Stephen King — Orasul Bantuit vol. 1

STEPHEN KING 


ORAŞUL BÂNTUIT 


Vol, 1 


„Oraşul ăsta bătrân ma-a fost căra de când mă şhu 
Oraşul cista va nimâne şi după ce eu n-o mai fi. 
Prweşte-n jur, carherul de est, curherul de vest 
Au încercat să te doboare, dar îniceă te mai ar În Săruge. 
The Michael Stanley Band 


„Ce caut, prieten vechiP 
După ată ha ari petrecut departe, te-au întors 
Cu nagiru păstrate cu ară 
Sub cerun strămie 
Prea departe de tinuturile tale.” 
Georgios Seferia 


„Lin senin, teroarea ne. 
Heil Young 


STEPHEN KING 


ORAȘUL BÂNTUIT 


Vol. 1 


„Oraşul ăsta bătrân mi-a fost cămin de când mă ştiu 

Oraşul ăsta va rămâne şi după ce eu n-oi mai fi. 

Priveşte-n jur, cartierul de est, cartierul de vest 

Au încercat să te doboare, dar încă te mai am în sânge.” 
The Michael Stanley Band 


„Ce cauţi, prieten vechi? 
După atâţia ani petrecuţi departe, te-ai întors 
Cu imagini păstrate cu grijă 
Sub ceruri străine 
Prea departe de ținuturile tale.” 
Georgios Seferis 


„Din senin, teroarea vine.” 
Neil Young 


Partea întâi 
Umbra din trecut 


„Încep! 
Desăvârşită 
floarea işi desface petalele-i viu colorate 
larg în soare 
Dar limba albinei 
nu le găseşte 
Și se cufundă iarăşi în țărână 
cu un strigăt — 
căci ai putea numi strigăt 
ceea ce li se furişează pe buze, aidoma unui fior 
pe când în van aşteaptă şi apoi dispar...” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Înfrânt în oraşul unui mort.” 
Bruce Springsteen 


Copiii mei, o carte reprezintă adevărul dinlăuntrul 
minciunii, iar adevărul acestei cărți este destul de simplu: 
există magie. 

S.K. 


Capitolul 1 
După potop (1957) 


1 


Teroarea, care avea să nu se mai sfârşească timp de încă 
douăzeci şi opt de ani - dacă într-adevăr s-a sfârşit vreodată 
- a început, din câte ştiu eu, în momentul când o bărcuţă 
confecţionată dintr-o pagină de ziar plutea pe apele umflate 
de ploaie dintr-o rigolă. 

Bărcuţa sălta, se înclina, se îndrepta iarăşi, se avânta 
vitejeşte prin vârtejuri perfide şi îşi continua drumul pe 
Witcham Street, spre semaforul de la intersecţia acestei 
străzi cu Jackson Street. Cele trei becuri colorate dispuse 
vertical pe toate laturile stopului erau stinse în după-amiaza 
aceea din toamna anului 1957, iar casele erau şi ele 
cufundate în întuneric. Plouase încontinuu o săptămână 
încheiată, iar de două zile începuse să bată şi vântul. 
Majoritatea cartierelor din Derry rămăseseră fără curent 
electric. 

Un băieţel în pelerină de muşama galbenă şi galoşi roşii 
alerga voios pe lângă micuța barcă de hârtie. Ploaia nu 
încetase, dar dădea, în sfârşit, semne de oboseală. Răpăia 
pe gluga pelerinei, ca pe un acoperiş din tablă... Sunet 
mângâietor, chiar plăcut urechilor. Băiatul cu pelerina 
galbenă era George Denbrough. Avea şase ani. Fratele său, 
William, cunoscut majorităţii elevilor de la Şcoala 
Elementară Derry (şi chiar şi profesorilor, care însă nu i-ar 
fi rostit niciodată porecla în faţă) drept Bâlbâitul, era acasă, 
curăţându-şi gâtul de ultimele accese de tuse ale unei gripe 
rebele. În toamna aceea a anului 1957, cu opt luni înainte 
de începerea adevăratului coşmar şi cu douăzeci şi opt de 
ani înainte de răfuiala finală, Bill Bâlbâitul avea zece ani. 

Bill confecţionase bărcuţa alături de care alerga acum 
George. O confecţionase aşezat în pat, cu spatele sprijinit 


de un maldăr de perne, în vreme ce mama lor cânta Fur 
Elise la pianul din salon, iar ploaia şiroia neobosită pe 
geamul dormitorului. 

Cam la trei sferturi în josul cvartalului, înspre intersecţie 
şi semaforul cel mort, Witcham Street era blocată de 
noroaie şi de patru bariere portocalii. Pe fiecare barieră se 
putea citi inscripţia „DEPARI. LUCRĂRI PUBLICE DERRY” 
Dincolo de acestea, apa debordase din canalele înfundate 
cu crengi, pietre şi gogoloaie încleiate de frunze veştede. 
Puhoiul îşi înfipsese mai întâi degetele în sol, după care 
smulsese hrăpăreţ hălci întregi - în cea de a treia zi cu ploi. 
Pe la amiaza zilei a patra, bucăţi mari din asfalt navigau 
prin intersecţia Witcham cu Jackson, aidoma unor plute în 
miniatură. Mulţi oameni din Derry începuseră deja să facă 
tot soiul de glume crispate despre Arca lui Noe. 
Departamentul Lucrărilor Publice reuşise să menţină 
deschisă Jackson Street, însă  Witcham era încă 
impracticabilă de la bariere până în centrul oraşului. 

Dar toată lumea era de acord că ce fusese mai rău 
trecuse. Kenduskeag Stream se umflase până la limita 
malurilor sale, pe Maidan; şi ajunsese doar la câţiva 
centimetri de marginile din beton ale Canalului ce îl 
sugruma pe când străbătea centrul oraşului. Chiar atunci, o 
echipă de voluntari - printre care şi Zack Denbrough, tatăl 
lui George şi al lui Bill - a început să înlăture sacii cu nisip 
pe care îi puseseră în ajun cu atâta grabă şi panică. leri, 
ieşirea din matcă a râului şi pagubele costisitoare provocate 
de inundație păruseră aproape inevitabile. Doamne, 
Dumnezeule, se mai întâmplase şi altă dată - viitura din 
1931 fusese un dezastru care costase milioane de dolari şi 
peste douăzeci de vieţi omeneşti. Numai că asta se 
petrecuse demult, deşi încă se mai găseau destui oameni 
care să îşi amintească bine acel coşmar; suficient de bine 
cât să reuşească să îi sperie şi pe ceilalţi din jur. Una dintre 
victimele inundaţiei fusese găsită la vreo treizeci şi cinci de 
kilometri mai la est, în Bucksport. Peştii îi mâncaseră ochii 


acelui nefericit domn, trei degete, penisul şi aproape toată 
laba piciorului stâng. Încleştat în ceea ce mai rămăsese din 
mâinile sale, găsiseră un volan de Ford. 

Dar acum râul se retrăgea, iar când va fi inaugurat digul 
cel nou pe cursul superior, apele urmau a înceta să mai fie o 
ameninţare. Cel puţin aşa spunea Zack Denbrough, care 
lucra la compania Bangor Hydroelectric. lar apoi - ei bine, 
inundaţiile viitoare îşi vor purta singure de grijă. Problema 
era că oraşul trebuia să iasă cu bine din această încercare, 
să dea din nou drumul curentului electric şi după aceea să 
uite totul. După cum avea să descopere şi Bill Denbrough 
de-a lungul timpului, în Derry scufundarea în negura uitării 
a tragediilor şi a catastrofelor devenise aproape o artă. 

George se opri imediat după bariere, pe buza unui şanţ 
adânc tăiat prin asfaltul de pe Witcham Street. Surpătura 
urma o diagonală aproape perfectă. Se sfârşea pe partea 
opusă a străzii, cam la zece metri în josul pantei din locul 
unde stătea el acum. Râse cu poftă - sunetul solitar al 
veseliei copilăreşti aducător parcă de veşti bune în după- 
amiaza plumburie - când o toană a şuvoiului îi antrena 
bărcuţa într-un şir de praguri formate de asfaltul sfărâmat. 
Torentul năvalnic tăiase un şanţ de-a lungul diagonalei şi 
astfel ambarcaţiunea călători dintr-o latură a străzii în 
cealaltă; curentul o purta atât de iute, încât George s-a 
văzut nevoit să gonească atât cât îl ţineau puterile pentru a 
o ajunge din urmă. Plescăind prin apă, tălpile galoşilor săi 
împroşcau stropi noroioşi. Cataramele încălţărilor scoteau 
clinchet de clopoței, pe când George Denbrough alerga 
spre ciudata sa moarte. lar simţământul care îi umplea 
sufletul în clipele acelea era dragostea limpede şi simplă 
pentru fratele său, Bill... Dragoste şi o undă de regret la 
gândul că Bill nu se afla acolo, nu lua şi el parte la acest joc. 
Sigur că va încerca să-i povestească, dar ştia că nu va fi în 
stare să îl facă pe Bill să vadă tot ce se întâmplase, aşa cum 
Bill ar fi putut să îi descrie lui întreaga aventură, dacă 
rolurile ar fi fost inversate. Bill avea talent şi, chiar şi la 


vârsta lui, George avea atâta minte cât să înţeleagă faptul 
că acesta nu era singurul motiv pentru care fratele său lua 
numai note maxime sau pentru care profesorilor le plăceau 
atât de mult compunerile lui. Talentul de povestitor nu era 
decât o parte din adevăr. Bill ştia să observe totul în jurul 
lui. 

Nu lipsi mult ca bărcuţa să zboare pe aripi de vânt prin 
canalul oblic, simplă pagină de ziar ruptă din cotidianul 
News al oraşului Derry, pe care însă acum George şi-o 
imagina a fi o navă dintr-un film de război, dintre cele pe 
care le vedea uneori la cinematograf, împreună cu Bill, la 
matineele de sâmbătă. Un film de război, în care John 
Wayne se lupta cu japonezii. În goana-i nebună, prova 
bărcuţei de hârtie împrăştia stropi de apă în toate părţile, 
apoi ajunse la rigola de pe stânga străzii. În locul acesta, pe 
deasupra spărturii din asfalt, se formase un pârâiaş nou, 
răsucindu-se într-o vâltoare mărişoară, şi băiatul crezu că 
acum barca se va umple cu apă şi se va răsturna. Într- 
adevăr, se înclina periculos de mult, după care, când se 
îndreptă, George chiui fericit şi o urmări cum se întoarce şi 
o ia la goană în jos spre intersecţie. Puştiul o rupse la fugă, 
încercând să o ajungă din urmă. Deasupra, vântul sălbatic 
de octombrie zgudui cu rafale lugubre copacii pe care 
furtuna, una dintre cele mai necruțătoare, îi despovărase 
de frunzele multicolore. 


2 


Aşezat în pat, cu obrajii încă aprinşi de febră (dar 
temperatura sa, precum râul, începuse să scadă), Bill 
terminase bărcuţa - însă tocmai când George întinse mâna 
după ea, fratele său nu îl lăsă să o atingă. 

— A-a-acum dă-mi p-p-p-parafina. 

— Ce-i aia? Unde-i? 

— E pe raftul din piv-piv-pivniţă, imediat c-cum co-cobori, 
răspunse Bill. Într-o cutie pe care scrie Gu-Gu-ulf... Gulf 


Adu-mi şi un cuţit şi un cas-cas-castronel. Şi o cu-cu-cutie 
de chi-chibrituri. 

Ascultător, George coborâse să aducă cele cerute. O 
auzea pe mama lor cântând la pian, nu Fur Elise acum, ci 
altceva, ce nu îi plăcea la fel de mult - ceva sec şi plin de 
ifose; auzea ploaia bătând monoton în ferestrele bucătăriei. 
Acestea erau sunete liniştitoare, aşa cum nici pe departe nu 
era gândul că trebuia să coboare în pivniţă. Nu-i plăcea 
pivniţa, nu-i plăcea să coboare scara ce ducea în pivniţă, 
căci întotdeauna îşi închipuia că acolo, în întuneric, îl 
pândea ceva. Fireşte că asta era o prostie, aşa îi spusese 
tatăl său şi tot aşa îi spusese mama sa, dar, mai important, 
Bill spunea la fel, însă... 

Nici măcar nu-i plăcea să deschidă uşa şi să aprindă 
lumina, fiindcă se tot gândea - şi ideea asta era chiar atât 
de tâmpită, încât nu îndrăznea să o împărtăşească nimănui 
- că, în timp ce pipăia după comutator, încheietura mâinii îi 
va fi uşurel cuprinsă de ghearele unei labe înfiorătoare... 
lar apoi îl va smuci, făcându-l să se prăbuşească în bezna 
care mirosea a noroi, şi a umezeală, şi a legume putrezite. 

Ce prostie! Nu existau niciun fel de chestii cu gheare, 
chestii păroase şi pline de ură ucigaşă. Din când în când, 
câte cineva îşi ieşea din minţi şi omora o grămadă de 
oameni - uneori Chet Huntley povestea despre asemenea 
lucruri la ştirile de seară - şi, desigur, mai erau şi 
comuniştii, dar nici urmă de monstru-fantomă care să-şi fi 
făcut sălaş în pivniţa lor. Totuşi, gândul nu-i dădea pace. În 
acele momente infinite, când bâjbâia după comutator cu 
mâna dreaptă (stânga i se încleşta pe tocul uşii într-o 
strânsoare de moarte), miasmele beciului păreau să se 
înteţească până la a inunda lumea întreagă. Izurile de 
noroi, igrasie şi zarzavaturi stricate se amestecau într-o 
unică duhoare, greu de definit, dar inconfundabilă, 
duhoarea acelui monstru, apoteoza tuturor monştrilor. Era 
mirosul a ceva căruia nu reuşise să îi găsească un nume: nu 
era miros de bărbat şi nici miros de femeie, era mirosul 


baubaului, era mirosul Monstrului, ghemuit la pândă, gata 
să se repeadă asupra lui. Creatură a nopţii şi a tenebrelor, a 
coşmarurilor şi a fanteziei copiilor. Creatură dispusă să 
mănânce orice, dar poftind mai ales carne proaspătă de 
băieţel. 

În dimineaţa aceea deschisese uşa şi dibuise o eternitate 
după butonul comutatorului, ţinând marginea uşii în 
obişnuita sa încleştare aprigă, cu ochii strâns închişi şi 
vârful limbii strecurându-i-se prin colţul gurii asemenea 
unei mlădiţe chinuite, ce caută cu disperare un strop de apă 
într-un tărâm al secetei. Caraghios? Sigur! Pe pariu! Ia te 
uită la Georgie! Lui Georgie îi e frică de întuneric! Ce 
pişăcios! 

Sunetul pianului răzbătea din încăperea pe care tatăl său 
o numea living, iar mama se încăpăţâna să îi zică salon. 
Răsuna ca o muzică dintr-o altă lume, o lume îndepărtată, 
aşa cum vorbăria şi râsetele de pe o plajă aglomerată şi 
fierbinte trebuie să i se pară unui înotător epuizat, care se 
luptă cu un curent submarin. 

Degetele-i găsiră comutatorul! Aha! 

Îl apăsară... 

„..Şi nimic. Nicio lumină. 

Oh, drace! Curentul! 

George îşi smulse braţul ca dintr-un coş plin cu şerpi. Se 
îndepărtă de uşa deschisă a pivniţei, cu inima bătându-i 
bezmetică în piept. Nu era curent, sigur că nu era - uitase. 
Ei comedie! Şi acum? O să se întoarcă şi-o să-i spună lui Bill 
că nu putea lua cutia cu parafină deoarece era întrerupt 
curentul şi lui îi era teamă să nu-l înşface vreo arătare, ceva 
ce nu era nici comunist, nici asasin în serie, ci o creatură cu 
mult mai îngrozitoare? Că ştie precis cum o parte din 
făptura ei putredă o să se prelingă pe trepte şi o să-l apuce 
de gleznă? Asta ar fi prea de tot, nu? Poate că alţii ar râde 
de o asemenea nerozie, dar Bill nu o să râdă. Bill o să-şi iasă 
din fire. Bill o să spună: „Bagă-ţi minţile în cap, Georgie... 
Vrei barca asta sau nu?” 


Ca şi cum gândul ar fi fost semnalul care să dea replica, 
Bill strigă de sus, din dormitorul său: 

— Ai m-m-murit acolo, Geo-Georgie? 

— Nu, nu, ţi-o aduc, Bill, răspunse imediat George. 

Îşi frecă braţele, încercând să îndepărteze senzaţia de 
piele de găină. Se simţea vinovat, surprins asupra faptului. 

— M-am oprit doar să beau nişte apă. 

— Păi, g-grăbeşte-te! 

Cobori aşadar cele patru trepte până la raftul din pivniţă, 
cu inima-i fierbinte bubuindu-i în gâtlej, părul de pe ceafă în 
poziţie de drepţi, ochii închişi, mâinile reci, convins că dintr- 
o clipă în alta uşa beciului se va trânti de la sine, retezând 
lumina albă care cădea prin ferestrele bucătăriei, apoi îl va 
auzi pe acel Monstru, mai rău decât toţi comuniştii şi 
ucigaşii din lume, mai rău decât japonezii, decât Atila 
Hunul, mai rău decât toate chestiile alea dintr-o sută de 
filme de groază laolaltă. Monstrul, mârâind înfundat - avea 
să-i audă mârâitul în secundele acelea delirante de dinainte 
de a sări asupra lui să-i facă buzunar în burtă. 

Din cauza inundaţiei, mirosul de pivniţă era astăzi mai 
apăsător ca oricând. Casa lor se afla pe Witcham Street, 
aproape de culmea colinei, şi astfel scăpaseră de efectele 
cele mai rele ale viiturii; dar acolo jos, încă mai era apă 
stătută care se infiltrase prin vechea fundaţie de piatră. 
Duhoarea râncedă şi greţoasă te făcea să încerci să respiri 
cât mai puţin. 

George scotoci cât putu de repede printre boarfele 
îngrămădite pe raft - cutii vechi cu cremă de ghete Kiwi şi 
cârpe de lustruit pantofii, o lampă cu gaz spartă, două sticle 
de Windex mai mult goale, o cutie plată şi veche de ceară 
Turtlei1+. Dintr-un motiv oarecare, cutia aceasta îi atrase 
atenţia, aşa că petrecu aproape treizeci de secunde privind, 
cu un soi de uimire hipnotică, broasca ţestoasă desenată pe 
capac. Apoi o aruncă la loc... şi, în sfârşit, iat-o: cutia cu 
inscripţii „GULEF” 


O înhăţă şi fugi pe scări în sus cât putu de repede, 
conştient că-i ieşise cămaşa din pantaloni şi convins că 
tocmai aceasta îi va pecetlui soarta: lucrul din beci îl va lăsa 
să ajungă până aproape de uşă, după care o să-l înşface de 
poalele cămăşii, o să-l smucească înapoi şi... 

Ajunse în bucătărie şi trânti uşa după el cu o bufnitură 
vijelioasă. Se sprijini de ea - ochii închişi, broboane de 
sudoare pe braţe şi frunte, cutia cu parafină strânsă 
puternic în mână. 

Pianul tăcuse, iar vocea mamei pluti până la el: 

— Georgie, n-ai putea să trânteşti uşa aia un pic mai tare 
data viitoare? Poate reuşeşti să spargi câteva farfurii din 
bufet, dacă vrei cu tot dinadinsul. 

— lartă-mă, mămico, strigă el. 

— Georgie, neisprăvit ce eşti, spuse Bill din dormitor. 

Coborâse glasul, astfel ca mama lor să nu-l audă. 

George chicoti subţirel. Frica îi trecuse deja; se dezlipise 
de el la fel de uşor cum se desprinde un coşmar de omul 
care se deşteaptă din încleştarea lui, cu pielea rece şi 
gâfâind, care-şi pipăie trupul şi se holbează în jur, să fie 
sigur că nimic n-a fost adevărat, şi începe imediat să îl uite. 
Jumătate s-a şi dus, în momentul când picioarele ating 
podeaua; trei sferturi, când iese de sub duş şi începe să se 
şteargă; restul, la încheierea micului dejun. Totul a trecut... 
Până data viitoare când, în ghearele coşmarului, revin în 
minte toate temerile. 

Ţestoasa aia - cugetă George, îndreptându-se spre 
sertarul unde ţineau chibriturile. Unde-am mai văzut eu o 
țestoasă ca aia? 

Dar nu primi niciun răspuns, aşa că izgoni gândul. 

Luă o cutie cu chibrituri din sertar, un cuţit din rastel 
(atent să ţină tăişul departe de trup, aşa cum îl învățase 
tatăl său) şi un castronel din bufetul galez aflat în 
sufragerie. Apoi se înapoie în camera lui Bill. 

— Ce-ce mai gă-găozar eşti, G-Georgie, îl certă Bill, pe un 
ton destul, de blând, şi împinse mai încolo obiectele de pe 


noptieră: un pahar gol, o carafă cu apă, şerveţele din 
hârtie, cărţi, o sticlă de Frecţie Vicks - al cărei miros Bill 
avea să-l asocieze toată viaţa cu piepturile grele, pline de 
flegmă, şi cu nasurile înfundate. Era acolo şi vechiul radio 
Philco, cântând nu Chopin sau Bach, ci o melodie a lui Little 
Richard... Foarte încet însă, atât de încet, încât Little 
Richard era despuiat de toată puterea sa crudă, originală. 
Mama lor, care studiase pianul clasic la Juilliard, detesta 
rock and roll-ul. Nu doar îi displăcea, ci chiar avea oroare 
de el. 

—  Nu-s găozar, protestă George, aşezându-se pe 
marginea patului lui Bill şi punând pe noptieră lucrurile pe 
care le adusese. 

— Ba eşti. Nimic altceva decât un găoz mare şi vânăt, 
asta eşti. 

George încercă să-şi imagineze un copil care nu e decât 
un găoz mare şi uriaş pe două picioare şi începu să 
chicotească. 

— Găozul tău e mai mare decât Augusta, continuă Bill, 
amuzat şi el. 

— Găozul tău e mai mare decât tot statul, replică George. 

Hohotele de râs s-au rostogolit vreme de două minute. 

Urmă o conversaţie şopitită, de soiul celor care nu 
înseamnă mare lucru pentru nimeni altcineva, cu excepţia 
băieţaşilor: cine-i găozul cel mai mare, cine are găozul mai 
mare, al cui găoz e cel mai vânăt şi aşa mai departe. În cele 
din urmă Bill rosti unul dintre cuvintele interzise - îl acuză 
pe George că ar fi un găoz mare, vânăt şi căcăcios - şi 
amândoi se stricară de râs. Râsul lui Bill se transformă într- 
un acces de tuse. Când începu să se potolească (de acum 
chipul lui Bill căpătase o nuanţă vineţie, la care George se 
uita destul de îngrijorat), pianul se opri din nou. Amândoi 
priviră în direcţia salonului, aşteptându-se să audă 
scrâşnetul scaunului pe podea şi paşii scoşi din fire ai 
mamei. Bill îşi îngropă gura în scobitura cotului, înăbuşind 


ultimele rafale de tuse şi, în acelaşi timp, arătând cu 
degetul spre carafă. George îi turnă un pahar cu apă. 

Pianul se auzi - iarăşi Fur Elise. Bill Bâlbâitul nu avea să 
uite nicicând bucata aceea, şi chiar peste ani i se făcea de 
fiecare dată piele de găină pe braţe şi pe spinare; inima i se 
oprea în piept şi îşi aducea aminte: Mama mea cânta asta în 
ziua când a murit George. 

— O să mai tuşeşti, Bill? 

— Nu. 

Bill luă din cutie un şerveţel, hârâi din piept şi scuipă 
flegma, după aceea mototoli şerveţelul şi îl aruncă în coşul 
de lângă pat, care era plin de ghemotoace asemănătoare. 
Apoi deschise cutia cu parafină şi luă în palmă un cubuleţ 
unsuros. George îl privea atent, dar fără să vorbească sau 
să pună întrebări. Lui Bill nu-i plăcea ca George să-i 
vorbească atunci când făcea treabă, iar George învățase că, 
dacă-şi ţinea gura, Bill îi va explica ce anume face. 

Cuţitul a fost folosit pentru a tăia o bucăţică din cubul de 
parafină. Bill puse bucata în castronel, apoi aprinse un 
chibrit şi îl aşeză deasupra parafinei. Cei doi băieţi priviră 
flacăra galbenă, în timp ce vântul tot mai slab repezea în 
geam răpăielile intermitente ale ploii. 

— Trebuie să căptuşim barca, altfel se udă şi o să se 
scufunde, spuse Bill. 

Când era cu George, bâlbâială îi slăbea - uneori nu se 
mai bâlbâia deloc. La şcoală însă putea deveni atât de 
gravă, încât îi era imposibil să vorbească. Orice comunicare 
înceta, iar colegii se uitau în altă parte, în vreme ce Bill 
apuca strâns marginile băncii, cu faţa înroşindu-i-se 
aproape la fel de tare ca şi părul şi cu ochii îngustaţi ca 
nişte lame de cuţit, în timp ce încerca să smulgă vreun 
cuvânt din gâtul încăpățânat. Câteodată - de cele mai multe 
ori - cuvântul se îndura să iasă. Alteori, refuza pur şi 
simplu. Când avea trei ani, îl lovise o maşină, aruncându-l în 
zidul unei clădiri; fusese în comă timp de şapte ore. Mama 
sa spunea că de la accidentul acela i se trăgea bâlbâială. 


George avea uneori impresia că tatăl său - şi Bill însuşi - nu 
erau chiar atât de siguri. 

Bucăţica de parafină din castronel se topise aproape în 
întregime. Flacăra sfârâi micşorată, albăstrindu-se în timp 
ce cuprindea beţigaşul de carton, şi se stinse. Bill îşi muie 
degetul în lichid şi îl smulse cu un sâsâit slab. Îi zâmbi lui 
George, parcă scuzându-se: 

— Frige. 

După câteva secunde, vâri din nou degetul şi începu să 
ungă bordurile bărcuţei, unde ceara se usca repede, 
transformându-se într-un abur lăptos. 

— Pot s-o ung şi eu puţin? întrebă George. 

— Sigur. Da' ai grijă să nu cadă pe pături, că te jupoaie 
mama. 

George îşi băgă degetul în parafină, care acum era foarte 
caldă, dar nu mai frigea, şi începu s-o întindă pe partea 
cealaltă a bărcii. 

— Nu pune aşa de multă, găozarule! exclamă Bill. Vrei să 
se scufunde de la pri-prima croazieră? 

— lartă-mă! 

— Nu-i nimic. Doar ia-ia-o uşor. 

George termină cealaltă latură, apoi cântări bărcuţa în 
mâini. O simţea un pic mai grea, dar nu cu mult. 

— Prima-ntâi, comentă el. Mă duc afară s-o lansez la apă. 

— Mda, du-te, murmură Bill. 

Arăta dintr-o dată obosit - obosit şi încă nu tocmai 
vindecat. 

— Aş vrea să poţi veni şi tu, spuse George. 

Voia într-adevăr; uneori, Bill făcea pe şeful, dar 
întotdeauna avea cele mai grozave idei şi nu dădea în el 
aproape niciodată. 

— Şi eu aş vrea să pot veni, spuse Bill posomorât. 

— Păi... 

George îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, cu 
bărcuţa în mâini. 


— Să-ţi pui haina de ploaie, îl sfătui Bill, altfel te pocneşte 
şi pe tine gri-gripa, ca pe mine. Probabil c-o s-o iei oricum, 
de la mi-microbii mei. 

— Mulţumesc, Bill. E o corabie grozavă. 

Şi făcu un lucru pe care nu-l mai făcuse de mult, un lucru 
pe care Bill n-avea să-l uite niciodată: se aplecă şi-şi sărută 
fratele pe obraz. 

— Acum chiar c-ai s-o iei, găozare, spuse Bill, părând 
înveselit. 

Îi zâmbi lui George. 

— Pune şi toate astea la loc. Să nu-i vină iar mamei dra- 
dracii. 

— Normal. 

Strânse toate lucrurile şi traversă odaia, cu barca în 
echilibru precar peste cutia de parafină, care stătea 
strâmbă în castronel. 

— G-G-Georgie? 

George se răsuci, privindu-şi fratele. 

— Ai g-grijă. 

— Normal. 

Fruntea i se încreţi puţin. Asta era o vorbă pe care-o 
spunea mămica, nu fratele mai mare. Era la fel de ciudat ca 
şi sărutul pe obrazul lui Bill. 

— Normal c-o să am. 

leşi. Bill nu îl mai văzu niciodată. 


3 


Şi iată-l acum, urmărindu-şi bărcuţa pe partea stângă a 
Witcham Street. Alerga repede, dar apa curgea şi mai 
repede, iar mica ambarcaţiune nu se lăsa întrecută. Auzi un 
vuiet profund şi văzu că, la aproape cincizeci de metri mai 
în josul pantei, torentul din rigolă se prăvălea într-o gură de 
canal rămasă deschisă. Era un semicerc prelung şi 
întunecos tăiat în bordură şi, sub ochii lui George, o 
creangă desfrunzită, cu coaja neagră şi lucioasă ca o piele 


de focă, se năpusti în abisul canalului. Stătu agăţată un 
moment pe margine, după care lunecă înăuntru. Într-acolo 
se îndrepta şi barca. 

— Oh, căca-m-aş în sus! exclamă speriat. 

Începu să alerge şi mai iute şi, preţ de-o clipă, crezu că 
va prinde barca. Apoi un picior îi alunecă şi căzu pe burtă, 
julindu-şi un genunchi şi ţipând de durere. Din noua sa 
perspectivă, de la nivelul solului, îşi privi bărcuţa răsucindu- 
se de două ori pe loc, prinsă pentru o clipă într-un alt 
vârtej, şi apoi dispărând. 

— Căca-m-aş în sus! răcni George iarăşi şi dădu cu 
pumnul în asfalt. 

Îl duru şi asta, şi începu să plângă. Ce mod prostesc de a- 
şi pierde barca! 

Se ridică şi se apropie de canal. Îngenunche şi privi 
înăuntru. Apa scotea un zgomot jilav, reverberat, şiroind în 
beznă. Era un sunet înfricoşător. Îi amintea de... 

— În! 

Exclamaţia ţâşni din el ca trasă cu o sfoară, şi băiatul sări 
înapoi. 

înăuntru erau nişte ochi galbeni: acel fel de ochi pe care 
şi-i imaginase, dar niciodată nu-i văzuse de fapt în pivniţă. E 
un animal - gânduri incoerente i se rostogoleau prin minte 
- asta-i tot, vreun animal, poate o pisică. A căzut şi a rămas 
blocată acolo... 

Oricum, era gata s-o ia la fugă - avea să fugă peste o 
secundă, două, după ce comutatorul mental va fi trecut de 
şocul pe care i-l provocaseră acei doi ochi galbeni şi 
strălucitori.  Simţea sub degete suprafaţa aspră a 
caldarâmului şi pânza subţire de apă rece curgând în jurul 
lor. Se văzu pe sine ridicându-se şi păşind îndărăt, şi acela a 
fost momentul când un glas - un glas limpede şi chiar plăcut 
- i se adresă din gura de canal. 

— Salut, Georgie, spuse glasul. 

George clipi din ochi şi se mai uită o dată. Abia dacă îi 
venea să creadă ceea ce vedea; era ca un personaj dintr-o 


poveste născocită sau dintr-un film unde ştii că animalele 
vor vorbi şi vor dansa. Dacă ar fi avut cu zece ani mai mult, 
nu şi-ar fi crezut ochilor. Dar nu avea şaisprezece ani. Avea 
doar şase. 

În canal era un clovn. Lumina dinăuntru, departe de a fi 
grozavă, era suficientă ca George Denbrough să îşi dea 
seama că nu era vorba de o plăsmuire a imaginaţiei sale. 
Acolo jos se afla un clovn, aidoma unuia de la circ sau de la 
TV. De fapt arăta ca o corcitură între Bozo şi Clarabell, un 
personaj care vorbea, în emisiunea Howdy Doody de 
sâmbătă dimineaţa, sunând din claxonul lui (sau al ei? - 

George nu fusese niciodată sigur de genul personajului) - 
Buffalo Bob era singurul din lume care să poată înţelege ce 
spunea Clarabell, şi asta întotdeauna îl făcea pe George să 
se tăvălească de râs. Chipul clovnului din canal era alb, 
avea smocuri comice de păr roşu de o parte şi de alta a 
capului său chel, iar gura îi era pictată într-un zâmbet 
lăbărţat, de paiaţă. Dacă George ar fi fost cetăţeanul unor 
vremuri de mai târziu, cu siguranţă că s-ar fi gândit mai 
întâi la Ronald McDonald, nu la Bozo sau Clarabell. 

Clovnul ţinea într-o mână un ciorchine de baloane 
multicolore, ca nişte fructe bogate şi pârguite. În cealaltă 
mână avea bărcuţa de hârtie a lui George. 

— Îţi vrei barca, Georgie? zâmbi clovnul. 

George zâmbi la rândul său. Nu avea ce face; era acel 
gen de surâs căruia pur şi simplu trebuie să îi răspunzi. 

— Normal c-o vreau. 

Clovnul râse: 

— „Normal c-o vreau.” Sună bine! Sună foarte bine! Da' 
de-un balon ce-ai zice? 

— Păi... normal! 

Întinse mâna... apoi o trase înapoi cu părere de rău. 

— N-am voie să primesc nimic de la străini. Aşa a zis 
tăticul. 

— Foarte înţelept, tăticul tău, replică zâmbind clovnul din 
canal. 


Cum am putut să mă gândesc că are ochii galbeni? se 
minună George. Erau de un albastru strălucitor şi jucăuş - 
culoarea ochilor mamei şi ai lui Bill. 

— Foarte înţelept, într-adevăr. Prin urmare, să mă 
prezint. Eu, Georgie, sunt domnul Bob Gray, cunoscut şi ca 
Pennywise Clovnul Dansator. Pennywise, ţi-l prezint pe 
George Denbrough. George, ţi-l prezint pe Pennywise. lar 
acum, ne cunoaştem. Nu mai sunt un străin pentru tine, şi 
nici tu nu mai eşti străin pentru mine. Coo-rect? 

George chicoti: 

— Aşa s-ar zice. 

Întinse iarăşi mâna... Şi iarăşi şi-o retrase. 

— Cum ai ajuns acolo jos? 

— Pur şi simplu m-a suuuflat furtuna, spuse Pennywise 
Clovnul Dansator. A luat pe sus tot circul. Simţi mirosul de 
circ, Georgie? 

George se aplecă spre el. Deodată, simţi miros de alune! 
Alune prâjite, fierbinţi! Şi oţet! Oţet alb, pe care ţi-l torni pe 
cartofii prăjiţi, printr-o găurică făcută în capac! Simţea 
miros de vată de zahăr şi gogoşi fierte în ulei, şi izul slab, 
dar înţepător al baligii de animale sălbatice. Simţea aroma 
veselă a rumeguşului de pe aleea centrală. Şi totuşi... 

Şi totuşi, de sub toate acestea persista mirosul de 
inundație, de frunze mucegăite şi de umbre întunecate. 
Miros umed şi stricat. Miros de beci. 

Însă celelalte mirosuri erau mai puternice. 

— Pe bune că-l simt, spuse el în sfârşit. 

— Îţi vrei barca, Georgie? întrebă Pennywise. Mă repet 
doar pentru că nu pari prea dornic s-o capeţi înapoi. 

O ridică, surâzând. Purta un costum larg de mătase cu 
nasturi mari, portocalii. O cravată sclipitoare, albastru- 
electric, îi fâlfâia pe piept, iar în mâini avea mănuşi albe 
uriaşe, în genul celor pe care le poartă întotdeauna Mickey 
Mouse şi Donald Duck. 

— Da, normal, răspunse George, privind în canal. 

— Şi un balon? Am verzi şi roşii, galbene şi albastre... 


— Şi zboară? 

— Dacă zboară? se lăţi rânjetul clovnului. Oh, da, sigur că 
da. Zboară! Plutesc! Şi mai am şi vată de zahăr... 

George întinse mâna. 

Clovnul îl înşfăcă de braţ. 

Şi George observă cum chipul clovnului se transformă. 

Ceea ce văzu atunci era destul de cumplit pentru ca cele 
mai rele închipuiri despre făptura din beci să arate ca nişte 
dulci vise; ceea ce văzu îi distruse minţile printr-o singură 
lovitură de gheară. 

— Plutesc! croncăni arătarea din canal cu un glas 
încleiat. 

Ţinea braţul lui George în strânsoarea sa viermănoasă, 
trăgându-l pe băiat spre bezna aceea fioroasă, unde apa 
şiroia, şi vuia, şi urla, pe când îşi purta spre mare 
încărcătura de rămăşiţe ale furtunii. George se încordă, 
dând capul pe spate dinaintea acelui neant final, şi începu 
să zbiere în ploaie, să zbiere înnebunit spre cerul alb al 
toamnei ce se arcuia peste Derry în ziua aceea din 
octombrie 1957. 'Ţipetele îi erau ascuţite şi pătrunzătoare, 
şi pe toată lungimea Witcham Street oamenii ieşiră la 
ferestre sau dădură buzna pe verande. 

— Plutesc, horcăi glasul, plutesc, Georgie, şi, când ai să fii 
aici jos, cu mine, vei pluti şi tu... 

Umărul lui George se înfipse în cimentul bordurii, iar 
Dave Gardener, care în ziua aceea nu se dusese la serviciu, 
la The Shoehoat, din cauza furtunii, nu văzu decât un 
băieţel cu pelerină galbenă, un băieţel care zbiera şi se 
zvârcolea în rigolă, cu apa noroioasă şiroindu-i peste faţă şi 
prefăcându-i urletele în bolboroseli. 

— "Tot ce-i aici jos pluteşte, şopti glasul acela sardonic şi 
putrezit, şi deodată se auzi un pârâit, un fulger orbitor de 
agonie, iar George Denbrough nu mai ştiu nimic. 

Dave Gardener ajunse acolo primul şi, deşi sosi la numai 
patruzeci şi cinci de secunde după primul țipăt, George 
Denbrough era deja mort. Gardener îl apucă de spatele 


pelerinei, îl trase în stradă... Şi începu să urle când trupul 
lui George i se răsuci în mâini. Partea stângă a pelerinei se 
colorase acum într-un roşu-aprins. Sângele curgea în canal 
din gaura zdrenţuită unde se aflase braţul stâng. Ciotul 
osului, oribil de alb, ieşea prin țesuturile sfâşiate. 

Ochii băiatului priveau larg deschişi spre cerul nepăsător 
şi, în timp ce Dave pleca împleticit spre ceilalţi, care soseau 
deja alergând de-a valma, începură să se umple cu apă de 
ploaie. 


4 


Undeva dedesubt, în canalul ce se umpluse aproape la 
limită cu apă („n-avea cum să fie cineva acolo”, urma să 
exclame mai târziu şeriful comitatului către un reporter de 
la News, cu o atât de mare furie reţinută, încât părea 
aproape de agonie; „Hercule însuşi ar fi fost măturat de 
forţa curentului”), bărcuţa din hârtie de ziar a lui George 
gonea înainte prin spaţii întunecate şi culoare lungi de 
beton, în care şuvoaiele urlau şi răsunau. Un răstimp, 
naviga alături de o găină moartă ce plutea ţinându-şi 
ghearele gălbui, ca de reptilă, aţintite spre tavanul 
picurând; apoi, la o oarecare intersecţie, în zona de est a 
oraşului, pasărea fu absorbită la stânga, în vreme ce barca 
lui George îşi continuă cursa drept înainte. 

După o oră, în timp ce mamei lui George i se dădeau 
sedative în camera de urgenţă a Spitalului Municipal Derry, 
iar Bill Bâlbâitul stătea în pat, năucit, livid şi tăcut, 
ascultându-şi tatăl ce suspina răguşit în salonul unde mama 
sa tocmai cântase Fur Elise când ieşise George din casă, 
barca o zbughi printr-o crăpătură de asfalt, precum un 
glonţ ieşind pe gura ţevii unei puşti, şi cobori în viteză, până 
ajunse într-un torent fără nume. Când ajunse la râul 
Penobscot, umflat şi clocotitor, peste încă douăzeci de 
minute, primele petice albastre apărură pe cerul de 
deasupra. Furtuna se sfârşise. 


Bărcuţa sălta, se legăna şi, din când în când, lua apă, dar 
nu se scufunda; cei doi fraţi o impermeabilizaseră bine. Nu 
ştiu unde a acostat în cele din urmă; poate o fi ajuns la 
mare şi navighează acolo pe vecie, ca o luntre vrăjită dintr- 
un basm. Tot ce ştiu e că încă mai plutea şi încă mai gonea 
pe spinarea potopului când a trecut de graniţele oraşului 
Derry, Maine, ieşind astfel din povestea noastră pentru 
totdeauna. 


Capitolul 2 
După festival (1984) 


1 


Motivul pentru care Adrian purta pălăria, avea să le 
spună ulterior poliţiştilor prietenul său, suspinând, era 
acela că o câştigase la standul „Aruncă până câştigi”, la 
bâlciul din Bassey Park, doar cu şase zile înainte de a muri. 
Era mândru de ea. 

— O purta pentru că iubea orăşelul ăsta căcăcios! ţipă în 
faţă poliţiştilor prietenul său, Don Hagarty. 

— Haide, haide - nu-i nevoie să foloseşti cuvinte dintr- 
astea, îl repezi sergentul Harold Gardener pe Hagarty. 
Harold Gardener era unul dintre cei patru fii ai lui Dave 
Gardener. În ziua când tatăl său descoperise trupul 
neînsufleţit, cu un singur braţ, al lui George Denbrough, 
Harold Gardener avea cinci ani. Astăzi, după aproape 
douăzeci şi şapte de ani, avea treizeci şi doi şi începea să 
chelească. Harold Gardener înţelegea realitatea tristeţii şi 
durerii lui Don Hagarty şi, în acelaşi timp, o găsea imposibil 
de luat în serios. Bărbatul acela - dacă binevoiai să-l 
numeşti bărbat - folosea ruj şi pantaloni de satin atât de 
strâmţi, încât aproape că îi puteai număra creţurile de pe 
testicule. Durere sau nu, tristeţe sau nu, la urma urmei 
tânărul acesta nu era decât un simplu poponar. La fel ca 
prietenul său, răposatul Adrian Mellon. 

— Hai să reluăm toată povestea, propuse Jeffrey Reeves, 
colegul lui Harold. Voi doi aţi ieşit de la barul Falcon şi v-aţi 
îndreptat spre Canal. Şi pe urmă? 

— De câte ori trebuie să v-o spun, idioţilor? continuă să 
răcnească Hagarty. L-au omorât! L-au împins peste 
balustradă! Doar ca să-şi dovedească încă o dată muşchii şi 
coaiele de masculi feroce. 

Şi izbucni în plâns. 


— Hai încă o dată, repetă răbdător Reeves. Aţi ieşit de la 
Falcon. Şi pe urmă? 


2 


Într-o cameră de interogatoriu, aflată imediat alături pe 
acelaşi culoar, doi poliţişti din Derry discutau cu Steve 
Dubay, în vârstă de şaptesprezece ani; în biroul de 
autentificări de la etaj, alţi doi îl chestionau pe John Webby 
Garton, de optsprezece ani; iar în biroul şefului poliţiei, la 
etajul cinci, şeful Andrew Rademacher şi procurorul adjunct 
Tom  Boutillier îl interogau pe Christopher Unwin, de 
cincisprezece ani. În blugi decoloraţi, tricou soios şi cizme 
inginereşti butucănoase, Unwin se smiorcăia. Rademacher 
şi Boutillier îl aleseseră pentru că, pe bună dreptate, 
simţiseră că el reprezenta veriga slabă a lanţului. 

— Hai să mai vedem o dată, spuse Boutillier în acest 
birou, exact în timp ce Jeffrey Reeves spunea acelaşi lucru 
cu două etaje mai jos. 

— N-am vrut să-l omorâm, bâigui Unwin. Pălăria era 
toată chestia. Nu ne venea să credem că încă mai purta 
pălăria după ce, înţelegeţi, după ce spusese Webby prima 
oară. Şi cred că voiam să-l speriem. 

— Pentru ceea ce-a spus, interveni şeful Rademacher. 


— Da. 
— Lui John Garton, în după-amiaza zilei de 
şaptesprezece. 


— Da, lui Webby, izbucni Unwin de-a binelea în lacrimi. 
Da' am încercat să-l salvăm când am văzut c-a dat de 
belea... Cel puţin eu şi Stevie Dubay am... n-am vrut să-l 
omorâm! 

— Haide, Chris, nu mai mânca atât căcat, spuse Boutillier. 
L-aţi aruncat pe micuțul curist în Canal. 

— Da, dar... 

— Iar voi trei aţi venit să mărturisiţi frumos treaba. Şefu' 
Rademacher şi cu mine apreciem asta, nu-i aşa, Andy? 


— Ba bine că nu. Eşti un om de ispravă dacă recunoşti ce- 
ai făcut, Chris. 

— Aşa că încetează să mai faci laba şi nu ne mai duce de 
nas. Aţi vrut să-l aruncaţi din clipa în care i-aţi văzut, pe el 
şi pe iubitul lui, ieşind de la „Falcon”, nu-i aşa? 

— Nu! protestă vehement Chris Unwin. 

Boutillier scoase din buzunarul cămăşii un pachet de 
Marlboro şi îşi vâri o ţigară în colţul gurii. Îi întinse pachetul 
lui Unwin: 

— Vrei? 

Unwin acceptă. Boutillier se văzu nevoit să fugărească 
vârful ţigării cu un chibrit până reuşi să îl aprindă. Gura lui 
Unwin tremura îngrozitor de tare. 

— Dar când aţi văzut că purta pălăria? întrebă 
Rademacher. 

Unwin inhală adânc, înclină capul, şi părul slinos îi căzu 
în ochi; expiră fumul pe nasu-i presărat cu puncte negre. 

— Mhm... făcu el, aproape prea încet ca să poată fi auzit. 

Boutillier se aplecă înainte, cu ochii săi căprui lucind. 
Expresia întipărită pe chip era aceea a unui animal de 
pradă, însă glasu-i era blând: 

— Ce, Chris? 

— Am zis că da. Aşa cred. Să-l aruncăm. Da' nu să-l şi 
omorâm. 

Ridică spre ei o privire înnebunită, nefericită, şi totuşi 
incapabilă să înţeleagă uluitoarele schimbări ce avuseseră 
loc în viaţa lui de când plecase de acasă ca să ia parte la 
ultima noapte a Festivalului Zilelor Canalului Derry, 
împreună cu doi amici, la ora şapte treizeci cu o seară 
înainte. 

— Nu ca să-l omorâm! repetă. Şi tipul ăla de sub pod... 
Eu tot nu ştiu cine era ăla! 

— Asta ce tip mai era? întrebă Rademacher, dar fără prea 
mare interes. 

Mai auziseră partea asta şi înainte, şi niciunul dintre ei n- 
o credea - mai devreme sau mai târziu, cei acuzaţi de crimă 


aproape întotdeauna îl scot din mânecă pe misteriosul 
„celălalt tip”. Boutillier îi dăduse chiar şi un nume acestui 
obicei: îi spunea „Sindromul omului cu un singur braţ”, 
după serialul ăla vechi de la TV, Evadatul. 

— Tipul în costum de clovn, spuse Chris Unwin şi se 
înfioră. Tipul cu baloanele. 


3 


Majoritatea locuitorilor din Derry au fost de comun acord 
cu faptul că Festivalul Zilelor Canalului, desfăşurat între 15 
şi 21 iulie, a avut mare succes; a fost o treabă pe cinste 
pentru moralul, imaginea... şi albumul cu amintiri ale 
oraşului. Săptămâna festivalului era fixată pentru a 
sărbători o sută de ani de la deschiderea Canalului ce 
străbătea centrul oraşului. Canalul fusese acela care 
asigurase oraşului Derry dezvoltarea înfloritoare a 
comerţului cu cherestea între anii 1884 şi 1910; tot Canalul 
se afla la originea anilor de avânt economic al oraşului 
Derry. 

Localitatea fusese dichisită de la est la vest şi de la nord 
la sud. Gropi despre care unii locuitori jurau că nu fuseseră 
cârpite de mai bine de zece ani erau frumos astupate şi 
nivelate. Clădirile oraşului erau refurniruite pe dinăuntru şi 
proaspăt zugrăvite pe dinafară. Cele mai scandaloase 
inscripţii din Bassey Park - multe dintre ele declaraţii 
vehemente împotriva pederaştilor: „MOARIE LA TOŢI 
POPONARII” sau „SIDA E DE LA DUMNEZEU, CURIŞIII 
IADULUI!!!” - au fost răzuite de pe băncile şi pereţii din 
lemn ai micului pod peste Canal, cunoscut sub numele de 
Puntea săruturilor. 

În centru, în trei depozite goale, fusese amenajat un 
Muzeu al Zilelor Canalului, umplut cu exponate de câtre 
Michael Hanlon, bibliotecar local şi istoric amator. Cele mai 
vechi familii ale oraşului îşi împrumutară pe gratis comorile 
aproape nepreţuite, iar pe durata de o săptămână a 


festivalului aproape patruzeci de mii de vizitatori plătiră 
fiecare câte un sfert de dolar ca să se uite la meniurile de la 
sfârşitul secolului trecut, la securile şi joagărele dulgherilor 
din 1880, la jucăriile copiilor din 1920 şi la peste două mii 
de fotografii şi nouă bobine de peliculă prezentând viaţa din 
Derry aşa cum fusese ea în ultima sută de ani. 

Muzeul era sponsorizat de Societatea Doamnelor din 
Derry, care a respins unele exponate propuse de Hanlon (ca 
de pildă faimosul scaun de prostituate din anii treizeci) şi 
fotografii (cum ar fi cele ale bandei Bradley după celebrul 
schimb de focuri). Dar toată lumea căzu de acord că a fost 
un mare succes şi, oricum, nimeni nu dorea cu adevărat să 
vadă vechiturile alea înspăimântătoare. Era cu atât mai 
bine să se accentueze latura pozitivă şi să se elimine cea 
negativă, după cum spunea vechiul cântec. 

În Derry Park fusese ridicat un cort uriaş şi vărgat cu 
răcoritoare, iar orchestra cânta în fiecare noapte, iar în 
Bassey Park se ţinea un carnaval cu scene din cele mai mari 
spectacole ale lui Smokey şi cu jocuri organizate de orăşeni. 
Un tramvai special dădea ocol cartierelor istorice ale 
oraşului din oră în oră, având capătul de linie cam în acest 
loc simpatic, strident şi bătător la ochi, ce-i drept, care te 
lăsa fără o leţcaie în buzunare. 

Aici câştigase Adrian Mellon pălăria care avea să-i aducă 
moartea, jobenul de hârtie cu floarea şi panglica pe care 
scria „| % DERRY”! 


4 


— Sunt obosit, spuse John Webby Garton. 

Asemenea celor doi prieteni ai săi, era în mod inconştient 
îmbrăcat cu haine ce imitau vestimentația lui Bruce 
Springsteen, deşi, dacă îl întrebai, probabil că l-ar fi numit 
pe Springsteen o borâtură sau un leşinat, profesându-şi în 
schimb admiraţia pentru grupuri „marfă” de heavy-metal, 
cum ar fi Def Leppard, Twisted Sister sau Judas Priest. 


Mânecile tricoului său albastru îi erau smulse, lăsând să se 
vadă braţele musculoase. Părul des şi castaniu îi cădea 
peste un ochi - semănând, astfel, mai mult cu John Cougar 
Mellencamp decât cu Springsteen. Pe braţe avea tatuaje 
albastre - simboluri criptice desenate parcă de mâna 
neîndemânatică a unui copil. 

— Nu vreau să mai vorbesc. 

— Spune-ne numai despre după-amiaza de marţi la bâlci, 
îi ceru Paul Hughes. 

Hughes era istovit, şocat şi scârbit de toată afacerea 
aceea sordidă. Se gândea iar şi iar că era ca şi cum Zilele 
Canalului Derry s-ar fi încheiat cu un eveniment despre 
care toată lumea ştiuse cumva, dar nimeni nu îndrăznise să 
îl înscrie în programul zilnic al evenimentelor. Dacă ar fi 
făcut-o, acesta ar fi arătat astfel: 


Sâmbăta, 09.00 după-amiaza: Concert final prezentat de 
formaţia Liceului Derry şi de Melomanii frizeriei. 

Sâmbătă, 10.00 după-amiaza: Mare spectacol de artificii. 

Sâmbătă, 10.35 după-amiaza: încheierea oficială a Zilelor 
Canalului prin sacrificiul ritual al lui Adrian Mellon. 


— Mă fut în el de bâlci, replică Webby. 

— Numai ce i-ai zis lui Mellon şi ce ţi-a zis el ţie. 

— Oh, Hristoase, îşi dădu Webby ochii peste cap. 

— Ei, haide, Webby, interveni colegul lui Hughes. 

Webby Garton îşi mai rostogoli o dată ochii în orbite şi o 
luă de la început. 


5 


Garton îi văzu pe amândoi, pe Mellon şi pe Hagarty, 
mergând cu pas afectat, ţinându-se de talie şi chicotind ca 
două fofoloance. În primul moment chiar crezu că erau 
două fete. Apoi îl recunoscu pe Mellon, care îi fusese arătat 
dinainte. Pe când îi privea, îl văzu pe Mellon întorcându-se 
spre Hagarty... Şi se sărutară scurt. 


— Băi, frate, îmi vine să borăsc! exclamă Webby, 
dezgustat. 

Chris Unwin şi Steve Dubay erau cu el. Când Webby 
arătă spre Mellon, Steve Dubay spuse că, din câte ştia el, 
celălalt curist se numea Don-cutare şi că luase odată un 
puşti de la Liceul Derry care făcea autostopul, încercând 
apoi să se pună puţin cu mătărânga pe el. 

Mellon şi Hagarty începură să avanseze spre cei trei 
băieţi, îndepărtându-se de „Aruncă până câştigi”, către 
ieşirea carnavalului. Ulterior, Webby Garton avea să le 
spună ofiţerilor Hughes şi Conley că „mândria civică” îi 
fusese lezată văzând un poponar futăcios cu o pălărie pe 
care scria „| % DERRY!” Era o prostioară pălăria aia - 
imitație de hârtie a unui joben cu o floare mare ieşindu-i din 
vârf şi bâţâindu-se în toate părţile. Se părea că pălăria 
aceea neghioabă lezase şi mai mult mândria civică a lui 
Webby. 

Când Mellon şi Hagarty trecură prin dreptul lor, ţinându- 
se pe după mijloc, Webby Garton strigă: 

— Ar trebui să te pun să-nghiţi pălăria aia, banditu' 
curului! 

Mellon se întoarse spre Garton, clipi cochet din gene şi 
spuse: 

— Dacă vrei ceva de mâncare, scumpete, pot găsi ceva 
mult mai gustos decât pălăria mea. 

În acest moment, Webby Garton hotărî că îi va rearanja 
chipul poponarului. În geografia feţei lui Mellon aveau să 
răsară munţi, iar continentele vor poposi în derivă. Nimeni 
nu-i făcea lui apropouri să sugă pixu'. Nimeni. 

Porni spre Mellon. Prietenul acestuia, Hagarty, alarmat, 
încercă să-l tragă pe Mellon de acolo, dar individul rămase 
pe loc, zâmbitor. Garton avea să le spună ofiţerilor Hughes 
şi Conley că era absolut sigur că Mellon se torpilase cu 
ceva. Aşa şi era, confirmă Hagarty când ideea îi fu sugerată 
de către ofiţerii Gardener şi Reeves. Se torpilase cu două 
gogoşi unse cu miere, în carnaval, cât fusese ziua de lungă. 


Prin urmare, nu avusese capacitatea de a recunoaşte reala 
ameninţare pe care o reprezenta Webby Garton. 

— Dar aşa era Adrian, spuse Don, ştergându-şi ochii cu 
un şerveţel şi întinzând machiajul cu sclipici pe care-l purta. 

N-avea prea multă minte. Se număra printre proştii ăia 
care chiar cred că treburile o să iasă bine. 

Ar fi putut să o păţească rău, atunci şi acolo, dacă Garton 
nu simţea că îl bate cineva pe umăr. Era un baston de 
cauciuc, iar când întoarse capul îl descoperi pe sergentul 
Frank Machen, alt membru al înaltei societăţi din Derry. 

— Las-o baltă, puştiulică, îi spuse Machen lui Garton. 
Vezi-ţi de-ale tale şi lasă-i pe băieţeii ăştia veseli în pace. 
Du-te şi te distrează! 

— Ai auzit cum mi-a zis? se aprinse Garton. 

Acum i se alăturaseră Unwin şi Dubay - amândoi, 
mirosind beleaua, încercau să-l zorească pe Garton pe alee, 
dar acesta se smulse din mâinile lor. Ar fi sărit cu pumnii pe 
ei dacă mai insistau. 

Masculinitatea lui suferise o insultă ce nu putea rămâne 
cu niciun chip nerăzbunată. Nimeni nu-i spunea lui să sugă 
pixu' Nimeni. 

— Nu cred că ţi-a zis nicicum, replică Machen. Şi mi se 
pare că tu i-ai vorbit primul. Acum mişcă, fiule, n-am chef să 
fiu nevoit să ţi-o mai spun o dată. 

— M-a făcut poponar! 

— Şi ce, ţi-e teamă că aşa o fi? întrebă Machen, părând 
sincer interesat, iar pe Garton îl năpădi o roşeaţă închisă şi 
urâtă. 

În timpul acestui schimb de replici, Hagarty încercase cu 
disperare crescândă să îl scoată pe Adrian Mellon din 
scenă. Acum, în sfârşit, Mellon se îndură să plece. 

— Tai-tai, iubire! salută el obraznic peste umăr. 

— Gura, cur-de-zahăr, spuse Machen. Cară-te de-aici! 

Garton dădu să sară asupra lui Mellon, dar Machen îl 
prinse. 


— Pot să te bag la zdup, amice, îl preveni el. Şi, după cum 
te porţi, nici n-ar fi o idee prea rea. 

— Data viitoare când te prind ai s-o păţeşti! mugi Garton 
în urma perechii ce se îndepărta, şi câteva capete se 
întoarseră spre el. Şi dacă mai ţii în cap pălăria aia, te- 
omor! Oraşu' ăsta n-are nevoie de fătălăi ca tine! 

Fără să se întoarcă, Mellon îşi flutură degetele mâinii 
stângi - avea unghiile lăcuite în culoarea cireşei - şi se 
îndepărtă unduindu-şi mai tare şoldurile. Garton se năpusti 
iar. 

— Încă un cuvânt sau o mişcare şi la răcoare cu tine, 
spuse blând Machen. Ai încredere-n ce-ţi spun, băiete, 
fiindcă vreau să spun exact ce auzi că spun. 

— Haide, Webby, îl chemă neliniştit Chris Unwin. 
Calmează-te! 

— Îţi plac tipii de soiul ăla? îl întrebă Webby pe Machen, 
ignorându-i complet pe Chris şi Steve. Mmm? 

— Dacă-i vorba de curişori, n-am nicio părere, răspunse 
Machen. Ce-mi place mie e liniştea şi ordinea, iar tu acum 
tulburi exact ce-mi place mie, băi moacă-de-pizza. Vrei să 
dai de bucluc? Asta vrei? 

— Hai, Webby, interveni calm şi Steve Dubay. Hai să luăm 
nişte cârnaţi. 

Webby se duse cu ei, îndreptându-şi cămaşa cu mişcări 
nervoase şi dându-şi părul din ochi. Machen, care avea să 
dea şi el o declaraţie în dimineaţa următoare morţii lui 
Adrian Mellon, spuse: Ultimul lucru pe care l-am auzit 
zicându-l în timp ce o lua din loc cu amicii lui a fost: „Data 
viitoare o s-o pățească nasol” 


6 


— Vă rog, trebuie să vorbesc cu maică-mea, spuse pentru 
a treia oară Steve Dubay. Trebuie să-i spun să-l înmoaie pe 
taică-meu vitreg, altfel o s-o iau pe coajă al dracu' de tot 
când ajung acasă. 


— Nu durează mult, îi spuse sergentul Charles Avarino. 

Atât Avarino, cât şi colegul său, Barney Morrison, ştiau că 
Steve nu va dormi acasă în noaptea aceea şi poate nici în 
multe alte nopţi de atunci încolo. Băiatul nu părea să îşi dea 
seama exact de câte probleme îi va face cheful acela, iar 
Avarino nu avea să fie surprins aflând, mai târziu, că Dubay 
se lăsase de şcoală la şaisprezece ani. Pe vremea aceea încă 
mai învăţa la Gimnaziul Water Street. Coeficientul său de 
inteligenţă era 68, conform testului Wechsler căruia îi 
fusese supus în timpul unuia dintre cele trei sejururi pe 
care le făcuse prin clasa a şaptea. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat când l-ai văzut pe Mellon 
ieşind de la „Falcon”, îl invită Morrison. 

— Nu, dom'le, prefer să nu vă zic asta. 

— Ei, şi de ce nu? întrebă Avarino. 

— Păi deja poate am vorbit prea mult. 

— Ai venit aici ca să vorbeşti, replică Avarino. Nu-i aşa? 

— Păi... mda... da... 

— Ascultă, spuse prietenos Morrison, aşezându-se lângă 
Dubay şi împingându-i o ţigară. Crezi că mie şi lui Chick, 
colegul meu, aici de faţă, ne plac poponarii? 

— Nu ştiu... 

— Arătăm noi a poponari? 

— Nu, da... 

— Suntem prietenii tăi, Steve băiatule, declară solemn 
Morrison. Şi, crede-mă, chiar acum tu, şi Chris, şi Webby 
aveţi nevoie de toţi prietenii pe care-i puteţi găsi. Fiindcă 
mâine toate inimile frânte din oraşul ăsta au să urle după 
sângele vostru. 

Steve Dubay păru vag alarmat. Avarino, care aproape 
putea citi în mintea îngustă şi colcăitoare a lăţosului ăluia, 
bănuia că iar se gândeşte la taică-său vitreg. Şi, deşi 
Avarino nu avea nicio simpatie pentru micuța comunitate 
pederastă din Derry - ca orice alt poliţist activ, tare s-ar mai 
fi bucurat să vadă barul Falcon închis pe veci -, i-ar fi făcut 
mare plăcere să îl conducă el însuşi pe Dubay acasă. De 


fapt ar fi fost încântat să îl ţină pe Dubay de braţe în timp ce 
taică-său vitreg bătea la căcănarul ăla ca la fasole. Lui 
Avarino nu-i plăceau fătălăii, dar asta nu însemna că era de 
părere că ar fi trebuit să fie torturați şi ucişi. Mellon fusese 
bătut în mod bestial. Când îl scoseseră de sub podul de 
peste Canal, avea ochii deschişi, bulbucaţi de groază. lar 
tipul din faţa lui nu avea nici cea mai vagă idee la ce anume 
contribuise. 

— N-am vrut să-i facem niciun rău, repetă Steve. 

Era atitudinea lui defensivă când devenea fie şi doar 
puţin derutat. 

— De-asta şi trebuie să joci pe faţă cu noi, spuse sincer 
Avarino. Scoate la lumină faptele reale ale problemei şi 
poate că n-o să se lase cu tărăboi. N-am dreptate, Barney? 

— Ba bine că nu, încuviinţă Morrison. 

— Hai înc-o dată, ce zici? încercă să-l convingă Avarino pe 
un ton plin de blândeţe prefăcută. 

— Păi... făcu Steve, după care, încet, începu să 
vorbească. 


7 


Când s-a deschis localul Falcon, în 1973, Elmer Curtie 
crezuse că va avea o clientelă constând mai mult din 
pasageri de autobuz - autogara de alături deservea trei linii 
diferite: Trailways, Greyhound şi Arcostook County. Ceea ce 
i-a scăpat din vedere a fost faptul că cei mai mulţi pasageri 
de autobuz sunt femei cu copii mici după ele. O mare parte 
dintre ceilalţi îşi ţineau sticlele în pungi maro şi nici măcar 
nu coborau vreun moment din maşină. Cei care o făceau 
erau, de obicei, soldaţi sau marinari care voiau nu mai mult 
decât o bere, două, la botul calului - nu prea aveai timp de 
chiolhanuri pe durata unei opriri de zece minute. 

Curtie începuse să îşi dea seama de unele asemenea 
adevăruri prin 1977, dar de acum era prea târziu: intrase 
până la gât în datorii şi nu vedea nicio cale de a ieşi din 


hazna. Ideea de a da foc localului ca să pună mâna pe 
asigurare îi trecuse prin minte, dar, în afară de cazul în 
care ar fi tocmit un profesionist să-l pârjolească, bănuia că 
ar fi prins... Şi oricum nu avea habar pe unde se-nvârteau 
incendiatorii de meserie. 

În luna februarie a acelui an a hotărât să îi mai lase un 
răgaz până la 4 Iulie. Dacă nici atunci treaba nu dădea 
semne că ar fi urmat să se schimbe, avea pur şi simplu să 
iasă pe uşă, să se urce într-un autobuz şi să vadă cum arăta 
Florida. 

Dar, în următoarele cinci luni, un soi de prosperitate 
uluitor de liniştită s-a pogorât peste bar, care pe dinăuntru 
era zugrăvit în negru cu auriu şi decorat cu păsări împăiate 
(fratele lui Elmer Curtie avusese această pasiune şi se 
specializase în păsări, iar Elmer le moştenise pe toate la 
moartea acestuia). Dintr-o dată, în loc să vândă şaizeci de 
beri şi să toarne peste douăzeci de tării pe seară, Elmer s-a 
pomenit că vinde optzeci de beri şi că toarnă o sută de 
tării... O sută douăzeci... uneori chiar o sută şaizeci. 

Clientela era tânără, politicoasă, aproape în exclusivitate 
masculină. Mulţi se îmbrăcau scandalos, dar acelea erau 
vremuri când ţinuta scandaloasă era considerată aproape 
normală, iar Elmer Curtie nu şi-a dat seama că muşteriii săi 
erau aproape în totalitate homosexuali, până prin 19861. 
Dacă cetăţenii din Derry l-ar fi auzit spunând aşa ceva, ar fi 
râs, declarând că Elmer Curtie crede, fără doar şi poate, că 
sunt născuţi cu toţii ieri, alaltăieri - dar această aserţiune 
era întru totul adevărată. Aidoma bărbatului pe care îl 
înşală nevasta, el a fost practic ultimul care s-o ştie... Iar, la 
vremea când a aflat, nici nu-i mai păsa. Barul scotea bani, 
şi, cu toate că în Derry mai existau patru baruri cu profit 
bunicel, „Falcon” era singurul unde clienţii irascibili nu 
demolau cu regularitate întregul local. Pe de o parte, nu 
existau femei pentru care să se bată, iar pe de alta, bărbaţii 
aceia, poponari sau nu, păreau să fi deprins un secret de a 


se înțelege între ei, secret pe care omologii lor 
heterosexuali nu îl cunoşteau. 

O dată ce devenise conştient de preferința sexuală a 
celor care îi frecventau localul, lui Elmer a început să i se 
pară că aude pretutindeni poveşti sinistre despre „Falcon” - 
poveştile astea circulau de ani de zile, dar până în 61 
Curtie pur şi simplu nu le auzise. Cei mai entuziaşti 
povestitori ai acestor istorii, ajunse el să îşi dea seama, erau 
indivizi care nu s-ar fi lăsat târâţi în „Falcon” nici cu 
arcanul, de frică să nu o încaseze zdravăn. Totuşi, păreau să 
deţină informaţii de tot felul. 

Conform povestirilor, puteai intra acolo în orice seară ca 
să vezi bărbaţi dansând, frecându-şi sculele unul de altul, 
drept în mijlocul ringului de dans; bărbaţi luându-şi limba-n 
gură unul altuia la bar; bărbaţi masturbându-se reciproc în 
toalete. Se presupunea că ar fi o odaie în spatele localului 
unde puteai intra dacă voiai să petreci un scurt răstimp în 
„Turnul puterii” - acolo era un flăcău tomnatic, mare cât o 
zi de post, îmbrăcat în uniformă de nazist, care-şi ţinea 
braţul dat cu vaselină aproape până de umăr şi ar fi fost 
bucuros să se ocupe de tine. 

De fapt niciunul dintre toate aceste lucruri nu era 
adevărat. Când oamenii cu setea-n gât veneau din staţia de 
autobuz să ia o bere sau una mare, nu observau absolut 
nimic ieşit din comun în „Falcon” - erau mulţi bărbaţi, 
desigur, dar asta nu îl deosebea cu nimic de miile de 
cârciumi muncitoreşti din toată ţara. Clienţii erau curişti, 
dar curist nu e sinonim cu prost. Dacă voiau puţin atentat la 
bunele moravuri, se duceau la Portland. Dacă voiau mai 
mult - ceva în stil Ramrodi2* sau stil Peck's Big Boyi3* - 
călătoreau până la New York sau Boston. Derry era mic, era 
un biet orăşel de provincie, şi restrânsa comunitate 
homosexuală din Derry înţelegea prea bine că trebuie să-şi 
desfăşoare activitatea în cel mai deplin secret. 

Don Hagarty venea la „Falcon” de doi sau trei ani, în 
seara lui martie 1984, când se arătase pentru prima oară 


cu Adrian Mellon. Înainte, Hagarty fusese genul de lup 
singuratic, rareori apărând cu aceeaşi pereche mai mult de 
cinci, şase ori. Dar spre sfârşitul lunii aprilie devenise 
evident chiar şi pentru Elmer Curtie, pe care îl preocupau 
prea puţin asemenea lucruri, că între Hagarty şi Mellon se 
înfiripase o legătură trainică. 

Hagarty era proiectant la un institut tehnic din Bangor. 
Adrian Mellon lucra ca scriitor liber profesionist, publicând 
oriunde şi oricând putea - în reviste ale liniilor aviatice, 
periodice religioase, publicaţii regionale, suplimente de 
duminică, reviste de corespondenţă sexuală. Scria un 
roman, lucru poate nu tocmai serios - se apucase de el încă 
dintr-al treilea an de colegiu, adică de doisprezece ani. 

Venise la Derry ca să scrie un articol despre Canal - era 
delegat de New England Byways, un bilunar ce apărea în 
Concord. Adrian Mellon acceptase însărcinarea, pentru că 
astfel putea stoarce de la Byways cheltuielile de călătorie 
pe trei săptămâni, inclusiv o cameră dichisită la Pensiunea 
Derry, adunând tot materialul necesar pentru articol în 
cinci zile. În restul de două săptămâni putea strânge destul 
material pentru alte patru, cinci articole pe alte teme 
regionale. 

Dar pe parcursul acelei perioade de trei săptămâni îl 
întâlnise pe Don Hagarty şi, în loc să se întoarcă la Portland 
odată delegaţia încheiată, făcuse rost de un mic apartament 
pe Kossuth Lane. A locuit acolo doar şase săptămâni. Apoi s- 
a mutat la Don Hagarty. 


8 


Vara aceea, le spuse Hagarty lui Harold Gardener şi Jeff 
Reeves, fusese cea mai fericită vară din viaţa lui - şi tocmai 
de aceea, tot după spusele lui, ar fi trebuit să fie pe fază; 
trebuia să fi ştiut că Dumnezeu nu aşterne covorul în calea 
celor ca el decât ca să-l tragă brusc de sub picioarele lor. 


Singurul inconvenient, spuse el, era reacţia exagerat de 
partizană faţă de Derry a lui Adrian. Avea un tricou pe care 
scria: „MÂINE NU-I RĂU, DAR DERRY-I GROZAV!” Avea o 
jachetă de la Liceul Derry Tigers. Şi, bineînţeles, pălăria. 
Pretindea că găseşte atmosfera plină de energie din Derry 
extrem de benefică pentru creaţie. O fi fost un sâmbure de 
adevăr şi în asta: îşi reluase romanul care lâncezea în 
sertar, pentru prima oară în decurs de aproape un an. 

— Chiar lucra la el, vasăzică? îl întrebă Gardener pe 
Hagarty, fără a-i păsa cu adevărat, dar vrând să-l ţină treaz. 

— Da - devora hârtiile. Spunea că s-ar putea să fie un 
roman formidabil, dar n-avea să mai fie un roman 
formidabil neterminat. Spera să-l termine până la ziua lui 
de naştere, în octombrie. Sigur, nu ştia cum e Derry cu 
adevărat. Credea că ştie, dar nu era aici de suficientă 
vreme ca să fi prins izul adevăratului Derry. Tot încercam 
să-i spun, dar el nu voia să m-asculte. 

— Şi cum e Derry cu adevărat, Don? întrebă Reeves. 

— Seamănă mult cu o târfă moartă plină de viermi care-i 
colcăie-n zambilică, decretă Don Hagarty. 

Cei doi poliţişti holbară ochii în tăcere, uimiţi. 

— E un loc al râului, insistă Hagarty. O hazna. Vreţi să 
ziceţi că voi doi nu știți asta? Voi doi, care-aţi trăit aici toată 
viaţa, nu știți asta? 

Nu răspunse niciunul. După puţin timp, Hagarty 
continuă. 


9 


Până la apariţia lui Adrian Mellon în viaţa lui, Don 
avusese de gând să plece din Derry. Se afla acolo de trei 
ani, mai mult pentru că acceptase chiria pe termen lung a 
unui apartament cu cea mai fantastică vedere spre râu, dar 
acum termenul era aproape expirat, iar lui Don îi părea 
bine. Nu mai avea să facă multă vreme naveta până la 
Bangor. Gata cu senzațiile ciudate - în Derry, îi spusese el 


odată lui Adrian, se simţea ca şi cum ziua ar fi avut mereu 
douăzeci şi cinci de ore. O fi crezând Adrian că Derry e un 
loc grozav, dar pe Don îl speria. Nu era vorba numai de 
atitudinea intens homofobică din oraş, atitudine la fel de 
limpede exprimată atât de predicatorii locali, cât şi prin 
mâzgălelile din Bassey Park, dar acesta era un lucru pe 
care putuse să-l arate în mod concret. Adrian râsese: 

— Don, fiecare oraş din America are un contingent care 
urăşte „fetiţele”. Nu-mi spune tu mie că nu ştii asta. 
Suntem, la urma urmei, în era lui Ronnie Moon şi a lui 
Phyllis Housefly. 

— Hai cu mine până-n Bassey Park, replică Don, după ce- 
şi dădu seama că Adrian chiar vorbea serios - iar serios 
pentru el însemna că Derry nu era cu nimic mai rău decât 
orice alt oraş măricel de provincie. Vreau să-ţi arăt ceva, 
iubitule. 

Merseră cu maşina până în Bassey Park - aceasta fusese 
la jumătatea lunii iunie, cam cu o lună înaintea asasinării lui 
Adrian, le spusese Hagarty poliţiştilor. Îl luă cu el pe Adrian, 
în umbrele oarecum rău-mirositoare ale Punţii săruturilor, 
şi îi arătă o inscripţie. Adrian trebui să aprindă un chibrit 
pentru a o putea citi. 

„ARATĂ-MI SULA POPONARE ŞI ŢI-O TAL.” 

— Ştiu ce simt oamenii faţă de pederaşti, spuse calm Don. 
Am mâncat bătaie într-o staţie de camioane din Dayton în 
adolescenţă; nişte băieţi din Portland mi-au dat foc la 
pantofi în faţa unei patiserii, în timp ce copoiul ăla cu cur 
gras şedea-n maşină şi râdea. Am văzut eu multe... Dar 
niciodată n-am văzut chiar aşa ceva. Uită-te aici. Vezi cu 
ochii tăi. 

Un nou chibrit dezvălui: „SĂ BATEM CUIE ÎN OCHI LA 
TOŢI CURIŞITII (PENTRU DUMNEZEU)!” 

— Oricine scrie predicile astea mici e nebun. M-aş simţi 
mai bine dacă aş crede că nu-i decât o singură persoană, un 
bolnăvior izolat, dar... 

Don arătă cu braţul în toată lungimea Punţii săruturilor. 


— Mai sunt o mulţime de chestii de-astea... Şi pur şi 
simplu nu-mi vine să cred că pe toate le-a făcut un singur 
om. De-asta vreau să plec din Derry, Ade. Prea multe locuri 
şi prea mulţi oameni par atinşi de nebunie. 

— Păi, s-aşteptăm până-mi termin romanul, bine? Te rog! 
Octombrie, promit, nu mai târziu. Aerul e mai bun aici. 

— Nu ştia că de apă trebuia să se ferească, spuse Don 
Hagarty cu amărăciune. 


10 


Tom Boutillier şi şeful Rademacher se aplecară fără să 
rostească vreun cuvânt. Chris Unwin stătea cu capul plecat, 
vorbind monoton. Aceasta era partea pe care voiau s-o 
audă; partea ce avea să trimită cel puţin doi dintre tălâmbii 
ăia la închisoarea Thomaston. 

— Bâlciu' nu făcea nici două parale, spuse Unwin. Ăia 
deja dădea jos toate tâmpitele alea de jocuri, pricepeţi? 
Divanu' Diavolului şi Turnu' de paraşutism. Pusese deja pe 
maşinuţe o plăcuţă cu „închis” Nu mai era nimica deschis, 
decât căluşeii. Aşa că trecurăm de jocuri, şi Webby a văzut 
standu' „Aruncă până câştigi” şi a plătit cinzeci de cenți, şi a 
văzut pălăria care-o purta poponaru', şi a aruncat în ea, da' 
tot pe-alăturea dădea, şi de fiecare dată când dădea pe- 
alăturea îi sărea tot mai tare muştaru', pricepeţi? Şi Steve - 
el e genu' care de-obicei zice că las-o mai moale, las-o mai 
moale p-asta şi las-o mai moale p-ailaltă şi de ce fute-te-aş 
n-o laşi mai moale, pricepeţi? Doar că era-ntr-o stare de 
mă-piş-în-sus şi mă doare-n cur fincă-şi luase pilula aia. Nu 
ştiu ce fel de pilulă. Una roşie. O fi fost chiar medicament 
adevărat. Da' se ţinea după Webby pân-am zis că Webby o 
să-i tragă una, pricepeţi? Zice: „Nu poţi nici măcar să 
câştigi pălăria la poponaru-ăla. Chiar că ţi s-au golit coaiele 
dacă nici să câştigi pălăria la poponaru-ăla nu poţi” Aşa că 
pân-la coadă cucoana-i dete-un premiu, chiar dacă nu 
terminase de-aruncat, cre! că fincă voia să se scape de noi. 


Nu ştiu. Poate că nu. Da' io cre' că da. Era chestia aia de 
făcut zgomote, pricepeţi? O umfli şi pe urmă se fâsâie şi se 
desfăşoară şi scoate-un zgomot ca o băşină, pricepeţi? 
Aveam şi eu una d-aia. Am căpătat-o de Halloween sau de 
Anu' Nou sau de nu-ş-ce sărbătoarea mă-sii, ziceam că-i 
miştocuţă, doar că am pierdut-o. Sau poate mi-a şutit-o 
careva din buzunar în curtea de la şcoală, pricepeţi? Aşa că 
atuncea bâlciu' se-nchidea şi noi ieşeam afară, şi Steve încă- 
| mai regula la cap pe Webby cum că nu fu-n stare să 
câştige pălăria la poponaru' ăla, pricepeţi, şi Webby mare 
lucru nu zicea, şi eu ştiu că ăsta-i semn rău, da' eram destul 
de machit, pricepeţi? Aşa că ştiam io c-ar fi bine să schimb 
subiectu', doar că nu-mi venea nimic în minte pricepeţi? Aşa 
că, când am ajuns în parcare, Steve zice: „Unde vrei să te 
duci? Acasă?” Şi Webby face: „Hai să dăm întâi o raită pe la 
„Falcon” să vedem dacă-i p-acolo poponaru' ăla” 

Boutillier şi Rademacher schimbară o privire. Boutillier 
ridică un singur deget şi îşi ciocăni cu el obrazul; deşi 
idiotul ăla cu cizme de inginer n-o ştia, vorbea acum despre 
omor calificat. 

— Aşa că eu zic că nu, că tre' să merg acasă. Şi Webby 
face: „Ce, ţi-i frică să treci prin faţa la baru' ăla de 
poponari?” Şi eu: „Mă fut, nu!” Şi Steve, tot mache sau cam 
aşa ceva, zice: „Hai mergem să pârlim oarece carne de 
poponar! Hai mergem să pârlim oarece carne de poponar! 
Hai mergem să pârlim...” 


11 


Sincronizarea acţiunilor a fost perfectă, astfel încât a ieşit 
prost pentru toată lumea. Adrian Mellon şi Don Hagarty au 
ieşit de la „Falcon” după două beri, au trecut pe lângă staţia 
de autobuz şi pe urmă s-au prins de mână. Niciunul dintre 
ei nu s-a gândit la ce făceau; era, pur şi simplu, ceva 
obişnuit. Ceasul arăta zece şi douăzeci. Au ajuns la colţ şi au 
cotit la stânga. 


Puntea săruturilor se afla cam la jumătate de kilometru 
mai sus; aveau de gând să treacă peste Main Street Bridge, 
care era mult mai puţin pitoresc. Vara, apele Kenduskeag- 
ului erau scăzute şi lunecau alene prin jurul pilonilor de 
beton. 

Când Dusterul frână la un pas de ei (Steve Dubay îi 
observase la ieşirea din „Falcon” şi li-i arătase încântat 
celorlalţi), se aflau la capătul podului. 

— Şo pe ei! Pe ei! zbieră Webby Garton. 

Cei doi tocmai trecuseră pe sub un felinar, şi el observase 
că se ţineau de mână. Asta îl înfuriase... Dar nu la fel de 
mult pe cât îl înfuria pălăria. Floarea mare de hârtie se 
bălăngănea prosteşte încoace şi-ncolo. 

— Pe ei, fir-aţi ai dracului! 

lar Steve se supuse. 

Chris Unwin avea să nege orice participare activă în cele 
ce urmaseră, dar Don Hagarty spuse o altă poveste. Spuse 
că Garton coborâse din maşină aproape înainte ca aceasta 
să se fi oprit, iar ceilalţi doi l-au urmat repede. Avu loc un 
schimb de replici. Replici deloc amabile. Nu mai urmă 
niciun acces de impertinenţă sau falsă cochetărie din 
partea lui Adrian în acea seară; recunoştea că intraseră la 
mare strâmtoare. 

— Dă pălăria aia, spuse Garton. Dă-o-ncoace, poponare! 

— Dacă ţi-o dau, ne laşi în pace? 

Adrian horcăia de frică, lacrimi îi brăzdau obrajii şi privea 
de la Unwin la Dubay şi la Garton cu ochi înspăimântați. 

— Da' dă odată futerea aia! 

Adrian i-o întinse. Garton scoase un briceag din 
buzunarul stâng al blugilor, o tăie în două bucăţi şi îşi frecă 
bucăţile de turul pantalonilor. Apoi le aruncă pe jos şi le 
călcă în picioare. 

Don Hagarty se dăduse puţin înapoi, în timp ce atenţia le 
era împărţită între Adrian şi pălărie - se uita, spuse el, după 
un poliţist. 


— Acum ne laşi în pa... începu Adrian Mellon, şi în acel 
moment Garton îi dădu un pumn în faţă, aruncându-l în 
balustrada podului, înaltă până la brâu. 

Adrian ţipă, ducându-şi mâinile la gură. Sângele îi şiroia 
printre degete. 

— Ade! răcni Hagarty şi fugi iar spre el. 

Dubay îi puse piedică. Garton îi arse un şut în stomac, 
doborându-l de pe trotuar în stradă. Trecu o maşină. 
Hagarty se ridică în genunchi şi zbieră către ea. Nu 
încetini. Şoferul, le spuse el lui Gardener şi Reeves, nici 
măcar nu întoarse capul. 

— Gura, poponare! urlă Dubay şi-l pocni în falcă. 

Hagarty căzu în rigolă, pe jumătate leşinat. 

După câteva clipe auzi un glas - al lui Chris Unwin - 
spunându-i să se care înainte de a se alege şi el cu ceea ce 
căpăta prietenul lui. În propria sa declaraţie, Unwin 
confirmă că dăduse acest avertisment. 

Hagarty auzea lovituri înfundate şi pe amantul său 
ţipând. Zbieretele lui Adrian se asemănau cu cele ale unui 
iepure prins în capcană, spuse el la poliţie. Se târî înapoi 
spre intersecţie şi spre luminile strălucitoare ale staţiei de 
autobuz, iar, când ajunse la o oarecare distanţă, se răsuci să 
privească. 

Adrian Mellon, care era puţin mai scund de un metru 
şaptezeci şi cântărea în jur de şaizeci de kilograme, ud 
leoarcă, era împins de la Garton la Dubay şi de la Dubay la 
Unwin într-un soi de joc în trei. Se bălăbănea şi fâlfâia ca o 
păpuşă de cârpă, îi dădeau palme, pumni, îi rupeau hainele. 
În timp ce se uita, spuse Hagarty, Garton îl pocni pe Adrian 
în vintre. Părul nefericitului îi atârna în faţă. Din gură îi 
curgea sânge, îmbibându-i cămaşa. Webby Garton purta 
două inele grele la mâna dreaptă; unul era de la Liceul 
Derry, pe celălalt îl lucrase la ora de atelier - două iniţiale 
din alamă, un D şi un B, se împleteau pe el. Literele 
însemnau Dead Bugs, o formaţie de heavy-metal pe care o 


admira în mod deosebit. Inelele spărseseră complet buza de 
sus a lui Adrian şi-i zdrobiseră trei dinţi. 

— Ajutor! urlă Hagarty. Ajutor! Ajutor! Îl omoară! Ajutor! 

Clădirile de pe Main Street se înălţau întunecate şi 
tainice. Nimeni nu le veni în ajutor - nici măcar din insula 
albă de lumină ce marca staţia de autobuz, iar Hagarty nu 
înţelegea cum se poate una ca asta; doar erau oameni 
înăuntru, îi văzuse când el şi Adrian trecuseră pe acolo. Nu 
venea niciunul dintre ei să-i scape? Absolut niciunul? 

— AJUTOR! AJUTOR! ÎL OMOARĂ, AJUTOR, VĂ ROG, 
PENTRU DUMNEZEU! 

— Ajutor, şopti un glas foarte firav din stânga lui Don 
Hagarty... 

Şi apoi se auzi un chicotit. 

— Hai la groapa cu furnici! răgea acum Garton... 

Răgea şi râdea. Toţi trei, le spuse Hagarty lui Gardener şi 
Reeves, râdeau în timp ce-l băteau pe Adrian. 

— La groapa cu furnici! Peste bord! 

— Hai la groapa cu furnici! Ba-i aici, ba nu-i aici! cânta 
Dubay, hohotind. 

— Ajutor, se auzi iar şoapta şi, deşi glasul era grav, urmă 
chicotitul, parcă ar fi fost vocea unui copil ce nu se poate 
stăpâni. 

Hagarty privi în jos şi văzu clovnul. Din acest moment al 
depoziţiei, Gardener şi Reeves începură să nu mai ia în 
seamă nimic din ceea ce spunea Hagarty, pentru că restul 
era doar bâiguiala unui nebun. 

Mai târziu, oricum, Harold Gardener avea să se 
surprindă întrebându-se dacă nu cumva nebunul avusese 
dreptate. După un timp, când avea să afle că şi tânărul 
Unwin văzuse un clovn - sau spunea el că văzuse - începu 
să se gândească mai bine. Colegul lui fie că n-o făcu deloc, 
fie nu recunoscu niciodată. 

Clovnul, spuse Hagarty, arăta ca un hibrid între Ronald 
McDonald şi clovnul acela bătrân de la TV, Bozo - sau cel 
puţin aşa i se păruse la început. Smocurile rebele de păr 


portocaliu îl duceau cu gândul la asemenea comparații. Mai 
târziu însă, ajunsese la concluzia că, de fapt, clovnul nu 
semăna cu niciunul dintre ei. Zâmbetul pictat pe faţa albă 
era roşu, nu portocaliu, iar ochii aveau o stranie lucire 
argintie. Poate că purta lentile de contact... Însă o parte din 
el îşi spuse atunci şi avea să continue a-şi spune că, cine 
ştie, argintiul acela o fi fost adevărata culoare a ochilor 
clovnului. Purta un costum lăbărţat, cu pompoane mari, 
portocalii, în chip de nasturi; pe mâini avea mănuşi ca în 
desenele animate. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, Don, spuse clovnul, poate te- 
ajută un baloni+:. 

Şi îi oferi mănunchiul de baloane pe care îl ţinea cu o 
mână. 

— Zboară, spuse clovnul. Acolo, jos, toţi zburăm, toţi 
plutim, şi foarte curând prietenul tău va pluti şi el. 


12 


— Clovnul ăsta te-a strigat pe nume, spuse Jeff Reeves cu 
un glas total lipsit de expresie. 

Privi peste spatele încovoiat al lui Hagarty la Harold 
Gardener şi un ochi clipi complice. 

— Da, răspunse Hagarty, fără să ridice privirea. Ştiu că 
nu mă credeţi. 


13 


—  Vasăzică, l-aţi aruncat peste balustradă, spuse 
Boutillier. „La groapa cu furnici.” 

— Nu eu! exclamă Unwin, ridicând ochii. 

Îşi dădu la o parte părul cu o mână şi-i privi stăruitor pe 
cei doi: 

— Când am văzut că aveau chiar de gând s-o facă, am 
încercat să-l trag pe Steve de acolo, fincă ştiam că tipu” 
putea să dea cu capu'... Era ca la trei metri până-n apă... 


Erau peste şapte. Unul dintre oamenii şefului 
Rademacher măsurase deja. 

— Da' parcă-şi ieşise din minţi. Ambii doi tot striga: „Hai 
la groapa cu furnici, ba-i aici ba nu-i aici!” şi l-a săltat în sus. 
Webby l-a apucat de subsuori şi Steve l-a luat de turu' 
pantalonilor, şi... şi... 


14 


Când Hagarty văzu ce făceau, se repezi spre ei, ţipând 
din răsputeri: 

— Nu! Nu! NU! 

Chris Unwin îl îmbrânci înapoi, iar Hagarty ateriza 
grămadă pe trotuar, cu dinţii clănţănindu-i. 

— Ce, vrei s-o iei şi tu după el? şopti Unwin. Roiu”, puişor! 

Şi atunci îl aruncară pe Adrian Mellon peste parapetul 
podului, în apă. Hagarty auzi plescăitul. 

— Hai să ne cărăm de-aici, spuse Steve Dubay, pornind 
spre maşină împreună cu Webby. 

Chris Unwin se apropie de parapet şi privi în jos. Mai 
întâi îl văzu pe Hagarty alunecând şi târându-se în jos pe 
taluzul plin de buruieni şi gunoi, spre apă. Apoi văzu 
clovnul, care îl trăgea cu o mână pe Adrian; în cealaltă 
mână avea baloanele. Adrian şiroia de apă, tuşea şi gemea. 
Clovnul îşi răsuci capul şi îi rânji lui Chris. Chris spuse că îi 
văzuse ochii de argint lucitor şi dinţii - dinţi mari şi albi, 
spuse el. 

— Ca un leu' de la circ, dom'le. Vreau să zic, aşa de mari 
erau. 

Apoi, adăugă, îl văzuse pe clovn împingând un braţ al lui 
Adrian înapoi, astfel încât să-i stea pe după gât. 

— Şi pe urmă, Chris? întrebă Boutillier. 

Partea asta îl plictisea. Basmele îl plictisiseră începând de 
la vârsta de opt ani. 

— Nu ştiu, murmură Chris. Atunci Steve m-a înşfăcat şi 
m-a împins în maşină. Da'... cred că l-a muşcat de sub braţ. 


Ridică din nou privirea spre ei, acum nesigur: 

— Cred că asta a făcut. L-a muşcat de sub braţ. Ca şi cum 
voia să-l mănânce, dom'le. Ca şi cum voia să-i mănânce 
inima. 


15 


Nu, spuse Hagarty după ce i se prezentă versiunea lui 
Chris Unwin. Clovnul nu l-a tras pe Ade în sus pe malul 
celălalt, cel puţin el nu văzuse una ca asta - şi garanta că în 
acele momente devenise ceva mai puţin decât un simplu 
observator dezinteresat; în acele momente îşi ieşise din 
minţi. 

Clovnul, mai spuse el, stătea lângă celălalt mal, 
strângând în braţe trupul ud leoarcă al lui Adrian. Braţul 
drept al lui Ade era petrecut ţeapân pe după capul 
clovnului, iar faţa acestuia se afla într-adevăr la subsuoara 
dreaptă a lui Adrian, dar nu-l muşca, ci zâmbea. Hagarty îl 
putea vedea privind de sub braţul lui Ade şi zâmbind. 

Braţele clovnului se încordară, iar Hagarty auzi trosnet 
de coaste. 

Ade zbieră. 

— Pluteşte cu noi, Don, rosti clovnul cu gura sa rânjită şi 
roşie, după care arătă sub pod cu una dintre mâinile sale 
alb-înmănuşate. 

Sub pod pluteau baloane - nu o duzină, nicio duzină de 
duzini, ci mii şi mii, roşii, şi albastre, şi verzi, şi galbene, şi 
pe fiecare dintre ele stătea scris „IL  DERRY!” 


16 


— Ei auzi, asta sigur ar însemna o mulţime de baloane, 
spuse Reeves şi iar îi făcu lui Harold Gardener cu ochiul. 

— Ştiu că nu mă credeţi, repetă Hagarty cu acelaşi glas 
deznădăjduit. 

— Zici c-ai văzut baloanele alea, preciză Gardener. 

Don Hagarty îşi ridică încet mâinile înaintea ochilor. 


— Le-am văzut la fel de clar cum îmi văd degetele-n 
momentul ăsta. Cu miile. Nu puteai nici măcar să vezi 
partea de dedesubt a podului, aşa de multe erau. Fremătau. 
Săltau. Se auzea un sunet. Un fel de scârţâit curios şi şoptit. 
Baloanele frecându-se unul de altul. O pădure întreagă de 
sfori albe atârnau în jos. Parcă erau firele albe ale unei 
pânze de păianjen. Acolo, dedesubt, l-a dus clovnul pe Ade. 
Vedeam cum i se atinge costumul de aţele-alea. Ade scotea 
nişte sunete sufocate, groaznice. Am luat-o după ei... Şi 
clovnul s-a uitat înapoi. l-am văzut ochii şi deodată am 
înţeles cine era. 

— Şi cine era, Don? întrebă încetişor Harold Gardener. 

— Era Derry, răspunse Don Hagarty. Era oraşul ăsta. 

— Şi atunci ce-ai făcut? interveni şi Reeves. 

— Am fugit, băi, căcat cu ochi! exclamă Hagarty şi izbucni 
în plâns. 


17 


Harold Gardener a stat liniştit până pe 13 noiembrie, 
ajunul zilei când John şi Steve Dubay urmau să fie judecaţi 
la tribunalul din Derry pentru asasinarea lui Adrian Mellon. 
Atunci se duse să-l întâlnească pe Iom Boutillier. Voia să 
vorbească despre clovn. Boutillier nu voia - dar, când văzu 
că Harold risca să facă prostii fără o cât de mică îndrumare, 
acceptă. 

— N-a existat niciun clovn, Harold. Singurii clovni în 
noaptea aceea erau puştii ăia trei. O ştii la fel de bine ca 
mine. 

— Aveam doi martori... 

— Oh, ăsta-i rahat. Unwin a hotărât să-l scoată vinovat pe 
„Omul cu un singur braţ”. Adică: „Nu noi i-am făcut felu' 
micului poponar, săracu', omu' făr-un braţ i-a tras-o”, de 
îndată ce s-a prins că situaţia se nasolise tare. lar Hagarty a 
făcut o criză de nervi. Stătea acolo şi se uita la ei cum îi 


omoară cel mai bun prieten. Nu m-ar fi mirat să vadă chiar 
şi farfurii zburătoare. 

Însă Boutillier îşi dădea seama că lucrurile nu stăteau 
chiar aşa. Gardener i-o putea citi în ochi, iar fentele şi 
eschivele procurorului districtual adjunct îl iritau. 

— Ei, haide, spuse el. Vorbim aici despre martori 
independenţi. Nu-mi veni tu mie cu palavre. 

— A, vrei să vorbim despre palavre? Susţii că sub Main 
Street Bridge e un clovn vampir, aşa crezi tu? Pentru că 
asta e ideea mea despre palavre. 

— Nu, nu tocmai, dar... 

— Sau că Hagarty a văzut un miliard de baloane acolo 
dedesubt, fiecare imprimat cu exact aceeaşi inscripţie care 
era scrisă pe pălăria amorezului său? Fiindcă şi asta e ideea 
mea despre palavre. 

— Nu, dar... 

— Atunci de ce-ţi pierzi vremea cu chestiile astea? 

— Nu mă mai interoga! mugi Gardener. Amândoi l-au 
descris la fel şi niciunul nu ştia ce spunea celălalt! 

Boutillier stătea la biroul lui, jucându-se cu un creion. 
Acum lăsă creionul jos, se ridică şi se apropie de Harold 
Gardener. Boutillier era mai scund cu cinci degete, dar 
Gardener făcu un pas înapoi în faţa mâniei celuilalt. 

— Vrei să pierdem cazul ăsta, Harold? 

— Nu. Sigur că n... 

— Vrei ca leprele alea să circule în libertate? 

— Nu! 

— Okay. Bine. De vreme ce amândoi suntem de acord cu 
chestiunile de bază, am să-ţi spun exact ce cred. Da, poate 
că era un om sub pod în noaptea aia. Poate chiar purta un 
costum de clovn, deşi am avut de-a face cu destui martori 
ca să presupun că poate era doar un maţe-fripte sau unu-n 
trecere îmbrăcat în nişte haine adunate din gunoaie. Cred 
că probabil era acolo să cotrobăiască după mărunţiş 
aruncat sau mâncare - vreun hamburger aruncat de cineva 
de pe pod sau poate firimiturile de pe fundul unei pungi de 


Frito. Ochii lor au imaginat restul, Harold. Nu e posibil aşa 
ceva? 

— Nu ştiu, spuse Harold. 

Ar fi vrut să fie convins, dar, ţinând seama de 
concordanța celor două descrieri... nu. Nu credea că e 
posibil. 

— Uite care-i chestia. Puțin îmi pasă dacă era clovnul 
Kinto, sau vreun tip în costumul unchiului Sam pe catalige, 
ori Hubert Homosexualul cel Vesel. Dacă-l introducem pe 
băiatul ăsta în proces, avocatul lor o să se repeadă pe el cât 
ai zice peşte. O să spună că mieluşeii ăia doi cu tunsorile lor 
proaspete şi costumaşele noi n-au făcut nimic altceva decât 
să-l arunce pe poponarul de Mellon peste parapetul 
podului, ca să glumească. O să sublinieze că Mellon era încă 
viu după ce a căzut; la asta o să-i folosească foarte bine 
mărturia lui Hagarty, pe lângă a lui Unwin. Clienţii lui n-au 
comis nicio crimă, vai de mine! A fost un psihopat în costum 
de clovn. Dacă-l băgăm în proces, asta o să se-ntâmple, şi-o 
ştii foarte bine. 

— Unwin o să spună oricum povestea asta. 

— Dar nu şi Hagarty, preciză Boutillier. Pentru că el 
înţelege. Fără depoziţia lui Hagarty, cine-o să-l creadă pe 
Unwin? 

— Păi, mai suntem şi noi, rosti Harold Gardener cu o 
amărăciune care-l surprinse chiar şi pe el însuşi, dar cred 
că noi n-o să spunem. 

— Of mai lasă-mă-n pace! tună Boutillier, ridicându-şi 
braţele. L-au omorât! Nu lau aruncat doar peste 
balustradă - Garton avea un briceag. Mellon a fost 
înjunghiat de şapte ori, printre care o dată în plămânul 
stâng şi de două ori în testicule. Rănile corespund lamei. 
Avea patru coaste rupte - Dubay a făcut asta, când l-a 
strâns în braţe. A fost muşcat, de acord. Avea muşcături pe 
braţe, pe obrazul stâng, pe gât. Cred că Unwin şi Garton i- 
au făcut-o, deşi avem doar o singură impresiune clară, şi aia 
probabil nu-i destul de precisă ca să reziste în instanţă. Şi, 


absolut de acord cu tine, îi lipsea o ciozvârtă mare de carne 
din subsuoara dreaptă, ei şi? Unuia dintre ei chiar îi plăcea 
să muşte. Probabil i s-o fi întărit frumuşel osu' în timp ce-o 
făcea. Pariez că imbecilul ăla de Garton a făcut-o, deşi n-o s- 
o dovedim niciodată. lar lui Mellon i se rupsese şi lobul 
urechii. 

Boutillier se opri, privindu-l pe Harold cu ochi 
pătrunzători. 

— Dacă dăm drumul poveştii ăsteia cu clovnul, n-o să-i 
convingem niciodată. Asta vrei? 

— Nu, ţi-am mai spus. 

— Tipul era o poamă, dar nu făcea rău la nimeni, urmă 
Boutillier. Aşa că hai-ho-suntem-pitici-mişto, vin găozarii ăia 
trei plini de puroi, cu cizmele lor butucănoase, şi-l omoară. 
O să-i bag la pârnaie, amice. Şi dacă aud că acolo, la 
Thomaston, au luat-o la creţ, am să le trimit cărţi poştale să 
le zic că indiferent cine le-a făcut-o sper că avea SIDA. 

Fioros foc, îşi spuse Gardener. Iar sentințele vor arăta, de 
asemenea, foarte bine în dosarul tău când o să candidezi 
pentru o funcţie înaltă peste doi ani. 

Plecă însă fără să mai scoată o vorbă, pentru că şi el 
dorea să-i vadă după zăbrele. 


18 


John Webber Garton a fost condamnat pentru omor 
deosebit de grav, primind de la zece la douăzeci de ani în 
închisoarea de Stat Thomaston. 

Steven Bishoff Dubay a fost condamnat pentru omor 
deosebit de grav, primind cincisprezece ani în închisoarea 
de Stat Shawshank. 

Christopher Philip Unwin a fost judecat separat, în 
calitate de minor, şi condamnat pentru omor calificat. A 
primit şase luni la South Windham, Şcoala de Corecţie 
pentru Băieți, cu suspendare. 


În momentul când scriem aceste lucruri, în cazul tuturor 
celor trei sentinţe se aşteaptă recursul; Garton şi Dubay pot 
fi văzuţi în orice zi a săptămânii uitându-se după fete sau 
jucând rişca în Bassey Park, nu departe de locul unde 
trupul dezmembrat al lui Mellon a fost găsit plutind lângă 
unul dintre pilonii de susţinere ai podului Main Street. 

Don Hagarty şi Chris Unwin au plecat din oraş. 

La procesul principal - cel al lui Garton şi Dubay - nimeni 
n-a făcut referire la vreun clovn. 


Capitolul 3 
Şase apeluri telefonice (1985) 


1 


Stanley Uris face o baie 


Patricia Uris i-a spus ulterior mamei ei că ar fi trebuit să- 
şi dea seama că ceva nu era în regulă. Ar fi trebuit s-o ştie, 
a spus ea, pentru că Stanley nu făcea niciodată baie seara 
devreme. Făcea duş dis-de-dimineaţă în fiecare zi, iar 
uneori se băga în cadă noaptea târziu (cu o revistă într-o 
mână şi o bere rece în cealaltă). Dar băile la ora şapte seara 
nu erau genul lui. 

Şi apoi, mai era şi problema cu cărţile. Ar fi trebuit să-i 
facă plăcere; când colo, în cine ştie ce mod obscur pe care 
ea nu-l înţelegea, acestea păreau să-l fi tulburat şi 
deprimat. Cam cu trei luni înaintea acelei cumplite seri, 
Stanley descoperise că un prieten al lui din copilărie 
devenise scriitor - nu scriitor adevărat, i-a spus Patricia 
mamei sale, ci romancier. Numele înscris pe cărţi era 
William Denbrough, însă Stanley îl numea uneori Bill 
Bâlbâitul. Citise aproape toate cărţile respectivului; de fapt 
o citea pe ultima în seara băii - seara de 28 mai 1985. Patty 
însăşi luase în mână una dintre cele de la început, din pură 
curiozitate. Renunţase după doar trei capitole. 

Nu era un simplu roman, i-a spus ea mamei sale mai 
târziu; era o carte de groază. Chiar aşa a spus, la fel cum ar 
fi spus carte despre sex. Patty era o femeie dulce, blândă, 
dar nu teribil de elocventă - voise să-i spună mamei cât de 
tare o înspăimântase cartea aceea şi poate ce anume o 
tulburase, dar nu fusese în stare. „Era plină de monştri”, a 
spus ea. „Plină de monştri care fugăresc copii mici. Erau 
multe omoruri şi... nu ştiu... simţăminte negre şi suferinţă. 
Chestii de-astea.” De fapt, i se păruse aproape 


pornografică; acesta era cuvântul pe care nu îl găsea, 
probabil pentru că nu-l rostise niciodată în viaţa ei, deşi ştia 
ce înseamnă. „Dar Stan se simţea ca şi cum şi-ar fi 
descoperit un vechi tovarăş de joacă... Zicea că vrea să-i 
scrie, dar eu ştiam că n-o s-o facă... Ştiu că poveştile alea îl 
făceau şi pe el să se simtă prost... şi... şi...” 

Şi atunci Patty Uris a izbucnit în plâns. 

În seara aceea, cam cu şase luni înainte de a se împlini 
douăzeci şi opt de ani de la acea zi a anului 1957 când 
George Denbrough îl întâlnise pe Pennywise Clovnul, 
Stanley şi Patty şedeau în salonaşul din locuinţa lor aflată 
într-o suburbie a Atlantei. Televizorul mergea. Patty stătea 
în faţa lui pe canapea, cu atenţia împărţită între o grămadă 
de haine de cusut şi emisiunea-concurs preferată, Family 
Feud. Pur şi simplu îl adora pe Richard Dawson şi socotea 
că lanţul ceasului pe care îl purta era grozav de sexy, deşi 
nici cu cele mai sofisticate instrumente de tortură nu i-ai fi 
putut smulge o asemenea mărturisire. Îi mai plăcea 
spectacolul şi pentru că aproape întotdeauna găsea cele 
mai frecvente răspunsuri (la Family feud nu existau 
răspunsuri corecte propriu-zise; doar cele mai frecvente). Îl 
întrebase odată pe Stan de ce întrebările care ei îi păreau 
atât de simple erau atât de dificile pentru familiile din 
concurs. „Probabil că-i mult mai greu când eşti acolo, sub 
toate reflectoarele alea”, replicase Stan, iar ei i se păru că o 
umbră îi trecuse peste chip. „Iotul e cu mult mai greu când 
se întâmplă în realitate. Atunci ţi se taie răsuflarea. Când 
se-ntâmplă cu adevărat.” 

Probabil că într-adevăr aşa era, trăsese ea concluzia. 
Stanley avea câteodată intuiţii foarte subtile asupra naturii 
umane. Mult mai subtile, considera ea, decât vechiul lui 
prieten William Denbrough, care se îmbogăţise scriind un 
maldăr de cărţi de groază ce făceau apel la cele mai josnice 
trăsături ale firii omeneşti. 

Asta nu însemna că familia Uris s-ar fi descurcat prea 
rău! Suburbia unde locuiau era de calitate, iar casa, pe care 


o cumpăraseră cu 87 000 de dolari în 1979, s-ar fi vândut 
acum probabil repede şi fără bătaie de cap cu 165 000 de 
dolari - nu că ar fi vrut s-o vândă, dar era bine să ştii 
asemenea lucruri. Uneori se întorcea acasă de la Fox Run 
Mall în Volvo-ul ei (Stanley folosea un Mercedes diesel - îl 
tachina, numindu-l Sedanley), îşi vedea casa, amplasată cu 
mult gust înapoia gardurilor scunde de tisă, şi-şi spunea: 
„Cine stă aici? 

Eu stau! Doamna Stanley Uris stă aici!” Acesta nu era un 
gând întru totul fericit; în el se amesteca o mândrie atât de 
aprigă, încât uneori o făcea să se simtă cam rău. Căci, vezi 
dumneata, a fost odată ca niciodată o fetişcană singuratică 
de optsprezece ani, pe nume Patricia Blum, căreia i se 
refuzase accesul la banchetul de după bacalaureat, ce se 
ţinea la clubul din Glointon, New York. I se refuzase 
accesul, fireşte, pentru că numele ei de familie rima cu „al 
băşinilor parfum” Asta era ea, nimic altceva decât o mică 
băşină jidancă şi slăbănoagă. În 1967 se întâmpla toată 
povestea, iar asemenea discriminări sfidau legea, desigur, 
ha-ha-ha, şi-n plus, acum totul se sfârşise. Numai că pentru 
o parte din ea nu avea niciodată să se sfârşească. O parte 
din ea avea să se înapoieze pentru vecie la maşină cu 
Michael Rosenblatt, ascultând pietrişul scârţâind sub 
pantofiorii ei de lac şi sub pantofii lui de gală închiriaţi, 
înapoi la maşina tatălui lui, pe care Michael o împrumutase 
pentru seara aceea şi cu care îşi petrecuse toată după- 
amiaza, spălând-o. O parte din ea avea să păşească la 
nesfârşit pe lângă Michael, în sacoul lui alb, împrumutat - 
cum mai scânteia în noaptea blândă de primăvară! Purta o 
rochie de seară verde-deschis care, declarase maică-sa, o 
făcea să arate ca o sirenă, iar ideea unei sirene jidoavce era 
de tot hazul, ha-ha-ha. Merseseră cu capul sus, iar ea nu 
plânsese - nu atunci - dar înţelesese că nu mergeau înapoi, 
nu, nu tocmai; ceea ce făcuseră era că plecau neputincioşi 
înapoi, neputincioşi, care rimează cu puturoşi, amândoi 
simțindu-se mai evrei decât se simţiseră vreodată în viaţa 


lor, simțindu-se ca nişte cămătari, ca nişte căruţaşi, 
simțindu-se slinoşi, năsoşi, gălbejiţi; simțindu-se ca nişte 
evrei iudei jidani; vrând să simtă mânie şi nefiind în stare să 
simtă mânie - mânia avea să vină abia mai târziu, când 
oricum nu mai conta. În momentele acelea nu fusese în 
stare să simtă decât ruşinea, şi s-o doară. Iar apoi cineva 
râsese. Un râs ascuţit, înalt, ca un tril, ca o fugă rapidă pe 
clape de pian, iar în maşină reuşise să plângă, mai încape 
vorbă, ia uite-o pe sirena jidoavcă al cărei nume rimează cu 
„al băşinilor parfum” cum pleacă bâzâind ca nebuna. Mike 
Rosenblatt îi pusese pe ceafă o mână stângace şi 
mângâietoare, iar ea se smucise, simțindu-se făcută de 
ruşine, simțindu-se murdară, simțindu-se evreică. 

Casa amplasată cu atât gust după gardurile de tisă o 
făcea să se simtă mai bine... dar nu bine de tot. Ofensa şi 
ruşinea rămăseseră, şi nici chiar faptul de a fi fost acceptată 
în anturajul acela dichisit şi chivernisit nu putea face să 
înceteze nesfârşitul umblet prin prundişul scârţâind sub 
tălpi. Nici chiar calitatea de membri ai acestui club, unde 
un mattre d' îi saluta întotdeauna, calm şi respectuos, cu un 
„Bună seara, domnule şi doamnă Uris” Venea acasă, 
legănată de Volvo-ul ei cel nou, îşi privea casa pe întinderea 
sa de iarbă verde şi adesea - mult prea adesea, era ea de 
părere - se gândea la râsul acela ca un tril ascuţit. Şi spera 
că fata care râsese locuia într-o magherniţă căcăcioasă, 
măritată cu unul netăiat împrejur care o bătea, că rămăsese 
gravidă de trei ori şi de fiecare dată pierduse sarcina, că 
bărbatu-său o înşela cu femei bolnave, că avea discuri 
intervertebrale deplasate, şi oase strâmbe, şi chisturi pe 
limba aia murdară cu care chicotise. 

Se ura pe sine pentru aceste gânduri, aceste gânduri 
necuviincioase, şi făgăduia să se îndrepte - să nu mai bea 
amarele cocteiluri de pelin şi fiere. Treceau luni întregi în 
care nu se mai gândea la asemenea lucruri, şi atunci îşi 
spunea: Poate că toate astea au rămas în sfârșit în urma 
mea. Nu mai Sunt fata aceea de optsprezece ani. Sunt O 


femeie de treizeci şi şase de ani; fata care a auzit 
nesfârşitul trosnet şi scârţâit al pietrelor acelora de pe 
alee, fata care s-a smuls de sub mâna lui Mike Rosenblatt 
când el a încercat s-o mângâie, pentru că era o mână de 
evreu, a fost acum 0 jumătate de viaţă. Sirena aia mică şi 
proastă e moartă. Acum o pot uita şi pot să fiu doar eu 
însămi. Sigur. Bine. Grozav. Dar nu trecea mult şi, aflându- 
se undeva - la vreun magazin, de exemplu -, auzea pe 
neaşteptate un râs ca un tril şi o treceau fiori reci pe şira 
spinării, sfârcurile sânilor i se întăreau dureros, mâinile i se 
încleştau pe bara căruciorului de cumpărături sau doar una 
de alta şi-şi spunea: Cineva tocmai i-a spus altcuiva Că-s 
evreică, i-a spus că nu-s decât o jidancă împuţită şi 
năsoasă, că Stanley nu-i decât un jidan împuţit şi năsos, e 
contabil, sigur, ovreii se pricep la cifre, i-am primit în club, 
a trebuit, atunci în 1981, când ginecologul ăla împuţit şi 
năsos a câştigat procesul, da' râdem de ei, râdem, şi 
râdem, şi iar râdem. Sau pur şi simplu auzea scârţâitul- 
fantomă al pietricelelor şi-şi spunea Sirenă! Sirenă! 

Atunci, ura şi ruşinea o inundau din nou ca o migrenă şi 
dispera nu numai pentru ea însăşi, dar şi pentru întreaga 
speţă umană. Vârcolaci. Cartea scrisă de Denbrough - cea 
pe care încercase s-o citească şi pe care apoi o pusese la loc 
- era despre vârcolaci. Vârcolaci, rahat. Ce să ştie un om ca 
ăla despre vârcolaci? 

În cea mai mare parte a timpului însă avea simţăminte 
mai bune - simţea că ea e mai bună. Îşi iubea soţul, iubea 
casa lor şi, de obicei, reuşea să-şi iubească viaţa şi pe sine 
însăşi. Lucrurile mergeau bine. Nu întotdeauna fusese 
astfel, desigur - era oare vreodată bine? Când acceptase 
inelul de logodnă de la Stanley, părinţii ei fuseseră şi 
supăraţi, şi nefericiţi. Îl cunoscuse la o petrecere a clubului 
fetelor. Se mutase la şcoala lor, venind de la New State 
University, unde era bursier. Le făcuse cunoştinţă un 
prieten comun, şi dacă la sfârşitul seratei bănuia că îl 
iubeşte, în vacanţa de la jumătatea anului era sigură. Când 


sosise primăvara, iar Stanley îi oferise un mic inel cu 
diamant cu o margaretă trecută prin el, îl primise. 

Până la urmă, în ciuda tuturor protestelor, părinţii îl 
acceptaseră şi ei. Nu prea aveau ce face, deşi Stanley Uris 
avea să ia în curând lumea-n piept într-o întreprindere 
comercială mustind de tineri contabili - iar odată ajuns în 
acea junglă, o va face fără niciun fel de finanţe familiale 
care să-i asigure spatele, ci doar cu fiica lor alături, la bine 
şi la rău. 

— Am să-l întreţin pe ticălosul ăla de „patru-ochi” câte 
zile-oi avea, îşi auzise Patty tatăl spunând într-o seară. 

Părinţii ei mâncaseră în oraş, iar el băuse un pic cam 
mult. 

— Şşşt, o să te-audă, spusese Ruth Blum. 

În seara aceea Patty stătuse trează până târziu după 
miezul nopţii, cu ochii uscați, când încinsă, când îngheţată, 
urându-i pe amândoi. Următorii doi ani îi petrecuse 
încercând să se dezbare de ura aceea; deja avea înlăuntrul 
ei prea multă ură. Câteodată, când se uita în oglindă, putea 
vedea efectele - cutele fine pe care i le trasa pe chip. Aceea 
fusese o bătălie câştigată. Stanley o ajutase. 

La fel de mult îi îngrijorase căsnicia şi pe părinţii lui. 
Desigur, nu credeau că Stanley era sortit unei vieţi de 
mizerie şi sărăcie, dar considerau că „aceşti copii se cam 
pripesc” Donald Uris şi Andrea Bertoly se căsătoriseră ei 
înşişi la douăzeci de ani, însă păreau să fi uitat acest 
amănunt. 

Numai Stanley era sigur de sine, încrezător în viitor, 
nepreocupat de capcanele pe care părinţii le vedeau 
presărate pretutindeni împrejurul „copiilor”. lar până la 
urmă încrederea lui a fost justificată. În iulie 1972, cu 
cerneala abia uscată pe diplomă, Patty găsise un post de 
profesoară de stenografie şi engleză de afaceri în Traynor, 
un orăşel aflat la patruzeci de mile sud de Atlanta. Când se 
gândea la felul cum nimerise slujba asta, întotdeauna vedea 
situaţia asta ca fiind puţin... să zicem, stranie. Făcuse o listă 


cu patruzeci de posibilităţi pe baza anunţurilor din revistele 
pedagogice, apoi scrisese patruzeci de scrisori timp de cinci 
nopţi - câte opt în fiecare seară -, cerând informaţii 
suplimentare asupra postului, şi câte o cerere pentru 
fiecare. Douăzeci şi două de răspunsuri indicau că posturile 
fuseseră ocupate. În alte cazuri, o mai amănunţită 
explicaţie asupra aptitudinilor necesare o lămuri clar că nu 
putea face faţă; candidarea n-ar fi fost decât o pierdere de 
timp, atât pentru ei, cât şi pentru ea. Rămăsese cu 
douăsprezece variante. loate păreau cam la fel de 
probabile. Stanley intrase în cameră în timp ce ea îşi 
frământa mintea cu ele, întrebându-se dacă putea practic 
să completeze o duzină de formulare fără a-şi ieşi de-a 
binelea din minţi. Soţul ei privi hârtiile răsfirate pe masă, 
după care bătu cu degetul în scrisoarea de la Inspectorul- 
Şef Şcolar din Traynor, scrisoare care ei nu i se părea cu 
nimic deosebită de celelalte. 

— Asta, spuse el. 

Patty îl privi, surprinsă de certitudinea simplă a vocii lui: 

— Ştii despre Georgia ceva ce eu nu ştiu? 

— Nu! Singura ocazie când am trecut pe acolo a fost în 
filme. 

Femeia ridică o sprânceană. 

— Pe aripile vântului. Vivien Leigh, Clark Gable. „Am să 
mă gândesc la asta mâine, căci şi mâine e o zi.” Am accent 
de sudist, Patty? 

— Da. Din sudul Bronxului. Dacă nu ştii nimic despre 
Georgia şi n-ai fost niciodată acolo, atunci de ce... 

— Pentru că aşa e bine. 

— N-ai de unde să ştii asta, Stanley. 

— Fireşte că ştiu, spuse el cu simplitate. Ştiu. 

Privindu-l atentă, îşi dădu seama că nu glumea: chiar 
vorbea serios. Simţise un fior de nelinişte. 

— De unde ştii? 

Stanley zâmbea vag. Acum zâmbetul îi păli şi preţ de o 
clipă păru nedumerit. Ochii i se înneguraseră, ca privind 


înlăuntrul său, consultând cine ştie ce dispozitiv interior 
care ticăia şi funcţiona corect, dar pe care, în ultimă 
instanţă, nu-l înţelegea mai bine decât îşi înţelege omul de 
rând ceasul de la mână. 

— 'Ţestoasa n-a putut să ne ajute, spuse el deodată. 

O spuse absolut distinct. Îl auzi. Privirea aceea lăuntrică - 
privirea aceea de meditaţie surprinsă - îi stăruia încă pe 
faţă şi începea s-o sperie. 

— Stanley? Despre ce vorbeşti? Stanley? 

Tresări. Patty mâncase piersici în timp ce parcurgea 
cererile, iar mâna lui lovi farfuria, care căzu pe jos şi se 
sparse. Ochii părură să i se limpezească. 

— Oh, la dracu”! lartă-mă. 

— Nu-i nimic. Stanley - despre ce vorbeai? 

— Am uitat, spuse el. Dar cred că ar trebui să ne gândim 
la Georgia, iubito. 

— Dar... 

— Ai încredere-n mine, o asigură, iar ea se supuse. 

Întrevederea mersese trăsnet. Ştia că primise slujba încă 
de când a luat trenul înapoi spre New York. Şeful 
Departamentului de Afaceri o plăcuse la prima vedere pe 
Patty, şi ea pe el, de asemenea. Scrisoarea de confirmare 
venise după o săptămână. Departamentul Şcolar Reunit din 
Traynor îi putea oferi 9 200 de dolari şi un contract de 
stagiu. 

— Ai să mori de foame, spuse Herbert Blum când fiica sa 
îl anunţă că avea de gând să ia slujba. Şi, acolo, în sud, o să 
mori de cald şi de foame. 

— Prostii, Scarlett, cită Stanley când ea îi spuse ce zisese 
tatăl ei. 

Fusese furioasă, aproape de lacrimi, dar acum pufni în 
râs, iar Stanley o cuprinse cu braţele. 

Cald le-a fost, dar nu au murit de foame. S-au căsătorit la 
data de 19 august 1972. Patty Uris s-a culcat fecioară în 
patul nupţial. S-a strecurat goală între cearşafurile 
răcoroase ale unui hotel turistic din Poconos, cu o stare de 


spirit turbulentă şi furtunoasă - fulgere de dorinţă şi 
voluptuoasă patimă, nori negri de spaimă. Când Stanley se 
vâri în pat lângă ea, cu trupu-i musculos, cu penisul ca un 
semn de exclamare înălțându-se din părul pubian blond- 
roşcat, îi şopti: 

— Să nu mă doară, dragule. 

— Am să am întotdeauna grijă să nu te doară, spuse el 
luând-o în braţe, şi îşi ţinu cu credinţă promisiunea până în 
ziua de 28 mai 1985 - seara băii. 

Munca ei fusese încununată de succes. Stanley obținuse 
un post de şofer pe maşina brutăriei pentru o sută de dolari 
pe săptămână. În noiembrie acelaşi an, când s-a deschis 
Traynor Flats Shopping Center, a primit de lucru la biroul 
de-acolo al H & R Block cu o sută cincizeci. Venitul lor anual 
cumulat era pe-atunci de 17 000 dolari - ceea ce li se părea 
o avere regească, în acele vremuri când benzina se vindea 
la treizeci şi cinci de cenți galonul, iar o felie de pâine albă 
putea fi căpătată cu cinci cenți mai puţin. În martie 1973, 
fără surle şi trâmbiţe, Patty Uris şi-a aruncat cât colo 
anticoncepţionalele. 

În 1975, Stanley a demisionat de la H & R Block pentru 
a-şi demara propriile sale afaceri. Toţi cei patru cuscri au 
căzut de acord că era o mişcare absolut nesăbuită. Nici 
vorbă că Stanley n-ar fi trebuit să aibă afacerile lui proprii - 
Doamne păzeşte să n-aibă afaceri proprii! Dar era prea 
devreme, au convenit cu toţii, şi arunca prea mult din 
povara financiară asupra lui Patty. „Cel puţin până când 
pişăciosul ăla o s-o lase borţoasă”, îi spuse posac Herbert 
Blum fratelui său după o noapte de beţie petrecută în 
bucătărie, „şi pe urmă o să se-aştepte să îi car eu în cârcă.” 
Opinia în consens a cuscrilor asupra problemei era că 
niciun bărbat n-ar trebui nici măcar să se gândească să 
intre în afaceri pe cont propriu până nu ajunge la o vârstă 
mai senină şi mai matură - şaptezeci şi opt de ani, să zicem. 

Din nou, Stanley păru aproape nefiresc de încrezător. 
Era tânăr, prezentabil, sclipitor, capabil, îşi stabilise relaţii 


lucrând pentru Block. Toate aceste lucruri erau date certe. 
Dar nu avea de unde să fi ştiut că o firmă în afacerile video, 
aflate în bază de cristalizare, nou-înfiinţată, Corridor Video 
(CV), era pe cale să se instaleze pe o uriaşă parcelă de 
pământ arendat, la mai puţin de zece mile de suburbia 
unde se mutaseră în cele din urmă soţii Uris, în 1979; nu 
putea să fi ştiut nici că acelaşi Corridor va ieşi pe piaţă cu 
un studiu de marketing independent la niciun an după 
mutarea sa la Traynor. Chiar dacă Stan avusese prioritate 
la câteva dintre aceste informaţii, cu siguranţă că nu credea 
că funcţia i s-ar fi dat unui tânăr evreu ochelarist, un evreu 
cu rânjet uşuratic, umblet împiedicat, gust pentru nădragii 
cu fundul lăbărţat, în zilele libere, şi cu ultimele fantome ale 
acneei de adolescent prezente încă pe faţă. Şi totuşi, îl 
luaseră. Îl luaseră. Şi se părea că Stan ştiuse tot timpul că 
aşa se va întâmpla. 

Activitatea lui la CV a antrenat o ofertă de încadrare cu 
normă întreagă în companie - salariul de bază de 30 000 de 
dolari pe an. 

— Şi ăsta chiar nu-i decât începutul, îi spuse Stan lui 
Patty în pat, în seara aceea. O să crească precum porumbul 
în august, draga mea. Dacă nimeni nu aruncă lumea-n aer 
în următorii zece ani sau cam aşa ceva, vor ajunge sus de 
tot, pe firmament, alături de Kodak, Sony şi REA. 

— Şi ce-ai de gând să faci? întrebă ea, ştiind deja. 

— Am să le spun ce mare plăcere a fost să fac afaceri cu 
ei, răspunse el şi râse, trăgând-o lângă el şi sărutând-o. 

După câteva clipe o pătrunse, urmară orgasme - unul, 
două şi trei, ca nişte rachete luminoase săgetând cerul 
nopţii... Dar nu se ivi niciun copil. 

Munca sa la Corridor Video îl pusese în legătură cu câţiva 
dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din Atlanta - şi 
amândoi fură uimiţi să constate că aceştia erau în cea mai 
mare parte persoane de treabă. Găsiră la ei un grad de 
acceptare ridicat şi o bunăvoință generoasă aproape 
necunoscute în Nord. Patty şi-l amintea pe Stanley scriindu- 


le odată părinţilor: Cei mai buni bogătaşi din America se 
află la Atlanta, Georgia. Am să-i ajut pe câţiva să se 
îmbogăţească şi mai mult, iar ei au să mă ajute pe mine să 
mă îmbogăţesc, şi astfel nimeni n-o să-mi mai fie stăpân în 
afară de soția mea, Patricia, iar de vreme ce eu sunt deja 
stăpânul ei, cred că e o soluție destul de sigură. 

La vremea când se mutară din Traynor, Stanley îşi avea 
propria sa firmă cu şase angajaţi. În 19863, venitul lor 
intrase pe un teritoriu necunoscut - teritoriu despre care 
Patty nu auzise decât zvonuri dintre cele mai vagi. Aceasta 
era legendara ţară a celor ŞASE CIFRE. Şi totul se 
întâmplase cu dezinvoltura banală a încălţării unei perechi 
de tenişi sâmbăta dimineaţă. Acest lucru o înspăimânta 
uneori. Odată făcuse un banc deocheat despre pactele 
încheiate cu diavolul. Stanley râsese aproape să se sufoce, 
însă ei nu i se păruse atât de nostim şi bănuia că niciodată 
n-Oo să i se pară. 

Ţestoasa n-a putut să ne-ajute. 

Câteodată, fără absolut niciun motiv, se trezea cu acest 
gând în minte, ca un ultim crâmpei dintr-un vis altminteri 
uitat, şi atunci se întorcea spre Stanley, simțind nevoia să-l 
atingă, să se asigure că încă îi mai era alături. 

Era o viaţă frumoasă - fără beţii monstruoase, fără sex 
extraconjugal, fără droguri, plictiseală, certuri amare 
despre ce o să facem mai departe. Un singur nor o umbrea. 
Mama ei era aceea care pomenise pentru prima oară de 
prezenţa acestui nor. Şi, atunci când privea în urmă, i se 
părea că destinul hotărâse ca tocmai mama ei să fie aceea 
care să pomenească despre unicul neajuns al vieţii lor. 
Apăru sub forma unei întrebări într-una dintre scrisorile de 
la Ruth Blum. Îi scria lui Patty o dată pe săptămână, iar 
acea scrisoare anume sosise la începutul toamnei lui 1979. 
O primiseră reexpediată de la vechea lor adresă din 
Traynor, iar Patty o citi într-un living plin de cutii pentru 
sticle de băutură, din care se revărsau lucrurile lor, 
stinghere, dezrădăcinate şi cu aspect lugubru. 


În majoritatea privinţelor era obişnuita „scrisoare de 
acasă” a lui Ruth Blum: patru file albastre scrise mărunt, 
fiecare cu antetul DOAR O NOTĂ DE LA RUTH. Mâzgălelile 
ei erau aproape ilizibile, iar Stanley se plânsese la un 
moment dat că nu poate citi nici măcar un cuvânt din cele 
scrise de soacră-sa. „De ce-ai vrea s-o faci?” replicase Patty. 

Şi aceasta era plină de obişnuitul sortiment de noutăţi al 
mamei; pentru Ruth Blum, amintirile formau o deltă amplă, 
desfăcându-se din punctul mobil al prezentului într-un tot 
mai larg evantai de relaţii întrepătrunse. Mulţi dintre 
oamenii despre care scria mama ei începeau să se şteargă 
din memoria lui Patty, la fel ca fotografiile dintr-un album 
vechi, dar pentru Ruth toate rămâneau proaspete. Grijile ei 
pentru sănătatea tinerilor şi curiozitatea în legătură cu 
feluritele lor activităţi păreau să nu se istovească niciodată, 
iar prognozele îi erau invariabil sumbre. Tatăl ei încă mai 
avea prea multe dureri de stomac. EI era sigur că nu-i decât 
dispepsie; ideea că s-ar putea să aibă ulcer, scria ea, nici 
măcar nu i-ar fi trecut prin minte până nu ar fi început să 
scuipe sânge, ba poate nici măcar atunci. Î] ştii pe tatăl tău, 
dragă - munceşte ca un catâr şi câteodată la fel şi 
gândeşte. Dumnezeu să mă ierte că spun asta. Lui Randi 
Harlengen i se legaseră trompele, din ovare îi scoseseră 
chisturi mari cât mingile de golf, nimic malign, slavă 
Domnului, dar douăzeci şi şapte de chisturi ovariene, să 
mori, nu altceva! Din cauza apei din New York City - era 
absolut sigură de asta; şi aerul din oraş era murdar, dar ea 
avea convingerea că tot apa era cea care-ţi venea de hac 
după un timp. Mizeriile din ea sedimentează în organism. 
Se îndoia că Patty ştia de câte ori îi mulţumise Domnului că 
„Voi, copiii” locuiţi la ţară, unde atât aerul, cât şi apa - dar 
mai ales apa - sunt mai sănătoase (pentru Ruth, tot Sudul, 
inclusiv Atlanta şi Birmingham, însemna la ţară). Mătuşa 
Margaret iarăşi se ciondănea cu compania de electricitate. 
Stella Flanagan se măritase din nou... unii nu se-nvaţă 
minte niciodată. Richie Huber iar fusese concediat. 


Iar în mijlocul acestui torent poznaş - şi adeseori pizmaş 
- în mijlocul unui paragraf, fără nicio legătură, Ruth Blum 
punea întâmplător „fioroasa întrebare”: „Aşa, şi când aveţi 
de gând tu şi cu Stan să ne faceţi bunici? Toţi suntem gata 
să-l (sau s-o) răsfăţăm de mama focului. Şi, în caz că n-ai 
observat, Patty, să ştii că nu prea întinerim” lar apoi 
continua cu fata Brucknerilor, de la câteva case mai încolo, 
care fusese trimisă acasă de la şcoală pentru că nu purta 
sutien şi avea o bluză prin care puteai să vezi ca în vitrină. 

Simţindu-se deprimată şi fiindu-i dor de vechea lor 
locuinţă din Traynor, nesigură şi mai mult decât doar puţin 
speriată de ceea ce-i putea aştepta, Patty intrase în ceea ce- 
avea să fie dormitorul lor şi se lungise pe saltea (somiera cu 
arcuri încă mai era în garaj, iar salteaua, zăcând pe 
podeaua fără covor, semăna cu un obiect artizanal aruncat 
pe o ciudată plajă galbenă). Îşi îngropă capul în braţe şi 
rămase acolo plângând aproape douăzeci de minute. 
Oricum ar fi plâns. Scrisoarea mamei nu făcuse decât să-i 
aducă mai devreme lacrimile, aşa cum praful îţi grăbeşte 
gâdilatul din nas într-un strănut. 

Stanley îşi dorea copii. Fa îşi dorea copii. Se înțelegeau 
întru totul şi asupra acestui subiect, aşa cum amândoi 
urmăreau cu aceeaşi plăcere filmele lui Woody Allen, aşa 
cum amândoi mergeau uneori la sinagogă, aşa cum 
amândoi aveau aceleaşi înclinații politice, aşa cum nu erau 
de acord cu drogurile; pe scurt, aşa cum se înțelegeau într- 
o mulţime de lucruri extrem de importante sau mărunte. În 
casa din Traynor fusese o cameră în plus, pe care o 
împărţiseră. În stânga el avea un birou pentru lucru şi un 
fotoliu; în dreapta ea avea o maşină de cusut şi o masă 
pentru jucat cărţi, pe care îşi făcea puzzle-uri. Existase 
între ei o înţelegere atât de temeinică legată de camera 
aceea, încât rareori vorbeau de ea - pur şi simplu era acolo, 
la fel ca nasurile pe feţe sau verighetele pe degetul mâinii 
stângi. Într-o bună zi, odaia îi va aparţine lui Andy sau lui 
Jenny. Dar unde era acel copil? Maşina de cusut şi coşurile 


cu textile, masa de jucat cărţi şi biroul rămâneau toate la 
locurile lor, părând cu fiecare lună să-şi consolideze 
rădăcinile în respectivele poziţii din cameră şi să-şi 
stabilească şi mai puternic legitimitatea. Aşa credea ea, deşi 
nu-şi putea niciodată cristaliza gândul întocmai; la fel ca şi 
cuvântul pornografie, era aidoma unui concept dansând 
imediat dincolo de capacitatea ei de înţelegere. Îşi amintea 
însă un prilej când, venindu-i ciclul, deschisese dulăpiorul 
de sub lavoarul din baie ca să ia un şerveţel sanitar; ţinea 
minte cum se uitase la cutia cu tampoane Stayiree, 
gândindu-se că arăta aproape arogantă, că părea aproape 
să-i spună: Hello, Patty! Noi suntem copiii tăi. Suntem 
singurii copii pe care o să-i ai vreodată şi ne este foame. 
Dă-ne să sugem. Dă-ne să sugem sânge. 

În 1976, la trei ani după ce aruncase ultima doză de 
tablete Ovral, consultară un doctor, pe nume Harkavy, din 
Atlanta. 

— Vrem să ştim dacă e ceva în neregulă, spuse Stanley, şi 
mai vrem să ştim şi dacă putem face ceva în cazul ăsta. 

Au făcut toate testele. Rezultatul a arătat că 
spermatozoizii lui Stanley erau viguroşi, că ovulele lui Patty 
erau fertile, că toate canalele care ar fi trebuit să fie 
deschise erau deschise. 

Harkavy, care nu purta verighetă şi care avea chipul 
sincer, agreabil şi rumen al studentului de colegiu abia 
revenit dintr-o vacanţă de iarnă petrecută la schi în 
Colorado, le spuse că poate nu erau de vină decât nervii. Le 
spuse că asemenea probleme nu erau sub nicio formă ieşite 
din comun. Le spuse că, în cazurile de acest fel, există un 
corelativ psihologic similar, în unele privinţe, cu impotenţa 
sexuală - cu cât doreai mai mult, cu atât puteai mai puţin. 
Trebuie să se relaxeze. Trebuie, dacă se poate, să uite totul 
despre procreaţie atunci când au contact sexual. 

Pe drumul spre casă, Stan a fost îmbufnat. Patty îl întrebă 
ce anume i se întâmplase. 

— Eu nu fac niciodată asta. 


— Ce nu faci? 

— Nu mă gândesc la procreaţie în timp ce. 

Patty începu să râdă, deşi de acum se simţea puţin 
însingurată şi temătoare. Iar în noaptea aceea, culcată în 
pat, când credea că Stanley adormise de multă vreme, o 
speriase el vorbind cu glas tare în întuneric. Glasul îi suna 
firesc, totuşi soţia sa ghici lacrimile abia reţinute. 

— Eu sunt, spuse. Eu sunt de vină. 

Femeia se întoarse spre el şi îl luă în braţe: 

— Nu fi prost! 

Însă inima îi bătea repede - mult prea repede. Nu numai 
fiindcă o înspăimântase, părea că privise în mintea ei şi 
citise o convingere pe care ea o păstra acolo, dar căreia nu- 
i cunoscuse existenţa până în acel moment. Fără nicio 
noimă, niciun motiv, simţi - ştiu - că avea dreptate. Ceva nu 
mergea, şi nu de ea era vorba. Ci de el. Ceva dinlăuntrul lui. 

— Nu fi aşa nerod, îi şopti fierbinte în umăr. 

Stan transpirase uşor şi brusc îşi dădu seama că-i era 
teamă. Frica emana din el în valuri reci; întinsă goală lângă 
el, se simţi deodată ca şi cum ar fi stat goală în faţa unui 
frigider deschis. 

— Nu-s nerod şi nici prost nu sunt, spuse Stanley cu 
acelaşi glas, plat şi totodată sufocat de emoție, şi o ştii şi tu. 
E din cauza mea. Dar nu ştiu de ce. 

— Nu poţi să ştii aşa ceva. 

Avea vocea aspră, mustrătoare - vocea mamei ei când îi 
era teamă. Şi, chiar în timp ce-l dojenea, o străbătu un fior. 
Stanley îl simţi, iar braţele i se strânseră împrejurul ei. 

— Uneori, spuse el, uneori cred că ştiu de ce. Uneori am 
un vis, un vis rău, şi mă trezesc şi zic: „Acum ştiu. Stiu ce 
nu-i în regulă.” Nu numai că tu nu rămâi însărcinată - totul. 
Tot ce-i în neregulă cu viaţa mea. 

— Stanley, nu-i nimic în neregulă cu viaţa ta! 

— Nu mă refer dinăuntru. Pe dinăuntru e bine. Vorbesc 
despre ceea ce-i afară. Ceva ce-ar fi trebuit să se sfârşească 
şi nu s-a sfârşit. Mă trezesc din visele alea şi-mi zic: „Ioată 


viaţa mea plăcută n-a fost decât ochiul unui ciclon pe care 
nu-l înţeleg.” Şi mi-e frică. Dar după aceea pur şi simplu... 
trece. Aşa cum trec visele. 

Câteodată îl tulburau visele. Asta ştia. Deseori o trezise 
din somn, zvârcolindu-se şi gemând. Probabil că de şi mai 
multe ori rămăsese adormită în timpul interludiilor lui 
tenebroase. Şi mereu, când îl îmbrăţişa, îl întreba, iar el 
răspundea acelaşi lucru: Nu pot să-mi amintesc. Apoi se 
întindea după ţigări şi fuma aşezat în capul oaselor, 
aşteptând ca reziduurile visului să-i iasă prin pori ca o 
sudoare otrăvită. 

Nu aveau copii. În seara de 28 mai 1985 - seara băii - 
socrii lor încă mai aşteptau să devină bunici. Camera în plus 
încă mai era o cameră în plus; tampoanele igienice încă îşi 
mai ocupau locurile obişnuite în dulapul de sub chiuveta din 
baie; rabinul continua să vină lunar în vizită. Mama ei, care 
era foarte ocupată cu propriile-i treburi, dar nu dădea 
complet uitării necazul fiicei, încetase s-o mai întrebe în 
scrisori sau atunci când Stanley şi Patty îşi făceau vizitele 
bianuale la New York. Nu se mai auzeau remarce glumeţe 
dacă îşi luau sau nu vitamina E. Stanley contenise şi el să 
mai pomenească despre bebeluşi, dar câteodată, când nu-şi 
dădea seama că e privit, ea surprindea pe faţa lui o umbră. 
Ce mai umbră! Ca şi cum ar fi încercat cu disperare să-şi 
aducă aminte de ceva. 

Cu excepţia acestui unic nor, viaţa le era destul de 
plăcută, până când telefonul sună în toiul programului 
Family Feud din seara de 28 mai. Patty avea lângă ea şase 
cămăşi de-ale lui Stan, două bluze de-ale ei, trusa de cusut 
şi cutia cu nasturi desperecheaţi; Stan avea în mână noul 
roman al lui William Denbrough, nici măcar în ediţie de 
buzunar încă. Pe prima copertă a cărţii se vedea o fiară 
arătându-şi colții. Pe ultima era un bărbat chel, cu ochelari. 

Stan era aşezat mai aproape de telefon. Ridică receptorul 
şi spuse: 

— Alo - casa Uris. 


Ascultă, şi între sprâncene i se adânci o cută: 

— Cine aţi spus? 

Patty simţi preţ de o secundă că îi e frică. Mai târziu, 
ruşinea avea s-o facă să mintă, spunându-le părinţilor că 
ştiuse că ceva nu e în ordine încă din clipa când sunase 
telefonul, dar în realitate nu fusese decât acea fracțiune de 
secundă, acea singură privire iute ridicată de pe cusătură. 
Dar poate că era mai bine aşa. Poate că amândoi bănuiseră 
că se apropie ceva cu mult încă înaintea acelui apel 
telefonic, ceva ce nu se potrivea deloc cu casa drăguță 
amplasată cu gust îndărătul gardurilor joase de tisă, ceva 
atât de adânc predestinat, încât nici măcar nu avea nevoie 
de prea mult ca să fie recunoscut... acea tăioasă, unică 
secundă de frică, precum junghiul unui piolet de spart 
gheaţa retras, şi era de-ajuns. 

Mama e? articula ea din buze spre el în clipa aceea, 
gândindu-se că poate tatăl ei, supraponderal cu zece 
kilograme şi predispus la ceea ce numea el „doare burta” 
încă de când abia trecuse de patruzeci de ani, avusese un 
atac de inimă. 

Stan dădu din cap că nu, după care zâmbi uşor auzind 
nişte vorbe în receptor. 

— Tu... tu! Ei fir-aş al dracu”! Mike! Cum m-ai gă... 

Se întrerupse iar, ascultând, în timp ce zâmbetul i se 
ştergea, Patty îi recunoscu expresia analitică, cea care 
dădea de veste că cineva expune o problemă sau explică o 
schimbare bruscă într-o situaţie în curs de desfăşurare, ori 
îi spune ceva ciudat şi interesant. Probabil că acesta din 
urmă era cazul, deduse ea. Un nou client? Un vechi 
prieten? Poate. Atenţia îi reveni spre televizor, unde o 
femeie îl înlănţuia cu braţele pe Richard Dawson şi-l săruta 
ca nebuna. Îşi spuse că, fără îndoială, Richard Dawson era 
cel mai sărutat bărbat din lume. Îşi mai spuse şi că n-ar 
deranja-o să-l sărute ea însăşi. 

În timp ce începea să caute un nasture negru care să se 
potrivească la cămaşa de doc albastru a lui Stanley, Patty 


era doar vag conştientă că discuţia se înscria pe o matcă 
mai lină - Stanley mormăia din când în când, şi la un 
moment dat întrebă: 

— Eşti sigur, Mike? 

În cele din urmă, după o foarte lungă tăcere, spuse: 

— Bine, înţeleg. Da, eu... Da. Da, totul. Am imaginea. 
Am... ce?... Nu, nu pot chiar să promit asta, dar am să mă 
gândesc pe îndelete. Ştii că... aşa?... Ce-a făcut?... Ei, poţi 
să fii sigur! Sigur că da. Da... Normal... Mulţumesc... La 
revedere. 

Închise. 

Patty îi aruncă o privire şi-l văzu uitându-se fără expresie 
în spaţiul de deasupra televizorului. În emisiunea «ei, 
publicul aplauda familia Ryan, care tocmai însumase două 
sute optzeci de puncte, majoritatea ghicind că spectatorii 
vor răspunde „mate” la întrebarea „Ce oră vor spune 
oamenii că o detestă Junior cel mai mult la şcoală?” Cei din 
clanul Ryan ţopăiau şi ţipau voioşi. Stanley însă era 
încruntat. Mai târziu avea să le spună părinţilor ei că faţa 
lui Stanley i se păruse puţin cam palidă, lucru pe deplin 
adevărat, dar omise să le spună că negilijase pe moment 
acest amănunt, considerându-l o simplă iluzie datorată 
lămpii de birou cu abajurul ei din sticlă verde. 

— Cine-a fost, Stan? 

— Hmmmm? 

Întoarse privirea spre ea. Avu senzaţia că pe expresia 
feţei lui se putea citi o absenţă amabilă, amestecată poate 
cu o nemulţumire măruntă. Abia mai târziu, reluând iar şi 
iar scena în minte, începu să creadă că era expresia unui 
om ce se decupla metodic de la realitate, bornă cu bornă. 
Chipul unui om aruncat din senin în bezna cea mai 
desăvârşită. 

— Cine era la telefon? 

— Nimeni, spuse el. Chiar nimeni. Cred c-am să fac o 
baie. 

Se ridică. 


— Cum, la ora şapte? 

Nu-i răspunse, ci doar ieşi din cameră. l-ar fi putut 
întreba dacă s-a întâmplat ceva rău, putea chiar să se ducă 
după el să-l întrebe dacă-i e rău de la stomac - n-avea nicio 
inhibiţie sexuală, dar în schimb putea fi nefiresc de pudic în 
privinţa altor lucruri, şi nu ar fi fost deloc neobişnuit pentru 
el să spună că merge să facă o baie când, de fapt, ceea ce- 
avea de făcut era să dea afară ceva ce nu-i căzuse bine. Dar 
acum era prezentată o nouă familie, familia Piscapos, iar 
Patty pur şi simplu ştia că Richard Dawson va găsi ceva 
comic de spus în legătură cu numele, şi în plus se dădea de 
ceasul morţii să găsească un nasture negru, deşi ştia că 
erau cu toptanul în cutia de nasturi. Se ascundeau, 
bineînţeles; asta era singura explicaţie... 

Aşa că îl lăsă fără grijă să se ducă şi nu se mai gândila el 
până când ridică privirea şi-i văzu fotoliul gol. Auzise apa 
curgând în cadă la etaj şi o auzise oprindu-se cu vreo cinci 
sau zece minute mai târziu... Dar acum îşi dădu seama că 
nu auzise niciun moment uşa frigiderului deschizându-se şi 
închizându-se, ceea ce însemna că Stan era sus fără cutia 
sa de bere. Cineva îl sunase şi îi dăduse o veste proastă. Îi 
oferise ea oare măcar un singur cuvânt de compătimire? 
Nu. Încercase măcar puţin să-l tragă de limbă? Nu. 
Observase măcar că nu era ceva în regulă? Pentru a treia 
oară, nu. Şi totul din cauza tâmpitei ăleia de emisiuni TV - 
nici măcar nu putea da vina cu adevărat pe nasturi; ăştia 
erau doar o scuză. 

Bine - îi va duce o cutie de bere Dixie şi o să se aşeze 
lângă el pe marginea căzii, o să-l frece pe spate, o să se 
joace de-a gheişa, şi îl va spăla pe cap dacă o să vrea, şi va 
afla exact care e problema... Sau cine avea necazuri. 

Luă o cutie de bere din frigider şi urcă la etaj cu ea. 
Prima nelinişte reală îi fremăta în suflet când văzu că uşa de 
la baie era închisă. Nu doar crăpată, ci închisă de-a binelea. 
Stanley nu închidea niciodată uşa când făcea baie. Era un 
soi de glumă a lor - uşa închisă însemna că face ceva ce-l 


învățase mama lui, uşa deschisă dădea de veste că nu avea 
nimic împotrivă să facă un lucru a cărui deprindere mama 
sa o lăsase, pe bună dreptate, în seama altora. 

Patty ciocăni în uşă cu unghiile, dintr-o dată conştientă, 
prea conştientă, de ţăcănitul ca de gheare de reptilă pe 
care-l scoteau acestea în contact cu lemnul. Şi fără îndoială 
că a bate la uşa băii, a bate ca un musafir, era un lucru pe 
care nu îl făcuse niciodată în viaţa ei de femeie măritată - 
nici aici, nici la oricare altă uşă din casă. 

Neliniştea se înteţi deodată în sufletul ei şi îşi aminti de 
lacul Carson, unde se ducea adesea să înoate când era fată. 
Pe la începutul lui august lacul era cald ca o cadă de baie... 
Dar apoi nimereai într-o pungă de apă rece care te înfiora 
de surpriză şi plăcere. La un moment dat ţi-era cald; în 
clipa următoare simţeai că parcă temperatura s-a năpustit 
cu douăzeci de grade mai jos de şolduri. Mai puţin starea 
de bine; aşa se simţea ea acum - ca şi cum tocmai ar fi dat 
peste-o pungă rece. Numai că punga asta rece nu i se mai 
afla sub şolduri, răcorindu-i picioarele lungi de adolescentă, 
în adânciturile negre ale lacului Carson. 

Punga rece i se formase împrejurul inimii. 

— Stanley, Stan? 

De astă dată nu se mai mulţumi să bată cu unghiile. 
Ciocăâni la uşă. Cum tot nu primi niciun răspuns, bătu cu 
pumnul. 

— Stanley? 

Inima. Inima nu-i mai era în piept. Îi bubuia în gât, 
îngreunându-i respiraţia. 

— Stanley! 

În tăcerea ce urmă strigătului (şi chiar strigătul acesta, 
scos la nici zece metri de locul unde punea capul pe pernă 
şi adormea seară de seară, o sperie şi mai mult), auzi un 
zgomot ce-i făcu sufletul să se zvârcolească aidoma unei 
păsări captive. Un sunet atât de slab. Nu era decât sunetul 
apei picurând. Pic... Pauză. Pic... Pauză. Pic... Pauză. Pic... 


Putea să vadă picăturile formându-se la gura robinetului, 
crescând grase şi grele acolo, umflându-se gravide acolo şi 
apoi căzând: pic. 

Doar acest sunet. Nimic altceva. Şi deodată fu cumplit de 
sigură că Stanley, nu tatăl ei, făcuse un infarct în acea 
seară. 

Cu un geamăt, apucă mânerul din sticlă al uşii şi îl răsuci. 
Totuşi, uşa nu vru să se clintească; era încuiată. Şi, pe 
neaşteptate, trei imposibilități îi trecură prin cap lui Patty 
Uris într-o succesiune rapidă: Stanley nu făcea niciodată 
baie seara devreme, Stanley nu închidea niciodată uşa 
decât dacă folosea toaleta şi Stanley nu încuia niciodată 
uşa. 

O fi posibil, se întrebă cu mintea alergându-i aiurea, să te 
pregăteşti pentru un atac de inimă? 

Patty îşi umezi buzele şi îl strigă din nou. Nici acum nu 
primi vreun alt răspuns, în afară de picuratul statornic, 
deliberat, al apei. Cobori privirea şi văzu că încă mai ţinea 
într-o mână cutia de bere Dixie. Se holbă la ea prosteşte, cu 
inima zbătându-i-se în gât ca unui iepure; se holbă de parcă 
n-ar mai fi văzut în viaţa ei o cutie de bere până în clipa 
aceea. Şi, într-adevăr, părea că nici nu văzuse sau cel puţin 
nu una ca aceasta, fiindcă, atunci când clipi din ochi, cutia 
se prefăcu într-un receptor de telefon, negru şi ameninţător 
ca un şarpe. 

— Să v-ajut, coniţă? Aveţi vreo problemă? scuipă spre ea 
şarpele. 

Patty îl trânti la loc în furcă şi făcu un pas mai încolo, 
ştergându-şi mâna cu care-l ţinuse. Privind în jur, văzu că 
era iarăşi în camera cu televizorul şi pricepu că panica 
venită în anticamera minţii ei, precum o fiară de pradă 
urcând cu calm o scară, îi venise de hac. Acum îşi aminti că 
scăpase cutia de bere în faţa uşii de la baie şi se năpustise 
orbeşte în jos pe scări. lar gândul străpunse ceața: Asta 
toată-i un fel de glumă şi-o să râdem de ea pe urmă. A 


umplut cada şi după aia şi-a amintit că n-are ţigări şi a ieşit 
să-şi cumpere inainte să se dezbrace... 

Da. Numai că deja încuiase uşa băii pe dinăuntru şi, 
pentru că îi era atât de greu să o descuie iar, a deschis pur 
şi simplu fereastra de deasupra căzii şi a coborât afară pe 
zidul casei, ca o muscă umblând pe un perete. Sigur, 
bineînţeles. Sigur... 

Panica - o cafea neagră şi amară - ameninţa să se 
reverse peste buza ceştii. Închise ochii şi o înfruntă. Stătea 
absolut nemişcată, statuie palidă cu pulsul bătându-i în gât. 

Putea acum să-şi aducă aminte cum revenise aici în fugă, 
cu picioarele poticnindu-i-se pe trepte, alergând la telefon, 
a, da, a, sigur, dar pe cine voise să cheme? 

Înnebunită, îşi spuse: Aş chema-o pe țestoasă, dar 
țestoasa n-a putut să ne-ajute. 

Oricum nu conta. Reuşise sa formeze 0 şi probabil că nu 
fusese tocmai coerentă, căci centralista o întrebase dacă 
are vreo problemă. Avea o problemă, sigur că da, dar cum 
să-i spui vocii ăleia fără chip că Stanley s-a încuiat în baie şi 
nu i-a răspuns, că sunetul constant al apei picurând în cadă 
îi frângea inima? Cineva trebuia s-o ajute. Cineva.. 

Îşi muşcă pumnul. Tare. Încercă să gândească, să se 
forţeze să gândească. 

Cheile de rezervă. Cheile de rezervă din dulapul din 
bucătărie. 

Porni, şi un picior încălţat în papuc lovi punguţa cu 
nasturi de lângă scaun. Câţiva nasturi se împrăştiară pe jos, 
lucind ca nişte ochi sticloşi în lumina lămpii. Cel puţin o 
jumătate de duzină erau negri. 

Prinsă pe dinăuntrul uşii dulapului de deasupra chiuvetei 
duble era o planşă mare şi lăcuită, în formă de cheie - un 
client de-ai lui Stan o lucrase în atelierul său şi i-o dăruise 
de Crăciun, acum doi ani. Scândura-cheie era împănată cu 
mici cârlige, iar pe acestea stăteau agăţate toate cheile 
casei, câte două duplicate din fiecare pe câte un cârlig. Sub 
fiecare agăţătoare era câte o etichetă autocolantă, 


însemnată cu scrisul mic şi ordonat al lui Stan: GARAJ, POD, 
BAIE PARTER, BAIE ETAJ, UŞĂ FAŢĂ, UŞĂ SPATE. Într-o 
margine se aflau dublurile cheilor de la maşini, marcate M- 
B şi VOLVO. 

Patty smulse cheia BAIE ETAJ, o luă la fugă spre scări, 
apoi se sili să încetinească. Fuga readucea panica, iar 
panica era prea aproape de suprafaţă în situaţia dată. De 
asemenea, dacă păşea liniştită, poate că nu avea să dea 
peste nimic rău. Sau, dacă era ceva rău, Dumnezeu avea să 
se uite în jos, va vedea că merge încet şi îşi va spune: Oh, 
bravo - mare boroboaţă am mai făcut, da' am timp S-0 dreg. 

Mişcându-se la fel de tacticos ca o cucoană în drum spre 
o întrunire a Cercului „Amicele cărţii”, urcă scara şi se 
îndreptă către uşa închisă a băii. 

— Stanley? îl chemă ea, încercând iarăşi uşa, în acelaşi 
timp dintr-o dată mai speriată ca oricând, nevrând să fie 
pusă în situaţia de a folosi cheia, pentru că acesta era un 
gest prea disperat. 

Dacă Dumnezeu n-o dresese până când folosea ea cheia, 
atunci n-o va mai face niciodată. La urma urmei, epoca 
miracolelor trecuse de mult. 

Dar uşa era tot încuiată; pic... pic... şi pauza apei 
picurând fu singurul răspuns. 

Mâna îi tremura, iar cheia se bâlbâi mult până reuşi să se 
potrivească în broască. O răsuci şi auzi zăvoraşul sărind. 
Bâjbâi căutând clanţa. Aceasta încerca iarăşi să-i alunece în 
palmă - dar, de astă dată, nu pentru că uşa ar fi fost 
încuiată, ci fiindcă avea palma umedă de transpiraţie. 
Apucă mai strâns clanţa şi o apăsă. Împinse uşa. 

— Stanley? Stanley? St... 

Privi cada cu perdeaua ei albastră pentru duş adunată în 
capătul vergelei de oţel inoxidabil şi uită să sfârşească 
numele soţului ei. Rămase doar cu ochii holbaţi spre cadă, 
cu faţa la fel de solemnă ca aceea a unui copil în prima zi de 
şcoală. Într-o clipă avea să înceapă să urle, iar Anita 
Mackenzie din vecini o va auzi; şi cea care va anunţa poliţia 


va fi Anita Mackenzie, convinsă că a pătruns cineva în casa 
Uris şi că acolo se petrec lucruri oribile. 

Dar atunci, în acel unic moment, Patty Uris rămase pur şi 
simplu tăcută, cu mâinile încleştate în faţă peste fusta de 
bumbac închis la culoare, cu faţa solemnă, cu ochii enormi. 
lar acum, aparenţa de solemnitate aproape sfântă începu să 
se transforme în altceva. Enormii ochi începură să iasă din 
orbite. Gura i se strâmbă într-o groaznică grimasă de 
oroare. Vru să zbiere şi nu putu. Zbieretele erau prea 
uriaşe ca să iasă afară. 

Baia era luminată de tuburi cu neon. Era foarte 
luminoasă. Nu exista nicio umbră. Puteai vedea totul, 
indiferent dacă voiai sau nu. Apa din cadă era de un roz viu. 
Stanley zăcea cu spatele rezemat de capătul căzii. Capul îi 
căzuse atât de mult pe spate, încât şuviţe ale părului negru 
tuns scurt atingeau pielea dintre omoplaţi. Dacă ochii lui 
larg deschişi ar mai fi fost capabili să vadă, femeia i-ar fi 
apărut cu capul în jos. Gura - căscată ca o uşă cu 
balamalele sfărâmate. Pe chip avea întipărită o expresie de 
groază îngheţată, abisală. Un pacheţel de lame de ras 
Gillette Platinum Plus se afla pe marginea căzii. Îşi 
spintecase partea interioară a antebraţelor de la 
încheietura mâinii până la cot, după care tăiase de-a latul 
acestor despicături, formând o pereche de Turi majuscule. 
Rănile se căscau roşii-purpurii în aspra lumină albă. Patty 
observă că tendoanele şi ligamentele expuse arătau ca nişte 
resturi ieftine de carne de vită. 

O picătură de apă se acumula la buza robinetului cu luciu 
cromat. Creştea, grasă. Gravidă, s-ar putea spune. 
Scânteie. Căzu. Pic. 

Îşi muiase arătătorul drept în propriul lui sânge şi 
scrisese ceva pe faianţa albastră de deasupra caăzii, scrisese 
câteva litere uriaşe, şovăielnice. O urmă însângerată cobora 
în zigzag dinspre cea de-a doua literă a acestui cuvânt - 
degetul lăsase dâra, văzu Patty, în timp ce mâna căzuse în 
apă, unde plutea acum. Îşi spuse că Stanley făcuse desigur 


acel semn - ultima sa impresie asupra lumii - în timp ce îşi 
pierdea cunoştinţa. Părea că strigă la ea: 


Mowsrn, 
Alt strop căzu în cadă. 
Pic. 
Asta umplu paharul. Patty Uris îşi găsi în sfârşit vocea. 
Holbându-se în ochii morţi şi sticloşi ai soţului ei, începu să 
urle. 


2 


Richard Tozier îşi ia tălpăşiţța 


Rich simţea că o duce destul de bine, până când a început 
să vomite. Ascultase tot ce-i spusese Mike Hanlon, dăduse 
toate replicile cuvenite, răspunsese tuturor întrebărilor lui 
Mike, pusese chiar şi el câteva. I se părea că se află în 
timpul uneia din emisiunile sale radiofonice - emisiuni în 
care imita, cu mult succes, tot felul de Voci. (Kinky Servietă, 
Contabilul Sexual, era Vocea pe care el personal o îndrăgea 
cel mai mult. Pentru moment, cel puţin. lar reacţia 
ascultătorilor faţă de acest personaj era aproape la fel de 
bună ca aceea manifestată faţă de favoritul lor 
dintotdeauna, Colonelul Buford, cel Bălos şi Gângăvit.) 
Vocea pe care o folosea acum era caldă, bogată, trezea 
încredere. O Voce de genul O-duc-teribil-de-bine. Suna 
minunat, dar era o minciună. După cum şi toate celelalte 
Voci erau minciuni. 

— Cam cât îţi mai aduci aminte, Rich? îl întrebă Mike. 

— Foarte puţin, spuse Rich şi tăcu o clipă. Destul, cred. 

— Ai să vii? 

— Am să vin, răspunse Rich, şi închise. 

Rămase aşezat un moment în cabinetul său, rezemat de 
spătar, la birou, privind spre Oceanul Pacific. Doi puşti se 


zăreau în stânga-jos, mai mult dând pinteni surfboard-urilor 
decât lunecând cu ele pe valuri. Nu prea erau valuri. 

Ceasul de pe birou - un L.E.D. scump pe care-l primise în 
dar de la reprezentantul unei companii de înregistrări - 
arăta ora 5.09 după-amiaza, 28 mai 1985. Fără îndoială că 
era cu trei ore mai târziu acolo de unde îl sunase Mike. Se 
întunecase deja. La acest gând simţi un frison şi începu să 
se mişte, să facă diverse lucruri. Mai întâi, bineînţeles, puse 
un disc - fără a căuta, pur şi simplu apucând la nimereală 
unul dintre miile înşirate pe rafturi. Rock and roll-ul făcea 
parte din viaţa lui aproape la fel de mult ca şi Vocile, şi îi era 
greu să facă ceva, indiferent ce, fără să audă muzică - şi, cu 
cât mai tare, cu atât mai bine. Placa pe care o înhăţase se 
dovedi a fi o retrospectivă Motown. Marvin Gaye, unul 
dintre cei mai noi membri ai formaţiei pe care Rich o numea 
câteodată „The All-Dead Band:2*“, începu să cânte I/ Heard 
It Through the Grapevine. 

Oooh-Hoo, I bet you're wond'rin' how 1 knew...15* 

— Nu-i râu, spuse Rich. 

Chiar zâmbi puţin. Ba era rău şi recunoştea că vestea îl 
năucise, dar bănuia că va putea fi în stare să-i facă faţă. Nu- 
l treceau sudorile. 

Începu să se pregătească pentru plecarea acasă. Şi, la un 
moment dat în cursul orei următoare, îi trecu prin minte că 
era ca şi cum ar fi murit, îngăduindu-i-se, totuşi, să-şi 
rezolve toate problemele de afaceri. Ca să nu mai vorbim de 
aranjamentele pentru propria sa înmormântare. Şi simţea 
că se descurcă destul de bine. Încercă să o sune pe 
funcţionara agenţiei de voiaj cu care colabora, gândindu-se 
că probabil la ora aceea se afla pe autostradă, în drum spre 
casă, dar zicându-şi că totuşi nu strică. Ca prin farmec, o 
prinse la serviciu, îi spuse de ce avea nevoie, iar ea îl rugă 
să-i acorde cincisprezece minute. 

— Îţi rămân îndatorat, Carol, spuse el. 

Avansaseră în ultimii trei ani, de la domnul Tozier şi 
doamna Feeny la Rich şi Carol - grozavă amiciţie, ţinând 


seama că nu se văzuseră niciodată. 

— În regulă, achită-ţi datoria, primi ea. Poţi să mi-l faci pe 
Kinky Servietă? 

Fără să stea pe gânduri - dacă aveai nevoie să stai pe 
gânduri ca să-ţi găseşti Vocea, nu găseai îndeobşte nicio 
Voce - Rich spuse: 

— Aici Kinky Servietă, Contabil Sexual - a intrat alaltăieri 
la mine un tip care voia să ştie la ce se poate aştepta mai 
rău dacă a luat SIDA. 

Glasul îi coborâse uşor; în acelaşi timp grăbise ritmul şi 
devenise mai sclifosit - era clar o voce americană, şi totuşi 
sugera cumva imaginea unui fante englez din colonii; cu 
avere, pe atât de fermecător, în felul său, pe cât de aiurit. 
Rich nu avea nici cea mai vagă idee cine era în realitate 
Kinky Servietă, dar nu se îndoia că purta întotdeauna 
costume albe, citea Fsquire şi consuma băuturi ce se 
servesc în pahare înalte şi care miros ca un şampon cu 
aromă de cocos. 

— l-am spus numaidecât - cel mai rău va fi când vei 
încerca să-i explici mamei dumitale cum ai cules-o de la o 
fată din Haiti. Ne vom auzi în curând, iarăşi. Aici este Kinky 
Servietă, Contabil Sexual, care vă spune: „Cu mine faceţi 
şcoală dacă nu vi se scoală” 

Carol Feeny izbucni în hohote stridente: 

— E perfect! Perfect! Prietenul meu nu crede că poţi să 
imiți Vocile astea, spune că precis trebuie să fie vreo 
şmecherie de filtrat glasul sau ceva... 

— Simplu talent, draga mea, spuse Rich. 

Kinky Servietă plecase; acum era aici W.C. Fields, joben, 
nas roşu, pantaloni de golf şi toate cele. 

— Aşa-s de-mbuibat cu talent că trebuie să-mi astup toate 
orificiile din trup ca să nu-mi curgă afară exact ca... Mă rog, 
ca să nu-mi curgă afară. 

Femeia se lansă într-o altă explozie de hohote de râs, iar 
Rich închise ochii. Simţea începuturile unei migrene. 


— Fii o dulce şi vezi ce poţi face, bine? o rugă el, încă pe 
post de W.C. Fields, şi închise telefonul, retezându-i veselia. 

Acum trebuia să redevină el însuşi, şi asta era greu - cu 
fiecare an îi venea tot mai greu să o facă. Era uşor să fii 
viteaz aflându-te în pielea altcuiva. 

Tocmai încerca să îşi aleagă o pereche de mocasini buni, 
şi se cam resemnase cu nişte tenişi, când telefonul sună iar. 
Era Carol Feeny. Simţi un impuls instantaneu de a se 
arunca în Vocea Buford cel Bălos şi Gângăvit, dar îi rezistă. 
Reugşise să-i obţină un loc la clasa întâi pe cursa directă de 
noapte American Airlines de la LAX la Boston. Plecarea din 
Los Angeles la 9.03 după-amiaza şi sosirea pe Aeroportul 
Logan în jurul orei cinci a doua zi dimineaţă. Decolarea din 
Boston la 7.30 dimineaţa, aterizarea la Bangor, Maine, la 
8.20. Îi mai făcuse rost şi de o limuzină de la Compania Avis, 
iar distanţa de la ghişeul Avis din Aeroportul Internaţional 
Boston până la linia de centură a oraşului Derry era de 
numai patruzeci şi patru de kilometri. 

Numai patruzeci şi patru de kilometri? se întrebă Rich. 
Atâta tot, Carol? Ei, poate că da - în kilometri. Dar n-ai nici 
cea mai vagă idee cât de lung e cu adevărat drumul până la 
Derry, şi cred că nici eu. Dar o, Doamne, 0, sfinte 
Dumnezeule, o să aflu. 

— N-am căutat cameră, pentru că nu mi-ai spus cât timp 
ai să stai acolo. Vrei să... 

— Nu - las' că mă-ngrijesc eu de asta, spuse Rich; după 
care îi luă locul Buford cel Bălos şi Gângăvit. Ai fost o 
piersică, draga mea. O piersică Jawa, fireşte. 

Închise uşurel lasă-le întotdeauna râzând apoi formă 207- 
555-1212, Informaţii telefonice Statul Maine. Voia numărul 
de la Pensiunea Derry. Doamne, uite un nume din trecut. 
Nu se mai gândise la pensiunea din Derry de... cât? zece 
ani? douăzeci? douăzeci şi cinci de ani, chiar? Cât de 
nebuneşte părea, presupunea că trecuseră cel puţin 
douăzeci şi cinci de ani, iar, dacă nu-l suna Mike, probabil 
că nici măcar nu s-ar mai fi gândit vreodată în viaţa lui la 


asta. Şi totuşi, fusese o vreme când trecea zi de zi pe lângă 
clădirea aia mare de cărămidă roşie - şi nu doar o dată 
fugise pe lângă ea, cu Henry Bowers, Belch Huggins şi 
celălalt băiat mare, Victor-cutare, fugărindu-l de mama 
focului, toţi trei ţipând glumiţe gen: Punem noi mâna pe 
tine, faţă-de-cur! Punem mâna pe tine, băi, isteţule! Te-am 
prins,  aragaz-cu-patru-ochiuri!  Poponautule! Însă îl 
prinseseră vreodată? 

Înainte ca Rich să îşi poată aminti, o centralistă îl întreba: 
„în ce oraş, vă rugăm” 

— În Derry, domnişoară... 

Derry! Doamne! Până şi numele acesta îi trezea un 
simțământ straniu şi de mult uitat în gură; rostindu-l era de 
parcă ar fi sărutat o antichitate. 

— „Aveţi cumva numărul de la Pensiunea Derry? 

— O clipă, domnule. 

Nu putea să mai existe. Dispăruse. Ştearsă de pe fața 
pământului în cadrul unui program de reînnoire urbană. 
Preschimbată într-o sală de jocuri electronice sau de 
bowling sau într-un cinematograf. Ori poate a ars până-n 
temelii într-o noapte, când soarta a scăpat din braţe vreun 
comis-voiajor de pantofi care, beat, s-a apucat să fumeze în 
pat. Toate s-au dus, Richie - întocmai ca ochelarii pentru 
care te hărțuia mereu Henry Bowers. Cum spunea cântecul 
ăla al lui Springsteen? Zile de glorie... dispărute cât ar clipi 
din ochi o fată. Care fată? Pâi, Bev fireşte. Bev... 

Poate că pensiunea se schimbase, într-adevăr, dar se 
părea că nu dispăruse, căci un glas fără inflexiuni, glas de 
robot, intră acum pe fir şi spuse: 

— Numărul... este... 9... 4... 1... 8... 2... 8... 2. Repetăm: 
„.. Numărul... este... 

Dar Rich îl reţinuse de prima dată. Era o plăcere să-i 
închidă telefonul vocii aceleia torcătoare - prea uşor să-ţi 
imaginezi cine ştie ce monstru uriaş de formă sferică al 
serviciului de Informaţii telefonice, îngropat undeva sub 
pământ, transpirând şuruburi şi ţinând mii de telefoane în 


mii de tentacule articulate, nichelate - versiunea Ma Bell'7+ 
a nemesisului. An de an, lumea în care trăia Rich semăna 
tot mai mult cu o enormă casă electronică bântuită de 
fantome, 

În care strigoi digitali şi fiinţe omeneşti înspăimântate 
duceau o existenţă tensionată. 

Încă mai există. Ca să-l parafrazăm pe Paul Simon, după 
toți aceşti ani, încă mai există. 

Formă numărul hotelului pe care ultima oară îl privise 
prin ochelarii cu ramă de corn ai copilăriei lui. Formarea 
acelui număr, 1 207 941 8282, a fost cumplit de uşoară. 
Ţinu receptorul la ureche, privind afară pe fereastra 
biroului, largă cât tot peretele. Surferii plecaseră; o 
pereche străbătea încet plaja, mână în mână. Cuplul ar fi 
putut să apară într-un poster pe peretele agenţiei de voiaj 
unde lucra Carol Feeny, atât era de perfect. Cu excepţia 
faptului că amândoi purtau ochelari. 

Pun mâna pe tine, faţă-de-cur faţă-de-cur! Praf iţi fac 
ochelarii! 

Criss, transmise brusc creierul său. Numele lui de familie 
era Criss. Victor Criss. 

O, Hristoase, ăsta nu era un lucru pe care voia să-l afle, 
nu la această dată târzie; dar nu părea să conteze câtuşi de 
puţin. Ceva se întâmpla acolo jos, în hrube, unde Rich 
Tozier îşi ţinea colecţia personală de amintiri. Se 
deschideau uşi. 

Numai că acolo jos nu sunt discuri, nu-i aşa? Acolo jos tu 
nu mai eşti Rich „hRhecords” Tozier, energicul deejayi*: KLAD 
şi Omul cu o mie de Voci, nu? lar lucrurile acelea care se 
deschid... nu-s tocmai uşi, nu-i aşa? 

Încercă să se scuture de aceste gânduri. 

Lucrul de reținut e că mi-e bine. Mi-e bine, ţi-e bine, lui 
Rich Tozier i-e bine. Doar că mi-ar prinde bine o ţigară. 

Se lăsase de patru ani, dar acum simţea nevoia să 
fumeze. 


Nu sunt discuri, ci trupuri neînsufleţite. Le-ai îngropat 
adânc, dar acum are loc un soi de cutremur furibund şi 
pământul le scuipă la suprafaţă. Acolo jos nu mai eşti Rich 
„Records” Tozier; acolo nu eşti decât Richie „Patru-Ochiuri” 
Tozier, eşti cu amicii tăi şi eşti atât de speriat, încât simţi că 
parcă ţi se transformă coiţele în jeleu de struguri. Acestea 
nu sunt uşi şi nu se deschid. Astea sunt cripte, Richie. Se 
crapă, iar vampirii pe care-i credeai morţi zboară iarăşi cu 
toţii. 

O ţigară, numai una. Chiar şi un Carlton ar fi bun, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

Pun mâna pe tine, Patru-Ochiuri! Te fac să-NGHIŢI 
împuţitu' ăla de ghiozdan! 

— Pensiunea Derry, spuse un glas bărbătesc cu accent 
din nord. Străbătuse toată distanţa din New England, peste 
Midwest, pe sub cazinourile din Las Vegas, ca să ajungă la 
urechea lui. 

Rich întrebă glasul dacă putea rezerva un apartament la 
pensiune, cu începere de a doua zi. Glasul îi spuse că se 
poate, apoi îl întrebă pentru cât timp. 

— N-aş putea spune. Am... 

Amuţi. 

Ce avea, exact? Cu ochiul minţii, văzu un băiat cu 
ghiozdan de tartan fugind de băieţii cei răi; văzu un băiat 
care purta ochelari, un băiat subţirel, cu faţă palidă, care 
părea că ţipă Dă în mine! Hai şi dă-n mine! în cine ştie ce 
mod misterios, către fiecare bătăuş. UVite-mi gura! Fă-mi-o 
Chisăliță! Uite-mi nasul! Dă-i borşu' la sigur şi, dacă poți, 
rupe-mi-l! Pocneşte-mi o ureche de să se umile ca o 
conopidă! Sparge-mi o arcadă! Uite-aici bărbia, ia dă-n 
butonit de knockout! Uite-aici ochii, aşa de-albaştri şi-aşa 
de măriţi prin ochelarii ăştia nesuferiți, nesuferiţi, lentilele 
astea cu rame de corn din care una se ţine cu bandă 
adezivă. Sparge-i! Înfige un ciob de sticlă într-unul din ochii 
ăştia şi închide-l pe veci! Ce mama dracu”! 

Închise ochii şi spuse: 


— Ştiţi, am treburi la Derry. Nu ştiu cât timp va dura 
tranzacţia. Ce aţi zice de trei zile, cu posibilitatea unei 
prelungiri? 

— Cu posibilitatea unei prelungiri? întrebă îndoielnic 
recepţionerul, iar Rich aşteptă cu răbdare ca individul să îi 
digere spusele. Aha, v-am înţeles! E foarte bine! 

— Vă mulţumesc, şi... ăă... sper că votaţi cu noi în 
noiemb'ie, spuse John F. Kennedy. Jackie vrea să... âă... se 
ocupe de... ăă... Salonul Oval, iar eu am o treabă gata 
pregătită pentru... âă... f'ate-miu Bobby. 

— Domnu” Iozier? 

— Da. 

— În regulă... A intrat altcineva pe fir pentru câteva 
secunde. 

Doar o veche poantă de la P M., spuse în sinea sa Rich. 
Adică Petrecerea Morților în caz că nu ştii. Nu-ţi bate 
capul. Un fior îl sfredeli şi iar îşi spuse, aproape cu 
disperare: Ţi-e bine, Rich. 

— L-am auzit şi eu, spuse cu glas tare. O fi fost o 
atingere. Cum rezolvăm problema? 

— O, dar nu-i nicio problemă, îl asigură recepţionerul. Şi 
noi facem afaceri aici la Derry, da' niciodată nu dăm marea 
lovitură. 

— Aşa? 

— Aha, mda, confirmă celălalt, şi Rich iar se înfioră. 

Şi pe asta o uitase - această afirmaţie simplă din Noua 
Anglie. Aha, mda. 

Pui io mâna pe tine, javră! zbieră glasul fantomatic al lui 
Henry Bowers, şi simţi cum alte cripte se deschid înlăuntrul 
său; duhoarea care îi umplea nările nu era de cadavre 
descompuse, ci de amintiri descompuse, ceea ce, într-un fel, 
era şi mai rău. 

Îi dădu recepţionerului numărul cărţii sale de credit şi 
închise. Apoi îl sună pe Steve Covall, directorul de 
programe KLAD. 

— Care-i treaba, Rich? întrebă Steve. 


Ultimele sondaje Arbitron plasaseră KLAD în vârful 
piramidei de posturi de radio pe unde scurte din Los 
Angeles, unde concurenţa era acerbă, şi de atunci Steve 
era tot timpul extrem de bine dispus - slavă Domnului 
pentru micile hatâruri. 

— Ei, s-ar putea să-ţi pară rău c-ai întrebat. Îmi iau valea. 

— Îţi iei... 

Putea auzi încruntătura din glasul lui Steve. 

— Nu cred că m-am prins, Rich. 

— Trebuie să-mi pun pantofii de călătorie. Plec. 

— Cum adică, pleci? După programul pe care-l am chiar 
aici în faţa mea, intri în emisie mâine de la două după- 
amiaza până la şase, exact ca întotdeauna. De fapt, îi iei un 
interviu lui Clarence Clemons în studio la patru. Îl ştii pe 
Clarence Clemons, Rich? 

— Clemons poate sta de vorbă cu Mike O'Hara la fel de 
bine ca şi cu mine. 

— Clarence nu vrea să stea de vorbă cu Mike, Rich. 
Clarence nu vrea să stea de vorbă cu Bobby Russel. Nu 
vrea să stea de vorbă nici cu mine. Clarence e un mare fan 
al lui Buford cel Bălos şi Gângăvit şi al lui Wyatt, Băieţelul 
Asasin. Vrea să stea de vorbă cu tine, prietene. Şi n-am 
niciun interes să mă trezesc c-un saxofonist ciufut de-o sută 
de kile, pe care odată aproape l-a recrutat o echipă de 
fotbal, care face o criză de furie la mine-n studio. 

— Nu cred că o să facă vreo criză, spuse Rich. Vreau să 
zic, vorbim aici de Clarence Clemons, nu de Keith Moon. 

Tăcere pe fir. Rich aşteaptă răbdător. 

— Doar nu vorbeşti serios, nu? întrebă într-un târziu 
Steve. 

Vocea îi suna plângăreţ. 

— Adică, doar dacă nu cumva ţi-a murit mama sau 
trebuie să-ţi scoţi o tumoare de pe creier sau ceva, asta s-ar 
chema că ne-am căcat pe noi. 

— Trebuie să mă duc, Steve. 

— E maică-ta bolnavă? A murit, Doamne fereşte? 


— A murit acum zece ani. 

— Ai o tumoare pe creier? 

— Nici măcar un polip rectal. 

— Nu-i de râs, Rich. 

— Nu. 

— Mănânci rahat, şi asta nu-mi place. 

— Nici mie nu-mi place, dar trebuie să plec. 

— Unde? De ce? Ce-i asta? Vorbește, Rich! 

— M-a chemat cineva la telefon. Cineva pe care l-am 
cunoscut demult. În altă parte. Atunci, demult, s-a întâmplat 
ceva. Am făcut o promisiune. loţi am promis c-o să ne 
întoarcem dacă acel ceva începe să se întâmple iar. Şi se 
pare că a început. 

— Despre ce anume vorbim, Rich? 

— Prefer să nu spun. 

Și ai să crezi şi că-s nebun dacă-ţi spun adevărul: nu ţin 
minte. 

— Când ai făcut promisiunea asta faimoasă? 

— Foarte demult, în vara lui 1958. 

Urmă o nouă tăcere lungă şi ştiu că Steve Covall încerca 
să decidă dacă Rich „Records” Tozier, alias Buford cel Bălos 
şi Gângăvit, alias Wyatt Băieţelul Asasin etc. etc., îl lua în 
balon sau era luat în balon de vreo dereglare mentală. 

— Probabil că nu erai decât un ţânc, spuse fără intonaţie 
Steve. 

— Unşpe ani. Mergeam pe doişpe. 

Altă tăcere lungă. Rich aşteptă calm. 

— Bine, spuse Steve. Am să schimb programarea - îl pun 
pe Mike în locul tău. Pot să-l sun pe Chuck Poster să tragă 
câteva comutări, cred, dacă reuşesc să aflu în ce restaurant 
chinezesc îşi face veacul. O fac pentru că lucrăm de mult 
împreună. Dar n-am să uit niciodată că ai mâncat căcat faţă 
de mine, Rich. 

— Of, las-o baltă, insistă Rich, a cărui migrenă se 
înrăutăţea, doar ştia ce face; chiar credea Steve că nu ştie? 


Am nevoie de câteva zile libere, asta-i tot. Te porţi de parcă 
tocmai m-am căcat pe pupitrul de montaj. 

— Câteva zile libere pentru ce? Reuniunea găştii de „mici 
cercetaşi” la Casacăcării Falls, Dakota de Nord, sau 
Dealufofoloancei City, Virginia de Vest? 

— De fapt, cred că Casacăcării Falls e în Arkansas, 
bătrâne, spuse Buford cel Bălos şi Gângăvit cu Vocea sa 
profundă, ca din butoi, dar Steve n-avea chef de distracţii. 

— Pentru că ai promis ceva când aveai unşpe ani? Puştii 
nu promit chestii serioase când au unşpe ani, pentru 
numele lui Dumnezeu! Şi nici măcar nu-i vorba de asta, 
Rich, şi ştii foarte bine. Asta nu-i o companie de asigurări; 
nu-i un birou de avocaţi. Asta-i show-business, scuză-mi 
lipsa de modestie, şi-o ştii foarte bine. Dacă-mi dădeai un 
preaviz acu' o săptămână, n-aş mai fi ţinut acuma-ntr-o 
mână telefonu-ăsta şi-n ailaltă mână o sticlă de Mylanta. Îmi 
înşiri coaiele pe perete, şi-o ştii foarte bine, aşa că te rog să 
nu-mi insulţi inteligenţa! 

Acum Steve aproape zbiera, iar Rich închise ochii. N-am 
să uit niciodată, spusese Steve, şi probabil că avea să se 
ţină de cuvânt. Dar Steve mai spusese şi că puştii nu promit 
chestii serioase când au unşpe ani, iar asta nu era deloc 
adevărat. Rich nu ţinea minte în ce constase promisiunea - 
nu era sigur că vrea să-şi amintească - dar fusese cât se 
poate de serioasă. 

— Steve, trebuie. 

— Mda. Şi ţi-am spus că te las. Aşa că dă-i bătaie! Dăâ-i 
bătaie, căcănarule. 

— Steve, e rid... 

Dar Steve închisese. Rich lăsă jos receptorul. Abia se 
îndepărtase de el, când telefonul începu iar să sune, şi ştiu, 
fără să răspundă, că tot Steve era, mai furios ca oricând. O 
discuţie în situaţia asta nu ajuta la nimic; lucrurile s-ar fi 
împuţit doar şi mai tare. Mută butonul lateral la dreapta, 
retezându-i sunetul la jumătate. 


Urcă la etaj, scoase două valize din debara şi le umplu cu 
un conglomerat de haine cărora abia dacă le aruncase o 
privire - blugi, cămăşi, lenjerie, ciorapi. Nu avea să-i treacă 
prin minte decât mult mai târziu că nu luase decât haine de 
copii. Cobori valizele înapoi la parter. 

Pe peretele cabinetului era o fotografie alb-negru de 
Ansel Adams, cu Big Sur. Rich o dădu la o parte pe balamale 
ascunse, dezvăluind un mic seif. Îl deschise, dibuind printre 
hârţoage - casa asta, aşezată comod între falie şi zona 
incendiilor, douăzeci de acri de pădure în Idaho - un teanc 
de acţiuni. Cumpărase acţiunile aparent la întâmplare - 
când brokerul său îl vedea venind, se apuca imediat cu 
mâinile de cap -, dar acţiunile crescuseră toate constant de- 
a lungul anilor. Îl surprindea uneori gândul că era aproape 
- nu tocmai, dar aproape - un om bogat. Totul graţie muzicii 
rock and roll... şi Vocilor, fireşte. 

Casă, teren, acţiuni, poliţe de asigurare, chiar şi un 
exemplar din ultimul testament întocmit. Firele care te țin 
strâns legat de harta vieții tale, medita el. 

Simţi un impuls intens şi neaşteptat să-şi scoată bricheta 
Zippo şi să aprindă tot amalgamul ăsta deşănţat de lucruri 
făcute cum se cuvine şi de „prin prezenta, vă aduc la 
cunoştinţă” şi de „purtătorul acestui document este 
îndreptăţit să” Şi putea s-o facă. Hârtiile din seif încetaseră 
dintr-o dată să mai însemne ceva. 

Atunci îl izbi prima spaimă reală, şi nu era nimic 
supranatural în asta. Nu era decât conştientizarea a cât de 
uşor e să-ţi faci praf viaţa. De asta era atât de 
înspăimântător. Ajungea să ridici flacăra lângă tot ce-ai 
strâns ani de-a rândul şi să dai foc. Simplu. Să dai foc sau 
să-ţi arunci în aer toate acareturile, şi pe urmă să-ţi iei 
tălpăşiţa. 

În spatele hârtiilor, care nu erau decât verii de gradul doi 
ai monedei curente, se găsea chestia adevărată. Patru mii 
de dolari în hârtii de zece, douăzeci şi cincizeci. 


Luându-i acum, îndesându-i în buzunarul blugilor, se 
întrebă dacă nu cumva ştiuse el ce făcea când pusese acolo 
banii - cincizeci de parai într-o lună, o sută douăzeci în 
următoarea, poate numai zece în cealaltă. Bani de zile 
negre. Bani de luat tălpăşiţa. 

— Dom'le, e ceva de speriat, spuse el, abia dându-şi 
seama că vorbise. 

Privea fără expresie afară, pe fereastra cea mare, spre 
plajă. Acum era pustie, surferii plecaseră, iar tinerii în luna 
de miere (dacă asta erau) plecaseră şi ei. 

Ah, da, doctore - acum îmi vin toate-n minte. Îl ţii minte 
pe Stanley Uris, de pildă? Pe blana ta că da... [ii minte cum 
aveam obiceiul să spunem chestia aia şi cum credeam că-i 
nemaipomenită? Stanley Urină, aşa-i ziceau ăia marii. „Iei, 
Urină! Hei, băi jidan împuţit! Un” te duci? Să ţi-o tragă unu' 
din amicii tăi futencurişti?” 

Trânti uşiţa seifului şi roti tabloul la locul său. Când se 
gândise ultima oară la Stan Uris? Acum cinci ani? Zece? 
Douăzeci? Rich şi familia lui se mutaseră din Derry în 
primăvara anului 1960, şi ce repede se ştergeau toate 
feţele, gaşca lui, banda aia jalnică de păguboşi cu micul lor 
club în locul cunoscut pe atunci ca Maidanul - ciudat nume 
pentru o zonă atât de bogată în vegetaţie. Amăgindu-se că 
sunt exploratori în junglă sau infanterişti marini cucerind 
prin foc şi sabie o fâşie de acostare pe un atol din Pacific, în 
timp ce-i ţineau în loc pe japonezi, închipuindu-şi că sunt 
constructori de stăvilare, cow-boy, cosmonauţi pe o planetă- 
junglă; zi-i pe nume, dar indiferent pe ce nume-i zici, să nu 
uităm ce era de fapt: un ascunziş. Un loc unde se 
ascundeau de cei mari. Un loc unde se ascundeau de Henry 
Bowers, şi de Victor Criss, şi de Belch Huggins, şi de toţi 
ceilalţi. Ce mai gaşcă de ghinionişti fuseseră - Stan Uris cu 
năsoiul lui de evreiaş, Bill Denbrough care nu putea să 
pronunţe nimic în afară de „Hi-yo, Silver!” fără să se 
bâlbâie atât de rău, încât aproape că te scotea din răbdări, 
Beverly Marsh cu vânătăile ei şi ţigările ascunse în mâneca 


suflecată a cămăşii, Ben Hanscom, care era aşa de gras că 
arăta ca o variantă umană a lui Moby Dick, şi Richie 'Tozier 
cu ochelarii săi cu lentile groase, şi mediile lui maxime, şi 
gura înţeleaptă, şi faţa care pur şi simplu cerşea pumni 
care s-o modeleze în forme noi şi interesante. Exista vreun 
cuvânt pentru ceea ce fuseseră? Oh, da. Întotdeauna exista 
unul. Le mot juste. În acest caz, le mot juste era mototoli. 

Cum îi reveneau în minte, cum îi mai reveneau toate-n 
minte... lar acum iată-l stând aici în biroul său, dârdâind 
neajutorat ca o potaie prinsă într-o furtună cu tunete şi 
trăsnete, dârdâind fiindcă băieţii cu care fugise nu erau 
singurul lucru pe care şi-l amintea. Mai erau şi alte lucruri, 
la care nu se gândise cu anii, lucruri care se agitau şi 
fierbeau în străfundurile minţii sale, dornice să iasă la 
suprafaţă. Lucruri sângeroase. Beznă. O anume beznă. 

Casa de pe Neibolt Street şi Bill răcnind: L-ai o-omorât 
pe frate-meu, fu-fu-fu-fututule! 

Îşi amintea? Doar atât cât să nu vrea să îşi amintească 
mai mult, şi puteai paria blana de pe tine pe chestia asta. 

Un miros de gunoi, un miros de rahat şi un miros de 
altceva. Ceva mai rău decât amândouă. Era duhoarea fiarei, 
duhoarea ei, a lui, a baubaului, a Monstrului, de acolo de 
jos, din beznă, de sub Derry, unde maşinile tunau 
încontinuu. Îşi aminti de George... 

Dar asta era prea mult şi o luă la fugă spre baie, 
împiedicându-se în drum de un scaun şi aproape căzând! 
Ajunse... la limită. Lunecă spre toaletă peste dalele lucioase, 
în genunchi, ca un dansator trăsnit de break, se apucă de 
margini şi vomă tot ce-avea în măruntaie. Nici chiar atunci 
nu-i trecu; dintr-o dată îl văzu pe Georgie Denbrough, ca şi 
cum ieri l-ar fi văzut ultima oară, Georgie cu care începuse 
totul, Georgie care fusese ucis în toamna anului 1957. 
Georgie murise imediat după potop, un braţ îi fusese smuls 
din umăr, iar Rich îşi scosese toate astea din memorie. Dar 
uneori aceste lucruri revin, o, da, într-adevăr, revin, uneori 
revin. 


Spasmul trecu, iar Rich dibui orbeşte după lanţul 
rezervorului. Apa vui. Cina luată devreme, regurgitată în 
bucățele calde, dispăru înghițită cu poftă de conductă. 

În canale. 

În apele, şi duhoarea, şi bezna canalelor. 

Închise capacul, îşi rezemă fruntea de el şi începu să 
plângă. Era pentru prima oară că plângea de când murise 
mama sa, în 1975. Fără a se gândi măcar ce face, puse 
mâinile căuş sub ochi, iar lentilele de contact pe care le 
purta lunecară şi îi căzură sclipind în palme. 

Patruzeci de minute mai târziu, simțindu-se întrucâtva 
curăţat, îşi aruncă geamantanele în portbagaj şi scoase 
maşina în marşarier din garaj. Lumina scădea, îşi privi casa 
cu plantele ei nou-sădite, privi plaja, apa, care dobândise 
nuanţa smaraldelor pale, frântă de o dâră îngustă de aur 
obosit. Şi îl fulgeră convingerea că niciodată nu va mai 
revedea nimic din toate acestea, că era un mort ambulant. 

— Acum mergem acasă, şopti pentru sine Rich Iozier. 
Mergem acasă. Doamne, ajută-mă, mă duc iar acasă. 

Băgă maşina în viteza întâi şi porni, simțind din nou cât 
de uşor fusese să alunece prin fisura nebănuită a ceea ce 
considerase că e o viaţă solidă - cât de uşor era să treci în 
partea întunecată, din senin în bezna cea mai desăvârşită. 

Din senin în bezna cea mai desăvârşită, da, asta era. 
Acolo unde orice îl putea aştepta. 


3 


Ben Hanscom bea un păhărel 


Dacă, în acea seară de 28 mai 1985, ai fi vrut să-l găseşti 
pe omul numit în revista Time „poate cel mai promiţător 
tânăr arhitect din America” („Conservarea energiei urbane 
şi tinerii furioşi”, Time, 15 octombrie 1984), ar fi trebuit să 
mergi cu maşina la vest de Omaha, pe Autostrada 80. Ai fi 


luat-o apoi prin ieşirea din Swedholm, apoi pe Drumul 
Naţional 81 până în centrul Swedholm-ului (care nu-i cine 
ştie ce mare oraş). Acolo, coteai pe Drumul Naţional 92 la 
Hi-Hat Eat-Em-Up („Friptură de pui la rotisor, specialitatea 
casei”), cârciuma lui Bucky, şi o dată ieşit iar din oraş ţineai 
dreapta până la Drumul Naţional 63, care străbate orăşelul 
pustiu Gatlin şi, în sfârşit, ajungeai în Hemingford Home. Pe 
lângă centrul oraşului  Hemingford Home, centrul 
Swedholm-ului arată ca New York City; zona administrativă 
constă în opt clădiri, cinci pe o parte, trei pe alta. Mai e şi 
frizeria Kleen Kut (proptit în vitrină, un anunţ scris de 
mână, vechi de cincisprezece ani, spune că DACĂ SUNTEŢI 
HIPPY TUNDEŢI-VĂ ALTUNDEVA), cinematograful cu filme 
la mâna a doua, magazinul universal cu mărfuri ieftine. Mai 
e şi o filială a Băncii Proprietarilor Imobiliari din Nebraska, 
o pompă de benzină 76, o farmacie şi Fierăria - singura 
afacere din oraş ce arată măcar pe jumătate prosperă. 

Şi, aproape de capătul uliţei principale, puţin mai retras 
faţă de celelalte clădiri, ca un paria, şi proptit în pragul 
marelui deşert, îţi stă la dispoziţie nelipsitul motel Roata 
Roşie. Dacă ai reuşit să ajungi până aici, vei fi văzut în 
parcarea plină de hârtoape şi noroi un Cadillac 1968 
decapotabil îmbătrânit, cu antene CB duble la spate. Pe 
placa din faţă stă scris doar atât: „BEN'S CADDY”. Iar 
înăuntru, mergând spre bar, îţi găseai omul - uscăţiv, ars de 
soare, îmbrăcat într-o cămaşă din diftină, blugi albiţi şi o 
pereche de cizme roase. Avea riduri discrete la colţurile 
ochilor, doar atât. Arăta poate cu zece ani sub vârsta lui 
reală, care era de treizeci şi opt de ani. 

— Bună seara, domnu' Hanscom, salută Ricky Lee, 
punând pe bar un şervet de hârtie, în timp ce Ben se aşeza. 

Ricky Lee părea un pic surprins, şi aşa şi era. Nu-l mai 
văzuse niciodată pe Hanscom la barul motelului în vreo 
seară din cursul săptămânii. Venea cu regularitate în 
fiecare vineri seară să bea două beri şi în fiecare sâmbătă 
seară, patru sau cinci; întotdeauna se interesa de cei trei 


băieţi ai lui Ricky Lee; întotdeauna lăsa acelaşi bacşiş de 
cinci dolari sub halba de bere, la plecare. Atât în termenii 
conversaţiei profesionale, cât şi ai părerii personale, era de 
departe clientul favorit al lui Ricky Lee. Cei zece dolari pe 
săptămână (şi cei cincizeci lăsaţi sub halbă cu ocazia 
fiecărui Crăciun din ultimii cinci ani) erau destul de bine 
veniţi, dar compania individului era mult mai importantă. O 
companie valoroasă era întotdeauna o raritate, cu atât mai 
mult într-o asemenea speluncă, unde nu se auzeau decât 
vorbe goale. 

Deşi Hanscom îşi avea rădăcinile în New England şi 
urmase facultatea în California, plutea în jurul lui ceva mai 
mult decât un simplu aer de texan extravagant. Ricky Lee 
conta pe popasurile de vineri şi sâmbătă seara ale lui Ben 
Hanscom, pentru că, de-a lungul anilor învățase că putea 
conta pe ele. Domnul Hanscom putea să construiască un 
zgârie-nori la New York (unde avea deja trei dintre cele mai 
comentate clădiri din oraş), o nouă galerie de artă în 
Redondo Beach sau un bloc administrativ în Salt Lake City, 
dar, odată sosită seara de vineri, uşa dinspre parcare se 
deschidea la un moment dat, între orele opt şi nouă- 
treizeci, şi iată-l intrând cu pas molcom, ca şi cum ar fi 
locuit nu mai departe de celălalt capăt al oraşului şi se 
hotărâse să treacă pe acolo pentru că nu era nimic 
interesant la televizor. Avea avionul lui personal şi o pistă de 
aterizare pe ferma sa din Junkins. 

În urmă cu doi ani fusese la Londra, mai întâi proiectând 
şi apoi  supervizând construirea noului centru de 
comunicaţii al BBC-ului - o clădire controversată, încă, în 
presa britanică (Guardian: „Poate cea mai frumoasă clădire 
construită la Londra în ultimii douăzeci de ani”; Mirror: „Cu 
excepţia mutrei soacră-mi după o raită târâş prin lăzile de 
gunoi, cea mai groaznică urâţenie pe care am văzut-o în 
viaţa mea”). Când domnul Hanscom primise comanda 
aceea, Ricky Lee îşi spusese: Fi, o să-l mai văd eu cândva. 
Sau poate pur şi simplu o să ne dea de tot uitării. Şi într- 


adevăr, seara de vineri de după plecarea lui Ben Hanscom 
în Anglia venise şi trecuse fără niciun semn de la el, deşi 
Ricky Lee se pomenea ridicând iute privirea de fiecare dată 
când se deschidea uşa între opt şi nouă-treizeci. Fi, o să-l] 
mai văd eu cândva. Poate. 

Cândva a fost chiar seara următoare. Uşa se deschisese 
la nouă şi un sfert şi iată-l păşind înăuntru, în blugi, tricou 
cu inscripţia GO' BAMA şi vechile lui cizme, de parcă venea 
de nu mai departe decât din celălalt capăt al oraşului. Iar 
când Ricky Lee strigase aproape în culmea fericirii „Hei, 
domnu' Hanscom! Hristoase! Da' ce faci mata aicea?” 
domnu' Hanscom se arătase uşor surprins, ca şi cum n-ar fi 
fost deloc anormal ca el să se afle acolo. Şi nici nu fusese un 
caz izolat; îşi făcuse apariţia în fiecare sâmbătă pe 
parcursul celor doi ani ai implicării sale active în afacerea 
BBC-ului. Pleca din Londra în fiecare sâmbătă dimineaţă la 
11.00 cu Concorde, îi povestea el unui Ricky Lee fascinat, şi 
sosea pe Aeroportul Kennedy în New York la 10.15 - cu 
patruzeci şi cinci de minute inainte de a fi părăsit Londra, 
cel puţin după ceas („Doamne, asta-i ca o călătorie-n timp, 
nu-i aşa?” exclamase impresionat Ricky Lee). O limuzină 
aştepta la scară să-l ducă pe Aeroportul Teterboro din New 
Jersey, drum ce sâmbătă dimineaţa nu lua de obicei mai 
mult de o oră. Putea fi în carlinga avionului său, fără nicio 
problemă, înainte de prânz şi ajungea în Junkins pe la două 
şi jumătate. „Dacă te îndrepţi spre vest îndeajuns de 
repede, îi spuse el lui Ricky, ziua pur şi simplu pare că nu se 
mai sfârşeşte.” Punea capul pe pernă două ore, petrecea un 
ceas cu administratorul şi o jumătate cu secretara. Lua cina 
şi apoi se ducea la Roata Roşie pentru o oră şi jumătate. 
Întotdeauna venea singur, întotdeauna se aşeza la bar şi 
întotdeauna pleca la fel cum intrase, deşi numai Dumnezeu 
ştia câte femei se găseau în acea parte din Nebraska, femei 
fericite să-i tragă ciorapii din picioare. Înapoi la fermă, 
prindea şase ore de somn, după care întregul proces se 
relua în sens invers. Ricky nu avusese niciun client pe care 


să nu-l impresioneze cu povestea asta. „O fi popo”, îi 
spusese odată o femeie. Ricky Lee i-a aruncat o privire 
scurtă, reţinând părul coafat cu migală, hainele grijuliu 
croite, care fără îndoială erau unicate, bobiţele de diamante 
din urechi, expresia ochilor, şi ştiu că era de undeva din est, 
probabil din New York, sosită aici într-o scurtă vizită, din 
obligaţie, la vreo rudă sau poate la o veche colegă de 
şcoală, şi abia aştepta să scape. „Nu, replicase el, domnu' 
Hanscom nu-i fătălău.” Ea scosese un pachet de ţigări Doral 
din poşetă şi apucase una între buzele roşii şi sclipitoare, 
iar el i-o aprinsese. „De unde ştiţi?” întrebase, cu un uşor 
zâmbet. „Doar ştiu”, răspunse el. Şi nu minţea. Se gândise 
să-i spună: Cred că-i omul cel mai îngrozitor de singur pe 
care l-am cunoscut în viaţa mea. Dar nu avea să-i spună aşa 
ceva femeii ăsteia din New York, care se uita la el de parcă 
ar fi fost cine ştie ce nouă şi amuzantă formă de viaţă. 

În seara asta domnu' Hanscom arăta puţin palid, puţin 
distrat. 

— Salut, Ricky Lee, spuse el, aşezându-se, şi apoi se 
apucă să-şi studieze mâinile. 

Ricky Lee ştia că fusese chemat pentru următoarele şase- 
opt luni în Colorado Springs, să supravegheze începerea 
construcţiei Centrului Cultural al Statelor Montane, un 
complex întins de şase clădiri, care urma să fie tăiat în 
coasta unui munte. „Când va fi gata, oamenii o să spună că 
arată de parcă un copil uriaş şi-a lăsat blocurile de jucărie 
împrăştiate pe o scară”, îi spusese Ben lui Ricky Lee. „Unii 
oricum au s-o spună şi cel puţin pe jumătate nu se vor 
înşela. Dar cred că va ieşi bine. E cea mai mare chestie pe 
care-am încercat-o vreodată şi punerea ei pe picioare va fi 
ca dracu, dar cred c-o să iasă bine.” 

Ricky Lee bănuia că nu e exclus ca domnu' Hanscom să 
aibă un pic de trac. Nimic surprinzător în asta. Când ajungi 
destul de mare ca să fii luat în seamă, eşti, se pare, destul 
de mare ca să te vâneze din toate părţile. Sau poate doar îl 
atinsese uşor microbul. Bântuia un virus al naibii de vioi. 


Ricky Lee scoase o halbă de bere din spatele barului şi o 
întinse spre robinet. 

— Nu face asta, Ricky Lee! 

Ricky Lee se răsuci, surprins, iar când Ben Hanscom 
ridică privirea, se simţi deodată speriat. Pentru că domnu' 
Hanscom nu arăta ca şi când ar fi avut trac, sau virusul ce 
bântuia, sau orice altceva de soiul ăsta. Arăta de parcă 
tocmai ar fi primit o lovitură cumplită şi încă mai încerca să 
înţeleagă ce anume îl lovise. 

Muri careva. Nu-i însurat, da” orice om are-o famelie, şi 
careva dintr-a lui tocmai a dat ortu' popii. Asta s-a- 
ntâmplat, la fel de sigur cum se dă de-a dura căcatul din 
budă. 

Cineva puse o fisă în tonomat, iar Barbara Mandrell 
începu să cânte despre un om beat şi o femeie singură. 

— 'Ţi-e bine, domnu' Hanscom? 

Ben Hanscom îl privi pe Ricky Lee cu nişte ochi care 
deodată părură cu zece - nu, cu douăzeci - de ani mai 
bătrâni decât restul feţei, iar Ricky Lee fu uimit să observe 
că părul domnului Hanscom încărunţea. Niciodată nu mai 
remarcase vreun fir alb în părul lui. 

Hanscom zâmbi. Zâmbetul era îngrozitor, era oribil. 
Parcă ai fi privit un cadavru surâzător. 

— Nu cred că mi-e bine, Ricky Lee. Nu, domnule. Nu-n 
seara asta. Nu, deloc. 

Ricky Lee lăsă halba jos şi ocoli tejgheaua până în locul 
unde stătea Hanscom. Barul era cât de gol poate fi în seara 
de luni un bar când sezonul de fotbal e închis. Nu erau în 
local nici douăzeci de clienţi. Annie şedea lângă uşa 
bucătăriei, jucând cribbage cu bucătăreasa. 

— Veşti proaste, domnu' Hanscom? 

— Veşti proaste, aşa e. Veşti proaste de acasă. 

Privi la Ricky Lee. Privi prin Ricky Lee. 

— Îmi pare rău s-aud asta, domnu” Hanscom. 

— Mulţumesc, Ricky Lee. 


Tăcu, iar Ricky Lee era pe cale să-l întrebe dacă putea 
face ceva pentru el, când Hanscom spuse: 

— Ce whisky se găseşte în barul tău, Ricky Lee? 

— Pentru tot restu' lumii din cocina asta-i Four Roses, 
spuse Ricky Lee. Da' pentru mata cred că-i Wild Turkey. 

Hanscom zâmbi auzind acestea: 

— Frumos din partea ta, Ricky Lee. Cred c-ar fi mai bine 
să pui mâna pe halba aia, la urma urmei. Şi s-o umpli cu 
Wild Turkey. 

— S-o umplu? întrebă Ricky Lee, sincer uimit. Hristoase, 
o să fie nevoie să te scot de-aici de-a rostogolu'! 

Sau să chem salvarea, adăugă în sinea sa. 

— Nu-n seara asta, spuse Hanscom. N-aş crede. 

Ricky Lee cercetă atent ochii domnului Hanscom, să vadă 
dacă nu cumva glumea, şi-i trebui mai puţin de o secundă 
pentru a se convinge că nu. Aşa că luă halba de pe tejghea 
şi sticla de Wild Turkey dintr-un raft de dedesubt. Gura 
sticlei zăngăni pe buza halbei când începu să toarne. Privi, 
fascinat fără voia lui, cum gâlgâie băutura aurie. Ricky Lee 
trase concluzia că domnu' Hanscom avea în el mai mult de 
un strop de sânge texan; ăsta avea să fie cel mai mare 
whisky afurisit pe care-l turnase sau avea să-l mai toarne 
vreodată în viaţa lui. 

Chem salvarea, pe dracu”! Bea puişorul ăsta şi-o să-i 
chem pe Parker şi Waters din Swedholm să-i ia măsurile 
pentru COŞCiug. 

Cu toate acestea, o aduse înapoi şi o puse în faţa lui 
Hanscom; tatăl lui Ricky Lee îi spusese odată că, dacă un 
om era în toate minţile, îi aduceai ce-ţi comanda, fie chiar 
pişat sau otravă. Ricky Lee nu ştia dacă era un sfat bun sau 
rău, dar, dacă ţineai un bar ca să ai din ce trăi, preţuia 
destul ca să te apere în faţa propriei tale conştiinţe. 

Hanscom privi gânditor la monstruoasa băutură preţ de 
câteva clipe, apoi întrebă: 

— Cât îţi datorez pentru o bombă ca asta, Ricky Lee? 


Ricky Lee clătină încet din cap, cu ochii încă holbaţi la 
halba plină cu whisky, nevrând să ridice privirea şi să 
întâlnească ochii aceia duşi în fundul capului. 

— Nu. Fac eu cinste. 

Hanscom zâmbi din nou, de astă dată mai natural. 

— Ei, îţi mulţumesc, Ricky Lee. Acum am să-ţi arăt un 
lucru pe care l-am învăţat în Peru, în 1978. Lucram cu un 
tip pe nume Frank Billings - studiam cu el, hai să zicem. 
Frank Billings era cel mai dat naibii arhitect din lume, aşa 
cred. L-a prins o febră şi doctorii au injectat cam un miliard 
de antibiotice diferite în el, şi nici măcar unul nu i-a venit de 
hac. A ars ca focul timp de două săptămâni şi după aia a 
murit. Ceea ce am să-ţi arăt am învăţat de la indienii care 
lucrau pe şantier. Rachiul local e destul de tare. Tragi o 
duşcă şi zici c-o să se ducă pe gât uşurel, nicio problemă, şi 
pe urmă deodată parcă cineva ţi-a aprins o lampă de 
sudură în gură şi ţi-a băgat-o pe beregată. Dar indienii o 
beau ca pe Coca-Cola şi rareori l-am văzut pe vreunul beat 
şi niciodată n-am văzut vreunul mahmur. N-am avut 
niciodată curajul să-ncerc eu însumi trucul lor. Dar cred c- 
am să-i dau bătaie-n seara asta. Adu-mi câteva din feliile 
alea de lămâie de acolo. 

Ricky Lee îi aduse patru felii şi le puse ordonat pe un 
şervet curat lângă halba cu whisky. Hanscom culese una, îşi 
dădu capul pe spate ca un om pregătindu-se să-şi pună 
picături în ochi şi începu să stoarcă felia de lămâie în nara 
dreaptă. 

— Doamne Sfinte! strigă Ricky Lee, îngrozit. 

Gâtlejul lui Hanscom lucră. Faţa i se înroşi... După care 
Ricky Lee văzu lacrimi lunecând pe obraji, spre urechi. 
Acum la tonomat cântau Spinners, despre omul din cauciuc: 
„O, Doamne, nu ştiu cât am să mai suport” 

Hanscom orbecăi pe tejghea, găsi încă o felie de lămâie şi 
stoarse sucul în nara cealaltă. 

— O să te-omori, dracu', şopti Ricky Lee. 


Hanscom aruncă ambele felii de lămâie storcite pe bar. 
Ochii îi erau de un roşu aprins şi respira în gâfâieli 
sacadate, spasmodice. Zeamă limpede de lămâie îi picura 
din amândouă nările, şiroind pe la colţurile gurii. Dibui 
după halbă, o ridică şi bău o treime din ea. Îngheţat de 
uimire şi de groază, Ricky Lee îi privea mărul lui Adam 
săltând. 

Hanscom puse cana deoparte, se cutremură de două ori, 
apoi dădu din cap. Îl privi pe Ricky Lee şi zâmbi uşor. Ochii 
nu-i mai erau roşii. 

— Lucrează exact cum ziceau ei. Atât te fute grija de nas, 
că nici nu mai simţi ce ţi se-ntâmplă pe gât. 

— Eşti nebun, domnu' Hanscom! spuse Ricky Lee. 

— Pe blana de pe tine, spuse domnu' Hanscom. Pe-asta o 
ţii minte, Ricky Lee? Aşa spuneam când eram puşti, „Pui 
pariu pe blana de pe tine” [i-am spus vreodată că eram 
gras? 

— Nu, domnu”, nu mi-ai spus niciodată, şopti Ricky Lee. 

Acum era convins că domnu' Hanscom primise vreo veste 
atât de îngrozitoare, încât omul chiar îşi pierduse minţile... 
Sau, cel puţin temporar, deplinătatea simţurilor. 

— Eram un mălai-mare în toată regula. Nu jucam 
niciodată baseball sau baschet, mereu eram prins primul la 
leapşa, nu puteam să mă dau la o parte din propriul meu 
drum. Eram gras, asta e. Şi pe urmă mai erau tipii ăia din 
oraşul nostru care aveau obiceiul să se ia după mine destul 
de des. Era un băiat pe care-l chema Reginald Huggins, 
numai că toată lumea îi zicea Belch. Un puşti pe nume 
Victor Criss. Şi încă vreo câţiva. Dar adevăratul creier al 
grupului era un băiat pe nume Henry Bowers. Dacă a 
existat vreodată un copil cu adevărat rău care să se plimbe 
pe faţa pământului, Ricky Lee, Henry Bowers era copilul 
ăsta. Nu eram eu singurul de care obişnuia să se ia; 
problema mea era că nu puteam fugi la fel de repede ca 
alţii. 


Hanscom se descheie la cămaşă. Aplecându-se, Ricky Lee 
văzu o cicatrice ciudată, sucită, pe burta domnului 
Hanscom, chiar deasupra buricului. Zbârcită, albă şi veche. 
Reprezenta o literă, observă Ricky Lee. Cineva scrijelise 
litera „H” pe burta omului, probabil cu mult înainte ca 
domnu' Hanscom să fi ajuns om mare. 

— Henry Bowers mi-a făcut asta. Cam acu' o mie de ani. 
Am noroc că nu-i port blestematul de nume întreg aici. 

— Domnu' Hanscom... 

Hanscom luă celelalte două felii de lămâie, câte una în 
fiecare mână, îşi lăsă capul pe spate şi şi le administră ca pe 
nişte picături în nas. Se zgudui într-un tremur pustiitor, le 
puse deoparte şi bâjbâi cu mâna pe marginea capitonată a 
barului, ţinând ochii închişi. O clipă se ţinu de ea ca un om 
aflat într-o ambarcaţiune cu pânze, ce se apucă de parapet 
ca să nu cadă într-o mare zbuciumată de furtună. Apoi 
deschise ochii din nou şi-i zâmbi lui Ricky Lee. 

— Aş putea călări taurul ăsta toată noaptea. 

— Domnu' Hanscom, aş vrea să nu mai faceţi asta, replică 
nervos Ricky Lee. 

Annie veni la tejgheaua chelneriţelor cu tava şi ceru două 
beri Miller. Ricky Lee le turnă şi i le dădu. Îşi simţea 
picioarele ca de cauciuc. 

— Se simte bine domnu' Hanscom, Ricky Lee? întrebă 
Annie. 

Se uita dincolo de Ricky Lee, iar acesta se întoarse să-i 
urmărească privirea. Domnu' Hanscom stătea aplecat peste 
bar, culegând cu grijă felii de lămâie din cutia în care Ricky 
Lee ţinea garniturile pentru băutură. 

— Nu ştiu, răspunse el. Nu cred. 

— Păi scoate-ţi palma din cur şi fă ceva. 

Annie era, la fel ca majoritatea celorlalte femei, o 
partizană a lui Ben Hanscom. 

— Nu ştiu ce să fac. Tăticu' zicea că dacă un om e în toate 
minţile... 


— 'Tăticu' tău n-avea creier nici cât i-a dat Dumnezeu 
unui popândău, ripostă Annie. Dă-l încolo pe tăticu' tău. 
Trebuie să pui capăt trebii ăşteia, Ricky Lee. O să se- 
omoare. 

Primindu-şi astfel ordinele, Ricky Lee se înapoie spre 
locul unde stătea Ben Hanscom. 

— Domnu' Hanscom, chiar cred că ţi-e des... 

Hanscom dădu capul pe spate. Stoarse. De astă dată 
trase practic sucul de lămâie pe nas, ca şi cum ar fi fost 
cocaină. Dădu pe gât tăria de parcă era apă. Îl privi solemn 
pe Ricky Lee. 

— Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gâlceava, râse 
el. 

Să mai fi rămas poate două degete de whisky în cană. 

— Asta chiar e destul, protestă Ricky Lee şi întinse mâna 
spre halbă. 

Hanscom o trase uşurel unde n-o putea ajunge. 

— Răul s-a produs, Ricky Lee. Răul s-a produs, băiete. 

— Domnu' Hanscom, te rog... 

— Am ceva pentru puştii tăi, Ricky Lee. Dracu' să mă ia, 
că aproape uitasem. 

Scoase ceva dintr-un buzunar al vestonului său din doc 
decolorat. Ricky Lee auzi un clinchet înăbuşit. 

— Tata a murit când aveam patru ani, spuse Hanscom - 
vocea nu-i era deloc îngălată. Ne-a lăsat o grămadă de 
datorii şi ăştia. Vreau să fie ai copiilor tăi, Ricky Lee. 

Puse trei dolari de argint, trei monede uriaşe, pe bar, 
unde luciră în lumina blândă. Lui Ricky Lee i se opri 
respiraţia. 

— Domnu' Hanscom, foarte drăguţ din partea matale, da' 
n-aş putea... 

— Erau patru, dar unul i l-am dat lui Bill Bâlbâitul şi 
celorlalţi. Bill Denbrough, ăsta era numele lui adevărat. Bill 
Bâlbâitul îi ziceam noi. Chestie pe care aveam obiceiul s-o 
spunem, la fel cu „Pui pariu pe blana de pe tine” Era unul 
dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut - am avut 


câţiva, să ştii, chiar şi un puşti grăsan ca mine are câţiva 
prieteni. Acum Bill Bâlbâitul e scriitor. 

Ricky Lee abia dacă-l auzi. Se uita fascinat la arginţi, 
1921, 1923 şi 1924. Dumnezeu ştia cât valorau acum, fie şi 
doar evaluând argintul pur pe care-l conţineau. 

— N-aş putea, repetă el în şoaptă. 

— Dar insist. 

Domnu' Hanscom apucă halba şi o goli. Ar fi trebuit să 
zacă de mult lat cu burta în sus, dar ochii săi nu se 
desprindeau nicio clipă dintr-ai lui Ricky Lee. Ochii aceştia 
erau înlăcrimaţi şi teribil de injectaţi, dar Ricky Lee ar fi 
fost gata să jure pe un vraf de Biblii că erau ochii unui om 
treaz. 

— Mă sperii olecuţă, domnu' Hanscom. 

Cu doi ani în urmă, Gresham Arnold, un beţiv cu o 
oarecare reputaţie locală, intrase la Roata Roşie cu un fişic 
de sferturi de dolar în mână şi cu o hârtie de douăzeci 
înfiptă în panglica pălăriei. Îi înmânase lui Annie fişicul, cu 
instrucţiunea de a băga fisele în tonomat câte patru. Polul îl 
trânti pe bar, instruindu-l pe Ricky Lee să dea de băut la 
toată lumea. Acest beţivan, Gresham Arnold, fusese demult 
o vedetă a baschetului în echipa Hemingford Rams, 
conducând-o spre prima (şi după toate probabilitățile şi 
ultima) ei victorie într-un campionat al echipelor de liceu. În 
1961 se întâmplase asta. Un viitor aproape nemărginit 
părea să se aştearnă în faţa tânărului. Dar fusese 
exmatriculat din universitate în primul semestru, victimă a 
băuturii, drogurilor şi petrecerilor până la ziuă. A venit 
acasă, a făcut praf maşina galbenă, decapotabilă, pe care 
părinţii i-o făcuseră cadou la absolvirea liceului, şi a obţinut 
o slujbă de vânzător-şef în magazinul tăticului. Au trecut 
cinci ani. Taică-său nu se putea îndura să-l concedieze, aşa 
că în cele din urmă a vândut afacerea şi s-a retras în 
Arizona, un biet om obsedat şi îmbătrânit înainte de vreme 
de inexplicabila şi aparent ireversibila degenerare a fiului 
său. Cât timp firma încă-i mai aparţinea tăticului, iar el cel 


puţin se făcea că lucrează, Arnold depusese ceva eforturi să 
ţină rachiul la distanţă; după aceea, l-a răpus complet. 
Putea face urât de tot, dar era dulce ca o acadea în seara 
când intrase cu fisele de douăzeci şi cinci de cenți şi 
comandase băutură pentru toţi, şi toată lumea îi mulţumise 
amabil, iar Annie punea mereu cântece cu Moe Bandy, 
pentru că lui Gresham Arnold îi plăcea bătrânu' Moe Bandy. 
Şedea acolo la bar - chiar pe acelaşi taburet unde stătea 
acum domnul Hanscom - îşi dădu seama Ricky Lee, cu o 
nelinişte ce i se adâncea constant - şi a băut trei sau patru 
pahare de bourbon cu bitter, şi a cântat împreună cu 
tonomatul, şi n-a pricinuit niciun necaz, şi s-a dus acasă 
după ce Ricky Lee a închis barul, şi s-a spânzurat cu 
cureaua de la pantaloni într-o debara de la etaj. În seara 
aceea, ochii lui Gresham Arnold arătau un piculeţ cam la fel 
cum arătau în acest moment ochii lui Ben Hanscom. 

— Te sperii puţin, zici? întrebă Hanscom, fără a-şi abate 
un moment ochii din cei ai lui Ricky Lee. 

Împinse halba la o parte şi îşi împreună frumos mâinile în 
faţa celor trei piese de argint. 

— Poate că da. Dar nu eşti tu la fel de speriat ca mine, 
Ricky Lee. Roagă-te lui lisus să nu fii în viaţa ta. 

— Păi, care-i necazul? întrebă Ricky Lee. Poate... 

Îşi umezi buzele. 

— Poate pot să-ţi dau o mână de ajutor. 

— Necazul? râse Ben Hanscom. Nu cine ştie ce. Am 
primit în seara asta un telefon de la un prieten vechi. Un tip 
pe nume Mike Hanlon. Uitasem de tot de el, Ricky Lee, dar 
asta nu m-a speriat chiar aşa de tare. La urma urmei, nu 
eram decât un puşti când l-am cunoscut, şi puştii uită 
destule, nu-i aşa? Sigur că da. Pui pariu pe blana de pe tine. 
Ce m-a speriat e că eram cam la jumătatea drumului 
încoace şi mi-am dat seama că nu numai pe Mike îl uitasem 
- uitasem totul de când eram puşti. 

Ricky Lee nu făcu decât să se uite la el. N-avea nici cea 
mai vagă idee despre ce vorbea domnu' Hanscom - dar 


omul era speriat, nu încape vorbă. Nu încape nicio îndoială. 
Suna comic, fiind vorba de Ben Hanscom, dar aşa era. 

— Adică uitasem chiar totul, spuse acesta, ciocănind 
uşurel cu degetele în bar ca să-şi sublinieze vorbele. Ai 
auzit vreodată, Ricky Lee, să aibă cineva o amnezie atât de 
completă, încât nici măcar să nu ştie că are amnezie? 

Ricky Lee clătină din cap. 

— Nici eu. Şi uite că în seara asta, în timp ce-mi 
conduceam maşina încoace, m-a lovit aşa deodată. Mi-am 
adus aminte de Mike Hanlon, dar asta numai pentru că m-a 
sunat la telefon. Mi-am amintit de Derry, dar numai pentru 
că de acolo suna. 

— Derry? 

— Dar atâta tot. M-a pocnit ideea că nici măcar nu m-am 
mai gândit c-am fost şi eu copil, de... De nici nu mai ştiu 
când. Şi atunci, uite aşa, deodată, a început totul să 
năvălească înapoi. Până şi ce-am făcut cu al patrulea dolar 
de argint. 

— Şi ce-aţi făcut cu el, domnu' Hanscom? 

Hanscom se uită la ceas şi deodată lunecă jos de pe 
taburetul său. Se clătină un pic - un pic de tot. Nimic mai 
mult. 

— Nu pot întârzia. Zbor în seara asta. 

Ricky Lee se alarmă, iar Hanscom râse. 

— Zbor, dar nu conduc avionul. Nu de data asta. United 
Airlines, Ricky Lee. 

— Oh. 

Bănuia că i se citeşte uşurarea pe faţă, dar nu-i păsa. 

— Unde vă ducetţi? 

Cămaşa lui Hanscom era încă descheiată. Îşi privi 
gânditor liniile albe şi zbârcite ale vechii cicatrice de pe 
burtă şi apoi începu să-şi încheie nasturii. 

— Credeam că ţi-am spus, Ricky Lee. Acasă. Mă duc 
înapoi acasă. Dă-le arginţii ăia copiilor tăi. 

Porni spre uşă, şi ceva în felul cum păşea şi cum îşi ţinea 
mâinile în brâul pantalonilor îl înspăimântă pe Ricky Lee. 


Asemănarea cu răposatul şi deloc regretatul Gresham 
Arnold păru dintr-o dată atât de reală, încât avea senzaţia 
că vede o fantomă. 

— Domnu' Hanscom! strigă el alarmat. 

Hanscom se întoarse, iar Ricky Lee păşi iute înapoi. Se 
lovi de partea dinapoi a barului şi se auzi un zăngănit când 
sticlele se izbiră una alta. Păşise înapoi pentru că deodată 
căpătase convingerea că Ben Hanscom era mort. Da, Ben 
Hanscom zăcea mort pe undeva, într-un şanţ, sau într-un 
pod, sau poate într-o debara, cu o curea făcută laţ pe după 
gât şi vârfurile ghetelor sale de cowboy, de patru sute de 
dolari, legănându-se la câţiva centimetri deasupra podelei, 
iar arătarea asta ce stătea lângă tonomat şi-l privea cu ochi 
holbaţi era un duh. O clipă - doar o clipă, dar destul de 
lungă ca să-i acopere cu o brumă de gheaţă inima agitată - 
fu convins că poate vedea mesele şi scaunele drept prin 
trupul omului. 

— Ce este, Ricky Lee? 

— Nnh-n-nh. N'ica. 

Ben Hanscom îl privi pe Ricky Lee cu ochi care aveau 
dedesubt cearcăne purpurii. Obrajii îi ardeau de alcool; 
nasul era roşu şi inflamat. 

— N'ica, şopti iar Ricky Lee, dar nu-şi putu lua ochii de la 
faţa aceea, faţa unui om care a murit adâncit în păcat, iar 
acum stă drepţi lângă uşa lăturalnică, fumegândă a iadului. 

— Eram gras şi eram săraci, spuse Ben Hanscom. Acum 
mi-aduc aminte asta. Şi-mi mai aduc aminte că o fată pe 
nume Beverly, sau poate Bill Bâlbâitul, mi-a salvat viaţa cu 
un dolar de argint. Mi-e o frică de-a dreptul nebunească de 
orice s-ar putea să-mi mai amintesc înainte de a se sfârşi 
noaptea asta, dar nu contează cât de speriat sunt eu, 
pentru că oricum o să-mi aduc aminte. Ioate-s aici, ca un 
balon care mi se tot umflă în minte. Dar mă duc, pentru că 
tot ce am avut vreodată şi tot ce am acum se datorează 
lucrului pe care l-am făcut noi atunci şi trebuie să plăteşti 
pentru ceea ce capeţi pe lumea asta. Poate că de-asta ne-a 


şi făcut Dumnezeu mai întâi copii şi ne-a clădit aproape de 
pământ, pentru că El ştie că trebuie să cazi de multe ori şi 
să-ţi curgă mult sânge până înveţi lecţia asta simplă. 
Plăteşti pentru ceea ce capeţi şi îţi aparţine lucrul acela pe 
care îl plăteşti... Şi, mai devreme sau mai târziu, ceea ce-ţi 
aparţine se întoarce la tine. 

— Da' o să vii înapoi la sfârşitul săptămânii, nu-i aşa? 
întrebă Ricky Lee printre buzele amorţite. 

În nefericirea sa crescândă, ăsta era singurul lucru pe 
care-l putea găsi să se agaţe de el. 

— Vii-napoi la sfârşitul săptămânii, la fel ca-n toate dăţile, 
nu-aşa? 

— Nu ştiu, răspunse domnul Hanscom, şi pe chip i se 
aşternu un surâs cumplit. De astă dată mă duc mult mai 
departe decât la Londra, Ricky Lee. 

— Domnu' Hanscom!... 

— Să le dai arginţii ăia copiilor tăi, repetă celălalt şi se 
strecură afară în noapte. 

— Ce mama dracu”? întrebă Annie, dar Ricky Lee n-o luă 
în seamă. 

Împinse uşiţa batantă a barului şi alergă la una dintre 
ferestrele ce dădeau spre parcare. Văzu farurile maşinii 
aprinzându-se, auzi motorul duduind. leşi de pe terenul de 
zgură, ridicând în urma sa un nor de praf. Luminile de 
poziţie se îndepărtară, licărind ca nişte puncte roşii, pe 
Drumul Naţional 63, iar vântul nopţii începu să împrăştie 
praful suspendat în aer. 

— A luat la bord o cisternă de rachiu şi l-ai lăsat să se 
urce-n hărăbaia aia a lui şi să se ducă, se răţoi Annie. Halal, 
Ricky Lee. 

— Las-o baltă. 

— O să-şi facă de petrecanie. 

Şi, cu toate că acesta fusese gândul lui Ricky Lee însuşi 
nici cu cinci minute în urmă, când luminiţele licărinde 
dispărură, se întoarse spre ea şi clătină din cap: 


— N-aş crede. Deşi, după cum arăta-n seara asta, s-ar 
putea să fie mai bine pentru el s-o păţească. 

— Ce ţi-a spus? 

Ricky Lee clătină din cap. Toate i se amestecau în minte: 

— Nu contează. Da' chiar nu cred să-l mai vedem 
vreodată pe prietenul nostru. 


4 
Fddie Kaspbrak îşi ia doctoriile 


Dacă aţi dori să aflaţi tot ce se poate şti despre un 
american sau o americancă din clasa mijlocie, acum când 
mileniul se apropie de sfârşit, nu aţi avea nevoie decât să-i 
aruncaţi o privire în dulăpiorul cu medicamente - sau cel 
puţin aşa se spune. Dar, sfinte Dumnezeule, uitaţi-vă puţin 
în cel al lui Eddie Kaspbrak când îl deschide, înlăturând, din 
fericire, imaginea chipului său alb cu ochi larg căscaţi, 
reflectat în oglindă. 

Pe raftul de sus se află Anacin, Excedrin, Excedrin PM., 
Contac, Gelusil, Tylenol şi un borcan mare cu bomboane 
contra tusei, crâmpei de crepuscul mohorât, prizonier sub 
sticlă. Apoi, un flacon cu Vivarin, unul cu Serutan (Înseamnă 
„Nature's” scris de-a-ndoaselea, spunea reclama pe vremea 
când Eddie Kaspbrak era doar un ţânc) şi două flacoane cu 
Phillips” Milk of Magnesia - unul, din cel obişnuit, cu gust de 
cretă lichidă, iar celălalt, nou, cu aromă de mentă, cu gust 
de cretă lichidă cu aromă de mentă. 

O sticlă mare de Rolaids, colegă de raft cu alta, la fel de 
mare, 'Tums. Aceasta din urmă se înghesuie într-o butelcuţă 
cu tablete Di-Grel cu aromă de portocale. Alcătuiesc un trio 
ciudat - ca nişte puşculiţe ghiftuite cu pastile, în loc de 
bănuţi. 

Al doilea raft: vitaminele. Iată vitamina E, iată vitamina C, 
iată vitamina C cu gust de măceşe. Iată vitamina B, vitamina 
B-complex şi B 12. Apoi, L-Lysine, care ar trebui să rezolve 


problemele dermatologice, şi lecitina, care ar trebui să 
rezolve problemele apărute din cauza colesterolului. Pe 
urmă, fier, calciu şi untură de peşte. Şi multivitamine: multi- 
Myadec, multi-Centrum. Şi, pentru orice eventualitate, 
proţăpită în vârful dulăpiorului se alia o sticlă uriaşă de 
Geritol. 

Pe al treilea raft din dulăpiorul lui Eddie, în dreapta, se 
află panaceele, ultimele invenţii ale lumii medicale, Ex-Lax. 
Pastilele Carter. Acestea îl ajută pe Eddie să-şi ducă zilele. 
Tot aici, la îndemână, se află şi tabletele de Kaopectate, de 
Pepto-Bismol şi unguentul H, pentru cazul în care zilele 
devin insuportabile. De asemenea, un borcan prevăzut cu 
capac filetat, cu câteva pastile Tucks pentru fixarea 
celorlalte medicamente. Apoi, în ordine, Formula 44 - sirop 
contra tusei, tablete antigripale Nygnil şi Dristan şi o sticlă 
mare cu ulei de castor. O cutiuţă cu Sucrets, dacă se 
întâmplă să îl doară gâtul pe Eddie, şi un grup de patru 
sortimente de apă de gură: Chloraseptic, Cepacol, 
Cepestat, într-o butelie spray, şi, bineînţeles, bătrâna şi 
eficienta Listerine, a cărei imitare s-a încercat deseori, însă 
niciodată cu succes. Picături pentru ochi Visine şi Murine. 
Unguente  Cortaid şi  Neosporin pentru afecţiuni 
dermatologice (infanteria aruncată în luptă în cazul că L- 
Lysine nu s-ar fi ridicat la nivelul aşteptărilor), un tub de 
Oxy-5 şi un flacon din plastic plin cu Oxy-Wash (deoarece 
Eddie preferă să aibă mai puţini bani în buzunar, dar şi mai 
puţine coşuri) şi câteva pastile de tetraciclină. 

Şi, strânse-pâlc în amară conspirație, stau îngrămădite 
trei sticle conţinând şampon cu gudron. 

Ultimul raft e aproape gol, dar cele câteva medicamente 
aflate aici sunt destinate situaţiilor extrem de grave. Cu 
chestiile astea te poţi înălța până la ceruri sau, folosite în 
exces, te poţi sfărâma într-un milion de particule. Căci 
medicamentele acestea se numesc Valium, Percodan, Elavil 
şi Darvon Complex. Tot pe acest ultim raft se află o cutiuţă 


de Sucrets, numai că în ea găseşti şase pastile de 
Quaaludes. 

Eddie Kaspbrak credea în deviza cercetaşilor. 

Intră în baie cu o geantă albastră de voiaj. O puse pe 
chiuvetă, îi desfăcu fermoarul şi apoi, cu mâini 
tremurătoare, începu să deşarte înăuntru sticluţe şi 
borcănaşe, tuburi şi flacoane şi sprayuri. În alte împrejurări 
le-ar fi luat grijuliu, una câte una, dar acum nu avea timp 
pentru o asemenea atitudine meticuloasă. Alegerea, aşa 
cum o vedea Eddie, era pe cât de simplă, pe atât de brutală: 
pune-te-n mişcare şi ţine-o tot aşa sau stai locului destulă 
vreme cât să începi să te gândeşti la ce înseamnă toate 
astea şi pur şi simplu să mori de frică. 

— Eddie? strigă Myra de la parter. Eddiie, ce faaaaci? 

Eddie trânti în geantă cutia de Sucrets unde erau 
sedativele. Dulăpiorul medical era acum în întregime gol, cu 
excepţia Mydolului Myrei şi a unui tub mic, aproape 
consumat, de Blistex. Ezită un moment, apoi înhăţă 
Blistexul. Începu să închidă fermoarul genţii, cugetă, după 
care aruncă înăuntru şi Mydolul. Ea putea să-şi mai 
cumpere. 

— Eddie? se auzi acum de la jumătatea scărilor. 

Eddie termină de tras fermoarul şi ieşi din baie, 
balansând geanta. Era un bărbat scund, plăpând, cu chip 
timid. Cea mai mare parte a părului i se dusese; rămăşiţele 
îi creşteau în smocuri apatice, tărcate. Greutatea genţii îl 
trăgea vizibil într-o parte. 

O femeie extrem de grasă urca încet la etajul doi. Eddie 
auzea treptele protestând sub paşii ei. 

— Ce EAAAAAAAACI? 

Eddie n-avea nevoie să-i spună nimeni că, într-un anume 
sens, se însurase cu mama sa. Myra Kaspbrak era uriaşă. 
Cu cinci ani în urmă, când Eddie o luase de soţie, nu era 
decât obeză, dar el se gândea uneori că poate 
subconştientul lui văzuse în ea un potenţial de imensitate; 
Dumnezeu ştia că propria lui mamă fusese o matahală. Şi 


arăta şi mai uriaşă când ajunse pe al doilea palier al scării. 
Purta o cămaşă de noapte albă, ce se umfla ca un talaz pe 
piept şi pe şolduri. Faţa, nemachiată, era albă şi lucioasă. 
Părea speriată de moarte. 

— Trebuie să plec pentru o vreme, spuse Eddie. 

— Cum adică, trebuie să pleci? Ce-a fost cu telefonul ăla? 

— Nimic, replică el, pornind repede prin hol spre 
debaraua zidită în perete. 

Puse jos geanta de voiaj, deschise uşa rabatabilă şi 
împinse la o parte jumătatea de duzină de costume negre 
identice agăţate înăuntru, bătătoare la ochi printre celelalte 
haine, mai viu colorate. Întotdeauna purta la lucru câte 
unul dintre costumele negre. Se aplecă în debara, simțind 
mirosul de naftalină şi lână, şi trase una dintre valizele din 
spate. O deschise şi începu să îndese înăuntru hainele. 

Umbra soţiei sale se prăbuşi asupra lui. 

— Ce-nseamnă asta, Eddie? Unde te duci? Spune-mi 
imediat! 

— Nu pot să-ţi spun. 

Femeia stătea acolo, privindu-l, încercând să hotărască 
ce urmează să spună sau să facă. Îi fulgeră prin minte 
gândul de a-l îmbrânci pur şi simplu în debara şi de asta 
apoi cu spatele rezemat de uşă până îi va trece toată 
nebunia asta, dar era incapabilă să se îndure s-o facă, deşi 
cu siguranţă că ar fi putut; era cu vreo opt centimetri mai 
înaltă decât Eddie şi îl întrecea în greutate cu treizeci de 
kilograme. Nu se putea gândi ce să spună, ce să facă, 
deoarece totul era atât de necaracteristic pentru el. Nu 
putea să fie mai consternată şi mai îngrozită nici dacă ar fi 
intrat în living şi ar fi văzut cum noul televizor pluteşte prin 
aer. 

— Nu se poate să pleci, se pomeni ea spunând. Mi-ai 
promis că-mi faci rost de autograful lui Al Pacino. 

Era o absurditate - Dumnezeu ştia că e - dar în acel 
moment până şi o absurditate părea mai bună decât nimic. 


— O să ţi-l obţii singură, răspunse Eddie. O să-l duci tu cu 
maşina. 

Oh, poftim o nouă teroare sosită să se alăture celor ce 
dădeau deja târcoale prin sărmanul ei cap buimăcit. Slobozi 
un țipăt mic: 

— Nu pot... Niciodată n-am... 

— Va trebui, spuse el; acum îşi examina pantofii. N-are 
cine s-o facă. 

— Niciuna dintre uniforme nu-mi mai vine! Sunt prea 
strâmte la ţâţe! 

— Pune-o pe Delores să-ţi mai lărgească una, decretă el 
implacabil. 

Aruncă la loc două perechi de pantofi, găsi o cutie goală 
şi vâri în ea a treia pereche. Pantofi negri, încă buni, dar 
arătând doar un pic prea uzaţi ca să-i mai poarte la lucru. 
Când serviciul tău înseamnă să conduci cu maşina oameni 
bogaţi prin New York - mulţi dintre ei, oameni bogaţi şi 
celebri - totul trebuie să arate întocmai ca la carte. Pantofii 
ăştia nu mai arătau întocmai ca la carte... dar bănuia că vor 
face faţă acolo unde se ducea. Indiferent ce avea de făcut 
odată ajuns acolo. Poate că Richie 'Tozier o să... 

În clipa aceea însă bezna deveni amenințătoare şi simţi 
cum beregata-i începe să se închidă. Eddie îşi dădu seama, 
cuprins de panică reală, că împachetase toată afurisita de 
farmacie şi lăsase la parter, pe combina stereo, cel mai 
important obiect dintre toate - inhalatorul. 

Trânti capacul valizei şi închise cataramele. Privi în jur 
până dădu cu ochii de Myra, care stătea acolo în hol, cu 
mâna apăsată pe stâlpul scurt şi gros al gâtului de parcă ea 
ar fi suferit de astmă. Se holba la el, cu faţa perplexă şi 
plină de spaimă, şi poate că i-ar fi părut rău pentru ea, dacă 
inima nu i-ar fi fost deja atât de încleştată de groază pentru 
el însuşi. 

— Ce s-a întâmplat, Eddie? Cine-a fost la telefon? Ai 
necazuri? N-ai, nu-i aşa? În ce fel de belea ai intrat? 


Merse spre ea, cu geanta într-o mână şi geamantanul în 
cealaltă, ţinându-se drept, acum că i se echilibrase 
greutatea. Myra trecu în faţa lui, tăind drumul spre scară, şi 
în primul moment crezu că n-o să se dea la o parte. Apoi, 
când faţa îi fu pe punctul să se ciocnească de baricada 
moale a sânilor ei, se retrase... cu teamă, în timp ce trecea 
pe lângă ea, fără a încetini o clipă, femeia izbucni în lacrimi. 

— Nu pot să-l duc pe Al Pacino! răcni ea. O să intru-ntr- 
un semn de circulaţie sau în altceva, ştiu c-aşa o să fie! 
Eddie, mi-e frrriiică! 

Eddie privi la ceasul Seth Thomas aflat pe masa de lângă 
scară. Nouă şi douăzeci. Funcţionarul de la compania Delta 
îi spusese, cu vocea sa înfundată, că pierduse deja ultimul 
zbor spre nord, în Maine - decolase din La Guardia la opt şi 
douăzeci şi cinci. Sunase la compania Amtrak şi aflase că 
era un tren de noapte spre Boston, cu plecare la 
unsprezece şi jumătate din Penn Station. Îl lăsa la South 
Station, de unde putea lua un taxi până la sediul Cape Cod 
Limousine, pe Arlington Street. Cape Cod şi compania lui 
Eddie, Royal Crest, lucraseră de-a lungul anilor în cadrul 
unui acord de colaborare. Un telefon dat lui Butch 
Carrington din Boston rezolvase problema transportului în 
nord - Butch spusese că îl aşteaptă cu o limuzină gata 
alimentată. Aşa că va călători elegant, fără nicio belea de 
client aşezat pe bancheta din spate, împuţind aerul cu un 
trabuc cât toate zilele şi întrebându-l pe Eddie dacă nu ştie 
de unde-ar putea împuşca o pipiţă, sau câteva grame de 
cocaină, sau şi una şi alta. 

O să călătoresc elegant. Bravo! îşi spuse. Singurul mod 
de a călători şi mai elegant ar fi doar cu dricul. Da” nu-ți 
face griji, Eddie - ăla probabil o să te aducă înapoi. Dacă 
mai rămâne din tine destul ca să aibă ce culege, vreau să 
spun. 

— Eddie? 

Nouă şi douăzeci. Timp cât cuprinde să-i vorbească, timp 
cât cuprinde să fie drăguţ cu ea. Ah, dar ar fi fost atât de 


bine dacă asta ar fi fost seara ei de whist, dacă ar fi putut 
doar să se strecoare afară din casă, lăsându-i un bileţel sub 
unul dintre magneţii de pe uşa frigiderului (uşa frigiderului 
era locul unde îşi lăsa toate bileţelele pentru Myra, pentru 
că acolo le vedea întotdeauna). Să plece astfel - ca un fugar 
- n-ar fi fost deloc bine, dar aşa era şi mai rău. Era ca şi 
cum ar fi trebuit să îşi părăsească iarăşi domiciliul. Cu atât 
mai greu îi era acum, căci fusese nevoit să o facă de trei ori 
de-a lungul vieţii. 

Uneori acasă e locul unde ţi-e inima, gândi la întâmplare 
Eddie. Cred în asta. Bătrânul Bobby Frost“ spunea că 
acasă e locul unde, când ai nevoie să te duci, cei de acolo 
trebuie să te primească. Din păcate, mai e şi locul unde, 
odată ajuns, ăia nu te mai lasă în veci să pleci. 

Rămase în capul scărilor, năpădit de frică, respiraţia 
şuierându-i zgomotos în şi din beregata ce i se făcuse cât 
urechea acului, şi îşi privi soţia înlăcrimată. 

— Hai jos cu mine şi-am să-ţi spun ce pot, o chemă. 

Eddie îşi puse cele două valize - una cu haine, alta cu 
medicamente - lângă uşă, în antreu. Atunci îşi aminti 
altceva... Sau, mai degrabă, fantoma mamei lui moarte de 
mulţi ani, dar care încă îi mai vorbea în minte, îşi aminti în 
locul lui. 

Să ştii că întotdeauna când te uzi la picioare răceșşti, 
Eddie - tu nu eşti ca oamenii ceilalţi, tu ai un organism 
foarte fragil, trebuie să fii atent. De asta întotdeauna când 
plouă trebuie să-ți pui şoşonii. 

În Derry ploua mult. 

Eddie deschise dulapul din antreu, îşi luă şoşonii din 
cârligul unde atârnau frumos într-o pungă de plastic şi îi 
puse în valiza cu haine. 

Bravo, Eddie. 

El şi Myra se uitau la televizor când lumea din juru-i a 
început să se destrame. Eddie intră în camera cu televizorul 
şi reduse sonorul aparatului MuralVision - ecranul acestuia 
era atât de mare, încât îl făcea pe Freeman McNeil să arate 


ca un vizitator din Brobdingnag. Ridică receptorul şi chemă 
un taxi. Dispecera îi spuse că va dura probabil 
cincisprezece minute. Eddie răspunse că asta nu era nicio 
problemă. 

Închise şi înşfăcă inhalatorul de pe combina lor Sony, 
extrem de scumpă, pentru compact-discuri. Am cheltuit o 
mie cinci sute de dolari pe-o comoară de sistem audio 
pentru ca Myra să nu piardă nici măcar una dintre notele 
de aur de pe discurile ei cu Barry Manilow şi „Supremes 
Greatest Hits“, îşi spuse, după care simţi un val de 
vinovăţie. Nu era cinstit, şi o ştia al dracului de bine. Myra 
ar fi fost exact la fel de fericită cu vechile ei plăci zgăriate 
pe cât era acum cu noile discuri laser, la fel cum ar fi fost 
fericită şi să locuiască mai departe în căsuţa lor cu patru 
camere din Queens până aveau să fie amândoi bătrâni şi 
cărunţi (şi, ca să spunem drept, deja se zărea puţină zăpadă 
pe muntele lui Eddie Kaspbrak). Cumpărase luxosul sistem 
audio din aceleaşi motive pentru care cumpărase şi casa 
asta scundă în Long Island, unde amândoi rătăceau deseori 
bezmetici, ca ultimele două boabe de mazăre dintr-o 
conservă, pentru că o putuse face şi pentru că reprezentau 
nişte moduri de a alina dulcea, speriata, adesea uluita, 
întotdeauna neîndurătoarea voce a mamei lui; erau moduri 
de a spune: Am făcut-o, mami! la uită-te la asta! Eu am 
făcut-o! Acum vrei, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, 
să-ţi ţii gura o vreme? 

Eddie îşi îndesă inhalatorul în gură şi, ca un om mimând 
sinuciderea, apăsă pe trăgaci. Un nor cu gust groaznic, 
dulceag, greţos, se învolbură şi clocoti, croindu-şi drum în 
jos pe gât, iar Eddie inspiră adânc. Simţea cum căile 
respiratorii, ce aproape i se închiseseră, încep să se 
deschidă iar. Strânsoarea din piept se domoli şi deodată 
auzi în minte voci, voci de fantome. 

N-aţi primit biletul pe care vi l-am trimis? 

L-am primit, doamnă Kaspbrak, dar... 


Bine, în caz că nu ştiţi să citiţi, domnule antrenor Black, 
daţi-mi voie să vă spun personal. Sunteţi gata? 

Doamnă Kaspbrak... 

Bun. la ascultați, din gura mea în urechile 
dumneavoastră. Gata? Eddie al meu nu poate să facă 
educaţie fizică. Repet: NU poate face sport. Eddie e foarte 
plăpând, şi dacă aleargă... sau sare... 

Doamnă Kaspbrak, am rezultatele ultimelor teste fizice 
ale lui Eddie în dosarul meu - aşa se obişnuieşte. Scrie aici 
că Eddie e puţin cam mic pentru vârsta lui, dar altminteri e 
absolut normal. Aşa că i-am dat telefon medicului 
dumneavoastră de familie numai ca să obţin o a doua 
opinie, iar el a confirmat... 

Vrei să spui că-s o mincinoasă, domnule antrenor Black? 
Asta vrei? Ei bine, uite-l! Uite-l pe Eddie, aici lângă mine! 
Auzi cum respiră? POŢI s-auzi? 

Mami... Te rog... Mi-e bine... 

Lasă, Eddie, că ştii tu. Ştii tu ce te-am învăţat. Nu 
întrerupe oamenii mari. 

II aud, doamnă Kaspbrak, dar... 

Il auzi? Bun! Mă gândeam că poate-oi fi surd! Sună ca un 
camion care urcă dealu-n viteza-ntăi, nu-i aşa? Şi dacă asta 
nu-i astmă... 

Mami, am să... 

Linişte, Eddie, nu mă-ntrerupe iar. Dacă asta nu-i astmă, 
antrenor Black, atunci eu sunt Regina Elisabeta! 

Doamnă Kaspbrak, Eddie pare adesea să se simtă bine şi 
mulțumit la orele de educație fizică; îi place să joace tot 
felul de jocuri şi aleargă foarte repede. In conversaţia mea 
cu doctorul Baynes s-a pronunţat cuvântul „psihosomatic” 
Mă întreb dacă nu v-aţi gândit la posibilitatea ca... 

„„„Posibilitatea ca fiul meu să fie nebun? Asta-ncerci să 
zici? ÎNCERCI SĂ ZICI CĂ FIUL MEU E NEBUN???? 

Nu, dar... 

E plăpând. 

Doamnă Kaspbrak... 

Fiul meu e foarte plăpând. 


Doamnă Kaspbrak, doctorul Baynes mi-a confirmat că n-a 
putut găsi absolut nicio problemă. 

„„„De sănătate, sfârşi Eddie. 

Amintirea acelei întâlniri umilitoare, cu mama lui răcnind 
la antrenorul Black în sala de sport a Şcolii Elementare 
Derry, în timp ce el se sufoca şi se făcea mititel lângă ea, iar 
ceilalţi copii stăteau strânşi în jurul unui stâlp de baschet şi 
priveau, îi revenise în minte acum, după ani de zile. Şi mai 
ştia că nici nu va fi singura amintire trezită de telefonul lui 
Mike Hanlon. Putea simţi multe altele, la fel de urâte sau 
chiar mai rău, îmbulzindu-se şi înghiontindu-se ca nişte 
cumpărători înnebuniţi, blocaţi în uşa magazinului la 
lichidarea stocului. Dar curând barajul se va sparge şi o vor 
lua razna. Era absolut sigur de asta. Şi ce vor găsi cu preţ 
redus? Minţile lui? Poate. La jumătate de preţ. Afectate de 
Fum şi Apă. Totul de Vânzare. 

— Nicio problemă de sănătate, repetă. 

Inspiră adânc, cutremurat, şi vâri inhalatorul în buzunar. 

— Eddie, spuse Myra. 1e rog, spune-mi ce-s toate astea! 

Şiroaie de lacrimi îi luceau pe obrajii durdulii. Mâinile i se 
frământau agitate una-ntr-alta ca o pereche de animale 
pleşuve, trandafirii, la joacă. Odată, cu puţin înainte de ao 
cere practic în căsătorie, luase o fotografie a ei şi o pusese 
alături de una a mamei lui, care murise de infarct congestiv 
la vârsta de şaizeci şi patru de ani. În vremea aceea, mama 
lui Eddie spărgea cântarele cu cele o sută optzeci de kile 
ale ei - o sută optzeci şi patru, mai exact. Devenise o 
arătare monstruoasă - trupul părea că nu-i mai conţinea 
decât sâni, fund şi burtă, iar deasupra tuturor faţa 
păstoasă, perpetuu consternată. Dar fotografia pe care o 
pusese lângă a Myrei fusese făcută în 1944, cu doi ani 
înainte să se fi născut el. (Ai fost un copilaș foarte 
bolnăvicios, îi şopti acum la ureche mama-fantomă. De 
multe ori mi-a fost groază că te pierdem...) În 1944, mama 
sa era o femeie relativ zveltă, de optzeci de kilograme. 


Făcuse acea comparaţie, bănuia el, într-un ultim efort de 
a se abţine de la comiterea unui incest psihic. Privea de la 
Mama la Myra şi iar la Mama. 

Parcă ar fi fost surori. Atât de mult semănau. 

Eddie privi la cele două poze aproape identice şi îşi 
promise să nu facă o asemenea nebunie. Ştia că băieţii de la 
serviciu făceau deja bancuri despre un amestec între mitul 
lui Oedip şi filmele cu Stan şi Bran, dar nu cunoşteau nici pe 
jumătate situaţia. Glumele şi remarcile ipocrite le putea 
înghiţi, dar oare chiar voia să ajungă clovn într-un circ 
freudian ca ăla? Nu. Nu voia. Avea de gând s-o rupă cu 
Myra. Avea să se despartă de ea uşurel, căci era într-adevăr 
foarte dulce şi avea chiar mai puţină experienţă cu bărbaţii 
decât avea el cu femeile. Apoi, după ce ea va fi dispărut în 
fine dincolo de orizontul vieţii lui, poate o să se apuce şiel 
de lecţiile de tenis la care se gândea de atâta vreme 

(Eddie pare adesea să se simtă bine şi mulțumit la orele 
de educație fizică) 

sau mai erau şi abonamentele la piscină care se vindeau 
la U.N. Plaza Hotel 

(Lui Eddie îi place să joace tot felul de jocuri), 

ca să nu mai vorbim de centrul ăla de întreţinere deschis 
pe Third Avenue peste drum de garaj... 

(Eddie aleargă foarte repede, aleargă foarte repede când 
nu sunteți aici, aleargă foarte repede când nu-i nimeni pe- 
aici care să-i aducă aminte cât de plăpând e şi văd pe fața 
lui, doamnă Kaspbrak, că ştie încă de pe-acum, de la vârsta 
de nouă ani, ştie că cea mai mare favoare din lume pe care 
şi-ar putea-o face sieşi ar fi s-o ia la goană cu toată viteza în 
orice direcţie nu vă duceţi dumneavoastră; lăsaţi-l în pace, 
doamnă Kaspbrak, lăsaţi-l să FUGĂ) 

Dar până la urmă tot se însurase cu Myra. Până la urmă 
vechile sisteme şi obişnuinţe fuseseră pur şi simplu prea 
tari. Acasă e locul unde, când ajungi, ăia trebuie să te lege 
în lanţuri. Sau poate că ar fi reuşit să învingă fantoma 
mamei sale. Ar fi fost greu, dar era absolut sigur că măcar 


atâta lucru ar fi putut face, dacă nu era nevoie decât de 
asta. Myra în persoană sfârşise prin a înclina balanţa în 
partea opusă independenţei. Myra îl condamnase cu 
solicitudinea-i, îl încătuşase cu grija-i, îl înlănţuise cu 
dulceaţa-i. Myra, asemenea mamei lui, se dovedise, în mod 
fatal, capabilă să-i intuiască firea: Eddie era cu atât mai 
plăpând cu cât uneori suspecta că n-ar fi plăpând deloc; 
Eddie trebuia să fie ferit de propriile lui închipuiri ceţoase 
privind orice posibilă bravură. 

În zilele ploioase, Myra lua întotdeauna şoşonii din punga 
lor de plastic din dulap şi-i punea pe grătarul cuierului de 
lângă uşă. Lângă farfuria cu pâine de secară, prăjită şi fără 
unt, se afla în fiecare dimineaţă un castronaş cu ceva ce-ar 
fi trecut la prima vedere drept cereale preîndulcite, 
multicolore, pentru copii, dar la o privire mai atentă se 
dovedeau a fi un întreg spectru de vitamine (dintre care 
majoritatea erau chiar acum în geanta cu doctorii a lui 
Eddie). Myra, la fel ca mama sa, înţelegea, iar lui nu-i mai 
rămânea absolut nicio şansă. Ca tânăr celibatar, de trei ori 
îşi părăsise mama şi de trei ori se întorsese acasă. Apoi, la 
patru ani după ce mama lui murise în antreul 
apartamentului ei din Queens, blocând uşa din faţă cu 
trupul ei mătăhălos, iar tipii de la serviciul de ambulanţe 
(chemaţi de vecinii de jos la auzul monstruoasei bufnituri a 
doamnei Kaspbrak) au fost nevoiţi să spargă uşa încuiată 
dintre bucătăria apartamentului şi scara de serviciu, Eddie 
revenise acasă pentru a patra şi ultima oară. Cel puţin el 
crezuse că e pentru ultima oară - din nou acasă, din nou 
acasă, tra-la-la-la; din nou acasă, din nou acasă, cu Myra- 
belea. Belea era, dar era o belea dulce, iar el o iubea şi 
chiar nu avusese nicio şansă, îl atrăsese la ea cu ochiul 
nefast, hipnotizator, de şarpe al înţelegerii. 

Din nou acasă pentru totdeauna, crezuse el atunci. 

Dar poate că m-am înșelat, îşi spuse. Poate că aici nu e 
acasă, nici n-a fost vreodată - poate că acasă e acolo unde 
trebuie să mă duc în seara asta. Acasă e locul unde, când 


ajungi acolo, eşti nevoit să înfrunţi în sfârşit făptura din 
beznă. 

Se cutremură neajutorat, ca şi cum ar fi ieşit fără şoşoni, 
alegându-se cu un guturai cumplit. 

— Eddie, te rog! 

Începea iar să plângă. Lacrimile erau forma ei finală de 
apărare, întocmai cum fusese întotdeauna şi a mamei lui: 
arma blândă care paralizează, care preface bunătatea şi 
tandreţea în fisuri fatale ale armurii sufletului. 

De fapt el nu purtase niciodată cine ştie ce armură - 
costumele din zale nu păreau să-i vină foarte bine. 

Lacrimile fuseseră pentru mama sa mai mult decât o 
formă de apărare; fuseseră o armă. Myra rareori îşi folosise 
propriile ei lacrimi cu atât cinism... Dar, cu cinism sau nu, 
îşi dădu seama că acum încerca să le folosească astfel... Şi 
reuşea. 

Nu putea s-o lase să facă aşa ceva. Ar fi fost prea uşor să 
îşi închipuie cât de singur se va simţi în trenul acela care 
gonea spre Boston prin întuneric, cu geamantanul 
deasupra capului, sacoşa plină de panacee între glezne şi 
frica proţăpită pe piept ca un pacheţel de bomboane de 
tuse râncede. Îi era, într-adevăr, prea uşor s-o lase pe Myra 
să-l ducă sus şi să facă dragoste cu el, cu aspirine şi o 
frecţie cu alcool. Şi să-l bage în pat, unde puteau să facă 
sau să nu facă dragoste într-un mod mai cinstit. 

Dar promisese. Promisese. 

— Myra, ascultă-mă, spuse el, făcându-şi vocea să sune 
intenţionat uscată, intenţionat indiferentă. 

Îl privi cu ochii ei umezi, galeşi, înfricoşaţi. 

Credea că acum va încerca să-i explice - pe cât putea de 
bine; avea să-i spună cum dăduse telefon Mike Hanlon şi-i 
zisese că iar a început, şi, da, bănuia că majoritatea 
celorlalţi vin şi ei. 

Dar ceea ce-i ieşi pe gură au fost vorbe mult mai 
raţionale: 


— Du-te la birou dimineaţă la prima oră. Vorbeşte cu Phil. 
Spune-i că a trebuit să plec şi că ai să-l duci tu pe Pacino... 

— Eddie, da' nu pot! se văicări ea. E o vedetă! Dacă mă 
rătăcesc, o să ţipe la mine, ştiu c-o s-o facă, o să țipe, toţi fac 
aşa când şoferul se rătăceşte... şi... şi eu am să plâng... 
Poate o să am un accident... Poate o să am un accident... 
Eddie... Eddie, trebuie să rămâi acasă... 

— Pentru Dumnezeu! Încetează! 

Rănită, se cutremură auzindu-i tonul. Deşi puse mâna pe 
inhalator, Eddie nu-l folosi. Avea să vadă în asta un semn de 
slăbiciune, unul pe care îl va putea folosi împotriva lui. 
Doamne, Dumnezeule, dacă exişti, Te rog, crede-mă când 
spun că nu vreau să-i jac rău Myrei. Nu vreau s-o jignesc, 
nu vreau nici măcar s-o lovesc. Dar am promis, toți am 
promis, am jurat cu sânge, Te rog, ajută-mă, Doamne, 
pentru că trebuie să fac asta... 

— Mi se face rău când strigi la mine, Eddie, şopti femeia. 

— Myra, mie mi se face rău când trebuie să strig, replică 
el, iar ea tresări. 

Poftim, Eddie - iar o loveşti. De ce n-o buşeşti de toti 
pereții, aşa, de câteva ori? Asta probabil ar fi mai blând. Şi 
mai rapid. 

Deodată - probabil din cauza gândului de a lua pe cineva 
în pumni - văzu chipul lui Henry Bowers. Era pentru prima 
oară că se gândea la Henry Bowers de ani de zile, şi asta 
nu-l liniştea cu nimic. Absolut cu nimic. 

Închise o clipă ochii, după care îi deschise iar şi spuse: 

— N-ai să te rătăceşti, iar el n-o să ţipe la tine. Domnul 
Pacino e foarte drăguţ, foarte înţelegător. 

Nu-l mai dusese cu maşina pe Pacino în viaţa lui, dar se 
mulțumea cu gândul că cel puţin legea probabilităților era 
de partea acestei minciuni - în ochii omului de rând, 
majoritatea celebrităților erau nişte căcănari, dar Eddie 
servise destui ca să ştie că de obicei nu era adevărat. 

Existau, desigur, şi excepţii de la regulă - iar în cele mai 
multe dintre cazuri excepţiile erau adevărate 


monstruozităţi. Spera din tot sufletul, de dragul Myrei, ca 
Pacino să nu se numere printre aceştia. 

— Chiar? întrebă ea timidă. 

— Da. Aşa e. 

— De unde ştii? 

— Demetrios l-a dus de două-trei ori, când lucra la 
Manhattan Limousine, rosti volubil Eddie. A spus că domnul 
Pacino de fiecare dată dă bacşiş cel puţin cincizeci de 
dolari. 

— Nu mi-ar păsa nici dacă mi-ar da numai cincizeci de 
cenți, câtă vreme n-o să țipe la mine. 

— Myra, e uşor ca un-doi-trei. Unu, îl culegi de la Saint 
Regis mâine la şapte seara şi-l duci la clădirea ABC-ului. 
Acolo se reînregistrează ultimul act al piesei ăleia în care 
joacă Pacino - American Buffalo, cred că-i zice. Doi, îl duci 
înapoi la Saint Regis în jurul orei unsprezece. Trei, te 
întorci la garaj, bagi înăuntru maşina şi semnezi foaia de 
parcurs. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. Poţi s-o faci şi stând în cap, Marty. 

Soţia sa chicotea de obicei la auzul acestui nume de alint, 
dar acum nu făcu decât să se uite la el cu gravitate 
dureroasă, de copil. 

— Ce fac dacă vrea să ia cina în oraş în loc să meargă la 
hotel? Sau să bea ceva? Sau să danseze? 

— N-aş crede, dar, dacă o să vrea, îl duci. Dacă sunt 
semne că o să petreacă toată noaptea, poţi să-l chemi pe 
Phil prin radio după miezul nopţii. La ora aia o să aibă un 
şofer liber ca să te-nlocuiască. Nu te-aş pune să faci asta 
dacă aş avea un şofer liber, dar mi s-au îmbolnăvit doi 
băieţi, Demetrios e în concediu şi toţi ceilalţi sunt deja 
angajaţi. O să dormi dusă în pătucul tău la unu noaptea, 
Marty - la unu cel mai târziu. Ţi-o garantez la modul 
absolut. 

Eddie îşi drese glasul şi se aplecă înainte, cu coatele pe 
genunchi. Imediat, fantoma-mamă şopti: Nu sta aşa, Eddie, 


face rău la şira spinării şi-ţi apasă plămânii. Ai plămâni 
foarte plăpânzi. 

Îşi îndreptă spinarea, aproape nedându-şi seama ce face. 

— Mi-aş dori ca asta să fie singura dată când trebuie să 
conduc, gemu Myra. În ultimii doi ani m-am făcut cât un 
dulap, iar uniformele mele arată acum aşa de prost. 

— E singura dată, jur. 

— Cine te-a sunat, Eddie? 

Ca la un semnal, fascicule de lumină măturară holul; un 
claxon trâmbiţă o dată în timp ce taxiul cotea pe alee. Eddie 
simţi un val de uşurare. Petrecuseră cele cincisprezece 
minute vorbind despre Pacino în loc de Derry, de Mike 
Hanlon şi Henry Bowers, şi asta era bine. Bine pentru Myra 
şi la fel de bine pentru el. Nu voia să se gândească sau să 
vorbească niciun moment despre acele lucruri, dacă nu era 
absolut necesar. 

Se ridică: 

— Taxiul meu. 

Myra sări atât de iute, încât călcă pe poala cămăşii de 
noapte şi căzu pe burtă. Eddie o prinse, dar era un moment 
extrem de critic: îl întrecea în greutate cu treizeci de 
kilograme. 

Şi iar începu să bâiguie. 

— Eddie, trebuie să-mi spui! 

— Nu pot. N-am timp. 

— Niciodată nu mi-ai mai ascuns nimic, Eddie, se 
smiorcăi ea. 

— Şi nici acum nu-ţi ascund. De fapt nu-ţi ascund nimic. 
Nu-mi amintesc totul. Cel puţin deocamdată. Omul care a 
dat telefon a fost - îmi e - un prieten de demult. El... 

— O să te-mbolnăveşti, spuse ea disperată, urmându-l 
spre antreu. Ştiu c-o să te-mbolnăveşti. Lasă-mă să vin cu 
tine, Eddie, te rog, o să am grijă de tine. Pacino poate să ia 
un taxi sau ceva, n-o să moară din asta, ce zici, bine? 

Vocea i se înălța, devenind frenetică, şi, spre groaza lui 
Eddie, începea să semene tot mai mult cu maică-sa, maică- 


sa aşa cum arătase în ultimele luni dinaintea morţii: 
bătrână, grasă şi nebună. 

— Am să te frec pe spate şi-o să am grijă să-ţi iei 
medicamentele... Am... Am să te-ajut... N-am să vorbesc 
dacă tu nu vrei, da' tu poţi să-mi spui totul... Eddie... Fddie, 
te rog, nu pleca! Eddie, te rog! Te ro0000og! 

Acum străbătea antreul spre uşă, cu paşi mari, cu capul 
plecat, orbeşte, mişcându-se ca un om care înfruntă un vânt 
năprasnic. Iarăşi îi şuiera respiraţia. Când ridică bagajele, 
acestea părură să cântărească fiecare câte cincizeci de 
kilograme. Îi simţea mâinile dolofane şi roz atingând, 
explorând, trăgând cu dorinţă neajutorată, dar niciun pic 
de putere reală, încercând a-l seduce cu lacrimile ei dulci şi 
grijulii, căutând să-l tragă înapoi. 

N-am să reuşesc! îşi spuse cu disperare. Acum astma se 
înrăutăţise faţă de vremea când era copil. Întinse mâna 
spre clanţă, dar aceasta părea că se retrage din calea lui, se 
retrage în negrul spaţiului cosmic. 

— Dacă rămâi acasă, am să-ţi fac un cozonac cu 
smântână, bâigui Myra. O să ronţăim floricele... Îţi fac 
mâncarea ta de curcan favorită... [i-o fac pentru mâine la 
micul dejun, dacă vrei... Chiar acum m-apuc de ea... şi 
ciorbă de potroace... Eddie, te rog, mi-e frică, mă sperii aşa 
de râu! 

Îl apucă de guler şi îl trase înapoi, ca un poliţai grăsan 
punând laba pe un băiat suspect care încearcă să fugă. Cu 
un ultim efort istovit, Eddie îşi văzu de drum... lar când 
ajunse la capătul absolut al puterilor şi al capacităţii de a 
rezista, simţi cum strânsoarea slăbeşte. 

Femeia scoase un ultim vaiet. 

Degetele lui Eddie cuprinseră clanţa - ce binecuvântat de 
rece era! Deschise uşa şi văzu un taxi aşteptându-l afară, ca 
un ambasador din ţara celor cu mintea întreagă. Noaptea 
era senină. Stelele străluceau, vii. 

Se răsuci spre soţia sa, cu răsuflarea-i şuierând şi ţiuind: 


— Trebuie să-ţi intre în cap că nu-i o treabă pe care vreau 
s-o fac. Dacă aveam de ales - cât de cât de ales - nu mă 
duceam. Te rog, înţelege asta, Marty. Plec, dar am să mă 
întorc. 

Oh, dar asta mirosea a minciună. 

— Când? Peste cât timp? 

— O săptămână. Zece zile poate. Sigur nu mai mult de 
atăt. 

— O săptămână! zbieră ea, apăsându-şi pieptul cu 
mâinile ca o divă dintr-o operă proastă. O săptămână! Zece 
zile! 'Te rog, Eddie! Te rooooo... 

— Marty, termină. Bine? Atât te rog şi eu: încetează. 

Ca prin farmec, se supuse: încetă şi îl privi cu ochii ei 
umezi, umflaţi, fără furie, dar speriată pentru el şi pentru 
sine. Şi, poate pentru prima oară în toţi anii de când o 
cunoştea, Eddie simţi că o putea iubi în deplină siguranţă. 
Făcea asta parte din despărţire? Probabil că da. Nu... Trage 
apa după, probabil. Știa că da. Deja se simţea ca o făptură 
azvârlită în mijlocul unei furtuni de nisip. 

Dar poate că totul era în regulă. Asta voia să spună? Că 
în sfârşit trăsese concluzia că e bine dacă o iubeşte? Că era 
în regulă, deşi arăta ca mama lui în tinereţe şi chiar dacă 
mânca gogoşi în pat în timp ce se uita la Hardcastle and 
McCormick sau Falcon Crest, şi firimiturile cădeau 
întotdeauna în partea lui de pat, şi, cu toate că nu era deloc 
isteaţă, înţelegea şi-i trecea cu vederea remediile din 
dulăpiorul farmaceutic, pentru că şi le avea pe ale ei proprii 
în frigider? 

Sau oare... 

Poate că... 

La toate astea se gândise într-un fel sau altul, într-un 
moment sau altul, pe parcursul vieților lor ciudat împletite, 
ca fiu, ca amant şi ca soţ; acum, aflat pe punctul de a părăsi 
domiciliul pentru ceea ce părea a fi absolut ultima oară, o 
nouă posibilitate îi veni în minte, şi uimirea perplexă îl 
atinse ca aripa unei păsări uriaşe. 


Era posibil ca Myra să fie chiar mai speriată decât el? 

Era posibil ca mama lui să fi fost? 

O altă amintire despre Derry îi ţâşni din subconştient, ca 
un foc de artificii sfârâind a jale. Pe Center Street, în inima 
oraşului, era un magazin de pantofi. The Shoeboat. Mama 
lui îl dusese într-o zi acolo - nu credea să fi avut mai mult de 
Cinci, şase ani - şi-i spusese să fie cuminte până îşi lua ea o 
pereche de pantofi albi pentru o nuntă. Aşa că a fost 
cuminte, în timp ce mama vorbea cu domnul Gardener, care 
era unul dintre vânzători, dar el n-avea decât cinci ani (sau 
poate şase), şi, după ce mama refuză a treia pereche de 
pantofi albi, Eddie se plictisi şi merse într-un colţ retras să 
se uite la un lucru pe care îl zărise acolo. Mai întâi crezuse 
că e doar o ladă mare. Ajungând mai aproape, trase 
concluzia că era un fel de birou. Dar sigur era cel mai 
trăsnit birou pe care-l văzuse în viaţa lui. Era atât de 
îngust! Din lemn şlefuit şi lucios, avea o mulţime de 
încrustaţii. O scară cu trei trepte urca spre el, şi Eddie nu 
văzuse niciodată un birou cu scări. Când ajunse alături, 
observă că în partea de jos a chestiei asemănătoare cu un 
birou se aflau o fantă, un bulon lateral, iar deasupra - 
pasionant! — avea ceva ce arăta exact ca Telescopul Cosmic 
al Căpitanului Video. 

Eddie trecu în partea cealaltă, iar acolo găsi o inscripţie. 
Probabil că avea cel puţin şase ani, căci fusese capabil s-o 
citească, silabisind fiecare cuvânt cu voce şoptită: 


„VI SE POTRIVESC PANTOFII? 
PRIVIȚI ŞI CONTROLAŢI!” 


Se întoarse, urcă cele trei trepte până la mica platformă, 
după care îşi introduse piciorul în fanta din partea 
inferioară a maşinăriei. 1 se potriveau pantofii? Eddie nu 
ştia, dar murea de dorinţă să privească şi să controleze. Îşi 
potrivi chipul în viziera de cauciuc şi apăsă pe buton. O 
lumină verde îi inundă ochii. Eddie sughiţă. Vedea un picior 
plutind înăuntrul unui pantof umplut cu fum verde. Dădu 


din degete, iar degetele piciorului pe care-l privea se 
mişcară la rândul lor - erau ale lui, sigur ale lui erau, exact 
cum bănuise. Şi atunci îşi dădu seama că nu numai degetele 
şi le vedea; îşi putea vedea şi oasele! Oasele de la picior! 
Petrecu degetul mare peste al doilea (ca pentru a se feri de 
consecinţele unei minciuni), iar oasele de pe lumea cealaltă 
formară un X care nu era alb, ci verde-spiriduş. Putea să 
vadă... 

În clipa aceea mama lui zbieră - un sunet crescând în 
panică, sfâşiind liniştea magazinului de pantofi, ca tăişul 
unei coase ce-a luat-o razna, ca un clopot de foc, ca un 
cavaler al apocalipsului. Îşi smulse faţa uimită, stupefiată, 
din vizor şi o văzu năvălind spre el prin magazin cât o 
ţineau picioarele ei încălţate doar în ciorapi, cu rochia 
fâlfâind. Răsturnă un scaun, iar una dintre chestiile alea de 
măsurat piciorul care întotdeauna îl gâdilau la talpă zbură 
cât colo. Pieptul îi palpita. Gura îi devenise un cerc stacojiu 
de oroare. Mai multe chipuri se întoarseră să-i urmărească 
traseul. 

— Eddie, pleacă de-acolo! răcni. Pleacă de-acolo! 
Maşinile-alea-ţi dau cancer! Pleacă de-acolo! Eddie! 
Eddieeeeee... 

Păşi înapoi, ca şi cum deodată maşina s-ar fi înroşit în foc. 
În panica sa uluită, uită de scăriţa din spatele lui. Călcâiele 
îi depăşiră treapta de sus şi se înclină uşor pe spate, cu 
braţele rotindu-i-se înnebunite în lupta fără sorţi de izbândă 
de a-şi regăsi echilibrul pierdut. Şi nu-şi spusese el oare, cu 
un soi de bucurie dementă: Cad! O să văd cum e când cazi 
şi dai cu capu”! Unu-zero pentru mine!?... Nu se gândise 
aşa? Sau poate era doar bărbatul care îşi impunea propriile 
sale idei de adult peste ce-o fi gândit mintea lui de copil, 
mereu vuind de bănuieli confuze şi imagini semipercepute 
(imagini ce îşi pierdeau sensul prin însăşi vivacitatea lor) - 
ce-o fi gândit... Sau ce-o fi încercat să gândească? 

Oricum, era o problemă discutabilă. Nu căzuse. Mama 
ajunsese la timp. Îl prinsese în braţe. El izbucnise în lacrimi, 


dar nu căzuse. 

Toată lumea se uita la ei. Îşi amintea asta. Îşi amintea 
cum domnul Gardener ridicase măsurătorul-de-pantofi şi 
verificase micile dispozitive glisante, să se asigure că 
mergeau bine, în timp ce alt vânzător punea la loc scaunul 
căzut, fâlfâind o dată din braţe, cu dezgust amuzat, înainte 
de a-şi afişa iarăşi faţa amabil-neutră de comerciant. Cel 
mai bine îşi amintea obrazul umed al mamei şi răsuflarea ei 
fierbinte, acri. Şi-o amintea şoptindu-i iar şi iar în ureche: 

— Să nu mai faci niciodată asta, să nu mai faci niciodată 
asta, să nu mai faci niciodată. 

Era formula pe care mama lui o folosea ca să alunge 
necazurile. Acelaşi lucru îl plasmodiase cu un an înainte, 
când descoperise că guvernanta îl dusese pe Eddie la 
piscina publică din Derry Park, într-o zi de vară înăbuşitor 
de caldă - asta se întâmplase pe când spaima de 
poliomielită de la începutul anilor cincizeci tocmai începea 
să se astâmpere. Îl târâse afară din bazin, spunându-i că nu 
trebuie să mai facă niciodată asta, niciodată, niciodată, şi 
toţi copiii îi priviseră la fel cum îi priveau acum vânzătorii şi 
clienţii, iar răsuflarea ei avusese acelaşi iz acru. 

Îl târâse afară din magazin, strigând la vânzători că au să 
se întâlnească în instanţă cu toţii dacă i se întâmpla ceva 
rău băiatului ei. Lacrimile înfricoşate ale lui Eddie 
continuaseră să curgă necontenit tot restul dimineţii, iar 
astma îi dăduse de furcă toată ziua. În noaptea aceea 
zăcuse treaz ore întregi după ora la care adormea de 
obicei, întrebându-se ce anume era cancerul, dacă era mai 
grav ca polio, dacă te omora, iar dacă da, în cât timp şi cât 
de rău te durea până să mori. Se mai întrebase şi dacă pe 
urmă o să ajungă în iad. 

Amenințarea fusese serioasă, atâta lucru înţelesese şi el. 
Îi fusese foarte frică. Din cauza asta ştia. Atât de frică. 

— Myra, spuse el, peste golful de lacrimi, îmi dai o 
sărutare? 


Myra îl sărută şi îl îmbrăţişă în acelaşi timp atât de 
strâns, încât oasele spinării îi pârâiră. 

Dacă am fi în apă, cugetă el, ne-ar îneca pe amândoi. 

— Nu-ţi fie teamă, îi şopti Eddie la ureche. 

— N-am încotro! se tângui ea. 

— Ştiu. 

Şi observă că, deşi îl strângea ca într-o menghină, astma i 
se potolise. Nota aceea şuierătoare din respiraţie nu se mai 
auzea. 

— Ştiu, Myra. 

Şoferul de taxi claxonă din nou. 

— O să mă suni? întrebă ea cu glas tremurător. 

— Dacă pot. 

— Eddie, nu poţi, te rog, să-mi spui ce este? 

Şi dacă-i spunea? Cât avea să contribuie la liniştirea ei? 

Marty, în seara asta am primit un telefon de la Mike 
Hanlon şi am sporovăit o vreme, dar tot ce-a spus se 
reduce, în esenţă, la doar două idei: „A început iar”, a spus 
Mike şi „Ai să vii? “ m-a întrebat Mike. lar acum am febră, 
Marty, atât numai că-i o febră pe care n-o poţi stinge cu 
aspirină, şi mi s-a scurtat respiraţia într-un fel pe care 
afurisitul de inhalator nu-l poate atinge, pentru că 
sufocarea nu pleacă din gât sau din plămâni, ci din jurul 
inimii. Am să mă întorc la tine dacă pot, Marty, dar mă simt 
ca un om care stă la gura unei vechi galerii de mină ce se 
surpă peste tot - stă acolo şi-şi ia rămas bun de la lumina 
zilei. 

Da - păi, sigur! Asta precis o s-o liniştească! 

— Nu. Nu cred că-ţi pot spune ce este. 

Şi înainte ca ea să mai poată scoate o vorbă, înainte să 
poată începe iar (Eddie, ieşi din taxiul ăla! O să faci 
cancer!), porni cu paşi întinşi, îndepărtându-se de ea, mai 
repede, şi mai repede. Când ajunse la taxi aproape alerga. 

Myra încă mai stătea în uşă când maşina dădu înapoi 
până în stradă, încă mai stătea acolo când demară spre oraş 
- o uriaşă şi neagră femeie-umbră-decupată în lumina ce se 


revărsa din casă. Eddie îi făcu semn cu mâna, iar ea îi 
răspunse. 

— Încotro ne îndreptăm în seara asta, prietene? întrebă 
taximetristul. 

— Penn Station, spuse Eddie, iar mâna i se relaxa pe 
inhalator. 

Astma i se dusese de unde o fi venit să rumege printre 
asalturile asupra bronbhiilor lui. Se simţea... aproape bine. 

Dar avu mare nevoie de inhalator patru ore mai târziu, 
trezindu-se dintr-o picoteală uşoară cu un zvâcnet 
spasmodic ce îl făcu pe individul în costum de om de 
afaceri, aşezat în faţa lui, să lase jos ziarul, privindu-l cu o 
curiozitate vag temătoare. 

M-am întors, Eddie! ţipă cu voioşie astma. M-am întors și, 
oh, de data asta s-ar putea chiar să te-omor! De ce nu? Tre' 
s-o fac într-o bună zi, pricepi? Nu pot să fut vântu' cu tine 
la nesfârşit! 

Pieptul lui Eddie tresălta şi se zbătea. Bâjbâi după 
inhalator, îl găsi, şi-l aţinti spre gâtlej şi apăsă trăgaciul. 
Apoi se rezemă de spătarul înalt, dârdâind, aşteptând 
alinarea, gândindu-se la visul din care tocmai se deşteptase. 
Vis? Hristoase, de n-ar fi decât atât! Se temea să nu fie mai 
mult amintire decât vis. Înlăuntrul său văzuse o lumină 
verde, precum cea din aparatul cu raze X de la magazinul 
de pantofi, şi un lepros putrezind alerga după un băiat care 
ţipa, pe nume Eddie Kaspbrak, prin tuneluri subterane. Şi 
băiatul fugea, fugea. 

(fuge destul de repede, îi spusese antrenorul Black 
mamei lui şi fugea foarte repede de arătarea aia ce se ținea 
după el; oh, da' n-ar strica s-o crezi, pariez pe blana de pe 
tine) în visul ăsta în care avea unsprezece ani, apoi simţise 
un miros ca al morţii timpului, şi cineva a aprins un chibrit, 
iar el s-a uitat în jos şi a văzut chipul în descompunere al 
unui băiat numit Patrick Hockstetter, un băiat care 
dispăruse în iulie 1958, şi viermii colcăiau în obrajii lui 
Patrick Hockstetter, şi duhoarea aia putredă, înfiorătoare, 


ieşea dinlăuntrul lui Patrick Hockstetter, şi în visul acela, 
care era mai mult amintire decât vis, privise într-o parte şi 
văzuse două cărţi de şcoală umflate de apă şi acoperite cu 
mucegai verde: Roads to Everywhere şi Understanding Our 
America. Se aflau în această stare pentru că acolo jos 
domnea o umezeală pestilenţială („Cum am petrecut 
vacanţa de vară”, compunere de Patrick Hockstetter - „Am 
petrecut-o mort într-un tunel! Creştea muşchiul pe cărţile 
mele şi se umflaseră până la grosimea unor cataloage 
Sears”!) Eddie deschise gura să ţipe, şi acela a fost 
momentul când degetele leprosului îi viermuiră peste obraz 
şi i se vârâră în gură, şi atunci se trezi tresărind atât de 
puternic, încât se pomeni nu în canalizare sub Derry, statul 
Maine, ci într-un vagon luxos aproape de locomotiva unui 
tren gonind peste Rhode Island sub o lună mare şi albă. 

Omul din faţa lui ezită, se gândi că ar fi mai înţelept să-şi 
ţină gura, după care spuse: 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

— O, da, răspunse Eddie. Am adormit şi-am avut un vis 
urât. M-a apucat astma. 

— Înţeleg. 

Ziarul se ridică din nou. Eddie văzu că era cel pe care 
mama sa îl numea uneori The Jew2* York Times. 

Privi pe fereastră la peisajul adormit, luminat doar de o 
lună ca de basm. Din loc în loc se zăreau case, izolate sau 
grupuri, majoritatea întunecate, câteva cu lumina aprinsă. 
Dar luminiţele păreau meschine şi batjocoritoare, pe lângă 
văpaia spectrală a lunii. 

Credea că luna îi vorbeşte, îşi spuse Eddie. Henry 
Bowers. Doamne, nebun mai era. Se întrebă pe unde o fi 
acum Henry Bowers. Mort? La închisoare? Hoinărind peste 
câmpii pustii undeva în inima ţării, ca un virus incurabil, 
jefuind magazine în ceasurile de somn adânc dintre unu şi 
patru dimineaţa sau poate ucigând unii oameni destul de 
proşti ca să încetinească văzându-i degetul mare arătând în 


lungul drumului, pentru ca astfel să transfere dolarii din 
portofelele lor într-al lui? 

Posibil, posibil. 

Într-un azil de stat? Privind la luna asta aproape plină? 
Vorbindu-i? Ascultând răspunsuri pe care numai el le putea 
auzi? 

Eddie găsi această ipoteză şi mai posibilă. Se înfioră. În 
sfârşit îmi amintesc de copilăria mea, îşi spuse. Îmi 
amintesc cum mi-am petrecut eu vacanța de vară în acel an 
1958 mort şi tulbure. Simţea că acum îşi poate fixa atenţia 
asupra aproape oricărei scene din vara aceea, numai că nu 
voia să o facă. Oh, Doamne, de-aş putea numai să uit iarăşi 
totul. 

Îşi rezemă fruntea de geamul murdar al ferestrei, cu 
inhalatorul între degetele moi ale unei mâini, ca un fetiş, 
privind cum noaptea flutura în jurul trenului. 

Spre nord, gândi el, dar nu era adevărat. 

Nu spre nord. Pentru că ăsta nu-i un tren; e o maşină a 
timpului. Nu spre nord; înapoi. Înapoi în timp. 

I se păru că aude luna şoptind. 

Eddie Kaspbrak apucă strâns inhalatorul şi închise ochii, 
încercând să se împotrivească neaşteptatei amețeli. 


5 


Beverly Rogan ia bătăiţă 


Tom aproape adormise când sună telefonul. Se chinui să 
se ridice, după care simţi unul dintre sânii lui Beverly 
apăsându-i umărul în timp ce se întindea şi ea deasupra lui, 
să răspundă. Căzu la loc pe pernă, întrebându-se buimac 
oare cine suna la telefonul lor de acasă, noaptea la ora aia. 
O auzi pe Beverly spunând alo, apoi aţipi iar. Răsese 
aproape trei cutii cu câte şase beri în timpul meciului de 
baseball şi era dărâmat. 

Apoi, vocea lui Beverly, ascuţită şi curioasă - „Ceee?” - îi 
sfredeli urechea ca un târnăcop de spart gheaţa, şi deschise 
iarăşi ochii. Încercă să se salte în capul oaselor, dar cablul 
telefonului aproape îl sugrumă. 

— Ia drăcia asta de pe mine, Beverly, mormăi, iar ea se 
ridică repede şi dădu ocol patului, ţinând firul de telefon cu 
degetele încordate. 

Părul roşu-închis i se unduia peste cămaşa de noapte în 
valuri naturale până aproape de talie. Păr de curvă. Ochii ei 
nu se îndreptau, bâlbâindu-se, spre faţa lui ca să citească 
starea vremii emoţionale înscrisă acolo, iar lui Tom Rogan 
nu-i plăcea asta. Se ridică în şezut. 

Începea să-l doară capul. Căcat, probabil că-l durea de 
mult, dar nu-ţi dai seama atunci când dormi. 

Intră în baie, urină un răstimp ce i se păru de trei ore, 
după care trase concluzia că, de vreme ce tot se sculase, n- 
ar strica să mai bea o bere încercând să scape de blestemul 
iminentei mahmureli. 

Trecând înapoi prin dormitor în drum spre scară, cu 
şortul său de boxer care fâlfâia ca o velă de corabie sub 
burta apreciabilă şi cu braţele ca nişte butuci (arăta mai 
degrabă a docher decât a preşedinte şi manager general al 


firmei Beverly Fashions, Inc.), aruncă o privire peste umăr 
şi mugi ursuz: 

— Dacă-i bivoliţa aia de Lesley, zi-i să halească vreun 
fotomodel şi să ne lase să dormim! 

Beverly ridică privirea, clătină din cap în semn că nu era 
Lesley, apoi reveni cu ochii la telefon. Tom simţi muşchii 
cefei încordându-i-se. Se simţea concediat. Concediat de 
Milady. Mifutuilady. Se părea că vor avea probleme. Poate 
că Beverly avea nevoie de un curs scurt de reîmprospătare 
a memoriei în legătură cu cine comanda în casa aia. Posibil. 
Uneori avea nevoie de aşa ceva. Învăţa încet. 

Cobori la parter, tropăi prin culoarul ce ducea la 
bucătărie, trăgându-şi absent turul pantalonilor din 
crăpătura curului, şi deschise frigiderul. Mâna sa întinsă nu 
dădu peste nimic mai alcoolic decât o farfurie albastră 
Tupperware cu nişte resturi de tăieţei Romanoff. Toată 
berea se dusese. Până şi cutia pe care o ţinea ascunsă în 
spate (aşa cum păstra o hârtie de douăzeci de dolari 
împăturită sub permisul de conducere, pentru urgenţe) se 
consumase. Jocul durase paisprezece runde şi tot degeaba. 
White Sox pierduseră. Ciurdă de pămpălăi. 

Ochii lui lunecară spre sticlele cu tărie de pe raftul cu 
geam, deasupra barului de bucătărie, şi o clipă se văzu 
turnându-şi o duşcă de Beam peste un singur cub de 
gheaţă. Apoi o luă înapoi spre scară, ştiind că nu făcea 
decât să caute şi mai mult buclucul cu lumânarea. Aruncă o 
privire spre cadranul pendulei vechi de la piciorul scării şi 
văzu că trecuse de miezul nopţii. Informaţia asta nu-i 
îmbunătăţi cu nimic starea de spirit, care nu era prea 
grozavă niciodată, nici chiar în cele mai fericite momente 
ale existenţei sale. 

Urcă treptele cu încetineală deliberată, conştient - prea 
conştient - de cât de tare îi bătea inima. Ka-bum, ka-buf. 
Ka-bum, ka-buf. Ka-bum, ka-buf. Îl enerva să-şi audă inima 
bătându-i deopotrivă în urechi şi în încheieturile mâinilor, la 
fel ca şi în piept. Uneori, când se întâmpla asta, şi-o imagina 


nu ca pe un organ ce se contractează și se relaxează, ci în 
chip de cadran mare aşezat în stânga pieptului cu acul 
apropiindu-se ameninţător de zona roşie. Nu-i plăcea 
căcatu' asta, nu de căcatul ăsta avea nevoie. Ce-i trebuia lui 
era o noapte de somn bun. 

Da' pizda aia cretină cu care era însurat tot la telefon 
era. 

— Înţeleg asta, Mike... da... da, sunt... ştiu... dar... 

O tăcere mai lungă. 

— Bill Denbrough? exclamă ea, şi spărgătorul de gheaţa 
îi perforă iarăşi timpanul. 

Rămase în faţa uşii de la dormitor până îşi recapătă suflul 
- iar bătea ka-buf, ka-buf, ka-buf; bubuitul neregulat 
încetase. Îşi închipui acul ieşind din zona roşie, apoi izgoni 
gândul. Era om pentru Dumnezeu, şi încă unul al naibii de 
zdravăn, nu un furnal cu termostatul stricat. Era într-o 
formă grozavă. Era ca fierul. Şi dacă ea avea nevoie să 
reînveţe asta, se bucura să-i predea lecţia. 

Dădu să intre, apoi se răzgândi şi mai rămase un moment 
acolo unde se găsea, ascultând-o, fără să-i pese în mod 
deosebit cu cine vorbea sau ce spunea, doar urmărind cum 
tonul vocii ei se ridica și cobora, însă ceea ce simţea era 
vechea, familiara, surda mânie. 

O întâlnise într-un bar de burlaci din centrul Chicago-ului 
cu patru ani în urmă. Conversaţia mersese destul de uşor, 
pentru ca amândoi lucrau în Standard Brands Building şi 
aveau multe cunoştinţe comune. Tom lucra la King & 
Landry, Public Relations, la etajul patruzeci şi doi. Beverly 
Marsh - aşa o chema pe-atunci, era designer-asistent la 
firma Delia Fashions, la doisprezece. Delia care avea să se 
bucure ulterior de o faimă modestă în Midwest se îngrijea 
de tineri - fustele, bluzele, şalurile şi pantalonii purtând 
eticheta „Delia” se vindeau pe scară largă în magazinele pe 
care Delia Casterman le numea „prăvălii-de-tineret”, în 
timp ce Tom le spunea „dughene-de-capete-pătrate”. 
Aproape imediat Iom Rogan pricepu două lucruri despre 


Beverly Marsh: era extrem de atrăgătoare și era 
vulnerabilă. În mai puţin de o lună îl ştiu şi pe cel de-al 
treilea: era talentată. Foarte talentată. În modelele ei de 
rochii şi bluze banale întrezări o maşină de făcut bani cu un 
potenţial aproape înspăimântător. 

Nu prin dughenele-de-capete-pătrate însă, cugetă el, dar 
n-o spuse (cel puţin nu atunci). Gata cu lumina proastă, 
gata cu preturile calice, gata cu expunerile căcăcioase 
undeva-n fundul prăvăliei, între calabalăâcul farmaceutic şi 
tricourile grupurilor rock. Căcatul ăsta lasă-l pentru 
fomişti. 

Aflase multe despre ea înainte ca Beverly să ştie că 
prezenta pentru el un real interes, şi chiar aceasta fusese 
intenţia lui Tom. Toată viaţa căutase pe cineva ca Beverly 
Marsh, aşa că se repezi asupra ei cu iuţeala unui leu care 
atacă o antilopă. Asta nu însemna că vulnerabilitatea ei ar fi 
sărit în ochi - te uitai şi vedeai o femeie trăsnet, suplă, dar 
bine clădită. Nu avea şolduri prea mari, însă deţinea un 
fund nemaipomenit şi cea mai formidabilă pereche de sâni 
pe care-o văzuse în viaţa lui. Iom Rogan era omul ţâţelor, 
întotdeauna fusese, şi aproape toate fetele înalte aveau ţâţe 
dezamăgitoare. Purtau cămăşi subţiri şi sfârcurile lor te 
scoteau din minţi, dar când le scoteai cămăşile alea subţiri 
descopereai că de fapt sfârcurile erau cam tot ce aveau. 
Ţâţele propriu-zise arătau ca butoanele-mâner ale unui 
sertar de birou. „O grămadă de carne dusă pe apa 
sâmbetei”, îi plăcea colegului său de cameră să spună, dar, 
după părerea lui Tom, colegul de cameră era atât de plin de 
căcat, încât puţea de la un kilometru. 

Oh, zău că o găsise destul de arătoasă, cu caroseria aia 
dinamită şi cascada teribilă de păr roşu, ondulat. Dar era 
slabă... slabă, într-un anume sens. Ca şi cum ar fi emis 
semnale radio pe care numai el le putea recepționa. Puteai 
strâmba din nas la anumite lucruri - cât de mult fuma (dar 
de asta aproape o vindecase), felul neastâmpărat în care-i 
umblau ochii, fără a întâlni niciodată cu adevărat privirea 


interlocutorului, abia atingând-o fugar din timp în timp şi 
apoi sărind sprinten în altă parte; felul cum îi arătau 
unghiile, îngrijite, dar tăiate brutal de scurt. Tom observase 
acest amănunt încă de la prima întâlnire. Ea îşi luase 
paharul cu vin alb, el îi văzuse unghiile şi îşi spusese: Le are 
aşa de scurte fiindcă şi le roade. 

Poate leii nu gândesc, cel puţin nu în felul cum gândesc 
oamenii... dar văd. Iar când antilopele o iau la fugă de lângă 
izvor, alarmate de mirosul acela de covor prăfuit al morţii 
ce se apropie, felinele pot observa care dintre ele rămâne la 
coada turmei, poate pentru că are un picior scrântit, poate 
pentru că e pur şi simplu mai greoaie din fire... Sau poate 
fiindcă simţul de autoconservare îi e mai slab dezvoltat. Şi 
s-ar putea chiar ca unele antilope - şi unele femei - să 
dorească să fie doborâte. Deodată auzi un sunet care îl 
smulse violent din meditaţie - ţăcănitul brichetei. 

Furia mocnită reveni. Stomacul i se umplu cu o 
fierbinţeală care nu era întru totul neplăcută. Fuma. 
Beverly fuma. Îi ţinuse câteva Seminarii Speciale Tom 
Rogan asupra acestui subiect. Şi poftim, iar o făcea, învăţa 
încet, de acord, dar un profesor bun se simte în largul său 
cu elevii care învaţă încet. 

— Da, spunea ea acum. M-hmm... Bine. Da... 

Ascultă, apoi scoase un râset straniu, tremurat, pe care 
nu i-l mai auzise niciodată. 

— Două lucruri, dacă vrei, te rog - rezervă-mi o cameră şi 
zi o rugăciune pentru mine. Da, bine... Mm-hmm... Şi eu. 
Noapte bună. 

Închise telefonul în timp ce el intra în odaie. Avusese de 
gând să pară val-vârtej, răcnind la ea să-l închidă, să-l 
închidă acum, ÎN CLIPA ASTA! dar, când o văzu, vorbele i se 
opriră în gât. O mai văzuse astfel şi înainte, dar numai de 
două, trei ori. O dată înaintea primei lor mari prezentări, o 
dată înaintea primei vizionări private pentru cumpărători 
naţionali şi o dată când se duseseră la New York pentru 
Premiile Internaţionale de Design Vestimentar. 


Umbla prin dormitor cu paşi mari, cămaşa de noapte din 
dantelă albă mulându-i-se pe trup, cu ţigara între dinţi 
(Doamne, detesta felul cum îi stătea cu chiştocul în gură), 
lăsând în urmă, peste umărul stâng, un fuior subţire şi alb 
ca fumul unui coş de locomotivă. 

Dar expresia întipărită pe faţa ei îl oprise cu adevărat, 
faţa ei făcuse ca strigătul plănuit să i se stingă în gât. Inima 
îi palpită - ka-BUMMI! - şi tresări, zicându-şi că nu frică era 
ceea ce simţea, ci numai surpriza de a o vedea astfel. 

Era o femeie care nu se trezea complet la viaţă decât 
atunci când ritmul muncii ei se apropia de un punct 
culminant. Fiecare dintre aceste ocazii ţinute minte fusese, 
fireşte, legată de carieră. Cu acele prilejuri văzuse o femeie 
diferită de cea pe care o cunoştea atât de bine - o femeie 
care-i futea sensibilul radar-al-fricii cu rafale violente de 
paraziți. Femeia ce ieşea la iveală în momentele de stres 
era puternică, dar nervoasă; neînfricată, dar imprevizibilă. 

Acum se îmbujorase puternic. Ochii îi erau dilataţi şi 
scăpărători, fără o singură umbră de somn. Părul îi fâlfâia şi 
se vălurea. Şi... Oh, ia uitaţi, stimaţi telespectatori şi dragi 
radioascultători! la priviţi aici! Scoate o valiză din şifonier? 
O valiză! Pe toţi sfinţii, zău că da! 

Rezervăâ-mi O cameră... Zi O rugăciune pentru mine... 

Ei bine, nu avea nevoie de cameră în niciun hotel, oricum 
nu în viitorul previzibil, pentru că mititica Beverly Rogan va 
sta chiar aici, acăsică, mulţumesc foarte mult, şi-o să pape 
masa de dimineaţă, prânz şi seară în picioare trei-patru zile 
de acum înainte. 

Dar era foarte posibil să aibă nevoie de o rugăciune, 
două, până să mântuiască el cu ea. 

Beverly propti valiza de piciorul patului şi se duse la 
dulapul său. Deschise sertarul de sus, scoase două perechi 
de blugi şi una de reiaţi. Le îndesă în valiză. Înapoi la dulap, 
cu ţigara înşirând fum peste umăr. Înhăţă un pulover, vreo 
două tricouri, una dintre vechile bluze de la Ship'n Shore, 
cu care arăta infect, dar la care refuza să renunte. 


Indiferent cine o sunase, în mod sigur nu era un mahăr. Îşi 
lua haine mizerabile, numai bune pentru un sejur la cort. 

Nu că l-ar fi interesat în mod deosebit cine o chemase sau 
unde îşi închipuia ea că se duce, de vreme ce oricum nu 
avea să plece nicăieri. Nu astea erau lucrurile care-i 
ciocăneau constant în mintea-i amorţită şi dureroasă de 
prea multă bere şi prea puţin somn. 

Ci ţigara. 

Cică le aruncase pe toate. Dar se ascunsese de el - 
dovada-i stătea înfiptă între dinţi chiar acum. Şi, pentru că 
încă nu-l observase cum se uita la ea din uşă, îşi îngădui 
plăcerea de a-şi aminti cele două seri în care se asigurase 
de deplina lui stăpânire asupra ei. 

Nu vreau să mai fumezi prin preajma mea, îi spusese el în 
timp ce se întorceau acasă de la o petrecere în Lake Forest. 
În octombrie, atunci se întâmplase. Trebuie să mă-nec cu 
căcatul ăsta la petreceri şi la birou, da' n-am nevoie să-l 
înghit şi când sunt cu tine. Ştii cum e? Am să-ţi spun 
adevărul - n-o să-ţi placă, da ăsta-i adevărul. E ca şi cum ar 
trebui să mănânci mucii altcuiva. 

Crezuse că vorbele astea o să trezească o slabă scânteie 
de protest, dar ea doar îl privise în felul ei sfios, dornic de a 
plăcea. Vocea îi sunase şoptită şi moale şi supusă: Bine, 
Tom. 

Atunci, arunc-o. 

O aruncase. Tom fusese foarte bine dispus tot restul 
nopții. 

După câteva săptămâni, ieşind de la un film, Beverly 
aprinsese pe negândite o ţigară în foaier, pufăind din ea pe 
când traversau parcarea spre maşină. Era o seară 
mohorâtă de noiembrie, cu vântul ciopârţind ca un maniac 
fiecare centimetru pătrat de piele pe care îl găsea expus. 
Tom ţinea minte că simţea mirosul lacului, aşa cum se 
întâmplă uneori în nopţile reci - un miros fad, de peşte şi de 
pustiu. O lăsă să-şi fumeze ţigara. Ba încă îi deschise şi 


portiera, odată ajunşi la maşină. Urcă la volan, închise 
portiera dinspre el şi spuse: Bev? 

Femeia scoase ţigara din gură, se întoarse spre el, 
întrebătoare, iar el îşi descarcă nervii, mâna-i desfăcută şi 
cu pielea aspră lovind-o peste obraz destul de puternic ca 
să simtă înţepături în palmă, destul de tare ca să-i azvârle 
capul pe spate, în tetieră. Ochii lui Beverly se dilatară de 
surpriză şi durere... Şi încă ceva. Îşi duse instantaneu mâna 
la obraz să cerceteze fierbinţeala şi înţepăturile ce i-l 
amorţeau. Ţipă Auuu! Tom! 

O privi, cu ochii îngustaţi şi cu un zâmbet rece pe buze, 
complet treaz, gata să vadă ce va urma, cum o să 
reacționeze. Membrul i se întărea în pantaloni, dar abia 
dacă observă. Asta era pentru mai târziu. Pe moment, lecţia 
era în plină desfăşurare. Reluă în minte cele întâmplate. 
Faţa ei. Care fusese acea a treia expresie, prezentă doar o 
fracțiune de secundă şi dispărută apoi? Mai întâi surpriza. 
Pe urmă durerea. Şi în sfârşit 

(nostalgia) 

imaginea unei amintiri... a unei anumite amintiri. Nu se 
zărise decât o clipă. Credea că nici măcar Beverly nu îşi 
dăduse seama de ea. 

Acum totul depindea de primul lucru pe care îl va spune. 
Ştia asta la fel de bine cum îşi ştia propriul nume. 

Nu spuse Ticălosule! 

Nu spuse La revedere, muşchi. 

Nu spuse Am terminat cu tine, 10m. 

Nu făcu decât să se uite la el cu ochii ei răniţi, căprui, 
înotând în lacrimi şi spuse: De ce-ai făcut asta? Apoi încercă 
să mai adauge ceva, dar în loc de asta izbucni în plâns. 

Arunc-o. 

Ce? Ce, Tom? Rimelul îi şiroia pe faţă lăsând dâre 
mocirloase. Nu-l deranja. Oarecum îi plăcea s-o vadă astfel. 
Arăta oribil, dar avea şi ceva sexy. Curvesc. Ceva ce îl 
excita. 

Ţigara. Arunc-o. 


Înţelese. Şi imediat apăru şi expresia de culpabilitate. 

Am uitat! ţipă. Atât a tot! 

Arunc-o, Bev, sau mai încasezi una. 

Cobori geamul şi azvârli ţigara. Apoi se întoarse iar spre 
el, speriată şi palidă la faţă, şi totuşi netulburată. 

Nu poți... Nu trebuie să dai în mine. Asta-i o bază proastă 
pentru 0... 0... o relaţie de durată. Încerca să găsească un 
ton potrivit, un ritm matur al vorbirii, şi nu reuşea. O făcuse 
să regreseze. Era în maşina lui, cu o copilă. Voluptuoasă şi 
sexy ca dracu', dar o copilă. 

Nu pot şi nu trebuie sunt două treburi diferite, copilu”, 
spuse el. Îşi stăpânea glasul, dar pe dinăuntru tremura şi 
țopăia de bucurie. Și eu o să fiu ăla care hotărăşte ce- 
nseamnă 0 relaţie de durată şi ce nu. Dacă poți trăi cu asta, 
bine. Dacă nu, poți să pleci la plimbare. Eu n-am să te 
opresc. S-ar putea să-ţi ard un şut în cur ca dar de adio, da' 
n-am să te opresc. Trăim într-o țară liberă. Mai mult ce pot 
să spun? 

Poate c-ai spus deja destul, şopti ea, iar el o mai plesni o 
dată, mai tare decât prima oară, pentru că nicio ştoarfă n- 
avea să facă vreodată pe deşteapta cu Iom Rogan. Ar fi 
pocnit-o până şi pe Regina Angliei dacă făcea pe deşteapta 
cu el. 

Obrazul lui Beverly se izbi de bordul capitonat. Mâna îi 
bâjbâi după clanţa uşii, apoi căzu moale. Se ghemui în colţ 
ca un iepure, cu o mână peste gură, cu ochii mari, umezi şi 
speriaţi. Tom o privi un moment, apoi cobori şi ocoli maşina 
prin spate. Îi deschise portiera. Răsuflarea lui era ca un fum 
în aerul întunecat şi vântos al nopţii de noiembrie, iar 
mirosul lacului îi inunda nările. 

Vrei să te dai jos, Bev? Am văzut c-ai căutat clanţa, aşa 
că bănuiesc că probabil vrei să cobori. Nicio problemă. E-n 
regulă. Ți-am cerut să faci un lucru şi mi-ai zis c-ai să-l faci. 
Pe urmă, nu l-ai făcut. Deci vrei să ieşi? Hai. leşi. Ce futu-i 
mă-sa, corect? leşi. Vrei să ieşi? 

Nu, şopti ea. 


Ce? Nu te-aud! 

Nu, nu vreau să ies, spuse ea puţin mai tare. 

Cum - ţigările alea-ţi dau emfizem? Dacă nu poți vorbi, 
să-ţi aduc un megafon, futu-i mama mă-sii. Asta-i ultima ta 
şansă, Beverly. Vorbeşte tare să te-aud: vrei să ieşi din 
maşina asta sau vrei să vii înapoi cu mine? 

Vreau să vin înapoi cu tine, rosti ea şi îşi împreună 
mâinile peste fustă, ca o fetiţă. Nu se uita la el. Lacrimile i 
se rostogoleau pe obraji. 

Bine, spuse el. Perfect. Dar mai întâi spui treaba asta 
pentru mine, Bev. Spui „Am uitat că n-am voie să fumez în 
fața ta, Iom” 

Acum îl privi, cu ochi îndureraţi, rugători, muţi. Mă poţi 
pune să spun asta, grăiau ochii ei, dar, te rog, nu. Nu. Ie 
iubesc, nu putem sfârşi odată? 

Nu - nu puteau. Pentru că acesta nu era capătul dorinţei 
ei, şi o ştiau amândoi. 

Zi-0. 

Am uitat că n-am voie să fumez în faţa ta, Tom. 

Bun. Acum zi „lartă-mă” 

Iartă-mă, repetă ea posomorâtă. 

Ţigara zăcea fumegând pe asfalt ca o bucată tăiată dintr- 
un fitil. Oamenii care ieşeau din cinematograf le aruncau 
câte o privire, bărbatul stând în picioare lângă portiera 
deschisă a unui Vega ultimul tip, femeia aşezată înăuntru, 
cu mâinile unite cuminţi în poală, capul plecat, becul din 
plafon conturându-i auriu cascada moale a părului. 

Călcă ţigara. O strivi de asfalt. 

Acum zi: „Niciodată n-am s-o mai fac fără permisiunea 
ta” 

Niciodată n-am... 

Vocea-i începu să se împiedice. 

„„„Niciodată... n-n-n... 

Zi, Bev. 

„„„Niciodată s-s-o mai f-ffac. Fără p-permisiunea ta. 


Aşa că trânti portiera şi ocoli din nou maşina până la locul 
şoferului. Se aşeză la volan şi conduse până la apartamentul 
său din centru. Niciunul nu scoase o vorbă. Jumătate din 
relaţie se stabilise în parcare. A doua jumătate se stabili 
după patruzeci de minute, în patul lui Iom. 

Nu voia să facă dragoste, spusese Beverly. Îi citi însă un 
alt adevăr în ochi şi în poziţia ţanţoşă a picioarelor, iar când 
îi scoase bluza, avea sfârcurile tari ca piatra. Gemu când eli 
le atinse şi ţipă uşurel când i-l supse mai întâi pe unul, apoi 
pe celălalt, frământându-le neîncetat în timp ce-o făcea. 
Beverly îi apucă mâna şi şi-o vâri între picioare. 

Credeam că nu vrei, spuse el, iar ea întoarse faţa în altă 
parte... Dar nu-i dădu drumul mâinii, şi mişcarea legănată a 
şoldurilor se acceleră. 

O împinse înapoi pe pat... lar acum era blând, nu-i 
smulgea lenjeria, ci i-o scotea cu un respect grijuliu, 
aproape sfios. 

Pătrunderea în ea a fost ca o lunecare într-un ulei rafinat. 

Se mişcară împreună, folosind-o, dar lăsând-o să-l 
folosească şi ea la rândul ei, iar Beverly ajunse la orgasm 
aproape imediat, ţipând şi înfigându-şi unghiile în spatele 
lui. Apoi se legănară împreună în balansuri prelungi şi lente 
şi, la un moment dat, i se păru că are iarăşi orgasm. Iom se 
apropia şi el de punctul culminant, după care începea să se 
gândească la felul în care echipa White Sox îşi poate mări 
golaverajul sau la cine încerca să-l taie din contul Chelsey la 
serviciu, şi-i trecea. Pe urmă ea începu să se grăbească, 
ritmul dizolvându-i-se până la urmă într-un galop excitat. Îi 
privi faţa, cercurile de rimel ca ochii unui raton, rujul întins, 
şi se simţi deodată zburând delirant în abis. 

Femeia zvâcnea din şolduri tot mai tare şi mai tare - pe 
vremea aia nu turna în el atâta bere, iar abdomenele lor se 
sincronizau într-o cadență tot mai rapidă. 

Aproape de capăt zbieră şi îl muşcă de umăr cu dinţii ei 
mici şi egali. 

De câte ori ţi-a venit? o întrebă el, după ce făcură duş. 


Beverly întoarse capul, iar când vorbi vocea îi era atât de 
înceată, încât aproape că n-o auzi. 

Asta nu-i un lucru pe care să-l întrebi. 

Nu? Cine ţi-a mai spus-o şi p-asta? Domnu“ Rogers? 

Îi cuprinse faţa într-o mână, cu degetul mare apăsându-i 
adânc într-un obraz, celelalte înfundându-se în celălalt, iar 
între ele - bărbia în căuşul palmei. 

Spune-i lui Iom. M-auzi, Bev? Spune-i lui tati. 

De trei ori, răspunse ea amărâtă. 

Bun, făcu el. Poţi să fumezi o țigară. 

Îl privi neîncrezătoare, cu părul său roşu răspândit peste 
perne, fără nimic altceva pe ea decât o pereche de chiloţei 
decoltaţi. Doar uitându-se la ea aşa, şi iar i se punea 
motorul în mişcare. Dădu din cap. 

Haide, confirmă. E-n regulă. 

Îşi celebraseră căsătoria civilă după trei luni. Veniseră doi 
prieteni de-ai lui; singura prietenă a ei prezentă fusese Kay 
McCall, căreia Tom îi zicea „curva aia ţâţoasă de la muierile 
emancipate” 

Toate aceste amintiri fulgerară prin mintea lui Tom în 
interval de câteva secunde, ca o bobină de film derulată cu 
acceleratorul, în timp ce stătea în uşă privind-o. Ajunsese la 
sertarul de jos a ceea ce numea ea câteodată „biroul meu 
de week-end”, iar acum îndesa în valiză lenjerie - nu chestii 
de genul celor care-i plăceau lui, satinuri lunecoase şi 
mătăsuri netede; astea erau bumbacuri, bulendre de fetiţă, 
majoritatea decolorate şi cu smoculeţe de elastic rupt în 
talie. O cămăşuţă de bumbăcel arătând ca scoasă din 
„Căsuţa din preerie”. Bâjbâi prin fundul sertarului să vadă 
ce altceva o mai fi zăcând pitit pe-acolo. 

Între timp, Tom Rogan înainta peste covorul aspru spre 
şifonierul lui. Picioarele îi erau desculţe şi trecerea 
neauzită, ca o adiere de vânt. De ţigară era vorba. Asta îl 
scosese cu adevărat din minţi. Trecuse mult timp de când 
Beverly uitase acea primă lecţie. Mai fuseseră şi alte lecţii 
de învăţat de atunci, foarte multe, şi fuseseră zile de vară 


când ea purtase bluze cu mânecă lungă sau chiar pulovere 
încheiate la toţi nasturii până la gât. Zile înnorate când 
umblase cu ochelari de soare. Dar lecţia aia, prima, fusese 
esenţială şi atât de neaşteptată... 

Uitase de telefonul ce-l trezise din somnul dulce. Ţigara 
era problema. Dacă acum fuma, însemna că îl uitase pe Tom 
Rogan. Temporar, fireşte, doar temporar, dar până şi 
temporarul dura prea al dracului de mult. Ce anume ar fi 
putut-o face să îl uite nu conta. Nu trebuia ca asemenea 
lucruri să se întâmple în casa lui sub niciun motiv. 

În cârligul de pe faţa interioară a uşii dulapului atârna o 
curea lată din piele neagră. Nu avea cataramă; i-o scosese 
demult. Era îndoită la un capăt, acolo unde ar fi stat 
catarama, iar această parte îndoită forma un laţ prin care 
acum Tom Rogan îşi strecură mâna. 

Tom, ai fost rău! spunea câteodată mama lui - mă rog, 
„câteodată” poate că nu era cuvântul cel mai potrivit; 
probabil „adesea” ar fi fost mai nimerit. Vino-aici, Tommy! 
Trebuie să-ţi dau o bătăiță. Viaţa lui de copil fusese 
punctată de bătăiţe. Până la urmă scăpase, la Wichita State 
College, dar se părea că nu există scăpare totală, căci 
continua să-i audă vocea în vis: Vino-aici, Tommy trebuie 
să-ți dau bătăiţă. Bătăiţă... 

Fusese cel mai mare din cei patru copii. La trei luni după 
naşterea mezinei, Ralph Rogan murise - mă rog, „murise” 
poate că nu era cuvântul cel mai potrivit; probabil „s-a 
sinucis” ar fi fost mai nimerit ca mod de exprimare, de 
vreme ce turnase o cantitate generoasă de leşie într-un ţap 
de gin şi dăduse pe gât licoarea asta diavolească aşezat pe 
tronul din baie. Doamna Rogan găsise de lucru la uzinele 
Ford. Tom, deşi nu avea decât unsprezece ani, devenise 
bărbatul familiei. Şi dacă o scrântea - dacă fetiţa făcea-n 
scutece după ce bona pleca şi mizeria mai era acolo când 
venea mămica... Dacă uita s-o salute pe Megan la colţul cu 
Broad Street şi-l vedea năsoasa aia de doamnă Gant... Dacă 
se întâmpla să se uite la American Banstand în timp ce Joey 


făcea balamuc în bucătărie... Dacă se-ntâmpla oricare 
dintre lucrurile astea sau dintr-o mie de alte lucruri... 
Atunci, după ce copiii mai mici se culcau, nuiaua ieşea la 
iveală, iar mama lui îşi rostea invocaţia: Vino-aici, Tommy. 
Trebuie să-ți dau bătăiță... 

Mai bine să dai bătăiţă decât să iei bătăiţă. 

Dacă nu învățase nimic altceva pe marea autostradă cu 
plată a vieţii, măcar adevărul ăsta îl învățase. 

Aşa că şfichiui o dată cu capătul liber al curelei şi strânse 
laţul. Apoi închise pumnul peste el. Se simţea bine. Îl făcea 
să se simtă om mare. Fâşia de piele atârna din pumnul său 
strâns, ca un şarpe negru mort. Migrena îi trecuse. 

Beverly găsise acel ultim obiect în fundul sertarului: un 
sutien vechi din bumbac alb, ale cărui cupe erau ca 
obuzele. Gândul că acel telefon după miezul nopţii ar fi 
putut proveni de la un amant ieşi scurt la suprafaţă, după 
care se cufundă la loc. Aşa ceva era ridicol. O femeie care 
fuge să se întâlnească nu îşi împachetează bluzele Ship'n 
Shore decolorate şi chiloţii de bumbac K-Mart cu plesnituri 
şi noduri în elastic. Şi, pe urmă, n-ar îndrăzni. 

— Beverly, spuse el încet, iar ea se întoarse pe dată, 
surprinsă, cu ochii larg deschişi şi părul lung înfoindu-i-se. 

Cureaua ezită... Se înmuie puţin. O privi, simțind din nou 
acel mugur de nelinişte. Da, aşa arătase înainte de marile 
prezentări, iar atunci el nu-i stătea în cale, înțelegând că 
era atât de plină de un amestec de frică şi agresivitate 
competițională, încât parcă i s-ar fi umplut capul cu gaz 
lampant: cea mai mică scânteie şi făcea explozie. Ea nu 
văzuse în prezentări o şansă de a se despărţi de Delia 
Fashions, de a-şi face un rost - sau o avere -a ei şi numaia 
ei. Dacă n-ar fi fost decât atăt, ar fi fost bine. Dar, dacă asta 
ar fi fost tot, atunci însemna că nu era chiar atât de 
talentată. Beverly privise acele prezentări ca pe un soi de 
examen în urma căruia primea calificări de la profesori 
extrem de exigenţi. Cea pe care o vedea Iom cu acele 


prilejuri era un soi de creatură fără chip. Nu avea faţă, dar 
avea un nume - Autoritate. 

Toată acea nervozitate i se citea acum pe faţă, i se citea 
în ochii mari. Dar nu numai acolo; plutea peste tot în jurul 
ei, o aură aproape vizibilă, o tensiune  lăuntrică 
transformând-o într-o făptură mai îndrăzneață şi mai 
periculoasă decât i se păruse în ani de zile. Îi era teamă 
pentru că ea era acolo, în întregime, era esenţa ei diferită 
de cea care dorea Iom Rogan să fie, acea ea pe care elo 
făurise. 

Beverly arăta şocată şi speriată. lar însufleţirea ce 
pusese stăpânire pe ea avea un aer sălbatic. Obrajii îi 
ardeau într-o culoare febrilă, şi totuşi, sub pleoapele 
inferioare avea pete albe strălucitoare părând aproape ca o 
a doua pereche de ochi. Fruntea îi era transpirată. 

Iar ţigara încă îi mai stătea împlântată în gură, de parcă 
se credea Franklin Delano Roosevelt. 'Ţigara! Doar văzând- 
o, furia surdă se prelingea iar peste el într-un val verde- 
otravă. Din străfundurile minţii, îşi aminti cum îi spusese 
ceva într-o noapte, afară, în întuneric, cu un glas înfundat şi 
nepăsător: Într-o zi ai să mă omori, Tom. Ştii asta? Într-o zi 
pur şi simplu ai să mergi prea departe şi ăla va fi sfârşitul. 
O să plesnească ceva-n tine. 

El răspunsese: Fă cum zic eu, Bev, şi ziua aia n-o să vină 
niciodată. 

Acum, înainte ca mânia să-i şteargă totul dinaintea 
ochilor, se întrebă dacă la urma urmei ziua aceea nu cumva 
sosise. 

Ţigara. Lasă telefonul, bagajele, expresia ciudată de pe 
chip. Au să se ocupe de ţigară. Pe urmă o s-o fută. Pe urmă 
o să discute şi restul. La vremea aia, s-ar putea chiar să 
pară un lucru important. 

— Tom, spuse ea. Iom, trebuie să... 

— Fumezi. 

Glasul lui părea să vină de la distanţă, ca dintr-un aparat 
de radio. 


— Se pare că ai uitat, copilu'. Unde le ţineai ascunse? 

— Uite, am s-o sting, replică Beverly şi se duse spre uşa 
băii. 

Aruncă ţigara - chiar de la distanţa aia putea vedea 
urmele de dinţi adânci în filtru - în closet. /'sssss. Se 
întoarse. 

— Tom, era un prieten de demult. Un prieten de foarte 
demult. Trebuie să... 

— Să-ţi ţii gura, asta trebuie! strigă Tom la ea. Doar să-ţi 
ţii gura! 

Dar frica pe care voia s-o vadă - frica de el - nu apăru pe 
faţa ei. 

Se citea o anume frică, însă ieşise din telefon şi nu 
trebuia ca frica lui Beverly să vină din direcţia aia. Era 
aproape ca şi cum n-ar fi văzut cureaua, nu l-ar fi văzut pe 
el, iar Tom simţi un fior de stinghereală. Oare era el acolo? 
Întrebare idioată, dar era oare? 

Atât de cumplită şi primară era această întrebare, încât 
un moment se simţi în pericol de a ieşi complet despuiat din 
rădăcina sinelui său, plutind pur şi simplu ca un fulg pe 
aripile vântului. Apoi îşi veni în fire. Era acolo, sigur că da, 
şi cu asta, destule palavre psihofutologice pentru o singură 
noapte. Era acolo, era Tom Rogan, Tom pe-toți-sfinţii Rogan 
şi, dacă pizda asta smintită nu se corija şi n-o lua pe calea 
cea dreaptă în următoarele treizeci de secunde, urma s- 
arate de parcă ar fi îmbrâncit-o un conductor nasol dintr-un 
mărfar în viteză. 

— Tre” să-ţi dau bătăiţă, spuse. Îmi pare rău, iubito. 

Mai văzuse el amestecul ăla de frică şi agresivitate. Acum 
însă, pentru prima oară, fulgeră spre el. 

— Lasă aia jos, răspunse Beverly. Trebuie s-ajung la 
O'Hare cât pot de repede. 

Eşti aici, Iom? Chiar eşti? 

Izgoni gândul. Fâşia de piele ce fusese odinioară curea se 
legăna încet în faţa lui ca un pendul. Ochii femeii tresăriră o 
fracțiune de secundă, apoi îşi recăpătară fermitatea. 


— Uite ce e, Iom. S-a întâmplat un necaz în oraşul meu 
natal. Necaz foarte mare. Am avut pe vremuri un prieten. 
Cred că s-ar putea zice că era iubitul meu, doar că nu eram 
destul de mari pentru aşa ceva. Nu era decât un puşti de 
unsprezece ani ce se bâlbâia rău pe vremea aia. Acum e 
romancier. Chiar i-ai citit una dintre cărţi, cred... Torentul 
negru! 

Îi cercetă chipul, dar nu găsi niciun semn de aducere 
aminte. Doar cureaua pendulând înainte şi înapoi, înainte şi 
înapoi. Stătea cu capul plecat şi picioarele lui butucănoase 
uşor depărtate. Atunci Beverly îşi trecu neliniştită mâna 
prin păr - distrasă - ca şi cum ar fi avut multe lucruri 
importante la care să se gândească, fără să fi văzut măcar 
centura, şi acea întrebare sâcâitoare, groaznică ieşi din nou 
la suprafaţă: Eşti aici? Eşti sigur? 

— Cartea aia a zăcut pe-aici săptămâni de-a rândul şi nici 
măcar nu am făcut legătura. Poate c-ar fi trebuit s-o fac, da' 
suntem cu toţii mai bătrâni şi nu m-am mai gândit la Derry 
de multă, multă vreme. Oricum, Bill avea un frate, George, 
iar George a fost ucis înainte ca eu să-l fi cunoscut cu 
adevărat pe Bill. A murit asasinat. Şi pe urmă, în vara 
următoare... 

Dar Iom ascultase destule nebunii, şi pe dinăuntru, şi pe 
dinafară, înainta spre ea repede, arcuindu-şi braţul peste 
umăr ca un om pe cale să arunce o suliță. Cureaua şuieră 
prin aer. Beverly o văzu sosind şi încercă să se ferească, dar 
lovi cu umărul drept uşa băii şi se auzi un plesnet cărnos 
când centura îi lovi antebraţul, lăsând o dâră roşie. 

— Îţi dau bătăiţă, repetă Tom. 

Glasul îi era normal, poate chiar puţin înduioşat, dar 
dinţii i se arătau într-un zâmbet alb şi îngheţat. Voia să vadă 
expresia aceea în ochii ei, privirea aceea plină de frică, 
teroare şi ruşine, privirea aceea care spunea Da, ai 
dreptate, o merit, privirea aia care zicea Da, eşti aici, sigur 
că da, îți simt prezenţa. După aceea dragostea se putea 
întoarce, şi asta era drept şi bine, căci o iubea. Putea chiar 


să aibă o discuţie, dacă aşa voia ea, despre cine o sunase şi 
despre toată povestea asta. Dar acestea urmau să se 
întâmple mai târziu. Deocamdată, lecţia era în plină 
desfăşurare. Vechiul un-doi. Mai întâi bătăiţă, pe urmă 
futaiul. 

— Regret, iubito. 

— Tom, nu face as... 

Lovi lateral şi văzu cum cureaua îi linge şoldul. Se auzi o 
plesnitură savuroasă când îşi încheie traiectoria pe fesă. 
Sile 

Și, lisuse, o apuca! Apucă de curea! 

O clipă, Tom Rogan fu atât de uluit de acest neaşteptat 
act de insubordonare, încât aproape scăpă instrumentul de 
pedeapsă. L.-ar fi scăpat chiar, dacă nu era laţul, care stătea 
la loc sigur în pumnul lui. 

O smuci înapoi. 

— Să nu mai încerci niciodată să-mi smulgi ceva din 
mână, spuse cu glas răguşit. M-auzi? Mai fă tu o dată 
chestia asta, şi-o lună o să te pişi suc de zmeură. 

— Încetează, Tom, spuse Beverly, şi însuşi tonul ei îl 
înfurie - suna ca o educatoare vorbindu-i de sus unui ţânc 
năzbâtios de şase ani. 

— Trebuie să plec. Nu-i glumă. Au murit oameni, şi am 
făgăduit, demult... 

Tom nu auzi mare lucru din toate astea. Mugi şi se 
năpusti spre ea cu capul în piept, cureaua vâjâind orbeşte. 
O lovi, împingând-o din uşă de-a latul dormitorului, îşi dădu 
braţul pe spate, o lovi, dădu braţul pe spate, o lovi, dădu 
braţul pe spate, lovi. Mai târziu, în cursul dimineţii, nu avea 
să-şi mai poată ridica braţul mai sus de nivelul ochilor fără 
să fi înghiţit trei tablete de codeină, dar deocamdată nu era 
conştient de nimic în afara faptului că îl sfida. Nu numai că 
fumase, încercase să-i smulgă cureaua, şi, oh, oameni buni, 
oh, stimaţi telespectatori şi dragi radioascultători, ea 
singură o ceruse, iar el era gata să depună mărturie în faţa 
lui Dumnezeu Atotputernicul că avea s-o încaseze. 


O mână de-a lungul peretelui, cu o ploaie de lovituri. 
Mâinile i se ridicaseră să îşi apere faţa, dar tot restul 
trupului era descoperit. Centura scotea pocnete groase de 
gârbaci în odaia tăcută. Beverly însă nu ţipa, aşa cum făcea 
uneori, şi nu se milogea de el să înceteze, aşa cum făcea de 
obicei. Şi culmea: nu plângea, aşa cum făcea întotdeauna. 
Singurele sunete erau cureaua şi respiraţiile lor, a lui grea 
şi aspră, a ei iute şi uşoară. 

Femeia se repezi spre pat şi spre măsuţa de toaletă de 
alături. Avea umerii înroşiţi de loviturile curelei. Părul i se 
învăpăia ca focul. Tom tropăi după ea, mai încet, dar mare, 
foarte mare - făcuse sport până îi plesnise un tendon al lui 
Ahile, cu doi ani în urmă, şi de atunci greutatea îi cam 
scăpase un pic din mână (sau poate „un pic mai mult” ar fi 
fost o exprimare mai potrivită), însă muşchii încă mai erau 
la locul lor, odgoane tari în teaca grăsimii. Îl alarma, totuşi, 
faptul că îşi pierdea suflul foarte repede. 

Beverly ajunse la măsuţă, iar el crezu că se va chirci 
acolo sau poate va încerca să se pitească dedesubt. Când 
colo, bâjbâi... Se întoarse... Şi deodată aerul se umplu de 
proiectile. Arunca în el cu cosmeticele. O sticlă de Chantilly 
îl pocni în capul pieptului, îi căzu la picioare şi se sparse. Fu 
învăluit în mireasma îmbătătoare a florilor. 

— Potoleşte-te! scoase el un răget. Potoleşte-te, căţțea 
blestemată! 

În loc să se potolească, mâinile ei zburau peste talmeş- 
balmeşul de deasupra oglinzii, înşfăcând ce găseau, 
azvârlind. Îşi atinse pieptul, unde îl nimerise sticluţa de 
parfum Chantilly, incapabil să creadă că dăduse în el cu un 
obiect, în timp ce altele zburau în jurul lui. Dopul din sticlă 
îl tăiase. Nu cine ştie ce tăietură, abia o mică zgârietură 
triunghiulară, dar nu cumva era de faţă o anume cucoană 
cu păr roşu care avea să vadă răsăritul soarelui dintr-un pat 
de spital? A, da, era. O anume cucoană care... 

Un borcănel de cremă îl izbi, cu putere neaşteptată, 
deasupra sprâncenei drepte. Auzi un bufnet surd, care 


părea să-i răsune în cap. Lumina albă explodă peste câmpul 
vizual al acelui ochi, iar el căzu înapoi cu un pas, rămânând 
cu gura căscată. Acum un tub de Nivea îl nimeri în burtă cu 
un mic plesnet, iar ea - chiar aşa? era cu putință! — da! 
Țipa la el! 

— Mă duc la aeroport, ticălosule! M-auzi ce-ţi spun? Am 
treabă şi mă duc! Fă bine şi dă-te din calea mea, fiindcă MA 
DUC! 

Din ochiul drept îi curgea sânge fierbinte. Şi-l şterse cu 
dosul degetelor. 

Rămase pe loc o clipă, holbându-se la ea, de parcă n-ar 
mai fi văzut-o în viaţa lui. Într-un fel, nici nu o văzuse. Sânii 
lui Beverly tresăltau. Faţa, toată roşeaţă şi paloare lividă, îi 
ardea. Buzele-i erau trase înapoi, dezvelind dinţii într-un 
rânjet de fiară, însă golise măsuţa. Muniția se terminase. 
Încă-i mai putea desluşi frica în ochi... Dar tot nu era frica 
de el. 

— Pune hainele alea-napoi, spuse Tom, chinuindu-se să 
nu gâfâie în timp ce vorbea. 

N-ar fi sunat bine; ar fi sunat a slăbiciune. 

— Pe urmă pui valiza la loc şi te bagi în pat. Şi dacă faci 
toate astea, poate că n-o să te bat prea rău. Poate c-ai să 
poţi ieşi din casă peste două zile în loc de două săptămâni. 

— Tom, ascultă-mă. 

Vorbea rar. Privirea îi era foarte limpede: 

— Dacă te mai apropii de mine, te omor. Înţelegi asta, 
troacă de maţe ce eşti? Ie omor. 

Şi deodată - poate datorită scârbei absolute de pe faţa ei, 
a silei, poate pentru că-l făcuse troacă de maţe sau poate 
numai din cauza felului rebel în care i se înălţau şi coborau 
sânii - îl sufocă teama. Nu era un mugur sau un boboc, ci o 
întreagă blestemată de grădină, teama, oribila teamă de 
faptul că el nu era acolo. 

Tom Rogan se repezi la nevastă-sa, de astă dată fără să 
mai răcnească. Tăcut, ca o torpilă spintecând apa. Acum 
intenţia sa probabil că nu mai era s-o bată şi s-o subjuge, ci 


să-i facă lucrul pe care cu atâta pripeală spusese ea că i l-ar 
face lui. 

Crezuse că o să fugă. Probabil spre baie. Poate către 
scări. Nu fugi, rămase. Şoldul ei se izbi de perete când îşi 
aruncă toată greutatea în măsuţa de toaletă, împingând-o 
în sus şi spre el, rupându-şi două unghii până în carne când 
sudoarea palmelor făcu să-i alunece mâinile. 

O clipă, masa se ţinu în echilibru, apoi începu să se 
încline înainte. Valsa pe un picior, oglinda reflectând lumina 
şi aruncând o unduire ca de acvariu peste tavan, după care 
se repezi în faţă. Marginea dinainte izbi partea de sus a 
coapselor lui 'Tom, trântindu-l pe spate. Se auzi un clinchet 
melodios când sticlele dinăuntru se rostogoliră, spărgându- 
se. Tom văzu oglinda căzând pe podea la stânga lui şi scăpă 
cureaua, pe când încerca să îşi apere ochii cu braţul. 
Cioburile argintii împroşcară pardoseala. Simţi câteva 
înţepându-l, dându-i sângele. 

Acum Beverly plângea, cu aerul scăpându-i din piept în 
suspine înalte, stridente. Mereu şi mereu se văzuse pe sine 
părăsindu-l, lăsând în urmă tirania lui Iom la fel cum o 
lăsase şi pe a tatălui ei, furişându-se în noapte, cu valizele 
îngrămădite în portbagajul maşinii. Nu era o femeie 
proastă, cu siguranţă nici chiar acum destul de proastă, 
stând pe buza acelui dezastru incredibil, ca să creadă că 
nu-l iubise pe Tom şi că într-un fel sau altul nu-l mai iubea 
încă. Dar acest sentiment nu reuşise să-i înăbuşe teama... Şi 
ura... Şi disprețul faţă de sine însăşi pentru a-l fi ales din 
motive ceţoase, îngropate în vremuri ce trebuia să fi trecut 
de mult. Nu i se frângea inima; părea mai degrabă să-i 
clocotească în piept, topindu-se. Se temea că dogoarea 
inimii s-ar putea curând să-i nimicească în flăcări minţile. 

Dar mai presus de toate astea, ciocănind monoton în 
străfundurile creierului, auzea glasul sec, ferm al lui Mike 
Hanlon. S-a întors, Beverly... S-a întors... Şi ai promis... 

Toaleta se mişca în sus şi în jos. O dată. De două ori. A 
treia oară. Părea că respiră. 


Mişcându-se cu agilitate atentă, ţinând colţurile gurii 
trase în jos, cuprinsă de convulsii, ocoli măsuţa, păşind pe 
vârfuri printre cioburile oglinzii, şi apucă bucata de piele 
exact în timp ce Iom împinse toaleta într-o parte. După 
aceea se retrase, strecurându-şi mâna în laţ. Îşi scutură 
părul din ochi şi se uită să vadă ce va face. 

Tom se ridică. Cioburile îl tăiaseră pe obraz. O zgârietură 
oblică trasa o linie fină ca firul de păr peste frunte. Miji 
ochii spre ea în timp ce se ridica încet în picioare, iar 
Beverly văzu stropi de sânge pe chiloţii albi. 

— Dă-ncoace cureaua aia! 

În loc să i-o dea, o mai petrecu de două ori peste mână şi 
îl privi sfidătoare. 

— Potoleşte-te, Bev! În clipa asta. 

— Dacă te-apropii de mine, te bat de te caci pe tine. 

Cuvintele îi ieşeau pe gură, dar lui Beverly nu-i venea să 
creadă că le rosteşte. Şi, în fond, cine mai era şi acest 
pitecantrop în chiloţi pătaţi de sânge? Soţul ei? Tatăl ei? 
Amantul din facultate care într-o noapte îi rupsese nasul, 
aparent dintr-un capriciu? Oh, Doamne ajută-mă, îşi spuse 
ea. Doamne ajută-mă acum. Şi totuşi, gura îi turuia mai 
departe: 

— Şi pot s-o fac. Eşti gras şi greoi, Iom. Plec şi cred că 
poate n-o să mă mai întorc. Cred că s-a terminat. 

— Cine-i Denbrough ăsta? 

— Las-o baltă. Am fost... 

Îşi dădu seama prea târziu că întrebarea fusese o 
diversiune. Se năpustise asupra ei înainte ca ultimul cuvânt 
să i se fi desprins de pe buze. Beverly repezi centura prin 
aer într-un arc, iar sunetul pe care îl scoase când îl plesni 
peste gură a fost asemănător cu cel făcut de un dop când 
sare dintr-o sticlă de şampanie. 

Tom chelălăi şi îşi acoperi gura cu mâinile; avea ochii 
uriaşi, îndureraţi şi şocaţi. Sângele începu să i se prelingă 
printre degete şi peste palme. 


— Mi-ai spart buza, curvo! zbieră înăbuşit. Ah, Doamne, 
mi-ai spart buza! 

Sări din nou la ea, cu mâinile întinse şi gura ca o pată 
roşie umedă. Buzele păreau să-i fi plesnit în două locuri. Îi 
zburase coroana unui dinte din faţă. Sub ochii ei, o scuipă 
într-o parte. O parte din Beverly dădea înapoi la vederea 
acestei scene. Dar cealaltă Beverly simţea că exultă aidoma 
unui deţinut eliberat de un cutremur monstruos. Acelei 
Beverly îi plăcea la nebunie tot ce se întâmplase. Preferam 
să-l înghiţi! îşi spuse aceea. Să-ţi fi stat în gât! 

Această din urmă Beverly izbi o ultimă dată - cu acea 
curea folosită de el pe fesele, picioarele, sânii ei. Curea 
folosită pe trupul său de nenumărate ori în ultimii patru ani. 
Câte lovituri primeai depindea de cât de rău o scrântiseşi. 
Vine 'lom acasă şi cina e rece? Două curele. Lucrează Bev la 
studio până târziu şi uită să sune acasă? Trei curele. Oh, 
hei, ia uite la asta - Beverly a primit încă o amendă pentru 
parcat neregulamentar. O curea... Peste sâni. Se pricepea. 
Rareori lăsa urme. Nici măcar nu durea prea mult. Cu 
excepţia umilinţei. Asta durea. lar ceea ce durea cel mai 
rău era ştiinţa faptului că o parte din ea savura durerea. 
Savura umilinţa. 

Urma scapă turma, îşi spuse ea şi lovi. 

Repezi cureaua jos, o abătu lateral şi îl pocni în boaşe cu 
un zgomot înfundat, greu, zgomotul scos de bătătorul de 
covoare. N-a fost nevoie de nimic mai mult. Toată puterea 
lui Tom Rogan se risipi de îndată. 

Slobozi un scheunat subţire, vlăguit şi căzu în genunchi 
ca pentru rugăciune. Îşi duse mâinile între picioare. Capul îi 
căzuse pe spate. Venele i se reliefau - odgoane pe gâtul 
gros. Gura îi era o tragică grimasă a durerii. Genunchiul 
stâng îi ateriza într-un ciob gros şi ascuţit al sticlei de 
parfum sparte, şi se răsturnă tăcut pe o parte, ca o balenă. 
O mână i se desprinse de pietrele-i preţioase ca să apuce 
genunchiul zdrelit. 


Sângele, îşi spuse Beverly. Doamne sfinte, sângerează 
peste tot. 

Va trăi, replică rece noua Beverly - cea care părea să fi 
ieşit la iveală o dată cu telefonul lui Mike Hanlon. Tipii ca el 
supraviețuiesc întotdeauna. Fă bine şi cară-te de aici până 
nu-i vine ideea că mai are chef de încă un dans. Sau până 
nu se duce-n pivniţă să-şi ia puşca. 

Făcu un pas înapoi şi simţi durerea străpungându-i 
piciorul când călcă pe un ciob al oglinzii sparte. Se aplecă 
să apuce mânerul valizei. Nu-şi luă niciun moment ochii de 
la el. leşi pe uşă cu spatele. Ţinea valiza cu ambele mâini în 
faţa ei, şi aceasta i se lovea de fluierele picioarelor în ritmul 
paşilor. Călcâiul tăiat lăsa amprente sângerii. Când ajunse 
la scară, se răsuci şi cobori repede, nelăsându-şi răgaz să 
gândească. Oricum nu credea să-i mai fi rămas înăuntru 
vreun gând coerent, cel puţin nu pentru o bună bucată de 
vreme. 

Simţi o atingere uşoară pe gambă şi zbieră. 

Privi în jos şi observă că era capătul curelei, încă o mai 
avea petrecută în jurul mâinii. În lumina difuză semăna mai 
mult ca oricând cu un şarpe mort. O aruncă peste 
balustradă, cu faţa schimonosită de dezgust, şi o urmări 
cum aterizează pe covorul holului de jos. 

La baza scării, apucă tivul cămăşii de noapte din dantelă 
albă şi şi-o trase peste cap. Era murdară de sânge, nu 
suporta să o mai simtă pe ea nicio clipă, orice s-ar întâmpla. 
O azvârli cât colo, iar cămaşa pluti spre ficusul de lângă uşa 
livingului, umflându-se ca o paraşută dantelată. Se aplecă, 
goală, peste valiză. Sfârcurile îi erau reci, tari ca nişte 
gloanţe. 

— BEVERLY, MIŞCĂ-ŢI CURU-AICEA SUS! 

Icni, tresări şi se aplecă la loc peste geamantan. Dacă 
avea atâta forţă ca să răcnească în halul ăsta, ei îi rămăsese 
mult mai puţin timp decât crezuse. Deschise valiza şi scoase 
chiloţi, o bluză, o pereche de blugi vechi. Şi le trase pe ea 
stând în picioare lângă uşă, fără a-şi lua o clipă ochii de la 


scări. Dar Tom nu apăru în vârful acestora. Îi mai lătră de 
două ori numele, şi de fiecare dată Beverly zvâcni la auzul 
sunetului, cu ochii hăituiţi şi buzele trase înapoi, 
dezvelindu-şi dinţii într-un rânjet de care nu îşi dădea 
seama. 

Îşi încheie nasturii cât putu de repede. Cei doi de sus 
lipseau (era o ironie a sorții cât de puţin apuca să coasă 
pentru nevoile ei proprii) şi bănuia că arată ca o curviştină 
cu jumătate de normă căutând un ultim client pentru una 
scurtă, înainte să pună punct nopţii - dar nu avea de ales. 

— TE OMOR, CURVO! FUTU-TE-N CUR DE CURVĂ! 

Beverly trânti capacul geamantanului şi îl prinse în 
catarame. Mâneca unei bluze ieşea afară ca o limbă. Privi în 
jur o dată, iute, bănuind că nu va mai vedea în viaţa ei casa 
aceea. 

Gândul acesta nu îi aduse decât uşurare. Deschise uşa şi 
ieşi. 

Se îndepărtase cale de trei cvartale, umblând fără nici 
cea mai vagă idee încotro se îndrepta, când îşi dădu seama 
că era în picioarele goale. Cel la care se tăiase - stângul - 
pulsa mocnit. Trebuia să se încalţe cu ceva, şi era aproape 
ora două noaptea. Portofelul şi carnetul de cecuri îi 
rămăseseră acasă. Scotoci prin buzunarele blugilor şi nu 
găsi decât nişte scame. Nu avea nici măcar zece cenți. Privi 
în jur la cartierul luxos în care se afla - vile frumoase, 
peluze şi plante tunse, ferestre întunecate. 

Şi deodată izbucni în râs. 

Beverly Rogan se aşeză pe un zid scund de piatră, cu 
valiza între picioarele murdare, şi râse. Stelele erau pe cer, 
şi cât de viu străluceau! Îşi lăsă capul pe spate şi râse spre 
stele, înviorarea aceea năvalnică spălând-o pe dinăuntru ca 
un tsunami ce o înălța şi o curăța; o forţă atât de puternică, 
încât orice gând conştient se pierdea; singur sângele ei 
cugeta, şi vocea lui unică, puternică, îi vorbi într-un fel de 
limbaj nearticulat al dorinţei, deşi ce anume dorea nici nu 
ştia, nici nu-i păsa. Era destul să simtă acea căldură 


umplând-o cu insistența ei. Dorinţă, îşi spuse, iar înlăuntrul 
ei mareea înviorătoare păru să capete viteză, zorind-o ca 
spre o zdrobire inevitabilă. 

Râdea spre stele, înspăimântată, dar liberă; teroarea pe 
care o simţea era tâioasă ca o durere şi dulce ca un măr 
pârguit de octombrie şi, când se aprinse lumina într-un 
dormitor de la etajul casei căreia îi aparţinea micul zid de 
piatră, apucă mânerul geamantanului şi fugi în noapte, 
continuând să râdă. 


6 
Bill Denbrough işi ia liber 


— Pleci? repetă Audra. 

Îl privea uimită, puţin speriată, după care îşi trase sub ea 
picioarele desculţe. Duşumeaua era rece. Ioată casa era 
rece. Sudul Angliei cunoscuse o primăvară excepţional de 
umedă, şi nu numai o dată, cu prilejul obişnuitelor lui 
plimbări de seară şi dimineaţă, Bill Denbrough se pomenise 
gândindu-se la Maine... Gândindu-se, surprins, la Derry. 

Căsuţa avea încălzire centrală - aşa spusese reclama, şi 
cu siguranţă că se găsea un cuptor jos în pivniţa mică şi 
ordonată, înghesuit în ceea ce fusese odinioară buncărul de 
cărbuni - dar el şi Audra descoperiseră încă de la începutul 
sezonului că ideea de încălzire centrală a britanicilor nu 
coincidea deloc cu cea americană. Părea că englezii 
considerau că ai încălzire centrală atâta vreme cât nu 
trebuia să străpungi o pojghiţă de gheaţă în toaletă când te 
uşurai dimineaţa. Acum era dimineaţă - opt şi un sfert. Bill 
pusese receptorul în furcă de cinci minute. 

— Bill, nu poţi să pleci, aşa. Știi asta. 

— Trebuie. 

În capătul opus al încăperii se găsea un bufet. Se 
îndreptă spre el, luă o sticlă de Glenfiddich de pe raftul de 


sus şi îşi turnă o porţie. Câţiva stropi se prelinseră peste 
buza paharului. 

— Futu-i, murmură el. 

— Cine era la telefon? De ce ţi-e teamă, Bill? 

— Nu mi-e teamă. 

— Zău? Aşa-ţi tremură mâinile întotdeauna? Întotdeauna 
îţi bei primul pahar înainte de micul dejun? 

Bill se înapoie la scaunul său, cu poalele halatului 
fâlfâindu-i în jurul gleznelor, şi se aşeză. Încercă să 
zâmbească, dar era o strădanie jalnică, aşa că renunţă. 

La TV, crainicul BBC frământa aluatul ştirilor proaste din 
acea dimineaţă, înainte de a trece la scorul meciurilor de 
fotbal din seara anterioară. Când sosiseră în sătucul Fleet, 
cu o lună înaintea deschiderii programate a sezonului de 
vânătoare, se minunaseră amândoi de calitatea tehnică a 
televiziunii britanice - pe ecranul unui aparat color, marca 
Pye, imaginea era extraordinar de bună. Mai multe linii sau 
cam aşa ceva, spusese Bill. Nu ştiu ce e, da-i grozav, 
replicase Audra. Asta se întâmplase înainte de a descoperi 
că partea cea mai mare a programului consta în filme 
americane ca Dallas şi interminabile emisiuni sportive 
britanice, de tot soiul, de la cele obscure şi plicticoase 
(campionate de aruncat săgeți, în care toţi participanţii 
arătau ca nişte luptători de sumo hipertensivi) până la cele 
doar plicticoase (fotbalul englezesc era groaznic; crichetul 
era şi mai groaznic). 

— M-am gândit mult la acasă în ultima vreme, spuse Bill 
şi sorbi din băutură. 

— Acasă? întrebă soţia lui, arătând atât de sincer 
nedumerită încât Bill râse. 

— Sărăcuţa Audra! Maritată de aproape unsprezece ani 
cu băiatu' şi nu ştii mai nimic despre el. Ce zici de asta? 

Râse iar şi dădu pe gât restul paharului. Râsul lui avea o 
tonalitate care o impresiona pe Audra la fel de mult ca şi 
paharul de scotch din mâna lui la ora aceea a dimineţii. 


Suna de parcă ar fi vrut realmente să fie un urlet de 
durere. 

— Billy, ştiu că te iubesc. De unsprezece ani, e mai mult 
decât destul. 

— Ştiu, îi zâmbi el - un zâmbet tandru, obosit şi 
înfricoşat. 

— "Te rog. le rog să-mi spui despre ce e vorba. 

Îl privi cu frumoşii ei ochi cenuşii, aşezată acolo într-un 
fotoliu peticit, de casă cu chirie, cu picioarele strânse sub 
poala cămăşii de noapte, o femeie pe care o iubise, o luase 
de soţie şi încă o mai iubea, încercă să-i citească în ochi, să 
vadă ce ştia. Încercă să privească totul ca pe o povestire. 
Putea, dar ştia că nu s-ar vinde bine. 

lată un băiat sărac din statul Maine care se duce la 
universitate cu o bursă. Ioată viaţa a dorit să ajungă 
scriitor, dar când se înscrie la cursurile de creaţie literară 
se pomeneşte rătăcit fără busolă pe un tărâm straniu şi 
înspăimântător. Uite unul care vrea să fie un al doilea 
Updike. Uite altul care se vrea o versiune din New England 
a lui Faulkner - numai că doreşte să scrie romane în vers 
alb despre viaţa amară a celor sărmani. O fată o admiră pe 
Joyce Carol Oates, dar e de părere că, întrucât Oates a fost 
formată într-o societate caracterizată prin discriminarea 
dintre sexe, ea e „radioactivă în sens literar” Oates e 
incapabilă să fie pură, susţine fata asta. Ea va fi mai pură. 
Un student mic şi gras nu poate sau nu vrea să vorbească 
decât în şoaptă. Asta a scris o piesă cu nouă personaje. 
Fiecare dintre ele nu rosteşte decât câte un singur cuvânt. 
Pas cu pas, spectatorii îşi dau seama că, dacă pui alături 
cuvintele izolate, iese fraza „Războiul nu este decât unealta 
negustorilor şovini ai morţii” Piesa acestui băiat primeşte 
un zece de la omul care ţine seminarul de Creaţie literară. 
Profesorul a publicat patru volume de poezie şi teza de 
doctorat, toate la Editura Universităţii. Fumează pipă şi 
poartă un medalion al păcii. Piesa grăsanului şoptitor e 
jucată de o trupă de gherilă teatrală în timpul grevei 


pacifiste care duce la închiderea campusului în mai 1970. 
Profesorul joacă unul dintre cele nouă roluri. 

Între timp, Bill Denbrough a scris o povestire polițistă, 
trei povestiri science-fiction şi mai multe proze horror 
tributare din cale-afară lui Edgar Allan Poe, H.P Lovecraft şi 
Richard Matheson (mai târziu avea să spună că aceste 
povestiri semănau cu un dric de la jumătatea secolului 
trecut, echipat cu macara şi vopsit în roşu). 

Una dintre povestirile SF îi aduce nota opt. 

Aceasta e mai bună, scrie instructorul pe pagina de titlu. 
În contraatacul extratereştrilor depistăm cercul vicios 
conform căruia violenţa generează violenţă; mi-a plăcut în 
mod deosebit nava spațială cu „vârf ascuţit” ca simbol al 
invaziei socio-sexuale. Câtă vreme aceasta rămâne pe tot 
parcursul povestirii o aluzie oarecum confuză, este 
interesant. 

Toate celelalte lucrări ale lui nu obţin mai mult de nota 
şapte. 

Până la urmă, într-o zi, se ridică în picioare după 
discutarea vinietei unei tinere măslinii. Vinieta reprezenta o 
vacă. Şi vaca aceasta inspecta un bloc motor aruncat pe un 
câmp părăsit (după un război atomic sau nu). Discuţia 
respectivă a durat cam şaptezeci de minute. Fata cu ten 
măsliniu fumează ţigară de la ţigară, îşi râcâie când şi când 
coşurile de pe frunte şi insistă asupra faptului că vinieta 
respectivă reprezintă o declaraţie socio-politică în maniera 
primelor scrieri ale lui Orwell. Cei mai mulţi din clasă - şi 
instructorul - sunt de acord, dar totuşi discuţia se târâie 
mai departe. 

Când Bill se ridică, toată clasa se întoarce spre el. E înalt 
şi are o anume ţinută. 

Vorbind cu grijă, fără a se bâlbâi (nu s-a mai bâlbâit de 
mai bine de cinci ani), spune: 

— Nu înţeleg nimic din toate astea. Nimic nu înţeleg. De 
ce trebuie o povestire să fie socio-cutare? Politică... istorie... 


cultură... Astea nu sunt ingrediente fireşti ale unei 
povestiri, dacă e bine scrisă? Vreau să zic... 

Priveşte în jur, vede ochi ostili şi îşi dă seama ca prin 
ceaţă că ceilalţi văd în intervenţia lui un soi de atac. Poate 
chiar o fi. Cred, pricepe el, că poate au în mijlocul lor un 
negustor al morţii. 

— Vreau să zic... Voi nu puteţi lăsa o poveste să rămână 
doar poveste? 

Nu răspunde nimeni. Liniştea se prelungeşte. Stă acolo 
uitându-se de la o pereche de ochi reci la alta. Fata măslinie 
pufăie un nor de fum şi îşi striveşte ţigara într-o scrumieră 
pe care a adus-o în raniţă. 

În cele din urmă, instructorul spune încet, ca unui copil 
căruia i-au venit dracii în mod inexplicabil: 

— Crezi că William Faulkner spunea doar poveşti? Crezi 
că pe Shakespeare nu-l interesa decât să scoată o para? 
Haide, Bill. Spune-ne ce părere ai. 

— Am părerea că sunteţi destul de aproape de adevăr, 
răspunde Bill după un lung răstimp în care a analizat onest 
întrebarea, şi citeşte în ochii lor un soi de blestem. 

— Eu sunt de părere, spune instructorul, jucându-se cu 
pixul şi zâmbindu-i lui Bill printre ochii întredeschişi, că mai 
ai foarte mult de învăţat. 

Aplauzele pornesc de undeva din fundul clasei. 

Bill pleacă... Dar revine săptămână următoare, hotărât să 
nu se lase. Între timp a scris o povestire intitulată Bezna, 
despre un băieţel care descoperă un monstru în pivniţa 
casei. Băieţelul îl înfruntă, se luptă cu el şi până la urmă îl 
ucide. Simte un fel de exaltare sacră în timp ce scrie 
povestirea; ba chiar are senzaţia că nu spune povestea, ci 
mai curând îi îngăduie acesteia să se scurgă prin el. La un 
moment dat, lasă jos creionul şi îşi scoate mâna încinsă şi 
îndurerată în gerul de decembrie, unde aproape fumegă 
datorită schimbării de temperatură. Se învârte, cu cizmele 
verzi şi scurte scârţâind în zăpadă ca nişte balamale de 
fereastră care trebuie să fie unse, iar capul pare că i se 


umflă de apăsarea povestirii; îl cam sperie felul acesta de a 
se grăbi să iasă la lumină. Simte că, dacă nu poate scăpa 
grăbindu-şi mâna, gândurile o să-i împingă afară ochii din 
cap, sub imperiul nevoii de a ieşi la iveală şi a se concretiza. 
„li dau una de-o să sară căcatu' din ea”, îi mărturiseşte el 
nopţii vântoase de iarnă şi râde puţin - un râs tremurător. E 
conştient că a descoperit, în fine, cum să facă acest lucru - 
după zece ani de încercări, a găsit deodată butonul de 
pornire al enormului buldozer mort care-i ocupa atâta 
spaţiu în cap. A pornit. Huruie, huruie. N-are nimic 
drăgălaş maşinăria asta mare. N-a fost concepută ca să 
ducă fete drăguţe la serbările de bacalaureat. Nu e un 
simbol al condiţiei sociale. E o treabă serioasă. Poate dobori 
fel de fel de lucruri. Dacă nu se păzeşte, o să-l doboare şi pe 
el. 

Dă buzna înăuntru şi termină Bezna, cu creierul încins 
până la incandescent. Scrie până la patru dimineaţa şi cade 
în cele din urmă adormit peste manuscris. Dacă cineva ar 
spune că de fapt a scris despre fratele său, George, ar 
rămâne surprins. Nu s-a mai gândit la George de ani de zile 
- sau cel puţin aşa crede el cu toată sinceritatea. 

Povestirea se înapoiază de la instructor cu nota patru 
spintecând pagina de titlu. Dedesubt sunt mâzgălite două 
cuvinte, cu majuscule. „MACULATURĂ”, zbiară unul. 
RAHAT, urlă celălalt. 

Bill duce teancul de cincisprezece pagini manuscrise la 
soba cu lemne şi deschide uşiţa. E la un pas de a le azvârli 
înăuntru, când îl izbeşte absurdul gestului. Se aşază în 
balansoar, priveşte la afişul cu Grateful Dead şi izbucneşte 
în râs. Maculatură? Perfect! Maculatură să fie! Pădurile-s 
pline! 

— Să cadă naibii toţi copacii! exclamă Bill şi râde până îi 
ţâşnesc lacrimi din ochi şi i se rostogolesc pe faţă. 

Bate din nou la maşină foaia de titlu, cea cu sentinţa 
instructorului pe ea, şi trimite lucrarea la o revistă pentru 
bărbaţi numită Cravata albă (deşi, din câte poate observa 


Bill, i-ar sta mult mai bine intitulată Fete goale care arată a 
toxicomane). lotuşi, această revistă flendurită spune că 
achiziţionează povestiri horror, iar cele două numere pe 
care le-a cumpărat de la magazinul local pentru adulţi 
conţineau într-adevăr patru povestiri horror prinse ca într- 
un sandviş între fetele goale, şi reclamele de filme 
porcoase, şi pilule pentru potenţă. Una dintre ele, scrisă de 
un anume Dennis Etchison, era chiar bună. 

Trimite Bezna fără prea mari speranţe - a oferit destule 
proze la reviste fără a câştiga nimic altceva decât plicurile 
cu refuzul - şi e năuc de bucurie când redactorul literar al 
Cravatei albe o cumpără pe două sute de dolari, plata la 
apariţie. Redactorul adjunct adaugă o scurtă notă care 
apreciază povestirea drept „cea mai păcătoasă proză 
horror de la Borcanul lui Ray Bradbury” Mai spune: „Ce 
păcat că o vor citi doar vreo şaptezeci de oameni din 
întreaga ţară”, dar lui Bill Denbrough nu-i pasă. Două sute 
de dolari! 

Se duce la consilierul său cu o cerere de retragere de la 
cursul de Creaţie literară. Consilierul îşi pune pe ea 
apostila. Bill Denbrough anexează cererii nota de felicitare 
a redactorului literar adjunct şi le prinde pe amândouă pe 
avizierul de la uşa instructorului de creaţie literară. În 
colţul avizierului vede o caricatură antirăzboinică. Şi 
deodată, ca acţionând sub imperiul propriei lor voințe, 
degetele lui scot stiloul din buzunarul de la piept şi scriu 
peste desen următoarele: Dacă literatura şi politica ajung 
vreodată să poată face într-adevăr schimb de locuri, am să 
mă Sinucid, pentru că nu ştiu ce altceva aş putea face. 
Vedeți, politica se schimbă mereu. Prozele, niciodată. Stă, 
iar apoi, simțindu-se cam meschin (dar incapabil să se 
abţină), adaugă: Sunt de părere că mai aveţi foarte mult de 
învăţat. 

Cererea de retragere îi este returnată prin poşta 
campusului după trei zile. Instructorul a avizat-o. În spaţiul 
marcat „CALIFICATIVUL ÎN MOMENTUL RETRAGERII”, 


instructorul nu i-a acordat un şapte, la care i-ar fi dat 
dreptul media la momentul respectiv; în schimb, un nou 
patru este mâzgălit cu furie peste linia calificativului. 
Dedesubt, instructorul a scris: „Crezi că banii dovedesc 
ceva, Denbrough?” 

— Păi, în fond, da, i se adresează Bill Denbrough 
apartamentului său gol, şi încă o dată începe să râdă 
nebuneşte. 

În ultimul an de facultate îndrăzneşte să scrie un roman, 
pentru că nu are idee în ce se avântă. Scapă din această 
experienţă zgâriat şi speriat... dar viu şi cu un manuscris de 
aproape cinci sute de pagini. Îl trimite la The Viking Press, 
ştiind că va fi primul dintre multele popasuri ale cărţii lui, în 
care e vorba de fantome... Dar îi place sigla acelei edituri - 
corabia regilor mării -, ceea ce face din ea un punct de 
pornire la fel de bun ca oricare altul. După cum are să 
reiasă, primul popas e şi ultimul. Editura Viking cumpără 
cartea... Iar pentru Bill Denbrough începe basmul. Omul 
care cândva era cunoscut ca Bill Bâlbâitul a devenit un 
autor de mare succes la vârsta de douăzeci şi trei de ani. 
Trei ani mai târziu şi la trei mii de mile distanţă de New 
England, atinge o celebritate stranie căsătorindu-se cu o 
vedetă de cinema mai vârstnică decât el cu cinci ani. 

Gazetarii de scandal le acordă şapte luni. Nu pariază, 
spun ei, decât că sfârşitul va sosi prin divorţ sau anulare. 
Prietenii (şi duşmanii) aflaţi de ambele laturi ale uniunii 
sunt cam de aceeaşi părere. Lăsând la o parte diferenţa de 
vârstă, deosebirile sunt uluitoare. El e înalt, cheleşte deja, 
are tendinţa să se îngraşe. Vorbeşte încet de faţă cu alţii, iar 
uneori pare aproape tandru. Audra, pe de altă parte, are 
părul roşcat, trup ca de zeiţă şi e superbă - seamănă mai 
puţin a femeie pământeană decât a făptură dintr-o specie 
semidivină. 

A fost angajat să scrie scenariul după cel de al doilea 
roman al său, Iorentul negru (mai mult pentru că dreptul 
de a face cel puţin prima ciornă de scenariu era o condiţie 


obligatorie a vânzării), iar ciorna iese destul de bine. E 
invitat la Universal City pentru versiuni ulterioare şi 
întâlniri de producţie. 

Agenta lui, Susan Browne, e o femeie scundă. Are exact 
un metru şi cincizeci şi doi. Este energică şi emfatică. 

— N-o face, Billy! îi spune ea. Las-o baltă! Au băgat o 
grămadă de bani în treaba asta şi au să ia pe careva bun să 
scrie scenariul. Poate chiar pe Goldman. 

— Pe cine? 

— William Goldman. Singurul scriitor bun care s-a dus 
vreodată acolo şi le-a făcut pe amândouă. 

— Ce tot vorbeşti, Suze? 

— A rămas acolo şi-a rămas bine. Şansele de a reuşi în 
amândouă treburile sunt ca şansele de a învinge cancerul 
pulmonar - se poate face, da' cine are chef să-ncerce? O să 
arzi tot, în sex şi alcool. Sau în vreunele din drogurile astea 
noi şi sofisticate. 

Ochii fascinanţi şi căprui ai Susanei scânteiază vehement 
spre el: 

— Şi dacă până la urmă cine ştie ce sac-de-osânză 
primeşte angajamentul în locul unuia ca Goldman, ce? 
Cartea-i aici pe raft. Nu pot schimba un cuvânt din ea. 

— Susan... 

— Ascultă la mine, Billy! Ia banii şi fugi. Eşti tânăr şi 
puternic. Asta le place la tine. Du-te acolo, şi mai întâi au să 
te despartă de propriul tău respect faţă de tine, şi pe urmă 
de capacitatea de a mai scrie un rând drept. Şi, ultima 
chestie, dar nu cea din urmă, o să te supună la teste. Scrii 
ca un adult, dar nu eşti decât un puşti cu o frunte foarte 
înaltă. 

— Trebuie să mă duc. 

— Da' ce, s-a băşit careva aici înăuntru? i-o întoarce ea. 
Sunt sigură că pute ceva. 

— Dar trebuie. Trebuie. 

— lisuse! 

— Trebuie să scap din New England! 


Se teme să spună ceea ce urmează - e ca şi cum ar 
murmura un blestem -, dar i-o datorează. 

— Trebuie să scap din Maine. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu. 

— Îmi spui o realitate, Bill, sau doar vorbeşti ca un 
scriitor? 

— E o realitate. 

Conversaţia asta o poartă în pat unul lângă altul. Sânii ei 
sunt mici ca două piersici şi dulci ca piersicile. O iubeşte 
mult, deşi nu aşa cum ştiu amândoi că ar fi bine să iubeşti. 
Susan se ridică în capul oaselor, cu un fald din cearşaf în 
poală, şi îşi aprinde o ţigară. Plânge, dar Bill se îndoieşte că 
îşi dă seama că el ştie asta. Doar luciul acela în ochii ei. Ar fi 
lipsit de tact să vorbească despre lacrimile ei, aşa că nu o 
face. Nu o iubeşte în felul acela cu adevărat bun, însă ţine 
nebuneşte la ea. 

— Atunci, du-te, spune femeia cu o voce seacă, de afaceri, 
în timp ce se întoarce spre el. Sună-mă când eşti gata şi 
dacă o să mai ai puterea s-o faci. Eu am să vin să adun 
cioburile. Dacă mai rămâne ceva. 

Versiunea cinematografică a  Iorentului negru se 
intitulează Puţul demonului negru, iar Audra Phillips e 
trecută în fruntea distribuţiei. Titlul e oribil, dar filmul este 
chiar bun. Şi singura parte din el pe care şi-o pierde la 
Hollywood e inima. 

— Bill, spuse din nou Audra, smulgându-l din amintiri. 

Observă că închisese televizorul. Aruncă o privire spre 
fereastră şi zări ceața turtindu-şi nasul de geamuri. 

— Am să-ţi explic cât de mult pot, spuse. O meriţi. Dar 
mai întâi faci două lucruri pentru mine. 

— Bine. 

— Mai fă-ţi o ceaşcă de ceai şi spune-mi ce ştii despre 
mine. Sau ce crezi că ştii. 

Îl privi nedumerită, după care se duse la scrin: 


— Ştiu că eşti din Maine, spuse Audra, turnându-şi ceai 
din ceainicul rămas de la micul dejun. 

Nu era englezoaică, dar o undă de engleză repezită i se 
strecurase în voce - suvenir din rolul jucat în Camera de la 
mansardă, filmul pe care veniseră să-l turneze aici. Era 
primul scenariu original al lui Bill. | se propusese, de 
asemenea, să regizeze filmul. Slavă Domnului că refuzase! 
Plecarea sa acum ar fi încurcat totul. Ştia ce o să spună toţi, 
toată echipa. Billy Denbrough îşi dă în sfârşit arama pe faţă. 
Încă un împuţit de scriitor, mai nebun ca un şoarece căzut 
în căcăstoare. 

Dumnezeu ştia cât de nebun se simţea în acel moment. 

— Ştiu că ai avut un frate pe care l-ai iubit foarte mult şi 
care a murit, urmă Audra. Ştiu că ai crescut într-un oraş 
numit Derry, v-aţi mutat la Bangor cam la doi ani după 
moartea fratelui tău, şi pe urmă la Portland, când aveai 
paisprezece ani. Ştiu că tatăl tău a murit de cancer la 
plămâni când aveai şaptesprezece ani. Şi că ai scris un best- 
seller pe când erai încă în facultate, plătindu-ţi taxele cu o 
bursă şi cu o slujbă cu jumătate de normă într-o fabrică de 
textile. Probabil că asta ţi s-a părut foarte ciudat... 
schimbarea survenită în materie de venituri. De 
perspective. 

Se întoarse spre el, şi atunci Bill îi văzu expresia 
întipărită pe faţă: conştientizarea spaţiilor ascunse dintre ei 
doi. 

— Ştiu că ai scris Torentul negru după un an şi ai venit la 
Hollywood. Iar în săptămână dinaintea începerii filmărilor ai 
întâlnit o femeie foarte zăpăcită pe nume Audra Phillips, 
care ştia un pic din toate prin câte trecuseşi - starea aceea 
cumplită -, pentru că şi ea fusese simpla Audrey Philpott cu 
cinci ani în urmă. lar femeia asta se îneca... 

— Audra, nu. 

Ochii ei erau fermi, susţinându-i privirea: 

— Oh, de ce nu? Hai să spunem adevărul şi să-l facem pe 
diavol de ruşine. Mă înecam. Mă înecam. Descoperisem 


bombonicile cu doi ani înainte să te-ntâlnesc pe tine, iar 
după un an descoperisem şi cocaina, şi mai bună încă... O 
bombonică dimineaţa, cocaina după-amiaza, vine seara, 
valium la culcare. Vitaminele Audrei. Prea multe interviuri 
importante, prea multe roluri bune. Semănăm atât de mult 
cu un personaj dintr-un roman de Jacqueline Susann, încât 
era de-a dreptul zglobiu de vesel. Ştii cum mi se par acum 
timpurile alea, Bill? 

— Nu. 

Sorbi din ceai, nedesprinzându-şi o clipă ochii dintr-ai lui, 
şi zâmbi sarcastic: 

— Parc-aş fi fugit pe banda rulantă de la aeroport. Te-ai 
prins? 

— Nu tocmai, nu înţeleg ce vrei să... 

— La aeroport e un trotuar rulant. Lung cam de o 
jumătate de kilometru. 

— Ştiu trotuarul ăla, spuse Bill, dar nu-mi dau seama ce 
vrei să... 

— Stai doar acolo şi ajungi la locul de preluare a 
bagajelor. Dar, dacă vrei, poţi nu doar să te laşi dus. Poţi să 
mergi pe banda asta. Sau să fugi. Şi ţi se pare că nu faci 
decât să umbli normal, sau să alergi normal, sau să o iei 
normal la trap sau la galop - orice - pentru că trupul tău 
uită că de fapt depăşeşti viteza pe care o are deja banda 
rulantă. De asta au pus aproape de capăt semnele alea pe 
care scrie „ÎNCETINIŢI, TROTUAR MOBIL. Când te-am 
întâlnit pe tine, mă simţeam de parcă fugisem drept peste 
capătul chestiei ăleia, pe o duşumea care stătea nemişcată. 
Aşa eram, cu restul trupului la zece kilometri mai în faţă 
decât picioarele. Nu poţi să-ţi ţii echilibrul aşa. Mai 
devreme sau mai târziu, cazi drept în nas. Doar că eu n-am 
căzut. Pentru că m-ai prins tu. 

Puse deoparte ceaşca de ceai şi aprinse o ţigară, fără a-l 
scăpa din ochi. Nu putu observa că-i tremurau mâinile 
decât în pâlpâirea flăcării brichetei, care săgeta mai întâi 
prin dreapta ţigării, apoi prin stânga, înainte de-a o nimeri. 


Trase adânc în piept şi suflă un jet de fum: 

— Ce ştiu eu despre tine? Ştiu că dădeai impresia că 
ţineai totul sub control. Asta o ştiu. Niciodată nu păreai 
grăbit să ajungi la vreo recepţie sau la o întrunire ori 
petrecere. Plin de încredere că toate sunt la locul lor... 
Dacă aşa doreai să fie. Vorbeai fără grabă. O parte din asta 
era accentul tărăgănat din Maine, cred, dar cel mai mult te 
reprezenta pe tine însuţi. Ai fost primul om pe care l-am 
întâlnit acolo care a avut curajul să nu se grăbească. 
Trebuia să încetinesc şi eu ca să te-ascult. M-am uitat la 
tine, Bill, şi am văzut un om care nu avea să fugă niciodată 
pe banda pietonală, pentru că ştia că-l va duce la ţintă. 
Păreai absolut neatins de nebunie şi isterie. Nu închiriai 
câte un Rolls ca să te poţi fâţâi pe Rodeo Drive sâmbăta 
după-amiaza. Nu  puneai propriile tale plăci de 
înmatriculare pe maşina lustruită a cine ştie cărei companii 
de închirieri. Nu aveai agent de presă care să planteze 
articole în Variety - sau în The Hollywood Reporter. Nu 
apăreai niciodată în emisiunile lui Carson. 

— Nu invită scriitori decât dacă ştiu să facă şi scamatorii, 
zâmbi el. E ca o lege federală. 

Crezu că o va face să surâdă, dar se înşelă. 

— Ştiu că ai fost acolo când am avut nevoie de tine. Când 
am ieşit în zbor de pe banda rulantă ca 0O.]. Simpson în 
reclama aia Hertz veche. Poate că m-ai salvat de la a înghiţi 
o pastilă după prea mult rachiu. Sau poate că mi-aş fi 
revenit singură, şi totul nu e decât o mare dramatizare a 
mea proprie. Dar... Nu simt că-i adevărat. Nu pe dinăuntru, 
acolo unde sunt eu, cea reală. 

Stinse ţigara, după numai două fumuri. 

— Ştiu că te-am avut alături întotdeauna de atunci 
încoace. lar eu am fost alături de tine. Ne potrivim la pat. 
Asta e mare lucru pentru mine. Dar ne potrivim şi în afara 
lui, şi asta e şi mai mare lucru. Mă simt ca şi cum aş putea 
să îmbătrânesc alături de tine, şi încă să rămân vitează. Ştiu 


că bei prea multă bere şi nu faci destulă mişcare; ştiu că în 
unele nopţi visezi urât... 

Era uimit. Uimit rău. Aproape speriat: 

— Nu visez niciodată. 

Audra zâmbi: 

— Aşa le spui reporterilor când te întreabă de unde-ţi vin 
ideile. Dar nu-i adevărat. Doar dacă nu-i o simplă indigestie 
din cauza căreia începi să gemi noaptea în somn. Şi nu cred 
că-i asta, Billy. 

— Vorbesc? întrebă el prudent. 

Nu-şi putea aduce aminte niciun vis. Niciun fel de vis, 
frumos sau urât. 

Audra dădu din cap: 

— Câteodată. Dar nu înţeleg ce spui. Şi de câteva ori ai 
plâns. 

O privi inexpresiv. Avea un gust neplăcut în gură; i se 
prelingea pe limbă şi în gâtlej ca o aspirină dizolvată. Deci 
acum ştii ce gust are frica, îşi spuse. Era vremea să afli, 
ținând seama de cât ai scris pe tema asta. Bănuia că e un 
gust cu care va trebui să se obişnuiască. Dacă trăia 
îndeajuns de mult. 

Brusc, amintirile încercară să dea năvală. Parcă un sac 
negru înapoia minţii s-ar fi umflat, amenințând să reverse 

(vise) 

imagini toxice din subconştient, în câmpul vizual al 
creierului comandat de mintea sa raţională în stare de 
veghe - şi dacă asta se întâmpla dintr-o dată, îl va face să 
înnebunească. Încercă să le împingă înapoi şi reuşi, dar nu 
înainte de a auzi un glas - ca al cuiva îngropat de viu - un 
glas ce striga de sub pământ. Era glasul lui Eddie 
Kaspbrak. 

Mi-ai salvat viaţa, Bill! Băieţii âia mari mă fac de tot 
căcatu'. Uneori cred că vor să mă omoare... 

— Braţele tale, spuse Audra. 

Bill şi le privi. Pielea i se făcuse de găină. Dar nu vârfuri 
mici de ac, ci cocoloaşe mari şi albe ca ouăle insectelor. 


Priviră amândoi, fără o vorbă, de parcă ar fi admirat un 
exponat de mare valoare. Încet, pielea îşi recăpătă aspectul 
neted. 

În tăcerea care urmă, Audra spuse: 

— Şi mai ştiu un singur lucru. Azi-dimineaţă ţi-a dat 
telefon cineva din State şi a spus că trebuie să mă părăseşti. 

Bill se ridică, privi scurt la sticlele de băutură, apoi se 
duse în bucătărie şi reveni cu un pahar cu suc de portocale: 

— Ştii că am avut un frate şi ştii că a murit, dar nu ştii că 
a fost ucis. 

Audra trase iute aer în piept. 

— Ucis! Oh, Bill, de ce nu mi-ai... 

— Spus? 

Râse. Acelaşi sunet lătrător: 

— Nu ştiu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pe vremea aia locuiam în Derry. Fusese o inundație, 
dar aproape se terminase, iar George se plictisea. Eu 
zăceam la pat, bolnav de gripă. M-a rugat să-i fac o bărcuţă 
dintr-o foaie de ziar. Învăţasem asta în tabără, cu un an în 
urmă. A spus că o s-o pună să plutească prin rigolă pe 
străzile Witcham şi Jackson, pentru că încă mai erau pline 
de apă. Aşa că i-am făcut bărcuţa, iar el mi-a mulţumit şi s-a 
dus afară, şi aia a fost ultima oară când l-am mai văzut viu 
pe fratele meu George. Dacă n-aveam gripă, poate că l-aş fi 
putut salva. 

Tăcu, frecându-şi obrazul stâng cu palma dreaptă. Ochii, 
măriţi de lentilele ochelarilor, păreau îngânduraţi... Dar nu 
se uita la ea. 

— S-a întâmplat chiar acolo, pe Witcham Street, nu prea 
departe de intersecţia cu Jackson. Cel care l-a omorât i-a 
smuls braţul, aşa cum un copil de clasa a doua ar smulge 
aripa unei muşte. Medicul legist a conchis că murise fie din 
cauza şocului, fie a hemoragiei. Din câte-mi puteam da eu 
seama, diferenţa nu făcea nici cât o ceapă degerată. 

— Hristoase, Bill! 


— Presupun că te întrebi de ce nu ţi-am spus niciodată. 
Adevărul e că şi eu mă întreb. lată, suntem căsătoriţi de 
unsprezece ani, şi până azi n-ai ştiut ce s-a întâmplat cu 
Georgie. Eu ştiu totul despre familia ta - până şi despre 
mătuşi şi unchi. Ştiu că bunicul tău a murit în garajul lui din 
lowa City, moşmondind cu drujba când era beat. Ştiu 
lucrurile astea pentru că oamenii căsătoriţi, indiferent cât 
sunt de ocupați, ajung să afle aproape totul după o vreme. 
Şi dacă chiar se plictisesc şi încetează să mai asculte, 
oricum prind cumva de veste - prin osmoză. Sau mă înşel? 

— Nu, spuse ea cu voce slabă. Nu te înşeli, Bill. 

— Iar noi am fost întotdeauna dispuşi să vorbim unul cu 
altul, nu-i aşa? Vreau să zic, niciunul dintre noi nu s-a 
plictisit vreodată atât de tare, încât să fie nevoie de osmoză. 

— Păi, răspunse Audra, aşa credeam şi eu până azi. 

— Haide, Audra. Ştii tot ce mi s-a întâmplat în ultimii 
unsprezece ani de viaţă. Fiecare aranjament, fiecare idee, 
fiecare guturai, fiecare prieten, fiecare tip care mi-a făcut 
vreodată rău sau a încercat măcar. Ştii că m-am culcat cu 
Susan Browne. Ştii că uneori mă fac al dracului când beau 
şi pun discurile prea tare. 

— Mai ales Grateful Dead, comentă Audra, iar Bill râse. 

De astă dată zâmbi şi ea. 

— Mai ştii şi chestiile cele mai importante - lucrurile la 
care năzuiesc. 

— Da. Aşa se pare. Dar... 

Se opri, clătină din cap, stătu un moment pe gânduri. 

— Cât de mult are de-a face telefonul ăsta cu fratele tău, 
Bill? 

— Lasă-mă să-ţi povestesc cum ştiu eu. Nu încerca să mă 
grăbeşti până-n miezul problemei, că mă-ncurc. E atât de 
mare... Şi atât de... atât de bizar de groaznică... Încât 
încerc să mă strecor târâş până acolo, înţelegi... Nu mi-a 
trecut niciodată prin minte să-ţi spun despre Georgie. 

Îl privi, se încruntă, clătină uşor din cap - nu înţeleg. 


— Ce-ncerc eu să-ţi spun, Audra, e că nici măcar nu m-am 
mai gândit la George de douăzeci de ani şi mai bine. 

— Dar mi-ai spus că aveai un frate numit... 

— Am repetat un fapt. Atâta tot. Numele lui era un simplu 
cuvânt. Nu arunca absolut nicio umbră în mintea mea. 

— Dar cred că poate a aruncat o umbră peste visele tale, 
spuse Audra. Vocea îi era foarte calmă. 

Gemetele? Plânsul? 

Îi aprobă spusele dând din cap. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate, încuviinţă Bill. De 
fapt, aproape sigur ai dreptate. Dar visele pe care nu ţi le 
aminteşti nu contează cu adevărat, nu-i aşa? 

— Chiar vrei să spui că nu te-ai gândit la el deloc! 

— Da. Asta e. 

Pe chipul ei se putea citi doar scepticism: 

— Nici măcar la felul cumplit cum şi-a pierdut viaţa? 

— Nu până în ziua de azi, Audra. 

Audra se uită la el şi clătină iar din cap. 

— M-ai întrebat înainte de a ne căsători dacă am vreun 
frate sau vreo soră şi ţi-am spus că am avut un frate care a 
murit când eram copil. Ştiai că părinţii mei muriseră, iar tu 
aveai o familie atât de mare, încât îţi ocupa toată atenţia. 
Dar asta nu-i tot. 

— Ce vrei să zici? 

— Nu numai George a zăcut în gaura aia neagră. Nu m- 
am mai gândit la Derry de douăzeci de ani. Nici la cei cu 
care eram prieten - Eddie Kaspbrak și Richie Gură-spartă, 
Stan Uris, Bev Marsh... 

Îşi trecu mâinile prin păr şi râse strepezit. 

— E ca şi cum ai avea un caz de amnezie atât de grav, că 
nici măcar nu-ţi dai seama că-l ai. lar când a dat telefon 
Mike Hanlon... 

— Cine-i Mike Hanlon? 

— Alt puşti cu care eram prieteni - cu care m-am 
împrietenit după ce-a murit Georgie. Sigur că acum nu mai 
e puşti. Niciunul dintre noi nu mai este. Mike era la telefon. 


A zis: „Alo - vorbesc cu casa Denbrough?” şi eu am zis „Da”, 
iar el zice „Bill? Tu eşti?”, „Da”, zic, şi el zice „Aici Mike 
Hanlon” Numele ăsta nu însemna nimic pentru mine, 
Audra. Putea foarte bine să fi zis că vinde enciclopedii sau 
discuri cu Burl Ives. Şi pe urmă zice: „Din Derry”. Şi, când a 
zis asta, parcă s-a deschis în mine o uşă prin care a năvălit o 
lumină oribilă şi mi-am amintit cine era. Mi-am amintit şi de 
Georgie. Mi-am amintit de toţi ceilalţi. Şi toate astea s-au 
întâmplat... 

Bill pocni din degete. 

— Uite-aşa. Şi am ştiut că o să-mi ceară să vin. 

— Să te duci înapoi în Derry. 

— Mhm. 

Îşi scoase ochelarii, se frecă la ochi, o privi. Niciodată în 
viaţa ei nu mai văzuse un om care să arate atât de 
înspăimântat. 

— Înapoi în Derry. Pentru că am promis, a spus el, şi într- 
adevăr am promis. Am promis. Cu toţii. Noi, copiii. Stăteam 
în râul care curgea prin mijlocul Maidanului şi ne ţineam de 
mână şi ne-am tăiat palmele cu un ciob de sticlă ca şi când 
ne-am fi jucat de-a fraţii de cruce, doar că totul era real. 

Întinse spre ea palmele, şi în centrul fiecăreia Audra 
observă o mulţime de linii albe care ar fi putut să fie ţesut 
cicatrizat. Îl ţinuse de mână - de ambele mâini - de 
nenumărate ori, dar niciodată până acum nu mai remarcase 
cicatricele acelea mici din palmă. Erau palide, da, dar ar fi 
crezut... 

La petrecere! Petrecerea aceea! 

Nu cea unde se întâlniseră, deşi această a doua 
petrecere forma un epilog perfect pentru prima, fiind 
banchetul de încheiere a filmărilor la Puţul demonului 
negru. O beţie zgomotoasă, bairam în toată regula. Poate că 
un pic mai puţin vulgară decât alte câteva petreceri din Los 
Angeles la care participase, fiindcă filmările decurseseră 
mai bine decât ar fi avut ei dreptul să spere, şi o ştiau cu 


toţii. Pentru Audra Phillips mersese chiar şi mai bine, căci 
se îndrăgostise de William Denbrough. 

Care era numele aşa-zisei chiromante? Nu şi-l putea 
aminti acum, doar atât ştia - că era una dintre cele două 
asistente ale machiorului. Ţinea minte că fata îşi scosese 
bluza la un moment dat în timpul petrecerii (dezvăluind un 
sutien foarte străveziu) şi şi-o legase pe cap ca o basma 
țigănească. Ameţită zdravăn cu drog şi vin, citise în palme 
tot restul serii... Sau, cel puţin, până i se rupsese filmul. 

Audra nu mai ţinea minte dacă fata citise corect sau nu, 
inteligent sau neghiob; ea însăşi era destul de trotilată în 
seara aia. Ceea ce îşi amintea era că, la un moment dat, fata 
apucase palma lui Bill şi pe a ei şi-i declarase perfect 
potriviţi. Erau gemeni-de-viaţă, spusese ea. Îşi aducea 
aminte cum privea, mai mult decât doar puţin geloasă, la 
tânăra ce urmărea liniile palmei lui cu unghia ei elegant 
lăcuită - ce prostie părea totul, în mai mult decât ciudata 
subcultură a lumii filmului din Los Angeles, unde bărbaţii le 
plesneau pe femei peste poponeaţă la fel de banal cum le 
ciupeau de obraji bărbaţii din New York! Dar atingerea 
aceea avusese ceva intim şi jinduitor. 

Pe atunci, în palmele lui Bill nu se aflau cicatrice. 

Privise şarada cu ochiul amantei geloase şi era sigură de 
amintirea ei. Sigură de acest fapt. 

Îi şi spuse aceasta lui Bill. 

— Ai dreptate, o aprobă el. Atunci nu le aveam. Şi, deşi 
nu pot jura, cred că nu le aveam nici aseară, în oraş, la 
restaurant. Ralph şi cu mine am făcut iarăşi skanderberg şi 
cred c-aş fi observat. 

Îi rânji, uscat, fără umor şi cu teamă: 

— Cred că au reapărut când mi-a dat telefon Mike 
Hanlon. Asta cred. 

— Bill, nu e cu putinţă! 

Dar întinse mâna după ţigări. Bill îşi privea mâinile: 

— Stan a făcut-o. Ne-a tăiat palmele cu un ciob de sticlă 
de Coca-Cola. Acum îmi amintesc foarte limpede. 


Ridică privirea spre Audra şi, în spatele ochelarilor, ochii 
îi erau trişti şi nedumeriţi. 

— Îmi amintesc cum scânteia în soare bucăţica aia de 
sticlă. Era una dintre alea noi, străvezii. Înainte sticlele de 
Coca erau verzi, mai ţii minte? 

Femeia clătină din cap, dar el n-o văzu. Continua să-şi 
studieze palmele. 

— Mi-l aduc aminte pe Stan cum şi-a tăiat ultimul mâinile, 
făcându-se că vrea să-şi spintece venele în loc să-şi taie 
doar palmele puţin. Cred că nu era decât o poantă, dar 
aproape că am făcut o mişcare spre el... Ca să-l opresc. 
Pentru că o secundă, două, păruse că o ia în serios. 

— Bill, nu, îl opri ea cu voce joasă. 

De data aceasta, a fost nevoită să îşi susţină încheietura 
mâinii drepte, mâna cu bricheta, cu cealaltă. 

— Cicatricele nu se pot reface. Sau sunt, sau nu sunt. 

— Le-ai văzut cumva şi înainte? Asta vrei să-mi spui? 

— Sunt foarte palide, spuse Audra mai tăios decât 
intenţionase. 

— Tuturor ne-a curs sânge. Stăteam cu picioarele în apă, 
nu departe de locul unde Eddie Kaspbrak, Ben Hanscom şi 
cu mine construiserăm digul atunci când... 

— Doar nu le referi la arhitect, nu? 

— Există un arhitect cu numele ăsta? 

— Doamne, Bill, dar a construit noul centru de 
comunicaţii al BBC-ului! Aia încă se mai ceartă dacă-i un vis 
sau un avorton! 

— Mă rog, nu ştiu dacă-i aceeaşi persoană. Nu mi se pare 
probabil, dar cred că s-ar putea să fie el. Ben, cel pe care-l 
cunoşteam eu, părea priceput la construcţii. Stăteam cu 
toţii acolo, iar eu ţineam mâna stângă a lui Bev Marsh în 
mâna mea dreaptă şi mâna dreaptă a lui Richie Tozier în 
stânga. Stăteam acolo în apă ca scoşi dintr-o cristelniţă şi 
ţin minte că vedeam la orizont turnul de apă din Derry. Era 
la fel de alb pe cât ţi-ai închipui că sunt cămăşile 
arhanghelilor, şi am promis, am jurat că dacă nu s-a 


terminat totul, dacă va mai începe vreodată să se 
întâmple... ne vom întoarce. Şi o s-o facem din nou. Şi-o să-i 
punem capăt. Pentru totdeauna. 

— Cui să-i puneţi capăt? ţipă ea, furioasă. La ce să puneţi 
capăt? Despre ce futu-i mama mă-sii tot vorbeşti? 

— Aş fi vrut să nu mă în-în-întrebi... începu Bill, apoi se 
opri. 

Audra văzu o expresie de groază buimacă întinzându-i-se 
pe faţă, ca o pată. 

— Dă-mi o ţigară! 

Îi întinse pachetul. Aprinse una. Nu-l mai văzuse în viaţa 
ei fumând. 

— Mai aveam şi obiceiul să mă bâlbâi. 

— Tu te bâlbâiai? 

— Da. Pe vremea aia. Ai spus că eram singurul bărbat pe 
care l-ai cunoscut la Los Angeles care îndrăzneşte să 
vorbească rar. Adevărul e că nu îndrăzneam să vorbesc 
repede. Nu era cumpănire. Nu era deliberare. Nici 
înţelepciune nu era. Toţi bâlbâiţii vindecaţi vorbesc foarte 
tărăgănat. E unul dintre trucurile pe care le înveţi, ca acela 
de a te gândi la numele al doilea înainte de a te prezenta 
cuiva, pentru că bâlbâiţii au mai mult de furcă la 
substantive decât la oricare alte cuvinte, şi cuvântul care le 
creează cele mai mari greutăţi pe lumea asta e primul lor 
nume. 

— Bâlbăit. 

Afişă un mic zâmbet, ca şi cum i-ar fi spus o glumă, iar ea 
nu prinsese poanta. 

— Până a murit Georgie, m-am bâlbâit într-un mod destul 
de rezonabil, spuse Bill, care deja începuse să audă 
cuvintele dublate în minte, ca şi cum ar fi fost despărțite 
infinitezimal în timp. Vorbele îi ieşeau pe gură lin, în stilul 
lui obişnuit, încet şi cadenţat, dar în gând auzea cuvinte ca 
Georgie şi rezonabil încălecându-se, devenind Ge-Ge- 
Georgie şi re-re-rez-z-zonabil. Vreau să spun că am avut 
câteva momente grele de tot - de obicei când eram strigat 


la lecţie, mai ales dacă ştiam într-adevăr răspunsul şi 
doream să-l spun -, dar cel mai adesea reuşeam. După cea 
murit George, a devenit mult mai rău. Apoi, în jurul vârstei 
de paisprezece-cincisprezece ani, lucrurile au început din 
nou să se amelioreze. M-am dus la Liceul Chevrus High, din 
Portland, iar acolo era o logopedă, doamna Thomas, cu 
adevărat extraordinară. M-a învăţat câteva trucuri extrem 
de folositoare. Ca, de pildă, să mă gândesc la numele al 
doilea înainte de a spune „Salut, eu sunt Bill Denbrough” cu 
voce tare. Învăţam franceza şi m-a pus să traduc, în cazul 
că mă împiedic rău de vreun cuvânt. Aşa că, dacă stai în 
clasă şi te simţi de parc-ai fi cel mai mare găoz din lume 
zicând „a-a-a-ceastă ca-ca-ca-ca” iar şi iar ca o placă 
stricată, o dai pe franţuzeşte şi ce livre îţi iese de la sine din 
gură. A mers de fiecare dată. Şi imediat ce-o spuneai în 
franceză puteai reveni la engleză şi spuneai „această carte” 
fără absolut nicio problemă. Dacă te poticneai la un cuvânt 
Cu s, ca sirenă sau stai, puteai să-l spui cu limba între dinţi; 
ssirenă, sstai. Şi nu te bâlbâiai deloc. Toate astea m-au 
ajutat, dar cel mai mult a contat faptul că am uitat complet 
oraşul Derry şi tot ce s-a întâmplat acolo. Pentru că atunci 
am uitat. Pe vremea când locuiam la Portland şi învăţam la 
Chevrus. N-am uitat totul dintr-o dată, dar acum, privind în 
urmă, aş spune că s-a întâmplat într-un interval de timp 
remarcabil de scurt. Poate că nici patru luni. Bâlbâiala şi 
amintirile mi s-au şters împreună. Cineva a dat cu buretele 
pe tablă şi toate vechile ecuaţii au dispărut. 

Bău ce-i mai rămăsese din suc. 

— Când m-am bâlbâit la „întrebi”, adineaori, a fost pentru 
prima oară în poate douăzeci şi unu de ani. 

O privi: 

— Mai întâi cicatricele, apoi bâ-bâ-bâlbâiala. Îl a-a-uzi? 

— Faci dinadins! exclamă Audra, speriată rău. 

— Nu. Cred că n-am nicio cale să conving pe cineva de 
asta, dar e adevărat. Bâlbâială e ciudată, Audra. Îţi dă fiori. 
La un anumit nivel, nici măcar nu-ţi dai seama că se 


întâmplă. Dar... mai e şi un lucru pe care poţi să-l auzi în 
minte. Ca şi cum o parte a capului tău ar funcţiona cu o 
secundă în avans faţă de restul. Sau unul dintre sistemele 
alea de reverberare pe care, în anii cincizeci, puştii aveau 
obiceiul să le pună în rablele lor, astfel ca sunetul 
difuzorului din spate să iasă cu o fracțiune de secundă du- 
după sunetul din difuzorul din fa-faţă. 

Se ridică şi începu să umble neliniştit prin încăpere. 
Arăta obosit, iar Audra se gândi cu oarecare stânjeneală cât 
de greu muncise el în ultimii treizeci de ani, ca şi cum ar fi 
fost posibil să-şi justifice mediocritatea talentului prin 
muncă furioasă, aproape fără o clipă de răgaz. Se pomeni 
chinuită de un gând foarte incomod, şi încercă să-l alunge, 
dar nu voia să se dea dus. Dacă în realitate la telefon fusese 
Ralph Poster, invitându-l pe Bill în oraş la cârciumă pentru o 
oră de skanderberg sau table, ori poate fusese Freddie 
Firestone, producătorul filmului Camera de la mansardă, 
care voia să îl consulte într-o problemă sau alta? Poate 
fusese o greşeală. 

La ce duceau asemenea gânduri? 

Păi, la ideea că toată afacerea asta cu Derry şi Mike 
Hanlon nu era decât o halucinație. O halucinație declanşată 
de o cădere nervoasă incipientă. 

Dar cicatricele, Audra - cum îţi explici cicatricele? Are 
dreptate. Nu erau acolo... Și acum sunt. Asta-i adevărul, şi-l 
ştii foarte bine. 

— Spune-mi şi restul, îi ceru ea. Cine l-a ucis pe fratele 
tău George? Ce-aţi mai făcut, tu şi ceilalţi copii? Ce aţi 
promis? 

Se apropie de ea, îi îngenunche în faţă ca un peţitor de 
modă veche şi îi apucă mâinile: 

— Cred că ţi-aş putea spune, zise el încetişor. Cred că, 
dacă aş dori-o într-adevăr, aş putea. Cea mai mare parte nu 
mi-o aduc aminte nici măcar acum, dar o dată ce voi fi 
început să vorbesc, îmi voi aminti. Simt amintirile alea... 
Aşteaptă să se nască. Sunt ca nişte nori grei de ploaie. 


Numai că ploaia asta va fi foarte murdară. Plantele care 
cresc după o asemenea ploaie ar fi nişte monştri. Poate că 
sunt în stare să le fac faţă împreună cu ceilalţi... 

— Ei ştiu? 

— Mike spunea că i-a sunat pe toţi. Crede că vor veni... 
cu excepţia lui Stan, poate. A spus că vocea lui Stan suna 
foarte straniu. 

— Mie totul îmi sună foarte straniu. Mă sperii cumplit de 
tare, Bill. 

— lartă-mă, spuse el şi o sărută. 

Parcă ar fi primit o sărutare de la un om complet străin; 
simţi că-l ura pe Mike Hanlon. 

— M-am gândit că ar trebui să-ţi explic cât de mult pot; 
că ar fi mai bine decât să mă furişez nevăzut în noapte. 
Cred că unii dintre ei poate tocmai asta şi fac. Dar trebuie 
să mă duc. Şi cred că Stan va fi acolo, indiferent cât de 
ciudat îi suna vocea. Sau poate că mi se pare aşa numai 
pentru că nu-mi pot imagina că eu însumi nu m-aş duce. 

— Din cauza fratelui tău? 

Bill clătină încet din cap: 

— 'Ţi-aş putea spune că da, dar ar fi o minciună. L-am 
iubit. Ştiu cât de neobişnuit trebuie să ţi se pară asta după 
ce ţi-am spus că nu m-am gândit la el timp de douăzeci de 
ani, Audra, dar l-am iubit ca dracu” pe băiatul ăla. 

Zâmbi puţin: 

— Era cam neastâmpărat, dar l-am iubit, înţelegi? 

Audra, care avea o soră mai mică, dădu din cap: 

— Înţeleg. 

— Dar nu de George e vorba. Nu pot să explic ce e. Mă... 

Privi pe fereastră la ceața zorilor: 

— Mă simt ca o pasăre când vine toamna şi ştie... Ştie pur 
și simplu că trebuie să zboare acasă. Ăsta-i instinctul, 
puiule... Şi instinctul e scheletul de fier pe care sunt clădite 
toate conceptele noastre despre libera voinţă. Doar dacă nu 
vrei să pui gura la furtunul de la aragaz, sau să muşti din 
pistol, sau să te arunci în prăpastie poţi să spui nu anumitor 


lucruri. Dar nu poţi refuza să alegi când ai de ales. Nu poţi 
opri destinul, aşa cum nu poţi opri zborul unei mingi de 
base-ball. Trebuie să mă duc. Promisiunea aia... îmi sta în 
creier ca un câr-cârlig de undiţă. 

Audra se ridică şi păşi cu grijă spre el; părea foarte 
fragilă, aproape gata să se spargă. Îi puse o mână pe umăr 
şi îl întoarse spre ea. 

— Atunci, ia-mă cu tine. 

Expresia de groază care i se ivi atunci pe chip - nu 
groază de ci pentru ea - era atât de copleşitoare în 
sinceritatea ei, încât femeia se trase înapoi, pentru prima 
oară înspăimântată cu adevărat. 

— Nu, spuse Bill. Nici să nu te gândeşti la asta, Audra. 
Nici să nu te gândeşti vreodată la asta. N-ai să te apropii la 
mai mult de cinci mii de kilometri de Derry. Cred că Derry 
urmează să fie un loc foarte nefast în următoarele câteva 
săptămâni. Ai să stai aici, şi ai să-ţi vezi de treabă, şi ai să 
prezinţi scuzele mele oriunde trebuie. Fă bine şi promite-mi 
asta! 

— Trebuie să promit? întrebă ea, nedesprinzându-şi o 
clipă ochii dintr-ai lui. Trebuie, Bill? 

— Audra... 

— Trebuie? Tu ai făcut o promisiune şi uite în ce te-ai 
băgat! Şi pe mine alături de tine, de vreme ce sunt soţia ta 
şi te iubesc. 

Mâinile lui mari i se strânseră dureros pe umeri: 

— Promite-mi! Promite! P-Pr-Pr-Pro-oo... 

Nu mai putu îndura cuvântul acela agăţat în gura lui ca 
zbătându-se în cârlig... 

— Promit, bine? Promit! izbucni ea în lacrimi. Acum eşti 
fericit? lisuse! Eşti nebun, toată povestea asta-i o nebunie, 
dar promit! 

O cuprinse cu un braţ şi o conduse spre canapea. Îi aduse 
un brandy. Audra sorbi din pahar, regăsindu-şi puţin câte 
puţin controlul. 

— Când pleci, aşadar? 


— Azi. Cu Concorde. Pot să-l prind la fix dacă merg cu 
maşina până la Heathrow în loc să iau trenul. Freddie mă 
voia pe platou după prânz. Tu te duci înainte, la nouă, şi nu 
Ştii nimic. 

Audra dădu din cap fără tragere de inimă. 

— Am să fiu la New York înainte de-a ieşi cine ştie ce 
drăcie. Şi la Derry până la apusul soarelui, dacă prind 
legăturile po-po-potrivite. 

— Şi eu când te mai văd? întrebă ea încet. 

Petrecu braţul peste umerii ei şi o strânse la piept, dar 
nu-i răspunse la întrebare. 


Derry: primul interludiu 


„Câţi ochi omeneşti... Au reuşit să le întrezărească 
secreta anatomie de-a lungul veacurilor?” 

Clive Barker, 

Cărţi însângerate 


Fragmentul de mai jos şi toate celelalte fragmente ale 
Interludiului sunt extrase din Derry: O istorie neoficială a 
oraşului, de Michael Hanlon. Acesta este un set nepublicat 
de însemnări şi fragmente de manuscris anexe (ce se 
succed ca nişte consemnări zilnice) găsite în seiful 
Bibliotecii Publice din Derry. Titlul atribuit e cel înscris pe 
coperta dosarului cu file detaşabile în care au fost păstrate 
aceste note anterior prezentei lor publicări. Pe de altă 
parte, autorul se referă la această lucrare în mai multe 
rânduri pe parcursul propriilor lui însemnări sub titlul: 
Derry: Privire prin uşa din spate a iadului. 

Este de presupus că domnul Hanlon s-a gândit destul de 
serios la ideea publicării unei lucrări accesibile publicului 
larg. 

2 ianuarie 1985 


Poate fi bântuit un oraş întreg? 

Bântuit în sensul în care se presupune că ar fi bântuite 
unele case? 

Nu numai o singură clădire din acel oraş, sau colţul unei 
singure străzi, sau un singur teren de baschet într-un 
părculeţ izolat, al cărui coş de baschet fără plasă se profila 
în asfinţit aidoma cine ştie cărui instrument de tortură 
obscur şi însângerat, nu numai o singură zonă - ci totul. 
Întreaga localitate. 

Se poate aşa ceva? 

Ascultaţi: 


Bântuit: „Vizitat adesea de fantome sau spirite”. Funk şi 
Wagnalls. 

Bântuire: „Recurenţă mintală persistentă; dificultate de a 
uita” Aceiaşi Funk şi prietenul său. 

A bântui: „A apărea sau a reveni adesea, în special sub 
formă de fantomă”. Dar - şi acum ascultați! — „Un loc 
vizitat frecvent: cuib, bârlog, speluncă...” Sublinierile îmi 
aparţin, desigur. 

Şi încă una. Aceasta, precum cea de dinainte, e o definiţie 
a bântuirii ca substantiv şi este cea care mă sperie cu 
adevărat: „Loc unde se hrănesc animalele.” 

Animale ca acelea care l-au bătut pe Adrian Mellon după 
care l-au aruncat de pe pod? 

Ca animalul care aştepta sub pod? 

Un loc unde se hrănesc animalele. 

Ce anume se hrăneşte în Derry? Ce anume se hrăneşte 
cu Derry? 

Ştiţi, într-un fel e interesant - nu ştiam că e posibil ca un 
om să ajungă atât de speriat cum sunt eu de la afacerea 
Adrian Mellon încoace, şi încă să mai fie în viaţă, necum să 
mai poată funcţiona. E ca şi cum aş fi căzut într-o poveste, şi 
toată lumea ştie că nu e cazul să te simţi atât de speriat 
până la sfârşitul poveştii, când cel care bântuie prin beznă 
iese în sfârşit din culise ca să se hrănească... Cu tine, 
desigur. 

Cu tine. 

Dar dacă aceasta e o poveste, nu este una dintre ororile 
acelea clasice ale lui Lovecraft, sau Bradbury, sau Poe. 
Vedeţi, ştiu - nu totul, dar destul. N-am început doar când 
am deschis ziarul News din Derry într-o zi din septembrie 
trecut, am citit stenograma audierii preliminare a tânărului 
Unwin şi mi-am dat seama că acel clovn care l-a ucis pe 
George Denbrough e posibil să se fi întors. Practic, am 
început cam prin 1980 - cred că atunci o anume parte din 
mine care dormea s-a deşteptat... Ştiind că timpul său s-ar 
putea să se apropie iar. 


Care parte? Presupun că vigilenţa. 

Sau poate o fi fost glasul Ţestoasei. Da... Cred mai curând 
că asta a fost. Ştiu că la fel ar crede şi Bill Denbrough. 

Am descoperit ştiri despre orori vechi în cărţi vechi; am 
citit date despre atrocități de demult în periodice de 
demult; întotdeauna îndărătul minţii, în fiecare zi puţin mai 
tare, am auzit cochilia vuind de o anume forţă crescândă, 
închegându-se; părea că adulmec aroma amară de ozon a 
trăsnetelor ce vor veni. Am început să fac însemnări pentru 
o carte pe care aproape sigur nu voi apuca să trăiesc 
suficient ca să o scriu. Şi în acelaşi timp mi-am văzut de 
viaţa mea. Pe un anume nivel al minţii am trăit şi trăiesc cu 
cele mai groteşti, cele mai sucite orori; pe un altul am 
continuat să duc viaţa prozaică a bibliotecarului de orăşel. 
Pun cărţile în rafturi; întocmesc fişe pentru noii abonaţi; 
închid lectorii de microfilme pe care îi lasă uneori în 
funcţiune cititorii neglijenţi; glumesc cu Carole Danner 
despre cât de mult mi-ar plăcea să mă culc cu ea, iar ea îmi 
răspunde în glumă cât de mult i-ar plăcea să se culce cu 
mine. Şi amândoi ştim că ea de fapt glumeşte, iar eu de fapt 
nu glumesc, după cum la fel de bine ştim amândoi că ea n-o 
să stea multă vreme într-un loc pierdut ca Derry, iar eu voi 
fi aici până mor, lipind pagini rupte în Business Week, 
aşezându-mă la întrunirile lunare de achiziţie cu pipa într-o 
mână şi teancul de Library Journals în cealaltă... şi 
trezindu-mă din somn în puterea nopţii, cu pumnii îndesaţi 
în gură ca să-mi înăbuş urletele. 

Nu există niciun strop de adevăr în convențiile romanelor 
gotice. Părul nu mi-a albit. Nu am devenit somnambul. N- 
am început să fac comentarii oculte, nici să port un talisman 
în buzunarul hainei mele sport. Cred că râd puţin mai mult, 
atâta tot, şi uneori probabil că hohotele mele par cam 
ascuţite şi ciudate, căci se întâmplă ca oamenii să mă 
privească intrigaţi atunci când râd. 

O parte din mine - partea pe care Bill ar numi-o glasul 
Ţestoasei - spune că ar trebui să-i chem pe toţi, în seara 


asta. Dar sunt eu oare, chiar şi acum, absolut sigur? Vreau 
să fiu absolut sigur? Nu - bineînţeles că nu. Dar, Doamne, 
ceea ce i s-a întâmplat lui Adrian Mellon seamănă atât de 
mult cu ceea ce i s-a întâmplat lui George, fratele lui Bill 
Bâlbâitul, în toamna anului 1957. 

Dacă a început din nou, îi voi chema. Trebuie. Dar nu 
încă. Oricum e prea devreme. Ultima oară a început încet şi 
nu s-a pus cu adevărat în mişcare până în vara lui 1958. Aşa 
că... Aştept. Şi umplu aşteptarea cu nişte cuvinte scrise în 
acest caiet şi cu momente lungi când mă privesc în oglindă 
ca să-l văd pe străinul în care s-a transformat băiatul de 
odinioară. 

Chipul băiatului era studios şi timid; chipul bărbatului e 
cel al unui casier de bancă dintr-un western, tipul care n- 
are niciodată riduri, cel care abia apucă să ridice mâinile şi 
să facă o mutră speriată când intră hoţii. lar dacă scenariul 
cere ca cineva să fie împuşcat de bandiți, el e acela. 

Acelaşi bătrân Mike. Cu ochii puţin cam holbaţi, poate, şi 
cam buhăit de nesomn, dar nu atât cât să observați dacă 
nu-l priviţi cu atenţie... Ca de la apropierea unui sărut, şi de 
mult n-am mai stat atât de aproape de cineva. Dacă îmi 
aruncaţi o privire fugară, s-ar putea să vă gândiţi: Citeşte 
prea multe cărţi, dar nimic mai mult. Mă îndoiesc că aţi 
bănui cât de greu se luptă omul cu faţă blândă ca a 
casierului de bancă, se luptă să nu-şi piardă minţile... 

Dacă vei da telefoanele acelea, s-ar putea să-i ucidă pe 
unii dintre ei. 

Acesta e unul dintre lucrurile pe care a trebuit să le 
privesc în faţă de-a lungul nopţilor nesfârşite când somnul 
nu mai voia să vină, nopţi când stăteam întins acolo în pat 
cu pijamaua mea albastră, cu ochelarii puşi cu grijă pe 
noptieră lângă paharul cu apă pe care întotdeauna îl pun 
acolo în caz că mă trezesc noaptea şi mi-e sete. Zac astfel în 
întuneric şi iau sorbituri mici din apă şi mă întreb cât de 
mult - sau cât de puţin - îşi amintesc ei. Într-un fel, sunt 
convins că nu-şi mai aduc aminte nimic din tot ce s-a- 


ntâmplat, pentru că nu au nevoie să-şi aducă aminte. Eu 
sunt singurul care aude glasul Ţestoasei, singurul care îşi 
aminteşte, pentru că sunt singurul care a stat aici în Derry. 
Şi, fiindcă s-au împrăştiat în cele patru vânturi, n-au nicio 
posibilitate de a cunoaşte modelul identic urmat de vieţile 
lor. A-i aduce înapoi, a le arăta acest model... Da, i-ar putea 
ucide pe unii dintre ei. l-ar putea ucide pe toți. 

Aşa că revăd totul în minte iar şi iar; îi revăd pe ei, 
încercând să-i reconstitui aşa cum erau şi aşa cum ar putea 
fi acum, încercând să mă hotărăsc care anume dintre ei e 
cel mai vulnerabil. Richie Gură-spartă Tozier, mă gândesc 
uneori - el era cel pe care Criss, Huggins şi Bowers păreau 
să pună mâna cel mai adesea, în ciuda faptului că Ben era 
atât de gras şi fugea atât de încet. Lui Richie îi era 
îngrozitor de teamă de Bowers - tuturor ne era frică de el -, 
dar şi tovarăşii lui se temeau de el ca de Dumnezeu. Dacă îi 
dau telefon acolo, în California, ce-ar crede oare? S-ar 
gândi că s-au întors bătăuşii, doi din mormânt, iar al treilea 
din casa de nebuni de la Juniper Hill, unde bate câmpii şi-n 
ziua de azi? Uneori mă gândesc că Eddie era cel mai slab. 
Eddie, cu mama lui cea uriaşă şi tiranică şi cumplitele lui 
crize de astmă. Beverly? Ea încerca întotdeauna să 
vorbească aşa de dur, însă era la fel de speriată ca toţi 
ceilalţi. Bill Bâlbâitul, făcând faţă unei orori ce nu se va 
şterge când îşi pune husa pe maşina de scris? Stan Uris? 

Un cuţit de ghilotină stă suspendat deasupra vieților lor, 
tăios ca briciul, dar, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât 
sunt mai convins că habar nu au de prezenţa lui. Eu sunt 
cel care ţine mâna pe pârghie. Pot s-o trag doar 
deschizându-mi agenda telefonică şi sunându-i, unul câte 
unul. 

Poate că nu va trebui s-o fac. Mă agăţ de speranţa tot mai 
palidă că am confundat ţipetele iepureşti ale propriei mele 
minţi sfioase cu glasul mai profund şi mai adevărat al 
Ţestoasei. La urma urmei, ce ştiu eu? Mellon în iulie. Un 
copil găsit mort pe Neibolt Street în octombrie trecut, un 


altul găsit în Memorial Park la începutul lui decembrie, 
chiar înainte de prima zăpadă. Poate o fi făcut-o vreun 
vagabond, aşa cum susţin ziarele. Sau un nebun care de 
atunci a plecat din Derry ori s-a sinucis din cauza 
remuşcării şi a dezgustului de sine, cum scrie în unele cărţi 
că ar fi făcut şi Jack Spintecătorul. 

Poate. 

Dar micuța Albrecht a fost găsită exact peste drum de 
casa aceea blestemată de pe Neibolt Street... Şi a fost 
omorâtă în aceeaşi zi cu George Denbrough, în urmă cu 
douăzeci şi şapte de ani. lar micuţului Johnson, cel găsit în 
Memorial Park, îi lipsea un picior, smuls chiar de sub 
genunchi. Memorial Park este, desigur, locul Turnului de 
apă din Derry, iar băiatul a fost găsit aproape de baza 
acestuia. Turnul se află la o aruncătură de băț de Maidan; şi 
mai este şi locul unde Stan Uris i-a văzut pe băieţii aceia. 

Băieţii aceia morţi. 

Totuşi, încă se mai poate ca totul să nu fie decât fum şi 
miraje. Se poate. Sau coincidenţă. Sau poate ceva aflat 
între una şi alta - un soi de ecou malefic. E cu putinţă aşa 
ceva? Simt că s-ar putea. Aici, în Derry, s-ar putea orice. 

Cred că ceea ce a fost aici înainte încă se află aici - lucrul 
acela care era aici în 1957 şi 1958; lucrul care a fost aici în 
1929 şi 1930, când The Black Spot a fost ars până în temelii 
de Legiunea din Maine pentru Decenţa Albă; lucrul care a 
fost aici în 1904 şi 1905 şi la începutul lui 1906 - cel puţin 
până a explodat oţelăria Kitchener; lucrul care a fost aici în 
1876 şi 1877, lucrul care s-a arătat tot cam la fiecare 
douăzeci şi şapte de ani. Uneori vine puţin mai devreme, 
alteori puţin măi târziu... Dar vine întotdeauna. Pe măsură 
ce mă întorc tot mai adânc în trecut, însemnările greşite 
sunt tot mai greu de depistat, căci notele sunt din ce în ce 
mai sumare, iar petele albe din istoria narativă a regiunii, 
mereu mai mari. Dar a şti unde să cauţi - şi când să cauţi - 
contribuie mult la rezolvarea problemei. Căci el se 
întoarce... Se întoarce întotdeauna. 


El. 

Monstrul. Baubaul copilăriei noastre. 

Aşa că - da: cred că va trebui să dau telefoanele acelea. 
Cred că noi suntem cei destinaţi. Din cine ştie ce motiv, 
suntem cei aleşi pentru a-l opri pentru totdeauna. Ursită 
oarbă? Noroc orb? Sau tot păcătoasa aia de [estoasă? Oare 
ne comandă la fel cum şi vorbeşte? Nu ştiu. Şi mă îndoiesc 
că ar avea vreo importanţă. Cu mulţi ani în urmă, Bill a spus 
Ţestoasa nu ne poate ajuta şi, dacă atunci a fost adevărat, 
înseamnă că trebuie să fie adevărat şi acum. 

Mă gândesc la noi cum stăteam în apă, ţinându-ne de 
mâini, făcând promisiunea de a reveni dacă va începe 
vreodată din nou - stăteam acolo ca nişte druizi strânşi în 
cerc, cu mâinile sângerându-şi propria promisiune, palmă 
pe palmă. Un ritual poate la fel de vechi ca însăşi omenirea, 
un cep dat pe neştiute în copacul atotputerii - cel care 
creşte pe linia de hotar dintre tărâmul a tot ceea ce ştim şi 
cel a tot ceea ce bănuim. Pentru că asemănările... 

Dar aici îmi fac propriul meu număr Bill Denbrough, 
bâlbâindu-mă iar şi iar pe acelaşi teren, recitând fapte şi 
multe supoziţii neplăcute (şi mai curând ridicole), care 
devin tot mai obsesive cu fiecare paragraf. Zadarnic. Inutil. 
Periculos, chiar. Dar e atât de îngrozitor de greu să aştepţi 
derularea evenimentelor. 

Caietul ăsta ar trebui să fie un efort de a trece dincolo de 
această obsesie, lărgindu-mi câmpul atenţiei - la urma 
urmei, în povestea asta sunt mai mult de şase băieţi şi o 
fată, niciunul dintre ei fericit, niciunul acceptat de semenii 
lor, care s-au poticnit de un coşmar în timpul unei veri 
fierbinţi pe vremea când Eisenhower era încă preşedinte. E 
o încercare de a da puţin camera înapoi, dacă vreţi - de a 
vedea tot oraşul, un loc unde aproape treizeci şi cinci de mii 
de oameni lucrează, şi mănâncă, şi dorm, şi se 
împerechează, şi fac cumpărături, şi conduc maşina, şi se 
plimbă, şi se duc la şcoală, şi intră la închisoare, şi uneori 
dispar în întuneric. 


Ca să ştii ce anume este un loc, cred cu adevărat că 
trebuie să ştii ce anume a fost. lar dacă ar trebui să aleg o 
zi când toate astea au reînceput pentru mine, ar fi ziua de 
primăvară timpurie din 1980 când m-am dus să-i fac o vizită 
lui Albert Garson, care a murit vara trecută - în vârstă de 
nouăzeci şi unu de ani, era la fel de plin de vremuri trecute 
ca şi de onoruri. A fost bibliotecar-şef aici din 1914 până în 
1960, un interval de timp incredibil (dar el însuşi era un om 
incredibil), şi intuiam că, dacă exista vreun om care să ştie 
care istorie din zona aceasta putea constitui un bun punct 
de pornire, Albert Garson era acela. l-am pus întrebarea 
stând amândoi aşezaţi pe veranda casei sale, iar el mi-a dat 
răspunsul vorbind într-un fel de croncănit - înfrunta deja 
cancerul la gât care în cele din urmă avea să-l coste viaţa. 

— Niciuna nu face o para chioară. Cum ştii şi tu al naibii 
de bine. 

— Atunci, de unde ar trebui să încep? 

— Ce să începi, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Cercetarea istoriei acestei regiuni. A oraşului Derry. 

— Aha. Bine. Începe cu volumele lui Fricke şi Michaud. 
Se pare că-s cei mai buni. 

— Şi după ce le-am citit... 

— Să le citeşti? Pentru Dumnezeu, nu! Aruncă-le la coş! 
Asta să-ţi fie primul pas. Pe urmă citeşte-l pe Buddinger. 
Branson Buddinger a fost un cercetător al naibii de 
dezordonat şi suferea de cancer osos în ultima fază, dacă-i 
adevărat măcar jumătate din ce am auzit când eram ţânc, 
da' când a venit la Derry avea inima la locul ei. Cele mai 
multe le-a priceput prost, da' le-a priceput prost cu simțire, 
Hanlon. 

Am râs puţin, iar Carson a rânjit cu buzele lui ca pielea 
tabăcită - expresie de bună dispoziţie care era, la drept 
vorbind, cam înspăimântătoare. În clipa aceea arăta ca un 
vultur păzind fericit un animal proaspăt ucis, aşteptând să 
atingă exact stadiul potrivit de descompunere gustoasă 
înainte de a-şi începe cina. 


— Când ai terminat cu Buddinger, citeşte-l pe Ives. 
Notează-i pe toţi oamenii cu care a stat de vorbă. Sandy 
Ives încă mai lucrează la University of Maine. Folclorist. 
După ce l-ai citit, fă-i o vizită. Oferă-i o cină. Eu l-aş duce la 
Orinoka, pentru că la Orinoka cina pare că nu se mai 
sfârşeşte niciodată. Stoarce-l. Umple un carneţel cu nume şi 
adrese. Vorbeşte cu bătrânii cu care a vorbit şi el - cu ăia 
de-au mai rămas; mai suntem destul de puţini, a-ha-ha-ha! 
— şi mai scoate nişte nume şi de la ei. De-acum, o să ai 
toate datele care îţi trebuie, dacă eşti măcar pe jumate aşa 
de isteţ pe cât cred eu că eşti. Dacă iei la numărat destui 
oameni, ai să afli câteva lucruri care nu-s scrise în nicio 
istorie. Şi s-ar putea să descoperi că-ţi tulbură somnul. 

— Derry... 

— Ce-i cu el? 

— Derry e un loc rău, nu-i aşa? 

— Un loc rău? repetă Carson cu croncănitul acela şoptit 
al lui. Da' ce-i aia bun? Ce-nseamnă cuvântul ăsta? Un loc 
bun înseamnă poze cu soarele care apune peste 
Kenduskeag? Dacă asta este, atunci Derry e un loc bun, 
pentru că există o droaie de poze drăguţe cu el. E bun un 
afurisit de comitet de fete bătrâne uscate strânse ca să 
salveze conacul guvernatorului sau să pună o placă 
memorială în faţa Turnului de Apă? Dacă asta-i bun, atunci 
Derry e la fel de bun ca ploaia, pentru că avem prea multe 
mâţe bătrâne care îşi vâră nasul în treburile tuturor. E bună 
statuia aia urâtă a lui Paul Bunyan în faţa Centrului 
Orăşenesc? Oh, să am eu numai un camion plin cu napalm 
şi vechea mea brichetă Zippo, ce-aş mai avea grijă de 
chestia aia împuţită, poţi să fii sigur... Da' dacă estetica 
unora e destul de largă ca să includă şi statuile de plastic, 
atunci Derry e bun. Întrebarea e ce înseamnă „bun” pentru 
tine, Hanlon? Hai? Mai la obiect, ce nu înseamnă „bun”? 

N-am putut decât să clatin din cap. Fie ştia, fie nu ştia. 
Fie avea să-mi spună, fie nu. 


— "Te referi la poveştile neplăcute pe care poate ai să le 
auzi sau la alea pe care le ştii deja? Întotdeauna se găsesc 
poveşti neplăcute. Istoria unui oraş e ca un conac 
dărăpănat plin de odăi şi cămăruţe, de tobogane pentru 
rufe şi mansarde, şi fel de fel de mici ascunzători 
excentrice... Ca să nu mai vorbim şi de un tunel secret sau 
chiar două, la o adică. Dacă te apuci să explorezi Conacul 
Derry, o să dai peste tot soiul de lucruri. Da. S-ar putea să-ţi 
pară rău mai târziu, da' ai să le găseşti şi, o dată ce-ai găsit 
un lucru, nu mai ai cum să-l „dez-găseşti”, nu? Unele odăi 
sunt încuiate, da' se mai află şi chei... Se află şi chei. 

Ochii îi luciră spre mine cu şiretenie bătrânească: 

— S-ar putea să ajungi să crezi că te-ai împiedicat de cel 
mai rău secret al oraşului... Dar întotdeauna mai e unul. Şi 
încă unul. Şi încă unul. 

— Dumneata... 

— Cred că acum va trebui să te rog să mă scuzi. Azi mă 
doare foarte rău gâtul. E vremea să-mi iau medicamentul şi 
să trag un pui de somn. 

Cu alte cuvinte, uite cuțitul, uite furculiţa, prietene; vezi 
ce poţi tăia cu ele. 

Am început cu istoria lui Fricke şi cu cea a lui Michaud. 
Am urmat sfatul lui Carson şi le-am aruncat la coş, dar mai 
întâi le-am citit. Erau atât de proaste pe cât sugerase el. Am 
citit istoria lui Buddinger, am copiat notele de subsol şi le- 
am pornit pe urme. Asta mi-a adus mai multe satisfacţii, dar 
notele de subsol sunt nişte ciudăţenii, ştiţi - ca potecile ce 
se întretaie printr-o ţară sălbatică şi anarhică. Se bifurcă, 
pe urmă iarăşi se bifurcă; la tot pasul poţi s-o iei pe o cale 
greşită care te duce fie într-o fundătură blocată de hăţişuri, 
fie într-o mlaştină cu nisipuri mişcătoare. „Dacă găsiţi o 
notă de subsol”, a spus odată un profesor de studiul 
bibliotecilor unei clase din care făceam şi eu parte, „călcaţi- 
o pe cap şi omorâţi-o înainte să facă pui” 

lar ele fac pui, şi uneori progenitura e de soi, deşi eu 
cred că cel mai adesea nu e. Cele din rigida Istoria 


Vechiului Derry (Orono: University of Maine Press, 1950) a 
lui Buddinger rătăcesc prin moştenirea unui secol de cărţi 
uitate şi disertaţii prăfuite în domeniul istoriei şi al 
folclorului, prin articole din reviste defuncte şi printre 
teancuri de rapoarte şi registre municipale de ţi-o iau 
minţile razna. 

Conversaţiile cu Sandy Ives au fost mai interesante. 
Sursele lui se întretăiau cu ale lui Buddinger din când în 
când, dar niciodată nu era mai mult de-o simplă 
intersectare. Ives şi-a petrecut o bună parte din viaţă 
trecând pe hârtie poveşti orale - basme, cu alte cuvinte - 
aproape textual, practică în care Branson Buddinger fără 
îndoială că ar fi văzut urmarea unei poteci lăturalnice. 

Ives scrisese un ciclu de articole despre Derry în anii 
1963-1966. Majoritatea moşnegilor cu care vorbise atunci 
erau de mult duşi la vremea când mi-am început eu 
investigaţiile, dar aveau fii, fiice, nepoți, veri. Şi, desigur, 
unul dintre marile adevăruri ale lumii e acesta: pentru 
fiecare moşneag care moare se naşte un nou moşneag. lar 
o poveste bună nu moare niciodată; întotdeauna e preluată 
de generaţiile următoare. Am şezut pe multe verande şi 
prispe din spatele caselor, am băut o groază de ceai, bere 
Black Label, bere de casă, bere-de-rădăcini, apă de la 
robinet, apă de izvor. Am ascultat multe, iar rolele 
magnetofonului meu se învârteau. 

Atât Buddinger, cât şi eu eram complet de acord într-o 
problemă: grupul originar de colonişti albi număra cam trei 
sute de persoane. Englezi. Aveau o cartă şi erau cunoscuţi 
oficial drept Compania Derry. Pământul atribuit lor 
acoperea zona cunoscută azi ca Derry, cea mai mare parte 
din Newport şi mici zone din oraşele înconjurătoare. Iar în 
anul 1741, toată lumea din oraşul Derry pur şi simplu a 
dispărut. Erau aici în luna iunie a acelui an - o comunitate 
care pe vremea aceea număra circa trei sute patruzeci de 
suflete - dar, o dată sosită luna octombrie, nu mai erau. 
Micul sat cu căsuțe de lemn se înălța complet pustiu. Una 


dintre ele, ridicată cândva cam pe locul unde se 
intersectează astăzi Witcham Street cu Jackson, a ars până- 
n temelii. Istoria lui Michaud declară ferm că toţi sătenii au 
fost masacrați de câtre indieni, dar nu există nicio bază 
reală pentru această ipoteză - cu excepţia singurei case 
arse. Mai probabil, soba cuiva s-a încins prea tare, iar casa 
s-a mistuit în flăcări. 

Masacru indian? Îndoielnic. Niciun os, niciun cadavru. 
Inundaţie? Nu în acel an. Molimă? Niciun cuvânt despre aşa 
ceva în oraşele din jur. 

Pur şi simplu au dispărut. Cu toţii. Ioţi trei sute 
patruzeci. Fără urmă. 

Din câte ştiu eu, singurul caz cât de cât asemănător în 
istoria americană îl reprezintă dispariţia coloniştilor de pe 
Insula Roanoke, Virginia. Fiecare şcolar din ţară ştie despre 
asta, dar cine are cunoştinţă despre dispariţia de la Derry? 
Nici măcar oamenii care trăiesc aici, se pare. Am făcut un 
sondaj printre elevii din ciclul inferior care urmează cursul 
obligatoriu de istorie a statului Maine şi niciunul nu ştia o 
iotă despre asta. Apoi am controlat textul „Maine odinioară 
şi în zilele noastre” Indexul numără peste patruzeci de 
referiri la Derry, majoritatea privind anii înfloritori ai 
industriei de cherestea. Nimic despre dispariţia coloniştilor 
originari... Şi totuşi, această - cum să-i spun? — această 
tăcere se integrează perfect în tiparul general. 

Există un soi de perdea de tăcere care ascunde multe 
dintre cele întâmplate aici... Şi totuşi, oamenii vorbesc. 
Cred că nimic nu i-ar putea opri pe oameni să vorbească. 
Dar trebuie să asculţi din greu, iar acesta e un talent 
deosebit. Mă pot lăuda că mi l-am dezvoltat în ultimii patru 
ani. Dacă n-aş fi făcut-o, atunci s-ar putea spune că 
aptitudinea mea pentru această muncă e într-adevăr slabă, 
căci am practicat-o foarte mult. Un bătrân mi-a povestit 
cum nevastă-sa auzise voci vorbindu-i din ţeava de scurgere 
a bucătăriei în cele trei săptămâni dinainte să le moară fiica 
- asta s-a întâmplat la începutul iernii 1957-1958. Fata 


despre care vorbea a fost una dintre primele victime ale 
valului de omoruri care a început cu George Denbrough şi 
nu s-a sfârşit până în vara următoare. 

— O grămadă-ntreagă de voci, toate bâiguind laolaltă, mi- 
a spus. 

Avea o staţie Gulf pe Kansas Street şi vorbea printre 
drumuri încete, şchiopătânde, spre pompe, unde umplea 
rezervoare de benzină, verifica nivelul uleiurilor şi ştergea 
parbrizele. Zise că odată le-a răspuns chiar, deşi era 
speriată. 

— S-a aplecat drept peste gaură şi a hăulit în jos, „Iu 
care mama dracu' mai eşti?” spune. „Cum îţi zice?” Şi toate 
vocile alea au răspuns, zice - mormăieli şi bâlbâieli şi urlete 
şi chiote, zbierate şi râsete şi te miri ce. Şi zice că spuneau 
ce-i grăise omu' posedat lu' lisus, ziceau: „Legiune e 
numele nostru”, zice nevastă-mea. Nu s-a mai apropiat de 
ghiveta aia doi ani. Preţ de ăi doi ani, după ce stăteam aici- 
şa douăşpe ceasuri pe zi, de mă cocoşam, treb'ia să mă duc 
acas” şi să spăl toate vasele alea împuţite. 

Sorbea dintr-o cutie de Pepsi din automatul de lângă uşa 
biroului, om la şaptezeci şi doi-şi trei de ani, în salopetă gri 
decolorată de lucru, cu râuri de riduri şiroindu-i de la 
colţurile ochilor şi ale gurii. 

— De-acu' oi credea probabil că-s ţicnit de-a binelea, da' 
să-ţi mai zic io cevaşilea, dacă-nchizi numa” râjniţa aia, colo- 
şa. 

Am oprit magnetofonul şi i-am zâmbit: 

— "Ţinând seama de unele lucruri pe care le-am auzit în 
ultimii câţiva ani, ar trebui să te-ndepărtezi cale de-o poştă 
ca să mă convingi că eşti ţicnit. 

Zâmbi şi el, dar fără pic de haz. 

— Într-o seară spălam vasele, ca de-obicei - asta era-n 
toamna lu' cinzeşopt, după ce lucrurile s-au potolit. 
Nevastă-mea era sus, dormea. Betty fuse singuru' copil 
care-a găsit Dumnezeu v'odată de cuviinţă să ni-l deie, şi 
după ce-a murit nevastă-mea petrecea bună parte din 


timpu-i dormind. Am tras dopu' şi apa a-nceput să curgă pe 
ţeavă. Ştii zgomotu' pe care-l scoate apa cu săpun d- 
adevăratelea când curge pe ţeavă? Ca un soi de supt, ca o 
râgâială. Scotea zgomotu-ăla, da” io nu mă gândeam la asta, 
numa' ca să mă duc să tai nişte surcele-n hambar, şi tomnai 
cân' zgomotul ăla începe să se stingă, o auzii pe fiică-mea d- 
acolo de jos. O auzii pe Betty d-undeva din ţevile alea reci. 
Râdea. Era undevaşilea-n întuneric colo jos şi se râdea. 
Numa' că suna niţel mai ca un zbieret, dacă stăteai s-asculţi 
atent. Sau şi una, şi alta. Zbiera şi se râdea colo jos în ţevi. 
Asta fu singura oară c-auzii una ca asta. Poate mi-oi fi- 
nchipuit numa'. Da' N-aş prea-ş crede. 

S-a uitat la mine, iar eu m-am uitat la el. Lumina ce-i 
cădea pe faţă prin geamurile murdare îl încărca de ani, 
făcându-l să arate bătrân ca Matusalem. [in minte că în 
acel moment mi s-a făcut frig. Tare frig. 

— Crezi că-ţi înşir braşoave? mă întrebă. 

Bătrânul care să tot fi avut cam patruzeci şi cinci de ani 
în 1957, bătrânul căruia Dumnezeu îi dăruise o singură 
fiică, pe nume Betty Ripsom. Betty fusese găsită pe Outer 
Jackson Street imediat după Crăciunul din acel an, 
îngheţată, cu rămăşiţele spintecate. 

— Nu, am spus. Nu cred că-mi înşiri braşoave, domnule 
Ripsom. 

— Şi zău că zici drept, spuse el cu un soi de mirare. Ţi-o 
citesc pe faţa. 

Cred că atunci a mai vrut să-mi spună ceva, dar 
clopoţelul din spatele nostru a sunat ascuţit, şi o maşină a 
trecut peste furtunul întins pe asfalt şi a frânat lângă 
pompe. Când s-a auzit clopoţelul, am tresărit amândoi, iar 
eu am scos un țipăt mic. Ripsom s-a ridicat în picioare şi a 
şontăâcăit afară spre maşină, ştergându-şi mâinile pe un 
ghemotoc de câlţi. Când a revenit înăuntru, m-a privit de 
parcă eram mai curând un străin insipid care tocmai se 
întâmplase să se abată din stradă. Mi-am luat rămas-bun şi 
am plecat. 


Buddinger şi Ives mai cad de acord asupra unui aspect: 
lucrurile chiar nu sunt în regulă aici, în Derry; în Derry 
lucrurile nu au fost niciodată în regulă. 

L-am văzut pentru ultima oară pe Albert Carson doar cu 
o lună înainte să moară. Cancerul i se agravase; din gât îi 
ieşeau şoapte răguşite. 

— Tot te mai gândeşti să scrii o istorie a oraşului Derry, 
Hanlon? 

— Mai cochetez cu ideea, am răspuns, dar bineînţeles că 
nu plănuisem niciodată să scriu o istorie a oraşului - nu 
tocmai - şi cred că o ştia. 

— i-ar lua douăzeci de ani, şopti el, şi nimeni n-ar citi-o. 
Nimeni n-ar vrea s-o citească. Las-o baltă, Hanlon. 

Tăcu un moment, apoi adăugă: 

— Ştii, Buddinger s-a sinucis. 

Sigur că ştiam asta - dar numai pentru că oamenii 
întotdeauna vorbesc, iar eu învăţasem să ascult. Articolul 
din News o calificase drept cădere accidentală şi era 
adevărat că Branson Buddinger căzuse. Ceea ce neglija să 
menţioneze News era faptul că Buddinger căzuse de pe un 
taburet, în debara, şi că la ora aia tocmai avea un ştreang la 
gât. 

— Ştii despre ciclu? 

L-am privit uluit. 

— O, da, şopti Carson. Eu ştiu. La fiecare douăzeci şi şase 
sau douăzeci şi şapte de ani. Şi Buddinger ştia. Mulţi 
moşnegi ştiu, deşi e un lucru de care nu vorbesc cu voce 
tare, nici chiar dacă îi umpli cu rachiu. Las-o baltă, Hanlon. 

Întinse o mână ca o gheară de pasăre. Mă strânse de 
încheietură, şi am simţit cancerul fierbinte care scăpase de 
sub control şi îi făcea prăpăd prin trup, devorând tot şi 
toate dinăuntru - ceea ce nu însenina că la vremea aia mai 
putea să-i fi rămas prea multe organe sănătoase; dulapurile 
lui Albert Carson erau aproape goale. 

— Michael - asta-i o treabă în care nu-i bine să te bagi. 
Aici în Derry sunt chestii care muşcă. Las-o baltă. Las-o 


baltă. 

— Nu pot. 

— Atunci, păzea, spuse el. 

Deodată am văzut ochii uriaşi şi înfricoşaţi ai unui copil 
privind de pe faţa acelui bătrân muribund. Păzea. 

Derry. 

Oraşul meu natal. Botezat după comitatul cu acelaşi 
nume din Irlanda. 

Derry. 

Aici m-am născut, în spitalul din Derry; am învăţat la 
Şcoala Elementară din Derry; am urmat gimnaziul la Şcoala 
Medie de pe Number 9 Street, liceul la Derry. Apoi am 
studiat la Universitatea Statului Maine - „nu-i în Derry, da-i 
imediat mai încolo pe drum”, cum zic moşnegii -, după care 
m-am întors aici. La Biblioteca Publică din Derry. Sunt un 
mic orăşean ducând o viaţă de mic orăşean, unul dintre 
câteva milioane. 

Dar... 

Dar: 

În 1879, o echipă de tăietori de lemne a găsit rămăşiţele 
unei alte echipe ce petrecuse iarna înzăpezită într-o tabără 
în amonte pe râul Kenduskeag - în capătul locului pe care 
copiii încă îl mai numesc Maidanul. Erau nouă cu totul, toţi 
nouă tăiaţi în bucăţi. Se rostogoliseră capete... Ca să nu mai 
vorbim de braţe... Un picior sau două... lar penisul unui 
bărbat fusese țintuit cu un cui pe perete. 

Dar: 

În 1851, John Markson şi-a otrăvit toată familia, apoi, 
aşezat în mijlocul cercului pe care-l făcuse din cadavrele lor, 
a înfulecat o ciupercă „zâna-albă” întreagă. Chinurile morţii 
trebuie că i-au fost cumplite. Polițistul oraşului, care l-a 
găsit, a scris în raportul său că mai întâi avusese impresia 
că hoitul rânjeşte la el; a scris despre „groaznicul zâmbet 
alb al lui Markson” Zâmbetul alb era un dumicat întreg de 
ciupercă ucigaşă ce-i umplea toată gura; Markson 
continuase să mănânce chiar şi în timp ce crampele şi 


sfâşietoarele spasme musculare îi torturaseră trupul 
muribund. 

Dar: 

În Duminica Paştilor din 1906, proprietarii Oţelăriei 
Kitchener, care se înălța pe locul unde se află acum nou- 
nouţul Derry Mall, au organizat o căutare a ouălor de Paşti 
pentru „toţi copiii cuminţi din Derry”. Căutarea a avut loc în 
uriaşa hală a turnătoriei. Zonele periculoase au fost închise, 
iar angajaţii s-au oferit voluntari să stea de pază pentru a se 
asigura că nici unei fete şi nici unui băiat mai îndrăzneţ nu-i 
venea ideea să se strecoare pe sub bariere şi să exploreze 
locurile. Cinci sute de ouă de Paşti din ciocolată legate cu 
panglici viu colorate au fost ascunse în tot restul fabricii. 
Conform spuselor lui Buddinger, era câte un copil pentru 
fiecare dintre aceste ouă. Au luat-o la fugă chicotind, şi 
țopăind, şi chiuind prin liniştea duminicală a Oţelăriei, 
găsind ouăle sub giganticele cuve basculante, în sertarele 
de la biroul maistrului, puse în echilibru între angrenajele 
mari şi ruginite ale roţilor dinţate, prin matriţele de la 
etajul trei (în fotografiile vechi, acestea arată ca nişte forme 
de cozonac din bucătăria unui uriaş). Trei generaţii de 
Kitcheneri erau de faţă ca să asiste la goana veselă şi să 
acorde premii la sfârşitul căutării, care avea să aibă loc la 
ora patru, indiferent că fuseseră găsite sau nu toate ouăle. 
De fapt totul s-a terminat cu patruzeci şi cinci de minute 
mai devreme, la trei şi un sfert. Acela a fost momentul când 
oţelăria a explodat. Şaptezeci şi doi de oameni au fost scoşi 
morţi din ruine, înainte de apusul soarelui. Totalul a fost de 
o sută de cadavre. Optzeci şi opt dintre victime erau copii. 
În miercurea următoare, când oraşul încă mai zăcea 
contemplând în tăcere înlemnită tragedia, o femeie a găsit 
capul băieţelului de nouă ani Robert Dohay agăţat în 
crengile mărului ei din spatele casei. Micul Dohay avea 
ciocolată în dinţi şi sânge în păr. A fost ultimul dintre morţii 
înregistraţi. Din opt copii şi un adult nu s-a mai găsit nici 
urmă. A fost cea mai mare tragedie din istoria oraşului 


Derry, mai mare chiar decât focul de la The Black Spot din 
1930, şi nu i s-a găsit niciodată vreo explicaţie. Toate cele 
patru boilere ale Oţelăriei au fost lichidate. Nu numai 
închise; lichidate. 

Dar: 

Rata criminalităţii în Derry e de şase ori mai mare decât 
în oricare alt oraş asemănător ca mărime din New England. 
Mi-am găsit concluziile preliminare în această privinţă atât 
de greu de crezut, încât i-am oferit cifrele unuia dintre 
salahorii de la liceu, care, când nu stă în faţa calculatorului 
său, îşi petrece timpul la mine în bibliotecă. El a mers cu 
câţiva paşi mai departe - zgândăreşte un salahor, şi vei găsi 
un perfecţionist - adăugând încă o duzină de orăşele în 
ceea ce numea el „fondul comun” şi oferindu-mi un grafic 
pe computer pe a cărui linie Derry iese în evidenţă ca un 
deget cangrenat. „Probabil că oamenii sunt aici al dracu' de 
iuți la mânie, domnule Hanlon”, a fost singurul lui 
comentariu. Nu i-am răspuns. Dacă aş fi făcut-o, poate că i- 
aş fi spus că oricum în Derry ceva este tare iute la mânie. 

Aici, în Derry, copiii dispar inexplicabil şi fără a mai fi 
găsiţi, într-un ritm de patruzeci-şaizeci pe an. Majoritatea 
sunt adolescenţi. Se presupune că fug de acasă. Cred că 
unii chiar asta fac. 

lar în perioada a ceea ce Albert Carson ar numi, fără 
îndoială, termenul ciclului, rata dispariţiilor înregistrează 
un salt uriaş. În anul 1930, de exemplu - anul când a ars 
The Black Spot -, au avut loc peste o sută şaptezeci de 
dispariţii de copii în Derry - şi trebuie să reţineţi că acestea 
nu sunt decât dispariţiile raportate la poliţie şi, prin 
urmare, documentate. Nimic surprinzător în asta, mi-a spus 
actualul şef al poliţiei când i-am arătat statistica. Frau anii 
de Criză. Majoritatea probabil s-au săturat să mai mănânce 
supă de cartofi sau să meargă acasă lihniţi de foame şi au 
luat-o la drum, în căutare de ceva mai bun. 

În timpul anului 1958, o sută douăzeci şi şapte de copii, 
în vârstă de trei până la nouăsprezece ani, au fost daţi 


dispăruţi în Derry. Am avut vreo Criză în 1958? l-am 
întrebat pe şeful Rademacher. Nu, a răspuns el. Dar 
oamenii se mută des, Hanlon. Mai ales pe copii îi mănâncă 
tălpile. S-au certat cu bătrânii într-o seară când au venit 
târziu de la întâlnire şi pac, s-au dus. 

I-am arătat şefului Rademacher fotografia lui Chad Lowe 
apărută în numărul din aprilie 1958 al revistei News. 
Credeţi că ăsta a fugit de acasă după o ceartă cu bătrânii 
fiindcă a venit târziu de la întâlnire, domnule şef 
Rademacher? Avea trei ani şi jumătate când nu l-a mai 
văzut nimeni. 

Rademacher m-a fixat cu o privire acră şi mi-a spus că 
sigur că i-a făcut plăcere să stea de vorbă cu mine, dar, 
dacă nu mai e nimic altceva, el are treabă. Am plecat. 

Bântuit, bântuire, a bântui. 

Adesea vizitat de fantome sau spirite, de pildă prin ţevile 
de sub chiuvetă; a apărea sau a reveni frecvent, ca de 
exemplu la fiecare douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi şapte de ani; loc unde se hrănesc animalele, ca 
în cazurile lui George Denbrough, Adrian Mellon, Betty 
Ripsom, micuţei Albrecht, micului Johnson. 

Loc unde se hrănesc animalele. Da, asta-i explicaţia care 
mă bântuie pe mine. 

Dacă se mai întâmplă ceva - indiferent ce - am să dau 
telefoanele. Va trebui. Între timp, îmi rămân supoziţiile, 
neliniştea şi amintirile - blestematele mele de amintiri. A, şi 
încă un lucru - am acest caiet, nu-i aşa? Zidul plângerii 
mele. Şi iată-mă stând aici, cu mâna tremurându-mi atât de 
tare, încât aproape că nu pot scrie, iată-mă aşezat aici în 
biblioteca pustie după ora închiderii, ascultând sunetele 
abia auzite din rafturile cufundate în întuneric, privind 
umbrele aruncate de globurile galbene cu lumină difuză, 
pentru a mă asigura că nu se mişcă... Sau că nu se schimbă. 

lată-mă stând aici lângă telefon. 

Pun pe el mâna liberă... O las să alunece în jos... Ating 
orificiile discului care m-ar putea pune în legătură cu ei toţi, 


cu vechii mei prieteni. 

Împreună am coborât în adâncuri. 

Împreună am coborât în întuneric. 

Am mai ieşi oare din beznă dacă ne-am duce acolo şi a 
doua oară? 

Nu cred. 

Dă, Doamne, să nu fiu nevoit să-i chem. 

Dă, Doamne! 


Partea a doua 
Derry: al doilea interludiu 


„Eu sunt ceea ce vedeţi. 
Tinereţea îngropată înlăuntru-mi 
poate depune mărturie. Rădăcini? 
Toţi avem rădăcini.” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Mă întreb uneori ce o să se aleagă de mine, 
Tristeţea verii nu-i chip s-o vindec.” 
Eddie Cochran 


Capitolul 4 
Ben Hanscom trage o căzâtură 


1 


În jurul orei 11.45, una dintre stewardesele ce serveau la 
clasa întâi pe linia Omaha-Chicago zborul 41, United 
Airlines, are un şoc ingrozitor. Câteva clipe, crede că 
pasagerul de la 1-A a murit. 

Când s-a îmbarcat, la Omaha, şi-a spus în sinea ei: „Oh 
băiete, bucluc la orizont. E beat ca un porc” Duhoarea de 
whisky din jurul capului lui i-a amintit fugar de norul de 
praf care-l înconjoară întotdeauna pe băieţelul nespălat din 
benzile desenate Peanuts - Pig Pen, așa il cheamă. Era 
neliniştită în legătură cu Primul Serviciu, care constă în 
servirea tăriei. Avea convingerea că va cere de băut porție 
probabil dublă. Atunci ar fi trebuit să se hotărască dacă-l 
serveşte sau nu. De asemenea, ca să fie şi mai multă 
distracţie, în seara asta au fost fulgere şi trăsnete pe tot 
traseul şi e absolut sigură că la un moment dat individul, un 
tip costeliv îmbrăcat în blugi şi catifea reiată, va începe să 
vomite. 

Dar când a venit Primul Serviciu, omul cel inalt nu a 
comandat decât un pahar cu sifon, pe un ton extrem de 
politicos. Lampa lui de serviciu nu s-a aprins, iar 
stewardesa îl uită curând cu totul, pentru că zborul e dintre 
cele cu probleme. Este de fapt un zbor de soiul acelora pe 
care vrei să le uiţi de cum se încheie, unul din acelea în 
timpul cărora ai putea - dacă ai avea timp - să-ţi pui câteva 
întrebări pe tema propriei tale supravieţuiri. 

Cursa United 41 face slalom printre vârtejuri urâcioase 
de tunete şi fulgere, aidoma unui schior iscusit. Aerul e 
foarte dur. Pasagerii exclamă şi fac glume proaste şi 
neliniştite pe seama fulgerelor pe care le pot vedea 
aprinzându-se şi stingându-se printre coloanele groase de 
nori ce înconjoară avionul! 


— Mămico, Doamne-Doamne le face poze la îngeri? 
întrebă un băieţel, iar mama lui, verde la faţă, scoate un râs 
forțat. 

Primul Serviciu reiese ca fiind singurul serviciu la bordul 
Cursei 41 în seara asta. Semnalul de prindere a centurilor 
se aprinde la douăzeci de minute după decolare şi aşa 
rămâne. Totuşi, stewardesele rămân pe culoarul dintre 
fotolii, răspunzând apelurilor care sunt trase ca artificiile în 
timpul petrecerilor din înalta societate. 

— Ralph e ocupat în seara asta, îi spune stewardesa-şetă, 
trecând pe lângă ea. 

Se înapoiază la clasa „turist” cu o provizie proaspătă de 
pungi pentru rău de avion. E o frază semi-codificată, semi- 
banc. Ralph e întotdeauna ocupat în timpul zborurilor cu 
probleme. Avionul se clatină, cineva ţipă încet, stewardesa 
se răsuceşte puţin şi întinde mâna, ca să-şi recapete 
echilibrul, şi se pomeneşte privind în ochii holbați, lipsiţi de 
expresie, ai omului de pe locul 1-A. 

O, Doamne sfinte, e mort, îşi spune ea. Băutura pe care-a 
tras-o înainte să urce... Pe urmă hapurile... Inima... Spaima 
de moarte. 

Ochii omului înalt sunt aţintiţi asupra ei, dar nu o văd. 
Nu se clintesc. Sunt perfect sticloşi. Cu siguranţă sunt ochii 
unui mort. 

Stewardesa se întoarce dinspre privirea aceea cumplită, 
cu inima bătându-i în gât la galop, întrebându-se cum să 
procedeze, ce să facă şi mulțumindu-i lui Dumnezeu că cel 
puţin omul nu avea un vecin de scaun care să ţipe, stârnind 
panică. Hotărăşte s-o înştiințeze mai întâi pe stewardesa- 
şefă, apoi echipajul de bărbaţi din faţă. Poate vor putea să-l 
înfăşoare într-o pătură şi să-i închidă ochii. Pilotul va ţine 
aprins anunţul deprindere a centurilor chiar dacă văzduhul 
se linişteşte, aşa că nimeni n-o să iasă pe interval să 
meargă la toaletă, iar când ceilalţi pasageri vor debarca au 
să creadă doar că doarme dus... 

Aceste gânduri îi trec repede prin minte, şi se răsuceşte 
să mai privească o dată, să fie sigură. Ochii lipsiţi de viaţă 


şi vedere îi fixează pe-ai ei... lar apoi cadavrul ridică 
paharul cu sifon şi soarbe din el. 

Chiar în acel moment avionul se clatină din nou, se 
înclină, iar micul țipăt de surpriză al stewardesei se pierde 
printre celelalte, mai energice, strigăte de frică. Atunci 
Ochii omului se mişcă - nu mult, dar îndeajuns ca fata să 
înţeleagă faptul că e viu şi o vede. Și îşi spune: la te uită, 
când a venit la bord credeam că are cincizeci şi ceva, dar 
nu-i nici pe departe aşa de bătrân, cu tot părul lui cărunt. 

Se apropie de el, deşi poate auzi sunetul nerăbdător al 
butoanelor de apel în spatele ei (Ralph e într-adevăr ocupat 
astă-seară: după aterizarea în deplină siguranţă la O'Hare, 
peste treizeci de minute, stewardesele vor arunca mai bine 
de şaizeci de pungi pentru râu de avion). 

— E totul în regulă, domnule? îl întrebă ea, surâzătoare. 

Işi simte surâsul fals, ireal. 

— Totul e bine şi minunat, spune omul cel slab. 

Fata aruncă o privire spre eticheta de clasa întâi fixată în 
micul suport de pe spătarul fotoliului şi vede că se numeşte 
Hanscom. 

— Bine şi minunat. Da” ne cam scutură-n seara asta, nu-i 
aşa? Nu vă mai vedeţi capul de treabă, bânuiesc. Nu vă 
deranjaţi pentru mine. Mi-e... 

Afişează un zâmbet lugubru, un zâmbet care o trimite cu 
gândul la sperietorile de ciori fâlfâind pe câmpiile moarte 
de noiembrie. 

— Mi-e bine şi mă simt minunat. 

— Păreați 

(mort) 

nu prea în apele dumneavoastră. 

— Mă gândeam la zilele de altădată. Abia în seara asta, 
mai devreme, mi-am dat seama că a existat şi aşa ceva, alte 
vremuri, cel puţin în ce mă priveşte pe mine. 

Alte butoane de apel apăsate. 

— Sunteţi bună, domnişoară? o chemă nervos cineva. 

— Ei, dacă sunteţi absolut sigur că vă simţiţi bine... 


— Mă gândeam la un stăvilar pe care l-am construit cu 
nişte prieteni de ai mei, spune Ben Hanscom. Primii 
prieteni pe care i-am avut în viaţa mea, separe. Ei 
construiau stăvilarul, când... 

Se intrerupe, face o mutră uluită, apoi izbucneşte în răs. 
E un râs sincer, aproape râsul lipsit de griji al unui 
băiețandru, şi sună foarte ciudat în avionul ăsta care se 
zguduie şi se zgâlţăie. 

—,.. Când le-am căzut şi eu pe cap. Şi aproape asta am 
făcut, literalmente. Oricum, făceau un tărăboi infernal cu 
stăvilarul ăla. Mi-aduc aminte de asta. 

— Stewardesă? 

— Scuzaţi-mă, domnule - ar trebui să-mi fac iar rondul. 

— Sigur că da. 

Fata se îndepărtează grăbită, bucuroasă să scape de 
căutătura aceea - moartă, aproape hipnotică. 

Ben Hanscom întoarce capul spre fereastră şi priveşte 
afară.  Fulgerele explodează înăuntrul  uriaşilor nori 
cumulus la cincisprezece kilometri depărtare de aripa din 
dreapta. În străfulgerările bălbâite de lumină, norii par 
nişte enormi creieri transparenți, plini de gânduri negre. 

Caută în buzunarul vestei, dar dolarii de argint nu mai 
sunt. Au trecut din buzunarul său într-al lui Ricky Lee. 
Deodată îşi doreşte să fi păstrat măcar unul. Poate i-ar fi 
prins bine. Sigur că te poţi duce la orice bancă - cel puțin 
atunci când nu ţopăi la opt mii de metri înălţime, poți - şi 
să scoţi de-acolo un pumn de dolari din argint, dar nu ai ce 
face cu tartinele alea nenorocite de cupru pe care în 
vremurile astea guvernul încearcă să le facă să treacă 
drept bani adevăraţi. lar pentru vârcolaci, vampiri şi tot 
soiul de chestii care colcăie sub lumina stelelor, de argint ai 
nevoie; argint cinstit. Ai nevoie de argint ca să opreşti un 
monstru. Ai nevoie... 

Inchide ochii. In jurul lui, văzduhul e plin de clopote. 
Avionul se leagână, se zguduie şi saltă, iar văzduhul e plin 
de clopote. Clopote? 

Nu... clopoței. 


Frau clopoței, era  clopotelul, clopoțelul tuturor 
clopoțeilor cel pe care l-ai aşteptat tot anul după ce te-ai 
săturat de şcoală, şi asta se întâmplă întotdeauna cam pe la 
sfârşitul primei săptămâni. Clopoțelul, cel care anunţa din 
nou libertatea, apoteoză a tuturor clopoţeilor de şcoală. 

Ben Hanscom stă în fotoliul lui de clasa întâi, suspendat 
printre tunete, la opt kilometri altitudine, cu chipul întors 
spre fereastră, şi simte zidul timpului subțiindu-se dintr-o 
dată; un soi de peristaltism cumplit/minunat a început să se 
producă, îşi spune: O, Doamne, sunt digerat de propriul 
meu trecut. 

Fulgerele îi joacă năzuros pe faţă şi, deşi n-o ştie, tocmai 
s-a schimbat data. 28 mai 1985 a devenit 29 mai peste 
regiunea întunecată şi furtunoasă care e în noaptea asta 
vestul Illinoisului; fermieri cu spinarea frântă de muncă 
dorm buştean dedesubt şi-şi visează visele lor încâlcite şi 
cine ştie ce s-ar putea mişca în hambarele lor şi în pivnițele 
şi tarlalele lor în timp ce fulgerul păşeşte şi tunetul 
glăsuieşte? Nimeni nu ştie aceste lucruri; nu ştiu decât că 
puterea s-a dezlănţuit în noapte şi că văzduhul e înnebunit 
de înaltele voltaje ale furtunii. 

Dar clopoței răsună la opt mii de metri înălțime, în timp 
ce avionul răzbate iar în cer deschis, în timp ce înaintarea îi 
devine din nou stabilă; sunt clopoței, este clopoțelul, în 
timp ce Ben Hanscom doarme; şi, în timp ce doarme, zidul 
dintre trecut şi prezent dispare complet, iar el se 
rostogoleşte în urmă prin ani ca un om care cade într-un 
puț adânc - Navigatorul Timpului, poate, al lui Wells, 
căzând cu o treaptă de fier ruptă în mână, tot mai jos spre 
țara Mormolocilor unde maşinile bubuie iar şi iar în 
tunelurile nopții. E anul 1981, e 1977,1969; şi deodată iată- 
Il aici, aici în iunie 1958; lumina bogată a verii scaldă totul 
şi, pe sub pleoapele adormite, pupilele lui Ben Hanscom se 
contractă la comanda creierului sâu care visează, care nu 
mai vede întunericul aşternut peste statul Illinois, ci lumina 
strălucitoare a soarelui unei zile de iunie în Derry, Maine, 
cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. 


Clopoței. 
Clopoţelul. 
Școala. 
Școala s-a... 
Școala s-a... 


2 


sfârşit! 

Sunetul  clopoţelului zornăia necontenit în lungul 
coridoarelor şcolii din Derry, o clădire mare din cărămidă ce 
se înălța pe Jackson Street, iar la auzul său copiii din clasa a 
cincea în care învăţa şi Ben Hanscom scoseseră un chiot 
spontan - iar doamna Douglas, îndeobşte cea mai severă 
dintre profesoare, nu făcu niciun efort să-i potolească. O fi 
ştiut că era imposibil. 

— Copii! strigă ea când rumoarea se stinse. Puteţi să fiţi 
atenţi încă un ultim moment? 

Acum în clasă se răspândi un murmur de sporovăială 
agitată, amestecată cu câteva gemete. Doamna Douglas 
ţinea în mână carnetele de note. 

— Zău că sper c-am trecut! îi ciripi Sally Mueller lui Bev 
Marsh, care stătea pe rândul de alături. 

Sally era isteaţă, drăguță, vioaie. Bev era şi ea drăguță, 
dar pe faţa ei nu se vedea nici pic de vioiciune în acea după- 
amiază, chiar dacă era ultima zi de şcoală. Şedea privindu- 
şi posomorâtă pantofii ieftini. Pe un obraz avea o vânătaie 
îngălbenită, în curs de dispariţie. 

— Mi se rupe dac-am trecut sau nu, răspunse Bev. 

Sally strâmbă din nas. Domnişoarele nu folosesc un 
asemenea limbaj, dădea de înţeles grimasa ei. Apoi se 
întoarse spre Greta Bowie. Probabil că numai tulburarea de 
a fi auzit clopoţelul anunțând sfârşitul unui alt an de şcoală 
o făcuse pe Sally să uite de sine şi să-i vorbească lui Beverly, 
îşi spuse Ben. Sally Mueller şi Greta Bowie proveneau 
amândouă din familii bogate, cu case pe West Broadway, 


câtă vreme Bev venea la şcoală dintr-unul dintre blocurile 
alea de apartamente jegoase de pe Lower Main Street. 
Lower Main Street şi West Broadway nu erau despărțite 
decât de trei kilometri, dar până şi un puşti ca Ben ştia că 
distanţa reală era comparabilă cu cea dintre Pământ şi 
planeta Pluto. Tot ce aveai de făcut era să te uiţi la 
puloverul ei ieftin, la fusta prea mare, căpătată probabil de 
la Armata Salvării, şi la mocasinii scâlciaţi, ca să ştii cât de 
departe erau una de alta. Dar Ben o plăcea totuşi mai mult 
pe Beverly - mult mai mult. Sally şi Greta aveau haine 
frumoase, şi bănuia că îşi ondulează părul sau şi-l fac 
permanent sau cam aşa ceva o dată pe lună, însă nu credea 
că asta schimbă în vreun fel adevărul. Puteau ele să-şi facă 
părul permanent o dată pe zi, că tot o pereche de mucoase 
încrezute erau. 

Pe Beverly o găsea mai drăguță... Şi mult mai frumoasă, 
deşi nici într-un milion de ani n-ar fi îndrăznit să-i spună 
una ca asta. Şi totuşi, uneori, în puterea iernii, când lumina 
de afară părea galben-somnoroasă, ca o pisică încovrigată 
pe sofa, când doamna Douglas torcea înainte despre 
matematici (cum se face împărţirea printr-un împărţitor 
mai mare decât 12, sau cum se găseşte numitorul comun a 
două fracţii pentru a le putea aduna), sau citea întrebările 
din Shining Bridges, ori vorbea despre zăcămintele de 
cositor din Paraguay, în zilele acelea când părea că şcoala 
nu 0 să se mai sfârşească niciodată şi când părea că asta 
nici nu prea conta, pentru că afară întreaga lume era o 
mocirlă... în zilele acelea Ben se uita uneori cu coada 
ochiului la Beverly, pândindu-i faţa, iar inima îl durea cu 
disperare şi totodată îi devenea oarecum mai plină. Bănuia 
că făcuse o pasiune pentru ea sau era îndrăgostit, şi de asta 
se gândea la Beverly întotdeauna când The Penguins cântau 
la radio „Înger pământesc - draga mea dragă / te iubesc tot 
timpul...” Mda, era o prostie, sigur că da, fleşcăită ca un 
şerveţel folosit, dar era bine, pentru că nu avea s-o spună 
niciodată. Se gândea că băieţilor graşi nu li se îngăduie să 


iubească fetele drăguţe decât în taină. Dacă ar fi spus cuiva 
ce simţea (dar nici n-avea cui să-i spună), persoana aceea 
probabil c-ar fi râs până o lovea un atac de cord. Iar dacă i- 
ar spune vreodată lui Beverly, fie ar fi râs şi ea (ceea ce era 
rău), fie ar fi scos horcăieli de scârbă (ceea ce era şi mai 
rău). 

— Acum vă rog să vă ridicaţi în picioare imediat ce vă 
strig numele. Paul Anderson... Caria Bordeaux... Greta 
Bowie... Calvin Clark... Cissy Clark... 

În timp ce erau strigaţi pe nume, elevii de clasa a cincea 
ai doamnei Douglas veneau în faţă unul câte unul (cu 
excepţia gemenilor Clark, care merseră împreună ca de 
obicei, ţinându-se de mână, imposibil de deosebit decât prin 
lungimea părului lor blond, aproape alb, şi prin faptul că ea 
purta rochie, iar el blugi), îşi luau carnetele de note în 
culoarea pieii de căprioară, cu steagul american şi 
Legământul de Credinţă în faţă şi Tatăl Nostru în spate, şi 
ieşeau din clasă ca anesteziaţi... După care tropăiau pe 
culoar spre locul unde uşile mari de la intrare fuseseră 
deschise. Iar apoi pur şi simplu fugeau afară în soarele verii 
şi dispăreau: unii pe biciclete, alţii zburdând, unii călărind 
cai nevăzuţi şi plesnindu-se cu palmele pe şolduri, imitând 
astfel ropotul copitelor, alţii cu braţele aruncate unul peste 
umerii celuilalt, cântând „Ai mei ochi văzut-au strălucirea 
şcolii în flăcări” pe melodia de la „Imnul de luptă al 
Republicii” 

— Marcia Fadden... Frank Frick... Ben Hanscom... 

Se ridică, furând o ultimă privire spre Beverly Marsh, ca 
să o aibă amintire pe tot timpul verii (sau cel puţin aşa 
credea el atunci), şi înainta spre catedra doamnei Douglas, 
un băieţandru de unsprezece ani cu o poponeaţă cam de 
mărimea statului New Mexico - zisa  poponeaţă, 
împachetată într-o pereche de blugi noi oribili care aruncau 
săgeți mici de lumină din capsele de aramă şi făceau fşşt- 
îşşt-işşt după cum i se frecau una de alta coapsele grase. 
Şoldurile i se balansau ca ale unei fete. Stomacul se legăna 


dintr-o parte în alta. Purta o cămaşă groasă şi largă, deşi 
era o zi călduroasă. Aproape întotdeauna purta cămăşi 
groase, pentru că îi era grozav de ruşine cu pieptul lui, şi 
aşa îi fusese începând din prima zi de şcoală de după 
vacanţa de Crăciun, când venise cu una dintre cămăşile Ivy 
League noi pe care i le dăduse mama sa, dar Belch 
Huggins, dintr-a şasea, croncânise: „Hei, băieţi! Ia uitaţi ce 
i-a adus Moş Crăciun lui Ben Hanscom! O pereche mare de 
ţâţişoare!” Belch aproape leşinase de deliciul propriului 
banc. Alţii râseseră la rândul lor - printre ei şi câteva fete. 
Dacă în clipa aceea s-ar fi căscat în faţa lui o gaură ducând 
sub pământ, Ben ar fi sărit în ea fără un sunet... Sau poate 
cu un abia auzit murmur de recunoştinţă. 

Din ziua aceea nu mai purta decât cămăşi groase. Avea 
patru - paraşuta maro, paraşuta verde şi cele două 
paraşute albastre. Era una dintre puţinele privinţe în care 
reuşise să-i reziste mamei sale, una dintre puţinele dâre pe 
care le simţise silit, în copilăria sa mai mult benignă, să le 
tragă în praf. Dacă ar fi văzut-o şi pe Beverly Marsh că râde 
alături de ceilalţi, în ziua aceea, ar fi murit pe loc. 

— A fost o plăcere să te am în clasă anul ăsta, Benjamin, 
spuse doamna Douglas în timp ce-i dădea carnetul de note. 

— Mulţumesc, doamnă Douglas. 

Un falset batjocoritor pluti de undeva din spatele clasei: 

— Mul-ciu-meee, doa'nă Dougwiss. 

Era Henry Bowers, bineînţeles. Henry era cu Ben în clasa 
a cincea în loc să fie într-a şasea cu prietenii săi, Belch 
Huggins şi Victor Criss, pentru că rămăsese repetent cu un 
an în urmă. Ben bănuia că Bowers va rămâne iar repetent. 
Numele său nu fusese strigat când doamna Douglas 
înmânase carnetele, şi asta însemna bucluc. Pe Ben îl 
neliniştea treaba asta, pentru că, dacă Henry rămânea iar, 
Ben însuşi era în parte răspunzător... lar Henry ştia asta. 

În cursul tezelor finale ale anului, din săptămână 
anterioară, doamna Douglas îi mutase prin clasă la 
întâmplare, trăgându-le numele dintr-o pălărie pusă pe 


catedră. Ben ajunsese să stea lângă Henry Bowers în 
ultimul rând. Ca de obicei, Ben îşi înconjurase foaia cu 
braţul şi se aplecase peste ea, simțind apăsarea oarecum 
liniştitoare a burţii în pupitru şi lingându-şi din când în când 
creionul ca să-i vină inspiraţia. 

Cam pe la jumătatea tezei de marţi, care se întâmplase să 
fie la matematică, o şoaptă plutise peste culoarul dintre 
bănci până la Ben. Era tot atât de scăzută, de nepăsătoare 
şi de expertă precum şoapta unui puşcăriaş veteran dând 
mai departe un mesaj în curtea de plimbare a închisorii. 

— Dă-mi şi mie să copiez! 

Ben privise la stânga, drept în ochii negri şi furioşi ai lui 
Henry Bowers. Henry era un băiat mare, chiar şi pentru cei 
doisprezece ani ai lui. Avea braţele şi picioarele vânjoase de 
muşchii antrenați la fermă. latăl lui, despre care toţi 
spuneau că e nebun, îşi extinsese puţin proprietatea în 
capătul Kansas Street, aproape de limita oraşului Newport, 
iar Henry petrecea cel puţin treizeci de ore pe săptămână 
prăşind, plivind, sădind, scoțând pietroaiele, tăind lemne şi 
secerând, dacă era ceva de secerat. 

Părul lui Henry era tuns foarte scurt, rebel la înfăţişare, 
lăsând să i se vadă printre fire albul scalpului. Îşi ungea 
freza cu gel dintr-un tub pe care îl purta mereu în 
buzunarul din faţă al blugilor şi, ca atare, părul de 
deasupra frunţii îi arăta întocmai ca dinţii unei maşini de 
tuns iarba. Un miros de sudoare şi gumă Juicy Fruit plutea 
întotdeauna în jurul lui. La şcoală purta o jachetă roz de 
motociclist, cu un vultur pe spate. Odată, la şcoală, unul din 
clasa a patra fusese destul de necugetat ca să râdă de 
jacheta lui. Henry se întorsese spre micul înfumurat, 
mlădios ca o nevăstuică şi iute ca o viperă, şi-i pompase 
două cu pumnul mânjit de muncă. Înfumuratul rămăsese 
fără trei dinţi din faţă. Henry se alesese cu o vacanţă de 
două săptămâni. Ben sperase, cu nădejdea imprecisă şi 
totuşi arzătoare a celor călcaţi în picioare şi terorizaţi, că 
Henry va fi exmatriculat, nu suspendat. Nici vorbă de aşa 


noroc. larba rea nu piere. Odată încheiată perioada de 
suspendare, Henry revenise fudul în curtea şcolii, mirosind 
a nenorocire în jacheta sa roz de motociclist, cu părul ceruit 
atât de gros, încât părea să-i răcnească din ţeastă. Ambii 
ochi purtau urmele umflate şi colorate ale bătăii pe care i-o 
administrase tatăl său nebun pentru că „s-a bătut în curtea 
şcolii”. Semnele bătăii se şterseseră până la urmă; pentru 
copiii care erau nevoiţi însă, într-un fel sau altul, să coexiste 
cu Henry în Derry, lecţia nu se ştersese. Din câte ştia Ben, 
de atunci nimeni nu mai scosese o vorbă despre jacheta roz 
de motociclist, cu vultur pe spate, a lui Henry. 

Când îi şoptise sumbru lui Ben să-l lase să copieze, trei 
gânduri îi trecuseră acestuia ca fulgerul prin minte - care 
era atât de suplă şi iute pe cât de obez îi era trupul - în 
interval de câteva secunde. 

Primul era acela că, dacă doamna Douglas o să-l prindă 
pe Henry furând răspunsurile de pe foaia lui, amândoi vor 
primi zero pe lucrare. Al doilea, că, dacă nu-l lăsa pe Henry 
să copieze, acesta aproape sigur îl va prinde după ore şi-i 
va administra lui legendarul pumn, probabil cu Huggins 
ţinându-l de un braţ şi Criss de celălalt. 

Acestea era gândurile unui copil, nimic surprinzător, 
pentru că era copil. Al treilea şi cel din urmă gând însă era 
mai sofisticat - aproape adult. 

S-ar putea să mă prindă, bine. Dar poate aş reuşi să mă 
țin la o parte din calea lui în ultima săptămână de şcoală. 
Sunt aproape sigur că pot, dacă încerc. Şi, până trece vara, 
o să uite, cred. Mda. E destul de prost. Dacă nu ia teza 
asta, probabil că iar rămâne repetent. Și, dacă rămâne, eu 
o să i-o iau înainte. N-o să mai fiu cu el în clasă... Am să 
merg în treapta întâi înaintea lui. Aş... aş putea să scap. 

— Dă să copiez, şopti iarăşi Henry. 

Ochii săi negri erau acum aprinşi, poruncitori. Ben 
clătină din cap şi îşi strânse şi mai tare braţul în jurul colii 
de hârtie. 


— Pun eu mâna pe tine, grasule, şopti Henry, puţin mai 
tare de astă dată. 

Până acum hârtia îi rămăsese albă ca zăpada, cu excepţia 
numelui. Era disperat. Dacă pica la examene şi rămânea iar 
repetent, taică-său avea să-l omoare în bătaie. 

— Lasă-mă să copiez, c-o-ncurci! 

Ben clătină din nou capul, cu obrajii tremurându-i. Era 
speriat, dar şi hotărât. Îşi dădu seama că, pentru prima 
oară în viaţa lui, se angajase în mod conştient într-o anume 
acţiune, iar asta îl speria de asemenea, deşi nu ştia exact de 
ce - aveau să treacă mulţi ani până să înţeleagă faptul că 
sângele rece cu care îşi făcuse socotelile, calcularea atentă 
şi pragmatică a consecinţelor, cu interferenţele ei de 
maturitate în devenire, îl înspăimântaseră mai mult chiar 
decât Henry. Pe Henry putea să-l fenteze. Maturitatea, când 
probabil va gândi astfel aproape tot timpul, va pune mâna 
pe elpână la urmă. 

— Vorbeşte cineva acolo-n spate? întrebase atunci, foarte 
desluşit, doamna Douglas. Dacă da, vreau să înceteze chiar 
acum. 

În următoarele zece minute domnise tăcerea; capetele 
tinere rămăseseră aplecate studios peste foile de teză ce 
miroseau a cerneală violetă aromată, după care şoapta lui 
Henry plutise iarăşi peste spaţiul dintre bănci, subţire, abia 
auzită, înfiorătoare în certitudinea calmă a promisiunii: 

— Eşti mort, grasule! 


3 


Ben îşi luă carnetul de note şi evadă, recunoscător zeilor 
care au grijă de băieţii graşi în vârstă de unsprezece ani, 
pentru că Henry Bowers nu avusese voie să iasă primul din 
clasă, conform ordinii alfabetice, astfel ca să-l pândească pe 
Ben afară. 

Nu fugi pe culoar cum făcuseră ceilalţi copii. Putea să 
fugă, şi încă destul de repede pentru un băiat de proporţiile 


lui, dar era conştient cât de comic arăta când o făcea. 
Merse totuşi cu paşi grăbiţi şi ieşi din holul răcoros, 
mirosind a cărţi, în soarele strălucitor de iunie. Rămase un 
moment cu chipul întors în lumină, mulţumindu-i pentru 
căldura ei şi libertatea lui. Până în septembrie mai era un 
milion de ani. O fi spus altfel calendarul, dar ceea ce spunea 
calendarul era o minciună. Vara avea să fie mult mai lungă 
decât suma zilelor ei şi îi aparţinea lui. Se simţea înalt cât 
Turnul de Apă şi lat cât tot oraşul. 

Cineva îl îmbrânci - îl îmbrânci tare. Gândurile plăcute la 
vara ce i se aşternea înainte fură alungate din mintea lui 
Ben, în timp ce se clătina disperat să-şi păstreze echilibrul 
pe marginea treptelor de piatră. Apucă balustrada metalică 
la timp ca să scape de o căzătură păcătoasă. 

— Dă-te din calea mea, băi butoi de maţe. 

Era Victor Criss, cu părul pieptănat peste cap în stil Elvis 
lucind de briantină. O luă în jos pe trepte şi de-a lungul 
zidului spre poarta din faţă, cu mâinile în buzunarele 
blugilor, gulerul cămăşii întors în sus ca o glugă şi clemele 
de pe ghetele inginereşti clănţănind. 

Ben, cu inima încă bătându-i repede din cauza 
sperieturii, văzu că Belch Huggins stătea de cealaltă parte 
a străzii, pufăind dintr-un chiştoc. Ridică o mână spre Victor 
şi-i pasă ţigara când acesta ajunse lângă el. Victor trase un 
fum, îi înapoie chiştocul lui Belch, apoi arătă spre locul unde 
stătea Ben, aflat acum la jumătatea scării. Spuse ceva şi 
amândoi pufniră. Chipul lui Ben se înroşi mocnit. 
Întotdeauna îţi veneau de hac. Parcă aşa îi era scris. 

— Îţi place locu-ăsta aşa de mult c-o să stai aici toată 
ziua? întrebă o voce lângă umărul lui. 

Ben se întoarse, iar obrajii i se încinseră şi mai tare. Era 
Beverly Marsh, cu părul ei castaniu-roşcat ca un nor 
ameţitor în jurul capului şi peste umeri şi ochii de un 
fermecător verde-cenuşiu. Puloverul ei, cu mânecile trase 
până la coate, era destrămat la gât şi aproape la fel de 
lăbărţat ca şi cămaşa groasă a lui Ben. Prea lăbărţat, cu 


siguranţă, ca să poţi spune dacă avea deja oarece instalaţii 
pe piept, dar lui Ben nu-i păsa; când te-apucă dragostea 
înainte de pubertate, îţi poate veni în valuri atât de limpezi 
şi puternice, încât nimeni nu-i în stare să-i înfrunte 
cerinţele, iar Ben nu făcu acum niciun efort în acest sens. 
Pur şi simplu se lăsă biruit. Se simţea prosteşte, dar şi 
exaltat, şi mizerabil de stingherit, cum în viaţa lui nu mai 
fusese... Şi totuşi se simţea binecuvântat. Emoţiile acestea 
fără nădejde se contopiră într-un amestec îmbătător ce-l 
făcea să se simtă şi ameţit, şi vesel. 

— Nu, cârâi el. N-aş crede. 

Un rânjet larg i se întinse pe faţă. Ştia cât de idiot trebuie 
că arată, dar nu părea să şi-l poată reţine. 

— Păi, bine. Fiindcă şcoala s-a terminat, cum ştii. Slavă 
Domnului. 

— Vacanţă... 

Alt cârâit. Trebui să-şi dreagă glasul, iar roşeaţa i se 
înteţi. 

— Vacanţă plăcută, Beverly! 

— Şi ţie, Ben. Ne vedem anu ' viitor. 

Fata cobori repede treptele, iar Ben văzu totul cu ochiul 
lui de îndrăgostit: materialul viu colorat al fustei, 
tresăltările părului roşu pe spatele puloverului, tenul lăptos, 
o mică tăietură în curs de vindecare pe partea dinapoi a 
unei pulpe şi (dintr-un oarecare motiv, aceasta din urmă îi 
provocă un nou val de sentimente care-l străbătură cu atâta 
tărie, încât trebui să se agaţe iar de balustradă; sentimentul 
era uriaş, nedesluşit, foarte scurt din fericire; poate un 
semnal sexual, fără înţeles pentru trupul lui, în care 
glandele endocrine dormeau încă fără vise, şi totuşi la fel de 
orbitor ca fulgerul unei furtuni de vară) o brățară aurie 
strălucitoare pe care o purta pe glezna dreaptă chiar 
deasupra  pantofului, făcându-i cu ochiul sub razele 
soarelui. 

De pe buzele-i amorţite îi scăpă un sunet - un fel de 
sunet. Cobori treptele ca un bătrân nevolnic şi se opri la 


baza lor, uitându-se după ea până coti la stânga şi dispăru 
după gardul viu înalt ce despărţea curtea şcolii de trotuar. 


4 


Rămase acolo doar o clipă, după care, în timp ce copiii 
continuau să şiroiască pe lângă el în grupuri iuți, ţipând, îşi 
aminti de Henry Bowers şi se grăbi să dea colţul clădirii. 
Traversă terenul de joacă al copiilor mici, trecându-şi 
degetele peste lanţurile leagănelor ca să le facă să clincăne 
şi păşind peste şotroane. leşi pe poarta mult mai mică ce 
dădea în Charter Street şi o luă spre stânga, fără o singură 
privire în urmă, către hardughia de cărămizi unde îşi 
petrecuse majoritatea zilelor săptămânii în ultimele nouă 
luni. Îndesă carnetul de note în buzunarul de la spate şi 
începu să fluiere. Purta o pereche de adidaşi, dar, din câte 
îşi putea da seama, tălpile lor nu atinseseră nicio clipă 
trotuarul cale de vreo opt cvartale. 

Şcoala se terminase imediat după prânz; mama lui nu 
avea să fie acasă cel puţin până la şase, pentru că vinerea, 
după muncă, se ducea direct la Shop'n Save. Tot restul zilei 
îi aparţinea. 

Cobori în McCarron Park şi şezu o vreme sub un copac, 
şoptind doar din când în când „O iubesc pe Beverly Marsh”, 
simțindu-se cu capul tot mai uşor şi mai romantic de fiecare 
dată când o spunea. La un moment dat, când o ceată de 
băieţi se abătu prin parc şi ei începură să aleagă echipele 
pentru un meci de baseball, şopti de două ori cuvintele 
„Beverly Hanscom”, şi trebui apoi să-şi îngroape faţa în 
iarbă până i se răcoriră obrajii aprinşi. 

Puțin după aceea se ridică şi străbătu parcul spre 
Costello Avenue. O plimbare cale de încă cinci străzi avea 
să-l ducă la Biblioteca Publică - despre care bănuia că îi 
fusese tot timpul adevărata destinaţie. Aproape ieşise din 
parc, când un elev din clasa a şasea, pe nume Peter Gordon, 
îl văzu şi răcni: 


— Băi, ţâţe! Vrei să joci? Avem nevoie de cineva pe 
dreapta! 

Urmă o explozie de hohote. Ben scăpă de ea cât putu de 
repede, adunându-şi gâtul în guler ca o broască ţestoasă 
retrăgându-se în carapace. 

Totuşi, una peste alta, se socotea norocos; altă dată 
băieţii s-ar fi putut lua după el, poate doar ca să-l pună pe 
fugă, poate să-l dea de-a dura prin noroi ca să vadă dacă 
plânge. Azi însă erau prea absorbiți să dea drumul la joc - 
discutau cu aprindere dacă puteai sau nu să foloseşti 
degetele sau să dai cu banul când alegeai bâta pentru 
primele trageri, care echipă va primi ultimele garantate, tot 
tacâmul. Ben îi lăsă bucuros pradă acelor operaţiuni 
aproape oculte care precedau primul meci al verii şi îşi văzu 
de drum. 

Trei străzi mai încolo, pe Costello Avenue, dibui ceva 
interesant, poate chiar folositor, sub gardul viu din faţa unei 
case. Prin ruptura unei pungi vechi de hârtie lucea ceva de 
sticlă. Cu piciorul, Ben trase punga mai aproape. Părea că 
într-adevăr dăduse norocul peste el. Înăuntru erau patru 
sticle mari de sifon şi patru de bere. Cele mari valorau câte 
cinci cenți fiecare, iar cele de Rheingold câte doi cenți. 
Douăzeci şi opt de cenți sub gardul cine ştie cui, aşteptând 
doar să vină să-i înhaţe de acolo vreun puşti. Vreun puşti 
norocos. 

— Asta-s eu, spuse Ben fericit, fără nici cea mai vagă idee 
ce surprize îi mai rezerva restul zilei. 

O luă iarăşi din loc, ţinând punga de fund ca să nu se 
rupă de tot. Costello Avenue Market era după primul colţ în 
josul străzii, iar Ben intră acolo. Schimbă sticlele pe bani şi 
cea mai mare parte din bani pe dulciuri. 

Se opri la fereastra magazinului de zaharicale ieftine, 
arătând cu degetul, încântat ca întotdeauna de zgomotul pe 
care-l scotea uşiţa glisantă când vânzătorul o împingea prin 
şânţuleţul ei cu rulmenţi. Ceru cinci acadele roşii şi cinci 
negre, zece cutiuţe cu bere de rădăcini (două la un cent), 


de cinci cenți o fâşie cu dropsuri (cinci la rând, cinci rânduri 
pe o fâşie de cinci cenți, şi le mâncai direct din hârtie), un 
pachet de Likem Ade şi un pachet de capse dulci pentru 
pistolul său de acasă. 

Ben ieşi cu o punguţă de hârtie cafenie plină cu dulciuri 
în mână şi patru cenți în buzunarul din faţă al blugilor săi 
noi. Privi la punga cafenie cu povara ei de zaharicale şi 
deodată un gând încercă să iasă la lumină 

(dacă mai mănânci aşa, Beverly Marsh n-o să se uite 
niciodată la tine), dar era un gând neplăcut, aşa că îl 
alungă. Cu destulă uşurinţă: era un gând obişnuit să fie 
alungat. 

Dacă l-ar fi întrebat cineva „Ben, te simţi singur?” s-ar fi 
uitat la acel cineva sincer surprins. Întrebarea nu-i trecuse 
niciodată prin minte. Nu avea niciun prieten, dar avea 
cărţile şi visurile lui; avea modelele sale Revell; avea un set 
gigantic de Lincoln Logs şi construia cu ele tot felul de 
chestii. Mama sa exclamase odată că aceste case din 
Lincoln Logs ale lui Ben arătau mai bine decât unele 
adevărate care se făceau după proiect. Mai avea şi un Set 
Constructor bunicel. Spera să primească Super Setul de 
ziua lui, în octombrie. Cu acela putea fabrica un ceas care 
chiar să arate ora şi o maşină cu angrenaje adevărate 
înăuntru. Singur? ar fi putut întreba la rândul lui, buimăcit 
de-a binelea. Hmm? Ce? 

Un copil orb din naştere nici măcar nu ştie că este orb 
până nu îi spune cineva. Şi nici măcar atunci nu are decât o 
idee pur teoretică despre ceea ce înseamnă orbirea; doar 
cei care au apucat să vadă pricep cu adevărat situaţia. Ben 
Hanscom nu avea simţul singurătăţii, pentru că niciodată 
nu fusese altfel decât singur. Dacă această condiţie ar fi fost 
nouă sau mai precis conturată, ar fi putut-o înţelege, dar 
singurătatea îi cuprindea întreaga viaţă, ba încă îi şi 
depăşea limitele. Pur şi simplu era acolo, asemenea 
degetului său mare dublu-articulat sau micii ciobituri 


caraghioase dintr-un dinte său din faţă, crestătura aceea 
mică peste care începea să-şi treacă limba când era nervos. 

Beverly era un dulce vis; acadelele erau o dulce realitate. 
Zahărul era prietenul lui. Aşa că spuse gândului străin să 
facă paşi, şi acesta o şterse repede, fără mult tărăboi. lar 
între Costello Avenue Market şi bibliotecă înfulecă toate 
dulciurile din pungă. Voia sincer să păstreze capsele dulci 
pentru diseară, când se va uita la televizor - îi plăcea să le 
încarce una câte una, în patul micului pistol din plastic, îi 
placea să audă ţăcănitul primitor al micului arc dinăuntru, 
şi cel mai mult îi plăcea să şi le tragă în gură una câte una, 
ca un copil care se sinucide cu bomboane. Diseară la 
televizor era Whirlybirds, cu Kenneth Tobey în rolul 
neînfricatului pilot de elicopter, şi Dragnet, unde cazurile 
erau adevărate, dar numele fuseseră schimbate pentru a-i 
proteja pe cei nevinovaţi, şi filmul său poliţist favorit, 
Highway Patrol, cu Broderick Crawford în rolul agentului 
rutier Dan Matthews. Broderick Crawford era eroul 
personal al lui Ben. Broderick Crawford era rapid, 
Broderick Crawford era rău, Broderick Crawford n-o lua în 
barbă absolut de la nimeni... Şi, minunea-minunilor, 
Broderick Crawford era gras. 

Ajunse la colţ şi traversă spre Biblioteca Publică. De fapt 
aceasta era compusă din două clădiri - vechiul corp de 
piatră în faţă, construit cu bani câştigaţi pe cherestea în 
1890, şi noua aripă de gresie înălţată în spate, care găzduia 
Biblioteca pentru Copii. Biblioteca pentru Adulţi şi cea a 
copiilor erau legate printr-un coridor de sticlă. 

Atât de aproape de centrul oraşului, Kansas Street avea 
sens unic, aşa că Ben privi doar într-o direcţie - la dreapta - 
înainte de a traversa. Dacă s-ar fi uitat la stânga, ar fi avut 
un şoc serios. Căci, la umbra unui uriaş stejar bătrân de pe 
gazonul din faţa Primăriei Derry, cu un cvartal mai în jos, se 
aflau Belch Huggins, Victor Criss şi Henry Bowers. 


5 


— Hai pe el, Hank. 

Victor aproape gâfâia. 

Henry îl privea pe puţoiul ăla mic şi gras trecând grăbit 
strada, cu burta tresăltându-i, cu părul lipit de ţeastă 
bâţâindu-i-se înainte şi înapoi, dând din cur ca o fată, în 
blugii lui cei noi. Aprecie distanţa dintre ei trei - aflaţi aici 
pe peluza Casei Comunitare - şi Hanscom şi pe cea dintre 
Hanscom şi siguranţa bibliotecii. Se gândi că poate l-ar fi 
prins înainte de a ajunge înăuntru, dar s-ar fi putut ca 
Hanscom să înceapă să ţipe. N-ar fi trecut de rondul cu 
panseluţe. Dar, dacă trecea, putea interveni vreun adult, iar 
Henry n-avea chef de asemenea intervenţii. Căţeaua de 
Douglas îi spusese că picase şi la engleză, şi la matematică. 
Îl va trece, promisese ea, dar asta avea să-l coste patru 
săptămâni de dres busuiocul pe timpul verii. Henry ar fi 
preferat să rămână repetent. Dacă repeta clasa, taică-său 
nu-l bătea decât o dată. Cu Henry dus la şcoală patru ore pe 
zi în cel mai plin sezon al fermei, bătrânul era în stare să-l 
bată de zece ori, poate chiar şi mai mult. Se resemnase cu 
acest viitor sumbru numai pentru că avea de gând să-i 
paseze totul poponarului ăstuia grăsun chiar azi după- 
amiază. 

Cu dobândă. Cu vârf şi îndesat. 

— Mda, haidem, spuse Belch. 

— Aşteptăm să iasă. 

Îl priviră pe Ben deschizând una dintre marile uşi duble 
şi intrând, după care se aşezară, fumară şi spuseră bancuri 
cu comis-voiajori, aşteptând. 

Până la urmă avea să iasă, Henry ştia. lar, când va ieşi, 
Henry avea de gând să-l facă să-i pară rău că s-a născut 
vreodată. 


6 


Ben iubea biblioteca. 


Îndrăgea răcoarea ei, chiar şi în cea mai caldă zi a unei 
lungi veri fierbinţi; îi plăcea liniştea ei murmurândă, spartă 
doar de  şoapte ocazionale, zgomotul înfundat al 
bibliotecarului ştampilând cărţi şi fişe sau foşnetul paginilor 
întoarse în Sala de lectură, unde-şi făceau veacul bătrânii, 
citind ziare ce fuseseră cusute de vergele lungi. lubea 
calitatea luminii ce pătrundea pieziş prin ferestrele înalte şi 
înguste, după-amiaza, sau ardea în băltoace leneşe 
proiectate de globurile agăţate în şir, în serile de iarnă când 
afară şuiera vântul. Îi plăcea mirosul cărţilor - o mireasmă 
de mirodenii, ireală, ca de basm. Umbla uneori printre 
rafturile cu volume pentru adulţi, privind la miile de cărţi şi 
imaginându-şi o lume de vieţi înăuntrul fiecăreia, la fel cum 
se plimba câteodată pe strada lui în crepusculul aprins şi 
fumuriu-ceţos de octombrie târziu, cu soarele doar cât o 
mică linie portocaliu-mohorâtă la orizont, închipuindu-şi 
vieţile duse înapoia tuturor ferestrelor - oameni râzând sau 
certându-se, aranjând florile sau hrănind copii, ori animale, 
ori propriile lor chipuri în timp ce priveau la televizor. Îi 
plăcea cum era încălzit culoarul de sticlă ce lega Biblioteca 
pentru Copii de clădirea veche, încălzit chiar şi iarna, doar 
dacă ultimele câteva zile nu fuseseră noroase; doamna 
Starrett, bibliotecara-şefă de la secţia pentru copii, îi 
spunea că asta se datorează unui fenomen numit efect de 
seră. Pe Ben îl încântase ideea. Peste ani de zile, avea să 
construiască aprig discutatul centru de comunicaţii al BBC- 
ului din Londra, iar disputele puteau face prăpăd încă o mie 
de ani de atunci încolo, şi totuşi nimeni nu avea să ştie (cu 
excepţia lui Ben însuşi) că acel centru de comunicaţii nu era 
altceva decât coridorul de sticlă al Bibliotecii Publice din 
Derry aşezat pe verticală. La fel de mult îi plăcea şi 
Biblioteca pentru Copii, deşi nu avea nimic din farmecul 
umbros pe care-l găsea în vechea bibliotecă, cu globurile şi 
scările ei de fier curbate, prea înguste ca să treacă pe ele 
două persoane - una trebuia întotdeauna să rămână în 
urmă. Biblioteca pentru Copii era luminoasă şi însorită, 


puţin cam zgomotoasă, în ciuda inscripţiilor „HAI SĂ 
FACEM LINIŞTE, VREŢI?” instalate peste tot. Cea mai mare 
parte a zarvei se auzea de obicei din Colţul Ursuleţului 
Pooh, unde copiii mici se duceau să se uite la cărţi cu poze. 
Azi, când Ben intră, acolo tocmai începuse ora poveştilor. 
Miss Davies, drăguţa bibliotecară tânără, citea Cei trei iezi 
bosumflaţi. 

— Cine face tropa-trop pe podețul meu? 

Miss Davies vorbea cu vocea joasă, mârâită, a 
personajului din poveste. Câţiva dintre micuţi îşi acoperiră 
gura cu mâinile şi chicotiră, dar cei mai mulţi o priveau 
solemni, acceptând glasul acesta la fel cum acceptaseră şi 
glasurile din visele lor, iar ochişorii lor gravi reflectau 
eterna fascinaţie a basmului; i se va veni de hac 
monstrului... sau se va ospăta? 

Afişe viu colorate erau prinse pretutindeni. Aici, un copil 
cuminte din desene animate se spăla pe dinţi până ce gura 
îi era plină de spumă ca botul unui câine turbat; colo, un 
copil rău din desene animate fuma (CÂND VOI CREŞTE 
MARE VREAU SĂ FIU BOLNAV TARE, LA FEL CA TĂTICUL, 
scria dedesubt); dincolo, o fotografie minunată alcătuită 
dintr-un miliard de mici puncte luminoase strălucind în 
întuneric. Motoul de sub ea spunea: 

„O SINGURĂ IDEE APRINDE O MIE DE LUMÂNĂRI 
Ralph Waldo Emerson” 


Se vedeau invitaţii să ÎNCERCAŢI EXPERIENŢA DE A FI 
CERCETAŞ. Un afiş avansa ideea conform căreia CLUBUL 
FETELOR DE ASTĂZI PREGĂTEŞTE FEMEILE DE MÂINE. 
Se găseau formulare de semnături pentru softball şi 
formulare de semnături pentru leatrul Copiilor de la Casa 
Comunitară. Şi, fireşte, un anunţ invitându-i pe cei mici la 
PROGRAMUL LECTURILOR DE VARĂ. Una dintre marile 
pasiuni ale lui Ben era programul lecturilor de vară. 

Când iscăleai, primeai o hartă a Statelor Unite. Apoi, 
pentru fiecare carte pe care o citeai şi-i făceai un rezumat, 


te alegeai cu abţibildul câte unui stat pe care să-l lipeşti pe 
hartă. Abţibildul venea completat cu păsările statului 
respectiv, flora, anul admiterii în Uniune şi ce preşedinţi, în 
cazul că ar fi existat vreunul, proveniseră din acel stat. 
Când le aveai pe toate patruzeci şi opt aplicate pe hartă, 
căpătai o carte gratis. Bună treabă! Ben plănuia să facă 
întocmai cum îi propunea posterul: „Nu pierdeţi vremea, 
semnaţi chiar azi” 

Pus la vedere în mijlocul acestei orbitoare şi plăcute beţii 
de culori se afla un afiş simplu şi fără înflorituri, lipit pe 
masa bibliotecarei - nici urmă de caricaturi sau fotografii 
fanteziste aici, doar litere negre pe hârtie de afiş albă, 
atenţionând: 


„NU UITAŢI STINGEREA 
7 după-amiaza 
DEPARTAMENTUL POLIŢIEI DERRY” 


Simpla sa vedere îi dădu lui Ben un fior. În nerăbdarea lui 
de a-şi lua carnetul de note, făcându-şi griji în legătură cu 
Henry Bowers, stând de vorbă cu Beverly şi începându-şi 
vacanţa de vară, uitase cu totul de stingere şi de crime. 

Oamenii se contraziceau în privinţa numărului acestora, 
dar toată lumea era de acord că avuseseră loc cel puţin 
patru crime din iarnă încoace - cinci, dacă îl puneai la 
socoteală şi pe George Denbrough (mulţi erau de părere că 
moartea micului Denbrough fusese fără îndoială un soi de 
accident monstruos). Prima de care era toată lumea sigură 
era Betty Ripsom, găsită a doua zi după Crăciun în zona 
construcţiilor care barau Jackson Street. Fata, în vârstă de 
treisprezece ani, fusese mutilată şi îngheţase în pământul 
gloduros. Asta nu scria în ziar, nici nu era un lucru pe care 
vreun adult să i-l fi spus lui Ben. Pur şi simplu îl aflase din 
conversații auzite în treacăt. 

Cam după trei luni şi jumătate, nu mult după ce începuse 
sezonul de pescuit păstrăvi, la vreo treizeci de kilometri est 
de Derry, un pescar îşi agăţase cârligul în ceva ce i se 


păruse la început a fi un băț. Se dovedise că era mâna, 
încheietura şi primii zece centimetri ai antebraţului unei 
fete. Acul undiţei se înfipsese în pielea dintre degetul mare 
şi cel arătător ale acestui groaznic trofeu. 

Poliţia Statului găsise restul trupului lui Cheryl Lamonica 
la şaizeci şi trei de kilometri în aval, prins într-un copac ce 
căzuse de-a curmezişul apei în cursul iernii trecute. Doar 
norocul făcuse ca leşul să nu fie deversat în Penobscot şi 
apoi în mare, în timpul viiturilor de primăvară. 

Tânăra Lamonica avea şaisprezece ani. Era din Derry, 
dar nu mergea la şcoală; cu trei ani în urmă adusese pe 
lume o fetiţă, Andrea. Ea şi fiica ei locuiau cu părinţii lui 
Cheryl. „Era cam sălbăticuţă câteodată, dar era o fată bună 
la inimă”, spusese tatăl ei, suspinând, poliţiei. „Andi tot 
întreabă «Unde-i mami?» şi nu ştiu ce să-i spun.” 

Dispariţia fetei fusese înregistrată cu cinci săptămâni 
înainte de găsirea cadavrului. Ancheta poliţienească asupra 
morţii lui Cheryl Lamonica a început cu o supoziţie destul 
de logică: aceea că o asasinase unul dintre băieţii cu care 
umbla. Se-nvârtea cu o mulţime de băieţi. Mulţi erau de la 
baza aeriană de lângă Bangor. „Băieți drăguţi, cei mai 
mulţi”, spusese mama victimei. Unul dintre „băieţii drăguţi” 
fusese un colonel de patruzeci de ani cu nevastă şi trei copii 
în New Mexico. Altul ispăşea o pedeapsă pentru jaf armat, 
în Shawshank. 

Un amant, bănuia poliţia. Sau poate doar un străin. Un 
maniac sexual. 

Dacă era un maniac sexual, se părea că are şi mania 
băieţilor. Lia sfârşitul lui aprilie, un profesor de treapta întâi, 
la o plimbare prin sânul naturii cu elevii săi de clasa a opta, 
zărise o pereche de tenişi roşii şi o pereche de pantalonaşi 
din catifea reiată albastră ieşind din gura unui tub de 
beton, pe Merit Street. Acel capăt al străzii fusese blocat cu 
capre de lemn. Asfaltul era spart din toamna trecută. 
Autostrada în extindere avea să treacă şi pe aici, în drumul 
ei spre Bangor. 


Trupul îi aparținuse băieţelului Matthew Clements, în 
vârstă de trei ani, dat dispărut de către părinţii lui doar cu 
o zi înainte (fotografia îi apăruse pe prima pagină în News, 
un puşti mititel şi brunet hlizindu-se obraznic în aparat, cu 
o şepcuţă Red Sox aşezată în vârful capului). Familia 
Clements locuia pe Kansas Street, tocmai în cealaltă parte a 
oraşului. Mama copilului, atât de împietrită de durere, încât 
părea că trăieşte într-un glob din sticlă, a spus poliţiei că 
Matty se plimba cu tricicleta în sus şi în jos pe trotuarul de 
lângă casa lor, aflată la colţul Kansas Street cu Kossuth. Ea 
se dusese să îşi pună rufele în uscător şi, când s-a uitat din 
nou pe fereastră după Matty, acesta dispăruse. Nu a mai 
văzut decât tricicleta, răsturnată pe iarba dintre trotuar şi 
carosabil. O roată din spate încă se mai învârtea alene. S-a 
oprit sub ochii ei. 

Asta a fost suficient pentru Borton, şeful Poliţiei. Într-o 
sesiune specială a Consiliului Orăşenesc, în seara 
următoare, a propus stingerea la ora şapte; ideea lui a fost 
adoptată cu unanimitate de voturi şi s-a pus în aplicare 
începând de a doua zi. Copiii mici urmau să fie 
supravegheați de un „adult calificat” la orice oră din zi şi 
din noapte. Cel puţin aşa se arăta în articolul din cotidianul 
News. La şcoala lui Ben se ţinuse o reuniune specială, în 
urmă cu o lună. Şeful s-a urcat pe scenă, şi-a agăţat 
degetele mari în centura pistolului şi i-a asigurat pe copii că 
nu au de ce să se teamă câtă vreme respectă câteva reguli 
simple: nu staţi de vorbă cu străini, nu primiţi să vă ia cu 
maşina oameni pe care nu-i cunoaşteţi bine, nu uitaţi 
niciodată că polițistul e prietenul vostru... Şi respectaţi ora 
de stingere. 

Cu două săptămâni în urmă, un băiat pe care Ben nu-l 
cunoştea decât vag (învăţa în cealaltă clasă a cincea de la 
Derry Elementary) privise într-una dintre gurile de canal de 
pe Neibolt Street şi văzuse cum pluteşte ceva ce părea o 
grămadă de păr. Acest băiat, pe care-l chema Frankie sau 
Freddy Ross (sau poate Roth), ieşise să caute bunătăţi cu o 


şmecherie inventată de el însuşi, o drăcie pe care o numea 
FABULOSUL BĂŢ CU GUMĂ. Când vorbea despre acesta îţi 
puteai da seama că aşa se şi gândea la el, cu litere mari (şi 
poate chiar luminate în neon). FABULOSUL BĂŢ CU GUMĂ 
era o cracă de mesteacăn cu un cocoloş mare de gumă de 
mestecat lipit în vârf. În timpul liber, Freddy (sau Frankie) 
umbla cu băţul lui prin Derry, iscodind în canale şi rigole. 
Uneori vedea bani - mai mult monede de un cent, dar 
câteodată şi de zece sau chiar de un sfert. Odată banul 
depistat, Frankie-sau-Freddy şi FABULOSUL BĂŢ CU 
GUMĂ intrau în acţiune. O împunsătură-n jos prin grătar, şi 
moneda era ca şi în buzunarul lui. 

Ben auzise zvonuri despre Frankie-sau-Freddy şi băţul 
său cu gumă mult înainte ca puştiul să se bucure deo 
lugubră şi neaşteptată popularitate prin descoperirea 
cadavrului Veronicăi Grogan. 

— Chiar că-i un ordinar, îi mărturisise lui Ben un băiat pe 
nume Richie Tozier într-o zi, la ora de lucru. 

Tozier era un copil uscăţiv, cu ochelari. Ben bănuia că 
fără ei lozier vedea probabil la fel de bine ca domnul 
Magoo; ochii săi măriţi înotau dincolo de lentilele groase 
într-o expresie de surprindere perpetuă. Avea şi nişte dinţi 
din faţă uriaşi, care-i aduseseră porecla de Castorul. Învăţa 
în aceeaşi clasă cu Freddy-sau-Frankie. Adăugă: 

— Vâră băţu' ăla cu gumă prin toate canalele cât e ziulica 
de lungă şi pe urmă noaptea mestecă guma din vârf. 

— Na poftim, scârboasă chestie! exclamase Ben. 

— Te c'ed, iepu'aş, făcuse graseiat 'Tozier, plecând. 

Frankie-sau-Freddy  învârtise FABULOSUL BĂŢ CU 
GUMĂ prin grătarul gurii de canal, crezând că a găsit o 
perucă. Se gândea să o pună la uscat pentru a i-o da maică- 
sii de ziua ei. După câteva minute, tocmai când era pe cale 
să se lase păgubaş, din canalul înfundat un chip ieşise la 
suprafaţa apei mâloase, un chip cu frunze veştede lipite de 
obrajii albi şi cu noroi în ochii holbaţi. 

Freddy-sau-Frankie fugise acasă urlând. 


Veronica Grogan învățase în clasa a patra la Neibolt 
Street Church School, care era condusă de nişte oameni pe 
care mama lui Ben îi numea „Hristosarii” Fusese 
înmormântată în ziua când ar fi trebuit să împlinească zece 
ani. 

După această întâmplare îngrozitoare, Ariene Hanscom îl 
chemă într-o seară pe Ben lângă ea în living-room şi se 
aşezară pe canapea. Luându-i mâinile într-ale ei, îl privise 
drept în faţă. Puțin stânjenit, Ben îi înfruntase privirea. 

— Ben, spuse ea într-un târziu, tu eşti nebun? 

— Nu, mamă, răspunse Ben, simțindu-se mai jenat ca 
oricând. 

Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce era vorba. Nu- 
şi amintea s-o fi văzut în viaţa lui pe mama sa arătând atât 
de gravă. 

— Nu, repetă ea ca un ecou. Cred că nu eşti. 

Apoi tăcu o lungă bucată de vreme, fără să se uite la Ben, 
ci privind, gânditoare, afară pe fereastră. Ben se întrebă un 
moment dacă nu cumva uitase cu totul de el. Era o femeie 
încă tânără - doar treizeci şi doi de ani -, dar creşterea unui 
băiat de una singură îşi lăsase amprenta pe trăsăturile ei. 
Lucra patruzeci de ore pe săptămână în sala de ambalaj la 
Ţesătoriile Stark's din Newport, iar după lucru, din cauza 
prafului şi scamelor, tuşea atât de mult şi atât de tare, încât 
Ben se speria. În nopţile acelea stătea treaz ore în şir, 
privind pe fereastra de lângă pat, în întuneric, întrebându- 
se ce s-ar alege de el dacă ea ar muri. Bănuia că atunci ar 
ajunge orfan. Poate avea să devină un „copil al statului” 
(credea că asta înseamnă că trebuie să stai cu fermierii 
care te pun la muncă din zori şi până-n seară), s-ar putea să 
fie trimis la Orfelinatul din Bangor. Încerca să îşi spună că e 
o prostie să-şi facă asemenea griji, dar nu-i folosea absolut 
la nimic. Nu numai pentru sine se îngrijora; se gândea şi la 
ea. Era o femeie dură mama şi insista să aibă ea ultimul 
cuvânt în majoritatea privinţelor, dar era o mamă bună. O 
iubea foarte mult. 


— Ştii despre crimele alea, spuse ea, privindu-l din nou, 
în sfârşit. 

Ben dădu din cap. 

— La început oamenii au crezut că erau... 

Ezită înaintea cuvântului următor, niciodată rostit în 
prezenţa fiului ei până atunci, dar împrejurările erau ieşite 
din comun, aşa că se forţă să o facă. 

— ... Crime sexuale. Poate au fost, poate n-au fost. Poate 
că s-au sfârşit, poate nu. Nimeni nu mai poate fi sigur de 
nimic, decât că prin oraş umblă un nebun care vânează 
copii, înţelegi ce-ţi spun, Ben? 

Ben dădu din cap. 

— Şi ştii la ce mă refer când spun că s-ar putea să fi fost 
crime sexuale? 

Nu ştia - nu foarte exact - dar dădu iarăşi din cap. Dacă 
mama lui simţea că trebuie să-i vorbească despre păsări şi 
albine la fel ca şi de treaba cealaltă, bănuia că-i va veni să 
moară de jenă. 

— Sunt îngrijorată pentru tine, Ben. Sunt îngrijorată că 
nu mă ocup destul de tine. 

Ben se foi şi nu zise nimic. 

— Stai mult timp singur. Prea mult, cred. Trebuie... 

— Mama... 

— 'Taci când îţi vorbesc, ceru ea, iar Ben tăcu. Trebuie să 
fii atent, Benny. Vine vara şi nu vreau să-ţi stric vacanţa, dar 
trebuie să ai grijă. Vreau să fii acasă la ora cinei în fiecare 
zi. La ce oră luăm cina? 

— La şase. 

— Ora exactă! Aşa că ascultă ce-ţi spun: dacă pun masa şi 
torn laptele şi nu-l văd pe Ben spălându-se pe mâini la 
chiuvetă, am să mă duc drept la telefon, sun la poliţie şi te 
dau dispărut, înţelegi ce-ţi spun? 

— Da, mama. 

— Şi mă crezi că vorbesc foarte serios? 

— Da. 


— Probabil s-ar dovedi că am făcut-o degeaba, dacă va 
trebui s-o fac. Ştiu ce fac băieţii şi uită de trecerea timpului. 
Ştiu că se cufundă în jocurile şi planurile lor din vacanţa de 
vară - urmăresc albinele înapoi la stup, sau bat mingea, sau 
aruncă la ţintă, sau mai ştiu eu ce. După cum vezi, am o 
vagă idee despre ce anume faceţi tu şi prietenii tăi. 

Ben încuviinţă sobru, gândindu-se că, dacă nu ştia că el 
n-are prieteni, probabil că nu ştia mai nimic din câte credea 
ea că ştie despre copilăria lui. Dar nici nu i-ar fi trecut prin 
minte să-i spună aşa ceva. În niciun caz. 

Femeia scoase ceva din buzunarul rochiei de casă şi i-o 
întinse. Era o cutie mică de plastic. Ben o deschise. Când 
văzu ce avea înăuntru, rămase cu gura căscată. 

— Oleu! exclamă el, cu o admiraţie deloc prefăcută. 
Mersi! 

Era un ceas limex cu numere mici argintii şi curea din 
imitație de piele. I-l potrivise şi îl întorsese; îi auzea ticăitul. 

— Maaamă! E cel mai cel! 

O îmbrăţişă entuziasmat şi o sărută zgomotos pe obraz. 
Mama sa zâmbi, bucuroasă că el se bucura, şi înclină din 
cap. Apoi deveni din nou gravă. 

— Pune-ţi-l, ţine-l la tine, poartă-l, întoarce-l, ascultă-l, 
nu-l pierde. 

— Bine. 

— Acum, că ai ceas, nu mai ai niciun motiv să vii târziu 
acasă. Ţine minte ce am spus: dacă n-ai apărut la timp, o să 
te caute poliţia la cererea mea. Cel puţin până-l prind pe 
ticălosul care omoară copii, să nu îndrăzneşti să întârzii 
niciun minut, sau pun imediat mâna pe telefon. 

— Da, mama. 

— Încă un lucru. Nu vreau să umbli singur. Ai destulă 
minte ca să nu primeşti dulciuri sau invitaţii de la străini - 
amândoi suntem de acord că nu eşti nebun - şi eşti destul 
de mare pentru vârsta ta, dar un om adult, mai ales unul 
nebun, poate învinge un copil. Când te duci în parc sau la 
bibliotecă, du-te cu un prieten al tău. 


— Aşa am să fac, mama. 

Doamna Hanscom privi din nou pe fereastră şi lăsă să-i 
scape un oftat plin de necaz: 

— Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Oricum, oraşul 
ăsta are un nu-ştiu-ce urât. Mereu am fost de părerea asta. 

Îl privi din nou, încruntată: 

— Mare hoinar mai eşti, Ben. Sunt convinsă că ştii 
aproape fiecare loc din Derry, nu-i aşa? 

Ben nu credea că ştie nici pe departe fiecare loc, dar 
cunoştea destule. Şi era atât de fascinat de ceasul primit pe 
neaşteptate în dar, încât ar fi fost de acord cu mama lui în 
seara aceea chiar şi dacă ar fi venit cu sugestia că John 
Wayne ar fi trebuit să-l joace pe Adolf Hitler într-o comedie 
muzicală despre Al Doilea Război Mondial. Dădu din cap. 

— N-ai văzut niciodată nimic, nu? îl întrebă ea. Nimic sau 
pe nimeni... mă rog, suspect? Nimic ieşit din comun? Nimic 
care să te sperie? 

Şi, în plăcerea datorată ceasului, în sentimentul lui 
iubitor pentru ea, în încântarea de băieţel faţă de 
îngrijorarea ei (care era în acelaşi timp puţin înfricoşătoare 
în fervoarea ei nestăpânită şi nedisimulată), aproape că-i 
spuse despre ce se întâmplase în ianuarie trecut. 

Deschise gura, după care ceva - un fel de intuiţie - i-o 
închise la loc. 

Ce era, exact, acel ceva? Intuiţie. Nimic mai mult... Nimic 
altceva. Până şi copiii pot intui din când în când 
răspunderile complexe ale iubirii şi simt că în unele cazuri 
poate fi mai bine să îşi ţină gura. Aceasta era o parte din 
motivul pentru care tăcu Ben. Dar mai era şi altceva, ceva 
nu tot atât de nobil. Putea fi mai aspră mama sa. Putea fi un 
şef adevărat. Niciodată nu-l făcea „gras”, spunea că e 
„mare” (uneori amplificat în „mare pentru vârsta lui”), iar 
când rămânea mâncare de la cină i-o aducea adesea lui în 
timp ce se uita la televizor sau îşi făcea lecţiile, iar el 
mânca, deşi o parte neclară din el îl ura pentru că o face 
(dar niciodată nu o detesta pe mama lui pentru că-i punea 


mâncarea în faţă - Ben Hanscom n-ar fi îndrăznit să-şi 
urască mama; cu siguranţă că Dumnezeu l-ar fi trăsnit pe 
loc dacă simţea, fie şi preţ de o secundă, o asemenea 
pornire bestială şi nerecunoscătoare). Şi poate că o parte 
din el şi mai nedesluşită - îndepărtatul Tibet al celor mai 
ascunse gânduri ale lui Ben - îi suspecta motivele acestei 
îmbuibări constante. Să fi fost numai iubire la mijloc? Nu 
putea fi şi altceva? Cu siguranţă, nu. Dar... Era totuşi 
nedumerit. Mai la obiect, iată, mama lui nu ştia că nu are 
prieteni. Această îndepărtare de realitate îl făcea să nu aibă 
încredere în ea, îl făcea nesigur de reacţia ei faţă de 
istorisirea întâmplării pe care o păţise în ianuarie. Dacă 
într-adevăr se întâmplase ceva. A veni acasă la 6.00 şi a sta 
acolo poate că nu era chiar atât de rău. Putea citi, se putea 
uita la televizor, putea 

(mânca) 

clădi fel de fel cu jocul de construcţii şi cu Setul 
Constructor. 

Dar a trebui să stea în casă toată ziua, asta ar fi foarte 
rău... lar dacă spunea ce văzuse - sau i se păruse că vede - 
în ianuarie - tocmai asta s-ar fi putut să i se întâmple. 

Aşa că, din anumite motive, Ben îşi ţinu gura. 

— Nu, mama, spuse. Doar pe domnul McKibbon 
băgându-şi nasul prin gunoaiele altora. 

Asta o făcu să râdă - nu-i plăcea McKibbon, care era 
republican, precum şi „Hristosar” -, iar râsul ei puse capăt 
discuţiei. În noaptea aceea Ben nu adormi până târziu, dar 
nu-l tulburară niciun fel de gânduri că ar fi aruncat în 
derivă, fără părinţi, printr-o lume câinoasă. Se simţea iubit 
şi în siguranţă, aşa cum stătea întins în patul lui, privind la 
razele de lună ce intrau pe fereastră, revărsându-se peste 
aşternuturi şi podea. Din când în când îşi ducea ceasul la 
ureche să-i asculte ticăitul sau îl apropia de ochi pentru a-i 
admira luciul spectral al cadranului cu cifre fosforescente. 

Într-un târziu adormi şi visă că juca baseball cu ceilalţi 
băieţi pe locul viran din spatele depoului de camioane al 


fraţilor Tracker. Tocmai dăduse o lovitură extraordinară, iar 
coechipierii îl întâmpinară ovaţionând în terenul propriu. Îl 
loviră pe spate prietenoşi şi exuberanţi. Îl ridicară pe umeri, 
purtându-l spre locul unde le zăcea  împrăştiat 
echipamentul, în vis, aproape plesnea de mândrie şi 
fericire... lar apoi privise spre terenul central, unde un 
gărduleţ din eclise însemna hotarul dintre lotul de zgură şi 
bălăriile de pe dâmbul dinapoia acestuia, spre Maidan. În 
mijlocul buruienilor şi tufişurilor acelora încâlcite se afla o 
siluetă abia conturată în penumbre. Într-o mână îmbrăcată 
în mănuşă albă ţinea un snop de baloane - roşii, galbene, 
albastre, verzi. Cu cealaltă îi făcea semn să se apropie. Nu 
putea vedea faţa personajului, dar îi distingea bine 
costumul larg cu nasturi uriaşi portocalii în faţă şi papion 
galben pleoştit. 

Era un clovn. 

Te c'ed, iepu'aş, încuviinţă un glas-fantomă. 

Când Ben se trezi a doua zi dimineaţă, uitase visul, dar 
perna era umedă... Ca şi cum ar fi plâns în somn. 


7 


Urcă treptele spre biroul principal din Biblioteca pentru 
Copii, scuturându-se de stropii gândului pe care i-l 
deşteptase avizul cu stingerea, la fel de nepăsător cum se 
scutură un câine de apă după scăldat. 

— Bună, Benny, îl salută doamna Starrett. 

La fel ca doamna Douglas, îl simpatiza sincer pe Ben. 
Oamenii mari, în special cei care uneori trebuiau să-i 
stăpânească pe copii, ca parte a meseriei lor, îl plăceau în 
general, pentru că era politicos, meditativ, încet la vorbă, 
uneori chiar caraghios, dar foarte liniştit. Acestea erau 
exact aceleaşi motive pentru care majoritatea copiilor îl 
socoteau o scârbă. 

— Te-ai şi săturat de vacanţă? 


Ben zâmbi. Era o vorbă de duh obişnuită a doamnei 
Starrett. 

— Încă nu, spuse el, de vreme ce vacanţa de vară a 
început - îşi privi ceasul - doar de o oră şi şaptesprezece 
minute. Mai lăsaţi-mă o oră. 

Doamna Starrett râse, acoperindu-şi gura ca să nu se 
audă prea tare. Îl întrebă pe Ben dacă voia să se înscrie în 
programul de lecturi pe timpul verii, iar Ben răspunse că 
da. Îi dădu o hartă a Statelor Unite. Ben îi mulţumi foarte 
mult. 

Porni printre rafturi, scoțând câte o carte, uitându-se la 
ea, punând-o înapoi. Alegerea cărţilor era treabă serioasă. 
Trebuia să ai grijă. Dacă erai om mare, puteai lua cât de 
multe pofteai, dar copiii nu aveau voie să împrumute decât 
câte trei odată. Dacă nimereai o porcărie de carte, cu ea 
rămâneai. 

În cele din urmă şi le alese - Buldozerul, Armăsarul 
negru şi una care părea un fel de foc tras la nimereală: o 
carte intitulată Bolidul, de un autor pe nume Henry Gregor 
Felsen. 

— S-ar putea să nu-ţi placă asta, remarcă doamna 
Starrett, ştampilând cartea. E extrem de sângeroasă. Le-o 
recomand adolescenților, mai ales celor care tocmai şi-au 
luat permisul de conducere, pentru că îi pune pe gânduri. 
Presupun că pe unii îi domoleşte pentru o săptămână 
încheiată. 

— Păi, s-arunc o privire, spuse Ben, şi-şi luă cărţile la una 
dintre mesele îndepărtate de Colţul Ursuleţului Pooh, lângă 
ledul Bosumflat. 

Trudi o vreme la Bolidul, şi n-o găsi prea nasoală. Chiar 
deloc nasoală. Era vorba de un puşti care conducea grozav 
maşina, dar tot apărea poliţaiul ăla de tot rahatul care- 
ncerca mereu să-l facă să circule mai încet. Ben descoperi 
că în lowa, unde se petrecea acţiunea cărţii, nu existau 
limitări de viteză. Asta era bine de ştiut. 


După trei capitole ridică privirea şi îi captă atenţia un 
anunţ nou-nouţ. Afişul de deasupra (biblioteca era evident 
paradisul afişelor) arăta un poştaş fericit înmânând o 
scrisoare unui copil la fel de fericit. BIBLIOTECILE SUNI 
ŞI PENTRU SCRIS, spunea afişul. DE CE NU I-AŢI SCRIE 
AZI UNUI PRIETEN? ZÂMBETE GARANTATE! 

Sub afiş se aflau fante pline cu cărţi poştale timbrale, 
plicuri timbrate şi coli având pe antet un desen al Bibliotecii 
Publice Derry în cerneală albastră. Plicurile timbrate costau 
cinci cenți bucata, cărţile poştale trei cenți. Hârtia era două 
coli un cent. 

Ben căută în buzunar. Restul de patru cenți din banii pe 
sticle erau la locul lor. Puse semn în Bolidul şi reveni la 
birou. 

— Pot să iau şi eu o carte poştală din acelea, vă rog? 

— Fireşte, Ben. 

Ca de obicei, doamna Starrett era fermecată de politeţea 
sa gravă şi puţin întristată de gabaritul lui. Mama ei ar fi 
spus că băiatul ăsta îşi săpa groapa cu furculiţa şi cuțitul. Îi 
dădu cartea poştală şi îl urmări continuu cu privirea spre 
locul lui. Era o masă pentru şase persoane, dar Ben era 
singur. Nu-l văzuse niciodată cu vreun alt băiat. Cu atât mai 
rău, căci, după părerea ei, Ben Hanscom avea comori 
îngropate în el. I le-ar fi cedat unui explorator blând şi 
răbdător... Dacă se întâmpla să apară vreunul. 


8 


Ben îşi luă pixul şi scrise simplu adresa pe cartea poştală: 
Miss Beverly Marsh, Lower Main Street, Derry, Maine. Nu 
cunoştea numărul casei, dar mama lui îi spusese că poştaşii 
ştiu destul de bine cine le sunt clienţii, după ce le-au dus un 
timp corespondenţa. Dacă factorul poştal care avea în grijă 
Lower Main Street putea duce la destinaţie cartea asta 
poştală, ar fi fost grozav. Dacă nu, pur şi simplu o să ajungă 
la oficiul scrisorilor cu adresanţi necunoscuţi, iar el va 


pierde trei cenți. Cu siguranţă, n-avea să se mai întoarcă la 
Ben, căci nu intenţiona să îşi treacă pe ea numele şi adresa. 

Ţinând în mână cartea poştală întoarsă cu numele 
adresantului spre înăuntru (nu îşi asuma niciun risc, chiar 
dacă nu vedea niciun cunoscut), luă câteva coli de hârtie 
din cutia de lemn de lângă fişier. 

Se duse înapoi la locul lui şi începu să mâăzgălească, să 
taie şi iar să mâzgălească. 

În ultima săptămână de şcoală dinaintea tezelor citiseră 
şi scriseseră haiku-uri la ora de engleză. Haiku era o specie 
poetică japoneză, scurtă, disciplinată. Un haiku, spusese 
doamna Douglas, nu putea să aibă decât șaptesprezece 
silabe, nici mai mult, nici mai puţin. Se concentra de obicei 
pe o unică imagine clară legată de o emoție anume: tristeţe, 
bucurie, nostalgie, fericire... iubire. 

Pe Ben, conceptul îl încântase de-a dreptul. Îi plăceau 
orele de literatură, deşi în general nu depăşeau o plăcere 
moderată. Putea să-şi facă temele, dar de regulă acestea nu 
conţineau nimic care să-l cucerească. Şi totuşi, în formula 
haikuului exista ceva care-i înflăcăra imaginaţia. Ideea îl 
făcea să se simtă fericit, la fel cum îl fericise şi explicaţia 
doamnei Starrett despre efectul de seră. Haiku însemna 
poezie de calitate, simţea Ben, pentru că era poezie 
structurată. Nu avea reguli secrete. Şaptesprezece silabe, o 
singură imagine legată de o singură emoție, şi o rezolvai. 
Bingo. Era curat, utilitar, avea sens şi era dependent de 
propriile sale reguli. Chiar şi cuvântul în sine îi plăcea, o 
adiere de aer ruptă ca după o linie înţepată de sunetul „k” 
rostit din fundul gurii: haiku. 

Părul ei, îşi spuse, şi o revăzu coborând scările şcolii, cu 
părul revărsându-i-se pe umeri. Soarele nu strălucea cu el 
cât, mai degrabă, părea să ardă înlăuntrul lui. 

Lucrând cu grijă vreo douăzeci de minute (cu o pauză ca 
să se ducă şi să-şi mai ia hârtii), tăind cuvintele ce erau 
prea lungi, schimbând, excluzând, Ben scoase la iveală 
următoarele: 


„Părul tău, foc în ger 
„Jar de ianuar 
Imi arde inima.“ 


Rezultatul nu-l încânta, dar era tot ce putea face mai bun. 
Se temea că dacă o mai sucea şi o mai învârtea mult, şi-şi 
făcea prea multe gânduri, se va enerva şi va scrie ceva mult 
mai prost. Sau, mai rău, nu va mai scrie nimic. Nu voia să se 
întâmple una ca asta. Momentul în care Beverly se îndurase 
să-i vorbească fusese hotărâtor pentru Ben. Voia să şi-l 
însemneze în memorie. Probabil fetei îi sfârâiau călcâiele 
după vreun băiat mai mare - unul din clasa a şasea sau 
poate chiar a şaptea, şi va crede că acel băiat îi trimisese 
haiku-ul. Asta o va face fericită, şi astfel ziua primirii lui îi va 
rămâne însemnată în memorie. Şi, deşi n-avea să ştie 
niciodată că Ben Hanscom era cel care îi luminase viaţa 
preţ de o clipă, era foarte bine aşa; destul că o ştia el. 

Copie pe spatele cărţii poştale poemul finisat (cu litere 
mari de tipar, ca şi cum ar fi redactat un ultimatum de 
răscumpărare, nu o poezie de amor), îşi strecură pixul la loc 
în buzunar şi ascunse cartea poştală sub ultima pagină a 
Bolidului. 

Apoi se ridică şi îşi luă la revedere de la doamna Starrett, 
în drum spre ieşire. 

— La revedere, Ben, îl salută doamna Starrett. Vacanţă 
plăcută, dar nu uita de stingere. 

— Nu uit. 

Străbăâtu cu pas leneş coridorul cu vitralii dintre cele 
două clădiri, savurând căldura dinăuntru (efect de seră, îşi 
zise el plin de sine), urmată de răcoarea din biblioteca 
pentru oameni mari. Un bătrân citea ziarul News într-unul 
din vechile fotolii capitonate peste măsură, comode, 
instalate în alcovul Sălii de lectură. Titlul de pe prima 
pagină, imediat sub manşetă, proclama fierbinte: „DULLES 
PLEDEAZĂ CA TRUPELE S.U.A. SĂ AJUTE LIBANUL LA 
NEVOIE!” Mai era şi o fotografie a lui Ikei41 dând mâna cu 


un arab în Grădina Trandafirilor. Mama lui Ben spunea că 
atunci când ţara îl va alege pe Hubert Humphrey 
preşedinte, în 1960, poate că lucrurile se vor pune din nou 
în mişcare. Ben era vag conştient că se desfăşura ceva 
numit recesiune şi că mama lui se temea să nu fie 
concediată. 

Un titlu mai mic, din jumătatea de jos a primei pagini, 
spunea că POLIŢIA CONTINUĂ CĂUTAREA 
PSIHOPATULUI. 

Ben împinse uşa mare din faţă a bibliotecii şi păşi afară. 

La marginea trotuarului se afla o cutie de scrisori. Ben 
scoase cartea poştală dintre pagini şi o puse la cutie. Îşi 
simţi inima iuţind puţin ritmul în timp ce cartonul îi luneca 
dintre degete. Și dacă se prinde că-s eu? 

Nu fi bou, îşi răspunse tot el, cam alarmat de cât de 
atrăgătoare i se părea ideea. 

O luă pe Kansas Street, abia dându-şi seama încotro se 
ducea şi fără să-i pese deloc. O fantezie începuse să-i prindă 
contur în minte. Beverly Marsh se apropia de el, cu ochii ei 
verzi-cenuşii larg deschişi şi părul ca flacăra legat la spate 
în coadă de cal. Vreau să te intreb ceva, Ben, spunea în 
mintea lui această fată imaginară, şi trebuie să-mi juri că 
vei spune adevărul. Şi ridica spre el cartea poştală. Tu ai 
scris asta? 

Teribilă închipuire. Minunată închipuire. Voia să se 
termine odată. Voia să nu se mai termine niciodată. Chipul 
începea iar să-i ardă. 

Ben mergea, visa şi îşi muta cărţile de la bibliotecă de 
sub un braţ sub celălalt. Începu să fluiere. Probabil ai să 
zici că-s groaznică, spunea Beverly, dar cred că vreau să te 
sărut. Buzele i se despărţeau uşor. 

Propriile lui buze deveniră deodată prea uscate ca să mai 
fluiere. 

— Cred că vreau şi eu, şopti el şi afişă un zâmbet drogat, 
buimăcit şi peste măsură de frumos. 


Dacă în clipa aceea s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut că alte 
trei umbre crescuseră pe asfalt în jurul umbrei lui; dacă ar 
fi ascultat, ar fi auzit clănţănitul cataramelor lui Victor în 
timp ce acesta, Belch şi Henry se apropiau. Dar nici nu 
vedea, nici nu auzea. Ben era departe, simțind buzele moi 
ale lui Beverly cum lunecau uşor peste gura lui, ridicându-şi 
timid mâinile să atingă focul irlandez din părul ei. 


9 


Asemenea multor alte oraşe, mici şi mari, Derry nu fusese 
proiectat - crescuse pur şi simplu din nimic. Nişte urbanişti 
adevăraţi nu l-ar fi amplasat niciodată acolo unde se afla. 
Centrul oraşului era o vale formată de râul Kenduskeag, 
care traversa districtul administrativ de la sud-vest la nord- 
est. Restul localităţii se împrăştia pe coastele colinelor din 
jur. 

Valea în care se instalaseră cei care fondaseră oraşul 
fusese mlăştinoasă şi înţesată de vegetaţie. lar râul 
Penobscot, în care se vărsa Kenduskeag, era mare lucru 
pentru negustori şi o adevărată pacoste pentru cei care îşi 
cultivau pământul sau îşi clădiseră casele prea aproape de 
apă - mai ales în apropiere de Kenduskeag, pentru că 
acesta se revărsa cam o dată la fiecare trei-patru ani. 
Oraşul încă mai era expus inundaţiilor, în pofida uriaşelor 
sume de bani cheltuiţi în ultimii cincizeci de ani pentru 
rezolvarea acestei probleme. Dacă inundaţiile nu ar fi fost 
cauzate decât de cele două râuri, un sistem de diguri ar fi 
fost suficient. Dar mai erau şi alţi factori. Malurile joase ale 
râului Kenduskeag erau unul dintre aceştia. Drenajul 
defectuos al întregii regiuni era un altul. Începând din 
primele zile ale secolului, Derry cunoscuse multe inundaţii 
serioase şi una catastrofală, în 1931. Ca să înrăutăţească şi 
mai mult situaţia, colinele pe care era construită o mare 
parte din oraş şiroiau de nenumărate mici pârâiaşe - 
Torrault Stream, în care fusese găsit cadavrul lui Cheryl 


Lamonica, era unul dintre acestea. În perioadele de ploi 
abundente, toate erau predispuse să dea pe afară. „Dacă 
plouă două săptămâni de-a rândul, tot afurisitul de oraş se- 
alege cu o sinuzită purulentă”, spusese odată tatăl lui Bill 
Bâlbâitul. 

Râul Kenduskeag era prins într-un canal de beton lung 
de trei kilometri, cât străbătea centrul oraşului. Canalul 
trecea pe sub Main Street la intersecţia dintre Main şi 
Canal, devenind un râu subteran cale de circa un kilometru 
înainte de a ieşi din nou la suprafaţă, lângă Bassey Park. 
Canal Street, pe care se aliniau majoritatea barurilor din 
oraş ca răufăcătorii înşiraţi la percheziţie, mergea paralel 
cu Canalul spre ieşirea din localitate, astfel că o dată la 
câteva săptămâni poliţia trebuia să pescuiască din apă 
maşina câte unui beţiv; apă care era poluată până în 
adâncuri de reţeaua de canalizare şi de reziduurile 
industriale. Din când în când, în Canal se puteau prinde şi 
peşti, însă aceştia erau mutanţi necomestibili. 

În partea nord-estică a oraşului - latura Canalului - râul 
fusese supus, cel puţin într-o oarecare măsură. Un comerţ 
înfloritor se desfăşura pe toată lungimea lui, în ciuda 
inundaţiilor. Oamenii se plimbau de-a lungul Canalului, 
câteodată ţinându-se de mână (dacă vântul bătea din 
direcţia bună; dacă sufla din cea proastă, duhoarea răpea 
mult din romantismul unor asemenea promenade), iar în 
Bassey Park, aşezat lângă şcoala din partea opusă a 
Canalului, se instalau tabere de Mici Cercetaşi, iar 
Cercetaşii boboci frigeau carne. În 1969, cetăţenii aveau să 
descopere, şocaţi şi scârbiţi, că acolo fumau haşiş şi 
comercializau droguri o bandă de tineri hippy (dintre care 
unul îndrăznise chiar să-şi coasă steagul american pe turul 
pantalonilor, şi pârţanul ăla bolşevic fusese bumbăcit cât ai 
zice peşte). Prin '69, Bassey Park devenise o adevărată 
farmacie în aer liber. Aşteptaţi numai, spuneau oamenii... 
Până să-i pună capăt, careva o să dea ortu' popii. Şi fireşte 
că până la urmă careva a păţit-o - un băiat de 


şaptesprezece ani fusese găsit mort în Canal, cu venele 
pline de heroină aproape pură, treabă căreia puştii-i ziceau 
„şină albă” După aceea, drogaţii începură să se îndepărteze 
de Bassey Park, şi circulau chiar zvonuri că stafia acelui 
puşti bântuia zona. Era o poveste prostească, desigur, dar, 
dacă-i ţinea la distanţă pe aiuriţii de soiul ăsta, era cel puţin 
o poveste prostească de folos. 

În partea sud-vestică a oraşului, râul reprezenta o 
problemă şi mai mare. Aici dealurile fuseseră despicate 
adânc de trecerea marelui ghețar şi rănite şi mai mult de 
nesfârşita eroziune a apelor râului Kenduskeag şi ale reţelei 
lui de afluenţi; straturile pietroase se arătau în multe locuri, 
ca oasele pe jumătate dezgropate ale unor dinozauri. 
Salariaţii vechi din Departamentul Lucrărilor Publice din 
Derry ştiau că, în urma primului îngheţ serios de toamnă, 
puteau conta pe multe reparaţii de trotuare în partea sud- 
vestică a oraşului. Asfaltul se contracta şi devenea 
sfărâmicios, după care piatra se repezea brusc prin el, ca şi 
cum pământul ar fi vrut să scoată pui. 

Ceea ce creştea cel mai bine în solul puţin adânc rămas 
erau plantele cu rădăcini restrânse şi firi aspre - buruieni şi 
dăunători, cu alte cuvinte; copaci piperniciţi, tufişuri joase 
şi dese şi infestaţii virulente de viţă otrăvitoare şi stejar 
veninos creşteau oriunde găseau un loc propice. Sud-vestul 
era ţinutul unde terenul cobora abrupt spre regiunea 
cunoscută în Derry ca Maidanul. Maidanul - care era orice, 
numai sterp nu - era o parcelă de pământ lăsat de izbelişte, 
lată cam de doi kilometri şi lungă de cinci. Era mărginit de 
tronsonul superior al Kansas Street pe o parte şi de Old 
Cape pe cealaltă. Old Cape era o zonă de locuinţe cu chirii 
mici, iar pe acolo canalizarea era atât de proastă, încât 
umbla vorba despre toalete şi conducte care practic 
explodaseră. 

Râul Kenduskeag curgea prin centrul Maidanului. 
Localitatea crescuse spre nord-est şi de ambele laturi ale 
acestuia, dar singurele vestigii urbane de-acolo, jos, erau 


Casa Pompelor Derry numărul 3 (staţia de pompare a 
canalizării municipale) şi groapa de gunoaie a oraşului. 
Văzut din văzduh, Maidanul arăta ca un pumnal mare şi 
verde cu vârful îndreptat spre centrul oraşului Derry. 

Pentru Ben, această geografie împerecheată cu geologie 
era doar o vagă conştientizare a faptului că acum nu mai 
avea în dreapta nicio casă; pământul coborâse. Un parapet 
şubred albit de vânturi şi de ploi, înalt cam până la talie, 
însoțea trotuarul ca un simbolic gest de protecţie. Putea 
auzi clipocitul slab al apei; era banda sonoră a fanteziei sale 
care continua. 

Se opri şi privi peste Maidan, încă imaginându-şi ochii ei, 
mirosul curat al părului. 

De aici râul Kenduskeag se vedea doar ca o înşiruire de 
licăriri prin spărturile frunzişului des. Unii copii spuneau că 
acolo jos se găseau, la vremea asta din an, țânțari mari cât 
vrăbiile; alţii, că, de cum te apropiai de râu, nimereai în 
nisipuri mişcătoare. Ben nu credea în povestea cu ţânţarii, 
dar chestia cu nisipurile mişcătoare îl speria. 

Puțin mai la stânga un stol de pescăruşi dădeau târcoale 
şi se repezeau în picaj: groapa de gunoi. [ipetele lor 
ajungeau până la el. De cealaltă parte se vedeau Derry 
Heights şi, mai aproape de Maidan, acoperişurile joase ale 
caselor din Old Cape. La dreapta faţă de Old Cape, ţintind 
cerul ca un deget alb şi bondoc, se înălța Turnul de Apă. 
Drept sub el ieşea din pământ o conductă ruginită, 
revărsând apă decolorată în josul colinei, într-un pârâu 
scânteietor ce dispărea sub încâlceala de copaci şi tufe. 

Delicioasa fantezie cu Beverly a lui Ben fu întreruptă 
deodată de una mult mai macabră; ce-ar fi să iasă acum o 
mână moartă din conductă, chiar în clipa asta, când se uita 
el într-acolo? Şi dacă, atunci când se va răsuci în căutarea 
unui telefon ca să cheme poliţia, va vedea stând lângă el un 
clovn? Un clovn caraghios îmbrăcat în costum larg cu 
pompoane mari portocalii în chip de nasturi? Dacă... 

O mână căzu pe umărul lui Ben, făcându-l să zbiere. 


Auzi râsete. Se răsuci pe călcâie, strângându-se lângă 
gardul alb ce despărţea trotuarul sigur şi disciplinat al 
Kansas Street de haosul sălbatic al Maidanului (lemnăria 
trosni sonor) şi-i văzu alături pe Henry Bowers, Belch 
Huggins şi Victor Criss. 

— Ura, 'Ţâţosu', spuse Henry. 

— Ce vreţi? întrebă Ben, încercând să facă pe viteazul. 

— Vreau să te caftesc, spuse Henry. 

Părea să privească sobru această perspectivă, grav chiar; 
dar, oh, ce-i mai scânteiau ochii lui negri! 

— Tre” să te-nvăţ o lecţie, Ţâţosu' N-o să te superi. Ţie-ţi 
place să-nveţi chestii noi, nu-i aşa? 

Păşi spre Ben. Ben se feri. 

— Ţineţi-l, băieţi! 

Belch şi Victor îl apucară de braţe. Ben guiţă. Era un 
sunet laş, iepuresc şi nevolnic, dar nu se putea stăpâni. Te 
rog, Doamne, nu-i lăsa să mă facă să plâng şi nu-i lăsa să- 
mi spargă ceasul, se rugă înnebunit Ben. Nu ştia dacă vor 
ajunge să-i spargă ceasul, dar era aproape sigur c-o să 
plângă. Era aproape sigur c-o să plângă din belşug, cu mult 
înainte de-a fi sfârşit cu el. 

— Măiculiţă, face ca un porc, spuse Victor şi îi răsuci la 
spate mâna lui Ben. Nu-i aşa că face ca un porc? 

— Pă bune, chicoti Belch. 

Ben se aruncă întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Belch şi 
Victor se lăsară uşor antrenați de el, dându-i voie să tragă, 
pentru a-l smuci apoi la loc. 

Henry înşfăcă poalele cămăşii groase a lui Ben şi o trase 
în sus, dezgolindu-i burta. Atârna peste curea ca o 
umflătură moale. 

— la la burdihanu-ăsta! strigă Henry cu dezgust uimit. 
Doamne fereşte! 

Victor şi Belch râseră iar. Ben se uită disperat în jur după 
ajutor. Nu văzu pe nimeni. În spatele lui, jos pe Maidan, 
greierii scârţâiau şi pescăruşii ţipau. 


— Mai bine-o lăsaţi baltă! exclamă el; încă nu se 
smiorcăia, dar era aproape. Mai bine! 

— Sau ce? întrebă Henry ca şi cum l-ar fi interesat sincer. 
Sau ce, Ţâţosule? Sau ce, ai? 

Ben se pomeni deodată gândindu-se la Broderick 
Crawford, care juca rolul lui Dan Matthews în Highway 
Patrol - ticălosul ăla era dur, ticălosul ăla era râu, de 
ticălosul ăla nu-şi bătea nimeni joc - şi atunci izbucni în 
lacrimi. Dan Matthews i-ar fi azvârlit pe ăştia drept prin 
gard, în jos pe pantă, până-n hăţişuri. Cu burta ar fi făcut-o. 

— Oh, boy, ie-te-te la bebeluşu'! hohoti Victor. 

Belch i se alătură. Henry zâmbi puţin, dar faţa sa 
continua să-şi păstreze expresia aceea gravă, meditativă - 
acea privire întrucâtva aproape tristă. Pe Ben îl speria. 
Dădea de înţeles c-ar fi vorba de mai mult decât o simplă 
bătaie. 

Ca pentru a-i confirma ideea, Henry vâri mâna în 
buzunarul blugilor şi scoase la iveală un briceag. 

Teroarea explodă înlăuntrul lui Ben. Îşi zgâlţâise inutil 
trupul într-o parte şi-n alta; acum, deodată, se repezi drept 
înainte. O clipă, crezu că a scăpat. Transpira din greu, iar 
băieţii ce-l ţineau de braţe i le simţiră lunecându-le umede 
printre degete. Belch reuşi să-l ţină de încheietura mâinii 
drepte, gata să-l scape. Din strânsoarea lui Victor se eliberă 
complet. Încă o smucitură... 

Înainte de-a o fi putut face, Henry păşi înainte şi-i dădu 
un brânci. Ben zbură pe spate. Balustrada pârâi mai tare de 
astă dată şi o simţi cedând parţial sub greutatea lui. Belch 
şi Victor îl înhăţară din nou. 

— Acuma-l ţineţi, spuse Henry. Se-aude? 

— Sigur, Henry, replică Belch; părea un pic jenat. N-o să 
scape! Nu-ţi face griji. 

Henry înaintă până ce stomacul său plat aproape atinse 
pântecele lui Ben. Acesta îl privi, cu lacrimile şiroindu-i 
neajutorate din ochii căscaţi. Prins! Sunt prins! se zbătea o 
parte din mintea lui. Încercă s-o oprească - nu putea gândi 


deloc cu zbuciumul acela continuu - dar nu voia să înceteze. 
Prins! Prins! Prins! 

Henry desfăcu lama, care era lungă, lată şi avea gravat 
pe ea numele lui. Vârful briceagului luci în soarele după- 
amiezii. 

— Acum o să te pun la încercare, spuse Henry cu acelaşi 
glas îngândurat. E perioada tezelor, Ţâţosule, şi-ai face bine 
să fii gata. 

Ben plângea. Inima îi bubuia nebuneşte în piept. Din nas 
îi curgeau muci şi se adunau pe buza superioară. Cărţile de 
la bibliotecă zăceau împrăştiate la picioarele lui. Henry 
călcă pe Buldozerul, aruncă o privire în jos şi o mătură în 
rigolă cu o lovitură laterală a ghetei sale negre, inginereşti. 

— Uite prima-ntrebare la teză, Ţâţosu' Când zice cineva 
„Dă să copiez” în timpu' la teza de sfârşit de an, tu ce-o să 
zici? 

— Da! exclamă imediat Ben. O să zic da! Sigur! Bine! 
Copiază cât vrei! 

Vârful briceagului străbătu cele două degete de aer şi 
apăsă stomacul lui Ben. Era rece ca o tavă cu gheaţă abia 
scoasă din frigider. Ben îşi supse burta din calea sa. O clipă, 
lumea se făcu cenuşie. Gura lui Henry se mişca, dar Ben n- 
ar fi putut reproduce vorbele. Henry părea un televizor cu 
sunetul închis, iar lumea înota... înota... 

Să nu-ndrăzneşti să leşini! ţipă glasul panicii. Că, dacă 
leşini, s-ar putea să se enerveze aşa de tare, c-o să te- 
omoare! 

Lumea reveni cu o oarecare claritate. Văzu că atât Belch, 
cât şi Victor încetaseră să mai râdă. Păreau nervoși... 
Aproape speriaţi. Vederea acestui lucru avu asupra lui Ben 
efectul unei pălmuiri care-i limpezi minţile. Deodată nu mai 
ştiu ce vrea ăsta să facă sau până unde-o să meargă. Cât 
credeai tu că stau lucrurile de rău, uite cât de rău stau de 
fapt... Poate chiar ceva mai rău. Trebuie să judeci. Chit că 
n-ai mai făcut-o-n viaţa ta şi poate nici n-o s-o mai faci 
vreodată, acum fă bine şi judecă. Fiindcă ochii lui zic că 


ăştia au tot dreptul să fie nervoşi. Ochii lui zic că-i sonat de- 
a binelea. 

— Greşit, Ţâţosu', spuse Henry. Numa! să zică careva „Dă 
să copiez”, mi se rupe-n paişpe ce faci. Te-ai prins? 

— Da, făcu Ben, cu burta mâncându-l de sughiţuri. Da, m- 
am prins. 

— Ei, bine. Asta-i una greşită, da' alea marile abia vin. 
Eşti gata pentru alea marile? 

— Aşa... aşa cred. 

O maşină se apropie încet de ei. Era un Ford '51 prăfuit, 
cu un moş şi o babă proptiţi pe scaunele din faţă ca o 
pereche de manechine lăsate de izbelişte într-un magazin 
părăsit. Ben văzu capul bătrânului întorcându-se lent spre 
el. Henry păşi mai aproape de Ben, ascunzând cuțitul. Ben 
simţea vârful împungându-i carnea imediat deasupra 
buricului. Tot rece era. Nu pricepea cum se putea aşa ceva, 
dar asta era situaţia. 

— Dă-i bătaie, zbiară! şopti Henry. O să-ţi culegi maţele 
futute de pe tenişi. 

Erau destul de aproape unul de altul ca să se sărute. Ben 
simţea aroma dulce de gumă Juicy Fruit din răsuflarea lui 
Henry. 

Maşina trecu şi îşi urmă drumul pe Kansas Street, încet şi 
senin ca un car alegoric la Parada Turnirului Rozelor. 

— Bun-aşa, Ţâţosu', auzi a doua-ntrebare. Dacă io zic „Dă 
să copiez” la teză, tu ce zici? 

— Da. Zic da. Imediat. 

Henry zâmbi. 

— Mişto. P-asta ai nimerit-o, Ţâţosule. Acum auzi a treia- 
ntrebare: cum să fiu eu sigur că nu uiţi niciodată asta? 

— Nu... Nu ştiu, şopti Ben. 

Celălalt zâmbi iar. Chipul i se lumină şi, o clipă, fu 
aproape frumos. 

— Da' io ştiu! spuse el, de parcă ar fi descoperit un mare 
adevăr. lo ştiu, Ţâţosule! O să-mi scrijelesc numele pe 
burdihanu' tău mare şi gras! 


Victor şi Belch începură brusc să râdă iar. O clipă, Ben 
simţi ca un fel de uşurare uimită, gândindu-se că totul n-a 
fost decât prefăcătorie - un mic bau! pe care cei trei i-l 
răcniseră în ureche ca să-l sperie de mama focului. Dar 
Henry Bowers nu râdea, iar Ben înţelese dintr-o dată că 
Victor şi Belch râdeau fiindcă se simțeau ei uşuraţi. Era 
evident pentru amândoi că Henry nu putea fi serios. Atât 
numai că Henry era. Era cât se poate de serios. 

Briceagul lunecă în sus, lin ca prin unt. Sângele izvori 
într-o linie roşie pe pielea palidă a lui Ben. 

— Băi! strigă Victor. 

Cuvântul ieşi înăbuşit, într-un icnet surprins. 

— Ţine-l, îşi dezveli Henry dinţii. Tu numa' ţine-l, se- 
aude? 

Acum nu se mai vedea nimic grav şi reflexiv pe chipul lui 
Henry; acum era chipul schimonosit al unui diavol. 

— Sfiiinte Sisoie, Henry, nu-l tăia pe bune! zbieră Belch, 
iar vocea îi era ascuţită, aproape ca cea a unei fete. 

Atunci totul se întâmplă foarte repede, dar lui Ben 
Hanscom îi păru încet; totul se întâmplă parcă într-o serie 
de secvenţe succesive, ca instantaneele de acţiune din foto- 
eseurile revistei Life. Panica i se risipi. 

Descoperise deodată ceva înlăuntrul lui şi, pentru că 
panica nu folosea la nimic, acel ceva o înfulecă pur şi simplu 
dintr-o înghiţitură. 

În primul instantaneu, Henry îi smulsese cămaşa până 
sus la sfârcuri. Sângele curgea din crestătura superficială 
ce i se înălța deasupra buricului. 

În al doilea instantaneu, Henry trăgea cuțitul în jos, 
operând rapid, ca un chirurg militar în delir sub 
bombardament aerian. Curse sânge proaspăt. 

Înapoi, gândi cu răceală Ben în timp ce sângele se 
prelingea în jos şi se aduna între betelia blugilor şi piele. 
Trebuie s-o iau înapoi. E singura direcție în care pot s-o iau. 
Belch şi Victor nu-l mai ţineau, în ciuda ordinului lui Henry, 


se retrăseseră. Se retrăseseră cu groază. Dar, dacă fugea, 
Bowers l-ar fi prins. 

În cel de-al treilea instantaneu, Henry unea cele două 
tăieturi verticale cu o linie orizontală scurtă. Acum Ben 
simţea cum sângele îi curge în chiloţi, şi o dâră ca de melci 
se târa cleioasă pe coapsa stângă. 

Un moment Henry se dădu înapoi, încruntându-se cu 
concentrarea studiată a unui artist ce pictează un peisaj. 
După H vine E, îşi spuse Ben, şi asta a fost suficient pentru 
a-l pune în mişcare. Făcu un pas mic înainte, iar Henry îl 
îmbrânci iarăşi pe spate. Ben împinse cu picioarele, 
adăugând propria sa forţă celei a lui Henry. Izbi gărduleţul 
coşcovit dintre Kansas şi panta spre Maidan. În acelaşi 
timp, ridică piciorul drept şi îl înfipse în abdomenul lui 
Henry. Nu era un act represiv; Ben dorea doar să-şi 
mărească forţa de propulsie. Şi totuşi, când văzu expresia 
de surpriză absolută de pe chipul lui Henry, fu năpădit de o 
voioşie limpede şi sălbatică - o senzaţie atât de intensă, 
încât preţ de-o fracțiune de secundă crezu c-o să-i sară 
creştetul capului din loc. 

Apoi se auzi un trosnet: balustrada frântă. Ben îi văzu pe 
Victor şi Belch prinzându-l pe Henry înainte să cadă cu 
fundul în rigolă lângă rămăşiţele Buldozerului, iar în clipa 
următoare Ben cădea pe spate în gol. Dispăru cu un țipăt - 
pe jumătate râs. 

Ben lovi panta cu spinarea şi cu fesele imediat sub 
conducta pe care o localizase mai devreme. Era bine că 
aterizase sub ea; dacă ar fi nimerit pe ea, putea să-şi fi rupt 
şira spinării. Astfel, căzu pe o saltea groasă de buruieni şi 
ferigi, abia simțind impactul. Făcu o tumbă înapoi, cu 
picioarele fulgerându-i peste cap. Ateriză în poziţie şezândă 
şi lunecă în jos pe povârniş cu spatele, ca un copil pe un 
uriaş tobogan verde, cu cămaşa adunată în jurul gâtului, cu 
mâinile căutând să se agaţe de ceva şi nereuşind decât să 
smulgă smoc după smoc de ferigi şi măselariţă. 


Văzu culmea digului (părea cu neputinţă să fi stat el 
însuşi  adineaori acolo) îndepărtându-se cu viteză 
ameţitoare, ca în desenele animale. 

Îi văzu pe Victor şi Belch, cu feţele ca nişte zerouri albe, 
holbându-se în jos după el. Avu răgaz să-şi plângă cărţile de 
la bibliotecă. Apoi se ciocni de ceva cu o forţă zdrobitoare şi 
aproape îşi muşcă limba. 

Era un trunchi doborât, care opri căderea lui Ben şi 
aproape îi rupse piciorul stâng. Se căţără câţiva paşi înapoi, 
în susul pantei, trăgându-şi piciorul, cu un geamăt. Copacul 
se afla cam la jumătatea distanţei. Jos, tufişurile erau mai 
dese. Apa din conductă îi şiroia peste mâini în pârâiaşe 
subțiri. 

Un răcnet răsună de deasupra lui. Ben ridică din nou 
privirea şi-l văzu pe Henry Bowers trecând în zbor gardul, 
cu briceagul în dinţi. Ateriza pe ambele picioare, încercând 
cu greu să-şi păstreze echilibrul. Patină până la capătul 
unei uriaşe perechi de urme de tălpi, apoi o luă la fugă în 
josul povârnişului, cu sărituri stângace ca de cangur. 

— 00 ăâă eomoo, îouuee! urla Henry cu briceagul între 
dinţi, iar Ben n-avea nevoie de translator O.N.U. Ca să-i 
traducă spusele lui Henry: O să te-omor Țâţosule! 

— Oo âă eomoo, fuhuhe-n huuu! 

Acum, cu sângele rece, de general, pe care şi-l 
descoperise sus pe trotuar, Ben înţelese ce avea de făcut. 
Reuşi să se pună pe picioare chiar înainte de sosirea lui 
Henry - care acum avea cuțitul în mână, întins drept în faţă 
ca o baionetă. Ben era vag conştient că i se sfâşiase cracul 
stâng al blugilor, iar piciorul îi sângera mult mai abundent 
decât pântecele... Dar îi susţinea greutatea, şi asta însemna 
că nu era rupt. Cel puţin asta spera că înseamnă. 

Ben se adună uşor ca să-şi menţină echilibrul precar şi, 
când Henry îşi repezi spre el o mână şi descrise un arc larg 
cu cuțitul ţinut în cealaltă, Ben păşi lateral. Se dezechilibră, 
dar în timp ce cădea întinse piciorul zdrelit. Henry se 
împiedică de el, iar pământul îi fugi iute de sub tălpi. Pentru 


o clipă Ben rămase cu gura căscată, groaza fiindu-i învinsă 
de un amestec de uimire şi admiraţie. Henry Bowers păru 
că zboară exact ca Superman peste copacul căzut care-l 
oprise pe Ben. Îşi ţinea braţele întinse drept înainte, la fel 
cum şi le ţinea George Reeves în filmul de la televizor. Atât 
numai că George Reeves părea întotdeauna că zboară la fel 
de firesc ca şi cum ar fi făcut baie sau şi-ar fi luat gustarea 
pe veranda din spatele casei. Henry în schimb arăta de 
parcă i-ar fi înfipt cineva un vătrai încins în fund. Gura i se 
deschidea şi i se închidea. Un fir de salivă se prelingea 
dintr-un colţ şi, în timp ce Ben îl privea, ajunse până pe 
lobul urechii lui Henry. 

În clipa următoare Henry se prăvăli la pământ. Briceagul 
îi zbură din mână. Se rostogoli pe umăr, ateriză pe spate şi 
lunecă în tufişuri cu picioarele desfăcute. Se auzi un țipăt. O 
bufnitură. Apoi, tăcere. 

Ben rămase aşezat, privind năucit la buruienile încâlcite 
din locul unde dispăruse Henry. Deodată, bolovani şi 
pietricele începură să-i bombardeze spatele. Privi din nou în 
sus. Victor şi Belch coborau şi ei malul. Se mişcau cu mai 
multă grijă decât Henry şi, prin urmare, mai încet, dar 
aveau să-l ajungă în vreo treizeci de secunde cel mult, dacă 
nu făcea ceva. 

Gemu. Nu avea să se sfârşească niciodată nebunia asta? 

Neslăbindu-i din ochi, se căţără peste trunchiul prăbuşit 
şi începu să coboare taluzul, clătinându-se şi gâfâind. 
Simţea un junghi în coaste. Limba îl durea îngrozitor de 
tare. Acum tufişurile erau aproape cât el de înalte. Mirosul 
stăruitor şi bogat al vegetației crescute la întâmplare îi 
umplea nările. Auzea apa curgând undeva, clipocind peste 
pietre şi susurând printre ele. 

Picioarele îi alunecară şi iar o luă la vale, rostogolindu-se 
şi patinând, izbind cu dosul mâinii într-o piatră ascuţită, 
străbătând un rug de spini care-i smulseră scame de 
bumbac albastru-cenuşiu şi fâşiuţe de carne din mâini şi 
obraji. 


Se opri brusc, cu picioarele în apă. Un pârâu cotit îşi 
croia drum spre un pâlc des de lăstari din dreapta; sub ei 
domnea un întuneric de peşteră. Privi la stânga şi îl văzu pe 
Henry Bowers zăcând pe spate în mijlocul apei. Printre 
pleoapele întredeschise i se vedea albul ochilor. Sângele i se 
prelingea dintr-o ureche. 

O, Doamne, l-am omorât! O, Doamne, sunt un ucigaş! O, 
Doamne! 

Uitând că Belch şi Victor erau în urma lui (sau poate 
înțelegând că le va pieri cheful să-l snopească în bătaie 
descoperindu-şi Neînfricatul Conducător mort), Ben plescăi 
vreo douăzeci de paşi prin pârâu, spre locul unde zăcea 
Henry cu cămaşa zdrenţe, cu blugii uzi, fără un pantof. Ben 
era vag conştient că mare lucru nu mai rămăsese nici din 
hainele sale, iar trupul îi era o rablă uriaşă de suferinţă şi 
durere. Cel mai rău se prezenta glezna stângă; deja i se 
umflase în pantoful ud şi îl chinuia atât de cumplit, încât nici 
nu păşea cu adevărat, ci se clătina ca un marinar care pune 
piciorul pe țărm pentru prima oară după o lungă călătorie 
pe mare. 

Se aplecă peste Henry Bowers. Ochii lui Henry se 
deschiseră brusc. Îl înşfăcă pe Ben de gambă cu o mână 
julită şi însângerată. Gura i se mişca şi, deşi din ea nu 
ieşeau decât un şir de gâfâieli dezarticulate, Ben tot îi putea 
distinge cuvintele: Te omor grăsan de căcat. 

Henry încercă să se ridice, folosindu-se de piciorul lui 
Ben ca de o cârjă. Ben se smuci înapoi ca turbat. Mâna lui 
Henry lunecă în jos, apoi se desprinse. Ben zbură înapoi, 
rotindu-şi braţele, şi se prăvăli în fund pentru a treia oară în 
ultimele patru minute, parcă hotărât să bată recordul. Îşi 
muşcă iarăşi limba. În jurul său apa plescăi. Un curcubeu 
sclipi o clipă înaintea ochilor lui Ben. Lui Ben i se rupea în 
paişpe de curcubeu. 1 se rupea şi să fi găsit o oală cu aur. 
Chit că i-ar fi răscumpărat toată viaţa sa nenorocită şi 
grăsană. 


Henry se răsuci pe burtă. Încercă să se ridice. Căzu la 
loc. Reuşi să se salte în patru labe. Şi în sfârşit se propti pe 
picioare. Holbă spre Ben doi ochi negri. Freza îi zbura în 
toate părţile, ca nişte coceni de porumb pe care i-a bătut 
vântul. 

Ben se simţi deodată furios. Nu - ceea ce-l încerca era 
mai mult decât o simplă furie. Era furibund. Se plimba şi el 
cu cărţile lui de la bibliotecă sub braţ, visând nevinovat cu 
ochii deschişi că se sărută cu Beverly Marsh, fără să facă 
rău nimănui. Şi ia te uită! Pantalonii ferfeniţă. Glezna 
stângă ruptă poate, oricum sigur scrântită rău. Piciorul 
zgâriat până sus, limba tăiată aproape în două, inițiala lui 
Henry fir-ar al-dracu' Bowers încrustată pe burtă. Ce ziceţi 
de  căcarea asta a lumii, stimaţi telespectatori şi 
radioascultători? Dar probabil că gândul la cărţile de la 
bibliotecă, pentru care era răspunzător, a fost acela care-l 
făcu să se repeadă la Henry Bowers. Cărţile de la bibliotecă 
pierdute şi cât de mustrători vor deveni ochii doamnei 
Starrett când îi va spune ce se întâmplase. Indiferent de 
motive - tăieturi, luxaţie, cărţi sau poate chiar gândul la 
carnetul de note leoarcă şi probabil ilizibil în buzunarul de 
la spate - a fost suficient ca să-l pună în mişcare. Se 
năpusti, cu tenişii scâlciaţi clefăind prin apă, şi-l pocni pe 
Henry drept în boaşe. 

Henry slobozi un zbieret răguşit care făcu păsările să-şi 
ia zborul din copaci. Stătu crăcănat un moment, apucându- 
se cu mâinile de vintre şi privindu-l pe Ben fără a-i veni să-şi 
creadă ochilor. 

— Îgh, făcu el cu glas mic. 

— Corect, spuse Ben. 

— Îgh, repetă Henry, cu glas şi mai mic. 

— Corect, repetă şi Ben. 

Henry se lăsă încet la loc în genunchi, nu atât căzând, cât 
înmuindu-se. Încă îl mai privea pe Ben cu ochii aceia negri 
și neîncrezători. 

— Îgh. 


— Al dracu” de corect, replică Ben. 

Henry căzu pe-o parte, continuând să se ţină de testicule, 
şi începu să se tăvălească încet la stânga şi la dreapta. 

— Îgh, gemu. Coaiele mele. Îgh! Oh, mi-ai spart coaiele. 
Îgh-îgh! 

Începea de-acum să-şi recapete cât de cât puterile, şi Ben 
porni să dea înapoi pas cu pas. Îi era scârbă de ceea ce 
făcuse, dar mai era şi plin de un soi de fascinaţie 
îndreptăţită, paralizantă. 

— Îgh! — ouăle mele, futu-i - îgh-ÎGH! — oh, futu-i, 
COAIELE MELE! 

Ben ar fi putut rămâne în zonă - poate chiar până ce 
Henry îşi revenea îndeajuns ca să se ia după el -, dar în 
aceeaşi clipă îl lovi o piatră după ureche, trezindu-i o 
durere atât de profundă, de sfredelitoare, încât, până să 
simtă sângele cald curgându-i din nou, crezu că îl înţepase 
o viespe. 

Se răsuci şi-i văzu pe ceilalţi doi venind spre el cu paşi 
mari prin pârâu. Fiecare avea mâinile pline de pietre 
rotunjite de apă. Victor aruncă una, iar Ben o auzi 
şuierându-i pe lângă tâmplă. Se chirci, şi o alta îl nimeri în 
genunchiul drept, făcându-l să ţipe de durere şi surpriză. O 
a treia îi ricoşă din pometele stâng, iar ochiul de pe acea 
parte i se umplu de lacrimi. 

Se împletici spre malul opus şi îl urcă repede, agăţându- 
se de rădăcinile ieşite din pământ şi trăgând cu toată 
puterea de tufişuri. Reuşi să ajungă în vârf (un ultim 
proiectil îl lovi în fesă) şi aruncă o privire iute peste umăr. 

Belch îngenunchease lângă Henry, în vreme ce Victor 
stătea la vreo cinci paşi de ei, aruncând cu pietre; una mare 
cât o minge de baseball forfecă boscheţii mari cât un stat de 
om pe lângă Ben. Văzuse destul; de fapt văzuse mai mult 
decât destul. Cel mai rău era că Henry se ridica din nou în 
picioare. Asemenea ceasului Timex al lui Ben, Henry putea 
să fie călcat în picioare şi tot să mai ticăie. Ben se răsuci, 
repezindu-se orbeşte în tufişuri, într-o direcţie unde spera 


că se află vestul. Dacă reuşea să traverseze Maidanul până 
la Old Cape, putea cerşi zece cenți de la cineva, luând apoi 
autobuzul până acasă. Iar, odată ajuns acolo, o să încuie uşa 
după el şi o să îngroape hainele astea zdrenţuite şi pline de 
sânge în lada de gunoi, iar visul nebunesc va lua în fine 
sfârşit. Ben se văzu aşezat în fotoliul său din living, proaspăt 
îmbăiat, cu halatul lui de baie pufos şi roşu, privind desene 
animate cu Daffy Duck la The Mighty Ninety şi bând lapte 
printr-un pai de culoarea fragilor. Ține-te de gândul ăsta, îşi 
spuse cu amărăciune şi continuă să se poticnească prin 
pălării. 

Nişte tufe îi răsăriră în faţă. Ben le dădu la o parte. Spini 
se agăţară de el, zgâriindu-l. Încercă să nu-i ia în seamă. 
Ajunse la o porţiune de teren negru şi murdar. Peste el se 
întindea un covor gros de plante care semănau cu 
bambuşii, iar pământul emana un miros fetid. Un gând 
ameninţător 

(nisipuri mişcătoare) 

îi lunecă prin planul întâi al minţii, ca o umbră, în timp ce 
privea pânza de apă stătută adâncindu-se în desişul ca de 
bambus. Nu voia să intre acolo. Chiar dacă nu era mlaştină, 
glodul i-ar fi smuls tenişii din picioare. Aşa că se abătu spre 
dreapta, fugind prin faţa aşa-zişilor bambuşi, şi nimeri în 
cele din urmă într-un desiş de copaci adevăraţi. 

Arborii, mai mult pini, erau deşi, luptându-se între ei 
pentru un strop de spaţiu şi soare, dar buruienile se 
împuţinaseră, aşa că se putea mişca mai repede. Nu mai 
era sigur în ce direcţie se îndrepta, însă tot avea un 
oarecare avans. Maidanul era încadrat de oraşul Derry pe 
trei laturi şi retezat de extensia aproape terminată a 
autostrăzii pe cea de-a patra. Mai devreme sau mai târziu 
ieşea el undeva. 

Stomacul îi pulsa dureros şi îşi ridică rămăşiţele cămăşii. 
Tresări şi trase aer printre dinţi, sâsâind. Burta lui arăta ca 
un glob grotesc pentru pomul de Crăciun, toată roşie de 
sânge închegat şi mânjită cu verde de la lunecuşul pe 


pantă. Trase poalele cămăşii la loc în jos. Vederea mizeriei 
ăleia îl făcea să vomite. 

Acum auzea de undeva din faţă un murmur - o singură 
notă statornică. Un adult, concentrat doar să iasă naibii de 
acolo (între timp, pe Ben îl atacaseră ţânţarii şi, chiar dacă 
nu arătau nici pe departe cât vrăbiile, erau destul de mari), 
nu i-ar fi dat atenţie sau pur şi simplu nici nu l-ar fi auzit. 
Dar Ben nu era decât un băieţandru, şi începuse deja să-şi 
învingă frica. Se îndreptă spre stânga, strecurându-se 
printre nişte tufe scunde de dafin. Dincolo de ele, ieşind din 
pământ, văzu vârful unui cilindru de ciment; avea aproape 
un metru înălţime şi un metru şi ceva lăţime. Era astupat cu 
un capac găurit din fier, care purta inscripţia „DEPARI. 
CANALIZARE DERRY” De la apropierea asta, zgomotul 
părea mai mult un vuiet decât un murmur - venea de 
undeva dinăuntru, din adâncuri. 

Ben îşi lipi ochiul de o gaură de aerisire, dar nu putu să 
vadă nimic. Auzea vuietul şi apa curgând pe jos pe undeva, 
dar atâta tot. Trase aer în piept, prinse un damf de duhoare 
acră, în acelaşi timp umedă şi căcăcioasă, şi se trase înapoi 
cu o tresărire. Era un canal, nimic mai mult. Sau poate o 
combinaţie de canal şi tunel de drenaj - se găseau dintr- 
astea cu toptanul în Derry cel conştient de pericolul 
inundaţiilor. Nu era mare lucru. Îi dăduse însă un fior 
ciudat. În parte, aceasta se datora întâlnirii cu opera omului 
în haosul acela de sălbăticie luxuriantă, dar bănuia că restul 
pornea de la forma obiectului în sine - cilindrul acela de 
beton răsărind din pământ. Ben citise Maşina timpului de 
H.G. Wells cu un an în urmă, mai întâi versiunea Classics 
Comics, apoi toată cartea. Cilindrul cu chepeng de fier 
perforat îi amintea de puţurile care coborau spre tărâmul 
morlocilor cocârjaţi şi oribili. 

Se îndepărtă repede, încercând să găsească din nou 
drumul spre vest. Ajunse la un mic luminiş şi se întoarse 
până ce ajunse cu umbra în spatele său. Apoi porni în linie 
dreaptă. 


După cinci minute auzi iar apă curgând, undeva în faţă, şi 
voci. Voci de copii. 

Se opri să asculte, şi în acel moment auzi trosnet de 
crengi şi alte glasuri din spate. Le cunoştea foarte bine. Le 
aparţineau lui Victor, Belch şi unicului, fără pereche, Henry 
Bowers. 

Din câte se părea, coşmarul încă nu luase sfârşit. 

Ben privi în jur căutând un loc pe unde să intre în 
pământ. 


10 


leşi din ascunzătoare după vreo două ore, mai murdar ca 
oricând, dar şi un pic răcorit. Oricât de incredibil ar fi 
părut, moţăise. 

Când îi auzise pe cei trei în urma lui, căutându-l încă, Ben 
îngheţă, ca un animal prins în lumina farurilor unui camion 
ce se apropie. Un soi de paralizie stranie începuse să pună 
stăpânire pe el. Gândul de a se trânti pur şi simplu la 
pământ, ghemuit ca un arici, şi de a-i lăsa să-i facă ce voiau 
îi trecuse prin cap. Era o idee nebunească, dar părea, de 
asemenea, o idee bună. 

Dar Ben nu făcu aşa, ci porni spre sunetul apei curgând 
şi spre vocile de copii, încercă să le descâlcească glasurile şi 
să prindă sensul cuvintelor lor - orice, numai să se lepede 
de acea înfricoşătoare paralizie a spiritului. Un plan. 
Vorbeau despre un anume plan. Un glas sau două îi păreau 
vag cunoscute. Se auzi un plescăit, urmat de un hohot de 
râs. Râsul îl umplu pe Ben de un fel de dor prostesc şi-l 
făcu, mai mult decât orice altceva, să fie şi mai conştient de 
situaţia periculoasă în care se afla. 

Dacă tot avea să fie prins, n-ajuta la nimic să le asigure şi 
ăstorlalţi copii o doză din medicamentul său. Ben coti din 
nou la dreapta. Asemenea atâtor oameni corpolenţi, era 
uluitor de vioi. Trecu pe lângă băieţi destul de aproape ca 
să le vadă umbrele mişcându-se încoace şi încolo, între el şi 


lumina reflectată din apă, dar ei nici nu-l văzură, nici nu-l 
auziră. Treptat, glasurile începură să se piardă în urmă. 

Ajunse la o cărare îngustă, bătătorită. O examină un 
moment, apoi clătină uşor din cap. Traversă şi se afundă 
iarăşi în hăţişuri. Acum se deplasa încet, împingând 
tufişurile în lături, în loc să le calce în picioare. Continua să 
înainteze paralel cu apa unde se jucau ceilalţi copii. Chiar şi 
prin boscheţii dintre el şi râu putea să vadă că acesta era 
mult mai lat decât pârâiaşul în care căzuseră el şi Henry. 

Dădu peste un alt cilindru din beton, abia vizibil în 
mijlocul unor rugi de mure, murmurând liniştit, ca pentru 
sine. Dincolo de el, malul cobora abrupt spre cursul de apă, 
şi un ulm bătrân, noduros se cocârja peste râu. Rădăcinile 
sale, pe jumătate dezgropate de eroziunea malului, 
semănau cu o claie de păr nespălat. 

Sperând că nu vor fi păianjeni sau şerpi, dar prea obosit 
şi amorţit de frică pentru a-i mai păsa cu adevărat, Ben îşi 
croi drum printre rădăcini până în grota puţin adâncă de 
dedesubt. Se lăsă pe spate. O rădăcină îl împunse ca un 
deget mânios. Îşi schimbă puţin poziţia şi rădăcina ajunse 
să-l susţină confortabil. 

lată-i pe Henry, Belch şi Victor. Sperase să se lase 
păcăliţi, urmând poteca, dar nici vorbă de aşa noroc. 
Stătură o clipă chiar lângă el - atât de aproape, încât ar fi 
putut întinde mâna din ascunziş să-i atingă. 

— Pe pariu că mucoşii ăia mici de-acolo-şa l-au văzut, 
spuse Belch. 

— Păi, hai şi-om vedea, replică Henry, şi porniră înapoi pe 
unde veniseră. 

După câteva momente Ben îl auzi răcnind: 

— Băăă, futu-vă muma-n cur, ce faceţi acilea? 

Urmă un soi de răspuns, dar Ben nu-şi putu da seama ce 
anume: copiii erau prea departe, iar râul ce curgea chiar 
pe-alături - era chiar râul Kenduskeag - făcea prea mult 
zgomot. 1 se păru însă că băiatul era speriat. Îl înţelegea 
prea bine. 


Apoi Victor Criss mugi ceva din care Ben nu înţelese 
nimic: 

— Ce dig nenorocit de pici! 

Dig de pici? Drac de pici? Sau poate Victor spusese ce 
drac nenorocit de pici şi Ben nu auzise bine. 

— Hai să-l spargem! propuse Belch. 

Se auziră strigăte de protest, urmate de un țipăt de 
durere. Cineva izbucni în plâns. Da, Ben îi înţelegea pe 
deplin. Nu fuseseră în stare să-l prindă (cel puţin nu încă), 
dar găsiseră o altă gaşcă de copii la îndemână ca să-şi 
descarce furia. 

— Sigur, sparge-l, aprobă Henry. 

Plescăieli. 'Ţipete. Hohote de râs groase şi cretine ale lui 
Belch şi Victor. Un răcnet chinuit şi furios al cuiva mai mic. 

— Nu-ncerca tu să mă faci pe mine de căcat, băi bâlbâit 
mucos ce eşti, spuse Henry Bowers. Nu mă mai face nimeni 
de căcat pe ziua de azi. 

Se auzi un trosnet. Zgomotul apei curgând în aval deveni 
mai puternic şi vui scurt înainte de-a reveni la vechiul ei 
clipocit paşnic. Deodată Ben înţelese. Dig de pici, da, asta 
spusese Victor. Copiii - doi sau trei, după câte se părea când 
trecuse pe lângă ei - construiau un dig. Henry şi amicii săi 
tocmai îl făcuseră praf. Ben presupuse chiar că ştia cine era 
unul dintre copii. Singurul „bâlbâit mucos” pe care îl 
cunoştea de la Derry School era Bill Denbrough, care învăţa 
în cealaltă clasă a cincea. 

— Nu trebuia să faci asta! exclamă un glas subţire şi 
speriat, iar Ben îl recunoscu şi pe acesta, deşi nu-i putu 
ataşa imediat şi un chip. De ce-ai făcut-o? 

— Finc-aşa mi-a venit, fututule, mugi Henry. 

Răsună o lovitură înfundată. Îi urmă un zbieret de 
durere. Zbieretul fu urmat de plânsete. 

— Gura, făcu Victor. Ciocu' mic, puştiu', sau îţi trag 
urechile-n jos şi le fac nod sub barbă. 

Plânsul se transformă într-un şir de smiorcăieli înăbuşite. 


— Ne ducem, spuse Henry, da-nainte să ne ducem vreau 
să ştiu o treabă. Aţi văzut un pici gras pe-aci acu' vreo zece 
minute? Un pici gras plin tot de sânge şi tăiat? 

Un răspuns prea scurt ca să însemne altceva decât un. 

— Băi, sigur? întrebă Belch. N-ar strica, băi puţă-n gură. 

— S-s-sunt si-si-sigur, replică Bill Denbrough. 

— Ai să mergem, făcu Henry. O fi luat-o-napoi pe-acolo. 

— Tai-tai, băieţii, strigă Victor Criss. Chiar că era un dig 
de pici, pă bune. Vi-i mai bine fără el. 

Plescăituri. Glasul lui Belch răsună iar, acum însă mai 
departe. Ben nu putu distinge cuvintele. De fapt nici nu voia 
să distingă cuvintele. Mai aproape, băiatul care plânsese îşi 
revenea. Se auzeau sunete consolatoare din partea celuilalt 
băiat. Ben trăsese concluzia că nu erau decât ei doi - Bill 
Bâlbâitul şi plângăreţul. 

Rămase pe jumătate aşezat, pe jumătate culcat, acolo 
unde se găsea, ascultându-i pe cei doi băieţi de lângă râu şi 
zgomotele făcute de Henry şi de dinozaurii săi 
îndepărtându-se spre partea opusă a Maidanului. Razele 
soarelui îi licăreau în ochi şi formau bănuţi mici de lumină 
pe rădăcinile încâlcite de deasupra şi dimprejurul lui. Aici 
înăuntru era murdar, dar era şi comod... Sigur. Zgomotul 
apei curgătoare avea un efect liniştitor. Până şi plânsetul 
copilului era oarecum liniştitor. Durerile şi junghiurile i se 
înăbuşiseră într-o  pulsaţie  mocnită, iar zgomotul 
dinozaurilor se stinsese complet. Avea să aştepte o vreme, 
doar ca să fie sigur că nu se mai întorceau, după care va 
pleca. 

Ben auzea duduitul instalaţiilor de drenaj răzbătând prin 
pământ - putea chiar să-l simtă: o vibraţie joasă, constantă, 
care din pământ intra prin rădăcina de care stătea el 
rezemat, până în spinarea lui. Din nou se gândi la morloci, 
la carnea lor dezgolită; şi-o închipuia mirosind la fel ca 
aerul umed şi fetid ce ieşise prin ventilaţiile capacului 
aceluia de fier. Se gândi la puţurile lor înfundate adânc sub 


scoarță, puțuri cu scări ruginite înfipte în pereţi. Aţipi, iar la 
un moment dat gândurile i se prefăcură în vis. 


11 


Nu pe morloci îi visă. Visă ceea ce i se întâmplase în 
ianuarie, păţania pe care nu fusese în stare să i-o 
povestească mamei lui. 

Se petrecuse în prima zi de şcoală după lunga vacanţă de 
Crăciun. Doamna Douglas rugase un voluntar să stea după 
ore şi să o ajute la număratul cărţilor predate în ultima zi 
dinainte de vacanţă. Ben ridicase mâna. 

— Mulţumesc, Ben, spuse doamna Douglas, dăruindu-i un 
zâmbet atât de radios, încât îl încălzi din creştet până în 
tălpi. 

— Linge-n-cur, remarcă abia auzit Henry Bowers. 

Era cea mai rea şi în acelaşi timp cea mai bună zi de 
iarnă din Maine; fără un nor, însorită, dar înspăimântător 
de geroasă. Pentru a înrăutăţi şi mai mult temperatura de 
minus 26*C, sufla un vânt puternic, iar gerul te pătrundea 
până în măduva oaselor. 

Ben număra cărţile şi striga numerele; doamna Douglas 
le trecea pe o listă (fără a se osteni să-l controleze nici 
măcar prin sondaj, observă el cu mândrie), după care 
duseră amândoi cărţile în sala de depozitare, prin holuri ale 
căror calorifere trosneau molcom. La început, şcoala fusese 
plină de sunete: uşi de dulapuri trântite, ţăcănitul maşinii 
de scris a doamnei Thomas în birou, repetițiile uşor afone 
ale corului de la etaj, buf-buf-buf-ul nervos al mingilor de 
baschet din sala de sport şi scârţâitul urmat de tropote ale 
bascheţilor, după cum alergau jucătorii spre coşuri sau 
coteau brusc pe terenul din lemn ceruit. 

Puțin câte puţin, toate aceste sunete încetară, până ce, 
când ultimul set de cărţi a fost pus la loc (cu una mai puţin, 
dar ce conta? oftă doamna Douglas - nu există pădure fără 
uscături), nu mai rămase decât zgomotul radiatoarelor, 


fâşâitul slab al măturii domnului Fazio care împingea 
rumeguşul colorat pe planşeul holului de la etaj şi urletul 
vântului de afară. 

Ben privi spre unica fereastră, îngustă, a depozitului de 
cărţi şi văzu cerul întunecându-se rapid. Era patru după- 
amiază, iar asfinţitul se apropia. Membrane de zăpadă 
uscată zburau suflate peste jungla de gheaţă a terenului de 
sport, învârtejindu-se printre balansoarele îngheţate cu 
capătul în pământ. Doar dezgheţurile din aprilie aveau să 
spargă această sudură hibernală. Nu văzu niciun trecător 
pe Jackson Street. Mai stărui un moment cu privirea, 
sperând să treacă vreo maşină prin intersecţia Jackson- 
Witcham, dar nu apăru niciuna. Ioţi locuitorii din Derry, mai 
puţin el şi doamna Douglas, păreau să fi murit sau să fi fugit 
departe, cel puţin din cât vedea el de acolo. 

Privi spre ea şi observă, cu un fior de spaimă adevărată, 
că simţea exact aceleaşi lucruri ca şi el. I-o citea în ochi. 
Erau adânci, îngânduraţi şi absenţi, nu ochii unei 
profesoare de peste patruzeci de ani, ci ai unui copil. Ţinea 
mâinile împreunate chiar sub sâni, ca într-o rugăciune. 

Mi-e frică, îşi spuse Ben, şi-i e frică şi ei. Dar de ce ne e 
frică de fapt? 

Nu ştia. Apoi femeia îl privi şi lăsă să-i scape un râs scurt, 
aproape încurcat. 

— Te-am făcut să întârzii. Îmi pare rău, Ben. 

— N-are nimic. 

Cobori privirea spre pantofi. O iubea puţin - nu cu 
sentimentul onest şi deplin pe care îl revărsase asupra 
domnişoarei 'Thibodeau, învăţătoarea sa din clasa întâi... 
Dar o iubea. 

— Dacă eram cu maşina, te luam, spuse ea. Dar n-o am. 
Soţul meu trece să mă ia pe la cinci şi un sfert. Dacă vrei să 
aştepţi, am putea... 

— Nu, mulţumesc, refuză Ben. Trebuie s-ajung acasă 
până atunci. De fapt nu ăsta era adevărul, dar simţea o 


aversiune bizară la gândul de a-l întâlni pe soţul doamnei 
Douglas. 

— Poate mama ta ar putea... 

— Nici ea nu conduce. Nu-i nimic. Stau doar la o milă de- 
aici. 

— O milă nu-i mult pe vreme frumoasă, dar poate fi un 
drum foarte lung pe timpul ăsta. Ai să intri undeva dacă ţi 
se face prea frig, da, Ben? 

— Ăă, sigur... O să intru la Costello's Market şi stau puţin 
lângă sobă sau văd eu. Domnul Gerdeau n-o să se supere. Şi 
am şi pantalonii de zăpadă. Şi fularul nou, de la Crăciun. 

Doamna Douglas păru mai liniştită... Apoi privi din nou 
spre fereastră: 

— Pare să fie aşa de frig afară... O vreme aşa de... de 
potrivnică. 

Ben nu cunoştea cuvântul, dar înţelese imediat ce 
însemna. Tocmai s-a întâmplat ceva - ce? 

Şi îşi dădu seama dintr-o dată că încetase să o mai vadă 
ca profesoară; că, pentru prima dată în viaţa lui, îi apărea 
ca fiinţă omenească. Asta se întâmplase. Îi văzuse faţa într- 
un mod cu totul diferit şi, din cauza asta, devenise o faţă 
nouă - faţa unei poete istovite. Şi-o putea închipui mergând 
acasă cu soţul ei, aşezată lângă el în maşină, cu mâinile 
împreunate în poală, în timp ce caloriferul fâsâia, iar 
bărbatul vorbea despre ce-a mai făcut azi. Şi-o imagina 
pregătind cina pentru amândoi. Un gând bizar îi trecu prin 
minte, iar pe buze i se ivi o întrebare convenţională: Aveţi 
copii, doamnă Douglas? 

— Mă gândesc adesea în perioada asta a anului că 
oamenii chiar nu trebuie să locuiască atât de departe de 
ecuator, murmură profesoara. Cel puţin nu la latitudinea 
asta. 

Apoi zâmbi, şi o parte din sentimentul de înstrăinare se 
şterse, fie de pe faţa ei, fie din ochii lui, şi reuşi să o vadă 
din nou, cel puţin parţial, la fel ca întotdeauna. Dar n-o vei 


mai vedea niciodată aşa, nu în întregime, îşi spuse el 
dezamăgit. 

— Mă simt bătrână până primăvara, după care mă simt 
iar tânără. Aşa mi se întâmplă în fiecare an. Eşti sigur c-o 
să-ţi fie bine, Ben? 

— O să fie bine. 

— Da, şi eu cred. Eşti un băiat bun, Ben. 

Ben cobori din nou ochii spre vârfurile ghetelor, roşind, 
îndrăgostit de ea mai tare ca oricând. 

Pe hol, domnul Fazio spuse, fără a ridica privirea de pe 
rumeguşul roşu: 

— Ai grijă la degerături, băiete. 

— O să am. 

Ajunse la dulăpior, îl deschise şi trase pe el pantalonii 
matlasaţi. Suferise de necaz când mama lui insistase să-i 
poarte şi iarna asta în zilele deosebit de reci, văzând în ei o 
îmbrăcăminte de preşcolar, dar în acea după-amiază se 
bucură că-i avea. Porni încet spre uşă, încheindu-şi 
fermoarul hainei, legând strâns şireturile glugii, trăgându-şi 
pe mâini mănuşile croşetate. leşi şi se opri un moment în 
zăpada de pe prima treaptă a scării din faţă, ascultând cum 
uşa se trântea uşurel şi se încuia în urma sa. 

Şcoala Derry dormita sub un cer cu pielea învineţită. 
Vântul bătea încontinuu. Cârligele corzii de la catarg îşi 
zăngăneau darabana singuratică pe oţelul stâlpului. Vântul 
tăie numaidecât în carnea caldă şi nepregătită a feţei lui 
Ben, amorţindu-i obrajii. Ai grijă la degerături, băiete. 

Îşi trase repede fularul în sus până ce arătă ca o 
caricatură mică, dolofană, a lui Red Ryder. Cerul acela ce se 
întuneca avea un fel de frumuseţe fantastică, dar Ben nu 
zăbovi să-l admire; era prea frig pentru aşa ceva. Îşi văzu 
de drum. 

La început vântul îl bătu din spate, şi lucrurile nu stătură 
chiar aşa de rău; de fapt părea chiar să-l ajute. Ajuns însă la 
Canal Street, trebui s-o ia la dreapta şi aproape împotriva 
vântului. Acum părea că-l împinge înapoi... Ca şi cum ar fi 


avut o răfuială cu el. Fularul ajuta cât de cât, dar nu prea 
mult. Ochii îi lăcrimau, iar stropii ce-i picurau din nas 
îngheţară într-o crustă casantă. Picioarele îi amorţiră. De 
câteva ori se plesni cu palmele peste subsuori ca să şi le 
încălzească. Vântul chiuia şi ţipa cu un glas aproape 
omenesc. 

Ben se simţea atât speriat, cât şi înviorat. Speriat, pentru 
că acum putea înţelege unele povestiri pe care le citise, ca 
Focul de Jack London, unde oamenii mureau îngheţaţi. Ar fi 
fost foarte posibil să mori într-o asemenea noapte, o noapte 
când temperatura putea cobori la -26*C. 

Înviorarea era greu de explicat. O senzaţie de 
însingurare - oarecum melancolică. Se găsea afară; plutea 
pe aripile vântului şi niciunul dintre oamenii aflaţi în spatele 
pătratelor viu luminate ale ferestrelor nu-l vedea. Ei erau 
înăuntru, înăuntru la lumină şi căldură. Nu ştiau că, trecuse 
pe lângă ei; numai el ştia. Era un lucru tainic. 

Aerul îl ardea ca acele, dar era proaspăt şi curat. Aburi 
albi îi ţâşneau pe nas în jeturi drepte. 

Şi, o dată cu apusul soarelui, ultima geană de lumină a 
zilei dispărând la orizont ca o linie galben-portocalie rece, 
sub primele stele - cioburi crude de diamant licărind pe cer 
Ben ajunse la Canal. Acum nu-l mai despărţeau de casă 
decât trei intersecţii, şi era nerăbdător să simtă căldura pe 
faţă şi picioare, punându-i din nou sângele în mişcare, 
pricinuindu-i înţepături. 

Totuşi se opri. 

Canalul era îngheţat în matca sa de beton ca un râu 
încremenit de lapte bătut, cu suprafaţa vălurită, crăpată şi 
înceţoşată. Neclintit, era totuşi pe deplin viu în acea aspru- 
puritană lumină de iarnă; îşi avea propria sa frumuseţe, 
unică şi greu de pătruns. 

Ben se întoarse în partea cealaltă - spre sud-vest. Către 
Maidan. Privind în această direcţie, avea din nou vântul în 
spate. Îi umfla pantalonii. Canalul mergea drept între 
pereţii săi de beton, cale de poate o jumătate de milă; apoi 


betonul înceta, iar râul îşi croia drum unduit prin Maidan - 
la acea vreme a anului, o lume scheletică de rugi îngheţaţi 
şi crengi dezgolite repezindu-se în toate părţile. 

Acolo, pe gheaţă, stătea o siluetă. 

Ben o privi şi îşi spuse: S-ar putea sa fie acolo un om, dar 
cum poate avea pe el ceea ce mi se pare mie că are? E 
imposibil, nu? 

Silueta era îmbrăcată în ceva ce părea a fi un costum de 
clovn alb-argintiu. Fâlfâia împrejuru-i în vântul polar. Avea 
în picioare nişte enormi pantofi portocalii, asortaţi cu 
nasturii-pompoane care se înşirau pe partea din faţă a 
costumului, într-o mână strângea un mănunchi de sfori ce 
se înălţau spre o mulţime de baloane, iar, când observă că 
acestea pluteau în direcţia sa, Ben se simţi cuprins şi mai 
puternic de sentimentul irealităţii. Închise ochii, şi-i frecă şi 
îi deschise iar. Baloanele continuau să plutească spre el. 

Îi răsună în cap glasul domnului Fazio: Ai grijă la 
degerături, băiete. 

Nu putea fi decât o halucinație sau un miraj provocat de 
cine ştie ce ghiduşie sucită a vremii. S-o fi aflat un om acolo 
jos, pe gheaţă! presupuse chiar că era posibil să fi purtat un 
costum de clovn. Dar baloanele nu aveau cum să se abată 
către Ben, împotriva vântului. 

Totuşi, ăsta era exact lucrul ce părea că se întâmplă. 

Ben! strigă clovnul de pe gheaţă. Ben se gândi că vocea 
nu exista decât în mintea lui, deşi i se păruse că o aude cu 
adevărat. Vrei un balon, Ben? 

Răzbătea ceva atât de rău din vocea aceea, atât de 
groaznic, încât Ben vru s-o ia la fugă cât putea de repede, 
dar picioarele-i păreau sudate de asfalt la fel de strâns ca şi 
leagănele din curtea şcolii țintuit în pământ. 

Plutesc, Ben! Toate plutesc! Încearcă unul şi vezi! 

Clovnul porni pe gheaţă spre podul Canalului, unde se 
afla Ben. 

Băiatul îl privi apropiindu-se, fără să se mişte; privea aşa 
cum priveşte pasărea şarpele care se târăşte către ea. 


Gerul intens ar fi trebuit să facă baloanele să pocnească, 
dar acest lucru nu se întâmpla; pluteau deasupra şi înaintea 
clovnului, deşi mai normal ar fi fost să-i rămână în urmă, 
încercând să scape spre Maidan... De unde, îl asigura pe 
Ben o anume parte a minţii, se ivise de la bun început 
arătarea. Acum Ben mai observă ceva. 

Deşi ultimele raze de lumină ale amurgului scăldau 
gheaţa Canalului într-un trandafiriu pal, clovnul nu avea 
umbră. Niciun fel de umbră, oricât de palidă. 

O să-ţi placă aici, Ben, spuse clovnul. Acum era destul de 
aproape, iar Ben auzea pocnetul comic al pantofilor săi pe 
gheaţa denivelată. O să-ți placă aici, iți făgăduiesc, tuturor 
băieților şi fetelor pe care le-ntâlnesc le place aici, căci e ca 
pe Insula Plăcerilor din Pinocchio şi în Never-Never Land 
din Peter Pan; nu trebuie să crească mari niciodată, şi asta- 
i ceea ce-şi doresc toți prichindeii! Aşa că, hai! Să admiri 
priveliştile, să-ţi iei un balon, să dai de mâncare elefanţi, să 
te dai pe tobogan! Oh, ce-o să-ţi mai placă şi oh, Ben ce-o 
să mai pluteşti... 

Şi, cu toată frica, Ben descoperi că o parte din el voia un 
balon. Cine pe lume mai avea un balon care să zboare 
contra vântului? Cine mai auzise vreodată de aşa ceva? 
Da... Voia un balon şi voia să vadă faţa clovnului, care stătea 
aplecată spre gheaţă, ca pentru a se feri de vântul criminal. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă sirena de ora cinci instalată pe 
acoperişul Primăriei Derry nu suna chiar în acel moment 
Ben nu ştiu... Nu vru să ştie. Important era că sunase, 
târnăcop sonor sfredelind gerul amarnic al iernii. Clovnul 
privi în sus, surprins, iar Ben îi văzu chipul. 

Mumia! O, Doamne, asta-i mumia! a fost primul său gând, 
însoţit de o groază vertiginoasă care-l făcu să-şi încleşteze 
strâns mâinile pe parapetul podului pentru a nu leşina. 
Sigur că nu era mumia, n-avea cum să fie mumia. A, existau 
mumii egiptene, cu duiumul, ştia foarte bine, dar primul 
lucru ce-i trecuse prin minte fusese că aceasta era mumia - 
monstrul prăfuit interpretat de Boris Karloff în filmul ăla 


vechi pentru care stătuse până noaptea târziu ca să-l vadă, 
luna trecută, la emisiunea Shock Theater. 

Nu, nu era acea mumie. Nici nu putea fi. Monştrii din 
filme nu erau adevăraţi, toată lumea ştia asta, până şi copiii 
mici. Dar... 

Clovnul nu purta machiaj. Nici nu era pur şi simplu 
înfăşurat în bandaje. Avea bandaje, majoritatea în jurul 
gâtului şi-al mâinilor, fluturând în bătaia vântului, dar Ben 
vedea desluşit chipul clovnului. Era brăzdat adânc, cu 
pielea ca o hartă pergamentoasă, încreţită, obraji 
zdrenţuiţi, carne uscată. Fruntea-i era crăpată, dar nu 
sângera. Buze moarte rânjeau peste mandibule în care 
dinţii stăteau înfipţi strâmb, ca nişte pietre de mormânt. 
Avea gingiile roase şi negre. Ben nu vedea niciun fel de 
ochi, dar ceva licărea departe în fundul puţurilor ca de 
cărbune ale acelor găvane zbârcite, ceva asemănător cu 
nestematele reci bătute în ochii scarabeilor egipteni. Şi, 
deşi vântul sufla în cealaltă direcţie, i se părea că simte 
miros de scorţişoară şi mirodenii, de linţoliu putred tratat 
cu preparate stranii, nisip, sânge atât de vechi, încât se 
uscase ca nişte coji şi fire de praf... 

— Toţi plutim aici, jos, croncăni mumia-clovn. 

lar Ben îşi dădu seama cu groază sporită că reuşise să 
ajungă cumva la pod; acum se afla chiar sub el, întinzând o 
mână uscată şi răsucită de pe care fâşiile de piele se cojeau 
precum nişte flamuri zdrenţuite după o bătălie pierdută, o 
mână prin care se arătau oase ca fildeşul galben. 

Un deget aproape descărnat îi mângâie vârful ghetei. 
Paralizia lui Ben se frânse. Tropăi până la capătul podului, 
cu semnalul de ora cinci încă urlându-i în urechi; nu se opri 
decât când ajunse pe malul celălalt. Fusese un miraj, asta 
trebuia să fi fost. Pur şi simplu clovnul nu avea cum să se fi 
apropiat atât de mult în timpul celor zece-cincisprezece 
secunde cât şuierase sirena. 

Frica lui însă nu era miraj; nici lacrimile fierbinţi ce-i 
ţâşneau din ochi, îngheţând apoi pe obraji. Fugi, cu ghetele 


tropotind pe trotuar, iar în urma lui auzea mumia în costum 
de clovn căţărându-se afară din Canal, cu degetele 
străvechi şi pietroase zgăriind fierul şi cu tendoanele 
bătrâne scârţâind ca nişte balamale vechi şi ruginite. Îşi 
auzea şuieratul uscat al respirației ieşindu-i şi intrându-i pe 
nări la fel de sărac în umezeală ca şi tunelurile de sub 
Marea Piramidă. Simţea mirosul de nisip şi mirodenii al 
giulgiului şi ştia că dintr-o clipă-n alta mâinile, tot atât de 
descărnate precum construcţiile geometrice pe care le 
realiza cu Setul Constructor, i se vor aşeza pe umeri. Aveau 
să-l întoarcă, iar el va privi la faţa aceea zbârcită, 
zâmbitoare. Torentul mort al răsuflării sale îl va învălui. 
Orbitele negre cu licărul lor îndepărtat se vor pogori 
asupră-i. Gura ştirbă se va căsca, iar el îşi va primi balonul. 
O, da. Câte baloane poftea. 

Dar când ajunse la colţul străzii lui, cu inima bătându-i 
nebuneşte, aproape să se spargă. Când în sfârşit privi 
înapoi peste umăr, văzu că strada era pustie. Podul arcuit, 
cu parapetele sale scunde de beton şi caldarâmul demodat, 
era şi el gol. Nu putea vedea canalul propriu-zis, dar simţea 
că nici dacă ar fi putut n-avea să vadă ceva acolo. Nu, 
mumia nu fusese halucinație sau miraj; dacă existase în 
realitate, îl aştepta sub pod. 

Dedesubt. Se ascundea dedesubt. 

Ben se grăbi spre casă, privind în urmă la fiecare câţiva 
paşi, până ce uşa se închise în spatele lui, încuiată sigur. Îi 
explică mamei - care era teribil de ostenită după o zi mai 
grea ca oricând la ţesătorie, astfel că de fapt nu-i prea 
simţise lipsa - că o ajutase pe doamna Douglas să numere 
cărţile. Apoi se aşeză la cina cu tăiţei şi curcan rămas de 
duminică. Se ghiftui cu trei porţii, mumia părând tot mai 
îndepărtată şi asemănătoare unui vis, cu fiecare nouă 
farfurie plină. Nu fusese adevărată, asemenea lucruri nu 
erau niciodată adevărate, nu se trezeau deplin la viaţă 
decât între reclamele intercalate în filme la televizor, 
noaptea târziu, sau la matineele de sâmbătă, când, dacă 


aveai noroc, te puteai alege cu doi monştri pe un sfert de 
dolar - iar dacă aveai încă unul, cumpărai câte floricele de 
porumb îţi încăpeau în stomac. 

Nu, nu erau adevăraţi. Monştrii de la televizor, şi monştrii 
din filme, şi cei din benzile desenate nu erau adevăraţi. Cel 
puţin până te vârai în pat şi n-aveai somn; cel puţin până ce 
ultimele patru acadele, învelite în pânză şi păstrate sub 
pernă ca să alunge amenințările nopţii, nu erau înfulecate; 
până când patul însuşi nu se preschimba într-un lac de 
visuri greţoase, în timp ce vântul urla afară şi-ţi era frică să 
priveşti spre fereastră fiindcă acolo putea fi o față, un chip 
bătrân şi rânjit care nu putrezise, ci doar se uscase ca o 
frunză veştedă, în loc de ochi cu diamante înfundate adânc 
în orbitele întunecoase; până vedeai o mână sfâşiată, ca o 
gheară, ţinând un mănunchi de baloane: Să admiri 
priveliştile, să-ţi iei un balon, să dai de mâncare la elefanți, 
să te dai pe tobogan! Ben, oh, Ben, ce-o să mai pluteşiti... 


12 


Ben se deşteptă cu un icnet, visul despre mumie încă 
stăruindu-i în gânduri, cuprins de panică la vederea 
întunericului strâns, vibrând în jurul lui. Tresări, iar 
rădăcina încetă să-l mai susţină şi îl împunse iarăşi în 
spinare, exasperată parcă. 

Văzu lumină şi se târi într-acolo. leşi în lumina soarelui de 
după-amiază şi în şipotul râului, şi toate îşi regăsiră locul. 
Era vară, nu iarnă. Mumia nu-l dusese în cripta ei pustie; 
Ben se ascunsese de băieţii cei mari într-o văgăună 
nisipoasă, sub un copac pe jumătate dezrădăcinat. Se găsea 
pe Maidan. Henry şi haidamacii lui îşi făcuseră de cap în 
chip josnic cu doi copii ce se jucau lângă râu, pentru că nu 
fuseseră în stare să-l găsească pe Ben şi să-şi facă de cap cu 
el. Tai-tai, băieţi. Chiar că era un dig de pici, pă bune că 
era. Vi-i mai bine fără el. 


Ben îşi privi posac hainele ferfeniţite. Mama sa avea să-i 
ofere şaisprezece variante diferite ale aceluiaşi sfânt iad. 

Dormise destul cât să înţepenească. Se lăsă să lunece în 
josul malului şi porni pe lângă apă, strâmbându-se la fiecare 
pas. Era tot numai un ghiveci de junghiuri şi dureri; se 
simţea de parcă Spike Jones ar fi cântat o melodie rapidă pe 
cioburi de sticlă în aproape toţi muşchii săi. Părea că e plin 
de sânge uscat sau în curs de uscare pe fiecare părticică de 
piele expusă. Oricum copiii cu digul vor fi plecat de acolo, se 
mângâie Ben. Nu ştia sigur cât dormise, dar chiar o 
jumătate de oră să fi fost numai, întâlnirea cu Henry şi 
amicii lui îi convinsese precis pe Denbrough şi fârtatul său 
că orice alt loc din lume - ca Timbuktu, eventual - ar fi mult 
mai sănătos pentru ei. 

Ben îşi urmă amărât drumul, ştiind că, dacă cei mari se 
întorceau, nu mai avea nicio şansă să le scape. Aproape că 
nici nu-i mai păsa acum. 

Dădu ocol unui cot strâns al râului şi, o clipă, nu făcu 
decât să stea pe loc, privind. Constructorii de diguri erau 
tot acolo. Unul dintre ei era într-adevăr Bill Bâlbâitul 
Denbrough. Îngenunchease lângă celălalt băiat, care stătea 
rezemat de peretele malului. Capul îi căzuse atât de mult 
pe spate, încât mărul lui Adam îi ieşea în afară ca un 
triunghi. Sângele i se închegase în jurul nasului, pe bărbie 
şi în vreo două dâre ce-i mânjeau gâtul. [inea fără vlagă 
ceva alb în mână. 

Bill Bâlbâitul privi brusc în jur şi îl văzu pe Ben în 
apropiere. Ben observă cu teamă că se întâmpla ceva foarte 
grav cu băiatul rezemat de mal; Denbrough era vizibil 
speriat de moarte. Nefericit, se întrebă: N-o să se 
sfârşească niciodată ziua asta? 

— Mă-ntreb dacă tu-tu-tu m-ai pu-pu-tea ajuta, făcu Bill 
Denbrough. In-in-in-inha-la-la-toru' lului s-a go-go-lit. Cred 
că s-ar pu-pu-putea să... 

Chipul îi îngheţă. Obrajii i se înroşiră ca focul. Scormonea 
în căutarea cuvântului, bâlbâindu-se ca o mitralieră. Saliva 


îi zbura de pe buze şi fu nevoie de aproape treizeci de 
secunde de gângăveli până ca Ben să îşi dea seama că 
Denbrough încerca să-i spună că celălalt copil putea să 
moară. 


Capitolul 5 
Bill Denbrough zboară ca vântul şi ca 
gândul, înghițind pământul (1) 


1 


Bill Denbrough gândeşte: Al dracu' de-aproape sunt de 
călătoria în spaţiu; parcă aş fi într-un glonţ tras din puşcă. 

Acest gând, deşi întru totul adevărat, nu e unul deosebit 
de plăcut. De fapt, în prima oră după decolarea (sau poate 
înălţare ar fi o definiție mai nimerită) aeronavei Concorde 
de la Heathrow, s-a războit cu o criză moderată de 
claustrofobie. Avionul e îngust - neliniştitor de îngust. Masa 
este mai mult decât excelentă, dar personalul de zbor care 
o serveşte trebuie să se cocoşeze, să se indoaie şi să se 
Qhemuiască pentru a-şi face treaba; par a fi o echipă de 
gimnastică. Faptul de a asista la acest serviciu chinuitor îi 
răpeşte lui Bill o parte din savoarea mâncării, deşi pe 
vecinul de scaun nu pare să-l deranjeze cine ştie ce. 

La rândul său, acesta e o altă pacoste. Gras și nu tocmai 
curat; o fi având el colonie Ted Lapidus pe suprafaţa pielii, 
dar pe dedesubt Bill detectează inconfundabilele mirosuri 
de jeg şi sudoare. Nici în legătură cu cotul său stâng nu-şi 
face mari probleme; când şi când îl loveşte pe Bill cu un 
sunet înfundat. 

Ochii i se îndreaptă mai tot timpul spre afişajul digital 
din capătul salonului. Arată cât de repede zboară ghiuleaua 
asta britanică. Bill scoate stiloul din buzunarul cămâşii şi se 
foloseşte de vârful lui pentru a apăsa pe butoanele ceasului 
cu computer dăruit de Audra la ultimul Crăciun. Dacă 
vitezometrul nu minte - iar Bill nu are absolut niciun motiv 
să creadă că ar minţi - atunci se năpustesc prin văzduh cu 
o viteză de aproape treizeci de kilometri pe minut. Nu e 
convins că voia să ştie asta cu tot dinadinsul. 

Dincolo de fereastră, care e mică şi cu geam gros, vede 
un cer nu albastru, ci scăldat în purpuriu crepuscular deşi 


e amiază. În locul unde marea şi cerul se întâlnesc, vede că 
linia orizontului e uşor arcuită. Poftim! reflectează Bill, şed 
aici cu o Bloody Mary în mână şi cotul unui grăsan nespălat 
înghiontindu-mă-n coaste şi observ curbura Pământului. 

Zâmbeşte puțin, gândindu-se că un om care poate vedea 
aşa ceva cu ochii lui n-ar trebui să se teamă de nimic. Dar 
se teme, şi nu numai de faptul că zboară cu treizeci de 
kilometri pe minut în carapacea asta strâmtă şi fragilă. 
Aproape ca simte cum Derry se repede spre el. Şi chiar 
asta e expresia potrivită. Cu treizeci de kilometri pe minut 
sau nu, are senzaţia că stă perfect nemișcat, în vreme ce 
Derry se repede la el ca o fiară uriaşă însetată de sânge, 
care a zăcut în aşteptare prea mult timp şi acum a ieşit în 
sfârşit la iveală. Derry, ah, Derry! Să închinăm o odă 
acestui loc? Să cântăm despre putoarea fabricilor şi a 
râurilor sale? Despre liniştea demnă a străzilor mărginite 
cu arbori? Despre bibliotecă? Despre Turnul de Apă? 
Despre Bassey Park? Despre Şcoala Flementară din Derry? 

Despre Maidan? 

Lumini i se aprind în minte - reflectoare puternice. E ca 
şi cum ar fi stat într-o sală de teatru întunecată timp de 
douăzeci şi şapte de ani, aşteptând să se întâmple ceva, iar 
acum, în sfârşit, a început. Dar decorul dezvăluit treptat de 
proiectoare nu e al vreunei comedii inofensive ca „Arsenic 
şi dantelă veche“; lui Bill i se pare că seamănă mai mult cu 
„Cabinetul doctorului Caligari“ 

Toate poveştile astea pe care le-am scris, meditează el cu 
un soi de amuzament prostesc. Toate romanele astea. De la 
Derry veneau toate; Derry era sursa. Proveneau din ceea ce 
s-a petrecut în vara aceea şi din ce i s-a întâmplat lui 
George în toamna de dinainte. Toţi reporterii mi-au pus 
mereu ÎNTREBAREA ASTA... lar eu le-am dat un răspuns 
greşit. 

Cotul grasului îl împunge iarăşi, şi câţiva stropi din 
pahar se varsă. Bill aproape că spune ceva, după care se 
gândeşte mai bine. 


ÎNTREBAREA ASTA desigur era „De unde vă inspirați?” 
O întrebare căreia Bill bănuia că toţi autorii de ficţiune 
trebuie să-i răspundă - sau să se prefacă a-i răspunde - cel 
puţin de două ori pe săptămână, dar un băiat ca el, care îşi 
câștiga pâinea scriind despre lucruri care nu s-au întâmplat 
niciodată şi niciodată nu se vor putea întâmpla, era nevoit 
să-i răspundă - sau să se prefacă - mult mai des. 

„Toţi scriitorii au un furtun care coboară până în 
subconştient”, le spunea el, omițând să menţioneze că se 
îndoia cu fiecare an ce trecea de existenţa acelei chestii 
care poartă numele de subconştient. „Dar autorul care 
scrie proze horror are un furtun ce ajunge mult mai 
departe, poate... în sub-subconştient, dacă vreți. “ 

Elegant răspuns, dar nu crezuse niciodată în el cu 
adevărat. Subconştient? Bine, era ceva acolo, sigur, dar Bill 
considera că lumea făcea prea mare tapaj de un mecanism 
care probabil era echivalentul cerebral al lăcrimatului 
ochilor când îţi intră praf în ei sau al vânturilor trase la 
circa o oră după 0 cină copioasă. Probabil că a doua 
metaforă era mai bună, însă asta nu o puteai spune 
reporterilor când era vorba de tine; treburi ca visele şi 
dorurile vagi sau senzațiile de dejă-vu chiar nu însemnau 
nimic mai mult decât o rafală de băşini mintale. Ei însă 
păreau să aibă nevoie de ceva, toţi reporterii ăia cu 
blocnotesurile şi micile lor magnetofoane japoneze, iar Bill 
voia să-i ajute pe căt îi stătea în putinţă. Ştia că scrisul e o 
muncă grea, o muncă al dracului de grea. Nu avea nevoie 
să o ingreuneze pe a lor şi mai mult, spunându-le: 
„Prietene, ai putea la fel de bine să mă-ntrebi «Cine-a tâiat 
brânza?» şi-ai rezolvat-o” 

Acum îşi spunea: Ai ştiut întotdeauna că pun întrebarea 
greşită, chiar dinainte de a te suna Mike; acum ştii şi care 
era întrebarea potrivită. Nu de unde îţi vin ideile, ci de ce-ţi 
vin ideile. Aveai un furtun, foarte bine, dar nu ajungea nici 
la versiunea freudiană, nici la cea jungiană a 
subconştientului; nici vorbă de sistem interior de drenaj al 
minţii, nicio cavernă plină de mormoloci aşteptând să se 


întâmple. La capătul celălalt al furtunului nu se afla decât 
Derry. Doar Derry. Şi... 

„„„Și cine-i ăsta, de face tropa-trop pe podeţul meu? 

Se îndreptă brusc de spate, şi de astă dată el nu-și ţine 
cotul acasă; i se afundă adânc în coastele voluminosului 
vecin de scaun. 

— Fii mai atent, amice, spune grăsanul. E-nghesuială, 
Cum Vezi. 

— Nu mă mai înghionti dumneata şi am să-ncerc să nu te 
mai înghio-ghiontesc nici e-e-eu. 

Grasul îi aruncă o privire acră, incredulă, gen ce-mama- 
dracu-vorbeşti-acolo. Bill nu face decât să-l străpungă cu 
privirea până ce omul intoarce capul, bombănind. Cine-i 
acolo? 

Cine face tropa-trop pe podețul meu? 

Se uită din nou pe fereastră şi işi spune: Zburăm ca 
vântul şi ca gândul, înghițind pământul. 

Pielea de pe braţe şi ceafă i se face ca de găină. Dă pe 
gât dintr-o-nghiţitură şi restul din pahar. S-a mai aprins 
unul dintre reflectoarele alea mari. 

Silver. Bicicleta lui. Aşa o botezase, după cum se numea 
calul Călăreţului Singuratic. O bicicletă mare, marca 
Schwinn, înaltă de şaptezeci de centimetri. “O să-ţi rupi 
gâtul pe asta, Billy “, spusese tatăl său, dar fără ca vocea 
să-i sune cu adevărat îngrijorată. Nu prea îl mai îngrijora 
nimic de când murise George. Fusese aspru înainte. Drept, 
dar aspru. După aceea, puteai să-l imbrobodeşti. Avea 
gesturi părinteşti, făcea mişcări părinteşti, dar erau doar 
mişcări şi gesturi, nimic mai mult. Părea că trage tot timpul 
cu urechea încercând să-l audă pe George întorcându-se 
acasă. 

Bill o văzuse în vitrina de la Bike and Cycle Shoppe, pe 
Center Street. Se rezema posomorâtă pe cricul ei, mai 
mare decât cea mai mare dintre toate celelalte, mată în 
locurile unde ele luceau, dreaptă acolo unde restul erau 
curbate, arcuită unde erau drepte. Avea un carton proptit 
pe roata din faţă: 


„FOLOSITĂ 
Preţ negociabil” 


Ceea ce se întâmplase de fapt a fost că Bill a intrat, iar 
proprietarul a fost cel care i-a oferit lui un preţ, pe care Bill 
l-a acceptat - n-ar fi ştiut să se tocmească la Cycle Shoppe 
nici dacă viaţa lui ar fi fost în joc, iar prețul (douăzeci şi 
patru de dolari) propus de vânzător i se părea foarte 
cinstit; generos Chiar. A plătit-o pe Silver cu bani 
economisiţi în ultimele şapte-opt luni - bani de la ziua de 
naştere, bani de la Crăciun, bani câştigaţi pe tuns iarba. 
Ochise bicicleta din vitrină încă de la Thanksgiving'12. A 
plătit-o şi a dus-o acasă de îndată ce zăpada a început să se 
topească. Era ciudat, căci niciodată până anul trecut nu se 
gândise să aibă o bicicletă. Ideea păruse să-i răsară dintr-o 
dată în minte, poate într-una dintre zilele acelea nesfârşite 
de după moartea lui George. De după asasinarea lui 
George. 

La început, Bill aproape îşi rupsese gâtul. Prima 
plimbare pe bicicleta cea nouă se sfârşise când Bill s-a 
trântit dinadins la pământ ca să nu intre drept în gardul de 
scânduri din capătul Aleii Kossuth (nu atât de ciocnire se 
temuse, cât să nu treacă prin gard şi să cadă de la douăzeci 
de metri înălțime pe Maidan). leşise din păţania asta cu 0 
tăietură mai lungă de zece centimetri între încheietura 
mâinii stângi şi cot. După nicio săptămână, se pomenise că 
nu poate frâna la timp şi zburase prin intersecţia Witcham 
Street şi Jackson cu aproape şaizeci de kilometri pe oră, un 
băieţel pe un mastodont de bicicletă cenuşie (Silver nu era 
argintie decât prin cel mai energic efort al unei imaginaţii 
pline de voinţă), cu spițele roților din faţă şi din spate 
mitraliind într-un uruit constant, şi dacă venea vreo maşină 
ar fi fost tocmai bun de-ngropăciune. Ca şi Georgie. 

Încetul cu încetul, învățase să o stăpânească pe Silver pe 
măsură ce primăvara işi urma cursul. Niciunul dintre 
părinţii săi nu observă în acest răstimp că îi făcea ochi 
dulci morţii, călare pe bicicletă. Se gândi că, după primele 


câteva zile, incetaseră să mai vadă cu adevărat bicicleta - 
pentru ei nu era decât o relicvă cu vopseaua dusă ce se 
sprijinea de garaj în zilele ploioase. 

Totuşi, Silver era mai mult decăt o simplă epavă prăfuită. 
Nu arăta prea grozav, dar gonea ca vântul. Prietenul lui Bill 
- singurul lui prieten adevărat - era un băiat pe nume 
Eddie Kaspbrak, iar Eddie le-avea cu mecanica. li arâtase 
lui Bill cum s-o pună la punct pe Silver - ce şuruburi să 
strângă şi să verifice periodic, unde să ungă lanţul, cum să- 
] întindă, cum să peticească un cauciuc astfel încât să-l ţină 
dacă rămânea în pană. 

— Ar trebui s-o vopseșşti, şi-l aminteşte el pe Eddie zicând 
într-o bună zi. 

Dar Bill nu voia s-o vopsească pe Silver. Din motive pe 
care nici măcar sieşi nu şi le putea explica. lIşi dorea 
bicicleta Schwinn întocmai aşa cum era. Arăta ca un 
maidanez jigărit, soiul de bicicletă pe care un puşti 
neglijent o lăsa de regulă afară în ploaie, o bicicletă toată 
numai scârțăieli, zgăâlţâieli şi frecuşuri greoaie. Arăta ca un 
maidanez tuberculos, dar fugea ca vântul. Ar... 

— Ar zbura ca vântul şi ca gândul, înghițind pământul, 
spune Bill cu voce tare şi râde. 

Vecinul cel gras îi aruncă o privire tăioasă; râsul are 
aceeaşi tonalitate sinistră care mai devreme i-a dat fiori şi 
Audrei. 

Da, arăta destul de nasol, cu vopseaua cojită şi 
portbagajul de modă veche montat deasupra roții din spate, 
cu trâmbiţa strămoşească şi para ei de cauciuc negru - 
cornul acela era sudat pe vecie de ghidon, cu un şurub 
mare cât pumnul unui sugar. Destul de nasol. 

Dar putea Silver să meargă? Putea? Maica Ta, Hristoase! 

Și putea al dracului de bine, căci Silver îi salvase lui Bill 
Denbrough viaţa în cea de a patra săptămână din iunie 
1958 - săptămână următoare după ce il întâlnise pentru 
prima oară de Ben Hanscom, săptămână în care el, Ben şi 
Fddie construiseră stăvilarul, săptămână când Ben, Richie 
Gură-spartă Tozier şi Beverly Marsh îşi făcuseră apariţia pe 


Maidan după matineul de sâmbătă. Richie stătea călare în 
spatele lui, pe portbagajul lui Silver în ziua când Silver îi 
salvase viaţa lui Bill... Şi Richie i-o salvase. Şi îşi amintea 
casa din care fugiseră, sigur că da. Pe-asta şi-o amintea 
prea bine. Casa aia blestemată de pe Neihold Street. 

Gonise ca vântul şi ca gândul în ziua aceea, o, da, fără 
îndoială, ce, nu ştii? îl întrecuse şi pe diavol. Şi ce mai 
diavol, cu ochii lucitori ca nişte monede vechi, ucigătoare. 
Ce mai diavol bătrân şi păros, cu gura plină de dinţi 
însângeraţi. Dar toate astea, mai târziu. Dacă Silver îi 
salvase viaţa lui Richie şi pe a lui în ziua aia, atunci poate 
că i-o salvase şi pe a lui Eddie Kaspbrak în ziua când Bill şi 
Fddie se întâlniseră cu Ben lângă rămăşiţele făcute harcea- 
parcea ale digului lor de pe Maidan. Henry Bowers - care 
arăta ca şi cum l-ar fi trecut cineva printr-un malaxor - îi 
zdrobise nasul lui Eddie, după care pe Eddie îl apucase 
astma aşa de rău, iar inhalatorul era gol. Aşa că în ziua 
aceea tot Silver reuşise. Silver fusese salvarea. 

Bill Denbrough, care n-a mai pus mâna pe o bicicletă de 
aproape şaptesprezece ani, priveşte afară pe geamul unui 
avion în care n-ar fi avut nicio încredere - nici nu şi l-ar fi 
imaginat măcar altundeva decăt într-o revistă de science- 
fiction - în anul 1958. Hi-ho, Silver, HAAIIDEE! strigă el în 
sinea sa, şi trebui să închidă ochii când lacrimile amintirii îi 
înţepară cu mii de ace. 

Ce s-a întâmplat cu Silver? Nu-şi poate aminti. Acea 
parte a scenei e cufundată încă în întuneric; proiectorul 
acela aşteaptă să fie aprins. Poate că-i mai bine aşa. Poate-i 
mai bine că e cruțat. Deocamdată. 

Hi-ho. 

Hi-ho, Silver. 

Hi-ho, Silver. 


„„„HAAIIDEE! strigă Bill. 


Vântul îi zbură cuvintele înapoi peste umăr ca pe o 
flamură de crep fluturândă. Răsunau puternice şi măreţe 
cuvintele acelea, într-un muget plin de triumf. Erau 
singurele vorbe pe care reuşea să le rostească aşa cum ar fi 
vrut. 

Pedală pe Kansas Street spre oraş, câştigând viteză. 
Silver mergea bine, odată pusă în mişcare, dar s-o pui în 
mişcare era muncă, nu glumă. Privind bicicleta cenuşie cum 
lua viteză, te simţeai ca şi cum ai fi privit un avion uriaş 
rulând pe pistă. Mai întâi nu-ţi venea să crezi că o 
asemenea jucărie mătăhăloasă şi ameţită ar putea vreodată 
să se desprindă de pământ - era o idee absurdă. Apoi îi 
vedeai însă umbra dedesubt şi, înainte să apuci să le întrebi 
dacă nu cumva era un miraj, umbra rămânea departe în 
urmă şi avionul era în zbor, tăindu-şi cale prin văzduh, tot 
atât de blând şi grațios ca un vis dulce într-o minte 
mulţumită. 

Aşa era Silver. 

Bill merse puţin pe drumul drept din josul colinei şi 
începu să pedaleze mai repede, picioarele pompându-i în 
sus şi în jos, aşa cum stătea aplecat peste ghidonul 
bicicletei. Învăţase foarte repede - după ce ghidonul 
respectiv îl pocnise de câteva ori în cel mai rău loc unde 
poate fi pocnit un băiat - să-şi tragă chiloţii cât de sus putea 
înainte de-a încăleca pe Silver. Mai târziu în aceeaşi vară, 
observând acest proces, Richie avea să spună: Bill face asta 
pentru că-şi închipuie că va avea într-o bună zi nişte copii 
care să trăiască. Mie mi se pare o idee proastă, dar stai 
aşa! Dacă va avea copii, ăştia ar putea foarte bine să 
semene cu nevastă-sa, corect? 

El şi Eddie coborâseră şaua la maximum, iar acum 
aceasta îl înghiontea şi-i zgâria noada în timp ce muncea la 
pedale. O femeie care-şi plivea grădiniţa cu flori puse mâna 
streaşină la ochi să-l privească. Zâmbi vag. Băiatul de pe 
bicicleta uriaşă îi amintea de o maimuţă pe care o văzuse 
odată mergând cu un monociclu la Circul Barnum & Bailey. 


Nu m-aş mira să-şi rupă gâtul, la o adică, îşi spuse în sinea 
ei, revenind la buruieni. Bicicleta aia e prea mare pentru el. 
Dar, la urma urmei, ce-o privea pe ea? 


3 


Billy avu atâta minte încât să nu se ia la ceartă cu băieţii 
cei mari când dădură buzna din tufişuri, arătând ca nişte 
vânători cu capsa pusă, pe urmele unei fiare care îl şi 
schilodise pe unul dintre ei. Eddie însă se grăbise să 
deschidă gura, iar Henry Bowers se descărcase pe el. 

Billy ştia cine sunt, cum să nu; Henry, Belch şi Victor erau 
cei mai răi golani din Şcoala Derry. Îl bătuseră de câteva ori 
pe Richie 'Tozier, prietenul lui Bill. Din punctul de vedere al 
lui Bill, asta se întâmplase parţial din vina lui Richie; nu 
degeaba era cunoscut ca Richie Gură-spartă. 

Într-o zi, în aprilie, când cei trei treceau pe lângă el prin 
curtea şcolii, Richie spusese ceva în legătură cu gulerele 
lor. 'Toţi trei aveau gulerele întoarse în sus, la fel ca Vic 
Morrow în The Blackboard Jungle. Bill, care şedea rezemat 
de clădirea din apropiere şi se juca nepăsător cu nişte bile, 
nu auzise chiar totul. Nici Henry şi amicii săi... Nu totul, dar 
destul ca să se întoarcă spre Richie. Bill bănuia că Richie 
voise să spună cu glas scăzut ceea ce spusese. Problema 
era că Richie nu ştia ce anume înseamnă glas scăzut. 

— Ce-ai zis, băi aragaz cu patru ochiuri? se interesă 
Victor Criss. 

— N-am zis nimica, spuse Richie. 

Şi această dezminţire - împreună cu faţa lui, neliniştită şi 
speriată de-a binelea - ar fi putut pune capăt incidentului. 
Numai că gura lui Richie era ca un cal îmblânzit doar pe 
jumătate, care are obiceiul să dea din copite fără motiv. 
Acum adăugă dintr-o dată: 

— Ar trebui să-ţi scoţi ceara din urechi, barosanu'! Nu 
vrei nişte dinamită? 


Rămaseră privindu-l o clipă fără a le veni să creadă, după 
care se luară după el. Bill Bâlbâitul urmărise cursa inegală 
de la început până la previzibilul sfârşit, de la locul său de 
lângă clădire. N-avea niciun rost să se amestece; găliganilor 
ălora le-ar fi convenit de minune să caftească doi puşti la 
preţ de unul singur. 

Richie o luă la fugă pieziş prin curtea de joacă a copiilor 
mici, sărind peste şotroane şi fentând leagăne, nedându-şi 
seama că intrase într-o fundătură decât atunci când nimeri 
în gardul legat cu lanţ dintre curte şi parcul învecinat cu 
incinta şcolii. Aşa că încercă să sară peste lanţ, cu degetele 
agăţându-i-se şi cu vârfurile tenişilor căutând puncte de 
sprijin, şi să fi tot ajuns la două treimi din înălţime, când 
Henry şi Victor Criss îl traseră jos, Henry apucându-l de 
spatele jachetei şi Victor înşfăcându-i turul pantalonilor. 
Richie zbieră în timp ce-l jupuiau de pe gard. Ateriză cu 
spinarea pe asfalt. Ochelarii îi zburară de pe nas. Întinse 
mâna după ei, dar Belch Huggins le dădu un şut, drept 
pentru care rama avea să le fie lipită cu bandă adezivă în 
vara aceea. 

Bill tresări şi dădu ocol până în faţa şcolii. O observase pe 
doamna Moran, una dintre profesoarele de la clasa a patra, 
grăbindu-se deja să-i despartă, dar ştia că până atunci au să 
i-o tragă urât de tot lui Richie - şi, într-adevăr, când ea 
ajunse acolo, Richie plângea. Bâz-bâz-băz, baligă-de-mânz. 

Bill nu avusese cu ei decât probleme minore. Îşi băteau 
joc de bâlbâială lui, desigur. Câte o cruzime întâmplătoare 
le însoțea ocazional zeflemelele; într-o zi ploioasă, în timp 
ce se duceau să-şi ia gustarea în sala de sport, Belch 
Huggins îi zburase lui Bill din mână geanta cu mâncare şi o 
strivise pe podea sub una dintre ghetele sale inginereşti, 
zdrobind tot ce era înăuntru. 

— Vai,  ie-ie-ie-te-te!  ţipase  Belch cu spaimă 
batjocoritoare, ridicând mâinile şi fluturându-şi-le în jurul 
feţei. Pă-pă-pă-ca-cat de gu-gu-starea ta, fa-fa-fa-ţă-de-cur! 


Şi o luase agale pe hol spre locul unde Victor Criss se 
rezema de ţâşnitoarea din faţa vestiarului băieţilor, gata să 
facă hernie de atâta râs. Asta nu fusese totuşi chiar aşa de 
rea; Bill se milogise pentru o jumătate de corn de la Eddie 
Kaspbrak, iar Richie fusese încântat să-i ofere oul său 
piperat, unul dintre cele pe care mama sa i le pregătea cam 
la fiecare două zile şi care-l făceau să-i vină să borască, 
susţinea el. 

Dar trebuia să te ţii departe din calea lor, şi, dacă nu 
puteai face asta, cel mai bine era să încerci să devii invizibil. 

Eddie uitase regulile, aşa că îi dăduseră borşul. 

Nu-i fusese chiar aşa de rău până ce băieţii nu coborâră, 
plescăind până pe malul celălalt, chiar dacă nasul îi sângera 
ca o fântână. Când batista lui Eddie ajunse udă leoarcă, Bill 
i-o dădu pe a sa şi îl puse să-şi aşeze o mână la ceafă şi să 
dea capul pe spate. Bill şi-o mai amintea pe mama sa cum îl 
sfătuia pe Georgie să facă la fel, pentru că şi lui Georgie îi 
curgea câteodată sânge din nas... 

Of, dar tare rău îl mai durea să se gândească la George. 

Abia când se stinseră zgomotele făcute de băieţii cei 
mari, aidoma unei turme de bizoni năvălind prin Maidan, 
iar hemoragia lui Eddie încetă complet, acestuia i se agravă 
astma. Începu să gâfâie după aer, cu mâinile desfăcându-i- 
se şi apoi încleştându-se la loc ca nişte capcane cu arcul 
slăbit, şi respiraţia şuierându-i subţire în gâătlej. 

— Rahat! icni Eddie. Astma! La naiba! 

Bâjbâi după inhalator şi într-un târziu şi-l scoase din 
buzunar. Arăta ca o sticlă de Windex, cu dispozitivul de 
pulverizare în vârf. Şi-l îndesă în gură şi apăsă trăgaciul. 

— Mai bine? întrebă neliniştit Bill. 

— Nu. E gol. 

Eddie îl privi pe Bill cu ochi plini de panică ce voiau să-i 
spună: M-am ars, Bill! M-am ars! 

Inhalatorul gol i se rostogoli din mână. Râul continua să 
şopotească, fără a-i păsa câtuşi de puţin că Eddie Kaspbrak 
abia dacă mai putea să respire. Bill îşi spuse într-o doară că 


băieţii cei mari avuseseră dreptate într-o singură privinţă: 
chiar fusese un dig de pici. Dar se distraseră, fir-ar să fie, şi 
se simţi cuprins brusc de o furie surdă că nu se putea sfârşi 
altfel. 

— Sta-sta-stai blând, E-Eddie, spuse. 

În următoarele circa patruzeci de minute, Bill şezu lângă 
el, speranţa că atacul de astmă al lui Eddie va trece până la 
urmă pălindu-i, înlocuită de îngrijorare. La vremea când 
apăru Ben Hanscom, îngrijorarea se transformase în frică 
reală. Nu numai că starea puştiului nu se ameliora; se 
înrăutăţea. lar farmacia din Center Street, de unde se 
aproviziona Eddie, era la o distanţă de aproape cinci 
kilometri. 

Ce se întâmplă dacă mergea să-i aducă lui Eddie ce 
trebuia şi la înapoiere îl găsea fără cunoştinţă? Fără 
cunoştinţă sau 

(nu, ei căcat, nu, te rog, nu te gândi la asta) 

sau chiar mort, insistă implacabil gândul. 

(ca Georgie, mort ca Georgie) 

Nu fi aşa de tâmpit! N-o să moară! 

Nu, probabil că nu. Dar dacă se întorcea şi îl găsea pe 
Eddie într-un talaz? Bill ştia totul despre talazuri; dedusese 
chiar că îşi trăgeau denumirea de la valurile acelea mari pe 
care făceau unii surfing în Hawaii, şi i se părea destul de 
nimerit - la urma urmei, ce altceva era un talaz dacă nu un 
val care-ţi îneca tot creierul? În emisiunile medicale ca Ben 
Casey, oamenii se pomeneau mereu în talazuri, şi uneori 
rămâneau aşa în ciuda tuturor răcnetelor furibunde ale lui 
Ben Casey. 

Aşa că stătea acolo jos, ştiind că ar trebui să se ducă - nu- 
l putea ajuta cu nimic pe Eddie dacă rămânea pe loc - dar 
nevrând să-l lase singur. O parte din el, iraţională şi 
superstiţioasă, se simţea convinsă că Eddie va luneca în 
talaz în acelaşi minut în care el, Bill, îi va întoarce spatele. 
Atunci privi spre amonte şi îl văzu acolo pe Ben Hanscom. 
Ştia cine e Ben, sigur că da; cel mai gras copil din orice 


şcoală îşi avea propria lui (sau ei) notorietate nefericită. 
Ben învăţa în cealaltă clasă a cincea. Bill îl vedea uneori în 
recreaţie, stând singur - de obicei într-un colţ - cu nasul 
într-o carte şi mâncându-şi gustarea dintr-o pungă de 
mărimea unui sac de spălătorie. 

Privindu-l acum pe Ben, Bill îşi spuse că arăta chiar mai 
rău decât Henry Bowers. Era incredibil, dar adevărat. Bill 
nici măcar nu îndrăznea să îşi închipuie lupta cumplită în 
care se angajaseră cei doi. Părul lui Ben stătea în sus, sub 
forma unor ţepi rebeli, îngălaţi de glod. Flanela sau cămaşa 
- era greu de spus care variantă fusese valabilă în zorii 
zilei, şi acum oricum nu mai conta - era o zdreanţă sfâşiată, 
mânjită cu un amestec greţos de sânge şi verzitură. 
Pantalonii îi erau rupţi în genunchi. 

Îl văzu pe Bill privindu-l şi fu gata să dea înapoi, în ochi 
ivindu-i-se teama. 

— N-n-n-u plec-c-c-ca! ţipă Bill, ridicându-şi în aer 
mâinile goale, cu palmele expuse, ca să-i arate că n-avea 
niciun gând rău. A-a-avem nevoie de a-a-a-jutor. 

Ben se apropie, cu privirea încă temătoare. Umbla de 
parcă un picior sau amândouă l-ar fi chinuit de moarte. 

— S-au dus? Bowers şi ăia? 

— D-da, răspunse Bill. Ascultă, p-oţi sss-ă stai cu pr-prrr- 
ietenu' meu pâ-pâ-pâ-pâ-nă mă duc eu să-i aduc d-d-do-doc- 
toria? Are a-a-a-a-a... 

— Astmă? 

Bill dădu din cap. 

Ben veni până la rămăşiţele stăvilarului şi, strâmbându-se 
de durere, se lăsă într-un genunchi lângă Eddie, care zăcea 
pe spate cu ochii aproape închişi şi pieptul trudind. 

— Care-a dat în el? întrebă Ben într-un târziu. 

Ridică privirea, iar Bill văzu pe faţa băiatului gras aceeaşi 
furie frustrată pe care o simţise şi el. 

— Henry Bowers? 

Bill încuviinţă. 

— Se leagă. Sigur, du-te. Stau eucuel. 


— M-mu-l-ţumesc. 

— Ei, nu-mi mulţumi, protestă Ben. Din cauza mea au dat 
peste voi. Du-te. Grăbeşte-te. Trebuie să fiu acasă la cină. 

Bill plecă fără să mai scoată o vorbă. N-ar fi stricat dacă-i 
spunea lui Ben să nu pună la inimă - ceea ce se întâmplase 
nu fusese din vina lui Ben mai mult decât dintr-a lui Eddie, 
care deschisese gura ca prostul. Tipii ca Henry şi 
haidamacii lui erau un accident pe care nu trebuie să-l 
chemi, că vine el singur - versiunea copiilor mici pentru 
inundaţii, tornade sau grindină. Ar fi prins bine să spună 
toate astea, dar acum era atât de încordat, încât i-ar fi 
trebuit cam douăzeci de minute, şi până atunci Eddie 
luneca în talaz (ăsta era încă un lucru pe care Bill îl 
învățase de la doctorii Casey sau Kildare; niciodată nu intrai 
în talaz; întotdeauna lunecai în el). 

O luă la goană în aval, aruncând o privire peste umăr. Îl 
văzu pe Ben adunând pietre de la marginea apei, cu o 
mutră amărâtă. O clipă, Bill nu-şi putu da seama ce făcea, 
după care înţelese. Era un depozit de muniţie. Doar pentru 
cazul că se întorceau. 


4 


Maidanul nu avea secrete pentru Bill. Se jucase acolo 
mult în acea primăvară, câteodată cu Richie, cel mai adesea 
cu Eddie, uneori de unul singur. Sigur că nu explorase toată 
zona, dar se descurca fără nicio problemă, de la 
Kenduskeag până înapoi pe Kansas Street. leşi lângă un 
pod de lemn unde Kansas Street traversa unul dintre micile 
pâraie fără nume care curgeau din reţeaua de drenaj a 
oraşului Derry până în Kenduskeagul de jos. Silver stătea 
priponită sub acel pod, cu ghidonul legat de un pilon cu o 
bucată de sfoară, ca să nu-i ajungă roţile în apă. 

Bill dezlegă sfoara, o vâri în cămaşă şi urcă bicicleta pe 
trotuar prin forţa braţelor, gâfâind şi transpirând, 
pierzându-şi echilibrul de câteva ori şi aterizând în fund. 


Dar într-un târziu reuşi să ajungă sus. Bill îşi azvârli 
piciorul peste cadrul înalt. 
Şi, ca de obicei, odată ajuns călare pe Silver, deveni altul. 


5 


— Hi-ho, SILVER, HAAINIDEE! 

Cuvintele izbucniră mai profunde decât glasul său normal 
- era aproape vocea bărbatului ce avea să devină. Silver 
câştigă viteză treptat, iar păcănitul tot mai rapid al 
plăcuţelor de joc Bicycle prinse cu cârlige de rufe lângă 
spiţe accentua accelerarea. Bill pedala ridicat de pe şa, cu 
mâinile încleştate pe ghidonul cu mânerele întoarse în sus. 
Arăta ca unul care încearcă să ridice o halteră extraordinar 
de grea. Tendoanele i se reliefaseră pe gât. Venele îi pulsau 
la tâmple. Gura i se răsucise într-o tremurătoare grimasă 
de efort, în timp ce ducea obişnuita luptă împotriva 
greutăţii şi a inerţiei, spărgându-şi plămânii ca să o pună pe 
Silver în mişcare. 

Ca de obicei, efortul s-a dovedit pe măsura străduinţei. 

Silver începu să ruleze mai vioi. Casele lunecau lin 
îndărăt. La stânga, unde Kansas Street se întretăia cu 
Jackson, râul Kenduskeag, neamenajat, era înlocuit de 
Canal. Dincolo de intersecţie, Kansas Street se îndrepta cu 
repeziciune către Center şi Main Street, cartierul 
administrativ din Derry. 

Aici răspântiile erau frecvente, dar toate semnele de 
circulaţie îl favorizau pe Bill, iar posibilitatea ca un şofer să 
încalce într-o zi semnul şi să-l strivească transformându-l 
într-o umbră însângerată pe asfalt nu-i trecuse niciodată 
prin cap. Era improbabil să-şi fi schimbat stilul, chiar dacă 
acest gând i-ar fi trecut prin minte. Poate ar fi făcut-o mai 
devreme sau mai târziu în viaţa lui, dar acea primăvară şi 
vara timpurie fuseseră pentru el o perioadă ciudată şi 
frumoasă. Ben ar fi fost uimit dacă cineva l-ar fi întrebat cât 
de singur se simte. Şi ar fi fost şi mai uluit când cineva l-ar fi 


întrebat dacă îşi dă seama că se joacă de-a moartea. Si-gu- 
gu-gur că n-nu! ar fi răspuns el imediat (şi indignat), dar 
asta nu schimba cu nimic faptul că pedalările lui pe Kansas 
Street spre oraş semănau tot mai mult cu nişte atacuri 
kamikaze pe măsură ce se încălzea vremea. 

Acel tronson din Kansas Street era cunoscut sub 
denumirea de Up-Mile Hill. Bill îl atacă în plină viteză, 
aplecat peste ghidonul lui Silver, ca să reducă rezistenţa 
aerului, cu o mână pe bara de cauciuc crăpată a goarnei, 
pentru a-i preveni pe neatenţi, şi cu părul roşcat 
fluturându-i peste cap într-o cascadă unduitoare. Păcănitul 
cărţilor de joc crescuse până la un vuiet constant. 
Strâmbătura încordată se transformase într-un rânjet 
neghiob. Locuinţele din dreapta lăsaseră locul unor edificii 
administrative (majoritatea depozite şi unităţi de ambalare 
a cărnii) ce se scurgeau într-o goană  ceţoasă, 
înspăimântătoare, dar satisfăcătoare. La stânga sa, Canalul 
era o sclipire de foc în coada ochiului. 

Hi-ho, SILVER, HAAIIDEE! răcni el triumfător. 

Silver zbură peste prima curbă şi, aşa cum se întâmpla 
aproape întotdeauna în acest punct, picioarele băiatului 
pierdură contactul cu pedalele. Gonea liber, acum căzut pe 
de-a-ntregul în poala cărui zeu o fi fost însărcinat cu 
protecţia băieţandrilor. Coti pe stradă, atingând poate 
douăzeci de kilometri pe oră peste viteza permisă, de 
cincizeci. 

Toate rămăseseră acum în urma lui: bâlbâială, ochii goi şi 
răniţi ai tatălui său pe când moşmondea prin atelierul din 
garaj, cumplita imagine a prafului pe pianul închis de la etaj 
- prăfuit pentru că mama lui nu mai cânta. Ultima oară o 
făcuse la înmormântarea lui George - trei imnuri metodiste. 
George ieşind în ploaie, cu impermeabilul său galben, 
ţinând în mână bărcuţa din hârtie de ziar cu luciul ei de 
parafină; domnul Gardener venind pe stradă după douăzeci 
de minute, cu micul trup neînsufleţit înfăşurat într-un pled 
pătat de sânge; zbieretul sfâşiat al mamei. "Toate 


rămăseseră în urmă. Era Călărețul Singuratic, era John 
Wayne, era Bo Diddley, era oricine voia să fie. Dar nu cineva 
care să ţipe, şi să se sperie, şi s-o cheme pe mă-mă-mămica. 

Silver zbura, şi Bill Denbrough Bâlbâitul zbura cu ea; 
umbra lor zbura în urmă-le. Goneau împreună pe Up-Mile 
Hill; spiţele uruiau. Picioarele lui Bill regăsiră pedalele şi 
începură să pompeze, vrând să alerge şi mai repede, vrând 
să atingă cine ştie ce viteză ipotetică - nu cea a sunetului, ci 
a memoriei - şi să spargă zidul durerii. 

Gonea, gonea, aplecat peste ghidon; gonea ca vântul şi ca 
gândul. Intersecţia pe trei direcţii dintre Kansas Street, 
Center şi Main se apropia repede. Era un coşmar pe sens 
unic şi semnele de circulaţie, şi semafoarele contradictorii 
chipurile ar fi fost corelate, dar de fapt nu erau. Rezultatul, 
proclamase editorialul din Derry News cu un an în urmă, 
era un giratoriu conceput în infern. 

Ca întotdeauna, ochii lui Bill tresăriră la stânga şi la 
dreapta, estimând densitatea traficului, în căutarea 
spaţiilor goale. Dacă judeca greşit - dacă se bâlbâia, s-ar fi 
putut spune - avea să fie grav rănit sau ucis. 

Intră ca săgeata în traficul greoi ce înfunda intersecţia, 
trecând pe roşu şi cotind spre dreapta ca să evite un Buick 
mătăhălos cu hublouri. Aruncă o privire iute înapoi peste 
umăr să se asigure că banda din mijloc era liberă. Privi din 
nou înainte şi văzu că în vreo cinci secunde urma să se 
zdrobească de coada unei automacarale ce se oprise drept 
în centrul intersecţiei, în timp ce individul de la volan îşi 
lungea gâtul să citească toate semnele indicatoare, spre a 
se asigura că n-o luase pe un drum greşit urmând să 
sfârşească, mai ştii, la Miami Beach. 

Pista din dreapta lui Bill era ocupată de un autobuz al 
liniei interurbane Derry-Bangor. Lunecă totuşi într-acolo şi 
rase spaţiul dintre macaraua oprită şi autobuz, 
continuându-şi drumul cu şaizeci şi cinci de kilometri la oră. 
În ultima clipă smuci capul puternic într-o parte, pentru a 
împiedica oglinda montată lângă „locul mortului” din cabina 


macaralei să-i rearanjeze dantura. Gaze de eşapament 
fierbinţi de la motorul diesel al autobuzului îi dantelară 
gâtlejul ca o duşcă de tărie. Auzi un scârţăit subţire când 
ghidonul bicicletei pupă latura de aluminiu a maşinii. O 
clipă îl zări pe şoferul autobuzului, cu faţa albă ca hârtia 
sub şapca ţuguiată a Companiei de Autobuze Hudson. Îşi 
agită pumnul spre Bill şi strigă ceva. Bill se îndoi că era 
vorba de vreun compliment. 

lată un trio de babe traversând Main Street de pe 
trotuarul cu New England Bank spre cel cu magazinul „lhe 
Shoeboat” Auziră uruitul aspru al roţilor şi ridicară ochii. 
Gurile li se căscară la vederea băiatului pe o bicicletă uriaşă 
care trecu la o palmă de ele ca o nălucă. 

Partea cea mai rea - şi cea mai bună - a parcursului 
rămăsese de acum în urmă. Privise în faţă posibilitatea cât 
se poate de reală a propriei sale morţi, iar şi iar, şi fusese în 
stare să-şi mute privirea, nu-şi frânsese gâtul, nici lui, nici 
celor trei babe cu sacoşele încărcate de cumpărături, nu se 
făcuse afiş pe partea dinapoi a vechii automacarale Dodge. 

Acum urca din nou panta, pierzând viteza ca într-o 
hemoragie abundentă. Ceva - oh, zi-i dorinţă, suna destul 
de bine, nu-i aşa? — îi sângera deopotrivă. Toate gândurile 
şi amintirile îl ajungeau din urmă - salut, Bill, he-he, 
aproape te-am pierdut din ochi o vreme, da' iacătă-ne - 
alăturându-i-se, căţărându-i-se pe cămaşă, sărindu-i în 
ureche şi plonjându-i în creier ca nişte prichindei care se 
dau pe tobogan. Le simţea ocupându-şi locurile obişnuite, 
înghiontindu-şi trupurile febrile. Mamă! Hăţ! Iarăşi suntem 
în capul lui Bill! Ia hai să ne gândim la George! Grozav! 
Cine vrea să-nceapă? 

Gândeşti prea mult, Bill. 

Nu - nu asta era problema. Problema era că îşi imagina 
prea mult. Coti pe Richard's Alley, iar peste câteva 
momente ieşi în Center Street, pedalând încet, simțind cum 
transpiraţia îi curge pe spinare şi în păr. Descălecă de pe 
Silver în faţă la Center Street Drug Store şi intră. 


6 


Înainte de moartea lui George, Bill i-ar fi vorbit domnului 
Keene fără nicio greutate. Farmacistul nu era tocmai 
drăguţ - sau cel puţin aceasta era impresia lui Bill -, dar era 
destul de răbdător şi nu îl tachina, nici nu se amuza pe 
seama lui. Acum însă bâlbâiala lui Bill se agravase mult, şi îi 
era cu adevărat teamă că i s-ar putea întâmpla ceva rău lui 
Eddie dacă nu acţionează mai repede. 

Astfel că, atunci când domnul Keene spuse: 

— Bună, Billy Denbrough, ce doreşti? 

Bill luă o mapă de reclamă pentru vitamine, o întoarse pe 
spate şi scrise: Fddie Kaspbrak şi cu mine ne jucam pe 
Maidan. Are un atac râu de astmă, adică abia mai poate 
respira. Puteţi să-mi daţi o rezervă pentru inhalatorul lui? 

Împinse hârtia peste placa de sticlă a tejghelei spre 
domnul Keene, care o citi, privind la ochii albaştri şi 
îngrijoraţi ai lui Bill şi spuse: 

— Sigur. Stai aici unde eşti şi nu pune mâna pe nimic. 

Bill se foi nerăbdător de pe un picior pe altul în timp ce 
domnul Keene se afla în cămăruţa din spate. Deşi acesta 
lipsi mai puţin de cinci minute, păru că trecuse un secol 
până să revină cu una dintre buteliile din plastic ale lui 
Eddie. I-o întinse lui Bill, zâmbi şi spuse: 

— Asta probabil că va rezolva problema. 

— M-m-mu-mu-lţumesc, făcu Bill. Nu am ni-nici un b-b- 
ba-ba... 

— Nu-i nimic, fiule. Doamna Kaspbrak are cont la noi. Am 
să i-l trec şi pe ăsta. Sunt sigur că va dori să-ţi mulţumească 
pentru amabilitate. 

Răsuflând uşurat, Bill îi mulţumi domnului Keene şi plecă 
în grabă. Domnul Keene ieşi de după tejghea, privindu-l 
cum se îndepărtează. Îl văzu pe Bill punând inhalatorul în 
coşul bicicletei şi încălecând cu stângăcie. Oare chiar poate 
merge cu o bicicletă atât de mare? se întrebă farmacistul. 
Îndoi-m-aş. Îndoi-m-aş, zău. Dar micul Denbrough reuşi 


cumva s-o ia din loc fără să cadă în cap şi se îndepărtă 
pedalând încet. Bicicleta, care pentru domnul Keene arăta 
ca o glumă macabră, se balansa nebuneşte. Inhalatorul se 
rostogolea înainte şi înapoi în coş. 

Domnul Keene surâse vag. Dacă Bill ar fi văzut acel 
zâmbet, poate că ar fi făcut un pas însemnat spre 
confirmarea părerii sale că farmacistul nu era exact unul 
dintre campionii mondiali ai amabilităţii. Era acru, rânjetul 
unui om care a găsit multe de care să se mire, dar aproape 
nimic în folosul condiţiei umane. Da - avea să treacă 
doctoria de astmă a lui Eddie în contul Soniei Kaspbrak, iar 
ea va fi, ca de obicei, surprinsă - şi mai curând bănuitoare 
decât recunoscătoare - cât de ieftin era medicamentul. Alte 
prafuri erau atât de scumpe, spunea ea. Doamna Kaspbrak, 
ştia, se număra printre acei oameni care cred că nimic din 
ce este ieftin nu poate fi de prea mare folos. Ar fi putut într- 
adevăr s-o jupoaie pentru Soluţia HidrOx. Şi au existat 
momente când a fost chiar tentat să o facă... Dar de ce să 
devină părtaş la nebunia femeii? Nu era în pragul 
falimentului ca să se preteze la aşa ceva. 

Ieftin? Bineînţeles. Soluţia HidrOx (A se administra după 
necesități, aşa cum scria frumos la maşină pe eticheta lipită 
pe fiecare pompă inhalatoare) era miraculos de ieftină, dar 
până şi doamna Kaspbrak avea toate motivele să admită că, 
în pofida acestui fapt, reuşea să domolească astma fiului ei. 
Era ieftină pentru că nu consta decât într-o combinaţie de 
hidrogen şi oxigen, cu o picătură de camfor adăugată 
pentru a le da vaporilor un gust vag de medicament. Cu alte 
cuvinte, doctoria de astmă a lui Eddie era apă de la robinet. 


7 


Lui Bill îi luă mai mult ca să ajungă înapoi, căci acum 
pedala la deal. În câteva rânduri trebui să descalece şi s-o 
împingă pe Silver. Pur şi simplu nu avea puterea musculară 
necesară pentru a face bicicleta să urce pante mai abrupte. 


La vremea când priponi bicicleta şi îşi croi drum înapoi 
spre râu, se făcuse patru şi zece. Fel de fel de bănuieli 
negre i se încrucişau în minte. Amicul Hanscom va fi 
dezertat, lăsându-l pe Eddie să moară. Sau bătăugşii puteau 
să fi făcut cale întoarsă şi să-i bată măr pe amândoi. Sau... 
Mai rău ca orice... Omul care se ocupă cu omorâtul copiilor 
îi venise de hac unuia sau amândurora. Aşa cum făcuse cu 
George. 

Ştia că circulaseră multe zvonuri şi speculaţii în legătură 
cu asta. Bill se bâlbâia rău, dar nu era surd - deşi oamenii 
păreau uneori să-l creadă astfel, de vreme ce vorbea numai 
când era absolut necesar. Unii socoteau că moartea fratelui 
său nu avea absolut nicio legătură cu cazurile Betty Ripsom, 
Cheryl Lamonica, Matthew Clements şi Veronica Grogan. 
Alţii susțineau că George, Ripsom şi Lamonica fuseseră ucişi 
de un singur om, iar celelalte două cazuri erau opera unui 
„asasin plagiator” Un al treilea curent de gândire afirma că 
pe băieţi îi omorâse cineva, iar pe fete altcineva. 

Bill credea că toţi fuseseră asasinați de aceeaşi persoană. 
Dacă era o persoană. Câteodată îşi punea întrebări în 
legătură cu asta. La fel cum se întreba uneori şi despre 
sentimentele sale faţă de Derry în vara aceea. Să fi fost 
oare tot consecinţa morţii lui George felul cum părinţii săi 
păreau să-l ignore acum, atât de pierduţi în jalea lor pentru 
fiul cel mic, încât pur şi simplu nu puteau înţelege simplul 
fapt că Bill era încă viu şi putea păţi şi el ceva? Se combinau 
aceste lucruri cu celelalte crime? Şoaptele pe care le auzea 
uneori (şi cu siguranţă nu erau variaţiuni ale propriei sale 
voci, căci acestea nu se bâlbâiau - erau blânde, dar sigure) 
îl sfătuiau să facă anumite lucruri, dar nu şi altele. Oare 
aceste lucruri făceau ca acum oraşul Derry să pară 
întrucâtva altfel? Oarecum  ameninţător, cu străzi 
neexplorate, care nu erau ospitaliere, ci păreau a se căsca 
într-un soi de tăcere rău-prevestitoare? Aceasta făcea ca 
unele chipuri să pară tainice şi înfricoşate? 


Nu ştia, dar credea - la fel cum credea şi că toate crimele 
erau opera unui singur factor - că Derry chiar se schimbase 
şi că moartea fratelui său semnalase începerea acestei 
schimbări. Supoziţiile sumbre din capul său proveneau de 
la ideea că orice se putea întâmpla de acum în Derry. Orice. 

Dar totul era în regulă. Ben Hanscom era tot acolo, 
aşezat lângă Eddie. Eddie însuşi stătea acum aşezat, cu 
mâinile moi în poală şi capul plecat, continuând să şuiere 
din piept. Soarele coborâse destul de mult ca să proiecteze 
umbre lungi şi verzi peste râu. 

— Frate, da' zău c-ai venit repede, spuse Ben, ridicându- 
se. Nu te aşteptam înainte de încă o juma” de oră. 

— Am o bi-bi-bicicletă ra-rapidă, răspunse Bill cu 
oarecare mândrie. 

Un moment, cei doi se priviră prudenţi, bănuitori. Apoi 
Ben încercă un zâmbet, iar Bill surâse la rândul său. Băiatul 
era gras, dar părea un tip ca lumea. Şi rămăsese la post. 
Asta probabil că-l costase ceva sudoare, câtă vreme Henry 
şi amicii săi încă se mai învârteau pe acolo pe undeva. Bill îi 
făcu cu ochiul lui Eddie, care se uita la el cu recunoştinţă. 

— Po-poftim treaba, E-E-E-Eddie. 

Îi vârî în mână inhalatorul. Eddie şi-l repezi în gura 
căscată, apăsă pe trăgaci şi începu să gâfâie convulsiv. Apoi 
se lăsă pe spate, cu ochii închişi. Ben privi toate astea cu 
nelinişte. 

— Băi! Chiar i-a fost rău, nu? 

Bill dădu din cap. 

— Mi-a fost frică o vreme, urmă Ben cu glas scăzut. Mă- 
ntrebam ce-am să fac dacă-i vine vreo convulsie sau i se 
întâmplă ceva. Tot încercam să-mi aduc aminte chestiile pe 
care ni le-au spus la adunarea aia de Cruce Roşie din 
aprilie. Tot ce mi-a venit în cap a fost că să-i bag un băț în 
gură ca să nu-şi muşte limba. 

— Cred că asta-i pentru e-e-epileptici. 

— A... Mda, cred că ai dreptate. 


— N-o s-să aibă o c-co-convulsie, oricum, preciză Bill. Do- 
dodoc-toria aia o să-i fa-facă bine. U-U-Uite. 

Respirația chinuită a lui Eddie încetase. Deschise ochii şi- 
i privi pe cei doi băieţi. 

— Mersi, Bill, murmură. Asta chiar a fost una căcătoare. 

— Cred c-a-nceput când ţi-au terciuit nasul, mm? întrebă 
Ben. 

Eddie râse jalnic, se ridică în picioare şi îşi băgă 
inhalatorul în buzunarul de la spate. 

— Nici măcar nu mă gândeam la nas. Mă gândeam la 
mămica. 

— Mda? Zău? 

Ben părea surprins, dar mâna i se ridică pe zdrenţele 
cămăşii şi începu să dibuie pe acolo cu nervozitate. 

— Un ochi doar s-arunce maică-mea la sângele de pe 
cămaşă şi direct la Camera de Urgenţă de la Derry Home o 
să mă ducă, în circa cinci secunde, continuă Eddie. 

— De ce? întrebă Ben. S-a oprit doar, nu? Ia uite, mi-aduc 
aminte de puştiul ăla cu care eram la grădiniţă, Scooter 
Morgan... i-a dat şi lui sângele pe nas odată când a căzut de 
pe paralele. Pe el l-au dus la Camera de Urgenţă, da' numai 
fiindcă nu i se mai oprea. 

— Aşa? făcu Bill, cu interes. A mu-mu-rit? 

— Nu, da' a lipsit de la şcoală o săptămână. 

— Nu contează dacă mi s-a oprit sau nu, reveni Eddie 
posomorât. Oricum o să mă ducă. O să creadă că mi l-am 
rupt şi am aşchii de os înfipte-n creier sau mai ştiu eu ce. 

— Po-po-poa' să-ţi intre oase-n cr-crrr-creier? întrebă 
Bill. 

Se anunţa a fi cea mai interesantă conversaţie pe care o 
purtase de săptămâni de zile. 

— Nu ştiu. Dacă e să te iei după maică-mea, poa' să ţi se- 
ntâmple orice, răspunse Eddie şi se întoarse din nou spre 
Ben. Mă duce la Urgenţă cam o dată, de două ori pe lună. 
Nu pot să sufăr locul ăla. Infirmierul ăla odată - îl ştiţi? — i- 
a zis c-ar trebui să plătească chirie. 


— Mamăăă! exclamă Ben. 

Se gândea că mama lui Eddie chiar trebuie să fie cam 
sucită; nu-şi dădea seama de faptul că acum ambele mâini i 
se încurcau prin rămăşiţele cămăşii. 

— De ce nu zici pur şi simplu nu? Cam aşa: „l-auzi, 
mama, mă simt grozav, vreau doar să stau acasă şi să mă uit 
la televizor” 

— Auuu, făcu Eddie stânjenit şi nu mai spuse nimic. 

— Tu eşti Bill Denbrough. 

— D-da'. Şiele E-E-E-he-E-E... 

— Eddie Kaspbrak, îl ajută Eddie. Nu pot să sufăr când 
îmi bâlbâi numele, Bill. 

— Ia-artă-mă. 

— Ei, mă bucur să vă cunosc pe-amândoi, replică Ben. 

Suna puţin sclifosit şi cam nepotrivit cu împrejurările. 
Între cei trei se lăsă tăcerea. Nu era o linişte întru totul 
incomodă. În adâncurile ei, se împrieteniră. 

— De ce te fugăreau ăia? întrebă Eddie într-un târziu. 

— Aia-n-to-to-to-tdeauna fugăresc pe ci-cineva, spuse Bill. 
Mi-i gr-grr-grrreaţă de futangii ăştia. 

Ben tăcu un moment - mai mult cu admiraţie - la auzul 
felului cum folosea Bill ceea ce mama sa numea câteodată 
Vorba Aia Chiar Urâtă. Ben nu rostise cu voce tare Vorba 
Aia Chiar Urâtă niciodată în viaţa lui, deşi o scrisese (cu 
litere extrem de mici) pe un stâlp de telegraf, la penultimul 
Halloween. 

— Bowers a nimerit alături de mine la teză, spuse el într- 
un târziu. Voia să copieze de pe lucrarea mea. Nu l-am 
lăsat. 

— Precis că vrei să mori de tânăr, făcu admirativ Eddie. 

Bill Bâlbâitul izbucni în râs. Ben îi aruncă o privire 
tăioasă, trase concluzia că nu râdea de el (era greu de spus 
de unde a ştiut, dar asta era) şi zâmbi. 

— Se vede că aşa stă treaba, spuse. Oricum, o să facă 
şcoala de vară, aşa că el şi ăia doi s-au luat de mine, şi asta-i 
tot. 


— A-arăţi de parcă te-te-te-au om-morât, spus Bill. 

— Am căzut de pe Kansas Street până-aici. În jos pe 
pantă, preciză el şi se uită la Eddie. Probabil c-o să ne- 
ntâlnim la Urgenţă, dacă stau să mă gândesc. Când o băga 
maică-mea un ochi la hainele astea, o să mă interneze acolo. 

De astă dată Bill şi Eddie izbucniră amândoi în râs, iar 
Ben li se alătură. Râsul îi dădea dureri de burtă, dar hohoti 
totuşi, ascuţit şi cam isteric. În cele din urmă trebui să se 
aşeze pe mal, iar pocnetul moale al fundului său la 
contactul cu noroiul îl făcu s-o ia de la capăt, îi plăcea cum 
se acompania râsul lui cu al lor. Era un sunet pe care nu-l 
mai auzise în viaţa sa: nu râsete amestecate - pe astea le 
auzise de-o grămadă de ori -, ci un râs din care al său făcea 
parte integrantă. 

Ridică ochii spre Bill Denbrough, privirile li se întâlniră, şi 
nu le trebui altceva să înceapă iarăşi. 

Bill îşi săltă pantalonii, îşi fâlfâi gulerul cămăşii şi începu 
să se fâţâie prin jur prefăcându-şi mersul, ţopăind 
posomorât. Vocea îi cobori când spuse: 

— Am să te-omor, puştiule. Nu-mi vinde tu mie gogoşi. 
Sunt tăntălău, da-s mare. Po' să crap nucile cu capu”. Po' să 
mă piş acid şi să mă cac beton. Mă cheamă Dulceaţămică 
Bowers şi io mi-s ăl-mai-tare-din-parcare pân' Derry. 

Acum Eddie se prăbuşise pe malul râului şi se tăvălea, 
ţinându-se de pântece şi urlând. Ben se cocârjase, cu capul 
între genunchi, din ochi îi ţâşneau lacrimi, mucii îi atârnau 
din nas în franjuri lungi şi albe. Hohotea ca o hienă. 

Bill se aşeză lângă ei şi, puţin câte puţin, toţi trei se 
liniştiră. 

— Un singur lucru bun iese din toate astea, spuse după o 
vreme Eddie. Dacă Bowers e la şcoala de vară, n-o să-l prea 
vedem pe-aici. 

— Vă jucaţi mult pe Maidan? întrebă Ben. 

Era o idee care lui nu i-ar fi trecut prin minte nici într-o 
mie de ani - nu când Maidanul avea reputaţia pe care-o 
avea - dar acum, că se afla aici, nu i se părea deloc rău. De 


fapt, fâşia asta a malului secund era foarte plăcută în timp 
ce după-amiaza îşi croia încet drum spre asfinţit. 

— No-no-normal. E li-liniştit. Ma-mai ni-nimeni nu ne d- 
de-deranjează a-aici. Ne pr-prostim cât avem chef. B-B- 
Bowers şi ă-ăilal-ţ-ţ-ţii oricum nu prea v-v-vin pe-a-a-aici. 

— Tu şi Eddie? 

— R-Rr-Rrr... scutură Bill din cap. 

Când se bâlbâia, chipul i se schimonosea ca o cârpă de 
vase udă, observă Ben, şi deodată îi trecu prin cap un gând 
ciudat: Bill nu se bâlbâise deloc când maimuţărise felul de-a 
vorbi al lui Henry Bowers. 

— Richie! exclamă în sfârşit Bill, tăcu o clipă, apoi urmă: 
Richie T-Iozier are obiceiu' să v-vină şi el. Da' e-el şi ta- 
taică-su aveau de curăţat p-p-p... 

— Podul, traduse Eddie şi aruncă o piatra în apă. 

Pleosc. 

— Mda, îl ştiu, răspunse Ben. Voi veniţi des pe-aici, băieţi, 
mm? 

Ideea îl fascina - şi-l mai făcea şi să simtă un soi de jind 
prostesc. 

— De-de-destul de d-d-des, spuse Bill. D-de ce n-n-ai v-v- 
veni şi tu mâ-mââ-mâââi-ne? E-eu şi E-E-Eddie î-încercam 
să facem un d-d-di-diii-diii... stăvilar. 

Ben nu găsi nimic de spus. Era uluit nu numai de ofertă, 
ci şi de dezinvoltura cu care sosise aceasta. 

— Poate ar fi mai bine să facem altceva, propuse Eddie. 

Stăvilarul oricum nu ieşise prea grozav. 

Ben se ridică şi păşi spre râu, scuturându-şi mizeria de 
pe şuncile enorme. Mai rămăseseră grămezi încleiate de 
crenguţe pe ambele părţi ale apei, dar în rest tot ce 
asamblaseră fusese dus de curent. 

— V-ar trebui nişte scânduri, spuse Ben. Faceţi rost de 
scânduri şi puneţi-le la rând... Faţă în faţă... Ca feliile de 
pâine într-un sandviş. 

Bill şi Eddie îl priveau nedumeriţi. Ben se lăsă într-un 
genunchi: 


— Uite. Scânduri aici şi aici. Le înfigeţi în albia râului, 
faţă-n faţă. Înţelegeţi? Pe urmă, înainte să le ducă apa, 
umpleţi spaţiul dintre ele cu pietre şi nisip... 

— U-u-um-plem, spuse Bill. 

— Hm? 

— Um-mmm-plem. A-adică noi. 

— A, făcu Ben, simțindu-se (şi arătând, era sigur) ca un 
prost, dar nu-i păsa deloc, căci deodată simţi o mare 
fericire. Nici măcar nu-şi putea aminti când se simţise 
ultima oară atât de fericit. 

— Mda. Noi. Oricum, dacă umpleţi - dacă umplem - 
spaţiul de la mijloc cu pietre şi alte chestii, va rezista. 
Scândura din amonte o să se rezeme de pietre şi pământ pe 
măsură ce se adună apa. A doua scândură o să se aplece şi, 
după o vreme, are s-o ia apa, cred, dar dacă punem oa 
treia scândură... Ei, da' uite aici. 

Desenă în noroi cu un băț. Bill şi Eddie Kaspbrak se 
aplecară, studiind cu interes sobru acest mic plan: 







ff N 
minat aiage (Sa 
„a tă 
- die SE e — 
, ea i CANI „ue a e [opiea 
ui [ie MIE Aaa R. 
ui Rl ma VE NN 


— Tu ai mai construit vreun stăvilar până acum? întrebă 
Eddie. Vocea îi suna plină de respect, aproape minunându- 
se. 

— Nu. 

— Atunci d-d-de unde ştii că o să ţ-ţ-ţină? 

Ben îl privi pe Bill cu mirare: 

— Normal c-o să ţină. De ce n-ar ţine? 


— D' de u-unde ș-sș-tii? insistă Bill. 

Ben recunoscu în tonul întrebării nu neîncrederea 
sarcastică, ci un sincer interes. 

— C-cum poţi s-ssă fii sigur? 

— Pur și simplu ştiu, replică Ben. 

Îşi privi iar proiectul schiţat în noroi, ca pentru a şi-o 
confirma sieşi. Nu mai văzuse în viaţa lui un baraj nici pe 
hârtie, nici în realitate şi n-avea nici cea mai vagă idee că 
ceea ce tocmai făcuse era reprezentarea destul de corectă 
a unei astfel de construcţii. 

— Bi-bine, acceptă Bill, şi-l bătu pe Ben pe spate. Ne v- 
vedem mâ-ââ-âine. 

— La ce oră? 

— E-eu şi E-Eddie o să v-venim aici pe la o0-o-optijjj- 
jumate s-sau cam a-aşa ceva... 

— Dacă eu şi mămică-mea n-o să fim încă la coadă la 
Urgenţă, spuse Eddie şi oftă. 

— Eu o să aduc nişte scânduri, spuse Ben. Moşul ăla cu-o 
stradă mai încolo are o grămadă. Am să şutesc câteva. 

— Mai adu şi nişte provizii, adăugă Eddie. Potol. Ştii tu, 
tartine, covrigei. 

— În regulă. 

— N-n-n-ai nişte pi-pi-stoale? 

— Am o puşcă Daisy cu aer comprimat. Mi-a dat-o maică- 
mea de Crăciun, da-şi iese din papuci dacă trag cu ea în 
casă. 

— A-a-ad-o. Poate o să ne jucăm şi de-a p-pac-pac. 

— Grozav, făcu încântat Ben. Auziţi, acum trebuie să mă 
uşchesc, băieţi. 

— Ş-şi noi. 

Plecară împreună de pe Maidan. Ben îl ajută pe Bill s-o 
împingă pe Silver în sus pe taluz. Eddie venea în urma lor, 
şuierând iar şi privind nefericit la cămaşa pătată de sânge. 

Bill îşi luă rămas-bun, după care începu să pedaleze, 
strigând „Hi-ho, Silver, HAAIIDEE!” din toţi bojocii. 

— E gigantică ţoacla! exclamă Ben. 


— Pe blana de pe tine, încuviinţă Eddie. 

Mai trăsese o gură din inhalator şi respiră din nou 
normal. 

— Câteodată merge aşa de repede, că pur şi simplu mă 
cac pe mine de frică. Bâiat bun, Bill ăsta. 

Ultimele cuvinte le spuse ca din întâmplare, dar în ochii 
se citea ceva mai profund. Adoraţie. 

— Ştii ce s-a-ntâmplat cu frate-său, nu? 

— Nu. Ce-a păţit? 

— A fost omorât astă-toamnă. L-a omorât unu'. l-a smuls 
braţul cu totul, aşa, cum smulgi aripa de la o muscă. 

— lisuse-nene! 

— Bill se bâlbâia doar un pic. Acum chiar e nasol. Ai 
observat că se bâlbâie? 

— Ei... Puțin. 

— Da” nu i se bâlbâie creierii - te-ai prins ce vreau să zic? 

— Mda. 

— Oricum, ţi-am spus doar fiindcă, dacă vrei să fii prieten 
cu Bill, e mai bine să nu-i vorbeşti despre frăţiorul lui. Nu-l 
lua la întrebări, nu-i zice nimic. E morcovit rău pe chestia 
asta. 

— Nenică, da! şi eu aş fi! exclamă Ben. 

Acum îşi amintea vag despre băieţelul care fusese ucis 
toamna trecută. Se întrebă dacă maică-sa se gândise la 
George Denbrough când îi dăduse ceasul pe care-l purta 
acum la mână sau numai la omorurile mai recente. 

— S-a întâmplat atunci, după inundația aia mare? 

— Da. 

Ajunseseră la colţul dintre Kansas şi Jackson Street, unde 
erau nevoiţi să se despartă. Ici şi colo se zbenguiau copii, 
jucând leapşa sau aruncând cu mingi de base-ball. Un 
băieţaş bondoc cu pantalonaşi albaştri trecu ţopâind plin de 
importanţă pe lângă Ben şi Eddie, având pe cap o căciulă 
din blană de raton pusă invers, astfel încât coada îi atârna 
între ochi. Învârtea un cerc şi ţipa: 

— Cioco-Hoop, băieţii! Cioco-Hoop, nu vreţi şi voi? 


Cei doi băieţi mai mari se uitară după el, amuzaţi, după 
care Eddie spuse: 

— Ei, eu tre' să mă duc. 

— Ia stai aşa, îl opri Ben. Mi-a venit o idee, dacă chiar nu 
vrei să te duci la Urgenţă. 

— A, aşa? îl privi Eddie, neîncrezător, dar cu speranţă 
timidă în ochi. 

— Ai o fisă de cinci cenți? 

— Am una de zece. Şi ce-i cu asta? 

Ben ochi petele cafenii ce se uscau pe cămaşa lui Eddie: 

— Intră la magazin şi ia-ţi o ciocolată cu lapte. Ioarnă 
cam juma” de pahar pe cămaşă. Pe urmă, când ajungi acasă, 
îi zici maică-tii că ai vărsat-o pe toată. 

Ochii lui Eddie se luminară. În cei patru ani de când 
murise tatăl său, vederea mamei slăbise considerabil. Din 
motive de mândrie (şi pentru că nu ştia să conducă maşina), 
refuza să consulte un oculist şi să-şi facă ochelari. Petele de 
sânge învechit şi cele de cacao arătau cam la fel. Poate... 

— S-ar putea să ţină, spuse el. 

— Dar să nu-i spui că eu am fost cu ideea, dacă se prinde. 

— Nu-i spun, promise Eddie. La revedere şi maşina cu 
bere. 

— Bine. 

— Nu, îl corectă răbdător Eddie. Când zic aşa, trebuie să 
zici: Pa şi pusi, da” eu beau cola. 

— Aha! Pa şi pusi, da” eu beau cola. 

— Te-ai prins, zâmbi Eddie. 

— Ştii ceva? mai spuse Ben. Chiar sunteţi mişto, băieţi. 

Eddie se arătă mai mult decât jenat; părea aproape 
nervos. 

— Bill este, murmură el şi o luă din loc. 

Ben îl privi îndepărtându-se pe Jackson Street, apoi se 
întoarse spre casă. După trei străzi văzu trei mutre foarte 
cunoscute stând în staţia de autobuz. Erau cu spatele la 
Ben, lucru al dracului de norocos pentru el. Se piti după un 
gard, cu inima bătându-i puternic. Peste cinci minute, rata 


Derry-Newport-Haven opri în staţie. Henry şi amicii săi îşi 
zvârliră chiştoacele în stradă şi se urcară în autobuz. 

Ben aşteptă până ce maşina nu se mai văzu, apoi se grăbi 
spre casă. 


8 


În noaptea aceea lui Bill Denbrough i se întâmplă un 
lucru cumplit. A doua oară. 

Mama şi tatăl său erau la parter, privind la televizor, fără 
a vorbi prea mult, aşezaţi la capetele opuse ale canapelei, 
ca nişte proptele de cărţi pe raft. Fusese o vreme când 
camera cu televizorul era plină de vorbărie şi râsete, uneori 
atât de mult din amândouă, încât nu se mai auzea nimic de 
la televizor. „Gălăgia, Georgie!” va fi mugit Bill. „Nu mai 
hali tu toate floricelele de porumb şi-o să tac”, i-o întorcea 
George. „Maaa, zi-i lu' Bill să-mi dea floricelele.” „Bill, dă-i 
floricelele. George, să nu-mi mai zici Maaa. Maaa, meee fac 
oile.” Sau tatăl lor spunea o glumă şi râdeau cu toţii, chiar 
şi mami. George nu prindea întotdeauna poantele - Bill ştia 
-, dar râdea pentru că toţi ceilalţi râdeau. 

În vremurile acelea, mama şi tata erau tot proptele pe 
canapea, dar el şi George erau cărţile. Bill încercase să fie 
carte între ei când se uitau la televizor de la moartea lui 
George încoace, dar era supă reîncălzită. Sleiala venea din 
ambele direcţii, iar reşoul lui Bill nu era destul de puternic 
ca să-i facă faţă. Şi atunci trebuia să părăsească încăperea, 
deoarece această răceală îi îngheţa întotdeauna obrajii şi-l 
făcea să lăcrimeze. 

— V-vreţi s-a-a-uziţi un banc pe care l-am auzit la ş-şc- 
şcoală? încercase el o dată, cu câteva luni în urmă. 

Tăcere. La televizor, un criminal se ruga de fratele său, 
preot, să-l ascundă. Tatăl lui Bill ridicase ochii de pe revista 
True în care se uita şi-i aruncase lui Bill o privire surprinsă. 
Apoi se cufundase iarăşi în lectură. Se uita la poza unui 
vânător prăbuşit într-un troian, deasupra căruia un urs 


polar uriaş îşi arăta colții. „Sfârtecat de ucigaşul 
întinderilor albe”, glăsuia titlul articolului. Bill îşi spusese: 
Las” că ştiu eu unde-s nişte întinderi albe - între tătici şi 
mămici, pe sofaua asta. 

Mama sa nici măcar nu ridicase privirea. 

— Zice, cică de-de câ-câţi f-f-francezi e nevoie ca să în-nn- 
şurubeze un be-be-bec, se avântă Bill. 

Simţea cum o peliculă fină de sudoare îi acoperea 
fruntea, aşa cum i se întâmpla uneori la şcoală când ştia că 
profesoara îl lăsase în pace destul timp şi trebuia curând să- 
l întrebe şi pe el ceva. Glasul îi era prea puternic, dar nu 
putea să-l mai coboare. Cuvintele îi reverberau în cap ca 
nişte tălăngi demente, cu ecou, ciocnindu-se, împrăştiindu- 
se iar. 

— Ş-ş-ştiţi câ-câţi? 

— Unul care să ţină becul şi patru învârt casa, replică 
absent Zack Denbrough, şi dădu pagina revistei. 

— Ai spus ceva, dragă? întrebă maică-sa. 

Iar la Four Star Playhouse, fratele care era popă îi spuse 
fratelui care era vagabond să se predea şi să se roage 
pentru iertarea păcatelor. 

Bill stătea acolo, transpirat, dar înfrigurat - atât de 
înfrigurat... Îi era frig pentru că el nu era de fapt singura 
carte dintre proptelele acelea două; Georgie încă se mai 
afla acolo, doar că acum era un Georgie pe care nu putea 
să-l vadă, un Georgie care n-avea să mai ceară niciodată 
floricelele sau să urle că Bill îl ciupeşte. Această nouă 
versiune a lui Georgie nu era niciodată arţăgoasă. Era un 
Georgie cu un singur braţ, care avea chipul palid şi 
îngândurat în aura alb-albăstrie a televizorului, şi poate că 
nu de la părinţi, ci dinspre George venea de fapt marele 
îngheţ; poate că George era adevăratul ucigaş din 
întinderile albe. Până la urmă, Bill fugise de acel frate rece 
şi invizibil, în camera lui, unde s-a trântit cu faţa în jos pe 
pat şi a început să hohotească în pernă. 


Odaia lui George rămăsese întocmai la fel ca în ziua 
morţii lui. La un moment dat, Zack adunase o grămadă de 
jucării de-ale lui Georgie într-o cutie, cam după două 
săptămâni de la moartea lui, având intenţia să le ducă la 
Armata Salvării, presupunea Bill. Sharon Denbrough îl 
prinsese ieşind cu cutia în braţe, iar mâinile îi zburaseră 
spre cap ca nişte păsări albe speriate, afundându-se în păr, 
unde se încleştaseră în pumni care smulgeau. Bill urmărise 
scena şi se prăbuşise lângă perete, în pragul leşinului. 
Mama sa arăta la fel de nebună ca Elsa Lanchester în filmul 
Mireasa lui Frankenstein. 

— Să nu-NDRĂZNEŞTI să-i iei lucrurile! zbierase femeia. 

Zack tresări, apoi duse cutia cu jucării înapoi în camera 
lui George, fără o vorbă. Le pusese exact în aceleaşi locuri 
de unde le luase. Bill intrase şi îşi surprinsese tatăl 
îngenunchind lângă patul lui George (pe care mama 
continua să-l schimbe, deşi mai rar acum; doar o dată pe 
săptămână), cu capul rezemat de braţele sale păroase şi 
voinice. Bill văzu că tatăl său plângea, iar asta îi spori 
groaza. O posibilitate înspăimântătoare îi trecu deodată 
prin minte: poate că uneori lucrurile nu o iau doar razna şi 
pe urmă se opresc; poate câteodată pur şi simplu o iau tot 
mai strâmb şi mai strâmb, până ce se alege praful. 

— Trta-tati... 

— Du-te, Bill, spuse tatăl său. 

Glasul îi era sufocat şi tremurător. Spinarea i se înălța şi 
cobora. Bill dorea grozav de tare să atingă spatele tatălui 
său, să vadă dacă nu cumva mâna lui va fi poate în stare să 
oprească palpitaţia aceea necontenită. Dar nu îndrăznise. 

— Du-te, şterge-o de-aici! 

Plecă, furişându-se prin holul de la etaj şi auzindu-şi 
mama care plângea la rândul ei, în bucătărie. Sunetul era 
ascuţit şi neajutorat. Bill se gândi: De ce plâng atât de 
departe unul de altul? după care izgoni gândul. 


9 


În prima seară din vacanţa de vară Bill intră în camera lui 
Georgie. Inima îi bătea greu în piept şi îşi simţea picioarele 
ţepene şi stângace de atâta încordare. Venea adesea în 
odaia lui George, dar asta nu însemna că-i şi plăcea acolo. 
Camera era atât de plină de prezenţa lui George, încât 
părea bântuită. Intra şi nu se putea abţine să-şi închipuie că 
din clipă-n clipă uşa dulapului s-ar putea deschide 
scârţâind, iar de acolo apărea Georgie, dintre cămăşile şi 
pantalonii care încă mai stăteau agăţaţi ordonat înăuntru, 
un Georgie îmbrăcat într-o pelerină acoperită de pete şi 
dâre roşii, o pelerină galbenă. Ochii lui vor fi fost goi şi 
cumpliţi, ochii unui monstru dintr-un film de groază. Iar, 
când ieşea din dulap, galoşii săi scoteau sunete clefăitoare 
în timp ce străbătea încăperea spre locul unde Bill stătea pe 
pat, îngheţat de spaimă... 

Dacă s-ar fi întrerupt curentul electric în vreo seară când 
şedea acolo pe patul lui George, privind la pozele de pe 
peretele camerei lui sau la machetele de deasupra 
scrinuleţului lui George, era sigur că un atac de inimă, 
probabil fatal, va urma în primele zece secunde. Dar cu 
toate astea intra. Bătălia purtată cu spaima de George- 
fantoma era o nevoie mută şi neîndurătoare - o foame 
crâncenă - de a trece într-un fel sau altul peste moartea 
fratelui său şi de a găsi o cale normală pe care să-şi 
continue viaţa. Nu să-l uite pe George, ci să găsească un 
mod de a-l face mai puţin înfiorător. Înţelegea că părinţii săi 
nu reuşeau asta, iar, dacă el avea de gând s-o facă pentru 
sine, trebuia s-o facă prin el însuşi. 

Dar nu venea numai pentru sine; venea şi pentru George. 
Îl iubise pe George. A, avuseseră şi ei momentele lor 
împuţite - Bill trăgându-i lui George ca indienii o subţirică 
bună, George pârându-l pe Bill când acesta se furişa la 
parter şi mânca restul de glazură cu cremă de lămâie dar 
cel mai adesea se înţeleseseră bine. Era destul de rău că 
George murise. Dar că el îl prefăcea pe George într-un soi 
de monstru dintr-un film de groază... Asta era şi mai rău. 


Îi era dor de băieţel, acesta era adevărul. Ducea lipsa 
vocii, a râsului său - îi lipsea felul cum ochii lui George se 
aţinteau încrezători într-ai lui, nutrind convingerea că Bill 
va avea un răspuns la orice întrebare. Şi, mai presus de 
toate, o ciudăţenie: avea momente când simţea că-l iubea 
cel mai mult pe George atunci când îi era frică, pentru că 
până şi atunci când se temea - simţămintele apăsătoare că 
un George-monstru ar putea pândi în dulap sau sub pat - în 
camera aceea îşi amintea cel mai bine dragostea sa pentru 
George şi pe cea a lui George faţă de el. În efortul de a 
reconcilia aceste două stări emotive - dragoste şi groază - 
Bill simţea că se află cel mai aproape de locul unde se 
găseau acceptarea şi înţelegerea. 

Acestea nu erau lucruri despre care să fi putut vorbi; în 
mintea lui, ideile nu reprezentau decât un amestec 
incoerent. Dar inima sa caldă şi plină de dorinţă înţelegea, 
şi nimic altceva nu mai avea importanţă. 

Uneori se uita prin cărţile lui George, alteori îi mângâia 
jucăriile. 

Nu privise în albumul de fotografii al lui George din 
decembrie trecut. 

Acum, în seara de după întâlnirea cu Ben Hanscom, Bill 
deschise uşa dulapului lui George (îmbărbătându-se ca 
întotdeauna, gata să dea cu ochii de George însuşi, 
înfăşurat în pelerina sa plină de sânge, printre hainele 
atârnate, aşteptându-se, ca întotdeauna, să vadă o singură 
mână palidă, cu degetele ca nişte peşti, bâjbâind prin 
beznă, încercând să-l apuce de braţ) şi luă albumul de pe 
ultimul raft. 

FOTOGRAFIILE MELE scria cu litere aurii pe copertă. 
Mai jos (acum banda adezivă era vag îngălbenită şi dezlipită 
la margini), imprimate cu grijă, cuvintele GEORGE ELMER 
DENBROUGH, 6 ANI. Bill îl luă cu el pe patul în care 
dormise Georgie, inima bătându-i mai tare ca oricând. N-ar 
fi putut spune ce anume îl făcuse să ia din nou albumul cu 
fotografii. După ceea ce se întâmplase în decembrie... 


Mă mai uit o dată, atâta tot. Doar ca să mă conving că 
prima oară n-a fost adevărat. Că prima oară a fost o glumă 
sinistră a propriei tale imaginații. 

Mă rog, era şi asta o idee. 

Poate chiar să fi fost adevărat. Dar Bill bănuia că nu era 
vorba decât de album, atâta tot. Exercita asupra lui o 
anume fascinaţie bolnăvicioasă. Ceea ce văzuse sau ce 
crezuse că vede... 

Deschise acum albumul. Era plin de poze pe care George 
îşi convinsese mama, tatăl, mătuşile şi unchii să i le dea lui. 
Pentru George nu conta că erau fotografii ale unor oameni 
şi locuri cunoscute sau nu; ideea fotografiei propriu-zise era 
aceea care-l fascina. Când nu avea succes cu pisălogelile, se 
aşeza turceşte pe pat, acolo unde stătea Bill acum, şi se uita 
la fotografiile vechi, întorcând cu grijă paginile, studiind cu 
atenţie imaginile alb-negru. Iat-o pe mama lor când era 
tânără şi extraordinar de atrăgătoare; iată-l pe tata, la 
optsprezece ani, cu încă doi tineri înarmaţi cu puşti, ce 
zâmbeau lângă leşul cu ochii deschişi al unui cerb; unchiul 
Hoyt în picioare pe nişte stânci, cu o ştiucă în mână; tanti 
Fortuna, la Târgul Agricol Derry, mândru îngenuncheată 
lângă un coş de roşii pe care ea însăşi le cultivase; un Buick 
vechi; o biserică; o casă; un drum care ducea de undeva 
altundeva. 'Toate aceste fotografii, făcute de persoane uitate 
şi din motive uitate, ferecate aici în albumul unui băieţel 
mort. 

Bill se văzu pe sine la vârsta de trei ani, aşezat într-un 
pat de spital, cu un turban de bandaje acoperindu-i părul. 
Bandajele îi coborau pe lângă obraji şi pe sub falca 
fracturată. Îl lovise o maşină în parcare pe Center Street. 
Îşi amintea foarte puţin din şederea la spital, doar atât că-i 
dăduseră îngheţată cu lapte de pasăre, cu paiul, şi-l duruse 
îngrozitor capul timp de trei zile. 

lată toată familia pe gazonul cu iarbă al casei, Bill în 
picioare lângă mama sa şi ţinând-o de mână, iar George, 


doar un bebeluş pe atunci, adormit în braţele lui Zack. Iar 
aici... 

Nu era sfârşitul albumului, dar era ultima pagină care 
conta, căci următoarele rămăseseră libere. George la 
şcoală, fotografiat în octombrie, anul trecut, cu nici zece 
zile înaintea morţii. Purta o cămaşă cu un guler prea tare 
scrobit. Părul său vâlvoi era pieptănat lins, dat cu apă. Se 
hlizea, dezvăluind două goluri în care aveau să-i crească 
dinţi noi - doar dacă-ți mai cresc şi după ce mori, cugetă 
Bill şi se cutremură. 

Privi fix fotografia o bucată de vreme, şi tocmai dădea să 
închidă albumul, când ceea ce se întâmplase în decembrie 
se întâmplă din nou. 

În fotografie, ochii lui George se rotiră. Se ridicară şi îi 
întâlniră pe ai lui Bill. Zâmbetul artificial al lui George se 
transformă într-un rânjet oribil. Ochiul drept îi clipi 
complice: Pe curând, Bill. În dulap. Poate la noapte. 

Bill aruncă albumul cât colo. Îşi astupă gura cu palmele. 

Albumul se lovi de perete şi căzu pe jos, deschis. Paginile 
se întoarseră, deşi nu sufla nicio adiere. Se deschise de la 
sine din nou la poza aceea groaznică, poza sub care scria 
PRIETENII ŞCOLII 1957-1958. 

Din fotografie începu să curgă sânge. 

Bill rămăsese încremenit, cu limba umflându-i-se, cu 
pielea încreţită şi părul măciucă. Ar fi vrut să zbiere, dar 
sunetele scâncite ce i se târâră afară din gât păreau a fi tot 
ce-i stătea în putinţă. 

Sângele curse peste pagină şi începu să picure pe podea. 

Bill fugi din cameră, trântind uşa în urma sa. 


Capitolul 6 
Unul dintre disparuţi: poveste din 
vara lui 1958 


1 


N-au fost găsiți toți. Nu; n-au fost găsiţi toţi. Și, din timp 
în timp, S-au emis presupuneri greşite. 


2 


Din Derry News, 21 iunie 1958 (pagina 1): 
DISPARIŢIA UNUI BAIAT PROVOACA NOI TEMERI 


Edward L. Corcoran, domiciliat pe Charter Street 73, 
Derry, a fost dat dispărut aseară de câtre mama sa, Monica 
Macklin, şi tatăl vitreg, Richard P Macklin. Micul Corcoran 
are zece ani. Dispariţia sa a provocat noi temeri asupra 
faptului că tinerii şi copiii din Derry sunt vânaţi de un 
UCigaş. 

Doamna Macklin a spus că băiatul a dispărut din 19 
iunie, când nu s-a mai întors acasă de la şcoală, după 
ultima zi de curs de dinaintea vacanței de vară. 

Intrebaţi de ce au amânat cu mai mult de douăzeci şi 
patru de ore reclamarea dispariţiei fiului lor domnul şi 
doamna Macklin au refuzat să răspundă. Șeful Poliţiei, 
Richard Borton, nu a dat nici el vreo declarație, dar o sursă 
din Departamentul Poliţiei a înştiințat ziarul News că 
relaţiile micului Corcoran cu tatăl său vitreg nu erau dintre 
cele mai bune şi că mai înnoptase şi alteori în afara casei. 
Sursa bănuieşte că mediile de absolvire a anului şcolar ar fi 
putut avea un rol în refuzul băiatului de a reveni acasă. 
Supraveghetorul-şef al $colii din Derry, Harlot Metcalf a 
păstrat tăcerea asupra mediilor de promovare ale elevului 
Corcoran, afirmând că nu sunt destinate publicității. 


„Sper ca dispariţia acestui băiat să nu provoace temeri 
inutile”, a declarat aseară comisarul Borton. „Starea de 
spirit a comunităţii e agitată; lucru de înțeles, dar vreau să 
subliniez faptul că în fiecare an se înregistrează între 
treizeci şi cincizeci de minori dispăruţi. Majoritatea reapar 
vii şi nevătămaţi, în cel mult o săptămână de la depunerea 
reclamației iniţiale. Acesta va fi şi cazul lui Edward 
Corcoran, cu voia Domnului.” 

Borton şi-a reiterat şi convingerea că asasinatele lui 
George  Denbrough, Betty hRipsom, Cheryl Lamonica, 
Matthew Clements şi Veronica Grogan n-au fost opera 
uneia şi aceleiaşi persoane. „Se remarcă deosebiri 
esenţiale între toate crimele”, a subliniat Borton, dar a 
refuzat să dea amănunte. A mai spus că poliția locală, 
acționând în strânsă cooperare cu Biroul Ministerului de 
Justiţie al Statului Maine, continuă să urmărească un 
număr de piste. Intrebat aseară, în cursul unui interviu 
telefonic, cât de sigure sunt aceste piste, şeful Borton a 
replicat: „Foarte sigure” întrebat dacă ne putem aştepta la 
o arestare apropiată, în oricare dintre cazuri, Borton a 
refuzat orice comentariu. 


Din Derry News, 22 iunie 1958 (pagina 1): 
CURTEA ORDONA O EXHUMARE NEAŞTEPIATA 


Într-o nouă şi bizară întorsătură a cazului dispariţiei lui 
Edward Corcoran, Judecătorul Curţii Districtuale din Derry, 
Erhardt K. Moulton, a ordonat exhumarea fratelui mai mic 
al minorului Corcoran, Dorsey, ieri după-amiază. Ordinul 
Curţii a dat curs unei duble cereri din partea Procurorului 
Districtual şi a medicului legist. 

Dorsey Corcoran, care locuise şi el cu mama şi tatăl sâu 
vitreg pe Charter Street, la numărul 73, a murit din cauze 
raportate ca accidentale în luna mai a anului 1957. Băiatul 
a fost adus la Derry Home Hospital suferind de fracturi 
multiple, inclusiv fractură craniană. Richard P Macklin, 
tatăl vitreg al băiatului, a fost cel care l-a internat. A 


declarat că Dorsey Corcoran se juca pe o scară cu şipci în 
garaj şi căzuse, pare-se, din vârful acesteia. Băiatul a 
decedat fără a-şi mai recăpăta cunoştinţa, trei zile mai 
târziu. 

Edward Corcoran, în vârstă de zece ani, a fost dat 
dispărut miercuri seară. Intrebat dacă domnul sau doamna 
Macklin sunt suspectaţi fie de moartea fiului mai mic, fie de 
dispariţia celui mai mare, comisarul Richard Borton a 
refuzat să dea vreo declarație. 


Din Derry News, 24 iunie 1958 (pagina 1): 
MACKLIN ARESTAT PENTRU OMOR IN BATAIE 


Suspectat pentru dispariția neelucidată 


Șeful Poliţiei din Derry, Richard Borton, a convocat ieri o 
conferință de presă cu scopul de a anunța că Richard P 
Macklin, domiciliat în Charter Street 73, a fost arestat şi 
inculpat pentru uciderea fiului său adoptiv, Dorsey 
Corcoran. Micul Corcoran a murit la Derry Home Hospital, 
din cauze raportate ca „accidentale“, la data de 31 mai 
anul trecut. 

„Raportul medico-legal demonstrează că băiatul era 
bătut cu bestialitate”, a spus Borton. Deşi Macklin 
pretindea că acesta căzuse de pe o scară în timp ce se juca 
în garaj, Borton a afirmat că raportul Institutului Medico- 
Legal de District arată că Dorsey Corcoran a fost bătut 
grav cu un corp contondent. Intrebat ce obiect ar fi acesta, 
Borton a răspuns: „Se poate să fi fost un ciocan. Pe moment 
lucrul important este concluzia examenului medico-legal; şi 
anume că băiatul a primit lovituri repetate cu un obiect 
destul de dur ca să-i rupă oasele. Contuziile, în special cele 
craniene, nu sunt deloc asemănătoare cu cele care puteau 
surveni în urma unei căzături. Dorsey Corcoran a fost 
maltratat până la un pas de moarte, dus în camera de 
urgenţă a Spitalului Derry Home şi lăsat să moară acolo.” 


Întrebat dacă medicii care l-au tratat pe micul Corcoran 
şi-ar fi putut neglija îndatoririle atunci când a fost cazul să 
raporteze fie bânuiala că băiatul a fost maltrat, fie cauza 
propriu-zisă a morții, Borton a spus: „Vor avea de răspuns 
unor întrebări serioase când domnul Macklin va fi adus în 
instanță” 

Cerându-i-se o părere despre posibilele implicaţii ale 
acestor noi evoluţii asupra recentei dispariții a fratelui mai 
mare al lui Dorsey Corcoran, Edward, dat dispărut de către 
Richard şi Monica Macklin în urmă cu patru zile, comisarul 
Borton a răspuns: „Cred că situaţia se prezintă mult mai 
gravă decât am bănuit la inceput, nu vi se pare?” 


Din Derry News, 25 iunie 1958 (pagina 2): 
PROFESOARA DECLARA CA EDWARD CORCORAN 
AVEA „ADESEA VANATAI“ 


Henrieta Dumont, care predă la clasa a cincea a Şcolii 
Flementare de pe Jackson Street, a declarat că Edward 
Corcoran, care e dat dispărut de aproape o săptămână, 
venea adesea la şcoală „plin de vânătăi”. Doamna Dumont, 
care predă la una dintre cele două clase a cincea încă de la 
sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, a spus că 
băiatul a venit la şcoală într-o zi, cam cu trei săptămâni 
înainte să dispară, „având amândoi ochii aproape închişi. 
Când l-am întrebat ce i s-a întâmplat, a răspuns că tatăl său 
«I-a luat la trosneală» pentru că nu-şi mâncase cina” 

Intrebată de ce nu a reclamat o bătaie evident atât de 
brutală, doamna Dumont a spus: „Nu era pentru prima oară 
Când vedeam aşa ceva în cariera mea de profesoară. De 
primele câteva ori când am avut câte un elev ai cărui 
părinţi confundau violenţa cu disciplina, am încercat să 
intervin.  Prim-adjuncta pe vremea aceea, doamna 
Gwendolyn Rayburn, mi-a recomandat să nu mă amestec. 
Fa mi-a spus că, atunci când salariaţii şcolii se implică în 
cazuri de presupusă molestare a copiilor situaţia se 
întoarce întotdeauna impotriva şcolii la vremea achitării 


taxelor. M-am dus la director, iar acesta mi-a spus s-o las 
baltă, altfel voi fi sancționată. L-am întrebat dacă o 
sancțiune în asemenea împrejurări mi s-ar înscrie în cartea 
de muncă. Răspunsul a fost că o sancţiune nu trebuie să 
figureze obligatoriu în cartea de muncă. Am priceput 
aluzia. “ 

Intrebată dacă atitudinea rămăsese şi acum aceeaşi în 
sistemul şcolar din Derry, doamna Dumont a spus: „Ei bine, 
dumneavoastră cum vi se pare, având în vedere situația 
despre care discutăm? Și aş mai putea adăuga şi că n-aş sta 
acum de vorbă cu dumneavoastră dacă m-aş pensiona la 
sfârşitul acestui an şcolar” 

Doamna Dumont a continuat: „De vreme ce s-a întâmplat 
astfel, eu îngenunchez în fiecare seară şi mă rog ca Eddie 
Corcoran să se fi săturat pur şi simplu de ticălosul care 
este tatăl său vitreg şi să fi fugit. Mă rog ca, atunci când va 
citi în ziar sau va auzi la radio că Macklin a fost închis, 
Eddie să se întoarcă acasă” 

Intr-un scurt interviu telefonic, Monica Macklin a respins 
cu aprindere acuzaţiile doamnei Dumont. „Rich nu-l bătea 
niciodată pe Dorsey, şi nici pe Eddie nu l-a bătut”, a spus 
domnia sa. „V-o spun acum, iar când voi muri am să mă 
înfăţişez la Tronul Judecăţii. II voi privi pe Dumnezeu drept 
în ochi şi-l voi spune şi Lui acelaşi lucru. ” 


„Din Derry News, 28 iunie 1958 (pagina 2): Ş 
„TATICU" A TREBUIT SA MA IA LA TROSNEALA FINCA- 
S RAU”, 
I-A SPUS PRICHINDELUL EDUCATOAREI DE LA 
GRADINIŢA INAINTE DE A FI OMORAT IN BATAIE 


O educatoare de grădiniță locală, care a refuzat să-şi 
decline identitatea, i-a spus ieri unui reporter de la News 
că micul Dorsey Corcoran a venit la programul său 
bisăptămânal de grădiniță cu luxaţii grave ale degetului 
mare şi ale altor trei degete de la mâna dreaptă, la nicio 


săptămână inaintea morţii sale, ca urmare a unui pretins 
accident în garaj. 

„il durea aşa de tare, încât sărmanul mititel nu şi-a putut 
colora desenul”, a spus educatoarea. „Degetele îi erau 
umflate ca nişte cârnaţi. Când l-am întrebat pe Dorsey ce i 
s-a întâmplat, a spus că tatăl său (tatăl vitreg, Richard P 
Macklin) îi dăduse degetele peste cap deoarece călcase pe 
o duşumea pe care mama sa tocmai o spălase şi o ceruise. 
«Tăticu” a trebuit să mă ia la trosneală fincă-s rău», s-a 
exprimat el. Mi-a venit să plâng, privind la sărmanele lui 
degeţele. Dorea foarte mult să-şi coloreze afişul, la fel ca 
ceilalţi copii, aşa că i-am dat o aspirină pentru copii şi l-am 
lăsat să coloreze în timp ce restul aveau Ora Poveştilor. Li 
plăcea mult să coloreze desenele - asta-i plăcea cel mai 
mult -, iar acum mă bucur că am reuşit să-i dăruiesc un 
strop de fericire în ziua aceea. Când a murit, nu mi-a trecut 
niciun moment prin minte că s-ar putea să fie şi altceva 
decât un accident. Cred că la început mi-am zis că probabil 
a căzut fiindcă nu se putea ţine prea bine cu mâna aceea. 
Acum mă gândesc că pur şi simplu nu mi-ar fi venit să cred 
că un adult ar putea face un asemenea lucru unui copilaş. 
Abia acum m-am lămurit. Ce n-aş da să nu mă fi lămurit!“ 

Fratele mai mare al lui Dorsey Corcoran, Edward, în 
vârstă de zece ani, este în continuare dat dispărut. Din 
celula sa de la închisoarea Comitatului Derry, Richard 
Macklin continuă să nege orice rol atât în moartea fiului 
său vitreg mai mic, cât şi în dispariţia celui mai mare. 


Din Derry News, 30 iunie 1958 (pagina 5): 
MACKLIN INTEROGAT IN LEGATURA CU ASASINAREA 
LUI GROGAN ȘI CLEMENIS 


Oferă alibiuri de nezdruncinat, declară o sursă. 
Din Derry News, 6 iulie 1958 (pagina 1): 


MACKLIN VA FI INCULPATI NUMAI PENTRU UCIDEREA 
FIULUI SAU VITREG, DORSEY AFIRMA BORITON 


Edward Corcoran e tot dispărut. 


__ Din Derry News, 24 iulie 1958 (pagina 1): 
PLANGAND, TATAL VITREG RECUNOAŞTE CA ŞI-A 
CIOMAGIT DE MOARTE FIUL 


Într-o evoluţie dramatică a procesului intentat lui 
Richard Macklin pentru uciderea fiului vitreg, Dorsey 
Corcoran, Macklin a cedat sub severul interogatoriu al 
Procurorului Districtual, Bradley Whitsun, şi a recunoscut 
că îl bătuse pe băieţelul în vârstă de patru ani cu un ciocan, 
pe care apoi l-a îngropat în fundul grădinii de zarzavaturi a 
soţiei, inainte de a duce copilul la camera de urgenţă a 
Spitalului Derry Home. 

Toată asistenţa a rămas năucită şi tăcută în timp ce 
Macklin, suspinând, după ce anterior mărturisise că işi 
bătea ambii fii vitregi „din când în când, dacă o căutau cu 
lumânarea, pentru binele lor propriu”, şi-a depănat 
povestea. 

„Nu ştiu ce m-a apucat. L-am văzut că iar se căţăra pe 
afurisita aia de scară, am înşfăcat ciocanul de pe bancul 
unde stătea şi am început să dau în el. N-am vrut să-l omor. 
Dumnezeu mi-e martor că nicio clipă n-am vrut să-l omor. ” 

„Va spus vreo vorbă înainte de a leşina?” a întrebat 
Whitsun. 

„A spus «Gata, tăticule, iartă-mă, te iubesc» “, a replicat 
Macklin. 

„Aţi încetat?” 

„Intr-un târziu”, a spus Macklin. 

Atunci a început să plângă atât de isteric, încât 
judecătorul Erhardt Moulton a suspendat şedinţa. 


Din Derry News, 18 septembrie 1958 (pagina 16): 
UNDE ESTE EDWARD CORCORAN? 


Tatăl său vitreg, care execută o sentinţă de doi până la 
zece ani în inchisoarea de Stat Shawshank pentru 
asasinarea fiului său mai mic în vârstă de patru ani, Dorsey, 
continuă să susțină că habar nu are unde este Edward 
Corcoran. Mama sa, care a înaintat acţiune de divorţ 
împotriva lui Richard P Macklin, spune că, în opinia ei, 
viitorul său fost soț minte. Oare? 

„Eu, unul, nu prea cred”, afirmă Părintele Ashley 
O'Brian, care îi asistă pe deţinuţii catolici la Shawshank. 
Macklin a început să urmeze inițierea în credinţa catolică 
la scurt timp după ce a fost închis, iar Părintele O “Brian a 
petrecut mult timp alături de el. „li pare sincer rău pentru 
ceea ce a făcut”, continuă Părintele O'Brian, adăugând că, 
atunci când l-a întrebat iniţial pe Macklin de ce vrea să fie 
catolic, Macklin a răspuns: „Aud că au un canon de 
pocăință şi am nevoie de multă de-asta, altminteri am S- 
ajung în iad când oi muri” 

„Ştie ce i-a făcut băiatului mai mic”, a spus Părintele 
O'Brian. „Dacă i-a făcut ceva şi celui mai mare nu-și 
aminteşte. In ce-l priveşte pe Edward, socoate că e 
nevinovat.” 

Cât de nevinovat este Macklin în privința fiului sau 
vitreg, Edward, e o întrebare care continuă să-i frământe 
pe cetăţenii din Derry; dar acuzatul a fost absolvit în mod 
convingător de celelalte infanticiduri care au avut loc aici. 
A reuşit să furnizeze alibiuri solide pentru primele trei şi se 
afla la închisoare când au fost comise altele şapte, la 
sfârşitul lui iunie, în iulie şi în august. 

Toate cele zece crime rămân nerezolvate. 

Intr-un interviu exclusiv pentru News, săptămână 
trecută, Macklin a pretins din nou că nu ştie nimic de 
soarta lui Edward Corcoran. „li băteam pe amândoi” a spus 
el într-un monolog chinuit, adesea întrerupt de accese de 
plâns. „li iubeam, dar îi băteam. Nu ştiu de ce, nu mai mult 
decât ştiu de ce mă lăsa Monica sau de ce a minţit pentru 
mine după ce a murit Dorsey. Cred că l-aş fi putut ucide şi 
pe Eddie la fel de uşor cum l-am ucis pe Dorsey, dar jur 


înaintea lui Dumnezeu, şi a lui lisus, şi a tuturor sfinților 
din ceruri că n-am făcut-o. Ştiu că nimeni nu mă crede, dar 
n-am făcut-o. Cred că doar a fugit. Dacă-i aşa, atunci 
trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.“ 

Intrebat dacă e conştient de eventuale goluri în memorie 
- dacă nu e posibil să-l fi omorât pe Edward, ştergându-şi 
apoi fapta din minte - Macklin a replicat: „N-am habar de 
niciun gol. Știu doar prea bine ce-am făcut. l-am dat viaţa 
mea lui Hristos şi am să-ncerc să-mi petrec tot restul ei 
răscumpărându-mi vina. ” 


Din Derry News, 27 ianuarie 1960 (pagina 1): 
CADAVRUL ACELA NU ESTE AL MINORULUI 
CORCORAN, ANUNȚA BORTON 


Șeful Poliţiei, Richard Borton, le-a spus azi-dimineaţă 
reporterilor că trupul în stare avansată de putrefacție al 
unui băiat cam de aceeaşi vârstă cu Edward Corcoran, care 
a dispărut de la domiciliul său din Derry în luna iunie a 
anului 1958, nu e, categoric, cel al copilului dispărut. 
Cadavrul a fost găsit la Aynesford, Massachusetts, îngropat 
într-o ruină de pietriş. Atât Poliţia Statului Maine, cât şi cea 
din Massachusetts au presupus la început că acest trup i-ar 
fi putut aparţine micului Corcoran, considerând că e posibil 
să fi fost acostat de un agresor de copii după ce fugise de 
acasă, de pe Charter Street, unde fratele său mai mic 
fusese omorât în bătaie. 

Fişele stomatologice au dovedit în mod concludent că 
trupul găsit în Aynesford nu este acela al minorului 
Corcoran, care acum e dat dispărut de douăsprezece luni. 


Din Portland Press-Herald, 19 iulie 1967 (pagina 3): 
UN ASASIN CONDAMNAT SE SINUCIDE IN FALMOUTH 


Richard P Macklin, condamnat pentru asasinarea fiului 
său vitreg în vârstă de patru ani, cu nouă ani în urmă, a 
fost găsit mort în mica sa locuinţă de la etajul trei al unui 


bloc din Falmouth, ieri spre seară. Eliberat pe cuvânt de 
onoare, omul, care trăise şi lucrase liniştit în Falmouth de 
la eliberarea sa din închisoarea de Stat Shawshank în 1964, 
se pare că s-a sinucis. 

„Biletul pe care l-a lăsat indică o stare mentală extrem 
de confuză“, a spus comisarul adjunct al Poliţiei din 
Falmouth, Brandon K. Roche. 

El a refuzat să divulge conţinutul mesajului, dar o sursă 
din Departamentul Poliţiei a informat că nu consta decât în 
două fraze: „Azi-noapte l-am văzut pe Eddie. Era mort“ 

Respectivul „Eddie“ poate îi fiul vitreg al lui Macklin, 
fratele băiatului pentru a cărui ucidere Macklin a fost 
condamnat în 1958. Dispariţia lui Edward Corcoran a fost 
aceea care a dus finalmente la condamnarea lui Macklin 
pentru moartea băiatului mai mic. Cel mare e dat dispărut 
de nouă ani. Intr-o scurtă acţiune judecătorească, în 1966, 
mama băiatului şi-a declarat fiul mort din punct de vedere 
legal, ca să poată intra astfel în posesia contului de 
economii al lui Edward Corcoran. Contul conținea suma de 
şaisprezece dolari. 


3 


Nici vorbă, Eddie Corcoran era mort. 

Murise în noaptea de 19 iunie, iar tatăl său vitreg nu 
avea absolut nimic de-a face cu asta. Murise în timp ce Ben 
Hanscom stătea în casă uitându-se la televizor cu mama sa, 
în timp ce mama lui Eddie Kaspbrak pipăia neliniştită 
fruntea fiului, căutând semne ale bolii ei favorite, „febra- 
fantomă”, în timp ce tatăl vitreg al lui Beverly Marsh - un 
domn care prezenta, cel puţin ca temperament, o 
remarcabilă asemănare cu tatăl lui Eddie şi Dorsey 
Corcoran - proptea un şut înalt în derniere-ul fetei şi-i 
spunea „să te cari de-aici şi să ştergi împuţitele-alea de vase 
cum ţ-a zis mă-ta”, în timp ce la Mike Hanlon urlau nişte 
liceeni (dintre care unul avea să-l procreeze peste câţiva 
ani pe acel splendid şi preacinstit homofob John „Webby” 


Garton), trecând cu un Dodge vechi în timp ce Mike 
smulgea buruienile din grădina aflată lângă mica locuinţă 
de pe Witcham Road a familiei Hanlon, nu departe de ferma 
tatălui nebun al lui Henry Bowers, în timp ce Richie Tozier 
arunca pe furiş o privire la fetele pe jumătate dezbrăcate 
dintr-un exemplar al revistei Gem pe care-l găsise în fundul 
sertarului de rufe-şi-ciorapi al tatălui său şi se alegea cu o 
erecţie în toată regula şi în timp ce Bill Denbrough arunca 
în perete albumul de fotografii al fratelui său mort, cuprins 
de groază şi nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

Deşi niciunul dintre ei nu avea să îşi amintească mai 
târziu, cu toţii ridicară ochii în aceeaşi clipă când muri 
Eddie Corcoran... Ca şi cum ar fi auzit un țipăt de departe. 

Ziarul News avusese perfectă dreptate într-o singură 
privinţă: carnetul de note al lui Eddie era atât de 
dezastruos încât acestuia să-i fie teamă să se întoarcă 
acasă, la tatăl său vitreg. De asemenea, în luna aceea mama 
lui şi soţul ei păreau a se certa mai tot timpul. lar asta 
înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Când se încingeau de-a 
binelea, mama răcnea o grămadă de acuzaţii dintre cele 
mai incoerente. Tatăl vitreg răspundea mai întâi cu 
mormăieli, apoi cu ţipete să-şi ţină gura şi, în cele din urmă, 
cu mugetele furibunde ale unui bivol care primise un snop 
de ace de arici în bot. Totuşi, nu-i văzuse niciodată bătându- 
se. Nu credea că tatăl său vitreg ar îndrăzni chiar şi aşa 
ceva. Pumnii erau păstraţi pentru Eddie şi Dorsey pe 
vremuri, iar acum, că Dorsey murise, Eddie căpăta porţia 
fratelui, pe lângă a sa proprie. 

Aceste meciuri cu răgete soseau şi se sfârşeau ciclic. Cel 
mai frecvent aveau loc la sfârşitul lunii, când veneau notele 
de plată. Un poliţist chemat de câte un vecin trecea pe laei 
o dată sau de două ori, când scandalul ajungea la culme, şi 
le spunea s-o lase mai moale. De obicei asta punea capăt la 
toate. Mama era dispusă să facă un gest obscen spre poliţai, 
provocându-l s-o bage la zdup dacă are curajul, însă tatăl 
său se răţoia doar rareori la reprezentanţii autorităţii. 


Tatălui îi era frică de poliţişti, îşi spunea Eddie. 

În aceste perioade de încordare băiatul se ţinea 
deoparte. Era mai înţelept. Dacă nu sunteţi de aceeaşi 
părere, uitaţi-vă doar ce-a păţit Dorsey. Eddie nu ştia datele 
concrete şi nici nu voia să le ştie, dar avea opinia lui în 
legătură cu Dorsey. Considera că acesta se aflase în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit: garajul, în ultima zi a 
lunii. Lui Eddie îi spuseseră că frăţiorul său căzuse de pe 
scara din garaj - „Dacă nu i-am spus de şaizeci de ori să nu 
se apropie de ea, nu i-am spus niciodată”, afirmase tatăl său 
vitreg -, dar maică-sa nu-l mai privea decât din 
întâmplare... lar când ochii li se întâlneau, Eddie vedea în ei 
o lucire speriată pe care nu o agrea deloc. Tatăl vitreg 
şedea tăcut la masa din bucătărie, cu o litră de Rheingold, 
fără să se uite la nimic pe sub sprâncenele lui groase, 
coborâte. Eddie păstra distanţa. Când taică-său vitreg 
răcnea, totul era, de obicei - nu întotdeauna, dar de obicei 
da - în regulă. Când tăcea, trebuia să ai grijă. 

Cu două seri în urmă aruncase cu un scaun în Eddie când 
băiatul se ridicase să vadă ce era pe celălalt canal la 
televizor - pur şi simplu apucase unul dintre scaunele de 
aluminiu din bucătărie, îşi luase avânt cu el pe deasupra 
capului şi-l trimisese în zbor. Îl nimerise pe Eddie în fund, 
doborându-l. Şi acum îl mai durea fundul, dar ştia că ar fi 
putut să fie şi mai rău: putea să fi fost capul. 

Urmase apoi noaptea când babacul se sculase dintr-o 
dată şi-i frecase lui Eddie părul cu o mână de piure de 
cartofi, absolut fără niciun motiv. Într-o zi, în septembrie 
anul trecut, Eddie venise de la şcoală şi lăsase ca prostul să 
se trântească în urma sa uşa cu plasa de țânțari, în timp ce 
tatăl său vitreg trăgea un pui de somn. Macklin a ieşit din 
dormitor în şortul său înfoiat, cu părul zburlit, cu obrajii 
ţepoşi de barba celor două zile de week-end şi cu respiraţia 
acră de bere. „la, Eddie”, spusese el, „trebuie să te iau la 
trosneală finc-ai trântit fututa aia de uşă.” În lexiconul lui 


Rich Macklin, „te iau la trosneală” era un eufemism pentru 
„te bat de te caci pe tine”. 

Ceea ce-i şi făcu lui Eddie. Eddie îşi pierdu cunoştinţa 
când babacul îl azvârli în antreul din faţă. Acolo, mama sa 
montase o pereche de cârlige de haine, la mică înălţime, 
mai ales ca să-şi agaţe el şi Dorsey pardesiele în ele. Aceste 
cârlige îşi înfipseră degetele tari de oţel în şalele lui Eddie, 
care în acel moment leşină. Când îşi reveni, peste zece 
minute, îşi auzi mama ţipând că-l duce pe Eddie la spital şi 
n-o poate opri nimeni. 

— După ce s-a-ntâmplat cu Dorsey? răspunsese taică-său. 
Vrei la răcoare, femeie? 

Asta puse capăt discuţiei despre spital. Îl ajută pe Eddie 
să meargă în camera lui, unde se întinse dârdâind pe pat, 
cu fruntea îmbrobonată de sudoare. Singura dată când a 
părăsit odaia în următoarele trei zile a fost atunci când erau 
amândoi plecaţi de acasă. Atunci şchiopăta încet până în 
bucătărie, gemând slab, şi scotea de sub chiuvetă sticla cu 
whisky a tatălui său vitreg. Câteva înghiţituri amorţeau 
durerea. În a cincea zi, durerea trecuse aproape de tot, dar 
Eddie urinase cu sânge timp de aproape două săptămâni. 

Iar ciocanul nu mai era în garaj. 

De asta ce ziceţi? Ce ziceţi de asta, stimaţi telespectatori 
şi dragi radioascultători? 

A, ciocanul marca Craftsman - ciocanul obişnuit - era tot 
acolo. Cel fără amortizor lipsea. Ciocanul special al 
babacului, cel pe care lui Eddie şi lui Dorsey li se interzisese 
să-l atingă. „Dacă v-atingeţi de paiu' ăsta”, le spusese el în 
ziua când îl cumpărase, „amândoi o să vă faceţi fular din 
maţe.” Dorsey întrebase timid dacă ciocanul ăla era foarte 
scump. Babacul îi spusese că făcea o treabă a dracului. Era 
umplut cu rulmenţi şi nu-l puteai face să ricoşeze, oricât de 
tare loveai cu el. Acum dispăruse. 

Mediile lui Eddie nu erau dintre cele mai grozave, pentru 
că începuse să lipsească mult de la şcoală de când se 
recăsătorise mama sa, însă nu era nicidecum un băiat prost. 


Socotea că ştie ce se întâmplase cu ciocanul acela. Se 
gândea că poate tatăl vitreg îl folosise asupra lui Dorsey, iar 
apoi îl îngropase în grădină sau îl aruncase în Canal. Era 
cam ceea ce se întâmpla adesea în poveştile de groază pe 
care le citea Eddie, cele pe care şi le ţinea pe raftul de sus 
al dulapului. 

Se apropie de Canal, care îşi încreţea suprafaţa între 
malurile lui de beton ca o mătase unsă cu ulei. Un ciob de 
lună, în formă de bumerang, licărea pe suprafaţa 
întunecată. Se aşeză, bălăbănindu-şi alene tenişii, şi izbi 
cimentul într-un tam-tam neregulat. Ultimele şase 
săptămâni fuseseră complet secetoase, iar apa curgea cu 
trei metri, poate, mai jos de tălpile tocite ale pantofilor lui. 
Dar, dacă priveai cu luare-aminte la marginile Canalului, 
puteai recunoaşte feluritele niveluri până la care se înălța 
uneori. Betonul era mânjit cu brun-închis chiar deasupra 
nivelului actual al apei. Fâşia aceea cafenie pălea treptat 
spre galben, apoi până la o culoare aproape albă la 
înălţimea unde călcâiele tenişilor lui Eddie luau contact cu 
taluzul la fiecare balans. 

Râul curgea lin şi tăcut de sub o arcadă de ciment care 
pe dinăuntru era căptuşită cu macadam, prin dreptul 
locului unde stătea Eddie, iar apoi, spre podul pietonal 
acoperit, din lemn, dintre Bassey Park şi liceu. Parapetele şi 
puntea de scânduri - până şi grinzile de sub acoperiş - erau 
înţesate cu o încâlceală de iniţiale, numere de telefon şi 
declaraţii. Declaraţii de dragoste; declaraţii despre cutare- 
şi-cutare că vrea s-o „sugă” sau s-o „frece”; declaraţii că cei 
descoperiţi sugând-o sau frecând-o o să rămână fără prepuţ 
sau cu găoazele înfundate cu smoală fierbinte; ocazionale 
declaraţii excentrice care sfidau orice definiţie. Una care-l 
lăsase pe Eddie nedumerit pentru toată primăvara spunea: 
SALVAŢI EVREII RUŞI! RECOMPENSE ÎNSEMNATE! 

Ce însemna asta? Însemna ceva? Avea vreo importanţă? 

În seara aceasta Eddie nu intră pe Puntea săruturilor, nu 
se grăbea deloc să traverseze pe malul cu liceul. Se gândea 


să se culce eventual în parc, poate pe frunzele veştede de 
sub estrada fanfarei, dar deocamdată se simţea foarte bine 
şezând acolo unde era. Îi plăcea în parc şi venea aici 
deseori atunci când voia să mediteze. Uneori se foiau 
oameni prin pâlcurile de copaci ce împestriţau parcul, dar 
Eddie îi lăsa în pace, iar ei îl lăsau în pace la rândul lor. 
Auzise în curtea şcolii poveşti sinistre despre homosexualii 
care se învârteau prin Bassey Park după apusul soarelui, şi 
accepta aceste istorii fără a le pune sub semnul întrebării, 
dar el, unul, nu fusese deranjat niciodată. Parcul era un loc 
liniştit, şi considera că zona lui preferată era aceea unde 
stătea acum. Îi plăcea acolo în toiul verii, când apa scădea 
atât de mult, încât şipotea peste pietre şi chiar se desfăcea 
în pârâiaşe izolate care şerpuiau şi coteau şi uneori se 
împreunau din nou. Îi plăcea la sfârşitul lui martie şi 
începutul lui aprilie, imediat după dezgheţ, când stătea 
câteodată în picioare lângă Canal (era prea frig ca să se 
aşeze; i-ar fi îngheţat fundul) timp de o oră sau chiar mai 
mult, cu gluga canadienei sale vechi, acum mai mică decât 
el cu doi ani, trasă pe cap şi cu mâinile vârâte în buzunare, 
fără să-şi dea seama că trupul său costeliv se cutremura şi 
dârdâia. Canalul deţinea o putere feroce, irezistibilă, în cele 
vreo două săptămâni de după topirea gheții. Băiatul era 
fascinat de felul cum apa clocotea alb la ieşirea de sub 
arcada cu macadam şi vuia prin dreptul lui, purtând cu sine 
bețe, crengi şi tot felul de gunoaie lăsate de oameni. Nu o 
dată se imaginase pe sine plimbându-se în martie pe lângă 
Canal cu taică-său vitreg şi dându-i ticălosului un brânci. 
Acesta ar fi urlat, căzând, cu braţele rotindu-i-se să-şi 
menţină echilibrul, iar Eddie ar fi stat pe parapetul de 
beton privindu-l dus de curent, cu capul ca un bulgăre 
negru săltând prin mijlocul torentului năvalnic şi înspumat. 
Ar fi stat acolo, da, şi-ar fi pus mâinile pâlnie la gură şi ar fi 
strigat: ASIA A FOST PENTRU DORSEY, PULANGIU 
STRICAT CE EŞTI! CÂND AJUNGI ÎN IAD, SĂ-I SPUI LUI 
DRACU” CĂ ULTIMUL LUCRU PE CARE L-AI AUZIT AM 


FOST EU CARE-ŢI ZICEAM SĂ-ŢI ALEGI PE CINEVA LA 
FEL DE MARE CA TINE! Aşa ceva n-avea să se întâmple 
niciodată, fireşte, dar era o fantezie absolut straşnică. Un 
vis măreț pe care să-l visezi în timp ce stăteai acolo lângă 
Canal, un vi... 

O mână se încleşta pe glezna lui Eddie. 

Privea peste Canal către şcoală, având pe faţă un surâs 
somnolent şi frumos, închipuindu-şi-l pe tatăl său vitreg 
purtat de unda violentă a viiturii de primăvară, purtat pe 
veci afară din viaţa lui. Strânsoarea uşoară, şi totuşi fermă îl 
făcu să tresară atât de tare, încât aproape că se 
dezechilibră şi căzu de-a berbeleacul în Canal. 

E unul dintre poponarii de care tot vorbesc băieţii ăia 
mari, îşi spuse Eddie şi privi în jos. Gura i se căscase moale. 
Urina şiroi fierbinte în jos pe picioarele lui şi-i pătă blugii, 
înnegrindu-i în lumina lunii. Nu era un poponar. 

Era Dorsey. 

Era Dorsey aşa cum îl înmormântaseră. Dorsey cu tricoul 
său albastru şi pantalonii gri, numai că acum tricoul era tot 
numai zdrenţe pline de noroi. Din cămaşa lui nu mai 
rămăseseră decât nişte fâşii galbene, pantalonii i se lipeau 
uzi de picioarele subţiri ca două bețe. Iar capul lui Dorsey 
era turtit, ca şi cum ar fi fost înfundat la ceafă, şi, ca 
rezultat, fruntea îi ieşea în afară. 

Dorsey rânjea. 

— Eddieeee, croncăni frăţiorul mort, întocmai ca unul din 
aceia care reveneau întotdeauna de pe lumea cealaltă în 
benzile desenate. 

Rânjetul lui Dorsey se lăţi. Luciră dinţi galbeni, şi undeva 
departe în bezna aceea păreau să colcăie nişte vietăţi. 

— Eddieeee... Am venit să te văd, Eddieeeee... 

Eddie încercă să zbiere. Unde de şoc cenuşii se 
rostogoliră peste el şi avu curioasa senzaţie că plutea. Dar 
nu visa; era treaz. Mâna de pe pantoful lui era albă ca burta 
unei broaşte. Picioarele desculţe ale fratelui său se ţineau 


cumva agăţate de beton. Un călcâi îi era smuls de o 
muşcâătură. 

— Vino jos, Eddieeeee... 

Eddie nu putu să ţipe. Plămânii săi nu conţineau destul 
aer ca să reuşească un răcnet. Slobozi un fel de geamăt 
ciudat, strident. Orice sunet mai puternic părea mai presus 
de puterile lui. Nicio problemă, într-o secundă sau două 
mintea avea să-i plesnească şi nimic nu va mai conta. Mâna 
lui Dorsey era mică, dar necruțătoare. Fesele lui Eddie 
lunecau pe beton spre marginea Canalului. 

Continuând să scoată sunetul acela ascuţit, întinse mâna 
în spate, apucă marginea de ciment şi se trase înapoi. Simţi 
mânuţa alunecând o clipă de pe piciorul lui, auzi un şuierat 
furios şi avu timp să gândească: Asta nu-i Dorsey., Nu ştiu ce 
e, dar nu-i Dorsey. Apoi adrenalina îi inundă trupul şi porni 
târâş, încercând s-o ia la fugă chiar înainte de a se ridica în 
picioare, cu respiraţia sacadată în şuierături scurte, 
ţipătoare. 

Mâini albe apărură pe buza de ciment a Canalului. Se 
auzi un plesnet ud. Stropi de apă zburară în sus de pe 
pielea moartă palidă, în lumina lunii. Acum faţa lui Dorsey 
apăru deasupra malului. Ochii înfundaţi în orbite luceau cu 
scânteieri roşii, difuze. Părul ud îi stătea lipit de craniu. Pe 
obraji şiroia noroiul. 

În sfârşit pieptul lui Eddie se desferecă. Sorbi adânc aer 
şi îl prefăcu în urlet. Se ridică în picioare şi fugi. Fugi 
privind înapoi peste umăr, simțind nevoia să vadă unde era 
Dorsey, iar rezultatul fu că nimeri drept într-un ulm uriaş. 

Avu senzaţia că cineva - babacul, de pildă - îi detonase un 
calup de dinamită în umărul stâng. Stele fulgerară şi i se 
înşurubară în creier. Căzu la rădăcina copacului ca tras în 
ţeapă, cu sângele prelingându-i-se din tâmpla stângă. Pluti 
astfel în apele semileşinului timp de un minut şi jumătate. 
Apoi reuşi să se ridice din nou în picioare. Îi scăpă un 
geamăt în timp ce încerca să înalțe braţul stâng. Şi-l simţea 


amorţit şi îndepărtat. Aşa că ridică mâna dreaptă şi se frecă 
la cap, care-l durea îngrozitor. 

Atunci îşi aminti de ce începuse să fugă cu toată viteza 
până în trunchiul ulmului şi privi în jur. 

Văzu malul Canalului, alb ca un os şi drept ca o coardă în 
lumina lunii. Nici urmă de arătarea din Canal... Dacă 
existase măcar vreo arătare. Se întoarse mai departe, 
completând încet cele trei sute şaizeci de grade. Bassey 
Park era cufundat în tăcere şi tot atât de încremenit ca o 
fotografie alb-negru. Sălcii plângătoare îşi lăsau spre 
pământ braţele subţiri şi tenebroase; la adăpostul lor s-ar fi 
putut ascunde orice cocoşat dement. 

Eddie o luă din loc, încercând să se uite în toate părţile 
deodată. Umărul luxat îi palpita în sincron dureros cu 
bătăile inimii. 

Eddieeeee, se tângui vântul printre crengi, nu vrei să mă 
veeeeezi, Eddieeeee? Simţi nişte degete fleşcăite, de 
cadavru, mângâindu-l pe-o parte a gâtului. Se răsuci pe 
călcâie, cu mâinile repezindu-i-se în sus. În timp ce 
picioarele i se încurcau unul într-altul şi cădea, văzu că nu 
erau decât ramurile sălciilor unduindu-se în vânt. 

Se ridică iar. Voia să fugă, însă, când încercă, o altă 
încărcătură de dinamită îi explodă în umăr şi se văzu nevoit 
să stea pe loc. Ştia că de-acum ar trebui să-şi învingă frica, 
spunându-şi că nu e decât un pici prost care se sperie de un 
reflex al luminii sau poate a adormit fără să-şi dea seama şi 
a avut un coşmar. Totuşi, nu asta se întâmpla; ba chiar 
dimpotrivă. Acum inima-i bătea atât de repede, încât nu mai 
putea distinge pulsaţiile separate şi avea certitudinea că în 
curând îi va pocni în cioburi de spaimă. Nu putea fugi, dar 
când ieşi dintre sălcii izbuti să şchiopăteze ceva mai repede. 

Îşi aţinti ochii spre felinarul ce lumina intrarea principală 
a parcului. Se îndreptă în direcţia aceea, reuşind să mai 
accelereze puţin pasul şi spunându-şi Am să ies la lumină şi 
nimeni n-o să vină. Am să ies la lumină şi nimeni n-o să 


vină. Lumină vie, n-o să-mi vină mie frica pân” la ziuă, ce 
mai bucurie... 

Ceva se ţinea după el. 

Eddie putea auzi cum făptura îşi forţa drumul prin 
desişul de sălcii. Dacă se întorcea, ar fi văzut creatura. Se 
apropia. Îi auzea paşii, un soi de târşâit molatic, dar nu se 
uita înapoi, nu, o să se uite numai înainte, la lumină, lumina 
n-avea nicio vină, îşi va urma goana până la lumină, şi 
aproape ajunsese acolo, aproape... 

Mirosul a fost cel care l-a făcut să privească în urmă. 
Copleşitor miros, de parcă nişte peşti fuseseră lăsaţi să se 
strice într-un maldăr zemos de stârvuri în arşiţa verii. Era 
duhoarea unui ocean mort. 

Acum nu se mai ţinea după el Dorsey; era Creatura din 
Laguna Neagră. Botul făpturii era lung şi plisat. Lichid 
verde picura din fantele negre, ca nişte guri verticale, ale 
obrajilor. Avea ochii albi şi gelatinoşi. Degetele prinse între 
ele cu membrane se sfârşeau în gheare ca bricele. 
Respirația îi era bolborosită şi profundă, ca zgomotul scos 
de un scafandru cu tubul de oxigen dereglat. Când îl văzu 
pe Eddie privind înapoi, buzele negre-verzui i se zbârciră 
dezvelind colții enormi într-un zâmbet mort şi lipsit de 
expresie. 

Se împleticea după el, şiroind de apă, iar Eddie înţelese 
dintr-o dată. Voia să-l ducă înapoi la Canal, să-l târască în 
bezna umedă a tunelului subteran de aducţie. Să-l mănânce 
acolo. 

Eddie încercă să sprinteze. Lumina de neon de la poartă 
se apropiase. Îi putea distinge haloul de fluturi şi molii. Un 
camion trecu, îndreptându-se spre Drumul Naţional 2, cu 
şoferul muncind la schimbătorul de viteze, iar prin mintea 
disperată şi îngrozită a lui Eddie trecu gândul că poate 
acesta bea cafea dintr-o ceaşcă şi asculta la radio o melodie 
a lui Buddy Holly, complet neştiutor că la nici două sute de 
metri distanţă un băiat era pe cale să moară în următoarele 
douăzeci de secunde. 


Duhoarea. Doborâtoarea duhoare a făpturii. Apropiindu- 
se. Înconjurându-l. 

Se împiedică de o bancă din parc. Nişte copii o 
răsturnaseră nepăsători în cursul serii, alergând ca să 
ajungă acasă înaintea stingerii. Scândura băncii ieşea din 
iarbă, o nuanţă de verde pe o alta, aproape invizibilă în 
întunericul scăldat de lună. Muchea îi reteză lui Eddie 
fluierele picioarelor, iscând un fulger de durere tăioasă ca 
sticla spartă. Picioarele-i fugiră de sub trup, şi el se prăbuşi 
în iarbă. 

Privi în urmă şi văzu Creatura pogorându-se asupra sa, 
cu ochii ca ouăle la tigaie lucind, cu solzii picurând clisă de 
culoarea algelor, cu branhiile ce-i brăzdau gâtul umflat şi 
obrajii închizându-se. 

— Îh! icni Eddie. 

Părea singurul sunet pe care-l mai putea scoate. 

— Îh! Îh! Îh! În! 

Acum se târa, cu degetele înfigându-i-se adânc în 
pământul reavăn. Limba îi atârna din gură. 

În secunda dinainte ca mâinile cornoase şi cu miros de 
peşte ale Creaturii să i se încleşteze împrejurul gâtului, un 
gând liniştitor îi trecu prin minte: Asta-i un vis; pesemne Că- 
i un vis. Nu există în realitate Creatura, nu există Laguna 
Neagră, şi Chiar dac-ar fi, aia era în America de Sud sau în 
mlaştinile Floridei sau alt loc la fel. E doar un vis şi-am să 
mă trezesc la mine-n pat sau poate-n frunzele de sub 
estradă şi-am să... 

Apoi mâinile batracianului îi înşfăcară beregata, iar 
strigătele răguşite ale lui Eddie se sufocară; în timp ce 
Creatura îl întorcea pe spate, cârligele chitinoase ce 
răsăreau din mâinile acelea îi zgâriară pe gât semne 
sângerânde, într-o caligrafie curioasă. Se holbă în ochii albi 
şi arzători. Simţea pieliţele dintre degete apăsându-i 
gâtlejul ca nişte instrumente chirurgicale făcute din alge vii. 
Văzul ascuţit de groază observă înotătoarea, ceva între o 
creastă de cocoş şi dorsala veninoasă a unei scorpii-de- 


mare, înălțându-se în creştetul bulbucat şi împlătoşat al 
Creaturii. În timp ce mâinile se strângeau, tăinduii 
respiraţia, reuşi să vadă până şi felul cum lumina albă a 
neonului dobândea o nuanţă verde-fumurie filtrată prin 
membrana acelei înotătoare cervicale. 

— Nu... eşti... adevărat... mai sughiţă Eddie, dar norii 
cenuşii îl năpădeau, şi-şi dădu seama vag că acea Creatură 
era cât se poate de adevărată. La urma urmei, îl omora. 

Şi totuşi, o urmă de rațiune îi rămase chiar şi până la 
sfârşitul sfârşitului: pe când monstrul îşi încârliga ghearele 
în carnea moale a gâtului, în vreme ce artera sa carotidă se 
despica într-un şuvoi fierbinte şi nedureros ce împroşca 
solzii reptilieni ai arătării, mâinile lui Eddie dibuiră pe 
spinarea Creaturii, pipăind după un fermoar. Nu căzură 
decât când monstrul îi smulse capul de pe umeri cu un 
mormăit gros şi satisfăcut. 

lar, în timp ce imaginea lui Eddie despre ceea ce era 
acest monstru începu să pălească, Creatura porni 
numaidecât să ia o altă înfăţişare. 


4 


Neputând dormi, hărțuit de visuri rele, un băiat pe nume 
Michael Hanlon se sculă curând după întâia geană de 
lumină a primei zile propriu-zise din vacanţa mare. Lumina 
era palidă, adunată într-o ceaţă deasă, coborâtă, care avea 
să se împrăştie pe la ora opt, ridicând cortina unei perfecte 
zile de vară. 

Dar asta mai târziu. Deocamdată lumea toată era cenuşie 
şi roză, tot atât de tăcută ca o pisică păşind pe un covor. 

Mike, îmbrăcat în reiaţi, tricou şi pantofi negri, cobori de 
la etaj, mâncă un castronaş de cereale (nu-i prea plăceau 
fulgii de grâu, dar dorise surpriza gratuită din cutie - un 
Inel Decodificator Magic Captain Midnight), apoi sări pe 
bicicletă şi pedală spre oraş, luând-o pe trotuar din cauza 
ceţii. Ceaţa schimba totul, făcea ca lucrurile cele mai 


banale, ca hidranţii de incendiu şi semnele de circulaţie, să 
se transforme în obiecte ale misterului - apariţii ciudate şi 
un pic sinistre. Puteai auzi maşinile, dar nu le vedeai, iar din 
cauza straniei calităţi a negurii nu-ţi dădeai seama dacă 
erau departe sau aproape până nu le vedeai de-a binelea 
ieşind val-vârtej din pâclă cu halouri fantomatice de 
umezeală aureolându-le farurile. 

Coti la dreapta pe Jackson Street, depăşind centrul 
oraşului, după care traversă spre Main Street prin Palmer 
Lane - iar în timpul drumului pe o scurtătură, cât un 
cvartal, trecu prin dreptul casei unde avea să locuiască la 
maturitate. Nu-i aruncă nicio privire; o simplă vilişoară cu 
două etaje, garaj şi un mic spaţiu verde. Nu-i transmise 
nicio vibraţie deosebită băiatului în trecere care avea să-şi 
petreacă acolo cea mai mare parte a vieţii sale de adult, ca 
proprietar şi unic locatar. 

Ajuns pe Main Street, o luă din nou la dreapta spre 
Bassey Park, hoinărind mai departe, nefăcând altceva decât 
să pedaleze şi să se bucure de nemişcarea zorilor. Odată 
trecut de poarta principală, descălecă de pe bicicletă, 
propti cricul şi porni pe jos spre Canal. Din câte ştia, încă 
nu era îmboldit de nimic mai mult decât o simplă toană. Cu 
siguranţă nu-i dădu prin gând că visele din noaptea trecută 
aveau ceva de-a face cu actualul lui traseu; nici măcar nu 
mai ţinea minte exact ce anume visase - doar că visele se 
succedaseră unul după altul până ce se trezise la ora cinci, 
transpirat, dar dârdâind, şi cu ideea că n-ar strica să ia 
repede micul dejun, şi apoi să iasă la plimbare prin oraş. 

Aici, în Bassey, ceața avea un miros care nu-i plăcea: un 
miros marin, sărat şi vechi. Îl mai simţise şi înainte, desigur. 
În ceţurile din faptul zilei puteai adulmeca adesea oceanul, 
deşi Derry se afla la şaptezeci de kilometri depărtare de 
coastă. În dimineaţa asta însă mirosul părea mai dens, mai 
pătrunzător. Aproape primejdios. 

Ceva îi fură privirea. Se aplecă şi culese de jos un briceag 
de buzunar cu două lame, ieftin. Cineva scrijelise pe plasele 


inițialele E.C. Mike îl privi gânditor un moment, apoi îl vâri 
în buzunar. Ce-am găsit şi n-am furat numai Dumnezeu mi-a 
dat. 

Privi în jur. Aici, unde găsise cuțitul, se afla o bancă 
răsturnată. O îndreptă, potrivindu-i picioarele de fier la loc 
în gropile pe care le scobiseră în luni sau ani de zile. 
Înapoia băncii văzu un loc cu iarbă strivită... Şi, pornind de- 
acolo, două făgaşuri. larba se ridica la loc, însă acele 
şănţuleţe erau încă destul de vizibile. Se îndreptau către 
Canal. 

Şi mai era şi sânge. 

(pasărea, adu-ţi aminte de pasăre, adu-ți aminte de) 

Dar nu voia să-şi aducă aminte de pasăre, aşa că izgoni 
gândul: S-au bătut nişte câini, asta-i tot. Unu dintre ei l-o fi 
muşcat nasol pe celălalt. Era o ipoteză convingătoare, de 
care totuşi nu se lăsa convins. Gândurile despre pasăre tot 
încercau să-i revină - cea pe care o văzuse la Oţelăria 
Kitchener, cea pe care Stan Uris nu avea s-o fi găsit 
niciodată în atlasul său ornitologic. 

Încetează. Pleacă de-aici. 

Dar, în loc să plece, porni pe urma făgaşelor. În acest 
timp, ticlui în cap o povestioară. Era cu crime. lată copilul, 
întârziat acasă, vezi dumneata, mult peste stingere. 
Ucigaşul pune mâna pe el. Şi cum se descotoroseşte de 
cadavru? Îl târăşte până la Canal şi-l aruncă în apă, evident! 
Întocmai ca într-un film al lui Alfred Hitchcock. 

Urmele după care se ţinea puteau să fi fost lăsate de o 
pereche de pantofi sau tenişi târâţi pe jos, era bănuiala lui 
Mike. 

Băiatul se înfioră şi privi în jur şovăitor. Povestea era un 
pic cam prea veridică. 

Și dacă nu un om a făcut-o, ci un monstru? Ca unul dintr- 
o bandă desenată de groază, sau dintr-o carte de groază, 
sau un film de groază, sau 

(un vis urât) 

un basm. 


Decise că povestea nu-i plăcea. Era prostească. Încercă 
să şi-o alunge din minte, dar nu se dădea dusă. Ei şi? Las-o 
să stea acolo. Era o prostie. Plimbarea prin oraş în 
dimineaţa asta era o prostie. Urmărirea acelor două dâre 
prin iarba culcată la pământ era o prostie. Tatăl lui va fi 
având pentru el destule treburi de făcut azi pe acasă. Mai 
bine să se întoarcă şi să înceapă, sau, când cea mai fierbinte 
parte a după-amiezii va da peste el, o să-l prindă în hambar 
dând cu furca la fân. Da, mai bine să meargă înapoi. Şi 
chiar asta va face. 

Sigur că da, îşi spuse. Pe pariu? 

În loc să se înapoieze la bicicletă, să se suie pe ea şi s-o ia 
spre casă pentru a-şi începe treaba, urmări şanţurile din 
iarbă. Ici şi colo se uscau stropi de sânge. Nu mult totuşi, nu 
atât de mult cât fusese în locul acela răscolit de lângă banca 
pe care o ridicase la loc. 

Acum, Mike auzea Canalul şopotind liniştit. O clipă mai 
târziu văzu marginea de beton materializându-se din ceaţă. 

În iarbă mai era ceva. Sfinte, asta chiar că-i ziua ta de 
găsit chestii pe jos, îi şopti propria-i minte cu haz îndoielnic, 
apoi undeva ţipă un pescăruş, iar Mike tresări, gândindu-se 
iarăşi la pasărea pe care o văzuse în ziua aceea, în ziua 
aceea nu mai de mult de astă-primăvară. 

Orice-o fi în iarbă, nu vreau nici măcar să mă uit. Şi asta 
era, oh, atât de adevărat, dar poftim, se şi aplecă deasupra, 
cu mâinile înfipte deasupra genunchilor, să vadă ce e. 

Un petic smuls dintr-o haină, cu un strop de sânge pe el. 
Pescăruşul ţipă iarăşi. Mike privi mica zdreanţă însângerată 
şi îşi aminti ce i se întâmplase astă-primăvară. 


5 


În lunile aprilie şi mai ale fiecărui an, ferma Hanlon se 
deştepta din picoteala ei hibernală. 

Mike prindea de veste că a venit primăvara nu atunci 
când răsăreau primele flori de şofran sub ferestrele de la 


bucătăria mamei sale sau când copiii începeau să audă 
brotăcei la şcoală, nici chiar când senatorii de la 
Washington o tuleau la sezonul de baseball (de obicei, 
îmbătându-se praştie cu acest prilej), ci numai atunci când 
tatăl său mugea cerându-i să-l ajute să împingă afară din 
hambar corcitura lor de camion. Jumătatea din faţă era un 
Ford Model-A vechi, iar partea din spate o camionetă cu 
bena asemănătoare unui coteţ de găini antic şi de demult. 
Dacă iarna nu fusese prea geroasă, cei doi puteau adesea 
să pornească motorul împingând maşina pe aleea în pantă. 
Cabina şoferului nu avea uşi; şi nici parbriz nu avea. 
Scaunul era o jumătate de sofa veche pe care Will Hanlon o 
salvase din groapa de gunoi a oraşului Derry. Maneta 
schimbătorului de viteze se termina cu un glob de sticlă. 

O împingeau în josul aleii, câte unul de fiecare parte, iar 
când lua viteză, Will sărea înăuntru, răsucea cheia de 
contact, acţiona bujiile, apăsa pe ambreiaj, băga într-a-ntâia 
cu mâna sa mare încleştată de globul schimbătorului de 
viteze. Pe urmă răcnea: 

— Du-mă peste deal! 

Pompa în ambreiaj, iar vechiul motor de Ford începea să 
tuşească, să se înece, să sughiţe, să dea rateuri... Şi uneori 
chiar se întâmpla să meargă, la început hurducat, apoi tot 
mai lin. Will vuia pe drum spre Rhulin Farms, lua curba pe 
aleea lor (dacă ar fi luat-o pe dincolo, probabil că Butch, 
tatăl cel nebun al lui Henry Bowers, i-ar fi zburat creierii cu 
puşca de vânătoare), apoi vâjâia înapoi, motorul fără 
surdină duduind strident în timp ce Mike sărea pe loc de 
încântare, chiuind, iar mama sa stătea în uşa bucătăriei, 
ştergându-şi mâinile cu un prosop de vase şi simulând un 
dezgust pe care nu-l simţea cu adevărat. 

Alteori, motorul nu se ambala, iar Mike trebuia să aştepte 
până ce tatăl său se întorcea din hambar, aducând manivela 
şi bombănind în barbă. Mike era absolut sigur că unele 
cuvinte astfel murmurate erau înjurături, iar atunci i se 
făcea un pic cam frică de el. (Abia mult mai târziu, în cursul 


uneia dintre vizitele acelea interminabile în salonul de spital 
unde Will Hanlon trăgea să moară, avea să descopere că 
tatăl său bombănea fiindcă îi era teamă de manivelă: o dată 
sărise perfidă înapoi, zburase din locaş şi-i sfâşiase colţul 
gurii). 

— Stai la o parte, Mikey, spunea el, potrivind manivela în 
locaşul ei, la baza radiatorului. 

Iar când în fine pornea, spunea că la anul o să-l dea pe un 
Chevrolet, dar n-o făcea niciodată. Hibridul acela vechi era 
şi acum în spatele casei, scufundat în bălării până la osii şi 
la coteţul-benă. 

Când mergea, iar Mike şedea pe locul mortului, simțind 
mirosul de ulei încins şi gaze albastre de eşapament, 
încântat de briza răcoroasă ce năvălea înăuntru prin spaţiul 
gol unde se aflase odinioară parbrizul, îşi spunea: lată iar 
primăvara. Ne trezim cu toții. lar în sufletul său se înălța un 
chiot mut ce zguduia pereţii acelei camere cum nu se poate 
mai vesele. Tot ceea ce-l înconjura îi era drag, iar, mai 
presus de orice, tata, care rânjea spre el, strigând: 

— 'Ţin-te bine, Mikey! O facem pe puica asta să zboare! 
Băgăm în sperieţi oarece păsări! 

Apoi o tăia pe şosea, roţile dinapoi ale camionetei 
scuipând în urmă noroi negru şi cocoloaşe de lut cenuşiu, 
amândoi săltând pe canapeaua-scaun în cabina deschisă, 
râzând ca doi scrântiţi. Will conducea maşina prin iarba 
înaltă a câmpului din spate, pe care-o ţineau pentru fân, fie 
spre câmpul din sud (cartofi), fie spre cel de la apus 
(porumb şi fasole) sau de la răsărit (mazăre, dovlecei şi 
pepeni). La trecerea lor, din iarbă ţâşneau în faţa 
camionului păsări, cârâind îngrozite. Odată zburase o 
ieruncă, pasăre magnifică, brună ca frunzele toamnei târzii, 
sfârâitul exploziv al aripilor ei putându-se auzi chiar şi peste 
urletul motorului. 

Aceasta reprezenta pentru Mike Hanlon uşa deschisă 
spre primăvară. 


Munca din acel an începu cu strânsul pietrelor. Zi de zi, 
timp de-o săptămână, scoteau camioneta şi încărcau 
platforma cu pietre care ar fi putut rupe brăzdarul plugului 
când va veni vremea să întoarcă pământul şi să semene. 
Când şi când, maşina se înţepenea în pământul gloduros de 
primăvară, iar Will murmura întunecat în barbă... Alte 
înjurături, presupunea Mike. Cunoştea unele dintre cuvinte 
şi expresii; altele, ca „pui de curvă”, îl nedumereau. 
Întâlnise cuvântul în Biblie şi, din câte ştia, o curvă era o 
femeie care venea dintr-un loc numit Babilon. Odată se 
hotărâse să-l întrebe pe Tătuţu, dar camioneta se afundase 
în noroi până la suspensii, iar pe fruntea tatălui se vedeau 
nori de furtună, aşa că decisese să aştepte vremuri mai 
bune. Până la urmă îl întrebase pe Richie 'Tozier, mai târziu 
în acelaşi an, iar Richie îi spusese că tatăl lui îi spusese că o 
curvă era o femeie care primea bani ca să aibă relaţii 
sexuale cu bărbaţii. 

— Ce-i aia sexuale? întrebase Mike, însă Richie se 
îndepărtase apucându-se de cap. 

Cu un prilej Mike îşi întrebase tatăl de ce, dacă tot 
adunau pietrele în fiecare lună aprilie, întotdeauna se 
găseau şi mai multe în aprilie următor. 

Stăteau lângă locul de descărcare, înainte de asfinţit, în 
ultima zi a recoltei de pietre din acel an. Un drum de 
pământ bătătorit, nu chiar atât de serios ca să se poată 
numi şosea, ducea din capătul inferior al câmpului de la 
apus până la această groapă din apropierea râului. Groapa 
era o întindere plină de pietre adunate de-a lungul anilor de 
pe pământurile lui Will. 

Privind în jos la acel ţinut arid, pe care-l lucrase la 
început de unul singur şi apoi cu ajutorul fiului său (undeva 
sub pietre ştia că se aflau resturile putrezite ale cioturilor 
pe care le smulsese unul câte unul înainte ca vreun câmp să 
poată fi desţelenit), Will îşi aprinsese o ţigară şi spusese: 

— Tătuţul meu avea obicei să-mi spună că Dumnezeu a 
iubit pietrele, muştele de casă, buruienile şi oamenii 


sărmani mai mult decât pe toate celelalte creaţiuni ale Sale, 
şi de-asta a făcut atât de multe. 

— Dar parc-ar veni înapoi în fiecare an. 

— Da, aşa cred şi eu, răspunse Will. E singurul fel în care 
se poate explica. 

Un cufundar ţipă de pe celălalt mal, în amurgul stins ce 
împrumutase apei un roşu-portocaliu intens. Era un sunet 
singuratic, atât de singuratic încât făcu braţele obosite ale 
lui Mike să se înăsprească, acoperite cu piele de găină. 

— Te iubesc, tăticuţule, spuse el deodată, simțind o 
dragoste atât de puternică, încât lacrimile îi înţepară ochii. 

— Păi, şi eu te iubesc, Mike, murmură tatăl său şi-l 
strânse cu putere în braţele-i vânjoase. 

Mike simţi materialul aspru al flanelei bărbatului pe 
obraz. 

— Acum ce-ai zice să ne-ntoarcem? Ajungem taman la 
vreme ca să facem fiecare câte-o baie până ce buna noastră 
femeie pune cina pe masă. 

— Aşe! exclamă Mike. 

— Aşe eşti tu, spuse Will Hanlon. 

Şi amândoi izbucniră în râs, obosiţi, dar simțindu-se bine, 
cu braţele şi picioarele trudite, dar nu din cale-afară, cu 
mâinile pline de bătături ca piatra, dar fără să-i doară prea 
rău. 

A venit primăvara, îşi spuse Mike în noaptea aceea, 
moţăind în camera lui, pe când mama şi tata priveau The 
Honeymooners în cealaltă odaie. Primăvara a venit iar 
mulțumescu-Ţi ie, Doamne, mulțumescu-[i foarte tare. Şi 
întorcându-se către somn, scufundându-se în apele-i line, 
auzi din nou ţipătul acelui cufundar, depărtarea bălților 
contopindu-se cu dorinţa din visele lui. Primăvara era o 
vreme agitată, dar grozavă. 

După strânsul pietrelor, Will parca maşina în iarba înaltă 
din spatele casei şi scotea din hambar tractorul. Acum urma 
să are, tatăl său conducând tractorul, iar Mike fie stând la 
spate şi ţinându-se de scaunul de fier, fie mergând pe- 


alături ca să culeagă pietrele pe care le scăpaseră şi să le 
arunce în lături. Venea apoi semănatul, iar semănatului îi 
urmau muncile de vară: prăşitul... prăşitul... prăşitul. Mama 
sa avea să le îmbrace în ţoale noi pe Larry, Moe şi Curly, 
cele trei sperietori, iar Mike îşi va ajuta tatăl să pună 
urlătorile pe creştetul fiecărei căpăţâni umplute cu paie. O 
urlătoare era o cutie de conserve cu ambele capete tăiate. 
Legai o bucată de sfoară unsă din greu cu ceară şi sacâz, 
întinsă, de-a curmezişul pe mijlocul cutiei, iar când vântul 
sufla prin ea, isca un sunet înfiorător - un fel de croncănit 
jalnic. Păsările ce prădau recolta pricepeau destul de 
curând că Larry, Moe şi Curly nu reprezentau nicio 
ameninţare, dar urlătorile le speriau întotdeauna. 

Cu începere din iulie, prăşitul era însoţit de cules - mai 
întâi mazărea şi ridichile, apoi lăptucile şi roşiile care 
încolţiseră în răsadniţe, pe urmă porumbul şi fasolea în 
august, alt porumb şi altă fasole în septembrie, după care 
pepenii şi dovleceii. Pe undeva prin mijlocul tuturor 
acestora apăreau cartofii noi, iar mai târziu, când zilele se 
scurtau, iar aerul devenea mai tăios, Mike şi Tătuţu' luau 
urlătorile (uneori în timpul iernii acestea dispăreau; se 
părea că în fiecare primăvară trebuia să facă altele noi). A 
doua zi, Will îl chema pe Morman Sadler (care era la fel de 
tălâmb ca fiul său, Moose, dar infinit mai bun la inimă), iar 
Norman venea cu maşina sa de scos cartofi. 

În următoarele trei săptămâni, toţi culegeau cartofii. Pe 
lângă familie, Will tocmea trei-patru liceeni să-i ajute la 
cules, plătindu-i cu un sfert de dolar pe fiecare butoiaş. 
Camioneta luneca încet în lungul şi-n latul răzoarelor de pe 
câmpul din miazăzi, cel mai mare dintre toate; încet de tot, 
cu parapetul coborât şi bena plină de butoiaşe, fiecare 
marcat cu numele persoanei care-şi aduna în el cartofii 
culeşi; iar la sfârşitul zilei Will îşi deschidea portofelul vechi 
şi crăpat şi-l plătea pe fiecare culegător. Mike îşi primea 
plata, la fel şi mama lui; banii erau ai lor, iar Will Hanlon nu- 
i întreba niciodată ce făceau cu ei. Mike primise o 


participare de cinci la sută în afacerile fermei la vârsta de 
cinci ani - destul de mare, îi spusese atunci Will, ca să ţină-n 
mână o prăsitoare şi să spună cu ce se deosebeşte 
mătrăguna de mazăre. În fiecare an mai primise câte un 
procent şi tot în fiecare an, a doua zi după Thanksgiving, 
Will calcula profiturile fermei şi anunţa partea lui Mike... 
Dar Mike nu vedea nicio para din acei bani. Treceau în 
contul său pentru facultate şi nu trebuia să fie atinşi sub 
absolut niciun motiv. 

În sfârşit sosea şi ziua când Normie Sadler îşi conducea 
culegătoarea de cartofi acasă; de-acum văzduhul devenise 
cenuşiu şi rece, iar pe stiva de pepeni galbeni îngrămădiţi 
lângă hambar se aşternea promoroaca. Mike stătea în uşa 
dinspre curte, cu nasul roşu şi mâinile murdare vârâte în 
buzunarele blugilor, privindu-şi tatăl cum conducea mai 
întâi tractorul, apoi camioneta înapoi în hambar. Îşi spunea 
în sinea sa: Ne pregătim să mergem iar la culcare. 
Primăvara... a dispărut. Vara... s-a dus. Vremea recoltei... a 
trecut. Tot ce mai rămânea acum era capătul toamnei: pomi 
desfrunziţi, pământ îngheţat, o dantelărie de gheaţă de-a 
lungul malurilor râului. Pe câmpii, ciorile poposeau uneori 
pe umerii lui Moe, Larry şi Curly şi stăteau acolo cât 
pofteau. Sperietorile erau mute, inofensive. 

Mike nu era tocmai întristat de gândul unui nou sfârşit de 
an - la nouă-zece ani era încă prea mic ca să-i inspire 
metafore ale morţii -, pentru că mai avea destule în faţă: 
săniuşul în McCarron Park (sau pe Rhulin Hill, acolo în 
Derrytown, dacă erai viteaz, deşi acela era mai mult pentru 
băieţii cei mari), patinaj, lupte cu bulgări de zăpadă, 
construcţii de fortărețe. Era vremea să se gândească la 
expediţia prin nămeţi după un brad de Crăciun, împreună 
cu Tătuţul, şi la schiurile Nordica pe care poate le va primi, 
poate nu, de la Moş Crăciun. larna era grozavă... Dar 
privindu-şi tatăl cum ducea camioneta la loc în hambar 

(primăvara a dispărut, vara s-a dus, vremea recoltei a 
trecut) 


simţea întotdeauna o anume tristeţe, zborul spre sud al 
stolurilor de păsări migratoare îl întrista, sau felul cum 
cădea pieziş o anumită rază de lumină îl făcea uneori să-i 
vină a plânge fără niciun motiv serios. Ne pregătim să 
mergem iar la culcare... 

N-avea parte doar de şcoală şi muncă, muncă şi şcoală; 
Will Hanlon îi spusese nu o dată soţiei sale că un băiat avea 
nevoie şi de timp pentru pescuit, chiar dacă nu la pescuit se 
ducea de fapt. Când Mike venea acasă de la şcoală, mai 
întâi îşi punea cărţile pe televizorul din salon, apoi îşi 
pregătea un soi de gustare (îi plăceau îndeosebi tartinele cu 
unt de arahide şi ceapă, un gust care-o făcea pe maică-sa 
să-şi ridice braţele cu groază neajutorată), iar pe urmă 
studia biletul pe care i-l lăsase tatăl său, spunându-i lui 
Mike unde s-a dus el, Will, şi ce treburi are Mike de făcut - 
anumite răzoare de plivit sau cules, coşuri de cărat, 
hambarul de curăţat, orice. Dar cel puţin într-o zi de şcoală 
pe săptămână - şi uneori în două - nu-l aştepta niciun bilet. 
lar în acele zile Mike se ducea la pescuit, chiar dacă nu 
pescuia de fapt. Erau zile grozave acelea... Zile când n-avea 
niciun loc anume unde să se ducă şi, prin urmare, nu simţea 
nicio nevoie de-a se grăbi într-acolo. 

Din când în când, tatăl său îi lăsa un alt fel de bilet: „Nicio 
treabă”, s-ar fi putut spune. „Du-te la Old Cape şi uită-te la 
şinele de tramvai.” Mike se ducea în cartierul Old Cape, 
găsea străzile cu liniile încă încastrate în ele şi le cerceta 
îndeaproape, minunându-se la gândul acelor ciudate 
trenuri care circulaseră drept prin mijlocul străzii. În acele 
seri, putea sta de vorbă cu tata despre ele, iar acesta îi 
arăta poze din albumul său cu Derry din vremea când chiar 
funcționau tramvaiele: o prăjină comică se înălța de pe 
acoperişul tramvaiului până la un cablu electric, iar pe 
laterale se aflau reclame de ţigări. Cu un alt prilej, îl 
trimisese pe Mike la Memorial Park, unde se găsea Turnul 
de Apă, să privească baia păsărelelor, iar odată merseseră 
împreună la tribunal să vadă cumplita maşinărie pe care 


comisarul Borton o găsise în pod. Dispozitivul acela se 
numea scaunul-de-vagabonzi. Era turnat din fier, avea 
cătuşe fixate pe braţe şi picioare, iar din spătar ieşeau 
noduri rotunjite. Îi amintea lui Mike de o fotografie pe care 
o văzuse într-o carte - o imagine a scaunului electric de la 
Sing-Sing. Borton l-a lăsat pe Mike să se aşeze în scaunul- 
de-vagabonzi şi să încerce cătuşele. 

După ce prima impresie incomodă a cătuşelor la mâini şi 
la picioare se şterse, Mike îşi privi întrebător tatăl şi pe 
comisarul Borton, neştiind sigur de ce se considera asta o 
pedeapsă atât de groaznică pentru un „baga” (cum îi 
numea Borton) dintre cei care poposiseră în oraş prin anii 
douăzeci-treizeci. Nodurile îl jenau puţin când şedea, sigur, 
iar cătuşele de la mâini şi picioare îl împiedicau să se mute 
într-o poziţie mai confortabilă, dar... 

— Ei, tu eşti doar un puştan, spuse Borton, râzând. Cât 
cântăreşti? Treizeci, patruzeci de kile? Ăi mai mulţi baga pe 
care i-a instalat în scaunul ăsta şeriful Sully pe vremuri 
aveau de două ori pe-atât. Se simțeau un pic incomod după 
vreo oră, foarte incomod după două-trei şi râu de-a binelea 
după patru sau cinci ore. După şapte-opt ore începeau să 
chirăie, iar după cinşpe-saişpe mai mult şedeau şi plângeau. 
lar la vremea când tura lor de două'ş patru de ore se- 
ncheia, erau gata să se juruie în faţa lui Dumnezeu că data 
viitoare când or mai lua-o cu ia-mă-nene prin New England 
au să se ţină cât mai departe de Derry. Din câte ştiu eu, ăi 
mai mulţi s-au ţinut de cuvânt. Două'ş patru de ore-n 
scaunul-de-vagabonzi erau al dracu' de convingătoare. 

Deodată, în scaun părură că se află mai multe umflături, 
apăsându-l mai adânc în fese, în şira spinării, în noadă, 
chiar şi în ceafă. 

— Acum pot să mă scol, vă rog? zise el politicos, iar 
comisarul Borton râse iar. 

Urmă un moment, o clipă de panică, în care Mike crezu 
că polițistul doar va legăna cheia de la cătuşe prin faţa 


ochilor săi, spunând: Sigur o să-ți dau drumul... Când ţi-ai 
făcut cele două 'ş patru de ore. 

— De ce m-ai dus acolo, tăticuţule? întrebă el în drum 
spre casă. 

— Ai să ştii când vei fi mai mare, replică Will. 

— Nu prea-ţi place de comisarul Borton, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse tatăl său, atât de sec, încât Mike nu 
îndrăznise să-l mai întrebe nimic. 

Dar lui Mike îi plăceau majoritatea locurilor din Derry 
unde-l ducea sau îl trimitea tatăl său, astfel încât, la vârstă 
de zece ani, acesta reuşise să-i transmită fiului interesul său 
propriu faţă de istoria oraşului Derry. 

Uneori, ca de pildă atunci când îşi plimba degetele peste 
suprafaţa fin pietruită a postamentului pe care era 
amplasată baia păsărilor din Memorial Park sau când se 
lăsa pe vine să privească mai de aproape şinele de tramvai 
ce străbăteau Mont Street în Old Cape, îl izbea un profund 
simţ al timpului... Timpul ca ceva material, ceva care 
deţinea o greutate nevăzută, aşa cum se presupunea că 
lumina soarelui ar avea greutate (unii dintre copiii de la 
şcoală râseseră când doamna Greenguss le spusese asta, 
dar Mike fusese prea buimăcit de idee ca să râdă; primul 
său gând fusese Are lumina greutate? O, Doamne, asta-i 
teribil!)... Timpul ca ceva care în cele din urmă îl va înghiţi 
cu totul. 

Primul bilet pe care i-l lăsase tatăl său în primăvara 
anului 1958 era mâzgălit pe dosul unui plic şi stătea fixat 
sub o solniţă. Aerul era cald, primăvăratic, minunat de 
dulce, iar mama sa deschisese toate ferestrele. Nicio 
treabă, scria în bilet. Dacă vrei, fugi cu bicicleta până la 
Pasture Road. Ai să vezi o mulțime de cărămizi şi maşini 
vechi îngrămădite pe câmpul din stânga. Aruncă o privire, 
ia un Suvenir. Nu te apropia de gaura pivniţei! Şi să fii 
acasă până nu se-ntunecă! Ştii tu de ce. 

Mike ştia de ce, sigur că ştia. 

Îi spuse mamei unde se ducea, iar femeia se încruntă: 


— De ce nu-l întrebi pe Randy Robinson dacă nu vrea să 
meargă şi el cu tine? 

— Da, bine, o să trec să-i spun, încuviinţă Mike. 

Aşa a făcut, dar Randy plecase la Bangor cu tatăl său să 
cumpere răsaduri de cartofi. Prin urmare, Mike merse 
singur pe bicicletă până la Pasture Road. Era ceva drum - 
puţin peste şase kilometri. Mike socoti că era cam ora trei 
când îşi rezemă bicicleta de un gard cu stinghii de lemn din 
latura stângă a drumului şi sări pârleazul pe câmpul de 
dincolo. Îi rămânea o oră să-l exploreze, iar apoi trebuia s-o 
ia din nou spre casă. De obicei, mama sa nu-şi făcea griji 
pentru el câtă vreme se întorcea până la şase, când punea 
ea cina, dar un episod memorabil îl învățase minte că anul 
ăsta lucrurile nu stăteau la fel. Cu acel unic prilej când 
întârziase la cină, femeia devenise aproape isterică. Se 
luase după el cu o cârpă de vase, plesnindu-l, în timp ce 
Mike o privea cu gura căscată din uşa bucătăriei, coşul de 
răchită cu un păstrăv-curcubeu în el zăcându-i la picioare. 

— Să nu mă mai sperii vreodată aşa! zbierase mama lui. 
Să n-o mai faci niciodată! Niciodată! Niciodată-niciodată- 
niciodată! 

Fiecare exclamaţie fusese punctată de câte o lovitură cu 
cârpa. Mike se aşteptase ca tatăl său să intre şi să 
potolească spiritele, dar Will n-o făcuse... Poate o fi ştiut că, 
dacă intervenea, soţia sa îşi va îndrepta spre el furia-i de 
pisică sălbatică. Mike învățase lecţia; o lovitură cu cârpa de 
şters vase fusese de ajuns. Acasă până nu se-ntunecă! Da, 
coniţă, 'ţeles! 

Străbătu câmpul spre ruinele uriaşe ce se înălţau în 
centru. Erau, fireşte, rămăşiţele Oţelăriei Kitchener - 
trecuse de multe ori pe acolo, dar niciodată nu-i dăduse 
prin cap să le exploreze cu adevărat, şi nici nu auzise vreun 
copil spunând că ar fi făcut-o. Acum, oprindu-se să 
examineze câteva cărămizi răsturnate ce formaseră un 
tumul grosolan îşi spuse că pricepea de ce. Câmpia era 
orbitor de luminoasă, scăldată în soarele de primăvară 


(când şi când, cu trecerea câte unui nor prin dreptul 
acestuia, un oblon de umbră uriaş luneca încet peste 
câmpie), dar cu toate astea domnea ceva înfricoşător - o 
tăcere meditativă pe care n-o spărgea decât vântul. Se 
simţea ca un explorator care a găsit ultimele resturi ale 
cine ştie cărui oraş pierdut. 

Puțin mai la dreapta, văzu latura rotunjită a unui cilindru 
masiv de ţiglă prăbuşit în iarba înaltă. Alergă într-acolo. Era 
coşul principal de fum al oţelăriei. Se uită în gura hornului 
şi simţi un fior rece sfredelindu-i şira spinării. Era destul de 
mare ca să fi putut intra în el dacă voia. Dar n-avea niciun 
chef; Dumnezeu ştie ce mâzgă ciudată îl putea aştepta 
acolo, agăţată de căptuşeala interioară afumată, sau ce 
gângănii ori jivine păcătoase îşi putuseră dura cuib 
înăuntru. Vântul sufla în rafale. Când acestea atingeau 
deschizătura coşului doborât, el se tânguia lugubru, cu 
acelaşi sunet ca al aerului ce făcea să vibreze sforile ceruite 
pe care el şi tatăl său le întindeau în urlători primăvară de 
primăvară. Păşi înapoi neliniştit, gândindu-se dintr-o dată la 
filmul pe care-l văzuse împreună cu tata cu o seară înainte 
la Farly Show. Se intitula Rodan şi păruse grozav de 
distractiv pe moment, Will râzând şi ţipând „Pune mâna pe 
păsăroi, Mikey!” de fiecare dată când îşi făcea Rodan 
apariţia, iar Mike împuşcând din deget până ce mama îşi 
vârâse capul pe uşă şi le spusese să tacă din gură c-o apucă 
durerea de cap de-atâta gălăgie. 

Acum nu mai părea tot atât de nostim. În film, Rodan 
fusese eliberat din măruntaiele Pământului de către minerii 
ăia japonezi care săpau cel mai adânc tunel din lume. Şi, 
privind în scobitura neagră a conductei aceleia, nu era 
deloc greu să-ţi închipui pasărea chircită în celălalt capăt, 
cu aripile din piele, ca de liliac, strânse pe spate, privind la 
mica faţă rotundă a băiatului ce scruta bezna, privind cu 
ochii ei încercuiți cu auriu... 

Înfiorându-se, Mike se retrase. 


Porni pe lângă coşul ce se afundase în pământ până la 
jumătatea circumferinței. Solul se înălța uşor, şi un impuls îl 
făcu să se caţere deasupra. Hornul era mult mai puţin 
înspăimântător pe dinafară, având exteriorul din ţiglă 
încălzit de soare. Se ridică în picioare şi o luă de-a lungul 
lui, cu braţele întinse lateral (suprafaţa era destul de lată ca 
să-şi facă vreo grijă c-ar putea cădea, iar el îşi imagina că e 
un echilibrist pe sârmă la circ), desfătându-se cu vântul ce-i 
sufla prin păr. 

În capăt, sări jos şi începu să cerceteze împrejurimile: 
alte cărămizi, matrițe îndoite, cioturi de lemn, piese de 
maşinării ruginite. Ia un suvenir, îl îndemnase biletul tatălui 
său; voia unul ca lumea. 

Hoinări apropiindu-se de pivniţa deschisă a fabricii, 
privind rămăşiţele, atent să nu se taie în sticlele sparte. 
Erau o groază de cioburi pe acolo. 

Mike nu uitase de pivniţă şi de avertismentul tatălui său; 
nu uitase nici de moartea care lovise acolo cu vreo cincizeci 
de ani în urmă. Bănuia că, dacă exista în Derry vreun loc 
bântuit de stafii, apoi aici era. Dar, fie în ciuda acestui fapt, 
fie tocmai din cauza lui, era hotărât să stea până va găsi 
ceva care merita cu adevărat să fie dus acasă şi arătat tatei. 

Înainta încet şi grav spre groapă, paralel cu marginea ei 
neregulată, când un glas şoptit înlăuntrul său îl preveni că 
se apropiase prea mult, că un mal slăbit de ploile primăverii 
i se poate surpa sub tălpi, rostogolindu-l în gaură, unde 
numai Dumnezeu ştia ce fiare ascuţite puteau aştepta să-l 
străpungă ca pe un gândac şi să-l lase pradă spasmelor 
unei morţi ruginite. 

Ridică de jos o cercevea de fereastră şi o aruncă în lături. 
lată un polonic îndeajuns de mare pentru masa unui uriaş, 
cu coada încreţită şi răsucită de vreun inimaginabil fulger 
fierbinte. lată un piston prea mare ca să-l urnească măcar, 
necum să-l mai şi ridice. Păşi peste el şi... 

Și dacă dau de-un craniu? se întrebă Mike deodată. 
Craniul unuia dintre copiii care au fost omorâți aici în timp 


ce căutau ouă de Paşti din ciocolată atunci, în o mie nouă 
sute şi cât o mai fi fost? 

Privi în jur la câmpul gol, spălat de soare, răscolit serios 
de gândul ce-i venise în minte. Vântul îi sună în urechi cu 
ecoul grav al unei scoici şi o nouă umbră pluti încet peste 
câmpie, ca umbra tăcută a unui liliac gigantic... Sau a unei 
păsări. Deveni din nou conştient de liniştea ce domnea aici 
şi de cât de straniu arăta câmpul cu grămezile sale de 
zidărie  împrăştiate, cu matahalele de fiare eşuate 
aplecându-se încoace şi-ncolo. Părea că o oribilă bătălie se 
purtase pe acele locuri cu mult timp în urmă. 

Ia nu mai fi aşa de tont, îşi spuse stânjenit. Au găsit tot ce 
era de găsit, acum cincizeci de ani. După ce s-a întâmplat. 
Și chiar dacă nu, vreun alt copil - sau om mare - va fi 
găsit... restul... de-atunci. Sau crezi poate că eşti singura 
persoană care a venit vreodată aici după suvenire? 

Nu... Nu, nu cred asta. Dar... 

Dar ce? întrebă latura raţională a minţii lui, iar lui Mike i 
se păru că vorbea puţin cam prea tare, cam prea iute. Chiar 
dacă încă ar mai fi ceva de găsit, va fi putrezit de mult. Aşa 
că?... 

Mike găsi în bălării un sertar de birou spart. Îi aruncă o 
privire, îl împinse într-o parte şi se mai apropie câţiva paşi 
de pivniţă, unde se aflau mai multe lucruri. Precis avea să 
găsească acolo ceva. 

Dar dacă sunt fantome? Asta-i problema. Dacă văd nişte 
mâini că ies de după marginea beciului şi dacă incep să 
iasă copiii îmbrăcați în ce-a mai rămas din hainele lor de 
Duminica Paştilor haine care-s cu totul putrezite, şi rupte, 
şi însemnate cu cincizeci de ani de mâl de primăvară şi ploi 
de toamnă şi cocoloaşele zăpezilor de iarnă? Copii fără 
capete (auzise la şcoală că după explozie o femeie găsise 
capul uneia dintre victime într-un pom din curtea ei 
dosnică), copii fără picioare, copii spintecaţi ca peştele cod, 
copii exact ca mine care poate or îi venit să se joace... 


Acolo jos unde-i întuneric... Sub grinzile de fier înclinate şi 
sub uriaşele roţi dințate ruginite... 

Of termină, pentru Dumnezeu! 

Dar un fior îşi croi drum pe spinarea lui, şi decise că se 
făcuse vremea să ia ceva - orice - şi să spele putina de 
acolo. Se aplecă, aproape la întâmplare, şi scoase la iveală o 
roată dinţată de vreo şapte țoli în diametru. O curăţă iute 
de noroi. Apoi vâri suvenirul în buzunar. Acum putea să 
plece. Avea să plece, da... 

Dar picioarele i se mişcară încet în direcţia nedorită, spre 
beci, şi îşi dădu seama cu un soi de groază scârbită că 
murea de dorinţă să se uite înăuntru. Trebuia să vadă. 

Se agăţă de o grindă de susţinere spongioasă care ieşea 
din pământ şi se aplecă înainte, încercând să privească în 
jos, înăuntru. N-o putea face tocmai bine. Ajunsese la vreo 
cinci metri de margine, dar încă mai era puţin cam prea 
departe pentru a zări fundul pivniţei. 

Nu-mi pasă dac-o văd pân-la fund sau nu. Acum plec. Mi- 
am luat suvenirul. N-am nevoie să mă uit în nicio groapă 
veche. Iar în biletul Tătuţului scria să mă ţin departe de ea. 

Dar nefericita curiozitate, aproape febrilă, care pusese 
stăpânire pe el nu voia să-i dea pace. Se apropie de pivniţă 
pas cu pas, îngreţoşat, conştient că, de îndată ce bârna de 
lemn îi va fi scăpat din mână, nu va mai avea de ce să se 
ţină, conştient şi că aici solul era într-adevăr moale şi 
sfărâmicios. Ici şi colo, în lungul marginii, putea zări 
adâncituri ca nişte morminte surpate, şi ştia că erau 
locurile fostelor alunecări de teren. 

Cu inima bubuindu-i în piept precum paşii cadenţaţi cu 
străşnicie ai unor bocanci soldăţeşti, ajunse pe mal şi privi 
în jos. 

Cuibărită în beci, pasărea ridică privirea. 

În primul moment, Mike nu era sigur de ceea ce vedea. 
Toţi nervii, toate căile din trupul lui păreau îngheţate, 
inclusiv cele care conduceau gândurile. Nu era numai şocul 
de a vedea o pasăre monstruoasă, o pasăre cu pieptul la fel 


de portocaliu ca al unei prigori şi ale cărei pene aveau 
banala culoare cenuşiu-zburlită a celor de vrabie; în cea 
mai mare parte a fost şocul lucrului absolut neaşteptat. Se 
pregătise să vadă maşinării monolitice pe jumătate 
scufundate în băltoace stătute şi glod negru; când colo, 
privea în jos spre un cuib imens ce umplea subsolul de la un 
capăt la altul şi dintr-o margine în cealaltă. Fusese construit 
din destulă iarbă pentru a face din ea o duzină de căpiţe, 
dar iarba aceasta era argintie şi învechită. Pasărea şedea în 
mijloc, cu ochii ei strălucitori pe margini, negri ca smoala 
proaspătă şi fierbinte, şi preţ de-o clipă nebunească, înainte 
ca paralizia să i se frângă, Mike se putu vedea oglindit în 
amândoi. 

Şi atunci pământul începu deodată să-şi mute locul şi să-i 
fugă de sub picioare. Auzi scrâşnetul rădăcinilor cedând şi- 
şi dădu seama că aluneca. 

Cu un țipăt, se aruncă înapoi, rotind braţele şi încercând 
astfel să-şi ţină echilibrul. Dar şi-l pierdu şi căzu cu o 
bufnitură greoaie pe suprafaţa aşternută cu resturi. Un colţ 
dur şi bont de metal îi împunse dureros spinarea, şi avu 
timp să se gândească la scaunul-de-vagabonzi înainte de-a 
auzi sfârâitul exploziv al aripilor păsării. 

Se adună în genunchi, se tări, privi peste umăr şi o văzu 
înălțându-se din groapă. Pintenii solzoşi erau de un 
portocaliu-crepuscular. Aripile bătânde, fiecare de peste 
trei metri lungime, suflau iarba în toate părţile, fără nicio 
noimă, ca vântul iscat de palele unui elicopter. Făptura 
slobozi un ciripit zbârnâitor, ca un zbieret. Câteva pene 
smulse îi lunecară din aripi şi descriseră spirale în jos, spre 
fundul pivniţei. 

Mike sări în picioare şi o luă la fugă. 

Alergă peste câmpie, temându-se acum să mai privească 
în urmă. Pasărea nu arâta ca Rodan, dar el simţea că e 
spiritul lui Rodan, ridicându-se din beciul Oţelăriei 
Kitchener ca dintr-o înfricoşătoare cutie-cu-arc. Se poticni, 
căzu într-un genunchi, se ridică şi-şi reluă goana. 


Ciudatul zbieret-ciripit răsună iar. O umbră îl acoperi, iar 
când privi în sus, văzu arătarea: trecuse la nici doi metri de 
creştetul lui. Ciocul de un galben-murdar se deschidea şi se 
închidea, dezvăluind o căptuşeală roz. Se roti, revenind 
spre Mike. Curentul stârnit de aripi îi suflă peste faţă, 
purtând cu el un miros uscat şi urât: praf din poduri, 
vechituri moarte, perne putrede. 

O zbughi la stânga, unde văzu din nou hornul căzut. Fugi 
din răsputeri într-acolo, mâncând pământul. Pasarea zbieră, 
şi-i auzi fâlfâitul aripilor. Sunau ca nişte pânze de corabie. 
Ceva îl pocni în moalele capului. O flacără fierbinte îi 
brazdă ceafa. O simţi răspândindu-se pe când sângele 
începea să-i şiroiască sub gulerul cămăşii. 

Pasărea dădu iar ocol, vrând să-l ia în gheare şi să-l 
poarte ca şoimul de câmp. Vrând să-l ducă în cuibul ei. 
Vrând să-l mănânce. 

În timp ce zbura spre el, în picaj, cu ochii negri şi 
groaznic de vii fixaţi într-ai lui, Mike o tăie brusc spre 
dreapta. Scăpă ca prin urechile acului. Mirosul prăfos al 
aripilor era copleşitor, insuportabil. 

Acum alerga paralel cu hornul prăbuşit, ţiglele acestuia 
zburând pe-alături. Îi putea zări capătul. Dacă reuşea să 
ajungă acolo şi s-o cârmească la stânga, să intre înăuntru, 
putea fi în siguranţă. Aproape că nu izbuti. Pasărea se 
repezea din nou la el, încetinindu-şi zborul pe măsură ce se 
apropia, cu aripile bătând şi împingând aerul ca un uragan, 
cu ghearele solzoase orientate acum către el şi coborând. 
Răcni iarăşi, şi de astă dată lui Mike i se păru că distinge în 
glas triumful. 

Trase capul în piept, şi-l acoperi cu braţul şi se repezi ca 
un berbec drept înainte. Ghearele se încleştară şi un 
moment pasărea îl prinse de antebraţ. Strânsoarea părea 
menghina unor degete incredibil de puternice, terminate cu 
unghii dure. Muşcau precum nişte dinţi. Fâlfâitul aripilor îi 
spărgea timpanele ca tunetul. Îşi dădea seama vag de 
penele ce cădeau prin jur, unele atingându-i obrajii ca nişte 


sărutări fantomatice. Apoi pasărea luă înălţime, şi o clipă 
doar Mike se simţi tras în sus, îndreptat de spinare, ridicat 
pe vârfuri... Şi preţ de-o secundă, îngheţat, îşi simţi tălpile 
pantofilor pierzând contactul cu pământul. 

— Dă-mi DRUMUL! zbieră el şi-şi răsuci braţul. 

Un moment ghearele rezistară, după care mâneca de la 
cămaşă i se sfâşie. Căzu la loc. Pasărea mugi. Mike îşi reluă 
goana, trecând printre penele cozii, înecându-se cu mirosul 
acela uscat. Parcă ar fi fugit printr-o perdea de pene. 

Încă tuşind, cu ochii înţepeniţi de lacrimi şi de cine ştie ce 
praf toxic o fi înveşmântat penele păsării, căzu grămadă în 
hornul prăvălit. Acum nu-l mai interesa ce o fi pândind 
înăuntru. Fugi prin întuneric, sughiţurile lui gâfâind trezind 
un ecou plat. Înaintă douăzeci de paşi poate, după care se 
răsuci spre cercul de lumină a zilei. Pieptul i se înălța şi 
cobora în spasme repezi. Deodată fu conştient că, dacă 
judecase greşit fie mărimea păsării, fie lărgimea gurii 
coşului. Îşi pusese singur capăt zilelor, la fel de sigur ca şi 
cum şi-ar fi proptit în cap puşca tatălui său şi ar fi apăsat pe 
trăgaci. Nu mai avea nicio ieşire. Nu era o simplă conductă, 
era o fundătură. Celălalt capăt al hornului zăcea îngropat în 
pământ. 

Pasărea urlă din nou, şi deodată lumina din capătul 
coşului fu astupată, iar zburătoarea ateriză afară pe 
pământ. Îi vedea picioarele cu solzi galbeni, gros fiecare cât 
gamba unui bărbat. Apoi îşi lăsă capul în jos şi privi 
înăuntru. Mike se pomeni holbându-se în ochii aceia hidos 
de strălucitori ca smoala încinsă, cu verighetele irişilor lor 
aurii. Ciocul păsării se deschidea şi se închidea, se 
deschidea şi se închidea, şi de fiecare dată când se încleşta 
răsuna un clănţănit sonor, ca zgomotul pe care-l auzi în 
urechi când îţi pocneşti zdravăn fălcile. Tăios, îşi spuse el. 
Are ciocul tăios. Cred că ştiam că păsările au ciocuri 
tăioase, dar niciodată până acum nu m-am gândit la asta. 

Pasărea începu să se îndese în gura hornului. 

— Nu! ţipă Mike. Nu, nu poți! 


Lumina scădea pe măsură ce tot mai mult din trupul 
păsării se înghesuia în deschizătură (o, Doamne, de ce nu 
mi-a venit în minte că păsările sunt mai mult pene? De ce 
nu mi-a venit în minte că poate să se comprime?). Lumina 
scădea... Scădea... Se stinse. Acum nu mai domneau decât 
un întuneric de cerneală, sufocantul miros de pod al păsării 
şi freamătul dens al penelor. 

Mike căzu în genunchi şi începu să pipăie pardoseala 
arcuită a hornului, cu mâinile desfăcute larg. Găsi o bucată 
de ţiglă spartă, cu muchiile tăioase îmblănite de ceva ce 
părea muşchi. Îşi luă avânt cu braţul înapoi şi o azvârli. Se 
auzi un zgomot înfundat. Pasărea îşi slobozi iarăşi ţipătul 
zbârnâit, ciripitor. 

— leşi afar' de-aici! urlă Mike. 

Se lăsă tăcerea... Şi apoi sunetul acela scârţâit şi 
fremătător începu iar, pe când pasărea îşi reluă înaintarea 
prin conductă. Mike bâjbâi pe jos, găsi alte ţigle şi începu să 
le arunce una după alta. Bufneau lovind pasărea şi ricoşau 
cu zăngăneli în pereţii hornului. 

Te rog, Doamne, răsună gândul incoerent. Te rog, 
Doamne, te rog, Doamne, te rog, Doamne... 

Îi trecu prin minte că ar trebui să se retragă în scobitura 
coşului. Străbătuse în fugă fosta parte de jos; logic era să se 
îngusteze pe măsură ce continua spre vârf. Putea să se 
retragă şi să se ascundă, ascultând foşnetul acela scăzut şi 
sec, în timp ce pasărea îşi croia drum după el. Se putea 
retrage şi, cu puţin noroc, poate ajungea dincolo de locul 
până unde era posibilă înaintarea păsării. 

Și dacă pasărea rămâne înțepenită? 

Dacă se întâmpla asta, om şi pasăre aveau să moară acolo 
împreună. Aveau să moară acolo împreună şi să 
putrezească acolo împreună, în beznă. 

— Te rog, Doamne! zbieră Mike, fără a-şi da câtuşi de 
puţin seama că răcnise cu voce tare. 

Mai aruncă o bucată de ţiglă, iar de astă dată impulsul se 
dovedi mai puternic - simţi, aşa cum avea să le spună 


celorlalţi mult mai târziu, că parcă era cineva în spatele lui 
în acel moment, şi acel cineva îi împinsese braţul cu o 
teribilă forţă. Acum nu mai răsună niciun bufnet moale; în 
locul acestuia se auzi un zgomot ca plescăitul pe care-l 
scoate mâna unui copil plesnind suprafaţa jeleului semisolid 
dintr-un castron. Pasărea ţipă nu de furie, ci cu reală 
durere. Pârâitul tenebros al aripilor ei umplu hornul; aerul 
înecăcios îl inundă pe Mike ca un uragan, fluturându-i 
hainele, făcându-l să tuşească, să se sufoce şi să dea-napoi 
prin volbura de praf şi mucegai. 

Se făcu din nou lumină, mai întâi cenuşie şi slabă, 
crescând apoi, mobilă, în timp ce pasărea se retrăgea de la 
gura coşului. Mike izbucni în lacrimi, căzu iarăşi în 
genunchi şi începu să scotocească înnebunit după alte 
bucăţi de ţiglă. Fără niciun gând conştient, o luă la fugă 
înainte cu ambele mâini pline de ţigle (în lumina nou- 
apărută putea să vadă că cioburile erau împroşcate cu 
licheni şi mucegai gri-albăstrui, ca suprafaţa lespezilor de 
mormânt), până ce ajunse aproape în gura conductei. Avea 
de gând să ţină pasărea la distanţă. 

Fiara se aplecă, înclinând capul aşa cum fac uneori 
păsările dresate, iar Mike văzu că ultima sa lovitură îşi 
atinsese ţinta. Ochiul drept al păsării era aproape distrus. 
În locul globului aceluia sclipitor de smoală proaspătă se 
găsea acum un crater plin de sânge. Zeamă alb-cenuşie se 
scurgea din colţul orbitei, picurând pe lângă cioc. Paraziţi 
mărunți  forfoteau şi viermuiau în scurgerea aceea 
purulentă. Îl văzu şi se năpusti. Mike începu să dea în ea cu 
bucăţi de ţiglă. O loveau în cap şi în cioc. Bestia se retrase o 
clipă, apoi atacă iar, cu ciocul căscat, dezvăluind din nou 
interiorul acela trandafiriu şi încă ceva, care-l făcu pe Mike 
să încremenească un moment, rămânând el însuşi cu gura 
căscată. Limba păsării era argintie, cu suprafaţa crăpată 
labirintic, aidoma celei a unui ţinut vulcanic, ce a fost 
pârjolită mai întâi, apoi prefăcută în zgură. 


lar pe limbă, precum nişte ciuperci bizare ce îşi 
înfipseseră acolo rădăcinile, se aflau mai multe umflături 
portocalii. 

Mike îşi aruncă ultimele proiectile drept în botul acela 
căscat, şi pasărea dădu iar înapoi, ţipând neputincioasă, de 
furie şi durere. O clipă Mike îi zări degetele de reptilă... 
Apoi aripile uriaşe răscoliră aerul, şi dispăru. 

O clipă mai târziu băiatul ridică faţa - o faţă cenuşiu- 
pământie pe sub noroiul, praful şi fărâmele de mucegai pe 
care aripile-ventilator ale păsării le suflaseră peste el - la 
auzul ţăcănitului de gheare pe ţiglă. Singurele locuri curate 
de pe chipul lui Mike erau urmele spălate de lacrimi. 

Pasărea umbla înainte şi înapoi pe deasupra: tac-tac-tac- 
tac. Mike se retrase un pas, mai adună muniţie şi o 
îngrămădi cât mai aproape de gura hornului. Dacă făptura 
revenea, voia s-o poată bombarda decisiv. Lumina de-afară 
era încă puternică - acum, că sosise luna mai, mai era 
destul până să se întunece - dar dacă pasărea pur şi simplu 
găsea de cuviinţă să aştepte? 

Mike înghiţi în sec, iar laturile uscate ale gâtlejului i se 
frecară una de alta timp de o clipă. 

Deasupra: tac-tac-tac. 

Acum avea o grămadă bunişoară de muniţie. În 
penumbra de aici, dincolo de locul până unde lumina 
piezişă a soarelui forma în horn o spirală, aceasta semăna 
cu o grămăjoară de cioburi măturate la un loc de o 
gospodină. Mike îşi frecă de blugi palmele murdare şi 
aşteptă să vadă ce se va mai întâmplă. 

Trecu un răstimp până să se petreacă ceva - cinci minute 
sau douăzeci şi cinci, nu putea şti. Era conştient doar de 
umbletul păsării încoace şi încolo pe deasupra sa, aidoma 
paşilor unuia suferind de insomnie la ora trei dimineaţa. 

Apoi aripile fâlfâiră din nou. Ateriză în faţa deschizăturii 
hornului. Mike, îngenuncheat chiar lângă grămada de ţigle, 
începu să catapulteze proiectile spre ea încă înainte de a-şi 
fi putut pleca măcar capul. Una dintre ele izbi un picior cu 


platoşe galbene şi făcu să curgă sânge atât de închis la 
culoare, încât părea la fel de negru ca şi ochii păsării. Mike 
scoase un strigăt triumfător, glasul său răsunând subţire şi 
aproape neauzit pe sub cârâitul furibund al fiarei. 

— Cară-te de-aici! strigă băiatul. Am să dau în tine până 
te cari de-aici, jur pe Dumnezeu că aşa voi face! 

Pasărea zbură la loc deasupra hornului şi îşi reluă 
plimbarea. 

Mike aşteptă. 

În cele din urmă, aripile sfârâiră iar, semn că pasărea îşi 
luase zborul. Mike rămase în aşteptare, convins că 
picioarele galbene, atât de asemănătoare cu ale unei găini, 
vor apărea din nou. Nu apărură. Mai aşteptă, cu gândul că 
era un soi de şiretlic, dar dându-şi seama într-un târziu că 
nu aştepta deloc din cauza asta. Aştepta pentru că îi era 
frică să se despartă de siguranţa acelei văgăuni. 

Las-o baltă! Lasă baltă chestiile astea! Nu-s un iepuraş 
fricos! 

Luă cât de multe cioburi de ţiglă putea ţine în mâini şi îşi 
mai puse câteva şi în cămaşă. Păşi afară din horn, încercând 
să se uite în toate părţile deodată şi dorindu-şi nebuneşte să 
fi avut ochi şi la spate. Nu văzu decât câmpul întinzându-se 
în faţă şi împrejurul lui, presărat cu rămăşiţele ruginite ale 
Oţelăriei Kitchener sfărâmate de explozie. Se roti pe 
călcâie, încredinţat că va vedea pasărea cocoţată pe 
marginea coşului ca un vultur, un vultur chior de-acum, 
nedorind decât ca băiatul să-l vadă înainte de a ataca 
pentru ultima oară, folosindu-şi ciocul ascuţit la împuns, 
sfâşiat şi smuls. 

Dar pasărea nu mai era acolo. Plecase de-a binelea. Lui 
Mike îi cedară nervii. 

Slobozi un țipăt frânt de frică şi o luă la goană spre 
gardul bătut de vremuri dintre câmp şi drum, scăpând din 
mâini ultimele bucăţi de ţiglă. Majoritatea celorlalte îi 
căzură de sub cămaşă când aceasta îi ieşi din pantaloni. 
Sări pârleazul proptindu-se într-o mână, ca un erou dintr- 


un film de aventuri, înşfacă ghidonul bicicletei şi alergă pe 
lângă ea cale de patruzeci de paşi până să sară în şa. Apoi 
pedală înnebunit, neîndrăznind să se uite în urmă şi fără să 
încetinească decât atunci când ajunse la intersecţia dintre 
Pasture Road şi Outer Main Street, unde era trafic mare de 
maşini. 

Când ajunse acasă, tatăl său schimba bujiile tractorului. 
Will observă că Mike era plin de praf şi mucegai din cap 
până în picioare. Băiatul nu ezită decât o fracțiune de 
secundă, după care-i spuse tatălui că trăsese o căzătură de 
pe bicicletă în drum spre casă, cotind brusc ca să evite o 
gură de canal. 

— Nu ţi-ai rupt nimic, Mikey? întrebă Will, cercetându-şi 
puţin mai îndeaproape fiul. 

— Nu, Tătuţule. 

— Ceva scrântit? 

— Nţ. 

— Precis? 

Mike dădu din cap. 

— Ţi-ai luat un suvenir? 

Mike vâri mâna în buzunar şi găsi roata dinţată. I-o arătă 
tatălui său, care îi aruncă scurt o privire, iar apoi smulse o 
aşchie de ţiglă din perniţa cărnoasă aflată imediat sub 
degetul mare al lui Mike. Aceea părea să-l intereseze mai 
mult. 

— Din hornul ăla vechi? întrebă Will. Mike confirmă. 

— Ai intrat acolo? Mike confirmă iar. 

— Ai văzut ceva înăuntru? întrebă Will, după care, ca 
pentru a da întrebării o tentă de glumă (deşi nu sunase 
deloc a glumă), adăugă: 

— Vreo comoară îngropată? 

Zâmbind puţin, Mike clătină din cap. 

— Ei, să nu-i spui mamei că te-ai învârtit pe-acolo. M-ar 
împuşca pe mine primul, iar pe tine pe urmă. 

Îşi privi fiul şi mai atent: 

— Mike, sigur n-ai păţit nimic? 


— Hmm? 

— Ai ceva cearcăne la ochi. 

— Cred că-s puţin cam obosit, răspunse Mike. Sunt vreo 
opt-zece mile pân-acolo şi-napoi, nu uita. Vrei să te-ajut cu 
ceva la tractor, Tătuţule? 

— Nu, am cam terminat cu meşteritul pe săptămâna asta. 
Intră-n casă şi spală-te. 

Mike porni, iar atunci tatăl său îl mai strigă o dată. 
Băiatul întoarse capul. 

— Nu vreau să te mai duci pe-acolo, spuse Will, cel puţin 
nu înainte să se limpezească toată beleaua asta şi să-l 
prindă pe-ăla care face toate grozăviile. N-ai văzut pe 
nimeni acolo, nu-i aşa? Nu s-a luat nimeni după tine, n-a 
vrut nimeni să-ţi facă ceva rău? 

— N-am văzut nici ţipenie de om, replică Mike. 

Will înclină din cap şi îşi aprinse o ţigară: 

— Cred că n-am făcut bine trimiţându-te acolo. Locurile 
vechi ca ăsta... pot fi câteodată periculoase. 

Ochii li se întâlniră un moment. 

— E-n regulă, Tătuţule, încuviinţă Mike. Oricum nu voiam 
să mă mai duc. A fost destul de înspăimântător. 

— Cu atât mai bine, dădu iarăşi Will din cap. Acum mergi 
de te spală. Şi zi-i mamei să pună trei-patru cârnaţi în plus. 

Mike făcu întocmai. 


6 


Acum nu te mai gândi la asta, îşi spuse Mike Hanlon, 
privind şanţurile care mergeau până la buza din beton a 
Canalului şi acolo se opreau. Nu te mai gândi la asta, poate 
că oricum n-a fost decât un vis, şi... 

Pe marginea Canalului se vedeau pete de sânge uscat. 

Mike le privi, apoi se uită în Canal. Apa neagră curgea lin 
prin dreptul lui. Şiroaie de spumă galben-murdară se 
agăţau de pereţii Canalului, desprinzându-se când şi când, 
pentru a pluti în jos, formând rotocoale şi serpentine 


leneşe. O clipă - o clipă doar - două asemenea cheaguri de 
spumă se alăturară părând a forma o faţă, un chip de copil, 
cu ochii daţi peste cap într-un avatar al groazei şi agoniei. 

Lui Mike i se opri respiraţia, ca agăţat într-un spin. 

Spuma se desfăcu, redeveni lipsită de sens, şi în aceeaşi 
clipă la dreapta sa răsună un plescăit sonor. Capul lui Mike 
zvâcni scurt cu o mică tresărire, şi pentru o clipă i se păru 
că vede ceva în umbrele tunelului de aducţie pe unde 
Canalul ieşea din nou la suprafaţă, după cursul său pe sub 
centrul oraşului. 

Apoi dispăru. 

Deodată, înfrigurat şi dârdâind, băgă mâna în buzunar 
după briceagul pe care îl găsise în iarbă. Îl aruncă în Canal. 
Se auzi un plescăit mic, un val începu să formeze cercuri şi 
pe urmă, alungit de curent, luă forma unui vârf de 
săgeată... Apoi, nimic. 

Nimic, cu excepţia fricii care îl sufoca şi a certitudinii 
ucigătoare că în apropierea lui se afla ceva, ceva ce se 
holba la el, cântărindu-şi şansele în aşteptarea unui 
moment prielnic pentru a-l ataca. 

Se răsuci, vrând să meargă pe jos înapoi la bicicletă - 
fuga ar fi dat credit temerilor şi l-ar fi discreditat pe el 
însuşi -, şi atunci plescăitul acela se auzi iar. De astă dată 
mai tare. Şi gata cu respectul faţă de el însuşi. Se pomeni 
alergând cât îl ţineau picioarele, mâncând pământul spre 
poartă şi spre bicicletă, săltând cricul cu un călcâi şi 
pedalând cu toată viteza către stradă. Mirosul marin era 
dintr-o dată prea dens... mult prea dens. Domnea 
pretutindeni. lar apa picurând de pe ramurile ude ale 
copacilor părea că răsună mult prea tare. 

Ceva venea după el. Auzea paşi grei, târşiţi prin iarbă. Se 
ridică în picioare pe pedale, lăsându-se cu toată greutatea, 
şi zbură pe Main Street fără o singură privire în urmă. O 
luă spre casă cât de repede putea, întrebându-se ce dracu-l 
apucase să vină aici din capul locului... ce anume îl atrăsese 
acolo. 


lar atunci încercă să se gândească la muncă, la toată 
treaba pe care o avea şi la nimic altceva decât la treabă. 
După o vreme chiar reuşi. 

lar când văzu a doua zi titlul din ziar (DISPARIŢIA UNUI 
BĂIAT PROVOACĂ NOI TEMERI), se gândi la cuțitul de 
buzunar pe care-l aruncase în Canal - briceagul cu inițialele 
E.C. Zgâriate pe prăsele. Se gândi la sângele pe care-l 
văzuse în iarbă. 

Şi se mai gândi şi la făgaşele acelea care se opreau la 
marginea Canalului. 


Capitolul 7 
Stâvilarul de pe Maidan 


1 


Văzut de pe autostradă la ora cinci fără un sfert 
dimineaţa, Bostonul pare un oraş al morţilor meditând la 
vreo mare tragedie din trecut - o molimă poate sau un 
blestem. Mirosul de sare, greu şi cleios, se ridică din ocean. 
Fuioare de ceață matinală ascund aproape orice mişcare. 
Aşezat la volan, conducându-şi pe Storrow Drive Cadillac-ul 
'84 negru pe care l-a inchinat de la Butch Carrington la 
Cape Cod Limousine, Eddie Kaspbrak reflectează la faptul 
că acestui oraş i se poate simţi vârsta; poate că nicăieri 
altundeva în America nu se percepe această senzaţie de 
vechime. Bostonul e un prichindel în comparaţie cu Londra, 
un tanc pe lângă Roma, dar cel puţin după standardele 
americane, e un oraş bătrân, foarte bătrân. Și-a păstrat 
locul pe aceste coline joase vreme de trei sute de ani, când 
Taxele de Timbru şi Ceai nu existau nici în gând măcar, 
când Paul Revere şi Patrick Henry nici nu se născuseră. 

Vârsta, tăcerea sa şi mirosul ceţos al mării - toate aceste 
lucruri îl făceau pe Eddie să se simtă neliniștit. Când e 
neliniştit, Eddie întinde mâna după inhalator. Și-l înfundă în 
gură şi trage un nor de vapori înviorători în gătlej. 

Pe străzile prin care trece sunt unii oamenii, un pieton, 
doi, pe zebre - contribuind la impresia că s-a rătăcit cumva 
într-o poveste lovecraftiană cu oraşe osândite, păcate 
străvechi şi monştri cu nume imposibil de pronunțat. Aici, 
adunate în jurul unei staţii de autobuz cu un semn pe care 
scrie „CENTRUL ORAȘULUI PIAŢA KENMORE”, vede 
ospătărițe, surori, funcţionare municipale, cu fețele 
nemachiate şi buhăite de nesomn. 

Bună treabă, zice în sinea sa Eddie, trecând acum pe sub 
o inscripție ce anunță „I1OBIN BRIDGE”. Bună treabă, 
mergeţi cu autobuzul. Lăsaţi naibii metroul. Metroul e o 


socoteală proastă; eu nu m-aş vâri acolo, să fiu în locul 
vostru. Acolo, jos, nu! Nu în tuneluri. 

Păcătos gând îi trece prin cap; dacă nu se descotoroseşte 
de el, va folosi curând iarăşi inhalatorul. Traficul mai intens 
de pe Tobin Bridge îl bucură. Trece pe lângă şantierul unui 
monument. Pe zidul de cărămizi e pictat un reproş destul 
de îngrijorător: „MAI INCET! AVEM TOT TIMPUL!” 

lată un indicator verde reflectorizant care anunţă „SPRE 
DRUMUL NAŢIONAL 95 MAINE, NEW ENGLAND, TOATE 
DIRECȚIILE” Aruncă o privire şi deodată un fior îi 
cutremură trupul până în măduva oaselor. O clipă, mâinile 
îi rămân sudate de volanul Cadillacului. l-ar conveni să 
creadă că e semnalul vreunei boli, o viroză sau poate una 
dintre „febrele-fantomă“ din imaginaţia mamei sale, dar 
ştie el ce ştie. Este oraşul din urma lui, rezemat în tăcere 
pe muchea de cuțit ce separă ziua de noapte, şi ceea ce 
promite indicatorul că il aşteaptă. li e rău, de acord, nicio 
îndoială, dar nu-i vorba de niciun virus sau febră-fantomă. 
L-au intoxicat propriile lui amintiri. 

Mi-e frică, își spune Eddie. Asta a fost întotdeauna la 
baza problemei. Doar frică. Asta a fost totul. Dar până la 
urmă cred că i-am venit cumva de hac. Ne-am folosit de ea. 
Însă acum? 

Nu-şi poate aduce aminte. Se întreabă dacă vreunii 
dintre ceilalţi pot. Pentru binele lor al tuturor, speră că da. 

Un camion mârâie prin stânga lui. Eddie are farurile 
aprinse încă, iar acum trece un moment pe faza lungă, în 
timp ce camionul se inscrie plin de siguranţă în faţa sa. O 
face pe negândite. Meseria lui de şofer l-a transformat într- 
un adevărat robot atunci când se află la volan. Şoferul 
nevăzut aprinde pozițiile ca răspuns, repede, de două ori, 
mulţumindu-i lui Eddie pentru politețe. De-ar fi totul atât 
de simplu şi de clar cugetă Eddie. 

Urmează semnele indicatoare spre DN-95. Spre nord 
circulaţia e redusă, deşi observă că pistele ce duc către sud 
încep să se aglomereze încă de la această oră matinală. 
Maşina uriaşă a lui Eddie pluteşte înainte, ghicind în 


prealabil majoritatea semnelor de circulaţie şi înscriindu-se 
pe banda potrivită cu mult înainte de a fi nevoie. 

Au trecut ani de zile - ani, literalmente - de când a ghicit 
destul de prost. Işi alege benzile la fel de maşinal cum i-a 
semnalizat „de acord să te înscrii” camionagiului, la fel 
cum şi-a găsit cândva drumul prin labirintul cărărilor de pe 
Maidanul din Derry., Faptul că n-a mai ieşit în viaţa lui cu 
maşina din centrul Bostonului, unul dintre cele mai 
încâlcite oraşe americane pentru un om aflat la volan, nu 
pare să conteze mai deloc. 

Deodată işi mai aminteşte ceva despre vara aceea, un 
lucru pe care i l-a spus într-o zi Bill: 

— A-ai în ca-cap o b-b-bu-bu-solă, E-E-Eddie. 

Ce i-a mai plăcut! Aceeaşi plăcere o simte şi când 
automobilul marca Dorado trece ca săgeata prin 
intersecţie. Accelerează până la o sută de kilometri pe oră 
şi găseşte o melodie lentă la radio. Presupune că atunci şi- 
ar fi dat şi viaţa pentru Bill, dacă i s-ar fi cerut; dacă Bill i-ar 
fi cerut-o, Eddie pur şi simplu i-ar fi răspuns: „Sigur, Bill 
Barosane... Te-ai gândit şi când s-o fac?” 

Fddie râde de acest gând - nu tocmai un sunet, doar un 
pufnet, dar zgomotul il face să tresară şi izbucneşte de-a 
binelea în râs. Rareori râde în ultima vreme, şi cu siguranţă 
că nu se aştepta să găsească prea multe „chicuri“ (vorba lui 
Richie, însemnând chicoteli, ca în „Ai tras ceva chicuri 
bune pe ziua de azi, Eds? “) în pelerinajul ăsta sinistru. Dar 
dacă Dumnezeu e destul de negru-la-suflet ca să-i 
afurisească pe credincioşi cu ceea ce-şi doresc mai mult în 
viață, atunci poate că e şi El uneori destul de glumeț să-ţi 
dăruiască unul sau două chicuri bune la drum. 

— Ai tras ceva Chicuri bune-n ultima vreme, Eds? se 
întreabă el cu o voce tare şi râde iar. 

Frate, da” ce nu mai putea suferi când Richie îl numea 
Fds... însă îi şi plăcea. La fel cum ajunsese şi lui Ben 
Hanscom să-i placă atunci când Richie îi zicea Clăiţă. Era 
ceva... ca un nume de taină. O identitate secretă. O 
modalitate de a fi niște oameni care nu aveau nimic de-a 


face cu temerile părinţilor lor cu speranțele şi cerințele lor 
necontenite. Richie nu-şi putea face iubitele Voci pe-o 
nimica toată, dar poate ştia cât de important era pentru 
nişte netoți ca ei să devină uneori altcineva. 

Fddie aruncă o privire la mărunţişul aliniat în ordine pe 
bordul Doradoului - alinierea monedelor e altul dintre 
trucurile acelea automate ale meseriei. Când ajungi pe 
autostrăzile cu plată, n-ai niciun chef să cotrobăieşti după 
bani potriviţi, niciun chef să descoperi că ai intrat într-o 
bandă cu automat de încasări şi n-ai la tine cât îţi trebuie. 

Printre fise se află şi două-trei piese de argint. Sunt 
monede, reflectează Eddie, pe care n-ai să le găseşti poate 
decât în buzunarele şoferilor şi taximetriştilor din zona 
New Yorkului, în vremurile astea, la fel cum singurul loc 
unde ai şanse să vezi o grămadă de hărtii de doi dolari e 
ghişeul casieriei de la curse. Intotdeauna ţine câteva la 
îndemână, pentru că încasatorii-roboţi de la podurile 
George Washington şi Triboro le primesc. 

Altă lumină dintre acelea i se aprinde deodată în cap: 
dolari de argint. Nu sanavişurile alea false, din cupru, ci 
dolari de argint adevăraţi, cu Lady Liberty înveşmântată în 
rochiile ei de voal intipărită pe ei. 

Dolarii de argint ai lui Ben Hanscom. Da, dar nu cumva 
Bill sau Ben sau Beverly au folosit odată una dintre piesele 
alea de argint ca să le salveze tuturor viaţa? Nu-i tocmai 
sigur de asta, de fapt nu-i Chiar sigur de nimic... Dar dacă 
pur şi simplu nu vrea să-şi amintească? 

Acolo înăuntru era întuneric, îşi spune deodată. Atâta 
lucru mi-aduc aminte. Era întuneric-beznă. 

Acum oraşul Boston a rămas departe în urmă, iar ceața 
începe să se risipească. In faţă se află MAINE, NEW 
ENGLAND, TOATE DIRECȚIILE. Derry e în faţă şi în Derry 
mai e ceva ce-ar fi trebuit să fie mort de douăzeci şi şapte 
de ani, şi totuşi cumva n-a murit. Ceva cu tot atât de multe 
fete ca şi Lon Chaney, comicul de la televizor. Dar ce este 
cu adevărat acest ceva? Nu l-au văzut în cele din urmă aşa 
cum era în realitate, cu toate măştile înlăturate? 


Ah, îşi poate aminti măcar atât... Dar nu este destul. 

Îşi aminteşte că ţinea la Bill Denbrough; asta îşi 
aminteşte bine. Bill nu a râs niciodată de astma lui. Bill nu 
i-a zis niciodată fătălău-poponău. Il iubea pe Bill la fel cum 
ar fi iubit un frate mai mare... Sau un tată. Bill ştia tot felul 
de chestii. Locuri de mers. Locuri de văzut. Bill n-avea 
niciodată nimic împotrivă. Când fugeai cu Bill, fugeai ca 
vântul şi râdeai... Şi rareori fuga până la tăierea respirației 
părea atât de grozavă, atât de futu-i de grozavă, iar Eddie 
era gata s-o spună lumii întregi. Când fugeai cu Bill 
Barosanul, te alegeai cu chicuri zi de zi. 

— Normal, copilu”, ZI de ZI, rosteşte el pe-o Voce Richie 
Tozier şi râde iar. 

Bill venise cu ideea să facă stâvilarul de pe Maidan şi, 
într-un fel, stăvilarul era acela care-i adunase pe toți 
laolaltă. Ben Hanscom fusese cel care le arâtase cum se 
poate construi digul - şi l-au clădit atât de bine, încât au 
intrat la mare belea cu domnul Nell, polițaiul de serviciu -, 
dar ideea fusese a lui Bill. Și, deşi cu toții, mai puțin Richie, 
văzuseră lucruri extrem de ciudate - lucruri înfricoşătoare 
- în Derry de la începutul anului, Bill era acela care găsise 
curajul de a spune ceva cu glas tare. 

Stăvilarul. 

Stăâvilarul ăla blestemat. 

Işi aminti de Victor Criss: „lai-tai, băieţii. Chiar că era un 
dig de pici, pe bune. Vi-i mai bine fără el“ 

A doua zi, Ben Hanscom, surâzător le spunea: 

— Am putea. 

— Am putea să... 

— Am putea să inundăm... 


2 


„„tot Maidanul dacă vrem. 

Bill şi Eddie îl priviră pe Ben cu îndoială, apoi toate 
materialele pe care le adusese Ben cu el: nişte scânduri 
(furate din curtea domnului McKibbon, da' nu face nimic, că 


şi domnul MckKibbon probabil tot de la altcineva le-a 
şterpelit), un baros, o lopată. 

— Nu-ş' ce să zic, spuse Eddie, aruncându-i o privire lui 
Bill. Ieri, când am încercat, n-a ieşit o treabă prea bună. 
Curentul tot ducea beţele. 

— Asta o să ţină, îi asigură Ben. 

Îl privi şi el pe Bill în aşteptarea deciziei finale. 

— Păi, hai s-s-să-ncercă-căm, spuse Bill. L-am che-chemat 
şi pe R-R-R-Richie Tozier, azi d-dimineaţă. O s-s-s-apară şi el 
ma-mai tâ-târziu, a z-z-zis. Poate că el şi S-St-t-anley o să ne 
dea o mână de a-ajutor. 

— Care Stanley? întrebă Ben. 

— Uris, răspunse Eddie. 

Încă îl mai privea prudent pe Bill, care azi părea oarecum 
altfel - mai calm, mai puţin entuziasmat de ideea digului. 
Azi Bill părea palid. Cu mintea aiurea. 

— Stanley Uris? Nu cred că-l ştiu. Învață la noi la şcoală? 

— E de vârstă noastră şi tocmai a terminat-o pe-a patra, 
spuse Eddie. A-nceput şcoala mai târziu c-un an, pentru că 
a fost foarte bolnav când era mic. Dacă ţi se pare c-ai 
încasat-o nasol ieri, n-ar strica să te bucuri că nu eşti tu în 
locul lui Stan. Pe Stan se găseşte oricând careva să-l 
trântească de toţi pereţii. 

— E e-e-evreu, zise Bill. Mu-multor co-co-pii nu le p-p-p- 
lace de el f-f-fiindcă-i evreu. 

— A, aşa? făcu Ben, impresionat. Evreu, zici? 

Tăcu, apoi spuse cu grijă: 

— E ca şi cum ai fi turc sau mai degrabă, să zicem, 
egiptean? 

— C-cred că-i mai curând ca un fel de t-tu-turc, răspunse 
Bill 

Ridică una dintre scândurile aduse de Ben şi o privi. Avea 
cam doi metri lungime şi aproape unul lăţime. 

— Ta-ta-ta zice că cei mai mulţi e-evrei au na-nasu' mare 
şi mulţi ba-ba-bani, da' S-S-St-St... 


— Da' Stan are nasu' ca toată lumea şi-i întotdeauna 
lefter, încheie Eddie. 

— Mda, încuviinţă Bill şi, pentru prima oară în acea zi, 
afişă un zâmbet larg. 

Ben zâmbi. 

Eddie zâmbi şi el. 

Bill aruncă scândură într-o parte, se ridică în picioare şi 
îşi scutură turul pantalonilor. Merse până la marginea apei, 
iar ceilalţi doi băieţi i se alăturară. Bill îşi înfundă mâinile în 
buzunarele de la spate şi oftă adânc. Eddie era sigur că Bill 
se pregătea să spună un lucru serios. Privi de la Eddie la 
Ben şi apoi iar la Eddie, acum fără să mai surâdă. Lui Eddie 
i se făcu dintr-o dată teamă. 

Dar tot ce spuse Bill atunci fu: 

— Ai la tine in-in-inhalatorul, E-Eddie? 

Eddie se bătu cu palma pe buzunar: 

— Sunt încărcat pentru vânătoare de urşi. 

— Ia zi, cum a mers cu ciocolata cu lapte? întrebă Ben. 

— A mers trăsnet! râse Eddie. 

Izbucni în hohote împreună cu Ben, în timp ce Bill se uita 
la ei, zâmbind nedumerit. Eddie îi explică, iar Bill dădu din 
cap, începând şi el să râdă. 

— Ma-ma-mamei lui E-E-Eddie îi e f-f-frică să nu s-ss-ssse 
spargă, că pe urmă n-o s-ssă mai poată să primească de-de- 
despăgubiri. 

Eddie mârâi şi se prefăcu că vrea să-l împingă în apă. 

— la vezi, faţa-ca-şi curu”, spuse Bill cu vocea 
semănându-i sinistru cu a lui Henry Bowers. O să-ţi sucesc 
capu' de-o să po' să te uiţi cân' te ştergi la cur. 

Ben se frânse de mijloc, guiţând de atâta râs. Bill îi 
aruncă o privire, ţinându-şi mâinile încă în buzunarele de la 
spate ale blugilor şi continuând să zâmbească, dar din nou 
cam distrat, cam vag. Se uită la Eddie, după care arătă cu 
capul spre Ben. 

— Cam m-mo-moale puştiu', comentă el. 


— Mda, se arătă Eddie de acord, simțind însă, cumva, că 
nu făceau decât să mimeze că se distrează de minune. 

Bill avea ceva în cap. Probabil avea s-o dea pe gură când 
va fi gata; întrebarea era: voia Eddie să ştie despre ce-i 
vorba? 

— Pugştiu-i înapoiat mintal. 

— Împăiat, spuse Ben, chicotind încă. 

— Ce f-faci, ne-a-a-arăţi cum se co-co-nstruieşte un s-ss- 
tăvilar sau ai d-dde gând să ş-şezi aici pe bă-bă-băsănău' ăla 
ma-mare a-aal tău to-toată zi-ziua? 

Ben se ridică din nou în picioare. Privi mai întâi spre râu, 
care curgea pe lângă ei cu viteză moderată. Kenduskeagul 
nu era cine ştie cât de larg în acea parte a Maidanului, dar 
ieri îi învinsese. Nici Eddie, nici Bill nu fuseseră în stare să 
găsească o soluţie de a se opune curentului. Ben însă 
zâmbea, zâmbetul omului care meditează la un lucru nou... 
Ceva amuzant şi nu foarte greu. Eddie îşi spuse: Ştie cum - 
Chiar cred că ştie. 

— Haide, zise Ben. Voi, băieţi, vă scoateţi pantofii, fiindcă 
o să vă udaţi la picioruşe. 

Mama din capul lui Eddie vorbi pe dată, cu vocea la fel de 
severă şi poruncitoare ca a unui agent de circulaţie: Să nu 
cumva să îndrăzneşti, Eddie! Să nu-ndrăzneşti! Apa la 
picioare, asta-i o cale - una dintre miile de căi - pe care 
încep răcelile, iar răcelile duc la pneumonie, aşa că să nu 
care cumva să faci una ca asta! 

Bill şi Ben se aşezaseră pe mal şi îşi scoteau tenişii şi 
ciorapii. Ben îşi sufleca plin de ifose pantalonii. Bill se uită la 
Eddie. Ochii-i erau limpezi şi calzi, înţelegători. Eddie fu 
sigur dintr-o dată că Bill Barosanul ştia exact la ce se 
gândise şi i se făcu ruşine. 

— V-v-vii? 

— Da, sigur, murmură Eddie. 

Se aşeză pe țărm şi se descălţă, în timp ce maică-sa-i 
zdrăngănea în cap... Dar vocea ei devenea tot mai 
îndepărtată şi cu ecou, observă el uşurat, ca şi cum cineva i- 


ar fi agăţat bluza la spate cu un cârlig mare de pescuit, iar 
acum o trăgea cu lanseta mai departe de el, printr-un 
coridor foarte lung. 


3 


Era una dintre zilele acelea de vară perfecte pe care, 
într-o lume unde totul fuge şi zboară, nu le uiţi niciodată. O 
adiere blândă ţinea la distanţă majoritatea ţânţarilor şi a 
muştelor. Cerul era de _ un albastru-viu, strălucitor. 
Temperatura înregistra puţin peste douăzeci şi cinci de 
grade Celsius. Păsărelele cântau şi îşi vedeau de treburile 
lor păsăreşti prin tufişuri şi copacii mijlocii. Eddie trebui să- 
şi folosească o dată inhalatorul, după care pieptul i se 
uşură, iar beregata păru că i se dilată ca prin minune până 
la proporţiile unei autostrăzi. Petrecu restul dimineţii cu 
butelia uitată în buzunarul de la spate. 

Ben Hanscom, care păruse atât de timid şi nesigur în 
ajun, deveni un general plin de încredere în sine de îndată 
ce se implică pe de-a-ntregul în construirea propriu-zisă a 
digului. Din când în când se urca pe mal şi stătea acolo cu 
mâinile pline de noroi proptite în şolduri, privind cum 
avansa lucrarea şi mormăind în sinea sa. Uneori îşi trecea 
câte o mână prin păr, iar pe la ceasurile unsprezece acesta 
îi stătea zburlit ca nişte ţepi trăsniţi, comici. 

La început, Eddie simţi o anume nesiguranţă, apoi un fior 
de încântare, şi în cele din urmă o senzaţie cu totul nouă - 
una care era în acelaşi timp bizară, covârşitoare şi plină de 
însufleţire. Era un sentiment atât de străin stării sale de 
spirit obişnuite, încât n-a fost în stare să-i atribuie un nume 
decât seara, culcat în pat cu ochii în tavan, trecând în 
revistă întreaga zi. Putere. Asta era ceea ce simţise. Putere. 
Avea să meargă, pe toţi sfinţii, şi avea să meargă mai bine 
decât visaseră el şi Bill - şi poate Ben însuşi - c-o să se 
poată. 


Îl vedea şi pe Bill implicându-se - la început doar puţin, 
rumegând încă cine ştie ce i-o fi umblat prin minte, iar apoi, 
pas cu pas, lăsându-se absorbit cu totul. O dată sau de două 
ori îl bătu pe Ben pe umărul său cărnos şi-i spuse că era un 
tip incredibil. Ben roşi de plăcere de fiecare dată. 

Ben le ceru lui Eddie şi lui Bill să pună una din scânduri 
peste matcă şi s-o ţină în timp ce el folosea barosul ca s-o 
înfigă în albia râului. 

— Uite - a intrat, da! trebuie s-o ţineţi, altfel curentul o s- 
o smulgă ca pe-o nimica toată, îi spuse el lui Eddie. 

Aşa că Eddie rămase în mijlocul apei ca să ţină scândura, 
în timp ce apa se revărsa pe deasupra, transformându-i 
mâinile în două stele de mare unduitoare. 

Ben şi Bill amplasară o a doua scândură la doi coţi mai în 
aval faţă de prima. Ben lovi din nou cu barosul ca să o 
fixeze, iar Bill o ţinu în timp ce Ben începu să umple spaţiul 
dintre cele două scânduri cu pământ nisipos din mal. Mai 
întâi nu făcu decât să se reverse pe după capetele 
scândurilor, sub formă de noroi grunjos, iar Eddie crezu că 
n-o să ţină deloc, dar când Ben începu să adauge pietre şi 
nămol din matca râului, norii de umplutură scăpată 
prinseră să scadă. În nici douăzeci de minute crease un 
canal compact de pământ şi pietre între cele două scânduri 
de la mijlocul râului. Lui Eddie i se părea o iluzie optică. 

— Dacă am avea ciment adevărat în loc de noroi şi 
pietroaie... Ăştia ar trebui să mute tot oraşul... Până în 
partea dinspre Old Cape, pe la mijlocul săptămânii viitoare, 
spuse Ben, aruncând în sfârşit lopata deoparte şi aşezându- 
se pe mal să-şi recapete suflul. 

Bill şi Eddie râseră, iar Ben rânji la ei. Când rânjea, pe 
trăsăturile feţei i se aşternea expresia bărbatului chipeş ce 
avea să devină. Apa începuse de acum să se adune înapoia 
scândurii de sus. 

Eddie întrebă ce vor face cu apa care scăpa pe de lături. 

— Las-o să curgă. Nu contează. 

— Nu contează? 


— Nţ. 

— De ce? 

— Nu pot să-ţi explic exact. Trebuie să laşi apa să mai şi 
curgă. 

— De unde ştii? 

Ben ridică din umeri. Știu şi gata, spunea gestul, iar 
Eddie tăcu. 

După ce se odihni, Ben luă o a treia scândură - cea mai 
groasă dintre cele patru sau cinci pe care le cărase cu 
multă trudă prin tot oraşul până pe Maidan - şi o propti cu 
grijă în scândură din aval, fixând bine un capăt în matcă şi 
potrivindu-l pe celălalt în scândura pe care o ţinuse Bill, 
alcătuind astfel propteaua pe care o reprezentase în micul 
său desen de cu o zi înainte. 

— În regulă, spuse el, dându-se înapoi; le zâmbi. Acum ar 
trebui să-i puteţi da drumul, băieţi. Umplutura dintre 
scânduri va suporta cea mai mare parte din presiunea apei. 
Restul îi revine proptelei. 

— N-o s-o ia apa? întrebă Eddie. 

— Nţ. Apa doar o s-o-mpingă şi mai adânc. 

— Şi dacă ai g-gr-greşit cu ceva, o s-s-să te o-o-o-morâm, 
îl ameninţă Bill. 

— Corect, încuviinţă Ben, pe un ton prietenos. 

Bill şi Eddie păşiră înapoi. Cele două scânduri care 
formau baza stăvilarului pârâiră un pic, se înclinară un 
strop... Şi atâta tot. 

— Că-ca-m-aş! exclamă Eddie, excitat. 

— E g-gr-ozav, spuse Bill, surâzând. 

— Mada, făcu şi Ben. Hai să mâncăm. 


4 


Se aşezară pe mal şi mâncară fără să vorbească prea 
mult, privind apa ce se strângea mai sus de dig şi se 
prelingea pe după capetele planşelor. Afectaseră deja 
geografia ţărmurilor, constată Eddie: curentul deviat tăia în 


ele scobituri dantelate. Sub ochii lui, noul curs al râului 
mânca pe dedesubt malul opus îndeajuns ca să provoace o 
mică avalanşă. 

În amonte de stăvilar, apa forma un iaz aproximativ 
circular, iar într-un loc inundă de-a binelea malul. Pârâiaşe 
strălucitoare, cu reflexii vii, şiroiau prin iarbă şi lăstăriş. 
Eddie începu să-şi dea seama de lucrul pe care Ben îl ştiuse 
de la bun început: digul era deja construit. Spațiile dintre 
scânduri şi ţărmuri îndeplineau rolul de vane. Ben nu 
fusese în stare să-i spună asta lui Eddie, pentru că nu 
cunoştea cuvântul. Deasupra scândurilor, râul căpătase o 
înfăţişare  umflată.  Şipotul apei puţin adânci ce-şi 
bolborosea drumul peste bolovani şi pietriş încetase; toate 
pietrele din amonte de dig erau cufundate în apă. Din când 
în când, tot mai mult pământ şi noroi, muşcat de curentul 
din ce în ce mai larg, cădea în apă plescăind. 

În aval de stăvilar, cursul râului era aproape gol; fire 
subţiri şerpuiau neobosite prin mijloc, dar cam asta era tot. 
Pietre care zăcuseră pe fundul apei Dumnezeu ştie câtă 
vreme se uscau acum la soare. Eddie privi cu mirare 
pietrele acelea în curs de uscare... Şi avu un simţământ 
ciudat. Ei o făcuseră. Fi. Văzu o broască ţopăind printre ele 
şi îşi spuse că poate domnul Broscoi se întreba unde s-o fi 
dus apa. Eddie râse zgomotos. 

Ben îşi strângea ordonat ambalajele goale în geanta de 
mâncare pe care o adusese cu el. Atât Eddie, cât şi Bill 
fuseseră uluiţi de mărimea gustării pe care Ben o aşternuse 
cu eficienţă practică: două tartine cu şuncă, un sandviş cu 
ceapă, un ou răscopt (inclusiv un dram de sare înfăşurată 
într-o bucăţică de hârtie ceruită), două calupuri de 
smochine, trei fursecuri uriaşe cu ciocolată şi un covrig. 

— Ce-a zis mămică-ta când a văzut cât de rău te 
zdreliseşi? îl întrebă Eddie. 

— Hmmmm? ridică Ben privirea dinspre heleşteul tot mai 
larg din susul digului, râgâind politicos în dosul palmei. A! 
Ei bine, ştiam că ieri după-amiază făcea piaţa, aşa c-am 


reuşit să ajung înaintea ei acasă. Am făcut o baie şi m-am 
spălat pe cap. Pe urmă am aruncat blugii şi cămaşa pe care 
le-avusesem pe mine. Nu ştiu dac-o să se prindă c-au 
dispărut sau nu. Cămaşa poate că nu, am o grămadă de 
cămăşi, da' se pare c-o să trebuiască să-mi cumpăr o 
pereche nouă de blugi înainte de-a începe să-şi bage nasul 
prin sertarele mele. 

Gândul de-a arunca banii pe un articol atât de neesenţial 
aşternu o umbră trecătoare peste chipul lui Ben. 

— C-c-cum a rămas cu vâ-vâ-nătăile pe ca-care le-aveai? 

— l-am spus că mă bucurase aşa de tare încheierea scolii, 
încât am ieşit pe uşă-n fugă şi-am căzut pe scări, explică 
Ben şi se arătă puţin surprins şi întristat când Eddie şi Bill 
izbucniră în râs. 

Bill, care mesteca o bucată din prăjitura oribilă făcută de 
mama sa, scuipă un jet cafeniu de firimituri şi îl apucă un 
acces de tuse. Eddie, continuând să urle, îl pocni în spinare. 

— Păi, aproape c-am căzut pe scări, continuă Ben. Doar 
că din cauză că m-a împins Victor Criss, nu fiindcă aş fi 
fugit. 

— Mie mi-ar fi ca-cald ca la o că-că-milă-ntr-o că-cămaşă 
gr-gr-groasă ca aia, spuse Bill, terminându-şi ultimul 
dumicat de prăjitură. 

Ben ezită. O clipă, păru că nu va spune nimic. 

— Sunt mai bune când eşti gras, zise el într-un târziu. 
Cămăşile groase, vreau să zic. 

— Din cauza burdihanului? întrebă Eddie. 

Bill strâmbă din nas. 

— Din cauza ţâ-ţâ-ţâ... 

— Da a ţâţelor. Şi ce-i cu-asta? 

— Da, făcu şi Bill moale. Ce-ce-i cu asta? 

Urmă un moment de tăcere stingheră, după care Eddie 
spuse: 

— Uite ce neagră se face apa când se scurge pe lângă 
stăvilar. 


— Oh, fir-ar a dracu”! sări Ben în picioare. Curentul 
smulge umplutura! Măi să fie, bine era dacă aveam ciment! 

Avaria fu remediată rapid, dar chiar şi Eddie putea să 
vadă ce s-ar fi întâmplat dacă nu era acolo cineva care să 
toarne aproape permanent umplutură proaspătă: eroziunea 
avea să sfârşească prin a răsturna planşa din amonte peste 
cea din aval, şi totul se dărâma. 

— Putem înălța capetele, spuse Ben. Asta n-o să oprească 
eroziunea, dar o va încetini. 

— Dacă folosim nisip şi noroi, n-o să le ia apa? întrebă 
Eddie. 

— O să punem bucăţi de pământ. 

Bill dădu din cap, zâmbi şi făcu un semn de aprobare cu 
degetul mare şi arătătorul mâinii drepte. 

— Hai să-i d-dă-dăm bătaie. Eu o-o sss-ă le sap şi t-tu-mi 
a-a-răţi un' să l-le pu-pun, Big Ben. 

Din spatele lor, o voce veselă şi ascuţită strigă: 

— Sfinte Sisoie, careva puse bazinul de-not pe Maidan, cu 
păru' de la buric cu tot! 

Eddie se răsuci, observându-l pe Ben cum se crispa la 
auzul vocii străine, cum i se subţiau buzele. În picioare, mai 
sus de ei, în amontele râului, pe cărarea pe care o 
traversase Ben în ajun, se aflau Richie 'Tozier şi Stanley 
Uris. 

Richie cobori ţopăind până lângă apă, îl privi pe Ben cu 
oarecare interes, apoi îl ciupi pe Eddie de obraz. 

— Nu face asta! Nu pot să te sufăr, Richie. 

— A, ba mori de plăcere, Eds, aruncă Richie, radios. Deci, 
ce zici? Ai ceva chicuri bune pe ziua de azi, sau ce? 


5 


Cei cinci încetară lucrul pe la ora patru. Se aşezară mai 
sus pe mal - locul unde Bill, Ben şi Eddie luaseră gustarea 
se afla acum sub apă - şi îşi priviră opera. Până şi lui Ben îi 
venea cam greu să-şi creadă ochilor. Avea un sentiment de 


împlinire obosită amestecată cu frică stânjenitoare. Se 
pomeni gândindu-se la Fantasia lui Walt Disney din 1940, la 
felul cum Mickey Mouse fusese destul de priceput cât să 
pună măturile în mişcare... Dar nu atât ca să le mai şi 
oprească. 

— Mă fut că nu-mi vine să cred, şopti încetişor Richie 
Tozier şi îşi împinse ochelarii mai sus pe nas. 

Eddie îi aruncă o privire, dar acum Richie nu-şi făcea 
niciun număr al lui, faţa îi era gânditoare, aproape solemnă. 

De cealaltă parte a apei, unde solul mai întâi se înălța, 
pentru ca apoi să se încline într-o pantă blândă, creaseră o 
mică şi nouă mlaştină. Ferigi şi tufişuri de ilice ieşeau din 
treizeci de centimetri de apă. Chiar în timp ce stăteau acolo 
puteau vedea balta  expulzând  pseudopode noi, 
răspândindu-se constant spre apus. Dincolo de stăvilar, 
Kenduskeagul, puţin adânc şi inofensiv nu mai departe de 
zorii aceleiaşi zile, devenise o fâşie neclintită de apă 
umflată. 

Pe la ora două, iazul tot mai întins de dincolo de dig 
înghiţise atât de mult din maluri, încât scurgerile 
crescuseră până aproape de mărimea unor râuri în sine. 
Toată lumea în afară de Ben plecase într-o expediţie de 
urgenţă la groapa cu gunoi a oraşului, să aducă materiale 
noi. Ben rămăsese pe loc, cârpind metodic spărturile. 
Căutătorii prin gunoaie reveniseră nu numai cu scânduri, 
dar şi cu patru anvelope tocite, cu portiera ruginită a unui 
Hudson Horet 1949 şi cu o bucată mare de panou din tablă 
ondulată. Sub conducerea lui Ben, construiseră pe lângă 
stăvilarul iniţial două aripi, blocând din nou scurgerea apei 
pe de lături - şi, cu aripile trase înapoi sub un anume unghi 
construit împotriva curentului, digul ajunse să funcţioneze 
chiar mai bine decât la început. 

— Îl pupă mă-sa rece pe bulangiu, comentă Richie. Eşti 
un geniu, băiatu' 

Ben zâmbi: 

— N-a fost mare lucru. 


— Am nişte ţigări Winston, anunţă Richie. Cine vrea una? 

Scoase din buzunarul pantalonilor pachetul roşu-cu-alb 
boţit şi îl întinse celor din jur. Eddie, gândindu-se ce iad va 
ieşi din astma lui la o ţigară, refuză. Stan refuză şi el. Richie 
scoase un plic de chibrituri cu cuvintele „ROI-IAN” pe 
copertă şi aprinse mai întâi ţigara lui Ben, apoi pe a lui Bill. 
Era pe cale să şi-o aprindă şi pe a sa, când Bill îi suflă 
flacăra. 

— Mersi nespus, Denbrough, pişăciosule, spuse Richie. 

Bill zâmbi a scuză. 

— Tr-tr-trrrei pe-un chi-chi-brit. A-a-duce ghi-ghinion. 

— Ghinion aţi avut voi, gagiilor, când v-aţi născut, spuse 
Richie şi îşi aprinse ţigara cu un alt chibrit. 

Se întinse pe pământ cu braţele sub cap. Ţigara i se iţea 
în sus dintre dinţi. 

— Winston are gust bun, cum ar trebui să aibă orice 
ţigară. 

Întoarse puţin capul şi-i făcu cu ochiul lui Eddie: 

— N-am dreptate, Eds? 

Eddie observă că Ben îl privea pe Richie cu un amestec 
de uimire, admiraţie şi îngrijorare. Îl înţelegea prea bine. Pe 
Richie Tozier îl cunoştea de patru ani şi încă nu putea 
pricepe ce anume avea Richie în cap. Ştia că Richie primea 
pe temele de şcoală numai zece şi nouă, dar mai ştia că 
Richie lua cu regularitate şapte şi şase la purtare. Taică-său 
îl ciufulea de-a binelea pe chestia asta, maică-sa plângea 
pur şi simplu de fiecare dată când Richie aducea acasă 
notele proaste la conduită, iar Richie jura că o să se 
îndrepte, şi poate chiar o făcea... Timp de un trimestru sau 
două. Necazul cu Richie era că nu putea sta locului mai 
mult de un minut şi nu-şi putea ţine gura nicio secundă. Aici 
pe Maidan asta nu-l băga în cine ştie ce belele, dar 
Maidanul nu era ţara unde umblă câini cu covrigi în coadă, 
iar ei nu puteau fi Băieţii Sălbatici mai mult de câteva ore în 
şir - ideea unui Băiat Sălbatic cu inhalatorul în buzunar îl 
făcuse pe Eddie să zâmbească. Partea proastă a Maidanului 


era că întotdeauna trebuia să pleci de acolo. Afară, în lumea 
largă, palavrele lui Richie îl băgau mereu la apă - cu adulţii, 
ceea ce nu era bine, şi cu tipi de teapa lui Henry Bowers, 
ceea ce era şi mai râu. 

Intrarea pe care şi-o făcuse nu de mult era un exemplu 
perfect. Ben Hanscom abia dacă deschisese gura să spună 
salut, când Richie îi şi căzuse în genunchi la picioare, 
începuse apoi o serie de salamalecuri gigantice, cu braţele 
întinse, cu mâinile făcând pleosc pe malul noroios la fiecare 
nouă plecăciune. În acelaşi timp, începuse să vorbească 
folosind una dintre Vocile lui. 

Richie avea cam o duzină de Voci diferite. Ambiţia sa, îi 
spusese el lui Eddie într-o după-amiază ploioasă când se 
aflau amândoi în odăiţa cu căpriori de deasupra garajului 
familiei Kaspbrak, citind benzi desenate cu Little Lulu, era 
să devină cel mai mare ventriloc din lume. Avea să ajungă 
mai mare şi decât Edgar Bergen, zicea el, şi va fi în The Ed 
Sullivan Show în fiecare săptămână. Eddie îi admirase 
această ambiţie, dar prevedea unele probleme. Mai întâi, 
toate Vocile lui Richie sunau al dracului de asemănător cu 
Richie 'Tozier. Asta nu însemna că Richie nu putea fi teribil 
de nostim din când în când; sigur că putea fi. Când era 
vorba de energii verbale şi băşini sonore, terminologia lui 
Richie era Aceeaşi: o numea A Trage Una Bună şi Trăgea 
Unele Bune de ambele soiuri frecvent... De obicei însă, în 
companii nepotrivite. În al doilea rând, când Richie o dădea 
pe ventrilocvism, i se mişcau buzele. Şi nu doar puţin, la 
emiterea sunetelor „p” şi „b”, ci foarte mult şi pe toate 
sunetele. În al treilea rând, când Richie spunea că-şi va 
arunca Vocea, de obicei n-ajungea prea departe. 
Majoritatea prietenilor erau prea amabili - sau prea ameţiţi 
de farmecul lui Richie, uneori încântător, cel mai adesea 
extenuant - ca să-i pomenească aceste mici lipsuri. 

Bătând mătănii frecvente în faţa uimitului şi jenatului Ben 
Hanscom, Richie vorbea în ceea ce numea el Vocea 
Negrului Jim. 


— Fiş al naibii, zău că-i Clăiţă Calhoun! ţipă Richie. Să nu 
cădeţ' pe mine, Nene Calhoun, conaşule! Zău c-o să mă 
faceţi chisăliţă, fi'ş al naibii! Trii su-de livre dă cărniţă dă 
purcel, ob'şopt dă deşte dă la o ţâţă la alta. Clăiţă miroase 
tocmai ca o balegă de panteră. Las' c-o să vă-ndrum io pa 
un' s-o luat', Nene Clăiţă, conaşule. Mi-s bun la- 
ndrumatelea! Numa' să nu picaţ cumvaşilea pă bâiatu' 
negru ici-şa dă faţă! 

— N-nu-ţi face gr-grrr-iji, spuse Bill. Nu-i de-decât R-RR- 
Richie. E so-so-sonat. 

Richie sări în picioare. 

— Te-am auzit, Denbrough. Fă bine şi lasă-mă-n pace, sau 
îi dau lui Clăiţă un brânci peste tine. 

— Pa-pa-partea cea m-mm-mmmai bună din tine a cu-cu- 
curs pe pi-pi-cioru' lu' ta-tac-tu, spuse Bill. 

— Just, replică Richie, da' ia uite ce multă materie de soi 
a rămas. Ce mai faci, Clăiţă? Richie Tozier mi-s pe nume, 
treaba mea sunt Voci şi Glume. 

Îşi repezi mâna înainte. Complet derutat, Ben o întinse 
pe-a lui. Richie şi-o trase înapoi. Ben clipi din ochi. 
Înmuindu-se, Richie îi strânse mâna. 

— Pe mine mă cheamă Ben Hanscom, în caz că te 
interesează, se prezentă Ben. 

— Te-am văzut prin şcoală, spuse Richie; întinse un braţ 
spre lacul tot mai mare. Asta trebuie c-a fost ideea ta. 
Pişăcioşii ăştia n-ar fi-n stare să aprindă nişte artificii cu un 
aruncător de flăcări. 

— Vorbeşte în numele tău, Richie, spuse Eddie. 

— O - vrei să spui c-a fost ideea ta, Eds? lisuse, iartă-mă! 

Se prăvăli în faţa lui Eddie şi începu iar să bată mătănii 
nebuneşti. 

— Scoală, gata, mă stropeşti cu noroi! ţipă Eddie. 

Richie sări în picioare pentru a doua oară şi-l ciupi pe 
Eddie de obraz. 

— Lugu, lugu, lugu! exclamă el. 

— Termină, nu pot să sufăr chestia asta! 


— Linişte la galerie, Eds - cine-a făcut digul? 

— B-B-Ben ne-a a-a-rătat, răspunse Bill. 

— Bună treabă. 

Richie se întoarse şi-l descoperi pe Stanley Uris stând în 
spatele lui, cu mâinile în buzunare, privind calm spectacolul 
lui Richie. 

— Asta de-aici e Stan Omu' Uris, îi spuse Richie lui Ben. 
Stan e ovrei. Şi l-a omorât şi pe Hristos. Cel puţin aşa mi-a 
zis Victor Criss într-o zi. De-atunci mă tot ţin după Stan. Mi- 
nchipui că, dacă-i aşa de bătrân, ar trebui să ne poată face 
cinste c-o bere. Just, Stan? 

— Cred că de taică-meu era vorba, spuse Stan cu voce 
joasă şi plăcută, iar asta îi cocoşă pe toţi, inclusiv pe Ben. 

Eddie râse până-l apucă ţiuitul şi începură să-i curgă 
lacrimile. 

— Una bună! strigă Richie, zburând prin jur cu braţele 
azvârlite deasupra capului ca un arbitru de fotbal 
semnalând că punctul în plus a fost valabil. Omu' A TRAS 
UNA BUNĂ! Momente ce vor rămâne în istorie! Bravo, 
bravo, bravo! 

— Să trăieşti, îl salută Stan pe Ben, părând că nu-l ia 
deloc în seamă pe Richie. 

— Salut, replică Ben. Am fost colegi de clasă într-a doua. 
Tu erai tipul care... 

— „Nu zicea niciodată nimic, încheie Stan, zâmbind 
discret. 

— Exact. 

— Stan n-ar zice căcat nici să aibă gura plină, interveni 
Richie. Ceea ce i se întâmplă FREE-cvent - bravo-bravo- 
BRA... 

— Gu-gu-gura, Richie, îl admonestă Bill. 

— Bine, da' mai întâi tre' să vă mai zic ceva, oricât nu-mi 
convine. Cred că rămâneţi fără dig. Valea o să se inunde, 
bibicilor. Femeile şi copiii se salvează primii. 

Şi, fără să se ostenească să-şi ridice pantalonii - sau 
măcar să se descalţe - Richie sări în apă şi începu să 


trântească bulgări de pământ la locul lor pe aripa apropiată 
a stăvilarului, unde curentul stăruitor smulgea din nou 
umplutura în şiroaie noroioase. O fâşie de bandă adezivă de 
la Crucea Roşie îi era înfăşurată în jurul unuia dintre 
braţele ochelarilor, iar capătul desprins i se bălăngănea pe 
obraz în timp ce lucra. Bill prinse privirea lui Eddie, zâmbi 
vag şi ridică din umeri. Asta era Richie. Putea să te scoată 
din minţi... Dar era plăcut să-l ai prin preajmă. 

Lucrară la dig timp de vreo oră. Richie respectă 
comenzile lui Ben - care redevenise destul de şovăielnic, cu 
încă doi băieţi cărora să le fie general - absolut de bunăvoie 
şi le duse la îndeplinire într-un ritm infernal. Odată 
efectuată fiecare misiune, i se prezenta din nou lui Ben 
pentru noi ordine, executând un salut britanic cu dosul 
mâinii şi pocnindu-şi călcâiele tenişilor uzi. Din când în 
când, începea să-i hărţuiască pe ceilalţi cu una din Vocile 
lui: Comandantul German, 'Ioodles Majordomul Englez, 
Senatorul Sudist (care suna teribil de asemănător cu 
Foghorn Leghorn şi care, cu trecerea timpului, avea să 
evolueze transformându-se într-un personaj numit 
Colonelul Buford, cel Bălos şi Gângăvit). Lucrul nu mergea 
înainte pur şi simplu; gonea înainte. lar acum, când mai era 
puţin până la ora cinci, în timp ce stăteau aşezaţi pe mal să 
se odihnească, se părea că ceea ce spusese Richie era 
adevărat: îl pupase mă-sa rece pe bulangiu. Portiera de 
maşină, bucata de tablă ondulată şi cauciucurile vechi 
deveniseră stadiul al doilea al stăvilarului, proptite de la 
spate cu o uriaşă colină de pământ şi pietre în pantă. Bill, 
Ben şi Richie fumau; Stan se lungise pe spate. Un străin ar 
fi putut crede că doar se uită la cer, dar Eddie ştia el ce ştia. 
Stan privea spre copacii de dincolo de râu, cu ochii în patru 
după vreo pasăre, două, pe care să le poată înscrie diseară 
în caietul său ornitologic. Eddie nu făcea decât să şadă cu 
picioarele încrucişate, simțind o oboseală plăcută şi destul 
de moleşită. În clipa aceea, ceilalţi i se păreau a fi cea mai 
grozavă gaşcă cu care să te întovărăşeşti. Se simțeau bine 


împreună; se potriveau de minune unul în conturile 
celuilalt. Nu îşi putea explica mai bine de atât această 
senzaţie, şi, de vreme ce nimic nu părea să aibă nevoie de 
vreo explicaţie, hotări că putea pur şi simplu s-o ia ca atare. 

Îl privi pe Ben, care-şi ţinea stângaci ţigara pe jumătate 
fumată şi scuipa des, ca şi cum nu i-ar fi plăcut cine ştie ce 
gustul. În timp ce Eddie îl privea, Ben strivi chiştocul lung şi 
îl acoperi cu ţărână. 

Ben ridică ochii, îl văzu pe Eddie uitându-se la el şi privi 
în altă parte, jenat. 

Eddie îi aruncă o privire lui Bill şi văzu pe faţa acestuia 
ceva ce nu-i plăcu. Bill se uita peste râu, printre copacii şi 
desişurile de pe malul celălalt, cu ochii îngânduraţi şi 
cenuşii. Expresia aceea meditativă îi reapăruse pe chip. 
Eddie îşi spuse că Bill arăta aproape ca un om bântuit de 
strigoi. 

Parcă citindu-i gândul, Bill îşi roti privirea până la el. 
Eddie zâmbi, dar Bill nu-i întoarse zâmbetul. Stinse ţigara 
şi-i privi pe ceilalţi. Până şi Richie se retrăsese în tăcerea 
propriilor lui gânduri, eveniment ce se petrecea la fel de rar 
ca eclipsele de lună. 

Eddie ştia că Bill rareori spunea ceva important dacă nu 
se făcea tăcere deplină, fiindu-i atât de greu să vorbească. 
Şi deodată îşi dori să fi avut ceva de spus sau ca Richie să 
înceapă cu una dintre Vocile sale. Deodată fu sigur că Bill 
avea să deschidă gura şi să spună un lucru cumplit, ceva 
care va schimba totul. Eddie întinse mâna, instinctiv, după 
inhalator, îl trase afară din buzunar şi îl apucă strâns. O 
făcu fără a-şi da măcar seama. 

— Po-po' să vă zzz-zic ceva, bă-băieţi? întrebă Bill. 

Îl priviră cu toţii. Trânteşte un banc, Richie! îşi spuse 
Eddie. Trânteşte una, zi o măgărie pe bune, fă-l de căcat, 
puțin îmi pasă, doar să-şi țină gura. Indiferent despre ce-i 
vorba, nu vreau s-aud, nu vreau să se schimbe nimic, nu 
vreau să mă sperii. 


În minte, un glas tenebros, horcăitor şopti: Îţi bat un 
număr pe zece cenți. 

Eddie se cutremură şi încercă să-şi alunge din gând acea 
voce şi imaginea pe care i-o readusese brusc înaintea 
ochilor: casa de pe Neibolt Street, curtea din faţă năpădită 
de buruieni, florile-soarelui gigantice dând din capete în 
grădina neîngrijită. 

— Ia zi, Bill Barosane, spuse Richie. Care-i treaba? 

Bill deschise gura (mai multă nelinişte în partea dinspre 
Eddie), o închise (binecuvântată uşurare dinspre Eddie) şi o 
redeschise (nelinişte reînnoită). 

— Da-da-da-că r-rr-rrâdeţi, ni-niciodată n-am sssă mai v- 
vv-orbesc cu voi, îi preveni Bill. I-o pr-prrr-prostie, da' jur 
că nu vă torn go-go-gogoşi. S-sss-a întâmplat de-de-de-ade- 
de-de-vărate-telea. 

— N-o să râdem, spuse Ben şi-i privi pe ceilalţi. Nu-i aşa? 

Stan dădu din cap. La fel şi Richie. 

Eddie vru să spună: Ba o să râdem, Billy o să râdem de-o 
să ne doară burta şi-o să zicem că eşti tântăâlâău de-a 
binelea, aşa că de ce nu-nchizi tu gurița chiar acum? Dar 
fireşte că nu putu spune nimic de acest fel. La urma urmei, 
ăla era Bill Barosanul. Nu, nu va râde. În viaţa lui nu simţise 
că-i vine mai puţin să râdă. 

Aşa că rămaseră aşezaţi acolo lângă digul pe care Ben le 
arătase cum să îl facă, privind de la chipul lui Bill la lacul tot 
mai întins şi la mlaştina de asemenea tot mai lată de dincolo 
de el, apoi din nou la chipul lui Bill, ascultându-l tăcuţi în 
timp ce le povestea ce i se întâmplase când a deschis 
albumul de fotografii al lui George - cum fotografia de 
şcoală a lui Georgie întorsese capul şi-i făcuse cu ochiul, 
cum sângerase cartea când o aruncase cât colo prin odaie. 
Era un recital lung şi dureros, iar, la vremea când se sfârşi, 
chipul lui Bill era roşu şi asudat. Eddie nu-l mai auzise în 
viaţa lui bâlbâindu-se atât de rău. 

În cele din urmă totuşi povestea a fost spusă. Bill privi în 
jur la ceilalţi, atât sfidător, cât şi speriat. Eddie văzu o 


expresie identică pe chipurile lui Ben, Richie şi Stan. Era o 
frică solemnă şi uimită. N-o  badijona niciun pic 
incredulitatea. În clipa aceea simţi impulsul să sară în 
picioare şi să strige: Ce istorie tâmpită! Nu crezi o iotă din 
idioțenia asta, nu-i aşa, şi Chiar dacă o crezi, nu crezi că noi 
o credem, este? Pozele de şcoală n-au cum să facă cu 
ochiul! Cărţilor nu le poate curge sânge! Ţi-ai pierdut 
minţile, Bill Barosane! 

Dar n-o putea face, pentru că expresia aceea de teamă 
solemnă se citea şi pe faţa lui. N-o vedea, dar putea s-o 
simtă. 

Vino-napoi aciia, puştiule, şopti glasul horcăit. Ţi-o sug pe 
gratis. Vino-napoi aciia! 

Nu, gemu în sinea sa Eddie. Te rog, du-te, nu vreau să mă 
mai gândesc la asta. 

Vino-napoi aciia, puştiule. 

lar acum Eddie văzu altceva - nu pe faţa lui Richie, cel 
puţin aşa crezu el, dar pe ale lui Stan şi Ben cu siguranţă. 
Ştia ce era acel altceva; ştia fiindcă aceeaşi expresie se 
aşternuse şi pe faţa lui. 

Recunoaştere. 

Sug pe gratis. 

Casa de la numărul 29, pe Neibolt Street, imediat lângă 
depourile din Derry. Era veche şi bătută-n scânduri, cu 
veranda scufundându-i-se treptat în pământ, cu gazonul 
prefăcut în câmp sălbatic. O tricicletă veche, ruginită şi 
răsturnată, se ascundea în iarba înaltă, din care i se înălța 
oblic o roată. 

Dar în stânga verandei se afla un loc întins cu iarbă tocită 
de unde se puteau vedea ferestrele murdare ale pivniţei 
încastrate în fundaţia dărăpănată, de cărămidă. Într-una 
dintre aceste ferestre văzuse Eddie Kaspbrak pentru întâia 
oară, cu şase săptămâni în urmă, faţa leprosului. 


6 


Sâmbăta, când nu găsea pe nimeni cu care să se joace, 
Eddie mergea adesea la depouri. N-avea niciun motiv 
anume; îi plăcea pur şi simplu să se ducă acolo. 

Pedala pe bicicletă până la Witcham Street, după care o 
tăia către nord-vest de-a lungul Drumului 2 la intersecţia 
acestuia cu Witcham. Seminarul Teologic Neibolt Street era 
amplasat la colţul Drumului 2 cu Neibolt, cam la doi 
kilometri distanţă. O clădire din lemn, ponosită, dar 
îngrijită, cu o cruce mare în vârf şi cuvintele „LĂSAȚI 
COPIII SĂ VINĂ LA MINE” scrise deasupra uşii din faţă, cu 
litere aurite de o jumătate de metru înălţime. Câteodată, 
sâmbăta, Eddie auzea muzică şi glasuri cântând înăuntru. 
Erau melodii religioase, dar, indiferent cine-o fi fost, 
pianistul părea mai degrabă un soi de Jerry Lee Lewis decât 
un muzicant bisericesc. Nici cântecele nu i se păreau lui 
Eddie prea religioase, deşi conţineau o grămadă de chestii 
despre „frumosul Sion” şi despre a fi „spălat în sângele 
mielului” şi „ce mai prieten avem în lisus” Cei care cântau 
păreau că se distrează prea grozav ca să fie într-adevăr 
vorba de o muzică sfântă, după părerea lui Eddie. Şi totuşi 
sunetul muzicii îi plăcea - la fel cum îi plăcea să-l audă pe 
Jerry Lee răcnind Whole Lotta Shakin” Goin' On. Uneori se 
oprea o vreme peste drum, rezemându-şi bicicleta de un 
copac şi prefăcându-se că citeşte pe iarbă, dar de fapt 
desfătându-se cu muzica. 

În alte sâmbete, Seminarul Teologic era închis şi tăcut, 
iar el pedala până la depou fără să se oprească, spre locul 
unde Neibolt Street se sfârşea într-o parcare cu buruieni 
crescându-i printre crăpăturile asfaltului. Acolo îşi proptea 
bicicleta de gardul de lemn şi privea cum trec trenurile. 
Sâmbăta circulau o mulţime de trenuri. Mama sa îi spunea 
că pe vremuri puteai lua trenul de persoane până la ceea ce 
pe atunci se numea Gara Neibolt Street, dar trenurile de 
persoane încetaseră să mai treacă pe acolo cam de pe 
timpul Războiului din Coreea. „Dacă te urcai în trenul spre 
nord, ajungeai la Gara Brownsville”, spunea ea, „iar de la 


Brownsville puteai prinde trenul care să te ducă tot drumul 
de-a latul Canadei, dacă aveai poftă, până la Oceanul 
Pacific. Trenul spre sud te ducea la Portland, iar de acolo la 
Boston, şi de la Gara de Sud toată ţara îţi aparţinea. Dar 
trenurile de persoane s-au dus de acum pe urmele 
tramvaielor; pare-se că nimeni nu mai vrea să ia trenul 
când poate foarte bine să sară într-un Ford şi să plece. 
Poate că nici n-ai să călătoreşti vreodată cu unul” 

Însă marfarele mari şi lungi continuau să treacă prin 
Derry. Se îndreptau spre sud încărcate cu pulpă lemnoasă, 
hârtie şi cartofi, şi spre nord cu mărfuri fabricate pentru 
oraşele acelea din ţinutul pe care locuitorii statului Maine îl 
numeau uneori Marele Nordic - Bangor, Millinocket, 
Machias, Presque Isle, Houlton. Lui Eddie îi plăcea în mod 
deosebit să se uite la transportoarele de maşini, purtându-şi 
spre nord povara de Forduri şi Chevieuri lucitoare. Am să- 
mi iau într-o zi o maşină ca astea, îşi făgăduia el. Ca una 
din astea sau Chiar mai bună. Poate chiar un Cadillac! 

Erau şase linii cu totul, adunându-se în gară ca nişte fire 
de păianjen ce se strâng spre centru: liniile Bangor şi Great 
Northern dinspre nord, Great Southern şi Western Maine 
dinspre apus, Boston şi Maine de la sud și Southern 
Seacoast de la răsărit. 

Într-o zi, cu doi ani în urmă, când Eddie stătea lângă linia 
din urmă şi privea un tren trecând, un lucrător feroviar 
beat aruncase spre el cu o cutie dintr-un vagon ce se 
deplasa încet. Eddie se ferise, sărind înapoi, deşi cutia 
căzuse în zgură la vreo trei metri depărtare, înăuntru era 
ceva, ceva viu care colcăia şi se mişca. „Ultima cursă, 
băieţaş!” strigase lucrătorul beat. Scosese dintr-un buzunar 
al jachetei sale de doc o sticlă plată şi cafenie, o săltase în 
sus, băuse, după care o azvârlise şi pe ea în zgură, unde se 
sfărâmase. Arăta cu degetul spre cutie: „Du-le-acas' la 
maică-ta! Complimente din partea Liniei-Litoralului-Futu-i- 
Sudic-Spre-Bunăstare!” Se aplecase în afară ca să strige 
aceste ultime cuvinte, în timp ce trenul se îndepărta, acum 


luând viteză, şi într-o clipă de îngrijorare Eddie se temuse 
că va cădea din tren de-a berbeleacul. 

Odată trenul dispărut, Eddie se îndreptă spre cutie şi se 
aplecă prudent asupra ei. Îi era teamă să se apropie prea 
mult. Vietăţile dinăuntru erau lunecoase şi târâtoare. Dacă 
omul din tren ţipa doar că-s pentru el, Eddie le-ar fi lăsat 
bucuros acolo. Dar spusese du-le-acas” la maică-ta, şi, la fel 
ca şi Ben, când cineva spunea mămica, Eddie tresărea. 

Dibui o bucată de funie într-una dintre magaziile goale şi 
legă lădiţa pe portbagajul bicicletei. Mama sa privise în 
cutie cu mai multă prudenţă decât Eddie însuşi, iar apoi 
zbierase - dar de plăcere, mai curând decât de spaimă. În 
lădiţă erau patru languste, mari de câte două livre, cu 
cleştii încordaţi. Le prepară pentru cină şi se ofuscă peste 
măsură când Eddie refuză să se atingă măcar de una. 

— Ce crezi tu că mănâncă Rockefellerii în seara asta, 
acasă la ei în Bar Harbor? întrebă ea indignată. Ce crezi că 
mănâncă ăia grozavii la Douăzeci-şi-unu şi la Restaurantul 
Sardi's, în New York City? Unt de arahide şi tartine cu 
jeleu? Mănâncă languste, Eddie, la fel ca noi! Acuma, haide 
- fă o încercare! 

Dar Eddie nu vru - cel puţin aşa spune mama lui. Poate 
avea dreptate, dar băiatul simţea înlăuntrul său mai 
degrabă că nu putea decât că nu voia. Se tot gândea la felul 
cum mişunau prin ladă şi la ţăcăniturile pe care le scoteau 
cleştii lor. Ea continua să-i spună cât de delicioase sunt şi ce 
mai delicatesă pierde, până începu să se sufoce şi trebui să 
folosească inhalatorul. Abia atunci îl lăsă în pace. 

Eddie se retrase în camera sa şi se apucă de citit. Mama 
lui îi telefonă prietenei ei, Eleanor Dunton. Eleanor veni în 
vizită şi amândouă se puseră pe răsfoit numere vechi din 
Photoplay şi Screen Secrets, chicotind la rubricile de 
scandal şi îmbuibându-se cu salată de langustă rece. A doua 
zi dimineaţă, când Eddie se sculă să meargă la şcoală, 
mama lui era încă în pat, sforăind sonor şi slobozind vânturi 
dese ce sunau ca nişte semnale lungi şi moi de corn (Trăgea 


Unele Bune, cum ar fi spus Richie). Nu mai rămăsese nimic 
în castronul unde fusese salata de languste, decât câteva 
cocoloaşe micuţe de maioneză. 

Acela a fost ultimul tren de pe linia Southern Seacoast 
văzut vreodată de Eddie, iar când îl întâlni pe domnul 
Braddock, şeful Gării Derry, îl întrebă ce se întâmplase. 

— Dat faliment Compania, spuse domnul Braddock. Asta-i 
tot. Tu nu citeşti ziarele? Se-ntâmplă d-astea pân toată ţara. 
Acuma ia mergi de acilea. Acilea nu-i loc pen” copii. 

După aceea, Eddie începuse să se plimbe uneori de-a 
lungul liniei 4, care fusese cea a Companiei Southern 
Seacoast, ascultând un conductor mental ce intona 
denumiri în capul lui, înşirându-le într-o dulce şi monotonă 
litanie cu accent din Downeast, denumirile acelea, numele 
acelea vrăjite: Camden, Rockland, Bar Harbor (pronunţat 
Baa  Haabaa), Wiscasset, Bath, Portland, Ogunquit, 
Bewricks; umbla spre est pe lângă linia 4 până obosea, iar 
bălăriile crescute între traverse îl umpleau de tristeţe. 
Odată ridicase ochii şi văzuse pescăruşi (probabil nişte 
simple păsări bătrâne şi îngrăşate la groapa de gunoi, care 
nu dădeau nicio ceapă degerată pe faptul că nu văzuseră în 
viaţa lor oceanul, dar arunci nu se gândise la asta) rotindu- 
se şi ţipând deasupra, iar sunetul vocilor lor îl făcuse chiar 
să plângă puţintel. 

Cândva existase o poartă la intrarea în triaj, dar o suflase 
de la locul ei o vântoasă şi nimeni nu se ostenise s-o 
înlocuiască. Eddie venea şi pleca în voie, deşi domnul 
Braddock îl dădea afară dacă îl prindea pe acolo (pe el sau 
pe oricare alt copil, la drept vorbind). Mai erau şi şoferi de 
camion care te luau la goană uneori (dar nu prea departe), 
crezând că dai târcoale doar ca să şterpeleşti ceva - ceea ce 
copiii şi făceau adesea. 

În cea mai mare parte a timpului însă locul era liniştit. 
Avea o gheretă de pază, dar stătea goală, cu geamurile 
sparte de pietre. Încă din 1950 nu mai funcţionase acolo un 
serviciu de securitate cu program complet. Domnul 


Braddock îi gonea pe copii ziua, iar un paznic de noapte 
dădea trei-patru ronduri într-un Studebaker vechi cu un far 
montat lângă fereastra de aerisire, şi atâta tot. 

Totuşi, uneori mai apăreau pe acolo vagabonzi şi 
cerşetori. Dacă îl speria ceva la depou pe Eddie, apoi 
aceştia erau - bărbaţi cu obrajii neraşi, pielea crăpată, 
băşici pe mâini şi bube dulci la gură. Făceau blatul pe tren o 
vreme, pe urmă se dădeau jos o vreme şi stăteau prin Derry 
o vreme, după care săreau într-un alt tren şi se duceau 
altundeva. Unora le lipseau câteva degete. De obicei erau 
beţi şi dornici să ştie dacă nu cumva ai vreo ţigară. 

Unul dintre aceştia se târâse într-o zi de sub veranda 
casei de pe Neibolt Street 29 şi se oferise să-i sugă puţulica 
lui Eddie pe douăzeci şi cinci de cenți. Eddie dăduse înapoi, 
cu pielea rece ca gheaţa şi gura uscată ca iasca. Una dintre 
nările haimanalei era complet mâncată. Puteai privi drept 
în fosa roşie şi râioasă. 

— N-am la mine două'ş cinci de cenți, spuse Eddie, 
retrăgându-se către bicicletă. 

— Îţi bat un număr pe zece, croncăni vagabondul, 
înaintând spre el. 

Purta pantaloni vechi din flanelă verde. Puroi galben i se 
usca pe poale. Se descheie la şliţ şi vâri mâna înăuntru. 
Încerca să rânjească. Nasul îi era o oroare roşie. 

— N-am... n-am nici zece cenți, spuse Eddie. 

Şi deodată îşi zise în sinea sa: O, Doamne, are lepră! 
Dacă m-atinge, o iau şi eu! Pierzându-şi controlul, o luă la 
fugă. Îl auzi pe individ repezindu-se într-o goană târşâită pe 
urmele lui, cu pantofii vechi, legaţi cu sfoară, lipăind şi 
clămpănind peste iarba neîngrijită din jurul casei goale. 

— Vino-napoi aciia, puştiule! 'Te frec pe gratis. Vino-napoi 
aciia! 

Eddie sărise pe bicicletă, cu plămânii ţiuindu-i de acum, 
simţindu-şi beregata îngustându-se cât urechea acului. O 
greutate îi apăsa pieptul. Se lăsă pe pedale şi tocmai începu 
să ia viteză, când una dintre mâinile zdrenţărosului lovi 


portbagajul. Bicicleta se clătină. Eddie privi în urmă şi-l 
văzu pe vagabond alergând pe lângă roata din spate (// 
AJUNGÂNDU-L!!), cu buzele trase de peste cioturile negre 
ale dinţilor, într-o expresie care ar fi putut însemna fie 
disperare, fie furie. 

În pofida pietrelor ce-i împovărau pieptul, Eddie pedalase 
şi mai repede, aşteptându-se ca mâna cu crustă de scabie a 
haimanalei să i se încleşteze din clipă-n clipă pe braţ, 
smulgându-l din şa şi trântindu-l în şanţ, unde Dumnezeu 
ştia ce avea să i se-ntâmple. Nu îndrăznise să privească în 
jur decât după ce trecuse ca fulgerul prin dreptul 
Seminarului Teologic şi prin intersecţia cu Drumul 2. 
Vagabondul dispăruse. 

Eddie ţinu pentru el cumplita întâmplare timp de 
aproape o săptămână, după care le-o împărtăşi lui Richie 
Tozier şi lui Bill Denbrough, într-o zi când se uitau la benzi 
desenate deasupra garajului. 

— N-avea lepră, tăntălăule, spuse Richie. Avea Sif... 

Eddie îl privise pe Bill să vadă dacă nu cumva Richie îl lua 
la mişto - n-auzise niciodată până atunci de vreo boală 
numită Sift. Suna ca o născocire a lui Richie. 

— Există aşa ceva, Sift, Bill? 

Bill dădu din cap grav. 

— Doar că se zice S-SS-Sif, nu Sift. E pr-prescurtarea de 
la sifilis. 

— Asta ce mai e? 

— l-o boală pe care-o iei cân' te fuţi, explică Richie. Ştii 
cum e când te fuţi, nu, Eds? 

— Normal, răspunse Eddie. 

Spera că nu roşise. Ştia că, după ce creşti mai mare, îţi 
iese o substanţă din penis când acesta ţi se întăreşte. 
Vincent „Boogers” 'Taliendo îl pusese la curent cu restul 
problemei, într-o zi la şcoală. Ceea ce faci când te fuţi, 
conform spuselor lui Boogers, e să-ţi freci scula de burta 
unei fete până se întăreşte (scula ta, nu burta fetei). Pe 
urmă te mai freci niţel până începe „să-ţi vină fioru'“ Când 


Eddie întrebase ce înseamnă asta, Boogers clătinase doar 
din cap într-un mod misterios. Boogers spunea că nu poţi 
descrie în cuvinte această senzaţie, dar o recunoşti de cum 
ţi-a venit. Spunea că o poţi exersa în cada de la baie, 
frecându-ţi scula cu săpun Ivoriu (Eddie o încercase şi pe 
asta, dar singurul fior care-i venise fusese, după o vreme, 
nevoia de a urina). Oricum, continuă Boogers, după ce-ţi 
„venea fiorul”, îţi ieşea substanţa aia din penis. Majoritatea 
copiilor îi ziceau smac, spuse Boogers, dar fratele lui mai 
mare îi spusese că termenul cu adevărat ştiinţific era lapţi. 
lar după ce „îţi venea fiorul”, trebuia să-ţi apuci scula şi s-o 
aţinteşti repede astfel ca să-ţi poţi împroşca lapţii în buricul 
fetei, de cum ţâşneau. Pe-acolo îi intrau în burtă şi înăuntru 
se făcea un copil. 

Fetelor le place chestia asta? îl întrebase Eddie pe 
Boogers 'Taliendo. Căci el, personal, era copleşit. 

Cred că le-o plăcea, replică Boogers, arătând el însuşi 
nelămurit. 

— Acum ciuleşte urechea, Eds, spuse Richie, fiindcă mai 
târziu s-ar putea să urmeze întrebări. Unele femei au boala 
asta. Şi unii bărbaţi, da' mai mult femeile. Omu' poate s-o ia 
de la femeie... 

— Sau de la alt ti-ti-tip dacă-s po-po-popo-popo-nari, 
adăugă Bill. 

— Just. Important e că iei Sifu' dacă te cordeşti cu cineva 
care deja-l are. 

— Şi ce-ţi face? 

— 'Te face să putrezeşti, spuse Richie cu simplitate. 

Eddie se holbă la el, îngrozit. 

— E nasol, ştiu, da-i adevărat, continuă Richie. Nasul e 
primul care ţi se duce. La unii care au Sif, le cade nasul de 
pe faţă. Pe urmă, scula. 

— Te-te-te ro-ro-rog, îl imploră Bill. Tocmai am mâ-mâ- 
mâncat. 

— Hei, omule, asta-i ştiinţă, spuse Richie. 

— Şi care-i diferenţa între lepră şi Sif? întrebă Eddie. 


— Lepra n-o iei când te fuţi, răspunse prompt Richie, iar 
apoi izbucni într-un ropot de râs care-i lăsă atât pe Bill, cât 
şi pe Eddie complet derutaţi. 


7 


Ca urmare a acelei zile, casa de pe Neibolt Street 29 
căpătase în imaginaţia lui Eddie un soi de aură. Când se 
uita la curtea ei năpădită de buruieni, la veranda năruită şi 
la scândurile bătute-n cuie peste ferestre, simţea că pune 
stăpânire pe el o fascinaţie nesănătoasă. Şi, în urmă cu şase 
săptămâni, îşi parcase bicicleta pe acostamentul prunduit al 
străzii (trotuarul se sfârşea cu patru case mai încolo) şi 
traversase peluza spre veranda casei. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul, iar în gură îi apăruse 
iarăşi gustul acela uscat - ascultând relatarea lui Bill despre 
înfiorătoarea fotografie, ştiu că ceea ce simţise la 
apropierea de acea casă era cam acelaşi lucru pe care-l 
simţise Bill intrând în camera lui George. Nu se simţea în 
deplinătatea controlului asupra propriilor lui simţuri. Se 
simţea împins. 

Parcă nici nu i s-ar fi mişcat picioarele; în loc de asta, 
casa însăşi, melancolică şi tăcută, părea să se tragă mai 
aproape de locul unde stătea el. 

Vag, auzi un motor diesel în triaj - duduitul, şi trosnetul 
de lichid metalic al tampoanelor cuplându-se. Trăgeau nişte 
vagoane pe linia moartă şi alegeau altele. Se forma un tren. 

Mâna lui Eddie apucă inhalatorul, dar, curios, astma nui 
se declanşă ca în ziua când fugise de vagabondul cu nasul 
putred. Nu-l stăpânea decât senzaţia aceea de a sta 
încremenit şi de a privi casa lunecând constant către el, ca 
pe nişte şine ascunse. Eddie se uită sub verandă. Acolo nu 
era nimeni. Nu-l surprindea cu adevărat. Se afla în toiul 
primăverii, iar haimanalele apăreau în Derry cel mai adesea 
între sfârşitul lui septembrie şi începutul lui noiembrie. În 
perioada acelor circa şase săptămâni, cine voia se putea 


alege cu o zi-muncă pe vreuna dintre fermele de la 
periferie, dacă arăta măcar pe jumătate decent. Erau de 
cules cartofi şi mere, parapete de legat cu sârmă, 
acoperişuri de hambare şi şoproane care aveau nevoie de 
petice înainte de sosirea lunii decembrie, cu şuieratul ei 
iernatic. 

Niciun vagabond sub verandă, dar belşug de semne că 
fuseseră pe acolo. Cutii de bere goale, sticle de bere goale, 
sticle de rachiu goale. O pătură scorţoasă de atât praf zăcea 
rezemată de fundaţia din cărămizi, ca un câine mort. Se 
mai vedeau grămezi de ziare mototolite şi un pantof vechi, 
şi mirosea a gunoi. Pe jos erau aşternute straturi groase de 
frunze moarte. 

Fără a vrea s-o facă, dar incapabil să se stăpânească, 
Eddie se târi sub verandă. Acum îşi putea simţi bătăile 
inimii bubuindu-i în ţeastă, azvârlindu-i dinaintea ochilor 
pete de lumină albă. 

Dedesubt duhoarea era şi mai rea - trăscău, sudoare şi 
miasma frunzelor descompuse. Cele mai vechi nici măcar 
nu foşniră sub mâini şi genunchi. Acestea, împreună cu 
ziarele vechi, nu făcură decât să ofteze. 

Sunt un bagabont, gândi Eddie incoerent. Sunt un 
bagabont şi fac blatu” pe tren. Asta fac. Bani n-am, casă n- 
am, da' am 0 sticlă, ş-un dolar ş-un culcuş. Culeg mere 
săptămâna asta şi cartofi cea viitoare şi cân' geru-ngheaţă 
țărâna ca banii-ntr-un seif de bancă, păi atuncea săr într-un 
vagon cu miros de sfeclă de zahăr am să şed în colţ şi-am 
să trag peste mine neşte fân dacă se află şi am să beu un 
strop la măndelu” şi-am să-mbuc o bucăturică la mândelu' 
şi mai curând ori mai târziu o s-ajung la Portland sau la 
Beantown şi, dacă nu mă cafteşte careva carici de la paza 
feroviară, am să săr în vreunu' din vagoanele-ălea 'Bama 
Star şi am s-o iau spre sud şi când ajung acolo o să culeg 
lămâi, sau chitre, sau portocale. Și, dacă mă dă afară, o să 
fac şosele să facă paşi pe ele turiştii. Pe toţi dracii, am mai 
făcut-o şi-al' dată, nu că da? Nu mi-s decât un bagabont 


bătrân şi fără nime-n lume, n-am un ban, n-am 0 casă, da 
un lucru tot am: am o boală care mă mâncă de viu. Pielea- 
mi crapă, dinţii-mi Cad, şi ştii ceva? Po” să mă simţ cum mă 
stric ca un măr de se moaie, po” s-o simţ cum se-ntâmplă, 
cum mă mâncă dinăuntru spre afară, cum mă mâncă, 
mâncă, mâncă. 

Eddie trase deoparte pătura ţeapănă, apucând-o delicat 
între degetul mare şi arătător, cu o strâmbătură provocată 
de senzaţia de îngălare. Una dintre ferestrele acelea joase 
de la pivniţă se afla imediat în spatele păturii, cu un ochi 
spart, iar celălalt opac de jeg. Se aplecă spre ea, acum 
simțindu-se aproape hipnotizat. Se aplecă mai aproape de 
fereastră, mai aproape de întunericul beciului, inspirând 
acel miros al vechimii, al mucegaiului şi putreziciunii 
uscate, tot mai aproape de beznă, şi cu siguranţă că 
leprosul l-ar fi prins dacă astmei nu-i venea să lovească 
exact în acel moment. Îi înhăţă plămânii cu o forţă 
nedureroasă, dar totuşi înspăimântătoare; răsuflarea lui 
Eddie dobândi de îndată tonalitatea cea familiară şi atât de 
detestată. 

Se trase înapoi, şi în acel moment apăru faţa. Sosirea ei a 
fost atât de bruscă, atât de surprinzătoare (şi totuşi, în 
acelaşi timp, atât de previzibilă), că Eddie n-ar fi putut să 
țipe nici dacă nu avea un atac de astmă. Ochii i se 
bulbucară. Gura i se crăpă întredeschisă. Nu era 
haimanaua cu nasul descompus, dar existau unele 
asemănări. Asemănări cumplite. Şi totuşi... Arătarea aceea 
nu putea fi un om. Nimic nu putea să fie atât de putrezit, şi 
totuşi să rămână în viaţă. 

Pielea frunţii îi era complet despicată. Osul alb, învelit 
într-o membrană de mucozităţi, se ivea prin crăpătură ca 
lentila unui reflector greţos. Nasul era o punte de zgârci 
crud deasupra a două canale roşii căscate. Un ochi era de 
un albastru vesel. Cealaltă orbită era umplută cu o masă de 
ţesut spongios brun-negricios. Buza de jos a leprosului 


atârna ca o bucală de ficat. Sus nici nu mai avea buză; dinţii 
îi ieşeau din gură într-un inel rânjit. 

Aruncă o mână prin ochiul de geam spart. Pe cealaltă o 
azvârli prin sticla murdară din stânga, spărgând-o. Mâinile 
încleştate, hrăpăreţe, îi viermuiau de ulceraţii. Pe ele 
gândaci grăbiţi mişunau încoace şi încolo. 

Piuind sufocat, Eddie se târi de-a-ndăratelea. Aproape că 
nu putea să mai respire. Inima îi era o maşinărie care o 
luase razna-n piept. Leprosul părea că poartă resturile 
zdrenţuite ale vreunui ciudat costum argintiu. Vietăţi îi 
colcăiau printre laţele de păr brunet. 

— Vrei să-ţi sug puţulica, Eddie? horcăi apariţia, rânjind 
cu rămăşiţele-i de gură. Fredonă: Bobby-o suge pe-o para şi 
ţi-o face când oi vrea, cinşpe cenți de ţi-o plăcea. 

Îi făcu cu ochiul: 

— Adică eu, Eddie - Bob Gray. lar acum, că am făcut 
cunoştinţă cum se cuvine... 

O mână i se prăvăli pe umărul drept al lui Eddie. Băiatul 
zbieră subţirel. 

— Nu-i nimica, spuse leprosul, iar Eddie văzu cu groază, 
ca prin vis, că se târa afară pe fereastră. 

Scutul osos dinapoia frunţii jupuite rupse stinghia îngustă 
de lemn dintre cele două ochiuri de geam. Mâinile-i 
scărmănau pământul plin de frunze putrede. Umerii argintii 
ai costumului... Salopetă... Ce-o fi fost... începură să se 
îndese prin deschizătură. Acel unic ochi albastru şi arzător 
nu se desprindea o clipă de faţa lui Eddie. 

— Uite-acuma vin, Eddie, nu-i nimica, croncăni arătarea. 
O să-ţi placă aicea jos cu noi. Unii dintre prietenii tăi sunt 
aici. 

Mâna i se întinse din nou, iar undeva într-un colţ al minţii 
sale zbierânde, înnebunite de panică, Eddie fu convins, 
îngheţat deodată, că, dacă făptura aceea îl atingea pe piele, 
va începe şi el să putrezească. Gândul îi frânse paralizia. Se 
târi îndărăt pe palme şi genunchi, apoi se întoarse şi se 
repezi către celălalt capăt al verandei. Razele soarelui, 


căzând în fascicule înguste şi prăfuite prin crăpăturile 
dintre scândurile verandei, îi îmbătrâneau faţa clipă cu 
clipă, împingea cu capul prin pânze de păianjen pline de 
praf ce i se agăţau în păr. Privi înapoi peste umăr şi văzu că 
leprosul ieşise pe jumătate. 

— Nu-ţi ajută la nimic fuga, Eddie, strigă. 

Eddie ajunsese în capătul tunelului. Acolo se afla un 
panou cu incrustaţii. Soarele răzbătea prin el, întipărindu-i 
diamante de lumină pe obraji şi pe frunte. Înclină capul şi 
se năpusti prin ele fără nicio ezitare, smulgând întregul 
paravan cu un țipăt de cuie ruginite. Dincolo creştea un 
hăţiş de trandafiri, iar Eddie îşi croi drum prin rugi, 
ridicându-se totodată în picioare, fără a simţi spinii ce-i 
zgâriau crestături superficiale de-a lungul braţelor, pe 
obraji şi pe gât. 

Se întoarse şi porni de-a-ndăratelea cu genunchii moi, 
scoţându-şi inhalatorul din buzunar şi apăsând pe trăgaci. 
Sigur se întâmplase cu adevărat? Nu cumva se gândise la 
vagabondul ăla, iar mintea sa... Mă rog, pur şi simplu 

(dăduse un spectacol) 

îi proiectase un film, un film de groază? Ca unul dintre 
filmele acelea de la matineu, sâmbăta, cu Frankenstein şi 
Omul-lup, pe care le vedea uneori la „Bijou” sau la „Gem” 
ori la „Aladdin” Sigur, asta era tot. Se speriase de unul 
singur! Ce mai tălâmb! 

Avu chiar timp să slobozească un râs zguduit la gândul 
nebănuitei vivacităţi a imaginaţiei lui înainte ca mâinile 
putrezinde să se repeadă afară de sub verandă, răscolind 
rugii de trandafiri cu ferocitate dementă, trăgând de «ei, 
smulgându-i, presărându-i cu broboane de sânge. 

Eddie zbieră. 

Leprosul se târa afară. Purta un costum de clovn, văzu el 
acum - un costum de clovn cu nasturi mari portocalii în 
faţă. Îl văzu pe Eddie şi rânji. Jumătatea sa de gură se căscă 
moale şi limba i se rostogoli afară. Eddie mai scoase un 
țipăt, dar nimeni n-ar fi putut să audă zbieretul sufocat al 


băiatului în hărmălaia motorului diesel din triaj. Limba 
leprosului nu ieşise pur şi simplu din gură; avea cel puţin un 
metru lungime şi se desfăşurase ca o serpentină de 
petrecere. Avea capătul în forma unui vârf de săgeată ce se 
târa pe jos. Spumă cleioasă şi gălbuie se prelingea pe ea. Pe 
deasupra colcăiau gândacii. 

Tufişurile de trandafiri, care în momentul când Eddie se 
repezise prin ele purtau primele semne de verde crud, 
deveniră acum de un negru mort, dantelat. 

— Muie, şopti leprosul şi se ridică în picioare clătinat. 

Eddie o luă la fugă spre bicicletă. Era aceeaşi goană ca şi 
data trecută, doar că acum avea calitatea unui coşmar, 
unde nu te poţi mişca decât cu încetineala cea mai 
chinuitoare, oricât de tare ai încerca să te grăbeşti... Iar în 
visurile acelea nu cumva auzi sau simţi întotdeauna ceva, 
vreun monstru care te ajunge din urmă? Nu-i simţi de 
fiecare dată răsuflarea puturoasă, aşa cum o simţea acum 
Eddie? 

Un moment îl încercă o speranţă sălbatică: poate chiar 
era un coşmar. Poate că se va trezi în patul lui de acasă, 
scăldat în sudoare, tremurând, poate chiar plângând... Dar 
viu. În siguranţă. Apoi izgoni gândul. Farmecul acestuia era 
ucigător, mângâierea îi era fatală. 

Nu încercă să se urce imediat pe bicicletă; fugi în schimb 
ţinând-o de ghidon, cu capul în piept. Avea senzaţia că se 
îneacă, nu în apă, ci în încleştarea sălbatică a propriului său 
piept. 

— Muiuţ, şopti iarăşi leprosul. Să vii când vrei, Eddie. 
Adu-ţi şi prietenii. 

Degetele sale putrede părură că-i ating ceafa, deşi poate 
că nu era decât un fir de păianjen atârnând de sub verandă, 
care i se prinsese în păr şi-i mângâia pielea crispată. Eddie 
sări pe bicicletă şi se îndepărtă pedalând, fără să-i pese că 
beregata i se îngustase din nou, fără să-i pese nici cât o 
ceapă degerată de astma lui, fără să privească în urmă. Nu 
privi înapoi până nu ajunse aproape de casă, şi fireşte că în 


urma sa nu era nimic, atunci când în fine se uită, decât doi 
copii îndreptându-se spre parc ca să se joace cu mingea. 

În noaptea aceea, culcat pe pat, ţeapăn ca un par, cuo 
mână încleştată strâns pe inhalator şi cu ochii fixaţi în 
penumbră, îl auzi pe lepros şoptind: Nu-ţi ajută la nimic 
fuga, Eddie. 


8 


— Mamăă, spuse cu respect Richie. Era primul lucru pe 
care-l spuse vreunul dintre ei de când îşi terminase Bill 
Denbrough istorisirea. 

— Ma-ma-mai ai o ţi-ţi-igară, R-R-Richie? 

Richie i-o dădu pe ultima din pachetul pe care-l şterpelise 
aproape gol din biroul tatălui său. Ba încă i-o mai şi aprinse. 
— Nu cumva ai visat, Bill? întrebă pe neaşteptate Stan. 

Bill clătină din cap. 

— N-n-nici un v-vvis. 

— Real, spuse Eddie cu glas scăzut. 

Bill îi privi tăios: 

— Ce-ce-ce? 

— Real, am zis, îl privi Eddie aproape mustrător. S-a 
întâmplat cu adevărat. A fost real. 

Şi înainte de a se putea opri - înainte chiar de a şti c-o va 
face - Eddie se pomeni povestindu-le întâmplarea cu 
leprosul ce ieşise târâş din pivniţa casei de pe Neibolt 
Street 29. Pe la jumătatea relatării începu să gâfâie şi 
trebui să recurgă la inhalator. Iar la sfârşit izbucni într-un 
plâns ascuţit, scuturându-se din tot trupul său slăbuţ. 

Îl priviră cu toţii stânjeniţi, după care Stan îi puse o mână 
pe spate. Bill îl îmbrăţişă stângaci, în timp ce restul se uitau 
în altă parte, încurcaţi. 

— Nu fa-face nimic, E-Eddie. E-n re-re-regulă. 

— L-am văzut şi eu, spuse deodată Ben Hanscom. 

Vocea îi era lipsită de intonaţie, răguşită şi speriată. 


Eddie ridică privirea, cu chipul încă ud de lacrimi şi ochii 
roşii, hăituiţi: 

— Ce? 

— L-am văzut pe clovn. Doar că nu arăta aşa cum ai spus 
tu - cel puţin nu atunci când l-am văzul eu. Nu era deloc 
descompus. Era... era uscat. 

Tăcu, înclină capul şi îşi privi mâinile, care zăceau palide 
pe coapsele lui elefantine. 

— Cred că era mumia. 

— Ca-n filme? întrebă Eddie. 

— Ca-n filme, dar nu la fel ca-n filme, răspunse rar Ben. 
În filme se vede că-i fals. Te sperii, da” poţi să-ţi dai seama 
că are o treabă pusă pe el, înţelegeţi? Toate bandajele alea 
arată prea ca scoase din cutie sau cam aşa ceva. Da' 
individul ăsta... Arăta aşa cum ar trebui să arate o mumie 
adevărată, cred. Dacă ai găsi pe bune una într-o cameră 
sub o piramidă, vreau să zic. Mai puţin costumul. 

— C-c-ce-ce-ce co-stum? 

Ben se întoarse spre Eddie. 

— Un costum argintiu cu nasturi mari portocalii în faţă. 

Eddie rămase cu gura căscată. O închise, apoi spuse: 

— Dacă faci mişto de mine, mai bine zi. Eu tot... Eu tot îl 
mai visez pe ăla de sub verandă. 

— Nu glumesc, îl încredinţă Ben şi începu să-şi spună 
povestea. Le-o spuse încet, începând cu oferta sa de ao 
ajuta pe doamna Douglas să numere şi să pună la loc cărţile 
şi terminând cu propriile sale coşmaruri. Vorbea cumpătat, 
fără a-i privi pe ceilalţi. Vorbea ca şi cum i-ar fi fost o ruşine 
teribilă de comportarea sa. Nu ridică din nou capul până nu 
sfârşi povestirea. 

— Precis că ai visat, spuse într-un târziu Richie. 

Îl văzu pe Ben tresărind şi se grăbi să adauge: 

— Acuma n-o lua ca pe-o chestie, Big Ben, da' trebuie să 
pricepi că baloanele nu pot, vezi tu, să plutească împotriva 
vântului... 

— Nici pozele nu pot face cu ochiul, i-o întoarse Ben. 


Richie privi de la Ben la Bill, tulburat. A-l acuza pe Ben că 
a visat era una; a-l acuza pe Bill era cu totul altceva. Bill era 
şeful lor, cel la care se uitau cu toţii de jos în sus. Nimeni n- 
o spunea cu voce tare; nimeni n-avea nevoie s-o spună. Dar 
Bill era omul cu ideile, tipul care putea găsi ceva de făcut 
într-o zi plicticoasă, cel care-şi amintea jocuri pe care 
ceilalţi le uitaseră. Şi, într-un anume fel straniu, la Bill toţi 
simțeau ceva încurajator, de adult - poate era un sentiment 
de responsabilitate, senzaţia că Bill îşi va asuma 
răspunderea, dacă era vreo răspundere de asumat. 

Adevărul era că Richie credea povestea lui Bill, cât era ea 
de nebunească. Şi poate că nu voia s-o creadă pe a lui 
Ben... Sau pe-a lui Eddie, că tot veni vorba. 

— Ţie nu ţi s-a-ntâmplat nimic de genul ăsta, mm? îl 
întrebă Eddie pe Richie. 

Richie tăcu, începu să spună ceva, scutură din cap, tăcu 
iar, apoi zise: 

— Cea mai înspăimântătoare chestie pe care-am văzut-o- 
n ultima vreme a fost Mark Prenderlist trăgând o pişare în 
McCarron Park. Ăl mai urât porc din câţi aţi văzut. 

— Tu ce ai de spus, Stan? întrebă Ben 

— Nu, făcu Stan grăbit şi-şi mută privirea. 

Chipul său mic era palid, cu buzele strânse atât de 
puternic încât i se albiseră. 

— S-s-s-a-ntâmplat ceva, S-St-Stan? întrebă Bill. 

— Nu, v-am mai spus! 

Stan sări în picioare şi merse până la taluz, cu mâinile în 
buzunar. Rămase cu ochii la apa ce se scurgea peste digul 
iniţial, adunându-se după cea de-a doua vană. 

— Ei, haide, Stanley! zise Richie într-un falset ascuţit. 

Asta era alta dintre Vocile lui: Granny Grunt. Când 
vorbea cu Vocea sa de Mamaie Mârâială, Richie se bâţâia cu 
un pumn proptit în şale şi şuiera din belşug. Şi, cu toate 
astea, suna mai asemănător cu Richie Iozier decât cu 
oricine altcineva. 


— Fii băiat cuminte, Stanley, zi-i la mămăica ta de clovnul 

— Taci din gură! răcni deodată Stan, răsucindu-se spre 
Richie, care, uluit, făcu un pas înapoi. Gura! 

— Bravo, măi dragă şefule, făcu Richie şi se aşeză. 

Îl privi cu neîncredere pe Stan Uris. Pete vii de culoare 
ardeau în obrajii lui Stan, dar arăta mai mult speriat decât 
furios. 

— Nu-i nimic, spuse calm Eddie. Nu contează, Stan. 

— Nu era un clovn, spuse Stanley, ochii fugindu-i de la 
unul la altul. 

Părea că în el se dădea o luptă. 

— Po-po-po' să z-zici, spuse Bill, vorbind la fel de calm. 
No-noi am Zi-zis. 

— Nu era un clovn. Era... 

Acesta fu momentul când glasul cu bătaie lungă, înăsprit 
de whisky, al domnului Nell îi întrerupse, făcându-i pe toţi 
să tresară de parcă ar fi fost împuşcaţi: 

— Iee-zuse Cristoase-ntr-o cârjă cordită trasă-de-căruţe! 
Ia te uită ce mizerie! leezuse Cristoase! 


Capitolul 8 
Camera lui Georgie şi casa de pe 
Neibolt Street 


1 


Richard Tozier închide radioul, la care Madonna îşi urla 
melodia Like a Virgin pe WZON (un post care se 
autodeclară a fi „hockerul stereo - unde medii din Bangor!“ 
cu un soi de frecvenţă isterică), trage pe dreapta drumului, 
opreşte motorul Mustangului pe care i l-au închiriat la 
Aeroportul Bangor Internaţional oamenii Companiei Avis şi 
coboară. Aude în propriile-i urechi efortul şi destinderea 
pieptului care respiră. A văzut un semn care i-a făcut 
spinarea să izbucnească într-o piele de găină cu buburuze 
tari. 

Merge până în fața maşinii şi pune o mână pe capotă. 
Aude motorul ticăind incetişor până se răceşte. Undeva, o 
gaiță ţipă scurt, apoi tace. Se aud greieri. In materie de 
coloană sonoră, asta-i tot. 

A văzut semnul, îl depăşeşte şi deodată iată-l din nou în 
Derry, După douăzeci şi cinci de ani, Richie Gură-spartă 
Tozier s-a întors acasă. S-a... 

Un chin arzător îi înfige deodată ace în ochi, retezându-i 
firul gândurilor. Sloboade un mic țipăt gâtuit, iar mâna îi 
zboară către faţă. Singura dată când a mai simţit ceva 
asemănător, măcar pe departe, cu durerea asta fierbinte a 
fost atunci când i s-a prins o geană sub una dintre lentilele 
de contact, în facultate - şi atunci n-o pățise decât la un 
singur Ochi. Durerea cumplită de acum îi sfâşie pe 
amândoi. 

Însă durerea dispare inainte să-şi cuprindă obrajii în 
palme. 

Îşi coboară încet mâinile, gânditor şi priveşte în lungul 
Drumului Naţional 7. A evitat bariera de la ieşirea Etna- 
Haven, nevrând, din cine ştie ce motiv pe care nu-l 


înțelege, să intre pe la barieră, care era încă în construcție 
aproape de Derry pe vremea când el şi familia sa îşi 
scuturau călcâiele de praful acestui orăşel ciudat şi 
porneau spre Midwest. Nu - pe la barieră ar fi fost mai 
scurt, dar n-ar fi fost calea cea bună. 

Aşa că mersese cu maşina pe Drumul Naţional 9, prin 
grupul de case adormite care era Haven Village, apoi cotise 
pe Drumul 7. Pe măsură ce se apropia, lumina zilei creştea. 

lar acum semnul. Un semn de acelaşi soi cu cele care 
marcau hotarele a peste şase sute de oraşe din Maine, dar 
cum îl mai făcea acesta să i se strângă inima! 


Comitatul 
Penobscot 
D 
E 
R 
R 
Y 
Maine 


Mai încolo, un semn al firmei Elks; un semn Rotary Club; 
şi, completând treimea, un semn proclamând că „LEII DIN 
DERRY URLĂ DUPĂ FONDUL UNIFICAT!” Dincolo de 
acesta, tot Drumul 7 continuă în linie dreaptă între 
taluzurile masive cu brazi şi molizi. In lumina tăcută a 
Zorilor, copacii par la fel de visători ca fumul de ţigară alb 
astru-cenuşiu tasat în aerul neclintit al unei odăi ferecate. 

Derry, îşi spune el. Derry, Doamne, nu mă lăsa. 

Iată-l, pe Drumul Naţional 7. Opt kilometri mai în sus, 
dacă timpul sau tornadele nu te vor fi şters în răstimpul 
care a trecut, se află Fermele Rhulin, de unde mama sa 
cumpăra întotdeauna ouă şi aproape întotdeauna legume. 
După încă două mile, Drumul 7 devenea Witcham Road şi, 
fireşte, în cele din urmă Witcham Road se preschimba în 
Witcham Street. Şi pe undeva pe acolo, intre Fermele 
Rhulin şi oraş, va trece cu maşina prin dreptul locuinţei 
familiei Bowers, iar apoi pe lângă cea a familiei Hanlon. Iar 


la un kilometru dincolo de casa Hanlon va vedea prima 
scânteiere a Kenduskeag-ului şi primul desiş de oțetar. 
Lunca luxuriantă care, din nu se ştie ce motiv, fusese 
cunoscută sub numele de Maidanul. 

Chiar nu ştiu dacă pot face faţă tuturor lucrurilor ăstora, 
cugetă Richie. Mai bine zis, hai s-o spunem pe-a dreaptă, 
fraţilor. Pur şi simplu nu ştiu dacă pot. 

Toată noaptea dinainte trecuse pentru el ca într-un vis. 
Tot timpul cât şi-a văzut de drum, mergând mereu înainte, 
străbătând kilometru după kilometru, visul a continuat. Dar 
acum a luat sfârşit - sau mai curând indicatorul i-a pus 
capăt - şi s-a trezit în faţa unui adevăr ciudat: visul era 
realitate. Derry este realitatea. 

Se pare că pur şi simplu nu poate inceta să-şi aducă 
aminte, crede că amintirile au să-l scoată din minţi până la 
urmă, iar acum işi muşcă buza şi îşi impreunează mâinile, 
strâns, ca pentru a le impiedica să se desfacă în bucăți. 
Simte că el se va sparge în bucăţi, şi asta repede. Pare să 
fie o anume parte nebună din el care chiar abia aşteaptă să 
se întrebe cum va scăpa întreg din cele câteva zile ce-l 
aşteaptă. Și... 

Iar acum firul gândurilor i se frânge iarăşi. 

O căprioară iese în drum. Poate desluşi bocănitul slab al 
copitelor sale moi, de primăvară, pe asfalt. 

Răsuflarea lui Richie se taie în plină expiraţie, apoi se 
reia încet. Priveşte năucit, o parte din el gândindu-se că 
niciodată n-a văzut aşa ceva la Rodeo Drive. Nu avea 
nevoie să se întoarcă acasă pentru a vedea una ca asta. 

E o ciută. A ieşit din pădurea de pe dreapta şi poposeşte 
în mijlocul Drumului Naţional 7, cu picioarele din față de-o 
parte a liniei albe întrerupte, cu cele posterioare de 
cealaltă. Ochii ei negri îl privesc pe Rich Tozier cu 
blândeţe. Citeşte în ochii aceia interes, dar niciun pic de 
teamă. 

O priveşte minunându-se, socotind că e de bun augur, 
sau un semn prevestitor, ori cine ştie ce rahat din ăsta. lar 
apoi, absolut pe neaşteptate, îi vine în minte domnul Nell. 


Ce i-a mai speriat în ziua aia, dând buzna peste ei, la 
sfârşitul povestirii lui Bill şi al poveştii lui Ben şi-a lui 
Eddie! Toată gaşca al dracu' de-aproape fusese s-ajungă 
drept în rai. 

Acum, privind ciuta, Rich trage adânc aer în piept şi se 
pomeneşte vorbind pe-o Voce de-ale lui... Dar pentru prima 
oară în douăzeci şi cinci de ani sau chiar mai mult, e Vocea 
Copoiului Irlandez, una pe care şi-o încorporase în 
repertoriu după ziua aceea memorabilă. lese de-a 
rostogolul în tăcerea zorilor, ca o uriaşă bilă de bowling - şi 
sună mai tare şi mai enorm decât ar fi crezut Richie 
vreodată: 

— lee-zuse Cristoase-ntr-o cârjă cordită trasă-de-căruţe! 
Ce face-o fătucă drăguță ca tine-n sălbăticia asta, 
cerboaico? lezuse Cristoase! Du-te matale acasă până nu 
mă hotărăsc să-i zic de tine lu' Părintele O'Staggers! 

Inainte ca ecourile să se fi stins, înainte ca prima gaiţă 
ofuscată să poată începe să-l muştruluiască pentru acest 
sacrilegiu, ciuta dă spre el din coadă ca dintr-un steag alb 
de pace şi dispare între pinii fumurii din stânga şoselei, 
lăsând în urmă doar o grămăjoară de căcăreze aburinde, 
pentru a-i arăta că, până şi la treizeci şi şapte de ani, Richie 
Tozier încă mai e capabil să Tragă Una Bună din când în 
când. 

Richie începe să râdă. La început chicoteşte doar după 
care il izbeşte propriul său caraghioslăc - cum stă acolo în 
lumina zorilor unei zile din Maine, la cinci mii Cinci sute de 
kilometri de casă, răcnind la un cerb cu accentul unui 
poliţist irlandez. Chicotelile devin un şirag de sughițuri, 
sughițurile se prefac în pufnete, pufnetelor le iau locul 
hohotele, şi până la urmă nu mai poate face altceva decât 
să se țină de maşină, în timp ce lacrimile îi şiroiesc pe 
obraji şi se întreabă ca prin ceaţă dacă o să-şi ude sau nu 
pantalonii. De fiecare dată când dă semne că ar începe să-şi 
recapete controlul, ochii i se fixează pe grămăjoara de 
căcăreze şi iar izbucneşte în hohote. 


Fornăind şi sfârâind pe nas, e în stare în cele din urmă să 
se urce la loc şi să pornească motorul Mustangului. Un 
camion Orinco plin cu îngrăşăminte chimice duduie pe 
alături stârnind o rafală de vânt. După ce trece de el, Richie 
demarează şi işi reia drumul spre Derry. Acum se simte mai 
bine, stăpân pe sine... Sau poate nu e decât faptul că 
înaintează din nou, înghițind kilometri, iar visul şi-a reintrat 
în drepturi. 

Din nou începe să se gândească la domnul Nell - la 
domnul Nell şi la ziua aceea, lângă stăvilar. Domnul Nell îi 
întrebase cine venise cu ideea aia şmecherească. Li revede 
pe toți cinci cum se uitau stingheriţi unul la altul şi îşi 
aminteşte cum Ben a făcut într-un târziu un pas în faţă, cu 
obrajii palizi şi ochii în pământ, cu faţa tremurându-i toată 
într-un efort amarnic de-a nu începe să înşire verzi şi 
uscate. Bietul băiat credea că poate va încasa de la cinci la 
zece ani la închisoarea Shawshank pentru refularea 
canalelor din Witcham Street, işi spune acum Richie, dar 
cu toate astea, luase toată povestea asupra lui. Şi, făcând-o, 
îi silise pe ceilalţi să păşească şi ei înainte pentru a-l 
susține. Aveau de ales intre a o face şi a fi consideraţi băieţi 
răi. Laşi. Tot ceea ce nu erau eroii de la televizor. lar asta îi 
sudase laolaltă, la bine şi la rău. Şi se părea că-i sudase 
laolaltă pentru încă douăzeci şi şapte de ani de atunci 
încolo. Uneori evenimentele sunt ca nişte piese de domino. 
Prima 0 doboară pe a doua, a doua o răstoarnă pe a treia şi 
gata treaba. 

Când, se întreabă Richie, a devenit prea târziu pentru a 
mai face calea-ntoarsă? Când au apărut el şi Stan şi au 
intrat în gaşcă, ajutând la construirea digului? Când Bill le- 
a spus cum a întors capul fotografia de şcoală a fratelui său 
şi i-a făcut cu ochiul? Poate... Dar Rich Tozier e de părere 
că piesele de domino au început cu adevărat să cadă atunci 
când Ben Hanscom a făcut un pas înainte şi a spus: 

— Eu le-am arătat... 


2 


„„„cum s-o facă. Eu sunt de vină. 

Domnul Nell stătea acolo şi se uita la ei, cu buzele 
strânse, cu mâinile pe cureaua de piele neagră crăpată. Se 
uita de la Ben la heleşteul tot mai întins de dincolo de 
stăvilar şi apoi iar la Ben, cu expresia unui om căruia nu-i 
vine să creadă ce vede cu ochii lui. Era un irlandez 
mătăhălos, cu părul albit prematur, pieptănat pe spate în 
valuri ordonate pe sub şapca albastră şi ţuguiată. Avea ochii 
de un albastru-viu, nasul roşu-aprins. Pe obraji i se vedeau 
noduri mici de capilare sparte. Nu depăşea înălţimea 
mijlocie, dar celor cinci băieţi aliniaţi în faţa lui le părea 
înalt de cel puţin doi metri. 

Domnul Nell deschise gura să vorbească, dar, înainte de 
a scoate o vorbă, Bill Denbrough păşise deja lângă Ben. 
să spună până la urmă. 

Gâfâia, cu răsuflare gigantică şi hulpavă, în timp ce 
domnul Nell stătea acolo privindu-l impasibil, cu insigna 
aruncându-i luciri imperiale în soare, iar Bill izbuti să 
bâlbâie restul celor pe care le-avea de spus: nu Ben era de 
vină; Ben pur şi simplu se întâmplase să treacă pe acolo şi 
le arătase cum să facă mai bine ceea ce oricum făceau, dar 
prost. 

— Şi eu, spuse Eddie cu bruscheţe şi păşi de cealaltă 
parte a lui Ben. 

— Ce-i aia „şi eu”? întrebă domnul Nell. Aista ţi-i numele 
ori adresa, amice? 

Obrajii lui Eddie se aprinseră vâlvătaie - culoarea 
năpădindu-l până la rădăcina firelor de păr. 

— Eram cu Bill încă înainte de-a veni Ben, spuse el. Atât 
am vrut să zic. 

Richie făcu şi el un pas lângă Eddie. Îi răsări în minte 
ideea că o Voce sau două l-ar mai putea înveseli puţin pe 
domnul Nell, aducându-i în cap gânduri mai luminoase. 
Gândindu-se a doua oară (iar gândurile de-a doua oară 
erau, pentru Richie, lucruri extrem de rare şi minunate), 


conchise că o Voce sau două n-ar fi făcut poate decât să 
agraveze şi mai mult situaţia. Domnul Nell nu părea să se 
afle în ceea ce Richie denumea uneori o dispoziţie 
Chicoticoasă. De fapt, domnul Nell arăta ca şi cum 
chicotelile ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi avut în 
minte. Aşa că spuse doar atât: 

— Am fost şi eu. 

O rosti cu glas scăzut, apoi îşi forţă gura să se închidă. 

— Şi eu, adăugă Stan, trecând lângă Bill. 

Acum toţi cinci stăteau în faţa domnului Nell, la rând. Ben 
privi dintr-o parte în alta, mai mult decât buimăcit - era 
aproape stupefiat de sprijinul lor. Un moment, Richie îşi 
spuse că moş Clăiţă era pe cale să izbucnească în lacrimi de 
recunoştinţă. 

— lezus, făcu iar domnul Nell şi, deşi suna profund 
dezgustat, la faţă arăta parcă gata să izbucnească-n râs. 
Mai jalnică ceată de băieţi n-am văzut în viaţa mea. Dacă voi 
iştia ştiţi cum staţ”, socot c-o să s-aleagă ceva dosuri ferbinţi 
desar'. Orcum, nu mi-s sigur că n-o să fie. 

Richie nu se mai putu abţine; gura pur şi simplu i se 
căscă şi imediat o luă la galop, aşa cum făcea atât de des. 

— Cum mer'e treaba acas” în bătrâna ţară, domnu' Nell? 
Ah, da' privelişte mai eşti mata pen” ochii care dor, precis şi 
daulică-Doamne, straşnic om eşti mata, cinste matale şi 
bătrânei... 

— Cinste-o fi pentru turu' nădragilor matale în vreo trei 
secunde, dragă amice, spuse uscat domnul Nell. 

Bill se întoarse spre el, arătându-şi colții: 

— Pentru nu-nu-numele lui Du-Dumnezeu, R-R-Richie, ţi- 
ți-ţine-ţi GURA! 

— Bună povaţă, jupânaş William Denbrough, spuse 
domnul Nell. Pui prinsoare că Zack habar n-are că mi-eşti 
aicea pe Maidan şi te joci pântre căcăţeii plutitori, nu? 

Bill cobori ochii şi clătină din cap. Bujori aprinşi îi ardeau 
în obraji. 

Domnul Nell se întoarse spre Ben: 


— Nu ţiu minte cum te cheamă, fiule. 

— Ben Hanscom, domnule, şopti Ben. 

Domnul Nell dădu din cap şi privi din nou spre stăvilar: 

— Asta a fost ideea ta? 

— Cum să-l construim, da. 

Acum şoapta lui Ben fu aproape neauzită. 

— E, grozav inginer mai mi-eşti, băieţoi, da' nu ştii o iotă 
cum stă treaba cu Maidanu-ăsta în sistemul de drenaj din 
Derry, este? 

Ben dădu din cap cănu. 

Nu fără blândeţe, domnul Nell îi spuse: 

— Reţeaua are două părţi. O parte duce gunoaiele 
omeneşti solide - căcatul, de nu-ţi ofensez gingaşele 
urechiuşe. Cealaltă parte duce lăturile - apa trasă din WC- 
uri sau scursă pe ţevi din chiuvete, maşini de spălat şi 
duşuri; mai e şi apa care curge prin gurile de canal până-n 
subteran. Ei bine, n-aţi cauzat nicio problemă cu solidele, 
slavă Domnului - astea toate se pompează în Kenduskeag, 
un pic mai jos. Poate să fie oarece maldăre cât toate zilele 
într-acolo-n jos la o juma” de kilometru, uscându-se la soare 
mulţămită la ce-aţi făcut, da' puteţi fi ca şi siguri că la 
nimeni nu i se lipeşte căcatu' de tavan din cauza voastră. 
Da' cân' e vorba de zoaie... E, pentru zoaie nu e niciun fel 
de pompe. Aste toate curge-n josu' pantei în ce numeşte 
ingineraşii canalele gravitaționale. Şi pui prinsoare că ştii 
unde sfârşeşte toate ăle canale gravitaționale, nu, băieţoi? 

— Acolo sus, spuse Ben, arătând spre zona din amonte de 
dig, zona pe care în mare măsură o scufundaseră. 

O făcu fără a ridica privirea. Lacrimi mari începeau să i 
se prelingă încet pe obraji. Domnul Nell s-a prefăcut că nu 
observă. 

— Aşa-i, dolofanul meu prieten. Toate ăle canale 
gravitaționale se varsă în cursuri de apă care apoi se varsă- 
n Maidanul de sus. De fapt, o bună parte din ăle pârâiaşe 
care şipotesc în jos sunt zoaie şi numai zoaie, ieşind din 
canale pe care nici măcar nu le vezi, aşa de-adânc îs 


îngropate-n buruieni. Căcatu-o ia-ntr-o parte şi toate 
ălelante o ia-n ailantă, Domnul ţină mintea deşteaptă, 
omule; şi nu vă dete nicio clipă prin cap că vă petrecurăţi 
ziua toată bălăcindu-vă-n pişatu' şi lăturile vechi din tot 
Derryu'? 

Eddie începu deodată să icnească şi trebui să recurgă la 
inhalator. 

— Ce-aţi făcut voi a fost să daţi apa-napoi în ca la f'o şase 
din ale opt bazine ce servesc Witcham, Jackson, Kansas şi 
încă vreo patru-cinci străduţe care trec printre ele, îl fixă 
domnul Nell pe Bill cu o privire rece. Unu' din ele serveşte 
tomnai inima şi casa lu' mata, jupânaş Denbrough. Aşa că 
uite unde-am ajuns, chiuvete care nu mai curg, maşini de 
spălat ce nu mai curg, ţevi de evacuare ce se varsă-n 
beciuri într-o veselie... 

Ben lasă să-i scape un suspin sec, ca un lătrat de 
maidanez răpciugos. Ceilalţi se întoarseră spre el, apoi 
priviră în altă parte. Domnul Nell puse o mână mare pe 
umărul băiatului. Era bătătorită şi tare, dar şi blândă în 
acelaşi timp. 

— Ei, ei. Nu-i nevoie s-o iei aşa, băieţoi. Poate că nu-i 
chiar atâta de rău, cel puţin nu încă; poate c-am exagerat 
un piculeţ ca să-nţelegeţi ce vreau să zic. M-au trimis în jos 
să văd dacă nu cumva s-a prăvălit vreun pom peste râu. Se 
mai întâmplă şi d-astea din când în când. Nu-i nevoie să ştie 
altcineva decât mine şi voi cinci că n-a fost tomnai asta. 
Avem noi trebi mai importante de ce să ne facem griji în 
oraş în zilele-astea decât niţică apă refulată. O să trec în 
raport că am localizat blocajul şi că nişte băieţi veniră şi m- 
ajutară să-l dau din calea apei. Nu c-o să vă zic pe nume. N- 
o să vă citeze nimeni pentru că aţi clădit diguri pe Maidan. 

Trecu cu privirea peste toţi cinci. Ben se ştergea furios la 
ochi cu batista; Bill privea îngândurat stăvilarul; Eddie îşi 
ţinea inhalatorul într-o mână; Stan stătea lângă Richie cu 
mâna pe braţul acestuia, gata să-l strângă - tare - dacă 


Richie ar fi dat cel mai mic semn că ar fi avut şi altceva de 
spus în afară de „vă mulţumim foarte mult” 

— N-aveţi voi băieţi nicio treabă-ntr-un loc murdar ca 
ăsta, continuă domnul Nell. O fi probabil vreo şaizeci de boli 
felurite plutind pe aicea. 

Plutind-ul îl pronunţase ca pe împletind, de parcă era 
vorba de ceea ce fac fetele cu părul lor dimineaţa. 

— Groapa de gunoi într-o parte, pâraie pline de pişat şi 
lături, balegă şi zoaie, microbi şi bâzdâgănii, nisipuri 
mişcătoare... Chiar n-aveţi voi nicio treabă-ntr-aşa un loc 
murdar. Doar avem patru parcuri curate-n oraş, să vă jucaţi 
voi, băieţii, cu mingea cât îi ziulica de lungă, şi uite că io vă 
prinz aicea. leezuse Cristoase! 

— N-n-n-ne p-p-pl-place a-a-a-ici, spuse deodată, sfidător, 
Bill. Câ-când v-v-ve-nim a-a-ici, ni-ni-meni nu ne pu-pune să 
st-t-tăm pe ba-ba-ba-ba-ră. 

— Ce-a zis? îl întreabă domnul Nell pe Eddie. 

— A zis că când venim aici nimeni nu ne pune să stăm pe 
bară, spuse Eddie. 

Vocea îi era subţire şi ţiuitoare, dar şi de o inconfundabilă 
fermitate. 

— Şi nu greşeşte. Când unii ca noi se duc în parc şi zic că 
hai să jucăm un baseball, ceilalţi zic sigur, ce vrei să fii, a 
doua sau a treia? 

Richie ţistui din buze: 

— Eddie Trage Una Bună! Şi... Na-Ţi-o Frântă! 

Capul domnului Nell zvâcni spre el. 

Richie ridică din umeri: 

— Scuze. Da' are dreptate. Şi Bill are şi el dreptate. Ne 
place aici. 

Richie crezu că asta îl va înfuria din nou pe domnul Nell, 
dar polițistul cu părul alb îl luă prin surprindere - îi lua pe 
toţi prin surprindere - cu un surâs: 

— Mda, făcu el. Şi mie-mi plăcea aicea băiet fiind, zău că 
da. Şi n-o să vă opresc io pe voi. Da' ciuliţi urechea la ce vă 
zic acuma. 


Ridică la ei degetul şi-l priviră toţi cu seriozitate. 

— Dacă mai veniţi la joacă aicea, veniţi în ceată ca acum. 
Împreună. Pricipirăţi? 

Încuviinţară. 

— Asta-nseamnă-mpreună tot timpu”. Fără jocuri de-a v- 
aţi ascunselea unde vă-mpărţiţi unu' câte unu' câte unu' 
Ştiţi cu toţii ce se-ntâmplă în oraşul ăsta. Cu toate astea, nu 
vă interzic să veniţi aici, mai mult fincă oricum o să veniţi 
aici. Da', pentru binele vostru propriu, aicea or' oriunde 
altundeva, staţi în ceată. 

Îl privi pe Bill. 

— Eşti de altă părere ca mine, jupânaş Bill Denbrough? 

— N-N-NU, domnule, spuse Bill. O-o să stăm îm-îm-îm-... 

— Pentru mine asta merge binişor, spuse domnul Nell. 
Bate palma. Bill întinse mâna, iar domnul Nell i-o strânse. 

Richie se desprinse de Stan şi făcu un pas înainte. 

— Sigur ca dăulică-Doamne, domnu' Nell, s'teţi un prinţ 
pântre oameni, zău că da! Un om dă ispraaavă! Un om dă 
mare, maaare ispravă! 

Întinse şi el mâna, apucă laba uriaşă a irlandezului şi o 
scutură cu putere, rânjind tot timpul. Pentru nedumeritul 
domn Nell, băiatul arăta ca o parodie hidoasă a lui Franklin 
D. Roosevelt. 

— Mulţumesc,  băietul meu, spuse domnul Nell, 
retrăgându-şi mâna. Da' la asta ar mai trebui să lucrezi 
oleacă. Până una alta, ai un accent cam tot atâta de irlandez 
ca al lui Groucho Marx. 

Ceilalţi băieţi râseră, mai mult cu uşurare. Chiar şi în 
timp ce râdea, Stan îl fulgeră pe Richie cu o privire plină de 
reproş: 

Bagă-ți minţile-n cap, Richie! 

Domnul Nell dădu mâna cu toţi, pe-a lui Ben strângând-o 
la urmă. 

— N-ai nimica de ce să-ţi fie ruşine decât că judecaşi 
prost, băeţoi. Cât despre chestia aia de colo... Unde-ai văzut 
cum se face, într-o carte? 


Ben clătină din cap. 

— Ti-ai închipuit-o doar tu singur? 

— Da, domnule. 

— Măi să fie dacă asta nu-l bate şi pe Harry! O să faci 
lucruri de seamă-ntr-o zi, n-am nici o-ndoială. Da' Maidanu' 
nu-i âl mai bun loc ca să le faci. 

Privi în jur gânditor: 

— Mare brânză n-o să se facă niciodat-aicea. Păcătos loc, 
oftă el. Desfăceţi-l, dragii mei băieţi. Desfăceţi-l imediat. lo 
cre' c-o să şez la umbra tufişului ăstuia să răsuflu olecuţă 
până faceţ treaba. 

Spunând aceste din urmă cuvinte, îl privi ironic pe Richie, 
ca pentru a-l invita la o nouă explozie. 

— Da, domnule, zise umil Richie, şi nimic mai mult. 

Domnul Nell dădu din cap, satisfăcut, iar băieţii se puseră 
pe lucru, apelând încă o dată la Ben - de-acum ca să le 
arate cel mai rapid mod de a dezmembra ceea ce-i învățase 
să clădească. Între timp, domnul Nell dădu la iveală din 
tunică o sticlă cafenie şi se servi cu o duşcă zdravănă. uşi, 
apoi respiraţia îi năvăli afară într-un oftat exploziv şi se uită 
la băieţi cu ochi apogşi, benigni. 

— Şi cam ce-oţi avea-n sticla aceea, domnu”? întrebă 
Richie din locul unde stătea cufundat până la genunchi în 
apă. 

— Richie, chiar nu poţi să-ţi ţii gura? şuieră Eddie. 

— Asta? îl privi domnul Nell pe Richie cu uşoară 
surprindere şi se uită apoi iarăşi la sticlă; n-avea pe ea 
niciun fel de etichetă. Asta-i doctoria de tuse a zeilor, 
băietul meu. Acu” ia să vedem noi dacă eşti în stare să-ţi 
încovoi spinarea măcar pe-aproape pe-atâta de iute pe cât 
îţi umblă limba. 


3 


Mai târziu, Bill şi Richie mergeau împreună pe Witcham 
Street. Bill o împingea pe Silver; după ce mai întâi 


construiseră, apoi demontaseră digul, pur şi simplu nu mai 
avea energia necesară ca s-o aducă pe Silver la viteză de 
deplasare. Amândoi băieţii erau murdari, neîngrijiţi şi 
istoviţi de-a binelea. 

Stan îi invitase la el să joace Monopoly sau Parcheesi, dar 
nu vru niciunul. Se făcuse târziu. Ben, cu glasul obosit şi 
deprimat, zise că el se duce acasă să vadă dacă nu cumva i- 
o fi adus cineva înapoi cărţile de la bibliotecă. Avea ceva 
speranţe în sensul ăsta, de vreme ce Biblioteca Derry 
insista să scrie adresa abonatului, precum şi numele 
acestuia pe buzunăraşul pentru fişă al fiecărei cărţi. Eddie 
zise că merge să vadă „Ihe Rock Show” la televizor, fiindcă 
avea să apară Neil Sedaka şi voia să se convingă dacă Neil 
Sedaka era sau nu negru. Stan îi spuse lui Eddie să nu fie 
aşa de prost, Neil Sedaka era alb, puteai să-ţi dai seama că 
e alb doar ascultându-l. Eddie susţinea că nu-ţi poţi da 
seama de nimic ascultând; până anul trecut fusese convins 
că Chuck Berry e alb, dar când el apăruse în „Bandstand” 
reieşise că e negru. 

— Maică-mea tot crede că-i alb, aşa că un lucru bun tote, 
spuse Eddie. Dacă descoperă că-i negru, probabil că nici n- 
o să mă mai lase să-i ascult cântecele. 

Stan parie cu Eddie pe patru cărticele umoristice că Neil 
Sedaka era alb, şi amândoi porniră împreună spre casa lui 
Eddie să lămurească problema. 

Şi iată-i rămaşi doar pe Bill şi Richie, îndreptându-se într- 
o direcţie care după un timp avea să-i ducă acasă la Bill, 
nevorbind prea mult niciunul. Richie se pomeni gândindu-se 
la povestirea lui Bill despre fotografia care întorsese capul 
şi clipise din ochi. Şi, în pofida oboselii, îi veni o idee. Era 
nebunească... Dar totodată avea şi o anume atracţie. 

— Billy, băiatu' taichii, spuse el. la să stăm noi un 
momenţel. Fă o pauză. lo mi-s mort. 

— N-avem noi ba-bafta asta, spuse Bill, dar se opri. 

O culcă pe Silver grijuliu la marginea spaţiului verde al 
Seminarului Teologic, şi cei doi băieţi se aşezară pe treptele 


late de piatră care urcau spre ciudata construcţie 
victoriană. 

— Ce mai z-z-zi, murmură morocănos Bill; avea sub ochi 
pete purpurii-întunecate; la faţă arăta alb şi sleit. N-ar 
strica să dai telefon acasă câ-când ajungem la mi-mine. Ca 
să nu-şi iasă din pepeni ai tă-tăi. 

— Mda. Fii sigur. Ascultă, Bill... 

Richie tăcu o clipă, cu gândul la mumia lui Ben, la 
leprosul lui Eddie şi la ceea ce aproape că le spusese Stan. 
Un moment ceva îi înotă prin cap, ceva în legătură cu 
statuia aia a lui Paul Bunyan de lângă Primărie. Dar acela 
fusese doar un vis, pentru numele lui Dumnezeu. 

Alungă aceste gânduri irelevante şi se repezi cu capul 
înainte: 

— Hai să mergem la tine, ce zici? Să aruncăm o privire în 
camera lui Georgie. Vreau să văd şi eu poza aia. 

Bill îl privi şocat, încercă să vorbească, dar nu putu; 
tensiunea era pur şi simplu prea mare. Se mulţumi să 
scuture violent din cap. 

— Ai auzit povestea lui Eddie, stărui Richie. Şi pe-a lui 
Ben. Crezi ce-au spus? 

— Nu ş-ş-ştiu. Cr-red că po-poate au vă-zut ce-ceva. 

— Mda. Şi eu. 'Toţi copiii care-au fost omorâţi pe-aici, cred 
că toți vor fi avut poveşti de spus şi ei. Singura diferenţă 
între Ben şi Eddie şi copiii ăilalţi e că Ben şi Eddie n-au fost 
prinşi. 

Bill ridică sprâncenele, dar nu se arătă prea surprins. 
Richie bănuise că Bill ar fi ajuns şi de unul singur la 
concluzia asta. Nu putea el vorbi prea grozav, dar tâmpit nu 
era. 

— Aşa că ia s-o luăm un pic la puricat, Bill Barosane. Un 
tip ar putea să se îmbrace într-un costum de clovn şi să 
omoare copii. Nu ştiu de ce ar vrea, da' nimeni nu poate 
spune de ce fac nebunii ce fac, just? 


— Just. Nu diferă prea mult de Jokerul din revistele cu 
Batman. Simplul fapt de-a-şi auzi ideile rostite cu voce tare 
îl surescita pe Richie. Se întrebă scurt dacă încerca într- 
adevăr să dovedească ceva sau doar arunca un ecran de 
fum din cuvinte pentru a putea să vadă camera aia, poza 
aia. Până la urmă probabil că nici nu prea conta. Până la 
urmă poate că simpla imagine a ochilor lui Bill luminându- 
se de propriul lor interes era destul. 

— D-d-da' cu-cu-cum se lea-lea-gă po-po-poza? 

— Tu cum crezi, Billy? 

Cu o voce joasă, fără a-l privi pe Richie, Bill spuse că nu 
credea c-ar avea ceva de-a face cu crimele. 

— Cred că nu era decât fa-fantoma lui G-G-Georgie. 

— O fantomă într-o poză? 

Bill dădu din cap. 

Richie se gândi la cele auzite. Ideea fantomelor nu-i 
dădea deloc de furcă minţii sale de copil. Era sigur că există 
asemenea lucruri. Părinţii lui erau metodişti, iar Richie se 
ducea la biserică în fiecare duminică, precum şi la 
întrunirile de joi seară ale tinerilor metodişti. Cunoştea deja 
mult din Biblie şi ştia că Biblia credea în fel de fel de 
ciudăţenii. Conform Bibliei, Dumnezeu însuşi era cel puţin 
pe-o treime Duh, iar aceasta nu era decât începutul. Puteai 
spune că Biblia credea în demoni, pentru că lisus alungase 
o hoardă întreagă de soiul ăla. Mai erau şi unele 
chicoticoase de-a binelea. Când Iisus l-a întrebat pe cel care 
avea demoni cum îl cheamă, demonii au răspuns şi l-au 
spus să se înroleze în Legiunea Străină. Sau cam aşa ceva. 
Biblia credea în vrăjitoare - altfel ar mai fi spus „Să nu laşi 
vrăjitoarea să trăiască”? Unele chestii din Biblie erau chiar 
mai reuşite decât cele din benzile desenate horror. Oameni 
fierţi în ulei sau spânzurându-se ca luda Iscarioteanul; 
povestea despre felul cum Regele Ahaz cel rău a căzut din 
turn şi toţi câinii au venit şi i-au lipăit sângele; uciderea în 
masă a pruncilor, ce însoţise atât naşterea lui Moise, cât şi 
pe cea a lui lisus Hristos; oameni care ieşeau din morminte 


sau zburau prin văzduh; soldaţi care dărâmau ziduri prin 
vrăjitorie; profeţi care vedeau viitorul şi se luptau cu 
monştri. 'Toate astea erau scrise în Biblie şi fiece cuvânt din 
ea era adevărat - aşa spunea reverendul Craig şi la fel 
spuneau şi părinţii lui Richie, iar Richie nu spunea nici el 
altminteri. Era perfect dispus să acorde încredere 
explicaţiei lui Bill; logica ei era ceea ce îl tulbura. 

— Dar ai spus că-ţi era frică. De ce-ar vrea fantoma lui 
George să te sperie, Bill? 

Bill ridică o mână şi se şterse la gură. Mâna îi tremura 
uşor. 

— Pr-probabil că e su-su-supărat pe mi-mi-mi-ne. Fiindcă 
l-am lăsat să să să mo-mo-moară. Eu am fost de vi-vi-vi-nă. 
L-am trimis afară cu ba-ba-ba... 

Era incapabil să rostească acel cuvânt, aşa că în locul său 
îşi undui mâna prin aer. Richie dădu din cap, în semn că 
înţelesese ce voia să spună Bill... Dar nu şi că era de acord. 

— Eu n-aş crede. Dacă-l înjunghiai pe la spate sau îl 
împuşcai, altfel stăteau lucrurile. Sau dacă-i dădeai, să 
zicem, o puşcă încărcată de-a tatălui tău să se joace cu ea, 
şi el se împuşca. Dar n-a fost nicio puşcă, a fost doar o 
barcă. Nici măcar n-ai vrut să-i faci rău; de fapt - ridică 
Richie un deget şi îl ameninţă cu el pe Bill avocăţeşte - n-ai 
vrut decât ca puştiul să se distreze un pic, corect? 

Bill cugetă - cugetă cu disperare. Ceea ce tocmai spusese 
Richie îl făcea să se simtă mai bine faţă de moartea lui 
George, pentru prima oară în luni de zile, dar rămânea o 
parte din el care insista cu calmă fermitate că nu trebuia să 
se simtă mai bine. Bineînţeles că tu ai fost de vină, stăruia 
partea aceea din el; nu întru totul poate, dar cel puţin 
parţial. 

Dacă nu, cum se face că a apărut locul ăla rece pe 
canapea, între mama şi tatăl tău? Dacă nu, cum de nimeni 
nu mai scoate vreo vorbă la masa de seară? Acum nu-s 
decât zăngăneli de cuțite şi furculițe până nu mai suporţi şi 
întrebi dacă poți fi scu-scu-scu-scuzat, vă rog. 


Era ca şi cum el ar fi fost duhul, o prezenţă ce vorbea şi 
se mişca, dar nu era chiar auzită sau văzută, un lucru simţit 
vag, şi totuşi neacceptat ca fiind real. 

Nu-i plăcea gândul că s-ar fi putut da vina pe el, însă 
unica alternativă la care se putea gândi pentru a-şi explica 
atitudinea părinţilor era mult mai rea: aceea că toată 
iubirea şi atenţia pe care i le acordaseră ei înainte fuseseră 
cumva rezultatul prezenţei lui George, iar odată George 
dispărut nu mai rămăsese nimic pentru el... Şi toate acestea 
se petrecuseră la întâmplare, fără niciun strop de logică. 
lar dacă-ţi lipeai urechea de uşa aia, puteai auzi vânturile 
nebuniei suflând pe afară. 

Aşa că revedea tot ceea ce făcuse, ce spusese şi simţise în 
ziua morţii lui Georgie, o parte din el nădăjduind că spusele 
lui Richie erau întemeiate, cealaltă parte sperând la fel de 
intens că nu. Nu se purtase ca un sfânt de frate mai mare 
faţă de George, cel puţin de atât era sigur. Se certaseră, se 
bătuseră, sigur că da. Precis că şi în ziua aia îi trăsese 
câteva scatoalce! 

Nu. Nicio ceartă. Pe de o parte, însuşi Bill se simţise încă 
prea moale ca s-o pună de o gâlceava adevărată cu George. 
Dormise, visând ceva, visând un fel de 

(țestoasă) 

animal mic şi ciudat, nu îşi putea aminti întocmai ce 
anume, şi se trezise pe sunetul ploii ce slăbea afară şi al lui 
George murmurând nefericit pentru sine în sufragerie. Îl 
întrebase pe George ce se întâmplase. Băieţelul intrase şi-i 
spusese că încearcă să facă o bărcuţă de hârtie după 
instrucţiunile din „Cea mai bună carte de activităţi 
practice”, dar tot greşea. Bill îi spusese lui George să aducă 
la el cartea. Şi acum, aşezat lângă Richie pe treptele 
Seminarului, îşi aminti cum se luminaseră ochii lui Georgie 
când barca ieşise bine şi ce straşnic îl făcuse să se simtă 
privirea aceea, George spunând prin ea că e într-adevăr un 
gagiu pe cinste, un tip ce nu se lasă până nu iese bine 


treaba. Făcându-l să se simtă, pe scurt, ca un frate mai 
mare. 

Bărcuţa îl ucisese pe George, dar Richie avea dreptate - 
nu era acelaşi lucru cu a-i fi dat lui George pe mână un 
pistol încărcat cu care să se joace. Bill nu ştiuse ce urma să 
se întâmple. Nu avea cum. 

Inspiră adânc, cutremurându-se, şi simţi ceva ca o piatră 
- ceva ce nici măcar nu ştiuse că se află acolo -— 
rostogolindu-i-se afară din piept. Dintr-o dată se simţi mai 
bine, mai bine în legătură cu orice. 

Deschise gura să i-o spună lui Richie şi izbucni în lacrimi. 

Alarmat, Richie îl cuprinse pe Bill cu braţul de umeri 
(după o privire iute aruncată în jur ca să se asigure că nu se 
uită nimeni care i-ar putea lua drept o pereche de 
poponeţi). 

— N-ai nimic, spuse el. N-ai nimic, Billy, da? Haide, 
închide robinetele. 

— N-am v-v-vrut să m-mm-mmm-mmmoară! suspină Bill. 
N-NU M-M-AM GÂ-GÂ-GÂ-GÂN-DIT DE-DELOC L-L-LA A-A- 
AS-TA! 

— Hristoase, Billy, ştiu că nu. Dacă voiai să-i faci de 
petrecanie, îi dădeai un brânci pe scări sau mai ştiu eu ce, îl 
bătu Richie pe umăr cu stângăcie, îmbrăţişându-l scurt şi 
strâns înainte de a-i da drumul. Hai. Lasă-te de bâzâit, 
bine? Parc-ai fi un bebeluş. 

Încet, lacrimile lui Bill se uscaseră. Încă-l mai durea, dar 
această durere părea mai curată, ca şi cum şi-ar fi făcut 
singur o tăietură, scoţându-şi din trup un lucru care 
putrezea înăuntru. lar sentimentul acela de uşurare 
continua să-l inunde. 

— N-n-am vrut s-să m-m-m-oară, repetă Bill, şi da-dacă 
sp-sp-spui la ci-ci-neva c-am pl-plâ-plâns, îţi tr-trr-ag u-una- 
n na-nas! 

— N-o să spun, promise Richie, nu-ţi face griji. Era frate- 
tău, pentru numele lui Dumnezeu. Dacă frate-meu ar fi 
omorât, aş plânge de să mă cac pe mine. 


— Tu-tu-tu n-n-ai niciun f-frate. 

— Da, da' dac-aveam. 

— Chi-chiar a-a-aşa? 

— Normal. 

Richie tăcu, fixându-l pe Bill cu ochi prudenţi, încercând 
să se convingă de faptul că trecuse într-adevăr de ce era 
mai greu. Încă îşi mai ştergea cu batista ochii înroşiţi, dar 
Richie trase concluzia că probabil trecuse. 

— 'Tot ce-am vrut să zic e că nu ştiu de ce ar vrea George 
să te bântuie. Aşa că poate poza are ceva de-a face cu... Mă 
TOg, cu ălălalt. Clovnul. 

— Po-po-poate că G-G-George n-n-nu ş-şşş-ştie. Poate c-că 
cr-crede... 

Richie înţelese ce încerca să spună Bill şi făcu un gest de 
lehamite cu mâna: 

— După ce crăpi, ştii tot ce-au gândit vreodată oamenii 
despre tine, Bill Barosane. 

Vorbea cu aerul indulgent al unui mare profesor care 
corijează ideile infatuate ale unui mocofan de la ţară. 

— Scrie-n Biblie, zice-aşa, „Da, chiar dacă acum nu 
putem vedea prea multe în oglindă, vom vedea prin ea ca 
printr-o fereastră după ce murim” E din Prima Epistolă 
către 'Thesalonicieni sau A Doua către Babilonieni, am uitat 
care. Înseamnă. 

— Îmi da-da-dau şi eu seama ce î-î-în-seamnă. 

— Şi ce părere ai? 

—Hm? 

— Hai să urcăm în camera lui şi s-aruncăm o privire. 
Poate găsim un indiciu despre cine omoară toţi copiii. 

— N-n-n-a-n-am curaj. 

— Nici eu, spuse Richie, crezând că nu era decât încă un 
imbold, o vorbă aruncată ca să-l pună pe Bill în mişcare, iar 
în clipa următoare ceva greu se dădu peste cap în regiunea 
mijlocie a corpului său şi descoperi că nu minţise: făcea pe 
el de frică. 


4 


Cei doi băieţi se strecurară în casa familiei Denbrough ca 
două stafii. 

Tatăl lui Bill era încă la lucru. Sharon Denbrough se afla 
în bucătărie, citind un ziar la masa de gătit. Mirosul cinei - 
cod - plutea până în holul din faţă. Richie dădu un telefon 
acasă pentru ca mama lui să ştie că n-a murit, ci e doar la 
Bill. 

— E cineva acolo? strigă doamna Denbrough când Richie 
puse jos receptorul. 

Îngheţară, uitându-se unul la altul cu mutre vinovate, 
după care Bill răspunse: 

— E-eu sunt, ma-mami! Şi R-R-R-R-R... 

— Richie Iozier, doamnă, răcni Richie. 

— Bună, Richie, strigă din nou doamna Denbrough, cu 
vocea deconectată, aproape complet absentă. lei masa cu 
noi? 

— Mulţumesc, doamnă, da' o să treacă mama să mă ia 
peste-o juma' de oră. 

— Salut-o din partea mea, bine? 

— Da, doamnă, sigur că da. 

— Ha-haide, şopti Bill. Destul cu-cu vorbăria. 

Urcară la etaj şi străbătură culoarul spre camera lui Bill. 
Era ordonată aşa cum trebuie să fie camera unui băiat 
cuminte, adică privitul ei i-ar fi dat mamei băiatului în 
chestiune doar o durere de cap moderată. Rafturile erau 
pline cu un talmeş-balmeş de cărţi şi reviste. Erau şi alte 
reviste, plus câteva machete şi jucării, pe masă. Mai era 
acolo şi o maşină de scris veche marca Underwood. Părinţii 
i-o dăruiseră de Crăciun cu doi ani în urmă, iar Bill o folosea 
câteodată la scris povestiri. Făcea asta mai des de la 
moartea lui George. Ficţiunea părea să-i şteargă amintirile, 
părea să-l împace cu el însuşi şi cu viaţa. 

În partea opusă patului, pe podea, era un fonograf cu un 
maldăr de haine împăturite puse pe capac. Bill le băgă în 


sertarele biroului, apoi luă de pe acesta discurile. Scotoci 
printre ele, alegând cam o jumătate de duzină. Le puse pe 
pliantul gros al patefonului şi porni aparatul. Formaţia 
Fleetwoods începu să cânte Come Softly, Darling. 

Richie se apucă de nas. 

Bill rânji, în ciuda inimii ce-i bubuia în piept. 

— Nu-nu le-le pla-pla-ace rock and r-roll-u' Pe ă-ăsta mi l- 
l-au dat de zi-zi-ua mea. Plus două cu P-Pat B-B-Boone şi T-I- 
Tommy Sands. Pe L-L-Little R-Richard şi Sc-creamin J-Jay 
Hawkins îi ţin pentru când ei nu-nu-s a-acasă; şi ma-ma- 
mama, dac-aude mu-muzica, o să cre-crea-dă că suntem în 
ca-camera mea. Ha-haidem. 

Odaia lui George era de cealaltă parte a holului. Avea uşa 
închisă. Richie îi aruncă o privire şi îşi umezi buzele. 

— N-o ţin încuiată? îl întrebă el în şoaptă pe Bill. 

Deodată se pomeni sperând că era încuiată. Deodată 
începu să nu mai fie atât de sigur că ideea aceasta fusese a 
lui. 

Bill, palid la faţă, scutură din cap şi răsuci mânerul uşii. 
Păşi înăuntru şi privi înapoi spre Richie. După o clipă, Richie 
îl urmă. Bill închise uşa după ei, înecându-i pe Fleetwoods. 
Richie tresări uşor la ţăcănitul slab al broaştei. 

Se uită în jur, cu teamă şi în acelaşi timp teribil de curios. 
Primul lucru pe care-l percepu era mirosul de mucegai 
uscat al aerului - De mult n-a mai deschis nimeni aici o 
fereastră, işi spuse el. Ce mama dracu, de mult n-a mai 
respirat nimeni aici. Exact aşa se simte. Se înfioră puţin la 
acest gând şi îşi umezi din nou buzele. 

Privirea îi căzu pe patul lui George şi se gândi cum 
dormea acum George sub o plapumă de ţărână în Cimitirul 
Mount Hope. Putrezind acolo. Fără a avea mâinile 
împreunate, căci pentru vechea treabă cu împreunarea 
avea nevoie de două mâini, iar George fusese înmormântat 
doar cu una. 

Un mic sunet scăpă din gâtul încleştat al lui Richie. Bill se 
răsuci şi îl privi întrebător. 


— Ai dreptate, spuse răguşit Richie. Te ia cu fiori aici. Nu 
pot să-mi dau seama cum ai suportat să intri singur. 

— A-a fost fra-fratele meu, răspunse simplu Bill. 
Câteodată-mi vi-vine, atâta tot-tot. 

Pe pereţi se găseau postere - afişe de copii mici. Unul îl 
prezenta pe Tom cel Grozav, personajul de desene animate 
din programul cu Captain Kangaroo. Tom se dădea peste 
cap în aer ţinându-se de mână cu Crabby Appleton, care 
era, fireşte, Putred Până-n Măduva Oaselor. Un altul îi arăta 
pe nepoţii lui Donald Duck, Huey, Louie şi Dewie mărşăluind 
prin sălbăticie cu bonetele lor din blană de raton Junior 
Woodehucks. Un al treilea desen, pe care George îl colorase 
cu mâna lui, era cu Mr. Do oprind circulaţia pentru ca un 
grup de copilaşi în drum spre şcoală să poată traversa 
strada. „MR. DO SPUNE SĂ AŞTEPŢI TRECEREA GĂRZII!” 
scria dedesubt. 

Puştiul nu se prea pricepea să nu iasă din contur, cugetă 
Richie şi se cutremură. Oricum puştiul n-avea să se mai 
îndrepte vreodată. Richie privi spre masa de lângă 
fereastră. Doamna Denbrough rezemase acolo toate 
carnetele de note ale lui George, întredeschise. Uitându-se 
la ele, ştiind că nicicând nu se vor mai adăuga altele, ştiind 
că George murise înainte de-a învăţa să nu depăşească linia 
la colorat, ştiind că viaţa i se sfârşise irevocabil şi etern 
doar cu acele carnete de grădiniţă şi de clasa întăi, tot 
adevărul idiot al morţii căzu cu un dangăt la locul său în 
mintea lui Richie pentru prima oară în viaţa sa. Era ca şi 
cum un uriaş seif de fier i-ar fi căzut în creier, înfundându- 
se acolo. 

Și eu pot muri! zbieră deodată la el propria-i minte, pe un 
ton de groază trădată. Oricine poate! Oricine poate! 

— Oh, Doamne, oh, Doamne, Dumnezeule, murmură cu 
un glas răvăşit. 

Nu a fost în stare să rostească mai multe cuvinte. 

— Mda, aproape că şopti Bill şi se aşeză pe patul lui 
George. Uite. 


Richie urmări degetul întins al lui Bill şi văzu albumul de 
fotografii zăcând închis pe jos. „FOTOGRAFIILE MELE”, citi 
Richie. „GEORGE ELMER DENBROUGH, 6 ANI.” 

6 ani! zbieră mintea lui pe acelaşi ton de trădare ascuţită. 
6 ani pe vecie! Oricine poate! Rahat! Futu-i! 

— Era de-de-deschis, spuse Bill. Î-înainte. 

— Deci s-a închis, rosti fără chef Richie şi se aşeză pe pat 
lângă Bill, privind spre albumul fotografic. Multe cărţi se- 
nchid de capul lor. 

— Pa-pa-paginile, poate, da' n-nu şi co-co-perta. S-a în- 
închis singur. 

Îl privi solemn pe Richie, cu ochii foarte neguroşi pe faţa 
palidă, obosită. 

— Da-dar v-v-vrea să-să-l de-deschizi iar. Aşa cr-cred. 

Richie se ridică şi porni încet spre albumul de fotografii. 
Obiectul căzuse la baza unei ferestre acoperite cu perdele 
subţiri. Privind afară, văzu mărul din curtea dosnică a 
familiei Denbrough. Un balansoar gol se legăna încet 
înainte şi înapoi, agăţat de o cracă neagră, contorsionată. 

Îşi cobori din nou ochii spre albumul lui George. 

O pată maronie şi uscată colora grosul paginilor la 
mijlocul albumului. Putea să fi fost sos vechi de roşii. Sigur; 
era destul de uşor să ţi-l închipui pe George admirându-şi 
fotografiile în timp ce mânca un hot dog sau un hamburger 
mare şi zemos; ia o îmbucătură zdravănă şi un strop de sos 
împroaşcă pagina. Puştii fac tot timpul chestii de-astea 
tâmpite. Putea fi suc de roşii. Dar Richie ştia că nu era aşa 
ceva. 

Atinse scurt albumul, apoi trase mâna. Era rece la 
atingere. Stătuse într-un loc unde razele fierbinţi ale 
soarelui de vară, cât de cât filtrate prin perdelele acelea 
străvezii, trebuia să fi căzut pe el toată ziua. Dar îl simţise 
rece. 

Fi bine, am să-l las pur şi simplu în pace, îşi spuse Richie. 
Oricum nu vreau să mă uit în tâmpitul lui de album vechi, 
să văd o mulțime de oameni pe care nu-i cunosc. Cred că 


poate am să-i spun lui Bill că m-am răzgândit şi că putem 
să ne ducem în camera lui şi să ne uităm pe reviste o 
vreme, şi pe urmă plec acasă şi-mi iau cina şi mă duc la 
culcare devreme fiindcă-s al naibii de obosit, şi mâine 
dimineaţă când mă scol sunt sigur c-am să fiu convins că 
treaba aia nu era decât ketchup. Exact asta am să fac. 
Bravo, măi. 

Aşa că deschise albumul cu mâini ce păreau să se afle la o 
mie de kilometri depărtare de el, la capătul unor braţe 
lungi de plastic, şi se uită la chipurile şi locurile din albumul 
lui George, mătuşile şi unchii, ţâncii, casele, vechile Ford-uri 
şi Studebaker-uri, liniile telefonice, cutiile poştale, gardurile 
de şipci, urmele de roţi cu apă noroioasă în ele, Roata Mare 
de la Easty County Fair, Lurnul de Apă, ruinele Oţelăriei 
Kitchener... 

Degetele lui Richie răsfoiau tot mai repede şi deodată 
apărură pagini fără fotografii. Reveni fără să vrea, dar 
incapabil să se abţină. Iată o fotografie a centrului oraşului 
Derry, Main Street şi Canal Street prin jurul lui 1930, iar 
după ea nu mai urma nimic. 

— Nu-i nicio poză de şcoală a lui George aici, constată 
Richie şi îl privi pe Bill cu un amestec de uşurare şi 
exasperare. Ce fel de poantă îmi coci, Bill Barosane? 

— C-c-ce? 

— Poza asta a centrului de pe vremuri e ultima din 
album. 'Tot restul foilor sunt goale. 

Bill se sculă de pe pat şi veni lângă Richie. Privi la 
fotografia cu centrul oraşului Derry aşa cum fusese cu 
aproape treizeci de ani în urmă: maşini şi camioane 
demodate, felinare de modă veche cu ciorchini de globuri 
ca nişte struguri albi, pietoni pe lângă Canal prinşi în plin 
mers de ţăcănitul unui aparat de fotografiat. Dădu pagina 
şi, întocmai cum spusese Richie, nu mai urmă nimic. 

Nu, stai - nu chiar nimic. Era un colţar de studio, un 
reper de soiul celor care se folosesc la fixarea fotografiilor 
în albume. 


— A fEfost aici, spuse el şi bătu cu degetul în colţar. U- 
uite. 

— Fir-aş! Ce crezi că s-a-ntâmplat cu ea? 

— N-n-nu ş-sş-tiu. 

Bill îi luase lui Richie albumul şi acum îl ţinea în poală. 
Dădu înapoi paginile, căutând poza lui George. După un 
minut renunţă; el, dar nu şi foile. Continuară să se întoarcă 
de la sine, fâlfâind încet, dar constant, cu sonore foşnete 
hotărâte. Bill şi Richie se uitară unul la altul, cu ochi mari, 
apoi din nou în jos. Ajunseră iarăşi la acea ultimă fotografie, 
şi paginile încetară să se mai întoarcă. lată centrul oraşului 
Derry în tonuri sepia; oraşul aşa cum fusese cu mult înainte 
ca Bill sau Richie să se fi născut. 

— Ptiu! exclamă deodată Richie şi-i luă iar albumul lui 
Bill. 

Acum nu i se mai simţea teamă în voce, iar chipul îi fu 
inundat dintr-o dată de uimire. 

— Căca-m-aş! 

— C-ce? Ce e-e-este? 

— Noi! Asta este! Doamne-sfinte-ptiu, uită-te! 

Bill apucă o margine a albumului. Aplecaţi deasupra, 
împărţindu-l între ei, arătau ca doi băieţi la repetiţia de cor. 
Bill trase tăios aer în piept, iar Richie ştiu că văzuse şi el. 

Captivi sub suprafaţa lucioasă a acelei vechi fotografii 
alb-negru, doi băieţaşi mergeau pe Main Street spre locul 
unde Main şi Center se intersectau - locul unde Canalul o 
lua pe sub pământ pentru vreo doi kilometri. Cei doi băieţi 
se distingeau clar profilaţi pe zidul scund de beton de la 
marginea Canalului. Unul purta pantaloni largi. Celălalt 
avea ceva arătând aproape ca un costum marinăresc. În 
cap îşi trântise o şapcă de tweed. Erau întorşi pe trei 
sferturi spre cameră, privind ceva aflat de cealaltă parte a 
străzii. Băiatul cu pantaloni largi era Richie 'Iozier, fără 
nicio îndoială. Iar cel în costum de marinar şi cu şapcă de 
tweed era Bill Bâlbâitul. 


Se holbau hipnotizaţi la ei înşişi într-o fotografie aproape 
de trei ori mai bătrână decât ei. Richie îşi simţi gura uscată 
ca nisipul şi netedă ca de sticlă. La câţiva paşi mai în faţa 
băieţilor, în poză, se afla un om ţinându-se de borul pălăriei, 
cu pardesiul încremenit pe veci în urma sa într-o bruscă 
rafală de vânt. Pe stradă se vedeau Ford-uri Model-I, un 
Pierce-Arrow, Chevrolet-uri cu treaptă. 

— Nu-nu-nu-nu-mi vi-vi-ne să cr-crr-crred... începu Bill, şi 
acela a fost momentul când imaginea s-a pus în mişcare. 

Ford-ul Model-I, ce-ar fi trebuit să rămână veşnic în 
mijlocul intersecţiei (sau cel puţin până ce chimicalele din 
vechea fotografie se dizolvau complet), o traversă, cu un 
nor de fum pufăindu-i intermitent prin ţeava de eşapament, 
îşi urmă drumul spre Up-Mile Hill. O mână mică şi albă ieşi 
pe fereastra şoferului şi semnaliza că va coti la stânga. O 
luă pe Court Street, trecând de marginea albă a fotografiei 
şi făcându-se astfel nevăzut. 

Pierce-Arrow-ul, Chevrolet-urile, Packard-urile - toate 
începură să se deplaseze, alegându-şi traseele separate 
prin intersecţie. După aproximativ douăzeci şi opt de ani, 
pulpana pardesiului trecătorului îşi încheie în sfârşit 
fâlfâirea, îşi potrivi mai apăsat pe cap pălăria şi îşi văzu de 
drum. 

Cei doi băieţi îşi desăvârşiră întoarcerea, ajungând cu 
faţa, iar un moment mai târziu Richie văzu la ce se uitaseră, 
când o javră traversă la trap Center Street. Băiatul cu 
costum de marinar - Bill - duse două degete în colţurile 
gurii şi fluieră. Năucit mai presus de orice capacitate de a 
se mişca sau gândi, Richie îşi dădu seama că putea auzi 
fluieratul, putea auzi sunetul neregulat ca de maşină de 
cusut al motoarelor automobilelor. Sunetele erau slabe, 
precum cele auzite printr-un geam gros, dar existau. 

Câinele aruncă o privire spre cei doi băieţi, după care îşi 
continuă drumul. Băieţii se uitară unul la celălalt şi râseră 
ca nişte veveriţe. Dădură s-o ia din loc, şi atunci Richie, cel 


în pantaloni largi, îl apucă pe Bill de braţ şi arată spre 
Canal. Se răsuciră într-acolo. 

Nu, îşi spuse Richie, nu faceţi asta, nu... 

Se apropiară de zidul scund din beton şi deodată clovnul 
răsări de după marginea sa ca o oribilă păpuşă-cu-arc - un 
clovn cu faţa lui Georgie Denbrough, cu părul lins pe spate, 
cu gura toată un rânjet hidos plin de fard sângeriu, cu două 
găuri negre în loc de ochi. Într-o mână ţinea trei baloane pe 
o sfoară. Pe cealaltă o întinse spre băiatul în costum de 
marinar şi-l înhăţă de gât. 

— N-n-nu! ţipă Bill şi-şi repezi mâna spre fotografie, îşi 
repezi mâna în fotografie. 

— Opreşte-te, Bill! strigă Richie, înşfăcându-l. 

Ajunse aproape prea târziu. Văzu vârfurile degetelor lui 
Bill intrând prin suprafaţa fotografiei în acea altă lume. 
Văzu degetele trecând de la trandafiriul cald al ţesuturilor 
vii la unificata culoare smântânoasă care trecea drept alb în 
fotografiile vechi. În acelaşi timp, se micşorară şi părură a 
se desprinde de restul trupului. Aidoma straniei iluzii optice 
pe care o avem când ne cufundăm mâna într-un bol de 
sticlă plin cu apă: partea din mână ajunsă sub apă pare că 
pluteşte, retezată, la câţiva centimetri distanţă de cea 
rămasă încă afară din apă. 

O serie de tăieturi diagonale crestară degetele lui Bill în 
punctul unde încetau să mai fie degetele lui pentru a deveni 
fotodegete; parcă şi-ar fi prins mâna între palele unui 
ventilator, şi nu într-o fotografie. 

Richie îi apucă antebraţul şi îl trase cu o smucitură 
zdravănă. Căzură amândoi pe jos. Albumul lui George izbi 
podeaua şi se închise cu un pocnet sec. Bill îşi repezi 
degetele în gură. Lacrimi de durere îi inundară ochii. Richie 
putu vedea sângele curgându-i pe palmă spre încheietura 
mâinii, în şuviţe vii. 

— Dă să văd, ceru. 

— Do-doare, scânci Bill, întinzând mâna spre Richie cu 
palma în jos. 


Tăieturi ca treptele unei scări îi străbăteau arătătorul, 
mijlociul şi inelarul. Degetul mic abia dacă atinsese 
suprafaţa fotografiei (dacă aceasta avea o suprafaţă), şi, 
deşi acel deget nu fusese tăiat, Bill avea să-i spună mai 
târziu lui Richie că unghia îi era scurtată drept, ca de 
foarfecele unui manichiurist. 

— lisuse, Bill. 

Leucoplast. Asta era tot ce-i putea trece prin minte. 
Doamne, avusese noroc - dacă nu trăgea braţul lui Bill 
atunci când o făcuse, degetele i-ar fi putut fi amputate, şi nu 
doar tăiate adânc. 

— Pe astea trebuie să le dregem. Maică-ta poate... 

— La-la-las-o-n pa-pace p-pe ma-ică-mea, spuse Bill. 

Apucă din nou albumul, stropind podeaua cu picături de 
sânge. 

— Nu mai deschide chestia aia! strigă Richie, zgâlţâindu-l 
înnebunit de umăr. lisuse Hristoase, Billy, aproape c-ai 
rămas fără degete! 

Bill se smulse din mâna lui. Dădu paginile, iar pe chip i se 
aşternuse o îndârjire amarnică ce îl speria pe Richie mai 
mult decât orice altceva. Ochii lui Bill arătau aproape ca ai 
unui nebun. Degetele rănite întipăriră sânge proaspăt pe 
albumul lui George - încă nu arăta ca sucul de roşii, dar, 
după ce va fi avut puţin timp ca să se usuce, cu aşa ceva 
urma să semene. Sigur că da. 

Şi iată din nou scena cu centrul oraşului. 

Ford-ul Model-T stătea în mijlocul intersecţiei. Celelalte 
maşini erau încremenite în locurile unde se aflaseră mai 
înainte. Omul care mergea spre răspântie îşi ţinea borul 
pălăriei; haina i se umfla încă o dată în vânt. 

Cei doi băieţi dispăruseră. 

Nicăieri în poză nu se mai vedeau băieţi. Dar... 

— Uite, şopti Richie şi îi arătă. 

Avu grijă să-şi ţină vârful degetului la o bună distanţă de 
fotografie. Un arc se arăta imediat deasupra zidului scund 


de beton ce mărginea Canalul - partea de sus a ceva 
rotund. Ceva ca un balon. 


5 


leşiră din camera lui George tocmai la timp. Mama lui Bill 
era o voce la baza scărilor şi o umbră pe perete. 

— Ce-aţi făcut, băieţi, v-aţi luptat? întrebă ea cu asprime. 
Am auzit o bufnitură. 

— Doar pu-pu-puţin, mami. 

Bill îi aruncă lui Richie o privire pătrunzătoare. Zaci, 
spunea aceasta. 

— Ei bine, vreau să încetaţi. Am crezut că-mi cade 
tavanu-n cap. 

— Bi-bi-bine. 

O auziră înapoindu-se în partea din faţă a casei. Bill îşi 
înfăşurase batista peste mâna ce-i sângera; bandajul 
improvizat se înroşise şi dintr-o clipă-ntr-alta avea să 
înceapă să picure. Băieţii coborâră în baie, unde Bill îşi ţinu 
mâna sub robinet până ce hemoragia se opri. Spălate, 
tăieturile arătau subţiri, dar nemilos de adânci. Privindu-le 
buzele albe şi carnea roşie dinăuntru, lui Richie i se făcu 
rău de la stomac. Le bandajă cu leucoplast cât putu de 
repede. 

— Do-do-doare ca dracu', spuse Bill. 

— Păi ce ţi-a venit să te repezi să-ţi bagi mâna acolo, băi 
chiloţi-uzi? 

Bill îşi privi solemn inelele de plasture de pe degete, apoi 
ridică ochii spre Richie. 

— A-a-a fost cl-ovnul, spuse el. C-clovnul e-era, dându-se 
drept G-G-George. 

— Da, zise Richie. La fel cum tot Clovnul s-a dat drept 
bolnavul ăla pe care l-a văzut Eddie. 

— L-le-leprosul. 

— Just. 

— Da” chia-chiar e-e un cl-cl-clovn? 


— E un monstru, spuse plat Richie. Un fel de monstru. Un 
fel de monstru, chiar aici, în Derry. Şi omoară copii. 


6 


Într-o sâmbătă, nu mult după incidentul cu stăvilarul de 
pe Maidan, cu domnul Nell şi cu fotografia care se mişca, 
Richie, Ben şi Beverly Marsh ajunseră să dea ochii nu cu un 
monstru, ci cu doi - şi plătiră bani pentru asta. Richie, cel 
puţin, plăti. Aceşti monştri erau înfricoşători, dar nu tocmai 
primejdioşi; îşi sfâşiau victimele pe ecranul de la „Aladdin 
Theater” în timp ce Richie, Ben şi Bev priveau de la balcon. 

Unul dintre monştri era un vârcolac, interpretat de 
Michael Landon, şi era mişto pentru că, până şi când 
devenea lup, tot mai avea un soi de tunsoare ca o coadă de 
rață. Celălalt era motoristul ăla făcut piftie, pe care-l juca 
Gary Conway. Era readus la viaţă de un descendent al lui 
Victor Frankenstein, care le dădea toate bucăţile de care nu 
mai avea nevoie, unui cârd de aligatori pe care-i ţinea în 
pivniţă, în program mai figurau: un Jurnal Movie Tone 
prezentând ultima modă de la Paris şi cele mai recente 
explozii de rachete Vanguard la Cape Canaveral, două 
desene animate Warner Brothers, unul cu Popeye şi un 
Chilly Willy (din nu se ştie ce motiv, pălăria pe care-o purta 
Chilly Willy îl înnebunea întotdeauna pe Richie), şi 
„ASPECTE DIN ATRACȚIILE VIITOARE”. Atracţiile viitoare 
includeau două filme pe care Richie le trecu imediat pe lista 
sa tre-să-văd: I Married a Monster from outer Space: şi 
The Blob'14- 

Ben a fost foarte liniştit în timpul proiecției. Moş Clăiţă 
aproape că fusese depistat mai devreme de Henry, Belch şi 
Victor, iar Richie bănuia că nici nu-i stătea mintea la altceva. 
Ben însă uitase cu totul de cei trei ticăloşi (şedeau jos, 
aproape de ecran, dând unu-n altul cu cutii de floricele şi 
hăulind). Motivul tăcerii lui era Beverly. Prezenţa ei era atât 
de copleşitoare, încât aproape îi făcea rău. Trupul întreg i 


se acoperise cu piele de găină şi, dacă fata se mişca doar în 
scaun, fulgere fierbinţi îi ardeau carnea, ca lovită de o febră 
tropicală. Când mâna lui Beverly o atingea pe a lui 
întinzându-se după floricele de porumb, tremura de 
exaltare. Mai târziu avea să-şi spună că acele trei ore 
petrecute în întuneric lângă Beverly fuseseră cele mai lungi 
şi cele mai scurte ore din viaţa lui. 

Richie, neştiind faptul că Ben ardea în focurile 
nimicitoare ale dragostei infantile, se simţea minunat. În 
letopiseţul lui, singurul lucru mai grozav decât două filme 
cu Francis Catârul Vorbitor era o pereche de filme de 
groază într-o sală plină cu copii, ţipând şi zbierând cu toţii 
la secvențele sângeroase. Cu siguranţă că nu făcea nicio 
legătură între vreuna dintre isprăvile celor două filme 
American-International cu buget redus la care se uitau şi 
ceea ce se întâmplă în oraş... Nu încă. 

Văzuse reclama cu  Iwin Shock Show Saturday 
Matinee!!5" în numărul de vineri dimineaţă al ziarului News 
şi uitase aproape imediat cât de prost dormise cu o noapte 
înainte - şi cum, într-un târziu, se dăduse jos din pat şi 
aprinsese lumina din debara, o şmecherie cu-adevărat 
puştească, desigur, dar nu fusese în stare să pună pleoapă 
pe pleoapă până n-o făcuse. A doua zi dimineaţă însă 
lucrurile reintraseră în normal... Mă rog, aproape. Începu 
să-şi spună că poate el şi Bill n-avuseseră decât o 
halucinație în doi. Sigur că tăieturile de pe degetele lui Bill 
nu erau halucinație, dar poate că pur şi simplu se tăiase în 
marginile unor foi din albumul lui Georgie. Hârtia era 
destul de groasă. Nu era exclus. Poate. Pe de altă parte, nu 
exista nicio lege care să spună că trebuia să-şi petreacă 
următorii zece ani gândindu-se numai la asta, nu-i aşa? 
Nnţ! 

Şi astfel, ca urmare a unei experienţe care pe un adult l- 
ar fi putut trimite foarte bine fuga-fuga la cel mai apropiat 
felcer-de-scăfârlie, Richie 'Iozier se sculă, mâncă un mic 
dejun gigantic cu clătite, văzu reclama celor două filme de 


groază în pagina de divertisment a ziarului, îşi controlă 
fondurile, le găsi cam scăzute (în fine... „inexistente” ar fi 
putut figura de fapt ca termen mult mai potrivit) şi începu 
să-şi piseze tatăl să-i dea treburi de făcut. 

Tata, care venise la masă îmbrăcat deja în tunica sa albă 
de dentist, lăsă jos pagina de sport şi îşi turnă o a doua 
ceaşcă de cafea. Era un om plăcut la înfăţişare, cu o figură 
oarecum prelungă. Purta ochelari cu rame de oţel, în 
creştetul capului i se forma un început de chelie şi avea să 
moară de cancer la laringe în 1973. Privi la reclama pe care 
i-o arătă Richie. 

— Filme de groază, spuse Wentworth Tozier. 

— Înî, încuviinţă Richie, rânjind. 

— Se pare că mori dacă nu te duci. 

— Îhî! 

— Se pare că probabil ai să mori în convulsii de 
dezamăgire dacă nu ajungi să vezi spanacurile alea de 
filme. 

— Înî, îhî, o să mor! Ştiu c-o să mor! Haaaa! căzu Richie 
pe podea, apucându-se de beregată, cu limba ieşindu-i 
afară. 

Acesta era modul recunoscut al lui Richie de a pune vraja 
în funcţiune. 

— Oh, Doamne, Richie, ai de gând, te rog, să încetezi? îi 
ceru maică-sa de lângă aragaz, unde-i prăjea două ouă, ca 
să le trântească peste clătite. 

— Ei, Richie, spuse tatăl său în timp ce Richie revenea pe 
scaun. Cred că am uitat să-ţi achit drepturile de luni. Asta-i 
singurul motiv la care mă pot gândi că-ţi mai trebuie bani şi 
vineri. 

— Păi... 

— S-au dus? Păi... 

— Ăsta-i un subiect extrem de profund pentru un băiat cu 
o minte atât de superficială, constată Wentworth 'Tozier şi-şi 
rezemă cotul pe masă şi bărbia în căuşul palmei, privindu-şi 


singurul fiu cu ceva ce părea a fi o fascinaţie adâncă. Pe ce 
s-au dus? 

Richie căzu imediat în Vocea lui 'Toodles Majordomul 
Englez. 

— Păi, i-am cheltuit, nu-aşa, dom” guv'nator? Pip-pip, hop- 
şi-aşa, şi tot ăl putregoi! Partea mea din efortu' de război. 
Toţi trebuirăm să dăm un pic ca să-l dăm de-a dura pe- 
mpuţitul de hun, nu-aşa? Un pic de portiţă udă, pâi-nu? Un 
pic de arici ud, nu-că-da? Un pic de... 

— Un pic de maldăr de rahat, rosti Went pe un ton 
prietenos şi întinse mâna după conservele de fragi. 

— Scuteşte-mă de vulgarităţi la masa de dimineaţă, dacă 
nu ţi-e cu supărare, îi spuse Maggie Iozier soţului ei, în 
timp ce îi aducea lui Richie ouăle la masă. 

Iar lui Richie îi zise: 

— Oricum nu ştiu de ce vrei să-ţi umpli capul cu mizerii 
groaznice ca alea. 

— Au, mămico, spuse Richie. 

Pe dinafară era zdrobit, pe dinăuntru jubila. Îşi putea citi 
amândoi părinţii ca pe nişte cărţi - cu paginile ferfeniţă şi 
grozav de îndrăgite - şi era destul de sigur că va obţine 
ceea ce dorea: de lucru şi permisiunea de a se duce 
sâmbătă după-amiază la cinema. 

Went se aplecă înainte spre Richie şi afişă un zâmbet 
larg: 

— Cred că te-am prins exact cum voiam. 

— Zău, tăticule? îi întoarse Richie zâmbetul... puţin cam 
acru. 

— Zău că da. Cunoşti peluza noastră, Richie? Eşti 
familiarizat cu peluza noastră? 

— Zău că mi-s, dom” guv'nator, redeveni Richie Toodles - 
sau cel puţin încercă. Oleacă cam ciufulită, nu-i aşa? 

— Aşa şi aşa, se arătă Went de acord. lar dumneata, 
Richie, vei remedia această situaţie. 

— Aşa? 

— Aşa. Tunde-o, Richie. 


— Bine, tăticule, sigur, răspunse Richie, deşi în cap îi 
înmugurise deodată o bănuială cumplită. 

Poate că tăticul său nu se referea numai la gazonul din 
faţa casei. 

Surâsul lui Wentworth Tozier se lăţi cât rânjetul unui 
rechin când îşi încolţeşte prada. 

— Toată peluza, o, idiot copil al meu. În faţă. În dos. Pe de 
lături. Şi, când termini, am să-ţi proptesc în palmă două 
hârtiuţe verzi cu cineva care seamănă cu George 
Washington pe o parte şi desenul unei piramide-n vârf cu 
Ochiul Veşnic Treaz pe cealaltă. 

— Nu mă prind, tăticule, spuse Richie, dar teamă-i era că 
se prinsese. 

— Doi dolari. 

— Doi dolari pentru toată iarba! strigă Richie, sincer 
lezat. Avem cel mai mare gazon din tot cartierul! Nu se 
poate, tăticule! 

Went oftă şi-şi luă din nou ziarul. Richie putu citi titlul de 
pe prima pagină: „DISPARIŢIA UNUI BĂIAT PROVOACĂ 
NOI TEMERI”. Se gândi un moment la albumul sinistru al 
lui George Denbrough - dar aceea sigur fusese o 
halucinație... Şi chiar dacă n-ar fi fost, se întâmplase ieri, 
iar acum era azi. 

— Am impresia că nu doreşti să vezi filmele alea atât de 
tare pe cât crezuseşi, spuse Went din spatele ziarului. 

O clipă mai târziu ochii săi apărură pe deasupra paginii, 
studiindu-l pe Richie. Studiindu-l cu un pic de mulţumire, la 
drept vorbind, aşa cum un om cu careu îşi scrutează 
partenerul la pocher peste evantaiul de cărţi. 

— Când gemenii Clark o tund pe toată, le dai câte doi 
dolari Ja fiecare! 

— Aşa e, recunoscu Went. Dar, din câte ştiu, ei nu vor să 
meargă la cinema mâine. Sau, dacă vor, se vede că au 
fonduri suficiente în acest scop, pentru că n-au apărut în 
ultima vreme să verifice stadiul creşterii ierbii dimprejurul 
domiciliului nostru. Tu, pe de altă parte, vrei să te duci şi 


descoperi că-ţi lipsesc mijloacele de a o face. Acea apăsare 
pe care o simţi în sectorul median poate fi rezultatul celor 
cinci clătite şi două ouă pe care le-ai consumat la micul 
dejun, Richie, sau pur şi simplu înghesuiala la care te-am 
prins. Nu-i aşa? 

Ochii lui Went se cufundară din nou după ziar. 

— Mă şantajează, îi spuse Richie mamei sale, care mânca 
pâine prăjită uscată - iarăşi încerca să mai dea jos din 
greutate. Asta-i şantaj, sper doar că ştii asta. 

— Da, dragă, ştiu asta, spuse maică-sa. Ai ou pe bărbie. 

Richie îşi şterse oul de pe bărbie. 

— Trei dolari dacă am făcut-o toată până diseară când te- 
ntorci acasă? întrebă el ziarul. 

Ochii tatălui său reapărură scurt. 

— Doi-cincizeci. 

— Oh, Doamne, făcu Richie. Tu şi Jack Benny. 

— Idolul meu, zise Went de după ziar. Decide-te, Richie. 
Vreau să citesc scorurile astea la box. 

— S-a făcut, spuse Richie şi oftă. 

Când propriii tăi părinţi te-au înşfăcat de boaşe, zău că 
ştiu cum să te strângă. Era chicoticos de-a binelea, dacă 
stăteai să te gândeşti. În timp ce tundea iarba, îşi exersa 
Vocile. 


7 


Termină - faţa, dosul şi laturile - pe la ora trei vineri 
după-amiază şi îşi începu sâmbăta cu doi dolari şi cincizeci 
de cenți în buzunarul blugilor. Al dracu' de-aproape de-o 
avere. Îl sună pe Bill, dar Bill îi spuse posomorât că trebuie 
să se ducă la Bangor ca să i se facă un soi de test pentru 
terapia vorbirii. 

Richie îl compătimi, apoi adăugă în cea mai bună Voce 
Bill Bâlbâitul a sa: 

— Dă-dă-dă-i în mă-mă-mă-sa, Bi-Bi-Bill Ba-Ba-Barosane. 


— Fa-fa-faţa ta şi do-do-osu' meu, T-I-Iozier, replică Bill şi 
închise. 

După aceea dădu telefon la Eddie Kaspbrak, dar Eddie 
suna şi mai prăbuşit decât Bill - maică-sa cumpărase pentru 
amândoi câte un abonament de autobuz pe toată ziua, 
explică el, şi mergeau să le viziteze pe mătuşile lui Eddie 
din Haven, Bangor şi Hampden. Toate trei erau grase, la fel 
ca doamna Kaspbrak, şi toate trei erau nemăritate. 

— Toate-au să mă ciupească de obraz şi-au să-mi spună 
ce mare am crescut, zise Eddie. 

— Asta-i fiindcă ştiu şi ele ce drăgălaş eşti, Eds - exact ca 
mine. Am văzut ce scumpete eşti de prima oară când te-am 
întâlnit. 

— Uneori chiar că eşti un găinaţ, Richie. 

— Numai unu de-ăsta-i recunoaşte pe âilalţi, Eds, şi tu-i 
ştii pe toţi. Vii săptămână viitoare pe Maidan? 

— Cred că da, dacă veniţi şi voi. Vrei să ne jucăm cu 
pistoalele? 

— Poate. Da'... cred că eu și Bill Barosanul avem ceva să- 
ţi zicem. 

— Ce? 

— De fapt e povestea lui Bill. La revedere. Succes la 
mătuşi. 

— Vezi să nu mă scap pe mine de atâta râs. 

Al treilea apel a fost către Stan, dar Stan era certat cu-ai 
lui, pentru că le spărsese geamul cel mare. Se juca de-a 
farfuriile zburătoare cu un platou de plăcintă şi acesta 
aterizase greşit. Zzz-drang. Îl puseseră la muncă tot 
sfârşitul de săptămână şi probabil şi următorul. Richie îl 
compătimi, iar apoi îl întrebă dacă vrea să vină pe Maidan 
săptămână următoare. Stan spuse că da, probabil, dacă 
tatăl său nu ia hotărârea să-l lege de glie sau cine ştie ce. 

— Ei, pe naiba, Stan, n-a fost decât un geam, spuse 
Richie. 

— Da, da” unu' mare, preciză Stan şi închise telefonul. 


Richie porni spre uşa livingului, apoi îşi aminti de Ben 
Hanscom. Răsfoi cartea de telefon, găsind numărul unei 
anume Ariene Hanscom. De vreme ce era singura doamnă 
Hanscom dintre cele patru familii consemnate, îşi închipui 
că trebuia să fie mama lui Ben şi formă numărul. 

— Mi-ar plăcea să vin, dar deja mi-am cheltuit cota, spuse 
Ben. 

Părea deprimat şi ruşinat de această mărturisire - o 
risipise pe toată pe dulciuri, suc, cartofi pai şi cornuri cu 
pastramă de vită. 

Richie, care se scălda în aur (şi căruia nu-i plăcea să 
meargă la filme singur), spuse: 

— Eu am o grămadă de bani. Poţi să mi-i dai când o să ai. 

— Aşa? Chiar? Faci tu asta? 

— Sigur, zise Richie, mirat. De ce nu? 

— În regulă! exclamă fericit Ben. Minunat, ar fi grozav! 
Două filme de groază! Ziceai că unul e cu vârcolaci? 

— Mhm. 

— Frate, mor după filmele cu vârcolaci! 

— Uşurel, Clăiţă, să nu-ţi uzi nădragii. 

Ben râse. 

— Ne vedem în faţă la Aladdin, bine? 

— Da, grozav. 

Richie puse receptorul în furcă şi privi la el gânditor. 
Dintr-o dată îi dădu prin minte că Ben Hanscom se simţea 
singur. lar asta îl făcu să se simtă, la rândul său, ca un erou 
de legendă. Fluierând, alergă la etaj să ia nişte reviste pe 
care să se uite înainte de proiecţie. 


8 


Ziua era însorită, răcoroasă, şi vântul adia uşurel. Richie 
mergea agale pe Center Street către „Aladdin”, trosnindu- 
şi degetele şi cântând în surdină Rochiri Robin. Se simţea 
bine. Mersul la cinema îl făcea întotdeauna să se simtă bine 
- iubea lumea aceea magică, acele vise vrăjite. Îi părea rău 


pentru oricine avea de făcut treburi plicticoase într-o 
asemenea zi - Bill cu terapia sa de vorbire, Eddie cu 
mătuşile lui, bietul Stan. Omu' care-şi va petrece după- 
amiaza râcâind treptele verandei din faţă sau măturând în 
garaj pentru că platoul de plăcinte pe care-l aruncase cotise 
la dreapta când ar fi trebuit s-o cotească la stânga. 

Richie îşi avea yo-yo-ul vârât în buzunarul de la spate, iar 
acum îl scoase şi încercă din nou să-l strângă. Aceasta era o 
dibăcie pe care Richie tânjea s-o dobândească, dar, până 
una-alta, nici pomeneală. 

Bulangiul ăla mic şi ţicnit pur şi simplu n-avea chef. Fie 
cobora şi sărea imediat înapoi în sus, fie cobora şi rămânea 
mort la capătul firului. 

Pe la jumătatea urcuşului pe Center Street Hill văzu o 
fată cu fustă bej plisată şi bluză albă fără mâneci, aşezată 
pe o bancă în faţă la Shook's Drug Store. Mânca un cornet 
cu ceva care părea îngheţată de fistic. Păr arămiu-roşcat 
viu, cu luciri parcă rubinii sau alteori aproape blonde îi 
cădea până pe omoplaţi. Richie nu cunoştea decât o singură 
fată cu părul în nuanţa aceea anume... Beverly Marsh. 

Lui Richie îi plăcea mult Bev. Mă rog, o plăcea, dar nu în 
felul ăla. Îi admira înfăţişarea (şi ştia că nu e singurul - fete 
ca Sally Mueller şi Greta Bowie o urau pe Beverly ca focu', 
încă prea tinere ca să priceapă cum de ele puteau căpăta 
orice altceva atât de uşor... şi totuşi erau nevoite să 
concureze în materie de înfăţişare cu o fată care locuia într- 
unul dintre apartamentele acelea sărăcăcioase de pe Lower 
Main Street), dar cel mai mult o plăcea pentru că se ţinea 
tare şi avea într-adevăr simţ al umorului. Mai avea, de 
obicei, şi ţigări. O plăcea, pe scurt, pentru că era o băiată 
bună. lotuşi, o dată sau de două ori se pomenise 
întrebându-se ce culoare avea lenjeria pe care o purta pe 
sub micul ei sortiment de fuste destul de decolorate, iar 
asta nu era o întrebare de soiul celor pe care ţi le pui 
despre ceilalţi băieţi, nu-i aşa? 

Şi, trebuia să admită Richie, era al dracului de drăguţ(a). 


Apropiindu-se de banca unde stătea Bev mâncându-şi 
îngheţata, Richie îşi strânse pe mijloc cordonul unui raglan 
invizibil, trase pe ochi o invizibilă pălărie moale cu boruri 
late şi se prefăcu a fi Humphrey Bogart. Adăugând Vocea 
corectă, deveni Humphrey Bogart - cel puţin după umila sa 
părere. Altora le-ar fi sunat ca Richie Tozier cu o sinuzită 
uşoară. 

— Bună, iubito, spuse el, lunecând spre banca unde 
stătea fata şi privind în lungul străzii. N-are niciun rost să 
aştepţi autobuzul aici. Naziştii ne-au tăiat retragerea. 
Ultimul avion pleacă la miezul nopţii. Să fii la bord. El are 
nevoie de tine, iubito. Şi eu la fel... Da' o să mă descurc 
cumva. 

— Salut, Richie, spuse Bev, şi, când se întoarse spre el, 
băiatul îi văzu pe obrazul drept o vânătaie purpurie- 
negricioasă, ca umbra unei aripi de cioară. 

Îl izbi din nou înfăţişarea ei arătoasă... Doar că acum îi 
trecu prin minte că de fapt s-ar putea să fie chiar frumoasă. 
Până în acel moment nu se gândise niciodată că pot exista 
fete frumoase şi în afara filmelor sau că el însuşi ar putea 
cunoaşte una. Poate că vânătaia era aceea care-i permitea 
să observe posibilitatea frumuseţii ei - un contrast esenţial, 
o vătămare deosebită ce atrăgea mai întâi atenţia, iar apoi, 
într-un fel sau altul, definea restul: ochii albaştri-cenuşii, 
roşeaţa naturală a buzelor, pielea de copil, imaculată, ca 
laptele. Peste nas i se aşternuse un mic nor de pistrui. 

— Vezi ceva verde? întrebă ea, smucind cu obrăznicie din 
cap. 

— Pe tine, iubirea mea, răspunse Richie. Te-ai înverzit ca 
brânza  Limberger. Da' după ce _ te-om scoate din 
Casablanca, o să intri în cel mai straşnic spital care se poate 
cumpăra cu bani. O să te albim noi la loc. Jur pe numele 
mamei mele. 

— Cretin eşti, Richie. Nu sună deloc ca Humphrey 
Bogart. 

Dar, în timp ce spunea asta, zâmbi puţin. 


Richie se aşeză lângă ea: 

— Mergi la cinema? 

— N-am bani, spuse Beverly. Pot să-ţi văd şi eu yo-yo-ul? 

Îl întinse. 

— Ar trebui să-l iau înapoi, adăugă Richie. Trebuie să se 
strângă, da' nu vrea. M-au tras în piept. 

Fata îşi înfipse degetele în ochiul sforii, iar Richie îşi 
împinse ochelarii în sus pe şaua nasului ca să vadă mai bine 
ce face. Bev întoarse mâna invers, cu palma spre cer, şi cu 
yo-yo-ul cuibărit frumos în valea de carne formată în căuşul 
mâinii. Lăsă yo-yo-ul să se rostogolească peste degetul 
arătător. Acesta cobori până la capătul firului şi se strânse. 
Când fata îşi arcui degetele într-un gest de chemare, se 
trezi prompt şi urcă din nou pe fir până în palma ei. 

— Oh căca-m-aş, ia te uită, exclamă Richie. 

— Asta-i o copilărie, spuse Bev. la uită-te la asta! 

Trimise iar yo-yo-ul în jos. Îl lăsă un moment să doarmă, 
după care îl plimbă într-o serie ageră de mici smucituri, în 
sus pe sfoară, până la loc în palmă. 

— Of, termină, o rugă Richie. Nu pot suporta 
demonstrațiile. 

— Da' de-asta ce zici? întrebă Bev, zâmbind dulce. 

Făcu yo-yo-ul să se legene înainte şi înapoi, bila de lemn 
roşu semănând acum cu un Pendul Bo-Lo pe care-l avusese 
Richie mai demult. Încheie cu două cercuri uriaşe (aproape 
lovind o cucoană vârstnică şi nehotărâtă, care îi fulgeră din 
priviri). Yo-yo-ul îşi sfârşi cursa în căuşul palmei ei, cu firul 
înfăşurat corect în jurul axului. Bev i-l înapoie lui Richie şi 
se aşeză din nou pe bancă. Richie se aşeză alături, cu falca 
atârnându-i moale de admiraţie absolut neprefăcută. Bev îl 
privi şi râse cristalin: 

— Închide gura, că intră musca. 

Richie închise gura cu un clănţănit. 

— În plus, ultima parte n-a fost decât baftă. Prima oară-n 
viaţa mea c-am făcut două cercuri mari la rând fără să mă- 
ncurc. 


Acum prin dreptul lor treceau alţi copii, în drum spre 
cinematograf. Peter Gordon trecu însoţit de Marcia Fadden. 
Cică mergeau împreună, dar Richie îşi închipui că pur şi 
simplu locuiau uşă-n uşă pe West Broadway şi erau o 
asemenea pereche de tâmpiţi, încât aveau nevoie unul de 
sprijinul şi atenţia celuilalt. Peter Gordon deja se bucura de 
o recoltă bunişoară de acnee, deşi n-avea decât doisprezece 
ani. Uneori se învârtea cu Bowers, Criss şi Huggins, dar nu 
era chiar atât de viteaz ca să încerce ceva pe cont propriu. 

Le aruncă o privire lui Richie şi Bev, aşezaţi împreună pe 
bancă, şi cântă: 

— Richie şi Beverly ie-te-teee! Sâ-Ă-Râ-U-Tâ-Â-Nâ-Dâ-U- 
Sâ-Eee! Mai întâi amoru', pe urmă vine nunta... 

— „Şi vine Richie cu cărucioru! încheie Marcia, 
îndoindu-se de râs. 

— Ia loc p-asta, sufleţele, spuse Bev şi împunse aerul cu 
degetul mijlociu spre ei. 

Marcia privi în altă parte, dezgustată, ca şi cum nu i-ar fi 
venit să creadă că cineva poate fi atât de nesimţit. Gordon o 
învălui cu braţul şi strigă înapoi peste umăr către Richie: 

— Poate te văd eu mai târziu, patru-ochi! 

— Poate că vezi tu porjartieru' mă-tii! răspunse Richie 
dibaci (chiar dacă puţin cam pe negândite). 

Pe Beverly o pufni râsul. O clipă se rezemă de umărul lui 
Richie, iar acesta abia avu timp să reflecteze că atingerea şi 
senzaţia greutăţii ei uşor purtate nu erau tocmai neplăcute. 
Apoi se îndreptă la loc. 

— Ce pereche de tălâmbi, spuse fata. 

— Mda, cred că Marcia se pişă apă de roze, adăugă 
Richie, iar pe Beverly iar o apucară sughiţurile. 

— Chanel cinci, spuse ea, cu vocea înăbuşită de mâinile 
puse peste gură. 

— Pe pariu, aprobă Richie, deşi n-avea nici cea mai vagă 
idee ce era Chanel cinci. Bev? 

— Ce? 

— Poţi să-mi arăţi şi mie cum să-l fac să doarmă? 


— Cred că da. Pân-acum n-am mai arătat la nimeni. 

— Tu cum ai învăţat? Cine ţi-a arătat? 

Fata îi aruncă o privire dezgustată: 

— Nimeni nu mi-a arătat. Pur şi simplu m-am gândit eu. 
Ca atunci când învârţi un baston. Mă pricep la de-astea... 

— Nici urmă de îngâmfare în familia ta, comentă Richie, 
dându-şi ochii peste cap. 

— Ei, eu sunt. Da' n-am luat nici lecţii, nici nimic. 

— Chiar poţi să-nvârţi? 

— Sigur. 

— Probabil ai să fii maestră de ceremonii în liceu, mm? 

Beverly zâmbi. Era un soi de zâmbet pe care Richie nu-l 
mai văzuse înainte - înţelept, cinic, şi în acelaşi timp trist. 
Dădu puţin înapoi dinaintea forţei sale necunoscute, la fel 
cum se retrăsese din faţa fotografiei cu centrul oraşului 
aflate în albumul lui Georgie când aceasta începuse să se 
mişte. 

— Asta-i pentru fete ca Marcia Fadden, spuse Bev. Ea, şi 
Sally Mueller, şi Greta Bowie. Fete care se pişă apă de 
trandafiri. Taţii lor le ajută să-şi cumpere echipamentul de 
sport şi uniformele. Avantaj ele. Eu n-am să fiu niciodată 
maestră de ceremonii. 

— Ei, haide, Bev, asta nu-i o atitudine pe care s-o... 

— Ba precis că e, dacă ăsta-i adevărul, ridică ea din 
umeri. Puțin îmi pasă. Cine are chef să facă salturi mortale 
şi să-şi arate chiloţii la un milion de oameni? Ia uite, Richie. 
Fii atent la asta. 

În următoarele zece minute, trudi să-i arate lui Richie 
cum se fac yo-yo-ul să doarmă. Spre sfârşit, Richie începu 
într-adevăr să prindă şmecheria, deşi cel mai adesea nu 
reuşea decât să-l urce până la jumătatea sforii după ce-l 
trezea. 

— Nu dai din degete destul de tare, asta-i tot, spuse 
Beverly. 

Richie se uită la ceasul de la Merrill Trust, de pe partea 
cealaltă a străzii, şi sări de la locul său, îndesându-şi yo-yo- 


ul în buzunarul de la spate. 

— Fir-ar să fie, tre' să mă duc, Bev. Am întâlnire cu moş 
Clăiţă. O să creadă că m-am răzgândit sau mai ştiu eu ce. 

— Cine-i Clăiţă? 

— A, Ben Hanscom. Da' eu îi zic Clăiţă. Ştii tu, de la 
Haystacki1** Calhoun, ăla cu luptele. 

Bev se încruntă la el. 

— Nu-i prea drăguţ din partea ta. Mie-mi place de Ben. 

— Să nu mă biciui, coniţă! chirâi Richie cu Vocea sa de 
Negrişor, rostogolindu-şi ochii peste cap şi fâlfâind din 
mâini. Să nu mă biciui, c-oi să hiu on negru de treabă, 
coniţă, c-oi să... 

— Richie, spuse subţire Bev. 

Richie se potoli. 

— Şi mie-mi place de el. Am construit cu toţii un stăvilar 
jos pe Maidan acu' câteva zile şi... 

— Vă duceţi acolo? Tu şi cu Ben vă jucaţi acolo jos? 

— Sigur. Suntem o gaşcă-ntreagă. E destul de miştocuţ 
pe Maidan, mai spuse Richie şi-şi privi din nou ceasul. 
Acuma chiar trebuie să ies din scenă. M-aşteaptă Ben. 

— Bine. 

Băiatul se opri, căzu o clipă pe gânduri şi zise: 

— Dacă tot nu faci nimic, hai şi tu cu mine. 

— Ţi-am spus. N-am niciun ban. 

— Îţi plătesc eu biletul. Am la mine doi dolari. 

Bev aruncă resturile cornetului de îngheţată într-un coş 
de gunoi din apropiere. Ochii ei, nuanţa aceea delicată de 
albastru-cenuşiu, se întoarseră spre ai lui. Erau înecaţi într- 
un amuzament detaşat. Simulă că-şi aranjează părul şi-l 
întrebă: 

— Vai de mine, mi se propune cumva o întâlnire? 

O clipă, Richie se simţi nefiresc de intimidat. Chiar simţi 
un val de roşeaţă ridicându-i-se în obraji. El, unul, lansase 
oferta într-un mod absolut natural, întocmai la fel cum o 
făcuse şi cu Ben... Doar că lui Ben nu cumva îi spusese ceva 


şi despre datorii? Ba da. Despre datorii însă nu-i spusese 
nimic lui Beverly. 

Deodată Richie se simţi cam bizar. Lăsase ochii în jos, 
dând înapoi în faţa privirii ei amuzate, şi-şi dădu seama 
acum că fusta fetei se ridicase puţin când ea se trăsese mai 
în faţă ca să arunce cornetul în coşul de hârtii şi-i putea 
vedea genunchii. Ridică privirea, dar asta nu-i folosi la 
nimic; acum se uita la reliefarea abia mijită a pieptului ei. 

Richie, ca întotdeauna în asemenea momente confuze, se 
refugie în absurd. 

— Da! O întâlnire! zbieră el, aruncându-se în genunchi 
dinaintea ei şi ridicându-şi spre cer mâinile încleştate. Ie 
rog, vino! Te rog să vii! Nemilos ucide-m-oi de-oi zice nu, 
nu-aşa? Aşa-aşa? 

— Of, Richie, năuc mai eşti, spuse ea, chicotind iar... 

Dar nu cumva i se îmbujoraseră şi ei o idee obrajii? Dacă 
da, asta o făcea să arate mai drăguță ca oricând. 

— Ridică-te până nu te-arestează. 

Băiatul se ridică şi căzu ca o plăcintă la loc lângă ea. 
Simţea că-şi recăpătase echilibrul. Puţină prosteală te-ajută 
întotdeauna când te-a zăpăcit o vrajă, era părerea lui. 

— Vrei să vii? 

— Sigur. Mulţumesc foarte mult. Ca să vezi! Prima mea 
întâlnire! Stai numai până mi-o trec diseară în jurnal. 

Îşi împreună mâinile între sânii îmbobociţi, flutură rapid 
din gene şi râse. 

— Aş prefera să nu-i mai zici aşa, spuse Richie. 

Beverly oftă: 

— Nu prea ai romantism în suflet. 

— Pe cinstea mea că nu. 

Dar într-un fel se simţea încântat de el însuşi. Lumea îi 
apăru deodată foarte limpede şi foarte prietenoasă. Se 
pomeni privind-o din când în când cu coada ochiului. 
Beverly se uită în vitrinele magazinelor - la rochiile şi 
cămăşile de noapte de la Cornell-Hopley's, la prosoapele şi 
oalele din vitrina Hambarului Sold -, iar el fura câte-o 


privire spre părul ei, spre conturul feţei. Observa felul cum 
îi ieşeau braţele goale prin găurile rotunde ale bluzei. Îi 
văzu tivul de la bareta furoului. Toate aceste lucruri îl 
delectau. N-ar fi putut spune de ce, dar ceea ce se 
întâmplase în camera lui George Denbrough nu i se păruse 
niciodată mai îndepărtat decât în clipa aceea. Era vremea 
să se ducă să-l întâlnească pe Ben, dar avea să mai stea 
acolo doar un moment în timp ce ochii ei parcurgeau 
vitrinele, fiindcă era bine să se uite la ea şi să fie cu ea. 


9 


Copiii îşi achitau biletele de douăzeci şi cinci de cenți la 
ghişeul cinematografului Aladdin şi intrau în foaier. Privind 
prin uşile de sticlă, Richie observă un grup mare în jurul 
tonetei cu dulciuri. Maşina de popcorn funcţiona în viteza a 
patra, răspândind valuri de floricele cu capacul săltându-i în 
sus şi în jos pe balamalele sale unse. 

Nu-l vedea nicăieri pe Ben. O întrebă pe Beverly dacă nu- 
| zărise. Fata clătină din cap: 

— O fi intrat deja. 

— A spus că n-avea niciun cChior. lar Fiica lui 
Frankenstein de-acolo nu l-ar lăsa în veci să intre fără bilet, 
arătă Richie cu degetul mare spre doamna Cole, care rupea 
biletele la „Aladdin” încă dinainte ca filmele să fi prins grai. 

Părul ei, vopsit în roşu-aprins, era atât de rar, încât i se 
vedea prin el pielea capului. Avea buze enorme, atârnând, 
pe care şi le picta cu un ruj de culoarea prunei. Pete 
turbate de roşu îi acopereau obrajii. Sprâncenele le avea 
trasate cu dermatograf negru. Doamna Cole era o 
democrată perfectă. Ura toţi copiii în mod egal. 

— Frate, nu vreau să intru fără el, da-ncepe filmul, spuse 
Richie. Unde mama dracului o fi? 

— Poţi să-i cumperi un bilet şi să-l laşi la casă, spuse Bev, 
destul de rezonabil. Pe urmă, când vine... 


Dar chiar atunci Ben apăru de după colţul Center Street 
cu Macklin. Gâfâia, iar burta îi tresălta pe sub cămaşa 
groasă. Îl văzu pe Richie şi ridică o mână în semn de salut. 
Apoi o văzu pe Bev, iar mâna i se opri la mijlocul mişcării. 
Un moment, ochii i se dilatară; îşi încheie salutul şi veni 
încet până sub copertina cinematografului, unde-l aşteptau 
cei doi. 

— Ura, Richie, spuse el, apoi îi aruncă lui Bev o privire 
scurtă - parcă s-ar fi temut că o privire prea lungă i-ar fi 
putut arde retina. 

— Ura, Bev. 

— Salut, Ben, răspunse ea, şi o tăcere se instala între ei - 
nu era întocmai stingherită, ci era, i se păru lui Richie, 
aproape puternică. 

Şi simţi un vag junghi de gelozie, pentru că se petrecuse 
ceva între ei şi, indiferent ce-o fi fost, el era exclus. 

— Să trăiţi, nea Clăiţă! salută el. Credeam că m-ai tras în 
piept. Filmele astea o să dea jos zece kile de pe burdihanu' 
tău. Zic io, zic io, au să-ţi albească părul, băiatu' Când oi ieşi 
din sala asta, o să ai nevoie de-un scutier să te-ajute la 
urcatul scării, aşa de rău ai să dârdâi. 

Richie porni spre ghişeu, iar Ben îl atinse pe braţ. Începu 
să vorbească, o privi pe Bev, care-i zâmbea, şi trebui s-o ia 
de la capăt. 

— Venisem, spuse el, da' am luat-o-napoi pe stradă, până 
după colţ, când au apărut tipii. 

— Care tipi? întrebă Richie, bănuind însă că ştie deja. 

— Henry Bowers, Victor Criss, Belch Huggins şi încă unii. 

Richie fluieră. 

— Or fi intrat deja în sală. Nu-i văd la dulciuri. 

— Mda. Aşa se pare. 

— Eu să fiu în locul lor, nu mă osteneam să plătesc pentru 
două filme de groază, spuse Richie. Aş fi stat doar acasă şi 
m-aş fi uitat în oglindă. Economiseam de-o bere. 

Bev râse înveselită la auzul acestor vorbe, dar Ben nu 
zâmbi decât puţin. Henry Bowers începuse el, poate, doar 


cu gândul să-l bată în ziua aia de săptămâna trecută, dar 
sfârşise hotărât să-l ucidă. Ben era absolut sigur de asta. 

— Îţi spun eu ce facem, urmă Richie. Mergem la balcon. 
Aia or sta jos în rândul doi sau trei, cu crăcii pe scaunele din 
faţă. 

— Eşti convins? întrebă Ben. 

Nu era deloc sigur că Richie înţelegea ce veşti proaste 
însemnau indivizii ăia... Henry, desigur, fiind cea mai 
proastă veste dintre toate. 

Richie, care abia scăpase din ceea ce-ar fi putut să fie o 
bătaie a dracului de rea din partea lui Henry şi a amicilor 
săi isterici cu trei luni în urmă (reuşise să se facă pierdut în 
raionul de jucării al magazinului Universal Freese's), 
înţelegea despre Henry şi ceata lui veselă mai multe decât 
îşi închipuia Ben. 

— Dacă nu eram convins pe bune, nu intram, replică el. 
Vreau eu să văd filmele astea, Clăiţă, da' nu vreau, să 
zicem, să morpentru ele. 

— Plus de asta, dacă ne fac nasoale, o să-i zicem lui Foxy 
să-i dea afară, spuse Bev. 

Foxy era domnul Foxworth, subţiraticul, uscăţivul, 
posomorâtul administrator al cinematografului Aladdin. 
Acum vindea acadele şi floricele de porumb, cântându-şi 
litania de „Staţi la coadă, staţi la coadă, staţi la coadă” Cu 
smokingul său jerpelit şi cămaşa fiartă îngălbenită, arăta ca 
un arendaş peste care-au dat timpuri grele. 

Ben privi îndoielnic de la Bev la Foxy şi apoi la Richie. 

— Nu poţi să-i laşi p-ăia să-ţi orânduiască viaţa, omule, 
zise Richie încetişor. Nu ştii asta? 

— Aşa cred, oftă Ben. 

De fapt nu ştia aşa ceva... Dar prezenţa lui Beverly acolo 
dăduse ecuaţiei o întorsătură nebunească. Dacă ea n-ar fi 
venit, ar fi încercat să-l convingă pe Richie să meargă la film 
într-o altă zi. lar dacă Richie insista, poate că Ben s-ar fi 
lăsat păgubaş. Dar Bev era cu ei. Nu voia să pară laş în faţa 
ei. lar gândul de a fi împreună la balcon, pe întuneric (chiar 


dacă între ei se afla Richie, aşa cum probabil avea să se şi 
întâmple), îl atrăgea nespus. 

— O să aşteptăm până se dă drumul la proiecţie şi intrăm 
pe urmă, propuse Richie; rânji şi-i dădu lui Ben un pumn în 
braţ. Rahat, Clăiţă, ce vrei, să trăieşti în vecii vecilor? 

Lui Ben i se împreunară sprâncenele, apoi izbucni în râs. 
Richie râse şi el. Privindu-i, Bev începu şi ea să râdă. 

Richie se apropie iarăşi de ghişeu. Domnişoara Cole-Buze 
Hepatice îi aruncă o mutră acră. 

— Săriu-mâniuţa, doamnă schumpă, spuse Richie în cea 
mai bună Voce Baronul Găoz a sa. Straşnică nevoie-aş mai 
avea de trei bili-bi-leţele la schumpu' matale de 
cinematograf americănesc. 

— Ţine-ţi clanţa şi zi ce vrei, puştiule! lătră Buze 
Hepatice prin orificiul rotund tăiat în geam, iar ceva anume 
la felul cum îi săltau în sus şi în jos sprâncenele 
dermatografiate îl nelinişti pe Richie atât de mult, încât nu 
mai făcu decât să împingă prin fantă un dolar mototolit şi să 
murmure: 

— Trei, vă rog. 

Trei bilete răsăriră prin fantă. Richie le luă, iar Buze 
Hepatice îi împinse înapoi o monedă de un sfert. 

— Să nu faceţi pe deştepţii, să nu aruncaţi cu cutii de 
floricele, să nu urlaţi, să nu fugiţi prin hol, să nu fugiţi pe 
culoare. 

— Nu, doamnă, spuse Richie, dând înapoi până în locul 
unde stăteau Ben şi Bev. Întotdeauna-mi creşte inima când 
văd o băşină bătrână ca aia, care chiar moare după copii. 

Mai rămaseră o vreme afară, aşteptând să înceapă 
proiecția. Buze Hepatice îi fulgeră cu priviri bănuitoare din 
cuşca ei de sticlă. Richie o desfătă pe Bev cu povestea 
stăvilarului de pe Maidan, trâmbiţând replicile domnului 
Nell cu noua sa Voce a Copoiului Irlandez. Nu peste mult 
timp Beverly chicotea, iar după încă puţin timp râdea în 
hohote. Până şi Ben surâdea puţin, deşi ochii săi tot alergau 


de la uşile de sticlă ale cinematografului Aladdin la faţa lui 
Beverly. 


10 


Balconul a fost o alegere bună. În timpul primului act din 
I Was a Teenage Frankenstein, Richie îi localiză pe Henry 
Bowers şi amicii săi de-tot-căcatu'. Jos în rândul doi, exact 
aşa cum prevăzuse că se vor aşeza. Erau cinci sau şase cu 
totul, toţi de clasele a cincea, a şasea şi a şaptea, toţi cu 
ciubotele lor de motociclişti cocoţate pe scaunele din faţa 
lor. Foxy venea şi le spunea să-şi dea jos picioarele. Şi le 
dădeau. Foxy pleca. Hopa sus cu cizmele de motociclişti, de 
cum se ducea. Peste cinci sau zece minute Foxy revenea şi 
întreaga şaradă era jucată de la capăt. Foxy n-avea tocmai 
starea să-i scoată în şuturi din sală, şi ei o ştiau prea bine. 

Filmele au fost grozave. Frankensteinul adolescent era 
suficient de grosolan. Vârcolacul adolescent, totuşi, părea 
oarecum mai înspăimântător... Poate şi pentru că părea 
puţin cam trist. Ceea ce se întâmplase nu era din vina lui. 
Hipnotizatorul ăla îi futuse minţile, dar singurul motiv 
pentru care reuşise era acela că puştiul transformat în lup 
mocnea de mânie şi gânduri negre. Richie se pomeni 
întrebându-se dacă erau pe lume mulţi oameni care să-şi 
ascundă astfel gândurile rele. Henry Bowers dădea pe 
dinafară de atâtea gânduri negre, dar cu siguranţă că nu se 
ostenea să şi le ascundă. 

Beverly şedea între cei doi băieţi, mânca floricele de 
porumb din cutiile lor, zbiera, îşi acoperea ochii, râdea din 
când în când. Când Vârcolacul o spintecă pe fata care se 
antrena în sala de gimnastică după ore, îşi îndesă faţa în 
braţul lui Ben, iar Richie îl auzi pe Ben icnind de 
surprindere, în pofida urletelor celor două sute de copii de 
sub ei. 

În cele din urmă Vârcolacul a fost ucis. În secvenţa finală 
un poliţist îi spunea solemn altuia că asta ar trebui să-i 


înveţe minte pe oameni să nu-şi mai bage nasul în treburi 
care e mai bine să fie lăsate în seama lui Dumnezeu. 
Cortina cobori şi se aprinseră luminile. Izbucniră aplauze. 
Richie se simţea total satisfăcut, chiar dacă-l durea puţin 
capul. Probabil că trebuia să meargă la doctorul de ochi cât 
de curând şi să-şi schimbe lentilele. Chiar că avea să poarte 
sticle de Coca-Cola la ochi pe vremea când va merge la 
liceu, îşi spuse el amărăât. 

Ben îl trase de mânecă. 

— Ne-au văzut, Richie, spuse el cu voce uscată, plină de 
disperare. 

— Hmmm? 

— Bowers şi Criss. S-au uitat încoace în drum spre ieşire. 
Ne-au văzut! 

— Bine, bine, făcu Richie. Calmează-te, Clăiţă. Doar 
caaalmează-te. O să ieşim pe uşa laterală. N-ai de ce să-ţi 
faci griji. 

Coborâră scara. Richie în frunte, Beverly la mijloc, Ben la 
urmă şi privind înapoi peste umăr la fiecare doi paşi. 

— Ăia chiar ţi-au pus gând rău, Ben? întrebă Beverly. 

— Da, aşa se pare. M-am luat la bătaie cu Henry Bowers 
în ultima zi de şcoală. 

— Te-a bătut? 

— Nu chiar atât cât voia. De-asta-i şi furios încă, cred. 

— Moş Hank Moacă-de-lanc a pierdut şi el o cantitate 
măricică de piele, murmură Richie. Sau cel puţin aşa am 
auzit. Cred că nici asta nu i-a prea făcut plăcere. 

Împinse uşa de la ieşire şi toţi trei păşiră afară pe aleea 
ce lega cinematograful de lacto-barul Nan's. O pisică ce 
cotrobăia într-o ladă de gunoi sâsâi şi fugi pe lângă ei pe 
alee, care la capătul opus era blocată cu un gard de 
scânduri. Pisica se căţără până sus şi sări dincolo. Un capac 
de pubelă zăngăni. Bev tresări, îl apucă pe Richie de braţ, 
apoi râse cu nervozitate. 

— Cred că încă-s speriată de la filme, spuse ea. 

— N-ai să... începu Richie. 


— Salut, faţa-ca-şi-curu, spuse Henry Bowers din spatele 
lor. 

Speriaţi, cei trei se răsuciră. Henry, Victor şi Belch 
stăteau în gura aleii, în spatele lor se mai aflau doi tipi. 

— Of, futu-i, ştiam eu c-o să se-ntâmple, gemu Ben. 

Richie se întoarse repede înapoi spre „Aladdin”, dar uşa 
de ieşire se închisese în urma lor şi nu exista nicio 
modalitate de-a o deschide pe dinafară. 

— Zi pa, faţă-de-cur, spuse Henry şi deodată se repezi la 
Ben. 

Ceea ce se întâmplă în continuare i se păru lui Richie, 
atât pe loc, cât şi mai târziu, ca făcând parte dintr-un film - 
asemenea lucruri pur şi simplu nu se întâmplau în viaţa 
reală, în viaţa reală, copiii mai mici încasează cafteala, îşi 
adună dinţii de pe jos şi o iau spre casă. 

De astă dată nu se mai întâmplă aşa. 

Beverly făcu un pas înainte şi lateral, aproape ca 
intenţionând să-i iasă lui Henry în întâmpinare, poate să-i 
strângă mâna. Richie putu auzi placheurile celuilalt 
clănţănind. Victor şi Belch veneau după el; ceilalţi doi băieţi 
stăteau la gura aleii, păzind-o. 

— Lasă-l în pace! strigă Beverly. Alege-ţi pe unu' mare cât 
tine! 

— E mare cât un futut de camion Mack, curvo, se 
strâmbă Henry, deloc ca un gentelman. Acum ia cară-te 
din... 

Richie întinse piciorul. Probabil că nici n-avusese de 
gând. Piciorul i-o luă razna la fel cum îi ieşeau uneori pe 
gură, de capul lor, bancuri primejdioase pentru sănătate. 
Henry se împiedică de el şi căzu pe burtă. Suprafaţa din 
cărămizi a aleii era alunecoasă de la gunoiul împrăştiat din 
tomberoanele ce dădeau pe dinafară de pe partea cu lacto- 
barul. Henry se duse lunecând ca o greutate de curling. 

Începu să se ridice, cu cămaşa pătată de cafea, noroi şi 
bucățele de zarzavaturi. 

— Băi âştia, vă OMOR! urlă el. 


Până în acel moment, Ben fusese îngrozit. Acum, ceva se 
frânse în el. Scoase un muget şi apucă una din lăzile de 
gunoi. O clipă doar, ţinând-o-n sus, cu gunoiul risipindu-se 
care-ncotro, chiar semăna cu Haystack Calhoun. Chipul îi 
era palid şi furios. Aruncă pubela. Aceasta îl izbi pe Henry 
în şale şi-l dobori iarăşi lat. 

— Să plecăm de-aici! ţipă Richie. 

O luară la fugă spre gura aleii. Victor Criss le sări în faţă. 
Răcnind, Ben se plecă şi-şi repezi capul în plexul lui Victor. 

— jââigh! icni Victor şi căzu în fund. 

Belch o apucă pe Beverly de coadă şi o împinse violent în 
zidul de cărămizi al cinematografului. Beverly ricoşă şi o 
rupse la fugă pe alee, frecându-şi braţul. Richie alergă după 
ea, înhăţând din mers capacul unei pubele. Belch Huggins 
îşi repezi spre el un pumn mare cât o şuncă Daisy. Richie îl 
întâmpină cu capacul de oţel zincat. Pumnul lui Belch se 
opri în el. Răsună un bonnngg! sonor - un zgomot care era 
aproape melodios. 

Richie simţi şocul străbătându-i tot braţul, până la umăr. 
Belch zbieră şi începu să ţopăie, ţinându-se de mâna ce i se 
umfla. 

— Colo-şa îi cortu' lu' tătâne-mio, spuse confidenţial 
Richie, executând o Voce Tony Curtis foarte acceptabilă, 
apoi fugi după Ben şi Beverly. 

Unul dintre băieţii de la gura aleii o prinsese pe fată. Ben 
se îmbrâncea cu el. Celălalt începu să-l boxeze mărunt pe 
Ben în rinichi. Richie dădu cu piciorul. Luă contact cu bucile 
boxerului. Băiatul urlă de durere. Richie apucă braţul lui 
Beverly cu-o mână, iar pe-al lui Ben cu cealaltă. 

— Fugiţi! strigă el. 

Băiatul cu care se luptase Ben o lăsă pe Beverly în pace şi 
roti un pumn spre Richie. Urechea acestuia explodă în 
durere preţ de-o clipă, apoi amorţi şi se încinse foarte tare. 
Un ţiuit înalt începu să-i vâjâie prin cap. Semăna cu 
zgomotul pe care ar trebui să-l auzi când sora medicală a 
şcolii îţi pune căştile pe urechi ca să-ţi controleze auzul. 


Fugiră pe Center Street. Oamenii se întorceau să 
privească după ei. Burta mare a lui Ben dansa în sus şi în 
jos. Coada-de-cal a lui Beverly tresălta. Richie îi dădu 
drumul lui Ben şi-şi ţinu cu degetul mare de la mâna stângă 
ochelarii proptiţi pe frunte, ca să nu şi-i piardă. Capul 
continua să-i sune şi bănuia că i se va umfla urechea, dar se 
simţea minunat. Începu să râdă. Beverly i se alătură. Nu 
peste mult timp râdea şi Ben. 

O tăiară pe Court Street şi căzură moi pe o bancă din faţa 
secţiei de poliţie. În clipa aceea părea singurul loc din Derry 
unde puteau fi în siguranţă. Beverly îi cuprinse pe Ben şi 
Richie cu câte un braţ pe după gât. Îi strânse lângă ea cu 
furie. 

— A fost grozav! exclamă ea, cu ochii scânteietori. I-aţi 
văzut pe-ăia? l-aţi văzut?! 

— I-am văzut, normal, gâfâi Ben. Şi nu vreau să-i mai văd 
în viaţa mea. 

Asta-i aruncă într-o nouă furtună de râs isteric. Richie se 
tot aştepta ca banda lui Henry să apară de după colţ pe 
Court Street şi să se ia din nou după ei. Totuşi, nu se putea 
opri din râs. Beverly avea dreptate. Fusese grozav. 

— Clubul Păguboşilor a Tras Una Bună! ţipă exuberant 
Richie. Bravo! Bravo-bravo-bravo! 

Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi adoptă Vocea Ben 
Bernie: 

— Vau-uau-uau, copiii mei! 

Un poliţist scoase capul pe-o fereastră deschisă de la 
etajul doi şi strigă: 

— Ia plecaţi de-aici, măi puştilor! Imediat! Faceţi paşi! 

Richie căscă gura să zică una sclipitoare - absolut posibil, 
cu nou-nouţa Voce a Copoiului Irlandez -, dar Ben îi dădu 
una în ţurloi. 

— Gura, Richie, spuse el, şi prompt avu de furcă 
încercând să creadă că fusese în stare să spună una ca asta. 

— Corect, Richie, zise şi Bev, privindu-l cu drag. Bip-bip! 


— În regulă, acceptă Richie. Voi ce-oţi vrea să facem? 
Vreţi să mergem să-l găsim pe Henry Bowers şi să-l 
întrebăm dacă nu vrea să punem de-o partidă de 
Monopoly? 

— Mugşcă-ţi limba, spuse Bev. 

— Hm? Asta ce mai înseamnă? 

— Las-o baltă, unii sunt atât de ignoranți! 

Şovăielnic, roşind din plin, Ben spuse: 

— Ăla te-a tras de păr, Beverly? 

Fata îi zâmbi drăgălaş, şi în clipa aceea deveni sigură de 
un lucru pe care înainte îl bănuise doar - că Ben Hanscom 
era băiatul care-i trimisese cartea poştală cu acel mic şi 
frumos haiku. 

— Nu, nu m-a durut prea rău, răspunse ea. 

— Hai să mergem pe Maidan, propuse Richie. 

Şi astfel, acela a fost locul unde s-au dus... Sau unde au 
evadat. Mai târziu, Richie avea să se gândească la un sistem 
stabilit aşa pentru tot restul verii. Maidanul devenise locul 
lor. Beverly, la fel ca Ben în ziua primei sale întâlniri cu 
băieţii cei mari, nu mai fusese niciodată acolo. Păşea între 
Richie şi Ben, în timp ce toţi străbăteau în şir indian 
cărarea. Fusta îi tresaltă drăguţ şi, privind-o, Ben era 
conştient că-l inundau valuri de emoţii, la fel de dureroase 
ca nişte crampe la stomac. Fata purta brăţara la gleznă. 
Strălucea în soarele după-amiezii. 

Traversară braţul Kenduskeagului pe care băieţii îl 
îndiguiseră (cursul apei se despărţea cam la şaptezeci de 
metri mai sus şi se unea la loc mai departe, spre oraş) şi 
păşiră pe pietre în aval de locul unde fusese stăvilarul, apoi 
găsiră o altă potecă şi într-un târziu ieşiră pe malul braţului 
răsăritean al râului, care era mult mai lat decât celălalt. 
Scânteia în lumina de după-amiază. Spre stânga, Ben putu 
vedea doi dintre cilindrii aceia de beton cu capace 
deasupra. Sub ei, nişte ţevi mari de ciment ieşeau până 
deasupra curentului. $Şuvoaie subţiri de apă tulbure 
curgeau peste buza acestor conducte de evacuare, 


vărsându-se în Kenduskeag. Careva se cacă mai sus în oraş 
și pe-aici iese, cugetă Ben, amintindu-şi explicaţia domnului 
Nell despre sistemul de drenaj din Derry. Simţi un soi de 
mânie surdă şi neajutorată. Cândva probabil că trăiseră 
peşti în râul acela. Acum şansele de a prinde un păstrăv nu 
mai erau chiar atât de mari. Mai multe şanse aveai să prinzi 
un ghemotoc de hârtie igienică folosită. 

— Ce frumos e aici, oftă Bev. 

— Mda, nu-i rău, se arătă Richie de acord. Muştele negre 
s-au dus şi bate atâta briză cât să ţină la distanţă ţânţarii. 

O privi cu speranţă: 

— N-ai vreo ţigară? 

— Nu. Am avut câteva, da' le-am fumat ieri. 

— Foarte rău, spuse Richie. 

Răsună semnalul unei goarne şi priviră toţi cum un 
mărfar lung se târa spre triaj pe şinele din partea opusă a 
Maidanului. Frăţioare, dacă era un tren de persoane, ar îi 
avut parte de o privelişte nemaipomenită, îşi spuse Richie. 
Mai întâi casele săracilor de la Old Cape, pe urmă bălțile cu 
bambus de pe celălalt mal al Kenduskeagului şi în sfârşit, 
înainte de a părăsi Maidanul, groapa de pietriş fumegândă 
unde se arunca tot gunoiul din oraş. 

Preţ de numai o clipă, se pomeni gândindu-se din nou la 
povestea lui Eddie - leprosul de sub casa abandonată de pe 
Neibolt Street. O alungă din minte şi se întoarse spre Ben: 

— Şi aşa, care zici c-a fost partea cea mai bună, Clăiţa? 

— Mm? se întoarse Ben vinovat spre el. 

În timp ce Bev se uita peste Kenduskeag, pierdută în 
gândurile ei, el îi privise profilul... Şi vânătaia de pe 
pometele obrazului. 

— De la film, Bulă. Care parte ţi-a plăcut mai mult? 

— Mi-a plăcut când dr. Frankenstein a început să arunce 
cadavrele la crocodilii de sub casă, răspunse Ben. Atunci 
mi-a plăcut cel mai mult. 

— A fost oribil, zise Beverly şi se înfioră. Nu suport 
chestiile astea. Crocodili, pirania şi rechini. 


— Zău? Ce-s ăia pirania? întrebă Richie, plin de 
curiozitate. 

— Peştişori micuţi, spuse Beverly. Şi au toţi dinţişori 
mititei, da' ai dracului de ascuţiţi. Şi dacă intri-ntr-un râu 
unde-s şi ei, te mănâncă tot pân la os. 

— Mamăă! 

— Am văzut odată un film şi băştinaşii ăia voiau să treacă 
un râu, da' podul suspendat căzuse, povesti ea. Aşa că au 
băgat în apă o vacă legată cu-o frânghie şi au trecut în timp 
ce peştii pirania mâncau vaca. Când au scos-o afară, din 
vacă nu mai rămăsese decât scheletul. O săptămână am 
avut coşmaruri. 

— Băi frate, ce-aş mai vrea să am şi eu nişte peşti din ăia, 
exclamă fericit Richie. I-aş pune lui Henry Bowers în cada 
de la baie. 

Ben începu să chicotească: 

— Nu cred că ăla face baie. 

— De-asta nu ştiu, da” ştiu că mai bine am fi atenţi la tipii 
ăia, interveni Beverly; îşi atinse cu degetele vânătaia de pe 
obraz. Tata mi-a tras-o peste scăfârlie alaltăieri fiindc-am 
spart un vraf de farfurii. Una pe săptămână mi-ajunge. 

Urmă o clipă de linişte ce ar fi putut să fie stânjenitoare, 
dar n-a fost. Richie o sparse spunând că lui i-a plăcut cel 
mai mult când adolescentul Vârcolac îi venise de hac 
hipnotizatorului celui rău. Vorbiră despre filme - şi despre 
alte filme de groază pe care le văzuseră, şi despre serialul 
Alfred Hitchcock Presents de la televizor - timp de o oră şi 
mai bine. Bev zări nişte părăluţe ce creşteau pe malul 
râului şi culese una. O ţinu mai întâi sub bărbia lui Richie, 
apoi sub a lui Ben, ca să vadă dacă le plăcea untul. Spuse că 
le plăcea amândurora. În timp ce le ţinea floarea sub 
bărbie, fiecare era conştient de uşoara ei atingere pe 
umerii lor şi de mirosul curat al părului. Faţa i se apropie de 
a lui Ben doar pentru o clipă sau două, dar în noaptea 
aceea el visă felul cum îl priviseră ochii ei în acel scurt şi 
nesfârşit interval de timp. 


Conversaţia începuse să cam lâncezească, în clipa când 
auziră trosnetele unor paşi ce se apropiau pe cărare. Toţi 
trei se întoarseră iute în direcţia zgomotului, iar Richie 
deveni brusc conştient de faptul că aveau râul în spate. Nu 
puteau fugi pe nicăieri. 

Glasurile se apropiară. Cei trei săriră în picioare, Richie 
şi Ben trecând în faţa lui Beverly fără a se gândi măcar la ce 
făceau. 

Paravanul de tufişuri din capătul potecii se agită - şi 
deodată se ivi Bill Denbrough. Mai era cu el un băiat, unul 
pe care Richie îl cunoştea vag. Îl chema Bradley nu-ştiu- 
cum şi sâsâia cumplit. Probabil mergea şi el la Bangor cu 
Bill pentru chestia aia cu terapia vorbirii, presupuse Richie. 

— Bill Barosanu'! exclamă el şi trecu la Vocea lui Ioodles: 
Bine ne pare să te vedem, domnu' Denbrough, stăpâne. 

Bill se uită la ei şi rânji - iar pe Richie îl cuprinse o 
certitudine aparte în timp ce Bill îl privea pe el, apoi pe 
Ben, pe Beverly şi din nou pe Bradley Cum-L-o-Fi-Chemând. 
Beverly făcea parte dintre ei. Ochii lui Bill o trădau clar. 
Bradley Cum-L.o-Fi-Chemând, nu. Putea sta azi o vreme, 
putea chiar să mai vină pe Maidan - nimeni n-avea să-i 
spună nu, ce rău ne pare, lista de membri a Clubului 
Păguboşilor e completă, avem deja un membru cu defect de 
vorbire -, dar băiatul acela nu făcea parte din clubul lor. Nu 
făcea parte dintre ei. 

Acest gând conduse la o teamă bruscă, iraţională. Un 
moment, se simţi aşa cum ţi se întâmplă atunci când îţi dai 
seama dintr-o dată că ai înotat prea departe şi apa îţi trece 
de creştetul capului. O străfulgerare intuitivă îl străbătu: 
Noi suntem atraşi în ceva. Suntem aleşi. Nimic din toate 
astea nu-i întâmplător. Om fi oare deja cu toții! 

Apoi intuiţia se destrămă într-un amestec de gânduri fără 
înţeles - ca cioburile unui geam scăpat pe-o duşumea de 
piatră. În plus, nici nu conta. Bill era aici, şi Bill avea să se 
ocupe de toate; Bill nu lăsa lucrurile să scape de sub 
control. Era cel mai înalt dintre ei şi cu siguranţă cel mai 


chipeş. Richie nu trebuia decât să se uite pe furiş la ochii lui 
Bev, aţintiţi asupra lui Bill, şi apoi la cei ai lui Ben, fixaţi cu 
înţelegere şi nefericire pe faţa fetei, ca să o ştie. Bill mai era 
şi cel mai puternic dintre toţi - nu numai fiziceşte. Era mult 
mai mult de atât, dar, cum Richie nu cunoştea nici cuvântul 
carismă, nici deplinul înţeles al cuvântului magnetism, simţi 
doar că puterea lui Bill avea izvoare adânci şi se putea 
manifesta în multe feluri, unele dintre acestea neaşteptate, 
probabil. Iar Richie bănuia că, dacă Beverly se îndrăgostea 
de el sau „îi cădea cu tronc” sau cum s-o fi zicând, Ben n-ar 
fi gelos (cum s-ar întâmplă, medita Richie, dacă i-aş cădea 
eu cu tronc); ar accepta situaţia ca nicicum altfel decât 
firească. Şi mai era ceva: Bill era bun. Era o prostie să te 
gândeşti la aşa ceva (de fapt nu se gândea propriu-zis; o 
simţea), dar n-avea ce face. Bunătatea şi forţa păreau să 
emane dinspre Bill. Era aidoma unui cavaler dintr-un film 
vechi, un film prăfuit, dar având încă puterea de a te face să 
plângi, să te bucuri, să aplauzi la sfârşit. Puternic şi bun. Iar 
cinci ani mai târziu, după ce amintirile sale despre ceea ce 
se întâmplase în Derry atât în timpul, cât şi înaintea acelei 
veri vor fi început să se şteargă cu repeziciune, unui Richie 
Tozier trecut de adolescenţă avea să-i treacă prin minte că 
John Kennedy îi amintea de Bill Bâlbâitul. 

De cine? Mintea sa avea să dea răspunsul. 

Va fi ridicând privirea, vag, nedumerit, pentru a clătina 
din cap. Unu” pe care l-am cunoscut, îşi va spune şi va 
izgoni neclara tulburare împingându-şi ochelarii pe nas şi 
revenind la tema pentru acasă. Un băiat pe care l-am 
cunoscut demult. 

Bill Denbrough îşi puse mâinile în şolduri, zâmbi radios şi 
spuse: 

— E-e-ei, ia-ia-tă-tă-ne... Acum c-c-c-ce fa-fa-facem? 

— N-ai o ţigară? întrebă cu speranţă Richie. 


11 


Cinci zile mai târziu, pe când luna iunie se apropia de 
sfârşit, Bill îi spuse lui Richie că voia să meargă pe Neibolt 
Street şi să cerceteze veranda dedesubtul căreia Eddie îl 
văzuse pe lepros. 

Tocmai reveniseră acasă la Richie, iar Bill o purta pe 
Silver la pas. Pedalase cu Richie în spate cea mai mare 
parte a drumului spre casă, o înviorătoare cursă de viteză 
prin Derry, dar avusese grijă să-l lase pe Richie să se dea jos 
cu o stradă înainte de locuinţă. Dacă mama sa îl vedea pe 
Bill ducându-l pe Richie pe bicicletă, iar o apucau dracii. 

Coşul de sârmă al lui Silver era plin de pistoale cu şase 
focuri, două ale lui Bill, trei ale lui Richie. Stătuseră pe 
Maidan aproape toată după-amiaza, jucându-se de-a 
pistolarii. Beverly Marsh se arătase pe la ora trei, 
îmbrăcată în blugi decoloraţi şi agitând o puşcă Daisy cu 
aer comprimat foarte veche, care-şi pierduse aproape toată 
puterea - când apăsai pe trăgaciul ei înfăşurat în bandă 
adezivă, slobozea un smiorcăit anemic. Specialitatea ei era 
ochitorul japonez. Se pricepea de minune la căţăratul în 
copaci şi la împuşcatul imprudenţilor care treceau pe 
dedesubt. Urma de pe obraz îi pălise, devenind un galben 
abia vizibil. 

— Ce-ai spus? întrebă Richie. Era şocat... Dar şi puţin 
intrigat. 

— V-v-vreau să arunc o pr-privire sub ve-ve-veranda aia, 
spuse Bill. 

Glasul îi era încăpățânat, dar prefera să nu se uite la 
Richie. Sus pe pomeţii ambilor obraji îi apăruse câte o pată 
de roşeaţă intensă. Ajunseră în faţa casei lui Richie. Maggie 
Tozier stătea pe verandă, citind o carte. Le făcu cu mâna şi 
strigă: 

— Bună, băieţi! Vreţi nişte ceai de la gheaţă? 

— Venim imediat, mămico, răspunse Richie, apoi i se 
adresă lui Bill. N-o să fie nimic acolo. Probabil că a văzut 
doar un vagabond şi s-a fleşcăit tot, pentru Dumnezeu, îl ştii 
pe Eddie. 


— M-m-mda. Îl şş-ştiu pe E-E-Eddie. D-da' ţi-ţii minte po- 
poza d-din a-a-album? 

Richie se foi pe loc, încurcat. Bill ridică mâna dreaptă. 
Fâşiile de leucoplast nu mai erau, dar Richie putea să vadă 
cerculeţele de ţesut cicatrizat ce se vindeca pe primele trei 
degete ale lui Bill. 

— Mda, da... 

— A-a-scultă-m-mă, începu Bill să vorbească foarte rar, 
străpungând ochii lui Richie cu ai săi. 

Relată încă o dată similitudinile dintre povestirea lui Ben 
şi cea a lui Eddie... Şi le legă pe acestea cu ceea ce 
văzuseră în fotografia mişcătoare. Sugeră din nou că acel 
clovn îi omorâse pe băieţii şi fetele găsiţi ucişi în Derry din 
decembrie trecut. 

— Şş-şi po-po-poate că nu numai pe e-ei, încheie Bill. Cu- 
cum rămâne cu to-toţi cei ca-care au di-dispărut? Cum 
rămâne cu E-E-Eddie Co-Cor-Corcoran? 

— Ei, căcat, a fugit de frica lu' ta-su vitreg, replică Richie. 

— E-ei, po-poate că d-da, şi po-poate că n-n-nu. L-am 
cunoscut pu-puţintel ş-şi eu şi ş-ştiu că ta-ta-su-l bă-bă- 
bătea. Şi ma-mai ş-ştiu şi că a-avea obiceiu' să lipsească no- 
noaptea de-acasă câ-câteodată ca să sca-ca-pe de e-e-el. 

— Aşa că poate clovnul l-a prins când lipsea de-acasă, 
spuse îngândurat Richie. Asta e? 

Bill dădu din cap. 

— Şi ce vrei, atuncea? Să-i ceri autograful? 

— Dacă cl-cl-cl-ovnul i-a omorât pe ce-ce-ceilalţi, 
înseamnă că-că e-e-el l-a o-o-omorât şşi pe G-Georgie, spuse 
Bill. 

Ochii săi îi prinseră pe ai lui Richie; erau ca ardezia - 
duri, neiertători, nedispuşi la niciun compromis. 

— V-vreau să-l o0-o-mor. 

— lisuse Hristoase, făcu Richie speriat. Şi cum ai s-o faci? 

— Ta-tata are un pi-pi-pistol, continuă Bill; de pe buze îi 
zbură un strop de salivă, dar Richie abia dacă observă. N-n- 


nu ştie că-că ştiu, da' ş-ş-ştiu. E pe raftul de su-sus în du-du- 
lapul lui. 

— Asta ar fi grozav dacă-i un om, îşi dădu Richie cu 
presupusul, şi dacă reuşim să-l găsim aşezat pe-un maldăr 
de oase de copii... 

— Băieți, am turnat ceaiul! anunţă voioasă mama lui 
Richie. Faceţi bine de veniţi să vi-l luaţi! 

— Imediat, mămico! strigă iarăşi Richie, oferind un larg 
zâmbet fals, care dispăru de îndată ce se întoarse din nou 
spre Bill. Pentru că n-aş împuşca un om doar fiindcă poartă 
un costum de clovn, Billy. Tu eşti cel mai bun prieten al 
meu, n-aş face-o şi nu te-aş lăsa nici pe tine s-o faci dacă te- 
aş putea opri. 

— Ş-şi da-dacă chi-chiar e o gră-grămadă de oa-oase? 

Richie îşi linse buzele şi un moment nu spuse nimic. Apoi 
îl întrebă pe Bill: 

— Ce-ai să faci dacă nu e un om, Billy? Dacă de fapte un 
fel de monstru? Dacă există cu adevărat lucruri de astea? 
Ben Hanscom a spus că era mumia, şi că baloanele pluteau 
împotriva vântului, şi că nu avea umbră. Pe urmă, poza din 
albumul lui Georgie... Sau ne-am imaginat totul, sau a fost o 
vrajă, şi trebuie să-ţi spun, frăţioare, că nu cred că doar ne- 
am imaginat. Degetele tale sigur nu şi-au imaginat, nu-i 
aşa? 

Bill clătină din cap. 

— Aşa că ce-o să facem dacă nu-i om, Billy? 

— A-atunci va tre-tre-trebui să ne gâ-gândim la a-a- 
altceva. 

— Zău că da, spuse Richie. Îmi dau seama. După ce tragi 
patru, cinci focuri şi el tot o să vină spre noi ca adolescentul 
Vârcolac din filmul ăla pe care l-am văzut eu, Ben şi Bev, 
poţi să-ţi încerci pe el lovitura. Şi, dacă nu ţine nici cu 
praştia, o să arunc eu în el cu nişte praf de strănutat al 
meu. Şi dacă tot o să se maiţină după noi după asta, atunci 
pur şi simplu o să zicem piua şi-i spunem: „Ei, gata, stai aşa. 
Nu facem nicio brânză, Domnule Monstru. Uite, trebuie să 


citesc despre treaba asta la bibliotecă. Vin imediat. Mă 
scuzi”. Asta voiai să spui, Bill Barosane? 

Îşi privi prietenul, cu tâmplele zvâcnindu-i. O parte din el 
voia ca Bill să insiste să cerceteze veranda acelei case 
vechi, dar o altă parte voia - voia cu disperare - ca Bill să 
renunţe la plan. În unele privinţe, toate astea erau ca şi 
cum ar fi păşit într-unul dintre filmele de groază de 
sâmbătă după-amiază de la „Aladdin”, dar în alt sens - într- 
un sens crucial - nu era deloc acelaşi lucru. Pentru că toate 
astea nu erau sigure ca un film, unde ştiai că totul va ieşi 
bine, şi, chiar dacă nu ieşea, nu ţi se lua nicio piele de pe 
fund. Fotografia din camera lui Georgie nu fusese ca un 
film. Crezuse că începe s-o uite, dar părea că se amăgise 
singur, pentru că acum putea vedea cicatricele acelea 
încolăcindu-se pe degetele lui Billy. Dacă nu l-ar fi tras 
înapoi... 

Incredibil, Bill surâdea. Surâdea de-a binelea. 

— A-a-ai v-vrut s-ssă te i-iau să te u-uiţi la o po-poză. A- 
acuma vr-vreau eu să te ia-iau să te uiţi l-la o ca-casă. Chit 
la chi-chit. 

— Chit mănânci tu, spuse Richie şi izbucniră amândoi în 
râs. 

— Mâ-mâine di-di-dimineaţă, conchise Bill, ca şi cum s-ar 
fi aranjat. 

— Şi dacă-i un monstru? întrebă Richie, susţinând 
privirea lui Bill. Dacă pistolul lui taică-tău nu-l opreşte, Bill 
Barosane? Dacă tot o să vină după noi? 

— O-o-o s-să ne gâ-gâ-gândim la a-a-ltceva, reluă Bill. 
Tre-trebuie. 

Îşi dădu capul pe spate şi râse ca scos din minţi. După o 
clipă, 

Richie începu şi el să hohotească. Era imposibil să se 
abţină. 

Urcară împreună aleea pietruită până la veranda lui 
Richie. Maggie pregătise pahare uriaşe de ceai de la 


frigider cu fire de mentă înăuntru şi un platou cu pişcoturi 
vanilate. 

— V-vr-rrrei? 

— Ei bine, nu, răspunse Richie. Da' o s-o fac. 

Bill îl bătu pe spate, tare, şi asta păru să facă frica 
suportabilă - deşi Richie era deodată sigur (şi nu se înşela) 
că somnul va întârzia mult în acea noapte. 

— Voi, băieţi, se pare că aveţi o discuţie foarte 
importantă, spuse doamna 'Iozier, aşezându-se cu cartea 
într-o mână şi cu un pahar cu ceai cu gheaţă în cealaltă. 

Îi privi întrebătoare. 

— Mh, Denbrough a venit cu ideea ţicnită că Red Sox vor 
termina în divizia întâi, spuse Richie. 

— E-eu şi ta-ta-ta-ta-tata zi-zicem că au un şu-şut la a tre- 
treia, adăugă şi Bill şi sorbi din ceai. Fo-foa-foarte bu-bun 
cea-ceaiu', do-doamnă Iozier. 

— Mulţumesc, Bill. 

— Anul când echipa asta o să termine în prima divizie o 
să fie anul când o să scapi tu de bâlbâială, gură-de-păsat, 
spuse Richie. 

— Richie! ţipă doamna 'Tozier, şocată. 

Mai că nu-şi scăpă paharul cu ceai. Dar atât Richie, cât şi 
Bill Denbrough râdeau isteric, complet scoşi din minţi. Se 
uită de la fiul ei la Bill şi iar la fiul ei, cuprinsă de o uimire 
ce era mai mult simplă perplexitate, dar, parţial, şi o frică 
atât de subţire şi ascuţită, încât îşi găsi drumul până în 
adâncurile inimii ei, vibrând acolo ca un diapazon făurit din 
gheaţă limpede. 

Nu-l înțeleg pe niciunul dintre ei, medită ea. Unde se 
duc, ce fac, ce vor... Sau ce-o să se-aleagă de ei. Câteodată, 
oh, câteodată ochii le sunt sălbatici, şi câteodată mă tem 
pentru ei, şi câteodată mă tem de ei. 

Se pomeni gândindu-se, nu pentru prima oară, că ar fi 
fost frumos dacă ea şi cu Went ar fi putut să aibă şi o fată, o 
fetiţă drăguță şi blondă pe care s-o fi putut îmbrăca 
duminica în fustiţe şi funde asortate şi pantofi negri din 


imitație de piele. O fetiţă drăguță care să-i ceară să coacă 
după ore cozonăcei şi care să vrea păpuşi în loc de cărţi 
despre ventriloci şi maşinuţe Revell care aleargă repede. 

Cu o fetiţă drăguță s-ar fi simţit în largul ei. Ar fi putut să 
o înţeleagă. 


12 


— L-ai luat? întrebă neliniştit Richie. 

Mergeau la pas cu bicicletele alături pe Kansas Street, 
prin dreptul Maidanului, la zece dimineaţa a doua zi. Cerul 
era colorat într-un cenuşiu mohorât. Se anunţase ploaie 
pentru acea după-amiază. Richie nu reuşise să adoarmă 
până după miezul nopţii şi era de părere că şi Denbrough 
petrecuse o noapte destul de puţin odihnitoare; moş Bill 
Barosanul afişa o pereche asortată de pungi Samsonite, 
câte una sub fiecare ochi. 

— L-am lu-luat, răspunse Bill. 

Bătu cu palma scurta de molton verde pe care-o avea pe 
el. 

— Dă să văd, ceru Richie, fascinat. 

— Nu acum, spuse Bill şi rânji. S-ar putea să vadă ci- 
cineva. Da' u-uite ce-am mai a-adus. 

Duse mâna la spate, pe sub haină, şi-şi scoase praştia 
Punct-Lovit din buzunarul dinapoi. 

— Oh, căca-m-aş, am dat de belea, exclamă Richie, 
începând să râdă. 

Bill se prefăcu a fi lezat. 

— Tu-tu-tu a-ai fost cu ideea, T-I-Iozier. 

Bill primise praştia din aluminiu, de comandă, la ziua lui, 
cu un an în urmă. Fusese compromisul lui Zack între 
pistolul pe care-l dorea Bill şi refuzul încăpățânat al mamei 
sale de-a se gândi măcar să-i dea o armă de foc unui băiat 
de vârsta lui Bill. Pliantul cu instrucţiuni spunea că praştia 
putea fi o minunată armă de vânătoare, o dată ce învăţai s-o 
foloseşti - „în mâinile potrivite, praştia e la fel de ucigătoare 


şi eficace ca un arc bun de frasin sau o armă de foc de mare 
putere”, proclama broşura. Cu aceste virtuţi conştiincios 
exprimate, broşura continua prin a preveni că praştia putea 
fi periculoasă; proprietarul nu trebuia să ochească nicio 
persoană cu vreunul dintre cele douăzeci de proiectile 
plumbuite care o însoțeau, la fel cum n-aveai voie să 
îndrepţi spre nimeni un pistol încărcat. 

Bill încă nu se descurca prea bine cu ea (şi bănuia în 
sinea sa că nici n-o va face vreodată), dar împărtăşea 
părerea că avertismentul din pliant era întemeiat - elasticul 
gros al praştiei avea bătaie puternică, iar când loveai cu ea 
o cutie de tinichea, îi făcea o gaură a dracului de mare. 

— Ai mai făcut ceva progrese cu asta, Bill Barosane? 
întrebă Richie. 

— Pu-pu-puţin. 

Nu era adevărat decât în parte. După un îndelungat 
studiu al ilustraţiilor din pliant şi destulă practică în Derry 
Park până îşi nenorocise braţul, ajunsese să poată nimeri 
ţinta de hârtie care sosise şi ea împreună cu praştia, ca la 
vreo trei din zece încercări. lar o dată reuşise chiar din 
prima. O singură dată. 

Richie întinse zgârciul trăgând de bucata de piele, îi 
încercă tăria, apoi îi înapoie lui Bill praştia. Nu spuse nimic, 
dar în adâncul său se îndoia că ar face cât pistolul lui Zack 
Denbrough, când era vorba să omoare monştri. 

— Zău? făcu el. Ţi-ai adus praştia, mare scofală. Asta nu-i 
nimic. Uite ce-am adus eu, Denbrough. 

Şi scoase din jachetă un pacheţel care avea pe elo 
caricatură cu un om chel spunând Hap-CIU! în timp ce 
obrajii i se umflau ca ai lui Dizzy Gillespie. „PRAFUL DE 
STRĂNUTAT AL LUI DR. WACKY”, scria pe pachet. 

Cei doi se priviră un lung răstimp şi apoi izbucniră în 
hohote de râs, dându-şi unul altuia pumni în spate. 

— Su-su-suntem pre-pregătiţi pentru o-o-orice, spuse 
într-un târziu Bill, tot chicotind şi ştergându-se la ochi cu 
mâneca jachetei. 


— Faţa ta şi curu' meu, Bill Bâlbâite, spuse Richie. 

— Cre-cre-credeam că-i i-i-invers, replică Bill. Acum 
ascultă. O-o să-ţi le-legăm bi-bi-bi... ţoacla pe Maidan. U- 
unde-o la-las eu pe Silver când ne jucăm. Tu-tu vii că-călare 
în spa-spatele meu, în ca-caz că trebuie s-o luăm la să-să- 
sănătoasa. 

Richie dădu din cap, nesimţind nicio pornire să îl 
contrazică. Rabla lui arăta ca o bicicletă de pigmeu pe 
lângă costelivul edificiu ca o macara care era Silver. Ştia că 
Bill e mai puternic, iar Silver mai rapidă. 

Ajunseră la podeţ, iar Bill îl ajută pe Richie să-şi 
priponească bicicleta dedesubt. Se aşezară şi, cu duruitul 
ocazional al traficului bâzâindu-le pe deasupra capetelor, 
Bill deschise fermoarul scurtei de molton şi scoase pistolul 
tatălui său. 

— A-ai dracu' g-g-grijă, îl preveni Bill pe Richie. 
Întinzându-i-l după ce acesta îşi exprimă printr-un fluierat 
sincera aprobare. Pi-pistoa-lele ca ăsta n-n-au si-siguranţă. 

— E încărcat? întrebă Richie, covârşit. 

Pistolul, un Walther-PPK pe care Zack Denbrough îl 
primise în timpul ocupaţiei, părea incredibil de greu. 

— Nu-nu î-încă, răspunse Bill şi se bătu peste buzunar. A- 
am luat nişte g-g-g-gloanţe aici. Da” ta-ta-tata zi-zice că câ- 
câteodată te uiţi şi pe-pe urmă, da-dacă pi-pi-pi-pistolul cr- 
crede că nu e-eşti a-a-atent, se î-încarcă si-si-singur. A-aşa 
ca să te po-poată t-îimp-împ-împuşca. 

Chipul său murmură un surâs straniu care spunea că, 
deşi nu credea o asemenea prostie, în acelaşi timp o credea 
întru totul. 

Richie înţelese. Obiectul deţinea o fatalitate ferecată pe 
care nu o simţise niciodată în pistolul sau chiar în carabina 
tatălui său (deşi carabina avea şi ea ceva, nu-i aşa? — ceva 
în felul cum stătea rezemată, mută şi unsă, în colţul 
cămăruţei din garaj; ca şi cum ar fi putut spune Aș putea să 
fiu rea dacă aş vrea; rea cât cuprinde, pe pariu, dacă ar fi 
fost capabilă să vorbească). Dar pistolul acesta, Walther-ul 


ăsta... Parcă fusese fabricat anume pentru a ucide oameni. 
Cu un fior, Richie îşi dădu seama că de-asta şi fusese făcut. 
Ce altceva puteai cere de la un pistol? Să-ţi aprindă 
țigările? 

Întoarse ţeava spre sine, având grijă să-şi ţină mâinile 
departe de trăgaci. O singură privire aruncată în ochiul 
negru şi fără pleoape al armei îl făcu să înţeleagă perfect 
ciudatul zâmbet al lui Bill. Şi-l aminti pe tatăl său spunând: 
Dacă ţii minte că nu există în lume nimic de soiul unui 
pistol neîncărcat, n-o să ai niciodată în viaţă probleme cu 
armele, Richie. Îi dădu pistolul înapoi lui Bill, bucuros să se 
descotorosească de el. 

Bill îl potrivi la loc în haină. Deodată, casa de pe Neibolt 
Street i se păru mai puţin înfricoşătoare lui Richie... Dar 
posibilitatea de a se vărsa într-adevăr sânge - asta părea cu 
mult mai puternică. 

Îl privi pe Bill, vrând poate iar să facă apel la ideea lui, 
dar văzu faţa prietenului său, o citi, şi nu spuse decât: 

— Eşti gata? 


13 


Ca de obicei, când în cele din urmă Bill îşi ridică al doilea 
picior de pe pământ, Richie se simţi convins că se vor 
răsturna, crăpându-şi căpăţânile proaste pe asfaltul 
nemilos. Uriaşa bicicletă se clătina nebuneşte dintr-o parte 
în alta. Cărţile de joc prinse cu cârlige de rufe pe aripile 
roţilor încetară să mai tragă foc cu foc şi trecură pe foc 
automat. Balansul beat al bicicletei deveni mai pronunţat. 
Richie închise ochii şi aşteptă inevitabilul. 

Atunci Bill răcni: 

— Hai-ho, Silver HAAAIDEEE! 

Bicicleta lua tot mai mare viteză şi în sfârşit îşi încetă 
legănările încoace şi încolo aducătoare de rău de mare. 
Richie slăbi strânsoarea de moarte pe după mijlocul lui Bill, 
apucându-se în schimb de faţa portbagajului de deasupra 


roții dinapoi. Bill traversă Kansas Street înclinat într-o 
parte, goni pe străzi lăturalnice cu iuţeală mereu crescândă 
şi o luă spre Witcham ca şi cum ar fi coborât un lanţ de 
niveluri geografice. leşiră ca din puşcă de pe Strapham 
Street pe Witcham, cu o viteză uluitoare. Bill o aplecă pe 
Silver al dracului de jos pe-o latură şi urlă iar: 

— Hai-ho, Silver! 

— Dă-i bice, Bill Barosane! ţipă Richie, atât de speriat, 
încât aproape că făcea în pantaloni, dar în acelaşi timp 
râzând dezlănţuit. Calc-o-n picioare pe puicuţa asta! 

Bill îşi potrivi acţiunea cu îndemnul, ridicându-se şi 
aplecându-se peste ghidon pentru a pompa în pedale într- 
un ritm dement. Privind spinarea lui Bill, care era uimitor 
de lată pentru un băiat de unsprezece-ani-mergând-pe- 
doisprezece, privind-o cum se munceşte sub haina de 
molton, umerii înclinându-se mai întâi într-o parte, apoi în 
alta, după cum îşi muta greutatea de pe o pedală pe alta, 
Richie se încredinţă dintr-o dată că erau invulnerabili... 
Aveau să trăiască în veci de veci. Mă rog... Poate nu ei, dar 
Bill cu siguranţă. Bill nici n-avea idee cât era de puternic, 
cât de sigur şi perfect era. 

Alergau, casele rărindu-se acum puţin, iar străzile 
perpendiculare pe Witcham situându-se la intervale mai 
mari. 

— Hai-ho. Silver! urla Bill. 

lar Richie mugea cu Vocea Negrului Jim, înaltă şi 
ascuţită: 

— Ha-ho Silvă', şefu', asta zic şi io fugă! Zău că g'ozav 
mai fugi matale cu ţoacla ici-şa! Ptiu, fir-aş al dracu'! Ha-ho, 
Silvă', HAAMAL-DEEE! 

Acum treceau pe lângă câmpii verzi ce se întindeau plate 
şi lipsite de adâncime sub cerul plumburiu. Departe în faţă 
Richie vedea vechea gară de cărămizi. La dreapta «ei, 
magaziile stăteau în şir. Silver se hurducă peste o cale 
ferată, apoi peste încă una. 


Şi iată Neibolt Street, desprinzându-se spre dreapta. 
„TRIAJUL DERRY” scria pe o pancartă albastră, sub cea cu 
numele străzii. Era ruginită şi spânzurată strâmb. Dedesubt 
se afla un semn mult mai mare - fond galben, litere negre. 
Era aproape ca un comentariu asupra triajului însuşi: 
„DRUM ÎNFUNDAT” anunţa acesta. 

Bill coti pe Neibolt Street, acostă lângă trotuar şi îşi puse 
piciorul iarăşi pe sol. 

— De-aici ha-ha-hai pe jos. 

Richie sări de pe portbagaj cu un amestec de uşurare şi 
regret. 

— Bine. 

O luară de-a lungul trotuarului, care era crăpat şi plin de 
buruieni. Mai în faţă, în depouri, un motor diesel duduia 
încet, slăbi, apoi o luă de la capăt. O dată sau de două ori 
auziră muzica metalică a tampoanelor ciocnindu-se unele 
de altele. 

— Ţi-e frică? îl întrebă Richie pe Bill. 

Bill, ducând-o pe Silver de ghidon, îi aruncă lui Richie o 
privire scurtă şi dădu din cap: 

— M-mhm. Şi ţie? 

— Normal că-mi e. 

Bill îi povesti lui Richie că-l întrebase pe tatăl său despre 
Neibolt Street cu o seară în urmă. Iatăl lui spusese că o 
mulţime de feroviari locuiseră acolo până la sfârşitul celui 
de Al Doilea Război Mondial - ingineri, conductori, 
semnalizatori, lucrători în triaj, hamali. Strada intrase în 
declin o dată cu triajul şi, pe măsură ce Bill şi Richie 
înaintau de-a lungul ei, casele deveneau tot mai rare, mai 
sărăcăcioase, mai murdare. Ultimele trei sau patru de pe 
ambele părţi erau părăsite şi bătute-n scânduri, având 
curţile năpădite de bălării. O inscripţie „DE VÂNZARE” se 
bălăbănea  singuratică pe veranda uneia. Lui Richie 
pancarta i se părea veche de o mie de ani. Trotuarul se 
sfârşi, iar acum păşeau pe o cărare bătătorită unde bălăriile 
creşteau fără prea mare tragere de inimă. 


Bill se opri şi arătă cu degetul: 

— U-u-uite-o, spuse el încetişor. 

Neibolt Street 29 fusese cândva o vilă roşie, cochetă. 
Poate, îşi spuse Richie, aici locuise un mecanic, un burlac, 
nu cu pantaloni, ci în blugi şi puzderie de mănuşi dintre 
acelea cu manşete mari şi scorţoase şi vreo patru-cinci 
chipie groase ca pernele - un băiat care venea acasă o dată 
sau de două ori pe lună pe perioade de câte trei-patru zile 
şi asculta radioul în timp ce trebăluia prin grădină; un tip 
care mânca mai mult prăjeli (şi niciun fel de legume, deşi le 
cultiva pentru prieteni) şi care, în nopţile cu vânt, se 
gândea la Fata Rămasă în Urmă. 

Acum zugrăveala roşie se decolorase până la un roz-fad 
care se cojea în pete urâte arătând ca nişte răni. Ferestrele 
erau ochi orbi, obloniţi. Majoritatea ţiglelor nu mai existau. 
Buruienile creşteau în neorânduială de ambele laturi ale 
casei, iar iarba era acoperită cu prima generaţie de păpădii 
a sezonului. Lia stânga, un gard înalt de scânduri, odinioară 
de un alb-fercheş, dar acum şters într-un gri-mohorât, în 
ton cu cerul întristat, jos, se apleca beat înăuntrul şi în 
afara tufărişului umed. Cam la jumătatea gardului Richie 
văzu un monstruos pâlc de floarea-soarelui - cea mai înaltă 
arăta cam ca la un metru şaizeci sau chiar mai mult. Avea o 
înfăţişare puhavă şi rea care nu-i plăcea. O adiere agită 
florile, şi acestea părură că dau din capete laolaltă: Au venit 
băieţii, ce drăguţ! Alţi băieţi. Băieţii noştri. Richie se 
cutremură. 

În timp ce Bill o rezemă cu grijă pe Silver de un ulm, 
Richie examină casa. Văzu o roată ieşind din iarba deasă de 
lângă verandă şi i-o arătă lui Bill. Bill dădu din cap; era 
tricicleta răsturnată de care pomenise Eddie. 

Priviră în sus şi în jos pe Neibolt Street. Murmurul 
locomotivei diesel crescu şi scăzu, apoi reîncepu. Sunetul 
părea să stea suspendat în aerul apăsător ca o vrajă. Strada 
era absolut pustie. Richie putea auzi maşinile trecând în 
răstimpuri pe Drumul Naţional 2, dar de văzut nu le vedea. 


Motorul diesel se înălţă şi se stinse, crescu şi tăcu. 

Enormele flori-ale-soarelui încuviinţară cu înţelepciune. 
Băieți proaspeți. Băieți buni. Băieţii noştri. 

— E-e-eşti g-ga-gata? întrebă Bill, iar Richie tresări puţin. 

— Ştii, tocmai mă gândeam că poate ultimul teanc de 
cărţi pe care le-am luat de la bibliotecă trebuie să le 
înapoiez azi, spuse Richie. Poate ar trebui să... 

— Nu-nu-nu mânca ra-rahat, Richie. Eşti ga-gata sau n-n- 
nu? 

— Aşa cred, răspunse Richie, ştiind că nu era deloc gata - 
nu avea să fie niciodată gata pentru scena asta. 

Porniră peste gazonul luxuriant, spre verandă. 

— Ui-uită-te a-a-acolo, arătă Bill. 

În capătul îndepărtat din stânga, panoul dantelat al 
verandei stătea rezemat de o încâlceală de tufe. Amândoi 
puteau vedea bine cuiele ruginite care fuseseră smulse. 
Acolo creşteau arbuşti vechi de trandafiri, iar, câtă vreme 
atât trandafirii din dreapta, cât şi cei din stânga porțiunii 
desprinse a dantelăriei înfloreau într-un mod plin de 
exuberanţă, cei aflaţi imediat în jurul şi în faţa ei erau 
scheletici şi morţi. 

Bill şi Richie se uitară unul la altul, sumbri. Tot ceea ce 
spusese Eddie părea destul de adevărat; după şapte 
săptămâni, dovezile încă mai erau acolo. 

— Nu vrei de-adevăratelea să te bagi acolo dedesubt, nu? 
întrebă Richie. 

Era aproape rugător. 

— N-n-nu, răspunse Bill, d-da' o să mă du-duc. 

Şi, cu inima înmuindu-i-se, Richie înţelese că vorbea 
absolut serios. Lumina aceea cenuşie reapăruse în ochii lui 
Billy, strălucind statornic. În trăsăturile feţei sale domnea o 
nerăbdare împietrită ce-l făcea să arate mai bătrân. Richie 
îşi spuse: Cred că vrea într-adevăr să-l omoare, dacă încă 
mai e acolo. Să-l omoare şi, poate, să-i taie capul şi să i-l 
ducă lui taică-su şi să zică: „Uite, ăsta-i ăla care l-a omorât 
pe Georgie, acum ai să vorbeşti iarăşi cu mine seara, poate 


doar să-mi spui cum ţi-a mers peste zi sau cine-a pierdut 
când aţi dat cu banul să vedeți care plăteşte cafeaua de 
dimineaţă?” 

— Bill, începu el, dar Bill nu mai era acolo. 

Ocolea spre capătul din dreapta al verandei, pe unde, 
fără îndoială, se târâse Eddie dedesubt. Richie trebui să 
alerge după el şi aproape căzu împiedicându-se de tricicleta 
prinsă în bălării ce-şi ruginea încet drumul spre adâncurile 
pământului. 

Îl ajunse pe Bill în momentul când acesta se lăsa pe vine, 
privind sub verandă. În capătul acesta nici măcar nu mai 
exista panou; cineva - vreun vagabond - îl smulsese demult 
ca să câştige accesul spre adăpostul de dedesubt, ferit de 
zăpezile lui ianuarie, sau de ploaia rece din noiembrie, ori 
de o răpăială de vară cu tunete şi trăsnete. 

Richie se chirci lângă el, cu inima bătându-i ca o tobă. 
Sub verandă nu era nimic, doar grămezi de frunze 
descompuse, ziare îngălbenite şi umbre. Prea multe umbre. 

— Bill, repetă el. 

— C-c-ce? 

Bill scosese iar pistolul tatălui său. Extrase cu grijă 
încărcătorul din pat, iar apoi dădu la iveală patru cartuşe 
din buzunarul pantalonilor. Le încarcă unul câte unul. 
Richie îl privi fascinat, iar apoi se uită iarăşi sub verandă. 
De astă dată mai văzu ceva. Sticlă spartă. Cioburi de sticlă 
lucind slab. Stomacul i se contractă dureros. Nu era un 
băiat prost şi înţelegea că asta se apropia de confirmarea 
completă a istorisirii lui Eddie. Frânturile de geam de pe 
frunzele putrede de sub prispă însemnau că fereastra 
fusese spartă pe dinăuntru. Din pivniţă. 

— C-ce? întrebă Bill din nou, ridicând privirea spre 
Richie. 

Faţa îi era amară şi albă. Privind trăsăturile acelea dârze, 
Richie aruncă în sinea sa prosopul în ring. 

— Nimic. 

— V-v-vii? 


— Mda. 

Se târâră sub verandă. 

Mirosul frunzelor în descompunere era o aromă care de 
obicei îi plăcea lui Richie, dar duhoarea de acolo n-avea 
nimic plăcut. Simţea frunzele spongioase sub mâini şi 
genunchi şi avea impresia că se adânceau poate cale de 
treizeci-şaizeci de centimetri. Se întrebă deodată ce-ar face 
dacă o mână sau o gheară ar ţâşni din frunzele acelea, 
înşfăcându-l. 

Bill examină fereastra spartă. Cioburile  săriseră 
pretutindeni. Şipca de lemn ce se aflase între ochiuri zăcea 
în două bucăţi frânte sub treptele verandei. Partea de sus a 
tocului ferestrei ieşea în afară ca un os fracturat. 

— Ceva l-a lovit al naibii de tare pe futangiul ăla, suflă 
Richie. 

Bill, examinând întunericul dinăuntru - sau încercând s-o 
facă - dădu din cap. 

Richie îl împinse cu cotul într-o parte, destul cât să se 
poată uita şi el. Beciul era un depozit obscur de lazi şi cutii. 
Pe jos avea pământ şi, asemenea frunzelor, răspândea un 
miros umed şi stătut. Un cuptor mătăhălos, în stânga, îşi 
repezea ţevile rotunde spre tavanul scund. Dincolo de el, la 
capătul pivniţei, Richie putu vedea o boxă mare cu 
marginile de lemn. Grajd pentru cai, a fost primul gând ce-i 
dădu prin minte, dar cine să ţină cai într-un afurisit de beci? 
Apoi îşi dădu seama că într-o casă veche ca aia cuptorul 
trebuia să fi folosit cărbuni în loc de păcură. Nimeni nu se 
ostenise să adapteze instalaţia, de vreme ce nimeni nu 
dorea casa. Obiectul acela cu margini din lemn era un 
buncăr de cărbuni. Departe în dreapta, Richie desluşi o 
scară urcând spre nivelul parterului. 

Acum Bill se aşezase... Cocoşându-se aplecat în faţă... lar, 
înainte ca Richie să îşi dea seama ce anume avea de gând 
să facă, picioarele prietenului său dispăreau pe fereastră. 

— Bill! Pentru Dumnezeu, şuieră el, ce faci? leşi afar” de- 
acolo! 


Bill nu răspunse. Se strecură înăuntru, râcâindu-şi haina 
de molton la şale, trecând la câţiva centimetri de un colţ de 
sticlă ce i-ar fi tras o tăietură bună. O secundă mai târziu, 
Richie îi auzi tenişii bufnind pe pământul dur din beci. 

— Acţiune de tot pişatu'”, murmură înnebunit Richie 
pentru sine, privind la pătratul de întuneric în care 
dispăruse prietenul său. Bill, ţi-ai ieşit din minţi? 

Vocea lui Bill pluti în sus: 

— Po-poţi s-să stai a-a-acolo sus dacă v-vrei, R-R-Richie. 
Ţi-ţine de şa-şa-şase. 

În loc să se supună, se răsuci pe abdomen şi îşi împinse 
picioarele prin fereastra pivniţei, înainte ca nervii să-i 
cedeze de tot, sperând că nu se va tăia la mâini sau la burtă 
în geamul spart. 

Ceva îl apucă de picioare. Richie zbieră. 

— Nu-nu-s de-de-decât e-eu, sâsâi Bill, şi după o clipă 
Richie stătea lângă el în beci, trăgându-şi în jos cămaşa şi 
jacheta. Ci-ci-ne ai cre-cre-zut că e-e? 

— Baubau, replică Richie şi râse zgâlţăit. 

— Tu-tu o i-i-iei în pa-partea a-a-aia, şi e-e-eu o ia-ia-ia... 

— Mă fut, spuse Richie - îşi putea auzi practic bătăile 
inimii în glas, făcându-i-l să sune butucănos şi inegal, când 
în sus şi când în jos. Mă ţin lângă tine, Bill Barosane. 

Porniră mai întâi spre buncărul de cărbuni, Bill puţin mai 
în faţă, cu pistolul în mână, Richie imediat în urma lui, 
încercând să privească în toate părţile odată. Bill se opri un 
moment lângă una dintre laturile proeminente din lemn ale 
buncărului, apoi deodată se repezi prin jurul ei, aţintind 
pistolul cu ambele mâini. Richie închise ochii strâns, 
oţelindu-se în aşteptarea exploziei. Nu o auzi. Deschise 
iarăşi ochii, prudent. 

— Ni-ni-nimica decât că-că-cărbuni, spuse Bill şi chicoti 
nervos. 

Richie făcu un pas lângă Bill şi se uită. Înăuntru mai era o 
grămadă de cărbuni vechi, stivuiţi până aproape de plafon 
în partea dinapoi a boxei, împuţinându-se treptat, până 


doar la un bulgăre, doi, lângă picioarele lor. Cărbuni negri 
ca aripa unei ciori. 

— Hai să... începu Richie. 

Şi în clipa aceea uşa din capul scărilor de la pivniţă se 
izbi de perete cu un trosnet violent, împrăştiind pe trepte 
lumina albă, subţire a zilei. 

Amândoi băieţii urlară. 

Richie auzi sunete ca nişte mârâieli. Erau foarte 
puternice - sunetele pe care le-ar putea scoate un animal 
sălbatic într-o cuşcă. Văzu o pereche de mocasini coborând 
scările. Deasupra lor, blugi albiţi... Mâini bălăbănindu-se... 

Dar nu erau mâini... Erau labe. Labe uriaşe, diforme. 

— UV-u-urcă-te pe că-căr-buni! zbieră Bill. 

Dar Richie stătea încremenit, deodată ştiind ce venea la 
ei, ce avea să-i ucidă în beciul acela care mirosea a pământ 
jilav şi a vinul ieftin care fusese vărsat prin colţuri. Știind, 
dar având nevoie să vadă. 

— E o fffereastră de-deasupra că-cărbunilor! 

Labele erau acoperite cu păr cafeniu şi des ce se 
încârliga în cârlionţi ca de sârmă; degetele aveau în vârf 
unghii rupte. Acum Richie văzu o jachetă de mătase. Era 
neagră cu dungi portocalii - culorile liceului din Derry. 

— Du-dudu-te! răcni Bill şi-i dădu lui Richie un brânci 
puternic. 

Richie zbură de-a berbeleacul în cărbuni. Muchii şi 
colţuri ascuţite îl împunseră dureros, spărgându-i 
buimăceala. Alţi cărbuni se rostogoliră într-o avalanşă peste 
mâinile lui. Mârâitul dement continua mereu, mereu. 

Panica îşi lăsă cagula peste mintea lui Richie. 

Abia dându-şi seama ce face, se caţără pe mormanul de 
cărbuni, câştigând teren, lunecând îndărăt, aruncându-se 
iarăşi înainte, zbierând tot timpul. Fereastra din vârf era 
mânjită cu praf negru de cărbune şi nu lăsa să pătrundă 
niciun pic de lumină. Era închisă cu un ivăr. Richie apucă 
foraibărul, care era de felul celor ce se răsucesc, şi se 


aruncă în el cu toată greutatea. Cârligul nu se clinti. 
Mârâitul se auzea acum mai aproape. 

Sub el, pistolul bubui, sunet aproape asurzitor în 
încăperea închisă. Fumul prafului de puşcă, pătrunzător şi 
acru, înţepă nasul lui Richie. Şocul îl făcu să-şi revină la un 
soi de stare conştientă şi îşi dădu seama că încercase să 
întoarcă ivărul în sens greşit. Inversă sensul forţei pe care o 
aplica, iar cârligul cedă cu un prelung scârţăit ruginit. Praf 
de cărbune i se cernu peste mâini ca piperul. 

Pistolul detună iar, cu un al doilea bubuit asurzitor. Bill 
Denbrough strigă: 

— L-AI OMORÂT PE FRATE-MEU, TICĂLOSULE! 

O clipă, creatura care coborâse scara păru să râdă, păru 
să vorbească - era ca şi cum un câine turbat ar fi început 
dintr-o dată să latre cuvinte pocite, şi, preţ de o clipă, 
Richie crezu că arătarea cu jachetă de liceean a mârâit: Și- 
am să te-omor şi pe tine. 

— Richie! zbieră atunci Bill, iar Richie auzi cărbunii 
rostogolindu-se şi căzând iar, în timp ce Bill urca. 

Mârâielile şi urletele continuau. Lemn frânt. Răsunau 
lătrături şi răgete amestecate - sunete desprinse dintr-un 
coşmar cu ochii deschişi. 

Richie îi dădu ferestrei un umăr zdrobitor, fără a-i păsa 
dacă geamul se spărgea şi-i tăia mâinile în fâşii. Ajunsese să 
nu-i mai pese de nimic. Nu se sparse; se deschise în afară 
pe o balama veche de oţel spuzită cu rugină. Şi mai mult 
praf de cărbune lunecă în jos, de astă dată peste chipul lui 
Richie. Se târi afară în curtea interioară, precum un ţipar, 
trăgând în piept aerul dulce şi proaspăt, simțind firele lungi 
de iarbă biciuindu-i faţa. Îşi dădu vag seama că ploua. 
Vedea tulpinile groase ale giganticelor flori-ale-soarelui, 
verzi şi păroase. 

Pistolul detună a treia oară, iar fiara din beci zbieră, 
sunet primitiv de mânie pură. Apoi Bill ţipă: 

— M-a p-prins, Richie! Ajutor! M-a p-p-prins! 


Richie se întoarse pe genunchi şi palme şi văzu cercul 
feţei îngrozite, întoarse în sus, a prietenului său în careul 
ferestrei supradimensionate a pivniţei, prin care cantitatea 
de cărbuni pentru o iarnă întreagă fusese turnată odinioară 
în fiecare octombrie. 

Bill zăcea cu membrele răşchirate în cărbuni. Mâinile-i 
fâlfâiau şi încercau zadarnic să apuce rama ferestrei, care 
se afla foarte aproape de degetele lui - dar nu destul de 
aproape. Cămaşa şi scurta i se ridicaseră aproape până la 
stern. Şi luneca înapoi... Nu, era tras înapoi de cineva pe 
care Richie abia putea să-l vadă. O umbră mătăhăloasă, 
mişcătoare, în spatele lui Bill. O umbră care mârâia, 
bolborosea şi suna aproape omenesc. 

Richie n-avea nevoie să-l vadă. Îl văzuse sâmbăta trecută, 
pe ecranul cinematografului Aladdin. Era o demenţă, 
demenţă totală, dar chiar şi aşa lui Richie nici nu-i dădu 
prin cap să se îndoiască de propria-i rațiune sau concluzie. 

Adolescentul Vârcolac îl înhăţase pe Bill Denbrough. 
Numai că nu era Michael Landon ăla, cu o grămadă de 
machiaj pe faţă şi blană falsă cu toptanul. Era real. 

Ca pentru a o dovedi, Bill zbieră iar. 

Richie întinse mâinile înăuntru şi le apucă pe ale lui Bill. 
Pistolul era într-una dintre ele şi pentru a doua oară în acea 
zi Richie privi în ochiul său negru... Doar că acum era 
încărcat. 

Şi-l disputau pe Bill - Richie ţinându-l de încheieturi, 
Vârcolacul trăgându-l de glezne. 

— P-p-pleacă de-a-a-aici, Richie! răcni Bill. P-pleacă... 

Chipul Vârcolacului pluti deodată din beznă la vedere. 
Avea fruntea teşită şi prognată, acoperită cu păr rar. Obrajii 
îi erau scobiţi şi îmblăniţi. Ochii, căprui-închis, ardeau de o 
oribilă inteligenţă, oribilă luciditate. Gura i se căscă şi 
începu să mârâie. Spumă albă i se prelingea pe la colţurile 
buzei inferioare groase, în fire gemene ce-i picurau de pe 
bărbie. Părul îi era pieptănat peste cap într-o groaznică 


parodie a tunsorii adolescentine. Îşi repezi capul pe spate şi 
răcni, nedesprinzându-şi o clipă ochii dintr-ai lui Richie. 

Bill escaladă cărbunii. Richie îl apucă de antebraţe şi 
trase. O clipă crezu că într-adevăr va învinge. Apoi 
Vârcolacul înhăţă iarăşi picioarele lui Bill, iar acesta fu 
smuls încă o dată îndărăt în întuneric. Era mai puternic. 
Pusese gheara pe Bill şi avea de gând să-l păstreze. Şi 
atunci, fără să se gândească absolut deloc ce făcea sau de 
ce o făcea, Richie auzi Vocea Copoiului Irlandez ieşindu-i pe 
gură, vocea domnului Nell. Dar ăsta nu mai era Richie 
Tozier încercând o imitație proastă; nu mai era nici măcar 
exact domnul Nell. Era Vocea oricărui poliţai irlandez care 
trăise vreodată şi-şi balansase bastonul de cureluşa sa din 
piele pe când încerca uşile magazinelor închise, după 
miezul nopţii: 

— Dă-i drumu”, băiatu”, sau iți crăp căpăţâna aia tare! 
Mă jurui pe leezus! Dă-i drumu”, acum iţi servesc propriu-ţi 
cur p-o tavă! 

Făptura din pivniţă slobozi un răget de furie mai să 
spargă timpanele... Dar lui Richie i se păru că acum în urlet 
se mai simţea şi altceva. Poate frică. Sau durere. 

Mai smuci o dată, teribil, iar Bill zbură prin fereastră 
până pe iarbă. Holbă către Richie ochi negri şi îngroziţi. 
Piepţii jachetei îi erau înnegriţi cu praf de cărbune. 

— Re-re-repede! gâfâi Bill. 

Aproape că gemea; îl înşfăcă pe Richie de cămaşă. 

— Trtr-trebu-bu-buie... 

Richie putea auzi cărbunii prăvălindu-se iarăşi în 
avalanşe. Peste o clipă faţa Vârcolacului umplu fereastra de 
la pivniţă, îşi arătă colții. Labele i se agăţau de iarba 
fremătând. 

Bill încă mai avea pistolul - îl ţinuse strâns în tot timpul 
celor întâmplate. Acum îl apucă în ambele mâini, cu ochii 
îngustaţi ca nişte fante, şi apăsă pe trăgaci. Bubui o nouă 
detunătură asurzitoare. Richie văzu cum se desprinde o 
halcă din ţeasta Vârcolacului, şi un şuvoi de sânge i se 


revărsă pe-o parte a feţei, încleind blana şi îmbibându-se-n 
gulerul jachetei şcolăreşti pe care-o purta. 

Mugind, începu să iasă pe fereastră. 

Cu mişcări încete, visătoare, Richie vâri mâna pe sub 
haină, în buzunarul de la spate. Scoase pliculeţul cu 
imaginea omului care strănuta şi îl rupse, în timp ce 
arătarea, sângerând şi urlând, se împingea afară pe geam, 
cu forţa, înfigându-şi adânc ghearele în pământ. Richie 
deschise pacheţelul şi îl apăsă între degete. 

— Treci la locu“ matale, băiatu”! ordonă el cu Vocea 
Copoiului Irlandez. 

Un norişor alb se învolbură în faţa Vârcolacului. Mugetele 
încetară deodată. Se holbă la Richie cu o surprindere 
aproape comică şi scoase un zumzet. Ochii săi roşii şi apoşi 
se aţintiră asupra lui Richie, părând să-l însemneze pentru 
totdeauna. 

Apoi începu să strănute. 

Strănută iar, şi iar, şi iar. Franjuri groase de salivă îi 
zburau din bot. Din nări îi ţâşneau cocoloaşe de muci verzi- 
negricioşi. Unul dintre ei împroşcă pielea lui Richie, 
arzându-l ca acidul. Se şterse, cu un țipăt de durere şi 
dezgust. 

Încă mai avea chipul plin de furie, dar şi de durere - era 
inconfundabilă. L-o fi rănit Bill cu pistolul tatălui său, dar 
Richie îl rănise şi mai adânc... mai întâi cu Vocea Copoiului 
Irlandez, şi după aceea cu praful de strănutat. 

lisuse, dacă aş fi avut şi nişte praf de scărpinat şi un 
claxon, reuşeam poate să-l omor, îşi spuse Richie, şi atunci 
Bill îl apucă de gulerul jachetei şi-l smuci de-a-ndăratelea. 

Bine făcu. Vârcolacul se opri din strănutat la fel de brusc 
precum începuse şi se năpusti asupra lui Richie. Era iute - 
incredibil de iute. 

Poate că Richie n-ar fi făcut decât să stea acolo cu 
pliculeţul gol al prafului de strănutat într-o mână, privind 
Vârcolacul cu ochii holbaţi într-un soi de uluire drogată, 
gândindu-se cât de brună-i era blana, cât de roşu sângele, 


cum nimic nu era alb-negru în viaţa reală; ar fi putut sta 
acolo până i se încleştau labele în jurul gâtului şi unghiile 
prelungi îi smulgeau beregata, dar Bill mai trase o dată de 
el şi-l ridică în picioare. 

Richie se poticni după el. Fugiră până în faţa casei, iar 
Richie îşi spuse: Nu va-ndrăzni să ne mai urmărească, acum 
suntem pe stradă, nu va-ndrăzni să ne mai urmărească, nu 
va-ndrăzni, nu va-ndrăzni... 

Dar se apropia, îl auzea foarte aproape în urma lor, 
boscorodind, mârâind şi bolborosind. 

Iat-o pe Silver, încă rezemată de copac. Bill sări în şa şi 
aruncă pistolul tatălui său în coşul de bagaje unde căraseră 
atâtea pistoale de jucărie. Richie riscă o privire în urmă pe 
când se azvârlea peste portbagaj şi văzu Vârcolacul 
traversând curtea către ei, acum la nici douăzeci de paşi. 
Sânge şi flegmă i se amestecau pe jacheta de liceean. Osul 
alb lucea prin blană la tâmpla dreaptă. Pe laturile nasului i 
se vedeau pete albe de praf de strâănutat. lar Richie mai 
văzu două lucruri ce păreau să desăvârşească oroarea. 
Jacheta făpturii nu avea fermoar; în locul acestuia se aflau 
nasturi mari şi portocalii, înfoiaţi, ca nişte pompoane. 
Celălalt lucru însă era şi mai rău şi îl făcu să simtă că-i vine 
să leşine sau doar să se predea şi să-l lase să-l ucidă. Pe 
jachetă era brodat cu fir auriu un nume. Cusute în stânga 
pieptului plin de sânge al jachetei Vârcolacului, mânjite, dar 
lizibile, erau cuvintele „RICHIE TOZIER” 

Se repezi la ei. 

— Fugi, Bill! zbieră Richie. 

Silver se puse în mişcare, dar încet - mult prea încet. Lui 
Bill îi lua atâta timp până să o pornească... 

Vârcolacul traversă cărarea cu şanţuri exact în timp ce 
Bill ajunse pedalând pe mijlocul străzii Neibolt. Blugii 
arătării erau împroşcaţi cu sânge şi, privind înapoi peste 
umăr, năpădit de un fel de fascinaţie cumplită şi de 
nezdruncinat, vecină cu hipnoza, Richie observă că ici şi 


colo cusăturile pantalonilor plesniseră, iar prin ele răzbeau 
smocuri aspre de blană cafenie. 

Silver se clătina nebuneşte încoace şi încolo. Bill stătea în 
picioare, ţinând ghidonul pe dedesubt, cu capul înălţat spre 
cerul noros şi tendoanele ieşindu-i în relief pe gât. lar 
cărţile de joc se tot încăpăţânau să nu tragă încă decât foc 
cu foc. 

O labă bâjbâi după Richie. Băiatul ţipă jalnic şi se feri de 
ea. Vârcolacul mârâi, rânjind. Era destul de aproape pentru 
ca Richie să-i poată distinge corneele îngălbenite ale 
ochilor, să-i poată simţi duhoarea dulceagă de carne 
putredă din respiraţie. 

Dinţii fiarei erau colţi încovoiaţi. 

Richie răcni din nou, în timp ce o labă se arunca spre el. 
Era sigur că-i va smulge capul - dar laba trecu prin faţa lui, 
ratându-l la distanţă de nici doi centimetri. Forţa loviturii 
suflă părul asudat de pe fruntea lui Richie. 

— Hai-ho Silver HAAAIDEEE! urlă Bill din toţi bojocii. 

Ajunsese în vârful unei coline scurte şi puţin înalte. Nu 
prea mult, dar destul ca Silver s-o poată lua la vale. Cărţile 
de joc prinseră viteză şi începură să pârâie. Bill pompa 
înnebunit în pedale. Silver se opri din clătinături şi o tăie 
drept pe Neibolt Street, spre Drumul Naţional 2. 

Slavă. Domnului, slavă Domnului, slavă Domnului, repeta 
incoerent Richie în sinea sa. Slavă... 

Vârcolacul mugi iarăşi - O, Doamne, sună de parcă-i 
CHIAR ÎN URMA MEA -, şi lui Richie i se tăie respiraţia în 
timp ce cămaşa şi jacheta îi erau smucite, apăsându-l astfel 
pe beregată. Slobozi un gâlgâit sufocat şi reuşi să se apuce 
de mijlocul lui Bill exact înainte de-a fi smuls de pe bicicletă. 
Bill se înclină în faţă, dar nu scăpă ghidonul lui Silver. O 
clipă, Richie crezu că enorma bicicletă pur şi simplu se va 
ridica pe roata din spate şi îi va trânti pe-amândoi din 
spinare. Apoi jacheta sa, care oricum fusese gata pentru 
coşul cu zdrenţe, se spintecă exact pe mijlocul spatelui, cu 


un zgomot sonor şi sfâşiat ce semăna în chip curios cu o 
băşină straşnică. Richie putu respira din nou. 

Întoarse capul și se trezi privind drept în ochii aceia 
tulburi, ucigaşi. 

— Bill! 

Încercă să urle cuvântul, dar acesta nu avu nici forţă, nici 
sunet. 

Oricum, Bill păru să-l audă. Pedală şi mai cu spor, mai 
tare decât o făcuse vreodată în viaţa lui. Toate măruntaiele 
păreau să i se înalțe, ieşindu-şi din ţâţâni. Simţea în fundul 
gâtlejului gustul gros şi clocit al sângelui. Ochii îi ieşeau din 
orbite. Gura i se căscase, înghițind aerul. Şi o senzaţie 
nebună, inevitabilă, de înviorare îl inunda tot - ceva 
sălbatic, şi liber, şi numai al lui. O dorinţă. Stătea în picioare 
pe pedale; le îndupleca; le bătea măr. 

Silver continua să ia viteză. Acum începea să simtă 
drumul, începea să zboare. Bill o simţea avântându-se. 

— Hai-ho, Silver! răcni el iar. Hai-ho, Silver HAAAIDEEE! 

Richie putea auzi răpăitul rapid al mocasinilor pe 
macadam, întoarse capul. Laba Vârcolacului îl lovi deasupra 
ochilor cu o forţă năucitoare, şi o clipă Richie chiar crezu că 
i-a zburat calota craniană. Totul i se păru dintr-o dată difuz, 
neimportant. Sunete se apropiau şi se îndepărtau. Culorile 
se ştergeau de pe lume. Se răsuci, agăţându-se cu 
disperare de Bill. Sânge cald i se scurgea în ochiul drept, 
înţepându-l. 

Laba se abătu din nou, de astă dată izbind aripa dinapoi. 
Richie simţi bicicleta clătinându-se nebuneşte, un moment 
pe punctul de a se răsturna, şi în cele din urmă 
îndreptându-se la loc. 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! strigă iar Bill, dar şi acest 
strigăt părea îndepărtat, ca un ecou auzit chiar înainte de a 
se stinge. 

Richie închise ochii, se ţinu strâns de Bill şi aşteptă 
sfârşitul. 


14 


Bill auzise şi el paşii alergând şi înţelese că clovnul încă 
nu renunţase, dar nu îndrăznea să se întoarcă şi să 
privească. Oricum avea să ştie dacă-i prindea şi-i trântea la 
pământ. Asta era tot ce avea nevoie cu adevărat să ştie. 

Hai, băiete, spuse el în sinea sa. Acum dă-mi totul! Tot ce 
ai! Hai, Silver! Hai! 

Aşa că încă o dată Bill Denbrough se pomeni ca vântul, 
înghițind pământul, întrecându-l şi pe dracu' gol, doar că 
acum dracul era un clovn rânjind hidos, un clovn a cărui 
faţă transpira vopsea cu ulei albă, a cărui gură se arcuia în 
sus într-un zâmbet roşu şi lacom, de vampir, ai cărui ochi 
erau monede de argint strălucitor. Un clovn care, din cine 
ştie ce motive descreierate, purta o jachetă de la Derry 
High School peste costumul argintiu, cu guler încreţit oranj 
şi pompoane portocalii în chip de nasturi. 

Hai, băiete, hai - Silver ce-ai de zis? 

Acum Neibolt Street fugea pe lângă el. Silver începea să 
fredoneze bine. Paşii aceia alergând slăbiseră cumva un 
pic? Încă nu cuteza să se uite. Richie îl ţinea într-o 
strânsoare de moarte, îi tăia răsuflarea, şi Bill voia să-i 
spună să-l lase mai moale, dar nu îndrăznea nici măcar cu 
atât să-şi consume respiraţia. 

Apoi, undeva în faţă, ca într-un vis frumos, apăru semnul 
de circulaţie ce marca intersecţia dintre Neibolt Street şi 
Drumul Naţional 2. Pe Witcham treceau maşini în ambele 
sensuri. În starea lui de teroare extenuată, Bill văzu în asta 
un fel de miracol. 

Acum, pentru că dintr-o clipă în alta avea să fie nevoit să 
pună frână (sau să facă altceva, realmente inventiv), riscă o 
privire peste umăr. 

Ceea ce văzu îl făcu să dea înapoi pedalele lui Silver cu o 
unică smucitură. Silver patină, întinzând o dâră de cauciuc 
ars cu roata din spate blocată, iar capul lui Richie se înfipse 
dureros în golul umărului drept al lui Bill. 


Strada era complet pustie. 

Dar la cam douăzeci şi cinci de metri în urma lor, prin 
dreptul primelor case abandonate ce formau un fel de 
cortegiu funerar ducând spre triaj, se zărea o mică pată 
portocalie strălucitoare. Lângă o gură de canal tăiată la 
curbă. 

— Înhhh... 

Aproape prea târziu, Bill îşi dădu seama că Richie luneca 
jos de pe Silver. Ochii băiatului erau daţi peste cap, astfel că 
Bill nu putea să vadă decât marginile de jos ale irişilor pe 
sub pleoapele superioare. Propteaua cârpită a ochelarilor 
atârna strâmbă. Din frunte îi curgea, încet, sânge. 

Bill îl apucă de braţ, lunecară amândoi spre dreapta, iar 
Silver se dezechilibră. Căzură pe stradă într-o încâlceală de 
braţe şi picioare. Bill se lovi straşnic la fluierul piciorului şi 
strigă de durere. La auzul ţipătului, ochii lui Richie 
tresăriră. 

— Am să-ţi arăt eu cum se-ajunge la comoara aiasta, 
seniorr, da' omu' ista Dobbs îi grozaaav de primejdios, 
spuse Richie într-o gâfâială sforăitoare. 

Era Vocea sa de Pancho Vanilia, dar calitatea ei 
plutitoare, deconectată, îl sperie rău pe Bill. Văzu câteva 
fire de păr aspru şi cafeniu agăţate de rana superficială de 
pe fruntea lui Richie. Erau uşor cârlionţate, ca părul pubian 
al tatălui său. Îl făcură să-i fie şi mai teamă, şi-i dădu lui 
Richie una zdravănă peste cap. 

— Aoleu! exclamă Richie; pleoapele îi fluturară, apoi se 
deschiseră larg. De ce dai în mine, Bill Barosane? O să-mi 
spargi ochelarii. Oricum nu mi-s într-o formă prea grozavă, 
în caz că n-ai observat. 

— C-c-credeam că mo-mo-mori, spuse Bill. 

Richie se ridică încet în capul oaselor pe mijlocul străzii şi 
îşi duse o mână la frunte. Gemu. 

— Ce s-a-ntâm... 

lar apoi îşi aminti. Ochii i se deschiseră brusc, şocaţi şi 
îngroziţi, şi se adună pe picioare, gâfâind răguşit. 


— N-n-nu, îl linişti Bill. S-s-a d-d-dus, R-R-Richie. S-a dus. 
Richie văzu strada goală unde nu se mişca nimic şi deodată 
izbucni în lacrimi. Bill îl privi o clipă, apoi îl cuprinse cu 
braţele şi îl strânse la piept. Richie se agăţă de gâtul lui Bill 
şi îl îmbrăţişă la rândul lui. Voia să spună ceva deştept, ceva 
despre felul cum ar fi trebuit să-şi încerce Bill praştia pe 
Vârcolac, dar din piept nu-i ieşea nimic. Nimic altceva decât 
suspine. 

— N-nu, R-Richie, spunea Bill, n-n-n-u-u... 

Apoi izbucni şi el în plâns. Se îmbrăţişară îngenuncheaţi 
în mijlocul străzii, lângă bicicleta răsturnată a lui Bill, în 
timp ce lacrimile le formau dâre curate pe obrajii înnegriţi 
de praf de cărbune. 


Capitolul 9 
Curăţenie 


1 


Undeva departe, sus, deasupra Statului New York, în 
după-amiaza zilei de 29 mai 1985, Beverly Rogan începe 
din nou să râdă. lşi înăbuşă râsul cu ambele mâini, de 
teamă ca nu cumva s-o creadă cineva nebună, dar nu se 
poate opri. 

Am râs mult pe vremea aia, îşi aminteşte ea. E altceva, o 
altă lumină în întuneric. Ne era frică tot timpul, dar nu ne 
puteam stăpâni râsul, aşa cum nu pot eu acum. 

Bărbatul aşezat alături de ea e tânăr pletos, chipeş. l-a 
aruncat mai multe priviri apreciative de când a decolat 
avionul din Milwaukee, la două şi jumătate (acum aproape 
două ore şi treizeci de minute, cu o escală la Cleveland şi 
încă una la Philly), dar i-a respectat dorinţa clară de a nu 
sta de vorbă; după câteva gambituri colocviale cărora ea le- 
a răspuns cu politețe, dar nimic mai mult, şi-a deschis 
geanta de voiaj şi a scos un roman de Robert Ludlum. 

Acum îl închide, cu degetul vârât între pagini, şi spune 
cu oarecare preocupare: 

— Totu-n regulă cu dumneata? 

Beverly dă din cap, încercând să îşi reaşeze seriozitatea 
pe faţă, după care scoate incă un sforăit de râs. Tânărul 
zâmbeşte puţin, nedumerit, întrebător. 

— Nu-i nimic, spune ea, încercând încă o dată să fie 
serioasă, dar nu-i foloseşte la nimic - cu cât încearcă să fie 
mai serioasă, cu atât îi vine mai tare feţei sale să crape; 
exact la fel ca pe vremuri. 

— Pur şi Simplu mi-am dat seama dintr-o dată că nu ştiu 
cu ce companie aeriană zbor. Doar că are o ra-ra-raţă cât 
toate zilele într-o pa-pa-parte... 

Acest gând însă e prea mult. O apucă hohote de râs 
vesel. Oamenii din jur se uită la ea, unii încruntându-se. 


— Republic, spune el. 

— Pardon? 

— Zburzi prin văzduh cu patru sute şaptezeci de mile pe 
oră prin bunăvoința companiei Republic Airlines. Scrie pe 
pliantul KYAG din buzunarul fotoliului. 

— KYAG? 

Tânărul scoate pliantul din buzunăraş (care într-adevăr 
are logograma de la Republic pe copertă). Indică unde sunt 
ieşirile în caz de urgență, unde se află dispozitivele de 
plutire, cum se folosesc măştile de oxigen, cum se adoptă 
poziția pentru aterizare forțată. 

— Pliantul de adio-şi-un-praz-verde, spune el, şi de astă 
dată izbucnesc amândoi în hohote. 

Chiar este arătos, își spune ea deodată - e un gând nou, 
oarecum cu-ochiul-limpede, felul de gând pe care te-ai 
aştepta să-l ai la deşteptare, când mintea incă nu ţi s-a 
încărcat cu nimicuri. Poartă un pulover croşetat şi blugi 
decoloraţi. Părul său blond-închis e legat la spate cu o fâşie 
de piele netăbăcită, iar asta o face să-şi amintească de 
coada-de-cal în care işi purta legat părul întotdeauna când 
era fată. Îşi spune: Fac prinsoare că are o sculă drăguță şi 
politicoasă de student. Destul de lungă să faci jazz cu ea, nu 
atât de groasă cât să fie cu adevărat arogantă. 

O apucă iarăşi râsul, complet incapabilă să se 
stăpânească. Îşi dă seama că nici măcar nu are o batistă cu 
care să-şi şteargă ochii înlăcrimaţi, iar asta o face să râdă 
şi mai tare. 

— N-ar strica să te potoleşti, altfel stewardesa o să te- 
arunce din avion, spune el solemn, iar ea doar dă din cap, 
râzând; acum o dor coastele şi stomacul. 

Tânărul îi întinde o batistă albă şi curată, iar Beverly o 
foloseşte, întrucâtva, aceasta o ajută să se controleze în 
sfârşit. Totuşi, nu încetează dintr-o dată. Pur şi simplu se 
ostoieşte în mici sughiţuri şi găâfâieli. Din când în când se 
gândeşte la rața mare de pe fuzelajul avionului şi sloboade 
un nou şuvoi de chicoteli. 

După scurt timp îi înapoiază batista. 


— Mulţumesc. 

— lisuse, duduie, ce-ai păţit la mână? 

I-o ţine într-a lui un moment, îngrijorat. 

Beverly şi-o priveşte şi vede unghiile rupte, cele pe care 
şi le-a zdrelit până la carne răsturnând măsuţa de toaletă 
peste Tom. Amintirea acestei fapte o doare mai tare decât 
unghiile propriu-zise, şi asta îi opreşti râsul definitiv. Işi 
retrage mâna, cu delicateţe însă. 

— Mi-am trântit peste ea uşa maşinii la aeroport, spune 
gândindu-se la toate prilejurile când a minţit despre ceea 
ce-i făcea Tom şi la toate minciunile despre vânătăile pe 
care i le-a făcut tatăl său. O fi asta ultima ocazie, ultima 
minciună? Cât de minunat ar fi... Prea minunat ca s-o poată 
crede. Se gândeşte la un doctor care vine să vadă un 
bolnav de cancer în faza terminală şi spune: Radiografia 
arată că tumoarea se reduce. N-avem idee de ce, dar asta 
se-ntâmplă. 

— Probabil că doare ca dracu”, spune tânărul. 

— Am luat nişte aspirină. 

Deschide din nou revista pentru zbor deşi probabil el 
ştie că a mai parcurs-o de două ori. 

— Încotro mergi? 

Beverly închide revista, se uită la el, zâmbeşte: 

— Eşti foarte drăguţ, dar nu vreau să vorbesc. Bine? 

— Bine, spune el, zâmbind la rândul său. Dar dacă vrei 
să bei în sănătatea raţei ăleia de pe peretele avionului când 
ajungem la Boston, fac eu cinste. 

— Mulţumesc, dar trebuie să prind alt avion. 

— Măi să fie, rău a mai greşit horoscopul meu azi- 
dimineaţă, spune bărbatul şi-şi deschide din nou romanul. 
Dar eşti nemaipomenită când râzi. Să se-ndrăgostească 
omul şi mai multe nu. 

Beverly deschide iarăşi revista, dar se pomeneşte 
privindu-şi unghiile zdrelite în locul articolului despre 
plăcerile oferite de oraşul New Orleans. Sub două dintre 
unghii sunt băşici cu sânge purpurii. Îl aude în sinea ei pe 
Tom răcnind în josul scării: 'Te-omor, curvo! Futu-te-n cur 


de curvă! Se înfioară, înfrigurată. Curvă pentru Tom, curvă 
pentru cusătoresele pe care le apucau dracii înaintea câte 
unei prezentări şi-şi vărsau oful pe o anume Beverly Rogan, 
curvă pentru tatăl ei cu mult înainte ca fie Tom, fie 
nefericitele de croitorese să facă parte din viaţa ei. 

Curvă. 

Curvo. 

Futu-te-n cur de curvă. 

Inchide o clipă ochii. 

Piciorul său, tăiat într-un ciob de sticlă de parfum în timp 
ce fugea din dormitor, o arde mai rău decât degetele. Kay i- 
a dat un leucoplast, o pereche de pantofi şi un cec de-o mie 
de dolari pe care Beverly i-a incasat prompt, la ora nouă, la 
First Bank din Chicago, în Watertower Canare. 

Neluând în seamă protestele lui Kay, Beverly şi-a scris 
propriul cec pentru o mie de dolari pe o foaie simplă de 
hârtie. „Am citit odată că-s obligați să accepte cecul 
indiferent pe ce e scris”, i-a spus ea lui Kay, Vocea părea să- 
i vină din altă parte. De la un radio din altă cameră, poate. 
“Cineva a încasat odată un cec care era scris pe-o schijă de 
artilerie. Am citit povestea asta în The Book of Lists, aşa 
cred. 

A tăcut, apoi a râs stânjenită. Kay a privit-o serioasă, 
solemnă chiar. „Dar eu l-aş ridica repede, înainte de a-i veni 
lui Tom ideea să îngheţe conturile. “ 

Deşi nu se simte obosită (este conştientă, oricum, că 
acum o mai ţin trează exclusiv nervii şi cafeaua neagră de 
la Kay), noaptea precedentă îi apare ca un lucru pe care 
trebuie că L-a visat. 

Ţine minte că au urmărit-o trei băieţi la vârsta 
adolescenţei care o fluierau şi strigau, dar nu indrăzneau 
să se apropie de ea. Işi aminteşte uşurarea care a cuprins-o 
când a văzut aura albă fluorescentă a unui magazin 
inundând trotuarele la o intersecţie. A intrat şi l-a lăsat pe 
vânzător să i se uite prin deschizătura bluzei vechi în timp 
ce-l ducea cu vorba să-i împrumute cei patruzeci de cenți 


pentru telefonul public. N-a fost greu, priveliştea fiind aşa 
cum era. 

Mai întâi a sunat-o pe Kay McCall, formând numărul din 
memorie. Telefonul a sunat de vreo zece ori şi a început să-i 
fie teamă că prietena ei e la New York. Vocea somnoroasă a 
lui Kay a mormăit: „N-ar strica să fie veşti bune, oricine-oi 
fi”, exact când Beverly era pe cale să închidă. 

— Bev, sunt Kay, a spus ea, a ezitat, apoi s-a aruncat: Am 
nevoie de ajutor. 

A urmat un moment de tăcere, după care Kay a vorbit 
din nou, acum sunând pe deplin trează: 

— Unde eşti? Ce s-a-ntâmplat? 

— Sunt la un magazin în colţ la Streyland Avenue cu nu- 
ştiu-ce stradă. Am... Kay, l-am părăsit pe 1om. 

Kay, iute, emfatică şi excitată: 

— Bravo! În sfârşit! Uraaa! Vin să te iau! Ticălosul! 
Căcăânarul! Vin să te iau cu Mercedes-ul, futu-i mama mă- 
sii! Inchiriez o orchestră cu patruzeci de instrumentişti! O 
să... 

— O să iau un taxi, a spus Bev, ţinând celelalte două 
monede de zece cenți în palma asudată. 

În oglinda rotundă din fundul magazinului îl poate vedea 
pe vânzătorul plin de coşuri contemplându-i fundul cu o 
concentrare adâncă şi visătoare. 

— Da” va trebui să-l plăteşti pe şofer când ajung la tine. 
N-am niciun ban. Niciun cent. 

— Ii dau nenorocitului cinci dolari bacşiş, a strigat Kay. 
Asta-i cea mai grozavă veste-n mă-sa de când şi-a dat Nixon 
demisia! Mişcă-ţi bucile pân-aicea, fato. Și... 

A tăcut, iar când a vorbit din nou vocea îi era serioasă şi 
atât de plină de tandreţțe şi dragoste, încât Beverly a simţit 
că-i vine să plângă. 

— Slavă Domnului că ai făcut-o în fine, Bev. Vorbesc 
serios. Slavă Domnului. 

Kay McCall e o fostă designeră care s-a măritat bogată, a 
divorţat şi mai bogată şi a descoperit politica feministă în 
1972, cam cu trei ani înainte s-o întâlnească Beverly. În 


perioada când era cea mai populară şi totodată 
controversată, a fost acuzată de-a fi imbrățişat feminismul 
după ce se folosise de nişte legi arhaice şi şovine pentru a-i 
smulge soțului ei fabricant până şi ultimul cent la care-i 
dădea dreptul legea. 

— Căcat! exclamase odată Kay în faţa lui Beverly. 
Oamenii care zic chestii de-astea n-au fost nevoiți niciodată 
să se culce-n acelaşi pat cu Sam Chacowitz. Două pompe, 
un gâdilat şi-un clei, ăsta era motoul lui moş Sammy. 
Singura dată când s-a putut ţine mai mult de şaptezeci de 
secunde a fost când făcea laba în cadă. Nu am trişat; pur şi 
simplu mi-am luat retroactiv solda de război. 

A scris trei cărţi - una despre feminism şi femeia 
muncitoare, una despre feminism şi familie şi una despre 
feminism şi spiritualitate. Primele două au fost destul de 
populare. In cei trei ani scurşi de la ultima, Kay a ieşit 
oarecum din modă, iar Beverly îşi închipuia că e o uşurare 
pentru ea. Investiţiile îi rodiseră bine („Feminismul şi 
capitalismul nu se exclud reciproc, slavă Domnului”, îi 
spusese ea odată lui Bev), iar acum era o femeie bogată, cu 
casă la oraş, locuinţă la ţară şi câţiva amanți destul de virili 
pentru a-i face faţă în pat, dar nu destul de virili ca să o 
bată la tenis. „Când ajung atât de buni, îi las baltă imediat”, 
spunea, şi, deşi Kay considera evident asta o glumă, 
Beverly se întreba dacă aşa o fi într-adevăr. 

Beverly a chemat un taxi, iar când acesta a venit, s-a 
înghesuit în spate cu valiza, bucuroasă să scape de ochii 
vânzătorului şi i-a dat şoferului adresa lui Kay. 

O aştepta în capătul aleii, cu haina ei de vizon peste un 
capot de flanelă. In picioare avea pâslari roz pufoşi cu 
pompoane cât toate zilele. Nu pompoane portocalii, slavă 
Domnului - aşa ceva ar fi putut-o expedia pe Beverly 
zbierând inapoi în noapte. Drumul până la Kay fusese 
straniu: fel de fel de lucruri îi reveneau în minte, amintirile 
şiroind atât de repede şi de clar incât o înspăimântau. Se 
simţea de parcă cineva i-ar fi pornit în cap un buldozer 
uriaş care a început să excaveze un cimitir mintal de a 


cărui existenţă nici măcar nu avusese habar. Numai că în 
loc de cadavre ieşeau la iveală nume, nume la care nu se 
gândise de ani de zile: Ben Hanscom, Richie Tozier, Greta 
Bowie, Henry Bowers, Eddie Kaspbrak... Bill Denbrough. 
Mai ales Bill - Bill Bâlbâitul, îl numeau ei cu acea 
dezinvoltură a copiilor care uneori e numită candoare, 
alteori cruzime. Ei îi păruse atât de inalt, atât de perfect 
(până ce deschidea gura şi începea să vorbească, mai bine 
ZIS). 

Nume... locuri... lucruri care se întâmplaseră. 

Alternând căldura şi răceala, işi amintise vocile de pe 
conductă şi sângele. Zbierase, iar tatăl ei îi trăsese una. 
Tatăl ei - Tom... 

Lacrimile amenințau... lar apoi Kay îl plătea pe 
taximetrist şi-i dădea un bacşiş suficient de mare pentru ca 
şoferul uluit să exclame: 

— Mersi, cucoană! Mamăă! 

Kay a dus-o în casă, a băgat-o sub duş, i-a dat un halat 
când a ieşit, a făcut cafea, i-a examinat rănile, i-a oblojit 
tâietura de la picior şi i-a pus deasupra un plasture. A 
turnat o porţie generoasă de brandy în a doua ceaşcă de 
cafea a lui Bev şi a îmboldit-o să bea până la ultimul strop. 
Apoi a pregătit câte o friptură în sânge cu garnitură de 
ciuperci proaspete. 

— Aşa. Ce s-a întâmplat? Chemăm poliția sau doar te 
trimitem la Reno? 

— Nu-ţi pot spune prea multe, a răspuns Beverly. Ar suna 
prea nebuneşte. Dar eu am fost de vină, mai mult... 

Kay a izbit cu palma în masă. Pe mahonul lăcuit, sunetul 
semăna cu focul unui pistol de calibru mic. Bev a tresărit. 

— Să nu zici asta, a spus Kay. 

Obrajii ii ardeau într-o culoare intensă, iar din ochii 
căprui arunca văpăi. 

— De câtă vreme suntem noi prietene? De nouă ani? De 
zece? Dacă te mai aud o singură dată că zici c-a fost din 
vina ta, am să vărs. Auzi ce-ţi spun? In pizda mă-sii, am să 
vărs. Nu tu ai fost de vină de data asta, sau data trecută, 


sau inainte, sau oricând. Nu ştii că cei mai mulţi prieteni ai 
tăi se gândeau că mai devreme sau mai târziu o să te bage- 
n ghips din cap până-n picioare sau poate chiar o să te 
omoare? 

Beverly o privea cu ochi mari. 

— Şi asta ar fi fost vina ta, cel puţin într-o oarecare 
măsură, pentru că ai stat acolo şi-ai lăsat să se-ntâmple. 
Da” acum te-ai dus. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru 
micile favoruri. Da” nu-mi sta tu mie aici, cu jumătate din 
unghii zburate, cu piciorul tăiat şi cu dăâre de curea pe 
umeri, şi să-mi zici că tu ai fost de vină. 

— N-a dat în mine cu cureaua. 

Minciuna era automată. Şi la fel era şi adânca ruşine ce-i 
aduse în obraji o roşeaţă nefericită. 

— Ai terminat cu Tom, ar trebui să termini şi cu 
minciunile, spuse Kay liniştită şi o privi pe Bev atât de lung 
şi cu atât drag, încât Bev trebui să-şi lase ochii în jos. 

Simţea gustul sărat al lacrimilor în adâncul gâtlejului. 

— Pe cine credeai că prosteşti? întrebă Kay, continuând 
să vorbească liniştită; se întinse peste masă şi luă mâinile 
lui Bev într-ale ei. Ochelarii negri, bluzele cu guler înalt şi 
mâneci lungi... Poate oi fi păcălit un cumpărător doi. Da” 
nu-ţi poți păcăli prietenele, Bev. Nu pe oamenii care ţin la 
tine. 

Și atunci Beverly plânse, indelung şi tare, iar Kay o ținu 
în braţe, şi mai târziu, chiar înainte de a se duce la culcare, 
îi spuse lui Kay tot ce putea. Că un prieten vechi din Derry, 
MAINE, unde copilărise, îi dăduse telefon şi-i adusese 
aminte de o promisiune pe care o făcuse demult. Sosise 
timpul să împlinească făgăduiala, i-a spus el. Va veni? Fa a 
spus că da. Atunci a început necazul cu Tom. 

— Ce promisiune era aia? întrebă Kay, 

Beverly clătină din cap, încet. 

— Asta nu ţi-o pot spune, Kay. Oricât de mult aş vrea. 

Kay rumegă răspunsul şi dădu din cap: 

— In regulă. Destul de corect. Ce-ai să faci cu Tom după 
ce te-ntorci din MAINE? 


Iar Bev, care incepuse să simtă din ce în ce mai mult că 
nu se va mai înapoia din Derry niciodată, spuse doar atât: 

— Am să trec mai întâi pe la tine şi hotărâm împreună. 
Bine? 

— Chiar foarte bine, replică prietena sa. E şi asta o 
promisiune? 

— De-ndată ce m-am întors, spuse cu fermitate Bev. poți 
conta pe ea. 

Și o strânse în braţe cu putere. 

Cu cecul lui Kay încasat şi pantofii prietenei sale în 
picioare, luase un autobuz Greyhound spre nord până la 
Milwaukee, temându-se că Tom putea să fi plecat la 
aeroportul O'Hare în căutarea ei. Kay, care o însoţise la 
bancă şi la staţia de autobuz, încercă s-o convingă să se 
răzgândească. 

— La O'Hare-i plin de paznici, dragă, spunea ea. Nu ai de 
ce să-ţi faci griji în privinţa lui. Dacă se apropie de tine, nu 
ai decăt să urli până-ţi crapă pieptul. 

Beverly clătină din cap: 

— Vreau să-l evit cu totul. Asta-i singura cale. 

Kay o privi cu şiretenie: 

— Ți-e teamă că te-ar putea face să-ți muţi gândul, este? 

Beverly se gândi cum stătuseră toţi şapte în apa râului, 
se gândi la Stanley şi la ciobul sticlei lui de Coca Cola 
licărind în soare; se gândi la durerea subțire de când își 
tăiase palma, uşor oblic, se gândi cum toţi s-au prins de 
mână într-un cerc copilăresc, făgăduindu-şi să se întoarcă 
dacă totul o va lua vreodată de la inceput... Să se întoarcă 
şi să-l omoare de tot. 

— Nu, spuse ea. Nu mă poate face să mă răzgândesc. 
Dar îmi poate face rău, cu sau fără gărzi de securitate. Nu 
l-ai văzut cum era aseară, Kay. 

— L-am văzut eu destul cu alte ocazii, răspunse Kay, cu 
sprâncenele împreunându-i-se. Găozul ăla care umblă ca un 
om. 

— Era nebun, spuse Bev. Gărzile de securitate s-ar putea 
să nu-l oprească. E mai bine aşa. Crede-mă. 


— În regulă, replică fără tragere de inimă Kay, iar Bev îşi 
spuse cu oarecare amuzament că prietena ei era 
dezamăgită de lipsa unei confruntări, a unei cafteli 
zdravene. 

— Incasează repede cecul, repetă Beverly înainte de a-i 
da prin cap să îngheţe conturile. O s-o facă, să ştii. 

— Sigur zise Kay, Dacă face asta, merg să-i fac 
ticălosului o vizită cu cravaşa şi-i arât eu. 

— Păzeşte-te de el, o sfătui tâioasă Beverly. E periculos, 
Kay. Crede-mă. Era ca... 

Ca tata erau cuvintele ce-i tremurau pe buze. În loc de 
asta, spuse: 

— Era ca un sălbatic. 

Okay, spuse Kay, Fruntea sus, genunchii tari, dragă. Du- 
te să-ţi ţii promisiunea. Şi gândeşte-te cât de cât la ce o să 
urmeze. 

— Aşa am să fac, o asigură Beverly, dar era o minciună. 

Avea prea multe alte lucruri la care să se gândească: la 
ceea ce se întâmplase în vara când avea ea unsprezece ani, 
de pildă. Cum îl învățase pe Richie Tozier să-şi facă yo-yo-ul 
să doarmă, de pildă. Vocile de pe ţeavă, de pildă. Și un 
lucru pe care-l văzuse, un lucru atât de oribil, încât chiar şi 
acum, îmbrăţişând-o pe Kay pentru ultima oară lângă 
peretele argintiu şi prelung al autobuzului Greyhound, 
mintea ei n-o lăsa întru totul să-l revadă. 

Acum, în timp ce avionul cu rața pe fuzelaj îşi începe 
lunga coborâre în regiunea Boston, gândurile ei revin din 
nou într-acolo... Şi către Stan Uris... Şi la o poezie 
nesemnată care i-a sosit pe-o carte poştală... Și la voci... Și 
la acele câteva secunde când s-a privit ochi în ochi cu ceva 
care era probabil infinit. 

Se uită afară pe fereastră, se uită-n jos şi se gândeşte că 
răutatea lui Tom e un lucru mărunt şi meschin pe lângă 
răul care o aşteaptă în Dermy, Dacă există vreo 
compensație, e aceea că Bill Denbrough va fi şi el acolo... 
Și a fost o vreme când o fată în vârstă de unsprezece ani pe 
nume Beverly Marsh îl iubea pe Bill Denbrough. Îşi 


aminteşte de cartea poştală cu fermecătoarea poezie scrisă 
pe spate şi îşi aminteşte că odinioară ştia cine-a scris-o. 
Acum nu mai ţine minte, nu mai mult decât ţine minte 
exact ce anume spunea poezia... Dar se gândeşte că se 
poate să fi fost Bill. Da, se poate foarte bine să fi fost Bill 
Denbrough Bâlbâitul. 

Deodată se gândeşte cum se pregătea să meargă la 
culcare în seara zilei în care Richie şi Ben au luat-o cu ei să 
vadă acele două filme de groază. După prima ei întâlnire. 
Făcuse pe deşteapta față de Richie cu chestia asta - pe 
vremea aia era forma ei de apărare când ieşea pe stradă -, 
dar o parte din ea fusese atinsă, fascinată şi puţin speriată. 

Fusese cu adevărat prima ei întâlnire, chiar dacă o 
însoțiseră doi băieți în loc de unul. Richie îi plătise şi bilet, 
şi tot, întocmai ca la o întâlnire reală. Și apoi, după film, 
apăruseră băieţii aceia care-i fugăriseră... Şi petrecuseră 
restul după-amiezii pe Maidan... Și venise Bill Denbrough 
cu incă un băiat, nu-şi mai aducea aminte cine, dar îşi 
amintea felul cum ochii lui Bill rămăseseră un moment 
ațintiţi într-ai ei şi şocul electric pe care-l simţise... Șocul şi 
o lierbinţeală ce păruse să-i încingă tot trupul. 

Îşi aminteşte cum se gândea la toate acestea în timp ce- 
şi trăgea pe ea cămaşa de noapte şi intra în baie să se spele 
pe faţă şi pe dinți. Işi aminteşte că se gândea cât timp îi va 
trebui până să adoarmă în noaptea aceea; pentru că avea 
atâtea la care să se gândească... Și să se gândească într-un 
mod bun, pentru că păreau să fie băieţi buni, băieţi de soiul 
celor cu care te-ai putea invârti şi în care ai putea chiar să 
ai încredere. Ar fi drăguţ. Ar fi... Ei bine, ca în rai. 

Și, în timp ce se gândea la toate aceste lucruri, îşi luă 
cârpa şi se aplecă peste chiuvetă să ia puţină apă, şi 
vocea... 


2 


„„„jeşi şoptind prin gura de scurgere: 
— Ajută-mă... 


Beverly dădu înapoi, uimită, scăpând cârpa uscată pe 
duşumea. Scutură puţin capul, ca pentru a se dezmetici, 
după care se aplecă din nou peste chiuvetă şi privi curioasă 
în gaură. Baia se afla în fundul apartamentului lor cu patru 
camere. Putea auzi, slab, un program Western derulându-se 
la televizor. Când se va sfârşi, tatăl ei o să mute probabil pe 
un meci de baseball sau pe lupte, adormind apoi în fotoliul 
său. 

Tapetul din baie avea un model hidos cu broaşte pe 
frunze de nufăr. Se umfla şi se ondula peste tencuiala cu 
cocoloaşe de dedesubt. Pe alocuri era pătat de apă, dezlipit 
de-a binelea în alte locuri. Cada avea dâre de rugină, vasul 
toaletei era crăpat. Un bec gol, de 40 de waţi, ieşea dintr-o 
dulie de porțelan deasupra chiuvetei. Beverly îşi amintea - 
vag - că acolo existase cândva un glob, dar se spărsese de 
câţiva ani şi nu-l mai înlocuise nimeni. Planşeul era acoperit 
cu linoleum de pe care modelul se ştersese, cu excepţia 
unei mici porţiuni de sub lavoar. 

Nu era o încăpere tocmai veselă, dar Beverly o folosea de 
atâta vreme, încât nici nu mai observa cum arată. 

Chiuveta era şi ea pătată de apă. Gura de scurgere, un 
simplu cerc cu o cruce de fier pe mijloc, avea cam cinci 
centimetri diametru. Fusese cândva făţuită cu crom, dar şi 
acesta se dusese de mult. Un dop din cauciuc cu lanţ stătea 
petrecut nonşalant pe deasupra robinetului. Gura de 
evacuare dădea într-o ţeava întunecată; în timp ce se 
apleca peste ea, simţi pentru prima oară că emana un miros 
slab, neplăcut - aducând vag a peşte -, ce se înălța din 
canal. Încreţi puţin nasul a dezgust. 

— Ajută-mă... 

Rămase cu gura căscată. Fra o voce. Se gândise poate la 
un bolborosit în ţevi... Sau poate doar simpla «ei 
imaginaţie... Vreo rămăşiţă din filmele alea... 

— Ajută-mă, Beverly... 

Valuri alternative de frig şi fierbinţeală o străbătură. Îşi 
scosese elasticul din păr, care îi învăluia umerii acum, 


răspândit într-o cascadă strălucitoare. Putea simţi 
rădăcinile firelor încercând să devină ţepene. 

Nedându-şi seama că avea să vorbească, se aplecă din 
nou peste chiuvetă şi şopti: 

— Alo? E cineva acolo? 

Vocea din ţeavă fusese a unui copil foarte mic, care poate 
abia învățase să vorbească. Şi, în ciuda pielii de găină de pe 
braţe, mintea ei porni în căutarea vreunei explicaţii 
raţionale. Se afla într-un bloc cu cinci apartamente. Familia 
Marsh locuia în apartamentul din spate, la parter. Poate că, 
undeva în clădire, un copil se distra vorbind în ţevi. Şi cine 
ştie ce iluzie auditivă... 

— E cineva acolo? întrebă ea scurgerea din baie, mai tare 
de astă dată. 

Deodată îi dădu prin minte că, dacă întâmplător tatăl ei 
intra în acel moment, ar fi crezut-o nebună. 

Nu primi niciun răspuns din conductă, dar mirosul 
neplăcut păru să devină mai intens. O făcu să se gândească 
la pâlcul de bambuşi de pe Maidan şi la groapa cu gunoi din 
spatele lui; stârnea imaginea unor fumuri încete şi 
înţepătoare şi a noroiului negru ce vrea să-ţi sugă pantofii 
din picioare. 

De fapt, în clădire nu era niciun copil mic, asta era 
problema. Soții Tremont aveau un băiat de cinci ani, o fată 
de trei ani şi una de şase luni, dar domnul Tremont îşi 
pierduse slujba de la magazinul de pantofi de pe Tracker 
Avenue, rămăseseră în urmă cu chiria şi într-o zi, nu cu 
mult înainte să se termine şcoala, pur şi simplu dispăruseră 
cu tot cu vechiul Buick Power-Flite ruginit al domnului 
Tremont. Mai era Skipper Bolton, în apartamentul din faţă 
de la etajul doi, dar Skipper avea paisprezece ani. 

Vrem cu toții să te întâlnim, Beverly... 

Mâna i se repezi la gură, iar ochii i se dilatară de groază. 
O clipă... O clipă doar... | se păruse că vede ceva mișcându- 
se acolo jos. Dintr-o dată deveni conştientă că părul îi 
atârna acum peste umeri în două şuviţe groase şi că 


acestea se legănau aproape - foarte aproape - de gaura 
aceea. Un instinct clar o făcu să-şi îndrepte repede spatele 
şi să-şi îndepărteze părul de acolo. 

Privi în jur. Uşa era bine închisă. Putea auzi slab 
televizorul, Cheyenne Bodie prevenindu-l pe ăla răul să lase 
jos pistolul până n-o păţeşte careva. Era singură. Cu 
excepţia, desigur, a vocii aceleia. 

— Cine eşti? strigă ea în chiuvetă, păstrându-şi glasul 
scăzut. 

— Matthew Clements, şopti vocea. Clovnul m-a luat cu el 
aici în conducte şi am murit şi foarte curând o să vină să te 
ia şi pe tine, Beverly, şi pe Ben Hanscom, şi pe Bill 
Denbrough, şi pe Eddie... 

Mâinile fetei săriră pe obraji şi se agăţară de ei. Ochii i se 
căscau, se căscau, se căscau. Îşi simţea trupul răcindu-se. 
Acum vocea suna înecată şi străveche... Şi totuşi, colcăia de 
încântare perversă. 

— Ai să pluteşti aici jos cu prietenii tăi, Beverly, toți 
plutim aici, spune-i lui Bill că Georgie îi trimite salutări, 
spune-i lui Bill că lui Georgie îi e dor de el, dar că se vor 
revedea curând, spune-i că Georgie o să fie într-o noapte în 
debara cu o bucată de coardă de pian ca să i-o înfigă în 
OChi, spune-i... 

Vocea se frânse într-o serie de sughiţuri înecate şi 
deodată un clăbuc de un roşu viu refulă prin ţeavă şi pocni, 
împrăştiind broboane de sânge pe porţelanul pătat. 

Acum vocea înecată începu să vorbească repede, şi în 
timp ce vorbea se schimba: era când vocea tinerească a 
copilului pe care îl auzise la început, când vocea unei fete 
de vreo cincisprezece ani, când - oribil - devenea vocea 
unei fete pe care Beverly o cunoscuse... Veronica Grogan. 
Dar Veronica era moartă, fusese găsită moartă în gura de 
canal... 

— Eu sunt Matthew... Sunt Betty... Veronica... Suntem 
aici jos... Jos cu clovnul... Şi Monstrul... Și mama, şi 


Vârcolacul... Şi cu tine, Beverly, suntem aici jos cu tine, şi 
plutim, şi ne schimbăm... 

Un şuvoi de sânge împroşcă deodată din ţeavă, stropind 
lavoarul, oglinda şi tapetul cu desenele sale reprezentând 
broaşte şi nuferi. Beverly zbieră, brusc şi pătrunzător. Se 
retrase din dreptul chiuvetei, se izbi de uşă, ricoşă, o 
deschise năpraznic şi fugi către living, unde tatăl ei tocmai 
se ridica în picioare. 

— Ce aia-a-mea e cu tine? întrebă el, încruntându-se. 

Amândoi erau singuri acasă în seara aceea; mama lui Bev 
lucra în schimbul trei-unşpe la Green's Farm, cel mai bun 
restaurant din Derry. 

— Baia! ţipă ea isterică. Baia! Tăticule, în baie... 

— Trăgea careva cu ochiu' la tine, Beverly? Hai? 

Mâna i se repezi înainte şi o apucă strâns de braţ, 
afundându-se în carne. Pe faţă i se citea preocuparea, dar 
era o preocupare de animal de pradă, într-un fel mai mult 
înfricoşătoare decât liniştitoare. 

— Nu... Chiuveta... În chiuvetă... E... E... 

Izbucni în lacrimi nestăpânite înainte de-a mai apuca să 
spună un cuvânt. Inima îi bubuia aşa de tare în piept, încât 
avea impresia c-o să-i taie respiraţia. 

Al Marsh o azvârli într-o parte, pe faţă cu o expresie gen 
„O-lisuse-Hristoase-ce-o-fi-urmând”, şi intră în baie. 
Rămase acolo atât de mult, încât Beverly se sperie iar. 

Apoi mugi: 

— Beverly! la vin-acilea, fată! 

Nici nu se punea problema să nu se ducă. Dacă amândoi 
ar fi stat pe buza unei faleze înalte şi el îi spunea să sară - 
în clipa asta, fată - instinctiva obedienţă ar fi purtat-o 
aproape cu siguranţă peste margine înainte ca gândul logic 
să fi putut interveni. 

Uşa băii era deschisă. Tatăl ei stătea acolo, un om masiv 
care acum îşi pierdea părul arămiu pe care i-l lăsase 
moştenire lui Beverly. Purta încă pantalonii gri, de lucru, şi 
cămaşa cenuşie (era îngrijitor la Derry Home Hospital) şi se 


uita aspru la Beverly. Nu bea, nu fuma, nu se ţinea după 
femei. Am acasă toate femeile de care am nevoie, spunea el 
cu câte o ocazie, iar când o spunea pe faţă îi fulgera un 
ciudat zâmbet tainic - nu i-o lumina, ci dimpotrivă. Privind 
acel zâmbet, parcă ai fi privit umbra unui nor lunecând 
rapid peste un câmp stâncos. Au grijă de mine, şi, când au 
nevoie, am eu grijă de ele. 

— Acum ia zi ce dracu” îi cu toată prostia asta? o întrebă 
el pe când intra. 

Beverly avu senzaţia că tot gâtlejul îi e căptuşit cu gresie. 
Inima îi galopa în piept. Simţea că în curând o să verse. Pe 
oglindă se vedea sânge, prelingându-se în fire lungi. Erau 
pete de sânge pe becul de deasupra chiuvetei; îi putea simţi 
mirosul, cum se cocea la căldura celor 40 de waţi. Sângele 
şiroia pe marginile de porțelan ale lavoarului şi picura în 
stropi graşi pe linoleumul de jos. 

— 'Tăticule... şopti ea uscat. 

Tatăl ei se întoarse, scârbit de ea (aşa cum era atât de 
des), şi începu să se spele nepăsător pe mâini în chiuveta 
însângerată. 

— Dumnezeule Mare, fată. Vorbeşte. M-ai speriat de 
mama dracu'. Explică-te, pentru Dumnezeu. 

Îşi spălă mâinile la lavoar; Beverly putea vedea sângele 
pătând materialul gri al pantalonilor acolo unde se frecau 
de buza chiuvetei şi, dacă fruntea lui ar fi atins oglinda (era 
foarte aproape), avea să i se aştearnă pe piele. Din gât îi 
ieşi un sunet sugrumat. 

Al Marsh închise apa, apucă un prosop pe care săriseră 
două evantaie de sânge din ţeavă şi începu să-şi şteargă 
mâinile. Îl privi, gata să leşine, în timp ce sângele i se 
întipărea în nodurile mari ale degetelor şi-n şanţurile 
palmelor. Putea să vadă sânge sub unghii, ca nişte semne 
de vinovăţie. 

— Ei? Aştept. 

Azvârli prosopul plin de sânge la loc pe bară. 

Era sânge... Sânge peste tot... Iar tatăl ei nu-l vedea. 


— Tăticule... 

N-avea nici cea mai vagă idee ce va urma, dar tatăl său o 
întrerupse. 

— Îmi fac griji cu tine. Nu cred c-o să creşti vreodată 
mare, Beverly. Umbli creanga, abia dacă faci vreo treabă 
prin casă, nu ştii să găteşti, nu ştii să coşi. Juma' din vreme 
eşti dusă p-undeva prin nori cu nasu' vârât într-o carte şi 
ailaltă jumătate ai nevricale şi toane, îmi fac griji. 

Mâna îi zvâcni brusc şi o plesni dureros peste fese. 
Slobozi un țipăt, cu ochii fixaţi într-ai lui. O minusculă 
mărgică de sânge i se agăţase în stufoasa sprânceană 
dreaptă. Dacă mă uit la aia destul de mult, o să înnebunesc 
de-a dreptul şi nimic din toate astea n-o să mai conteze, 
cugetă ea ca prin ceaţă. 

— Îmi fac griji multe, repetă el şi iar o lovi, mai tare, pe 
braţ, deasupra cotului. 

Braţul acela ţipă, apoi păru să adoarmă. A doua zi urma 
să aibă acolo o vânătaie galben-purpurie. 

— Groaznic de multe, adăugă el şi-i dădu un pumn în 
stomac. 

Frână lovitura în ultima secundă, iar fetei nu i se tăie 
decât pe jumătate respiraţia. Se încovoie, icnind, cu lacrimi 
podidindu-i ochii. Tatăl ei o privea indiferent. Îşi înfundă 
mâinile însângerate în buzunarele pantalonilor. 

— Trebuie să te faci mare, Beverly, spuse el, iar acum 
glasul îi era blând şi iertător. Nu-i aşa? 

Bev dădu din cap. Îi bubuia ţeasta. Plângea, dar în 
tăcere. Dacă ar fi suspinat sonor - începând ceea ce tatăl ei 
numea „schelălăitul ăla de ţânc” - era posibil să treacă la 
treabă cu ea pe bune. Al Marsh trăise toată viaţa în Derry şi 
le spunea oamenilor care-l întrebau (şi uneori şi celor care 
nu întrebau) că avea de gând să fie înmormântat acolo - să 
sperăm că la vârsta de o sută zece ani. „Niciun motiv de ce 
să nu trăiesc pe vecie”, îi spunea el câteodată lui Roger 
Aurlette, la care se tundea o dată pe lună. „N-am niciun 
viciu.” 


— Acum explică-te, ceru el, şi fă-o iute. 

— A fost... 

Înghiţi în sec şi o duru, căci n-avea în gât niciun strop de 
salivă, nici măcar unul. 

— A fost un păianjen. S-a... S-a târât afară din ţeava şi... 
Şi cred că s-o fi târât înapoi. 

— Oh! 

Acum îi zâmbi puţin, ca şi cum explicaţia i-ar fi făcut 
plăcere. 

— Asta a fost? La dracu'! Dacă-mi ziceai, Beverly, nici n- 
aş mai fi dat în tine. La toate fetele li-i frică de păianjeni. 
Drace! De ce n-ai vorbit? 

Se aplecă peste chiuvetă, iar Beverly trebui să-şi muşte 
buzele ca să nu-l prevină... lar un alt glas vorbi undeva 
adânc înlăuntrul ei, o voce cumplită care nu putea să fi 
făcut parte din ea; cu siguranţă că era vocea diavolului 
însuşi: Las” să pună laba pe el, dacă-l pofteşte. Las” să-l 
tragă-n jos. Călătorie sprâncenată. 

Se răsuci cu groază dinspre vocea aceea. Să îngăduie 
unui asemenea gând să-i ocupe fie şi doar o clipă mintea o 
osândea fără nicio îndoială la focurile iadului. 

Al Marsh privi în ochiul de evacuare. Mâinile îi plescăiau 
prin sângele de pe bordura chiuvetei. Beverly se lupta 
amarnic cu propriile-i măruntaie. O durea burta acolo unde 
o lovise. 

— Nu văz nimica, zise el. Toate casele-astea-s vechi, Bev. 
Au canale mari cât autostrăzile, ştii treaba asta? Când 
lucram ca îngrijitor la liceu' vechi, ne ieşeau din când în 
când şobolani înecaţi în WC-uri. Le scotea din minţi pe fete. 

Râse afectuos la gândul unor asemenea nevricale şi toane 
femeieşti. 

— Mai ales când era umflat Kenduskeagu' Mai puţine 
sălbăticiuni în conducte de când au băgat sistemu” nou de 
drenaj, totuşi. 

O cuprinse cu un braţ şi o strânse: 


— Uite. Te duci la culcare şi nu te mai gândeşti la asta. 
Bine? 

Beverly îşi simţea dragostea pentru tatăl ei. Niciodată n- 
am dat în tine când n-o meritai, Beverly îi spusese el odată 
când ea se plânsese zgomotos că o oarecare pedeapsă nu 
era corectă. Şi sigur că acesta trebuia să fie adevărul, căci 
era capabil de iubire. 

Uneori petrecea cu ea şi câte o zi întreagă, arătându-i 
cum să facă unele lucruri sau doar povestindu-i ori 
plimbându-se cu ea prin tot oraşul, iar când era aşa de bun 
ei i se părea c-o să i se umfle inima de atâta fericire până va 
muri. Îl iubea şi încerca să înţeleagă faptul că trebuia s-o 
corijeze adesea pentru că aceasta era (după cum spunea el) 
sarcina sa dată-de-la-Dumnezeu. Fiicele, susţinea Al Marsh, 
au nevoie de mai multă corecție decât fiii. El nu avea fii, iar 
Beverly intuia vag că parţial putea fi foarte bine şi din vina 
ei. 

— Bine, tăticule. Nu mă mai gândesc. 

Intrară împreună în micul ei dormitor. Acum braţul o 
durea aprig de la lovitura primită. Privi înapoi peste umăr şi 
văzu chiuveta plină de sânge, oglinda plină de sânge, 
peretele cu sânge, duşumeaua cu sânge. Prosopul pătat de 
sânge pe care-l folosise tatăl ei şi apoi îl aruncase neglijent 
pe bară. Îşi spuse: Cum voi mai putea intra vreodată acolo 
să mă spăl? Te rog, Doamne, dragă Doamne, imi pare rău 
dac-am avut vreun gând rău față de tata şi Tu să mă 
pedepseşti dacă aşa vrei, merit să fiu pedepsită, fă-mă să 
cad şi să mă lovesc sau fă-mă să capăt gripă ca iarna 
trecută, când am tuşit aşa de tare o dată că am vărsat, dar 
te rog, Doamne, fă ca sângele să nu mai fie acolo 
dimineaţa, foarte mult te rog, Doamne, da? Da? 

Tatăl ei o cuibări în pat aşa cum făcea întotdeauna şi-i 
sărută fruntea. Apoi rămase acolo, în poziţia pe care ea o 
considera felul „lui” de a sta, poate de a fi: uşor aplecat 
înainte, cu mâinile înfundate adânc - până la antebraţ - în 
buzunare, cu ochii albaştri pe faţa sa de câine trist, privind- 


o de sus. După ani şi ani, mult după ce va fi încetat să se 
mai gândească la Derry, cât de cât, avea să vadă un om 
aşezat în autobuz sau poate stând în picioare la colţ de 
stradă cu sufertaşul în mână, siluete, oh, siluete de bărbaţi, 
uneori zărite când se lăsa seara, alteori văzute în partea 
opusă a Pieței Watertower în lumina amiezii unei zile 
limpezi şi vântoase de toamnă, siluete ale bărbaţilor, reguli 
ale bărbaţilor, dorinţe ale bărbaţilor; sau Tom, atât de 
asemănător tatălui ei când îşi scotea cămaşa şi stătea uşor 
adus de spate în faţa oglinzii din baie să se radă. Siluete de 
bărbaţi. 

— Uneori îmi fac griji în legătură cu tine, Bev, spuse tatăl 
său, dar acum în glas nu i se mai simţea enervare sau furie. 

O atinse blând pe păr, netezindu-i-l de pe frunte. 

Baia e plină de sânge, Tăticule! aproape că zbieră ea 
atunci. Nu l-ai văzut? E peste tot! Se coace pe becul de 
deasupra chiuvetei, chiar! Nu l-ai VĂZUT? 

Dar tăcu în timp ce el ieşea închizând uşa în urma lui, 
umplând odaia cu întuneric. Încă mai era trează, încă se 
mai uita în beznă, când mama ei sosi acasă, la unsprezece 
treizeci, iar televizorul se stinse. Îşi auzi părinţii trecând în 
camera lor şi auzi arcurile patului scârţâind monoton în 
timp ce-şi făceau treaba cu actul sexual. Beverly o 
surprinsese pe Greta Bowie spunându-i lui Sally Mueller că 
treaba cu actul sexual durea ca focu' şi că nicio fată 
cumsecade n-a vrut vreodată s-o facă. („şi la sfârşit bărbatu' 
ți se pişă peste toată păsărică”, spusese Greta, iar Sally 
strigase: „Ei draci, niciodată n-aş lăsa un băiat să-mi facă 
asta!”) Dacă durea atât de rău pe cât spusese Greta, atunci 
mama lui Bev ţinea durerea în ea. Bev îşi auzise mama 
ţipând o dată sau de două ori cu glas scăzut, dar nu sunase 
deloc ca un țipăt de durere. 

Scârţâitul încet al arcurilor se acceleră într-un ritm atât 
de rapid, încât nu lipsea mult să fie nebunesc, apoi încetă. 
Urmă un răstimp de linişte, pe urmă puţină conversaţie în 
şoaptă, apoi sunetul paşilor mamei ducându-se în baie. 


Beverly îşi ţinu respiraţia, aşteptând ca mama ei să ţipe sau 
nu. 

Nu se auzi niciun țipăt - doar zgomotul apei curgând în 
chiuvetă. Acesta fu urmat de nişte plescăituri încete. Apoi 
apa se scurse din chiuvetă cu gâlgâitul ei familiar. Acum 
mama ei se spăla pe dinţi. După câteva momente arcurile 
patului părinţilor ei trosniră iarăşi când mama se vâri în 
aşternut. 

Peste vreo cinci minute, tata începu să sforăie. 

O frică neagră îi cuprinse inima şi-i strânse gâtlejul. Se 
pomeni că-i e teamă să se întoarcă pe partea dreaptă - 
poziţia ei favorită de dormit - pentru că s-ar fi putut să vadă 
ceva uitându-se la ea pe fereastră. Aşa că nu făcu decât să 
zacă pe spate, ţeapănă ca un vătrai, privind la tavanul de 
tablă presată. După câtva timp - minute sau ore, n-avea de 
unde să ştie - se cufundă într-un somn superficial şi agitat. 


3 


Beverly se trezea întotdeauna când suna deşteptătorul în 
dormitorul părinţilor. Trebuia să se grăbească, deoarece 
clopoţelul abia începea şi tatăl ei îi dădea la cap. Se îmbrăcă 
repede în timp ce tata era la baie. Făcu o scurtă pauză (cum 
făcea de-acum aproape zilnic) ca să-şi privească pieptul în 
oglindă, încercând să stabilească dacă sânii îi mai 
crescuseră cât de cât în timpul nopţii. Începuseră să i se 
umfle la sfârşitul anului trecut. Iniţial simţise o uşoară 
durere, dar acum îi trecuse. Erau extrem de mici - nu cu 
mult mai mari decât două mere de primăvară, într-adevăr -, 
dar îi avea. Era adevărat: copilăria se va sfârşi; va fi femeie. 

Surâse imaginii ei reflectate şi îşi puse o mână după cap, 
împingându-şi în sus părul şi scoțând pieptul în afară. 
Chicoti, cu un sunet neafectat, de fetiţă... Şi deodată îşi 
aminti de sângele pe care-l scuipase ţeava de la baie în 
seara trecută. Chicotelile se opriră brusc. 


Îşi privi braţul şi văzu vânătaia ce se formase acolo în 
timpul nopţii - o pată urâtă între umăr şi cot, o pată cu 
multe degete decolorate. 

Apa de la toaletă curse, cu un dangăt şi un fâşâit. 

Mişcându-se repede, nevrând ca tatăl ei să se înfurie în 
dimineaţa asta (nevrând s-o observe măcar în dimineaţa 
asta), Beverly îşi trase o pereche de blugi şi cămaşa groasă 
cu inscripţia Derry High School. Şi apoi, pentru că nu mai 
putea amâna, ieşi din cameră, spre baie. Se întâlni cu tatăl 
ei care se întorcea în camera lui să se îmbrace. Pijamaua 
albastră îi fâlfâia larg în jurul trupului. Mormăi la ea ceva ce 
nu înţelese. 

— Sigur, tăticule, replică totuşi fata. 

Stătu un moment în faţa uşii închise a băii, încercând să- 
şi pregătească mintea pentru ceea ce s-ar putea să vadă 
înăuntru. Cel puțin e ziuă, îşi spuse, iar acest gând îi aduse 
o oarecare mângâiere. Nu multă, dar totuşi... Apucă 
mânerul uşii, îl răsuci şi păşi înăuntru. 


4 


Beverly avu o dimineaţă ocupată, îi puse tatălui ei micul 
dejun - suc de portocale, omletă, pâine prăjită după gustul 
lui Al Marsh (pâinea caldă, dar deloc prăjită cu adevărat). 
Acesta se aşeză la masă, baricadat în dosul ziarului News, şi 
mâncă tot. 

— Unde-i şunca? 

— Nu mai e, tăticule. S-a terminat ieri. 

— Frige-mi un hamburger. 

— Nici din ăla n-a mai rămas decât puţin, a... 

Ziarul foşni, apoi căzu. Privirea albastră a tatălui se aţinti 
asupra ei ca o greutate. 

— Ce-ai zis? întrebă el încetişor. 

— Am spus că imediat, tăticule. 

O mai privi un moment. Apoi ziarul reveni la locul său, iar 
Beverly se grăbi la frigider să scoată carnea. 


Îi făcu un hamburger, amestecând puţina carne tocată 
rămasă în congelator cât putu de tare ca s-o facă să pară 
mai multă. Tatăl ei mâncă citind pagina de sport, iar Beverly 
îi pregăti gustarea - o pereche de tartine cu unt de arahide 
şi jeleu, o bucată mare de prăjitură pe care mama sa o 
adusese acasă de la Green's Farm de cu seară, un termos 
cu cafea fierbinte cu zahăr din belşug. 

— Să-i spui maică-tii c-am zis să facă azi curat aici, spuse 
el, luându-şi sufertaşul. Parc-ar fi o cocină veche a naibii. 
Drace! 'Toată ziua mi-o pierd curăţând mizerii la spital. N- 
am nevoie să vin acasă într-o troacă de porci. la seama la 
ce-ţi spun, Beverly. 

— Bine, tăticule. O să-i zic. 

O sărută pe obraz, îi trase o îmbrăţişare aspră şi plecă. 
Aşa cum făcea întotdeauna, Beverly se duse la fereastra 
camerei ei şi-l privi cum se îndepărta pe stradă. Ca 
întotdeauna, simţi furişându-se o senzaţie de uşurare când 
îl văzu dând colţul... Şi se detestă pe sine pentru asta. 

Spălă vasele, apoi luă cartea pe care o citea şi ieşi un 
timp pe treptele din dos. Lars Theramenius, cu părul lung şi 
blond arzând în propria sa senină lumină interioară, veni cu 
paşi mărunți dinspre clădirea vecină să-i arate fetei noul 
său camion Ionka şi noile julituri de pe genunchi. Beverly 
exclamă la vederea amândurora. Apoi o auzi pe mama ei 
chemând-o. 

Schimbară aşternuturile ambelor paturi, spălară pe jos şi 
ceruiră linoleumul din bucătărie. Mama spălă duşumeaua 
băii, lucru pentru care Beverly i-a fost profund 
recunoscătoare. Elfrida Marsh era o femeie scundă cu păr 
cărunt şi privirea amară. Faţa ei ridată spunea lumii că se 
învârtea de o bună bucată de vreme prin partea locului şi 
intenţiona să mai stea un timp pe-acolo... Îi mai spunea 
lumii şi că nimic nu-i fusese prea uşor şi că nu se aştepta 
prea curând la vreo schimbare în această stare de lucruri. 

— Vrei să speli tu ferestrele de la living, Bevvie? o întrebă 
ea, revenind în bucătărie - se schimbase cu uniforma de 


ospătăriţă. Trebuie să mă duc la Saint Joe's, în Bangor, să 
mă întâlnesc cu Cheryl Tarrent. Şi-a rupt aseară piciorul. 

— Bine, o să le spăl, spuse Beverly. Ce s-a întâmplat cu 
doamna Iarrent? A căzut sau ce? 

Cheryl Tarrent care lucra cu Elfrida la restaurant. 

— A avut un accident de maşină, cu pierde-vară ăla pe 
care l-a luat de soţ, spuse cu amărăciune doamna Marsh. 
Era băut. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare seară 
când îţi faci rugăciunile că tatăl tău nu bea, Bevvie. 

— O şi fac, spuse Beverly. 

Nu minţea. 

— O să rămână fără slujbă, cred, şi el nu se poate ţine 
nici pe sine. 

Acum în vocea Elfridei se strecuraseră tonuri de adâncă 
oroare. 

— Va trebui să treacă pe şomaj, cred. 

Era cel mai rău lucru la care să se poată gândi Elfrida. A 
pierde un copil sau a descoperi că ai cancer nu făcea nicio 
para chioară pe lângă asta. Puteai fi sărac, îţi puteai 
petrece viaţa făcând ceea ce ea numea „trai de pe-o zi pe 
alta”. Dar jos la fundul tuturor, mai jos chiar decât gurile de 
canal, se afla o vreme când puteai fi nevoit să treci pe şomaj 
şi să sugi sudoarea de pe fruntea altora ca pe un dar. 
Aceasta, ştia ea, era perspectiva ce-o aştepta acum pe 
Cheryl Tarrent. 

— După ce-ai spălat ferestrele şi ai scos gunoiul, poţi să 
mergi la joacă o vreme, dacă vrei. E seara de bowling a lui 
taică-tău, aşa că nu trebuie să-i prepari cina, dar vreau să 
fii în casă înainte să se-ntunece. Ştii de ce. 

— Bine, mămico. 

— Doamne, da' repede mai creşti, spuse Elfrida privind o 
clipă la mugurii de sub cămaşa fetei - privirea îi era 
iubitoare, dar nemiloasă. Nu ştiu ce-am să mă fac singură 
pe-aici după ce-o să te măriţi şi ai să te muţi la casa ta. 

— Am să stau aici cam în vecii vecilor, replică Beverly, 
zâmbind. 


Maică-sa o strânse scurt în braţe şi o sărută pe colţul 
gurii cu buzele ei calde şi uscate. 

— Las” că ştiu eu, spuse ea. Dar te iubesc, Bevovie. 

— Şi eu te iubesc, mămico. 

— Vezi să fii sigură că n-au rămas ceva dâre pe geamurile 
alea când termini, încheie ea, luându-şi poşeta şi mergând 
la uşă. Dacă rămân, ai dat de dracu” cu taică-tău. 

— O să am grijă. 

În timp ce mama ei deschidea uşa să iasă, Beverly întrebă 
pe un ton despre care spera că e firesc: 

— N-ai văzut nimic deosebit în baie, mami? 

Elfrida întoarse privirea spre ea, încruntându-se puţin. 

— Deosebit? 

— Păi... am văzut acolo un păianjen, aseară. A ieşit pe 
ţeavă. Tăticul nu ţi-a spus? 

— L-ai făcut pe tata să se-nfurie pe tine aseară, Bevvie? 

— Nu! M-m! l-am spus că s-a târât un păianjen din ţeava 
şi m-am speriat, iar el a spus că găseau câteodată şobolani 
înecaţi în toalete la liceul vechi. Din cauza canalelor. Nu ţi-a 
spus de păianjenul pe care l-am văzut? 

— Nu. 

— Aha. Bine, nu contează. Mă-ntrebam doar dacă nu l-ai 
văzut şi dumneata. 

— N-am văzut niciun păianjen. Aş vrea să ne putem 
permite puţin linoleum nou pentru pardoseala aia de la 
baie. 

Aruncă o privire spre cer, care era albastru şi fără niciun 
nor: 

— Se zice că dacă omori un păianjen aduce ploaie. Nu l-ai 
omorât, nu-i aşa? 

— Nu, zise Beverly. Nu l-am omorât. 

Maică-sa o privi din nou, cu buzele strânse atât de aprig, 
încât aproape că nu le mai avea. 

— Eşti sigură că tatăl tău n-a fost supărat pe tine aseară? 

— Nu. 

— Bevvie, te-a atins vreodată? 


— Ce? 

Beverly îşi privi mama, total perplexă. Doamne, taică-său 
o atingea zi de zi. 

— Nu-nţeleg ce vrei să... 

— Nu contează, zise scurt Elfrida. Să nu uiţi de gunoi. Şi 
dacă pe ferestrele alea sunt dâre, n-o să ai nevoie de tată] 
tău ca să dai de dracu' 

— N-am să 

(Te-a atins vreodată) 

uit. 

— Şi să fii acasă până se-ntunecă. 

— O să vin. 

(te-a) 

(Griji groaznic de multe) 

Elfrida plecă. Beverly reveni în camera ei şi o privi până 
dădu colţul şi nu se mai văzu, la fel ca şi pe taică-său. Apoi, 
când se asigură că mama sa a luat-o de-a binelea spre staţia 
de autobuz, Beverly luă găleata de podele, detergentul şi 
câteva cârpe de sub chiuvetă. Trecu în living şi începu cu 
geamurile. Apartamentul părea mult prea tăcut. De fiecare 
dată când scârţâia podeaua sau se trântea câte o uşă, 
tresărea puţin. Când Boltonii traseră apa deasupra, slobozi 
un icnet care era aproape zbieret. 

Şi se tot uita spre uşa închisă de la baie. 

În cele din urmă se duse acolo, o deschise iar şi privi 
înăuntru. Mama ei făcuse curat în baie de dimineaţă, şi cea 
mai mare parte a sângelui adunat sub chiuvetă dispăruse. 
La fel şi sângele de pe marginea lavoarului. Dar încă mai 
erau dâre cafenii uscându-se în chiuveta propriu-zisă şi 
stropi maro pe oglindă şi tapet. 

Beverly îşi privi reflecţia palidă şi îşi dădu seama cu 
spaimă neaşteptată şi superstiţioasă că sângele de pe 
oglindă făcea să pară că faţa ei sângera, îşi spuse iar: Ce-o 
să mă fac cu asta? Mi-am pierdut minţile? Îmi imaginez 
totul? 

Gura de scurgere slobozi deodată un râgăit chicotitor. 


Beverly zbieră şi trânti uşa, iar după cinci minute mâinile 
încă-i mai tremurau aşa de rău, încât aproape scăpă sticla 
de detergent în timp ce spăla geamurile în living. 


5 


Se făcuse cam trei după-amiază, apartamentul era 
încuiat şi cheia de rezervă vârâtă în buzunarul blugilor, 
când Beverly Marsh coti întâmplător pe Richard's Alley, un 
pasaj îngust ce făcea legătura între Main Street şi Center, 
dând nas în nas cu Ben Hanscom, Eddie Kaspbrak şi un 
băiat numit Bradley Donovan, care jucau rişca. 

— Ura, Bev! făcu Eddie. Ai avut ceva coşmaruri de la 
filmele alea? 

— Nţ, zise Beverly, lăsându-se pe vine să privească jocul. 
De unde ştii de chestia asta? 

— Mi-a spus Clăiţă, arătă Eddie cu degetul mare spre 
Ben, care se înroşise ca focul fără niciun motiv serios pe 
care Beverly să-l poată întrezări. 

— 'Ţe filme? întrebă Bradley. 

lar acum Beverly îl recunoscu: venise pe Maidan cu o 
săptămână în urmă, adus de Bill Denbrough. Urmau 
împreună un curs de logopedie la Bangor. Beverly şi-l 
scosese oarecum din minte. Dacă ar fi întrebat-o cineva, 
putea spune că puştiul părea mai neimportant decât Ben şi 
Eddie - că nu era asemenea lor. 

— Două filme cu monştri, îi explică ea şi merse aplecată 
până ajunse între Ben şi Eddie. Trageţi o rişcuţă? 

— Da, răspunse Ben. 

O privi iute, apoi îşi mută ochii. 

— Cine câştigă? 

— Eddie, spuse Ben. Eddie e bun într-adevăr. 

Se uită la Eddie, care îşi lustruia solemn unghiile pe 
pieptul cămăşii, chicotind apoi. 

— Pot să mă joc şi eu? 

— Din partea mea, în regulă, aprobă Eddie. Ai mărunţiş? 


Căută în buzunar şi scoase trei monede. 

— Drace, cum îndrăzneşti să ieşi din casă cu o asemenea 
avere? întrebă Eddie. Mie mi-ar fi frică. 

Ben şi Bradley râseră. 

— Şi fetele pot fi curajoase, spuse cu gravitate Beverly, 
iar în clipa următoare râdeau cu toţii. 

Bradley azvârli primul, apoi Ben, apoi Beverly. Pentru că 
tot câştiga, Eddie rămase ultimul. Aruncară fisele spre 
peretele din dos al clădirii care adăpostea farmacia de pe 
Center Street. Uneori aterizau direct, alteori loveau zidul şi 
ricoşau înapoi. La sfârşitul fiecărei runde aruncătorul cu 
moneda cea mai apropiată de perete le aduna pe celelalte 
patru. După cinci minute, Beverly avea douăzeci şi patru de 
cenți. Nu pierduse decât o singură rundă. 

— Fata trişează! spuse Bradley dezgustat şi se ridică să 
plece. 

Buna dispoziţie îi dispăruse şi o privea pe Beverly furios 
şi umilit. 

— N-ar trebui să aibă voie şi fetele să... 

Ben sări în picioare. Groaznică privelişte, să-l vezi pe Ben 
sărind. 

— Ia-ţi vorba-napoi! 

Bradley se uită la Ben, cu gura căscată. 

— Ţe? 

— Ia-ţi-o-napoi! N-a trişat! 

Bradley privi de la Ben la Eddie, apoi la Beverly, care încă 
stătea în genunchi. Apoi se uită din nou la Ben. 

— 'Ţi ss-a făcut de-o buzsă grăssană ssă sse-assortezse cu 
burta ta, imbeţilule? 

— Sigur, replică Ben, şi un rânjet îi străbătu brusc faţa. 

Ceva anume în expresia acestuia îl făcu pe Bradley să 
schiţeze un pas înapoi, surprins şi stingherit. Poate citise în 
zâmbetul acela simplul fapt că, după ce se răfuise cu Henry 
Bowers şi căzuse în picioare nu o dată, ci de două ori, Ben 
Hanscom nu prea mai putea fi terorizat de slăbănogul 


Bradley Donovan (care pe lângă sâsâitul lui catastrofic mai 
avea şi mâinile pline de negi). 

— Mda, şi pe urmă ssăriţi toţsi pe mine, rosti el, făcând 
încă un pas înapoi - vocea i se înălţase într-un tril nesigur, 
iar în ochi îi luceau lacrimi. Gaşcă de trișori, tosi! 

— Ajunge doar să retragi ce-ai spus despre ea, insistă 
Ben. 

— Lasă-l în pace, Ben, interveni Beverly - îi întinse lui 
Bradley o mână de fise. Ia ce-i al tău. Oricum nu jucam ca 
să duc acasă. 

Lacrimi de umilinţă podidiră genele de jos ale lui Bradley. 
Dădu una peste mărunţişul din mâna lui Beverly şi o luă la 
fugă spre capătul dinspre Center Street al aleii Richard's. 
Ceilalţi rămăseseră privind după el cu gurile căscate. Ajuns 
la o distanţă sigură, Bradley se răsuci pe călcâie şi strigă: 

— Nu eşti decât o curvă mică, asta eşti! Trişoareo! 
Trişoareo! Mă-ta-i târfă! 

Beverly rămase fără suflare. Ben o luă la goană pe alee 
spre Bradley şi nu reuşi decât să se împiedice de o ladă 
goală şi să cadă pe jos. Bradley fugise, iar Ben nu era atât 
de prost încât să creadă că-l mai putea prinde. În loc de 
asta, se întoarse spre Beverly să vadă dacă se simţea bine. 
Cuvântul acela îl şocase şi pe el la fel de mult ca pe ea. 

Fata îi desluşi pe chip îngrijorarea. Deschise gura să 
spună că totul e în regulă, să nu-şi facă griji, pietrele- 
baroasele-pot-să-mi-rupă-oasele-dar-vorbele-nu-mi-fac- 
nimic... Şi întrebarea aceea ciudată pe care i-o pusese 
mama sa 

(te-a atins vreodată) 

îi reveni în minte. Ciudată întrebare, da - simplă, şi totuşi 
lipsită de sens, plină de  subinţelesuri oarecum 
amenințătoare, mâloasă precum cafeaua învechită. În loc să 
spună că vorbele nu-i fac nimic, o podidi plânsul. 

Eddie se uită la ea, jenat, îşi scoase inhalatorul din 
buzunarul pantalonilor şi supse din el. Apoi se aplecă şi 


începu să culeagă monedele risipite. În timp ce o făcea avea 
pe faţă o expresie aferată. 

Ben se apropie de ea instinctiv, dorind s-o îmbrăţişeze şi 
să-i aducă alinare, apoi se opri. Era prea frumoasă. În faţa 
acelei frumuseți se simţea neputincios. 

— Fii veselă, spuse el, ştiind că nu putea suna decât idiot, 
dar incapabil să se gândească la altceva mai folositor. 

O atinse ușşurel pe umeri (fata îşi acoperise faţa cu 
mâinile ca să-şi ascundă ochii umezi şi obrajii îmbujoraţi), 
apoi şi le retrase ca şi cum ar fi fost prea fierbinte la 
atingere. Acum roşea atât de tare, încât părea lovit de 
apoplexie. 

— Fii veselă, Beverly. 

Beverly lăsă mâinile jos şi ţipă cu un glas cristalin şi 
furios: 

— Mama mea nu-i târfă! E... e chelneriţă! 

Aceste cuvinte au fost întâmpinate de o tăcere absolută. 
Ben o privea cu falca înlemnită, întredeschisă. Eddie ridică 
ochii către ea dinspre suprafaţa pietruită a aleii, cu mâinile 
pline de mărunţiş. Şi deodată toţi trei izbucniră într-un râs 
isteric. 

— Chelneriţă! hohoti Eddie. 

Nu avea decât o idee foarte aproximativă asupra a ceea 
ce era o târfă, dar cu toate astea ceva anume în respectiva 
comparaţie îl izbea ca un lucru delicios. 

— Asta e! 

— Da! Da, e! gâfâi Beverly, râzând şi plângând în acelaşi 
timp. 

Ben râdea atât de tare, încât nici nu se mai putea ţine 
drept. Se lăsă greu cu fundul pe o ladă de gunoi. Trupul său 
mătăhălos împinse capacul în ladă şi-l făcu să cadă pe-o 
parte în mijlocul aleii. Eddie arătă cu degetul spre el, 
urlând de râs. Beverly îl ajută să se ridice în picioare. 
Undeva deasupra lor se deschise o fereastră şi o femeie 


ţipă: 


— Ia plecaţi de-aici, măi copii! E unii care lucrează în 
schimbu” trei, în caz că nu ştiaţi! Ia, valea! 

Pe negândite, toţi trei se prinseră de mâini, cu Beverly în 
mijloc, şi o luară la fugă spre Center Street. Încă mai 
râdeau. 


6 


Îşi numărară banii şi descoperiră că aveau patruzeci de 
cenți, destul pentru două frappeuri cu îngheţată de la 
magazinul de răcoritoare. Pentru că bătrânul domn Keene 
era un om ursuz şi nu-i lăsa pe copiii sub doisprezece ani 
să-şi consume comenzile în bar (declara că jocurile 
mecanice din încăperea din spate îi puteau corupe), îşi 
luară frappe-urile în două uriaşe cutii cernite şi se duseră 
să şi le bea în Bassey Park, aşezaţi pe iarbă. Ben îşi luase cu 
cafea, Eddie cu fragi. Beverly şedea între cei doi băieţi cu 
un pai, degustând-o pe fiecare pe rând, ca o albină ieşită la 
flori. Se simţea din nou bine, pentru prima oară de când 
gura de scurgere îşi tuşise cheagul de sânge cu o seară 
înainte - golită, epuizată emoţional, dar bine, împăcată cu 
ea însăşi. Pentru moment, cel puţin. 

— Pur şi simplu nu mă prind ce l-a apucat pe Bradley, 
spuse într-un târziu Eddie, pe un ton de scuză stângace. 
Niciodată nu s-a mai purtat aşa. 

— Mi-ai luat apărarea, zise Beverly, şi deodată îl sărută 
pe Ben pe obraz. Mulţumesc. 

Ben se făcu din nou stacojiu. 

— Nu trişaseşi, bombăni el, şi pe neaşteptate dădu pe gât 
jumătate din cafe-frappe în trei înghiţituri monstruoase. 

Urmă o râgâială sonoră ca o salvă de tun. 

— Ai dat vreun strop pe tine, tăticu'? întrebă Eddie, iar 
Beverly râse neputincioasă, ţinându-se de burtă. 

— Nu mai, chicoti ea. Mă doare stomacul. Vă rog, gata. 

Ben zâmbea. În aceeaşi seară, înainte de-a adormi, avea 
să reia în minte, iar şi iar, momentul când îl sărutase. 


— Acum ţi-e bine, sigur? o întrebă el. 

Fata dădu din cap. 

— Nu de el era vorba. De fapt nici măcar n-a contat ce-a 
zis despre maică-mea. Era ceva ce s-a întâmplat aseară. 

Ezită, privind de la Ben la Eddie şi iarăşi la Ben. 

— Trebuie... Trebuie să spun cuiva. Sau să arât cuiva. 
Sau orice. Cred c-am plâns fiindcă mi-era frică să n-o iau pe 
arătură. 

— Ce tot zici de arătură? întrebă un glas nou. 

Era Stanley Uris. Ca întotdeauna, se arăta scund, slab şi 
neverosimil de îngrijit - mult prea îngrijit pentru un copil 
care abia dacă împlinise unsprezece ani. În cămaşa sa albă, 
vârâtă ordonat de jur împrejur în blugii proaspăt spălaţi, cu 
părul pieptănat, cu vârfurile pantofilor săi cu toc înalt 
nepătate şi lustruite, părea a fi mai curând cel mai mic 
adult din lume. Apoi zâmbi, şi iluzia se sparse. 

N-o să spună, indiferent ce voia să spună, îşi zise Eddie, 
pentru că el nu era aici când Bradley i-a spus mamei ei în 
felul ăla. 

Dar, după o clipă de şovâăială, Beverly spuse. Pentru că, 
într-un fel, Stanley era diferit de Bradley - era de-acolo într- 
un mod în care Bradley nu fusese nicio clipă. 

Stanley e unul dintre noi, îşi spuse Beverly şi se întrebă 
de ce chestia asta îi făcu piele de găină pe braţe. 

Nu-i fac nici unuia dintre ei vreo favoare povestindu-i, îşi 
zise. Nici lor şi nici mie. 

Dar era prea târziu. Începuse deja să vorbească. Stan se 
aşeză lângă ei, grav la faţă şi nemişcat. Eddie îi oferi ce mai 
rămăsese din frappeul de fragi, iar Stan clătină doar din 
cap, neslăbind o clipă din ochi faţa lui Beverly. Niciunul 
dintre băieţi nu scoase o vorbă. 

Le povesti despre voci. Despre cum recunoscuse vocea 
lui Ronnie Grogan. Ştia că Ronnie era moartă, dar cu toate 
astea vocea era a ei. Le spuse despre sânge şi despre faptul 
că tatăl ei nu-l văzuse, nici nu-l simţise şi cum nici mama ei 
nu-l văzuse, de dimineaţă. 


Când termină, privi în jur la feţele lor, temându-se de 
ceea ce ar fi putut vedea acolo... Dar nu văzu niciun pic de 
neîncredere. Teroare da, dar nu neîncredere. 

Într-un târziu, Ben spuse: 

— Hai să vedem. 


7 


Intrară pe uşa din spate, nu numai pentru că aceea era 
broasca la care se potrivea cheia lui Bev, dar mai ales 
deoarece le zisese că tata ar omoril-o dacă doamna Bolton o 
vedea intrând în apartament cu trei băieţi, când ai ei nu 
erau acasă. 

— De ce? întrebă Eddie. 

— Oricum n-ai înţelege, tolomacule, răspunse Stan. Stai 
acolo şi taci. 

Eddie dădu să replice, dar, când privi din nou la chipul 
alb şi încordat al lui Stan, decise să-şi ţină gura. 

Uşa dădea în bucătăria inundată de soarele după-amiezii 
târzii şi de tăcerea verii. Vasele de la micul dejun scânteiau 
în uscător. Cei patru se opriră lângă masa de bucătărie, 
adunaţi pâlc, iar, când o uşă de la etaj se trânti, tresăriră cu 
toţii, iar apoi râseră cu nervozitate. 

— Unde e? întrebă Ben. 

Vorbea în şoaptă. 

Cu inima bătându-i în tâmple, Beverly îi conduse prin 
micul hol care avea pe-o parte dormitorul părinţilor, iar în 
capăt uşa închisă a băii. O deschise, păşi repede înăuntru şi 
trase de lanţul de deasupra chiuvetei. Apoi făcu un pas 
înapoi până între Ben şi Eddie. Sângele se uscase, mânjind 
oglinda cu maro, la fel şi chiuveta şi tapetul. Se uita la 
sânge pentru că dintr-o dată simţise că-i e mai uşor să 
privească într-acolo decât la ei. 

Cu o voce mică, pe care abia dacă şi-o putea recunoaşte 
ca fiind a ei, întrebă: 


— Îl vedeţi? Îl vede vreunul dintre voi? E într-adevăr 
acolo? 

Ben păşi înainte, şi din nou Beverly fu izbită de modul lui 
de-a se mişca, atât de delicat pentru un băiat atât de gras. 
Atinse una dintre dârele de sânge; apoi o a doua; apoi o 
dungă lungă, pe oglindă: 

— Aici. Aici. Aici. 

Glasul îi era sec şi autoritar. 

— Sfinte! Arată de parcă aici ar fi tăiat cineva un porc, 
spuse Stan, încet şi cu uimire. 

— A ieşit din ţeavă tot? întrebă Eddie. 

Vederea sângelui îl făcea să se simtă rău. Respirația îi era 
tot mai scurtă. Încleştă mâna pe inhalator. 

Beverly trebui să lupte ca să nu izbucnească în noi 
lacrimi. Nu voia să facă una ca asta; îi era teamă că dacă o 
făcea ar fi considerat-o drept o fată ca oricare alta. Trebui 
însă să se agaţe de clanţă, când o năpădi uşurarea într-un 
val de înfricoşătoare forţă. Până în acel moment nu îşi 
dăduse seama cât de sigură era că a înnebunit ea, că are 
halucinaţii sau cine ştie ce. 

— lar mama şi tatăl tău nici nu l-au văzut, se minună Ben. 

Atinse o pată de sânge ce se uscase pe lavoar, după care 
îşi retrase mâna, ştergându-şi-o de poala cămăşii. 

— Fir-aş al dracu” 

— Nici nu ştiu cum o să mai pot să vin vreodată aici, 
spuse Beverly. Ca să fac baie sau să mă spăl pe dinţi sau... 
Ştiţi voi ce. 

— Păi, de ce nu facem curăţenie? întrebă deodată 
Stanley. 

Beverly se uită la el. 

— Să facem curăţenie? 

— Normal. Poate n-o să putem să-l scoatem cu totul din 
tapet - arătă cum că, ştii, s-a cam zis cu treaba asta -, dar 
restul l-am putea rezolva. N-ai nişte zdrenţe? 

— Sub chiuveta din bucătărie, spuse Beverly. Da', dacă le 
folosim pe-alea, mama o să se-ntrebe unde-au dispărut. 


— Eu am la mine cincizeci de cenți, spuse calm Stan. 

Ochii lui nu se dezlipiseră un moment de sângele ce 
împroşcase zona dimprejurul chiuvetei. 

— O să curăţăm cât putem, pe urmă ducem cârpele la 
spălătoria aia automată pe unde-am venit. Le spălăm, le 
uscăm şi-au să fie la loc sub chiuvetă înainte să se-ntoarcă 
ai tăi acasă. 

— Maică-mea spune că n-ai cum să scoţi sângele din 
țesătură, obiectă Eddie. Cică se imprimă sau nu ştiu. 

Ben scoase un mic chicotit isteric: 

— Oricum nu contează dacă iese sau nu din cârpe. Fi nu-l 
pot vedea. 

Nimeni nu-l întrebă ce înţelegea prin „ei”. 

— În regulă, spuse Beverly. Hai să-ncercăm. 


8 


În următoarea jumătate de oră, toţi patru făcură 
curăţenie ca nişte spiriduşi harnici, şi, în timp ce sângele 
dispărea de pe pereţi, de pe oglindă şi de pe lavoarul de 
porțelan, Beverly îşi simţea inima tot mai uşoară. Ben şi 
Eddie spălară chiuveta şi oglinda, în timp ce ea frecă 
pardoseala. Stan lucră la tapet cu sârguincioasă migală, 
folosindu-se de o cârpă aproape uscată. În cele din urmă, îl 
curăţară aproape pe tot. Ben încheie prin a deşuruba becul 
de deasupra chiuvetei, înlocuindu-l cu un bec din cutia 
aflată în cămară. Erau din belşug; Elfrida Marsh cumpărase 
rezerva pe doi ani de la Derry Lions, în timpul ofertei lor 
anuale de solduri din toamna trecută. 

Folosiră găleata pentru podele a Elfridei, praful ei de 
curăţat şi apă fierbinte cu duiumul. Vărsau des apa, căci 
nici unuia nu-i plăcea să-şi mai bage în ea mâinile o dată ce 
devenea roz. 

În cele din urmă Stan făcu un pas înapoi, privi baia cu 
ochiul critic al unui băiat în care ordinea şi curăţenia nu 


sunt pur şi simplu cultivate, ci de-a dreptul înnăscute şi le 
spuse: 

— Cred că nu putem face mai mult. 

Încă mai erau urme vagi de sânge pe tapet în stânga 
chiuvetei, unde hârtia era atât de subţire şi destrămată, 
încât Stan nu îndrăznise să facă mai mult decât să o 
tamponeze uşurel. Totuşi, până şi acolo sângelui i se 
extrăsese ameninţătoarea putere de dinainte; nu mai era 
decât puţin mai mult decât o nesemnificativă mânjitură 
pastelată. 

— Vă mulţumesc, le spuse Beverly tuturor - nici nu-şi 
putea aminti să fi simţit vreodată o atât de profundă 
recunoştinţă. Vă mulţumesc la toţi. 

— E-n regulă, mormăi Ben. 

Evident, roşise iarăşi. 

— Da' sigur, fu şi Eddie de acord. 

— Hai să rezolvăm cu cârpele astea, spuse Stanley. Avea 
chipul ferm, aproape sever. lar mai târziu Beverly avea să 
se gândească la faptul că poate numai Stan îşi dăduse 
seama că mai făcuseră un pas spre o anume confruntare de 
neconceput. 


9 


Măsurară o ceaşcă din detergentul Tide al doamnei 
Marsh şi o deşertară într-un borcan gol de maioneză. Bev 
găsi o sacoşă de hârtie şi puse în ea cârpele pline de sânge, 
după care toţi patru se duseră la spălătoria Kleen-Kloze din 
colţul Main Street cu Cony. Două străzi mai încolo, puteau 
vedea Canalul sclipind, albastru-viu, în soarele după- 
amiezii. 

Spălătoria era pustie, cu excepţia unei femei în uniformă 
albă, de soră, care aştepta să i se oprească uscătorul. Îi 
privi bănuitoare pe cei patru copii, după care reveni la 
ediţia ei de buzunar din Peyton Place. 


— Apă rece, spuse Ben cu glas scăzut. Maică-mea zice că 
sângele se scoate cu apă rece. 

Deşertară cârpele în maşina de spălat pe când Stan îşi 
schimba cei cincizeci de cenți în fise. Reveni şi-o privi pe 
Bev cum vărsa Tide peste cârpe, închizând apoi uşa maşinii. 
După aceea vâri două monede de câte zece cenți în fantă şi 
răsuci maneta de pornire. 

Beverly îşi tocase pe frappeuri majoritatea banilor 
câştigaţi la riscă, dar găsi patru supraviețuitori în fundul 
buzunarului stâng al blugilor, îi scoase de-acolo şi i-i oferi 
lui Stan, care făcu o mutră lezată. 

— Ca să vezi, murmură el, dau şi eu unei fete o întâlnire 
la spălătorie şi imediat vrea să plătească nemţeşte. 

Beverly râse puţin: 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur, spuse Stan, în felul său sec. Vreau să zic, mi 
se frânge într-adevăr inima să dau fisele astea patru, 
Beverly, dar sunt sigur. 

Cei patru îşi aduseră scaunele din plastic ce înconjurau 
spălătoria, înşirate pe lângă perete, şi se aşezară fără să 
scoată o vorbă. Maşina marca Maytag cu cârpele în ea 
tuşea şi plescăia. Evantaie de clăbuc împroşcau geamul 
gros al hubloului rotund. La început clăbucii erau roşietici. 
Vederea lor o făcea pe Bev să-i fie cam rău, dar descoperi 
că-i venea greu să se uite în altă parte. Spuma sângerie 
exercita un fel de fascinaţie morbidă. Cucoana în uniformă 
de soră îi privea din ce în ce mai des pe deasupra cărţii ei. 
Poate se temuse că vor fi gălăgioşi; acum însăşi liniştea lor 
părea s-o enerveze. Când uscătorul ei se opri, îşi scoase din 
el rufele, le împături, le puse într-o pungă de plastic 
albastru şi plecă, aruncându-le o ultimă privire nedumerită 
în timp ce ieşea pe uşă. 

De îndată ce femeia plecă, Ben spuse brusc, aproape dur: 

— Nu eşti singura. 

— Ce? întrebă Beverly. 

— Nu eşti singura, repetă Ben. Vezi tu... 


Se întrerupse şi-l privi pe Eddie, care dădu din cap. Îl 
privi pe Stan, care făcu o mutră nefericită... Dar, după un 
moment, ridică din umeri şi încuviinţă şi el. 

— Ce Dumnezeu tot vorbiţi? întrebă Beverly. 

Era sătulă pe ziua de azi de oameni care spuneau lucruri 
inexplicabile; îl apucă pe Ben de braţ. 

— Dacă ştii ceva despre toate astea, spune-mi! 

— Vrei să-i spui tu? îl întrebă Ben pe Eddie. 

Eddie clătină din cap. Scoase inhalatorul din buzunar şi 
trase din el cu un gâfâit monstruos. 

Vorbind rar, alegându-şi cuvintele, Ben îi spuse lui 
Beverly cum îi întâlnise din întâmplare pe Bill Denbrough şi 
Eddie Kaspbrak pe Maidan în ultima zi de şcoală - trecuse 
de atunci aproape o săptămână, oricât de greu de crezut 
părea. Îi povesti cum construiseră a doua zi stăvilarul de pe 
Maidan. Îi relată povestirea lui Bill, despre fotografia de 
şcoală a fratelui său mort care întorsese capul şi clipise din 
ochi. Istorisi propria sa păţanie cu mumia ce umbla pe 
Canalul îngheţat în cumpăna iernii, cu nişte baloane care 
pluteau împotriva vântului. Beverly ascultă toate acestea cu 
oroare crescândă. Îşi simţea ochii dilatându-se, mâinile şi 
picioarele tot mai reci. 

Ben se opri şi-l privi pe Eddie. Eddie mai trase una din 
inhalator, ţiuind, apoi reluă întâmplarea cu leprosul, 
vorbind pe atât de repede, pe cât de încet vorbise Ben, 
cuvintele rostogolindu-i-se unul peste altul înnebunite să 
scape şi să fugă. Sfârşi cu un mic semisuspin aspirat, dar de 
astă dată nu plânse. 

— Şi tu? întrebă Bev, privindu-l pe Stan Uris. 

— Eu... 

Se lăsă deodată liniştea, făcându-i pe toţi să tresară ca în 
urma unei explozii neaşteptate. 

— E gata spălatul, spuse Stan. 

Îl priviră ridicându-se - mic, eficace, grațios - şi 
deschizând maşina de spălat. Scoase cârpele, care stăteau 
adunate boţ, şi le examină. 


— Au mai rămas ceva pete, dar merge. Poţi să crezi că-i 
sirop de afine. 

Le arătă şi dădură cu toţii din cap, gravi, ca în faţa unor 
documente importante. Beverly simţi o uşurare semănând 
cu cea pe care o avusese când baia fusese din nou curată. 
Putea suporta pata pastel decolorată de pe tapetul dezlipit, 
la fel cum putea suporta şi palidele urme roşietice de pe 
cârpele de spălat ale mamei ei. Făcuseră ceva, asta părea 
să conteze. Poate că nu reuşiseră complet, dar Beverly 
descoperi că era suficient pentru a-i ajuta să-şi recapete 
liniştea interioară, şi, măi frate, asta însemna destul de mult 
pentru fiica lui Al Marsh, Beverly. 

Stan le îndesă într-unul din uscătoarele în formă de butoi 
şi mai băgă două monede de cinci cenți. Uscătorul începu 
să se rotească, iar Stan se înapoie şi îşi reluă locul între 
Eddie şi Ben. 

Pe moment, toţi patru statură din nou urmărind tăcuţi 
cum cârpele se rotesc şi cad, se rotesc şi cad. Zumzetul 
uscăâtorului propulsat cu benzină era liniştitor, aproape 
adormitor. O femeie trecu pe lângă uşa proptită deschisă, 
împingând un cărucior cu târguieli. Aruncă o privire 
înăuntru, spre ei, şi-şi văzu de drum. 

— Am văzut şi eu ceva, spuse deodată Stan. Nu vreau să 
vorbesc despre asta, pentru că prefer să mă gândesc c-a 
fost un vis sau aşa ceva. Poate chiar o criză, aşa cum are 
puştiul ăla, Stavier. Îl cunoaşte careva? 

Ben şi Bev îşi clătinară capetele. Eddie spuse: 

— Puştiul care are epilepsie? 

— Da, exact. Aşa de rău mi-a fost. Mai degrabă m-aş fi 
gândit că am păţit şi eu la fel, decât că am văzut ceva... 
adevărat cu adevărat. 

— Ce era? întrebă Bev, nefiind însă sigură că doreşte într- 
adevăr să ştie. 

Asta nu mai era ca ascultarea poveştilor cu fantome 
seara în jurul unui foc de tabără, mâncând şniţele vieneze 
în chifle prăjite şi ciuperci fripte la flacără până deveneau 


negre şi crocante. Acum şedeau în acea înăbuşitoare 
spălătorie automată şi putea zări ghemotoace mari de praf 
sub maşinile de spălat (rahaţi-de-fantome, cum le spunea 
tatăl ei), putea vedea fire de praf dansând în fasciculele 
fierbinţi ale razelor de soare ce pătrundeau prin fereastra 
murdară, din geam turnat, a spălătoriei, putea observa 
reviste vechi cu copertele smulse. Acestea erau lucruri 
normale, toate. Drăguţe, şi normale, şi plicticoase. Dar era 
speriată. Teribil de speriată. Pentru că, simţea ea, niciuna 
din acele istorisiri nu era scornită, niciuna dintre făpturi nu 
era vreun monstru născocit: mumia lui Ben, leprosul lui 
Eddie... Oricare dintre ei sau chiar amândoi puteau ieşi la 
pradă diseară, după apusul soarelui. Sau fratele lui Bill 
Denbrough, ciung şi nemilos, navigând prin canalele negre 
de sub oraş, cu monede de argint în chip de ochi. 

Şi totuşi, când Stan întârzie să răspundă, îl întrebă din 
nou: 

— Ce a fost? 

Vorbind cu băgare de seamă, Stan spuse: 

— Eram în părculeţul acela unde Turnul de Apă... 

— O, Doamne, nu-mi place locul ăla, îl întrerupse jalnic 
Eddie. Dacă există în Derry vreo casă bântuită de stafii, 
apoi aia e. 

— Ce? exclamă tăios Stan. Ce-ai zis? 

— Tu nu știi despre locul ăla? întrebă Eddie. Mămică-mea 
nu mă lăsa să m-apropii nici chiar înainte să-nceapă să fie 
omorâţi copiii. Are... Are foarte mare grijă de mine, pe 
bune. 

Le oferi un zâmbet jenat şi îşi strânse şi mai tare 
inhalatorul în poală. 

— Vedeţi, acolo s-au înecat nişte copii. Trei sau patru. 
Au... Stan? Te simţi bine? 

Chipul lui Stan Uris devenise plumburiu. Gura i se mişca 
muteşte. Dădu ochii peste cap, până când ceilalţi nu-i mai 
putură vedea decât marginile cele mai de jos ale irişilor. O 


mână i se agită slab prin aer, după care căzu moale pe 
coapsă. 

Eddie făcu singurul lucru care-i dădu prin minte. Se 
aplecă, îşi petrecu un braţ pe după umerii subţiratici ai lui 
Stan, vâri inhalatorul în gura acestuia şi trase o doză 
zdravănă. 

Stan începu să tuşească, să se înece şi să se sufoce. 
Spinarea i se îndreptă, ochii i se limpeziră la loc. Tuşi în 
mâinile făcute căuş. Într-un târziu, slobozi un enorm gâfâit, 
ca o râgâială, şi se rezemă moale de spătar. 

— Ce-a fost asta? reuşi el în sfârşit să îngaime. 

— Doctoria mea de astmă, zise Eddie pe ton de scuză. 

— Doamne Sfinte, are un gust ca rahatul de câine mort. 

La asta râseră cu toţii, dar era un râs nervos. Ceilalţi îl 
priveau pe Stan, încordaţi. Acum obrajii îi ardeau într-o 
culoare spălăcită. 

— Nu-i prea grozavă, de acord, spuse Eddie cu oarecare 
mândrie. 

— Mda, da! o fi cuşer? întrebă Stan, şi iarăşi râseră, deşi 
niciunul dintre ei (inclusiv Stan) nu ştia cu adevărat ce 
înseamnă „cuşer” 

Stan se opri primul din râs şi îi aruncă lui Eddie o privire 
pătrunzătoare: 

— Spune-mi ce ştii despre Turnul de Apă. 

Începu Eddie, dar contribuiră şi Ben, şi Beverly. Turnul 
de Apă din Derry se înălța pe Kansas Street, cam la doi 
kilometri vest de centrul oraşului, lângă marginea de sud a 
Maidanului. Într-o vreme, spre sfârşitul secolului trecut, 
furnizase apa întregului Derry, cuprinzând şase sute şaizeci 
de milioane de litri. Deoarece galeria deschisă aflată 
imediat sub acoperişul "Turnului de Apă oferea o 
spectaculoasă panoramă asupra oraşului şi a peisajului 
înconjurător, fusese un loc foarte frecventat până prin jurul 
anului 1930. Familiile veneau în micul Memorial Park 
sâmbăta sau duminica înainte de masă, când vremea era 
frumoasă, urcau cele o sută şaizeci de trepte interioare ale 


turnului până la galerie şi admirau priveliştea. Cel mai 
adesea, cu acest prilej, luau şi masa în aer liber. 

Scara era amplasată între zidul exterior al Turnului de 
Apă, zugrăvit într-un alb-orbitor, şi peretele interior, un 
enorm cilindru din oţel inoxidabil înalt de treizeci şi doi de 
metri. Treptele urcau până în vârf urmând o spirală 
îngustă. 

Imediat sub nivelul galeriei, o uşă groasă de lemn 
practicată în mantia interioară a turnului dădea pe o 
platformă ieşită deasupra apei propriu-zise - un lac negru, 
cu valuri blânde, luminat de becuri de magneziu înşurubate 
în fasunguri de tablă reflectorizantă. Apa avea exact 
adâncimea de treizeci de metri atunci când rezerva era 
completă. 

— De unde venea apa? întrebă Ben. 

Bev, Eddie şi Stan se uitară unul la altul. Niciunul nu ştia. 

— Ei, şi cu copiii care s-au înecat cum a fost? 

În problema asta lucrurile erau doar cu puţin mai clare. 
Se părea că în vremurile acelea („bătrânele vremuri”, cum 
le numea solemn Ben în timp ce prelua el acest fragment al 
povestirii) uşa ce ducea pe platforma de deasupra apei era 
lăsată tot timpul descuiată. Într-o seară, vreo doi copii... 
Sau poate doar unul... Dacă nu cumva trei... Găsiseră 
descuiată şi uşa de la nivelul solului. Urcaseră pe platforma 
de deasupra apei. În întuneric, căzuseră peste margine încă 
înainte de a şti tocmai bine unde se aflau. 

— Am auzit-o de la băiatul ăla, Vic Crumlly, care zicea c-a 
auzit-o de la taică-său, spuse Beverly, aşa că probabil 
povestea e adevărată. Vic zicea că taică-său a spus că o dată 
ce-au căzut în apă erau ca şi morţi, pentru că nu aveau 
nimic de care să se ţină. Platforma era sus, cât să n-o 
ajungă. A zis că s-au bălăcit acolo, ţipând după ajutor, cât a 
fost noaptea de lungă, probabil. Numai că nu i-a auzit 
nimeni şi pur şi simplu au obosit tot mai mult şi mai mult, 
până... 


Lăsă fraza neterminată, simțind grozăvia întâmplării 
cufundându-se în ea. Îi putea vedea cu ochiul minţii pe 
băieţii aceia adevăraţi sau închipuiţi dând din mâini şi din 
picioare ca nişte căţeluşi aruncaţi în canal. Cufundându-se, 
reapărând, scuipând apă. Mai mult plescăind şi mai puţin 
înotând, pe măsură ce se instala panica. Tenişi uzi bătând 
suprafaţa apei. Degete zgăriind neajutorate în căutarea 
unui loc de care să se agate pe pereţii netezi din oţel. 
Simţea gustul apei pe care fără îndoială că o înghiţiseră. 
Auzea sunetul plat, cu ecou, al ţipetelor lor. Cât timp? 
Cincisprezece minute? O jumătate de oră? Cât timp trecuse 
până ce strigătele încetaseră, iar ei nu mai făcuseră decât 
să plutească, cu faţa în jos - peşti ciudaţi pe care să-i 
găsească a doua zi dimineaţă îngrijitorul? 

— Doamne, spuse scurt Stan. 

— Am mai auzit şi de-o femeie care şi-a pierdut 
bebeluşul, spuse dintr-o dată Eddie. Atunci au închis de tot 
locul. Cel puţin, aşa am auzit eu. Pe-atunci îi lăsau pe 
oameni să meargă sus, ştiu sigur. Dar apoi, într-o zi, a urcat 
cucoana aia cu copilul. Ăla micu' nu ştiu câţi ani avea. Dar 
platforma cică iese drept peste apă. lar cucoana s-a 
apropiat de balustradă şi ţinea copilul, înţelegeţi, în braţe, 
şi ori l-a scăpat, ori poate s-a zbătut el. Am auzit că un oma 
încercat să-l salveze. A cam făcut-o pe eroul, vezi dumneata. 
A sărit imediat în apă, dar copilul dispăruse. Poate purta o 
jachetă sau altceva. Când ţi se udă hainele, te trag în jos. 

Eddie vâri brusc mâna în buzunar şi scoase o sticluţă 
cafenie. O deschise, scoase din ea două pilule albe şi le 
înghiţi pe uscat. 

— Alea ce-s? întrebă Beverly. 

— Aspirină. Mă doare capul. 

O privi în defensivă, dar fata nu mai spuse nimic. 

Ben termină. După incidentul cu copilaşul (el însuşi, 
spuse, auzise că de fapt era o fetiţă de vreo trei ani), 
Consiliul Orăşenesc votase să se închidă accesul în Turn, 
atât la parter, cât şi sus, şi să se interzică plimbările şi 


picnicurile pe galerie. Rămăsese încuiat de atunci şi până 
acum. A, îngrijitorul intra şi ieşea, şi cei de la întreţinere din 
când în când, iar o dată pe sezon se organizau vizitări cu 
ghid. Cetăţenii interesaţi puteau urca, însoţiţi de o doamnă 
de la Societatea Istorică, pe spirala scărilor până la galeria 
din vârf, şi acolo puteau să-şi exprime uluirea în voie 
admirând priveliştea şi să facă fotografii pe care să le arate 
prietenilor. Dar uşa spre interior era de acum permanent 
ferecată. 

— Mai e plin de apă? întrebă Stan. 

— Aşa cred, răspunse Ben. Am văzut maşini de pompieri 
făcându-şi plinul acolo cât au durat focurile de iarbă uscată. 
Fixau un furtun la ţeava de jos. 

Stanley privea din nou spre uscător, urmărind nesfârşita 
rotaţie a cârpelor. Acum boţul se desfăcuse, şi unele dintre 
ele pluteau ca nişte paraşute. 

— Ce-ai văzut acolo? îl întrebă cu blândeţe Beverly. 

O clipă păru că nu va da niciun răspuns. Apoi însă trase 
aer în piept, adânc, cutremurându-se, şi spuse un lucru 
care mai întâi îi izbi ca părând foarte depărtat de subiect. 

— L-au numit Memorial Park după plutonul al 23-lea din 
Maine, în Războiul Civil. Derry Blues i se spunea acestui 
pluton. O vreme a existat şi o statuie, dar s-a spart într-o 
furtună din anii patruzeci. N-au avut destui bani ca să 
repare statuia, aşa că au pus în locul ei un bazin de păsări. 
Un bazin mare, din piatră. 

Îl priveau cu toţii. Stan înghiţi în sec. Din gâti se auzi un 
clipocit sonor: 

— Vedeţi, eu urmăresc păsările. Am un album, un binoclu 
Zeiss-lkon şi tot ce-mi trebuie. 

Îl privi pe Eddie: 

— Nu mai ai vreo aspirină? 

Eddie îi întinse sticluţa. Stan luă două pastile, ezită şi mai 
luă una. Dădu înapoi sticluţa şi înghiţi comprimatele unul 
după altul, strâmbându-se. Apoi îşi continuă povestirea. 


10 


Întâlnirea lui Stan avusese loc într-o seară ploioasă de 
aprilie, cu două luni în urmă. Trăsese pe el pelerina, îşi 
pusese  atlasul ornitologic şi  binoclul într-un sac 
impermeabil cu şiret la gură şi pornise spre Memorial Park. 
Obişnuia să iasă împreună cu tatăl său, dar în seara aceea 
tata trebuia să facă „ore suplimentare” şi dăduse telefon la 
ora mesei, special ca să stea de vorbă cu Stan. Unul dintre 
clienţii săi de la agenţie, un alt pasionat de păsări, depistase 
ceva ce credea el că ar fi un cardinal mascul - Fringilliade 
Richmonena - bând din bazinet în Memorial Park, îi spuse el 
lui Stan. Le plăcea să mănânce, să bea şi să se scalde numai 
în preajma asfinţitului. Se întâmpla foarte rar să dai peste 
un cardinal atât de departe la nord de Massachusetts. N-ar 
vrea Stan să se ducă până acolo şi să vadă dacă nu-l poate 
prinde cumva? Ştia că vremea era destul de urâtă, dar... 

Stan fusese de acord. Mama sa îl pusese să-i promită că 
va ţine gluga impermeabilului pe cap, dar Stan ar fi făcut-o 
oricum. Era un băiat grijuliu. Niciodată nu se iscau conflicte 
din încercarea părinţilor de a-l convinge să-şi pună galoşii 
sau pantalonii matlasaţi iarna. 

Străbătu cei doi kilometri ce-l despărţeau de Memorial 
Park sub o ploaie atât de fină şi sfioasă, încât nici măcar 
burniţă nu se putea numi; părea mai mult o ceaţă constantă 
suspendată în aer. Văzduhul era tăcut, dar poate tocmai de 
aceea oarecum fascinant. În ciuda ultimelor troiene de 
zăpadă ce se topeau sub tufe şi în pâlcurile de copaci (lui 
Stan i se părea că seamănă cu nişte grămezi de feţe de 
pernă murdare, aruncate), în aer plutea un miros de 
vegetaţie proaspătă. Privind ramurile ulmilor, ale arţarilor 
şi ale stejarilor profilate pe cerul alb-plumburiu, Stan îşi 
spuse că siluetele lor păreau în chip misterios mai groase. 
Aveau să înmugurească într-o săptămână sau două, 
desfăşurând frunze de un verde delicat, aproape 
transparent. 


În seara asta până şi aerul miroase a verde, îşi spuse el şi 
zâmbi puţin. 

Păşea repede, căci lumina avea să se risipească într-o 
oră, dacă nu mai repede. Era la fel de cusurgiu în materie 
de observaţii ca şi în legătură cu îmbrăcămintea şi 
tabieturile la învăţătură, iar, dacă nu-i rămânea destulă 
lumină ca să fie absolut sigur, n-avea să-şi permită 
prinderea cardinalului nici chiar dacă în adâncul inimii lui 
ştia că-l văzuse cu adevărat. 

Tăie pe diagonală prin Memorial Park. Turnul de Apă era 
o formă albă, mătăhăloasă, la stânga. Stan abia dacă îi 
aruncă o privire. Turnul de Apă nu-l interesa cu nimic. 

Memorial Park era un dreptunghi ce cobora colina. larba 
(albă şi moartă în acel moment al anului) era vara tunsă cu 
îngrijire şi existau ronduri circulare de flori. Nu era însă 
niciun fel de echipament pentru joacă. Acesta era 
considerat un parc al adulţilor. 

În celălalt capăt, panta devenea mai lină înainte de a 
cobori abrupt spre Kansas Street şi Maidanul aflat dincolo 
de aceasta. Bazinul pentru păsări pe care-l menţionase tatăl 
său se afla în zona netedă. Era un vas de piatră puţin 
adânc, instalat pe un piedestal masiv, mult prea mare 
pentru umila funcţiune pe care o îndeplinea. Tatăl lui Stan îi 
spusese că, înainte de a se termina banii, intenţionaseră să 
pună din nou acolo statuia soldatului. 

— Prefer baia păsărilor, tati, spuse Stan. 

Domnul Uris îi ciufuli părul: 

— Şi eu, fiule. Mai multe băi şi mai puţine gloanţe, ăsta e 
motoul meu. 

În vârful piedestalului, un alt moto fusese gravat în 
piatră. Stanley îl citi, dar nu-l înţelese; singurele cuvinte 
latineşti pe care le înţelegea erau clasificările păsărilor pe 
familii în albumul său. 

Apparebat edidolon senex. 


Plinius 


spunea inscripţia. 

Stan se aşeză pe o bancă, îşi luă atlasul ornitologic din 
sac şi mai deschise o dată la imaginea cardinalului, privind- 
o pentru a se familiariza cu punctele de recunoaştere. Un 
cardinal mascul ar fi fost greu de confundat cu altceva -, 
era roşu ca o maşină de pompieri, chiar dacă nu la fel de 
mare -, dar Stan era o făptură a obişnuinţelor şi a 
convențiilor; aceste trăsături îl încurajau şi-i întăreau 
sentimentul că îşi avea un loc al său pe lume. Îi acordă 
ilustraţiei trei minute bune de studiu înainte de a închide 
cartea (umezeala din aer făcea colţurile paginilor să se 
încovoaie în sus) şi a o pune la loc în sac. Scoase din toc 
binoclul şi îl duse la ochi. Nu avea nevoie să ajusteze 
câmpul de claritate, întrucât ultima oară când folosise 
binoclul stătea pe una şi aceeaşi bancă, privind tot la acea 
baie a păsărilor. 

Pedant băiat, răbdător băiat. Nu se ridică să umble 
încoace şi încolo, nici nu întoarse binoclul în alte părţi să 
vadă ce altceva ar mai fi de văzut. Stătu nemişcat, cu 
instrumentul aţintit asupra bazinului, iar ceața i se adună în 
broboane mari pe pelerina galbenă. 

Nu se plictisea. Privea la echivalentul unei săli de consiliu 
păsăreşti. Patru vrăbii brune se aşezară acolo pentru o 
vreme, ciugulind în apă cu ciocurile şi aruncându-şi stropi, 
cu dezinvoltură, peste umeri şi pe spate. Apoi o gaiţă sosi 
cârâind ca un poliţist care sparge o gaşcă de borfaşi. În 
lentilele lui Stan gaița se vedea mare cât o casă, ţipetele 
certăreţe părând absurd de piţigăiate prin comparaţie 
(după ce priveai continuu prin binoclu o bucată de vreme, 
păsările mărite nu ţi se mai păreau stranii, ci absolut 
normale). Vrăbiile zburară. Gaiţa, acum stăpâna locului, se 
plimbă ţanţoşă, se scaldă, se plictisi şi plecă. Vrăbiile se 
întoarseră, apoi îşi luară iar zborul când o pereche de 
prigorii sosiră să se îmbăieze şi (poate) să discute chestiuni 
arzătoare pentru neamul celor cu oase fără măduvă. Tatăl 
lui Stan luase în râs sugestia timidă a băiatului că poate 


păsările vorbeau, iar el era sigur că tatăl său avea dreptate 
când spunea că păsările nu au atâta minte ca să dialogheze 
- că lobii lor cerebrali erau prea mici -, dar, pe toţi sfinţii, 
sigur arătau ca şi cum ar fi vorbit între ele. Încă o pasăre li 
se alătură. Era roşie. Stan reglă în grabă câmpul focal. Era 
oare?... Nu. Era o tanagra stacojie, o pasăre grozavă, dar 
nu cardinalul pe care-l căuta. O însoțea o ghionoaie, 
vizitator frecvent al bazinului din Memorial Park. Stan o 
recunoscu după aripa dreaptă zdrenţuită. Ca de obicei, 
speculă asupra a ceea ce i s-o fi putut întâmplă - o întâlnire 
de gradul trei cu o pisică părea cea mai probabilă 
explicaţie. Alte păsări sosiră şi plecară. Stan văzu un 
vrăbioi, greoi şi urât ca o dubă zburătoare, un sturz, încă o 
ghionoaie. În cele din urmă fu răsplătit cu o pasăre nouă - 
nu cardinalul, ci o mierlă ce părea mare şi proastă în 
lentilele binoclului. Îl coborit la loc pe piept şi dibui din nou 
în sac după atlas, sperând că mierla nu-şi va lua zborul 
înainte ca el să apuce a-i confirma observarea. Va avea ceva 
de adus tatei acasă, cel puţin. Şi era timpul să plece. 
Lumina scădea repede. Simţea umezeala şi frigul. Verifică 
în album, apoi din nou prin binoclu. Era încă acolo, fără a se 
scălda, ci doar stând pe buza băii cu o mutră tâmpă. 
Aproape sigur era o mierlă. Fără semne distinctive - cel 
puţin fără vreunul pe care să-l poată sesiza de la acea 
distanţă -, şi în lumina scăzută îi era greu să fie sută la sută 
sigur, dar poate că mai avea exact timp şi lumină pentru 
încă o singură confirmare. Se uită la imaginea din carte, 
studiind-o încruntat, cu o aprigă concentrare, după care 
ridică iar binoclul. Abia şi-l fixase asupra mierlei, când un 
buuum! găunos se rostogoli, expediind mierla - dacă fusese 
o mierlă - cu bătăi din aripi. Stan încercă s-o urmărească 
prin binoclu, ştiind cât de mici îi erau şansele de a o mai 
prinde. O pierdu şi scoase un sâsâit de dezgust printre 
dinţi. Ei bine, dacă venise o dată, poate că va mai veni şi 
altă dată. Şi nu fusese decât o mierlă. 
(probabil o mierlă) 


La urma urmei, nu o acvilă aurie sau un pinguin uriaş. 

Stan îşi băgă binoclul în toc şi vâri la loc atlasul. Apoi se 
sculă şi privi în jur să vadă dacă nu putea recunoaşte ce 
anume scosese zgomotul acela puternic şi neaşteptat. Nu 
sunase ca o puşcă sau ca un eşapament de maşină. Mai 
degrabă a uşă dată de perete în vreun film îngrozitor cu 
castele şi hrube... Cu tot cu efectele ecoului. 

Nu putu zări nimic. 

Se ridică şi porni spre panta ce cobora în Kansas Street. 
Turnul de Apă se afla acum la dreapta sa, cilindru alb ca de 
cretă, fantomatic în ceaţă şi în întunericul tot mai dens. 
Părea aproape să... Să plutească. 

Acesta era un gând ciudat. Bănuia că nu-i putuse veni 
decât din propriu-i cap - din care altă parte putea veni un 
gând? — dar parcă nu părea să fie deloc gândul lui. 

Privi mai îndeaproape Turnul, iar apoi coti în direcţia 
aceea, fără a se gândi măcar la ce face. Ferestre încercuiau 
clădirea la intervale regulate, înălțându-se împrejurul ei 
într-o spirală ce-l făcu pe Stan să se gândească la stâlpul de 
bărbier aflat în faţa dughenei domnului Aurlette, unde se 
tundeau el şi tatăl său. Ţigle albe ca osul ieşeau în afară 
deasupra fiecărei asemenea ferestre întunecate, ca nişte 
sprâncene deasupra ochilor. Mă-ntreb cum le-or fi făcut, îşi 
spuse Stan - nu cu tot atât interes cât ar fi simţit Ben 
Hanscom, dar orişicât -, iar în acel moment văzu că exista 
un spaţiu de întuneric mult mai larg la baza turnului - un 
dreptunghi desluşit în temelia circulară. 

Se opri, încruntat, gândindu-se că era un loc neobişnuit 
pentru o fereastră: ieşea complet din simetria celorlalte. 
Apoi îşi dădu seama că nu era fereastră. Era o uşă. 

Zgomotul pe care l-am auzit, reflectă el. Uşa aia era, 
trântindu-se de perete. 

Privi în jur. Asfinţit timpuriu, întunecos. Cer alb 
închizându-se acum într-un mohorât purpuriu crepuscular, 
ceaţă îndesindu-se un pic mai mult spre ploaia constantă ce 


avea să cadă aproape toată noaptea. Penumbră, pâclă şi 
aproape nicio boare de vânt. 

Deci... Dacă nu curentul o deschisese, însemna că o 
împinsese cineva? De ce? Şi arăta ca o uşă groaznic de grea 
pentru a se trânti destul de tare ca să scoată un zgomot 
precum bubuitul acela. Bănuia că o persoană foarte 
vânjoasă... Poate... 

Curios, Stan se apropie să arunce o privire mai atentă. 

Uşa era mai mare decât crezuse el la început - aproape 
doi metri înălţime şi şaizeci de centimetri lăţime, scândurile 
din care era făcută fiind legate în benzi de alamă. Stan o 
închise pe jumătate. Se mişca lin şi cu uşurinţă în balamale, 
în pofida mărimii. Era şi silenţioasă - nu se auzi nici cel mai 
slab scârţâit. O urnise ca să vadă cât de tare avariase 
zidăria, dându-se aşa de perete. Nu văzu absolut nicio 
vătămare; nici măcar un semn. Oraşul fantomelor, cum ar 
spune Richie. 

Fi bine, dacă nu uşa-i aia pe care ai auzit-o, gata, îşi 
spuse. Poate vreun turboreactor din Loring a vâjâit peste 
Derry sau ceva în genul ăsta. Uşa a fost probabil deschisă 
tot tim... 

Piciorul i se izbi de ceva. Stan cobori ochii şi văzu că era 
o încuietoare... Corecţie. Erau rămăşiţele unei încuietori. 
Fusese smulsă cu forţa. Arăta de fapt ca şi cum cineva ar fi 
îndesat în gaura cheii pulbere cât cuprinde şi ar fi apropiat 
apoi un chibrit. Flori de metal, ucigător de ascuţite, ieşeau 
din corpul broaştei într-un evantai ţeapăn. Stan putea să 
vadă straturile de metal dinăuntru. Limba groasă atârna 
strâmbă într-un şurub ce fusese smuls pe trei sferturi afară 
din lemn. Celelalte trei şuruburi ale zăvorului zăceau pe 
iarba udă. Fuseseră răsucite ca nişte bucățele de zahăr 
candel. 

Încruntându-se, Stan deschise iar uşa şi aruncă o privire 
înăuntru. 

O scară strâmbă pornea în sus, dând roată şi făcându-se 
nevăzută. Peretele exterior al casei scărilor era din lemn gol 


susţinut pe uriaşe grinzi încrucişate ce fuseseră mai 
degrabă prinse cu buloane decât bătute în cuie. Lui Stan 
unele buloane i se păreau a fi mai groase decât propriul său 
braţ. Peretele interior era făcut din oţel, plin de nituri ale 
căror capete ieşeau în relief ca nişte clăbuci în clocot. 

— E cineva aici? întrebă Stan. 

Niciun răspuns. 

Şovăi, apoi păşi înăuntru astfel ca să poată vedea puţin 
mai bine în susul gâtlejului îngust al casei scărilor. Nimic. 
Iar aici înăuntru era Oraşul Monştrilor. Cum de asemenea 
ar spune Richie. Se răsuci să plece... Şi auzi muzică. 

Era slabă, dar totuşi uşor de recunoscut într-o clipă. 
Muzică de flaşnetă. 

Înclină capul, ascultând, în timp ce norii de pe faţă 
începeau să i se risipească puţin. Muzică de flaşnetă, nici 
vorbă, muzica bâlciurilor şi a carnavalurilor. Redeştepta 
urme de amintiri pe cât de desfătătoare, pe atât de 
efemere: floricele de porumb, vată pe băț, găluşti frigându- 
se în grăsime încinsă, clănţănitul pe lanţ al călătoriilor ca 
Wild Mouse, Whip, Koaster-Kups. 

Acum încruntătura i se prefăcuse într-un rânjet nesigur. 
Stan urcă o treaptă, apoi încă două, cu urechea tot ciulită. 
Se opri din nou. De parcă gândul la carnavaluri ar fi putut 
crea unul adevărat; acum putea simţi efectiv mirosul de 
floricele, vată de zahăr, gogoşi... Şi altele, şi delicatese, 
cârnaţi cu ardei iute, fum de ţigară şi rumeguş. Se simţea 
mirosul pătrunzător al oţetului alb, de soiul pe care-l torni 
peste cartofii franţuzeşti printr-o gaură din căpăcelul de 
tinichea. Putea recunoaşte aroma de muştar, galben-viu şi 
iute ca focul, pe care-l întinzi pe hot-dog cu o paletă de 
lemn. Era uluitor... Incredibil... Ilrezistibil. 

Mai făcu un pas, şi în acea clipă auzi paşii foşnitori, 
grăbiţi, deasupra sa, coborând scările. Ciuli din nou 
urechea. Muzica de flaşnetă devenise deodată mai 
puternică, parcă pentru a masca zgomotul paşilor. 
Recunoştea şi melodia - era Camptown Races. 


Sunet de paşi, da; dar nu erau nişte paşi foşnitori, nu-i 
aşa? De fapt sunau oarecum... clefăitori, nu? Zgomotul 
semăna cu cel făcut de nişte galoşi plini cu apă. 

Doamnele din Camptown cântă pentru mine, la-la-la 
(pleosc-pleosc) 

Pista din Camptown, cin şpe kilometri, la-la-la 

(pleosc-fleoşc - acum mai aproape) 

Aleargă-aleargă toată noaptea 

Aleargă-aleargă toată ziua... 

Acum, mai sus de el, pe perete tresăltau umbre. Teroarea 
îi încleşta beregata lui Stan - parcă ar fi înghiţit ceva 
fierbinte şi oribil, un medicament rău ce te galvanizează ca 
un curent electric. Din cauza umbrelor. 

Nu le văzu decât o clipă. Avu exact atâta vreme cât să 
observe că erau două, că umblau cocoşate şi oarecum 
nefiresc. Nu avu decât acel moment la dispoziţie, căci 
lumina dinăuntru scădea, scădea prea repede şi, în timp ce 
se răsucea, uşa grea a Turnului de Apă se trânti în spatele 
lui cu un zgomot tunător. 

Stanley cobori în fugă treptele (urcase mai mult de o 
duzină, deşi nu-şi aminti decât de două, cel mult trei trepte 
urcate), cât se poate de speriat de-acum. Aici era prea 
întuneric ca să mai vadă ceva. Îşi auzea propria-i respiraţie 
gâfâită, auzea flaşneta clincănind undeva deasupra sa 

(Ce caută o flașnetă acolo sus pe-ntuneric? Cine cântă cu 
ea?) 

şi auzea paşii aceia de picioare ude. Apropiindu-se de el. 
Ajungându-l. 

Izbi uşa cu mâinile întinse în faţă, o izbi destul de tare ca 
să-şi trimită înţepături scânteietoare de durere până sus la 
coate. Se deschisese atât de uşor înainte... lar acum nu voia 
să se mişte deloc. 

Nu... Nu era tocmai aşa. La început se urnise doar o 
frântură, doar atât cât să-l lase să vadă o fâşie 
batjocoritoare de lumină cenuşie răzbătând vertical prin 


stânga ei. Apoi dispăru iarăşi. Ca şi cum cineva ar fi stat de 
cealaltă parte a uşii, ţinând-o închisă cu forţa. 

Gâfâind înfricoşat, Stan împinse în uşă cu toată puterea. 
Simţea sudoare, uleioasă şi fierbinte, prelingându-i-se pe 
frunte. Muzica flaşnetei se auzea şi mai tare. Plutea 
reverberând prin casa spiralată a scărilor. Acum nu mai 
sugera nimic vesel. Se schimbase. Devenise funebră. Se 
tânguia ca vântul şi ca apa, iar Stan văzu în sinea sa un 
bâlci la sfârşit de toamnă, vânt şi ploaie suflând peste o alee 
pustie, fanioane fâlfâind, corturi umflându-se, prăbuşindu- 
se, fluturând în zbor ca nişte lilieci de prelată. Văzu 
carusele goale profilându-se pe cer ca eşafoadele; vântul 
răpăia şi vuia prin unghiurile strâmbe ale suporturilor. 
Deodată înţelese că moartea era cu el în locul acela, că 
moartea venea spre el din beznă, iar el nu putea fugi. 

Un val de apă şiroi pe neaşteptate în josul scării. Acum nu 
mai mirosea a floricele, a gogoşi şi a vată de zahăr, cia 
putreziciune umedă, duhoarea cărnii de porc mort ce a 
explodat într-o furie de viermi, la adăpost de soare. 

— Cine-i acolo? ţipă el cu glas ascuţit, tremurător. 

Îi răspunse o voce joasă, bolborosind, ce părea înecată cu 
nămol şi apă stătută. 

— Morţii, Stanley. Suntem morţii. Ne-am scufundat, dar 
acum plutim... Şi ai să pluteşti şi tu. 

Simţea apa forfotindu-i prin jurul picioarelor. Se lipi cu 
spatele de uşă, cuprins de convulsiile spaimei. Acum 
ajunseseră foarte aproape. 

Îi simţea. Îi putea mirosi. Ceva îl împunse în şold când 
începu să lovească uşa iar şi iar, într-un efort irațional şi 
zadarnic de a scăpa. 

— Suntem morţi, dar câteodată ne mai şi distrăm puţin, 
Stanley. Câteodată ne mai şi jucăm, Stanley. Câteodată ne... 

Atlasul ornitologic. 

Fără să judece, Stan îl înşfăcă. Se agăţase în buzunarul 
impermeabilului şi nu voia să mai iasă. Acum, unul dintre ei 
ajunsese jos, îl auzea fâşâind prin micul antreu cu ciment pe 


unde intrase. Avea să ajungă la el într-o clipă şi-i va simţi 
carnea rece. 

Mai trase o dată din răsputeri şi se trezi cu atlasul în 
mâini. Îl ridică în faţa sa ca pe un scut minuscul, fără a se 
gândi la ce făcea, dar dintr-o dată sigur că aşa trebuia. 

— Prigorii! zbieră el în beznă, şi preţ de o clipă făptura ce 
se apropia (era convins că acum nu-i mai despărţeau nici 
cinci paşi) ezită - era aproape sigur că ezită. 

Şi, o fracțiune de secundă, nu simţise oare cum uşa de 
care se rezema cedase? 

Dar nu se mai rezema. Acum stătea drept, în întuneric. 
Când se întâmplase asta? N-avea vreme să-şi pună 
întrebări. Stan se linse pe buzele uscate şi începu să 
intoneze: 

— Prigorii! Egrete cenuşii! Cufundări! Tanagre stacojii! 
Piţigoi! Ciocănitori-ciocan!  Ciocănitori-roşii!  Cinteze! 
Pitulici! Peli... 

Uşa se deschise cu un scrâşnet de protest, iar Stan făcu 
un pas uriaş înapoi, în aerul ceţos. Căzu grămadă pe iarba 
moartă, îndoise albumul aproape pe jumătate, iar mai 
târziu în cursul serii avea să vadă urmele clare ale 
degetelor întipărite în copertă, de parcă ar fi fost legată în 
plastilină în loc de carton tare. 

Nu încercă să se ridice în picioare, ci începu să dea din 
călcâie, târându-se pe fund prin iarba umedă. Buzele i se 
retrăseseră de pe dinţi, dezvelindu-i într-un rânjet îngrozit. 
În dreptunghiul acela obscur putea vedea două perechi de 
picioare mai jos de marginea diagonală a umbrei aruncate 
de uşă, care acum stătea întredeschisă. Vedea blugi ce se 
descompuseseră până la un negru-purpuriu. Fire portocalii 
se întindeau lipite moi de cusături, apa picura din manşete 
şi băltea împrejurul pantofilor care în cea mai mare parte 
putreziseră, dezvăluind degetele umflate şi vinete 
dinăuntru. 

Mâinile spânzurau moi pe de lături, prea lungi, prea albe, 
ca de ceară. Din vârful fiecărui deget atârna câte un mic 


pompon portocaliu. 

Ţinându-şi încă atlasul îndoit, cu faţa umezită de burniţă, 
sudoare şi lacrimi, Stan şopti uscat şi monoton: 

— Ulii-găinilor... Botgroşi... Colibri... Albatroşi... Kiwi... 

Una dintre mâinile acelea se răsuci, arătând o palmă de 
pe care apa nesfârşită rosese toate liniile, lăsând-o la fel de 
idiot-netedă ca mâna unui manechin de vitrină. 

Un deget se descovrigă... Apoi se strânse la loc. 
Pomponul sălta şi se bălăbănea, se bălăbănea şi sălta. 

Îi făcea semn să vină. 

Stan Uris, care avea să moară într-o cadă de baie, cu 
cruci scrijelite pe antebraţe, douăzeci şi şapte de ani mai 
târziu, se ridică în genunchi, apoi în picioare, apoi o luă la 
fugă. Traversă în fugă Kansas Street fără a se uita după 
maşini nici la stânga, nici la dreapta, se opri gâfâind pe 
trotuarul celălalt şi privi în urmă. 

Din acel unghi nu putea să vadă uşa de la baza turnului; 
doar turnul propriu-zis, gros, şi totuşi grațios, stând drept 
în întuneric. 

— Erau morţi, şopti pentru sine Stan, şocat. 

Se răsuci deodată pe călcâie şi fugi acasă. 


11 


Uscătorul se oprise. La fel şi Stan. 

Ceilalţi trei îl priviră doar, un lung răstimp. Avea pielea 
aproape la fel de cenuşie ca seara de aprilie despre care 
tocmai le vorbise. 

— Mamă, spuse într-un târziu Ben. 

Lăsă aerul să i se reverse din piept, într-un sunet 
şuierător şi aspru. 

— E adevărat, zise Stan cu voce joasă. Jur pe Dumnezeu 
că aşa este. 

— Te cred, răspunse Beverly. După ce s-a întâmplat la 
mine acasă, sunt gata să cred orice. 


Se ridică dintr-o dată, aproape răsturnându-şi scaunul, şi 
se îndreptă spre uscător. Începu să scoată cârpele una câte 
una, împăturindu-le. Era întoarsă cu spatele, dar Ben 
bănuia că plânge. Voia să se ducă la ea, însă îi lipsea 
curajul. 

— Tre' să vorbim cu Bill despre asta, spuse Eddie. Bill o 
să ştie ce-i de făcut. 

— De făcut? exclamă Stan, întorcându-se să-l privească. 
Cum adică, de făcut? 

Eddie se uită la el, stânjenit. 

— Păi... 

— Eu nu vreau să fac nimic, protestă Stan. 

Îl străpungea pe Eddie cu o privire atât de pătrunzătoare 
şi de aprigă, încât acesta se foi pe scaun. 

— Vreau doar să uit. Asta-i tot ce vreau să fac. 

— Nu-i chiar aşa de uşor, spuse calmă Beverly, 
întorcându-se cu faţa. 

Ben nu se înşelase: razele soarelui fierbinte intrând prin 
geamurile murdare ale spălătoriei se reflectau în dârele 
strălucitoare lăsate de lacrimi pe obraji. 

— Nu-i vorba numai de noi. L-am auzit pe Ronnie Grogan. 
Şi băieţelul pe care l-am auzit primul... Cred că era 
Clements ăla micu”. Cel care-a dispărut de pe tricicletă. 

— Ei şi? făcu sfidător Stan. 

— Ei, şi dacă mai omoară? i-o întoarse ea. Şi dacă mai 
omoară şi alţi copii? 

Ochii lui, căprui-aprins, se încrucişară cu ai ei, albaştri, 
răspunzând întrebării fără a vorbi: Ei, şi ce dacă omoară? 

Dar Beverly nu cobori privirea, nici nu şi-o mută, şi în 
cele din urmă Stan lăsă el ochii în pământ... Poate numai 
pentru că fata încă mai plângea, dar poate şi pentru că 
îngrijorarea o făcea mai puternică. 

— Eddie are dreptate, spuse ea. Ar trebui să stăm de 
vorbă cu Bill. Apoi poate cu şeful poliţiei... 

— Corect, spuse Stan. 


Dacă încerca să sune dispreţuitor, nu reuşi; glasul îi suna 
numai foarte obosit. 

— Copii morţi în Turnul de Apă. Sânge pe care numai 
copiii îl pot vedea. Clovni umblând pe Canal. Baloane care 
plutesc împotriva vântului. Mumii. Leproşi sub verande. 
Şefu' Borton o să se cace pe el de râs... Şipeurmă o să ne 
bage la casa de nebuni. 

— Dacă ne ducem toţi la el, spuse Ben tulburat. Dacă ne 
ducem toţi, împreună... 

— Sigur, făcu Stan. Corect. Mai zi-mi, Clăiţă. Fă-mi o 
schemă. 

Se ridică şi merse la fereastră, cu mâinile în buzunare, 
făcând o mutră furioasă, neliniştită şi speriată. Privi un 
moment afară, cu umerii ţepeni şi îndârjiţi sub cămaşa 
curată. Fără a se întoarce spre ei, repetă: 

— Sau mai bine scrie-mi o trăsnaie de carte! 

— Nu, replică Ben liniştit. Bill o să scrie cărţile. 

Stan se răsuci pe călcâie surprins, iar ceilalţi îl priviră. Pe 
chipul lui Ben Hanscom se citea o expresie şocată, ca şi cum 
şi-ar fi tras sieşi o palmă, pe neaşteptate. 

Bev împături ultima cârpă. 

— Păsări, spuse Eddie. 

— Ce? întrebară într-un glas Bev şi Ben. 

Eddie se uită la Stan: 

— Ai scăpat urlând la ei nume de păsări? 

— Poate că da, răspunse Stan fără tragere de inimă. Sau 
poate că uşa pur şi simplu se înţepenise şi până la urmă a 
cedat. 

— Fără ca tu să împingi în ea? întrebă Bev. 

Stan ridică din umeri. Nu era un gest arţăgos; nu 
însemna decât că nu ştie. 

— Cred că a fost din cauza păsărilor ale căror nume le-ai 
strigat la ei, spuse Eddie. Dar de ce? În filme, ţii în sus 
crucea... 

— ... Sau spui Tatăl Nostru... adăugă Ben. 

„„„Sau Psalmul Douăzeci-ş-trei, interveni Beverly. 


— Ştiu şi eu Psalmul Două-ş-trei, zise Stan furios, dar cu 
treaba aia veche cu crucea n-aş face mare scofală. Sunt 
evreu, aţi uitat? 

Îşi mutară ochii dinspre el, jenaţi, fie pentru că se 
născuse el astfel, fie fiindcă o uitaseră ei. 

— Păsări, spuse iar Eddie. lisuse! 

Apoi îi aruncă din nou o privire vinovată lui Stan, dar 
acesta se uita posomorât peste drum la oficiul hidrografic 
Bangor. 

— Bill va şti ce e de făcut, spuse dintr-o dată Ben, ca şi 
cum ar fi căzut în sfârşit de acord cu Bev şi Eddie. Pariez pe 
orice. Pariez pe orice sumă de bani. 

— Ascultaţi, spuse Stan, privindu-i deschis pe toţi. Cu 
asta sunt de acord. Putem vorbi cu Bill despre toată 
povestea, dacă aşa vreţi. Dar, în ce mă priveşte pe mine, aici 
se termină totul. Puteţi să mă faceţi laş sau pămpălău, nu- 
mi pasă. Nu sunt laş, nu cred. Atât doar că chestiile alea din 
Turn... 

— Dacă nu ţi se făcea frică de aşa ceva, însemna că eşti 
nebun, Stan, spuse încet Beverly. 

— Da, mi-a fost frică, dar nu asta-i problema, replică 
înfierbântat Stan. Nici măcar nu mă refeream la asta. Nu 
vedeți... 

Îl priveau nerăbdători, cu ochii atât tulburaţi, cât şi plini 
de vagă speranţă, dar Stan descoperi că nu-şi putea 
exprima  simţămintele. Cuvintele i se istoviseră. Avea 
înlăuntrul lui o cărămidă de sentimente, aproape 
sufocându-l, şi nu şi-o putea smulge din gât. Cât era el de 
ordonat, cât era de sigur, tot nu era decât un băiat în vârstă 
de unsprezece ani care terminase în acel an clasa a patra. 

Voia să le spună că existau şi lucruri mai rele decât a-ţi fi 
frică, îţi putea fi frică de lucruri ca, de exemplu, o maşină 
care aproape că te calcă în timp ce te plimbi cu bicicleta 
sau, înainte de vaccinul Salk, de poliomielită. Putea să-ţi fie 
frică de scrântitul ăla de Hruşciov sau de faptul că te poţi 


îneca dacă-ţi trece apa peste cap. Putea să-ţi fie frică de 
toate astea, şi totuşi să rămâi în stare de funcţionare. 

Dar chestiile-alea din Turn... 

Voia să le spună că băieţii aceia morţi care coborâseră 
scara în spirală clătinându-se şi împleticindu-se făcuseră un 
lucru mai grav decât să-l sperie: îl jigniseră. 

Îl jigniseră, da. Era singurul termen care-i putea trece 
prin minte, iar, dacă-l rostea, ceilalţi ar fi râs - îl plăceau, 
asta o ştia, şi îl acceptaseră ca pe unul de-ai lor, dar tot ar fi 
râs. În acelaşi timp, se întâmplau unele lucruri care nu 
aveau voie să se întâmple. Acestea ofensau simţul ordinii al 
oricărei persoane întregi la minte, ofensau ideea 
fundamentală conform căreia Dumnezeu îi dăduse 
Pământului un bobârnac final pe axă, astfel ca asfinţitul să 
dureze numai douăsprezece minute la ecuator şi să 
lâncezească o oră sau chiar mai mult acolo unde eschimoşii 
îşi construiau casele din cuburi de gheaţă, că El făcuse asta 
şi apoi spusese de fapt: „Aşa deci, dacă puteţi lămuri 
înclinarea, puteţi lămuri orice afurisit de lucru vreţi. Pentru 
că până şi lumina are greutate, iar când tonul unui şuierat 
de tren scade brusc avem efectul Doppler, iar când un 
aeroplan sparge zidul sonic, dangătul acela nu e al 
aplauzelor îngerilor sau flatulenţa demonilor, ci doar aerul 
care se prăbuşeşte înapoi la locul său. Eu v-am dat 
bobârnacul, apoi m-am aşezat cam pe la jumătatea sălii să 
urmăresc şi eu spectacolul. Nu mai am nimic de spus, decât 
că doi şi cu doi fac patru, că luminiţele de pe cer sunt stele, 
că dacă e undeva sânge oamenii mari îl pot vedea la fel de 
bine ca şi copiii şi că băieţii morţi rămân morţi”. Poţi trăi cu 
frica, ar fi spus Stan dacă ar fi putut. Poate nu pe vecie, dar 
multă vreme. Cu ofensa nu poţi trăi, pentru că îţi deschide o 
crăpătură în gândire, iar dacă priveşti înăuntru vezi că 
acolo mişună făpturi vii şi că au ochi mici şi galbeni care nu 
clipesc, şi în bezna aceea domneşte duhoarea, iar după o 
vreme ajungi să crezi că poate există un întreg alt univers 
acolo, un univers unde pe cer răsare o lună pătrată, iar 


stelele râd cu voci reci, şi unele triunghiuri au patru laturi, 
iar altele au cinci, şi altele au cinci ridicate la puterea a 
cincea. În universul acela pot creşte trandafiri care cântă. 
Totul duce la toate, le-ar fi spus el dac-ar fi putut. Duceţi-vă 
la biserica voastră şi ascultaţi-vă poveştile despre lisus 
umblând pe apă, da' eu, dac-aş vedea un tip făcând aşa 
ceva, atunci aş urla, aş urla şi iar aş urla. Pentru că mie nu 
mi s-ar părea un miracol. Mi s-ar părea o ofensă. 

Întrucât nu putea spune nimic din toate astea, reluă 
doar: 

— Nu frica e problema. Pur şi simplu nu vreau să mă 
amestec în ceva care o să mă arunce-n balamuc. 

— Ai să vii măcar cu noi să stăm de vorbă cu el? întrebă 
Bev. Ai s-asculţi ce spune? 

— Sigur, răspunse Stan şi râse. Poate-ar trebui să-mi 
aduc şi atlasul ornitologic. 

La asta râseră cu toţii, şi aşa le-a fost puţin mai uşor. 


12 


Beverly îi lăsă în faţa spălătoriei şi duse singură cârpele 
acasă. Apartamentul era încă gol. Le puse sub chiuveta din 
bucătărie şi închise dulăpiorul. Se îndreptă de spate şi privi 
către baie. 

Nu mă duc acolo, îşi spuse. Am să mă uit la Bandstand la 
televizor. 

Aşa că intră în living şi deschise aparatul, iar peste cinci 
minute îl închise, în timp ce Dick Clark arăta cât de multă 
grăsime poate îndepărta de pe faţa adolescentului mediu 
doar un singur tampon dezinfectant („Dacă vi se pare că vă 
puteţi spăla doar cu apă şi săpun”, spunea Dick, ridicând 
tamponul murdar spre ochiul de sticlă al camerei astfel ca 
fiecare adolescent din America să-l poată vedea bine, „ar 
trebui să priviţi atenţi la asta”.) 

Se înapoie la dulapul de bucătărie de deasupra chiuvetei, 
unde tatăl ei îşi ţinea uneltele. Printre ele se afla şi o ruletă 


de buzunar, cu o limbă de centimetri lungă şi galbenă. O 
strânse în mâna rece şi se duse în baie. 

Încăperea tăcută scânteia de curăţenie. Undeva în 
depărtare o putea auzi pe doamna Doyon răcnind la fiul ei 
Jim să vină din drum în casă, în clipa asta. 

Se duse la lavoarul din baie şi privi în ochiul negru al 
scurgerii. 

Stătu astfel o vreme, cu picioarele reci ca marmura 
înăuntrul blugilor, cu sfârcurile sânilor destul de ascuţite şi 
îndeajuns de tari ca să poată tăia o foaie de hârtie, cu 
buzele uscate ca iasca. Aşteptă vocile. 

Nu se auzi nicio voce. 

Un mic oftat cutremurat îi ieşi din piept, şi începu să 
introducă banda subţire de oţel în ţeava. Cobori lin - ca o 
spadă în esofagul unui saltimbanc de bâlci. Zece centimetri, 
cincisprezece, douăzeci. Se opri, împiedicată în capcana de 
sub chiuvetă, presupuse Beverly. O agită, în acelaşi timp 
împingând uşurel, şi până la urmă panglica începu să 
alunece din nou pe ţeavă. Treizeci de centimetri, apoi 
şaizeci, apoi nouăzeci. 

Privea banda galbenă strecurându-se afară din caseta de 
oţel cromat, ale cărei laturi fuseseră tocite până la negru de 
mâinile mari ale tatălui ei. Cu ochiul minţii o văzu lunecând 
prin cavitatea neagră a ţevii, culegând puţină clisă, zgâriind 
cojiţe de rugină. Acolo jos, unde soarele nu străluceşte 
niciodată şi noaptea niciodată nu ia sfârşit, cugetă ea. 

Îşi imagină capătul panglicii, cu mica sa plăcuţă nu mai 
mare decât o unghie, lunecând tot mai departe şi mai 
departe în întuneric, iar o parte a minţii ei ţipă Ce faci? Nu 
ignoră acel glas... Dar părea lipsită de orice putere de a-l 
stăpâni. O văzu izbind conducta de drenaj... Şi, chiar în 
timp ce-o vedea, banda se blocă iar. 

O scutură din nou, iar panglica, suficient de subţire şi 
flexibilă, scoase un slab sunet lugubru ce-i aminti vag de 
felul cum răsună un ferăstrău când îl arcuieşti înainte şi 
înapoi. 


Îi putea vedea vârful zbătându-se pe fundul conductei 
mai largi, care va fi având o suprafaţă de ceramică arsă. Îl 
putea vedea îndoindu-se... lar apoi reuşi să împingă din nou 
banda înainte. 

Mai merse un metru şi optzeci. Doi. Doi şi jumătate... 

Şi deodată panglica începu să-i fugă printre degete de la 
sine, ca şi cum ceva aflat acolo jos ar fi tras-o de celălalt 
capăt. Nu doar s-o fi tras: fugea cu ea. Se holba la banda în 
desfăşurare, cu ochii căscaţi, cu gura - un cerc moale al 
groazei... Groază, da, dar nu surpriză. Nu ştiuse doar? Nu 
ştiuse că se va întâmplă aşa ceva? 

Banda alergă până la capăt. Şase metri cu totul. 

Un chicotit uşor ieşi plutind din ţeava, urmat de o şoaptă 
scăzută în care aproape că se simţea reproşul: 

— Beverly, Beverly, Beverly... Nu poți lupta cu noi... Ai să 
mori dacă-ncerci... Mori dacă-ncerci... Mori dacă-ncerci... 
Beverly... Beverly... Beverly... ly-ly-ly... 

Ceva ţăcăni în caseta benzii rulante, şi dintr-o dată 
aceasta începu să se înfăşoare cu viteză înapoi pe fus, 
numerele şi gradaţiile trecând în goană. Aproape de capăt - 
ultimul metru, sau doi - galbenul fu înlocuit de un roşu- 
închis, ud, iar ea zbieră şi o scăpă jos ca şi cum ruleta s-ar fi 
transformat deodată într-un şarpe viu. 

Sânge proaspăt şiroia pe porţelanul curat şi alb al 
chiuvetei şi apoi în ochiul negru al gurii de evacuare. Se 
aplecă, suspinând de acum, frica apăsându-i stomacul ca o 
greutate îngheţată, şi ridică ruleta. Ţinând-o între degetul 
mare şi arătătorul mâinii drepte, în faţa ei, o duse în 
bucătărie. În timp ce mergea, sângele picura de pe bandă 
pe linoleumul decolorat din hol și bucătărie. 

Îşi recapătă stăpânirea de sine gândindu-se la ce-ar zice 
tatăl ei - ce i-ar face - dacă ar descoperi că i-a umplut de 
sânge ruleta de măsurat. Fireşte, n-avea cum să vadă 
sângele, dar acest gând îi prindea bine. 

Luă una dintre cârpele curate - încă la fel de caldă ca 
pâinea proaspătă, de la uscător - şi reveni în baie. Înainte 


de-a începe să curețe, puse dopul tare de cauciuc în 
scurgere, închizând acel ochi. Sângele era proaspăt şi se 
spăla uşor. O luă apoi pe propria-i urmă, ştergând stropii 
cât monedele de pe linoleum, apoi spălă cârpa, o stoarse şi 
o puse deoparte. 

Luă o a doua cârpă şi se folosi de ea ca să curețe ruleta 
tatălui ei. Sângele eră gros, vâscos. În două locuri se 
formaseră cheaguri negre şi spongioase. 

Deşi sângele acoperea doar un metru şi jumătate sau doi, 
frecă banda pe toată lungimea ei, înlăturând toate urmele 
de clisă. Odată rezolvată şi asta, o puse la loc în dulap 
deasupra chiuvetei şi duse cele două cârpe pătate în fundul 
apartamentului. Doamna Doyon urla iar la Jim. Vocea îi era 
limpede, aproape cristalină în după-amiaza târzie şi încă 
fierbinte. 

În curtea din spate, cu noroi, buruieni şi frânghii de rufe, 
se afla şi un incinerator ruginit. Beverly aruncă în el 
cârpele, apoi se aşeză pe treptele din dos. Lacrimile o 
podidiră dintr-o dată, cu o surprinzătoare violenţă, şi de 
data asta nu mai făcu niciun efort să şi le stăpânească. 

Îşi rezemă braţele de genunchi, capul pe braţe şi plânse, 
în timp ce doamna Doyon striga la Jim să vină odată din 
drumul ăla, ce voia, să-l lovească vreo maşină şi să-l 
omoare? 


Derry: Al doilea interludiu 


Cu infinitul nu ţi-o tragi.” 
Mean Streets 


Quaeque ipsa miserrima vidi, 
Et quorum, pars magna fui.” 
Virgiliu 


14 februarie 1985 
Ziua Sf. Valentin 


Încă două dispariţii săptămâna trecută - copii amândoi. 
Exact când începeam să mă relaxez. Unul, un băiat de 
şaisprezece ani, pe nume Dennis 'Torrio, cealaltă, o fată de 
numai cinci, care se dădea cu săniuţa în spatele casei sale 
de pe West Broadway. Mama, pradă isteriei, i-a găsit 
săniuţa, o farfurie zburătoare din acelea din plastic, dar 
nimic mai mult. Cu o noapte înainte ninsese din nou - şi se 
depusese un strat de vreo opt centimetri de zăpadă. Nicio 
altă urmă în afară de ale ei, a spus şeful Rademacher când 
l-am sunat la telefon. Începe să se plictisească teribil de 
mine, cred. Oricum, nu-i ceva care să mă ţină treaz nopţile; 
am alte lucruri, mult mai importante de făcut, nu-i aşa? 

L-am întrebat dacă aş putea să văd fotografiile făcute de 
poliţie. M-a refuzat. 

L-am întrebat dacă urmele duceau spre vreun soi de 
canal sau gură de scurgere cu grătar. A urmat o lungă 
perioadă de tăcere. Apoi Rademacher a spus: 

— Încep să mă-ntreb dacă n-ar fi mai bine poate să te 
duci la doctor, Hanlon. La un doctor de scăfârlie. Puştoaica 
a fost răpită de taică-său. Nu citeşti ziarele? 

— Taică-său l-a răpit şi pe tânărul Torrio? am întrebat. 

Altă lungă pauză. 


— Las-o baltă, Hanlon, a spus el. Lasă-mă-n pace. 

A închis. 

Sigur că citesc ziarele - nu eu le pun în Sala de Lectură a 
Bibliotecii Publice, în fiecare dimineaţă, cu mâna mea? 
Fetiţa aceea, Laurie Ann Winterbarger, rămăsese în 
custodia mamei ei, ca urmare a unui divorţ violent 
desfăşurat în primăvara anului 1982. Poliţia susţine teoria 
conform căreia Horst Winterbarger, care se presupune că 
lucrează ca depanator auto undeva în Florida, a venit cu 
autoturismul până în Maine pentru a-şi răpi fiica. Mai 
departe, se presupune că şi-a parcat maşina lângă casă şi 
şi-a strigat fata, care a venit atunci la el - de unde şi lipsa 
altor urme decât ale fetiţei. Au mai puţine de spus despre 
faptul că fetiţa nu îşi mai văzuse tatăl de la vârstă de doi 
ani. O parte din adânca amărăciune care a însoţit divorţul 
soţilor Winterbarger provenea din faptul că doamna 
Winterbarger îşi acuzase soţul spunând că acesta îşi 
molestase sexual copilul în cel puţin două rânduri. A cerut 
tribunalului să-i ridice lui Winterbarger orice drepturi de 
vizitare, petiție pe care justiţia a satisfăcut-o, în pofida 
negaţiilor hotărâte ale lui Winterbarger. Rademacher 
pretinde că e posibil ca această decizie, care a avut efectul 
de a-l despărţi complet pe Winterbarger de unicul său copil, 
să-l fi împins la gestul acesta disperat. Aici există cel puţin o 
anume plauzibilitate vagă, dar vă recomand să vă puneţi 
următoarea întrebare: l-ar mai fi recunoscut micuța Laurie 
Ann după trei ani şi ar fi alergat la el când a chemat-o? 
Rademacher spune că da, chiar dacă n-avea decât doi ani 
când l-a văzut ultima oară. Eu n-aş crede. lar mama ei 
susţine că Laurie Ann fusese bine instruită să nu se apropie 
sau să stea de vorbă cu străini, lecţie pe care majoritatea 
copiilor din Derry o învaţă de timpuriu şi temeinic. 
Rademacher zice că a anunţat Poliţia Statului Florida să-l 
caute pe Winterbarger şi că responsabilitatea lui se încheie 
aici. 


„Chestiunile de custodie sunt mai mult domeniul 
avocaţilor decât al poliţiei”, se citează că ar fi afirmat 
cretinul ăsta îngâmfat şi supraîngrăşat în Derry News de 
vinerea trecută. 

Dar tânărul 'Torrio... Asta-i altă poveste. Minunată viaţă 
de familie. Membru în echipa de fotbal Derry Tigers. Elev la 
Panoul de Onoare, în vara anului 1984 a urmat cursurile 
unei şcoli de cercetaşi pe care a absolvit-o printre primii. 
Nici vorbă de consumat droguri. Avea o prietenă de care se 
pare că era amorezat până peste cap. Avea toate motivele 
să trăiască. Toate motivele să stea în Derry, cel puţin în 
următorii ani. 

Şi, cu toate astea, a dispărut. 

Ce i s-a întâmplat? Un atac brusc de dor-de-ducă? Un 
şofer beat care l-o fi lovit, l-a ucis şi l-a îngropat? Sau poate 
e tot în Derry, poate că e în latura dinspre noapte a oraşului 
Derry, făcând casă bună cu amici ca Betty Ripsom, Patrick 
Hockstetter, Eddie Corcoran şi toată gaşca? Oare... 


(mai târziu) 


Iarăşi o fac. Bat mereu şi mereu aceleaşi cărări, fără să 
realizez nimic constructiv, încordându-mă doar până ajung 
pe punctul de-a urla. Tresar când trosneşte scara de fier ce 
duce la rafturi. Tresar la vederea unei umbre. Mă trezesc 
întrebându-mă cum aş reacţiona dacă aş pune cărţi pe 
rafturi, sus în pod, şi o mână s-ar întinde dintre două 
rânduri de cărţi înclinate, o mână bâjbâind... 

lar am avut o dorinţă de nestăpânit de a începe să-i chem 
în după-amiaza asta. La un moment dat chiar am format 
404, prefixul zonei Atlanta, cu numărul lui Stanley Uris în 
faţa mea. Pe urmă am ţinut doar receptorul la ureche, 
întrebându-mă dacă voiam să-i chem pentru că eram într- 
adevăr sigur - sută la sută sigur - sau numai fiindcă acum 
sunt speriat atât de rău, încât nu mai pot suporta 
singurătatea; că trebuie să vorbesc cu cineva care ştie (sau 
va şti) ce este lucrul care mă sperie. 


O clipă, îl aud pe Richie spunând: „împle-mi-le? ÎMPLE- 
MI-LE? Nu vreau dracu' să mi le împli, seniorr!” cu vocea 
Pancho Vanilia, la fel de clar ca şi cum ar sta lângă mine... 
Şi închid telefonul. Pentru că atunci când vrei să vezi pe 
cineva cu atât dor cum voiam eu să-l văd pe Richie - sau pe 
oricare dintre ei în momentul acela - pur şi simplu nu mai 
poţi să ai încredere în propriile-ţi motivații. Minţim mai bine 
atunci când ne minţim pe noi înşine. Fapt este că încă nu 
sunt sută la sută sigur. Dacă va mai ieşi la iveală încă un 
cadavru, am să-i sun... dar deocamdată trebuie să presupun 
că până şi un cretin fudul ca Rademacher s-ar putea să aibă 
dreptate. Era posibil ca fetiţa să-şi ţină minte tatăl; puteau 
să fi rămas fotografii de-ale lui. Şi bănuiesc că un adult 
realmente convingător poate determina un copil să vină în 
maşina lui, indiferent ce a fost învăţat acel copil. 

Şi mai e încă o teamă care mă bântuie. Rademacher a 
făcut aluzie că s-ar putea să înnebunesc. Nu cred asta, dar, 
dacă le-aş da telefon acum, ei ar putea crede că sunt nebun. 
Mai rău, ce-o să fie dacă nici măcar nu-şi amintesc de mine? 
Mike Hanlon? Care? Nu-mi aduc aminte de niciun Mike 
Hanlon. Nu-mi amintesc deloc de dumneata. Ce 
promisiune? 

Simt că va veni un moment anume când va trebui să-i 
chem... lar, când o să sosească momentul acela, voi şti că e 
cel potrivit. Propriile lor circuite se vor deschide în acelaşi 
timp. Ca şi cum două roţi uriaşe ar intra încet într-un soi de 
convergenţă puternică una cu alta, eu însumi şi restul 
oraşului Derry aflându-ne pe una, iar prietenii mei din 
copilărie pe cealaltă. 

Când va sosi ceasul, vor auzi vocea '[estoasei. 

Aşa că am să aştept, şi mai devreme sau mai târziu am să 
ştiu. 

Nu mai cred că se pune problema dacă să le dau sau nu 
telefon. 

Problema e doar când. 


20 februarie 1985 


Focul de la The Black Spot. 

„Un exemplu perfect al modului cum Camera de Comerţ 
va încerca să rescrie istoria, Mike”, mi-ar fi spus bătrânul 
Albert Carson, probabil plescăind din limbă, „încearcă, şi 
uneori aproape că reuşesc... Dar bătrânii îşi aduc aminte 
cum s-a întâmplat în realitate, întotdeauna îşi aduc aminte. 
Şi uneori îţi spun, dacă-i întrebi aşa cum trebuie.” 

Există oameni care trăiesc în Derry de douăzeci de ani, şi 
totuşi nu ştiu că a fost cândva o cazarmă „specială” pentru 
necombatanţi, la vechea Bază a Forţelor Aeriene din Derry, 
o cazarmă aflată la o jumătate de kilometru de restul 
unităţii - iar în miezul lui februarie, cu o temperatură de 
minus douăzeci de grade Celsius şi un vânt de şaptezeci de 
kilometri pe oră urlând peste drumurile netede, jumătatea 
de kilometru în plus devenea ceva ce-ţi putea dărui 
înghețuri, degerături sau poate chiar moartea. 

Celelalte şapte dormitoare aveau încălzire cu păcură, 
ferestre cu obloane şi izolare. Erau confortabile şi plăcute. 
Cazarma „specială”, care găzduia cei douăzeci şi şapte de 
oameni din Compania E, era încălzită cu o sobă veche şi 
nărăvaşă, cu lemne. Proviziile de combustibil mergeau pe 
principiul „nu se fură, se «completeaz㻓. Singura izolare o 
constituia stratul gros de cetină de brad şi molid aşternut 
de oameni pe dinafară. Într-o zi, unul dintre aceştia 
obținuse un set complet de obloane pentru ferestre, dar cei 
douăzeci şi şapte de locatari ai barăcii „speciale” au fost 
detaşaţi la Bangor în aceeaşi zi să ajute la o oarecare 
muncă în baza de acolo, iar seara când se înapoiaseră, 
obosiţi şi îngheţaţi, găsiseră toate geamurile sparte. Toate. 

Aceasta se întâmplă în 1930, când jumătate din forţele 
aeriene ale S.U.A. constau din biplane. La Washington, Billy 
Mitchell fusese adus în faţa Curţii Marţiale şi retrogradat 
din carlingă la birou din cauza insistențelor sale de a 
încerca să construiască nişte aeroplane mai moderne, 


insistenţe care până la urmă îi iritaseră superiorii destul ca 
să-l pocnească zdravân. Nu peste mult timp avea să-şi dea 
demisia. 

Aşa că destul de puţine zboruri valabile aveau loc la baza 
din Derry, în ciuda celor trei piste (dintre care una era chiar 
şi pavată). Cea mai mare parte a instrucției ce se făcea 
acolo era din categoria noi-ne-facem-că-muncim. 

Unul dintre soldaţii Companiei E, care revenise în Derry 
după satisfacerea serviciului militar, în 1937, a fost tatăl 
meu. Mi-a spus următoarea poveste: 

„Într-o zi în primăvara anului 1930 - era cam cu şase luni 
înaintea incendiului de la The Black Spot - mă întorceam cu 
patru camarazi dintr-o permisie de trei zile pe care ne-o 
petrecuserăm la Boston. 

Când am intrat pe poartă, malacul ăla stătea chiar lângă 
punctul de control, rezemat într-o lopată şi scoţându-şi din 
fund turul pantalonilor. Un sergent de pe undeva din sud. 
Păr roşu ca morcovul. Dinţi stricaţi. Coşuri. Arăta cam ca o 
maimuţă fără blană pe trup, dacă pricepi ce vreau să zic. 
Erau mulţi ca el în armată pe vremea Crizei. 

Aşa că am venit din permisie noi, cei patru tineri, toţi 
patru simţindu-ne încă grozav, şi i-am putut citi în ochi că 
tocmai căuta ceva cu care să ne vină de hac. Aşa că ne-am 
bâţâit mâinile a salut de parcă era Generalul Black Juck 
Pershing în persoană. Cred că am fi putut scăpa cu bine, 
dar era o zi minunată de sfârşit de aprilie, soarele strălucea 
la apus, şi aveam mâncărici la limbă. 

— Bună ziua vă doresc, domnule sergent Wilson, spusei, 
şi el s-a şi repezit la mine cu picioarele-amândouă. 

— Ţi-am dat permisiunea să vorbeşti cu mine? mă- 
ntreabă. 

— Nu, domnule, zic eu. 

E] se uită la restul - Trevor Dawson, Carl Roone şi Henry 
Whitsun, care a murit în incendiu în aceeaşi toamnă - şi le 
zice: 


— Negroteiu' ăsta aici-şa face pe dăşteptul cu mine. Dacă 
voi ăştilanţi căcănari nu vreţi să mergeţi cu el la corvoadă 
câtu-i de lungă curva asta spurcată de dup-amiază, vă 
duceţi la barăci, vă-mpachetaţi textila şi mişcaţi din cur 
pân-la O.S.R. Priceput? 

Ei, şi s-au dus, şi Wilson rage: 

— Pas alergător, futangiii! la să văz tălpile la spinare! 

Aşa că au pornit în pas alergător, iar Wilson m-a dus la 
unul din hambarele de echipament şi mi-a dat o cazma. M-a 
scos pe câmpul mare, care era exact acolo unde-i azi staţia 
de la Northeast Airlines Airbus. Şi se uită la mine, rânjind 
cică, şi arată pământul şi zice: 

— Vezi groapa aia de colo-şa, cioroiule? 

Acolo-şa nu era nicio groapă, dar mi-am închipuit că-i mai 
bine pentru mine să fiu de acord cu orice-o zice, aşa că m- 
am uitat în jos, unde arăta, şi am zis că sigur c-o văd. Aşa că 
mi-a dat una-n nas de m-a trântit la pământ şi am rămas 
acolo, cu sângele curgându-mi peste ultima cămaşă curată 
pe care o aveam. 

— Ba n-o vezi, fincă nu-ş-ce căcănar cu gură mare a 
astupat-o! a răcnit el la mine, şi în obraji avea două pete 
mari şi roşii. 

Dar mai şi rânjea, şi puteai paria că se distrează. 

— Aşa că uite ce faci mata, Nea Bună-Ziua-Vă-Doresc, 
faci mata bine şi scoţi mizeria din groapa mea. Pas 
alergător! 

Aşa că am săpat aproape două ore, şi în curând eram în 
groapă până la bărbie. Ultimii coţi erau de lut, şi, pe când 
am terminat, stăteam până la glezne-n apă, cu pantofii uzi 
leoarcă. 

— leşi de-acolo, Hanlon, a zis sergentul Wilson. 

Şedea alături pe iarbă, trăgând dintr-o ţigară. Nu mi-a 
oferit niciun ajutor. Eram tot numai noroi şi mâl, din creştet 
şi până-n tălpi, ca să nu mai vorbim de sângele ce mi se 
usca pe bluză. S-a ridicat şi a făcut un pas. A arătat spre 
groapă. 


— Ce vezi acolo, negrotei? m-a întrebat. 

— Groapa dumneavoastră, sergent Wilson, zic eu. 

— Mda, păi, m-am gândit că n-am nevoie de ea, zice. N- 
am nevoie de nicio groapă săpată de-un negrotei. Pune-mi 
mizeria la loc, soldat Hanlon. 

Aşa că am umplut-o la loc şi, când am fost gata, soarele 
apunea şi se făcea răcoare. Vine şi se uită la ea, după ce-am 
terminat de bătătorit noroiul cu latul cazmalei. 

— Acum ce vezi colo-şa, negrotei? întreabă. 

— Un maldăr de mizerie, domnule, zic, şi iar mi-a dat 
una. 

Pe Dumnezeul meu, Mikey, uite-atâta mai aveam până să 
sar pur şi simplu să-i crap capul cu muchia hârleţului ăluia. 
Dar, dacă făceam asta, niciodată n-aş mai fi privit cerul, 
decât printre nişte zăbrele. Totuşi, au fost vremuri când 
aproape mă gândeam c-ar fi meritat. Dar am reuşit să-mi 
păstrez calmul. 

— Aia nu-i un maldăr de mizerie, codoi-de-raton tâmpit! 
zbiară el la mine, cu scuipatul zburându-i de pe buze. Aia-i 
GROAPA MEA, şi-ai face mata bine să scoţi din ea mizeria 
chiar acu'! Pas alergător! 

Aşa că i-am scos mizeria din groapă şi pe urmă iar am 
umplut-o, şi apoi mă-ntreabă de ce m-am apucat de i-am 
astupat groapa taman când se pregătea el să tragă o 
căcare-n ea. Aşa că iar i-am săpat-o, şi el îşi dă jos nădragii 
şi-şi atârnă băsănăul de ţopârlan cu ţurloaiele lui 
slăbănoage crăcănate peste groapă şi se hlizeşte la mine în 
timp ce-şi face treaba şi zice: 

— Ce mai faci, Hanlon? 

— Fac tocmai bine, domnule, zic eu pe dată, pentru că 
luasem hotărârea să nu mă las până nu picam leşinat sau 
mort. 

Îmi sărise muştarul. 

— E, am de gând să dreg treaba asta, zice. Ca să- 
ncepem, fă bine doar şi-astupă groapa aia, soldat Hanlon. Şi 
vreau să văd ceva viaţă. Eşti cam moale. 


Aşa că am umplut-o iară, şi puteam vedea după cum 
rânjea că abia se încălzea. Dar chiar atunci a venit amicul 
ăla al lui ţopăind peste hârtoape cu un felinar cu gaz şi i-a 
spus că a fost o inspecţie neanunţată şi că Wilson a dat de 
belea lipsind. Prietenii mei au depus mărturie pentru mine 
şi n-am păţit nimic, dar prietenii lui Wilson - dacă-i numea 
cumva aşa - nu puteau fi deranjaţi. 

Atunci mi-a dat drumul, şi am aşteptat să văd dacă o să-i 
apară numele pe Opisul de Pedepse a doua zi, da' n-a 
apărut. Cred că i-o fi spus probabil l'entului doar că a lipsit 
de la inspecţie fiindcă învăţa un cioroi cu gura bogată cine 
era propitaru' tuturor gropilor la baza din Derry - alea care 
fuseseră deja săpate şi alea care nu fuseseră încă. Probabil 
că i-au dat o medalie în loc să-l pună să curețe cartofi. Şi 
uite-aşa stătea treaba cu Compania E, aici în Derry...” 

Tatăl meu mi-a spus povestea cam prin 1958, şi cred că 
mergea pe cincizeci de ani, deşi mama n-avea decât vreo 
patruzeci. L-am întrebat de ce, dacă aşa era-n Derry, s-a 
întors aici? 

— Păi, n-aveam decât şaişpe ani când am intrat în 
armată, Mikey, a răspuns el. Am minţit c-am mai mult ca să 
mă ia. Nici n-a fost ideea mea. Maică-mea mi-a zis să fac 
aşa. Eram mare, şi ăsta-i singurul motiv pentru care 
minciuna a prins, aşa cred. Eu m-am născut şi am copilărit 
la Burgaw, în Carolina de Nord, şi singura dată că vedeam 
carne era după culesul tutunului sau câteodată iarna, dacă 
tata împuşca vreun cerb. Singurul lucru bun pe care mi-l 
amintesc din Burgaw era plăcinta cu carne şi cu turte de 
mălai înşirate-n jur. 

Aşa că atunci când tata a murit într-un accident la nu- 
ştiu-ce maşinărie de la fermă, mama a zis că-l duce pe Philly 
Loubird la Corinth, unde avea neamuri. Philly Loubird era 
mezinul familiei. 

— Vorbeşti de unchiul Phil? l-am întrebat, zâmbind la 
gândul de a-l fi numit cineva Philly Loubird. 


Unchiul Phil era avocat în Tucson, Arizona, şi intrase de 
şase ani în Consiliul Orăşenesc. Când eram mic, credeam că 
unchiul Phil e bogat. Pentru un om de culoare în anul 1958, 
aş zice că era. Scotea douăzeci de mii de dolari pe an. 

— De el vorbesc, a spus tata. Dar pe vremea aia nu era 
decât un puşti de doişpe ani cu o beretă marinărească din 
hârtie de orez pe cap, salopetă peticită şi fără nimic în 
picioare. El era cel mai mic, eu veneam imediat înaintea lui. 
Toţi ceilalţi se duseseră - doi pe lumea ailaltă, doi la 
neveste, unul la puşcărie. Ăla era Howard. Niciodată n-a 
fost bun de nimic. 

— Aşa că ai să intri-n armată, mi-a spus bună-ta Shirley. 
Nu-ş dacă or începe să te plătească imediat sau nu, da', o 
dată ce-au să înceapă, îmi trimiţi şi mie o sumuşoară lună 
de lună. Mă doare că te trimit de-acasă, fiule, da', dacă n-ai 
grijă tu de mine şi de Philly, nu ştiu ce-o să se-aleagă de noi. 

Mi-a dat certificatul de naştere să-l arăt la recrutare şi 
am văzut că, ea ştia cum, schimbase anul ca să par de 
optişpe. 

Aşa că m-am dus la judecătorie unde era biroul de 
recrutare în armată şi am cerut să mă înscrie. Mi-au arătat 
hârtiile şi linia pe care puteam să pun degetul. 

— Po” să-m' scriu numele, am spus, iar omul a râs şi nu m- 
a crezut. 

— Păi atuncea, ia treci şi scrie-ţi-l, băiatu' negru. 

— Staţi aşa un minuţel, zic eu. Vreau să vă pui, fo' două- 
ntrebaări. 

— Păi dă pe gură, zice, po' să-ţi răspund la orice-ntrebi. 

— În armată are carne de două ori pe săptămână? am 
întrebat. Mama mea zice că da, da' ea mă bate la cap să 
mă-nrolez. 

— Nu, n-au de două ori pe săptămână, zice el. 

— Ei, aşa m-am gândit şi eu, zic, gândind în sinea mea că 
omu' pare un mitocan, da' cel puţin i-un mitocan cinstit. 

Atunci, zice: 

— Au în fiecare seară. 


Aşa m-a făcut să mă-ntreb cum mi-o fi putut da prin 
minte măcar că-i un om cinstit. 

— Tre” că mă credeţi prost ca noaptea, zic. 

— Aici ai nimerit-o, negrotei, zice. 

— Păi, dacă mă-nrolez, tre' să fac ceva pentru mama şi 
Philly Loubird, zic. Mama zice că-i o soldă. 

— Aia uite aicea-i, zice şi bate-n formularul de soldă. 
Altceva, ce-ţi mai stă pe suflet? 

— Păi, zic, cum e cu instrucţia ca să devii ofiţer? 

Când am spus asta, şi-a aruncat capul pe spate şi a râs 
pân-am crezut c-o să se înece cu propriul lui scuipat. Pe 
urmă zice: 

— Fiule, ziua când o să aibă ofiţeri cioroi în armata lu” 
babacu' o să fie ziua când o să-l vezi tu pe lisus Hristos plin 
de sânge dansând charleston la Birdland. Acuma iscăleşti 
sau nu iscăleşti? M-ai scos din răbdări. Şi mai şi împuţi 
locu”. 

Aşa că am iscălit, m-am uitat la el cum a prins formularul 
de soldă pe foaia mea de încorporare, pe urmă mi-a dat 
jurământul, şi pe urmă, gata, eram soldat. Credeam c-o să 
mă trimită în New Jersey, unde armata construia poduri pe 
motiv că nu e niciun război în care să lupte. Când colo, m- 
am ales cu Derry, Maine, şi Compania E. 

A oftat şi s-a aşezat mai bine în fotoliu, un om robust, cu 
păr alb, care i se cârlionţa lipit de ţeastă. Pe vremea aia 
aveam una dintre cele mai mari ferme din Derry şi probabil 
cea mai bună tarabă stradală de produse la sud de Bangor. 
Toţi trei munceam din greu, iar tata trebuia să angajeze 
ajutoare în plus la vremea recoltei, şi ne descurcam. 

A spus: 

— M-am întors aici pentru că văzusem Sudul, văzusem 
Nordul, şi în ambele locuri domnea aceeaşi ură. Nu 
sergentul Wilson a fost ăla care să mă convingă de asta. El 
nu era decât un ţopărlan din Georgia şi căra Sudul după el 
oriunde se ducea. N-avea el nevoie să fie sudist de pe linia 
Mason-Dixon ca să urască negrii. Îi ura şi gata. NU, focul de 


la The Black Spot a fost chestia care m-a convins. Ştii, 
Mikey, într-un fel... 

A aruncat o privire spre mama, care croşeta. Ea nu 
ridicase ochii, dar ştiam că ne asculta atentă; cred că şi tata 
îşi dăduse seama de asta. 

— Într-un fel, focul ăla m-a făcut bărbat. Au murit şaizeci 
de oameni în incendiu, dintre care optişpe de la Compania 
E. De fapt nici nu mai rămăsese mare lucru din companie 
când s-a stins focul. Henry Whitsun... Stork Anson... Alan 
Snopes... Everett McCaslin... Horton Sartoris... Ioţi 
prietenii mei, toţi au murit în flăcările alea. Iar focu' nu l-au 
pus moş Sarge Wilson şi amicii lui de tărâţe-şi-mămăligă. 
Nu, l-a pus ramura Derry a Legiunii din Maine pentru 
Decenţa Albă. Taţii unora dintre copiii cu care mergi tu la 
şcoală, fiule, au scăpărat chibritele care-au dat foc la The 
Black Spot. Şi nici măcar nu vorbesc de copii săraci. 

— De ce, Tătuţule? De ce-au făcut-o? 

— Păi, în parte a fost vorba de însuşi Derry, spuse tatăl 
meu, încruntându-se. 

Îşi aprinse încet pipa şi scutură chibritul de lemn: 

— Nu ştiu de ce s-a întâmplat aici; n-am cum să explic, 
dar în acelaşi timp nu mă surprinde. Legiunea pentru 
Decenţa Albă era versiunea Nordiştilor pentru Ku Klux 
Klan, înţelegi tu. Mărşăluiau în aceleaşi cearşafuri albe, 
ardeau aceleaşi cruci, scriau aceleaşi răvaşe de ură către 
negrii despre care simțeau că îşi depăşesc condiţia sau 
primesc posturi menite albilor. În bisericile unde 
predicatorii vorbeau despre egalitatea cu negrii, amplasau 
câteodată calupuri de dinamită. Majoritatea cărţilor de 
istorie vorbesc mai mult despre KKK decât de Legiunea 
Decenţei Albe, şi mulţi oameni nici măcar nu ştiu că a 
existat aşa ceva. Cred că asta poate fi şi din cauză că 
majoritatea au fost scrise de istorici din Nord, şi le e ruşine. 

Cea mai mare popularitate o avea în marile oraşe şi în 
zonele industriale. New York, New Jersey, Detroit, 
Baltimore, Boston, Portsmouth - toate au avut filialele lor. 


Au încercat să se organizeze şi în Maine, dar Derry a fost 
singurul loc unde au avut cu adevărat succes. A, sigur, o 
vreme a fost şi un ordin la Lewiston - asta era cam în 
acelaşi timp cu focul de la The Black Spot -, da' nu-şi făceau 
griji cu negri care să violeze femei albe sau să ocupe slujbe 
ce ar fi trebuit să le aparţină albilor, pentru că acolo nu 
erau negri mai deloc. În Lewiston se ocupau mai mult de 
vagabonzi şi haimanale şi se temeau de faptul că ceva numit 
de ei „armata mercenarilor” s-ar putea uni cu altceva numit 
„oastea scursorilor comuniste”, prin care înţelegea orice 
om rămas fără muncă. Legiunea Decenţei obişnuia să-i 
arunce pe ăştia din oraş de cum puneau piciorul înăuntru. 
Uneori le îndesau urzici în turul pantalonilor. Alteori le 
dădeau foc la câmăşi. 

Ei, şi s-a cam terminat aici cu Legiunea după incendiul de 
la The Black Spot. Vezi tu, evenimentele nu mai puteau fi 
controlate. Aşa cum pare că se întâmplă uneori în oraşul 
ăsta. 

Tăcu, pufăind din pipă. 

— Să zicem că Legiunea Decenţei Albe nu era decât o 
altă sămânță, Mikey, şi a găsit aici un sol unde a rodit bine. 
Era un club al bogătaşilor. lar după incendiu toţi şi-au 
lepădat pur şi simplu cearşafurile, s-au acoperit unul pe 
altul cu minciuni şi s-a muşamalizat totul. 

Acum în glasul său se simţea un soi de scârbă înveninată, 
care pe mama o făcu să ridice ochii, încruntându-se. 

— La urma urmei, cine a murit? Optişpe negrotei din 
armată, paişpe, cinşpe din oraş, patru membri ai unei 
formaţii de negrotei... Şi o ceată de iubitori-de-negrotei. Ce 
conta asta? 

— Will, spuse încet mama. Destul. 

— Nu, am spus eu. Vreau să mai aud! 

— S-a făcut ceasul să te culci, Mikey, spuse tata, 
ciufulindu-mi părul cu mâna sa mare şi aspră. Un lucru 
doar vreau să-ţi mai spun, şi nu cred că ai să-l înţelegi, 
fiindcă nici măcar eu nu-s sigur că-l înţeleg. Ceea ce s-a 


întâmplat în noaptea aia la The Black Spot, oricât de rău a 
fost... Nu cred de fapt că s-a întâmplat pentru că eram noi 
negri. Nici măcar fiindcă The Black Spot era aproape de 
West Broadway, unde locuiau pe atunci şi locuiesc şi azi 
albii bogaţi din Derry. Nu cred că s-a-ntâmplat ca Legiunea 
Decenţei Albe s-o ducă aşa bine aici pentru că urau negrii şi 
poponarii mai mult în Derry decât în Portland, sau 
Lewiston, sau Brunswick. A fost din cauza solului. Se pare 
că tot ce-i rău, tot ce doare rodeşte bine în solul oraşului 
ăstuia. M-am gândit la asta mereu de-a lungul anilor. Nu 
ştiu de ce-o fi aşa... 

Dar asta este realitatea, însă mai sunt aici şi oameni de 
treabă, cum şi atunci erau oameni de treabă. Când s-au 
ţinut funeraliile după aceea, au venit mii de oameni şi au 
venit pentru negri la fel ca pentru albi. Lucrul s-a întrerupt 
aproape o săptămână. Spitalele i-au tratat pe răniţi pe 
gratis. Au sosit coşuri cu mâncare şi scrisori de condoleanţe 
cu cele mai deschise gânduri. Şi s-au întins mâini de ajutor. 
M-am întâlnit în timpul ăla cu prietenul meu Dewey Conroy, 
şi ştii că-i alb precum crema de vanilie, dar îl simt ca şi cum 
mi-ar fi frate. Mi-aş da viaţa pentru Dewey dacă el mi-ar 
cere-o şi, deşi nimeni nu cunoaşte cu adevărat sufletul 
altcuiva, cred că şi el şi-ar da viaţa pentru mine dac-ar fi 
nevoie. 

Oricum, armata ne-a mutat de aici pe cei rămaşi după 
incendiu, ca şi cum le-ar fi fost ruşine... Şi cred că le era. 
Am sfârşit la Fort Hood şi am stat acolo şase ani. Acolo am 
întâlnit-o pe maică-ta şi ne-am cununat la Galveston, la ai ei. 
Dar în toţi anii ce trecuseră, o clipă nu mi-a ieşit din minte 
oraşul Derry. lar după război am adus-o pe maică-ta aici. Şi 
te-am făcut pe tine. Aşa că iată-ne, la nici şase kilometri de 
locul unde era The Black Spot în 1930. Şi cred că-i vremea 
de culcare, domnule. 

— Vreau să aud despre foc! am strigat. Povesteşte-mi 
despre el, Tătuţule! 


Iar el m-a privit în felul acela încruntat care întotdeauna 
îmi pune lacăt la gură... Poate pentru că nu se uita adesea 
astfel. De cele mai multe ori era zâmbitor. 

— Aia nu-i o poveste pentru copii. Altă dată, Mikey. Când 
vom mai fi bătut amândoi cărările vreo câţiva ani. 

După cum avea să reiasă, am mai bătut amândoi cărările 
încă patru ani înainte s-aud povestea celor întâmplate la 
The Black Spot în noaptea aceea, iar de acum zilele de 
bătut cărările ale tatălui meu se sfârşiseră de tot. Mi-a 
relatat cele întâmplate de pe patul de spital unde zăcea, 
plin de droguri, picotind între lumea reală şi cealaltă, pe 
când cancerul îşi croia drum în intestinele lui, devorându-l 
de viu. 


26 februarie 1985 


Am citit cele scrise ultima oară în acest caiet şi m-am 
surprins izbucnind în lacrimi la amintirea tatei, care e mort 
de douăzeci şi trei de ani. [in bine minte cât am suferit 
după el - şi durerea aceasta m-a ţinut aproape doi ani. Apoi 
în 1965, când am absolvit liceul, iar mama s-a uitat la mine 
şi a spus „Ce s-ar mai fi mândrit tatăl tău!”, am plâns 
amândoi îmbrăţişaţi şi m-am gândit că ăsta e sfârşitul, că l- 
am îngropat definitiv cu aceste lacrimi târzii. Dar cine ştie 
cât e în stare să ţină durerea? Nu e cu putinţă ca, până şi la 
treizeci sau patruzeci de ani după moartea unui copil, a 
unui frate sau o soră, să te trezeşti pe jumătate, gândindu- 
te la acea persoană cu aceeaşi pierdută goliciune pe 
dinăuntru, cu acelaşi simţământ al unor locuri ce niciodată 
nu se mai vor putea umple la loc... poate nici chiar pe lumea 
cealaltă? 

A ieşit din armată în 1937, cu pensie de invaliditate. Prin 
anii aceia, armata pe care-o făcea tata devenise cu mult mai 
războinică; oricine avea măcar jumătate de ochi, mi-a spus 
el odată, putea de-acum să vadă că în curând puştile vor 
ieşi iarăşi din rastel. Avansase la gradul de sergent între 
timp şi îşi pierduse cea mai mare parte din laba piciorului 


stâng când un recrut nou, care era atât de speriat, încât 
aproape că făcea pe el, smulsese cuiul unei grenade, după 
care o scăpase în loc s-o arunce. Aceasta s-a rostogolit până 
la tata şi a explodat, spunea el, cu un zgomot ca o criză de 
tuse la miezul nopţii. 

Multe dintre echipamentele pe care le primeau pentru 
instrucţie acei soldaţi de demult fie erau defectuoase, fie 
şezuseră atâta timp în magazii de armament aproape 
uitate, încât sufereau de impotenţă. Aveau cartuşe care nu 
luau foc şi puşti ce le explodau uneori în mâini atunci când 
cartuşele luau totuşi foc. Marina avea torpile care de obicei 
nu se duceau acolo unde erau ţintite şi nu explodau când îşi 
atingeau, să zicem, ţinta. Forţele Aeriene şi Aeronavale 
aveau avioane cărora le cădeau aripile dacă aterizau prea 
dur, şi am citit undeva că la Penascola, în 1939, un ofiţer de 
intendenţă a descoperit un batalion întreg de camioane 
militare care nu voiau să pornească deoarece coropişniţele 
le mâncaseră furtunurile de cauciuc şi curelele de 
transmisie. 

Aşa că viaţa tatălui meu a fost salvată (inclusiv, desigur, 
acea parte din el care avea să devină Sluga Dumneavoastră 
Prea Plecată Michael Hanlon) printr-o combinaţie de 
gargară birocratică borţoasă şi echipament defect. Grenada 
n-a explodat decât pe jumătate, aşa că nici el nu şi-a pierdut 
decât o parte dintr-un picior, în loc de tot ce avea mai jos de 
stern. 

Cu ajutorul de invalid, a reuşit să se însoare cu mama cu 
un an mai devreme decât plănuiseră. Nu au venit imediat la 
Derry; s-au mutat la Houston, unde au lucrat în industria de 
război până în 1945. Tata era şef de echipă într-o fabrică 
unde se făceau cofraje de bombe. Mama era nituitoare. Dar, 
aşa cum mi-a spus în seara aceea când aveam unsprezece 
ani, gândul la Derry nu i-a ieşit o clipă din minte. Iar acum 
mă întreb dacă mecanismul acela sinistru n-o fi pornit la 
treabă încă de pe atunci, atrăgându-l înapoi, astfel ca eu să- 
mi pot ocupa locul în cercul de pe Maidan, într-o seară de 


august. Dacă roţile universului există cu adevărat, atunci 
binele compensează întotdeauna răul - dar şi binele poate fi 
îngrozitor. 

Tatăl meu avea abonament la Derry News. Urmărea atent 
anunţurile cu terenuri de vânzare. Asta ne-a salvat de mari 
cheltuieli. Într-un târziu a găsit o fermă ce părea o afacere 
destul de bună... Pe hârtie, cel puţin. Au plecat amândoi din 
Texas cu un autobuz, s-au uitat la ea şi au cumpărat-o în 
aceeaşi zi. Primii negustori din Comitatul Penobscot i-au 
emis tatei o ipotecă pe zece ani, şi s-a instalat. 

— Am avut la început unele probleme, a spus tata cu un 
alt prilej. Existau oameni care nu voiau negri în vecinătate. 
Ştiam că aşa va merge - nu uitasem de The Black Spot - şi 
pur şi simplu stăteam cuminţi aşteptându-i să apară. 
Treceau copii şi aruncau cu pietre sau cutii de bere. Cred c- 
am înlocuit douăzeci de ferestre în anul ăla dintâi. lar unii 
dintre ei nu erau nici măcar copii. Într-o zi, când ne-am 
trezit din somn, pe coteţ era desenată o zvastică şi toţi puii 
erau morţi. Cineva le otrăvise mâncarea. Aia au fost ultimii 
pui pe care am încercat să-i cresc vreodată. Dar şeriful de 
comitat - pe vremea aia nu aveam niciun şef de poliţie, 
Derry nu era un oraş destul de mare pentru aşa ceva - s-a 
pus pe treabă şi a lucrat pe brânci. La asta mă refer, Mikey, 
când spun că aici sunt şi bune, şi rele. Nu conta deloc 
pentru acel domn Sullivan că pielea mea era cafenie şi 
aveam părul creţ. A ieşit de vreo zece ori în stradă, a vorbit 
cu oamenii, şi până la urmă a aflat cine-o făcuse. Şi cine 
crezi că era? Poţi să-ncerci să ghiceşti de trei ori, şi primele 
două nu se pun la socoteală! 

— Nu ştiu, am zis. 

Tata râse până-i ţâşniră lacrimi din ochi. Scoase din 
buzunar o batistă mare şi albă şi se şterse: 

— Păi, era Butch Bowers, ăla era! Tatăl puştiului care zici 
că-i cel mai mare bătăuş de la voi din şcoală! Taică-su-i un 
rahat, iar fiul o băşinuţă. 


— La şcoală sunt copii care spun că tatăl lui Henry e 
nebun, am zis eu. 

Cred că eram prin clasa a patra pe atunci - destul ca să fi 
încasat suficiente castane peste scăfârlie de la preacinstitul 
Henry Bowers, şi nu numai o dată... lar acum, că stau şi mă 
gândesc, majoritatea termenilor peiorativi pentru „negru” 
sau „om de culoare” auziţi de mine pentru prima oară, din 
gura lui Henry Bowers i-am auzit, între clasele întâi şi a 
patra. 

— Ei, îţi zic eu, spuse tata, ideea că Butch Bowers ar fi 
nebun s-ar putea să nu fie tocmai greşită. Oamenii spun că 
n-a mai fost niciodată întreg la minte după ce s-a întors din 
Pacific. Fusese acolo cu Infanteria Marină. Oricum, şeriful 1- 
a luat în custodie, iar Butch a început să urle că eo 
înscenare şi că toţi nu erau decât o hoardă de iubitori-de- 
negrotei. A, avea el să dea în judecată pe toată lumea. Cred 
c-avea o listă care să se fi-ntins de-aici şi până pe Witcham 
Street. Mă-ndoiesc c-avea măcar o singură pereche de 
izmene care să aibă fundul întreg, dar urma să mă dea în 
judecată pe mine, pe şeriful Sullivan, oraşul Derry, 
Comitatul Penobscot şi numai Dumnezeu mai ştie pe cine 
încă. 

Cât despre ce s-a întâmplat pe urmă... Ei bine, nu pot să 
jur că-i adevărat, dar aşa am auzit-o de la Dewey Conroy. 
Dewey a spus că şeriful şi-a pus în cap să-l bage pe Butch la 
închisoare în Bangor. 

— E vremea să-ţi ţii gura şi să mai şi asculţi niţel, Butch. 
Negrul ăla nu vrea să depună plângere. Nu vrea să te 
trimită la Shawshank, tot ce vrea e contravaloarea puilor. A 
socotit că două sute de dolari ar fi tocmai suficient. 

Butch îi zice şerifului că poa' să-şi bage ăi două sute de 
dolari acolo unde nu-l vede soarele, iar şerifu' Sullivan, îi 
răspunde: 

— Acolo la Shank au o groapă de var şi se zice că, dacă ai 
muncit în ea cam vreo doi ani, ţi se face limba verde cao 


acadea de chitră. Acum alege tu. Doi ani la var sau două 
sute de dolari. Ce părere ai? 

— Niciun juriu din Maine n-o să mă condamne, zice 
Butch, pentru că am omorât găinile la un cioroi. 

— Ştiu asta, zice Sullivan. 

— Atunci ce mama dracu' pierdem vremea pe-aici? îl 
întreabă Butch. 

— Fă bine şi trezeşte-te, Butch. N-au să te bage la zdup 
pentru găini, da' au să te bage pentru zvastica pe care-ai 
pictat-o pe uşă după ce le-ai omorât. 

Ei bine, Dewey spune că Butch pur şi simplu a rămas cu 
falca atârnând, iar Sullivan a ieşit să-i lase timp de gândire. 
La vreo trei zile după aceea, Butch i-a spus lui frate-său, ăla 
care a murit îngheţat câţiva ani mai târziu când ieşise la 
vânătoare beat, că-i vinde Mercury-ul cel nou, pe care 
Butch şi-l cumpărase cu solda de lăsare la vatră şi-i era mai 
scump ca orice pe lume. Aşa că eu mi-am primit cei două 
sute de dolari, iar Butch s-a juruit c-o să mă ardă de viu. A 
dat târcoale, zicându-le şi prietenilor treaba asta. Aşa că m- 
am răfuit cu el într-o după-amiază. Îşi cumpărase un Ford 
vechi, de dinainte de război, în locul Mercury-ului, iar eu 
eram cu camionul. l-am tăiat calea pe Witcham Street, pe 
lângă triaj, şi am coborât la el cu puşca Winchester. 

— Dacă nu te dai la o parte din drumu' meu, un negru 
rău o să tragă cu puşca după tine, maimuţoi bătrân, i-am 
Zis. 

— Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu mine, cioroiule, a zis el, 
şi se bâlbâia al dracu' de tare, cuprins deopotrivă de furie şi 
de spaimă. Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu un alb, jigodie ce 
eşti. 

Ei bine, mă săturasem de toată afacerea, Mikey. Şi ştiam 
că, dacă nu-l sperii pe bune atunci pe loc, n-o să mai scap 
niciodată de el. Nu era nimeni prin preajmă. Am băgat 
mâna-n Ford-ul ăla şi l-am luat de păr. Patul puştii mi l-am 
proptit de catarama de la curea, iar ţeava drept sub bărbia 
lui. Am spus: 


— Data viitoare când îmi mai zici cioroi sau negrotei, o 
să-ţi curgă creierii pe bordu' maşinii. Şi crede-mă ce-ţi 
spun, Butch: o dată să-mi mai ieşi în cale, şi trag în tine. S- 
ar putea să vin şi să trag şi-n nevastă-ta, şi-n fii-tu, şi în 
pierde-vară ăla de frati-tu. Mi-a ajuns. 

Atunci a început să plângă, şi spectacol mai urât ca ăla n- 
am văzut în viaţa mea. 

— Na poftim ce chestii să-ntâmpl-aciia, zice, când un 
Cio... Când un negrot... Când unu' poa” să puie puşca-n cap 
la un muncitor ziua-n amiaza mare la marginea drumului. 

— Mda, se pare că se-ntoarce lumea cu fundu-n sus când 
poa' să se-ntâmple una ca asta, am fost eu de acord. Da' 
asta nu contează acuma. Tot ce contează e că ne-am înţeles, 
sau vrei să vezi dacă poţi să-nveţi să respiri prin frunte? 

A încuviinţat că ne-am înţeles, şi ăsta a fost ultimul necaz 
pe care l-am mai avut vreodată cu Butch Bowers, afară 
poate de ăla când a murit câinele tău, domnul Chips, şi n- 
am găsit nicio dovadă că nu era mâna lui Bowers. Se poate 
foarte bine ca Chippy să fi înfulecat vreo momeală otrăvită. 

Din ziua aia am fost lăsaţi în pace să ne vedem de-ale 
noastre, şi când privesc în urmă nu prea am multe de 
regretat. Am dus aici o viaţă bună, şi, dacă sunt nopţi când 
visez focul ăla, mă rog, nimeni nu poate trăi normal fără să 
mai aibă şi câteva vise urâte. 


28 februarie 1985 


Au trecut zile întregi de când m-am aşezat să scriu 
povestea incendiului de la The Black Spot, aşa cum mi-a 
spus-o tatăl meu, şi încă n-am ajuns la ea. În The Lord ofthe 
Ringsii?+, cred, e un personaj care spune că „un drum duce 
la alt drum”; că poţi porni de pe o cărare neducând în 
niciun loc mai fantastic decât treptele din faţa propriei tale 
case, care ajung până pe trotuar, iar de-acolo poţi merge... 
Ei bine, poţi merge absolut oriunde. La fel se întâmplă şi cu 
poveştile. Una duce la următoarea, iar de acolo la 
următoarea, şi la următoarea; poate că duc în direcţia în 


care voiai şi tu să mergi, poate că nu. Poate că în cele din 
urmă ceea ce contează mai mult decât povestirile propriu- 
zise e vocea care le spune. 

Vocea lui e aceea pe care mi-o amintesc, cu siguranţă: 
glasul tatălui meu, scăzut şi încet, şi cum chicotea câteodată 
sau râdea de-a dreptul. Pauzele ca să-şi aprindă pipa, sau 
să-şi sufle nasul, sau să meargă să-şi ia o cutie de 
Narragansett (Nasty Gansett, cum îi spunea el) din răcitor. 
Acel glas, care pentru mine e întrucâtva glasul tuturor 
glasurilor, glasul tuturor anilor, glasul ultim al acestui loc - 
cel ce nu se află în niciunul din interviurile lui Ives, nici în 
vreuna din sărmanele istorii ale acestui loc... Nici pe vreo 
bandă dintr-ale mele. 

Glasul tatălui meu. 

Acum este ora zece, biblioteca s-a închis de o oră, şi o 
viforniţă cumplită începe să şuiere afară. Aud boabe micuţe 
de măzăriche lovind ferestrele, aici şi în coridorul cu geam 
care duce la Biblioteca pentru Copii. Aud şi alte sunete şi 
scârţâieli robuste şi bufnituri în afara cercului de lumină în 
care stau eu, scriind pe colile galbene liniate ale unui 
blocnotes. Simple zgomote ale unei clădiri vechi, îmi spun... 
Dar mă întreb dacă aceasta este realitatea. La fel cum mă 
întreb şi dacă undeva afară în furtună o fi ieşit în seara asta 
un clovn să vândă baloane. 

Ei bine... Nu contează. Cred că în sfârşit mi-am găsit 
calea spre ultima povestire a tatălui meu. Am ascultat-o în 
salonul său de spital, cu nici şase săptămâni înainte de a 
muri. 

Mergeam să-l vizitez împreună cu mama, în fiecare după- 
amiază după şcoală, şi singur, seară de seară. La ora aia 
mama avea de făcut treburi acasă, dar insista să mă duc eu. 
Mergeam cu bicicleta. Nu mă lăsa să fac autostopul, nici 
chiar la patru ani după ce se sfârşise cu crimele. 

Au fost şase săptămâni grele pentru un băiat care nu 
avea decât cincisprezece ani. Îmi iubeam tatăl, dar 
ajunsesem să detest acele vizite de seară - privindu-l cum 


se micşora şi se scofâlcea, privind ridurile suferinţei ce i se 
întindeau şi i se adânceau pe faţă. Uneori plângea, deşi 
încerca să se stăpânească. lar la întoarcerea acasă era 
întuneric, şi mă gândeam iar la vara anului 1958, şi-mi era 
frică să mă uit în spatele meu deoarece clovnul putea fi 
acolo... Sau vârcolacul... Sau mumia lui Ben... Sau pasărea 
mea. Dar cel mai tare mă temeam că, indiferent ce formă ar 
lua, va avea chipul răvăşit de cancer al tatălui meu. Aşa că 
pedalam cât puteam de repede, indiferent cât de tare îmi 
bubuia inima în piept, şi intram, aprins la faţă şi cu părul 
transpirat, iar mama spunea: 

— De ce ţii morţiş să circuli aşa de repede, Mikey? O să 
te-mbolnăveşti. 

lar eu spuneam: 

— Am vrut s-ajung la timp ca să te-ajut la treabă. 

lar ea mă îmbrăţişa, şi mă săruta, şi-mi spunea că-s un 
băiat tare bun. 

Pe măsură ce trecea timpul, am ajuns să nu-mi mai vină 
în minte nici un subiect pe care să-l pot discuta cu tata. 
Mergând spre oraş, îmi storceam creierii în căutarea unor 
teme de conversaţie, îngrozindu-mă de momentul când nici 
unul, nici altul nu vom mai găsi nimic de spus. Moartea lui 
mă speria şi mă făcea să turbez, dar mă şi stânjenea; aveam 
impresia atunci, şi o am şi acum, că dispariţia unui om ar 
trebui să decurgă repede. Cancerul făcea mai mult decât 
să-l mănânce pur şi simplu. Îl degrada, înjosindu-l. 

Nu vorbeam niciodată despre cancer, iar în cursul unora 
dintre tăcerile acelea mă gândeam că trebuie să vorbim de 
el, că n-ar mai fi nimic altceva de vorbit şi vom rămâne 
împiedicaţi în tăcere ca nişte copii rămaşi fără loc de şezut 
într-un joc al scaunelor când se opreşte pianul, şi aproape 
aş înnebuni, încercând să mă gândesc la ceva - la orice! — 
de spus, astfel încât să nu fim nevoiţi să recunoaştem lucrul 
care acum îmi distrugea Tătuţul, omul care odinioară îl 
înşfăcase pe Butch Bowers de chică şi-i înfipsese ţeava 
puştii în gât, cerându-i să-l lase în pace. Aveam să fim siliţi 


să vorbim despre el, iar dacă se întâmplă asta, aveam să 
plângem. N-aş fi fost în stare să mă abţin. lar, la 
cincisprezece ani, cred că gândul de a plânge în faţa tatălui 
meu mă înfricoşa şi mă tulbura mai mult ca oricare altul. 

În timpul uneia dintre aceste interminabile şi 
înspăimântătoare pauze l-am întrebat iar despre incendiul 
de la The Black Spot. În seara aceea îl umpluseră până sus 
cu medicamente, căci durerea îl chinuia cumplit, şi luneca 
între inconştienţă şi trezie, uneori vorbind desluşit, alteori 
bâiguind în limbajul acela exotic pe care eu îl numesc 
„Mordesomn” Câteodată ştiam că vorbeşte cu mine, dar în 
răstimpuri părea să mă confunde cu fratele său Phil. L-am 
întrebat de The Black Spot fără niciun motiv clar; pur şi 
simplu mi-a venit în minte şi m-am agăţat de acest subiect. 
Ochii i se limpeziră şi zâmbi puţin: 

— N-ai uitat nicio clipă de asta, nu-i aşa, Mikey? 

— Nu, tată, am răspuns şi, deşi nu mă mai gândisem la ea 
de trei ani şi mai bine, am adăugat ceea ce el însuşi spunea 
uneori: o clipă nu mi-a ieşit din minte. 

— Ei, am să-ţi spun acum, zise el. Cinşpe ani înseamnă 
destul de mult, aş zice, şi mama ta nu-i aici ca să mă 
oprească. În plus, ar trebui să ştii. Mă gândesc câteodată că 
nu putea să se fi întâmplat decât în Derry, şi trebuie s-o ştii 
şi pe asta. Ca să te poţi păzi. Condiţiile pentru asemenea 
lucruri au părut întotdeauna a fi cele potrivite aici. Ai grijă, 
da, Mikey? 

— Da, tată. 

— Bun, spuse el, iar capul îi căzu la loc pe pernă. Asta-i 
bine. 

Credeam că o să aţipească din nou - ochii i se închiseseră 
-, dar în schimb a început să vorbească. 

— Când eram în baza militară de aici în '29 şi '30, era un 
club acolo sus, pe colină, unde-i acum Derry Community 
College. Se afla imediat după PX, unde de obicei puteai 
căpăta un pachet de Lucky Strike Greens pe şapte cenți. 
Clubul nu era decât o colibă mare şi veche, dar pe 


dinăuntru o aranjaseră frumuşel - covor pe jos, separeuri la 
pereţi, un tonomat - şi puteai consuma băuturi slabe, la 
sfârşit de săptămână... Dacă erai alb, adică. Cânta 
orchestra în cele mai multe seri de sâmbătă şi era un loc 
absolut grozav. La bar n-aveau decât poşircuţe, fiind în 
perioada prohibiţiei, dar auziserăm că puteai obţine şi tărie 
dacă o voiai... Şi dacă aveai o steluţă verde pe carnetul de 
serviciu. Asta era ca un semn secret al lor. Mai mult bere 
fiartă-n casă, dar la sfârşit de săptămână era rost şi de 
băuturi mai tari. Dacă erai alb. 

Noi, cei din Compania E, n-aveam voie nici să ne 
apropiem, desigur. Aşa că, dacă aveam o permisie seara, ne 
duceam în oraş. În zilele alea, Derry încă mai era un oraş 
forestier şi existau vreo opt-zece baruri, majoritatea într-o 
parte a oraşului căreia i se spunea Jumătatea de Acru a 
Iadului. Barurile acestea erau ceea ce oamenii numeau 
„cocine de porci orbi”, şi cam aveau dreptate, fiindcă 
majoritatea clienţilor se purtau ca porcii când erau acolo şi 
erau cam orbi când erau daţi afară. Şeriful ştia, sticleţii 
ştiau, da' locurile alea vuiau cât era noaptea de lungă, aşa 
cum făcuseră tot timpul în vremurile forestiere ale 
sfârşitului de secol trecut. Bănuiesc c-or fi fost ceva palme 
unse, da' poate nu atâtea şi nu aşa de scump cum ai putea 
crede; în Derry oamenii au un fel al lor de-a întoarce capul 
în partea cealaltă. Unii serveau tărie la fel ca bere, şi, din 
toate câte am auzit, băutura pe care-o puteai căpăta în oraş 
era de zece ori mai bună ca basamacul ăla de whisky şi 
ginul ca din cada de la baie cu care te-alegeai la barul 
băieţilor albi vinerea şi sâmbătă seara. Rachiul din oraş 
trecea graniţa din Canada în camioane de buşteni, şi în cele 
mai multe sticle chiar era ce scria pe etichetă. Licoarea 
bună era scumpă, da' mai era şi belşug de păcură, şi putea 
să-ţi lase o mahmureală, da' nu-ţi scurta zilele, şi dacă 
ajungeai să orbeşti nu te ţinea mult. În fiecare seară trebuia 
să te fereşti când începeau să zboare sticlele. Erau Nan, 
The Paradise, Wally's Spa, Ilhe Silver Dollar şi un bar, 


Powderhorn, unde câteodată puteai găsi şi o târfă. 
Fiştecare porc putea să-şi tragă câte-o gagică, nici măcar 
nu trebuia să te chinuieşti prea mult - erau cu grămada, din 
alea care vor să afle dacă felia de pâine neagră are alt gust 
-, da' pentru puşti ca mine, ca Trevor Dawson şi Carl 
Roone, prietenii mei în zilele alea, gândul de a cumpăra o 
târfă - o târfă albă - era o treabă la care să stai jos şi să 
cugeţi. 

Cum v-am spus, în seara aceea era drogat puternic. Nu 
cred c-ar fi povestit nimic din toate astea - nu fiului său de 
cincisprezece ani - dacă n-ar fi fost ameţit. 

— Ei bine, n-a trecut mult şi s-a arătat un reprezentant al 
Consiliului Orăşenesc, cerând să-l vadă pe maiorul Fuller. A 
spus că vrea să discute despre unele probleme apărute 
între orăşeni şi cei înrolați şi despre câteva „griji ale 
electoratului” şi „chestiuni de proprietate”, dar ceea ce voia 
el de fapt să ştie era limpede ca un geam. Nu voiau negrotei 
din armată în cocinile lor, să deranjeze muierile albe şi să 
bea ilegal trăscău într-un bar unde nu trebuia să stea şi să 
bea ilegal trăscău decât albii. 

Ceea ce tot era de râsu' lumii, nici vorbă. Floarea 
muiereţii de care îşi făceau atâtea griji era mai mult o 
adunătură de boarfe, iar cât despre a le sta în cale 
bărbaţilor!... Ei bine, tot ce pot spune e că niciodată n-am 
văzut vreun membru al Consiliului Orăşenesc Derry în The 
Silver Dollar sau în Powderhorn. Bărbaţii care beau în 
bombele-alea erau tăietori de lemne, cu pufoaicele mari în 
carouri roşu-cu-alb, de cherestegii, cu zgărieturi şi cicatrice 
peste tot pe mâini, unii cu câte-un ochi sau un deget lipsă, 
toţi cu aproape toţi dinţii lipsă, toţi trăsnind a surcele, talaş 
şi sevă de copac. Purtau pantaloni verzi de flanelă şi cizme 
vechi de cauciuc şi umpleau podeaua de zăpadă până se 
înnegrea toată. Miroseau grozav, Mikey, şi umblau ca 
grozavii şi vorbeau ca grozavii. Frau grozavi. Eram în 
Wally's Spa într-o seară când l-am văzut pe unu' cumi s-a 
sfâşiat mâneca de la cămaşă pe tot braţul când îşi întrecea 


puterile cu altul. Nu s-a rupt doar - probabil crezi că asta 
vreau să zic, da' nu. Mâneca omului ăluia aproape c-a 
explodat, dracu' - cum ar veni i-a sărit de pe muşchi, 
zdrenţe. Şi toată lumea a chiuit şi a aplaudat, şi pe mine m- 
a bătut careva pe spate şi mi-a zis: 

— Asta-i una de i se zice băşina-braţului, mutră-neagră. 

Ce-ţi zic eu ţie e că, dacă oamenii care foloseau cocinile 
alea de porci orbi vinerea şi sâmbăta seara când ieşeau din 
pădure să bea whisky şi să fută gagici în loc de găuri unse 
cu slănină, dacă ăia nu ne voiau acolo, ne-ar fi alungat cu 
şuturi în cur. Da' chestia era, Mikey, că nu prea părea să le 
pese cine ştie ce, c-o fi aşa ori altminteri. 

Unu” dintre ei m-a luat într-o seară deoparte - avea unu- 
optzeci, ceea ce-nsemna al naibii de mare pe vremea aia, şi 
se-mbătase pulbere şi puţea la fel de-nnebunitor ca un coş 
cu piersici vechi de o lună. Dac-ar fi ieşit din haine, cred că 
alea rămâneau să stea singure. Se uită la mine şi zice: 

— Domnu', am să le-ntreb ceva şi io. Matali-oi hi vun 
negru? 

— Aşa e, zic. 

— Commen” şa va! zice el în franţuzeasca aia din Saint 
John Valley, care sună aproape la fel ca graiu' Cajun, şi 
trage-un rânjet aşa de mare, că i-am văzut toţi cei patru 
dinţi. Ştiam io că-mi eşti, io! Hei! Am văzt odată unu-ntr-o 
carte! Avea aceleaşi... 

Şi, cum nu-i putea da prin minte cum să spună ce-i stătea 
pe vârful limbii, întinde mâna şi mi-o fâlfâie în faţa gurii. 

— Buze groase, zic. 

— Aşa, aşa! zice el, râzând ca un copil. Buzi groasi! Epais 
l&vres! Buzi groasi! Îz fac cinste c-o bere, io! 

A mai râs şi la asta şi m-a plesnit pe spinare - aproape 
trântindu-mă pe burtă - şi se-mpinge până la tejgheaua de 
scânduri unde să tot fi stat în şir cam vreo şaptezeci de 
bărbaţi şi cincizeci de femei. 

— Îmi tre' doo beri 'nainte să fac praf dugheana asta! 
zbiară el la barman, care era un mălai mare cu nasul rupt, 


pe nume Romeo Dupree. Una pen' mini şi una pouri 
homme avec les epais levres! 

Iar la asta au râs toţi în hohote, dar nu cu răutate, Mikey. 

Aşa că ăla aduce berile, mi-o dă mie pe-a mea şi zice: 

— Cum te cheamă? Nu vreau să-ţi zic Buzi Groasi, io. Nu 
sună mişto. 

— William Hanlon, zic. 

— E, în cinstea ta, Uiiliam Anlon, zice. 

— Nu, într-a ta, zic. Eşti primul alb care mi-a oferit 
vreodată de băut. 

Ceea ce era adevărat. 

Aşa că am băut berile alea două, şi pe urmă am mai luat 
două, şi el zice: 

— Sigur eşti negro? Afar” de ale epais buzi, arăţi întocmai 
ca un alb bronzat, zic io. 

La asta tata a izbucnit în râs, şi eu la fel. A râs aşa de 
tare, încât a început să-l doară burta şi s-a apucat de ea, 
strâmbându-se, cu ochii daţi peste cap şi placa de sus 
înfiptă în buză. 

— Vrei să sun după soră, Tătuţule? l-am întrebat, 
alarmat. 

— Nu... Nu. O să-m' fie bine. Partea cea mai proastă, 
Mikey, e că nici măcar nu mai poţi să râzi când simţi că-ţi 
vine. Noroc că se-ntâmplă destul de rar. 

Tăcu preţ de câteva minute, şi abia acum îmi dau seama 
că atunci s-a-ntâmplat pentru singura dată să vorbim, 
aproape, despre ceea ce îl ucidea. Poate că ar fi fost mai 
bine - mai bine pentru amândoi - dacă am fi făcut mai mult. 

Sorbi o înghiţitură de apă şi continuă: 

— Oricum, nu ăle câteva muieri ce călăreau porcii, şi nici 
cherestegiii obişnuiţi ai locului ne voiau duşi de-acolo. 
Bătrânii ăia cinci din Consiliul Orăşenesc erau de fapt 
ofensaţi, ei şi cei cam o duzină de oameni aflaţi înapoia lor - 
garda veche din Derry, mă-nţelegi. Niciunul nu pusese 
piciorul măcar o dată în Paradise sau la Wâlly's Spa, trasu' 
la măsea şi-l rezolvau la clubul care atunci se înălța în vârf 


la Derry Heights, da' voiau să fie siguri că niciuna dintre 
boarfele alea sau bâţâitorii ăia de butelci nu erau poluaţi de 
negrii din Compania E. 

Aşa că maiorul Fuller zice: 

— De la bun început am fost împotrivă să mi-i aducă aici. 
Mă tot gândesc c-a fost o scăpare din vedere şi c-o să-i 
trimită înapoi în sud sau poate la New Jersey. 

— Asta nu-i treaba mea, îi zice băşinosul ăla bătrân. 
Mueller, cred că-l chema... 

— Tatăl lui Sally Mueller? am întrebat uimit. 

Sally Mueller era colegă de clasă cu mine, la liceu. 

Tata afişă un mic rânjet strâmb şi acru: 

— Nu, ăsta va fi fost unchi-său. Tata lu' Sally Mueller era 
în vremea aia pe undeva la facultate. Dar, dacă ar fi fost în 
Derry, îl găseam şi pe el acolo, cred, alături de frate-său. 
lar, în caz că te-ntrebi cât de adevărată e partea asta a 
poveştii, tot ce pot să-ţi spun e că discuţia mi-a reprodus-o 
Trevor Dawson, care freca podelele în ziua aia la 
comandamentul ofiţerilor şi a auzit totul. 

— Unde trimite guvernu' băieţii negri e treaba dumitale, 
nu a mea, îi zice Mueller maiorului Fuller. Problema mea e 
unde-i laşi să se ducă vinerea şi sâmbătă seara. Dacă-şi mai 
târâie paşii prin centru, o să iasă cu bucluc. Avem şi noi 
Legiune în oraşul ăsta, pricepi? 

— Ei, da' nu prea te-nţeleg aicea, dom' Mueller, zice 
maiorul. Oricum nu-i pot lăsa să bea la Clubul nostru. Nu 
numai că-i împotriva regulamentelor ca negrii să bea 
alături de albi, da' oricum n-ar putea. Nu vezi? E un club de 
elită. Băieţii ăştia negri nu-s decât nişte amărăşteni de 
soldaţi. 

— Nici asta nu-i problema mea. Sper doar că o să ai grijă 
de chestia asta. Responsabilitatea însoţeşte gradul. 

Şi dus a fost. 

Ei bine, Fuller a rezolvat problema. Baza Militară Derry 
era pe vremea aia o parcelă de teren a dracului de mare, 
deşi nu se cultiva cine ştie ce pe ea. Mai bine de o sută de 


acri. Spre nord se sfârşea imediat dincolo de West 
Broadway, unde era plantat un fel de gard viu. Unde e acum 
Memorial Park, acolo se afla The Black Spot. 

La începutul anului 1930, când s-au întâmplat toate 
astea, acolo nu era decât un vechi hambar de rechiziţie, dar 
maiorul Fuller a adunat Compania E şi ne-a spus că acela va 
fi clubul „nostru” Se purta de parc-ar fi fost Tăticu' 
Warbucks sau aşa ceva şi poate chiar se simţea astfel, 
făcându-le cadou unei cete de soldaţi negri propriul lor 
local, chiar dacă nu era decât un biet şopron. Pe urmă a 
adăugat, ca şi cum nici n-ar fi însemnat mare lucru, că 
bombele din oraş ne erau interzise. 

Ne-am amărât mult cu treaba asta, dar ce puteam face? 
N-aveam nici o putere. Băiatul ăla tânăr, un necombatant 
pe nume Dick Hallorann, care era un bucătar de să te ia 
groaza, a fost cel care a sugerat că am putea s-o aranjăm 
frumuşel dacă am încerca pe bune. 

Aşa că am făcut-o. Am încercat pe bune. Şi ne-am 
descurcat binişor, ţinând seama de toate cele. Prima oară 
când am intrat acolo câţiva s-aruncăm o privire, am fost 
destul de dezamăgiţi. Era întuneric şi puţea, plin de scule 
vechi şi cutii cu hârtii înmuiate. N-avea decât două 
ferestruici şi era fără curent electric. Pe jos, pământ gol. 
Carl Roone a râs cam amar, ţin minte, şi a zis: 

— Moş Maiorelele, ăsta prinţ, nu? Cică ne-a dat clubu' 
nost' propriu! Ptiu!/ 

lar George Brannock, care a murit şi el în incendiu 
toamna aia, a zis: 

— Mda, este The Black Spot, de toţi dracii, nici vorbă. lar 
numele a prins, pur şi simplu. 

Halloran ne-a pus la treabă... Halloran, Carl şi cu mine. 
Cred că Dumnezeu are să ne ierte pentru ce-am făcut - 
fiindcă El ştie că habar n-aveam ce-o să iasă. 

După o vreme, au băgat nasu” şi ceilalţi băieţi. Cu cea mai 
mare parte din Derry interzisă, nu prea mai aveam ce 
altceva să facem. Am bătut cu ciocanul, am înfipt cuie şi am 


făcut curat. Trev Dawson era un dulgher destul de bun şi 
ne-a arătat cum să mai tăiem nişte ferestre în peretele 
lateral, şi-al dracu' să fiu dacă Alan Snopes n-a venit cu 
geamuri pentru ele, şi geamurile alea erau de culori diferite 
- un soi de-ncrucişare între sticla de carnaval şi aia pe care- 
o vezi în ferestrele bisericilor. 

— De unde le-ai scos pe-astea? l-am întrebat. 

Alan era cel mai bătrân dintre noi; avea cam patruşdoi, 
destul de bătrân ca ăi mai mulţi din noi să-i zicem Taica 
Snopes. 

Şi-a vârât un Camel în gură şi mi-a făcut cu ochiul: 

— Rechiziţii-la-Miezu'-Nopţii, şi nicio vorbă-n plus. 

Aşa că localul a ieşit binişor, iar pe la mijlocul verii îl 
foloseam deja. Trev Dawson şi alţi câţiva despărţiseră 
partea din spate a barăcii, instalând acolo o bucătărioară, 
nu mult mai mult decât un grătar şi vreo două tigăi adânci, 
ca să-ţi poţi face un hamburger şi nişte cartofi prăjiţi, dacă 
aveai poftă. Într-o latură era un bar, dar nu urma să aibă 
decât sifon şi băuturi slabe - ce mama dracu”, ne ştiam 
lungu' nasului. Păi nu-nvăţaserăm lecţia? Dacă voiam să 
bem tărie, aveam s-o facem pe întuneric. 

Pardoseala era tot de pământ, dar o ţineam unsă frumos. 
Trev şi laica Snopes au tras un cablu electric - alte 
Rechiziţii-de-la-Miezu'-Nopţii, bag seamă. Prin iulie, puteam 
merge acolo în fiecare sâmbătă seară, să stăm jos şi să luăm 
un hamburger şi o Coca-Cola sau un cârnat cu salată. Era 
frumos, însă n-am terminat niciodată localul; încă mai 
lucram la el când a ars. Ajunsese să fie un soi de hobby... 
Sau un mod de-a le da cu tifla lui Fuller, şi lui Mueller, şi 
Consiliului Orăşenesc. Dar, cred, am ştiut că e cârciuma 
noastră când Ev McCaslin şi cu mine am pus într-o vineri 
seară o firmă pe care scria „IHE BLACK SPOT” şi, imediat 
dedesubt, „COMPANIA E ŞI INVITAŢII EI”. Ca şi cum am fi 
avut exclusivitate, vezi dumneata! 

A ajuns să arate destul de frumuşel, iar băieţii albi au 
început să bombăne, şi tot ce se poate spune e că barul lor 


arăta mai straşnic ca oricând. Îi adăugau un salon special şi 
o cofetărie mică. Părea că vor să se ia la întrecere. Aia însă 
era o întrecere la care noi nu voiam să participăm. 

Tata îmi surâse din patul său de spital: 

— Eram tineri, afară de Snopesy, dar nu eram cu totul 
fără minte. Ştiam că băieţii albi te lasă să te iei la întrecere 
cu ei, dar, dacă încep să vadă că le-o iei înainte, ei bine, 
atunci cineva pur şi simplu îţi rupe picioarele ca să nu mai 
poţi fugi aşa de repede. Aveam ce doriserăm, şi asta era 
destul. Atunci însă... S-a întâmplat ceva. 

Tăcu, încruntându-se. 

— Ce anume, Tătuţule? 

— Am descoperit că aveam printre noi o formaţie de jazz 
destul de serioasă, spuse el încet. Martin Devereaux, care 
era caporal, cânta la tobe. Ace Stevenson la cornet. Taica 
Snopes se descurca binişor cu un pian de speluncă. Nu 
cânta prea strălucit, dar nici afon nu era. Mai aveam un 
amic care cânta la clarinet, iar George Brannock o dădea 
bine pe saxofon. Alţii dintre noi se aşezau din când în când 
să cânte la chitară, la muzicuţă sau pur şi simplu la un 
pieptene cu hârtie ceruită pe el. 

Toate astea nu s-au întâmplat dintr-o dată, înţelegi, dar 
pe la sfârşitul lui august aveam o mică formaţie de 
Dixieland destul de zglobie, care cânta în serile de vineri şi 
sâmbătă la The Black Spot. Se descurcau din ce în ce mai 
bine pe măsură ce se apropia toamna şi chiar dacă nu erau 
deloc grozavi - n-aş vrea să-ţi formezi părerea asta -, 
cântau într-un fel diferit... Mai încins oarecum... Aşa... 

Căutându-şi cuvintele, tata îşi undui mâna slabă pe 
deasupra cuverturii. 

— Cântau din rărunchi, am propus eu, zâmbind. 

— Aşa e! exclamă el, întorcându-mi zâmbetul. Ai zis-o! 
Cântau un Dixieland din rărunchi. lar următoarea ce se 
poate spune e că oamenii din oraş au început să se arate la 
clubul nostru. Până şi unii soldaţi albi de la bază. Locul a 
ajuns să fie plin-ochi în fiecare sfârşit de săptămână. Nici 


asta nu s-a întâmplat cât ai bate din palme. La început 
mutrele alea albe arătau ca nişte grăunţe de sare într-o 
piperniţă, dar au început să apară tot mai mulţi de ai lor pe 
măsură ce trecea timpul. 

Atunci, când au apărut albii ăia, atunci am uitat să mai 
avem grijă. Aduceau propriul lor rachiu în pungi cafenii, în 
cea mai mare parte cele mai bune licori, pe lângă care 
trăscăul pe care-l puteau găsi în cocinile din oraş părea apă 
minerală. De rachiul de la Country Club vorbesc, Mikey. 
Rachiul bogătanilor. Chivas. Glenfiddich. Soiul ăla de 
şampanie care li se servea pasagerilor de clasa-ntâi pe 
transoceanice. „Champers”, îi spuneau unii dintre ei, la fel 
cum obişnuim noi să numim catârii căpoşi acasă. Ar fi 
trebuit să găsim o cale de a-i pune capăt, dar nu ştiam cum. 
Ei erau din oraș! Pe dracu”, erau albi! 

Şi, cum spuneam, eram tineri şi mândri de ceea ce 
făcuserăm. Şi nu prea ţineam socoteala de cât de rău putea 
să iasă treaba. Ştiam cu toţii că Mueller şi amicii săi 
aflaseră fără-ndoială ce se-ntâmplă, dar nu cred să ne fi dat 
seama vreunul că asta-i scotea din minţi - şi exact asta 
vreau să zic: îi scotea din minţi. la uite-i, în măreţele lor 
case victoriene de pe West Broadway, la niciun sfert de 
kilometru de locul unde ne găseam noi, ascultând cântecele 
ca Aunt Hagar's Blues şi Diggin My Potatoes. Destul de 
nasol şi-atât. Da' să mai ştie şi că tinerimea lor era şi ea 
acolo, ţopăind nas în nas cu negrii - asta trebuie să fi fost 
cu-atât mai rău. Pentru că nu numai cherestegiii şi boarfele 
au venit acolo pe când în locul lui septembrie se instala 
octombrie. Ajunsese să fie un soi de obicei în oraş. Tinerii 
intrau să tragă o duşcă şi un dans pe muzica formaţiei ăleia 
de jazz fără nume, până venea ora unu şi-nchideam. Nici 
măcar nu veneau numai din Derry. Mai apăreau unii şi de la 
Bangor şi Newport, de la Haven, Cleaves Mills şi Old Town 
şi din toate orăşelele de prin partea locului. Puteai vedea 
băieţi din societatea Universităţii Maine de la Orono 
zbenguindu-se cu fetele din societatea lor, iar când 


orchestra a învăţat să interpreteze o versiune ragtime după 
The Maine Stein Song, mai că n-au făcut să sară acoperişul 
de la locul lui. Sigur, era un club al celor înscrişi - în sens 
tehnic, cel puţin - şi interzis civililor care nu aveau invitaţie. 
Dar de fapt, Mikey, pur şi simplu deschideam uşa la ora 
şapte şi-o ţineam deschisă pân-la unu. Pe la mijlocul lui 
octombrie se făcuse că la orice oră intrai în ringul de dans 
te-nghesuiai şold în şold cu încă şase persoane. Nici nu mai 
aveai loc de dansat, aşa că doar stăteai cum puteai acolo şi 
te bâţâiai pe loc... Da”, dacă nu i-o fi convenit cuiva, n-am 
auzit niciodată să se plângă. Pe la miezul nopţii, era ca un 
vagon de marfă gol clătinându-se şi gonind cu viteză de 
expres. 

Se întrerupse, mai luă o înghiţitură de apă şi continuă. 
Acum ochii îi străluceau. 

— Ei, ei. Fuller tot i-ar fi pus capăt, mai devreme sau mai 
târziu. Dacă ar fi făcut-o mai devreme, mureau mult mai 
puţini oameni. lot ce avea de făcut era să trimită Poliţia 
Militară şi să-i pună să confişte toate sticlele de băutură pe 
care le aduceau cu ei oamenii. Asta ar fi fost destul de bine 
- ar fi fost de fapt exact ce voia el. Ne-ar fi făcut să 
închidem complet şi definitiv. Ar fi urmat Curtea Marţială şi 
batalionul disciplinar de la Rye pentru unii şi transferuri 
pentru toţi ceilalţi. Dar Fuller se mişca încet. Cred că-i era 
frică de acelaşi lucru care ne îngrijora pe unii dintre noi - 
că vor fi orăşeni care-o să-şi iasă din minţi. Mueller nu mai 
trecuse pe la el şi cred că maiorul Fuller se temea fâră- 
ndoială să se ducă el în oraş la Mueller. Avea gură mare 
Fuller ăsta, dar coloană vertebrală avea cam cât o meduză. 

Aşa că, în loc ca treaba să se termine în vreun mod pus la 
punct, care cel puţin i-ar fi lăsat în viaţă pe toţi cei ce-au ars 
de vii în noaptea aceea, a terminat-o Legiunea Decenţei. Au 
venit cu cearşafurile lor albe la începutul lui noiembrie şi şi- 
au fript o pastramă. 

Tăcu iar, de data asta fără să mai soarbă din paharul cu 
apă, privind doar mohorât în colţul opus al încăperii, în timp 


ce afară un clopot bătea încetişor undeva şi o soră trecea 
prin dreptul uşii deschise, cu tălpile pantofilor scârţâind pe 
linoleum. Puteam auzi de cine ştie unde un televizor, din 
altă parte un radio. Ţin minte cum vâjâia vântul afară, 
izbindu-se de zidul clădirii. Şi, cu toate că eram în august, 
vântul scotea un sunet rece. N-avea habar de Cain's 
Hundred de la televizor sau de Four Seasons cântând Walk 
Like a Man la radio. 

— Unii dintre ei au venit prin gardul acela viu dintre bază 
şi West Broadway, reluă el într-un târziu. Probabil se 
întâlniseră la careva acasă, pe-acolo, poate-n pivniţă, să-şi 
pună pe ei cearşafurile şi să-şi facă torţele pe care aveau să 
le folosească. 

— Am auzit că alţii au venit drept la bază pe Ridgeline 
Road, care pe atunci era principalul drum de acces. Am 
auzit - de unde, nu spun - că au venit într-un automobil 
Packard nou-nouţ, înfăşuraţi în cearşafurile lor albe, cu 
cometele albe în poală şi făcliile pe jos, în maşină. Făcliile 
aveau fâşii mari de postav înfăşurate peste capătul cel gros 
şi prinse cu banderole de cauciuc roşu, de felul celor pe 
care le folosesc când fac conserve. În locul unde Ridgeline 
Road se bifurcă din Witcham Street, spre bază, era o 
gheretă, iar ofiţerul de serviciu a văzut Packard-ul trecând. 

Era sâmbătă seara, iar localul se zguduia din toate 
încheieturile, fără zăbavă. Să tot fi fost înăuntru două sute 
de persoane, poate mai mult. Şi au apărut albii ăia, şase sau 
opt, în Packard-ul lor verde ca sticla, şi alţii venind printre 
copacii dintre bază şi casele cochete de pe West Broadway. 
Nu erau tineri, nu mulţi, şi uneori mă-ntreb câte cazuri de 
anghină şi ulcere sângerânde s-au înregistrat a doua zi. 
Sper că destule. Ucigaşi ticăloşi, murdari şi laşi. 

Packard-ul a parcat pe deal şi a semnalizat de două ori cu 
farurile. Patru bărbaţi au coborât şi s-au alăturat celorlalţi. 
Unii aveau canistre de-alea de zece litri pline cu benzină, pe 
care le puteai cumpăra pe-atunci la staţiile de alimentare. 
Toţi aveau torţe. Unu' dintre ei a rămas la volanu' 


Packardului. Mueller avea un Packard, pricepi? Zău că 
avea. Unu” verde. 

S-au întâlnit în spate la The Black Spot şi şi-au muiat 
făcliile în gaz. Poate nu voiau decât să ne sperie. Am auzit 
altceva, dar am auzit şi varianta asta. Mai degrabă aş crede 
că atât au vrut, fiindcă nu mă simt destul de înveninat, nici 
Chiar acum, ca să doresc să cred ce poate fi mai rău. Se 
poate ca benzina să se fi scurs în jos pe cozile unora dintre 
făcliile alea, şi când le-au aprins, ei bine, cei care le ţineau 
în mâini au intrat în panică şi le-au aruncat la nimereală, 
numai să scape de ele. Orice-o fi fost, noaptea aia neagră de 
noiembrie a început să ardă de lumina torţelor. Unii le 
ţineau în sus şi le roteau, şi bucățele de postav aprins le 
cădeau pe creştet. Unii râdeau. Dar, cum spuneam, unii le- 
au aruncat pe ferestrele din spate, în odaia unde era 
bucătăria noastră. Locul a devenit ca focul vesel al iadului 
în mai puţin de un minut şi jumate. 

Oamenii de afară îşi purtau acum cu toţii pe cap glugile 
ţuguiate. Unii cântau: „leşiţi-afar'”, ciorilor! Ieşiţi-afar”, 
ciorilor! leşiţi-afar”, ciorilor!” Poate că unii cântau ca să ne 
sperie, dar mi-ar plăcea să cred că cei mai mulţi încercau să 
ne prevină - la fel cum prefer să cred şi că poate torţele 
alea au ajuns în bucătărie din greşeală. 

Oricum o fi fost, n-a prea contat. Orchestra cânta mai 
tare decât o sirenă de fabrică. Toată lumea ţopăia şi se 
distra de minune. Nimeni din cei dinăuntru n-a ştiut că s-a 
întâmplat ceva. Până când Gerry McCrew, care făcea pe 
bucătarul adjunct în seara aceea, a deschis uşa bucătăriei şi 
aproape c-a fost ars de viu. Flăcările s-au repezit afară cale 
de zece coţi şi i-au ars pe loc vestonul de paradă. Şi 
aproape tot părul. 

Eu şedeam cam la jumătatea peretelui dinspre răsărit, 
împreună cu Trev Dawson şi Dick Hallorann, când s-a 
întâmplat, şi în prima clipă am crezut c-a explodat aragazul. 
Nici nu mă ridicasem bine în picioare, când m-au doborât la 
pământ oamenii ce se năpusteau spre uşă. Cam vreo două 


duzini mi-au mărşăluit drept peste spinare, şi cred că ăla a 
fost singurul moment din toată tărăşenia când chiar mi-a 
fost frică. Auzeam oamenii zbierând şi spunându-şi unul 
altuia că trebuie să iasă, că arde localul. Dar, de fiecare 
dată când încercam să mă ridic, cineva mă călca pe spinare 
şi iar mă turtea la pământ. Unul şi-a înfipt gheata cât toate 
zilele drept în ceafa mea, de-am văzut stele verzi. Nasul mi 
s-a strivit de pardoseala aia dată cu grăsime, am inspirat 
pământ şi-am început să tuşesc şi să strănut în acelaşi timp. 
Altcineva m-a călcat pe noadă. Am simţit tocul-cui al unei 
femei înfigându-mi-se-ntre obrajii fundului şi, fiule, în viaţa 
mea nu mi-a mai trebuit o clismă nici pe jumătate cât aia. 
Dacă turul pantalonilor s-ar fi rupt, cred că-mi curgea 
sânge pe-acolo până-n ziua de azi. 

Acuma sună comic, da' aproape c-am murit dracului în 
debandada aia. Am fost călcat, strivit, storcit, tăvălit şi 
pocnit în atâtea locuri, că a doua zi n-am putut să umblu cu 
spatele drept. Urlam, şi nici unul din oamenii ăia care 
tropăiau peste mine nu mă auzea şi nici nu mă băga în 
seamă. 

Trev a fost ăla care m-a salvat. l-am văzut mâna mare şi 
cafenie în faţa mea şi m-am apucat de ea aşa cum se agaţă 
înecatu' de-un colac de salvare. M-am agăţat, el m-a tras 
sus şi-am fost în picioare. Piciorul cuiva m-a pocnit într-o 
parte a gâtului, uite-aici... 

Masă locul unde falca o ia în sus spre ureche, şi am dat 
din cap. 

„„„Şi m-a durut aşa de rău, încât cred că mi s-a rupt filmul 
cam un minut. Da' n-am dat drumul nicio clipă la mâna lui 
Trev, şi nici el nu mi-a dat mie drumul. M-am pus pe 
picioare, în fine, tocmai când peretele pe care-l trăseserăm 
între bucătărie şi sală s-a prăbuşit. 

A scos un zgomot ca un fel de pop - zgomotul pe care-l 
face o băltoacă de benzină când îi dai foc. L-am văzut 
aprinzându-se într-o ghirlandă mare de scântei şi am văzut 
lumea fugind să se dea la o parte din calea lui în timp ce 


cădea. Unii au reuşit. Alţii nu. Unul dintre băieţii noştri - 
cred că a fost Hort Sartoris - a fost îngropat sub el, şi o 
fracțiune de secundă i-am văzut mâna ieşind de sub toţi 
tăciunii ăia aprinşi, închizându-se, deschizându-se. Unei 
fete albe, sigur nu trecută de douăzeci de ani, i-a luat foc 
spatele rochiei. Era cu un student, şi am auzit-o ţipând, 
implorându-l s-o ajute. Ăla i-a tras două palme cu toată 
puterea peste rochie şi pe urmă a fugit cu ceilalţi. Fata a 
rămas pe loc ţipând în timp ce rochia ardea pe ea ca o 
pălălaie. 

Acolo unde fusese bucătăria era iadul pe pământ. 
Flăcările străluceau atât de tare, că nici nu le puteai privi. 
Căldura te cocea, Mikey, te prăjea de viu. Simţeai cum ţi se 
face pielea lucioasă. Puteai să simţi cum ţi se înăspreşte 
părul din nas. 

— 'Tre' să ieşim d-aci! răcneşte Trev şi-ncepe să mă tragă 
pe lângă perete. Hai! 

Atunci, Dick Hallorann se agaţă de el. Nu putea să aibă 
mai mult de nouăşpe ani, şi ochii-i erau mari ca bilele de 
biliard, da-şi ţinea firea mai bine ca noi. Ne-a salvat vieţile. 

— Nu pe-acolo! urlă el. Pe-aici! 

Şi a arătat înapoi spre estradă... Spre foc, înţelegi? 

— Eşti nebun! urlă şi Trev la el - avea o voce tunătoare 
de taur, da' abia dacă-l puteai auzi prin mugetul focului şi 
urletele oamenilor. Tu crapă dacă aşa vrei, da' eu şi Willy 
ieşim de-aici! 

Încă mă mai ţinea de mână şi a început să mă tragă iar 
spre uşă, deşi în jurul ei erau deja atât de mulţi oameni, că 
nici n-o mai puteai vedea. M-aş fi dus cu el. Eram atât de 
speriat de bombe, încât nici nu mai ştiam cum mă cheamă. 
Tot ce ştiam era că nu voiam să fiu fript ca un curcan. 

Dick l-a apucat pe Trev de păr, iar, când Trev a întors 
capul, l-a plesnit peste obraz. Ţin minte c-am văzut capul lui 
Trev izbindu-se de perete şi am crezut că Dick a-nnebunit. 
În clipa următoare, îi răcnea lui Trev în faţă: 


— Ia-o pe-acolo şi-o să mori! S-au înfundat în uşa aia, 
negrule! 

— N-ai tu treabă! a urlat şi Trev. 

Atunci s-a auzit un BANG! tare ca de la o petardă, doar 
că nu era petardă, era toba mare a lui Marty Devereaux, 
care explodase din cauza căldurii. Focul gonea pe grinzile 
de deasupra, iar unsoarea de pe jos începea să se-aprindă. 

— Ştiu eu! a urlat Dick. Ştiu! 

M-a apucat de cealaltă mână şi, un minut, m-am simţit ca 
o frânghie într-un joc stupid. Apoi Trev s-a uitat bine la uşă 
şi a luat-o după Dick. Dick ne-a scos la o fereastră şi a 
apucat un scaun ca s-o spargă, da”, înainte ca el să-l arunce, 
dogoarea a spart-o-n locul lui. Atunci l-a înhăţat pe Trev 
Dawson de fundul pantalonilor şi l-a săltat în sus. 

— Urcă! a strigat el. Urcă, fut-o-n cur pe mă-ta! 

lar "rev a zburat afară, cu capul înainte, de-a 
berbeleacul. 

Pe urmă m-a ridicat pe mine, şi am sărit pe pervaz. M-am 
apucat de rama ferestrei. M-am ales cu o porţie zdravăână 
de băşici pe toată palma: lemnul fumega deja. Am ieşit cu 
capul înainte şi, dacă nu mă prindea Trev, cred că mi-aş fi 
rupt gâtul. 

Ne-am întors cu faţa şi am văzut ceva ca din cel mai urât 
coşmar pe care-l poţi avea vreodată, Mikey. Fereastra aia 
nu mai era decât un pătrat galben de lumină arzătoare. 
Flăcările se repezeau în sus prin acoperişul de tablă în zeci 
de locuri. Auzeam oamenii dinăuntru zbierând. 

Am văzut două mâini negre fâlfâind prin faţa focului - 
mâinile lui Dick. 'Trev Dawson mi-a făcut scară din mâinile 
lui, iar eu m-am aplecat prin fereastră şi l-am apucat pe 
Dick. Tras de greutatea lui, mi s-a proptit burta de zid, şi 
parcă te-ai fi rezemat de o sobă care tocmai începe să se 
încingă. Faţa lui Dick s-a ridicat de după pervaz şi, după 
câteva clipe, n-am crezut c-o să mai scape, înghiţise o porţie 
zdravănă de fum şi era aproape leşinat. Buzele i se 
crăpaseră. Din spinarea cămăşii îi ieşeau vălătuci groşi. 


lar atunci aproape că i-am dat drumul, căci simţeam 
mirosul oamenilor arşi dinăuntru. l-am auzit pe unii zicând 
că mirosul ăsta-i ca al costiţei de porc la proţap, da' nu-i 
aşa. Seamănă mai mult cu duhoarea aerului după ce se 
arde baliga. Se face un foc mare şi se aruncă-n el tot 
rahatul ăla, iar, când rugul s-a încins de-ajuns, auzi ăle 
cocoloaşe de bălegar pocnind ca nişte castane, şi la fel 
miros şi oamenii când încep să se coacă în haine. Simţeam 
miasma aia şi ştiam că n-o să mai pot îndura multă vreme, 
aşa că am mai smucit o dată din răsputeri şi l-am scos pe 
Dick. Şi-a pierdut un pantof. 

M-am rostogolit din mâinile lui Trev şi-am căzut pe jos. 
Dick a venit grămadă peste mine, şi îţi spun acum că 
negroteiu' ăla avea capu' tare. Mi s-a tăiat respiraţia 
aproape de tot şi am zăcut acolo în noroi câteva clipe, 
dându-mă de-a dura şi ţinându-mă de burtă. 

Până la urmă am reuşit să mă ridic în genunchi, apoi în 
picioare. Şi am văzut siluetele alea fugind spre gardul viu. 
La început am crezut că-s fantome, şi pe urmă am zărit 
pantofi. De-acuma, în jur la The Black Spot era lumină ca 
ziua. Le-am văzut pantofii şi mi-am dat seama că erau 
oameni înfăşuraţi în cearşafuri. Unul dintre ei rămăsese un 
pic în urma celorlalţi, şi-am văzut... 

Lăsă fraza în aer, lingându-şi buzele. 

— Ce-ai văzut, Tătuţule? l-am întrebat eu. 

— Nu-i treaba ta. Dă-mi apa, Mikey. 

I-am dat-o. A băut-o aproape toată şi l-a apucat tuşea. O 
soră care trecea s-a uitat înăuntru şi a spus: 

— Aveţi nevoie de ceva, domnule Hanlon? 

— O instalaţie nouă de maţe, a zis tata. Ai vreuna la- 
ndemână, Rhoda? 

Femeia a afişat un zâmbet nervos, îndoielnic şi şi-a văzut 
de drum. Tata mi-a întins paharul, iar eu l-am pus la loc pe 
măsuţă. 

— Durează mai mult să povesteşti decât să-ţi aminteşti, 
spuse el. Ai să-mi umpli cu apă paharul ăla înainte să pleci? 


— Sigur, Tătuţule. 

— Povestea asta o să-ţi dea coşmaruri, Mikey? 

Am deschis gura cu gândul să trag o minciună, după care 
m-am gândit mai bine. lar acum cred că, dacă aş fi minţit, 
se oprea atunci. Ajunsese deja departe, dar poate nu chiar 
atât de departe. 

— Aşa cred, am spus. 

— Asta nu-i chiar aşa de rău, mi-a întors-o el. În 
coşmaruri ne putem gândi la ce-i mai rău. Cred că de-asta 
şi sunt făcute. 

A întins mâna. l-am apucat-o şi ni le-am ţinut încleştate 
până a terminat de povestit. 

— M-am uitat în jur tocmai la timp ca să-i văd pe Trev şi 
Dick ocolind clădirea şi am alergat după ei, încă încercând 
să-mi recapăt suflul. 

Erau poate patruzeci, cincizeci de oameni acolo, unii 
plângând, alţii borând, alţii făcându-le pe toate trei odată. 
Unii zăceau pe iarbă, leşinaţi din cauza fumului. Uşa era 
închisă, şi auzeam oameni urlând de cealaltă parte, 
zbierând să li se dea drumul afară, afară, pentru numele lui 
Dumnezeu, că ard. 

Era singura uşă în afară de aia care dădea din bucătărie 
în locul unde se ţineau lăzile de gunoi. Ca să intri trebuia să 
împingi în uşă. Ca să ieşi trebuia să tragi de ea. 

Unii ieşiseră şi începeau să se adune în faţa uşii şi s-o 
împingă. Uşa nu se clintea. Cei din spate se tot împingeau 
ca să scape de foc, şi toată lumea era înţepenită pe loc. Cei 
ajunşi chiar în faţă erau striviţi. N-aveau nici o cale de-a 
deschide uşa aia, cu greutatea tuturor celor dinăuntru. Aşa 
că rămâneau acolo, prinşi în capcană, iar focul făcea 
prăpăd. 

Trev Dawson a fost cel graţie căruia n-au murit decât 
vreo optzeci în loc de o sută sau poate două, iar ceea ce-a 
primit pentru osteneală n-a fost o medalie, ci doi ani în 
batalionul disciplinar de la Rye. Vezi, cam pe-atunci a tras 
acolo camionul ăla mare de marfă, şi cine să fie la volan 


dacă nu vechiul meu prieten sergentul Wilson, băiatu' care 
avea-n proprietate toate gropile din baza militară. 

lese şi începe să răcnească ordine care nu prea aveau 
nici un sens şi pe care oamenii oricum n-aveau cum să le- 
audă. Trev m-a apucat de braţ şi am alergat la el. De-acum 
îi pierdusem complet urma lui Dick Hallorann şi nici nu l-am 
mai văzut până a doua zi.!18: 

— Domnule sergent, am nevoie de camionul 
dumneavoastră! îi urlă Trev în faţă. 

— Dă-te din calea mea, cioroiule! zice Wilson şi-i dă un 
brânci. 

Pe urmă iar începe să zbiere căcaturile alea fără şir. 
Nimeni nu-i dădea nici o atenţie, şi oricum n-a ţinut-o mult, 
căci Trev a sărit ca o marionetă şi i-a dat una. 

Trev avea o palmă a dracului de tare, şi aproape oricare 
altul nu s-ar mai fi sculat de jos, dar mârlanul ăla era tare 
de cap. S-a ridicat, cu sângele şiroindu-i pe nas şi gură, şi-a 
ZIS: 

— Pentru asta te omor. 

Ei, şi 'Trev l-a altoit în burtă cât a putut de tare, iar, când 
ăla s-a cocoşat, eu mi-am împreunat mâinile şi l-am pocnit 
după cap cât am putut eu de tare. Era o treabă laşă să 
lovesc aşa un om pe la spate, dar în momente disperate e 
nevoie de măsuri disperate. Şi aş minţi, Mikey, dacă aş 
spune că scatoalca dată ticălosului ăluia nu mi-a făcut un 
pic de plăcere. A căzut lat, exact ca un juncan lovit în cap cu 
barosul. Trev a fugit la camion, a dat drumul motorului şi l-a 
condus dând un ocol până a ajuns cu botul spre faţada The 
Black Spot, dar mai în stânga uşii. A băgat într-a-ntâia, a 
apăsat pedala de acceleraţie şi dus a fost! 

— Păzea de-acolo! am strigat eu la gloata de oameni ce 
stăteau prin preajmă. Atenţie la camion! 

S-au împrăştiat ca potârnichile şi, ca prin minune, Trev 
nu l-a lovit pe niciunul. A intrat în peretele clădirii cu vreo 
treizeci la oră, poate, şi s-a izbit de volan. l-am văzut 
sângele zburându-i din nas când a scuturat capul ca să şi-l 


limpezească. A băgat în marşarier, a dat înapoi cincizeci de 
iarzi şi iar s-a repezit. BAM! The Black Spot nu era făcută 
decât din tablă ondulată, şi lovitura asta a doua i-a venit de 
hac. Tot peretele cuptorului ăluia s-a prăbușit înăuntru şi 
flăcările s-au năpustit afară vuind. Cum mai putea fi ceva 
acolo, nu ştiu, dar erau. Oamenii sunt mult mai rezistenți 
decât ai crede, Mikey, şi, dacă nu crezi, uită-te doar la mine 
cum lunec, deşi încerc să mă agăţ de marginile lumii. Locul 
ăla era ca un cuptor de topit, era ca un iad de flăcări şi fum, 
dar oamenii au ieşit afară fugind într-un şuvoi dens. Erau 
atât de mulţi, încât Trev nici n-a mai dat camionul înapoi, de 
teamă să nu-i calce pe vreunii. Aşa că a sărit jos şi a alergat 
la mine, lăsându-l unde era. 

Am stat acolo, privind până la sfârşit. Nu trecuseră nici 
cinci minute, dar era ca şi cum ar fi durat o veşnicie. Ultimii 
zece-doişpe care au reuşit să iasă ardeau. Oamenii i-au 
înşfăcat şi au început să-i tăvălească pe pământ, încercând 
să-i stingă. Uitându-ne înăuntru, i-am văzut şi pe alţii care 
încercau să iasă, şi ştiam că nu vor reuşi în veci. 

Trev m-a apucat de mână, eu l-am apucat pe el - de două 
ori mai strâns. Stăteam aşa, ţinându-ne de mână, întocmai 
cum stăm acum tu şi cu mine, Mikey, el cu nasul lui rupt şi 
sângele curgându-i pe faţă şi cu ochii închişi de umflaţi ce 
erau, şi ne-am uitat la ăi oameni. Ei erau adevăratele stafii 
pe care le-am văzut în noaptea aia, nimic decât pâlpâiri cu 
forme de bărbaţi şi femei acolo în foc, venind spre 
deschizătura pe care o spărsese Trev cu camionul 
sergentului Wilson. Unii îşi ţineau braţele înainte, ca şi cum 
ar fi aşteptat să vină cineva să-i salveze. Ceilalţi doar 
umblau, dar nu păreau să ajungă niciunde. Hainele le erau 
o pălălaie. Li se scurgeau feţele. Şi, unul după altul, se 
răsturnau, aşa, şi nu-i mai vedeai. 

Ultima a fost o femeie. Rochia îi arsese toată şi era în slip. 
Ardea ca o lumânare. La sfârşit, a părut să se uite drept la 
mine, şi am văzut că-i ardeau pleoapele. 


Când ea a căzut, s-a sfârşit totul. Întregul local s-a mistuit 
în înalturi, într-un stâlp de foc. La vremea când maşinile de 
pompieri de la bază şi încă două de la unitatea din Main 
Street au ajuns acolo, deja se stingea de la sine. Asta a fost 
focul de la The Black Spot, Mikey. 

A băut ce-i mai rămăsese din apă şi mi-a întins paharul să 
i-l umplu de la ţâşnitoarea din hol. 

— O să fac pipi-n pat la noapte, Mikey. 

L-am sărutat pe obraz şi-am ieşit pe culoar să-i umplu 
paharul. Când m-am întors, iarăşi picotea, cu ochii sticloşi şi 
contemplativi. Când am pus paharul pe noptieră, a mormăit 
un mulţumesc pe care abia dacă l-am înţeles. M-am uitat la 
ceasul de pe masă şi am văzut că era aproape opt. Venise 
timpul să plec. 

M-am aplecat peste el să-l sărut de rămas-bun... Şi, în loc 
de asta, m-am auzit şoptind: 

— Ce-ai văzut? 

Ochii, care acum i se închideau treptat, abia dacă s-au 
întors spre sunetul glasului meu. O fi ştiut poate că sunt eu 
sau o fi crezut că-şi aude glasul propriilor sale gânduri. 

— Hmmh? 

— Lucrul pe care l-ai văzut, am şoptit. 

Nu voiam să aud, dar trebuia să aud. Îmi era şi cald, şi 
frig, ochii îmi ardeau, mâinile-mi îngheţau. Dar trebuia să 
aud. La fel cum presupun că a trebuit şi nevasta lui Lot să 
se întoarcă şi să privească nimicirea Sodomei. 

— Era o pasăre, spuse el. Drept peste ultimul dintre ăia 
care fugeau. Un şoim, poate. Ăla de-i zice vânturel. Da' era 
mare. N-am spus niciodată la nimeni. M-ar fi închis undeva. 
Pasărea avea poate douăzeci de metri de la un vârf de aripă 
la altul. Era mare cât un bombardier japonez. Da' am 
văzut... l-am văzut ochii... Şi cred... Că m-a văzut şi ea pe 
mine... 

Capul îi căzu pe-o parte, spre fereastră, unde se lăsa 
întunericul. 


— A venit în picaj şi l-a înşfăcat pe ultimul care fugea. L-a 
apucat drept de cearşaf, zău că da... Şi am auzit aripile 
păsării... Scoteau un sunet ca cel al focului... Şi plana... Şi 
mi-am zis, păsările nu pot să planeze... Da' asta putea, 
pentru că... Pentru că... 

Tăcu. 

— De ce, Tătuţule? am şoptit. De ce putea să planeze? 

— N-a planat, zise el. 

Am stat acolo tăcut, crezând că de data asta adormise de- 
a binelea. În viaţa mea nu-mi mai fusese aşa de frică... 
Fiindcă, patru ani mai-nainte, văzusem şi eu pasărea aia. 
Cumva, în cine ştie ce mod misterios, aproape că uitasem 
de acel coşmar. Tatăl meu mi-l readusese în minte. 

— Nu plana, reluă el. Plutea. Plutea. Avea ciorchini mari 
de baloane legate de vârful fiecărei aripi şi plutea. 

Tatăl meu adormi. 


1 martie 1985 


A revenit. Acum ştiu. Mai aştept, dar în inima mea o ştiu. 
Nu sunt sigur c-am să pot suporta. Copil fiind, am fost în 
stare să-i fac faţă, dar cu copiii e altfel. Într-un mod 
fundamental, e altfel. 

Am scris totul despre noaptea aceea din urmă într-un soi 
de frenezie - oricum n-aş fi putut pleca acasă. Derry a fost 
învăluit într-o carapace groasă de gheaţă şi, deşi în 
dimineaţa asta a ieşit soarele, afară nu mişcă nimic. 

Am scris până târziu după ora trei dimineaţa, împingând 
stiloul tot mai repede şi mai repede, în încercarea de a 
aşterne totul pe hârtie. Uitasem cum am văzut pasărea 
gigantică la vârstă de unsprezece ani. Povestirea tatei a 
adus-o înapoi... Şi de-atunci niciodată n-am mai uitat-o. Nici 
o clipă. Într-un fel, cred că acesta a fost darul lui din urmă 
pentru mine. Cumplit dar, aţi spune, dar minunat în felul 
său. 

Am adormit chiar pe locul unde mă aflam, cu capul pe 
braţe, cu caietul şi stiloul pe masă în faţa mea. De dimineaţă 


m-am trezit cu fundul amorţit şi dureri de spate, dar 
simţindu-mă întrucâtva eliberat... Epurat de povestea aceea 
veche. 

Şi atunci am văzut că primisem o vizită noaptea, când 
dormeam. 

Urmele, uscându-se în slabe contururi noroioase, duceau 
de la uşa din faţă a bibliotecii (pe care o încuiasem; 
întotdeauna o încui) până la biroul unde am adormit eu. 

Nu se vedea nici o urmă îndepărtându-se. 

Indiferent ce-a fost, a venit la mine în timpul nopţii, şi-a 
lăsat talismanul... lar apoi a dispărut pur şi simplu. 

De lampa mea pentru lectură era legat un singur balon. 
Umplut cu heliu, plutea într-o rază a soarelui de dimineaţă 
ce pătrundea pieziş printr-una dintre ferestrele înalte. 

Pe el se vedea un desen al chipului meu, cu ochii scoşi, 
sânge curgând din găvanele zdrenţuite, un răcnet 
deformând gura de pe pielea subţire şi umflată, de cauciuc, 
a balonului. 

M-am uitat la el şi am zbierat. Zbieretul a reverberat prin 
bibliotecă, ecoul strident vibrând în scara de fier circulară 
ce ducea la rafturi. 

Balonul s-a spart cu un pocnet. 


Turtle (engl.), „broască ţestoasă” (n. red.). 

„Berbec de asalt” (n. tr.). 

„Băieţoiul lui Ciocănitoare” (n. tr.). 

Joc de cuvinte intraductibil to help = „a ajuta”; help yourself = „serveşte, 
serveşte-te” (n. tr.). 

Formaţia morţilor (n. tr.). 

„Oooh-hoo, pariez că te-ntrebi de unde-am ştiut...” (n. tr.). 

Ma Bell, compania americană de telefoane şi telegraf Bell's (n. red.). 
Transcriere fonetică, populară, a acronimului D.]., disc jockey (n. tr.). 
Robert Frost (1874-1963), poet american; volume: „Dorinţa unui băiat”, „Un 
spaţiu mai îndepărtat” (Premiul Pulitzer 1937), „Copacul martor” (Pulitzer 
1943), „Mascarada îndurării”, „Vino şi tu” (n. red.). 

Jew, „evreu” (n. tr.). 

„Ike”, Porecla lui Dwight David Eisenhower (1890-1969), al treizeci şi 
patrulea preşedinte al S.U.A. (1953-1961) (n. tr.). 

Sărbătoare oficială în amintirea primilor colonişti din Massachusetts (ultima 
joi din luna noiembrie) (n. red.). 

M-am căsătorit cu un monstru din spaţiul cosmic, Paramount 1958, Gene 
Fowler Ir. (n. tr.). 

Cocoloşul, Tonyly/Paramount 1958; Irvin S. Yeaworth Ir. (n. tr.). 

„Şocuri gemene, sâmbăta la matineu” (n. tr.). 

Haystack, „claie de fân” (n. tr.). 

Stăpinul Inelelor trilogie de J.R.R. Tolkien, capodoperă a scriitorului care a 
inspirat subtil opera lui S. King (n. tr.). 

La bătrâneţe, Dick Hallorann va ajunge bucătar-şef al hotelului „Overlook”. 
Romanul The Shining, 1977 (Ed. NEMIRA, 1993) (n. tr.).