrecută la L.A., cu 
Yvonne Wetterlin. Nu voia să moară, îi era teamă să moară, 
dar se împăcase cu acest gând. În ultimă instanţă, nu el 
fusese cel care luase vreodată vreo hotărâre, şi ajunsese să 
creadă că moartea nu era decât un spaţiu dramatic, un loc 
unde aştepţi, aşa cum aştepţi în foaierul artiştilor să-ţi vină 
rândul să intri în scenă. 

Îşi impuse să rămână cât mai calm cu putinţă şi să fie pre- 
gătit. 


Duba se opri şi uşile se deschiseră. Lumina orbitoare a 
soarelui se revărsă înăuntru, făcându-i pe amândoi să 
clipească orbiţi. Rat-Man şi Burlson săriră înăuntru. O dată cu 
lumina soarelui pătrunse la ei un sunet — un murmur profund 
şi neliniştit care-l făcu pe Ralph să-şi înalte capul, prudent. 
Dar Larry înţelesese despre ce zgomot era vorba. 

În 1986, Tattered Remnants cântaseră în cel mai mare 
concert al lor — în deschidere pentru Van Halen, la Chavez 
Ravine. Înainte de a intra în scenă, auzise exact acelaşi 


zgomot. Când cobori din dubă, prin urmare, ştia la ce să se 
aştepte şi rămase impasibil, cu toate că Ralph, venind alături 
de el, gemu uşor. 

Se aflau pe gazonul din faţa unui hotel-cazino uriaş. 
Intrarea era flancată de două piramide aurii. Pe iarbă erau 
trase două camioane cu platformă dreaptă. Pe fiecare 
platformă se găsea o colivie construită din ţeavă de oţel. 

În jur erau oameni. 

Se răspândiseră pe pajişte, într-un cerc neregulat. Stăteau 
în parcarea cazinoului, pe treptele ce urcau spre recepţia 
hotelului, pe aleea rotundă unde oaspeţii îşi lăsau odinioară 
maşinile, în vreme ce portarul fluiera după un băiat din 
parcare. Se răspândiseră chiar şi în stradă. O parte dintre 
băieţii mai tineri îşi ridicaseră prietenele pe umeri, ca să vadă 
mai bine festivitățile ce aveau să urmeze. Murmurul acela 
profund era zgomotul făcut de gloata-animal. 

Larry îi trecu în revistă pe cei din jur, şi nici măcaro 
singură privire nu rezistă ochilor săi. Feţele lor erau livide şi 
pierite, marcate de semnul morţii şi părând să aibă ştiinţă de 
asta. Totuşi, se adunaseră aici. 

El şi Ralph fură înghiontiţi spre cuşti şi, din mers, Larry 
observă automobilele cu lanţurile şi cârligele lor. Dar Ralph 
înţelese cel dintâi rostul lor. Fapt normal, dacă te gândeai că- 
şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii lucrând cu şi în 
preajma a tot soiul de mecanisme. 

— Larry, au de gând să ne rupă în bucăţi! îi comunică el 
cu vocea uscată. 

— Haideţi băieţi, hopa sus, îi îndemnă Rat-Man, suflându- 
le în faţă o duhoare stătută, cu iz de usturoi. Urcă, faţă palidă, 
tu şi cu amicu' tău o să călăriţi pe tigru. 

Larry se căţără pe platformă. 

— Dă-mi cămaşa, faţă palidă. 

Larry îşi trase cămaşa şi rămase cu pieptul gol, în aerul 
răcoros şi plăcut al dimineţii. Se dezbrăcase şi Ralph. Un val 
de comentarii se răspândi în mulţime, pentru ca apoi să piară. 
Erau amândoi teribil de slabi, din pricina călătoriei; li se 
vedeau limpede toate coastele. 


— Treci în cuşcă, faţă palidă. 

Larry se conformă. 

Barry Dorgan era cel care dădea acum ordinele. Se fâţâia 
dintr-un loc într-altul, verifica totul, cu o expresie de profund 
dezgust pe chip. 

Cei patru şoferi se urcară la volan şi porniră motoarele. 
După o clipă de aparentă indiferenţă, Ralph apucă una dintre 
cătuşele sudate ce atârnau în cuşcă şi o aruncă prin orificiul 
cel strâmt. Îl lovi pe Paul Burlson la cap, iar în gloată se stârni 
un chicot nervos. 

— Lasă-te de figuri de-astea, dacă nu vrei să pun pe 
careva să te ţină, i se adresă Dorgan. 

— Lasă-i să-şi facă treaba, îl sfătui Larry pe Ralph. Apoi, 
către Dorgan: Hei, Barry, aşa te-au învăţat la Departamentul 
de Poliţie din Santa Monica? 

Un nou val de râs străbătu mulţimea. 

— Poliţia se poartă brutal! strigă un suflet cutezător. 

Dorgan se înroşi la faţă, dar nu spuse nimic. Continuă să 
introducă lanţuri în colivia lui Larry; acesta scuipă pe ele, 
puţin surprins să constate că mai avea suficientă salivă. Urale 
timide izbucniră din partea din spate a gloatei, iar el se gândi: 
Poate că despre asta e vorba, poate că se vor răscula... 

Dar în inima lui nu-şi făcea iluzii. Feţele lor erau prea albe 
şi prea posomorâte. Gesturile de bravadă din spate erau 
lipsite de importanţă. Ele nu aveau mai multă semnificaţie 
decât şotiile unor copii într-o sală de clasă. Îndoieli şi 
nemulțumiri existau, Larry o simţea prea bine. Dar Flagg 
reuşea să denatureze până şi asta. Oamenii de aici aveau să 
se strecoare, la miez de noapte, în imensul spaţiu gol în care 
se transformase lumea. lar Momâia Ambulantă avea să-i lase 
să fugă, ştiind că-i era de ajuns să păstreze un nucleu de duri, 
oameni ca Dorgan şi Burlson. Fugarii şi şovăielnicii puteau fi 
adunaţi mai târziu, poate pentru a fi puşi să plătească preţul 
credinţei lor imperfecte. Aici nu avea să se dezlănţuie nici un 
fel de rebeliune deschisă. 

Dorgan. Rat-Man şi un al treilea se înghesuiră în cuşcă, 
împreună cu el. Rat-Man deschisese cătuşele prinse de 


lanţuri, pregătindu-se să prindă încheieturile lui Larry în ele. 

— Întinde-ţi braţele, spuse Dorgan. 

— Nu-i aşa că legea şi ordinea sunt nişte lucruri minunate, 
Barry? 

— Întinde-le, fir-ar să fie! 

— Nu arăţi prea bine, Dorgan... nu cumva te supără inima, 
de câteva zile încoace? 

— Îți spun pentru ultima oară, prietene. Întinde-ţi braţele 
prin găuri! 

Ceea ce Larry şi făcu. Peste câteva clipe, brăţările erau 
prinse la încheieturi. Dorgan şi ceilalţi se retraseră şf zăvorâră 
uşa. Larry se uită spre dreapta şi-l văzu pe Ralph stând în 
cuşca lui, cu fruntea în jos şi braţele lipite de trup. Avea şi el 
mâinile încătuşate. 

— Oameni buni, ştiţi că asta e o nedreptate! strigă Larry, 
a cărui voce, călită de anii cât fusese cântăreţ, ieşea din piept 
cu forţă surprinzătoare. Nu mă aştept să ne săriţi în ajutor, ci 
doar să nu uitaţi! Suntem trimişi la moarte pentru că lui 
Randall Flagg îi este frică de noi! Se teme de noi şi de 
oamenii din mijlocul cărora am venit! Mulțimea murmură. Să 
nu uitaţi felul în care am murit! Şi să nu uitaţi că data viitoare 
va fi rândul vostru să muriţi le fel, fără cinste, ca nişte 
animale în cuşcă! 

Acelaşi murmur, mai puternic şi mai nervos... apoi linişte. 

— Larry! strigă Ralph. 

Flagg cobora treptele de la Grand, cu Lloyd Henreid 
alături. Flagg purta jeanşi, o cămaşă în carouri, jacheta lui de 
jeanşi cu cele două insigne pe buzunarele de la piept şi 
cizmele de cowboy, cu tocuri tocite. În liniştea ce se lăsase, 
zgomotul acelor tocuri măsurând calea pe treptele de ciment 
rămăsese singurul sunet... un sunet venit din afara timpului. 

Omul Întunecat rânjea. 

Larry se uită la el de sus. Flagg se opri între cele două 
cuşti şi-i cercetă. Rânjetul lui era sumbru şi fermecător. Se 
vedea limpede că exercită un control absolut, iar Larry simţi 
instinctiv că acesta era momentul suprem de cumpănă, 
apoteoza vieţii sale. 


Flagg le întoarse spatele şi înfruntă mulţimea. Toate 
privirile fugiră din calea lui. 

— Lloyd, pronunţă el calm, iar acesta, livid, speriat şi bol- 
nav, îi înmână lui Flagg o bucată de hârtie, făcută sul, ca un 
pergament. 

Omul intunecat o desfăşură, o ridică şi începu să citească. 
Vocea lui profundă, sonoră şi plăcută tulbura liniştea ca o 
undă de argint pe un lac întunecat. 

— Veţi şti că acesta este un act valabil, pe care eu, 
Randall Flagg, mi-am pus pecetea astăzi, 30 septembrie, anul 
una mie nouă sute şi nouăzeci, cunoscut acum drept Anul 
Unu, anul epidemiei. 

— Numele tău nu este Flagg! urlă Ralph, stârnind un 
freamăt neliniştit în mulţime. De ce nu le mărturiseşti numele 
tău adevărat? 

Flagg nu-l băgă în seamă. 

— Veţi şti că oamenii aceştia, Lawson Underwood şi Ralph 
Brentncr, sunt spioni, veniţi aici, la Las Vegas nu cu gânduri 
bune, ci puşi să semene sămânţa răzvrătirii, şi au intrat în 
acest stat într-ascuns şi la adăpostul întunericului... 

— Asta-i bună, comentă Larry, noi ştiam că am venit pe 
mijlocul lui US 70, la lumina zilei. Vocea lui se ridică într-un 
strigăt. Ne-au arestat în miezul zilei, pe Interstate, oare asta e 
totuna cu într-ascuns şi la adăpostul întunericului? 

Flagg suportă întreruperea cu răbdare, ca şi cum ar fi fost 
de părere că Larry şi Ralph au tot dreptul să răspundă 
acuzațiilor... fără ca asta să influenţeze în vreun fel decizia 
finală. Acum continuă: 

— Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor sunt 
răspunzători de sabotarea şi bombardarea elicopterelor de la 
Indian Springs, prin urmare sunt vinovaţi de moartea lui Carl 
Hough, Bill Jamieson şi Cliff Benson. Sunt vinovaţi de omor. 

Larry se simţi atras de un bărbat care stătea în rândul din 
faţă, a cărui identitate n-o cunoştea. Era Stan Bailey, şef al 
operaţiunilor de la Indian Springs. Văzu cum pe figura omului 
se aşternu neîncrederea şi uimirea şi cum articulează nişte 
cuvinte ridicole, de genul Can Man. 


— Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor au mai trimis la 
noi şi alţi spioni, care au fost ucişi. Prin urmare îi osândesc la 
moartea ce li se cuvine, şi anume, să fie sfâşiaţi de vii în 
bucăţi. Este datoria şi răspunderea fiecăruia dintre voi să fie 
martor la această pedeapsă, ca să ţineţi minte şi să le 
povestiţi şi altora tot ce-aţi văzut astăzi. 

Flagg zâmbi larg, dar, oricât s-ar fi străduit, rânjetul lui era 
la fel de cald şi de omenos ca al unui rechin. 

— Aceia dintre voi care au copii în grijă pot să plece. 

Se întoarse spre maşinile care aşteptau, cu motoarele la 
ralanti, trimițând mici vălătuci de fum în aerul dimineţii. În 
clipa aceea, în partea din faţă a gloatei se stârni zarvă. Un 
bărbat îşi croi drum până în faţă. 

Era un tip solid, a cărui faţă căpătase paloarea hainelor lui 
albe, de bucătar. Omul Intunecat îi înapoiase pergamentul lui 
Lloyd, ale cărui mâini tresăriră convulsiv atunci când îl văzu 
pe Whitncy Horgan. Sulul se frânse în două, însoţit de 
zgomotul hârtiei sfâşiate. 

— Hei, oameni buni! strigă Whitney. 

Un murmur confuz veni din mulţime. Whitney tremura ca 
varga, ca şi cum l-ar fi pândit o criză de paralizie. Încerca într- 
un fel smucit să-şi îndrepte capul spre Omul Intunecat, pentru 
ca îndată să şi-l întoarcă înapoi. Flagg îl măsura pe Whitney 
cu un zâmbet feroce. Dorgan se pregăti să se apropie de 
bucătar, dar Flagg îl opri cu un gest. 

— Asta nu-i corect! urlă Whitney. Ştii și tu că nu e! 

Linişte de mormânt. 

Gâtul lui Whitney tresărea convulsiv, se vedea clar cum i 
se mişcă mărul lui Adam în sus şi în jos, ca o maimuţă pe băț. 

— Noi am fost odată americani! strigă el în cele din urmă. 
Nişte americani adevăraţi nu se poartă aşa. Eu n-am fost 
mare lucru la viaţa mea, recunosc, un simplu bucătar, dar ştiu 
bine că nişte americani adevăraţi nu se poartă aşa, nu se uită 
în gura unui nebun şi asasin în cizme de cowboy... 

Un oftat general de teamă ieşi din piepturile acestor noi 
locuitori ai Las Vegasului. Larry şi Ralph schimbară între ei 
priviri mirate. 


— Asta este el! insistă Whitney. Transpiraţia îi curgea pe 
obraji ca nişte lacrimi, izvorâte parcă din părul tăiat scurt, ca 
peria. Vreţi neapărat să-i vedeţi pe tipii ăştia doi rupţi în două, 
chiar înaintea voastră? Credeţi că aşa se începe o viaţă nouă? 
Credeţi că un asemenea lucru poate fi drept? Vă spun eu că o 
să vă chinuiască visele rele tot restul zilelor voastre! 

Mulțimea murmură a încuviinţare. 

— Trebuie să punem capăt acestei execuţii, spuse 
Whitney. Ştiţi? Trebuie să avem răgazul să ne gândim la... 
la... 

— Whitney. 

Vocea lui, moale ca mătasea, doar cu puţin mai tare decât 
o şoaptă, avu darul să reducă la tăcere vocea şovăielnică a 
bucătarului. Acesta se întoarse spre Flagg; buzele i se mişcau 
iară să scoată nici un sunet, iar ochii îi rămăseseră ficşi, ca ai 
unui peşte. Sudoarea i se scurgea acum pe faţă în adevărate 
torente. 

— Whitney, ai fi făcut mai bine să taci. Vocea lui înceată 
ajungea până la ultimul ascultător. Te-aş fi lăsat să pleci... ce 
nevoie aveam de tine? 

Buzele lui Whitney se mişcau mai departe, muteşte. 

— Vino aici, Whitney. 

— Nu, şopti el. 

Nimeni nu auzi împotrivirea lui, cu excepţia lui Lloyd, 
Ralph, Larry şi poate Barry Dorgan. Picioarele lui Whitney se 
mişcară, ca şi cum n-ar fi auzit ce spusese gura. Mocasinii lui 
negri, rupti, se mişcară târşâit prin iarbă; se apropia de Omul 
Întunecat ca o stafie. 

Gloata urmărea scena cu ochii holbaţi şi gura căscată. 

— Îţi ştiam planurile, spuse Omul Întunecat. Ştiam ce ai de 
gând să faci chiar înaintea ta. Şi te-aş fi lăsat să pleci de aici 
pentru un timp, până când aş fi fost din nou gata să te 
primesc înapoi. Poate peste un an, poate peste zece. Dar 
acum toate astea ţin de trecutul tău. Crede-mă, Whitney. 

Whitney îşi recăpătă glasul pentru ultima oară; cuvintele 
ţâşniră din el într-un torent sugrumat. 

— Tu nu eşti om! Tu eşti un fel de... un fel de diavol! 


Flagg îşi întinse mâna stângă, cu arătătorul spre Whitney 
Horgan, cât pe ce să-i atingă bărbia. 

— Da, asta aşa este, mărturisi el, atât de încet, încât nu-l 
auzi nimeni, în afară de Lloyd şi Larry Underwood. Asta sunt. 

O sferă de foc albastru nu mai mare decât mingea de 
ping-pong cu care Leo se jucă neîncetat se ivi din vârful 
degetului lui Flagg, cu un uşor pârâit de descărcare electrică. 

Un cor de gemete, ca un vânt de toamnă, trecu prin 
mulţime. 

Whitney ţipă — dar nu se clinti. Globul de foc i se lipi de 
bărbie. Se stârni imediat un miros dezgustător, de carne arsă. 
Globul îi trecu peste buze, lipindu-i buzele între ele şi împiedi- 
când astfel să iasă urletul de dincolo de ochii lui bulbucaţi. 
Traversă un obraz, săpând un şanţ negru, perfect şi 
instantaneu cauterizat. 

Îi închise ochii. 

Se opri deasupra frunţii lui Whitney, iar Larry îl auzi pe 
Ralph vorbind, repetând mereu acelaşi lucru, şi Larry îşi uni 
vocea lui cu a lui Ralph, înălţând împreună litania lor: 

— Nu mă voi teme de nici un rău... nu mă voi teme de nici 
un rău... nu mă voi teme de nici un rău... 

Mingea de foc porni din dreptul frunţii lui Whitney spre 
spate, lăsând în urmă o fâşie cheală, grotescă; acum se 
simţea miros de păr ars. Whitney se clătină pe picioare pentru 
o clipă şi apoi se prăbuşi, din fericire cu faţa în jos. 

Din pieptul mulţimii ţâşni un sunet prelung şi şuierător: 
Aaaahhhh. Era sunetul care se auzea pe 4 lulie, atunci când 
oamenii erau deosebit de încântați de jocul de artificii. Mingea 
de foc plutea acum în aer, mai mare şi prea luminoasă ca să o 
mai poţi privi fără să strângi din ochi. La un semn al Omului 
Întunecat, porni încet spre mulţime. Cei din primul rând — 
printre care şi Jenny Engstrom, cu faţa albă ca varul — se 
traseră înapoi. 

Flagg provocă mulţimea, cu voce tunătoare: 

— Mai este cineva care să nu fie de acord cu sentința mea 
? Dacă-i aşa, să vorbească acum! 

Linişte profundă. 


Flagg păru mulţumit: 

— Atunci să... 

Deodată, capetele începură să se îndrepte într-altă 
direcţie. Şoapte de mirare, tot mai năvalnice. Flagg părea luat 
prin surprindere. Câţiva oameni din mulţime începuseră acum 
să strige în gura mare cuvinte ce nu se puteau înţelege. 
Mingea de foc se lăsă în jos şi se roti nesigur. 

Larry auzi bâzâitul egal al unui motor electric. Şi din nou 
numele acela uimitor trecu din gură în gură, niciodată 
limpede, niciodată întreg: Man... Can Man... Trash... Trashy... 

Cineva venea prin mulţime, ca un răspuns la sfidarea 
Omului Întunecat. 


Lui Flagg i se strecură groaza în inimă. Groaza aceea pe 
care ţi-o inspiră necunoscutul şi neaşteptatul. Prevăzuse totul, 
până şi discursul ad-hoc şi dement al lui Whitney. Prevăzuse 
totul, doar asta nu. Mulțimea — mulţimea /u; — se desfăcea, 
se trăgea înapoi. Se auzi un țipăt, înalt, limpede şi 
cutremurător. Cineva o rupse la fugă. Apoi altcineva. 
Echilibrul emoţional şi aşa fragil al mulţimii se frânse apoi: 
cuprinşi de panică, oamenii începură să se risipească în toate 
direcţiile. 

— Rămâneţți pe loc! strigă Flagg cât îl ţineau puterile, însă 
zadarnic. 

Gloata se transformase într-un vânt tare, şi nici măcar 
Omul Întunecat nu se putea pune în calea vântului. Furia 
teribilă a neputinței crescu în el nemăsurat şi, împreună cu 
teama, alcătui un amestec nou şi extrem de periculos. lar îi 
ieşise strâmb. În ultima clipă apăruse ceva care-i răsturnase 
planul, cum se întâmplase cu bătrânul avocat din Oregon, cu 
femeia care-şi retezase gâtul în sticlă... şi Nadine... căderea 
Nadinci... 

Oamenii o rupseră la fugă, risipindu-se în cele patru 
vânturi, ropăind peste pajiştea clin faţa lui MGM Grand, peste 
stradă, către Strip. Apucaseră să-l vadă pe cel din urmă 
oaspete, ajuns în sfârşit, ca o imagine sumbră dintr-o 


povestire plină de orori. Văzuseră, poate, obrazul grosolan 
fardat al infernalei clipe a Judecăţii de Apoi. 

Şi mai văzuseră ce adusese cu el călătorul întors din pere- 
grinările lui. 

O dată ce gloata se topi, văzu şi Randall Flagg, ca şi Larry, 
Ralph şi Lloyd Henreid, care îngheţase, ţinând încă 
pergamentul sfâşiat în mâini. 

Era Donald Merwin Elbert, mai bine cunoscut drept 
Trashcan Man, acum şi pururi, lume fără de sfârşit, aleluia, 
amin. 

Era la volanul unui căruţ electric mare şi murdar. Masivele 
şi puternicele baterii ale maşinăriei erau aproape consumate. 
Căruţul bâzâia, pârâia şi se împleticea. Trashcan Man se 
pâţâia pe scaun, ca o marionetă dementă. 

Se afla în ultimul stadiu al bolii de radiaţie. Părul îi căzuse. 
Braţele, ieşind dintre zdrenţele cămâăşii, erau acoperite cu 
răni deschise şi purulente. Faţa lui era o supă roşiatică, plină 
de cratere, din care un singur ochi albastru-palid sclipea cu o 
inteligenţă teribilă şi jalnică. Dinţii dispăruseră. Unghiile 
dispăruseră. Din pleoape nu mai rămăseseră decât nişte 
fragmente de carne zdrenţuită. 

Omul părea să fi ieşit cu maşinăria lui electrică tocmai din 
gura întunecată şi arzătoare a iadului. 

Flagg îl urmărea încremenit. Zâmbetul îi dispăruse. 
Culoarea sănătoasă din obraji dispăruse. Faţa lui arăta 
deodată ca o vitrină de sticlă limpede şi palidă. 

Vocea lui Trashcan Man bolborosi extatic din pieptul lui 
plăpânad: A 

— Am adus-o... ţi-am adus focul... te rog... Imi pare rău... 

Primul se dezmetici Lloyd. Făcu un pas, apoi încă unul. 

— Trashy... Trashy, băiatule..., croncăni el. 

Unicul lui ochi abia se mişca, detectându-l în sfârşit, cu 
greutate, pe Lloyd: 

— Lloyd? Tu eşti? 

— Eu sunt, Trash. Lloyd tremura, din toate încheieturile, la 
fel ca Whitney. Hei, ce-ai adus acolo? Nu cumva... 

— E Marea Lovitură, îi împărtăşi Trash fericit. E bomba 


atomică. Începu să se legene încolo şi încoace pe scaunul 
căruciorului electric, ca un proaspăt convertit, la întrunirea 
vreunei secte de exaltaţi. Bomba atomică, Marea Lovitură, 
focul cel mare, viața mea pentru tine! 

— Du-o de-aici, Trash, şopti Lloyd. E periculoasă. Frige... 
Du-o de-aici... ` 

— Fă-l să scape de ea, Lloyd, scânci Omul Intunecat, în 
ultimul hal de speriat. Trimite-l cu ea de unde-a adus-o. 
Spune-i... 

Singurul ochi sănătos al lui Trashcan se căscă 
neîncrezător. 

— Unde-i el? întrebă, apoi glasul i se ridică, într-un urlet de 
moarte. Unde-i el? A plecat! Unde este? Ce i-ati făcut? 

Lloyd făcu un ultim şi suprem efort: 

— Trash, trebuie să scapi de obiectul acela. Trebuie... 

Deodată, Ralph strigă: 

— Larry! Larry! Mâna lui Dumnezeu! 

Figura lui Ralph vădea o fericire imensă. Ochii îi 
străluceau. Arăta spre cer. 

Larry îşi ridică privirea. Văzu ghemul de electricitate pe 
care Flagg îl iscase din vârful degetului. Acum căpătase 
dimensiuni enorme. Atârna pe cer, tremurând şi aplecându-se 
spre Trashcan Man, emițând scântei, ca firele de păr 
încărcate de sarcină electrică. Larry constată absent că aerul 
era atât de încărcat de electricitate, încât până şi părul de pe 
trupul lui se ridicase. 

lar forma aceea de pe cer avea cu adevărat forma unei 
mâini. 

— Nuuu! se tângui Omul Întunecat. 

Larry se uită spre el... dar Flagg nu se mai afla acolo. Avu 
impresia că un lucru monstruos se afla în fața locului unde 
stătuse Flagg. Ceva prăbuşit, cocoşat şi aproape fără formă — 
ceva cu ochi galbeni enormi, cu pupila tăiată ca la pisici. 

Apoi dispăru. 

Larry văzu hainele lui Flagg — jacheta, pantalonii, cizmele 
— rămase în poziţia lor normală, deşi nu mai îmbrăcau nimic. 
Pentru o fracțiune de secundă mai păstrară forma trupului pe 


care-l îmbrăcaseră. Apoi se prăbuşiră. Focul albastru şi 
scânteietor din cer se abătu asupra căruţului electric galben, 
pe care Trashcan Man reuşise să-l aducă, nu se ştie cum, 
tocmai de la Nellis Range. Îşi pierduse părul, vărsase sânge şi 
în cele din urmă îşi vărsase toţi dinţii, pe măsură ce boala de 
radiaţii pătrundea tot mai adânc în el, cu toate acestea nu 
renunţase nici o clipă la gândul de a-i aduce Omului Întunecat 
darul lui... nimic nu-l împiedicase să-şi împlinească hotărârea. 

Globul albastru se prăbuşi în partea din spate a căruţului, 
căutând ceea ce se găsea acolo, atras irezistibil. 

— Căcat, am belit-o cu toţii! ţipă Lloyd Henreid. 

Işi puse mâinile în cap şi căzu în genunchi. 

O, Doamne, mulțumescu-ți Tie Doamne Dumnezeule, 
gândi Larry. Nu mă voi teme de nici un rău, nu mă v... 

Lumina albă şi tăcută umplu lumea. 

Focul sfânt îi mistui pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi, fără 
osebire. 


CAPITOLUL 74 


STU SE TREZI ÎN ZORI, după o noapte de somn neliniştit; 
tremura, deşi Kojak stătea încovrigat alături de el. Cerul dimi- 
neţii era albastru şi îngheţat. In pofida frisoanelor, era 
fierbinte, căci avea febră. 

— Bolnav, murmură. 

Kojak deveni atent. Începu să mişte din coadă şi porni de- 
a lungul văii. Aduse o bucată de lemn uscat şi o depuse la 
picioarele lui Stu. 

— Bolnav, spusesem, dar e bine şi-aşa, îl lăudă Stu. 

II trimise pe Kojak să mai aducă vreo duzină de bete şi 
aprinse focul. Chiar stând aproape de căldură, nu reuşea să-şi 
alunge frisoanele, deşi, paradoxal, picături mari de 
transpiraţie i se scurgeau pe obraz. Se îmbolnăvise de gripă, 
sau de ceva asemănător. Simptomele se iviseră la două zile 
după plecarea lui Glen, Larry şi Ralph. În următoarele două 


zile, gripa păruse să cocheteze cu ideea dacă merita sau nu 
să-l atace. Din câte se vedea, ajunsese la concluzia că merita. 
Pe măsură ce trecea timpul, se simţea tot mai rău. lar în 
dimineaţa aceasta, starea lui era cu adevărat gravă. 

In mulţimea de nimicuri din buzunare, Stu găsi un ciot de 
creion, carnetul (toate însemnările legate de organizarea în 
Free Zone, altădată aparent vitale, i se păreau acum nişte 
prostii nevinovate, în cel mai bun caz) şi legătura de chei. Se 
întreba de multă vreme ce să facă cu ele, iar în ultimele 
câteva zile îl surprinse şi pe el tristeţea şi nostalgia aproape 
dureroase stârnite de chei. Aceasta era de la apartament. 
Asta de la dulap. lar asta, cheia de rezervă a maşinii lui, un 
Dodge din 1977 foarte ruginit, care, probabil, se mai afla şi 
acum parcat în spatele blocului de pe 31 Thompson Street, 
din Arnette. 

De inel era prinsă şi adresa lui, scrisă pe o bucată de 
carton, introdusă într-un înveliş de plastic: STU REDMAN — 31 
THOMPSON STREET - TEL. (713) 555-6283. Scoase cheile de 
pe inel, le cântări gânditor în podul palmei şi apoi le aruncă. 
Ultima rămăşiţă din ceea ce fusese el cândva căzu în valea 
seacă, izbindu-se cu zgomot de un smoc uscat de iarbă, unde 
avea să rămână până la sfârşitul vremurilor. Scoase cartonul 
din plasticul lui, apoi rupse o foaie albă din carnet. 

Dragă Frannie, scrise el în partea de sus. 

li povesti tot ce se întâmplase până când suferise fractura. 
Că dorea s-o revadă, dar nu avea speranţa să-i mai fie dat. În 
cel mai bun caz, Kojak avea să regăsească drumul spre 
Boulder şi să se întoarcă. Işi şterse absent lacrimile de pe 
obraz cu podul palmei şi mai scrise că o iubeşte. Vreau să mă 
plângi şi pe urmă să-ţi vezi de viața ta, tu şi copilul trebuie să 
mergeti mai departe. Acesta este lucrul cel mai important, 
acum. Semnă, împături coala şi o strecură în plicul din plastic. 
Apoi agăţă inelul de zgarda lui Kojak. 

— Ce câine cuminte, îl lăudă el după ce terminase opera- 
ţiunea. Nu vrei să dai o raită? Poate găseşti un iepure sau 
altceva! 

Kojak urcă panta prin locul unde Stu îşi rupsese piciorul şi 


dispăru. Stu îl urmări cu un amestec de amărăciune şi 
amuzament, apoi culese cutia de 7-Up pe care Kojak i-o 
adusese dintr-unul din drumurile lui, în loc de lemn. O 
umpluse cu apă amestecată cu noroi din şanţ. Între timp, 
noroiul se lăsase pe fund. Nisipul îi scrâşnea între dinţi, dar, 
după cum i-ar fi zis maică-sa, mult mai rău ar fi fost dacă n-ar 
fi avut deloc. Bău încet, potolindu-şi încetul cu încetul setea. 
Fiecare înghiţitură era dureroasă. 

— Mare curvă e şi viaţa, mormăi el, apoi râse de sine. 

Işi pipăi umflătura de la gât, apărută sus, chiar sub falcă. 
După câteva clipe se lăsă pe spate, cu piciorul fracturat 
înaintea lui, şi adormi. 


Tresări din somn după o oră, speriat şi strângând în pumn 
pământul nisipos. Avusese un coşmar? Oricum, coşmarul 
părea să continue. Terenul se mişca lent sub mâinile lui. 

Cutremur? Oare se poate petrece un cutremur aici? 

Pentru un moment se agăţă de ideea că trebuie să fie 
efectul delirului, că febra îi revenise în timpul somnului. 
Privind şanţul însă, văzu ţărâna alunecând în mici pârâie 
noroioase. Inaintea ochilor săi miraţi se rostogoliră pietricele, 
pe suprafaţa cărora străluceau fragmente de mică şi cuarţ. 
Urmă un bubuit surd şi încet — care pătrunse, cu forța, parcă, 
în urechile lui. În clipa următoare se zbătu să respire, ca şi 
cum aerul ar fi fost măturat din valea tăiată de furia torentului 
de ape. 

Deodată auzi un scâncet. Silueta lui Kojak, ghemuit şi cu 
coada între picioare, se profila pe marginea de vest a râpei. 
Se uita spre apus, în direcţia Nevadei. 

— Kojak! strigă Stu, cuprins de panică. 

Zgomotul acela surd, care îi sunase ca şi cum Dumnezeu 
ar fi bătut din picior pe întinderea deşertului, undeva, nu la 
mare distanţă, îl scosese din minţi. 

Kojak se rostogoli pe pantă şi se opri lângă el, scheunând. 
Stu mângâie câinele pe spate şi-i simţi tremurul. Trebuia să 
vadă cu ochii lui, trebuia neapărat. Acum era absolut sigur: 


ceea ce trebuia să se întâmple se întâmpla chiar acum. Chiar 
acum. 

— Vreau să ajung sus, băiete, murmură Stu. 

Se târî până la marginea estică a râpei. Deşi era ceva mai 
abruptă, existau mai multe puncte de sprijin. De trei zile îl 
preocupa gândul că ar putea ajunge până sus, dar 
considerase că n-avea nici un rost. Fundul văii îl ferea de 
vânt, exista şi apă. Dar acum simţea nevoia să ajungă acolo. 
Să vadă. Târi în urma lui piciorul strâns în atele, ca pe o bâtă. 
Se sprijini în mâini şi-şi întinse gâtul, ca să vadă vârful. Părea 
foarte sus şi foarte departe. 

— Nu sunt în stare, băiete, îi mărturisi lui Kojak, dar 
începu totuşi să se târască. 

Pe fund se adunase o nouă grămadă de moloz, urmare a... 
cutremurului. Sau ce-o fi fost. Stu trecu de ea, apoi începu să 
se cătare încet spre culme, sprijinindu-se pe mâini şi pe 
genunchiul stâng. Înaintă doisprezece metri, apoi pierdu şase, 
până ce reuşi să se prindă de un fragment de cuarţ şi să se 
oprească din alunecare. 

— Nu, n-am să reuşesc, îşi zise el, gâfâind. 

Peste zece minute o luă de la capăt şi parcurse încă zece 
metri. Se odihni. Porni iarăşi. Ajunse într-un loc fără puncte de 
sprijin şi se văzu silit să se târască încet spre stânga, în 
căutarea unui reper. Kojak îl însoțea, întrebându-se, desigur, 
ce-avea de gând nebunul ăsta, care-şi părăsea apa şi focul 
prietenos şi cald. 

Cald. Prea cald. 

Febra îi creştea probabil din nou, măcar bine că-l lăsaseră 
frisoanele. Un nou val de transpiraţie îi scălda faţa şi braţele. 
Părul, prăfuit şi uleios, îi atârna în ochi. 

Doamne, ce ard! Probabil că am treizeci şi nouă sau patru- 
Zeci de grade... 

Se uită întâmplător la Kojak. Avu nevoie de aproape un 
minut ca să înţeleagă ce vedea. Kojak respira din greu, cu 
limba scoasă. Nu era febră, sau nu numai febră, pentru că şi 
Kojak se înfierbântase. 

Deasupra lui se formase un cârd de păsări, care ţipau şi 


zburau fără ţintă. 

Au simțit şi ele. Păsările au simţit şi ele ceva. 

Frica îi dădu forţe noi şi începu iar să urce. Trecu o oră, şi 
încă una. Se lupta cu fiecare pas, cu fiecare centimetru. 
Vedea deasupra bucăţi rupte din pavaj. Nu-i mai rămăseseră 
decât vreo doi metri, dar panta era aici deosebit de abruptă şi 
de netedă, încercă o dată să înainteze unduindu-se ca un 
şarpe, dar pietrişul nesigur ce stătuse la baza şoselei 
începuse să curgă de sub el şi se temu ca mişcându-se să nu 
cadă din nou, rupându-şi poate şi celălalt picior. 

— Am rămas înţepenit, mormăi el. Fir-ar să fie. Acum ce 
mă fac? 

Curând îi fu foarte limpede ce avea să se întâmple. Chiar 
dacă el rămânea nemişcat, pământul din jur începea să se 
lase. Alunecă un centimetru şi căută un punct de sprijin cu 
mâna. Piciorul rupt îl durea rău, şi nu-i trecuse prin minte să 
ia pilulele Jui Glen. 

Alunecă patru centimetri. Apoi încă vreo doisprezece. 
Talpa stângă îi atârna deja în gol. Nu se mai susţinea decât în 
mâini şi, sub ochii lui, începură să-i alunece, săpând zece dâre 
în terenul umed. 

— Kojak! strigă disperat. 

Nu se aştepta la aşa ceva, dar se trezi cu el alături. Stu îl 
prinse orbeşte de gât, fără speranţa că se va salva, ci cu 
gestul omului care se îneacă şi se agaţă de orice. Kojak nu i 
se feri din cale. Se fixă în teren şi-şi încordă forţele. O clipă 
rămaseră încremeniţi, ca un grup statuar. Apoi Kojak începu 
să urce încet, lovind cu unghiile în pietricele. Ţărâna îi venea 
lui Stu în faţă şi închise ochii. Kojak trăgea din greu, gâfâind 
ca un compresor în urechea dreaptă a lui Stu. 

Îşi deschise pleoapele cu precauţie şi constată că erau 
aproape de vârf. Kojak stătea cu grumazul aplecat şi 
împingea de zor cu picioarele din spate. Parcurseseră astfel 
încă cincisprezece centimetri. Acum era suficient. Cu un 
strigăt, Stu se desprinse de gâtul câinelui şi se prinse de o 
bucată de asfalt. | se frânse în mâini. Se agăţă de alta. Pielea 
de pe două degete i se coji ca un abţibild şi ţipă de durere. 


Durerea cruntă avu asupra lui efectul unui curent galvanic. Se 
târî până sus, ajutându-se de piciorul valid, şi, în cele din 
urmă, ajunse pe suprafaţa de asfalt a lui 1-70, unde rămase 
zăcând cu ochii închişi. 

Kojak veni lângă el, scâncind şi lingându-i pe faţă. 

Stu se ridică apoi încet şi privi spre vest. Rămase aşa 
multă vreme, fără să bage de seamă valurile de căldură ce se 
abăteau asupra lui cu putere. 

— O, Doamne, spuse într-un târziu cu o voce slabă şi tre- 
murătoare. Uită-te, Kojak. Larry. Glen. S-a terminat cu ei. 
Doamne, totul s-a terminat. Totul. 

Norul în formă de ciupercă domina orizontul aidoma unui 
pumn strâns, la capătul braţului lung şi prăfos. Se rotea 
turbat, iar la margini apăruseră primele semne ale risipirii lui. 
Pe suprafaţa lui jucau umbre roşu-portocalii posomorâte, ca şi 
cum soarele ar fi hotărât să apună la începutul după-amiezei. 

Furtuna de foc, îi trecu prin minte. 

În Las Vegas nu mai rămăsese nimic viu. Cineva nu-şi 
văzuse de treabă şi declanşase o bombă nucleară... ba încă 
una din cele mari, din câte se vedea şi se simţea. Poate 
explodaseră chiar mai multe deodată. Glen, Larry, Ralph... 
chiar dacă nu ajunseseră încă la Vegas, chiar dacă se mai 
aflau pe drum, nu-ncape îndoială că se aflau destul de 
aproape ca să fie arşi devii. 

Alături de el, Kojak scheună trist. 

Cenuşa. Oare în ce parte o va sutla vântul? 

Ce mai conta? 

Îşi aminti de scrisoarea adresată lui Fran. Trebuia 
neapărat să adauge ce se întâmplase. Dacă vântul împingea 
norul spre est, putea să le facă necazuri... dar, dincolo de 
asta, trebuia ca ei să afle că Las Vegas, fortăreaţa Omului 
Întunecat, fusese ştearsă de pe faţa pământului. Oamenii 
dispăruseră împreună cu jucăriile morţii răspândite peste tot 
şi aşteptând să le culeagă cineva. Scrisoarea trebuia să 
cuprindă toate aceste lucruri. 

Dar nu acum. Acum era prea obosit. Urcuşul îl epuizase, 
iar priveliştea teribilă a norului atomic pe cale de a se risipi îi 


răpise şi ultimele puteri. Nu simţea nici o urmă de triumf, ci 
doar o sfârşeală absolută. Se lăsă pe asfalt, iar înainte de a 
luneca spre somn ultimul lui gând a fost: Oare câte megatone 
să fi avut? Dar-asta nu va şti nimeni niciodată. ŞI nici nu va 
interesa pe cineva. 


Se trezi după ora 6. Ciuperca dispăruse, dar cerul 
căpătase la apus o nuanţă roz-roşie supărată, ca o urmă de 
arsură. Stu se târî până pe banda din mijlocul autostrăzii unde 
se prăbuşi, extenuat. Frisoanele îi reveniseră. Ca şi febra. Îşi 
pipăi fruntea cu încheietura mâinii, încercând să-şi dea seama 
ce temperatură are. Probabil peste 38 de grade. 

La lăsatul serii, Kojak apăru ţinând un iepure în fălci. Îl 
depuse la picioarele lui Stu şi mişcă din coadă, aşteptând să 
fie lăudat. 

— Ce câine cuminte, spuse Stu, obosit. Drăguţu' de tine. 

Kojak mişcă şi mai repede din coadă. Da, sunt un câine 
cât se poate de cuminte, părea să accepte el. Dar rămase în 
continuare cu privirile aţintite asupra lui Stu, ca şi cum ar mai 
fi aşteptat ceva şi o parte din ritual nu ar fi fost îndeplinit. Stu 
încercă să înţeleagă despre ce anume era vorba. Creierul lui 
funcţiona încet, de parcă îi turnase cineva melasă peşte toate 
rotiţele minţii, în timp ce dormea. 

— Ce câine cuminte, repetă el, uitându-se la iepurele 
mort. Atunci îşi aduse aminte ce anume lipsea. Aport, Kojak, 
spuse el, mai ales ca să-i facă plăcere câinelui, pentru că nici 
nu ştia dacă are chibriturile la el. 

Kojak o luă din loc şi se întoarse curând cu o bucată 
zdravănă de lemn uscat. Chibriturile erau la el, în schimb se 
pornise un vânt destul de puternic, iar mâinile îi tremurau 
rău. Avu nevoie de mult timp până să facă focul. La cel de-al 
zecelea chibrit izbuti să aprindă surcelele, dar atunci veni o 
pala de vânt şi stinse flacăra. Stu potrivi din nou surcelele cu 
grijă şi le protejă cu trupul şi cu mâinile sale. Îi mai 
rămăseseră opt bețe într-un plic La Salle Business School. 
Găti iepurele, îi dădu lui Kojak jumătatea sa, dar nu reuşi 


decât să guste puţin din jumătatea lui. Îi aruncă lui Kojak ce 
mai rămăsese. Kojak nu se repezi. Privi carnea, apoi scheună 
neliniştit în direcţia lui Stu. 

— Hai, băiete, eu nu mai pot. 

Kojak mancă restul. Stu tremura. Cele două pături 
rămăseseră desigur pe fundul râpei. 

Soarele apuse, iar cerul avea o culoare de-a dreptul 
grotescă la apus. Cel mai spectaculos apus pe care-l văzuse 
Stu în viaţa lui... şi cel mai otrăvit. Îşi aducea aminte şi acum 
vocea crainicului care prezenta jurnalul de la Movie Tone, pe 
la începutul anilor şaizeci, povestind entuziasmat că, după un 
test nuclear, urmau nişte apusuri minunate timp de 
săptămâni întregi. La fel ca după cutremure, de altfel. 

Kojak se întoarse din râpă cu ceva în gură — una dintre 
pături. O lăsă în poala lui Stu. 

— Hei, îi spuse Stu, îmbrăţişându-l. Habar n-ai tu ce câine 
nemaipomenit eşti! 

Kojak scutură din coadă, în semn că ştia foarte bine. 

Stu se înfăşură în pătură şi se apropie de foc. Kojak se 
cuibări lângă el şi curând dormeau amândoi. Dar somnul lui 
Stu fu uşor şi neliniştit, mereu pe marginea delirului. La un 
moment dat, după miezul nopţii, ţipă în somn şi îl trezi pe 
Kojak. 

— Hap! exclamă Stu. Fă bine şi închide pompele! Vine! 
Omu' negru e pe urmele tale! Fă bine şi închide pompele! E-n 
maşina aia veche de colo! 

Kojak scânci speriat. Omul era bolnav. Simţea mirosul 
bolii, dar împreună cu mirosul acela apăruse şi un altul. Un 
miros negru. Mirosul pe care-l aveau şi iepurii, când se 
năpustea asupra lor. Mirosul lupului căruia îi scosese maţele 
sub casa lui Mother Abagail, la Hemingford Home. Mirosul 
întâlnit prin oraşele prin care trecuse în drum spre Boulder, 
urmându-l pe Glen Bateman. Era mirosul morţii. Dacă ar fi 
putut să-l atace şi să-l alunge din Om, ar fi făcut-o. Dar 
duhoarea era în Omul acesta. Omul trăgea în piept aer 
sănătos şi expira mirosul morţii ce va să vie, iar lui nu-i 
rămânea decât să aştepte şi să vadă totul, până la sfârşit. 


Kojak scânci iarăşi, încet, apoi adormi. 

Stu se trezi a doua zi cu febră mai mare ca niciodată. Gan- 
glionii de sub bărbie i se umflaseră cât mingile de golf. Ochii îi 
erau nişte bile fierbinţi. 

Mor... da, nu-ncape nici o îndoială. 

Îl chemă pe Kojak şi îi scoase inelul cu scrisoarea pusă în 
plicul din plastic. Scriind cu grijă, adăugă ceea ce văzuse şi 
puse nota la locul ei. Se culcă şi adormi. Apoi, fără să ştie 
prea bine cum, era din nou aproape întuneric. Un alt apus îşi 
oferea spectacolul oribil şi încântător. lar Kojak adusese un 
popândău pentru cină. 

— Mai mult de-atât n-ai fost în stare? 

Kojak mişcă din coadă şi rânji ruşinat. 

Stu îl fripse, îl împărţi şi reuşi să mănânce întreaga lui 
jumătate. Carnea era tare şi avea un gust oribil, iar după ce 
termină îl chinuiră mai multe crampe la stomac. 

— Când mor, vreau să te întorci la Boulder, îi spuse 
câinelui. Tu te întorci şi o găseşti pe Fran. O găseşti pe 
Frannie. Ai înţeles, câine mare şi prost ce eşti? 

Kojak clătină din coadă, plin de îndoială. 

Peste o oră, stomacul lui Stu scoase un ghiorăit de avertis- 
ment. De-abia avu timp să se rostogolească într-un cot, 
evitând astfel să se murdărească cu jumătatea lui de 
popândău. 

— Al naibii, mormăi el nefericit, apoi adormi la loc. 

Se trezi spre dimineaţă şi se ridică pe coate, cu creierii 
huruindu-i de febră. Focul se stinsese, constată el. Nu conta. 
Şi el era aproape terminat. 

Îl trezise un sunet în întuneric. Pietricele şi bolovani. Kojak 
suia probabil malul râpei, asta era... 

Numai că tovarăşul lui era alături, dormind. 

Până să apuce Stu să-şi ridice privirea, Kojak se trezi. Îşi 
ridică botul de pe labe şi într-o clipă se ridică în picioare, cu 
faţa spre râpă, mârâind din adâncul gâtului. 

Pietricele şi bolovani, rostogolindu-se. Cineva — ceva — 
urcând. 

Stu se chinui să se ridice. E e/, gândi. Se afla şi el acolo, 


însă a reuşit să scape. Acum se află aici şi are de gând să-mi 
facă felul, înainte să apuce gripa s-o facă. 

Mărâitul lui Kojak deveni mai puternic. Părul i se zburlise 
şi-şi plecase capul în jos. Zgomotul era tot mai aproape. Stu 
auzi un gâfâit slab. Urmă o pauză, în care Stu îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte. Peste câteva clipe o umbră neagră 
se săltă peste marginea râpei, capul şi umerii acoperind o 
parte din stele. 

Kojak avansă mârâind, pregătit de atac. 

— Hei! se auzi o voce mirată, care suna familiar. Hei, nu 
cumva-i Kojak? Nu? 

Mârâitul încetă imediat. Kojak se repezi înainte cu bucurie, 
dând din coadă. 

— Nu! îi strigă Stu. E o cursă! Kojak!... 

Dar Kojak dansa în jurul figurii care reuşise în sfârşit să se 
salte pe asfalt. lar silueta... şi ceva din siluetă i se părea 
familiar. Se apropia de el, urmată de Kojak. Kojak lătra vesel. 
Stu se linse pe buze şi se pregăti să se bată, dacă ar fi fost 
nevoie. Era sigur că va putea da o lovitură zdravănă, poate 
chiar două. 

— Cine-i acolo? strigă. Răspunde, cine-i acolo? 

Figura întunecată vorbi de-abia după o mică pauză. 

— Păi, e Tom Cullen, e chiar el, da. Doamne, da, Tom 
Cullen. Cine-i acolo? 

— Stu, răspunse, iar vocea lui păru să vină de foarte 
departe. Toate se depărtaseră acum. Salut, Tom, mă bucur să 
te văd. 

De fapt nu-l mai văzu în noaptea aceea. Stu leșină. 


Îşi reveni la ora 10, în dimineaţa zilei de 2 octombrie, deşi 
nici el şi nici Tom nu aveau habar în ce dată sunt. Tom 
aprinsese un foc uriaş şi-l învelise pe Stu în sacul de dormit şi- 
n pături. Tom şedea acum lângă flăcări şi frigea un iepure. 
Kojak stătea mulţumit între cei doi. 

— Tom, reuşi Stu să spună. 

Tom se apropie. Îşi lăsase barbă, constată Stu; nu mai 


semăna deloc cu omul care plecase de la Boulder spre vest, 
cu cinci săptămâni în urmă. Ochii lui albaştri străluceau de 
fericire. 

— Stu Redman! Te-ai trezit, Doamne, da! Sunt foarte 
bucuros. Cât mă bucur să te văd. Ce-ai păţit la picior? Te-ai 
lovit, nu? Şi eu am păţit-o, odată. Am sărit de pe o căpiţă şi 
mi l-am rupt, cred. Mă întrebi dacă m-a bătut taică-meu? Păi 
să ştii că da! Asta s-a-ntâmplat chiar înainte să fugă cu 
DeeDee Packalotte. 

— Şi-al meu s-a rupt. Zob s-a făcut! Tom, mi-e foarte sete. 

— O, avem apă. Câtă vrei! Poftim. 

li întinse lui Stu o sticlă din plastic, în care fusese probabil 
odinioară lapte. Apa era limpede şi delicioasă. Fără pic de 
nisip. Stu o bău cu lăcomie şi apoi vărsă totul. 

— Trebuie s-o iei încet, îl sfătui Tom. Ăsta-i secretul. Încet 
şi cu grijă. Doamne, cât mă bucur să te văd. Te-ai rănit la 
picior, este? 

— Da, mi l-am rupt. Acum o săptămână, sau chiar mai 
mult. Bău iarăşi apă, şi de astă dată nu mai păţi nimic. Dar nu 
mi-e rău doar din cauza piciorului. Sunt foarte bolnav, Tom. 
Am febră. Ascultă-mă atent. 

— Corect! Tom ascultă. Numai spune-mi ce-am de făcut. 

Tom se aplecă spre el, iar Stu gândi: Ca să vezi, pare mai 
deştept. E cu putință una ca asta? Unde fusese Tom? Ştia 
ceva despre Jude? Despre Dayna? Erau atâtea de discutat, 
dar acum nu era vreme pentru asta. Se simţea tot mai rău. 
Din pieptul lui se urca un hârâit puternic, ca de lanţuri 
acoperite cu pâslă. Simptome foarte asemănătoare cu acelea 
ale Supergripei. De-a dreptul ciudat. 

— Trebuie să scap de temperatură, îi explică lui Tom. 
Asta-i prima grijă. Am nevoie de aspirină. Cunogşti aspirina? 

— Păi sigur. Aspirina. Întotdeauna prima. 

— Da, despre ea vorbesc. O porneşti la drum, Tom. Uită-te 
în torpedoul fiecărei maşini care-ţi iese în cale. Caută trusa 
pentru primul ajutor — de obicei se află într-o cutie cu o cruce 
roşie pe ea. Când ai găsit aspirină într-o cutie din astea, 
întoarce-te cu ea. lar dacă se întâmplă să găseşti o maşină cu 


echipament de campanie în ea, adu şi un cort. Bine? 

— Sigur că da. Tom se ridică în picioare. Aspirină şi un 
cort, şi atunci ai să te faci iarăşi bine, corect? 

— Oricum, va fi un început. 

— Ascultă, întrebă Tom, ce face Nick? L-am visat. În vis 
îmi spune unde să mă duc, pentru că în vis poate să 
vorbească. Visele sunt ciudate, nu? Dar când încerc şi eu să-i 
vorbesc, pleacă. E bine, nu? 

Tom îl măsură pe Stu cu nerăbdare. 

— Nu acum, îi răspunse Stu. Nu... nu pot vorbi acum. 
Despre asta, nu. Te rog să-mi aduci aspirină, bine? După 
aceea stăm de vorbă. 

— Okay... Dar teama se aşternuse pe figura lui Tom ca un 
nor cenuşiu. Kojak, vrei să vii cu Tom? 

Kojak se ridică. Plecară împreună, spre est. Stu se întinse 
şi-şi puse o mână la ochi. 


Când Stu reveni din nou la realitate, se lăsase amurgul. 
Tom îl scutura. 

— Stu! Trezeşte-te! Trezeşte-te, Stu! 

Îl speria faptul că părea să execute nişte salturi bruşte, 
pierzând astfel bucăţi de timp — ca şi cum roata dinţată a 
realităţii lui personale s-ar fi tocit. Tom îl ajută să se ridice şi, 
din această poziţie, cu capul plecat între genunchi, începu să 
tuşească. Tuşi atât de mult şi de rău, încât aproape leşină. 
Tom îl urmărea îngrijorat. Stu nu-şi reveni decât cu mare 
greutate. Îşi trase păturile mai aproape. Avea iarăşi frisoane. 

— Ce-ai găsit, Tom? 

Acesta-i întinse o trusă de prim ajutor. Conţinea bandaje, 
mercurocrom şi o sticlă mare cu Anacin. Stu constată şocat că 
nu avea putere să deschidă capacul conceput special ca să. 
nu-l poată deschide copiii. Trebui să-i dea flaconul lui Tom. In 
cele din urmă, Stu înghiţi trei pastile de Anacin cu apă din 
bidonul din plastic. 

— Şi am mai găsit şi asta. Într-o maşină plină cu 
echipament de campanie. 


Era un sac de dormit uriaş, dublu şi pufos, de culoare 
portocaliu-metalică pe afară, în timp ce căptuşeala avea un 
model ţipător, cu stele şi dungi. 

— Mda, minunat. Aproape la fel de bun ca un cort. Te-ai 
descurcat excelent, Tom. 

— Şi astea. Din aceeaşi maşină. Tom îşi vâri mâna în 
buzunar şi scoase la iveală o jumătate de duzină de pachete 
ambalate ermetic în folie. Lui Stu nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. Concentrate uscate la frig. Ouă. Mazăre. Carne 
conservată de vacă. Mâncare, nu-i aşa, Stu? Văd că au pe ele 
poze cu mâncare, Doamne, da. 

— Da, mâncare este, confirmă Stu recunoscător. Cred că 
este singurul fel de mâncare pe care-l suport acum. Capul îi 
huruia, iar de departe, din mijlocul creierului, venea un ţiuit 
continuu. Putem încălzi nişte apă? Dar n-avem nici ceainic, 
nici alt vas. 

— Fac eu rost de ceva. 

— Foarte bine. 

— Stu... 

Stu privi faţa profund tulburată şi tristă, ca de copil, în 
ciuda bărbii, şi clătină încet din cap. 

— E mort, Tom, îi spuse cu blândeţe. Nick a murit. Acum 
aproape o lună. A fost un... incident politic. Asasinare, cred că 
aşa se zice. Îmi pare rău. 

Tom îşi plecă fruntea în jos şi, la lumina focului de-abia 
aprins, Stu văzu cum îi picurau lacrimile în poala. Cădeau ca o 
ploaie molcomă şi argintie. Dar nu scotea nici un sunet. Intr- 
un târziu îşi ridică ochii albaştri, acum mai strălucitori ca 
niciodată. Se şterse cu dosul palmei. 

— Ştiam că aşa s-a întâmplat, spuse el răguşit. N-am vrut 
să mă gândesc la asta, dar de fapt am ştiut. Doamne, da. Imi 
tot întorcea spatele şi pleca. Pentru mine el însemna totul, 
Stu... ştiai? 

Stu se întinse şi apucă mâna mare a lui Tom. 

— Ştiam, Tom. 

— Da, aşa era, chiar totul. Îmi lipseşte îngrozitor. Dar am 
să-l văd în rai. Tom Cullen are să-l vadă acolo. Acolo el va 


putea vorbi, iar eu voi putea gândi. Nu-i aşa? 

— Nu m-ar mira deloc să fie cum spui tu, Tom. 

— Omul rău l-a omorât pe Nick. Tom ştie. Dar Dumnezeu l- 
a pedepsit pe omul cel rău. Am văzut cu ochii mei. Mâna lui 
Dumnezeu s-a pogorât din cer. Un vânt rece şuiera peste 
deşertul din Utah, iar Stu tremura violent sub biciuirea lui. L-a 
aranjat pentru ce i-a făcut lui Nick şi bietului Jude. Doamne, 
da. 

— Ce ştii despre Jude, Tom ? 

— A murit. În Oregon! L-a împuşcat! 

Stu clătină încet din cap. 

— Şi Dayna? Despre ea ai aliat ceva? 

— Tom a văzut-o, dar nu ştie ce s-a petrecut. Mi-au dat o 
slujbă, ca om de serviciu. Şi-ntr-o zi, când mă întorceam de la 
treaba mea, am văzut-o făcându-şi munca ei. Era căţărată pe 
o macara şi schimba becul la un felinar. S-a uitat la mine... 
Căzu pe gânduri, iar când continuă, păru să-şi vorbească mai 
mult lui însuşi decât lui Stu. L-a văzut pe Tom? L-a recunoscut 
pe Tom? Tom nu ştie. Tom... crede... că da. De atunci, Tom nu 
a mai dat ochii cu ea. 

Tom plecă să prospecteze împrejurimile, luându-i pe Kojak 
cu el, iar Stu începu să dormiteze. Tom se întoarse nu cu o 
cutie mare de conserve, cum Stu îndrăznea doar să spere, ci 
cu o tigaie atât de mare că puteai să-ţi prepari în ea curcanul 
de Crăciun. In deşert existau comori, din câte se părea. Stu 
zâmbi, în ciuda băşicilor dureroase care i se formaseră pe 
buze, din cauza febrei. Tom îi povesti că luase tigaia dintr-un 
camion portocaliu, cu un u mare pe el — o familie care fugise 
de Supergripă cu toate bunurile ei pământeşti, din câte se 
pare. Şi la ce le folosise? 

Peste o jumătate de oră, mâncarea era gata. Stu mancă 
încet, grijuliu, rezumându-se la legume şi pregătind din 
concentrate o mâncare subţiată cu apă. Nu vărsă şi se simţi 
ceva mai bine, cel puţin pentru moment. Nu mult după cină, 
se culcară toţi trei, Kojak la mijloc. 


— Tom, ascultă-mă. 

Tom se lăsă pe vine lângă sacul de dormit. Era a doua zi 
dimineaţă. Stu nu reuşi să mănânce decât un mic dejun 
frugal; gâtul îl durea şi se umflase şi-l chinuiau toate 
încheieturile. Tusea devenise şi mai sâcâitoare, iar Anacinul 
nu reuşea să-i coboare febra. 

— Dacă nu intru repede la adăpost şi nu înghit nişte 
medicamente, o să mor. Asta trebuie să se întâmple chiar 
astăzi. Acum, cel mai apropiat oraş este Green Rivcr, la 
nouăzeci de kilometri est de aici. Nu ajungem decât cu o 
maşină. 

— Tom Cullen nu poate să conducă maşina, Stu. Doamne, 
nu! 

— Mda, ştiam. Pentru mine are să fie un chin, pentru că, 
după ce că sunt bolnav ca un câine, mi-am rupt piciorul care 
nu trebuia. 

— Adică ce vrei să spui? 

— Păi... nu contează acum. Mi-e greu să-ţi explic. Nu asta 
trebuie să ne stea pe cap acum, nu asta e prima noastră 
problemă. Mai întâi să găsim o maşină, pe care s-o putem 
porni. Cele mai multe zac pe aici de cel puţin trei luni. 
Bateriile lor sunt terminate. Aşa că avem nevoie de puţin 
noroc. Adică să dăm peste o maşină oprită pe vârful unui 
deal, cu o cutie de viteze clasică. S-ar putea să găsim. 
Terenul este destul de muntos. 

Nu mai adăugă că maşina trebuia neapărat să fie destul 
de bine reglată, să aibă nişte benzină în ea... şi o cheie de 
contact. Toţi tipii ăia de la televizor se descurcau de minune, 
umblau pe la sârme şi porneau motorul într-o clipită, dar Stu 
nu se pricepea la minunea asta. 

Îşi ridică privirile spre cerul acoperit de nori murdari. 

— Greul o să cadă pe tine, Tom. Tu vei merge în locul 
meu. 

— Foarte bine, Stu. Dar când facem rost de maşină, ne 
întoarcem la Boulder? Tom vrea să se întoarcă la Boulder, tu 
nu? 

— Mai mult decât orice, Tom. Se uită spre Munţii Stâncoşi, 


a căror umbră vagă domina orizontul. Oare ninsese deja în 
trecătorile înalte? Aproape sigur, da. Sau, oricum, avea să 
ningă curând. larna venea devreme în această zonă înaltă şi 
uitată de lume a pământului. S-ar putea să mai dureze o 
vreme, spuse el. 

— De unde începem? 

— Facem o targă... 

— O targă? 

Stu îi întinse briceagul lui: 

— Trebuie să dai nişte găuri în fundul sacului de dormit. 
Câte una de fiecare parte. 

Le luă mai mult de o oră până să încropească targa. Tom 
făcu rost de două bețe drepte, pe care le introduse în sacul de 
dormit, scoţându-le prin găurile din partea de jos. Apoi aduse 
nişte frânghie de la camionul de unde provenea şi tigaia, de 
care Stu se folosi ca să lege sacul de bețe. Când sfârşiră 
munca, obiectul aducea mai degrabă cu o ricşă dementă 
decât cu o targă, cum erau cele construite de indienii din 
câmpii. 

Tom prinse cele două braţe şi se uită întrebător peste 
umăr: 

— Eşti înăuntru, Stu? 

— Da. Se întreba cât vor rezista cusăturile înainte de a se 
sfâşia pe cele două laturi. Sunt greu, Tommy? 

— Nu-i aşa de rău. Pot să te trag cale lungă. La drum! 

Porniră. Râpa în care Stu îşi fracturase piciorul — şi în care 
fusese sigur că-şi va găsi sfârşitul — se pierdu încet în 
depărtare. Cât de slăbit era, Stu simţi o bucurie fără margini. 
Cel puţin nu avea să se întâmple aici. Urma să moară undeva, 
într-un şanţ mizer, probabil curând, însă cel puţin nu avea să 
fie singur. Sacul se clătina încolo şi-ncoace, îmbiindu-l la 
somn. Aţipi. Tom îl trăgea sub cerul copleşit de nori tot mai 
apăsători. Kojak tropăia alături de ei. 


Stu se trezi atunci când Tom îl lăsă la pământ. 
— Imi pare rău, se scuză Tom. Mă dor mâinile. 


Începu să facă mişcări de răsucire şi flexare. 

— Odihneşte-te cât vrei. Cursa o câştigă cine merge încet 
şi cumpănit. 

Găsi Anacinul şi înghiţi pe uscat două pastile. Îl încerca 
senzaţia că are gâtul căptuşit cu glaspapir şi un sadic vroia 
acum să aprindă chibrituri pe el. Verifică sacul de dormit pe la 
cusături. Cum era de aşteptat, începuseră să se desfacă, dar 
încă nu era un motiv de îngrijorare. Se aflau pe o pantă lungă, 
exact genul de ocazie pe care o aşteptase. Pe o pantă ca 
aceasta, lungă de mai bine de trei kilometri, o maşină lăsată 
la punct mort prindea viteză destul de bună şi puteai încerca 
să-i porneşti motorul în viteza a doua, sau chiar a treia. 

Se uită lung spre stânga, unde un Triumph vineţiu stătea 
parcat pieziş în banda de refugiu. O formă scheletică în 
pulover de lână vopsit în culori ţipătoare se ghicea în spatele 
volanului. Triumphul avea sigur transmisie manuală, clasică, 
dar era exclus să-şi poată introduce piciorul lui legat în atele 
în cabina minusculă. 

— Ce distanţă am parcurs? îl întrebă pe Tom, care-i 
răspunse ridicând nedumerit din umeri. 

In orice caz, am ajuns destul de departe, gândi Stu. Tom îl 
trăsese cel puţin trei ore, fără să se odihnească. Ceea ce 
dovedea forţa lui fenomenală. Vechile puncte de reper 
geografic rămăseseră cu mult în urmă. Tom, care avea o 
constituţie de taur, îl târâse zece, poate chiar doisprezece 
kilometri, cât timp el dormise. 

— Odihneşte-te cât simţi nevoia, îi repetă. Nu-i cazul să te 
osteneşti peste poate. 

— Tom e O.K. O şi KA, adică în formă, Doamne, da, toată 
lumea ştie chestia asta. 

Tom înfulecă un prânz uriaş, iar Stu gustă şi el câte ceva. 
Apoi îşi văzură de drum. Drumul continua să urce, iar Stu 
cugetă că trebuia neapărat să găsească ceva aici. Dacă 
treceau dincolo de creastă fără să găsească maşina potrivită, 
nu avea să ajungă la următorul urcuş decât peste încă două 
ore. li prindea întunericul. Şi ploaia sau ninsoarea, judecând 
după cum arăta cerul. O noapte rece, aici, în vest, şi la 


revedere, Stu Redman. 

Ajunseră în dreptul unei limuzine Chevrolet. 

— Stai, rosti el răguşit, iar Tom lăsă targa jos. Du-te şi 
aruncă o privire în maşină. Numără pedalele. Spune-mi dacă 
sunt două sau trei. 

Tom se duse şi deschise uşa maşinii. O mumie în rochie 
imprimată cu flori se rostogoli afară, ca şi cum cineva i-ar fi 
pregătit o glumă proastă. Poşeta căzu lângă femeie, iar din ea 
se revărsară cosmeticale, batiste de hârtie şi bani. 

— Două, strigă Tom. 

— Bine, trebuie să mergem mai departe. 

Tom se întoarse, respiră adânc şi prinse mânerele tărgii. 
Peste vreo patru sute de metri, întâlniră o camionetă VW. 

— Să număr pedalele? 

— Nu, de data asta nu-i nevoie. 

Camioneta stătea pe trei cauciucuri dezumflate. 

Incepuse să creadă că n-aveau să mai găsească o maşină 
potrivită, că norocul lor se sfârşise. Ajunseră la o camionetă 
cu o singură anvelopă pe jantă, ar fi putut s-o schimbe, doar 
că, aşa cum se întâmplase şi cu Chevroletul, nu avea decât 
două pedale. Cu alte cuvinte era o maşină automatică, inutilă 
din punctul lor de vedere. Işi continuară drumul. Dealul cel 
lung începea să se termine, terenul devenea din nou plat. Stu 
văzu că înaintea lor mai exista o maşină, ultima şansă. Apoi 
îşi pierdu orice urmă de speranţă. Era un Plymouth foarte 
vechi, promoţia 1970 în cel mai bun caz. De mirare că mai 
stătea pe patru anvelope umflate, în schimb era mâncat de 
rugină şi părăginit. Nimeni nu se îngrijise de întreţinerea 
rablei; Stu cunoştea prea bine genul acesta de automobil, din 
Arnette. Bateria era sigur veche şi probabil crăpată, uleiul mai 
negru decât miezul de noapte în galeria unei mine, dar avea 
sigur un manşon roz în jurul volanului şi poate şi un căţeluş 
de pluş, cu ochi de sticlă şi gât articulat. 

— Vrei să mă uit? întrebă Tom. 

— Mda, cred că da. Cine aşteaptă pomană nu poate să 
emită şi pretenţii, nu? 

De sus începuse că cadă o ploaie măruntă şi rece. 


Tom traversă şi deschise maşina, care era goală. Stu 
tremura în sacul de dormit. Tom se întoarse şi-i comunică: 

— Trei pedale. 

Stu se strădui să se concentreze, să ignore zumzetul înalt, 
dulce-acru din mintea lui, care încerca să-l împiedice. 

Bătrânul Plymouth era aproape sigur o cauză pierdută. Ar 
fi putut să-şi vadă de drum, să ajungă la celălalt versant al 
dealului, dar atunci aveau să găsească toate maşinile cu botul 
în direcţie inversă, spre deal, şi ar fi trebuit să traverseze firul 
median... care în locul acesta era accidentat şi lat de aproape 
un kilometru. Poate ar fi reuşit să găsească o maşină cu 
transmisie clasică de cealaltă parte... dar până atunci îi apuca 
întunericul. 

—- Tom, ajută-mă să mă ridic. 

Tom îl ajută să se ridice fără să se lovească prea rău la 
piciorul rupt. Capul îi zvâcnea de durere şi-i huruia. Comete 
negre apărură în câmpul lui vizual şi fu cât pe ce să leşine. 
Apoi se agăţă cu un braţ de gâtul lui Tom. 

— Trebuie să mă odihnesc, murmură el. Odihnesc... 

Habar n-avea cât rămăsese în poziţia aceea, rezemat de 
Tom şi înotând prin valurile cenuşii ale semiconştienţei. Când 
se întoarse la realitate, Tom îl susţinea în continuare, 
răbdător. Ploaia măruntă şi rece se înteţise. 

— Tom, ajută-mă să ajung lângă maşină. 

Tom îl prinse de talie şi traversară astfel şoseaua până la 
locul unde Plymouthul aştepta pe banda de refugiu. 

— Pârghia capotei, murmură Stu, pipăind ornamentul de 
la botul maşinii. 

Transpiraţia i se scurgea pe obraji. Din când în când îl 
treceau fiori reci. Descoperi pârghia, dar nu fu în stare s-o 
tragă. Îi ghidă mâna lui Tom şi, peste câteva clipe, capota era 
ridicată. 

Motorul arăta exact cum îşi imaginase Stu — un V8 
murdar şi tratat cu indiferenţă. Dar bateria nu se prezenta în 
halul în care se aşteptase. Era marca Sears, nu din modele 
top, dar pe ştampila de garanţie se putea citi februarie 1991. 
Luptându-se cu năvala febrilă a gândurilor, Stu numără înapoi 


şi ajunse la concluzia că bateria fusese nouă în mai, anul 
trecut. 

— Du-te şi încearcă claxonul, îi spuse lui Tom. 

Rămase sprijinit de maşină, cât timp Tom se aplecă în 
cabină. Auzise de oameni pe cale să se înece care se agăţau 
de fire de pai, iar acum credea că înţelege sensul gestului. 
Ultima lui şansă de supravieţuire se dovedea o hodoroagă 
tocmai bună pentru cimitirul de maşini. 

Claxonul scoase un sunet puternic. Foarte bine. Dacă mai 
exista şi o cheie la îndemână, merita încercat. Probabil că ar fi 
fost bine să-l pună pe Tom să controleze asta de la bun 
început, dar dacă se gândea mai bine, nu mai conta foarte 
tare. Dacă nu exista şi o cheie de contact, oricum nu mai 
avea nici o importanţă, soarta lor ar fi fost pecetluită. 

Cobori capota şi o blocă lăsându-se cu toată greutatea 
peste ea. Apoi se târî într-un picior până la portiera şoferului 
şi se uită înăuntru, aşteptându-se să vadă contactul gol, fără 
chei. Dar se aflau la locul lor, atârnând alături de un portchei 
din imitație de piele, cu inițialele A.C. Aplecându-se cu grijă, 
răsuci cheia la poziţia intermediară, în care erau acţionate 
instrumentele de bord. Încet, acul nivelului de benzină se 
săltă până la puţin peste un sfert de rezervor. lată un mister. 
De ce proprietarul maşinii, acest A.C, o trăsese la marginea 
drumului şi continuase să meargă pe jos? 

În starea aceea de tulburare, lui Stu îi zbură gândul la 
Charles Campion, care, cu câteva clipe înaintea morţii, intrase 
în pompele lui Hap. Bătrânul A.C. era şi el bolnav, în ultimul 
hal. Gata să moară. Trage pe dreapta, opreşte motorul 
maşinii — nu în mod raţional, ci dintr-un puternic şi vechi 
reflex — şi coboară. Delirează, poate are chiar stări de 
halucinație. O porneşte peste deşertul din Utah, râzând, 
cântând, mormăind şi chicotind, apoi moare pe undeva. Patru 
luni mai târziu, Stu Redman şi Tom Cullen ajung din 
întâmplare tot în locul acela, cheile sunt în maşină, bateria e 
relativ nouă, există şi benzină... 

Mâna lui Dumnezeu. 

Nu spusese Tom acelaşi lucru despre Vegas? Mâna lui 


Dumnezeu s-a pogorât din cer. Poate că Domnul lăsase acest 
Plymouth '70 special pentru ci, ca pe o mană cerească. Era o 
idee cam trăsnită, dar cu nimic mai trăsnită decât o negresă 

bătrână de o sută de ani conducând un grup de refugiaţi spre 
pământul făgăduinţei. 

— Şi încă era în stare să facă pâine, murmură el. Până la 
sfârşitul sfârşitului, era în stare să-şi coacă pâine. 

— Ce-ai zis, Stu? 

— N-are importanţă. Vino aici, Tom. 

— Putem porni? îl întrebă Tom plin de speranţă. 

Stu lăsă în jos scaunul şoferului, făcându-i loc lui Kojak să 
sară înăuntru, ceea ce şi făcu, după ce adulmecase de câteva 
ori. 

— Nu ştiu. Roagă-te să pornească rabla asta. 

— Okay, îi răspunse Tom cu un aer binevoitor. 


Stu se chinui cinci minute să se suie la volan. Se aşezase 
oblic, aproape în poziţia în care ar fi stat în mod normal 
pasagerul din mijloc, pe bancheta din faţă. Kojak se afla în 
spate, foarte atent la ce se petrece. Maşina era plină de 
gunoaie, cutii de la McDonald's şi hârtii de împachetat de la 
Taco Bell şi mirosea a fulgi de porumb vechi. 

Stu răsuci cheia în contact. Demarorul străvechiului 
Plymouth se roti cu forţă vreo douăzeci de secunde, apoi 
viteza scăzu vizibil. Stu apăsă din nou claxonul, care nu 
scoase decât un sunet slab de data asta. Lui Tom îi căzu faţa. 

— Încă nu trebuie să ne pierdem speranţa, îl linişti Stu. Se 
simţea încurajat: în bateria Sears mai rămăsese suficientă 
energic. Apăsă ambreiajul şi împinse maneta în viteza a doua. 
Deschide uşa şi împinge maşina, apoi sări înăuntru. 

— Nu cumva maşina o să plece în direcţia opusă? îi atrase 
Tom atenţia, cu îndoială. 

— Da, aşa este. Dar dacă motorul hodoroagei porneşte, 
recuperăm imediat distanţa. 

Tom cobori şi începu să împingă în stâlpul uşii. Plymouthul 
se puse în mişcare. Când vitezometrul ajunse la zece 


kilometri pe oră, Stu îi strigă: 

— Sări sus, Tom. 

Tom se urcă şi trânti portiera. Stu răsuci contactul în 
poziţia aprins şi aşteptă. Servodirecţia mergea foarte greu cu 
motorul stins şi îşi consumă aproape tot restul slabelor lui 
puteri ca să menţină Plymouthul pe calea cea bună. Acul 
vitezometrului urcă încet la 10, 15, 20. Coborau tăcut dealul 
pe care Tom îl urcase din greu, aproape întreaga dimineaţă. 
Picăturile de apă se adunau pe parbriz. Stu constată, prea 
târziu, că uitaseră targa. Rulau acum cu patruzeci de 
kilometri pe oră. 

— Nu porneşte, Stu, zise Tom îngrijorat. 

Patruzeci şi cinci la oră. Viteza era suficientă. 

— Doamne-ajută, spuse Stu, ridicând piciorul de pe am- 
breiaj . 

Plymouthul se scutură şi se smuci. Motorul se trezi la 
viaţă, tuşi, se roti de câteva ori, apoi muri. Stu gemu, atât de 
supărare, cât şi din cauza junghiului ce-i trecuse prin piciorul 
bolnav. 

— Căcat! strigă, apăsând din nou ambreiajul. Dă nişte 
pompe cu pedala de acceleraţie, Tom! Cu mâna! 

— Care dintre ele este? ţipă Tom speriat. 

— Cea lungă! 

Tom se lăsă pe podea şi apăsă acceleraţia de două ori. 
Maşina îşi luă din nou viteză, iar Stu îşi impuse să aibă 
răbdare. Străbătuseră mai bine de jumătate din pantă. 

— Acum! strigă, dând din nou drumul la ambreiaj. 

Plymouthul se aprinse cu un urlet. Kojak porni să latre. 
Fum negru ţâşni din eşapamentul ruginit, apoi căpătă o 
nuanţă albăstruie. Maşina mergea, cu rateuri, în doar şase 
cilindri, însă din fericire mergea. Stu introduse repede în 
viteza a treia, eliberă ambreiajul, acţionând pedalele doar cu 
stângul. 

— Funcţionează, Tom! ţipă el cu toată puterea. De-acum 
mergem cu maşina! : 

Tom striga de bucurie. Kojak lătra şi mişca din coadă. In 
viața lui anterioară, dinainte de Captain Trips, când purta 


numele de Big Steve, călătorise adesea în maşina stăpânului 
său. li plăcea să meargă din nou într-un automobil, alături de 
noii stăpâni. 


După încă şase kilometri, ajunseră la o bretea care lega 
cele două direcţii, de vest şi de est, ale autostrăzii. ACCESUL 
PERMIS NUMAI VEHICULELOR OFICIALE, avertiza un indicator. 
Stu reuşi să mânuiască cu îndemânare ambreiajul şi se 
înscrise pe benzile mergând spre est, trecând printr-o singură 
clipă dificilă, când maşina cea veche se poticni, amenințând 
să se oprească. Dar motorul era cald şi reuşi să depăşească 
momentul de cumpănă. Stu reveni în viteza a treia şi apoi îşi 
permise să se relaxeze puţin, respirând din greu şi încercând 
să-şi potolească bătaia grăbită şi chinuită a inimii. Perdeaua 
cenuşie vroia să-l copleşească iarăşi, dar i se împotrivi. Peste 
câteva minute, Tom văzu sacul de dormit portocaliu, ce-i 
servise lui Stu de targă improvizată. 

— La revedere! îi strigă Tom plin de bună dispoziţie. La 
revedere, noi mergem la Boulder, Doamne, da! 

Eu unul aş fi mulțumit să ajungem la Green River în seara 
asta, cugetă Stu. 

Sosiră în oraş imediat după lăsarea întunericului, Stu con- 
ducând încet şi cu precauţie Plymouthul prin străzile 
întunecoase, pline de maşini abandonate. Parcă pe strada 
principală, înaintea unei clădiri a cărei firmă anunţa mândru 
"Utah Hotel". Era o clădire mohorâtă, de trei etaje, iar Stu se 
gândi că, dinspre partea asta, Waldorf-Astoria nu avea 
deocamdată nici un motiv să se teamă de concurenţă. Capul 
începuse din nou să-i huruie şi avea momente când pierdea 
legătura cu realitatea. De mai multe ori avusese impresia că 
maşina se umpluse de lume, pe ultimii treizeci de kilometri. 
Fran. Nick Andros. Norm Bruett. Într-un rând se uitase peste 
umăr şi i se păruse că-l vede pe Chris Ortega, barmanul de la 
Indian Head, cu o puşcă în mână. 

Era obosit. Mai obosit ca niciodată. 

— Aici, murmură el. Trebuie să înnoptăm aici, Nicky. Sunt 


sfârşit. 

— Stu, sunt eu, Tom. Tom Cullen. Doamne, da. 

— Tom, da. Trebuie să ne oprim. Poţi să mă ajuţi să 
intrăm? 

— Sigur că da. Ai fost nemaipomenit, cum ai reuşit să por- 
neşti vechitura asta. 

— O să mai beau o bere, îi spuse Stu. Nu cumva ai şi-o 
ţigară? Mi-e o poftă grozavă să trag câteva fumuri. 

Cu aceste cuvinte, se prăbuşi peste roata maşinii. 

Tom cobori din maşină şi-l duse în hotel. Recepţia era 
umedă şi întunecoasă, dar exista un cămin şi o cutie pe 
jumătate umplută cu lemne de foc, chiar alături. Îl întinse pe 
Stu pe o canapea tocită, sub capul imens al unui elan, şi apoi 
făcu focul, în timp ce Kojak se învârtea prin jur, adulmecând. 
Respirația lui Stu era greoaie, însoţită de un hârâit neplăcut. 
Din când în când mormăia, uneori striga ceva de neînțeles, 
spre imensa spaimă a lui Tom. 

Aprinse un foc imens şi apoi începu să caute perne şi 
pături pentru Stu şi pentru el. Impinse canapeaua lui Stu ceva 
mai aproape de foc şi apoi se culcă lângă el. Kojak se întinse 
de partea cealaltă, în aşa fel încât să-l încălzească mai bine 
pe bolnav. 

Tom rămase cu privirile aţintite spre tavanul ornamentat 
cu folie de cositor şi garnisit pe la colţuri cu pânze de 
păianjen. Stu era foarte bolnav. Motiv de extremă îngrijorare. 
Când se trezea din nou, Tom avea să-l întrebe ce-i de făcut. 

Dar dacă... dacă nu se mai trezea deloc? 

Vântul trecea urlând pe lângă hotel. Stropii de ploaie 
izbeau în ferestre. Spre miezul nopţii, după ce Tom adormise, 
temperatura scăzuse cu încă patru grade, iar ploaia se 
transformase în lapoviţă. Departe, spre vest, marginile 
frontului acestei furtuni împingeau un nor vast, radioactiv, în 
direcţia Californiei, unde avea să facă noi victime. 

La un moment dat, după ora 2, Kojak îşi înălţă capul şi 
scânci speriat. Tom Cullen se ridicase din pat. Avea ochii 
deschişi şi goi. Kojak scheună din nou, dar Tom nu-l băgă în 
seamă. Se duse la uşă şi ieşi în noaptea cumplită. Kojak se 


duse la fereastra din sala recepţiei şi se ridică pe labele din 
spate, privind afară. Rămase o vreme la geam, continuând să 
scâncească trist. Apoi se întoarse şi se lungi din nou alături de 
Stu. 

Vântul continua să urle şi să vâjâie. 


CAPITOLUL 75 


— AM FOST la un pas de moarte, ştii, spuse Nick. 

El şi cu Tom mergeau împreună pe trotuarele pustii. 
Vântul urla fără încetare, ca un nesfârşit expres fantomatic 
străbătând cerul negru. Stârnea pe străzi vaiete ciudate, ca 
de sirenă. Dac-ar fi fost treaz, Tom ar fi ţipat, stahiile, şi ar fi 
fugit. Dar nu era treaz — sau nu neapărat treaz — iar Nick se 
afla împreună cu el. Lapoviţă rece îl izbea în obraz. 

— Chiar aşa? exclamă Tom. Doamne! 

Nick râse. Vocea lui era profundă şi melodioasă, o voce 
foarte plăcută. Lui Tom îi plăcea la nebunie să-l audă vorbind. 

— Sigur că da. Necunoscute sunt căile Lui. Gripa nu m-a 
doborât, dar era s-o păţesc din pricina unei zgârieturi de-a 
lungul piciorului. Uite, priveşte aici. 

Aparent indiferent la frig, Nick îşi desfăcu centura şi-şi 
trase jeanşii în jos. Tom se aplecă interesat, precum un 
băieţel căruia i se arată un neg cu fire de păr crescând din 
vârf, o rană sau o înţepătură interesantă. De-a lungul 
piciorului lui Nick se vedea o cicatrice urâtă, de-abia 
vindecată. Pornea chiar de sub pântece, chiar de la 
încheietura coapsei, şi cobora, pe lângă rotulă, până la 
mijlocul tibiei, unde, în sfârşit, se termina. 

— Şi din asta era să mori'? 

Nick îşi trase jeanşii la loc şi-şi încheie centura. 

— N-a fost adâncă, dar s-a infectat. Infecţie înseamnă că 
în rană au pătruns nişte microbi. Infecția este cel mai 
periculos lucru care există, Tom. Tocmai din cauza infecţiei 
produse de virusul Supergripei au murit atâţia oameni. Şi tot 


un soi de infecţie i-a împins pe oameni să producă virusul, la 
început. O infecţie a creierului. 

— Infecţie, şopti Tom, fascinat. 

Porniseră din nou la drum, parcă plutind deasupra trotua- 
rului. 

— Tom, Şi Stu are tot o infecţie. 

— Nu... nu, nu spune asta, Nick... Îl sperii pe Tom Cullen, 
Doamne, da, să ştii că-l sperii! 

— Ştiu asta, Tom, şi-mi pare rău. Dar trebuie să afli. Are 
pneumonie la ambii plămâni. A dormit sub cerul liber aproape 
două săptămâni. Trebuie să-l îngrijeşti într-un anume fel. Dar 
şi aşa, este aproape sigur că va muri. Să fii pregătit şi pentru 
asta. 

— Nu, nu-mi... 

— Tom. Nick îşi puse mâna pe umărul lui Tom, dar Tom nu 
simţi nimic... ca şi cum mâna lui Nick ar fi fost de fum. Dacă 
moare, tu şi Kojak trebuie să vă continuaţi drumul. Să 
ajungeţi la Boulder şi să le spui celor de-acolo că ai văzut 
mâna Domnului în deşert. Dacă aceasta e voia lui Dumnezeu, 
Stu va merge împreună cu tine... la timpul potrivit. Dar dacă e 
voia Domnului ca Stu să piară, aşa se va întâmpla. Cum a fost 
să fie şi cu mine. 

— Nick, te rog... 

— Ţi-am arătat rana de la piciorul meu cu un scop. Există 
pastile împotriva infecțiilor. În locuri cum este acesta. 

Tom se uită în jur şi, spre surprinderea lui, constată că nu 
se mai aflau pe stradă. Se aflau într-un magazin întunecos. O 
farmacie. De tavan atârna, suspendat cu o coardă de pian, un 
scaun pe rotile, ca un fantomatic cadavru mecanic. În dreapta 
lui Tom, un afiş anunţa: DISPOZITIVE ÎMPOTRIVA INCON- 
TINENŢEI. 

— Da, domnule? Cu ce vă pot servi? 

Tom se suci pe călcâie. Nick se afla în spatele tejghelei, 
într-un halat alb. 

— Nick? 

— Da, domnule. Nick începu să pună sticluţe cu pastile 
înaintea lui Tom. Aici este penicilină. Foarte bună împotriva 


pneumoniei. Aici ai ampicilina, iar asta-i amoxicilină. Foarte 
bune şi ele. lar asta-i penicilină-V, care de obicei se 
administrează copiilor. S-ar putea să aibă efect, dacă celelalte 
se dovedesc ineficiente. Trebuie să bea foarte multă apă şi 
sucuri, dar pentru că probabil n-o să prea găseşti, dă-i din 
astea. Sunt tablete de vitamina C. Apoi, trebuie să fie 
plimbat... 

— Nu pot să țin minte totul! se tângui Tom. 

— Mi-e teamă că va trebui. În afară de tine, nu mai e 
nimeni pe aici. Eşti singur. 

Tom începu să plângă. 

Nick se aplecă înainte. Braţul lui execută o mişcare de 
măturare. Propriu-zis, nu-l pălmui — din nou avu senzaţia că 
trupul lui Nick era din fum, care îl ocolea sau poate trecea 
prin el — cu toate acestea, Tom îşi simţi capul pornind spre 
spate. | se păru că în minte i se declanşează un resort. 

— Opreşte-te! Nu poţi să te porţi ca un copil, tocmai 
acum! Fii bărbat, Tom! Pentru numele lui Dumnezeu, fii 
bărbat! 

Tom rămase cu privirile aţintite asupra lui Nick, cu mâna 
la obraz şi ochii mari. 

— Să-l plimbi, îi spuse Nick. Ridică-l pe piciorul sănătos. 
Trage de el, dacă e nevoie. Dar neapărat ridică-l de pe spate, 
pentru că altfel moare sufocat. 

— Se poartă de parcă n-ar fi el, spuse Tom. Strigă... 
vorbeşte cu oameni care nu se află acolo. 

— Delirează. Oricum, plimbă-l. Cât se poate mai mult. Fă-l 
să înghită penicilină, câte o pilulă de fiecare dată. Dă-i 
aspirină, ţine-l la cald. Roagă-te. Astea sunt lucruri pe care le 
poţi face. 

— Foarte bine, Nick. Foarte bine, am să mă străduiesc să 
mă port ca un bărbat. Voi încerca să nu uit. Dar tare mi-aş 
dori să fii şi tu aici, Doamne, da! 

— Fă cum ştii tu mai bine, Tom. Asta-i tot. 

Nick dispăru. Tom se trezi în farmacia pustie, lângă 
tejghea. În faţa lui se găseau patru sticluţe cu pilule. Tom se 
holbă vreme îndelungată la ele, apoi le culese şi porni. 


Tom se întoarse la 4 dimineaţa, cu umerii îngheţaţi de 
zloată. Furtuna se mai domolise, iar la răsărit se ivise o geană 
de lumină. Kojak îi făcu o primire entuziastă, lătrând vesel, iar 
Stu gemu şi se trezi. Tom îngenunche lângă el. 

— Stu? 

— Tom? Respir greu. 

— Am medicamente, Stu. Mi le-a arătat Nick. Le iei şi 
scapi de infecţie. Chiar acum o să iei una. 

Din plasa pe care o adusese cu el, Tom scoase cele patru 
flacoane cu medicamente şi o sticlă mare cu Gatorade. Nick 
se înşelase în ceea ce priveşte sucurile. La Green River 
Superette erau o mulţime. 

Stu se uită la pilule, ţinându-le aproape de ochi. 

— Tom, de unde-ai luat astea? 

— De la farmacie. Nick mi le-a dat. 

— Ei, nu se poate. 

— Ba da! Ba da! Trebuie să iei mai întâi penicilină, ca să 
vedem dacă are efect. Pe care scrie penicilină? 

— Pe asta... dar, Tom... 

— Nu. Aşa trebuie. Aşa a spus Nick. Şi e musai să mergi. 

— Nu pot merge. Am un picior rupt. Şi mi-e rău. 

Vocea lui Stu devenise morocănoasă şi arţăgoasă. Vocea 
pe care o auzi de obicei în salonul unui spital. 

— E obligatoriu. Dacă nu, te trag eu, cu mâinile mele, îi 
explică Tom. 

Stu îşi pierdu şi ultima lui vagă relaţie cu realitatea. Tom îi 
vâri o capsulă de penicilină în gură, iar Stu o înghiţi, din 
reflex, cu Gatorade, ca să nu se înece. Cu toate acestea, îl 
cuprinse o criză gravă de tuse, iar Tom prinse să-l bată pe 
spate, de parc-ar fi fost un bebeluş pe care-l ajuta să râgâie. 
Apoi, cu forţa, îl ridică pe Stu pe piciorul cel bun şi începu să-l 
plimbe încolo şi încoace prin recepţie, urmaţi de Kojak, care 
avea un aer îngrijorat. 

— Te rog, Doamne, spunea Tom. Te rog, Doamne, te rog, 
Doamne. 


Stu strigă: 

— Ştiu de unde să-i fac rost de o scândură pentru spălat, 
Glen! Au la magazinul ăla cu instrumente muzicale! Am văzut 
una în vitrină! 

— Te rog, Doamne, gâfâia Tom. 

Capul lui Stu i se lăsase pe umăr. Ardea ca un cuptor. În 
urma lui se târa, neputincios, piciorul prins în atele. 

Nicicând nu păruse Boulderul mai departe decât în acea 
mohorâtă dimineaţă. 


Lupta lui Stu cu pneumonia dură două săptămâni. Înghiţi 
cantităţi uriaşe de Gatorade, V-8, suc de grepfrut Welch şi 
diverse tipuri de suc de portocale. Rareori îşi dădea seama ce 
bea. Urina lui era puternic colorată şi acidă. Făcea pe el ca un 
copil şi, tot ca la copii, scaunele erau de culoare galben- 
deschis, moi şi absolut imprevizibile. Tom îl ţinea curat. Tom îl 
plimba prin sala de recepţie de la Utah Hotel. Şi aştepta 
noaptea când avea să rămână treaz, nu pentru că Stu delira 
în somn, ci pentru că respiraţia aceea greoaie avea, în sfârşit, 
să înceteze. 

Penicilina îi provocă după două zile o erupție roşiatică, 
urâtă, şi Tom trecu la ampicilină. Stu o suportă mai bine. Pe 7 
octombrie, Tom se sculă în zori şi-l găsi pe Stu dormind 
profund. Intregul lui corp era scăldat în transpiraţie, dar 
fruntea era rece. Febra cedase în cursul nopţii. Următoarele 
două zile, Stu dormi aproape tot timpul. Tom duse o 
adevărată luptă cu el ca să-l trezească doar cât să-şi ia 
pilulele şi cuburile de zahăr de la restaurantul lui Utah Hotel. 

Pe 11 octombrie boala se întoarse şi Tom se temu cumplit 
că sfârşitul era aproape. Dar temperatura nu crescu la fel de 
mult, iar respiraţia nu deveni la tel de greoaie ca în teribilele 
dimineţii de 5 şi 6. 

Pe 13 octombrie, după ce aţipise într-unul din scaunele din 
recepţie, Tom se trezi şi-l văzu pe Stu în picioare, privind în 
jur. 

— Tom, şopti el, sunt viu. 


— Da, exclamă Tom în culmea bucuriei. Doamne, da! 

— Mi-e foame. N-ai putea pregăti nişte supă, Tom? Cu 
tăiţei, poate? 

Până spre 18, încetul cu încetul prinse puteri. Se plimba în 
hol câte cinci minute la rând, sprijinit pe cârjele pe care Tom i 
le adusese de la farmacie. Din locul în care oasele fracturate 
începuseră să se prindă venea o mâncărime continuă şi 
înnebunitoare. Pe 20 octombrie ieşi la plimbare afară pentru 
prima oară. Înfofolit în haine groase şi o uriaşă blană de oaie. 
Ziua era caldă şi însorită, dar frigul ameninţa să vină în orice 
moment. Chiar dacă la Boulder era încă miez de toamnă şi 
plopii se împodobeau cu auriu, aici se aflau în prag de iarnă. 
Se vedeau deja petice acoperite cu granule îngheţate de 
zăpadă, în zonele umbroase, unde soarele nu ajungea 
niciodată. 

— Nu ştiu, Tom, spuse el. Cred că am putea ajunge până 
la Grand Junction, dar de acolo înainte, nu ştiu. În munţi 
trebuie să fie foarte multă zăpadă. lar eu n-am curajul să mă 
mişc, cel puţin pentru o vreme. Trebuie mai întâi să fiu din 
nou în stare să merg. 

— Şi cât mai durează până ce poţi din nou să mergi, Stu? 

— Nu ştiu, Tom. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să 
vedem. 


Stu era hotărât să nu se mişte prea repede, să nu forţeze 
— fusese atât de aproape de moarte, încât cu atât mai mult 
se bucura acum de însănătoşire. Dorea ca ea să fie deplină. 
Se mutară din holul recepţiei într-un apartament de două 
camere, tot la parter. Camera de vizavi o primi Kojak. Piciorul 
lui Stu se refăcea cu adevărat, dar din cauză că oasele nu 
fuseseră potrivite cum se cuvine, piciorul nu avea să-şi 
recapete forma lui normală, dreaptă, decât dacă George 
Richardson consimţea să-l rupă din nou şi să i-l pună la loc. 
Avea să rămână cu un şchiopătat când renunţa la cârje. 

Cu toate acestea, se puse pe treabă, făcând exerciţii şi 
încercând să-şi întărească muşchii. Ca să-şi recapete chiar şi 


numai şaptezeci şi cinci la sută din capacitatea piciorului avea 
să dureze foarte mult, dar oricum nu avea nimic altceva de 
făcut peste iarnă. 

La 28 octombrie, la Green River se aşternu un strat de 
zăpadă de aproape doisprezece centimetri. 

— Dacă nu ne mişcăm repede, îi spuse Stu lui Tom, 
contemplând ninsoarea, vom petrece toată iarna asta 
afurisită la Utah Hotel. 

Ziua următoare merseră cu Plymouthul lor la staţia de 
benzină de la marginea oraşului. Făcând multe pauze şi 
lăsându-l pe Tom să îndeplinească partea grea a muncii, 
schimbară cauciucurile cam chele din spate pe o pereche de 
anvelope speciale pentru zăpadă. Stu se gândi că ar fi fost 
mai bine să găsească o maşină cu tracţiune integrală, însă în 
cele din urmă hotărî, în chip destul de irațional, că e mai bine 
să se declare mulţumiţi cu ceea ce le oferise şansa. Tom 
încheie operaţiunea prin încărcarea a patru saci cu nisip, de 
câte douăzeci şi cinci de kilograme, în portbagajul maşinii. 
Părăsiră Green River de Halloween, îndreptându-se spre est. 

Ajunseră la Grand Junction pe 2 noiembrie, la prânz; cum 
avea să se dovedească, nu le mai rămăseseră la dispoziţie 
decât trei ore. Cerul fusese plumburiu întreaga dimineaţă şi, 
când intrară pe strada principală, primii fulgi de zăpadă 
începuseră să danseze pe botul Plymouthului. Trecuseră de 
mai multe ori printre trâmbe trecătoare de fulgi, dar acum era 
vorba de o ninsoare serioasă. După cum arătau norii, urma o 
furtună de zăpadă. 

— Alege bine unde vrei să ne instalăm, spuse Stu. S-ar 
putea să rămânem blocaţi mai multă vreme. 

Tom îi arătă cu degetul: 

— Acolo! Motelul ăla, cu stea pe el! 

Motelul cu stea era Grand Junction Holiday Inn. 
Dedesubtul firmei şi a stelei îmbietoare se vedea un , 
anunţ, pe care scria cu litere mari şi roşii: BUN V NIT LA SARB 

TOA-REA VERII GR ND JUNCTION '90! 12 IUNIE - 4 IU IE! 
— Foarte bine. La Holiday Inn vom trage. 
Parcă maşina şi opri motorul Plymouthului, care nu avea 


să mai fie niciodată aprins. Către ora 2 după-amiaza, ningea 
aşezat, perdeaua albă şi groasă căzând tăcut şi aparent fără 
sfârşit. Pe la 4, vântul uşor se transformase în vijelie, 
măturând zăpada şi troienind-o în munţi ce creşteau 
halucinant. Ninse toată noaptea. Când se treziră a doua zi, îl 
văzură pe Kojak în faţa uşilor mari, duble, din holul de 
recepţie, contemplând imensa mare albă şi nemişcată. Doar o 
gaiţă se plimba ţanţoş pe rămăşiţele unui cort ridicat vara 
trecută, de cealaltă parte a străzii. 

— Sfinte Sisoe, murmură Tom. Suntem blocaţi de zăpadă, 
este, Stu? 

Stu încuviinţă din cap. 

— Cum mai ajungem noi la Boulder pe o vreme ca asta? 

— Aşteptăm primăvara, îl lămuri Stu. 

— Şi până atunci? 

Tom părea atât de abătut, încât Stu îşi lăsă braţul pe 
umărul lui. 

— Timpul trece repede, îl consolă, deşi ştia prea bine că n- 
o să-i rabde inima pe nici unul dintre ei să aştepte până 
atunci. 


Stu gemea şi se tânguia de o vreme în beznă. In cele din 
urmă, trase un țipăt suficient de puternic ca să se smulgă din 
vis şi să se trezească în camera lui de la Holiday Inn proptit 
într-un cot şi holbându-se în gol. Oftă prelung şi tremurat şi 
întinse mâna spre veioza de pe noptieră. Acţionă de două ori 
întrerupătorul înainte să-şi revină de tot. Ciudat cât de greu 
dispărea obişnuinţa de a avea curent electric. Ridică lampa 
Coleman de pe podea şi o aprinse. Folosi oala de noapte şi 
apoi se aşeză pe scaunul de la birou. Ceasul lui arăta ora 3.15 
dimineaţa. 

Avusese iarăşi visul. Visul cu Frannie. Coşmarul. 

Totul se petrecea întotdeauna la fel. Frannie avea dureri, 
transpiraţia îi scălda obrajii. Richardson era pregătit să 
intervină, iar Laurie Constable era gata să-l ajute. Picioarele 
lui Fran erau ridicate şi prinse în brățări de oţel inoxidabil... 


Împinge, Frannie. Ţine-te tare. Merge foarte bine. 

Dar după privirea sumbră a lui George pe deasupra mâăştii, 
Stu înţelegea că lui Fran nu-i merge deloc bine. Ceva nu era 
în regulă. Laurie îi ştergea transpiraţia de pe faţă şi-i aranja 
părul pe frunte. 

lese cu picioarele înainte. 

Cine pronunţase aceste cuvinte? Era o voce sinistră, fără 
trup, înceată şi tărăgănată, ca o voce înregistrată pe un disc 
de 45, ascultat pe turaţia 33. 

lese cu picioarele înainte. 

Vocea lui George: Ar fi bine să-l chemi pe Dick. Spune-i că 
s-ar putea să fie nevoie... 

Vocea lui Laurie: Doctore, a început să piardă foarte mult 
sânge... 

Stu îşi aprinse o ţigară. Era îngrozitor de proastă la gust, 
dar după visul acela, orice i se părea o mângâiere. E pur și 
simplu un vis provocat de îngrijorare. Ai în tine ideea asta, 
tipic macho, că lucrurile nu ies cum trebuie, dacă nu eşti şi tu 
acolo. Hai, Stuart, las-o baltă: Frannie e bine. Nu toate visele 
se împlinesc. 

Dar de o jumătate de an încoace prea multe dintre ele se 
dovediseră rea/e. Sentimentul că în acest vis, în care Fran 
năştea, i se arăta viitorul, nu voia să-l părăsească. 

Stinse ţigara fumată până la jumătate şi se uită absent în 
flacăra stabilă a lămpii. Era 29 noiembrie; stăteau la Grand 
Junction Holiday Inn de aproape patru săptămâni. Timpul 
trecuse încet, dar reuşiseră să-şi găsească o distracţie, având 
la dispoziţie un întreg oraş unde puteai prăda tot felul de 
nimicuri amuzante. 

Într-un depozit de pe Grand Avenue, Stu descoperise un 
generator Honda de dimensiuni medii pe care-l 
transportaseră în Convention Hall, vizavi de Holiday Inn, 
ridicându-l cu un scripete pe o sanie trasă cu două Snow Cats 
— cu alte cuvinte, cam cum îşi cărase Trashcan Man ultimul 
dar pentru Randall Flagg. 

— Ce-o să facem cu el? întrebă Tom. Punem în funcţiune 
curentul electric la motel? 


— Generatorul e prea mic pentru asta. 

— Şi-atunci? La ce bun? Tom ţopăia de nerăbdare. 

— O să vezi, îi promise Stu. 

Puseră generatorul în cabina cu dispozitive electrice din 
Convention Hali, iar Tom uită imediat de el — ceea ce Stu şi 
sperase. A doua zi plecă la Grand Junction Sixplex cu 
snowmo-bilul şi, folosindu-se de astă dată singur de sanie şi 
de scripete, cobori un vechi aparat de proiecţie de treizeci şi 
cinci de milimetri pe fereastra de la primul etaj al depozitului, 
acolo unde-i găsise cu prilejul unei prime explorări. Fusese 
înfăşurat în plastic... şi apoi uitat, pur şi simplu, judecând 
după praful care se adunase pe învelişul protector. 

Stu mergea acum destul de bine, cu toate acestea 
avusese nevoie de aproape trei ore ca să tragă proiectorul din 
uşa lui Convention Hall până în centrul sălii. Folosise trei mici 
şasiuri rulante, aşteptându-se tot timpul, să apară şi Tom, în 
căutarea lui. Munca ar fi mers mult mai repede cu ajutorul lui 
Tom, dar ar fi ratat surpriza. Se pare însă că Tom avea 
altceva de făcut şi nu-l văzu toată ziua. Când Tom apăru la 
Holiday Inn pe la 5, cu obrajii roşii şi înfăşurat într-un şal, totul 
era deja pregătit. 

Stu adusese toate cele şase filme pe care le găsise la 
complexul Grand Junction Cinema. După cină, Stu spuse, pe 
un ton nepăsător: 

— Hai cu mine la Convention Hall, Tom. 

— De ce? 

— Ai să vezi. 

Ca să ajungă la Convention Hall, nu trebuia decât să 
traverseze strada înzăpezită. La intrare, Stu îi întinse lui Tom 
o cutie cu floricele de porumb. 

— Asta la ce-mi trebuie? se miră Tom. 

— N-are nici un haz să te uiţi la film fără popcorn, fleţule, 
spuse Stu zâmbind. 

— FILM? 

— Păi sigur că da. 

Tom năvăli în Convention Hall. Văzu proiectorul cel mare 
gata de pornire, ecranul sălii de conferinţe tras şi două 


scaune pliante aşezate în mijlocul încăperii imense şi pustii. 

— Uau, şopti, iar Stu nu şi-ar fi putut dori mai mult decât 
această expresie de imensă uimire a tânărului. 

— Am lucrat trei veri la Starlite Drive-In din Braintree, îi 
explică Stu. Sper că n-am uitat să fac o reparaţie, dacă filmul 
se întrerupe. 

— Uau, repetă Tom. 

— Trebuie să facem pauze între bobine. N-am de gând să 
mai umblu după încă un aparat. 

Stu păşi cu grijă prin încâlceala de fire, care legau 
proiectorul de generatorul Honda din cămăruţă, şi trase de 
şnurul de pornire. Generatorul începu să duduie vesel. Stu 
închise uşa cât mai bine, ca să estompeze zgomotul 
motorului, apoi stinse luminile. Peste nici cinci minute stăteau 
unul lângă celălalt şi-l urmăreau pe Silvester Stallone ucigând 
sute de traficanţi de droguri în Rambo /V: The Fire-Fight. 
Sunetul Dolby se revărsa asupra lor din cele şaisprezece 
difuzoare din Convention Hali, uneori atât de tare, încât abia 
de mai auzeau dialogurile (atâtea câte erau)... dar le plăcu la 
nebunie. 

Gândindu-se mai bine la ce făcuse, Stu nu se abţinu să nu 
zâmbească. Cineva care nu-l cunoştea ar fi putut să-l 
considere prost — nu avea decât să lege un aparat video la 
un generator cu mult mai mic şi ar fi putut astfel să 
urmărească sute de filme, probabil chiar în Holiday Inn. Dar 
după părerea lui, un film la televizor nu se compara cu unul 
văzut la cinema. Şi nici asta nu era lucrul cel mai important. 
Trebuia să-şi omoare timpul cumva... şi uneori timpul era 
foarte greu de omorât. 

Oricum, unul dintre filme era o reeditare a unuia dintre 
ultimele filme de desene animate ale lui Disney, Oliver and 
Company, care nu fusese niciodată difuzat pe casetă. Tom nu 
se mai sătura privindu-l, râzând ca un copil la diversele 
boroboaţe ale lui Oliver, Artful Dodger şi Fagin, care, în 
desenul animat, locuiau pe un şlep din New York şi dormeau 
pe un scaun furat dintr-un avion. 

In afară de cinematograf, Stu asamblase şi peste douăzeci 


de modele auto de jucărie, inclusiv un Rolls-Royce din două 
sute patruzeci de piese, care costa şaizeci şi cinci de dolari 
înainte de Supergripă. Tom construise o machetă stranie, dar 
foarte atrăgătoare, în felul ei, care acoperea aproape 
jumătate din suprafaţa sălii de recepţie, cea mai mare din 
Holiday Inn; folosise mucava, ipsos şi diverşi coloranţi pentru 
alimente. O numise Baza Lunară Alpha. Da, îşi găsiseră tot 
timpul de lucru, dar... 

Ceea ce-ţi trece tie prin minte e o nebunie. 

Îşi îndoi genunchiul. Era într-o formă mult mai bună decât 
ar fi putut spera, în parte datorită greutăților şi maşinăriilor 
pentru exerciţii fizice din sala specială de la Holiday Inn. 
Înţepeneala şi durerile nu dispăruseră, dar era în stare să 
meargă fără cârje, şchiopătând uşor. Încet şi cu grijă, ar fi 
putut să plece la drum. Era convins că-l poate învăţa pe Tom 
cum să conducă un Arctic Cat, de felul celor pe care aproape 
oricine le ţinea aici în spatele garajelor. Dacă străbăteau câte 
treizeci de kilometri pe zi, cu cort, saci mari de dormit şi 
concentrate uscate prin congelare din belşug... 

Sigur că da, şi când o veni peste voi avalanşa tocmai în 
Vail Pass, o s-o ameninţaţi cu un buchet de morcovi congelati 
şi-o să-i spuneţi să se ducă într-altă parte. E o nebunie! 

Totuşi... 

Îşi strivi ţigara şi stinse lampa cu gaz. Dar nu adormi decât 
foarte târziu. 


La micul dejun, îşi întrebă prietenul: 

— Tom, cât de tare doreşti tu să ajungi la Boulder? 

— Şi să-i văd pe Fran, Dick, Sandy? Doamne, vreau să ne 
întoarcem la Boulder mai mult ca orice pe lume. Crezi că au 
dat căsuţa mea altcuiva? 

— Nu, sunt sigur că n-au dat-o. Ce vreau să te întreb eu 
este dacă nu cumva ar merita să ne încercăm norocul? 

Tom păru nedumerit. Tocmai când Stu se pregătea să 
explice mai departe, Tom vorbi: 

— Doamne, în toate trebuie să ai puţin noroc, este? 


Hotărârea a fost luată în acest chip simplu. Părăsiră Grand 
Junction în ultima zi a lui noiembrie. 


N-a fost nevoie să-l înveţe pe Tom cum să meargă cu 
snowmobilul. Stu găsi un monstru de vehicul într-un adăpost 
al Departamentului Circulaţie Colorado, la doar ceva mai mult 
de un kilometru de Holiday Inn. Avea un motor 
supradimensionat, structură în stare să reziste la vânturile 
cele mai rele şi, ce era mai important, fusese modificat în aşa 
fel încât să cuprindă şi un compartiment deschis pentru 
depozitare, destinat, fără îndoială, echipamentelor speciale 
pentru acţiunile de intervenţie. Spaţiul era suficient de 
încăpător pentru un câine mare. Oraşul având un număr 
considerabil de magazine cu obiecte destinate activităţilor 
sub cerul liber, s-au echipat fără greutate pentru călătorie, cu 
toate că epidemia de gripă se dezlănţuise la începutul verii. 
Luară cu ei un cort uşor, format din două jumătăţi, şi saci 
groşi de dormit, câte o pereche de schiuri pentru fond (deşi 
gândul că va trebui să-i dea lecţii de schi-fond lui Tom nu-l 
încânta deloc pe Stu), o sobă Coleman mare, cu gaz, lanterne, 
butelii cu gaz, baterii de rezervă, alimente concentrate şi o 
puşcă Garand mare, cu lunetă. 

Până după prânzul celei dintâi zile, Stu îşi dădu seama că 
teama de a rămâne înzăpeziţi şi fără alimente într-un loc 
oarecare era nefondată. Pădurile erau pline de vânat; nu mai 
văzuse aşa ceva în viaţa lui. Ceva mai târziu, în aceeaşi după- 
amiază, împuşcă un cerb, cel dintâi din clasa a noua, când 
chiulise de la şcoală ca să meargă la vânătoare cu Unchiul 
Dale. Cerbul de atunci fusese de fapt o căprioară costelivă, a 
cărei carne avusese gust de sălbăticiune şi destul de amar... 
din cauza urzicilor, îi explicase Unchiul Dale. Acesta însă era 
un cerb splendid, masiv şi cu pieptul lat. Dar iarna de-abia 
începea, îşi zise Stu în timp ce-i scotea maţele cu un cuţit 
imens, pe care-l luase dintr-un magazin de articole sportive 
din Grand Junction, iarna de-abia începuse. Natura avea 
propriul ei stil de a rezolva suprapopularea. Tom aprinse 


focul, în timp ce Stu se străduia să tranşeze cât mai bine 
cerbul; mânecile hainei lui grele, mânjite cu sângele lipicios, 
se întăriseră. Când isprăvi, întunericul se lăsase de vreo trei 
ore, iar piciorul lui bolnav cânta "Ave Maria". Căprioara pe 
care o vânase cu Unchiul Dale fusese pregătită de Shoey, un 
bătrân, care locuia într-o magherniţă la ieşirea din Braintrec. 
O jupuise şi o tranşase pentru trei dolari şi cinci kilograme de 
carne. 

— Ce binc-ar fi fost dacă era şi bătrânul Shoey prin 
preajmă, în seara asta, spuse el oftând. 

— Cine? tresări Tom, care aţipise. 

— Nimeni, Tom. Vorbeam şi cu de unul singur. 

După cum avea să se dovedească, efortul meritase. 
Carnea era dulce, delicioasă. După ce mâncaseră pe săturate, 
Stu pregăti încă vreo cincisprezece kilograme, pe care a doua 
zi de dimineaţă le puse într-unul dintre compartimentele mai 
mici de depozitare ale snowmobilului. În cea dintâi zi nu 
străbătuseră decât douăzeci şi patru de kilometri. 


În noaptea aceea, visul se schimbă. Se afla din nou în sala 
de naşteri. Sângele se răspândise peste tot — mânecile bluzei 
albe pe care o purta erau mânjite şi se întăriseră. Cearşaful ce 
o acoperea pe Frannie era şi el ud de sânge. lar ea ţipa fără 
încetare. 

Vine, îi spunea George printre gâfâituri. /-a sosit, în sfârşit, 
sorocul, Frannie, copilul aşteaptă să se nască, împinge, deci! 
ÎMPINGE! 

leşi, ieşi într-adevăr, purtat de un ultim puhoi de sânge. 
George îl ajută pe copil să se elibereze, prinzându-l de şolduri, 
pentru că ieşise cu picioarele înainte. 

Laurie începu să ţipe. Instrumentele din oţel inoxidabil se 
răspândiră peste tot... 

Pentru că era un lup cu faţă de om, rânjind turbat, era 
chiar Flagg, a cărui vreme venise din nou, nu era mort, încă 
nu murise, mai bântuia prin lume, Frannie îl născuse pe 
Randall Flagg... 


Stu se trezi, auzindu-şi respiraţia grea. Oare strigase? 

Tom dormea dus, cuibărit atât de adânc în sacul de 
dormit, încât Stu nu-i mai vedea decât bucla de pe frunte. 
Kojak stătea încovrigat alături de Stu. Totul era în regulă, nu 
fusese decât un vis... 

Şi atunci se ridică în noapte un urlet, înălțându-se, 
modulat, ca dangătul de argint al disperării... urletul unui lup 
sau, poate, chiotul stafiei unui ucigaş. 

Kojak îşi înălţă capul. 

Stu simţi cum i se face piele de găină pe braţe, pe coapse, 
pe pântece. 

Urletul nu se repetă. 

Stu adormi. De dimineaţă, îşi făcură bagajul şi porniră mai 
departe. Tom băgă de seamă că maţele cerbului dispăruseră. 
In locul respectiv se vedea o învălmăşeală de urme şi pata de 
sânge, acum de un roz şters pe suprafaţa albă de nea, a 
animalului vânat de Stu... atât şi nimic mai mult. 


După cinci zile de vreme bună, ajunseră la Rifle. A doua zi 
de dimineaţă, viforul se dezlănţuise cu toată forţa. Stu fu de 
părere că era mai bine să aştepte vremea bună acolo şi 
traseră la un motel din localitate. Tom deschise larg uşile 
holului, iar Stu intră cu snowmobilul înăuntru. După cum îi 
spuse lui Tom, era un garaj excelent, chiar dacă şenilele grele 
ale vehiculului distruseseră covorul moale din recepţie. 


Ninse trei zile încheiate. Când se treziră, în dimineaţa de 
10 decembrie, şi ieşiră din vizuina lor, soarele strălucea pe 
cer, iar temperatura crescuse mult. Stratul de zăpadă era 
acum cu mult mai gros şi devenise dificil să ghiceşti curbele şi 
răsucirile lui 1-70. Dar în acea zi luminoasă, caldă şi însorită, 
Stu nu era îngrijorat de menţinerea direcţiei. Pe la sfârşitul 
după-amiezei, când umbrele albastre începuseră să se 
lungească, Stu slăbi acceleraţia, apoi opri motorul 
snowmobilului, şi rămase cu trupul încordat, atent la fiece 


zgomot. 

— Ce este, Stu? Ce... 

Atunci auzi şi Tom. Un bubuit profund spre stânga şi înain- 
tea lor. Vuietul crescu, până ce ajunse la intensitatea unui 
tren expres, pentru ca apoi să se stingă. În jur liniştea se 
aşternuse din nou. 

— Ce se întâmplă, Stu? întrebă Tom impresionat. 

— Fii pe pace, îl îndemnă, spunându-şi în sinea lui: Sunt cu 
destul de îngrijorat pentru amândoi. 


Temperatura se menţinu în continuare ridicată. Pe 13 
decembrie se ailau în apropiere de Shoshone, urcând în 
continuare spre vârful Munţilor Stâncoşi — spre punctul cel 
mai înalt din drumul lor, înainte de a începe să coboare iarăşi, 
spre Lovcland Pass. 

Auzeau mereu bubuitul avalanşelor, uneori la distanţă, 
alteori atât de aproape, încât nu le mai rămânea decât să se 
uite în sus, să aştepte sperând că acele blocuri uriaşe de 
moarte albă nu aveau să le ascundă cerul. In ziua de 12, una 
dintre ele mătură valea şi se aşeză exact acolo unde ei se 
aflaseră doar cu o jumătate de oră în urmă, acoperind urmele 
snowmobilului sub tone de zăpadă afânată. Stu se temea tot 
mai mult că vibraţiile motorului aveau să se dovedească în 
cele din urmă fatale, declanşând o alunecare ce avea să-i 
îngroape sub un strat de nea de peste zece metri, înainte să 
apuce să se dezmeticească. Dar nu le rămânea altceva decât 
să meargă mai departe, cu speranţa că nu li se va întâmpla 
nimic. 

Apoi temperatura scăzu din nou, îndepărtând oarecum 
primejdia. Un nou viscol îi ţinu în loc alte două zile, dar ieşiră 
dintre troiene şi-şi văzură de drum, auzind în timpul nopţii 
urletul lupilor. Uneori erau foarte departe de ei, alteori atât de 
aproape, încât ai fi zis că se opriseră chiar lângă cort; atunci 
Kojak sărea în picioare, mărâind din fundul gâtlejului, încordat 
ca un arc din oţel. 

Pe 22 decembrie, lângă oraşul Avon, Stu ieşi cu 


snowmobilul dincolo de taluz, paralel cu şoseaua. Înaintau cu 
viteză constantă de cincisprezece kilometri la oră, liniştiţi şi 
fără probleme, stârnind nori spectaculoşi de nea în urma lor. 
Tom tocmai îi arătase mica localitate din vale, tăcută ca o 
imagine stereoptică din anii optzeci, cu o singură turlă albă de 
biserică şi troienele înalte până la streşinile caselor. In clipa 
următoare, carena snowmobilului începu să se încline în faţă. 

— Ce mă-sa..., începu Stu, dar mai mult de atât nu mai 
apucă să spună. 

Vehiculul se aplecă şi mai tare. Stu încercă să reducă 
viteza, dar era prea târziu. Îl cuprinse acel sentiment ciudat 
de lipsă de greutate, senzaţia pe care o ai după ce ai sărit de 
pe platforma bazinului de înot şi forţa gravitaţională tocmai a 
devenit egală cu aceea a saltului. Se văzură aruncaţi din 
sanie şi rostogolindu-se. Stu îi pierdu din vedere pe Tom şi 
Kojak. Zăpada rece îi pătrunse pe nări. Când îşi deschise 
gura, ca să ţipe, neaua îi intră pe gât. Pe după gulerul hainei. 
Se rostogolea. Cădea. În cele din urmă, se opri într-un troian 
mare şi adânc. 

Se luptă să iasă la suprafaţă ca un înotător, simțind că-i ia 
gâtul foc. Gâtlejul lui era ars de zăpadă. 

— Tom! strigă, călcând zăpada. 

Fapt straniu, din unghiul acesta vedea foarte bine 
marginea şoselei şi locul prin care se prăbuşiseră, provocând 
în cădere propria lor avalanşă miniaturală. Partea din spate a 
snowmobilului se itea din zăpadă, la vreo douăzeci de metri 
mai la vale. Ai fi zis că este o baliză portocalie. Straniu cât de 
mult îl urmăreau imaginile legate de apă... apropo, nu cumva 
Tom se îneca? 

— Tom! Tommy! 

Kojak sări din marea albă, arătând de parcă l-ar fi tăvălit 
cineva de la bot şi până în vârful cozii prin zahăr pudră, şi-şi 
croi drum spre el, cu pieptul. 

— Kojak! strigă Stu. Caută-l pe Tom! Cavută-/ pe Tom! 

Kojak lătră şi se chinui să se întoarcă. Se îndreptă spre un 
loc în zăpadă unde se ghicea o gaură şi lătră din nou. 
Căznindu-se, căzând, mâncând zăpadă, Stu ajunse la locul cu 


pricina şi începu să caute. Înhăţă cu mâna înmănuşată haina 
lui Tom şi zmuci de ea cu disperare. Tom ieşi la iveală, 
zbătându-se după aer şi vomitând; răpuşi de efort, căzură 
amândoi pe spate, în zăpadă. Tom chiui, gâfâind. 

— Gâtul meu! O să-mi ia foc! O, Doamne, neisprăvitul de 
mine... 

— E din cauza răcelii, Tom. O să treacă. 

— Mă sufocam... 

— Gata, a trecut, Tom. Totul va fi în regulă. 

Rămaseră aşezaţi în zăpadă, trăgându-şi sufletul. Stu îl 
cuprinse pe Tom, încercând să-i potolească tremurul. Din 
depărtare, veni până la ei tunetul rece al altei avalanşe. 


Le luă tot restul zilei să străbată kilometrul dintre locul 
unde ieşiseră din drum şi oraşul Avon. Nu se punea problema 
să salveze snowmobilul sau proviziile din vehicul; se 
rostogoliseră mult prea jos, pe panta abruptă. Avea să 
rămână acolo cel puţin până la primăvară — sau poate pentru 
totdeauna, după cum mergeau acum lucrurile. 

Ajunseră în oraş la o jumătate de oră după lăsarea 
amurgului; nu mai erau buni decât să aprindă un foc şi să 
găsească un loc cât de cât cald, unde să doarmă. În noaptea 
aceea dormiră fără vise, un somn profund, după o extremă 
oboseală. 

In zori, începură să alerge încolo şi încoace, încercând să 
se reutileze, lucru mult mai greu de făcut în orăşelul Avon 
decât la Grand Junction. Stu se gândi din nou să se oprească 
pe loc şi să aştepte primăvara aici — dacă ar fi spus că este 
cel mai bine să procedeze astfel. Tom nu l-ar fi contrazis, iar 
nu mai departe de ieri primiseră o lecţie aspră despre ce li se- 
ntâmplă celor care mizează prea mult pe noroc. În cele din 
urmă însă, respinse ideea. Copilul trebuia să se nască pe la 
începutul lui ianuarie. Ţinea morţiş să fie acolo, când se 
întâmpla. Vroia să vadă cu ochii lui că totul se desfăşoară 
cum se cuvine. 

La capătul scurtei străzi principale din Avon, descoperiră o 


reprezentantă John Deere, iar în garajul din spatele camerei 
unde erau expuse produsele noi, găsiră două snowmobile 
Deere folosite. Nici unul nu era de calitatea vehiculului lui 
Highway Department, cu care Stu nimerise în afara drumului, 
dar unul dintre ele avea o bandă extralată de direcţie, 
prevăzută şi cu crampoane, şi părea potrivit. Nu găsiră 
alimente concentrate, prin urmare se mulţumiră cu conserve. 
A doua parte a zilei o petrecură căutând echipament de 
campanie din casă în casă, o treabă care nu le făcea plăcere. 
Victimele gripei zăceau peste tot, transformate în groteşti 
exponate ale unor caverne îngheţate. 

Spre sfârşitul zilei, găsiră laolaltă aproape tot ce le 
trebuia, într-o casă mare, cu camere de închiriat, nu departe 
de strada principală. Înaintea epidemiei de Supergripă, aici 
locuiseră, după cât se ghicea, tineri, de felul celor veniţi în 
Colorado să facă lucrurile despre care cânta John Denver pe 
vremuri. Tom găsi chiar o pungă mare verde, pentru gunoi, 
ascunsă într-un ungher se sub scară, plină cu un soi foarte 
tare de "Rocky Mountain High". 

— Ce-i ăsta? E tabac, Stu? 

Stu îi zâmbi. 

— Se pare că şi alţii credeau că e tutun. Dar este iarbă de 
astragal, Tom. Las-o acolo unde ai găsit-o. 

Incărcară snowmobilul cu grijă, punând deoparte 
alimentele conservate, legând bine noii saci de dormit şi 
cortul. Insă primele stele apăruseră pe cer şi se hotărâră să 
mai petreacă o noapte la Avon. 

Mergând încet pe zăpada îngheţată spre casa unde-şi 
stabiliseră cartierul general, lui Stu îi veni un gând destul de 
uimitor: mâine era Ajunul Crăciunului. Îi venea foarte greu să 
creadă că timpul se scursese cu o asemenea viteză, dar 
dovada cea mai bună o avea pe ceasul de mână cu calendar. 
Plecaseră, într-adevăr, din Grand Junction cu peste trei 
săptămâni în urmă. 

Ajunşi acasă, Stu spuse: 

— la-l şi pe Kojak înăuntru şi aprinde focul. Eu mai am 
ceva de făcut. 


— Ce anume, Stu? 

— E surpriză, spuse Stu. 

— Surpriză? Şi eu n-o să aflu? 

— Ba da. 

— Când? întrebă Tom cu ochi scânteietori. 

— Peste vreo două zile. 

— Tom Cullen nu poate aştepta două zile o surpriză, 
Doamne, nu. 

— Tom Cullăn n-o să aibă de ales, îi zâmbi Stu. Mă întorc 
într-o oră. Să fii gata de drum. 

— Păi... bine. 

Trecu mai bine de o oră şi jumătate până ce Stu găsi ce 
dorea. Tom îl bătu la cap să-i spună despre ce surpriză era 
vorba încă o oră sau două. Stu însă rămase mut şi, până la 
culcare, Tom uitase totul. 

Culcat fiecare în patul lui, în întuneric, Stu spuse: 

— Pun pariu că acum regreţi c-am plecat din Grand 
Junction, este? 

— Doamne, nu, îi răspunse Tom pe jumătate adormit. 
Vreau să ajung la căsuţa mea cât mai repede. Sper să nu mai 
ieşim din drum şi să cădem în zăpadă. Tom Cullen a fost la un 
pas să moară sufocat! 

— Va trebui să mergem mai încet şi mai atent, îi replică 
Stu, fără să mai aducă vorba despre ce-i ameninţa dacă se 
întâmpla din nou... şi nu mai reuşeau să nimerească la fel de 
uşor într-un adăpost. 

— Când crezi că vom ajunge, Stu? 

— Mai avem mult, bătrâne. Dar vom ajunge. Şi acum cred 
c-am face bine să dormim, ce părere ai? 

— Ai dreptate. 

În noaptea aceea visă că Frannic şi cumplitul ei copil-lup 
muriseră la naştere. Îl auzi pe George Richardson spunând, de 
la mare distanţă: Din cauza gripei. Din cauza gripei, nu se mai 
nasc copii. Graviditatea inseamnă moarte, din cauza gripei. 
Un pui în fiecare oală şi un lup în fiecare uter. Din cauza 
gripei. Suntem terminati. Omenirea e terminată. Din cauza 


gripei. 


De undeva, din apropiere — şi tot mai aproape — veni, ca 
urletul unui lup, râsul Omului Intunecat. 


În Ajunul Crăciunului porniră într-o etapă de drum 
susţinut, care avea să dureze până aproape de Anul Nou. Din 
cauza frigului, suprafaţa zăpezii îngheţase şi făcuse crustă. 
Vântul sufla, stârnind şi învârtejind nori din cristale de gheaţă, 
adunându-le în dune ca spicele, pe care snowmobilul John 
Deere le străbătea cu uşurinţă. Purtau ochelari de soare, ca 
să se protejeze de albul strălucitor. 

In seara de Ajun poposiră, pe crusta de gheaţă, la treizeci 
şi şase de kilometri est de Avon, nu departe de Silverthorne. 
Se aflau acum chiar în pragul lui Loveland Pass, în timp ce 
Eisenhower Tunnel, închis sub zăpadă ca un mormânt, 
rămăsese undeva dedesubtul şi la estul lor. Aşteptând 
încălzirea cinei, Stu descoperi un lucru vrednic de mirare. 
jucându-se alene cu o secure, izbind în crusta îngheţată şi 
apoi măturând cu mâna praful alb de dedesubt, constatase că 
la o adâncime de nici un braţ sub locul în care stăteau ei se 
afla o suprafaţă de metal albastru. Vroi să-i atragă atenţia şi 
lui Tom asupra descoperirii sale, apoi se răzgândi. Gândul că 
stăteau la mai puţin de un metru deasupra unui blocaj de 
circulaţie, la mai puţin de un metru deasupra a Dumnezeu 
ştie câte trupuri moarte, nu era prea liniştitor. 


Când Tom se deşteptă în dimineaţa de 25, la 6.45, îl găsi 
pe Stu pregătind micul dejun, ceea ce era oarecum ciudat: 
Tom se scula întotdeauna înaintea lui Stu. Deasupra focului 
atârna o oală cu supă de legume marca Campbell, care 
tocmai dădea în fiert. Kojak o urmărea cu mare entuziasm. 

— 'Neaţa, Stu, îl salută Tom, trăgându-şi fermoarul la ja- 
chetă şi ieşind târâş din sacul de dormit şi jumătatea lui de 
cort. 

li venea să facă pipi, ceva teribil. 

— 'Neaţa, îi răspunse Stu. Şi un Crăciun fericit! 


— Crăciun? Tom se holbă la el şi uită de pipi. Crăciun? 
repetă el. 

— E dimineaţa de Crăciun. Se uită puţin în stânga lui Tom. 
Mai mult de-atât n-am fost în stare. 

În crusta de gheaţă stătea înfipt un vârf de molid, înalt de 
vreun metru. Fusese decorat cu un pachet de ţurţuri de 
argint, descoperiţi în depozitul magazinului Five-and-Ten din 
Avon. 

— Un pom de Crăciun, şopti Tom, copleşit. Şi cadouri. 
Acolo sunt cadouri, nu-i aşa, Stu? 

În zăpada de sub pom se aflau trei pachete, toate 
împachetate în hârtie de mătase albastru-deschis, cu model 
de clopoței de nuntă, din argint — la Five-and-Ten nu exista 
nici un fel de hârtie de împachetat pentru Crăciun, nici măcar 
în depozitul din spate. 

— Sunt şi cadouri, desigur, spuse Stu. Pentru tine. De la 
Moş Crăciun, presupun. 

Tom îi aruncă o privire indignată. 

— Tom Cullen ştie că Moş Crăciun nu există! Doamne, nu! 
Sunt de la tine! Începu să se arate abătut. lar eu nu ţi-am 
pregătit nimic! Am uitat... n-am ştiut că este Crăciun... sunt 
un prost! Un prost! 

Îşi strânse mâna pumn şi se izbi în mijlocul frunţii. Era la 
un pas de lacrimi. 

Stu se lăsă pe vine, lângă Tom: 

— Tu mi-ai dat cadoul de Crăciun mai devreme. 

— Nu, nu ţi-am dat. Am uitat. Tom Cullen nu-i decât un 
tont. Doamne, da, un tont. 

— Dar să ştii că am primit un cadou de la tine. Cel mai 
grozav dintre toate. Sunt încă în viaţă. Dacă nu erai tu, aş fi 
fost mort. 

Tom se uită la el, fără să înţeleagă. 

— Dacă n-ai fi apărut la vreme, aş fi pierit în şanţul ăla, la 
vest de Green River. Şi dacă n-ai fi fost tu, Tom, aş fi murit de 
pneumonie, de gripă sau ce naiba o fi fost, acolo, la Utah 
Hotel. Nu ştiu cum ai ales pastilele potrivite... dacă datorită lui 
Nick, lui Dumnezeu sau din pură baftă, fapt este că mi le-ai 


adus. N-ai de ce să te consideri tont. Fără tine, n-aş mai fi 
apucat Crăciunul acesta. Îţi rămân îndatorat. 

— Ah, nu-i tot aia, răspunse Tom, care de fapt nu-şi mai 
încăpea în piele de bucurie. 

— Ba este acelaşi lucru. 

— Păi... 

— Haide, uită-te la cadouri. Să vezi ce ţi-a adus moşu'. 
Sunt sigur că i-am auzit sania în miez de noapte. Consider că 
gripa n-a ajuns până la Polul Nord. 

— L-ai auzit? 

Tom îl cerceta pe Stu cu atenţie, de teamă să nu fie 
păcălit. 

— Am auzit ceva. 

Tom luă primul pachet şi-l desfăcu cu atenţie — era un 
pinball miniatura! în înveliş din plastic, o jucărie nouă, funcţio- 
nând pe baterii mici, care durau doi ani, şi pe care orice copil 
şi-o visase de Crăciunul trecut. În ochii lui Tom se aprinseră 
luminiţe la vederea ei. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă Stu. 

— Noo, vreau să văd ce-am mai primit. 

Desfăcu un tricou cu un schior bătut de vânt pe schiurile 
încovoiate şi sprijinindu-se în bete. 

— Pe el scrie: EU M-AM CĂŢĂRAT PE LOVELAND PASS, îi 
explică Stu. Noi încă n-am ajuns acolo, dar o vom face-n 
curând. 

Tom îşi scoase imediat canadiana, îşi trase tricoul pe el, 
apoi îşi îmbrăcă iarăşi haina groasă. 

— Nemaipomenit! Nemaipomenit, Stu! 

Cel din urmă pachet, şi cel mai mic, conţinea un medalion 
simplu, din argint, pus pe un lanţ subţire şi fin, tot din argint. 
Lui Tom i se păru că reprezintă cifra 8, culcată pe-o parte. ÎI 
cercetă nedumerit şi încântat. 

— Ce este ăsta, Stu? 

— Un simbol grecesc. Am aflat de el acum foarte multă 
vreme, dintr-un program de ştiinţă popularizată, numit "Ben 
Casey". Înseamnă infinit, Tom. Pentru totdeauna. Îşi întinse 
braţul şi prinse mâna în care Tom ţinea medalionul. Cred că 


este posibil să ajungem la Boulder, Tommy. Probabil că ne 
fusese scris să ne întoarcem acolo de la bun început. Aş vrea 
să porţi medalionul ăsta la gât, dacă nu te deranjează. Şi 
dacă ai nevoie de ceva şi te întrebi spre cine să te îndrepţi, 
uită-te la el şi adu-ţi aminte de Stuart Redman. Bine? 

— Infinit, repetă Tom, răsucindu-i pe toate feţele. Pentru 
totdeauna. 

Işi puse medalionul la gât. 

— Am să-mi aduc aminte de asta, promise el. Tom Cullen 
o să-şi aducă aminte. 

— Al naibii! Era să uit! Stu întinse mâna în jumătatea lui 
de cort şi scoase încă un pachet. Crăciun fericit, Kojak! Am să- 
ţi deschid eu. 

Desfăcu hârtia şi scoase la iveală o cutie cu Hartz 
Mountain Dog Yummies. Imprăştie câteva crochete pe 
zăpadă, pe care Kojak le înfulecă urgent. Se întoarse la Stu, 
dând din coadă plin de speranţă. 

— Mai târziu, îi promise acesta, vârând cutia la loc. Bune 
maniere, asta trebuie să devină lozinca ta, după cum ar i... ar 
zice bătrânul chelios. 

Vocea i se îngroşă şi simţi că lacrimile îi înţeapă 
pleoapele, îl cuprinse deodată dorul de Glen, de Larry, de 
Ralph cel cu pălărie ţanţoşă. li era un dor cumplit de toţi cei 
care dispăruseră, şi-i lipseau îngrozitor. Mother Abagail îi 
prevenise că aveau să se scalde în sânge înainte ca lucrurile 
să intre în normal, şi grăise drept. În inima lui, Stu Redman o 
blestema şi o binecuvânta în acelaşi timp. 

— Stu? Te simţi bine? 

— Mda, Tommy, bine. 

II îmbrăţişă pe Tom cu putere, iar Tom îi răspunse cu 
aceeaşi forţă. 

— Crăciun fericit, bătrâne. 

— Pot să cânt un cântec, înainte de a porni la drum? 
întrebă Tom, cu sfială. 

— Desigur, dacă vrei tu. 

Stu se aştepta la "Jingle Bells" sau "Frosty the Snowman" 
interpretat în stilul fals şi monoton al unui copil. Se dovedi că 


era vorba de un fragment din "The First Noel", cântat cu o 
voce de tenor, surprinzător de plăcută. 

— Cel dintâi Crăciun, se înălţă vocea lui Tom peste pustie- 
tatea albă, însoţită de un blând ecou, îngerii au strigat... 
sărmanilor păstori de pe pământ binecuvântat... Pe câmpul 
gol... cu oiţele lor... au stat la sfat... În rece şi-adâncă noapte 
de iarnă... 

Stu îl ajută la refren şi, deşi vocea lui nu era la fel de bună 
ca a lui Tom, armonia era suficient de plăcută, iar imnul 
străvechi umplea tăcerea profundă, de catedrală, a dimineţii 
de Crăciun: 

— Noel, Noel, Noel, Nod... Cristos s-a născut în Israel... 

— Nu-mi aduc aminte decât partea asta, îi mărturisi Tom 
cu un aer vinovat. 

— A fost foarte frumos, îl linişti Stu. Lacrimile îl pândeau 
iarăşi. Nu-i lipsea mult să izbucnească, ceea ce l-ar fi tulburat 
pe Tom. Îşi înghiţi lacrimile. Trebuie să pornim la drum. Altfel 
pierdem ore preţioase, de lumină. 

— Sigur. Se uită la Stu, care-şi demonta jumătatea lui de 
cort. Este cel mai frumos Crăciun din viaţa mea, Stu. 

— Mă bucur, Tommy. 

Nu peste multă vreme porniră din nou la drum, urcând 
spre răsărit, sub soarele luminos şi rece al Crăciunului. 


În seara aceea poposiră în vecinătatea vârfului lui 
Loveland Pass, la aproape patru mii de metri deasupra 
nivelului mării. Dormiră tustrei în adăpost, de vreme ce 
temperatura scăzuse la minus treizeci de grade. Vântul bătea 
neostoit, rece ca lama unui cuţit de bucătărie bine ascuţit, iar 
în umbrele prelungi ale stâncilor, de sub firmamentul pe care 
luna şi stelele păreau atât de aproape că le puteai atinge, 
urlau lupii. La picioarele lor, lumea, la est ca şi la vest, părea 
o criptă gigantică. 

A doua zi devreme, înaintea zorilor, Kojak îi trezi cu 
lătratul lui. Stu se târî la ieşirea din cort, cu puşca în mână. 
Lupii erau vizibili, pentru prima oară. Coborâseră de pe 


poziţiile lor înalte şi se aşezaseră în cerc, în jurul taberei; 
acum nu urlau, stăteau şi priveau. În străfundul ochilor lor se 
întrezăreau licăriri verzui şi ai fi zis că rânjesc nemilos. 

Stu trase şase focuri la întâmplare, risipindu-i. Una dintre 
fiare sări şi apoi se prăvăli la pământ. Kojak se duse până la 
hoit, îl mirosi, apoi îşi ridică piciorul şi urină. 

— Lupii au rămas tot ai /u;, spuse Tom. Întotdeauna aşa va 
fi. 

Tom părea încă pe jumătate adormit. Ochii i se mişcau 
încet şi visător, ca şi cum ar fi luat un drog. Stu înţelese 
deodată ce se întâmplase: Tom căzuse în starea lui lugubră 
de hipnoză. 

— Tom... e mort? Ştii cumva? 

— Nu moare niciodată, îi spuse Tom. El se află în lupi, 
Doamne, da. În ciori. În şarpele cu clopoței. În umbra 
cucuvelei la miez de noapte şi în scorpion la miez de zi. Se 
cuibăreşte lângă liliecii, cu capul în jos. E orb ca şi ei. 

— Se va întoarce? întrebă Stu cu sufletul la gură, simțind 
că-l trec fiori reci. 

Tom nu-i răspunse. 

— Tommy... 

— Tom doarme. S-a dus să vadă elefantul. 

— Tom, vezi până la Boulder? 

Afară, linia albă şi amară a zorilor apărea pe cer, 
subliniind liniile frânte şi sterpe ale vârfurilor din jur. 

— Da, aşteaptă. Aşteaptă un cuvânt. Aşteaptă primăvara. 
La Boulder este linişte desăvârşită. 

— Pe Frannie poţi s-o vezi? 

Tom se lumină la faţă. 

— Frannie, da. E grasă. Cred că aşteaptă un copil. 
Locuieşte cu Lucy Swann. Şi Lucy aşteaptă un copil. Dar 
copilul lui Frannie va veni înainte. Numai că... 

Tom se întunecă la faţă. 

— Tom? Numai că ce? 

— Copilul... 

— Ce-i cu copilul? 

Tom se uită nesigur în jur. 


— Am împuşcat după lupi, nu? Am adormit, Stu? 

Stu zâmbi forţat. 

— Doar puţin, Tom. 

— Am avut un vis despre un elefant. Drăguţ. 

— Mda. 

Ce-i cu copilul? Ce-i cu Fran? 

Incepu să se teamă că nu vor ajunge la vreme; că lucrurile 
pe care le văzuse Tom se vor petrece înainte de sosirea lor. 


Cu trei zile înainte de Anul Nou, vremea se strică, iar ei se 
opriră în oraşul Kittredge. Se aflau acum atât de aproape de 
Boulder, încât întârzierea îi decepţiona amarnic pe amândoi 
— ba chiar şi Kojak se arăta nervos şi neliniştit. 

— Crezi că putem să pornim curând la drum, Stu? 

— Nu ştiu, îi răspundea Stu. Dacă am mai fi avut doar 
două zile de vreme frumoasă, cred că ar fi fost suficient. Fir-ar 
să fie! Oftă, apoi săltă din umeri. Oricum, să sperăm că nu-i 
decât o ninsoare trecătoare. 

Dar se dovedi cea mai cumplită vijelie a iernii. Ninse cinci 
zile la rând, şi se adunară nămeţi înalţi de trei şi pe alocuri 
chiar de patru metri. leşiră din adăpost pe 2 ianuarie, se 
uitară la soarele mic şi plat ca o monedă ştearsă, din cupru, 
constatând că toate punctele de reper dm jur dispăruseră. 
Cea mai mare parte a micului cartier comercial al oraşului 
fusese nu acoperită, ci de-a dreptul îngropată. Troienele şi 
dunele de zăpadă fuseseră sculptate de vânt în cele mai 
sinuoase forme. Parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă. 

Işi continuară drumul, dar înaintau foarte încet; găsirea 
drumului nu mai era un mic necaz, ci o problemă grea. 
Snowmobilul se înzăpezi de mai multe ori; fură nevoiţi să-l 
degajeze de fiecare dată. lar în cea de-a doua zi a lui 1991, 
reîncepu şi huruitul de mărfar al avalanşelor. 

In 4 ianuarie, au ajuns în punctul unde US 6 se despărţea 
de autostradă şi cobora spre Golden şi, deşi Stu şi Tom nu au 
ştiut nimic — pentru că nu au avut vise sau premoniţii — 
aceasta a fost şi ziua în care pe Frannie Goldsmith au apucat- 


o durerile facerii. 

— Okay, spuse Stu, când făcură un popas în dreptul 
bifurcaţiei. De acum o să găsim drumul fără dificultate. A fost 
tăiat în stâncă dură. Dar am avut mare noroc să găsim locul 
unde se despart drumurile. 

Se dovedi destul de uşor să urmeze drumul, dar nu era 
deloc simplu să traverseze tunelurile. Ca să găsească 
intrarea, uneori erau nevoiţi să sape prin zăpada pulverizată, 
alteori prin straturile compacte rămase de pe urma 
avalanşelor. Snowmobilul urla şi se zdruncina pe drumurile 
pustii din galerii. 

Mai rău, interiorul tunelelor se dovedea înspăimântător — 
ceea ce ar fi putut să afle şi din experienţele prin care 
trecuseră Larry sau Traschcan Man. Erau la fel de întunecate 
ca puţurile din mină, luminate doar de conul de lumină 
aruncat de farul snowmobilului, pentru că ambele capete erau 
blocate de nea. Înăuntru te simţeai ca într-un frigider negru. 
Înaintarea era teribil de lentă, ieşirea pe celălalt capăt al 
fiecărui tunel devenea un exerciţiu de ingeniozitate, iar Stu se 
temea că vor întâlni un tunel imposibil de trecut, indiferent 
cât se chinuiau să împingă şi să mute maşinile blocate 
înăuntru dintr-o parte într-alta. Dacă li se întâmpla una ca 
asta, ar fi fost siliţi să se întoarcă, până la Interstate. Ar fi 
pierdut astfel cel puţin o săptămână. Nici abandonarea 
snowmobilului nu era o soluţie, pentru că s-ar fi putut dovedi 
doar un mod mai incomod de sinucidere. 

lar Boulder era înnebunitor de aproape. 

Pe 7 ianuarie, cam la două ore după ce-şi croiseră drum, 
săpând, dintr-un tunel, Tom se ridică de pe locul lui din 
spatele snowmobilului şi arătă în faţă. 

— Ce-i acolo, Stu? 

Stu era obosit, ţâfnos şi derutat. Visele încetaseră să-l mai 
viziteze, dar, în chip pervers, lipsa acestora era chiar mai 
înspăimântătoare decât prezenţa lor. 

— Nu te ridica în picioare în timpul mersului, Tom, de câte 
ori trebuie să-ţi repet acelaşi lucru? Ai să cazi pe spate, cu 
capul în zăpadă şi... 


— Mda, şi totuşi, ce e? Arată ca un pod. Traversăm cumva 
un pod pe undeva, Stu? 

Stu privi, văzu, reduse viteza şi se opri. 

— Ce este? se interesă Tom nerăbdător. 

— O pasarelă, murmură Stu. Mai că nu-mi vine să cred... 

— Pasarelă? Ce pasarelă? 

Stu se întoarse şi-l apucă pe Tom de umăr. 

— Este pasarela Golden, Tom! Acolo-i 119, Route 119! 
Drumul spre Boulder! Nu mai avem decât treizeci de kilometri 
până-n oraş! Poate nici atât! 

Tom înţelese, în sfârşit. Rămase cu gura căscată, iar 
expresia comică de pe faţa lui îl făcu pe Stu să râdă-n gura 
mare şi să-l bată pe spate. Nici măcar durerea surdă şi 
continuă din picior nu-l mai deranja prea tare. 

— Eşti sigur că suntem atât de aproape, Stu? 

— Da, da, daaaaa! 

Se prinseră în braţe, dansară într-un cerc stângaci, căzură, 
stârniră nori de zăpadă, se albiră de nea până în creştetul 
capului. 

Kojak se uită la ei, neînţelegător... dar după câteva clipe 
începu să ţopăie alături de ei, lătrând de zor şi mişcând din 
coadă. 


În seara respectivă rămaseră la Golden, pentru ca a doua 
zi în zori să pornească spre Boulder de-a lungul lui 119. Nici 
unul nu dormise prea bine în noaptea aceea. Stu nu mai 
fusese atât de nerăbdător de când se ştia el... apoi, era foarte 
îngrijorat în legătură cu soarta lui Frannic şi a copilului. 

Cam la o oră după prânz, snowmobilul începu să dea 
rateuri; dădea semne că nu mai are benzină. Stu opri motorul 
şi puse mâna pe canistra de rezervă, prinsă de o latură a micii 
cuşti a lui Kojak. 

— O, Doamne! exclamă el, simțind cât de uşoară era. 

— Ce s-a-ntâmplat, Stu? 

— Eu! Eu sunt de vină. Am ştiut că afurisita de canistră e 
goală, dar am uitat s-o umplu. Am fost prea agitat, probabil 


din cauza asta. Ce părere ai cât de prost am fost? 

— Nu mai avem benzină? 

Stu azvârli canistra goală cât colo. 

— Să ştii că da. Cum am putut să fiu aşa de tâmpit? 

— Ţi-a rămas gândul la Frannie, asta a fost. Şi acum ce 
facem, Stu? 

— Încercăm să ajungem pe jos. Vom avea nevoie de sacii 
de dormit. Împărţim conservele şi le împachetăm în saci. Îmi 
pare rău, Tom. Este numai vina mea. 

— Nu face nimic, Stu. Ce facem cu cortul? 

— Cred că-i mai bine să-l lăsăm aici, bătrâne. 

Nu ajunseră în ziua aceea la Boulder; se opriră la căderea 
întunericului, extenuaţi de mersul prin zăpada pufoasă, care 
părea uşor de învins, dar în ultimă instanţă îi obligase să 
înainteze cu viteză de melc. Nici foc n-au aprins în noaptea 
aceea. Nu exista lemn la îndemână, iar ei erau prea obosiţi ca 
să mai sape, în căutarea lui. Erau înconjurați de dune înalte şi 
rotunjite de zăpadă. Chiar şi după căderea întunericului nu se 
întrezărea nici o geană de lumină în partea nordică a 
orizontului, oricât se strădui Stu să distingă ceva. 

Mâncară o cină rece, iar Tom dispăru în sacul lui de dormit 
şi adormi instantaneu, fără să mai apuce să zică nici măcar 
noapte bună. Stu era şi el dărâmat, iar piciorul bolnav îl durea 
cumplit. Pot să mă consider norocos dacă nu mi l-am distrus 
pentru totdeauna, gândi el. 

Dar cel puţin mâine seara aveau să sosească la Boulder, şi 
să doarmă în paturi adevărate — pe speranţa asta se puteau 
bizui. 

Pe când se strecura în sacul de dormit îi veni un gând 
extrem de tulburător. Că vor ajunge la Boulder, iar oraşul 
avea să fie pustiu — la fel de pustiu ca Grand Junction, Avon 
şi Kittredge. Case goale, magazine pustii, clădiri cu acoperişul 
prăbuşit, din cauza greutăţii zăpezii. Străzi troienite. Nici un 
sunet în afara zăpezii ce se topeşte, într-una din perioadele 
de căldură — după cum aflase citind în biblioteca publică din 
Boulder, era posibil ca temperatura să sară aici brusc la 
douăzeci de grade, în miez de iarnă. In schimb nici picior de 


om, aşa cum dispar personajele unui vis, când te trezeşti. Şi 
asta din cauză că pe lume nu mai rămăseseră decât Stu 
Redman şi Tom Cullen. 

Era un gând nebun, dar nu reuşea să-l alunge. leşi din nou 
târâş din sacul de dormit şi scrută cerul dinspre nord, sperând 
să vadă o lumină cât de mică la orizont, semn că nu foarte 
departe există o comunitate omenească. Nu se putea să nu 
vadă ceva. Încercă să-şi aducă aminte câţi oameni estima 
Glen că se vor fi adunat în Free Zone înainte ca zăpada să 
împiedice călătoritul. Nu reuşea să precizeze cifra. Opt mii? 
Atât să fi fost? Opt mii de oameni nu însemna mult; nu puteau 
să răspândească foarte multă lumină, chiar dacă funcţiona 
curentul electric. Poate... 

Poate ai face bine să te duci la culcare şi să nu te mai 
gândeşti la toate prostiile astea, ca un nebun. Şi mâine este o 
Zi. 

Se culcă la loc şi, după câteva minute de răsuceală, obo- 
seala îşi spuse cuvântul. Adormi. Visă că se află la Boulder, în 
plină vară, când pajiştile erau galbene şi arse, din pricina 
caniculei şi a lipsei de apă. Singurul zgomot era o uşă 
deschisă, care se izbea de ceva în vântul uşor. Plecaseră cu 
toţii. Până şi Tom. 

Frannie! strigă, dar nu-i răspunseră decât vântul şi bătăile 
uşoare ale uşii, înainte şi înapoi. 


Până a doua zi, la ora 2, nu mai înaintaseră decât câţiva 
kilometri. Deschideau drumul pe rând. Stu începuse să-şi facă 
socoteala că aveau să petreacă încă o zi pe drum. El era cel 
din cauza căruia mergeau încet. Genunchiul începea să i se 
blocheze. În curând o să ajung să mă târăsc, îşi zise el. De la 
o vreme, Tom croia aproape singur poteca. 

În timpul pauzei pentru prânz, constând din conserve 
îngheţate, lui Stu îi trecu prin minte că n-o văzuse pe Frannie 
în ultima perioadă a sarcinii. Poate mai prind ocazia. Dar nu-şi 
făcea mari speranţe. Era din ce în ce mai convins că se 
întâmplase deja, în absenţa lui... ceea ce putea fi bine sau 


> 


rău. 
Acum, la o oră după ce terminaseră prânzul, era în 
continuare atât de adâncit în gândurile lui, încât aproape se 
ciocni de Tom, care se oprise în loc. 

— Care-i treaba? întrebă, masându-şi piciorul. 

— Drumul, spuse Tom, iar Stu ieşi repede în faţă, ca să 
vadă cu ochii lui. 

După o lungă pauză, Stu exclamă fericit: 

— Bată-mă să mă bată! 

Se aflau pe un munte de zăpadă, înalt de aproape trei 
metri. Zăpada acoperită cu crustă de gheaţă cobora abrupt 
spre drumul curăţat, iar în dreapta era un semn purtând 
mesajul simplu: HOTARUL ORAŞULUI BOULDER. 

Stu izbucni în râs. Se lăsă în zăpadă şi hohoti din toată 
inima, cu faţa ridicată spre cer, ignorând expresia stupefiată a 
lui Tom. Într-un târziu, zise: 

— Au curăţat cu plugul pe străzi. Vezi? Am izbândit, Tom! 
Am izbândit! Kojak! Vino aici! 

Stu risipi restul de Dog Yummies în vârful movilei de 
zăpadă, iar Kojak le înfulecă, în timp ce Stu fuma şi Tom 
privea şoseaua ce apăruse ca un miraj, după atâţia kilometri 
de drum greu de distins, sub stratul de zăpadă. 

— Suntem din nou la Boulder, murmură Tom înectişor. Am 
ajuns cu adevărat. HÎ-O-TÎ-A-RÎ-U-LÎ O-RI-A-ŞI-U-LI-U-I, adică 
Boulder, Doamne, da. 

Stu îl bătu pe umăr şi-şi aruncă ţigara. 

— Haide, Tommy. Să mergem acasă. 


Pe la 4, începu să ningă din nou. La ora 6 se lăsase întune- 
ricul, iar asfaltul pe care păşeau căpătase o paloare 
fantomatică. Stu şchiopăta acum foarte rău, aproape se 
împleticea. Tom îl întrebă o dată dacă n-ar vrea să se 
odihnească, dar Stu clătină din cap. 

Pe la 8, ninsoarea se înteţise şi cădea în rafale. O dată sau 
de două ori pierdură direcţia şi se treziră printre nămeţii de la 
marginea drumului. Suprafaţa lui devenise alunecoasă. Tom 


căzu de două ori şi apoi, pe la 8.15, Stu căzu pe piciorul 
bolnav. Îşi încleştă dinţii ca să nu geamă. Tom veni în grabă 
şi-l ajută să se ridice. 

— E-n regulă, îi spuse Stu, reuşind să se ridice în picioare. 

Peste alte douăzeci de minute, din întuneric se auzi o voce 
tânără, al cărei tremur trăda nervozitatea: încremeniră în 
locul unde se aflau. 

— Ci-cine-i ac-colo? 

Kojak prinse să mârâie şi blana i se zbârli. Lui Tom i se 
tăie respiraţia. Stu auzi un zgomot greu de distins peste 
şuieratul vântului, dar care îi provocă un fior de spaimă: 
ţăcănitul închizătorului unei puşti. 

Santinele. Au postat santinele. Ar fi chiar culmea să batem 
tot drumul până aici, ca să fim împuşcaţi în faţă la Table 
Messa Shopping Ccnter. Chiar culmea. Chestia asta i-ar 
plăcea până şi lui Randall Flagg. 

— Stu Redman! urlă el în beznă. Sunt Stu Redman! înghiţi 
cu greutate. Dar acolo cine-i? 

Ce prostie. Doar nu-ţi închipui că-l cunoşti... 

Şi totuşi, vocea suna cu adevărat familiar. 

— Stu? Stu Redman ? 

— Tom Cullen e cu mine... pentru numele lui Dumnezeu, 
nu trageţi! 

— Nu cumva-i o şmecherie? 

Omul părea să chibzuiască. 

— Nu-i nici o şmecherie! Tom, spune şi tu ceva. 

— Salut, băieţi, se conformă Tom. 

Urmă o pauză. Crivăţul stârnea trâmbe de zăpadă înjurai 
lor. Santinela (da, vocea suna, într-adevăr, familiar) strigă 
apoi: 

— Stu avea pe peretele din vechiul lui apartament un 
tablou. Ce tablou? 

Creierul lui Stu începu să gândească frenetic, bruiat de 
zgomotul închizătorului, care-i răsuna obsesiv în urechi. 
Doamne, eu stau aici, în viscol, şi-mi storc mintea să-mi 
amintesc ce tablou era pe perete... În vechiul apartament, s-a 
exprimat. Probabil că Fran s-a mutat cu Lucy. Lucy făcea haz 


de tabloul acela, zicea că John Wayne îi pândeşte pe indieni 
dintr-un loc unde nu ai cum să-l vezi... 

— Frederic Remington! ţipă el cât îl ţineau plămânii. Se 
cheamă Poteca războiului! 

— Stu! se auzi un urlet dinspre santinele. O formă 
întunecată se desprinse dintre nămeţi şi porni în fugă spre ei, 
alunecând şi poticnindu-se. Nu-mi vine să-mi cred ochilor... 

Se opri înaintea lor şi Stu îl recunoscu: era Billy Gehringer, 
care provocase astă-vară atâta zarvă, din cauza iubirii lui 
turbate pentru maşinile sport. 

— Stu! Tom! Şi Kojak, pe Dumnezeul meu! Unde sunt Glen 
Bateman şi Larry? Dar Ralph? 

Stu clătină încet din cap. 

— Nu ştiu. Trebuie să intrăm la adăpost, Billy. Am 
îngheţat. 

— Sigur că da, supermagazinul e chiar lângă noi. Am să-i 
chem pe Norm Kellogg... Harry Dunbarton... Dick Ellis... pe 
naiba, o să scol tot oraşul! E nemaipomenit! Nu-mi vine să 
cred! 

— Billy... 

Omul se întoarse, iar Stu se apropie şchiopătând. 

— Billy, Fran trebuia să nască... 

Billy rămase o vreme tăcut, apoi şopti: 

— Fir-ar al naibii, de asta uitasem. 

— A născut? 

— George. George Richardson îţi poate spune, Stu. Sau 
Dan Lathrop. El este noul nostru doctor, a venit cam la patru 
săptămâni după plecarea voastră, înainte era medic orelist, 
dar e foarte b... 

Stu îl prinse pe Billy şi-l scutură aspru, oprind vorbăria lui 
fără şir. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Tom. Nu cumva a păţit 
Frannie ceva? 

— Vorbeşte, Billy, îl îndemnă Stu. Te rog. 

— Fran e bine. Va fi bine. 

— Aşa ai auzit? 

— Nu, am văzut-o. Eu şi cu Tony Donahue am luat nişte 


flori din seră şi ne-am dus împreună. Sera a făcut-o Tony, 
acolo cultivă de toate, nu numai flori. Singurul motiv pentru 
care se mai află la spital e că a avut, cum îi zice, naştere 
romană... 

— A făcut cezariană? 

— Da, aşa, copilul a ieşit invers, de-asta a fost nevoie de 
operaţie. Nici o treabă. Am fost s-o vizităm la trei zile după 
naştere, pe 7 ianuarie, adică acum două zile. l-am adus nişte 
trandafiri. Ne-am făcut socoteala că nu-i strică o mică 
bucurie, pentru că... 

— Copilul a murit? întrebă Stu sec. 

— Nu e mort, spuse Billy, apoi adăugă, cu mare greutate: 
Nu încă. 

Stu se simţi deodată purtat departe, plutind prin hăuri fără 
sfârşit. Auzi râsete... şi urletul lupilor... 

Billy se grăbi să continue, cu groază prost disimulată: 

— Are gripă. E bolnav de Captain Trip. Vine sfârşitul 
tuturor, aşa vorbeşte lumea. Frannie l-a născut pe 4, e băiat, 
avea trei kilograme o sută, şi la început a fost bine şi cred că 
s-a îmbătat toată suflarea din Zonă, Dick Ellis a zis că parc-ar 
fi Ziua Victoriei în Europa şi Ziua Victoriei în Japonia puse una 
peste alta, după care, pe 6, s-a... s-a îmbolnăvit. Asta-i, 
bătrâne, zise Billy, iar vocea începu să i se îngroaşe şi să se 
poticnească. S-a îmbolnăvit, fir-ar al naibii să fie, am luat-o de 
la început, sunt atât de amărât, Stu... 

Stu îi prinse umărul lui Billy şi-l trase mai aproape. 

— La început, toată lumea zicea că o să-i fie bine, că 
poate nu-i decât o gripă obişnuită... sau bronșită... sau 
anghina difterică... dar doctorii au zis că nou-născuţi nu fac 
aproape niciodată asemenea boli. E un soi de imunitate 
naturală a copiilor foarte mici. Pe urmă, George şi cu Dan... 
au văzut atâta Super-gripă acum un an... 

— Încât e greu de crezut că ar greşi diagnosticul, continuă 
Stu în locul lui. 

— Mda, şopti Billy. Ai înţeles. 

— Ce nenorocire, mormăi Stu. 

Îi dădu drumul lui Billy şi porni şchiopătând. 


— Stu, unde te duci? 
— La spital. Vreau s-o văd pe Fran. 


CAPITOLUL 76 


FRAN ZĂCEA ÎN PAT, cu veioza aprinsă. Sub lumina ei 
puternică, în partea stângă a cearşafului alb şi curat ce o 
acoperea, stătea, deschisă, o carte a Agathei Christie. Frannie 
era trează, dar încet-încet, simţea cum alunecă în starea 
aceea specială în care amintirile capătă o claritate magică şi 
încep să se prefacă în vise. Trebuia să-şi îngroape tatăl. Ce 
urma nu mai avea nici o importanţă, dar era hotărâtă să-şi 
adune toate puterile ca să îndeplinească această treabă. Un 
gest de iubire. După aceea, putea să-şi taie o bucată de 
plăcintă cu zmeură. Avea să fie mare, bine însiropată şi 
foarte, foarte amară. 

Marcy intrase la ea cu o jumătate de oră în urmă, ca să 
vadă ce face, iar Fran o întrebase: 

— Peter a murit? 

Chiar din clipa când pronunţase cuvintele, timpul păru să 
se dilate astfel încât nu mai era sigură dacă se referea la 
Peter copilul sau la bunicul copilului, care murise de mult. 

— Şşş, e bine, îi răspunsese Marcy. 

Dar Frannie citise răspunsul adevărat în ochii ei. Copilul pe 
care-l concepuse cu Jess Rider se stingea undeva, în spatele a 
patru pereţi din sticlă. Poate copilul lui Lucy să aibă mai mult 
noroc; ambii părinţi fuseseră imuni la Captain Trips. Locuitorii 
din Free Zone îşi luaseră orice speranţă de la Peter al ei, 
investindu-şi-o de acum în femeile care rămăseseră 
însărcinate după 1 iulie, anul trecut. Brutal, dar altfel absolut 
de înţeles. 

Mintea ei porni în derivă la mică altitudine de-a lungul 
graniţelor somnului, scrutându-şi trecutul şi inima. Se gândi la 
salonul mamei ei, unde anotimpurile încremeniseră într-un ev 
sterp. Se gândi la ochii lui Stu, la clipa când îl văzuse pentru 


prima oară pe fiul ei, Peter Goldsmith-Rcdman. Visă că Stu se 
afla alături de ea, în cameră. 

— Fran? 

Nimic nu ieşise aşa cum s-ar fi cuvenit. Toate speranţele 
se dovediseră deşarte, false, ca şi animalele acelea 
audioanima-tronice de la Disney World, o grămadă de roţi 
dinţate, o şmecherie, un răsărit fals, o sarcină falsă, o... 

— Hei, Frannie! 

In visul ei, se făcea că Stu se întorsese. Stătea în uşa 
camerei, purtând o canadiană îmblănită, enormă. Altă 
şmecherie. Constată că Stu cel din vis purta barbă. Nostim, 
nu? 

Incepu să se întrebe dacă era chiarun vis, văzând că în 
spatele lui se ivise şi Tom Cullen. Şi... nu cumva la picioarele 
lui apăruse Kojak! 

Mâna îi plecă spre obraz, ca din reflex, şi se ciupi cu 
răutate, până i se scurse o lacrimă din ochiul stâng. Dar 
imaginea refuza să se schimbe. 

— Stu? şopti ea. O, Doamne, eşti tu, Stu? 

Faţa lui era puternic bronzată, cu excepţia porțiunii din 
jurul ochilor, care probabil fusese protejată de ochelari de 
soare. Acestea nu erau genul de detalii pe care în mod normal 
să le observi în vis... 

Se mai ciupi o dată. 

— Eu sunt, o asigură Stu, intrând în cameră. Nu te mai 
chinui degeaba, draga mea. 

Şchiopătatul mi era atât de pronunţat, încât te aşteptai să 
se împiedice, la fiecare pas. 

— Frannie, am ajuns acasă. 

— Stu! strigă ea. Eşti chiar tu, de-adevăratelea? Dacă eşti 
chiar tu, vino aici! 

Se apropie de ea şi o luă în braţe. 


CAPITOLUL 77 


STU ERA AŞEZAT pe un scaun, lângă patul lui Fran, când 
intrară George Richardson şi Dan Lathrop. Fran îi luă iute 
mâna lui Stu şi o apăsă strâns, până la durere. Figura ei 
căpătase trăsături rigide şi Stu avu pentru o clipă ocazia s-o 
vadă aşa cum avea sa arate la bătrâneţe; semănă incredibil 
cu Mother Abagail. 

— Am auzit de întoarcerea ta, spuse George. Un adevărat 
miracol. Nici nu pot să-ţi spun cât mă bucur să te văd. Ne 
bucurăm cu toţii. 

George îi strânse mâna, apoi i-l prezentă pe Dan Lathrop. 

— Am auzit că s-ar fi produs o explozie la Las Vegas. Ai 
văzut-o cu ochii tăi? îl întrebă acesta. 

— Da. 

— Cei de aici cred că a fost detonată o bombă nucleară. 
Este adevărat? 

— Da. 

George făcu un gest din cap, apoi renunţă cu totul la 
subiect şi se întoarse la Fran. 

— Cum te simţi, Frannie? 

— Foarte bine. Mă bucur că mi s-a întors omul acasă. Ce 
face copilul? 

— De fapt, îi explică Lathrop, de asta am venit aici. 

— E mort? întrebă Fran. 

George şi Dan avură un schimb de priviri. 

— Frannie, vrem să asculţi atent şi să încerci să nu inter- 
pretezi greşit nimic din ceea ce vei afla... 

Deşi se vedea că-şi stăpâneşte o criză de isterie, Fran 
vorbi calm: 

— Dacă a murit, Spuneţi-mi şi pace! 

— Fran, interveni Stu. 

— Peter pare că-şi revine, spuse Dan Lathrop cu blândeţe. 

Şocul produse câteva momente de linişte în încăpere. 
Fran, al cărei chip palid şi oval aproape că dispăruse sub 
masa de păr castaniu închis de pe pernă, îşi ridică privirile 
spre Dan, de parcă acesta s-ar fi exprimat în cine ştie ce 
dialect păsăresc. Cineva, poate Laurie Constable, poate Marcy 
Spruce, trecu prin faţa uşii deschise aruncând o privire în 


cameră şi plecând apoi mai departe. Momentul care urmă Stu 
nu avea să-l uite toată viaţă. 

— Cum? şopti Fran după o vreme. 

— Nu trebuie să-ţi pui toate speranţele în asta, o sfătui 
George. 

— Ai spus... că-şi revine, repetă Fran. 

Era pur şi simplu uimită. Până atunci nu-şi dăduse scama 
cât de mult se resemnase cu ideea morţii copilului. George 
continuă: 

— Şi Dan şi eu am văzut mii de cazuri în perioada 
epidemiei, Fran... remarci că nu am zis "tratat", pentru că nu 
cred că vreunul dintre noi a putut schimba în vreun fel 
evoluţia bolii vreunui pacient. Corect, Dan? 

— Da. 

Cuta ce trădă hotărârea lui Fran — pe care Stu o 
remarcase prima oară în New Hampshire, la doar câteva ore 
după ce se întâlniseră — apăru acum pe fruntea ei. 

— De ce nu treci odată la subiect, pentru numele lui Dum- 
nezeu? 

— Sigur că da, dar trebuie să fiu precaut, şi vo; fi precaut, 
spuse George. Acum discutăm despre viaţa fiului tău, prin 
urmare nu-ţi voi permite să mă zoreşti. Aş vrea să înţelegi 
felul cum am gândit noi. Captain Trips a fost o gripă cu 
antigen mutant, cel puţin la această concluzie am ajuns noi. 
Acum, fiecare tip de gripă, mă refer la gripa clasică, avea un 
alt antigen; de aceea revenea la fiecare doi sau trei ani, în 
ciuda vaccinurilor antigripale. Izbucnea o gripă de tip A, adică 
Hong Kong, şi obţineai un vaccin împotriva ci, iar la doi ani 
apărea un trunchi de tip B şi iarăşi te îmbolnăveai, dacă nu 
făceai un alt vaccin. 

— Dar de obicei te însănătoşeai, interveni Dan, pentru că, 
în cele din urmă, corpul producea anticorpi proprii. 
Organismul se schimba în aşa fel încât să facă faţă gripei. Dar 
în cazul lui Captain Trips, gripa era cea care se schimba, ori 
de câte ori corpul reuşea să-şi încropească o cât de slabă 
apărare. Din acest punct de vedere, seamănă mai degrabă cu 
virusul SIDA decât cu tipurile obişnuite de gripă, cu care 


venisem până atunci în contact. La fel ca în cazul SIDA, 
virusul reapărea în noi şi noi ipostaze, până ce organismul era 
dat peste cap. Rezultatul inevitabil era moartea. 

— Şi atunci noi de ce nu ne-am îmbolnăvit? 

— Nu ştim, îi răspunse George. Nici nu cred că vom afla 
vreodată. Singurul lucru de care putem fi siguri este că imunii 
nu s-au îmbolnăvit, pentru ca pe urmă să scape de boală, ci 
nu s-au îmbolnăvit deloc. În acest fel, revenim la Peter. Dan? 

— Da. Elementul esenţial în cazul lui Captain Trips este 
acela că pacienţii par să se facă aproape bine, dar niciodată 
absolut bine. Copilul acesta, Peter, s-a îmbolnăvit la patruzeci 
şi opt de ore după ce s-a născut. Nu există nici o îndoială că a 
fost Captain Trips — simptomele erau cele cunoscute. Dar 
depigmentările şi petele de sub linia maxilarului, pe care 
George şi cu mine le considerăm indiciul stadiului patru şi 
final în evoluţia Supergripei — ei bine, acestea n-au mai 
apărut. Pe de altă parte, perioadele lui de ameliorare devin 
din ce în ce mai lungi. 

— Nu înţeleg, spuse Fran, năucită. Ce... 

— De fiecare dată când gripa suferă o schimbare, Peter se 
adaptează şi se apără de noul atac, explică George. Tehnic 
vorbind, mai există posibilitatea să sufere o recădere, dar în 
nici un caz n-a intrat în faza finală, critică. Din câte se pare, a 
învins. 

Pentru câteva clipe, se lăsă liniştea. 

— Tu i-ai transmis jumătate din imunitatea ta copilului, 
Fran, îi explică Dan. S-a îmbolnăvit, dar acum credem că are 
capacitatea să scape de boală. Teoria noastră este că 
gemenii doamnei Wentworth au avut aceeaşi şansă, numai că 
circumstanţele le-au fost nefavorabile şi, după părerea mea, 
n-au murit de Supergripă, ci din cauza unei complicaţii 
provocate de aceasta. Diferenţa este aparent mică, dar e 
posibil să fie determinantă. 

— Şi celelalte femei care au rămas însărcinate cu bărbaţi 
care nu erau imuni? se interesă Stu. 

— Credem că vor fi silite să-şi vadă copiii trecând prin 
aceleaşi chinuri, zise George, iar unii dintre copii s-ar putea să 


moară — situaţia a fost pe muchie de cuţit cu Peter şi nu 
avem de unde şti nici măcar dacă faza grea a trecut cu totul. 
Dar în foarte scurt timp vom ajunge în stadiul când toţi fetuşii 
din Free Zone — din /ume — vor fi produsul a doi părinţi 
imuni. Şi, deşi nu mi se pare normal să mă grăbesc cu . 
judecata, aş pune pariu că atunci vom câştiga partida. Intre 
timp, vom urmări foarte atent evoluţia lui Peter. 

— Şi nu-l vom urmări singuri, dacă asta reprezintă vreo 
consolare, adăugă Dan. În sensul cel mai real al expresiei, 
Peter aparţine de acum întregii Free Zone. 

— Eu nu vreau ca el să trăiască decât pentru că este al 
meu şi-l iubesc, şopti Fran. Îl privi pe Stu. Şi este legătura 
mea cu lumea veche. Seamănă mai degrabă cu Jess decât cu 
mine, ceea ce mă bucură. Mi se pare corect. Mă înţelegi, 
dragul meu? 

Stu făcu un semn afirmativ; în acelaşi timp, avu un gând 
ciudat — câtă plăcere i-ar face să stea la o bere cu Hap, Norm 
Bruett şi Vic Palfrey şi să-l urmărească pe Vic răsucindu-şi una 
dintre ţigările lui puturoase şi povestindu-le cum avea să se 
sfârşească toată porcăria. Lui îi spuseseră întotdeauna Silent 
Stu, Stu cel tăcut; bătrânul Stu, care n-ar fi zis "căcat" nici 
dacă avea gura plină. În schimb Vic vorbea până nu mai 
putea, zi şi noapte. Apucă orbeşte mâna lui Fran, simțind 
împunsătura lacrimilor sub pleoape. 

— Trebuie să ne facem vizitele, spuse George, ridicându- 
se în picioare, dar îl vom supraveghea pe Peter îndeaproape, 
Fran. De îndată ce vom fi siguri, vei afla şi tu. 

— Când voi putea să mă îngrijesc de el? Dacă... Dacă nu 
cumva... 

— Într-o săptămână, îi răspunse Dan. 

— Vai, ce mult! 

— Pentru toată lumea va părea la fel de mult. În Free 
Zone sunt şaizeci şi una de femei însărcinate, dintre care şase 
au rămas gravide înainte de Supergripă. Şi pentru ele 
aşteptarea va dura o veşnicie. Stu, îmi pare bine că te-am 
cunoscut. 

Dan îi întinse mâna şi Stu o strânse. Plecă grăbit, cu acrul 


unui om care ştie că are o treabă importantă şi de-abia 
aşteaptă s-o împlinească. 

George îl prinse pe Stu de mână şi-i spuse: 

— Ne vedem, cel mai târziu mâine după-amiază, hm? Te 
rog să-i laşi vorbă lui Laurie ce oră îţi convine cel mai mult. 

— De ce? 

— Piciorul, îi explică George. E rău, nu? 

— Nu-i aşa de rău. 

— Stu, ce-ai păţit la picior? întrebă Frannie, ridicându-se. 

— Fractură, fixare greşită, suprasolicitare, rezumă George. 
Neplăcut. Dar se poate repara. 

— Păi..., se codi Stu. 

— Nici un păi! la să văd, Stuart! 

Cuta aceea hotărâtă apăruse iarăşi. 

— Mai târziu, spuse Stu. 

— Vorbeşti cu Laurie, bine? îl sfătui George, ridicându-se. 

— Poţi să fii sigur, sări Frannie. 

Stu rânji: 

— Aşa voi face. Dacă zice doamna şi stăpâna mea... 

— Mă bucur imens că te-ai întors, spuse George. 

Se vedea bine că ar fi avut să pună o mie de întrebări, dar 
se abţinu. Clătină uşor din cap şi plecă, închizând hotărât uşa 
în urma lui. 

— la să văd cum mergi, îi ceru Frannie. 

Cuta aceea stăruia între sprâncenele tinerei. 

— Hei, Frannie... 

— Hai, vreau să văd cum mergi. 

Făcu aşa cum i se spusese. Părea un marinar croindu-şi 
drum cu greu pe puntea scuturată de tangaj. Când se 
întoarse spre ea, Fran plângea. 

— Vai, Frannie, nu face asta, draga mea. 

— Nu mă pot abţine, zise ea, ducându-şi mâinile la ochi. 

Se aşeză lângă ea şi-i luă mâinile. 

— Nu, nu trebuie să plângi. 

Se uită în ochii lui, dar lacrimile continuau să-i curgă. 

— Aşa de mulţi au murit... Harold, Nick, Susan... dar Larry? 
Şi ce s-a întâmplat cu Glen şi Ralph? 


— Nu ştiu. 

— Ce va spune Lucy? Într-o oră va fi aici. Vine în fiecare zi; 
şi ea este în luna a patra. Când are să te-ntrebe... 

— Au murit acolo, zise Stu, vorbind mai mult cu sine. Asta 
cred eu. Ceea ce ştiu, în inima mea. 

— N-o spune astfel, îl imploră Fran. Mai ales de faţă cu 
Lucy. l-ai frânge inima. 

— Cred că ei au fost cei sacrificați. Dumnezeu pretinde 
întotdeauna un sacrificiu. Mâinile lui sunt însângerate. De ce? 
Nu pot spune. Nu suntun tip prea deştept. Poate că noi 
singuri am atras asta asupra capetelor noastre. Tot ceea ce 
ştiu sigur este că bomba a explodat dincolo, şi nu aici, şi 
pentru un timp suntem în siguranţă. Pentru scurtă vreme. 

— Flagg a dispărut definitiv? A dispărut cu adevărat? 

— Nu ştiu. Cred... trebuie să facem de pază, ca să nu fim 
luaţi de el prin surprindere. Cu vremea, cineva va trebui să 
descopere locul unde se făceau viruşii din categoria lui 
Captain Trips, să umple locul acela cu ţărână, să presare sare 
peste el şi apoi să se roage. Să se roage pentru noi toţi. 


În aceeaşi seară, dar mai târziu, nu cu mult înainte de 
miezul nopţii, Stu împingea de-a lungul coridorului tăcut al 
spitalului un scaun pe roţi în care se afla Frannic. Cu ei era şi 
Laurie Constable; Fran avusese grijă ca Stu să stabilească o 
întâlnire cu medicul. 

— Arăţi de parcă ţi-ar sta şi ţie la fel de bine într-un scaun 
din ăsta, Stu Redman, îi spuse Laurie. 

— În momentul ăsta nu mă deranjează deloc, zise Stu. 

Ajunseră în dreptul unui perete mare de sticlă, dincolo de 
care se vedea un salon decorat cu albastru şi roz. De tavan 
atârna o sculptură cinetică de mari dimensiuni. Doar un 
singur pătuţ era ocupat, în rândul din faţă. 

Stu privi, fascinat. 

GOLDSMITH-REDMAN PETER, scria pe plăcuţa din fata 
pătuţului. SEX BĂRB. ÎN CARANTINĂ BACTERIOLOGICĂ. 3 
KILOGRAME 100 GRAME. MAMA: FRANCES GOLDSMITH, 


CAMERA 209 TATA: JESSE RIDER (M.). 

Peter plângea. 

Ţinea pumnişorii strânşi. Avea faţa roşie. În creştet avea 
un smoc de fire uimitor de negre. Ochii albaştri ai micuţului 
păreau să fie aţintiţi asupra lui Stu, ca şi cum l-ar fi acuzat că 
este cauza întregii lui supărări. 

Fruntea îi era străbătută de o cută verticală pronunţată... 
semnul voinţei căreia nu i te puteai împotrivi. 

Frannie plângea. 

— Ce s-a-ntâmplat, Frannie? 

— Toate pătuţurile astea goale, spuse ea, cu vocea sugru- 
mată. De-asta sunt tristă. E absolut singur acolo. Nu-i de 
mirare că plânge, Stu, e singur-singurel. Toate pătuţurile 
astea goale, Dumnezeule... 

— Nu va rămâne multă vreme singur, o consolă Stu, cu- 
prinzându-i umerii cu o mână. Şi mi se pare că va fi un flăcău 
grozav. Tu ce părere ai, Laurie? 

Dar Laurie se retrăsese discret, lăsându-i pe cei doi singuri 
în faţa terestrei. 

Strâmbându-se din pricina durerilor din picior, Stu înge- 
nunche alături de Frannie, o îmbrăţişă stângaci şi-l 
contemplară amândoi pe Peter cu uimire, ca şi cum copilul 
acela ar fi fost primul care se născuse vreodată pe pământ. 
După o vreme Peter adormi, cu mânuţele încleştate pe piept, 
dar ci rămaseră să-l privească în continuare... minunându-se 
că se află acolo, înaintea lor. 


CAPITOLUL 78 
ZI DE MAI 


IARNA rămăsese în sfârşit în urmă. 

Fusese lungă, iar lui Stu, obişnuit cu clima din East Texas, 
i se păruse teribil de grea. La două zile după ce se întorsese 
la Boulder, piciorul drept îi fusese rupt din nou şi pus de 


această dată în ghips, pe care nu-l scosese decât la începutul 
lui aprilie. La vremea respectivă, suprafaţa ghipsului arăta ca 
o hartă rutieră nemaipomenit de complicată; s-ar fi zis că 
fiecare om din Free Zone lăsase un autograf, deşi asta ar fi 
fost practic imposibil. Încă înainte de 1 martie, noi pelerini 
începuseră să sosească în Free Zone, şi curând populaţia 
atinsese unsprezece mii de suflete, potrivit lui Sandy 
DuChiens, care acum conducea un Birou de Recensământ 
format din douăsprezece persoane, birou care dispunea de 
propriul lui computer la First Bank din Boulder. 

Stu, Fran şi Lucy Swann erau la picnic într-un loc plăcut 
aflat pe drumul spre Flagstaff Mountain şi urmăreau Mayday 
Chase, vânătoarea de mai. Toţi copiii din Boulder (şi nu puţini 
dintre adulţi) păreau să ia parte la joc. Coşul tradiţional, ornat 
cu panglici de hârtie creponată şi umplut cu fructe şi jucării, îi 
fusese dat în grijă lui Tom Cullen. Fusese ideea lui Fran. 

Tom îl prinsese pe Bill Gehringer (cu toate că susţinuse 
sus şi tare că-i prea bătrân pentru un asemenea joc de copii, 
Billy se aruncase în vâltoare cu toată inima) şi împreună îl 
capturaseră pe micuțul Upshaw — sau poate Upson? Lui Stu îi 
venea tot mai greu să-i ţină minte pe toţi — şi tustrei 
dăduseră de urma lui Leo Rockway, care se ascunsese în 
spatele Stâncii Brentner. Tom însuşi îi aplicase lui Leo 
eticheta distinctivă. 

Vânătoarea se întinse apoi peste întreg West Boulder, 
bande de copii şi adolescenţi bântuind pe străzile care în mod 
obişnuit erau destul de pustii, în frunte cu Tom, care urla din 
răsputeri, cărându-şi coşul în spate. În cele din urmă se 
adunaseră cu toţii din nou aici, unde soarele era cald şi vântul 
adia plăcut. Grupul de copii care aveau deja etichete se ridica 
la vreo două sute, toţi hotărâți să-i prindă pe ultimii zece care 
nu fuseseră încă "bătuţi". Cu zarva lor, speriau căprioarele, 
care nu ţineau să ia parte la joc şi fugeau care-ncotro. 

Trei kilometri mai sus, în Sunrise Amphitheater, fusese 
pregătit un imens dejun la iarbă verde, chiar în locul unde 
Harold Lauder aşteptase momentul potrivit ca să vorbească în 
aparatul lui de emisie-recepţie, declanşând explozia. La 


amiază, două sau trei mii de oameni aveau să se aşeze 
împreună la masă şi să privească la est, spre Denver, 
mâncând vânat şi sandvişuri cu unt de arahide şi aspic, iar ca 
desert plăcintă proaspătă. Era posibil să fie cea din urmă 
adunare de acest fel din Free Zone, asta dacă nu porneau cu 
toţii la Denver să petreacă pe stadionul unde odinioară jucase 
fotbal echipa Bronco. Dacă la începutul primăverii soseau 
câte puţini oameni, în ultima vreme, imigranții veneau într-un 
adevărat şuvoi. Doar de la 15 aprilie şi până acum se 
înregistraseră încă opt mii, iar acum erau în total 
nouăsprezece mii; Biroul de Recensământ al lui Sandy nu mai 
reuşea să ţină pasul, cel puţin pentru moment. Erau rare 
zilele când nu li se adăugau decât cinci sute de oameni. 

In ţarcul pe care Stu îl adusese până aici şi-l acoperise cu 
o pătură, Peter începu să urle din răsputeri. Fran se îndreptă 
spre el, dar Lucy, deşi se făcuse cât un munte, fiind în luna a 
opta, ajunse prima. _ 

— Te previn că este vorba de scutece, îi spuse Fran. Imi 
dau seama din felul cum plânge. 

— N-o să rămân saşie dacă văd o poponeaţă. Lucy îl ridică 
din ţarc pe Peter, care plângea indignat, şi-l legănă cu 
blândeţe în lumina soarelui. Salut, copilaşule. Ce faci tu aici? 
Nu prea te distrezi. 

Peter făcea larmă mare. 

Lucy îl culcă pe o altă pătură, pe care o aduseseră în acest 
scop. Peter o porni târâş, urlând în continuare. Lucy îl întoarse 
cu faţa în sus şi începu să-i desfacă pantalonaşii de catifea 
albastră. Peter îşi agită vesel picioruşele. 

— De ce nu faceţi o plimbare, voi doi? le propuse Lucy, 
zâmbind. 

Lui Stu, zâmbetul i se păru înecat în tristeţe. 

— Foarte bună idee, spuse Fran, prinzându-l pe Stu de 
braţ. 

Stu se lăsă în voia ei. Traversară şoseaua şi intrară într-o 
poiană frumoasă, care urca abrupt spre înălţimi, sub norii albi 
mânaţi repede pe cerul azuriu. 

— Ce-i cu asta? se arătă Stu nedumerit. 


— Nu înţeleg ce vrei să spui? 

Dar inocenţa lui Fran era puţin prea pronunţată. 

— Privirea aceea. 

— Care privire? 

— Ştii foarte bine despre ce-i vorba. Nu-mi poţi spune că 
în spatele unei asemenea priviri nu se ascunde ceva. 

— Hai să stam jos, Stu. 

— Aşa, pur şi simplu? 

Se aşezară şi priviră spre est, unde crestele se lăsau spre 
zona de câmpie, învăluită în ceaţă albăstruie. Acolo, în zona 
aceea nelămurită, era Nebraska. 

— E ceva serios. Şi nu ştiu cum să-ţi vorbesc. 

— Păi, dă-i drumul, o încurajă, strângându-i mâna. 

Dar, în locul cuvintelor, obrajii lui Fran începură să se fră- 
mânte. O lacrimă i se scurse pe faţă, iar colţurile gurii i se 
lăsară în jos, tremurând. 

— Fran... 

Nu, n-am să plâng! îşi spuse ea supărată. Dar lacrimile nu 
i se opriră şi plânse amar, oricât se strădui să se abţină. 
încurcat, Stu o îmbrăţişă şi aşteptă. 

După ce se mai potolise, îi spuse: 

— Şi acum, spune-mi. Ce se petrece? 

— Mi-e dor de casă, Stu. Vreau să mă întorc în Maine. 

În spatele lor, copiii săreau şi ţipau. Uluit, Stu o măsura cu 
privirea. Apoi zâmbi oarecum nesigur. 

— Despre asta era vorba? Şi eu, care mi-am închipuit că te 
hotărâsei cel puţin să divorţezi de mine. Nu că unirea noastră 
ar fi fost vreodată binecuvântată de preot, după cum se zice. 

— Nu plec nicăieri fără tine, îi răspunse ea. Îşi scosese un 
Kleenex din buzunarul de la piept şi se ştergea la ochi. Nu ştii 
asta? 

— Ba da. 

— Dar vreau să mă întorc în Maine. Visez mereu locurile 
de acolo. Tu nu ai niciodată vise cu East Texas? Cu Arnette? 

— Nu, îi răspunse el cinstit. Cred că n-aş trăi mai puţin şi 
nici n-aş fi mai puţin fericit dacă n-aş mai vedea Arnette nicio- 
dată. Tu vrei să te întorci la Ogunquit, Frannie? 


— Peste o vreme, poate. Dar nu direct. Mi-ar plăcea să 
merg în vestul Maineului, în Regiunea Lacurilor, cum i se 
spunea. Când Harold şi cu mine te-am întâlnit în New 
Hampshire, ne găseam foarte aproape de zona despre care-ţi 
vorbesc. Sunt nişte locuri extrem de frumoase. Bridgton... 
Sweden... Castle Rock. Din câte-mi închipui, lacurile sunt pline 
cu peşti. Cu timpul, ne-am putea stabili pe litoral. Dar în cel 
dintâi an n-aş suporta. Am prea multe amintiri. La început, aş 
fi copleşită. Aş fi copleşită de imensitatea oceanului. Se uită 
în jos, la degetele ei care se frământau nervos. Dar dacă vrei 
să rămâi aici... să-i ajuţi să pună totul pe roate... te-aş 
înţelege. Şi munţii sunt frumoşi, dar... nu mă simt ca acasă. 

Se uită la est şi constată că, în sfârşit, putea să definească 
un lucru pe care-l simţise crescând în el încă de când zăpada 
începuse să se topească: impulsul de a porni la drum. Aici se 
adunase prea multă lume la un loc; n-ai fi putut spune că se 
calcă pe picioare, deocamdată, dar mulţimea îi transmitea un 
sentiment de nervozitate. Printre ei existau "oamenii Zonei" 
(după cum începuseră chiar să-şi spună) care se împăcau cu 
această stare de lucruri, ba care dădeau semne că se bucură 
de ea. Jack Jackson, care conducea noul Comitet din Free 
Zone (mărit între timp la nouă membri), era unul dintre ei. 
Brad Kitchner era altul — Brad lansase o sută de proiecte, în 
care se ajuta de absolut toate persoanele apte. Fusese ideea 
lui să pună în funcţiune o staţie de televiziune de la Denver. 
Transmitea filme vechi în fiecare seară, de la 6 la 1 noaptea, 
cu un program de ştiri de zece minute la ora 9. 

lar cel care preluase şefia poliţiei în absenţa lui Stu, Hugh 
Petrella, nu era genul de om cu care să se împace foarte bine. 
Simplul fapt că Petrella îşi organizase o campanie pentru a 
obţine rangul respectiv îl neliniştea pe Stu. Era un tip dur şi 
puritan, cu o figură ce părea cioplită din topor. Avea la 
dispoziţie şaptesprezece oameni de ordine şi cerea mai mulţi 
cu prilejul fiecărei întruniri a Comitetului din Free Zone... Dacă 
ar fi fost acolo, Glen ar fi spus că eterna luptă americană 
dintre lege şi libertatea individului se pornise din nou. Petrella 
nu era un om rău, dar se purta cu asprime... şi, având în 


vedere credinţa absolută a lui Hugh că legea reprezenta 
soluţia definitivă a oricărei probleme, acesta era un şerif mai 
bun decât ar fi reuşit vreodată să ajungă Stu. 

— Ştiu că ţi-au oferit un loc în comitet, îi aminti Fran şo- 
văielnic. 

— Părerea mea este că a fost doar un gest de politeţe, nu 
crezi? 

— Păi... 

S-ar fi zis că lui Fran i se luase o piatră de pe inimă. 

— S-ar bucura probabil la fel de tare dacă-i refuz. Sunt o 
relicvă din vechiul comitet. Un comitet de criză. lar acum nu 
există nici un fel de criză. Ce facem cu Peter, Frannie? 

— Până în iunie va creşte destul ca să poată călători. Apoi, 
aş vrea să aştept până ce naşte Lucy. 

De la sosirea pe lume a lui Peter, în 4 ianuarie, în Boulder 
se mai petrecuseră optsprezece naşteri. Patru copii muriseră; 
restul se simțeau foarte bine. Copiii născuţi din părinţi imuni 
la Supergripă aveau să apară curând şi era absolut posibil ca 
tocmai Lucy să-l nască pe cel dintâi, în jur de 14 iunie. 

— Ce-ai spune dacă am pleca peliulie? o întrebă el. Fran 
se lumină. 

— Vrei, eşti sigur că vrei? 

— Sigur. 

— Nu spui asta doar ca să-mi faci mie pe plac? 

— Nu, o linişti el. Vor mai pleca şi alţii. Nu mulţi, cel puţin 
o vreme. Dar câţiva vor pleca. 

Işi petrecu braţele pe după gâtul lui şi-l strânse. 

— Poate nu va fi decât o vacanţă, îi spuse ea. Sau poate... 
poate că ne va plăcea cu adevărat. ÎI privi cu timiditate. Poate 
vom dori să rămânem acolo. 

— Poate. 

Dar Stu se îndoia că vreunul dintre ei se va mulţumi să 
rămână într-un loc mai mulţi ani la rând. 

Işi îndreptă atenţia către Lucy şi Peter. Lucy şedea pe 
pătură şi-l legăna pe Peter, care râdea şi încerca să o prindă 
pe Lucy de nas. 

— Te-ai gândit că se poate îmbolnăvi? Şi tu la fel, Frannie. 


Dacă rămâi din nou însărcinată? 

Fran îi zâmbi: 

— Există şi cărţi, pe care să le citim amândoi. Nu putem să 
trăim întreaga viaţă temându-ne, nu-i aşa? 

— Da, cred că ai dreptate. 

— Cărţi şi medicamente bune. Putem învăţa să le folosim, 
cât despre medicamentele expirate... putem învăţa să le 
fabricăm din nou. lar dacă este vorba de boala şi moarte... 
Privi în urmă, spre terenul larg, unde ultimii câţiva copii se 
adunau în zona de picnic, transpiraţi şi vioi. Asta se va 
întâmpla şi aici. Ţi-aduci aminte de Rich Moffat? Dar de 
Shirley Hammett? 

— Da. 

Shirley murise în februarie, în urma unui atac de 
apoplexie. Frannie îi apucă mâna. În ochii ei strălucitori se 
citea o mare hotărâre. 

— Eu spun să ne asumăm şansa de a ne trăi vieţile aşa 
cum dorim. 

— Foarte bine. Sunt de acord. Mi se pare corect să 
procedăm aşa. 

— Te iubesc, East Texas. 

— Sentimentul este reciproc, doamnă. 

Peter se pornise din nou să plângă. 

— Hai să ne întoarcem, să vedem ce i s-a întâmplat împă- 
ratului, spuse ea, ridicându-se şi scuturându-şi firele de iarbă 
de pe pantaloni. 

— A vrut s-o ia din loc în patru labe şi s-a lovit la nas, le 
explică Lucy, dându-i-l pe Peter lui Fran. 

— Bietul copil, spuse Fran, ridicându-l pe umăr. 

Micuţul îşi lipi obrazul de gâtul ei, cu un gest familiar, îl 
privi pe Stu şi zâmbi. Stu îi răspunse şi el cu un surâs. 

— Ocheatule, îi zise, iar Peter se puse pe râs. 

Lucy se uită de la Fran la Stu şi înapoi la Fran. 

— O să plecaţi, nu-i aşa? L-ai convins şi pe el. 

— Se pare că da, spuse Stu. Dar vom mai rămâne până 
după ce naşti tu. 

— Mă bucur, le spuse Lucy. 


De departe ajunse la ei bătaia melodioasă a unui clopot; 
notele lui păreau să rămână încrustate în farmecul acelei zile. 

— Prânzul, anunţă Lucy, ridicându-se. Îşi mângâie 
pântecele gigantic. Ai auzit, tinere? Vom mânca. Vai, nu mă 
lovi, am pornit. 

Stu şi Fran se ridicară şi ei. 

— Poftim, ţine-l tu pe băiat, zise Fran. 

Peter adormise. Cei trei începură să urce încet spre 
Sunrise Amphitheater. 


AMURGUL UNEI SERI DE VARĂ 


Soarele cobora spre apus, iar ei stăteau în verandă, 
urmărind cum Peter se târa plin de entuziasm prin ţărâna din 
curte. Stu stătea într-un scaun din trestie, al cărui şezut se 
curbase după mulţi ani de folosire. La stânga lui, Fran şedea 
în balansoar. În curte, la stânga lui Peter, umbra în formă de 
covrig a balansoarului făcut dintr-o anvelopă îşi întipărea 
imaginea imaterială pe pământ, în lumina blândă a sfârşitului 
acelei zile. 

— A trăit aici un amar de vreme, nu? întrebă Fran încet. 

— Un amar de vreme, repetă Stu, arătând spre Peter. Se 
murdăreşte din cap până-n picioare. 

— Există apă. Şi o pompă manuală. Nu rămâne decât să 
fie pusă în funcţiune. Dispunem de toate facilităţile, Stuart. 

El se mulţumi să facă un gest de încuviinţare. Işi aprinse 
pipa, pufăind alene. Peter se întoarse, asigurându-se că se 
mai aflau acolo. 

— Salut, băiete, îi strigă Stu, făcându-i semn din mână. 

Peter se răsturnă pe o parte. Se ridică iarăşi pe mâini şi pe 
genunchi şi porni din nou în patru labe, descriind un cerc larg. 
La capătul drumului negru ce tăia lanul de porumb sălbatic se 
afla micul lor autoturism de teren marca Winnebago, 
amenajat pentru excursii şi prevăzut cu un troliu. Străbăteau 
doar drumurile secundare, totuşi vinciul se dovedea din când 


în când util. 

— Te simţi singur? întrebă Fran. 

— Nu. Cu timpul, poate. 

— Te temi pentru copilul nostru? 

Îşi atinse pântecele, încă perfect plat. 

— Nu. 

— Pete o să se rănească la nas. 

— O să-i treacă. lar Lucy a avut gemeni. Zâmbi spre cer. 
Poţi să-ţi imaginezi una ca asta? 

— Doar i-am văzut cu ochii mei. Crezi ce vezi, aşa se 
spune. Oare când vom ajunge în Maine, Stu? 

Bărbatul ridică din umeri: 

— Spre sfârşitul lui iulie. În orice caz, vom avea destul 
timp să ne pregătim de iarnă. Eşti îngrijorată? 

— Nu, îl imită ca ironic, răspunzând la fel de scurt. Se 
ridică: la uită-te la el, se murdăreşte. 

— Ţi-am spus, doar. 

O urmări coborând scările verandei şi adunând copilul de 
pe jos. Se afla aici, unde Mother Abagail îşi petrecuse o 
veşnicie, şi se gândea la viaţa ce-i aştepta. Gândea că totul 
avea să fie bine. Peste un timp, aveau poate să se întoarcă la 
Boulder: copiii lor trebuia să-i întâlnească pe alţii, de vârsta 
lor, să se împrietenească, să se căsătorească şi să aibă copii, 
la rândul lor. Sau poate că o parte din cei de la Boulder aveau 
să vină la ei. Mai mulţi îi întrebaseră amănunţit, aproape îi 
interogaseră, ce anume planuri au... dar privirile lor arătau 
mai degrabă dorinţa de a-i imita decât dispreţ sau supărare. 
Din câte se părea, Stu şi Fran nu erau singurii pe care îi 
apucase dorul de ducă. Harry Dunbarton, fostul vânzător de 
ochelari, le vorbise despre Minnesota. lar Mark Zellman era 
tentat să ajungă tocmai în Hawai, dacă se poate imagina aşa 
ceva. Îl bătea gândul să înveţe să piloteze un avion şi să plece 
în Hawai. 

— Mark, ai să mori! îl certase Fran, indignată. 

Mark se mulţumise să-i zâmbească hâtru şi să-i spună: 

— la te uită cine vorbeşte, Frannie! 

lar Stan Nogotny începuse să le povestească pe îndelete 


că va porni spre sud, se va opri probabil câţiva ani la 
Acapulco, după care va cobori spre Peru. 

— Să-ţi spun o chestie, Stu. Printre oamenii ăştia mă simt 
nervos, parc-aş avea un singur picior tocmai când se anunţă 
un concurs de tras şuturi în cur. Nu mai cunosc nici măcar un 
om din zece. Oamenii-şi încuie seara casele... nu te uita aşa la 
mine, e purul adevăr. Dacă stai să mă asculţi, nu-ţi vine să 
crezi că am locuit în Miami şaisprezece ani încheiaţi, iar uşa 
am încuiat-o în fiecare seară. Dar să fie-al naibii! De obiceiul 
ăsta mi-ar fi plăcut să mă despart. Fapt este că s-a aglomerat 
prea tare. Mă gândesc intens la Acapulco. Dac-aş reuşi s-o 
conving pe Janey... 

Nici n-ar fi un lucru chiar atât de rău dacă Free Zone s-ar 
fărâmiţa, îi trecu lui Stu prin minte, privind cum Fran 
pompează apă. Şi Glen Batcman ar fi de aceeaşi părere, n- 
avea nici o îndoială. Scopul ei fusese atins, ar fi spus Glen. Cel 
mai bine ar fi să se risipească, înainte.... 

Înainte să ce? 

Păi, la ultima şedinţă a comitetului din Free Zone de 
dinaintea plecării lui şi a lui Fran, Hugh Petrella Pretinsese şi 
obținuse autorizaţia de a-şi înarma oamenii. Acesta fusese cel 
mai aprins punct de discuţie la Boulder în ultimele săptămâni, 
fiecare simțindu-se obligat să adopte un punct de vedere sau 
altul. La începutul lui iunie, un tip beat îl brutalizase pe unul 
dintre ajutoarele de şerif şi-l proiectase prin vitrina de la The 
Broken Drum, un bar de pe Pearl Street. Omul avusese nevoie 
de peste treizeci de suturi şi de o transfuzie. Argumentul lui 
Petrella era acela că incidentul nu s-ar fi petrecut, dacă omul 
lui ar fi avut un Police Special pe care să-l îndrepte asupra 
beţivanului. Controversa căpătase dimensiuni colosale. 
Existau o mulţime de persoane (printre care şi Stu, care altfel 
avea grijă să nu comunice oricui punctul lui de vedere) care 
erau de părere că, dacă omul legii ar fi avut o armă, 
incidentul s-ar fi putut încheia cu un beţivan mort, în loc de un 
poliţist rănit. 

Ce se întâmplă după ce le împarţi arme ajutorilor de şerifi? 
se întrebă el. Care este progresia logică? | se păru că 


primeşte răspuns de la Glen Bateman, cu vocea lui de savant, 
uşor uscată. Daţi-le arme mai grozave. Şi maşini de poliţie. lar 
atunci când veţi descoperi o comunitate de tipul Free Zone în 
Chile sau poate în Canada, să-l faceţi pe Hugh Petrella 
ministru al Apărării, pentru orice eventualitate, şi poate 
începeţi să trimiteţi şi nişte grupe de cercetare, pentru că, 
dacă stai să te gândeşti... 

Porcăriile alea zac la îndemâna oricui, aşteptând să le 
culeagă cineva. 

— Hai să-l culcăm, îi spuse Fran, urcând treptele. 

— Bine. 

— Ce-ai rămas aşa, căzut în melancolie? 

— Aşa las impresia? 

— Poţi să fii sigur. 

Îşi împinse cu degetele colţurile gurii în sus, într-un 
zâmbet. 

— Aşa-i mai bine? 

— Mult mai bine. Ajută-mă să-l culc. 

— Cu toată plăcerea. 

Urmând-o în casa lui Mother Abagail, se gândi că era de 
preferat ca locuitorii din Boulder să se despartă şi s-o 
pornească fiecare încotro doreşte. Organizarea trebuia 
amânată cât mai mult cu putinţă. Organizarea era cea care, 
aparent, provoca întotdeauna problemele. Momentul în care 
celulele încep să se adune şi să capete o culoare mai 
întunecată. Nu dai arme unor poliţişti până ce nu mai sunt în 
stare să-şi amintească numele... feţele... 

Fran aprinse o lampă cu kerosen, care răspândea o lumină 
galbenă şi plăcută. Peter îi privea potolit, gata să adoarmă. Se 
jucase toată ziua. Fran îl vâri într-o cămaşă de noapte. 

Nu ne putem alege din chestia asta decât cu un răgaz, îi 
trecu lui Stu prin minte. Cât viața lui Peter, a copiilor lui, 
poate şi a strănepoţților mei. Până în anul 2100, poate, în nici 
un caz mai mult de-atât. Poate nici atât. Destul pentru ca 
biata Mama Pământ să-şi poată reveni puțin. Un anotimp de 
repaus. 

— Cum? îl întrebă ea, şi înţelese de-abia atunci că murmu- 


rase ultimele cuvinte. 

— Un anotimp de repaus, repetă el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Totul, îi răspunse prinzând-o de mână. 

Îl contemplă pe Peter, cugetând: Dacă noi o să-i povestim 
ce ni s-a întâmplat, poate că şi el o să le povestească mai 
departe copiilor lui. Îi va avertiza. Dragi copii, jucărelele astea 
sunt mortale — de pe urma lor te alegi cu arsuri, cu boala de 
radiații şi cu epidemii de gripă neagră, asfixiantă. Jucărelele 
astea sunt periculoase; diavolul din creierul omenesc a 
călăuzit mâna lui Dumnezeu, atunci când au fost ei creați. Nu 
vă jucati cu ele, dragi copii, vă rog, nu vă jucaţi niciodată. Nu 
vă mai jucaţi niciodată cu asemenea jucării. Vă rog... vă rog 
să învățați lectia. Fie ca lumea asta pustiită să vă fie 
învățătură de minte. 

— Frannie, spuse, şi o întoarse în aşa fel încât să-i poată 
vedea privirile. 

— Ce-i Stuart? 

— Crezi... crezi că oamenii învaţă vreodată ceva? 

Deschise gura ca să-i răspundă, ezită, se răzgândi. Flacăra 
lămpii tremură. Ochii ei păreau foarte albaştri. 

— Nu ştiu, recunoscu ea în cele din urmă. 

Părea nemulțumită de răspunsul ei; se luptă să mai spună 
ceva, care să arunce puţină lumină asupra primului ci 
răspuns; dar nu reuşi decât să repete: 

— Nu ştiu. 


CERCUL SE ÎNCHIDE 


Avem nevoie de ajutor, îşi făcu socoteala Poetul. 
Edward Dorn 


Se trezi în zori. 


Avea cizmele în picioare. 

Se ridică şi se uită în jur. Se afla pe o plajă de un alb ima- 
culat. Deasupra lui, cerul înalt şi îndepărtat, un cer albastru 
ca de ceramică, fără urmă de nor. Valurile mării turcoaz de 
dinaintea lui se spărgeau, departe, de un recif, după care se 
rostogoleau potolite spre mal, urcând printre bărci stranii care 
se numeau... 

(canoe outrigger canoe) 

lată că ştia... dar cum? 

Se ridică în picioare şi fu la un pas să se prăbuşească. Se 
simţea rău. Mahmur. 

Se răsuci pe călcâie. Verdele junglei păru să i se repeadă 
drept la ochi, o încâlceală întunecată de copaci, liane, frunze 
şi flori luxuriante care erau 

(roz precum sfârcul unei fete din corpul de balet) 

Îl cuprinse din nou uimirea. 

Ce era aceea o fată din corpul de balet? 

Şi, dacă tot venise vorba, ce era acela un sfârc? 

Un papagal ara ţipă la vederea lui, se aruncă orbeşte în 
zbor, se lovi de tulpina unui smochin indian bătrân şi căzu 
mort la poalele lui, cu picioruşele în sus. 

(Îl puse pe masă cu picioarcle-n sus) 

O mangustă se uită la faţa lui aprinsă şi barba crescută 
sălbatic şi muri pe loc, de embolie cerebrală. 

(sora intră cu o lingură şi un pahar) 

Un gândac care se căţăra harnic pe scoarţa unui palmier 
se înnegri şi se uscă până nu mai rămase din el decât o coajă, 
după ce între antenele lui se iscaseră câteva minuscule 
fulgere albastre. 

(şi începu să întindă sos din tigaie.) 

Cine sunt eu? 

Nu ştia. 

Unde mă aflu? 

Ce conta? 

Incepu să meargă — împleticindu-se — spre marginea jun- 
glei. Era ameţit de foame. Zgomotul valurilor răsuna surd în 
urechile lui, ca şi bătaia nebună a pulsului. Mintea lui era la 


fel de goală ca a unui nou-născut. 

Străbătuse jumătate din drumul până la perdeaua de un 
verde profund, când din desiş apărură trei bărbaţi. Apoi un al 
patrulea. Apoi numărul lor se ridică la şase. 

Aveau pielea cafenie şi netedă. 

Se uitau ţintă la el. 

Şi el îi privea cu atenţie. 

Tot felul de lucruri îi veneau în minte. 

Cei şase se transformară în opt. Apoi grupul spori la 
doisprezece. Ţineau cu toţii lănci în mâini. Incepură să le 
ridice ameninţător. Bărbatul cu barbă ţepoasă îi măsura cu 
privirea. Purta jeanşi şi cizme vechi şi rupte de cowboy; nimic 
altceva. Bustul lui era alb ca burta de crap şi îngrozitor de 
slab. 

Acum lăncile erau pregătite de atac. Apoi unul dintre 
oamenii cafenii — şeful — începu să bolborosească, repetând 
mereu unul şi acelaşi cuvânt, care suna Yun-nah! 

Da, da, ştia tot mai multe lucruri. 

La fix. 

Numele lui, de exemplu. 

Incepu să zâmbească. 

Zâmbetul lui era ca soarele cel roşu răzbătând printr-un 
nor gros. Expuse privirilor nişte dinţi albi şi strălucitori şi doi 
ochi din care ieşeau flăcări. Îşi întoarse palmele lui lipsite de 
linii spre ei şi făcu gestul universal care înseamnă pace. 

În faţa forţei zâmbetului său, ei nu mai aveau nici o forţă. 
Lăncile căzură în nisip; una căzu cu vârful înainte şi rămase 
înfiptă într-un unghi ciudat, tremurând. 

— Do you speak English? 

Se holbară la el, fără să-l înţeleagă. 

— Habla espanol? 

Aiurea. Habar n-aveau să vorbească nici afurisita de 
spaniolă. 

Ce însemna asta? 

Unde se afla? 

Ei bine, restul avea să vină cu timpul. Roma nu fusese 
construită într-o singură zi, de altfel, nici măcar Akron, Ohio, 


nu fusese mai cu moţ. lar locul nu avea nici o importanţă. 

Locul unde te fixai nu avea niciodată importanţă. 
Important era să fii acolo... şi să stai pe picioarele tale. 

— Parlez-vous francais? 

Nici un răspuns. Se uitau la el, fascinaţi. 

Îi luă şi pe germană, apoi le râse în nas, privind la moacele 
lor stupide, de oi. Unul începu să bocească neajutorat, ca un 
copil. 

Sunt oameni simpli. Primitivi, naivi, needucați. Dar mă pot 
folosi de ei. Da, mă pot folosi de ci cât se poate de bine. 

Se apropie, ţinând mai departe palmele netede spre ei şi 
zâmbind în continuare. În ochi îi sclipea o bucurie caldă şi 
dementă. 

— Numele meu este Russell Faraday, le comunică el cu 
voce calmă şi limpede. Am o misiune. 

Se uitau la el, încremeniţi de spaimă şi încântare. 

— Am venit să vă ajut. 

Începură să se lase în genunchi şi să-şi plece capetele 
înaintea sa, iar când umbra lui întunecată, atât de întunecată, 
căzu printre ei, zâmbetul i se lăţi mai mult. 

— Am venit să vă învăţ cum să vă civilizaţi! 

— Yun-nah! gemu şeful de bucurie şi de frică. 

lar atunci când îi sărută picioarele, Russell Faraday, Omul 
Întunecat, începu să râdă. Nu se mai oprea din râs. 

Viaţa este o roată pe care nimeni nu poate rămâne prea 
mult. 

Şi în cele din urmă, se întoarce întotdeauna acolo de unde 
a plecat. 


Februarie 1975 
Decembrie 1988