Stephen King — Lucruri pretioase

STEPHEN KING 
LUCRURI PREȚIOASE 


Cartea aceasta este pentru ChN8 LOUAr. 
Care nu dehre toate nispurisuruie — doar pe cele care contează. 


Doamnelor şi domnilor, atente, vă rog! Apropiah-uă ca toată 
jurnea să vadă! Am e poveste pentru voi, ru vă costi-uri bari! LET 
dacă ră crede pe cuvânt, pneteru, ru va fn totul în war.) 


Steve Earle „enake Dul” 


Am auzit de mult care-au luat-o razna chiar şi pe strizile di sate, 
când întfunencul era atât de gros, că-l putecu ta cu CURtul, Cur e 
Vor... 

Henry Dawid Thoreau Waider 


Al MAI FOST PE-ACI 


Sigur c-ai fost, Sigur, Nu uut miciodată o față. 

“ino mai aproape, dă-mi voie să-ți strâng mănal Să-ţi zio ceva: te- 
arn recunoscut după cur rergi chiar înainte să-ți văd bine fața. N-ai 
Hi putut alege o zi mai bună să te întorci în Castle Rock. Nu-i aga că-i o 
destătare? sezonul de vânătoare începe-n curând, nebuni care trag în 
tot ce migcă-n pădure şi ce nu poartă vestă portocale, după care vine 
zăpada şi prormoroaca, dar toate astea-s pentru mau tărziu, Acum e 
luna octombrie, iar ncu cei din The Fock o lăsăm să stea cât de mult 
poftegte, 

In ceea ce mă priveşte pe mine, asta-i cea mai bună parte a anului. 
E frumoasă primăvara aci, dar o prefer oricând pe octombrie lui rnai, 
'festul Maine-ulu s-o parte a statului aproape cornplet uitată odată 


ce vara a plecat şi toți oamenu ia cu cabane pe marginea lacului gi 
rănite age near Baa PE Tea ee ee Pa E eu cae Sz  Î Teora NE orei zecea ÎN eee ie eee i ERE Up Ea merci 


STEPHEN KING 


LUCRURI PREŢIOASE 


Cartea aceasta este pentru Chris Lavin. 
Care nu deține toate răspunsurile — doar pe cele care contează. 


Doamnelor şi domnilor, atenţie, vă rog! Apropiați-vă ca 
toată lumea să vadă! Am o poveste pentru voi, nu vă costă- 
un ban! (lar dacă mă credeți pe cuvânt, prieteni, nu va fi 
totul în van.) 


Steve Earle „Snake Oil” 


Am auzit de mulți care-au luat-o razna chiar şi pe străzile 
din sate, când întunericul era atât de gros, că-l puteai tăia 
cu cuțitul, cum e vorba... 

Henry David Thoreau Walden 


Al MAI FOST PE-ACI 


Sigur c-ai fost. Sigur. Nu uit niciodată o față. 

Vino mai aproape, dă-mi voie să-ți strâng mâna! Să-ţi zic 
ceva: te-am recunoscut după cum mergi chiar înainte să-ți 
văd bine fața. N-ai fi putut alege o zi mai bună să te întorci în 
Castle Rock. Nu-i aşa că-i o desfătare? Sezonul de vânătoare 
începe-n curând, nebuni care trag în tot ce mişcă-n pădure şi 


ce nu poartă vestă portocalie, după care vine zăpada şi 
promoroaca, dar toate astea-s pentru mai târziu. Acum e luna 
octombrie, iar noi cei din The Rock o lăsăm să stea cât de mult 
pofteşte. 

În ceea ce mă priveşte pe mine, asta-i cea mai bună parte a 
anului. E frumoasă primăvara aci, dar o prefer oricând pe 
octombrie lui mai. Vestul Maine-ului e-o parte a statului 
aproape complet uitată odată ce vara a plecat şi toți oamenii 
ăia cu cabane pe marginea lacului şi sus pe View s-au întors 
în New York şi Massachusetts. Cei de-aci îi privesc cum vin şi 
pleacă în fiecare an - salut, salut, salut; pa, pa, pa. E bine 
când vin, fiindcă aduc cu ei dolarii lor de orăşeni, dar e bine 
când pleacă, fiindcă aduc cu ei şi necazurile lor de orăşeni. 

Despre necazuri vreau să-ți vorbesc mai mult — ai vreme să 
stai cât să-ți zic o poveste? Aci pe scările estradei pentru 
orchestră-i bine. Soarele-i cald şi de aci, taman în mijlocul 
pieții, putem vedea aproape tot centrul oraşului. Să ai grijă la 
aşchii, atâta tot. Scările au nevoie să fie curățate cu nisip şi- 
apoi revopsite. Asta-i treaba lui Hugh Priest, dar Hugh n-a 
ajuns încă la ea. Ştii, el bea. Nu-i cine ştie ce secret. Secretele 
pot fi şi sunt păstrate în Castle Rock, dar trebuie să te 
munceşti din greu s-o faci, şi majoritatea dintre noi ştiu că a 
trecut multă vreme de când Hugh Priest şi munca pe brânci se 
înțelegeau ca frații. 

Ce-a fost aia? 

O! Aia! la zi, băiete - nu-i aşa că-i o năzdrăvănie? 
Fluturaşele alea-s peste tot prin oraş! Cred că Wanda 
Hemphill (soţul ei, Don, conduce Magazinul lui Hemphill) le-a 
lipit singură aproape pe toate. Ia-l de pe stâlp şi dă-mi-l. Nu te 
ruşina - oricum, nimeni n-are dreptul să lipească fluturaşi pe 
estrada pentru orchestră din piața publică. 

Fir-aş să fiu! la uită-te la asta, ce zici? LA ZARURI CU DIAVOLUL 
zice chiar în partea de sus. Cu litere mari şi roşii din care iese 
fum, de parcă chestia asta ar fi fost expediată recomandat 
taman din Topheti!! Ha! Cineva care nu ştie cât de adormit e 
de fapt oraşul ăsta ar zice că ne ducem chiar de râpă, cred. 
Dar tu ştii cum au tendința să se exagereze lucrurile într-un 


oraş de dimensiunea asta. Iar reverendului Willie cu siguranță 
i-a intrat o albină sub pătură de data asta. Fără-ndoială. 
Bisericile în oraşele mici... ei bine, cred că nu trebuie să-ţi zic 
cum vine treaba asta. Se înțeleg una cu cealaltă — oarecum — 
dar nu-s niciodată tocmai fericite una cu cealaltă. Totul merge 
în linişte pentru o vreme, după care intervine o mică 
ciorovăială. 

O ciorovăială, însă, destul de mare de data asta şi-o 
mulțime de nemulțumiri. Catolicii, vezi tu, pun la cale în Sala 
Cavalerilor lui Columb din cealaltă parte a oraşului ceva ce ei 
numesc Seara la Cazinou. Ultima joi din lună, am înţeles, 
urmând ca profitul să fie folosit pentru repararea acoperişului 
bisericii. E vorba de Maica Noastră a Apelor Liniştite — tre' să fi 
trecut pe lângă ea când ai intrat în oraş, dacă ai venit pe la 
Castle View. E-o bisericuţă frumuşică, nu-i aşa? 

Seara la Cazinou a fost ideea părintelui Brigham, însă cele 
care au ridicat de fapt mingea şi au luat-o la picior cu ea sunt 
Fiicele Izabelei. Betsy Vigue în special. Cred că-i place ideea 
de-a se fandosi în cea mai decoltată rochie neagră pe care o 
are şi să joace două 'şunu sau să-nvârtă ruleta şi să spună: 
„Faceţi pariurile, doamnelor şi domnilor, vă rog faceți 
pariurile.” Eh, da! tuturor cred că le cam place ideea asta. Nu-i 
decât o treabă de doi bani, inofensivă, dar lor tot li se pare că-i 
o mică destrăbălare. 

Numai că reverendului Willie nu i se pare o chestie 
inofensivă, iar lui şi congregațţiei lui li se pare mai mult decât o 
simplă destrăbălare. Numele lui e de fapt reverendul William 
Rose şi niciodată nu i-a prea plăcut de părintele Brigham, însă 
nici părintelui nu i-a stat el prea mult la inimă. (De fapt, 
părintele Brigham a fost cel care a început să-i spună 
reverendului Rose „Willie Vaporul”, iar reverendul Willie ştie 
lucrul ăsta.) 

Au mai fost scântei între aceşti doi vraci, însă treaba asta 
cu Seara la Cazinou e-un pic mai mult decât nişte simple 
scântei; cred c-ai putea spune că-i un foc de surcele. Când a 
auzit Willie că au de gând catolicii să petreacă o noapte 
jucând jocuri de noroc în Sala C lui C, aproape că s-a lovit de 


tavan cu căpşorul lui țuguiat. A plătit din propriu-i buzunar 
fluturaşii ăia care zic LA ZARURI CU DIAVOLUL, iar Wanda 
Hemphill şi amicele ei de la cercul de cusătorie le-au lipit peste 
tot. De atunci, singurul loc unde catolicii şi baptiştii îşi 
vorbesc reciproc este rubrica Scrisorilor din micuțul nostru 
ziar săptămânal, unde fac spume şi-şi spun unii altora c-or să 
meargă în iad. 

Uită-te acolo şi-o să vezi ce vreau să zic. Aia care tocmai ce- 
a ieşit din bancă-i Nan Roberts. Ea-i proprietara de la Bufetul 
lui Nan şi cred că-i cea mai bogată persoană din oraş acum că 
bătrânul Pop Merrill s-a dus la târgul ăl mare de vechituri din 
cer. Pe deasupra, ea-i baptistă de când a fost Hector ţânc. lar 
pe dincolo vine barosanul de Al Gendron. El e atât de catolic 
că-l face pe papă să pară cugşer, iar cel mai bun prieten al lui e 
irlandezul de Johnny Brigham. Acum, uită-te atent! Vezi cum 
ridică din nasuri? Ha! Nu-i aşa că-i un adevărat scheci? Pun 
pariu pe-un coş de gogoşi c-a scăzut temperatura cu douăzeci 
de grade? acolo unde s-au intersectat ei. E cum obişnuia 
maică-mea să spună: oamenii se distrează mai bine ca oricine, 
cu excepția cailor, iar ei nu pot. 

Acuma uită-te colea. Vezi patrula şerifului parcată lângă 
colț în apropiere de magazinul cu casete video? Înăuntru-i 
John LaPointe. El tre” să stea cu ochii-n patru după 
vitezomani — ştii, centrul oraşului e-o zonă cu limitare mică de 
viteză, mai ales când se iese de la şcoală - dar dacă-ţi faci 
mâna streaşină la ochi şi te uiţi mai bine o să vezi că ceea ce 
face el de fapt e să se holbeze la o poză pe care-a scos-o din 
portmoneu. N-o văd de aci, dar ştiu ce reprezintă aşa cum ştiu 
numele de fată al maică-mii. Ăla-i instantaneul pe care l-a 
făcut Andy Clutterbuck lui John şi Sally Ratcliffe la Bâlciul 
Statal de la Fryeburg cam c-un an în urmă. În poza aia, John 
îşi ţine brațul pe după gâtul ei, iar ea ţine-n braţe ursul de 
pluş pe care i l-a câştigat el la galeria de tir şi arată amândoi 
atât de fericiți, c-aproape plesnesc. Dar aia a fost atunci, iar 
asta-i acum, cum se zice; în prezent, Sally e logodită cu Lester 
Pratt, antrenorul de educaţie fizică de la liceu. El e-un baptist 
sadea, exact ca ea. John nici măcar n-a trecut încă de şocul c- 


a pierdut-o pe Sally Ratcliffe. Îl vezi cum suspină? S-a încâlcit 
într-o melancolie veritabilă sută la sută. Numai un om care-i 
încă îndrăgostit (sau aşa crede) poate suspina atât de adânc. 

Problemele şi necazurile-s de obicei alcătuite din lucruri 
comune, ai observat asta? Lucruri nedramatice. Haide să-ți 
dau un exemplu. Îl vezi pe tipul care tocmai urcă scările 
tribunalului? Nu, nu bărbatul în costum; ăla-i Dan Keeton, 
şeful Consiliului Local. La celălalt mă refer - tipul negru în 
salopetă de lucru. Ăla-i Eddie Warburton, îngrijitorul din 
schimbul de noapte de la Clădirea Municipalităţii. Ţine ochii 
pe el câteva clipe şi fii atent ce face. Poftim! Vezi cum se 
opreşte în capul scărilor şi cum se uită-n susul drumului? 
Pun pariu pe înc-un coş de gogoşi că se uită la benzinăria 
Sunoco. Benzinăria asta-i deținută şi condusă de Sonny 
Jackett, iar între ei doi e-o râcă încă de când Eddie şi-a dus 
maşina acolo acu!” doi ani să-i verifice transmisia. 

Mi-amintesc maşina aia destul de bine. Era o Honda Civic, 
nimic deosebit la ea, doar că pentru Eddie era deosebită 
fiindcă era prima şi singura maşină nou-nouţă pe care a 
deținut-o în viața lui. lar Sonny nu doar c-a făcut o treabă 
proastă, dar i-a mai cerut şi-un preț exagerat pentru asta. 
Asta-i partea lui Eddie de poveste. Warburton se foloseşte de 
culoarea pielii ca să vadă dacă mă poate păcăli cu factura 
pentru reparaţii — asta-i partea lui Sonny de poveste. Ştii cum 
e, nu-i aşa? 

Ei bine, aşa se face că Sonny Jackett l-a dus pe Eddie 
Warburton la tribunalul de reclamaţii mărunte şi-au fost la 
început nişte vorbe răstite în sala de judecată, iar apoi în 
coridorul de afară. Eddie a spus că Sonny l-a făcut negru 
prost şi Sonny a spus: Păi, nu l-am făcut negru, da” restu-i cât 
se poate de adevărat. În cele din urmă, nici unul n-a fost 
mulțumit. Judecătorul l-a făcut pe Eddie să decarteze 
cincizeci de gologani, care Eddie a spus că-s cu cincizeci de 
gologani mai mult decât trebuie, iar Sonny a spus că nici nu-s 
de ajuns. Apoi, cât ai clipi, a urmat un incendiu pe bază 
electrică în maşina cea nouă a lui Eddie şi totul s-a sfârşit cu 
Civic-ul trimis la curtea cu vechituri de pe Drumul Orăşenesc 


nr. 5, iar acum Eddie conduce un Oldsmobile din '89 care 
pierde ulei. Eddie n-a trecut încă de ideea că Sonny Jackett 
ştie mai multe despre incendiul ăla pe bază electrică decât a 
spus. 

Măiculiţă, oamenii se distrează mai bine ca oricine, cu 
excepția cailor, iar ei nu pot. Nu-i aşa că-i mai mult decât poți 
duce într-o zi călduroasă? 

Nu-i decât viața într-un oraş mic, însă - că-i Peyton Place 
sau Grover's Corners sau Castle Rock, totul se reduce la nişte 
oameni care mănâncă plăcintă şi beau cafea şi vorbesc unii 
despre alții pe la spate. Colo-i Slopey Dodd singur-singurel, 
fiindcă ceilalți copii îl iau peste picior din pricina bâlbâielii 
sale. Colo-i Myrtle Keeton, iar dacă pare-un pic singură şi 
uluită, de parcă nu-i tocmai sigură unde se află sau ce se- 
ntâmplă, e pentru că soțul ei (tipu” pe care tocma!' l-ai văzut 
urcând scările tribunalului în urma lui Eddie) n-a mai părut 
în apele lui de vreo şase luni încoace. Vezi cât de buhăiți îi 
sunt ochii? Cred c-a plâns sau n-a dormit bine sau 
amândouă, tu nu crezi? 

Şi uite-o pe Lenore Potter, merge de parcă tocmai ar fi ieşit 
dintr-o cutie pentru pălării. Merge la Western Auto, fară- 
ndoială, să vadă dacă nu i-a venit încă îngrăşământul organic 
cel special. Femeia aia are mai multe feluri de flori în jurul 
casei decât are Carter pilule pentru ficat. E-a naibii de mândră 
de ele, sigur că da. Nu-i printre preferatele doamnelor din 
oraşul ăsta - ele cred că-i îngâmfată, cu florile ei şi cu 
mărgelele ei pentru bună-dispoziție şi cu permanentele ei de 
şapte dolari făcute în Boston. Ele cred că-i îngâmfată şi-o să-ți 
zic un secret, dat fiind că nu facem decât să stăm aci umăr la 
umăr pe scara asta cu aşchii de la estrada pentru orchestră. 
Cred că au dreptate. 

Toate lucruri normale, presupun c-ai putea spune, dar nu 
toate problemele sunt normale în Castle Rock; trebuie să te 
lămuresc în privința asta. Nimeni n-a uitat de Frank Dodd, 
polițistul care a luat-o razna aci cu doişpe ani în urmă şi-a 
omorât femeile alea*, şi nimeni n-a uitat nici de câine, ăla 
care-a turbat şi l-a omorât pe Joe Camber şi pe ciudatul ăla 


bătrân mai din josul drumului de elit. Câinele l-a omorât şi pe 
bunul şi bătrânul şerif George Bannerman. Alan Pangborn 
face-n zilele noastre treaba lui, iar el e-un om bun, dar 
niciodată n-o să se ridice la înălțimea lui George Barosanul în 
ochii orăşenilor. 

Nici ce i s-a întâmplat lui Reginald „Pop” Merrill n-a fost 
ceva obişnuit — Pop a fost bătrânul avar care ţinea magazinul 
de vechituri al oraşului. Emporium Galorium, aşa-i zicea. Era 
taman acolo unde-i acuma lotul ăla vacant peste drum. Locul 
a ars din temelii cu ceva vreme-n urmă, dar sunt oameni în 
oraş care l-au văzut (sau pretind că l-au văzut, în orice caz) şi 
care ți-ar spune după câteva beri la The Mellow Tiger c-a fost 
mai mult decât un simplu incendiu ceea ce-a distrus 
Emporium Galorium şi-a luat viaţa lui Pop Merrill. 

Nepotul lui, Ace, spune că i s-a-ntâmplat ceva ciudat 
unchiului său înainte de incendiu - ceva ca-n Zona 
crepusculară. Sigur, Ace nici măcar n-a fost pe-aci când 
unchiu-său a dat ortu” popii; îşi ducea la termen o sentință de 
patru ani la închisoarea Shawshank pentru spargere de 
locuințe şi intrare prin efracție. (Oamenii-au ştiut 
dintotdeauna că Ace Merrill o va sfârşi rău; când era-n şcoală, 
era unul dintre cei mai răi bătăuşi pe care i-a văzut oraşul 
ăsta vreodată şi tre' să fi fost o sută de copii care treceau pe 
cealaltă parte a străzii când îl vedeau pe Ace venind spre ei cu 
cataramele şi fermoarele de la jacheta de motociclist 
zăngănind şi cu pintenii de la cizmele de inginer bocănind pe 
trotuar.) Şi totuşi oamenii-l cred, să ştii; poate că-ntr-adevăr a 
fost ceva ciudat cu ce i s-a întâmplat lui Pop în ziua aia sau 
poate că nu-s decât vorbe goale la o ceaşcă de cafea sau o 
bucată de plăcintă cu mere la Nan. 

Lucrurile aci sunt la fel cum sunt acolo unde-ai crescut tu, 
cel mai probabil. Oameni care se-ncing în privința religiei, 
oameni care poartă torţe, oameni care poartă secrete, oameni 
care poartă ranchiune... şi chiar câte o poveste înfricoşătoare 
din când în când, cum ar fi ceea ce s-ar putea sau nu să se fi- 
ntâmplat în ziua când a murit Pop în magazinul lui de 
vechituri, pentru a însufleți o zi plicticoasă. Castle Rock este 


totuşi un loc frumos în care să locuieşti şi să creşti, cum 
spune semnul pe care-l vezi când intri în oraş. Soarele 
străluceşte frumos peste lac şi peste frunzele copacilor, iar 
într-o zi senină poți vedea până-n Vermont din vârful lui 
Castle View. Vilegiaturiştii de vară discută cu patimă despre 
ziarele de duminică şi mai are loc câteodată o trântă în 
parcarea localului The Mellow Tiger în serile de vineri ori de 
sâmbătă (uneori în ambele), dar vilegiaturiştii pleacă 
întotdeauna acasă şi trântele se-ncheie şi ele mereu. The Rock 
a fost mereu unul dintre locurile bune, iar când oamenii se 
enervează ştii ce spunem? Spunem: O să-i treacă. 

Henry Beaufort, de exemplu, e sătul ca Hugh Priest să tot 
lovească tonomatul Rock-Ola când e beat... dar lui Henry o să- 
i treacă. Wilma Jerzyck şi Nettie Cobb sunt furioase una pe 
cealaltă... dar lui Nettie o să-i treacă (probabil), iar furia nu-i 
decât un fel de-a trăi pentru Wilma. Şeriful Pangborn încă-şi 
plânge soția şi copilul cel mic, care au murit prematur, şi-a 
fost o tragedie cum scrie la carte, dar o să-i treacă. Artrita de 
care suferă Polly Chalmers nu se îmbunătăţeşte — de fapt, se- 
ntețeşte, pic cu pic — şi s-ar putea ca ei să nu-i treacă, dar o 
să-nveţe să trăiască împreună cu ea. Milioane de oameni au 
făcut asta. 

Din când în când ne ciocnim unul de altul, dar în cea mai 
mare parte a timpului ne-nțelegem bine. Sau aşa a fost 
întotdeauna, până acum. Însă trebuie să-ți spun un secret 
adevărat, prietene; ăsta-i principalul motiv pentru care te-am 
chemat la mine imediat ce-am văzut că te-ai întors în oraş. 
Cred că problemele - problemele adevărate - sunt pe drum. Le 
simt în aer, chiar la linia orizontului, ca pe-o furtună plină de 
fulgere din afara sezonului. Cearta dintre baptişti şi catolici 
privitoare la Seara la Cazinou, puştii care-l necăjesc pe Slopey 
din pricina bâlbâielii, sufletul rănit al lui John LaPointe, 
durerea şerifului Pangborn... Cred că lucrurile astea or să 
pară banali cartofiori pe lângă ceea ce urmează. 

Vezi clădirea de dincolo de strada Principală? Cea aflată cu 
trei uşi mai sus de lotul unde se afla Emporium Galorium? 
Are-un umbrar verde în față? Mda, aia-i. Geamurile-s toate 


date cu săpun fiindcă nu s-a deschis încă. LUCRURI PREȚIOASE, 
spune anunțul - ei, ce căruța mea mai înseamnă şi asta? 
Habar n-am, dar dintr-acolo pare să vină presentimentul rău. 

Chiar de-acolo. 

Mai uită-te în susul străzii o dată. Vezi băiatul ăla, nu-i 
aşa”? Cel care merge pe lângă bicicletă şi pare că are cel mai 
dulce vis cu ochii deschişi pe care l-a avut vreodată un băiat? 
Ține ochii pe el, prietene. Cred că el o să pună lucrurile în 
mişcare. 

Nu, ţi-am spus, nu ştiu ce... nu precis. Dar fii atent la 
puşti. Şi rămâi prin oraş o vreme, ce zici? Lucrurile nu-s cum 
trebuie, iar dacă se-ntâmplă ceva, s-ar putea să prindă bine 
un martor. 

Îl cunosc pe puştiul ăla — cel care-şi împinge bicicleta. Poate 
că-l ştii şi tu. Numele lui e Brian-cumva. Tatăl lui instalează 
pereți laterali şi uşi în Oxford sau South Paris, cred. 

Ține-un ochii la el, îți zic. Ţine-un ochi la toate. Ai mai fost 
pe-aci, dar lucrurile sunt pe cale să se schimbe. 

Ştiu asta. 

Simt asta. 

Se pregăteşte o furtună. 


Partea întâi 
SĂRBĂTOAREA MARII DESCHIDERI 


CAPITOLUL UNU 
1 


Într-un oraş mic, deschiderea unui nou magazin e o veste 
mare. 

Pentru Brian Rusk nu era un lucru la fel de mare cum era 
pentru unii; pentru mama lui, de pildă. EI o auzise discutând 
despre asta (nu avea voie să-i spună bârfă, îl lămurise ea, 


fiindcă bârfa era un obicei murdar şi ea nu făcea aşa ceva) pe 
îndelete la telefon cu cea mai bună prietenă a ei, Myra Evans, 
în ultima lună sau aşa ceva. Primii muncitori sosiseră la 
vechea clădire care adăpostise ultima dată firma Western 
Maine Realty and Insurance“ chiar pe vremea când începea 
iarăşi şcoala şi de atunci îşi făcuseră încontinuu de lucru. Nu 
c-ar fi avut cineva vreo idee cu privire la ce făceau ei acolo; 
prima lor grijă fusese să instaleze o vitrină mare, iar a doua să 
o săpunească până la opacitate. 

Cu două săptămâni în urmă, atârnând de-o aţă agățată de 
vizor, apăruse pe uşă un anunţ. 


SE DESCHIDE CURÂND! 


spunea anunțul. 


LUCRURI PREȚIOASE 
UN NOU FEL DE MAGAZIN 


„N-o să vă credeţi ochilor!” 


— O să fie doar un alt magazin de antichităţi, i-a spus 
mama lui Brian Myrei. Cora Rusk stătea lungită pe sofa la 
vremea aceea, ținând receptorul cu o mână şi cu cealaltă 
mâncând vişine trase în ciocolată în vreme ce urmărea la 
televizor Santa Barbara. — Doar un anticariat cu o grămadă de 
mobilă veche în stil american şi telefoane cu manivelă 
mucegăite. Aşteaptă şi-o să vezi. 

Asta se întâmpla la scurtă vreme după ce fusese instalată şi 
apoi săpunită acea vitrină nouă, iar mama lui vorbea cu atâta 
siguranţă de sine, încât Brian ar fi trebuit să se simtă sigur că 
subiectul era închis. Doar că atunci când era vorba de mama 
lui, nici un subiect nu părea să se încheie vreodată. 
Speculaţiile şi supoziţiile ei păreau la fel de nesfârşite ca şi 
problemele personajelor din Santa Barbara şi Spitalul General. 

Săptămâna trecută, primul rând al anunţului ce atârna pe 
uşă fusese schimbat cu: 


MAREA DESCHIDERE 9 OCTOMBRIE - ADUCEȚI-VĂ PRIETENII! 


Pe Brian nu-l interesa noul magazin la fel de mult ca şi pe 
mama lui (şi pe unii dintre profesori; îi auzise discutând 
despre el în cancelaria şcolii generale din Castel Rock când era 
rândul lui să facă pe curierul), însă el avea unsprezece ani, iar 
pe un băiat sănătos de unsprezece ani îl interesează orice este 
nou. Pe deasupra, numele locului îl fascina. Lucruri prețioase: 
ce însemna asta mai precis? 

Citise primul rând schimbat marțea trecută când se 
întorcea acasă de la şcoală. Zilele de marţi erau zilele lui de 
stat mai mult la şcoală. Brian se născuse cu buză de iepure şi, 
deşi malformaţia îi fusese corectată chirurgical la vârsta de 
şapte ani, încă mai trebuia să meargă la şedinţe de logopedie. 
Susținea neabătut în fața tuturor care-l întrebau că urăşte 
lucrul acesta, dar nu era aşa. Era profund şi fără speranţe 
înamorat de domnişoara Ratcliffe şi aştepta toată săptămâna 
să vină iarăşi ora de logopedie. Cursurile din ziua de marți 
păreau să dureze o mie de ani şi-şi petrecea mereu ultimele 
două ore încercând senzaţia plăcută a fluturilor zbătându-i-se 
în stomac. 

Mai erau doar patru copii în clasă şi nici unul nu provenea 
din partea oraşului unde locuia Brian. Era bucuros de asta. 
După o oră petrecută în aceeaşi cameră cu domnişoara 
Ratcliffe, se simţea prea exaltat ca să-şi dorească tovărăşia 
cuiva. Îi plăcea să meargă încet spre casă în după-amiaza 
târzie, împingându-şi de obicei bicicleta în loc s-o călărească, 
visând la ea în vreme ce frunze galbene şi aurii cădeau în jurul 
lui în dârele piezişe ale luminii de octombrie. 

Drumul pe care-l străbătea îl ducea pe Strada Principală 
de-a lungul secțiunii cu trei blocuri de cealaltă parte a 
parcului public, iar în ziua când văzuse semnul care anunța 
marea deschidere îşi lipise nasul de geamul uşii, sperând să 
vadă ce-a înlocuit greoaiele pupitre şi pereţii de-un galben 
industrial al dispărutei agenţii Western Maine Realtors and 
Insurace. Curiozitatea îi fusese înfrântă. Fusese instalată o 
perdea de soare şi era trasă până jos. Brian nu văzuse nimic 
în afara propriului său chip reflectat şi a mâinilor făcute căuş. 


Vineri, în data de 4, apăruse un anunț pentru noul magazin 
în ziarul săptămânal din Castel Rock, Call. Era înconjurat de- 
un chenar încrețit, iar mai jos de text se afla un desen 
înfățişând îngeri stând spate în spate şi suflând în nişte 
trompete lungi. Anunţul nu spunea de fapt nimic ce să nu 
poată fi citit şi pe semnul ce se legăna atârnat de vizorul uşii: 
numele magazinului era Lucruri prețioase, se va deschide 
pentru public la ora zece în dimineaţa zilei de 9 octombrie şi, 
desigur, „N-o să vă credeţi ochilor.” Nu era nici cel mai vag 
indiciu cu privire la ce fel de bunuri intenționa proprietarul 
(sau proprietarii) magazinului Lucruri preţioase să 
comercializeze. 

Acest lucru păruse s-o irite foarte tare pe Cora Rusk -— 
destul, în orice caz, ca să-i dea Myrei unul dintre rarele 
telefoane de sâmbăta dimineața. 

— Ba o să-mi cred ochilor, ba bine că nu, spuse ea. Când o 
să văd paturile alea de lemn care ar trebui să aibă două sute 
de ani, dar au pe cadru scris Rochester, New York, pentr- 
orcine are chef să-şi aplece capul şi să se uite sub cearşaf, o 
să-mi cred ochilor taman bine. 

Myra nu spuse nimic. Cora ascultă, înşfăcând alune 
Planter's din cutie câte una sau două odată şi ronțăindu-le 
repede. Brian şi fratele lui mai mic, Sean, şedeau pe podeaua 
sufrageriei şi se uitau la televizor la desene animate. Sean era 
complet cufundat în lumea Ştrumfilor şi Brian nu era nici el 
complet neimplicat în acea comunitate de piticuţi albaştri, 
însă ținea o urechea ciulită la discuția dintre femei. 

—  Co-oorect! exclamase Cora Rusk cu şi mai mare 
siguranță de sine şi apăsare ca de obicei, atunci când Myra 
atinsese un punct important. Preţuri mari şi telefoane antice 
mucegăite! 

Ieri, luni, Brian mersese prin centru cu doi sau trei prieteni 
chiar după terminarea şcolii. Se aflau de cealaltă parte a 
drumului față de noul magazin, iar el a observat că cineva 
montase un umbrar de-un verde-închis. Pe partea din față 
erau scrise cu litere albe cuvintele LUCRURI PREȚIOASE. Polly 
Chalmers, doamna care conducea atelierul de croitorie, stătea 


pe trotuar cu mâinile în şoldurile ei admirabil de subțiri şi se 
uita la acel umbrar cu o expresie pe chip ce părea să fie 
încurcată şi, totodată, admirativă. 

Brian, care ştie câte ceva despre umbrare, l-a admirat şi el. 
Era singurul umbrar adevărat de pe Strada Principală şi-i 
oferea noului magazin un aspect deosebit. Cuvântul 
„sofisticat” nu făcea parte din vocabularul lui de bază, însă a 
ştiut imediat că nu este altă prăvălie în Castle Rock care să 
arate aşa. Umbrarul îl făcea să arate ca un magazin dintr-un 
serial de televiziune. Reprezentanţa Western Auto de peste 
drum arăta demodată şi provincială prin comparaţie. 

Când a ajuns acasă, mama lui era pe sofa şi se uita la 
Santa Barbara, mâncând plăcintă cu cremă Little Debbie şi 
bând Cola dietetică. Mama lui întotdeauna bea sucuri 
dietetice când se uita la serialele de după-amiaza. Brian nu 
era sigur de ce, având în vedere după ce le bea, dar credea c-ar 
fi probabil periculos să întrebe. Poate c-ar face-o chiar să 
strige la el, iar când mama lui începea să strige, era înțelept 
să-ți cauţi adăpost. 

— Hei, mami! — a spus el, aruncându-şi cărțile pe tejghea şi 
scoțând laptele din frigider. Ghici ce? Noul magazin are un 
umbrar. 

— Cine-i ţânţar? 

Vocea ei veni alene din sufragerie. 

EI îşi turnă laptele şi merse în cadrul uşii. 

— Umbrar, spuse. La noul magazin din centru. 

Ea se ridică, găsi telecomanda şi apăsă butonul pentru 
întreruperea sunetului. Pe ecran, Al şi Corine continuară să 
vorbească despre problemele lor din Santa Barbara în 
restaurantul lor preferat din Santa Barbara, însă acum doar 
un cititor de buze ar fi putut spune cu exactitate care erau 
acele probleme. 

— Cum? — spuse ea. Lucruri prețioase ăla? 

— Îhî, tăcu el şi bău nişte lapte. 

— Nu plescăi, spuse ea, îndesându-şi ultima bucată de 
mâncare în gură. Sună înfiorător. De câte ori ţi-am spus asta? 


Cam de-atâtea de câte mi-ai spus să nu vorbesc cu gura 
plină, gândi Brian, dar nu spuse nimic. Învăţase să-şi țină 
gura de la o vârstă fragedă. 

— Scuze, mami. 

— Ce fel de umbrar? 

— Unul verde. 

— Din presat sau aluminiu? 

Brian, al cărui tată era un vânzător de pereţi laterali pentru 
Compania Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi din South Paris, 
ştia cu exactitate despre ce vorbeşte, însă dacă ar fi fost genul 
ăla de umbrar, cu greu şi-ar fi dat seama. Umbrarele din 
aluminiu şi cele din metal presat erau chilipiruri. Jumătate 
dintre casele din The Rock aveau de-astea deasupra 
geamurilor. 

— Nici-nici, spus el. E din pânză. Canava, cred. E-ntinsă în 
față, aşa că-i umbră chiar sub el. Şi-i rotund, uite-aşa. 

Îşi curbă braţele (cu grijă, ca să nu-şi verse laptele) într-un 
semicerc. 

— Numele e tipărit pe capăt. E, cu toată sinceritatea, 
copleşitor. 

— Măi, măi, fir-aş a căprii! 

Aceasta era expresia cu care Cora îşi exprima cel mai 
adesea surescitarea sau exasperarea. Brian făcu precaut un 
pas în spate, în caz că era vorba de varianta din urmă. 

— Ce crezi că e, mami? Un restaurant, poate? 

— Nu ştiu, spuse ea şi se-ntinse după telefonul Princess de 
pe măsuțţa de la capătul patului. Trebui să mişte din loc pisica 
Squeebles, Ghidul TV şi sticla de-un litru de cola ca să ajungă 
la el. —- Dar pare ceva meschin. 

— Mami, ce înseamnă Lucruri prețioase? E-un fel de... 

— Nu mă deranja acum, Brian, mami e ocupată. În cutia 
pentru pâine sunt nişte Devil Dogs, dacă vrei. Nu lua decât 
unul, însă, altfel îți strici pofta de mâncare. 

Deja forma numărul Myrei şi curând discutau cu mare 
entuziasm despre umbrarul cel verde. 

Brian, care nu voia un Devil Dog (îşi iubea mama mult de 
tot, dar uneori îi răpea pofta de mâncare s-o vadă cum 


mănâncă), se aşeză la masa din bucătărie, îşi deschise cartea 
de matematică şi începu să rezolve problemele primite ca temă 
de casă - era un băiat deştept, conştiincios, iar tema la 
matematică era singura pe care nu o terminase de făcut la 
şcoală, în vreme ce muta metodic virgulele zecimalelor şi apoi 
împărțea, ascultă partea de discuţie care-i aparținea mamei 
sale. Îi spunea încă o dată Myrei că-n curând vor avea încă un 
magazin care să vândă sticle vechi de parfum împuţit şi 
fotografii cu rudele moarte ale cuiva şi că era o adevărată 
ruşine felul în care se petreceau lucrurile. Pur şi simplu erau 
prea mulți oameni în lume, spunea Cora, al căror motto în 
viață era: ia banii şi fugi. Când vorbi despre umbrar, o făcu de 
parcă cineva îşi pusese în mod deliberat în gând s-o ofenseze şi 
că-i ieşise planul de minune. 

Cred că crede că trebuia să-i spună cineva de asta, a gândit 
Brian în vreme ce creionul se mişca hotărât înainte, trăgând 
linii drepte şi curbe. Mda, asta era. Era curioasă, ăsta era 
numărul unu. Şi era scoasă din sărite, ăsta era numărul doi. 
Combinația de față aproape c-o făcea să plesnească. Ei bine, 
va afla cât de curând. Când o va face, îi va spune şi lui marele 
secret. lar dacă avea să fie prea ocupată, îl va putea obține 
doar ascultând una dintre discuţiile de după-amiaza cu Myra. 

Dar, după cum se derulară lucrurile, Brian descoperi destul 
de multe despre Lucruri prețioase înaintea mamei sale sau a 
Myrei sau a oricui altcuiva din Castle Rock. 


2 


De-abia dacă merse călare pe bicicletă în drum spre casă de 
la şcoală în după-amiaza dinaintea programatei deschideri a 
magazinului Lucruri prețioase; era pierdut într-o caldă visare 
cu ochii deschişi (care nu i-ar fi trecut de granița buzelor nici 
de l-ar fi chinuit cineva cu tăciuni aprinşi sau cu tarantule 
păroase) în care îi cerea domnişoarei Ratcliffe să meargă cu el 
la Bâlciul Districtului Castle şi era de acord. 

„Mulţumesc, Brian”, spune domnişoara Ratcliffe, iar Brian 
vede mici lacrimi de gratitudine în colțurile ochilor ei albaştri — 


ochi de-o culoare atât de intensă, încât păreau aproape 
furtunoşi. „Am fost... ei bine, foarte tristă în ultima vreme. Vezi 
tu, mi-am pierdut iubitul. “ 

„ O să le ajut să-l dai uitării”, spune Brian, vocea lui fiind 
dură şi blândă în acelaşi timp, „dacă-mi spui... Bri. “ 

„ Mulţumesc “, şopteşte ea, după care, aplecându-se destul 
de mult ca el să-i simtă mirosul parfumului — o miasmă vagă 
de flori de câmp ea spune: „Mulţumesc... Bri. Şi dat fiind că 
pentru seara asta cel puțin vom fi o fată şi-un băiat şi nu o 
profesoară şi un elev, poți să-mi spui... Sally. “ 

Elo ia de mână. Se uită în ochii ei. 

„Nu sunt doar un puşti”, spune el. „ Te pot ajuta să-l dai 
uitării... Sally.” 

Eu pare aproape hipnotizată de această neaşteptată 
înțelegere, această neaşteptată dovadă de bărbăţie; se poate 
să nu aibă decât unsprezece ani, îşi spune ea, dar e mai 
bărbat decât a fost vreodată Lester! Mâinile ei se strâng într- 
ale lui. Feţele li se apropie... se apropie... 

„Nu”, murmură ea şi acum ochii îi sunt atât de mari şi atât 
de aproape, încât lui aproape că i se pare că se îneacă în ei, 
„nu trebuie, Bri... e greşit... * 

„E cum trebuie, iubire”, spune el şi-şi apasă buzele de ale ei. 

Ea se fereşte preț de câteva clipe şi şopteşte tandru 

— Hei, puştiule, ai grijă pe unde dracu” mergi! 

Smucit din visare, Brian văzu că tocmai intrase în fața 
camionetei lui Hugh Priest. 

— Scuze, domnule Priest, spuse el, înroşindu-se brusc. 

Nu era bine ca Hugh Priest să se enerveze pe tine. Muncea 
pentru Departamentul Lucrărilor Publice şi se spunea că e cel 
mai iute la mânie din Castle Rock. Brian îl privi cu atenţie. 
Dacă dădea să coboare din camionetă, el plănuia să sară pe 
bicicletă şi s-o tulească pe Strada Principală în jos cam cu 
viteza luminii. Nu intenţiona să-şi petreacă luna următoare 
sau aşa ceva în spital doar fiindcă visase cu ochii deschişi că 
merge la Bâlciul Districtului cu domnişoara Ratcliffe. 

Dar Hugh Priest avea o sticlă de bere în crăcana picioarelor, 
Hank Williams Jr. era la radio cântând „High and Pressurized” 


şi totul era prea comod în după-amiaza asta a zilei de marți ca 
să facă vreo modificare atât de radicală cum ar fi să-l bată pe- 
un puştiulică de să-i sune apa-n cap. 

— Ai face bine să-ți ţii ochii deschişi, spuse el, sorbind din 
gâtul sticlei şi uitându-se încrâncenat la Brian, fiindcă data 
viitoare n-o să mă mai chinui să opresc. O să trec pur şi 
simplu peste tine. O să te fac să chițăi, amice. 

Vâri camioneta în viteză şi plecă. Brian simţi o pornire 
nebunească (şi din fericire scurtă) să strige după el Mâi, măi, 
fir-aş al căpriil. Aşteptă până ce camioneta portocalie a 
lucrărilor publice viră pe strada Linden, după care-şi continuă 
drumul. Visul cu domnişoara Ratcliffe, iată, se spulberase pe 
ziua de azi. Hugh Priest lăsase iarăşi realitatea să-l cuprindă. 
Domnişoara Ratcliffe nu se certase cu logodnicul ei, Lester 
Pratt; încă mai purta micuțul inel de logodnă cu diamant şi 
încă mai conducea Mustang-ul lui albastru cât aştepta ca 
propria ei maşină să se-ntoarcă de la reparat. 

Brian îi văzuse pe domnişoara Ratcliffe şi pe domnul Pratt 
chiar aseară, când lipeau alături de alți câțiva oameni 
posterele alea cu LA ZARURI CU DIAVOLUL pe stâlpii de telefon din 
partea de jos a Străzii Principale. Cântau imnuri religioase. 
Singurul lucru ciudat era că, imediat ce terminau de lipit, 
veneau catolicii şi le luau jos. Era destul de comic într-un fel... 
dar dacă ar fi fost mai mare, Brian s-ar fi străduit din 
răsputeri să protejeze toate posterele pe care domnişoara 
Ratcliffe le lipise cu mâinile ei sfinte. 

Brian se gândi la ochii ei de un albastru-închis, la picioarele 
ei lungi de dansatoare şi simți aceeaşi surprindere mohorâtă 
pe care o simțea când îşi dădea seama că, odată cu venirea 
lunii ianuarie, ea intenționa să schimbe numele de Sally 
Ratcliffe, care era încântător, cu Sally Pratt, care lui Brian i se 
părea că sună ca o doamnă grasă care cade pe nişte scări 
dure. 

Ei bine, îşi spuse el, luând curba în sensul opus şi pornind 
încet în josul Străzii Principale, poate c-o să se răzgândească. 
Nu-i imposibil. Sau poate că Lester Pratt o să aibă un accident 
de maşină sau o să i se descopere o tumoare pe creier sau ceva 


de genul ăsta. Se poate chiar să se afle că-i dependent de 
droguri. Domnişoara Ratcliffe nu s-ar mărita niciodată cu un 
dependent de droguri. 

Aceste gânduri îi ofereau lui Brian un fel bizar de confort, 
însă nu schimbau faptul că Hugh Priest îi izgonise reveria cu 
puţin înaintea punctului culminant (la bâlci fiind, o săruta pe 
domnişoara Ratcliffe şi chiar îi atingea sânul drept în Tunelul 
Iubirii.) Era o idee destul de îndrăzneață oricum, un băiat de 
unsprezece ani să ducă o profesoară la Bâlciul Districtului. 
Domnişoara Ratcliffe era frumoasă, dar era de asemenea 
bătrână. Le spusese cândva copiilor de la logopedie că în 
noiembrie o să facă douăzeci şi patru de ani. 

Aşa încât, Brian îşi împături cu grijă reveria pe la vechile 
urme, aşa cum ar împătura cineva cu grijă un document bine 
citit şi foarte prețuit, şi o aşeză pe raftul din spatele minţii 
sale, acolo unde-i era locul. Se pregăti să urce pe bicicletă şi să 
pedaleze până acasă. 

Însă tocmai atunci trecea pe lângă noul magazin şi anunţul 
din uşă îi reținu atenția. Se schimbase ceva în privinţa lui. 
Opri bicicleta şi se uită la el. 


MAREA DESCHIDERE 9 OCTOMBRIE - ADUCEȚI-VĂ PRIETENII! 


din partea de sus dispăruse. Fusese înlocuită de un anunţ mic 
şi pătrat, cu litere roşii pe fundal alb. 


DESCHIS 
spunea şi 
DESCHIS 


era tot ce spunea. Brian rămase uitându-se la aceasta cu 
bicicleta între picioare, şi inima începu să-i bată puţin mai 
repede. 

Doar n-o să intri acolo, nu-i aşa? se întrebă singur. Adică, 
chiar dacă s-a deschis cu adevărat cu o zi mai devreme, n-o să 
intri acolo, corect? 


De ce nu? îşi răspunse singur. 

Păi... fiindcă geamul încă-i acoperit cu săpun. Perdeaua de 
soare e încă trasă la geam. Dacă intri acolo se poate întâmpla 
orice. Orice. 

Sigur. Cum ar fi ca tipul ce ţine magazinul să fie Norman 
Bates sau ceva, se îmbracă în hainele maică-sii şi-şi înjunghie 
clienții. Co-oorect. 

Păi, las-o-n colo, spuse partea timidă a minţii sale, deşi 
partea aceea ştia deja că pierduse. E ceva ciudat cu treaba 
asta. 

Dar atunci Brian se gândi cum ar fi să-i spună mamei lui 
de asta. Doar să-i spun cu nonşalanţă: „Apropo, mami, ştii 
noul magazin, Lucruri prețioase? Ei bine, s-a deschis cu o zi 
mai devreme. Am fost acolo şi-am aruncat o privire-n jur.” 

Ar apăsa imediat butonul de întrerupere a sunetului pe 
telecomandă, poți fi sigur de asta! Ar vrea să audă totul! 

Gândul acesta era prea mult pentru Brian. Cobori 
propteaua bicicletei şi trecu încet în umbra aruncată de 
umbrar - părea cu cel puţin zece grade mai rece sub acest 
baldachin - şi se apropie de uşa magazinului Lucruri 
prețioase. 

Când puse mâna pe clanța mare, din bronz, de modă veche, 
îi trecu prin gând că anunțul trebuia să fie o greşeală. 
Probabil că se aflase acolo, de cealaltă parte a uşii, pentru 
mâine şi că-l afişase cineva din greşeală. Nu auzea nici un 
sunet din spatele draperiei trase; magazinul emana aerul unui 
loc părăsit. 

Dar fiindcă tot ajunsese până aici, încercă clanţța... şi i se 
răsuci cu uşurinţă în mână. Arcul zăvorului se retractă şi uşa 
magazinului Lucruri prețioase se deschise. 


3 


Lumina era slabă înăuntru, dar nu era întuneric. Brian 
observă că fuseseră instalate sisteme de iluminare direcționale 
(o specialitate a Companiei Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi) 
şi câteva dintre spoturi erau aprinse. Erau îndreptate spre un 


număr de cutii din sticlă pentru expunere dispuse în jurul 
marii încăperi. Cutiile erau, în mare parte, goale. Spoturile 
puneau în evidență puţinele obiecte care se aflau în ele. 

Podeaua, care fusese numai din lemn atunci când aceasta 
era sediul Western Maine Realty and Insurance, fusese 
acoperită dintr-un perete în celălalt cu un covor gros, de 
culoarea vinului de Burgundia. O lumină subțire, la fel de 
albă ca şi pereții, se filtra înăuntru prin vitrina săpunită. 

Ei bine, e-o greşeală, chiar şi aşa, îşi spuse Brian. Nici 
măcar nu şi-a adus marfa. Cel care a pus anunțul DESCHIS pe 
uşă din greşeală a lăsat uşa deschisă tot din greşeală. Politicos 
ar fi fost în această situație să închidă uşa la loc, să urce pe 
bicicletă şi să plece acasă. 

Totuşi, nu-i venea să plece. EI, în definitiv, chiar vedea 
interiorul noului magazin. Când va auzi asta, mama îi va 
vorbi pentru tot restul după-amiezii. Partea care-l sâcâia era 
următoarea: nu era sigur ce vedea de fapt. Erau şase 

(exponate) 

obiecte în cutiile din sticlă, iar spoturile luminoase erau 
îndreptate asupra lor — un fel de exercițiu de probă, probabil — 
dar nu putea spune ce erau ele. Putea, totuşi, spune ce nu 
erau: paturi din lemn şi telefoane cu manivelă mucegăite. 

— Alo? întrebă el nesigur, încă stând în pragul uşii. E 
cineva aici? 

Era pe cale să apuce clanţa şi să închidă uşa, când o voce îi 
răspunse: 

— Eu sunt aici. 

O siluetă înaltă - ceea ce la prima vederea părea să fie o 
siluetă imposibil de înaltă - veni prin uşa din spatele unei cutii 
pentru expunere. Uşa era mascată cu o perdea din catifea 
neagră. Brian simți pentru o clipă o crampă de frică destul de 
cruntă. Apoi, lumina aruncată de unul dintre spoturi căzu pe 
fața bărbatului şi frica lui Brian se domoli. Tipul era destul de 
bătrân, iar chipul lui era foarte blând. Se uita la Brian cu 
interes şi plăcere. 

— Uşa era deschisă, începu Brian, aşa c-am crezut... 


— Sigur că-i deschisă, spuse bărbatul cel înalt. M-am 
hotărât să deschid magazinul pentru scurtă vreme în după- 
amiaza asta ca un fel de... avanpremieră. lar tu eşti chiar 
primul meu client. Intră, prietene. Intră nestingherit şi lasă o 
parte din bucuria pe care o aduci! 

Zâmbi şi întinse mâna. Zâmbetul era contagios. Brian simți 
pe dată că-l place pe proprietarul Lucrurilor preţioase. Trebui 
să păşească peste prag înăuntrul magazinului pentru a prinde 
mâna bărbatului cel înalt şi făcu aceasta fără cea mai mică 
reținere. Uşa se închise în spatele lui şi se încuie singură. 
Brian nu observă. Era prea ocupat să observe că ochii 
bărbatului cel înalt erau de-un albastru-întunecat - exact 
nuanța ochilor domnişoarei Sally Ratcliffe. Ar fi putut fi tată şi 
fiică. 

Strânsoarea bărbatului cel înalt era puternică şi sigură, dar 
nu dureroasă. Chiar şi aşa, era ceva neplăcut în privinţa ei. 
Ceva... alunecos. Prea aspră, cumva. 

— Sunt bucuros să vă cunosc, spuse Brian. 

Ochii aceia albaştri-închis se fixară pe chipul lui asemenea 
unor felinare cu streaşină de pe marginea unei căi ferate. 

— Sunt la fel de bucuros să facem cunoştinţă, spuse 
bărbatul cel înalt şi astfel îl întâlni Brian înaintea tuturor 
celorlalți din Castle Rock pe proprietarul magazinului Lucruri 
prețioase. 


4 


— Numele meu este Leland Gaunt, spuse bărbatul cel înalt, 
iar tu eşti...? 

— Brian. Brian Rusk. 

— Foarte bine, domnule Rusk. Iar fiindcă eşti primul meu 
muşteriu, cred că-ți pot oferi un preţ foarte special pentru 
orice obiect îți reține atenţia. 

— Păi, mulțumesc, spuse Brian, dar nu prea cred c-aş 
putea cumpăra ceva dintr-un loc ca ăsta. Nu-mi primesc 
alocaţia decât vineri şi... (Se uită iarăşi nesigur la cutiile din 


sticlă pentru expunere.) Păi, se pare că nu aţi adus încă toată 
marfa. 

Gaunt zâmbi. Dinţii lui erau cariați şi păreau destul de 
galbeni în lumina slabă, dar Brian găsi totuşi zâmbetul în 
întregime fermecător. Încă o dată se trezi aproape forțat să-i 
răspundă. 

— Nu, spuse Leland Gaunt, nu, n-am adus-o. Mare parte 
din - marfă, cum spui tu — va sosi mai târziu în seara asta. 
Însă tot am câteva lucruri interesante. Aruncă o privire în jur, 
tinere domn Rusk. Dacă altceva nu, mi-ar plăcea să-mi oferi 
părerea ta... şi-mi închipui că ai o mamă, nu-i aşa? Sigur că 
da. Un tânăr îngrijit ca tine în mod sigur nu-i orfan. Am 
dreptate? 

Brian aprobă din cap, încă zâmbind. 

— Sigur. Mami-i acasă acum. (Îl fulgeră o idee.) Aţi vrea s-o 
aduc aici? 

Însă din clipa când propunerea îi ieşi de pe buze, îi păru 
rău. Nu voia s-o aducă pe mama acolo. Mâine, domnul Leland 
Gaunt va aparține întregului oraş. Mâine, mama lui şi Myra 
Evans vor începe să-l descoasă, la fel şi toate celelalte doamne 
din Castle Rock. Brian bănuia că domnul Gaunt va înceta să 
mai pară atât de ciudat şi de diferit până la sfârşitul lunii, la 
naiba, poate chiar până la sfârşitul săptămânii, însă acum 
încă era, acum el îi aparținea lui Brian Rusk şi numai lui 
Brian Rusk, iar Brian voia ca lucrurile să rămână aşa. 

Aşa că fu mulțumit când domnul Gaunt ridică o mână 
(degetele erau extrem de înguste şi extrem de lungi, iar Brian 
observă că primul şi al doilea aveau exact aceeaşi lungime) şi 
scutură din cap. 

— Nici pomeneală, spuse el. Asta-i exact ce nu vreau. Cu 
siguranţă că ea va vrea să vină cu o prietenă, nu-i aşa? 

— Mda, spuse Brian, gândindu-se la Myra. 

— Poate chiar cu două prietene sau trei. Nu, aşa-i mai bine, 
Brian — îţi pot spune Brian? 

— Sigur, spuse Brian, amuzat. 

— Mulţumesc. lar tu îmi vei spune domnul Gaunt, dat fiind 
că sunt mai bătrân ca tine, chiar dacă nu neapărat mai bun 


ca tine — ne-am înțeles? 

— Sigur. 

Brian nu era sigur ce voia domnul Gaunt să spună cu cel 
bătrân şi cel bun, dar adora să-l asculte pe tipul ăsta cum 
vorbeşte. Iar ochii lui erau într-adevăr ceva - Brian de-abia 
dacă-şi putea lua propriii săi ochi de la ei. 

— Da, aşa-i mult mai bine. 

Domnul Gaunt îşi frecă mâinile sale lungi împreună şi 
acestea scoaseră un şuierat. Acesta era un lucru după care 
Brian nu se prea dădea în vânt. Mâinile domnului Gaunt 
frecându-se scoteau un sunet asemănător cu al unui şarpe 
agitat care se gândeşte să muşte. 

— Îi vei spune mamei tale, poate îi vei arăta chiar şi ce ai 
cumpărat, dacă vei cumpăra ceva... 

Brian se gândi să-i spună domnului Gaunt că avea 
fabuloasa sumă de nouăzeci şi unu de cenți în buzunar şi se 
hotări să nu-i spună. 

— ... iar ea le va spune prietenelor ei, iar ele le vor spune 
prietenelor lor... Înţelegi, Brian? Vei fi o reclamă mai bună 
decât s-ar gândi vreodată ziarul local să fie! Nu aş avea 
rezultate mai bune nici dacă te-aş angaja să mergi pe străzile 
oraşului îmbrăcat în pancarte gen sandviş! 

— Păi, dacă spuneți, fu Brian de acord. 

Habar nu avea ce sunt pancartele gen sandviş, însă era 
destul de sigur că nu şi-ar permite niciodată să fie prins 
purtând aşa ceva. 

— Ar fi oarecum distractiv să arunc o privire. 

La atâta cât am la ce arunca o privire, fu el prea politicos să 
adauge. 

— Atunci începe şi te uită! spuse domnul Gaunt, făcând un 
gest către cutiile din sticlă. 

Brian observă că purta o jachetă lungă din catifea roşie. Îşi 
spuse că s-ar putea chiar să fie o jachetă de seară, ca şi în 
poveştile cu Sherlock Holmes pe care le citise. Era super. 

— Fii oaspetele meu, Brian! 

Brian merse încet spre cutia cea mai apropiată de uşă. Se 
uită cu coada ochiului peste umăr, convins că domnul Gaunt 


va veni coadă în spatele lui, dar domnul Gaunt încă stătea 
lângă uşă, uitându-se la el cu un amuzament reţinut. Era ca 
şi când i-ar fi citit gândurile lui Brian şi descoperise cât de 
mult îi displăcea acestuia să-l simtă pe proprietarul 
magazinului venindu-i pe urme în timp ce se uita la obiectele 
expuse. Bănuia că majoritatea proprietarilor de magazine se 
temeau că vei sparge sau că vei şterpeli ceva sau amândouă. 

— Nu te grăbi, spuse domnul Gaunt. Cumpărăturile sunt o 
bucurie atunci când nu te grăbeşti, Brian, şi o durere în 
părțile de jos atunci când eşti presat de timp. 

— Hei, sunteți cumva de peste ocean de undeva? — întrebă 
Brian. 

Felul în care vorbea domnul Gaunt mereu la persoana a 
doua, dar în general, nu în particular, nu adresându-i-se lui, 
îl intriga. Îi amintea de bătrânul „cal de cârpe” care găzduia 
emisiunea Masterpiece Theatre, la care se uita câteodată 
mama lui dacă Ghidul TV spunea că e vorba de o poveste de 
dragoste. 

— Eu, spuse Gaunt, sunt din Akron. 

— Asta-i în Anglia? 

— Asta-i în Ohio, spuse grav Leland Gaunt şi apoi îşi arătă 
dinții puternici şi asimetrici într-un rânjet solar. 

Lui Brian i se păru comic, aşa cum i se păreau comice şi 
replicile din serialele de televiziune precum Cheers. De fapt, 
toată tărăşenia asta îl făcea să se simtă ca şi când ar fi nimerit 
într-un serial de televiziune, unul care era puţin misterios, dar 
nu tocmai înfricoşător. Izbucni în râs. 

Preţ de o clipă îşi făcu griji că domnului Gaunt s-ar putea 
să i se pară că e nepoliticos (poate fiindcă mama lui îl acuza 
tot timpul că e nepoliticos şi, ca rezultat, Brian ajunsese să 
creadă că trăieşte într-o imensă şi aproape invizibilă pânză de 
păianjen a etichetei sociale), după care bărbatul cel înalt i se 
alătură. Râseră amândoi împreună şi, una peste alta, Brian 
nu reuşi să-şi aducă aminte când a mai avut o după-amiază 
la fel de plăcută cum se dovedea că este aceasta. 

— Continuă, uită-te, spuse domnul Gaunt, fluturând din 
mână. O să schimbăm poveşti personale altă dată, Brian. 


Aşa că Brian se uită. Nu erau decât cinci obiecte în cea mai 
mare dintre cutiile din sticlă, care arăta ca şi când ar mai fi 
putut cuprinde încă douăzeci sau treizeci. Una era o pipă. O 
alta era o fotografie cu Elvis Presley purtând eşarfa lui cea 
roşie şi costumul lui alb de paraşutist cu tigrul imprimat pe 
spate. Regele (aşa se referea mereu la el mama lui) ţinea lângă 
buzele țţuguiate un microfon. Al treilea obiect era un aparat 
fotografic Polaroid. Al patrulea era o bucată de rocă lustruită, 
cu un gol plin cu aşchii de cristal în mijloc. Acestea captau şi 
scăpărau superb lumina trimisă de spotul de deasupra. Al 
cincilea era o aşchie de lemn la fel de lungă şi de groasă ca 
unul dintre degetele arătătoare ale lui Brian. 

Arătă spre cristal. 

— Asta-i o geodă, nu-i aşa? 

— Eşti un tânăr bine educat, Brian. Exact asta e. Pentru 
majoritatea obiectelor am mici ecusoane, dar încă nu sunt 
despachetate - precum mare parte din marfă. Va trebui să 
muncesc ca diavolul însuşi dacă vreau să fiu pregătit să 
deschid mâine. 

Însă nu părea deloc îngrijorat şi părea absolut mulțumit să 
rămână acolo unde se afla. 

— Aia ce-i? — Întrebă Brian, arătând cu degetul spre aşchia 
de lemn. 

Îşi spunea că asta era într-adevăr o marfă ciudată pentru 
un magazin de oraş mic. Îl plăcuse mult imediat şi pe Leland 
Gaunt, însă dacă şi restul lucrurilor erau ca acestea, Brian nu 
credea că va face afaceri în Castle Rock pentru multă vreme. 
Dacă voiai să vinzi chestii precum pipe şi fotografii cu Regele şi 
aşchii de lemn, New York-ul era locul unde trebuia să-ți 
deschizi magazin... sau în orice caz aşa ajunsese să creadă 
după filmele pe care le văzuse. 

— Ah! spuse domnul Gaunt. Acela e un obiect interesant! 
Dă-mi voie să ţi-l arăt! 

Traversă încăperea, se duse de cealaltă parte a cutiei din 
sticlă, scoase un inel mare cu chei din buzunar şi alese una 
aproape fără să se uite. Deschise cutia şi scoase cu grijă 
bucata de lemn. 


— Întinde mâna, Brian. 

— Phi, poate-i mai bine să nu, spuse Brian. 

Ca fiu al statului, în care turismul reprezintă o industrie de 
importanță majoră, intrase în destul de multe magazine cu 
suveniruri la vremea lui şi văzuse multe semne cu acest scurt 
poem imprimat pe ele: „E-o minime să-l priveşti/o-ncântare să- 
l atingi,/ îl plăteşti la casă/dacă-l spargi.” Îşi închipuia reacția 
îngrozită a mamei sale dacă rupea aşchia de lemn - sau ce-o fi 
fost ea — şi domnul Gaunt, nici pe departe la fel de prietenos, îi 
spunea că prețul ei este de cinci sute de dolari. 

— De ce nu? întrebă domnul Gaunt, ridicând din sprâncene 
- însă era de fapt doar o singură sprânceană; era stufoasă şi-i 
creştea peste puntea nasului într-o linie neîntreruptă. 

— Păi, sunt cam neîndemânatic. 

— Prostii, răspunse domnul Gaunt. Recunosc un băiat 
neîndemânatic atunci când îl întâlnesc. Tu nu eşti aşa ceva. 

Lăsă aşchia să cadă în palma lui Brian. Acesta se uită la ea 
cu o oarecare urmă de surpriză; nici măcar nu fusese 
conştient că ţinea palma deschisă până ce nu văzu aşchia 
odihnindu-se în ea. 

În mod sigur nu o simţeai ca pe o aşchie; o simţeai mai 
mult ca pe o... 

— Parcă e o piatră, spuse el cu îndoială şi-şi ridică ochii 
pentru a se uita la domnul Gaunt. 

— E în acelaşi timp lemn şi piatră, spuse domnul Gaunt. E 
pietrificată. 

— Pietrificată, se minună Brian. 

Se uită îndeaproape la aşchie, apoi îşi trecu un deget de-a 
lungul unei laturi a ei. Era netedă şi zgrunțuroasă în acelaşi 
timp. Cumva, atingerea ei nu-i lăsa un sentiment tocmai 
plăcut. 

— Trebuie să fie veche. 

— Veche de peste două mii de ani, se arătă grav de acord 
domnul Gaunt. 

— Mâiculiţă! spuse Brian. 

Tresări şi aproape că scăpă aşchia. Strânse palma în jurul 
ei pentru a o împiedica să cadă pe podea... şi pe dată îl năpădi 


un sentiment de bizarerie şi denaturare. Se simţi imediat — 
cum? Ameţit? Nu; nu amețit, ci departe. Ca şi când o parte 
din el îi fusese luată din corp şi aruncată în lături. 

Îl vedea pe domnul Gaunt cum se uită la el cu interes şi 
amuzament, iar ochii domnului Gaunt părură pe dată să 
crească la dimensiunea unor farfurioare din serviciul pentru 
ceai. Totuşi, sentimentul acesta de dezorientare nu era 
înfricoşător; era mai degrabă surescitant şi-n mod sigur mult 
mai plăcut decât senzația alunecoasă pe care i-o lăsase 
lemnul când îl mângâiase cu degetul. 

— Închide ochii! îl invită domnul Gaunt. Închide ochii, 
Brian. şi spune-mi ce simţi! 

Brian închise ochii şi rămase nemişcat pentru o clipă, cu 
braţul drept întins înainte, cu pumnul strâns în jurul aşchiei. 
Nu văzu buza de sus a domnului Gaunt ridicându-se pentru o 
clipă, ca la un câine, peste dinții mari şi cariați în ceea ce s-ar 
putea să fi fost o grimasă de plăcere sau de anticipare, încerca 
o vagă senzaţie de mişcare - o mişcare ca de tirbuşon. Un 
sunet, rapid şi uşor: bumbum... bumbum... bumbum. 
Cunoştea sunetul acela. Era... 

— O barcă! strigă el încântat fără să deschidă ochii. Am 
impresia că sunt pe o barcă! 

— Chiar aşa, spuse domnul Gaunt, iar pentru urechile lui 
Brian el păru imposibil de îndepărtat. 

Senzaţia se intensifică; acum avea impresia că înaintează 
tresăltat pe nişte valuri prelungi şi lente. Auzea strigătul 
îndepărtat al unor păsări şi, mai aproape, sunetul produs de 
mai multe animale — ciori care se lamentau, cocoşi care făceau 
cucurigu, țipătul grav, mârâit al unei pisici foarte mari - nu 
sunetul furiei, ci o expresie a plictiselii. În clipa aceea putu 
simți atingerea lemnului (lemnul din care făcuse parte această 
aşchie, era sigur de asta) sub picioare şi ştia că picioarele 
însele nu erau încălțate în tenişi Converse, ci într-un fel de 
sandale şi... 

Apoi se îndepărtă, micşorându-se la dimensiunea unui mic 
punct luminos, ca şi lumina unui ecran de televizor când se ia 


curentul, după care dispăru. Deschise ochii, zguduit şi 
însuflețit. 

Mâna i se strânsese în jurul aşchiei într-un pumn atât de 
puternic, încât trebui să-şi convingă degetele să se desfacă, iar 
încheieturile îi scârțâiră ca nişte balamale ruginite. 

— Măi, să fie, spuse el încet. 

— Ca lumea, nu-i aşa? întrebă voios domnul Gaunt şi 
înşfacă aşchia din palma lui Brian cu îndemânarea absentă a 
unui doctor care extrage o aşchie din carne. O aşeză la locul ei 
şi reîncuie vitrina cu un gest teatral. 

— Ca lumea, fu Brian de acord odată cu o lungă răsuflare 
năvalnică ce aproape că fu un oftat. Se aplecă să se uite la 
aşchie. Încă-l mai furnica puţin mâna acolo unde o ţinuse. 
Sentimentele acelea: înălțarea şi coborârea punţii, bubuitul 
valurilor izbindu-se de carenă, senzaţia lemnului de sub 
picioare... toate lucrurile acestea încă le mai simțea, deşi 
bănuia (cu un sentiment de adevărată durere) că vor trece, 
aşa cum trec visele. 

— Cunoşti povestea lui Noe şi a Arcei? îl chestionă domnul 
Gaunt. 

Brian se încruntă. Era destul de sigur că era vorba de o 
poveste biblică, însă avea tendința să cadă pradă reveriilor în 
timpul slujbelor de duminica şi a cursurilor biblice din serile 
de joi. 

— A fost un fel de barcă ce-a călătorit în jurul lumii în 
optzeci de zile? întrebă el. 

Domnul Gaunt rânji din nou. 

— Aşa ceva, Brian. Ceva foarte asemănător. Ei bine, aşchia 
aceea se presupune că provine din Arca lui Noe. Desigur, eu 
nu pot susține că este din Arca lui Noe, fiindcă oamenii ar 
crede că sunt cel mai neruşinat dintre şarlatani. Trebuie că 
sunt la ora asta în lume mii de oameni care încearcă să vândă 
bucăţi de lemn care ei pretind că provin din Arca lui Noe — şi 
probabil patru sute de mii care încearcă să facă negoț cu 
bucăţi din Unica şi Adevărata Cruce dar pot spune că-i veche 
de peste două mii de ani, fiindcă a fost datată folosind metoda 


carbonului, şi pot spune că provine din Ţara Sfântă, deşi a fost 
descoperită nu pe muntele Ararat, ci pe muntele Boram. 

Mare parte din aceste lucruri îi intrară pe o ureche şi-i 
ieşiră pe alta lui Brian, însă nu şi cel mai remarcabil fapt. 

— Două mii de ani, exală el. Oau! Sunteţi sigur? 

— Sunt într-adevăr, spuse domnul Gaunt. Şi am un 
certificat de la M.I.T., unde a fost supusă testului cu carbon, 
iar acesta îl primeşti odată cu articolul achiziționat, desigur. 
Dar, ştii ce, chiar cred că e posibil să provină din Arcă. 

Se uită speculativ la aşchie preţ de un moment, după care 
îşi ridică sclipitorii ochi albaştri spre ochii căprui ai lui Brian. 
Brian fu iarăşi încremenit de această privire. 

— În definitiv, muntele Boram se află la mai puţin de 
treizeci de kilometri, pe direcția pe care zboară corbul, de 
muntele Ararat şi s-au făcut greşeli mult mai mari în multele 
istorii ale lumii decât ultimul loc de popas al unei 
ambarcaţiuni, chiar şi a uneia mari, mai ales când poveştile 
sunt transmise generații întregi pe cale orală înainte să fie în 
cele din urmă încredințate hârtiei. Am dreptate? 

— Mda, spuse Brian. Sună logic. 

— Şi, pe lângă asta — produce o senzaţie ciudată când o ţii 
în mână. Nu eşti de acord? 

— Aşa cred! 

Domnul Gaunt zâmbi şi ciufuli părul băiatului, spulberând 
vraja. 

— Îmi placi, Brian. Mi-aş dori ca toţi clienţii mei să poată fi 
la fel de plini de mirare ca şi tine. Viaţa ar fi mult mai uşoară 
pentru un umil neguțător ca mine dacă aşa ar sta lucrurile în 
lume. 

— Cât... cât cereți pentru aşa ceva? întrebă Brian. 

Arătă către aşchie cu un deget care nu era tocmai ferm. 
Doar acum începea să-şi dea seama cât de profund îl afectase 
experiența trăită. Fusese ca atunci când ţii la ureche o cochilie 
şi auzi sunetul oceanului... doar că în 3-D şi Sensurround. Îşi 
dorea cu ardoare ca domnul Gaunt să-l lase s-o mai ţină o 
dată, poate chiar un pic mai mult timp, dar nu ştia cum să 
ceară, iar domnul Gaunt nu se oferi singur. 


— Oh, să vedem, spuse domnul Gaunt, ducându-şi degetele 
sub bărbie şi uitându-se ştrengăresc la Brian. Când e vorba de 
un astfel de obiect — şi de majoritatea lucrurilor bune pe care 
le vând, lucrurile cu adevărat interesante - asta depinde de 
cumpărător. Cât ar fi cumpărătorul dispus să plătească. Cât ai 
fi tu dispus să plăteşti, Brian? 

— Nu ştiu, spuse Brian, gândindu-se la cei nouăzeci şi unu 
de cenți din buzunar, după care înghiți în sec: O grămadă! 

Domnul Gaunt îşi aruncă pe spate capul şi râse din toată 
inima. Brian observă când făcu asta că greşise portretul 
omului acestuia într-o privință. Când intrase în magazin, 
crezuse că părul domului Gaunt era cărunt. Acum observă că 
nu era argintiu decât la tâmple. Trebuie să fi stat în bătaia 
unuia dintre sporturile de lumină, îşi spuse Brian. 

— Ei bine, aceasta a fost o experienţă teribil de interesantă, 
Brian, dar chiar am foarte multă treabă de făcut înainte de 
ora zece a dimineții de mâine, aşa că... 

— Sigur, spuse Brian, aducându-și pe dată aminte de 
bunele maniere. Şi eu trebuie să plec. Îmi cer scuze că v-am 
reținut atât de mult... 

— Nu, nu, nu! M-ai înţeles greşit! 

Domnul Gaunt aşeză una din mâinile sale lungi pe braţul 
lui Brian. Brian îşi trase brațul. Speră ca gestul să nu pară 
nepoliticos, dar chiar dacă aşa păruse nu se putuse abține. 
Mâna domnului Gaunt era dură şi uscată şi cumva 
neplăcută. Nu părea foarte diferită, de fapt, de bucata aceea de 
lemn pietrificat care se bănuia că provine din Arca lui Noe sau 
ce-o fi fost ea. Dar domnul Gaunt era mult prea preocupat ca 
să observe instinctiva eschivare a lui Brian. Se comporta ca şi 
când el, nu Brian, comisese o încălcare a etichetei. 

— M-am gândit doar că ar trebui să trecem la afaceri. Nu 
are sens, sincer, să te uiţi la puţinele lucruri pe care am reuşit 
să le despachetez; nu sunt foarte multe şi l-ai văzut pe cel mai 
interesant dintre cele care sunt expuse. Totuşi, îmi cunosc 
destul de bine marfa chiar şi fără o foaie de inventar în mână 
şi s-ar putea să am ceva ce să-ți placă, Brian. Ce ţi-ar plăcea? 

— Măiculiţă, spuse Brian. 


Erau o mie de lucruri care i-ar fi plăcut şi asta era o parte a 
problemei - când întrebarea era formulată atât de direct ca 
acum, nu putea spune exact care dintre cele o mie de lucruri 
i-ar plăcea cel mai mult. 

— E mai bine să nu te gândeşti prea mult la astfel de 
lucruri, spuse domnul Gaunt. 

Vorbi plat, însă nu era nimic plat în ochii săi, care studiau 
îndeaproape chipul lui Brian. 

— Când spun: „Brian Rusk, ce-ţi doreşti mai mult ca orice 
altceva în lume în clipa de față?” care e răspunsul tău? 
Repede! 

— Sandy Koufax, răspunse prompt Brian. 

Nu fusese conştient că ţinea palma deschisă pentru a primi 
aşchia provenită din Arca lui Noe până ce nu o văzuse 
odihnindu-se acolo şi nu fusese conştient de ce avea să spună 
ca răspuns la întrebarea domnului Gaunt până ce nu auzi 
cuvintele rostogolindu-i-se de pe buze. Dar în clipa când le 
auzi, ştiu că erau întru totul corecte. 


5 


— Sandy Koufax, spuse gânditor domnul Gaunt. Ce 
interesant! 

— Păi, nu pe Sandy Koufax în carne şi oase, spuse Brian, ci 
cartonaşul cu el. 

— Topps sau Fleers? întrebă domnul Gaunt. 

Brian nu crezuse că după-amiaza aceea putea deveni mai 
bună, dar, brusc, tocmai asta se întâmpla. Domnul Gaunt 
ştia cum stau lucrurile cu cartonaşele cu jucători de base-ball 
la fel de bine cum ştia cum stau lucrurile cu aşchiile şi 
geodele. Era uimitor, cu adevărat uimitor. 

— Topps. 

— Bănuiesc că te interesează cartonaşul din perioada lui de 
început, spuse cu respect domnul Gaunt. Nu cred că te pot 
ajuta cu asta, dar... 

— Nu, spuse Brian. Nu 1954. '56. Pe ăsta mi-ar plăcea să-l 
am. Am o colecție de cartonaşe cu jucători de base-ball din 


anul 1956. Tata mi-a stârnit pasiunea asta. E distractiv şi nu- 
s decât foarte puține cu adevărat scumpe - Al Kaline, Mei 
Parnell, Roy Campanella, tipi de felul lor. Am deja peste 
cincizeci. Inclusiv pe Al Kaline. El a fost treizeci şi opt de parai. 
Am tuns o grămadă de peluze ca să-l cumpăr pe Al. 

— Sunt sigur de asta, spuse domnul Gaunt cu un zâmbet. 

— Păi, cum vă zic, majoritatea cartonaşelor din '56 nu sunt 
cu adevărat scumpe - costă cinci dolari, şapte dolari, uneori 
zece. Dar un Sandy Koufax în condiții bune costă nouăzeci 
sau chiar o sută de parai. N-a fost o stea mare în anul ăla, dar 
sigur că a ajuns să fie mare, iar asta s-a întâmplat când 
Dodgers încă mai erau în Brooklyn. Toată lumea le spunea Da 
Bumi pe atunci. Aşa zice tata, cel puţin. 

— Tatăl tău are dreptate două sute la sută, spuse domnul 
Gaunt. Cred că am ceva ce te va face foarte fericit, Brian. 
Aşteaptă chiar aici. 

Trecu iarăşi dincolo de uşa ascunsă după draperie şi-l lăsă 
pe Brian să stea lângă cutia cu aşchia şi cu aparatul Polaroid 
şi cu fotografia în care apărea Regele. Brian aproape că dansa 
de pe un picior pe celălalt datorită speranței şi anticipării, îşi 
spuse să-nceteze să mai fie atât de credul; chiar dacă domnul 
Gaunt avea un cartonaş cu Sandy Koufax, chiar dacă era 
unul din seria Topps din anii cincizeci, probabil că se va dovedi 
a fi un '55 sau un '57. Şi să presupunem că era într-adevăr un 
'56? La ce-i folosea lui asta, el care avea mai puțin de un dolar 
în buzunar? 

Păi, mă pot uita la el, nu-i aşa? îşi spuse Brian. Nu constă 
nimic să te uiţi, nu? Şi aceasta era una dintre vorbele preferate 
ale mamei sale. 

Din camera din spatele perdelei se auzi sunetul unor cutii 
fiind manevrate şi bufnete uşoare când fură aşezate pe jos. 

— Numai o clipă, Brian, strigă domnul Gaunt. Păru cu 
răsuflarea puțin tăiată. — Sunt sigur că e pe-aici pe undeva o 
cutie pentru pantofi... 

— Nu vă deranjați din cauza mea, domnule Gaunt! strigă 
Brian înapoi, sperând ca un nebun că domnul Gaunt se va 
deranja atât de mult cât era nevoie. 


— Poate că acea cutie e într-unui dintre transporturile care 
încă se află pe drum, spuse nesigur domnul Gaunt. 

Inima lui Brian stătu în loc. 

Apoi: 

— Dar sunt sigur... aşteaptă! Aici e! Chiar aici! 

Inima lui Brian o luă din loc — făcu mai mult decât s-o ia 
din loc. Sări în sus şi făcu un salt peste cap. 

Domnul Gaunt veni înapoi prin perdea. Părul lui era puţin 
deranjat şi avea o pată de praf pe un rever al jachetei de seară. 
În mâini ţinea o cutie care conţinuse cândva o pereche de 
pantofi sport Air Jordan. O aşeză pe tejghea şi-i luă capacul. 
Brian rămase la stânga lui şi se uită înăuntru. Cutia era plină 
de cartonaşe cu jucători de base-ball, fiecare introdus în 
propriul lui plic din plastic, exact ca şi cele pe care le cumpăra 
Brian câteodată de la Magazinul Cartonaşelor cu Jucători de 
base-ball din North Conway, New Hampshire. 

— Am crezut că va fi o listă de inventar aici înăuntru, dar 
n-am noroc, spuse domnul Gaunt. Totuşi, am o idee destul de 
bună cu privire la ce ţin în stoc, după cum ţi-am spus — asta-i 
cheia pentru o afacere în care vinzi câte un pic din fiecare — şi 
sunt destul de sigur că am văzut... 

Lăsă vorba neterminată şi începu să frunzărească repede 
printre cartonaşe. 

Brian le urmări cum îi trec prin fața ochilor, mut de uimire. 
Tipul care ținea Magazinul Cartonaşelor cu Jucători de Base- 
ball avea ceea ce tatăl lui numea o selecție „destul de 
bunicică!” de  cartonaşe vechi, însă întreg conținutul 
magazinului lui n-ar fi rezistat în fața comorilor îndesate în 
cutia aceasta pentru pantofi sport. Erau cartonaşe emise de 
firme care comercializau tabac de mestecat şi pe care apăreau 
Ty Cobb şi Pie Traynor. Erau cartonaşe emise de firme 
producătoare de țigarete şi pe care apăreau Babe Ruth şi Dom 
DiMaggio şi Big George Keller şi chiar Hiram Dissen, 
aruncătorul cu un singur braţ care jucase pentru White Sox 
în anii patruzeci. LUCKY STRIKE VERDE A PLECAT LA RĂZBOI! 
proclamau multe dintre cartonaşele firmelor de țigarete. Iar 


apoi, de-abia văzu cu colțul ochiului, un chip lat, solemn, 
deasupra unei cămăşi de uniformă a echipei din Pittsburgh... 

— Dumnezeule, ăla n-a fost Honus Wagner? bolborosi 
Brian. Îşi simţea inima ca pe o pasăre foarte mică ce i se 
înțepenise în gât şi acum, prinsă în capcană, zbătea acolo din 
aripi. — Ăla-i cel mai rar cartonaş de base-ball din univers! 

— Da, da, spuse absent domnul Gaunt. 

Degetele lui lungi treceau repede peste cartonaşe, chipuri 
dintr-o altă eră întemnițate sub suprafețe protectoare din 
plastic transparent, oameni care „zvântaseră pilula” şi 
„stropşiseră mărul” şi „azvârliseră ancorele”, eroi ai unei epoci 
de aur măreţe şi apuse, o epocă pentru care băiatul acesta 
încă mai întreținea vise pline de bucurie şi viață. 

— Câte puţin din fiecare, la asta se reduce o afacere de 
succes, Brian. Diversitate, plăcere, uimire, împlinire... la asta 
se reduce o viață de succes, dacă tot veni vorba... eu nu dau 
sfaturi, dar dacă aş da, ai face bine să nu uiţi asta... acum 
haide să vedem... undeva... undeva... ah! 

Scoase un cartonaş din mijlocul cutiei ca un magician care 
face un truc şi îl aşeză triumfător în mâna lui Brian. 

Era Sandy Koufax. 

Era un cartonaş din seria Topps '56. 

Şi era autografiat. 

— Bunului meu prieten Brian, cu cele mai bune urări, 
Sandy Koufax, citi Brian într-o şoaptă răguşită. 

Şi apoi descoperi că nu mai poate spune altceva. 


6 


Cu gura continuând să se mişte în gol, Brian ridică ochii 
spre domnul Gaunt. Acesta zâmbi. 

— N-am plănuit asta, Brian. Nu-i decât o coincidenţă... dar 
o coincidență plăcută, nu crezi? 

Brian tot nu putea vorbi, aşa că se mulțumi să aprobe cu o 
aplecare a capului. Plicul din plastic cu preţiosul lui conținut 
părea ciudat de greu în mâna sa. 

— Scoate-l, îl invită domnul Gaunt. 


Când vocea îi ieşi în cele din urmă lui Brian din gură, fu 
croncănitul unui invalid foarte bătrân. 

— Nu îndrăznesc. 

— Ei bine, eu da, spuse domnul Gaunt. 

Luă plicul de la Brian, vâri înăuntru unghia atent 
manichiurată a unui deget şi scoase cartonaşul afară. Îl aşeză 
în palma lui Brian. 

El reuşi să vadă adânciturile minuscule de pe suprafaţa lui 
- fuseseră făcute de vârful pixului pe care-l folosise Sandy 
Koufax să-şi semneze numele... numele lor. Semnătura lui 
Koufax era aproape identică celei tipărite, doar că semnătura 
tipărită spunea Sanford Koufax şi autograful spunea Sandy 
Koufax. De asemenea, era de o mie de ori mai bun fiindcă era 
real. Sandy Koufax ţinuse cartonaşul acesta în mână şi-şi 
lăsase urma asupra lui, urma mâinii sale vii şi a numelui său 
magic. 

Însă era încă un nume pe ea — tocmai numele lui Brian. Un 
băiat care purtase numele lui stătuse lângă zona de încălzire 
a Stadionului Ebbets înaintea meciului şi Sandy Koufax, 
adevăratul Sandy Koufax, tânăr şi puternic, anii de glorie 
aşteptându-l înainte, luase cartonaşul întins, mirosind 
probabil încă a gumă de mestecat roz şi dulce, şi-şi lăsase 
urma asupra lui... şi a mea, îşi spuse Brian. 

Dintr-odată, veni iarăşi, veni sentimentul acela care-l 
năpădise când ţinuse aşchia de lemn pietrificat. Doar că de 
data aceasta era mult, mult mai puternic. 

Miros de iarbă, dulce şi proaspăt tăiată. 

Iz greu de cenuşă pe piele de cal. 

TȚipete şi râsete din cuşca celui care loveşte. 

— Vă salut, domnule Koufax, puteți să vă semnaţi pe 
cartonaşul ăsta cu dumneavoastră? 

Un chip mic. Ochii cafenii. Păr negricios. Îşi dă jos şapca 
pentru scurtă vreme, se scarpină în cap chiar deasupra liniei 
de unde creşte părul, apoi îşi aşază şapca la loc. 

— Sigur, puştiu”. 

Ia cartonaşul. 

— Cum te cheamă? 


— Brian. domnule - Brian Seguin. 

Scârţ, scârț, scârț pe cartonaş. Magia: focul gravat. 

— Vrei să fii jucător de base-ball când o să creşti mare, 
Brian? 

Întrebarea pare învățată pe de rost şi recitată şi vorbeşte 
fără să-şi ridice ochii de la cartonaşul pe care îl ține în mâna 
sa dreaptă, o mână mare, aşa încât să poată scrie pe el cu în- 
curând-magica sa mână stângă. 

— Da, domnule. 

— Repetă elementele de bază. 

Şi-i dă cartonaşul înapoi. 

— Da, domnule! 

Dar el deja se îndepărtează, apoi începe să alerge leneş pe 
iarba proaspăt tunsă îndreptându-se către zona de încălzire cu 
umbra alergându-i alături... 

— Brian? Brian? 

Sub nas îi pocneau nişte degete lungi — degetele domnului 
Gaunt. Brian ieşi din reveria sa şi-l văzu pe domnul Gaunt 
uitându-se amuzat la el. 

— Eşti acasă, Brian? 

— Scuze, spuse Brian şi roşi. 

Ştia că ar trebui să dea cartonaşul înapoi, să-l dea înapoi şi 
să plece de acolo, dar se părea că nu-i putea da drumul. 
Domnul Gaunt se uita fix în ochii lui — direct în capul lui, i se 
părea - iarăşi şi încă o dată găsi că-i este imposibil să-şi 
ferească privirea. 

— Deci, spuse încet domnul Gaunt. Haide să spunem, 
Brian, că tu eşti cumpărătorul. Haide să spunem asta. Cât de 
mult ai plăti pentru cartonaşul ăsta? 

Brian simţi disperarea apăsându-i inima ca o avalanşă de 
stânci. 

— Tot ce am este... 

Mâna stângă a domnului Gaunt se ridică în aer. 

—  Şşş!I spuse el cu severitate. Muşcă-ţi limba! 
Cumpărătorul nu trebuie să-i spună niciodată vânzătorului 
câți bani are! La fel de bine ai putea să-ți dai vânzătorului 
portmoneul şi pe deasupra să-ți mai răstorni pe podea şi ce ai 


în buzunare! Dacă nu poţi spune o minciună, taci! Aceasta e 
prima regulă a comerțului liber, Brian băiete. 

Ochii lui - atât de mari şi de întunecaţi. Brian avea 
impresia că înoată în ei. 

— Cartonaşul ăsta are două preţuri, Brian. Jumătate... şi 
jumătate. Prima jumătate e în bani peşin. Cealaltă e o faptă. 
Mă înţelegi? 

— Da, spuse Brian. 

Se simțea iarăşi departe — departe de Castle Rock, departe 
de Lucruri prețioase, departe chiar şi de el însuşi. Singurele 
lucruri care erau reale în acest loc îndepărtat erau ochii mari 
şi întunecați ai domnului Gaunt. 

— Preţul în bani peşin pentru cartonaşul ăsta din 1956 
autografiat de Sandy Koufax este optzeci şi cinci de cenți, 
spuse domnul Gaunt. Ţi se pare cinstit aşa? 

— Da, spuse Brian. 

Vocea lui era îndepărtată şi slabă. Se simțea cum se 
micşorează, se tot micşorează... şi se apropie de punctul în 
care orice amintire limpede va înceta să existe. 

— Bun, spuse vocea mângâietoare a domnului Gaunt. 
Târgul nostru a progresat bine până aici. Cât despre faptă... 
cunoşti o femeie pe nume Wilma Jerzyck, Brian? 

— Wilma, sigur, spuse Brian din întunecimea tot mai densă 
în care se afla. Locuieşte de cealaltă parte a străzii noastre. 

— Da, aşa cred şi eu, fu de acord domnul Gaunt. Ascultă cu 
atenție, Brian. 

Aşa că trebuie să fi continuat să vorbească, dar Brian nu-şi 
aminti ce spuse. 


7 


Următorul lucru de care fu conştient fu domnul Gaunt 
care-l împingea cu blândeţe afară în Strada Principală, 
spunându-i cât de mult îl bucurase că se întâlniseră şi 
cerându-i să-i spună mamei sale şi tuturor prietenelor ei că a 
fost tratat bine şi că a încheiat un târg corect. 

— Sigur, spuse Brian. 


Se simțea zăpăcit... dar se simţea şi foarte bine, de parcă 
tocmai se trezise dintr-un somn împrospător de după-amiaza 
devreme. 

— Şi mai vino pe aici, spuse domnul Gaunt, chiar înainte să 
închidă uşa. 

Brian se uită la ea. Anunţul care atârna acolo spunea acum 


ÎNCHIS 
8 


Lui Brian i se părea că stătuse ore întregi în Lucruri 
prețioase, dar ceasul din fața băncii spunea că nu e decât 
patru şi zece minute. Trecuseră mai puţin de douăzeci de 
minute. Se pregăti să urce pe bicicletă, apoi îşi sprijini 
ghidonul de stomac şi vâri mâinile în buzunarele pantalonilor. 

Dintr-unul scoase şase monede lucioase din cupru a câte 
un peni. 

Din celălalt scoase cartonaşul autografiat de Sandy Koufax. 

Aparent chiar încheiaseră un fel de târg, deşi Brian nu-şi 
amintea pentru nimic în lume în ce constase acesta — doar că 
fusese pomenit numele Wilmei Jerzyck. 

Bunului meu prieten Brian, cu cele mai bune urări, Sandy 
Koufax. 

Orice târg ar fi încheiat, meritase. 

Un cartonaş precum acesta merita aproape orice. 

Brian îl aşeză cu grijă în ghiozdan aşa încât să nu se 
îndoaie, se urcă pe bicicletă şi începu să pedaleze cu viteză 
spre casă. Rânji fericit tot drumul. 


CAPITOLUL DOI 
1 
Când se deschide un nou magazin într-un orăşel din Noua 


Anglie, rezidenții - oricât de provinciali ar fi ei în multe alte 
privinţe - afişează o atitudine cosmopolită pe care verii lor din 


marile oraşe cu greu o pot egala. În New York sau Los Angeles, 
o nouă galerie se poate să atragă un mănunchi mic de posibili 
clienți şi simpli privitori înainte ca uşile să se deschidă pentru 
prima dată; un nou club poate chiar să dea naştere la o coadă 
de oameni, iar poliția să ţină piept unor paparazzi înarmaţi cu 
genţi pentru dispozitive şi lentile telefotografice, care stau în 
aşteptare dincolo de ei. Se aude un murmur surescitat de 
conversații, ca între spectatorii de teatru pe Broadway 
înaintea premierei unei piese, care, lovitură de răsunet sau 
eşec de proporții, este sigur că va provoca discuţii. 

Când se deschide un nou magazin într-un orăşel din Noua 
Anglie, rareori vezi o mulțime de oameni în fața uşilor şi 
niciodată o coadă. Când sunt ridicate draperiile, când sunt 
descuiate uşile şi când noua antrepriză e declarată deschisă 
pentru afaceri, clienţii vin şi pleacă într-un ritm care fară- 
ndoială unui străin i s-ar părea apatic... şi poate un semn de 
rău augur pentru viitorul afacerii proprietarului acelui 
magazin. 

Ceea ce pare lipsă de interes ascunde deseori o putere de 
anticipație pătrunzătoare şi o chiar mai pătrunzătoare putere 
de observaţie (Cora Rusk şi Myra Evans n-au fost singurele 
femei din Castle Rock care au făcut liniile telefonice să 
zbârnâie în legătură cu Lucruri preţioase în săptămânile 
dinaintea deschiderii.) Acest interes şi această anticipație nu 
schimbă totuşi codul conservator de conduită al 
cumpărătorului dintr-un oraş mic. Unele lucruri pur şi 
simplu Nu Se Fac, mai ales în strânsele enclave yankee aflate 
la nord de Boston. Acestea sunt societăţi care există vreme de 
nouă luni în fiecare an în mare parte suficiente lor însele, iar a 
le arăta prea mare interes prea curând sau, în orice caz, a 
manifesta mai mult decât un interes trecător, ca să spunem 
aşa, e considerat un comportament greşit. 

Să cercetezi un nou magazin într-un oraş mic şi să participi 
la o petrecere cu prestigiu social într-un oraş mare sunt 
amândouă nişte activități ce provoacă o surescitare destul de 
mare în rândul celor dornici să participe şi există reguli pentru 
amândouă - reguli nescrise, imuabile şi ciudat de 


asemănătoare. Cea mai importantă dintre acestea este nu 
trebuie să ajungi primul. Desigur, cineva tot trebuie să încalce 
această regulă cardinală sau nimeni n-ar mai ajunge deloc, 
însă un nou magazin poate rămâne gol vreme de cel puțin 
douăzeci de minute după ce anunţul îNcHIs din fereastră a fost 
întors pentru prima dată cu partea unde scrie DESCHIS, iar un 
observator aflat în cunoştinţă de cauză s-ar simţi sigur să 
pună pariu că primii sosiți vor veni în grup - o pereche, un 
trio, dar mai probabil un cvartet de doamne. 

A doua regulă este cea care spune că vizitatorii- 
cumpărători trebuie să afişeze o politețe atât de totală, încât 
să se afle la granița glacialității. A treia e că nimeni nu trebuie 
să întrebe (cu ocazia primei vizite, cel puţin) care sunt trecutul 
şi intențiile proprietarului. A patra e că nimeni nu trebuie să 
aducă un cadou de bun-venit-în-oraş, mai ales unul atât de 
comun ca o prăjitură sau plăcintă făcută în casă. Ultima 
regulă e la fel de imuabilă ca prima: nu trebuie să pleci 
ultimul. 

Această gavotă impetuoasă - care s-ar putea numi Dansul 
Cercetării Feminine - durează pretutindeni de la două 
săptămâni până la două luni şi nu se aplică atunci când 
afacerea deschisă aparține unuia din oraş. Acest fel de 
deschidere are toate şansele să fie un soi de cină bisericească 
din Săptămâna Vechiului Cămin - informală, însuflețită şi 
destul de mărginită. Însă când noul neguțător este Din Afară 
(întotdeauna se pronunţă aşa, ca să se poată auzi litera 
majusculă), Dansul Cercetării Feminine este la fel de sigur ca 
actul morţii şi forța gravitaţională. După ce s-a încheiat 
perioada de încercare (nimeni nu dă anunț la ziar ca să 
anunțe lucrul acesta, dar cumva toată lumea o ştie), se 
întâmplă unul din două lucruri: fie rata vânzărilor se 
normalizează şi clienții mulțumiți aduc întârziatele daruri de 
bun-venit şi invitaţii de a Veni în Vizită, fie noua afacere 
eşuează. În oraşele precum Castle Rock, despre afacerile mici 
se vorbeşte uneori că sunt săptămâni şi chiar luni „frânte” 
înainte ca neajutoraţii proprietari să descopere singuri acest 
lucru. 


A fost cel puţin o femeie în Castle Rock care nu a jucat după 
regulile comun acceptate, indiferent de cât de imuabile ar 
părea acestea pentru alții. Aceasta a fost Polly Chalmers, care 
conducea atelierul Coşi Întruna. Un comportament obişnuit 
nu era aşteptat din partea ei de către cei mai mulți; Polly 
Chalmers era considerată de doamnele din Castle Rock (şi de 
mulți dintre domni) o Excentrică. 

Polly prezenta tot soiul de probleme pentru auto-intitulaţii 
arbitri sociali din Castle Rock. În primul rând, nimeni nu se 
putea hotări asupra celui mai elementar lucru dintre toate: 
era Polly Din Oraş sau Din Afară? Se născuse şi crescuse 
mare parte din timp în Castle Rock, adevărat, dar plecase cu 
plodul lui Duke Sheehan în pântece la vârsta de optsprezece 
ani. Asta se întâmpla în 1970 şi se întorsese o singură dată 
înainte să se mute definitiv înapoi în 1987. 

Acea scurtă revenire a avut loc la sfârşitul lui 1975, când 
tatăl ei se afla pe moarte din pricina cancerului la intestine. 
După moartea lui, Lorraine Chalmers a suferit un atac de 
cord, iar Polly a rămas să aibă grijă de ea. Lorraine a suferit 
un al doilea atac de cord - acesta fatal — la începutul 
primăverii lui 1976 şi, după ce a fost înmormântată în 
cimitirul Homeland, Polly (care dobândise deja un adevărat 
Aer de Mister, în ceea ce le privea pe doamnele din oraş) a 
plecat din nou. 

A plecat de tot de data asta a fost consensul general, iar 
când a murit şi ultima Chalmers, bătrâna mătuşă Ewvie, în 
1981 şi Polly n-a participat la înmormântare, consensul a 
părut un fapt dovedit. Totuşi, cu patru ani în urmă chiar se 
întorsese şi-şi deschisese propriul ei atelier de croitorie. Deşi 
nimeni nu ştia sigur, părea posibil să fi folosit banii mătuşii 
Evvie Chalmers pentru a finanța noua afacere. Cui altcuiva 
să-i fi lăsat banii hoaşca aia bătrână şi nebună? 

Cei mai avizi urmăritori din oraş ai la comedie humaine 
(asta însemna majoritatea locuitorilor) erau convinşi că, dacă 
Polly avea succes cu mica ei afacere şi rămânea în oraş, cele 
mai multe dintre lucrurile care le stârneau curiozitatea cu 


timpul le vor fi revelate. Dar în cazul lui Polly, multe lucruri 
au rămas necunoscute. Era de fapt destul de exasperant. 

Îşi petrecuse o parte din ani în San Francisco, măcar asta se 
ştia, dar puţine altele — Lorraine Chalmers fusese apropiată 
cam ca diavolul de îndărătnica ei nepoată. Mersese Polly la 
şcoală acolo sau altundeva? Şi conducea afacerea de parcă ar 
fi urmat cursuri de management şi, pe deasupra, mai învățase 
şi destule din ele, dar nimeni nu putea spune sigur asta. Era 
necăsătorită când se întorsese, dar fusese cândva căsătorită, 
în San Francisco ori într-unul din locurile unde e posibil (sau 
nu) să-şi fi petrecut timpul dintre Atunci şi Acum? Nimeni nu 
ştia nici asta, doar că nu se măritase niciodată cu băiatul 
familiei Sheehan - el se alăturase Marinei, dăduse pe acolo o 
vreme din picioare, iar acum intermedia vânzări de locuinţe 
undeva în New Hampshire. Şi de ce se întorsese să locuiască 
aici după atâţia ani? 

Mai mult ca orice ei se întrebau ce s-a întâmplat cu copilul. 
Făcuse frumoasa Polly un avort? Îl dăduse spre adopţie? Îl 
păstrase? Dacă era aşa, murise el? Era el (mereu fără nume) 
încă viu, mergea la şcoală undeva şi-i scria din când în când 
mamei acasă? Nimeni nu ştia nici lucrurile acestea şi în multe 
feluri întrebările fără răspuns referitoare la „el” erau cele care- 
i rodeau cel mai mult. Fata care plecase cu un autobuz 
Greyhound cu plodul în pântece era acum o femeie de aproape 
patruzeci de ani, se întorsese înapoi în oraş, unde acum locuia 
şi făcea afaceri, de patru ani şi nimeni nu cunoştea sexul 
copilului care o făcuse să plece. 

Nu cu mult timp în urmă, Polly Chalmers oferise oraşului o 
nouă demonstrație a excentricității ei, dacă era nevoie de aşa 
ceva: îi ținea companie lui Alan Pangborn, şeriful districtului 
Castle, iar şeriful Pangborn îşi înmormântase soția şi fiul cel 
mic cu doar un an şi jumătate în urmă. Acest comportament 
nu era tocmai un Scandal, însă era în mod cert o 
Excentricitate, aşa încât nimeni n-a fost cu adevărat surprins 
să o vadă pe Polly Chalmers mergând în pas alert în josul 
trotuarului Străzii Principale de la uşa ei spre cea a 
magazinului Lucruri preţioase la ora zece şi două minute în 


dimineața zilei de 9 octombrie. Nu au fost surprinşi nici măcar 
de ceea ce ţinea în mâinile ei înmănuşate: un recipient 
Tupperware care nu putea conține decât o prăjitură. 

Era, au spus localnicii când au discutat mai târziu 
întâmplarea, exact firea ei. 


2 


Vitrina magazinului Lucruri preţioase fusese curățată de 
săpun şi dincolo de ea fuseseră aşezate aproximativ 
douăsprezece obiecte — ceasuri, un set de tacâmuri din argint, 
un tablou, un minunat triptic ce aştepta doar ca cineva să-l 
umple cu mult-iubite fotografii. Polly se uită aprobator la 
aceste obiecte, apoi merse la uşă. Anunţul care atârna acolo 
spunea DESCHIS. Când făcu ceea ce spunea anunțul, când 
deschise uşa adică, un clopoțel scoase un clinchet deasupra 
capului ei — acesta fusese instalat după vizita în avanpremieră 
a lui Brian Rusk. 

Magazinul mirosea a covoare noi şi a vopsea proaspătă. Era 
plin de lumină solară şi, când ea păşi înăuntru, uitându-se cu 
interes în jur, îi veni un gând limpede: E-un succes. Încă n-a 
trecut pragul nici un client — doar dacă eu nu-s aşa ceva — şie 
deja un succes. Remarcabil. Astfel de aprecieri pripite nu-i 
stăteau un fire, aşa cum nu-i stătea nici sentimentul 
instantaneu de aprobare, însă era de netăgăduit. 

Un bărbat înalt stătea aplecat deasupra unei cutii din sticlă 
pentru expunere. Ridică ochii atunci când clopoţelul glăsui şi-i 
zâmbi. 

— Vă salut, spuse el. 

Polly era o femeie practică, o femeie care ştia ce gândeşte şi- 
n general îi plăcea ce însemna asta, aşa încât momentul de 
confuzie care o izbi atunci când întâlni prima dată ochii 
acestui străin fu el însuşi confuz. 

ÎI cunosc, fu primul gând limpede care răzbătu prin acel 
neaşteptat nor. L-am mai întâlnit pe omul acesta. Unde? 

Nu-l întâlnise, însă, iar recunoaşterea acestui lucru — 
această convingere - a venit o clipă mai târziu. A fost un dejâ- 


vu, senzaţia aceea de falsă recunoaştere care-i copleşeşte pe 
toți din când în când, un sentiment dezorientant fiindcă e în 
acelaşi timp atât de vag, ca un vis, şi atât de prozaic. 

Fu lăsată fără gardă preţ de o clipă sau două şi nu putu 
decât să-i zâmbească strâmb. Apoi îşi mişcă mâna stângă 
pentru a prinde mai bine recipientul pentru prăjitură pe care-l 
ținea şi prin dosul ei o fulgeră o durere crâncenă care radie în 
două ace arzătoare până la încheietură. Avea impresia că-n 
carne i se înfipseseră dinții unei furculițe mari din crom. 
Artrita era de vină şi o durea ca nimic altceva, dar cel puţin o 
ajută să-şi concentreze din nou atenţia şi vorbi fără vreo 
întârziere observabilă... doar că-şi spuse că bărbatul era 
posibil să fi observat, chiar şi aşa. Avea nişte ochi căprui 
scânteietori care păreau că pot observa o mulțime de lucruri. 

— Bună, spuse ea. Mă numesc Polly Chalmers. Deţin 
atelierul acela mic de croitorie de mai jos de aici. M-am gândit 
că, deoarece suntem vecini, să vin şi să vă urez bun venit în 
Castle Rock înainte să înceapă nebunia. 

El zâmbi şi întregul chip i se lumină. Ea simţi un zâmbet de 
răspuns ridicându-i buzele, chiar dacă mâna stângă încă o 
mai durea rău. Dacă n-aş fi deja îndrăgostită de Alan, îşi 
spuse, cred că aş cădea la picioarele bărbatului ăstuia fără 
nici o reținere. „Arată-mi dormitorul, stăpâne, voi merge în 
linişte.” Cu un dram de amuzament, ea se întrebă câte dintre 
doamnele care vor trece pe aici pentru o ocheadă înainte ca 
ziua să se sfârşească vor pleca acasă înrobite de-o dragoste 
acaparatoare pentru el. Observă că nu purta verighetă; şi mai 
mult gaz peste foc. 

— Sunt încântat să vă cunosc, domnişoară Chalmers, 
spuse el, venind către ea. Eu sunt Leland Gaunt. 

Apropiindu-se de ea, întinse mâna dreaptă, apoi se încruntă 
uşor când ea făcu un pas mic în spate. 

— Îmi cer scuze, spuse ea, nu dau mâna cu nimeni. Să nu 
credeți, vă rog, că sunt nepoliticoasă. Am artrită. 

Aşeză recipientul Tupperware pe cea mai apropiată cutie 
din sticlă şi ridică mâinile, care erau înfăşurate în mănuşi din 


piele de ied. Nu era nimic anormal cu ele, însă aveau în mod 
limpede o formă ciudată, stânga puţin mai mult ca dreapta. 

Erau femei în oraş care credeau că Polly era de fapt mândră 
de boala ei; de ce se grăbea atunci, gândeau ele, să arate asta 
tuturor? Adevărul era exact opusul. Deşi nu era o femeie 
orgolioasă, o preocupa destul felul cum arăta ca urâţenia 
mâinilor ei s-o stânjenească. Le arăta cât de repede putea şi de 
fiecare dată îi venea în minte pentru scurtă vreme - atât de 
scurtă, că aproape nici nu-l băga în seamă - acelaşi gând: 
Poftim. Am lămurit asta. Acum putem trece la altceva care să 
ne intereseze. 

Oamenii încercau de obicei şi ei o urmă de nelinişte sau 
stânjeneală când le arăta mâinile. Gaunt nu încercă asta. EI îi 
prinse în schimb partea de sus a brațelor în nişte mâini care 
păreau extraordinar de puternice şi scutură de acolo a salut. 
Poate că ei ar fi trebuit să i se pară acesta un lucru nepotrivit 
de intim pentru o primă întâlnire, dar nu i se păru. Gestul 
fusese prietenesc, scurt, chiar oarecum amuzant. Totuşi, ea se 
bucură că fusese scurt. Mâinile lui lăsau o impresie neplăcută 
de uscat, chiar şi prin materialul hainei uşoare de toamnă pe 
care o purta ea. 

— Trebuie să fie dificil să conduci un atelier de croitorie 
suferind tocmai de această boală, domnişoară Chalmers. Cum 
de vă puteți descurca? 

Aceasta era o întrebare pe care foarte puţini oameni i-o 
adresau şi, cu excepţia lui Alan, nu-şi putu aminti dacă o 
întrebase cineva într-o manieră atât de directă. 

— N-am făcut decât să cos atâta timp cât am putut, spuse 
ea. Am strâns din dinți şi-am mers mai departe, cred că puteți 
spune. Acum am şase fete care lucrează pentru mine cu 
jumătate de normă, iar eu mă limitez în principal la partea de 
creare. Dar tot mai am unele zile bune. 

Aceasta era o minciună, dar credea că nu face rău nimănui, 
dat fiind că o spusese în principal în propriul ei beneficiu. 

— Ei bine, sunt încântat că aţi venit. Vă spun adevărul — 
sufăr cumplit de trac. 

— Adevărat? De ce? 


Se grăbea chiar mai puţin să judece oamenii decât se 
grăbea să judece locurile şi întâmplările şi fu uluită - chiar 
puţin alarmată - de cât de repede şi de natural se simțea 
confortabil alături de bărbatul acesta pe care-l întâlnise cu 
mai puţin de un minut în urmă. 

— Continuu să mă întreb ce voi face dacă nu va veni 
nimeni. Absolut nimeni, cât e ziua de lungă. 

— Vor veni, spuse ea. Vor vrea să arunce o privire la marfa 
dumneavoastră - nimeni nu pare să aibă habar ce se vinde 
într-un magazin numit Lucruri preţioase —- dar chiar mai 
important, vor veni să arunce o privire la dumneavoastră. 
Totu-i că într-un locşor precum Castle Rock... 

— ,.. nimeni nu vrea să pară prea dornic, încheie în locul ei. 
Ştiu — am mai trecut prin oraşe mici. Partea rațională a minţii 
mă asigură că ceea ce tocmai aţi spus este absolut adevărat, 
dar mai e o voce care spune încontinuu: „N-or să vină, Leland, 
0, nu, n-or să vină, vor sta deoparte în cârduri, aşteaptă şi o să 
vezi.” 

Ea râse, amintindu-şi brusc că şi ea gândise exact acelaşi 
lucru când deschisese Coşi Întruna. 

— Dar ce-i asta? întrebă el, atingând recipientul 
Tupperware cu o mână. Şi ea observă ceea ce Brian Rusk deja 
văzuse: primul şi al doilea deget al mâinii aceleia aveau exact 
aceeaşi lungime. 

— E o prăjitură. lar dacă ştiu oraşul ăsta pe jumătate cât 
cred că-l ştiu, vă pot asigura că e singura pe care o veți primi 
astăzi. 

EI îi zâmbi, în mod vădit încântat. 

— Mulţumesc! Mulţumesc foarte mult, domnişoară 
Chalmers - sunt mişcat. 

lar ea, care nu cerea niciodată nimănui să-i folosească 
numele mic la prima sau chiar după mai multe întâlniri (şi 
care era suspicioasă pe oricine — agenți imobiliari, agenţi de 
asigurări, vânzători de maşini — îşi însuşea acest privilegiu 
fără să ceară voie), fu uimită să se audă spunând: 

— Dacă tot vom fi vecini, n-ar fi mai bine să-mi spuneți 
Polly? 


3 


Prăjitura era mâncarea diavolului, după cum aprecie 
Leland Gaunt doar ridicând capacul şi mirosind. Îi ceru să 
rămână şi să mănânce o felie cu el. Polly se codi. Gaunt 
insistă. 

— Sigur are cine conduce atelierul tău acum, spuse el, iar 
în al meu nimeni nu va îndrăzni să pună piciorul preţ de cel 
puţin o jumătate de oră — atât ar trebui să ajungă pentru a 
respecta protocolul. Şi am o mie de întrebări despre oraş. 

Aşa că ea fu de acord. El dispăru pe uşa cu perdea din 
spatele magazinului şi ea îl auzi cum urcă scările — zona de la 
etaj, bănuia ea, trebuie să fie partea în care locuieşte, chiar 
dacă numai temporar - să aducă farfurii şi furculițe. Cât îl 
aşteptă să se întoarcă, Polly se mişcă prin jur, uitându-se la 
lucrurile expuse. 

Un anunţ înrămat aflat pe peretele de lângă uşa prin care 
intrase spunea că magazinul va fi deschis de la zece dimineața 
până la cinci după-amiaza în zilele de luni, miercuri, vineri şi 
sâmbătă. Marţea şi joia va fi închis „cu excepţia vizitelor 
stabilite în prealabil” până la sfârşitul primăverii - sau, gândi 
Polly cu un zâmbet mental, până ce soseau din nou turiştii 
aceia zvăpăiaţi şi descreieraţi şi vilegiaturiştii, fluturând 
pumni întregi de dolari. 

Lucruri prețioase, se hotări ea, era un magazin de 
curiozități. Un magazin de curiozități scumpe, ar fi spus după 
o singură privire, însă o examinare mai îndeaproape a 
obiectelor scoase la vânzare sugera că nu era chiar atât de 
uşor de catalogat. 

Obiectele care fuseseră expuse când trecuse Brian pe acolo 
cu o după-amiază în urmă - geoda, aparatul foto Polaroid, 
fotografia cu Elvis Presley, celelalte câteva - mai erau încă, 
însă fuseseră adăugate poate încă patru duzini. Un covoraş 
valorând poate o mică avere atârna pe unul dintre pereții 
alburii — era turcesc şi era vechi. Într-una dintre cutiile din 
sticlă se afla o colecţie de soldăței din plumb, probabil antici, 


însă Polly ştia că toți soldățeii din plumb, chiar şi cei turnaţi 
în Hong Kong în urmă cu o săptămână de lunea trecută, 
aveau un aspect antic. 

Bunurile erau foarte variate. Între fotografia cu Elvis, care 
ei i se părea genul de lucru scos la vânzare la orice carnaval 
din America la prețul de 4,99 de dolari, şi un absolut 
neinteresant vultur american pentru indicarea direcției 
vântului, se alia un abajur pestriț din sticlă care în mod sigur 
valora opt sute de dolari, dar care putea foarte bine să valoreze 
şi cinci mii. Un ceainic cu tabla îndoită şi fără nici o sclipire 
stătea flancat de două minunate poupee, iar ea nu se putu 
convinge nici să estimeze cât ar valora acele frumoase 
păpuşele franțuzeşti cu obraji roşii şi picioruşe cu jartiere. 

Era o selecție de cartonaşe cu jucători de base-ball şi mărci 
producătoare de tabac, un evantai de reviste populare din anii 
treizeci (Weird Tales, Astounding Tales, Thrilling Wonder 
Stories), un radio masiv din anii cincizeci care avea nuanța 
aceea dezgustătoare de roz-pal pe care oamenii de atunci 
păreau că o preferă când era vorba dacă nu de politică, atunci 
de aparate de uz casnic. 

Majoritatea obiectelor — deşi nu toate — aveau în față mici 
plăcuţe de identificare: GEODĂ TRICRISTAL, ARIZONA, spunea una. 
SET DE CHEI TUBULARE AJUSTABILE, spunea alta. Cea din fața 
aşchiei care-l uluise atât de tare pe Brian anunţa că este LEMN 
PIETRIFICAT DIN ȚARA SFÂNTĂ. Plăcuțele din fața cartonaşelor de 


schimb şi a revistelor populare spuneau: LA CERERE OFERIM ŞI 
ALTELE. 


Toate obiectele, fie ele de nimic sau de milioane, aveau un 
lucru în comun, observă ea: nici unul nu avea etichetă de preț. 


4 


Gaunt se întoarse cu două farfurii mici - nişte farfurii 
Corning Ware simple, nimic spectaculos un cuţit pentru 
prăjitură şi două furculițe. 

— Totul e talmeş-balmeş acolo sus, se destăinui el, luând 
capacul recipientului şi aşezându-l deoparte (îl întoarse cu 


partea de sus în jos ca să nu lase un cerc de glazură pe 
suprafața bufetului de pe care servea.) O să caut o casă de 
locuit imediat ce pun lucrurile în ordine aici, dar pentru 
moment am să locuiesc deasupra magazinului. Toate lucrurile 
sunt în cutii de carton. Dumnezeule, urăsc cutiile de carton. 
Cine ai spune că... 

— Nu aşa mare, protestă Polly. Dumnezeule! 

— Bine, spuse Gaunt voios, aşezând felia groasă de 
prăjitură cu ciocolată pe una dintre farfurii. Asta o să fie a 
mea. Mănâncă, Rowf, mănâncă, îți zic! Asta e bună pentru 
tine? 

— Mai subţire. 

— Mai subțire de atât nu pot s-o tai, spuse el şi decupă o 
felie îngustă de tort. Miroase dumnezeieşte. Mulţumesc încă o 
dată, Polly. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Chiar mirosea bine şi ea nu ţinea dietă, însă refuzul de la 
început era mai mult decât din politețea primei întâlniri. 
Ultimele trei săptămâni fuseseră o perioadă de vară indiană 
superbă în Castle Rock, dar luni vremea se răcise, iar mâinile 
ei reacționaseră urât la această schimbare. Durerea probabil 
că va scădea odată ce încheieturile ei se vor obişnui cu 
temperatura mai joasă (sau aşa se ruga şi aşa se întâmplase 
întotdeauna, însă natura progresivă a bolii nu-i era străină), 
dar fusese foarte mare în acea dimineață. Când era aşa, 
niciodată nu era sigură ce va putea face sau nu cu mâinile 
acelea trădătoare, iar refuzul de la început se născuse din 
îngrijorare şi dintr-o posibilă stânjeneală. 

Acum îşi dădu jos mănuşile, îşi mişcă de probă degetele de 
la mâna dreaptă. O suliță de durere înfometată o fulgeră de la 
antebraț către cot. Mişcă iarăşi degetele, cu buzele râse în 
aşteptare. Durerea veni, dar acum nu fu la fel de intensă. Se 
relaxă puțin. Avea să fie totul bine. Nu minunat, nu aşa cum 
ar trebui să fie mâncatul unei prăjituri, dar bine. Ridică 
furculița cu grijă, îndoindu-şi degetele cât mai puţin posibil 
când o apucă. Ducând prima muşcătură la gură, îl văzu pe 
Gaunt cum se uită la ea compătimitor. Acum o să mă ia cu 


vorbe de blândețe, îşi spuse cu tristețe, şi o să-mi spună cât de 
rea a fost artrita bunicului lui. Sau a fostei lui soții. Sau a 
cuiva. 

Dar Gaunt nu o luă cu vorbe blânde. Luă o muşcătură de 
tort şi-şi roti comic ochii. 

— Ce croit şi făcut modele de rochii, spuse el, ar fi trebuit să 
deschizi un restaurant! 

— O, nu eu l-am făcut, spuse ea, dar o să-i transmit 
complimentele lui Nettie Cobb. Ea e menajera mea. 

— Nettie Cobb, spuse el gânditor, tăind încă o îmbucătură 
din felia de tort. 

— 0... o ştii? 

— O, mă-ndoiesc. 

Vorbi cu aerul unui om care e brusc adus înapoi la 
realitate. 

— Nu cunosc pe nimeni din Castle Rock. 

Se uită viclean la ea cu colțul ochiului. 

— Sunt şanse s-o pot angaja oricum? 

— Nici una, spuse Polly şi râse. 

— Voiam să te întreb de nişte agenţi de intermedieri 
imobiliare, spuse el. Cine ai spune că e cel mai de încredere pe 
aici? 

— O, toţi sunt nişte hoți, dar probabil că Mark Hapewell e 
cel mai mic dintre ei. 

El îşi înecă râsul şi duse o mână la gură să oprească o 
ploaie de firimituri. Apoi începu să tuşească şi dacă pe ea n-ar 
fi durut-o atât de tare mâinile, l-ar fi lovit tovărăşeşte peste 
spate de câteva ori. Prima întâlnire sau nu, chiar îl plăcea. 

— Scuze, spuse el, încă chicotind puţin. Toţi sunt însă hoţi, 
nu-i aşa? 

— O, categoric. 

Dacă ar fi fost alt gen de femeie —- una care să-şi păstreze 
faptele din trecut cu mai puţină zgârcenie doar pentru ea — 
Polly ar fi început atunci să-i pună lui Leland Gaunt întrebări 
cu ţintă precisă? De ce a venit în Castle Rock? Unde a fost 
înainte să vină aici? Va rămâne mult timp? Are o familie? Dar 
nu era genul acesta de femeie, aşa încât se mulțumi să 


răspundă la întrebările lui... era încântată de fapt de acest 
lucru, dat fiind că nici una dintre ele nu se referea la ea. El 
voia să ştie lucruri despre oraş şi cum era traficul pe Strada 
Principală în timpul iernii şi dacă exista vreun loc prin 
apropiere de unde să poată cumpăra o sobiță Jotul şi care 
erau ratele la asigurări şi o sută de alte lucruri. Scoase din 
buzunarul blazerului albastru pe care-l purta un carnețel 
îngust cu coperte din piele neagră şi notă cu seriozitate fiecare 
nume pe care-l rostea ea. 

Polly se uită la farfuria ei şi văzu că terminase toată 
prăjitura. Încă o mai dureau mâinile, dar erau mai bine decât 
atunci când venise. Îşi aminti că aproape se hotărâse să nu 
vină, fiindcă o chinuiau atât de tare. Acum era oricum 
bucuroasă că venise. 

— Trebuie să plec, spuse ea, uitându-se la ceasul de la 
încheietura mâinii. Rosalie o să creadă că am murit. 

Mâncaseră în picioare. Acum, Gaunt aşeză frumos farfuriile 
una peste cealaltă, puse furculițele deasupra şi aşeză capacul 
la loc pe recipientul pentru prăjitură. 

— O să-ţi dau înapoi asta imediat ce-a dispărut prăjitura, 
spuse el. E bine aşa? 

— Perfect. 

— Probabil c-o să-l ai atunci până la mijlocul după-amiezii, 
spuse el serios. 

— Nu trebuie să fii atât de prompt, spuse ea în timp ce 
Gaunt o conduse ia uşă. Mi-a făcut mare plăcere să te cunosc. 

— Mulţumesc că ai venit, spuse el. 

Pentru o clipă, ea crezu că vrea să o prindă de braţ şi o 
încercă un fel de spaimă la gândul atingerii lui — o prostie, 
desigur dar nu o atinse. 

— Ai făcut din ceea ce mă aşteptam să fie o zi înfiorătoare 
una de toată plăcerea. 

— O să te descurci. 

Polly deschise uşa, apoi se opri. Nu-l întrebase nimic despre 
el, dar era curioasă de un singur lucru, prea curioasă încât să 
plece fără să întrebe. 

— Ai tot felul de lucruri interesante... 


— Mulţumesc. 

— ... dar nimic nu are etichetă de preţ. De ce? 

El zâmbi. 

— Asta-i o mică excentricitate de-a mea, Polly. Am crezut 
întotdeauna că pentru un obiect pe care vrei să-l cumperi 
merită să te tocmeşti puţin. Cred că am fost un neguţător de 
covoare din Orientul Mijlociu într-o viaţă anterioară. Probabil 
din Irak, deşi poate că n-ar trebui să spun asta în zilele de 
acum. 

— Aşa că ceri atâta cât poate oferi piața”? întrebă ea, 
întinzând puţin coarda. 

— Poţi spune şi aşa, se arătă el de acord cu seriozitate şi 
din nou pe ea o frapă cât de profunzi erau ochii lui căprui — 
cât de ciudat de frumoşi. Îmi place să mă gândesc că nevoia 
determină prețul. 

— Înţeleg. 

— Chiar aşa? 

— Păi... aşa cred. Asta explică numele magazinului“. 

El zâmbi. 

— S-ar putea, spuse. Cred că s-ar putea, da. 

— Ei bine, îți doresc o zi foarte bună, domnule Gaunt... 

— Leland, te rog. Sau doar Lee. 

— Leland, atunci. Şi să nu-ţi faci griji de clienți. Cred că 
până vineri va trebui să-ți angajezi un agent de pază care să-i 
alunge de aici la capătul zilei. 

— Crezi? Asta ar fi minunat. 

— La revedere. 

— Ciao, spuse el şi închise uşa în urma ei. 

Rămase acolo o clipă, uitându-se cum Polly Chalmers 
mergea în josul străzii, îndreptându-şi mănuşile pe degetele 
atât de deformate şi într-un atât de mare contrast cu restul 
corpului ei, care era cochet şi frumos, dacă nu de-a dreptul 
remarcabil. Zâmbetul lui Gaunt crescu. Când i se lățiră 
buzele, scoțându-i la iveală dinţii inegali, deveni un zâmbet 
neplăcut de prădător. 

— O să te descurci, spuse el încet în magazinul gol. O să te 
descurci de minune. 


5 


Prezicerea lui Polly se dovedi cât se poate de corectă. Până la 
ora închiderii în acea zi, aproape toate femeile din Castle Rock 
— cele care contau, în orice caz — şi mai mulți bărbați trecuseră 
pe la Lucruri prețioase să arunce o privire furtivă. Aproape toți 
se grăbiră să-l anunţe pe Gaunt că nu aveau decât o clipă la 
dispoziție, fiindcă se aflau în drum spre alt loc. 

Stephanie Bonsaint, Cynthia Rose Martin, Barbara Miller şi 
Francine Pelletier au fost primele; Steffie, Cyndi, Rose, Babs şi 
Francie au sosit într-un grup protectiv la nici zece minute 
după ce Polly a fost văzută plecând din noul magazin (vestea 
plecării ei se răspândise repede şi temeinic prin telefon şi prin 
eficientul telegraf de tufiş care străbate grădinile din spatele 
caselor din Noua Anglie.) 

Steffie şi prietenele ei s-au uitat. Au făcut uhh şi ahh. L-au 
anunțat pe Gaunt că nu pot sta mult fiindcă aceasta este ziua 
lor de bridge (neglijând să-i spună că partida săptămânală nu 
începea de obicei mai devreme de aproximativ două după- 
amiaza.) Francie l-a întrebat de unde este. Gaunt i-a spus că 
din Akron, Ohio. Steffie l-a întrebat dacă e de multă vreme în 
afacerea cu antichităţi. Gaunt i-a spus că el nu consideră că 
este vorba... tocmai de o afacere cu antichităţi. Cyndi a vrut să 
ştie dacă domnul Gaunt era de multă vreme în Noua Anglie. 
De puţin timp, a răspuns Gaunt; de puţin timp. 

Toate trei au fost de acord că magazinul este interesant — 
atâtea lucruri bizare! - dar că a fost un interviu foarte 
neizbutit. Bărbatul era la fel de necomunicativ ca Polly 
Chalmers, poate chiar mai mult. Babs a subliniat apoi ceea ce 
ştiau toate (sau credeau că ştiu): că Polly a fost prima 
persoană din oraş care a intrat de fapt în noul magazin şi că 
adusese cu ea o prăjitura. Poate, a speculat Babs, că-l ştia pe 
domnul Gaunt... de Atunci Dinainte, din vremea pe care o 
petrecuse Departe. 

Cyndi Rose şi-a exprimat interesul pentru o vază Lalique şi 
l-a întrebat pe domnul Gaunt (care era prin apropiere, dar nu 


se ţinea după ele, au observat toate cu bucurie) cât costă. 

— Cât credeţi? a întrebat el, zâmbind. 

Ea i-a zâmbit înapoi, oarecum cochet. 

— Oh, a spus ea. Aşa faceți dumneavoastră afaceri, 
domnule Gaunt? 

— Aşa fac afaceri, a fost el de acord. 

— Păi, o să pierdeţi mai mult decât o să câştigaţi dacă vă 
târguiți cu yankeii, a spus Cyndi Rose în vreme ce prietenele ei 
asistau cu interesul vădit al unor spectatori la un meci de 
tenis din cadrul Campionatului de la Wimbledon. 

— Asta, a spus el, rămâne de văzut. 

Vocea lui era încă prietenoasă, dar acum era şi uşor 
provocatoare. 

Cyndi Rose s-a uitat de data aceasta mai atentă la vază. 
Steffie Bonsaint i-a şoptit ceva în ureche. Cyndi Rose a aplecat 
din cap. 

— Şaptesprezece dolari, a spus ea. 

Vaza arăta de fapt ca şi când ar fi costat cincizeci, iar ea 
bănuia că într-un anticariat din Boston ar fi fost evaluată la o 
sută optzeci. 

Gaunt şi-a înfipt degetele sub bărbie într-un gest pe care 
Brian Rusk l-ar fi recunoscut. 

— Cred că ar trebui să primesc cel puţin patruzeci şi cinci, 
a spus el cu o urmă de regret. 

Ochii Cyndiei Rose s-au luminat; avea ceva de speculat aici. 
La început văzuse vaza Lalique ca un lucru doar pe departe 
interesant, nimic altceva de fapt decât un cârlig conversaţional 
pe care să-l folosească asupra misteriosului domn Gaunt. 
Acum s-a uitat la ea mai atentă şi a văzut că era cu adevărat 
o lucrătură frumoasă, una care ar arăta bine în sufrageria 
casei ei. Lanţul de flori din jurul gâtului vazei avea exact 
culoarea tapetului ei. Până ca domnul Gaunt să-i răspundă 
propunerii ei cu un preț care era doar la o aruncătură de băț 
mai departe de posibilitățile ei, nu-şi dăduse seama că-şi 
dorea vaza atât de mult cum şi-o dorea acum. 

S-a consultat cu prietenele ei. 

Gaunt le-a privit, zâmbind uşor. 


Clopoţelul de deasupra uşii a sunat şi au intrat încă două 
doamne. 

La Lucruri preţioase, prima zi adevărată de afaceri 
începuse. 


6 


Când Clubul de Bridge din strada Ash a părăsit Lucruri 
prețioase zece minute mai târziu, Cyndi Rose Martin ducea de 
mânere o pungă de cumpărături. Înăuntru, înfăşurată în 
hârtie pelur, se afla vaza Lalique. O achiziționase în schimbul 
a patruzeci şi unu de dolari plus TVA, aproape toţi banii ei de 
coşniță, însă era atât de încântată de ea, că aproape torcea. 

De obicei, după ce făcea asemenea cumpărături sub 
imperiul pornirii de moment, se simțea plină de îndoieli şi 
puţin ruşinată, sigură că a fost puţin dusă cu preşul, dacă nu 
de-a dreptul înşelată, însă nu şi astăzi. Aceasta era o afacere 
din care ea ieşise învingătoare. Domnul Gaunt îi ceruse chiar 
să se mai întoarcă, spunând că are şi perechea acelei vaze şi 
că va sosi cu un transport spre sfârşitul săptămânii - poate 
chiar mâine! Aceasta va arăta superb pe măsuța din 
sufragerie, dar dacă avea două putea pune câte una pe fiecare 
capăt al poliței de deasupra căminului, iar asta chiar ar fi 
trăsnet. 

Cele trei prietene ale ei simțeau şi ele că se descurcase bine 
şi, deşi erau puţin frustrate că aflaseră atât de puţine despre 
trecutul domnului Gaunt, părerea lor în ceea ce-l privea era în 
general destul de bună. 

— Are cei mai frumoşi ochi verzi, a spus Francie Pelletier, 
puţin visătoare: 

— Erau verzi? a întrebat Cyndi Rose, uşor uimită. Ei i se 
păruseră cenugşii. - N-am observat. 


7 


Târziu în după-amiaza aceea, Rosalie Drake de la Coşi 
Intruna trecu pe la Lucruri preţioase în pauza pentru cafea 


însoţită de menajera lui Polly, Nettie Cobb. În magazin erau 
mai multe femei care scrutau oferta, iar în colțul din spate, doi 
băieți de la Liceul Districtului Castle cotrobăiau printr-o cutie 
de carton plină de reviste cu benzi desenate, murmurând 
surescitaţi între ei — era uimitor, se arătau amândoi de acord, 
cât de multe dintre acele reviste le trebuiau pentru a-şi 
completa colecţiile de acasă. Sperau numai ca prețurile să nu 
fie prea mari. Era greu de spus fără să întrebi, fiindcă pe 
plicurile din plastic în care se aflau revistele nu era nici un 
abțibild cu prețul. 

Rosalie şi Nettie îi spuseră „bună” domnului Gaunt, iar 
Gaunt îi ceru lui Rosalie să-i mulțumească încă o dată pentru 
prăjitură. Ochii lui o urmăriră pe Nettie, care se îndepărtase 
după ce prezentările fuseseră făcute şi se uita destul de 
melancolică la o colecție mică de figurine din sticlă. O lăsă pe 
Rosalie să studieze fotografia cu Elvis de lângă AŞCHIA DE LEMN 
PIETRIFICAT DIN ȚARA SFÂNTĂ şi se duse către Nettie. 

— Vă plac figurinele din sticlă, domnişoară Cobb? întrebă el 
cu voce blândă. 

Femeia tresări puţin - Nettie Cobb avea chipul şi aproape 
dureros de timidul comportament al unei femei făcute să 
tresară la auzul unor voci, indiferent de cât de blânde şi 
prietenoase, când acestea se auzeau din spatele ei — şi zâmbi 
spre el cu crispare. 

— Sunt doamna Cobb, domnule Gaunt, deşi soțul meu ne-a 
părăsit deja de multă vreme. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Nu e nevoie. Au trecut paisprezece ani. Multă vreme. Da, 
am o colecție mică de figurine din sticlă. (Păru că se înfiorează, 
aşa cum se înfiorează un şoarece la apropierea pisicii.) Nu că 
mi-aş permite ceva atât de frumos ca piesele acestea. 
Adorabile, aşa sunt. Cum trebuie că arată lucrurile în rai. 

— Ei bine, să vă spun ceva, vorbi el, am cumpărat destul de 
multe figurine din sticlă când am ajuns acolo şi nu sunt atât 
de scumpe cum aţi putea crede. Iar celelalte sunt mult mai 
frumoase. Nu vreţi să veniți mâine şi să le vedeți? 


Ea tresări din nou şi se dădu cu un pas în lături, de parcă 
bărbatul i-ar fi propus să vină mâine ca el să o poată ciupi de 
fund de câteva ori... poate până ce-o va pufni plânsul. 

— O, nu cred... Joia e ziua mea ocupată, ştiţi... la atelierul 
lui Polly... joia trebuie să curățăm peste tot acolo, ştiţi... 

— Sunteţi sigură că nu puteţi veni? stărui el. Polly mi-a 
spus că dumneavoastră aţi făcut prăjitura pe care mi-a adus- 
o dimineaţă... 

— A fost bună? întrebă Nettie agitată. 

Ochii ei spuneau că se aşteaptă ca el să răspundă: Nu, n-a 
fost bună, Nettie, mi-a dat crampe, m-a făcut de fapt să dau 
totul afară pe uşa din dos, aşa că am să te facă să te doară, 
Nettie, am să te târăsc în camera din spate şi-am să-ți 
răsucesc sfârcurile până ce-o să țipi de să-ți plesnească 
plămânii. 

— A fost minunată, spuse el mângâietor. M-a dus cu 
gândul la prăjiturile pe care le făcea mama... iar asta se 
întâmpla cu foarte mult timp în urmă. 

Aceasta era nota potrivită pe care să-i cânte lui Nettie, care- 
şi iubise mult propria mamă în pofida bătăilor pe care dânsa i 
le administrase după desele nopţi pe care ea le petrecea în 
speluncile cu tonomate şi în bodegile unde se servea gin. Se 
relaxă puţin. 

— Păi, e-n regulă, atunci, spuse ea. Sunt extrem de fericită 
că a fost bună. Desigur, a fost ideea lui Polly. Ea e cea mai 
încântătoare femeie din lume. 

— Da, spuse el. După ce am întâlnit-o, cred şi eu asta. 

Aruncă o privire la Rosalie Drake, dar Rosalie încă mai 
căuta din priviri printre obiectele expuse. Se uită înapoi la 
Nettie şi spuse: 

— Pur şi simplu simt că vă datorez ceva, cât de mic... 

— O, nu! spuse Nettie, iarăşi speriată. Nu-mi datoraţi 
nimic. Nici cel mai mic lucru, domnule Gaunt. 

— Vă rog să mai veniți. Observ că vă plac figurinele din 
sticlă... şi v-aş putea da înapoi cutia pentru prăjitură a lui 
Polly. 

— Păi... presupun că aş putea trece în pauză... 


Ochii lui Nettie spuneau că nu-i venea să creadă ce auzea 
că-i iese din gură. 

— Minunat, spuse el şi o părăsi imediat, înainte să se poată 
răzgândi din nou. 

Se duse la băieți şi-i întrebă cum se descurcă. Aceştia îi 
arătară cu fereală mai multe numere vechi din The Incredible 
Hulk şi The X-Men. Cinci minute mai târziu, ieşiră din 
magazin cu o mare parte din revistele cu benzi desenate în 
mâini şi cu expresii de bucurie năucă pe feţe. 

De-abia se închisese uşa în urma lor, că se deschise din 
nou. Cora Rusk şi Myra Evans intrară cu paşi hotărâți. Se 
uitară în jur cu nişte ochi la fel de luminoşi şi de avizi ca ai 
unor veverițe în anotimpul de adunare a ghindelor şi se duseră 
imediat la vitrina ce conţinea fotografia cu Elvis. Cora şi Myra 
se aplecară, uguind de interes, afişând două funduri late fară 
nici o îndoială cât două cozi de topor. 

Gaunt se uită la ele zâmbind. 

Clopoţelul de deasupra uşii sună din nou. Nou-sosita era 
mare cât Cora Rusk, dar Cora era grasă, iar femeia aceasta 
părea puternică - aşa cum arată puternic un tăietor de lemne 
cu burta umflată de bere. De bluză avea prins cu acul un 
ecuson mare şi alb. Literele roşii proclamau: 


SEARA LA CAZINOU - DOAR DE DISTRACŢIE! 


Chipul doamnei conţinea toţi nurii unei lopeți pentru 
zăpadă. Părul ei, o nuanţă de maro cu nimic ieşit din comun 
şi lipsită de viață, era în mare parte acoperit de un batic 
înnodat sub bărbia lată. Cercetă din priviri interiorul 
magazinului preț de o clipă sau două, ochii ei mici, afundați în 
orbite, îngustându-se ici şi colo asemenea ochilor unui pistolar 
care cercetează interiorul unui birt înainte să intre de tot prin 
uşile batante şi să-nceapă să işte iadul. Apoi intră. 

Puţine dintre femeile care se plimbau printre exponate îi 
oferiră mai mult decât o privire fugară, dar Nettie Cobb se uita 
la nou-venită cu o extraordinară expresie de ură şi spaimă 
amestecate la un loc. Apoi plecă brusc de lângă figurinele din 


sticlă. Mişcarea ei reținu atenţia nou-venitei. Se uită la Nettie 
cu un fel de dispreț necuprins, apoi o lăsă baltă. 

Clopoţelul de deasupra uşii sună din nou atunci când 
Nettie Cobb părăsi magazinul. 

Domnul Gaunt observă cu mare interes toate acestea. 

Se duse lângă Rosalie şi spuse: 

— Doamna Cobb a plecat fără dumneavoastră, mă tem. 

Rosalie păru luată prin surprindere. 

— De ce... începu ea, după care ochii îi căzură pe nou- 
venita cu ecusonul Seara la Cazinou prins ostentativ între 
sâni. Aceasta studia covorul turcesc atârnat pe perete cu 
interesul concentrat al unui student la arte într-o galerie. 
Mâinile îi erau înfipte în şoldurile generoase. - Oh, spuse 
Rosalie. Scuzaţi-mă, chiar trebuie să o iau din loc. 

— Aş zice că nu fac deloc risipă de dragoste între ele, 
remarcă domnul Gaunt. 

Rosalie zâmbi confuză. 

Gaunt se uitată iarăşi la femeia cu batic. 

— Cine e? 

Rosalie îşi încreţi nasul. 

— Wilma Jerzyck, spuse ea. Scuzaţi-mă... chiar trebuie s-o 
prind pe Nettie din urmă. Ştiţi, e de-o sensibilitate exagerată. 

— Desigur, spuse el şi o conduse pe Rosalie afară din 
magazin. Adăugă pentru sine: Aşa suntem cu toții. 

Apoi, Cora Rusk îl lovi uşor peste umăr. 

— Cât face poza cu Regele? vru ea să ştie. 

Leland Gaunt îşi întoarse zâmbetul cel orbitor către ea. 

— Păi, haideţi să discutăm despre asta, spuse «el. 
Dumneavoastră cât credeţi că face? 


CAPITOLUL TREI 
1 
Cel mai nou port de comerț din Castle Rock era închis de 


aproape două ore când Alan Pangborn rulă încet în josul 
Străzii Principale către Clădirea  Municipalităţii, care 


adăpostea Oficiul Şerifului şi Departamentul de Poliție din 
Castle Rock. Se afla la volanul celei mai de seamă maşini 
nemarcate: o berlină Ford model 1986. Maşina de familie. Se 
simțea cu moralul la pământ şi pe jumătate beat. Nu băuse 
decât trei beri, dar îl loviseră tare. 

Când trecu pe lângă el, aruncă o privire la magazinul 
Lucruri prețioase, plăcându-i umbrarul verde-închis care ieşea 
deasupra străzii, aşa cum făcuse şi Brian Rusk. Ştia puţine 
despre lucrurile acestea (dat fiind că nu avea cunoştinţe care 
să lucreze la Compania Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi), 
însă i se părea că într-adevăr oferea o anumită pată fistichie de 
culoare Străzii Principale, unde majoritatea proprietarilor de 
magazine adăugaseră panouri frontale false şi li se păruseră 
că asta e de ajuns. Încă nu ştia ce se vindea în noul magazin — 
dacă mersese în vizită dimineaţă aşa cum îşi plănuise, Polly 
ştia - dar lui Alan i se părea că seamănă cu unul dintre 
restaurantele acelea franțuzeşti dichisite unde o duci pe fata 
visurilor tale înainte s-o atragi în pat cu vorba mieroasă. 

Magazinul îi ieşi din gând de-ndată ce trecu de el. 
Semnaliză dreapta cu două cvartale mai departe şi intră pe 
străduța îngustă de trecere dintre mogâldeaţa din cărămidă a 
Clădirii  Municipalităţii şi clădirea cu dranițe albe a 
Administraţiei Apelor. Această stradelă era marcată DOAR 
VEHICULELE AUTORIZATE. 

Clădirea Municipalităţii avea forma unui L răsturnat cu 
capul în jos şi în unghiul format de cele două laturi se afla o 
parcare. Trei dintre locuri erau marcate oficiul şerifului. În 
unul era parcat vechiul VW Beetle ţâfnos al lui Norris 
Ridgewick. Alan parcă în altul, stinse farurile şi opri motorul, 
se întinse după mânerul portierei. 

Depresia care-i dăduse târcoale de când părăsise localul The 
Blue Door din Portland, o făcuse aşa cum dădeau deseori 
târcoale lupii focurilor de tabără în poveştile de aventură pe 
care le citise în copilărie, îi căzu brusc în cârcă. Dădu drumul 
mânerului de la portieră şi rămase în spatele volanului 
berlinei, sperând să-i treacă. 


Îşi petrecuse ziua aceea la Tribunalul de Circumscripţie din 
Portland, depunând mărturie din partea acuzării în patru 
procese simple. Circumscripția cuprindea patru districte — 
York, Cumberland, Oxford, Castle — şi, dintre toţi oamenii legii 
care-şi făceau meseria în aceste districte, Alan Pangborn avea 
cel mai mult de călătorit. Cei trei judecători de circumscripție 
încercaseră prin urmare să-i programeze cazurile pe cât 
posibil în grupuri, astfel încât să trebuiască să facă drumul 
doar o dată sau de două ori pe lună. Datorită acestui 
aranjament, chiar putea să-şi petreacă o parte a timpului în 
districtul pe care jurase să-l apere şi nu pe drumurile dintre 
Castle Rock şi Portland, dar asta însemna şi că, după una din 
zilele lui de tribunal, se simţea ca un puşti de şcoală ieşind 
împleticit din aula unde tocmai susținuse Testele de 
Aptitudini Şcolare. Ar fi trebuit să ştie că nu e bine să mai şi 
bea pe deasupra, dar Harry Cross şi George Crompton tocmai 
se aflau în drum spre The Blue Door şi insistaseră ca Alan să 
vină cu ei. Aveau un motiv suficient de bun să facă asta: o 
serie de spargeri în mod limpede legate între ele care se 
petrecuseră în toate zonele pe care le reprezentau ei. Dar 
adevăratul motiv pentru care dăduse curs invitației fusese cel 
pe care-l au în comun toate hotărârile greşite: atunci i se 
păruse o idee bună. 

Acum şedea în spatele volanului a ceea ce fusese maşina lor 
de familie, culegând ceea ce semănase din propria sa voinţă. Îl 
durea uşor capul. Încerca mai mult decât o slabă senzaţie de 
greață. Însă depresia era partea cea mai rea -— se întorsese cu 
forte proaspete. 

Salutare! striga voioasă dinăuntrul fortăreței aflate în capul 
său. Aici sunt, Alan! Mă bucur să te văd! Ghici ce? lată-ne aici, 
la sfârşitul linei lungi şi grele zile, iar Armie şi Todd tot morți 
sunt! Ţi-aminteşti după-amiaza aceea de sâmbătă când şi-a 
vărsat Todd milkshake-ul pe scaunul din faţă al maşinii? Chiar 
acolo unde-i acum servieta ta, nu-i aşa? lar tu ai strigat la el? 
Oau! Asta n-ai uitat, nu? Ai uitat? Ei, n-are nimic, Alan, fiindcă 
eu sunt aici să-ți amintesc! Şi să-ți amintesc! Şi să-ți amintesc! 


Îşi ridică servieta şi se uită ţintă la scaun. Da, pata era 
acolo şi da, strigase la Todd. Todd, de ce trebuie să fii mereu 
atât de neîndemânatic? Ceva de felul ăsta, nu cine ştie ce, dar 
nu genul de lucru pe care l-ai spune vreodată dacă ai şti că 
fiul tău are mai puţin de o lună de trăit. 

Îi trecu prin gând că nu berile erau adevărata problemă; 
maşina era, maşina care nu fusese niciodată curățată cum 
trebuie. Îşi petrecuse ziua mergând în maşină cu fantomele 
soției şi fiului său mai mic. 

Se aplecă în față şi deschise torpedoul pentru a-şi scoate 
carnețelul cu amenzi — să-l aibă cu el peste tot, chiar şi atunci 
când mergea la Portland să-şi petreacă ziua depunând 
mărturie în sala de judecată, era un obicei de neînlăturat — şi 
vâri mâna înăuntru. Atinse un obiect tubular, care căzu pe 
podeaua berlinei cu o bufnitură slabă. Aşeză carnețelul cu 
amenzi peste servietă, după care se aplecă pentru a lua ceea 
ce făcuse să cadă din torpedo. Ținu obiectul ridicat în aşa fel 
încât să prindă lumina becurilor cu sodiu şi se uită ţintă la el 
multă vreme, simțind vechea şi îngrozitoarea durere a pierderii 
şi a mâhnirii răpindu-i ființa. Artrita lui Polly se afla în mâini; 
a sa i se părea că se află în inimă şi cine putea spune care 
dintre ei suferea cel mai mult? 

Cutia aparținuse lui Todd, desigur — Todd, care fără-ndoială 
ar fi locuit în Magazinul de Mărunţişuri din Auburn dacă i s- 
ar fi dat voie. Băiatul fusese fermecat de nenumăratele 
curiozități care se vindeau acolo: bâzâitoare, pudră de 
strănutat, pahare cu fund spart, săpun care făcea mâinile de 
culoarea cenuşii vulcanice, excremente de câine din plastic. 

Încă-i aici chestia asta. Sunt morți de nouăsprezece luni şi 
asta încă-i aici. Cum naiba de n-am văzut-o? Christoase. 

Alan răsuci în mâini cutia cea rotundă, amintindu-şi cum 
se rugase băiatul să-i dea voie s-o cumpere din banii de 
alocaţie, dar Alan însuşi îi refuzase acest drept, citând 
proverbul tatălui său: banii nu fac casă bună cu nebunii. Şi 
cum Annie, îi anulase hotărârea în felul ei subtil. 

Ascultă-le, domnule Magician Amator, cum vorbeşti ca un 
puritan. Hai că-mi placi! De la cine crezi în primul rând că a 


moştenit plăcerea pentru gaguri şi trucuri? Nimeni din familia 
mea n-a ținut vreodată pe perete o fotografie înrămată cu 
Houdini, crede-mă. Vrei să-mi spui că n-ai cumpărat un pahar 
cu fundul spart sau două în aventuroasele zile ale tinereții 
tale? Că nu ţi-ai fi dat şi viața numai să ai vechea trusă cu 
vechiul truc al şarpelui în cutia cu alune dacă ai fi dat peste 
una într-o vitrină undeva? 

EI, ezitând şi codindu-se, semănând din ce în ce mai mult 
cu un palavragiu pompos şi cu ifose. În cele din urmă, 
trebuise să ducă o mână la gură pentru a ascunde un rânjet 
de jenă. Annie îl văzuse, însă. Annie întotdeauna vedea. Acesta 
fusese darul ei... şi nu doar o singură dată aceasta fusese 
salvarea lui. Simțul umorului pe care-l avea — şi de asemenea 
simțul perspectivei — fusese mereu mai dezvoltat ca al său. Mai 
ascuțit. 

Lasă-l să şi-o ia, Alan — numai o dată în viață va fi tânăr. Şi 
este într-un fel o chestie comică. 

Aşa că-l lăsase. Şi... 

trei săptămâni după aceea şi-a vărsat milkshake-ul pe 
scaun şi patru săptămâni după aceea era mort! Amândoi erau 
morți! Oau! Ca să vezi! Chiar că zboară timpul, nu-i aşa, Alan? 
Dar nu-ți face griji! Nu-ţi face griji, fiindcă eu o să continui să-ți 
amintesc! Da, domnule! O să continui să-ți amintesc, fiindcă 
asta-i treaba mea şi am de gând să mă țin de ea! 

Cutia purta eticheta ALUNE ASORTATE BUNE-BUNICELE. Alan 
desfăcu partea ei de sus şi un şarpe verde comprimat, lung de 
cinci picioare, sări afară, lovi parbrizul şi ricoşă în poala lui. 
Alan se uită la el, auzi în minte râsetul fiului său mort, şi 
începu să plângă. Tăcut şi epuizat, plânsetul fu lipsit de 
dramatism. Se părea că lacrimile sale aveau multe în comun 
cu obiectele care aparținuseră celor dragi lui şi acum morți; 
niciodată nu scăpai complet de ele. Erau prea multe şi chiar 
atunci când începeai să te relaxezi şi să-ți spui că în sfârşit s-a 
sfârşit, că rana s-a închis, mai găseai unul. Şi încă unul. Şi 
încă unul. 

De ce-l lăsase pe Todd să cumpere blestemăţia aia? De ce se 
mai afla încă în torpedo? Şi, în primul rând, de ce mersese cu 


blestemata asta de maşină? 

Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi îşi curăță 
lacrimile de pe față. Apoi, încet, îndesă şarpele — doar o fâşie de 
hârtie creponată verde, ieftină, cu un arc de metal introdus 
de-a lungul ei — înapoi în falsa cutie cu alune asortate. Înfiletă 
capacul şi săltă gânditor cutia în mână. 

Aruncă blestemăția aia. 

Dar nu credea că putea face asta. Nu în seara aceasta, cel 
puţin. Azvârli capcana - ultima pe care o cumpărase Todd din 
ceea ce el considerase drept cel mai bun magazin din lume — 
înapoi în torpedo şi trânti capacul. Apoi prinse iarăşi de 
mânerul portierei, îşi apucă servieta şi cobori. 

Inspiră profund aerul de seară devreme, sperând să-i fie de 
ajutor. Nu-i fu. Simţea miros de lemn putrezit şi chimicale, o 
odoare lipsită de farmec care se făcea simțită în mod regulat 
dinspre fabricile de hârtie din Rumford, la aproximativ treizeci 
de mile în nord. O va suna pe Polly şi-o va întreba dacă poate 
merge la ea, se hotări — asta-i va fi puţin de ajutor. 

Un gând mai adevărat n-a fost niciodată gândit! se arătă 
energic de acord vocea depresiei. Şi apropo, Alan, ți-aminteşti 
cât de fericit l-a făcut şarpele ăla? L-a încercat cu toată lumea! 
Pe Norris Ridgewick l-a speriat de era să facă atac de cord, iar 
tu ai râs până ce aproape că ţi-ai udat pantalonii! Ți-aminteşti? 
Nu-i aşa c-a fost plin de viață? Nu-i aşa că a fost minunat? lar 
Annie — ți-aminteşti cum a râs când i-ai povestit? Şi ea a fost 
plină de viață şi minunată, nu-i aşa? Desigur, n-a mai fost la 
fel de plină de viață către sfârşit, şi nici atât de minunată, dar 
tu nu prea ţi-ai dat seama, nu-i aşa? Fiindcă tu aveai altceva 
de făcut. Treaba aia cu Thad Beaumont, de exemplu. — nu-ți 
puteai lua de fapt mintea de la aia. Ce s-a întâmplat la casa lor 
de lângă lac şi la cum, după ce s-a sfârşit totul, el obişnuia să 
se îmbete şi să te sune. După care soția lui a luat gemenii şi l-a 
părăsit... toate astea şi, pe deasupra, obişnuitele probleme din 
oraş le-au ținut destul de ocupat, nu-i aşa? Prea ocupat să vezi 
ce se întâmpla chiar acasă. Păcat că n-ai văzut. Dacă ai fi 
făcut-o, ei bine, poale că încă trăiau şi astăzi! Şi ăsta-i un lucru 


pe care nu trebuie să-l uiţi, aşa că o să continui să ţi- 
amintesc... şi să-ți amintesc... şi să-ți amintesc. Bine? Bine! 

Chiar deasupra duzei pentru benzină, pe lateralul maşinii 
se întindea o zgârietură lungă de un picior. Asta se întâmplase 
după moartea lui Annie şi Todd? Nu-şi putea aminti cu 
precizie şi oricum nici nu conta cine ştie cât. Trase cu degetele 
de-a lungul ei şi-şi reaminti din nou să ducă maşina la 
atelierul Sunoco al lui Sonny pentru a o repara. Pe de altă 
parte, de ce să se deranjeze? De ce să nu ducă pur şi simplu 
măgăoaia la Harrie Ford în Oxford şi s-o dea la schimb pentru 
ceva mai mic? Kilometrajul era încă relativ scăzut; probabil că 
ar putea face un schimb decent... 

Dar Todd şi-a vărsat milkshake-ul pe scaunul din faţă! ţiui 
indignată vocea din mintea lui. A făcut asta când era VIU, Alan 
bătrâne! lar Annie... 

— O, tacă-ţi fleanca, spuse el. 

Ajunse la clădire, apoi se opri. Parcat aproape, atât de 
aproape încât uşa biroului l-ar fi ciobit dacă ai fi deschis-o 
complet, se afla un Cadillac Seville mare şi roşu. Nu trebuia să 
se uite la plăcile de înmatriculare să ştie că acestea spuneau: 
KEETON 1. Îşi trecu gânditor mâna peste tabla netedă a maşinii, 
apoi intră. 


2 


Sheila Brigham stătea în separeul cu pereţi din sticlă ai 
dispeceratului, citind revista People şi bând Yoo-Hoo. Clădirea 
comună a Oficiului Şerifului şi a Departamentului de Poliţie 
din Castle Rock era altfel pustie, cu excepția lui Norris 
Ridgewick. 

Norris şedea în spatele unei vechi maşini de scris IBM 
electrică, lucrând la un raport cu acea concentrare agonică şi 
cu răsuflarea tăiată de care doar Norris putea da dovadă când 
era vorba de munca de birou. Se uita fix la maşină, apoi se 
apleca brusc în față, aidoma unui om care a fost lovit cu 
pumnul în stomac şi izbea tastele într-o răbufnire ţăcănitoare. 
Rămânea în acea poziție cocoşată cât îi mai lua să citească ce 


scrisese, apoi gemea uşor. Se auzea acel clic-rap! clic-rap! clic- 
rap! ceea ce însemna că Norris folosea banda corectoare a 
IBM-ului pentru a reveni asupra unor greşeli (folosea în medie 
câte o bandă corectoare pe săptămână), după care se îndrepta 
de spate. Urma o pauză plină de gravitate, apoi se repeta 
ciclul. După aproximativ o oră, Norris lăsa raportul să cadă în 
tăvița cu INTRĂRI a Sheilei. O dată sau de două ori pe 
săptămână, aceste rapoarte erau chiar inteligibile. 

Când Alan traversă micuța zonă a antreului, Norris ridică 
ochii şi zâmbi. 

— Bună, şefu”, cum merg lucrurile? 

— Păi, am scăpat de Portland pentru alte două sau trei 
săptămâni. Aici s-a întâmplat ceva? 

— Na, ca de obicei. Ştii, Alan, ai ochii roşii ca naiba. lar ai 
fumat tabac d-ăla prost? 

— Ha, ha, spus Alan fară haz. Am rămas pentru două beri 
cu doi poliţişti, apoi m-am holbat la faza lungă de la farurile 
maşinilor vreme de treizeci de mile. Ai vreo aspirină la- 
ndemână”? 

— Întotdeauna, spuse Norris. Doar ştii asta. 

Sertarul de jos al biroului lui Norris conținea farmacia lui 
particulară. Îl deschise, scotoci prin el, scoase la iveală o sticlă 
de dimensiuni gigantice de Kaopectate cu gust de căpşune, se 
uită fix la etichetă pentru o clipă, scutură din cap, o aruncă la 
loc în sertar şi mai scotoci o dată. În cele din urmă scoase la 
lumina zilei o sticlă de aspirină cu acțiune generală. 

— Am o trebuşoară pentru tine, spuse Alan, luând sticla şi 
scuturându-şi în palmă două aspirine. Odată cu pastilele se 
scutură şi mult praf alb şi el se trezi că se întreabă de ce 
aspirina cu acțiune generală producea mereu mai mult praf 
ca aspirina normală. Se întrebă apoi dacă nu-şi pierde cumva 
mințile. 

— Ah, Alan, mai am două parascovenii d-alea E-9 de făcut 
Sl: 

— Nu te ambala. 

Alan se duse la răcitorul pentru apă şi scoase un pahar de 
hârtie din cilindrul înfiletat în perete. Blub-blub-blab făcu 


răcitorul pentru apă când îşi umplu paharul. 

— Nu trebuie decât să traversezi camera şi să deschizi uşa 
pe care tocmai am intrat eu. E-atât de simplu că şi un copil ar 
putea-o face, corect? 

— Ce. 

— Numai să nu uiţi să-ți iei carnețelul cu amenzi, spuse 
Alan şi dădu aspirina pe gât în jos. 

Norris Ridgewick păru imediat îngrijorat. 

— Al tău e chiar acolo pe birou, lângă servietă. 

— Ştiu. Şi acolo o să rămână, cel puţin pentru astă-seară. 

Norris se uită la el multă vreme. În cele din urmă întrebă: 

— Buster? 

Alan încuviinţă din cap. 

— Buster. lar a parcat în locul pentru handicapați, l-am 
spus data trecută că am terminat să-l tot avertizez cu privire 
la asta. 

Şeful Consiliului Local din Castle Rock, Danforth Keeton al 
III-lea, era numit Buster de către toţi care îl cunoşteau... Însă 
angajaţii municipalităţii care voiau să-şi păstreze slujbele 
aveau grijă să-i spună Dan sau domnul Keeton când era prin 
preajmă. Numai Alan, care era un oficial ales prin vot popular, 
îndrăznea să-i spună Buster în față şi o făcuse doar de două 
ori, ambele când fusese foarte nervos. Bănuia, totuşi, c-o va 
face din nou. Dan „Buster” Keeton era un om pe care Alan 
Pangborn găsea că e foarte uşor să te enervezi. 

— Haida-de! spuse Norris. Fă-o tu, Alan, bine? 

— Nu pot. Săptămâna viitoare am întâlnirea aia cu 
membrii Consiliului Local cu privire la alocarea fondurilor. 

— Pe mine deja mă urăşte, spuse Norris morbid. Ştiu că mă 
urăşte. 

— Buster îi urăşte pe toți cu excepția soției şi mamei lui, 
spuse Alan, şi nu-s foarte sigur nici despre nevastă-sa. Dar 
rămâne faptul că l-am avertizat de cel puţin şase ori în ultima 
lună să nu parcheze în singurul nostru loc pentru 
handicapaţi, iar acum am să-mi transform vorbele în fapte. 

— Nu, eu am să-mi transform slujba în şomaj. Asta-i chiar 
josnic, Alan. Sincer îți spun. 


Norris Ridgewick semăna cu o reclamă pentru emisiunea 
Când oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele. 

—  Relaxează-te, spuse Alan. Tu doar pune pe parbriz o 
amendă de cinci dolari pentru parcare neregulamentară. La 
mine vine şi mie-mi spune mai întâi să te concediez. 

Norris gemu. 

— Refuz. Apoi îmi spune mie să rup amenda. Refuz şi asta. 
Apoi, mâine la prânz, după ce a avut ocazia să facă spume la 
gură o vreme, mă îmbunez. lar când merg la următoarea 
întâlnire pentru alocarea fondurilor, el îmi datorează o 
favoare. 

— Mda, dar mie ce-mi datorează? 

— Norris, vrei sau nu un nou pistol radar cu puls? 

— Păi... 

— Şi ce-ai zice de un fax? Vorbim deja despre un fax de doi 
ani. 

Da! strigă fals voioasa voce din mintea sa. Aţi început să 
vorbiți despre el când Annie şi Todd erau încă în viață, Alan! 
Ti-aminteşti asta? Ți-aminteşti când erau în viață? 

— Cred că da, spuse Norris. 

Întinse mâna după carneţelul cu amenzi, tristeţea şi 
resemnarea citindu-i-se mare pe toată fața. 

— Eşti un om bun, spuse Alan cu o exuberanţă pe care nu 
o simțea. Voi fi în birou o vreme. 


3 


Închise uşa şi formă numărul lui Polly. 

— Alo? întrebă ea şi el ştiu imediat că nu-i va spune despre 
depresia care îl cuprinsese atât de complet şi de inexorabil. 
Polly avea problemele ei în seara aceea. Nu era nevoie decât de 
acest singur cuvânt ca el să ştie cum stăteau lucrurile cu ea. 
Sunetul | din alo era uşor aspirat. Asta se întâmpla numai 
după ce lua un Percodan - sau poate mai mult de unul - iar 
ea lua Percodan numai când durerea era foarte rea. Deşi n-o 
spusese niciodată cu voce tare, Alan bănuia că Polly trăia cu 
teama zilei când pastilele de Percodan nu vor mai da rezultate. 


— Cum eşti, frumoasă doamnă? întrebă el, lăsându-se pe 
spate în scaun şi acoperindu-şi ochii cu o mână. Aspirina nu 
părea să-l ajute prea mult cu durerea de cap. Poate c-ar fi 
trebuit să-i cer un Perc, gândi el. 

— Sunt în regulă. 

El auzi felul atent în care vorbea, trecând de la un cuvânt la 
celălalt ca o femeie care traversează un pârâiaş păşind pe 
lespezi de piatră. 

— Dar tu cum eşti? Pari obosit. 

— De fiecare dată reacționez aşa la avocați. 

Lăsă deoparte ideea de a merge să o vadă. Ea ar fi spus: 
Desigur, Alan, şi s-ar fi bucurat să-l vadă - aproape la fel de 
mult ca şi el - dar asta ar fi încordat-o mai mult decât avea 
nevoie în seara aceea. 

— Cred c-o să plec acasă şi-o să mă întorc devreme. Te 
superi dacă nu trec pe la tine? 

— Nu, iubire. De fapt, chiar ar fi puţin mai bine dacă n-ai 
veni. 

— E rău în seara asta? 

— A fost şi mai rău, spuse ea cu grijă. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Nu-i aşa de rău, nu. 

Vocea ta spune că eşti o mincinoasă, draga mea, gândi el. 

— Bun. Cum stă treaba cu terapia aia cu ultrasunete de 
care mi-ai vorbit? Ai descoperit ceva? 

— Păi, ar fi minunat dacă mi-aş putea permite o lună şi 
jumătate la Clinica Mayo - la noroc — dar nu pot. Şi să nu-mi 
spui că poți tu, Alan, fiindcă sunt puţin prea obosită să-ți 
spun că eşti un mincinos. 

— Am crezut c-ai spus de Spitalul din Boston... 

— Anul viitor, zise Polly. Anul viitor vor deschide o clinică 
unde să facă terapie cu ultrasunete. Poate. 

Urmă o clipă de linişte şi el fu pe cale să spună pa, când ea 
vorbi din nou. De data aceasta, tonul ei era puţin mai vesel. 

— Am trecut pe la noul magazin în dimineața asta. Am 
rugat-o pe Nettie să facă o prăjitură şi am dus-o cu mine. Un 
gest cam necugetat, desigur - doamnele nu trebuie să ducă 


prăjituri la deschideri. Aproape că-i gravat în piatră lucrul 
ăsta. 

— Cum e? Ce se vinde acolo? 

— Câte puţin din fiecare. Dacă mi-ai pune un pistol la 
tâmplă, aş spune că-i un magazin de curiozităţi şi lucruri de 
colecție, însă de fapt nu poate fi definit. Va trebui să vezi cu 
ochii tăi. 

— L-ai întâlnit pe proprietar? 

— Domnul Leland Gaunt. din Akron, Ohio, spuse Polly şi 
acum Alan chiar auzi urma unui zâmbet în vocea ei. O să fie o 
adevărată senzaţie pentru înalta societate din Castle Rock 
anul acesta — aşa prevăd eu, în orice caz. 

— Tu ce părere ai despre el? 

Când Polly vorbi din nou, zâmbetul din voce răzbătu chiar 
mai limpede. 

— Păi, Alan, dă-mi voie să fiu sinceră - eşti iubitul meu şi 
eu sper că sunt iubita ta, dar... 

— Eşti, spuse el. 

Durerea de cap îl slăbea puţin. Se îndoia că acest mic 
miracol era opera aspirinei lui Norris Ridgewick. 

— ... dar mi-a făcut şi mie să-mi bată inima mai tare. Şi ar 
fi trebuit să le vezi pe Rosalie şi pe Nettie când s-au întors... 

— Nettie? 

Îşi luă picioarele de pe birou şi se ridică. 

— Nettie se sperie şi de umbra ei! 

— Da. Dar, cum a convins-o Rosalie să o însoțească — ştii că 
sărmana n-ar merge nicăieri singură - după ce am ajuns 
acasă în după-amiaza asta, am întrebat-o pe Nettie ce crede 
ea despre domnul Gaunt. Alan, sărmanii ei ochi nesiguri pur 
şi simplu s-au luminat. „Are figurine din sticlă!” a spus. 
„Figurine din sticlă frumoase! Chiar m-a invitat să mă întorc 
mâine şi să mă uit şi la altele!” Cred că-s cele mai multe 
cuvinte pe care mi le-a adresat dintr-odată în patru ani. Aşa 
că am spus: „Nu-i aşa c-a fost frumos din partea lui, Nettie>” 
Şi ea a spus: „Da, şi ştii ce>” Am întrebat-o ce, desigur, şi 
Nettie a spus: „Şi s-ar putea să mă duc!” 

Alan râse puternic şi din toată inima. 


— Dacă Nettie e dispusă să meargă să-l întâlnească fără o 
duenna, chiar trebuie să-i fac şi eu o vizită. Tipul trebuie să fie 
un adevărat vrăjitor. 

— Păi, e ciudat - nu e chipeş, cel puţin nu aşa cum sunt 
stelele de cinema, dar are cei mai superbi ochi căprui din 
lume. Îi luminează toată fața. 

— Ai grijă, doamnă, mârâi Alan. Începe să mi se zbată 
muşchiul geloziei. 

Ea râse uşor. 

— Nu cred că trebuie să-ţi faci griji. Mai e un lucru, însă. 

— Care? 

— Rosalie şi Wilma Jerzyck au venit şi ele cât era Nettie 
acolo. 

— S-a întâmplat ceva? Au schimbat cuvinte urâte? 

— Nu. Nettie s-a uitat cu coada ochiului la Jerzyck, iar ea 
şi-a încrețit cumva buza către Nettie — aşa s-a exprimat 
Rosalie după care Nettie a tulit-o afară. Te-a mai sunat Wilma 
Jerzyck în legătură cu cățelul lui Nettie în ultima vreme? 

— Nu, spuse Alan. N-avea de ce. Am trecut cu maşina pe 
lângă casa lui Nettie după zece în vreo doisprezece seri în 
ultimele şase săptămâni sau cam aşa ceva. Nu mai latră 
câinele. N-a fost decât o perioadă prin care trec puii de căţel, 
Polly. A crescut puţin şi are o stăpână bună. Poate că-i 
lipseşte puţină mobilă lui Nettie la mansardă, dar şi-a făcut 
datoria față de cățelul ăla — cum îi spune ea? 

— Raider“. 

— Păi, Wilma Jerzyck o să trebuiască să-şi găsească altceva 
de care să se lege, fiindcă treaba cu Raider s-a rezolvat. Şi 
chiar o s-o facă. Femeile de genul Wilmei întotdeauna găsesc 
ceva. Oricum, nu câinele a fost problema niciodată, nu 
adevărata problemă; Wilma a fost singura persoană din cartier 
care s-a plâns. Problema e Nettie. Oamenii ca Wilma adulmecă 
slăbiciunea în aer. lar Nettie Cobb emană multă slăbiciune. 

— Da. (Polly părea tristă şi gânditoare.) Ştii că a sunat-o 
Wilma Jerzyck într-o noapte şi i-a spus că, dacă nu-l face pe 
câine să tacă, o să vină şi-o să-i taie gâtul? 


— Ei bine, spuse Alan într-un sfârşit, ştiu că asta ţi-a spus 
Nettie. Dar mai ştiu şi că Wilma a speriat-o foarte tare pe 
Nettie şi că Nettie a avut... probleme. Nu spun că Wilma 
Jerzyck nu-i capabilă să dea un astfel de telefon, fiindcă este. 
Dar se poate ca totul să nu se fi întâmplat decât în mintea lui 
Nettie. 

Că  Nettie avusese probleme era o destul de mare 
subestimare a faptelor, dar nu era nevoie să spună mai mult; 
amândoi ştiau despre ce vorbeau. După ani întregi de iad, 
căsătorită cu o brută care o abuza în toate felurile în care un 
bărbat poate abuza o femeie, Nettie Cobb îi înfipsese soțului ei 
o furculiță pentru carne în gât în timp ce dormea. Petrecuse 
cinci ani la Juniper Hill, un azil de boli mintale de lângă 
Augusta. Venise să lucreze pentru Polly ca parte a unui 
program de eliberare condiționată. În ceea ce-l privea pe Alan, 
nu ar fi avut cum nimeri într-o companie mai bună, iar starea 
ei mentală, aflată într-o constantă îmbunătăţire, îi confirma 
opinia. Cu doi ani în urmă, Nettie se mutase în propria ei 
căsuță pe strada Ford, la şase cvartale de centrul oraşului. 

— Nettie are probleme, de-acord, spuse Polly, dar reacția ei 
la întâlnirea cu domnul Gaunt a fost cât se poate de 
uimitoare. Chiar a fost ceva extrem de plăcut. 

— Trebuie să-l văd pe tipul ăsta cu ochii mei, spuse Alan. 

— Să-mi spui ce crezi. Şi uită-te la ochii ăia căprui. 

— Mă-ndoiesc că-mi vor stârni aceeaşi reacție pe care se 
pare că ţi-au stârnit-o ţie, spuse Alan sec. 

Ea râse din nou, dar de data aceasta luii sepărucăeun 
pic forțat. 

— Încearcă să dormi puţin, spuse el. 

— Aşa am să fac. Mulţumesc de telefon, Alan. 

— Cu plăcere. (Făcu o pauză.) Te iubesc, frumoasa mea 
domniță. 

— Mulţumesc, Alan — şi eu te iubesc. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Puse receptorul în furcă, întoarse gâtul de gâscă al lămpii 
de birou aşa încât să arunce o dâră de lumină pe perete, îşi 
puse picioarele pe masă şi-şi uni mâinile în fața pieptului, ca 


pentru rugăciune. Întinse degetele arătătoare. Pe perete, 
umbra unui iepure îşi ciuli urechile. Alan îşi vâri degetele mari 
între degetele ridicate şi umbra iepurelui îşi mişcă nasul. Alan 
făcu iepurele să salte de-a curmezişul spotului de lumină 
încropit. Ceea ce se întoarse greoi fu un elefant care-şi legăna 
trompa. Mâinile lui Alan se mişcau cu o uşurinţă bizară, 
abilă. Abia dacă observă animalele pe care le crea; acesta era 
un vechi obicei de-al său, felul lui de a se uita la vârful 
nasului şi de a spune „Ahâm.” 

Se gândea la Polly; la Polly şi la sărmanele ei mâini. Cum s- 
o ajute pe Polly? 

Dacă ar fi fost o problemă doar de bani, până mâine după- 
amiază ar fi internat-o deja într-o cameră la Clinica Mayo — 
semnată, sigilată şi expediată. Ar fi făcut-o chiar dacă, pentru 
a o duce acolo, ar fi însemnat s-o înfăşoare într-o cămaşă de 
forță şi s-o umple de sedative. 

Dar nu era o problemă doar de bani. Ultrasunetele ca 
tratament pentru artrita degenerativă erau încă în faza 
experimentală. Era posibil ca în cele din urmă să se 
dovedească la fel de eficiente ca vaccinul Salk sau doar o 
închipuire cum era şi frenologia. În orice caz, acum nu avea 
nici un sens. Şansele erau de o mie la unu să fie doar o 
încercare eşuată. Nu de pierderea banilor se temea el, ci de 
speranțele firave ale lui Polly. 

Un corb -— la fel de costeliv şi de real ca şi un corb într-un 
desen animat Disney — flutură încet din aripi peste diploma lui 
de absolvire a Academiei de Poliție din Albany. Aripile i se 
lungiră şi deveni un pterodactil preistoric, stând cu capul 
triunghiular înclinat în vreme ce-şi croia drum spre fişetele din 
colț, în afara sporului de lumină. 

Uşa se deschise. Se îți fața tristă de ogar baset a lui Norris 
Ridgewick. 

— Am făcut-o, Alan, spuse el, semănând cu un om care 
mărturiseşte uciderea mai multor copilaşi. 

— Bun, Norris, spuse Alan. N-o să dai de dracu” din cauza 
asta, fii pe pace. Îţi promit. 


Norris se uită la el încă o clipă cu ochii lui umezi, apoi 
înclină neîncrezător din cap. Aruncă un ochi la perete. 

— Fă-l pe Buster, Alan. 

Alan rânji, scutură din cap şi se întinse către lampa de 
birou. 

— Haide, se rugă Norris. l-am pus o amendă pe maşină — 
merit lucrul ăsta. Fă-l pe Buster, Alan. Te rog. Mă dau în vânt 
după asta. 

Alan aruncă un ochi peste umărul lui Norris, nu văzu pe 
nimeni şi-şi împleti mâinile la un loc. Pe perete, umbra unui 
bărbat corpolent se mişcă încet de-a curmezişul spotului de 
lumină, cu burta legănându-i-se. Făcu o pauză pentru a-şi 
scărpina turul pantalonilor-umbră, după care merse încet mai 
departe, cu capul răsucindu-i-se animalic dintr-o parte în 
cealaltă. 

Râsetul lui Norris fu ascuţit şi fericit — râsul unui copil. 
Pentru o clipă, Alan fu silit să-şi amintească de Todd, după 
care se scutură de senzaţie. Îi ajunsese pentru o singură 
noapte, slavă Domnului. 

— lisuse, asta m-omoară, spuse Norris, încă râzând. Te-ai 
născut prea târziu, Alan - ai fi putut face carieră la The Ed 
Sullivan Show. 

— Dă-i drumul, spuse Alan. Cară-te de aici. 

Încă râzând, Norris închise uşa. 

Alan îl făcu pe Norris - slăbănog şi puţin plin de sine — să se 
plimbe pe perete, apoi stinse lampa de birou şi scoase din 
buzunarul de la spate un carneţel şifonat. Frunzări prin el 
până ce găsi o pagină goală şi scrise Lucruri prețioase. Sub 
aceasta mâzgăli: Leland Gaunt, Cleveland, Ohio. Era corect? 
Nu. Tăie peste Cleveland şi scrise Akron. Poate că-mi pierd 
într-adevăr mințile, îşi spuse. Pe al treilea rând scrise: Verifică 
informația. 

Îşi vâri carneţelul la loc în buzunar, se gândi să plece acasă 
şi în schimb aprinse iarăşi lampa de birou. Curând, parada de 
umbre mărşăluia iarăşi pe perete: lei şi tigri şi urşi, măiculiță. 
Asemenea ceţii din Sandburg, depresia se furişă înapoi pe 
picioruşe de felină. Vocea începu iarăşi să vorbească despre 


Annie şi Todd. După o vreme, Alan Pangborn începu s-o 
asculte. O făcu împotriva voinței sale... dar din ce în ce mai 
captivat. 


4 


Polly zăcea în pat şi, când termină de vorbit cu Alan, se 
întoarse pe partea stângă să pună receptorul în furcă. Acesta 
îi căzu din mână şi se prăbuşi pe podea. Platforma telefonului 
marca Princess alunecă încet pe noptieră, dorind evident să se 
alăture celeilalte jumătăţi. Se întinse după el, dar mâna i se 
lovi de marginea mesei. Un fulger monstruos de durere 
străbătu prin pânza subţire pe care o ţesuse analgezicul pe 
deasupra sistemului ei nervos şi străbătu în goană tot drumul 
până la umăr. Trebui să-şi muşte buza pentru a-şi înăbuşi 
țipătul. 

Platforma telefonului trecu de marginea noptierei şi se 
prăbuşi, clopoţelul dinăuntru scoțând un singur cling! Putea 
auzi bâzâitul stupid şi egal al tonului care-i urca spre urechi. 
Semăna cu un stup de insecte difuzat cu ajutorul undelor 
scurte. 

Se gândi să ridice telefonul cu ghearele care i se adăposteau 
acum la piept, trebuind s-o facă nu prin apucare — în seara 
aceasta, degetele nu aveau să i se mai îndoaie deloc — ci prin 
apăsare, asemenea unei femei care cântă la acordeon, şi dintr- 
odată era prea mult, chiar şi ceva atât de simplu ca ridicatul 
telefonului ce a căzut la podea era prea mult, şi începu să 
plângă. 

Durerea era iarăşi complet trează, trează şi făcea ravagii, 
transformându-i mâinile — mai ales cea pe care o lovise — în 
cuptoare incandescente. Rămase întinsă pe pat, uitându-se 
spre tavan cu ochii încețoşați, şi plânse. 

O, aş da orice să scap de asta, gândi ea. Aş da orice, orice, 
absolut orice. 


Toamna, la ora zece într-o zi a săptămânii, Strada 
Principală din Castle Rock era la fel de bine închisă ca şi un 
seif Chubb. Felinarele aruncau cercuri de lumină albă pe 
trotuar şi pe fațadele magazinelor într-un unghi tot mai mic, 
făcând centrul oraşului să semene cu un decor de scenă 
părăsit. Curând, îți spuneai, va apărea o siluetă singuratică 
îmbrăcată în frac şi joben - Fred Astaire sau poate Gene Kelly 
- şi va dansa de la un spot de lumină la celălalt, cântând 
despre cât de singuratic se simte un tip când iubita lui i-a dat 
papucii şi când toate barurile sunt închise. Apoi, din celălalt 
capăt al Străzii Principale, va apărea o altă siluetă - Ginger 
Rogers sau poate Cyd Charisse - îmbrăcată într-o rochie de 
seară. Va veni în paşi de dans către Fred (sau Gene), cântând 
despre cât de singuratică se simte o fetişcană când a părăsit-o 
cavalerul. Se vor vedea reciproc, se vor opri teatral, după care 
vor dansa împreună în fața băncii sau a atelierului Coşi 
Întruna. 

În loc de asta, în scenă apăru Hugh Priest. 

Nu semăna nici cu Fred Astaire, nici cu Gene Kelly, nu era 
nici o fată în celălalt capăt al Străzii Principale care să 
înainteze către o neaşteptată întâlnire romantică şi-n mod 
sigur el nu dansa. Bea, în schimb, şi băuse fără oprire în The 
Mellow Tiger încă de la ora patru a acelei după-amiezi. În 
acest moment al desfăşurării acțiunii şi numai să umble era 
greu, darămite să facă paşi de dans complicaţii. Mergea încet, 
trecând dintr-o baltă de lumină în cealaltă, umbra trecându-i 
peste, fațadele frizeriei, a reprezentanței Wester Auto, a 
magazinului de închiriat casete video. Se clătina uşor, 
ținându-şi ochii roşii ațintiți nepăsător înainte, cu pântecele 
voluminos întinzându-i tricoul albastru transpirat (pe partea 
din față, deasupra cuvintelor PASĂREA STATULUI MAINE, se afla un 
desen al unui țânţar) într-un arc de cerc amplu, abrupt. 

Camioneta Departamentului de Lucrări Publice din Castle 
Rock pe care o condusese se afla încă în spatele parcării 
prăfuite de la Tiger. Hugh Priest era nu-foarte-mândrul 
posesor al mai multor amenzi pentru conducere sub influența 
băuturilor alcoolice şi, în urma ultimei - care consta în 


suspendarea pe termen de şase luni a privilegiului de a 
conduce - bastardul ăla de Keeton, co-bastarzii lui Fulleiton şi 
Samuels şi co-nemernicul lor Williams spuseseră destul de 
clar că au ajuns la capătul răbdărilor cu el. Următoarea 
amendă pentru conducere în stare de ebrietate va rezulta 
probabil în pierderea permanentă a permisului şi-n mod sigur 
va duce la pierderea slujbei sale. 

Acest lucru nu-l făcea pe Hugh să nu mai bea — nimic în 
lume nu-l putea opri de la asta — însă îl făcuse să ia o hotărâre 
fermă: gata cu băutul şi condusul în acelaşi timp. Avea 
cincizeci şi unu de ani şi era cam târziu pentru el să-şi 
schimbe meseria, mai ales că ducea în cârcă, aşa cum duce 
un câine o cutie de conserve legată de coadă, un lung cazier de 
arestări pentru conducere sub influența alcoolului. 

Acesta era motivul pentru care mergea astă-seară pe jos 
acasă şi cât de-a dracu” de lung era drumul şi exista un 
anumit angajat al Lucrărilor Publice pe nume Bobby Dugas 
care, dacă nu voia să meargă acasă cu mai puțini dinți în 
gură decât adusese cu el la serviciu, avea să-i dea mâine 
câteva explicaţii de importanţă capitală. 

Când trecea pe lângă Bufetul lui Nan, începu să cadă o 
burniță măruntă ca o ceață. Aceasta nu-i îmbunătăți starea 
de spirit. 

Îl întrebase pe Bobby, care trecea în fiecare seară în drum 
spre casă pe lângă locuința lui, dacă va veni pe la Tiger în 
seara aceea pentru vreo două berici. Bobby Dugas spusese: 
Păi, sigur, Hubert - Bobby îi spunea tot timpul Hubert, care 
blestemat să fie dacă era numele lui, dar puteai pune pariu că 
şi căcatul ăsta avea să se schimbe, şi încă în scurtă vreme. 
Păi, sigur, Hubert, probabil c-o să pic pă la şepte. 

Aşa că Hugh, convins că o să aibă cine să-l ducă acasă în 
caz că se pilea prea tare să conducă el însuşi, intrase în 
parcare la Tiger exact la patru şi cinci minute (ieşise din tură 
puțin mai devreme, cu aproape o oră şi jumătate mai devreme, 
dar ce dracu”, Deke Bradford nu era prin zonă) şi se împleticise 
direct înăuntru. La şapte seara, ghici ce? Nici urmă de Bobby 


Dugas! Măi-măi-măiculiță! La opt şi la nouă şi la nouă 
jumate, mai ghici o dată ce? Acelaşi lucru, Dumnezeule! 

La zece fără douăzeci, Henry Beaufort, barmanul şi 
proprietarul lui The Mellow Tiger, îl invitase pe Hugh să-şi 
strângă punga şi s-o şteargă, să fie cuminte şi s-o ia la picior, 
să-şi pună mâinile-n cap şi s-o uşchească -— altfel spus, să 
plece dracului de-acolo. Hugh se ofuscase. Era adevărat că 
lovise tonomatul cu piciorul, dar blestematul ăla de disc cu 
Rodney Crowell iarăşi sărea. 

— Ce era să fac, să stau pe curu” meu aici şi să-l ascult? — i- 
a cerut el socoteală lui Henry. Ar trebui să scoţi discu' ăla de- 
acolo, atâta tot. Tipu” face de parc-ar avea un futut de-atac 
pepileptic. 

— Nu ţi-a ajuns cât ai băut, asta se vede cu ochiul liber, a 
zis Henry, dar ai băut tot ce-ai putut bea aici. Restu' o să 
trebuiască să-l bei din propriu” tău frigider. 

— Şi dacă zic nu? -a cerut să ştie Hugh. 

— Atunci îl sun pe şeriful Pangborn, a spus Henry într-un 
sfârşit. 

Ceilalți clienţi din Tiger — nu erau mulți atât de târziu într-o 
zi a săptămânii — urmăreau cu interes acest schimb de replici. 
Oamenii aveau grijă să fie politicoşi în preajma lui Hugh 
Priest, mai ales atunci când era cu capsa pusă, însă nu avea 
să câştige niciodată concursul de Cel Mai Popular Tip din 
Castle Rock. 

— N-o să-mi facă plăcere, a continuat Henry, dar o s-o fac, 
Hugh. M-am săturat să-mi tot iei la şuturi tonomatul Rock- 
Ola. 

Hugh s-a gândit să spună: Atunci cre” c-o să trebuiască să 
te iau pe TINE la şuturi de câteva ori, broscoi fiu de cățea ce 
eşti. Apoi s-a gândit la bastardul ăla gras de Keeton cum îi 
înmânează un cartonaş roz pentru c-a făcut scandal în 
taverna oraşului. Sigur, dacă va fi concediat, cartonaşul îi va 
veni prin poştă, aşa se întâmpla de fiecare dată, porcii precum 
Keeton nu se murdăreau niciodată pe mâini (sau nu riscau să 
le umfle cineva buza) făcând-o în persoană, dar gândul acesta 
l-a ajutat — i-a domolit puţin nervii. Şi chiar avea două legături 


a câte şase doze de bere acasă, una în frigider şi cealaltă în 
magazia pentru lemne. 

— Bine, a spus el. Oricum n-am nevoie de mişcarea asta. 
Dă-mi cheile. 

Căci i le dăduse lui Henry, ca măsură de precauţie, când se 
aşezase la bar cu şase ore şi optsprezece beri în urmă. 

— Mnu. 

Henry şi-a şters mâinile cu o bucată de prosop şi s-a uitat 
la Hugh fără să clipească. 

— Mnu? Ce dracu” vrei să zici cu mnu? 

— Vreau să zic că eşti prea beat să conduci. Eu ştiu asta şi, 
când o să te trezeşti mâine dimineaţă, o s-o ştii şi tu. 

— Ascultă, a spus Hugh răbdător. Când ţi-am dat 
blestematele alea de chei, am crezut că am cine mă duce 
acasă. Bobby Dugas a zis că trece p-aci pentru câteva beri. 
Nu-i vina mea că tembelu' ăla n-a venit. 

Henry a suspinat. 

— Te compătimesc pentru asta, dar nu-i problema mea. Aş 
putea fi dat în judecată dacă ai lovi pe cineva. Mă-ndoiesc că 
asta-nseamnă ceva pentru tine, da” pentru mine înseamnă. Eu 
tre” să-mi acopăr curu” amice. În lumea în care trăim, nimeni 
nu face asta pentru tine. 

Hugh a simțit indignarea, mila față de sine şi un început de 
nefericire bizară ieşindu-i la suprafața minţii aidoma unui 
lichid contagios ieşind prin pământ dintr-o canistră cu 
reziduu toxic îngropată demult. S-a uitat de la cheile lui, care 
atârnau în spatele barului lângă plăcuța care spunea DACĂ NU 
VĂ PLACE ORAŞUL NOSTRU CĂUTAȚI UN MERS AL TRENURILOR, înapoi la 
Henry. Era alarmat să descopere că se află în pragul 
lacrimilor. 

Henry s-a uitat dincolo de el la puţinii clienți aflați atunci 
de față. 

— Hei! Merge careva dintre voi, capete seci, pe Castle Hill? 

Bărbaţii s-au uitat la mesele din fața lor şi n-au spus nimic. 
Unul sau doi şi-au pocnit degetele. Charlie Fortin s-a dus spre 
toaleta bărbaţilor cu o încetineală elaborată. Nimeni n-a 
răspuns. 


— Vezi? a spus Hugh. Haide, Henry, dă-mi cheile. 

Henry a scuturat din cap cu o fermitate înceată. 

— Dacă vrei să vii aici şi să mai bei şi altă dată, ar fi bine să 
faci autostopul. 

— Bine, aşa oi face! a spus Hugh. 

Vocea lui era cea a unui copil îmbufnat aflat în pragul unei 
crize de furie. A traversat încăperea cu capul în pământ şi cu 
palmele strânse în pumnii puternici. A aşteptat ca cineva să 
râdă. Aproape că a sperat să râdă cineva. Avea să facă puţină 
curăţenie atunci şi dă-o dracului de slujbă. Însă, cu excepţia 
lui Reba McEntire, care lălăia ceva despre Alabama, în local a 
fost linişte. 

— Poţi să-ţi iei cheile mâine! a strigat Henry în urma lui. 

Hugh n-a spus nimic. Cu un efort enorm, s-a înfrânat să 
tragă un bocanc galben şi scâlciat direct în blestematul ăla de 
tonomat Rock-Ola al lui Henry Beaufort înainte de-a ieşi. Apoi, 
cu capul lăsat în pământ, a păşit afară în întuneric. 


6 


Acum ceața devenise o burniță adevărată, iar Hugh bănuia 
că pe când va ajunge el acasă burniţa se va transforma într-o 
ploaie monotonă, stăruitoare. Ăsta era norocul lui. Merse 
neabătut mai departe, clătinându-se mai puțin acum (aerul îl 
trezise un pic din beţie), cu ochii mişcându-i-se agitați dintr-o 
parte în cealaltă. Avea mintea confuză şi spera că va veni 
cineva şi-l va lua la trei parale. Chiar şi la două parale dacă l- 
ar lua i-ar fi de ajuns. Se gândi în treacăt la puştiul care-i 
intrase ieri după-amiază în fața camionetei şi-şi dori din tot 
sufletul să-l fi târât pe neastâmpăratul ăla cât era şoseaua de 
lungă. N-ar fi fost vina lui, nici pomeneală. Când era el tânăr, 
copiii aveau grijă pe unde umblau. 

Trecu de lotul vacant unde se aflase Emporium Galorium 
înainte să ardă în incendiu, trecu de Coşi Întruna, trecu de 
magazinul cu articole de uz casnic... şi-apoi se trezi că trece 
pe lângă Lucruri preţioase. Se uită scurt în vitrină, se uită în 
susul Străzii Principale (mai avea acum doar o milă şi 


jumătate de drum şi poate că va trişa totuşi ploaia înainte să 
înceapă să răpăie cu adevărat), după care se opri brusc. 

Picioarele îl purtaseră dincolo de noul magazin şi trebui să 
se întoarcă. Deasupra vitrinei era aprins un singur bec, care-şi 
arunca lumina blândă peste cele trei obiecte dispuse acolo. 
Lumina cădea şi peste fața lui şi operă o miraculoasă 
transformare asupra lui. Dintr-odată, Hugh arătă ca un 
băiețel obosit, rămas treaz cu mult peste ora de culcare, un 
băiețel care tocmai a văzut ce vrea să primească de Crăciun — 
ce trebuie să primească de Crăciun, deoarece cât ai zice peşte 
nimic altceva pe tot cuprinsul pământului lui Dumnezeu nu l- 
ar mai mulțumi. Obiectul central din vitrină era flancat de 
două vaze sub formă de fluier (iubitele figurine din sticlă ale 
lui Nettie Cobb, deşi Hugh nu ştia asta şi în cot l-ar fi durut 
dacă ar fi ştiut.) 

Era o coadă de vulpe. 

Dintr-odată, anul 1955 era din nou prezent, el tocmai îşi 
primise carnetul de şofer şi mergea la un meci din cadrul 
Campionatului Şcolarilor din Vestul Statului Maine-Castle 
Rock vs. Greenspark - în maşina Ford decapotabilă, model '53, 
a tatălui său. Era o zi de noiembrie neobişnuit de caldă, destul 
de caldă să laşi jos capota aia veche din pânză şi s-o acoperi 
cu prelata (asta dacă eraţi o ceată de puşti cu sângele încins 
pregătiți, dornici şi capabili să faceți puţin tămbălău), şi erau 
şase în maşină. Peter Doyon adusese o butelcuță de whisky 
Log Cabin, Perry Como cânta la radio, Hugh Priest stătea în 
spatele volanului cel alb, iar de antena radioului flutura o 
coadă de vulpe lungă şi luxuriantă, exact ca aceasta la care se 
uita acum în vitrina noului magazin. 

Îşi aminti că se uitase la coada de vulpe fluturândă şi-şi 
spusese că, atunci când va avea o decapotabilă numai a lui, o 
să-şi cumpere una exact la fel. 

Îşi aminti că refuzase butelcuţă când îi venise rândul la ea. 
Conducea şi nu ai voie să bei în timp ce conduci, fiindcă erai 
responsabil pentru viețile celorlalți. Şi-şi mai aminti un lucru: 
certitudinea pe care o simţise că trăieşte cea mai bună oră a 
celei mai bune zile din viața lui. 


Amintirea îl surprinse şi-l răni cu claritatea şi completa ei 
retrăire senzorială - aroma fumurie a frunzelor care ard, 
soarele de noiembrie scânteind în oglinzile retrovizoare laterale 
şi acum, uitându-se la coada de vulpe din vitrina magazinului 
Lucruri prețioase, îl izbi faptul că aceea fusese cea mai bună 
zi din viaţa lui, una dintre ultimele zile dinainte ca băutura 
să-l fi apucat ferm în mâinile ei gomoase, flexibile, 
transformându-l într-o ciudată variantă a regelui Midas: tot ce 
atinsese de atunci încoace părea că se transformase în rahat. 

Gândi brusc: M-aş putea schimba. 

Ideea avea propria ei claritate izbitoare. 

Aş putea-o lua de la capăt. 

Erau posibile lucrurile astea? 

Da. Cred că uneori sunt. Aş putea cumpăra coada aia de 
vulpe şi s-o leg de antena Buick-ului meu. 

Ei vor râde, însă. Băieţii vor râde. 

Care băieți? Henry Beaufort? Pişorcosul ăla mic de Bobby 
Dugas? Şi ce dacă? Dă-i dracului. Cumpără coada aia de 
vulpe, leag-o de antenă şi condu... 

Să conducă unde? 

Păi, ce-ai zice pentru început de întâlnirea aia a asociaţiei A. 
A. (alcoolicilor anonimi) din fiecare joi seara care se ține în 
Greenspark? 

Pentru o clipă, această posibilitate îl ului şi-i stârni 
interesul, aşa cum ar fi uluit şi interesat un deținut pe termen 
lung la vederea cheii uitate în încuietoarea celulei lui de 
închisoare de către un paznic neatent. Pentru o clipă, chiar se 
văzu făcând-o, devenind din ce în ce mai sobru cu fiecare zi şi 
cu fiecare lună. Gata cu Mellow Tiger. Păcat. Dar gata şi cu 
zilele de salariu petrecute cu teama în sân că va găsi în plic, 
alături de cecul cu bani, un cartonaş roz, iar ăsta nu era un 
păcat atât de mare. 

În acea clipă, stând acolo şi uitându-se la coada de vulpe 
din vitrina magazinului Lucruri prețioase, Hugh putu 
întrevedea un viitor. Pentru prima dată după ani întregi de zile 
putea întrevedea un viitor, iar frumoasa coadă stufoasă de 


vulpe, cu vârful ei alb, flutura prin fața acestei viziuni 
asemenea unui steag de luptă. 

Apoi, realitatea se prăvăli la loc asupra lui, iar realitatea 
avea miros de ploaie şi de haine murdare ude. Nu va avea nici 
o coadă de vulpe, nici o întâlnire a asociației A.A., nici un 
noroc, nici un viitor. Avea cincizeci şi unu de ani futuți, iar 
vârsta de cincizeci şi unu era prea înaintată pentru vise despre 
viitor. La cincizeci şi unu nu trebuia să te opreşti din alergat 
doar pentru a scăpa de avalanşa propriului tău trecut. 

Dacă ar fi fost deschis magazinul, însă, ar fi făcut oricum o 
încercare. Blestemat să fie dacă nu. Ar fi intrat acolo, mare 
cum era ca o matahală, şi ar fi întrebat cât costa coada de 
vulpe din vitrină. Însă era ora zece, Strada Principală era 
încuiată la fel de bine precum centura de castitate a reginei de 
gheaţă, iar când se va trezi mâine dimineață, simțindu-se ca şi 
când i-ar fi înfipt cineva un piolet între ochi, va fi uitat complet 
de coada aia minunată de vulpe, cu culoarea ei roşcată în 
valuri. 

Totuşi, mai zăbovi o clipă, mângâind sticla vitrinei cu 
degetele lui murdare, bătătorite, ca un copil care se uită în 
vitrina unui magazin cu jucării. Colţurile buzelor îi fuseseră 
atinse de un zâmbet slab. Era un zâmbet blând şi părea 
nelalocul lui pe fața lui Hugh Priest. Apoi, undeva sus pe 
Castle View, o maşină dădu rateuri de mai multe ori, nişte 
sunete la fel de clare ca pocnetele de puşcă în aerul ploios, şi 
Hugh îşi reveni în simțiri cu o tresărire. 

Futu-i. La ce dracu! te gândeşti? 

Se întoarse cu spatele la vitrină şi-şi îndreptă privirea iarăşi 
către casă - dacă voiai să numeşti casă de locuit cocioaba 
aceea cu două cameră şi o magazie pentru lemne făcută din 
bucăţi. Când trecu pe sub umbrar, se uită la uşă... şi se opri 
din nou. 

Anunţul de acolo, desigur, spunea 


DESCHIS 


Ca un om într-un vis, Hugh întinse mâna şi încercă clanța. 
Aceasta i se răsuci nestingherită în palmă. Deasupra, un 
clopoțel din argint scoase un clinchet subțire. Sunetul păru să 
vină de la o distanţă imposibil de mare. 

În mijlocul magazinului stătea un bărbat. Dădea cu o pană 
pentru şters praful peste capacul unei cutii-vitrină şi fredona. 
Când se auzi clopoţelul, se întoarse către Hugh. Nu păru deloc 
surprins să vadă pe cineva stând în pragul uşii sale la zece şi 
zece minute într-o seară de miercuri. Singurul lucru care-l 
frapă pe Hugh la bărbatul din magazin în momentul acela de 
confuzie fură ochii lui — erau negri ca ai unui indian. 

— Ai uitat să-ntorci anunţu”, amice, se auzi Hugh că spune. 

— Nici pe departe, răspunse politicos bărbatul. Mă tem că 
nu dorm foarte bine şi-n unele seri îmi place să ţin deschis 
până târziu. Nu ştii niciodată când se poate opri cineva cum 
eşti dumneata... şi să-i pice vreun lucru cu tronc. Vreţi să 
intrați şi să aruncaţi o privire în jur? 

Hugh Priest intră şi închise uşa în urma lui. 


7 


— Ai o coadă de vulpe... începu Hugh, apoi trebui să se 
oprească, să-şi dreagă vocea şi s-o ia de la capăt. Cuvintele 
ieşiseră într-un mormăit răguşit, ininteligibil: Ai o coadă de 
vulpe în vitrină. 

— Da, spuse proprietarul. O frumuseţe, nu-i aşa? 

Acum ţinea pămătuful în fața sa, iar ochii lui negri de 
indian se uitau cu interes la Hugh pe deasupra buchetului de 
pene care-i ascundea partea de jos a feței. Hugh nu putea 
vedea gura tipului, dar avea o bănuiala că zâmbea. De obicei îl 
supăra când oamenii — mai ales oameni pe care nu-i cunoştea 
— zâmbeau la el. Îl făceau să-i vină să se ia la bătaie. Astă- 
seară, însă, nu părea să-l deranjeze deloc. Poate fiindcă era 
încă pe jumătate ameţit. 

— Aşa-i, fu el de acord. E-o frumusețe. Când eram puşti, 
tata avea o decapotabilă cu o coadă de vulpe exact ca asta 
legată de antenă. Îs o grămadă de oameni în nenorocitu” ăsta 


de burg mic la care nu le-ar veni să creadă că am fost puşţti, 
da” am fost. La fel ca toată lumea asta. 

— Desigur. 

Ochii bărbatului rămaseră aţintiți asupra ochilor lui Hugh 
şi se-ntâmplă cel mai ciudat lucru - păreau că se măresc. 
Hugh nu-şi putea lua privirea de la ei. Un contact vizual prea 
lung era alt lucru care-l făcea de obicei să-i vină să se ia la 
bătaie. Însă şi acesta părea perfect în regulă astă-seară. 

— Eram de părere că o coadă de vulpe-i cel mai beton din 
lume. 

— Desigur. 

— Beton -— ăsta-i cuvântul pe care-l foloseam pe atunci. Nu 
căcaturi d-astea ca mişto. Sau bengos - habar n-am ce dracu- 
nseamnă asta, tu ai? 

Însă proprietarul magazinului Lucruri preţioase tăcea, 
stând pur şi simplu acolo, uitându-se la Hugh Priest cu ochii 
lui negri de indian pe deasupra desişului pămătufului de pene. 

— În orice caz, vreau s-o cumpăr. Mi-o vinzi? 

— Desigur, spuse Leland Gaunt pentru a treia oară. 

Hugh încercă o senzaţie de uşurare şi o bruscă fericire 
copleşitoare. Era dintr-odată convins că totul avea să fie bine — 
totul. Era o nebunie de proporții; datora bani aproape tuturor 
din Castle Rock şi din trei oraşe învecinate, în ultimele şase 
luni fusese cât pe ce să-şi piardă slujba, Buick-ul funcționa pe 
bază de noroc şi rugăciuni - însă era de asemenea ceva de 
netăgăduit. 

— Cât face? vru să ştie. 

Se întrebă imediat dacă-şi permitea o coadă de vulpe atât de 
frumoasă şi simți o undă de panică. Dacă era peste 
posibilitățile lui? Mai rău, dacă reuşea să strângă cumva banii 
mâine sau poimâine doar ca să afle că tipul o vânduse? 

— Ei bine, asta depinde. 

— Depinde? De ce depinde? 

— De cât sunteţi dispus să plătiți? 

Ca un om în vis, Hugh îşi scoase portmoneul ponosit Lord 
Buxton din buzunarul de la spate. 

— Lasă ăla de-o parte, Hugh? 


l-am spus cum mă cheamă? 

Hugh nu-şi amintea, dar puse portmoneul de-o parte. 

— Întoarce-ţi buzunarele pe dos. Chiar aici, pe vitrina asta. 

Hugh îşi goli buzunarele. Îşi aşeză pe vitrină briceagul, un 
pachet de biscuiţi Certs, bricheta Zippo şi vreun dolar 
jumătate în mărunțiş amestecat cu tutun. Monedele zornăiră 
pe sticlă. 

Bărbatul se aplecă şi studie mormanul. 

— Arată bine, remarcă el şi trecu pămătuful din pene peste 
acea colecţie săracă. Când îl ridică, bricheta, briceagul şi 
biscuiţii erau tot acolo. Monedele dispăruseră. 

Hugh observă acest lucru absolut fără nici o surprindere. 
Rămase la fel de tăcut ca o jucărie cu baterii goale în timp ce 
bărbatul se duse la vitrina din față şi se întoarse cu coada de 
vulpe. O aşeză pe capacul cutiei-vitrină alături de grămada 
împuţinată a bunilor personale ale lui Hugh. 

Încet, Hugh întinse o mână şi mângâie blana. Părea rece şi 
bogată; pârâi încărcată de electricitate statică. S-o mângâie 
era ca şi când ar fi mângâiat o noapte de toamnă senină. 

— E plăcut? întrebă bărbatul cel înalt. 

— E plăcut, se arătă Hugh de acord pierdut şi dădu să ia 
coada de vulpe. 

— Nu face asta, spuse tăios bărbatul cel înalt şi mâna lui 
Hugh căzu pe dată. Se uită la Gaunt cu o durere atât de 
profundă ca de inimă rea. — N-am terminat încă tocmeala. 

— Nu, fu Hugh de acord. Sunt hipnotizat, gândi el. 
Blestemat să fiu dacă nu m-a hipnotizat tipu” ăsta. Dar nu 
conta. Era într-un fel chiar... plăcut. 

Duse mâna iarăşi după portmoneu, mişcându-se la fel de 
încet ca un om sub apă. 

— Lasă ăla-n pace, prostovane, spuse domnul Gaunt 
neîngăduitor şi puse de-o parte pămătuful din pene. 

Mâna lui Hugh căzu iarăşi pe lângă corp. 

— De ce cred atât de mulți oameni că toate răspunsurile se 
află în portmoneele lor? întrebă pe un ton nemulțumit 
bărbatul. 


— Nu ştiu, spuse Hugh. Nu se gândise niciodată la asta. — 
Chiar pare puţin aiurea. 

— Mai rău, sări Gaunt. Vocea lui adoptase cadența 
sâcâitoare, uşor inegală, a unuia care este fie foarte obosit, fie 
foarte furios. Era obosit; fusese o zi lungă şi solicitantă. 
Înfăptuise multe, însă munca se afla de-abia la început. - E 
mult mai rău. E-o prostie ca la carte! Ştii ceva, Hugh? Lumea e 
plină de oameni cu nevoi care nu înţeleg că totul, totul e de 
vânzare... dacă eşti dispus să plăteşti prețul. Nu fac decât să 
respecte formal ideea, atâta tot, şi să se fălească întruna cu 
sănătosul lor cinism. Ei bine, respectul de principiu e-o 
lăbăreală! Categoric... lăbăreală! 

— Lăbăreală, aprobă mecanic Hugh. 

— Pentru lucrurile de care oamenii chiar au nevoie, Hugh, 
portmoneul nu-i un răspuns. Cel mai gras portmoneu din 
oraşul ăsta nu valorează nici cât sudoarea de la subsioara 
unui muncitor înrăit. O lăbăreală de proporții! lar sufletele! 
Dacă aş avea un bănuț, Hugh, pentru fiecare dată când am 
auzit pe cineva spunând: „Mi-aş vinde sufletul pentru aia ş- 
aia”, mi-aş putea cumpăra Empire State Building! 

Se aplecă mai tare şi buzele i se întinseră peste dinţii inegali 
într-un rânjet bolnăvicios. 

— Spune-mi un lucru, Hugh: pentru numele tuturor 
bestiilor care se târăsc pe sub pământ, ce să fac eu cu sufletul 
tău? 

— Probabil nimic. 

Vocea lui era distantă. Vocea lui părea că vine din fundul 
unei peşteri adânci şi întunecate. 

— Nu cred că-i într-o formă foarte bună în ultima vreme. 

Domnul Gaunt se relaxă brusc şi se îndreptă de spate. 

— Ajunge cu minciunile şi cu jumătăţile de adevăr. Hugh, 
cunoşti o femeie pe nume Nettie Cobb? 

— Nettie Nebuna? Toţi din oraş o cunosc pe Nettie Nebuna. 
Şi-a omorât soţul. 

— Aşa se spune. Acum ascultă-mă, Hugh. Ascultă cu 
atenție. Apoi poți să-ţi iei coada de vulpe şi să pleci acasă. 

Hugh Priest ascultă cu atenţie. 


Afară ploua mai tare şi începuse să sufle vântul. 


8 


— Brian, spuse sever domnişoara Ratcliffe. Măi, să fie, 
Brian Rusk! N-aş fi crezut că eşti în stare de aşa ceva! Vino 
aici! Chiar acum! 

Stătea pe rândul din spate în încăperea de la subsol unde se 
țineau cursurile de logopedie şi făcuse ceva greşit — teribil de 
greşit, judecând după sunetul vocii domnişoarei Ratcliffe — dar 
nu Ştiu despre ce era vorba până ce nu se ridică în picioare. 
Apoi observă că era dezbrăcat. Îl străbătu un îngrozitor va! de 
ruşine, dar se simțea şi excitat. Când se uită în jos la penis şi 
văzu că începuse să se întărească, se simți în acelaşi timp 
alarmat şi încântat. 

— Vino aici, ţi-am spus! 

Avansa încet către partea din față a încăperii, în vreme ce 
ceilalți — Sally Meyers, Donny Frankel, Nonie Martin şi 
sărmanul de Slopey Dodd, cel pe jumătate dus cu pluta - se 
holbau la el. 

Domnişoara Ratcliffe stătea în fața catedrei cu mâinile în 
şolduri, cu ochii aruncând flăcări, cu un splendid nor de păr 
castaniu-auriu plutindu-i în jurul capului. 

— Eşti un băiat rău, Brian — un băiat foarte rău. 

EL îşi lăsă fără nici un cuvânt capul în pământ, însă penisul 
său şi-l RIDICĂ, aşa încât părea că exista măcar o parte din el 
căreia nu-i displăcea deloc că e rău. Căreia îi plăcea de fapt LA 
NEBUNIE Să fie rău. 

Ea îi aşeză în mână o bucată de cretă. El simţi un fulger de 
electricitate când li se atinseră mâinile. 

— Acum, spuse sever domnişoara Ratcliffe, trebuie să scrii 
pe tablă VOI TERMINA DE PLĂTIT PENTRU CARTONAŞUL CU SANDY KOUFAX 
de cinci sute de ori. 

— Da, domnişoară Ratcliffe. 

Începu să scrie, stând pe vârfurile degetelor pentru a 
ajunge la partea de sus a tablei, conştient de aerul cald care-i 
atingea fesele goale. Sfârşise de scris VOI TERMINA DE PLĂTIT când 


simți mâna netedă şi catifelată a domnişoarei Ratcliffe 
cuprinzându-i penisul înțepenit şi începând să tragă încet de el. 
Pentru o clipă crezu că va leşina imediat, atât era de bine. 

— Continuă să scrii, spuse ea neîngăduitoare din spatele 
lui, şi eu o să continui să fac asta. 

— D-domnişoară Ra-Ra-Ratcliffe, cum rămâne cu exerciţiile 
mele de d-dicție? întrebă Slopey Dodd. 

— Taci din gură sau o să te calc cu maşina în parcare, 
Slopey, spuse domnişoara Ratcliffe. O să te fac să scheauni, 
micul meu amic. 

Cât vorbi, continuă să tragă de mătărânga lui Brian. El 
gemea acum. Nu trebuia să facă asta, ştia, dar era atât de 
bine. Era cu sinceritate extraordinar. Era exact ceea ce-i 
trebuia. Exact aia. 

Apoi se întoarse şi-n fața lui nu se afla domnişoara Ratcliffe, 
ci Wilma Jerzyck cu faţa ei rotundă şi palidă şi cu ochii ei 
adânciți în orbite şi maro, precum două stafide îndesate adânc 
într-un cocoloş de aluat. 

— O să ţi-l ia dacă nu-i plăteşti, spuse Wilma. Şi asta nu-i 
tot, micul meu amic. O să... 


9 


Brian Rusk se trezi cu o asemenea smucitură, că aproape 
căzu din pat. Trupul îi era acoperit de transpiraţie, inima îi 
bubuia ca un picamer, iar penisul îi era o creangă mică şi tare 
în pantalonii de pijama. 

Se ridică în capul oaselor, tremurând din toate 
încheieturile. Primul lui impuls fu să deschidă gura şi să 
strige după mama, aşa cum făcea când era mic şi-i invada 
somnul un coşmar. Apoi îşi dădu seama că nu mai este mic, 
că avea unsprezece ani... şi că, oricum, nu era tocmai genul de 
vis despre care să-i povesteşti mamei, nu-i aşa? 

Se întinse pe spate cu ochii larg deschişi, uitându-se ţintă 
în întuneric. Aruncă o privire la ceasul digital de pe masa din 
apropierea patului şi văzu că era cu patru minute trecut de 
miezul nopții. Auzea sunetul ploii, puternică acum, lovind în 


geamul dormitorului său, azvârlită de pale mari de vânt 
răcnitor. Aproape că suna a lapoviță. 

Cartonaşul meu. Cartonaşul meu cu Sandy kKoufax a 
dispărut. 

Nu dispăruse. Ştia că nu dispăruse, dar ştia şi că nu va 
putea adormi la loc până ce nu va verifica să se asigure că era 
tot acolo, în clasorul cu file dezlipite în care-şi ținea colecția 
mereu mai mare de cartonaşe Topps din 1956. Îl verificase 
înainte să plece la şcoală ieri, o făcuse încă o dată când 
ajunsese acasă, iar aseară, după cină, întrerupsese jocul de 
pase, pe care-l juca în curtea din spatele casei cu Stanley 
Dawson, ca să-l mai verifice o dată. Îi spusese lui Stanley că 
trebuie să meargă la baie. Mai aruncase pentru ultima dată o 
privire la el înainte să se târască în pat şi să stingă lumina. 
Recunoştea că devenise un fel de obsesie pentru el, dar asta 
nu o făcuse să dispară. 

Cobori din pat, abia observând felul în care aerul răcoros îi 
tăcu pielea de găină înfierbântată şi-i ofili penisul. Merse 
repede de cealaltă parte a încăperii la măsuța de toaletă. Îşi 
lăsă forma corpului în spate pe cearşaful care acoperea 
salteaua imprimată cu sudoare. Cartea cea mare stătea pe 
tăblia scrinului într-o baltă de lumină albă aruncată de 
felinarul de afară. 


O luă, o deschise şi frunzări repede filele din plastic 
transparent cu buzunare în care se pun cartonaşele. Trecu de 
Mel Parnell, Whitey Ford şi Warren Spahn - comori pentru 
care strigase cândva din toţi rărunchii — fără să le ofere decât o 
privire furtivă. Simţi pentru o clipă o groază cumplită când 
ajunse la filele din spatele clasorului, cele care încă erau goale, 
fără să-l fi văzut nici măcar cu coada ochiului pe Sandy 
Koufax. Apoi îşi dădu seama că, în graba sa, întorsese mai 
multe pagini odată. Reveni şi da, acolo era — chipul acela 
îngust, ochii aceia vag zâmbitori şi dedicați uitându-se la el de 
sub cozorocul şepcii. 

Bunului meu prieten Brian, cele mai bune urări, Sandy 
Koufax. 

Degetele lui trecură peste liniile oblice ale inscripţiei. Buzele 
i se mişcară. Se simţea iarăşi liniştit... sau aproape liniştit. 
Cartonaşul nu era cu adevărat al lui încă. Perioada aceasta 
era doar un fel de... perioadă de încercare. Avea un lucru de 
făcut înainte să-i aparțină cu adevărat. Brian nu era complet 
sigur că ştia despre ce e vorba, dar ştia că avea o anumită 
legătură cu visul din care tocmai se trezise şi era încredințat 
că va şti la momentul 

(mâine? astăzi mai târziu?) 

potrivit. 

Închise clasorul cu file desprinse — COLECȚIA LUI BRIAN NU 
PUNEȚI MÂNA! atent scris pe eticheta prinsă cu bandă scotch pe 
copertă - şi-l aşeză la loc pe măsuţța de toaletă. Apoi se 
întoarse în pat. 

Nu-l neliniştea decât un lucru în legătură cu faptul că avea 
cartonaşul cu Sandy Koufax. Voise să i-l arate tatălui lui. 
Odată ajuns acasă de la Lucruri preţioase, îşi imaginase cum 
va fi când i-l va arăta. EI, Brian, pe un ton studiat obişnuit: 
Hei, tati, am luat un '56 astăzi din noul magazin. Vrei să-l vezi? 
Tatăl lui va spune „bine”, nu foarte interesat, urmându-l pe 
Brian în camera lui doar ca să-i facă pe plac — dar cum îi se vor 
lumina ochii când va vedea peste ce a dat el! Iar când va vedea 
inscripția...! 


Da, va fi uluit şi încântat, sigur că da. Probabil că-l va lovi 
prieteneşte peste spate şi va bate palma cu el victorios şi 
apreciindu-i fapta. 

Dar apoi ce urma? 

Apoi aveau să înceapă întrebările, asta urma... şi asta era 
problema. Tatăl lui va vrea să ştie mai întâi de unde luase 
cartonaşul şi apoi de unde avusese bani să cumpere un astfel 
de cartonaş, care era (a) rar, (b) într-o condiție excelentă şi (c) 
autografiat. Semnătura imprimată pe cartonaş spunea 
Sanford Koufax, care era numele real al faimosului aruncător 
de mingi iuți. Semnătura autografiată spunea Sandy Koufax, 
iar în ciudata şi uneori costisitoarea lume a colecționarilor de 
cartonaşe cu jucători de base-ball, asta însemna că valoarea 
medie pe piață putea ajunge chiar şi până la o sută cincizeci 
de dolari. 

În mintea lui, Brian încercase de atâtea ori să însăileze un 
posibil răspuns. 

L-am luat de la noul magazin, tati — Lucruri prețioase. Tipul 
de acolo mi l-a dai cu o reducere cu adevărat EXTRAORDINARĂ... A 
spus că-i va face pe oameni mai interesați să vină la magazinul 
lui dacă vor şti că nu are preturi mari. 

Până aici era o explicaţie destul de bună, dar chiar şi un 
puşti cu un an încă prea mic să poată plăti preţul întreg 
pentru adulți la cinematograf ştia că mai departe de atât nu 
putea merge cu ea. Când spuneai că ţi-a tăcut cineva o 
reducere foarte bună la ceva, oamenii erau întotdeauna 
interesaţi. Prea interesați. 

O, mda? Cât a lăsat din preţ? Treizeci la sulă? Patruzeci? 
Ti l-a dat la jumătate de preț? Asta tot ar fi şaizeci sau 
şaptezeci de gologani, Brian, şi ŞTIU că nu ai atâția bani în 
puşculiţă. 

Păi... a fost de fapt mai puţin de-atăt, tati. 

Bine, spune-mi. Cât ai plătit? 

Păi... optzeci şi cinci de cenți. 

Ti-a vândut un cartonaş autografiat din 1956 cu Sandy 
Koufax, în stare perfectă, la optzeci şi cinci de cenți? 

Mda, aici începeau adevăratele probleme, sigur că da. 


Ce fel de probleme? Nu ştia exact, dar aveau să fie de 
nesuferit, de asta era sigur. Cumva, va fi învinuit - poate de 
către tată lui, dar cu siguranţă de către mamă. 

S-ar putea chiar să încerce să-l convingă să-l dea înapoi şi 
nu era nici vorbă să-l dea înapoi. Nu era doar semnat; era 
semnat pentru Brian. 

Nici vorbă. 

La naiba, nici măcar lui Stan Dawson nu fusese în stare să 
i-l arate atunci când acesta venise să joace pase, deşi voise s-o 
facă - Stan şi-ar fi udat chiloţii de pe el. Dar Stan avea să 
doarmă la el vineri noaptea şi-i era prea uşor să şi-l imagineze 
spunându-i tatălui lui: Cum v-a plăcut, deci, cartonaşul cu 
Sandy koufax al lui Brian, domnule Rusk? Destul de mişto, 
hă? Acelaşi lucru era valabil şi pentru ceilalți prieteni ai lui. 
Brian descoperise unul dintre marile adevăruri ale oraşelor 
mici: multe secrete - de fapt, toate secretele cu adevărat 
importante - nu pot fi împărțite. Fiindcă vorba are-un fel de a 
se răspândi şi încă de a se răspândi repede. 

Se trezi într-o poziție ciudată şi incomodă. Dăduse peste un 
lucru minunat şi nu-l putea arăta sau împărți cu nimeni. 
Asta ar fi trebui să-i vicieze plăcerea noii achiziții şi, într-o 
anumită măsură, aşa era, dar îi oferi de asemenea o 
satisfacție tainică, zgârcită. Descoperi nu doar că se bucură de 
cartonaş, ci mai mult că se lăcomeşte la el, şi astfel dezveli un 
alt mare adevăr: lăcomia în particular oferă propria ei plăcere 
deosebită. Era ca şi când un colț al naturii sale, în general 
deschisă şi cumsecade, fusese separat de restul printr-un zid 
şi apoi iluminat cu o lumină neagră specială care distorsiona 
şi, totodată, intensifica ceea ce era ascuns acolo. 

Şi nu avea de gând să renunțe. 

Nici vorbă, ă-ă, negativ. 

Atunci ai face bine să termini de plătit pentru el, şopti o voce 
adânc în mintea lui. 

Aşa avea să facă. Asta nu era o problemă. Nu credea că ceea 
ce trebuia să facă era tocmai frumos, dar era destul de sigur 
că nu era nici ceva complet dezgustător. Doar un... un... 


Doar un renghi, îi şopti o voce în mine şi el văzu ochii 
domnului Gaunt - albastru-închis, ca marea într-o zi senină, 
şi ciudat de liniştitor. Atâta tot. Doar un renghi mic. 

Mda, doar un renghi, orice ar fi fost asta. 

Nici o problemă. 

Se cuibări mai bine sub cuvertura sa matlasată, se întoarse 
pe o parte, închise ochii şi începu imediat să moţăie. 

Atunci când el şi fratele lui somnul se apropiară mai mult 
unul de celălalt, îşi dădu seama de un lucru. Ceva ce spusese 
domnul Gaunt. Vei fi o reclamă mai bună decât s-ar GÂNDI 
vreodată ziarul local să fie! Doar că nu-şi putea arăta 
minunatul cartonaş pe care-l cumpărase. Dacă un mic efort 
intelectual îl făcuse pe el să înțeleagă asta, un puşti de 
unsprezece ani care nu era nici măcar atât de deschis la minte 
să nu-i taie calea lui Hugh Priest când traversa strada, n-ar fi 
trebuit s-o înțeleagă şi un tip deştept ca domnul Gaunt? 

Ei bine, poate. Dar poate nu. Adulții nu gândeau la fel ca 
oamenii normali şi, pe deasupra, cartonaşul era la el, nu-i 
aşa? Şi se afla în clasorul lui, chiar acolo unde-i era locul, nu-i 
aşa”? 

Răspunsul la ambele întrebări era da, astfel că Brian lăsă 
deoparte întreaga poveste şi adormi la loc, în vreme ce ploaia 
răpăia în fereastra lui şi vântul neobosit de toamnă striga pe 
la colțurile de sub streşini. 


CAPITOLUL PATRU 
1 


Până la zorii zilei de joi, ploaia se oprise şi, la zece treizeci, 
când Polly se uită pe geamul din față al atelierului Coşi 
Întruna şi o văzu pe Nettie Cobb, norii începuseră să se 
risipească. Nettie purta în mână o umbrelă adunată şi mergea 
grăbită pe Strada Principală cu poşeta strânsă la subsioară de 
parcă ar fi simţit fălcile unei noi furtuni deschizându-i-se în 
spate. 


— Cum îţi sunt mâinile în dimineața asta, Polly? — întrebă 
Rosalie Drake. 

Polly suspină în sinea ei. Va trebui, bănuia, să facă față în 
acea după-amiază aceleiaşi întrebări, dar mai apăsat 
formulată, din partea lui Alan - promisese să-l întâlnească la 
o cafea la Bufetul lui Nan în jurul orei trei. Nu-i poţi păcăli pe 
cei care te cunosc de multă vreme. Aceştia îți văd paloarea 
feței şi semicercurile întunecate de sub ochi. Mai important, îţi 
văd privirea chinuită din ochi. 

— Sunt mult mai bine astăzi, mulțumesc, spuse ea. 

Asta însemna o supraevaluare destul de mare a realității; 
erau mai bine, dar mult mai bine? Ă-ă. 

— Am crezut că din cauza ploii şi-ale... 

— E imprevizibil ceea ce le face să doară. Asta-i mai rău. 
Dar lasă asta, Rosalie, vino repede şi uită-te pe geam. Cred că 
vom asista la un mic miracol. 

Rosalie i se alătură lui Polly la geam la timp să vadă micuța 
siluetă agitată cu umbrela strânsă tare într-o mână - probabil 
pentru a o folosi ca ciomag, judecând după felul în care o ţinea 
acum - apropiindu-se de marchiza magazinului Lucruri 
prețioase. 

— Nettie să fie? Chiar ea? — aproape că icni Rosalie. 

— Chiar ea este. 

— Dumnezeule, intră în magazin! 

Dar, pentru o clipă, păru că predicția lui Rosalie anulase 
mişcarea. Nettie se apropie de uşă... apoi se dădu în spate. Îşi 
mută umbrela dintr-o mână în cealaltă şi se uită la fațada 
Lucrurilor prețioase de parcă ar fi fost un şarpe ce ar putea-o 
muşca. 

— Du-te, Nettie, spuse Polly încet. Dă-i bătaie, drăguță! 

— Probabil că-i în geam anunțul cu ÎNCHIS, spuse Rosalie. 

— Nu, mai are unul care spune MARȚEA ŞI JOIA VA FI ÎNCHIS CU 
EXCEPȚIA VIZITELOR STABILITE ÎN PREALABIL. L-am văzut când am 
venit azi-dimineaţă. 

Nettie se apropia iarăşi de uşă. Întinse mâna spre clanţă, 
apoi se retrase din nou. 


— Dumnezeule, mă omoară chestia asta, zise Rosalie. Mi-a 
spus că poate se întoarce şi ştiu cât de mult îi plac figurinele 
din sticlă, dar n-am crezut că o va face. 

— M-a întrebat dacă poate pleca în pauză ca să treacă pe la 
ce-a numit ea „locul ăla nou” să-mi aducă înapoi cutia pentru 
prăjitură, murmură Polly. 

Rosalie încuviință din cap. 

— Asta-i Nettie a noastră. Mai demult mă întreba dacă 
poate merge la toaletă. 

— Mi s-a părut că o parte din ea spera să o refuz, că avem 
prea mult de lucru. Dar cred că o parte din ea voia şi să 
accept. 

Ochii lui Polly nu se dezlipiră deloc de crâncena luptă la 
scară redusă care se desfăşura la mai puţin de patruzeci de 
yarzi distanță, un război în miniatură între Nettie Cobb şi 
Nettie Cobb. Dacă într-adevăr intra, ce mare pas înainte ar fi 
fost acesta pentru ea! 

Polly simţi o durere surdă, încinsă, în mâini, îşi cobori 
privirea şi văzu că şi le frământa. Se forță să le coboare pe 
lângă corp. 

— Nu-i vorba de cutia pentru prăjitură şi nici de figurinele 
din sticlă, spuse Rosalie. E vorba de el. 

Polly se uită cu coada ochiului la ea. 

Rosalie râse şi se roşi puţin. 

— O, nu vreau să zic că lui Nettie i s-au aprins călcâiele 
după el sau altceva de felul ăsta, deşi chiar părea puţin 
visătoare când am prins-o din urmă ieri. S-a purtat frumos cu 
ea, Polly. Atâta tot. Sincer şi frumos. 

— Multă lume se comportă frumos cu ea, spuse Polly. Alan 
se dă peste cap să fie bun cu ea şi ea tot se ruşinează de el. 

— Numai că domnul nostru Gaunt are un fel special de-a fi 
drăguţ, spuse Rosalie simplu şi, ca pentru a dovedi lucrul 
acesta, o văzură pe Nettie apucând clanța şi răsucind-o. 
Deschise uşa şi apoi doar rămase acolo pe trotuar strângând 
umbrela în mână, de parcă firava ei rezervă de hotărâre se 
epuizase complet. Polly simţi o anume certitudine că Nettie va 


închide acum uşa şi va pleca în grabă de acolo. Mâinile ei, 
artritice sau nu, se închiseră în pumnii slab strânşi. 

Dă-i drumul, Nettie. Dă-i bătaie. Asumă-ți riscul. Alătură-te 
din nou lumii. 

Apoi Nettie zâmbi, în mod clar ca răspuns la ceva ce nici 
Polly, nici Rosalie nu puteau vedea. Cobori umbrela din poziția 
în care o ţinea la piept... şi intră în magazin. 

Uşa se închise în urma ei. 

Polly se întoarse spre Rosalie şi fu mişcată să vadă că avea 
lacrimi în ochi. Cele două femei se uitară una la cealaltă preț 
de o clipă, după care, râzând, se îmbrățişară. 

— Bine jucat, Nettie! spuse Rosalie. 

— Două puncte pentru echipa noastră! subscrise Polly, iar 
soarele răzbătu printre norii din mintea sa cu două ore bune 
înainte să facă în sfârşit acelaşi lucru şi cei de pe cerul de 
deasupra Castle Rock-ului. 


2 


Cinci minute mai târziu, Nettie Cobb şedea într-unui dintre 
scaunele din pluş cu spătar înalt pe care le aşezase Gaunt de- 
a lungul unui perete al magazinului său. Umbrela şi poşeta ei 
zăceau uitate pe podea lângă ea. Gaunt şedea alături de ea, 
ținându-i mâinile într-ale lui, ochii lui pătrunzători ațintiți 
asupra ochilor ei nesiguri. Un abajur din sticlă multicoloră se 
afla lângă recipientul pentru prăjitură al lui Polly Chalmers pe 
una dintre cutiile-vitrină. Abajurul era un lucru relativ 
frumos şi se putea vinde pentru trei sute de dolari sau mai 
bine într-un magazin de antichități din Baston; Nettie Cobb 
tocmai îl cumpărase, însă, cu zece dolari şi patruzeci de cenți, 
toţi banii pe care-i avusese în poşetă când intrase în magazin. 
Frumos sau nu, era pentru moment la fel de dat uitării ca şi 
umbrela. 

— O faptă, spunea ea acum. 

Părea o femeie care vorbeşte în somn. Îşi mişcă uşor 
mâinile, ca pentru a prinde mai strâns mâinile domnului 


Gaunt. El îi întoarse strânsoarea şi chipul ei fu atins de un 
zâmbet slab de plăcere. 

— Da, corect. Nu e de fapt decât un lucru mic. Îl ştii pe 
domnul Keeton, nu-i aşa? 

— O, da, spuse Nettie. Ronald şi fiul lui, Danforth. Îi ştiu pe 
amândoi. La care vă referiți? 

— La cel tânăr, spuse domnul Gaunt, lovindu-i palmele cu 
policele lui lungi. Unghiile erau uşor gălbui şi destul de lungi. 
— Şeful Consiliului Local. 

— 1 se spune Buster pe la spate, zise Nettie şi chicoti. 

Era un sunet aspru, puţin isteric, dar Leland Gaunt nu 
păru alarmat. Dimpotrivă; sunetul râsului nu-tocmai-normal 
al lui Nettie păru să-l mulțumească. 

— Aşa i se spune încă de când a fost un băieţel. 

— Vreau să termini de plătit pentru abajur făcându-i o 
farsă lui Buster. 

— O farsă? 

Nettie părea vag alarmată. 

Gaunt zâmbi. 

— Doar un renghi inofensiv. lar el n-o să ştie niciodată că 
tu ai fost. O să creadă că a fost altcineva. 

— Oh. 

Nettie se uită dincolo de Gaunt la abajurul din sticlă 
multicoloră şi preţ de o clipă ceva îi ascuţi privirea — lăcomia, 
poate, sau doar simpla dorinţă şi plăcerea. 

— Păi... 

— O să fie în regulă, Nettie. Nimeni n-o să ştie niciodată... 
iar tu o să ai abajurul. 

Nettie vorbi încet şi cu un aer meditativ. 

— Soţul meu îmi juca feste tot timpul. Ar fi distractiv să joc 
şi eu una altcuiva. 

Îşi întoarse ochii la el, iar acum ceea ce-i ascuţea privirea 
era neliniştea. 

— Dacă nu-i face vreun râu. Nu vreau să-i fac vreun rău. 
Soțului meu i-am făcut rău, ştiţi. 

— N-o să-i facă nici un rău, spuse Gaunt încet, lovind 
liniştitor mâna lui Nettie. N-o să sufere deloc. Vreau doar să-i 


pui nişte lucruri în casă. 

— Cum să intru în casa lui Buster... 

— Poftim. 

Îi aşeză ceva în mână. O cheie. Ea o prinse în pumn. 

— Când? — întrebă Nettie. 

Ochii ei visători se întorseseră iarăşi la abajur. 

— Curând. (Îi eliberă mâinile şi se ridică în picioare.) Iar 
acum, Nettie, chiar trebuie să-ți pun abajurul ăla frumos într- 
o cutie. Doamna Martin vine să se uite la o Lalique în... (Se 
uită la ceasul de mână.) Dumnezeule, în cincisprezece minute! 
Dar nu pot să-ţi spun cât de fericit sunt că te-ai hotărât să vii. 
Foarte puţini oameni apreciază frumusețea figurinelor din 
sticlă în zilele noastre - majoritatea sunt doar comercianți, cu 
case de marcat în loc de inimi. 

Nettie se ridică şi ea şi se uită la abajur cu ochii blânzi ai 
unei femei îndrăgostite. Agitaţia agonică pe care o simţise 
când se apropiase de magazin dispăruse în întregime. 

— Este adorabil, nu-i aşa? 

— Foarte adorabil, încuviință domnul Gaunt cu căldură. Şi 
nu-ți pot spune... nici nu-mi găsesc cuvintele să exprim... cât 
de fericit mă face să ştiu că va avea un cămin primitor, un loc 
unde cineva va face mai mult decât doar să-l şteargă de praf în 
după-amiezile de miercuri şi apoi, după câţiva ani, să-l spargă 
într-un moment de neglijenţă şi să adune cioburile pe făraş şi 
apoi să le arunce la coşul de gunoi fără cel mai mic 
resentiment. 

— N-aş face asta niciodată! strigă Nettie. 

— Ştiu că n-ai face-o, spuse domnul Gaunt. Ăsta e unul 
dintre farmecele tale, Netitia. 

Nettie se uită uluită la el. 

— De unde-mi ştiţi numele? 

— Am fler pentru aşa ceva. Niciodată nu uit un nume sau o 
faţă. 

Se duse prin perdea în spatele magazinului. Când se 
întoarse, ţinea într-o mână o bucată plată de carton alb şi în 
cealaltă un cocoloş mare de hârtie pelur. Aşeză hârtia pelur 
lângă recipientul pentru prăjitură (începu pe dată să se 


extindă, cu trucuri secrete şi agrafe mici, în ceva care semăna 
cu un corsaj gigantic) şi începu să îndoaie cartonul sub forma 
unei cutii exact de dimensiunea potrivită pentru abajur. 

— Ştiu că vei fi un bun îngrijitor al obiectului pe care l-ai 
achiziționat. Acesta e motivul pentru care ţi l-am vândut. 

— Adevărat? Am crezut... domnul Keeton... şi farsa... 

— Nu, nu, nu! spuse domnul Gaunt, pe jumătate râzând şi 
pe jumătate scos din fire. Oricine poate juca farse! Oamenii 
adoră să joace farse! Dar să pui obiecte în mâinile celor care le 
iubesc şi au nevoie de ele... asta-i complet altă mâncare de 
peşte. Uneori, Netitia, cred că ceea ce vând eu de fapt este 
fericire... tu ce crezi? 

— Păi, spuse Nettie pe un ton serios. Ştiu că pe mine m-aţi 
făcut fericită, domnule Gaunt. Foarte fericită. 

EI îşi expuse dinții cariați şi înghesuiți într-un zâmbet larg. 

— Bun! Asta-i bine! 

Domnul Gaunt împinse corsajul din hârtie pelur în cutie, 
cuibări abajurul în albeaţa lui pârâitoare, închise cutia şi o 
legă cu o fundă. 

— Poftim, gata! încă un client satisfăcut şi-a găsit lucrul 
prețios! 

Întinse cutia către ea. Nettie o luă. Şi când degetele ei le 
atinseră pe ale lui, simţi un fior de repulsie, deşi le ținuse cu 
putere — chiar cu ardoare — cu doar câteva clipe în urmă. Însă 
acel interludiu deja începuse să pară nedesluşit şi ireal. El 
aşeză recipientul Tupperware peste cutia albă. Ea văzu ceva 
înăuntru celui dintâi. 

— Ce-i aia? 

— Un bileţel pentru angajatoarea ta, spuse Gaunt. 

Neliniştea i se ridică imediat lui Nettie în obraji. 

— Nu despre mine? 

— Dumnezeule mare, nu! spuse Gaunt râzând şi Nettie se 
relaxă pe dată. Când râdea, domnul Gaunt era irezistibil şi 
dincolo de orice suspiciune. 

— Ai grijă de abajur, Netitia, şi mai treci pe aici. 

— Aşa voi face, spuse Nettie, iar acesta putea fi un răspuns 
la ambele poveţe, dar ea simți în adâncul inimii (acel 


antrepozit secret unde nevoile şi temerile se înghionteau una 
pe alta încontinuu, aidoma unor pasageri îngrămădiți într-un 
vagon de metrou) că, deşi s-ar putea să mai vină pe acolo, 
abajurul va rămâne singurul lucru pe care-l va cumpăra de la 
Lucruri preţioase. 

Şi totuşi, ce dacă? Era un lucru frumos, genul de lucru pe 
care şi-l dorise dintotdeauna, singurul lucru de care avea 
nevoie să-şi completeze modesta colecție. Se gândi să-i spună 
domnului Gaunt că soțul ei ar fi fost poate încă în viață dacă 
n-ar fi spart un abajur din sticlă multicoloră foarte 
asemănător cu acesta cu paisprezece ani în urmă, că aceasta 
fusese ultima picătură, cea care o împinsese în cele din urmă 
dincolo de orice răbdare. Îi rupsese multe oase în anii cât au 
stat împreună şi-l lăsase să trăiască. În cele din urmă, el 
spărsese un lucru de care ea chiar avea nevoie şi atunci îi 
luase viața. 

Se hotări că nu trebuie să-i spună asta domnului Gaunt. 

Părea genul de om care ştia deja. 


3 


— Polly! Polly, iese! 

Polly plecă de lângă manechinul de probă unde prindea în 
ace încet şi cu grijă un tiv şi se grăbi la fereastră. Ea şi Rosalie 
stăteau umăr la umăr, urmărind cum Nettie iese din Lucruri 
prețioase într-o stare care nu putea fi descrisă decât ca 
împovărată de fericire. Sub un braț ţinea poşeta, umbrela se 
afla sub celălalt, iar în mâini ţinea recipientul Tupperware 
pentru prăjitură al lui Polly în echilibru deasupra unei cutii 
pătrate albe. 

— Poate-ar fi bine să merg s-o ajut, spuse Rosalie. 

— Nu. (Polly întinse o mână şi o ţinu blând locului.) Mai 
bine nu. Cred că n-ar fi decât jenată şi tulburată. 

O urmăriră pe Nettie cum vine în susul străzii. Nu mai 
mergea grăbit, ca fugind de fălcile unei furtuni; acum aproape 
că o purta vântul. 

Nu, gândi Polly. Nu, nu-i aşa. Mai degrabă... pluteşte. 


Mintea ei făcu brusc una dintre acele legături ciudate care 
aproape că semănau cu nişte note de trimitere şi izbucni în 
râs. 

Rosalie se uită la ea cu sprâncenele ridicate. 

— Îmi spui şi mie? 

— E expresia de pe fața ei, spuse Polly, uitându-se la Nettie 
cum traversează cu paşi înceţi, ca în vis, strada Linden. 

— Cum adică? 

— Arată ca o femeie care tocmai şi-a pus-o... şi-a avut vreo 
trei orgasme. 

Rosalie se făcu roz la față, se uită încă o dată la Nettie şi 
apoi izbucni într-un râs puternic. Polly tăcu la fel. Se ţinură 
amândouă în brațe şi se legănară înainte şi-napoi, râzând 
dezlănțuit. 

— Măi, să fie, spuse Alan Pangborn din partea din față a 
atelierului. Doamnele râd cu mult înainte de prânz! E prea 
devreme pentru şampanie, aşa încât care-i treaba? 

— Patru! spuse Rosalie, chicotind nestăpânit. Lacrimile îi 
şiroiau pe obraji. — Mie mi s-a părut mai degrabă că patru! 

Apoi izbucniră din nou, legănându-se neîncetat una în 
braţele celeilalte, râzând din toată inima în vreme ce Alan 
stătea şi se uita la ele cu mâinile în buzunarele pantalonilor 
de uniformă, zâmbind nedumerit. 


4 


Norris Ridgewick sosi îmbrăcat în civil la Oficiul Şerifului cu 
aproximativ zece minute înainte ca sirena să sune de amiază 
la fabrică. El avea schimbul doi, de la doisprezece până la 
nouă seara, tot sfârşitul de săptămână, ceea ce-i convenea de 
minune. Lasă-i pe alții să curețe mizeriile de pe şoselele şi 
drumurile secundare din districtul Castle după ce se 
închideau barurile la unu noaptea; putea face şi el asta, o 
făcuse cu multe ocazii, dar aproape întotdeauna îşi vomita şi 
mațele. Uneori îşi vomita şi mațele chiar dacă victimele 
stăteau în picioare, se plimbau prin jur şi ţipau că nu trebuie 
să se supună la nici un futut de test respiratoriu, că-şi cunosc 


drepturile „constipaţionale.” Norris pur şi simplu nu avea 
stomac pentru aşa ceva. Sheilei Brigham îi plăcea să-l 
cicălească spunându-i că seamănă cu ajutorul de şerif Andy 
din serialul ăla de televiziune Twin Peaks, dar Norris ştia că 
nu €e aşa. Ajutorul de şerif Andy plângea când vedea oameni 
morți. Norris nu plângea, dar era înclinat să vomite pe ele, aşa 
cum aproape că vomitase pe Homer Gamache atunci când îl 
găsise lățit într-un şanţ lângă cimitirul Homeland, omorât în 
bătaie cu propria sa proteză de picior”. 

Norris aruncă o privire la lista de serviciu, văzu că Andy 
Clutterbuck şi John LaPointe erau amândoi în patrulare, apoi 
la panoul cu ordinea de zi. Nu era nimic pentru el, ceea ce de 
asemenea îi convenea de minune. Ca să-i fie ziua încheiată — 
această parte din ea, cel puţin - al doilea costum al său de 
uniformă se întorsese de la curățătorie... în ziua promisă, 
măcar o dată. Asta-l scutea de un drum acasă pentru a se 
schimba. 

Un bilet prins cu acul de punga din plastic trimisă de 
curățătorie spunea: „Hei, Barbey - îmi datorezi 5,25 $. Dacă 
mă tragi în piept şi de data asta, când coboară soarele o să fii 
un om mai trist şi mai înțelept.” Era semnat Clut. 

Buna dispoziție a lui Norris nu fu spulberată nici de felul de 
adresare al biletului. Sheila Brigham era singura persoană din 
cadrul Oficiului Şerifului din Castle Rock care-l considera pe 
Norris un tip scos din Twin Peaks (Norris avea o bănuială că 
ea era singura persoană din tot departamentul - pe lângă el, 
desigur - care chiar se uitase la serial.) Ceilalţi adjuncţi — 
John LaPointe, Seat Thomas, Andy Clutterbuck - îi spuneau 
Barney, după personajul lui Don Knotts din vechiul Andy 
Griffith Show. Asta-l irita uneori, dar nu şi astăzi. Patru zile 
de schimbul doi, apoi trei zile libere. Îl aştepta înainte o 
săptămână întreagă de puf. Viaţa putea fi uneori minunată. 

Scoase din portmoneu o bancnotă de cinci şi una de un 
dolar şi le puse pe biroul lui Clut. „Hei, Clut, înveseleşte-te 
puțin”, mâzgăli pe spatele formularului pentru raport, îşi 
semnă numele cu o înfloritură şi-l lăsă lângă bani. Apoi goli de 
uniformă punga de la curățătorie şi se duse cu ea la toaleta 


bărbaților. Cât îşi schimbă hainele fluieră, apoi dădu 
aprobator din sprâncene când se uită țintă la reflecția sa din 
oglindă. Era Pus la Punct, pentru Dumnezeu. Sută la sută 
Pus la Punct. Răufăcătorii din Castle Rock ar face foarte bine 
să-şi ia zi liberă, dacă nu... 

Observă în oglindă o mişcare în spatele lui, dar, înainte să 
poată face altceva în afară de a da să întoarcă privirea, fusese 
deja apucat, întors pe călcâie şi izbit de gresia de lângă 
pisoare. Se lovi cu capul de perete, îi căzu pălăria şi apoi se 
trezi că se uită la fața rotundă şi roşie a lui Danforth Keeton. 

— Ce dracu” crezi că faci, Ridgewick? — întrebă acesta. 

Norris uitase complet de amenda pe care o strecurase sub 
ştergătorul de parbriz al Cadillac-ului lui Keeton cu o seară în 
urmă. Acum îşi aminti cu limpezime. 

— Dă-mi drumu” spuse el. 

Încercă să vorbească pe un ton indignat, însă vocea îi ieşi 
sub forma unui chițăit de îngrijorare. Îşi simţea obrajii cum se 
încing. De fiecare dată când era furios sau speriat — iar acum 
era amândouă - roşea ca o fată. 

Keeton, care îl depăşea pe Norris cu cinci inci în înălțime şi 
cu o sută de livre în greutate, îi oferi ajutorului de şerif o 
scuturătură zdravănă şi apoi îi dădu drumul. Îşi scoase 
amenda din buzunar şi i-o flutură lui Norris pe sub nas. 

— Este sau nu numele tău pe blestemata asta de amendă? 
ceru să ştie, de parcă Norris ar fi negat deja asta. 

Norris Ridgewick ştia foarte bine că era semnătura lui, 
imprimată cu ştampila dar perfect recognoscibilă, şi că 
amenda fusese ruptă din carnetul său de amenzi. 

— Erai parcat în locul pentru handicapaţi, spuse el, 
îndepărtându-se de perete şi frecându-şi spatele capului. 
Blestemat să fie dacă nu credea că va avea un cucui acolo. 
Când surprinderea de la început (iar Buster îl speriase cât toți 
dumnezeii, nu putea nega asta) se domoli, nou-apăruta sa 
furie crescu. 

— În locul pentru ce? 

— În locul pentru handicapați! strigă Norris. Şi pe deasupra 
Alan în persoană mi-a spus să-ți scriu amenda aia! fu pe cale 


să continue, dar n-o făcu. De ce să-i ofere porcului ăsta gras 
satisfacția de-a pune rața în traista altuia? — Ţi s-a mai spus 
despre asta înainte, Bus... Danforth, şi-o ştii bine. 

— Cum mi-ai spus? întrebă amenințător Danforth Keeton. 

În obraji şi pe fălci îi apărură pete roşii de dimensiunea 
unor căpățâni de varză. 

— Aia-i o amendă valabilă, spuse Norris, ignorând această 
ultimă remarcă, iar în ceea ce mă priveşte ai face bine s-o 
plăteşti. Chiar, eşti norocos că nu te amendez şi pentru ultraj 
la adresa unui ofițer de poliție. 

Danforth râse. Sunetul se lovi plat între pereți. 

— Nu văd nici un ofițer de poliție, spuse el. Văd o bucată 
slabă de căcat împachetată aşa încât să arate a friptură. 

Norris se aplecă şi-şi ridică pălăria. Viscerele lui erau 
chircite de teamă - Danforth Keeton era un duşman redutabil 
pentru oricine iar mânia i se adâncise în furie. Mâinile îi 
tremurau. Îi luă, totuşi, o clipă ca să-şi aşeze pălăria drept pe 
cap. 

— Te poţi răfui despre asta cu Alan, dacă vrei... 

— Mă răfuiesc cu tine! 

— ..„. dar eu am terminat să vorbesc cu tine. Ai grijă să 
plăteşti aia în termen de treizeci de zile, Danforth, sau o să 
trebuiască să venim după tine. 

Norris se îndreptă de spate până ce ajunse la culmea 
înălțimii sale de cinci picioare şi şase şi adăugă: 

— Ştim unde să te găsim. 

Dădu să iasă. Keeton, fața lui arătând puţin ca apusul de 
soare într-o zonă de testare a bombei nucleare, păşi în față 
pentru a-i bloca ruta de evadare. Norris se opri şi ridică un 
deget la el. 

— Dacă mă atingi, te-arunc într-o celulă, Buster. Vorbesc 
serios. 

— Bine, asta-i, spuse Keeton pe o voce ciudată, lipsită de 
ton. Asta este. Eşti concediat. Dă-ţi jos uniforma aia şi du-te 
să-ți cauţi altă sluj... 

— Nu, spuse o voce din spatele lor şi amândoi îşi întoarseră 
privirile. 


Alan Pangborn stătea în pragul uşii de la toaleta bărbaților. 

Keeton îşi strânse palmele în doi pumni albi şi graşi. 

— Tu să nu intervii. 

Alan intră, lăsând uşa să se închidă încet în urma lui. 

— Nu, spuse el. Eu i-am spus lui Norris să scrie amenda 
aia. Tot eu i-am spus că o voi trece cu vederea înainte de 
întâlnirea pentru alocarea fondurilor. E-o amendă de cinci 
dolari, Dan. Ce dracu” te-a apucat? 

Vocea lui Alan era nedumerită. Se simțea nedumerit. 
Buster nu fusese niciodată un om blând din fire, nici în clipele 
lui cele mai bune, însă o răbufnire ca aceasta era prea mult 
chiar şi pentru el. De la sfârşitul verii încoace, bărbatul păruse 
neglijent şi întotdeauna iritat - Alan deseori auzise strigătul 
îndepărtat al vocii sale când se aduna Consiliul Local în 
şedinţă -— iar ochii lui adoptaseră o privire aproape hăituită. Se 
întrebă în treacăt dacă nu cumva e bolnav Keeton şi se hotări 
că aceasta era o problemă pentru mai târziu. Acum avea de 
rezolvat o situaţie destul de urâtă. 

— Nu m-a apucat nimic, spuse Keeton îmbufnat şi îşi netezi 
părul pe spate. Norris fu satisfăcut să observe şi că mâinile 
bărbatului tremurau. — Pur şi simplu m-am săturat de puţoi 
aroganți cum e tipul ăsta aici de față... Încerc să fac multe 
pentru oraşul ăsta... la naiba, realizez multe pentru oraşul 
ăsta... şi m-am scârbit să fiu mereu persecutat... - Făcu 
pauză vreme de un moment, gâtul lui gras mişcându-se în gol, 
şi apoi răbufni: Mi-a spus Buster! Ştii ce simt despre asta! 

— O să-şi ceară scuze, spuse Alan calm. Nu-i aşa, Norris? 

— Nu ştiu dac-o s-o fac, spuse Norris. 

Vocea îi tremura şi stomacul i se învârtea, dar era tot 
mânios. 

— Ştiu că nu-i place, dar adevărul e că m-a speriat şi mi-a 
scăpat fără să-mi dau seama. Nu făceam decât să stau aici, 
mă uitam în oglindă să văd dacă-mi e dreaptă cravata, când 
m-a apucat şi m-a împins în perete. Am dat cu capul destul de 
tare. Doamne, Alan, nu ştiu ce am spus. 

Ochii lui Alan se mutară înapoi la Keeton. 

— E adevărat? 


Keeton îşi lăsă ochii în pământ. 

— Eram furios, spuse el şi Alan presupunea că o scuză 
spontană şi indirectă mai bună de atât nu putea oferi un om 
ca el. Se uită înapoi la Norris să vadă dacă acesta îl înțelesese. 
Părea că da. Asta era bine; era un pas mare către 
dezamorsarea acestei bombe mici cu gaz urât mirositor. 

— Putem considera acest incident încheiat? îi întrebă pe 
ambii bărbaţi. Să-l trecem la capitolul experiență şi să 
continuăm de unde am rămas? 

— În ce mă priveşte, e-n regulă, spuse Norris după o clipă. 

Alan fu mişcat. Norris era sfrijit, avea obiceiul să lase doze 
pe jumătate pline de Jold and Nehi în maşinile de patrulă pe 
care le folosea, iar rapoartele lui erau nişte orori... însă avea 
yarzi întregi de suflet. Bătea în retragere, dar nu fiindcă se 
temea de Keeton. Dacă zdravănul şef al Consiliului Local 
credea asta, făcea o greşeală foarte mare. 

— Îmi pare rău că ţi-am spus Buster, zise Norris. 

Nu-i părea rău, absolut deloc, dar nu-l durea să spună că-i 
pare. Aşa bănuia. 

Alan se uită la bărbatul îndesat îmbrăcat cu o geacă sport 
țipătoare şi o cămaşă de jucător de golf descheiată la gât. 

— Danforth? 

— Bine, am şi uitat, spuse Keeton. 

Vorbi pe un ton de mărinimie exagerată, iar Alan simți 
năpădindu-l un val familiar de antipatie. O voce îngropată 
undeva adânc în mintea lui, vocea primitivă de crocodil a 
subconştientului, rupse tăcerea scurt, dar clar: De ce nu faci 
atac de cord, Buster? De ce nu ne faci o favoare tuturor şi 
mori? 

— Bine, spuse el. Bine că... 

— Dacă, spuse Keeton, ridicând un deget în aer. 

Alan ridică sprâncenele. 

— Dacă? 

— Dacă putem face ceva cu amenda asta. 

O întinse către Alan, prinsă între două degete, de parcă ar fi 
fost o cârpă tocmai folosită la curățarea unui lichid de 
proveniență îndoielnică. 


Alan suspină. 

— Haide în birou, Danforth. Să discutăm despre asta. (Se 
uită la Norris.) Tu eşti de serviciu, corect? 

— Corect, spuse Norris. 

Stomacul lui încă era un ghemotoc. Bunele lui sentimente 
dispăruseră probabil pentru tot restul zilei, era vina porcului 
ăluia gras, iar Alan îl va ierta de amendă. Înţelegea lucrul ăsta 
— politica — ceea ce nu însemna că trebuia să-i şi placă. 

— Vrei să vii cu noi? — întrebă Alan. 

Mai aproape de a spune: Simţți nevoia să discutăm despre 
asta? nu putea ajunge cu Keeton care stătea chiar acolo şi se 
holba la amândoi. 

— Nu, spuse Norris. Am de mers undeva şi de făcut ceva. 
Vorbim mai târziu, Alan. 

Plecă din toaleta bărbaţilor, trecând pe lângă Keeton fără 
să-i acorde măcar o privire. Şi deşi Norris nu ştia, Keeton îşi 
reprimă, cu un mare - aproape eroic - efort, o iraţională, dar 
puternică pornire de a-i propti un şut în fund pentru a-l ajuta 
să meargă mai departe. 

Alan îşi făcu de lucru uitându-se la reflecţia lui din oglindă, 
oferindu-i lui Norris timp să iasă fără probleme din scenă, în 
vreme ce Keeton rămase lângă uşă, urmărindu-l nerăbdător. 
Apoi Alan ieşi în antreu urmat îndeaproape de Keeton. 

Un bărbat scund, spilcuit, într-un costum de culoarea friştii 
şedea pe unul dintre cele două scaune din fața biroului lui, 
citind ostentativ o carte mare legată în piele care nu putea fi 
decât Biblia. Inima lui Alan se opri. Fusese aproape sigur că 
nimic altceva prea neplăcut nu se putea întâmpla în acea 
dimineață - urma să fie ora prânzului în doar două sau trei 
minute, aşa încât ideea părea rezonabilă dar se înşelase. 

Reverendul William Rose închise Biblia (a cărei copertă 
aproape că se potrivea costumului său) şi sări în picioare. 

— Dom” şef-ă Pangborn, spuse el. 

Reverendul Rose era unul dintre baptiştii aceia îmbârligați 
care, atunci când îi copleşeau emoțiile, începeau să deformeze 
coada cuvintelor. 

— Pot vorbi, te rog, cu dumneata? 


— Daţi-mi cinci minute, vă rog, domnule reverend Rose. Am 
o problemă de rezolvat. 

— Este-ă ceva extrem de important. 

Pun pariu, gândi Alan. 

— La fel este şi asta. Cinci minute. 

Deschise uşa şi-l împinse pe Keeton în birou înainte ca 
reverendul Willie, cum îi plăcea părintelui Brigham să-l 
numească, să mai poată spune altceva. 


5 


— Tre! să fie despre Seara la Cazinou, spuse Keeton după ce 
Alan închisese uşa biroului. Fii atent la ce-ţi spun. Părintele 
John Brigham e-un irlandez căpos, da-l prefer oricând tipului 
ăluia. Rose e-un puţoi incredibil de arogant. 

Şade hârbul în drum şi râde de cei ce trec, îşi spuse Alan. 

— la loc, Danforth. 

Keeton luă. Alan se duse de cealaltă parte a biroului, ridică 
amenda de parcare în aer şi o rupse în bucățele. Pe acestea le 
aruncă în coşul pentru hârtii. 

— Poftim. E bine? 

— Bine, spuse Keeton şi dădu să se ridice. 

— Nu, mai şezi încă o clipă. 

Sprâncenele stufoase ale lui Keeton se uniră într-un nor de 
furtună sub fruntea înaltă şi roz. 

— Te rog, adăugă Alan. 

Se lăsă şi în scaunul său rotitor. Mâinile i se împreunară şi 
încercă să alcătuiască o mierlă; Alan le opri şi le aşeză ferm 
una peste alta pe tăblia protejată cu sugativă a mesei. 

— Săptămâna viitoare avem o întâlnire a comisiei de 
alocare a fondurilor pe probleme bugetare pentru întrunirea 
alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti din 
februarie... începu Alan. 

— Ba bine că nu, hurui Keeton. 

— ... iar asta-i o chestie politică, merse Alan mai departe. 
Recunosc lucrul ăsta şi-l recunoşti şi tu. Tocmai am rupt o 


amendă de parcare perfect valabilă dintr-un considerent 
politic. 

Keeton zâmbi firav. 

— Eşti în oraş de destulă vreme să ştii cum merg lucrurile, 
Alan. O mână o spală pe cealaltă. 

Alan îşi schimbă poziția în scaun. Acesta scoase mici 
pârâituri şi scrâşnete - sunete pe care le auzea uneori în vise 
după zilele lungi şi grele. Genul de zile cum se dovedea că este 
şi aceasta. 

— Da, spuse el. O mână o spală pe cealaltă. Dar numai 
pentru o vreme. 

Sprâncenele se uniră din nou. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Înseamnă că există un loc, chiar şi în oraşele mici, unde 
politica trebuie să înceteze. Trebuie să ţii minte că eu nu sunt 
un oficial desemnat. Poate că baierele pungii le controlează 
consilierii locali, dar votanţii m-au ales pe mine. lar lucrul 
pentru care m-au ales a fost să-i protejez şi să apăr şi să 
susțin legea. Am depus jurământul şi încerc să mă ţin de el. 

— Mă ameninți? Fiindcă dacă-i aşa... 

Chiar atunci izbucni sirena fabricii. Acolo înăuntru se 
auzea slab, însă Danforth Keeton tot tresări de parcă fusese 
înțepat de un viespe. Ochii i se căscară pentru o clipă şi 
mâinile se înțepeniră în două gheare albe pe brațele 
scaunului. 

Alan simţi din nou acea nedumerire. E la fel de agitat ca o 
iapă în călduri. Ce dracu!” o fi cu el? 

Pentru prima dată se trezi că se întreabă dacă nu cumva 
domnul Danforth Keeton, care era deja şeful Consiliului Local 
din Castle Rock cu mult înainte ca Alan să fi auzit măcar de 
oraşul acesta, nu se ocupa cu ceva care nu era tocmai cuşer. 

— Nu te ameninţ, spuse. 

Keeton începea să se relaxeze din nou, dar cu băgare de 
seamă... de parcă s-ar fi temut că sirena fabricii va răbufni 
iarăşi, numai ca să-l sperie. 

— Asta-i bine. Fiindcă nu-i numai o problemă de baierele 
pungii, domnule şerif Pangborn. Consiliul Local, împreună cu 


cei trei comisari districtuali, au dreptul de a decide angajarea 
— şi concedierea - adjuncţilor de şerif. Printre multe alte 
drepturi decizionale pe care sunt sigur că le cunoşti. 

— Asta nu-i decât o formalitate. 

— Aşa a fost dintotdeauna, aprobă Keeton. 

Din buzunarul interior scoase un trabuc Roi-Tan. Îl trase 
între degete, tăcând celofanul să pârâie. 

— Asta nu înseamnă că trebuie să rămână la fel. 

Acum cine pe cine amenință? gândi Alan, dar nu spuse. În 
schimb se lăsă pe spate în scaun şi se uită la Keeton. Acesta îi 
întâlni privirea pentru câteva secunde, apoi îşi cobori ochii la 
trabuc şi începu să ciupească ambalajul. 

— Data viitoare când parchezi în locul pentru handicapați, 
am să te amendez cu mâna mea, iar amenda aia o să rămână 
valabilă, spuse Alan. Şi dacă mai pui vreodată mâna pe 
vreunul dintre adjuncții mei, am să te rețin sub acuzare de 
ultraj de gradul trei. Asta o să se întâmple indiferent de câte 
aşa-zise drepturi decizionale au consilierii locali. Fiindcă 
politica nu ţine la mine mai mult de atât. Mă înţelegi? 

Keeton se uită la trabuc preţ de-un moment lung, ca într-o 
meditaţie. Când ridică iarăşi privirea spre Alan, ochii lui se 
transformaseră în nişe bucăți mici şi dure de cremene. 

— Dacă vrei să afli cât de tare-mi e curu”, domnule şerif 
Pangborn, continuă doar să-mi dai brânci. 

Pe fața lui Keeton se citea furia — da, fară-ndoială — însă lui 
Alan i se părea că se mai poate citi ceva. Credea că e vorba de 
frică. O vedea? O mirosea? Nu ştia şi nici nu conta. Dar lucrul 
de care se temea Keeton... acesta putea conta. Acesta putea 
conta mult. 

— Mă înţelegi? repetă el. 

— Da, spuse Keeton. 

Desfăcu celofanul de pe trabuc cu un gest brusc şi dur şi-l 
aruncă pe podea. Îşi vâri trabucul în gură şi vorbi pe după el. 

— Dar tu mă înţelegi pe mine? 

Scaunul pârâi şi scrâşni când Alan se aplecă din nou în 
față. Se uită serios la Keeton. 


— Înţeleg ce spui, dar al dracului să fiu dacă înţeleg modul 
în care te comporți, Danforth. N-am fost niciodată cei mai buni 
amici, tu şi cu mine... 

— Asta-i sigur, spuse Keeton şi muşcă vârful trabucului. 

Preţ de o clipă, Alan crezut că şi acesta va sfârşi pe podea şi 
era pregătit în acest caz să nu bage în seamă -— politica — dar 
Keeton îl scuipă în palmă şi apoi îl aşeză în scrumiera goală de 
pe birou. Rămase acolo ca un excrement mic de căţel. 

— ... dar am avut mereu o relaţie de muncă destul de bună. 
Acum asta. E vreo problemă? Dacă este şi te pot ajuta... 

— Nu-i nici o problemă, spuse Keeton, ridicându-se brusc în 
picioare. 

Era iarăşi furios — mai mult decât doar furios. Alan aproape 
că putea vedea fumul ieşindu-i pe urechi. 

— Doar că m-am săturat atât de tare de această... 
persecuție. 

Era pentru a doua oară când folosea cuvântul. Lui Alan i se 
părea un cuvânt ciudat, un cuvânt neliniştitor. De fapt, găsea 
că toată această conversaţie era neliniştitoare. 

— Ei bine, ştii unde să mă găseşti, spuse Alan. 

— Dumnezeule, da! spuse Keeton şi se duse la uşă. 

— Şi, te rog, Danforth - adu-ţi aminte de locul pentru 
handicapați. 

— Mă fut pe locul pentru handicapațţi! spuse Keeton şi ieşi 
trântind uşa. 

Alan rămase în spatele biroului şi se uită la uşa închisă 
vreme îndelungată, pe faţă cu o expresie îngrijorată. Apoi dădu 
ocol mesei, ridică celofanul mototolit care zăcea pe podea, îl 
aruncă în coşul pentru hârtii şi merse la uşă să-l invite 
înăuntru pe Willie Vaporul. 


6 


— Domnul Keeton părea destul de supărat, spuse Rose. 
Se aşeză cu grijă în scaunul eliberat de şeful Consiliului 
Local, se uită cu silă la capătul de trabuc din scrumieră şi 


apoi îşi trecu grijuliu Biblia albă în mijlocul poalei sale 
negeneroase. 

— O mulţime de întâlniri de alocare a fondurilor în luna 
care vine sau cam atunci, spuse Alan în mod vag. Sunt sigur 
că-i un stres pentru toți consilierii locali. 

— Da, aprobă reverendul Rose. Căci lisus-ă ne-a spus: „Dă-i 
Cezarului ce-i al Cezarului şi dă-i lui Dumnezeu ce-i al lui 
Dumnezeu.” 

— Îhî, făcu Alan. 

Îşi dori brusc să aibă o ţigară, un Lucky sau Pall Mall, ceva 
plin ochi de nicotină şi gudron. 

— Cu ce vă pot ajuta în această după-amiază, domnule r... 
reverend Rose? 

Fu oripilat să-şi dea seama că fusese extrem de aproape să-i 
spună omului „domnule reverend Willie.” 

Rose îşi scoase ochelarii rotunzi fără rame, îi lustrui şi apoi 
îi aşeză înapoi la loc, ascunzând cele două pete mici şi roşii de 
pe şaua nasului. Părul lui negru, lipit de scalp cu un fel de 
loțiune pentru păr, pe care Alan o putea mirosi dar nu şi 
identifica, strălucea în lumina tuburilor fluorescente instalate 
în tavan. 

— E vorba de abominațţia pe care părintele John Brigham 
ține s-o numească Seara la Cazinou, anunţă în cele din urmă 
reverendul Rose. Dacă îți aminteşti, domnu” şef Pangborn, am 
venit la dumneata la scurt timp după ce am auzit prima dată 
despre această idee îngrozitoare să-ți cer să refuzi aprobarea 
unui astfel de eveniment în numele-ă decenței. 

— Domnule reverend Rose, dacă dumneavoastră vă 
amintiți... 

Rose ridică imperios o mână şi pe cealaltă o vâri în 
buzunarul jachetei. Scoase de acolo o broşură care aproape că 
avea dimensiunea unei cărți de buzunar. Aceasta era, observă 
Alan cu inima mică (dar fără vreo adevărată surprindere), 
versiunea prescurtată a Codului de Legi din statul Maine. 

— Vin acum din nou, spuse reverendul Rose pe un ton ca de 
telefonist, să-ți cer să interzici acest eveniment nu doar în 
numele decenței, ci şi în numele legii! 


— Domnule reverend Rose... 

— Am aici capitolul 24, subcapitolul 9, paragraful 2 al 
Codului de Legi din statul Maine, vorbi reverendul Rose peste 
el: 

Obrajii îi ardeau acum, iar Alan îşi dădu seama că singurul 
lucru pe care reuşise să-l facă în ultimele câteva minute a fost 
să schimbe un nebun cu altul. 

— „Cu excepţiile prevăzute de lege-ă”, citi reverendul Rose, 
vocea lui răsunând acum într-o tărăgănare de amvon cu care 
cei mai înflăcărați membri ai congregațţiei sale erau atât de 
familiarizați, jocurile de noroc, aşa cum sunt definite în 
Capitolul 23 al Codului-ă, unde anumite sume de bani sunt 
considerate condiție de joc, vor fi considerate ilegale.” 

Închise Codul cu zgomot şi se uită la Alan. Ochii îi 
scăpărau. 

— Vor fi considerate-ă ilegale! strigă el. 

Alan simţi pornirea de a ridica mâna în aer şi de a ţipa 
Lăudat fie-ă lisus! După ce-i trecu, spuse: 

— Cunosc acele capitole din Cod care privesc jocurile de 
noroc, domnule reverend Rose. Le-am căutat după precedenta 
vizită pe care mi-aţi făcut-o şi le-am arătat lui Albert Martin, 
care se ocupă de o mare parte dintre chestiunile juridice ale 
oraşului. Părerea lui a fost că prevederile Capitolului 24 nu se 
aplică evenimentelor de genul Serii la Cazinou. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Trebuie să vă spun că aceasta este şi părerea mea. 

— Imposibil! scuipă Rose. Ei îşi propun să transforme o 
casă a Domnului într-un bârlog al jucătorilor de jocuri de 
noroc, iar dumneata-mi spui că asta e legal? 

— E la fel de legal ca şi jocurile de bingo care se desfăşoară 
la Sala Fiicelor Izabelei încă din 1931. 

— Asta-ă nu-i bingo! Asta-i ruletă! Asta-i joc de cărți pe 
bani! Asta-i... (Vocea reverendului Rose tremura.)...joc-ă de 
zaruri! 

Alan îşi surprinse mâinile că încearcă să facă încă o pasăre 
şi de data aceasta le ținu prizoniere pe tăblia acoperită cu 
sugativă a mesei. 


— l-am cerut lui Albert să-i trimită o scrisoare de lămurire 
lui Jim Tierney, procurorul general al statului. Răspunsul a 
fost acelaşi. Îmi pare rău, domnule reverend Rose. Ştiu că vă 
ofensează. Eu unul am ceva împotriva pugştilor pe table de 
skateboard. Le-aş scoate în afara legii dacă aş putea, dar nu 
pot. În democraţie trebuie uneori să acceptăm lucruri care nu 
ne plac sau cu care nu suntem de acord. 

— Dar aici e vorba de jocuri de noroc! spuse reverendul 
Rose, iar în vocea lui se citea o suferință adevărată. Aici e 
vorba de jocuri de noroc pe bani! Cum pot fi legale astfel de 
lucruri, când Codul spune în mod clar că... 

— Aşa cum e organizată întâlnirea, nu e vorba cu adevărat 
de jocuri de noroc pe bani. Fiecare... participant... face o 
donație la intrare. În schimb, participantului i se oferă o sumă 
echivalentă în bani pentru joc. La capătul serii, un număr de 
premii - nu bani, ci premii — sunt scoase la licitaţie. Un aparat 
video, un cuptor cu gril, un aspirator Dirt Devil, un set de 
porțelanuri, lucruri de felul ăsta. 

lar un drăcuşor interior dansant îl făcu să adauge: 

— Cred că donația de la început s-ar putea chiar să fie 
scutită de impozit. 

— E o abominaţie păcătoasă, spuse reverendul Rose. 

Culoarea îi pierise din obraji. Nările îi fremătau. 

— Asta-i o apreciere morală, nu legală. Aşa se procedează în 
toată ţara. 

— Da, spuse reverendul Rose. 

Se ridică în picioare, strângând Biblia la piept ca pe un 
scut. 

— Aşa procedează catolicii. Catolicii adoră jocurile de noroc. 
Intenționez să pun capăt la tărăşenia asta, dom” şet-ă 
Pangborn. Cu sau fără ajutorul dumitale. 

Alan se ridică şi el în picioare. 

— Încă două lucruri, domnule reverend Rose. Sunt domnul 
şerif Pangborn, nu dom” şef. Şi nu vă pot spune ce să vorbiţi la 
amvon mai mult decât îi pot spune părintelui Brigham ce fel 
de evenimente să organizeze în biserica sa sau în Sala Fiicelor 
Izabelei sau în Sala C lui C — atâta vreme cât nu sunt în mod 


limpede interzise de legile statului, adică - dar vă pot avertiza 
să fiți cu băgare de seamă şi cred că trebuie să vă avertizez să 
fiți cu băgare de seamă. 

Rose se uită la el cu răceală. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că sunteți supărat. Posterele pe care 
oamenii dumneavoastră le-au împrăştiat prin tot oraşul sunt 
în regulă şi scrisorile către ziar sunt în regulă, dar există o 
limită a legii peste care nu trebuie să treceţi. Sfatul meu este 
să lăsați lucrul ăsta să treacă. 

— Când-ă lisus i-a văzut pe târfe şi pe cămătari în-ă 
Templu, El n-a consultat nici un Cod de Legi, domnule şerif. 
Când-ă lisus i-a văzut pe bărbaţii şi pe femeile alea rele 
pângărind casa Domnului-ă, El n-a căutat nici o limită a legii. 
Domnul Nostru a făcut ceea ce El-ă a ştiut că e bine! 

— Da, spuse Alan cu calm, dar dumneavoastră nu sunteți 
E]. 

Rose se uită la el preț de-o clipă lungă, cu ochii aruncând 
flăcări precum două ochiuri de aragaz, şi Alan gândi: Oh-o. 
Tipul ăsta-i nebun de legat. 

— O zi bună, dom” şef Pangborn, spuse Rose cu răceală. 

De data aceasta Alan nu se mai deranjă să-l corecteze. 
Încuviință doar din cap şi întinse mâna, fiind absolut convins 
că nu i-o va strânge. Rose se întoarse şi păşi greoi către uşă, 
cu Biblia încă lipită de piept. 

— Lăsaţi lucrul ăsta să treacă, domnul reverend Rose, bine? 
strigă Alan în urma lui. 

Rose nici nu se întoarse, nici un răspunse. leşi în pas alert 
pe uşă şi-o trânti în urma lui destul de tare să facă sticla din 
cadru să tremure. Alan se aşeză în spatele biroului şi-şi apăsă 
tâmplele cu podul palmelor. 

Câteva clipe mai târziu, Sheila Brigham îşi vâri timid capul 
prin despicătura uşii. 

— Alan? 

— A plecat? — întrebă Alan fără să ridice ochii. 

— Preotul? Da. A ieşit valvârtej de aici ca vântul din luna 
martie. 


— Elvis a părăsit clădirea, spuse Alan fără haz. 

— Cum? 

— Nu contează. (Ridică ochii.) Aş vrea nişte droguri 
puternice, te rog. Vrei să te uiţi în dulapul cu probe, Sheila, şi 
să vezi ce avem? 

Ea zâmbi. 

— M-am uitat deja. Bufetul e gol, mă tem. O ceaşcă de 
cafea nu-i bună? 

EI îi întoarse zâmbetul. Începuse după-amiaza şi aceasta 
trebuia să fie mai bună ca dimineaţa -— trebuia. 

— S-a vândut. 

— Bună afacere. 

Închise uşa, iar Alan îşi eliberă în sfârşit mâinile din 
prizonierat. Curând, o serie de mierle zburau printr-un 
mănunchi de lumină solară pe peretele opus geamului. 


7 


Joia, ultima recreațţie a zilei la Şcoala Gimnazială din Castle 
Rock era rezervată activităților. Fiindcă era un elev de onoare 
şi nu era implicat în activități şcolare până ce nu avea loc 
repartizarea rolurilor pentru piesa de teatru din iarnă, Brian 
Rusk avea voie să plece acasă devreme în ziua aceea -— lucru 
care îi elibera mare parte din fiecare zi de joi. 

În această după-amiază de joi, băiatul ieşi pe uşa laterală 
aproape înainte ca soneria, ce anunţa începutul celei de-a 
şasea recreațţii, să înceteze de sunat. Ghiozdanul lui conținea 
nu doar manualele, ci şi impermeabilul de ploaie pe care-l 
forțase mama să-l poarte dimineaţă, şi acesta îi forma în 
spinare o umflătură comică. 

Pedală repede, inima bătându-i puternic în piept. Avea ceva 

(o faptă) 

de făcut. O mică îndatorire de care voia să scape. Un fel de 
îndatorire distractivă, de fapt. Acum ştia ce era. Îşi dăduse 
seama cu claritate în vreme ce visa cu ochii deschişi în timpul 
orei de matematică. 


Când Brian cobori pe dealul Castle dinspre partea cu 
Strada Şcolii, soarele ieşi de după norii zdrențuiți pentru 
prima dată în acea zi. Se uită în stânga şi văzu un băiat- 
umbră pe o bicicletă-umbră ţinând pasul cu el pe asfaltul ud. 

O să trebuiască să mergi repede să te ți de mine astăzi, 
puştiule-umbră, gândi el. Am de mers undeva şi de făcut ceva. 

Brian pedală prin porțiunea comercială a oraşului fără să 
se uite dincolo de Strada Principală la Lucruri preţioase, 
oprindu-se puţin la intersecții pentru a arunca superficial o 
privire în ambele direcții înainte să-şi continue grăbit drumul. 
Când ajunse la intersecția străzilor Pond (care era strada lui) 
cu Ford, coti la dreapta în loc să continue în sus pe strada 
Pond către casă. La intersecţia lui Ford cu Willow, coti la 
stânga. Strada Willow era paralelă cu strada Pond; grădinile 
din spatele caselor de pe cele două străzi se învecinau, 
despărțite în majoritatea cazurilor de garduri din scânduri. 

Pete şi Wilma Jerzyck locuiau pe strada Willow. 

Tre” să fiu puţin atent aici. 

Dar ştia cum să fie atent; pe drumul de la şcoală plănuise 
totul în gând şi-i venise uşor, aproape ca şi când şi planul ar fi 
fost acolo dintotdeauna, la fel ca ştiinţa lucrului pe care 
trebuia să-l facă. 

Casa familiei Jerzyck era tăcută şi parcarea era goală, însă 
asta nu însemna că totul era sigur şi în regulă. Brian ştia că 
Wilma lucra, cel puţin o parte din timp, la Magazinul 
Alimentar al lui Hemphill de pe Ruta 117, fiindcă o văzuse 
acolo cum acționa casa de marcat legată la cap cu 
omniprezentul ei batic, dar asta nu însemna că şi acum era 
acolo. Se putea ca micuța şi hodorogita maşină Yugo, pe care 
o conducea, să fie parcată în garajul familiei, unde să n-o 
poată vedea. 

Brian îşi împinse pedalând bicicleta până în parcare, se 
dădu jos din şa şi cobori piciorul de sprijin. Îşi simţea acum 
bătăile inimii în urechi şi-n gât. Părea un ropot de tobe. Merse 
la uşa din față, repetă replicile pe care le va rosti dacă se 
dovedea că doamna Jerzyck era totuşi acasă. 


Bună, doamnă Jerzyck, sunt Brian Rusk, din cealaltă parte a 
cartierului? Merg la Şcoala Gimnazială şi-n curând vom vinde 
abonamente la reviste, aşa încât formația noastră muzicală să- 
şi poată cumpăra uniforme noi, şi am pornit să-i întreb pe 
oameni dacă nu vor reviste. Ca să mă întorc mai târziu când 
voi avea trusa cu ofertele. Primim premii dacă vindem multe. 

Sunase bine când o născocise în gând şi încă mai suna bine, 
însă el tot se simțea încordat. Rămase în pragul uşii preţ de 
un minut, ascultând dacă se auzea ceva dinăuntrul casei - un 
radio, un televizor deschis la unul dintre serialele alea (nu 
Santa Barbara, însă; Santa Barbara nu începea decât peste 
încă vreo două ore), poate un aspirator. Nu auzi nimic, dar 
asta nu însemna mai multe decât parcarea goală. 

Brian sună clopoţelul. Vag, undeva în adâncurile casei, îl 
auzi: Bing-Bang! 

Rămase pe verandă, așteptând, uitându-se în jur din când 
în când pentru a vedea dacă nu-l observase cineva, însă strada 
Willow părea cufundată adânc în somn. lar în fața casei 
Jerzyck se afla un tufiş. Asta era bine. Când puneai la cale 

(o faptă) 

ceva cu care lumea - mami şi tati, de pildă — n-ar fi tocmai 
de acord, un tufiş era aproape cel mai bun lucru din lume. 

Trecuse o jumătate de minut şi nu răspundea nimeni la 
uşă. Până aici totul bine... dar era de asemenea mai bine să fii 
sigur decât să-ți pară rău mai târziu. Acţionă clopoțţelul din 
nou, de data aceasta apăsând cu degetul mare de două ori, 
aşa încât sunetul din pântecele casei fu BingBang! BingBang! 

Tot nimic. 

Bine, atunci. Totul era perfect în regulă. Totul era, de fapt, 
cu sinceritate extraordinar şi peste măsură de radical. 

Cu sinceritate extraordinar şi peste măsură de radical sau 
nu, Brian nu putu rezista să nu mai arunce o privire în jur — 
una mai degrabă furtivă de această dată - când îşi împinse 
bicicleta, cu piciorul de sprijin încă jos, între casă şi garaj. În 
această zonă, pe care indivizii prietenoşi de la Compania Dick 
Perry — Pereţi Laterali şi Uşi din South Paris o numeau palier 
intermediar, Brian îşi parcă iarăşi bicicleta. Apoi intră în 


grădina din spate. Inima îi bubuia mai tare ca niciodată. 
Uneori, când îi bubuia aşa inima, îi tremura vocea. Spera că, 
dacă doamna Jerzyck se afla acolo în spate, plantând bulbi 
sau altceva, vocea nu-i va tremura atunci când îi va spune 
despre abonamentele la reviste. În caz contrar, ea ar putea 
bănui că nu spunea adevărul. lar asta ar putea duce la 
probleme de-un fel la care nici nu voia să se gândească. 

Se opri locului aproape de spatele casei. Putea vedea o parte 
din grădină, dar nu toată. Şi brusc asta nu i se mai păru atât 
de distractiv. Brusc i se păru o farsă răutăcioasă - nu mai 
mult decât atât, dar cu siguranță nici mai puţin. O voce 
înțeleaptă vorbi dintr-odată în mintea sa. De ce nu te urci pur 
şi simplu înapoi pe bicicletă, Brian? Du-te înapoi acasă. Bea un 
pahar cu lapte şi meditează la treaba asta. 

Da. Părea o idee foarte bună -— o idee foarte rațională. Chiar 
începu să se întoarcă pe călcâie... când îi veni în minte o 
imagine, una care era incomensurabil mai puternică decât 
vocea. Văzu o maşină lungă şi neagră - un Cadillac sau poate 
un Lincoln Mark IV - trăgând în fața casei sale. Uşa şoferului 
se deschidea şi cobora domnul Leland Gaunt. Numai că 
domnul Gaunt nu mai purta o jachetă de seară asemenea 
celei pe care o purta Sherlock Holmes în unele poveşti. 
Domnul Gaunt care păşea acum încrezător prin peisajul 
imaginaţiei lui Brian purta un formidabil costum negru - un 
costum de maestru de ceremonii funerare — iar fața lui nu mai 
era prietenoasă. Ochii lui de o nuanţă de albastru-întunecat 
erau chiar mai întunecațţi de furie, iar buzele i se retrăseseră 
de peste dinţii cariați... dar nu într-un zâmbet. Picioarele lui 
lungi şi slabe forfecau pe alee către uşa din față a casei 
familiei Rusk, iar omul-umbră legat de el la nivelul călcâielor 
semăna cu un spânzurat dintr-un film de groază. Când va 
ajunge la uşă, nu se va opri să sune clopoțelul, o, nu. Pur şi 
simplu va da buzna înăuntru. Dacă mămica lui Brian va 
încerca să-i ațină calea, el o va împinge în lături. Dacă tăticul 
lui Brian va încerca să-i ațină calea, el îl va dobori la pământ. 
lar dacă fratele cel mic al lui Brian, Sean, va încerca să-i ațină 
calea, el îl va azvârli cât e casa de lungă, precum un fundaş 


care aruncă o Ave Maria. Va urca în paşi mari la etaj, va răcni 
numele lui Brian, iar trandafirii de pe tapet se vor ofili atunci 
când umbra aceea de spânzurat va trece peste ei. 

Şi chiar mă va găsi, gândi Brian. Faţa lui cum stătea acolo 
în lateralul casei familiei Jerzyck era un studiu al disperării. 
Nu va conta dacă voi încerca să mă ascund. Nu va conta dacă 
voi merge până-n BOMBAY. Mă va găsi. Şi când o va face... 

Încercă să oprească imaginea, s-o stingă, dar nu putu. 
Văzu ochii domnului Gaunt sclipind, transformându-se în 
crevase albastre ce coborau tot mai mult şi mai mult către o 
oribilă eternitate indigo. Văzu mâinile lungi ale domnului 
Gaunt, cu degetele lor ciudat de egale, transformându-se în 
gheare atunci când coborau asupra umerilor lui. Simţi pielea 
că i se încrețeşte la acea atingere respingătoare. Îl auzi pe 
domnul Gaunt răcnind: Ai ceva ce-mi aparține, Brian, şi n-ai 
plătit pentru el! 

Vi-l dau înapoi! se auzi că strigă la fața aceea contorsionată, 
arzătoare. Vă rog, o vă rog vi-l dau înapoi, vi-l dau înapoi, 
numai nu-mi faceți vreun răul 

Brian îşi reveni în simțţiri la fel de năucit cum fusese când 
ieşise din Lucruri prețioase marți după-amiaza. Senzaţia nu 
mai era acum la fel de plăcută cum fusese atunci. 

Nu voia să dea înapoi cartonaşul cu Sandy Koufax, asta era 
problema. 

Nu voia, fiindcă era al lui. 


8 


Myra Evans păşi sub umbrarul magazinului Lucruri 
prețioase chiar atunci când fiul celei mai bune prietene a ei 
intra în sfârşit în grădina din spatele casei Wilmei Jerzyck. 
Privirea pe care o aruncă Myra Evans, mai întâi în spatele ei şi 
apoi dincolo de Strada Principală, era chiar mai furtivă decât 
fusese a lui Brian de cealaltă parte a străzii Willow. 

Dacă ar fi ştiut Cora - care într-adevăr era prietena ei cea 
mai bună - că se afla acolo şi, mai important, de ce se afla 


acolo, probabil că n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea. Deoarece 
şi Cora voia fotografia aceea. 

Asta nu contează, îşi spuse Myra. Îi veniră în gând două 
vorbe de duh şi amândouă păreau să se potrivească situației 
ei. Primul venit, primul servit, era una. Ce nu ştie nu-i poate 
face rău, era cealaltă. 

Chiar şi aşa, Myra îşi pusese o pereche mare de ochelari de 
soare Foster Grant înainte să vină în centru. Mai bine să fii 
sigur decât să-ți pară rău mai târziu, era un alt sfat răspândit 
la scară mondială. 

Acum, ea merse încet către uşă şi studie anunţul care 
atârna acolo: 


MARȚEA Şi JOIA VA FI ÎNCHIS CU EXCEPŢIA VIZITELOR STABILITE ÎN 
PREALABIL 


Myra nu-şi stabilise în prealabil vizita. Venise dintr-un impuls 
de moment, transpus în acțiune de un telefon din partea Corei 
cu nici douăzeci de minute în urmă. 

— De azi-dimineaţă mă gândesc la ea! Pur şi simplu trebuie 
s-o am, Myra - ar fi trebuit s-o cumpăr miercuri, dar nu 
aveam decât patru dolari în poşetă şi nu eram sigură c-ar fi 
acceptat un cec la purtător. Ştii cât de jenant e când se 
întâmplă asta. Ei, de-abia dacă am închis un ochi azi-noapte. 
Ştiu c-o să crezi că-i o prostie, dar e adevărat. 

Myra nu credea deloc că-i o prostie şi ştia că e adevărat, 
fiindcă şi ea de-abia închisese un ochi azi-noapte. lar Cora 
făcea o greşeală când presupunea că fotografia aceea trebuie 
să fie a ei doar fiindcă ea o văzuse prima -— ca şi când asta i-ar 
oferi un fel de drept divin sau ceva. 

— Oricum, nu cred că ea a văzut-o prima, spuse Myra pe o 
voce slabă, răutăcioasă. Cred că eu am văzut-o prima. 

Cine a văzut prima acea fotografie absolut delicioasă era 
oricum greu de intuit. Ce nu era greu de intuit era felul cum 
se simțea Myra când se gândea că va intra în casa Corei şi va 
vedea fotografia aceea cu Elvis atârnată deasupra poliței 
şemineului, chiar între figurina din ceramică a Corei 
reprezentându-l pe Elvis şi halba pentru bere din porțelan 


imprimată cu chipul lui Elvis. Când se gândea la asta, 
stomacul Myrei se ridica undeva chiar sub inimă şi rămânea 
acolo, înnodat ca o zdreanță udă. Aşa se simţise şi în prima 
săptămână a războiului împotriva Irakului. 

Nu era corect. Cora avea tot felul de lucruri frumoase cu 
Elvis, chiar îl văzuse pe Elvis în concert o dată. Asta se 
întâmpla la Centrul Civic din Portland, cu un an sau aşa ceva 
înainte ca Regele să fie chemat la ceruri alături de iubita lui 
mamă. 

— Poza aia ar trebui să fie a mea, murmură ea şi, 
adunându-şi curajul, bătu la uşă. 

Se deschise aproape înainte să-şi poată lăsa mâna jos şi un 
bărbat îngust în umeri aproape că dădu peste ea atunci când 
vru să păşească afară. 

— Scuzaţi-mă, bâigui el, fără să ridice ochii şi ea abia dacă 
avu timp să observe că era vorba de domnul Constantine, 
farmacistul de la Laverdiere's Super Drug. Traversă grăbit 
strada şi apoi intră în piața publică, ţinând în mâini un 
pachețel învelit în hârtie, fără a se uita nici în dreapta, nici în 
stânga. 

Când Myra întoarse capul, domnul Gaunt stătea în cadrul 
uşii, zâmbind la ea cu ochii lui maro şi veseli. 

— Nu am programare... spuse ea pe o voce slabă. 

Brian, care se obişnuise să o audă pe Myra vorbind despre 
tot soiul de lucruri pe un ton de autoritate supremă şi 
siguranţă de sine, n-ar fi recunoscut acea voce niciodată. 

— Aveţi acum, scumpă doamnă, spuse domnul Gaunt, 
zâmbind şi păşind în lături. Bun venit înapoi! Intraţi 
nestingherită şi lăsaţi o parte din bucuria pe care o aduceţi! 

După o ultimă privire în jur care nu-i arătă pe nimeni 
cunoscut, Myra Evans intră iute în Lucruri prețioase. 

Uşa se închise singură în urma ei. 

O mână cu degete lungi, la fel de albă ca mâna unui 
cadavru, se înălță în întunecime, găsi firul cu inel la capăt 
care atârna acolo şi trase jos draperia. 


9 


Brian nu-şi dădu seamă că-şi ţinea răsuflarea până ce nu 
lăsă aerul să-i iasă din plămâni într-un suspin prelung, 
şuierat. 

Nu era nimeni în curtea din spatele casei familiei Jerzyck. 

Wilma, fără îndoială încurajată de vremea tot mai bună, îşi 
atârnase afară rufele înainte să plece la muncă sau oriunde s- 
ar fi dus. Acestea fluturau pe trei fire în bătaia soarelui şi a 
brizei proaspete. Brian se duse la uşa din dos şi se uită 
înăuntru, făcându-şi umbră la tâmple cu palmele. Se uita la o 
bucătărie părăsită. Se gândi să ciocănească şi-şi spuse că nu 
era decât un fel de a se eschiva să facă ceea ce venise să facă. 
Nu era nimeni acasă. Cel mai bine era să-şi termine treaba şi 
apoi să plece dracului de acolo. 

Cobori încet scările şi intră în curtea soților Jerzyck. Firele 
cu rufe, cu încărcătura lor de cămăşi, pantaloni, chiloţi, 
cearşafuri şi fețe de pernă, se aflau în stânga. În dreapta era o 
grădinuţță din care toate legumele, cu excepţia unor dovleci 
sfrijiți, fuseseră adunate. În capătul îndepărtat se afla un gard 
din scânduri de pin. De cealaltă parte, Brian ştia, era locuința 
familiei Haverhill, la doar patru case depărtare de propria sa 
locuinţă. 

Ploaia abundentă din noaptea precedentă transformase 
grădina într-o mlaştină; majoritatea dovlecilor rămaşi stăteau 
pe jumătate scufundați în bălți cu apă. Brian se aplecă, luă în 
fiecare mână cât putu apuca din noroiul maro-închis de 
grădină şi apoi se apropie de firul pentru rufe cu pârâiaşe de 
apă maronie curgându-i printre degete. 

Firul pentru rufe cel mai apropiat de grădină era pe toată 
lungimea lui ocupat de cearşafuri. Erau încă umede, dar se 
uscau repede în bătaia vântului. Scoteau mici sunete leneşe 
ca de aripi. Erau de un alb pur, imaculat. 

Dă-i drumul, şopti vocea domnului Gaunt în mintea lui. Dă-i 
bătaie, Brian -— exact ca Sandy koufax. Dă-i bătaie! 

Brian îşi lăsă brațele pe spate cu palmele ridicate către cer. 
Nu era deloc surprins să descopere că iarăşi avea erecţie, ca în 


vis. Era bucuros că nu dăduse bir cu fugiţii. Treaba asta avea 
să fie o distracție. 

Îşi aduse mâinile în faţă cu viteză. Noroiul i se desprinse din 
palme în flegme lungi şi maronii care se împrăştiară în 
evantaie înainte să lovească cearşafurile fluturânde. Se 
împroşcă pe ele în parabole şiroitoare, vâscoase. 

Se întoarse la grădină, mai luă doi pumni cu noroi, îi 
aruncă asupra cearşafurilor, se întoarse, mai luă şi-i aruncă 
şi pe aceştia. Îl cuprinse un soi de frenezie. Se mişca neobosit 
înainte şi înapoi, mai întâi luând noroiul, apoi aruncându-l. 

Ar fi putut continua toată după-amiaza dacă n-ar fi strigat 
cineva. La început crezu că la el strigă acel cineva. Îşi gârbovi 
umerii şi scăpă un scâncet mic. Apoi îşi dădu seama că nu era 
decât doamna Haverhill care-şi striga cățelul de cealaltă parte 
a gardului. 

Chiar şi aşa, trebuia să plece de acolo. Şi repede. 

Rămase locului pentru o clipă, însă, uitându-se la ceea ce 
făcuse şi simţi un fior scurt de ruşine şi nelinişte. 

Cearşafurile protejaseră mare parte dintre haine, însă 
cearşafurile însele erau pline de noroi. Nu se vedeau decât 
puţine locuri albe izolate care arătau ce culoare avuseseră la 
început. 

Brian se uită la mâinile sale, care erau acoperite cu noroi. 
Apoi se grăbi până la colțul casei, unde se afla un robinet. Încă 
nu fusese închis; când răsuci mânerul, din ţeavă curse un 
şuvoi de apă rece. Îşi vâri mâinile sub el şi le frecă tare una de 
cealaltă. Se spălă până ce dispăru tot noroiul, inclusiv mizeria 
de sub unghii, nepăsându-i de amorţeala care-l cuprindea. Îşi 
ținu sub ţeavă chiar şi manşetele cămăşii. 

Opri robinetul, se duse înapoi la bicicletă, ridică piciorul de 
sprijin şi merse pe lângă ea în josul parcării. Trecu printr-o 
clipă foarte rea când văzu venind o maşină galbenă mică şi 
compactă, însă era un Civic, nu un Yugo. Trecu pe lângă el 
fară să încetinească, şoferului ei nepăsându-i de băieţelul cu 
mâini roşii, crăpate, stând îngheţat lângă bicicletă în parcarea 
din fața casei Jerzyck, un băiețel al cărui chip aproape că era 


un panou pe care un singur cuvânt — VINOVAT! — stătea scris pe 
toată lungimea, strigând. 

După ce dispăru maşina, Brian urcă pe bicicletă şi începu 
să pedaleze, mâncând pământul. Nu se opri până ce nu se 
văzu ajuns în parcarea propriei sale case. Amorțeala îi 
părăsea deja mâinile, însă îl mâncau şi-l usturau... şi erau 
încă roşii. 

Când intră, mama lui strigă: 

— Tu eşti, Brian? din sufragerie. 

— Da, mami. 

Ceea ce făcuse în curtea din spatele casei familiei Jerzyck 
deja i se părea ceva ce ar fi făcut-o într-un vis. Cu siguranță 
băiatul care stătea acolo în bucătăria aceea însorită, normală, 
băiatul care mergea acum la frigider şi scotea laptele, nu 
putea fi acelaşi băiat care-şi îndesase mâinile până la 
încheieturi în noroiul din grădina Wilmei Jerzyck şi apoi îl 
azvârlise către cearşafurile curate ale Wilmei Jerzyck din nou 
şi din nou şi din nou. 

Cu siguranţă nu. 

Îşi turnă un pahar cu lapte, studiindu-şi în tot acest timp 
mâinile. Erau curate. Roşii, dar curate. Puse laptele la loc în 
frigider. Inima îi revenise la ritmul ei normal. 

— Ai avut o zi bună la şcoală, Brian? pluti către el vocea 
Corei. 

— A fost în regulă. 

— Vrei să vii şi să te uiţi la televizor cu mine? Începe 
imediat Santa Barbara şi am batoane Hershey's Kisses. 

— Sigur, spuse el, dar înainte merg sus pentru câteva 
minute. 

— Să nu laşi acolo paharul cu lapte! Se acreşte şi pute şi nu 
mai iese niciodată la spălat în maşină! 

— O să-l aduc jos, mami. 

— Ai face bine! 

Brian se duse la etaj şi petrecu o jumătate de oră stând la 
birou, visând la cartonaşul lui cu Sandy Koufax. Când intră 
Sean să-l întrebe dacă vrea să meargă cu el la magazinul din 
colț, Brian îşi închise cu zgomot clasorul cu cartonaşe cu 


jucători de base-ball şi-i spuse lui Sean să iasă din camera lui 

şi să nu se întoarcă până ce n-o să învețe să bată la o uşă 

atunci când e închisă. Îl auzi pe Sean stând afară pe hol, 

plângând, şi nu simți nici un pic de compasiune pentru el. 
Exista, în definitiv, o chestie numită bune maniere. 


10 


Paznicu-a dat o petrecere-n închisoare, 
Formaţia cânta şi toţi făceau tămbălău mare, 
Formația sălta şi picioarele-au prins a se zbate, 
Tre” să fi auzi cântând păsăricile-alea îmbătate! 


Regele stă cu picioarele depărtate, ochii lui albaştri 
scânteiază, pantalonii trapezi ai costumului alb de paraşutist îi 
tremură. Ştrasurile scapără şi sclipesc în lumina reflectoarelor 
din tavan. O şuviță de păr albastru-închis îi cade peste frunte. 
Microfonul e lângă gura lui, dar nu atât de aproape încât Myra 
să nu poată vedea curbura îmbufnată a buzei de sus. 

Ea poate vedea totul. Se află în primul rând. 

Şi brusc, când izbucneşte partea ritmică a melodiei, el 
întinde o mână, o întinde către EA, aşa cum întinde mâna Bruce 
Springsteen (care nu va fi niciodată Regele, nici într-un milion 
de ani, oricât de mult ar încerca) spre fata aceea în videoclipul 
la piesa „Dancing în the Dark.” 

Preţ de o clipă e prea uluită să poată face ceva, prea uluită 
să se mişte, şi apoi o împing din spate mai multe mâini, iar 
mâna LUI s-a închis peste încheietura mâinii ei, mâna LUI O 
trage pe scenă. Ea îi simte MIROSUL, un amestec de transpiraţie, 
parfum English Leather şi carne încinsă şi curată. 

O clipă mai târziu, Myra Evans e în braţele lui Elvis Presley. 

Satinul salopetei lui e alunecos sub palmele ei. Braţele care 
o țin sunt musculoase. Fata aceea, fața Lui, fața Regelui, e la 
câțiva inci de a ei. El dansează cu ea — sunt un cuplu, Myra 
Josephine Evans din Castle Rock, Maine, şi Elvis Aron Presley, 
din Memphis, Tennessee! Dansează lasciv de la un capăt la 
celălalt al unei scene mari în fața a patru mii de fani care ţipă, 


în vreme ce grupul vocal Jordanaires cântă refrenul acela vechi 
şi sâăltăreţ din anii cincizeci: „Haideţi să dansăm... toată 
lumea, haideţi să dansăm... “ 

Șoldurile lui se mişcă în contact cu ale ei; ea simte cum o 
împunge în stomac tensiunea încolăcită din mijlocul pelvisului 
lui. Apoi el o răsuceşte, fusta ei flutură în exterior, expunându-i 
picioarele lungi până la şiretul chiloțeilor marca Victoria's 
Secret, mâna ei se răsuceşte în a lui ca un ax într-un butuc, 
după care el o trage înapoi la piept şi mâna lui alunecă pe 
coloana ei vertebrală în jos până la umflătura feselor, apucând- 
o strâns şi lipind-o de trupul lui. Pentru o clipă, ea se uită în jos 
şi acolo, dincolo şi dedesubtul bătăii reflectoarelor de scenă, o 
vede pe Cora Rusk cum se uită țintă în sus. Faţa Corei fierbe 
de ură şi e schimonosită de invidie. 

Apoi, Elvis îi întoarce capul către el şi-i vorbeşte pe tonul 
acela tărăgănat şi siropos din sudul mijlociu: 

— N-ar trebui să ne uităm unul la celălalt, dulceaţă? 

Înainte să poată răspunde, buzele lui pline sunt peste ale ei; 
mirosul lui şi atingerea lui umplu lumea. Apoi, brusc, limba lui 
e în gura ei — Regele Rock and Roll-ului o sărută franțuzeşte în 
fața Corei şi a întregii lumi blestemate! O trage mai aproape de 
el şi. atunci când trompetele intervin cu un țipăt sincopat, ea 
simte o căldură extatică începând să i se împrăştie în vintre. 
Oh, niciodată n-a mai simțit asta, nici măcar atunci lângă lacul 
Castle cu Ace Merrill cu atâția ani în urmă. Îi vine să strige, 
însă limba lui e îngropată în gura ei şi nu poate decât să tragă 
cu unghiile peste spatele lui acoperit cât satin alunecos, 
pompând din şolduri în vreme ce trompetele încep în forță 
melodia „My Way.” 


11 


Domnul Gaunt şedea într-unul dintre scaunele din pluş, 
uitându-se la Myra Evans cu o detaşare clinică în vreme ce 
orgasmul făcea ravagii în corpul ei. Tremura ca o femeie ce 
suferă un colaps neural general; ţinea strâns în mâini 
fotografia lui Elvis, stătea cu ochii închişi, pieptul îi tresălta, 


picioarele i se strângeau, se depărtau, se strângeau, se 
depărtau. Părul ei îşi pierduse ondulările de salon de 
frumusețe şi îi atârna pe lângă cap într-un fel de cască nu- 
tocmai-încântătoare. Bărbia ei dublă era îmbrobodită de 
transpiraţie aşa cum era şi a lui Elvis atunci când se rotea 
greoi pe scenă în timpul puţinelor sale ultime concerte. 

— Oooo! strigă Myra, scuturându-se ca un bulgăre de jeleu 
pe o farfurie.  Oooo!  Oooooo, Dumnezeule!  Ooooo, 
Dumnezeeeeeeeule! 00000000... 

Domnul Gaunt strânse nepăsător dunga pantalonilor săi 
negri între degetul mare şi cel arătător, o aduse la 
perfecțiunea de brici dinainte, apoi se aplecă în față şi luă 
fotografia din mâinile Myrei. Ochii ei, plini de disperare, se 
deschiseră pe dată. Întinse mâinile după poză, dar aceasta era 
deja prea departe. Dădu să se ridice în picioare. 

— Stai jos, spuse domnul Gaunt. 

Myra rămase unde se afla, de parcă fusese transformată în 
piatră în timpul actului de a se ridica. 

— Dacă vrei să mai vezi vreodată poza asta, Myra, stai... 
Jos. 

Ea se aşeză, uitându-se fix la el cuprinsă de o agonie mută. 
Pete mari de transpiraţie îi ieşeau la iveală de sub braţe şi de-a 
lungul părților laterale ale sânilor. 

— Vă rog, spuse ea. 

Cuvintele ieşiră într-un croncănit atât de prăfuit, că părură 
o pală de vânt în deşert. Întinse mâinile în față. 

— Spune-mi un preț, o invită Gaunt. 

Ea se gândi. Ochii i se rotiră pe fața transpirată. Mărul lui 
Adam urcă şi cobori. 

— Patruzeci de dolari! strigă. 

E] râse şi scutură din cap. 

— Cincizeci! 

— Ridicol. Probabil că nu vrei foarte tare poza asta, Myra. 

— O vreau! 

Lacrimile începură să i se prelingă de la colțurile ochilor. Îi 
curseră pe obraji, amestecându-se cu transpiraţia de acolo. 

— O vreaaaaaul 


— Bine, spuse el. O vrei. Accept faptul că o vrei. Dar ai 
nevoie de ea, Myra? Chiar ai nevoie de ea? 

— Şaizeci! Asta-i tot ce am! N-am nici un cent mai mult! 

— Myra, arăt ca un copil pentru tine? 

— Nu... 

— Eu cred că aşa îți par. Sunt un om bătrân — mai bătrân 
decât ai putea crede, am îmbătrânit foarte frumos, dacă se 
poate să spun asta singur dar chiar cred că arăt ca un copil 
pentru tine, un copil care ar crede că o femeie care locuieşte 
într-un duplex nou-nouţ la mai puţin de trei cvartale de 
Castle View are doar şaizeci de dolari pe numele ei. 

— Nu înţelegeți! Soţul meu... 

Domnul Gaunt se ridică, ţinând încă fotografia în mână. 
Bărbatul zâmbitor care se dăduse în lături pentru a-i permite 
să intre nu se mai afla în cameră. 

— N-ai avut programare, Myra, nu-i aşa? Nu. Am acceptat 
întâlnirea din bunătatea sufletului meu. Dar acum mă tem că 
trebuie să-ți cer să pleci. 

— Şaptezeci! Şaptezeci de dolari! 

— Îmi insulți inteligența. Te rog, pleacă. 

Myra căzu în genunchi în fața lui. Plângea în hohote 
răguşite, panicate. Târându-se în fața lui, îl prinse cu mâinile 
de pulpele picioarelor. 

— Vă rog! Vă rog, domnule Gaunt! Trebuie să am poza aia! 
Trebuie! Poate face... nu v-ar veni să credeți ce poate face! 

Domnul Gaunt se uită la fotografia cu Elvis şi peste față îi 
trecu preţ de-o clipă o expresie de scârbă. 

— Nu cred c-aş vrea să ştiu, spuse. A părut ceva extrem 
de... năduşit. 

— Dar dacă ar fi vorba de mai mult de şaptezeci de dolari, 
ar trebui să scriu un cec. Ar afla Chuck. Ar vrea să ştie pe ce i- 
am cheltuit. lar dacă i-aş spune, m-ar... m-ar... 

— Asta, spuse domnul Gaunt, nu este problema mea. Eu 
sunt proprietar de magazin, nu consilier matrimonial. 

Se uita în jos la ea, vorbind spre vârful capului ei asudat. 

— Sunt sigur că altcineva - doamna Rusk, de pildă - îşi va 
putea permite acest portret unic al răposatului domn Presley. 


Când auzi rostit numele Corei, ea ridică brusc capul. Ochii 
îi erau două puncte scânteietoare înfundate în găvane maronii 
adânci. Dinţii îi erau expuşi într-un mârâit. În acea ipostază 
păru aproape nebună. 

— l-aţi vinde-o ei? sâsâi ea. 

— Eu cred în comerțul liber, spuse domnul Gaunt. 
Comerțul liber a adus ţara asta unde se află acum. M-aş 
bucura tare mult dacă mi-ai da drumul la picioare, Myra. Ţi 
se îneacă de-a dreptul mâinile în transpiraţie. Va trebui să 
trimit pantalonii ăştia la curățătorie şi nici atunci nu sunt 
sigur... 

— Optzeci! Optzeci de dolari! 

— Ţi-o voi vinde pentru exact dublul acestei sume, spuse 
domnul Gaunt. O sută şaizeci de dolari. 

Rânji, expunându-şi dinţii mari şi cariați. 

— Şi Myra - mă mulțumesc şi cu un cec la purtător. 

Ea scoase un urlet de disperare. 

— Nu pot! Chuck o să mă omoare! 

— Poate, spuse domnul Gaunt, dar ai muri din pricina unei 
partide de iubire înflăcărate, huţța-huţa, nu-i aşa? 

— O sută, spuse ea pe un ton plângăreț, apucându-l iarăşi 
de gambe atunci când încercă să se îndepărteze de ea. Vă rog, 
o sută de dolari. 

— O sută patruzeci, ricană Gaunt. Mai jos de atât nu pot 
merge. Asta e ultima mea ofertă. 

— Bine, gâfâi Myra. Bine, e bine aşa, o să vi-i plătesc... 

— Şi-o să trebuiască pe deasupra şi-un sex oral, desigur, 
spuse Gaunt, rânjind în jos către ea. 

Ea se uită în sus la el, cu gura formând un O perfect. 

— Ce aţi spus? şopti ea. 

— Suge-mă! strigă el în jos la ea. Fă-mi o felație! Deschide 
splendida aia de gură a ta plină de plombe din metal şi 
înfulecă-mi manivela! 

— O, Dumnezeule, gemu Myra. 

— Cum doreşti, spuse domnul Gaunt, dând să se întoarcă. 

Ea îl atinse înainte să apuce să o lase acolo. O clipă mai 
târziu, mâinile ei tremurânde se munceau să-i deschidă 


prohabul. 

Cu o expresie amuzată, el o lăsă pentru câteva momente să 
se chinuiască, după care îi alungă mâinile cu o lovitură. 

— Las-o baltă, spus el. Sexul oral îmi provoacă amnezie. 

— Cum... 

— Nu contează, Myra. 

Îi aruncă fotografia. Ea întinse disperată mâinile, o prinse 
cumva şi o strânse la piept. 

— Mai este, totuşi, un lucru. 

— Ce? — şuieră femeia către el. 

— ÎI cunoşti pe cel care serveşte la barul de cealaltă parte a 
Podului de Tinichea? 

Ea dădu să nege din cap, ochii umplându-i-se iarăşi de 
neliniște, apoi îşi dădu seama la cine trebuia să se refere. 

— Henry Beaufort? 

— Da. Cred că e şi proprietarul stabilimentului care poartă 
numele The Mellow Tiger. Un nume destul de interesant. 

— Păi, pe el nu-l cunosc, dar ştiu cine este, cred. 

Nu intrase niciodată în The Mellow Tiger, dar ştia la fel ca 
toată lumea cine deținea şi conducea localul. 

— Da. El. Vreau să-i joci o mică farsă domnului Beaufort. 

— Ce... ce fel de farsă? 

Gaunt se aplecă, apucă una din mâinile slinoase de 
transpiraţie ale Myrei şi o ajută să se ridice în picioare. 

— Ăsta, spuse el, este un lucru despre care putem vorbi în 
vreme ce tu scrii cecul, Myra. 

Bărbatul zâmbi atunci şi întreg farmecul îi umplu din nou 
fața. Ochii lui maronii scânteiau şi dănțuiau. 

— Şi, apropo, vrei să-ţi învelesc fotografia în hârtie pentru 
cadou? 


CAPITOLUL CINCI 
1 


Alan intră într-un separeu din Bufetul lui Nan, aşezându-se 
în fața lui Polly, şi văzu că durerea încă era mare — destul de 


mare ca ea să fi luat un Percodan după-amiaza, lucru rar. 
Ştiu asta înainte ca ea să deschidă gura -— era ceva în ochii ei. 
Un fel de strălucire. Ajunsese s-o recunoască... dar nu să-i şi 
placă. Nu credea că-i va plăcea vreodată. Se întrebă, nu 
pentru prima dată, dacă era deja dependentă de 
medicamentul acela. 

În cazul lui Polly, bănuia că dependenţa nu era decât un alt 
efect secundar, ceva la care să te aştepţi, pe care să-l observi, 
după care să-l reduci la problema principală - care era, în 
termeni simpli, faptul că ea trăia cu o durere pe care el 
probabil nu o va putea înțelege niciodată. 

Când rosti întrebarea, vocea lui nu arătă nimic din toate 
acestea: 

— Cum merge treaba, frumoasă doamnă? 

Ea zâmbi. 

— Păi, a fost o zi interesantă. Foarrrte... interesantă, cum 
spunea tipul din Laugh-In'!9. 

— Nu eşti destul de bătrână să-ți aminteşti de asta. 

— Ba sunt. Alan, cine-i aia? 

Se întoarse pe direcția privirii ei la timp să observe o femeie 
cu un pachet dreptunghiular cuibărit în braţe trecând parcă 
purtată de vânt pe lângă imensul geam-oglindă din față al 
Bufetului. Îşi ţinea ochii ațintiți înainte, iar un bărbat care 
venea din direcția opusă trebui să sară repede din calea ei 
pentru a evita o coliziune. Alan frunzări repede prin imensul 
dosar cu nume şi fețe pe care-l păstra în minte şi găsi ceea ce 
Norris, care era profund îndrăgostit de limbajul polițienesc, ar 
fi numit fără-ndoială „un parțial.” 

— Evans. Mabel sau Mavis sau ceva asemănător. Soţul ei e 
Chuck Evans. 

— Arată de parcă tocmai a fumat nişte Roşu de Panama 
foarte bun, spuse Polly. O invidiez. 

Nan Roberts însăşi veni să le ia comanda. Era unul dintre 
Soldaţii Creştin-Baptişti ai lui William Rose, iar astăzi purta o 
insignă mică şi galbenă deasupra sânului stâng. Era a treia pe 
care o văzuse Alan în acea după-amiază şi bănuia că va vedea 
mult mai multe în săptămânile ce vor urma. Înfățişă un 


automat cu fise pentru jocuri de noroc în interiorul unui cerc 
negru peste care era trasă în diagonală o linie roşie. Pe insignă 
nu se citea nici un cuvânt; chiar şi fără aşa ceva, sentimentele 
purtătorului cu privire la Seara la Cazinou erau perfect clare. 

Nan era o femeie aparținând vârstei de mijloc, cu un piept 
imens şi o față dulce-drăgălaşă care te ducea cu gândul la 
mama şi la plăcinta ei cu mere. Plăcinta cu mere de la Nan era 
şi ea, după cum ştiau Alan şi toți adjuncțţii lui, foarte bună — 
mai ales cu o lingură mare de înghețată de vanilie pe 
deasupra. Era uşor să te laşi înşelat de imaginea afişată de 
Nan, dar o mână bună de oameni de afaceri — agenți 
imobiliari, în mare parte — descoperiseră că a face asta e o idee 
proastă. Dincolo de chipul blând se afla o minte calculată, de 
ordinator, iar dincolo de umflătura maternă a pieptului se 
afla, acolo, unde ar fi trebuit să fie inima, un maldăr de 
registre contabile. Nan deţinea o foarte mare parte din Castle 
Rock, inclusiv cel puţin cinci dintre clădirile magazinelor de pe 
Strada Principală, iar acum că Pop Merrill era sub pământ, 
Alan bănuia că este poate cea mai înstărită persoană din oraş. 

Îi amintea de o matroană de bordel pe care o arestase 
cândva în Utica. Femeia aceea îi oferise mită, iar când o 
refuzase, încercase foarte stăruitor să-i scoată creierii din cap 
cu o colivie. Locatarul, un papagal scrofulos care spunea 
uneori „[i-am regulat mama, Frank” pe o voce posacă şi 
gânditoare, se afla la vremea aceea încă în colivie. Uneori, 
când Alan vedea linia verticală a încruntării dintre ochii lui 
Nan Roberts adâncindu-se, avea impresia că ar fi absolut 
capabilă să facă acelaşi lucru. Şi găsea că e un lucru absolut 
natural ca Nan, care nu făcea mare lucru în zilele de acum în 
afară de a şedea la casa de marcat, să vină la masă şi să-l 
servească pe şeriful districtual. Era acea atingere personală 
care înseamnă atât de mult. 

— Saltare, Alan, spuse ea, nu te-am mai văzut de-un car 
de ani! Unde-i fost? 

— Pe ici şi colo, zise el. Mă-nvârt peste tot, Nan. 

— Ei, să nu-ți uiţi vechii prieteni cât faci asta, spuse ea, 
oferindu-i zâmbetul ei strălucitor, matern. 


Trebuia să-i stai destul de mult prin preajmă lui Nan, 
reflectă Alan, înainte să-ncepi a observa cât de rar ajunge 
zâmbetul ăla şi la ochi. 

— Vino să ne vezi din când în când. 

— ŞI, zi! Aici voi fi! spuse Alan. 

Nan scuipă un râset atât de sonor şi de viguros, încât 
bărbaţii de la tejghea -— tăietori de buşteni, în mare parte — îşi 
lungiră scurt gâtul. lar mai târziu, gândi Alan, le vor spune 
prietenilor că i-au văzut pe Nan Robert şi pe şerif stând la 
palavre împreună. Cei mai buni prieteni. 

— Cafea, Alan? 

— Te rog. 

— Ce zici de nişte plăcintă alături de ea? Făcută în casă — 
mere de la Livada lui McSherry din Sweden. Culese ieri. 

Cel puţin n-a încercat să ne spună că le-a cules ea însăşi, 
gândi Alan. 

— Nu, mersi. 

— Sigur? Tu ce vrei, Polly? 

Polly scutură din cap. 

Nan se duse după cafea. 

— N-o prea ai la inimă, nu? îl întrebă Polly pe o voce joasă. 

Puțin surprins, el medită la aceasta - niciodată nu se 
gândise cu adevărat dacă o are sau nu la inimă. 

— Pe Nan? E-n regulă. Totu-i că-mi place, dacă pot, să ştiu 
cine sunt cu adevărat oamenii. 

— Şi ce vor cu adevărat? 

— Asta-i prea al naibii de greu, spuse el, râzând. Mă 
mulțumesc şi să ştiu ce pun la cale. 

Ea zâmbi — lui îi plăcea la culme s-o facă să zâmbească - şi 
spuse: 

— O să te transformăm într-un filozof yankeu, Alan 
Pangborn. 

EI îi atinse dosul palmei înmănuşate şi-i întoarse zâmbetul. 

Nan aduse cafeaua neagră într-o cană albă cu pereți groşi 
şi plecă imediat. Un singur lucru poţi spune despre ea, gândi 
Alan, ştie când a terminat de legat baveţica aşa încât să nu te 


strângă prea tare la gât. Nu era ceva pe care să-l ştie toţi cei 
animați de interesele şi ambițiile lui Nan. 

— Acum, spuse Alan, sorbindu-şi cafeaua. Varsă povestea 
zilei foarte interesante pe care ai avut-o. 

Ea îi spuse în linii mari despre cum ea şi Rosalie Drake au 
văzut-o pe Nettie Cobb în dimineața aceea, despre cum a 
suferit agonic Nettie în fața magazinului Lucruri prețioase şi 
despre cum în sfârşit şi-a adunat destul curaj să intre 
înăuntru. 

— Asta-i minunat, spuse el, şi vorbea serios. 

— Da - dar asta nu-i tot. Când a ieşit afară, cumpărase 
ceva! Niciodată n-am mai văzut-o atât de voioasă şi atât de... 
atât de vioaie cum a fost astăzi. Asta-i cuvântul, vioaie. Ştii 
cât de ştearsă e de obicei? 

Alan încuviinţă din cap. 

— Ei bine, avea bujori în obraji şi îi era ciufulit părul şi 
chiar a râs de câteva ori. 

— Eşti sigură că tot ce-au făcut a fost să încheie un târg? 
întrebă el şi-şi dădu ochii peste cap. 

— Nu fi absurd. (Vorbi de parcă nu ea însăşi i-ar fi sugerat 
acelaşi lucru Rosaliei.) În orice caz, a aşteptat afară până ce ai 
plecat - ştiam că va face asta - după care a intrat şi ne-a 
arătat ce a cumpărat. Ştii colecția aia mică a ei de figurine din 
sticlă colorată? 

— Mnu. Sunt câteva lucruri în oraşul ăsta care mi-au 
scăpat din vedere. Dacă-ţi vine să crezi. 

— Are şase bucăţi. Majoritatea i-au parvenit de la mama ei. 
Mi-a spus odată că avea mai multe, dar că unele s-au spart. 
În orice caz, le iubeşte pe cele puţine pe care le are, iar el i-a 
vândut cel mai frumos abajur din sticlă colorată pe care l-am 
văzut de ani de zile. La o primă privire am crezut că-i Tiffany. 
Desigur că nu-i - n-are cum fi, Nettie nu şi-ar permite 
niciodată o piesă din sticlă Tiffany adevărată — dar e-o imitație 
a naibii de bună. 

— Cât a dat pe el? 

— N-am întrebat-o. Dar pariez că ciorapul în care-şi ţine ea 
banii pentru micile nebunii e gol în după-amiaza asta. 


EI se încruntă puţin. 

— Eşti sigură că n-a fost trasă în piept? 

— O, Alan - chiar trebuie să fii atât de bănuitor totdeauna? 
Se poate ca Nettie să nu priceapă unele lucruri, dar ştie să 
recunoască o piesă din sticlă multicoloră. A spus c-a fost un 
chilipir, iar asta înseamnă că probabil aşa a fost. A făcut-o 
atât de fericită. 

— Păi, asta-i excelent. Biletul norocos. 

— Cum spui? 

— Ăsta era numele unui magazin din Utica, zise el. Cu 
mult timp în urmă. Eram doar un copil. Biletul norocos. 

— Şi avea biletul tău? îl tachină ea. 

— Nu ştiu. N-am intrat niciodată. 

— Păi, spuse ea, se pare că domnul Gaunt crede că-l are pe 
al meu. 

— Ce vrei să spui? 

— Nettie mi-a adus cutia pentru prăjitură şi-n ea era un 
bilet. De la domnul Gaunt. (Îşi împinse poşeta peste masă 
către el.) Aruncă o privire —- nu mă simt în stare să deschid 
catarama în după-amiaza asta. 

El ignoră poşeta preţ de o clipă. 

— Cât e de rău, Polly? 

— Rău, spuse ea simplu. A fost şi mai rău, dar nu am de 
gând să te mint; niciodată n-a fost mult mai rău. De la 
începutul săptămânii, de când s-a schimbat vremea. 

— Mergi să-l vezi pe doctorul Van Allen? 

Ea suspină. 

— Nu încă. Mă aştept la o îmbunătăţire. De fiecare dată 
când e rău ca acum, mă lasă tocmai când îmi vine să-mi iau 
câmpii din minut în minut. Cel puţin, aşa s-a întâmplat până 
acum. Bănuiesc că odată şi-odată îmbunătăţirea n-o să mai 
survină. Dacă până luni nu-mi e mai bine, merg să-l văd. Dar 
tot ce poate face el e să scrie rețete. Nu vreau să devin 
dependentă, Alan, dacă pot evita lucrul ăsta. 

— Dar... 

— Ajunge, spuse ea încet. Ajunge pentru acum, bine? 

— Bine, zise el, puţin fără voie. 


—  Uită-te la bilet. E foarte prietenos... şi-ntr-un fel 
simpatic. 

El deschise catarama  poşetei şi văzu deasupra 
portmoneului ei un plic subțire. Îl scoase. Hârtia oferea o 
senzație bogată, cremoasă. Pe partea din față, scris într-un fel 
atât de perfect demodat încât părea scos dintr-un jurnal vechi, 
era D-ra Polly Chalmers. 

— Stilul ăsta de-a scrie se numeşte gravură, zise ea, 
amuzată. Cred că au încetat să-l înveţe în şcoli nu cu mult 
după Epoca Dinozaurilor. 

Scoase din plic o singură foaie de hârtie pentru scris cu 
margini tăiate. În partea de sus stătea scris 


LUCRURI PREȚIOASE 
Castle Rock, Maine 


Leland Gaunt, Proprietar 


Scrisul de aici nu era la fel de formal-dichisit ca şi cel de pe 
plic, însă atât el, cât şi însuşi limbajul mențineau aceeaşi 
calitate plăcut-învechită. 


Dragă Polly, 

Mulţumesc încă o dată pentru prăjitura aceea ca o hrană a 
diavolului. Este preferata mea şi a fost delicioasă! De 
asemenea, vreau să-ți mulțumesc pentru bunătatea şi pentru 
considerația pe care mi le-ai arătat — bănuiesc că ai ştiut cât 
de agitat trebuie să fiu în ziua deschiderii şi pe deasupra în 
afara sezonului. 

Am un obiect, nu e momentan în stoc, dar vine împreună cu 
o serie de alte lucruri cu un transport aerian de marfa, care 
cred că te-ar interesa foarte tare. Nu vreau să spun mai mult; 
prefer să-l vezi cu ochii tăi. Nu e de fapt decât un ornament, 
dar m-am gândit la el aproape imediat ce ai plecat şi rareori a 
dat greş intuiţia mea de-a lungul anilor. Mă aştept să 
sosească fie vineri, fie sâmbătă. Dacă ai prilejul, de ce nu treci 
pe la magazin duminică după-amiaza”? Voi fi de găsit toată 
ziua, cataloghez marfa, şi aş fi încântat să ţi-l arăt. Nu vreau 


să spun acum mai multe; obiectul fie se va explica singur, fie 
nu. Dă-mi voie cel puţin să-ți răsplătesc bunătatea cu o 
ceaşcă de ceai! 

Sper că Nettie se bucură de noul ei abajur. E o doamnă 
foarte scumpă şi pare să o mulțumească foarte mult. 


Al tău, cu sinceritate 
Leland Gaunt 


— Misterios! spuse Alan, împăturind biletul înapoi în plic şi 
aşezând plicul înapoi în poşeta ei. Ai de gând să mergi să-i faci 
o verificare, după cum ne exprimăm noi în lumea poliției. 

— Cu o astfel de chemare — şi după ce am văzut abajurul 
lui Nettie — cum să refuz? Da, cred că-i voi face o vizită... dacă- 
mi simt mâinile mai bine. Vrei să vii şi tu, Alan? Poate că va 
avea ceva şi pentru tine. 

— Poate. Dar poate că voi rămâne fan Patriots. Odată şi- 
odată tot o să câştige şi ei. 

— Pari obosit, Alan. Ai cearcăne sub ochi. 

— A fost una din zilele acelea. Am început-o de-abia reuşind 
să-i opresc pe şeful Consiliului Local şi pe unul dintre 
adjuncții mei să se ia la bătaie de să le sară mucii pe pereţii 
toaletei băieților. 

Ea se aplecă îngrijorată în faţă. 

— Despre ce vorbeşti? 

E] îi spuse de încleştarea dintre Keeton şi Norris Ridgewick, 
încheind cu modul ciudat în care se comportase Keceton - că 
repetase netam-nesam toată ziua cuvântul acela, persecuție. 
Când încheie, Polly rămase tăcută vreme îndelungată. 

— Deci? o întrebă într-un sfârşit. Ce crezi? 

— Mă gândeam că vor mai trece mulți ani până să ştii tot ce 
trebuie să ştii despre Castle Rock. Probabil că asta-i valabil şi 
pentru mine - am fost plecată multă vreme şi nu vorbesc 
despre unde am fost sau ce s-a întâmplat cu „mica mea 
problemă” şi cred că sunt mulți oameni în oraş care nu au 
încredere în mine. Dar observi unele lucruri, Alan, iar pe altele 


ți le aminteşti. Ştii ce senzație am avut când m-am întors în 
The Rock? 

El scutură din cap, interesat. Polly nu era o femeie care să 
trăiască în trecut, nici măcar față de el. 

— Senzaţia că am mutat televizorul pe o telenovelă la care 
mi-am pierdut obişnuința să mă uit. Chiar dacă n-o 
urmăreşti vreo doi ani, recunoşti imediat oamenii şi 
problemele lor, fiindcă nu se schimbă niciodată cu adevărat. 
Să te uiţi din nou la un astfel de serial e ca şi cum te-ai încălța 
cu o pereche de pantofi vechi şi comozi. 

— Ce vrei să spui? 

— Că aici există un mare trecut gen telenovelă pe care tu 
încă nu l-ai recuperat. Ştiai că unchiul lui Danforth Keeton a 
fost la Juniper Hill în acelaşi timp când a fost şi Nettie acolo? 

— Nu. 

Ea aplecă din cap. 

— În jurul vârstei de patruzeci de ani, a început să aibă 
probleme mintale. Mama spunea că Bill Keeton era 
schizofrenic. Nu ştiu dacă ăsta era diagnosticul potrivit sau 
dacă nu era cumva cel pe care-l auzea mama cel mai des la 
televizor, dar sunt a naibii de sigură că ceva nu era în regulă 
cu el. Mi-amintesc că-l vedeam cum acostează oamenii pe 
stradă şi începe să-i terorizeze cu te miri ce lucruri - cu 
datoria națională, cu faptul că John Kennedy era comunist, 
cu mai ştiu eu ce altceva. Nu eram decât o fetiță. Dar mă 
speria, Alan -— asta ştiam. 

— Păi, sigur că te speria. 

— Sau uneori mergea cu capul în pământ pe stradă, 
vorbind singur pe un ton ridicat şi, în acelaşi timp, bodogănit. 
Mama mi-a spus că nu am voie să-i vorbesc niciodată atunci 
când se comporta aşa, nici dacă mergeam cu toţii la biserică şi 
acolo mergea şi el. În cele din urmă, a încercat să-şi împuşte 
soția. Sau aşa am auzit, dar ştii cum distorsionează lucrurile 
bârfa pe termen lung. Poate că tot ce-a făcut a fost să-i fluture 
în față pistolul lui de serviciu. Orice ar fi făcut, a fost destul să 
fie dus cu duba la închisoarea districtuală. A avut loc un fel de 


audiere privitoare la discernământul său şi a fost într-un 
sfârşit depus pentru păstrare la Juniper Hill. 

— Tot acolo e? 

— E mort acum. Odată ce a fost instituționalizat, sănătatea 
lui mintală a degenerat destul de repede. Când a plecat dintre 
noi era catatonic. Sau aşa am auzit. 

— Iisuse. 

— Dar asta nu-i tot. Ronnie Keeton, tatăl lui Danforth şi 
fratele lui Bill Keeton, la mijlocul anilor şaptezeci a petrecut 
patru ani în aripa celor cu boli mintale a spitalului din Togus. 
Alzheimer. Şi-a mai fost o stră-mătuşă sau verişoară - nu-s 
sigură ce — care s-a sinucis în anii cincizeci în urma unui soi 
de scandal. Nu-s sigură despre ce a fost vorba, dar am auzit 
odată că-i plăceau doamnele mai mult decât îi plăceau 
domnii. 

— E ceva comun familiei, asta încerci să spui? 

— Nu, zise ea. Nu e nici o morală în asta, nici o temă. 
Cunosc puţină istorie a oraşului pe care tu n-o cunoşti, asta-i 
tot — genul de istorie care nu e amintită în discursurile din 
piața publică la Patru Iulie. Eu nu fac decât să dau informația 
mai departe. A trage concluzii e de datoria poliției. 

Spuse acestea din urmă cu atâta afectare, că Alan râse 
uşor — dar se simțea, chiar şi aşa, neliniştit. Era nebunia ceva 
comun familiei? La orele de psihologie din liceu învățase că 
această idee era o poveste născocită de soțiile bătrâne. Cu ani 
mai târziu, la Academia de Poliţie din Albany, un lector 
spusese că este adevărată sau că, cel puţin, poate fi în unele 
cazuri: că unele boli mintale pot fi urmărite în jos pe firul 
arborelui genealogic la fel de clar ca trăsăturile fizice cum sunt 
ochii albaştri şi articulațiile flexibile. Unul dintre exemplele pe 
care le folosise fusese alcoolismul. Spusese cumva ceva şi 
despre schizofrenie? Alan nu-şi amintea. Zilele pe care le 
petrecuse la academie se aflau la ani buni depărtare în trecut. 

— Cred c-ar fi mai bine să încep să pun întrebări prin jur 
despre Buster, spuse Alan grav. Îţi spun, Polly, ideea că şeful 
Consiliului Local din Castle Rock s-ar putea transforma într-o 
grenadă umană de mână nu-mi luminează tocmai ziua. 


— Sigur că nu. Şi probabil nici nu-i cazul. Am crezut doar 
că trebuie să ştii. Oamenii de pe-aici îți vor răspunde la 
întrebări... dacă ştii ce întrebări să pui. Dacă nu ştii, se vor 
uita cu plăcere cum te împleticeşti în ocoluri mari şi nu scoţi 
nici un cuvânt. 

Alan rânji. Era adevărat. 

— Încă n-ai auzit totul, Polly — după ce a plecat Buster, am 
primit o vizită de la reverendul Willie. El... 

— Şşş! spuse Polly atât de violent, că Alan fu redus la tăcere 
de uimire. 

Ea se uită în jur, păru să ajungă la concluzia că nu trăgea 
nimeni cu urechea la discuţia lor şi se întoarse înapoi la Alan. 

— Uneori mă scoţi din sărite, Alan. Dacă nu înveţi să fii 
puțin mai discret, ai şanse mari să te mătrăşească oamenii la 
vot peste doi ani... şi-o să stai acolo cu un rânjet mare de 
nedumerire pe față şi-o să spui „Care-i baiu'?” Trebuie să ai 
grijă. Dacă Dantforth Keeton e-o grenadă de mână, celălalt e- 
un lansator de rachete. 

El se aplecă mai aproape de ea şi spuse: 

— Nu-i un lansator de rachete. O puţişoară înfumurată şi 
fățarnică, asta e el. 

— Seara la Cazinou? 

El aprobă din cap. 

Ea îşi aşeză mâinile peste ale lui. 

— Sărmanul meu copilaş. Şi din afară pare-un orăşel atât 
de adormit, nu-i aşa? 

— De obicei chiar este. 

— A plecat furios? 

— O, mda, spuse Alan. Aceasta a fost a doua discuţie pe 
care am avut-o cu bunul reverend cu privire la legalitatea Serii 
la Cazinou. Mă aştept să mai am cu mult înainte ca 
organizatorii catolici să termine odată cu blestemățţia asta şi 
să pună capăt problemei. 

— Chiar este o puţişoară fățarnică, nu-i aşa? întrebă ea pe 
O voce şi mai joasă. 

Faţa îi era serioasă, dar ochii îi scânteiau. 

— Da. Acuma mai sunt şi ecusoanele. O nouă ciupitură. 


— Ecusoane? 

— În loc de feţe zâmbitoare, automate cu monede pentru 
jocuri de noroc peste care sunt trase linii. Şi Nan poartă unul. 
Mă-ntreb a cui a mai fost şi ideea asta. 

— Probabil a lui Don Hemphill. Nu-i doar un bun baptist, e 
şi membru al Comitetului Statal Republican. Ştie un lucru 
sau trei despre susținerea unei campanii, dar pariez că tocmai 
află că e mult mai greu să schimbi opinia publică atunci când 
e vorba de religie. (Ea îi mângâie mâinile.) la-o uşurel, Alan. Ai 
răbdare. În mare parte la asta se reduce viața în The Rock — s- 
o iei uşurel, să ai răbdare şi să aştepţi ocazionala neplăcere ca 
să poți urla din toţi bojocii. Mda? 

EI îi zâmbi, îşi întoarse palmele şi o apucă de mâini... dar 
cu blândeţe. Cu atâta blândețe... 

— Mda, spuse el. Vrei un pic de companie la noapte, 
frumoasă doamnă? 

— O, Alan, nu ştiu dacă... 

— Fără giugiuleală, o asigură. O să fac focul, o să şedem în 
fața lui, iar tu, pentru distracţia mea, o să mai poți scoate 
câteva cadavre din dulapul oraşului. 

Polly zâmbi cu căldură. 

— Cred că-n ultimele şase sau şapte luni ai văzut toate 
cadavrele de care ştiu, Alan, inclusiv pe al meu. Dacă vrei să-ți 
aprofundezi partea de educaţie ce ţine de Castle Rock, ar 
trebui să te-mprieteneşti fie cu bătrânul Lenny Partridge... fie 
cu ea. (Aplecă din cap către Nan, după care scăzu puţin 
vocea.) Diferența dintre Lenny şi Nan, zise ea, e că Lenny se 
mulţumeşte să ştie lucrurile. Lui Nan Roberts îi place să se 
folosească de ceea ce ştie. 

— Adică? 

— Adică doamna n-a plătit valoarea normală de piață 
pentru toate proprietăţile pe care le deține, spuse Polly. 

Alan se uită gânditor la ea. Niciodată nu o văzuse pe Polly 
într-o stare ca acum - introspectivă, vorbăreaţă şi deprimată, 
toate laolaltă. Se întrebă pentru prima dată de când devenise 
prietenul şi apoi amantul ei dacă o asculta pe Polly 
Chalmers... sau drogurile. 


— Cred că noaptea asta ar fi o noapte bună să rămâi acasă, 
spuse ea cu o hotărâre bruscă. Nu sunt o tovarăşă bună când 
mă simt ca acum. Văd asta pe faţa ta. 

— Polly, nu-i adevărat. 

— Voi merge acasă şi voi face o baie lungă şi fierbinte. N-am 
să mai beau cafea. O să scot telefonul din priză, iar când mă 
voi trezi mâine sunt şanse să mă simt ca o femeie nouă. Apoi 
poate că vom putea... ştii tu. Fără leală, dar o grămadă de 
giugiu. 

— Îmi fac griji pentru tine, spuse el. 

Mâinile ei se mişcară uşor, delicat, într-ale lui. 

— Ştiu, zise ea. Nu ajută la nimic, dar apreciez asta, Alan. 
Mai mult decât ştii. 


2 


Când trecea pe lângă The Mellow Tiger în drum spre casă, 
venind de la parcul auto din Castle Rock, Hugh Priest încetini 
maşina... apoi acceleră din nou. Merse acasă, îşi parcă Buick- 
ul în spațiul din fața casei şi intră înăuntru. 

Locuinţa lui avea două camere: cea în care dormea şi cea în 
care făcea toate celelalte lucruri. O masă Formica ciobită, 
acoperită cu tăvi din aluminiu pentru mâncare congelată (în 
sosul de friptură lânced din majoritatea dintre ele fuseseră 
stinse chiştoace de țigări) stătea în mijlocul acestei camere din 
urmă. Se duse la dulapul deschis, se ridică pe vârfurile 
degetelor de la picioare şi pipăi pe raftul de sus. Pentru o clipă 
crezu că-i dispăruse coada de vulpe, că intrase cineva şi i-o 
furase, şi panica îi aprinse o minge de căldură în pântece. 
Apoi, mâna sa întâlni acea moliciune mătăsoasă, iar el dădu 
drumul la respiraţie într-un suspin prelung. 

Îşi petrecuse mare parte din zi gândindu-se la coada de 
vulpe, gândindu-se la felul cum o va lega de antena Buick- 
ului, gândindu-se la cum va arăta, fluturând acolo sus. 
Aproape că o legase în dimineața aceea, însă atunci încă mai 
ploua şi nu-i plăcuse ideea că umezeala o va transforma într-o 
funie de blană udă leoarcă atârnând doar acolo precum un 


cadavru. Acum o duse înapoi afară, în drum spre ieşire lovind 
absent cu piciorul o cutie cu suc, mângâind blana bogată cu 
degetele. Dumnezeule, ce senzaţie plăcută! 

Intră în garaj (care era prea plin de mizerii ca să mai aibă 
unde-şi adăposti şi maşina încă din 1984 sau aşa ceva) şi, 
după ce căută o vreme, găsi o bucată de aţă groasă. Se 
răzgândise: mai întâi va lega cu aţă coada de vulpe de antenă, 
apoi va cina ceva, iar după aceea va merge în sfârşit cu 
maşina până la Greenspark. Membrii A. A. se întâlneau la 
Sala Legiunii Americane de acolo la ora şapte. Poate că era 
prea târziu să înceapă o nouă viaţă... dar nu era prea târziu 
să se convingă dacă aşa stăteau lucrurile sau nu. 

Făcu o buclă mică şi robustă, mobilă, pe firul de aţă şi-l 
strânse în jurul capătului gros al cozii. Dădu să înfăşoare 
celălalt capăt al firului pe antenă, dar degetele lui, care se 
mişcaseră la început cu rapiditatea oferită de siguranţă, 
începură să încetinească. Îşi simţi încrederea de sine 
părăsindu-l şi, umplând golul rămas în urma ei, îndoiala 
începu să se infiltreze înăuntru. 

Se văzu oprind maşina în parcarea Legiunii Americane şi 
asta era bine. Se văzu intrând la întâlnire şi asta era de 
asemenea bine. Dar apoi văzu un puşti mic, ca mucosul ce-i 
intrase în fața camionetei cu o zi în urmă, trecând pe lângă 
Sala Legiunii în vreme ce el spune că numele lui este Hugh P. 
şi că nu are stăpânire în fața alcoolului. Ceva reține atenția 
puştiului - o sclipire de portocaliu aprins în strălucirea 
albastru-albă aruncată de tuburile cu sodiu care luminează 
parcarea. Puştiul se apropie de Buick-ul său şi studiază coada 
de vulpe... mai întâi atingând-o, apoi mângâind-o. Se uită în 
jur, nu vede pe nimeni şi smulge coada de vulpe, rupând firul. 
Hugh îl văzu pe puştiul acesta mergând la salonul cu jocuri 
video din oraş şi spunându-i unui amic de-al lui: Hei, uite ce- 
am şparlit din parcarea Legiunii. Nu-i rău, hă? 

Hugh simţi o furie născută din frustrare insinuându-i-se în 
piept, de parcă acestea n-ar fi fost doar nişte speculaţii, ci 
lucruri care se petrecuseră deja. Mângâie coada de vulpe, apoi 
se uită în jur în întunecimea tot mai deasă de la ora cinci, de 


parcă s-ar fi aşteptat să vadă o ceată de puşti cu degete 
uşoare adunându-se deja de cealaltă parte a drumului Castle 
Hill, aşteptând doar ca el să intre înapoi în casă şi să vâre în 
cuptor două meniuri pentru cină Omul Înfometat ca să-i fure 
coada de vulpe. 

Nu. Era mai bine să nu meargă. Copiii nu aveau nici un 
respect în zilele de acum. Copiii furau orice, doar din plăcerea 
de a fura. Păstrau obiectul o zi sau două, apoi îşi pierdeau 
interesul şi-l aruncau într-un şanţ sau într-un lot vacant. 
Imaginea -— şi era o imagine foarte clară, aproape o viziune — 
adorabilei sale cozi de vulpe zăcând abandonată într-o rigolă 
mizerabilă, adunând apa ploii, pierzându-şi culoarea printre 
ambalajele de Big Mac şi doze de bere aruncate, îl umplu pe 
Hugh de un sentiment de agonie furioasă. 

Ar fi o nebunie să-şi asume un asemenea risc. 

Desfăcu firul care lega coada de antenă, duse coada înapoi 
în casă şi-o aşeză la loc pe raftul de sus al dulapului. De data 
aceasta închise uşa dulapului, dar aceasta nu vru să rămână 
aşa. 

Tre” să iau o încuietoare pentru asta, îşi spuse el. Puştii 
sparg şi ajung peste tot. Nu mai există pic de respect pentru 
autoritate în zilele astea. Absolut deloc. 

Se duse la frigider, luă o doză de bere, se uită la ea pentru o 
clipă, apoi o puse la loc. O bere - chiar patru sau cinci beri — 
nu va face mult să-l aducă înapoi pe linia de plutire. Nu şi 
după cum se simțea în seara aceasta. Deschise unul dintre 
compartimentele de jos ale bufetului, cotrobăi dincolo de 
cratițele şi oalele cumpărate la mâna a doua de acolo şi găsi 
sticla de Black Velvet pe jumătate plină pe care o păstra 
pentru situațiile de urgență. Umplu un pahar pentru jeleu 
până la semnul din mijloc, stătu pe gânduri pentru un 
moment, apoi îl umplu până sus. Luă o înghiţțitură sau două, 
simți căldura cum îi explodează în stomac şi umplu iarăşi 
paharul. Începea să se simtă puţin mai bine, puţin mai 
relaxat. Se uită către dulap şi zâmbi. Era în siguranţă acolo 
sus şi va fi chiar şi mai în siguranţă de-ndată ce va cumpăra 
un lacăt Kreig bun şi puternic de la Western Auto şi-l va pune 


la uşă. În siguranță. Era bine când aveai ceva ce-ţi doreai şi de 
care aveai nevoie cu adevărat, dar era şi mai bine când lucrul 
acela era în siguranță. Asta era mai bine ca orice. 

Apoi, zâmbetul îi păli puţin. 

De asta ai cumpărat-o? Să o păstrezi pe-un raft de sus în 
spatele unei uşi încuiate? 

Bău din nou, mai încet. Bine, gândi el, poate că asta nu-i 
aşa bine. Dar e mai bine decât să ţi-l ia un amărât de puşti cu 
degete uşoare. 

— În definitiv, spuse cu voce tare, nu mai suntem în 1955. 
Suntem în zilele de acum. 

Dădu din cap pentru a sublinia. Totuşi, gândul persista. La 
ce ajuta coada de vulpe acolo înăuntru? La ce-l ajuta pe el sau 
pe oricine altcineva? 

Însă două sau trei pahare de tărie se îngrijiră de acest gând. 
Două sau trei pahare de tărie făcură ca ideea punerii cozii de 
vulpe la loc să pară cea mai rezonabilă, cea mai rațională 
hotărâre din lume. Se hotări să renunţe la cină; o hotărâre 
atât de înțeleaptă merita să fie recompensată cu încă un 
pahar sau două de tărie. 

Umplu iarăşi paharul pentru jeleu, se aşeză pe unul dintre 
scaunele de bucătărie cu picioarele lui tubulare din oțel şi-şi 
aprinse o ţigară. Şezând acolo, bând şi scuturând bucle de 
cenuşă într-una dintre tăvile pentru mâncare congelată, uită 
de coada de vulpe şi începu să se gândească la Nettie Cobb. La 
Nettie Nebuna. Îi va juca o farsă lui Nettie Nebuna. Poate 
săptămâna viitoare, poate săptămâna de după aceea... dar 
săptămâna aceasta părea cea mai probabilă. Domnul Gaunt îi 
spusese că e un om căruia nu-i place să piardă timpul, iar 
Hugh era dispus să-l creadă pe cuvânt. 

De-abia aştepta. 

Avea să spargă monotonia. 

Bău, fumă şi, când, la zece şi un sfert, îşi pierdu în cele din 
urmă cunoştinţa pe aşternuturile jegoase de pe îngustul pat 
din cealaltă încăpere, o făcu purtând pe buze un zâmbet. 


3 


Schimbul Wilmei Jerzyck la Magazinul lui Hemphill se 
încheie atunci când se închise magazinul la ora şapte. La 
şapte şi cincisprezece intră şi ea în parcarea casei ei. Prin 
perdelele trase de la geamul din sufragerie se scurgea afară o 
lumină blândă. Intră în casă şi adulmecă aerul. Simţea miros 
de macaroane cu brânză. Destul de bun... cel puţin, până 
acum. 

Pete era tolănit pe canapea cu papucii scoşi din picioare şi 
se uita la Roata norocului. Ziarul Press-Herald din Portland îi 
stătea în poală. 

— Ți-am citit biletul, spuse el, ridicându-se repede şi 
aşezând de-o parte ziarul. Am pus la cuptor caserola. O să fie 
gata până la şapte treizeci. 

Se uită la ea cu doi ochii maro gravi şi uşor anxioşi. 
Asemenea unui câine mânat de-o pornire puternică de-a face 
pe plac, Peter Jerzyck fusese antrenat la domiciliu devreme şi 
destul de bine. Avea lipsurile lui, dar trecuse multă vreme de 
când ea se întorsese acasă şi-l găsise întins pe canapea cu 
papucii în picioare, încă şi mai multă de când îndrăznise să-şi 
aprindă pipa în casă şi-ar ninge în luna august atunci când s- 
ar uşura fără să-şi amintească să lase colacul înapoi jos după 
ce termina. 

— Ai adus înăuntru rufele? 

O expresie de vină amestecată cu surprindere îi întunecă 
fața rotundă, deschisă. 

— Măiculiță! Citeam ziarul ş-am uitat. Merg chiar acu”. 

Deja dibuia după pantofi. 

— Nu contează, spuse ea, pornind către bucătărie. 

— Wilma, le iau eu! 

— Nu te deranja, spuse ea cu amabilitate. Nu vreau să-ţi 
laşi ziarul sau pe Vana White numai fiindcă în ultimele şase 
ore eu am stat în picioare la casa de marcat. Şezi acolo, Peter. 
Simte-te bine. 

Nu trebui să întoarcă privirea şi să-i vadă reacția; după 
şapte ani de mariaj, credea cu sinceritate că Peter Michael 
Jerzyck nu-i mai rezerva nici o surpriză. Expresia lui trebuia 


să fie un amestec de jignire şi amărăciune superficială. Urma 
să stea acolo câteva clipe după ce ea va fi mers afară, arătând 
ca un bărbat care tocmai a ieşit din căcăstoare şi nu-şi 
aminteşte foarte bine dacă s-a şters la fund, după care-şi va 
face de lucru cu aranjatul mesei şi a punerii în farfurii a 
conținutului caserolei. Îi va adresa multe întrebări cu privire 
la orele de program de la magazin, îi va asculta cu atenţie 
răspunsurile şi n-o va întrerupe nici măcar o dată cu detaliile 
propriei sale zile petrecute la Williams-Brown, marea agenție 
de intermedieri imobiliare din Oxford unde lucra. Ceea ce-i 
convenea de minune Wilmei, dat fiind că ea considera 
intermedierile imobiliare drept cel mai plictisitor subiect din 
lume. După cină, el va curăța masa fără să i se ceară asta, iar 
ea va citi ziarul. Toate aceste servicii vor fi îndeplinite de el 
fiindcă uitase o singură îndatorire minoră. Pe ea n-o deranja 
deloc să aducă rufele înăuntru - de fapt, iubea atingerea şi 
mirosul hainelor care-au petrecut o după-amiaza fericită 
uscându-se în bătaia soarelui — însă nu avea nici o intenţie de 
a-l informa pe Pete de asta. Era micul ei secret. 

Avea multe astfel de secrete şi pe toate le păstra din acelaşi 
motiv: într-un război, ţii cu dinţii de orice avantaj. În unele 
seri se întorcea acasă şi urmau poate o oră sau chiar două de 
lupte de hărțuială înainte să reuşească în sfârşit să-l împingă 
pe Peter la o retragere completă, înlocuindu-i stegulețele albe 
de pe harta sa interioară de luptă cu steagurile ei roşii. Astă- 
seară, lupta fusese câştigată la mai puţin de două minute 
după ce păşise pe uşă, iar asta-i convenea de minune Wilmei. 

Ea credea în forul ei interior că mariajul este o aventură de- 
o viață în domeniul agresiunii, iar într-o campanie atât de 
lungă, unde în cele din urmă nu se putea lua nici un 
prizonier, nu se oferea nici o iertare, nu rămânea nici o bucată 
de teren marital nepustiit, astfel de victorii uşoare îşi puteau 
pierde într-un sfârşit savoarea. Însă vremea aceea nu venise 
încă, astfel încât ea se duse la firul pentru rufe cu coşul sub 
braţul stâng şi cu inima uşoară sub umflătura pieptului. 

Străbătuse jumătate din curte înaintea să se oprească 
nedumerită în loc. Unde dracu” erau cearşafurile? 


Ar fi trebuit să le poată vedea uşor, forme dreptunghiulare 
mari şi albe plutind în întuneric, dar nu erau acolo. Să fi fost 
luate de vânt? Ridicol! Suflase briza în acea după-amiază, dar 
nici vorbă de viyjelie. Să le fi furat cineva? 

Apoi, aerul fu mişcat de o pală de vânt şi ea auzi un 
fluturat amplu, leneş. Bun, acolo erau... undeva. Când erai 
cea mai mare fiică dintr-un clan lătăreţ de treisprezece copii, 
ştiai că tot nu era ceva în regulă cu sunetul acela. Era prea 
greu. 

Wilma mai făcu un pas înainte. Faţa ei, care purta mereu 
privirea vag umbrită a unei femei care se aşteaptă la 
probleme, se întunecă. Acum putea vedea cearşafurile... sau 
siluetele care ar fi trebuit să fie cearşafurile. Însă erau negre. 

Mai făcu un pas, mai mic, înainte şi briza suflă iarăşi prin 
curte. De data aceasta, siluetele fluturară către ea, umflându- 
se, şi, înainte să poată ridica mâna, o lovi ceva greu şi noroios. 
Ceva cleios îi biciui obrajii; ceva gros şi îmbibat se lipi de ea. 
Era aproape ca şi când ar fi încercat s-o apuce o mână rece, 
lipicioasă. 

Nu era o femeie care să strige cu uşurinţă sau des, dar 
acum strigă şi scăpă din mâini coşul pentru rufe. Sunetul 
acela de fâlfâit noroios se auzi din nou şi ea încercă să-şi 
întoarcă fața de la acea umbră care se întindea pe direcția ei. 
Glezna stângă se lovi de coşul pentru rufe din răchită şi ea 
căzu într-un genunchi, evitând să se dea peste cap cât era de 
mare doar datorită unei combinaţii de noroc şi reflexe rapizi. 

Ceva greu şi ud o linse pe spate în sus; o umezeală groasă o 
salivă pe gât. Wilma strigă din nou şi se târi pe mâini şi 
genunchi departe de firele pentru rufe. Câteva şuvițe de păr îi 
scăpaseră de sub baticul pe care-l purta şi-i atârnau pe obraji, 
gâdilând-o. Ura senzația aceea... dar ura chiar mai mult 
mângâierea aceea salivară, lipicioasă, venită din partea 
umbrei ce atârna pe firul pentru rufe. 

Uşa de la bucătărie se deschise violent şi vocea alarmată a 
lui Pete răzbătu în curte: 

— Wilma? Wilma, eşti bine? 


Fâlfâit în spatele ei —- un sunet scârbos, precum gâgâitul 
unor corzi vocale înfundate cu noroi. În curtea învecinată, 
potaia Haverhill-ilor începu să ţipe isteric pe o voce pițigăiată, 
neplăcută - ham! ham! ham! — iar asta nu făcu nimic pentru 
a-i îmbunătăți Wilmei starea de spirit. 

Se ridică în picioare şi-l văzu pe Pete coborând cu grijă 
scările din spatele casei. 

— Wilma? Ai căzut? Eşti bine? 

— Da! strigă ea cu furie. Da, am căzut! Da, sunt bine! 
Aprinde blestemata aia de lumină! 

— Te-ai răni... 

— Aprinde numa” blestemata aia de LUMINĂ! urlă la el şi-şi 
frecă o mână pe partea din față a hainei. Când o îndepărtă, 
era acoperită cu noroi rece. Acum era atât de furioasă, că-şi 
putea vedea propriul puls sub forma unor puncte luminoase 
în fața ochilor... şi furioasă mai mult pe ea însăşi, fiindcă se 
speriase. Chiar şi numai pentru o secundă. 

Ham! Ham! Ham! 

Afurisita aia de potaie din curtea învecinată îşi ieşise din 
minţi. Christoase, ura câinii, mai ales pe cei gălăgioşi. 

Silueta lui Pete se retrase în capul scărilor de la bucătărie. 
Uşa se deschise, mâna lui se furişă înăuntru, după care becul 
cel mare se aprinse, îmbăind curtea din spate într-o lumină 
puternică. 

Wilma se uită în jos şi văzu o dâră largă de culoare maro 
închis brăzdându-i partea din față a noii sale jachete pentru 
toamnă. Se şterse furios pe față, întinse palma şi văzu că se 
făcuse şi ea maro. Simţea o scurgere înceată, siropoasă, 
coborându-i de-a lungul coloanei vertebrale. 

— Noroi! 

Nu-i venea să creadă şi era stupefiată - într-o aşa măsură, 
că nu-şi dădu seama că vorbise cu voce tare. Cine să-i fi făcut 
ei asta? Cine să fi îndrăznit? 

— Ce-ai spus, dulceaţă? întrebă Pete. 

Tocmai se apropia de ea; acum, prudent, se opri la distanţă. 
Fața Wilmei se contorsiona într-un fel pe care Pete Jerzyck îl 


găsea extrem de alarmant: era de parcă o droaie de pui de 
şarpe îşi făcuseră culcuş taman sub pielea ei. 

— Noroi! strigă ea, întinzând mâinile către el... la el. Din 
vârfurile degetelor i se desprinseră fuioare maronii. Noroi! 

Pete se uită în spatele ei, în sfârşit înțelegând. Gura îi căzu 
deschisă. Becul cel mare instalat deasupra uşii de la bucătărie 
lumina cu o claritate nemiloasă firele pentru rufe şi curtea, 
scoțând la iveală tot ce trebuia scos la iveală. Cearşafurile care 
atârnaseră afară curate cădeau acum ofilite, prinse în cleme, 
în cheaguri molâi, îmbibate. Nu erau doar împroşcate cu 
noroi; erau acoperite, placate cu el. 

Wilma se uită la grădiniță şi văzu gropi adânci acolo de 
unde fusese luat noroiul. Văzu o potecă bătătorită în iarbă pe 
unde aruncătorul de noroi mersese înainte şi înapoi, mai întâi 
luându-şi muniție, apoi mergând la firele pentru rufe, apei 
aruncând, apoi mergând înapoi după o nouă încărcătură. 

— Drăcia dracului! strigă ea. 

— Wilma... haide în casă, dulceaţă, o să fac... (Pete orbecăi, 
apoi, când chiar îi veni o idee, păru uşurat.) O să fac nişte ceai 
pentru amândoi. 

— Mă fut în ceai! răgi Wilma din toată forța, absolut toată 
forța corzilor ei vocale, iar din vecini cățelul Haverhill-ilor 
încercă s-o concureze, hamhamham, o, ura câinii, o s-o scoată 
din minţi, câine nesuferit cu gura mare! 

Furia ei dădu pe delături şi Wilma se avântă asupra 
cearşafurilor, îşi înfipse ghearele în ele, începu să le tragă jos. 
Degetele-i prinseră prima sârmă şi-o rupseră ca pe-o coardă 
de chitară. Cearşafurile prinse pe ea căzură într-o prăvălire 
udă, cărnoasă. Cu pumnii încleştați, cu ochii îngustațţi 
precum un copil care face o criză, Wilma făcu un singur salt 
prelung de broască, şi ateriză peste unul dintre ele. Acesta 
scoase un fluuuul epuizat şi se umflă, împroşcându-i ciorapii 
din nailon cu bucăţi de noroi. Aceasta fu ultima picătură. 
Deschise gura şi îşi ţipă furia. Oh, va afla cine făcuse asta. Da, 
făr-olecuță de-ndoială. Poţi fi sigur de-asta. lar când va afla... 

— Totu-i în regulă acolo, doamnă Jerzyck? 

Era vocea doamnei Haverhill, unduită de panică. 


— Da, dă-o-n mă-sa, bem Sterno şi ne uităm la Lawrence 
Welk, nu-ți poţi face potaia să tacă? strigă Wilma. 

Cobori gâfâind de pe cearşaful înnoroiat, cu părul 
atârnându-i peste fața înroşită. Îl dădu la o parte cu 
sălbăticie. Câinele ăla blestemat o s-o facă să-şi ia câmpii. 
Blestemaţii ăştia gură-mare de că... 

Gândurile i se întrerupseră cu un pocnet aproape audibil. 

Câini. 

Blestemaţii ăştia gură-mare de câini. 

Cine locuia chiar aproape după colț de aici, pe strada Ford? 

Corecţie: care femeie nebună cu un blestemat gură-mare de 
câine pe nume Raider locuia chiar aproape după colț de aici? 

Păi, Nettie Cobb, ea locuia. 

Câinele ăla lătrase toată primăvara, chelălăieli din-alea 
ascuţite de cățeluş care-ţi intră de-a dreptul sub piele, iar 
Wilma o chemase în cele din urmă pe Nettie şi-i spusese că, 
dacă nu-şi poate face câinele să tacă, ar face bine să scape de 
el. O săptămână mai târziu, când tot nu se înregistrase vreo 
îmbunătăţire (cel puţin, nici una pe care era dispusă Wilma s- 
o recunoască), o chemase iarăşi pe Nettie şi-i spusese că, dacă 
nu-şi poate face câinele să tacă, ea, Wilma, va trebui să cheme 
poliția. În noaptea următoare, când blestemata aia de potaie 
începuse iarăşi să chelălăie şi să latre, o făcuse. 

Cu o săptămână sau aşa ceva după aceea, Nettie apăruse 
la magazin (spre deosebire de Wilma, Nettie părea să fie genul 
de persoană care trebuie să răsucească o vreme lucrurile în 
gând - chiar să le clocească -— înainte să poată acționa..) 
Stătea la rând la casa de marcat a Wilmei, deşi nu avea nici 
măcar un singur lucru în coş. Când i-a venit rândul, ea spuse 
pe o voce slabă, gâtuită şi pițigăiată: 

— Nu ne mai face probleme mie şi lui Raider al meu, Wilma 
Jerzyck. E-un cățeluş bun şi-ar fi bine pentru tine să nu ne 
mai faci probleme. 

Wilma, mereu pregătită de luptă, n-a fost câtuşi de puţin 
tulburată c-a fost înfruntată la locul de muncă. De fapt, mai 
degrabă i-a plăcut. 


— Doamnă, habar n-ai ce înseamnă o problemă. Dar dacă 
nu-ți poţi face blestematul ăla de câine să tacă, o să afli. 

Doamna Cobb era la fel de palidă ca laptele, dar s-a recules, 
strângându-şi poşeta atât de tare, că tendoanele antebraţelor 
ei sfrijite s-au văzut de la încheieturile mâinilor şi până la 
coate. A spus: 

— Te avertizez, apoi a plecat în grabă. 

— 0-0, cred că tocma' mi-am udat chiloţii! a strigat Wilma 
cu furie în urma ei (gustul luptei întotdeauna îi aducea bună- 
dispoziție), dar Nettie nu s-a întors - a grăbit doar puţin mai 
tare pasul. 

După aceea, câinele se calmase. Acest lucru mai degrabă o 
dezamăgise pe Wilma, fiindcă fusese o primăvară plictisitoare. 
Pete nu dădea nici un semn de rebeliune, iar ea simțea o 
lenevie de sfârşit de iarnă pe care verdele copacilor şi al ierbii 
nu părea s-o poată clinti. Ce-i trebuia ca să adauge puţină 
culoare şi aromă vieţii era o ceartă zdravănă. Pentru o vreme, 
se păruse că Nettie Cobb cea nebună va onora admirabil 
cererea, dar cu câinele care-şi vedea de treaba lui, Wilmei i s-a 
părut că va trebui să caute altundeva distracţia. 

Apoi, într-o noapte din luna mari, câinele începuse iarăşi să 
latre. Potaia n-o făcuse decât pentru scurtă vreme, dar, 
oricum, Wilma s-a grăbit la telefon şi-a sunat-o pe Nettie — 
însemnase numărul în cartea telefonică, în caz că i se oferea o 
astfel de ocazie. 

Nu şi-a pierdut vremea cu amabilităţi, ci a trecut direct la 
subiect. 

— Aici Wilma Jerzyck, scumpo. Am sunat să-ți spun că, 
dacă nu-ţi faci câinele să tacă, o să-l fac eu în locul tău. 

— Deja s-a oprit! pledase Nettie. L-am adus înăuntru 
imediat ce-am ajuns acasă şi l-am auzit! Lasă-ne, pe mine şi 
pe Raider, în pace! Te-am avertizat! Dacă nu ne laşi, o să-ți 
pară rău! 

— Aminteşte-ţi doar ce ţi-am spus, i-a zis Wilma. M-am 
săturat. Data viitoare când începe să facă tămbălău, n-o să 
mă-ncurc să sun la poliție. O să vin acolo şi-o să-i tai 
blestematu” ăla de gât. 


Închisese înainte ca Nettie să-i poată răspunde. Regula de 
fier care guvernează relaţiile cu duşmanul (rude, vecini, 
tovarăşi de viață) era că agresorul trebuie să aibă ultimul 
cuvânt. 

Câinele nu mai spusese nici mâc de atunci. Ei, poate că 
spusese, dar Wilma nu observase; oricum, de la început nu 
fusese atât de supărător, nu cu adevărat, şi, pe lângă asta, 
Wilma pusese bazele unei sfade mult mai productive cu femeia 
care conducea salonul de frumusețe din Castle Rock. Aproape 
că uitase de Nettie şi de Raider. 

Dar poate că Nettie nu uitase de ea. Wilma o văzuse pe 
Nettie chiar ieri, în noul magazin. lar dacă privirea poate 
ucide, gândi Wilma, aş fi căzut moartă la pământ chiar acolo. 

Stând acum aici lângă cearşafurile înnoroiate, distruse, îşi 
aminti de expresia de teamă şi sfidare care apăruse pe fața 
cățelei ăleia nebune, felul în care îşi răsfrânsese buza, 
arătându-şi pentru o clipă dinții. Wilma era foarte 
familiarizată cu expresia urii şi ieri o văzuse pe fața lui Nettie 
Cobb. 

Te-am avertizat... o să-ți pară rău. 

— Wilma, hai în casă, spuse Pete. 

Aşeză o mână nesigură pe umărul ei. 

Ea o scutură cu o mişcare scurtă. 

— Lasă-mă în pace. 

Pete se retrase cu un pas. Arăta de parcă ar fi vrut să-şi 
frângă mâinile, dar nu prea îndrăznea. 

Poate c-a uitat şi ea, gândi Wilma. Cel puțin până m-a văzut 
ieri. În magazinul ăla nou. Sau poate că în tot timpul ăsta a 
plănuit ceva 

(te-am avertizat) 

în capul ăla necopt al ei şi, văzându-mă, s-a îndârțit. 

Cândva în ultimele clipe ajunsese la convingerea că Nettie 
era vinovată — cu cine altcineva să fi dat ochii în ultimele două 
zile care să-i poarte râcă? Erau şi alții în oraş care n-o 
plăceau, dar felul ăsta de renghi — felul ăsta de renghi mârşav, 
laş - se potrivea cu felul cum se uitase Nettie la ea ieri. 
Rânjetul ăla de frică 


(o să-ți pară rău) 

amestecată cu ură. Ea însăşi arătase ca un câine, unul 
suficient de curajos să muşte doar când victima e întoarsă cu 
spatele. 

Da, Nettie Cobb fusese, sigur că da. Cu cât se gândea mai 
mult Wilma la asta, cu atât era mai sigură. lar fapta era de 
neiertat. Nu fiindcă erau distruse cearşafurile. Nu fiindcă era 
un renghi laş. Nici chiar fiindcă era fapta cuiva cu mintea 
zdruncinată. 

Era de neiertat fiindcă Wilma se speriase. 

Numai pentru o secundă, adevărat, secunda aceea când 
arătarea aia maronie şi slinoasă ieşise fluturând din întuneric 
şi-o lovise în față, mângâind-o rece ca mâna unui monstru... 
dar şi numai o singură secundă de teamă era cu o secundă 
prea mult. 

— Wilma? — întrebă Pete când ea îşi întoarse fața 
inexpresivă către el. Nu-i plăcea expresia pe care becul din 
verandă i-o arăta, numai suprafeţe albe sclipitoare şi umbre 
negre, cu adâncituri. Nu-i plăcea privirea aceea inexpresivă 
din ochii ei. —- Dulceaţă? Eşti bine? 

Ea trecu pe lângă el cu paşi mari, fără a-l băga deloc în 
seamă. Pete se grăbi după ea, care se îndrepta către casă... şi 
către telefon. 


4 


Când sună telefonul, Nettie şedea în sufrageria casei ei cu 
Raider la picioare şi cu noul său abajur din sticlă multicoloră 
în poală. Era opt şi douăzeci de minute. Tresări şi strânse mai 
tare abajurul, uitându-se la telefon cu teamă şi neîncredere. 
Avu pentru o clipă certitudinea - prostească, desigur, dar nu 
părea că se poate debarasa de aceste sentimente - că trebuie 
să fie Vreo Persoană cu Autoritate, care o sună pentru a-i 
spune că trebuie să dea înapoi abajurul, că aparţine altcuiva, 
că un obiect atât de frumos nu poate în nici un caz spori 
micul ei depozit de obiecte personale, că ideea însăşi e ridicolă. 


Raider se uită scurt în sus la ea, ca pentru a o întreba dacă 
răspunde sau nu la telefon, apoi îşi aşeză la loc botul pe labe. 

Nettie puse cu grijă abajurul de-o parte şi ridică receptorul. 
Probabil că nu era decât Polly, care o suna pentru a o întreba 
dacă nu ia ceva pentru cină de la Magazinul lui Hemphill 
înainte să vină mâine dimineaţă la serviciu. 

— Alo, reşedinţa Cobb, spuse ea rigid. 

Toată viața se temuse îngrozitor de O Persoană cu 
Autoritate şi descoperise că cel mai bun mod de a face față 
unei astfel de temeri era să pară ea însăşi o persoană cu 
autoritate. Asta nu făcea teama să dispară, dar cel puţin o 
ținea la respect. 

— Ştiu ce ai făcut, cățea nebună! scuipă o voce către ea. Fu 
la fel de bruscă şi de înfiorătoare ca înțepătura unui piolet. 

Respirația lui Nettie se înțepeni ca prinsă într-un ghimpe; 
fața îi îngheță într-o expresie de groază prizonieră şi inima 
încercă să i se înghesuie pe gât în sus. Raider ridică iarăşi 
întrebător ochii spre ea. 

— Cine... cine... 

— Ştii a naibii de bine cine, spuse vocea şi sigur că Nettie 
ştia. Era Wilma Jerzyck. Era femeia aia rea, rea. 

— N-a lătrat! 

Vocea lui Nettie era ascuţită şi firavă şi şuierată, vocea 
cuiva care tocmai a inhalat tot conţinutul unui balon cu 
heliu. 

— A crescut şi nu mai latră! E chiar aici la picioarele mele! 

— Te-ai distrat bine să arunci cu noroi în cearşafurile mele, 
pizdă amorțită ce eşti? 

Wilma era furioasă. Femeia chiar încerca să susțină că tot 
despre câine era vorba. 

— Cearşafuri? Ce cearşafuri? Eu... eu... 

Nettie se uită la abajurul din sticlă multicoloră şi păru să-şi 
tragă forța din el. 

— Lasă-mă-n pace! Tu eşti nebună, nu eu! 

— O să ţi-o plătesc pentru asta. Nimeni nu-mi intră în 
curte şi aruncă noroi în cearşafurile mele cât sunt plecată. 
Nimeni. NIMENI! Înţelegi? N-o să ştii unde şi n-o să ştii când şi, 


mai mult ca orice, n-o să ştii cum, dar am... să... ţi-o PLĂTESC. 
Mă-nţelegi? 

Nettie ţinea receptorul strâns lipit de ureche. Faţa îi 
devenise cadaverică, mai puţin o singură dâră roşie care-i 
brăzda fruntea între sprâncene şi linia părului. Îşi ţinea dinţii 
încleştați, iar obrajii i se umflau şi dezumflau ca nişte foaie în 
timp ce respira greu pe la colțurile gurii. 

— Lasă-mă-n pace sau o să-ți pară rău! — strigă pe vocea ei 
pițigăiată, descrescătoare, ca afectată de heliu. 

Raider stătea acum ridicat, cu urechile ciulite, cu ochii 
luminoşi şi îngrijoraţi. Simţea primejdia în aerul din cameră. 
Lătră o dată, grav. Nettie nu-l auzi. 

— O să-ți pară rău! Eu... cunosc oameni! Oameni cu 
Autoritate! Îi cunosc foarte bine! Nu trebuie să îndur aşa ceva! 

Vorbind rar pe o voce joasă şi sinceră şi extrem de furioasă, 
Wilma spuse: 

— Să te pui cu mine-i cea mai mare greşeală pe care-ai 
făcut-o în viață. N-o să mă vezi venind. 

Se auzi un clic. 

— Să nu-ndrăzneşti! — zbieră Nettie. 

Acum îi curgeau lacrimi pe obraji, lacrimi de teroare şi furie 
fără margini, neputincioasă. 

— Să nu-ndrăzneşti, lucru râu ce eşti! Eu... o să... 

Se auzi un al doilea clic. Fu urmat de zumzetul tonului. 

Nettie închise telefonul şi rămase țeapănă în scaun vreme 
de aproape trei minute, uitându-se țintă în gol. Apoi începu să 
plângă. Raider lătră din nou şi-şi puse labele pe marginea 
scaunului. Nettie îl îmbrăţişă şi plânse cu fața afundată în 
blana lui. Raider o linse pe gât. 

— N-o s-o las să-ţi facă rău, Raider, spuse ea. 

Inhală căldura lui dulce şi curată de căţeluş, încercând să-l 
liniştească. 

— N-o s-o las pe femeia aia rea, rea să-ţi facă rău. Ea nu-i o 
Persoană cu Autoritate, nu-i deloc. Nu-i decât un lucru rău şi 
dacă încearcă să-ți facă ceva ţie... sau mie... o să-i pară rău. 

Se mişcă în sfârşit, găsi un şerveţțel Kleenex îndesat bine 
între lateralul scaunului şi pernă şi-l folosi pentru a-şi şterge 


ochii. Era îngrozită... dar simţea şi cum zumzăie şi se zbate 
furia în ea. Aşa se simţise şi înainte să ia furculița pentru 
carne din sertarul de sub chiuvetă şi să o înfigă în gâtul 
soțului ei. 

Luă de pe masă abajurul din sticlă multicoloră şi-l strânse 
blând la piept. 

— Dacă începe ceva, o să-i pară foarte, foarte rău, spuse ea. 

Rămase astfel, cu Raider la picioare şi cu abajurul în poală, 
vreme foarte îndelungată. 


5 


Norris Ridgewick mergea încet în josul Străzii Principale cu 
maşina lui de patrulă, măsurând din priviri clădirile de pe 
partea de vest a străzii. Schimbul lui urma să se încheie 
curând şi era bucuros. Îşi amintea cât de bine se simţise în 
dimineața aceea înainte ca idiotul ăla să-l înşface; îşi amintea 
cum stătea la oglinda din toaleta bărbaţilor, aranjându-şi 
pălăria şi spunându-şi cu satisfacție că arăta Pus la Punct. Îşi 
amintea acestea, dar amintirea părea foarte veche şi colorată 
în tonuri sepia, ca o fotografie din secolul al XIX-lea. Din clipa 
când idiotul ăla de Keeton îl înşfăcase şi până acum, nimic nu- 
i mersese bine. 

Îşi luase masa de prânz la Cluck-Cluck Tonite, bodega 
aceea de pe Ruta 119 care servea preparate pe bază de pui. 
Mâncarea de acolo era bună de obicei, dar acum îi provocase 
un caz furios de indigestie acidă urmat de un caz de 
cufureală. Pe la ora trei trecuse peste un cui pe Drumul 
Orăşenesc nr. 7, lângă vechea reşedinţă Camber, şi trebuise să 
schimbe roata. Îşi ştersese degetele pe partea din față a bluzei 
de uniformă proaspăt adusă de la curăţat, fără a se gândi la 
ce făcea, vrând doar să-şi uşte buricele pentru a-i oferi o priză 
mai bună asupra şuruburilor slăbite, şi-şi întinsese uleiul pe 
cămaşă în trei dungi de-un sclipitor gri-închis. Cât se uita 
mâhnit la aceasta, crampele îi lichefiaseră iarăşi intestinele şi 
trebui să se grăbească în tufele de pe marginea drumului. 
Fusese o cursă pentru a vedea dacă reuşeşte să-şi dea jos 


pantalonii înainte să-i umple. Acea cursă Norris reuşise s-o 
câştige... dar nu-i plăcuse aspectul micului pâlc de tufişuri în 
care-şi alesese să facă treaba mare. Semăna cu urzica şi, după 
felul cum îi mersese ziua până acum, probabil că asta şi 
fusese. 

Norris se strecură pe lângă clădirile care alcătuiau centrul 
Castle Rock-ului: Banca şi Fondul de Investiții Norway, 
reprezentanța Western Auto, Bufetul lui Nan, gaura neagră 
unde se aflase palatul decadent al lui Pop Merrill, Coşi 
Întruna, Lucruri preţioase. Magazinul cu Aparate de Uz 
Casnic din Castle Rock... 

Norris acţiona brusc frânele şi se opri. Văzuse ceva uimitor 
în vitrina magazinului Lucruri preţioase - sau, oricum, i se 
păruse că vede. 

Se uită în oglinda retrovizoare, dar Strada Principală era 
pustie. Semaforul din partea de jos a secțiunii comerciale se 
stinse brusc şi rămase aşa câteva secunde, în vreme ce releele 
păcăniră cuminţi înăuntrul lui. Apoi, lumina galbenă din 
mijloc începu să pâlpâie. Ora nouă, deci. Nouă fix. 

Norris dădu cu spatele în susul Străzii, apoi opri la 
bordură. Se uită în jos la staţia radio, se gândi să anunţe un 
10-22 — ofițerul părăseşte vehiculul — şi se hotări să n-o facă. 
Nu voia decât să arunce o privire rapidă în vitrina 
magazinului, înainte să iasă din maşină, ridică puţin volumul 
aparatului şi cobori geamul. Asta ar trebui să ajungă. 

N-ai văzut ce-ai crezut că vezi, se preveni, săltându-şi 
pantalonii în timp ce traversa trotuarul. Nici pomeneală. Ziua 
de azi a fost făcută pentru dezamăgiri, nu descoperiri. Aia n-a 
fost decât vechea lansetă Zebco a cuiva... 

Numai că nu era. Undiţa din vitrina magazinului Lucruri 
prețioase era aranjată într-un decor mic şi drăguţ cu un 
năvod şi o pereche de cizme galbene din gumă şi-n mod clar 
nu era o Zebco. Era o Bazun. Nu mai văzuse aşa ceva de când 
murise tatăl lui, cu şaisprezece ani în urmă. Norris avea 
paisprezece ani atunci şi iubi undița Bazun din două motive: 
ce era şi ce reprezenta. 


Ce era? Doar cea mai bună undiță din lume pentru lac şi 
apă curgătoare, doar atât. 

Ce reprezentase? Vremuri fericite. Nimic altceva. Vremurile 
fericite pe care un băiețaş costeliv numit Norris Ridgewick le 
petrecuse alături de babacul lui. Vremuri fericite de hoinărit 
prin pădure pe marginea unui pârâu la ieşirea din oraş, 
vremuri fericite în bărcuţa lor, stând în mijlocul lacului Castle 
în timp ce totul în jurul lor era alb din pricina ceţii care se 
ridica de pe lac în coloane mici de aburi şi-i împresurau în 
propria lor lume. O lume făcută doar pentru băieţi. Într-o altă 
lume, mamele în scurtă vreme aveau să pregătească micul 
dejun, iar aceea era şi ea o lume fericită, dar nu la fel de 
fericită ca aceasta. Nici o lume nu fusese la fel de fericită ca 
aceea, nici înainte, nici după. 

După fatalul atac cerebral al tatălui său, lanseta Bazun 
dispăruse.  Şi-amintea că o căutase în garaj după 
înmormântare, dar pur şi simplu dispăruse. O vânase în 
pivniță şi se uitase chiar şi în dulapul din dormitorul 
părinților (deşi ştia că mama l-ar fi lăsat pe Henry Ridgewick 
să pună acolo la păstrare mai degrabă un elefant decât o 
undiță), dar lanseta dispăruse. Norris îl bănuise întotdeauna 
pe unchiul său, Phil. Îşi făcuse de mai multe ori curajul să-l 
întrebe, dar de fiecare dată când ajungea la momentul cu 
pricina, dădea îndărăt. 

Acum, uitându-se la această lansetă, care ar fi putut fi 
chiar aceea, uită pentru prima dată în acea zi de Buster 
Keeton. Era copleşit de o amintire simplă, perfectă: tatăl lui 
şezând la pupa bărcii, cu cutia de scule între picioare, dându-i 
undița Bazun lui Norris ca el să-şi poată turna o cană cu 
cafea din termosul său mare şi roşu, cu dungi gri. Putea simți 
mirosul cafelei, caldă şi bună, şi putea simți mirosul loțiunii 
după bărbierit a tatălui său: Southern Gentleman, aşa se 
numea loțiunea. 

Dintr-odată, vechea durere reveni la viață şi-l cuprinse în 
îmbrăţişarea ei cenuşie, iar el îşi dori tatăl înapoi. După toţi 
aceşti ani, acea veche durere îi rodea din nou oasele, la fel de 
vie şi de înfometată cum fusese în ziua când mama se 


întorsese de la spital şi-i luase mâinile şi-i spusese: Trebuie să 
fim foarte curajoşi acum, Norris. 

Becul direcţional montat în partea de sus a vitrinei reflecta 
jerbe puternice de lumină pe oţelul din care era făcută carcasa 
mulinetei şi toată acea iubire de demult, acea iubire 
întunecată şi aurită, îl năpădi din nou. Norris se uită ţintă la 
undița Bazun şi se gândi la mirosul de cafea proaspătă 
ridicându-se din termosul cel mare, roşu cu dungi gri, şi la 
unduirea calmă, amplă, a lacului. În sinea lui simţi din nou 
textura dură a mânerului din plută a undiţei şi, încet, ridică o 
mână pentru a-şi şterge ochii. 

— Domnule ofițer? — întrebă o voce liniştită. 

Norris scoase un strigăt slab şi făcu un pas în spate din fața 
vitrinei. Preţ de o clipă nebunească, crezu c-o să-şi umple 
totuşi pantalonii - sfârşitul perfect al unei zile perfecte. Apoi, 
crampa îi trecu şi se uită în jur. Un bărbat înalt într-o jachetă 
de stofă stătea în uşa deschisă a magazinului, uitându-se la el 
cu un zâmbet uşor. 

— V-am speriat? — întrebă el. Îmi pare foarte rău. 

— Nu, spuse Norris, după care reuşi să zâmbească şi el. 
Inima încă-i bătea ca un ciocan pneumatic. - Ei bine... poate 
numai puţin. Mă uitam la undiță şi mă gândeam la vremuri 
de demult. 

— Asta tocmai astăzi a ajuns, spuse bărbatul. E veche, dar 
e într-o stare incredibil de bună. E o Bazun, ştiţi. Nu o marcă 
foarte cunoscută, dar bine privită în rândul pescarilor serioşi. 

Este... 

— ... japoneză, spuse Norris. Ştiu. Tata avea una la fel. 

— Chiar aşa? 

Zâmbetul bărbatului se lărgi. Dinţii pe care-i scoase la 
iveală erau cariați, dar Norris găsi că este, chiar şi aşa, un 
zâmbet plăcut. 

— Asta chiar că este o coincidenţă, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, se arătă Norris de acord. 

— Eu sunt Leland Gaunt. Acesta este magazinul meu. 

Întinse o mână. 


Când acele degete lungi se încolăciră în jurul mâinii lui, pe 
Norris îl năpădi pentru o clipă repulsia. Strângerea de mână a 
lui Gaunt fu, oricum, o chestiune de o clipă, iar când îi dădu 
drumul, sentimentul trecu pe dată. Norris ajunse la concluzia 
că de vină era doar stomacul său, încă scârbit de scoicile 
acelea rele pe care le mâncase la prânz. Data viitoare când va 
trece pe acolo, va mânca doar pui, care, la urma urmei, era 
specialitatea casei. 

— V-aş putea face o ofertă extrem de atractivă pentru 
undița aceasta, spuse domnul Gaunt. De ce nu păşiţi 
înăuntru, domnule ofițer Ridgewick. Să stăm de vorbă despre 
asta. 

Norris tresări puţin. Nu-i spusese păsăricii ăsteia bătrâne 
numele lui, era sigur de asta. Deschise gura să-l întrebe pe 
Gaunt de unde-l ştia, apoi o închise la loc. Deasupra insignei 
purta o tăbliță cu numele. Asta era, desigur. 

— Chiar n-ar trebui, spuse el şi aruncă degetul mare peste 
umăr către maşina de patrulă. Încă mai auzea staţia radio, 
deşi tot ce emitea erau pârâituri; nu primise toată seara nici 
un apel. — Ştiţi, sunt de serviciu. Ei bine, la nouă ies din tură, 
dar, teoretic, până ce nu duc maşina înapoi... 

— Nu ne va lua mai mult de un minut sau două, insistă 
Gaunt. Ochii lui îl priveau voioşi pe Norris. Când sunt convins 
să închei afaceri cu cineva, domnule ofițer Ridgewick, nu pierd 
timpul. Mai cu seamă când cel în chestiune stă pe străzi la 
miez de noapte să-mi protejeze afacerea. 

Norris se gândi să-i spună lui Gaunt că ora nouă nu era 
defel la miez de noapte şi că, într-un locşor adormit precum 
Castle Rock, să protejezi marfa oamenilor de afaceri din 
localitate este rareori cine ştie ce mare scofală. Apoi se uită 
iarăşi la lanseta Bazun şi acea veche tânjire, atât de 
neaşteptat de puternică şi proaspătă, îl năpădi din nou. Se 
gândi cum ar fi să meargă pe lac cu o astfel de undiţă la acest 
sfârşit de săptămână, să meargă de dimineaţă cu o cutie de 
viermi şi un termos mare plin cu cafea proaspătă de la Nan. 
Aproape că ar fi ca şi când ar merge iarăşi împreună cu 
babacul. 


— Păi... 

— O, haideţi, insistă Gaunt. Dacă eu pot ţine deschis 
magazinul după orele de program, puteţi şi dumneavoastră să 
faceți nişte cumpărături în timpul pentru care vă plătesc 
contribuabilii. Şi, sincer, domnule ofițer Ridgewick - nu cred 
că va jefui cineva banca aceea în seara asta, nu credeți? 

Norris se uită către clădirea băncii, care pâlpâi mai întâi 
galbenă, apoi neagră în bâlbâiala calculată a semaforului 
trecut pe semnalul de atenţionare, şi râse. 

— Mă-ndoiesc. 

— Atunci? 

— Bine, spuse Norris. Dar dacă nu cădem la înţelegere în 
două minute, chiar trebuie s-o tulesc. 

Leland Gaunt oftă şi râse în acelaşi timp. 

— Mi se pare că aud sunetul moale al buzunarelor mele 
întorcându-se pe dos, spuse el. Poftiți înăuntru, domnule ofițer 
Ridgewick - două minute să fie. 

— Chiar mi-ar plăcea să am undița aia, îi scăpă lui Norris. 
Era un început greşit pentru un târg şi ştia asta, dar nu se 
putu abține. 

— Şi o veţi avea, spuse domnul Gaunt. Am să vă fac cea 
mai bună ofertă din viața dumneavoastră, domnule ofițer 
Ridgewick. 

Îl conduse pe Norris înăuntrul magazinului Lucruri 
preţioase şi închise uşa. 


CAPITOLUL ŞASE 


1 


Wilma Jerzyck nu-şi cunoştea soțul, pe Pete, atât de bine 
cum credea că-l cunoaşte. 

Se duse la culcare în acea seară de joi plănuind să meargă 
acasă la Nettie Cobb la prima oră în dimineaţa de vineri şi să 
Pună Lucrurile în Ordine. Desele ei gâlceviri uneori pur şi 
simplu se stingeau, dar în acele ocazii când se ajungea la o 
confruntare directă, Wilma era cea care alegea terenul 


duelului şi armele. Prima regulă a stilului ei confruntațional 
de viață era Să ai mereu ultimul cuvânt. A doua era Să faci 
mereu prima mişcare. Să facă prima mişcare era ceea ce ea 
numea să Pună Lucrurile în Ordine şi intenționa să o pună de 
grabă la punct pe Nettie. Îi spusese lui Pete că va încerca să 
afle de câte ori poate răsuci capul cățelei ăleia nebune înainte 
să-i cadă de pe umeri. 

Se aştepta să-şi petreacă mare parte din noapte stând 
trează şi fumegând, încordată ca firul unui arc; n-ar fi fost 
prima dată. În schimb, alunecă în somn la mai puţin de zece 
minute după ce se întinse şi când se trezi se simți 
împrospătată şi ciudat de calmă. În dimineaţa zilei de vineri, 
stând la masa din bucătărie îmbrăcată în capot, îşi dădu 
seama că poate era prea devreme să Pună Lucrurile în Ordine 
Permanent. O speriase cât toți dracii pe Nettie la telefon cu o 
noapte în urmă; oricât de furibundă ar fi fost Wilma atunci, 
nu fusese destul cât să nu observe asta. Numai o persoană 
surdă ca un pilon de piatră n-ar fi putut observa asta. 

De ce să n-o lase pe Miss Boală Mentală din 1991 să se 
legene în bătaia vântului pentru scurtă vreme? S-o lase pe ea 
să stea trează nopţile, întrebându-se din ce direcţie o va păli 
Mânia Wilmei. Să treacă de câteva ori cu maşina prin fața 
casei ei, poate să-i mai dea câteva telefoane. În timp ce-şi 
sorbea cafeaua (Pete şedea de cealaltă parte a mesei, uitându- 
se cu teamă la ea pe deasupra secțiunii sportive a ziarului), îi 
trecu prin gând că, dacă Nettie era atât de dusă cu pluta cum 
spunea toată lumea, s-ar putea să nici nu trebuiască să Pună 
Lucrurile în Ordine. Aceasta se putea să fie una dintre acele 
rare ocazii când Lucrurile se Puneau Singure în Ordine. Găsi 
acest gând atât de înveselitor, încât chiar îi permise lui Pete s- 
o sărute când acesta îşi luă servieta şi se pregăti să plece la 
serviciu. 

Ideea că iepurele speriat care era soțul ei era posibil s-o fi 
drogat nici nu-i trecu Wilmei prin gând. Chiar şi aşa, exact 
asta era ceea ce făcuse Pete Jerzyck, şi nici măcar nu era 
prima dată. 


Wilma ştia că şi-a dresat soțul, dar habar nu avea cât de 
tare. El nu numai că trăia cu frica ei; trăia cu un sentiment de 
venerație față de ea, aşa cum nativii din anumite clime 
tropicale se presupune că au trăit cu venerație şi-o spaimă 
superstițioasă față de Mare Zeu al Muntelui Tunetului, care le 
ocrotea în tăcere vieţile însorite vreme de ani sau chiar 
generații întregi înainte să explodeze într-o tiradă criminală de 
lavă arzătoare. 

Aceşti nativi, fie ei reali sau ipotetici, aveau fără-ndoială 
propriile lor ritualuri de îmblânzire. E posibil ca acestea să nu 
le fi fost de prea mare folos atunci când se trezea muntele şi-şi 
arunca sulițele de tunet şi râurile de foc asupra satelor lor, 
însă cu siguranţă le îmbunătățeau tuturor pacea sufletească 
atunci când muntele era liniştit. Pete Jerzyck nu avea nici un 
mare ritual prin care s-o venereze pe Wilma; se părea că 
măsuri mai prozaice trebuiau să fie de ajuns. În schimbul 
azimelor pentru împărtăşanie, medicamente luate pe rețetă, 
de pildă. 

Îşi programase o întâlnire cu Ray Van Allen, singurul medic 
de familie din Castle Rock, şi-i spusese că vrea ceva care să-l 
scape de sentimentul de anxietate. Programul său de lucru era 
infernal, îi spusese lui Ray, şi, pe măsură ce-i creştea rata 
comisionului, găsea că-i este tot mai greu să lase la birou 
problemele legate de serviciu. Se hotărâse într-un sfârşit că 
era timpul să vadă dacă nu-i poate prescrie doctorul ceva care 
să mai cizeleze puţin din muchiile ascuţite. 

Ray Van Allen nu ştia nimic despre presiunile jocului cu 
intermedieri imobiliare, dar avea o idee destul de bine formată 
cu privire la cum trebuie să fie să locuieşti cu Wilma. Bănuia 
că Pete Jerzyck ar fi suferit mult mai puţin de anxietate dacă 
nu ar fi plecat deloc de la birou, dar, sigur, nu era treaba lui 
să spună asta. El i-a scris o rețetă pentru Xanax, i-a înşirat 
obişnuitele precauțţii de folosire şi i-a dorit bărbatului mult 
noroc şi succes. Credea că, pe măsură ce Pete va înainta pe 
drumul vieţii zăbală la zăbală cu iapa aceea, va avea nevoie de 
amândouă. 


Pete a folosit Xanax-ul, dar n-a făcut abuz de el. Şi nici nu 
i-a spus Wilmei de el — ar fi făcut ca toți dracii dacă ar fi ştiut 
Că el FOLOSEŞTE MEDICAMENTE. Pete avea grijă să-şi păstreze 
rețeta pentru Xanax în servietă, care conţinea hârtii pentru 
care Wilma nu nutrea absolut nici un interes. Lua cinci sau 
şase pastile într-o lună, majoritatea în zilele dinainte ca 
Wilmei să-i vină ciclul. 

Apoi, vara trecută, Wilma intrase într-o altercaţie cu 
Henrietta Longman, care deţinea şi administra Popasul 
Frumuseţii de pe Castle Hill. Subiectul a fost un permanent 
prost pus. După meciul inițial de strigăte a urmat a doua zi 
un schimb de priviri încruntate la Magazinul lui Hemphill, 
apoi, o săptămână mai târziu, un meci de strigăte pe Strada 
Principală. Acesta din urmă aproape că degenerase într-o 
încăierare. 

După confruntare, Wilma a păşit încoace şi încolo prin casă 
ca un leu în cuşcă, jurând c-o să i-o plătească acelei cățele, că 
o s-o bage în spital. „O să-i trebuiască un Popas de Frumuseţe 
când o să termin eu cu ea”, şuierase Wilma printre dinţii 
încleştați. „Poţi fi sigur de asta. Mâine merg la ea. O să merg 
şi-o să Pun Lucrurile în Ordine.” 

Pete realizase cu o panică tot mai mare că astea nu erau 
doar vorbe; Wilma vorbea serios. Dumnezeu ştia ce nebunie 
putea face. Avusese viziuni cu Wilma vârându-i Henriettei 
capul într-un ciubăr cu un lichid vâscos corosiv care avea s-o 
lase la fel de cheală ca Sinead O'Conner pentru tot restul vieţii. 

Sperase să  survină peste noapte o schimbare de 
temperament, dar când se trezise Wilma a doua zi dimineaţa, 
era chiar mai furioasă. N-ar fi crezut că aşa ceva e posibil, dar 
se părea că este. Cercurile întunecate de sub ochii ei 
reprezentau o declaraţie a nopții fără somn pe care o 
petrecuse. 

— Wilma, spusese el fară forță, chiar nu cred că-i o idee 
atât de bună să mergi sus la Popasul Frumuseţii astăzi. Sunt 
sigur, că dacă mai stai puţin să te gândeşti la asta... 

— M-am gândit azi-noapte, replicase Wilma, întorcându-şi 
privirea aceea înfiorător de inexpresivă asupra lui, şi-am 


hotărât că, atunci când o să termin cu ea, n-o să mai ardă 
rădăcinile părului nimănui. Când o să termin cu ea, o să aibă 
nevoie de-un câine însoțitor doar ca să-şi găsească drumul 
până la budă. lar dacă-mi stai în cale, Pete, tu şi cu ea puteți 
merge să vă cumpăraţi blestematul ăla de câine din aceeaşi 
generație de ciobăneşti germani. 

Disperat, neconvins că va funcționa, dar incapabil să se 
gândească la un alt mod de a stăvili catastrofă care se 
apropia, Pete Jerzyck îşi scosese sticla din buzunarul interior 
al valizei şi lăsase o tabletă de Xanax să cadă în cafeaua 
Wilmei. Apoi plecase la birou. 

Într-un sens foarte propriu, aceasta fusese Prima 
Împărtăşanie a lui Pete Jerzyck. 

Îşi petrecuse ziua într-un suspans agonic şi se întorsese 
acasă îngrozit de ce ar putea găsi (Henrietta Longman moartă 
şi Wilma în închisoare era fantezia lui cea mai stăruitoare.) A 
fost încântat s-o găsească pe Wilma în bucătărie, cântând. 

Pete a inspirat profund, şi-a coborât scutul emoțional şi a 
întrebat-o ce se întâmplase cu doamna Longman. 

— Nu deschide decât la prânz şi pe-atunci deja nu mă mai 
simțeam atât de furioasă, a spus Wilma. Am mers, totuşi, 
până acolo să-i spun vreo două - la urma urmei, mi-am 
promis c-o fac. Şi ştii ce, mi-a oferit un pahar de vin de Xeres 
şi a spus că vrea să-mi dea banii înapoi! 

— Oau! Minunat! a spus Pete, uşurat şi îmbucurat... şi 
acela a fost sfârşitul l'affaire Henrietta. 

Zile întregi s-a aşteptat ca furia Wilmei să se întoarcă, dar 
nu se întorsese — cel puţin nu îndreptată în acea direcţie. 

Se gândise să-i propună să meargă la doctorul Van Allen şi 
să primească şi ea o rețetă pentru calmant, dar, după o 
îndelungă şi atentă meditaţie, a renunţat la idee. Wilma l-ar fi 
azvârlit în aer - poate chiar până pe orbită - dacă i-ar fi 
propus să IA MEDICAMENTE. Numai  narcomanii LUAU 
MEDICAMENTE, iar calmantele erau pentru narcomanele slabe de 
îngeri. Ea va ţine piept vieţii jucând după regulile vieţii, 
mulțumesc foarte mult. Şi pe deasupra, a concluzionat Pete 
fără tragere de inimă, adevărul era prea simplu pentru a fi 


negat: Wilmei îi plăcea să fie nervoasă. Wilma cuprinsă de o 
furie roşie era o Wilma împlinită, o Wilma mânată de-un ţel 
înalt. 

lar el o iubea - aşa cum nativii din acea ipotetică insulă 
tropicală îşi iubeau fără-ndoială Marele Zeu al Muntelui 
Tunetului. Veneraţia şi spaima lui îi sporeau de fapt dragostea 
pentru ea; ea era WILMA, 0 forță în sine, iar el încerca s-o 
devieze de pe traseu doar atunci când se temea că s-ar putea 
răni... ceea ce, datorită transsubstanțierii mistice a iubirii, l- 
ar fi rănit şi pe el. 

Îi mai dăduse Xanax doar de trei ori de atunci. A treia — şi 
cea mai înfricoşătoare dintre toate — a fost Seara Cearşafurilor 
Înnoroiate. Îşi ieşise din minţi încercând s-o convingă să bea o 
ceaşcă de ceai şi, când în sfârşit acceptase să bea una (după 
scurtul, dar extrem de satisfăcătorul dialog pe care-l avusese 
cu Nettie Cobb cea Nebună), el îl preparase puternic şi pusese 
în ceaşcă nu o pastilă de Xanax, ci două. A fost extrem de 
uşurat să vadă cât de mult scăzuse termostatul ei în 
dimineața zilei următoare. 

Acestea erau lucrurile pe care Wilma Jerzyck, încrezătoare 
în puterea pe care o avea asupra minții soțului ei, nu le ştia; 
acestea erau şi lucrurile care o opriră pe Wilma să intre pur şi 
simplu cu Yugo-ul prin uşa casei lui Nettie şi s-o tragă de păr 
până la chelire (sau să încerce să facă asta) în dimineața zilei 
de vineri. 


2 


Nu c-ar fi uitat-o Wilma pe Nettie sau c-ar fi iertat-o sau c- 
ar fi ajuns să întrețină cea mai firavă îndoială cu privire la 
cine-i vandalizase aşternuturile de pat; nici un medicament 
din lume n-ar fi făcut lucrul ăsta. 

La scurtă vreme după ce Pete plecă la serviciu, Wilma urcă 
în maşină şi merse încet în josul străzii Willow (lipit pe bara de 
protecție din spate a micuţțului Yugo galben se afla un abțibild 
care spunea lumii că DACĂ NU-ŢI PLACE CUM CONDUC SUNĂ LA 1-800- 
MÂNCI-CĂCAT.) Coti la dreapta, intră pe strada Ford, şi, când se 


apropie de căsuţa îngrijită a lui Nettie Cobb, încetini mult. 1 se 
păru că vede o perdea mişcându-se şi ăsta era un început 
bun... dar numai un început. 

Dădu ocol cvartalului (trecând pe lângă reşedinţa Rusk de 
pe strada Pond fără să-i arunce măcar o privire), merse pe 
lângă propria ei casă pe Willow şi ajunse pe strada Ford 
pentru a doua oară. De data aceasta, când se apropie de casa 
lui Nettie, apăsă de două ori claxonul Yugo-ului şi apoi parcă 
în față cu motorul la ralanti. 

Perdeaua se mişcă din nou. Nici o îndoială de data aceasta. 
Femeia se uita pe furiş la ea. Wilma şi-o imagină în spatele 
perdelei, tremurând sub imperiul vinii şi al terorii, şi descoperi 
că o bucură imaginea chiar mai mult decât o bucurase cea cu 
care se culcase în gând - cea în care răsucea macaroana 
căţelei ăleia nebune până ce se rotea precum capul fetiţei din 
Exorcistul. 

— Bau, te văd de unde stau, spuse ea cu îndârjire şi 
perdeaua căzu la locul ei. Să nu crezi că nu te văd. 

Dădu iarăşi ocol cvartalului şi se opri în fața casei lui Nettie 
pentru a doua oară, acționând claxonul pentru a-şi anunța 
prada de sosirea ei. De data aceasta rămase acolo aproape 
cinci minute. Perdeaua se mişcă de două ori. În cele din urmă, 
satisfăcută, plecă din nou. 

Scârba aia nebună o să-şi petreacă restul zilei uitându-se 
după mine, gândi în vreme ce opri maşina în propria ei parcare 
şi cobori. O să-i fie frică să pună piciorul afară din casă. 

Wilma intră înăuntru, cu pas şi inimă uşoare, şi se trânti în 
sofa cu un catalog de prezentare în mână. Curând, comanda 
trei seturi noi de cearşafuri — alb, galben şi ecosez. 


3 


Raider şedea în mijlocul covorului din sufragerie şi se uita 
la stăpâna lui. În cele din urmă, scânci neliniştit, ca pentru a-i 
aminti lui Nettie că aceasta era o zi lucrătoare şi că deja 
întârziase cu o jumătate de oră. Astăzi era ziua când trebuia 
să dea cu aspiratorul la etaj în casa lui Polly, iar cel de la 


telefoane venea să instaleze noile aparate, din acelea cu 
butoane mari. Se spunea că sunt mai uşor de folosit de către 
oamenii care suferă de artrită acută, cum era cazul lui Polly. 

Dar cum să iasă din casă? 

Poloneza aia nebună era acolo afară undeva, făcea ture în 
maşinuţa ei. 

Nettie şedea în scaun, ţinându-şi abajurul în poală. Îl ţinea 
acolo de când poloneza aia nebună trecuse prima dată pe 
lângă casa ei. Apoi venise din nou, parcase şi claxonase. Când 
plecase, Nettie crezuse că s-a sfârşit, dar nu - femeia venise şi 
a treia oară. Nettie fusese convinsă că poloneza aia nebună va 
încerca să intre în casă. Rămăsese în scaun, îmbrăţişând cu 
un braţ abajurul şi cu celălalt pe Raider, întrebându-se ce va 
face când şi dacă poloneza aia nebună chiar va încerca asta — 
cum se va apăra. Nu ştia. 

Într-un sfârşit, îşi adunase suficient curaj să mai tragă o 
ocheadă pe geam şi poloneza aia nebună nu mai era acolo. 
Primul ei sentiment de uşurare fusese suprimat de spaimă. Se 
temea că poloneza aia nebună patrula pe străzi, aşteptând ca 
ea să iasă afară; se temea chiar mai mult că poloneza aia 
nebună va veni aici după ce ea va fi plecat. 

Că va intra cu forța şi-i va vedea frumosul abajur şi-l va 
sparge de podea într-o mie de bucăți. 

Raider scânci din nou. 

— Ştiu, spuse ea pe o voce care aproape că era un vaier. 
Știu. 

Trebuia să plece. Avea o responsabilitate şi ştia care era şi 
față de cine o datora. Polly Chalmers fusese bună cu ea. Polly 
fusese cea care scrisese recomandarea care o scosese definitiv 
de la Juniper Hill şi Polly fusese cea care contrasemnase 
pentru împrumutul ei din bancă. Dacă n-ar fi fost Polly, al 
cărei tată fusese cel mai bun prieten al tatălui ei, încă ar mai 
locui într-o cameră închiriată de cealaltă parte a Podului de 
Tinichea. 

Dar dacă se-ntâmpla să plece şi poloneza aia nebună se 
întorcea? 


Raider nu-i putea proteja abajurul; era curajos, dar nu era 
decât un cățeluş. Poloneza aia nebună s-ar putea să-l 
rănească dacă va încerca s-o oprească. Nettie îşi simți mintea, 
prinsă în menghina acestei dileme îngrozitoare, începând să 
cedeze. Oftă din nou. 

Şi dintr-odată, ca o îndurare, îi veni o idee. 

Se ridică în picioare, încă adăpostind abajurul în brațe, şi 
traversă sufrageria, care era foarte întunecată aşa cum era cu 
draperiile trase. Trecu prin bucătărie şi deschise uşa din colțul 
ei îndepărtat. De această parte a casei se afla o magazie. 
Umbrele stivei cu lemn şi ale unei mulțimi de obiecte 
depozitate umpleau întunericul. 

Un singur bec atârna din tavan la capătul unui cablu 
electric. Nu era nici un întrerupător sau lanț: îl aprindeai 
înfiletându-l ferm în dulie. Se întinse către el... apoi ezită. 
Dacă poloneza aia nebună se ascundea în curtea din spate, va 
vedea lumina aprinzându-se. lar dacă vedea lumina 
aprinzându-se, va şti cu exactitate unde să caute abajurul din 
sticlă multicoloră al lui Nettie, nu-i aşa? 

— O, nu, nu mă păcăleşti aşa uşor, spuse cu vocea scăzută, 
pipăind drumul către stiva cu lemne pe lângă dulapul pentru 
haine şi vechea bibliotecă olandeză ale mamei. O, nu, nu mă 
păcăleşti, Wilma Jerzyck. Nu sunt proastă, să ştii, te previn de 
lucrul ăsta. 

Ținând abajurul strâns la pântece cu mâna stângă, Nettie 
îşi folosi mâna dreaptă pentru a da jos încâlceala de pânze de 
păianțjen vechi şi prăfuite din fața singurului geam al 
magaziei. Apoi se uită pe furiş afară în curtea din spatele 
casei, ochii sărindu-i vioi dintr-un loc în celălalt. Rămase 
astfel aproape un minut. Nu se mişcă nimic în curtea din 
spate. O dată crezu că o vede pe poloneza aia nebună stând pe 
vine în colțul îndepărtat din partea stângă a curții, însă o 
privire mai stăruitoare o convinse că nu era decât umbra 
stejarului din spatele curţii familiei Fearon. Crengile de jos ale 
copacului atârnau deasupra curții sale. Se mişcau puțin în 
bătaia vântului şi din acest motiv peticul de umbră de acolo 


semănase pentru o secundă cu o femeie nebună (o poloneză 
nebună, mai exact.) 

Raider scânci din spatele ei. Ea se uită peste umăr şi-l văzu 
stând în uşa magaziei, o siluetă neagră cu capul înclinat. 

— Ştiu, spuse ea. Ştiu, băiete — dar o s-o păcălim. Ea crede 
că-s proastă. Ei bine, pot să-i dau veşti mai bune ca asta. 

Merse pe pipăite înapoi. Ochii i se adaptau întunecimii şi se 
hotări că, la urma urmei, nu va trebui să înşurubeze becul. Se 
ridică în vârful degetelor de la picioare şi pipăi deasupra 
dulapului pentru haine până ce degetele întâlniră cheia care 
încuia şi descuia bufetul din partea ei stângă. Cheia care se 
potrivea la sertare se pierduse de ani întregi, dar asta nu făcea 
nimic - Nettie o avea pe cea care-i trebuia. 

Deschise bufetul cel lat şi depozită înăuntru abajurul din 
sticlă multicoloră, printre iepuraşi din praf şi excremente de 
şoareci. 

— Merită să stea într-un loc mai bun şi ştiu asta, îi spuse 
ea încet lui Raider. Dar e în siguranță şi ăsta-i lucrul cel mai 
important. 

Vâri cheia înapoi în încuietoare, o roti, apoi încercă uşa 
bufetului. Era strâns închisă, închisă fedeleş, şi se simţi brusc 
de parcă i se luase un bolovan uriaş de pe inimă. Încercă 
iarăşi uşa bufetului, încuviință energic din cap şi lăsă cheia 
să-i cadă în buzunarul capotului. Când va ajunge acasă la 
Polly, o va pune pe o bucată de sfoară şi şi-o va atârna la gât. 
Acesta va fi primul lucru pe care-l va face. 

— Poftim! îi spuse lui Raider, care începuse să dea din 
coadă. Probabil simțise că trecuse criza. — Asta-i rezolvată, 
băiatul meu mare, şi trebuie să plec la serviciu! Am întârziat! 

Când îşi îmbrăca jacheta, telefonul începu să sune. Nettie 
făcu doi paşi către el şi apoi se opri. 

Raider scoase un singur lătrat serios şi se uită la ea. Nu ştii 
ce trebuie să faci când sună telefonul? o întrebară ochii lui. 
Până şi eu ştiu, iar eu nu sunt decât un câine. 

— Nu vreau, spuse Nettie. 

Ştiu ce ai făcut, cățea nebună, ştiu ce ai făcut, ştiu ce ai 
făcut, şi am... să... ţi-o PLĂTESC! 


— Nu vreau să răspund. Plec la serviciu. Eai nebună, nu 
eu. Nu i-am făcut nimic! Nu i-am făcut absolut nimic! 

Raider lătră aprobator. 

Telefonul se opri din sunat. 

Nettie se relaxă puţin... însă inima încă-i mai bubuia. 

— Să fii un băiat cuminte, îi spuse lui Raider, mângâindu-l. 
Mă-ntorec mai târziu astăzi, fiindcă plec mai târziu. Dar te 
iubesc şi, dacă-ți aminteşti asta, o să fii un cățeluş cuminte 
cât e ziua de lungă. 

Aceasta era o incantaţie de plecat-la-serviciu pe care Raider 
o ştia bine, şi flutură din coadă. Nettie deschise uşa din față şi, 
înainte să păşească afară, se uită pe furiş în ambele direcții. 
Trăi o clipă cumplită când văzu o sclipire galbenă luminoasă, 
dar nu era maşina polonezei ăleia nebune; băiatul familiei 
Pollard îşi lăsase pe trotuar tricicleta Fisher-Price, atâta tot. 

Nettie îşi folosi cheia de la casă pentru a închide uşa în 
urma €i, apoi merse în spatele casei pentru a se asigura că era 
încuiată uşa magaziei. Era. Porni către casa lui Polly, cu 
poşeta pe braţ şi cu ochii căutând maşina polonezei ăleia 
nebune (încerca să se hotărască dacă să se ascundă după un 
tufiş sau să rămână pur şi simplu locului dacă o va vedea.) 
Aproape ajunsese la capătul cvartalului când îşi dădu seama 
că nu verificase uşa din față cu atâta grijă cum ar fi trebuit. 
Aruncă îngrijorată o privire la ceasul de mână şi apoi merse 
înapoi pe unde venise. Verifică uşa din față. Era închisă bine. 
Nettie oftă a uşurare, apoi hotări c-ar trebui să verifice şi 
încuietoarea de la hambar, doar ca să fie sigură. 

— Mai bine să fii sigur decât să-ți pară rău mai târziu, 
murmură pe voce joasă şi dădu ocol către spatele casei. 

Mâna îi îngheţă în mijlocul acțiunii de a apăsa mânerul uşii 
de la magazia pentru lemne. 

Înăuntru, telefonul suna din nou. 

— E nebună, gemu Nettie. N-am făcut nimic! 

Uşa magaziei era încuiată, dar ea rămase acolo până ce 
telefonul amuțţi. Apoi o luă iarăşi la picior către serviciu cu 
poşeta atârnată pe braț. 


4 


De astă dată mersese aproape două cvartale până să-i 
revină, rozând-o în interior, convingerea că încă era posibil să 
nu fi încuiat uşa din față. Ştia că o încuiase, dar se temea că 
n-o făcuse. 

Rămase nesigură locului lângă cutia albastră de poştă de la 
colțul lui Ford cu Deaconess Way'!. Aproape că se hotărâse în 
gând să meargă mai departe, când văzu o maşină galbenă 
trecând încet prin intersecţie cu un cvartal mai încolo. Nu era 
maşina polonezei ăleia nebune, era un Ford, dar se gândi că s- 
ar putea să fie un semn prevestitor. Merse repede înapoi spre 
casă şi verifică iarăşi amândouă uşile. Încuiate. Ajunse la 
capătul trotuarului din fața casei înainte să-i treacă prin gând 
că ar fi trebuit să verifice a doua oară şi uşa bufetului de la 
dulapul pentru haine şi să se asigure că era şi aceasta 
încuiată. 

Ştia că era, dar se temea că nu este. 

Descuie uşa din față şi intră în casă. Raider sări pe ea 
fluturând sălbatic din coadă şi ea îl mângâie pentru o clipă — 
dar numai pentru o clipă. Trebuia să închidă uşa din faţă, 
fiindcă poloneza aia nebună putea veni oricând pe acolo. 
Absolut oricând. 

O trânti, roti butonul încuietorii şi se duse în spate la 
magazia pentru lemne. Uşa bufetului era încuiată, desigur. Se 
întoarse în casă şi rămase în bucătărie pentru un minut. Deja 
începea să-şi facă griji, începea să-şi spună că făcuse o 
greşeală şi că uşa bufetului de fapt nu era încuiată. Poate că 
nu trăsese de mâner destul de tare ca să fie absolut sută la 
sută sigură. Putea să fi fost doar înțepenită. 

Se duse înapoi să verifice din nou şi, cât ea verifica, telefonul 
începu să sune. Se grăbi înapoi în casă cu cheia dulapului 
pentru haine strânsă în palma dreaptă transpirată. Se juli de 
un taburet şi strigă de durere. 

Pe când ajunse în sufragerie, telefonul amuţise din nou. 


«e Nu pot merge la serviciu astăzi, bâigui ea. Trebuie 
să... să... 


(rămân de pază) 

Asta era. Trebuia să rămână de pază. 

Ridică receptorul şi formă repede numărul înainte ca 
mintea să înceapă iarăşi s-o roadă, aşa cum îşi rodea Raider 
jucăriile din piele netăbăcită. 

— Alo? spuse Polly. Aici Coşi Întruna. 

— Bună, Polly. Eu sunt. 

— Nettie? E totul în regulă? 

— Da, dar sun de acasă, Polly. Am stomacul deranjat. 
(Aceasta deja nu mai era o minciună.) Mă-ntreb dacă aş putea 
avea ziua asta liberă. Ştiu că trebuie să aspir la etaj... şi că 
vine tipul de la telefoane... dar... 

— Nu face nimic, spuse Polly imediat. Cel de la telefoane nu 
vine decât după două şi, oricum, vreau şi eu să plec devreme 
astăzi. Încă mă dor mâinile prea tare să lucrez multă vreme. Îi 
deschid eu. 

— Dacă ai nevoie de mine, aş putea... 

— Nu, sincer, o asigură Polly cu căldură şi Nettie simţi că-i 
dau lacrimile. Polly era atât de drăguță. 

— E vorba de dureri ascuţite, Nettie? Vrei să-l sun eu pe 
doctorul Van Allen? 

— Nu - numai nişte crampe. O să fiu bine. Dacă pot veni 
după-amiază, o s-o fac. 

— Prostii, spuse Polly cu însufleţire. N-ai cerut o zi liberă de 
când ai venit să lucrezi pentru mine. Vâră-te doar în pat şi 
culcă-te la loc. Te avertizez: dacă încerci să vii la serviciu, o să 
te trimit înapoi acasă. 

— Mulţumesc, Polly, spuse Nettie. Era în pragul lacrimilor. 
— Eşti foarte bună cu mine. 


— Meriți bunătate. Trebuie să închid, Nettie — clienți. 
Intinde-te. Te sun după-amiază să văd cum eşti. 
— Mulţumesc. 


— N-ai pentru ce. Pa-pa. 
— Pa-şi-ţie, spuse Nettie şi închise. 


Se duse imediat la fereastră şi trase perdeaua în lături. 
Strada era goală - pentru moment. Se duse înapoi în magazie, 
folosi cheia să deschidă dulapul pentru haine şi scoase 
abajurul. O copleşi un sentiment de calm şi tihnă imediat ce îl 
avu adăpostit în braţe. Îl duse în bucătărie, îl spălă cu apă 
caldă şi săpun, îl clăti şi-l şterse cu mare grijă. 

Deschise unul dintre sertarele mobilei de bucătărie şi scoase 
cuțitul de măcelar. Îl duse pe acesta şi abajurul înapoi în 
sufragerie şi se aşeză în întuneric. Rămase aşa toată 
dimineața, stând ţeapănă în scaun, cu abajurul în poală şi 
cuțitul de măcelar strâns în mâna dreaptă. 

Telefonul sună de două ori. 

Nettie nu răspunse. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


1 


Vineri, unsprezece octombrie, a fost o zi plină la cel mai nou 
magazin din Castle Rock, mai ales când dimineaţa a făcut loc 
după-amiezii şi oamenii au început să-şi încaseze cecurile de 
salariu. Banii din mână reprezentau un îndemn la 
cumpărături; la fel şi vorba bună răspândită în jur de cei care 
trecuseră pe acolo miercuri. Au fost, desigur, un număr de 
oameni care au găsit că impresiile celor suficient de nesăbuiți 
să viziteze noul magazin chiar în ziua când s-a deschis nu 
puteau fi luate în serios, însă aceştia reprezentau o 
minoritate, iar clopoțelul din argint de deasupra uşii 
Lucrurilor prețioase a scos clinchete vesele cât a fost ziua de 
lungă. 

De miercuri încoace fusese fie despachetată, fie adusă şi 
mai multă marfă. Le venea greu celor interesați de astfel de 
lucruri să creadă că avusese loc o livrare — nimeni nu văzuse 
vreun camion - dar, în fapt, oricare ar fi fost varianta 
adevărată, aceasta nu conta foarte mult. Vineri se găsea în 
Lucruri prețioase mult mai multă marfă; acesta era lucrul 
important. 


Păpuşi, de pildă. Şi jucării mozaic din lemn frumos lucrat, 
unele chiar cu două fețe. Era un set unicat de şah: piesele 
erau bucăţi din cristal de stâncă cioplite de către o mână 
primitivă, dar incredibil de talentată sub forma unor animale 
africane - în loc de cai, girafe cu gâtul îndoit, rinoceri cu 
capetele aplecate combativ în loc de ture, şacali în loc de pioni, 
regi lei, regine leoparzi vărgaţi. Era un colier din perle negre, în 
mod limpede scump — cât de scump, nimeni n-a prea îndrăznit 
să întrebe (cel puţin nu în ziua aceea) — însă frumusețea lor 
aproape că te făcea să te doară privindu-le, iar mai mulți 
vizitatori ai Lucrurilor prețioase au plecat acasă cu un 
sentiment de melancolie şi distraţi într-un fel bizar, cu 
imaginea acelui colier din perle dansând în întunericul din 
spatele ochilor lor, negru pe negru. Şi nici n-au fost femei toți 
aceşti vizitatori. 

Era o pereche de păpuşi-măscărici. Era o cutie, veche şi 
cioplită cu multe ornamente - domnul Gaunt a spus că e 
sigur că, odată deschisă, cânta ceva neobişnuit, dar că nu-şi 
amintea ce, iar cutia era bine încuiată. Era de părere că un 
cumpărător ar trebui să găsească pe cineva care să-i facă o 
cheie pentru ea; încă mai erau câţiva bătrâni în viaţă, a spus, 
care aveau îndemânarea asta. A fost întrebat de câteva ori 
dacă putea fi returnată cutia muzicală în caz că acel 
cumpărător reuşea să deschidă capacul şi descoperea că piesa 
nu-i era pe plac. Domnul Gaunt a zâmbit şi a arătat spre un 
nou anunț de pe perete. Acesta spunea: 


NU RETURNEZ BANII ŞI NU FAC SCHIMBURI 
CAVEAT EMPTOR! 


— Asta ce mai înseamnă? a întrebat Lucille Dunham. 

Lucille era o chelneriță de la Nan, care trecuse pe acolo 
împreună cu prietena ei Rose Ellen Myers în pauza de cafea. 

— Înseamnă că dacă cumperi pisica în traistă, tu-ți păstrezi 
pisica şi el îşi păstrează traista, a spus Rose Ellen. 

A văzut că domnul Gaunt o auzise (şi-ar fi putut jura că-l 
văzuse de cealaltă parte a magazinului doar cu o clipă în 
urmă) şi obrajii i s-au făcut de-un roşu-încins. 


Totuşi, domnul Gaunt n-a făcut decât să râdă. 

— Corect, i-a spus el. Exact asta înseamnă! 

Un revolver vechi cu țeavă lungă într-o cutie în fața căreia 
se afla un cartonaş pe care scria PISTOLUL LUI NED BUNTLINE'1?;, un 
băiețel-păpuşă cu păr roşcat din lemn, pistrui şi un rânjet 
prietenos fix (PROTOTIP HOWDY DOODY, spunea cartonaşul); baxuri 
cu hârtie de scris, foarte frumoasă, dar nu remarcabilă; un 
sortiment de vederi clasice; seturi de toc-şi-creion; batiste din 
pânză de in; animale din pluş. Erau, într-adevăr, lucruri 
pentru toate gusturile şi — chiar dacă nu se vedea nici măcar o 
etichetă de preţ în tot magazinul — pentru toate buzunarele. 

Domnul Gaunt a făcut o vânzare bună în ziua aceea. 
Majoritatea lucrurilor pe care le-a vândut erau frumuşele, dar 
în nici un caz unice. A încheiat, totuşi, un număr de târguri 
„speciale” şi toate aceste vânzări au avut loc în acele momente 
de răgaz când în magazin nu se afla decât un singur client. 

— Devin agitat când lucrurile merg încet, i-a spus lui Sally 
Ratcliffe, profesoara de logopedie a lui Brian Rusk, odată cu 
rânjetul lui prietenesc, iar când devin agitat, uneori devin 
nesăbuit. Un lucru rău pentru vânzător, dar îngrozitor de bun 
pentru cumpărător. 

Domnişoara Ratcliffe era un membru devotat al turmei 
baptiste a reverendului Rose, acolo-şi întâlnise logodnicul, pe 
Lester Pratt, şi pe lângă insigna ei cu Spuneţi Nu Serii la 
Cazinou, purta una care spunea SUNT UNUL DINTRE CEI SALVAȚI! 
DAR TU? Aşchia etichetată LEMN PIETRIFICAT DIN ȚARA SFÂNTĂ i-a 
captat pe dată atenţia şi nu s-a opus atunci când domnul 
Gaunt a scos-o din vitrină şi a lăsat-o să-i cadă în mână. A 
cumpărat-o în schimbul a şaptesprezece dolari şi a unei 
promisiuni de a-i juca un renghi mic şi nevinovat lui Frank 
Jewett, directorul Şcolii Gimnaziale din Castle Rock. A plecat 
din magazin la cinci minute după ce intrase, părând visătoare 
şi absentă. Domnul Gaunt se oferise să-i împacheteze 
achiziția, dar domnişoara Ratcliffe refuzase, spunând că vrea 
s-o ţină în mână. Uitându-te la ea când ieşea pe uşă, ţi-ar fi 
fost greu să-ți dai seama dacă picioarele îi atingeau podeaua 
sau doar pluteau deasupra ei. 


2 


Clopoţelul din argint sună subţire. 

Cora Rusk intră, hotărâtă să cumpere fotografia cu Regele 
şi fu extrem de supărată când domnul Gaunt îi spuse că 
fusese vândută. Cora vru să ştie cine o cumpărase. 

— Îmi cer scuze, spuse domnul Gaunt, dar doamna era din 
alt stat. Maşina pe care o conducea avea tăblițe de Oklahoma. 

— Măi, măi, fir-aş a căprii! strigă Cora pe-un ton de mânie 
şi adevărată suferință. 

Nu-şi dăduse seama cât de tare-şi dorea fotografia aceea 
până ce n-o informase domnul Gaunt că o vânduse. 

Henry Gendron şi soţia lui, Yvette, se aflau în magazin 
atunci, iar domnul Gaunt o rugă pe Cora să aştepte un minut 
cât îi servea pe ei. Credea că are altceva, îi spuse, ceva pe care- 
l va găsi la fel de sau poate chiar mai interesant. După ce le 
vându soților Gendron un ursuleț din pluş — cadou pentru 
fiica lor — şi-i conduse la ieşire, o întrebă pe Cora dacă mai 
poate aştepta o clipă cât el caută ceva în camera din spate. 
Cora aşteptă, dar nu cu vreun interes real sau cu nerăbdare. 
O copleşise o profundă depresie cenuşie. Văzuse sute de poze 
cu Regele, poate mii, şi avea chiar ea o jumătate de duzină, 
dar aceasta i se păruse... specială, cumva. O ura pe femeia 
aceea din Oklahoma. 

Apoi, domnul Gaunt se întoarse cu un toc de ochelari mic, 
din piele de şopârlă. Îl deschise şi-i arătă Corei o pereche de 
ochelari de aviator cu lentile de-un gri-fumuriu intens. 
Respirația i se blocă în gâtlej; mâna dreaptă îi urcă la gâtul 
care-i tremura. 

— Aceia sunt... începu ea şi nu putu spune altceva. 

— Ochelarii de soare ai Regelui, aprobă domnul Gaunt cu 
seriozitate. Una dintre cele şaizeci de perechi. Dar mi s-a spus 
că aceştia erau preferațţii lui. 

Cora cumpără ochelarii cu nouăsprezece dolari şi cincizeci 
de cenți. 

— Aş mai vrea o mică informaţie. 


Domnul Gaunt se uită la Cora cu ochi scăpărători. 

— Să spunem că-i o suprataxă, bine? 

— O informaţie? - întrebă şovăitoare Cora. Ce fel de 
informaţie? 

— Uită-te pe geam afară, Cora. 

Cora făcu ce i se ceruse, dar mâinile nu i se desprinseră nici 
o clipă de ochelarii de soare. De cealaltă parte a străzii, 
Patrula 1 a poliției din Castle Rock era parcată în fața 
localului The Clip Joint. Alan Pangborn stătea pe trotuar şi 
vorbea cu Bill Fullerton. 

— Îl vezi pe omul acela? — întrebă Gaunt. 

— Pe cine? Pe Ful... 

— Nu, prostuţo, spuse Gaunt. Pe celălalt. 

— Şeriful Pangborn? 

— Corect. 

— Da, îl văd. 


Cora se simțea amorțită şi amețită. Vocea lui Gaunt părea 
că vine de la mare depărtare. Nu reuşea să-şi ia gândul de la 
ceea ce cumpărase - minunațţii ochelari de soare. Voia să 
ajungă acasă şi să-i probeze imediat... dar, sigur, nu putea 
pleca până nu i se permitea să plece, fiindcă târgul nu era 
încheiat până ce domnul Gaunt nu spunea că e încheiat. 

— Pare a fi ceea ce oamenii din domeniul meu de activitate 
numesc un client îndărătnic, spuse domnul Gaunt. Ce crezi tu 
despre el, Cora? 

— E deştept, spuse Cora. N-o să fie niciodată şeriful care a 
fost Bannerman - aşa spune soțul meu -— dar e deştept foc. 

— Este? 

Vocea domnului Gaunt adoptase iarăşi acea tentă obosit- 
cicălitoare. Ochii i se îngustaseră sub forma a două tăieturi şi 
nu se dezlipiră nici o clipă de la Alan Pangborn. 

— Ei bine, vrei să ştii un secret, Cora? Nu pun prea mare 
preț pe oamenii deştepţi şi urăsc clienţii îndărătnici. De fapt, îi 
disprețuiesc pe clienţii îndărătnici. Nu am încredere în 
oamenii care vor mereu să întoarcă lucrurile pe toate fețele şi 
să caute crăpături înainte să le cumpere, tu nu? 

Cora nu spuse nimic. Rămase doar cu tocul în care se aflau 
ochelarii de soare ai Regelui în mâna stângă şi se uită 
pierdută pe geam afară. 

— Dacă aş avea nevoie de cineva care să ţină un ochi 
deschis la bunul şi deşteptul şerif Pangborn, Cora, cine ar fi o 
alegere bună? 

— Polly Chalmers, spuse Cora pe vocea ei drogată. Ea-l are 
la suflet ca nimeni altul. 

Gaunt scutură imediat din cap. Ochii nu i se dezlipiră nici o 
clipă de la şerif atunci când Alan merse la maşina de patrulă, 
se uită scurt peste drum la Lucruri preţioase, apoi urcă şi 
plecă. 

— Nu merge. 

— Sheila Brigham? - întrebă Cora neîncrezătoare. E 
dispecer la Oficiul Şerifului. 

— Bună idee, dar nu merge nici ea. Un alt client îndărătnic. 
Sunt câțiva în fiecare oraş, Cora — din nefericire, dar aşa este. 


Cora căzu pe gânduri în felul ei vag, distant. 

— Eddie Warburton? - întrebă într-un sfârşit. E ingrijitor- 
şef la Clădirea Municipalităţii. 

Faţa lui Gaunt se lumină. 

— Omul de serviciu! spuse el. Da! Excelent! A Cincea 
Vânzare! Cu adevărat excelent! 

Se aplecă peste tejghea şi-i lipi Corei un sărut pe obraz. 

Ea se trase în spate, făcând o grimasă şi frecând frenetic 
locul. Din gât îi ieşi un scurt sunet sugrumat, dar Gaunt păru 
să nu observe. Fața lui era încolăcită într-un zâmbet larg, 
sclipitor. 

Cora plecă (frecându-şi în continuare obrazul cu podul 
palmei) atunci când intrară Stephanie Bonsaint şi Cyndi Rose 
Marin de la Clubul de Bridge din strada Ash. În graba ei, Cora 
aproape că o dobori la pământ pe Steffie Bonsaint; simțea o 
dorință profundă de a ajunge acasă cât de repede putea. Să 
ajungă acasă şi să probeze ochelarii aceia. Dar înainte de asta, 
voia să se spele pe faţă şi să scape de sărutul acela scârbos. Îl 
simțea arzându-i pielea ca o febră uşoară. 

Deasupra uşii, clopoţelul din argint sună subţire. 


3 


Pe când Steffie stătea lângă fereastră, absorbită de modelele 
schimbătoare ale caleidoscopului de modă veche pe care-l 
găsise, Cyndi Rose se apropie de domnul Gaunt şi-i aminti 
ceea ce-i spusese miercuri: că s-ar putea să aibă o vază 
Lalique care să se potrivească celei pe care deja o cumpărase. 

— Ei bine, spuse domnul Gaunt, zâmbind către ea într-un 
fel care spunea „poţi păstra un secret>”, s-ar putea chiar să 
am. Poţi scăpa de prietena ta pentru un minut sau două? 

Cyndi Rose îi ceru lui Steffie să meargă înainte la Ned şi să-i 
comande şi ei cafea; va veni şi ea imediat, îi spuse. Steffie se 
duse, dar cu o expresie nedumerită pe chip. 

Domnul Gaunt merse în camera din spate şi se întoarse cu 
o vază Lalique. Nu doar că se potrivea cu cealaltă; era 
geamănul identic al ei. 


— Cât face? — întrebă Cyndi Rose şi mângâie curbura 
blândă a vazei cu un deget care nu era tocmai stăpân pe el. 

Îşi aminti cu o urmă de reproş satisfacția pe care o simţise 
miercuri când încheiase târgul. Se părea că bărbatul nu 
făcuse decât să o prindă în cârlig. Acum avea să o tragă la 
mal. Această vază nu avea să fie un chilipir de treizeci şi unu 
de dolari; de data aceasta chiar îi va întoarce buzunarele pe 
dos. Dar şi-o dorea pentru a-i sta alături celeilalte pe polița 
şemineului din sufragerie; şi-o dorea foarte tare. 

Abia îşi crezu urechilor când auzi răspunsul lui Leland 
Gaunt. 

— Fiindcă aceasta este prima mea săptămână, ce-ai zice să 
ai două la prețul uneia singure? Poftim, draga mea -— bucură- 
te de ea. 

Şocul fu atât de puternic pentru ea, că aproape scăpă vaza 
pe podea atunci când el i-o puse în mână. 

— Cum... mi s-a părut că aţi spus... 

— M-ai auzit bine, zise el, iar ea descoperi imediat că nu-şi 
poate lua ochii de la el. Francie s-a înşelat în privința lor, gândi 
într-un fel distant, preocupat. Nu sunt deloc verzi. Sunt gri. 
Gri-întunecat. — Mai e, însă, un singur lucru. 

— Este? 

— Da - cunoşti un ajutor al şerifului pe nume Norris 
Ridgewick? 

Clopoţelul din argint sună cristalin. 

Everett Frankel, asistenta medicală care lucra cu doctorul 
Van Allen, cumpără pipa pe care Brian Rusk o observase cu 
ocazia vizitei sale în avans la Lucruri preţioase, o cumpără la 
prețul de doisprezece dolari şi un renghi pe care-l avea de 
făcut lui Sally Ratcliffe. Sărmanul de Slopey Dodd, bâlbâitul 
care participa la cursul de logopedie în după-amiezile de marți 
alături de Brian, cumpără un ceainic din cositor pentru ziua 
mamei lui. Îl costă şaptezeci şi unu de cenți... şi promisiunea, 
oferită cu largheţe, că va juca o festă distractivă iubitului lui 
Sally, Lester Pratt. Domnul Gaunt îi spuse lui Slopey că-i va 
da el la vremea cuvenită cele câteva lucruri de care va avea 
nevoie ca să joace festa aceasta, iar Slopey spuse că asta ar fi 


f-f-foarte b-b-b-bine. June Gavineaux, soţia celui mai prosper 
fermier din oraş, care se ocupa cu creşterea vacilor pentru 
lapte, cumpără o vază smălțuită în mai multe culori în 
schimbul a nouăzeci şi şapte de dolari şi promisiunea că va 
juca o festă comică părintelui Brigham de la Maica Noastră a 
Apelor Liniştite. Nu la multă vreme după ce plecă ea, domnul 
Gaunt puse la cale ca o festă asemănătoare să fie jucată 
reverendului Willie. 

A fost o zi plină, roditoare, iar când Gaunt agăţă în sfârşit 
anunțul de iîncuIs la geam şi trase perdelele, era obosit, dar 
mulțumit. Afacerile îi merseseră bine şi făcuse chiar un pas 
înainte în a se asigura că nu va fi întrerupt de şeriful 
Pangborn. Asta era bine. Deschiderea era mereu partea cea 
mai încântătoare a activității sale, însă era întotdeauna 
solicitantă şi uneori putea fi chiar riscantă. Poate că se înşela 
în privința lui Pangborn, dar învățase să dea crezare 
sentimentelor în astfel de probleme, iar despre Pangborn 
simțea că este un om de care ar face mai bine să se ferească... 
cel puțin până era pregătit să aibă de-a face cu el aşa cum îi 
plăcea lui. Domnul Gaunt preconiza că va fi o săptămână 
extrem de plină şi că, înainte să se încheie, vor avea loc focuri 
de artificii. 

O mulțime de focuri de artificii. 


4 


Era şase fără un sfert în seara zilei de vineri, când Alan coti 
în parcarea casei lui Polly şi opri motorul. Ea stătea în uşă, 
aşteptându-l, şi-l sărută cu căldură. El observă că-şi pusese 
mănuşile pentru a se proteja de această scurtă incursiune în 
vremea rece şi se încruntă. 

— Nu-ncepe, spuse ea. Sunt un pic mai bine astă-seară. Ai 
adus puiul? 

EI ridică pungile albe, mânjite cu unsoare. 

— Servitorul dumneavoastră, scumpă doamnă. 

Ea îi făcu o scurtă reverență. 

— Serva dumneavoastră. 


Luă pungile de la el şi-l conduse în bucătărie. Alan trase un 
scaun de sub masă, îl roti şi se aşeză pe el invers pentru a o 
privi cum îşi scotea mănuşile şi aranja puiul pe un platou din 
sticlă. Îl luase de la Cluck-Cluck Tonite. Numele localului era 
sătesc-oribil, dar puiul era numai bun (potrivit spuselor lui 
Norris, scoicile erau o altă poveste.) Singura problemă cu 
mâncarea la pachet când locuiai la douăzeci de mile depărtare 
era factorul de răcire... şi pentru asta, îşi spuse el, fuseseră 
inventate cuptoarele cu microunde. De fapt, el credea că 
singurele trei scopuri valabile pe care le slujeau aceste 
cuptoare erau reîncălzitul cafelei, prepararea popcorn-ului şi 
rumenirea mâncării la pachet luată din locuri precum Cluck- 
Cluck Tonite. 

— Sunt mai bine? — întrebă când ea vâri puiul în cuptor şi 
apăsă butoanele potrivite. Nu trebuia să fie mai exact; 
amândoi ştiau despre ce era vorba. 

— Numai puţin, recunoscu ea, dar sunt destul de sigură că 
vor fi mult mai bine curând. Încep să simt furnicături călduţe 
în palme şi aşa se manifestă de obicei când încep să-şi revină. 

Le ridică în aer. La început fusese dureros de jenată de 
mâinile ei contorsionate, deformate, şi jena încă mai persista, 
dar făcuse cale lungă pe drumul acceptării faptului că 
interesul lui era o parte a iubirii ce i-o purta. El încă era de 
părere că mâinile ei arătau țepene şi nesigure, de parcă ar fi 
purtat nişte mănuşi invizibile —- mănuşi ţesute de cineva 
neîndemânatic şi nepăsător, care i le trăsese pe mâini şi apoi 
le capsase una de alta la încheieturi pentru totdeauna. 

— A trebuit să iei vreo pastilă astăzi? 

— Numai una. Dimineaţă. 

Luase de fapt trei — două dimineața, una în primele ore ale 
după-amiezii — şi durerea nu era cu mult mai uşoară astăzi 
decât fusese ieri. Se temea că furnicăturile despre care vorbise 
erau mai mult o născocire a propriei sale imaginațţii naive. Nu- 
i plăcea să-l mintă pe Alan; era de părere că minciunile şi 
dragostea rareori mergeau mână-n mână şi niciodată pentru 
multă vreme. Dar se descurcase singură multă vreme şi o 


parte din ea încă era îngrozită de grija lui neabătută. Avea 
încredere în el, dar se temea să-i dea voie să ştie prea multe. 

Devenise treptat tot mai insistent în privinţa Clinicii Mayo şi 
ea ştia că, dacă ar fi înțeles cu adevărat cât de cruntă era 
durerea de data aceasta, ar deveni chiar mai insistent. Nu voia 
ca blestematele ei de mâini să ajungă cea mai importantă 
componentă a iubirii lor... şi se mai temea şi de ce ar putea 
scoate la iveală un consult întreprins într-un loc precum 
Mayo. Cu durerea putea trăi; fără speranţă, însă, nu era 
sigură dacă ar putea. 

— Vrei să scoţi tu cartofii din cuptor? — întrebă ea. Vreau s- 
o sun pe Nettie înainte să mâncăm. 

— Ce-i cu Nettie? 

— Rău la burtică. N-a venit astăzi la serviciu. Vreau să fiu 
sigură că nu-i gripă intestinală. Rosalie spune că-s multe 
cazuri din-astea prin jur, iar Nettie e îngrozită de doctori. 

Şi Alan, care ştia mai multe despre cum şi ce gândea Polly 
Chalmers decât ar fi bănuit Polly vreodată, îşi spuse pe când 
ea merse la telefon: Uite cine vorbeşte, iubire. Era polițist şi nu 
se putea debarasa de obiceiul observării când era în afara 
orelor de program; era un reflex. Nici măcar nu mai încerca s- 
o facă. Dacă ar fi fost un observator puțin mai bun în ultimele 
câteva luni din viața lui Annie, ea şi Todd poate că încă ar fi 
trăit. 

Observase mânugşile când ieşise Polly la uşă. Observase 
faptul că şi le scosese cu dinţii în loc să le dea jos pur şi 
simplu ajutându-se de mâini. O privise cum aranja puiul pe 
platou şi observase uşoara grimasă care-i strânsese buzele 
când ridicase platoul şi-l pusese în cuptorul cu microunde. 
Acestea erau semne rele. Merse până la uşa dintre bucătărie şi 
sufragerie, vrând să vadă cât de încrezătoare sau şovăielnică 
va folosi telefonul. Aceasta era una dintre cele mai importante 
căi pe care le avea pentru a-i măsura durerea. Şi aici, în 
sfârşit, reuşi să observe un semn bun - sau ceea ce el luă 
drept aşa ceva. 

Ea formă numărul de telefon al lui Nettie repede şi cu 
încredere şi, fiindcă se afla de cealaltă parte a camerei, nu 


putu să observe că acel aparat telefonic - şi toate celelalte — 
fusese schimbat mai devreme în acea zi cu modelul acela de 
aparat cu butoane supradimensionate. Se duse înapoi în 
bucătărie, ţinând în acelaşi timp o ureche ciulită către 
sufragerie. 

— Alo, Nettie?... Eram pe cale să renunţ. Te-am trezit?... 
Da... Î-hî... Păi, cum eşti?... O, bine. Mă gândeam la tine... Nu, 
mă descurc cu cina, a adus Alan pui prăjit de la localul ăla 
Cluck-Cluck din Oxford... Da, aşa a fost, nu-i aşa? 

Alan scoase o farfurie întinsă din una dintre servantele de 
deasupra tejghelei mobilei de bucătărie şi-şi spuse: Minte în 
privința mâinilor. Nu contează cât de bine mânuieşte telefonul 
- sunt într-o stare la fel de rea cum au fost în ultimul an, şi 
poate chiar mai rea. 

Gândul că-l minţise nu-l uimi prea tare; vederile sale cu 
privire la maleabilitatea adevărului erau mult mai tolerante 
decât ale lui Polly. Copilul, de pildă. Ea îl purtase la începutul 
lui 1971, la şapte luni sau aşa ceva după ce plecase din Castle 
Rock cu un autobuz Greyhound. Îi spusese lui Alan că 
pruncul - un băiat pe care-l numise Kelton - murise în 
Denver, la vârsta de trei luni. Sindromul Morţii Subite a 
Fătului — SMSF, cel mai cumplit coşmar al unei mamei tinere. 
Era o poveste perfect plauzibilă şi Alan nu se îndoia câtuşi de 
puţin că Kelton Chalmers era într-adevăr mort. Nu exista 
decât o singură problemă cu versiunea lui Polly: nu era 
adevărată. Alan era polițist şi recunoştea o minciună când o 
auzea 

(mai puţin când Annie era cea care o spunea.) 

Mda, gândi el. Mai puţin când Annie era cea care o spunea. 
Excepţia expusă de dumneavoastră a fost consemnată cu 
plictiseală pentru dosar. 

Ce-i spusese că Polly mințea? Fluturarea rapidă a 
pleoapelor peste ochii ei prea larg deschişi, prea direcţi? Felul 
cum mâna ei stângă se tot ridica pentru a trage de lobul 
urechii stângi? Încrucişarea şi descrucişarea picioarelor, 
semnalul acela de copil care se joacă şi care înseamnă Spun 
gogoşi? 


Toate aceste lucruri şi nici unul. În mare parte, fusese doar 
o alarmă care se declanşase înlăuntrul lui, aşa cum se 
declanşează alarma detectorului de metale de la aeroport când 
trece prin el un tip care are fixată pe craniu o plăcuţă de oţel. 

Minciuna nu-l înfuriase, nici nu-l îngrijorase. Erau oameni 
care mințeau pentru a câştiga ceva, oameni care mințeau de 
durere, oameni care mințeau pur şi simplu pentru că ideea de 
a spune adevărul le era cât se poate de străină... şi apoi erau 
oamenii care mințeau fiindcă aşteptau să vină vremea 
potrivită pentru a spune adevărul. El credea că minciuna lui 
Polly cu privire la Kelton era de acest din urmă fel şi se 
mulțumea să aştepte. Cu timpul, ea se va hotări să-şi arate 
secretele. Nu era nici o grabă. 

Nici o grabă: gândul însuşi părea un lux. 

Vocea ei —- bogată şi calmă şi cumva tocmai potrivită aşa 
cum venea dinspre sufragerie — părea şi ea un lux. Nu trecuse 
încă peste vina că se afla acolo şi că ştia unde erau depozitate 
toate vasele şi ustensilele, că ştie în care sertar din dormitor îşi 
ține ea ciorapii de nailon sau unde se opreau mai precis 
urmele de bronz de pe pielea ei, dar nimic dintre acestea nu 
conta când îi auzea vocea. Nu era cu adevărat decât un singur 
fapt care se aplica în acest caz, un fapt simplu care le domina 
pe toate celelalte: sunetul vocii ei devenea sunetul căminului 
familial. 

— Aş putea trece pe la tine mai târziu dacă vrei, Nettie... 
Mai bine, deci?... Păi, odihna este probabil cel mai bun lucru... 
Mâine? 

Polly râse. Era un sunet descătuşat, plăcut, care pe Alan îl 
făcea întotdeauna să se simtă ca şi când lumea s-ar fi 
împrospătat cumva. Îşi spuse că, dacă ar râde doar din când 
în când în felul acesta, ar putea aştepta multă vreme ca 
secretele ei să-i fie divulgate. 

— Doamne, nu! Mâine-i sâmbătă! N-o să fac decât să zac şi 
să fiu imorală! 

Alan zâmbi. Trase sertarul de sub maşina de gătit, găsi 
două suporturi textile pentru vase calde şi deschise cuptorul 
tradițional. Un cartof, doi cartofi, trei cartofi, patru. Pentru 


numele lui Dumnezeu, cum vor putea mânca ei patru cartofi 
mari copţi? Dar, desigur, ştiuse că vor fi prea mulți, fiindcă 
ăsta era felul în care gătea Polly. Cu siguranţă se afla îngropat 
încă un secret în acei patru cartofi mari, şi într-o bună zi, 
când va cunoaşte răspunsul la toate întrebările - sau la 
majoritatea dintre ele, sau măcar la unele dintre ele — 
sentimentele de vină şi înstrăinare poate că-l vor părăsi. 

Scoase cartofii afară. O clipă mai târziu, cuptorul cu 
microunde bipăi. 

— Trebuie să închid, Nettie... 

— Mă descurce! - strigă Alan. Am totul sub control! Doar 
sunt polițist, domnişoară! 

— ... dar să mă suni dacă ai nevoie de ceva. Eşti sigură că 
te simți bine, acum?... Şi mi-ai spune dacă nu, Nettie, 
corect?... Bine... Cum?... Nu, doar întrebam... Şi tu... Noapte 
bună, Nettie. 

Când veni din sufragerie, el aşezase deja puiul pe masă şi 
era ocupat să desfacă unul dintre cartofi în farfuria ei. 

— Alan, iubire! Nu trebuie să faci asta! 

— Face parte din servire, scumpă doamnă. 

Un alt lucru pe care-l înțelegea era că, atunci când pe Polly 
o dureau mâinile, viața devenea pentru ea o serie de lupte mici 
şi sâcâitoare; întâmplările obişnuite ale unei vieţi obişnuite se 
transformau într-o serie de obstacole istovitoare care trebuiau 
depăşite, iar pedeapsa pentru eşec era jena în aceeaşi măsură 
ca şi durerea. Să încarci maşina de vase. Să pui surcele în 
şemineu. Să mânuieşti un cuţit şi o furculiță pentru a scoate 
un cartof fierbinte din coajă. 

— la loc, spuse el. Hai să cloncănim'*. 

Ea izbucni în râs şi apoi îl îmbrăţişă. Îl strânse de spate cu 
partea interioară a antebrațelor în loc de palme, băgă de 
seamă neobositul observator interior. Însă o parte mai puţin 
impasibilă din el simţi felul în care trupul ei îngrijit se lipi de 
al său şi dulcele miros al şamponului pe care-l folosea. 

— Eşti cel mai scump bărbat din lume, spuse ea liniştit. 

El o sărută, blând la început, apoi cu mai multă forță. 
Mâinile lui alunecară în jos de la baza gâtului ei până la 


umflătura feselor. Sub mâinile lui, stofa vechilor ei jeanşi era 
la fel de moale şi de netedă ca şi catifeaua. 

—  Culcat, uriaşule, spuse ea într-un sfârşit. Acum 
mâncare, mai târziu alintare. 

— Asta-i o invitaţie? 

Dacă într-adevăr nu-i erau mai bine mâinile, gândi el, se va 
fâstâci. 

Dar ea spuse: 

— M-ai prins. 

Şi Alan se aşeză satisfăcut. 

Pentru moment. 


5 


— Vine Al acasă pentru sfârşitul de săptămână? - întrebă 
Polly pe când curățau masa cinei. 

Fiul lui Alan care încă mai trăia mergea la Academia 
Milton, în sudul statului Boston. 

— Ă-ă, spuse Alan, golind farfuriile de resturi. 

Polly spuse, puţin prea fără băgare de seamă: 

— Am crezut doar că, fiindcă luni, de Ziua lui Columb“, nu 
se ţin cursuri... 

— Merge acasă la Dorf la Cape Cod, spuse Alan. Dorf e Cari 
Dorfman, colegul lui de cameră. M-a sunat marțea trecuta şi 
m-a întrebat dacă poate merge în acest week-end de trei zile. 
Am spus bine, sigur că da. 

Ea îl atinse pe braţ şi el se întoarse s-o privească. 

— Cât de mult din asta e vina mea, Alan? 

— Cât de mult din ce e vina ta? — întrebă el, sincer 
nedumerit. 

— Ştii despre ce vorbesc; eşti un tată bun şi nu eşti prost. 
De câte ori a venit Al acasă de când a început şcoala? 

Dintr-odată, Alan înţelese către ce bătea ea şi-i rânji 
uşurat. 

— Numai o dată, spuse el, şi atunci fiindcă trebuia să 
discute cu Jimmy Catlin, vechiul lui amic priceput într-ale 
computerelor din şcoala primară. Unele dintre programele lui 


preferate nu voiau să funcționeze pe noul Commodore 64 pe 
care i-l cumpărasem de ziua lui. 

— Vezi»? La asta mă refer, Alan. Crede că încerc prea repede 
să iau locul mamei lui şi... 

— O, nenicule, spuse Alan. De câtă vreme cloceşti ideea că 
Al te vede ca Mama Vitregă cea Rea? 

Sprâncenele ei se uniră într-o încruntare. 

— Sper să mă ierți dacă nu găsesc ideea asta la fel de 
comică precum ţi se pare ţie. 

EI o prinse blând de partea superioară a braţelor şi o sărută 
pe colțul gurii. 

— N-o găsesc deloc comică. Se întâmplă uneori — tocmai mă 
gândeam la asta — să mă simt puţin ciudat că sunt cu tine. Mi 
se pare prea repede. Nu este, dar uneori aşa mi se pare. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

Ea încuviință din cap. Fruntea i se descreți puţin, dar nu 
complet. 

— Sigur că înţeleg. Personajele din filme şi serialele de 
televiziune au întotdeauna puţin timp în plus să se vaite 
dramatic, nu-i aşa? 

— Ai pus degetul pe rană. În filme ai parte de o grămadă de 
văicăreli şi extrem de puţină durere sufletească. Fiindcă 
durerea sufletească e prea reală. Durerea sufletească este... 

Îi dădu drumul braţelor, ridicând încet o farfurie şi 
începând s-o usuce cu o cârpă. 

— Durerea sufletească e brutală. 

— Da. 

— Aşa că uneori mă simt puţin vinovat, mda. (Fu amar 
amuzat de tonul defensiv pe care-l auzi strecurându-i-se în 
voce.) În parte pentru că mi se pare prea devreme, chiar dacă 
nu este, şi în parte pentru că mi se pare că am scăpat prea 
uşor, chiar dacă nu-i aşa. Gândul că am mai rămas dator cu 
o porţie de durere sufletească încă mă preocupă o parte din 
vreme, nu pot nega asta, dar în sinea mea ştiu că-i o 
nebunie... pentru că o parte din mine — o mare parte, de fapt — 
încă suferă sufleteşte. 


— Probabil că eşti om, spuse ea încet. Cât de ciudat de 
exotic şi de surescitant de pervers. 

— Mda, aşa cred. Cât despre Al, face față situației aşa cum 
ştie. Şi asta-i cea mai bună alegere - o alegere destul de bună 
ca eu să fiu mândru de el. Încă-i e dor de mama lui, dar dacă 
încă suferă sufleteşte — şi cred că nu-s complet sigur că aşa 
este - atunci Todd este cel după care-i plânge sufletul. Însă 
ideea ta că stă la distanţă fiindcă nu e de acord cu poziția ta 
față de mine... sau cu poziția noastră... asta-i ceva complet 
sărit de pe fix. 

— Sunt bucuroasă de asta. Nu ştii cât de mult mi-ai uşurat 
mintea. Dar tot mi se pare... 

— Nu tocmai corect, cumva? 

Ea aprobă din cap. 

— Ştiu la ce te referi. Însă comportamentul puştilor, chiar şi 
atunci când e normal în proporție şi de nouăzeci şi opt virgulă 
şase, nu li se pare tocmai corect adulților. Uităm uneori cât de 
uşor se vindecă ei şi aproape mereu uităm cât de repede se 
schimbă. Al se îndepărtează. De mine, de vechii lui amici ca 
Jimmy Catlin, de The Rock însuşi. Se îndepărtează, asta-i tot. 
Precum o rachetă când se aprinde propulsorul care 
inițializează etapa a treia. Asta fac puştii de când lumea şi 
bănuiesc că-ntotdeauna e-un fel de surpriză tristă pentru 
părinții lor. 

— Pare, totuşi, devreme, spuse Polly încet. La şaptesprezece 
ani pare devreme să te îndepărtezi. 

— Chiar este devreme, spuse Alan. Vorbi pe un ton nu 
tocmai de supărare. - Şi-a pierdut mama şi fratele într-un 
accident stupid. Viaţa i-a fost zdruncinată, viața mea a fost 
zdruncinata, şi ne-am înțeles aşa cum cred că se înțeleg 
întotdeauna taţii şi fiii în astfel de situații, încercând să vadă 
dacă pot clădi la loc ceea ce s-a dărâmat. Ne-am descurcat 
destul de bine, cred, dar aş fi orb dacă n-aş vedea că lucrurile 
s-au schimbat. Viaţa mea e aici, Polly, în The Rock. A lui nu 
este, nu mai este. M-am gândit că poate va fi iarăşi cândva, 
dar privirea care i-a venit în ochi atunci când i-am propus că 
poate i-ar plăcea să se transfere în toamnă la Liceul Castle 


Rock m-a convins cât ai clipi de contrariu. Lui nu-i place să se 
întoarcă aici, fiindcă sunt prea multe amintiri. Cred că asta s- 
ar putea schimba... cu timpul... şi deocamdată nu-l voi 
împinge de la spate. Dar nu are nici o legătură cu tine şi cu 
mine. Bine? 

— Bine. Alan? 

— Hmm? 

— Ţi-e dor de el, nu-i aşa? 

— Mda, recunoscu Alan simplu. În fiecare zi. 

Fu îngrozit să se descopere brusc în pragul lacrimilor. Se 
întoarse cu spatele şi deschise un bufet la nimereală, 
încercând să-şi recapete stăpânirea de sine. Cea mai uşoară 
cale de a o face era să redirecționeze cursul discuţiei, şi asta 
repede. 

— Cum e Nettie? — întrebă el şi fu uşurat să audă că vocea 
îi suna normal. 

— Spune că-i e mai bine astă-seară, dar i-a luat groaznic de 
mult până să răspundă la telefon - mi-am închipuit-o întinsă 
pe jos în stare de inconştienţă. 

— Probabil că dormea. 

— A spus că nu şi, după voce, nici nu părea c-ar fi dormit. 
Ştii cum vorbesc oamenii când îi trezeşte telefonul din somn? 

El aprobă din cap. Acesta era alt lucru caracteristic unui 
polițist. Se aflase atât la capătul celui care sună, cât şi la al 
celui sunat în privința multor telefoane care au întrerupt 
somnul cuiva. 

— Spunea că punea ordine în lucrurile vechi ale mamei ei în 
magazia pentru lemne, dar... 

— Dacă are gripă intestinală, probabil că ai sunat când se 
afla pe tron şi n-a vrut s-o recunoască, spuse Alan sec. 

Ea se gândi la varianta aceasta, apoi izbucni în râs. 

— Pun pariu că asta a fost. E exact stilul ei. 

— Sigur, spuse el. 

Verifică din priviri chiuveta, apoi scoase dopul. 

— Iubire, am terminat cu vasele. 

— Mulţumesc, Alan. 

Îl ciupi de obraz. 


— O, ca să vezi, uite ce-am găsit, spuse Alan. 

Duse mâna în spatele urechii ei şi scoase o monedă de 
cincizeci de cenți. 

— Întotdeauna vă ţineţi monezile acolo, frumoasă doamnă? 

— Cum reuşeşti să faci asta? — întrebă ea, uitându-se cu o 
adevărată fascinaţie la jumătatea de dolar. 

— Ce să fac? — întrebă el. 

Moneda de cincizeci de cenți părea că pluteşte deasupra 
încheieturilor uşor tremurânde ale degetelor mâinii sale 
drepte. Prinse moneda între al treilea şi al patrulea deget şi 
întoarse palma invers. Când o roti înapoi, moneda dispăruse. 

— Crezi c-ar trebui să fug de-acasă şi să m-alătur unui 
circ? o întrebă. 

Ea zâmbi. 

— Nu - rămâi aici cu mine. Alan, crezi că greşesc dacă-mi 
fac atâtea griji pentru Nettie? 

— Mnu, spuse Alan. 

Îşi vârîi mâna stângă - cea în care-şi transferase moneda de 
cincizeci de cenți —- în buzunarul de la pantaloni, o scoase 
goală şi luă un prosop pentru vase. 

— Ai scos-o de la ferma celor veseli, i-ai dat un serviciu şi ai 
ajutat-o să-şi cumpere o casă. Te simţi răspunzătoare pentru 
ea şi presupun că, într-o anumită măsură, chiar eşti. Dacă nu 
ţi-ai face griji pentru ea, cred că mi-aş face eu pentru tine. 

Ea luă ultimul pahar din uscătorul pentru vase. Alan văzu 
brusca spaimă de pe chipul ei şi ştiu că nu va reuşi să-l țină 
în mână, deşi paharul era aproape complet uscat. Se mişcă 
repede, îndoindu-şi genunchii şi întinzând o mână. Mişcarea 
fu atât de grațios executată, încât lui Polly i se păru că 
aproape seamănă cu un pas de dans. Paharul căzu şi ateriză 
cuminte în palma lui, care aştepta la mai puţin de optsprezece 
inci deasupra podelei. 

Durerea care o sâcâise toată seara — şi teama ce o însoțise 
că Alan îşi va da seama cât de insuportabilă era - fu imediat 
îngropată sub un val de dorință atât de puternică şi de 
neaşteptată, că făcu mai mult decât doar s-o surprindă; o 
înspăimântă. lar dorință era un termen prea sfios, nu-i aşa? 


Ceea ce simțea ea era o emoție mai simplă, de o culoare 
dominantă absolut primară. Era vorba de poftă trupească. 

— Te mişti ca o afurisită de pisică, spuse când el se îndrepta 
de spate. Vocea ei era groasă, puțin nedesluşită. Continua să 
vadă în minte felul grațios în care i se îndoiseră lui picioarele, 
flexionarea muşchilor lungi ai coapselor. Curbura netedă a 
unei gambe. —- Cum poate un om atât de mare ca tine să se 
mişte atât de repede? 

— Nu ştiu, spuse el şi se uită la ea surprins şi nedumerit. 
Care-i problema, Polly? Arăţi ciudat. Te simţi slăbită? 

— Mă simt, spuse ea, de parcă o să-mi dau drumul în 
pantaloni. 

Atunci îşi dădu şi el seama. Simplu ca bună ziua. Era ceva 
nici bun, nici rău. Pur şi simplu era. 

— Hai să vedem dacă-i aşa, spuse el şi avansă către ea cu 
aceeaşi grație, cu aceeaşi viteză ciudată pe care n-ai bănui-o 
niciodată dacă l-ai fi văzut mergând agale în josul străzii 
Principale. Hai doar să vedem dacă-i aşa. 

Aşeză paharul pe tejghea cu mâna stângă şi pe dreapta şi-o 
strecură între picioarele ei înainte ca ea să-şi dea seama ce se 
întâmpla. 

— Alan, ce fa... 

Şi apoi, când degetul lui mare îi apăsă cu o forță blândă 
clitorisul, faci se transformă în fa-aaaah-ci şi, cu uimitoarea 
lui forță, o ridică fără probleme. 

Ea îşi petrecu braţele pe după gâtul lui, având grijă chiar şi 
în clipa aceea fierbinte să se ţină cu antebrațele; mâinile îi 
ieşeau în afară în spatele lui precum nişte mănunchiuri 
țepene de bețişoare, însă brusc ele erau singura parte țeapănă 
din ea. Restul părea că se topeşte. 

— Alan, pune-mă jos! 

— Nu prea cred, spuse el şi-o ridică şi mai sus. 

Când ea începu să alunece, el îşi petrecu mâna liberă între 
omoplațţii ei şi o împinse înainte. Şi, dintr-odată, ea se legăna 
înainte şi înapoi pe mâna dintre picioare ca o fată călare pe-un 
căluț de jucărie, iar el o ajuta să se legene, iar ea se simțea de 


parcă ar fi stat într-un leagăn minunat cu picioarele în vânt şi 
cu părul în stele. 

— Alan... 

— Ţine-te bine, frumoasă doamnă, spuse el, şi rădea, de 
parcă ea n-ar fi cântărit mai mult decât un sac cu pene. 

Ea se lăsă pe spate, în excitarea ei crescândă aproape 
inconştientă de mâna care o susținea, ştiind doar că nu o va 
lăsa să cadă, după care el o aduse iarăşi în față, şi o mână o 
freca pe spate, iar degetul mare al celeilalte îi făcea acolo jos 
tot soiul de lucruri, lucruri la care niciodată nu se gândise, şi 
ea se legănă din nou, strigându-i numele în delir. 

Orgasmul o lovi ca un glonte îndelung aşteptat care 
explodează, luând-o la goană în ambele direcții din mijlocul 
ființei sale. Picioarele i se legănară înainte şi înapoi la cinci inci 
deasupra podelei din bucătărie (unul dintre saboți îi zbură şi 
călători prin aer până în sufragerie), capul îi căzu pe spate, 
aşa încât părul ei negru se scurse peste antebraţul lui într-un 
mic torent gâdilător, iar când atinse culmea plăcerii, el îi 
sărută curbura albă şi dulce a gâtului. 

O aşeză pe pământ... apoi întinse repede brațele pentru a o 
echilibra, căci i se muiaseră genunchii. 

— O, Doamne, spuse ea, începând să râdă fără vlagă. O, 
Doamne, Alan, n-o să mai spăl niciodată jeanşii ăştia. 

Asta lui i se păru ilar şi răbufni în râs. Se prăbuşi într-unul 
dintre scaunele de bucătărie cu picioarele ţinute drepte înainte 
şi râse puternic, ţinându-se de burtă. Ea făcu un pas către el. 
El o prinse cu mâna, o trase pentru o clipă în poala sa, după 
care se ridică în picioare cu ea în braţe. 

Ea simţi iarăşi acel val ameţitor de emoție şi nevoie, însă 
acum era mai limpede, mai bine definit. Acum, îşi spuse ea, 
acum e dorință. Mi-l doresc atât de mult pe bărbatul ăsta! 

— Du-mă sus, spuse ea. Dacă nu ajungi până acolo, du- 
mă la canapea. lar dacă nu ajungi până la canapea, rezolvă- 
mă chiar aici pe podeaua bucătăriei. 

— Cred că reuşesc să ajung cel puţin până în sufragerie, 
spuse el. Cum îţi sunt mâinile, frumoasă doamnă? 

— Care mâini? — întrebă ea visătoare şi închise ochii. 


Se concentră asupra bucuriei clare a acelui moment, 
mişcându-se prin spaţiu şi timp în braţele lui, mişcându-se în 
întuneric şi înconjurată de forța lui. Îşi apăsă faţa pe pieptul 
lui şi, când o aşeză pe canapea, îl trase jos... iar acum se folosi 
de mâini pentru a o face. 


6 


Au stat pe canapea aproape o oră, apoi sub duş pentru cine 
ştie cât timp - până ce apa caldă a început să se răcească şi îi- 
a gonit afară, în orice caz. Apoi l-a dus în patul ei, unde a stat 
prea obosită şi mulțumită să facă altceva decât îl ţină în braţe. 

Se aşteptase să facă dragoste cu el în seara aceasta, dar 
mai mult pentru a-i potoli lui grija decât dintr-o dorință 
adevărată din partea ei. În mod cert nu se aşteptase la o 
asemenea serie de explozii cum fuseseră cele de care avusese 
parte... dar era bucuroasă. Îşi simțea durerea din mâini 
începând să-şi spună iarăşi cuvântul, dar nu va avea nevoie 
de un Percodan pentru a dormi la noapte. 

— Eşti un amant fantastic, Alan. 

— La fel şi tu. 

— Amândoi suntem, spuse ea şi-şi aşeză capul pe pieptul 
lui. 

Îi auzea inima ticăindu-i calm acolo înăuntru, ca pentru a 
spune ho-ho, de lucruri d-astea avem să ne-ocupăm în fiecare 
noapte eu şi cu şefu!. Se gândi din nou - şi nu fără o amintire 
vagă a pasiunii feroce de mai-nainte - la cât de rapid era el, 
cât de puternic... dar mai ales cât de rapid. Îl cunoştea de 
când venise Annie să lucreze pentru ea, în ultimele cinci luni 
fusese amanta lui şi niciodată, până-n seara aceasta, nu 
ştiuse cât de repede se putea mişca. Fusese ca o versiune la 
scară naturală a trucurilor cu monede, cu cărți de joc şi 
umbrele de animale despre care ştiau aproape toți puştii din 
oraş şi-l rugau să le facă atunci când îl vedeau. Era ceva de 
speriat... dar era de asemenea minunat. 

Simţea cum alunecă înspre somn. Ar fi trebuit să-l întrebe 
dacă vrea să stea peste noapte şi, dacă da, să-i spună să-şi 


pună maşina în garaj — Castle Rock era un orăşel unde multe 
limbi n-aveau odihnă - dar i se păru prea solicitant. Va avea 
grijă Alan. Alan, începea să gândească ea, avea întotdeauna 
grijă. 

— Vreo răbufnire nouă din partea lui Buster sau a 
reverendului Willie? — întrebă ea somnoroasă. 

Alan zâmbi. 

— Linişte pe ambele fronturi, cel puţin pentru moment. Cel 
mai mult îi apreciez pe domnul Keeton şi pe reverendul Rose 
atunci când îi văd ultima dată şi, judecând după asta, astăzi a 
fost o zi mare. 

— Asta-i bine, murmură ea. 

— Mda, dar ştiu ceva şi mai interesant. 

— Ce? 

— Lui Norris i-a revenit buna dispoziţie. Şi-a cumpărat o 
lansetă de la prietenul tău, domnul Gaunt, şi nu discută decât 
despre faptul că va merge la pescuit în acest weekend. Cred c- 
o să-i îngheţe curu” — atâta cât îl are — dar dacă el e fericit, 
sunt fericit şi eu. Mi-a părut a naibii de rău când i-a adus 
Keeton furtuna ieri în timpul paradei. Oamenii râd de Norris 
fiindcă e uscățiv şi se prinde greu, dar în ultimii trei ani a 
devenit un bun ofițer de pace pentru un orăşel ca ăsta. lar 
sentimentele lui sunt la fel de fragile ca ale tuturor. Nu-i vina 
lui că pare fratele vitreg al lui Don Knotts. 

— Mmmmm... 

Aluneca. Aluneca într-o întunecime plăcută unde nu exista 
durere. Polly se abandonă şi, când o luă somnul, pe chipul ei 
se citea o vagă expresie felină de satisfacție. 


7 


Pentru Alan, somnul întârzia mult. 

Se întorsese vocea interioară, însă tonul ei de falsă voioşie 
dispăruse. Acum părea întrebătoare, tânguitoare, aproape 
pierdută. Unde ne aflăm, Alan? întreba ea. Nu-i cumva camera 
greşită? Patul greşit? Femeia greşită? Mi se pare că nu mai 
înțeleg nimic. 


Alan descoperi brusc că-i este milă de acea voce. Nu era 
vorba de milă de sine, fiindcă vocea niciodată nu păruse atât 
de străină de el cum părea acum. Îi trecu prin gând că vocea 
voia să vorbească la fel de puţin cum voia el — restul din el, 
acel Alan care exista în prezent şi acel Alan care făcea planuri 
pentru viitor - s-o asculte. Era vocea datoriei, vocea durerii 
sufleteşti. Şi era şi vocea vinovăţiei. 

În urmă cu mai puţin de doi ani, Annie Pangborn începuse 
să aibă dureri de cap. Nu erau puternice, sau aşa spunea ea; 
îi plăcea să discute despre ele la fel de mult cum îi plăcea lui 
Polly să discute despre artrită. Atunci, într-o zi pe când se 
bărbierea - foarte aproape de începutul lui 1990 trebuie să fi 
fost asta - Alan observase că sticla mare, pentru familie, de 
Anacin 3 de lângă chiuveta din baie fusese lăsată fără capac. 
Dăduse să-l pună la loc... apoi se oprise. La sfârşitul 
săptămânii dinainte, luase două aspirine din sticla aceea, care 
conținea două sute douăzeci şi cinci de capsule. Atunci fusese 
aproape plină. Acum era aproape goală. Îşi ştersese restul de 
spumă de ras de pe față şi mersese la Coşi Întruna, unde lucra 
Annie încă de când Polly Chalmers deschisese atelierul. Îşi 
luase soția în oraş pentru o cafea... şi pentru câteva întrebări. 
O întrebase de aspirină. Îşi amintea că era puţin înfricoşat 

(numai puțin, se arătă de acord cu tristeţe vocea interioară.) 

Dar numai puţin, fiindcă nimeni nu ia o sută nouăzeci de 
capsule de aspirină într-o singură săptămână; nimeni. Annie îi 
spusese că e neserios. Ştergea polița de lângă chiuvetă, 
spusese ea, şi răsturnase sticla. Capacul nu era strâns bine şi 
majoritatea capsulelor căzuseră în chiuvetă. Începuseră să se 
topească şi ea le aruncase. Aşa spusese. 

Dar el era polițist şi nici atunci când era în afara orelor de 
program nu putea să se debaraseze de obişnuința reflexă a 
observării, care venea la pachet cu insigna. Nu putea opri 
detectorul de minciuni. Dacă-i priveai pe oameni când 
răspundeau la întrebările puse de tine, dacă-i priveai cu 
adevărat, aproape întotdeauna ştiai când mințeau. Alan 
chestionase odată un om care-şi anunţa fiecare minciună 
scoasă pe gură lovindu-şi caninul cu unghia degetului mare. 


Gura articula minciunile; trupul, se părea, era damnat să 
anunțe adevărul. Aşa că-şi întinsese mâinile peste masa din 
separeul de la Nan unde şedeau, apucase mâinile lui Annie 
într-ale lui şi-i ceruse să-i spună adevărul. Şi când, după o 
clipă de ezitare, ea îi spusese că, da, durerile de cap erau puţin 
mai rele şi da, luase cam multe aspirine, dar nu, nu luase 
toate capsulele care lipseau, că sticla chiar se răsturnase în 
chiuvetă, el o crezuse. Se lăsase păcălit de cel mai vechi truc 
din manual, cel pe care răufăcătorii îl numeau momeşte-şi- 
roteşte: dacă spui o minciună şi eşti prins, dă înapoi şi spune 
jumătate din adevăr. Dacă ar fi privit-o mai îndeaproape, ar fi 
ştiu că Annie tot nu era sinceră cu el. Ar fi forțat-o să 
recunoască ceva care lui i se părea aproape imposibil, dar care 
acum credea că este adevărat: că durerile de cap erau destul 
de puternice ca ea să fi luat cel puţin douăzeci de aspirine pe 
zi. lar dacă ar fi recunoscut asta, ar fi dus-o în biroul unui 
neurolog din Portland sau Boston înainte ca săptămâna să se 
încheie. Dar ea era soția lui şi în zilele de atunci, în afara 
orelor de serviciu, el era un observator mai puţin atent. 

Se mulțumise să facă în locul ei o rezervare la Ray Van 
Allen, iar ea onorase întâlnirea. Ray nu descoperise nimic şi 
Alan nu-l blamase niciodată pentru asta. Ray trecuse prin 
obişnuitele teste ale reflexelor, se uitase în ochii ei cu 
oftalmoscopul lui de încredere, îi testase vederea pentru a 
vedea dacă nu existau suprapuneri şi o trimisese la Spitalul 
Regional din Oxford pentru o radiografie. Nu ceruse, însă, o 
tomografie, iar când Annie spusese că durerile de cap i-au 
trecut, Ray o crezuse. Alan bănuia că a avut dreptate s-o 
creadă. Ştia că doctorii sunt aproape la fel de deprinşi cu 
limbajul corpului ca şi poliţiştii cu minciunile. Pacienţii sunt 
mereu predispuşi să mintă ca şi suspecții şi din acelaşi motiv: 
simpla teamă. lar când Ray o văzuse pe Annie, nu fusese în 
afara orelor de program. Aşa că poate între momentul când 
Alan făcuse descoperirea şi cel când Annie se dusese să-l vadă 
pe doctorul Van Allen, durerile de cap dispăruseră. Probabil 
dispăruseră. Ray îi spusese mai târziu lui Alan, într-o lungă 
discuție deasupra unor pahare cu coniac la reşedinţa 


doctorului de pe Castle View, că simptomele deseori veneau şi 
dispăreau în cazurile când tumoarea era localizată în partea 
de sus a trunchiului cerebral. „Deseori, tumorile la trunchiul 
cerebral sunt însoțite de atacuri de apoplexie”, îi spusese lui 
Alan. „Dacă ar fi avut vreun atac de apoplexie, poate că...” Şi 
ridicase din umeri. Da. Poate că. Şi poate că un bărbat pe 
nume Thad Beaumont era un co-conspirator nedovedit al 
morții soţiei şi fiului său, dar Alan nu putea găsi în suflet 
forța să-l acuze nici pe Thad. 

Nu toate lucrurile care se petrec în oraşele mici le sunt 
cunoscute localnicilor, indiferent cât de ascuţit le este auzul 
sau cât de energic dau ei din gură. În Castle Rock ştiau de 
Frank Dodd, polițistul care înnebunise şi omorâse acele femei 
pe când şerif era Bannerman, şi ştiau de Cujo!%, Sant 
Bernard-ul care turbase pe Drumul Orăşenesc nr. 3, şi ştiau 
că locuința de pe malul lacului a lui Thad Beaumont, 
romancier şi Persoană Celebră a locului, arsese din temelii în 
vara lui 1989, dar nu cunoşteau împrejurările acelui incendiu 
sau că Beaumont era urmărit de un om care de fapt nu era 
deloc un om, ci o creatură care se poate să nu aibă nici nume. 
Alan Pangborn cunoştea, însă, aceste lucruri şi încă-i mai 
bântuiau din când în când somnul. Toate acestea avuseseră 
loc înainte ca el să devină complet conştient de durerile de cap 
ale lui Annie... doar că nu apuseseră de fapt niciodată. 
Datorită apelurilor telefonice mirosind a alcool ale lui Thad, 
Alan devenise martorul fără voie al destrămării căsătoriei 
acestuia şi a constantei eroziuni a sănătății lui mintale. Şi 
mai era şi problema propriei sale sănătății mintale. Alan citise 
într-un cabinet medical un articol despre găurile negre — 
imense locuri celeste goale care păreau să fie nişte vârtejuri de 
antimaterie, absorbind cu voracitate tot ce li se află în 
preajmă. La sfârşitul verii şi în toamna lui 1989, afacerea 
Beaumont devenise propria sa gaură neagră. Fuseseră zile 
când se trezise punând sub semnul întrebării cele mai 
elementare concepte ale realității şi stând în cumpănă dacă se 
întâmplaseră cu adevărat toate acele lucruri. Fuseseră nopți 
când zăcuse treaz până când zorii pătau cerul înspre est, 


temător să adoarmă, temător că va veni visul acela: un 
Toronado negru doborându-l la pământ, un Toronado negru la 
volan cu un monstru intrat în descompunere şi cu un abțibild 
pe bara de protecţie din spate care spunea FIU DE CURVĂ CU GURA 
MARE. În zilele de atunci, vederea unei singure vrăbii aciuate pe 
balustrada verandei sau țopăind pe peluză îl făcuse să-i vină 
să strige. Dacă l-ar fi întrebat cineva, Alan ar fi spus: „Când 
au început problemele lui Annie, eu eram cu atenția 
altundeva.” însă nu fusese o problemă de atenție distrasă; 
undeva profund în lăuntrul minţii sale, el purta atunci o luptă 
disperată pentru a-şi păstra discernământul. FIU DE CURVĂ CU 
GURA MARE -— cum îi mai venea asta în minte. Cum îl mai 
bântuia. Asta... şi vrăbiile. 

Atenţia încă-i era distrasă în acea zi din luna martie când 
Annie şi Todd urcaseră în bătrânul Scout pe care-l țineau 
pentru drumurile de rutină şi plecaseră spre Magazinul lui 
Hemphill. Alan revăzuse de multe ori în gând comportamentul 
ei din acea dimineaţă şi nu reuşise să găsească nimic 
neobişnuit, nimic ieşit din comun. Când plecaseră, el se afla în 
birou. Se uitase pe geamul de lângă masa de lucru şi le făcuse 
cu mâna de rămas bun. Înainte să urce în Scout, Todd îi 
întorsese salutul. Atunci a fost ultima dată când i-a văzut în 
viață. Cu trei mile mai în josul Rutei 117 şi cu mai puţin de 
una înainte de Hemphill, Scout-ul ieşise cu mare viteză de pe 
şosea şi se izbise de un copac. Poliția Statală estimase pe baza 
epavei maşinii că Annie, de obicei cel mai grijuliu dintre şoferi, 
mergea cu cel puțin şaptezeci la oră. Todd purta centura de 
siguranță. Annie nu. Probabil că murise imediat ce fusese 
proiectată afară prin parbriz, lăsând în urmă un picior şi o 
jumătate de braț. Era posibil ca Todd să fi fost încă în viață 
când explodase rezervorul de benzină fisurat. Lucrul acesta îl 
chinuia pe Alan mai mult ca orice altceva. Că fiul lui de zece 
ani, care scria o rubrică haioasă de astrologie pentru ziarul 
şcolii şi trăia pentru Liga de Juniori, s-ar fi putut să fi fost 
încă în viață. Că era posibil să fi ars de viu încercând să 
deschidă catarama centurii de siguranță. 


Avusese loc o autopsie. Aceasta scosese la iveală tumoarea 
cerebrală. Era, i-a spus Van Allen, una mică. 

Cam de dimensiunea unei păstăi de arahidă, s-a exprimat 
el. Nu i-a spus lui Alan că ar fi fost operabilă dacă ar fi fost 
diagnosticată; aceasta era o informaţie pe care Alan o intuise 
după chipul abătut şi chinuit al lui Ray. Van Allen a spus că 
el credea că Annie avusese în sfârşit criza de apoplexie care, 
dacă ar fi apărut mai curând, le-ar fi anunţat adevărata 
problemă. Se poate să-i fi crispat corpul precum un puternic 
şoc electric, făcând-o să apese până la podea pedala de 
acceleraţie şi să piardă controlul volanului. Nu i-a spus lui 
Alan din proprie inițiativă aceste lucruri; i le-a spus fiindcă 
Alan l-a interogat fără milă şi fiindcă Van Allen a văzut că, 
durere sufletească sau nu, Alan voia cu tot dinadinsul să afle 
adevărul... sau atât de mult cât el, sau oricine altcineva care 
nu fusese în maşină în ziua aceea, putea să afle vreodată. 

— Te rog, a spus Van Allen şi l-a atins pe Alan scurt şi 
blând. A fost un accident îngrozitor, dar asta e tot ce a fost. 
Trebuie să-i dai pace. Mai ai un fiu şi el are nevoie de tine la fel 
de mult cât ai şi tu de el. Trebuie să-i dai pace şi să-ți vezi mai 
departe de lucrurile tale. 

Încercase să facă asta. Iraționala oroare a afacerii cu Thad 
Beaumont, treaba aia cu 

(vrăbiuile, vrăbiile zboară) 

păsările, începuse să se şteargă, iar el chiar încercase să-şi 
adune viața la un loc — văduv, polițist de oraş mic, tată al unui 
adolescent aflat în creştere şi îndepărtându-se prea repede... 
nu din cauza lui Polly, ci din cauza accidentului. Din cauza 
acelei traume oribile, stupefiante: Fiule, am nişte veşti 
îngrozitoare; va trebui să-ţi aduni curajul... Şi apoi, desigur, 
începuse să plângă şi, nu după mult timp, începuse şi Al să 
plângă. 

În pofida acestora, îşi văzuseră mai departe de lucrările de 
reconstrucție şi încă mai puneau umărul la ele. Era mai bine 
cu amintirile în zilele din urmă... Însă două refuzau să 
dispară. 


Una era sticla aceea de aspirină, aproape goală după numai 
o săptămână. 

Cealaltă era faptul că Annie nu purtase centura de 
siguranță. 

Dar Annie purta mereu centura de siguranţă. 

După trei săptămâni de nopţi agonice şi fără somn, îşi 
făcuse totuşi o programare la un neurolog din Portland, 
gândindu-se în tot acest timp la cai furațţi şi la uşi de grajd 
încuiate după comiterea faptei. Se dusese fiindcă era posibil ca 
anul acela să aibă nişte răspunsuri mai bune la întrebările pe 
care Alan trebuia să le articuleze şi fiindcă obosise să tot 
scoată cu cleştele răspunsuri de la Ray Van Allen. Numele 
doctorului era Scopes şi, pentru prima oară în viața lui, Alan 
s-a ascuns în spatele meseriei sale: i-a spus lui Scopes că 
întrebările lui aveau legătură cu o anchetă polițienească aflată 
în desfăşurare. Doctorul i-a confirmat principala suspiciune: 
da, oamenii suferind de tumori cerebrale manifestau uneori 
răbufniri de iraționalitate şi uneori îi anima o pornire 
sinucigaşă. Când se sinucidea o persoană cu tumoare 
cerebrală, a spus Scopes, actul era deseori comis sub impulsul 
de moment, în urma unei perioade de meditaţie care poate 
dura un minut sau numai câteva secunde. Poate o astfel de 
persoană să ia pe altcineva cu ea? a întrebat Alan. 

Scopes şedea în spatele biroului, căzut pe spate în scaun cu 
mâinile unite la ceafă şi nu putea vedea mâinile lui Alan, care 
erau atât de strâns prinse una în cealaltă între genunchi, 
încât degetele căpătaseră un alb cadaveric. O, da, a spus 
Scopes. Aceasta nu era o regulă ieşită din comun în astfel de 
cazuri; tumorile trunchiului cerebral provocau deseori 
comportamente pe care un neinițiat le-ar putea considera 
drept demente. Unul era concluzia că suferința pe care o 
îndură suferindul este împărțită fie de cel apropiat lui, fie de 
întreaga rasă umană; celălalt era ideea că cei apropiaţi 
suferindului n-ar vrea să mai trăiască dacă el ar muri. Scopes 
l-a pomenit pe Charles Whitman, Samariteanul Şef care se 
cățărase până în vârful Turnului Texas şi ucisese mai bine de 
o duzină de oameni înainte să-şi pună singur capăt zilelor, şi 


pe o profesoară suplinitoare de gimnaziu din Illinois care-şi 
ucisese mai mulți elevi înainte să plece acasă şi să-şi tragă un 
glonț în cap. La autopsie se observase în ambele cazuri 
existența unor tumori cerebrale. Era un şablon, dar nu unul 
valabil în toate cazurile şi nici măcar în majoritatea dintre ele. 
Tumorile cerebrale provocau uneori simptome ciudate, chiar 
exotice; uneori nu provocau absolut nici un simptom. Era 
imposibil să fii sigur. 

Imposibil. Aşa că dă-i pace. 

Bun sfat, dar greu de înghiţit. Din cauza sticlei de aspirină. 
Şi a centurii de siguranţă. 

În principal centura era cea care-i stăruia lui Alan în 
spatele minţii — un nor mic şi negru care pur şi simplu nu voia 
să plece. Ea niciodată nu conducea fără să-şi pună centura. 
Nici măcar până la capătul cvartalului şi înapoi. Todd, însă, 
avea centura pusă, exact ca întotdeauna. Nu însemna asta 
ceva? Dacă se hotărâse, cândva după ce ieşise cu spatele din 
parcare pentru ultima dată, să se sinucidă şi să-l ia pe Todd 
cu ea, n-ar fi insistat oare ca Todd să-şi desfacă şi el centura 
de siguranță? Chiar şi bolnavă fiind, deprimată, confuză, ea n- 
ar fi vrut ca Todd să sufere, nu-i aşa? 

Imposibil să fii sigur. Dă-i pace. 

Şi totuşi, acum, stând aici în patul lui Polly şi cu Polly 
dormind alături de el, găsi că acesta era un sfat greu de 
urmat. Mintea lui începu din nou să-l roadă, aşa cum roade 
un pui de căţel cu dințişorii lui ascuțiți o bucată veche şi 
franjurată de piele netăbăcită. 

În acest moment, întotdeauna îi venea în minte o imagine, o 
imagine coşmarescă ce-i călăuzise în cele din urmă paşii către 
Polly Chalmers, fiindcă Polly, din tot oraşul, era femeia de care 
Annie fusese cel mai apropiată — şi, având în vedere afacerea 
Beaumont şi efectul parapsihologic pe care-l avusese asupra 
lui Alan, probabil că Polly fusese alături de Annie mai mult 
decât el în ultimele câteva luni ale vieţii ei. 

Imaginea o înfățişa pe Annie desfăcându-şi centura de 
siguranță, apăsând accelerația până la podea şi luându-şi 


mâinile de pe volan. Luându-le de pe volan fiindcă avea altceva 
de făcut cu ele în acele ultime câteva secunde. 

Luându-le de pe volan pentru ca să poată desface şi centura 
lui Todd. 

Aceasta era imaginea: Scout-ul înaintând huruitor de-a 
lungul drumului cu şaptezeci la oră, virând la dreapta, virând 
către copaci sub un cer alb de martie care promitea ploaie, în 
vreme ce Annie se lupta să-i desfacă lui Todd centura şi Todd, 
speriat, strigând, luptându-se să-i îndepărteze mâinile. Vedea 
mult-iubita față a lui Annie transformată într-o mască 
scofâlcită ca de vrăjitoare, vedea fața lui Todd alungită de 
teroare. Uneori se trezea în toiul nopţii cu trupul înfăşurat 
într-o jachetă lipicioasă de sudoare, cu vocea lui Todd 
răsunându-i în urechi: Copacii, mami! Ai grijă la COPAAAACI! 

Se dusese într-o zi la ora închiderii s-o viziteze pe Polly şi o 
întrebase dacă nu vrea să vină la el pentru un pahar de ceva 
sau, dacă nu avea nimic împotrivă, să meargă el la ea acasă. 

Stând în bucătăria casei lui (bucătăria potrivită, sublinie 
vocea interioară), cu o cană de ceai pentru ea şi una de cafea 
pentru el, începuse să vorbească, încet şi împleticit, despre 
coşmar. 

— Trebuie să ştiu, dacă pot, dacă trecea prin perioade de 
depresie sau inconştiență despre care eu fie n-am ştiut, fie n- 
am băgat de seamă, a spus el. Trebuie să ştiu dacă... 

S-a oprit, pentru moment neajutorat. Ştia ce cuvinte 
trebuia să rostească, însă îi venea din ce în ce mai greu să le 
articuleze. Era ca şi când canalul de comunicare dintre mintea 
sa nefericită, confuză, şi gură se micşora şi se îngusta, şi 
curând avea să fie închis complet traficului naval. 

A făcut un mare efort şi a continuat. 

— Trebuie să ştiu dacă avea tendinţe sinucigaşe. Fiindcă, 
vezi tu, nu doar Annie a murit. A murit şi Todd odată cu ea, 
iar dacă au existat şanse... semne, adică, semne... pe care nu 
le-am observat, atunci şi eu sunt răspunzător pentru moartea 
lui. lar ăsta-i un lucru pe care simt că trebuie să-l ştiu. 

Aici se oprise, inima bubuindu-i surd în piept. Şi-a şters 
fruntea cu o mână şi a fost uşor surprins când a văzut-o plină 


de transpirație. 

— Alan, a spus ea şi l-a atins pe încheietura mâinii. Ochii ei 
uşor albaştri se uitau neabătuţi într-ai lui. - Dacă aş fi văzut 
asemenea semne şi n-aş fi spus nimănui, aş fi la fel de 
vinovată cum pari tu că vrei să fii. 

E] se uitase la ea cu gura căscată, asta-şi amintea bine. Era 
posibil ca Polly să fi văzut ceva în comportamentul lui Annie 
care lui să-i fi scăpat; până aici ajunsese cu raționamentul. 
Ideea că observarea unui comportament ciudat ducea la 
răspunderea de a lua măsuri în acea privință nu-i trecuse 
niciodată prin gând până acum. 

— N-ai văzut? — a întrebat el în cele din urmă. 

— Nu. Am tot întors amintirile pe toate fețele în gând. Nu 
intenționez să-ți micşorez durerea şi sentimentul pierderii, dar 
nu eşti singurul care simte lucrurile astea şi nu eşti singurul 
care şi-a cercetat îndelung sufletul de la accidentul lor 
încoace. Am retrăit acele ultime câteva săptămâni până ce am 
amețit, revăzând scene şi discuții în lumina a ceea ce a scos la 
iveală autopsia. Asta fac şi acum, în lumina a ce mi-ai spus 
despre sticla aia de aspirină. Şi ştii ce aflu? 

— ep 

— Nema. 

A spus-o cu o lipsă de accent care era ciudat de 
convingătoare. 

— Absolut nimic. Au fost zile când mi s-a părut că arată 
cam palidă. Mi-amintesc de vreo două ocazii când am auzit-o 
vorbind singură pe când făcea tivuri la rochii sau despacheta 
materiale. Asta-i cel mai excentric comportament pe care mi-l 
amintesc şi de multe ori m-am făcut şi eu vinovată de aşa 
ceva. Tu nu? 

Alan a aprobat din cap. 

— În cea mai mare parte a timpului, a fost aşa cum o ştiam 
de când o întâlnisem prima dată: veselă, prietenoasă, 
săritoare... o bună prietenă. 

— Dar... 

Mâna ei încă se afla pe încheietura lui; s-a strâns puţin. 


— Nu, Alan. Fără dar-uri. Şi Ray Van Allen vorbeşte singur, 
să ştii asta — îndemnuri de luni dimineața, aşa cred că i se 
spune. Pe el îl poţi învinui? Crezi că Ray e vinovat fiindcă n-a 
observat tumoarea? 

— Nu, dar... 

— Dar eu? Lucram cu ea zi de zi, umăr la umăr cea mai 
mare parte din timp; ne beam cafeaua împreună la ora zece, la 
prânz luam masa împreună şi beam iarăşi cafea la trei. Pe 
măsură ce-a trecut timpul am început să discutăm foarte 
franc şi am ajuns să ne cunoaştem şi să ne plăcem una pe 
cealaltă, Alan. Ştiu că tu o satisfăceai, ca prieten şi, totodată, 
ca amant, şi ştiu că-i iubea pe băieți. Dar dacă aluneca spre 
sinucidere ca rezultat al bolii... asta n-am ştiu. Aşa că spune- 
mi — pe mine mă-nvinuieşti? 

Şi ochii ei de-un albastru curat s-au uitat sinceri şi curioşi 
într-ai lui. 

— Nu, dar... 

Mâna l-a strâns iarăşi, uşor dar poruncitoare. 

— Vreau să te întreb ceva. E important, aşa că gândeşte-te 
bine. 

EI a aplecat din cap. 

— Ray a fost doctorul ei şi, dacă tumoarea era acolo, el n-a 
văzut-o. Eu am fost prietena ei şi, dacă era acolo, n-am văzut- 
o. Tu ai fost soțul ei şi, dacă era acolo, n-ai văzut-o nici tu. Şi 
crezi că asta-i tot, că aici e capătul liniei, dar nu este. 

— Nu înţeleg încotro baţi. 

— Mai era cineva apropiat de ea, a spus Polly. Cineva mai 
apropiat ca oricare dintre noi, îmi închipui. 

— Despre cine vorb... 

— Alan, Todd ce a spus? 

N-a putut decât să se uite fix la ea, fără a înţelege ceva. Se 
simțea de parcă ea tocmai rostise un cuvânt într-o limbă 
străină. 

— Todd, a spus ea, părând nerăbdătoare. Todd, fiul tău. Cel 
care nu te lasă să dormi noaptea. Elo face, nu-i aşa? Nu ea, ci 
el. 

— Da, a spus. El. 


Vocea i s-a auzit ascuțită şi nesigură, deloc asemănătoare 
cu vocea lui, şi a simțit ceva dând să se schimbe înlăuntrul 
său, ceva mare şi fundamental. Acum, zăcând aici în patul lui 
Polly, îşi putea aminti cu o claritate aproape supranaturală 
momentul acela când stătuseră la masa din bucătăria sa: 
mâna ei pe încheietura mâinii lui într-o dâră piezişă de 
lumină de după-amiază târzie, firele de păr de pe ele 
semănând cu nişte fire de tors subțiri şi aurite; ochii ei uşori; 
blânda ei neînduplecare. 

— L-a forțat pe Todd să urce în maşină, Alan? Dădea din 
picioare? Striga? Se lupta cu ea? 

— Nu, sigur că nu, dar ea era ma... 

— A cui a fost ideea ca Todd să o însoţească la magazin în 
ziua aceea? A ei sau a lui? Ți-aminteşti? 

El a dat să spună nu, dar brusc şi-a amintit. Vocile lor, 
plutind dinspre sufragerie, pe când el şedea la birou, verificând 
mandatele emise de reprezentanții districtuali: 

Tre” să fug la magazinul alimentar, Todd — vrei să vii? 

Pot să mă uit la noile casete video? 

Cred că da. Întreabă-l pe tata dacă nu vrea ceva. 

— A fost ideea ei, i-a spus lui Polly. 

— Eşti sigur? 

— Da. Dar l-a întrebat. Nu i-a spus s-o însoţească. 

Lucrul acela dinăuntru, lucrul acela fundamental, încă se 
mai mişca. Avea să se prăbuşească şi atunci urma să se țină 
cu toate puterile de pământ, căci rădăcinile lui erau înfipte 
adânc şi, încă pe-o suprafață întinsă. 

— Era speriat de ea? 

Acum aproape că-l supunea la un interogatoriu încrucişat, 
aşa cum făcuse şi el cu Ray Van Allen, însă părea că e 
incapabil s-o facă să se oprească. Şi nu era nici sigur dacă 
voia asta. Era ceva aici, sigur, ceva care nu-i trecuse niciodată 
prin gând în lungile lui nopți. Ceva care încă era în viaţă. 

— Todd speriat de Annie? Dumnezeule, nu! 

— Nu în ultimele câteva luni când mai erau în viață? 

— Nu. 

— În ultimele câteva săptămâni? 


— Polly, nu prea eram în stare să observ atunci tot felul de 
lucruri. Era chestia aia care i s-a întâmplat lui Thad 
Beaumont, scriitorul... chestia aia nebunească... 

— Vrei să spui că erai cu minţile atât de aiurea, că nici nu- 
ți dădeai seama când erau prin preajmă Annie şi Todd sau că, 
oricum, nu stăteai prea mult timp pe acasă? 

— Nu... da... adică, sigur că eram acasă, dar... 

Era un sentiment ciudat să te afli la capătul de receptare al 
acestor întrebări puse pe foc automat. Era ca şi când Polly l-ar 
fi dopat cu Novocaină şi apoi ar fi început să-l folosească pe rol 
de sac de box. lar lucrul ăla fundamental, orice ar fi fost el, 
încă se mişca, încă se rostogolea către granița de unde 
gravitația începea să funcționeze nu pentru a-l ţine jos, ci 
pentru a-l trage în jos. 

— A venit vreodată Todd la tine să-ți spună: „Mă tem de 
mami”? 

— Nu... 

— A venit vreodată să spună: „lati, cred că mami are de 
gând să se omoare şi să mă ia cu ea ca să-i ţin tovărăşie”? 

— Polly, asta-i ridicol! Eu... 

— A venit? 

— Nul 

— A spus vreodată chiar şi numai că se comportă şi 
vorbeşte ciudat? 

— Nu... 

— lar Al era plecat la şcoală, corect? 

— Asta ce legătură are cu... 

— Nu mai avea decât un singur copil în cuib. Când erai 
plecat de acasă, când lucrai, nu erau decât ei doi. Cu el lua 
cina, pe el îl ajuta la temele pentru acasă, cu el se uita la 
televizor... 

— Îi citea... a spusel. 

Vocea lui era ştearsă, ciudată. Abia şi-a recunoscut-o. 

— Ea era probabil prima persoană pe care o vedea Todd în 
fiecare dimineaţă şi ultima pe care o vedea seara, a spus Polly. 

Mâinile ei stăteau pe încheieturile lui. Ochii ei se uitau 
sinceri într-ai lui. 


— Dacă era cineva în putere să prevadă ce avea să urmeze, 
atunci aceasta era persoana care a murit odată cu ea. lar 
persoana aia n-a spus niciodată nici un cuvânt. 

Brusc, lucrul dinăuntru a căzut. Faţa lui a început să se 
schimonosească. Simţea cum se întâmplă asta — era ca şi când 
i-ar fi fost ataşate de ea fire într-o sumedenie de locuri şi 
fiecare era acum tras de o mână blândă, dar insistentă. 
Căldura i-a inundat gâtul şi a încercat să-l închidă. Căldura i- 
a inundat fața. Ochii i s-au umplut de lacrimi; Polly Chalmers 
s-a dublat, s-a triplat, apoi s-a spart într-o prismă de lumină 
şi imagini. Pieptul îi tresălta, dar plămânii păreau să nu dea 
de aer. Mâna i s-a întors cu acea iuțeală a sa şi a apucat 
mâinile ei - trebuie s-o fi durut îngrozitor de tare, dar nu a 
scos nici un sunet. 

— Mi-e dor de ea! a strigat el către Polly şi un suspin mare 
şi dureros i-a spart cuvintele într-o pereche de icnete. Mi-e 
foarte dor de ei amândoi, ah, Doamne, cât mi-e de dor de 
amândoi! 

— Ştiu, a spus Polly cu calm. Ştiu. La asta se reduce totul, 
nu-i aşa? La cât ţi-e de dor de ei doi. 

El a început să lăcrimeze. Al lăcrimase în fiecare noapte 
vreme de două săptămâni şi Alan fusese lângă el să-l țină în 
braţe şi să-i ofere toată consolarea de care era în stare, dar el 
însuşi nu plânsese. Plângea acum. Suspinele înlăcrimate l-au 
luat şi l-au purtat unde au vrut; nu avea puterea să le pună 
capăt sau să le oprească în loc pentru o vreme. Nu-şi putea 
tempera durerea sufletească şi, a descoperit într-un târziu, cu 
o profundă uşurare incoerentă, că nici nu simțea vreo nevoie 
să facă asta. 

A împins orbeşte ceaşca de cafea în lături, a auzit-o 
izbindu-se de podea undeva într-o altă lume şi spărgându-se. 
Şi-a aşezat pe masă capul supraîncălzit, care-i pulsa, şi-a pus 
braţele în jurul lui şi a plâns. 

Cândva după aceea, a simțit-o cum îi ridică fruntea cu 
mâinile ei reci, cu mâinile ei deformate şi generoase, şi cum o 
aşază pe pântecele ei. I-a ţinut capul acolo şi el a plâns pentru 
multă, multă vreme. 


8 


Îi aluneca mâna de pe pieptul lui. Alan o mişcă uşor, 
conştient că dacă o lovea fie şi numai puţin, o trezea. Uitându- 
se la tavan, se întrebă dacă, în ziua aceea, Polly îi provocase în 
mod deliberat suferința sufletească. Înclina să creadă că da, 
ştiind sau intuind că el avea nevoie să-şi exprime durerea 
mult mai mult decât să afle răspunsurile care aproape sigur 
oricum nu puteau fi aflate. 

Acela fusese începutul între ei, chiar dacă el nu-l 
recunoscuse ca fiind un început; i se păruse mai mult ca 
sfârşitul a ceva. Între atunci şi ziua când în sfârşit îşi adunase 
destul curaj să-i ceară lui Polly să ia cina cu el, deseori se 
gândise la privirea din ochii ei albaştri şi la senzaţia mâinii ei 
aşezate pe încheietura mâinii sale. Se gândise la felul blând- 
necruţător în care-l forțase să accepte idei pe care el fie le 
ignorase, fie le trecuse cu vederea. Şi în acest timp, el 
încercase să facă față unui nou set de sentimente privitoare la 
moartea lui Annie; odată ce blocajul dintre el şi durerea lui 
sufletească fusese eliminat, aceste noi sentimente începuseră 
să curgă puhoi. Cel mai important şi mai dureros dintre ele 
fusese o cruntă furie îndreptată asupra ei fiindcă ascunsese o 
boală care s-ar fi putut trata şi vindeca... şi fiindcă-l luase pe 
fiul lor în ziua aceea cu ea. Într-o seară răcoroasă, udată de 
ploaie, din aprilie trecut, discutase cu Polly la The Birches'"* 
despre unele dintre aceste sentimente. 

— Ai încetat să te mai gândeşti la sinucidere şi ai început să 
te gândeşti la crimă, a spus ea. Din pricina asta eşti furios, 
Alan. 

El a scuturat din cap şi a dat să vorbească, dar ea s-a 
aplecat peste masă şi i-a lipit de buze pentru o clipă unul 
dintre degetele ei încovoiate. Sst, puişor! lar gestul l-a uimit 
atât de tare, încât chiar a tăcut. 

— Da, a spus ea. Nu vreau să te supun iarăşi unui 
interogatoriu, Alan - a trecut multă vreme de când n-am mai 
fost la cină cu un bărbat şi mă simt prea bine ca să joc rolul 


doamnei Procuror Şef. Dar oamenii nu se înfurie pe alți 
oameni - nu aşa cum te-ai înfuriat tu, cel puţin — fiindcă au 
fost implicaţi într-un accident, decât dacă la mijloc a existat 
şi-o bucată bună de neglijență. Dacă Annie şi Todd ar fi murit 
fiindcă s-ar fi stricat frânele Scout-ului, te-ai fi învinovățit 
fiindcă nu le-ai dus la verificat sau l-ai fi dat în judecată pe 
Sonny Jackett fiindcă a făcut o treabă de mântuială data 
trecută când ai dus maşina pentru un control de rutină, dar 
n-ai învinovăţi-o pe ea. Nu-i adevărat ce spun? 

— Presupun că este. 

— Ştiu că este. Poate că a fost un fel de accident, Alan. Ştii 
că e posibil să fi făcut un atac de apoplexie în timp ce 
conducea fiindcă aşa ţi-a spus doctorul Van Allen. Dar ţi-a 
trecut vreodată prin gând că e posibil să fi tras de volan ca să 
nu lovească o căprioară? Că s-ar putea să fi fost ceva atât de 
simplu? 

Îi trecuse. O căprioară, o pasăre, chiar şi o maşină din sens 
opus care să fi intrat pe partea ei de şosea. 

— Da. Dar centura ei de siguranţă... 

— O, uită de blestemata aia de centură! -a spus ea cu o 
vehemenţă atât de energică, încât unii dintre consumatorii din 
preajmă şi-au întors pentru scurtă vreme privirile spre ei. 
Poate că o durea capul şi din cauza asta a uitat atunci de 
centură, dar asta nu înseamnă că a făcut în mod intenționat 
accidentul. Şi o durere de cap - una dintre durerile ei 
puternice - ar explica şi de ce Todd avea centura pusă. Dar 
nici ăsta nu-i lucrul cel mai important. 

— Care-i, atunci? 

— Că sunt prea mulți de „poate” aici ca furia ta să aibă 
temei. Şi n-o să ştii niciodată dacă sunt adevărate cele mai 
cumplite lucruri pe care le bănuieşti, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Iar dacă chiar ai şti... 

S-a uitat la el fără ezitare. Pe masa dintre ei se afla o 
lumânare. La flacăra acesteia, ochii ei erau de un albastru 
mai întunecat, iar el a văzut o scânteiere mică de lumină în 
fiecare. 


— Ei bine, o tumoare cerebrală este şi ea un accident. 
Nimeni nu-i vinovat de asta, Alan, nu există nici un — cum îi 
spuneți voi? — făptaş. Până ce nu vei accepta asta, nu va fi nici 
o şansă. 

— Ce şansă? 

— Şansa noastră, a spus ea cu calm. Îmi placi foarte mult, 
Alan, şi nu sunt prea bătrână să-mi asum un risc, dar sunt 
destul de bătrână să fi avut unele experienţe triste şi să ştiu 
unde mă pot duce sentimentele dacă le scap de sub control. N- 
o să le dau voie să mă ducă nici măcar aproape de locul acela 
până ce nu reuşeşti tu să-i laşi pe Annie şi pe Todd să se 
odihnească în pace. 

El s-a uitat la ea, fără grai. Ea l-a privit cu gravitate pe 
deasupra cinei, în acea veche ospătărie sătească, lumina de la 
flacără pâlpâind portocalie pe unul dintre obrajii ei netezi şi pe 
partea stângă a frunțţii. Afară, vântul a scos pe sub streşini o 
notă prelungă de trombon. 

— Am spus prea multe? — a întrebat Polly. Dacă da, aş vrea 
să mă duci acasă, Alan. Urăsc să fiu jenată la fel de mult cât 
urăsc să nu spun ce gândesc. 

El s-a întins peste masă şi i-a atins scurt mâna. 

— Nu, n-ai spus prea multe. Îmi place să te ascult, Polly. 

Atunci ea zâmbise. Îi luminase întregul chip. 

— O să-ţi primeşti şansa, atunci, a spus ea. 

Aşa începuse pentru ei. Nu se simțiseră vinovaţi că se 
întâlneau, dar recunoscuseră nevoia de a fi cu băgare de 
seamă - nu doar fiindcă era un oraş mic, unde el era 
funcționar public ales prin vot direct şi ea avea nevoie de 
bunăvoința comunității pentru a-şi menține afacerea pe linia 
de plutire, ci fiindcă amândoi recunoşteau posibilitatea vinii. 
Nici unul dintre ei nu era prea bătrân să-şi asume un risc, aşa 
se părea, dar erau amândoi un pic prea bătrâni să fie 
nechibzuiți. Trebuiau să fie cu băgare de seamă. 

Apoi, în mai, el o dusese în pat pentru prima oară şi ea îi 
spusese despre toți anii dintre Atunci şi Acum... acea poveste 
pe care el nu o credea în întregime, cea pe care era convins că 
i-o va repeta într-o bună zi fără privirea aceea prea directă şi 


mâna stângă ce trăgea prea des de lobul urechii stângi. Ştia 
cât de greu îi venise ei să-i spună şi atât cât îi spusese şi se 
mulțumea să aştepte după restul poveştii. Trebuia să se 
mulțumească. Fiindcă trebuiau să fie cu băgare de seamă. [i 
ajunsese -— peste poate - ca să se îndrăgostească de ea în 
vreme ce lunga vară de Maine picotea în jurul lor. 

Acum, în întunecime, uitându-se în sus la tavanul din 
tinichea presată al dormitorului ei, se întrebă dacă venise 
timpul să vorbească iarăşi despre căsătorie. Încercase o dată 
în august şi ea făcuse iarăşi gestul acela cu degetul. Sst, 
puişor! Presupunea că... 

Însă această înşiruire conştientă de gânduri începu să se 
destrame şi Alan alunecă fără oprelişti în somn. 


9 


În vis, făcea cumpărături într-un magazin uriaş, rătăcind 
de-a lungul unui coridor atât de întins, încât se transforma 
într-un punct îndepărtat. Se aflau acolo de toate, tot ce-şi 
dorise el vreodată şi nu-şi putuse permite să cumpere - un 
ceas sensibil la presiunea atmosferică, o pălărie din postav 
veritabil marca Abercrombie & Fitch, un aparat de filmat de 
opt milimetri marca Bell and Howell, sute de alte obiecte — 
însă cineva se afla în spatele lui, chiar în spate, acolo unde nu- 
| putea vedea. 

— Aici pe la noi, mârțoagă bătrână, le spunem nada 
prostului, remarcă o voce. 

Era o voce cunoscută lui Alan. Îi aparținea fiului ăluia de 
curvă cu gura mare conducător de Tornado de George Stark. 

— Noi îi spunem magazinului ăstuia Sfârşitburg, zise 
vocea, fiindcă e locul unde se termină toate bunurile şi 
serviciile. 

Alan văzu un şarpe mare - semăna cu un piton cu cap de 
şarpe cu clopoței - alunecând afară din o mulțime de 
computere Apple însemnate GRATIS PENTRU PUBLIC. Se întoarse 
pentru a pleca, dar o mână fără nici o linie în palmă îl prinse 
de braț şi-l opri. 


— Haide, spuse persuasiv vocea, la ce pofteşti, mârțoagă. la 
tot ce pofteşti... şi achită prețul. 

Dar fiecare lucru pe care-l lua în mână se dovedea a fi 
catarama topită şi înnegrită de fum a curelei fiului său. 


CAPITOLUL OPT 


1 


Şezând în biroul lui la primele ore ale dimineţii de sâmbătă, 
Danforth Keeton nu avea o tumoare cerebrală, dar avea o 
durere de cap îngrozitoare. Pe masa lui de lucru, lângă un 
teanc de tomuri legate în roşu conținând registrul de încasări 
din taxe al oraşului din anul 1982 şi până în 1989, se afla 
împrăştiată corespondenţa - scrisori de la Biroul de Taxe şi 
Impozite al statului Maine şi copii ale scrisorilor pe care le 
scrisese el ca răspuns. 

Totul începea să se năruiască în jurul lui. Ştia asta, dar nu 
putea face nimic pentru a preveni dezastrul. 

Keeton făcuse un drum la Lewiston ziua trecută spre seară, 
se întorsese în The Rock pe la doisprezece treizeci şi-şi 
petrecuse restul nopții păşind agitat prin sala lui de studiu în 
vreme ce soția dormea la etaj somnul oferit de tranchilizante, 
îşi descoperise privirea întorcându-se din ce în ce mai des la 
micuța debara din colțul biroului. Acolo era un raft dispus la 
înălțime şi era doldora cu svetere. Majoritatea dintre ele erau 
vechi şi mâncate de molii. Sub ele se afla o cutie din lemn 
cioplit pe care o făcuse tatăl lui cu mult înainte ca Alzheimer 
să se pogoare asupra sa precum o umbră, furându-i toate 
remarcabilele îndemânări şi amintiri. În cutie se afla un 
revolver. 

Keeton se trezise că se gândeşte din ce în ce mai des la 
revolver. Nu pentru el, nu; cel puţin, nu la început. Pentru Ei. 
Persecutorii. 

La şase fără un sfert părăsise casa şi străbătuse cu maşina 
străzile tăcute ca în orice zori de zi dintre casa lui şi Clădirea 
Municipalităţii. Eddie Warburton, cu o mătură în mână şi o 


țigară Chesterfield între buze (medalionul din aur masiv cu 
Sfântul Cristofor pe care-l cumpărase cu o zi în urmă de la 
Lucruri preţioase era ascuns la loc sigur sub cămaşa albastră 
din pânză), îl urmărise cum urcase târâindu-şi picioarele către 
etajul al doilea. Cei doi bărbaţi nu schimbaseră nici un 
cuvânt. Eddie se obişnuise cu apariţiile lui Keeton la cele mai 
nepotrivite ore în decursul ultimului an sau aşa ceva, iar 
Keeton încetase cu mult timp în urmă să-l mai observe măcar 
pe Eddie. 

Acum, Keeton strânse hârtiile într-un loc, se luptă cu un 
impuls de a le rupe pur şi simplu în bucăţi şi de a le arunca 
prin toată încăperea, şi începu să le pună în ordine. 
Corespondenţa de la Biroul de Taxe şi Impozite într-un teanc, 
răspunsurile lui în altul. Păstra aceste scrisori în sertarul de 
jos al fişetului — sertar de la care doar el avea cheia. 

În partea de jos a aproape fiecărei scrisori se afla 
mențiunea: DK/sl. DK era, desigur, Danforth Keeton. sl era 
Shirley Laurence, secretara lui, care scria corespondenţa la 
maşină după dictare. Shirley, însă, cu sau fără inițiale, nu 
scrisese la maşină nici unul dintre răspunsurile lui la 
scrisorile trimise de Birou. 

Era înţelept să păstrezi unele lucruri pentru tine. 

Făcând ordine, o frază îi sări în ochi: „... şi am observat 
nereguli în Restituirea Trimestrială a Taxelor Orăşeneşti 11 
pentru anul fiscal 1989....” 

O puse repede deoparte. 

O alta: „...şi examinând o selecție din formularele de Salariu 
al Muncitorilor din ultimul trimestru al anului 1987 avem 
întrebări serioase cu privire la....” 

La dosar. 

Încă una: „...credem că cererea dvs. de amânare a 
controlului pare prematură la momentul acesta...” 

Treceau prin fața lui într-un zbor ameţitor, făcându-l să 
aibă impresia că se află într-un carusel de carnaval scăpat de 
sub control. 

„„„„întrebări cu privire la fondurile pentru ocolul silvic 
sunt...” 


„„„Nu găsim dovada scrisă că Municipalitatea a trimis 
hârtiile...” 

„„„.impărţirea fondurilor repartizate de Stat n-a fost adecvat 
documentată...” 

„..„„deconturile lipsă trebuie să...” 

„facturile fiscale nu sunt suficiente pentru...” 

„„„.e posibil să fie nevoie de o documentare completă a 
cheltuielilor...” 

lar acum aceasta din urmă, care venise ieri. Care-l făcuse 
să meargă aseară la Lewiston, unde jurase că nu va mai 
merge vreodată în timpul sezonului curselor de şarete. 

Keeton se uită sumbru la ea cu ochi ficşi. Capul îi bubuia 
şi-i pulsa; o picătură mare de transpiraţie i se rostogoli încet 
de-a lungul coloanei vertebrale. Sub ochi avea cercuri 
întunecate, de oboseală. O ulceraţie rece îi atârna la un colț al 
buzelor. 


BIROUL DE TAXE ŞI IMPOZITE 
Clădirea legislativului statal 
Augusta, Maine 04330 


Antetul, sub Ştampila Statului, striga la el, iar formula de 
adresare, care era rece şi formală, amenința: 

Către Consiliul Local al localității Castle Rock. 

Doar atât. Gata cu „Dragă Dan” sau „Dragă dle Keeton.” 
Gata cu urările de bine pentru familia lui în încheiere. 
Scrisoarea era la fel de rece şi de răuvoitoare ca o înțepătură 
de piolet. 

Voiau să facă o revizie contabilă registrelor oraşului. 

Tuturor registrelor oraşului. 

Documentele de colectare a taxelor orăşeneşti, documentele 
cu alocarea banilor de la bugetul statal şi federal, documentele 
cu cheltuielile orăşeneşti, documentele cu întreținerea 
drumurilor, bugetele forțelor de ordine municipale, bugetele 
Departamentului Spaţii Verzi, chiar şi documentele financiare 
referitoare la ocolul silvic experimental cu fonduri de la Stat. 


Ei voiau să le vadă pe toate şi Ei voiau să le vadă pe 17 
octombrie. Asta era doar de acum în cinci zile. 

Ei. 

Scrisoarea era semnată de trezorierul statului, de revizorul 
contabil al statului şi, chiar mai îngrijorător, de procurorul 
general — cel mai tare copoi al Maine-ului. Şi acestea erau 
semnături originale, nu reproduceri. 

— Ei, şopti Keeton spre scrisoare. 

O scutură în pumn şi aceasta foşni moale. Îşi dezveli dinţii 
către ea. 

Trânti scrisoarea deasupra celorlalte. Închise dosarul. Pe 
copertă era scris îngrijit la maşină CORESPONDENȚĂ, BIROUL DE 
TAXE ŞI IMPOZITE MAINE. Keeton se uită fix la dosarul închis 
pentru un moment. Apoi scoase un stilou din suport (setul 
fusese un cadou din partea membrilor Camerei de Comerț din 
districtul Castle) şi mâzgăli apăsat de-a curmezişul dosarului 
BIROUL DE CACA ŞI PIPI MAINE Cu litere mari şi tremurate. Se uită o 
clipă fix la dosar, apoi scrise dedesubt BIROUL DE GĂOAZE ŞI 
GĂOZURI MAINE. Ţinea stiloul în pumnul strâns, mânuindu-l ca 
pe un cuțit. Apoi îl aruncă de cealaltă parte a camerei. Ateriză 
în colț cu un zăngănit slab. 

Keeton închise celălalt dosar, cel care conţinea copiile 
scrisorilor pe care el însuşi le scrisese (şi cărora le adăugase 
mereu cu litere mici inițialele secretarei), scrisori pe care le 
ticluise în lungile nopți fără somn, scrisori care se dovediseră 
în cele din urmă fără folos. O venă îi pulsa fără oprire în 
mijlocul frunții. 

Se ridică în picioare, duse cele două dosare la fişet, le puse 
în sertarul de jos, îl trânti, verifică să vadă dacă era încuiat. 
Apoi se duse la fereastră şi rămase acolo uitându-se afară la 
oraşul adormit, inspirând profund şi încercând să se calmeze. 

Puseseră ochii pe el. Persecutorii. Se trezi că se întreabă 
pentru a mia oară cine-i asmuţise asupra lui. Dacă ar putea 
găsi persoana aceea, acel jegos Persecutor Şef, Keeton ar lua 
pistolul din cutia de sub sveterele mâncate de molii şi i-ar 
pune capăt zilelor. N-ar face-o însă repede. O, nu. L-ar 


împuşca luându-i la rând părțile corpului şi l-ar pune între 
timp să cânte imnul naţional. 

Gândul i se întoarse la ajutorul acela de şerif sfrijit, la 
Ridgewick. EI să fi fost? Nu părea suficient de dezghețat... dar 
aparențele pot fi înşelătoare. Pangborn spusese că Ridgewick îi 
amendase Cadillac-ul la ordinele lui, dar asta nu însemna şi 
că spunea adevărul. lar în toaleta bărbaţilor, unde Ridgewick 
îl făcuse Buster, văzuse în ochii lui o privire de mulțumire 
ştiutoare, răutăcioasă. Era Ridgewick în oraş când începuseră 
să vină primele scrisori de la Biroul de Taxe şi Impozite? 
Keeton era cât se poate de sigur că da. Mai târziu va verifica 
dosarul lui de angajare, doar ca să se convingă. 

Dar Pangborn? El era cu siguranță destul de dezghețat, în 
mod cert îl ura pe Danforth Keeton (nu făceau asta cu toții? 
nu-l urau Ei cu toţii?) şi cunoştea o mulțime de oameni în 
Augusta. Îi cunoştea pe Ei toţi. La naiba, vorbea la telefon cu 
Ei în fiecare afurisită de zi, aşa i se părea. Facturile de telefon, 
chiar şi cu abonament WATS!, erau îngrozitoare. 

Puteau fi amândoi? Pangborn şi Ridgewick? Implicați 
amândoi? 

— Călărețul Singuratic şi credinciosul lui tovarăş indian, 
Tonto, spuse Keeton pe o voce joasă şi zâmbi strâmb. Dacă tu 
ai fost, Pangborn, o să-ţi pară rău. Şi dac-aţi fost amândoi, 
amândurora o să vă pară rău. (Mâinile i se adunară încet în 
pumni.) N-o să îndur pentru totdeauna persecuția asta, să 
ştiţi. 

Unghiile lui atent manichiurate săpară în carnea palmelor. 
Nu observă sângele când acesta începu să curgă. Poate 
Ridgewick. Poate Pangborn, poate Melissa Clutterbuck, curva 
aia frigidă care ocupa funcția de trezorier municipal, poate Bill 
Fullerton, al doilea în ierarhia Consiliului Local (ştia sigur că 
Fullerton îi voia slujba şi că nu va avea odihnă până ce nu i-o 
va lua)... 

Poate toți. 

Toţi la un loc. 

Keeton scoase aerul din plămâni într-un suspin prelung, 
chinuit, făcând o floare de aburi pe sticla securizată a 


geamului de la birou. Întrebarea era: ce va face în privinţa 
asta? De acum şi până pe 17 a lunii, ce va face? 
Răspunsul era simplu: nu ştia. 


2 


Viața de om tânăr a lui Dantorth Keeton a fost ceva compus 
din spaţii clare de alb şi negru şi asta-i convenise perfect. 
Mersese la Liceul Castle Rock şi la vârsta de paisprezece ani 
începuse să lucreze cu jumătate de normă la firma profilată pe 
vânzări auto a familiei sale, spălând demonstratoarele şi dând 
cu ceară modelele de expoziție. Keeton Chevrolet era unul 
dintre cei mai vechi concesionari din Noua Anglie şi piatra de 
temelie a structurii financiare Keeton. Aceea fusese într- 
adevăr o structură solidă, cel puţin până destul de recent. 

În timpul celor patru ani petrecuţi la Liceul Castle Rock, 
aproape pentru toată lumea, el fusese Buster. A urmat 
cursurile de comerț, şi-a păstrat o medie B (9) de neclintit, a 
condus consiliul elevilor aproape de unul singur şi a mers mai 
departe la Colegiul de Afaceri Traynor din Boston. Acolo a scos 
A (10) pe linie şi a absolvit cu trei semestre mai devreme. Când 
s-a întors în The Rock, a avut repede grijă ca toată lumea să 
ştie că zilele în care era Buster s-au terminat. 

Fusese o viață bună până la drumul pe care el şi Steve 
Frazier l-au făcut la Lewiston cu nouă sau zece ani în urmă. 
Atunci începuseră problemele; atunci a fost momentul când 
îngrijită lui viaţă alb-negru a început să se umple de nuanţe 
adânci de gri. 

Nu mai jucase niciodată jocuri de noroc - nu ca Buster la 
L.C.R., nu ca Dan la Colegiul de Afaceri Traynor, nu ca dl 
Keeton de la Keeton Chevrolet şi Consiliul Local. Din câte ştia 
el, nimeni din întreaga lui familie nu jucase jocuri de noroc; 
nu-şi amintea nici măcar unele distracții inocente precum o 
partidă de scat pe monede de cinci cenți sau un joc de-a 
aruncatul banului. Nu erau un tabu aceste lucruri, nici vorbă 
de-o poruncă biblică de genul să nu joci jocuri de noroc, dar 
nimeni nu făcea asta. Keeton nu pusese pariu pe nimic până 


la acel prim drum la Hipodromul Lewiston cu Steve Frazier. 
Nu pariase nicăieri altundeva, şi nici nu avusese nevoie s-o 
facă. Hipodromul Lewiston reprezenta pentru el toată sursa de 
ruină de care avusese vreodată nevoie Danforth Keeton. 

Pe atunci era al treilea în ierarhia Consiliului Local. Steve 
Frazier, acum de cel puţin cinci ani în mormânt, fusese şeful 
aceluiaşi Consiliu Local din Castle Rock. Keeton şi Frazier 
merseseră „în oraş” (drumurile la Lewiston erau întotdeauna 
astfel privite) împreună cu Butch Nedeau, supraveghetorul din 
The Rock al Serviciilor Sociale Districtuale, şi cu Harry 
Samuels, care fusese consilier cea mai mare parte a vieții sale 
de adult şi care probabil aşa avea să şi moară. Ocazia fusese o 
conferință la nivel statal a funcționarilor publici districtuali; 
subiectul fusese noile legi de împărțire bugetară... şi 
împărţirea bugetară, desigur, fusese cea care-i provocase cele 
mai mari probleme. Fără ea, Keeton ar fi fost nevoit să-şi sape 
mormântul cu târnăcopul şi lopata. Cu ea, reuşise să 
folosească un buldozer financiar. 

Era o conferință de două zile. În seara dintre ele, Steve 
propusese să iasă şi să se distreze puțin în marele oraş. Butch 
şi Harry refuzaseră. Nici Keeton nu simțea nevoia să-şi 
petreacă seara alături de Steve Frazier — era un lăudăros gras 
şi bătrân cu osânză în loc de creieri. Dar mersese. Bănuia că 
s-ar fi dus şi dacă Steve ar fi propus să-şi petreacă seara 
făcând turul celor mai adânci gropi cu rahat din iad. Steve 
era, în definitiv, şeful Consiliului Local. Harry Samuels se 
mulțumea cu poziția de al doilea, al treilea sau al patrulea în 
ierarhia Consiliului Local pentru tot restul vieţii, Butch 
Nedeau îi anunţase deja că vrea să renunțe după mandatul 
curent... dar Danforth Keeton avea ambiţii, iar Frazier, 
lăudăros gras şi bătrân sau nu, era cheia satisfacerii lor. 

Aşa că ieşiseră în oraş, oprindu-se mai întâi la Ilicele'!*. Fri 
FERICE LA ILICE! spunea mottoul de deasupra uşii, iar Frazier se 
fericise într-adevăr foarte tare, bând pahare după pahare de 
whisky cu apă, ca şi când whisky-ul ar fi lipsit din ele şi 
fluierând la stripteuze, care erau aproape toate grase şi 
aproape toate bătrâne şi aproape toate lente. Lui Keeton i s-a 


părut că aproape toate păreau drogate. Îşi amintea că-şi 
spusese că avea să fie o noapte lungă. 

Apoi  merseseră la Hipodromul Lewiston şi totul se 
schimbase. 

Au ajuns acolo la timp pentru a cincea cursă, iar Frazier 
îmbrâncise un Keeton îndărătnic peste geamurile unde se 
plasau pariurile precum un câine ciobănesc care fugăreşte un 
mieluşel năbădăios înapoi în turmă. 

— Steve, nu ştiu nimic despre asta... 

— Asta nu contează, i-a răspuns Frazier cu voioşie, 
respirând aburi de whisky în fața lui Keeton. Astă-seară o să 
fim norocoşi, Buster. Presimt asta. 

Habar nu avea cum se pariază, iar pălăvrăgeala continuă a 
lui Frazier îl împiedica să audă bine ce spuneau ceilalți pariori 
din rând atunci când ajungeau la geamul rezervat pariurilor 
pe doi dolari. 

Când a ajuns acolo, a împins o bancnotă de cinci dolari pe 
tejghea către casier şi a spus: 

— Numărul patru. 

— Câştig, loc sau apariţie? — a întrebat casierul, dar preţ de 
o clipă Keeton n-a fost în stare să răspundă. În spatele 
casierului a văzut un lucru uimitor. Trei funcționari numărau 
şi prindeau cu elastic mormane imense de bancnote, atâţia 
bani lichizi câți Keeton nu văzuse niciodată într-un singur loc. 

— Câştig, loc sau apariție? — a repetat fără răbdare 
casierul. Grăbeşte-te, amice. Nu suntem la Biblioteca Publică. 

— Câştig, spusese Keeton. 

Habar nu avea ce însemna „loc” sau „apariţie”, dar cuvântul 
„câştig” îl înțelegea foarte bine. 

Casierul i-a aruncat un bilet şi restul de trei dolari — o 
bancnotă de unu şi una de doi. Pe când îşi plasa pariul şi 
Frazier, Keeton s-a uitat la cele două cu un interes mirat. Ştia 
că există lucruri precum bancnotele de doi dolari, desigur, dar 
nu credea că văzuse vreodată una. Pe ea era Thomas 
Jefferson. Interesant. De fapt, totul din jur era interesant — 
mirosul de cai, popcorn, alune; mulțimile grăbite de oameni; 
atmosfera de repezeală. Locul era treaz într-un fel pe care l-a 


recunoscut şi la care a rezonat pe dată. Mai simţise felul 
acesta de trezire în trupul său, da, de multe ori, dar acum era 
prima dată când îl simțea în lumea largă. Danforth „Buster” 
Keeton, care rareori se simțea parte din orice, nu cu adevărat, 
se simțea acum parte din aceasta. O parte foarte activă. 

— Asta face Ilicele să pară un căcat de mâţă beată, a spus 
el când i s-a alăturat Frazier. 

— Mda, astăzi sunt curse cu şarete, a spus Frazier. N-or să- 
nlocuiască niciodată Campionatul Mondial, dar ştii tu. Haide, 
vino lângă balustradă. Pe care cal ai pariat? 

Keeton nu-şi amintise. Trebuise să se uite pe bilet. 

— Numărul patru, a spus. 

— Loc sau apariție? 

— Îh... câştig. 

Frazier scutură din cap a dezaprobare jovială şi-l lovi peste 
umăr. 

— Câştigu-i un pariu nasol, Buster. E-un pariu nasol chiar 
şi atunci când panoul de afişaj spune că nu-i. Dar o să-nveți 
tu. 

Şi, desigur, învățase. 

Undeva s-a auzit un clopoțel cu un Zdrrrrang! puternic ce l- 
a făcut pe Keeton să tresară. O voce a strigat: „Şi-au PORNIT!” în 
difuzoarele Hipodromului. Dinspre mulțime s-a ridicat un 
urlet ca de tunet şi Keeton a simţit o bruscă descărcare de 
electricitate străbătându-i corpul. Copitele tatuau pista de 
zgură. Frazier s-a prins cu o mână de cotul lui Keeton şi s-a 
folosit de cealaltă pentru a face o potecă prin mulțime către 
balustradă. Au ajuns la liman la mai puţin de douăzeci de 
yarzi depărtare de linia de final. 

Crainicul anunţa acum poziţiile în cadrul cursei. Numărul 
şapte, My Lass!*, conducea la primul tur, cu numărul opt, 
Broken Field, în poziția secundă, iar numărul unu, How Do? 
21, pe locul trei. Pe numărul patru îl chema Absolutely22 — cel 
mai aiurea nume de cal pe care-l auzise Keeton vreodată în 
viața lui — şi alerga pe locul şase. Abia dacă-i păsa. Era 
încremenit la vederea cailor asudaţi, cu pielea lucind în bătaia 
reflectoarelor, de vederea roților difuze în vreme ce şaretele 


goneau pe pistă, culorile vii ale mătăsurilor purtate de 
cârmaci. 

Când au intrat caii pe porţiunea de pistă opusă lor, Broken 
Field a început să-l amenințe pe My Lass cu conducerea. My 
Lass şi-a pierdut ritmul şi Broken Field a zburat pe lângă ei. 
În acelaşi timp, Absolutely a început să avanseze pe partea 
exterioară a pistei — Keeton a văzut asta înainte ca vocea 
acorporală a crainicului să facă vestea să răsune peste toată 
pista şi abia l-a simţit pe Frazier lovindu-l cu cotul, abia l-a 
auzit strigând: „Ăla-i calul tău, Buster! Ăla-i calul tău şi are 
şanse!” 

Pe când caii galopau către ultima porțiune dreaptă de pistă, 
către locul unde stăteau Keeton şi cu Frazier, întreaga 
mulțime a început să strige. Keeton a simţit iarăşi prin corp 
acea scurgere de electricitate, nu o scânteie de data aceasta, ci 
o furtună. A început să strige alături de ei; ziua următoare 
avea să fie atât de răgugşit, că abia va putea vorbi puţin mai 
tare decât într-o şoaptă. 

— Absolutely! striga el. Haide, Absolutely, haide, târfo, FuGI! 

— La trap, a spus Frazier, râzând atât de tare, că-i curgeau 
lacrimi pe obraji. Haide, târfo, la trap. Asta voiai să spui, 
Buster. 

Keeton nu i-a acordat nici o atenţie. Era într-o altă lume. 
Trimitea unde cerebrale către Absolutely, îi trimitea putere 
telepatică prin aer. 

— Acum e Broken Field şi How Do? How Do? şi Broken 
Field, scanda vocea de dumnezeu a crainicului, iar Absolutely 
câştigă teren repede în timp ce aceştia se apropie de ultima 
optime de milă... 

Caii s-au apropiat, ridicând un nor de praf. Absolutely 
mergea la trap cu gâtul arcuit şi capul în față, cu picioarele 
ridicându-se şi căzând ca nişte pistoane; a trecut de How Do? 
şi Broken Field, care obosise mult, chiar acolo unde stăteau 
Keeton cu Frazier. Când a trecut linia de sosire, încă-şi mărea 
avansul. 

Când au apărut cifrele pe tabelul de marcaj, Keeton a 
trebuit să-l întrebe pe Frazier ce însemnau. Acesta s-a uitat la 


biletul lui, apoi la tabelul electronic. A fluierat puternic. 

— Mi-am recăpătat banii? — a întrebat Keeton nerăbdător. 

— Buster, te-ai descurcat puţin mai bine de-atât. 
Absolutely a fost o alegere de treizeci la unu. 

Înainte să plece de la curse în seara aceea, Keeton câştigase 
mai bine de trei sute de dolari. Astfel s-a născut obsesia lui. 


3 


Îşi luă pardesiul din cuierul din colțul biroului, îl îmbrăcă, 
dădu să iasă, apoi se opri ținând mâna pe clanţă. Se uită în 
spate de cealaltă parte a încăperii. Pe peretele opus geamului 
se afla o oglindă. Keeton se uită la ea preț de-o clipă lungă, 
meditativă, apoi merse într-acolo. Auzise despre cum foloseau 
Ei oglinzile — nu se născuse ieri. 

Îşi lipi faţa de ea, ignorând reflecţia pielii sale palide şi a 
ochilor injectaţi. Îşi puse căuş câte o palmă lângă fiecare 
obraz, reducând lumina, îşi îngustă ochii şi se uită de partea 
cealaltă după o cameră de filmat. Se uită după Ei. 

Nu văzu nimic. 

După un moment lung, se îndepărtă, curăță indiferent cu 
mâneca pardesiului sticla mânjită şi părăsi biroul. Nimic încă, 
în orice caz. Asta nu însemna că Ei nu vor veni la noapte, vor 
scoate oglinda şi-o vor înlocui cu o bucată de sticlă prin care 
vezi numai dintr-o parte. Spionajul nu era decât una dintre 
uneltele meseriei pentru Persecutori. De acum va trebui să 
verifice oglinda în fiecare zi. 

— Dar pot, spuse el în holul gol de la etaj. Pot face asta. 
Credeţi-mă. 

Eddie Warburton spăla podeaua antreului şi nu ridică 
privirea când Keeton păşi afară, în stradă. 

Maşina lui era parcată în spatele clădirii, dar nu avea chef 
să conducă. Era prea confuz ca să conducă; dacă ar încerca, 
probabil că ar intra cu Caddy-ul în vitrina magazinului cuiva. 
Şi nici nu-şi dădea seama, în profunzimile minţii sale confuze, 
că în loc să se apropie de casă, se îndepărta de ea. Era şapte şi 


cincisprezece în dimineața zilei de sâmbătă şi el era singura 
persoană în micuțul district comercial din Castle Rock. 

Mintea i se întoarse pentru scurtă vreme la seara aceea de 
la Hipodromul Lewiston. Nu avea cum să greşească, aşa i se 
păruse. Steve Frazier pierduse treizeci de dolari şi, după a 
noua cursă, spusese că pleacă. Keeton a spus că bănuieşti că 
mai rămâne puțin. Abia dacă s-a uitat la Frazier şi abia dacă 
a observat când acesta nu mai era lângă el. Îşi amintea că-şi 
spusese că e plăcut să nu ai pe cineva alături care să-ți spună 
mereu Buster Aşa şi Buster Pe Dincolo. Ura porecla aia şi, 
desigur, Steve ştia asta - de aceea o folosea. 

Săptămâna următoare mersese din nou şi pierduse şaizeci 
de dolari din câştigurile de dinainte. Abia dacă i-a păsat. Deşi 
se gândea deseori la mormanele acelea imense de bancnote 
prinse cu elastic, nu banii îl atrăgeau, nu tocmai; banii erau 
doar simbolul pe care-l luai cu tine, ceva care spunea că ai 
fost acolo, că ai făcut, pentru oricât de scurtă vreme, parte din 
marele spectacol. Ce-l atrăgea cu adevărat era incredibila şi 
irezistibila surescitare care străbătea mulțimea de oameni 
când se auzea clopoțelul de start, când se deschideau porțile 
cu pocnetul lor greu, scârțâitor, şi când comentatorul anunţa: 
„Auuu PORNIT!” Ce-l atrăgea era urletul mulțimii când caii 
treceau de a treia curbă şi porneau ca din puşcă pe porțiunea 
din partea opusă spectatorilor, îndemnurile isterice ca de la o 
întâlnire câmpenească venind dinspre tribune când treceau de 
a patra curbă şi puneau cărbuni pe foc în drum către linia de 
sosire. Era ceva viu, oh, era ceva atât de viu. Era atât de viu, 
încât... 

„„. încât era periculos. 

Keeton se hotărâse c-ar fi mai bine să păstreze distanța. 
Avea restul vieții atent plănuit. Intenționa să devină şeful 
Consiliului Local din Castle Rock atunci când Steve Frazier se 
va hotări să iasă la pensie şi, după şase sau şapte ani, 
intenționa să candideze pentru un loc în Camera 
Reprezentanţilor la nivel statal. După aceea, cine putea şti? 
Nici postul de demnitar la nivel naţional nu era dincolo de 
puterile unui om ambițios, capabil... şi întreg la minte. 


Asta era adevărata problemă a curselor de cai. La început 
n-o recunoscuse, dar o făcuse la scurtă vreme după aceea. 
Hipodromul era un loc unde oamenii dădeau bani, luau un 
bilet... şi renunțau pentru scurtă vreme la deplinătatea 
facultăților mentale. Keeton văzuse prea multe cazuri de 
nebunie în propria sa familie pentru ca atracţia ce o exercita 
asupra lui Hipodromul Lewiston să-i ofere vreun confort. Era o 
hrubă cu pereți unsuroşi, o capcană cu dinţi ascunşi, o armă 
încărcată şi cu siguranța ridicată. Când se ducea acolo, nu 
reuşea să plece până ce nu se desfăşura şi ultima cursă a 
serii. Ştia asta. Încercase să facă altfel. Odată reuşise să 
ajungă aproape de turnichetele de la ieşire înainte să se 
trezească ceva în spatele minţii lui, ceva puternic, enigmatic şi 
reptilian, să preia controlul şi să-i întoarcă paşii înapoi. 
Keeton fusese îngrozit de trezirea completă a acelei reptile. Era 
mai bine s-o laşi să doarmă. 

Vreme de trei ani exact asta făcuse. Apoi, în 1984, Steve 
Frazier ieşise la pensie şi Keeton fusese ales şef al Consiliului 
Local. Atunci a fost momentul când au început adevăratele lui 
probleme. 

Mersese la hipodrom să-şi sărbătorească victoria şi, dacă tot 
sărbătorea, se hotărâse s-o facă lată. Trecuse de ghişeele 
pentru pariuri de doi şi cinci dolari şi se dusese aţă la ghişeul 
de zece. Pierduse o sută şaizeci de dolari în seara aceea, mai 
mult decât îşi îngăduia să piardă (i-a spus soției a doua zi că 
pierduse patruzeci), dar nu mai mult decât îşi permitea. 
Categoric, nu. 

S-a întors o săptămână mai târziu, vrând să recâştige ceea 
ce pierduse, aşa încât să renunţe cu conturile încheiate. Şi 
aproape că reuşise. Aproape — acesta era cuvântul-cheie. Aşa 
cum aproape că reuşise să ajungă la turnichetele de la ieşire. 
Săptămâna următoare, pierduse două sute zece dolari. Asta a 
lăsat o gaură în contul lor curent pe care Myrtle avea s-o 
observe, aşa că se împrumutase puţin din fondul orăşenesc 
pentru cheltuieli mărunte şi acoperise o parte din pierdere. O 
sută de dolari. O nimica toată, de fapt. 


Dincolo de acel moment, totul începea să se amestece 
indistinct la un loc. Hruba avea pereţi unsuroşi, sigur că da, şi 
odată ce-ncepeai să aluneci, soarta îţi era scrisă. Îţi puteai 
cheltui forțele prinzându-te cu unghiile de perete şi-ţi puteai 
încetini căderea... dar asta, desigur, nu făcea decât să 
prelungească agonia. 

Fusese un moment fără cale de întoarcere, fusese vara lui 
1988. Cursele de cai se organizau seară de seară pe timpul 
verii, iar Keeton fusese mereu în public din a doua jumătate a 
lui iulie şi toată luna august. Myrtle crezuse o vreme că se 
foloseşte de cursele de cai drept scuză, că se vedea de fapt cu 
altă femeie, iar asta era culmea -— chiar era. Keeton n-ar fi avut 
o erecție nici dacă zeița Diana însăşi ar fi coborât cu trăsura 
din Lună, cu toga desfăcută şi la gât atârnându-i o tăbliță pe 
care să scrie FUTE-MĂ, DANFORTH. Gândul la cât de adânc se 
înfruptase din banii oraşului îi făcuse sărmanul mădular să 
se strângă până la dimensiunea unei radiere din capătul unui 
creion. 

Când a devenit Myrtle în sfârşit convinsă de adevăr, că nu 
făcea în definitiv decât să parieze pe cursele de cai, a fost 
uşurată. Asta îl făcea să stea afară din casă, unde avea 
tendința să fie un fel de tiran, şi nu avea cum pierde foarte 
mult, trăsese ea concluzia, fiindcă balanţa lor bugetară nu 
fluctua atât de tare. Nu era decât faptul că Danforth îşi găsise 
un hobby care să-l distreze în anii vârstei de mijloc. 

În definitiv, nu fac decât să pariez pe curse de cai, gândi 
Keeton pe când mergea pe Strada Principală în jos, cu mâinile 
îndesate adânc în buzunarele pardesiului. Scoase un râset 
ciudat, sălbatic, care, dacă ar fi fost cineva pe stradă, i-ar fi 
făcut pe oameni să-şi întoarcă privirile după el. Myrtle era 
atentă la contul curent. Gândul că Danforth ar fi putut face 
praf certificatele de trezorerie care reprezentau economiile lor 
de-o viață nu-i trecuse niciodată prin cap. Asemenea, 
cunoaşterea faptului că afacerea familiei, Keeton Chevrolet, se 
clătina în pragul dispariţiei îi aparținea numai lui. 

Ea contrabalansa carnetul de cecuri cu cheltuielile familiei. 

EL era contabil licenţiat. 


Când vine vorba de delapidare, un contabil licenţiat se poate 
descurca mai bine ca oricine... dar în cele din urmă pachetul 
soseşte întotdeauna desfăcut. Sfoara şi banda de lipit şi hârtia 
de ambalat de pe pachetul lui Keeton începuseră să se desfacă 
în toamna lui 1990. Ţinuse lucrurile la un loc cât de bine 
putuse, sperând să scoată pârleala la curse. Pe atunci îşi 
găsise deja pe cineva care să-i țină registrele de pariuri, ceea 
ce-i permite să facă pariuri mai mari decât suportau cursele. 

Totuşi, asta nu-i adusese noroc. 

După care, în vara aceasta, persecuția începuse cu zel. 
Înainte, Ei nu făcuseră decât să se joace cu el. Acum acționau 
mânați de instincte criminale, iar Ziua Armaghedonului era la 
mai puţin de o săptămână depărtare. 

Pun eu mâna pe Ei, gândi Keeton. N-am terminat încă. Mai 
am o carte sau două în mânecă. 

Nu ştia, însă, care erau aceste cărți; asta era problema. 

Nu contează. Există o cale. Ştiu că există o ca... 

Aici gândirile i se rupseră. Stătea în fața noului magazin, 
Lucruri preţioase, iar ceea ce vedea în vitrină îi alungase toate 
gândurile pentru o clipă sau două. 

Era o cutie dreptunghiulară din carton, bogat colorată, cu o 
fotografie pe capac. O tablă de joc, presupunea el. Însă era o 
tablă de joc despre curse de cai şi-ar fi putut jura că imaginea, 
care înfățişa doi trăpaşi gonind umăr la umăr către linia de 
final, era a Hipodromului Lewiston. Dacă aceea din fundal nu 
era tribuna principală, el era o maimuţă. 

Numele jocului era BILETUL CÂŞTIGĂTOR. 

Keeton rămase uitându-se la el preț de aproape cinci 
minute, la fel de hipnotizat ca un puşti care se uită la un 
aranjament de vitrină cu trenulețe electrice. Apoi, încet, păşi 
sub umbrarul verde-închis să vadă dacă magazinul era 
deschis şi sâmbăta. Pe interiorul uşii atârna un anunț, sigur, 
dar purta numai un singur cuvânt, iar cuvântul, normal, era 


DESCHIS 


Keeton se uită la el pentru o clipă, gândindu-se - cum se 
gândise şi Brian Rusk înaintea lui — că trebuia să fi fost lăsat 
acolo din greşeală. Magazinele de pe Strada Principală nu se 
deschideau la şapte în Castle Rock, mai ales într-o dimineață 
de sâmbătă. Chiar şi aşa, el încercă clanţa. Aceasta i se roti cu 
uşurinţă în mână. 

Când deschise uşa, un clopoțel din argint sună vioi 
deasupra sa. 


4 


— Nu este chiar un joc, spunea Leland Gaunt cinci minute 
mai târziu, în privința asta vă înşelați. 

Keeton şedea în scaunul din pluş cu spătar înalt în care 
şezuseră înaintea lui, în săptămâna aceea, Nettie Cobb, Cyndi 
Rose Martin, Eddie Warburton, Everett Frankel şi mulți alți 
orăşeni. Bea o ceaşcă de cafea jamaicană bună. Gaunt, care 
părea un tip al naibii de amabil pentru unul de la câmpie, 
insistase să o bea. Acum, Gaunt se apleca în vitrină şi lua cu 
grijă cutia. Era îmbrăcat într-o jachetă de seară de culoarea 
vinului, spilcuit până peste poate şi fără un fir de păr 
nelalocul lui. Îi spusese lui Keeton că deschidea deseori la ore 
ciudate, fiindcă suferea de insomnie. 

— Încă din copilărie, spusese cu un chicotit melancolic, iar 
asta era cu mulți ani în urmă. 

Lui Keeton i se părea, însă, proaspăt ca tocmai trezit din 
somn, cu excepţia ochilor — erau atât de injectaţi, încât păreau 
că roşul este de fapt culoarea lor naturală. 

Acum, aduse cutia cu el şi o aşeză pe o măsuţă de lângă 
Keeton. 

— Cutia aia mi-a reținut atenţia, spuse Keeton. Seamănă 
destul de mult cu Hipodromul Lewiston. Merg acolo din când 
în când. 

— Vă plac emoţiile, nu-i aşa? — întrebă Gaunt cu un 
zâmbet. 

Keeton fu pe cale să spună că nu pariază niciodată, dar se 
răzgândi. Zâmbetul nu era doar prietenos; era un zâmbet de 


compasiune şi brusc îşi dădu seama că se află în prezența 
unui tovarăş de suferință. Ceea ce nu făcea decât să-i 
demonstreze cât de mult se teşise pe la margini, fiindcă atunci 
când strânsese mâna lui Gaunt simţise un val de repulsie atât 
de bruscă şi de profundă, că păruse un spasm muscular. În 
acea clipă fusese convins că-şi găsise Persecutorul Şef. Trebuia 
să aibă grijă la genul ăsta de lucruri; nu avea sens să sară 
calul. 

— Mi se mai întâmplă să pariez, spuse el. 

— Din păcate, şi mie, zise Gaunt. 

Ochii lui roşiatici se aţintiră asupra ochilor lui Keeton şi 
împărțiră o clipă de perfectă înţelegere... sau aşa i se păru lui 
Keeton. 

— Am pariat în majoritatea hipodromurilor de la Atlantic 
până la Pacific şi sunt destul de sigur că cel de pe cutie este 
din Longacre Park, în San Diego. Desigur, nu mai €; acum e 
un cartier de locuinţe acolo. 

— O, făcu Keeton. 

— Dar dați-mi voie să vă arăt asta. Cred c-o să vi se pară 
interesant. 

Luă jos capacul cutiei şi ridică încet o pistă din tinichea 
pentru curse montată pe o platformă lungă de trei picioare şi 
lată de un picior şi jumătate. Arăta ca jucăriile pe care le 
avusese Keeton în copilărie, din-acelea ieftine făcute după 
război în Japonia. Pista era o replică a unui parcurs de două 
mile. În ea erau perforate opt fante înguste şi în spatele liniei 
de start se aflau opt cai înguşti din tinichea. Fiecare era 
dispus pe o pârghie mică din tinichea care ieşea din fantă şi 
era cositorită de pântecele calului. 

— Oau, făcu Keeton şi rânji. 

Era pentru prima dată de săptămâni întregi când rânjea şi 
expresia i se păru ciudată şi nelalocul ei. 

— Încă n-ai văzt nimic, cum a spus bărbatul, răspunse 
Gaunt, rânjind şi el. Frumusețea asta e din 1930 sau '35, 
domnule Keeton — e-o adevărată antichitate. Dar n-a fost doar 
o jucărie pentru împătimiţii de curse ai vremii. 

— Nu? 


— Nu. Ştiţi ce este o tablă Ouija? 

— Sigur. Îi pui întrebări şi ea ar trebui să-ți dea pe litere 
răspunsurile din lumea spiritelor. 

— Exact. Ei bine, în vremea Depresiunii, erau o mulțime de 
împătimiți ai curselor de cai care credeau că Biletul Câştigător 
era o tablă Ouija a jucătorului la curse. 

Ochii lui îi întâlniră iarăşi pe ai lui Keeton, prietenos, 
zâmbitor, iar Keeton fu la fel de incapabil să-şi ferească 
privirea cum fusese şi să plece de la hipodrom înainte să se 
țină şi ultima cursă cu singura ocazie când încercase asta. 

— O prostie, nu-i aşa? 

— Da, spuse Keeton. 

Dar nu i se părea deloc o prostie. 1 se părea absolut... 
absolut... 

Absolut rezonabil. 

Gaunt pipăi înăuntrul cutiei şi scoase o cheiță de tinichea. 

— De fiecare dată câştigă alt cal. Are înăuntru un fel de 
mecanism aleatoriu, presupun - rudimentar, dar destul de 
eficient. Priviţi acum. 

Introduse cheia în gaura din lateralul platformei de tinichea 
pe care se aflau căluțţii de tinichea şi o roti. Se auziră clicuri şi 
clacuri şi pocnete mici de rotițe - sunete de arcuri care se 
strâng. Când nu mai vru să se învârtă, Gaunt scoase cheia. 

— Ce alegeţi? — Întrebă el. 

— Cinci-ul, spuse Keeton. 

Se aplecă în față, inima începându-i să bată mai repede. 
Era caraghios — şi bănuia că este cea mai elocventă dovadă a 
maniei sale - dar simțea toată acea veche surescitare 
năpădindu-i din nou corpul. 

— Prea bine, eu aleg calul şase. Să punem un pariu mic, 
doar ca să pară mai interesantă cursa? 

— Sigur! Cât? 

— Nu bani, spuse Gaunt. Zilele mele de pariat pe bani s-au 
sfârşit cu mult timp în urmă, domnule Keeton. Banii sunt cele 
mai neinteresante câştiguri din pariuri. Să zicem aşa: dacă 
iese câştigător calul dumneavoastră, o să vă fac un mic 


serviciu. Ce alegeți. Dacă iese al meu, trebuie să-mi faceți 
dumneavoastră un serviciu. 

— Şi dacă iese altul câştigător, cad toate pariurile? 

— Corect. Sunteţi pregătit? 

— Ăhâm, făcu Keeton hotărât şi se aplecă mai aproape de 
pista de tinichea pentru curse. Îşi ţinea mâinile strânse între 
coapsele mari. 

Lângă linia de pornire, dintr-o fantă ieşea o pârghie mică 
din metal. 

— Şi-au plecat, spuse Gaunt încet şi o apăsă. 

Rotiţele şi angrenajele de sub pistă începură să macine. Caii 
se îndepărtară de linia de pornire, înaintând pe direcţiile 
stabilite pentru fiecare. Merseră încet la început, clătinându- 
se înainte şi înapoi în fante şi avansând cu mici smucituri pe 
măsură ce un arc principal — sau o întreagă serie de arcuri — 
se destindea înăuntrul tablei, dar pe când se apropiau de 
finalul primei ture, începură să prindă viteză. 

Calul cu numărul doi, urmat de şapte, luă conducerea; 
ceilalți erau în urmă într-o ceată. 

— Haide, cinci! — strigă Keeton cu voce slabă. Haide, cinci, 
trage, târfo! 

De parcă l-ar fi auzit, micul armăsar de tinichea începu să 
se desprindă de ceată. La jumătatea cursei, îl ajunse din urmă 
pe şapte. Calul cu numărul şase - alegerea lui Gaunt — 
începuse şi el să prindă viteză. 

Biletul Câştigător zăngănea şi vibra pe masa cea mică. Fața 
lui Keeton plana deasupra lui asemenea unei luni mari, 
imperfecte. O picătură de transpiraţie căzu pe jocheul mic de 
tinichea ce conducea calul cu numărul trei; dacă ar fi fost un 
om adevărat, el şi bidiviul său ar fi fost udați leoarcă. 

La începutul turei a treia, calul cu numărul şapte prinse 
mare viteză şi-i ajunse din urmă pe cei doi, dar calul cu 
numărul cinci al lui Keeton alerga din răsputeri, iar numărul 
şase al lui Gaunt îi călca pe urme. Aceştia patru luară curba 
într-un grup aflat cu mult înaintea celorlalți, vibrând sălbatic 
în fantele lor. 

— Du-te, târfă proastă! ţipă Keeton. 


Uitase că nu erau decât nişte bucăţi de tinichea lucrate să 
semene de departe cu nişte cai. Uitase că se afla în magazinul 
unui om pe care nu-l mai întâlnise înainte. Surescitarea rece 
pusese stăpânire pe el. Îl scutura aşa cum un terier scutură 
un şobolan. 

— Haide şi dă-i bătaie! Trage, târfa, TRAGE! Pune pe FOC! 

Acum, numărul cinci se lupta pentru conducere... şi ajunse 
în față. Calul lui Gaunt tocmai se apropia pe flanc, când calul 
lui Keeton trecu linia de sosire, victorios. 

Mecanismul se destindea, dar majoritatea cailor reuşiră să 
ajungă la linia de pornire înainte ca angrenajul să stea în loc. 
Gaunt se folosi de deget ca să-i tragă pe codaşi alături de 
ceilalți, pregătiți pentru un alt start. 

— Pfiu! făcu Keeton şi-şi şterse fruntea de transpirațţie. 

Se simțea complet stors de puteri... dar se simțea în acelaşi 
timp mai bine, cum nu se simţise de multă, multă vreme. 

— A fost destul de bine! 

— Mai bine nu se poate, se arătă Gaunt de acord. 

— Ştiau cum să facă lucrurile mai demult, nu-i aşa? 

— Ştiau, aprobă Gaunt, zâmbind. Şi se pare că vă datorez 
un serviciu, domnule Keeton. 

— A, lăsaţi-o — a fost de distracție. 

— Nu, nici pomeneală. Un gentleman îşi plăteşte 
întotdeauna datoriile. Anunţaţi-mă doar cu o zi sau două 
înainte să vă faceţi socoteala, cum se spune. 

Înainte să vă faceţi socoteala. 

Asta făcu totul să-i revină în gând şi să-l strivească. 
Socoteli! Ei îi cereau lui socoteală! Ei! Joi Ei vor face toate 
socotelile... şi ce urma? Ce urma? 

În minte începură să-i danseze titlurile acuzatoare de pe 
prima pagină a ziarelor. 

— Vreţi să ştiţi cum foloseau jucăria asta pariorii serioşi din 
anii treizeci? — întrebă Gaunt cu voce joasă. 

— Sigur, spuse Keeton, dar nu-i păsa... nu până ce nu 
ridică privirea. Atunci, ochii lui Gaunt i-i întâlniră iarăşi pe ai 
săi, i-i capturară, şi ideea de a folosi un joc de copii pentru a 
alege câştigătorii i se păru iarăşi absolut logică. 


— Ei bine, spuse Gaunt, luau ziarul din ziua respectivă sau 
buletinul Racing Form şi jucau cursele una câte una. Pe tabla 
asta, să ştiţi. Dădeau fiecărui cal din fiecare cursă un nume 
din ziar - o făceau atingând unul dintre căluțţii de tinichea şi 
rostind în acelaşi timp numele - apoi învârteau cheița şi-i 
dădeau drumul. Jucau în felul ăsta toate cursele viitoare — 
opt, nouă, o duzină. Apoi mergeau la hipodrom şi pariau pe 
caii care câştigaseră acasă. 

— Funcţiona? — întrebă Keeton. 

Vocea i se părea că-i vine dintr-un alt loc. Un loc îndepărtat. 
I se părea că pluteşte în fața ochilor lui Leland Gaunt. Că 
pluteşte pe o spumă roşie. Senzaţia era stranie, dar de fapt 
îndeajuns de plăcută. 

— Aşa se pare, spuse Gaunt. Probabil că nu era decât o 
superstiție prostească, dar... vreţi să cumpăraţi jucăria şi s-o 
încercaţi singur? 

— Da, spuse Keeton. 

— Eşti un om care are destul de mare nevoie de un Bilet 
Câştigător, nu-i aşa, Danforth? 

— Îmi trebuie mai mult de unul. Am nevoie de-un teanc 
întreg. Cât face? 

Leland Gaunt râse. 

— O, nu - nu aşa trebuie să mă iei! Nu când îţi sunt deja 
îndatorat! Îţi zic eu cum facem — deschide-ţi portmoneul şi dă- 
mi prima bancnotă pe care o găseşti în el. Sunt sigur că va fi 
cea potrivită. 

Aşa că Danforth Keeton îşi deschise portmoneul şi extrase o 
bancnotă fără să-şi ia ochii de la chipul lui Gaunt şi, desigur, 
fu cea cu fața lui Thomas Jefferson pe ea — genul de bancnotă 
care-l vârâse în toată beleaua asta încă de la început. 


5 


Gaunt o făcu să dispară la fel de uşor ca un magician care 
execută un truc, şi spuse: 

— Mai este încă ceva. 

= ep 


Gaunt se aplecă în față. Se uită serios la Keeton şi-l atinse 
pe genunchi. 

— Domnule Keeton, ştii de existența... Lor? 

Lui Keeton i se tăie răsuflarea, aşa cum i se taie uneori 
respirația unuia care doarme atunci când se găseşte prins în 
chinurile unui vis urât. 

— Da, şopti el. Dumnezeule, da. 

— Oraşul ăsta e plin de Ei, continuă Gaunt pe acelaşi ton 
scăzut, confidenţial. E absolut infestat. Am deschis de mai 
puţin de o săptămână şi deja ştiu asta. Cred că-i posibil ca Ei 
să-mi fie pe urme. De fapt, sunt destul de sigur de lucrul ăsta. 
S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău. 

— Da, spuse Keeton. Vorbi mai cu forță acum. - Pe 
Dumnezeul meu, vei primi tot ajutorul de care vei avea nevoie! 

— Ei, tocmai ne-am întâlnit şi nu-mi datorezi absolut 
NIMIC... 

Keeton, care avea deja impresia că Gaunt îi era cel mai 
apropiat prieten pe care şi-l făcuse în ultimii zece ani, deschise 
gura să protesteze. Gaunt ridică o mână şi protestele pieriră 
pe dată. 

— ... şi nu ai nici cea mai vagă idee dacă ţi-am vândut ceva 
care într-adevăr funcționează sau doar un alt sac cu vise... de 
genul celor care se transformă în coşmaruri când le dai un 
ghiont. Sunt sigur că acum crezi toate acestea; am un mare 
dar al persuasiunii, dacă-mi este permis să spun asta. Dar 
cred în clienţii satisfăcuţi, domnule Keeton, şi doar în clienţii 
satisfăcuți. Sunt în afacerea asta de mulți ani şi mi-am 
construit reputaţia pe clienţii satisfăcuți. Aşa că ia jucăria. 
Dacă-ţi va fi de ajutor, bine. Dacă nu, dă-o la Armata Salvării 
sau arunc-o la groapa de gunoi a oraşului. Ce ai de pierdut? 
Doi parai? 

— Doi parai, aprobă Keeton visător. 

— Dar dacă într-adevăr funcţionează şi dacă-ți poţi elibera 
mintea de aceste griji financiare efemere, revino să mă vezi. O 
să stăm la o cafea, aşa cum am stat în dimineaţa asta... şi-o 
să discutăm despre Ei. 


— Am mers prea departe să pot pune pur şi simplu banii la 
loc, spuse Keeton pe tonul limpede, dar deconectat al celui 
care vorbeşte în somn. Sunt atâtea urme, că n-am cum să le 
acopăr în cinci zile. 

— Multe se pot schimba în cinci zile, spuse gânditor domnul 
Gaunt. 

Se ridică în picioare, mişcându-se cu o graţie sinuoasă. 

— Alo zi mare înaintea ta... şi la fel şi eu. 

— Dar Ei, protestă Keeton. Cum rămâne cu Ei? 

Gaunt îşi aşeză una din mâinile sale lungi şi reci pe braţul 
lui Keeton şi, chiar în starea aceea de năucire, Keeton îşi simți 
stomacul chircindu-se la acea atingere. 

— O să avem grijă de Ei mai târziu, zise el. Nu-ţi face griji 
de nimic. 


6 


— John! strigă Alan când John LaPointe intră în Oficiul 
Şerifului pe uşa dinspre alee. Mă bucur să te văd! 

Era zece treizeci în dimineaţa zilei de sâmbătă şi Oficiul 
Şerifului din Castle Rock era pustiu până la refuz. Norris era 
plecat undeva la pescuit, iar Seaton Thomas era în Sanford, în 
vizită la cele două surori ale lui, fete bătrâne. Sheila Brigham 
era la casa parohială a Bisericii Maica Noastră a Apelor 
Liniştite, unde-l ajuta pe fratele ei să scrie ciorna unei alte 
scrisori către ziar în care să explice natura esențialmente 
inofensivă a Serii la Cazinou. 

Părintele Brigham voia ca scrisoarea să exprime şi 
convingerea sa că reverendul Rose era nebun ca un păduche 
într-o grămadă de rahat. Desigur, nu se putea să spui pe 
şleau un astfel de lucru - nu într-un ziar de familie — dar 
părintele John şi sora Sheila făceau tot ce le stătea în puteri 
să transmită cumva mesajul. Andy Clutterbuck era de 
serviciu pe undeva sau aşa bănuia Alan; de când sosise el la 
birou cu o oră în urmă, nu raportase prin stație. Până să 
apară John, singura persoană, în afară de el, care se afla în 


Clădirea Municipalităţii părea să fie Eddie Warburton, care-şi 
făcea de lucru cu răcitorul pentru apă din colț. 

— Care-i mişcarea, doctore? întrebă John, aşezându-se pe 
colțul mesei de lucru a lui Alan. 

— Într-o dimineață de sâmbătă? Nu cine ştie ce. Dar fii 
atent aici. 

Îşi descheie manşeta dreaptă de la cămaşa lui kaki şi-şi 
sumese mâneca. 

— Te rog, observă că palma nu mi se desparte de 
încheietura mâinii. 

— Îhî, spuse John. 

Scoase o lamă de Juicy Fruit din buzunarul pantalonilor, îi 
desfăcu folia de staniol şi-o vâri în gură. 

Alan îi arătă palma dreaptă deschisă, întoarse mâna pentru 
a arăta şi dosul, apoi strânse pumnul. Introduse în el degetul 
arătător de la mâna stângă şi scoase o urechiuşă de mătase. 
Flutură din sprâncene către John. 

— Nu-i rău, hă? 

— Dacă aia-i eşarfa Sheilei, n-o să se bucure s-o vadă toată 
îmboțţită şi puţind a transpiraţia ta, spuse John. 

Nu părea nici pe departe zdruncinat de uimire. 

— Nu-i vina mea că şi-a lăsat-o pe birou, răspunse Alan. Pe 
lângă asta, magicienii nu transpiră. Acum zi hei şi 
abracadabra! 

Scoase eşarfa Sheilei din pumn şi-o suflă teatral în aer. 
Aceasta pluti o vreme, apoi se aşeză pe maşina de scris a lui 
Norris ca un fluture intens colorat. Alan se uită la John, apoi 
suspină. 

— Nu-i cine ştie ce, hă? 

— E-un truc mişto, spuse John, dar l-am mai văzut de 
câteva ori. Cum ar fi poate de treizeci sau patruzeci? 

— Tu ce crezi, Eddie? — zise Alan. Nu-i rău pentru un Câne 
Ajutor dă Şerif din dosu” pădurii, hă? 

Eddie abia dacă-şi ridică privirea de la răcitor, pe care-l 
umplea acum dintr-o rezervă de sticle din plastic etichetate APĂ 
DE IZVOR. 

— N-am văzt, dom” Şărif. Scuze. 


— Sunteţi amândoi deplorabili, spuse Alan. Dar lucrez la o 
variațiune. John. O să te lase gură-cască, îți promit. 

— Îhî. Alan, mai vrei să verific băile restaurantului ăluia 
nou de pe River Road? 

— Mai vreau, spuse Alan. 

— De ce mă procopsesc mereu eu cu treburile de căcat? De 
ce nu poate Norris... 

— Norris a verificat buzile de la terenul de campare Happy 
Trails în iulie şi august, spuse Alan. În iunie am făcut-o eu. 
Nu te mai smiorcăi, Johnny. Ţi-a venit doar rândul. Vreau să 
iei şi mostre de apă. Foloseşte două dintre pungulițele alea 
speciale pe care ni le-au trimis de la Augusta. Încă mai sunt o 
grămadă în dulapul din hol. Mi se pare că le-am văzut în 
spatele cutiei cu biscuiţi Hi-Ho a lui Norris. 

— Bine, spuse John, s-a tăcut. Dar, cu riscul de-a părea că 
iar mă smiorcăi, să verifice apa de gângănii înotătoare ar 
trebui să fie responsabilitatea proprietarului de restaurant. M- 
am documentat. 

— Sigur că este, spuse Alan, dar aici discutăm despre 
Timmy Gagnon, Johnny — ce-ţi spune ţie asta? 

— Îmi spune că n-aş cumpăra un hamburger de la 
Riverside B-B-Q Delish nici dacă aş muri de foame. 

— Corect! — exclamă Alan. 

Se ridică în picioare şi-l lovi amical peste umăr pe John. 

— Sper să-l putem trage pe linie moartă pe fiul ăla îngălat 
de cățea înainte ca populaţia de câini şi pisici hoinăritoare din 
Castle Rock să înceapă să scadă. 

— Asta-i cam scârbos, Alan. 

— Mnu - ăsta-i Timmy Gagnon. Adu mostrele de apă în 
dimineaţa asta şi, până să plec diseară acasă, eu o să le trimit 
la Departamentul Statal de Sănătate din Augusta. 

— Ce ai în gând pentru dimineaţa asta? 

Alan îşi cobori jos mâneca şi-şi încheie manşeta. 

— Acum merg mai încolo pe stradă la Lucruri preţioase, 
spuse el. Vreau să-l întâlnesc pe domnul Leland Gaunt. l-a 
lăsat o impresie foarte bună lui Polly şi, din câte am auzit prin 
oraş, ea nu-i singura căreia i-a mers la inimă. L-ai întâlnit? 


— Nu încă, spuse John. 

Porniră către uşă. 

— Dar am trecut prin fața magazinului de vreo două ori. 
Interesant amestec de obiecte în vitrină. 

Trecură pe lângă Eddie, care lustruia acum cu o boarfă pe 
care o scosese din buzunarul de la spate sticla cea mare a 
răcitorului pentru apă. Acesta nu se uită la Alan şi la John 
când trecură pe lângă el; părea pierdut în propriul lui univers. 
Dar de-ndată ce uşa din spate se închise cu un clic în urma 
lor, Eddie Warburton se grăbi în biroul dispecerului şi ridică 
receptorul telefonului. 


7 


— Bine... da... da, înțeleg. 

Leland Gaunt stătea lângă registrul de casă, ţinând la 
ureche un telefon Cobra fără fir. Un zâmbet subţire ca o 
semilună la început de pătrar îi curba buzele. 

— Mulţumesc, Eddie. Mulţumesc foarte mult. 

Gaunt merse încet către draperia care izola magazinul de 
zona din spatele lui. Îşi vâri partea de sus a corpului prin ea şi 
se aplecă. Când ieşi, ţinea în mână un anunţ. 

— Poţi pleca acasă acum... da... fii sigur că n-o să uit. Nu 
uit niciodată o față sau un serviciu, Eddie, şi ăsta e unul 
dintre motivele pentru care detest să mi se amintească de ele. 
Pe curând. 

Apăsă butonul END fără să aştepte vreun răspuns, strânse 
antena şi lăsă telefonul să-i cadă în buzunarul jachetei de 
seară. Draperia era din nou trasă la uşă. Îşi vâri mâna între 
perdea şi sticla geamului şi luă anunţul care spunea 


DESCHIS 


Îl înlocui cu cel pe care-l luase de după draperie, apoi se duse 
la vitrină să-l urmărească pe Alan Pangborn cum se apropie. 
Înainte să se apropie de uşă, Pangborn se uită pentru o vreme 
înăuntru prin geamul prin care Gaunt se uita afară; duse 


chiar şi mâinile căuş la ochi şi apăsă sticla cu nasul pentru 
câteva secunde. Deşi Gaunt stătea chiar în fața lui cu brațele 
încrucişate pe piept, şeriful nu-l văzu. 

Domnul Gaunt descoperi pe loc că-i displace fața lui 
Pangborn. Şi nici nu-l surprinse mult lucrul acesta. Se 
pricepea chiar mai bine la citit fețe decât se pricepea să le țină 
minte, iar cuvintele de pe aceasta erau mari şi întrucâtva 
periculoase. 

Faţa lui Pangborn se schimbă subit; ochii i se căscară 
puţin, gura exprimând bună-dispoziție se îngustă într-o 
tăietură subţire. Gaunt simți un scurt şi absolut 
necaracteristic puseu de teamă. Mă vede! gândi, deşi asta, 
desigur, era imposibil. Şeriful făcu jumătate de pas în spate... 
şi apoi râse. Gaunt înțelese imediat ce se petrecea, dar asta 
nu-i potoli câtuşi de puţin bruscul sentiment profund de 
aversiune față de Pangborn. 

— Pleacă de aici, şerife, şopti el. Pleacă şi lasă-mă în pace. 


8 


Alan rămase uitându-se în vitrină multă vreme. Descoperi 
că se întreabă ce era, totuşi, cu atâta tam-tam. Înainte să 
meargă ieri seară acasă la Polly, vorbise cu Rosalie Drake şi 
Rosalie făcuse ca magazinul Lucruri preţioase să pară replica 
din nordul Noii Anglii a magazinului Tiffany's, dar setul de 
porțelanuri din vitrină nu semăna cu ceva datorită căruia să 
te trezeşti noaptea din somn şi despre care să-i scrii mamei — 
era cel mai bun exemplu de marfă de duzină. Mai multe 
farfurii erau ciobite şi prin mijlocul uneia trecea o crăpătură 
ca un fir de păr. 

Ei bine, îşi spuse Alan, fiecare cu damblaua lui. Probabil că 
porțelanurile alea sunt vechi de o sută de ani, că valorează o 
avere şi eu sunt prea neinstruit să-mi dau seama. 

Îşi duse mâinile căuş la tâmple pentru a vedea dincolo de 
vitrină, dar nu avea la ce se uita — luminile erau stinse şi locul 
era pustiu. Apoi i se păru că vede vag pe cineva - un cineva 
ciudat, transparent, care se uita afară la el cu un interes 


fantomatic, răuvoitor. Făcu o jumătate de pas în spate înainte 
să-şi dea seama că ceea ce văzuse era reflecția propriei sale 
fețe. Râse puţin, stânjenit de greşeală. 

Păşi încet către uşă. Draperia era trasă; un anunț scris de 
mână atârna de o ventuză din plastic transparent. 


AM PLECAT LA PORTLAND SĂ PREIAU UN TRANSPORT DE MARFĂ 


ÎMI PARE RĂU CĂ NU NE-AM ÎNTÂLNIT 
VĂ ROG VENIȚI DIN NOU 


Alan îşi scoase portmoneul din buzunarul de la spate, luă 
din el o carte de vizită şi mâzgăli, cu pixul, pe spatele ei un 
scurt mesaj. 


Dragă domnule Gaunt, 

Am trecu sâmbătă dimineaţa să vă salut şi să vă urez bun 
venit în oraş. Îmi pare rău că nu ne-am întâlnit. Sper că vă 
place Castle Rock! Mai trec luni. Poate bem o ceaşcă de cafea. 
Dacă vă pot ajuta cu ceva, numerele mele de telefon — de acasă 
şi de la birou - se află pe cealaltă parte. 

Alan Pangborn 


Se îndoi de spate, strecură cartea de vizită pe sub uşă şi se 
îndreptă la loc. Se uită în vitrină preț de încă o clipă, 
întrebându-se cine şi-ar dori acel set de farfurii impersonale. 
Pe când se uita, îl copleşi o stranie senzație — senzaţia că este 
privit. Se întoarse şi nu-l văzu decât pe Lester Pratt. Acesta 
lipea unul dintre posterele alea blestemate pe un stâlp de 
telefon şi nu se uita deloc în direcția lui. Alan ridică din umeri 
şi porni înapoi de-a lungul străzii către Clădirea 
Municipalităţii. Luni va fi destul timp să-l întâlnească pe 
Leland Gaunt; luni va fi numai bine. 


9 


Domnul Gaunt îl privi până ce dispăru din vedere, apoi se 
duse la uşă şi luă cartea de vizită pe care Alan o strecurase pe 


dedesubt. Citi ambele părți cu atenție şi apoi începu să 
zâmbească. Şeriful voia să treacă din nou luni, aşa-i? Ei, asta 
era numai bine, fiindcă domnul Gaunt avea o bănuială că 
până ce va veni ziua de luni, şeriful districtului Castle va avea 
alte treburi pe cap. O grămadă urâtă de alte treburi. lar asta 
era cum nu se poate mai bine, fiindcă mai întâlnise oameni ca 
Pangborn şi erau genul de oameni de care era bine să te 
fereşti, cel puţin atâta vreme cât mai aveai de lucru la 
dezvoltarea afacerii şi la ginirea clientelei. Oamenii ca 
Pangborn vedeau prea multe. 

— Ceva ţi s-a întâmplat, şerife, spuse Gaunt. Ceva care te-a 
făcut şi mai periculos decât ar trebui să fii. Asta-ţi stă scris şi 
pe față. Despre ce-a fost vorba, mă-ntreb? A fost ceva ce-ai 
făcut, ceva ce-ai văzut sau amândouă? 

Rămase uitându-se afară în stradă şi buzele i se depărtară 
încet de peste dinții mari, inegali. Vorbi pe tonul jos, comod, al 
celui care şi-a fost cel mai bun ascultător vreme foarte 
îndelungată. 

— Mi-a ajuns la ureche că eşti un fel de prestidigitator de 
salon, prietenul meu în uniformă. Îţi plac trucurile. Înainte să 
plec din oraş, îți voi arăta câteva trucuri noi. Sunt încrezător 
că te vor uimi. 

Îşi strânse pumnul în jurul cărţii de vizită a lui Alan, mai 
întâi îndoind-o, apoi mototolind-o. Când fu complet ascunsă 
vederii, o limbă de foc albastru ieşi printre degetul său 
arătător şi cel din mijloc. Deschise iarăşi mâna şi, chiar dacă 
mici fuioare de fum încă i se mai ridicară din palmă, cartea de 
vizită nu se vedea niciunde - nu era nici măcar o pată de 
cenuşă. 

— Zi hei şi abracadabra, spuse încet Gaunt. 


10 


Myrtle Keeton merse la uşa biroului soțului ei pentru a treia 
oară în ziua aceea şi ascultă. Când coborâse din pat 
dimineaţă în jurul orei nouă, Danforth era deja acolo înăuntru 
cu uşa încuiată. Acum, la unu după-amiaza, încă era acolo cu 


uşa încuiată. Când îl întrebă dacă nu vrea să mănânce de 
prânz, el îi spuse pe o voce înfundată să plece, că e ocupat. 

Ridică mâna să bată la uşă... şi se opri. Înclină uşor din 
cap. Din spatele uşii se auzea un zgomot - un sunet scrâşnit, 
zăngănit. Îi aduse aminte de sunetele pe care le scotea ceasul 
cu cuc al mamei sale în săptămâna dinainte să se strice de 
tot. 

Ciocăni uşor. 

— Danforth? 

— Pleacă! 

Vocea lui era agitată, dar ea nu-şi putea da seama dacă 
motivul era surescitarea sau teama. 

— Danforth, eşti bine? 

— Da, la dracu! Pleacă! les imediat! 

Zăngănit şi scrâşnit. Scrâşnit şi zăngănit. Suna ca nisipul 
într-un aparat de frământat aluat. O speria puţin. Spera ca 
Danforth să nu aibă o cădere nervoasă acolo înăuntru. Se 
comportase atât de ciudat în ultima vreme. 

— Danforth, vrei să merg până la brutărie şi să-ți iau nişte 
gogoşi? 

— Da! strigă el. Da! Da! Gogoşi! Hârtie igienică! O operaţie 
estetică la nas! Du-te unde vrei! la ce vrei! Numai lasă-mă în 
pace! 

Rămase acolo încă o clipă, îngrijorată. Se gândi să mai 
ciocănească o dată şi se hotări să n-o facă. Nu mai era sigură 
dacă voia să ştie ce făcea Danforth în biroul lui. Nu mai era 
sigură nici dacă voia ca el să deschidă uşa. 

Îşi încălță pantofii şi îmbrăcă o haină grea din blană - era 
însorit, dar era răcoare — şi merse afară la maşină. Conduse 
până la Cuptorul de Ţară din capătul Străzii Principale şi luă 
şase gogoşi - cu glazură de miere pentru ea, cu ciocolată şi 
nucă de cocos pentru Danforth. Spera să-l înveselească - un 
pic de ciocolată, pe ea, o înveselea întotdeauna. 

La întoarcere, se întâmplă să arunce o privire în vitrina 
Lucrurilor preţioase. Ceea ce văzu o făcu să apese cu ambele 
picioare pedala de frână, s-o apese tare. Dacă ar fi fost cineva 
în spatele ei, cu siguranţă ar fi tamponat-o. 


În vitrină era cea mai superbă păpuşă. 
Draperia era din nou, desigur, ridicată. lar semnul care 
atârna de ventuza din plastic transparent spunea din nou 


DESCHIS 


desigur. 
11 


Polly Chalmers îşi petrecu acea după-amiază de sâmbătă 
într-un mod care, pentru ea, era cât se poate de neobişnuit: 
nefăcând absolut nimic. Şedea lângă fereastră în şezlongul ei 
Boston, cu mâinile atent împletite în poală, privind traficul 
sporadic de pe stradă. Alan o sunase înainte să plece pe teren, 
îi spusese că nu-l găsise pe Leland Gaunt la magazin, o 
întrebase dacă se simțea bine şi dacă nu avea nevoie de ceva. 
Ea îi spusese că se simte bine şi că nu-i trebuie absolut nimic, 
mersi. Amândouă aceste declaraţii erau minciuni; nu se 
simţea deloc bine şi avea nevoie de multe lucruri. În capul 
listei figura un leac pentru artrită. 

Nu, Polly — ce-ţi trebuie cu adevărat e puțin curaj. Doar atât 
cât să poți merge la bărbatul pe care-l iubeşti şi să-i spui: 
„Alan, am îndoit adevărul pe alocuri cu privire la anii cât am 
fost plecată din Castle Rock şi te-am minţit cu sfruntare în 
privința a ceea ce s-a întâmplat cu fiul meu. Acum aş vrea să- 
mi cer iertare şi să-ți spun adevărul.” 

Părea uşor când o spuneai aşa îndrăzneţ. Devenea greu 
doar atunci când te uitai în ochii bărbatului pe care-l iubeai 
sau când încercai să găseşti cheia care să-ți deschidă sufletul 
fără să-l sfâşie în bucățele sângerânde, dureroase. 

Durere şi minciuni; minciuni şi durere. Cele două subiecte 
în jurul cărora părea că i se învârte viaţa în ultima vreme. 

Cum te simți astăzi, Pol? 

Bine, Alan. Sunt bine. 

De fapt, era îngrozită. Nu din pricină că o dureau atât de 
tare mâinile chiar în clipa aceea; aproape că-şi dorea s-o 


doară, fiindcă durerea, oricât ar fi ea de insuportabilă, tot era 
mai bună ca aşteptarea. 

La scurtă vreme după ora prânzului în acea zi, devenise 
conştientă de o gâdilare caldă — aproape o vibraţie — în mâini. 
Forma inele de căldură în jurul încheieturilor de la degete şi la 
baza degetului mare; o simţea cum stă la pândă în partea de 
jos a fiecărei unghii în arcuri mici, oțelite, asemenea unor 
zâmbete lipsite de umor. Mai simţise asta de două ori înainte 
şi ştia ce înseamnă. Urma să aibă ceea ce mătuşa ei Betty, 
care suferise de acelaşi fel de artrită, numea o vrajă foarte rea. 
„Când încep să mă furnice mâinile ca de la nişte şocuri 
electrice, ştiu întotdeauna c-a venit vremea să mă pregătesc de 
furtună”, spunea Betty, iar acum Polly încerca să se 
pregătească de propria ei furtună, având remarcabil de puţini 
sorți de izbândă. 

Afară, doi băieți mergeau pe mijlocul străzii, aruncându-şi 
între ei o minge de fotbal. Cel din dreapta — cel mai mic dintre 
frații Lawes — avansă pentru a primi o pasă înaltă. Mingea îi 
şterse degetele şi sări pe peluza lui Polly. Când merse după ea, 
o văzu că se uita pe geam şi-i făcu din mână. Polly ridică şi ea 
mâna a răspuns... şi simţi durerea pâlpâind supărată, ca un 
strat gros de cărbuni într-o bătaie răzleață de vânt. Apoi 
dispăru din nou şi rămase doar acea gâdilare stranie. Îi dădea 
aceeaşi senzație pe care o dă uneori aerul înaintea unei 
puternice furtuni cu descărcări electrice. 

Durerea va veni la timpul cuvenit; nu putea face nimic în 
privința asta. Minciunile pe care i le spusese lui Alan despre 
Kelton, însă... ăsta era un cu totul alt lucru. Şi, îşi spuse, nu-i 
ca şi când adevărul ar fi atât de îngrozitor, atât de orbitor, 
atât de şocant... şi nu-i ca şi când n-ar bănui el deja sau chiar 
că n-ar şti că ai minţit. Ştie. l-am citit asta pe față. Aşa că de 
ce-ţi vine atât de greu, Polly? De ce? 

În parte din cauza artritei, bănuia ea, şi în parte din cauza 
analgezicelor pe care ajunsese să se bazeze din ce în ce mai 
mult - cele două luate împreună aveau un fel de a încețoşa 
gândirea rațională, de a face cel mai limpede şi mai evident 
dintre unghiurile drepte să pară ciudat de sucit. Apoi mai era 


şi durerea lui Alan... şi a onestității cu care şi-o divulgase. O 
aşezase în fața ei ca s-o observe fără cea mai mică ezitare. 

Sentimentele lui în urma bizarului accident care le răpise 
viețile lui Annie şi lui Todd fuseseră confuze şi urâte, 
împrejmuite de un vertij neplăcut (şi înfricoşător) de emoții 
negative, dar el le aşezase chiar şi aşa în fața ei. O făcuse 
deoarece voia să afle dacă ea ştia lucruri despre starea 
mentală a lui Annie pe care el nu le ştia... dar o făcuse şi 
fiindcă jocul corect şi ţinerea acestui fel de lucruri la vedere 
era pur şi simplu parte din felul lui de a fi. Se temea de ce ar 
putea crede despre ea când va descoperi că jocul corect nu era 
întotdeauna parte din felul ei de a fi, că sufletul ei, ca şi 
mâinile, îi fusese atins de un îngheț prematur. 

Se mişcă neliniştită în scaun. 

Trebuie să-i spun - mai devreme sau mai târziu trebuie. Şi 
nici unul dintre gândurile acelea nu explică de ce-i venea atât 
de greu s-o facă; nici unul dintre ele nu va explica vreodată de 
ce i-am spus minciuni încă de la început. Adică, nu-i ca şi 
când mi-aş fi ucis fiul... 

Suspină - un sunet aproape ca de plâns — şi-şi schimbă 
poziția în scaun. Căută din priviri băieții cu mingea de fotbal, 
dar plecaseră. Polly se prăbugşi la loc în scaun şi închise ochii. 


12 


Nu a fost ea prima fată care să rămână gravidă ca urmare a 
unui meci de lupte libere din seara întâlnirii amoroase sau 
prima care să se certe rău cu părinții sau, în consecinţă, cu 
celelalte cunoştinţe. Voiseră să se mărite cu Paul „Duke” 
Sheehan, băiatul care o lăsase gravidă. Ea răspunsese că nu 
s-ar mărita cu Duke nici dacă ar fi ultimul băiat din lume. 
Asta era adevărat, dar ceea ce nu o lăsase inima să le spună 
era că Duke nu voia să se însoare cu ea — cel mai apropiat 
prieten al lui îi spusese că deja făcea pregătiri frenetice pentru 
a intra în Marină de-ndată ce împlinea optsprezece ani... ceea 
ce se întâmpla în mai puţin de şase săptămâni. 


— Stai să văd dacă am priceput bine, a spus Newton 
Chalmers şi atunci a rupt ultimul pod firav dintre fiica lui şi 
el. A fost îndeajuns de bun să ţi-o tragi cu el, dar să-l iei de 
bărbat nu - am nimerit-o? 

Atunci, ea a încercat să fugă din acasă, dar o prinsese 
mama. Dacă nu voia să se mărite cu băiatul, a spus Lorraine 
Chalmers, vorbind pe vocea aceea calmă şi dulce-rezonabilă 
care aproape că o scosese din minţi pe Polly în adolescenţă, 
atunci vor trebui să o trimită la mătuşa Sarah în Minnesota. 
Putea rămâne în Saint Cloud până la venirea copilului pe 
lume, apoi să-l dea spre adopţie. 

— Ştiu de ce vreţi să plec, a spus Polly. Din cauza stră- 
mătuşii Evelyn, nu-i aşa? Vă temeți că dacă află că am rămas 
grea, o să vă scoată din testament. E vorba numai de bani, 
nu-i aşa? Nu vă pasă deloc de mine. Nu daţi nici un căcat pe 
mine... 

Vocea dulce-rezonabilă a Lorrainei Chalmers întotdeauna 
ascunsese un temperament de iepure turbat. Rupsese ultimul 
pod firav dintre fiica ei şi ea însăşi lovind-o pe Polly cu palma 
peste față. 

Aşa că Polly a fugit de acasă. Asta se petrecea cu mult, mult 
timp în urmă - în iulie a lui 1970. 

S-a oprit din fugă pentru o vreme când a ajuns la Denver şi 
a lucrat acolo până ce s-a născut copilul într-o secție de spital 
pentru pacienții nevoiaşi pe care aceştia o numeau Needle 
Park. Era ferm hotărâtă să dea copilul spre adopţie, dar ceva 
— poate doar atingerea lui când asistenta maternală i-l aşezase 
în braţe după naştere — o făcuse să se răzgândească. 

L-a numit pe băiat Kelton, după numele bunicului din 
partea tatălui. Hotărârea de a păstra copilul o speriase puţin, 
fiindcă îi plăcea să se considere o fată practică şi sensibilă şi 
nimic din cele care i se întâmplaseră în ultimul an sau aşa 
ceva nu se potrivea acestei imagini. Mai întâi, fata practică şi 
sensibilă rămăsese gravidă fără a fi căsătorită într-o vreme 
când fetele practice şi sensibile pur şi simplu nu făceau astfel 
de lucruri. Apoi, fata practică şi sensibilă fugise de acasă şi-şi 
născuse copilul într-un oraş în care nu mai fusese înainte şi 


despre care nu ştia nimic. Şi pentru a pune capac, fata 
practică şi sensibilă se hotărâse să păstreze copilul şi să-l ia 
cu ea într-un viitor pe care nu-l putea vedea, nu-l putea nici 
măcar simți. 

În cele din urmă nu păstrase copilul din ciudă sau sfidare; 
nimeni nu-i putea pune asta în cârcă. S-a trezit surprinsă de 
iubire, acel sentiment care dintre toate este cel mai simplu, 
mai puternic şi mai neiertător. 

Mersese mai departe. Nu — merseseră mai departe. Lucrase 
în câteva locuri ca menajeră şi ajunseseră în San Francisco, 
unde probabil că intenționase să meargă încă de la început. În 
acel început de vară al lui 1971, oraşul era un fel de Xanadu 
al hipioţilor, un imens magazin cu substanțe legale pentru 
prepararea drogurilor ilegale aflat pe-un deal şi plin de ciudați 
şi folkişti şi yippi şi formaţii cu nume ca Moby Grape? şi 
Thirteenth Floor Elevators**. 

Potrivit cântecului lui Scot McKenzie despre San Francisco 
ce era la modă într-unul din anii aceia, vara trebuia să fie 
acolo o vreme a iubirii. Polly Chalmers, care nu fusese nici pe 
departe o hippy atunci, ratase cumva acea vreme a iubirii. 
Clădirea unde locuia ea cu Kelton era plină de cutii poştale 
forțate cu ranga şi narcomani care purtau semnul păcii la gât 
şi, cel mai adesea, cuțite de buzunar în cizmele scâlciate şi 
murdare de motociclişti. Cele mai obişnuite imagini în acel 
cartier erau portăreii, vânzătorii de obiecte rechiziționate şi 
copoii. O mulțime de copoi, şi nu le spuneai porci verde-n față; 
copoii rataseră şi ei vremea iubirii şi erau scoşi din ţâțâni din 
cauza asta. 

Polly şi-a depus hârtiile pentru ajutor social şi a aflat că nu 
locuia în California de destulă vreme ca să-l poată primi — 
bănuia că acum altfel stăteau lucrurile, dar în 1971 o mamă 
tânără necăsătorită se descurca la fel de greu în San 
Francisco precum oriunde altundeva. A depus o cerere de 
Ajutor pentru Copiii Minori şi a aşteptat — a sperat — să iasă 
ceva din asta. Kelton nu pierdea nici o masă, dar ea una trăia 
de pe o zi pe alta, o tânără femeie costelivă care era deseori 
înfometată şi mereu speriată, o femeie tânără pe care foarte 


puțini dintre cei care o cunoşteau acum ar fi recunoscut-o. 
Amintirile ei legate de acei primi trei ani pe Coasta de Vest, 
amintiri depozitate în spatele minţii asemenea unor haine 
vechi într-o mansardă, erau inegale şi groteşti, imagini dintr- 
un coşmar. 

Şi nu cumva ăsta era în mare parte motivul reţinerii ei de a- 
i spune lui Alan despre acei ani? Nu voia oare pur şi simplu 
să-i ţină în întuneric? Nu fusese ea singura care îndurase 
urmările de coşmar ale mândriei ei, ale refuzului ei 
încăpățânat de a cere ajutor şi ale ipocriziei depravate a 
vremii, care proclama triumful iubirii libere în vreme ce, 
simultan, cataloga femeile necăsătorite şi cu copii drept 
creaturi din afara granițelor societății normale; şi Kelton 
fusese acolo. Kelton fusese ostaticul ei fără vină pe când ea 
înainta anevoie şi cu furie de-a lungul cărării sordidei sale 
cruciade a nechibzuinței. 

Lucrul cel mai oribil a fost că situația începuse încet să se 
îmbunătăţească. În primăvara lui 1972 avea deja dreptul la 
ajutor din partea statului, primul ei cec ACM fusese promis 
pentru luna următoare şi începuse să-şi facă planuri când 
avusese loc incendiul, să se mute într-un loc puțin mai bun. 

Telefonul îl primise la restaurantul unde lucra şi, în visele 
ei, Norville, bucătarul care pregătea mâncare la minut şi care 
în zilele de atunci încerca zi de zi să-i intre în pantaloni, se 
întorcea neîncetat către ea, întinzând receptorul. Spunea 
neîncetat acelaşi lucru: Polly, e poliția. Vor să-ți vorbească. 
Polly, e poliția. Vor să-ți vorbească. 

Voiseră într-adevăr să-i vorbească, fiindcă recuperaseră 
dinăuntrul clădirii fumegânde cu apartamente, de trei etaje, 
trupurile unei femei tinere şi al unui copil mic. Amândouă 
arseseră de nu mai puteau fi identificate. Ştiau cine era 
copilul; dacă Polly nu era la serviciu, aveau să ştie cine era şi 
femeia. 

Vreme de trei luni după moartea lui Kelton continuase să 
lucreze. Singurătatea ei fusese atât de intensă, că o dusese pe 
jumătate la o nebunie atât de profundă şi de completă, că nici 
nu fusese conştientă de cât de tare suferea. În cele din urmă, 


scrisese acasă, spunându-le mamei şi tatălui ei doar că era în 
San Francisco, că dăduse naştere unui băiat şi că băiatul nu 
mai era cu ea. Nu le-ar fi oferit mai multe detalii nici dacă ar fi 
fost amenințată cu vătraie înroşite în foc. Să se întoarcă acasă 
nu făcuse parte din planurile ei de atunci - nu din planurile 
conştiente, cel puţin - dar începuse să i se pară că, dacă nu 
refăcea unele dintre vechile legături, o parte valoroasă 
dinlăuntrul ei avea să înceapă să moară inci cu inci, aşa cum 
moare un pom puternic de la crengi către tulpină când e lăsat 
prea multă vreme fără apă. 

Mama îi scrisese de-ndată înapoi la numărul de căsuţă 
poştală pe care-l oferise Polly ca adresă de răspuns, 
implorând-o să se întoarcă în Castle Rock... să vină acasă, l-a 
trimis alăturat un mandat poştal pentru şapte sute de dolari. 
Era foarte cald în apartamentul luat cu chirie unde locuise 
Polly de la moartea lui Kelton încoace şi s-a oprit la jumătatea 
operațiunii de împachetare a bagajelor pentru a bea un pahar 
de apă rece. În vreme ce-l bea, Polly şi-a dat seama că se 
pregăteşte să plece acasă doar fiindcă-i ceruse - aproape c-o 
implorase - mama ei să facă asta. Nu se gândise de fapt nici o 
clipă la aspectul acesta, ceea ce aproape sigur era o greşeală. 
Genul acela de comportament „sari înainte să te uiţi”, nu 
plăpândul cârnăcior al lui Duke Sheehan, era cel care o vârâse 
în bucluc încă de la început. 

S-a aşezat pe îngustul ei pat de femeie singură şi s-a gândit 
la asta. S-a gândit îndelung şi temeinic. În cele din urmă, a 
încasat banii trimişi prin mandat şi i-a scris mamei o 
scrisoare. Era lungă de mai puțin de-o pagină, dar îi luase 
aproape patru ore s-o scrie cum trebuie. 

Vreau să mă întorc sau cel puţin să-ncerc să văd cum merge, 
dar nu vreau dacă vin să dezgropăm toate oasele alea vechi şi 
să-ncepem să le ronțăim din nou, scrisese. Nu ştiu dacă ceea ce 
vreau cu adevărat — să-ncep o viață nouă într-un loc vechi — e 
posibil pentru cineva, dar vreau să încerc. Aşa că am o idee: 
hai să fim prieteni prin corespondență pentru o vreme. Tu şi cu 
mine şi eu cu tata. Am observat că e mai greu să fii nervos şi 


resentimentar pe hârtie, aşa că hai să discutăm în felul ăsta 
pentru o vreme înainte să vorbim față în faţă. 

Discutaseră în felul acela vreme de aproape şase luni şi 
apoi, într-o zi din ianuarie a anului 1973, domnul şi doamna 
Chalmers îşi făcuseră apariţia la uşa ei, cu gențţile în mâini. Se 
cazaseră la hotelul Mark Hopkins, au spus, şi nu se-ntorceau 
în Castle Rock fără ea. 

Polly se gândise pe toate părțile la asta, încercând o 
întreagă geografie de sentimente: furie că au putut fi atât de 
aroganți, amuzament trist față de simpatica şi cam naiva 
calitate a acelei aroganţe, panică la ideea că întrebările la care 
evitase cu atâta elasticitate să răspundă în scrisori vor fi 
acum articulate prin viu grai. 

Promisese să ia cina cu ei, nimic mai mult - alte hotărâri 
trebuiau să aştepte. Tata i-a spus că rezervase camera de la 
Mark Hopkins doar pentru o singură noapte. Aţi face bine, 
atunci, să vă prelungiți şederea, a spus Polly. 

Voia să discute cu ei cât de mult era posibil înainte să 
ajungă la o hotărâre finală - o formă mai intimă a evaluărilor 
care se desfăşuraseră în scrisori. Dar acea primă seară fusese 
singura seară pe care o avuseseră la dispoziție. Era ultima 
seară când îşi mai văzuse tatăl sănătos şi în putere şi-şi 
petrecuse mare parte din ea învăluită într-o furie roşie față de 
el. 

Vechile discuții, atât de uşor de evitat în corespondenţă, 
începuseră din nou chiar înainte ca paharele de vin de 
dinaintea cinei să fie golite. Au fost focuri de paie la început, 
dar pe măsură ce tatăl ei a continuat să bea, s-au dezvoltat 
într-un incontrolabil zid de flăcări. El aruncase scânteia, 
spunând că amândoi erau de părere că Polly îşi învățase lecţia 
şi că era vremea să îngroape securea războiului. Doamna 
Chalmers făcuse vânt flăcărilor, trecând la vechea ei voce rece, 
dulce-rezonabilă. Unde e copilul, dragă? Măcar atâta lucru ne 
poţi spune. L-ai dat Surorilor, presupun. 

Polly cunoştea aceste voci, şi ce însemnau ele, din vremuri 
demult apuse. A tatălui arăta nevoia lui de a redobândi 
controlul; cu orice preț, trebuie să existe control. A mamei 


arăta că dă dovadă de iubire şi îngrijorare în singurul fel pe 
care-l ştia, pretinzând informaţii. Amândouă vocile, atât de 
familiare, atât de iubite şi disprețuite, aprinseseră în ea vechea 
furie dezlănțuită. 

Au plecat de la restaurant la jumătatea meniului principal 
şi, a doua zi, domnul şi doamna Chalmers au luat avionul 
înapoi spre Maine singuri. 

După un hiat de trei luni, corespondenţa începuse din nou, 
ezitant. Mama lui Polly a scris prima, cerându-şi scuze pentru 
acea seară dezastruoasă. Renunţase la rugile de a veni acasă. 
Acest lucru a surprins-o pe Polly... şi a umplut o parte 
profundă şi abia conştientă din ea cu îngrijorare. Asta era, 
date fiind împrejurările, o prostie şi, totodată, o slăbiciune, 
ceea ce însă nu schimba câtuşi de puţin acele sentimente 
fundamentale. 

Presupun că tu-ți ştii cel mai bine gândurile, i-a scris lui 
Polly. Asta ne vine greu, tatălui tău şi mie, să acceptăm, 
fiindcă noi încă te considerăm fetița noastră. Cred că l-a 
speriat să vadă că eşti atât de frumoasă şi atât de matură. Şi 
nu trebuie să-l învinuieşti prea mult pentru felul cum s-a 
comportat. Nu se simte bine; iar îl sâcâie stomacul. Doctorul 
spune că nu-i decât vezica biliară şi că, odată ce va accepta să- 
i fie scoasă, totul va fi bine, dar îmi fac griji pentru el. 

Polly îi răspunsese pe acelaşi ton conciliant. A găsit că-i vine 
mai uşor s-o facă acum că începuse să meargă la cursuri de 
afaceri şi că pusese deoparte pe o perioadă indefinită planurile 
de a se întoarce în Maine. Şi apoi, către sfârşitul lui 1975, 
sosise telegrama. Era scurtă şi necruțătoare: TATĂL TĂU ARE 
CANCER. E PE MOARTE. TE ROG, VINO ACASĂ. DRAGOSTE, MAMA. 

Încă era în viaţă când a ajuns Polly la spitalul din Bridgton, 
cu capul învârtindu-i-se din cauza diferenței de fus orar şi a 
vechilor amintiri pe care le scosese la suprafață vederea 
tuturor acelor locuri vechi. Acelaşi gând rătăcitor îi revenea în 
minte la fiecare cotitură a drumului care ducea de la 
Aeroportul Portland printre dealurile înalte şi munţii joşi din 
vestul Maine-ului. Ultima dată când am văzut asta, eram un 
copil! 


Newton Chalmers zăcea într-o cameră izolată, pierzând-şi şi 
recăpătându-şi cunoştinţa, cu tuburi în nas şi maşinării 
adunate în juru-i într-un semicerc hrăpăreț. A murit trei zile 
mai târziu. Intenționase să plece imediat înapoi în California — 
aproape că se gândea acum la locul acela ca la o casă dar la 
patru zile după ce a fost înmormântat tatăl ei, mama a suferit 
un atac de cord paralizant. 

Polly se mutase în casa familială. Şi-a îngrijit mama în 
următoarele trei luni şi jumătate şi, într-un anumit moment 
în fiecare noapte, îl visa pe Norville, bucătarul care pregătea 
mâncare la minut la restaurantul Yor Best. Norville se 
întorcea întruna spre ea, întinzând receptorul cu mâna 
dreaptă, cea care avea tatuat pe partea din spate un vultur şi 
cuvintele DECÂT DEZONOARE MAI BINE MOARTE. Polly, e poliția, 
spunea Norville. Vor să-ţi vorbească. Polly, e poliția. Vor să-ți 
vorbească. 

Mama coborâse din pat, era iarăşi pe picioarele ei şi vorbea 
despre vinderea casei şi mutarea în California alături de Polly 
(ceva ce nu avea să se întâmple niciodată, dar Polly nu i-a 
răpit visele — era bătrână pe atunci şi puţin mai îngăduitoare), 
când a lovit-o al doilea atac de cord. Aşa s-a făcut că, într-o 
după-amiază crudă din luna martie a lui 1976, Polly se găsise 
în Cimitirul Homeland, stând alături de stră-mătuşa ei Evelyn 
şi uitându-se la un sicriu care stătea pe două bârne lângă 
proaspătul mormânt al tatălui ei. 

Trupul lui zăcuse în cripta Homeland toată iarna, 
aşteptând ca pământul să se dezmorțească destul cât să 
poată fi îngropat. Conform uneia dintre acele coincidențe 
groteşti pe care nici un romancier decent n-ar îndrăzni să le 
inventeze, înmormântarea soțului avusese loc cu doar o zi 
înaintea morții soției. Stratul de iarbă de deasupra ultimului 
apartament al lui Newton Chalmers nu fusese încă pus la loc; 
pământul era încă proaspăt şi mormântul părea obscen de 
gol. Ochii lui Polly au continuat să se abată de la sicriul 
mamei la mormântul tatălui. E ca şi când ar fi aşteptat ca el 
să fie înmormântat cum se cuvine, gândea ea. 


Când s-a sfârşit scurta slujbă, mătuşa Ewvvie o chemase 
deoparte. Ultima rudă în viață a lui Polly stătea lângă 
mârțoaga de la oiştea dricului firmei de pompe funebre Hay & 
Peabody, o femeie ca un băț subțire îmbrăcată într-un 
pardesiu negru bărbătesc şi încălțată cu o pereche ciudat de 
veselă de galoşi roşii, cu o ţigară Herbert Tareyton îndesată în 
colțul gurii. Pe când Polly se apropia de ea, a scăpărat un 
chibrit de lemn cu unghia de la degetul mare şi aprinse vârful 
țigării. A inhalat profund, după care a alungat fumul afară în 
aerul rece de primăvară. Bastonul ei (un băț simplu de frasin; 
aveau să mai treacă trei ani înainte să-i fie oferit Bastonul 
revistei Post din Boston în calitate de cel mai în etate cetățean 
al oraşului) îi era înfipt între tălpi. 

Acum, şezând într-un şezlong Boston care fără-ndoială că 
ar fi fost pe placul bătrânei doamne, Polly calculă că mătuşa 
Ewvvie trebuia să fi avut optzeci şi trei de ani în acea primăvară 
— optzeci şi trei de ani şi încă fuma ca un horn — deşi ei nu i se 
păruse foarte schimbată față de cum arăta când era ea mică şi 
sărea în loc până ce-i dădea o bomboană de un peni din 
aparent nesfârşita rezervă pe care o ţinea în buzunarul 
şorțului. Multe lucruri se schimbaseră în Castle Rock în anii 
cât fusese ea plecată, însă mătuşa Evvie nu era unul dintre 
ele. 

— Ei bine, cu asta s-a terminat, spusese mătuşa Evvie pe 
vocea ei aspră de fumătoare. Sunt sub pământ, Polly. Mama şi 
tata, amândoi. 

Polly izbucnise atunci în lacrimi, un trist potop de lacrimi. A 
crezut la început că mătuşa Ewvie va încerca s-o consoleze şi 
deja i se strângea pielea la atingerea bătrânei - nu voia să fie 
consolată. 

Şi n-avea de ce-şi face griji. Evelyn Chalmers nu fusese 
niciodată genul de om care să creadă în consolarea celor loviți 
de suferință; se putea foarte bine să creadă, şi-a spus Polly 
uneori mai târziu, că simpla idee a consolării era o iluzie. În 
orice caz, ea a rămas doar acolo cu bastonul înfipt între galoşii 
roşii, fumând şi aşteptând ca, pe măsură ce-şi recăpăta 
controlul, lacrimile lui Polly să lase loc suspinelor. 


Când acest lucru se petrecu, mătuşa Evvie a întrebat-o: 

— Pruncul tău - cel despre care au făcut tam-tam atâta 
timp — e mort, nu-i aşa? 

Deşi păzise acest secret cu gelozie faţă de toată lumea, Polly 
s-a descoperit că încuviințează din cap. 

— Numele lui era Kelton. 

— Bunicel nume, a spus mătuşa Evvie. 

A tras din ţigară şi apoi a exalat încet pe gură ca să poată 
inspira fumul înapoi pe nas — ceea ce Lorraine Chalmers 
numise „pompă dublă”, zbârcind din nas a dezgust în timp ce- 
o spunea. 

— Am ştiut-o din prima clipă când ai venit să mă vezi după 
ce ai ajuns acasă. Ți-am citit-o în ochi. 

— A avut loc un incendiu, a spus Polly, uitându-se la ea pe 
sub sprâncene. 

Avea o batistă, dar era prea udă să-i mai ajute la ceva; a 
vârât-o în buzunarul hainei şi s-a folosit în schimb de pumni, 
rotindu-i în ochi ca o fetiță care a căzut de pe trotinetă şi s-a 
lovit la genunche. 

— Probabil că l-a început tânăra pe care o angajasem să 
stea cu el. 

— Ahâm, a spus mătuşa Ewvvie. Dar vrei să ştii un secret, 
Trisha? 

Polly a scuturat din cap a aprobare, zâmbind slab. Numele 
ei adevărat era Patricia, dar toată lumea îi spusese Polly încă 
de când era copil. Toată lumea mai puţin mătuşa Ewvie. 

— Kelton cel mic e mort... dar tu nu eşti. 

Mătuşa Evvie a aruncat ţigara şi s-a folosit de un deget 
arătător osos pentru a-i lovi uşor pieptul ca întărire a ceea ce 
spusese. 

— Tu nu eşti. Aşa că ce ai de gând să faci în privința asta? 

Polly s-a gândit bine. 

— Mă întorc în California, a spus într-un sfârşit. Asta-i tot 
ce ştiu. 

— Da, şi asta-i bine pentru început. Dar nu-i destul. 

Apoi, mătuşa Evvie a spus ceva foarte aproape de ceea ce 
Polly însăşi urma să spună, câţiva ani mai târziu, când avea 


să meargă la The Birches cu Alan Pangborn: 

— Nu tu eşti vinovatul aici, Trisha. Ţi-ai dat seama de 
lucrul ăsta? 

— Nu... nu ştiu. 

— Atunci nu ţi-ai dat. Până ce nu-ţi vei fi dat seama de 
asta, nu contează unde mergi sau ce faci. Nu vei avea nici o 
şansă. 

— Ce şansă? — întrebase, uluită. 

— Şansa ta. Şansa ta de a-ţi trăi viața. Acum ai aspectul 
unei femei care vede fantome. Nu toată lumea crede în 
fantome, dar eu cred. Ştii ce sunt ele, Trisha? 

Ea scuturase încet din cap. 

— Bărbaţi şi femei care nu pot lăsa trecutul în urmă, a 
spus mătuşa Ewvvie. Asta sunt fantomele. Nu ei. 

A fluturat braţul către sicriul care stătea pe bârne lângă 
întâmplător proaspătul mormânt. 

— Morţii sunt morți. Îi îngropăm şi îngropaţi rămân. 

— Simt... 

— Da, a spus mătuşa Evwvie. Ştiu că simți. Dar ei nu simt. 
Mama ta şi nepotul meu nu simt. Pruncul tău, cel care a 
murit cât ai fost Aiurea, el nu simte. Mă înţelegi? 

O înţelesese. Puțin, în orice caz. 

— Ai dreptate să nu vrei să rămâi aici, Polly — cel puţin, ai 
dreptate pentru acum. Du-te înapoi de unde ai venit. Sau du- 
te într-alt loc — Salt Lake, Honolulu, Bagdad, oriunde vrei. Nu 
contează, fiindcă mai devreme sau mai târziu te vei întoarce 
aici. Ştiu asta; locul ăsta îți aparţine şi tu-i aparțţii lui. Asta 
stă scris în fiecare trăsătură a feţei tale, în felul cum umbli, 
felul cum vorbeşti, chiar şi felul pe care-l ai de a-ţi îngusta 
ochii când te uiţi la cineva pe care nu l-ai mai întâlnit înainte. 
Castle Rock a fost făcut pentru tine şi tu pentru el. Aşa că nu- 
i nici o grabă. „Du-te unde te poartă paşii”, cum spune Cartea 
cea Bună. Dar du-te acolo vie, Trisha. Nu fi o fantomă. Dacă 
te transformi într-una din-asta, ar fi mai bine să nu te-ntorci 
aici. 

Bătrâna s-a uitat scrutător în jur, capul rotindu-i-se 
deasupra bastonului. 


— Blestematul ăsta de oraş are deja destule fantome, a 
spus. 

— O să-ncerc, mătuşă Ewvie. 

— Da, ştiu c-o vei face. Să încerci — şi asta e parte din felul 
cum eşti făcută. (Mătuşa Ewvvie a măsurat-o îndeaproape din 
priviri.) Ai fost un copil frumos şi-un copil bun, chiar dacă n-ai 
fost şi-un copil norocos. Păi, norocu-i pentru proşti. Numai 
asta pot şi ei spera, sărmani diavoli. Mă uimeşte că eşti încă 
frumoasă şi bună, şi ăsta-i cel mai important lucru. Cred c-o 
să te descurci. 

Apoi, iute, aproape arogant: 

— Te iubesc, Trisha Chalmers. Întotdeauna te-am iubit. 

— Şi eu te iubesc, mătuşă Ewvie. 

Apoi, în felul acela grijuliu pe care-l au bătrânii şi tinerii de 
a-şi arăta afecțiunea, s-au îmbrățişat. Polly simţise vechiul 
miros de pudră aromată a mătuşii Evvie — o vibraţie de violete 
— şi asta a făcut-o să lăcrimeze din nou. 

Când s-a îndepărtat de ea, mătuşa Evvie căuta ceva în 
buzunarul hainei. Polly se aştepta să scoată o batistă, 
spunându-şi într-un fel uimit că în sfârşit, după atâţia ani 
lungi, o va vedea pe bătrâna doamnă cum plânge. Dar nu asta 
a făcut. În loc de o batistă, mătuşa Evvie a scos o singură 
bomboană tare, învelită, exact aşa cum făcea în zilele când 
Polly Chalmers era o fetiță cu codițe ce-i atârnau pe pieptul 
bluzei ei de marinar. 

— Nu vrei ceva dulce, dulceaţă? — o întrebase cu voioşie. 


13 


Apusul începuse să se reverse peste zi. 

Polly se îndreptă în şezlong, conştientă că aproape 
adormise. Îşi lovi una dintre mâini şi un fulger tare de durere 
îi alergă pe braț în sus înainte să fie înlocuit încă o dată de 
acea gâdilare caldă, anticipativă. Va fi rău, asta era sigur. 
Astă-seară târziu sau mâine, va fi într-adevăr foarte rău. 

Lasă baltă ce nu poţi schimba, Polly — există cel puţin un 
lucru pe care îl poţi schimba, trebuie să-l schimbi. Trebuie să-i 


spui lui Alan adevărul despre kelton. Trebuie să încetezi să 
mai adăposteşti fantoma aia în sufletul tău. 

Dar, drept răspuns, se ivi o altă voce — o voce furioasă, 
speriată, zgomotoasă. Vocea mândriei, bănuia, doar asta, dar 
era şocată de forța şi ardoarea ei când cerea ca acele zile de 
demult, ca acea viață de demult, să nu fie exhumată... nici 
pentru Alan, nici pentru nimeni. Cerea ca, mai presus de 
orice, scurta viaţă şi groaznica moarte a copilului ei să nu fie 
oferite limbilor ascuțite, biciuitoare ale bârfitoarelor oraşului. 

Ce prostie e asta, Trisha? o întrebă în gând mătuşa Ewvie — 
mătuşa Evvie care murise cu atâția ani în urmă, pompând 
dublu până-n ultima clipă mult iubitele ei ţigări Herbert 
Tareyton. Ce contează dacă află Alan cum a murit de fapt 
Kelton? Ce contează dacă află fiecare băârfitoare bătrână din 
oraş, de la Lenny Partridge la Myrtle Keeton? Crezi că mai dă 
cineva o ceapă degerată pe plodul tău, gâscă prostuţă ce eşti? 
Nu te flata — e-o ştire răsuflată. Care abia dacă merită o a doua 
ceaşcă de cafea la Nan. 

Poate că aşa era... dar Kelton fusese al ei, blestemăţie, al ei. 
În timpul vieţii şi în moarte, fusese al ei. Şi ea fusese a ei - nu 
a mamei, a tatălui ei, a lui Duke Sheehan. Își aparținuse sieşi. 
Acea fată speriată şi singuratică ce-şi spăla chiloţeii în fiecare 
seară în chiuveta ruginită din bucătărie fiindcă nu avea decât 
trei perechi, acea fată speriată care avea întotdeauna o băşică 
ce aştepta să-i apară la colțul buzei sau pe marginea unei 
nări, acea fată care şedea uneori la fereastra ce dădea spre 
puțul de aerisire şi-şi aşeza fruntea încinsă pe braţe şi plângea 
- acea fată era a ei. Amintirile despre ea şi fiul ei împreună în 
întunecimea nopții, Kelton sugând de la un sân mic în vreme 
ce ea citea un roman în ediție de masă scris de John D. 
MacDonald şi sirene disparate se făceau auzite şi urlau pe 
străzile înghesuite, deluroase, ale oraşului, aceste amintiri 
erau ale ei. Lacrimile pe care le vărsase, tăcerile pe care le 
îndurase, lungile, încețoşatele după-amiezi în restaurant 
încercând să evite mâinile romane şi degetele ruseşti ale lui 
Norville Bates, ruşinea cu care în sfârşit căzuse la o pace 
incomodă, independența şi demnitatea pentru păstrarea 


cărora luptase atât de greu şi atât de neconcludent... aceste 
lucruri erau ale ei şi nu trebuiau să aparțină oraşului. 

Polly, asta n-are legătură cu ce aparține oraşului, şi ştii asta. 
Are legătură cu ce-i aparține lui Alan. 

Şezând în balansoar, ea scutură din cap de la stânga la 
dreapta şi invers, complet inconştientă de acest gest de negare. 
Bănuia că petrecuse prea multe ore nedormite din prea multe 
nesfârşite nopți întunecate pentru a renunța fără luptă la 
teritoriul ei interior. Cu vremea îi va spune lui Alan totul - nu 
intenționase să păstreze secret tot adevărul nici până acum — 
dar nu venise încă timpul. Cu siguranță nu... mai ales când 
mâinile îi spuneau că în următoarele câteva zile nu va reuşi să 
se gândească la mare lucru în afară de ele. 

Telefonul începu să sune. Trebuia să fie Alan, se întorsese 
de pe teren şi voia să vadă ce mai face. Polly se ridică şi 
traversă camera către el. Ridică receptorul cu grijă, folosind 
ambele mâini, pregătită să-i spună lucrurile pe care credea că 
vrea să le audă. Vocea mătuşii Ewvvie încercă să intervină, 
încercă să-i spună că acesta nu e un comportament potrivit, 
că e un comportament slab de copil, poate chiar un 
comportament periculos. Polly alungă această voce repede şi 
dur. 

— Alo? - spuse ea cu seninătate. O, bună, Alan! Cum eşti? 
Bine. 

Ascultă puţin, apoi zâmbi. Dacă şi-ar fi privit reflecția în 
oglinda din hol, ar fi văzut o femeie care părea că strigă... dar 
nu se uită. 

— Bine, Alan, spuse. Mă simt chiar bine. 


14 


Aproape că sosise vremea să plece la hipodrom. 

Aproape. 

— Haide, şopti Danforth Keeton. Transpiraţia îi curgea pe 
faţă ca uleiul. — Haide, haide, haide. 

Stătea gârbovit deasupra Biletului Câştigător - măturase 
totul de pe masa de lucru pentru a-i face loc şi-şi petrecuse 


cea mai mare parte din zi jucându-se cu el. Începuse cu 
exemplarul său din Bluegrass History: Forty Years of Kentucky 
Derby. Organizase cel puţin două duzini de derbiuri, dând 
cailor de tinichea numele participanţilor exact aşa cum îi 
spusese domnul Gaunt. lar caii care aveau numele cailor 
câştigători la derbiurile din carte ieşeau mereu primii. S-a 
întâmplat din nou şi din nou. Era uimitor — atât de uimitor că 
se făcuse ora patru înainte ca el să-şi dea seama că-şi 
petrecuse ziua organizând curse de demult când erau zece 
nou-nouțe care urmau să se țină la Hipodromul Lewiston 
chiar în seara aceea. 

Banii aşteptau să fie câştigaţi. 

În ultima oră, ziarul Daily Sun din Lewiston, împăturit la 
tabelul curselor, stătuse în stânga tablei Biletului Câştigător, 
în dreapta era o foaie de hârtie pe care o rupsese din 
carnețelul lui de buzunar. Pe ea, cu scrisul mare, lățit de 
grabă al lui Keeton, erau înşirate următoarele: 


l-a Cursă: BAZOOKA JOHN 
a 2-a Cursă: FILLY DELFIA 
a 3-a Cursă: TAMMY'S WONDER 
(Minunea lui Tammy) 
a 4-a Cursă: IM AMAZED 
(Sunt Uimit) 
a 5-a Cursă: BY GEORGE 
(De către George) 
a 0-a Cursă: PUCKY BOY 
(Săltărețul, Spiriduşul) 
a 7-a Cursă: CASCO THUNDER 
(Tunetul Casco) 
a 8-a Cursă: DELIGHTFUL SON 
(Minunatul Fiu) 
a 9-a Cursă: TIKO-TIKO 


Nu era decât cinci după-amiaza, dar Danforth Keeton asista 
deja la ultima cursă a serii. Caii zăngăneau şi se balansau de- 


a lungul pistei. Unul dintre ei conducea cu şase lungimi şi 
trecu linia de sosire cu mult înaintea celorlalți. 

Keeton înşfăcă ziarul şi studie iarăşi tabelul curselor de cai 
din acea seară. Faţa îi sclipea atât de tare, încât părea 
satisfăcut. 

— Malabar! şopti el şi scutură pumnii în aer. 

Creionul prins într-unul dintre ei se avântă ca o săgeată şi 
ateriză ca un aprig ac de cusut. 

— E Malabar! Treizeci la un! Treizeci la unu în sfârşit! 
Malabar, pentru numele lui Dumnezeu! 

Mâzgăli informația pe foaia de hârtie, gâfâind aspru când o 
făcu. Cinci minute mai târziu. Biletul Câştigător era încuiat în 
dulapul din camera de lucru şi Danforth Keeton, în Cadillac-ul 
său, se afla pe drum către Lewiston. 


CAPITOLUL NOUĂ 


1 


La zece fără un sfert în dimineaţa zilei de duminică, Nettie 
Cobb îşi trase pardesiul pe ea şi-l încheie cu grabă. Pe față 
avea imprimată o expresie de hotărâre implacabilă. Stătea în 
bucătărie. Raider şedea pe podea, uitându-se în sus la ea ca 
pentru a o întreba dacă vrea într-adevăr să meargă până la 
capăt de data aceasta. 

— Da, chiar vreau s-o fac, îi spuse ea. 

Raider lovi cu coada de podea, ca pentru a spune că ştie c-o 
poate face. 

— Am făcut o lasagna bună pentru Polly şi am să merg să i- 
o duc. Abajurul e încuiat în dulapul pentru haine, şi ştiu că e 
încuiat, nu e nevoie să mă tot întorc ca să verific fiindcă ştiu 
asta în mintea mea. Poloneza aia nebună n-o să mă ţină 
prizonieră în propria mea casă. Dacă o s-o văd pe stradă, o să- 
i trag eu o săpuneală! Am avertizat-o! 

Trebuia să iasă din casă. Trebuia şi ştia asta. Nu părăsise 
casa de două zile şi ajunsese la convingerea că îi va fi cu atât 
mai greu să iasă, cu cât amâna asta mai mult. Cu cât stătea 


mai mult în sufragerie cu draperiile trase, cu atât îi va fi mai 
greu să le ridice. Simțea acea veche teroare confuză 
insinuându-i-se în gânduri. 

Aşa că se trezise devreme în dimineața aceea -— la ora cinci! — 
şi făcuse o lasagna bună pentru Polly, exact aşa cum îi plăcea 
ei, cu mult spanac şi ciuperci. Ciupercile erau din conservă, 
fiindcă nu îndrăznise să meargă la magazin aseară, dar credea 
că ieşise foarte bine în ciuda acestui lucru. Stătea acum pe 
poliţă, partea de sus a tigăii fiind acoperită cu folie de 
aluminiu. 

O luă şi merse în marş prin sufragerie către uşă. 

— Să fii un băiat cuminte, Raider. Mă-ntorc într-o oră. Doar 
dacă nu-mi dă Polly cafea şi-atunci s-ar putea să fie un pic 
mai mult. Dar o să fiu bine. N-am absolut nimic de ce să mă 
tem. N-am făcut nimic cearşafurilor polonezei ăleia nebune, 
iar dacă mă supără, o să-i arăt eu cine-i naşul. 

Raider scoase un lătrat aspru ca să arate că a înțeles şi că o 
credea. 

Deschise uşa, se uită pe furiş afară, nu văzu nimic. Strada 
Ford era pustie aşa cum numai strada dintr-un oraş mic 
poate fi devreme într-o dimineaţă de duminică. În depărtare, 
un clopot de biserică îi chema pe baptiştii reverendului Rose la 
slujbă şi altul îi anunţa pe catolicii părintelui Brigham. 

Adunându-şi tot curajul, Nettie păşi afară în lumina 
soarelui de duminică, aşeză tigaia cu lasagna pe scări, trase 
uşa şi o încuie. Apoi luă cheia de la casă şi se zgârie pe 
antebraț în sus, lăsând o urmă subţire şi roşie. Când se aplecă 
să ridice tigaia, îşi spuse: Acum, când vei ajunge la jumătatea 
cvartalului - poate chiar mai repede - o să-ncepi să te 
gândeşti că totuşi n-ai încuiat uşa. Dar ai făcut-o. Ai pus 
lasagna jos ca s-o faci. lar dacă tot n-o să-ți vină să crezi, uită- 
te la braț şi aminteşte-ți că te-ai zgâriat chiar cu cheia de la 
casă... după ce ai folosit-o ca să încui casa. Aminteşte-ţi asta, 
Nettie, şi-o să te descurci bine atunci când or să-nceapă să 
apară îndoielile. 

Acesta era un gând minunat, iar să-şi zgârie braţul cu 
cheia fusese o idee minunată. Urma cea roşie era ceva concret 


şi, pentru prima dată în ultimele două zile (şi-n mare parte, 
ultimele două nopţi nedormite), Nettie chiar se simțea mai 
bine. Merse în pas vioi către trotuar, cu capul sus, cu buzele 
strânse atât de tare, că aproape dispărură. Când ajunse la el, 
se uită în ambele direcții după maşinuţa galbenă a polonezei 
ăleia nebune. Dacă o vedea, intenționa să meargă direct către 
ea şi să-i spună polonezei ăleia nebune s-o lase în pace. Nu se 
vedea, însă, nici urmă de ea. Singurul vehicul vizibil era un 
camion portocaliu vechi parcat în susul străzii, iar acesta era 
gol. 

Bun. 

Nettie porni la drum către casa lui Polly Chalmers şi, când o 
asaltară îndoielile, îşi aminti că abajurul din sticlă multicoloră 
era bine încuiat, că Raider stătea de pază şi că uşa din față 
era încuiată şi ea. Mai ales aceasta din urmă. Uşa din față era 
încuiată şi nu trebuia decât să se uite la urma roşie care-i 
dispărea încet de pe braţ, ca să-şi dovedească acest lucru. 

Aşa că Nettie merse în pas vioi mai departe, cu capul sus, 
şi, când ajunse la colț, merse după el fără să se uite în spate. 


2 


Pe când femeia aia dusă cu sorcova dispărea din vedere, 
Hugh Priest şedea la volanul camionetei portocalii de 
remorcare pe care o scosese de la parcul auto pustiu la ora 
şapte în dimineața aceea (se lăsase jos în scaun de-ndată ce o 
văzuse pe Nettie cea Nebună ieşind pe uşă.) Scoase 
schimbătorul de viteze la liber şi lăsă camioneta să ruleze 
încet şi fără sunet în josul pantei uşoare către casa lui Nettie 
Cobb. 


3 


Clopoţelul de la uşă o trezi pe Polly dintr-o stare păstoasă 
care nu era tocmai somn, ci un fel de ameţțeală narcotică 
bântuită de vise. Se ridică în şezut în pat şi-şi dădu seama că 
e îmbrăcată în capotul de casă. Când îl luase pe ea? Pentru o 


clipă, nu-şi putu aminti şi asta o înspăimântă. Apoi ştiu. 
Durerea la care se aşteptase sosise exact la timp, fiind de 
departe cea mai cumplită durere artritică din întreaga ei viaţă. 
O trezise la ora cinci. Se dusese la baie să urineze, apoi 
descoperise că nu putea rupe nici măcar o bucată de hârtie 
igienică din sul cu care să se şteargă. Aşa că luase o pastilă, 
îmbrăcase capotul şi se aşezase în scaunul de lângă fereastra 
dormitorului ca să aştepte până ce-şi va face efectul. Cândva, 
trebuie să i se fi făcut somn şi să se fi dus înapoi în pat. 

Îşi simțea mâinile ca nişte figurine din ceramică nefinisate, 
care au fost arse până în pragul de a se sparge. Durerea era 
caldă şi rece deopotrivă, cuibărită adânc în carnea ei 
asemenea unor rețele complexe de fire otrăvite. Ridică 
disperată mâinile în aer, două mâini de sperietoare de ciori, 
două mâini îngrozitoare, deformate, şi la parter clopoţelul de 
la uşă sună din nou. Scoase un strigăt scurt, aiurit. 

leşi pe palier cu mâinile întinse în față ca un căţel care stă 
în două labe şi cere ceva dulce. 

— Cine e? — strigă ea. 

Vocea îi era răguşită, gomoasă din cauza somnului. Limba 
avea gust de ceva folosit la tapetarea cutiei cu nisip a unei 
pisici. 

— Sunt Nettie! — urcă vocea scările către ea. Te simți bine, 
Polly? 

Nettie. Dumnezeule mare, ce făcea Nettie aici înainte să se 
crape de ziuă într-o dimineaţă de duminică? 

— Sunt bine! strigă ea înapoi. Trebuie să iau ceva pe mine! 
Foloseşte cheia pe care o ai tu, scumpa mea! 

Când auzi cheia lui Nettie începând să scrâşnească în 
încuietoare, Polly se întoarse de grabă în dormitor. Aruncă o 
privire la ceasul de pe măsuţa de lângă pat şi văzu că de ziuă 
se crăpase cu câteva ore în urmă. Nu se întorsese ca să pună 
ceva pe ea; capotul ei de casă era numai bun pentru Nettie. 
Dar avea nevoie de o pastilă. Niciodată, niciodată în viața ei nu 
avusese nevoie de o pastilă mai mult ca acum. 

Nu ştiu cu adevărat cât de gravă era starea ei până ce nu 
încercă să ia una. Pastilele - de fapt capsulele — se aflau într- 


un bol din sticlă pe polița şemineului ornamental din încăpere. 
Reugşi fără nici o problemă să vâre mâna în bol, dar descoperi 
că este absolut incapabilă să apuce o capsulă. Degetele ei erau 
precum cleştii unei maşinării care s-a înțepenit din lipsă de 
ulei. 

Încercă mai tare, concentrându-şi toată voința pentru a-şi 
face degetele să se strângă pe una dintre capsulele gelatinoase. 
Fu recompensată cu o mişcare infimă şi o imensă răbufnire de 
dure agonică. Asta era tot. Scoase un sunet scurt şi înfundat 
de durere şi frustrate. 

— Polly? 

De la baza scărilor acum, vocea lui Nettie era îngrijorată. 
Poate că oamenii din Castle Rock o considerau înceată la 
minte pe Nettie, îşi spunea Polly, dar când era vorba de 
vicisitudinile infirmității lui Polly, Nettie nu era deloc înceată 
la minte. Stătuse prin casă prea multă vreme ca să se lase 
dusă de nas... şi o iubise prea mult. 

— Polly, chiar te simţi bine? 

— Cobor imediat, scumpa mea! strigă ea drept răspuns, 
încercând să pară veselă şi plină de viață. 

Şi, în vreme ce-şi scotea mâna din bolul de sticlă şi-şi apleca 
fruntea asupra lui, îşi spuse: Te rog, Doamne. N-o lăsa să vină 
sus acum. N-o lăsa să mă vadă că fac asta. 

Îşi cobori faţa în bol precum un căţel pe cale să bea apă din 
castron, şi scoase limba. Durerea, ruşinea, oroarea şi, mai 
presus de orice, o depresie sumbră, în tonuri numai de 
castaniu şi gri, o învăluiră. Apăsă cu limba una dintre capsule 
până ce aceasta rămase lipită de ea. O trase în gură, acum nu 
ca un căţel, ci ca un furnicar luând o îmbucătură gustoasă, şi 
o înghiți. 

Pe când pilula îşi urma drumul îngust şi anevoios în jos pe 
gâtlejul ei, îşi spuse din nou: Aş da orice să scap de asta. 
Orice. Absolut orice. 


4 


Hugh Priest rareori mai visa; în zilele din urmă nu adormea, 
ci mai degrabă cădea în inconştiență. Dar azi-noapte avusese 
un vis, o adevărată revelație. Visul îi spusese tot ce trebuia să 
ştie şi tot ce trebuia să facă. 

În el, şedea la masa din bucătăria sa, bând o bere şi 
uitându-se la un joc de televiziune numit Vânzarea secolului. 
Toate lucrurile pe care le ofereau acolo erau lucruri pe care le 
văzuse în magazinul acela nou, Lucruri prețioase. Şi tuturor 
concurenţilor le sângerau urechile şi ochii pe la colțuri. 
Râdeau, dar păreau îngroziți. 

Dintr-odată, o voce înfundată începuse să strige: 

— Hugh! Hugh! Dă-mi drumul, Hugh! 

Se auzea din dulap. S-a duse acolo şi l-a deschis, pregătit 
să-i dea în cap oricui s-ar fi ascuns înăuntru. Dar nu era 
nimeni; numai obişnuita vraişte de cizme, fulare, pardesiuri, 
scule pentru pescuit şi cele două puşti ale sale. 

— Hugh! 

A ridicat ochii, fiindcă vocea venea de pe raft. 

Era coada de vulpe. Coada de vulpe vorbea. lar Hugh i-a 
recunoscut pe dată vocea. Era vocea lui Leland Gaunt. Luase 
coada jos, desfătându-l iarăşi moliciunea ei ca de pluş, o 
textură care semăna puţin cu mătasea, puţin cu lâna şi de 
fapt cu nimic altceva decât cu sinele său secret. 

— Mersi, Hugh, a spus coada de vulpe. E cam îngrămădit 
acolo. Şi-ai lăsat o pipă veche pe raft. Puţea ca naiba. Pfui! 

— Vrei să mergi într-un alt loc? — o întrebase Hugh. 

Se simțea puţin caraghios că vorbea cu o coadă de vulpe, 
chiar şi într-un vis. 

— Nu - încep să mă obişnuiesc. Dar trebuia să discut cu 
tine. Trebuie să faci ceva, ţi-aminteşti? Ai promis. 

— Nettie cea Nebună, a aprobat el. Trebuie să-i joc o festă 
lui Nettie cea Nebună. 

— Aşa e, a spus coada de vulpe, şi trebuie s-o faci de-ndată 
ce te vei trezi. Aşa că ascultă. 

Hugh ascultase. 

Coada de vulpe îi spusese că nu va fi nimeni acasă la Nettie 
cu excepția câinelui, dar acum că Hugh se afla chiar acolo, se 


hotări c-ar fi înțelept să bată la uşă. Aşa făcu. Dinăuntru auzi 
păcănitul unor gheare care veneau repede către uşă pe 
podeaua din lemn, dar nimic altceva. Bătu din nou, doar ca să 
fie sigur. De cealaltă parte a uşii, se auzi un singur lătrat 
sever. 

— Raider? spuse Hugh. 

Coada de vulpe îi spusese că acesta era numele câinelui. Lui 
Hugh i se părea că-i un nume destul de bun, chiar dacă 
femeia care-l născocise era nebună de legat. 

Acel unic lătrat se auzi din nou, de data aceasta nu chiar 
atât de sever. 

Hugh scoase un inel cu chei din buzunarul de la piept al 
jachetei simple de vânătoare pe care o purta şi îl examină. 
Avea inelul acela de multă vreme şi nici nu-şi mai amintea de 
la ce proveneau unele dintre chei. Însă patru dintre ele erau 
şperacle, uşor de recunoscut după tijele lor lungi, şi de acestea 
avea el nevoie. 

Hugh aruncă o privire în jur, văzu că strada era la fel de 
pustie cum fusese când ajunsese el, şi începu să încerce cheile 
una după alta. 


5 


Când văzu Nettie fața albă, buhăită şi ochii buimăciți ai lui 
Polly, propriile ei temeri, care o roseseră ca nişte dinți mici de 
nevăstuică pe când se îndrepta într-aici, fură date uitării. Nici 
măcar nu trebuia să se uite la mâinile lui Polly, încă întinse în 
față la nivelul şoldurilor (o durea îngrozitor să le lase în jos 
când era în starea aceasta), ca să ştie cum stăteau lucrurile 
cu ea. 

Aruncă fără vreo grijă lasagna pe o masă de la baza 
scărilor. Dacă ar fi căzut la podea, Nettie nu i-ar fi acordat nici 
o atenție. Femeia agitată cu care Castle Rock se obişnuise s-o 
vadă pe străzile lui, femeia care arăta de parcă fugea pe furiş 
de cine ştie ce faptă extrem de reprobabilă chiar dacă nu 
mergea decât până la oficiul poştal, nu era prezentă. Aceasta 
era o altă Nettie; acea Nettie a lui Polly Chalmers. 


— Haide, spuse ea cu iuţeală. În sufragerie. Aduc eu 
mănuşile termice. 

— Nettie, sunt bine, spuse Polly istovită. Tocmai am luat o 
pastilă şi sunt sigură că-n câteva minute... 

Dar Nettie îşi petrecuse un braţ în jurul ei şi o conducea 
deja în sufragerie. 

— Ce ai făcut? Crezi c-ai dormit pe ele? 

— Nu - asta m-ar fi trezit. E doar... 

Râse. Era un sunet slab, tulburat. 

— E doar durere. Ştiam că astăzi va fi rău, dar habar nu 
aveam cât de rău. lar mănuşile termice nu-mi sunt de ajutor. 

— Uneori sunt. Ştii că uneori sunt. Acum, şezi numai acolo. 


Tonul lui Nettie nu lăsa loc de refuz. Rămase lângă Polly 
până ce aceasta se aşeză într-un fotoliu bine capitonat. Apoi 
se duse în baia de la parter să aducă mănuşile termice. Polly 
renunțase la ele cu un an în urmă, dar Nettie, se părea, păstra 
pentru ele o reverență aproape superstițioasă. Versiunea lui 
Nettie a supei de pui, le numise Alan cândva, şi râseseră 
amândoi. 

Polly şedea cu mâinile odihnindu-i-se pe braţele fotoliului 
aidoma unor butuci aruncaţi la mal de ape şi se uita cu jind 
de cealaltă parte a camerei la canapeaua pe care ea şi cu Alan 
făcuseră dragoste în seara zilei de vineri. Atunci nu o 
duruseră deloc mâinile şi asta deja i se părea că fusese cu o 
mie de ani în urmă. 

Îi trecu prin minte că plăcerea, oricât de profundă, era un 
lucru fantomatic, trecător. Se poate ca iubirea să facă lumea 
să se învârtă, dar era convinsă că strigătele celor grav răniţi şi 
profund năpăstuiți erau cele care făceau universul să se 
rotească în jurul axei sale ca un imens stâlp din sticlă. 

O, canapea proastă, gândi ea. O, canapea proastă şi goală, 
cu ce-mi eşti de ajutor acum? 

Nettie se întoarse cu mănuşile termice. Arătau ca nişte 
mănuşi de bucătărie vătuite, cu un singur deget, legate la un 
fir electric izolat. Din dosul mănuşii stângi şerpuia un cablu 
cu ştecher. Polly văzuse un anunț pentru aceste mănuşi, 
dintre toate locurile, în revista Good Housekeeping%. Sunase 
la numărul începând cu 800 al Fundaţiei Naţionale de Luptă 
împotriva Artritei şi se asigurase că mănuşile ofereau într- 
adevăr o alinare temporară a durerii în unele cazuri. Când îi 
arătase anunțul doctorului Van Allen, acesta adăugase acea 
coda care-i era obositor de familiară chiar şi numai cu doi ani 
în urmă: „Păi, ce te doare dacă încerci?” 

— Nettie, sunt sigură că-n câteva minute... 

— .„.o0 să te simţi mai bine, încheie Nettie. Da, sigur c-o să 
te simţi mai bine. Şi poate că astea o să te ajute. Întinde 
mâinile, Polly. 

Polly cedă şi întinse mâinile. Nettie ţinu mănuşile de capete, 
le deschise strângându-le şi le vâri pe mâinile lui Polly la fel de 


delicat cum un expert din brigada de geniu ar acoperi cu o 
prelată anti-explozie nişte pachete de dinamită C-4. Atingerea 
ei era blândă, expertă şi înțelegătoare. Polly nu credea că vor 
ajuta la ceva mănuşile termice... Însă evidenta îngrijorare a 
lui Nettie îşi produsese deja efectele. 

Nettie luă ştecherul, se lăsă în genunchi şi îl vâri în priza de 
lângă picioarele fotoliului. Mănuşile începură să zumzăie încet 
şi primele fuioare de căldură uscată mângâiară pielea 
mâinilor lui Polly. 

— Eşti prea bună cu mine, spuse Polly încet. Ştii asta? 

— N-am cum fi, răspunse Nettie. Niciodată. 

Vocea ei era puţin înecată şi în ochi avea o sclipire 
puternică, lichidă. 

— Polly, nu-i treaba mea să-ți spun ce să faci, dar pur şi 
simplu nu mai pot tăcea. Trebuie să faci ceva cu sărmanele 
tale mâini. Trebuie. Pur şi simplu nu se poate ca lucrurile să 
continue în felul ăsta. 

— Ştiu, scumpa mea. Ştiu. 

Polly făcu un efort imens să treacă peste zidul depresiei care 
se ridicase singur în mintea ei. 

— De ce ai venit, Nettie? Sunt sigură că nu doar ca să-mi 
pui la prăjit mâinile. 

Nettie se lumină. 

— Ți-am făcut o lasagna! 

— Chiar aşa? O, Nettie, n-ar fi trebuit! 

— Nu? Eu nu-s de aceeaşi părere. Eu cred că n-o să fii în 
stare să găteşti astăzi şi nici mâine. O s-o pun în frigider. 

— Mulţumesc. Mulţumesc atât de mult! 

— Mă bucur c-am făcut-o. De două ori mai bucuroasă, 
acum că văd cum eşti. 

Ajunse la uşa antreului şi se uită în spate. O dâră de 
lumină solară îi căzu pieziş pe față şi, în clipa aceea, Polly, 
dacă durerea n-ar fi fost atât de cuprinzătoare, ar fi putu 
vedea cât de palidă şi de obosită arăta Nettie. 

— Să nu te mişti, bine? 

Polly izbucni în râs, luându-le pe amândouă prin 
surprindere. 


— Nu pot! Sunt blocată! 

În bucătărie, uşa frigiderului se deschise şi se închise atunci 
când Nettie puse lasagna la păstrare. Apoi strigă: 

— Să pun de cafea? Vrei o ceaşcă? Te ajut eu cu ea. 

— Da, spuse Polly, mi-ar plăcea asta. 

Mănuşile zumzăiau mai tare acum; erau foarte călduroase. 
Şi fie chiar îi erau de ajutor, fie pilula prelua controlul aşa 
cum cea de la ora cinci nu o făcuse. Cel mai probabil, 
combinaţia dintre cele două este de vină, îşi spuse ea. 

— Dar dacă trebuie să te întorci, Nettie... 

Nettie apăru în cadrul uşii. Îşi luase şorțul din cămară şi-l 
îmbrăcase, iar într-o mână ţinea vechiul vas de tinichea 
pentru fiert cafeaua. Nu voia să folosească noua cafetieră 
digitală Toshiba... iar Polly trebuia să recunoască faptul că 
ceea ce ieşea din vasul de tinichea al lui Nettie era mai gustos. 

— N-am unde să mă duc şi să fie mai bine ca aici, spuse ea. 
Pe lângă asta, casa e bine încuiată şi Raider stă de pază. 

— Sunt sigură, spuse Polly, zâmbind. 

Îl ştia foarte bine pe Raider. Cântărea douăzeci de livre 
bătute pe muchie şi se rostogolea pe spate să fie scărpinat pe 
burtă ori de câte ori venea cineva pe acolo lăptarul, cititorul de 
contor, vânzătorul ambulant. 

— Oricum, cred c-o să mă lase în pace, spuse Polly. Am 
avertizat-o. N-am văzut-o prin jur şi nici n-am primit vreo 
veste de la ea, aşa că bănuiesc că i-a intrat cu adevărat bine-n 
cap că am vorbit serios. 

— Pe cine ai avertizat? Despre ce? întrebă Polly, dar Nettie 
plecase deja din cadrul uşii, iar Polly era la propriu ţintuită 
locului de mănuşile electrice. Pe când reapăru cu tava pentru 
cafele, Percodan-ul începuse s-o învăluie în ceață şi uitase 
complet de ciudata remarcă a lui Nettie... care în orice caz nu 
era surprinzătoare, dat fiind că Nettie făcea destul de des 
remarce bizare. 

Nettie puse frişcă şi zahăr în cafeaua lui Polly şi-i ţinu 
ceaşca ridicată ca să poată lua o înghiţitură. Discutară despre 
una, despre alta, şi, desigur, conversaţia se întoarse nu după 
multă vreme la noul magazin. Nettie îi spuse iarăşi de 


cumpărarea abajurului din sticlă multicoloră, dar nici pe 
departe atât de cu sufletul la gură şi în amănunt cum s-ar fi 
aşteptat Polly, dată fiind extraordinara natură a unui astfel de 
eveniment în viața lui Nettie. Însă îi declanşă altceva în minte: 
biletul pe care domnul Gaunt îl pusese în recipientul pentru 
prăjitură. 

— Aproape c-am uitat — domnul Gaunt m-a rugat să trec pe 
la el în după-amiaza asta. Spunea că s-ar putea să aibă un 
obiect care m-ar interesa. 

— Doar n-o să mergi, nu? Cu mâinile în starea în care se 
află? 

— S-ar putea să merg. Sunt mai bine — cred că de data asta 
mănugşile au dat roade, cel puţin un pic. Şi trebuie să fac ceva. 

Se uită la Nettie puţin rugătoare. 

— Păi... aşa cred. 

O idee o lovi brusc pe Nettie. 

— Ştii, aş putea trece pe acolo în drumul de întoarcere 
acasă şi să-l întreb dacă nu poate veni el pe la tine! 

— O, nu, Nettie — nu-i în drumul tău! 

— Doar cu o stradă sau două mai încolo. 

Nettie aruncă o ocheadă afectuos de vicleană către Polly. 

— Pe lângă asta, s-ar putea să mai aibă vreo figurină din 
sticlă multicoloră. N-am destui bani pentru încă una, dar el 
nu ştie asta şi nu costă nimic să arunc o privire, nu-i aşa? 

— Dar să-i ceri să vină aici... 

— O să-i explic care e situaţia ta, spuse Nettie cu hotărâre 
şi începu să aşeze lucrurile înapoi pe tavă. Păi, comercianții 
fac deseori demonstraţii la domiciliu - dacă au ceva demn de-a 
fi vândut, adică. 

Polly se uită la ea cu amuzament şi dragoste. 

— Ştii, eşti altfel când eşti aici, Nettie. 

Nettie se uită surprinsă la ea. 

— Sunt? 

— Da. 

— Cum? 

— Într-un fel bun. Nu contează. Doar dacă n-o să amo 
recădere, cred că voi vrea să ies din casă astă după-amiază. 


Dar dacă se-ntâmplă să treci pe la Lucruri preţioase... 

— O să trec. 

În ochii lui Nettie sclipi o privire de înflăcărare prost 
mascată. Acum că-i venise ideea aceea, pusese stăpânire pe ea 
cu toată forța unui viciu. S-o ajute pe Polly fusese un 
stimulent pentru nervii ei, fară-ndoială. 

— ... iar dacă se întâmplă să fie acasă, dă-i numărul meu 
de telefon şi spune-i să mă sune dacă a venit obiectul pe care 
voia să mi-l arate. Poţi face asta? 

— Ba bine că nu! — spuse Nettie. 

Se ridică în picioare cu tava pentru cafea şi o duse în 
bucătărie. Puse şorțul la loc în cuiul din cămară şi se întoarse 
în sufragerie să-i scoată lui Polly mănugşile termice. Avea deja 
haina pe ea. Polly îi mulțumi din nou -— şi nu doar pentru 
lasagna. Încă o mai dureau rău mâinile, dar durerea era 
acum suportabilă. Şi-şi putea mişca iarăşi degetele. 

— Cu foarte multă plăcere, spuse Nettie. Şi ştii ce? Chiar 
arăţi mai bine. Îţi revine culoarea în obraji. M-am speriat când 
te-am văzut cum arătai când am intrat. Te mai pot ajuta cu 
ceva înainte să plec? 

— Nu, nu cred. 

Întinse mâinile, care încă erau înroşite şi foarte calde 
datorită mănuşilor, şi o prinse neîndemânatic de mâini pe 
Nettie. 

— Sunt extrem de bucuroasă că ai venit, scumpa mea. 

În rarele ocazii când zâmbea, Nettie o făcea cu toată fața; 
era ca şi când ai privi soarele răzbătând printre nori într-o 
dimineață plumburie. 

— Te iubesc, Polly. Emoţionată, Polly răspunse: 

— Păi, şi eu te iubesc, Nettie. 

Nettie plecă. A fost ultima dată când Polly a mai văzut-o în 
viaţă. 


6 


Încuietoarea de la uşa din față a lui Nettie Cobb era cam la 
fel de complexă ca şi capacul unei cutii cu bomboane; primul 


şperaclu pe care-l încercă Hugh funcționă după câteva 
zgâlțâieli şi smucituri. Deschise uşa. 

Un câine mic, galben cu baveţică albă, şedea pe podea. 
Scoase acel unic lătrat aspru când soarele de dimineață căzu 
în jurul lui şi asupra lui căzu umbra mare a lui Hugh. 

— Tu trebuie să fii Raider, spuse Hugh încet, vârând mâna 
în buzunar. 

Câinele lătră din nou şi se rostogoli prompt pe spate, cu 
toate cele patru labe atârnându-i fără vlagă în aer. 

— Ca să vezi, ce simpatic! — spuse Hugh. 

Ciotul de coadă al lui Raider pocni lovindu-se de podeaua 
din lemn, probabil a consimțământ. Hugh închise uşa şi se 
lăsă pe vine alături de căţel. Cu o mână îl scărpină pe partea 
dreaptă a pieptului, în locul acela magic aflat cumva în 
legătură cu laba dreaptă din față, făcând-o să se zbată repede 
în aer. Cu cealaltă scoase din buzunar un briceag. 

— Aă, nu-i aşa că eşti un băiat cuminte? — lălăi Hugh. Nu-i 
aşa că eşti unul dintr-o mie? 

Renunţă să-l mai scarpine şi scoase din buzunarul cămăşii 
o bucată de hârtie. Pe ea, cu scrisul lui elaborat de şcolar, se 
afla mesajul pe care i-l comunicase coada de vulpe - Hugh se 
aşezase la masa din bucătărie şi-l scrisese chiar înainte să se 
îmbrace, aşa încât să nu uite nici un cuvânt. 


e Maine A 

Scoase  tirbuşonul ascuns într-una dintre fantele 
briceagului cel dolofan şi înfipse biletul în el. Apoi întoarse pe 
lateral corpul briceagului şi-l strânse în pumn, astfel încât 
tirbuşonul să iasă printre degetul arătător şi cel din mijloc de 
la vânjoasa lui mână dreaptă. Incepu iarăşi să-l scarpine pe 
Raider, care stătuse pe spate în tot acest timp, uitându-se cu 
ochi voioşi la Hugh. E simpatic de-ţi vine să-l mănânci, gândi 
Hugh. 


— Da! Nu-i aşa că eşti cel mai bun băiat din lume? Nu-i aşa 
că eşti cel mai bun dintr-o mie? — întrebă Hugh, scărpinându- 
l. 

Acum i se zbăteau ambele picioare din spate. Raider arăta 
ca un câine care pedala o bicicletă invizibilă. 

— Sigur că eşti! Sigur că eşti! Şi ştii ce am eu? Am o coadă 
de vulpe! Sigur că am! 

Hugh ţinea tirbuşonul cu biletul înfipt în el deasupra 
baveţelei albe de pe pieptul lui Raider. 

— Şi mai ştii ceva? O s-o păstrez! 

Cobori iute mâna dreaptă. Stânga, cea care-l scărpinase pe 
Raider, ţinea acum câinele în loc cât cealaltă răsuci tare de 
trei ori tirbuşonul. Sângele cald țâşni în aer, udându-i ambele 
mâini. Câinele se zvârcoli puțin, apoi rămase nemişcat. Nu 
avea să mai scoată lătratul acela aspru şi nevinovat al lui. 

Hugh se ridică în picioare, cu inima bubuindu-i din greu. Se 
simți brusc foarte vinovat pentru ceea ce făcuse — aproape 
nesănătos. Poate că femeia era nebună, poate nu, dar era 
singură pe lume, iar el îl omorâse pe cel care probabil că era 
singurul ei blestemat de prieten. 

Îşi şterse mâinile însângerate de curmezişul cămăşii. Pata 
abia dacă se vedea pe lâna neagră. Nu-şi putea lua ochii de la 
câine. El făcuse aia. Da, el o făcuse şi-o ştia, dar abia dacă-i 
venea să creadă. Era de parcă fusese într-o transă sau ceva. 

Vocea interioară, cea care uneori îi vorbea despre întâlnirile 
organizației A. A., se făcu brusc auzită. Da — şi presupun că, în 
timp, chiar o să reuşeşti să te convingi să crezi asta. Dar n-ai 
fost într-o afurisită de transă, ştiai bine ce făceai. 

Şi de ce. 

Panica începu să gonească prin el. Trebuia să plece de acolo. 
Merse încet cu spatele în josul coridorului, apoi scoase un 
strigăt răguşit când se lovi de uşa închisă din față. Dibui în 
spate după clanţă şi, în cele din urmă, o găsi. O roti, deschise 
uşa şi se strecură afară din casa lui Nettie cea Nebună. Se 
uită hăituit în jur, aşteptându-se cumva să vadă jumătate din 
oraş adunat acolo, uitându-se la el cu ochi solemni, socotitori. 
Nu văzu pe nimeni, cu excepția unui puşti care pedala în 


susul străzii. În coşul bicicletei lui se afla sprijinit într-un 
unchi ciudat o cutie frigorifică pentru picnic. Când trecu pe 
lângă el, puştiul nu-l învesti pe Hugh Priest nici măcar cu o 
privire şi, după ce dispăru, nu mai rămaseră decât clopotele de 
la biserică... de data aceasta îi chemau pe metodişti. 

Hugh se grăbi în josul trotuarului. Îşi spuse să nu alerge, 
dar, pe când ajunse la camionetă, mergea deja cu paşi mici şi 
alerți. Deschise portiera cu stângăcie, se furişă în spatele 
volanului şi înfipse cheia pe direcția contactului. Făcu asta de 
trei sau patru ori şi cheia aia futută tot aiurea nimerea. 
Trebui să-şi stăpânească mâna dreaptă cu cea stângă înainte 
să reuşească în sfârşit s-o vâre unde trebuia. Fruntea îi era 
presărată cu bobițe mici de transpiraţie. Trecuse cu chinuri 
prin multe mahmureli, dar niciodată nu se simţise ca acum — 
acum se simțea de parcă se contaminase cu malarie sau ceva. 

Camioneta porni cu un răcnet şi un râgâit de fum albastru. 
Piciorul lui Hugh alunecă de pe ambreiaj. Camioneta se 
îndepărtă de bordură cu două smucituri ample, furioase, şi i 
se înecă motorul. Respirând greu pe gură, Hugh îl porni din 
nou şi plecă în viteză. 

Pe când ajunse la parcul auto (încă era pustiu ca munţii de 
pe lună) şi schimbă camioneta cu vechiul lui Buick cu tabla 
îndoită, uitase complet de Raider şi de oribilul lucru pe care-l 
făcuse cu tirbuşonul. Avea altceva, ceva mult mai interesant, 
la care să se gândească. Pe drumul de întoarcere la parcul 
auto fusese prins în ghearele unei certitudini febrile: cineva îi 
intrase în casă când lipsise şi acel cineva îi furase coada de 
vulpe. 

Conduse spre casă cu mai bine de şaizeci de mile la oră, 
opri la patru inci de veranda sa şubredă într-o ploaie de pietriş 
şi un nor de praf, şi fugi pe scări în sus câte două odată. Dădu 
buzna înăuntru, dădu fuga la dulap şi dădu de perete uşa 
acestuia. Se ridică pe vârfurile degetelor şi începu să cerceteze 
raftul de sus cu mâinile lui tremurătoare, cuprinse de panică. 

La început nu simți altceva decât lemnul gol şi Hugh începu 
să plângă cu sughițuri de spaimă şi mânie. Apoi, mâna lui 
stângă se afundă adânc în pluşul dur care nu era nici mătase, 


nici lână, şi îl umplu un puternic sentiment de pace şi 
împlinire. Era ceva ca mâncarea pentru cel înfometat, ca 
odihna pentru cel obosit... chinina pentru cel suferind de 
malarie. Ropotul sacadat de tobă al inimii sale începu în 
sfârşit să se domolească. Scoase coada de vulpe din 
ascunzătoare şi se aşeză la masa din bucătărie. O întinse de-a 
curmezişul coapsei sale cărnoase şi începu s-o mângâie cu 
ambele mâini. 
Hugh rămase aşa mai bine de trei ore. 


7 


Băiatul pe care-l văzuse Hugh dar nu reuşise să-l 
recunoască, cel pe bicicletă, era Brian Rusk. Brian avusese 
propriul lui vis cu o noapte în urmă şi, prin urmare, avea 
propria sa misiune de dus la îndeplinire în acea dimineaţă. 

În vis, al şaptelea meci din Campionatul Mondial era pe cale 
să înceapă - un Campionat Mondial străvechi, din era Elvis, 
punând în opoziție vechii rivali ai apocalipsei, acel avatar al 
base-ballului, Dodgers împotriva Yankees. Sandy Koufax se 
afla pe spaţiul pentru încălzire, pregătindu-se pentru 
înfruntarea cu Da Bumii. De asemenea, îi vorbea lui Brian 
Rusk, care se afla lângă el, între portițe. Sandy Koufax îi 
spunea lui Brian exact ce trebuia să facă. Era foarte clar în 
privința asta; punea punctul pe fiecare i şi trăgea liniuța la 
fiecare t. Nici o problemă aici. 

Problema era aceasta: Brian nu voia s-o facă. 

Se simțea ca un nemernic, să se ia la ceartă cu o legendă a 
base-ballului ca Sandy Koufax, dar, chiar şi aşa, încercase. 

— Nu înţelegeţi, domnule Koufax, a spus. Trebuia să-i joc o 
farsă Wilmei Jerzyck şi asta am făcut. Deja am făcut-o. 

— Şi ce dacă? — a spus Sandy Koufax. Unde baţi, ţâcă? 

— Păi, aşa ne-am înţeles. Optzeci şi cinci de cenți şi o farsă. 

— Eşti sigur de asta, țâcă? O farsă? Eşti sigur? N-a spus 
cumva ceva de genul „nu mai mult de o farsă”? Ceva şiret ca 
asta? 


Brian nu-şi amintea foarte bine, dar sentimentul că fusese 
fraierit devenea constant tot mai puternic în sinea lui. Nu... 
nu doar fraierit. Prins în capcană. Ca un şoarece ademenit cu 
o bucăţică de brânză. 

— Dă-mi voie să-ți spun ceva, ţâcă. Târgul... 

S-a întrerupt şi a scos un uuhh! scurt când a aruncat peste 
mână o minge puternică şi rapidă. Aceasta s-a oprit în 
mănuşa prinzătorului cu un pocnet de puşcă. Din mănuşă s-a 
ridicat praful şi Brian şi-a dat seama cu o spaimă proaspătă 
că ştia ochii albaştri precum cerul de furtună care se uitau la 
el din spatele măgştii de prinzător. Ochii aceia îi aparțineau 
domnului Gaunt. 

Sandy Koufax a prins mingea aruncată înapoi de domnul 
Gaunt, apoi s-a uitat la Brian cu ochi inexpresivi precum 
sticla maro. 

— Târgul este cel care spun eu că este, ţâcă. 

Ochii lui Sandy Koufax nu erau maro deloc, îşi dăduse 
Brian seama în vis; erau de asemenea albaştri, ceea ce era 
absolut logic, dat fiind că Sandy Koufax era de asemenea 
domnul Gaunt. 

— Dar... 

Koufax/Gaunt a ridicat mâna înmănuşată. 

— Dă-mi voie să-ți spun ceva, țâcă: urăsc cuvântul acela. 
Dintre toate cuvintele din limba noastră, acela e de departe cel 
mai urât. Cred că este cel mai urât cuvânt din orice limbă. Ştii 
ce-i un dar, ţâcă? E aia ce primeşti când nici să te caci nu poți 
singur. 

Bărbatul în uniformă Brooklyn Dodgers demodată a ascuns 
mingea în mănuşă şi s-a întors complet cu fața către Brian. 
Era domnul Gaunt, sigur că da, iar Brian a simţit o groază 
paralizantă, întunecată, apucându-i inima. 

— Am spus că vreau să-i joci o farsă Wilmei, Brian, asta-i 
adevărat, dar n-am spus că-i singura farsă pe care vreau să i-o 
joci. Asta ai presupus tu, ţâcă. Mă crezi pe cuvânt sau vrei să 
asculți înregistrarea discuţiei noastre? 

— Vă cred, a spus Brian. Acum era periculos de aproape să 
se bâlbâie. — Vă cred, dar... 


— Ce ţi-am spus tocmai acum despre cuvântul acesta, 
țâcă? 

Brian şi-a lăsat privirea în pământ şi a înghițit cu greu. 

— Ai o grămadă de învățat despre târguială, a spus 
Koufax/Gaunt. Tu şi toată lumea din Castle Rock. Dar ăsta-i 
unul dintre motivele pentru care am venit - ca să ţin un 
seminar despre complexa artă a târguielii. A fost un tip în 
oraş, un domn pe nume Merrill, care ştia câte ceva despre 
asta, dar e demult plecat şi greu de găsit. 

A rânjit, scoțând la iveală pe fața îngustă, ocrotitoare a lui 
Sandy Koufax dinţii mari, inegali ai lui Leland Gaunt. 

— Iar cuvântul „tocmeală”, Brian - am de predat nişte lecţii 
importante şi pe subiectul ăsta. 

— Dar... 

Cuvântul îi ieşise lui Brian din gură înainte să-l poată 
reţine. 

— Nici un dar aici, a spus Koufax/Gaunt. 

S-a aplecat înainte. Faţa lui se holba solemn la Brian de 
sub cozorocul şepcii de base-ball. 

— Domnul Gaunt ştie mai bine. Poţi repeta asta, Brian? 

Gâtul lui Brian s-a mişcat, dar n-a ieşit nici un sunet. 
Simţea lacrimi calde, dezlănțuite în spatele ochilor. 

O mână mare, rece, i-a coborât pe umăr. Şi l-a strâns. 

— Spune-o! 

— Domnul Gaunt... 

Trebui să înghită din nou pentru a face loc cuvintelor. 

— Domnul Gaunt ştie mai bine. 

— Aşa-i, țâcă. Exact aşa-i. lar ce-nseamnă asta e că vei face 
ce-ţi spun eu... dacă nu... 

Brian şi-a adunat voinţa şi a făcut un ultim efort. 

— Şi dacă eu tot spun nu? Dacă spun nu, fiindcă nu-nţeleg 
cumlezicelaălea... termenii problemei? 

Koufax/Gaunt a luat mingea din mănuşă şi a strâns-o în 
pumn. Mici picături de sânge au început să transpire pe la 
cusăturile ei. 

— Chiar nu ai cum spune nu, Brian, a rostit el molcom. Nu 
mai poți. Ei, acesta este al şaptelea meci din Campionatul 


Mondial. Toţii puii s-au întors acasă să se-adăpostească, şi-a 
venit vremea să scuipi sau să lingi. Uită-te puţin în jur. Haide, 
dă-i drumul şi uită-te. 

Brian s-a uitat în jur şi a fost îngrozit să vadă că Ebbets 
Field era atât de plin, încât oamenii stăteau şi pe culoare... şi 
că-i cunoştea pe toți. l-a văzut pe mami şi pe tati stând cu 
frățiorul lui, Sean, în Tribuna Oficială din spatele bazei 
principale. Colegii lui de la cursul de logopedie, flancaţi de 
domnişoara Ratcliffe într-o parte şi prietenul ei masiv şi 
tălâmb, Lester Pratt, în cealaltă, erau dispuşi de-a lungul 
liniei de la prima bază, bând Royal Crown Cola şi ronțăind 
hot-dog-uri. Tot personalul de la Oficiul Şerifului din Castle 
Rock şedea în tribune, bând bere din pahare de hârtie pe care 
se aflau fotografiile concurentele din anul acela la titlul de 
Miss Rheingold. Şi-a văzut colegii de la orele de şcoală 
duminicală, consilierii locali, pe Myra şi Chuck Evans, pe 
mătuşile, unchii şi verii lui. Acolo, şezând în spatele bazei a 
treia, se afla Sonny Jackett, iar când Koufax/ Gaunt a aruncat 
mingea însângerată şi a scos iarăşi acel pocnet de puşcă în 
mănuşa prinzătorului, Brian a văzut că fața din spatele 
măşțtii îi aparținea acum lui Hugh Priest. 

— Dau peste tine, micul meu amic, a spus Hugh când a 
aruncat mingea înapoi. Te fac să scheauni. 

— Vezi, ţâcă, nu mai e vorba doar de-un cartonaş cu 
jucători de base-ball, a spus Koufax/Gaunt de lângă el. Ştii 
asta, nu? Când ai aruncat cu noroi în cearşafurile Wilmei 
Jerzyck, ai declanşat ceva. Precum un tip care declanşează o 
avalanşă doar strigând prea tare într-o zi călduță de iarnă. 
Alegerea ta-i simplă acum. Poţi merge mai departe... sau poți 
rămâne unde eşti şi să fii îngropat sub zăpadă. 

În visul lui, Brian a început în cele din urmă să plângă. 
Vedea, sigur că da. Vedea foarte bine, acum că era prea târziu 
să mai facă ceva semnificativ. 

Gaunt a strâns mingea. A curs şi mai mult sânge din ea şi 
degetele lui s-au afundat adânc în suprafața ei albă, cărnoasă. 

— Dacă nu vrei ca toți oamenii din Castle Rock să ştie că tu 
ai declanşat avalanşa, Brian, ar fi bine să faci ce-ţi spun eu. 


Brian a plâns şi mai tare. 

— Când faci afaceri cu mine, a spus Gaunt, luându-și 
avânt ca să arunce, e bine să ţii minte două lucruri: domnul 
Gaunt ştie mai bine... şi târgul nu s-a încheiat până ce 
domnul Gaunt nu spune că s-a încheiat. 

A aruncat în acel fel, dintr-odată sinuos, care-l făcuse pe 
Sandy Koufax atât de greu de nimerit (asta era, cel puţin, 
umila părere a tatălui lui Brian), iar când mingea a lovit de 
data aceasta mănugşa lui Hugh Priest, a explodat. Sânge şi păr 
şi bucăţi ațoase de carne au sărit în soarele puternic de 
toamnă. Şi Brian se trezise, lăcrimând în pernă. 


8 


Acum pornise să facă ceea ce domnul Gaunt îi spusese că 
trebuie să facă. Îi fusese uşor să scape de acasă; le spusese 
doar mamei şi tatălui lui că nu vrea să meargă la biserică în 
dimineața aceea fiindcă îi era rău la stomac (şi nici nu era o 
minciună aceasta.) Odată ce ei plecaseră, el îşi făcuse 
pregătirile. 

Era greu să pedaleze şi chiar mai greu să-şi ţină bicicleta în 
echilibru, şi asta din cauza cutiei frigorifice Playmate din coşul 
bicicletei. Era foarte greu şi el transpira şi avea răsuflarea 
tăiată pe când ajunse la reşedinţa Jerzyck. Nu simţea nici o 
ezitare de data aceasta, nu sună la uşă, nu-şi pregăti nici o 
poveste. Nu era nimeni acasă. Sandy Koufax/Leland Gaunt îi 
spusese în vis că soții Jerzyck vor rămâne mult după slujba de 
la ora unsprezece ca să discute despre preparativele viitoarei 
Seri la Cazinou şi că apoi vor merge în vizită la prieteni. Brian 
îl credea. Tot ce-şi dorea acum era să încheie cu treaba asta 
urâtă cât de repede putea. lar când o va isprăvi, se va duce 
acasă, îşi va parca bicicleta şi va petrece tot restul zilei în pat. 

Scoase cutia frigorifică din coşul bicicletei folosindu-se de 
ambele mâini şi o puse jos pe iarbă. Era în spatele tufişurilor, 
unde nimeni nu-l putea vedea. Ce urma să facă avea să 
producă mult zgomot, dar Koufax/Gaunt îi spusese să nu-şi 
facă griji din pricina asta. A spus că majoritatea oamenilor de 


pe strada Willow erau catolici şi că aproape toţi cei care nu 
participau la slujba de la ora unsprezece au mers la opt şi 
apoi au plecat în diverse excursii duminicale. Brian nu ştia 
dacă asta era adevărat sau nu. Ştia sigur doar două lucruri: 
domnul Gaunt ştia mai bine şi târgul nu era încheiat până ce 
domnul Gaunt nu spunea că era încheiat. 

Iar aceasta constituia târgul. 

Deschise cutia frigorifică Playmate. Înăuntru se aflau în jur 
de-o duzină de pietre de dimensiuni bunicele. Înfăşurată în 
jurul fiecăreia şi ţinută în loc de o bandă elastică sau două era 
o foaie de hârtie din caietul lui de şcoală. Pe fiecare, stătea 
scris cu litere mari acest mesaj simplu: 


—! - Ss: A 
] I-AM SPUS A pia LASI IN PAcE 
ASTA E ULBImUL ANEOTICNENT, 


Brian luă una dintre acestea şi merse pe peluză până ce 
ajunse la mai puţin de zece picioare de geamul mare de la 
sufrageria familiei Jerzyck - ceea ce se numea „geam 
panoramic” la începutul anilor şaizeci, atunci când fusese 
construită casa. Îşi luă avânt, ezită doar pentru o clipă, apoi 
lansă precum Sandy Koufax în prima repriză a meciului al 
şaptelea din Campionatul Mondial. Se auzi un zăngănit imens 
şi muzical, urmat de un bubuit atunci când piatra lovi covorul 
din sufragerie şi se rostogoli pe podea. 

Sunetul avu un efect ciudat asupra lui Brian. Teama îl 
părăsi, iar sila lui față de această misiune suplimentară - care 
prin nici o sforțare a imaginaţiei nu putea trece drept ceva 
atât de neînsemnat ca o festă — se evaporă şi ea. Sunetul 
sticlei sparte îl surescită... îl făcu să se simtă, de fapt, aşa cum 
se simțea când avea reverii cu domnişoara Ratcliffe. Acelea 
fuseseră prosteşti, acum ştia asta, dar treaba aceasta nu avea 
nimic prostesc în ea. Aceasta era reală. 

Pe lângă asta, descoperi că-şi dorea acum cartonaşul cu 
Sandy Koufax mai mult ca niciodată. Descoperise un alt mare 
adevăr legat de proprietăţi şi de bizara stare psihologică pe 
care acestea ţi-o provocau: cu cât ai mai mult de pătimit din 


cauza unui lucru pe care-l deţii, cu atât îți doreşti mai mult 
să-l păstrezi. 

Brian mai luă două pietre şi se apropie de geamul 
panoramic spart. Se uită înăuntru şi văzu piatra pe care o 
aruncase. Zăcea în pragul uşii dintre sufragerie şi bucătărie. 
Părea foarte neverosimilă acolo — cum ar fi să vezi o cizmă din 
cauciuc pe un altar de biserică sau un trandafir zăcând pe 
blocul motor al unui tractor. Una dintre benzile elastice care 
țineau biletul legat de piatră se rupse, dar cealaltă era încă 
întreagă. Privirea lui Brian se mută spre stânga şi se trezi că 
se uită la televizorul Sony al soţilor Jerzyck. 

Îşi luă avânt şi aruncă. Piatra lovi aparatul Sony chiar în 
mijloc. Se auzi un bang cavernos, se văzu o scăpărare de 
lumină şi cioburile căzură ca o ploaie pe covor. Televizorul se 
clătină pe stativ, dar nu se prăvăli la pământ. 

— Loo-vitura unu! murmură Brian, apoi dădu glas unui râs 
ciudat, sugrumat. 

Aruncă cealaltă piatră către o grămadă de bibelouri ce se 
aflau pe o măsuţă lângă sofa, dar rată. Lovi peretele cu un 
bufnet şi scobi o gamă în mortar. 

Brian apucă mânerul cutiei Playmate şi-o târi de cealaltă 
parte a casei. Sparse două geamuri de la dormitor. În spate, 
proiectă o piatră cât o franzelă prin geamul din partea de sus 
a uşii de la bucătărie, apoi aruncă alte câteva prin acea gaură. 
Una dintre acestea distruse mixerul Cuisinart ce se afla pe 
tejghea. O alta intră ca o vijelie prin uşa din sticlă a 
cuptorului cu microunde Radarrange şi se opri chiar 
înăuntru. 

— Loo-vitura trei! Stai jos, ţâcă! strigă Brian şi apoi râse 
atât de tare, că aproape îşi udă pantalonii. 

După ce-i trecu accesul, încheie circuitul casei. Cutia 
Playmate era mai uşoară acum; descoperi că o putea duce 
într-o singură mână. Folosi ultimele trei pietre să spargă 
geamurile de la beci care se vedeau printre florile de toamnă 
ale Wilmei, apoi smulse câţiva pumni de boboci, ca să ştie o 
treabă. Odată asta făcută, închise cutia frigorifică, se întoarse 


la bicicletă, aşeză Playmate-ul în coş şi urcă în şa, gata să 
plece spre casă. 

Familia Mislaburski locuia vizavi de familia Jerzyck. Când 
Brian ieşi pedalând din parcarea casei Jerzyck, doamna 
Mislaburski deschise uşa din față a casei sale şi ieşi pe 
verandă. Era îmbrăcată într-un capot verde intens. Părul îi era 
legat sus cu o panglică roşie. Arăta ca o reclamă publicitară 
pentru sărbătorirea Crăciunului în iad. 

— Ce se petrece acolo, băiete? - întrebă ea tăios. 

— Nu ştiu exact. Cred că se ceartă domnul şi doamna 
Jerzyck, spuse Brian, fără a se opri. Eu am venit doar să-i 
întreb dacă n-au nevoie să le curețe cineva curtea de zăpadă 
în iarna asta, dar m-am hotărât să vin altă dată. 

Doamna Mislaburski îndreptă o privire scurtă, încruntată 
către casa celor doi Jerzyck. Din cauza tufişurilor, de unde 
stătea ea nu era vizibil decât etajul. 

— Dacă aş fi în locul tău, n-aş mai veni deloc, spuse ea. 
Femeia asta îmi aminteşte de peştişorii ăia pe care-i au în 
America de Sud. Ăia care mănâncă vacile şi nu mai lasă 
NIMIC. 

— Peştii pirafia, spuse Brian. 

— Aşa-i. Aia. 

Brian a continuat să pedaleze. Se îndepărta acum de femeia 
cu capot verde pe ea şi panglică roşie în păr. Inima îi dădea 
ghionțţi, dar nu bubuia sau galopa sau ceva de felul ăsta. O 
parte din el se simțea cât se poate de sigură că încă visează. 
Nu se simțea deloc în pielea lui — nu semăna cu Brian Rusk cel 
care lua numai note de A (10) şi B (9), Brian Rusk cel care era 
membru al Consiliului Elevilor şi al Ligii Cetăţenilor Buni ai 
Şcolii Gimnaziale, Brian Rusk cel care nu lua decât cea mai 
bună notă la purtare. 

— O să omoare pe cineva într-una din zilele astea! — strigă 
indignată doamna Mislaburski după Brian. Ține minte ce-ţi 
spun! 

Cu răsuflarea tăiată, Brian şopti: 

— N-aş fi deloc surprins. 


Chiar îşi petrecu restul zilei în pat. În împrejurări obişnuite, 
lucrul acesta ar fi îngrijorat-o pe Cora, poate destul cât să-l 
ducă pe Brian la Doctorul pe Arcuri” din Norway. Astăzi, 
însă, abia dacă observă că fiul ei nu se simte bine. Şi asta 
datorită minunaților ochelari de soare pe care i-i vânduse 
domnul Gaunt — era absolut vrăjită de ei. 

Brian se ridică în jurul orei şase, cu aproximativ 
cincisprezece minute înainte ca tati să se întoarcă după o zi 
petrecută la pescuit pe lac alături de doi prieteni. Îşi luă un 
Pepsi din frigider şi rămase lângă aragaz, bându-l. Se simțea 
oarecum mai bine. 

Se simțea ca şi când era posibil să-şi fi îndeplinit în sfârşit 
partea de înțelegere pe care o făcuse cu domnul Gaunt. 

Era convins că domnul Gaunt ştia într-adevăr mai bine. 


9 


Nettie Cobb, fără a avea cea mai vagă premoniţie cu privire 
la neplăcuta surpriză ce o aştepta acasă, era într-o stare de 
exaltare sufletească atunci când mergea în josul Străzii 
Principale către Lucruri preţioase. Avea o puternică intuiție 
că, duminică dimineața sau nu, magazinul va fi deschis, şi nu 
fu dezamăgită. 

— Doamnă Cobb! — spuse Leland Gaunt pe când ea intra. 
Ce bine-mi pare să te văd! 

— Şi mie-mi pare bine, domnule Gaunt, spuse ea... şi aşa 
era. 

Domnul Gaunt se apropie de ea cu mâna întinsă, dar Nettie 
se feri de atingerea lui. Era un comportament groaznic, atât de 
nepoliticos, dar pur şi simplu nu se putu abţine. lar domnul 
Gaunt părea că înțelege asta, Domnul să-l binecuvânteze. El 
zâmbi şi schimbă direcţia, închizând în schimb uşa în urma 
ei. Întoarse anunțul din DESCHIS în ÎNCHIS cu viteza unui 
cartofor profesionist palmând un as. 

— Ia loc, doamnă Cobb! Te rog! la loc! 

— Păi, bine... dar am venit doar să vă spun că Polly... Polly 
TU; 


Se simțea ciudat, cumva. ] se învârtea capul. Se aşeză mai 
degrabă fără grație într-unul dintre scaunele pluşate. Apoi, 
domnul Gaunt se afla în fața ei, cu ochii ațintiţi asupra ei, iar 
lumea păru să se focalizeze asupra lui şi să stea iarăşi în loc. 

— Polly nu se simte foarte bine, aşa-i? — întrebă domnul 
Gaunt. 

— Asta-i, recunoscu Nettie cu recunoştinţă. Mâinile sunt de 
vină, ştiţi. Suferă de... 

— Artrită, da, îngrozitor, ce păcat, mai calci uneori şi-n 
căcat, viața-i o curvă şi-apoi mori, mă doare-o ţțâță spuse 
doamna pisicuță. Ştiu, Nettie. 

Ochii domnului Gaunt creşteau din nou. 

— Dar nu e nevoie s-o sun la telefon... sau să-i fac o vizită, 
că tot veni vorba. Acum îi e mai bine cu mâinile. 

— Da? — întrebă Nettie neîncrezătoare. 

— Ba bine că nu! Înc-o mai dor, desigur, ceea ce-i bine, dar 
n-o dor atât de tare încât să o ţină în casă, iar asta-i şi mai 
bine — nu eşti de acord, Nettie? 

— Da, spuse Nettie fără vlagă, dar habar nu avea cu ce era 
de acord. 

— Tu, spuse domnul Gaunt pe vocea lui cea mai moale, cea 
mai veselă, ai în față o zi foarte mare, Nettie. 

— Am? 

Era ceva nou pentru ea; plănuise să-şi petreacă după- 
amiaza în scaunul ei preferat din sufragerie, croşetând şi 
uitându-se la televizor cu Raider la picioare. 

— Da. O zi foarte mare. Aşa că vreau să stai doar acolo şi să 
te-odihneşti o clipă cât eu merg să aduc ceva. Vrei să faci 
asta? 

— Da... 

— Bine. Şi închide ochii, vrei? Odihneşte-te bine de tot, 
Nettie! 

Nettie închise ascultătoare ochii. După o perioadă indefinită 
de timp, domnul Gaunt îi spuse să-i deschidă din nou. O făcu 
şi simţi un junghi de dezamăgire. Când îţi spunea cineva să 
închizi ochii, uneori voiau să-ți ofere ceva frumos. Un cadou. 
Sperase ca, atunci când îi va deschide, domnul Gaunt să ţină 


în mâini un alt abajur din sticlă multicoloră, dar tot ce avea 
era un bloc de foi. Hârtiile erau mici şi roz. Fiecare avea în 
titlu cuvintele 


AVERTISMENT PRIVIND ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CIRCULAŢIE 


— O, făcu ea. Am crezut că va fi o figurină din sticlă 
multicoloră. 

— Nu cred c-o să mai ai nevoie de vreo astfel de figurină, 
Nettie. 

— Nu? 

Junghiul de dezamăgire se întoarse. Era mai puternic 
acum. 

— Nu. Trist, dar adevărat. Totuşi, îmi închipui că-ți mai 
aminteşti că ai promis să faci un lucru pentru mine. 

Domnul Gaunt se aşeză lângă ea. 

— Îţi aminteşti asta, nu? 

— Da, spuse ea. Vreţi să-i joc o farsă lui Buster. Vreţi să-i 
pun în casă nişte hârtii. 

— Aşa este, Nettie — foarte bine. Mai ai cheia pe care ţi-am 
dat-o acum câteva zile? 

Încet, ca o femeie într-un balet subacvatic, Nettie scoase 
cheia din buzunarul din partea dreaptă a hainei. O ridică în 
aer, în aşa fel ca domnul Gaunt s-o poată vedea. 

— Asta-i foarte bine, îi spuse el cu căldură. Acum pune-o la 
loc, Nettie. Pune-o la loc unde-i în siguranţă. 

Aşa făcu. 

— Acum. Aici sunt hârtiile. 

Aşeză teancul roz în una din mâinile ei. În cealaltă aşeză o 
rolă de bandă adezivă. 

Undeva înlăuntrul ei se auzeau acum clopoței de alarmă, 
dar erau îndepărtați, abia audibili. 

— Sper să nu-mi ia mult asta. Trebuie să ajung repede 
acasă. Trebuie să-l hrănesc pe Raider. El e cățeluşul meu. 

— Ştiu totul despre Raider, spuse domnul Gaunt şi-i oferi 
lui Nettie un zâmbet larg. Dar am un sentiment că nu prea 


are poftă de mâncare astăzi. Nu cred că trebuie să-ți faci griji 
nici c-o să facă treaba mare pe pardoseala din bucătărie. 

— Dar... 

E] îi atinse buzele cu unul dintre degetele sale lungi şi ea 
simți brusc că-i este rău la stomac. 

— N-o faceţi, se tângui ea, lăsându-se pe spate în scaun. N- 
o faceți, e groaznic. 

— Aşa mi s-a spus şi mie, fu domnul Gaunt de acord. Aşa 
că dacă nu vrei să fiu groaznic cu tine, Nettie, nu trebuie să- 
mi spui niciodată cuvințelul ăla groaznic. 

— Care cuvânt? 

— Dar. Nu sunt de acord cu cuvântul ăsta. De fapt, cred că 
se poate spune că urăsc acest cuvânt. În cea mai bună dintre 
lumile posibile, cu siguranţă nu e nevoie de un cuvinţel atât de 
miorlăit. Vreau să mai spui ceva pentru mine, Nettie — vreau 
să spui nişte cuvinte pe care le iubesc. Cuvinte pe care de-a 
dreptul le ador. 

— Ce cuvinte? 

— Domnul Gaunt ştie mai bine. Spune asta. 

— Domnul Gaunt ştie mai bine, repetă ea şi, de-ndată ce 
cuvintele îi ieşiră de pe buze, înțelese cât adevăr absolut şi 
complet conțineau ele. 

— Domnul Gaunt întotdeauna ştie mai bine. 

— Domnul Gaunt întotdeauna ştie mai bine. 

— Corect! Exact ca Tatăl, spuse domnul Gaunt şi apoi râse 
hidos. 

Era un sunet ca de plăci tectonice mişcându-se la mare 
adâncime sub pământ, iar culoarea ochilor lui atunci când o 
tăcu se schimbă repede din albastru în verde în maro în 
negru. 

— Acum, Nettie — ascultă cu atenţie. Ai de făcut trebuşoara 
asta pentru mine şi-apoi poţi merge acasă. Mă înţelegi? 

Nettie înţelese. 

Şi ascultă cu foarte mare atenţie. 


CAPITOLUL ZECE 


1 


South Paris este un oraş muncitoresc mic şi sordid aflat la 
optsprezece mile nord de Castle Rock. Nu-i singurul oraş 
mărunt din Maine numit după un oraş sau o ţară europeană; 
există un Madrid (localnicii îl pronunţă Mad-drid), un Suedia, 
un Etna, un Calais (pronunțat aşa încât să rimeze cu Dallas), 
un Cambridge şi un Frankfort. Cineva s-ar putea să ştie cum 
de atâtea locuri întinse de-a lungul drumurilor s-au procopsit 
cu o varietate de nume atât de exotice, dar eu nu ştiu. 

Ceea ce ştiu eu este că, acum aproximativ douăzeci de ani, 
un foarte priceput bucătar francez s-a hotărât să plece din 
New York şi să-şi deschidă propriul restaurant în Regiunea 
Lacurilor din Maine şi că s-a mai hotărât că nu poate exista 
un loc mai bun pentru o astfel de afacere decât un oraş numit 
South Paris. Nici măcar izul puternic emis de tăbăcării nu l- 
au putut face să-şi schimbe gândurile. Rezultatul a fost un 
stabiliment culinar numit Maurice. Se află şi-n ziua de azi 
acolo, pe Ruta 117 lângă şinele de cale ferată şi chiar peste 
drum de Mcdonald's. Şi la Maurice a fost locul unde Danforth 
„Buster” Keeton şi-a dus nevasta pentru masa de prânz în 
ziua de duminică, 13 octombrie. 

Myrtle îşi petrecu o mare parte din duminica aceea într-o 
stare de uimire extatică, iar mâncarea delicioasă de la Maurice 
nu avea legătura cu asta. În ultimele câteva luni — aproape un 
an, de fapt — viața alături de Danforth fusese extrem de 
neplăcută. O ignora aproape complet... mai puţin atunci când 
țipa la ea. Mândria ei de sine, care nu fusese niciodată foarte 
la înălțime, se prăbuşise şi mai mult. Ştia la fel de bine cum a 
ştiut orice femeie vreodată că abuzul nu trebuie să fie 
administrat cu pumnii ca să aibă eficiență. Bărbaţii, ca şi 
femeile, pot răni cu vorbele, iar Danforth Keeton ştia foarte 
bine cum să se folosească de ale sale; de-a lungul ultimului 
an, produsese o mie de tăieturi invizibile cu muchiile ascuţite 
ale acestora. 

Ea nu ştia despre pariuri - ea chiar credea că soțul ei 
mergea la hipodrom în general ca să privească. Nu ştia nici 


despre delapidare. Ştia că unii dintre membrii familiei lui 
Danforth fuseseră instabili mintal, dar nu făcea legătura 
dintre acel comportament şi Danforth însuşi. El nu bea în 
exces, nu uita să-şi ia hainele pe el înainte să iasă dimineața 
din casă, nu vorbea cu oameni invizibili, aşa că ea 
presupusese că nu are nimic. Presupusese, cu alte cuvinte, că 
ea însăşi suferea de ceva. Că, într-un moment anume, acest 
ceva pur şi simplu îl făcuse pe Danforth să n-o mai iubească. 

Îşi petrecuse ultimele şase luni sau aşa ceva încercând să 
facă față sumbrei perspective a celor treizeci sau chiar 
patruzeci de ani fără iubire care o aşteptau în calitate de 
parteneră de viață a acestui bărbat, acest bărbat care față de 
ea devenise pe rând furios, rece-sarcastic şi nepăsător. În ceea 
ce-l privea pe Danforth, ea devenise doar o bucată de 
mobilier... doar dacă, desigur, nu se-ntâmpla să-i stea în cale. 
Dacă se întâmpla asta - dacă nu era gata cina pentru el, 
atunci când era el gata pentru ea, dacă podeaua din biroul 
său i se părea murdară, chiar dacă secțiunile ziarului nu erau 
în ordinea potrivită atunci când venea la masa de mic dejun — 
o numea tâmpită. Îi spunea că, dacă i-ar cădea curul, n-ar şti 
unde să-l caute. Spunea că dacă creierii ar fi o pudră neagră, 
ea n-ar putea să-şi sufle nasul fără o capsă detonatoare. La 
început încercase să se apere de aceste tirade, dar el îi 
distrugea apărarea ca şi când aceasta n-ar fi fost decât nişte 
pereți ai unui castel de carton ridicat de-un copil. Dacă se 
mânia la rândul ei, i-o lua înainte cu nişte accese de furie albă 
care o îngrozeau. Aşa că renunțase la mânie şi se cufundase 
în schimb în stări de tulburare damnată. În zilele din urmă, 
nu făcea decât să zâmbească neajutorată în fața mâniei lui, 
promitea să-şi dea mai mult străduința şi mergea în camera 
lor, unde stătea întinsă pe pat şi lăcrima şi se întreba ce se va 
întâmpla cu ea şi-şi dorea-dorea-dorea să aibă un prieten cu 
care să poată discuta. 

Vorbea în schimb cu păpuşile. Începuse să le colecționeze în 
primii câțiva ani ai căsniciei şi le păstrase mereu în câteva 
cutii în pod. În ultimul an, le coborâse în camera de cusut şi 
uneori, după ce-şi vărsa lacrimile, se furişa acolo şi se juca cu 


ele. Ele nu strigau niciodată. Ele n-o ignorau niciodată. Ele n- 
o întrebau niciodată cum de se prostise atât de tare, dacă a 
fost ceva natural sau dacă a trebuit să urmeze nişte cursuri 
speciale. 

Descoperise cea mai minunată păpuşă dintre toate, ieri, în 
noul magazin. 

Şi astăzi totul se schimbase. 

Astă-dimineaţă, mai exact. 

Mâna i se furişă sub masă şi se ciupi (nu pentru prima 
oară) doar pentru a se convinge că nu visa. Dar şi după 
aceasta tot aici se afla, în Maurice, şezând într-o jerbă de 
lumină puternică de octombrie, iar Danforth tot acolo era, de 
cealaltă parte a mesei, mâncând cu o poftă imensă, cu fața 
împletită într-un zâmbet care ei i se părea aproape străin, 
fiindcă nu mai văzuse aşa ceva pe chipul lui de foarte multă 
vreme. 

Nu ştia ce provocase schimbarea şi se temea să întrebe. Ştia 
că el plecase aseară la Hipodromul Lewiston, aşa cum făcea 
aproape întotdeauna seara (probabil fiindcă oamenii pe care-i 
întâlnea acolo erau mai interesanți ca oamenii pe care-i 
întâlnea zilnic în Castle Rock -— soţia lui, de pildă) şi, când s-a 
trezit astă-dimineaţă, s-a aşteptat să găsească jumătatea lui 
de pat goală (sau fără vreo urmă că s-a dormit măcar în ea, 
ceea ce ar fi însemnat că el şi-a petrecut tot restul nopții 
moțăind în scaunul din birou) şi să-l audă la parter, 
bodogănind de unul singur în felul lui irascibil. 

În loc de asta, se afla în pat alături de ea, îmbrăcat în 
pijamaua cu dungi roşii pe care i-o făcuse cadou de Crăciunul 
trecut. Acum era pentru prima dată când îl vedea purtând-o — 
prima dată când fusese scoasă din cutie, din câte ştia ea. Era 
treaz. S-a rostogolit pe o parte ca s-o vadă, deja zâmbind. La 
început, zâmbetul a înfricoşat-o. S-a gândit că ar putea 
însemna că se pregătea s-o omoare. 

Apoi, el i-a atins sânul şi a tras din ochi. 

— Vrei, Myrt? Sau e prea devreme pentru tine? 

Aşa că făcuseră dragoste, pentru prima dată în mai mult de 
cinci luni, făcuseră dragoste, şi el fusese absolut magnific, iar 


acum erau acolo, luând masa de prânz la Maurice într-o 
după-amiază timpurie de duminică, precum o pereche de 
tineri îndrăgostiți. Nu ştia ce se petrecuse ca să producă 
această schimbare miraculoasă în soțul ei şi nu-i păsa. Nu 
voia decât să se bucure de ea şi să spere că va dura. 

— Totu-i în regulă, Myrt? - întrebă Keeton, ridicând ochii 
din farfurie şi curățându-şi viguros fața cu un şervețel. 

Ea întinse timid mâna peste masă şi atinse mâna lui. 

— Totul e bine. Totul e absolut... absolut minunat. 

Trebui să-şi retragă mâna, ca să-şi poată tampona ochii în 
grabă cu şerveţelul. 


2 


Keeton continuă să-şi ronțăie boof borgnine-ul, sau cum 
naiba-i spuneau broscării, cu mare poftă. Motivul poftei sale 
era simplu. Fiecare cal ales ieri după-amiază cu ajutorul 
Biletului Câştigător ieşise aseară câştigător la curse. Chiar şi 
Malabar, pariul de treizeci la unu din cursa a zecea. Se 
întorsese în Castle Rock nu conducând maşina, ci mai 
degrabă plutind prin aer, cu mai bine de optsprezece mii de 
dolari îndesați în buzunarele paltonului. Agentul lui de pariuri 
probabil că încă se mai întreba unde merseseră toți banii. 
Keeton ştia; erau bine puşi la păstrare în spatele dulapului 
său din birou. Se aflau într-un plic. Plicul se afla în cutia 
Biletului Câştigător, alături de preţiosul joc însuşi. 

Dormise bine pentru prima dată de luni întregi, iar când se 
trezise, avusese licărul unei idei cu privire la revizia contabilă. 
Un licăr nu era mult, sigur, dar era mai bine decât 
întunecimea confuză care-i făcuse ravagii în minte de la 
sosirea acelei scrisori cumplite încoace. Tot ce-i trebuise ca 
mintea sa să intre în viteză, se părea, fusese o singură seară 
de pariuri câştigate la curse. 

Nu putea pune toţi banii la loc înainte de căderea toporului, 
asta era clar. Hipodromul Lewiston era singurul hipodrom 
care organiza curse în fiecare seară în timpul sezonului de 
toamnă, asta era unu la mână, şi câştigurile erau de fapt 


mizilicuri. Putea merge pe la bâlciurile din district şi să câştige 
câteva mii la cursele de acolo, dar nici asta nu i-ar fi fost de 
ajuns. Şi nici nu putea risca prea multe seri precum cea de 
ieri, chiar şi la hipodrom. Agentul lui de pariuri ar intra la 
bănuieli, după care ar refuza să-i mai accepte orice pariu. 

Dar credea că va putea pune parțial banii la loc şi că va 
putea în acelaşi timp minimaliza dimensiunea escrocheriei. 
Putea născoci de asemenea o poveste. Un proiect de dezvoltare 
imbatabil care nu-i ieşise. O greşeală cumplită... dar una 
pentru care-şi asumase toată responsabilitatea şi pe care 
încerca acum s-o răscumpere. Putea arăta că, un om cu 
adevărat lipsit de scrupule, dacă s-ar fi aflat în poziţia lui, s-ar 
fi putut foarte bine folosi de perioada de graţie pentru a pune 
mâna pe şi mai mulți bani din bugetul oraşului - atât de 
mulți cât putea lua -— şi apoi să fugă într-un loc (într-un loc 
însorit cu o mulțime de palmieri şi o mulțime de plaje albe şi 
cu o mulțime de fete tinere în bikini mici) din care era greu să 
fie extrădat sau de-a dreptul imposibil. 

Putea face şi pe Christos şi să-i invite pe cei dintre ei care 
sunt fără de păcat să arunce primii piatra. Asta ar fi trebuit 
să-i pună pe gânduri. Dacă se afla printre ei vreunul care să 
nu-şi fi vârât degetele în plăcinta statului din când în când, 
Keeton era dispus să-i mănânce boxerii. Fără sare. 

Vor trebui să-i ofere timp. Acum că-şi putea lăsa deoparte 
isteria şi să analizeze rațional situaţia, era aproape sigur că 
aşa vor face. În definitiv, şi ei erau politicieni. Ştiau că, odată 
ce vor termina cu Dan Keeton, celor din presă trebuie să le fi 
rămas destul catran şi destule pene cu care să-i acopere şi pe 
ei, presupuşii paznici ai fondului public de investiţii. 
Cunoşteau întrebările care vor ieşi la suprafață în urma unei 
anchete publice sau chiar (Doamne fereşte) a unui proces 
pentru delapidare. Întrebări precum de cât timp - în ani 
fiscali, dacă se poate, domnilor — se află în desfăşurare această 
mică operaţiune a domnului Keeton? Întrebări precum: de ce 
Biroul Statal de Taxe şi Impozite nu s-a trezit şi n-a simțit 
mirosul de cafea încă de acum o bună bucată de timp? 


Întrebări pe care nişte oameni cu ambiţii le-ar fi găsit 
deranjante. 

Credea că se va putea strecura cumva. N-avea garanții, dar 
părea posibil. 

Şi totul grație domnului Leland Gaunt. 

Dumnezeule, îl iubea pe Leland Gaunt. 

— Danforth? — întrebă Myrt cu timiditate. 

E] ridică ochii. 

— Hmmm? 

— Asta e cea mai frumoasă zi de câţiva ani buni încoace. 
Voiam doar să ştii asta. Cât îți sunt de recunoscătoare pentru 
o astfel de zi. Alături de tine. 

— Oh! spuse el. 

Tocmai i se întâmplase cel mai ciudat lucru. Pentru o clipă 
nu reuşise să-şi amintească numele femeii care stătea în fața 
lui. 

— Păi, Myrt, şi pentru mine e plăcut. 

— Mergi la hipodrom şi astă-seară? 

— Nu, spuse el, cred că astă-seară am să rămân acasă. 

— Asta-i frumos, spuse ea. 

Găsea de fapt că este atât de frumos, încât trebui să-şi 
tamponeze din nou ochii cu şerveţelul. 

El îi zâmbi - nu era vechiul lui zâmbet dulce, cel care o 
copleşise şi o cucerise la început - dar era pe aproape. 

— Ia zi, Myrt! Vrei desert? 

Ea chicoti şi flutură şervețelul spre el. 

— O, măi! 


3 


Reşedinţa Keeton era un ranch cu niveluri diferite pe Castle 
View. Era o plimbare lungă pe deal în sus pentru Nettie Cobb 
şi, pe când ajunse acolo, o dureau picioarele şi-i era foarte frig. 
Întâlni pe drum doar trei sau patru pietoni şi nici unul nu se 
uită la ea; erau adânc înfundați în gulerele paltoanelor lor, 
căci vântul începuse să sufle puternic şi avea un tăiş ascuţit. 
Când intră în parcarea soților Keeton, un supliment cu 


anunțuri din exemplarul cuiva al ziarului Telegram de 
duminică dănţui pe stradă, apoi decolă înspre cerul de-un 
albastru dur aidoma unei păsări ciudate. Domnul Gaunt îi 
spusese că Buster şi Myrtle nu vor fi acasă şi domnul Gaunt 
ştia mai bine. Uşa garajului era ridicată şi Cadillac-ul acela 
cât un teatru plutitor pe care-l conducea Buster nu era 
înăuntru. 

Nettie înaintă pe alee, se opri la uşa din față şi scoase blocul 
de foi şi banda adezivă din buzunarul din partea stângă a 
hainei sale. Îşi dorea foarte mult să fie acasă uitându-se la 
televizor la Super Filmul de Duminică cu Raider la picioare. Şi 
acolo se va afla de-ndată ce va duce la îndeplinire sarcina 
aceasta. S-ar putea nici să nu se mai deranjeze cu croşetatul. 
S-ar putea să stea doar acolo, cu abajurul din sticlă 
multicoloră în poală. Rupse prima foaie roz şi-o prinse cu 
bandă deasupra anunţului de lângă butonul soneriei, cel 
imprimat în relief care spunea FAMILIA KEETON Şi INTERZIS COMIS- 
VOIAJORILOR, MULTUMIM. Vâri banda şi blocul de foi înapoi în 
buzunarul stâng, apoi scoase cheia din cel drept şi-o introduse 
în broască. Înainte s-o răsucească, examină în treacăt foița 
roz pe care tocmai o lipise. 

Deşi îi era frig şi era obosită, pur şi simplu trebui să 
zâmbească puţin. Chiar că era o glumă destul de bună, mai 
ales având în vedere felul cum conducea Buster. Era de mirare 
că încă nu omorâse pe nimeni. N-ar fi vrut să fie cel al cărui 
nume apărea în semnătură în partea de jos a înştiințării. 
Buster putea fi îngrozitor de ursuz. Nici în copilărie nu fusese 
unul care să ştie să accepte o glumă. 

Roti cheia. Încuietoarea se deschise cu uşurinţă. Nettie 
intră în casă. 


4 


— Mai vrei cafea? întrebă Keeton. 

— Mie nu-mi mai trebuie, spuse Myrtle. Sunt plină ca o 
căpuşă. 

Zâmbi. 


— Atunci, hai să mergem acasă. Vreau să mă uit la Patriots 
la televizor. 

Aruncă o privire la ceasul său de mână. 

— Dacă ne grăbim, cred că reuşesc să prind lovitura de 
început. 

Myrtle încuviință din cap, mai fericită ca niciodată. 
Televizorul se afla în sufragerie şi, dacă Dan voia să vadă 
meciul, nu avea să-şi petreacă după-amiaza închis în birou. 

— Hai să ne grăbim, atunci, spuse ea. 

Keeton ridică un deget poruncitor. 

— Chelner? Adu-mi nota de plată, te rog. 


5 


Nettie nu-şi mai dorea să ajungă repede acasă; îi plăcea să 
stea în casa lui Buster şi a Myrtlei. 

În primul rând, era cald. În al doilea, faptul că se afla acolo 
îi dădea un neaşteptat sentiment de putere - era ca şi când te- 
ai afla în spatele scenei vieţii a două ființe umane în carne şi 
oase. Începu urcând la etaj şi aruncând câte o privire în toate 
camerele. Şi erau o grămadă, dat fiind că soţii Keeton nu 
aveau copii, dar, aşa cum îi plăcuse întotdeauna mamei ei să 
spună, ăi de au, iau. 

Deschise sertarele servantei lui Myrtle, cercetându-i lenjeria 
intimă. Unele piese erau din mătase, lucruri de calitate, dar 
lui Nettie, majoritatea celor bune îi păreau vechi. Acelaşi lucru 
era valabil şi în cazul rochiilor care atârnau în partea ei de 
dulap. Nettie se duse la baie, unde inventarie medicamentele 
din cutia medicală, şi de-acolo intră în camera de cusut, unde 
admiră păpuşile. O casă frumoasă. O casă încântătoare. Păcat 
că omul care locuia acolo era o bucată de rahat. 

Nettie aruncă o privire la ceasul ei de mână şi bănui că ar 
trebui să înceapă să pună bileţelele roz. Şi chiar asta va face. 

Imediat ce va termina de aruncat o privire şi la parter. 


6 


— Danforth, nu mergi un pic prea repede? — întrebă Myrtle 
cu răsuflarea tăiată când el intră în depăşirea unui camion cu 
buşteni care mergea încet. 

Când Keeton reintră pe banda lui, o maşină care venea din 
sens opus îi claxonă. 

— Vreau să ajung la lovitura de început, spuse el şi coti la 
stânga pe drumul Maple Sugar, trecând pe lângă o pancartă 
care spunea CASTLE ROCK 8 MILE. 


7 


Nettie porni televizorul — soții Keeton aveau un Mitsubishi 
color mare - şi se uită puţin la Super Filmul de Duminică. În 
el jucau Ava Gardner şi Gregory Peck. Gregory părea 
îndrăgostit de Ava, deşi era greu de desluşit; era posibil să fi 
fost îndrăgostit de cealaltă femeie. Avusese loc un război 
nuclear. Gregory Peck conducea un submarin. Nimic din toate 
acestea n-o interesa pe Nettie foarte tare, aşa că închise 
televizorul, lipi un bileţel roz pe ecran şi se duse în bucătărie. 
Se uită la ce se afla în dulapul cu vase (farfuriile erau de la 
Corelle, foarte frumoase, dar oalele şi tigăile nu erau cine ştie 
ce), apoi verifică frigiderul. Încreţi din nas. Prea multe 
rămăşiţe. Prea multe rămăşiţe erau semn sigur al neglijării 
curățeniei în casă. Nu c-ar fi ştiut Buster aşa ceva; îşi punea 
cizmele la bătaie pentru asta. Bărbaţii ca Buster Keeton nu s- 
ar descurca prin bucătărie nici dacă ar fi dotați cu o hartă şi 
c-un câine însoțitor. 

Îşi verifică iarăşi ceasul de la mână şi începu. Pierduse o 
grămadă de vreme hoinărind prin casă. Prea multă vreme. Cu 
mişcări iuți, începu să rupă bilețele din hârtie roz şi să le 
lipească peste tot - pe frigider, pe aragaz, pe telefonul care 
stătea pe peretele din bucătărie lângă uşa de la garaj, pe 
servanta din sufragerie. Şi cu cât se mişca mai repede, cu atât 
devenea mai agitată. 


Nettie tocmai se apucase de treabă, când Cadillac-ul roşu al 
soților Keeton traversă Podul de Tinichea şi porni în sus pe 
Watermill Lane către Castle View. 

— Dantorth? — întrebă Myrtle brusc. Mă poți lăsa acasă la 
Amanda Williams? Ştiu că ocolim puţin, dar am la ea oala 
pentru sufleu cu brânză şi pesmet. Mă gândeam... 

Zâmbetul acela timid apăru şi dispăru iarăşi de pe buzele 
ei. 

— Mă gândeam să-ţi fac - să ne fac — ceva bun. Pentru 
meciul de fotbal. Poţi doar să mă laşi şi să mergi mai departe. 

EI deschise gura pentru a-i spune că aveau mult de ocolit ca 
să ajungă la reşedinţa Williams, că meciul era pe cale să 
înceapă şi că-şi putea recupera blestemata aia de oală pentru 
sufleu mâine. Că, oricum, lui nu-i plăcea brânza când era 
caldă şi se-ntindea. Porcăria aia probabil că era plină de 
bacterii. 

Apoi se gândi mai bine. Pe lângă el, conducerea Consiliului 
Local era alcătuită din doi nemernici bătuți în cap şi o târfă 
bătută şi ea în cap. Mandy Williams era acea târfă. Keeton îşi 
dăduse vineri toată osteneala să-i întâlnească pe Bill 
Fullerton, frizerul din localitate, şi pe Harry Samuels, singurul 
antreprenor de pompe funebre din Castle Rock. Îşi dăduse de 
asemenea toată osteneala ca aceste vizite să pară obişnuite, 
deşi nu erau. Exista fără-ndoială posibilitatea ca nemernicii 
din Comisia de Impozite să fi început să le trimită şi lor 
scrisori. Se liniştise cu gândul că s-ar putea să n-o fi făcut — 
nu încă, cel puţin dar târfa aia de Williams fusese plecată din 
oraş vineri. 

— Bine, spuse el, apoi adăugă: Ai putea-o întreba dacă nui 
s-a adus la cunoştinţă ceva legat de treburile oraşului. Ceva 
care să necesite ca eu să iau legătura cu ea. 

— O, iubire, ştii că niciodată nu mă descurc cu astfel de 
treburi... 

— Ştiu lucrul ăsta, dar o poţi întreba, nu-i aşa? Nu eşti prea 
bătută-n cap să nu poţi întreba, nu? 

— Nu, se grăbi ea să spună pe o voce slabă. 

El o mângâie pe mână. 


— Îmi pare rău. 

Ea se uită la el cu o expresie uluită. Îşi ceruse iertare de la 
ea. Myrtle credea că mai făcuse aşa ceva cândva de-a lungul 
căsniciei lor, dar nu-şi putea aminti când. 

— Întreab-o doar dacă băieţii de la Stat nu au agitat apele 
în legătură cu ceva în ultima vreme, spuse el. Normele de 
folosire a terenurilor, blestematul de sistem de canalizare... 
impozitele, poate. Aş intra şi-aş întreba-o personal, dar vreau 
neapărat să prind lovitura de început. 

— Bine, Dan. 

Reşedinţa Williams se afla la jumătatea urcuşului spre 
Castle View. Keeton conduse Cadillac-ul în parcarea din fața 
casei şi parcă în spatele maşinii stăpânei. Era străină, desigur. 
Un Volvo. Keeton bănuia că aceasta era o comunistă 
reprimată, o lesbiană sau amândouă. 

Myrtle deschise portiera şi cobori, în acelaşi timp 
aruncându-i din nou acel zâmbet timid, uşor agitat. 

— Ajung acasă într-o jumătate de oră. 

— Bine. Nu uita s-o întrebi dacă ştie ceva nou legat de 
treburile oraşului, spuse el. 

lar dacă descrierea pe care o va face Myrt - oricât de 
deformată va părea ea — a ceea ce va spune Amanda Williams 
îi va ridica şi numai un singur fir de păr lui Buster pe spate, 
va discuta personal cu ea... mâine. Nu în după-amiaza 
aceasta. După-amiaza aceasta era a lui. Se simțea mult prea 
bine ca să-şi îngăduie şi numai să se uite la Amanda Williams, 
darămite să mai şi stea de vorbă cu ea. 

Nici nu aşteptă bine ca Myrtle să închidă portiera, că vâri 
Cadillac-ul în marşarier şi ieşi cu spatele înapoi în stradă. 


9 


Nettie tocmai lipise ultima foaie de hârtie roz pe uşa 
dulapului din biroul lui Keeton, când auzi o maşină intrând în 
parcare. Din gât îi scăpă un chiţăit înfundat. Pentru o clipă, 
împietri locului, incapabilă să se mişte. 


Sunt prinsă! strigă mintea ei în vreme ce ea asculta 
gâlgâitul moale, bine-amortizat scos de motorul cel mare al 
Cadillac-ului. Sunt prinsă! O, lisuse Mântuitorule blând şi 
milostiv, sunt prinsă! O să mă omoare! 

Vocea domnului Gaunt vorbi drept răspuns. Acum nu mai 
era prietenoasă; era rece şi era poruncitoare şi se auzea dintr- 
un loc adânc în mijlocul minţii ei. Probabil că Te vA omori dacă 
te va prinde, Nettie. lar dacă intri în panică, cu siguranță te va 
prinde. Răspunsul e simplu: nu intra în panică. leşi din 
cameră. Fă-o acum. Nu fugi, dar mergi repede. Şi cât mai pe 
tăcute poți. 

Păşi grăbit peste covorul turcesc cumpărat la mâna a doua 
de pe podeaua biroului, cu picioarele țepene ca nişte bețe, 
murmurând: „Domnul Gaunt ştie mai bine” într-o litanie 
tăcută, şi intră în sufragerie. Dreptunghiuri roz de hârtie o 
orbiră din ceea ce părea fiecare suprafață disponibilă. Una se 
bălăbănea la capătul unei bucăţi lungi de bandă lipită chiar şi 
de lustra din mijlocul tavanului. 

Motorul maşinii începuse acum să scoată sunete 
cavernoase, cu ecou. Buster intrase în garaj. 

Du-te, Nettie! Du-te fără întârziere! Acum e singura ta ocazie! 

Traversă în grabă sufrageria, se împiedică de o rogojină şi 
căzu lată la pământ. Se lovi cu capul de podea aproape destul 
de tare să-şi piardă cunoştinţa -— şi-ar fi pierdut cunoştinţa, 
aproape sigur, dacă nu i-ar fi amortizat căderea tamponul 
subțire al unui covoraş. Lumini globulare puternice îi 
împăienjeniră câmpul vizual. Se împletici înapoi în picioare, 
vag, conştientă că-i sângera fruntea şi începu să dibuie după 
clanța uşii din față în vreme ce, în garaj, motorul maşinii se 
opri. Aruncă o privire îngrozită peste umăr către bucătărie. 
Vedea uşa garajului, cea prin care va intra el. Unul dintre 
bilețelele roz era lipit pe ea. 

Clanța i se roti în mână, dar uşa nu vru să se deschidă. 
Părea înţepenită. 

Dinspre garaj se auzi un vup-bang sănătos când Keeton 
trânti portiera. Apoi zumzetul uşii motorizate începând să 


coboare pe şine. Auzi paşii lui scrâşnind pe ciment. Buster 
fluiera. 

Privirea hăituită a lui Nettie, parţial ascunsă de sângele 
tăieturii de pe frunte, căzu pe butonul de la broască. Fusese 
rotit. Acesta era motivul din cauza căruia nu voia să se 
deschidă uşa. Trebuie să-l fi rotit chiar ea atunci când intrase, 
deşi nu-şi amintea s-o fi făcut. Îl învârti în sus, împinse uşa şi 
păşi afară. 

Cu mai puţin de o secundă după aceea, uşa dintre garaj şi 
bucătărie se deschise. Danforth Keeton păşi înăuntru, 
descheindu-şi paltonul. Se opri. Fluieratul îi muri pe buze. 
Rămase acolo cu mâinile înțepenite în mişcarea de a descheia 
unul dintre nasturii de jos ai paltonului, cu buzele încă 
pungite, şi se uită în jur prin bucătărie. Ochii începură să i se 
caşte. 

Dacă s-ar fi dus chiar atunci la geamul sufrageriei, ar fi 
văzut-o pe Nettie traversând peluza într-o fugă bezmetică, cu 
pardesiul descheiat fluturându-i în jurul corpului ca aripile 
unui liliac. Era posibil să n-o recunoască, dar şi-ar fi putut da 
seama că era o femeie, ceea ce ar fi schimbat considerabil 
evenimentele de mai târziu. Vederea tuturor acelor bilețele roz, 
însă, îl paraliză locului şi, în starea de şoc de la început, 
mintea sa reuşi să producă un singur cuvânt şi nimic altceva 
decât un singur cuvânt. Acesta pulsă în mintea lui aidoma 
unui gigantic indicator luminiscent pe care stătea scris cu 
litere  stacojii strigătoare: PERSECUTORII! PERSECUTORII! 
PERSECUTORII! 


10 


Nettie ajunse la trotuar şi alergă în jos pe Castle View cât de 
repede o ţinură picioarele. Călcâiele saboților ei răpăiau ca un 
aparat de tatuaj intrat în vrie şi urechile o convinseră că aude 
mai mult decât doar paşii ei - că Buster îi era pe urme, că 
Buster o urmărea şi că, atunci când Buster o va prinde, s-ar 
putea să o lovească... dar asta nu conta. Nu conta fiindcă ar fi 
putut face lucruri mai rele decât doar s-o lovească. Buster era 


un om important în oraş şi, dacă ar fi vrut să fie trimisă înapoi 
la Juniper Hill, aşa s-ar fi întâmplat. Aşa că Nettie fugea. 
Sângele îi şiroia pe frunte în jos şi-i intra în ochi şi, preţ de o 
clipă, văzu lumea printr-o lentilă de-un roşu-pal, de parcă 
toate casele frumoase de pe View începuseră să transpire 
sânge. Îl şterse cu mâneca pardesiului şi continuă să alerge. 

Trotuarul era pustiu şi majoritatea ochilor dinăuntrul 
caselor, ocupate în acest început de după-amiază de 
duminică, erau îndreptați asupra meciului Patriots-Jets. 
Nettie fu văzută doar de o singură persoană. 

Tansy Williams, tocmai întoarsă după două zile petrecute în 
Portland unde ea şi mămica ei fuseseră în vizită la bunicuţa, 
se uita pe geamul de la sufragerie, sugând o acadea şi 
ținându-şi ursulețul din pluş, pe Owen, la subsioara mâinii 
stângi, atunci când Nettie trecu pe acolo cu aripi la călcâie. 

— Mami, tocma' ce-a tlecut o doamnă pe-aţi, dădu Tansy 
raportul. 

Amanda Williams stătea în bucătărie cu Myrtle Keeton. 
Fiecare avea în față câte o ceaşcă de cafea. Oala pentru sufleu 
stătea între ele pe masă. Myrtle tocmai întrebase dacă erau 
ceva treburi orăşeneşti de care ar trebui să ştie şi Dan, iar 
Amanda credea că aceasta era o întrebare foarte bună. Dacă 
Buster voia să afle ceva, de ce nu venise personal? Dacă tot 
veni vorba, ce rost avea o asemenea întrebare într-o după- 
amiază de duminică? 

— Iubire, mami vorbeşte cu doamna Keeton. 

— Avea sânge pe ea, adăugă Tansy la raport. 

Amanda zâmbi către Myrtle. 

— l-am spus lui Buddy că, dacă va închiria filmul ăla, 
Atracţie fatală, va trebui să aştepte până ce va adormi Tansy 
ca să-l vadă. 

Între timp, Nettie continua să fugă. Când ajunse la 
intersecția lui Castle View cu Laurel, trebui să se oprească 
puţin. Acolo se afla Biblioteca Publică şi în jurul peluzei 
acesteia se ridica un zid curbat din piatră. Se sprijini de el, 
gâfâind şi trăgând cu disperare aer în piept în vreme ce vântul 
vâjâia în jurul ei, trăgând-o de pardesiu. Îşi ţinea mâinile 


apăsate în partea stângă a corpului, acolo unde simțea o 
înțepătură adâncă. 

Se uită înapoi pe deal în sus şi văzu că strada era goală. 
Buster n-o urmărise, totuşi; nu fusese decât imaginaţia ei. 
După câteva clipe, reuşi să vâneze prin buzunarele 
pardesiului după un Kleenex pentru a-şi şterge cât de cât 
sângele de pe față. Găsi unul şi descoperi şi că nu mai avea 
cheia de la casa lui Buster. Probabil că-i căzuse din buzunar 
când alergase pe deal în jos, dar credea că era mai posibil s-o fi 
uitat în broasca uşii din față. Dar ce mai conta asta? leşise 
înainte ca Buster s-o vadă, ăsta era cel mai important lucru. Îi 
mulțumea lui Dumnezeu că vocea domnului Gaunt îi vorbise 
în ceasul al doisprezecelea, uitând că domnul Gaunt era în 
acelaşi timp motivul pentru care ea se aflase în casa lui 
Buster. 

Se uită la pata de sânge de pe batista Kleenex şi ajunse la 
concluzia că tăietura probabil nu era chiar atât de gravă cum 
ar fi putut fi. Curgerea părea să înceteze. Şi împunsătura 
dintre coaste începea să se retragă. Se împinse în zidul de 
piatră şi începu să meargă greoi către casă cu capul în 
pământ, aşa încât tăietura să nu fie la vedere. 

Acasă, la asta trebuia să se gândească. Acasă şi la frumosul 
ei abajur din sticlă multicoloră. Acasă şi la Super Filmul de 
Duminică. Acasă şi la Raider. După ce va ajunge acasă şi uşa 
va fi încuiată, draperiile trase, televizorul deschis şi Raider va 
dormi la picioarele ei, toate acestea i se vor părea un vis oribil 
— genul acela de vis pe care-l avea la Juniper Hill, după ce-şi 
omorâse soțul. 

Acasă, acela era locul ei. 

Nettie grăbi puţin pasul. Mai avea un pic până acolo. 


11 


După slujbă, Peter şi Wilma Jerzyck luară o masă de prânz 
uşoară împreună cu soții Pulaski şi, după aceea, Pete şi Jack 
Pulaski se instalară în fața televizorului ca să-i vadă pe cei de 
la Patriots cum iau la şuturi nişte funduri de newyorkezi. 


Wilmei nu-i păsa nici cât îi negru sub unghie de fotbal — nici 
de base-ball, baschet sau hochei, dacă tot veni vorba. Singurul 
sport profesionist care-i plăcea erau luptele libere şi, chiar 
dacă Pete n-o ştia, Wilma l-a fi părăsit cât ai clipi pentru Chief 
Jay Strongbow*9. 

Ea o ajută pe Frieda la vase, apoi spuse că merge acasă să 
vadă cât mai rămăsese din Super Filmul de Duminică - era 
vorba de Pe plajă, cu Gregory Peck. Îi spuse lui Pete că ia 
maşina. 

— Bine, spuse el, nedezlipindu-şi ochii de la televizor. Nu 
mă deranjează să merg pe jos. 

— E-un lucru al naibii de bun pentru tine, murmură ea pe 
sub mustață când ieşi din casă. 

Wilma era de fapt într-o dispoziţie bună şi principalul motiv 
avea legătură cu Seara la Cazinou. Părintele John nu dădea în 
spate aşa cum s-ar fi aşteptat ea din partea lui şi-i plăcuse 
cum arătase în dimineața aceea în timpul predicii, care se 
numise „Să ne îngrijim fiecare grădina noastră.” Vorbise pe un 
ton mai blând ca niciodată, dar nu fusese nimic blând în 
legătură cu ochii lui albaştri sau cu bărbia ridicată semeț. La 
fel şi cu metaforele lui grădinăreşti întoarse din coadă sau cu 
orice altceva spusese: dacă baptiştii continuau să-şi mai vâre 
nasul colectiv în peticul de păr pubian roşcat al catolicilor, ei 
or să le bătucească fundul colectiv cum scrie la carte. 

Gândul de-a bătuci un fund (mai ales la o scară atât de 
mare) îi dădea întotdeauna Wilmei bună-dispoziţie. 

Şi bătucitul de fund nici măcar nu era singura plăcere din 
acea duminică pentru Wilma. Măcar o dată, nu trebuise să 
pregătească o masă duminicală abundentă, iar Pete era dat în 
îngrijirea sigură a lui Jack şi a Friedei. Dacă avea noroc, el 
avea să-şi petreacă toată după-amiaza uitându-se la nişte 
bărbaţi care încercau să-şi rupă unii altora splinele şi ea va 
putea urmări filmul în linişte. Dar mai întâi se gândi c-ar 
putea-o suna pe vechea ei prietenă Nettie. Credea c-o băgase 
destul de tare în sperieți pe Nettie cea Nebună... asta de 
încălzire. Dar numai de încălzire. Nettie încă mai avea de plătit 
pentru cearşafurile alea înnoroiate, fie că ştia asta, fie că nu. 


Sosise vremea să-i mai aplice câteva figuri lui Miss Boală 
Mentală din 1991. Perspectiva aceasta o umplu pe Wilma de 
nerăbdare şi conduse către casă cât de repede putu. 


12 


Asemenea unui om în vis, Danforth Keeton păşi spre frigider 
şi smulse bilețelul roz care fusese prins acolo cu bandă 
adezivă. Cuvintele 


AVERTISMENT PRIVIND ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CIRCULAŢIE 


erau tipărite în partea de sus cu majuscule îngroşate. Sub 
acestea se afla următorul mesaj: 


Doar un AVERTISMENT — dar te rog citeşte şi bagă la cap! Ai 
fost văzut încălcând una sau mai multe reguli de circulație. 
Ofițerul de serviciu a ales să „te pedepsească doar cu un 
avertisment” de data aceasta, dar şi-a notat marca, 
modelul şi numărul de înmatriculare ale maşinii tale şi 
data viitoare vei fi amendat. Te rog, adu-ți aminte că 
regulile de circulație sunt pentru toți. 

Condu cu grijă! 

Să ajungi viu la destinație! 

Departamentul Local de Politie iți mulţumeşte! 


Sub acest text erau câteva spații goale: MARCĂ, MODEL şi NR. 
ÎNMAT. Primele două spaţii erau completate cu Cadillac şi 
Seville. In spaţiul pentru NR. ÎNMAT. erau următoarele: 


BUSTER 1. 


Cea mai mare parte a biletului era ocupată de o înşiruire de 
încălcări obişnuite ale regulilor de circulație cum ar fi 
nesemnalizarea schimbării direcției de mers, ignorarea 
indicatorului de stop şi parcare ilegală. Nici una dintre acestea 
nu era bifată. În partea de jos se aflau cuvintele alte 
contravenţii, urmate de două rânduri goale, alte contravenţii 


fusese bifată. Mesajul din rândurile oferite pentru descrierea 
contravenției era şi el îngrijit scris cu majuscule mici. Spunea: 


FIINDCĂ E CEL MAI MARE MUIST DIN CASTLE ROCK. 


În partea de jos se afla o linie sub care erau scrise cuvintele 
OFIȚER DE SERVICIU. Semnătura imprimată cu o ştampilă de 
gumă deasupra liniei spunea Norris Ridgewick. 

Încet, foarte încet, Keeton îşi încleştă pumnul pe bileţelul 
roz. Acesta foşni şi se îndoi şi se mototoli. În cele din urmă, 
dispăru printre încheieturile mari ale degetelor lui Keeton. El 
rămase în mijlocul bucătăriei, uitându-se în jur la celelalte 
bilețele roz. O venă i se zbătea la intervale regulate de timp în 
mijlocul frunții. 

— ÎL omor, şopti el. Jur pe Dumnezeu şi pe toţi sfinții că-l 
omor pe futangiu' ăla mic şi sfrijit. 


13 


Când ajunse Nettie acasă era doar unu şi douăzeci, dar ei i 
se părea că fusese plecată luni întregi, poate chiar ani. Pe când 
avansa pe trotuarul din ciment către uşa de la intrare, 
temerile îi căzură din spinare asemenea unor greutăți 
invizibile. Încă o mai durea capul din pricina căzăturii pe care 
o încasase, dar îşi spunea că o durere de cap era un preț foarte 
mic de plătit pentru faptul că i se îngăduise să ajungă în 
siguranţă şi neobservată înapoi la micuța ei casă. 

Cheia ei încă o mai avea; se afla în buzunarul rochiei. O 
scoase şi o introduse în broască. 

— Raider? — strigă Nettie Raider, am ajuns acasă! 

Deschise uşa. 

— Unde-i băieţelul mamei, hmm”? Unde ieste el? l-este 
fomică? 

Antreul era întunecat şi, la început, nu văzu mormanul cel 
mic ce zăcea pe podea. Scoase cheia din broască şi păşi 
înăuntru. 


— l-este foarte fomică băiețelului mamei? l-este atăăât de 
fomi... 

Piciorul ei lovi ceva care era atât țeapăn, cât şi elastic, iar 
vocea i se opri în mijlocul fandoselii. Cobori privirea şi-l văzu 
pe Raider. 

La început încercă să-şi spună că nu vedea ceea ce îi 
spuneau ochii că vedea - nu, nu, nu. Acela nu era Raider pe 
podea cu ceva ieşindu-i din piept - cum putea să fie? 

Închise uşa şi izbi agitată comutatorul din perete cu o 
mână. În cele din urmă, becul din antreu se aprinse şi ea 
văzu. Raider zăcea pe podea. Zăcea pe spate aşa cum făcea 
când voia să fie scărpinat şi din el ieşea ceva roşu, ceva care 
arăta ca şi... arăta ca şi... 

Nettie scoase un țipăt ascuţit, tânguitor - fu atât de ascuţit, 
că semănă cu zumzetul unui țânțar imens — şi căzu în 
genunchi alături de cățelul ei. 

— Raider! O, lisuse Mântuitorule blând şi milostiv! O, 
Doamne, Raider, nu eşti mort, nu-i aşa? Nu eşti mort? 

Mâna ei - mâna ei rece, rece — lovi chestia aia roşie care 
ieşea din pieptul lui Raider aşa cum lovise comutatorul cu 
câteva secunde în urmă. În cele din urmă apucă ceva şi-l 
smulse, folosindu-se de o forță provenită din cele mai adânci 
puțuri ale durerii şi-ale ororii ei. Tirbuşonul ieşi cu un pârâit 
corpolent, trăgând după el bucăţi de carne, cheaguri mici de 
sânge şi fire de păr încâlcit. Lăsă o gaură întunecată cu 
margini zdrențuite de dimensiunea unui glonț cilindric de 
patru pe zece. Nettie ţipă. Aruncă tirbuşonul însângerat şi 
adună în braţe cadavrul mic şi ţeapăn. 

— Raider! plânse ea. O, cățeluşul meu mic! Nu! O, nu! 

Îl legănă înainte şi-napoi la piept, încercând să-l aducă 
înapoi la viață cu căldura ei, dar se părea că nu mai avea nici 
o căldură de oferit. Era rece. Rece. 

Cândva mai târziu, îi aşeză cadavrul la loc pe podeaua 
antreului şi dibui în jur cu mâna până ce găsi briceagul din 
mânerul căruia ieşea tirbuşonul acela ucigaş. Îl ridică 
nepăsătoare, dar o parte din acea nepăsare dispăru atunci 
când văzu că în arma crimei era un bileţel. Îi scoase cu degete 


amorțite şi-l ţinu în aer aproape de ochi. Hârtia era tare din 
cauza sângelui sărmanului ei cățeluş, dar încă mai putea citi 
cuvintele mâzgălite pe ea: 


(Pemmaa artă nu mmm ÎN cupa F, 
eee labe | 


cr aa 


Privirea rătăcită de durere şi teroare părăsi încet ochii lui 
Nettie. Fu înlocuită de un soi revoltător de inteligență care 
scânteia acolo aidoma argintului lustruit. Obrajii ei, care 
căpătaseră paloarea laptelui când îşi dăduse în sfârşit seama 
ce se întâmplase acolo, începură să se umple de-un roşu- 
întunecat. Buzele i se traseră încet de peste dinți. Îi dezgoli 
către bileţel. Trei cuvinte crude îi alunecară din gura deschisă, 
încinse şi răguşite şi scrâşnite: 

— Târfă... ce eşti! 

Mototoli hârtia în pumn şi-o aruncă în perete. Aceasta sări 
înapoi şi ateriză aproape de cadavrul lui Raider. Nettie se 
avântă asupra ei, o ridică şi o scuipă. Apoi o aruncă din nou. 
Se ridică în picioare şi merse încet către bucătărie, palmele 
deschizându-i-se, strângându-se brusc în pumni, apoi 
descleştându-se repede doar ca să se poată crispa la loc. 


14 


Wilma îşi conduse micuțul Yugo galben în parcarea din fața 
casei, cobori şi merse în pas vioi către uşa de la intrare, 
căutându-şi în poşetă cheia. Fredona „Love Makes the World 
Go Roud”*. Găsi cheia, o introduse în broască... şi apoi se 
opri, când prinse cu coada ochiului o mişcare haotică. Se uită 
în dreapta şi rămase cu gura deschisă la ceea ce văzu. 

Perdelele din sufragerie fluturau în vântul sprinten de 
după-amiază. Fluturau în afara casei. lar motivul pentru care 
fluturau în afara casei era că fereastra mare, panoramică, cea 
care-i constase pe soții Clooney patru sute de dolari ca s-o 
înlocuiască atunci când idiotul lor de fiu o spărsese cu o 


minge de base-ball cu trei ani în urmă, era făcută țăndări. 
Săgeţi lungi de sticlă înțepau aerul dinspre giurgiuvele către o 
gaură din mijloc. 

— Ce mama mă-sii? strigă Wilma şi răsuci cheia în broască 
atât de tare, că aproape o rupse. 

Se grăbi înăuntru, ţinându-se de uşă pentru a o trânti în 
urma ei, apoi înțepeni locului. Pentru prima dată în viața ei de 
adult, Wilma Wadlowski Jerzyck era şocată de nu se mai 
putea mişca absolut deloc. 

Sufrageria era o zalhana. Televizorul — frumosul lor televizor 
cu ecran mare pentru care mai aveau de plătit unsprezece 
rate — era țăndări. Măruntaiele lui erau negre şi fumegânde. 
Tubul catodic zăcea într-o mie de bucăți sclipitoare pe covor. 
De cealaltă parte a camerei, o gaură imensă fusese săpată 
într-unul dintre pereţii sufrageriei. Un pachet mare sub formă 
de franzelă zăcea sub gaură. Un altul zăcea în pragul uşii de 
la bucătărie. 

Închise uşa şi se apropie de obiectul din pragul uşii. O parte 
a minţii ei, nu foarte coerentă, îi spuse să fie cu mare băgare 
de seamă - putea fi o bombă. Când trecu pe lângă televizor, 
simți o aromă încinsă, neplăcută - o combinaţie de izolaţie 
topită şi şuncă arsă. 

Se lăsă pe vine lângă pachetul din pragul uşii şi văzu că nu 
era un pachet - cel puţin, în sensul obişnuit al cuvântului. 
Era o piatră cu o bucată de hârtie cu linii înfăşurată în jurul 
ei şi prinsă cu bandă elastică. Smulse hârtia şi citi acest 
mesaj: 


—. ! Lui a A A 
M-A SPUS A ip LAŞI In Pace 
ASTA E ULDWMUL ANCOTICTIENT, 


După ce-l citi de două ori, se uită la cealaltă piatră. Se duse 
la ea şi smulse foaia de hârtie prinsă cu bandă elastică. O 
foaie identică, un mesaj identic. Se ridică în picioare, ținând 
câte o foaie mototolită în fiecare mână, uitându-se fără 
încetare de la una la cealaltă, ochii mişcându-i-se asemenea 


celor ai unei femei care urmăreşte un meci de ping-pong 
intens disputat. În cele din urmă, rosti aceste cuvinte: 

— Nettie. Pizda aia. 

Merse în bucătărie şi inspiră printre dinți într-un gâfâit 
aspru, şuierător. Se tăie la mână într-un ciob de sticlă atunci 
când luă piatra din cuptorul cu microunde şi şi-o scoase 
absent din palmă înainte să desfacă hârtia ce învelea piatra. 
Purta acelaşi mesaj. 

Merse repede prin celelalte camere de la parter şi văzu şi 
mai multe stricăciuni. Luă toate biletele. Erau toate la fel. 
Apoi merse înapoi în bucătărie. Se uită la dezastru nevenindu- 
i să creadă. 

— Nettie, spuse din nou. 

În cele din urmă, aisbergul de şoc dimprejurul ei începu să 
se topească. Primul sentiment care-i luă locul nu fu mânia, ci 
uimirea. Măi, să fie, gândi ea, femeia aia chiar trebuie că-i 
nebună. Chiar trebuie să fie, dacă a crezut că-mi poate face 
aşa ceva - mie! — şi să mai apuce să vadă soarele la apus. Cu 
cine crede că are de-a face, cu Rebecca de la Ferma 
Futuiîncurescu? 

Mâna Wilmei strânse biletul într-un spasm. Se aplecă de 
spate şi se frecă energic la fundul ei lat cu garoafa de hârtii 
îmboţite ce-i ieşea din pumn. 

— Mă şterg la cur cu ultimu” tău avertisment! strigă ea şi 
aruncă hârtiile în lături. 

Se uită iarăşi în jur prin bucătărie cu ochii uimiți ai unui 
copil. O gaură în cuptorul cu microunde. O adâncitură mare 
în uşa frigiderului Amana. Sticlă spartă peste tot. În cealaltă 
cameră, televizorul, care-i costase aproape şase sute de dolari, 
mirosea ca o friteuză Fry-O-Lator plină cu rahat de câine. Şi 
cine făcuse toate acestea? Cine? 

Păi, Nettie Cobb le făcuse, uite cine. Miss Boală Mentală din 
1991. 

Wilma începu să zâmbească. 

O persoană care n-ar fi cunoscut-o pe Wilma ar fi putut 
crede că e-un zâmbet blând, un zâmbet prietenos, un zâmbet 
de dragoste şi bună tovărăşie. Ochii îi sclipeau animați de-un 


sentiment puternic; neştiutorul l-ar fi putut confunda cu 
exaltarea. Dar dacă Peter Jerzyck, care o cunoştea cel mai 
bine, i-ar fi văzut fața în clipa aceea, ar fi fugit în sens opus 
cât de repede l-ar fi ţinut picioarele. 

— Nu, spuse Wilma pe o voce moale, aproape mângâietoare. 
O, nu, păpuşă. Nu înţelegi. Nu înţelegi ce-nseamnă să ţi-o 
tragi cu Wilma. N-ai nici cea mai vagă idee ce-nseamnă să ţi-o 
tragi cu Wilma Wadlowski Jerzyck. 

Zâmbetul i se lărgi. 

— Dar o să afli. 

Pe peretele de lângă cuptorul cu microunde fuseseră 
instalate două bucăţi de oţel magnetizat. Majoritatea cuţitelor 
care se aflaseră acolo fuseseră doborâte la pământ de piatra 
pe care o azvârlise Brian în cuptorul Radarrange; acestea 
zăceau pe tejghea într-o grămadă ca la jocul Ridică Beţişorul. 
Wilma îl ridică pe cel mai lung, un cuţit Kingsford pentru tăiat 
friptura, cu mâner din os alb şi, încet, îşi plimbă palma cea 
rănită de-a lungul lamei, mânjind tăişul cu sânge. 

— O să te-nvăţ eu tot ce trebuie să ştii. 

Ținând cuțitul în pumn, Wilma traversă cu paşi uriaşi 
sufrageria, sfărâmând sub călcâiele pantofilor ei negri, de 
mers la biserică, cioburile geamului şi ale tubului catodic 
sparte. leşi pe uşă afară fără s-o închidă şi trecu peluza de-a 
curmezişul pe direcția străzii Ford. 


15 


În acelaşi timp când Wilma îşi alegea un cuţit din 
mormanul de pe tejghea, Nettie Cobb scotea un satâr din 
sertarele din bucătărie. Ştia că era ascuțit, fiindcă Bill 
Fullerton de la frizeria din centru i-l ascuţise cu piatra 
abrazivă cu mai puțin de o lună în urmă. 

Nettie se întoarse şi merse încet de-a lungul holului către 
uşa din față. Se opri şi îngenunche pentru o clipă lângă 
Raider, sărmanul ei cățeluş care nu făcuse niciodată nimic 
nimănui. 


— Am avertizat-o, spuse ea încet în vreme ce mângâia blana 
lui Raider. Am avertizat-o, i-am dat polonezei ăleia nebune 
toate şansele, i-am dat toate şansele din lume. Scumpul meu 
cățeluş mic. Să mă aştepţi. Să mă aştepţi, fiindcă o să fiu 
imediat alături de tine. 

Se ridică şi ieşi din casă, nederanjându-se să închidă uşa 
mai mult decât se deranjase Wilma s-o închidă pe a ei. 
Siguranța încetase s-o mai intereseze pe Nettie. Rămase în 
verandă pentru o clipă, inspirând adânc, apoi trecu peluza de- 
a curmezişul pe direcția străzii Willow. 


16 


Danforth Keeton dădu fuga în birou şi trase în lături uşa 
dulapului. Se târi până în spatele lui. Preţ de-o clipă 
îngrozitoare crezu că-i dispăruse jocul, că nenorocitul ăla de 
persecutor spărgător ajutor de şerif i-l luase şi că, împreună 
cu el, îi luase şi viitorul. Apoi, mâinile îi căzură pe cutie şi 
dădu la o parte capacul. Pista de curse din tinichea încă era 
acolo. Iar plicul se afla încă îndesat sub ea. Îl îndoi de câteva 
ori, ascultând bancnotele pârâind înăuntru, şi apoi îl puse la 
loc. 

Se grăbi la fereastră, căutând-o din priviri pe Myrtle. Ea nu 
trebuia să vadă bilețelele roz. Trebuia să le ia pe toate înainte 
să se întoarcă Myrtle, şi câte erau de toate? O sută? Se uită în 
jur prin birou şi le văzu lipite pretutindeni. O mie? Da, poate. 
Poate că o mie. Nici două mii nu i se părea absolut de 
neînchipuit. Ei bine, dacă avea să ajungă înainte ca el, să le 
adune pe toate, va trebui să aştepte pur şi simplu în prag, 
fiindcă nu avea de gând s-o lase în casă până ce fiecare dintre 
blestematele astea de chestii persecutoare nu vor arde în soba 
cu lemne din bucătărie. Fiecare... blestemată... bucată. 

Înşfăcă foaia care atârna de lustră. Banda i se lipi de obraz 
şi o îndepărtă cu mâna cu un țipăt scurt de furie. Pe aceasta, 
un singur cuvânt îi sărea în ochi din rubrica rezervată pentru 
ALTE CONTRAVENȚII: 


DELAPIDARE 


Dădu fuga la lampa pentru citit de lângă scaunul rotativ, 
înşfăcă foaia lipită de abajur. 


ALTE CONTRAVENŢII: 
DETURNARE A FONDURILOR COMUNITARE 


Televizorul: 
ZOOFILIE 


Sticla care proteja Premiul pentru Cel mai Bun Cetăţean 
acordat de Clubul Lions, aşezat pe polița şemineului: 


ŢI-AI PENETRAT MAMA C-UN ŞTIULETE 


Uşa de la bucătărie: 
CÂŞTIG ILICIT DE BANI LA HIPODROMUL LEWISTON 
Uşa de la garaj: 
PARANOIA PSIHOTICĂ A CREIERULUI DE RAHAT 


Le strânse cât de repede putu, cu ochii larg deschişi şi 
ieşindu-i din găvanele feței lui cărnoase, părul atins de calviție 
stându-i măciucă într-o dezordine sălbatică. Curând gâfâia şi 
tuşea şi o culoare roşie-purpurie urâtă începu să-i cuprindă 
obrajii. Arăta ca un copil gras cu față de adult pornit într-o 
ciudată şi disperat de importantă vânătoare a comorii. 

Smulse un bilet de pe vitrina dulapului cu porțelanuri: 


FURT DIN FONDUL COMUNITAR DE PENSII PENTRU PLATA PONEILOR 


Keeton se grăbi în birou ţinând strâns în mâna dreaptă un 
teanc de bilețele, fâşiile de bandă fâlfâindu-i din pumn, şi 
începu să desprindă alte bilețele. Cele de acolo păstrau toate, 
acelaşi subiect şi cu o precizie oribilă: 


DELAPIDARE 
HOȚIE 
FURT 
DELAPIDARE 
FRAUDĂ 
DETURNARE 
GESTIONARE DEFECTUOASĂ 
DELAPIDARE 


Cuvântul acesta, mai mult ca altceva, strălucind, strigând, 
acuzând: 


ALTE CONTRAVENȚII: 
DELAPIDARE 


I se păru c-a auzit ceva afară şi fugi iarăşi la geam. Poate că 
era Myrtle. Poate că era Norris Ridgewick, venise să se bucure 
de privelişte şi să râdă. Dacă era aşa, Keeton îşi va lua arma 
şi-l va împuşca. Dar nu în cap. Nu. În cap ar fi prea bine, prea 
repede, pentru reziduurile ca Ridgewick. Keeton îi va face o 
gaură în stomac şi-l va lăsa să moară strigând pe peluză. 

Dar nu era decât Scout-ul familiei Garson, rostogolindu-se 
pe View în jos către oraş. Scott Garson era cel mai important 
bancher din oraş. Keeton şi soția lui luau uneori cina cu soții 
Garson - erau nişte oameni plăcuți, iar Garson însuşi era, din 
punct de vedere politic vorbind, important. Ce ar gândi el dacă 
ar vedea bilețelele astea? Ce ar gândi el despre acel cuvânt, 
DELAPIDARE, care ţipa fără-ncetare de pe bilețelele roz de 
contravenție, ţipa ca şi o femeie violată în toiul nopții? 

Dădu fuga înapoi în sufragerie, gâfâind. Îi scăpase vreunul? 
Nu credea. Le luase pe toate, cel puţin aici la part... 

Nu! Acolo era unul! Chiar pe stâlpul de susținere a scărilor! 
Dacă i-ar fi scăpat? Dumnezeule! 

Fugi la el, îl înşfăcă. 


MARCA: CACAMOBIL 

MODEL: VECHI ŞI RABLAGIT 

NR. ÎNMAT.: FUTAIBĂTRÂN 1 

ALTE CONTRAVENȚII: POPONĂRIE FINANCIARĂ 


Mai erau? Mai erau şi altele? Keeton alergă prin camerele de 
la parter mâncând pământul. Poalele cămăşii îi ieşiseră din 
pantaloni şi pântecele păros îi tresălta peste catarama curelei. 
Nu mai vedea altele... cel puţin nu la parter. 

După o altă privire rapidă, hăituită pe geam, ca să se 
asigure că Myrtle nu era încă de văzut, se avântă la etaj cu 
inima bubuindu-i în piept. 


17 


Nettie şi Wilma se întâlniră la colțul lui Willow cu Ford. 
Acolo, se opriră, uitându-se ţintă una la cealaltă ca doi 
pistolari dintr-un film western spaghetti. Vântul le flutura vioi 
hainele. Soarele intra şi ieşea de după nori; umbrele lor 
apăreau şi dispăreau ca nişte viziuni intermitente. 

Nici o maşină nu circula pe nici una dintre aceste două 
străzi şi nici pe trotuare nu se vedeau pietoni. Acest colțişor de 
după-amiază de toamnă le aparținea. 

— Mi-ai omorât câinele, târfă ce eşti! 

— Mi-ai spart televizorul! Mi-ai spart geamurile! Mi-ai spart 
cuptorul cu microunde, pizdă nebună ce eşti! 

— Te-am avertizat! 

— Bagă-ţi avertismentul în gaura aia spurcată din dos a ta! 

— O să te omor! 

— Fă un singur pas şi cineva o să moară aici, sigur că da, 
dar n-o să fiu eu aia! 

Wilma articulă aceste cuvinte cu teamă şi o nou-apărută 
surprindere; fața lui Nettie o făcea să-şi dea seama pentru 
prima dată că ele două s-ar putea angaja în ceva puţin mai 
serios decât doar într-o partidă de smuls păr sau de rupt 
haine. Totuşi, ce căuta Nettie aici? Ce se întâmplase cu 
elementul surpriză? Cum de ajunseseră atât de repede 
lucrurile la momentul culminant? 

Dar în natura Wilmei se afla o urmă adâncă de cazac 
polonez, o parte care găsea aceste întrebări irelevante. Aici 
trebuia purtată o luptă; ăsta era cel mai important lucru. 


Nettie fugi spre ea, ridicând în acelaşi timp satârul. Buzele 
îi dezgoliră dinţii şi din gât îi ieşi un urlet prelung. 

Wilma se ghemui, ţinând cuțitul înainte ca pe un şiş 
gigantic. Când Nettie întră în contact cu ea, Wilma îl întinse în 
față. Acesta se înfipse adânc în măruntaiele ei şi apoi se ridică, 
despicându-i stomacul şi făcând să curgă un jet de zeamă 
urât mirositoare. Wilma simţi o groază de moment față de 
ceea ce făcuse -— chiar Wilma Jerzyck să fie cea de la capătul 
opus al lamei de oţel înfipte în Nettie? — şi muşchii brațelor i se 
relaxară. Mişcarea ascendentă a cuţitului se opri înainte ca 
lama să ajungă la inima ce pompa frenetic. 

— 000, TÂRFĂ CE EEEŞTI! strigă Nettie şi cobori satârul. 

Acesta se afundă până la mâner în umărul Wilmei, 
secționând clavicula cu un pârâit sec. 

Durerea, o imensă platformă din lemn plină de durere, 
alungă orice gând obiectiv din mintea Wilmei. Nu rămase 
decât cazacul acela înrăit. Smuci cuțitul afară din Nettie. 

Nettie îşi smuci satârul afară din Wilma. Avu nevoie de 
ambele mâini pentru a o face şi, când reuşi în sfârşit să-l 
scoată din os, un mănunchi revărsat de viscere se scurse din 
gaura însângerată din rochia ei şi-i atârnă pe față ca un nod 
sclipitor. 

Cele două femei îşi dădură încet târcoale, picioarele 
imprimându-le urme în propriul lor sânge. Trotuarul începea 
să arate ca o ciudată schemă cu paşi de dans de Arthur 
Murray. Nettie simți lumea cum începe să pulseze înăuntru 
şi-n afară în cercuri ample, încete —- culoarea părăsea 
lucrurile, lăsând-o pe ea într-o ceață albicioasă, după care 
începea încet să revină. Îşi auzea inima în urechi, bubuituri 
puternice, rare, împiedicate. Ştia că este rănită, dar nu simţea 
durerea. Credea că o tăiase Wilma puțin la coaste sau ceva. 

Wilma ştia cât de grav era rănită; era conştientă că nu-şi 
mai putea ridica braţul drept şi că spatele rochiei era îmbibat 
cu sânge. Nu avea, însă, absolut nici o intenție să încerce să 
fugă. Nu fugise niciodată în viața ei şi nu avea de gând să 
înceapă acum. 


— Hei! strigă cineva la ele cu voce subțire de cealaltă parte 
a străzii. Hei! Ce faceţi, doamnelor, acolo? Opriţi-vă, orice-ar fi! 
Opriți-vă chiar acum sau sun la poliție! 

Wilma întoarse capul în acea direcţie. De-ndată ce îi fu 
distrasă atenția, Nettie păşi înainte şi avântă satârul într-un 
arc plat, rotitor. Acesta pătrunse în umflătura şoldului Wilmei 
şi i se opri în osul pelvian, zdrobindu-l. Wilma ţipă şi se legănă 
pe spate, tăind aerul din fața ei cu cuțitul. Picioarele i se 
împleticiră şi căzu pe trotuar cu un bufnet. 

— Hei! Heil 

Era o bătrână, care stătea pe verandă şi strângea la gât un 
şal de culoarea şobolanului. Ochii îi erau măriţi de ochelari în 
două roți apoase de teroare. Acum, trompetă pe vocea ei clară 
şi înțepătoare de bătrână: 

— Ajutor! Poliţia! Crimă! CRIIIIIIIMĂ ĂĂĂ ! 

Femeile de la colțul lui Willow cu Ford nu o observară. 
Wilma căzuse într-un morman însângerat lângă indicatorul 
de stop şi, când Nettie se bălăbăni către ea, se împinse de stâlp 
într-o poziţie de şezut şi-şi sprijini cuțitul în poală, cu vârful în 
faţă. 

— Haide, târfă ce eşti, mârâi ea. Vino după mine, dacă vrei 
să vii. 

Nettie veni, cu gura deschisă. Intestinele ei făcute ghem se 
legănau de la stânga la dreapta, frecându-i-se de rochie ca un 
fetus avortat. Piciorul ei drept lovi piciorul stâng întins în față 
al Wilmei şi căzu pe burtă. Cuţitul pentru friptură o 
străpunse chiar mai jos de stern. Mârâi cu gura plină de 
sânge, ridică satârul şi-l cobori. Acesta se îngropă în creştetul 
capului Wilmei Jerzyck cu un singur sunet sec — clonc! Wilma 
intră în convulsii, trupul ei zbătându-se ca peştele pe uscat 
sub al lui Nettie. Fiecare zbatere şi zvârcolire împingea mai 
adânc cuțitul pentru friptură. 

— Mi-ai... omorât... cățeluşul, spuse Nettie gâfâit, scuipând 
cu fiecare cuvânt o brumă fină de sânge pe fața întoarsă în 
sus a Wilmei. 

Apoi, Wilma se cutremură din tot corpul şi se pleoşti. În 
cădere, capul ei izbi stâlpul indicatorului de stop. Piciorul 


tremurând alunecă în rigolă. Pantoful negru, de mers la 
biserică, îi zbură şi ateriză pe un morman de frunze cu tocul 
jos arătând în sus către norii îngrămădiți. Degetul mare i se 
îndoi o dată... Încă o dată... şi apoi se relaxă. 

Cele două femei zăceau una peste alta ca doi iubiți, sângele 
lor pictând frunzele de culoarea scorțişoarei din rigolă. 
drum, după care se lăsă pe spate şi căzu cât era de lungă pe 
podeaua propriului ei antreu, leşinată. 

Alţi oameni din cartier ieşeau acum la geamuri şi 
deschideau uşi, întrebându-se unii pe alții ce se întâmplase, 
păşind afară pe verande şi peluze, apropiindu-se mai întâi cu 
precauție de scena crimei, apoi, când văzură nu doar ceea ce 
se întâmplase, ci şi sângeroasa dimensiune a întâmplării, 
dând repede înapoi, cu mâinile acoperindu-şi gurile. 

În cele din urmă, cineva sună la Oficiul Şerifului. 


18 


Polly Chalmers mergea încet pe Strada Principală în sus 
către Lucruri preţioase cu mâinile ei dureroase înfofolite în cea 
mai călduroasă pereche de mănugşi, când auzi prima sirenă a 
poliției. Se opri şi privi când una dintre cele trei maşini 
Plymouth maro de patrulă ale districtului tăie curba la 
intersecția Principalei cu Laurel, cu girofarul scânteind şi 
rotindu-se. Deja mergea cu cincizeci şi încă mai accelera. Era 
îndeaproape urmată de o a doua patrulă. 

Le privi încruntată până ce dispărură din vedere. Sirenele şi 
maşinile de poliție care să gonească erau o raritate în The 
Rock. Se întrebă ce se putuse întâmpla - ceva puţin mai serios 
decât o pisică într-un copac, bănuia. Îi va spune Alan când o 
va suna în seara aceea. 

Se uită iarăşi în susul străzii şi-l văzu pe Leland Gaunt 
stând în pragul uşii magazinului său, uitându-se şi el după 
maşini, pe chip cu o expresie de uşoară curiozitate. Ei bine, 
asta răspundea la o întrebare: era acasă. Nettie n-o sunase 
să-i spună dacă era sau nu. Asta n-o surprinsese pe Polly; 


suprafața minţii lui Nettie era alunecoasă şi se întâmpla ca 
lucrurile să-i cam patineze afară din memorie. 

Îşi continuă drumul în susul străzii. Domnul Gaunt se uită 
în jur şi o văzu. Faţa i se aprinse într-un zâmbet. 

— Domnişoară Chalmers! Ce frumos din partea ta că ai 
putut trece pe aici! 

Ea zâmbi slab. Durerea, care se potolise pentru o vreme în 
acea dimineață, îşi croia acum drum înapoi, ţesându-şi 
rețeaua de fire subțiri, neizolate prin carnea mâinilor ei. 

— Mi s-a părut c-am căzut de acord asupra numelui de 
Polly. 

— Polly, atunci. Intră - mă bucur să te văd. Ce-i cu toată 
gălăgia asta? 

— Nu ştiu, spuse ea. 

Gaunt îi ținu uşa şi ea intră în magazin trecând pe lângă el. 

— Cred că a pățit cineva ceva şi trebuie dus la spital. 
Serviciul de Salvare din Norway e îngrozitor de lent la sfârşitul 
săptămânii. Deşi nu-nţeleg de ce ar trimite dispecerul două 
maşini de patrulă... 

Domnul Gaunt închise uşa în urma lor. Clopoţelul sună 
cristalin. Perdeaua de la uşă era trasă şi, cu soarele coborând 
acum de cealaltă parte a clădirii, interiorul Lucrurilor 
prețioase era întunecat... dar, îşi spuse Polly, dacă poate fi 
întunericul plăcut vreodată, acest întuneric era. O lampă mică 
pentru citit arunca un cerc aurit pe tejghea, lângă casa de 
marcat demodată a domnului Gaunt. Acolo stătea deschisă o 
carte. Era vorba de Comoara din insulă, de Robert Louis 
Stevenson. 

Domnul Gaunt se uita la ea cu atenţie, iar Polly trebui să 
zâmbească văzând expresia îngrijorată din ochii lui. 

— În ultimele zile, mâinile astea au dat din picioare ca toții 
dracii, spuse ea. Bănuiesc că n-arăt tocmai ca Demi Moore. 

— Arăţi ca o femeie care e foarte obosită şi care simte un 
disconfort destul de mare, spuse el. 

Zâmbetul de pe chipul ei păli. În vocea lui se citea înțelegere 
şi o compasiune profundă şi, preţ de o clipă, Polly se temu că 
va izbucni în lacrimi. Gândul care îi ținură lacrimile în frâu fu 


unul ciudat: Mâinile lui. Ducă plâng, o să-ncerce să mă 
liniştească. O să pună mâinile pe mine. 

Îşi reîntări zâmbetul. 

— Supraviețuiesc eu; aşa am făcut mereu. Spune-mi - s-a 
întâmplat să treacă pe aici Nettie Cobb? 

— Astăzi? (Se încruntă.) Nu; nu astăzi. Dacă ar fi făcut-o, îi- 
aş fi arătat o figurină din sticlă multicoloră care a venit ieri. 
Nu e la fel de frumoasă ca aceea pe care i-am vândut-o 
săptămâna trecută, dar mi-am spus că ar putea fi interesată. 
De ce întrebi? 

— 0... fără motiv, spuse Polly. A spus c-ar putea trece, dar 
Nettie... Nettie deseori uită ce spune. 

— Mi se pare o femeie care a dus o viaţă grea, spuse domnul 
Gaunt grav. 

— Da. Da, aşa ee. 

Polly rosti aceste cuvinte încet şi mecanic. Se părea că nu-şi 
poate lua ochii de la ai lui. Apoi, una din mâinile ei se frecă de 
marginea unei cutii pentru expoziție şi asta o făcut să rupă 
contactul vizual. Îi scăpă un mic suspin de durere. 

— Te simţi bine? 

— Da, bine, spuse ea, dar era o minciună - nu era nici 
măcar la o aruncătură de băț depărtare de bine. 

Domnul Gaunt era limpede că înţelegea asta. 

— Nu eşti bine, spuse el cu hotărâre. Prin urmare am să sar 
peste discuția de complezență. Obiectul despre care ţi-am spus 
a venit. Am să ţi-l dau şi-am să te trimit acasă. 

— Să mi-l dai? 

— O, nu-ţi ofer un cadou, spuse el, mergând în spatele casei 
de marcat. Ne cunoaştem prea puţin ca să fac aşa ceva, nu 
crezi? 

Ea zâmbi. Era limpede un om bun, un om care, cât se poate 
de normal, voia să facă ceva frumos pentru prima persoană 
din Castle Rock care făcuse ceva frumos pentru el. Însă găsea 
că-i vine greu să răspundă - îi venea greu şi numai să 
urmărească firul discuţiei. Durerea din mâini era 
monstruoasă, îşi dorea acum să nu fi venit şi, cu toată 


bunătatea lui, tot ce-şi dorea să facă era să iasă de acolo şi să 
meargă acasă şi să ia un analgezic. 

— Acesta e genul de lucru pe care un negustor trebuie să-l 
ofere pentru o perioadă de probă - asta, desigur, dacă e un om 
cu etică profesională. 

Scoase un inel cu chei, alese una şi deschise sertarul de sub 
casa de marcat. 

— Dacă-l încerci vreo două zile şi descoperi că n-are nici o 
valoare pentru tine — şi trebuie să-ți spun că probabil aşa se 
va întâmpla - mi-l înapoiezi. Dacă, pe de altă parte, afli că-ţi 
oferă oareşce alinare, putem discuta despre preţ. (Îi zâmbi.) lar 
pentru tine prețul va fi minim, de asta te asigur. 

Se uită la el, încurcată. Alinare? Despre ce vorbea? 

Gaunt scoase o cutiuță albă şi o aşeză pe tejghea. Îi luă jos 
capacul cu mâinile lui bizare, cu degete lungi, şi scoase din 
vatelina dinăuntru un obiect mic din argint pus pe un lănţişor 
subțire. Părea să fie un fel de colier, dar lucrul care atârnă 
atunci când domnul Gaunt depărtă lanţul cu degetele semăna 
cu o punguliță cu ceai sau cu un degetar supradimensionat. 

— E egiptean de origine, Polly. Foarte vechi. Nu la fel de 
vechi precum piramidele — măiculiță, nu! - dar totuşi foarte 
vechi. Înăuntrul lui se află ceva. Un fel de iarbă, cred, deşi nu- 
s sigur. 

Îşi mişcă degetele sus-jos. Punguţa de ceai din argint (dacă 
asta era) tresăltă la capătul lănțişorului. Ceva se mişcă 
înăuntru, ceva care produse un sunet prăfos, târşâit. Polly îl 
găsi vag neplăcut. 

— 1 se spune azka sau poate azakah, zise domnul Gaunt. În 
orice caz, este o amuletă care ar trebui să te păzească de 
durere. 

Polly încercă să zâmbească. Voia să fie politicoasă, dar 
sincer... venise tot drumul până aici pentru asta? Lucrul ăla 
nu avea nici măcar valoare estetică. Era urât, nu dădeai nici o 
ceapă degerată pe el. 

— Sincer, nu cred că... 

— Nici eu, spuse el, dar situaţiile disperate cer deseori 
măsuri disperate. Te asigur că este cât se poate de veritabil... 


cel puțin în sensul că n-a fost făcut în Taiwan. Este un 
artefact egiptean autentic - nu tocmai o relicvă, dar un 
artefact cu siguranţă -— din perioada Declinului Târziu. Are şi 
un certificat de provenienţă care îl identifică drept unealtă a 
benkalitis sau a magiei albe. Vreau să-l iei şi să-l porți. 
Bănuiesc că sună caraghios. Probabil că aşa este. Dar sunt 
lucruri mai ciudate în rai şi pe pământ decât visăm unii dintre 
noi, chiar şi-n cele mai sălbatice momente de meditaţie 
filozofică. 

— Chiar crezi lucrul ăsta? — întrebă Polly. 

— Da. Am văzut lucruri la vremea mea care fac un 
medalion tămăduitor sau o amuletă să pară ceva absolut 
normal. (O licărire fugară pâlpâi pentru o clipă în ochii lui 
căprui.) Multe astfel de lucruri. Aproape toate ungherele lumii 
ăsteia sunt pline de vechituri fabuloase, Polly. Dar să lăsăm 
asta; tu eşti problema aici. 

Chiar alaltăieri, când bănuiesc că durerea nu era nici pe 
departe la fel de rea cum este acum, mi-am dat seama destul 
de bine cât de neplăcută devenise situaţia asta pentru tine. 
Mi-am spus că... obiectul ăsta... mic merită încercat. În 
definitiv, ce ai de pierdut? Nimic altceva ce-ai încercat n-a dat 
roade, aşa-i? 

— Apreciez gândul, domnule Gaunt, sincer îl apreciez, dar... 

— Leland. Te rog. 

— Da, bine. Apreciez gândul, Leland, dar mă tem că nu 
sunt superstițioasă. 

Ridică ochii şi văzu că ochii lui căprui, luminoşi erau fixați 
asupra ochilor ei. 

— Nu contează dacă tu eşti superstițioasă sau nu, Polly... 
fiindcă asta este. 

Îşi mişcă degetele. Azka săltă blând la capătul lănțişorului. 

Ea deschise iarăşi gura, dar de data aceasta nu ieşi nici un 
cuvânt. Se trezi că-şi aminteşte de o zi din primăvara trecută. 
Nettie îşi uitase când plecase acasă exemplarul ei din revista 
Inside View. Frunzărind-o fără băgare de seamă, aruncând 
câte o privire la articolele despre copiii de vârcolaci din 
Cleveland şi o formaţiune geologică de pe lună care semăna cu 


fața lui JFK, Polly dăduse peste un anunţ la ceva numit O 
Rugă prin Telefon către Cei Străvechi. Se spunea că vindecă 
durerile de cap, durerile de stomac şi artrita. 

Anunţul era dominat de un desen în alb-negru. Înfățişa un 
tip cu barbă lungă şi pălărie de vrăjitor (fie Nostradamus, fie 
Gandalf, bănuise Polly) ţinând deasupra unui bărbat în scaun 
cu rotile un beţişor cu hârtie la capăt care semăna cu jucăria 
unui copil. Beţişorul arunca un con de lumină radiantă 
asupra invalidului şi, deşi anunțul n-o spunea direct şi tare, 
aluzia părea să fie că tipul va dansa ca un derviş la Copa într- 
o zi sau două. Era ridicol, desigur, doar o mâncare pe bază de 
superstiție pentru oamenii ale căror minţi se înmuiaseră sau 
poate chiar se rupseseră sub atacul susținut al durerii şi al 
infirmităţii, dar totuşi... 

Rămăsese uitându-se la acel anunţ vreme îndelungată şi, 
oricât ar fi fost de ridicol, aproape că sunase la numărul cu 
800 oferit pentru comenzi telefonice în partea de jos a paginii. 
Fiindcă mai devreme sau mai târziu... 

— Mai devreme sau mai târziu o persoană copleşită de 
durere trebuie să exploreze până şi cele mai îndoielnice cărări, 
dacă există posibilitatea ca acestea să ducă la alinare, spuse 
domnul Gaunt. Nu-i aşa cum zic? 

— Nu... nu ştiu... 

— Terapie la rece... mănuşi termice... chiar şi tratamentul 
cu radiații... nici una n-a avut rezultate pentru tine, nu-i aşa? 

— De unde ştii despre toate astea? 

— Un comerciant bun se îngrijeşte să cunoască nevoile 
clienților săi, spuse domnul Gaunt pe vocea lui blândă, 
hipnotică. 

Se apropie de ea, întinzând lănțişorul din argint într-un 
cerc larg, cu azka atârnând în partea lui de jos. Ea se feri de 
mâinile acelea lungi cu unghiile lor asemănătoare cu pielea. 

— Nu te teme, scumpă domniță. Nu-ţi voi atinge nici măcar 
un firişor de păr de pe gât. Nu dacă eşti calmă... şi nu te mişti 
deloc... 

lar Polly se calmă. Şi chiar nu se mişcă deloc. Rămase cu 
mâinile (încă învelite în mănuşile de lână) încrucişate sfios în 


față şi-i permise domnului Gaunt să-i treacă lănţişorul de 
argint peste cap. El făcu aceasta cu blândețea unui tată care 
dă jos vălul de mireasă al fiicei sale. Ea se simțea departe de 
domnul Gaunt, de Lucruri preţioase, de Castle Rock, chiar de 
ea însăşi. Se simțea ca o femeie care stă sus pe cine ştie ce 
platou prăfos de munte, sub un cer nesfârşit, la depărtare de 
sute de mile de alte ființe umane. 

Azka se lovi cu un clinchet slab de fermoarul scurtei ei de 
piele. 

— Pune-l înăuntrul jachetei. lar când ajungi acasă, pune-l 
şi înăuntrul bluzei. Pentru un efect maxim, trebuie purtat în 
contact cu pielea. 

— Nu-l pot pune înăuntrul jachetei, spuse Polly pe un ton 
încet, visător. Fermoarul... nu pot trage fermoarul. 

— Nu? Încearcă. 

Aşa că Polly îşi dădu jos una dintre mănuşi şi încercă. Spre 
marea ei surpriză, descoperi că-şi putea îndoi degetul mare şi 
degetul arătător de la mâna dreaptă destul cât să apuce limba 
fermoarului şi s-o tragă în jos. 

— Poftim, ai văzut? 

Mica bilă din argint îi căzu pe pieptul bluzei. I se părea 
foarte grea, iar senzaţia de-a o purta nu era tocmai 
confortabilă. Se întrebă vag ce era înăuntrul ei, ce scosese 
sunetul acela prăfuit, târşâit. Vreun fel de iarbă, spusese el, 
însă lui Polly nu-i păruseră a fi frunze sau chiar vreo pudră. 
Ei i se păruse că acolo înăuntru ceva se mişcase singur. 

Domnul Gaunt părea să-i înțeleagă disconfortul. 

— O să te obişnuieşti cu el şi asta mult mai curând decât ai 
bănui. Crede-mă, aşa va fi. 

Afară, la mii de mile depărtare, ea auzi şi mai multe sirene. 
Păreau nişte spirite neliniştite. 

Domnul Gaunt se întoarse cu spatele şi, când ochii lui îi 
părăsiră fața ei, Polly simți cum începe să-şi recapete 
concentrarea. Se simțea puţin uluită, dar se simțea şi bine. Se 
simțea de parcă tocmai trăsese un scurt, dar satisfăcător pui 
de somn. Senzaţia ei de disconfort amestecat cu nelinişte 
dispăruse. 


— Încă mă mai dor mâinile, spuse ea şi era adevărat... dar 
o mai dureau atât de tare? 1 se părea că avusese loc o anume 
alinare, dar asta putea fi nimic altceva decât sugestia - avea 
sentimentul că Gaunt, cu hotărârea lui de-a o face să accepte 
azka, îi indusese un fel de stare de hipnoză. Sau putea fi doar 
căldura din magazin după frigul de afară. 

—  Mă-ndoiesc foarte mult că efectul promis este 
instantaneu, spuse domnul Gaunt sec. Dă-i însă o şansă — 
vrei să faci asta, Polly? 

Ea ridică din umeri. 

— Bine. 

La urma urmei, ce avea de pierdut? Bila era destul de mică 
să facă abia o umflătură sub o bluză şi un sveter. Dacă 
nimeni nu-şi dădea seama că e acolo, nu va trebui să 
răspundă la nici o întrebare despre ea şi asta-i convenea de 
minune - Rosalie Drake ar fi curioasă, iar Alan, care era la fel 
de superstițios ca un ciot de copac, probabil că ar găsi-o 
comică. Cât despre Nettie... ei bine, Nettie probabil c-ar 
rămâne mută de uimire dacă ar afla că Polly poartă o amuletă 
magică aşa cum scrie la carte, exact ca şi cele care se vindeau 
în mult-iubita ei revistă Inside View. 

— N-ar trebui s-o dai jos nici măcar la duş, spuse domnul 
Gaunt. N-ai de ce s-o faci. Bila e din argint veritabil şi nu 
rugineşte. 

— Dar dac-o dau jos? 

El tuşi uşor în palmă, ca de stânjeneală. 

— Ei bine, efectul benefic al azka este cumulativ. Cel care o 
poartă se simte puţin mai bine astăzi, puţin mai bine mâine şi 
aşa mai departe. Aşa mi s-a spus, cel puţin. 

Ți s-a spus de către cine? — se întrebă ea. 

— Dacă azka e dată jos, însă, purtătorul se întoarce la 
durerea de dinainte, şi nu încet, ci dintr-odată, iar apoi, după 
ce-şi pune azka la loc, trebuie să aştepte zile în şir sau poate 
săptămâni pentru a recupera teritoriul pierdut. 

Polly râse uşor. Nu se putu abține şi fu uşurată când 
Leland Gaunt i se alătură. 


— Ştiu cum sună, spuse el, dar nu vreau decât, dacă pot, 
să te ajut. Crezi lucrul ăsta? 

— Îl cred, spuse ea, şi-ţi mulțumesc. 

Dar, când îi permise să o conducă afară din magazin, se 
trezi punându-şi întrebări în legătură şi cu alte lucruri. De 
exemplu, starea de semitransă în care căzuse atunci când îi 
petrecuse lănțişorul peste cap. Apoi, profunda ei neplăcere de 
a fi atinsă de el. Aceste lucruri nu se potriveau deloc cu 
sentimentele de prietenie, considerație şi compasiunea pe care 
le emana precum o aproape vizibilă aură. 

Însă chiar o fermecase în vreun fel? Asta era o idee 
prostească... nu-i aşa? Încercă să-şi amintească ce simţise 
mai precis atunci când discutau despre azka şi nu reuşi. Dacă 
i-ar fi făcut aşa ceva, fără-ndoială fusese din întâmplare şi cu 
ajutorul ei. Mai probabil era că intrase ea pur şi simplu într-o 
stare de ameţeală pe care i-o induceau deseori prea multe 
pastile de Percodan. Acesta era lucrul care-i displăcea cel mai 
mult în privința pastilelor. Nu, bănuia că acesta era lucrul 
care-i displăcea în al doilea rând. Ce ura cu adevărat la ele era 
că nu-şi mai făceau întotdeauna efectul aşa cum trebuia. 

— Dacă aş conduce, te-aş duce acasă cu maşina, spuse 
domnul Gaunt, dar mă tem că încă n-am învățat asta. 

— Nu face absolut nimic, spuse Polly. Apreciez mult de tot 
bunătatea ta. 

— Mulţumeşte-mi dacă are efect, răspunse el. Să ai o după- 
amiază încântătoare, Polly. 

Sunetul şi mai multor sirene se ridică în aer. Se aflau în 
partea de est a oraşului, încolo către străzile Elin, Willow, Pod 
şi Ford. Polly se întoarse în acea direcţie. Era ceva în legătură 
cu sirenele acestea, mai ales într-o după-amiază atât de 
liniştită, care invoca gânduri - nu tocmai imagini - vag 
prevestitoare ale unei nenorociri iminente. Sunetul începu să 
se estompeze, destinzându-se în aerul luminos de toamnă 
precum un arc invizibil de ceas. 

Se întoarse pentru a-i spune ceva despre asta domnului 
Gaunt, dar uşa era închisă. Anunţul care spunea 


ÎNCHIS 


atârna între perdeaua trasă jos şi sticla geamului, legănându- 
se încet stânga-dreapta pe firul lui. Cât stătuse ea cu spatele, 
Gaunt intrase înapoi în magazin atât de repede, că nici măcar 
nu-l auzise. 

Polly porni încet către casă. Înainte să ajungă la capătul 
Străzii Principale, o altă maşină de poliție, de data aceasta o 
patrulă a Poliţiei Statale, trecu în trombă pe lângă ea. 


19 


— Danforth? 

Myrtle Keeton păşi prin uşa din față şi intră în sufragerie. 
Luptându-se să scoată din încuietoare cheia uitată de 
Danforth, oala pentru sufleu i se legănă la subsioara mâinii 
stângi. 

— Danforth, am ajuns! 

Nu primi nici un răspuns şi televizorul nu era deschis. Asta 
era ciudat; fusese atât de hotărât să ajungă acasă la timp 
pentru lovitura de început. Se întrebă în treacăt dacă n-a 
mers să urmărească meciul altundeva, la soții Garson, poate, 
dar uşa de la garaj era coborâtă, ceea ce însemna că maşina 
era înăuntru. lar Danforth nu mergea niciunde pe jos dacă nu 
era obligat să o facă. Mai cu seamă pe View în sus, care era o 
pantă abruptă. 

— Danforth? Eşti aici? 

Tot nici un răspuns. În sufragerie era un scaun răsturnat, 
încruntându-se, aşeză oala pentru sufleu pe masă şi îndreptă 
scaunul. Primele semne ale îngrijorării, transparente ca firul 
de păianjen, îi fluturară în minte. Merse către uşa biroului, 
care era închisă. Când ajunse la ea, îşi înclină capul către 
lemnul ei şi ascultă. Era aproape sigură că aude scârțâitul 
moale ale scaunului lui de birou. 

— Danforth? Eşti înăuntru? 

Nici un răspuns... dar i se păru că aude o tuse joasă. 
Îngrijorarea deveni nelinişte. Danforth fusese extrem de 


tensionat în ultima vreme - era singurul dintre consilierii 
locali care muncea cu adevărat din greu - şi cântărea mai 
mult decât îi făcea bine. Dacă avusese un atac de cord? Dacă 
era acolo înăuntru, lungit pe podea? Dacă ceea ce auzise nu 
era o tuse, ci sunetul produs de Danforth încercând să 
respire? 

Dimineața şi după-amiaza încântătoare pe care le 
petrecuseră împreună făcură un asemenea gând să pară oribil 
de plauzibil: mai întâi plăcuta creştere, apoi declinul 
distrugător, întinse mâna către clanța uşii de la birou... apoi o 
retrase şi se folosi în schimb de ea ca să tragă de pielea care-i 
atârna sub bărbie. Avusese nevoie doar de câteva întâmplări 
dureroase ca să înveţe că nu trebuie să-l deranjezi pe Danforth 
când era în birou fără să baţi la uşă... şi că niciodată, 
niciodată, niciodată nu trebuie să intri neinvitat în al său 
sanctum sanctorum. 

Da, dar dacă a avut un atac de cord... sau... sau... 

Se gândi la scaunul răsturnat şi o străbătu un nou val de 
panică. 

Şi dacă a venit acasă şi a surprins un hoţ? Dacă hoțul l-a 
lovit pe Danforth în cap, făcându-l să-şi piardă cunoştinţa, şi l- 
a târât în birou? 

Lovi cu încheieturile degetelor în uşă, producând o rafală de 
pocnete. 

— Danforth? Te simţi bine? 

Nici un răspuns. Nici un sunet în casă în afara ticăitului 
solemn al bătrânului orologiu din sufragerie şi... da, era 
aproape sigură de asta: scârțâitul scaunului în biroul lui 
Danforth. 

Mâna ei începu iarăşi să se întindă şovăitor către clanţă. 

— Danforth, eşti... 

Vârfurile degetelor chiar atingeau clanța, când vocea lui 
răgi la ea, făcând-o să sară în spate de lângă uşă cu un țipăt 
subțire. 

— Lasă-mă-n pace! Nu mă poți lăsa-n pace, târfă proastă ce 
eşti? 


Ea gemu. Inima îi bubuia sălbatic în gât. Nu era doar din 
cauza surprizei; era şi din cauza furiei şi a urii descătuşate 
din vocea lui. După dimineața calmă şi plăcută pe care o 
petrecuseră, n-ar fi putut-o răni mai tare nici dacă i-ar fi 
mângâiat obrazul cu un pumn de lame de ras. 

— Danforth... am crezut că ai pățit ceva... 

Vocea ei era un gâfâit mic pe care de-abia îl auzi şi ea. 

— Lasă-mă-n pace! 

Acum, judecând după sunetul vocii, el se afla chiar de 
cealaltă parte a uşii. 

O, Dumnezeule, vorbeşte de parcă ar fi luat-o razna. Asta să 
fie? Cum poate să fie asta? Ce s-a întâmplat de când m-a lăsat 
la Amanda? 

Însă aceste întrebări nu aveau răspuns. Nu era decât 
durerea. Aşa că ea merse pe furiş la etaj, îşi scoase noua 
păpuşă cea frumoasă din dulapul din camera pentru cusut, 
apoi merse în dormitor. Îşi dădu jos pantofii, după care se lăsă 
pe o rână în patul nupţial cu păpuşa în braţe. 

Undeva, în depărtare, auzi sirenele îngânându-se. Nu le 
acordă nici o atenţie. 

Dormitorul era încântător în această parte a zilei, plin de 
lumină puternică de octombrie. Myrtle n-o vedea. Ea vedea 
doar întunericul. Simţea doar suferința, o suferință adâncă, 
bolnăvicioasă pe care nici minunata păpuşă n-o putea alina. 
Suferința părea să-i umple gâtul şi s-o împiedice să respire. 

O, fusese atât de fericită astăzi — atât de foarte fericită. Şi el 
fusese fericit. Era sigură de asta. lar acum lucrurile erau mai 
rele decât fuseseră înainte. Mult mai rele. 

Ce se întâmplase? 

O, Doamne, ce se întâmplase şi cine era răspunzător? 

Myrtle îmbrăţişă păpuşa şi se uită în sus la tavan şi, după o 
vreme, începu să plângă cu suspine prelungi, plate, care-i 
făceau tot trupul să se cutremure. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


1 


Când mai erau cincisprezece minute până la miezul nopții 
acelei lungi, lungi duminici din octombrie, o uşă din subsolul 
Aripii Statale a Spitalului Kennebec Valley se deschise şi 
şeriful Alan Pangborn păşi prin ea. Mergea încet, cu privirea în 
pământ. Picioarele lui, înfăşurate în şoşoni elastici de spital, se 
târşâiau pe linoleum. Anunţul de pe uşa din spatele lui, când 
aceasta se închise, spunea: 


Ş MORGA 
INTERZISĂ INTRAREA PERSOANELOR NEAUTORIZATE 


La celălalt capăt al coridorului, un îngrijitor îmbrăcat în 
salopetă gri folosea un aparat pentru lustruirea podelei, 
mânuindu-l cu mişcări încete, leneşe. Alan merse către el, 
scoțându-şi în acelaşi timp de pe cap boneta de spital. Ridică 
halatul verde pe care-l purta şi vâri boneta într-un buzunar de 
la spatele jeanşilor pe care-i purta pe dedesubt. Murmurul 
slab al aparatului de lustruit îl făcea să-i fie somn. Un spital 
din Augusta era ultimul loc de pe pământ unde voia să fie în 
noaptea aceea. 

Când se apropie de el, îngrijitorul ridică privirea şi opri 
maşinăria. 

— Nu arăţi foarte bine, prietene, îl întâmpină pe Alan. 

— Nu sunt surprins. Ai o țigară? 

Îngrijitorul scoase un pachet de Lucky din buzunarul de la 
piept şi scutură afară una pentru Alan. 

— Numai că n-ai voie să fumezi aici, spuse el. 

Înclină capul către uşa morgii. 

— Face crize dom” doctor Ryan. 

Alan aplecă din cap. 

— Unde? 

Îngrijitorul îl duse la un coridor de legătură şi arătă cu 
degetul o uşă aflată cam la jumătatea lungimii acestuia. 

— Aia dă în aleea de lângă clădire. Pune însă ceva care s-o 
țină deschisă sau o să trebuiască să mergi tot drumu” până-n 
față ca să intri înapoi. Ai chibrituri? 

Alan porni de-a lungul coridorului. 


— Am brichetă. Mersi pentru ţigară. 

— Am auzit c-a fost o reprezentaţie dublă p-acolo-n seara 
asta, strigă îngrijitorul în urma lui. 

— Aşa-i, spuse Alan fără să se întoarcă. 

— Autopsiile astea-s nişte belele, nu-i aşa? 

— Da, spuse Alan. 

În spatele lui, murmurul slab al maşinăriei de lustruit 
pardoseli reîncepu. Erau nişte belele, sigur că da. Autopsiile 
lui Nettie Cobb şi Wilma Jerzyck fuseseră a douăzeci şi treia şi 
douăzeci şi patra din cariera sa şi toate fuseseră nişte belele, 
însă acestea două fuseseră de departe cele mai urâte. 

Uşa pe care i-o indicase înegrijitorul era din cele dotate cu 
braț hidraulic. Alan se uită în jur după ceva ce-ar fi putut 
folosi ca s-o ţină deschisă şi nu văzu nimic. Îşi scoase halatul 
cel verde, îl făcu ghem şi deschise uşa. Aerul nopții năpădi 
înăuntru, răcoros dar incredibil de împrospător după mirosul 
stătut de spirt din morgă şi din camera de autopsie învecinată. 
Alan aşeză halatul făcut ghem la îmbinarea uşii cu cadrul şi 
păşii afară. Lăsă cu grijă uşa să se retragă, văzu că halatul 
împiedica zăvorul să se închidă şi-o dădu uitării. Se sprijini de 
peretele din cărămidă, aproape de lumina subţire ca un creion 
ce ieşea prin uşa uşor întredeschisă şi-şi aprinse ţigara. 

Primul fum îl ameţi. Încerca să se lase de aproape doi ani şi 
mereu aproape că reuşea. Apoi apărea ceva. Acesta era atât 
blestemul, cât şi binecuvântarea muncii de polițist, 
întotdeauna apărea ceva. 

Se uită în sus către stele, care de obicei îl calmau, şi nu 
văzu multe -— becurile de mare putere care împrejmuiau 
spitalul le estompau. Reuşi să recunoască Ursa Mare, Orion şi 
un punct roşu vag care probabil că era Marte, dar nimic 
altceva. 

Marte, gândi el. Asta e. Fără-ndoială, asta e. Căpeteniile 
războinicilor de pe Marte au aterizat în Castle Rock în jurul 
prânzului şi primii oameni pe care i-au întâlnit au fost Nettie şi 
nemernica aia de Jerzyck. Căpeteniile le-au muşcat şi le-au 
infectat cu turbare. Asta-i singura explicație posibilă. 


Se gândi să meargă înăuntru şi să-i spună lui Henry Ryan, 
medicul legist şef al statului Maine: A fost vorba de-o invazie 
extraterestră, doctore. Caz închis. Se-ndoia că Ryan se va 
amuza. Şi pentru el fusese o noapte lungă. 

Alan trase prelung din ţigară. Avea un gust absolut 
minunat, cu sau fără amețeală, şi credea că înțelege perfect de 
ce era interzis acum fumatul în zonele publice ale fiecărui 
spital din America. John Calvin avusese absolut dreptate: 
nimic care te făcea să te simți aşa n-avea cum să-ţi fie benefic. 
Intre timp, însă, ia mai dă-mi o țâr' dă nicotină d-aia, şefu' — e- 
atât dă bine. 

Se gândi în treacăt la cât de plăcut ar fi să cumpere un 
cartuş întreg chiar de Lucky de astea, să-l rupă la ambele 
capete şi-apoi să dea foc întregii blestemăţii cu o lampă de 
sudură. Se gândi la cât de plăcut ar fi să se îmbete. Acum ar fi 
un moment foarte prost să se îmbete, bănuia. O altă regulă 
inflexibilă a vieţii - Când ai nevoie cu adevărat să te îmbeți, nu- 
ți permiţi niciodată s-o faci. Alan se întrebă vag dacă alcoolicii 
din lume nu erau singurii care-şi cunoşteau bine prioritățile. 

Lumina subţire cât un creion de la picioarele lui se îngrăşă 
într-un drug. Alan se uită într-o parte şi-l văzu pe Norris 
Ridgewick. Norris păşi afară şi se sprijini de perete lângă el. 
Încă mai avea pe cap boneta verde, însă îi stătea strâmb şi 
beretele îi atârnau pe spatele halatului. Culoarea feței i se 
potrivea cu halatul. 

— lisuse, Alan. 

— Au fost primele pentru tine, nu-i aşa? 

— Nu, am văzut odată o autopsie când eram în North 
Wyndham. Un caz de asfixiere. Dar astea... lisuse, Alan. 

— Mda, spuse el şi exală fum. lisuse. 

— Mai ai o ţigară? 

— Nu - scuze. Pe-asta am rezolvat-o de la îngrijitor. 

Se uită la ajutorul său cu o curiozitate temperată. 

— Nu ştiam că fumezi, Norris. 

— Nu fumez. Mă gândeam să încep acum. 

Alan râse fără vlagă. 


— Măiculiță, de-abia aştept să plec mâine la pescuit. Sau 
punem zilele libere la popreală până facem ordine-n mizeria 
asta? 

Alan se gândi, apoi scutură din cap. De vină nu fuseseră de 
fapt căpeteniile de pe Marte; tărăşenia asta părea destul de 
simplă. Într-un fel, asta era ceea ce-o făcea atât de oribilă. Nu 
vedea nici un motiv să-i anuleze lui Norris zilele libere. 

— Minunat, spuse Norris şi apoi adăugă: dar vin, dacă vrei, 
Alan. Nici o problemă. 

— N-ar trebui să ai de ce veni, Norris, spuse el. John şi Clut 
au ţinut amândoi legătura cu mine - Clut s-a dus cu tipii de 
la Departamentul de Investigaţii Criminaliste să discute cu 
Pete Jerzyck şi John s-a dus cu echipa care anchetează 
situația lui Nettie. Amândoi au ţinut legătura. Este destul de 
clar. Neplăcut, dar clar. 

Şi chiar aşa era... numai că, totuşi, ceva îl neliniştea la 
povestea asta. La un nivel profund, era într-adevăr foarte 
neliniştit. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? Adică, nemernica aia de 
Jerzyck şi-o cerea de ani întregi, dar mă aşteptam ca atunci 
când cineva-i va răspunde la provocare să se trezească doar cu 
un ochi vânăt sau cu un braț rupt... dar nimic de felul ăsta. 
S-a întâmplat fiindcă s-a legat de persoana greşită? 

— Cred că exprimarea asta rezumă destul de bine situația, 
spuse Alan. Wilma nu şi-ar fi putut alege din Castle Rock o 
persoană mai nepotrivită cu care să-nceapă o dihonie. 

— Dihonie? 

— Polly i-a dat primăvara trecută lui Nettie un căţeluş. La 
început a lătrat puţin. Wilma a făcut multă gălăgie pe seama 
asta. 

— Adevărat? Nu-mi amintesc de vreo reclamaţie scrisă. 

— N-a făcut decât o singură plângere oficială. Am primit-o 
eu. M-a întrebat Polly dacă n-o pot rezolva eu. Se simțea 
responsabilă în parte, întrucât ea i-a dat lui Nettie cățelul. 
Nettie a spus c-o să-l ţină în casă cât mai mult posibil şi asta 
a pus capăt discuţiei. 


Căţelul a încetat cu lătratul, dar Wilma se pare că a 
continuat să facă gălăgie pe lângă Nettie. Polly spune că Nettie 
trecea pe celălalt trotuar când o vedea pe Wilma venind, chiar 
dacă Wilma era la depărtare de două cvartale. Mai lipsea puţin 
şi Nettie şi-ar fi făcut şi semnul de deochi când o vedea. Apoi, 
săptămâna trecută, a sărit peste cal. S-a dus la casa celor doi 
Jerzyck când Pete şi Wilma erau la serviciu, a văzut 
cearşafurile pe fir şi le-a acoperit cu noroi din grădină. 

Norris fluieră. 

— Plângerea asta am primit-o, Alan? 

Alan scutură din cap. 

— De atunci şi până în după-amiaza asta, doamnele s-au 
descurcat singure. 

— Şi Pete Jerzyck ce-a făcut? 

— Îl ştii pe Pete? 

— Păi... 

Norris se opri. Se gândi la Pete. Se gândi la Wilma. Se gândi 
la amândoi împreună. Înclină încet din cap. 

— Se temea că, dacă-ncearcă să facă pe arbitrul, Wilma ar 
începe să-l ronțăie la un capăt şi la celălalt să-l sfârtece... aşa 
că a stat pe margine. Asta e? 

— Oarecum. E posibil chiar să fi încetinit puțin derularea 
lucrurilor, cel puţin pentru o vreme. Clut zice că Pete le-a spus 
celor de la DIC că Wilma a vrut să meargă la Nettie imediat ce- 
a aruncat o privire cearşafurilor. Era gata s-o ia la picior. Se 
pare că a sunat-o pe Nettie la telefon şi că i-a spus c-o să-i 
rupă capul şi c-o să se cace în gâtul ei. 

Norris dădu dezaprobator din cap. Între autopsierea Wilmei 
şi cea a lui Nettie sunase la dispecerat în Castle Rock şi ceruse 
o listă a plângerilor depuse de ambele femei. Lista lui Nettie 
era scurtă - un singur lucru. Îşi pierduse cumpătul şi-şi 
omorâse soțul. Sfârşitul poveştii. Nici un scandal înainte şi 
nici unul de-atunci încoace, inclusiv ultimii câţiva ani pe care 
şi-i petrecuse înapoi în oraş. Wilma era un cu totul alt soi de 
om. Nu omorâse niciodată pe nimeni, dar lista de plângeri — 
cele depuse de ea şi cele depuse împotriva ei - era o listă lungă 
şi începea cu ceea ce în vremea aceea se numea Şcoala 


Generală Castle Rock, unde-l lovise cu pumnul în ochi pe un 
profesor supleant pentru că a pedepsit-o cu ore suplimentare 
de studiu individual. Cu două ocazii, femei îngrijorate care 
avuseseră prostul noroc sau judecată să intre-n cartea neagră 
a Wilmei ceruseră protecția poliției. De-a lungul anilor, Wilma 
fusese de asemenea subiectul a trei plângeri pentru atac de 
ordin fizic. În cele din urmă, toate acuzaţiile fuseseră retrase, 
dar nu era nevoie de-un studiu prea amănunțit ca să-ţi dai 
seama că nimeni în deplinătatea facultăților mentale nu şi-ar 
fi ales să şi-o tragă cu Wilma Jerzyck. 

— N-au fost deloc un medicament bun una pentru cealaltă, 
murmură Norris. 

— Au fost cel mai prost medicament. 

— Soţul a convins-o pe Wilma să nu meargă prima dată 
când a vrut s-o facă? 

— A ştiut că nici nu merită să încerce, l-a spus lui Clut că i- 
a strecurat două pastile de Xanax în ceai şi că asta i-a scăzut 
presiunea la termostat. De fapt, Jerzyck spune că a crezut că 
totul se terminase. 

— Tu îl crezi, Alan? 

— Mda - cam atât cât pot crede, adică, pe oricine fără să fi 
vorbit cu el sau ea față în față. 

— Ce-i chestia aia pe care i-a pus-o în ceai? Drog? 

— Un tranchilizant. Jerzyck le-a spus celor de la DIC că-l 
mai folosise de două ori înainte când se încingea şi că o 
calmase destul de bine. A spus că a crezut că aşa s-a 
întâmplat şi de data asta. 

— Dar nu s-a întâmplat. 

— Cred că s-a întâmplat la început. Cel puţin, Wilma nu s- 
a dus direct să-i molfăie dosul lui Nettie. Dar sunt destul de 
sigur că a continuat s-o hărțuiască; aşa a procedat şi atunci 
când se certau doar din pricina căţelului. Dădea telefoane. 
Trecea cu maşina pe lângă casa ei. Genul ăsta de lucruri. 
Pielea lui Nettie era destul de subțire. Lucruri de felul ăstora 
chiar trebuie s-o fi atins. John LaPointe şi echipa DIC cu care 
l-am făcut frate s-au dus pe la şapte să stea de vorbă cu Polly. 
Ea a spus că e aproape sigură că Nettie era îngrijorată de 


ceva. A trecut dimineață s-o viziteze pe Polly şi atunci i-a 
scăpat ceva pe gură. Polly n-a înțeles la vremea respectivă ce 
era. (Alan suspină.) Cred că acum îşi doreşte să o fi ascultat 
cu mai mare atenţie. 

— Cum face Polly față situaţiei, Alan? 

— Destul de bine, cred. 

Vorbise cu ea de două ori, o dată de la o casă din apropierea 
scenei crimei şi a doua oară de aici de la spitalul V. H., chiar 
după ce el şi Norris au ajuns. Cu ambele ocazii, vocea ei fusese 
calmă şi controlată, dar îi simţise lacrimile şi confuzia aflate 
chiar dincolo de aparența întreţinută cu grijă. N-a fost cu 
adevărat surprins în timpul primei lor convorbiri să afle că 
deja ştia mare parte din ce se întâmplase; veştile, în special 
veştile rele, călătoresc repede în oraşele mici. 

— Ce-a declanşat marea explozie? 

Alan se uită surprins la Norris, apoi îşi dădu seama că el nu 
ştia încă. Alan primise un raport mai mult sau mai puţin 
complet de la John LaPointe între autopsii, în vreme ce Norris 
se afla la celălalt telefon, vorbind cu Sheila Brigham şi 
alcătuind listele de plângeri privitoare la cele două femei. 

— Una dintre ele s-a hotărât să escaladeze situația, spuse 
el. Bănuiala mea este că Wilma, însă amănuntele imaginii de 
ansamblu sunt încă încețoşate. Aparent, Wilma s-a dus 
dimineață la Nettie acasă cât timp Nettie se afla în vizită la 
Polly. Trebuie că Nettie plecase fără să încuie uşa sau măcar 
s-o închidă bine şi a deschis-o vântul -— ştii cât a fost de vântos 
astăzi. 

— Mda. 

— Aşa că poate totul a pornit cu ideea de a fi doar o altă 
cursă cu maşina prin fața casei lui Nettie ca s-o mai fiarbă 
puțin apa. Apoi, Wilma a văzut uşa deschisă şi cursa cu 
maşina s-a transformat în altceva. Poate că nu s-a întâmplat 
tocmai aşa, dar mie mi se pare o variantă posibilă. 

Nici măcar nu-i ieşiseră bine cuvintele din gură, că-şi şi 
dădu seama că erau o minciună. Nu i se părea o variantă 
posibilă, asta era problema. Ar fi trebuit să i se pară posibilă, 
voia să i se pară posibilă, dar nu era aşa. Ce-l scotea din minţi 


era că acest sentiment de nepotrivire nu avea nici o rațiune, cel 
puţin nici una pe care s-o poată el vedea clar. Cel mult se 
putea întreba de ce, dacă era atât de paranoică în privința 
Wilmei Jerzyck pe cât lăsase să se vadă, de ce să fi fost Nettie 
atât de neglijentă încât nu doar să nu încuie uşa, dar nici 
măcar să n-o închidă bine... iar asta nu ajungea pentru 
articularea unei suspiciuni. Nu ajungea fiindcă nu toate 
angrenajele lui Nettie erau bine prinse în loc şi nu poţi face o 
presupunere despre ce ar fi sau nu capabilă să facă o 
asemenea persoană. Totuşi... 

— Ce a făcut Wilma? — întrebă Norris. l-a devastat casa? 

— l-a ucis cățelul. 

— Cum? 

— M-ai auzit. 

— lisuse! Ce nemernică! 

— Ei, dar asta ştiam despre ea, nu-i aşa? 

— Mda, dar totuşi... 

Poftim din nou. Chiar şi din partea lui Norris Ridgewick, pe 
care te puteai baza, chiar şi după atâţia ani, să completeze de- 
a-ndoaselea cel puţin douăzeci la sută dintre formulare: Mda, 
dar totuşi... 

— A făcut-o cu un briceag. S-a folosit de tirbuşonul ei şi-a 
înfipt un bileţel în el, spunând că aceea e răzbunarea pentru 
că i-a aruncat cu noroi în cearşafuri. Aşa că Nettie s-a dus la 
Wilma cu o grămadă de pietre. Le-a învelit şi ea în bileţele, 
prinzându-le cu benzi elastice. Acestea spuneau că pietrele 
sunt un ultim avertisment. Le-a aruncat prin toate geamurile 
de la parter ale casei soților Jerzyck. 

— Maică Precistă, spuse Norris, nu fără o urmă de 
admiraţie. 

— Soții Jerzyck au plecat la slujba de unsprezece cam pe la 
zece treizeci. După slujbă au luat prânzul cu soții Pulaski. 
Pete Jerzyck a rămas să urmărească împreună cu Jake 
Pulaski meciul celor de la Patriots, aşa că n-a avut cum să 
încerce s-o potolească pe Wilma şi de data asta. 

— S-au întâlnit accidental la colțul ăla de stradă? — întrebă 
Norris. 


— Mă-ndoiesc. Cred că Wilma a ajuns acasă, a văzut 
dezastrul şi a chemat-o pe Nettie afară. 

— Cam ca şi-ntr-un duel, vrei să spui? 

— Asta vreau să spun. 

Norris fluieră, apoi rămase în tăcere pentru câteva 
momente, cu mâinile împreunate la spate, uitându-se în 
depărtare, în întuneric. 

— Alan, de ce trebuie, totuşi, să participăm la blestematele 
astea de autopsii? — întrebă într-un sfârşit. 

— Aşa spune protocolul, bănuiesc, spuse Alan, dar era mai 
mult decât atât... cel puţin pentru el. 

Dacă erai nedumerit cu privire la aspectul unui caz sau la 
sentimentele pe care ţi le stârnea (cum era el nedumerit de 
aspectul şi sentimentele stârnite de acest caz), era posibil să 
vezi ceva care să-ți scoată creierul de la liber şi să-l vâre într- 
una dintre vitezele de înaintare. Era posibil să vezi un cui în 
care să-ți poți agăța pălăria. 

— Ei bine, atunci, cred a sosit vremea ca districtul să 
angajeze un ofițer însărcinat cu protocolul, bodogăni Norris şi 
Alan râse. 

În sinea lui nu râdea, însă, şi nu doar fiindcă întâmplarea 
asta avea s-o afecteze atât de tare pe Polly în următoarele 
câteva zile. Ceva în legătura cu cazul nu se potrivea. Totul 
părea în regulă la suprafață, dar acolo jos unde locuia 
instinctul (şi unde se ascundea uneori), căpeteniile marțiene 
încă păreau a avea mai multă logică. Cel puţin pentru Alan. 

Hei, fii serios! Nu tu ai fost cel care tocmai i-a explicai totul 
lui Norris, de la A la Z, în atâta timp cât îți ia să fumezi o 
țigară? 

Da, el fusese. Asta era o parte a problemei. Chiar era posibil 
ca două femei, chiar şi atunci când una era pe jumătate dusă 
cu pluta şi cealaltă era veninoasă ca o viperă, să se 
întâlnească la un colț de stradă şi, ca doi dependenţi de 
droguri cărora le-a sărit muştarul, să se facă felii una pe 
cealaltă din motive atât de simple? 

Alan nu ştia. Şi fiindcă nu ştia, aruncă ţigara şi începu să 
treacă din nou în revistă toată povestea. 


2 


Pentru Alan, a început cu un apel telefonic de la Andy 
Clutterbuck. Tocmai închisese televizorul în toiul meciului 
Patriots-Jets (cei de la Patriots erau deja în urmă cu un eseu 
şi un gol de teren, iar al doilea sfert de repriză nu începuse nici 
de trei minute) şi-şi punea haina pe el, când a sunat telefonul. 
Intenționa să meargă la Lucruri prețioase şi să vadă dacă nu-l 
putea găsi pe domnul Gaunt. În definitiv, era posibil, bănuia 
Alan, s-o întâlnească acolo chiar pe Polly. Telefonul lui Clut îi 
schimbase toate planurile. 

Eddie Warburton, a spus Clut, tocmai închidea telefonul 
când el, Clut, se întorcea de la masa de prânz. În bucata 
„străzii cu copaci” din oraş avea loc un fel de tărăboi. Se 
băteau nişte femei sau ceva. S-ar putea să fie o idee bună, i-a 
spus Eddie, dacă l-ar suna pe şerif şi i-ar spune de problema 
asta. 

— De ce dracu-mpielițat răspunde Eddie Warburton la 
telefonul din Oficiul Şerifului? a întrebat Alan iritat. 

— Păi, cred că, dac-a văzut biroul dispecerului gol, şi-a 
spus... 

— Cunoaşte procedura la fel de bine ca oricine altcineva — 
când e gol dispeceratul, lasă Bastardul să retransmită 
apelurile primite. 

— Nu ştiu de ce-a răspuns la telefon, a spus Clut cu o 
nerăbdare abia mascată, dar nu cred că asta-i problema cu 
adevărat importantă. Al doilea telefon despre incident l-am 
primit acum patru minute, cât încă vorbeam cu Eddie. O 
doamnă în vârstă. Nu mi-a spus numele ei — fie era prea 
tulburată să-mi dea unul, fie pur şi simplu n-a vrut s-o facă. 
În orice caz, ea spune c-a avut loc o luptă în toată regula la 
colțul lui Ford cu Willow. Au fost implicate două femei. 
Apelantul spune că foloseau cuțite. Ea spune că femeile încă 
sunt acolo. 

— Încă se luptă? 

— Nu -— la pământ, amândouă. Lupta s-a încheiat. 


— Aşa. 

Mintea lui Alan începea să gândească repede, precum un 
expres care acumulează viteză. 

— Ai înregistrat apelul, Clut? 

— Ba bine că nu. 

— Bun. Seaton e de serviciu în după-amiaza asta, nu? 
Trimite-l acolo imediat. 

— L-am trimis deja. 

— Domnul să te binecuvânteze. Acum sună la Poliția 
Statală. 

— Vrei să-i chem şi pe cei de la UIC? 

— Nu încă. Pentru moment, anunţă-i doar de situaţie. Ne- 
ntâlnim acolo, Clut. 

Când a ajuns la scena crimei şi a văzut dimensiunea 
dezastrului, Alan a luat legătura prin radio cu Cazarma 
Oxford a Poliției Statale şi le-a spus să trimită numaidecât o 
Unitate de Investigare Criminalistă... două, dacă se puteau 
lipsi de ele. Pe atunci, Clut şi Seaton Thomas se aflau deja în 
fața femeilor căzute la pământ cu braţele întinse, spunându-le 
oamenilor să meargă înapoi în case. Norris a sosit, a aruncat o 
privire, apoi a luat din portbagajul maşinii sale de patrulă o 
rolă de bandă galbenă marcată cu SCENA CRIMEI NU TRECEŢI. Pe 
ea se vedea o patină groasă de praf, iar Norris i-a spus lui 
Adam mai târziu că nu fusese sigur că se va lipi, că era prea 
veche. 

Se lipise, însă. Norris a întins-o pe după trunchiurile 
stejarilor, alcătuind un triunghi mare împrejurul celor două 
femei care păreau că se îmbrățişează la baza indicatorului de 
stop. Spectatorii nu se întorseseră în casele lor, dar se 
retrăseseră pe peluze. Erau aproximativ cincizeci de toți şi 
numărul creştea pe măsură ce se stabileau legături telefonice 
şi vecinii se grăbeau la fața locului pentru a vedea efectele 
ciocnirii. Andy Clutterbuck şi Seaton Thomas păreau aproape 
destul de agitați să-şi scoată pistoalele şi să înceapă să tragă 
focuri de avertizare. Alan le înțelegea bine sentimentele. 

În Maine, Departamentul de Investigaţii Criminalistic al 
Poliției Statale se ocupă de anchetarea crimelor, iar pentru 


funcționarii mărunți ai poliţiei locale (adică aproape toți), 
perioada cea mai agitată intervine între descoperirea crimei şi 
sosirea celor de la DIC. Poliţiştii locali şi membrii poliției călare 
districtuale ştiau cu toţii foarte bine că aceasta e perioada 
când aşa-numitul lanţ al dovezilor este cel mai adesea rupt. 
Majoritatea ştiu de asemenea că ceea ce fac în acea perioadă 
de timp va fi îndeaproape supus observaţiei de către fundaşii 
de luni dimineața -— cei mai mulți de la judiciar şi de la Oficiul 
Procurorului General - care sunt de părere că funcționarii 
mărunți din poliția locală, chiar şi băieții de la district, sunt o 
ceată de Câni Ajutori dă Şerifi cu mâini de şuncă şi degete 
împiedicate. 

De asemenea, acele cete tăcute de oameni, care stăteau pe 
peluzele de cealaltă parte a străzii, erau înfricoşătoare. Lui 
Alan i-au adus aminte de acei morți-vii de supermagazin din 
Dawn of the Dead. 

A luat portavocea cu baterii de pe bancheta din spate a 
maşinii lui de patrulă şi le-a spus, să intre imediat în case. Ei 
au început să-i dea ascultare. A mai revăzut apoi în gând 
protocolul încă o dată şi a luat legătura prin radio cu 
dispeceratul. Sandra McMilian preluase conducerea acolo. Nu 
era la fel de promptă ca Sheila Brigham, dar calul de căpătat 
nu se caută la dinți... iar Alan bănuia că Sheila va auzi ce se 
întâmplase şi-i va lua locul nu peste multă vreme. Dacă n-o va 
împinge s-o facă simțul datoriei, o va face curiozitatea. 

Alan i-a spus lui Sandy să-l contacteze pe Ray Van Allen. 
Ray era legistul de serviciu al districtului Castle - dar şi 
judecătorul de instrucție — şi Alan voia ca el să se afle la fața 
locului, dacă se putea, la sosirea celor de la DIC. 

— Recepţionat, domnule şerif, a spus Sandy pe un ton plin 
de sine. Baza, încheiat. 

Alan s-a dus înapoi la locul faptei, la ofițerii săi. 

— Care dintre voi a verificat dacă-s moarte femeile? 

Clut şi Seat Thomas s-au uitat unul la celălalt cu o 
surprindere neliniştită, iar Alan şi-a simțit inima ratând o 
bătaie. Un punct în plus pentru fundaţii de luni dimineață — 
sau poate nu. Prima Unitate de Investigare Criminalistă nu 


ajunsese încă, deşi auzea sirenele apropiindu-se. Alan a trecut 
aplecat de spate pe sub panglica autocolantă şi s-a apropiat 
de indicatorul de stop, mergând pe vârful degetelor, precum 
un puşti care încearcă să se strecoare afară din casă după un 
refec. 

Sângele vărsat era în mare parte adunat în bălți între 
victime şi în rigola înfundată de frunze de lângă ele, însă o 
ploaie fină de picături - ceea ce băieţii de la judiciar numeau 
stropituri — punctau zona din jurul lor într-un cerc imperfect. 
Alan s-a lăsat într-un genunchi în afara cercului, a întins o 
mână şi a descoperit că poate ajunge la cadavre — nu se îndoia 
că asta şi erau - aplecându-se înainte până la limita 
echilibrului cu un braț întins. 

S-a uitat în spate către Seat, Norris şi Clut. Erau strânşi 
laolaltă într-un ghem, uitându-se fix la el cu ochi mari. 

— Faceţi-mi o poză, a spus el. 

Clut şi Seaton s-au uitat doar la el de parcă le-ar fi dat un 
ordin în limba tagalog, dar Norris a dat fuga la patrula lui 
Alan şi-a scotocit în portbagaj până ce-a găsit vechiul 
Polaroid, unul dintre cele două aparate pe care le foloseau 
pentru a face fotografii la scena crimei. Când avea să se adune 
comisia de alocare a fondurilor, Alan plănuia să ceară măcar 
un aparat nou de fotografiat, însă în după-amiaza aceea 
întâlnirea comisiei de alocare a fondurilor părea foarte 
neimportantă. 

Norris s-a grăbit înapoi cu aparatul, l-a dus la ochi şi l-a 
declanşat. Motoraşul s-a tânguit. 

— Mai bine fă încă una, ca să fim siguri, a spus Alan. 
Prinde şi cadavrele. Nu vreau ca băieţii ăia să spună că am 
rupt lanţul de dovezi. Blestemat să fiu dacă vreau asta. 

Era conştient că vocea lui sunase plângătoare cu o nuanţă, 
dar nu avea ce face în privința asta. 

Norris a mai făcut o poză, documentând poziția lui Alan în 
afara cercului de dovezi şi felul cum zăceau cadavrele la baza 
indicatorului de stop. Apoi, Alan s-a aplecat iarăşi cu grijă 
înainte şi şi-a aşezat degetele pe gâtul pătat cu sânge al femeii 
de deasupra. Nu era nici un puls, desigur, dar, după o 


secundă, presiunea degetelor lui i-a făcut capul să cadă de pe 
stâlpul indicatorului şi să se întoarcă într-o parte. Alan a 
recunoscut-o imediat pe Nettie şi gândul i-a zburat la Polly. 

O, lisuse, şi-a spus cu jale. Apoi a repetat mişcările pentru a 
simți şi pulsului Wilmei, chiar dacă în craniul ei era înfipt un 
satâr. Obrajii şi fruntea femeii erau pătate cu picături mici de 
sânge. Semănau cu nişte tatuaje păgâne. 

S-a ridicat în picioare şi s-a întors la locul unde stăteau 
oamenii lui de cealaltă parte a panglicii. Se părea că nu-şi 
putea lua gândul de la Polly şi ştia că aceasta era o problemă. 
Trebuia neapărat să nu se mai gândească la ea, altfel avea s-o 
dea în bară cu siguranţă. Se întreba dacă n-o identificase deja 
pe Nettie vreunul dintre curioşi. Dacă da, Polly avea să afle cu 
siguranță înainte s-o sune el. Spera cu disperare să nu vină 
acolo pentru a vedea cu ochii ei. 

Nu-ţi poți face griji despre asta acum, s-a admonestat 
singur. După cum arată, ai de rezolvat problema unei crime 
duble. 

— Scoate-ţi carnețelul, i-a spus lui Norris. Eşti secretarul 
clubului. 

— Iisuse, Alan, ştii cât de urât scriu. 

— Scrie doar. 

Norris i-a dat aparatul Polaroid lui Clut şi şi-a scos 
carnețelul din buzunarul de la spate. Odată cu el ieşi şi căzu 
la pământ un teanc de AVERTISMENTE PRIVIND ÎNCĂLCAREA 
REGULILOR DE CIRCULAȚIE. Norris s-a aplecat, le-a ridicat de pe 
trotuar şi le-a îndesat fără să le acorde atenţie înapoi în 
buzunar. 

— Vreau să consemnezi că femeia care se afla deasupra, 
numită Victima 1, avea capul sprijinit de stâlpul indicatorului 
de stop. Fără voie, când îi verificam pulsul, l-am făcut să cadă. 

Cât de uşor e să treci la Limbajul Poliţienesc, şi-a spus Alan, 
în care maşinile devin „vehicule” şi răufăcătorii devin „făptaşi” 
şi orăşenii morți devin „numitele victime.” Limbajul Poliţienesc, 
o minunată barieră batantă din sticlă. 

S-a întors către Clut şi i-a spus să fotografieze această a 
doua dispunere a cadavrelor, simțindu-se extrem de 


recunoscător că, înainte să atingă femeile, îl pusese pe Norris 
să documenteze poziţia lor originală. 

Clut a făcut fotografia. 

Alan s-a întors la Norris. 

— Vreau să mai consemnezi că, atunci când s-a mişcat 
capul Victimei 1, am reuşit s-o identific drept Netitia Cobb. 

Seaton a fluierat. 

— Vrei să spui că-i Nettie? 

— Da. Asta vreau să spun. 

Norris a notat informaţia în carnețel. Apoi a întrebat: 

— Şi acum ce facem, Alan? 

— Aşteptăm Unitatea de Investigaţii de la DIC şi-ncercăm 
să părem în deplinătatea funcțiilor vitale atunci când va 
ajunge, a spus Alan. 

UIC a sosit în două maşini cu mai puţin de trei minute 
după aceea, urmată de Ray Van Allen în vechiul lui Subaru 
Brat abia funcțional. Cinci minute mai târziu, o echipă de 
identificare a Poliției Statale a sosit într-o combi albastră. Toţi 
membrii echipei de la Poliția Statală şi-au aprins apoi 
trabucuri. Alan ştiuse că aşa vor face. Cadavrele erau 
proaspete şi erau sub cerul liber, dar ritualul trabucurilor era 
imuabil. 

A început neplăcuta acţiune cunoscută în Limbajul 
Polițienesc drept „securizarea scenei.” A ţinut până după 
lăsarea întunericului. Alan mai lucrase cu Henry Payton, şeful 
Cazărmii din Oxford (şi astfel aflat oficial la conducerea 
acestui caz şi a tipilor din UIC ce-l instrumentau), cu alte 
câteva ocazii. Niciodată nu văzuse nici cea mai mică dovadă de 
imaginaţie la Henry. Bărbatul era un cal de povară, însă un 
cal de povară meticulos, conştiincios. Tocmai fiindcă Henry 
fusese cel desemnat se simţise Alan în siguranță să dispară 
pentru scurtă vreme din scenă şi s-o sune pe Polly. 

Când s-a întors, mâinile victimelor erau puse la adăpost în 
Pungulițe Ziploc având capacitatea unui galon. Wilma Jerzyck 
îşi pierduse un pantof şi piciorului ei tras în ciorap i-a fost 
acordat acelaşi tratament. Echipa de identificare a intrat în 
acțiune şi a făcut aproape trei sute de fotografii. Până atunci 


mai sosiseră la fața locului alți câţiva de la Poliția Statală. 
Unii țineau la distanță mulțimea de privitori, care încercau 
iarăşi să se apropie, şi alții îi direcționau către Clădirea 
Municipalităţii pe jurnaliştii de televiziune care veneau. Un 
grafician al poliției a desenat o schiță rapidă pe o Foaie Pre- 
marcată pentru Scena Crimei. 

În cele din urmă, s-a avut grijă şi de cadavre — cu excepţia, 
unei ultime probleme. Payton i-a dat lui Alan o pereche de 
mănugşi chirurgicale de unică folosință şi o Punguliță Ziploc. 

— Satârul sau cuțitul? 

— lau eu satârul, a spus Alan. 

Dintre cele două, aceasta era ustensila cea mai murdară, pe 
care încă se mai aflau creierii Wilmei Jerzyck, dar nu voia s-o 
atingă pe Nettie. O plăcuse. 

Odată ce armele crimei au fost înlăturate, etichetate, vârâte 
în pungi şi trimise la Augusta, cele două echipe ale UIC au 
mers mai departe şi au început să cerceteze zona din jurul 
cadavrelor, care încă se mai aflau în ultima lor îmbrăţişare cu 
sângele care băltea între ele acum întărindu-se până la 
consistenţa unei substanțe asemănătoare cu emailul. Când i 
s-a permis în sfârşit lui Ray Van Allen să le urce în autoduba 
Asistenței Medicale, scena a fost inundată de lumina 
reflectoarelor instalate pe capotele maşinilor de patrulă şi 
infirmierii au trebuit mai întâi să le separe pe Wilma şi pe 
Nettie din îmbrățişare. 

În cea mai mare parte din acest timp, cei mai buni cetăţeni 
ai Castle Rock-ului au stat prin preajmă părând nişte cioturi 
pe un buştean. 

În timpul ultimilor paşi ai acestui ciudat şi delicat balet 
cunoscut sub numele de Investigare la Locul Faptei, Henry 
Payton i s-a alăturat lui Alan pe margine. 

— Al naibii mod de a-ţi petrece o după-amiază de duminică, 
a spus el. 

Alan a încuviințat din cap. 

— Îmi pare rău că s-a mişcat capul când ai atins cadavrul. 
A fost un ghinion. 

Alan a încuviinţat din nou. 


— Nu cred, însă, c-o să-ţi facă cineva zile fripte din cauza 
asta. Ai cel puţin o fotografie bună a poziţiei originale. 

S-a uitat către Norris, care vorbea cu Clut şi cu nou-venitul 
John LaPointe. 

— Ai avut mare noroc că băiatul ăla tomnatic de-acolo n-a 
pus degetul pe lentile. 

— A, Norris e-n regulă. 

— La fel e şi Jeleul K-Y... la locul lui. În orice caz, întreaga 
poveste pare destul de simplă. 

Alan era de acord. Asta era problema; ştiuse asta cu mult 
înainte ca el şi cu Norris să-şi termine tura duminicală de 
serviciu într-o alee din spatele Spitalului Kennebec Valley. 
Întreaga poveste era, poate, prea destul de simplă. 

— Ai de gând să participi la petrecerea de hăcuire? - a 
întrebat Henry. 

— Da. Ryan o va face? 

— Aşa am înţeles. 

— Mă gândeam să-l iau pe Norris cu mine. Cadavrele vor fi 
duse mai întâi la Oxford, nu-i aşa? 

— Îhî. Acolo le luăm în evidență. 

— Dacă Norris şi cu mine plecăm acum, putem fi în 
Augusta înainte să ajungă ele acolo. 

Henry Payton a aplecat din cap. 

— De ce nu? Cred că aici s-a tras deja linie. 

— Aş vrea să-mi trimit câte un om cu fiecare dintre echipele 
tale din UIC. Ca observatori. Te deranjează cu ceva? 

Payton s-a gândit puţin la asta. 

— Mnu - dar cine o să întrețină pacea? Bătrânul Seat 
Thomas? 

Alan a simţit un val de ceva care era puţin prea încins să 
treacă drept simplă iritare. Fusese o zi lungă, îl ascultase pe 
Henry luându-şi adjuncţii la chelfăneală atâta cât îşi dorise... 
şi totuşi, avea nevoie să rămână de partea lui ca să aibă 
rezervat un loc în ceea ce teoretic era un caz al Poliţiei Statale, 
aşa că şi-a ţinut gura. 

— Haide, Henry. E duminică seara. Până şi la The Mellow 
Tiger s-a închis. 


— De ce ţii cu tot dinadinsul să continui cu treaba asta, 
Alan? E ceva care te nelinişteşte? Am înțeles că-ntre femeile 
astea era o anume animozitate şi că cea de deasupra a mai 
scos din peisaj pe cineva. Pe nimeni altul decât pe soțul ei. 

Alan s-a gândit la asta. 

— Nu -nu mă zgândăreşte nimic. Nimic din câte ştiu eu, în 
orice caz. E doar că... 

— Nu se leagă tocmai bine lucrurile-n gând? 

— Ceva de felul ăsta. 

— Bine. Atâta vreme cât oamenii tăi înțeleg că sunt acolo ca 
să asculte şi nimic altceva. 

Alan a zâmbit strâmb. S-a gândit să-i spună lui Payton că, 
dacă le-ar cere lui Clut şi John LaPointe să pună întrebări, 
probabil că ar rupe-o la fugă, şi s-a hotărât să n-o facă. 

— Or să-şi ţină buzele lipite, a spus. Pe asta te poţi baza. 


3 


Aşa se face că se aflau aici, el şi Norris Ridgewick, după cea 
mai lungă duminică pe care şi-o puteau aminti. Însă ziua 
avea un lucru în comun cu vieţile lui Nettie şi-a Wilmei: se 
încheiase. 

— Ai de gând să iei o cameră la motel pentru noaptea asta? 
— îl întrebă Norris cu ezitare. 

Alan nu trebuia să fie un cititor de gânduri ca să ştie la ce 
se gândea el: partida de pescuit pe care o va pierde mâine. 

— La naiba, nici pomeneală. 

Alan se aplecă şi culese de pe jos halatul pe care-l folosise ca 
să țină uşa deschisă. 

— Hai să ne luăm tălpăşița. 

— Minunată idee, spuse Norris, părând fericit pentru prima 
dată de când îl întâlnise Alan la locul crimei. 

Cinci minute mai târziu, se aflau deja pe drum către Castle 
Rock mergând de-a lungul Rutei 43, farurile patrulei 
districtuale perforând găuri în întunericul vântos. Pe când 
ajunseră, era luni dimineața deja de trei ore. 


4 


Alan opri în spatele Clădirii Municipalităţii şi cobori din 
patrulă. Berlina lui era parcată lângă VW Beetle-ul rablagit al 
lui Norris, de cealaltă parte a parcării. 

— Mergi direct acasă? — îl întrebă pe Norris. 

Acesta îi oferi un rânjet sfrijit, stânjenit, şi-şi cobori privirea. 

— De-ndată ce mă schimb în civil. 

— Norris, de câte ori ţi-am spus să nu mai foloseşti toaleta 
bărbaţilor pe rol de cabină de schimb? 

— Haide, Alan - nu fac asta totdeauna. 

Amândoi ştiau, însă, că exact asta făcea. 

Alan suspină. 

— Nu contează - a fost o zi a naibii de lungă pentru tine. 
Îmi cer scuze. 

Norris ridică din umeri. 

— A fost o crimă. Nu se-ntâmplă foarte des prin părțile 
astea. Când se-ntâmplă, cred că toată lumea se-adună la un 
loc. 

— Pune-o pe Sandy sau pe Sheila, dacă mai e vreuna aici, 
să-ți treacă pe foaia de pontaj plata pentru ore suplimentare. 

— Şi să-i mai dau lui Buster alt motiv ca să se lege de 
mine? - râse Norris cu o urmă de amărăciune. Cred că mă 
lipsesc. De data asta fac eu cinste, Alan. 

— Ţi-a făcut zile fripte? 

Alan uitase complet în ultimele două zile de şeful 
Consiliului Local. 

— Nu - da-mi aruncă priviri piezişe când ne-ntâlnim pe 
stradă. Dacă privirile ar putea ucide, aş fi la fel de mort ca 
Nettie şi Wilma. 

— O să te pontez eu însumi mâine dimineaţă. 

— Dacă apare numele tău acolo, e-n regulă, spuse Norris, 
dând să plece către uşa marcată ACCESUL PERMIS DOAR 
ANGAJAȚILOR. Noapte bună, Alan. 

— Noroc bun la pescuit. 

Norris se însenină pe dată. 


— Mersi -— ar trebui să vezi undița pe care-am luat-o de la 
noul magazin, Alan — e-o splendoare. 

Alan rânji. 

— Pun pariu că este. Îmi tot pun în gând să merg să-l 
întâlnesc pe omul ăla - se pare că are de toate pentru toți 
ceilalți din oraş, de ce n-ar avea ceva şi pentru mine? 

— De ce nu? — se arătă Norris de acord. Are tot soiul de 
lucruri, sigur că da. O să fii surprins. 

— Noapte bună, Norris. Şi mersi din nou. 

— Pentru puţin. 

Însă Norris era în mod limpede mulțumit. 

Alan urcă în maşina sa, ieşi cu spatele din parcare şi porni 
în jos pe Strada Principală. Verifică automat din priviri 
clădirile de pe ambele părți, fără a-şi da măcar seama c-o 
face... dar punând totuşi informațiile la dosar. Unul dintre 
lucrurile pe care le observă era faptul că încă ardea lumina în 
zona sufrageriei de la etajul Lucrurilor preţioase. Era foarte 
târziu pentru ca oamenii dintr-un oraş mic să mai stea treţi. 
Se întrebă dacă domnul Leland Gaunt nu suferea cumva de 
insomnie şi-şi aduse aminte că trebuia să-i facă o vizită — dar 
va trebui să aştepte, îşi făcu el socoteala, până ce va rezolva 
satisfăcător trista afacere a lui Nettie şi Wilmei. 

Ajunse la colțul Principalei cu Laurel, semnaliză la stânga, 
apoi se opri în mijlocul intersecţiei şi coti în schimb la dreapta. 
La naiba cu mersul acasă. Acela era un loc rece şi pustiu, 
acum că fiul care-i mai rămăsese în viață se afla la Cape Cod, 
vizitându-şi prietenul. Erau prea multe uşi închise cu prea 
multe amintiri stând la pândă în spatele lor în casa aceea. De 
cealaltă parte a oraşului se afla o femeie a cărei inimă încă 
bătea şi care acum probabil că avea destul de mare nevoie de 
cineva. Aproape la fel de mare, poate, ca şi nevoia acestui 
bărbat a cărui inimă încă bătea. 

Cinci minute mai târziu, Alan stinse farurile şi intră încet în 
parcarea din fața casei lui Polly. Uşa avea să fie încuiată, dar 
ştia sub care colț al scărilor de la verandă să se uite. 


5 


— Ce mai cauţi aici, Sandy? întrebă Norris când păşi 
înăuntru, lărgindu-şi nodul la cravată. 

Sandra McMillan, o blondă trecută care era dispecera 
districtuală cu jumătate de normă de aproape douăzeci de ani, 
îşi îmbrăca pardesiul. Părea foarte obosită. 

— Sheila avea bilete la spectacolul lui Bill Cosby din 
Portland, îi spuse ea lui Norris. A spus că rămâne aici, dar am 
convins-o să plece - am împins-o la propriu pe uşă afară. 
Vreau să zic, cât de des vine Bill Cosby în Maine? 

Dacă aşa gândim, cât de des se hotărăsc două femei să se 
taie una pe alta în bucăţi pentru un căţel care probabil a fost 
adus de la Adăpostul pentru Animale din Castle Rock? gândi 
Norris... dar nu spuse cu voce tare. 

— Nu foarte des, bănuiesc. 

— Aproape niciodată. (Sandy suspină profund.) Îţi zic un 
secret, însă-acum că totul s-a-ncheiat, aproape că-mi doresc 
să fi spus „da” când s-a oferit Sheila să rămână. A fost atât de 
aiurea în seara asta — cred că toate posturile de televiziune din 
stat au sunat cel puţin de nouă ori şi, până la ora unsprezece 
sau aşa ceva, locul ăsta a arătat ca un magazin universal în 
ajunul Crăciunului. 

— Ei bine, du-te acasă. Ai permisiunea mea. Ai pornit 
Bastardul? 

Bastardul era maşinăria care redirecționa apelurile acasă la 
Alan când nu era nici un dispecer de serviciu la secție. Dacă 
nu ridica nimeni la Alan după ce suna de patru ori, Bastardul 
întrerupea apelul şi le spunea celor care sunau să formeze 
numărul Poliției Statale din Oxford. Era un sistem improvizat 
care n-ar fi funcționat într-un oraş mare, dar în districtul 
Castle, care avea cea mai mică populație din toate cele 
şaisprezece districte din Maine, funcționa perfect. 

— E pornit. 

— Bun. Am impresia că Alan nu s-a dus direct acasă. 

Sandy ridică ştiutoare din sprâncene. 

— Ai primit vreo veste de la locotenentul Payton? — întrebă 
Norris. 


— Absolut nimic. (Făcu o pauză.) A fost cumplit, Norris? 
Adică... femeile alea două? 

— A fost destul de cumplit, sigur că da, aprobă el. 

Hainele lui de civil erau aşezate ordonat pe un umeraş pe 
care-l agățase de mânerul unui fişet. Îl luă de acolo şi porni 
către toaleta bărbaţilor. Îşi formase în ultimii trei ani sau aşa 
ceva un obicei din a se schimba din şi în uniformă la serviciu, 
deşi schimbările rareori se produceau la o oră atât de 
înaintată ca aceasta. 

— Du-te acasă, Sandy — închid eu aici când termin. 

Împinse uşa de la baie şi-şi agăţă umeraşul de partea de 
sus a uşii de la cabina de toaletă. Îşi desfăcea nasturii de la 
cămaşa de uniformă, când se auzi o bătaie uşoară la uşă. 

— Norris? — îl strigă Sandy. 

— Cred că eu sunt singurul de aici, strigă el ca răspuns. 

— Era să uit — ţi-a lăsat cineva un cadou. E pe biroul tău. 

Norris se opri în mijlocul acțiunii de a-şi desface nasturii de 
la pantaloni. 

— Un cadou? De la cine? 

— Nu ştiu -— locul ăsta chiar a fost o casă de nebuni. Dar 
are un cartonaş pe el. Are şi o fundă. Trebuie să fie amanta ta 
secretă. 

— Amanta mea e atât de secretă că nici măcar eu nu ştiu 
cine e ea, spuse Norris cu real regret. 

Păşi afară din pantaloni şi, cât îi luă să-şi îmbrace jeanşii, îi 
aşeză peste uşa cabinei de toaletă. 

Afară, Sandy McMilian zâmbi cu o umbră de malițiozitate. 

— A trecut pe aici în seara asta domnul Keeton, spuse ea. 
Poate că elţi l-a lăsat. Poate că-i un cadou de împăcare. 

Norris râse. 

— Asta ar fi poanta zilei. 

— Ei bine, să nu uiţi să-mi spui mâine despre ce e vorba — 
mor de curiozitate. E-un pachet frumugşel. Noapte bună, 
Norris. 

— Noapte. 

Cine să-mi fi lăsat un cadou? se întrebă el, încheindu-şi 
fermoarul. 


6 


Sandy plecă, ridicându-şi gulerul pardesiului atunci când 
ieşi afară - era o noapte foarte rece, care-i amintea că iarna se 
afla pe drum. Cyndi Rose Martin, soţia avocatului, era una 
dintre cei mulți pe care-i văzuse în noaptea aceea — Cyndi Rose 
îşi făcuse apariția în primele ore ale serii. Sandy nu se 
gândise, însă, nici o clipă să-i pomenească despre ea lui 
Norris; el nu se mişca în cercurile sociale şi profesionale mai 
aerisite ale soților Martin. Cyndi Rose spusese că-şi caută 
soțul, ceea ce pentru Sandy avea o oarecare logică (chiar dacă 
seara aceea fusese atât de incredibilă, încât lui Sandy probabil 
că nu i s-ar fi părut ciudat nici dacă femeia i-ar fi spus că-l 
caută pe Mihail Barişnikov), întrucât Albert Martin se ocupa 
de o parte din treburile juridice ale oraşului. 

Sandy îi spusese că nu l-a văzut pe domnul Martin în seara 
aceea, chiar dacă Cyndi Rose, dacă voia, era bine-venită să 
verifice la etaj şi să vadă dacă nu era cu domnul Keeton. Cyndi 
Rose spusese că, dacă tot era acolo, credea că o să facă lucrul 
ăsta. Atunci, panoul de comandă era deja iarăşi plin de 
beculețe ca un pom de Crăciun, iar Sandy n-o văzuse pe Cyndi 
Martin cum scosese din poşeta ei mare pachetul 
dreptunghiular împachetat în staniol sclipitor şi legat cu o 
panglică albastră de catifea şi îl aşezase pe biroul lui Norris 
Ridgewick. Când făcuse asta, fața ei frumuşică fusese 
luminată de-un zâmbet, însă zâmbetul în sine nu era deloc 
frumuşel. Era, de fapt, mai degrabă un zâmbet de cruzime. 


7 


Norris auzi uşa exterioară închizându-se şi, vag, sunetul 
maşinii lui Sandy pornind. Îşi îndesă cămaşa în jeanşi, păşi în 
şoşoni şi-şi aranjă cu grijă uniforma pe umeraş. Îşi mirosi 
cămaşa la subsiori şi ajunse la concluzia că nu trebuia încă 
trimisă la spălătorie. Asta era bine; un bănuț economisit era 
un bănuț câştigat. 


Când părăsi toaleta bărbaților, aşeză umeraşul înapoi pe 
mânerul aceluiaşi fişet, de unde nu avea cum să nu-l vadă la 
ieşire. Asta era de asemenea bine, fiindcă Alan se făcea roşu 
de furie când uita şi îşi lăsa bulendrele să atârne prin secția de 
poliție. El spunea că fac locul acela să semene cu o spălătorie 
publică. 

Se duse la biroul lui. Cineva chiar îi lăsase un cadou -— era o 
cutie împachetată în folie lucioasă de staniol şi legată cu o 
panglică albastră din catifea ce exploda deasupra într-o fundă 
pufoasă. Sub panglică era vârât un plic alb, pătrat. Foarte 
curios acum, Norris scoase plicul şi-l rupse la un capăt. 
Înăuntru se afla un cartonaş. Pe el, scris la maşină cu 
majuscule, se afla un mesaj scurt, enigmatic: 


INIDOAR CA SĂ-ȚI ADUCI AMINTE!!!! 


Se încruntă. Singurele două persoane la care se putea gândi 
că-i aduceau mereu aminte de diverse lucruri erau Alan şi 
mama lui... iar mama lui murise cu cinci ani în urmă. Ridică 
pachetul, rupse panglica şi aşeză funda cu grijă deoparte. Apoi 
desfăcu folia, scoțând la iveală o cutie din carton albă, simplă. 
Era lungă cam de un picior, lată de cinci inci şi adâncă tot de 
cinci. Capacul era lipit cu bandă adezivă. 

Norris rupse banda şi deschise cutia. Peste obiectul 
dinăuntru se afla un strat de hârtie pelur albă, destul de 
subțire pentru a dezvălui o suprafață plată cu o serie de 
umflături pe întinderea ei, dar nu îndeajuns de subțire pentru 
a-i permite să vadă ce era în cadoul lui. 

Întinse mâna ca să scoată hârtia pelur şi degetul arătător 
nimeri ceva dur — o limbă de metal ieşită în afară. Un maxilar 
greu din oțel se închise peste hârtia pelur şi la fel şi peste 
primele trei degete ale lui Norris Ridgewick. Durerea îi sfâşie 
brațul. Strigă şi se împletici în spate, apucându-şi încheietura 
mâinii drepte cu mâna stângă. Cutia albă se rostogoli pe 
podea. Hârtia pelur foşni. 

— O, fiu de târfă, ce mai durere! Înşfăcă hârtia, care atârna 
în jos într-o fâşie încrețită, şi-o smulse. Ceea ce dezveli era o 


cursă de şobolani Victory mare. Cineva o arcuise, o vârâse 
într-o cutie, pusese hârtie pelur deasupra ei pentru a o 
ascunde şi apoi o învelise într-o frumoasă folie albastră de 
staniol. Acum era agățată de primele trei degete de la mâna 
lui dreaptă. Îi smulsese unghia de la degetul arătător fără 
drept de apel, observă el; tot ce mai rămăsese era o semilună 
de carne crudă, sângerândă. 

— Curvarul! strigă Norris. 

Sub imperiul durerii şi al şocului, în loc să tragă în spate 
bara din oţel, el lovi mai întâi cursa de marginea biroului lui 
John LaPointe. Tot ce reuşi să facă fu să-şi izbească degetele 
rănite de colțul metalic al mesei şi să trimită un nou mârâit de 
durere pe braţ în sus. Ţipă din nou, apoi prinse bara cursei şi 
o trase în spate. Îşi eliberă degetele şi aruncă jos cursa. Când 
aceasta atinse podeaua, bara din oțel se închise din nou pe 
baza ei din lemn. 

Norris rămase locului pentru o clipă, tremurând, apoi dădu 
buzna înapoi în toaleta bărbaţilor, deschise cu mâna stângă 
robinetul de apă rece şi-şi vâri mâna dreaptă sub jet. Aceasta 
pulsa ca o măsea de minte crăpată. Rămase cu buzele trase 
într-o grimasă, urmărind firele subțiri de sânge scurgându-se 
într-un vârtej în canalizare şi se gândi la ce-i spusese Sandy: 
Domnul kKeeton a trecut pe aici... poate că-i un cadou de 
îimpăcare. 

Şi cartonaşul: DOAR CA SĂ-ŢI ADUCI AMINTE. 

O, Buster fusese, sigur că da. Nu se-ndoia absolut deloc. 
Era stilul lui Buster. 

— Fiu de târfă ce eşti, mormăi Norris. 

Apa rece îi amorțea degetele, potolind pulsaţia aceea 
bolnăvicioasă, dar ştia că aceasta va reveni pe când va ajunge 
acasă. Aspirina o va estompa un pic, însă credea în continuare 
că-şi putea lua rămas bun de la somn în noaptea aceea. Sau 
de la pescuit mâine, dacă tot veni vorba. 

O, ba o să merg - o să merg la pescuit chiar dacă-mi cade 
toată afurisita de mână, mi-am plănuit totul, aştept asta de 
mult, iar Danforth Futu-i Buster Keeton n-o să mă oprească să 
merg. 


Opri apa şi folosi un prosop de hârtie ca să-şi usuce încet 
mâna prin tamponări. Nici unul dintre degetele care fuseseră 
prinse în cursă nu era rupt — cel puţin aşa credea — dar, cu 
sau fără apă rece, începeau deja să i se umfle. Braţul cursei 
lăsase o dâră de-un roşu-închis-purpuriu care-i străbătea 
degetele între prima şi a doua încheietură a lor. Carnea scoasă 
la vedere de sub ceea ce fusese unghia degetului arătător 
transpira mici picături de sânge, iar pulsația aceea 
bolnăvicioasă deja reîncepea. 

Se duse înapoi în spaţiul de lucru pustiu şi se uită la cursa 
încleştată care zăcea pe-o rână lângă biroul lui John. O ridică 
şi se duse la propriul lui birou. Aşeză cursa în cutia pentru 
cadou şi pe aceasta o aşeză în sertarul de sus al mesei de 
scris. Din sertarul de jos scoase cutia de aspirină şi-şi scutură 
în gură trei pastile. Apoi luă hârtia pelur, staniolul pentru 
ambalat, panglica şi funda. Pe acestea le îndesă în coşul 
pentru gunoi, acoperindu-le cu mingi de hârtie inutilizabilă. 

Nu avea nici o intenție să-i spună lui Alan sau altcuiva de 
josnicul renghi pe care i-l jucase Buster. Nimeni n-ar râde, dar 
Norris ştia ce ar gândi... aşa credea că ştie: Numai Norris 
Ridgewick s-ar putea lăsa păcălit de aşa ceva — şi-a vârât 
mâna într-o cursă de şobolani întinsă, îți vine să crezi? 

Trebuie că-i amanta ta secretă... domnul Keeton a trecut pe 
aici astă-seară... poate că-i un cadou de împăcare. 

— Mă ocup singur de asta, spuse Norris pe o voce joasă, 
sumbră. Îşi ţinea mâna rănită la piept. — În felul meu şi atunci 
când aleg eu. 

Brusc, un gând nou şi imperativ îi veni: dacă Buster nu se 
mulțumise cu capcana pentru şobolani, care, în definitiv, era 
posibil să nu fi funcționat? Dacă mersese la Norris acasă? 
Undiţa de pescuit Bazun era acolo şi nici măcar nu era sub 
cheie; o sprijinise doar într-un colț al magaziei, alături de 
MINCIog. 

Dacă ştia Buster de ea şi se hotărâse s-o rupă în două? 

— Dacă a făcut asta, îl rup eu pe elîn două, spuse Norris. 

Vorbi pe o voce joasă, furioasă, ca un mârâit pe care Henry 
Payton -— şi nici mulți dintre colegii lui din rândul forțelor de 


ordine, dacă tot veni vorba - nu ar fi recunoscut-o. Uită 
complet să închidă atunci când plecă de la birou. Uită 
temporar chiar şi durerea din mână. Singurul lucru care 
conta era să ajungă acasă. Să ajungă acasă şi să se asigure că 
undița Bazun era încă întreagă. 


8 


Silueta de sub pătură nu se mişcă atunci când Alan intră 
uşor în cameră şi-şi spuse că Polly doarme - probabil cu 
ajutorul unui Percodan luat înainte de-a urca în pat. Se 
dezbrăcă în linişte şi se strecură în pat lângă ea. Când îşi 
aşeză capul pe pernă, văzu că ochii ei erau deschişi, că-l 
priveau. Îl speriară pentru o clipă şi-l tăcură să tresară. 

— Ce străin vine-n patul astei domnițe? — întrebă ea încet. 

— Numai eu, răspunse el, zâmbind subţire. Îmi cer iertare 
că v-am trezit, domniță. 

— Eram trează, spuse ea şi-şi petrecu brațele pe după gâtul 
lui. 

Şi le petrecu şi el pe după mijlocul ei. Căldura adâncă a 
corpului ei îl mulțumi - era ca un cuptor amorțit. Simți 
pentru o clipă ceva tare apăsându-i pieptul şi aproape îşi dădu 
seama că purta ceva sub cămaşa de noapte din bumbac. Apoi, 
poziția obiectului se schimbă, căzând pe lănţțişorul lui din 
argint între sânul ei stâng şi subsioară. 

— Te simți bine? — o întrebă. 

Ea îşi apăsă obrazul pe obrazul lui, încă ţinându-l 
îmbrăţişat. Alan îi simți mâinile împreunate la baza gâtului. 

— Nu, spuse ea. 

Cuvântul ieşi într-un suspin tremurat, după care începu să 
plângă molcom. 

El o ţinu în braţe cât plânse, mângâindu-i părul. 

— De ce nu mi-a spus ce-i făcea femeia aia, Alan? — întrebă 
Polly într-un sfârşit. 

Se îndepărtă de el puţin. Acum, ochii lui se adaptaseră 
întunericului şi-i putea vedea fața - ochi negri, păr negru, 
piele albă. 


— Nu ştiu, spuse el. 

— Dacă mi-ar fi spus, aş fi rezolvat eu problema! M-aş fi 
dus cu însămi s-o văd pe Wilma Jerzyck şi... şi... 

Nu era momentul potrivit să-i spună că, aparent, Nettie 
intrase în joc cu aproape acelaşi aplomb şi pizmă ca Wilma 
însăşi. Şi nu era momentul potrivit nici să-i spună că venea o 
vreme când toate Nettie Cobb din lume - şi toate Wilma 
Jerzyck, bănuia el - nu mai puteau fi aduse pe calea cea 
bună. Venea o vreme când mergeau dincolo de putinţa oricui 
de-a le mai îndrepta. 

— E trei treizeci dimineaţa, spuse el. Nu-i un timp potrivit 
să discutăm despre ce-ar fi trebuit să faci şi ce s-ar fi putut 
întâmpla. 

A ezitat pentru o clipă înainte să vorbească din nou. 

— După spusele lui John LaPointe, Nettie ţi-a vorbit ceva 
despre Wilma în dimineața asta — în dimineața de ieri, acum. 
Ce-a fost? 

Polly se gândi la asta. 

— Păi, nu ştiam că despre Wilma vorbeşte - nu atunci, în 
orice caz. Mi-a adus o lasagna. lar mâinile mele... mâinile 
mele erau într-o stare destul de proastă. A observat imediat. 
Nettie este - a fost — se poate să fi fost — ce ştiu eu - înceată la 
minte în privința unor lucruri, dar eu nu-i puteam ascunde 
NIMIC. 

— Te iubea foarte mult, spuse Alan cu gravitate şi asta 
provocă o nouă repriză de suspine înlăcrimate. 

Ştiuse că aşa se va întâmpla, aşa cum ştia că lacrimile 
trebuie vărsate indiferent de oră - câtă vreme există, acestea 
se zbat şi te ard pe dinăuntru. 

După o vreme, Polly fu în stare să continue. În timp ce 
vorbi, mâinile i se furişară înapoi în jurul gâtului lui Alan. 

— Mi-a adus mănuşile alea termice prosteşti, doar că de 
data aceasta mi-au fost de ajutor -— criza de acum pare să fi 
trecut, în orice caz - şi apoi a făcut cafea. Am întrebat-o dacă 
nu are de lucru acasă şi a spus că nu. A spus că Raider stătea 
de pază şi apoi a spus ceva de felul: „Oricum, cred c-o să mă 
lase în pace. N-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit-o, aşa 


că bănuiesc c-a priceput în sfârşit mesajul.” N-a spus exact 
aşa, Alan, dar e destul de aproape de vorbele ei. 

— La ce oră a venit? 

— Pe la zece şi un sfert. Se poate să fi fost un pic mai 
devreme sau un pic mai târziu, dar nu cu mult. De ce, Alan? 
Înseamnă ceva? 

Când se strecurase între aşternuturi, Alan simțise că-l va 
fura somnul imediat ce-şi va aşeza capul pe pernă. Acum era 
iarăşi treaz şi gândea limpede. 

— Nu, a spus după o clipă. Nu cred că înseamnă nimic, 
doar că lui Nettie îi stătea gândul la Wilma. 

— Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Părea că e mult mai 
bine - chiar părea. Ţi-aminteşti cum ţi-am spus că şi-a 
adunat curajul să intre singură în Lucruri prețioase joia 
trecută? 

— Da. 

Îi dădu drumul şi se rostogoli agitată pe spate. Alan auzi un 
slab clinc! metalic atunci când făcu asta şi, iarăşi, nu-i acordă 
nici o importanță. Mintea lui încă analiza ceea ce-i spusese 
Polly, întorcând vorbele pe toate părțile, asemenea unui 
bijutier care analizează o piatră suspectă. 

— Va trebui să fac pregătirile de înmormântare, spuse ea. 
Nettie are rude în Yarmouth - câteva, în orice caz - dar 
acestea n-au vrut să aibă de-a face cu ea cât încă era în viață 
şi vor vrea să aibă chiar mai puţin de-a face acum că a murit. 
Dar va trebui să le sun dimineaţă. Voi putea intra în casa lui 
Nettie, Alan? Cred că avea o agendă cu adrese. 

— Te duc eu. Nu ai voie să iei nimic de acolo, cel puţin până 
ce doctorul Ryan nu şi-a făcut publice rezultatele autopsiei, 
dar nu văd nimic împotrivă să te las să copiezi câteva numere 
de telefon. 

— Mulţumesc. 

Îi trecu brusc prin minte un gând. 

— Polly, la ce oră a plecat Nettie de aici? 

— Unsprezece fără un sfert, cred. Se poate să fi fost şi 
unsprezece fix. N-a stat o oră întreagă, nu cred. De ce? 

— Nimic, spuse el. 


Avusese o sclipire de moment: dacă Nettie stătuse destul de 
mult la Polly, n-ar fi avut timp să se întoarcă acasă, să-şi vadă 
cățelul mort, să adune pietrele, să scrie bilețelele, să le prindă 
de pietre, să se ducă la Wilma acasă şi să-i spargă geamurile. 
Dar dacă Nettie plecase de la Polly la unsprezece fără un sfert, 
asta-i dădea mai bine de două ore. O mulţime de timp. 

Hei, Alan! spuse vocea - cea fals voioasă care-şi limita de 
obicei intervenţiile la subiectul Anne şi Todd. Cum se face de 
încerci să-ți faci singur zile fripte, bunul meu amic? 

Şi Alan nu ştia. Mai era un lucru pe care nu-l ştia — cum de 
reuşise, totuşi, Nettie — să ducă atâtea pietre până la casa 
Wilmei? Nu avea permis de conducere şi habar nu avea cum 
să manevreze o maşină. 

Termină. cu prostiile, bunul meu amic, îl sfătui vocea. A scris 
bilețelele acasă la ea — probabil chiar în holul unde zăcea 
cadavrul cățelului ei — şi a luat benzile elastice din sertarul 
propriei sale bucătării. Nu a fost nevoie să ducă pietrele cu ea; 
erau cu grămada în grădina din spatele casei Wilmei. Corect? 

Corect. Şi totuşi, nu se putea descotorosi de ideea că 
pietrele fuseseră aduse cu bilețelele deja prinse de ele. Nu avea 
nici un motiv concret să creadă asta, dar i se părea pur şi 
simplu varianta corectă... genul de lucru la care te-ai aştepta 
din partea unui copil sau a cuiva care gândeşte ca un copil. 

Cineva ca Nettie Cobb. 

Termină... las-o baltă? 

Însă nu putea. 

Polly îi atinse obrazul. 

— Sunt extrem de bucuroasă că ai venit, Alan. Trebuie să fi 
fost o zi oribilă şi pentru tine. 

— Am avut şi zile mai bune, dar acum s-a terminat. Dormi 
un pic. Mâine ai de făcut multe pregătiri. Vrei să-ți dau o 
pastilă? 

— Nu, cel puțin mâinile nu mă mai dor atât de tare. Alan... 

Se întrerupse, dar se mişcă agitată sub pătură. 

— Cee? 

— Nimic, spuse ea. Nu era important. Cred că pot dormi, 
acum că eşti aici. Noapte bună. 


— Noapte bună, iubire. 

Se rostogoli cu spatele la el, trase pătura sus şi rămase 
nemişcată. Pentru o clipă, el se gândi la cum îl îmbrățişase — 
senzația mâinilor ei încolăcite în jurul gâtului său. Dacă 
putea să-şi îndoaie degetele destul pentru a face asta, atunci 
chiar se simțea mai bine. Ăsta era un lucru bun, poate cel mai 
bun lucru care i se întâmplase lui de când îl sunase Clut în 
timpul meciului de fotbal. Numai dacă ar putea rămâne aşa 
lucrurile... 

Polly avea un sept uşor deviat şi acum începu să sforăie 
încet, un sunet pe care Alan îl găsea mai degrabă plăcut. Era 
bine să împartă patul cu o altă persoană, o persoană reală 
care scotea sunete reale... şi care uneori şterpelea pătura. 
Zâmbi satisfăcut în întuneric. 

Apoi, gândul i se întoarse la crime şi zâmbetul pieri. 

Oricum, cred c-o să mă lase în pace. N-am mai văzut-o şi nici 
n-am mai auzit-o, aşa că bănuiesc c-a priceput în sfârşit 
mesajul. 

N-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit-o. 

Bănuiesc c-a priceput în sfârşit mesajul. 

Un caz ca acesta nu avea nevoie de rezolvare; chiar şi Seat 
Thomas, după o singură privire aruncată asupra locului 
crimei prin ochelarii lui trifocali, ţi-ar fi putut spune cu 
precizie ce s-a întâmplat. În locul pistoalelor de duel la apus 
de soare fuseseră nişte ustensile de bucătărie, dar rezultatul 
era acelaşi: două cadavre în morga de la S.V.H. cu tăieturi de 
autopsie în formă de Y pe ele. Singura întrebare era de ce se 
întâmplase. Mai avea câteva întrebări, câteva nelinişti vagi, 
dar acestea aveau fără-ndoială să se spulbere înainte ca 
Wilma şi Nettie să fie însoțite pe ultimul drum. 

Acum, neliniştile erau mai urgente şi unele dintre ele 

(bănuiesc că a priceput în sfârşit mesajul) 

aveau nume. 

Pentru Alan, un caz de crimă semăna cu o grădină 
împrejmuită de un zid înalt. Trebuia să intri în grădină, aşa că 
porneai în căutarea porții. Uneori erau mai multe, dar, după 
experiența lui, întotdeauna exista cel puţin una; sigur că 


exista. Dacă nu, cum intrase grădinarul să planteze 
semințele? Era posibil să fie o poartă mare, cu o săgeată 
indicând spre ea şi un panou cu neon care spunea intră aici 
sau era posibil să fie una mică şi acoperită cu atâta iederă, 
încât trebuia s-o cauţi o bună bucată de vreme înainte s-o 
găseşti, dar întotdeauna era acolo şi, dacă o căutai destul 
timp şi nu te temeai să capeți câteva băşici pe mâini smulgând 
iarba în exces, întotdeauna o găseai. 


Uneori, poarta era un obiect găsit la locul crimei. Uneori era 
un martor. Uneori era o presupunere ferm bazată pe 
evenimente şi logică. Presupunerile pe care le făcuse în acest 
caz erau: unu, că Wilma urmărise un tipar al hărțuirii şi al 
agresării verbale demult instituit; doi, că de data aceasta îşi 
alesese persoana greşită cu care să se joace de-a şoarecele şi 
pisica; trei, că Nettie îşi pierduse iarăşi rațiunea, aşa cum 
făcuse atunci când îşi omorâse soțul. Dar... 

N-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit-o. 

Dacă Nettie într-adevăr spusese asta, cât de mult se 
schimba situația? Câte presupuneri punea la pământ această 
unică frază? Alan nu ştia. 

Se uită fix în întunericul din dormitorul lui Polly şi se 
întrebă dacă găsise, totuşi, soluția. 

Poate că Polly nu auzise corect ce spusese Nettie. 

Teoretic, era posibil, dar Alan nu credea în varianta aceasta. 
Acţiunile lui Nettie, cel puțin până la un anumit punct, 
susțineau ceea ce Polly spunea că a auzit. Nettie nu venise 
vineri la serviciu - spusese că e bolnavă. Poate că era sau 
poate că doar se temea de Wilma. Asta avea logică; ştiau de la 
Pete Jerzyck că Wilma, după ce descoperise că-i fuseseră 
vandalizate cearşafurile, îi dăduse cel puţin un telefon de 
amenințare lui Nettie. Era posibil să fi dat altele a doua zi 
despre care Pete să nu ştie. Dar Nettie venise duminică 
dimineața în vizită la Polly cu o lasagna cadou. Ar fi făcut ea 
asta dacă Wilma încă mai punea cărbuni pe foc? Alan nu 
credea. 

Apoi era problema pietrelor care fuseseră aruncate prin 
geamurile Wilmei. Fiecare dintre biletele însoţitoare spunea 
acelaşi lucru: ȚI-AM SPUS SĂ MĂ LAŞI ÎN PACE. ĂSTA E ULTIMUL 
AVERTISMENT. Un avertisment însemna de obicei că persoana 
care e avertizată încă mai are timp să-şi schimbe atitudinea, 
însă timpul se scursese pentru Wilma şi Nettie. Se întâlniseră 
la acel colț de stradă doar la două ore după ce fuseseră 
aruncate pietrele. 

Bănuia că putea găsi o explicaţie pentru asta dacă era 
nevoie. Când Nettie îşi găsise cățelul, trebuie să fi fost 


furioasă. La fel şi Wilma când ajunsese acasă şi văzuse 
pagubele produse casei ei. Tot ce mai trebuise ca să apară şi 
ultima scânteie fusese un singur apel telefonic. Una dintre cele 
două femei făcuse apelul... şi balonul se ridicase în aer. 

Alan se întoarse pe o parte, dorindu-şi ca acestea să fie 
zilele de demult, când încă mai puteai obține lista apelurilor 
pe plan local. Dacă ar fi putut dovedi faptul că Wilma şi Nettie 
vorbiseră una cu cealaltă înaintea întâlnirii finale, s-ar fi 
simțit mult mai bine. Totuşi — să luăm ultimul apel telefonic 
ca fapt cert. Asta tot mai lăsa pe dinafară bileţele. 

Aşa trebuie să se fi întâmplat, îşi spuse. Nettie vine acasă 
de la Polly şi-şi găseşte cățelul pe podeaua din hol. Citeşte 
biletul înfipt în tirbuşon. Apoi scrie acelaşi mesaj pe 
paisprezece sau şaisprezece foi de hârtie şi le îndeasă în 
buzunarul pardesiului. la de asemenea un mănunchi de benzi 
elastice. Când ajunge la Wilma acasă, se duce în curtea din 
spate. Pune paisprezece sau şaisprezece pietre într-un morman 
şi foloseşte benzile elastice să prindă biletele de ele. Trebuie 
să fi făcut asta înainte să arunce vreo piatră — i-ar fi luat prea 
mult să se oprească în mijlocul festivităților să mai adune 
pietre şi să mai prindă bilete de ele. lar când e gata, se 
întoarce acasă şi mai plânge puţin la căpătâiul cățelului ei 
mort. 

I se părea o variantă complet greşită. 

I se părea o variantă cu adevărat jalnică. 

Presupunea un lanţ de gânduri şi acțiuni care pur şi simplu 
nu se potriveau cu ceea ce ştia el despre Nettie Cobb. Uciderea 
soțului ei fusese rezultatul unor lungi cicluri de abuzuri, dar 
crima în sine fusese o mişcare impulsivă comisă de o femeie al 
cărei discernământ se frânsese. Dacă fişele din vechile dosare 
ale lui George Bannerman erau corecte, Nettie cu siguranță 
nu-i scrisese în prealabil lui Albion Cobb nici un bilețel de 
avertizare. 

Varianta care i se părea valabilă era mult mai simplă: 
Nettie vine acasă de la Polly. Îşi găseşte cățelul mort în antreu, 
la un satâr dintr-un sertar din bucătărie şi porneşte pe stradă 
în sus să-şi taie o felie mare dintr-un fund de poloneză. 


Dar dacă aşa stăteau lucrurile, cine spărsese geamurile 
Wilmei Jerzyck? 

— Pe deasupra, temporizarea e complet aiurea, murmură el 
şi se roti neliniştit pe cealaltă parte. 

John LaPointe însoţise echipa UIC care-şi petrecuse după- 
amiaza şi seara de duminică reconstituind mişcările lui Nettie 
- atâtea câte fuseseră ele. Se dusese la Polly cu acea lasagna. 
Îi spusese lui Polly că probabil va trece pe la noul magazin, 
Lucruri prețioase, în drum spre casă şi că va vorbi cu 
proprietarul, cu Leland Gaunt, dacă era acolo — Polly spusese 
că domnul Gaunt o invitase să vadă un obiect în acea după- 
amiază şi că Nettie voia să-i spună domnului Gaunt că poate 
Polly va onora invitaţia, chiar dacă o dureau destul de tare 
mâinile. 

Dacă Nettie intrase în Lucruri preţioase, dacă Nettie 
petrecuse acolo câtva timp - uitându-se prin jur, vorbind cu 
noul proprietar pe care toată lumea din oraş îl găsea atât de 
fascinant şi pe care Alan nu reuşea nicicum să-l întâlnească — 
asta ar fi reținut-o o vreme şi ar fi repus pe tapet posibilitatea 
existenței unui aruncător de pietre misterios. Dar n-o făcuse. 
Magazinul fusese închis. Gaunt îi spusese atât lui Polly, care 
într-adevăr trecuse pe acolo mai târziu, cât şi băieţilor din UIC 
că nu văzuse nici măcar un fir din părul lui Nettie din ziua 
când venise şi cumpărase abajurul din sticlă multicoloră. În 
orice caz, el îşi petrecuse dimineața în camera din spate, 
ascultând muzică clasică şi catalogând obiecte. Dacă ar fi 
bătut cineva la uşă, probabil că oricum n-ar fi auzit. Aşa că 
Nettie trebuie să fi mers direct acasă, iar asta-i lăsa destul 
timp la dispoziţie să facă toate lucrurile acelea pe care Alan le 
găsea atât de improbabile. 

Şansele ca Wilma Jerzyck să facă ceva erau chiar mai slabe. 
Soţul ei avea în beci o maşinărie de prelucrat lemnul; acolo 
stătuse duminică dimineaţa de la opt până după zece. Văzuse 
că se făcea târziu, le spusese el, aşa că oprise maşinăria şi 
urcase pentru a se îmbrăca pentru slujba de la ora 
unsprezece. Wilma, le spusese ofițerilor, era la duş când 


intrase el în dormitor, iar Alan nu avea motive să se îndoiască 
de mărturia proaspătului văduv. 

Trebuie să se fi întâmplat astfel: Wilma pleacă de acasă la 
volanul maşinii într-o misiune de „recunoaştere” la nouă 
treizeci şi cinci sau nouă patruzeci. Pete e în beci, făcând 
colivii sau cine ştie ce, şi nici măcar nu ştie că a plecat. Wilma 
ajunge la Nettie în jur de zece fară un sfert — la doar câteva 
minute după ce Nettie trebuie să fi plecat la Polly — şi vede uşa 
deschisă. Pentru Wilma, aceasta e ca o invitație cu margini 
poleite. Parchează, intră în casă, omoară cățelul şi scrie biletul 
sub imperiul momentului, după care pleacă înapoi. Nici unul 
dintre vecini nu-şi amintiseră să fi văzut Yugo-ul galben al 
Wilmei - un lucru inoportun, dar nici pe departe o dovadă că 
acesta nu fusese acolo. Majoritatea vecinilor erau oricum 
plecaţi de acasă fie la biserică, fie în vizită în afara oraşului. 

Wilma se întoarce acasă, merge la etaj câtă vreme Pete îşi 
închide raboteza sau ferăstrăul sau ce-o fi fost şi se dezbracă. 
Când Pete intră în dormitorul principal să-şi spele rumeguşul 
de pe mâini înainte să-şi ia sacoul şi cravata, Wilma tocmai a 
intrat sub duş; de fapt, probabil că încă e pe jumătate uscată. 

Faptul că Pete Jerzyck şi-a găsit soţia la duş era singurul 
lucru din toată tărăşenia asta care lui Alan i se părea absolut 
logic. Tirbuşonul folosit la uciderea câinelui era o armă letală, 
dar una scurtă. Ea trebuie să fi vrut să şteargă orice pată de 
sânge de pe mâini şi brațe. 

Wilma trece la mustață pe lângă Nettie într-un capăt şi 
trece la mustață pe lângă soțul ei în celălalt. Era posibil aşa 
ceva? Da. Numai cu o mare larghețe de gândire, dar era 
posibil. 

Aşa că, las-o baltă, Alan. Las-o baltă şi culcă-te. 

Dar tot n-o putea face, fiindcă tot i se părea aiurea. 1 se 
părea foarte aiurea. 

Alan se roti iarăşi pe spate. La parter auzi ceasul din 
sufragerie bătând încet de ora patru. În felul acesta nu 
ajungea absolut niciunde, dar i se părea imposibil să-şi reducă 
mintea la tăcere. 


Încercă să şi-o închipuie pe Nettie şezând răbdătoare la 
masa din bucătărie, scriind întruna ĂSTA E ULTIMUL AVERTISMENT 
în vreme ce, la distanță de mai puţin de douăzeci de picioare 
de ea, mult iubitul ei cățeluş zăcea mort. Oricât ar fi încercat, 
nu reuşi s-o facă. Ceea ce i se păruse a fi o poartă de intrare în 
această grădină, acum i se părea din ce în ce mai mult că eo 
imagine bine pictată pe un perete înalt, inexpugnabil, al unei 
uşi. O trompe l'oeil. 

Mersese Nettie la casa Wilmei de pe strada Willow şi-i 
spărsese geamurile? Nu ştia, dar ştia că Nettie Cobb încă era 
un centru de interes în Castle Rock... doamna nebună care-şi 
omorâse soțul şi apoi petrecuse atâţia ani la Juniper Hill. În 
rarele ocazii când devia de la parcursul său obişnuit era 
imediat observată. Dacă ar fi mers cu pas hotărât pe strada 
Willow duminică dimineața - în acelaşi timp poate şi 
bodogănind de una singură şi aproape sigur plângând -— ar fi 
fost observată. Mâine, Alan va începe să bată la uşile dintre 
cele două case şi va pune întrebări. 

Începu să alunece în sfârşit înspre somn. Imaginea care-l 
urmărea era un morman de pietre cu câte o foaie de carneţel 
înfăşurată în jurul fiecăreia. Şi-şi spuse din nou: Dacă nu le-a 
aruncat Nettie, atunci cine a făcut-o? 


9 


Când primele ore ale dimineţii de luni se apropiau cu paşi 
mărunți de zori şi de începutul unei noi şi interesante 
săptămâni, un tânăr pe nume Ricky Bissonette ieşi dintre 
boscheţii ce împrejmuiau casa parohială baptistă. Înăuntrul 
acestei clădiri la patru ace, reverendul William Rose dormea 
somnul celor drepți şi fără de păcat. 

Ricky, în vârstă de nouăsprezece ani şi deloc împovărat de 
inteligență, lucra la benzinăria Sunoco a lui Sonny. leşise din 
serviciu cu câteva ore bune în urmă, dar rămăsese să piardă 
vremea prin birou, aşteptând să fie destul de târziu (sau 
destul de devreme) să-i joace o farsă reverendului Rose. Vineri 
după-amiaza, Ricky trecuse pe la noul magazin şi intrase în 


vorbă cu noul proprietar, care era un vârstnic interesant. Din 
vorbă în vorbă, Ricky ajunsese la un moment dat să-şi dea 
seama că-i spune domnului Gaunt cea mai profundă, cea mai 
ascunsă dorință a sa. A pomenit numele unei tinere actrițe 
fotomodel — al unei foarte tinere actrițe fotomodel — şi i-a spus 
domnului Gaunt că ar da aproape orice pentru nişte fotografii 
cu această tânără femeie dezbrăcată. 

— Ştii, am ceva care s-ar putea să te intereseze, i-a spus 
domnul Gaunt. 

A aruncat o privire în jur prin magazin ca pentru a verifica 
dacă era gol cu excepţia lor, apoi s-a dus la uşă şi a întors 
anunțul cu DESCHIS pe partea care spunea ÎNCHIS. A mers 
înapoi la locul său de lângă casa de marcat, a scormonit sub 
tejghea şi a scos un plic fără nici un însemn. 

— Aruncă o privire la astea, domnule Bissonette, a spus 
domnul Gaunt şi apoi i-a tras cu ochiul într-un fel destul de 
lasciv, de om-de-lume. Cred c-o să fii uimit. Poate chiar uluit. 

A fost mai degrabă năucit. Era actrița fotomodel după care 
tânjea Ricky -— trebuia să fie! — şi era mult mai mult decât doar 
nudă. În unele fotografii era împreună cu un actor 
binecunoscut. În altele, era împreună cu doi actori bine- 
cunoscuți, dintre care unul era destul de bătrân să-i fie bunic. 
Iar în altele... 

Dar înainte să apuce să vadă vreuna dintre celelalte (şi se 
părea că erau cincizeci sau mai multe, toate instantanee color, 
lucioase, de opt pe zece inci), domnul Gaunt i le-a luat cu o 
mişcare rapidă. 

— Asta €...! 

Ricky a înghițit în sec, pomenind un nume bine-cunoscut 
cititorilor tabloidelor cu foi lucioase şi telespectatorilor talk- 
show-urilor de bulevard. 

— O, nu, a spus domnul Gaunt, în vreme ce ochii lui de 
culoarea jadului spuneau: O, da. Sunt sigur că nu se poate să 
fie... dar asemănarea este remarcabilă, nu-i aşa? 
Comercializarea unor fotografii ca acestea este ilegală, desigur 
— pe lângă conţinutul de natură sexuală, fata n-are cum avea 
nici cu o clipă mai mult de şaptesprezece ani, oricine ar fi ea — 


dar, chiar şi aşa, aş putea fi convins să cad la învoială pentru 
acestea, domnule Bissonette. Sângele-mi e încins nu de 
malarie, ci de comerț. Aşa deci! Ne târguim? 

S-au târguit. Ricky Bissonette a ajuns să cumpere şaptezeci 
şi două de fotografii pornografice la prețul de treizeci şi şase de 
dolari... şi această mică farsă. 

Dădu fuga de-a lungul peluzei casei parohiale îndoit de la 
mijloc, rămase la adăpostul umbrei de la verandă pentru o 
clipă ca să se asigure că nu-l vedea nimeni, apoi urcă scările. 

Din buzunarul de la spate scoase un cartonaş alb simplu, 
deschise fanta pentru scrisori şi introduse cartonaşul prin ea. 
Închise cu grijă lamela din alamă cu degetele, nevrând ca 
aceasta să cadă singură cu un clic. Apoi sări peste balustrada 
verandei şi alergă iute înapoi peste peluză. Avea planuri mari 
pentru cele două sau trei ore de întuneric care mai rămâneau 
din dimineața aceea de luni; implicau şaptezeci şi două de 
fotografii şi o sticlă mare cu loțiune pentru mâini Jergens. 

Cartonaşul semănă cu o molie albă când flutură din fanta 
pentru scrisori până pe covoraşul spălăcit din antreul casei 
parohiale. Ateriză cu partea scrisă în sus: 


Ce mai faci baptist prost şi futangiu de şobolani. 

Îți scriem ca să-ţi zicem c-ar fi mai bine să Termini să mai 
vorbeşti împotriva Serii noastre la Cazinou. N-o să facem decât 
să ne distrăm puţin n-o să-Ți facem nimic rău. În orice caz o 
ceată alcătuită din noi Catolicii Loiali suntem obosiţi de 
Porcăriile tale Baptiste. Ştim oricum că voi toți baptiştii 
sunteți o adunătură de Lingăi de Pizde. Acum la ASTA Ai Face 
Bine Să Fii Atent, reverend Willy Vaporul. Dacă nu-ţi ţii Moaca 
de Pulă departe de treburile Noastre, o să vă facem pe Tine şi 
Amicii tăi Feţe de Cur să puţiţi atât de tare c-o să Puţiţi pentru 
Totdeauna! 

Lasă-ne-n pace baptist prost şi futangiu de şobolani sau o 


SĂ-ŢI PARĂ RĂU FIU DE CURVĂ CE EŞTI. „Doar un avertisment” de la 
CATOLICII ÎNGRIJORAȚI DIN CASTLE ROCK 


Reverendul Rose descoperi biletul când cobori scările în 
halatul său de baie ca să-şi ia ziarul de dimineață. Reacţia lui 
poate că e mai bine să ţi-o imaginezi decât s-o citeşti descrisă. 


10 


Leland Gaunt stătea la fereastra camerei din față de la 
etajul magazinului Lucruri prețioase cu mâinile prinse la 
spate, uitându-se afară asupra oraşului Castle Rock. 

Apartamentul cu patru camere din spatele lui ar fi făcut 
sprâncenele locuitorilor din Castle Rock să se ridice, căci nu se 
afla nimic în el - absolut nimic. Nici măcar un pat, nici măcar 
un aparat, nici măcar un singur scaun. Dulapurile erau 
deschise şi goale. Câţiva iepuraşi de praf se rostogoleau leneşi 
peste podelele care nu cunoşteau conceptul de covor, suflați de 
o pală slabă care hoinărea prin camere la nivelul gleznelor. 
Singurele decoraţiuni erau, în sensul cel mai propriu, de 
fațadă: nişte perdele liniştitoare în carouri. Acestea erau 
singurele decoraţiuni care contau, fiindcă erau singurele care 
se puteau vedea din stradă. 

Oraşul dormea acum. Magazinele erau întunecate, casele 
erau întunecate şi singura mişcare de pe Strada Principală era 
semaforul pâlpâitor de la intersecţia Principalei cu Watermill, 
care se stingea şi se aprindea cu bătăi galbene, adormite. Se 
uită peste oraş cu un ochi gingaş, iubitor. Încă nu era oraşul 
lui, dar curând avea să fie. Deja-şi aruncase nada în el. Ei nu 
ştiau asta... dar aveau să afle. Aveau să afle. 

Marea deschidere decursese foarte, foarte bine. 

Domnul Gaunt se considera un electrician al sufletului 
uman. Într-un oraş mic precum Castle Rock, toate cutiile de 
siguranţă erau aliniate ordonat una lângă cealaltă. Ce trebuia 
să faci era să deschizi cutiile... şi apoi să-ncepi să le 
scurtcircuitezi între ele. Încingeai firul dintre Wilma Jerzyck şi 
Nettie Cobb folosind fire de la alte două cutii de siguranţă — 
aceea a unui flăcău precum Brian Rusk şi a unui beţțiv 
precum Hugh Priest, să spunem. În acelaşi fel încingeai firul 
dintre alți oameni, un Buster Keeton şi un Norris Ridgewick, 


un Frank Jewett şi un George Nelson, o Sally Ratcliffe şi un 
Lester Pratt. 

Câteodată îţi testai fabuloasele cablaje doar ca să te asiguri 
că totul funcționează corect - aşa cum făcuse astăzi — şi apoi 
te lăsai la fund şi trimiteai din când în când câte o sarcină 
electrică prin circuite pentru a nu te plictisi. Pentru a ţine 
lucrurile în priză. Dar cel mai adesea te lăsai la fund până ce 
treaba era gata... după care dădeai drumul la curent. 

La tot curentul. 

Dintr-odată. 

Nu trebuia decât să înţelegi natura umană şi... 

— Desigur, e de fapt o problemă de cerere şi ofertă, spuse 
gânditor Leland Gaunt în vreme ce se uita afară pe deasupra 
oraşului adormit. 

Şi de ce toate acestea? Ei bine... de fapt, doar de aia. Doar 
de aia. 

Oamenii gândeau mereu în termeni de suflete şi, desigur, va 
lua cu el cât de multe va putea atunci când îşi va închide 
baraca; pentru Leland Gaunt, acestea însemnau ceea ce 
înseamnă trofeele pentru vânător, ceea ce înseamnă peştii 
împăiați pentru pescari. În zilele acestea, în toate sensurile 
posibile, sufletele nu mai valorau mult pentru el, dar încă-şi 
mai punea limitele la încercare dacă putea, indiferent de ce-ar 
fi spus el în contra acestei idei; să facă altceva ar fi însemnat 
să nu participe la joc. 

Şi totuşi, în mare parte distracţia, nu sufletele, era cea care- 
l făcea să continue. Simpla distracție. Era singurul motiv care 
conta după o vreme, fiindcă atunci când anii erau lungi, 
profitai de o diversiune atunci când o găseai. 

Domnul Gaunt îşi luă mâinile de la spate — acele mâini 
care-i revoltau pe toţi destul de ghinionişti să le simtă atingea 
statică — şi le împleti împreună strâns, încheieturile degetelor 
de la mâna dreaptă apăsând palma mâinii stângi, 
încheieturile degetelor de la mâna stângă apăsând palma 
mâinii drepte. Unghiile lui erau lungi, groase şi galbene. Erau 
de asemenea foarte ascuţite şi, după o clipă sau două, tăiară 


pielea degetelor, provocând o scurgere roş-neagră de sânge 
gros. 

Brian Rusk strigă în somn. 

Myra Evans îşi aruncă mâinile în furca pelvisului şi începu 
să se masturbeze cu furie — în visul ei, Regele făcea dragoste 
cu ea. 

Danforth Keeton visă că stătea întins în mijlocul bucății de 
pistă dinspre linia de sosire a Hipodromului Lewiston şi-şi 
acoperi fața cu mâinile când caii începură să-l calce sub 
copite. 

Sally Ratcliffe visă că deschide portiera Mustang-ului lui 
Lester Pratt doar ca să vadă că e plin de şerpi. 

Hugh Priest ţipă de se trezi dintr-un vis în care Henry 
Beaufort, barmanul de la The Mellow Tiger, turna gaz de 
brichetă peste coada lui de vulpe şi-i dădea foc. 

Everett Frankel, asistentul lui Ray Van Allen, visă că-şi vâră 
noua pipă în gură doar ca să descopere că muştiucul se 
transformase într-o lamă de ras şi că-şi tăiase complet limba. 

Polly Chalmers începu să geamă încet şi, înăuntrul micuţei 
amulete din argint pe care o purta, ceva îşi schimbă poziția şi 
se mişcă, producând un foşnet ca un fâlfâit de mici aripi 
prăfuite. Şi emană o vagă aromă prăfoasă... ca o scuturare de 
violete. 

Leland Gaunt îşi relaxă încet prinsoarea. Dinţii lui mari, 
stricați, erau expuşi într-un rânjet deopotrivă vesel şi 
surprinzător de urât. Peste tot în Castle Rock, visele se 
spulberară şi locuitorii care dormiseră agitați dormiră din nou 
liniştiți. 

Pentru moment. 

Curând, soarele va urca pe cer. Nu cu mult după aceea va 
începe o nouă zi, cu toate surprizele şi minunile ei. Credea că 
venise timpul să-şi angajeze un asistent... nu că acesta avea 
să fie imun la procesul pe care-l declanşase acum. Vai, nu. 

Asta i-ar strica toată distracţia. 

Leland Gaunt rămase la fereastră şi se uită la oraşul de 
dedesubt, desfăşurat în toate zările, lipsit de apărare, în toată 
acea încântătoare întunecime. 


_ Partea a doua 
VANZAREA SECOLULUI 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


1 


Luni, 14 octombrie, Ziua lui Columb începu senină şi caldă 
în Castle Rock. Locuitorii mormăiră nemulțumiți de căldură 
şi, când se întâlniră în grupuri - în piața publică, la Nan, pe 
băncile din fața Clădirii Municipalităţii îşi spuseră unii altora 
că era ceva nenatural. Probabil că avea vreo legătură cu 
blestematele alea de incendii de la rafinăriile din Kuweit, 
spuneau ei, sau poate cu gaura din stratul de ozon despre 
care se tot bătea din gură pe la televizor. Mai mulți dintre 
bătrânii oraşului declarară că nu fusese niciodată şaptezeci de 
grade la ora şapte într-o dimineață din a doua săptămână a 
lunii octombrie când erau ei tineri. 

Asta nu era adevărat, desigur, şi majoritatea dintre ei (dacă 
nu toţi) ştiau lucrul acesta; odată la doi sau trei ani se puteau 
baza ca vara indiană să-şi iasă puţin din drepturi şi aveau 
parte de patru sau cinci zile care păreau rupte din mijlocul 
lunii iulie. Apoi, într-o dimineaţă te trezeai cu ceea ce părea o 
răcoare de vară doar ca să vezi peluza din fața casei înghețată 
bocnă şi un fulg sau doi de zăpadă plutind în aerul înțepător. 
Ştiau toate acestea, dar ca subiect de discuție, vremea era pur 
şi simplu prea bună ca s-o distrugi recunoscându-i 
temperamentul. Nimeni nu voia să fie contra; să susții 
contrariul când vremea devenea nefiresc de caldă nu era o idee 
bună. Oamenii aveau tendința să se înrăiască, iar dacă 
locuitorii din Castle Rock voiau un exemplu obiectiv a ceea ce 
se poate întâmpla când se înrăiau oamenii, nu trebuiau să se 
uite mai departe de intersecția dintre străzile Willow şi Ford. 


— Fomeile ălea două ş-o căutau cu lumânarea, a opinat 
Lenny Partridge, cel mai vârstnic rezident şi cel mai de seamă 
bârfitor, în vreme ce stătea pe scările clădirii ca o cutie pentru 
pălării a judecătoriei districtuale, care ocupa aripa vestică a 
Clădirii Municipalității. Amândouă ierau mai duse pă plută ca 
doi şobolani într-o căcăstoare ce-a dat pă dă lături. Fomeia 
aia, Cobb, a-nfipt o furchiță păntru friptură-n gâtu' lu! 
bărbat-su, să ştiţi. (Lenny se trase de suspensorii de sub 
pantalonii lălâi.) L-a-njunghiat ca p-un porc, asta a făcut. E-a 
dracu” dă cald! Nu-s nebune unele fomei? — Se uită în sus 
către cer şi adăugă: P-o căldură ca asta să poate-ntâmpla să 
mai fie nişte gălăgie. Am mai văzut eu. Primu” lucru pă care- 
ar trăbui să-l facă şerifu' Pangborn ar fi să-i comande lu! 
Henry Beaufort să-nchidă la Tiger pân” ce-şi revine vremea la 
normal. 

— Asta mă doare-n paişpe pe mine, moşule, spuse Charlie 
Fortin. Po' să-mi iau berea de la Hemphill păntr-o zi sau două 
şi s-o beau acasă. 

Asta-i aduse râsete din parte cetei de bărbați din jurul lui 
Lenny şi-o privire piezişă din partea domnului Partridge 
însuşi. Grupul se sparse. Majoritatea acestor bărbaţi aveau de 
lucru, sărbătoare au ba. Unele dintre şubredele camioane de 
cărat buşteni parcate în față la Nan deja porneau la drum, 
îndreptându-se spre exploatările forestiere din Sweden şi 
Nodd's Ridge şi-ncolo lângă Castle Lake. 


2 


Danforth „Buster” Keeton şedea în biroul său îmbrăcat doar 
în indispensabili. Aceştia erau uzi leoarcă. Nu părăsise 
încăperea de duminică seara, când făcuse un drum scurt 
până la Clădirea Municipalităţii. Luase dosarul Biroului de 
Taxe şi Impozite şi-l adusese acasă. Şeful Consiliului Local din 
Castle Rock îşi ungea revolverul Colt pentru a patra oară. 
Cândva în dimineața aceasta avea de gând să-l încarce. Apoi 
avea de gând să-şi omoare soţia. Apoi avea de gând să meargă 
la Clădirea Municipalităţii, să-l găsească pe fiul ăla de cățea 


de Ridgewick (habar nu avea că aceea era ziua liberă a lui 
Norris) şi să-l omoare şi pe el. În cele din urmă, avea de gând 
să se încuie în birou şi să se sinucidă. Ajunsese la concluzia că 
singurul mod de a scăpa definitiv de Persecutori era să urmeze 
aceşti paşi. Fusese un prost să creadă altceva. Nici măcar o 
tablă de joc care alegea prin magie câştigătorii la cursele de 
cai nu-i putea opri pe Ei. O, nu. Învățase lecţia aceasta ieri, 
când se întorsese acasă şi găsise îngrozitoarele alea de bilețele 
roz lipite prin toată casa. 

Telefonul de pe birou sună. Luat prin surprindere, Keeton 
apăsă trăgaciul Colt-ului. Se auzi un pocnet sec. Dacă ar fi 
fost încărcat pistolul, ar fi trimis un glonț direct prin uşa 
camerei de lucru. 

Înşfăcă receptorul. 

— Nu mă puteți lăsa în pace nici măcar un pic? — strigă el 
Gu: furie, 

Vocea liniştită care-i răspunse îl reduse imediat la tăcere. 
Era vocea domnului Gaunt şi se revărsă peste sufletul său 
amărât ca un balsam vindecător. 

— Ai avut vreun noroc cu jucăria pe care ţi-am vândut-o, 
domnule Keeton? 

— A funcționat! — spuse Keeton. 

Vocea lui era radioasă. Uită, cel puţin pe moment, că punea 
la cale o dimineaţă aprigă de crime şi sinucidere. 

— Am câştigat la fiecare cursă, pentru Dumnezeu! 

— Păi, asta-i bine, spuse domnul Gaunt cu căldură. 

Faţa lui Keeton se înnoră din nou. Vocea îi scăzu până 
aproape la o şoaptă. 

— Apoi... ieri... când am ajuns acasă... 

Descoperi că nu putea continua. O clipă după aceea 
descoperi — spre marea lui surprindere şi spre şi mai marea lui 
desfătare — că nu trebuia s-o facă. 

— Ai descoperit că Ei au fost în casa ta? — întrebă domnul 
Gaunt. 

— Da! Da! De unde aţi şti... 

— Sunt pretutindeni prin oraş, spuse domnul Gaunt. Ţi-am 
spus asta când ne-am întâlnit ultima dată, nu-i aşa? 


— Da! Şi... 

Keeton se întrerupse brusc. Chipul i se contorsiona de 
panică. 

— Poate că-mi urmăresc telefonul, vă daţi seama de asta, 
domnule Gaunt? Poate că ne ascultă convorbirea chiar acum! 

Domnul Gaunt îşi păstră calmul. 

— S-ar putea, dar nu o fac. Te rog, nu crede că sunt naiv, 
domnule Keeton. M-am mai întâlnit cu Ei înainte. De multe 
orI. 

— Sunt sigur că e aşa, spuse Keeton. 

Descoperea că bucuria dezlănțuită pe care i-o oferise Biletul 
Câştigător nu se putea compara decât puţin sau chiar deloc 
cu asta; cu descoperirea, după ceea ce i se păruseră secole 
întregi de lupte şi de întuneric, a unui suflet pereche. 

— La telefonul meu e ataşat un mic dispozitiv electronic, 
continuă domnul Gaunt pe vocea lui calmă şi suavă. Dacă e 
urmărit telefonul, se aprinde un bec mic. Chiar acum mă uit 
la el, domnule Keeton, şi e întunecat. La fel de întunecat 
precum unele inimi din oraşul ăsta. 

— Chiar ştiţi, nu-i aşa? — spuse Danforth Keeton pe o voce 
arzătoare, tremurătoare. Îi venea să plângă. 

— Da. Şi am sunat ca să-ţi spun că nu trebuie să faci nimic 
în pripă, domnule Keeton. 

Vocea era blândă, liniştitoare. Ascultând-o, Keeton îşi simți 
gândurile cum îşi iau zborul precum balonul cu heliu al unui 
copil. 

— Asta ar face lucrurile mult prea uşoare pentru Ei. Păi, îţi 
dai seama ce s-ar întâmpla dacă ar fi să mori? 

— Nu, murmură Keeton. 

Se uita afară pe geam. Ochii lui erau goi şi visători. 

— Ar da o petrecere! — strigă încet domnul Gaunt. S-ar 
umple de alcool în biroul şerifului Pangborn! S-ar duce la 
Cimitirul Homeland şi ar urina pe mormântul tău! 

— Şeriful Pangborn? — spuse Keeton nesigur. 

— Doar nu crezi cu adevărat că un trântor ca ajutorul de 
şerif Ridgewick are voie să intervină într-un caz precum acesta 
fără ordine de la superiorii lui, nu? 


— Nu, sigur că nu. 

Începea să vadă mai limpede acum. Ei; întotdeauna 
fuseseră Ei, un chinuitor nor negru în jurul lui, iar când 
dădeai să apuci norul, te trezeai cu mâna goală. Acum începea 
cel puțin să înțeleagă că Ei aveau fețe şi nume. Că Ei s-ar 
putea chiar să fie vulnerabili. Să ştie lucrul acesta îi oferă o 
uşurare incredibilă. 

— Pangborn, Fullerton, Samuels şi femeia aia, Williams, 
propria ta soție. Cu toţii fac parte din asta, domnule Keeton, 
dar am o bănuială - da, şi încă destul de serioasă - că şeriful 
Pangborn este căpetenia lor. Dacă e aşa, el ar fi încântat dacă 
i-ai omori unul sau doi dintre subalterni şi apoi te-ai scoate 
singur din calea lui. Păi, am o bănuială că asta a urmărit 
dintotdeauna. Dar tu o să-l păcăleşti, domnule Keeton, nu-i 
aşa”? 

— Daaa! — şopti Keeton pătimaş. Ce-ar trebui să fac? 

— Astăzi, nimic. Vezi-ţi de treabă ca de obicei. Du-te la 
curse deseară, dacă vrei, şi bucură-te de noua achiziție. Dacă 
Le pari acelaşi dintotdeauna, o să-l debusolezi. Asta va sădi 
confuzie şi nesiguranţă în rândul duşmanilor. 

— Confuzie şi nesiguranţă. 

Keeton rosti cuvintele încet, degustându-le. 

— Da. Pun şi eu ceva la cale, iar când va veni timpul 
potrivit, o să-ţi spun şi ţie despre ce e vorba. 

— Promiteţi? 

— O, da, fară-ndoială, domnule Keeton. Eşti cât se poate de 
important pentru mine. De fapt, aş merge până acolo încât să 
spun că, fără tine, nu m-aş putea descurca. 

Domnul Gaunt închise telefonul. Keeton puse deoparte 
pistolul şi trusa de curățat arme. Apoi se duse la etaj, îşi 
aruncă hainele murdare în coşul pentru rufe, făcu un duş şi 
se îmbrăcă. Când cobori la parter, Myrtle se feri de el la 
început, dar Keeton îi vorbi cu blândeţe şi-o sărută pe obraz. 
Myrtle începu să se relaxeze. Oricare ar fi fost criza, părea să fi 
trecut. 


Everett Frankel era un bărbat masiv cu păr roşcat care 
arăta la fel de irlandez ca orice locuitor din County Cork... 
ceea ce nu era surprinzător, întrucât din Cork se trăgeau 
strămoşii mamei lui. Era asistentul lui Ray Van Allen de patru 
ani, de când ieşise din Marină. În acea dimineață de luni, 
ajunse la cabinetul medical din Castle Rock la opt fără un 
sfert şi Nancy Ramage, asistenta-şefă îl întrebă dacă nu poate 
merge imediat la ferma Burgmeyer. Helen Burgmeyer suferise 
în timpul nopţii ceea ce probabil era o criză de epilepsie, spuse 
ea. Dacă diagnosticul său confirma acest lucru, trebuia s-o 
aducă în oraş cu maşina sa pentru ca doctorul — care trebuia 
să sosească în scurtă vreme - s-o poată consulta şi să 
hotărască dacă trebuie dusă la spital pentru analize. 

De obicei, lui Everett nu i-ar fi convenit să fie trimis la o 
consultație la domiciliu, mai ales la una atât de departe, dar 
într-o dimineață neobişnuit de caldă ca aceasta, un drum cu 
maşina afară din oraş i se părea exact ce-i trebuia. 

Pe deasupra, mai era şi pipa. 

Odată ce urcă în Plymouth-ul lui, deschise torpedoul şi o 
scoase. Era o pipă din spumă de mare, cu o cupă adâncă şi, 
totodată, largă. Fusese cioplită de un meşteşugar priceput, 
chiar aşa; păsări şi flori şi cârcei de viță încercuiau cupa într- 
un desen care chiar părea să se schimbe atunci când se uita la 
el din diferite unghiuri. Lăsase pipa în torpedou nu doar 
fiindcă era interzis fumatul în cabinetul doctorului, dar şi 
fiindcă nu-i plăcea gândul să o vadă şi alți oameni (mai ales o 
băgăcioasă ca Nancy Ramage.) Mai întâi, ar fi vrut să ştie de 
unde o luase. Apoi ar fi vrut să ştie cât plătise pentru ea. 

De asemenea, era posibil ca unii dintre ei chiar să 
râvnească la ea. 

Vâri muştiucul între dinți, minunându-se din nou de cât de 
perfect părea acolo, de cât de perfect de la locul lui. Înclină 
pentru o clipă oglinda retrovizoare aşa încât să se vadă şi fu 
absolut de acord cu ceea ce văzu. I se părea că pipa îl făcea să 
arate mai în vârstă, mai înțelept, mai chipeş. lar când avea 
pipa strânsă între dinți, cupa ei îndreptată în sus numai un 


pic într-un unghi perfect degajat, se simțea mai în vârstă, mai 
înțelept, mai chipeş. 

Conduse în jos pe Strada Principală, având de gând să 
treacă Podul de Tinichea ce despărțea oraşul de restul ţării şi 
apoi, când se apropie de Lucruri prețioase, încetini. Umbrarul 
verde îl atrăgea ca un ac de pescuit. Dintr-odată i se păru 
foarte important - imperios necesar, de fapt — să se oprească. 

Trase lângă trotuar, dădu să iasă din maşină, apoi îşi 
aminti că ţinea pipa între dinți. O scoase (încercând un mic 
spasm de regret când o făcu) şi o încuie la loc în torpedou. De 
data aceasta chiar ajunse la trotuar înainte să se întoarcă şi 
să încuie toate cele patru uşi ale Plymouth-ului. Cu o pipă 
atât de frumoasă, nu se făcea să-şi asume riscuri. Oricine s-ar 
fi putut simţi tentat să fure o pipă frumoasă ca aceasta. 
Absolut oricine. 

Se apropie de magazin şi apoi se opri, simțindu-se 
dezamăgit. În geam atârna un anunţ. 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 


Everett fu cât pe ce să facă cale întoarsă, când uşa se 
deschise. În cadrul ei stătea domnul Gaunt, arătând 
strălucitor şi cât se poate de degajat şi el într-o jachetă gălbuie 
cu cotiere şi pantaloni gri-cenuşiu. 

— Intră, domnule Frankel, spuse el. Mă bucur să te văd. 

— Ei bine, sunt în drum spre ieşirea din oraş - interes de 
serviciu — şi m-am gândit să mă opresc doar ca să vă spun din 
nou cât de mult îmi place pipa. Întotdeauna mi-am dorit una 
exact ca asta. 

Radiind, domnul Gaunt spuse: 

— Ştiu. 

— Dar am văzut că ați închis, aşa că nu vă mai dera... 

— Niciodată nu ţin închis pentru clienții mei preferați, 
domnule Frankel, şi printre ei te socotesc şi pe dumneata. 
Printre primii. Păşeşte înăuntru. 

ŞI întinse mâna. 


Everett se feri de ea. Leland Gaunt râse voios de aceasta şi 
păşi în lături ca tânărul asistent să poată intra. 

— Sincer, nu pot rămâne... — începu Everett, dar îşi simţi 
picioarele purtându-l înainte în obscuritatea din magazin, de 
parcă ştiau ele mai bine. 

— Sigur că nu, spuse domnul Gaunt. Vindecătorul trebuie 
să-şi urmeze traseul stabilit, slăbind strânsoarea lanțurilor 
bolilor care încătuşează trupul şi... 

Rânjetul lui, ceva alcătuit din sprâncene ridicate şi dinți 
înghesuiți încleştați, îşi făcu apariția. 

— ... şi alungând diavolii aceia care subjugă spiritul. Am 
dreptate? 

— Aşa cred, spuse Everett. 

Când domnul Gaunt închise uşa, simţi un junghi de 
nelinişte. Spera că pipa lui era în siguranță. Uneori oamenii 
spărgeau maşini. Uneori făceau asta chiar şi-n plină zi. 

— Pipa ta o să fie bine, îl mângâie domnul Gaunt. 

Din buzunar scoase un plic simplu cu un singur cuvânt 
scris pe partea din față. Cuvântul era lubiţel. 

— Ți-aminteşti că ai promis că vei juca o mică farsă pentru 
mine, doctore Frankel? 

— Nu sunt doc... 

Sprâncenele domnului Gaunt se uniră într-un fel care-l 
făcu pe Everett deopotrivă să cedeze şi să tacă. Făcu o 
jumătate de pas în spate. 

— Îți sau nu-ți aminteşti? — întrebă domnul Gaunt tăios. Ai 
face bine să-mi răspunzi repede, tinere - nu mai sunt la fel de 
sigur în privința pipei ăleia cum am fost acum o clipă. 

— Mi-amintesc! - spuse Everett. Vocea lui era grăbită şi 
panicată. — Sally Ratcliffe! Profesoara de logopedie! 

Spaţiul încreţit dintre sprâncenele domnului Gaunt se 
relaxă cât de cât. Everett Frankel se relaxă şi el. 

— Aşa e. Şi a venit vremea să joci farsa aia mică, doctore. 
Poftim. 

Întinse plicul. Everett îl luă, fiind atent în acelaşi timp ca 
degetele lui să nu atingă degetele domnului Gaunt. 


— Astăzi e zi liberă la şcoală, dar tânăra domnişoară 
Ratcliffe e în biroul ei, unde-şi actualizează dosarele, spuse 
domnul Gaunt. Ştiu că nu-i în drumul tău spre ferma 
Burgmeyer... 

— De unde ştiţi atât de multe? — întrebă Everett pe o voce 
uluită. 

Domnul Gaunt flutură din mână nerăbdător, alungând 
acest subiect. 

— ... dar poate-ţi faci timp să treci pe acolo în drumul de 
întoarcere, da? 

— Presupun... 

— Şi fiindcă străinii sunt priviți cu o oarecare suspiciune 
într-o şcoală, chiar dacă elevii nu sunt acolo, ţi-ai putea 
explica prezența printr-o vizită la cabinetul asistentei şcolii, 
da? 

— Dacă-i acolo, bănuiesc că pot face asta, spuse Everett. De 
fapt, chiar trebuie să trec pe acolo, fiindcă... 

— ... încă n-ai luat fişele cu vaccinările, termină domnul 
Gaunt în locul lui. Nu face nimic. La drept vorbind, nu va fi 
acolo, dar tu nu ştii asta, nu-i aşa? Vâră-ţi doar capul în 
cabinetul ei, apoi pleacă. Dar în drumul de ieşire sau la cel de 
intrare, vreau să pui plicul acela în maşina pe care 
domnişoara Ratcliffe a împrumutat-o de la tânărul ei domn. 
Vreau s-o pui sub scaunul şoferului... dar nu complet 
dedesubt. Vreau s-o laşi doar cu un colț ieşit afară. 

Everett ştia foarte bine cine era „tânărul domn al 
domnişoarei Ratcliffe”: profesorul de educaţie fizică de la liceu. 
Dacă ar fi avut de ales, Everett ar fi preferat să-i joace farsa lui 
Lester Pratt mai degrabă decât logodnicei lui. Pratt era un 
tânăr baptist vânjos care purta de obicei tricouri albastre şi 
pantaloni albaştri de sport cu câte o dungă albă de-a lungul 
părții exterioare a fiecărui picior. Era genul de om care 
transpira prin pori în cantități aproape egale (şi abundente) 
sudoare şi credinţă în lisus. Everett nu-l vedea cu ochi foarte 
buni. Se întrebă în treacăt dacă se culcase cu Sally încă - fata 
era o bucată destul de apetisantă. Credea că răspunsul 
probabil era nu. Mai credea că, atunci când i se scula lui 


Lester după prea multă mozoleală pe leagănul de pe verandă, 
Sally probabil că-l punea să facă genuflexiuni în curtea din 
spate sau să alerge câteva zeci de ture în jurul casei. 

— lar are Sally la dispoziție Prattmobil-ul? 

— Întocmai, spuse domnul Gaunt, pe-un ton uşor iritat. Ai 
terminat cu vorbele de duh, doctore Frankel? 

— Sigur, spuse el. 

De fapt, încerca o senzaţie de uşurare surprinzător de 
profundă. Fusese puțin îngrijorat de „renghiul” pe care 
domnul Gaunt voia ca el să-l joace. Acum vedea că 
îngrijorarea lui fusese prostească. Nu era ca şi când domnul 
Gaunt ar fi vrut ca el să pună o pocnitoare în pantoful unei 
doamne sau să-i pună aceleiaşi doamnei laxativ Ex-Lax în 
laptele cu cacao sau ceva de felul ăsta. Ce rău putea face un 
plic? 

Zâmbetul domnului Gaunt, însorit şi sclipitor, ieşi iarăşi 
brusc la iveală. 

— Foarte bine, spuse el. 

Veni către Everett, care observă cu groază că domnul Gaunt 
voia aparent să-şi petreacă un braţ pe după umerii lui. 

Everett merse cu grabă în spate. În felul acesta, domnul 
Gaunt îl împinse înapoi spre uşa principală şi o deschise. 

— Bucură-te de pipa aceea, spuse el. Ţi-am spus deja că i-a 
aparținut cândva lui Sir Arthur Conan Doyle, creatorul 
marelui Sherlock Holmes? 

— Nu! — exclamă Everett Frankel. 

— Sigur că nu ţi-am spus, zise domnul Gaunt rânjind. Asta 
ar fi fost o minciună... şi eu niciodată nu mint când vine vorba 
de afaceri, doctore Frankel. Să nu uiţi de scurta misiune pe 
care o ai. 

— N-o să uit. 

— Atunci îți doresc o zi bună. 

— La fel şi... 

Dar Everett vorbea singur. Uşa cu perdeaua se închisese 
deja în urma lui. 

Se uită la ea pentru o clipă, apoi merse încet înapoi la 
Plymouth-ul său. Dacă i s-ar fi cerut o relatare exactă a ceea 


ce-i spusese domnului Gaunt şi a ceea ce-i spusese domnul 
Gaunt lui, s-ar fi descurcat lamentabil, fiindcă nu-şi putea 
aminti cu exactitate. Se simțea ca un om căruia i se făcuse o 
infuzie cu un anestezic slab. 

De-ndată ce se afla iarăşi la volan, primul lucru pe care-l 
făcu fu să descuie torpedoul, să aşeze înăuntru plicul pe fața 
căruia scria lubițel şi să scoată pipa. Un lucru pe care chiar şi- 
| amintea era că domnul Gaunt îl luase peste picior, spunând 
că A. Conan Doyle deținuse cândva pipa. Şi aproape că-l 
crezuse. Ce necugetat din partea lui! Nu trebuia decât s-o pui 
în gură şi să o strângi cu dinţii ca să ştii că nu era aşa. Primul 
proprietar al pipei fusese Hermann Goring. 

Everett Frankel porni maşina şi ieşi încet din oraş. Şi în 
drum către ferma Burgmeyer, trebui să oprească pe marginea 
drumului doar de două ori ca să admire cât de mult îi 
îmbunătăţea pipa aceea aspectul exterior. 


4 


Albert Gendron îşi avea cabinetul stomatologic în Clădirea 
Castle, o structură din cărămidă lipsită de eleganţă care se 
afla peste drum de Clădirea Municipalităţii şi de flaconul 
bondoc din ciment care adăpostea Administrația Apelor din 
districtul Castle. Clădirea Castle îşi arunca umbra peste râul 
Castle şi peste Podul de Tinichea din 1924 şi adăpostea 
cabinetele a trei dintre cei cinci avocați ai districtului, al unui 
oftalmolog, al unui orelist, birourile a mai multor agenţi de 
vânzări independenți, al unui consultant financiar, al unui 
serviciu telefonic de secretariat slujit de o singură femeie şi un 
atelier de înrămat tablouri şi fotografii. Celelalte şase birouri 
din clădire erau în prezent libere. 

Albert, care era membru marcant al Bisericii Maica Noastră 
a Apelor Liniştite încă din zilele bătrânului părinte O'Neal, 
începea să-şi arate vârsta, părul lui odată negru începea să se 
grizoneze, umerii lui laţi începeau să se gârbovească într-un 
fel cum nu se gârboviseră niciodată în zilele tinereţii, dar încă 
era un bărbat de-o dimensiune impozantă - cu o înălțime de 


şase picioare şi şapte inci şi cu o greutate de două sute optzeci 
de livre, el era cel mai mare om din oraş, dacă nu din tot 
districtul. 

Urcă încet scările interioare până la etajul patru şi ultimul, 
oprindu-se pe paliere să-şi recapete răsuflarea înainte să 
continue urcuşul, având grijă la aritmia pe care doctorul Van 
Allen spune c-o are acum. La jumătatea ultimului rând de 
scări, văzu o foaie de hârtie lipită cu bandă adezivă pe sticla 
mată a uşii sale de la cabinet, astupând literele care spuneau 
ALBERT GENDRON DENTIST. 

Reuşi să citească formula de adresare de pe bilet cât încă se 
afla la distanță de cinci scări şi inima începu să-i bubuie şi 
mai tare, cu sau fără aritmie. Numai că nu efortul îl făcu să-şi 
ia picioarele la spinare, ci furia. 

ASCULTĂ BINE SCRUMBIE ÎMPUȚITĂ! stătea scris în partea de sus a 
hârtiei cu un Magic Marker roşu aprins. 

Albert smulse biletul de pe uşă şi-l citi repede. Respiră pe 
nas în timp ce-o făcu — exalări aspre, sforăitoare care-l făcură 
să sune ca un taur pe cale să atace. 


ASCULTĂ BINE SCRUMBIE ÎMPUȚITĂ! 

Am încercat să discutăm frumos cu tine - „Să-nţeleagă cei 
ce ştiu a pricepe” dar nu a ajutat la nimic. AI PORNIT PE DRUMUL 
DAMNĂRII ŞI DUPĂ LUCRĂRILE LOR ÎL VEI RECUNOAŞTE. Am trecut cu 
vederea peste idolatria ta papală şi chiar şi peste imorala ta 
venerație a Curvei din Babilon. Dar acum ai mers prea 
departe. NU VA AVEA LOC NICI O PARTIDĂ DE ZARURI CU DIAVOLUL ÎN 
CASTLE ROCK! 

Creştinii cuviincioşi simt Mirosul FOCULUI IADULUI ŞI AL 
PUCIOASEI în Castle Rock astă-toamnă. Dacă tu nu poţi, este 
pentru că nasul tău a fost înfundat cu propriu-ţi păcat şi 


degradare. ASCULTĂ AVERTISMENTUL NOSTRU ŞI ŢINE SEAMA DE EL: 
RENUNŢĂ LA PLANUL DE A TRANSFORMA ORAŞUL ĂSTA ÎNTR-UN BÂRLOG AL 
HOȚILOR ŞI AL JUCĂTORILOR DE JOCURI DE NOROC SAU O SĂ SIMȚI 


MIROSUL FOCULUI IADULUI! O SĂ SIMȚI MIROSUL DE PUCIOASĂ! 
„Cei răi se întorc la locuința morților: toate neamurile 
cari uită pe Dumnezeu.” Psalmul 9:17. 


ASCULTĂ ŞI TINE SEAMA, SAU STRIGĂTELE TALE DE VĂICĂREALĂ VOR 
FI ÎNTR-ADEVĂR PUTERNICE. 
BAPTIŞTII ÎNGRIJORAȚI DIN CASTLE ROCK 


— Căcat pe pâine prăjită, spuse Albert într-un sfârşit şi 
crâmpoțţi biletul într-un pumn cât o crupă de cal. Vânzătorul 
ăla de pantofi baptist mic şi idiot şi-a ieşit în sfârşit din minți. 

Prima sa grijă după ce deschise cabinetul fu să-l sune pe 
părintele John şi să-i spună că s-ar putea ca jocul să se 
înăsprească puţin până la Seara la Cazinou. 

— Nu-ţi face griji, Albert, spuse părintele Brigham cu calm. 
Dacă idiotul ăla ne calcă pe bătături, o să afle cât de tare îi 
puteam călca şi noi, scrumbiile împuţite... am dreptate? 

— Mare dreptate ai, părinte, spuse Albert. 

Încă mai ţinea biletul crâmpoţit într-o mână. Acum se uită 
în jos la el şi un zâmbet firav, neplăcut, ieşi la iveală sub 
mustața lui de morsă. 

— Mare dreptate ai. 


5 


Până la zece şi un sfert în acea dimineaţă, cadranul digital 
din fața băncii anunţa că temperatura în Castle Rock este de 
şaptezeci şi şapte de grade. De cealaltă parte a Podului de 
Tinichea, soarele nefiresc de încins producea o scăpărare 
puternică, o stea de zi în locul unde Ruta 117 ajungea la 
orizont şi se-ndrepta către oraş. Alan Pangborn era în biroul 
lui, unde citea rapoartele referitoare la crimele Cobb-Jerzyck şi 
nu văzu reflecția aceea a soarelui pe metal şi pe sticlă. Nu l-ar 
fi interesat prea mult nici dacă ar fi văzut-o — era, la urma 
urmei, doar o maşină care se apropia. Chiar şi aşa, 
scăpărarea crunt de puternică a cromului şi sticlei, 
îndreptându-se către pod cu mai bine de şaptezeci de mile pe 
oră, vestea sosirea unei părți semnificative a destinului lui 
Alan Pangborn... şi al destinului întregului oraş. 

În vitrina magazinului Lucruri preţioase, anunţul care 
spunea 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 


fu luat jos de o mână cu degete lungi care ieşea din mâneca 
unei jachete sport gălbuie. Locul lui fu luat de un alt anunţ. 
Acesta spunea 


SE CAUTĂ AJUTOR. 
6 


Când traversă podul, maşina încă mergea cu cincizeci într-o 
zonă de douăzeci şi cinci anunţată prin indicator. Era un bolid 
pe care puştii de liceu l-ar fi privit cu venerație şi invidie: un 
Dodge Challenger verde-lămâi, al cărui spate fusese înălțat, 
aşa încât botul stătea înclinat către şosea. Prin geamurile 
fumurii, ai fi putut vedea vag drugul de fier care fusese arcuit 
de-a lungul capotei între scaunele din față şi bancheta din 
spate. Portbagajul era acoperit cu autocolante: HEARST, FUELLY, 
FRAM, STATUL QUAKER-ILOR, PNEURI LATE GOODYEAR, BERBECE DE ASALT. 
Ţevile de eşapament gâlgâiau cu mulțumire, eliminând cu 
nesaț combustibil cu cifră octanică nouăzeci şi şase, care 
putea fi cumpărat doar de la Pista de Curse Câmpiile Oxford 
odată ce ajungeai la nord de Portland. 

Încetini puţin la intersecţia Principalei cu Laurel, apoi intră 
cu un scrâşnet jos de cauciucuri într-unul dintre locurile de 
parcare înclinate din faţa lui The Clip Joint. În clipa aceea nu 
se tundea nimeni înăuntru; Bill Fullerton şi Henry Gendron, 
frizerul lui numărul doi, stăteau amândoi în scaunele pentru 
clienți sub vechile reclame la Brylcreem şi Wildroot Creme Oil. 
Îşi împărţiseră între ei ziarul de dimineață. Când şoferul îşi 
tură scurt motorul, făcând gazele de eşapament să pârâie şi 
să bubuie prin ţevi, amândoi ridicară privirile. 

— O maşină a morţii, dac-am văzut vreodată aşa ceva, 
spuse Henry. 

Bill aprobă din cap şi se trase de buza de jos cu degetul 
mare şi arătătorul de la mâna dreaptă. 

— Ăhâm. 


Urmăriră amândoi nerăbdători cum se opri motorul şi se 
deschise portiera şoferului. Un picior încălțat într-un bocanc 
scâlciat de muncitor ieşi din măruntaiele negre ale Challenger- 
ului. Acelaşi picior se continua cu cracul unei perechi de 
pantaloni strâmţi din dril. O clipă mai târziu, şoferul ieşi şi 
rămase în lumina nefiresc de caldă, scoțându-şi ochelarii de 
soare şi vârându-i în V-ul cămăşii în vreme ce se uita în jur 
într-un chip tacticos, nepăsător. 

— O-ho, spuse Henry. Se pare că tocmai şi-a făcut apariția 
vulpea cea şireată. 

Bill Fullerton se uită ţintă la şofer cu secțiunea sport a 
ziarului în poală şi cu gura uşor căscată. 

— Ace Merrill, spuse el. Cum te ştiu şi cum mă ştii. 

— Ce dracu” face el aici? — întrebă Henry indignat. Credeam 
că-i colo-n Mechanic Falls, să distrugă felu” lor de viaţă. 

— Nu ştu, spuse Bill şi se trase iarăşi de buza de jos. Uită- 
te la iel! Gri ca şobolanu” şi probabil de două ori mai rău! Câţi 
ani are, Henry? 

Henry ridică din umeri. 

— Mai mult dă patruzăci şi mai puţin dă cincizăci ie tot ce 
ştiu. Cui îi pasă câți ani are, totuşi? Mie tot mi se pare c- 
aduce belele. 

De parcă l-ar fi auzit, Ace se întoarse către geamul 
panoramic şi ridică mâna într-un salt lent, sarcastic. Cei doi 
bărbaţi tresăriră şi se foiră indignați, ca două domnişoare 
bătrâne care tocmai şi-au dat seama că insolentul fluierat 
prelung ce se aude din uşa salonului de biliard este pentru ele. 

Ace îşi îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor Low Rider 
şi plecă în pas tacticos — portret al unui om cu tot timpul din 
lume la dispoziție şi cu toate mişcările tari din universul 
cunoscut la îndemână. 

— Crezi c-ar trebuit să-l sunăm pe şerifu' Pangborn? — 
întrebă Henry. 

Bill Fullerton se mai trase puţin de buza de jos. În cele din 
urmă, scutură din cap. 

— O să afle dăstul de repede că-i Ace în oraş, spuse el. Nu-i 
nevoie să-i zic eu. Şi nici tu. 


Şezură în linişte şi-l urmăriră pe Ace cum mergea tacticos 
în susul Străzii Principale până ce le dispăru din vedere. 


7 


Nimeni n-ar fi bănuit, privindu-l pe Ace Merrill mergând 
țanţoş şi indolent în susul Străzii Principale, că era un om cu 
o problemă disperată. Era o problemă cu care Buster Keeton 
s-ar fi putut identifica într-o anumită măsură; Ace le datora 
unor tipi o grămadă mare de bani. Mai bine de optzeci de mii 
de dolari, mai exact. Însă cel mai rău lucru pe care-l puteau 
face creditorii lui Buster erau să-l vâre în puşcărie. Dacă Ace 
nu făcea repede rost de bani, până la începutul lui noiembrie 
să spunem, creditorii lui aveau să-l vâre în pământ. 

Băieţii pe care îi terorizase cândva Ace Merrill — băieți 
precum Teddy Duchamp, Chris Chambers şi Vern Tessio*2 — |- 
ar fi recunoscut imediat în pofida părului său încărunțţit. În 
anii cât lucrase la fabrica de textile din localitate (în ultimii 
cinci ani fusese închisă), asta n-ar fi fost posibil. În zilele de 
atunci, viciile lui fuseseră berea şi furturile mărunte. Din 
pricina celui dintâi se îngrăşase destul de mult, iar din pricina 
celui din urmă îşi atrăsese destulă atenţie din partea 
răposatului şerif George Bannerman. Apoi, Ace a descoperit 
cocaina. 

Şi-a dat demisia de la fabrică, a pierdut cincizeci de livre 
consumând o cantitate foarte - foarte — mare de cocaină şi a 
primit diploma în furt calificat drept rezultat al acestei 
minunate substanţe. Situaţia lui financiară a început să 
fluctueze într-un fel grandios pe care numai comercianții 
veroşi de la bursa de valori şi traficanţii de cocaină îl 
înregistrează. Putea începe o lună sărac lipit pământului şi s- 
o încheie cu cincizeci sau şaizeci de mii de dolari puşi la 
păstrare sub rădăcinile mărului mort din spatele locuinţei sale 
de pe Cranberry Bog Road. Într-o zi lua o cină franțuzească cu 
şapte feluri de mâncare la Maurice; în a doua putea mânca 
macaroane Kraft cu brânză în bucătăria rulotei sale. Totul 


depindea de piață şi de marfă, fiindcă Ace, ca majoritatea 
traficanților de cocaină, era propriul client fidel. 

La un an sau aşa ceva după ce noul Ace — înalt, uscăţiv, 
încărunțţit şi cu găuri în buzunare -— şi-a dat jos costumul de 
osânză pe care-l tot îngroşa încă de când el şi sistemul 
educaţional public îşi luaseră rămas bun, a întâlnit nişte tipi 
din Connecticut. Tipii ăştia făceau comerț cu arme de foc, dar 
şi cu droguri. Ace s-a înțeles imediat de minune cu ei; 
asemenea lui, frații Corson erau propriii lor cumpărători fideli. 
I-au oferit lui Ace ceea ce se ridica la o franciză de mare 
calibru pentru zona centrală din Maine şi Ace a acceptat cu 
bucurie. Aceasta nu era o hotărâre de afaceri mai adevărată 
decât fusese aceea să înceapă să facă trafic cu cocaină. Dacă 
era ceva în lume care lui Ace să-i placă mai mult ca maşinile 
şi cocaina, atunci acelea erau armele. 

Într-una dintre dăţile când s-a simţit ruşinat fiindcă a cerut 
bani împrumut, se dusese la unchiul său, care împrumutase 
bani la jumătate dintre oamenii din oraş şi care se spunea că 
se tăvăleşte în gologani. Ace nu vedea de ce nu s-ar fi calificat 
şi el pentru un asemenea împrumut; era tânăr (ei bine... 
patruzeci şi opt... relativ tânăr), avea perspective şi era sânge 
din sângele lui. 

Unchiul, însă, întreținea o perspectivă complet diferită 
asupra lucrurilor. 

— Mnu, i-a spus Reginald Marion „Pop” Merrill. Ştiu de 
unde provin banii tăi — când ai bani, vreau să zic. Provin din 
căcatu' ăla alb. 

— Ăă, unghiuţe Reginald... 

— Nu mă lua pe mine cu unchiule Reginald, i-a răspuns 
Pop. Ai o pată albă chiar acu pe nas. Neatenţie. Oamenii care 
folosesc căcatu' ăla alb şi-l vând mereu sunt neatenţi. Oamenii 
neatenţți o sfârşesc la Shank. Asta dacă-s norocoşi. Dacă nu, 
ajung să fertilizeze o bucată de mlaştină lungă de vreo şase 
picioare şi adâncă de trei. Nu pot recupera banii dacă cei care- 
mi sunt datori sunt morți sau fac puşcărie. Nu ţi-aş da nici 
sudoarea din gaura curului meu murdar, asta vreau să zic. 


Ace a simțit acea ruşine la scurtă vreme după ce Alan 
Pangborn preluase îndatoririle de şerif al districtului Castle. Şi 
prima mare arestare a lui Alan a fost când l-a surprins pe Ace 
şi doi dintre prietenii lui încercând să spargă seiful din biroul 
lui Henry Beaufort de la The Mellow Tiger. A fost o arestare 
foarte bună, o arestare ca la carte, şi Ace s-a trezit la 
Shawshank la mai puţin de patru luni după ce unchiul lui îl 
prevenise cu privire la locul acela. Acuzaţiile de tentativă de jaf 
au fost retrase în urma unei înțelegeri, dar Ace tot a primit o 
doză de pârnaie destul de mare pentru intrare prin efracţie în 
timpul nopții. 

A ieşit în primăvara lui 1989 şi s-a mutat în Mechanic Falls. 
Avea o ofertă de slujbă acolo; Pista de Curse Câmpiile Oxford 
participa la un program statal de angajare a deținuților 
eliberați înainte de termen, iar John „Ace” Merrill a obţinut un 
post de îngrijitor şi mecanic cu jumătate de normă. 

Destul de mulți prieteni vechi de-ai lui încă mai erau prin 
preajmă - ca să nu mai vorbim de vechii lui clienți — şi, 
curând. Ace a intrat iarăşi în afaceri şi iarăşi avea scurgeri de 
sânge pe nas. 

Şi-a păstrat slujba de la Pista de Curse până ce pedeapsa i 
s-a sfârşit în mod oficial şi şi-a dat demisia chiar în ziua cu 
pricina. Primise un apel telefonic de la Fraţii Zburători Corson 
din Danbury, Connecticut, şi curând făcea iarăşi trafic cu 
arme de foc, dar şi cu pudră euforică boliviană. 

Cât stătuse el la pârnaie, se părea că potul se ridicase; în 
loc de pistoale, puşti de vânătoare şi puşti cu foc repetat, s-a 
trezit acum că făcea o afacere bună cu arme automate şi 
semi-automate. Punctul culminat a venit în iunie a acestui 
an, când a vândut o rachetă Thunderbolt cu lansare de la sol 
unui marinar cu accent sud-african. Marinarul a vârât 
Thunderbolt-ul sub punte, apoi i-a plătit lui Ace şaptesprezece 
mii de dolari în bancnote noi de o sută cu serii non- 
secvențiale. 

— La ce foloseşti o chestie ca aia? — întrebase Ace cu o urmă 
de fascinaţie. 


— La orişe-ți doreşte inima, sefor, îi răspunsese marinarul 
fără să zâmbească. 

Apoi, în iulie, totul se schimbase. Ace încă nu înţelegea cum 
de se putuse întâmpla, doar că probabil ar fi fost mai bine 
dacă ar fi rămas cu Fraţii Zburători Corson în afacerea cu 
cocaină şi cu arme. Preluase două livre de pudră columbiană 
de la un tip din Portland, finanțând afacerea cu ajutorul lui 
Mike şi Dave Corson. Aceştia puseseră la bătaie în jur de 
optzeci şi cinci de mii. Mormanul ăla de drog păruse a avea de 
două ori valoarea cerută — ieşise albastru-intens la testare. 
Ace ştia că optzeci şi cinci de babani erau un mălai mult prea 
mare decât putea el mânui, dar se simţise încrezător şi gata 
să facă mişcarea. În zilele acelea, „Nici o problemă!” era 
principala directivă a vieţii lui Ace Merrill. De atunci, lucrurile 
se schimbase. Lucrurile se schimbaseră mult. 

Aceste schimbări au început când Dave Corson a sunat din 
Danbury, Connecticut, ca să-l întrebe ce credea că face 
încercând să-i bage pe gât praf de corp spunând că-i cocaină. 
Tipul din Portland aparent reuşise să-l tragă în piept pe Ace, 
albastru-intens sau nu, iar când Dave Corson a început să-şi 
dea seama de asta, a-ncetat să mai pară atât de prietenos. De 
fapt, a început să pară absolut neprietenos. 

Ace s-ar fi putut da la fund. În schimb, el şi-a adunat tot 
curajul — care nu era deloc puţin, chiar şi la vârsta pe care o 
avea -— şi s-a dus să-i vadă pe Fraţii Zburători Corson. Le-a 
oferit versiunea sa a ceea ce se întâmplase. A dat aceste 
explicaţii în partea din spate a unei autodube Dodge dotată cu 
un covor din perete în perete, un pat preîncălzit şi o oglindă pe 
tavan. A fost foarte convingător. A trebuit să fie foarte 
convingător, fiindcă autoduba era parcată la capătul unui 
drum desfundat aflat la câteva mile vest de Danbury, un tip 
negru pe nume Timmy Prea-Înalt stătea la volan şi Fraţii 
Zburători Corson, Mike şi Dave, stăteau de-o parte şi de 
cealaltă a lui cu puşti H&K fără recul în mâini. 

În timp ce vorbea, Ace s-a trezit că-şi aminteşte ce-i spusese 
unchiul său înainte ca el să fie prins asupra faptului la The 
Mellow Tiger. Oamenii neatenţi o sfârşesc la Shank. Asta dacă- 


s norocoşi. Dacă nu, ajung să fertilizeze o bucată de mlaştină 
lungă de vreo şase picioare şi adâncă de trei. Ei bine, Pop 
avusese dreptate în privința primei jumătăţi; pentru a evita 
cea de-a doua jumătate, Ace avea intenţia să-şi exercite toată 
forța de persuasiune. Mlaştina nu oferea nici un program de 
angajare a deținuților eliberaţi înainte de termen. 

A fost foarte persuasiv. Şi-ntr-un moment anume a 
pronunțat două cuvinte magice: Ducky Morin. 

— Ai cumpărat bălegarul ăla de la Ducky? - a spus Mike 
Corson, ochii lui injectaţi deschizându-se larg. Eşti sigur că el 
a fost? 

— Sigur că-s sigur, i-a răspuns Ace. De ce? 

Fraţii Zburători Corson s-au uitat unul la celălalt şi au 
început să râdă. Ace nu ştia din ce pricină râdeau, dar, chiar 
şi aşa, era fericit c-o făceau. Părea un semn bun. 

— Cum arăta? — a întrebat Dave Corson. 

— E-un tip înalt — nu la fel de-nalt ca el — (Ace a întins un 
deget către şofer, care purta o pereche de căşti de walkman şi 
se legăna de la stânga la dreapta pe un ritm pe care numai el 
îl auzea.) — dar înalt. E-un canadian franțuz. Vohbeşte aşe, da. 
Are-un cerceluş din aur. 

— Asta-i bătrânu” Daffy Duck, a confirmat Mike Corson. 

— Sincer să fiu, mă mir că încă nu l-a rezolvat nimeni pe 
tipu” ăla, a spus Dave Corson. 

S-a uitat la fratele lui, Mike, şi au scuturat din cap unul 
spre celălalt, mirați amândoi. 

— Mie mi s-a părut în regulă, a spus Ace. Ducky 
întotdeauna a fost în regulă. 

— Da-i fost o perioadă plecat, n-aşa? - a întrebat Mike 
Corson. 

— Un concediu scurt la hotelul Zăbrele, a spus Dave 
Corson. 

— Trebuie să fi fost la zdup când Duckman** a descoperit 
munca la liber, a spus Mike. Atunci au început să-i scadă 
cotaţiile brusc. 

— Ducky are-n ultima vreme un truc mic pe care-i place să- 
l facă, a spus Dave. Ştii ce-i aia „momeşte şi schimbă”, Ace? 


Ace a căzut pe gânduri. Apoi a scuturat din cap. 

— Ba da, ştii, a spus Dave. Fiindcă din cauza asta ţi-ai 
prins curu' la menghină. Ducky ţi-a arătat o mulțime de 
punguţe pline cu pudră albă. Una era plină cu cocaină de 
calitate. Celelalte erau pline cu rahat. Ca şi tine, Ace. 

— Am făcut teste! —- a spus Ace. Am ales o pungă la 
întâmplare şi am testat-o! 

Mike şi Dave s-au uitat unul la celălalt animați de-un 
amuzament sumbru. 

— Ei au făcut testul, a spus Dave Corson. 

— Ela ales o pungă la întâmplare, a adăugat Mike Corson. 

Şi-au dat ochii peste cap şi s-au uitat unul la celălalt în 
oglinda din tavan. 

— Şi? — a spus Ace, uitându-se de la unul la celălalt. 

Era bucuros că ştiau cine era Ducky, dar era de asemenea 
bucuros că-l credeau că n-a vrut să-i tragă pe sfoară, însă tot 
era îngrijorat. Îl tratau ca pe un nătărău, iar Ace Merrill nu 
era nătărăul nimănui. 

— Şi ce? - a întrebat Mike Corson. Dacă n-ai fi fost convins 
că tu însuți ai ales punga pentru test, nu i-ar fi ieşit afacerea, 
aşa-i? Ducky e ca un magician care repetă întruna aceeaşi 
scamatorie tembelă cu cărți. „Alege o carte, orice carte.” Ai 
auzit de aşa ceva, Găo-Ace de cur? 

Cu sau fără arme, Ace şi-a ieşit din pepeni. 

— Să nu-mi spui aşa. 

— Îţi spunem cum poftim, a zis Dave. Ne eşti dator cu 
optzeci şi cinci de babani, Ace, iar ce-am primit până acum în 
schimbul lor e-o încărcătură căcăcioasă de praf de copt Arm & 
Hammer, care valorează aproximativ un dolar jumate. Îţi 
spunem Hubert J. Labăncur dacă vrem. 

El şi fratele lui s-au uitat unul la celălalt. Între ei s-a 
desfăşurat o comunicare fără cuvinte. Dave s-a ridicat în 
picioare şi l-a atenţionat pe Timmy Prea-Înalt lovindu-l peste 
umăr. l-a dat acestuia arma sa. Apoi, Dave şi Mike au părăsit 
furgoneta şi-au stat împreună lângă o legănare de copaci de la 
marginea terenului cine ştie cărui fermier, discutând cu 


patimă. Ace nu ştia ce cuvinte-şi spuneau, dar ştia foarte bine 
ce se petrecea. Se hotărau ce să facă în privința lui. 

El şedea pe marginea patului, transpirând ca un porc, 
aşteptând ca ei să se întoarcă. Timmy Prea-Înalt s-a tolănit pe 
scaunul tapisat pe care-l eliberase Mike Corson, ținând H&K- 
ul îndreptat spre Ace şi dând din cap de la stânga la dreapta. 
Foarte vag, Ace auzea vocile lui Marvin Gaye şi Tammi Terrell 
ieşind din căştile lui. Marvin şi Tammi, care amândoi erau 
ultimii pe val în zilele acela, cântau „My Mistake.” 

Mike şi Dave au revenit înăuntru. 

— O să-ți dăm trei luni ca să te revanşezi, a spus Mike. 

Ace s-a simţit atât de uşurat, că s-a înmuiat tot. 

— În momentul de față ne vrem banii înapoi mai mult decât 
vrem să te jupuim pe tine. Mai e însă ceva. 

— Vrem să-i facem felul lui Ducky Morin, a spus Dave. Ne- 
am săturat de căcaturile lui. 

— Tipu” ne face pe toți să apărem într-o lumină proastă. 

— Credem că tu-l poți găsi, a spus Dave. Credem că-i 
convins că cine-i o dată Găo-Ace, rămâne pentru totdeauna o 
Găo-Ace. 

— Ai ceva de comentat la asta, Găo-Ace? — l-a întrebat Mike. 

Ace nu avea nimic de comentat la aia. Era bucuros numai 
să ştie că va mai prinde un sfârşit de săptămână. 

— Termenul limită e întâi noiembrie, a spus Dave. Ne-aduci 
banii înapoi până-n întâi noiembrie şi-apoi mergem toți după 
Ducky. Dacă n-o faci, o să-ncercăm să vedem câte bucăţi din 
tine putem tăia înainte să renunțţi în sfârşit şi să mori. 


8 


Când se ridicase mingea la fileu. Ace deținea în jur de 
douăsprezece arme de calibru mare atât din felul celor 
automate, cât şi din cele semiautomate. Şi-a petrecut mare 
parte din perioada de graţie încercând să transforme aceste 
arme în bani peşin. Odată ce-avea să facă asta, putea 
transforma banii înapoi în cocaină. Nu-ţi puteai dori un 


capital mai bun decât cocaina atunci când aveai nevoie să 
scoţi în grabă banul gros. 

Dar piața armelor se afla pentru moment în calmurile 
cancerului. Şi-a vândut jumătate din marfa — nici una dintre 
puştile cele mari - şi atâta tot. În a doua săptămână din 
septembrie întâlnise în cârciuma Piece of Work** din Lewiston 
un client promițător. Clientul făcuse aluzie în toate felurile 
posibile că i-ar plăcea să cumpere cel puţin şase sau poate 
chiar zece arme automate, dacă odată cu acestea primea şi 
numele unui traficant de muniţie de încredere. Ace putea face 
lucrul acesta; Fraţii Zburători Corson erau cei mai de 
încredere traficanţi de muniţie pe care-i cunoştea. 

Înainte să bată palma. Ace s-a dus la toaleta sumbră a 
localului pentru a trage pe nas vreo două linii. Era inundat de 
sclipirea ferice şi despovărată care i-a vrăjit pe mai mulți 
preşedinţi americani; avea impresia că vedea lumina de la 
capătul tunelului. 

A aşezat pe rezervorul closetului oglinjoara pe care o purta 
în buzunarul de la piept şi tocmai întindea cocaină pe ea, când 
se auzi o voce dinspre pisoarul de lângă cabina în care era el. 
Ace încă nu aflase cui îi aparținuse acea voce; ştia doar că 
deținătorul ei era posibil să-l fi scăpat de cincisprezece ani în 
penitenciarul federal. 

— Omule, ai vorbit c-un microfon ambulant, a spus vocea 
care părea că venea dinspre pisoar, iar când Ace a ieşit din 
toaletă, a folosit uşa din spate. 


9 


În urma acelui pericol evitat la mustață (niciodată nu-i 
trecuse prin gând că informatorul lui nevăzut era posibil doar 
să-şi fi bătut puţin joc de el), asupra lui Ace s-a pogorât un soi 
ciudat de paralizie. A început să se teamă să mai facă altceva 
în afară de a cumpăra puţină cocaină din când în când pentru 
folosul său personal. Niciodată nu mai încercase o asemenea 
senzaţie de punct mort. O ura, dar nu ştia ce să facă în 


privința ei. Primul lucru pe care-l făcea în fiecare zi era să se 
uite la calendar. Noiembrie părea să se apropie cu paşi repezi. 

Apoi, în dimineața aceasta, se trezise înaintea zorilor cu un 
gând scânteindu-i în minte asemenea unei ciudate lumini 
albastre: trebuia să meargă acasă. Trebuia să se întoarcă în 
Castle Rock. Acolo se afla răspunsul. Să meargă acasă i se 
părea mişcarea potrivită... dar chiar dacă se dovedea a fi 
mişcarea greşită, schimbarea de decor era posibil să-i rupă 
chinga de abur din minte. 

În Mechanic Falls era John Merrill, un fost deţinut care 
locuia într-o magherniță cu folie de plastic la geamuri şi 
carton pe uşă. În Castle Rock întotdeauna fusese Ace Merrill, 
căpcăunul care se plimba ţanţoş prin coşmarurile unei întregi 
generaţii de puştani. În Mechanic Falls era un gunoi albicios 
de pe-un drum lăturalnic, un tip care avea un Dodge 
modificat, dar nu avea un garaj în care să-l ţină. În Castle 
Rock fusese, cel puţin pentru scurtă vreme, un fel de rege. 

Aşa că se întorsese, şi aici era, şi acum ce? 

Ace nu ştia. Oraşul părea mai mic, mai sumbru şi mai gol 
decât şi-l amintea. Presupunea că Pangborn era pe undeva 
prin jur şi că-n scurtă vreme Bill Fullerton îl va lua deoparte 
şi-i va spune cine s-a întors în oraş. Apoi, Pangborn îl va găsi 
şi-l va întreba ce credea că face acolo. Îl va întreba dacă are o 
slujbă. Nu avea şi nu putea nici spune că s-a întors să-şi 
viziteze unchiul, fiindcă Pop se aflase în magazinul de 
vechituri atunci când acesta arsese din temelii. Bun atunci, 
Ace, va spune Pangborn, de ce nu sari înapoi în logomobilul 
tău şi nu pleci de-aici? 

Şi ce-avea să răspundă la asta? 

Ace nu ştia - ştia doar că sclipirea de lumină albastru- 
întunecată cu care se trezise în gând încă mai pâlpâia undeva 
înlăuntrul lui. 

Locul unde se aflase Emporium Galorium încă era vacant, 
observă el. Nu era nimic acolo în afară de buruieni, câteva 
bucăţi de scândură arsă şi alte câteva mizerii ca pe toate 
drumurile. Sticla spartă reflecta lumina soarelui în raze 
puternice, care-ţi aduceau lacrimile în ochi. Nu aveai la ce să 


te uiţi acolo, dar Ace voia să se uite, totuşi. Porni să traverseze 
strada. Aproape că ajunse de cealaltă parte, când umbrarul 
cel verde de mai sus cu două magazine îi reținu atenția. 


LUCRURI PREȚIOASE 


scria pe marginea umbrarului. Ei, ce fel de nume mai era şi 
ăsta pentru un magazin? Ace merse în susul străzii ca să 
vadă. Se putea uita mai târziu la lotul vacant unde se aflase 
capcana pentru turişti a unchiului său; nu credea c-o va 
mişca cineva din loc. 

Primul lucru care-i reținu atenţia fu anunţul 


SE CAUTĂ AJUTOR. 


Nu-i acordă prea mare atenţie. Nu ştia de ce se întorsese în 
Castle Rock, dar în mod singur nu pentru o slujbă ca ajutor 
de vânzător. 

În vitrină se aflau câteva lucruri destul de pretenţioase — 
genul de lucruri pe care el le-ar fi luat dacă s-ar fi întâmplat 
să facă o tură de noapte prin casa unui bogătaş. Un set de şah 
cu figurine cioplite în chip de animale de junglă în loc de piese. 
Un colier cu perle negre — lui Ace i se părea valoros, dar 
bănuia că perlele probabil erau artificiale. Cu siguranță 
nimeni din burgul ăsta de rahat nu-şi putea permite un şirag 
din perle negre veritabile. Frumoasă lucrătură, însă; lui i se 
păreau destul de reale. Şi... 

Ace se uită cu ochii îngustațţi la cartea din spatele perlelor. 
Fusese aşezată pe cotor aşa încât cel care se uita în vitrină să 
poată vedea uşor coperta, care înfățişa siluetele a doi bărbați 
stând noaptea pe o movilă de pământ. Unul avea un târnăcop, 
celălalt o lopată. Păreau că sapă o groapă. Titlul cărţii era 
Comorile pierdute şi îngropate ale Noii Angliu. Numele 
autorului era tipărit sub imagine cu litere albe mici. 

Era vorba de Reginald Merrill. 

Ace merse la uşă şi încercă clanța. Aceasta se roti cu 
uşurinţă. Clopoţelul de deasupra capului, sună. Ace Merrill 
intră în Lucruri preţioase. 


10 


— Nu, spuse Ace, uitându-se la cartea pe care domnul 
Gaunt o luase din vitrină şi i-o aşezase în mâini. Nu pe asta o 
vreau. Probabil c-aţi luat-o pe cea care nu trebuia. 

— E singura carte din vitrină, vă asigur, spuse domnul 
Gaunt pe o voce uşor încurcată. Vă puteți uita singur dacă nu 
mă credeți. 

Pentru o clipă, Ace aproape că făcu asta, apoi scoase un 
suspin scurt de exasperare. 

— Nu, e-n regulă, spuse el. 

Cartea pe care i-o înmânase proprietarul magazinului era 
Comoara din insulă de Robert Louis Stevenson. Ce se 
întâmplase era destul de limpede - gândul îi era la Pop şi 
făcuse o greşeală. Adevărata greşeală, însă, fusese în primul 
rând să se întoarcă în Castle Rock. De ce mama mă-sii făcuse 
asta? 

— Uitaţi, e-un loc foarte interesant ăsta pe care-l aveţi aici, 
da” chiar tre' s-o iau din loc. Ne întâlnim altă dată, domnule... 

— Gaunt, spuse proprietarul magazinului, întinzând mâna. 
Leland Gaunt. 

Ace întinse şi el mâna şi-i fu înghițită. În momentul 
contactului i se păru că-l străbate un curent electric de mare 
voltaj. Mintea îi fu umplută iarăşi de acea lumină albastru- 
întunecată: o pălălaie imensă, atotcuprinzătoare de data 
aceasta. 

Îşi retrase mâna, uluit şi cu genunchii înmuiaţi. 

— Ce-a fost asta? — şopti el. 

— Cred că-i puteţi spune „un captator de atenție”, zise 
domnul Gaunt. Vorbi cu o stăpânire tăcută. - O să vreți să-mi 
acordați atenţie, domnule Merrill. 

— De unde-mi ştiţi numele? Nu v-am spus cum mă 
cheamă. 

— O, ştiu cine sunteţi, spuse domnul Gaunt cu un râset 
scurt. Vă aşteptam. 


— Cum se poate să mă fi aşteptat? Nici măcar eu n-am 
ştiut că voi veni până ce n-am urcat în blestemata aia de 
maşină. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, pentru o clipă. 

Gaunt merse înapoi către vitrină, se aplecă şi ridică un 
anunț care stătea sprijinit de perete. Apoi se aplecă în vitrină, 
luă anunțul 


SE CAUTĂ AJUTOR 
şi puse 
ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 


în locul lui. 

— De ce-aţi făcut asta? 

Ace se simţea ca un om care s-a împiedicat într-un gard din 
sârmă prin care trece o încărcătură scăzută de electricitate. 

— E-un lucru obişnuit ca proprietarii de magazine să ia jos 
anunţurile de angajare atunci când postul a fost ocupat, 
spuse domnul Gaunt, cu puţină severitate. Afacerea mea în 
Castle Rock s-a dezvoltat într-un ritm foarte satisfăcător şi- 
acum găsesc că am nevoie de-un spate puternic şi de-o 
pereche de mâini în plus. Obosesc atât de uşor în ultima 
vreme. 

— Hei, eu n-am... 

— Am de asemenea nevoie şi de un şofer, spuse domnul 
Gaunt. Condusul este, cred, calificarea ta de bază. Prima ta 
însărcinare va fi să mergi cu maşina la Boston. Am un 
automobil parcat într-un garaj de acolo. O să-ţi placă — e-un 
Tucker. 

— Un Tucker? 

Pentru o clipă, Ace uită că nu venise în oraş să se facă 
ajutor de vânzător... şi nici şofer, dacă tot veni vorba. 

— Vreți să spuneţi ca-n filmul ăla? 

— Nu tocmai, spuse domnul Gaunt. 

Se duse în spatele tejghelei pe care stătea vechea lui casă de 
marcat, scoase o cheie şi descuie sertarul de dedesubt. De 


acolo luă două plicuri mici. Pe unul îl aşeză pe tejghea. Pe 
celălalt i-l întinse lui Ace. 

— A fost modificat pe alocuri. Poftim. Cheile. 

— Hei, numai puţin, aşteptaţi un minut! V-am spus că... 

Ochii domnului Gaunt erau de o culoare ciudată pe care 
Ace nu reuşea s-o identifice, dar când mai întâi se întunecară 
şi apoi trimiseră văpăi către el, Ace simţi cum i se înmoaie 
genunchii din nou. 

— Eşti prins la colț, Ace, dar dacă nu-ncetezi să te mai 
comporți ca un struţ cu capul îndesat în nisip, cred că-mi voi 
pierde interesul de-a te ajuta. Ajutoare de vânzători se găsesc 
pe toate drumurile. Ştiu, crede-mă pe cuvânt. Am angajat 
sute de-a lungul anilor. Poate mii. Aşa că termină cu codeala 
şi ia cheile. 

Ace luă plicul cel mic. Când vârfurile degetelor lui atinseră 
vârfurile degetelor domnului Gaunt, acel foc negru 
atotcuprinzător îi umplu iarăşi mintea. Gemu. 

— O să mergi cu maşina la adresa pe care ţi-o voi da eu, 
spuse domnul Gaunt, şi-o să o parchezi în locul unde se află 
acum maşina mea. Te aştept înapoi cel târziu până la miezul 
nopții. Cred că te vei întoarce de fapt mult mai devreme de 
atât. 

Maşina mea e mai rapidă decât pare. 

Rânji, scoțând la iveală toţi acei dinți. 

Ace încercă din nou. 

— Uitaţi, domnule... 

— Gaunt. 

Ace aprobă din cap, care i se mişcă sus-jos precum capul 
unei marionete controlată de un păpuşar începător. 

— În alte împrejurări, v-aş accepta oferta. Sunteţi... 
interesant. 

Nu era cuvântul pe care şi-l dorise, dar era cel mai bun 
cuvânt pe care limba lui voia să-l articuleze pentru moment. 

— Dar aveţi dreptate -— chiar sunt prins la colț şi, dacă nu 
găsesc un morman mare de bani în următoarele două 
săptămâni... 


— Păi, cum rămâne cu cartea? — întrebă domnul Gaunt. 
Tonul pe care vorbi era amuzat şi dojenitor în acelaşi timp. — 
Nu din cauza ei ai intrat? 

— Nu-i ce-am... 

Descoperi că încă o mai ţinea în mână şi se uită iarăşi la ea. 
Imaginea era aceeaşi, dar titlul se schimbase înapoi la cel pe 
care-l văzuse în vitrină: Comorile pierdute şi îngropate ale Noii 
Anglii de Reginald Merrill. 

— Ce-i asta? — întrebă el răguşit. 

Dar, brusc, ştiu. Nu se afla deloc în Castle Rock; era acasă 
în Mechanic Falls, zăcea în patul lui murdar şi visa toate 
acestea. 

— Mie mi se pare a fi o carte, spuse domnul Gaunt. Şi 
Reginald Merrill n-a fost cumva numele răposatului tău 
unchi. Ce coincidenţă. 

— Unchiul meu n-a scris toată viața altceva în afară de 
chitanțe şi bonuri de datorii, spuse Ace pe aceeaşi voce 
răguşită, somnoroasă. 

Ridică iarăşi privirea spre Gaunt şi descoperi că nu-şi putea 
dezlipi ochii de la el. Ochii lui Gaunt continuau să-şi schimbe 
culoarea. Albaştri... cenuşii... căprui... maro... negri. 

— Ei bine, admise domnul Gaunt, poate că numele de pe 
carte e un pseudonim. Poate că eu însumi am scris tomul 
acela. 

— Dumneavoastră? 

Domnul Gaunt îşi duse degetele sub bărbie. 

— Poate că nici nu e o carte. Poate că lucrurile cu adevărat 
deosebite pe care le vând nu sunt ceea ce par să fie. Poate că 
nu sunt decât lucruri cenuşii cu o singură proprietate 
remarcabilă - puterea de a lua forma lucrurilor care bântuie 
visele bărbaților şi-ale femeilor. - Făcu o pauză, apoi adăugă 
cu un aer gânditor: Poate că ele însele sunt nişte vise. 

— Nu pricep nimic din tot ce spuneţi. 

Domnul Gaunt zâmbi. 

— Ştiu. Nu contează. Dacă unchiul tău chiar a scris o carte, 
Ace, nu crezi c-ar fi vorbit despre comori îngropate? Nu eşti de 
părere că ideea de comoară - fie ea îngropată în pământ sau în 


buzunarele semenilor lui - a fost un subiect care l-a interesat 
mult? 

— Îi plăceau banii, sigur că da, spuse Ace sumbru. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat cu ei? — strigă domnul Gaunt. 
Ţi-a lăsat ţie vreun sfanț? Sigur c-a făcut-o; nu eşti tu singura 
lui rudă încă în viață? 

— Nu mi-a lăsat nici un afurisit de gologan! — ripostă Ace 
cu un țipăt de furie. Toată lumea din oraş spunea că 
bastardu' ăla bătrân avea şi prima centimă pe care-a câştigat- 
o vreodată, dar când a murit erau mai puţin de patru mii de 
dolari în contul lui bancar. Ăştia s-au dus pe îngropăciune şi 
pe curățarea dezastrului pe care l-a lăsat în urmă acolo-n 
stradă. Iar când i-au deschis cutia de valori, ştiţi ce-au găsit? 

— Da, spuse domnul Gaunt şi, chiar dacă gura lui era 
serioasă - chiar compătimitoare — ochii îi râdeau. Cupoane de 
reducere. Şase clasoare pline de Cupoane Plaid şi paisprezece 
de Cupoane Gold Bond. 

— Aşa-i! spuse Ace. 

Se uită încruntat în jos la Comorile pierdute şi îngropate ale 
Noii Anglii. Neliniştea şi senzaţia lui de dezorientare visătoare 
fuseseră înghiţite, cel puţin pentru moment, de furie. 

— Şi ştiţi ce? Nici măcar nu mai poţi preschimba Cupoanele 
Gold Band. Compania a dat faliment. Toată lumea din Castle 
Rock se temea de el — chiar şi eu mă temeam puţin de el — şi 
toată lumea credea că e un Scrooke McFutui Duck bogat, dar 
a murit falit. 

— Poate că nu avea încredere în bănci, spuse domnul 
Gaunt. Poate că şi-a îngropat comoara. Crezi că-i posibil aşa 
ceva, Ace? 

Ace deschise gura. O închise la loc. O deschise. O închise. 

— Încetează cu aia, spuse domnul Gaunt. Arăţi ca un peşte 
într-un acvariu. 

Ace se uită la cartea din mână. O aşeză pe tejghea şi 
frunzări paginile, care erau înghesuite cu un scris mărunt. Şi 
ceva zbură dintre ele. Era o bucată mare şi franjurată de 
hârtie maro, împăturită inegal, iar el o recunoscu pe dată — 
fusese ruptă dintr-o pungă de cumpărături de la Magazinul 


lui Hemphill. Cât de des, copil fiind, îl privise pe unchiul său 
rupând bucăți de hârtie maro exact ca aceasta din câte o 
pungă dintre cele pe care le ţinea sub antica lui casă de 
marcat Tokeheim? De câte ori îl privise cum aduna cifre pe 
câte o astfel de fițuică... sau cum scria bonuri de datorii pe 
ele? 

O despături cu mâini tremurânde. 

Era o hartă, măcar atâta lucru era limpede, dar la început 
nu reuşi să înțeleagă nimic din ea — nu erau decât o droaie de 
linii şi cruci şi cercuri înzorzonate. 

— Ce dracu”? 

— Ai nevoie de ceva care să te ajute să-ţi focalizezi atenţia, 
asta-i tot, spuse domnul Gaunt. Asta te-ar putea ajuta. 

Ace ridică privirea. Domnul Gaunt aşezase pe cutia din 
sticlă de lângă casa de marcat o oglindă mică montată într-o 
ramă din argint ornată. Acum deschise celălalt plic pe care-l 
luase din sertarul încuiat şi vărsă o cantitate generoasă de 
cocaină pe suprafața oglinzii. Pentru ochiul deloc 
neexperimentat al lui Ace, i se părea că este de o calitate 
incredibil de bună; spotul de lumină de deasupra cutiei-vitrină 
împrăştia mii de scântei din fulgii ei impecabili. 

— Iisuse, domnule! 

Începu să-l gâdile nasul de nerăbdare. 

— E columbiană? 

— Nu, ăsta-i un hibrid special, spuse domnul Gaunt. 
Provine din Câmpiile lui Leng. 

Din buzunarul interior al jachetei lui gălbui scoase un 
desfăcător de scrisori şi începu să organizeze grămada în linii 
lungi, grăsulii. 

— Unde-i asta? 

— Colo peste dealuri şi-n mare depărtare, răspunse domnul 
Gaunt fără să ridice privirea. Nu pune întrebări, Ace. Oamenii 
care datorează bani ar face bine să se bucure de lucrurile 
bune care le cad în cale. 

Puse la loc desfăcătorul de scrisori şi din acelaşi buzunar 
extrase un pai scurt din sticlă. I-l dădu lui Ace. 

— Fii oaspetele meu. 


Paiul era incredibil de greu - nu era nicidecum din sticlă, ci 
dintr-un fel de cristal de stâncă, bănuia Ace. Se aplecă 
deasupra oglinzii, apoi ezită. Dacă avea moşneagul SIDA sau 
ceva de felul ăsta? 

Nu pune întrebări, Ace. Oamenii care datorează bani ar face 
bine să se bucure de lucrurile bune care le cad în cale. 

— Amin, spuse Ace cu voce tare şi se puse pe treabă. 

Capul i se umplu de gustul acela vag de banană cu lămâie 
pe care părea să-l aibă mereu cocaina cu adevărat bună. Era 
suavă, dar era şi puternică. Îşi simţi capul cum începe să 
bubuie. În acelaşi timp, gândurile îi deveniră perfect definite şi 
prinseră pe margine un luciu de crom lustruit. Îşi aminti ceva 
ce-i spusese un tip nu cu mult după ce se îndrăgostise de 
treaba asta: Lucrurile au mai multe nume când ai cocaină la 
bord. Au o grămadă de nume. 

Atunci nu înțelesese, dar acum credea că-nțelegea. 

Îi oferi paiul lui Gaunt, dar acesta scutură din cap. 

— Niciodată înainte de cinci, spuse el, dar tu bucură-te, 
Ace. 

— Mersi, spuse Ace. 

Se uită iarăşi la hartă şi descoperi că acum o putea citi 
perfect. Cele două linii paralele cu X-ul între ele erau în mod 
clar Podul de Tinichea şi, odată ce-ţi dădeai seama de asta, tot 
restul avea noimă. Bucla care mergea printre linii, trecea prin 
X şi continua spre partea de sus a hârtiei era Ruta 117. Cercul 
cel mic în spatele căruia se afla cercul cel mare trebuia să 
reprezinte ferma de lapte a familiei Gavineaux: cercul cel mare 
probabil că era grajdul pentru vaci. Totul avea sens. Era la fel 
de clar şi de curat şi de sclipitor ca şi grămăjoara proaspătă de 
drog pe care tipul ăsta incredibil de degajat o turnase din 
plicul cel mic. 

Ace se aplecă iarăşi asupra oglinzii. 

— Foc de voie, murmură el şi mai aspiră două linii. Bang! 
Zap! - Christoase, treaba asta-i puternică, spuse el pe-o voce 
gâfâită. 

— Că ghini zâci, aprobă domnul Gaunt cu gravitate. 


Ace ridică privirea, brusc convins că bărbatul râdea de el, 
dar fața domnului Gaunt era calmă şi senină. Ace se aplecă 
iarăşi asupra hărții. 

Acum crucile fură cele care-i captară atenţia. Erau şapte de 
toate — nu, de fapt erau opt. Una părea să se afle pe terenul 
sterp, mlăştinos, deținut de bătrânul Treblehorn... doar că 
bătrânul Treblehorn era mort, era mort de ani întregi, şi nu 
umblase oare vorba odată că unchiul său Reginald primise 
mare parte din terenul ăla ca restituire a unui împrumut? 

Acolo era alta, la marginea Rezervaţiei Naturale de pe 
cealaltă parte a Castle View, dacă se orienta el bine în teren. 
Două erau pe Drumul Orăşenesc nr. 3 lângă un cerc care, 
probabil, era locuința bătrânului Joe Camber, Ferma Şapte 
Stejari. Încă două pe terenul probabil deţinut de Diamond 
Match pe partea de vest a lacului Castle. 

Cu ochi sălbatici, injectaţi ace se uită ţintă în sus la Gaunt. 

— Şi-a îngropat banii? Asta înseamnă crucile? Alea sunt 
locurile unde şi-a îngropat banii? 

Domnul Gaunt ridică elegant din umeri. 

— Sunt sigur că nu ştiu. Pare logic să fie aşa, dar logica 
deseori are puține în comun cu felul în care se comportă 
oamenii. 

— Dar e posibil să fie, spuse Ace. 

Surescitarea şi supradoza de cocaină începeau să-l scoată 
din minți; ceva care părea a fi nişte colace ţepene de sârmă de 
cupru îi explodau în muşchii lungi ai brațelor şi pântecelui. 
Faţa lui pământie, înțepată de cicatricele acneei adolescentine, 
căpătase o roşeaţă întunecată. 

— E posibil să fie! Toate locurile unde-s crucile alea... toate 
ar putea fi proprietăți ale lui Pop! Înţelegeţi? Poate că a dat 
toate terenurile alea spre administrare unui curator sau cum 
dracu” i se spune... aşa încât nimeni să nu le poată cumpăra... 
aşa încât nimeni să nu afle ce-a pus acolo... 

Trase pe nas restul de cocaină de pe oglindă şi apoi se 
aplecă peste tejghea. Ochii lui injectați, bulbucaţți se mişcau 
frenetic în orbite. 


— Aş putea nu doar să ies din bucluc, spuse el într-o 
şoaptă scăzută, tremurătoare. Aş putea fi al dracu” de bogat. 

— Da, spuse domnul Gaunt. Aş zice că asta e o posibilitate 
de luat în seamă. Dar aminteşte-ţi aia. Ace. 

Îndreptă degetul mare spre perete şi spre anunţul de acolo 
care spunea 


NU RETURNEZ BANII ŞI NU FAC SCHIMBURI 
CAVEAT EMPTOR! 


Ace se uită la anunţ. 

— Asta ce-nseamnă? 

— Înseamnă că nu eşti prima persoană care crede că 
găseşte cheia bogăției într-o carte veche. Înseamnă de 
asemenea că încă mai am nevoie de un ajutor şi de un şofer. 

Ace se uită la el, aproape şocat. Apoi râse. 

— Glumeşti? (Arătă cu degetul spre hartă.) Am o grămadă 
de gropi de săpat. 

Domnul Gaunt suspină plin de regret, împături foaia maro 
de hârtie, o puse la loc în carte şi aşeză cartea în sertarul de 
sub casa de marcat. Făcu toate acestea cu o repeziciune 
incredibilă. 

— Hei! ţipă Ace. Ce faci? 

— Tocmai mi-am amintit că volumul acesta e deja promis 
altui client, domnule Merrill. Îmi pare rău. Şi într-adevăr am 
închis magazinul — e Ziua lui Columb, să ştiţi. 

— Aşteaptă o clipă! 

— Desigur, dacă aţi fi considerat că merită să acceptaţi 
postul, sunt sigur că s-ar fi putut rezolva ceva. Dar observ că 
sunteți foarte ocupat; cu siguranţă vreţi să vă asiguraţi că 
aveți toate treburile în ordine înainte ca Frații Corson să vă 
transforme în file rece. 

Gura lui Ace începuse din nou să se deschidă şi să se 
închidă. Încerca să-şi amintească unde se aflaseră crucile 
acelea mici şi descoperea că n-o putea face. În mintea lui 
agitată, în al nouălea cer, toate păreau să se împletească 


laolaltă într-o singură cruce mare... genul de cruce pe care o 
vedeai în cimitire. 

— Bine! strigă el. Bine, iau fututa aia de slujbă! 

— În cazul acesta, cred că această carte e totuşi de vânzare, 
spuse domnul Gaunt. 

O scoase din sertar şi verifică supracoperta. 

— Are prețul de un dolar şi jumătate. 

Dinţii lui încălecaţi apărură într-un zâmbet larg, ca de 
rechin. 

— Asta-i un dolar treizeci şi cinci, cu reducerea pentru 
angajați. 

Ace îşi scoase portmoneul din buzunarul de la spate, îl 
scăpă şi aproape că se lovi cu capul de marginea cutiei din 
sticlă atunci când se aplecă să-l ridice. 

— Dar va trebui să-mi iau puţin timp liber, îi spuse 
domnului Gaunt. 

— Într-adevăr. 

— Deoarece chiar am nişte gropi de săpat. 

— Desigur. 

— Timpul e scurt. 

— Câtă înţelepciune din partea ta să ştii asta. 

— Ce ziceţi de când mă-ntorc de la Boston? 

— N-o să fii obosit? 

— Domnule Gaunt, nu-mi permit să fiu obosit. 

— S-ar putea să te pot ajuta cu asta, spuse domnul Gaunt. 

Zâmbetul lui se lărgi şi dinţii îi ieşiră în evidență ca dinţii 
unui craniu. 

— S-ar putea să am un mic stenic pentru tine, asta vreau 
să zic. 

— Ce? întrebă Ace, ochii căscându-i-se. Ce aţi spus? 

— Poţi repeta, te rog? 

— Nimic, spuse Ace. Nu contează. 

— Bine — mai ai cheile pe care ţi le-am dat? 

Ace fu surprins să descopere că-şi îndesase în buzunarul de 
la spate plicul ce conţinea cheile. 

— Bun. 


Domnul Gaunt marcă 1.35$ pe vechea sa casă de marcat, 
luă bancnota de cinci dolari pe care o aşezase Ace pe tejghea 
şi-i oferi ca rest trei dolari şi şaizeci şi cinci de cenți. Ace luă 
banii cu mişcările unui om în transă. 

— Acum, spuse domnul Gaunt. Dă-mi voie să-ţi ofer câteva 
informaţii ajutătoare. Ace. Şi aminteşte-ţi ce ţi-am spus: vreau 
să te întorci până la miezul nopţii. Dacă nu eşti înapoi până 
atunci, voi fi nefericit. Când sunt nefericit, uneori îmi pierd 
cumpătul. N-ai vrea să fii prin preajmă când se întâmplă 
lucrul ăsta. 

— Vă ieşiţi din pepeni? — întrebă Ace în glumă. 

Domnul Gaunt se uită în sus cu o ferocitate rânjită care-l 
făcu pe Ace să se dea cu un pas în spate. 

— Da, spuse el. Exact asta fac, Ace. Îmi ies din pepeni. 
Tocmai aşa. Acum fii atent. 

Ace fu atent. 


11 


Era unsprezece tară un sfert şi Alan tocmai se pregătea să 
meargă la Nan şi să bea repede o ceaşcă de cafea, când Sheila 
Brigham îl sună prin interfon. Sonny Jackett era pe linia unu, 
spuse ea. Insista să discute cu Alan şi cu nimeni altul. 

Alan ridică receptorul. 

— Bună, Sonny - ce pot face pentru tine? 

— Păi, spuse Sonny cu accentul lui tărăgănat de est 
îndepărtat, urăsc să-ți mai pun pe tavă alte probleme după 
meniul dublu pe care l-ai primit ieri, domnule şerif, dar cred 
că un vechi prieten de al tău s-a întors în oraş. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre Ace Merrill. I-am văzut maşina parcată mai sus 
de-aici. 

O, rahat, ce mai urmează? gândi Alan. 

— L-ai văzut tu? 

— Mnu, da” n-ai cum să treci cu vederea maşina aia. Un 
Dodge Challenger verde ca voma -— ceea ce puştii numesc țeavă 
de tun. Am văzut-o colo sus la Câmpii. 


— Păi, mersi, Sonny. 

— Pentru puţin — de ce crezi că s-a întors mucosu' ăla 
înapoi în Castle Rock, Alan? 

— Nu ştiu, spuse Alan şi, când închise, îşi spuse: Dar cred 
c-ar fi mai bine să aflu. 


12 


Lângă Challenger-ul verde era un spaţiu liber. Alan parcă 
Patrula 1 acolo şi cobori. Îi văzu pe Bill Fullerton şi pe Henry 
Gendron cum se uită pe geamul frizeriei la el cu ochi luminaţi 
de interes şi ridică o mână spre ei. Henry arătă cu degetul 
peste drum. Alan aplecă din cap şi traversă. Wilma Jerzyck şi 
Nettie Cobb se omoară una pe alta la un colț de stradă într-o 
zi şi Ace Merrill îşi face apariția în următoarea, gândi el. 
Oraşul ăsta se transformă în Circul Barnum & Bailey. 

Când ajunse la trotuarul de pe cealaltă parte a străzii, îl 
văzu pe Ace ieşind cu pas nesigur din umbrele aruncate de 
paravanul verde al magazinului Lucruri prețioase. Avea ceva 
într-o mână. La început, Alan nu-şi putu da seama ce era, 
dar, când Ace se apropie, ajunse la concluzia că-şi putuse da 
seama; doar că nu-i venise să-şi creadă ochilor. Ace Merrill nu 
era genul de om de la care să te aştepţi să-l vezi cu o carte în 
mână. 

Se întâlniră în faţa lotului vacant unde stătuse cândva 
Emporium Galorium. 

— Bună, Ace, spuse Alan. 

Ace nu părea câtuşi de puţin surprins să-l vadă. Îşi luă 
ochelarii din V-ul cămăşii, îi scutură cu o mână şi-i aşeză pe 
nas. 

— Măi, măi, măi — cum mai stă treaba, şefu”? 

— Ce cauţi în Castle Rock, Ace? — întrebă Alan fără vreo 
inflexiune în glas. 

Ace se uită către cer cu un interes exagerat. Scântei mici de 
lumină scăpărată pe lentilele ochelarilor lui marca Ray-Ban. 

— Frumoasă zi pentru o plimbare cu maşina, spuse el. 
Văratic. 


— Foarte frumoasă, se arătă Alan de acord. Ţi-e valabil 
permisul, Ace? 

Ace se uită la el cu reproş. 

— Aş mai merge cu maşina dacă n-ar fi? Asta n-ar fi legal, 
nu-i aşa? 

— Nu cred că ăsta-i un răspuns. 

— Am dat examenul din nou imediat ce am primit foaia roz, 
spuse Ace. Sunt cu acte-n regulă la volan. Ce zici de asta, 
şefu'? Asta-i un răspuns? 

— Poate aş putea vedea cu ochii mei. 

Alan întinse o mână. 

— Măi, să fie, am impresia că nu ai încredere în mine! — 
spuse Ace. 

Vorbi pe aceeaşi voce glumeaţă, sâcâitoare, dar Alan auzi 
furia de dincolo de ea. 

— Să spunem doar că-s din Missouri. 

Ace îşi mută cartea în mâna stângă aşa încât să poată săpa 
după portmoneu în buzunarul de la şold cu cea dreaptă şi 
Alan reuşi să vadă mai bine coperta. Cartea era Comoara din 
insulă de Robert Louis Stevenson. 

Se uită la permisul de conducere. Era ştampilat şi era 
valabil. 

— Talonul de înmatriculare al maşinii e în torpedou, dacă 
vrei să trecem strada şi să te uiţi şi la ăla, spuse Ace. 

Alan auzi acum mai limpede furia din vocea lui. 

— Cred că-n privinţa lui te cred pe cuvânt, Ace. De ce nu-mi 
spui ce cauţi cu adevărat înapoi în oraş? 

— Am venit să mă uit la ăla, spuse Ace şi arătă cu degetul 
spre lotul vacant. Nu ştiu de ce, dar asta am făcut. Mă-ndoiesc 
că mă crezi, dar se-ntâmplă ca ăsta să fie adevărul. 

Cât se poate de ciudat, Alan chiar îl credea. 

— Văd că ţi-ai cumpărat o carte. 

— Ştiu să citesc, spuse Ace. Mă-ndoiesc c-o crezi şi pe asta. 

— Măi, măi. (Alan îşi vâri degetele în găicile de la curea.) Ai 
aruncat o privire-ntr-o parte şi-ai cumpărat şi-o carte. 

— Uite-un poet şi n-o ştie. 


— Păi, cred că asta sunt. Perspicace din partea ta să observi 
Ace. Acum cred c-o să pleci din oraş, nu-i aşa? 

— Şi dacă nu plec? O să găseşti ceva pentru care să mă 
arestezi, cred. Cuvântul „reabilitare” există-n vocabularul tău, 
şerife Pangborn? 

— Da, spuse Alan, dar la definiție nu apare Ace Merrill. 

— Ai face bine să nu te iei de mine, omule. 

— Nu mă iau de tine. Dac-o să încep s-o fac, o să-ţi dai 
seama. 

Ace îşi scoase ochelarii de soare. 

— Tipii ca voi nu renunță niciodată, nu-i aşa? Nu 
renunțaţi... pe mama voastră... niciodată. 

Alan nu spuse nimic. 

După o clipă, Ace păru să-şi recapete cumpătul. Îşi puse 
ochelarii Ray-Ban Ia loc pe nas. 

— Ştii, spuse el, chiar cred că voi pleca. Am locuri de vizitat 
şi lucruri de făcut. 

— Asta-i bine. Munca-l înnobilează pe om. 

— Dar dacă vreau să mă-ntorc, o s-o fac. Mă auzi? 

— Te aud, Ace, şi vreau să-ți spun că n-ai da dovadă de 
înțelepciune dacă ai face asta. Tu mă auzi pe mine? 

— Să ştii că nu mă sperii. 

— Dacă nu te sperii, spuse Alan, eşti chiar mai prost decât 
te-am crezut. 

Ace se uită la Alan preț de-o clipă prin ochelarii săi cu 
lentile fumurii, apoi râse. Pe Alan nu-l deranjă acest lucru — 
era un râset cavernos, ciudat şi deşănțat. Rămase locului şi se 
uită cum Ace traversează strada cu mersul lui demodat de 
şmecheraş, cum deschide portiera maşinii şi cum urcă la 
volan. O clipă mai târziu, motorul prinse viață cu un răcnet. 
Fumul gâlgâi prin ţevile de eşapament; oamenii se opriră pe 
stradă să se uite. 

Aia-i o tobă de eşapament ilegală, îşi spuse Alan. O tobă de 
sticlă. L-aş putea amenda pentru ea. 

Dar care ar fi scopul? Avea alte lucruri pe cap în afară de 
Ace Merrill, care oricum pleca din oraş. Pentru totdeauna de 
data aceasta, spera el. 


Urmări Challenger-ul verde cum face o întoarcere de o sută 
optzeci de grade pe Strada Principală şi cum se îndreaptă 
înapoi spre râul Castle şi spre marginea oraşului. Apoi se 
întoarse şi se uită gânditor în susul străzii la umbrarul cel 
verde. Ace se întorsese în oraşul natal şi cumpărase o carte — 
Comoara din insulă, mai exact. O cumpărase de la Lucruri 
prețioase. 

Credeam că astăzi e închis magazinul ăla, îşi spuse Alan. 
Nu aşa spunea anunțul din geam? 

Merse pe stradă în sus către Lucruri preţioase. Nu se 
înşelase în privința anunţului; spunea 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB. 


Dacă l-a primit pe Ace, poate că mă va primi şi pe mine, îşi 
spuse Alan, şi ridică pumnul să bată la uşă. Înainte să-l poată 
cobori, pager-ul pe care-l avea prins la centură emise un 
semnal sonor. Apăsă butonul care oprea acel odios dispozitiv 
şi rămase nehotărât în fața uşii magazinului pentru încă un 
moment lung... dar nu era de fapt nici o îndoială cu privire la 
ce avea acum de făcut. Dacă erai avocat sau administratorul 
unei firme, poate că-ți puteai permite să ignori o vreme 
semnalele primite prin pager, dar când erai şerif districtual — 
şi unul care a fost ales, nu numit în funcţie — nu existau prea 
multe îndoieli cu privire la priorități. 

Alan traversă trotuarul, apoi se opri şi se întoarse repede pe 
călcâie. Se simţea puţin ca jucătorul care numără la jocul de 
„Un, doi, la perete: Stop!”, cel care trebuie să-i prindă în 
mişcare pe ceilalți jucători, aşa încât să-i trimită pe toţi înapoi 
la linia de pornire. Sentimentul că e privit se întorsese şi era 
foarte puternic. Era convins că va surprinde o mişcare a 
perdelei trase jos pe partea uşii unde se afla domnul Gaunt. 

Dar nu era nimic. Magazinul continuă doar să moţțăie în 
lumina de octombrie neobişnuit de caldă şi, dacă nu l-ar fi 
văzut cu propriii lui ochi pe Ace ieşind de acolo, ar fi putut 
jura, cu sau fără sentimentul că este privit, că magazinul era 
gol. 


Trecu strada către maşina sa de patrulă, se aplecă 
înăuntru să ia microfonul şi se autentifică. 

— A sunat Henry Payton, îi spuse Sheila. Are deja de la 
Henry Ryan rapoartele preliminare în cazul lui Nettie Cobb şi 
Wilmei Jerzyck - bun? 

— Recepţionat. Bun. 

— Henry a spus că, dacă vrei să-ți dea amănuntele de bază, 
îl găseşti la birou de acum până la prânz. Bun. 

— Bine. Tocmai sunt pe Strada Principală. Vin imediat. 
Bun. 

— Ăă, Alan? 

— Mda. 

— Henry m-a întrebat şi dac-o să ne luăm un fax înainte de 
intrarea-n noul secol, ca să ne poată trimite doar copii după 
chestii de felul ăsta în loc să sune tot timpul şi să ţi le 
citească. Bun. 

— Spune-i să-i trimită o scrisoare şefului Consiliului Local, 
zise Alan țâfnos. Nu eu sunt cel care stabileşte bugetul şi el o 
ştie. 

— Păi, nu fac decât să-ţi spun ce-a spus el. Nu-i nevoie să 
te-ncingi din cauza asta. Bun. 

Totuşi, lui Alan i se păru că Sheila avea ea însăşi capsa 
destul de bine pusă. 

— Am terminat şi-am închis, spuse el. 

Urcă în Patrula 1 şi puse microfonul la locul lui. Se uită 
către bancă la timp să vadă afişajul electronic cel mare de 
deasupra uşii anunțând timpul ca fiind zece cincizeci şi 
temperatura de optzeci şi două de grade. lisuse, n-avem nevoie 
de asta, gândi el. Toată lumea din oraş suferă de țâfnă din 
cauza căldurii. 

Alan conduse încet înapoi la Clădirea Municipalităţii, 
pierdut în gânduri. Nu se putea descotorosi de sentimentul că 
se petrecea ceva în Castle Rock, ceva care se afla pe punctul de 
a scăpa de sub control. Era o nebunie, desigur, o nebunie dată 
naibii, dar pur şi simplu nu se putea descotorosi de acel 
sentiment. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 
1 


Şcolile din oraş aveau zi liberă, dar Brian Rusk nu s-ar fi 
dus nici dacă s-ar fi ținut cursuri. 

Brian era bolnav. 

Nu era vreun fel de boală fizică, nu era pojar sau varicelă şi 
nici măcar diaree de la batoanele de ciocolată Hershey, cea 
mai înjositoare şi mai vlăguitoare dintre boli. Nu era vorba nici 
de vreo boală mentală, nu tocmai - mintea lui juca şi ea un 
Tol, sigur că da, dar era ca şi când rolul ar fi fost mai degrabă 
secundar. Partea din el care se îmbolnăvise se afla mai 
înlăuntrul lui decât mintea; o parte esenţială din constituția 
lui ce nu putea fi atinsă de acul sau microscopul nici unui 
doctor se făcuse cenuşie şi nu mai funcţiona. Întotdeauna 
fusese genul de băiat care dănțuia în bătaia soarelui, dar 
acum acel soare dispăruse, îngropat sub pâlcuri dese de nori 
care încă se mai acumulau. 

Norii începuseră să se adune în după-amiaza când 
aruncase cu noroi în cearşafurile Wilmei Jerzyck, se 
îngroşaseră când domnul Gaunt îi apăruse în vis îmbrăcat 
într-o uniformă a echipei Dodger şi-i spusese că nu a terminat 
încă de plătit cartonaşul cu Sandy Koufax... dar cerul nu se 
acoperise complet până ce nu coborâse astă-dimineaţă la 
micul dejun. 

Tatăl lui, îmbrăcat în salopeta cenuşie pe care o purta la 
serviciu la Compania Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi din 
South Paris, şedea la masa din bucătărie cu ziarul Press- 
Herald din Portland în faţa lui. 

— Blestemaţii ăia de Patriots, a spus el din spatele 
baricadei oferite de ziar. Când dracu” o să-şi ia un fundaş care 
să ştie s-arunce blestemata aia de minge? 

— Nu înjura în fața băieților, a spus Cora de lângă aragaz, 
dar nu a vorbit cu obişnuita ei vervă exasperată - a părut 
distantă şi preocupată. 


Brian s-a strecurat în scaun şi şi-a turnat lapte peste fulgii 
de porumb. 

— Hei, Bri! a spus voios Sean. Vrei să mergem în centru 
astăzi? Să jucăm nişte jocuri video? 

— Poate, a spus Brian. Cred că... 

Apoi a văzut titlul de pe prima pagină a ziarului şi a tăcut. 


O CEARTĂ LA CUȚITE S-A SFÂRŞIT CU MOARTEA 
A DOUA FEMEI IN CASTLE ROCK. 


„A fost un duel”, pretinde o sursă din cadrul Poliţiei Statale 


Erau fotografii înfățişând două femei, una lângă alta. Brian 
le-a recunoscut pe amândouă. Una era Nettie Cobb, care 
locuia după colț, pe strada Ford. Mama lui spunea că era 
dusă cu pluta, dar lui Brian întotdeauna i se păruse în regulă. 
Se oprise de vreo două ori să-i mângâie cățelul atunci când 
ieşea să-l plimbe şi-i păruse destul de asemănătoare cu toți 
ceilalți oameni. 

Cealaltă femeie era Wilma Jerzyck. 

A amestecat în fulgii de porumb, dar n-a mâncat cu 
adevărat nici măcar unul. După ce a plecat la serviciu tatăl 
lui, Brian a aruncat fulgii muiațţi în găleata pentru gunoi şi 
apoi s-a furişat la etaj, în camera lui. S-a aşteptat ca mama să 
vină după el, să-l întrebe cum de a aruncat la gunoi mâncare 
bună în vreme ce copiii mureau de foame în Africa (părea să 
creadă că gândul la copiii care mor de foame îți poate spori 
pofta de mâncare), dar n-a făcut-o; în acea dimineață, părea 
pierdută într-o lume numai a ei. 

Sean a fost numaidecât acolo, însă, sâcâindu-l ca- 
ntotdeauna. 

— Deci, ce spui, Bri? Vrei să mergem în centru? Vrei? 

Aproape că dansa de pe un picior pe altul de surescitare. 

— Am putea juca nişte jocuri video, poate să vedem şi ce-i 
cu magazinul ăla nou care are o grămadă de lucruri ca lumea 
în vitrină... 

— Să nu intri acolo! — a strigat Brian şi fratele lui cel mic s- 
a dat în spate, peste față lățindu-se o expresie de şoc şi uimire. 


— Hei, a spus Brian, îmi pare rău. Dar ai face bine să nu 
intri acolo. Sean-băiete. E-un loc urât ăla. 

Buza de jos a lui Sean tremura. 

— Kevin Pelkey spune că... 

— Pe cine crezi tu? Pe nătăflețul ăla sau pe fratele tău? Nu-i 
a bună, Sean. Este... 

Şi-a udat buzele şi apoi a spus ceea ce pentru el era 
adevărul gol-goluț: 

— Este un loc rău. 

— Care-i problema cu tine? - a întrebat Sean. Vocea lui era 
pătimaşă şi plângăreaţă. — Tot weekend-ul te-ai comportat ca 
un drogat! Şi mami la fel! 

— Nu mă simt foarte bine, asta-i tot. 

— Păi... (Sean a căzut pe gânduri. Apoi s-a luminat la față.) 
Poate că nişte jocuri video te vor face să te simți mai bine. 
Putem juca Raid Aerian, Bri! Au Raid Aerian acolo! Ăla în care 
şezi chiar înăuntru şi se leagănă înainte şi-napoi cu tine! E 
bestial! 

Brian a cugetat scurtă vreme la aceasta. Nu. Nu se putea 
închipui mergând la salonul de jocuri video, nu astăzi, poate 
niciodată. Acolo vor fi toți ceilalți copii — astăzi trebuia să stai 
la rând să ajungi la jocurile bune ca Raid Aerian — dar acum el 
era altfel decât ei şi era posibil ca întotdeauna să fie diferit. 

În definitiv, el avea un cartonaş cu Sandy Koufax din 1956. 

Totuşi, voia să facă ceva frumos pentru Sean, pentru oricine 
- ceva care să răscumpere monstruosul lucru pe care i-l 
făcuse Wilmei Jerzyck. Aşa că i-a spus lui Sean că s-ar putea 
să vrea să joace nişte jocuri video în după-amiaza aceea, dar 
până atunci să ia de la el nişte monede de un sfert de dolar. 
Le-a scuturat din cutia lui mare de Coca Cola, depozitul său 
bancar. 

— Măiculiță! - a spus Sean cu ochii mari. Sunt opt... 
nouă... zece monede de-un sfert aici! Tu chiar că tre să fii 
bolnav! 

— Mda, cred că aşa e. Distrează-te, Sean-băiete. Şi nu-i 
spune lui mami dacă nu vrei să te facă să-i pui la loc. 


— E-n camera ei, se plimbă pe acolo ca somnambula cu 
ochelarii ăia negri la ochi, a spus Sean. Nici măcar nu ştie că 
suntem în viață. 

A tăcut pentru o clipă şi apoi a adăugat: 

— Urăsc ochelarii ăia negri. Îmi dau fiori pe şira spinării. 

S-a uitat mai atent la fratele lui cel mare. 

— Chiar că nu arăţi prea bine, Bri. 

— Nu mă simt prea bine, a spus Brian cu sinceritate. Cred 
c-o să mă întind. 

— Păi... o să te-aştept un pic. Să văd dacă nu te simți mai 
bine. O să mă uit la desene animate pe canalul cincizeci şi 
şase. Vino jos dacă te simţi mai bine. 

Sean a scuturat monedele în mâinile făcute căuş. 

— Aşa o să fac, a spus Brian şi-a închis încet uşa după ce 
frățiorul lui a păşit afară. 

Dar nu se simţise mai bine. Pe măsură ce ziua a continuat 
să crească, a continuat să se simtă doar din ce în ce mai 

(înnorat) 

rău şi mai rău. S-a gândit la domnul Gaunt. S-a gândit la 
Sandy Koufax. S-a gândit la titlul acela ţipător de ziar - o 
CEARTĂ LA CUȚITE S-A SFÂRŞIT CU MOARTEA A DOUĂ FEMEI ÎN CASTLE 
ROCK. S-a gândit la fotografiile acela, la chipuri familiare 
înotând spre suprafață dintre pâlcuri de puncte negre. 

Odată, aproape că a adormit, apoi micuțul picup s-a pornit 
în dormitorul părinților lui. Mami asculta iarăşi discul acela 
zgâriat, înregistrat la 45 de rotații pe minut, cu Elvis. Făcuse 
lucrul acesta aproape tot weekend-ul. 

Gândurile se învârtejeau şi se legănau prin mintea lui Brian 
ca nişte reziduuri prinse într-un ciclon. 

CEARTĂ LA CUȚITE. 

„Ştii, mi-au spus că ai clasă... da” asta a fost numa” o 
minciună... “ 

A fost un duel. 

CEARTĂ: Nettie Cobb, doamna cu cățelul. 
„N-ai prins niciodată un iepure... * 
Când faci afaceri cu mine, e bine să ţii minte două lucruri. 
LA CUȚITE: Wilma Jerzyck, doamna cu cearşajurile. 
Domnul Gaunt ştie mai bine... 


„... tar tu nu eşti prietenul meu.” 

„iar duelul nu s-a încheiat până ce domnul Gaunt nu 
SPUNE că s-a încheiat. 

De-a roata şi-mprejur se mişcau aceste gânduri, un 
amalgam de teroare, vină şi chin în ritmul hiturilor de aur ale 
lui Elvis Presley. Spre prânz, stomacul lui Brian începuse să 
freamete şi să se strângă. S-a grăbit doar în şosete la baia din 
capătul coridorului de la parter, a închis uşa şi a vomitat în 
bideu cât a putut el de nezgomotos. Mama nu l-a auzit. Încă 
era în camera ei, unde Elvis îi spunea acum că vrea să fie 
ursulețul ei de pluş. 

Când Brian mergea încet înapoi spre camera lui, simțindu- 
se mai chinuit ca niciodată, l-a cuprins o certitudine oribilă, 
bântuitoare: cartonaşul lui cu Sandy Koufax dispăruse. 
Cineva i-l furase noaptea trecută cât timp el dormea. Fusese 
părtaş la o crimă din cauza acelui cartonaş şi acum acesta 
dispăruse. 

A rupt-o la fugă, aproape că a alunecat pe covorul din 
mijlocul camerei sale şi-a înşfăcat clasorul cu cartonaşe de 
base-ball de pe raftul de sus al dulapului. A întors paginile cu 
o viteză atât de înspăimântătoare, că a rupt mai multe din 
cotorul inelat. Dar cartonaşul — acel cartonaş — încă era acolo: 
fața aceea îngustă se uita în sus la el de sub folia de plastic a 
ultimei pagini. Era tot acolo şi Brian a simţit umplându-l o 
mare şi chinuitoare uşurare. 

A scos cartonaşul din plicul lui, s-a dus la pat şi s-a întins 
cu el în mâini. Nu vedea cum s-ar putea despărți vreodată de 
el. Era tot ceea ce-i rămăsese din acel coşmar. Singurul lucru. 
Nu-i mai plăcea, dar era al lui. Dacă le-ar fi putut aduce 
înapoi la viață pe Nettie Cobb şi pe Wilma Jerzyck arzându-l, 
ar fi dat fuga imediat după chibrituri (sau aşa era convins 
atunci), dar nu putea să le aducă înapoi la viață şi, fiindcă nu 
putea, gândul de-a pierde cartonaşul şi de-a rămâne fără 
absolut nimic era insuportabil. 

Aşa că l-a ţinut în ambele mâini şi s-a uitat la tavan şi a 
ascultat sunetul slab al vocii lui Elvis, care trecuse la „Wooden 
Heart.” Nu era surprinzător că-i spusese Sean că arăta rău; 


fața lui era albă, ochii imenşi şi întunecațţi şi inexpresivi. Şi 
propria lui inimă părea destul de înlemnită, acum că se 
gândea la asta“. 

Dintr-odată, un nou gând, un gând cu adevărat oribil, a 
străbătut întunecimea din mintea sa cu sclipirea înfricoşător 
de rapidă a unei comete: fusese văzut! 

S-a ridicat ţeapăn în şezut şi s-a uitat ţintă cu oroare la 
reflexia sa din oglinda de pe uşa dulapului. Şorţ de un verde- 
intens! Batic de un roşu-intens peste o grămadă de bigudiuri! 
Doamna Mislaburski! 

Ce se petrece acolo, băiete! 

Nu ştiu exact. Cred că se ceartă domnul şi cu doamna 
Jerzyck. 

Brian a coborât din pat şi s-a dus la fereastră, aproape 
aşteptându-se să-l vadă pe şeriful Pangborn intrând cu 
maşina de poliție în parcare chiar în clipa aceea. Nu era de 
văzut, dar avea să vină curând. Fiindcă atunci când două 
femei se omorau reciproc în urma unei certe la cuțite, avea loc 
o anchetă. Doamna Mislaburski va fi chestionată. Şi ea va 
spune că a văzut un băiat la casa familiei Jerzyck. Băiatul 
acela. Îi va spune şerifului, fusese Brian Rusk. 

La parter, telefonul începu să sune. Mama lui nu-l ridică, 
chiar dacă exista o extensie şi în dormitor. Ea continuă doar 
să cânte odată cu muzica. În cele din urmă, îl auzi pe Sean 
răspunzând. 

— Cine este, vă rog? 

Brian îşi spuse cu calm: O să mă facă să mărturisesc. Nu 
pot minți, nu în fața unui polițist. N-am putut-o minți nici pe 
doamna Leroux despre cine a spart vaza de pe masa ei de 
lucru atunci când a trebuit să meargă la birou. O să mă facă să 
mărturisesc şi-o să merg la închisoare pentru crimă. 

Atunci se gândi Brian pentru prima dată la sinucidere. 
Gândul acesta nu era nefiresc, nici romantic; era foarte calm, 
foarte raţional. Tatăl lui ținea în garaj o puşcă de vânătoare şi, 
în clipa aceea, puşca părea o soluție extrem de logică. Puşca 
părea răspunsul la toate problemele. 

— Bri-aaan! Telefonul! 


— Nu vreau să vorbesc cu Stan! — ţipă el. Spune-i să sune 
mâine! 

— Nu-i Stan, strigă Sean înapoi. E-un tip. Un adult. 

Mâini mari şi înghețate prinseră inima lui Brian şi o 
strânseră. Asta era -— la telefon era şeriful Pangborn. 

Brian? Am să-ţi pun câteva întrebări. Sunt întrebări foarte 
serioase. Mă tem că dacă nu-mi vei răspunde sincer la ele, va 
trebui să vin să te iau. Va trebui să vin cu maşina mea de 
poliţie. În scurtă vreme, numele tău va apărea în ziar, Brian, 
şi poza la va apărea la televizor şi toți prietenii tăi o vor vedea. 
Mama şi tatăl tău o vor vedea şi ei, la fel şi fratele tău cel mic. 
lar când vor arăta poza, cel de la ştiri va spune: „Acesta este 
Brian Rusk, băiatul care a ajutat la uciderea Wilmei Jerzyck 
şi a lui Nettie Cobb. 

— Ci-ci-cine-i? strigă spre parter pe-o voce subțire, slabă. 

— Nu ştu! 

Sean fusese luat cu forța de la The Transformers şi părea 
iritat. 

— Cred c-a zis să-l cheamă Crowfix. Ceva de felul ăsta. 

Crowfix? 

Brian stătea în cadrul uşii cu inima bubuindu-i în piept. Pe 
fața lui palidă ardeau acum două pete mari de culoare ca la 
clovni. 

Nu Crowfix. 

Koufax. 

Sandy Koufax îl căuta la telefon. Doar că Brian avea o 
bănuială că ştia cine era cu adevărat. 

Cobori scările cu picioare de plumb. Receptorul telefonului 
părea să cântărească cel puţin cinci sute de livre. 

— Bună, Brian, spuse blând domnul Gaunt. 

— Bu-bu-bună, răspunse Brian pe aceeaşi voce subțire, 
slabă. 

— N-ai absolut nici un motiv să-ți faci griji, spuse domnul 
Gaunt. Dacă te-a văzut doamna Mislaburski aruncând 
pietrele, nu te-ar fi întrebat ce se petrece acolo, nu crezi? 

— De unde ştiţi de asta? 

Lui Brian îi venea iarăşi să vomite. 


— Asta nu contează. Ce contează e că ai făcut ceea ce 
trebuia, Brian. Exact ceea ce trebuia. Ai spus că poate domnul 
şi doamna Jerzyck se ceartă. Dacă poliția chiar află de tine, 
vor crede că ai auzit persoana care a aruncat cu pietre. Vor 
crede că nu l-ai văzut fiindcă era în spatele casei. 

Brian se uită prin arcadă în camera cu televizorul ca să se 
asigure că Sean nu trăgea cu urechea. N-o făcea; şedea cu 
picioarele încrucişate în fața televizorului şi cu o pungă de 
popcorn făcut la cuptorul cu microunde în poală. 

— Nu pot minţi! şopti el în receptor. Întotdeauna sunt prins 
când mint! 

— Nu şi de data asta, Brian, spuse domnul Gaunt. De data 
asta o să minți de nota zece. 

lar cel mai oribil lucru dintre toate era că Brian credea că 
domnul Gaunt ştia mai bine şi acum. 


2 


În timp ce fiul ei cel mare se gândea la sinucidere şi apoi se 
tocmea într-o şoaptă disperată cu domnul Gaunt, Cora Rusk 
dansa încet în jurul dormitorului, îmbrăcată în capotul ei de 
casă. 

Doar că nu era dormitorul ei. 

Când îşi punea pe nas ochelarii de soare pe care i-i vânduse 
domnul Gaunt, se afla la Graceland. 

Dansa prin camere fabuloase care miroseau a Pine-Sol şi 
mâncare prăjită, camere unde singurele sunete erau 
murmurul molcom al aerului condiționat (numai câteva, 
puţine, dintre geamurile de la Graceland chiar se deschideau; 
multe erau bine prinse în perete şi toate erau acoperite cu 
perdele de soare), şoapta paşilor ei pe covoarele groase şi vocea 
lui Elvis cântând „My Wish Came True”*“ pe tonul său de 
neuitat, rugător. Dansa sub imensul candelabru din cristal 
franțuzesc din sufragerie şi pe lângă vitraliile originale cu 
păuni. Îşi plimbă mâinile peste draperiile din catifea albastră. 
Mobila era în stilul provincial francez. Pereţii erau de-un-roşu 
sângeriu. 


Decorul se schimbă precum o schimbare lentă de cadru 
într-un film şi Cora se găsi în ascunzătoarea de la subsol. Pe 
un perete se aflau şiruri întregi cu coarne de animale şi pe 
celălalt discuri de aur înrămate. De pe un al treilea perete 
ieşeau în evidență ecrane de televizoare închise. În spatele 
barului lung, curbat erau rafturi pline cu suc Gatorade: cu 
arome de portocale, lămâi verzi şi lămâi galbene. 

Se schimbă discul la vechiul ei fonograf portabil cu 
fotografia Regelui lipită pe capacul lui din vinilin. Un alt disc 
de patruzeci şi cinci căzu pe placă. Elvis începu să cânte „Blue 
Hawaii” şi Cora începu să danseze hula-hula în Camera 
Junglă cu zeii ei tiki încruntațţi, cu sofaua cu braţe împodobite 
cu gargui, cu oglinda cu rama ei dantelată cu pene smulse din 
piepturile unor fazani vii. 

Dansa. Cu ochelarii de soare pe care-i cumpărase de la 
Lucruri prețioase ascunzându-i ochii, ea dansa. Dansa la 
Graceland în vreme ce fiul ei se strecura înapoi la etaj şi se 
întindea iarăşi pe pat şi se uita la fața îngustă a lui Sandy 
Koufax şi se gândea la alibiuri şi puşti de vânătoare. 


3 


Şcoala Gimnazială Castle Rock era un morman sumbru de 
cărămidă roşie aşezat între Oficiul Poştal şi Bibliotecă, o 
relicvă din vremea când bătrânii oraşului nu considerau a fi 
şcoală decât o clădire care arăta ca o casă de corecție. Aceasta 
fusese construită în 1926 şi se încadra foarte bine în aceste 
cerințe. Cu fiecare an care trecea, administraţia locală se 
apropia tot mai mult de hotărârea de a construi una nouă, 
una cu ferestre adevărate în locul acelor crăpături şi un teren 
de joacă ce să nu arate precum curtea de exerciţii a unui 
penitenciar şi săli de clasă care chiar să rămână calde pe timp 
de iarnă. 

Încăperea unde Sally Ratcliffe ţinea orele de logopedie era 
un adaos ulterior aflat la subsol, îndesat între camera 
cazanelor şi depozitul în care se aflau teancurile de prosoape 
din hârtie, cretă, manualele Ginn and Company şi butoaie cu 


rumeguş roşu bine mirositor. Pe lângă catedră şi cele şase 
pupitre mici, în cameră abia dacă mai aveai loc să te întorci, 
dar Sally încercase, totuşi, să înveselească acel loc cât de bine 
putuse. Ştia că majoritatea copiilor care erau abonaţi la 
cursuri de logopedie — bâlbâiții, sâsâiții, dislexicii, cei care 
vorbeau nazal - găseau că aceasta e o experiență 
înfricoşătoare, nefericită. Erau şicanaţi de către semenii lor şi 
învestiți cu foarte puţină încredere de către părinţi. Pe lângă 
toate acestea, nu mai era nevoie ca şi decorul să fie în mod 
inutil sumbru. 

Aşa că din ţevile prăfuite din tavan atârnau două sculpturi 
mobile mici, pe pereţi se aflau fotografii cu vedete de 
televiziune şi de muzică rock şi pe uşă era lipit un poster mare 
cu Garfield. Cuvintele din balonul care ieşea din gura lui 
Garfield spuneau: „Dacă şi-o pisică şmecheră ca mine poate 
spune prostiile astea, şi voi puteți!” 

Fişele ei erau groaznic de rămase în urmă chiar dacă şcoala 
începuse de doar cinci săptămâni. Voise să-şi petreacă toată 
ziua aducându-le la zi, dar la unu şi un sfert Sally le adună, le 
vâri la loc în fişetul din care le scosese, trânti uşa acestuia şi-o 
încuie. Îşi spuse că termină mai devreme fiindcă era o zi prea 
frumoasă să şi-o petreacă întemnițată în camera aia de la 
subsol, chiar dacă, de data asta, cazanul din fericire tăcea. 
Acesta nu era, însă, tot adevărul. Avea planuri foarte bine 
definite pentru acea după-amiază. 

Voia să meargă acasă, voia să se aşeze în scaunul ei de 
lângă geam unde soarele i se revărsa în poală şi voia să 
mediteze la fabuloasa aşchie de lemn pe care o cumpărase de 
la Lucruri preţioase. 

Devenise din ce în ce mai convinsă că aşchia aceea era un 
miracol autentic, una dintre micile comori divine pe care 
Dumnezeu le-a împrăştiat pe tot cuprinsul pământului 
pentru ca drept credincioşii Lui să le poată găsi. Să o ţii în 
mână era ca şi când te-ar înviora o cupă cu apă de fântână 
într-o zi caniculară. Să o ţii în mână era ca şi când ai fi hrănit 
la vreme de foamete. Să o ţii în mână era... Ei bine, să o ţii în 
mână era un extaz. Pe deasupra, ceva o tot sâcâia. Pusese 


aşchia în sertarul de jos al scrinului din dormitor, sub lenjeria 
ei intimă, şi avusese grijă să încuie casa când plecase, dar o 
încerca un sentiment groaznic de sâcâitor că putea pătrunde 
cineva în casă şi să-i fure 

(relicva sfântă relicva) 

aşchia. Ştia că nu prea avea logică — ce hoț ar vrea să fure o 
bucată veche de lemn cenuşiu, chiar dacă ar da peste ea? Dar 
dacă se întâmpla ca hoțul să o atingă... dacă acele sunete şi 
imagini îi umpleau şi lui mintea aşa cum i-o umpleau ei de 
fiecare dată când strângea aşchia în pumnul ei mic... ei bine... 

Aşa că se va duce acasă. Se va schimba în pantaloni scurți 
şi într-o bustieră şi va petrece o oră sau aşa ceva într-o tăcută 

(exaltare) 

meditaţie, simțind podeaua de sub ea cum se transformă 
într-o punte care tresaltă încet sus-jos, ascultând animalele 
mugind şi răcnind şi behăind, simțind lumina unui alt soare, 
aşteptând momentul magic - era convinsă că acesta va veni 
dacă va ţine aşchia destul de mult în mână, dacă rămânea 
foarte, foarte tăcută şi foarte, foarte rugătoare - când prora 
imensei bărci din lemn va ajunge să se odihnească pe vârful 
muntelui cu un scrâşnet gros. Nu ştia de ce considerase 
Dumnezeu că trebuia s-o binecuvânteze pe ea dintre toți 
credincioşii lumii cu acest miracol sclipitor şi luminos, dar 
dacă tot o făcuse, Sally intenționa să se bucure de această 
binecuvântare cât mai mult şi cât mai complet posibil. 

leşi pe uşa laterală şi traversă terenul de joacă spre 
parcarea corpului profesoral, o femeie înaltă, frumoasă, cu păr 
blond întunecat şi picioare lungi. La frizerie se discuta mult şi 
bine despre acele picioare când trecea Sally Ratcliffe prin 
dreptul geamului de acolo, păşind singură pe tocurile ei joase, 
sensibile, de obicei cu poşeta într-o mână şi cu Biblia — 
înțesată cu pamflete — în cealaltă. 

— Christoase, femeia aia are picioare până la bărbie, a spus 
odată Bobby Dugas. 

— Nu le da voie să-ţi ocupe gândul, i-a răspuns Charlie 
Fortin. N-o să le simţi niciodată încolăcite-n jurul curului tău. 
Ea-i aparţine lui lisus şi lui Lester Pratt. În ordinea asta. 


Frizeria bubuise de râsete bărbăteşti în ziua când Charlie 
scosese vorbele acestea pe gură - nişte adevărate Fălci- 
Căscate. lar afară, Sally Ratcliffe îşi continuase drumul către 
Cursul de Joi Seara de Studiere a Bibliei pentru Tinerii Adulţi 
ținut de reverendul Rose, neştiutoare, nepăsătoare, înfăşurată 
la loc sigur în propria ei inocenţă voioasă şi-n puritate. 

Nu se făcea nici o glumă pe seama picioarelor lui Sally sau 
pe seama oricărui lucru legat de Sally dacă se întâmpla ca 
Lester Pratt să fie în The Clip Joint (şi el mergea acolo cel 
puţin o dată la trei săptămâni ca să-şi scurteze țepii noii sale 
frizuri.) Era limpede pentru majoritatea celor din oraş care 
aveau un apetit pentru acest fel de lucruri că Lester credea că 
Sally beşea parfum şi defeca petunii, şi nu te luai în gură 
despre aceste lucruri cu un om de constituția lui Lester. Era 
un tip destul de afabil, dar în privința lui Dumnezeu şi Sally 
Ratcliffe era întotdeauna extrem de serios. lar un bărbat ca 
Lester îți putea smulge brațele şi picioarele înainte să ţi le 
aranjeze la loc în feluri noi şi interesante, dacă asta voia. 

E] şi cu Sally avuseseră câteva partide destul de încinse, dar 
nu merseseră niciodată Până la Capăt. Lester se întorcea de 
obicei acasă după aceste partide într-o stare de descompunere 
totală, cu creierul explodându-i de bucurie şi cu boaşele 
explodându-i de-o frustrare ce-i dădea furnicături, visând la 
noaptea, nu foarte îndepărtată acum, când nu va trebui să se 
oprească. Se întreba uneori dacă n-o va îneca oare prima dată 
când O Vor Face. 

Sally aştepta şi ea căsătoria şi sfârşitul frustrării sexuale... 
deşi în aceste zile din urmă, îmbrăţişările lui Lester îi păruseră 
puţin mai neinteresante. Stătuse pe gânduri dacă să-i spună 
despre aşchia de lemn din Tara Sfântă pe care o cumpărase de 
la Lucruri preţioase, aşchia în care sălăşluia un miracol, şi în 
cele din urmă nu-i spusese. Îi va spune, desigur; miracolele 
trebuie împărtăşite. Era fără-ndoială un păcat să nu le 
împărtăşeşti. Dar fusese surprinsă (şi puţin uimită) de 
sentimentul de posesiune geloasă care se trezea în ea de 
fiecare dată când se gândea să-i arate lui Lester aşchia şi să-l 
poftească să o ţină în mână. 


Nu! strigase o voce furioasă ca de copil prima dată când se 
gândise la asta. Nu, e a mea! Nu va-nsemna pentru el la fel de 
mult ca pentru mine! N-are cum! 

Avea să vină ziua când o va împărtăşi cu el, aşa cum avea 
să vină ziua când îşi va împărți şi corpul cu el — dar încă nu 
era timpul ca vreunul dintre aceste lucruri să se întâmple. 

Această zi caldă de octombrie îi aparținea strict ei. 

În parcarea cadrelor didactice nu erau decât puţine maşini, 
iar Mustang-ul lui Lester era cea mai nouă şi cea mai 
frumoasă dintre ele. Avea tot felul de probleme cu maşina ei — 
ceva la transmisie se rupea întruna dar nu asta era adevărata 
problemă. Când îl sunase pe Les în acea dimineață şi-l 
întrebase dacă-i putea împrumuta iarăşi maşina lui (i-o 
înapoiase de-abia ieri la prânz după o perioadă de împrumut 
de şase zile), el fusese de acord să i-o aducă imediat. Putea să 
facă o alergare înapoi, a spus el, iar mai târziu el şi câțiva 
dintre Băieți se vor duce să joace fotbal american pe atinse*?. 
Bănuia că ar fi insistat să ia maşina chiar dacă i-ar fi trebuit- 
O, iar asta ei i se părea ceva absolut normal. Era conştientă — 
într-un fel vag, amorf, care era rezultatul intuiției mai degrabă 
decât al experienţei — că Les ar sări prin cercuri de foc dacă i- 
ar fi cerut, iar asta instituia un lanţ de adoraţie pe care ea îl 
accepta cu o complacere naivă. Les o venera; amândoi îl 
venerau pe Dumnezeu; totul era aşa cum trebuia să fie; în 
vecii vecilor, amin. 

Se strecură în Mustang şi, când se întoarse să-şi pună 
poşeta pe consolă, ochii îi căzură pe ceva alb care ieşea de sub 
scaunul pasagerului. Semăna cu un plic. 

Se aplecă şi-l smulse de acolo, spunându-şi că era foarte 
ciudat să găsească un astfel de lucru în Mustang; Les îşi ținea 
maşina la fel de meticulos de curată ca şi propria sa persoană. 
Pe partea din față a plicului se afla un singur cuvânt, dar 
acesta îi dădu lui Sally Ratcliffe un fior mic şi neplăcut. 
Cuvântul era lubiţel, scris cu litere uşor înclinate. 

Un scris feminin. 

Îl întoarse pe cealaltă parte. Nu scria nimic pe spate, iar 
plicul era lipit. 


— Iubiţel? — întrebă Sally nesigură şi dintr-odată îşi dădu 
seama că stătea în maşina lui Lester cu toate geamurile încă 
ridicate, transpirând din abundență. Porni motorul, cobori 
geamul din partea şoferului, apoi se aplecă peste consolă să 
coboare şi scaunul din partea pasagerului. 

Când făcu aceasta i se păru că simte un iz slab de parfum. 
Dacă aşa era, nu-i aparținea; ea nu se dăduse cu parfum, şi 
nici un machiaj. Religia ei o învăța că astfel de lucruri erau 
uneltele stricatelor. (Şi, pe lângă asta, nu avea nevoie de ele.) 

Oricum, n-a fost vorba de parfum. Doar de ultimele frunze de 
caprifoi care cresc de-a lungul gardului din jurul terenul de 
joacă — asta-i tot ce-ai simțit. 

— Tubiţel? — spuse ea din nou, uitându-se la plic. 

Plicul nu spuse nimic. Zăcu doar îngâmfat acolo în palmele 
ei. 

Îşi flutură degetele peste el, apoi îl îndoi sus-jos. Înăuntru 
se afla o bucată de hârtie, credea — cel puţin una -— şi încă 
ceva. Acel ceva părea să fie o fotografie. 

Ținu plicul ridicat în aer spre parbriz, dar asta n-o ajută la 
nimic; soarele cobora acum de cealaltă parte. După ce stătu 
pe gânduri pentru o clipă, cobori din maşină şi ţinu plicul în 
fața soarelui. Nu reuşi să întrevadă decât un dreptunghi 
subțire — scrisoarea, credea ea — şi o siluetă mai întunecată 
care probabil că era o fotografie de la 

(Iubiţel) 

oricine i-ar fi trimis scrisoarea lui Les. 

Numai că, sigur, nu fusese trimisă - nu cu poşta, în orice 
caz. Nu era nici timbru, nici adresă pe ea. Numai acel unic 
cuvânt problematic. Nu fusese nici deschisă, ceea ce 
însemna... ce? Că cineva o strecurase în Mustang-ul lui Lester 
câtă vreme ea lucra la fişe? 

Era posibil. Putea de asemenea însemna că cineva o 
strecurase în maşină noaptea trecută - poate chiar ieri — şi că 
Lester n-o văzuse. În definitiv, nu se văzuse decât un colț din 
ea; era posibil să fi alunecat puţin în față din locul ei de sub 
scaun când venise ea spre şcoală în dimineața aceea. 

— Bună, domnişoară Ratcliffe! — strigă cineva. 


Sally lăsă iute plicul jos şi-l ascunse între pliurile fustei. 
Inima îi bătea vinovată. 

Era micuțul Billy Marchant, care trecea de-a curmezişul 
terenului de joacă ţinându-şi skateboard-ul la subsioară. 1 se 
părea că o arde fața. Roşea. Era o prostie — nu, o nebunie — dar 
se comporta aproape ca şi când Billy ar fi prins-o făcând ceva 
ce nu s-ar fi cuvenit să facă. 

Păi, şi nu-i aşa? Nu-ncercai să tragi cu ochiul la o scrisoare 
care nu-ți aparține? 

Atunci simți primele muşcături de gelozie. Poate era a ei; o 
mulțime de oameni din Castle Rock ştiau că a folosit maşina 
lui Lester la fel de mult cât şi-a folosit-o pe a ei în ultimele 
câteva săptămâni. Şi chiar dacă aceasta nu era, Lester Pratt în 
schimb era. Nu se gândise ea tocmai acum cu acea plăcută, 
puternică mulțumire de sine pe care numai femeile creştine 
tinere şi frumoase o simt cu atâta înflăcărare că ar sări prin 
cercuri de foc pentru ea? 

Iubiţel. 

Nu lăsase nimeni plicul acela pentru ea, măcar de atâta era 
sigură. Ea nu avea nici o prietenă care să-i spună Dulceaţă 
sau Scumpo sau lubițel. Fusese lăsat pentru Lester. Şi... 

Soluţia o lovi brusc şi se prăbuşi în spătarul albastru al 
scaunului cu un suspin scurt de uşurare. Lester preda 
educaţie fizică la Liceul Castle Rock. Nu-i antrena decât pe 
băieți, desigur, dar o mulțime de fete — fete tinere, fete 
impresionabile — îl vedeau în fiecare zi. lar Les era un tânăr 
arătos. 

Vreo fătucă de liceu cu călcâiele încinse i-a strecurat în 
maşină un bilet. Asta-i tot. N-a îndrăznit nici măcar să-l lase pe 
bord, unde să-l vadă imediat. 

— N-o să-l deranjeze dacă îl deschid, spuse Sally cu voce 
tare şi rupse o fâşie îngustă de la un capăt al plicului pe care o 
puse apoi în scrumiera unde nu adăstase niciodată nici o 
țigară. O să râdem bine de el astă-seară. 

Înclină plicul şi-n mână îi căzu o fotografie Kodak. O văzu şi 
inima i se opri pentru o clipă. Apoi icni. O culoare roşie 


intensă îi inundă obrajii şi cu o mână îşi acoperi gura care i se 
pungise într-un O mic, şocat de uluire. 

Sally nu intrase niciodată în The Mellow Tiger, aşa că nu 
ştiu că acela era fundalul, dar nu era inocentă chiar de tot; se 
uitase destul la televizor şi fusese la destule filme ca să 
recunoască un bar când îl vedea. Fotografia înfățişa un bărbat 
şi o femeie stând la o masă în ceea ce părea a fi un colț (un 
colț retras, insistă mintea ei să adauge) al unei încăperi. Pe 
masă se afla o halbă de bere şi două pahare de Pilsner. În 
spatele şi-n jurul lor se vedeau alți oameni stând la mese. În 
fundal se afla un ring de dans. 

Bărbatul şi femeia se sărutau. 

Ea purta un sveter sclipitor scurt care-i lăsa mijlocul expus 
şi o fustă din ceea ce părea a fi în alb. O fustă foarte scurtă. 
Una dintre mâinile bărbatului apăsa cu fermitate pielea taliei 
ei. Cealaltă era chiar sub fustă, ridicându-i-o şi mai mult. 
Sally putu vedea o bucată din chiloţii femeii. 

Păsăruica aia, îşi spuse Sally cu o uluire nervoasă. 

Bărbatul stătea cu spatele la fotograf, Sally îi putea 
întrevedea doar bărbia şi o ureche. Dar reuşi să observe că era 
foarte musculos şi că părul lui negru era tuns într-o frizură 
sever de scurtă. Purta un tricou albastru -— ceea ce copiii de 


şcoală numeau „tricou cu muşchi” - şi pantaloni sport 
albaştri cu o dungă albă pe margine. 
Lester. 


Lester explorând peisajul de sub fusta păsăruicii. 

Nu! proclamă mintea ei într-o negare panicată. Nu poate fi 
el! Lester nu iese în baruri! El nici măcar nu bea! Şi niciodată 
n-a sărutat altă femeie, fiindcă mă iubeşte! Ştiu că mă 
iubeşte, fiindcă... 

— Fiindcă aşa spune el. 

Vocea ei, plată şi fără inflexiuni, i se păru şi ei şocată. Voia 
să mototolească fotografia şi s-o arunce din maşină, dar nu 
putea face asta - dacă o făcea, o putea găsi cineva şi ce-ar 
putea crede acel cineva? 

Se aplecă iarăşi asupra fotografiei, studiind-o cu ochi plini 
de gelozie şi de concentrare. 


Fața bărbatului acoperea mare parte din fața femeii, dar 
Sally putea vedea linia frunţii ei, colțul unui ochi, obrazul 
stâng şi linia maxilarului. Mai important, putea vedea cum 
era tuns părul ei negru - era tapat şi cu şuvițe lipite pe frunte. 

Judy Libby avea păr negru. Şi Judy Libby îşi tapa părul şi- 
şi lipea şuvițe pe frunte. 

Greşeşti. Nu, mai rău de atât - eşti nebună. Les s-a 
despărțit de Judy când ea s-a dezis de biserică. Şi apoi a plecat 
din localitate. În Portland sau Boston sau într-un loc ca 
acesta. Asta-i gluma sadică şi răuvoitoare a cuiva. Ştii că Les 
niciodată n-ar... 

Dar ştia ea asta? Ştia cu adevărat? 

Toată mulțumirea de sine dinainte reveni acum s-o ia în 
batjocură şi o voce pe care nu o auzise niciodată până astăzi 
se făcu dintr-odată auzită dintr-o tainiță a inimii ei: 
Încrederea celor inocenți este cea mai puternică armă a 
mincinosului. 

Nu trebuia să fie Judy, însă; nu trebuia să fie nici măcar 
Lester. În definitiv, nu-ţi puteai da seama sigur cine erau cei 
doi care se sărutau, nu-i aşa? Nu-ţi puteai da seama sigur la 
film dacă intrai cu întârziere, nici chiar dacă era vorba de doi 
actori celebri. Trebuia să aştepţi până se opreau şi se uitau 
iarăşi la aparat. 

Asta n-a fost nici un film, o asigură noua voce. Asta a fost 
viața adevărată. lar dacă nu sunt ei, ce căuta plicul în maşina 
asta? 

Acum, ochii i se fixară pe mâna dreaptă a femeii, care era 
aşezată uşor pe gâtul 

(lui Lester) 

iubitului ei. Avea unghii lungi, ascuţite, vopsite cu o ojă 
închisă la culoare. Judy Libby avusese unghii ca acestea. Sally 
îşi aminti că nu a fost deloc surprinsă când Judy a încetat să 
mai vină la biserică. Unei fete cu asemenea unghii, îşi aminti 
că-şi spusese, îi stă gândul la cu totul altceva decât la Domnul 
celor Mulți. 

Bine, probabil că e Judy Libby, deci. Asta nu înseamnă că 
acela de lângă ea e Lester. S-ar putea ca ăsta să fie modul ei 


scârbos de a se răzbuna pe amândoi fiindcă i-a dat Lester 
papucii când în sfârşit şi-a dat seama că e cam la fel de 
creştină ca şi Iuda Iscarioteanul. În definitiv, mulţi bărbaţi au 
părul tuns periuță şi orice bărbat poate îmbrăca un tricou 
albastru şi o pereche de pantaloni albaştri cu dungi albe de 
antrenor pe laturile exterioare. 

Apoi îi căzură ochii pe altceva şi inima i se păru că se umple 
brusc cu plumb topit. Bărbatul purta un ceas la pulsul mâinii 
- un ceas digital. Ea îl recunoscu chiar dacă imaginea nu-l 
scotea foarte bine în evidență. Era normal să-l recunoască; nu 
i-l dăduse tocmai ea luna trecută lui Lester de ziua lui? 

Putea fi o coincidență, dar mintea ei insista fără vlagă. Nu 
era decât un Seiko, numai asta mi-am putut permite. Oricine 
poate avea un ceas ca şi acela. Dar noua voce râse aspru, cu 
disperare. Noua voce voia să ştie pe cine credea ea că 
păcăleşte. Şi mai era ceva. Nu putea vedea mâna de sub fusta 
fetei (mulțumesc lui Dumnezeu pentru micile Lui daruri!), dar 
putea vedea brațul de care era ataşată. Erau două aluniţe 
mari pe braț, chiar mai jos de cot. Aproape că se atingeau, 
alcătuind un desen asemănător cu cifra opt. 

Cât de des îşi trecuse iubitoare degetul exact peste acele 
aluniţe când ea şi Lester stăteau pe leagănul din verandă? Cât 
de des le sărutase iubitoare când el îi mângâia sânii (protejați 
de armura grea a unui sutien J. C. Penney ales cu grijă 
tocmai pentru astfel de conflicte de iubire pe veranda din 
spatele casei) şi-i gâfâia în ureche vorbe de dezmierdare şi 
promisiuni de loialitate statornică? 

Era Lester, sigur că da. Un ceas putea fi pus şi dat jos de la 
mână, dar alunițele - nu... Îi veni în minte o bucată dintr-un 
cântec disco vechi: „Fetele rele... tut-tut... bip-bip...” 

— Păsăruică, păsăruică, păsăruică! — sâsâi ea la fotografie 
într-o bruscă şoaptă nesănătoasă. Cum se putuse întoarce la 
ea? Cum? 

Poate, spuse vocea, fiindcă ea-l lasă să facă ce nu-l laşi tu. 

Pieptul i se ridică țâfnos; un suspin de uimire scurt şi sâsâit 
îi pătrunse cu forța printre dinți şi i se rostogoli pe gât în jos. 

Dar sunt într-un bar! Lester nu... 


Apoi îşi dădu seama că aceasta era în linii mari o judecată 
de ordin secund. Dacă Lester se vedea cu Judy, dacă minţea 
despre asta, o minciună despre faptul că bea sau nu bere nu 
era foarte importantă, nu? 

Sally puse fotografia deoparte cu o mână tremurândă şi 
scoase din plic biletul împăturit care o însoțea. Era o singură 
foaie de hârtie de culoarea piersicii, cu marginile tăiate. Când 
o scoase, dinspre ea se ridică un miros slab, prăfos şi dulce. 
Sally o duse la nas şi inhală profund. 

— Păsăruică! — strigă ea într-o şoaptă aspră, agonică. 

Dacă i-ar fi apărut Judy Libby în față în clipa aceea, Sally 
ar fi atacat-o cu unghiile, oricât de scurte erau acestea. Îşi 
dorea ca Judy să fie de față. Îşi dorea să fie şi Lester. După ce 
va fi terminat ea cu el, avea să mai treacă multă vreme până 
să mai poată juca fotbal pe atinse. Foarte multă vreme. 

Despături biletul. Era scurt, cuvintele erau scrise cu 
rotunjirile metodei Palmer ale unei şcolărițe. 


Scumpul meu Les, 

Felicia a făcut poza asta când eram la Tiger alaltăieri seară. 
A spus c-ar trebui s-o folosească pentru a ne şantaja! Dar nu 
făcea decât să ne tachineze. Mi-a dat-o mie şi eu ţi-o dau ţie ca 
suvenir al MARII NOASTRE NOPȚI. A fost un gest EXTREM DE OBRAZNIC 
din partea ta să-mi bagi mâna sub fustă aşa „chiar în public”, 
dar M-A PUS PE JAR atât de tare. Pe lângă asta eşti ATÂT DE 
PUTERNIC. Cu cât mă uitam mai mult la ea, cu atât mai 
„incinsă” mă simțeam. Dacă te uiţi de aproape, îmi poţi vedea 
lenjeria intimă! E bine că Felicia n-a fost prin preajmă mai 
târziu, când nu mai purtam nimic!!! Ne vedem curând. Între 
timp, păstrează poza asta „intru amintirea mea.” O să mă 
gândesc la tine şi la SCULA TA MARE. Ar fi mai bine să mă opresc 
acum, până ce nu mă-ncing şi mai tare şi-o să trebuiască să 
fac ceva obraznic. Şi, te rog, nu te mai gândi la ŞTII TU CINE. Ea-i 
prea ocupată săi fie fidelă lui lisus ca să-şi facă griji din 

pricina noastră. 
A ta, 
Judy 


Sally rămase în spatele volanului Mustang-ului lui Lester 
preț de o jumătate de oră, citind iar şi iar acest bilet, mintea şi 
sentimentele ei fiind o fiertură de furie, gelozie şi durere. Era 
de asemenea o nuanţă de excitare sexuală în gândurile şi 
sentimentele ei — dar asta era ceva ce n-ar fi recunoscut în fața 
nimănui, cu atât mai puţin în fața ei însăşi. 

Târfa aia proastă nu ştie nici măcar să scrie „să-i”, gândi ea. 

Ochii ei continuau să găsească noi expresii asupra cărora 
să se fixeze. Majoritatea erau cele scrise cu majuscule. 


MARII NOASTRE NOPȚI 
EXTREM DE OBRAZNIC 
M-A PUS PE JAR 
ATÂT DE PUTERNIC 

SCULA TA MARE 


Dar propoziția la care se tot întorcea, propoziţia care-i 
alimenta furia cu cel mai mare succes, era acea pervertire 
blasfematoare a ritualului împărtăşaniei: 

„„. păstrează poza asta „întru amintirea mea.” 

În mintea lui Sally, nepoftite, răsăriră imagini obscene. 
Gura lui Lester închizându-se pe unul dintre sfârcurile lui 
Judy Libby în vreme ce ea fredonează: „Luaţi, beţi cu toţii 
întru amintirea mea.” Lester în genunchi între picioarele 
depărtate ale lui Judy Libby în vreme ce ea-i spune ia, 
mănâncă întru amintirea mea. 

Mototoli foaia de hârtie de culoarea piersicii într-o minge şi- 
o aruncă pe podeaua maşinii. Se îndreptă de spate la volan, 
expirând brusc, cu părul încreţit într-o ciufuleală asudată (cât 
studiase biletul, îşi trecuse abătută mâna liberă prin el.) Apoi 
se aplecă, îl ridică, îl îndreptă şi-l îndesă atât pe el, cât şi 
fotografia înapoi în plic. Îi tremurau mâinile atât de tare, că 
trebui să încerce de trei ori ca să-l poată introduce şi, când 
reuşi într-un sfârşit, rupse plicul în două pe la mijloc. 

— Păsăruică! strigă din nou şi izbucni în lacrimi. Lacrimile 
erau încinse; o ardeau ca acidul. — Târfă! Şi tu! Tu! Nemernic 
mincinos! 


Vâri cheia în contact. Mustang-ul se trezi la viață cu un 
răcnet care păru la fel de furios ca şi ea. Introduse 
schimbătorul în viteza întâi şi plecă din parcarea cadrelor 
didactice într-un nor de fum albastru şi-un țipăt tânguitor de 
cauciuc ars. 

Billy Marchant, care exersa bucle pe skateboard pe terenul 
de joacă, ridică surprins privirea. 


4 


Cincisprezece minute după aceea, era în dormitor, săpând 
prin lenjeria intimă, căutând aşchia şi negăsind-o. Furia pe 
Judy şi pe nemernicul ăla mincinos de iubit al ei fusese 
eclipsată de o teroare atotcuprinzătoare - dacă dispăruse? 
Dacă fusese, totuşi, furat? 

Sally adusese plicul rupt cu ea şi-şi dădu seama că încă-l 
ţinea încleştat în mâna stângă. Îi zădărnicea căutarea. Îl 
aruncă în lături şi-şi smulse cu ambele mâini din sertar 
chiloţii sensibili din bumbac şi-i aruncă pretutindeni. Chiar 
când îi veni să strige din pricina unei combinaţii de panică, 
furie şi frustrare, văzu aşchia. Trăsese sertarul atât de tare, că 
aceasta alunecase până în colțul lui din stânga spate. 

O înşfăcă şi, dintr-odată, simți cum o năpădesc pacea şi 
liniştea. Apucă în cealaltă mână plicul şi apoi ridică ambele 
mâini în fața ochilor, binele şi răul, sacrul şi profanul, alfa şi 
omega. Apoi puse plicul rupt în sertar şi aruncă lenjeria 
intimă peste el în mormane haotice. 

Se aşeză, îşi încrucişă picioarele şi-şi aplecă fruntea asupra 
aşchiei. Închise ochii, aşteptându-se să simtă podeaua cum 
începe să i se legene blând sub picioare, aşteptând pacea care 
o cuprindea atunci când auzea glasurile animalelor, acele 
sărmane animale fără judecată, salvate într-o vreme de 
restrişte de către grația divină. 

În schimb, auzi vocea bărbatului care-i vânduse aşchia. 
Chiar ar trebui să rezolvi problema asta, ştii, spuse domnul 
Gaunt dinlăuntrul relicvei. Chiar ar trebui să rezolvi asta... 
problema asta josnică. 


— Da, spuse Sally Ratcliffe. Da, ştiu. 

Şezu acolo toată după-amiaza în patul ei încins de fecioară, 
gândindu-se şi visând înăuntrul cercului întunecat pe care-l 
întindea aşchia în jurul ei, o întunecime care semăna cu 
însemnul unei cobre. 


5 


— Uită-l pe-al meu rege, e-mbrăcat în verde tot... iko-iko 
într-o zi... nu-i un om, e-o maşină de iubit... 

În vreme ce Sally Ratcliffe medita în noua sa întunecime, 
Polly Chalmers şedea într-o trâmbă de lumină sclipitoare 
lângă fereastra pe care o deschisese pentru a lăsa să intre 
puţin din neobişnuit de calda după-amiază de octombrie. 
Folosea maşina ei de cusut Singer Dress-O-Matic şi cânta „Iko 
Iko” pe vocea ei de alto curată şi plăcută. 

Rosalie Drake veni la ea şi-i spuse: 

— Ştiu pe cineva care se simte mai bine astăzi. Cu mult mai 
bine, după cum se pare. 

Polly ridică privirea şi-i oferi Rosaliei un zâmbet ciudat de 
complex. 

— Mă simt şi nu, spuse ea. 

— Ce vrei să spui e că te simți mai bine şi că nu te poţi 
abține. 

Polly se gândi o clipă la aceasta, apoi înclină din cap. Nu era 
tocmai adevărat, dar era în ordine. Două femei care muriseră 
împreună ieri erau astăzi iarăşi împreună la Biroul de Pompe 
Funebre Samuels. Mâine dimineaţă vor fi înmormântate de 
două biserici diferite, dar de mâine după-amiază Nettie şi 
Wilma vor fi iarăşi vecine... În Cimitirul Homeland, de data 
aceasta. Polly se considera parțial răspunzătoare pentru 
morțile lor — în cele din urmă, Nettie nu s-ar fi întors niciodată 
în Castle Rock dacă n-ar fi intervenit ea. Ea scrisese scrisorile 
necesare, participase la audierile necesare, îi găsise chiar şi o 
casă unde să locuiască. Şi de ce? Partea sâcâitoare era că 
Polly nu-şi putea aminti acum, îşi amintea doar că fusese o 


faptă de caritate creştină şi o ultimă responsabilitate a unei 
vechi prietenii de familie. 

Nu se va sustrage de la această culpabilitate şi nici nu va 
lăsa pe nimeni s-o convingă de contrar (Alan, înțelept, nici 
măcar nu încercase), dar nu era sigură dacă ar fi schimbat 
ceva din ceea ce făcuse. Miezul nebuniei lui Nettie fusese 
aparent dincolo de puterea ei de control sau de schimbare, 
însă ea petrecuse chiar şi aşa trei ani fericiți şi productivi în 
Castle Rock. Poate că trei ani ca aceştia erau mai bine decât 
lungul timp cenuşiu pe care l-ar fi petrecut la azil, înainte ca 
bătrânețea sau simpla plictiseală s-o răpună. lar dacă Polly, 
prin acțiunile sale, îşi semnase numele pe condamnarea la 
moarte a Wilmei Jerzyck, oare nu-şi scrisese Wilma singură pe 
acelaşi document detaliile de punere în practică? În definitiv, 
Wilma, nu Polly, îl înjunghiase de moarte cu un tirbuşon pe 
veselul şi inofensivul cățeluş al lui Nettie Cobb. 

Mai era o parte din ea, o parte mai simplă, care pur şi 
simplu plângea moartea prietenei sale şi se îndoia că Nettie ar 
fi putut face un asemenea lucru când ei tocmai i se părea că 
îşi revenea la normal. 

Îşi petrecuse o bună parte din dimineaţă făcând pregătiri de 
înmormântare şi sunându-le pe puţinele rude ale lui Nettie 
(toate îi spuseseră că nu vor participa la înmormântare, lucru 
la care Polly se aşteptase), iar treaba aceasta, procesele 
funcționăreşti ale morţii, o ajutase să-şi focalizeze propria 
durere sufletească... efect pe care, fără îndoială, trebuie să-l 
aibă ritualurile de îngropare a celor morți. 

Erau unele lucruri, însă, care nu voiau să-i plece din gând. 

Lasagna, de pildă -— încă mai era în frigider cu folia pusă 
peste ea ca să nu se usuce. Bănuia că ea şi cu Alan o vor 
mânca la cină astă-seară - dacă el putea veni, desigur. N-o va 
mânca singură. Asta nu putea face. 

Îşi tot amintea cât de repede văzuse Nettie că suferă, cât de 
precis identificase ea durerea şi cum îi adusese mănuşile 
termice, insistând că de data aceasta s-ar putea chiar să o 
ajute. Şi, desigur, ultimul lucru pe care-l spusese Nettie: „Te 
iubesc, Polly.” 


— Pământul către Polly, Pământul către Polly, răspunde. 
Pol, mă recepționezi? — scandă Rosalie. 

Ea şi cu Polly îşi aduseseră împreună aminte de Nettie în 
dimineața aceea, făcând schimb de amintiri, şi plânseseră 
împreună în camera din spate, ţinându-se în brațe printre 
sulurile de material. Acum şi Rosalie părea fericită - poate 
doar fiindcă o auzise pe Polly cântând. 

Sau fiindcă ea n-a fost întru totul reală pentru nici una 
dintre noi, cugetă Polly. Era o umbră deasupra ei - nu una 
complet neagră, bagă de seamă; era doar destul de deasă ca 
să-ți fie greu s-o vezi. Asta face ca durerea noastră să fie atât 
de fragilă. 

— Te-am auzit, spuse Polly. Chiar mă simt mai bine, nu mă 
pot abţine şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Te 
satisface răspunsul ăsta? 

— Aproape, acceptă Rosalie. Nu ştiu ce m-a surprins mai 
mult când am venit înapoi - să te aud cântând sau să te aud 
folosind iarăşi maşina de cusut. Ridică mâinile. 

Polly le ridică. Niciodată nu aveau să treacă drept mâinile 
unei regine a frumuseții, cu degetele lor strâmbe şi cu 
umflăturile lor puhave, care îi îngroşau grotesc încheieturile, 
dar Rosalie observă că umflăturile se retrăseseră mult de 
vinerea trecută până acum, când durerea neîntreruptă o 
făcuse pe Polly să plece mai repede acasă. 

— Oau! spuse Rosalie. Te mai dor măcar un pic? 

— Sigur - dar tot sunt mai bine decât au fost de-o lună 
încoace. Uită-te. 

Îşi strânse încet palmele în pumni slabi. Apoi le deschise din 
Nou, cu aceeaşi grijă. 

— A trecut cel puţin o lună de când n-am mai putut face 
asta. 

Adevărul, Polly ştia, era puţin mai crunt; nu mai reuşise să 
strângă pumnii fără s-o doară îngrozitor din aprilie sau mai. 

— Oau! 

— Aşa că mă simt mai bine, spuse Polly. Acum, dac-ar fi 
Nettie aici să se bucure şi ea, asta ar face lucrurile aproape 
perfecte. 


Uşa din față a atelierului se deschise. 

— Mergi tu să vezi cine este? — întrebă Polly. Vreau să 
termin de cusut mâneca asta. 

— Sigur că da. 

Rosalie dădu să plece, apoi se opri pentru o clipă şi se uită 
înapoi. 

— Nettie chiar s-ar fi bucurat că te simți bine, să ştii. 

Polly aplecă din cap. 

— Ştiu asta, spuse ea cu gravitate. 

Rosalie merse în față să-l servească pe client. După ce plecă, 
mâna stângă a lui Polly se duse la piept şi atinse micuța 
umflătură, nu mai mare decât o ghindă, care se odihnea sub 
sveterul ei roz, între sâni. 

Azka - ce cuvânt minunat, gândi ea şi începu iarăşi să 
acționeze maşina de cusut, răsucind pe toate părțile 
materialul rochiei — prima sa lucrare originală de vara trecută 
încoace - sub jucăuşa scăpărare argintie a acului. 

Se întrebă în treacăt cât îi va cere domnul Gaunt pentru 
amuletă. Oricât ar cere, îşi spuse, n-o să fie de ajuns. Nu voi 
gândi - nu voi putea gândi - aşa când va veni vremea să ne 
târguim, dar ăsta-i adevărul gol-goluț. Oricât ar cere pentru 
ea, tot un chilipir va fi. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


1 


Consilierii (şi consilierele) locali din Castle Rock împărțeau o 
singură secretară cu normă întreagă, o femeie tânără cu 
numele exotic de Ariadne St. Claire. Era o tânără fericită, 
deloc împovărată de inteligență, dar neobosită şi plăcută la 
vedere. Avea sâni mari, care se reliefau precum nişte dealuri 
cu coline domoale şi pante abrupte sub o aparent fără de 
sfârşit rezervă de svetere de angora, şi o piele încântătoare. 
Avea de asemenea o vedere foarte slabă. Ochii îi înotau, maro 
şi măriți, în spatele lentilelor groase ale unor ochelari cu rame 


din corn. Lui Buster îi plăcea de ea. O considera prea proastă 
ca să fie una dintre Ei. 

La patru fără un sfert, Ariadne îşi vâri capul în biroul lui. 

— A trecut pe aici Deke Bradford, domnul Keeton. Are 
nevoie de o semnătură pe un formular de eliberare de fonduri. 
I-o puteți da? 

— Păi, hai să vedem despre ce-i vorba, spuse Buster, lăsând 
să cadă în sertarul biroului secțiunea sportivă, îndoită la 
tabelul curselor de cai, a ziarului Daily Sun din Lewiston din 
ziua aceea. 

Se simțea mult mai bine astăzi, hotărât şi vigilent. Acele 
jalnice bilețele roz, de duminică, fuseseră arse în soba din 
bucătărie, soția sa, Myrtle încetase să se mai ferească precum 
o pisică pârlită când se apropia el (nu-i mai păsa cine ştie cât 
de Myrtle, dar tot era deranjant să locuieşti cu o femeie care te 
credea Strangulatorul din Boston) şi se aştepta să mai poată 
aduna un mănunchi de bani în seara aceea la Hipodromul 
Lewiston. Din pricina sărbătorii, mulțimile de oameni (ce să 
mai vorbim de sumele puse la bătaie) vor fi şi mai mari. 

Începuse, de fapt, să se gândească să parieze în sistem 
quinella şi trifecta“ă. 

Cât despre ajutorul de şerif Faţădesulă şi şeriful Capdecaca 
şi tot restul cetei lor vesele... ei bine, el şi cu domnul Gaunt 
ştiau despre ei, iar Buster credea că împreună vor alcătui o 
echipă a naibii de bună. 

Din toate aceste motive o putu invita pe Ariadne în birou cu 
seninătate - reuşi chiar să-şi permită unele dintre vechile lui 
plăceri de a observa modul blând în care se legăna pieptul ei 
înăuntrul harnaşamentului fără-ndoială formidabil. 

Ea îi aşeză pe masa de lucru un formular de eliberare de 
fonduri. Buster îl ridică şi se lăsă pe spate în scaunul rotativ 
pentru a-i arunca o privire. Suma cerută se afla într-un 
chenar din partea de sus - nouă sute patruzeci de dolari. 
Beneficiarul avea să fie Depozitul de Materiale pentru 
Construcţii din Lewiston. În locul rezervat pentru Bunurile 
şi/sau serviciile ce vor fi prestate, Deke scrisese 16 CUTII DE 
DINAMITĂ. Jos, în porțiunea Observaţii/ Explicații, scrisese: 


În sfârşit am ajuns la creasta aia de granit de la 
balastiera de pe Drumul Orăşenesc nr. 5, cea despre care 
geologii de la stat ne-au prevenit în '87 (vezi raportul meu 
pentru detalii.) În orice caz, în spatele ei mai este o 
grămadă de prundiş, dar va trebui să dinamităm roca 
pentru a ajunge la el. Asta ar trebui făcut înainte să se 
răcească şi să înceapă ninsorile de iarnă. Dacă o să fie 
nevoie să cumpărăm prundişul pentru la iarnă din 
Norway, contribuabilii or să ne ia la Doamne păzeşte. 
Două sau trei pungi ar trebui să ajungă, iar Depozitul are 
la dispoziție o rezervă mare de Taggart Hi-lmpact - am 
verificat. Dacă vrem, o putem cumpăra până mâine la 
prânz şi miercuri să începem detonările. Am identificat 
punctele dacă vrea cineva de la Oficiul Consiliului Local să 
vină şi să arunce o privire. 


Sub acestea, Deke îşi mâzgălise semnătura. 

Buster citi biletul de două ori, lovindu-şi gânditor dinții din 
faţă în vreme ce Ariadne aşteptă. În cele din urmă, se aplecă 
înainte, făcu o schimbare, adăugă o propoziţie, parafă atât 
schimbarea, cât şi adausul, apoi îşi semnă numele cu o 
înfloritură sub numele lui Deke. Când îi înmână înapoi foaia 
roz de hârtie Ariadnei, zâmbea. 

— Poftim! — spuse el. Şi toată lumea mă crede un mare 
zgârie-brânză! 

Ariadne se uită la formular. Buster modificase suma din 
nouă sute patruzeci de dolari în o mie patru sute. Sub 
explicația lui Deke cu privire la întrebuințarea dinamitei, 
Buster adăugase acestea: Dacă tot ne permite stocul, mai bine 
să luăm douăzeci de cutii. 

— Vreți să mergeţi şi să vă uitaţi la balastieră, domnule 
Keeton? 

— Mnu, mnu, nu e necesar. 

Buster se lăsă înapoi pe spate în scaun şi-şi împleti degetele 
la ceafă. 


— Dar spune-i lui Deke să-mi dea un telefon când vine 
marfa. E-o grămadă de explozibil. Nu vrem să cadă-n mâini 
greşite, nu? 

— Chiar că nu, spuse Ariadne şi ieşi. 

Era bucuroasă că ieşea. Era ceva la zâmbetul domnului 
Keeton pe care-l găsea... păi, puţin înfiorător. 

Buster, între timp, se rotise cu scaunul pentru a se putea 
uita afară la Strada Principală, care acum era mult mai 
populată decât fusese duminică dimineața când se uitase 
asupra oraşului cu atâta disperare. Multe se întâmplaseră de 
atunci şi bănuia că multe se vor mai întâmpla în următoarele 
două zile. Păi, cu douăzeci de cutii de dinamită Taggart Hi- 
Impact puse la păstrare în magazia Lucrărilor Publice -— o 
magazie de la care, desigur, el avea cheie — se putea întâmpla 
aproape orice. 

Absolut orice. 


2 


Ace Merrill traversă podul Tobin şi intră în Boston la ora 
patru după-amiaza, dar era bine trecut de cinci înainte să 
ajungă la ceea ce spera el că era destinația sa. Se afla într-o 
ciudată zonă mizeră aproape complet pustie din Cambridge, 
aproape de mijlocul unei şerpării sinuoase de străzi. Jumătate 
dintre ele păreau a fi semnalizate cu sens unic; cealaltă 
jumătate erau înfundate. Ruinele clădirilor din această zonă 
decăzută aruncau umbre lungi peste străzi atunci când Ace se 
opri în fața unei construcții din cărămidă refractară 
dezolantă, cu un singur etaj, de pe strada Whipple. Se afla în 
mijlocul unui lot vacant plin de buruieni. 

În jurul proprietăţii era un gard din lanţuri, dar acesta nu 
reprezenta o problemă; poarta fusese furată. Rămăseseră doar 
balamalele. Pe ele, Ace văzu ceea ce probabil că erau urme 
lăsate de un flex. Intră cu Challenger-ul prin golul unde fusese 
poarta şi conduse încet către clădirea din cărămidă. 

Pereţii ei erau negri şi fără geamuri. Poteca desfundată pe 
care mergea ei ducea la uşa închisă a unui garaj situat în 


partea clădirii care stătea cu fața către râul Charles. Nici uşa 
garajului nu avea geamuri. Challenger-ul se legăna pe arcuri 
şi tresălta nefericit prin gropile din ceea ce cândva trebuia să fi 
fost o suprafață asfaltată. Trecu pe lângă un cărucior 
abandonat ce stătea în mijlocul unui morman de cioburi. 
Înăuntru lui stătea proptită o păpuşă decrepită care, atunci 
când trecu pe lângă ea, se uită fix la el cu un ochi albastru 
mucezit. Parcă în fața uşii închise de la garaj. Ce naiba 
trebuia să facă acum? Clădirea din cărămidă avea aspectul 
unui loc care stătuse părăsit din 1945 sau aşa ceva. 

Ace cobori din maşină. Din buzunarul de la piept scoase o 
bucată de hârtie. Pe ea era scrisă adresa locului unde trebuia 
să fie depozitată maşina lui Gaunt. Se uită iarăşi neîncrezător 
la ea. Ultimele câteva numere pe lângă care trecuse îi 
sugeraseră că aceasta era probabil strada Whipple nr. 85, dar 
cine mama mă-sii îşi putea da seama sigur? Clădirile ca 
aceasta nu aveau niciodată număr de stradă şi niciodată nu 
părea să fie cineva prin jur pe care-l poţi întreba. De fapt, 
toată această zonă din oraş avea un aspect pustiu, înfiorător, 
care nu-i prea plăcea lui Ace. Loturi vacante. Maşini denudate 
care fuseseră prădate de fiecare componentă folositoare şi 
fiecare centimetru de fir de cupru. Case de raport goale 
aşteptând ca politicienii să-şi regleze conturile înainte să se 
prăbuşească în bătaia bilei pentru demolări. Străzi secundare 
alambicate care se înfundau în curți murdare şi fundături 
mizere. Îi luase o oră să găsească strada Whipple, iar acum că 
O găsise, aproape că-şi dorea să fi rămas rătăcită. Aceasta era 
partea din oraş unde poliţiştii găseau uneori cadavrele nou- 
născuților îndesate în tomberoane ruginite şi în frigidere 
abandonate. 

Merse pe jos către uşa garajului şi căută din priviri un 
buton de sonerie. Nu era nici unul. Îşi apropie urechea de 
metalul ruginit şi încercă să audă vreun sunet dinăuntru. 
Putea fi un atelier ilegal de dezmembrări auto, bănuia el; un 
tip care avea un depozit de cocaină de mare putere precum 
treaba pe care i-o oferise Gaunt putea foarte bine cunoaşte 


genul de oameni care vindeau pe bani peşin Porsche-uri şi 
Lamborghini-uri după apusul soarelui. 

Nu auzi altceva decât linişte. 

Probabil că nici nu-i locul potrivit, îşi spuse, dar se plimbase- 
n susul şi-n josul blestematei ăleia de străzi şi era singurul loc 
de acolo destul de mare -— şi destul de solid — în care să 
depozitezi o maşină clasică. Doar dacă nu-şi dăduse în petic 
de zile mari şi venise în partea de oraş greşită. Gândul acesta 
îl făcu să se agite. Dacă nu te întorci până la miezul nopții, voi 
fi nefericit. Când sunt nefericit, uneori îmi pierd cumpătul. 

Las-o mai moale, îşi spuse Ace cu înfrigurare. Nu-i decât un 
bătrân cu o proteză dentară de proastă calitate. Poate că-i 
homo. 

Dar nu putea s-o lase mai moale şi nu credea cu adevărat că 
domnul Leland Gaunt era doar un bătrân cu o proteză 
dentară de proastă calitate. Credea şi că nu voia să afle sigur 
dacă era sau nu aşa. 

Dar problema se punea acum astfel: nu peste mult timp 
avea să se întunece şi el nu vroia să se afle-n partea asta de 
oraş după lăsarea întunericului. Ceva nu era în regulă aici. 
Ceva mai mult decât casele de raport înfricoşătoare, cu 
geamurile lor moarte, holbate, şi maşinile care stăteau pe 
jante în rigole. De când începuse să se apropie de strada 
Whipple, nu văzuse nici măcar un om pe trotuar sau stând 
pe-o verandă sau uitându-se pe geam... dar, chiar şi aşa, 
încercase senzaţia că era privit. Încă o încerca, de fapt: 
senzaţia de ochi care i se târăsc avizi printre firişoarele de păr 
de la ceafă. 

Era aproape ca şi când nici nu s-ar mai fi aflat în Boston. 
Locul ăsta semăna mai degrabă cu fututa aia de Zonă 
Crepusculară. 

Dacă nu te întorci până la miezul nopții, voi fi nefericit. 

Ace strânse pumnul şi izbi fața ruginită, fără trăsături a 
uşii de la garaj. 

— Hei! Vrea cineva de-acolo dinăuntru să se uite la nişte 
vase Tupperware? 

Nici un răspuns. 


În partea de jos a uşii se afla un mâner. Îl încercă. Nici 
poveste. Uşa nu vru nici măcar să se scuture-n cadru, 
darămite să urce pe şine. 

Ace lăsă aerul să-i iasă într-un sâsâit printre dinţi şi se uită 
agitat în jur. Challenger-ul lui stătea în apropiere şi niciodată 
în viața lui nu-şi dorise mai mult ca acum să urce-n el şi să 
plece. Dar nu îndrăznea s-o facă. 

Dădu ocol clădirii şi nu văzu nimic. Absolut nimic. Doar 
întinderi de cărămidă vopsită într-un verde-muci neplăcut. Pe 
spatele garajului fusese vopsit cu spray-ul un graffitti ciudat 
şi Ace se uită la el câteva clipe, neînțelegând de ce-i făcea 
pielea de găină. 


YOG-SOTHOTH E CEL MAI TARE. 


scria cu litere roşii spălăcite. 

Ajunse înapoi la uşa garajului şi-şi spuse: Şi-acum ce? 

Fiindcă nu se putu gândi la altceva, urcă la loc în 
Challenger şi stătu pur şi simplu acolo, uitându-se la uşa 
garajului. În cele din urmă, aşeză ambele mâini pe claxon şi 
făcu să răsune o salvă prelungă, frustrată. 

Pe dată, uşa garajului începu să urce în linişte pe şine. 

Ace rămase locului şi se uită la ea cu gura căscată şi 
primul lui impuls fu să pornească Challenger-ul şi să plece cât 
de repede şi cât de departe putea. Ciudad de Mexico ar fi fost 
bun pentru început. Apoi se gândi iarăşi la domnul Gaunt şi 
ieşi încet din maşină. Când uşa garajului se opri sub tavanul 
dinăuntru, Ace merse către ea. 

Interiorul era puternic luminat de şase becuri de două sute 
de waţi ce atârnau la capătul unor cabluri electrice groase. 
Fiecare bec fusese înconjurat de câte o bucată de tinichea 
îndoită sub formă de con, aşa încât lumina cădea pe podea în 
bălți perfect rotunde. În spatele garajului se afla o maşină 
acoperită cu o prelată. Lângă perete era o masă plină de 
unelte. Pe un alt perete erau puse una peste alta trei lăzi. Pe 
ele se afla un magnetofon demodat. 

În afară de acestea, garajul era gol. 


— Cine a deschis uşa? — întrebă Ace pe o voce slabă, uscată. 
Cine a deschis fututa asta de uşă? 
Dar la aceasta nu primi nici un răspuns. 


3 


Conduse Challenger-ul înăuntru şi-l parcă lângă peretele 
din spate -— era loc berechet. Apoi se duse înapoi la intrare. Pe 
peretele de lângă uşă se afla un panou de control. Ace apăsă 
butonul jos. Terenul pustiu pe care stătea această clădire ca o 
fortăreață enigmatică era plin de umbre care îl făcură să se 
agite. 1 se tot părea că vede ceva mişcându-se acolo afară. 

Uşa cobori fără cel mai mic scârțâit sau zăngănit. Cât 
aştepta să se închidă până jos. Ace căută din priviri în jur 
senzorul de zgomot care reacționase la sunetul claxonului 
său. Nu reuşi să-l vadă. Trebuia să fie pe-acolo pe undeva, 
însă — uşile de la garaje nu se deschideau singure-singurele. 

Deşi, îşi spuse el, dacă se-ntâmplă undeva-n oraşul ăsta o 
asemenea drăcovenie, probabil că asta-i pe strada Whipple. 

Ace se duse la stiva de lăzi pe care stătea magnetofonul. 
Picioarele lui produseră, călcând pe ciment, un scrâşnet 
cavernos. Yog-Sothoth e cel mai tare, îşi spuse el la nimereală 
şi apoi se cutremură. Nu ştia cine dracu” era Yog-Sothoth, 
probabil vreun cântăreț rastafarian“” de reggae cu nouăzeci 
de livre de şuvițe împletite crescându-i din scalpul mizerabil, 
însă lui Ace tot nu-i plăcea sunetul pe care i-l producea 
numele acela în gând. Să se gândească la numele acela în 
locul de față i se părea o idee proastă. I se părea o idee 
periculoasă. 

Pe una dintre rolele de magnetofon fusese lipită o bucată de 
hârtie. Pe ea erau scrise cu litere mari două cuvinte: 


ASCULTĂ-MĂ 


Ace smulse biletul şi apăsă butonul PLAY. Rola începu să se 
învârtă şi când auzi vocea aceea, tresări puţin. Totuşi, la vocea 
cui se aşteptase? A lui Richard Nixon? 


— Bună, Ace, spuse vocea înregistrată a domnului Gaunt. 
Bun venit în Boston. Te rog, ia jos prelata de pe maşina mea şi 
pune lăzile în ea. Conţin o marfă destul de specială de care mă 
aştept să am nevoie cât se poate de curând. Mă tem că va 
trebui să pui măcar o ladă pe bancheta din spate; portbagajul 
Tucker-ului cam lasă de dorit. Maşina ta va fi cât se poate de 
în siguranţă aici, iar drumul de întoarcere îţi va fi lipsit de 
evenimente neplăcute. Şi, te rog, ţine minte asta —- cu cât 
ajungi mai repede înapoi, cu atât mai repede poți începe să 
cercetezi locurile de pe hartă. Să ai o călătorie plăcută. 

Mesajul fu urmat de fâşâitul gol al benzii şi scâncetul slab 
al motoraşului care învârtea rola. 

Cu toate acestea, Ace lăsă rolele să se învârtă aproape un 
minut. Toată situația aceasta era bizară... şi continua să 
devină tot mai bizară. Domnul Gaunt fusese acolo în timpul 
după-amiezii — trebuia să fi fost, fiindcă pomenise de hartă, iar 
Ace nu dăduse cu ochii de hartă sau de domnul Leland Gaunt 
decât în acea dimineață. Hoţomanul ăla bătrân trebuia să fi 
luat avionul încolo câtă vreme el, Ace, venea cu maşina. Dar 
de ce? Ce mama mă-sii însemna toată treaba asta? 

Nu a fost aici, îşi spuse el. Nu-mi pasă dacă-i imposibil sau 
nu - el n-a fost aici. Uită-te, de pildă, la blestematul ăla de 
magnetofon. Nimeni nu mai foloseşte magnetofoane de felul 
ăsta. Şi uită-te la praful de pe role. Lucrurile astea aşteaptă 
aici de multă vreme. Poate că stau aici şi adună praf încă de 
când te-a trimis Pangborn la Shawshank. 

O, dar asta era o nebunie. 

Asta era pur şi simplu o porcărie. 

Chiar şi aşa, exista o parte adâncă din miezul ființei lui care 
credea că era adevărat. Domnul Gaunt nu fusese nici măcar 
în apropiere de Boston în acea după-amiază. Domnul Gaunt 
îşi petrecuse după-amiaza în Castle Rock — Ace ştia asta — 
stând la fereastră, urmărindu-i pe trecători, poate chiar 
scoțând anunţul cu 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 


din când în când şi punând 
DESCHIS 


în locul lui. Asta dacă vedea că se apropia persoana potrivită — 
genul de persoană cu care un tip ca domnul Gaunt ar vrea să 
încheie o afacere mică. 

Numai că, mai exact, care era afacerea lui? 

Ace nu era sigur că voia să ştie. Dar voia să ştie ce era 
înăuntrul acelor lăzi. Dacă urma să le transporte de acolo 
până înapoi în Castle Rock, avea un afurisit de drept să ştie. 

Apăsă butonul sroe al magnetofonului, îl ridică şi-l puse 
deoparte. Luă un ciocan dintre uneltele de pe masa de lucru şi 
ranga ce stătea sprijinită de peretele de lângă ea. Se întoarse 
la lăzi şi vâri capătul plat al răngii sub capacul de lemn al 
celei de sus. Îl înălță. Cuiele cedară cu un țipăt subţire. 
Conţinutul lăzii era acoperit cu un pătrat de muşama grea. O 
dădu în lături şi pur şi simplu se holbă la ceea ce văzu 
înăuntru. 

Capse detonatoare. 

Duzini întregi de capse detonatoare. 

Poate sute de capse detonatoare, fiecare odihnindu-se în 
propriul ei cuibuşor confortabil din câlți. 

lisuse Christoase, ce-are de gând să facă? Să-nceapă al 
Treilea Război Mondial? 

Cu inima bubuindu-i tare în piept, Ace bătu cuiele la loc şi 
puse deoparte lada cu capse detonatoare. Deschise a doua 
ladă, aşteptându-se să vadă şiruri ordonate de bețe roşii grase 
care seamănă cu artificiile de semnalizare stradală. 

Dar nu era vorba de dinamită. Erau arme. 

Erau poate două duzini în total - pistoale automate de 
mare putere. Mirosul de ulei vâscos în care fuseseră ambalate 
pluti în sus către el. Nu ştia ce fel de arme erau — germane, 
poate - dar ştia ce însemnau: de la douăzeci de ani şi până la 
închisoare pe viață dacă era prins cu ele în Massachusetts. 
Statul întreținea vederi extrem de proaste despre arme, mai 
ales din felul celor automate. 


Pe această ladă o aşeză deoparte fără să-i pună capacul la 
loc. Deschise a treia ladă. Era plină cu încărcătoare pentru 
pistoale. 

Ace făcu un pas în spate, frecându-se agitat la gură cu 
palma de la mâna stângă. 

Capse detonatoare. 

Pistoale automate. 

Muniţie. 

Asta era marfă? 

— Eu, nu, spuse Ace pe o voce joasă, scuturând din cap. 
Puştiu” de faţă, nu. Ă-ă, nici pomeneală. 

Ciudad de Mexico arăta din ce în ce mai bine. Poate chiar 
Rio. Ace nu ştia dacă Gaunt construia o cursă de şoareci mai 
bună sau un scaun electric mai bun, dar ştia că el nu voia să 
fie părtaş la asta, orice-ar fi fost asta. El se căra, şi se căra 
chiar acum. 

Ochii i se fixară pe lada cu pistoale automate. 

Şi iau una dintre jucăriile alea cu mine, gândi. Ceva mic 
pentru deranj. Spune-i suvenir. 

Dădu să se apropie de ladă şi-n clipa aceea, deşi nici unul 
dintre butoane nu fusese apăsat, rola magnetofonului începu 
să se învârtă din nou. 

— Nici să nu te gândeşti, Ace, îl sfătui cu răceală vocea 
domnului Gaunt, iar Ace strigă. Ai face bine să nu ţi-o tragi cu 
mine. Ce-ţi fac eu dacă încerci vreodată va părea o zi la ţară pe 
lângă ceea ce puneau la cale Fraţii Corson. Acum eşti băiatul 
meu. Rămâi cu mine şi-o să ne distrăm. Rămâi cu mine şi-o să 
te răzbuni pe toţi cei din Castle Rock care ţi-au greşit 
vreodată... şi-o să pleci un om bogat. Ridică-te împotriva mea 
şi n-o să te opreşti niciodată din strigat. 

Magnetofonul se opri. 

Ochii holbațţi ai lui Ace urmăriră firul de alimentare până la 
ştecher. Acesta zăcea pe podea, acoperit cu un strat fin de 
praf. 

Şi pe deasupra, nu se vedea nicăieri nici o priză. 


4 


Ace începu brusc să se simtă puţin mai calm şi asta nu era 
chiar atât de ciudat cum ar fi trebuit să fie. Pentru 
stabilizarea barometrului său emoțional existau două motive. 

Primul era că Ace era un fel de regresiv. S-ar fi simțit 
absolut acasă şi dacă ar fi locuit într-o peşteră şi dacă, atunci 
când n-ar fi fost ocupat să arunce cu pietre în duşmani, şi-ar 
fi tras femeia de păr după el. Era genul de om a cărui reacție 
este complet previzibilă doar atunci când este pus în fața unei 
forțe şi autorități superioare. Confruntări de felul acesta nu 
aveau loc des, dar când aveau loc, el se înclina aproape 
instantaneu în fața forței superioare. Deşi nu o ştia, această 
trăsătură era cea care-l făcuse să nu fugă pur şi simplu de 
Fraţii Zburători Corson. La oamenii precum Ace Merrill, 
singura pornire mai puternică decât cea a dominației este 
nevoia de a se da peste cap şi de a-şi îndoi umil gâtul când îşi 
face apariția adevăratul conducător al cetei. 

Al doilea motiv era şi mai simplu: alese să creadă că visa. 
Exista o parte din el care ştia că asta nu e adevărat, dar 
gândul acesta tot era mai uşor de crezut decât dovezile pe care 
i le ofereau simțurile; nici măcar nu voia să ia în considerație o 
lume care ar permite prezența unui domn Gaunt. Era mai 
uşor - mai sigur - să-şi blocheze pur şi simplu procesele 
intelectuale pentru o vreme şi să meargă mai departe către 
încheierea acestei afaceri. Dacă făcea asta, era posibil ca într- 
un sfârşit să se trezească în lumea pe care o cunoştea 
dintotdeauna. Dumnezeu ştia că şi lumea aceea avea 
pericolele ei, dar el prea puţin o înțelegea. 

Bătu capacele la loc pe lada cu pistoale şi pe cea cu 
muniție. Apoi se aplecă lângă automobilul depozitat acolo şi 
apucă prelata din pânză, care era şi ea acoperită cu un strat 
de praf. O trase jos... şi, pentru o clipă, cuprins de mirare şi 
încântare, uită de toate celelalte lucruri. 

Era un Tucker, sigur că da, şi era frumos. 

Vopseaua era galben-canar. De-o parte şi de alta a 
caroseriei şi dedesubtul barei de protecție din față, cromul 
scânteia. Din mijlocul capotei din faţă, sub un ornament din 


argint care semăna cu locomotiva unui tren expres futurist, 
un al treilea far se uita ţintă la el. 

Ace se plimbă încet în jurul lui, încercând să-l mănânce din 
priviri. 

De-o parte şi de alta a punţii din spate se afla câte un grilaj 
cromat; habar nu avea la ce foloseau. Cauciucurile Goodyear 
groase şi cu exteriorul alb erau atât de curate, că aproape 
sclipeau în bătaia becurilor din tavan. De-a latul punţii din 
spate se aflau scrise cu litere înclinate din crom cuvintele 
„Tucker Talisman.” Ace nu auzise niciodată de un asemenea 
model. Crezuse că Torpedo-ul era singura maşină pe care o 
scosese vreodată pe piață Preston Tucker. 

Mai ai o problemă, bătrâne - nu-i nici un număr de 
înmatriculare pe chestia asta. Ai de gând să încerci să ajungi 
până în Maine cu o maşină care iese în evidență ca un deget 
buşit, cu o maşină fără număr de înmatriculare, cu o maşină 
plină cu arme şi dispozitive explozive? 

Da. Avea de gând. Era o idee proastă, desigur, o idee cu 
adevărat proastă... dar alternativa - care ar fi însemnat să- 
ncerce să şi-o tragă cu domnul Leland Gaunt — părea cu mult 
mai proastă. Pe deasupra, ăsta era un vis. 

Scutură cheile afară din plic, se duse în spatele 
portbagajului şi căută în van încuietoarea. După câteva clipe 
îşi aminti filmul cu Jeff Bridges şi înțelese. Asemenea VW 
Beetle-ului german şi Chevy Corvair-ului, motorul Tucker-ului 
se afla în spate. Portbagajul se afla în faţă. 

Cât se poate de sigur, găsi încuietoarea chiar sub acel 
ciudat al treilea far. Deschise portbagajul. Era într-adevăr 
foarte confortabil şi era gol cu excepţia unui singur obiect. O 
sticluță cu praf alb de al cărei dop era legată cu un lănțişor o 
linguriţă. De lănțişor fusese lipită cu bandă adezivă o bucăţică 
de hârtie. Ace o rupse de acolo şi citi mesajul scris pe ea cu 
majuscule mărunte: 


ÎI set> i a ae inreg 
| TE PE OR PE RS | 
PI ES e N A E a E ORE E mona Al Mara pm = 


îm... ....- 





Ace se supuse ordinului. 


5 


Simţindu-se mult mai bine cu puţin din incomparabilul 
praf euforic al domnului Gaunt luminându-i creierul precum 
ecranul tonomatului Rock-Ola al lui Henry Beaufort, Ace urcă 
armele şi încărcătoarele în portbagaj. Puse lada cu capse 
detonatoare pe bancheta din spate, oprindu-se doar pentru o 
clipă să inspire profund. Berlina avea acel miros incomparabil 
de maşină nouă, nimic nu se asemuia cu el pe lume (cu 
excepția poate doar a mirosului de pizdulice), iar când urcă la 
volan, văzu că era nou-nouţă: kilometrajul Tucker Talisman- 
ului domnului Gaunt era setat la 00000.0. 

Ace împinse cheia în contact şi o roti. 

Talisman-ul porni cu un huruit scăzut, gutural, încântător. 
Câţi cai erau sub capotă? Nu ştia, dar părea că e o întreagă 
herghelie. La închisoare fuseseră o mulțime de cărți despre 
maşini, iar Ace le citise pe cele mai multe. Tucker Torpedoul 
fusese o maşină cu şase cilindri, aproximativ trei sute cincizeci 
de inci cubi, foarte asemănătoare cu maşinile pe care le 
construise domnul Ford între anii 1948 şi 1952. Avusese 
undeva pe la o sută cincizeci de cai putere sub capotă. 

Aceasta părea mai mare. Mult mai mare. 

Ace simți un imbold de a cobori, de a merge în spate şi dea 
vedea dacă putea deschide capota de la motor... dar era ca şi 
când s-ar fi gândit prea mult la numele acela nebunesc - Yog- 
cumofi. Cumva, i se părea o idee proastă. Ceea ce i se părea a 
fi o idee bună era să ducă treaba asta înapoi în Castle Rock cât 
de repede putea. 

Dădu să iasă din maşină pentru a acţiona butonul de 
deschidere a uşii, apoi acționă în schimb claxonul, doar ca să 
vadă dacă se întâmplă ceva. Ceva se întâmplă. Uşa urcă 
silențios pe şine. 

Cu siguranță-i un senzor de zgomot pe-aici pe undeva, îşi 
spuse, dar nu mai credea lucrul acesta. Şi nici nu-i mai păsa. 
Schimbă în viteza întâi şi Talisman-ul ieşi trepidând afară din 
garaj. Când porni în josul drumului desfundat către gaura din 


gard, claxonă din nou şi în oglinda retrovizoare văzu becurile 
din garaj stingându-se şi uşa începând să coboare. Îşi observă 
de asemenea cu coada ochiului şi Challenger-ul, stând cu 
botul la perete, lângă el aflându-se prelata mototolită. Încercă 
un sentiment ciudat că nu avea să-l mai vadă vreodată. Ace 
descoperi că nu-i mai păsa nici de asta. 


6 


Talisman-ul nu doar că alerga ca vântul şi ca gândul, dar 
părea că ştia şi drumul înapoi spre Storrow Drive şi spre 
autostrada de nord. Din când în când, semnalizarea se pornea 
singură. Când se întâmpla asta, Ace cotea pur şi simplu pe 
strada următoare. Cât ai clipi, micuța mahala din Cambridge 
unde găsise Tucker-ul rămăsese în urma lui, iar silueta 
podului Tobin, mai bine cunoscut sub numele de Podul Râului 
Tainic, se profila în fața lui, o schelă neagră pe fundalul 
cerului tot mai întunecat. 

Ace trase maneta care aprindea farurile şi în fața ochilor lui 
se ivi pe dată un evantai bine definit de raze. Când roti 
volanul, evantaiul de lumină se roti odată cu el. Farul acela 
din mijloc era o găselniță dată dracului. Nu-i de mirare că-l 
falimentaseră pe sărmanul tip care-a conceput maşina asta, 
gândi Ace. 

Era la aproximativ treizeci de mile nord de Boston când 
observă că acul indicatorului de benzină stătea pe tija de sub 
E. Trase pe dreapta la cea mai apropiată ieşire şi opri maşina 
domnului Gaunt la pompele unei benzinării Mobil care se afla 
la baza rampei. Benzinarul îşi împinse şapca pe spate cu un 
deget unsuros şi dădu admirativ ocol maşinii. 

— Frumoasă maşină! spuse el. De unde-ațţi luat-o? 

Fără să se gândească, Ace spuse: 

— Din Câmpiile lui Leng. De la Yog-Sothoth - Maşini de 
Colecţie. 

— Hă? 

— Fă-i doar plinul, fiule — nu suntem la Douăzeci de 
Întrebări. 


— O! spuse benzinarul, mai aruncând o privire la Ace şi 
devenind pe dată servil. Sigur! Cum să nu! 

Şi încercă, dar pompa se opri după ce vărsă în rezervor 
benzină de numai paisprezece cenți. Benzinarul încercă să 
mai toarne acționând pompa manual, dar benzina nu făcu 
decât să curgă pe jos, prelingându-se pe aripa de-un galben- 
strălucitor a Talisman-ului şi picurând pe macadam. 

— Cre că n-are nevoie de benzină, spuse benzinarul cu 
timiditate. 

— Aşa se pare. 

— Poate că vi s-a strigat indicatorul de benzină... 

— Şterge benzina de pe aripa maşinii. Vrei să se umfle 
vopseaua? Ce-i cu tine? 

Puştiul sări să execute şi Ace se duse la baie să-şi mai 
pudreze puţin nasul. Când ieşi, benzinarul stătea la o distanță 
admirativă față de Talisman, răsucindu-şi agitat cârpa în 
mâini. 

E speriat, gândi Ace. Speriat de ce? De mine? 

Nu; puştiul în salopetă Mobil abia dacă se uita în direcția 
lui Ace. Tucker-ul era cel care-i tot atrăgea privirea. 

A încercat să o atingă, îşi spuse Ace. 

Această revelaţie — şi asta era, exact asta era — îi aduse un 
zâmbet mic şi feroce la colțurile gurii. 

A încercat s-o atingă şi ceva s-a întâmplat. Ce-a fost nu 
contează câtuşi de puţin. L-a învăţat că se poate uita, dar că-i 
mai bine să nu pună mâna, şi asta-i tot ce contează cu 
adevărat. 

— N-aveţi nimic de plătit, spuse benzinarul. 

— Aici chiar ai dreptate. 

Ace se strecură la volan şi se puse degrabă în mişcare. Îi 
venise o idee nou-nouţă despre Talisman. Într-un fel era o idee 
înfricoşătoare, dar într-un alt fel era o idee cu adevărat 
măreață. Credea că, poate, indicatorul de benzină arăta mereu 
gol... şi că rezervorul era mereu plin. 


7 


În New Hampshire, porțile de acces pe autostradă pentru 
maşinile mici sunt din cele automate; arunci în coş mărunțiş 
în valoare de un dolar (Nu Puneţi Penny Vă Rugăm), ledul 
roşu se face verde şi-ţi continui drumul. Doar că, atunci când 
Ace conduse Tucker-ul până lângă coşul ce ieşea din automat, 
ledul se făcu de la sine verde şi micuțul cadran se lumină: 


TAXĂ ACHITATĂ, VĂ MULŢUMIM. 


— Ba bine că nu, murmură Ace şi-şi continuă drumul spre 
Maine. 

Când lăsa Portland-ul în urmă, Talisman-ul gonea doar cu 
peste optzeci de mile la oră şi încă-i mai rămânea destulă forță 
sub capotă. Imediat după drumul care părăsea drumul 
principal şi ducea spre Falmouth, ajunse în vârful unei coline 
şi văzu un echipaj al poliției statale stând la pândă pe 
marginea autostrăzii. De pe geamul din partea şoferului ieşea 
silueta asemănătoare cu o torpilă a unui aparat radar. 


O-o, gândi Ace. M-a prins. Zdrang-bang. Iisuse Christoase, 
de ce mergeam totuşi cu viteză, cu tot rahatu” pe care-l am cu 
mine? 

Dar ştia de ce, şi nu era vorba de cocaina pe care o prizase. 
Poate altă dată, dar nu acum. Era vorba de Talisman. Voia să 
meargă repede. Se uita la vitezometru, îşi ridica puţin piciorul 
de pe accelerație... şi cinci minute mai târziu îşi dădea seama 
că iarăşi o ţinea apăsată trei sferturi până la podea. 

Aşteptă ca patrula să prindă viață într-un spectacol de 
lumini albastre pulsânde şi s-o ia pe urma lui, dar asta nu se 
întâmplă. Ace trecu pe lângă ea cu optzeci şi Ursache nu făcu 
Nici o mişcare. 

La naiba, trebuie că moţăia la post. 

Dar Ace ştia mai bine. Când vezi un aparat de radar ieşit pe 
geamul portierei, ştii că tipul dinăuntru e treaz şi gata de 
dans. Nu, ce se întâmplase era următorul lucru: polițistul 
statal nu putuse vedea Talisman-ul. Suna nebunesc, dar 
părea absolut corect. Maşina cea mare şi galbenă cu trei faruri 
stând căscate în față era invizibilă atât pentru aparatele ultra- 
performante, cât şi pentru poliţiştii care le foloseau. 

Rânjind, Ace aduse Tucker Talisman-ul domnului Gaunt la 
o sută zece. Ajunse înapoi în The Rock la opt şi un sfert, cu 
aproape patru ore mai devreme. 


8 


Domnul Gaunt ieşi din magazinul său şi rămase sub 
umbrar să-l urmărească pe Ace cum parca cu grijă Talisman- 
ul în unul dintre cele trei locuri înclinate de parcare din fața 
Lucrurilor prețioase. 

— Ai scos un timp bun, Ace. 

— Mda. Asta-i o maşină senzaţională. 

— Ba bine că nu, spuse domnul Gaunt. 

Îşi plimbă mâna peste puntea din față uşor înclinată a 
Tucker-ului. 

— E unică. Mi-ai adus marfa, să-nţeleg? 


— Mda. Domnule Gaunt, mi-am făcut o idee cam cât de 
specială e maşina asta a dumneavoastră la drumul de 
întoarcere, dar cred că tot ar trebui să vă gândiţi să-i puneţi 
nişte plăcuțe de înmatriculare şi poate un abțibild de revizie 
tehnică... 

— Nu sunt necesare, spuse domnul Gaunt cu indiferenţă. 
Parcheaz-o pe aleea din spatele magazinului, Ace, dacă eşti 
amabil. Am eu grijă de ea mai târziu. 

— Cum? Unde? 

Ace descoperi brusc că-i venea greu să-i predea domnului 
Gaunt maşina. Era doar că-şi lăsase maşina lui în Boston şi 
că avea nevoie de roți pentru treaba lui de noaptea; Talisman- 
ul făcea orice altă maşină mai condusese, inclusiv Challenger- 
ul, să semene cu nişte gunoaie de pe marginea drumului. 

— Asta, spuse domnul Gaunt, este treaba mea. 

Se uită netulburat la Ace. 

— O să descoperi că-ți merg mai unse lucrurile, Ace, dacă te 
gândeşti că a lucra pentru mine e ca şi când ai face serviciu în 
Armată. Acum ai trei feluri de a face lucrurile — cel corect, cel 
greşit şi cel al domnului Gaunt. Dacă alegi mereu a treia 
variantă, problemele nu te vor găsi niciodată. Mă înţelegi? 

— Mda. Mda, înțeleg. 

— Asta-i bine. Du, atunci, maşina la uşa din spate. 

Ace conduse maşina cea galbenă dincolo de colț şi merse 
încet pe aleea îngustă care trecea prin spatele clădirilor cu 
magazine din partea de vest a Străzii Principale. Uşa din spate 
a Lucrurilor preţioase era deschisă. Domnul Gaunt stătea 
într-un dreptunghi înclinat de lumină galbenă, aşteptând. Nu 
se obosi să-l ajute atunci când Ace cără lăzile în camera din 
spate a magazinului, gâfâind din cauza efortului. El nu o ştia, 
dar o mulțime de clienţi ar ti fost surprinşi să vadă încăperea 
aceea. Îl auziseră pe domnul Gaunt acolo în spatele draperiei 
din catifea care despărțea magazinul de zona pentru 
depozitare, lucrând cu diverse obiecte, mişcând cutii... dar nu 
fusese absolut nimic în cameră până ce, la ordinele domnului 
Gaunt, Ace nu stivui lăzile într-un colț. 


Ba da — era un singur lucru. În partea îndepărtată a 
încăperii, un şobolan maro zăcea sub brațul destins al unei 
mari curse Victory pentru şobolani. Avea gâtul rupt şi dinții 
din față expuşi într-un rictus mort. 

— Bine lucrat, spuse domnul Gaunt, frecându-şi una de 
cealaltă mâinile cu degete lungi, şi zâmbind. Una peste alta, ai 
făcut o treabă bună pentru seara asta. Ai fost la înălțimea 
aşteptărilor mele, Ace — chiar la înălțimea lor. 

— Mulţumesc, domnule. 

Ace era surprins peste măsură. Nu-i mai spusese nimănui 
„domnule” până în acel momenti!*9. 

— Poftim aici ceva mic pentru deranj. 

Domnul Gaunt îi înmână lui Ace un plic maro. Ace îl apăsă 
cu buricele degetelor şi simți mişcarea fină a prafului 
dinăuntru. 

— Cred că vei vrea să faci nişte cercetări astă-noapte, nu-i 
aşa? Asta s-ar putea să-ți dau un plus de energie, cum 
spuneau vechile reclame la uleiul de motor Esso. 

Ace se sperie. 

— O, căcat! Căcat! Am lăsat cartea aia - cartea în care era 
harta — în maşina mea! E-n Boston! Dracu” s-o ia! 

Strânse pumnul şi se lovi cu el peste coapsă. 

Domnul Gaunt zâmbea. 

— Nu prea cred, spuse el. Cred că-i în Tucker. 

— Nu, sunt... 

— De ce nu verifici singur? 

Aşa că Ace verifică şi, desigur, cartea era acolo, stătea pe 
bord cu cotorul lipit de parbrizul securizat al Tucker-ului. 
Comorile pierdute şi îngropate ale Noii Anglii. O luă şi o 
frunzări. Harta era tot acolo. Se uită la domnul Gaunt cu o 
recunoştinţă tâmpă. 

— Nu voi mai avea nevoie de serviciile tale până mâine 
seară, cam pe la ora asta, spuse domnul Gaunt. Îţi sugerez 
să-ți petreci orele din zi la locuinţa ta din Mechanic Falls. Asta 
ar trebui să-ți convină; cred c-o să vrei să dormi până târziu. 
Încă mai ai o noapte plină în față, dacă nu mă înşel. 

Ace se gândi la cruciulițele de pe hartă şi încuviinţă din cap. 


— Şi, adăugă domnul Gaunt, ar fi prudent din partea ta să 
eviți să fii văzut de şeriful Pangborn mâine şi poimâine. După 
aceea, nu cred că mai contează. 

Buzele i se retraseră; dinţii-i ieşiră în față ca nişte cioturi 
mari, prădătoare. 

— Până la sfârşitul săptămânii, cred că multe dintre 
lucrurile care până acum au contat mult pentru cetățenii 
acestui oraş vor înceta să mai aibă vreo însemnătate. Tu nu 
crezi la fel, Ace? 

— Dacă aşa spunețţi..., răspunse Ace. 

Cădea iarăşi în starea aceea ciudată de năucire şi nu-l 
deranja deloc. 

— Nu ştiu, însă, cum o să mă mişc prin jur. 

— Am avut grijă de toate, spuse domnul Gaunt. În faţă vei 
găsi parcată o maşină cu cheile în contact. O maşină de 
serviciu, ca să zic aşa. Mă tem că nu-i decât un Chevrolet —- un 
Chevrolet absolut normal — dar îţi va fi, chiar şi aşa, un mijloc 
de transport de încredere la locul lui. O să-ți placă mai mult 
furgoneta carului de televiziune, desigur, dar... 

— Furgonetă de televiziune? Ce furgonetă? 

Domnul Gaunt alese să nu răspundă. 

— Dar Chevrolet-ul îți va satisface toate nevoile curente de 
transport, te asigur. Numai să nu încerci să fentezi cu el vreun 
radar al Poliției Statale. Mă tem că n-o să meargă. Nu şi cu 
maşina asta. Chiar deloc. 

Ace se auzi că spune: 

— Sigur mi-ar plăcea să am o maşină ca Tucker-ul 
dumneavoastră, domnule Gaunt, sir. E minunată. 

— Păi, poate că vom încheia un târg. Vezi tu. Ace, eu amo 
politică de afaceri foarte simplă. Vrei să ştii care este? 

— Sigur. 

ŞI Ace era sincer. 

— Totul e de vânzare. Asta-i filozofia mea. Totul e de 
vânzare! 

— Totu-i de vânzare, spuse Ace ca prin vis. Oau! Profund! 

— Corect! Profund! Ei, Ace, cred c-o să îmbuc ceva. 
Sărbătoare sau nesărbătoare, am fost prea ocupat să mă ocup 


de asta. Ți-aş cere să mi te alături, dar... 

— Pfi, chiar nu pot. 

— Nu, sigur că nu. Ai de mers undeva şi de săpat ceva, nu-i 
aşa? Te voi aştepta mâine seară, între opt şi nouă. 

— Între opt şi nouă. 

— Da. După lăsarea întunericului. 

— Când nimeni nu ştie şi nimeni nu vede, spuse Ace ca prin 
Vis. 

— Ai nimerit-o! Noapte bună, Ace. 

Domnul Gaunt întinse mâna. Ace dădu să o strângă... şi 
apoi văzu că deja era ceva în ea. Era şobolanul maro din cursa 
din camera de depozitare. Ace se trase în spate cu un mormăit 
mic de dezgust. Nu avea nici cea mai vagă idee când luase 
domnul Gaunt şobolanul. Sau poate era altul? 

Ace se hotări că nu-i păsa, oricum ar fi. Tot ce ştia era că 
nu avea de gând să dea mâna cu un şobolan mort, oricât de 
mişto era un tip ca domnul Gaunt. 

Zâmbind, domnul Gaunt spuse: 

— Scuză-mă. Cu fiecare an devin tot mai uituc. Cred că 
tocmai am încercat să-ți dau cina mea, Ace! 

— Cina, spuse Ace pe o voce mică şi slabă. 

— Da, întocmai. 

O unghie groasă şi galbenă se înfipse în blana albă care-i 
acoperea şobolanului pântecele; o clipă mai târziu, intestinele 
lui curgeau în palma fără nici o linie a domnului Gaunt. 
Înainte ca Ace să poată vedea mai mult, domnul Gaunt se 
întoarse cu spatele şi trase uşa dinspre alee. 

— Ei, unde-am pus brânza aia...? 

Când fu acționată încuietoarea, se auzi un clic! metalic 
greu. 

Ace se aplecă în față, convins că va vomita între papuci. 
Stomacul i se crispă, mâncarea îi urcă în gât... apoi căzu 
înapoi în stomac. 

Fiindcă nu văzuse ceea ce crezuse că vedea. 

— A fost o glumă, bâigui el. Avea un şobolan de cauciuc în 
buzunarul hainei sau ceva. A fost doar o glumă. 


Aşa să fie? Cum rămânea, atunci, cu intestinele? Şi cu 
lichidul acela rece, ca jeleul, care le înconjurase? Cum 
rămânea cu asta? 

Eşti doar obosit, îşi spuse. Ti-ai închipuit totul, nimic 
altceva. A fost un şobolan de cauciuc. Cât despre celelalte... 
puf! 

Dar pentru o clipă, totul - garajul părăsit, Tucker-ul care 
mergea singur, până şi graffitti-ul ăla rău-prevestitor, voG- 
SOTHOTH E CEL MAI TARE — Încercă să i se înghesuie în atenţie şi o 
voce puternică ţipă: Pleacă de-aici! Du-te cât încă mai poţi! 

Dar ăsta era gândul cu adevărat nebunesc. Acolo-n noapte 
undeva îl aşteptau nişte bani. Poate că mulți bani. Poate că o 
afurisită de avere. 

Ace rămase în întuneric pentru câteva minute precum un 
robot cu rezerva de energie consumată. Puțin câte puțin i se 
întoarse un dram de realitate - un dram de el — şi ajunse la 
concluzia că şobolanul nu conta. La fel nu conta nici Tucker 
Talisman-ul. Drogul conta, şi harta conta, şi avea o bănuială 
că foarte simpla politică de afaceri a domnului Gaunt conta, 
dar nimic altceva. Nu putea lăsa altceva să conteze. 

Merse în jos pe alee şi dădu colțul spre partea din față a 
Lucrurilor prețioase. Magazinul era închis şi întunecat, 
precum toate magazinele de pe Strada Principală de Jos. Un 
Chevy Celebrity era parcat în unul dintre locurile înclinate de 
parcare din fața magazinului domnului Gaunt, exact cum 
promisese. Ace încercă să-şi amintească dacă fusese acolo 
când venise el cu Talisman-ul şi chiar nu reuşi. De fiecare 
dată când încerca să-şi arunce în urmă ochii memoriei spre 
lucruri mai vechi de câteva minute, aceştia se loveau de-o 
baricadă; se vedea dând să accepte mâna oferită de domnul 
Gaunt, cel mai natural lucru din lume, şi dintr-odată observă 
că domnul Gaunt ţine în ea un şobolan mare şi mort. 

Cred c-o să îmbuc ceva. Ți-aş cere să mi le alături, dar... 

Ei bine, era doar altceva care nu conta. Chevy-ul era aici, şi 
asta era tot ce conta. Ace deschise portiera, puse pe scaun 
cartea în care se afla prețioasa lui hartă, apoi scoase cheile din 
contact. Se duse în partea din spate a maşinii şi deschise 


portbagajul. Avea o bănuială bună a ceea ce va găsi şi nu fu 
dezamăgit. Un târnăcop şi un hârleț cu coadă scurtă erau 
frumos aşezate unul peste celălalt într-un X. Ace se uită mai 
atent şi văzu că domnul Gaunt pusese chiar şi o pereche de 
mănuşi de protecție. 

— Domnule Gaunt, tu te gândeşti la toate, spuse el şi trânti 
portbagajul. 

Când făcu asta, văzu că pe bara de protecție din spate a 
Celebrity-ului era un abțibild şi se aplecă mai aproape să-l 
citească: 


EU IUBESC ANTICHITĂȚILE 


Ace începu să râdă. Când trecea peste Podul de Tinichea şi 
se îndrepta către vechiul teren Treblehorn, pe care intenţiona 
să-l facă situl primelor lui săpături, încă mai râdea. Când 
conducea în sus pe Dealul lui Panderly de cealaltă parte a 
podului, trecu pe lângă o decapotabilă care mergea în sens 
opus, către oraş. Decapotabila era plină cu bărbaţi tineri. 
Cântau „What a Friend We Have in Jesus”! din toţi bojocii şi 
într-o perfectă armonie baptistă. 


9 


Unul dintre bărbaţii aceia tineri era Lester Ivanhoe Pratt. 
După meciul de fotbal american pe atinse, el şi câțiva dintre 
băieți merseseră la lacul Auburn, la depărtare de aproximativ 
douăzeci şi cinci de mile. Acolo se desfăşura pe parcursul unei 
săptămâni o tabără a renaşterii spirituale în natură, iar Vic 
Tremayne spusese că va fi o întâlnire specială pentru 
rugăciuni şi cântări bisericeşti la ora cinci în Ziua lui Columb. 
Întrucât maşina lui Lester era la Sally şi nu-şi făcuseră nici 
un plan pentru seara respectivă - nici film la cinematograf, 
nici cină la restaurantul Medonald's din South Paris — mersese 
cu Vi şi ceilalți băieți, toți buni creştini ca el. 

Ştia, desigur, de ce erau atât de nerăbdători ceilalți băieți să 
facă acest drum, iar motivul nu era religia - nu întru totul 


religia, în orice caz. Întotdeauna erau o mulțime de fete 
frumoase în taberele de renaştere spirituală în natură care 
străbăteau nordul Noii Anglii între mai şi ultimul bâlci statal 
de la sfârşitul lui octombrie, iar o repriză bună de imnuri 
bisericeşti (fără a mai pune la socoteală o porție de predici 
înflăcărate şi o doză din acel vechi spirit al lui lisus) le aducea 
mereu într-o stare de veselie şi nerăbdare. 

Lester, care avea prietenă, privea planurile şi aranjamentele 
prietenilor lui cu indulgența pe care o arată un bărbat demult 
căsătorit față de năzdrăvăniile unei cete de tineri dezlănțuiți. 
Le făcea jocul în mare parte ca să se arate prietenos şi pentru 
că întotdeauna îi plăcea să asculte nişte predici bune şi să 
cânte ceva după o după-amiază însuflețită de dat la cap şi de 
placat la corp. Era cel mai bun mod de revenire la normal pe 
care-l ştia. 

Fusese o întâlnire plăcută, dar mult prea mulţi oameni 
voiseră să fie absolviți de păcate la sfârşit. Drept rezultat, 
ținuse puţin mai mult decât şi-ar fi dorit Lester. Intenţionase 
să o sune pe Sally şi să o întrebe dacă nu voia să meargă la 
Weeksie pentru un suc cu înghețată sau ceva. Fetelor le plăcea 
uneori să facă lucruri de felul acesta sub imperiul 
momentului, observase el. 

Traversară Podul de Tinichea şi Vic îl lăsă jos la colțul 
Principalei cu Watermill. 

— Minunat meci, Les! - strigă Bill MacFarland de pe 
bancheta din spate. 

— Absolut! — strigă Lester înapoi cu voioşie. Hai să repetăm 
figura sâmbătă - poate c-o să reuşesc să-ți rup braţul şi nu 
doar să ţi-l luxez. 

Cei patru bărbați din maşina lui Vie râseră din toată inima 
de această mostră de înțelepciune, apoi Vic plecă mai departe. 
Sunetul lui „Jesus Is a Friend Forever”? rămase plutind în 
urmă în aerul încă ciudat de văratic. După ce cobora soarele, 
te puteai aştepta să-şi facă simțită prezența răcoarea chiar şi- 
n timpul celor mai călduroase puseuri ale verii indiene. Nu şi 
în seara aceea, însă. 


Lester urcă încet dealul către casă, simțindu-se obosit şi cu 
muşchii încordaţi şi extrem de mulțumit. Fiecare zi era o zi 
frumoasă dacă-ți puneai sufletul în mâna lui lisus, dar unele 
zile erau mai frumoase ca altele. Aceasta fusese una dintre — 
cele mai frumoase şi tot ce-şi dorea el acum era să facă un 
duş, s-o sune pe Sally şi apoi să sară în pat. 

Se uita în sus la stele, încercând să identifice constelația 
Orion, când intră în parcarea din fața casei sale. Prin urmare, 
nimeri cu boaşele-nainte — şi mergea cu pas destul de alert — 
în partea din spate a Mustang-ului său. 

— 0Oooof! — strigă Lester Pratt. 

Se dădu în spate, se aplecă şi se prinse de testiculele rănite. 
După câteva momente, reuşi să ridice capul şi să se uite la 
maşină cu nişte ochi care lăcrimau de durere. Ce blestemățţie 
căuta maşina lui aici, totuşi? Honda lui Sally nu trebuia să 
vină de la reparaţii decât cel mai devreme miercuri - probabil 
joi sau vineri, cu sărbătoarea şi tot restul. 

Apoi, într-o răbufnire puternică de lumină roz-oranj, îşi 
dădu seama. Sally era înăuntru! Venise la el cât fusese plecat 
şi acum îl aştepta! Poate că se hotărâse că noaptea aceea era 
noaptea cea mare! Sexul premarital era ceva greşit, desigur, 
dar uneori trebuia să spargi câteva ouă ca să faci o omletă. lar 
el era în mod sigur pregătit să se căiască de acest păcat dacă 
era şi ea. 

— Bum-pam-călare! — strigă Lester Pratt cu entuziasm. 
Sally cea mică şi dulce e-n rochiță de serbare. 

Alergă spre verandă cu paşi mici, şovăitori, ţinându-se încă 
de boaşele pulsânde. Acum, totuşi, acestea pulsau de 
nerăbdare în aceeaşi măsură ca şi de durere. Luă cheia de sub 
covoraşul din fața pragului şi intră în casă. 

— Sally! — strigă el. Sal, eşti aici? Scuze c-am întârziat - am 
mers la tabăra renaşterii spirituale în natură de la lacul 
Auburn cu câțiva dintre băieți şi... 

Lăsă fraza neîncheiată. Nu primise nici un răspuns şi asta 
însemna că, totuşi, nu era acolo. Doar dacă...! 

Urcă scările la etaj cât de repede putu, convins dintr-odată 
că o va găsi dormind în patul lui. Ea va deschide ochii şi se va 


ridica în şezut, cearşaful va cădea de pe minunații ei sâni (pe 
care îi simţise — ei bine, oarecum - dar nu-i văzuse de fapt 
niciodată), va ridica braţele spre el, ochii aceia încântători, 
adormiţi, de culoarea albăstrelelor deschizându-se larg şi, pe 
când va bate ceasul de zece, ei nu vor mai fi virgini. Bum-pam! 

Dar dormitorul era gol aşa cum fuseseră şi bucătăria şi 
sufrageria. Albiturile şi păturile se aflau pe podea, acolo unde 
stăteau aproape întotdeauna; Lester era unul dintre tipii aceia 
atât de plini de energie şi duh sfânt, că pur şi simplu nu se 
putea trezi şi da jos din pat dimineaţa; el sărea din pat, 
nerăbdător nu doar să dea ochi cu ziua, ci să o pocnească în 
figură, s-o dea cu fața de gazon şi s-o forțeze să-nghită iarba. 

Acum, însă, cobori încet la parter cu fața lui ingenuă, lată 
încrețită de încruntare. Maşina era acolo, dar nu şi Sally. Ce 
însemna asta? Nu ştia, dar nu-i prea plăcea. 

Aprinse becul de pe verandă şi ieşi să se uite în maşină; 
poate că-i lăsase un bilet. Ajunse doar până în capul scărilor 
de la verandă, apoi încremeni. Era un bilet, sigur că da. 
Fusese scris de-a latul parbrizului Mustang-ului cu vopsea 
roz-aprins la tub, luată probabil din propriul său garaj. 
Majusculele mari strigau la el: 


DU-TE LA DRACU NEMERNIC INFIDEL CE EŞTI 


Lester rămase în capul scărilor de la verandă multă vreme, 
citind fără încetare acel mesaj lăsat de logodnica sa. Întâlnirea 
pentru rugăciuni? Asta să fi fost? Să fi crezut ea că mersese la 
întâlnirea pentru rugăciuni de la lacul Auburn ca să 
întâlnească nişte fufe? În nefericirea lui, aceasta era singura 
idee care i se părea cât de cât logică. 

Intră în casă şi o sună pe Sally acasă. Lăsă telefonul să 
sune de douăzeci de ori, dar nu răspunse nimeni. 


10 


Sally ştia că o va suna, aşa că o întrebase pe Irene Lutjens 
dacă nu putea rămâne peste noapte la ea. Irene, aproape dând 


pe dinafară de curiozitate, îi spusese da, sigur, cum să nu. 
Sally era atât de necăjită din cauza a ceva, că abia dacă mai 
era cât de cât frumoasă. Ilrenei de-abia îi venea să creadă asta, 
dar era adevărat. 

În ce o privea, Sally nu intenţiona câtuşi de puţin să-i 
spună Irenei sau altcuiva ce se întâmplase. Era prea groaznic, 
prea ruşinos. O va duce cu ea în mormânt. Aşa că refuză să 
răspundă la întrebările Irenei pentru mai bine de o jumătate 
de oră. Apoi, toată povestea începu să curgă din ea într-o 
revărsare de lacrimi încinse. Irene o ţinu în brațe şi ascultă, 
ochii ei făcându-se mari şi rotunzi. 

— E-n regulă, o consolă Irene, legănând-o în brațe. E-n 
regulă, Sally — lisus te iubeşte, chiar dacă fiul ăla de târfă n-o 
face. La fel te iubesc şi eu. La fel şi reverendul Rose. Şi chiar că 
i-ai lăsat sacului ăluia nemernic de muşchi ceva care să-i 
aducă aminte de tine, nu? 

Sally încuviinţă din cap, trăgându-şi nasul, iar cealaltă fată 
o mângâie pe păr şi scoase sunete de alinare. De-abia aştepta 
Irene să vină ziua de mâine, când putea începe să-şi sune 
celelalte prietene. N-o să le vină să creadă! lrenei îi părea rău 
pentru Sally, chiar îi părea, dar era şi oarecum bucuroasă că 
se întâmplase asta. Sally era atât de frumoasă şi Sally era atât 
de-a naibii de sfântă. Era plăcut într-un fel s-o vadă la 
pământ şi perpelindu-se, măcar de data asta. 

lar Lester e cel mai arătos tip din congregaţie. Dacă el şi cu 
Sally chiar se despart, mă-ntreb dacă n-o să mă invite pe 
mine-n oraş? Uneori se uită la mine ca şi când s-ar întreba ce 
fel de lenjerie am pe dedesubt, aşa că nu cred c-ar fi 
imposibil... 

— Mă simt atât de oribil! — se plânse Sally. Atât de m-m- 
murdară! 

— Sigur că te simţi, spuse Irene, continuând s-o legene şi să 
o mângâie pe păr. Nu mai ai scrisoarea şi poza aia, nu? 

— Le-am a-a-ars! — strigă Sally puternic cu faţa lipită de 
pieptul ud al lrenei, după care o cuprinse din nou furtuna 
sentimentelor de pierdere şi durere. 


— Sigur că le-ai ars, murmură lrene. Exact asta trebuia să 
faci. 

Totuşi, îşi spuse ea, ai fi putut aştepta până ce-aş fi aruncat 
şi eu măcar o privire la ele, ființă slabă ce eşti. 

Sally îşi petrecu noaptea în camera de oaspeți a Irenei, dar 
abia dacă dormi. În cele din urmă accesul de plâns îi trecu şi- 
şi petrecu mare parte din acea noapte uitându-se în întuneric 
cu ochi uscați, abandonată în braţele acelor sumbre şi amar- 
satisfăcătoare fantezii de răzbunare pe care numai un iubit 
părăsit şi înainte fericit le poate înțelege pe deplin. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
1 


Primul client a cărui vizită fusese „stabilită în prealabil” sosi 
prompt la ora opt în dimineaţa zilei de marți. Aceasta era 
Lucille Dunham, una dintre chelnerițele de la Bufetul lui Nan. 
Lucille fusese lovită de o durere profundă, disperată la vederea 
perlelor negre într-una dintre vitrinele cele mici din Lucruri 
prețioase. Ştia că nu putea spera niciodată să cumpere un 
lucru atât de scump, nici într-un milion de ani. Nu cu salariul 
pe care i-l dădea calica aia de Nan Roberts. Totuşi, când 
domnul Gaunt i-a propus să discute despre asta fără ca 
jumătate din oraş să li se aplece peste umeri (aşa zicând), 
Lucille sărise la ofertă aşa cum ar sări un peşte flămând la 
momeala scânteietoare. 

Plecă de la Lucruri preţioase la opt douăzeci cu o expresie 
de fericire visătoare, năucită pe chip. Cumpărase perlele negre 
la incredibilul preţ de treizeci şi opt de dolari şi cincizeci de 
cenți. Promisese de asemenea să-i joace un mic renghi, absolut 
nevinovat, nulității ăleia cu ifose care era preotul baptist 
William Rose. În ceea ce o privea pe Lucille, asta nu avea să fie 
ceva greu; asta avea să fie o adevărată plăcere. Puturosul ăla 
plin de citate biblice nu-i lăsa niciodată bacşiş, nici măcar o 
amărâtă monedă de-un sfert. Lucille (o metodistă devotată 
care nu avea absolut nici o reținere să dea puțin din coadă în 


ritmul unei piese zvăpăiate sâmbăta seara) auzise că ce-i al 
tău e pus deoparte; se întreba însă dacă reverendul Rose 
auzise că era mai creştineşte să dai decât să primeşti. 

Ei bine, o să-i plătească ea puţin cu aceeaşi monedă... şi era 
într-adevăr un lucru destul de nevinovat. Aşa-i spusese 
domnul Gaunt. 

Domnul cu pricina o privi cum se îndepărta cu un zâmbet 
de plăcere pe față. Avea planificată o zi extrem de plină, extrem 
de plină, cu întâlniri la fiecare jumătate de oră sau aşa ceva şi 
cu o mulțime de apeluri telefonice de dat. Carnavalul se 
aşezase bine: principala atracţie fusese testată cu succes; 
vremea să pornească toate maşinăriile deodată aproape că 
venise. Ca întotdeauna când ajungea la acest moment, fie că 
era în Liban, Ankara, provinciile vestice ale Canadei sau chiar 
aici, în Hicksville“*, S.U.A., avea impresia că pur şi simplu nu- 
i ajungeau orele dintr-o zi. Totuşi, pentru a-ţi atinge scopul nu 
trebuie să precupeţțeşti nici un efort, căci munca îl înnobilează 
pe om, iar munca e brățară de aur şi... 

„„. şi dacă nu-l înşelau ochii lui bătrâni, al doilea client al 
zilei, Yvette Gendron, tocmai înainta cu pas grăbit în susul 
trotuarului către umbrar. 

— O zi plină, plină, plină, murmură domnul Gaunt şi-şi lipi 
pe față un zâmbet larg, primitor. 


2 


Alan Pangborn ajunse la birou la opt treizeci şi pe marginea 
telefonului avea deja lipit un mesaj. Henry Payton de la Poliția 
Statală sunase la şapte patruzeci şi cinci. Voia ca Alan să-l 
contacteze cât de repede posibil. Alan se aşeză în scaun, îşi 
puse receptorul între ureche şi umăr, şi apăsă butonul care 
forma automat numărul de la Cazarma Oxford. Din sertarul 
de sus al mesei sale de scris scoase patru dolari de argint. 

— Bună, Alan, spuse Henry. Mă tem că am nişte veşti 
proaste despre crima aia dublă a ta. 

— O, aşadar, dintr-odată este crima mea dublă, spuse Alan. 


Închise pumnul în jurul celor patru arginţi, strânse şi 
desfăcu iarăşi palma. Acum erau trei. Se lăsă pe spate în 
scaun şi-şi sprijini picioarele sus pe birou. 

— Chiar că trebuie să fie nişte veşti proaste. 

— Nu pari surprins. 

— Mnu. 

Strânse iarăşi pumnul şi se folosi de degetul mic pentru a 
„forţa” argintul cel mai de jos din grămadă. Aceasta era o 
mişcare oarecum delicată... dar Alan era mai mult decât la 
înălțimea provocării. Dolarul din arginti îi căzu din pumn şii 
se rostogoli în mânecă. Se auzi un clinc! tăcut atunci când se 
lovi de primul, un sunet care, într-un spectacol public, ar fi 
fost acoperit de vorbăria magicianului. Alan deschise iarăşi 
palma şi acum nu mai erau decât doi arginți. 

— Poate nu te-ar deranja să-mi spui de ce nu, zise Henry. 

Părea uşor irascibil. 

— Păi, mi-am petrecut mare parte din ultimele două zile 
gândindu-mă la asta, spuse Alan. 

Deşi acesta era doar jumătate de adevăr. Din clipa când, 
duminică după-amiaza, văzuse că Nettie Cobb era una dintre 
cele două femei care zăceau moarte la baza unui indicator de 
stop, abia dacă se mai gândise la altceva. Chiar şi visa despre 
asta, iar sentimentul că cifrele adunate dădeau puţin, 
devenise o certitudine sâcâitoare. Asta tăcea din telefonul lui 
Henry nu un necaz, ci o uşurare, şi-l scutea pe Alan de efortul 
de a-l suna el. 

Strânse în palmă cele două monede din argint. 

Clinc! 

Deschise palma. Acum mai era una. 

— Ce te necăjeşte? — întrebă Henry. 

— Totul, spuse Alan plat. Începând cu faptul că s-a 
întâmplat. Cred că ce mă zeândăreşte cel mai tare este felul 
cum funcționează orarul crimei... sau cum nu funcționează. 
Tot încerc s-o văd pe Nettie Cobb găsindu-şi câinele mort şi 
apoi stând pe scaun să scrie toate biletele alea. Şi ştii ce? Tot 
nu reuşesc s-o fac. Şi de fiecare dată când nu reuşesc, mă- 


ntreb cât din toată tărăşenia asta a dracu” de prostească nu 
înțeleg. 

Alan strânse pumnul cu putere, îl deschise şi nu mai era 
nimic în el. 

— Îhî, aşa că poate vestea mea proastă-i o veste bună 
pentru tine. A mai fost implicat cineva, Alan. Nu ştim cine a 
omorât cățelul lui Cobb, dar putem fi aproape siguri că n-a 
fost Wilma Jerzyck. 

Picioarele lui Alan coborâră în grabă de pe birou. Arginţii îi 
căzură din mânecă şi aterizară pe tăblia mesei într-o mică 
revărsare argintie. Unul ateriză pe muchie şi se rostogoli către 
marginea mesei. Mâna lui Alan reacţionă înfricoşător de 
repede şi-l apucă înainte să cadă. 

— Cred c-ar fi bine să-mi spui ce-ai aflat, Henry? 

— Înî. Hai să-ncepem cu cățelul. Cadavrul i-a fost predat 
lui John Palin, un doctor veterinar din South Portland. El e 
pentru animale ce e Henry Ryan pentru oameni. El spune că, 
fiindcă tirbuşonul a pătruns prin inima căţelului şi fiindcă 
acesta a murit aproape instantaneu, ne poate oferi un timp al 
morții cât se poate de precis. 

— Asta-i o schimbare plăcută, spuse Alan. 

Se gândea la romanele Agathei Christie pe care Annie le 
citea cu zecile. Acolo se părea că întotdeauna exista vreun 
doctor de la sat care să-şi târşâie picioarele după el şi care să 
fie mai mult decât dispus să estimeze timpul morţii între 4:30 
după-masa şi cinci fără un sfert. După aproape douăzeci de 
ani petrecuţi în funcția de ofițer în cadrul forțelor de apărare a 
legii, Alan ştia că un răspuns mai realist la întrebarea 
timpului morții era „Cândva săptămâna trecută. Poate.” 

— Este, nu-i aşa? În orice caz, doctorul Palin ăsta spune că 
potaia a murit între ora zece şi prânz. Peter Jerzyck spune că 
atunci când a intrat în dormitorul principal să se pregătească 
pentru biserică — la puțin după zece — soţia lui era la duş. 

— Da, ştiam că timpul a fost scurt, spuse Alan. 

Era puţin dezamăgit. 

— Dar tipul ăsta, Palin, dacă nu-i Dumnezeu, trebuie să 
permită o marjă de eroare. Nu e nevoie de mai mult de 


cincisprezece minute ca Wilma să se potrivească bine rolului. 

— Mda? După tine, Alan, cât de bine se potriveşte? 

El se gândi la întrebare, apoi spuse cu gravitate: 

— Sincer să fiu, bătrâne prietene, nu se potriveşte prea 
bine. Niciodată nu s-a potrivit. Se forță să adauge: 

— Chiar şi aşa, am cam lăsa impresia unor neghiobi dacă 
am ţine deschis cazul ăsta pe seama raportului unui oarecare 
doctor pentru câini şi a unei falii de — cât? — cincisprezece 
minute? 

— Bine, hai să discutăm despre biletul din tirbuşon. Ți- 
aminteşti biletul? 

— „Nimeni n-aruncă cu noroi în cearşafurile mele. Ţi-am 
spus c-o să ţi-o plătesc.” 

— Exact ăsta. Expertul în grafologie din Augusta încă-l mai 
cercetează, dar Peter Jerzyck ne-a oferit o mostră din scrisul 
de mână al soţiei lui şi am în fața mea pe birou copii atât ale 
biletului, cât şi ale mostrei. Nu se potrivesc. Nici poveste să se 
potrivească. 

— Vorbeşti prostii! 

— Vorbesc ce ştiu. Am crezut că tu eşti cel care nu e 
surprins. 

— Ştiam că ceva nu e în regulă, dar eu nu mi-am putut lua 
gândul de la pietrele alea cu bilete pe ele. Succesiunea 
temporală e dată peste cap şi asta m-a deranjat, mda, dar pe 
de-a întregul cred că am fost dispus să mă resemnez cu 
gândul. În mare parte fiindcă seamănă atât de mult cu un 
lucru de care Wilma Jerzyck ar fi fost capabilă. Eşti sigur că 
nu şi-a modificat scrisul? 

Nu credea asta — ideea de a se ascunde nu fusese niciodată 
stilul Wilmei Jerzyck — dar era o posibilitate care trebuia şi ea 
analizată. 

— Eu? Sunt sigur. Dar nu eu sunt expertul şi ceea ce cred 
eu nu poate avea cădere în sala de judecată. Din acest motiv 
am trimis biletul la analiză grafologică. 

— Când o să-şi completeze raportul tipul cu interpretarea 
scrisului? 


— Cine ştie? Până atunci, crede-mă pe cuvânt, Alan - sunt 
ca merele şi portocalele. Diferite întru totul. 

— Păi, dacă n-a făcut-o Wilma, cineva sigur şi-a dorit ca 
Nettie să creadă că a făcut-o ea. Cine? Şi de ce? De ce, pentru 
numele lui Dumnezeu? 

— Nu şt'u, băiete — e oraşul tău. Între timp, mai am două 
lucruri pentru tine. 

— Trage. 

Alan puse dolarii de argint înapoi în sertar, apoi făcu un om 
înalt şi costeliv cu un joben pe cap să se plimbe pe perete. La 
drumul de întoarcere, jobenul deveni un baston. 

— Oricine-ar fi omorât cățelul, a lăsat un set de amprente 
digitale pe clanța interioară de la uşa din față a casei lui Nettie 
— asta-i prima veste mare. 

— Mamă soare! 

— Mamă lună-n cel mai bun caz, mă tem. Sunt estompate. 
Făptaşul probabil că le-a lăsat când a strâns clanţa ca să iasă 
din casă. 

— Nu-s bune de nimic? 

— Avem câteva fragmente care s-ar putea să ne fie de folos, 
deşi nu sunt şanse bune să poată fi folosite în sala de 
judecată. Le-am trimis la FBI Print-Magic în Virginia. Fac în 
zilele astea o treabă destul de uimitoare în privința 
reconstruirii amprentelor parțiale. Sunt mai lenți ca melasa 
rece - probabil c-o să treacă o săptămână sau chiar zece zile 
înainte să primesc vreo ştire de la ei - dar între timp, am 
comparat parțialele cu amprentele femeii Jerzyck, care mi-au 
fost puse la dispoziţie ieri seară de către mereu chibzuitul 
birou al medicului legist. 

— Nu se potrivesc? 

— Păi, e ca şi cu scrisul de mână, Alan - compari nişte 
amprente parţiale cu altele complete, iar dacă aş depune 
mărturie la tribunal pe o astfel de bază, apărarea mi-ar face 
cu dinții o nouă gaură a curului. Dar dacă tot stăm la masa 
porcăriilor, aşa zicând, nu - nu seamănă deloc. Este problema 
dimensiunii, pentru început. Wilma Jerzyck avea mâini mici. 
Parţialele provin de la cineva cu mâini mari. Chiar şi când pui 


la socoteală factorul de estompare, sunt nişte mâini al naibii 
de mari. 

— Amprentele unui bărbat? 

— Sunt sigur de asta. Dar iarăşi, n-aş avea nici o şansă la 
tribunal. 

— Cui dracului îi pasă? 

Pe perete, umbra unui far apăru dintr-odată, apoi se 
transformă într-o piramidă. Piramida se deschise ca o floare şi 
deveni o gâscă ce zbura în lumina soarelui. Alan încercă să 
vadă fața bărbatului — nu Wilma Jerzyck, cine vreun bărbat — 
care intrase în casa lui Nettie după ce aceasta plecase 
duminică dimineața. Bărbatul care-l omorâse pe Raider al lui 
Nettie cu un tirbuşon şi apoi îi pusese Wilmei fapta în cârcă. 
Căută o față, dar nu văzu decât umbre. 

— Henry, dacă n-a fost Wilma, cine ar vrea măcar să facă 
aşa ceva? 

— Nu ştiu. Dar cred că s-ar putea să avem un martor la 
incidentul cu pietrele. 

— Cum? Cine? 

— Am spus s-ar putea, ţine minte. 

— Ştiu ce ai spus. Nu mă tachina. Cine este? 

— Un puşti. Femeia care locuieşte vizavi de familia Jerzyck 
a auzit zgomote şi a ieşit să vadă ce se petrecea. A spus că s-a 
gândit că poate „nemernica aia” - folosesc cuvintele ei — se 
enervase în sfârşit destul de tare pe soțul ei ca să-l arunce pe 
geam afară. L-a văzut pe puşti îndepărtându-se de casă pe 
bicicletă, părând speriat. L-a întrebat ce se petrecea. El i-a 
spus că e de părere că domnul şi doamna Jerzyck se certau. Ei 
bine, asta a crezut şi ea şi, fiindcă pe atunci zgomotele se 
opriseră deja, nu s-a mai gândit la asta. 

— Trebuie să fi fost Jilian Mislaburski, spuse Alan. Casa de 
pe cealaltă parte a casei Jerzyck este goală —- e scoasă la 
vânzare. 

— Mda. Jilian Misla-whatski. Asta scrie la mine aici. 

— Cine era puştiul? 

— Nu şt'u. Ea l-a recunoscut, dar nu şi-a adus aminte 
numele. A spus, însă, că-i din cartier — probabil chiar de acolo 


din cvartal. O să-l găsim noi. 

— Câţi ani are? 

— Ea a spus că între unsprezece şi paisprezece. 

— Henry? Fii un prieten şi lasă-mă pe mine să-l găsesc. Vrei 
să faci asta? 

— Mda, spuse Henry dintr-odată şi Alan se relaxă. Oricum, 
nu ştiu de ce trebuie să conducem noi ancheta atunci când 
crima se petrece chiar în braţele voastre. În Portland şi Bangor 
îi lasă să-şi vadă singuri de treabă, aşa că de ce nu şi-n Castle 
Rock? Christoase, n-am fost sigur nici măcar cum se 
pronunță numele femeii ăleia până ce nu l-ai spus tu cu voce 
tare! 

— Sunt o mulțime de polonezi în The Rock, spuse Alan 
absent. 

Rupse un formular roz de Avertizare de Circulaţie din 
teancul de pe birou şi mâzgăli Jill Mislaburski şi Băiat, 11-14 
pe spate. 

— Dacă-l găsesc băieții mei pe puştiul ăsta, o să vadă trei 
ofițeri statali mari şi laţi şi-o să se sperie atât de tare, c-o să-şi 
iasă din minţi, spuse Henry. Pe tine probabil că te cunoaşte — 
nu mergi să le vorbeşti pe la şcoli? 

— Da, despre programul D.A.R.E.** şi despre Lege şi Ziua 
Siguranţei, spuse Alan. 

Încerca să se gândească la familii cu copii din cvartalul 
unde locuiau soții Jerzyck şi Mislaburski. Dacă Jill 
Mislaburski îl recunoscuse, dar nu-i ştia numele, asta 
probabil că însemna că puştiul locuia după colț sau poate pe 
strada Pond. Alan scrise repede trei nume pe bucata de hârtie: 
DelLois, Rusk, Bellingham. Probabil că mai erau familii cu 
băieți din grupul de vârstă potrivit pe care nu şi le aducea 
aminte pe moment, dar acestea trei ajungeau pentru început. 
O cercetare rapidă aproape sigur că va scoate copilul la iveală. 

— A ştiut Jill să-ți spun la ce oră a auzit zarva şi l-a văzut 
pe băiat? — întrebă Alan. 

— Nu e sigură, dar crede că a fost după unsprezece. 

— Deci n-au fost soții Jerzyck care se certau, fiindcă erau la 
slujbă. 


— Corect. 

— Atunci a fost aruncătorul de pietre. 

— Corect din nou. 

— Asta-i chiar ciudat, Henry. 

— Ai nimerit trei la rând. Încă una şi câştigi cuptorul 
electric. 

— Mă-ntreb dacă n-a văzut puştiul cine a fost? 

— De obicei aş spune „prea frumos să fie adevărat”, dar 
doamna Mislaburski a spus că părea speriat, aşa că poate l-a 
văzut. Dacă chiar l-a văzut pe făptaş, pun pariu cu tine pe-un 
tequilla şi o bere că n-a fost Nettie Cobb. Cred că s-a jucat 
cineva cu ele şi le-a întărâtat, prietene, şi poate doar de dragul 
jocului. Doar de asta. 

Dar Alan, care ştia oraşul mai bine decât avea să-l ştie 
Henry vreodată, găsi că această idee era fantasmagorică. 

— Poate c-a făcut-o chiar puştiul, spuse el. Poate că din 
cauza asta părea speriat. Poate că avem de-a face cu un 
simplu caz de vandalism. 

— Într-o lume în care există un Michael Jackson şi-un 
nemernic ca Axl Rose, totul e posibil, presupun, spuse Henry, 
dar mi-ar plăcea varianta cu vandalismul mult mai mult dacă 
puştiul ar avea şaisprezece sau şaptesprezece ani, ştii? 

— Da, spuse Alan. 

— Şi de ce să speculăm, dacă tot poţi găsi puştiul? Poţi, nu- 
1 aşa? 

— Sunt destul de sigur, mda. Dar aş vrea să aştept până se 
termină şcoala, dacă n-ai nimic împotrivă. Cum ai spus şi tu — 
nu ajută la nimic dacă-l sperii. 

— Din partea mea-i bine; cele două doamne nu pleacă 
nicăieri altundeva decât în pământ. Reporterii sunt pe-aici 
prin jur, dar nu-s decât o neplăcere ca multe altele — scap eu 
de ei ca şi de muşte. 

Alan se uită la geam la timp ca să vadă o furgonetă de ştiri 
de la WMTW-TV trecând încet pe acolo, îndreptându-se 
probabil către intrarea principală, de după colț, a 
tribunalului. 

— Mda, sunt şi aici, spuse el. 


— Mă poţi suna pe la cinci? 

— Pe la patru, spuse Alan. Mersi, Henry. 

— Pentru puţin, spuse Henry Payton şi închise. 

Primul impuls al lui Alan fu să meargă la Norris Ridgewick 
şi să-i spună toate acestea - Norris, dacă altceva nu, era un 
ascultător al naibii de bun. Apoi îşi aminti că Norris probabil 
se afla în mijlocul lacului Castle ținând în mână noua lui 
undiță. 

Mai tăcu câteva umbre de animale pe perete, apoi se ridică. 
Se simțea agitat, ciudat de nelalocul lui. Nu era rău să 
meargă prin zona unde avuseseră loc crimele. Dacă se uita la 
case, putea să-şi mai aducă aminte de alte familii cu băieți 
cuprinşi între limitele potrivite de vârstă... şi cine ştia? Poate 
că ceea ce spusese Henry despre băieți era adevărat şi despre 
doamnele poloneze de vârstă mijlocie care-şi cumpărau haine 
de la Lane Bryant. Memoria lui Jill Mislaburski s-ar putea 
îmbunătăţi dacă întrebările ar veni din partea cuiva cu o față 
cunoscută. 

Dădu să-şi ia pălăria de la uniformă de pe cuierul de lângă 
uşă şi apoi o lăsă unde era. Ar fi mai bine astăzi, se hotări el, 
dacă aş avea un aer mai semioficial. Şi dacă tot vreau asta, n- 
aş muri dacă aş lua maşina mea. 

Plecă de la birou şi rămase în spaţiul cu separeuri pentru o 
clipă, uluit. John LaPointe îşi transformase masa de lucru şi 
spaţiul din jurul ei în ceva care arăta ca şi când ar fi avut 
nevoie de ajutoare din partea Crucii Roşii pentru sinistraţi. 
Hârtiile erau puse alandala. Sertarele erau stivuite unul în 
celălalt, formând un Turn Babel pe sugativa de protecție de pe 
birou. Păreau că sunt gata să se prăbuşească în orice clipă. 
lar John, de obicei cel mai vesel dintre ofițerii de poliție, avea 
fața roşie şi înjura. 

— O să-ţi spăl gura cu săpun, Johnny, spuse Alan, rânjind. 

John tresări, apoi se întoarse. Îi răspunse lui Alan tot cu un 
rânjet, unul deopotrivă ruşinos şi tulburat. 

Apoi Alan se puse în mişcare. Traversă încăperea cu aceeaşi 
viteză tăcută, lichidă, care o uimise atât de tare pe Polly 
Chalmers în seara de vineri. Gura lui John LaPointe căzu. 


Apoi, cu colțul ochiului, văzu ce punea la cale Alan — cele două 
sertare din vârful stivei pe care o tăcuse erau pe cale să se 
prăbuşească. 

Alan fu destul de rapid să evite un dezastru de proporții, 
dar nu destul de rapid să prindă şi primul sertar. Acesta îi 
ateriză peste picioare, împrăştiind peste tot hârtii, agrafe de 
birou şi grămăjoare amorfe de capse. Pe celelalte două le 
prinse în cădere cu palmele de marginea biroului lui John. 

— lisuse sfinte! Da” ştiu c-ai fost rapid, Alan! - exclamă 
John. 

— Mulţumesc, John, spuse Alan cu un zâmbet fals. 

Sertarele începeau să se despartă unul de celălalt. Nu ajuta 
la nimic să le împingă mai tare; nu făcea decât să mişte 
biroul. Şi îl mai dureau şi degetele de la picioare. 

— Complimentează-mă cât pofteşti, sigur că da. Dar poate- 
ți găseşti timp şi să-mi iei blestematul ăsta de sertar de pe 
picioare. 

— O! Căcat! Sigur! Sigur! 

John se grăbi să-l ajute. În avântul său de a lua sertarul, îl 
lovi pe Alan. Acesta pierdu precara priză pe care o avea asupra 
celor două sertare. Şi acestea îi căzură peste picioare. 

— Au! - ţipă Alan. 

Dădu să se prindă de piciorul drept şi apoi se hotări că 
stângul îl durea mai tare. 

— Fir-ar să fie! 

— Iisuse sfinte, Alan. Îmi pare rău! 

— Ce-ai în ele? — Întrebă Alan, îndepărtându-se ţopăit cu 
piciorul stâng în mână. Jumătate din cariera de piatră Castle 
Land? 

— Cre c-a trecut o vreme, da, de când nu am mai făcut 
curat în ele. 

John zâmbi vinovat şi începu să îndese de-a valma hârtii şi 
obiecte de birou înapoi în sertare. Chipul său plăcut într-un 
fel convenţional era de un stacojiu scăpărător. Stătea în 
genunchi, iar când pivotă să culeagă agrafele şi capsele care 
ajunseseră sub biroul lui Clut, lovi cu piciorul un teanc mare 
de formulare şi rapoarte care se adunase pe podea. Acum, 


zona de lucru cu publicul a Oficiului Şerifului începea să 
semene cu un loc prin care a trecut tornada. 

— Hopa! spuse John. 

— Hopa, spuse Alan, aşezându-se pe biroul lui Norris 
Ridgewick şi încercând să-şi maseze degetele prin pantofii grei 
şi negri de polițist. Hopa e bine, John. O descriere foarte 
precisă a situației. Dacă am văzut vreodată o hopa, asta e. 

— Scuze, spuse John din nou şi viermui de-a dreptul sub 
birou culcat pe burtă, măturând către el cu palmele capse şi 
agrafe. 

Alan nu era sigur dacă trebuia să râdă sau să plângă. 
Picioarele lui John se legănau stânga-dreapta în ritmul în care 
îşi mişca mâinile, împrăştiind hârtiile de pe podea pe culoare 
largi. 

— John, ieşi de acolo! strigă — Alan. 

Încerca din greu să nu râdă, dar deja îşi dădea seama că 
era o cauză pierdută. 

LaPointe tresări. Se lovi tare cu capul de dedesubtul mesei 
sale. Şi un alt teanc de hârtii, unul care fusese aşezat chiar la 
marginea gravitației pentru a face loc sertarelor, căzu de pe 
birou. Majoritatea se prăbuşiră direct pe podea, dar alte zeci 
fluturară leneşe înainte şi-napoi prin aer. 

Toată ziua o să stea să le pună în ordine, îşi spuse Alan cu 
resemnare. Poate toată săptămâna. 

Apoi nu se mai putu abţine. Îşi dădu capul pe spate şi 
izbucni în râs. Andy Clutterbuck, care se aflase în biroul 
dispecerului, ieşi să vadă ce se întâmpla. 

— Domnule şerif? — întrebă el. E totul în regulă? 

— Mda, spuse Alan. 

Apoi se uită la rapoartele şi formularele împrăştiate care pe 
unde şi începu iarăşi să râdă. 

— John s-a apucat de-un pic de birocraţie creativă, asta-i 
tot. 

John se târi afară de sub birou şi se ridică în picioare. Arăta 
ca un om care-şi dorea cu disperare să-i ceară cineva să stea 
drepți sau poate să sară la pământ şi să facă patruzeci de 
flotări. Partea din față a uniformei sale înainte imaculată era 


acum plină de praf şi, în pofida amuzamentului său, Alan îşi 
făcu o însemnare în gând — trecuse multă vreme de când Eddie 
Warburton se ocupase de podeaua de sub birourile astea. Apoi 
începu să râdă din nou. Pur şi simplu nu avea cum se abține. 
Clut se uită nedumerit de la John la Alan şi iarăşi înapoi la 
John. 

— Bine, spuse Alan, recăpătându-şi în sfârşit controlul. Ce 
căutai, John? Sfântul Graal? Coarda Pierdută? Ce? 

— Portmoneul meu, spuse John, scuturându-şi fără rost 
uniforma. Nu-mi găsesc blestematul ăla de portmoneu. 

— Te-ai uitat în maşină? 

— În amândouă, spuse John. 

Îşi trecu privirea dezgustată peste mizeria ca o centură de 
asteroizi din jurul biroului său. 

— În patrula cu care am mers aseară şi în Pontiac-ul meu. 
Dar uneori când sunt aici îl vâr în sertarul de la birou fiindcă 
îmi face o umflătură pe fund când mă aşez. Aşa că mă 
uitam... 

— Nu te-ar deranja atât de tare la cur dacă nu ţi-ai ţine 
toată viața aia afurisită a ta în el, John, spuse cu înțelepciune 
Andy Clutterbuck. 

— Clut, zise Alan, du-te şi te joacă în mijlocul traficului, nu 
vrei? 

— Hă? 

Alan îşi dădu ochii peste cap. 

— Du-te şi află-ți ceva de făcut. Cred că John şi cu mine ne 
descurcăm aici; suntem anchetatori învățați. Dacă se 
dovedeşte că nu reuşim, o să-ți dăm de veste. 

— O, sigur. Încercam doar să fiu de ajutor, să ştii. I-am 
văzut portmoneul. Arată ca şi când ar avea în el toată 
Biblioteca Congresului. De fapt... 

— Mulţumesc de informaţie, Clut. Ne mai vedem. 

— Bine, spuse Clut. Mă bucur întotdeauna să fiu de ajutor. 
Pe mai târziu, prieteni. 

Alan îşi dădu ochii peste cap. Îi venea iarăşi să râdă, dar se 
controla. Era limpede, judecând după expresia nefericită de pe 
fața lui John, că pentru el nu era o glumă. Era stânjenit, dar 


asta era numai o parte din problemă. Alan îşi pierduse şi el 
portmoneul o dată sau de două ori şi ştia ce sentiment de tot 
rahatul era. Să piardă banii din el şi să declare pierdute cărțile 
de credit duse pe apa sâmbetei nu era decât o parte a 
problemei şi nici măcar cea mai urâtă parte. Îţi tot aduceai 
aminte ce puseseşi acolo la păstrare, lucruri care altora li s-ar 
putea părea nimicuri, dar care pentru tine erau de neînlocuit. 

John stătea aplecat pe coapse, ridicând hârtii, sortându-le, 
punându-le deoparte şi părând de neconsolat. Alan îl ajută. 

— Chiar te-ai lovit la degete, Alan? 

— No. Ştii cum sunt papucii ăştia — e ca şi când ai purta în 
picioare camioane Brinks. Cât aveai în portmoneu, John? 

— A, nu mai mult de douăzeci de dolari, cred. Dar 
săptămâna trecută mi-am primit permisul de vânătoare şi 
ăsta era-n el. La fel şi Mastercard-ul. Dacă nu găsesc 
afurisitul ăla de portmoneu, o să trebuiască să sun la bancă şi 
să le spună să anuleze numărul. Dar ce-mi doresc cu adevărat 
sunt pozele. Mami şi tati, surorile mele... ştii tu. Chestii de- 
astea. 

Însă nu de pozele cu mami şi tati sau cele cu surorile lui îi 
păsa de fapt lui John; cea cu adevărat importantă era 
fotografia lui cu Sally Ratcliffe. Clut o făcuse la Bâlciul Statal 
din Fryeburg cu vreo trei luni înainte ca Sally să se despartă 
de el pentru cap-sec ăla de Lester Pratt. 

— Ei bine, spuse Alan, o să apară el. Banii şi cardurile s-ar 
putea să dispară, dar portmoneul şi fotografiile probabil că se 
vor întoarce acasă, John. Aşa se întâmplă de obicei. Ştii asta. 

— Mda, spuse John cu un suspin. E doar că... la naiba, tot 
încerc să-mi amintesc dacă-l aveam la mine dimineață când 
am venit la lucru. Pur şi simplu nu reuşesc. 

— Păi, sper să-l găseşti. Pune-un bilet cu OBIECTE PIERDUTE 
pe afişier, ce zici? 

— Aşa o să fac. Şi-o să adun ce-a mai rămas clin mizeria de 
aici. 

— Ştiu c-o s-o aduni, John. la-o încet. 

Alan ieşi în parcare, scuturând din cap. 


3 


Clopoţelul din argint de deasupra uşii Lucrurilor prețioase 
scoase un clinchet şi Babs Miller, membră de vază a Clubului 
de Bridge de pe Strada Ash, intră cu puţină timiditate. 

— Doamnă Miller! — o întâmpină Leland Gaunt, consultând 
foaia de hârtie care stătea lângă casa de marcat. Făcu pe ea o 
mică bifare. — Cât mă bucur că aţi putut veni! Şi chiar la timp! 
Cutia muzicală vă interesa, nu-i aşa? O lucrătură minunată. 

— Voiam să vorbesc cu dumneavoastră despre ea, da, spuse 
Babs. Bănuiesc că s-a vândut. 

Era greu pentru ea să-şi închipuie că un lucru atât de 
încântător se poate să nu se fi vândut. Numai gândul acesta îi 
frângea puţin inima. Melodia pe care o cânta, cea de care 
domnul Gaunt spunea că nu-şi amintea... ea credea că ştia 
exact care era. Dansase cândva pe piesa aceea în Pavilionul de 
la Plaja Old Orchard cu căpitanul echipei de fotbal şi, mai 
târziu în aceeaşi seară, renunțase de bună-voie la virginitate 
făcând dragoste cu el sub o splendidă lună de mai. El îi 
dăduse primul şi cel din urmă orgasm din viaţă şi tot timpul 
când venele îi pulsaseră din cauza lui, piesa aceea i se 
învârtise în minte asemenea unui fir încins. 

— Nu, e chiar aici, spuse domnul Gaunt. 

O scoase din dulăpiorul de expoziție unde stătuse ascunsă 
în spatele aparatului Polaroid şi o aşeză deasupra, pe sticlă. 
La vederea ei, fața lui Babs Miller se lumină. 

— Sunt sigură că face mai mult decât îmi pot eu permite să 
dau, spuse Babs, dintr-odată, adică, dar chiar îmi place, 
domnule Gaunt, iar dacă ar fi vreo şansă să o plătesc în rate... 
orice şansă... 

Domnul Gaunt zâmbi. Era un zâmbet desăvârşit, 
reconfortant. 

— Cred că vă faceţi griji de pomană. Veţi fi surprinsă de cât 
de rezonabil e prețul acestei minunate cutii muzicale. Foarte 
surprinsă. Luaţi loc. Haideţi să discutăm despre asta. 

Ea se aşeză. 

El veni către ea. 


Ochii lui îi captară privirea. 
Piesa aceea începu din nou în mintea ei. 
Şi fu pierdută. 


4 


— Acum mi-amintesc, îi spuse Jilian Mislaburski lui Alan. 
A fost băiatul soţilor Rusk. Billy, cred că aşa-l cheamă. Sau 
poate Bruce. 

Stăteau în sufragerie, care era dominată de un televizor 
Sony şi de un gigantic lisus din gips crucificat care atârna pe 
peretele din spatele televizorului. Oprah era pe ecran. 
Judecând după cum îşi ţinea lisus ochii dat pe spate sub 
coroana Lui de spini, Alan credea că l-ar fi preferat pe Geraldo. 
Sau Judecata divorțurilor. Doamna Mislaburski îi oferise lui 
Alan o ceaşcă de cafea, pe care el o refuzase. 

— Brian, spuse el. 

— Aşa e! — zise ea. Brian! 

Purta şorțul ei verde, dar se lepădase în acea dimineață de 
plasa roşie pentru păr. Bucle de dimensiunea cilindrilor din 
carton pe care se înfăşoară de obicei hârtia igienică îi 
împânzeau capul precum o corolă bizară. 

— Sunteţi sigură, doamna Mislaburski? 

— Da. Mi-am amintit cine era dimineaţă când m-am trezit. 
Tatăl lui ne-a pus aluminiu pe pereţii laterali ai casei acum 
doi ani. Băiatul a venit şi el şi l-a ajutat o vreme. Mi s-a părut 
un băiat simpatic. 

— Aveţi vreo idee ce-ar fi putut face acolo? 

— A spus că vroia să întrebe dacă nu angajează pe cineva 
care să le curețe zăpada din fața casei la iarnă. Asta cred că 
era. A spus că se va întoarce mai târziu, când nu se vor mai 
certa. Sărmanul copil arăta speriat de moarte şi nu-l 
învinovățesc. (Scutură din cap. Buclele mari tresăriră cu 
moliciune.) Îmi pare rău că a murit cum a murit... (Oill 
Mislaburski scăzu vocea până la un ton confidenţial.) Dar mă 
bucur pentru Pete. Nimeni nu ştie ce a trebuit să îndure, 
căsătorit fiind cu femeia aia. Nimeni. 


Se uită cu subințeles la lisus de pe perete, apoi înapoi la 
Alan. 

—  Îhî, spuse Alan. Aţi mai observat ceva, doamnă 
Mislaburski? Ceva în legătură cu casa sau cu sunetele sau 
băiatul? 

Ea îşi atinse nasul cu un deget şi înclină din cap. 

— Păi, nu tocmai. Băiatul - Brian Rusk - avea o cutie 
frigorifică în coşul bicicletei. Asta mi-amintesc, dar nu cred că 
ăsta-i genul de lucru... 

— Stop, spuse Alan, ridicând mâna. 

În faţa minţii sale se aprinsese pentru un moment un bec 
puternic. 

— O cutie frigorifică? 

— Ştiţi, de genul celor pe care le iei la picnic sau la 
petrecerile în aer liber? Mi-amintesc de ea doar pentru că era 
prea mare pentru coşul bicicletei lui. Stătea acolo înclinată. 
Arăta ca şi când urma să cadă. 

— Mulţumesc, doamnă Mislaburski, spuse Alan încet. Vă 
mulțumesc foarte mult. 

— Înseamnă ceva? E un indiciu? 

— O, mă-ndoiesc. 

Dar îl pusese pe gânduri. 

Mi-ar plăcea varianta cu vandalismul mult mai mult dacă 
puştiul ar avea şaisprezece sau şaptesprezece ani, spusese 
Henry Payton. Alan gândise la fel... dar mai dăduse până 
acum peste vandali de doisprezece ani şi bănuia că poţi pune 
destul de multe pietre într-o cutie din-aceea frigorifică pentru 
picnic. 

Dintr-odată, începu să se simtă mult mai interesat de 
discuția pe care o va purta cu Brian Rusk în după-amiaza 
aceea. 


5 


Clopoţelul din argint sună cristalin. Sonny Jackett intră în 
Lucruri preţioase încet, precaut, frământându-şi în mâini 
şapca Sunoco pătată cu ulei. Comportamentul lui era al 


unuia care crede cu sinceritate că va sparge curând multe 
lucruri de valoare indiferent de cât de mult îşi doreşte să n-o 
facă; să spargă lucruri, anunța fața lui, nu era dorinţa, ci 
karma lui. 

— Domnule Jackett! — îşi strigă Leland Gaunt obişnuitul 
bun-venit cu obişnuita sa vigoare, după care mai făcut o 
bifare mică pe foaia de lângă casa de marcat. Sunt atât de 
bucuros că aţi putut trece pe aici? 

Sonny mai avansă cu trei paşi înăuntrul camerei şi apoi se 
opri, uitându-se temător de la dulăpioarele-vitrină la domnul 
Gaunt. 

— Păi, spuse el, n-am vinit să cumpăr ceva. Tre să fiu 
sincer dă la bun început. Bătrânu” Harry Samuels a zis c-ați 
întrebat de pot trece p-aci-n dimineaţa asta. A zis c-aveţi un 
set dă chei tubulare care-arată bine. Căutam să-mi cumpăr 
una, da” ăsta nu-i un magazin păntru ăi ca mine. Am venit 
numa” ca să fiu politicos, domnule. 

— Ei bine, vă apreciez sinceritatea, spuse domnule Gaunt, 
dar nu e bine să vorbiți prea repede, domnul Jackett. Acesta e 
un frumos set de chei — ajustabile la două măsuri. 

— O, aha? — ridică Sonny din sprâncene. 

Ştia că existau astfel de lucruri, care te ajutau să lucrezi la 
maşini străine şi, totodată, la cele indigene cu aceleaşi chei 
tubulare, dar niciodată nu văzuse o asemenea trusă. 

— Chiar aşa? 

— Da. Le-am pus în camera din spate, domnule Jackett, de- 
ndată ce am aflat că vă interesează. Altfel s-ar fi cumpărat 
aproape cât ai clipi şi-am vrut ca măcar să le vedeţi înainte să 
vând setul altcuiva. 

Sonny Jackett reacționă la aceasta cu o instantanee 
suspiciune yankee. 

— Ei, de ce-aţi vrea să faceți aşa ceva? 

— Fiindcă am o maşină clasică, iar maşinile clasice au 
nevoie de reparații frecvente. Mi s-a spus că sunteți cel mai 
bun mecanic din partea asta de Derry. 

— 0. (Sonny se relaxă.) Se poa” să fiu. Ce-aveţi în chip dă 
Toţi? 


— Un Tucker. 

Sprâncenele lui Sonny săltară şi se uită la domnul Gaunt 
cu un nou respect. 

— Un Torpedo! Ca să vezi! 

— Nu. Am un Talisman. 

— Aha? N-am auzit niciodată de-un Tucker Talisman. 

— S-au construit doar două - prototipul şi-al meu. În 1953 
era asta. Domnul Tucker s-a mutat în Brazilia nu la mult 
timp după, unde a şi murit. (Domnul Gaunt zâmbi ceţos.) 
Preston era un tip simpatic şi-un magician când venea vorba 
de design-ul auto... dar nu era deloc un om de afaceri. 

— Chiar aşa? 

— Da. 

Ceaţa din ochii domnului Gaunt se ridică. 

— Dar asta se-ntâmpla ieri, iar acum suntem azi! 
Întoarcem pagina, hă, domnule Jackett? Întoarcem pagina, 
aşa spun mereu - capul sus, la marş cu voioşie către viitor şi 
nu te uita niciodată-n urmă! 

Sonny se uită la domnul Gaunt cu colțul ochilor oarecum 
nesigur şi nu spuse nimic. 

— Daţi-mi voie să vă arăt cheile tubulare. 

Sonny nu fu de acord imediat. În schimb, se uită iarăşi 
neîncrezător la conţinutul dulăpioarelor-vitrină. 

— Nu-mi permit nimic prea frumos. Am facturi pân” la cer 
şi-napoi. Uneori îmi spun c-ar trebui mă să las dracu” de 
treabă şi să plec altundeva în district. 

— Ştiu ce spuneţi, zise domnul Gaunt. Blestemaţii ăştia de 
republicani sunt de vină, asta cred eu. 

Fața scofâlcită, neîncrezătoare a lui Sonny se relaxă pe 
dată. 

— Aia dracu” dă multă dreptate dăspre asta, prietenul 
meu! exclamă el. George Bush aproape c-a ruinat ţara asta... 
el şi afurisitul lui de război! Da” credeţi că democrații au pe 
cineva pe care să-l propună anu” viitor şi care să poată 
câştiga? 

— Mă-ndoiesc, spuse domnul Gaunt. 

— Jesse Jackson, de exemplu - un negrotei. 


Se uită intens la domnul Gaunt, care înclină uşor din cap, 
ca pentru a spune: Da, prietenul meu — zi-i ce-ai pe suflet. 
Suntem amândoi oameni de lume care nu se tem să-i spună 
dracului pe nume. Sonny Jackett se mai relaxă puţin, fiind mai 
puţin conştient acum de uleiul de pe mâini, simțindu-se mai 
acasă. 

— N-am nimic cu negroteii, mă-nţelegeți, da” ideea ca un 
cioroi să stea-n Casa Albă — în Casa Albă! — îmi dă fiori. 

— Sigur că vă dă, fu de acord domnul Gaunt. 

— Iar macaronaru' ăla din New York - Mar-i-o Koo-who- 
amo! Credeţi c-un tip cu nume ca ăsta îl poate bate pă 
bețivanu' ăla cu patru ochi de la Casa Albă? 

— Nu, spuse domnul Gaunt. 

Ridică mâna dreaptă, ţinând arătătorul său lung cam la un 
sfert de inci de degetul cel mare lăţit şi urât. 

— Pe deasupra, n-am încredere în bărbaţii cu capete mici. 

Sonny rămase cu gura căscată pentru o clipă, apoi îşi plesni 
genunchiul şi râse sincopat, fără aer. 

— N-aveţi încredere în bărbații cu... Măi! Asta-i bună, 
domnule! Asta-i a dracu” de bună! 

Domnul Gaunt rânji. 

Rânjiră unul spre celălalt. 

Domnul Gaunt aduse setul de chei tubulare, care era 
aşezat într-o cutie din piele drapată pe interior în catifea 
neagră — cel mai frumos set de chei tubulare din aliaj de crom 
şi oțel pe care-l văzuse vreodată Sonny Jackett. 

Rânjiră pe deasupra cheilor tubulare, dezgolindu-şi dinţii 
asemenea unor maimuțe care nu mai au mult şi se prind la 
harță. 

Şi, desigur, Sonny cumpără setul. Prețul fu incredibil de 
scăzut - o sută şaptezeci de dolari, plus două feste cu 
adevărat amuzante pe care trebuia să le joace lui Don 
Hemphill şi reverendului Rose. Sonny îi spuse domnului 
Gaunt că va fi o plăcere — că se va bucura să-mpută viețile 
republicanilor ăia fii de curve şi cântători de psalmi. 

Rânjiră de festele care urmau să le fie jucate lui Willie 
Vaporul şi lui Don Hemphill. 


Sonny Jackett şi Leland Gaunt - doar doi bărbaţi de lume 
care rânjeau. 
Şi deasupra uşii, clopoţelul din argint sună cristalin. 


6 


Henry Beaufort, proprietar şi gestionar al The Mellow Tiger, 
locuia într-o casă aflată la aproximativ un sfert de milă 
distanță de locul afacerii sale. Myra Evans opri maşina în 
parcarea localului — gol acum în lumina neobişnuit de caldă a 
dimineții — şi merse pe jos către casă. Având în vedere natura 
misiunii sale, aceasta părea o măsură de precauţie justificată. 
N-ar fi avut de ce să-şi facă griji. The Tiger nu se închidea 
până la unu noaptea, iar Henry rareori se trezea înainte de 
aceeaşi oră după-amiaza. Toate perdelele, atât de la etaj, cât şi 
de la parter, erau trase. Maşina lui, un Thunderbird 1960 
perfect întreţinut, care era mândria şi bucuria lui, stătea în 
parcarea din fața casei. 

Myra purta o pereche de jeanşi şi una dintre cămăşile 
albastre de lucru ale soțului ei. Poalele acesteia erau scoase pe 
dinafară şi-i ajungeau aproape până la genunchi. Ascundeau 
vederii cureaua pe care o purta pe dedesubt şi teaca ce atârna 
prinsă de ea. Chuck Evans era un colecționar de suveniruri 
din al Doilea Război Mondial (şi, chiar dacă ea nu ştia, el 
făcuse deja o achiziție proprie de acest fel de la noul magazin 
din oraş), iar în teacă se afla o baionetă japoneză. Myra o 
luase cu o jumătate de oră în urmă de pe peretele bârlogului 
lui Chuck din subsolul casei. La fiecare pas i se lovea solidă de 
coapsa dreaptă. 

Era foarte nerăbdătoare să termine cu treaba aceasta, aşa 
încât să se poată întoarce la fotografia cu Elvis. Să ţină poza 
în mână, descoperise ea, producea un fel de poveste. Nu era o 
poveste reală, dar în multe feluri — în toate felurile, de fapt — o 
considera mai bună ca o poveste reală. Actul I era Concertul, 
unde Regele o trăgea pe scenă să danseze cu el. Actul II era 
Camera Verde de După Spectacol, iar Actul III era în 
Limuzină. Unul dintre tipii din Memphis ai lui Elvis conducea 


limuzina, iar Regele nici măcar nu se deranja să ridice geamul 
negru dintre şofer şi el înainte să-i facă cele mai strigătoare la 
cer şi mai delicioase lucruri pe bancheta din spate în vreme ce 
se îndreptau spre aeroport. 

Actul IV era intitulat În Avion. În acest act, ei se aflau în 
Lisa Marie, avionul Convair cu reacție al lui Elvis... mai exact, 
în marele pat dublu din spatele paravanului aflat în dosul 
cabinei. Acesta era actul de care se bucurase Myra ieri şi-n 
dimineața aceasta: zbura la douăzeci şi două de mii de 
picioare înălțime în Lisa Marie, zbura în pat cu Regele. N-ar fi 
deranjat-o să rămână acolo cu el pentru totdeauna, dar ştia 
că nu era posibil. Urma Actul V: Graceland. Odată ce 
ajungeau acolo, lucrurile nu puteau decât să se 
îmbunătăţească. 

Dar avea trebuşoara aceasta de care trebuia să se ocupe. 

Stătea în pat dimineaţă după ce plecase soțul ei, goală cu 
excepția cordonului de la jartieră (Regele îşi exprimase foarte 
clar dorința ca Myra să nu şi-l dea jos), cu fotografia puternic 
strânsă în mâni, gemând şi  zvârcolindu-se încet în 
aşternuturi. lar apoi, brusc, patul dublu dispăruse. 
Murmurul ca de şoaptă al motorului Lisa Mariei dispăruse. 
Mirosul parfumului English Leather purtat de Rege dispăruse. 

În locul acestor minunate lucruri se afla fața domnului 
Gaunt... doar că nu mai arăta aşa cum arătase la magazin. 
Pielea de pe fața lui părea beşicată, arsă de-o fabuloasă 
căldură secretă. Pulsa şi se contorsiona, de parcă sub ea s-ar 
fi aflat ceva care se lupta să iasă la suprafață. lar când 
zâmbise, dinţii lui mari şi pătrăţoşi deveniseră un şir dublu de 
colți. 

— A sosit timpul, Myra, îi spusese domnul Gaunt. 

— Vreau să fiu cu Elvis, s-a plâns ea. O s-o fac, dar nu 
chiar acum - vă rog, nu chiar acum. 

— Ba da, chiar acum. Ai promis şi-ai să te ţii de 
promisiune. Altfel o să-ți pară foarte rău, Myra. 

Auzise un pârâit sfărâmicios. S-a uitat în jos şi a văzut cu 
groază că sticla de deasupra feței Regelui era acum brăzdată 
de o crăpătură în zigzag. 


— Nula strigat ea. Nu, nu faceţi asta! 

— Nu eu o fac, îi răspunsese domnul Gaunt, râzând. Tu o 
faci. Tu o faci, fiind o pizdulice proastă, proastă şi leneşă. 
Suntem în America, Myra, unde numai curvele fac afaceri în 
pat. În America, oamenii respectabili trebuie să se dea jos din 
pat ca să-şi câştige lucrurile de care au nevoie sau, dacă nu, le 
pierd pentru totdeauna. Cred că ai uitat lucrul ăsta. Sigur, 
pot găsi oricând pe altcineva care să joace farsa aia mică 
domnului Beaufort, însă în ceea ce priveşte minunata ta 
affaire de coeur cu Regele... 

O altă crăpătură s-a iscat precum un fulger de argint de-a 
lungul sticlei ce acoperea poza. lar fața de sub ea, a observat 
ea cu o groază tot mai mare, se învechea şi se încrețea şi se 
îngălbenea pe măsură ce se infiltra înăuntru aerul stricător şi 
acționa asupra ei. 

— Nu! O fac! O fac chiar acum! Mă ridic chiar acum, vedeți? 
Faceţi-o doar să se oprească! FĂCEŢI-O SĂ SE OPREASCĂ! 

Myra sărise pe podea cu viteza unei femei care a descoperit 
că împarte patul cu un cuib de scorpioni. 

— După ce-ţi ţii promisiunea, Myra, a spus domnul Gaunt. 

Acum îi vorbea dintr-un gol adânc înăuntrul minţii ei. 

— Ştii ce ai de făcut, nu? 

— Da, ştiu! 

Myra s-a uitat disperată la fotografie - imaginea unui 
bărbat bătrân şi bolnav, cu fața buhăită de ani în şir de excese 
şi pofte împlinite. Mâna care ţinea microfonul era gheara unui 
vultur. 

— Când te vei întoarce cu misiunea îndeplinită, a spus 
domnul Gaunt, fotografia va fi în regulă. Doar să nu laşi pe 
nimeni să te vadă, Myra. Dacă te vede cineva, n-o să-l mai vezi 
nici tu pe el niciodată. 

— N-o să mă vadă! - a bâiguit ea. Jur că n-o să mă vadă! 

lar acum, ajungând la casa lui Henry Beaufort, îşi aminti 
de acel avertisment. Se uită în jur pentru a se convinge că nu 
venea nimeni pe drum. Era pustiu în ambele direcții. O cioară 
croncăni somnolent pe câmpul sterp, de octombrie, al cuiva. 
Nu era nici un alt sunet. Ziua părea să pulseze ca o ființă vie, 


iar pământul stătea prostrat sub bătaia înceată a neobişnuitei 
călduri. 

Myra se apropie de casă, trăgând în sus de poalele cămăşii, 
pipăind să se asigure că teaca şi baioneta din ea erau acolo. 
Transpiraţia îi curgea, gâdilând-o, pe mijlocul spatelui şi pe 
sub sutien. Deşi n-o ştia şi n-ar fi crezut dacă i-ar fi spus-o 
cineva, atinsese o frumusețe momentană în acea nemişcare 
rurală. Faţa ei vagă, neprihănita de vreo idee, se umpluse, cel 
puţin în acele momente, cu un scop profund şi-o determinare 
care nu mai fuseseră niciodată acolo. Pomeţii îi erau clar 
definiți pentru prima dată din liceu încoace, când se hotărâse 
că misiunea ei în viață era să mănânce toate batoanele cu 
ciocolată Yodel şi Ding-Dong şi Hoodsie Rocket din lume. În 
ultimele patru zile sau aşa ceva, devenise din ce în ce mai 
ocupată să întrețină relații sexuale tot mai ciudate cu Regele 
ca să se mai gândească cine ştie cât la mâncare. Părul ei, 
care-i atârna de obicei în jurul feței într-un ciuf lălâu, bleg, 
era legat la spate într-o coadă mică, expunându-i fruntea. 
Probabil speriaţi de brusca supradoză de hormoni şi de la fel 
de brusca reducere a consumului de zahăr după ani întregi de 
supradoze, majoritatea coşurilor care-i scăpăraseră pe față 
precum nişte vulcani deranjaţi încă de la doisprezece ani 
intraseră acum în stare de latență. Chiar mai remarcabili 
erau ochii ei — largi, albaştri, aproape sălbatici. Nu erau ochii 
Myrei Evans, ci ai unei bestii din junglă ce ar putea ataca în 
orice clipă. 

Ajunse la maşina lui Henry. Acum venea ceva de-a lungul 
lui 117 — un camion de fermă vechi şi hodorogit care mergea 
spre oraş. Myra dădu ocolul spre partea din față a T-Bird-ului 
şi se lăsă pe vine în spatele grilajului acestuia până ce trecu 
pericolul. Apoi se ridică iarăşi în picioare. Din buzunarul de la 
piept al cămăşii scoase o bucată împăturită de hârtie. O 
desfăcu, o netezi cu grijă şi apoi o vâri sub unul dintre 
ştergătoarele de parbriz ale Bird-ului, aşa încât scurtul mesaj 
scris acolo să se vadă clar. 


Sa nu-i MAL TAL WictobAD RATA 
St SA Ni Tu APOI CHE ine 6 LA PAȘA 
PRoscoţ  BLESTEMAT CE asr | 


Sosise vremea pentru baionetă. 

Mai aruncă o privire scurtă în jur, dar singurul lucru 
mişcător în toată lumea încinsă de soare era o cioară, poate 
cea care croncănise înainte. Aceasta bătu din aripi până ce 
ajunse în vârful stâlpului de telefon aflat exact în partea 
opusă parcării din fața casei Beaufort şi păru că se uită la ea. 

Myra scoase baioneta, o strânse puternic în ambele mâini, 
se opri, şi-o vâri până la plăsele în roata cu exteriorul alb din 
partea şoferului, față. Pielea de pe chipul ei era trasă toată 
spre spate într-un mârâit crispat, aşteptând un bang 
puternic, dar nu se auzi decât un brusc fâşşssşsş! fără vlagă 
- sunetul pe care l-ar scoate un om solid când e lovit cu 
pumnul în plex. T-Bird-ul se lăsă sesizabil pe-o rână. Myra 
smulse baioneta, lărgind gaura, recunoscătoare că lui Chuck 
îi plăcea să-şi ţină jucăriile ascuţite. 

După ce tăie un zâmbet strepezit de cauciuc în roata ce se 
dezumfla cu viteză, dădu ocol până pe partea cealaltă, la roata 
dinspre locul pasagerului şi repetă figura. Încă era 
nerăbdătoare să se întoarcă la fotografia ei, dar descoperi că 
era, totuşi, bucuroasă că venise. Asta era surescitant într-un 
fel. Gândul la fața lui Henry când va vedea ce se întâmplase cu 
prețiosul lui Thunderbird chiar o excita. Dumnezeu ştie de ce, 
dar îşi spuse că, atunci când va ajunge iarăşi la bordul 
avionului Lisa Marie, îi va putea arăta Regelui unul sau două 
trucuri noi. 

Trecu la roțile din spate. Baioneta nu mai tăia atât de uşor 
acum, dar reuşi să contrabalanseze acest neajuns cu propriul 
ei entuziasm, tăind cu forță cauciucurile. 

După ce încheie treaba, după ce toate cele patru roți erau 
nu doar împunse, ci sfârtecate, Myra făcu un pas în spate 
pentru a-şi admira munca. Respira repede şi-şi şterse 
transpirația de pe frunte cu un gest rapid şi bărbătesc al 


mâinii. Thunderbird-ul lui Henry Beaufort stătea în parcare 
cu şase inci mai jos decât stătuse când sosise ea. Se odihnea 
pe jante, pneurile radiale cele scumpe stând împrăştiate în 
jurul lor în bălți de cauciuc încreţit. Şi apoi, deşi nu i se ceruse 
s-o facă, Myra se hotări să adauge atingerea suplimentară 
care înseamnă atât de mult. Trecu vârful baionetei de-a 
lungul caroseriei maşinii, sfâşiind suprafața bogat vopsită cu 
o zgârietură lungă şi zimțată. 

Frecându-se de metal, baioneta scoase un scârțâit slab, 
tânguitor, şi Myra se uită spre casă, convinsă pe dată că 
Henry Beaufort trebuia s-o fi auzit, că perdeaua de la geamul 
dormitorului se va ridica dintr-odată şi că el se va uita afară la 
ea. 

Nu se întâmplă, dar ştiu că era vremea să plece. Stătuse 
mai mult decât îi fusese îngăduit şi, pe deasupra, acasă, în 
propriul ei dormitor, Regele o aştepta. Myra se grăbi în josul 
parcării, repunând baioneta în teacă şi apoi lăsând poalele 
cămăşii lui Chuck să cadă iarăşi peste ea. Înainte să ajungă 
înapoi la The Mellow Tiger, pe lângă ea trecu o maşină, dar 
mergea în sens invers - presupunând că şoferul n-o luase la 
ochi în oglinda retrovizoare, trebuie să-i fi văzut doar spatele. 

Se strecură în propria sa maşină, îşi smulse banda elastică 
din păr, lăsându-şi buclele să cadă în jurul feței în felul lor 
obişnuit, lălâu, şi se întoarse în oraş. Conduse cu o singură 
mână. Cealaltă era ocupată să rezolve probleme mai jos de 
talie. Intră în casă şi sări câte două scările până la etaj. 
Fotografia era pe pat, acolo unde o lăsase. Myra îşi aruncă 
papucii din picioare, îşi împinse jos jeanşii, apucă poza şi sări 
cu ea în pat. Crăpăturile din sticlă dispăruseră; Regelui îi 
fuseseră redate tinerețea şi frumusețea. 

Acelaşi lucru se putea spune şi despre Myra Evans... cel 
puţin pentru o vreme. 


7 


Deasupra uşii, clopoţelul din argint îşi cântă scurta lui 
piesă veselă. 


— Bună, doamnă Potter! — spuse Leland Gaunt cu voioşie. 

Făcu o bifare pe hârtia de lângă casa de marcat. 

— Aproape că ajunsesem la concluzia că nu veţi mai trece 
pe aici. 

— Aproape că era să nu trec, spuse Lenore Potter. 

Părea necăjită, tulburată. Părul ei argintiu, de obicei coafat 
la perfecţie, fusese prins într-un coc indiferent. Un inci din 
furou i se vedea de sub tivul fustei cenuşii scumpe din 
material ţesut în diagonală, iar sub ochi avea cercuri 
întunecate. Ochii înşişi nu aveau stare, sărind de la un loc la 
celălalt cu o suspiciune crâncenă, furioasă. 

— La păpuşa Howdy Doody voiaţi să vă uitaţi, nu-i aşa? 
Cred că mi-aţi spus că aveți o colecţie frumuşică de suveniruri 
din copilă... 

— Chiar nu cred că mă pot uita astăzi la lucruri atât de 
delicate, să ştiţi, spuse Lenore. 

Era soția celui mai bogat avocat din Castle Rock şi vorbea 
cu inflexiuni sincopate, avocățeşti. 

— Mă aflu într-o stare psihică extrem de jalnică, am o zi 
purpurie. Nu tocmai roşie, ci purpurie! 

Domnul Gaunt ocoli dulăpiorul-vitrină principal şi veni spre 
ea, cu fața dintr-odată plină de îngrijorare şi compasiune. 

— Scumpa mea doamnă, ce s-a întâmplat? Arătațţi 
îngrozitor! 

— Sigur că arăt îngrozitor! ripostă ea. Curgerea normală a 
aurei mele psihice a fost întreruptă — grav întreruptă! În loc. 
de albastru, culoarea calmului şi a seninătăţii, toată calava 
mea s-a făcut de-un purpuriu-aprins! Şi-i numai vina târfei 
ăleia de peste drum! Târfa aia cu capul pătrat! 

Domnul Gaunt făcu ciudate gesturi de alinare care nici 
măcar nu atinseră vreo parte din corpul Lenorei Potter. 

— La ce târfă vă referiţi, doamnă Potter? — Întrebă el, ştiind 
foarte bine răspunsul. 

— La Bonsaint, desigur! Bonsaint! La mincinoasa aia 
scârboasă de Stephanie Bonsaint! Aura mea n-a fost niciodată 
până acum purpurie, domnule Gaunt! Roz-închis de câteva 
ori, da, şi o dată, când aproape m-a călcat în plină stradă un 


bețiv din Oxford, cred că-i posibil să se fi făcut roşie pentru 
câteva minute, dar niciodată n-a fost purpurie! Pur şi simplu 
nu pot trăi aşa! 

— Sigur că nu, o mângâie domnul Gaunt. Nimeni nu s-ar 
aştepta să poţi, draga mea. 

Ochii lui prinseră în sfârşit ochii ei. Nu era uşor de făcut, cu 
privirea doamnei Potter săltând din loc în loc într-un fel atât 
de haotic, dar în cele din urmă reuşi. Şi când reuşi, Lenore se 
calmă aproape pe dată. Să se uite în ochii domnului Gaunt, 
descoperi ea, era aproape ca şi când s-ar fi uitat în propria ei 
aură după ce-şi făcea toate exercițiile, după ce mâncase tot ce 
trebuia (germeni de fasole şi tofu, în principal) şi după ce-şi 
îngrijea suprafețele calava-lei cu cel puţin o oră de meditaţie 
când se trezea dimineaţa şi iarăşi înainte să se ducă seara la 
culcare. Ochii lui erau de un albastru-pal, senin, precum cerul 
deasupra unui deşert. 

— Veniţi, spuse el. Aici. 

O conduse la rândul scurt format din trei scaune din catifea 
pluşată, cu spătar înalt, în care atât de mulți cetățeni ai 
Castle Rock-ului şezuseră în decursul ultimei săptămâni. lar 
după ce se aşeză, domnul Gaunt o invită: 

— Spuneţți-mi toată povestea. 

— M-a urât dintotdeauna, zise Lenore. Mereu a gândit că 
soțul ei n-a urcat în Firmă atât de repede cât şi-ar fi dorit ea 
fiindcă soțul meu l-a ţinut în spate. Şi că eu l-am pus să facă 
asta. E o femeie cu minte mică şi piept mare şi aură de-un gri- 
murdar. Ştiţi tipul. 

— Într-adevăr, spuse domnul Gaunt. 

— Dar n-am ştiut niciodată cât de tare mă urăşte până-n 
dimineaţa asta! 

Lenore Potter devenea iarăşi agitată, în pofida influenţei 
domolitoare a domnului Gaunt. 

— M-am ridicat din pat şi straturile mele cu flori erau 
complet ruinate! Ruinate! Tot ce ieri era minunat, astăzi e pe 
moarte! Tot ce era o mângâiere pentru aură şi o sursă de 
hrană pentru calava a fost ucis! De către târfa aia! De către 
cretina aia de TâRrĂ Bonsaint! 


Palmele Lenorei se strânseră în pumni, ascunzând unghiile 
elegant manichiurate. Pumnii bubuiră pe braţele cioplite ale 
scaunului. 

— Crizanteme, cimicifuge**, ochiu-boului, gălbenele... târfa 
aia a venit noaptea şi le-a smuls din pământ pe toate! Le-a 
aruncat peste tot! Ştiţi unde se află-n dimineaţa asta verzele 
mele ornamentale, domnule Gaunt? 

— Nu — unde? — întrebă el blând, încă făcând acele mişcări 
de mângâiere deasupra corpului ei. 

Avea de fapt o idee destul de bună a locului unde se aflau şi 
ştia fără umbră de îndoială cine era responsabil pentru 
dezastrul distrugător de calava: Melissa Clutterbuck. Lenore 
Potter n-o suspecta pe soția ajutorului de şerif Clutterbuck 
fiindcă n-o cunoştea pe soţia ajutorului de şerif Clutterbuck — 
şi nici Melissa Clutterbuck n-o cunoştea pe Lenore, decât atât 
cât să-o salute pe stradă. Nu fusese nici o răutate din partea 
Melissei (cu excepţia, desigur, îşi spuse domnul Gaunt, a 
răutății normale pe care oricine o simte când face praf mult- 
iubitele obiecte personale ale altcuiva.) Rupsese straturile cu 
flori ale Lenorei Potter ca plată parțială pentru un set de 
porțelanuri Limoges. Dacă ajungeai cu socoteala până la 
ultima cifră, îți ieşea că era vorba strict de-o afacere. Plăcută, 
da, îşi spuse domnul Gaunt, dar cine spusese că o afacere 
trebuie să fie-ntotdeauna o corvoadă? 

— Florile mele sunt în stradă! — strigă Lenore. În mijlocul 
lui Castle View! Nu i-a scăpat nimic! Până şi margaretele 
africane sunt distruse! Toate sunt distruse! Toate... sunt... 
distruse! 

— Aţi văzut-o? 

— N-am avut nevoie s-o văd! Ea e singura care mă urăşte 
destul ca să facă un asemenea lucru. lar straturile de flori 
sunt pline de urmele tocurilor ei înalte. Jur că împiedicata aia 
stă încălțată cu pantofi cu tocuri înalte până şi-n pat. 

O, domnule Gaunt, se văită ea, de fiecare dată când închid 
ochii totul se face purpuriu! Ce-o să mă fac? 

Domnul Gaunt nu spuse nimic pentru o clipă. Se uită doar 
la ea, o fixă cu ochii până ce ea se calmă şi luă distanţă. 


— E mai bine? — întrebă el într-un sfârşit. 

— Da! răspunse ea pe o voce leşinată, uşurată. Cred că pot 
vedea albastrul din nou... 

— Dar sunteți prea necăjită şi numai să vă gândiţi la 
cumpărături. 

— Da... 

— Având în vedere ce v-a făcut târfa aia. 

— Da... 

— Ar trebui să plătească. 

— Da. 

— Dacă mai încearcă ceva de felul ăsta din nou, chiar c-o să 
plătească. 

— Da! 

— S-ar putea să am exact ce trebuie. Şedeţi doar acolo, 
doamnă Potter. Mă-ntorc într-o clipită. Între timp, gândiţi 
gânduri albastre. 

— Albastre, se arătă ea de acord visătoare. 

Când se întoarse domnul Gaunt, aşeză în mâinile Lenorei 
Potter unul dintre pistoalele automate aduse de Ace din 
Cambridge. Era încărcat la refuz şi, în bătaia luminilor 
direcționale, strălucea de-un negru-albăstriu unsuros. 

Lenore ridică arma la nivelul ochiului. Se uită la ea cu o 
plăcere profundă şi cu o şi mai profundă uşurare. 

— Ei, n-aş îndemna niciodată pe nimeni să împuşte pe 
altcineva, spuse domnul Gaunt. Nu fără un foarte bun motiv, 
cel puțin. Dar dumneavoastră păreți o femeie care s-ar putea 
să aibă un foarte bun motiv, doamnă Potter. Nu florile — ştim 
amândoi că nu ele sunt cele importante. Florile se pot înlocui. 
Dar karma dumneavoastră... calava dumneavoastră... ei bine, 
ce altceva ne mai rămâne — oricăruia dintre noi — cu adevărat? 
Şi râse depreciativ. 

— Nimic, fu ea de acord şi îndreptă arma automată către 
perete. Pac. Pac, pac, pac. Asta-i pentru tine, împiedicată mică 
şi invidioasă cu tocuri rotunde. Sper ca soțul tău s-o 
sfârşească în colectorul de gunoaie al oraşului. Asta merită. 
Asta meritaţi amândoi. 

— Vedeţi tija aceea mică de acolo, doamnă Potter? 


I-o arătă cu degetul. 

— Da, o văd. 

— Aceea e siguranța. Dacă va mai veni târfa încă o dată, 
încercând să mai facă stricăciuni, aţi face bine să împingeți 
asta mai întâi. Mă înţelegeţi? 

— O, da, spuse Lenore pe vocea ei de om adormit. Înţeleg 
perfect. Ca-bum. 

— Nimeni nu vă va învinovăţi. În definitiv, e de datoria unei 
femei să-şi protejeze proprietatea. E de datoria unei femei să-şi 
protejeze karma. Creatura aia de Bonsaint probabil că n-o să 
mai vină, dar dacă vine... 

Se uită la ea grăitor. 

— Dacă vine, va fi pentru ultima dată. 

Lenore duse ţeava scurtă a automatului la buze şi o sărută 
cu tandrețe. 

— Puneţi, acum, asta în poşetă, spuse domnul Gaunt, şi 
duceți-vă acasă. Păi, din câte ştiţi, s-ar putea ca târfa aia 
Bonsaint, să fie în grădină chiar acum. De fapt, s-ar putea să 
fie chiar în casă. 

Lenore păru panicată de acest gând. Prin aura ei albastră 
începură să se rotească şi să se împletească sinistre fuioare 
purpurii. Se ridică în picioare, îndesând pistolul în poşetă. 
Domnul Gaunt îşi luă ochii de la ea şi, imediat ce se întâmplă 
asta, ea clipi repede din pleoape de mai multe ori. 

— Îmi pare rău, dar va trebui să mă uit la Howdy Doody 
altă dată, domnule Gaunt. Cred c-ar fi mai bine să merg 
acasă. Din câte ştiu, femeia aia Bonsaint s-ar putea să fie în 
grădina mea chiar acum, cât eu sunt aici. S-ar putea să fie 
chiar în casă! 

— Ce idee îngrozitoare, spuse domnul Gaunt. 

— Da, dar proprietatea e o responsabilitate - trebuie 
protejată. Trebuie să dăm piept cu lucrurile astea, domnule 
Gaunt. Cât vă datorez pentru... pentru... 

Dar nu-şi putea aminti cu exactitate ce-i vânduse, deşi era 
sigură că foarte curând va afla. Făcu în schimb un gest vag 
către poşetă. 


— Nu-mi datorați nimic. Alea se dau gratis astăzi. Gândiţi- 
vă la el ca la un... (zâmbetul lui se lărgi)... ca la un dar de 
împrietenire. 

— Vă mulțumesc, spuse Lenore. Mă simt mult mai bine. 

— Ca întotdeauna, spuse domnul Gaunt cu o uşoară 
plecăciune, sunt bucuros că v-am putut fi de folos. 


8 


Norris Ridgewick nu pescuia. 

Norris Ridgewick se uita prin geamul de la dormitorul lui 
Hugh Priest. 

Hugh zăcea pe pat într-o grămadă destrăbălată, sforăind 
către tavan. Purta doar o pereche de boxeri pătaţi cu urină. În 
mâna sa mare ţinea încleştată o bucată cocoloşită de blană. 
Norris nu putea fi sigur — mâinile lui Hugh erau foarte mari şi 
geamul era foarte murdar — dar i se părea că era o coadă de 
vulpe veche şi mâncată de molii. Nu conta ce era, oricum; ce 
conta era că Hugh dormea. 

Norris merse înapoi pe peluză până la locul unde era oprită 
maşina sa personală, în spatele Buick-ului lui Hugh, în 
parcare. Deschise portiera pasagerului şi se aplecă înăuntru. 
Coşul său de pescuit se afla pe podea. Undiţa Bazun era pe 
bancheta din spate — găsea că se simțea mai bine, mai în 
siguranță, dacă o ţinea cu el. 

Era încă nefolosită. Adevărul era foarte simplu: se temea s-o 
folosească. O dusese ieri la lacul Castle, pregătită cum se cade 
şi gata de lucru... şi apoi ezitase chiar înainte să facă prima 
aruncare, cu undița înclinată în spate peste umăr. 

Şi dacă, îşi spusese, ia momeala un peşte cu adevărat 
mare? Smokey, de pildă? 

Smokey era un bătrân păstrăv maroniu, sursa multor 
legende care circulau printre pescarii din Castle Rock. Se 
spunea că avea peste două picioare lungime, că era viclean ca 
o nevăstuică, tare ca o bere neagră englezească, dur ca 
unghia. Potrivit spuselor celor bătrâni, fălcile lui Smokey 


zornăiau din pricina oțelului acelor care-l agățaseră... dar nu 
reuşiseră să-l răpună. 

Şi dacă rupe undița? 

Părea nebunesc să crezi că un păstrăv de lac, chiar şi unul 
mare ca Smokey (dacă Smokey exista cu adevărat), ar putea 
rupe o undiță Bazun, dar Norris bănuia că era posibil... iar 
după cum îi fusese norocul în ultima vreme, chiar se putea 
întâmpla. Putea auzi deja în gând pârâitul fragil, simțea 
agonia vederii undiței rupte în două bucăți, una pe fundul 
bărcii şi cealaltă plutind alături pe apă. Şi odată ce se rupea o 
undiță, îi puteai spune lui Katy să-nchidă uşa de la grajd - nu 
puteai face altceva cu ea decât s-o arunci la gunoi. 

Aşa că sfârşise folosind, totuşi, vechea Zebco. Nu avusese 
peşte la cină cu o seară în urmă... dar avusese un vis cu 
domnul Gaunt. În acesta, domnul Gaunt purta cizme până la 
brâu şi o pălărie veche cu muşte artificiale care dansau vesele 
de-a roata borului. Şedea într-o barcă la vreo cincizeci de 
picioare în larg pe lacul Castle în vreme ce el stătea pe malul 
vestic, cu vechea cabană a tatălui său, cea care arsese din 
temelii cu zece ani în urmă, în spate. Stătea şi asculta ce 
vorbea domnul Gaunt. Domnul Gaunt îi amintise de 
promisiune şi el se trezise copleşit de-o senzație de certitudine 
absolută: făcuse ceea ce trebuise ieri, să lase undița Bazun 
deoparte în favoarea bătrânei Zebco. Undița Bazun era prea 
frumoasă, mult prea frumoasă. Ar fi fost un act criminal să 
rişte chiar folosind-o. 

Acum, Norris îşi deschise coşul de pescar. Scoase din el un 
cuțit lung pentru eviscerat peşti şi se duse la Buick-ul lui 
Hugh. 

Nimeni n-o merită mai mult ca beţivul ăsta nepriceput, îşi 
spuse, dar ceva dinlăuntrul său nu fu de acord. Ceva 
dinlăuntrul lui îi spuse că făcea o greşeală mare şi tristă pe 
care s-ar putea să n-o poată niciodată răscumpăra. El era 
polițist; o parte a meseriei sale era să-i aresteze pe cei care 
făceau genul de lucru pe care voia să-l facă şi el. Era 
vandalism, exact asta era când judecai la rece, iar vandalii 
erau tipi răi. 


Hotărăşte tu, Norris. Vocea domnului Gaunt i se făcu brusc 
auzită în minte. E undița ta de pescuit. Şi e şi liberul tău 
arbitru, cel pe care i l-a dat Dumnezeu. Ai de ales. Întotdeauna 
ai de ales. Dar... 

Vocea din mintea lui Norris Ridgewick nu încheie. Nu era 
nevoie. Norris ştia care ar fi fost acum urmările unui refuz. 
Când se va duce înapoi la maşină, îşi va găsi Bazun-ul rupt în 
două. Fiindcă fiecare alegere se lăsa cu urmări. Fiindcă în 
America puteai avea tot ce-ţi doreai atâta vreme cât puteai 
plăti. Dacă nu puteai plăti sau dacă refuzai să plăteşti, 
rămâneai pentru totdeauna nevoiaşi”. 

Pe lângă asta, mi-ar face felul, îşi spuse Norris bosumflat. Şi 
nici măcar pentru o undiță frumoasă cum e Bazun-ul. Hugh 
Priest i-ar tăia gâtul şi maică-si pentru o sticlă de Old Duke 
şi-un pachet de Lucky. 

Aşa că îşi refuză vinovăția. Când acel ceva dinăuntru 
încercă să protesteze din nou, încercă să-i spună te rog 
gândeşte înainte să faci ceva, gândeşte, el îl înăbugşi. Apoi se 
aplecă de spate şi începu să sculpteze cauciucurile Buick-ului 
lui Hugh. Entuziasmul său, precum entuziasmul Myrei 
Evans, crescu pe măsură ce lucra. Ca atracție suplimentară, 
sparse farurile Buick-ului şi la fel şi stopurile de pe spate, 
încheie punând un bilet care spunea 

DOoPBI_ 35 ANR ISTTEZAr Tr 
Şi boef ex o S& N BATA Wu TOPtE 


ROBERT . V-A LOT L-A ŞT Se Too 


pocaOe PEaITRa PUI opza . TAN TE 


SP Dino Ne esua man, 


a ——— 





sub ştergătorul de parbriz de pe partea şoferului. 

Odată treaba terminată, se cățără înapoi la geamul de la 
dormitor, cu inima bubuindu-i înfundat în pieptul îngust. 
Hugh Priest încă dormea profund, strângând în pumni blana 
aia jegoasă ca de şobolan. 

Cine-n numele lui Dumnezeu şi-ar dori o chestie veche şi 
murdară ca aia? se întrebă Norris. Se ţine de ea de parc-ar fi 





fututu” lui de ursuleț de pluş. 

Se întoarse la maşină. Urcă, scoase la liber şi-şi lăsă vechiul 
Beetle să ruleze în tăcere afară din parcare. Nu porni motorul 
până ce nu ajunse cu maşina pe drum. Apoi conduse cât de 
repede putu. Îl durea capul. Stomacul îi făcea tumbe urâte şi-i 
amesteca viscerele. Şi el continua să-şi tot spună că nu 
contează; că se simțea bine, se simțea bine, blestemăţie, se 
simțea cu adevărat bine. 

Nu funcționă foarte bine până ce nu întinse mâna în spate 
printre scaune şi nu apucă în mâna stângă vergeaua elastică 
şi îngustă a undiței. Apoi începu să se simtă calm din nou. 

Norris o ţinu astfel tot drumul până acasă. 


9 


Clopoţelul din argint sună vesel. 

Slopey Dodd păşi în Lucruri preţioase. 

— Bună, Slopey, spuse domnul Gaunt. 

— Bu-bu-bună ziua, domnule Ga-Ga-Ga... 

— Nu trebuie să te bâlbâi în preajma mea, Slopey, spuse 
domnul Gaunt. 

Ridică una dintre mâini cu primele două degete depărtate în 
furcă. Le cobori prin aer în fața chipului banal al lui Slopey şi 
Slopey simți ceva — un cârcel încâlcit, înnodat în mintea sa — 
dizolvându-se ca prin magie. Gura îi căzu deschisă. 

— Ce mi-aţi făcut? — gâfâi el. 

Cuvintele îi ieşiră fără cusur, precum mărgelele pe un fir de 
aţă. 

— O smecherie pe care domnişoarei Ratcliffe fără-ndoială că 
i-ar plăcea să o învețe, spuse domnul Gaunt. 

Zâmbi şi făcu un semn lângă numele lui Slopey pe foaia de 
hârtie. Aruncă o privire la ceasul bătrân care ticăia mulțumit 
într-un colț. Era unu fără un sfert. 

— Spune-mi cum de ai ieşit mai devreme de la şcoală. N-o 
să intre nimeni la bănuieli? 

— Nu. 


Faţa lui Slopey încă era uluită şi el părea că încerca să se 
uite în jos la propria sa gură, de parcă ar fi putut vedea 
cuvintele rostogolindu-se din ea într-o stare atât de fără 
precedent de bună. 

— l-am spus doamnei Deweese că mi-e rău la stomac. Ea 
m-a trimis la asistenta şcolii, l-am spus asistentei că mă simt 
mai bine, dar că încă mă mai doare. Ea m-a întrebat dacă cred 
că pot merge singur acasă. Am spus da, aşa că mi-a dat 
drumul. (Slopey făcu o pauză.) Am venit fiindcă am adormit în 
sala de studiu. Am visat că mă chemați. 

— Asta făceam. 

Domnul Gaunt îşi adăposti sub bărbie degetele ciudat de 
inegale şi-i zâmbi băiatului. 

— Spune-mi - mamei tale i-a plăcut ceainicul de cositor pe 
care i l-ai cumpărat? 

Sângele îi urcă lui Slopey în obraji, făcându-i de culoarea 
cărămizilor vechi. Dădu să spună ceva, apoi renunţă şi în 
schimb îşi cercetă picioarele. 

Pe vocea lui cea mai blândă şi prietenoasă, domnul Gaunt 
spuse: 

— L-ai păstrat pentru tine, nu-i aşa? 

Slopey aplecă din cap, încă uitându-se la picioare. Se simțea 
ruşinat şi confuz. Mai rău ca orice, încerca un sentiment 
îngrozitor de pierdere şi durere sufletească: cumva, domnul 
Gaunt dizolvase acel obositor şi enervant nod din mintea sa... 
şi la ce-l ajuta? Era prea stânjenit ca să vorbească? 

— Acum, spune-mi, rogu-te, ce-ar putea face un băiat de 
doisprezece ani cu un ceainic din cositor? 

Şuviţa rebelă a lui Slopey, care săltase sus-jos cu câteva 
secunde în urmă, se legănă acum de la stânga la dreapta când 
el scutură din cap. Nu ştia ce nevoie avea un băiat de 
doisprezece ani de un ceainic din cositor. Ştia doar că voia să-l 
păstreze. Îi plăcea. Îi plăcea... foarte... foarte mult. 

— ...Lldă, murmură el în cele din urmă. 

— Scuză-mă? — întrebă domnul Gaunt, ridicând singura lui 
sprânceană vălurită. 

— Îmi place sentimentul pe care mi-l dă, am spus! 


— Slopey, Slopey, spuse domnul Gaunt, venind pe după 
tejghea, nu trebuie să-mi explici mie. Ştiu tot ce se poate şti 
despre lucrul ăla ciudat pe care oamenii-l numesc „mândria 
posesiunii.” L-am transformat în piatra de temelie a carierei 
mele. 

Slopey Dodd, cuprins de panică, se feri de domnul Gaunt. 

— Să nu mă atingeţi! Vă rogsă nu! 

— Slopey, nu intenționez să te ating mai mult decât 
intenționez să-ți spun să-i dai mamei tale ceainicul. Este al 
tău. Poţi face tot ce vrei cu el. Da fapt, aplaud hotărârea ta de 
a-l păstra. 

— Chiar.... chiar aşa? 

— Chiar aşa! Într-adevăr aşa! Oamenii egoişti sunt oameni 
fericiți. Cred asta cu tot sufletul. Dar Slopey... 

Slopey ridică puţin privirea şi se uită temător la Leland 
Gaunt printre laţele sale de păr roşcat. 

— A sosit vremea să termini de plătit pentru el. 

— O! 

Fața lui Slopey fu umplută de o expresie de uşurare 
necuprinsă. 

— Asta e tot ce-aţi vrut de la mine? Am crezut că poate... 

Dar fie nu putu, fie nu îndrăzni să încheie. Nu era sigur ce 
voise domnul Gaunt. 

— Da. Ți-aminteşti cui ai promis că-i vei juca o festă? 

— Sigur. Antrenorului Pratt. 

— Corect. Festa asta are două părți — trebuie să pui ceva 
undeva, plus trebuie să-i spui antrenorului Pratt ceva. lar 
dacă vei urma indicaţiile exact, ceainicul va fi al tău pe vecie. 

— Pot să vorbesc ca şi acum? - întrebă Slopey cu 
înflăcărare. Pot să vorbesc şi fără să mă bâlbâi pe vecie? 

Domnul Gaunt suspină plin de regret. 

— Mă tem că te vei întoarce la ce-ai fost imediat ce vei 
părăsi magazinul, Slopey. Cred că am într-adevăr un dispozitiv 
antibâlbâire pe undeva prin stoc, dar... 

— Vă rog! Vă rog, domnule Gaunt! Fac orice! Fac orice şi 
oricui! Urăsc să mă bâlbâi! 


— Ştiu c-ai face, dar tocmai asta e problema, nu înţelegi? 
Rămân în ritm alert fără farse care trebuie jucate; ringul meu 
de dans, ai putea spune, este aproape plin. Aşa că n-ai putea 
să mă plăteşti. 

Slopey ezită vreme îndelungată înainte să vorbească din 
nou. Când o făcu, vocea lui era scăzută şi sfioasă. 

— N-aţi putea... adică, nu se-ntâmplă niciodată pur şi 
simplu să... dați diverse lucruri, domnule Gaunt? 

Faţa lui Leland Gaunt deveni profund îndurerată. 

— O, Slopey! De câte ori nu m-am gândit la asta, şi cu câtă 
dorință! În sufletul meu se află un adânc şi încă necaptat, 
izvor de caritate. Dar... 

— Dar? 

— Pur şi simplu n-ar mai fi o afacere, încheie domnul 
Gaunt. 

Îi oferi lui Slopey un zâmbet de compasiune... dar ochii lui 
scânteiară atât de avizi, că Slopey făcu un pas în spate. 

— Mă înţelegi, nu-i aşa? 

— Ă... mda! Sigur! 

— Pe deasupra, continuă domnul Gaunt, următoarele 
câteva ore sunt cruciale pentru mine. Odată ce lucrurile încep 
cu adevărat să se învârtă, rareori mai pot fi oprite... dar 
pentru moment, trebuie ca prudența să-mi fie religie. Dacă te- 
ai opri brusc din bâlbâit, s-ar putea să apară întrebări. Asta 
ar fi rău. Şeriful deja pune întrebări pe care n-ar trebui să le 
pună. 

Faţa i se înnegri pentru moment, după care zâmbetul lui 
urât, fermecător, înghesuit, răbufni iarăşi la suprafaţă. 

— Dar intenţionez să am grijă de el, Slopey. A, da. 

— De şeriful Pangborn, adică? 

— Da — de şeriful Pangborn, asta vreau să spun. 

Domnul Gaunt ridică primele sale două degete şi le cobori 
încă o dată prin fața chipului lui Slopey Dodd, de la frunte 
spre bărbie. 

— Dar n-am discutat nimic despre el, nu-i aşa? 

— Să fi discutat despre cine? — întrebă Slopey, nedumerit. 

— Exact. 


Leland Gaunt purta astăzi o jachetă din velur gri-închis şi 
dintre buzunare scoase un portmoneu din piele neagră. Îl 
întinse către Slopey, care-l luă delicat, fiind atent să nu-i 
atingă degetele. 

— Ştii maşina antrenorului Pratt, nu-i aşa? 

— Mustang-ul? Sigur. 

— Pune asta în el. Sub scaunul pasagerului, cu doar un 
colț ieşit afară. Du-te la şcoală chiar acum - trebuie să fie pus 
acolo până la ultimul sunet de clopoțel. Mă înţelegi? 

— Da. 

— Apoi o să-l aştepţi până ce iese din clădire. lar când 
iese... 

Domnul Gaunt a continuat să vorbească într-un murmur 
scăzut, iar Slopey se uită la el în sus, cu gura întredeschisă, 
cu ochii încețoşațţi, încuviințând din când în când cu aplecări 
de cap. 

Slopey Dodd plecă peste câteva minute cu portmoneul lui 
John LaPointe adăpostit sub cămaşă. 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 
1 


Nettie stătea culcată într-un sicriu simplu şi cenuşiu 
pentru care plătise Polly Chalmers. Alan îi ceruse să-i dea voie 
s-o ajute cu jumătate din cheltuieli şi ea refuzase în felul acela 
simplu, dar categoric pe care ajunsese să-l cunoască, să-l 
respecte şi să-l accepte. Sicriul stătea pe drugi din oţel 
deasupra unei parcele din cimitirul Homeland de lângă zona 
unde erau înmormântați cei din familia lui Polly. Grămada de 
pământ de lângă el era acoperită cu un covor de iarbă 
artificială de-un verde-intens, care scânteia febril în bătaia 
soarelui încins. larba falsă nu se întâmpla niciodată să nu-l 
facă pe Alan să se cutremure. Era ceva obscen la ea, ceva 
hidos. Îi plăcea chiar mai puţin decât obiceiul antreprenorului 
de pompe funebre de a sulemeni mai întâi mortul şi apoi de a-l 
îmbrăca precum o păpuşă în cele mai bune haine, de parcă ar 


fi fost pregătit pentru o mare întâlnire de afaceri în Boston în 
loc de un lung anotimp al putrezirii printre rădăcini şi viermi. 

Reverendul Tom Killingworth, preotul metodist care ţinea de 
două ori pe săptămână slujbe la Juniper Hill şi care o ştiuse 
bine pe Nettie, ţinu slujba la cererea lui Polly. Cazania fu 
scurtă şi călduroasă, plină de trimiteri la acea Nettie Cobb pe 
care o ştiuse vorbitorul, o femeie care ieşea încet şi cu îndârjire 
din umbrele nebuniei, o femeie care luase curajoasa hotărâre 
de a încerca să cadă la pace încă o dată cu lumea care o 
rănise atât de rău. 

— Când eram mic, spuse Tom Killingworth, mama ţinea în 
camera pentru cusut o placă pe care se afla o minunată zicală 
irlandeză. Spunea „Fie să ajungi în rai cu o jumătate de oră 
înainte ca diavolul să afle că ai murit.” Nettie Cobb a dus o 
viață grea, a dus în multe feluri o viață tristă, dar, în ciuda 
acestui lucru, nu cred că ea şi diavolul au avut vreodată de-a 
face unul cu celălalt. În ciuda morţii sale teribile, timpurii, 
sufletul meu crede că în rai e locul unde s-a dus ea şi că 
diavolul încă n-a prins de veste. 

Killingworth ridică brațele făcând tradiționalul gest al 
sfințirii. 

— Să ne rugăm. 

Dinspre cealaltă parte a dealului, unde în acelaşi timp era 
înmormântată Wilma Jerzyck, se auzi sunetul multor voci 
ridicându-se şi scăzând ca răspuns la vorbele părintelui John 
Brigham. Acolo, maşinile erau aliniate de la locul 
îngropăciunii până la poarta estică a cimitirului, veniseră 
pentru Pete Jerzyck, cel în viaţă, dacă nu pentru soția lui cea 
moartă. Aici nu erau decât cinci persoane îndoliate: Polly, 
Alan, Rosalie Drake, bătrânul Lenny Partridge (care mergea 
din principiu la toate înmormântările, atâta vreme cât cel care 
era înmormântat nu făcea parte din armata Papei) şi Norris 
Ridgewick. Norris arăta palid şi tulburat. Probabil că n-au 
muşcat peştii, îşi spuse Alan. 

— Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi să vă păstreze în 
suflete proaspete şi vii amintirile legate de Nettie Cobb, spuse 
Killingworth şi, lângă Alan, Polly începu să plângă. 


El îşi petrecu brațul pe după umerii ei şi ea se mişcă 
recunoscătoare spre el, mâna ei găsind-o pe a lui şi 
împletindu-se strâns cu ea. 

— Fie ca Domnul să-şi ridice privirea către noi; fie ca El să- 
şi arate milostenia față de voi; fie să vă înveselească sufletele şi 
să vă dea pace. Amin. 

Era o zi şi mai caldă decât fusese de Ziua lui Columb şi, 
când îşi ridică Alan privirea, săgeți de lumină puternică 
ricoşară în drugii sicriului şi-i intrară în ochi. Se şterse cu 
mâna liberă pe frunte, unde-i ieşise o transpirație serioasă de 
vară. Polly scotoci în poşetă în căutarea unui Kleenex curat şi- 
şi şterse ochii înlăcrimați. 

— Draga mea, te simţi bine? — întrebă Alan. 

— Da... dar trebuie să plâng după ea, Alan. Săraca Nettie. 
Săraca, săraca Nettie. De ce s-a întâmplat asta? De ce? 

Şi începu să plângă iarăşi cu suspine. 

Alan, care se întreba exact acelaşi lucru, o strânse în braţe. 
Peste umărul ei îl văzu pe Norris îndepărtându-se către locul 
unde erau îngrămădite maşinile aparținând celor îndoliați 
după Nettie, semănând cu un om care fie nu ştie unde merge, 
fie nu e tocmai treaz. Alan se încruntă. Apoi Rosalie Drake se 
apropie de Norris, îi spuse ceva, iar Norris o îmbrățişă. 

Alan îşi spuse: o cunoştea şi el — e doar trist, asta-i tot. Sari 
la o sumedenie de umbre-n ultimele zile —- poate că adevărata 
întrebare aici e care-i problema cu tine? 

Apoi Killingworth se înființă acolo şi Polly se întoarse să-i 
mulțumească, recăpătându-şi controlul. Killingworth întinse 
mâinile. Cu o uimire stăpânită, Alan privi fără ocolişuri felul 
în care Polly permise ca propriile sale mâini să fie înghiţite de 
mâinile mari ale preotului. Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată 
pe Polly oferindu-şi una dintre mâini cu atâta uşurinţă şi 
nechibzuinţă. 

Nu se simte doar puţin mai bine; se simte mult mai bine. Ce 
naiba s-a întâmplat? 

Din cealaltă parte a dealului, vocea nazală, întrucâtva 
iritantă, a părintelui John Brigham proclamă: 

— Pacea fie cu voi. 


— Şi cu tine, răspunseră en masse cei îndoliați. 

Alan se uită la sicriul simplu şi gri de lângă brazda aceea 
hidoasă de iarbă verde şi-şi spuse: Pacea fie cu tine, Nettie. 
Acum şi pururea, pacea fie cu tine. 


2 


Când înmormântările gemene de la Homeland ajungeau 
spre sfârşit, Eddie Warburton parcă în fața casei lui Polly. leşi 
din maşină - nu o maşină frumoasă ca aceea pe care 
nemernicul ăla cu față palidă de la Sunoco i-o distrusese, ci 
doar un mijloc de transport - şi se uită precaut în ambele 
direcții. Totul părea în regulă; strada picotea în ceea ce-ar fi 
putut fi o după-amiază de început de august. 

Eddie merse cu paşi grăbiţi pe trotuarul ce ducea la casa lui 
Polly, scoțând în acelaşi timp de sub cămaşă un plic ce părea 
oficial. Domnul Gaunt îl sunase doar cu zece minute în urmă 
să-i spună că sosise vremea să termine de plătit pentru 
medalion şi uite-l aici... desigur. Domnul Gaunt era genul de 
tip care, atunci când spunea „broască”, săreai. 

Eddie urcă cele trei scări pe veranda lui Polly. O suflare 
slabă a brizei făcea să se mişte clopoțeii de vânt de deasupra 
uşii, producând un clinchet moale aşa cum se loveau unii de 
ceilalți. Era cel mai civilizat sunet ce se putea închipui, dar 
Eddie tot tresări puţin. Mai aruncă o privire-n jur, nu văzu pe 
nimeni, apoi se uită iarăşi în jos la plic. Era adresat 
„Domnişoarei Patricia Chalmers” — cam pompos! Eddie habar 
nu avea că adevăratul prenume al lui Polly era Patricia şi nici 
nu-i păsa. Treaba lui era să facă acest truc mic şi apoi să plece 
naibii de acolo. 

Lăsă scrisoarea să cadă prin fanta din uşă. Aceasta flutură 
până pe podea şi ateriză deasupra celeilalte corespondențe: 
două cataloage şi o broşură cu programele televiziunii prin 
cablu. Doar un plic lung, oficial, cu numele şi adresa lui Polly 
scrise centrat sub timbrul poştal din colțul din dreapta sus şi 
cu adresa expeditorului în colțul stâng de sus: 


Departamentul de Protecţie a Copiilor San Francisco 
Strada Geary, nr. 666 
San Francisco, California, 94112 


3 


— Ce este? — întrebă Alan când el şi cu Polly coborau încet 
dealul către berlina lui Alan. 

Sperase să schimbe măcar un cuvânt cu Norris, dar Norris 
urcase deja în VW-ul lui şi plecase. Înapoi la lac pentru încă o 
partidă scurtă de pescuit înainte să apună soarele, probabil. 

Polly ridică privirea spre el, cu ochii încă roşii şi mult prea 
palidă, dar încercând să zâmbească. 

— Ce este cu ce? 

— Cu mâinile tale. Ce le-a făcut dintr-odată mai bine? 
Parcă ar fi o magie. 

— Da, spuse ea şi le întinse în față cu degetele răşchirate, 
aşa încât să le poată vedea amândoi. Aşa-i, nu? 

Zâmbetul ei era puţin mai natural acum. 

Degetele erau încă deformate, încă încovoiate, iar 
încheieturile erau încă noduroase, dar umflătura acută pe 
care o văzuse vineri seara era aproape complet retrasă. 

— Haideţi, doamnă. Fiţi generoasă. 

— Nu-s sigură că vreau să-ţi povestesc, zise ea. Sunt puţin 
ruşinată, de fapt. 

Se opriră şi-i făcură cu mâna Rosaliei când aceasta trecu pe 
lângă ei la volanul vechii sale Toyota albastre. 

— Haide, spuse Alan. Varsă povestea. 

— Păi, spuse ea, cred că până la urmă totul e să întâlneşti 
doctorul potrivit. 

În obraji începea să-i urce încet culoarea. 

— Cine-i? 

— Doctorul Gaunt, spuse ea cu un râset mic şi nervos. 
Doctorul Leland Gaunt. 

— Gaunt! 

Se uită surprins la ea. 

— Ce legătură are el cu mâinile tale? 


— Du-mă la magazinul lui şi-ţi spun pe drum. 
4 


Cinci minute mai târziu (unul dintre lucrurile plăcute ale 
faptului că locuiai în Castle Rock, îşi spunea Alan uneori, era 
că aproape totul se afla la distanţă de doar cinci minute), intră 
în unul dintre locurile înclinate de parcare din fața Lucrurilor 
preţioase. În fereastră se vedea un anunţ, unul pe care Alan îl 
mai văzuse înainte: 


MARȚEA ŞI JOIA ÎNCHIS, CU EXCEPŢIA VIZITELOR 
STABILITE IN PREALABIL 


Dintr-odată, lui Alan - care nu se gândise până atunci 
câtuşi de puţin la acest lucru în legătură cu noul magazin — îi 
trecu prin gând că închis cu excepția „vizitelor stabilite în 
prealabil” era un fel al dracului de ciudat de a conduce o 
afacere într-un oraş mic. 

— Alan? — întrebă Polly ezitant. Pari supărat. 

— Nu sunt supărat, spuse el. Ce motiv am să fiu supărat? 
Adevărul e că nu ştiu cum mă simt. Cred că... (Scoase un 
râset scurt, scutură din cap şi începu din nou.) Cred că sunt 
ceea ce Todd numea „luluit.” Remedii empirice? Pur şi simplu 
nu mi se pare stilul tău, Pol. 

Buzele ei se îngustară pe dată şi în ochi, când se întoarse 
către el, i se citea un avertisment. 

— „Empiric” nu e cuvântul pe care l-aş folosi eu. Empiric e 
pentru tăntălăi şi... şi pentru roţile de rugăciuni din 
anunţurile de la spatele revistei Inside View. „Empiric” este 
greşit să-l foloseşti ca termen dacă obiectul dă rezultate, Alan. 
Crezi că greşesc? 

El deschise gura -— ce să spună, nu ştia — dar ea continuă 
înainte ca el să poată rosti ceva. 

— Uită-te aici. 

Întinse mâinile în lumina soarelui care pătrundea prin 
parbriz, apoi le deschise şi le strânse fără nici un efort de mai 


multe ori. 

— Bine. Proastă alegere de cuvinte. Ce voiam... 

— Da, aşa aş zice şi eu. O alegere foarte proastă de cuvinte. 

— Îmi cer scuze. 

Atunci, ea se întoarse complet cu fața către el, şezând acolo 
unde atât de des şezuse Annie, şezând în ceea ce fusese 
cândva maşina lor de familie. De ce n-am vândut deja chestia 
asta? — se întrebă Alan. Ce, sunt nebun? 

Polly îşi aşeză cu blândeţe mâinile peste ale lui Alan. 

— O, discuţia asta începe să fie cu adevărat incomodă - noi 
nu ne certăm niciodată şi n-am de gând să începem acum. 
Astăzi mi-am înmormântat o prietenă bună. N-am de gând să 
pornesc o ceartă şi cu prietenul meu. 

Un rânjet slab îi lumină lui fața. 

— Asta sunt eu? Prietenul tău? 

— Păi... îmi eşti prieten. Cel puţin asta pot spune? 

El o îmbrăţişă, uimit puţin de cât de aproape ajunseseră să 
schimbe cuvinte dure. Şi nu fiindcă ea se simțea mai rău, ci 
fiindcă se simțea mai bine. 

— Draga mea, poţi spune tot ce vrei. Te iubesc cu grămada. 

— Şi n-ai să te iei la harţă, orice-ar fi. 

EI încuviință solemn din cap. 

— Orice-ar fi. 

— Fiindcă şi eu te iubesc, Alan. 

O sărută pe obraz, apoi îi dădu drumul. 

— Dă-mi voie să văd tinicheaua asta pe care ţi-a dat-o. 

— Nu-i o tinichea, e o azka. Şi nu mi-a dat-o, mi-a 
împrumutat-o pentru o perioadă de probă. De asta sunt aici — 
să o cumpăr. Sper doar să nu vrea luna şi stelele de pe cer în 
schimbul ei. 

Alan se uită la anunţul din vitrină şi la perdelele trase de la 
uşă. Îşi spuse: mă tem că exact asta va vrea el, scumpo. 

Nu-i plăcea nimic din toate astea. Îi fusese greu să-şi ia 
ochii de la mâinile lui Polly în timpul serviciului funerar -— o 
privise cum desfăcuse fără nici un efort catarama poşetei, cum 
căutase înăuntru un Kleenex, apoi cum închisese catarama cu 
vârfurile degetelor în loc să se muncească să răsucească 


poşeta aşa încât să poată lucra cu policele, care de obicei o 
dureau mult mai puţin. Ştia că-i erau mai bine mâinile, dar 
povestea asta despre o amuletă magică - şi exact asta era 
după ce răzuiai glazura pe de tort — îl făcea extrem de agitat. i 
zdruncina ideea de încredere. 


MARȚEA ŞI JOIA ÎNCHIS, CU EXCEPŢIA VIZITELOR 
STABILITE ÎN PREALABIL. 


Nu - cu excepția câtorva restaurante cu ştaif precum 
Maurice, de când venise în Maine nu văzuse un magazin care 
să ţină întâlniri stabilite în prealabil. Şi te puteai duce când îţi 
poftea inima să iei o masă la Maurice de nouă ori din zece... 
cu excepția verii, desigur, când înfloreau turiştii. 


CU EXCEPȚIA VIZITELOR STABILITE ÎN PREALABIL. 


Şi totuşi, văzuse (chiar dacă numai cu colțul ochiului) 
oameni intrând şi ieşind toată săptămâna. Nu cu turma, 
poate, dar era limpede că felul domnului Gaunt de a face 
afacere, ciudat sau nu, nu reprezenta un impediment. Uneori, 
clienții veneau la el în grupuri mici, dar mult mai adesea 
păreau să vină singuri... sau aşa i se părea acum lui Alan, 
încercând să-şi amintească săptămâna din urmă. Şi nu acesta 
era felul în care lucrau şarlatanii? Te rupeau din turmă, te 
separau, te făceau să te simţi ca acasă şi apoi îți arătau că 
Tunelul Lincoln putea fi al tău la un preţ doar de data aceasta 
atât de mic. 

— Alan? 

Îl lovi uşor cu pumnul în frunte. 

— Alan, eşti acolo? 

Se uită iarăşi la ea cu un zâmbet. 

— Sunt aici, Polly. 

La înmormântarea lui Nettie, purtase un pulover lung 
albastru-închis care se potrivea cu eşarfa albastră de la gât. 
Când Alan stătuse căzut pe gânduri, îşi dăduse jos eşarfa şi-şi 
descheiase cu dexteritate cei doi nasturi de sus ai bluzei albe 
de dedesubt. 


— Mai mult! — spuse el cu o privire lacomă. Decolteu! Vrem 
decolteu! 

— Opreşte-te, spuse ea strâmbând din nas, dar zâmbind. 
Stăm în mijlocul Străzii Principale şi e două treizeci după- 
amiaza. Pe deasupra, tocmai venim de la o înmormântare, în 
caz c-ai uitat. 

EI tresări. 

— Chiar atât de târziu e? 

— Dacă două treizeci e târziu, atunci e târziu. 

Îl lovi peste încheietura mâinii. 

— Te uiţi vreodată la chestia pe care-o ai prinsă aici? 

Se uită acum la ceas şi văzu că era mai aproape de două 
patruzeci decât de două treizeci. Orele la gimnaziu se 
terminau la trei. Dacă voia să ajungă acolo când ieşea Brian 
Rusk, trebuia să se pună în mişcare chiar atunci. 

— Dă-mi voie să-ţi văd „bijuteria”, spuse el. 

Ea prinse lănțişorul din argint pe care-l avea în jurul 
gâtului şi scoase micuțul obiect de argint din capătul lui. Îl 
prinse în palma făcută căuş... apoi, când el dădu să-l atingă, 
strânse pumnul. 

— Ăă... nu ştiu dacă ai voie. 

Zâmbea, dar mişcarea pe care o făcuse el era limpede c-o 
incomodase. 

— S-ar putea să dea vibraţiile peste cap sau ceva. 

— O, fii serioasă, Pol, spuse el, plictisit. 

— Uite, spuse ea, haide să lămurim ceva, bine? Vrei? 

Furia îi revenise în voce. Încerca să şi-o controleze, dar tot 
se mai auzea. 

— E uşor pentru tine să vorbeşti. Tu n-ai butoane 
supradimensionate la telefon şi nici rețete supradimensionate 
pentru Percodan. 

— Hei, Polly! Asta-i... 

— Nu, las-o baltă cu hei, Polly. 

Pete puternice de culoare îi urcaseră în obraji. O parte din 
furia ei, avea să-şi spună mai târziu, izvora dintr-o sursă 
foarte simplă: duminică se simțise exact cum se simțea Alan 


acum. De atunci se întâmplase ceva care-i schimbase impresia 
şi nu-i era uşor să facă față acestei schimbări. 

— Treaba aste funcționează. Ştiu că e o nebunie, dar chiar 
funcţionează. Duminică dimineaţa, când a venit Nettie pe la 
mine, eram în agonie. Începusem să mă gândesc că singura 
rezolvare adevărată a tuturor problemelor mele s-ar putea să 
fie o dublă amputare. Durerea era atât de mare, Alan, încât 
am acceptat acel gând cu un sentiment aproape de 
surprindere. Adică: „O, mda - amputarea! De ce nu m-am 
gândit la asta până acum? E atât de evident!” Acum, cu doar 
două zile mai târziu, tot ce simt e ceea ce doctorul Van Allen 
numeşte „durere fugitivă” şi până şi asta pare să mă lase. Mi- 
amintesc că acum aproximativ un an am ţinut vreme de o 
săptămână o dietă cu orez maro fiindcă asta se zicea că ajută. 
Să fie ăsta de acum un lucru chiar atât de diferit? 

Când vorbise, furia îi pierise din glas şi acum se uita la el 
aproape rugător. 

— Nu ştiu, Polly. Chiar nu ştiu. 

Ea îşi deschisese din nou palma şi acum ţinea azka între 
degetul mare şi cel arătător. Alan se aplecă pentru a vedea 
amuleta mai bine, dar de data aceasta nu făcu nici o mişcare 
pentru a o atinge. Era un obiect mic din argint, nu tocmai 
rotund. Găuri mici, nu mai mari ca punctele negre ce 
alcătuiesc o fotografie de ziar, îi înțepau partea din jos. 
Strălucea binevoitoare în bătaia soarelui. 

Şi, cât se uită Alan la ea, îl năpădi un sentiment puternic şi 
irațional: nu-i plăcea. Nu-i plăcea absolut deloc. Se opuse unei 
puternice porniri de moment să o smulgă pur şi simplu de la 
gâtul lui Polly şi să o arunce afară pe geamul deschis. 

Da! Bună idee, băiete! Fă asta şi-o să-ți aduni dinții din 
poală! 

— Uneori aproape că am impresia că se mişcă ceva 
înăuntrul ei, spuse Polly, zâmbind. Un fel de bob mexican de 
fasole săltător sau ceva. Nu-i aşa că-i caraghios? 

— Nu ştiu. 

O urmări cum îi dădu drumul înapoi sub bluză încercat de 
un puternic presentiment rău... dar, odată ce dispăru din 


vedere şi degetele ei — degetele ei indiscutabil mai flexibile — 
începură să lucreze la încheierea nasturilor de sus ai bluzei, 
senzaţia începu să se piardă. Ce nu-l părăsi era tot mai bine 
reliefata bănuială că domnul Leland Gaunt încerca să-i 
răpească femeia pe care o iubea... şi că, dacă aşa stăteau 
lucrurile, ea nu era singura. 

— Te-ai gândit că ar putea fi altceva? 

Acum, el se mişca delicat ca un om ce foloseşte lespezi 
alunecoase pentru a traversa un pârâu cu ape repezi. 

— Ai mai avut până acum perioade liniştite, să ştii. 

— Sigur că ştiu, spuse Polly cu o răbdare încordată. Sunt 
mâinile mele. 

— Polly, încerc doar... 

— Ştiam c-o să reacționeze exact aşa cum reacţionezi acum, 
Alan. Lucrul e simplu: ştiu cum e o perioadă liniştită când 
suferi de artrită şi, fratele meu, asta nu-i aşa ceva. Am avut 
perioade în ultimii cinci sau şase ani când m-am simțit destul 
de bine, dar niciodată nu m-am simțit atât de bine nici măcar 
în timpul celor mai bune dintre ele. Asta e ceva diferit. Asta e 
er PR 

Se opri, se gândi, apoi făcu un mic gest de frustrare care 
puse în mişcare în special mâinile şi umerii. 

— Asta e ca şi când aş fi bine din nou. Nu mă aştept să 
înţelegi ce vreau să spun, dar mai bine de atât nu reuşesc să 
mă exprim. 

El încuviință din cap, încruntându-se. Chiar înţelegea ce 
spunea ea şi mai înțelegea şi că vorbea serios. Poate că azka 
descătuşase vreo putere vindecătoare latentă în mintea ei. Era 
posibil aşa ceva, chiar dacă boala de care suferea ea nu avea 
origine psihosomatică? Rozacrucienii credeau că astfel de 
lucruri se petreceau tot timpul. La fel credeau şi milioanele de 
oameni care cumpăraseră cartea lui L. Ron Hubbard despre 
diabetici, dacă tot veni vorba. El însuşi nu ştia; singurul lucru 
pe care-l putea spune cu certitudine era că nu văzuse 
niciodată o persoană oarbă care să-şi redea singură vederea 
prin forța gândului sau o persoană rănită oprindu-şi 
sângerarea printr-un efort de concentrare. 


Ceea ce ştia era aceasta: ceva nu mirosea cum trebuia la 
situația de față. Ceva mirosea la fel de puternic precum un 
peşte mort lăsat trei zile în soarele toropitor. 

— Să trecem la subiect, spuse Polly. Mă epuizează să încerc 
să nu mă enervez pe tine. Vino înăuntru cu mine. Vorbeşte şi 
tu cu domnul Gaunt. Oricum, e şi timpul să-l întâlneşti. Poate 
că el îți va putea explica mai bine ce face amuleta... şi ce nu 
face. 

El se uită iarăşi la ceasul de la mână. Acum era trei fără 
paisprezece minute. Pentru un moment scurt, se gândi să facă 
ce propusese ea şi să-l lase pe Brian Rusk pentru mai târziu. 
Dar să-l prindă pe băiat când ieşea de la ore — să-l prindă cât 
încă era departe de casă -— i se părea mişcarea potrivită. Ar 
primi răspunsuri mai bune dacă ar vorbi cu el în absența 
mamei lui, care s-ar plimba în jurul lor ca o leoaică ce-şi 
protejează puiul, întrerupându-i, poate chiar spunându-i 
fiului ei să nu răspundă. Da, asta era: dacă s-ar dovedi că fiul 
ei avea ceva de ascuns sau dacă doamna Rusk ar crede doar 
că avea, lui Alan s-ar putea să-i fie greu sau chiar imposibil să 
afle informaţiile de care avea nevoie. 

Aici avea un potențial artist al escrocheriei; în Brian Rusk 
era posibil să aibă cheia ce-ar fi putut deschide poarta unei 
crime duble. 

— Nu pot, iubire, spuse el. Poate că puţin mai târziu astăzi. 
Trebuie să merg la şcoala gimnazială şi să vorbesc cu cineva şi 
trebuie s-o fac chiar acum. 

— E-n legătură cu Nettie? 

— E-n legătură cu Wilma Jerzyck... dar dacă intuiţia nu 
mă-nşală, şi Nettie intră în ecuaţie, da. Dacă aflu ceva, îţi 
spun mai târziu. Între timp, vrei să faci ceva pentru mine? 

— Alan, o cumpăr! Nu sunt mâinile tale! 

— Nu, vreau s-o cumperi. Vreau să-i plăteşti cu un cec, 
atâta tot. Nu văd de ce n-ar putea primi un cec - dacă e-un 
om de afaceri onorabil, adică. Locuim într-un oraş mic şi 
banca e chiar după colț. Dar dacă ţi se pare că-i ciudat ceva, 
încă mai ai câteva zile la dispoziție să blochezi plata. 

— Înţeleg, spuse Polly. 


Vocea ei era calmă, dar Alan îşi dădu seama cu o senzaţie, 
de leşin că-şi pierduse totuşi priza pe una dintre lespezile 
acelea alunecoase şi că aterizase cât era el de lat în pârâu. 

— Crezi că-i un escroc, nu-i aşa, Alan? Crezi c-o să ia banii 
de la doamna micuță şi credulă, c-o să-şi adune cortul şi s-o 
să dispară în noapte. 

— Nu ştiu, spuse Alan pe-un ton egal. Dar ceea ce ştiu e că 
nu face afaceri aici în oraş decât de o săptămână. Aşa că o 
verificare mi se pare o măsură de precauție înțelept de luat. 

Da, era înțelept. Polly recunoştea asta. Exact înțelepciunea 
aceea, această înțelepciune încăpățânată în fața a ceea ce eii 
se părea a fi o cură miraculoasă veritabilă, exact ea era cea 
care o înfuria acum. Se opuse unei porniri de a pocni din 
degete în fața ochilor lui şi în acelaşi timp de a striga: Vezr 
asta, Alan? Eşti ORB? Faptul că Alan avea dreptate, că domnul 
Gaunt n-ar fi trebui să aibă absolut nici un motiv să nu 
accepte de la ea un cec dacă era o persoană cinstită, o înfuria 
doar şi mai tare. 

Ai grijă, îi şopti o voce. Ai grijă, nu te grăbi, rumegă în gând 
ideea înainte s-o scuipi pe gură. Aminteşte-ţi că-l iubeşti pe 
omul ăsta. 

Însă-i răspunse o altă voce, o voce mai rece, una pe care 
abia o recunoştea ca aparţinându-i: îl iubesc? Chiar îl iubesc? 

— Bine, spuse ea cu buzele strânse şi se întoarse pe scaun, 
depărtându-se de el. Mulţumesc că te interesează ce-i mai 
bine pentru mine, Alan. Vezi tu, uneori uit cât de mult am 
nevoie de cineva care să facă asta în locul meu. O să am grijă 
să-i scriu un cec. 

— Polly... 

— Nu, Alan. Gata cu vorbele acum. Nu mai pot fi nervoasă 
pe tine astăzi. 

Deschise portiera şi cobori dintr-o mişcare sprintenă. 
Puloverul său lung se ridică, scoțând la iveală pentru o clipă o 
bucată de coapsă ce-ţi făcea inima să stea în loc. 

Dădu şi el să coboare pe partea lui, vrând s-o prindă, să-i 
vorbească, s-o îmbuneze, s-o facă să înțeleagă că dăduse glas 
îndoielilor lui doar fiindcă ţinea la ea. Apoi se uită iarăşi la 


ceas. Era trei fără nouă minute. Chiar dacă se grăbea, era 
posibil să nu-l mai prindă pe Brian Rusk. 

— Te sun diseară, strigă el pe geam. 

— Bine, spuse ea. Să mă suni, Alan. 

Se duse direct la uşa de sub umbrar fără să întoarcă 
privirea. Înainte ca el să introducă schimbătorul de viteză în 
marşarier şi să iasă cu spatele în stradă, Alan auzi clinchetul 
unui clopoțel din argint. 


5 


— Domnişoară Chalmers! — strigă domnul Gaunt cu voioşie 
şi făcu o bifare mică pe hârtia de lângă casa de marcat. Se 
apropia acum de partea de jos a ei: numele lui Polly era 
penultimul. 

— Te rog... Polly, spuse ea. 

— Scuză-mă. 

Zâmbetul lui se lărgi. 

— Polly. 

Ea îi întoarse zâmbetul, dar era un zâmbet forțat. Acum că 
era înăuntru, simțea o durere tăioasă pentru nervii cu care se 
despărțise de Alan. Dintr-odată, descoperi că se luptă să nu 
izbucnească în lacrimi. 

— Domnişoară Chalmers? Polly? Te simţi bine? 

Domnul Gaunt ieşi de după tejghea. 

— Pari un pic palidă. 

Faţa lui se umbri de o reală îngrijorare. Acesta e omul pe 
care Alan îl crede escroc, îşi spuse Polly. Dacă l-ar putea vedea 
acum... 

— Soarele e de vină, cred, spuse ea pe o voce care nu era 
tocmai stăpână pe ea. E-atât de cald afară. 

— Dar aici înăuntru e răcoare, spuse el liniştitor. Vino, 
Polly. Vino şi stai jos. 

O conduse, ținându-şi mâna aproape dar neatingându-i 
ceafa, spre unul dintre scaunele din catifea roşie. Se aşeză în 
el cu genunchii lipiți. 


— "Tocmai se întâmpla că mă uitam pe geam, spuse el, 
aşezându-se în scaunul de lângă ea şi împletindu-şi palmele 
în poală. Mi s-a părut că tu şi şeriful aveațţi o discuţie aprinsă. 

— Nu înseamnă nimic, spuse ea, dar apoi o singură lacrimă 
mare i se scurse fără voie de la colțul ochiului stâng şi i se 
rostogoli pe obraz. 

— Dimpotrivă, spuse el. Înseamnă totul. 

Ea ridică ochii spre el, surprinsă... şi ochii căprui ai 
domnului Gaunt îi-i captură. Fuseseră căprui şi înainte? Nu-şi 
putea aminti, nu cu certitudine. Tot ce ştia era că, uitându-se 
în ei, simțea toate nenorocirile din acea zi — înmormântarea 
sărmanei de Nettie, apoi cearta aceea prostească pe care o 
avusese cu Alan -— începând să se dizolve. 

— Chiar... chiar aşa? 

— Polly, spuse el cu blândeţe. Cred că totul va fi bine. Dacă 
ai încredere în mine. Ai? Ai încredere în mine? 

— Da, spuse Polly, deşi ceva dinlăuntrul ei, ceva îndepărtat 
şi vag, striga din răsputeri un avertisment disperat. Am — 
indiferent de ce spune Alan, am încredere cu tot sufletul. 

— Păi, asta-i bine, spuse domnul Gaunt. 

Se întinse şi luă o mână a lui Polly. Faţa ei se încreți 
dezgeustată pentru o clipă, după care îşi reveni la expresia 
goală şi visătoare de dinainte. 

— Asta-i numai bine. lar prietenul tău, şeriful, n-are de ce- 
şi face griji, să ştii; un cec e la fel de bun ca plata în aur. 


6 


Alan văzu că avea să întârzie dacă nu pornea girofarul şi 
nu-l lipea pe capotă. Nu voia să facă asta. Nu voia ca Brian 
Rusk să vadă o maşină a poliției; voia să vadă o berlină uşor 
lăsată pe arcurile din spate, exact ca aceea pe care probabil că 
o conducea tatăl lui. 

Era prea târziu să ajungă la şcoală înainte să se încheie 
programul pe ziua aceea. Alan parcă în schimb la intersecția 
Principalei cu străzile Şcolii. Pe aici era cel mai logic să vină 


Brian; trebuia doar să spere că logica sa va funcționa astăzi 
undeva de-a lungul firului. 

Alan ieşi, se sprijini de bara de protecție a maşinii şi căută 
pe pipăite în buzunar după o lamă de gumă de mestecată. 
Tocmai îi desfăcea staniolul, când auzi clopoţelul de ora trei, 
neclar şi îndepărtat în aerul cald, sunând la Şcoala 
Gimnazială. 

Se hotări să discute cu domnul Leland Gaunt din Akron, 
Ohio, de-ndată ce va termina cu Brian Rusk, întâlnire stabilită 
în prealabil sau nu... şi la fel de brusc se răzgândi. Va suna 
mai întâi la Oficiul Procurorului General din Augusta, îi va 
pune să verifice numele lui Gaunt în dosarele cu infractori. 
Dacă nu ieşea nimic din asta, îi puteau trimite numele mai 
departe în calculatorul celor de la LAWS R&I“ din 
Washington - LAWS, după opinia lui Alan, era unul dintre 
puținele lucruri bune pe care le făcuse administraţia Nixon. 

Primii copii începeau să vină deja pe stradă, țipând, săltând, 
râzând. Pe Alan îl lovi brusc o idee şi deschise portiera 
şoferului. Se aplecă peste scaun, deschise torpedoul şi cotrobăi 
prin lucrurile de acolo. Când făcu asta, cutia cu nuci, jocul lui 
Todd, căzu pe jos. 

Fu pe cale să renunțe, când găsi ceea ce-şi dorea. Îl luă, 
trânti torpedoul şi ieşi din maşină cu spatele. Ţinea în mână 
un plic mic din carton pe care se afla un abțibild care spunea: 


Trucul cu floarea împăturită 
Blackstone Magic Co. 

Str. Greer, nr. 19 

Paterson, N.J. 


Din acest pachet, Alan strecură un pătrat şi mai mic - un 
teanc gros de hârtie pelur multicoloră. Îl strecură sub brăţara 
ceasului de mână. Toţi magicienii au o serie de „izvoare de 
palmare” asupra lor şi fiecare are izvorul său preferat. Sub 
brățara ceasului era al lui Alan. 

Odată ce rezolvă problema faimoaselor Flori împăturite, 
Alan se întoarse să-l aştepte pe Brian Rusk. Văzu un băiat pe 


bicicletă, care ocolea cu mişcări iuți grupurile de pietoni mari 
cât nişte halbe, şi pe dată deveni atent. Apoi văzu că era unul 
dintre gemenii Hanlon şi-şi permise să se relaxeze din nou. 

— Mergi mai încet sau te amendez, mârâi când băiatul 
trecu în goană pe lângă el. 

Jay Hanlon se uită speriat la el şi aproape că intră într-un 
copac. Pedală mai departe cu viteză mai redusă. 

Alan îl urmări amuzat din priviri preţ de o clipă, apoi se 
întoarse pe direcția şcolii şi continuă să aştepte apariţia lui 
Brian Rusk. 


7 


Cinci minute după ce se sună de ora trei, Sally Ratcliffe 
urcă scările dinspre micuța sală de logopedie spre parterul 
Şcolii Gimnaziale şi merse de-a lungul coridorului principal 
către birou. Coridorul se golea cu repeziciune, cum se 
întâmpla de fiecare dată în zilele când vremea era caldă şi 
plăcută. Afară, pâlcuri de copii traversau strigând peluza spre 
locul unde autobuzele 2 şi 3 torceau la ralanti lângă curbă. 
Tocurile ei joase pocneau pe gresie. Într-o mână ţinea un plic. 
Numele de pe el, Frank Jewett, era întors cu fața către pieptul 
ei blând rotunjit. 

Se opri la Sala 6, cu o uşă înainte de birou, şi se uită 
înăuntru prin geamul securizat cu sârmă. Înăuntru, domnul 
Jewett le vorbea celor şase profesori care se ocupau de 
sporturile de toamnă şi iarnă. Frank Jewett era un om scund 
şi îndesat care lui Sally îi amintea mereu de domnul 
Weatherbee, directorul şcolii din benzile desenate din seria de 
la Archie. Asemenea domnului Weatherbee, şi lui îi alunecau 
mereu ochelarii pe nas. 

La dreapta lui şedea Alice Tanner, secretara şcolii. Părea că- 
şi lua notițe. 

Domnul Jewett aruncă o privire la stânga, o văzu pe Sally 
că se uita pe geam şi-i oferi unul dintre zâmbetele lui mici şi 
afectate. Ea ridică o mână în semn de salut şi se forță să-i 
răspundă la zâmbet. Îşi amintea de zilele când să zâmbească 


era ceva natural pentru ea; pe lângă rugăciune, să zâmbească 
fusese cel mai natural lucru din lume. 

Unii dintre ceilalți profesori întoarseră capetele să vadă la 
cine se uita conducătorul lor neînfricat. La fel făcu şi Alice 
Tanner. Ea îşi mişcă sfios degetele către Sally, zâmbind cu o 
suavitate sarcastică. 

Ştiu, îşi spuse Sally. Fiecare dintre ei ştie că Lester şi cu 
mine facem parte din trecut. Irene a fost atât de bună 
aseară... atât de înțelegătoare... şi atât de nerăbdătoare să-şi 
dea drumul la gură. Nemernică mică. 

Sally mişcă şi ea prompt din degete, simţindu-şi şi ea buzele 
întinzându-se într-un zâmbet sfios - şi complet fals. Sper să 
dea peste tine un camion când pleci spre casă, arătare cu față 
de târfă ce eşti, îşi spuse ea, după care merse mai departe, 
tocurile ei mici şi sensibile pocnind pe gresie. 

Când o sunase domnul Gaunt în pauză şi-i spusese că era 
vremea să termine de plătit pentru minunata ei aşchie, Sally 
reacționase cu entuziasm şi cu un fel de plăcere amară. 
Presimțea că „micuța glumă” pe care promisese să i-o facă 
domnului Jewett era o glumă răutăcioasă şi asta-i convenea 
de minune. Astăzi se simțea rea. 

Puse mâna pe uşa biroului... apoi se opri. 

Care-i problema cu tine? se întrebă dintr-odată. Ai aşchia... 
aşchia aceea minunată şi sfântă, în care e închisă acea viziune 
minunată şi sfântă. N-ar trebui ca astfel de lucruri să-i facă 
pe oameni să se simtă mai bine? Mai calmi? Mai în contact cu 
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic? Tu nu te simți mai calmă şi 
mai în contact cu nimic. Tu ai impresia că cineva ţi-a umplut 
capul cu sârmă ghimpată. 

— Da, dar asta nu-i din vina mea sau a aşchiei, murmură 
Sally. Asta e din vina lui Lester. A domnului Lester Puţă-Mare 
Pratt. 

O fată scundă cu ochelari şi cu un aparat dentar din sârmă 
groasă se întoarse cu fața de la posterul Clubului Sportiv pe 
care-l studia şi se uită curioasă la Sally. 

— La ce te uiţi, Irvina? — o întrebă Sally. 

Irvina clipi. 


— La nemic, dom'şoară Rat-Ciliff. 

— Atunci du-te şi te uită la el altundeva, sări Sally. S-a 
terminat şcoala, să ştii. 

Irvina merse cu pas grăbit în josul coridorului, aruncând 
din când în când câte o privire neîncrezătoare înapoi peste 
umăr. 

Sally deschise uşa biroului şi intră. Plicul pe care-l avea cu 
ea fusese exact acolo unde-i spusese domnul Gaunt că va fi, în 
spatele tomberoanelor pentru gunoi din fața uşilor de la 
intrarea în bufetul cu autoservire. Scrisese numele domnului 
Jewett pe el cu mâna ei. 

Mai aruncă o privire rapidă peste umăr să se asigure că nu 
venea târfulicea aia de Alice Tanner. Nu venea. Apoi deschise 
uşa de la biroul interior, traversă în grabă camera şi aşeză 
plicul pe masa de lucru a lui Frank Jewett. Acum trebuia să 
facă celălalt lucru. 

Deschise sertarul de sus al biroului şi scoase o pereche de 
foarfece grele. Se aplecă şi smuci de sertarul de jos din stânga. 
Era încuiat. Domnul Gaunt îi spusese că probabil aşa va fi. 
Sally aruncă o privire în biroul exterior, văzu că era încă gol, 
că uşa dinspre coridor era încă închisă. Bun. Minunat. Vâri 
vârfurile foarfecii în crăpătura din partea de sus a sertarului 
încuiat şi trase tare în sus. Lemnul se crăpă şi Sally simți cum 
i se întăreau ciudat şi plăcut sfârcurile. Era într-un fel 
distractiv ceea ce tăcea. Înfricoşător, dar distractiv. 

Repoziționă foarfecele — vârfurile se înfipseră mai adânc de 
data aceasta -— şi trase din nou în sus. Încuietoarea se deblocă 
şi sertarul alunecă afară pe rotile, expunând vederii ceea ce 
era înăuntru. Lui Sally, surprinsă şi şocată, îi căzu falca. Apoi 
începu să chicotească - sunete înfundate, sacadate, care 
semănau de fapt mai mult cu nişte ţipete, decât cu un râs. 

— O, domnule Jewett! Ce băiat neastâmpărat sunteți! 

În sertar se afla un teanc de reviste de dimensiunea unor 
cărți de buzunar şi Băiatul neastâmpărat era, de fapt, chiar 
numele celei de deasupra. Fotografia încețoşată de pe copertă 
înfățişa un băiat de aproximativ nouă ani. Purta o şapcă de 
motociclist în stilul anilor '50 şi nimic altceva. 


Sally vâri mâna în sertar şi scoase revistele — erau o duzină, 
poate mai multe. Copii fericiți. Frumuşele nude. În Bătaia 
Vântului. Lumea de la Ferma lui Bobby. Se uită în una şi abia- 
i veni să creadă ce văzu. De unde proveneau astfel de lucruri? 
Cu siguranță nu se vindeau la drogheria din centru, nici 
măcar pe raftul de sus despre care reverendul Rose vorbea 


uneori în predica de la biserică, cel cu eticheta care spunea 
DOAR PENTRU OCHII CELOR PESTE 18 ANI SAU MAI MULT, VĂ RUGĂM. 


O voce pe care o cunoştea foarte bine se făcu brusc auzită în 
mintea ei. Grăbeşte-te, Sally. Aproape că-i gata întâlnirea şi nu 
cred că vrei să fii prinsă aici, nu? 

Şi apoi se mai auzi o voce, vocea unei femei, una căreia 
Sally aproape că-i putea atribui un nume. Să audă această a 
doua voce era ca şi când ar fi vorbit la telefon cu cineva în 
vreme ce altcineva vorbea în fundal la celălalt capăt al firului. 

Mai mult decât corect, spuse această a doua voce. Mi se pare 
divin. 

Sally reduse vocea la tăcere şi făcu ceea ce-i spusese 
domnul Gaunt să facă: împrăştie revistele porcoase peste tot 
în biroul domnului Jewett. Apoi puse foarfecele la loc şi părăsi 
camera în grabă, închizând uşa în urma ei. Deschise uşa de la 
biroul exterior şi se uită pe furiş afară. Nu era nimeni... dar 
vocile din Sala 6 erau mai puternice acum, iar oamenii 
râdeau. Se pregăteau într-adevăr să se despartă; fusese o 
întâlnire neobişnuit de scurtă. 

Slavă Domnului pentru domnul Gaunt! îşi spuse în gând şi 
se furişă afară pe coridor. Aproape ajunse la uşile de la 
intrare, când îi auzi ieşind din Sala 6 în spatele ei. Nu se uită 
în urmă. Îşi dădu seama că nu se gândise la domnul Lester 
Puţă-Mare Pratt în ultimele cinci minute, iar asta era cu 
adevărat bine. Îşi spuse că se putea duce acasă şi să facă o 
baie bună cu spumă şi să urce în pat cu minunata ei aşchie şi 
să-şi petreacă următoarele două ore negândindu-se la domnul 
Lester Puţă-Mare Pratt, şi ce schimbare încântătoare ar fi 
asta! Da, într-adevăr! Da, într... 

Ce-ai făcut acolo înăuntru? Ce era în plic? Cine l-a pus 
acolo, la intrarea în bufet? Când? Şi, mai important ca orice, 


Sally, ce-ai declanşat? 

Rămase nemişcată pentru o clipă, simțind cum i se 
formează mărgeluţțe de transpiraţie pe frunte şi în golurile 
tâmplelor. Ochii i se căscară de uluire, precum ochii unei 
căprioare speriate. Apoi se îngustară şi începu iarăşi să 
păşească. Purta pantaloni largi care se frecau de ea într-un fel 
ciudat de plăcut ce o ducea cu gândul la frecventele partide de 
mozoleală cu Lester. 

Nu-mi pasă ce-am făcut, îşi spuse. De fapt, sper să fie ceva 
foarte rău. Merită o festă răutăcioasă, pentru că arată ca 
domnul Weatherbee şi pentru că are grămada aia de reviste 
dezgustătoare. Sper să se înece când o să intre în birou. 

— Da, futu-i, sper să se înece, şopti ea. 

Era prima oară în viața ei când chiar rostea cu voce tare 
cuvântul cu „f' şi sfârcurile i se strânseră şi începură s-o 
gâdile din nou. Sally începu să păşească mai repede, 
gândindu-se oarecum vag că era posibil să mai facă ceva în 
cada de baie. Dintr-odată i se păru că şi ea avea o nevoie 
personală sau două. Nu ştia sigur cum să le satisfacă... dar 
bănuia că va reuşi să afle. 

Domnul, în definitiv, îi ajuta pe cei care se ajutau singuri. 


8 


— Ţi se pare un preţ corect? — o întrebă domnul Gaunt pe 
Polly. 

Polly dădu să răspundă, apoi se opri. Atenţia domnului 
Gaunt păru pe dată ca distrasă; se uita țintă în gol şi buzele i 
se mişcau mute, ca rostind o rugăciune. 

— Domnule Gaunt? 

Tresări puţin. Apoi ochii i se întoarseră la ea şi zâmbi. 

— Scuză-mă, Polly. Uneori îmi rătăceşte mintea. 

— Preţul mi se pare mai mult decât corect, îi spuse Polly. Mi 
se pare divin. 

Îşi scoase carnetul cu cecuri din poşetă şi începu să scrie. 
Din când în când se întreba indecisă ce făcea totuşi, apoi 
simțea ochii domnului Gaunt chemându-i pe ai săi. Când 


ridică privirea şi-i întâlni, întrebările şi îndoielile pieriră pe 
dată. 

Cecul pe care i-l înmână era completat pentru suma de 
patruzeci şi şase de dolari. Domnul Gaunt îl împături frumos 
şi-l vâri în buzunarul cu clapetă de la jacheta sa sport. 

— Să nu uiţi să completezi şi talonul, spuse domnul Gaunt. 
Prietenul tău băgăcios va vrea fără-ndoială să-l vadă. 

— Vine şi el să vă întâlnească, spuse Polly, făcând exact 
ceea ce-i sugerase domnul Gaunt. Crede că sunteți un 
pungaş. 

— Are o mulțime de gânduri şi-o mulțime de planuri, spuse 
domnul Gaunt, dar planurile lui se vor schimba, iar gândurile 
i se vor spulbera ca şi ceața într-o dimineaţă vântoasă. Crede- 
mă pe cuvânt. 

— Nu... n-o să-i faceţi nici un rău, nu-i aşa? 

— Eu? Îmi faci un rău foarte mare, Patricia Chalmers. Eu 
sunt un pacifist — unul dintre cei mai mari pacifişti ai lumii. N- 
aş ridica mâna împotriva şerifului nostru. Am vrut să spun 
doar că are treburi de rezolvat de cealaltă parte a podului în 
după-amiaza asta. Încă n-o ştie, dar are. 

— Oh. 

— Ei, Polly? 

— Da? 

— Cecul tău nu constituie plata completă pentru azka. 

— Nu? 

— Nu. 

Ținea în mâini un plic alb simplu. Polly nu avea nici cea mai 
mică idee de unde apăruse, dar asta i se părea absolut în 
regulă. 

— Ca să termini de plătit pentru amuleta ta, Polly, trebuie 
să mă ajuţi să joc o mică festă cuiva. 

— Lui Alan? 

Dintr-odată, era panicată ca un iepure de pădure care simte 
mirosul uscat de foc într-o după-amiază încinsă de vară. 

— La Alan vă referiți? 

— Cu siguranța nu, spuse el. Să-ţi cer să joci o festă cuiva 
pe care-l ştii, darămite cuiva pe care crezi că-l iubeşti, ar fi 


lipsit de etică, scumpa mea. 

— Ar fi? 

— Da... chiar dacă sunt de părere că trebuie să te gândeşti 
bine la relația ta cu şeriful, Polly. S-ar putea să afli că totul se 
reduce la o alegere destul de simplă: puţină durere acum ca să 
scapi de-o mare durere mai târziu. Altfel spus: cei care se iau 
în grabă se căiesc apoi toată viața. 

— Nu vă înţeleg. 

— Ştiu asta. O să mă-nțţelegi mai bine, Polly, după ce-ţi vei 
citi corespondenţa. Vezi tu, nu sunt eu singurul care i-a făcut 
nasul băgăcios şi disprețuitor să se ridice-n aer. Pentru 
moment, haide să discutăm despre mica poznă pe care vreau 
s-o faci. Calul de bătaie este un tip pe care l-am angajat de 
puţină vreme. Numele lui e Merrill. 

— Ace Merrill? 

Zâmbetul lui pieri. 

— Nu mă întrerupe, Polly. Să nu mă întrerupi niciodată 
când vorbesc. Asta dacă nu vrei ca mâinile să ţi se umfle ca 
nişte tuburi interioare umplute cu gaz otrăvitor. 

Se feri de el, cu ochii ei încețoşațţi, visători, larg deschişi. 

— Îmi... Îmi pare rău. 

— Bine. Scuzele îți sunt acceptate... de data asta. Acum 
ascultă la mine. Ascultă cu foarte mare atenţie. 


9 


Frank Jewett şi Brion McGinley, profesorul de geografie şi 
antrenorul de baschet de la Şcoala Gimnazială, venind dinspre 
Sala 6, intrară în biroul exterior în urma Alicei Tanner. Frank 
rânjea şi-i spunea lui Brion o glumă pe care o auzise mai 
devreme în ziua aceea de la un vânzător de manuale. Era în 
legătură cu un doctor căruia îi venea greu să diagnosticheze 
boala unei femei. Redusese totul la două posibilități — SIDA şi 
Alzheimer - dar mai mult de atât nu putea spune. 

— Aşa că soțul tipei îl ia pe doctor deoparte, continuă Frank 
în vreme ce păşeau în biroul exterior. 


Alice se apleca peste masă, frunzărind cu degetul printr-un 
teanc mic de mesaje, şi Frank scăzu vocea. Alice putea face 
fețe-fețe când venea vorba de glume şi numai puțin deocheate. 

— Mda? 

Acum, şi Brion începea să rânjească. 

— Mda. E foarte necăjit. Spune: „Măiculiță, doctore - mai 
mult nu-mi puteți spune? Nu avem cum afla de care dintre ele 
suferă?” 

Alice alese două dintre formularele roz pentru mesaje şi 
dădu să intre în biroul interior cu ele. Ajunse până în cadrul 
uşii şi apoi se opri locului, de parcă s-ar fi izbit de-un perete de 
piatră invizibil. Nici unul dintre cei doi tipi albi de vârstă 
mijlocie şi locuitori ai unui oraş mic nu băgă de seamă. 

— „Sigur, e uşor”, spune doctorul. „Du-o cam la două ş'cinci 
de mile-n pădure şi las-o acolo. Dacă îşi găseşte drumul către 
casă, n-o fute.” 

Brion McGinley se uită prosteşte gură-cască la şeful lui preț 
de o clipă, apoi explodă în hohote sănătoase de râs. Directorul 
Jewett i se alătură. Râdeau atât de tare, că nici unul dintre ei 
n-o auzi pe Alice când strigă prima dată numele lui Frank. A 
doua oară nu avură nici o problemă. A doua oară aproape că-l 
ţipă din toţi rărunchii. 

Frank dădu fuga la ea. 

— Alice? Ce... 

Apoi văzu ce, şi-l umplu o îngrozitoare spaimă inexpresivă. 
Cuvintele i se uscară. Îşi simţi scrotul făcându-i-se ca de 
găină; boaşele păreau că încercau să se retragă înapoi acolo 
de unde veniseră. 

Era vorba de reviste. 

Revistele secrete din sertarul de jos. 

Fuseseră împrăştiate peste tot prin birou precum nişte 
confeti de coşmar: băieți în uniforme, băieți în şura cu fân, 
băieți cu pălării de paie, băieţi călărind cai de lemn. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce? 

Vocea, îngroşată de groază şi fascinațţie se auzea din stânga 
lui Frank. Întoarse capul în acea direcţie (tendoanele gâtului 
scârțâindu-i precum nişte arcuri ruginite de la o uşă cu plasă 


de țânțari) şi-l văzu pe Brion McGinley holbându-se la 
devălmăşia bezmetică de reviste. Aproape că-i cădeau ochii din 
orbite. 

Un renghi, încercă să spună. Un renghi prostesc, asta-i tot, 
revistele astea nu-s ale mele. Nu trebuie decât să te uiţi la 
mine ca să-ți dai seama că astfel de reviste n-ar prezenta 
nici... că n-ar prezenta nici un interes pentru un om... un om 
de... de... 

Un om de ce? 

Nu ştia şi, oricum, nici nu conta cu adevărat, fiindcă îşi 
pierduse capacitatea de a vorbi. Şi-o pierduse complet. 

Cei trei adulți rămaseră, şocați, în linişte, uitându-se fix în 
biroul lui Frank Jewett, directorul şcolii gimnaziale. O revistă 
care stătea într-un echilibru precar pe marginea scaunului 
pentru oaspeți îşi frunzări paginile ca răspuns la o adiere de 
aer cald care intră prin geamul pe jumătate deschis şi apoi 
căzu la podea. Tineri neruşinați, promitea coperta. 

Un renghi, da, aş spune că-i un renghi, dar ei m-ar crede? Şi 
dacă a fost forțat sertarul de la birou? M-ar mai crede ei în 
cazul ăsta? 

— Doamnă Tanner? - întrebă o voce de fată din spatele lor. 

Toţi trei — Jewett, Tanner, McGinley — se învârtiră vinovaţi 
pe călcâie. Acolo stăteau două fete în uniforme roşu-cu-alb de 
majorate, din clasa a opta. Alice Tanner şi Brion McGinley se 
mişcară aproape simultan să blocheze vederea spre biroul lui 
Frank (Frank Jewett părea că prinsese rădăcini, că împietrise), 
dar se mişcară cu o secundă prea târziu. Ochii majoretelor se 
căscară. Una dintre ele — Darlene Vickery — îşi duse mâinile la 
gurița ei ca un boboc de trandafir şi se uită ţintă, incredulă, la 
Frank Jewett. 

Frank îşi spuse: O, perfect. Până mâine la prânz, toți elevii 
din şcoala asta vor şti. Până mâine la ora cinei, toți cei din 
oraş vor şti. 

— Plecațţi, fetelor, spuse doamna Tanner. Cineva i-a făcut o 
glumă urâtă domnului Jewett - o glumă foarte urâtă - şi voi 
nu trebuie să suflați o vorbă. Mă înțelegeți? 


— Da, doamnă Tanner, spuse Erin McAvoy; trei minute mai 
târziu avea să-i povestească celei mai bune prietene a cei, 
Donna Beaulieu, că biroul domnului Jewett fusese decorat cu 
fotografii cu băieți care purtau brățări grele din metal şi cam 
nimic altceva. 

— Da, doamnă Tanner, spuse Darlene Vickery; cinci minute 
mai târziu avea să-i povestească prietenei ei cele mai bune, 
Natalie Priest, acelaşi lucru. 

— Duceţi-vă, spuse Brion McGinley. 

Încerca să pară aspru, dar vocea lui încă era gâtuită de şoc. 

— Plecaţi de-aici. 

Cele două fete o luară la fugă, fustele lor de majorete 
săltându-le pe genunchii fermi. 

Brion se întoarse încet spre Frank. 

— Cred că... - începu el, dar Frank nu-i acordă nici o 
atenție. 

EI intră în birou, mişcându-se încet, ca un om într-un vis. 
Închise uşa pe care stătea scris DIRECTOR cu litere negre, 
îngrijite, şi începu să strângă încet revistele. 

De ce nu le dai o mărturisire scrisă? strigă o parte din 
mintea lui. 

Ignoră vocea. O parte mai profundă din el, vocea primitivă a 
supraviețuirii, vorbea şi ea, iar această parte îi spuse că în 
acel moment era cel mai vulnerabil. Dacă vorbea acum cu 
Alice sau cu Brion, dacă încerca să explice toate acestea, se va 
spânzura la fel de sus ca şi Haman. 

Alice bătea la uşă. Frank o ignoră şi îşi continuă mersul de 
somnambul prin jurul biroului, ridicând revistele pe care le 
adunase de-a lungul ultimilor nouă ani, trimițând comenzi 
scrise şi ridicând revistele de la oficiul poştal din Gates Falls, 
convins de fiecare dată că Poliția Statală sau o echipă de 
inspectori poştali îi vor cădea în spate ca o tonă de cărămizi. 
Niciodată nu se întâmplase asta. Dar acum... uite. 

Nu vor crede că sunt ale tale, spuse vocea primitivă. Nu-şi 
vor permite să creadă - a face asta ar însemna să-şi clatine 
prea multe dintre concepţiile lor comode, de oraş mic, asupra 
vieții. De-ndată ce reuşeşti să-ți recapeţi controlul, ar trebui 


să poți să-i pui capăt. Dar... cine să fi făcut un asemenea 
lucru? Cine ar fi putut face un asemenea lucru? (Niciodată nu- 
i trecu prin cap să se întrebe ce dorință nestăpânită îl făcuse 
să aducă revistele acolo — acolo, dintre toate locurile — încă de 
la început.) 

Nu se putea gândi decât la o singură persoană - singura 
persoană din The Rock căreia îi împărtăşise viața sa secretă. 
George T. Nelson, profesorul de tâmplărie de la liceu. George T. 
Nelson, care, dincolo de aspectul lui exterior colțos, de macho, 
era la fel de homosexual ca vechea panglică de pălărie a tatei. 
George T. Nelson, alături de care Frank Jewett participase 
odată la un fel de petrecere în Boston, genul acela de petrecere 
unde se aflau o mulțime de bărbaţi de vârstă mijlocie şi un 
grup mic de băieți dezbrăcaţți. Genul de petrecere care te-ar 
putea trimite la pârnaie pentru tot restul vieții. Genul de 
petrecere... 

Pe tăblia mesei se afla un plic. În mijlocul lui era scris 
numele său. Frank Jewett încercă o senzaţie oribilă de vertij în 
stomac. Era ca un lift care scăpase de sub control. Ridică ochii 
şi-i văzu pe Alice şi pe Brion uitându-se atenţi la el, aproape 
obraz la obraz. Ochii lor erau larg căscațţi, gurile deschise, iar 
Frank îşi spuse: acum ştiu cum e să fii un peşte în acvariu. 

Le făcu un semn cu mâna - plecați!. Ei nu plecară şi, 
cumva, asta nu-l surprinse. Acesta era un coşmar, iar în 
coşmaruri lucrurile nu decurgeau niciodată aşa cum voiai tu. 
Din pricina asta erau coşmaruri. Îl încercă o îngrozitoare 
senzație de pierdere şi dezorientare... dar undeva sub aceasta, 
asemenea unei scântei sub un morman de vreascuri ude, se 
afla o flacără mică şi albastră de furie. 

Se aşeză în spatele biroului şi puse teancul de reviste pe 
podea. Văzu că sertarul în care se aflaseră acestea fusese 
forțat, exact cum se temuse. Rupse un capăt al plicului şi 
vărsă ce era înăuntru. În mare parte era vorba de fotografii 
lucioase. Fotografii cu el şi George T. Nelson la petrecerea din 
Boston. Țopăiau împreună cu câţiva tineri frumoşi (cel mai 
tânăr dintre tineri trebuie să fi avut doisprezece ani) şi, în 
fiecare poză, fața lui George T. Nelson era ascunsă, dar a lui 


Frank Jewett se vedea limpede ca şi cristalul. Nici asta nu-l 
surprinse prea tare pe Frank. In plic era şi un bilet. Il scoase 
şi-l citi. 


Frank, bătrânul meu Amic, 

Scuze că-ţi fac asta, dar trebuie să plec din oraş şi n-am 
vreme să ne căciulim. Vreau 2.000$. Adu-mi-i acasă 
deseară la ora 19. Încă mai poţi ieşi din treaba asta, o să-ţi 
fie greu, dar nu-i cu adevărat o problemă pentru un 
nemernic alunecos ca tine, dar întreabă-te dac-o să-ți 
placă să vezi copii după pozele astea prinse în pioneze pe 
fiecare stâlp de telefon din oraş, chiar sub posterele alea cu 
Seara la Cazinou. Or să te gonească din oraş cu pietre, 
bătrânul meu Amic. Ţine mine, 2.000$ la mine acasă până 
la 19:15 cel mai târziu sau o să-ți doreşti să te fi născut 
fără sulă. 


Prietenul tău, 
George 


Prietenul tău. 

Prietenul tău! 

Ochii i se tot întorceau la acel rând de încheiere cu un soi de 
groază incredulă, zăpăcită. 

PRIETENUL tău labagiu, adorator al lui luda; care te-njunghie 
în spate! 

Brion McGinley încă mai bătea în uşă, dar când Frank 
Jewett ridică în sfârşit ochii de la orice ar fi fost acolo pe masă 
ceea ce-i reținuse atenția, pumnul lui Brion se opri la 
jumătatea loviturii. Faţa directorului era albă ca varul cu 
excepţia a două pete roşii ca de clovn pe obraji. Îşi dezgolise 
buzele într-un zâmbet subţire. 

Nu semăna câtuşi de puţin cu domnul Weatherbee. 

Prietenul meu, îşi spuse Frank. Mototoli biletul într-o mână 
în vreme ce cu cealaltă vâri fotografiile înapoi în plic. Acum, 
scânteia albastră de furie se făcuse portocalie. Vreascurile ude 


începeau să se aprindă. Merg, sigur că da. Merg să discut 
problema asta cu prietenul meu George T. Nelson. 

— Chiar aşa, spuse Frank Jewett. Chiar aşa. 

Începu să zâmbească. 


10 


Era aproape trei şi un sfert şi Alan ajunsese la concluzia că 
Brian Rusk trebuia să fi ales un alt drum; puhoiul de elevi 
care mergeau acasă aproape că secase. Apoi, chiar atunci 
când dădea să scoată din buzunar cheile de la maşină, văzu o 
siluetă singuratică coborând pe bicicletă Strada Şcolii, venind 
spre el. Băiatul pedala încet, aproape complet aplecat peste 
ghidon şi-şi ţinea capul atât de jos, că Alan nu-i putea vedea 
faţa. 

Dar reuşea se vadă ce se afla în coşul bicicletei lui: o cutie 
frigorifică Playmate. 


11 


— Mă înţelegi? — o întrebă Gaunt pe Polly, care încă mai 
ținea plicul în mână. 

— Da, vă... vă înţeleg. Sigur. 

Dar fața ei visătoare era nedumerită. 

— Nu pari fericită. 

— Păi... eu... 

— Lucrurile precum acea azka nu funcționează foarte bine 
pentru oamenii care nu sunt fericiți, spuse domnul Gaunt. 

Arătă cu degetul spre umflătura cea mică unde bila din 
argint stătea lipită de pielea ei şi, iarăşi, ei i se păru că se 
mişcă ceva înăuntru. În acelaşi moment, groaznice crampe de 
durere îi invadară mâinile, împrăştiindu-se ca o rețea de 
chingi nemiloase din oţel. Polly gemu cu putere. 

Domnul Gaunt îndoi într-un gest de chemare degetul cu 
care arătase. Ea simți din nou acea mişcare în bila de argint, 
mai clară de data aceasta, şi durerea dispăru. 


— Nu vrei să te întorci la situaţia de dinainte, nu-i aşa, 
Polly? — întrebă domnul Gaunt pe o voce mătăsoasă. 

— Nu! strigă ea. 

Pieptul i se mişca sus-jos cu rapiditate. Mâinile ei începură 
să facă gesturi frenetice de spălare, una frecându-se de 
cealaltă, iar ochii ei nu se dezlipiră deloc de ai lui. 

— Vă rog, nu! 

— Fiindcă lucrurile ar putea merge din rău în mai râu, nu-i 
aşa? 

— Da! Da, ar putea! 

— Şi nimeni nu înţelege, nu? Nici măcar şeriful. El nu ştie 
cum e să se trezească la două dimineaţa cu mâinile arzând în 
flăcările iadului, nu-i aşa? 

Ea scutură din cap şi începu să plângă. 

— Fă cum îți spun şi n-o să mai trebuiască niciodată să te 
trezeşti cu asemenea dureri, Polly. Şi-ţi mai spun ceva - fă 
cum ţi-am zis şi, dacă află cineva din Castle Rock că pruncul 
tău a murit ars într-un apartament luat cu chirie în San 
Francisco, n-o să afle de la mine. 

Polly scoase un strigăt răguşit, pierdut - strigătul unei 
femei fără speranțe prinsă într-un coşmar răvăşitor. 

Domnul Gaunt zâmbi. 

— ladul are mai multe fețe, nu doar una, nu-i aşa, Polly? 

— De unde ştiţi despre el? — şopti ea. Nimeni nu ştie. Nici 
măcar Alan. Lui Alan i-am spus că... 

— Ştiu fiindcă a şti este afacerea mea. lar suspiciunea a lui, 
Polly — Alan n-a crezut niciodată ce i-ai spus tu. 

— A spus că... 

— Sunt sigur că a spus tot felul de lucruri, dar nu te-a 
crezut niciodată. Femeia pe care ai angajat-o ca bonă era 
dependentă de droguri, nu-i aşa? Asta n-a fost vina ta, dar 
sigur că lucrurile care au condus la acea întâmplare au ţinut 
toate de alegerea ta personală, Polly, nu crezi? Alegerea ta. 
Tânăra pe care ai angajat-o să aibă grijă de Kelton şi-a pierdut 
cunoştinţa şi-a scăpat ţigara — sau poate că a fost un joint — 
într-un coş de hârtii. Al ei a fost degetul care a apăsat pe 
trăgaci, ai putea spune, dar arma a fost încărcată din cauza 


mândriei tale, a neputinței tale de a pleca din cap în fața 
părinților tăi şi a celorlalți oameni de bine din Castle Rock. 

Polly plângea acum mai tare. 

— Totuşi, nu are o femeie dreptul la mândria ei? — întrebă 
cu blândețe domnul Gaunt. Când a pierdut tot restul, nu are 
dreptul cel puţin la asta, la moneda fără de care poşeta ei e 
complet goală? 

Polly ridică fața sfidătoare, udă de lacrimi. 

— Am crezut că era treaba mea, spuse ea. Încă mai cred. 
Dacă asta e mândrie, ce dacă? 

— Da, spuse el mângâietor. Ai vorbit ca un campion... dar 
ei te-ar fi dus acasă, nu-i aşa? Mama şi tatăl tău? Poate că n- 
ar fi fost ceva plăcut - nu cu copilul mereu acolo ca să le 
aducă aminte, nu cu felul în care se zbat limbile într-o hazna 
mică aşa cum e asta — dar ar fi fost posibil. 

— Da, şi mi-aş fi petrecut fiecare zi încercând să nu intru în 
gura mamei! — izbucni ea pe o voce furioasă, urâtă, care nu 
avea aproape nici o asemănare cu tonul ei obişnuit. 

— Da, spuse domnul Gaunt pe aceeaşi voce mângâietoare. 
Aşa că ai rămas unde te aflai. Îl aveai pe Kelton şi-ţi aveai 
mândria. lar după ce a murit Kelton, ţi-a mai rămas totuşi 
mândria... nu-i aşa? 

Polly ţipă de durere şi agonie şi-şi îngropă fața udă în 
palme. 

— Te doare mai tare ca şi mâinile, nu-i aşa? — întrebă 
domnul Gaunt. 

Polly aprobă din cap fără să-şi descopere fața. Domnul 
Gaunt îşi duse mâinile cu degete urâte, lungi, la ceafă şi vorbi 
pe tonul cuiva care aduce un elogiu: 

— Omenirea! Atât de nobilă! Atât de dispusă să-l sacrifice 
pe celălalt! 

— Opriţi-vă! gemu ea. Nu vă puteţi opri? 

— E-un lucru secret, nu-i aşa, Patricia? 

— Da. 

EI o atinse pe frunte. Polly scoase un geamăt înfundat, dar 
nu se feri. 


— Asta-i una dintre uşile către iad care ţi-ar plăcea s-o ţii 
încuiată, nu-i aşa? 

Aprobă, mişcând din cap odată cu mâinile. 

— Atunci fă cum îţi spun, Polly, şopti el. 

Îi luă o mână de pe față şi începu s-o mângâie. 

— Fă cum îţi spun şi ține-ţi gura. 

Se uită îndeaproape la obrajii ei uzi şi la ochii ei scurşi, 
înroşiți. Un mone mic de dispreț îi pungi buzele pentru o clipă. 

— Nu ştiu ce mă scârbeşte mai tare — o femeie care plânge 
sau un bărbat care râde. Şterge-ţi naibii fața, Polly. 

Încet, ca într-un vis, ea scoase din poşetă o batistă cu şiret 
pe margini şi începu să execute. 

— Aşa-i bine, spuse el şi se ridică. Acum te las să pleci 
acasă, Polly; ai de lucru. Dar vreau să ştii că a fost o mare 
plăcere să fac afaceri cu tine. Mi-au plăcut întotdeauna atât de 
mult femeile care se ţin la mare preţ! 


12 


— Hei, Brian — vrei să vezi un truc? 

Băiatul de pe bicicletă ridică repede ochii, părul îi zbură de 
pe frunte şi Alan văzu pe chipul lui o expresie inconfundabilă: 
o teamă goală, neviciată. 

— Truc? — spuse băiatul cu o voce tremurată. Ce truc? 

Alan nu ştia de ce se temea băiatul, dar înțelese un lucru — 
exercițiile lui de magie, pe care se bazase deseori ca punct de 
pornire în relația sa cu copiii, fusese din cine ştie ce motiv 
tocmai alegerea greşită de data aceasta. Era mai bine să scape 
de asta cât mai degrabă şi s-o ia de la capăt. 

Ridică în aer brațul stâng - cel pe care se afla ceasul — şi 
zâmbi în fața palidă, atentă şi speriată a lui Brian Rusk. 

— Observi că nu am nimic în mânecă şi că brațul urcă 
până la umăr. Dar acum... presto! 

Alan îşi trecu încet palma deschisă a mâinii drepte în josul 
brațului stâng, în acelaşi timp scoțând fără nici un efort cu 
degetul mare pachețelul de sub ceas. Când închise pumnul, 
desfăcu firul aproape microscopic ce ţinea pachetul închis. 


Aşeză palma stângă peste mâna dreaptă şi, când le depărtă, 
un buchet mare de flori neverosimile din hârtie pelur înflori 
acolo unde, cu o clipă în urmă, nu fusese nimic altceva în 
afara aerului. 

Alan făcuse trucul acesta de sute de ori şi niciodată mai 
bine ca în acea după-amiază caldă de octombrie, dar reacția 
scontată - o clipă de uimire şi surprindere urmată de un 
rânjet pe jumătate de amuzament şi pe jumătate de admiraţie 
- nu apăru pe chipul lui Brian. Acesta oferi buchetului o 
privire furtivă (părea să se citească uşurarea în acea scurtă 
privire, de parcă s-ar fi aşteptat ca trucul să fie de-un fel mult 
mai puţin plăcut) şi apoi îşi întoarse ochii la fața lui Alan. 

— Mişto, hă? — întrebă Alan. 

Îşi întinse buzele într-un zâmbet larg care i se păru întru 
totul la fel de veritabil ca şi proteza dentară a bunicului său. 

— Mda, spuse Brian. 

— Îhî. Văd şi eu că te-am dat pe spate. 

Alan îşi împreună mâinile, strângând buchetul la loc cu 
abilitate. Era uşor - prea uşor, de fapt. Era vremea să 
cumpere un exemplar nou din Trucul Florii Împăturite; nu 
ținea o veşnicie. Arcul cel mic din acestea începea să se 
slăbească şi hârtia intens colorată avea să înceapă curând să 
se rupă. 

Îşi depărtă iarăşi mâinile, zâmbind acum mai mult a 
speranță. Buchetul dispăruse; era iarăşi doar un pachet mic 
de hârtie aşezat sub brățara ceasului. Brian Rusk nu-i 
întoarse zâmbetul; fața lui nu purta absolut nici o expresie 
adevărată. Rămăşiţele bronzului de vară nu-i puteau acoperi 
paloarea de dedesubt şi nici faptul că tenul lui se afla într-o 
stare neobişnuită de revoltă pre-pubescentă: o devălmăşie de 
coşuri pe frunte, unul mai mare lângă colțul gurii, puncte 
negre stând cocoloşite de-o parte şi de alta a nasului. Sub ochi 
avea umbre purpurii, de parcă ultimul somn bun pe care-l 
avusese fusese cu multă vreme în urmă. 

Puştiul ăsta nu e bine deloc, îşi spuse Alan. Şi-a luxat ceva 
foarte tare, poate chiar şi-a rupt ceva. Păreau să existe două 
posibilități valabile: fie Brian Rusk văzuse pe cine-o fi fost cel 


sau cea care vandalizase reşedinţa Jerzyck, fie o făcuse el 
însuşi. Oricare ar fi fost cazul, trebuia să afle, iar dacă a doua 
variantă era cea corectă, Alan abia îşi putea imagina 
dimensiunea şi greutatea vinovăţiei care trebuie că-l tortura 
pe băiatul acela. 

— E-un truc minunat, domnule şerif Pangborn, spuse Brian 
pe o voce incoloră, impasibilă. Sincer. 

— Mersi - mă bucur că ţi-a plăcut. Ştii ce vreau să vorbesc 
cu tine, Brian? 

— Cred... că da, spuse Brian şi Alan fu pe dată sigur că 
băiatul va mărturisi că spărsese geamurile. Chiar acolo, la 
colțul străzii, va mărturisi, iar el va face un pas uriaş către 
lămurirea a ceea ce se întâmplase între Nettie şi Wilma. 

Dar Brian nu spuse nimic altceva. Se uită doar în sus la 
Alan cu ochii aceia obosiţi, puţin injectaţi. 

— Ce s-a întâmplat, fiule? — întrebă Alan pe aceeaşi voce 
liniştită. Ce s-a întâmplat când ai fost la casa soților Jerzyck? 

— Nu ştiu, spuse Brian. Vocea lui era apatică. - Dar am 
visat cu asta azi-noapte. Şi duminică noaptea. Visez că merg 
la casa aia, doar că-n visul meu văd ceea ce face cu adevărat 
atâta gălăgie. 

— Şi despre ce e vorba, Brian? 

— Despre un monstru, spuse Brian. 

Vocea nu i se schimbă, dar îi apăruse în fiecare ochi câte o 
lacrimă mare, care creştea pe curburile de jos ale pleoapelor. 

— În vis, bat la uşă, nu sun, aşa cum am făcut, şi uşa se 
deschide şi e un monstru şi mă... mănâncă... tot. 

Lacrimile se umflară până la refuz, apoi se rostogoliră încet 
pe pielea afectată a obrajilor lui Brian Rusk. 

Şi da, îşi spuse Alan, chiar s-ar putea să fie aşa - o spaimă 
ca toate spaimele. Genul acela de spaimă pe care o simte un 
copil mic când deschide uşa de la dormitor atunci când nu 
trebuie şi-şi vede părinţii regulându-se. Doar că, fiindcă e prea 
mic să ştie cum arată când doi oameni se regulează, crede că 
se luptă. Dacă aceştia fac mult zgomot, poate crede chiar şi că 
încearcă să se omoare unul pe celălalt. 

Dar... 


Dar nu i se părea în regulă. Pur şi simplu. Avea impresia că 
puştiul mințea de înghețau apele, în pofida privirii buimăcite 
din ochi, privirea aceea care spunea: vreau să vă povestesc 
totul. Ce însemna asta? Alan nu ştia sigur, dar învățase din 
experiență că cea mai probabilă soluție era că Brian văzuse 
cine aruncase pietrele. Poate că era cineva pe care Brian se 
simțea obligat să-l protejeze. Sau poate că aruncătorul de 
pietre ştia că-l văzuse Brian, iar Brian ştia asta. Poate că 
puştiul se temea de represalii. 

— Cineva, o persoană, a aruncat cu o grămadă de pietre în 
casa soților Jerzyck, spuse Alan pe o voce joasă şi (spera el) 
mângâietoare. 

— Da, domnule, spuse Brian - aproape suspină. Aşa cred. 
Cred că se poate să fi fost aşa. Mi s-a părut că se certau, dar 
se putea să fi fost cineva care arunca pietre. Zdrang, bum, 
bang. 

Întreaga bucată ritmică a fost a Găştii Purpurii“*, gândi 
Alan dar nu spuse. 

— Ai crezut că se băteau? 

— Da, domnule. 

— Asta ai crezut cu adevărat? 

— Da, domnule. 

Alan suspină. 

— Ei bine, acum ştii ce a fost. Şi ştii că a fost un lucru rău. 
Să arunci cu pietre în geamurile cuiva e o treabă destul de 
serioasă, chiar dacă nu mai iese nimic din asta. 

— Da, domnule. 

— Dar de data asta ceva chiar a mai ieşit. Ştii asta, nu-i 
aşa, Brian? 

— Da, domnule. 

Ochii aceia, uitându-se în sus la el de pe fața aceea calmă, 
palidă... Alan începu să înțeleagă două lucruri: că băiatul voia 
să-i spună ce se întâmplase, dar că aproape sigur n-o va face. 

— Pari foarte nefericit, Brian. 

— Da, domnule? 

— „Da, domnule”... asta înseamnă că eşti nefericit? 


Brian încuviință din cap şi încă două lacrimi îi mai curseră 
din ochi şi se rostogoliră pe obraji în jos. Alan simţi două 
emoții puternice, contradictorii: o milă profundă şi o 
exasperare extremă. 

— De ce eşti nefericit, Brian? Spune-mi. 

— Aveam de obicei un vis foarte frumos, spuse Brian pe o 
voce aproape prea joasă pentru a fi auzită. Era o prostie, dar 
era plăcut, chiar şi aşa. Era despre domnişoara Ratcliffe, 
profesoara mea de logopedie. Acum ştiu că-i o prostie. Înainte 
nu ştiam şi era mai bine. Dar ghiciţi ce? Acum ştiu şi altceva. 

Ochii aceia negri, îngrozitor de nefericiți, se ridicară să-i 
întâlnească pe ai lui Alan. 

— Visul pe care îl am... cel despre monstrul care aruncă 
pietrele... mă sperie, domnule şerif Pangborn... dar ce mă face 
nefericit sunt lucrurile pe care le ştiu acum. E ca şi cum ai şti 
cum îşi face magicianul trucurile. 

Aplecă puţin din cap şi Alan putu jura că Brian se uita la 
brățara ceasului său. 

— Uneori e mai bine să fii prost. Acum ştiu asta. 

Alan puse o mână pe umărul băiatului. 

— Brian, hai să terminăm cu balivernele, bine? Spune-mi ce 
s-a întâmplat. Spune-mi ce ai văzut şi ce ai făcut. 

— M-am dus să văd dacă nu vor să le curăţ la iarnă 
parcarea din fața casei, spuse băiatul pe o voce mecanică, de 
papagal, care-l sperie rău pe Alan. 

Puştiul arăta aproape ca oricare alt copil american de 
unsprezece sau doisprezece ani - tenişi Converse, jeanşi, un 
tricou cu Bart Simpson pe el dar vorbea ca un robot care a 
fost prost programat şi care acum se află în pericol de clacare. 
Pentru prima dată, Alan se întrebă dacă Brian Rusk nu-şi 
văzuse oare unul dintre părinți aruncând cu pietre în casa 
familiei Jerzyck. 

— Am auzit zgomote, continuă băiatul. 

Vorbea cu propoziţii simple, declarative, aşa cum erau 
învățați detectivii să vorbească în sala de judecată. 

— Erau zgomote înfricoşătoare. Bubuituri şi trosnete şi 
lucruri rupte. Aşa că am plecat cât am putut de repede. 


Doamna de vizavi era pe verandă. M-a întrebat ce se întâmpla. 
Cred că şi ea era speriată. 

— Da, spuse Alan. Jilian Mislaburski. Am vorbit cu ea. 
Atinse lada frigorifică Playmate care stătea înclinată în coşul 
bicicletei lui Brian. Nu rată să observe felul în care se 
strânseră buzele lui Brian când făcu asta. 

— Aveai cu tine cutia asta frigorifică duminică dimineaţa, 
Brian? 

— Da, domnule, spuse Brian. 

Îşi şterse obrajii cu dosul palmelor şi se uită cu băgare de 
seamă la faţa lui Alan. 

— Ce era în ea? 

Brian nu spuse nimic, dar lui Alan i se păru că-i tremurau 
buzele. 

— Ce era în ea, Brian? 

Brian mai spuse un pic de nimic. 

— Era plină cu pietre? 

Încet şi voluntar, Brian scutură din cap - nu. 

Pentru a treia oară, Alan întrebă: 

— Ce era în ea? 

— Acelaşi lucru care-i în ea şi acum, şopti Brian. 

— Pot s-o deschid şi să văd? 

— Da, domnule, spuse Brian pe o voce indiferentă. Aşa cred. 

Alan roti capacul într-o parte şi se uită în cutia frigorifică. 

Era plină cu cartonaşe de base-ball: Topps, Fleer, Donruss. 

— Astea sunt cele pe care le dau la schimb. Le duc cu mine 
aproape peste tot, spuse Brian. 

— Le... duci cu tine. 

— Da, domnule. 

— De ce, Brian? De ce duci o cutie frigorifică plină cu 
cartonaşe de base-ball cu tine? 

— V-am spus - sunt pentru schimb. Nu ştii niciodată când 
ai ocazia să faci un schimb beton cu cineva. Încă mai caut un 
Joe Foy - a tăcut parte din echipa Visul Imposibil în '67 — şi un 
cartonaş cu Mike Greenwell din perioada de început. 
Aligatorul e jucătorul meu preferat. 


Din când în când, lui Alan i se păru că vedea o sclipire vagă, 
fugitivă, de amuzament în ochii băiatului; aproape că auzi o 
voce telepatică scandând: Te-am păcălit! Te-am păcălit! Dar cu 
siguranță asta era imaginaţia lui; nu era decât propria sa 
frustrare care îşi bătea joc de vocea băiatului. 

Nu-i aşa? 

Ei bine, ce te aşteptai să găseşti în cutia frigorifică, totuşi? 
O grămadă de pietre învelite în nişte bilete? Chiar credea că 
merge să facă acelaşi lucru casei altcuiva? 

Da, recunoscu el. O parte din el exact asta crezuse. Brian 
Rusk, Teroarea Pitică din Castle Rock. Pietrarul Nebun. lar 
partea cea mai rea era asta: era destul de sigur că Brian Rusk 
ştia ce îi trecea lui prin cap. 

Te-am păcălit! Te-am păcălit, dom” şerif. 

— Brian, spune-mi te rog ce se petrece aici. Dacă ştii, te rog 
să-mi spui. 

Brian închise capacul cutiei frigorifice Playmate şi nu spuse 
nimic. Acesta scoase un capac! scurt şi moale în acea după- 
amiază adormită de toamnă. 

— Nu poți spune? 

Brian aprobă încet din cap - însemnând, gândi Alan, că 
avea dreptate: nu putea spune. 

— Spune-mi asta, cel puţin: eşti speriat? Eşti speriat, 
Brian? 

Brian aprobă din nou, şi la fel de încet. 

— Spune-mi ce te sperie, fiule. Poate că te pot ajuta. 

Lovi încet cu un deget în insigna pe care o purta în partea 
stângă a cămăşii de uniformă. 

— Cred că de asta mă plătesc să port steaua cu mine. 
Pentru că uneori pot face să dispară lucrurile care te sperie. 

— Eu... — Începu Brian, şi atunci radioul de poliție pe care 
Alan îl instalase dedesubtul bordului de la maşina sa cu trei 
sau patru ani în urmă se trezi la viață cu un cârâit. 

— Patrula unu, Patrula unu, aici baza. Mă recepționezi? 
Încheiat? 

Ochii lui Brian se desprinseră de ai lui Alan. Se întoarseră 
către maşină şi sunetul vocii Sheilei Brigham - vocea 


autorităţii, vocea poliției. Alan observă că, dacă băiatul fusese 
pe punctul de a-i spune ceva (şi era posibil doar ca dorința sa 
ardentă să-l facă să creadă asta), acum nu mai era. Faţa lui 
se închisese precum carapacea unui scoici. 

— Du-te acum acasă, Brian. O să vorbim despre... despre 
visul ăsta al tău... mai târziu. Bine? 

— Da, domnule, spuse Brian. Aşa cred. 

— Între timp, gândeşte-te la ce ţi-am spus: mare parte din 
datoria unui şerif se rezumă la a face să dispară lucrurile care 
te sperie. 

— Acum trebuie să plec acasă, domnule şerif. Dacă nu 
ajung acasă în curând, o să se enerveze mama pe mine. 

Alan aprobă din cap. 

— Ei bine, nu vrem să se întâmple asta. Du-te, Brian. 

Îl urmări pe băiat cum se îndepărta. Capul lui Brian era 
lăsat în jos şi, iarăşi, nu părea să călărească bicicleta, ci mai 
degrabă să o tragă după el între picioare. Se întâmpla ceva 
rău cu băiatul acela, ceva atât de rău, încât pentru Alan să 
descopere ce li se întâmplase Wilmei şi lui Nettie i se părea mai 
puțin important decât să afle cine făcuse posibilă expresia 
aceea obosită, hăituită, de pe fața pugştiului. 

Femeile, în definitiv, erau moarte şi îngropate. Brian Rusk 
era încă în viață. 

Se duse la maşina cea veche şi obosită pe care ar fi trebuit 
s-o vândă acum un an, se aplecă înăuntru, apucă microfonul 
cumpărat de la Radio Shack şi eliberă butonul de emisie. 

— Mda, Sheila, aici Patrula unu. Te recepționez — răspunde. 

— Te-a căutat la telefon Henry Payton, Alan, spuse Sheila. 
Mi-a spus să-ți spun că-i urgent. Vrea să-ţi fac acum legătura 
cu el. Zece-patru? 

— Dă-i drumul, spuse Alan. 

Simţi cum îi creşte pulsul. 

— S-ar putea să dureze câteva minute, zece-patru? 

— E-n regulă. Aici voi fi. Patrula unu terminat. 

Cu microfonul în mână. se sprijini de lateralul maşinii în 
umbra pestriță, aşteptând să vadă ce era urgent în viața lui 
Henry Payton. 


13 


Când ajunse Polly acasă, era trei şi douăzeci de minute şi se 
simțea sfâşiată în două direcții complet diferite. Pe de o parte, 
simțea o nevoie profundă şi presantă de a porni în misiunea pe 
care i-o dăduse domnul Gaunt (nu-i plăcea să se gândească la 
ea în termenii lui, ca o farsă - Polly Chalmers nu prea era o 
farsoare), să termine cu ea, aşa încât azka să-i aparțină în 
sfârşit ei. Ideea că târgul nu e încheiat până ce domnul Gaunt 
nu spunea că e încheiat nici măcar nu-i trecuse prin gând. 

Pe cealaltă parte, simţea o nevoie profundă şi presantă să ia 
legătura cu Alan, să-i spună exact ce se întâmplase... sau cât 
de mult îşi putea aminti. Un lucru pe care şi-l putea aminti — o 
umplea de ruşine şi un fel scăzut de groază, dar şi-l putea 
aminti, sigur că da -— era acesta: domnul Leland Gaunt îl ura 
pe bărbatul pe care ea îl iubea şi domnul Gaunt făcea ceva — 
ceva -— ce era foarte rău. Alan ar fi trebuit să ştie. Ar ti trebuit 
să ştie chiar dacă azka ar fi încetat să mai aibă vreun efect. 

Doar nu vorbeşti serios. 

Dar da - o parte din ea vorbea extrem de serios. Partea care 
era îngrozită de Leland Gaunt chiar dacă nu-şi amintea ce-i 
făcuse, mai exact, ca să-i inducă acel sentiment de groază. 

Vrei să te întorci la situația de dinainte, Polly? Vrei să te 
întorci să ai două mâini care să pară pline de şrapnel? 

Nu... dar nu voia nici ca Alan să aibă de suferit. Şi nu voia 
nici ca domnul Gaunt să facă ceea ce plănuia să facă, dacă. 
era vorba de ceva (bănuia că aşa era) care ar avea consecințe 
rele asupra oraşului. Şi nu voia nici ca ea să ia parte la acel 
ceva, mergând la vechea reşedinţa Camber acum părăsită de 
la capătul Drumului Orăşenesc Nr. 3 şi jucând o festă pe care 
nici măcar n-o înțelegea. 

Aşa încât, aceste nevoi contradictorii, fiecare întărită de 
propria ei voce copleşitoare, trăgeau de ea în vreme ce mergea 
încet către casă. Dacă o hipnotizase în vreun fel domnul 
Gaunt (când plecase din magazin era convinsă de acest lucru, 
dar devenise din ce în ce mai puţin convinsă pe măsură ce 


trecuse timpul), efectele se disipaseră acum. (Polly credea asta 
cu adevărat.) Şi niciodată în viața ei nu se găsise atât de 
incapabilă să hotărască ce să facă în continuare. Era ca şi 
când întreaga ei rezervă de substanță chimică vitală pentru 
luarea hotărârilor îi fusese furată din creier. 

În cele din urmă, se duse acasă să facă ceea ce-o sfătuise 
domnul Gaunt (deşi nu-şi mai amintea acum cu precizie acel 
sfat.) Îşi va verifica poşta, după care îl va suna pe Alan şi-i va 
spune ce voia domnul Gaunt să facă ea. 

Dacă faci asta, spuse neîndurătoare vocea interioară, azka 
nu va mai avea chiar nici un efect. Şi ştii asta. 

Da - dar încă exista problema binelui şi a răului. Încă 
exista asta. Îl va suna pe Alan şi-şi va cere scuze că-l luase 
aşa din scurt, după care îi va spune ce voia de la ea domnul 
Gaunt. Poate că-i va da chiar şi plicul pe care i-l dăduse 
domnul Gaunt, cel pe care trebuia să-l pună în cutia de 
tinichea. 

Poate. 

Simțindu-se puțin mai bine, Polly introduse cheia în uşa de 
la intrare în casa ei - bucurându-se din nou de uşurinţa 
acestei manevre, aproape fără s-o conştientizeze — şi o răsuci. 
Corespondenţa era în locul ei obişnuit pe covor - nu erau 
foarte multe astăzi. De obicei, după ce aveau o zi liberă la 
Oficiul Poştal, primea mai multe pliante. Se aplecă şi ridică 
hârtiile. O broşură pentru televiziunea prin cablu cu fața 
zâmbitoare, imposibil de frumoasă a lui Tom Cruise pe 
copertă; un catalog de la Horchow Collection şi un altul de la 
The Sharper Image. De asemenea... 

Polly văzu singura scrisoare şi adânc în stomac începu să-i 
crească un ghem de spaimă. Pentru Patricia Chalmers din 
Castle Rock, de la Departamentul de Protecție a Copilului San 
Francisco... de pe strada Geary nr. 666. Îşi amintea foarte bine 
de strada Geary nr. 666 datorită drumurilor pe care le făcuse 
acolo. Trei drumuri, de toate. Trei interviuri cu trei birocrați de 
la Ajutorul pentru Copiii Minori, dintre care doi fuseseră 
bărbaţi — bărbaţi care se uitaseră la ea aşa cum te uiţi la un 
ambalaj de bomboană care s-a lipit pe cei mai buni pantofi ai 


tăi. Al treilea birocrat fusese o negresă extrem de mare, o 
femeie care ştiuse cum să asculte şi cum să râdă şi de la acea 
femeie primise Polly aprobarea. Dar îşi amintea foarte, foarte 
bine strada Geary nr. 666, etajul doi. Îşi amintea cum lumina 
care intra pe geamul cel mare din capătul coridorului lăsa pe 
linoleum o dâră lungă, lăptoasă; îşi amintea sunetul 
reverberat de maşini de scris venind din birourile ale căror uşi 
erau mereu deschise; îşi amintea cetele de bărbați care fumau 
țigări lângă urna cu nisip din celălalt capăt al coridorului şi 
cum se uitaseră la ea. Mai mult ca orice îşi amintea cum se 
simțise îmbrăcată în singurele ei haine bune - un costum 
negru din poliester cu pantaloni, o bluză albă din mătase, 
chiloți cu ciorapi de damă L'eggs Nearly Nude”, pantofii ei cu 
tocuri joase — şi cât de îngrozită şi singură se simţise, căci 
coridorul întunecos de la etajul al doilea din strada Geary nr. 
666 părea să fie un loc fără inimă şi fără suflet. Acolo, cererea 
ei ACM fusese în cele din urmă aprobată, dar ce-şi amintea ea, 
desigur, erau refuzurile — ochii bărbaţilor, cum se târâseră 
aceştia peste sânii ei (erau mai bine îmbrăcaţi ca Norville cel 
de la restaurant, dar altfel, îşi spuse ea, nu erau cine ştie cât 
de diferiți), gurile bărbaţilor, cum se pungiseră ele într-o 
dezaprobare cuviincioasă în vreme ce studiau problema lui 
Kelton Chalmers, odrasla bastardă a neglijentei ăsteia mici, 
această „Janey coaptă mai apoi” care atunci nu mai arăta ca 
un hippy, 0, nu, dar care fără-ndoială că-şi va da jos bluza de 
mătase şi frumosul costum cu pantaloni de-ndată ce va pleca 
de acolo, fără a mai pomeni de brasieră, şi va îmbrăca o 
pereche de jeanşi colanțţi şi o bluză vopsită la comandă care-i 
va scoate în evidență sfârcurile. Ochii lor spuneau toate 
acestea şi multe altele, şi deşi răspunsul din partea 
Departamentului îl primise prin poştă, Polly ştiuse imediat că 
va fi refuzată. În ambele acele ocazii, când plecase din clădire, 
plânsese şi acum i se părea că-şi poate aminti scurgerea acidă 
a fiecărei lacrimi în parte în vreme ce îi aluneca pe obraz în 
jos. Asta, şi felul în care se uitaseră la ea oamenii de pe stradă. 
Fără păsare în ochi; doar o anumită curiozitate plată. 


Niciodată nu voise să se gândească din nou la acele vremuri 
sau la acel coridor întunecat de la etajul al doilea, dar acum 
totul îi revenise în gând -— atât de clar, că simțea mirosul 
lustrului pentru podea, vedea lumina lăptoasă reflectată din 
fereastra cea mare, auzea sunetele reverberate, ca dintr-un 
vis, ale vechilor maşini de scris manuale care-şi mai ronțăiau 
drumul încă o zi prin măruntaiele birocraţiei. 

Ce voiau? Dumnezeule mare, ce şi-ar mai fi putut dori atât 
de târziu de la ea oamenii de pe strada Geary nr. 666? 

Rupe-o! aproape că strigă o voce înlăuntrul ei, iar ordinul fu 
atât de imperativ, că ea ajunse foarte aproape să i se supună. 
În schimb, rupse plicul doar la un capăt. Înăuntru se afla o 
singură foaie de hârtie. Era o copie xerox. Şi chiar dacă plicul 
îi fusese adresat ei, văzu cu uluire că scrisoarea în schimb nu 
era; această scrisoare îi era adresată şerifului Alan Pangborn. 

Ochii îi căzură la partea de jos a scrisorii. Numele scris la 
maşină sub semnătura lăbărțată era John L. Perlmutter, şi 
acesta i se părea foarte vag cunoscut. Ochii îi căzură puţin 
mai departe şi văzu, chiar în extrema de jos a paginii, 
mențiunea „cc: Patricia Chalmers.” Ei bine, aceasta era o copie 
xerox, nu una carbon, însă tot elimina obositoarea problemă 
că ar fi scrisoarea lui Alan (şi-i nega prima sa idee confuză că-i 
fusese adusă din greşeală.) Dar ce, pentru numele lui 
Dumnezeu... 

Polly se aşeză pe banca Shaker din hol şi începu să citească 
scrisoarea. În vreme ce făcea asta, pe faţa ei se focaliză o serie 
remarcabilă de sentimente, aidoma unor formaţiuni de nori 
într-o zi agitată, vântoasă: zăpăceală, înțelegere, ruşine, 
groază, supărare şi în cele din urmă furie. Strigă tare o dată — 
„Nu!” — şi apoi se întoarse şi se forță să mai citească o dată 
scrisoarea, mai încet, până la capăt. 


Departamentul de Protecţie a Copiilor San Francisco 
Str. Geary nr. 0666 
San Francisco, California 94112 
23 septembrie 1991 
Şeriful Alan Pangborn 


Oficiul Şerifului din Districtul Castle 
Către Clădirea Municipalității 
Castle Rock, Maine 04055 


Dragă domnule şerif Pangborn: 


Mi-a ajuns scrisoarea trimisă de dumneavoastră pe 1 
septembrie şi vă scriu ca să vă spun că nu vă pot oferi 
absolut nici un ajutor în această problemă. Politica acestui 
Departament este să oferim informaţiile din cererile pentru 
Ajutorul pentru Copiii Minori (ACM) doar când suntem 
obligaţi s-o facem de către un ordin judecătoresc valabil. I- 
am arătat scrisoarea dumneavoastră lui Martin D. Chung, 
prim-avocatul nostru, care m-a sfătuit să vă spun că o 
copie a scrisorii dumneavoastră a fost înaintată Oficiului 
Procurorului General din California. Domnul Chung a 
cerut să afle dacă cererea dumneavoastră este ilegală. 
Oricare ar fi rezultatul acelei întreprinderi, trebuie să vă 
spun că această curiozitate a dumneavoastră cu privire la 
viața femeii acesteia în San Francisco mi se pare atât 
nepotrivită, cât şi ofensatoare. 

Vă propun, domnule şerif Pangborn, să abandonaţi 
această problemă înainte să întâmpinați dificultăţi de 
ordin juridic. 


Cu sinceritate, 
John L. Perlmutter 
Director Adjunct 


cc: Patricia Chalmers 


După a patra citire a acestei scrisori îngrozitoare, Polly se 
ridică de pe bancă şi merse în bucătărie. Păşi încet şi cu 
grație, mai degrabă ca o persoană care înoată decât una care 
umblă. La început, ochii ei fură uluiţi şi confuzi, dar pe când 
luă receptorul de pe aparatul instalat pe perete şi formă pe 
tastele supradimensionate numărul de la Oficiul Şerifului, 


aceştia se curățaseră. Privirea care-i lumina era simplă şi 
evidentă: o mânie atât de puternică, încât aproape că era ură. 


Iubitul ei îşi vârâse bocancii în trecutul ei — descoperi ideea 
în acelaşi timp incredibilă şi ciudat, hidos de plauzibilă. Se 
comparase de multe ori cu Alan Pangborn în ultimele patru 
sau cinci luni şi asta însemna că de multe ori ieşise pe locul al 
doilea. Lacrimile lui; calmul ei înşelător, care ascundea atât de 
multă ruşine şi mândrie sfidătoare secretă. Sinceritatea lui; 
mormanul ei mic de minciuni. Cât de sfânt îi păruse! Cât de 
descurajant de perfect! Cât de ipocrită insistența ei că el lăsase 
trecutul deoparte! 

Şi-n tot acest timp, el tropăia cu bocancii prin jur, 
încercând să afle adevărata poveste despre Kelton Chalmers. 

— Nemernicule, şopti ea şi, când începu să sune telefonul, 
încheieturile degetelor de la mâna cu care ţinea receptorul se 
albiseră din pricina încordării. 


14 


Lester Pratt pleca de obicei de la Liceul Castle Rock în 
compania mai multor prieteni; mergeau cu toţii la Magazinul 
lui Hemphill să bea sucuri carbogazoase, apoi se ducea acasă 
la cineva pentru două ore să cânte imnuri sau să joace jocuri 
sau doar să ardă gazul. Astăzi, însă, Lester plecă singur de la 
şcoală cu rucsacul în spate (dispreţuia tradiționala servietă a 
profesorului) şi cu privirea în pământ. Dacă ar fi fost Alan 
acolo să-l vadă cum traversa încet peluza şcolii către parcarea 
cadrelor didactice, ar fi fost uimit de asemănarea bărbatului 
cu Brian Rusk. 

De trei ori încercase în ziua aceea Lester să ia legătura cu 
Sally, să afle ce, pentru numele ținutului Goshen, o enervase 
atât de tare. Ultima oară fusese în a cincea lui pauză, pauza 
de prânz. Ştia că e la şcoala gimnazială, dar un apel de 
răspuns din partea Monei Lawless, care preda matematica la 
clasele a şasea şi a şaptea şi care mai stătea de vorbă cu Sally, 
fusese tot ce reuşise să primească. 

— Nu poate veni la telefon, îi spusese Mona, oferindu-i toată 
căldura unor înghețate pe băț scoase din congelator. 


— De ce nu? întrebase el - aproape se tânguise. Haide, 
Mona — spune! 

— Nu ştiu. 

Tonul Monei progresase de la înghețată pe băț scoasă din 
congelator la echivalentul verbal al nitrogenului lichid. 

— Tot ce ştiu e că a stat la Irene Lutjens, arată de parcă ar 
fi plâns toată noaptea şi spune că nu vrea să discute cu tine. 

lar asta-i numai vina ta, spunea tonul îngheţat al Monei. 
Ştiu asta fiindcă eşti bărbat şi toți bărbații sunt de rahat — 
ăsta nu-i decât încă un exemplu particular care ilustrează 
situația generală. 

— Păi, eu n-am nici cea mai vagă idee despre ce e vorba! 
strigase Lester. Îi spui asta, cel puţin? Spune-i că nu ştiu de 
ce e supărată pe mine! Spune-i că orice ar fi, trebuie să fie o 
neînțelegere, fiindcă nu pricep nimic! 

A urmat o pauză lungă. Când a vorbit Mona din nou, vocea 
ei se încălzise puţin. Nu mult, dar era mult mai bine ca 
nitrogenul lichid. 

— Bine, Lester. O să-i spun. 

Acum el ridică mâna, aproape sperând că Sally ar putea sta 
în scaunul pasagerului din Mustang, pregătită să-l sărute şi 
să se împace, dar maşina era goală. Singura persoană din 
apropierea lui era Slopey Dodd cel moale la cap care se prostea 
pe acolo cu skateboard-ul. 

Steve Edwards se apropie prin spatele lui Lester şi-l lovi 
peste umăr. 

— Les, băiete! Vrei să vii la mine pentru o Cola? Câţiva 
dintre băieți au zis c-or să treacă şi ei. Trebuie să discutăm 
despre această imorală hărțuire din partea catolicilor. 
Întâlnirea cea mare e la biserică în seara asta, să nu uiţi, şi ar 
fi bine dacă noi, tinerii adulți, am putea prezenta un front unit 
când vine vorba să hotărâm ce să facem, l-am spus această 
idee lui Don Hemphill şi el a zis mda, minunat, dă-i bătaie. 

Se uită la Lester de parcă s-ar fi aşteptat să-l mângâie pe 
cap. 

— Nu pot în după-amiaza asta, Steve. Poate altă dată. 


— Hei, Les - nu pricepi? S-ar putea să nu mai fie o altă 
dată! Băieţii Papei nu-şi mai fac de cap! 

— Nu pot veni, spuse Les. 

lar dacă eşti deştept, spunea fața lui, o să-ncetezi să mă 
mai împingi de la spate. 

— Păi, dar... de ce nu? 

Fiindcă trebuie să aflu ce naiba am făcut de-a înfuriat-o pe 
prietena mea, îşi spuse Lester. Şi chiar am să aflu, chiar dac-o 
să trebuiască să-i scot vorbele cu cleştele. 

Cu voce tare spuse: 

— Am ceva de făcut, Steve. Lucruri importante. Crede-mă 
pe cuvânt. 

— Dacă are legătură cu Sally, Las... 

Ochii lui Lester scăpărară periculos. 

— Tacă-ţi fleanca despre Sally. 

Steve, un tânăr inofensiv care fusese pus pe jar de conflictul 
privitor la Seara la Cazinou, nu ardea încă destul de tare să 
treacă peste linia pe care Lester Pratt o trasase atât de clar. 
Dar nici nu era încă tocmai pregătit să renunțe. Fără Lester 
Pratt, întâlnirea Politică a Tinerilor Adulţi era o glumă, 
indiferent câţi din grupul T.A. lipseau. Coborându-şi vocea la 
un ton mai rezonabil, spuse: 

— Ştii de mesajul anonim pe care l-a primit Bill? 

— Da, spuse Lester. 

Rose îl găsise pe podeaua holului din față al casei parohiale: 
deja celebrul mesaj către „baptistul futangiu de şobolani.” 
Reverendul îl dăduse să treacă din mână în mână la o 
întâlnire în grabă numită T.A. Doar Pentru Bărbaţi deoarece, 
spusese el, îți era imposibil să crezi josnicia aceea dacă n-o 
vedeai cu ochii tăi. Era greu să înţelegi întru totul, adăugase 
reverendul Rose, adâncimile la care s-ar scufunda-ă catolicii 
pentru a înăbugşi opoziția justă pe care le-o făceau serii ăleia 
satanice de jocuri de noroc; poate că văzând cu ochii lor 
această revărsare josnică de mizerii îi va ajuta pe aceşti „buni 
tineri domni” să înțeleagă cu cine aveau de-a face. „Căci nu se 
spune că a fi prevenit înseamnă a-ă te pregăti de război?” 
încheiase maiestuos reverendul Rose. Apoi scosese mesajul 


(era înăuntrul unei punguțe, ca şi când cei care lucraseră cu 
el trebuiseră să se apere de infecții) şi-l dăduse să treacă din 
mână în mână. 

Când terminase Lester să-l citească, fusese mai mult decât 
pregătit să sucească vreo câteva gâturi de catolici, dar acum 
întreaga afacere i se părea îndepărtată şi copilărească. Cui îi 
păsa cu adevărat dacă se puneau catolicii să joace puţin pe 
bani şi să ofere ca donație câteva pneuri noi şi nişte aparatură 
de bucătărie? Când venea vorba să aleagă între catolici şi 
Sally, Lester ştia din pricina căreia trebuia să-şi faci griji. 

— ... o întâlnire pentru a încerca să stabilim pasul următor! 
continua Steve. Începea iarăşi să se încingă. - Trebuie să 
preluăm inițiativa, Les... trebuie! Reverendul Bill spune că se 
teme că aceşti aşa-numiţi Catolici Îngrijoraţi au terminat cu 
vorbele. Următorul pas s-ar putea să fie... 

— Uite, Steve, fă ce vrei, dar nu mă implica şi pe mine! 

Steve se opri şi se holbă la el, în mod clar şocat şi la fel de 
clar aşteptându-se ca Lester, de obicei cel mai echilibrat dintre 
oameni, să-şi revină în simțuri şi să-şi ceară scuze. Când îşi 
dădu seama că nu se întrevedea nici o scuză, începu să 
meargă înapoi spre şcoală, mărind distanța dintre el şi Lester. 

— Măi, să fie, da” ştiu că eşti într-o dispoziţie rea, spuse el. 

— Ai dreptate! — strigă Lester cu agresivitate în urma lui. 

Îşi strânse palmele lui cele mari în pumni, pe care şi-i 
înfipse apoi în şolduri. 

Dar Lester era mai mult decât doar furios; îl durea, la 
naiba, îl durea din cap până-n picioare, şi ce-l durea mai rău 
era mintea, şi voia să lovească pe cineva. Nu pe sărmanul 
Steve Edwards; doar că, permițându-şi să se înfurie pe Steve, 
parcă apăsase un comutator înlăuntrul său. Acel comutator 
trimisese curent electric spre o mulțime de dispozitive metalice 
care de obicei stăteau în linişte şi-n întuneric. Pentru prima 
dată de când se îndrăgostise de Sally, Lester — de obicei cel mai 
placid dintre oameni — se simțea furios şi pe ea. Ce drept avea 
să-i spună să se ducă dracului? Ce drept avea să-l facă 
nemernic? 


O înfuriase ceva, nu? Bine, era furioasă. Poate că-i dăduse 
într-adevăr vreun motiv să fie furioasă. Nu avea nici cea mai 
vagă idee care ar putea fi acel motiv, dar să spunem (doar de 
dragul demonstraţiei) că i-l dăduse. Îi dădea asta dreptul să-i 
sară la cap fără ca măcar să aibă buna-cuviinţă să-i ceară 
mai întâi o explicație? Îi dădea dreptul să stea cu Irene 
Lutjens aşa încât el să nu poată da buzna peste ea oriunde s- 
ar afla sau să-i refuze toate telefoanele sau s-o folosească pe 
Mona Lawless ca intermediar? 

O s-o găsesc, îşi spuse, şi-o să aflu ce o roade. Apoi, odată ce 
va ieşi totul la iveală, ne vom putem împăca. lar după ce ne 
vom împăca, o să-i țin aceeaşi predică pe care le-o ţin elevilor 
noi când începe antrenamentul de baschet — despre încredere 
şi despre cum stă ea la temelia lucrului în echipă. 

Îşi dădu jos rucsacul, îl azvârli pe bancheta din spate şi 
urcă în maşină. Când făcu asta, văzu ceva ițindu-se de sub 
scaunul pasagerului. Ceva negru. Semăna cu un portmoneu. 

Lester îl înşfăcă nerăbdător, crezând la început că-i 
aparținea lui Sally. Dacă şi-l lăsase în maşina lui cândva în 
timpul weekend prelungit din pricina sărbătorii, deja trebuia 
să-i fi observat lipsa. Probabil că era îngrijorată. lar dacă el îi 
putea înlătura îngrijorarea cu privire la portmoneul pierdut, 
restul discuţiei s-ar putea să devină mai uşor de purtat. 

Dar nu era al lui Sally; observa asta de-ndată ce se uită mai 
bine la obiectul care fusese sub scaunul pasagerului. Era din 
piele neagră. Al lui Sally era din piele de căprioară albastră, 
zeâriată, şi mult mai mic. 

Curios, îl deschise. Primul lucru pe care-l văzu îl lovi ca un 
pumn puternic în plexul solar. Era actul de identitate al lui 
John LaPointe de la departamentul şerifului. 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce căuta în maşina lui? 

Sally a condus-o tot weekend-ul, îi şopti mintea. Aşa că ce 
dracu” crezi că face-n maşina ta? 

— Nu, spuse el. Ă-ă, nici pomeneală - n-ar face-o. Nu s-ar 
vedea cu el. Nici în ruptul capului. 

Dar chiar îl văzuse. Ea şi ajutorul de şerif John LaPointe 
ieşiseră împreună mai bine de un an, în pofida sentimentelor 


din ce în ce mai rele dintre catolicii şi baptiştii din Castle Rock. 
Se despărțiseră înainte de prezenta cacealma cu Seara la 
Cazinou, dar... 

Lester ieşi iarăşi din maşină şi frunzări buzunarele 
transparente ale portmoneului. Senzaţia lui de îndoială spori. 
Acolo era permisul de conducere al lui LaPointe - în poza de pe 
el, acesta purta mustața aceea mică pe care şi-o creştea când 
ieşea cu Sally. Lester ştia cum numeau unii oameni astfel de 
mustăți: gâdilitoare de păsărică. Acolo era permisul de pescuit 
al lui John LaPointe. Acolo era o fotografie cu mama şi tatăl 
lui LaPointe. Acolo era permisul lui de vânătoare. Şi acolo... 
acolo... 

Lester se uită fix la instantaneul peste care dăduse. Era un 
instantaneu cu John şi Sally. Un instantaneu al unui tip 
alături de cea mai bună prietenă a sa. Stăteau în fața a ceea 
ce părea a fi o galerie de tir de la un carnaval. Se uitau unul la 
celălalt şi râdeau. Sally ţinea în brațe un ursuleț de pluş 
mare. Probabil că LaPointe tocmai îl câştigase pentru ea. 

Lester se holbă la poză. O venă îi se ivise în mijlocul frunțţii, o 
venă destul de proeminentă, şi-i pulsa în continuu. 

Cum îl numise? Nemernic infidel? 

— Măi, să fie, uite cine vorbeşte, şopti Lester Pratt. 

Furia începu să crească în el. Se întâmplă foarte repede. Şi 
când îl atinse cineva pe umăr, se roti pe călcâie, scăpând 
portmoneul şi ridicând ambii pumni în aer. Aproape că-l lovi 
în plină față pe inofensivul Slopey Dodd cel bâlbâit. 

— D-domnule an-antrenor P-Pratt? — întrebă Slopey. 

Ochii lui erau mari şi rotunzi, dar nu părea speriat. 
Interesat, dar nu speriat. 

— S-sunteţi bi-bine? 

— Sunt bine, spuse Lester răguşit. Du-te acasă, Slopey. N- 
ai ce căuta cu skateboard-ul acela în parcarea cadrelor 
didactice. 

Se aplecă să ridice portmoneul, dar Slopey era cu două 
picioare mai aproape de pământ şi i-o luă înainte. Înainte să-i 
dea portmoneul înapoi antrenorului Pratt se uită curios la 
fotografia de pe permisul de conducere al lui LaPointe. 


— Ahâm, spuse Slopey. E-acelagşi ti-tip, sigur că d-da. 

Sări pe tablă şi se pregăti să plece. Lester îl apucă de tricou 
înainte s-o poată face. Tabla îi fugi de sub picior, porni singură 
la drum, ajunse într-o groapă din asfalt şi se întoarse invers. 
Tricoul cu AC/DC al lui Slopey — FOR THOSE ABOUT TO ROCK, WE 
SALUTE YOU'S%, scria pe el — se rupse la gât, dar lui Slopey nu 
păru să-i pese; nu păru nici măcar foarte surprins de gestul 
lui Lester, darămite speriat. Lester nu observă. Lester nu 
putea observa nuanţe. Era unul dintre oamenii aceia mari şi 
de obicei placizi care, dincolo de acea placiditate, avea o fire 
iute, urâtă, o tornadă emoţională devastatoare așteptând să 
se declanşeze. Unii oameni nu descoperă toată viața acel 
centru urât al furtunii. Lester, însă, şi-o descoperise pe a sa 
(sau, mai degrabă, el fusese descoperit) şi acum se afla 
complet sub puterea ei. 

Ținând o fâşie din tricoul lui Slopey într-un pumn aproape 
de dimensiunea unei conserve de şuncă Daisy, îşi aplecă fața 
transpirată către fața lui Slopey. Vena din mijlocul frunții 
pulsa mai repede ca niciodată. 

— Ce vrei să spui că „e-acelaşi tip, sigur că da”? 

— E-acelaşi ti-tip care s-a în-întâlnit cu dom-dom'şoara Ra- 
Ra-Rathclifee după şcoală vi-vinerea trecută. 

— S-a întâlnit cu ea după şcoală? — întrebă Lester răguşit. 

Îl îmbrânci pe Slopey destul de tare să-i facă dinţii să 
clănțănească. 

— Eşti sigur de asta? 

— Mda, spuse Slopey. Au ple-plecat cu ma-maşina du- 
dumneavoastră, dom! antrenor P-Pratt. Con-conducea el. 

—  Conducea? Conducea maşina mea? John LaPointe 
conducea maşina mea şi Sally era înăuntru? 

— Păi, ti-tipu' ăla, spuse Slopey, arătând iarăşi spre 
fotografia de pe permisul de conducere. Da” înainte să ur-urce, 
i-a dat un pu-pupic. 

— Aşa a făcut, spuse Lester. Fața lui devenise foarte 
imobilă. Aşa a făcut, deci. 

— O, s-s-sigur, spuse Slopey. 

Un rânjet larg (şi destul de lasciv) îi lumină chipul. 


Pe un ton moale, mătăsos, foarte deosebit de obişnuita lui 
voce „hei, băieți, hai să le facem felul”, Lester spuse: 

— Şi ea i-a răspuns la sărut? Ce crezi, Slopey? 

Slopey îşi dădu vesel ochii peste cap. 

— Eu aşa aş z-zice! Se mo-mozoleau de-de-adevăratelea, 
dom” a-antrenor P-Pratt! 

— Se mozoleau, spuse Lester meditativ, pe noua sa voce 
moale şi mătăsoasă. 

— Ahâm. 

— Se mozoleau de-adevăratelea, se minună Lester pe noua 
lui voce moale şi mătăsoasă. 

— Ba bi-bine că nu. 

Lester îi dădu drumul lui Şleampezilă*!' (cum îi spuneau 
puținii lui prieteni) şi se îndreptă de spate. Vena din mijlocul 
frunţii continua să pulseze şi să pompeze. Începuse să 
rânjească. Era un rânjet neplăcut, expunând ceea ce părea 
mult mai mulți dinți albi şi pătraţi decât ar trebui să aibă un 
om normal. Ochii lui albaştri deveniseră nişte triunghiuri 
mici, înclinate. Părul tuns scurt îi stătea ridicat în toate 
direcțiile. 

— Dom” an-antrenor Pratt? - întrebă Slopey. S-a în- 
întâmplat ce-ceva? 

— Mnu, spuse Lester Pratt pe noua sa voce moale şi 
catifelată. Rânţetul nu-i tremură deloc. Nimic ce să nu pot 
îndrepta. 

În mintea sa, mâinile i se strângeau deja în jurul gâtului 
broscoiului ăluia franțuz mincinos, adorator de Papă, 
câştigător de urşi de pluş, hoț de fete, mâncător de rahat de 
John LaPointe. Gaura de cur care umbla pe două picioare. 
Gaura de cur care se pare că o învățase pe fata pe care o iubea 
Lester — pe fata care de-abia îşi depărta puţin buzele când o 
săruta el - cum să se mozolească de-adevăratelea. 

Prima dată se va ocupa de John LaPointe. Nici o problemă 
cu asta. Odată ce va termina cu el, va vorbi cu Sally. 

Sau ceva. 

— Absolut nimic ce să nu pot îndrepta, repetă el pe noua sa 
voce moale şi mătăsoasă, şi se strecură înapoi la volanul 


Mustang-ului. 

Maşina se înclină vizibil pe stânga atunci când cele două 
sute şi treizeci de livre de carne ale lui Lester se lăsară în 
scaun. Porni motorul, îl tură într-o serie de răcnete de leu 
înfometat închis în cuşcă, apoi porni în scrâşnetul roților. 
Şleampezilă, tuşind şi alungând teatral cu mâna praful din 
fața sa, se duse spre locul unde se odihnea skateboard-ul. 

Gâtul vechiului său tricou fusese rupt complet, lăsând să-i 
atârne peste claviculele proeminente ceea ce semăna cu un 
colier negru şi rotund. Rânjea. Făcuse exact ceea ce-i ceruse 
domnul Gaunt să facă şi mersese ca uns. Antrenorul Pratt 
arătase mai furios ca o găină plouată. 

Acum se putea duce acasă şi să se uite la ceainic. 

— Mi-aş d-dori d-doar să nu mă m-mai bâl-bâlbâi, spuse el 
către nimeni în special. 

Slopey urcă pe skateboard şi plecă. 


15 


Sheila reuşi cu greu să-l pună pe Alan în legătură cu Henry 
Payton - o dată fu convinsă că-l pierduse pe Henry, care părea 
cu adevărat surescitat, şi că va trebui să-l sune înapoi — şi 
tocmai izbutise să înfăptuiască această ispravă tehnologică, 
când prinse linia personală a lui Alan. Puse deoparte ţigara pe 
care voia să şi-o aprindă şi răspunse. 

— Oficiul Şerifului din Castle Rock, linia şerifului Pangborn. 

— Bună, Sheila. Vreau să vorbesc cu Alan. 

— Polly? — se încruntă Sheila. Era sigur că ea era, dar nu o 
auzise niciodată pe Polly Chalmers vorbind aşa cum vorbea 
acum -— rece şi tăios, ca un secretar executiv de la o mare 
companie. — Tu eşti? 

— Da, spuse Polly. Vreau să vorbesc cu Alan. 

— Doamne, Polly, nu poţi. Vorbeşte cu Henry Payton chiar 
2 IP 

— Pune-mă pe aşteptare, o întrerupse Polly. Aştept să 
termine. 

Sheila începu să se simtă amețită. 


— Păi... ă... te-aş pune, dar e puţin mai complicat. Vezi tu, 
Alan e... ştii tu, pe teren. A trebuit să-i fac legătura cu Henry. 

— Dacă-i poţi face legătura cu Henry Payton, i-o poţi face şi 
cu mine, spuse Polly cu răceală. Corect? 

— Păi, da, dar nu ştiu cât o să... 

— Nu-mi pasă dacă vorbesc până îngheaţă iadul, spuse 
Polly. Pune-mă pe aşteptare şi, când termină, fă-mi legătura 
cu Alan. Nu ţi-aş cere asta dacă n-ar fi vorba de ceva 
important — ştii asta, Sheila, nu-i aşa? 

Da - Sheila ştia. Şi mai ştia ceva: Polly începea s-o sperie. 

— Polly, eşti bine? 

Urmă o pauză lungă. Apoi Polly răspunse tot cu o întrebare. 

— Sheila, ai bătut tu la maşină vreo scrisoare de-a şerifului 
Pangborn adresată Departamentului de Protecţie a Copiilor 
din San Francisco? Sau ai văzut vreun plic adresat în felul 
ăsta? 

Lumini roşii — o întreagă serie — se aprinseră brusc în 
mintea Sheilei. Aproape că-l idolatriza pe Alan Pangborn, iar 
Polly Chalmers îl acuza de ceva. Nu era sigură de ce, dar 
recunoştea un ton acuzator atunci când îl auzea. Îl 
recunoştea foarte bine. 

— Ăsta nu-i genul de informaţie pe care să-l pot oferi 
nimănui, spuse ea şi propriul ei ton scăzu cu douăzeci de 
grade. Cred c-ar fi mai bine să-l întrebi pe şerif, Polly. 

— Da -— aşa cred că-i mai bine. Pune-mă pe aşteptare şi fă- 
mi legătura când poți, te rog. 

— Polly, care e problema? Eşti nervoasă pe Alan? Fiindcă 
trebuie să ştii că n-ar face nimic care să... 

— Nu mai ştiu nimic, spuse Polly. Dacă te-am întrebat ceva 
deplasat, îmi cer scuze. Vrei, acum, să mă pui pe aşteptare şi 
să-mi faci legătura imediat ce poţi sau trebuie să ies din casă 
şi să-l găsesc singură? 

— Nu, îţi fac eu legătura, spuse Sheila. 

Inima i se părea ciudat de încurcată, de parcă se 
întâmplase ceva teribil. Ea, asemenea celor mai multe dintre 
femeile din Castle Rock, crezuse că Alan şi Polly erau profund 
îndrăgostiți şi, asemenea celor mai multe dintre celelalte femei 


din oraş, Sheila avea tendința să-i vadă drept personaje dintr- 
o poveste cu tonuri negre unde totul se va rezolva la final... 
cumva, dragostea va izbândi. Dar acum Polly părea mai mult 
decât supărată; părea plină de durere şi de încă ceva. Sheilei, 
acel altceva aproape că-i părea a fi ură. 

— Intri pe aşteptare acum, Polly - s-ar putea să dureze o 
vreme. 

— E în regulă. Mulţumesc, Sheila. 

— Cu plăcere. 

Apăsă butonul pentru aşteptare şi apoi îşi găsi ţigara. O 
aprinse şi inspiră profund, uitându-se cu o încruntare la 
lumina cea mică şi pâlpâitoare. 


16 


— Alan? - strigă Henry Payton. Alan, eşti acolo? 

Semăna cu un prezentator care transmitea dinăuntrul unei 
mari cutii goale de Saltines. 

— Chiar aici, Henry. 

— Am primit un telefon de la FBI chiar acum o jumătate de 
oră, spuse Henry dinăuntrul cutiei sale de biscuiţi. Am avut 
un noroc incredibil cu amprentele alea. 

Inima lui Alan intră cu o viteză mai sus. 

— Cele de pe clanţa de la casa lui Nettie? Cele parțiale? 

— Corect. Avem o potrivire probabilă cu un timp chiar de 
acolo din oraş. Un antecedent - furt simplu în 1977. Avem şi 
amprentele lui din armată. 

— Nu mă ţine în suspensie — cine-i? 

— Numele individului este Hugh Albert Priest. 

— Hugh Priest! — exclamă Alan. 

N-ar fi fost mai surprins nici dacă Payton l-ar fi numit pe J. 
Danforth Quayle. Din câte ştia Alan, amândoi bărbaţii o 
cunoscuseră pe Nettie la fel de bine. 

— De ce să fi omorât Hugh Priest câinele lui Nettie? Sau să 
fi spart geamurile Wilmei Jerzyck, dacă e vorba pe-aşa. 

— Nu-l cunosc pe domn, aşa că n-aş putea spune, replică 
Henry. De ce nu-l salți şi nu-l întrebi? De fapt, de ce n-o faci 


chiar în clipa asta, înainte să se agite şi să se hotărască să-şi 
viziteze rudele din Dry Hump, Dakota de Sud? 

— Bună idee, spuse Alan. Vorbim mai târziu, Henry. Mersi. 

— Ţine-mă doar la curent, băiete — ăsta s-ar zice că e cazul 
meu, să ştii. 

— Mda. Vorbim. 

Se auzi un sunet metal ascuţit — blinc! — când se întrerupse 
legătura, după care radioul lui Alan transmise zumzetul liniei 
telefonice deschise. Alan se întrebă în treacăt ce ar spune 
Nynex şi AT&T despre jocurile pe care le jucau ei, apoi se 
aplecă să pună microfonul la loc. Când făcu asta, zumzetul 
liniei telefonice fu întrerupt de vocea Sheilei Brigham -— vocea ei 
necaracteristic de ezitantă. 

— Domnule şerif, o am pe Polly Chalmers pe aşteptare. Mi-a 
cerut să-i fac legătura de-ndată ce puteţi vorbi. Zece-patru? 

Alan clipi. 

— Polly? 

Dintr-odată se temea, aşa cum te temi când sună telefonul 
la trei dimineața. Polly nu ceruse niciodată un astfel de 
serviciu - ar fi intrat în conflict cu ideea ei de comportament 
corect, iar pentru Polly comportamentul corect era foarte 
important. 

— Ce este, Sheila — ţi-a spus? Zece-patru. 

— Nu, domnule şerif. Zece-patru. 

Nu. Desigur că nu-i spusese. Ştiuse şi asta. Polly nu-şi 
vântura problemele peste tot. Şi numai faptul că întrebase 
arăta cât de surprins era. 

— Domnule şerif? 

— Fă-i legătura, Sheila. Zece-patru. 

— Zece-patru, domnule şerif. 

Blinc! 

Rămase acolo în bătaia soarelui, inima bătându-i prea tare 
şi prea repede. Nu-i plăcea asta. 

Blincl-ul se auzi din nou, urmat de vocea Sheilei — 
îndepărtată, aproape pierdută. 

— Dă-i drumul, Polly — ar trebui să fii în legătură. 

— Alan? 


Vocea era atât de puternică, încât el se dădu înapoi. Era 
vocea unui uriaş... a unui uriaş nervos. Ştia deja asta; un 
singur cuvânt era destul. 

— Aici sunt, Polly — care e problema? 

Pentru o clipă nu fu decât linişte. Undeva, adânc înlăuntrul 
acesteia, se auzea murmurul vag al altor voci angajate în alte 
convorbiri. Avu timp să se întrebe dacă nu pierduse legătura... 
timp aproape să spere că o pierduse. 

— Alan, ştiu că linia asta e deschisă, spuse ea, dar o să ştii 
despre ce vorbesc. Cum ai putut? Cum ai putut? 

Ceva îi era familiar la discuţia aceasta. Ceva. 

— Polly. Nu te înțeleg... 

— O, ba eu cred că da, răspunse ea. 

Vocea i se îngroşa, devenea greu de înțeles, şi Alan îşi dădu 
seama că, dacă nu plângea, curând o va face. 

— E greu să afli că nu cunoşti o persoană aşa cum ai crezut 
c-o cunoşti. E greu să afli că fața pe care ai crezut că o iubeşti 
nu este decât o mască. 

Ceva e familiar, corect, şi acum ştia despre ce era vorba. Era 
ca şi coşmarurile pe care le avusese după moartea lui Annie şi 
Todd, coşmarurile în care stătea pe marginea drumului şi-i 
privea cum trec pe lângă el cu Scout-ul. Erau în drum spre 
moarte. Ştia asta, dar nu avea cum schimba ceva. Încerca să 
fluture din braţe, dar erau prea grele. Încerca să strige şi nu-şi 
amintea cum să deschidă gura. Ei treceau pe lângă el de parcă 
ar fi fost invizibil, şi aşa era şi acum - de parcă, într-un fel 
ciudat, ar fi devenit dintr-odată invizibil pentru Polly. 

— Annie... 

Îşi dădu seama îngrozit al cui nume îl pronunţase şi reluă. 

— Polly. Nu ştiu despre ce vorbeşti, Polly, dar... 

— Ba ştiu! strigă la el dintr-odată. Să nu spui că nu ştii 
când ştii! De ce n-ai putut aştepta să-ți spun eu, Alan? lar 
dacă n-ai putut aştepta, de ce n-ai putut întreba? De ce a 
trebuit să lucrezi pe la spatele meu? Cum de ai putut acționa 
pe la spatele meu? 

El închise ochii strâns într-un efort de a-şi ține în frâu 
gândurile confuze, care goneau frenetic, dar nu-i ajută la 


nimic, în schimb îi veni în gând o imagine hidoasă: Mike 
Horton de la Journal-Register din Norway, aplecat peste 
scanerul Bearcat din redacţia ziarului, luând notițe fără oprire 
cu scrisul lui de mână simplu. 

— Nu ştiu ce crezi că am făcut, dar ai înțeles greşit. Hai să 
ne întâlnim, să discutăm... 

— Nu. Nu cred că ne putem întâlni acum, Alan. 

— Ba da. Putem. Şi-o să ne întâlnim. O să... 

Atunci interveni vocea lui Henry Payton. De ce n-o faci chiar 
în clipa asta, înainte să se agile şi să se hotărască să-şi 
viziteze rudele din Dry Hump, Dakota de Sud? 

— O să ce? — Întreba ea. O să ce? 

— Tocmai mi-am amintit ceva, spuse Alan încet. 

— O, chiar aşa? Să fie vorba de-o scrisoare pe care ai scris-o 
la începutul lui septembrie, Alan? O scrisoare de trimis în San 
Francisco? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Polly. Nu pot veni acum 
fiindcă a apărut ceva nou în... în cealaltă treabă. Dar mai 
târziu... 

Ea îi vorbi printre o serie de suspine adânci care ar fi trebuit 
să-i facă grea înțelegerea, dar nu era aşa. 

— Nu pricepi, Alan? Nu mai este un mai târziu, s-a 
terminat. Tu... 

— Polly, te rog... 

— Nul Lasă-mă doar în pace! Lasă-mă în pace, nemernic 
băgăcios şi indiscret! 

Blinc! 

Şi, brusc, Alan asculta iarăşi zumzetul acela de linie 
telefonică deschisă. Se uită în jur la intersecția Principalei cu 
Şcolii aidoma unui om care nu ştie unde se află şi nu pricepe 
deloc clar cum a ajuns acolo. Ochii lui aveau acea privire 
distantă, frământată, pe care deseori o vezi în ochii 
luptătorilor în ultimele câteva secunde dinainte ca genunchii 
să-i lase şi să se prăbuşească la pământ pentru un somn de-o 
iarnă lungă. 

Cum de se întâmplase asta? Cum de se întâmplase atât de 
repede? 


Nu avea nici cea mai mică idee. Întreg oraşul părea s-o fi 
luat uşor razna în ultima săptămână sau aşa ceva... iar acum 
era infectată şi Polly. 

Blinc! 

— Ă... domnule şerif? 

Era Sheila, iar Alan ştia după tonul ei liniştit, şovăitor, că 
trăsese cu urechea la cel puțin o parte din discuţia lui cu 
Polly. 

— Alan, eşti acolo? Răspunde? 

Simţi o pornire bruscă, incredibil de puternică, să smulgă 
microfonul din locaşul lui şi să-l arunce în tufişurile din 
spatele trotuarului. Şi apoi să plece. Unde vedea cu ochii. Doar 
să nu se mai gândească la nimic şi să conducă până la apus. 

În schimb, îşi adună toate forțele şi se convinse să se 
gândească la Hugh Priest. Asta trebuia să facă, fiindcă acum 
se părea că Hugh provocase poate moartea a două femei. 
Hugh era treaba lui acum, nu Polly... şi descoperi că-n asta se 
ascunde un mare sentiment de uşurare. 

Apăsă butonul de EMISIE. 

— Aici, Sheila. Zece-patru. 

— Alan, cred că am pierdut legătura cu Polly. Eu... ă...n- 
am vrut să ascult, dar... 

— E-n regulă, Sheila; terminaserăm. (Era ceva îngrozitor la 
exprimarea aceea, dar refuză să se gândească acum la ea.) 
Cine-i acum acolo cu tine? Zece-patru? 

— John moţăie, spuse Sheila, evident uşurată de turnura 
conversației. Clut e pe teren. Lângă Castle View, potrivit 
ultimului zece-douăzeci. 

— Bine. 

Faţa lui Polly, scăldată într-o furie străină ei, încercă să 
înoate spre suprafața minții lui. O forță înapoi în adâncuri şi 
se concentră iarăşi asupra lui Hugh Priest. Dar preţ de o 
singură secundă teribilă nu putu vedea nici o față; doar o 
întunecime îngrozitoare. 

— Alan? Eşti acolo? Zece-patru? 

— Da. Cum să nu. Sună-l pe Clut şi spune-i să meargă 
acasă la Hugh Priest, aproape de capătul lui Castle Hill Road. 


O să ştie el unde. Îmi închipui că Hugh e la muncă, dar dacă 
se-ntâmplă să-şi fi luat zi liberă, vreau să-l ridice Clut şi să-l 
aducă la secție pentru interogatoriu. Zece-patru? 

— Zece-patru, Alan. 

— Spune-i să opereze cu extremă precauţie. Spune-i că 
Hugh este dorit pentru interogatoriu în cazul morților lui 
Nettie Cobb şi Wilma Jerzyck. Restul spaţiilor goale ar trebui 
să le poată umple şi singur. Zece-patru. 

— O! făcu Sheila, panicată şi surescitată în acelaşi timp. 
Zece-patru, domn şerif. 

— Eu pornesc spre parcul auto al oraşului. Mă aştept să-l 
găsesc acolo pe Hugh. Zece-patru încheiat şi închis. 

Când puse microfonul la loc (i se părea că-l ținuse în mână 
cel puţin patru ani), îşi spuse: Dacă i-ai fi zis lui Polly ceea ce 
tocmai i-ai transmis Sheilei, situaţia asta pe care o ai în brațe 
poate că ar fi fost mai puţin supărătoare. 

Sau poate că nu - cum să poată spune el un asemenea 
lucru când nici nu ştia care era situația? Polly îl acuzase de 
indiscreție... că-şi băgase nasul unde nu-i fierbea oala. Asta 
acoperea un teritoriu vast din care nici măcar o parte nu era 
cartografiată. Pe deasupra, mai era ceva. Să-i spună dispecerei 
să anunţe un „ridică şi reține” era parte din ceea ce însemna 
funcţia asta. La fel era şi să se asigure că ofițerii lui din teren 
ştiau că omul pe care-l căutau putea fi periculos. Să ofere 
aceeaşi informaţie prietenei lui pe o linie radio-telefonică 
deschisă era cu totul altă poveste. Făcuse ceea ce trebuia şi o 
ştia. 

Asta nu-i potoli însă durerea din inimă şi mai făcu un efort 
de a-şi concentra mintea asupra problemei curente - să-l 
găsească pe Hugh Priest, să-l aducă la secție, să-i cheme un 
afurisit de avocat dacă voia unul şi apoi să-l întrebe de ce 
înfipsese un tirbuşon în cățelul lui Nettie, Raider. 

Pentru o clipă, funcționă, dar când porni motorul maşinii şi 
când se depărtă de bordură, tot faţa lui Polly — nu a lui Hugh — 
o vedea în minte. 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


1 


Cam în acelaşi timp când Alan se îndrepta spre celălalt 
capăt al oraşului să-l aresteze pe Hugh Priest, Henry Beaufort 
stătea în parcarea din fața casei şi se uita la Thunderbird-ul 
său. Într-o mână ţinea biletul pe care-l găsise sub ştergătorul 
de parbriz. Dezastrul pe care nemernicul ăla fricos îl făcuse 
cauciucurilor era mare, dar cauciucurile puteau fi înlocuite. 
Zgârietura de pe partea dreaptă a maşinii era cea care-l scotea 
pe Henry din sărite. 

Se uită la bilet din nou şi-l citi cu voce tare. 

— Să nu-mi mai tai niciodată raţia şi apoi să-mi ţii cheile de 
la maşină broscoi blestemat ce eşti! 

Cui îi tăiase rația în ultima vreme? O, unei mulțimi de 
oameni. Serile când nu trebuia să taie raţia nimănui erau, 
într-adevăr, rare. Dar să taie rația şi să ţină cheile de la 
maşină pe tăblia din spatele barului? Numai unul fusese din- 
acesta în ultima vreme. 

Numai unul. 

— Labagiule, spuse proprietarul şi barmanul de la The 
Mellow Tiger pe o voce moale, gânditoare. Labagiu fiu de curvă 
prost şi nebun. 

Se gândi să meargă înapoi în casă şi să-şi ia puşca de 
vânătoare, după care se gândi mai bine. The Tiger nu era 
decât mai sus pe stradă şi sub bar ţinea o cutie destul de 
specială, înăuntrul ei se afla un Winchester eu țeavă dublă, 
tăiată pe la jumătate. O ţinea acolo de când labă tristă ăla de 
Ace Merrill încercase să-l jefuiască acum câţiva ani. Era o 
armă cât se poate de ilegală şi Henry nu o folosise niciodată. 

Îşi spuse c-ar fi foarte posibil s-o folosească astăzi. 

Atinse zgârietura urâtă pe care o săpase Hugh în lateralul 
T-Bird-ului său, apoi mototoli biletul şi-l aruncă în lături. 
Billy Tupper trebuia să fi ajuns deja la Tiger, probabil că 
mătura podeaua şi arunca la gunoi chiştoacele. Henry îşi va 
lua puşca modificată, apoi va împrumuta Pontiac-ul lui Billy. 


Se părea că trebuia să participe la o scurtă vânătoare de 
găoaze. 

Lovi cu piciorul biletul crâmpoțţit din iarbă. 

— lar te-ai îndopat cu pastilele alea împotriva prostiei, 
Hugh, da” n-o să mai iei altele după ziua de azi — asta ţi-o 
garantez. 

Mai atinse o ultimă dată zgârietura. Nu mai fusese atât de 
furios niciodată în viață. 

— Ți-o garan-futu-i-tez. 

Cu pas grăbit, Henry porni la drum în susul străzii către 
The Mellow Tiger. 


2 


În timp ce devasta dormitorul lui George T. Nelson, Frank 
Jewett descoperi jumătate de uncie de cocaină sub salteaua 
patului dublu. O aruncă la toaletă şi trase apa şi, privind-o 
cum se învârte în apă, simţi brusc o crampă în stomac. Dădu 
să-şi desfacă pantalonii, dar se întoarse în schimb în 
dormitorul făcut praf. Frank bănuia că-şi pierduse complet 
mințile, dar nu-i mai păsa cine ştie ce. Nebunii nu trebuiau să 
se gândească la viitor. Pentru nebuni, viitorul era o prioritate 
de la coada listei. 

Unul dintre puţinele lucruri nemişcate din dormitorul lui 
George T. Nelson era o fotografie de pe perete. Era fotografia 
unei doamne bătrâne. Era fixată într-o ramă scumpă din aur, 
iar asta îi sugeră lui Frank că era o fotografie a sfintei mame a 
lui George T. Nelson. Crampa îl lovi din nou. Frank luă 
fotografia de pe perete şi o aşeză pe podea. Apoi îşi desfăcu 
pantalonii, se lăsă pe vine cu grijă deasupra ei şi făcu ceea ce-i 
venea natural să facă. 

Era punctul culminant a ceea ce fusese până atunci o zi 
foarte proastă. 


Lenny Partridge, cel mai bătrân rezident din Castle Rock şi 
deținătorul Bastonului Boston Globe pe care-l avusese cândva 
în posesie mătuşa Evvie Chalmers, conducea, de asemenea, 
una dintre cele mai bătrâne maşini din Castle Rock. Era un 
Chevrolet Bel-Air din 1966 care fusese cândva alb. Acum avea 
o non-culoare mânjită peste tot —- să-i spunem Gri Drum 
Prăfuit. Nu era într-o stare foarte bună. Sticla lunetei fusese 
înlocuită cu câţiva ani în urmă cu o bucată fâlfâitoare de 
plastic bun pe orice vreme, tabla podelei ruginise atât de tare 
că Lenny putea vedea drumul printr-o împletitură complicată 
de rugină în vreme ce conducea, iar țeava de eşapament 
atârna ca brațul putred al unui om care a murit într-o 
regiune cu climă uscată. De asemenea, simeringurile 
dispăruseră. Când conducea Lenny Bel-Air-ul, împrăştia în 
urmă nori mari de fum negru, iar ruta pe care mergea zilnic în 
drum spre oraş arăta ca şi când un aviator ucigaş tocmai ar fi 
presărat-o cu erbicid. Chevy-ul înghiţea trei (uneori patru) litri 
de ulei pe zi. Acest consum strigător la cer nu-l deranja câtuşi 
de puțin pe Lenny; cumpăra ulei de motor Diamond reciclat de 
la Sonny Jackett la bidon de cinci galoane, economicos, şi 
mereu se asigura că Sonny îi deducea zece procente... 
reducere de care beneficia pentru Vârsta sa de Aur. Şi fiindcă 
nu condusese Bel-Air-ul cu o viteză mai mare de treizeci şi 
cinci de mile pe oră în ultimii zece ani, probabil că avea să 
rămână întreg mai mult decât Lenny însuşi. 

În vreme ce Henry Beaufort pornea în susul drumului către 
The Mellow Tiger de cealaltă parte a Podului de Tinichea, la 
distanță de aproape cinci mile, Lenny îşi conducea Bel-Air-ul 
peste culmea dealului Castle. 

În mijlocul drumului stătea un om cu braţele ridicate într- 
un gest imperial de oprire. Omul era cu pieptul şi picioarele 
goale. Purta doar o pereche de pantaloni kaki cu fermoarul 
desfăcut şi, în jurul gâtului, o bucată de blană mâncată de 
molii. 

Inima lui Lenny făcu un salt mare şi hârâit în pieptul 
costeliv şi apăsă cu ambele picioare, încălțate într-o pereche de 
bocanci pe cale sigură şi lentă de dezintegrare, pe pedala de 


frână. Aceasta se afundă aproape până la podea cu un geamăt 
nepământean şi Bel-Air-ul se opri în cele din urmă la mai 
puţin de trei picioare distanță de bărbatul din drum, pe care 
Lenny îl recunoscu acum ca fiind Hugh Priest. Hugh nici 
măcar nu clipi. Când se opri maşina, acesta merse în pas alert 
de partea unde şedea Lenny cu mâinile apăsate pe partea din 
față a maioului său termic, încercând să-şi recapete suflul şi 
întrebându-se dacă acesta era cel din urmă stop cardiac. 

— Hugh! gâfâi el. Măi, să fie, ce drac negru faci? Aproape că 
te-am călcat! Era... 

Hugh deschise portiera şoferului şi se aplecă înăuntru. 
Medalionul din blană pe care-l purta la gât se legănă în față 
şi-l făcu pe Lenny să se ferească de el. Arăta ca o coadă de 
vulpe pe jumătate putredă, din care lipseau bucăți mari de 
blană. Mirosea urât. 

Hugh îl prinse de bretelele salopetei şi-l trase afară din 
maşină. Lenny scoase un cârâit de teroare şi revoltă. 

— Scuze, moşule, spuse Hugh pe vocea absentă a unuia pe 
care-l preocupă probleme mai importante decât aceasta. Am 
nevoie de maşina ta. A mea-i puţin luată de viitură. 

— Nu poţi... 

Dar Hugh sigur că putea. Îl aruncă pe Lenny dincolo de 
drum ca şi când bătrânul n-ar fi fost altceva decât un sac de 
cârpe. Când ateriză, se auzi un pocnet clar şi cârâielile lui se 
transformară în ţipete jalnice, ascuţite, de durere. Îşi rupsese 
o claviculă şi două coaste. 

Ignorându-l, Hugh se urcă la volanul Chevy-ului, închise 
portiera şi apăsă accelerația până la podea. Motorul scoase un 
țipăt de surpriză şi un fum albastru de ulei se rostogoli afară 
din ţeava de eşapament. Înainte ca Lenny să reuşească să se 
răsucească pe spate, cobora dealul cu mai bine de cincizeci de 
mile pe oră. 


4 


Andy Clutterbuck viră pe Castle Hill Road la aproximativ 
15:35. Trecu pe lângă înghiţitorul de ulei al lui Lenny 


Partridge care venea pe celălalt sens şi nu-i acordă nici o 
atenție; mintea sa era întru totul ocupată de Hugh Priest, iar 
Bel-Air-ul bătrân şi ruginit nu era decât o altă parte a 
decorului. 

Clut nu avea nici cea mai vagă idee de ce sau cum ar putea 
fi implicat Hugh în morțile Wilmei şi a lui Nettie, dar asta era 
în regulă; el era un pedestraş şi atâta tot. De ce-urile şi cum- 
urile erau treaba altcuiva, iar aceasta era una dintre acele zile 
când era al naibii de bucuros de asta. Ştia că Hugh era un 
bețiv periculos pe care trecerea anilor nu-l îndulcise. Un astfel 
de om ar fi în stare de orice... mai ales când era adânc înecat 
în alcool. 

Probabil că oricum e la muncă, îşi spuse Clut, dar când se 
apropie de cocioaba pe care Hugh o numea casă, desfăcu 
totuşi capsa de protecţie a revolverului. O clipă mai târziu 
văzu soarele scăpărând pe sticlă şi crom în parcarea lui Hugh 
şi nervii i se întinseră până ce-i zumzăiau ca nişte fire de 
telefon în timpul vijeliei. Maşina lui Hugh era acolo, iar când 
era acasă maşina cuiva, de obicei şi stăpânul era. Acesta nu 
era decât un fapt al vieţii de la țară. 

Când plecase Hugh din parcare pe jos, cotise la dreapta, 
depărtându-se de oraş şi îndreptându-se către culmea 
dealului Castle. Dacă s-ar fi uitat Clut în acea direcție, l-ar fi 
văzut pe Lenny Partridge zăcând pe marginea prăfoasă a 
drumului şi zbătându-se ca o găină care face baie în nisip, dar 
nu se uită într-acolo. Întreaga atenţie a lui Clut era îndreptată 
asupra casei lui Hugh. Tipetele slabe, păsăreşti, ale lui Lenny 
îi intrau pe o ureche, treceau direct prin creier fără să 
stârnească nici cea mai mică sirenă de alarmă şi ieşeau pe 
cealaltă. 

Clut îşi scoase pistolul înainte să coboare din maşina de 
poliție. 


5 


William Tupper nu avea decât 19 ani şi niciodată nu avea să 
fie un savant, dar era destul de răsărit să-l înspăimânte 


comportamentul lui Henry când acesta intră în Tiger la 15:40 
din ultima zi adevărată a existenței oraşului Castle Rock. Era 
de asemenea destul de răsărit să ştie că, dacă încerca să 
refuze să-i dea lui Henry cheile de la Pontiac-ul său, nu 
rezolva nimic; în starea de acum, Henry (care era, în condiții 
normale, cel mai bun şef pe care-l avusese vreodată Bill) l-ar 
dobori pur şi simplu la pământ şi i le-ar lua. 

Aşa că pentru prima -— şi poate singura - dată în viaţa lui, 
Billy încercă un şiretlic. 

— Henry, spuse el cu timiditate, arăţi ca şi când ţi-ar prinde 
bine un pahar. Ştiu că mie mi-ar prinde bine. De ce nu stai să 
torn câte un păhărel pentru fiecare înainte să pleci? 

Henry dispăruse după bar. Billy îl auzea acolo în spate, 
scormonind şi înjurând cu jumătate de gură. Într-un sfârşit se 
îndreptă de spate, ţinând în mâini o cutie dreptunghiulară din 
lemn închisă cu un lacăt mic. Aşeză cutia pe bar şi apoi se 
aplecă să se uite printre cheile pe care le avea prinse pe un inel 
la curea. 

Se gândi la ce-i spusese Billy, dădu să scuture din cap, apoi 
se răzgândi. O băutură nu era într-adevăr o idee atât de rea; îi 
va potoli atât mâinile, cât şi nervii. Găsi cheia potrivită, 
desfăcu lacătul şi-l aşeză deoparte pe bar. 

— Bine, spuse el. Dar dacă tot o facem, s-o facem cum se 
cuvine. Chivas. Simplu pentru tine, dublu pentru mine. 

Arătă cu degetul spre Billy. Billy tresări — fu pe dată sigur 
că Henry va adăuga: Dar tu vii cu mine. 

— Şi nu-i spune maică-ti că te-am lăsat să bei tărie aici, 
mă-nțelegi? 

— Da, domnule, spuse Billy uşurat. 

Se duse repede să ia sticla înainte ca Henry să aibă timp să 
se răzgândească. 

— Vă-nţeleg perfect. 


6 


Deke Bradford, omul care conducea cel mai mare şi mai 
costisitor departament din Castle Rock - Lucrările Publice — 


era extrem de dezgustat. 

— Mnu, nu-i aici, îi spuse lui Alan. N-a venit toată ziua. 
Dar dacă-l vezi înaintea mea, fă-mi un serviciu şi spune-i că-i 
concediat. 

— De ce l-ai ținut atât de mult în serviciu, Deke? 

Stăteau în bătaia soarelui puternic de după-amiază în fața 
Garajului Orăşenesc nr. 1. În partea stângă, un camion de la 
Depozitul de Materiale pentru Construcţii era dat cu spatele 
înăuntrul magaziei. Trei bărbaţi descărcau cutii din lemn 
mici, dar grele. Pe fiecare dintre ele era imprimat un desen sub 
forma unui diamant roşu -— simbolul pentru explozivi 
puternici. Dinăuntrul magaziei, Alan auzea şoapta instalaţiei 
de aer condiționat. Părea foarte ciudat să auzi instalaţie 
funcționând atât de târziu în an, dar în Castle Rock, aceasta 
fusese o săptămână extrem de bizară. 

— L-am ţinut mai mult decât ar fi trebuit, recunoscu Deke 
şi-şi trecu mâinile prin părul cărunt tuns scurt. Am făcut-o 
fiin'c-am crezut că-năuntru' lui s-ascunde-un om bun. 

Deke era unul dintre acei oameni scunzi, îndesați — 
hidranţii cu picioare - care părea mereu gata să ia o 
muşcătură mare din fundul cuiva. Era, totuşi, unul dintre cei 
mai amabili şi mai blânzi oameni pe care-i întâlnise Alan 
vreodată. 

— Când nu era beat sau prea mahmur, nu era nime-n 
oraşul ăsta care să facă munci mai grele ca Hugh. Şi-avea 
ceva pe chip care mă făcea să cred că se poate să nu fie unu” 
dintre cei care tre' să bea pân” ce-i doboară dracu” la pământ. 
Am crezut că poate c-o slujbă constantă, o să se-ndrepte ş-o 
să zboare-n linie. Da” săptămâna asta din urmă... 

— Ce-i cu săptămâna asta din urmă? 

— Omu” a arătat de parcă-i mai lipsea puţin şi-o mierlea. A 
arătat de parcă avea mereu ceva-n sânge, şi nu mă refer 
neapărat la pileală. Ţi se părea că ochi i-i sunt înfundați până- 
n spatele capului şi mereu ţi se uita peste umăr când vorbeai 
cu el, niciodată drept la tine. Pe lângă asta, a-nceput şi să 
vorbească singur. 

— Despre ce? 


— Nu şt'u. Mă-ndoiesc că ăilalți băieţi ştiu ceva. Urăsc să 
concediez oameni, da' m-am hotărât în privința lui Hugh cu 
mult nainte să vii aci acu” dup-amiază. Am încheiat-o cu el. 

— Scuză-mă, Deke. 

Alan se întoarse la maşină, o chemă pe Sheila şi-i spuse că 
Hugh nu fusese la muncă toată ziua. 

— Vezi dacă-l poţi prinde pe Clut, Sheila, şi spune-i c-ar 
face bine să-şi păzească fundul. Şi trimite-l pe John acolo ca 
întărire. 

Ezită asupra părții următoare, ştiind că precauţia a 
rezultat în alte câteva gloanţe inutile, apoi merse mai departe. 
Trebui s-o facă; le-o datora ofițerilor săi din teren. 

— Clut şi John ar trebui să se aştepte ca Hugh să fie 
înarmat şi periculos. Ai priceput? 

— Înarmat şi periculos, zece-patru. 

— Bine. Zece-patru. Patrula Unu încheiat. 

Puse microfonul la loc şi se duse înapoi la Deke. 

— Crezi c-ar fi posibil să fi plecat din oraş, Deke? 

— EL? 

Deke înclină din cap într-o parte şi scuipă suc de tabac. 

— Tipii ca el nu pleacă niciodată din oraş înainte să-şi ridice 
ultimul cec de salariu. Cei mai mulți nu pleacă deloc. Când 
vine vorba să-şi amintească ce drumuri duc afară din oraş, 
tipii ca Hugh par să sufere de-un fel de boală a uitării. 

Ceva îi atrase privirea lui Deke şi se întoarse către bărbaţii 
care descărcau cutiile din lemn. 

— Aveţi grijă ce faceţi cu alea, băieți! Tre' să le descărcați, 
nu să vă jucaţi leapşa cu ele! 

— Aveţi o grămadă de bubuitori acolo, spuse Alan. 

— Ahâm - douăzeci de lăzi. O să facem un dop în granitul 
de la balastiere pe la nr. 5. După cum văd eu, o să ne rămână 
destul cât să-l proiectăm pe Hugh pân” pe Marte, dac-o să 
vrem. 

— De ce-aţi luat atât de mult? 

— N-a fost ideea mea; Buster a ridicat cantitatea propusă 
de mine pe ordinu” de cumpărare, Dumnezeu ştie de ce. Îţi pot 
zice-un lucru, însă - o să facă pe el când o să vadă factura la 


electricitate pe luna asta... numa” dacă nu ne face-o vizită 
frontu” de aer rece. Instalaţia de aer condiționat suge la 
electricitate ceva de speriat, da' tre' să ţii treaba aia la răcoare, 
dacă nu transpiră. Toţi îți zic că bubuiala asta nouă nu 
transpiră, da” io cred că-i mai bine să fii sigur decât să-ți pară 
rău mai târziu. 

— Ţi-a ridicat Buster cantitatea comenzii, spuse Alan 
meditativ. 

— Mda - cu patru sau şase cutii, nu-mi amintesc câte. 
Minunile nu mai încetează, hă? 

— Aşa se pare. Deke, pot folosi telefonul din biroul tău? 

— Cu mare plăcere. 

Alan şezu în spatele mesei de lucru a lui Deke aproape un 
minut întreg, adunând transpiraţie în pete mari la subsioara 
mânecilor cămăşii sale de uniformă şi ascultând telefonul din 
casa lui Polly cum sună şi tot sună. Într-un sfârşit, puse 
receptorul înapoi în furcă. 

leşi din birou cu pas lent, cu capul în pământ. Deke închise 
lacătul de la magazia cu dinamită şi, când se întoarse către 
Alan, fața lui era lungă şi nefericită. 

— Undeva-năuntru” lui Hugh Priest era un om bun, Alan. 
Jur pe Domnul că era. De multe ori, omul ăla iese la iveală. 
Am văzut asta cu ochii mei. Mai deseori decât le-ar veni 
majorității oamenilor să creadă. Cu Hugh... (ridică din umeri.) 
Â-ă. N-are rost. 

Alan încuviinţă din cap. 

— Eşti bine, Alan? Arăţi de parcă ţi s-ar fi înecat corăbiile. 

— Sunt bine, spuse Alan, zâmbind firav. 

Dar ăsta era adevărul; chiar i se înecaseră corăbiile. La fel şi 
lui Polly. Şi lui Hugh. Şi lui Brian Rusk. Se părea că tuturor li 
se înecaseră corăbiile astăzi. 

— Vrei un pahar cu apă sau ceai rece? Am câtva. 

— Mersi, dar ar ti mai bine s-o iau din loc. 

— Bine. Dă-mi de veste despre ce se mai întâmplă. 

Asta era ceva ce Alan nu putea promite să facă, dar 
senzaţia de greață din gura stomacului îi spunea că Deke va 


putea citi singur despre asta într-o zi sau două. Sau o să vadă 
la televizor. 


7 


Bătrânul Chevy Bel-Air al lui Lenny Partridge opri într-unul 
dintre locurile înclinate de parcare din fața Lucrurilor 
prețioase cu puţin înainte de ora patru şi omul orei cobori. 
Fermoarul lui Hugh era încă desfăcut şi încă purta la gât 
coada de vulpe. Traversă trotuarul, picioarele lui goale 
plesnind cimentul încins, şi deschise uşa. Clopoţelul din argint 
de deasupra scoase un clinchet. 

Singura persoană care-l văzu intrând fu Charlie Fortin. El 
stătea în cadrul uşii de la Western Auto şi fuma una dintre 
țigările lui puturoase pe care şi le rula singur. 

— În sfârşit a căzut şi bătrânu' Hugh, spuse Charlie 
nimănui în special. 

Înăuntru, domnul Gaunt se uită la Hugh cu un zâmbet de 
plăcere, de aşteptare... de parcă oameni cu pieptul şi picioarele 
goale care să poarte la gât cozi de vulpe mâncate de molii îi 
călcau pragul magazinului în fiecare zi. Făcu o mică bifare pe 
hârtia de lângă casa de marcat. Ultima bifare. 

— Am dat de bucluc, spuse Hugh, avansând către domnul 
Gaunt. Ochii i se mişcau dintr-o parte în cealaltă în orbite 
asemenea unor bile de flipper. - De data asta am intrat în 
bucluc până peste cap. 

— Ştiu, spuse domnul Gaunt pe cea mai mângâietoare voce 
a sa. 

— Aici mi s-a părut locul potrivit să vin. Nu ştu -— visez 
întruna cu tine. Eu... nu ştiam unde altundeva să merg. 

— Acesta este locul potrivit, Hugh. 

— Mi-a tăiat cauciucurile, şopti Hugh. Beaufort, 
nemernicul care are The Mellow Tiger. Mi-a lăsat un bilet. „Ştii 
după ce-o să vin data viitoare Hubert”, spune. Ştiu ce- 
nseamnă asta. Sigur că ştiu. 

Una dintre mâinile soioase cu degete lungi ale lui Hugh 
mângâie blana zdrențuroasă şi o expresie de adoraţie i se lăți 


pe față. Ar fi fost un gest caraghios dacă n-ar fi fost atât de 
limpede autentic. 

— Frumoasa, frumoasa mea coadă de vulpe. 

— Poate că ar trebui să te ocupi de el, sugeră domnul 
Gaunt cu un aer gânditor, înainte să poată avea el grijă de 
tine. Ştiu că asta sună puţin cam... ei bine... extrem... dar 
când ai în vedere... 

— Da! Da! Exact asta vreau să fac! 

— Cred că am chiar ce-ţi trebuie, spuse domnul Gaunt. 

Se aplecă şi, când se ridică înapoi, în mâna stângă ţinea un 
pistol automat. Îl împinse pe capacul de sticlă al dulapului- 
vitrină. 

— E gata încărcat. 

Hugh îl ridică. Confuzia lui păru să se împrăştie ca fumul 
când greutatea solidă a pistolului îi umplu mâna. Simţea 
mirosul slab şi parfumat al uleiului pentru arme. 

— Eu... mi-am lăsat portmoneul acasă, spuse el. 

— O, nu trebuie să-ți faci griji de asta, îi spuse domnul 
Gaunt. La Lucruri preţioase, ne asigurăm lucrurile pe care le 
vindem. 

Dintr-odată, faţa i se înăspri. Buzele i se retraseră de peste 
dinți şi ochii îi scăpărară. 

— Du-te după el! — strigă pe o voce joasă, aspră. Du-te şi 
pune mâna pe nemernicul care vrea să distrugă ce-i al tău! 
Du-te după el, Hugh! Apără-te! Apără-ţi proprietatea! 

Hugh rânji brusc. 

— Mulţumesc, domnule Gaunt. Mulţumesc mult. 

— Pentru puţin, spuse domnul Gaunt, revenind imediat la 
tonul obişnuit al vocii sale, dar clopoțelul din argint deja 
scotea clinchete şi Hugh ieşi afară, îndesând în acelaşi timp 
automatul la talia lăsată a pantalonilor. 

Domnul Gaunt se duse la fereastră şi-l urmări pe Hugh 
cum urcă la volanul Chevy-ului obosit şi dă cu spatele în 
stradă. Un camion Budweiser care mergea încet pe Strada 
Principală în jos claxonă şi viră pentru a-l ocoli. 

— Du-te după el, Hugh, spuse domnul Gaunt pe o voce 
joasă. Din urechile şi părul lui începură să se ridice în aer 


fuioare mici de fum; fuioare mai groase îi ieşiră din nări şi 

dintre lespezile de mormânt şi pătrate care erau dinţii lui. — 

Pune mâna pe cât mai mulți poţi. Fă-ţi de cap, uriaşule. 
Domnul Gaunt îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă. 


8 


John LaPointe se grăbi spre uşa laterală a Oficiului 
Şerifului, cea care dădea spre parcarea  Clădirii 
Municipalităţii. Era surescitat. Înarmat şi periculos. Nu se 
întâmpla des să asişti la arestarea unui suspect înarmat şi 
periculos. Nu într-un orăşel adormit precum Castle Rock, în 
orice caz. Uitase complet de portmoneul său pierdut (cel puţin 
pentru moment), iar Sally Ratcliffe era chiar mai departe de 
gândurile lui. 

Întinse mâna către uşă chiar în timp ce altcineva o 
deschidea din cealaltă parte. Dintr-odată, John se află în fața 
unui antrenor de educaţie fizică de două sute douăzeci de livre 
furios. 

— Exact omul pe care voiam să-l văd, spuse Lester Pratt pe 
noua sa voce moale şi mătăsoasă. Ridică în aer un portmoneu 
din piele neagră. — Ţi-ai pierdut ceva, fiu de curvă urât, hoț de 
iubite, cartofor şi fără de Dumnezeu? 

John nu avea nici cea mai mică idee ce căuta Lester Pratt 
acolo sau cum de-i găsise portmoneul pierdut. Ştia doar că el 
era cel care trebuia să-i ofere lui Clut întăriri şi că trebuia să 
plece la drum chiar atunci. 

— Orice ar fi, vorbim despre asta mai târziu, Lester, spuse 
John şi întinse mâna după portmoneu. 

Când Lester îl trase mai întâi în spate şi apoi îl avântă tare 
în jos, lovindu-l în mijlocul feţei cu el, John fu mai mult uluit 
decât furios. 

— O, nu vreau să vorbesc, spuse Lester pe noua sa voce 
moale şi mătăsoasă. Nu-mi mai pierd vremea. 

Aruncă portmoneul, îl apucă pe John de umeri, îl ridică şi-l 
trânti înapoi în Oficiul Şerifului. Ajutorul de şerif LaPointe 
zbură şase picioare prin aer şi ateriză pe biroul lui Norris 


Widgewick. Patină cu fundul pe el, săpându-şi cărare prin 
mormanul de hârtii de acolo şi aruncând pe jos tăvițele cu 
INTRĂRI /IEŞIRI ale lui Norris. John sări după el, aterizându-i în 
spate cu un bufnet dureros. 

Sheila Brigham se holba prin geamul dispeceratului cu 
gura larg deschisă. 

John dădu să se ridice. Era zdruncinat şi amețţit şi nu avea 
nici cel mai mic indiciu cu privire la ce se întâmpla acolo. 

Lester venea către el în pas de luptă. Tinea pumnii ridicați 
într-o postură demodată ă la John L. Sullivan care ar trebui 
să fie comică, dar nu era. 

— O să-ţi dau o lecţie, spuse Lester pe noua sa voce moale 
şi mătăsoasă. O să te-nvăţ ce se întâmplă cu tipii catolici care 
fură iubitele tipilor baptişti. O să te-nvăţ tot ce se poate despre 
asta, iar când o să termin, o să ştii totu” atât de bine, că n-o să 
mai uiţi niciodată. 

Lester Pratt se apropie până la o distanţă ca de la elev la 
profesor. 


9 


Poate că Billy Tupper nu era un intelectual, dar era un 
ascultător înțelegător, iar un ascultător înțelegător era 
medicaţia potrivită pentru furia lui Henry Beaufort din acea 
după-amiază. Henry îşi bău băutura şi-i spuse lui Billy ce se 
întâmplase... şi-n vreme ce vorbea, simți cum se calmează. Îi 
trecu prin gând că, dacă ar fi luat puşca şi ar fi pornit pur şi 
simplu la drum, era posibil să încheie ziua nu în spatele 
barului său, ci în spatele barelor de la celula din Oficiul 
Şerifului. Îşi iubea mult T-Bird-ul, dar începu să-şi dea seama 
că nu-l iubea destul să meargă la închisoare din pricina lui. 
Putea înlocui cauciucurile, iar zgârietura de pe lateral se va 
acoperi în cele din urmă. Cât despre Hugh Priest, să aibă legea 
grijă de el. 

Îşi termină băutura şi se ridică în picioare. 

— Vă mai duceți după el, domnule Beaufort? — întrebă Billy 
cu teamă. 


— Nu-mi mai pierd vremea, spuse Henry, iar Billy eliberă 
un suspin de uşurare. O să-l las pe Alan Pangborn să aibă 
grijă de el. Nu de asta-mi plătesc taxele, Billy? 

— Aşa cred. 

Billy se uită pe geam şi se lumină puțin la față. O maşină 
veche şi ruginită, o maşină care fusese cândva albă, dar care 
acum era de o non-culoare spălăcită - să-i spunem Gri Drum 
Prăfuit — urca dealul către The Mellow Tiger, împrăştiind în 
urma ei un nor gros de fum de eşapament. 

— Uitaţi! E bătrânu' Lenny! Nu l-am mai văzut de-un car 
de ani! 

— Păi, tot nu deschidem până la cinci, spuse Henry. 

Se duse în spatele barului să folosească telefonul. Cutia în 
care era arma cu ţeava tăiată se afla încă pe bar. Cred că 
aveam de gând s-o folosesc, îşi spuse el gânditor. Cred că într- 
adevăr aveam de gând asta. Ce dracu” îi apucă pe oameni — 
vreun fel de otravă? 

Când bătrâna maşină a lui Lenny intră în parcare, Billy se 
duse către uşă. 


10 


— Lester... — începu John LaPointe şi atunci intră în contact 
cu mijlocul feței lui un pumn mare cât o conservă de şuncă 
Daisy — dar mult mai dur. Se auzi un sunet urât de zdrobire 
când, într-o răbufnire oribilă de durere, i se rupse nasul. John 
strânse din ochi şi scântei puternic colorate țâşniră în 
întuneric ca o fântână arteziană. Merse sacadat cu spatele de- 
a latul încăperii, fluturând din brațe, purtând o luptă pierdută 
pentru a rămâne în picioare. Sângele îi curgea din nas peste 
gură. Se izbi de afişier şi-l dobori de pe perete. 

Lester porni către el, cu fruntea încreţită într-o 
încruntătură mobilă de concentrare sub frizura ţipătoare. 

În biroul dispecerului, Sheila făcu legătura prin radio şi 
începu să țipe la Alan. 


11 


Frank Jewett era pe cale să plece din casa bunului şi 
vechiului său „prieten” George T. Nelson, când avu un brusc 
gând prevenitor. Acest gând era că, atunci când va sosi George 
T. Nelson şi-şi va găsi dormitorul devastat, cocaina aruncată 
la closet şi portretul mamei sale „descăcat”, s-ar putea să vină 
în căutarea vechiului său amic de petrecere. Frank se hotări c- 
ar fi o nebunie să plece fără să termine ceea ce începuse... iar 
dacă să termine ceea ce începuse însemna să-i arunce pe 
pereţi creierii nemernicului ăluia şantajist, aşa să fie. La 
parter se afla un dulap-rastel cu arme, iar ideea de a face 
treaba cu una dintre armele lui George T. Nelson i se părea lui 
Frank că e-un fel de justiție poetică. Dacă nu reuşea să 
descuie rastelul sau să forțeze uşa, se va servi cu unul dintre 
cuţitele pentru friptură ale vechiului său amic de petreceri şi 
va face treaba cu ăla. Va sta în spatele uşii de ia intrare, iar 
când George T. Nelson va intra, fie îi va spulbera căcaţii ăia de 
creieri ai lui, fie-l va apuca de păr şi-i va tăia căcatul ăla de 
gât. Arma probabil c-ar fi cea mai sigură dintre alegeri, dar cu 
cât se gândea mai mult Frank la sângele cald țâşnind din 
gâtul tăiat al lui George T. Nelson şi mânjindu-l peste tot pe 
mâini, cu atât i se părea mai potrivită soluția. Et tu, Georgie. 
Et tu, futai şantajist ce eşti. 

Gândurile lui Frank fură deranjate în acel moment de 
papagalul lui George T. Nelson, Tammy Faye, care-şi alesese 
cel mai nepotrivit moment din viața lui scurtă de pasăre să 
izbucnească în cântat. În vreme ce ascultă, pe faţa lui Frank 
începu să iasă la suprafață un zâmbet bizar şi îngrozitor. 
Cum de mi-a scăpat prima dată blestemata aia de pasăre? se 
întrebă pe când mergea cu pas grăbit spre bucătărie. 

După o scurtă căutare găsi sertarul în care erau cuțitele 
ascuțite şi-şi petrecu următoarele cincisprezece minute 
înțepând cu el printre barele cuştii lui Tammy Faye, forțând 
pasărea cea mică să intre într-o stare de panică fâlfâitoare, 
care-o făcu să-şi piardă multe pene, înainte să se plictisească 
de joc şi s-o facă frigăruie. Apoi se duse la parter să vadă ce 
putea face în privința rastelului cu arme. Încuietoarea se 


dovedi a fi uşor de deschis şi, urcând iarăşi scările spre primul 
etaj, începu să cânte un cântec nepotrivit anotimpului, dar 
chiar şi aşa voios: 


Ooo... mai bine nu te-opune, mai bine nu plânge, 
Mai bine nu te îmbufna, şi-ţi zic şi de ce, 

Căci Moş Crăciun vine-n oraş! 

El te vede când dormi! 

EL ştie când eşti treaz! 

El ştie dac-ai fost cuminte sau rău, 

Aşa că mai bine fii cuminte, e spre binele tău! 


Frank, care se uitase în fiecare sâmbătă seară la emisiunea 
lui Lawrence Welk alături de mult-iubita sa mamă, cântă 
ultimul vers pe un bas grav ă la Larry Hooper. Doamne, ce 
bine se simțea! Cum de crezuse vreodată, cu doar o oră sau 
aşa ceva în urmă, că-i ajunsese viaţa la capăt? Acesta nu era 
capătul; era începutul! La gunoi cu vechiturile - mai ales cu 
dragii de „prieteni” vechi precum George T. Nelson - şi bun- 
venit noului! 

Frank se aşeză în spatele uşii. Era înarmat până în dinţi; de 
perete era sprijinită o armă de vânătoare Winchester, la brâu 
avea un Llama automat de calibru 32 şi în mână ţinea un 
cuțit Sheffington pentru friptură. De unde stătea, putea vedea 
mormanul de pene galbene care fusese Tammy Faye. Un 
rânjet slab făcu să tresară gura lui care aducea cu gura 
domnului Weatherbee şi ochii - nişte ochi complet nebuni 
acum - i se mişcau fără încetare de la stânga la dreapta în 
spatele ochelarilor fără rame care semănau cu ochelarii 
domnului Weatherbee. 

— Mai bine să fii cuminte, e spre binele tău! — povăţui el cu 
voce scăzută. 

Cântă acest vers de mai multe ori şi încă de câteva după ce 
se făcu mai comod, şezând după uşă cu picioarele încrucişate, 
cu spatele sprijinit de perete şi cu armele în poală. 

Începu să se simtă speriat de cât de somnoros era. 1 se 
părea o nebunie să fie pe punctul de-a moţăi când aştepta să 


taie gâtul unui om, dar asta nu schimba realitatea. I se părea 
că citise undeva (poate la unul dintre cursurile de la 
Universitatea Maine de la Farmington, un colegiu de vaci pe 
care-l absolvise fără absolut nici un merit deosebit) că un şoc 
grav la nivelul sistemului nervos producea uneori acel efect... 
iar el suferise un şoc grav, sigur că da. Era de minune că nu-i 
explodase inima ca un pneu vechi când văzuse revistele alea 
împrăştiate peste tot prin biroul lui. 

Frank ajunse la concluzia că ar fi imprudent să-şi asume 
riscuri. Mută sofaua lungă, de culoarea făinii de ovăz, a lui 
George T. Nelson puţin mai departe de perete, se târi în spatele 
ei şi se aşeză pe spate cu arma de vânătoare în partea stângă. 
Mâna dreaptă, încă strânsă pe mânerul cuțţitului pentru 
friptură, şi-o ţinea pe piept. Aşa. Mult mai bine. Covorul gros 
al lui George T. Nelson era de fapt chiar comod. 

— Mai bine să fii cuminte, e spre binele tău, cântă Frank în 
şoaptă. 

Încă mai cânta pe-o voce joasă, sforăitoare, zece minute mai 
târziu, când în cele din urmă ațipi. 


12 


— Patrula unu! strigă Sheila din radioul agăţat sub bord 
când Alan traversa Podul de Tinichea în drum înapoi spre 
oraş. Răspunde, Patrula unu! Răspunde imediat! 

Alan simţi un gol ameţitor în stomac. Clut nimerise într-un 
cuib de viespi acolo sus la casa lui Hugh Priest de pe Castle 
Hill Road — era sigur de asta. Pentru numele lui Christos, de ce 
nu-i spusese lui Clut să-l aştepte undeva pe John înainte să-l 
abordeze pe Hugh? 

Ştii de ce — fiindcă nu-ţi era toată atenţia la muncă atunci 
când dădeai ordine. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Clut din 
cauza ta, va trebui s-o recunoşti şi să-ți asumi partea care-ţi 
aparține. Dar asta vine mai târziu. Treaba ta de acum este să- 
ți faci treaba. Aşa că fă-o, Alan — uită de Polly şi fă-ți afurisita 
aia de meserie. 

Smulse microfonul din stativ. 


— Patrula unu, răspunde? 

— Cineva îl cotonogeşte pe John! strigă ea. Vino repede, 
Alan, îl loveşte rău! 

Informația aceasta era atât de diferită de ceea ce se 
aşteptase el, că pentru o clipă fu complet consternat. 

— Ce? Cine? Acolo? 

— Grăbeşte-te, îl omoară! 

Dintr-odată, îşi dădu seama. Era Hugh Priest, desigur. Din 
cine ştie ce motiv, Hugh mersese la Oficiul Şerifului, ajunsese 
înainte ca John să poată porni către dealul Castle şi începuse 
bătaia. În pericol era John LaPointe, nu Andy Clutterbuck. 

Alan apucă girofarul mobil, îl porni şi-l lipi pe capotă. Când 
ajunse în partea dinspre oraş a podului, îşi ceru pe tăcute 
scuze de la vechea sa maşină şi apăsă accelerația până la 
podea. 


13 


Clut începu să suspecteze că Hugh nu era acasă când văzu 
că toate cauciucurile maşinii lui erau nu doar dezumflate, ci 
tăiate în bucăţi. Era pe cale să se apropie, totuşi, de casă, 
când auzi în cele din urmă strigătele de ajutor. 

Rămase pentru o clipă indecis unde era, apoi se grăbi înapoi 
de-a curmezişul parcării. De data aceasta îl văzu pe Lenny pe 
marginea drumului şi fugi, tocul pistolului săltându-i la şold, 
către locul unde zăcea bătrânul. 

— Ajută-mă! — hârâi Lenny când Clut îngenunche lângă el. 
Hugh Priest a înnebunit, prostu” ăla afurisit a dat cu mine 
până sus la Christos! 

— Eşti rănit, Lenny? — întreba Clut. 

Atinse umărul bătrânului. Lenny scoase un țipăt. Era un 
răspuns la fel de bun ca oricare altul. Clut se ridică, nesigur 
ce să facă în continuare. Prea multe lucruri i se îngrămădiseră 
în minte. Tot ce ştia sigur era că-şi dorea cu disperare să n-o 
facă de oaie de data asta. 

— Nu te mişca, spuse el într-un sfârşit. O să sun la Salvare. 


— N-am absolut deloc de gând să mă ridic şi să dansez 
tangou, prost afurisit ce eşti, spuse Lenny. 

Striga şi mârâia de durere. Semăna cu un ogar bătrân cu 
un picior rupt. 

— Corect, spuse Clut. 

Dădu s-o ia la fugă înapoi la patrulă, apoi se întoarse iarăşi 
spre Lenny. 

— Ţi-a luat maşina, aşa-i? 

— Nu! —icni Lenny, ținându-se cu mâinile de coastele rupte. 
M-a făcut arşice şi-apoi şi-a luat zboru” pe-un futut de covor 
magic. Sigur că mi-a luat maşina! De ce crezi că zac aici? Să 
mă bronzez, futu-i? 

— Corect, repetă Clut şi sprintă înapoi în josul drumului. 

Monede de zece şi de un sfert de dolar îi săriră afară din 
buzunar şi se împrăştiară pe macadam în arcuri mici şi 
scânteietoare. 

Se aplecă prin geamul maşinii aşa de repede, că aproape îşi 
pierdu cunoştinţa lovindu-se cu capul de pragul de sus al 
portierei. Smulse microfonul. Trebuia să-i spună Sheilei să 
trimită nişte ajutoare pentru bătrân, dar nu ăsta era lucrul 
cel mai important. Atât Alan, cât şi Poliția Statală trebuiau să 
ştie că Hugh Priest conducea acum vechiul Chevrolet Bel-Air 
al lui Lenny Partridge. Clut nu era sigur din ce an era, dar 
nimeni nu putea să nu observe arzătorul ăla de ulei de 
culoarea prafului. 

Dar nu reuşi s-o prindă pe Sheila la dispecerat. Încercă de 
trei ori şi nu primi nici un răspuns. Absolut nici un răspuns. 

Acum îl putea auzi pe Lenny cum începe iarăşi să țipe, şi se 
duse în casa lui Hugh să sune de la telefonul de acolo la 
Serviciul de Salvare din Norway. 

Al naibii de bun moment şi-a găsit şi Sheila să se ducă la 
budă, îşi spuse el. 


14 


Şi Henry Beaufort încerca să sune la Oficiul Şerifului. 
Stătea la bar cu telefonul la ureche. Suna din nou şi din nou 


şi din nou. 

— Haide, spuse el, răspunde la fututu” ăla de telefon. Ce 
naiba faceți, băieţi, acolo? Jucaţi remi etalat? 

Billy Tupper ieşise afară. Henry îl auzi că ţipă ceva şi ridică 
imediat capul. Ţipătul fu urmat de un neaşteptat bubuit 
puternic. Primul gând al lui Henry fu că unul dintre vechile 
cauciucuri ale lui Lenny explodase... şi apoi se mai auziră 
două bubuituri. 

Billy intră înapoi în Tiger. Mergea foarte încet. Ţinea o mână 
la gât şi printre degete îi curgea sânge. 

— “Enryl! strigă Billy pe-o voce ciudată, sugrumată, de 
londonez. Enry! “En... 

Se sprijini de tonomatul Rock-Ola, rămase acolo legănându- 
se pentru o clipă şi apoi întreg corpul păru să i se năruiască 
dintr-odată şi se prăbuşi moale la pământ. 

Deasupra picioarelor lui, care aproape că ieşeau afară pe 
uşă, căzu o umbră, după care apăru şi proprietarul acesteia. 
La gât purta o coadă de vulpe şi într-o mână ţinea un pistol. 
Din ţeava acestuia ieşea fum. Mici bijuterii de transpiraţie 
stăteau cuibărite în smocul rar de păr dintre sfârcurile lui. 
Pielea de sub ochi era buhăită şi maro. Păşi peste Billy Tupper 
şi intră în întunecimea din The Mellow Tiger. 

— Salut, Henry, spuse Hugh Priest. 


15 


John LaPointe nu ştia de ce se întâmpla asta, dar ştia că 
Lester îl va omori dacă o ţinea tot aşa — iar Lester nu dădea 
nici un semn c-ar vrea măcar s-o lase mai moale, darămite să 
se oprească. Încercă să alunece pe perete şi să scape de 
atingerea lui Lester, dar acesta îl apucă de cămaşă şi-l smuci 
sus. Lester încă respira cu uşurinţă. Cămaşa lui nici măcar 
nu ieşise din talia elastică a pantalonilor sport. 

— Ţine-aici, Johnny băiete, spuse Lester şi mai proiectă un 
pumn în buza superioară a lui John. Acesta îl simți cum se 
crapă în contact cu dinţii. - Mai creşteţi blestemata aia de 
gâdilitoare de păsărici peste asta. 


Orbeşte, John întinse un picior în spatele lui Lester şi 
împinse cât de tare putu. Lester scoase un țipăt de 
surprindere şi se prăvăli, dar în căderea lui întinse ambele 
mâini, înfigându-le în cămaşa stropită de sânge a lui John şi 
trăgându-l pe ajutorul de şerif peste el. Începură să se 
rostogolească pe podea, lovindu-se cu pumnii şi cu picioarele. 

Amândoi erau mult prea ocupați s-o vadă pe Sheila 
Brigham țâşnind din separeul dispeceratului şi intrând în 
biroul lui Alan. Acolo, înşfăcă puşca de pe perete, o puse pe 
umăr şi dădu fuga înapoi în zona de lucru cu publicul, care 
era acum un abator. Lester stătea deasupra lui John, lovindu- 
i cu hărnicie capul de podea. 

Sheila ştia cum să folosească arma pe care o avea în mână; 
trăgea la ţintă de la vârsta de opt ani. Acum îşi sprijini patul 
ei pe umăr şi ţipă: 

— Depărtează-te de el, John! Dă-mi câmp liber! 

Lester se întoarse la auzul vocii ei în ochi cu o privire fixă. 
Îşi dezveli dinţii spre Sheila asemenea unei gorile furioase, apoi 
se întoarse să-l izbească pe John cu capul de podea. 


16 


Când se apropie de Clădirea Municipalităţii, Alan văzu 
primul lucru fără-ndoială bun din ziua aceea: VW-ul lui 
Norris Ridgewick apropiindu-se din cealaltă direcție. Norris 
purta haine civile, dar lui Alan nu-i păsa absolut deloc de 
asta. Avea la ce să-l folosească în acea după-amiază. Măi, să 
fie, chiar că avea la ce-l folosi! 

Atunci şi asta se duse dracului. 

O maşină roşie mare - un Cadillac, plăcuțe de 
înmatriculare KEETON 1 — ţâşni brusc de pe o alee îngustă care 
permitea accesul spre parcarea Clădirii Municipalităţii. Alan 
urmări cu gura căscată cum Buster intră cu maşina sa în 
lateralul Beetle-ului lui Norris. Caddy-ul nu mergea repede, 
dar era mai mult sau mai puţin de patru ori mai mare ca 
maşina lui Norris. Se auzi un scrâşnet de metal îndoit şi VW- 


ul se rostogoli pe partea pasagerului cu un bubuit spart şi un 
clinchet de cioburi. 

Alan apăsă frânele cu forță şi ieşi din patrulă. 

Buster ieşea din Cadillac. 

Norris se muncea să iasă prin geamul Volkswagen-ului cu o 
expresie de năuceală pe față. 

Buster începu să păşească apăsat către Norris, palmele 
strângându-i-se în pumni. Un rânjet înghețat se iscă pe fața 
lui grasă şi rotundă. 

Alan aruncă o singură privire la acel rânjet şi începu să 
alerge. 


17 


Primul cartuş pe care-l trase Hugh sparse o sticlă de Wild 
Turkey în barul din spate. Al doilea sparse sticla ce acoperea 
un document înrămat care atârna pe perete chiar deasupra 
capului lui Henry şi lăsă o gaură rotundă în permisul de 
comercializare a băuturilor alcoolice de sub ea. Al treilea 
rupse obrazul drept al lui Henry într-un nor roz de sânge şi 
carne spulberată. 

Henry ţipă, prinse cutia în care se afla puşca de vânătoare 
cu țeava tăiată şi se lăsă să cadă în spatele barului. Ştia că 
Hugh îl împuşcă, dar nu ştia dacă era grav sau nu. Era 
conştient doar că partea dreaptă a feţei sale era brusc la fel de 
încinsă ca un cuptor şi că sângele, cald, ud şi lipicios, îi curgea 
pe-o parte a gâtului. 

— Hai să vorbim despre maşini, Henry, spunea Hugh în 
vreme ce se apropia de bar. Chiar mai bine decât asta, hai să 
vorbim despre coada mea de vulpe — ce zici? 

Henry deschise cutia. Era drapată în catifea roşie. Vâri în ea 
mâinile sale agitate, instabile, şi scoase Winchester-ul cu 
țeava tăiată. Dădu s-o destfacă, apoi îşi dădu seama că nu 
avea timp. Pur şi simplu, trebuia să spere că era încărcat. 

Îşi adună picioarele sub el, pregătindu-se să sară şi să-i 
ofere lui Hugh ceea ce spera cu sinceritate să fie o mare 
surpriză. 


18 


Sheila îşi dădu seama că John nu va ieşi de sub acel nebun, 
care acum credea că era Lester Platt sau Pratt... profesorul de 
sport de la liceu, în orice caz. Nu credea că John putea ieşi de 
acolo. Lester încetase să-l mai izbească de podea cu capul şi, 
în schimb, îşi strânsese mâinile în jurul gâtului lui. 

Sheila întoarse invers arma, prinse cu ambele mâini de 
țeavă şi-o puse la loc pe umăr asemenea lui Ted Williams. Apoi 
o cobori puternic într-un arc strâns. 

Lester întoarse capul în ultimul moment, exact la timp să 
prindă între ochi patul placat cu oţel al puştii. Se auzi un 
pârâit urât când acesta săpă o gaură în craniul lui Lester şi-i 
transformă creierul din față în jeleu. Sună ca şi când cineva ar 
fi călcat foarte tare pe o pungă plină de popcorn. Lester Pratt 
muri înainte să cadă la podea. 

Sheila Brigham se uită la el şi începu să strige. 


19 


— Ai crezut că n-o să ştiu cine-a fost? — mormăia Buster 
Keeton în vreme ce-l trăgea pe Norris - care era amețit, dar 
nevătămat - afară pe geamul din partea şoferului. Ai crezut că 
n-o să ştiu, cu numele tău scris în josul fiecărei bucăţi 
blestemate de hârtie pe care le-ai lipit? Asta credeai? Asta 
credeai? 

Trase pumnul în spate pentru a-l lovi pe Norris şi Alan 
Pangborn îi strecură pe mână cătuşele mai repede decât ai 
crede. 

— Hă! exclamă Buster şi se roti cu toată greutatea lui. 

Înăuntrul Clădirii Municipalităţii, cineva începu să strige. 

Alan se uită în acea direcţie, apoi folosi cătuşa de la celălalt 
capăt al lanțului pentru a-l trage pe Buster spre portiera 
deschisă a Cadillac-ului său. În tot acest timp, Buster se 
zbătu. Alan încasă mai mulți pumni inofensivi în spate şi fixă 
cătuşa liberă pe mânerul maşinii. 


Se întoarse şi-l văzu pe Norris chiar lângă el. Avu timp să 
observe că Norris arăta îngrozitor şi să pună asta pe seama 
consecințelor faptului că fost răsturnat cu maşina pe-o rână 
de către şeful Consiliului Local. 

— Haide, îi spuse acestuia. Avem probleme. 

Dar Norris îl ignoră, cel puţin pentru moment. Trecu 
nepăsător pe lângă el şi-l pocni pe Buster Keeton direct în 
ochi. Buster scoase un cârâit de uimire şi căzu cu spatele în 
portiera maşinii. Aceasta era încă deschisă şi greutatea lui o 
trânti, prinzându-i la încuietoare poalele cămăşii sale albe, 
pătate de transpirațţie. 

— Asta-i pentru cursa de şobolani, căcat gras ce eşti! — 
strigă Norris. 

— Pun eu mâna pe tine! — strigă Buster ca răspuns. Să nu 
crezi că nu! O să pun mâna Pe Voi Toţi! 

— Pune mâna pe asta, mârâi Norris. 

Se avânta iarăşi cu pumnii ridicați de-o parte şi de alta a 
pieptului său înfoiat de porumbel, când Alan îl prinse şi-l trase 
în spate. 

— Termină! — strigă el în fața lui Norris. Avem probleme 
înăuntru! Probleme mari! 

Strigătul se ridică iarăşi în aer. Oamenii se adunau acum 
pe trotuarele Străzii Principale de Jos. Norris se uită la ei, apoi 
înapoi la Alan. Ochii i se limpeziseră şi arăta din nou stăpân 
pe sine. Mai mult sau mai puțin. 

— Despre ce-i vorba, Alan? Are vreo legătură cu el? 

Ridică din bărbie spre Cadillac. Buster stătea acolo, 
uitându-se posac la ei şi trăgând de cătuşa de la încheietura 
mâinii cu mâna liberă. Părea să nu fi auzit deloc strigătele. 

— Nu, spuse Alan. Ai arma la tine? 

Norris scutură din cap. 

Alan desprinse capsa curelei de protecţie de la tocul de la 
şold, scoase pistolul de serviciu, calibru 38, şi i-l dădu lui 
Norris. 

— Şi tu, Alan? — întrebă Norris. 

— Vreau să am mâinile libere. Haide, hai să mergem. Hugh 
Priest e în birou şi a înnebunit. 


20 


Hugh Priest înnebunise, sigur că da - nu prea era îndoială 
despre asta - dar se afla la trei mile bune depărtare de 
Clădirea Municipalităţii din Castle Rock. 

— Hai să discutăm despre... — spuse Hugh Priest şi atunci 
fu când, cu o parte a cămăşii îmbibată de sânge şi cu puşca 
ridicată, Henry Beaufort sări din spatele barului ca o păpuşă 
cu arc. 

Henry şi Hugh traseră în acelaşi timp. Pocnetul pistolului 
automat se pierdu în răcnetul indistinct, primitiv al puştii de 
vânătoare. Fumul şi focul sări din ţeava secționată. Hugh fu 
ridicat în aer şi aruncat prin încăpere cu picioarele lui goale 
târşâind pe podea şi cu pieptul transformat într-o mlaştină de 
noroi roşu descompus. Pistolul îi zbură din mână. Capetele 
cozii de vulpe ardeau. 

Când glonţul lui Hugh îi străpunse plămânul drept, Henry 
fu aruncat în barul din spate. Sticlele căzură şi se sparseră 
peste tot în jurul lui. În pieptul său îşi făcu loc o amorțeală 
atotcuprinzătoare. Scăpă arma din mână şi se împletici către 
telefon. Aerul era plin de mirosuri nebuneşti: băutură vărsată 
şi păr de vulpe ars. Henry încercă să inspire şi, deşi pieptul i se 
ridică, i se păru că nu are nici un pic aer. Se auzi un sunet 
subțire şi ascuțit când gaura din pieptul lui lăsă aerul să 
intre. 

Telefonul părea să cântărească o sută de livre, dar reuşi 
într-un sfârşit să-l ridice la ureche şi apăsă butonul care 
forma automat Oficiul Şerifului. 

Târrr... țârrr... țăârrr... 

— Care dracu-i problema cu voi, oameni buni? —- gâfâi 
aspru Henry. Sunt pe moarte aici! Răspundeţi la afurisitu” ăla 
de telefon! 

Dar telefonul continuă doar să sune. 


21 


Norris îl prinse pe Alan din urmă la jumătatea aleii şi 
intrară umăr la umăr în mica parcare a  Clădirii 
Municipalităţii. Norris ţinea în mână, cu degetul pe garda 
trăgaciului, revolverul de serviciu al lui Alan cu ţeava 
butucănoasă îndreptată în sus către cerul încins de 
octombrie. Saab-ul Sheilei Brigham era parcat alături de 
Patrula 4, maşina de serviciu a lui John LaPointe, dar alte 
maşini nu se mai vedeau. Alan se întrebă în treacăt unde era 
maşina lui Hugh şi atunci se deschise uşa laterală a Oficiului 
Şerifului. Cineva care avea în mâinile însângerate puşca din 
biroul lui Alan țâşni afară. Norris îndreptă într-acolo pistolul 
cu ţeavă scurtă de calibru 38 şi-şi introduse degetul înăuntrul 
gărzii pentru trăgaci. 

Alan observă două lucruri deodată. Primul era că Norris va 
trage. Al doilea, că persoana care striga şi avea puşca în mână 
nu era Hugh Priest, ci Sheila Brigham. 

Reflexele aproape divine ale lui Alan Pangborn îi salvară 
viața Sheilei în acea după-amiază, dar fu o situaţie chiar la 
limită. Nu se deranjă să strige sau să coboare măcar țeava 
pistolului cu mâna. Nici una n-ar fi avut mari şanse de 
reuşită. Scoase în schimb cotul, apoi îl smuci în sus asemenea 
unui om care face o mişcare săltată, entuziastă, dansând la o 
serbare câmpenească. Lovi pistolul lui Norris cu o clipă înainte 
ca el să tragă, aruncând ţeava în sus. În curtea interioară, 
pocnitura de pistol semănă cu un pocnet amplificat de bici. Un 
geam de la Oficiul Serviciilor Orăşeneşti care se găsea la etajul 
al doilea se sparse. Apoi, Sheila aruncă puşca pe care o 
folosise să-i sfarme creierii lui Lester Pratt şi fugi către ei, 
strigând şi plângând. 

— Iisuse, spuse Norris pe o voce slabă, şocată. Când îi 
aruncă pistolul, cu patul înainte, lui Alan, fața lui era albă ca 
hârtia. — Aproape c-am împuşcat-o pe Sheila —- o, mamă, lisuse 
Christoase. 

— Alan! — plânse Sheila. Slavă Domnului! 

Se lovi de el fără să încetinească, aproape doborându-l din 
picioare. EI îşi puse pistolul la loc în toc şi apoi îşi petrecu 
braţele în jurul ei. Femeia tremura ca un fir electric prin care 


trece prea mult curent. Alan bănuia că şi el tremură destul de 
tare, şi nu-i lipsise mult să-şi ude pantalonii. Sheila era 
isterică, orbită de panică, iar asta probabil că era o 
binecuvântare: el nu credea că femeia avea cea mai vagă idee 
cât de aproape fusese să dea colțul. 

— Ce se petrece acolo înăuntru, Sheila? — întrebă el. Spune- 
mi repede. 

Urechile îi ţiuiau atât de tare din pricina împuşcăturii şi a 
ecoului care-i urmase, că aproape putea jura că auzea un 
telefon sunând undeva. 


22 


Henry Beaufort se simţea ca un om de zăpadă ce se topeşte 
în bătaia soarelui. Picioarele îl abandonau. Se pleoşti încet 
într-o poziție îngenuncheată cu telefonul care suna fără ca 
cineva să-i răspundă încă şuierându-i în ureche. Totul se 
învârtea în jurul lui, amețit din pricina izului amestecat de 
tărie şi blană arsă. Acum, cu acestea se mai amesteca un 
miros greţos. Bănuia că era vorba de Hugh Priest. 

Era vag conştient că nu va rezolva nimic cu asta şi că ar fi 
trebuit să formeze alt număr pentru a cere ajutor, dar nu 
credea că o putea face. Forțele nu-l mai ajutau să tasteze încă 
un număr pe telefon - asta era. Aşa că îngenunche în spatele 
barului într-o baltă tot mai mare adunată din propriul său 
sânge, ascultând şuieratul ca de horn produs de aerul care-i 
intra în gaura din piept, luptându-se cu disperare să-şi 
păstreze cunoştinţa. Tiger nu se deschidea decât peste o oră, 
Billy era mort, iar dacă nimeni nu răspundea la telefon, şi el 
va fi mort pe când primii clienţi vor începe să vină pentru 
diversele lor băuturi dătătoare de fericire trecătoare. 

— Vă rog, şopti Henry pe o voce strigătoare, fără vlagă. Vă 
rog, răspundeţi la telefon, cineva să răspundă, vă rog, la 
fututu' ăla de telefon. 


23 


Sheila Brigham începu să-şi recapete cât de cât controlul şi 
Alan scoase imediat de la ea cel mai important lucru: că îl 
trimisese la casare pe Hugh cu patul puştii. 

Nu va încerca nimeni să-i împuşte când vor intra pe uşă. 

Spera el. 

— Haide, îi spuse lui Norris, hai să mergem. 

— Alan... Când a ieşit... am crezut că... 

— Ştiu ce ai crezut, dar nimeni n-a păţit nimic. Dă-o uitării, 
Norris. John e-năuntru. Haide. 

Se duseră la uşă şi se postară de-o parte şi de alta a ei. Alan 
se uită la Norris. 

— Intră în mersul piticului, spuse el. 

Norris aprobă din cap. 

Alan prinse de clanță, deschise uşa cu o smucitură şi se 
avântă înăuntru. Norris merse după el aplecat de spate. 

John reuşise să-şi găsească picioarele şi să se bălăbănească 
aproape până la uşă. Alan şi Norris îl loviră ca linia de ataca 
vechii echipe Pittsburgh Steelers şi John suferi o ultimă 
umilință dureroasă: fu doborât la pământ de colegii lui şi 
proiectat în spate pe gresia de pe jos ca o bilă de popice. Se izbi 
cu o bufnitură de peretele din spate al încăperii şi scoase un 
strigăt de durere care era atât surprins, cât şi oarecum 
epuizat. 

— Iisuse, ăsta-i John! — strigă Norris. Ce mai exercițiu anti- 
incendiu francez! 

— Ajută-mă să-l ridic, spuse Alan. 

Se grăbiră de cealaltă parte a încăperii către John, care se 
ridica deja singur. Faţa lui era o mască de sânge. Buza 
superioară i se umfla asemenea unui tub interior supraplin. 
Când ajunseră Alan şi Norris la el, acesta îşi făcu palma căuş 
sub gură şi scuipă în ea un dinte. 

— Ela ne'un, spuse John pe o voce apoasă, uluită. Theela l- 
a “ovit u pu'ca. Cle' că l-a omo'ât. 

— John, eşti teafăr? — Întrebă Norris. 

— Îs dis'us com'et, spuse John. 

Se aplecă în față şi vomită abundent între picioarele sale 
depărtate ca să-şi dovedească vorbele. 


Alan se uită în jur. Era vag conştient că nu-i juca feste 
auzul; un telefon chiar suna. Dar nu telefonul era important 
acum. Îl văzu pe Hugh zăcând cu faţa în jos lângă peretele din 
spate şi se duse acolo. Îşi cobori urechea şi-o lipi de spatele 
cămăşii lui Hugh, vrând să audă vreo bătaie a inimii. Tot ce 
reuşi să audă la început fu ţiuitul din urechi. Telefoanele alea 
blestemate sunau pe toate birourile, aşa i se părea. 

— Răspunde la porcăria aia sau scoate-l din priză! - sări 
Alan la Norris. 

Norris se duse la cel mai apropiat telefon — se întâmplă să 
fie cel de pe biroul lui apăsă butonul care pâlpâia şi ridică 
receptorul. 

— Nu ne deranjaţi acum, spuse el. Avem o situație de 
urgenţă. Va trebui să sunați mai târziu. 

Îl aruncă la loc în furcă fără să aştepte vreun răspuns. 


24 


Henry Beaufort îndepărtă de ureche receptorul - acel 
receptor greu, foarte greu -— şi se uită la el cu ochi aproape 
orbi, increduli. 

— Ce ai spus? — şopti el.” 

Dintr-odată, nu mai putu ţine în mână receptorul; era prea 
al naibii de greu. Îl scăpă pe jos, se lăsă încet pe-o rână şi 
rămase acolo gâfâind. 


25 


Din câte îşi dădea seama Alan, Hugh ajunsese ia capătul 
drumului. Îl apucă de umeri, îl răsuci... şi nu era câtuşi de 
puţin Hugh. Faţa era prea acoperită de sânge, creieri şi bucăți 
de os ca să-şi dea seama cine era, dar în mod sigur nu era 
Hugh Priest. 

— Ce mama mă-sii se întâmplă aici? - spuse pe o voce 
joasă, uluită. 


26 


Danforth „Buster” Keeton stătea în mijlocul străzii, legat cu 
cătuşe de propriul său Cadillac, şi se uită la Ei cum se uitau 
la el. Acum că plecaseră Persecutorul Şef şi Ajutorul lui, Ei nu 
mai aveau la ce altceva să se uite. 

Se uită la Ei şi-i recunoscu drept ceea ce erau - absolut 
fiecare dintre Ei. 

Bill Fullerton şi Henry Gendron stăteau în fața frizeriei. 
Bobby Dugas stătea între ei cu şorțul de frizer încă legat după 
gât şi atârnându-i în față aidoma unei bavete gigantice. 
Charlie Fortin stătea în fața reprezentanței Western Auto. 
Scott Garson şi prietenii lui, avocaţii borâți Albert Martin şi 
Howard Potter, stăteau în fața băncii, unde probabil că 
discutau despre el atunci când izbucnise tărăboiul. Ochi. 

Ochi afurisiți. 

Peste tot erau ochi. 

Toţi se uitau la el. 

— Vă văd! — strigă Buster dintr-odată. Vă văd pe toți! Pe 
Toţi! Şi ştiu ce am de făcut! Da! Puteţi fi siguri! 

Deschise uşa Cadillac-ului şi încercă să urce. Era legat de 
mânerul exterior al portierei. Lanţul dintre cătuşe era lung, 
dar nu atât de lung. Cineva râse. 

Buster auzi râsetul acela cât se poate de limpede. Se uită în 
jur. 

Mulţi rezidenți ai Castle Rock-ului stăteau în fața 
magazinelor de pe Strada Principală, uitându-se înapoi la el 
cu ochii negri, ca nişte alice mari. ai unor şobolani inteligenți. 

Toată lumea era acolo, mai puțin domnul Gaunt. 

Şi totuşi, domnul Gaunt era acolo; domnul Gaunt era în 
mintea lui Buster şi-i spunea pas cu pas ce are de făcut. 

Buster îl ascultă... şi începu să zâmbească. 


27 


Camionul Budweiser, pe care Hugh aproape că-l răsese pe-o 
parte cu maşina în oraş, se opri la două dintre micuţele 
localuri de familie de cealaltă parte a podului şi în cele din 


urmă intră în parcarea de la The Mellow Tiger la 16:01. Şoferul 
cobori, îşi luă planşeta pe care erau prinse hârtiile de livrare a 
mărfii, îşi săltă pantalonii de postav verde şi păşi hotărât către 
clădire. Se opri la cinci picioare depărtare de uşă cu ochii larg 
deschişi. În pragul intrării în bar putea vedea două picioare. 

— Sfinte Iosife! — exclamă şoferul. Eşti bine, amice? 

La urechi îi ajunse un strigăt slab, şuierat: 


Şoferul fugi înăuntru şi-l descoperi pe Henry Beaufort, abia 
viu, stând grămadă în spatele barului. 


28 


— E Lefer Pratt, cârâi John LaPointe. 

Susținut de Norris într-o parte şi de Sheila în cealaltă, 
țopăise până acolo unde Alan stătea îngenuncheat alături de 
cadavru. 

— Cine? — întrebă Alan. 

Se simțea ca şi când ar fi intrat din greşeală într-o comedie 
nebună. Ricky şi Lucy Se Duc Dracului. Hei, Lester, ai de dat 
nişte explicații. 

— Lefer Pratt, spuse John din nou cu o răbdare dureroasă. 
E plofu” de educa'ie fiică de la liceu. 

— Şi ce caută el aici? — întrebă Alan. 

John LaPointe scutură obosit din cap. 

— Nu şt'u. A veni numa” şi-a-nşepu' să facă pe nebunu”. 

— Să mă lumineze cineva, spuse Alan. Unde-i Hugh Priest? 
Unde-i Clut? Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă 
aici? 


29 


George T. Nelson stătea în cadrul uşii de la dormitor şi se 
uita în jur nevenindu-i să creadă. Camera arăta de parcă cine 
ştie ce formație de punk - Sex Pistols, poate Cramps - ţinuse 
acolo o petrecere la care-şi aduseseră şi toți fanii. 


— Ce... — începu el şi altceva nu mai putu spune. Şi nici nu 
mai trebui. Ştia ce. Era vorba de cocaina aceea. Trebuia să fie. 
Vindea droguri cadrelor didactice de la Liceul Castle Rock de 
şase ani (nu toţi profesorii erau consumatori de ceea ce Ace 
Merrill numea uneori Praful Bolivian Bingo, dar cei care erau 
se calificau pentru statutul de mari consumatori) şi lăsase o 
jumătate de uncie de cocaină aproape pură sub saltea. Despre 
drog era vorba, sigur că da. Cineva ciripise şi altcineva se 
lăcomise. George bănuia că ştiuse asta de-ndată ce oprise în 
parcare şi văzuse geamul spart de la bucătărie. 

Traversă încăperea şi smuci de saltea în sus cu ambele 
mâini, care acum i se păreau țepene şi străine de el. Nimic 
dedesubt. Cocaina dispăruse. Cocaină aproape pură în valoare 
de aproape două mii de dolari - dispărută. Merse 
somnambulic spre baie să vadă dacă mica sa rezervă 
personală mai era în sticla de Anacin de pe raftul de sus al 
cutiei cu medicamente. Niciodată nu-i trebuise o doză mai 
mult ca acum. 

Ajunse la intrare şi se opri cu ochii larg deschişi. Nu 
dezastrul îi reținu atenţia, cu toate că şi acolo lucrurile 
fuseseră întoarse pe dos cu mare zel; era vorba de toaletă. 
Colacul era coborât şi era presărat cu un strat fin de praf alb. 

George avea o bănuială că praful cel alb nu era Pudra 
pentru Copii de la Johnson's. 

Merse către bideu, îşi umezi un deget şi atinse praful. Puse 
degetul în gură. Vârful limbii îi amorți aproape imediat. Pe 
podea, între tron şi cadă, se afla o punguţă de plastic goală. 
Imaginea era limpede. Nebunească, dar limpede. Intrase 
cineva, găsise cocaina... şi apoi o aruncase la căcăstoare şi 
trăsese apa. De ce? De ce? Nu ştia, dar era hotărât ca, atunci 
când îl va găsi pe cel care făcuse asta, să-l întrebe. Chiar 
înainte să-i smulgă scăfârlia de pe umeri. Doar nu-i era greu 
să-ntrebe. 

Rezerva lui de trei grame era intactă. O duse afară din baie 
şi apoi se opri din nou când dădu cu ochii de altceva şocant. 
Nu văzuse abominaţia aceasta când traversase dormitorul 


venind din hol, dar de unde se afla atunci nu avea cum să n-o 
vadă. 

Rămase unde era preţ de-o clipă lungă, cu ochii mari de-o 
groază uluită, cu gâtul înghițind convulsiv în sec. Cuibul de 
vene de la temple bătea cu viteză, asemenea aripilor unor 
păsări mici. Reugşi într-un sfârşit să scoată un singur cuvânt 
mic şi strangulat: 


La parter, în spatele sofalei de culoarea terciului de ovăz a 
lui George T. Nelson, Frank Jewett continua să doarmă. 


30 


Spectatorii de pe Strada Principală de Jos, care fuseseră 
scoşi pe trotuar de ţțipete şi împuşcături, erau acum 
întreținuți de o nouă atracție: evadarea desfăşurată cu 
încetinitorul a primului dintre consilierii lor locali. 

Buster se aplecă în Cadillac atât de mult cât putu şi roti 
comutatorul de contact în poziția ON. Apăsă apoi butonul care 
cobora geamul electric dinspre partea şoferului. Închise 
portiera din nou şi începu cu grijă să se strecoare înăuntru 
prin geam. 

Încă mai era afară de la genunchi în jos, cu braţul stâng 
tras în spate într-un unghi ascuţit de cătuşele cu care era 
prins de mânerul uşii, cu lanțul întins de-a lungul marii sale 
coapse stângi, când Scott Garson se apropie de el. 

— Ă, Danforth, spuse bancherul ezitant, nu cred c-ar trebui 
să faci asta. Am impresia că eşti arestat. 

Buster se uită pe la subsioara mâinii drepte, mirosindu-şi 
propria aromă -— destul de picantă deja, şi-l văzu pe Garson cu 
capul în jos. Stătea chiar în spatele său. Arăta de parcă avea 
de gând să-ncerce să-l tragă afară din maşină. 

Buster îşi trase picioarele sus atât de mult cât putu şi apoi 
le împinse afară cu forță, asemenea unui ponei pe care l-au 
apucat pandaliile pe păşune. Călcâiele pantofilor lui îl loviră 
pe Garson în față cu o pocnitură pe care Buster o găsi cât se 
poate de satisfăcătoare. Ochelarii cu rame de aur ai lui 


Garson se sparseră. Bărbatul urlă, se dădu câţiva paşi în 
spate acoperindu-şi fața însângerată cu palmele şi căzu pe 
spate în mijlocul Străzii Principale. 

— Ha! — grohăi Buster. La asta nu te-ai aşteptat, nu? Nu 
te-ai aşteptat deloc, fiu de curvă persecutor ce eşti, nu? 

Şerpui mai departe până ce reuşi să urce în maşină cu 
totul. Lanţul era atât de lung cât trebuia. Încheietura 
umărului pârâi alarmant şi apoi se roti în locaşul ei destul cât 
să-i permită lui Buster să se strecoare pe sub propriul braţ şi 
să-şi arunce fundul înapoi în scaun. Acum şedea în spatele 
volanului cu braţul încătuşat scos pe geam. Porni maşina. 

Scott Garson se ridică la timp să vadă Cadillac-ul 
apropiindu-se de el. Grilajul acestuia părea că-i rânjeşte în 
față, un munte mare de crom care avea să-l zdrobească. 

Se rostogoli speriat pe partea stângă, evitându-şi moartea 
cu mai puțin de o secundă. Unul dintre cauciucurile mari din 
față ale Cadillac-ului se rostogoli peste mâna lui dreaptă, 
sfărâmând-o destul de bine. Apoi se rostogoli peste ea şi 
cauciucul din spate, terminând treaba. Garson se lăsă pe 
spate, uitându-se la degetele lui grotesc măcinate, care erau 
acum cam de dimensiunea unor cuțite pentru chituit, şi 
începu să strige către cerul albastru şi încins. 


31 


— TAMMMEEEE FAYYYYE! 

Țipătul îl smulse pe Frank Jewett din moțăiala tot mai 
profundă. În acele prime secunde confuze, nu avu absolut nici 
o idee unde se afla — doar că era vorba de-un loc strâmt, 
închis. Un loc neplăcut. Şi că avea ceva în mână... ce era? 

Ridica mâna dreaptă şi aproape că îşi scoase ochiul cu 
cuțitul pentru friptură. 

— 000000, NUUUUUUUU | TAMMMEEEE FAYYYYE! 

Îşi aminti totul pe dată. Se afla în spatele canapelei 
vechiului şi bunului său „prieten” George T. Nelson, iar acela 
era George T. Nelson în persoana, în carne şi oase, care-şi jelea 
cu mare tărăboi papagalul mort. Odată cu această realizare, 


tot restul se întoarse în amintirea lui Frank: revistele 
împrăştiate peste tot prin birou, biletul de şantaj, posibila (nu, 
probabila - cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se 
părea mai probabilă) ruinare a carierei şi a vieţii lui. 

Acum, incredibil, îl auzea pe George T. Nelson plângând cu 
suspine. Plângând cu suspine pentru o blestemată de 
căcăstoare cu aripi. Ei bine, îşi spuse Frank, am să-ți curm 
suferințele, George. Cine ştie — poate c-o să ajungi chiar într- 
un rai al păsărilor. 

Suspinele se apropiau de sofa. Din ce în ce mai bine. Putea 
sări în picioare - surpriză, George! — şi nemernicul va fi mort 
înainte să-şi formeze o impresie despre ce se petrecea. Frank 
era pe cale să pună în practică saltul, când George T. Nelson, 
încă plângând de să i se frângă sufletul, se trânti pe sofa. Era 
un om greu, iar greutatea lui făcu sofaua să alunece 
considerabil către perete. Nu auzi „Ooooof!”-ul de surprindere, 
fără vlagă, din spatele lui; propriile lui suspine îl acoperiră. 
Dibui după telefon, formă un număr printr-o peliculă 
clipocitoare de lacrimi şi-l prinse (aproape miraculos) pe Fred 
Rubin de la primul apel. 

— Fred! - plânse el. Fred, s-a întâmplat ceva îngrozitor! 
Poate că încă se întâmplă! O, lisuse, Fred! O, lisuse! 

Jos şi-n spatele lui, Frank Jewett se lupta să respire. 
Poveştile lui Edgar Allan Poe pe care le citise în copilărie, 
poveşti despre oameni îngropaţi de vii, îi străbăteau cu viteză 
mintea. Fața lui începea încet să capete culoarea cărămizii 
vechi. Piciorul greu din lemn care-i apăsase pieptul când se 
prăbuşise George T. Nelson pe sofa i se părea un drug de 
plumb. Spatele sofalei îi apăsa umărul şi-o parte a feţei. 

Deasupra lui, George T. Nelson debita în urechea lui Fred 
Rubin o descriere trunchiată a ceea ce găsise când în sfârşit 
ajunsese acasă. Într-un sfârşit, se opri pentru o secundă şi 
apoi ţipă: 

— Nu-mi pasă că n-ar trebui să vorbesc despre asta la 
telefon — CUM SĂ-MI PESE CÂND MI L-A OMORÂT PE TAMMY FAYE? 
NEMERNICUL L-A OMORÂT PE TAMMY FAYE! Cine s-o fi făcut, Fred? 
Cine? Trebuie să mă ajuţi! 


O altă pauză când George T. Nelson ascultă, şi Frank îşi 
dădu seama cu o panică tot mai mare că-n curând va leşina, 
înțelese imediat ce avea de făcut - să folosească pistolul 
automat Llama să tragă prin sofa. Poate că nu-l va omori pe 
George T. Nelson, s-ar putea chiar să nici nu-l nimerească pe 
George T. Nelson, dar cu siguranță că-i va atrage atenția lui 
George T. Nelson, iar, odată ce va face asta, erau şanse mari 
ca George T. Nelson să-şi ridice fundul ăla gras de pe sofa 
înainte ca el să moară acolo cu nasul strivit de caloriferul de la 
nivelul podelei. 

Frank deschise palma în care ţinea cuțitul pentru friptură 
şi încercă să ajungă la pistolul îndesat la betelia pantalonilor. 
O groază ca de coşmar îl năpădi când îşi dădu seama că nu-l 
poate lua -— degetele i se deschideau şi închideau la distanță de 
exact doi inci deasupra mânerului din fildeş intarsiat al armei. 
Încercă folosindu-şi toată forța pe care o mai avea să întindă şi 
mai mult mâna, dar umărul înțepenit nu voia să se mişte 
deloc; sofaua cea mare - şi greutatea considerabilă a lui 
George T. Nelson — îl ținea ferm țintuit la perete. 

Trandafiri negri - vestitori ai asfixierii tot mai apropiate — 
începură să-şi deschidă bobocii în fața ochilor holbaţi ai lui 
Frank. 

Ca de la o depărtare imposibilă, îşi auzi vechiul „prieten” 
cum strigă la Fred Rubin, care fără-ndoială fusese partenerul 
lui George T. Nelson în afacerea cu cocaina. 

— Despre ce tot vorbeşti? Te sun să-ți spun c-am fost 
prădat şi tu-mi spui să merg să mă-ntâlnesc cu tipu” ăla nou 
din josu” străzii? N-am nevoie de bibelouri, Fred, am nevoie 
de... 

Se întrerupse, se ridică şi traversă încăperea. Cu ceea ce era 
la propriu ultima sa fărâmă de putere, Frank reuşi să împingă 
sofaua câţiva inci de la perete. Nu era mult, dar putea să ia 
sorbituri mici de aer incredibil de minunat. 

— Vinde ce? — strigă George T. Nelson. Păi, lisuse! lisuse H. 
Christos! De ce n-ai spus aşa de la-nceput? 

Linişte din nou. Frank zăcea în spatele sofalei ca o balenă 
eşuată, sorbind aer şi sperând că nu-i va exploda capul ce 


bubuia chinuitor. Într-un moment se va ridica şi-i va zbura 
creierii vechiului său „prieten” George T. Nelson. Într-un 
moment. După ce-şi recăpăta respiraţia. Şi după ce florile alea 
mari şi negre care-i umpleau acum vederea se vor micşora la 
loc şi vor dispărea. Într-un moment. Cel mult două. 

— Bine, spuse George T. Nelson. Mă duc să mă-ntâlnesc cu 
el. Mă-ndoiesc că-i făcătoru” de minuni pe care-l crezi tu, da-i 
bun orice port într-o furtună, corect? Trebuie să-ți spun ceva, 
însă - mă doare-n cot dacă ţine sau nu deschis. O să-l găsesc 
pe fiu” ăla de curvă care-a făcut asta — ăsta-i primul lucru pe 
agenda mea - şi-o să-l crucific pe primul zid. Ai înţeles asta? 

Eu am înţeles, îşi spuse Frank, dar care pe care are să 
crucifice pe zidul ăla încă mai rămâne de văzut, scumpul şi 
vechiul meu amic de petreceri. 

— Da, am reţinut numele! - strigă George T. Nelson în 
receptor. Gaunt, Gaunt, futu-i Gaunt! 

Trânti receptorul în furcă, apoi trebuie să fi aruncat 
telefonul prin cameră - Frank auzi zornăitul de sticlă spartă. 
Câteva secunde mai târziu, George T. Nelson rosti un ultim 
jurământ şi ieşi ca o furtună din casă. Motorul Iroc-Z-ului său 
se trezi la viață cu un răcnet. În vreme ce împinse sofaua de 
lângă perete, Frank îl auzi cum iese cu spatele din parcare. 
Cauciucurile ţipară afară pe asfalt şi apoi vechiul său 
„prieten” George T. Nelson era dus. 

Două minute mai târziu, două mâini se ridicară la vedere şi 
prinseră de spatele sofalei de culoarea terciului de ovăz. O 
clipă după aceea, fața lui Frank M. Jewett — palidă şi dementă, 
cu ochelarii fără rame âă la domnul Weatherbee stând strâmbi 
pe nasul lui mic şi teşit şi având o lentilă crăpată - apăru 
între mâini. Spatele sofalei îi lăsase imprimat pe obrazul drept 
un desen roşu. În părul rar îi dansau câţiva iepuraşi de praf. 

Încet, asemenea unui cadavru umflat care se ridică de pe 
fundul unui râu până ce ajunge să plutească puţin sub 
suprafaţa apei, rânjetul reapăru pe fața lui Frank. Îl ratase pe 
vechiul său „prieten” George T. Nelson de data aceasta, dar 
George T. Nelson nu avea planuri să plece din oraş. Discuţia 
lui la telefon exprimase limpede acest lucru. Frank avea să-l 


găsească înainte să se sfârşească ziua. Într-un oraş de 
mărimea Castle Rock-ului, cum avea să-i scape? 


25 


Sean Rusk stătea în uşa de la bucătăria casei sale şi se uita 
cu nelinişte afară la garaj. Cu cinci minute în urmă, fratele lui 
mai mare mersese acolo - Sean se uita pe geamul de la 
dormitorul său şi se întâmplase să-l vadă. Brian ţinea ceva 
într-o mână. Distanţa era prea mare ca Sean să vadă ce era, 
dar nu avusese nevoie să vadă. Ştia. Era cartonaşul de base- 
ball cel nou, cel pe care Brian se tot furişa sus să-l vadă. Brian 
nu ştia că el ştie de cartonaş, dar aşa era. Ştia şi cine era pe 
el, fiindcă ajunsese acasă de la şcoală mult mai devreme ca 
Brian astăzi şi se furişase în camera lui Brian să-l vadă. Nu 
avea nici cea mai vagă idee de ce ţinea Brian atât de mult la el; 
era vechi, murdar, cu urechi de măgar şi şters. De asemenea, 
jucătorul era cineva de care Sean nu auzise niciodată - un 
aruncător de la Los Angeles Dodgers pe nume Sammy Koberg, 
care înregistrase în toată activitatea o sigură victorie şi trei 
ratări. Tipul nu stătuse nici măcar un an întreg în liga 
profesionistă. De ce să țină Brian atât de mult la un cartonaş 
fără valoare ca acela? 

Sean Rusk nu ştia. Ştia doar două lucruri cu siguranță: că 
Brian, fratele lui, chiar ţinea la el şi că felul în care se 
comportase Brian în ultima săptămână sau aşa ceva era 
înfricoşător. Semăna cu reclamele alea pe care le vedeai la 
televizor despre copiii care iau droguri. Dar Brian nu folosea 
droguri... nu-i aşa? 

Ceva de pe chipul lui Brian când se dusese în garaj îl 
speriase pe Sean atât de tare, că se dusese să-i spună mamei. 
Nu era sigur ce să-i spună mai exact şi se dovedi că nu 
contează, fiindcă nu avu ocazia să spună nimic. Ea umbla ca 
somnambula prin dormitor, îmbrăcată în capot şi pe nas cu 
ochelarii ăia prosteşti de soare pe care-i cumpărase de la noul 
magazin din centru. 


— Mami, Brian a... - a început el şi mai departe de atât nu 
a reuşit să meargă. 

— Du-te de aici, Sean. Mami e ocupată acum. 

— Dar, mami... 

— Du-te de aici, am spus! 

Şi înainte să poată pleca singur, se trezise împins 
nepoliticos afară din dormitor. Când îl împinse, capotul ei se 
desfăcuse şi, înainte să-şi poată feri ochii, Sean văzu că mama 
lui nu purta absolut nimic pe dedesubt, nici măcar o cămaşă 
de noapte. 

Femeia trântise uşa în spatele lui. Şi-o încuiase. 

Acum stătea în uşa de la bucătărie, aşteptând cu nelinişte 
ca Brian să iasă din garaj... dar Brian nu ieşea. 

Neliniştea lui crescu într-un fel tainic până ce deveni o 
teroare abia controlabilă. Sean ieşi pe uşa de la bucătărie, 
străbătu repede şi cu paşi mărunți culoarul dintre casă şi 
garaj şi intră în garaj. 

Era întuneric şi mirosea a ulei şi era o căldură sufocantă 
înăuntru. Pentru o clipă, nu-şi văzu fratele în umbre şi-şi 
spuse că trebuie să fi ieşit în curte pe uşa din spate. Ochii i se 
ajustară şi scoase un icnet mic, scâncit. 

Brian şedea sprijinit de peretele din spate, lângă maşina de 
tuns iarba marca Lawnboy. Luase puşca lui tati. Patul ei era 
aşezat pe podea. Teava era îndreptată spre propria sa faţă. 
Brian susținea arma cu o mână în vreme ce în mâna cealaltă 
ținea cartonaşul de base-ball vechi şi soios care pusese cumva 
atât de tare stăpânire pe viața lui în ultima săptămână. 

— Brian! - strigă Sean. Ce faci? 

— Nu te mai apropia, Sean, o să te murdăresc. 

— Brian, nu! strigă Sean, începând să plângă. Nu fi aşa un 
nătăfleț! Mă... mă sperii! 

— Vreau să-mi promiți ceva, spuse Brian. 

Îşi dăduse jos din picioare şosetele şi tenişii şi acum îşi vâri 
unul dintre degetele mari în garda pentru trăgaci a 
Remington-ului. 

Sean simți în zona pelvisului ceva ud şi cald. Niciodată nu 
mai fusese aşa de speriat. 


— Brian, te rog! Te rooooog! 

— Vreau să-mi promiți că n-o să mergi niciodată la 
magazinul cel nou, spuse Brian. Mă auzi? 

Sean făcu un pas către fratele lui. Degetul lui Brian se 
strânse pe trăgaciul armei. 

— Nu! -— strigă Sean, trăgându-se imediat în spate. Adică, 
da! Da! 

Brian îndepărtă puţin ţeava când văzu că fratele lui se 
retrage. Degetul se relaxă puţin. 

— Promite-mi. 

— Da! Orice vrei! Numa” nu mai face asta! Nu... nu mă mai 
necăji, Bri! Hai să mergem înăuntru şi să ne uităm la The 
Transformers! Nu... alege tu! Orice vrei! Chiar şi Wapner2! Ne 
putem uita la Wapner dacă vrei! Toată săptămâna! Toată 
luna! O să mă uit cu tine! Numa” nu mă mai speria, Brian, te 
rog nu mă mai speria! 

Brian Rusk parcă nici nu-l auzise. Ochii lui păreau să 
plutească pe fața aceea îndepărtată, liniştită. 

— Nu te duce niciodată acolo, spuse el. Lucruri preţioase e 
un loc otrăvitor, iar domnul Gaunt e-un om otrăvitor. De fapt 
nu-i om, Sean. Nu-i deloc om. Jură-mi că n-o să cumperi 
niciodată vreunul dintre lucrurile otrăvitoare pe care le vinde 
domnul Gaunt. 

— Jur! Jur! îngăimă Sean. Jur pe numele lu' mami! 

— Nu, spuse Brian, nu poţi face asta, fiindcă şi pe ea 
domnul Gaunt a pus mâna. Jură pe numele tău, Sean. Jură 
chiar pe numele tău. 

— Jur! strigă Sean înăuntrul garajului încins, întunecat, 
întinse implorator mâinile către fratele lui. - Chiar jur, jur 
chiar pe numele meu! Acum, te rog, lasă jos arma, Bri... 

— Te iubesc, frățioare. 

Se uită în jos la cartonaşul de base-ball pentru o clipă. 

— Sandy Koufax e de căcat, spuse Brian Rusk şi apăsă 
trăgaciul cu degetul de la picior. 

TȚipătul sfredelitor de groază a lui Sean se ridică deasupra 
detunăturii, care fu plată şi puternică în garajul încins şi 
întunecat. 


33 


Leland Gaunt stătea la geamul magazinului său, se uita 
afară la Strada Principală şi zâmbea blând. Sunetul 
împuşcăturii de pe strada Ford fu slab, dar urechile lui erau 
ascuțite şi-l auziră. 

Zâmbetul i se lărgi puţin. 

Luă anunțul din vitrină, cel care spunea că e ÎNCHIS CU 
EXCEPȚIA VIZITELOR STABILITE ÎN PREALABIL, şi puse unul nou. 
Acesta spunea 


ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIȚII 


— Începem să ne distrăm, spuse Leland Gaunt absolut 
nimănui. Da, domle. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


1 


Polly Chalmers nu ştia nimic de toate acestea. 

În vreme ce Castle Rock rodea primele fructe adevărate ale 
strădaniilor domnului Gaunt, ea era la capătul Drumului 
Orăşenesc nr. 3, la vechea reşedinţă Camber. Mersese acolo 
de-ndată ce încheiase discuţia cu Alan. 

Ai încheiat-o? îşi spuse. O, dragă, asta-i mult prea civilizat. 
După ce i-ai închis în nas - nu asta vroiai să spui? 

Bine, fu ea de acord. După ce i-am închis în nas. Dara 
acționat fără ştirea mea. lar când l-am sunat să-i spun, s-a 
burzuluit tot şi apoi m-a minţit. M-a minţit. Se-ntâmplă să 
consider că un astfel de comportament merită un răspuns 
necivilizat. 

La aceasta, ceva se mişcă în ea, ceva care ar fi vorbit dacă i- 
ar fi oferit timp şi spaţiu, dar nu-i oferi nici una, nici alta. Nu 
voia nici o voce contradictorie; nu voia, de fapt, să se 
gândească deloc la ultima discuţie cu Alan Pangborn. Voia 


doar să-şi vadă de treaba pe care o avea de făcut aici, la 
capătul Drumului Orăşenesc nr. 3, şi apoi să plece acasă. 
Odată ce avea să ajungă acolo, intenționa să facă o baie rece şi 
apoi să doarmă doisprezece sau şaisprezece ore. 

Vocea aceea lăuntrică reuşi să rostească doar cinci cuvinte: 
Dar, Polly... te-ai gândit... 

Nu. Nu se gândise. Bănuia că va trebui în timp să se 
gândească, dar acum era prea devreme. Odată ce începea să 
gândească, avea să înceapă şi durerea. Pentru moment voia 
doar să-şi vadă de treabă... şi să nu se gândească deloc. 

Reşedinţa Camber era înfricoşătoare... unii spuneau că este 
bântuită. Nu cu mulți ani în urmă, doi oameni — un băiețel şi 
şeriful George Bannerman - muriseră în curtea din fața 
acestei case. Alți doi oameni, Gary Pervier şi Joe Camber 
însuşi, muriseră mai în josul dealului. Polly parcă maşina în 
locul unde o femeie pe nume Donna Trenton făcuse cândva 
greşeala fatală de a-şi parca Ford Pinto-ul“*, şi cobori. Când 
făcu asta, azka i se legănă de la stânga la dreapta între sâni. 

Se uită neliniştită în jur pentru o clipă la veranda căzută, la 
pereţii fără vopsea năpădiți de iederă, la geamurile în mare 
parte sparte care se holbau oarbe înapoi la ea. Greierii îşi 
cântau cântecele lor prosteşti în iarbă, iar soarele încins 
biciuia totul aşa cum făcuse în acele zile îngrozitoare când 
Donna Trenton se luptase acolo pentru viaţa ei şi a fiului ei. 

Ce caut eu aici? îşi spuse Polly. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce caut eu aici? 

Dar ştia, şi nu avea nici o legătură cu Alan Pangborn sau 
cu Kelton sau cu Departamentul pentru îngrijirea Copiilor din 
San Francisco. Această scurtă excursie pe teren nu avea nici o 
legătură cu dragostea. Avea legătură cu durerea. Asta era 
tot... dar asta era destul. 

Înăuntrul amuletei mici din argint se afla ceva. Ceva viu. 
Dacă nu-şi onora partea ei din înțelegerea pe care o făcuse cu 
Leland Gaunt, acel ceva urma să moară. Nu ştia dacă putea 
îndura să se prăvălească înapoi în acea durere oribilă, 
chinuitoare, cu care se trezise în dimineața zilei de duminică. 


Dacă trebuia să facă față toată viața unei asemenea dureri, îşi 
spuse că s-ar sinucide. 

— Şi nu-i vorba de Alan, şopti ea, îndreptându-se către 
hambarul cu uşa lui căscată şi cu acoperişul lui amenințător 
înclinat pe spate. A spus că nu va ridica mâna împotriva lui. 

De ce-ţi pasă, totuşi? şopti vocea aceea obositoare. 

Îi păsa fiindcă nu voia să-l rănească pe Alan. Era nervoasă 
pe el, da - furioasă, de fapt — dar asta nu însemna că trebuia 
să se coboare la nivelul lui, că trebuia să-l trateze şi ea aşa 
cum o tratase el. 

Dar, Polly... te-ai gândit... 

Nu. Nu! 

Îi va juca o festă lui Ace Merrill şi de Ace nu-i păsa absolut 
deloc — nici măcar nu se-ntâlnisc cu el vreodată, îl cunoştea 
doar datorită reputației lui. Festa era pentru Ace, dar... 

Dar Alan, care-l trimisese pe Ace Merrill la Shawshank, 
intra şi el în joc pe undeva. Aşa-i spunea inima. 

Şi putea da în spate din asta? Chiar dacă voia s-o facă, 
putea? Acum era vorba şi de Kelton. Domnul Gaunt nu-i 
spusese cu exactitate că, dacă nu făcea ceea ce-i spunea el să 
facă, vestea a ceea ce se întâmplase cu fiul ei va ajunge peste 
tot prin oraş... dar făcuse o aluzie la asta. Nu putea îndura să 
se întâmple aşa ceva. 

Nu are o femeie dreptul la mândria ei? Când a pierdut tot 
restul, nu are dreptul cel puţin la asta, la moneda fără de care 
poşeta ei e complet goală? 

Da. Şi da. Şi da. 

Domnul Gaunt îi spusese că va găsi în hambar singura 
unealtă de care avea nevoie; acum, Polly începu să meargă 
încet în acea direcție. 

Du-te unde te poartă paşii, dar du-te acolo vie, Trisha, îi 
spusese mătuşa Evvie. Nu fi o fantomă. 

Dar acum, păşind înăuntrul hambarului de la reşedinţa 
Camber prin nişte uşi care stăteau căscate şi înțepenite pe 
şinele lor ruginite, se simțea ca o fantomă. Niciodată în viaţa ei 
nu se simţise ca o fantomă mai mult ca acum. Azka i se mişcă 
între sâni... singură, de data aceasta. Era ceva înăuntru. Ceva 


viu. Nu-i plăcea, dar îi plăcea chiar mai puţin ideea a ce s-ar 
întâmpla dacă ar muri vietatea aceea. 

Va face ceea ce-i spusese domnul Gaunt să facă, cel puțin 
de data aceasta, va rupe toate legăturile cu Alan Pangborn 
(fusese o greşeală să înceapă ceva cu el, acum vedea asta, o 
vedea limpede) şi-şi va ţine trecutul pentru ea. De ce nu? 

În definitiv, era un lucru atât de mărunt. 


2 


Lopata era exact acolo unde-i spusese că va fi, sprijinită de 
un perete într-o rază de lumină prăfoasă. Prinse cu mâna de 
coada ei netedă, învechită. 

Dintr-odată i se păru că aude din umbrele dese ale 
hambarului un mârâit gros, gutural, de parcă Saint Bernard- 
ul turbat care-l omorâse pe George Bannerman cel Uriaş şi-i 
provocase moartea lui Tad Trenton era încă acolo, întors 
dintre morți şi mai rău ca niciodată. Pielea de găină îi acoperi 
braţele şi Polly plecă în grabă din hambar. Curtea din fața 
casei nu era tocmai însuflețită —- nu cu clădirea aceea goală 
uitându-se posacă la ea — dar era mai bine decât hambarul. 

Ce caut eu aici? — întrebă din nou plină de jale mintea ei şi 
cea care răspunse fu vocea mătuşii Ewvie: Faci pe fantoma. 
Asta cauţi aici? Faci pe fantoma. 

Polly strânse tare din ochi. 

— Încetează! — şopti ea cu furie. Încetează imediat? 

Corect, spuse Leland Gaunt. Pe lângă, ce-i aşa mare lucru? 
Nu-i decât o glumiță nevinovată. lar dacă va fi să iasă ceva 
serios din asta — nu va ieşi, desigur, dar să presupunem doar, 
de dragul demonstrației, că va ieşi — a cui va fi vina? 

— A lui Alan, şopti ea. 

Ochii i se mişcau agitați în orbite şi mâinile i se încleştau şi 
descleştau agitate între sâni. 

— Dacă ar fi el aici să-i pot vorbi... dacă nu s-ar fi separat 
singur de mine vârându-şi nasul în lucrurile care nu-l 
priveau... 


Vocea aceea mică încercă iarăşi să vorbească, dar Leland 
Gaunt o reteză înainte să poată rosti un cuvânt. 

Corect din nou, spuse Gaunt. Cât despre ce cauţi tu aici, 
Polly, răspunsul la întrebarea asta este cât se poate de simplu: 
plăteşti. Asta cauţi aici şi asta-i tot ce cauţi aici. Fantomele n- 
au nici o legătura cu asta. Şi ține minte asta, fiindcă este cel 
mai simplu, cel mai minunat aspect al comerțului: odată ce-ai 
plătit pentru un lucru, îți aparține de drept. Doar nu te-ai 
aşteptat ca un lucru atât de minunat să fie ieftin, nu? Dar 
odată ce vei fi terminat de plătit pentru el, îți va aparține. 
Acum, vrei să stai aici toată ziua şi să asculţi vocile alea 
bătrâne şi speriate sau vrei să faci ceea ce-ai venit să faci? 

Polly deschise iarăşi ochii. Azka atârna nemişcată la 
capătul lănţişorului. Dacă se mişcase — şi nu mai era sigură 
că se mişcase - acum se oprise. Casa nu era decât o casă, o 
casă care a stat goală prea multă vreme şi care arăta 
inevitabilele semne ale neîngrijirii. Ferestrele nu erau ochi, ci 
simple găuri cu sticla spartă de pietrele aruncate de nişte 
băieți aventuroşi. Dacă auzise ceva în hambar — şi nu mai era 
sigură că auzise - nu fusese decât sunetul produs de o 
scândură umflându-se în neobişnuita căldură de octombrie. 

Părinţii ei erau morți. Băieţelul ei dulce era mort. lar câinele 
care dominase atât de teribil şi de complet această curte vreme 
de trei zile şi trei nopţi de vară în urmă cu unsprezece ani era 
mort şi el. 

Nu era nici o fantomă. 

— Nici măcar eu, spuse ea şi începu să dea ocol 
hambarului. 


3 


Când vei merge în spatele hambarului, spusese domnul 
Gaunt, o să vezi rămăşiţele unei vechi rulote. Le văzu; o rulotă 
Air-Flow cu pereți exteriori argintii, aproape ascunsă vederii 
de splinuţe şi lujeri înalți de floarea-soarelui târzie. 

Într-o parte a rulotei o să vezi o piatră mare şi plată. 


O găsi cu uşurinţă. Era la fel de mare ca şi o piatră pentru 
pavarea grădinilor. 

Mişcă piatra şi sapă. Cam la două picioare sub pământ vei 
găsi o cutie de biscuiţi Crisco. 

Aruncă piatra în lături şi săpă. La mai puţin de cinci 
minute după ce începuse, lama lopeţii se lovi de cutie. Scăpă 
de lopată şi săpă în pământul afânat cu degetele, rupând 
rețeaua firavă de rădăcini. Un minut mai târziu ţinea în mână 
cutia de biscuiţi Crisco. Era ruginită, dar intactă. Eticheta 
mucedă se desprinse şi văzu pe spatele ei o rețetă pentru 
Prăjitura Surpriză cu Ananas (lista de ingrediente era în mare 
parte acoperită de-o pată mare de mucegai), alături de-un 
cupon Bisquick care expirase în 1969. Prinse cu degetele de 
marginea capacului şi-l desprinse. Pala de aer care ieşi 
dinăuntru o făcu să se crispeze şi să-şi ferească nasul pentru 
o clipă. Vocea aceea mai încercă o ultimă dată să întrebe ce 
căuta ea acolo, dar Polly o reduse la tăcere. 

Se uită în cutie şi văzu ceea ce-i spusese domnul Gaunt că 
va vedea: un mănunchi de cupoane Gold Bond şi mai multe 
fotografii şterse ale unei femei surprinse în toiul unei partide 
de sex cu un ciobănesc scoţian. 

Scoase aceste lucruri afară, le îndesă în buzunarul de la 
şold şi apoi îşi şterse în treacăt degetele pe piciorul jeanşilor. 
Se va spăla pe mâini de-ndată ce va avea ocazia, îşi promise. 
Să atingă lucrurile acelea care zăcuseră în pământ atât de 
multă vreme o făcea să se simtă murdară. 

Din celălalt buzunar scoase un plic sigilat. Pe partea lui din 
faţă erau scrise la maşină cu litere mari acestea: 


UN MESAJ PENTRU ÎNDRĂZNEȚUL VÂNĂTOR DE COMORI. 


Polly puse plicul în cutie, apăsă capacul la loc şi-o aruncă 
înapoi în groapă. Folosi lopata pentru a o umple, lucrând 
repede şi neglijent. Tot ce-şi dorea acum era să plece dracului 
de acolo. 

După ce termină, se îndepărtă cu pas grăbit. Lopata o 
aruncă în buruienele înalte. Nu avea nici o intenţie să o ducă 


înapoi în hambar, indiferent când de plauzibilă putea părea 
explicația sunetului pe care-l auzise. 

Când ajunse la maşină, deschise mai întâi portiera 
pasagerului şi apoi torpedoul. Scotoci prin droaia de hârtii 
dinăuntru până ce găsi o cutie veche de chibrituri. Avu nevoie 
de patru încercări pentru a scoate o flacără mică. Durerea îi 
părăsise aproape complet mâinile, dar tremurau atât de tare, 
încât frecă primele trei chibrituri mult prea tare, îndoind 
capetele de hârtie şi, nefolositoare, trebui să le arunce. 

Când al patrulea scăpără, îl ţinu între două degete de la 
mâna dreaptă, flacăra fiind aproape invizibilă în lumina 
încinsă a după-amiezii, şi scoase din buzunarul jeanşilor 
mormanul mototolit de cupoane şi fotografii obscene. Atinse 
flacăra de morman şi-o ţinu acolo până ce fu sigură că se 
aprinsese. Apoi aruncă chibritul şi țţinu hârtiile în poziție 
verticală pentru a le face să ardă mai bine. Femeia era 
malnutrită şi avea ochii goi. Câinele arăta decrepit şi destul de 
deştept să fie ruşinat. Era o uşurare să privească suprafața 
singurei fotografii pe care o putea vedea băşicându-se şi 
devenind maro. Când începură să se încovoieze pozele, aruncă 
mormanul înflăcărat în praful unde o femeie omorâse cândva 
în bătaie un alt câine, acesta un Saint Bernard, cu o bâtă de 
base-ball. 

Flăcările pâlpâiau. Mormanul mic de cupoane şi fotografii 
se mototoliră repede într-un morman de cenuşă neagră. 
Flăcările tremurară, se stinseră... şi-n clipa când se întâmplă 
asta, o pală, bruscă adiere de vânt suflă prin nemişcarea zilei, 
spulberând ghemotocul de cenuşă în fulgi mici. Aceştia urcară 
într-un vertij de aer pe care Polly îl urmări cu nişte ochi ce 
deveniseră pe dată largi şi înspăimântați. De unde venise mai 
exact pala aceea ciudată de vânt? 

O, te rog! Nu poți înceta să fii atât de-a naibii de... 

În clipa aceea, mârâitul gros, asemănător cu un motor 
exterior mergând la ralanti, se ridică iarăşi din pântecele 
încins şi-ntunecat al hambarului. Nu era închipuirea ei şi nu 
era o scândură care scârțâia. 

Era un câine. 


Polly se uită înspăimântată într-acolo şi văzu două cercuri 
roşii înfundate de lumină fixând-o din mijlocul întunericului. 

Ocoli maşina în fugă, lovindu-se tare cu şoldul de o latură a 
capotei, urcă, ridică geamurile şi încuie uşile. Roti cheia de 
contact. Motorul cârâi... dar nu porni. 

Nimeni nu ştie unde sunt, îşi dădu ea seama. Nimeni în 
afară de domnul Gaunt... iar el nu va anunța pe nimeni. 

Preţ de o clipă, se închipui prinsă acolo în capcană, aşa cum 
fuseseră prinşi în capcană şi Donna Trenton şi fiul ei. Apoi 
motorul se trezi la viaţă şi ea ieşi cu spatele din parcare atât 
de repede, că aproape intră cu maşina în şanțul de pe cealaltă 
parte a drumului. Schimbă maneta în viteza întâi şi porni 
către oraş cu cea mai mare viteză de care era în stare. 

Uitase complet că voia să se spele pe mâini. 


4 


Ace Merrill se rostogoli din pat cam în acelaşi timp când, la 
o distanţă de treizeci de mile, Brian Rusk îşi trăgea un glonţ în 
cap. 

Intră în baie, descotorosindu-se din mers de chiloţii 
murdari, şi urină preț de-o oră sau două. Ridică un braț şi-şi 
adulmecă subsioara. Se uită la duş şi se hotări să nu-l 
folosească. Avea înainte o zi mare. Duşul putea aştepta. 

leşi din baie fără să se deranjeze să tragă apa - dacă-i 
galbenă ca para, las-o-n apă toată vara făcea parte din filozofia 
lui Ace — şi se duse direct la masa de lucru, unde ceea ce-i mai 
rămăsese din praful primit de la domnul Gaunt stătea întins 
pe-o oglindă pentru bărbierit. Era un drog minunat - nu 
afecta nasul, dar cocea creierii. Era de asemenea aproape 
gata. Ace avusese nevoie de-o mulțime de carburant azi- 
noapte, aşa cum spusese domnul Gaunt, dar întreținea o 
bănuială destul de solidă că mai era destul acolo de unde 
venise şi acesta. 

Ace folosi marginea permisului său de conducere să formeze 
două linii. Le trase pe nas cu o bancnotă de cinci dolari 


răsucită şi-n creieri îi explodă ceva care semăna cu un 
proiectil Shrike. 

— Bum! strigă Ace Merrill pe cea mai reuşită voce Warner 
Wolf a sa. Hai să revedem înregistrarea! 

Îşi trase peste şoldurile goale o pereche de jeanşi spălăciți şi 
apoi îmbrăcă un tricou Harley-Davidson. Asta poartă anul 
ăsta toți vânătorii de comori bine îmbrăcați, îşi spuse şi râse 
sălbatic. Măi, să fie, cocaina aia chiar c-a fost bună! 

Pornise în drum spre ieşirea din casă când ochii îi căzură pe 
captura din noaptea trecută şi-şi aminti că voise să-l sune pe 
Nat Copeland în Portsmouth. Se duse înapoi în dormitor, săpă 
printre hainele făcute alandala ghem în sertarul de sus al 
mesei de lucru şi-n cele din urmă găsi o agendă cu adrese 
îmboţită. Se întoarse în bucătărie, se aşeză şi formă numărul 
pe care-l avea. Se-ndoia că-l va prinde pe Nat acasă, dar 
merita să încerce. Cocaina îi zumzăia şi-i huruia în cap, dar 
simțea deja euforia cum scade. O doză bună de cocaină făcea 
din tine un om nou. Singura problemă era că primul lucru pe 
care şi-l dorea omul cel nou era încă o doză, iar rezerva lui Ace 
era grav micşorată. 

— Mda? — spuse o voce obosită în urechea lui şi Ace îşi dădu 
seama că iarăşi ieşise în avantaj — norocul era de partea lui. 

— Nat! strigă el. 

— Cine mă-sa spune asta? 

— Eu spun, mârţoagă bătrână! Eu spun! 

— Ace? Tu eşti? 

— Nimeni altul! Ce mai faci, bătrâne Natty? 

— Am fost şi mai bine. 

Nat părea mai puţin decât fericit să discute cu vechiul său 
amic de la atelierul auto din Shawshank. 

— Ce vrei, Ace? 

— Ei, aşa se vorbeşte c-un prieten bun? - întrebă Ace plin 
de reproş. 

Prinse receptorul între ureche şi umăr şi trase spre el două 
cutii de tinichea ruginită. 

Una dintre ele provenea din pământul din spatele vechii 
reşedințe Treblehorn, cealaltă din pivnița vechii ferme Masters, 


care arsese din temelii când Ace avea doar zece ani. Prima 
cutie conținuse doar patru albume de cupoane S&H Green şi 
mai multe pachete prinse laolaltă cu bandă elastică de 
cupoane Raleigh pentru ţigări. A doua conţinuse câteva 
legături de cupoane valorice emise de diverse magazine şi şase 
fişicuri de penny. Doar că nu păreau nişte penny obişnuiţi. 

Erau albi. 

— Poate că nu voiam decât să văd cum îți mai merge, îl 
tachină Ace. Ştii tu, să văd cum stai cu hemoroizii, să aflu în 
ce stare e rezerva ta de săpun. Lucruri de felul ăsta. 

— Ce vrei, Ace? — repetă Nat Copeland obosit. 

Ace scoase unul dintre fişicurile de penny din vechea cutie 
Crisco. Hârtia se decolorase de la purpuriul din tinereţe la un 
roz spălăcit şi sec. Scutură doi penny într-o mână şi se uită 
curios la ei. Dacă ştia cineva ceva despre lucrurile astea, Nat 
Copeland era acela. 

Deţinuse cândva un magazin în Kittery numit Monedele şi 
Obiectele de Colecţie ale lui Copeland. Avusese de asemenea 
propria sa colecție de monede — una dintre cele mai bune zece 
colecții din Noua Anglie, cel puţin potrivit spuselor lui Nat 
însuşi. Apoi descoperise şi el minunile cocainei. În cei patru 
sau cinci ani care urmaseră acestei descoperiri, îşi 
descompletase colecția de monede bucată cu bucată şi şi-o 
vârâse pe nas în sus. În 1985, poliția, răspunzând unei alarme 
silențioase la magazinul de monede Long John Silver din 
Portland, îl găsise pe Nat Copeland în încăperea din spate, 
îndesând într-o geantă din piele de căprioară dolari de argint 
ştanțaţi cu Doamna Libertăţii. Ace îl întâlnise nu mult după 
aceea. 

— Ei bine, chiar am o întrebare pentru tine, acum că ai 
pomenit de asta. 

— O întrebare? Asta-i tot? 

— Asta-i absolut tot, bunul meu prieten. 

— Bine. - Vocea lui Nat se relaxă foarte puţin. - Întreabă, 
atunci. N-am toată ziua la dispoziţie. 

— Corect, spuse Ace. Ocupat, ocupat, ocupat. Ai de mers 
undeva şi ai de mâncat ceva — oameni; n-am dreptate, Natty? 


Râse nebuneşte. Nu era vorba doar de drog; era vorba de zi. 
Nu ajunsese acasă decât la prima geană de lumină, cocaina pe 
care o trăsese pe nas îl ţinuse treaz aproape până la zece în 
dimineața aceasta în pofida draperiilor trase şi a epuizării 
fizice, şi tot se simțea pregătit să mănânce drugi de oțel şi să 
scuipe cuie de zece penny bucata. Şi de ce nu? De ce, futu-i, 
nu? Stătea pe marginea unei averi. Ştia asta, o simțea cu 
fiecare fibră a corpului. 

— Ace, chiar este ceva în chestia aia la care tu-i spui minte 
sau m-ai sunat numa' ca să mă iei peste picior? 

— Nu, nu te-am sunat să te iau peste picior. Dă-mi tot ce-ai 
mai bun, Natty, şi s-ar putea să-ți dau şi eu tot ce-am mai 
bun. Foarte bun. 

— Adevărat? - Vocea lui Nat Copeland îşi pierdu pe dată 
tăişul. Deveni liniştită, aproape uimită. — Îţi baţi joc de mine, 
Ace? 

— Cel mai bun, cel mai primo căcat pe care l-am avut 
vreodată, Natty Bumppo, băiatul meu. 

— Îmi poţi da şi mie o porţie? 

— Fără nici o îndoială, spuse Ace, neintenționând să facă 
aşa ceva. 

Scosese încă trei sau patru dintre penny aceia ciudaţi din 
fişicul cel vechi, decolorat. Acum îi împinse într-o linie dreaptă 
cu degetul. 

— Dar trebuie să-mi faci un serviciu. 

— Zi-i pe nume. 

— Ce ştii despre penny albi? 

Urmă o pauză la celălalt capăt al firului. Apoi Nat spuse cu 
precauție: 

— Penny albi? Vrei să spui penny din oțel? 

— Nu ştiu ce vreau să spun - tu eşti colecţionarul de 
monede, nu eu. 

— Uită-te la date. Vezi dacă sunt din anii 1941 şi 1945. 

Ace întoarse un penny din fața lui. Unul era din 1941; patru 
erau din 1943; ultimul era din 1944. 

— Mda. Sunt. Cât valorează, Nat? 


Încercă să-şi mascheze înflăcărarea din voce şi nu reuşi 
complet. 

— Nu foarte mult luaţi unul câte unul, spuse Nat, da'al 
naibii de mult față de penny obişnuiţi. Poate doi gologani 
bucata. Trei dacă-s N.C. 

— Asta ce-i? 

— Neintraţi în circulaţie. În condiţii optime. Ai mulţi, Ace? 

— Destui, spuse Ace, destui, Natty, omul meu. 

Dar era dezamăgit. Avea şase fişicuri, trei sute de penny, iar 
cei la care se uita nu i se păreau într-o stare deosebit de bună. 
Nu erau tocmai bătuciţi de tot, dar erau departe de a fi lucioşi 
şi noi. Şase sute de dolari, opt sute cel mult. Nu cine ştie ce 
mare lovitură. 

— Păi, adu-i aici şi lasă-mă să-i văd, spuse Nat. Ți-i pot 
schimba pe bani buni. 

Ezită, apoi adăugă: 

— Şi-adu cu tine şi nişte pudră d-aia de mărşăluit. 

— O să mă gândesc la asta, spuse Ace. 

— Hei, Ace! Nu închide! 

— Îţi futulesc mult de tot, Natty, răspunse Ace şi exact asta 
făcu. 

Rămase unde era pentru o clipă, gândindu-se la penny şi la 
cele două cutii ruginite. Era ceva foarte ciudat cu toate astea. 
Cupoane valorice nefolositoare şi penny de oţel în valoare de 
şase sute de dolari. Ce însemna asta? 

Tocmai aici e drăcovenia, îşi spuse Ace. Nu înseamnă nimic. 
Unde-i marfa adevărată? Unde-i afurisita aia de PRADĂ? 

Se împinse de lângă masă, se duse în dormitor şi trase pe 
nas ce-i mai rămăsese din praful pe care i-l dăduse domnul 
Gaunt. Când ieşi iarăşi afară, avea în mâini cartea în care se 
afla harta şi se simțea mult mai voios. Ba însemna ceva. 
Însemna ceva foarte bine. Acum că-şi rezolvase puţin creierii, 
vedea că era aşa. 

În definitiv, pe hartă erau o mulțime de cruci. Găsise două 
capturi chiar acolo unde spuneau crucile că se află, fiecare loc 
fiind marcat cu o piatră mare şi plată. Cruci + Pietre Plate = 
Comori Ascunse. Chiar se părea că Pop fusese puțin mai moale 


la scăfârlie la bătrâneţe decât crezuseră oamenii din oraş, că 
întâmpina mici probleme aproape de sfârşit când venea vorba 
să facă diferența dintre diamante şi praf, dar lucrurile cele 
mari - aur, bani, poate titluri de acţiuni — trebuiau să fie acolo 
undeva, sub una sau mai multe dintre pietrele acelea plate. 

Dovedise asta. Unchiul său îngropase lucruri de valoare, 
nu doar maldăre de cupoane vechi şi mucegăite. La vechea 
fermă Masters găsise şase fişicuri de penny din oţel în valoare 
de cel puţin şase sute de dolari. Nu era mult... dar era un 
semn. 

— E-acolo undeva, spuse Ace încet. Ochii lui scânteiară 


nebunesc. - Toate sunt acolo undeva - Într-una dintre 
celelalte şapte gropi. Sau două. Sau trei. 
Știa asta. 


Scoase din carte harta din hârtie maro şi-şi lăsă degetele să 
rătăcească de la o cruce la alta, întrebându-se dacă unele 
erau cu mai multe şanse ca altele. Degetul lui Ace se opri la 
vechea reşedinţă Camber. Era singura locație unde se aflau 
două cruci una lângă alta. Degetul lui începu să se mişte încet 
de la una la cealaltă. 

Joe Camber murise într-o tragedie care mai răpise alte trei 
vieţi. Soţia şi băiatul lui fuseseră plecaţi de acasă atunci. În 
vacanță. Oamenilor precum soții Camber nu le plac de obicei 
vacanțele, dar Charity Camber câştigase nişte bani la loteria 
statului, i se părea lui Ace că-şi aminteşte. Încercă să-şi mai 
amintească ceva, dar totul îi era încețoşat în minte. Pe atunci, 
el avea alte treburi pe cap — o mulțime de treburi. 

Ce făcuse doamna Camber când ea şi băiatul ei se 
întorseseră din scurta lor excursie şi descoperise că Joe - un 
rahat universal, potrivit tuturor celor pe care-i auzise Ace — 
era mort şi îngropat? Se mutaseră din stat, nu-i aşa? Iar 
proprietatea? Poate că voise să scape de ea în grabă. În Castle 
Rock, un nume stătea asupra tuturor celorlalte când venea 
vorba să scapi de unele lucruri în grabă; numele acela era 
Reginald Marion „Pop” Merrill. Mersese ea la el? El i-ar fi oferit 
o sumă derizorie — aşa era felul lui — dar, dacă ea era destul de 
nerăbdătoare, o sumă derizorie i-ar fi convenit. Cu alte 


cuvinte, reşedinţa Camber era posibil să-i fi aparținut şi ea lui 
Pop ia momentul morții lui. 

Această posibilitate căpătă forța unei certitudini în mintea 
lui Ace cu doar câteva momente după ce-i recunoscu 
existența. 

— Reşedinţa Camber, spuse el. Pun pariu că acolo e locul! 
Stiu că acolo e locul! 

Mii de dolari! Poate zeci de mii! lisuse plin de speranţe! 

Înşfăcă harta şi o trânti înapoi în carte. Apoi merse afară, 
aproape fugind, spre Chevy-ul pe care i-l împrumutase 
domnul Gaunt. 

O singură întrebare încă-l mai sâcâia: dacă Pop chiar 
fusese capabil să facă diferența dintre diamante şi praf, de ce 
se mai deranjase să îngroape şi cupoanele valorice? 

Ace, nerăbdător, alungă această întrebare şi porni la drum 
spre Castle Rock. 


5 


Danforth Keeton ajunse înapoi acasă pe Castle View chiar 
în timp ce Ace pornea spre zonele mai rurale ale oraşului. 
Buster încă era încătuşat de mânerul portierei Cadillac-ului 
său, dar starea lui mentală era una de-o euforie sălbatică. Îşi 
petrecuse ultimii doi ani luptându-se cu nişte umbre, iar 
umbrele ieşeau mereu câştigătoare. Ajunsese la punctul în 
care începuse să se teamă că-şi pierdea minţile... ceea ce, 
desigur, era exact ce-şi doreau Ei ca el să creadă. 

Văzu mai multe „farfurii parabolice” pe drumul dinspre 
Strada Principală către casa de pe View. Le observase şi 
înainte şi se întrebase dacă nu sunt cumva o parte a ceea ce 
se petrecea în oraşul ăla. Acum era sigur de asta. Nu erau 
câtuşi de puţin „farfurii parabolice.” Erau dispozitive de 
bruiere a undelor cerebrale. Era posibil ca nu toate să fie 
îndreptate spre casa lui, dar puteai fi sigur că oricare dintre 
acestea erau îndreptate spre puţinii oameni asemenea lui care 
înțelegeau că se desfăşura o conspirație monstruoasă. 


Buster parcă în fața casei şi apăsă butonul de deschidere a 
garajului, ce era prins pe parasolar. Uşa începu să se ridice, 
dar el simţi în acel moment un junghi monstruos de durere 
trecându-i prin cap. Înţelese că şi asta făcea parte din 
conspirație — Ei înlocuiseră adevăratul dispozitiv de deschidere 
a uşii de la garaj cu altceva, ceva care, în timp ce deschidea 
uşa, trimitea raze nocive în mintea sa. 

ÎI smulse de pe parasolar şi-l aruncă pe geam înaintea să 
intre în garaj. 

Opri motorul, deschise portiera şi ieşi. Cătuşele îl priponeau 
de portieră la fel de eficient ca o lesă ajustabilă. Pe pereți 
stăteau frumos aranjate în cuie diverse unelte, dar erau mult 
prea departe de el. Buster se lăsă iarăşi pe spate în scaun şi 
începu să claxoneze. 


6 


Myrtle Keeton, care avusese propria ei misiune de îndeplinit 
în acea după-amiază, stătea întinsă pe patul de la etaj într-o 
semitrezie preocupată atunci când începu să sune claxonul. 
Se ridică ţeapă în şezut, ochii căscându-i-se de teroare. 

— Am făcut-o! gâfâi ea. Am făcut ce mi-aţi spus să fac, 
acum vă rog să mă lăsaţi în pace! 

Îşi dădu seama că visase, că domnul Gaunt nu era acolo, şi 
lăsă aerul să-i iasă din plămâni într-un suspin prelung, 
tremurat. 

TIT! TIT! TIIIIIIIIIIT! 

Semăna cu claxonul Cadillac-ului. Luă păpuşa care stătea 
pe pat alături de ea, păpuşa cea frumoasă pe care o 
cumpărase de la magazinul domnului Gaunt, şi o strânse în 
braţe întru propria ei alinare. În după-amiaza aceasta făcuse 
ceva, ceva ce o parte obscură, speriată din ea credea că e un 
lucru rău, un lucru foarte rău, şi de atunci păpuşa devenise 
pentru ea neprețuită. Preţul, ar fi spus domnul Gaunt, 
sporeşte mereu valoarea... cel puţin în ochii cumpărătorului. 

TIIIIIIIIIIIIIIIIIT! 


Era claxonul Cadillac-ului. De ce stătea Danforth Keeton în 
garaj şi claxona? Bănuia că era mai bine să meargă şi să 
vadă. 

— Dar ar face bine să nu-mi rănească păpuşa, spuse ea pe 
o voce scăzută. 

O aşeză cu grijă în umbrele de sub partea ei de pat. 

— Ar face bine să n-o atingă, fiindcă asta ar umple paharul. 

Myrtle era una dintre foarte mulții oameni care vizitaseră 
Lucruri prețioase în ziua aceea, doar un alt nume cu o bifare 
în dreptul lui pe lista domnului Gaunt. Mersese acolo, 
asemenea multor altora, fiindcă domnul Gaunt îi spusese să 
meargă. Primise mesajul într-un fel pe care soțul ei l-ar fi 
înţeles perfect: îl auzise în gând. 

Domnul Gaunt îi spusese că venise timpul să termine de 
plătit pentru păpuşă... dacă voia s-o păstreze, adică. Trebuia 
să ducă o cutie din metal şi o scrisoare sigilată la Sala Fiicelor 
Izabelei, de lângă Maica Noastră a Apelor Liniştite. Cutia avea 
perforate fante pe fiecare latură, mai puţin pe fund. Dinăuntru 
auzise slabe ticăituri. Încercase să se uite printr-una dintre 
fantele rotunde - semănau cu cele din difuzoarele vechilor 
aparate de radio - dar nu reuşise să vadă decât un obiect 
nedesluşit, de formă cubică. Şi adevărul era că nici nu se 
uitase foarte atentă. Părea mai bine — mai sigur - să n-o facă. 

În parcarea micului complex bisericesc se afla o singură 
maşină când sosise Myrtle, care era pe jos. Casa parohială 
fusese şi ea goală, însă. Se uitase dincolo de anunţul lipit pe 
geamul dispus în jumătatea de sus a uşii ca să se asigure, 
apoi citise anunțul. 


FIICELE IZABELEI 
ÎNTÂLNIRE MARȚI LA 19:00 
AJUTAȚI-NE SĂ PLANIFICĂM „SEARA LA CAZINOU” 


Myrtle se furişase înăuntru. La stânga ei, de-a lungul 
peretelui, se afla un şir de compartimente vopsite în culori vii — 
acolo îşi luau prânzul copiii luaţi în plasament şi acolo îşi 
țineau diversele desene şi proiecte de lucru copiii de la Şcoala 
Duminicală. Lui Myrtle i se spusese să pună obiectul pe care-l 


avea într-unul dintre acele compartimente, şi asta şi făcuse. 
Se potrivea la fix. În partea din faţă a încăperii se afla masa 
preşedintei de consiliu, la stânga ei era steagul american şi la 
dreapta o pancartă înfățişând Pruncul din Praga. Masa era 
deja aranjată pentru întâlnirea din seara aceea, cu pixuri, 
creioane, formulare de înscriere la Seara la Cazinou şi, în 
mijloc, cu ordinea de zi a preşedintei. Myrtle pusese sub 
această foaie plicul pe care i-l dăduse domnul Gaunt, aşa 
încât Betsy Vigue, Preşedinta Activităţilor Fiicelor Izabelei, să-l 
vadă de-ndată ce va ridica foaia cu ordinea de zi. 


CITEŞTE ASTA IMEDIAT CURVĂ PAPALĂ 


era scris la maşină cu majuscule pe partea din față a plicului. 

Cu inima bubuindu-i repede în piept, cu tensiunea arterială 
undeva dincolo de lună, Myrtle ieşise în vârful degetelor de la 
picioare din Sala Fiicelor Izabelei. Se oprise afară pentru o 
clipă, cu palma lipită deasupra pieptului ei amplu, încercând 
să-şi recapete răsuflarea. 

Şi a văzut pe cineva ieşind în grabă din Sala Cavalerilor lui 
Columb din spatele bisericii. 

Era June Gavineaux. Părea la fel de speriată şi de vinovată 
cum se simțea şi ea. Femeia a coborât atât de repede scările de 
lemn ce duceau la parcare, că aproape a căzut, şi apoi a mers 
cu pas alert spre singura maşină de acolo, tocurile ei joase 
păcănind vioi pe asfalt. 

A ridicat ochii, a văzut-o pe Myrtle şi a pălit. Apoi s-a uitat 
mai atentă la fața lui Myrtle... şi a înţeles. 

— Şi tu? — a întrebat pe o voce joasă. 

Un rânjet ciudat, deopotrivă vesel şi scârbit, îi apăruse pe 
față. Era expresia unui copil de obicei cuminte care a pus, din 
motive pe care nici ea nu le înțelege, un şoarece în sertarul de 
la catedra profesoarei ei preferate. 

Myrtle a simţit un rânjet de răspuns, de exact acelaşi fel, 
apărându-i şi ei pe față. Totuşi, a încercat să-l disimuleze. 

— Pe toată mila divină! Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

— Ba ştii. 


June se uitase în jur repede, dar cele două femei aveau acel 
colț al după-amiezii aceleia ciudate numai pentru ele. 

— Domnul Gaunt. 

Myrtle a  încuviințat din cap şi şi-a simţit obrajii 
încingându-se de-o roşeaţță crâncenă, neobişnuită. 

— Tu ce ţi-ai luat? — a întrebat June. 

— O păpuşă. Tu ce ţi-ai luat? 

— O vază. Cea mai frumoasă vază cloisonne pe care am 
văzut-o vreodată. 

— Ce ai făcut? 

Zâmbind viclean, June a ricanat: 

— Tu ce ai făcut? 

— Nu contează. — Myrtle s-a uitat înapoi spre Sala Fiicelor 
Izabelei şi apoi a pufnit. - Oricum nu contează. Nu-s decât 
nişte catolici. 

— Ai dreptate, a răspuns June (care era ea însăşi o catolică 
nepracticantă.) 

Apoi mersese la maşină. Myrtle nu-i ceruse s-o ducă şi pe ea 
şi June Gavineaux nu se oferise singură. Myrtle ieşise pe jos 
cu pas alert din parcare. Nu ridicase ochii atunci când June 
trecuse în viteză pe lângă ea la volanul Saturn-ului. Tot ce-şi 
dorise Myrtle era să ajungă acasă, să tragă un pui de somn 
ținându-şi minunata păpuşă strânsă la piept şi uitase ce 
făcuse. 

Asta, descoperea acum, nu avea să fie la fel de uşor de făcut 
precum sperase ea. 


7 


(N00700000000000000000010000000000000001000000000000000000001001008.0) 

Buster îşi lipi palma pe claxon şi-o ţinu acolo. Ţiuitul îi 
sună şi-i tună în urechi. Unde dracu-mpielițat era femeia aia? 

Într-un sfârşit, uşa dintre garaj şi bucătărie se deschise. 
Myrtle îşi îți capul prin ea. Ochii ei erau mari şi înspăimântați. 

— Ei, în sfârşit, spuse Buster, luând mâna de pe claxon. Am 
crezut c-ai murit pe budă. 

— Danforth? Ce s-a întâmplat? 


— Nimic. Totu-i mai bine de cum a fost în ultimii doi ani. 
Am nevoie doar de-un mic ajutor, asta-i tot. Myrtle nu se 
mişcă. 

— Femeie, mişcă-ţi cur” ăla gras încoace! 

Ea nu voia să meargă -— o speria - dar obiceiul era vechi şi 
adânc şi greu de înfrânt. Dădu ocol pe partea unde era el, în 
spaţiul îngust din spatele portierei deschise a maşinii. Păşi 
încet, saboţii ei târându-se pe podeaua de ciment într-un fel 
care-l făcu pe Buster să scrâşnească din dinți. Ea văzu 
cătuşele şi ochii i se căscară. 

— Danforth, ce s-a întâmplat? 

— Nimic ce să nu pot rezolva. Dă-mi bomfaierul, Myrt. Ăla 
de pe perete. Nu - dacă mă gândesc mai bine, lasă naibii 
bomfaierul acum. Dă-mi mai bine şurubelnița aia mare. Şi 
ciocanul. 

Ea dădu să se îndepărteze de el, ducând mâinile la piept şi 
împletindu-le acolo într-o legătură de îngrijorare. Repede ca 
un şarpe, mişcându-se înainte ca ea să se poată da cu spatele 
departe de atingerea lui, Buster îşi avântă mâna prin geamul 
deschis al portierei şi-o prinse de păr. 

— Au! - strigă ea, încercând fără sorți de izbândă să-l apuce 
de pumn. Danforth, au! AULU! 

Cu fața crispată într-o grimasă oribilă, Buster o trase către 
el. Două vene mari îi pulsau pe frunte. Nu simți cum ea 
încerca să-l prindă de pumn mai mult decât ar fi simțit aripa 
unei păsări. 

— Adu-mi ce-ţi zic! — strigă el continuând s-o tragă de păr. O 
izbi de partea de sus a portierei deschise o dată, de două ori, 
de trei ori. - Te-ai născut proastă sau aşa ai devenit odată cu 
vârsta? Adu-mi, adu-mi, adu-mil 

— Danforth, mă doare! 

— Corect! — răspunse el strigând şi-o mai izbi o dată cu 
capul de partea de sus a portierei deschise, de data aceasta 
mai tare. Pielea de pe frunte i se crăpă şi un fir subțire de 
sânge începu să-i curgă pe partea stângă a feţei. — Ai de gând 
să mă asculți, femeie? 

— Da! Da! Da! 


— Bun. 

Îşi relaxă priza asupra părului ei. 

— Dă-mi, acum, şurubelnița aia mare şi ciocanul. Şi nu- 
ncerca să faci cine ştie ce şmecherie. 

Myrtle flutură mâna dreaptă spre perete. 

— Nu ajung. 

Buster se aplecă în față, întinzând şi el puţin mâna şi 
permițându-i ei să avanseze cu un pas către peretele pe care 
atârnau uneltele. Cât ea bâjbâi, el îşi ținu degetele ferm înfipte 
în părul ei. Picături de sânge de dimensiunea unor monede de 
zece cenți căzură pe şi între saboţii ei. 

Mâna i se închise pe una dintre unelte, iar Danforth o 
scutură puternic de cap, aşa cum scutură un terier un 
şobolan mort. 

— Nu aia, cretino, spuse el. Aia-i o maşină de găurit. Ţi-am 
cerut o maşină de găurit? Hă? 

— Dar Danforth — Avu!- nu văd! 

— Cred că ţi-ar plăcea să-ţi dau drumul. Atunci ai putea 
fugi în casă să le dai telefon Lor, nu-i aşa? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

— O, nu. Eşti un mieluşel atât de inocent. A fost doar o 
întâmplare că m-ai dus de acasă duminica, ca fututu' ăla de 
ajutor de şerif să poată lipi avertismentele ale mincinoase 
peste tot — asta te aştepţi să cred? 

Myrtle se uită la el printre şuvițele încâlcite de păr. Pe gene, 
sângele i se adunase sub forma unor mărgeluțe fine. 

— Dar... dar Danforth... tu m-ai invitat pe mine în oraş 
duminică. Ai spus... 

O smuci tare de păr. Myrtle strigă. 

— Adu-mi numa” ce ţi-am cerut. Putem discuta despre asta 
mai târziu. 

Ținând capul în pământ, cu părul (mai puţin cel din 
pumnul lui Buster) atârnându-i peste față, Myrtle dibui iarăşi 
pe perete. Degetele ei oarbe atinseră şurubelnița cea mare. 

— Asta-i una, spuse el. Să-ncercăm acum şi cealaltă, ce 
spui? 


Mai dibui puţin şi, într-un sfârşit, degetele ei tremurânde 
nimeriră peste manşonul din cauciuc care acoperea coada 
ciocanului Craftsman. 

— Bun. Acum dă-mi-le. 

Luă ciocanul din cui şi Buster o trase către el. Îi dădu 
drumul la păr, gata s-o mai înşface de-un smoc în caz că ar fi 
dat vreun semn de rebeliune. Myrtle nu făcu asta. Era 
intimidată. Nu voia decât să poată merge la etaj, unde-şi 
putea strânge în braţe păpuşa cea frumoasă şi să adoarmă. Îi 
venea să doarmă pentru totdeauna. 

El luă uneltele din mâinile ei docile. Aşeză vârful 
şurubelniței pe mânerul portierei, apoi izbi capătul ei de mai 
multe ori cu ciocanul. La a patra lovitură, mânerul cedă. 
Buster scoase cercul cătuşei de pe el, apoi aruncă atât 
mânerul, cât şi şurubelnița pe podeaua de ciment. Duse mâna 
mai întâi la butonul care închidea uşa garajului. Apoi, în 
vreme ce aceasta zăngănea coborând pe şine, se apropie de 
Myrtle cu ciocanul în mână. 

— Te-ai culcat cu el, Myrtle? — întrebă el încet. 

Ge? 

Se uită la el cu ochi inexpresivi, apatici. 

Buster începu să bată cu ciocanul în propria sa palmă. 
Scoase un sunet moale, cărnos — plac! plac! plac! 

— Te-ai culcat cu el după ce-aţi lipit amândoi biletele alea 
prin toată casa? 

Se uită la el tâmp, neînțelegând. Buster uitase el însuşi că 
fusese cu el la Maurice atunci când Ridgewick intrase în casă 
şi făcuse ceea ce făcuse. 

— Buster, despre ce vorbe... 

El se opri, ochii căscându-i-se în orbite. 

— Cum mi-ai spus? 

Apatia dispăru din ochii lui Myrtle. Începu să se retragă din 
fața lui, ridicând protectiv din umeri. În spatele lor, uşa 
garajului se opri. Acum singurele sunete din garaj erau cele de 
picioare târşâite şi clinchetul slab al lanțului de la cătuşe în 
vreme ce se legăna de la stânga la dreapta. 

— Îmi cer scuze, şopti ea. Îmi cer scuze, Danforth. 


Apoi se întoarse pe călcâie şi fugi spre uşa de la bucătărie. 

O prinse când mai avea trei paşi până la ea, prinzând-o 
iarăşi de păr şi trăgând-o către el. 

— Cum mi-ai spus? — strigă şi ridică ciocanul. 

Ochii ei se ridicară pentru a-i urmări mişcarea ascendentă. 

— Danforth, nu, te rog! 

— Cum mi-ai spus? Cum mi-ai spus? 

Strigă acestea fără încetare şi, de fiecare dată când rostea 
întrebarea, o puncta cu acel sunet moale, cărnos: Plac. Plac. 
Plac. 


8 


Ace intră cu maşina în curtea din fața casei Camber la ora 
cinci. Îndesă harta cu comori în buzunarul de la spate, apoi 
deschise portbagajul. Scoase târnăcopul şi lopata pe care 
domnul Gaunt i le oferise şi apoi merse spre veranda înclinată, 
năpădită de buruieni, care era dispusă de-a lungul unei laturi 
a casei. Scoase harta din buzunarul din spate şi se aşeză pe 
scări s-o examineze. Efectele pe termen scurt ale cocainei se 
terminaseră, dar inima încă-i mai bubuia vioi în piept. 
Vânătoarea de comori, descoperise el, era şi ea un stimulent. 

Se uită în jur pentru o clipă la curtea plină de buruieni, la 
hambarul pe jumătate prăbuşit, la grupurile de floarea- 
soarelui care se holbau oarbe în sus. Nu-i mare lucru, dar 
cred că, totuşi, ăsta-i locul, îşi spuse. Locul unde-i las în urmă 
pe Fraţii Corson pentru totdeauna şi unde, ca bonus, mă mai 
şi îmbogăţesc. Comoara e aici — o parte din ea sau toată. Chiar 
aici. Simt asta. 

Dar era mai mult decât o senzaţie — putea să audă asta, îi 
cânta cu glas blând. Cânta din străfundul pământului. Nu 
doar zeci de mii, ci sute de mii. Poate chiar un milion. 

— Un milion de dolari, şopti Ace pe o voce aspră, răguşită şi 
se aplecă deasupra hărții. 

Cinci minute mai târziu, vâna pe partea vestică a casei 
Camber. Aproape în partea îndepărtată din spate, aproape 
ascunsă de buruieni înalte, găsi ceea ce căuta — o piatră mare, 


plată. O ridică, o aruncă deoparte şi începu să sape frenetic. 
Cu mai puţin de două minute mai târziu, se auzi un pocnet 
înfundat când lama se lovi de-un metal ruginit. Ace căzu în 
genunchi, săpă în pământ ca un căţel care-şi caută osul, şi- 
un minut mai târziu dezgropase cutia de vopsea Sherwin- 
Williams care fusese pusă acolo la păstrare. 

Majoritatea consumatorilor devotați de cocaină sunt de 
asemenea devotați rozători de unghii şi Ace nu făcea excepţie. 
Nu avea unghii cu ce forța capacul şi nu reuşi să deschidă 
cutia. Vopseaua de pe margine se uscase şi formase un lipici 
îndărătnic. Cu un mormăit de frustrare şi furie, îşi scoase 
cuțitul de buzunar, introduse lama sub marginea cutiei şi 
desprinse capacul. Se uită nerăbdător înăuntru. 

Bancnote! 

Teancuri şi teancuri de bancnote! 

Cu un țipăt, le apucă, le trase afară... şi văzu că 
nerăbdarea îi jucase feste. Nu erau decât alte cupoane 
valorice. Cupoane Red Ball de data aceasta, de felul celor care 
puteau fi valorificate doar la sud de linia Mason-Dixon... şi 
acolo doar până în 1964, când compania dăduse faliment. 

— Căca-m-aş foc şi pişa-m-aş chibrituri! — strigă Ace. 

Aruncă deoparte cupoanele. Acestea se desfăcură şi 
începură să se rostogolească în briza uşoară şi încinsă care se 
iscase. Unele dintre ele îşi luară zborul, ieşind fâlfâind dintre 
ierburi aidoma unor fluturaşi prăfuiți. 

— Pizdă! Nemernic! Fiudecurvă! 

Săpă în cutie, o întoarse chiar şi invers să vadă dacă nu era 
nimic lipit de fundul ei, şi nu găsi nimic. O aruncă, se uită 
țintă la ea pentru o clipă, apoi dădu fuga spre ea şi-o lovi ca 
pe-o minge de fotbal. 

Dibui iarăşi în buzunar după hartă. Urmă o secundă plină 
de groază când se temu că nu era acolo, că o pierduse cumva, 
dar, în nerăbdarea lui de-a se pune pe fapte, nu făcuse decât 
s-o îndese în buzunar până la capăt. O smuci afară şi se uită 
la ea. Cealaltă cruce era chiar în spatele hambarului... şi, 
dintr-odată, îi veni o idee minunată, aducând lumină în 


întunecimea de acolo asemenea unei făclii romane la 
sărbătoarea de Patru Iulie. 

Cutia pe care tocmai o dezgropase era un fel de cartuş orb! 
Era posibil ca Pop să se fi gândit că cineva-şi va da seama de 
faptul că el îşi marcase „depozitele” cu pietre plate. Astfel, 
pusese în practică aici, la reşedinţa Camber, o variantă în 
miniatură a bătrânei tactici „momeşte şi schimbă.” Un 
vânător care găsea o comoară nefolositoare nu s-ar gândi 
niciodată că există un alt „depozit”, chiar aici, pe aceeaşi 
proprietate, dar într-un loc mai ferit... 

— Doar dacă n-ar avea harta, şopti Ace. Aşa cum o am eu. 

Apucă târnăcopul şi lopata şi, cu ochii mari, cu părul 
încărunțit transpirat şi lipit de tâmple, Ace dădu fuga spre 
hambar. 


9 


Văzu rulota Air-Flow şi alergă spre ea. Aproape că ajunse 
acolo, când lovi cu piciorul în ceva şi căzu lat la pământ. Într- 
o clipă era deja sus şi se uita în jur. Văzu imediat în ce se 
împiedicase. 

Era o lopată. Una cu pământ proaspăt pe lamă. 

Un sentiment rău începu să-l străbată; un sentiment într- 
adevăr foarte rău. Începu în stomac, apoi se răspândi în sus 
către piept şi-n jos către boaşe. Buzele îi dezgoliră dinţii, foarte 
încet, într-un rictus foarte urât. 

Se ridică în picioare şi văzu piatra-reper din apropiere stând 
cu partea murdară de pământ în sus. Fusese aruncată în 
lături. Cineva fusese acolo înaintea lui... şi nu cu mult timp în 
urmă, după toate aparențele. Cineva îl întrecuse în găsirea 
comorii. 

— Nu, şopti el. 

Cuvântul îi căzu din gura strâmbată de rictus asemenea 
unei picături de sânge înveninat sau de salivă infectată. 

— Nul 

Nu departe de lopată şi de piatra dezrădăcinată, Ace văzu o 
grămadă de pământ afânat care fusese aruncat cu indiferență 


înapoi în groapă. Ignorând atât propriile sale unelte, cât şi 
lopata lăsată în urmă de hoţ, Ace căzu iarăşi în genunchi şi 
începu să arunce în lături pământul din groapă. Cât ai zice 
peşte, găsi cutia de Crisco. 

O scoase la lumină şi-i deschise capacul. 

Nu era nimic înăuntru în afara unui plic alb. 

Ace îl scoase şi-l rupse la un capăt. Două lucruri căzură din 
el: o bucată de hârtie împăturită şi un plic mai mic. Ignoră al 
doilea plic pentru moment şi despături hârtia. Era un bilet 
scris la maşină. Când îşi citi propriul nume în partea de sus a 
hârtiei, îi căzu falca. 


Dragă Ace, 

N-am cum fi sigur c-o să găseşti asta, dar nu există nici 
o lege care să te împiedice să speri. A fost distractiv să te 
trimit la Shawshank, dar asta a fost şi mai distractiv. MIi- 
aş dori să-ți pot vedea fața când vei termina de citit asta. 

Nu cu mult după ce te-am trimis la pârnaie, m-am dus 
să discut cu Pop. Discutam cu el destul de des - o dată pe 
lună, de fapt. Aveam un aranjament: el îmi dădea o sută 
pe lună şi eu îl lăsam să facă împrumuturi ilegale. Totul 
foarte civilizat. La jumătatea întâlnirii despre care-ţi 
povestesc, s-a scuzat că trebuie să meargă la toaletă - „o 
hi şeva ş-am mâncat”, a zis. Ha-ha! M-am folosit de ocazie 
să arunc o privire în biroul lui, pe care-l lăsase descuiat. O 
astfel de neglijență nu-i era caracteristică, dar cred că se 
temea c-o să se scape-n pantaloni dacă nu mergea „în 
vizită la Unghiu” John” imediat. Ha! 

Am găsit un singur lucru demn de interes, dar era ceva 
de milioane. Semăna cu o hartă. Pe ea erau o mulțime de 
cruci, dar una dintre ele — cea care însemna locul ăsta — 
era marcată cu roşu. Am pus harta la loc înainte să se 
întoarcă Pop. N-a ştiut niciodată că m-am uitat la ea. Am 
venit aici imediat ce-a murit şi am dezgropat cutia asta de 
Crisco. În ea erau mai bine de două sute de mii de dolari, 
Ace. Nu-ţi face griji, însă — m-am hotărât să „împart la toţi 
în mod egal” şi am să-ţi las exact ceea ce meriţi. 


Bun venit înapoi în oraş, Găo-Ace! 
Al tău devotat, 

Alan Pangborn 

Şeriful Districtului Castle 


P.S. O vorbă pentru cine are urechi să audă, Ace: acum 
că ştii, „ia-ţi picioarele la spinare” şi uită de toată povestea 
asta. Ştii vechea zicală - ce-ai găsit e bun găsit. Dacă 
încerci vreodată să-mi scoţi ochii cu banii unchiului tău, o 
să-ți fac o nouă gaură-n cur şi-o să-ți îndes capu-n ea. 

Ai încredere în ce spun. 

A.P. 


Ace lăsă foaia de hârtie să-i alunece dintre degetele amorțţite 
şi desfăcu al doilea plic. 

Din el căzu o singură bancnotă de un dolar. 

M-am hotărât să „ împart la toți în mod egal” şi am să-ți las 
exact ceea ce meriți. 

— Nemernic mâncător de crabi stricați, şopti Ace şi ridică 
bancnota de un dolar cu nişte degete tremurânde. 

Bun venit înapoi în oraş, Găo-Ace! 

—  FIUDECURVĂ| — strigă Ace atât de tare, că simţi ceva în gât 
cum se întinde şi aproape că se rupe. Ecoul se întoarse cu 
forță redusă:... curvă... curvă... curvă... 

Începu să rupă dolarul, apoi îşi forță degetele să se relaxeze. 

Ă-ă. Nici vorbă, Jos€. 

Pe ăsta-l va păstra. Fiul ăla de curvă voise banii lui Pop, 
nu? Furase ceea ce aparţinea de drept ultimei rude în viaţă a 
lui Pop, nu? Păi, prea-bine. Bun. Perfect. Dar ar trebui să ia 
toți banii. Aşa că, după ce-i va tăia lui Pangborn testiculele cu 
briceagul, avea intenția să-i îndese bancnota asta de-un dolar 
în gaura însângerată rămasă în locul lor. 

— Vrei banii, tăticuțule? — întrebă Ace pe o voce slabă, 
gânditoare. Bine. Asta-i bine. Nici o problemă. Nici o... 
futută... de problemă. 

Se ridică în picioare şi porni înapoi către maşină într-o 
variantă țeapănă, bălăbănită a obişnuitului său mers 


şmecheresc. 
Pe când ajunse acolo, aproape că fugea. 


Partea a treia J 
TOTUL TREBUIE SA TREACA 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


1 


La şase fără un sfert, un crepuscul bizar începuse să se 
strecoare peste Castle Rock; în partea sudică a orizontului se 
adunau nori grei de furtună. Deasupra pădurilor şi câmpiilor 
din acea direcție se auzea murmur de bubuituri slabe, 
îndepărtate. Norii se mişcau spre oraş, pe drum dezvoltându- 
se mereu. Becurile din vârful stâlpilor de iluminare stradală, 
acționate de o fotocelulă principală, se aprinseră cu o 
jumătate de oră mai devreme ca de obicei în acea parte a 
anului. 

Pe Strada Principală de Jos era o învălmăşeală aglomerată. 
Fusese ocupată de vehicule ale Poliţiei Statale şi de furgonete 
ale rețelelor de televiziune. Apelurile radio pârâiau şi se 
împleteau în aerul încins, nemişcat. Tehnicienii de televiziune 
întindeau cabluri şi țipau la cei — la copii, în principal — care se 
împiedicau în bucăţile deprinse înainte ca ei să le ancoreze 
provizoriu de pavaj cu bandă izolantă. Fotografii de la patru 
ziare stăteau în afara baricadelor din fața  Clădirii 
Municipalităţii şi făceau instantanee ce aveau să apară pe 
primele pagini în ziua următoare. Câţiva localnici -— 
surprinzător de puţini, dacă se deranjase cineva să observe 
astfel de lucruri - stăteau gură-cască. Un corespondent de 
televiziune stătea sub lumina unui reflector de mare 
intensitate şi-şi înregistra transmisia cu Clădirea 
Municipalităţii în fundal. „Un inexplicabil val de violențe a 
biciuit oraşul Castle Rock în această după-amiază”, începu el, 


apoi se opri. „Biciut?” se întrebă el dezgustat. „Căcat, hai s-o 
luăm de la capăt.” La stânga lui, un tip de la altă televiziune 
îşi privea echipa cum se pregătea pentru ceea ce avea să fie o 
transmisie în direct peste mai puțin de douăzeci de minute. 
Cei mai mulți dintre spectatori fuseseră atraşi mai mult de 
chipurile familiare ale corespondenţilor de televiziune decât de 
baricade, unde nu mai fusese nimic de văzut de când doi 
brancardieri de la Salvare îl aduseseră afară pe ghinionistul de 
Lester Pratt într-un sac din plastic negru, îl încărcaseră în 
spatele unei ambulanţe şi plecaseră. 

Strada Principală de Sus, departe de luminile albastre 
stroboscopice ale patrulelor de la Poliţia Statală şi de 
reflectoarele puternice ale carelor de televiziune, era aproape 
complet părăsită. 

Aproape. 

Din când în când, câte o maşină mică sau o camionetă 
parca într-unul dintre locurile înclinate din fața Lucrurilor 
prețioase. Din când în când, câte un pieton hoinărea până sus 
la noul magazin, unde spoturile luminoase din vitrină erau 
stinse şi draperia era trasă la uşa de sub umbrar. Din când în 
când, câte unul dintre gură-cască de pe Principala de Jos se 
despărțea de grupul schimbător de privitori şi urca strada, 
trecea de lotul vacant unde se aflase cândva Emporium 
Galorium, trecea de atelierul Coşi Întruna, acum închis şi 
întunecat, şi ajungea la noul magazin. 

Nimeni nu observă această preumblare de vizitatori - nici 
poliția, nici echipele de filmare, nici corespondențţii, nici 
majoritatea spectatorilor. Aceştia se uitau la SCENA CRIMEI şi 
stăteau cu spatele întors la locul unde, la distanță de mai 
puțin de trei sute de yarzi, crima încă era în desfăşurare. 

Dacă vreun observator dezinteresat ar fi ţinut un ochi pe 
Lucruri preţioase, el sau ea ar fi observat repede un tipar. 
Vizitatorii se apropiau. Vizitatorii vedeau anunţul din vitrină 
care spunea 


ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DIRECTIVE 


Vizitatorii făceau un pas în spate cu expresii identice de 
frustrare şi istovire pe chipuri - arătau ca nişte narcomani 
suferinzi care au descoperit că furnizorul nu este acolo unde 
promisese că va fi. Şi acum ce fac? spuneau chipurile lor. 
Majoritatea păşeau în față pentru a citi din nou anunţul, de 
parcă o a doua privire, mai de aproape, va schimba cumva 
conținutul mesajului. 

Câţiva urcau în maşini şi plecau sau rătăceau în jos către 
Clădirea Municipalităţii să se uite pentru o vreme cu ochi mari 
la spectacolul gratuit, părând ameţiți şi vag dezamăgiţi. Pe 
fețele celor mai mulți, însă, se instala o expresie de bruscă 
înțelegere. Aveau aspectul unor oameni care pricep brusc 
ideea de bază, cum ar fi să facă schema unor fraze simple sau 
să reducă două fracţii la cel mai mic numitor comun. 

Aceşti oameni dădeau colțul spre aleea de serviciu care 
trecea prin spatele magazinelor de pe Strada Principală - aleea 
unde parcase Ace Tucker Talisman-ul cu o seară înainte. 

Patruzeci de picioare mai încolo, un dreptunghi de lumină 
galbenă ieşea prin uşa deschisă şi cădea pe cimentul peticit. 
Lumina aceasta devenea tot mai puternică pe măsură ce ziua 
făcea trecerea spre seară. În mijlocul dreptunghiului stătea o 
umbră, asemenea unei siluete decupate din hârtie creponată 
neagră. Umbra îi aparținea, desigur, lui Leland Gaunt. 

În cadrul uşii aşezase o masă. Pe ea se afla o cutie de 
trabucuri Roi-Tan. Punea banii pe care-i primea de la clienții 
lui în acea cutie şi din ea oferea restul. Aceşti clienţi se 
apropiau cu fereală, chiar cu teamă în unele cazuri, dar toți 
aveau un lucru în comun: erau oameni nervoşi care aveau de 
rezolvat duşmănii crunte. Câţiva - nu mulți - se întorceau 
înainte să ajungă la tejgheaua improvizată a domnului 
Gaunt. Unii o luau la fugă, cu ochii largi ai celor care au 
observat în umbre o fiară înspăimântătoare lingându-se pe 
labe. Majoritatea, însă, rămâneau să încheie târgul. Şi-n 
vreme ce domnul Gaunt îi lua în râs, tratând acest ciudat fel 
de comerț la uşa din dos drept o diversiune amuzantă de la 
capătul unei zile lungi, aceştia se relaxau. 


Domnului Gaunt îi plăcuse magazinul, dar niciodată nu se 
simțise la fel de confortabil în spatele geamurilor de vitrină şi 
cu un acoperiş deasupra capului cum se simțea acolo, la 
marginea aerului, cu primele brize ale viitoarei furtuni 
fluturându-i părul. Magazinul, cu inteligentele lui spoturi 
luminoase instalate în tavan, era în regulă... dar acolo era mai 
bine. Acolo era totdeauna mai bine. 

Începuse să facă afaceri cu mulţi ani în urmă — ca negustor 
ambulant pe fața oarbă a unui tărâm îndepărtat, un negustor 
care-şi purta marfa în spinare, un negustor care venea de 
obicei la lăsarea întunericului şi pleca întotdeauna în 
dimineața următoare, lăsând în urma lui vărsări de sânge, 
orori şi nefericire. Ani mai târziu, în Europa, în vreme ce 
ciuma făcea ravagii şi roțile cărucioarelor cu morți se 
învârteau întruna, mersese din oraş în oraş şi din ţară în țară 
într-o căruță trasă de un cal alb slab ca varga, cu ochi 
înfiorător de arzători şi o limbă la fel de neagră ca inima unui 
ucigaş. Îşi vindea marfa din spatele căruţei... şi pleca înainte 
ca devotațţii lui clienţi, care plăteau cu monede mici, zgâriate 
sau făceau chiar troc, să poată descoperi ce cumpăraseră de 
fapt. 

Vremurile se schimbaseră; metodele se schimbaseră; şi 
fețele la fel. Dar când fețele erau în nevoie întotdeauna erau la 
fel, fețele unor oi care şi-au pierdut păstorul, şi cu genul 
acesta de comerț se simțea el cel mai în larg, stând nu în 
spatele unei tejghele fistichii cu o casă de marcat Sweda 
alături, ci în spatele unei mese simple din lemn, dând restul 
dintr-o cutie de trabucuri şi vânzându-le acelaşi obiect mereu 
şi mereu şi mereu. 

Bunurile care-i atrăseseră atât de mult pe rezidenții din 
Castle Rock -— perlele negre, relicvele sfinte, sticla multicoloră, 
pipele, vechile reviste cu benzi desenate, cartonaşele de base- 
ball, caleidoscoapele antice - se vânduseră toate. Domnul 
Gaunt ajunsese înapoi la adevărata sa afacere, iar atunci 
când ajungeai cu judecata la capăt, adevărata afacere era 
întotdeauna aceeaşi. Obiectul ultim se schimbase odată cu 
trecerea anilor, exact ca tot restul, dar schimbările erau 


lucruri de suprafață, glazuri de diferite arome pe aceeaşi 
prăjitură neagră şi amară. 

În cele din urmă, domnul Gaunt le vindea întotdeauna 
arme... şi ei întotdeauna le cumpărau. 

— Ei, mulțumesc, domnule Warburton! —- spuse domnul 
Gaunt, luând o bancnotă de cinci dolari de la îngrijitorul cel 
negru. Îi dădu înapoi una de un dolar şi unul dintre pistoalele 
automate pe care le adusese Ace din Boston. 

— Mulţumesc, domnişoară Milliken! 

Luă zece şi dădu înapoi opt. 

Le cerea cât îşi permiteau să dea -— nici un penny mai mult, 
nici mai puţin. Fiecare după posibilități, acesta era mottoul 
domnului Gaunt şi lasă deoparte „fiecare după trebuinţe”, 
fiindcă toate erau lucruri de trebuință, lucruri preţioase, iar el 
venise acolo să le umple goliciunea şi să le pună capăt 
suferințelor. 

— Mă bucur să vă văd, domnule Emerson! 

O, întotdeauna era o bucurie, o mare bucurie, să facă iarăşi 
afaceri aşa cum făcea altădată. Iar vânzările nu-i merseseră 
niciodată mai bine. 


2 


Alan Pangborn nu era în Castle Rock. În vreme ce reporterii 
şi echipajele Poliţiei Statale se adunau la un capăt al Străzii 
Principale şi la jumătatea dealului Leland Gaunt îşi desfăşura 
vânzarea de adio, Alan şedea în camera asistentelor din Aripa 
Blumer a Spitalului Cumberland-ului de Nord din Bridgton. 

Aripa Blumer era mică - doar paisprezece camere pentru 
pacienți - dar ceea ce-i lipsea ca dimensiune recupera în 
culoare. Pereţii încăperilor celor internaţi erau vopsite în 
nuanțe primare luminoase. Din tavanul camerei asistentelor 
atârna o zornăitoare, păsările care erau agățate de ea 
legănându-se şi înclinându-se cu graţie în jurul unei tije 
centrale. 

Alan şedea în fața unei imense picturi murale care înfățişa 
un amestec de poezii cu Mama Gâscă. O bucată a picturii 


prezenta un om aplecându-se peste o masă, întinzând ceva 
către un băieţel, evident un provincial, care părea atât speriat, 
cât şi fascinat. Ceva în legătură cu imaginea aceasta îl izbi pe 
Alan, şi o frântură dintr-o poezie din copilărie îi reveni ca o 
şoaptă în amintire: 


Simon cel Simplu a-ntâlnit un om-plăcinţică 
în drum spre bâlci. 

„Simon cel Simplu”, spuse omul-plăcinţică, 
„vino şi gustă ce-am în desagi!” 


Pe braţele lui Alan apăruse piele de găină - puncte mici 
asemenea unor mărgeluțe de transpiraţie rece. Nu-şi dădea 
seama de ce, iar asta i se părea perfect normal. Niciodată în 
întreaga sa viață nu se mai simţise atât de zguduit, atât de 
speriat, atât de profund nedumerit cum se simțea acum. Ceva 
ce-i depăşea complet posibilitatea de înțelegere se petrecea în 
Castle Rock. Acest lucru devenise clar vizibil doar târziu astă 
după-amiază, când totul păruse să sară până la cer deodată, 
dar începuse cu zile, poate chiar săptămâni, în urmă. Nu ştia 
ce este, dar ştia că Nettie Cobb şi Wilma Jerzyck fuseseră doar 
primele semne exterioare. 

Şi era îngrozitor de speriat că lucrurile încă se aflau în 
mişcare în vreme ce el stătea acolo alături de Simon cel 
Simplu şi omul-plăcinţică. 

O asistentă, domnişoara Hendrie potrivit micuţei plăcuţe de 
la piept, veni de-a lungul coridorului călcând pe tălpile de crep 
vag scârțâitoare ale pantofilor, croindu-şi drum cu grație 
printre jucăriile care stăteau aruncate peste tot pe hol. Când 
intrase Alan, şase copii, unii cu membrele în ghips sau altele, 
unii cu acea chelie parţială pe care el o asocia cu tratamentele 
de chimioterapie, se jucau în hol, făcând schimb de cuburi şi 
maşinuţe, strigând cu prietenie unii la alții. Acum era ora 
mesei de seară şi merseseră fie jos la bufetul cu autoservire, fie 
înapoi în camerele lor. 

— Cum este? — o întrebă Alan pe domnişoara Hendrie. 

— Nici o schimbare. 


Se uită la Alan cu o expresie calmă ce conţinea un element 
de ostilitate. 

— Doarme. Trebuie să doarmă. A suferit un şoc puternic. 

— Ce aţi auzit de la părinţii lui? 

— Am sunat la locul de muncă al tatălui lui din South 
Paris. A avut o lucrare de instalare în New Hampshire în 
după-amiaza asta. A plecat spre casă, am înțeles, şi va fi 
informat când va sosi. Ar trebui să ajungă aici în jur de nouă, 
aş zice, dar, desigur, e imposibil de spus. 

— Şi mama? 

— Nu ştiu, spuse domnişoara Hendrie. 

Ostilitatea era mai vizibilă acum, dar nu mai era îndreptată 
spre Alan. 

— Nu eu am dat telefonul acela. Tot ce ştiu e ceea ce văd — 
că nu este aici. Băiețelul şi-a văzut fratele sinucigându-se cu o 
puşcă de vânătoare şi, chiar dacă asta s-a petrecut acasă, 
mama încă n-a ajuns aici. Va trebui să mă scuzaţi — trebuie 
să umplu căruciorul cu medicamente. 

— Desigur, murmură Alan. 

O privi cum se îndepărtează, apoi se ridică din scaun. 

— Domnişoară Hendrie? 

Se întoarse către el. Ochii ei încă erau calmi, dar 
sprâncenele ridicate exprimau iritare. 

— Domnişoară Hendrie, chiar trebuie să vorbesc cu Sean 
Rusk. Cred că e absolut necesar să vorbesc cu el. 


— 07? 
Vocea ei era rece. _ 
— Ceva... — Alan se gândi brusc la Polly şi vocea îl lăsă. Îşi 


curăță gâtul şi se forță să continue. — Se întâmplă ceva în 
oraşul meu. Sinuciderea lui Brian Rusk nu e decât o parte din 
asta, cred. Şi mai cred că Sean Rusk s-ar putea să aibă cheia 
pentru cealaltă parte. 

— Domnule şerif Pangborn, Sean Rusk nu are decât şapte 
ani. lar dacă ştie într-adevăr ceva, de ce nu mai sunt şi alți 
poliţişti aici? 

Alţi poliţişti, îşi spuse el. Ce vrea să zică e poliţişti calificați. 
Poliţişti care nu interoghează băieți de unsprezece ani pe 


stradă şi apoi îi trimit acasă pentru a se sinucide în garaj. 

— Fiindcă sunt ocupați cu altceva, spuse Alan, şi fiindcă ei 
nu cunosc oraşul aşa cum îl cunosc eu. 

— Înţeleg. 

Se întoarse să plece din nou. 

— Domnişoară Hendrie. 

— Domnule şerif, sunt în lipsă de personal în seara asta şi 
foarte... 

— Brian Rusk nu este singura victimă de astăzi din Castle 
Rock. Au mai fost cel puţin alte trei. Un alt om, proprietarul 
tavernei din localitate, a fost dus la spitalul din Norway cu 
traumatisme prin împuşcare. S-ar putea să trăiască, dar va 
sta sub strictă observare în următoarele treizeci şi şase de ore 
sau aşa ceva. Şi am o presimţire că ucigaşul n-a terminat 
încă. 

Reugşise în sfârşit să-i capteze întreaga atenţie. 

— Credeţi că Sean Rusk ştie ceva despre asta? 

— S-ar putea să ştie de ce s-a sinucis fratele lui. Dacă ştie, 
asta ar putea face lumină asupra celorlalte lucruri. Aşa că, 
dacă se trezeşte, vreți să-mi daţi de veste? 

Femeia ezită, apoi spuse: 

— Asta depinde de starea mentală de atunci, domnule şerif. 
N-am să vă permit să înrăutăţiți condiția unui băieţel isteric, 
indiferent ce se petrece în oraşul dumneavoastră. 

— Înţeleg. 

— Chiar? Bun. 

Îi oferi o privire care spunea: şedeţi doar acolo şi nu-mi 
faceți probleme, atunci, şi se duse înapoi spre biroul cel înalt. 
Se aşeză, iar el o auzi cum aşază sticle şi cutii în căruciorul cu 
medicamente. 

Alan se ridică în picioare, se duse la telefonul public din hol 
şi formă iarăşi numărul lui Polly. Şi încă o dată, acesta sună 
fără răspuns. Formă numărul de la Coşi Întruna, îi răspunse 
robotul şi trânti receptorul în furcă. Se întoarse înapoi la 
scaun, se aşeză şi se mai uită puțin fix la pictura murală cu 
Mama Gâscă. 


Ai uitat să-mi pui o întrebare, domnişoară Hendrie, îşi 
spuse Alan. Ai uitat să mă întrebi de ce sunt aici dacă se 
petrec atât de multe în capitala districtului pe care am fost 
ales să-l protejez şi să-l apăr. Ai uitat să mă întrebi de ce nu 
conduc eu anchetele, iar aici, aşteptând ca Sean Rusk să se 
trezească, să fie un ofițer cu mai puţine responsabilități — 
bătrânul Seat Thomas, de pildă. Ai uitat să întrebi de lucrurile 
astea, domnişoară Hendrie, şi eu ştiu un secret. Mă bucur că 
ai uitat. Asta-i secretul. 

Motivul era simplu aşa cum era şi umilitor. Cu excepţia 
Portland-ului şi a Bangor-ului, cazurile de crimă nu intrau în 
atribuțiile Oficiului Şerifului, ci ale Poliţiei Statale. Henry 
Payton făcuse aluzie la asta după duelul lui Nettie cu Wilma, 
dar acum nu mai făcea asta. Nu-şi mai permitea. 
Reprezentanţi de la fiecare ziar şi post de televiziune clin sudul 
Maine-ului se aflau fie în Castle Rock, fie pe drum într-acolo. 
Aveau să li se alăture nu peste mult timp colegii din restul 
statului... iar dacă treaba asta chiar nu se terminase, aşa 
cum bănuia Alan, în curând aveau să li se alăture trimişi ai 
organelor de mass-media din tot sudul statului. 

Asta era simpla realitate a situaţiei, însă nu schimba felul 
în care se simțea Alan. El se simțea ca un aruncător ce nu-şi 
poate face treaba şi e trimis la duşuri de către antrenor. Era 
un fel al naibii de prost de-a te simţi. Şedea în fața lui Simon 
cel Simplu şi încă o dată începu să adune scorul. 

Lester Pratt, mort. Venise la Oficiul Şerifului orbit de gelozie 
şi-l atacase pe John LaPointe. Era vorba de prietena lui, se 
pare, deşi John îi spusese lui Alan înainte să vină ambulanţța 
că nu mai ieşise cu Sally Ratcliffe de peste un an. „Am văut-o 
doa” din cân' în cân' pe stadă ş-atunşi mi-o reteza ce' mai des 
cân' voiam să-i vobesc. Era convinsă că-s unu” din ăi ce-o să 
a'dă-n iad.” Îşi atinsese nasul spart şi se crispase de durere. 
„Acu” chia” că simt c-o să ad în iad.” 

John era acum spitalizat în Norway cu nasul spart, cu 
maxilarul fracturat şi mai multe posibile leziuni interne. 

Sheila Brigham era şi ea în spital. Şocul. 


Hugh Priest şi Billy Tupper erau morţi amândoi. Vestea 
aceasta o primise chiar în timp ce Sheila începea să-şi piardă 
rațiunea. Telefonul fusese dat de un distribuitor de bere, care 
avusese prezența de spirit să sune la Salvare înainte să-l sune 
pe şerif. Bărbatul fusese aproape la fel de isteric ca şi Sheila 
Brigham, iar Alan nu-l condamnase pentru asta. Atunci, 
începea deja să se simtă şi el destul de isteric. 

Henry Beaufort, în condiţii critice ca rezultat al multiplelor 
răni prin împuşcare. 

Norris Ridgewick lipsea... iar asta, cumva, îl durea cel mai 
tare. 

Alan îl căutase prin jur după ce primise telefonul de la 
distribuitorul de bere, dar Norris pur şi simplu dispăruse. 
Alan presupuse la vremea aceea că ieşise afară să-l aresteze 
după toate uzanţele pe Danforth şi că se va întoarce însoțit de 
şeful Consiliului Local, dar se dovedise mai apoi că nimeni nu- 
l arestase pe Keeton. Alan bănuia că îl vor aresta cei de la stat 
dacă vor da peste el în vreme ce urmăreau alte fire ale 
anchetei, dar altfel, nu. Aveau lucruri mai importante de 
făcut. Între timp, Norris pur şi simplu dispăruse. Oriunde se 
afla, ajunsese acolo pe jos; când ieşise el din oraş, VW-ul lui 
Norris încă mai stătea răsturnat în mijlocul Străzii Principale 
de Jos. 

Martorii spuneau că Buster se târâse în Cadillac pe geam şi 
pur şi simplu plecase. Singura persoană care încercase să-l 
oprească plătise un preţ scump. Scott Garson era spitalizat 
acolo, la Spitalul Cumberland-ului de Nord, cu maxilarul 
rupt, cu pometele rupt, cu încheietura de la mână ruptă şi cu 
trei degete rupte şi ele. Ar fi putut fi şi mai rău; spectatorii 
pretindeau că Buster chiar încercase să-l calce pe om cu 
maşina când acesta zăcea în mijlocul străzii. 

Lenny Partridge, cu clavicula ruptă şi cu Dumnezeu ştie 
câte coaste fracturate, era şi el acolo undeva. Andy 
Clutterbuck venise cu vestea acestui nou dezastru în vreme ce 
Alan încă încerca să priceapă faptul că primul consilier al 
oraşului era acum un fugar din calea justiţiei, încătuşat de un 
Cadillac mare şi roşu. Hugh Priest se pare că-l oprise pe 


Lenny, îl aruncase peste drum şi plecase la volanul maşinii 
bătrânului. Alan bănuia că vor găsi maşina lui Lenny în 
parcarea de la The Mellow Tiger, dat fiind că acolo dăduse 
ortul popii Hugh. 

Şi, desigur, era Brian Rusk, care înghiţise un glonț la 
frageda vârstă de unsprezece ani. Clut abia începuse să-şi 
spună povestea, când sunase iarăşi telefonul. Sheila plecase 
deja şi ridicase Alan pentru a auzi vocea unui băiețel isteric, 
care striga - Sean Rusk, care formase numărul de pe 
abțibildul portocaliu aprins de lângă telefonul din bucătărie. 

Una peste alta, ambulanțele de la Asistenţa Medicală şi 
echipajele de la Serviciul de Salvare din patru oraşe diferite 
făcuseră opriri de după-amiază în Castle Rock. 

Acum, şezând cu spatele la Simon cel Simplu şi la omul- 
plăcințică, urmărind păsările din plastic cum se leagănă şi se 
înclină în jurul axului lor, Alan se întoarse încă o dată la 
Hugh şi la Lenny Partridge. Înfruntarea dintre ei nu era nici pe 
departe cea mai mare dintre cele care avuseseră loc în Castle 
Rock în ziua aceea, dar era cea mai ciudată... iar Alan 
presimțea că rezolvarea acestei tărăşenii s-ar putea afla chiar 
în ciudăţenia ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu şi-a luat Hugh 
maşina lui, dacă tot avea o răfuială cu Henry Beaufort? — îl 
întrebase Alan pe Clut, trecându-şi mâinile prin părul care 
deja era ciufulit de-a binelea. De ce să-şi facă de lucru ai rabla 
aia bătrână a lui Lenny? 

— Fiindcă Buick-ul lui Hugh avea toate cauciucurile 
sparte. Se pare că cineva i le-a făcut ferfeniță cu cuțitul. 

Clut ridicase din umeri, uitându-se neliniştit la abatorul 
care devenise Oficiul Şerifului. 

— Poate c-a crezut că Henry Beaufort i-a făcut-o. 


Da, îşi spuse Alan acum. Poate că da. Era o nebunie, dar 
era o nebunie mai mare decât ce crezuse Wilma, şi anume că, 
Nettie împroşcase cu noroi în cearşafurile ei şi apoi aruncase 
cu pietre prin geamurile casei sale? O nebunie mai mare decât 
să creadă Nettie că Wilma îi omorâse cățelul? 

Înainte să aibă ocazia să-i mai pună nişte întrebări lui Clut, 
venise Henry Payton şi-i spusese lui Alan, cât de blând putuse, 
că preia el cazul. Alan încuviințase din cap. 

— Trebuie să afli un lucru, Henry, cât de repede poți. 

— Care, Alan? — întrebase Henry, dar Alan văzuse cu o 
senzație de greață că Henry îl asculta cu doar jumătate de 
ureche. 

Vechiul lui prieten - primul prieten adevărat pe care şi-l 
făcuse Alan în rândul largii comunități a apărătorilor legii 
după ce câştigase postul de şerif şi se dovedise a fi într-adevăr 
un prieten valoros - se concentra deja asupra altor lucruri. 
Cum îşi va desfăşura ofițerii în teren, dată fiind larga 
răspândire a incidentelor, era probabil printre primele pe listă. 

— Trebuie să afli dacă Henry Beaufort era la fel de furios pe 
Hugh Priest cum se pare că era Hugh pe el. Nu-l poţi întreba 
pe el acum, am înţeles că e inconştient, dar când se va trezi... 

— Am s-o fac, spusese Henry şi-l lovise amical peste umăr 
pe Alan. 

Am s-o fac. — Apoi, ridicând vocea: Brooks! Morrison! Veniţi 
aici! 

Alan îl privise cum se îndepărta şi s-a gândit să meargă 
după el. Să-l prindă de mână şi să-l facă să-l asculte. N-o 
făcuse, fiindcă Henry şi Hugh şi Lester şi John - chiar şi 
Wilma şi Nettie - începeau să nu mai aibă pentru el nici o 
importanță imediată. Morţii erau morți; răniții se aflau sub 
îngrijire; crimele fuseseră comise. 

Doar că Alan avea o bănuială îngrozitoare, nemărturisită, 
că adevăratele crime încă se aflau în desfăşurare. 

Când plecase Henry să-şi instruiască oamenii, Alan îl 
chemase iarăşi pe Clut. Ajutorul de şerif venise cu mâinile 
îndesate în buzunare şi cu o expresie îmbufnată pe față. 


— Am fost înlocuiţi, Alan, spusese el. Ne-au scos din decor. 
La naiba! 

— Nu complet, a spus Alan, sperând că vorbise de parcă ar 
fi crezut cu adevărat asta. Tu vei fi omul meu de legătură aici, 
Clut. 

— Tu unde mergi? 

— La casa familiei Rusk. 

Dar când ajunsese acolo, atât Brian, cât şi Sean Rusk nu 
erau de găsit. Ambulanţa care se ocupa de nefericitul Scott 
Garson trecuse pe acolo să-l ia pe Sean; se aflau în drum spre 
Spitalul Cumberland-ului de Nord. Al doilea dric al lui Harry 
Samuels, un vechi Lincoln decapotat, îl luase pe Brian Rusk şi 
aveau să-l ducă la Oxford, în aşteptarea autopsiei. Dricul cel 
bun al lui Harry - cel la care se referea drept „maşina 
companiei” - plecase deja spre acelaşi loc cu Hugh şi Billy 
Tupper. 

Alan îşi spusese: cadavrele vor fi puse la păstrare în morga 
aia mică de acolo ca şi nişte stânjeni. 

Doar când ajunsese la casa familiei Rusk îşi dăduse seama 
Alan -— în viscere la fel ca şi în gând - că fusese complet scos 
din joc. Doi dintre oamenii de la DIC ai lui Henry ajunseseră 
acolo înaintea lui şi se exprimaseră clar că putea rămâne doar 
atâta vreme cât nu punea mâna pe vâslă şi nu-ncerca să-i 
ajute să vâslească. El rămăsese în cadrul uşii de la bucătărie 
pentru o clipă, uitându-se la ei, simțindu-se la fel de folositor 
ca o a cincea roată la o trotinetă cu motor. Răspunsurile Corei 
Rusk erau încete, aproape anemice. Alan crezuse că era poate 
din cauza şocului sau poate medicii de pe ambulanţă care-i 
duceau fiul încă viu la spital îi dăduseră cine ştie ce calmant 
înainte să plece la drum. Îşi amintise cu înfiorare de felul cum 
arătase Norris când se târâse afară pe geamul VW-ului său 
răsturnat. Că era din cauza tranchilizantelor sau doar a 
şocului, detectivii nu scoteau de la ea mare lucru. Nu plângea, 
nu tocmai, dar era limpede că nu se putea concentra destul 
asupra întrebărilor încât să ofere răspunsuri folositoare. Nu 
ştia nimic, le spusese ea; fusese la etaj, trăgea un pui de somn. 
Sărmanul de Brian, spunea întruna. Sărmanul, sărmanul de 


Brian. Dar îşi exprima acest sentiment într-un mormăit pe 
care Alan îl găsise înfiorător şi-şi tot făcea de lucru cu 
perechea de ochelari de soare care stătea lângă ea pe masa din 
bucătărie. Unul dintre braţe fusese lipit cu bandă adezivă şi 
una dintre lentile era crăpată. 

Alan plecase plin de dezgust şi venise aici, la spital. 

Acum se ridică şi se duse la telefonul public de la capătul 
coridorului, din antreul principal. Încercă iarăşi la Polly, nu 
primi nici un răspuns, după care formă numărul Oficiului 
Şerifului. Vocea care răspunse mârâi: „Poliţia Statală”, iar 
Alan simţi o pornire copilărească de gelozie. Se prezentă şi-l 
ceru pe Clut. După cinci minute, Clut veni la aparat. 

— Scuze, Alan. Au lăsat receptorul pur şi simplu pe birou. 
Noroc c-am trecut pe aici să verific, altfel încă ai mai aştepta. 
Afurisiților ăştia de statali nu le pasă deloc de noi. 

— Nu-ţi faci griji de asta, Clut. L-a înghesuit cineva pe 
Keeton până acum? 

— Păi... nu ştiu cum să-ţi zic asta, Alan, dar... 

Alan simți un gol în stomac şi închise ochii. Avusese 
dreptate; nu se terminase. 

— Spune-mi doar, zise el. Lasă introducerea. 

— Buster - Danforth, adică - s-a dus acasă şi-a folosit o 
şurubelniţă să rupă mânerul de la portiera Cadillac-ului. Ştii, 
de care era încătuşat. 

— Ştiu, aprobă Alan. 

Încă-şi ţinea ochii închişi. 

— Păi... şi-a omorât soţia, Alan. Cu un ciocan. Nu a găsit-o 
un polițist de la stat, fiindcă statalii n-au prea fost interesaţi 
de Buster până acum douăzeci de minute. A găsit-o Seat 
Thomas. A trecu pe la Buster pe acasă să mai verifice o dată. 
A transmis prin radio ce-a găsit şi-a ajuns înapoi aici acum 
nici cinci minute. Are dureri de piept, spune, şi nu mă 
surprinde. Mi-a spus că Buster aproape că i-a dat fața jos. 
Zice că-s maţe şi păr peste tot. Acolo sus pe View îi un pluton 
întreg sau aşa ceva de oamenii d-ăştia cu jachete albastre de- 
ai lui Payton. L-am pus pe Seat în biroul tău. Mi-am zis că-i 
mai bine să şadă decât să cadă. 


— Iisuse Christoase, Clut - du-l repede la Ray Van Allen. 
Are şaizeci şi doi şi fumează Camel de când e pe lume. 

— Ray s-a dus la Oxford, Alan. Încearcă să-i ajute pe 
doctori să-l peticească pe Henry Beaufort. 

— Asistentul lui, atunci - cum îl cheamă? - Frankel. 
Everett Frankel. 

— Nu-i de găsit. Am încercat şi la cabinet, şi acasă la el. 

— Ei, şi ce spune soția lui? 

— Ev e burlac, Alan. 

— O, Christoase. 

Cineva mâzgălise un graffitti mic deasupra telefonului. Nu-ţi 
face griji, fii fericit, spunea. Alan considera că asta-i o glumă 
nesărată. 

— Îl pot duce eu la spital, se oferi Clut. 

— Am nevoie să rămâi unde eşti, spuse Alan. Au apărut 
reporterii şi cei de la televiziune? 

— Mda. Mişună peste tot. 

— Ei bine, vezi ce face Seat imediat ce terminăm de vorbit. 
Dacă nu se simte mai bine, uite ce să faci: ieşi pe uşa din față, 
prinde un reporter care ţi se pare cât de cât mai luminat, fă-l 
ajutor de şerif şi pune-l să-l ducă pe Seat aici la Cumberland- 
ul de Nord. 

— Bine. 

Clut ezită, apoi izbucni: 

— Am vrut să merg la casa lui Keeton, dar cei de la Poliția 
Statală... n-au vrut să mă lase la scena crimei! Ce zici de asta, 
Alan? Nemernicii ăia nu vor să lase un Ajutor de Şerif 
Districtual la scena crimei! 

— Ştiu ce simţi. Nici mie nu-mi place. Dar îşi fac meseria. Îl 
poți vedea pe Seat de unde te afli, Clut? 

— Mda. 

— Ei? E-n viaţă? 

— Stă la masa ta, fumează şi se uită peste Rural Law 
Enforcement de luna asta. 

— Bun, spuse Alan. 

Îi venea să râdă sau să plângă sau să le facă pe amândouă 
în acelaşi timp. 


— Aşa mai merge. A sunat Polly Chalmers, Clut? 

— N... aşteaptă un minut, uite condica. Am crezut c-a 
dispărut. A sunat, Alan. Chiar înainte de trei treizeci. 

Alan făcu o grimasă. 

— De asta ştiu. Altceva, mai târziu? 

— Din câte văd, nu, dar asta nu-nseamnă cine ştie ce. 
Sheila fiind plecată şi afurisiții ăştia de Ursoi Statali tot 
bătând pe-aici din bocanci, cine poate fi sigur? 

— Mersi, Clut. Mai e ceva ce-ar trebui să ştiu? 

— Mda, vreo două lucruri. 

— Trage. 

— Au găsit arma pe care a folosit-o Hugh să-l împuşte pe 
Henry, dar David Friedman de la Departamentul de Balistică 
al Poliției Statale spune că nu ştie ce este. Un fel de pistol 
automat, dar tipul a zis că n-a văzut niciodată vreunul 
asemănător. 

— Eşti sigur că-i vorba de David Friedman? întrebă Alan. 

— Friedman, mda — aşa-l chema pe tip. 

— EI trebuie să ştie. Dave Friedman e-o Biblie a Vânătorului 
ambulantă. 

— Dar nu ştie. Am fost chiar de față când vorbea cu amicul 
tău Payton. A zis că seamănă puţin cu un Mauser german, 
dar că-i lipsesc însemnele normale şi că lateralul e altfel. Cred 
că l-au trimis la Augusta alături de-o tonă de alte dovezi. 

— Ce altceva? 

— Au găsit un bilet anonim în curtea lui Henry Beaufort, 
spuse Clut. Era mototolit şi făcut minge lângă maşina lui — 
ştii T-Bird-ul ăla clasic al lui? Şi ăla a fost devastat. La fel ca 
şi maşina lui Hugh. 

Alan se simți de parcă o mână mare şi moaie tocmai îl 
plesnise peste față. 

— Ce spunea în bilet, Clut? 

— Doar un minut. 

Auzi un foşnet vag în vreme ce Clut frunzări prin carnețel. 

— Aici e. „Să nu-mi mai tai niciodată raţia şi să-mi ţii apoi 
cheile de la maşină broscoi blestemat ce eşti.” 

— Broscoi? 


— Aşa scrie. - Clut chicoti tensionat. - Cuvântul 
„niciodată” şi cuvântul „broscoi” au sub ele trasă câte o linie. 

— Şi spui că maşina a fost devastată? 

— Aşa-i. Cauciucuri ferfeniţite, la fel ca la a lui Hugh. Şi-o 
zgârietură mare şi lungă pe partea pasagerului. Au! 

— Bun, spuse Alan, îți mai dau ceva de făcut. Du-te la 
frizerie, iar apoi la salonul de biliard dacă e nevoie. Află cui i-a 
tăiat rația Henry săptămâna asta sau cea trecută. 

— Dar cei de la Poliţia Statală... 

— Să-i fut pe cei de la Poliția Statală! — spuse Alan cu 
pasiune. E oraşul nostru. Noi ştim pe cine să întrebăm şi unde 
să-i găsim. Vrei să-mi spui că nu poţi pune mâna în cel mult 
cinci minute pe cineva care să cunoască povestea asta? 

— Sigur că nu, spuse Clut. L-am văzut pe Charlie Fortin 
când m-am întors de pe Castle Hill, stând la palavre cu câţiva 
băieți în fața reprezentanței Western Auto. Dacă se bătea 
Henry în coarne cu cineva, Charlie trebuie să ştie cu cine. La 
naiba, Tiger e casa departe de casă a lui Charlie. 

— Da. Dar l-au interogat cei de la Poliția Statală? 

— Păi... nu. 

— Nu. Aşa că interoghează-l tu. Dar cred că deja ştim 
amândoi răspunsul, nu? 

— Hugh Priest, spuse Clut. 

— Are inconfundabilul dangăt al unui clopot pentru mine, 
spuse Alan. 

Îşi spuse: poate că, în definitiv, asta nu-i atât de diferită de 
prima bănuială a lui Henry Payton. 

— Bine, Alan. Mă pun pe treabă. 

— Şi sună-mă în clipa în care ştii ceva sigur. În secunda 
aceea. 

Îi dădu lui Clut numărul, apoi îi ceru să-l repete ca să fie 
sigur că-l copiase corect. 

— Aşa am să fac, spuse Clut, după care izbucni cu furie: ce 
se petrece, Alan? La dracu, ce se petrece aici? 

— Nu ştiu. 

Alan se simțea foarte bătrân, foarte obosit... şi nervos. Nu 
mai era nervos pe Payton că-i luase cazul, ci pe acela, oricine 


ar fi fost el, care era răspunzător pentru aceste focuri de 
artificii oribile. Şi era din ce în ce mai convins că, atunci când 
avea să-i dea de capăt, vor descoperi că în tot acest timp nu 
lucrase decât o singură mână. Wilma şi Nettie. Henry şi Hugh. 
Lester şi John. Cineva îi legase unii de alții precum nişte 
pachete de explozivi puternici. 

— Nu ştiu, Clut, dar vom afla. 

Închise şi formă iarăşi numărul lui Polly. Dorinţa lui 
nestăvilită de a îndrepta lucrurile cu ea, de a înțelege ce se 
întâmplase de se înfuriase atât de tare pe el, pierea. 
Sentimentul înlocuitor care începuse să-şi facă loc înlăuntrul 
său era chiar mai puţin încurajator: o groază profundă, fără 
explicație; un sentiment tot mai puternic că ea era în pericol. 

Ţâr, țâr, țâr... dar nici un răspuns. 

Polly, te iubesc şi trebuie să discutăm. Te rog, ridică 
telefonul. Polly, te iubesc şi trebuie să discutăm. Te rog, ridică 
tele fonul. Polly, te iubesc... 

Litania aceasta i se învârtea în cap asemenea unei jucării 
cu arc. Voia să-l sune înapoi pe Clut şi să-i ceară ca, înainte 
să facă altceva, să treacă imediat pe la ea, dar nu putea. Asta 
ar fi fost ceva foarte greşit când era posibil să mai existe ale 
pachete de explozivi gata să sară în aer în The Rock. 

Da, dar Alan... dar dacă Polly e unul dintre aceştia? Gândul 
acesta scoase la iveală o asociere îngropată, dar nu reuşi s-o 
înțeleagă înainte ca ea să-şi ia zborul. 

Alan închise încet telefonul, întrerupând ţârâitul la 
jumătate. 


3 


Polly nu mai suporta. Se rostogoli pe o parte, se întinse 
după telefon... şi acesta se opri în mijlocul târâitului. 

Bun, îşi spuse. Dar aşa era? 

Stătea întinsă pe pat, ascultând sunetul tunetelor care se 
apropiau. Era cald la etaj —- cald ca-n mijlocul lunii iulie — dar 
să deschidă geamurile nu era de ajutor, fiindcă-l chemase 
tocmai săptămâna trecută pe Dave Phillips, unul dintre 


îngrijitorii buni la toate din localitate, să-i monteze geamurile 
şi uşile pentru furtună. Aşa că-şi dăduse jos vechii jeanşi şi 
cămaşa cu care fusese îmbrăcată în expediția din ţinutul rural 
şi le aşezase, împăturite cu grijă, pe scaunul de lângă uşă. 
Acum stătea întinsă pe pat în lenjeria intimă, vrând să tragă 
un pui de somn înainte să se ridice şi să facă un duş, dar 
nereuşind să adoarmă. 

În parte, de vină erau sirenele, dar în cea mai mare parte de 
vină era Alan; ceea ce făcuse Alan. Nu putea înțelege această 
trădare grotescă a tuturor lucrurilor pe care le crezuse şi în 
care avusese încredere, dar nu reuşea nici să scape de ea. 
Mintea ei se întorcea la altceva (la sirenele acelea, de pildă, şi 
la zgomotul ca de sfârşit de lume pe care-l scoteau acestea) şi 
apoi, brusc, iarăşi era acolo, la cum acționase el fără ştirea ei, 
la cum se furişase. Era ca şi când ar fi înțepat-o cineva într-un 
loc moale, secret, cu un capăt plin de aşchii al unei scânduri. 

O, Alan, cum ai putut? îl întreba — şi se întreba - din nou. 

Vocea care-i răspunse o surprinse. Era vocea mătuşii Evvie, 
iar dincolo de lipsa seacă de sentiment care-i stătuse mereu în 
fire, Polly simţi o furie alarmantă, puternică. 

Dacă i-ai fi spus de la început adevărul, fata mea, n-ar fi fost 
nevoit s-o facă. 

Polly se ridică repede. Aceasta era o voce neliniştitoare, 
sigur că da, iar cel mai neliniştitor lucru legat de ea era că era 
propria sa voce. Mătuşa Evvie era moartă de mulți ani. Acesta 
era propriul ei subconştient, care se folosea de mătuşa Evvie 
pentru a-şi exprima furia aşa cum se foloseşte un ventriloc de 
fantoşă ca să-i ceară o întâlnire unei fete frumoase, şi... 

Opreşte-te, fata mea - nu ţi-am spus eu cândva că oraşul 
ăsta e plin de fantome? Poate că sunt chiar eu. Poate că sunt. 

Polly scoase un strigăt scâncit, speriat, apoi îşi acoperi gura 
cu palma. 

Sau poate că nu sunt. În cele din urmă, cine-i nu contează 
foarte mult, nu? Întrebarea-i asta, Trisha: cine-a păcătuit mai 
întâi? Cine-a minţit mai întâi? Cine s-a ascuns mai întâi? Cine- 
a aruncat primul cu piatra? 


— Asta nu-i corect! — strigă Polly în camera încinsă, după 
care se uită la propria sa reflexie speriată, cu ochii mari, din 
oglinda din dormitor. 

Aşteptă ca vocea mătuşii Evvie să revină, iar când asta nu 
se întâmplă, se lăsă încet înapoi pe spate. 

Poate că ea păcătuise mai întâi, dacă a omite o parte din 
adevăr şi a spune câteva minciuni albe însemna să 
păcătuieşti. Poate că ea se ascunsese prima. Dar îi dădea asta 
lui Alan dreptul să deschidă o anchetă în privinţa ei, aşa cum 
deschide un ofițer de poliție o anchetă în privința unui 
răufăcător cunoscut? Îi dădea dreptul să-i rostească numele 
prin cine ştie ce fir interstatal al forțelor de apărare a legii... 
sau să înceapă o căutare asupra ei, dacă aşa-i spuneau ei... 
sau... sau... 

Nu contează, Polly, şopti o voce - una pe care o cunoştea. Nu 
te mai frământa din pricina a ceea ce-a fost un comportament 
foarte potrivit din partea ta. Adică, la urma urmei! Ai auzit vina 
din vocea lui, nu-i aşa? 

— Da! — murmură ea cu înverşunare în pernă. Aşa e, am 
auzit-o! Ce zici de asta, mătuşă Evvie? 

Nu primi nici un răspuns... doar o frământare slabă, 
ciudată 

(întrebarea-i asta Trisha) 

a minţii ei subconştiente. De parcă uitase ceva, lăsase ceva 
pe afară 

(vrei ceva dulce Trisha) 

din ecuaţie. 

Polly se rostogoli neliniştită pe-o parte şi azka căzu peste 
rotunjimea pieptului ei. Auzi ceva înăuntru zgâriind delicat 
peretele din argint al închisorii. 

Nu, îşi spuse Polly, e doar ceva care se mişcă. Ceva inert. 
Ideea asta c-ar fi ceva viu acolo înăuntru... nu e decât 
imaginația ta. 

Hârş-hăr-hărş. 

Bila de argint se zgâlțâi uşor între bumbacul alb al cupei 
sutienului ei şi cuvertura de pe pat. 

Hărşa-hăr-hârş. 


Lucrul ăla e viu, Trisha, spuse mătuşa Ewvie. Lucrul ăla e viu 
şi-o ştii bine. 

Nu fi caraghioasă, îşi spuse Polly, rostogolindu-se pe 
cealaltă parte. Cum e posibil să fie cine ştie ce creatură acolo 
înăuntru? Presupun c-ar putea respira prin găurile alea mici, 
dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce-ar putea mânca? 

Poate, răspunse mătuşa Evvie cu o voce blând-implacabilă, 
că te mănâncă pe TINE, Trisha. 

— Polly, murmură ea. Numele meu e Polly. 

De data aceasta, frământarea minţii sale subconştiente fu 
mai puternică - oarecum mai alarmantă - şi, pentru o clipă, 
aproape că reuşi să pună stăpânire pe ea. Apoi, telefonul 
începu iarăşi să sune. Icni şi se ridică în şezut, pe față 
purtând o privire de exasperare obosită. Mândria şi aleanul se 
aflau acolo în război. 

Vorbeşte cu el, Trisha — ce te costă? Mai bine chiar, ascultă- 
[. Nu prea ai făcut asta înainte, nu-i aşa? 

Nu vreau să vorbesc cu el. Nu după ceea ce-a făcut. 

Dar încă-l mai iubeşti. 

Da; asta era adevărat. Singurul lucru era că acum îl şi ura. 

Vocea mătuşii Ewvvie se făcu din nou auzită, răbufnindu-i cu 
furie în minte. Vrei să fii o fantomă toată viața, Trisha? Care-i 
problema cu tine, fata mea? 

Polly întinse mâna după telefon într-o parodie a hotărârii. 
Mâna ei — mâna ei flexibilă, nedureroasă - ezită la mică 
distanță de receptor. Fiindcă poate nu era Alan. Poate că era 
domnul Gaunt. Poate că domnul Gaunt voia să-i spună că 
încă n-a terminat cu ea, că încă n-a terminat de plătit. 

Făcu încă o mişcare spre telefon - de data aceasta, vârfurile 
degetelor chiar atinseră scurt carcasa de plastic — şi apoi se 
retrase. Mâna ei se prinse de cealaltă şi se împletiră împreună 
pe burtă într-un ghemotoc agitat. Se temea de vocea mătuşii 
Ewvvie, de ceea ce făcuse în după-amiaza aceea, de ceea ce 
domnul Gaunt (sau Alan!) le-ar putea spune celor din oraş 
despre fiul ei mort, de ce-ar putea însemna învălmăşeala aceea 
de sirene şi maşini mergând în goană. 


Dar mai mult ca orice lucru, descoperise ea, se temea chiar 
de Leland Gaunt. Se simțea de parcă o legase cineva de limba 
unui clopot mare de fier, un clopot care în acelaşi timp ar 
asurzi-o, ar înnebuni-o şi ar face-o terci dacă ar începe să 
bată. 

Telefonul tăcu. 

Afară, o altă sirenă începu să ţțipe şi, când începu să 
estompeze mergând spre Podul de Tinichea, tunetul se 
rostogoli din nou. Mai aproape acum ca niciodată. 

Scoate-o, şopti vocea mătuşii Evvie. Scoate-o, scumpa mea. 
O poţi face — puterea lui stă în nevoie, nu în voință. Scoate-o. 
Rupe chingile cu care te ţine legată. 

Dar ea se uita la telefon şi-şi amintea de noaptea - fusese 
cu mai puțin de-o săptămână în urmă? - când dusese mâna 
la ea şi-o lovise cu degetele, doborând-o la podea. Îşi aminti de 
durerea care i se cățărase cu ghearele în sus pe braț asemenea 
unui şobolan înfometat cu dinţi sparți. Nu se putea întoarce la 
aia. Pur şi simplu nu putea. 

Nu-i aşa? 

Se-ntâmplă ceva urât în The Rock astă-seară, spuse mătuşa 
Ewvvie. Vrei să te trezeşti mâine şi să trebuiască să stai pe 
gânduri cât din asta ți se datorează ȚIE? Să fie ăsta cu 
adevărat un scor pe care să vrei să-l aduni, Trisha? 

— Nu înţelegi, se tângui ea. N-a fost pe seama lui Alan, a 
fost pe-a lui Ace! Ace Merrill! Iar el merită tot ce primeşte! 

Vocea implacabilă a mătuşii Evvie se întoarse: Atunci, meriți 
şi tu, scumpa mea. Meriţi şi tu. 


4 


La şase şi douăzeci de minute în acea seară de marți, pe 
când norii de furtună se apropiau şi adevăratul întuneric 
începea să ia locul crepusculului, ofițerul de la Poliția Statală 
care o înlocuise pe Sheila Brigham la dispecerat ieşi în spaţiul 
pentru relații cu publicul din Oficiul Şerifului. Ocoli zona 
mare, aproape în formă de diamant, care era marcată cu 


bandă pe care scria SCENA CRIMEI şi se grăbi spre locul unde se 
afla Henry Payton. 

Payton arăta răvăşit şi nefericit. Îşi petrecuse ultimele cinci 
minute în compania doamnelor şi domnilor de la presă şi se 
simțea cum se simțea de obicei după una dintre aceste 
confruntări: de parcă fusese uns cu miere şi apoi obligat să se 
rostogolească într-un morman mare de căcat de hienă năpădit 
de furnici. Declaraţia lui nu fusese aşa de bine pregătită — sau 
aşa de explicit vagă - cum i-ar fi plăcut să fie. Cei de la 
televiziune îi forțaseră mâna. Voiau să facă transmisii în direct 
în timpul segmentului de la şase până la şase treizeci când se 
transmiteau ştirile locale — simțeau că trebuie să facă 
transmisii în direct — iar dacă el nu le arunca vreun os de orice 
fel, la unsprezece aveau să-l crucifice. Aproape că-l 
crucificaseră şi aşa. Ajunsese mai aproape decât în toată 
cariera sa să recunoască faptul că nu avea nici un afurisit de 
indiciu. Nu plecase de la această conferință de presă ad-hoc; 
evadase de la ea. 

Payton se descoperi că-şi doreşte să-l fi ascultat mai bine pe 
Alan. Când sosise, i se păruse că treaba ţinea în principal de 
controlarea dezastrului. Acum stătea pe gânduri, fiindcă 
avusese loc o altă crimă de când preluase el cazul — o femeie pe 
nume Myrtle Keeton. Soţul ei încă era-n libertate pe undeva, 
probabil că-n drum deja spre zări şi dincolo de depărtări, dar 
la fel de probabil era că încă mai alerga plin de voioşie prin 
orăşelul ăsta ciudat. Un bărbat care-şi scosese soția din 
circulație cu un ciocan. Un psihopat de primă mână, cu alte 
cuvinte. 

Problema era că nu-i cunoştea pe oamenii ăştia. Alan şi 
ajutoarele lui îi ştiau, dar atât Alan, cât şi Ridgewick erau 
plecați. LaPointe era în spital, probabil sperând ca doctorii să-i 
poată îndrepta la loc nasul. Se uită în jur după Clutterbuck şi 
fu cumva deloc surprins să observe că şi acesta se volatilizase. 

Îl vrei, Henry? îl auzi pe Alan în gând. Bine. Ia-l. Cât despre 
suspecți, de ce nu-ncerci să te uiţi în cartea de telefon? 

— Locotenente Payton”? Locotenente Payton! 

Era ofițerul de la dispecerat. 


— Ce? — mârâi Henry. 

— Prin staţie e doctorul Van Allen. Vrea să vă vorbească. 

— Despre ce? 

— N-a vrut să spună. Mi-a zis doar că trebuie să vă 
vorbească. 

Henry Payton intră în biroul dispecerului simțindu-se din ce 
în ce mai mult ca un copil călare pe-o bicicletă fără frâne care 
coboară un deal abrupt cu o prăpastie de-o parte, un zid de 
piatră de cealaltă şi o haită de lupi flămânzi cu fețe de 
reporteri în spate. 

Ridică microfonul. 

— Aici Payton, răspunde. 

— Locotenente Payton, aici doctorul Van Allen. Medicul 
legist al districtului? 

Vocea era spartă şi îndepărtată, întreruptă din când în când 
de răbufniri ample de electricitate statică. Asta era din cauza 
furtunii ce se apropia, Henry o ştia. Distracţia continuă 
alături de Dick şi Jane. 

— Da, ştiu cine sunteți, spuse Henry. L-aţi dus pe domnul 
Beaufort la Oxford. Cum se simte, răspunde? 

— Este... 

Bâr, bâr, bâz, căr. 

—  Pierdem legătura, doctore Van Allen, spuse Henry, 
vorbind cât de răbdător putea. Ne paşte aici ceea ce pare a fi o 
furtună de electricitate cu adevărat clasa-ntâi. Vă rog repetați. 
Bun. 

— Mort! — strigă Van Allen printr-o pauză între bârâituri. A 
murit în ambulanță, dar nu credem că s-a întâmplat din 
cauza traumatismelor provocate de gloanțe. Mă înțelegeți? Nu 
credem că pacientul acesta a murit din cauza traumatismelor 
provocate de gloanțe. Creierul lui a suferit mai întâi un edem 
atipic şi apoi s-a sfărâmat. Cel mai probabil diagnostic este că 
o substanță toxică, o substanță extrem de toxică, i-a fost 
introdusă în sânge când a fost împuşcat. Aceeaşi substanță 
pare să-i fi făcut inima să explodeze, la propriu. Vă rog, 
confirmaţi recepţia. 


O, lisuse, îşi spuse Henry Payton. Îşi trase cravata în jos, se 
descheie la guler, după care apăsă iarăşi butonul de emisie. 

— Confirm recepţia mesajului, doctore Van Allen, dar 
blestemat să fiu dacă-l pricep. Bun. 

— Toxina e foarte probabil să se fi aflat pe gloanţele din 
arma cu care a fost împuşcat. Infecția pare să se 
răspândească încet la început, apoi să prindă viteză. Avem 
două zone de intrare clare, sub formă de evantai — rana de la 
obraz şi cea de la piept. Este foarte important să... 

Câr, bâr, mâr. 

— ... aceea? Zece-patru? 

— Repetaţi, doctore Van Allen. 

Henry spera din tot sufletul ca bărbatul să fi ridicat pur şi 
simplu receptorul. 

— Vă rog, spuneţi din nou, răspunde. 

— La cine e arma aceea? — strigă Van Allen. Zece-patru! 

— David Friedman. Balistică. A dus-o la Augusta. Bun. 

— Credeţi că a descărcat-o mai întâi — zece-patru? 

— Da. Aşa cere regulamentul. Răspunde. 

— A fost un revolver sau un automat, locotenente Payton? 
Asta contează cel mai mult acum. Zece-patru. 

— Un automat. Bun. 

— Credeţi că a descărcat încărcătorul? Zece-patru? 

— Va face asta la Augusta. 

Payton se aşeză greoi în scaunul dispecerului. Brusc, 
simțea nevoia să se cace abundent. 

— Zece-patru. 

— Nu! Nu, să n-o facă! Nu trebuie să facă asta — mă auziți? 

— Vă aud, spuse Henry. Am să-i las un mesaj la 
Laboratorul de Balistică, spunându-i să lase blestematele alea 
de gloanţe în blestematul ăla de încărcător până ce rezolvăm 
blestemata asta de încâlceală ce tocma' a apărut. 

Simţi o plăcere copilărească la gândul că vorbele acestea 
călătoreau prin eter... şi apoi se întrebă câți dintre reporterii 
din fața clădirii îl monitorizau cu aparatele lor Bearcat. 

— Ascultaţi, doctore Van Allen, nu trebuie să discutăm 
despre astea la radio. Zece-patru. 


— Lăsaţi aspectul relaţiilor cu publicul, răspunse Van Allen 
cu asprime. Discutăm despre viața unui om aici, locotenente 
Payton - am încercat să vă prind la telefon şi n-am obținut 
legătura. Spuneţi-i omului aceluia, Friedman, să-şi examineze 
cu grijă mâinile, să caute zgârieturi, crăpături mici, chiar şi 
pielițe rupte la unghii. Dacă are cea mai mică ruptură în 
pielea mâinilor, trebuie să meargă la cel mai apropiat spital 
imediat. N-am cum să ştiu dacă rahatu' cu care avem de-a 
face se afla şi pe carcasa încărcătorului, nu doar pe gloanţe. Şi 
nu-i genul de lucru cu care să-şi asume şi cel mai mic risc. 
Chestia asta e mortală. Zece-patru? 

— Am recepționat, se auzi Henry că spune. 

Se găsi că-şi doreşte să fie oriunde altundeva în afară de 
acolo -— dar, dat fiind că era acolo, îşi dorea ca Alan Pangborn 
să fie lângă el. De când sosise în Castle Rock, ajunsese să se 
simtă din ce în ce mai mult ca Fratele lepuraş înțepenit în 
Iubita Smoală. 

— Ce este? Bun? 

— Nu ştim încă. Nu-i curare, fiindcă n-a fost nici urmă de 
paralizie până la sfârşitul propriu-zis. De asemenea, curare 
este relativ nedureroasă, iar domnul Beaufort a suferit destul 
de mult. Tot ce ştim acum este că a început încet şi apoi s-a 
mişcat ca un tren de marfă. Zece-patru. 

— Asta-i tot? Zece-patru. 

— Iisuse Christoase, ejaculă Ray Van Allen. Nu-i destul? 
Zece-patru. 

— Da. Cred că este. Bun. 

— Fiţi doar bucuroşi... 

Bâr, câr, brrac! 

— Repetaţi, doctore Van Allen. Repetaţi. Zece-patru. 

Prin oceanul umflat de electricitate statică îl auzi pe 
doctorul Van Allen spunând: 

— Fiţi doar bucuroşi că aveți arma în custodie. Că nu 
trebuie să vă faceţi griji că produce noi dezastre. Zece-patru. 

— P-asta ai nimerit-o, prietene. Zece-patru, terminat. 


5 


Cora Rusk intră pe Strada Principală şi merse încet către 
Lucruri preţioase. Trecu pe lângă o dubă Ford Econoline 
galben-sclipitor pe-a cărei latură stătea scris WPTD CANALUL 5 
ŞTIRILE ÎN ACŢIUNE, dar nu-l văzu pe Danforth „Buster” Keeton 
uitându-se afară la ea pe geamul şoferului cu doi ochi ce nu 
clipeau. Probabil că oricum nu l-ar fi recunoscut; Buster 
devenise, într-un fel de a spune, un om nou. Şi chiar dacă l-ar 
fi văzut şi recunoscut, asta n-ar fi însemnat nimic pentru 
Cora. Avea ea propriile ei griji şi dureri. Mai mult ca orice, 
avea propria ei mânie. Şi nimic din toate acestea nu avea 
legătură cu fiul ei mort. 

Într-o mână, Cora Rusk ţinea o pereche de ochelari de soare 
sparți. 

I se păruse că poliţiştii o vor interoga pentru totdeauna... 
sau cel puţin până ce-şi va lua câmpii. Plecați! voise să strige 
la ei. Nu-mi mai puneţi întrebările astea prosteşti despre Brian! 
Arestaţi-l dacă a dat de bucluc, taică-său o să rezolve 
problema, nu se pricepe decât să rezolve probleme, dar lăsaţi- 
mă în pace! Am o întâlnire cu Regele şi nu-l pot face să aştepte! 

La un moment dat îl văzuse pe şeriful Pangborn stând 
sprijinit de cadrul uşii dintre bucătărie şi veranda din spate cu 
braţele împletite pe piept şi fusese cât pe ce să-i scape acestea, 
spunându-şi că el o va înţelege. El nu era ca şi ceilalți — el era 
din oraş, el trebuia să ştie de Lucruri preţioase, el trebuia să fi 
cumpărat un obiect foarte special de acolo, el trebuia s-o 
înțeleagă. 

Doar că domnul Gaunt îi vorbise chiar atunci în minte la fel 
de calm şi de rezonabil ca întotdeauna. Nu, Cora-nu vorbi cu el. 
El nu te-ar înțelege. El nu e ca tine. El nu-i un cumpărător 
deştept. Spune-le că vrei să mergi la spital să-ți vezi celălalt 
băiat. Aşa vei scăpa de ei, cel puțin pentru o vreme. După 
aceea, n-o să mai conteze. 

Aşa că exact asta le spusese şi mersese ca uns. Reuşise 
chiar şi să stoarcă o lacrimă sau două, gândindu-se la Brian, 
dar la cât de trist trebuia să se simtă Elvis, hoinărind prin 
Graceland fără ea. Sărmanul Rege rătăcit! 


Plecaseră toți, mai puţin doi sau trei, care erau afară în 
garaj. Cora nu ştia cu ce se ocupau sau ce-şi puteau dori de 
acolo, şi nici nu-i păsa. Îşi înşfăcase ochelarii de soare magici 
de pe masă şi dăduse fuga la etaj. Odată ce se văzuse în 
camera ei, îşi dăduse jos capotul, se întinsese pe pat şi şi-i 
pusese la ochi. 

Pe dată, se afla iarăşi la Graceland. Uşurarea, aşteptarea şi 
o excitare uimitoare o umplură. 

A alunecat în sus pe scările curbate, nudă şi fără griji, către 
holul de la etaj, acoperit de tapiserii înfățişând peisaje de 
junglă şi aproape la fel de lat ca şi o autostradă. A mers către 
uşile duble din celălalt capăt, picioarele ei goale şoptind în 
puful adânc al covorului. Şi-a văzut degetele întinzându-se şi 
închizându-se pe clanță. A împins uşile, scoțând la iveală 
dormitorul Regelui, o încăpere toată numai negru şi alb — 
pereţi negri, covor alb din păr aspru, draperii negre la 
geamuri, margini albe la cuvertura neagră de pe pat - cu 
excepția tavanului, care era vopsit într-un albastru miez de 
noapte cu o mie de stele electrice scânteietoare. 

Apoi ea s-a uitat la pat şi atunci a lovit-o groaza. 

Regele era pe pat, dar Regele nu era singur. 

Deasupra lui, călărindu-l ca pe un ponei, stătea Myra 
Evans. Când s-au deschis uşile, ea a întors capul şi s-a uitat 
țintă la Cora. Regele nu făcea decât să se uite în sus la Myra, 
clipind din ochii aceia albaştri frumoşi şi adormiţi ai lui. 

— Myra! — exclamase Cora. Ce cauţi aici? 

— Păi, a spus Myra plină de venin, cu siguranță nu aspir 
mizeria de pe jos. 

Cora, năucită de-a binelea, s-a luptat după o gură de aer. 

— Măi... măi... măi, fir-aş a căprii! — a strigat ea, vocea ei 
ridicându-se atunci când îşi recăpăta respirația. 

— Atunci, fii a căprii, a spus Myra, mişcând mai repede din 
şolduri, şi dă-ți jos ochelarii ăia caraghioşi dacă tot vrei s-o 
faci. Arată prostesc. leşi de aici. Du-te înapoi în Castle Rock. 
Suntem ocupați... nu-i aşa, E? 

— Aşa-i, dulşața mia, a spus Regele. Ocupaţi ca doi 
gândăşei într-un covoraş. 


Groaza se transformase în furie şi paralizia Corei se 
spărsese cu un pocnet. Dăduse fuga spre aşa-numita ei 
prietenă, intenționând să-i smulgă ochii ăia înşelători din 
orbite. Dar când ridicase o mână plină de gheară să facă asta, 
Myra se întinsese către ea - fără să uite de nici o mişcare a 
şoldurilor în acest timp - şi înşfăcase ochelarii de soare de pe 
fața Corei. 

Cora, surprinsă, strânsese din ochi... şi când îi deschisese, 
se afla întinsă iarăşi în propriul ei pat. Ochelarii de soare erau 
pe podea, cu ambele lentile sparte. 

— Nu, gemuse Cora, sărind din pat. 

Vrusese să ţipe, dar o voce interioară - nu vocea ei -o 
prevenise că poliţiştii din garaj ar auzi-o şi ar veni în grabă. 

— Nu, te rog, nu, te rog, te ro0o000o00oog... 

Încercase să potrivească bucăţi din lentilele sparte înapoi în 
ramele aurii, dar îi fusese imposibil. Erau sparți. Sparţi de 
târfa aia care se dădea-n bărci cu diavolul. Sparţi de prietena 
ei, Myra Evans. Prietena ei care găsise cumva intrarea spre 
Graceland, prietena ei care chiar atunci, în vreme ce Cora 
încerca să pună laolaltă neprețuitul artefact care era 
iremediabil distrus, făcea dragoste cu Regele. 

Cora se uitase în sus. Ochii ei deveniseră două tăieturi 
negre, scăpărătoare. 

— O s-o dau pe ea căprii, şoptise răguşit. Să vezi dacă nu. 


6 


Citi anunţul din vitrina Lucrurilor preţioase, se opri pentru 
o clipă, gândindu-se, şi apoi dădu ocol spre aleea de serviciu. 
Trecu pe lângă Francine Pelletier, care ieşea de pe alee, 
punând ceva în poşetă. Cora abia dacă se uită la ea. 

La jumătatea aleii, îl văzu pe domnul Gaunt stând în 
spatele unei mese din lemn care închidea ca o baricadă partea 
de jos a uşii sale din spate. 

— A, Cora! — exclamă el. Mă-ntrebam când o să vii. 

— Târfa aia! — scuipă Cora. Târfa aia curvă mică hoaţă de 
iubiți! 


— Scuză-mă, Cora, spuse domnul Gaunt cu o politeţe 
urbană, dar mi se pare că ai uitat să-ţi închei un nasture sau 
doi. 

Arătă cu unul dintre degetele lui ciudat de lungi spre partea 
din față a rochiei ei. 

Cora îşi trăsese peste goliciunea corpului primul lucru pe 
care-l găsise în dulap şi reuşise să-şi încheie doar nasturele de 
sus. Mai jos de acesta, rochia se căsca deschisă spre buclele 
părului pubian. Pântecele, umflat de mulțimea de batoane 
Ring-Ding, Yodel şi vişine trase în ciocolată pe care le mânca 
în timpul serialului Santa Barbara (şi al tuturor celorlalte 
seriale ale ei), ieşea blând în evidenţă. 

— Cui dracului îi pasă? — ripostă ea. 

— Mie nu, se arătă liniştit de acord domnului Gaunt. Cu ce 
te pot ajuta? 

— Târfa aia se fute cu Regele. Mi-a spart ochelarii de soare. 
Vreau s-o omor. 

— Chiar aşa, spuse domnul Gaunt, ridicând din sprâncene. 
Ei bine, nu pot spune că nu te înțeleg, Cora, fiindcă te înţeleg. 
S-ar putea ca o femeie care fură bărbatul altei femei să merite 
să trăiască. Nu ţin să mă pronunţ asupra acestui subiect în 
nici un fel — toată viața am fost un om de afaceri şi ştiu foarte 
puţine legate de problemele sufleteşti. Dar o femeie care sparge 
în mod voit cel mai de preț obiect al altei femei... ei bine, ăsta e 
un lucru mult mai serios. Eşti de acord? 

Ea începu să zâmbească. Era un zâmbet crispat. Era un 
zâmbet nemilos. Era un zâmbet golit complet de sănătate 
mintală. 

— Aveţi a dracu” de multă dreptate, spuse Cora Rusk. 

Domnul Gaunt se întoarse cu spatele pentru o clipă. Când 
se roti înapoi către Cora, într-o mână ţinea un pistol automat. 

— E posibil să cauţi ceva de felul acesta? — întrebă el. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


1 


După ce termină cu Myrtle, Buster căzu într-o profundă 
stare de alertă. Orice urmă de hotărâre păru să-l părăsească. 
Se gândi la Ei — întreg oraşul viermuia de Ei - dar în loc de 
furia limpede, dreaptă pe care i-o adusese ideea doar cu câteva 
minute în urmă, simțea acum doar oboseală şi depresie. Avea 
o durere de cap bubuitoare. Brațul şi spatele îl dureau de la 
mânuirea ciocanului. 

Se uită în jos şi văzu că încă-l mai ținea în mână. Deschise 
palma şi acesta căzu pe linoleumul din bucătărie, lăsând 
acolo o pată sângerie. Rămase locului şi se uită cu un soi de 
atenție idioată la aceasta preț de aproape un minut întreg. 
Pata se uită la el asemenea unei schițe a chipului tatălui său 
trasată în linii de sânge. 

Tropăi prin bucătărie şi intră în birou, frecându-se în 
acelaşi timp la umeri şi la partea de sus a brațului drept. 
Lanţul de la cătuşă scotea un clinchet înnebunitor. Deschise 
uşa dulapului, se lăsă în genunchi, se târi pe sub hainele ce 
atârnau în partea din față şi dezgropă cutia pe care erau 
desenați caii de curse. leşi neîndemânatic cu spatele din dulap 
(cătuşa se agăţă într-unul dintre pantofii lui Myrtle şi el îl 
aruncă spre spatele dulapului însoțit de-o înjurătură 
îmbufnată), duse cutia la masa de lucru şi se aşeză cu ea în 
față. În loc de surescitare, simțea doar tristețe. Biletul 
Câştigător era minunat, sigur că da, dar la ce-i mai era acum 
de folos? Nu mai conta dacă punea sau nu banii la loc. Îşi 
omorâse soția. Fără-ndoială c-o meritase, dar Ei nu aveau să 
vadă lucrurile astfel. Ei aveau să-l azvârle cu bucurie în cea 
mai adâncă şi mai întunecoasă celulă de la Penitenciarul 
Shawshank pe care o puteau găsi şi-aveau să arunce cheia. 

Văzu că lăsase pete mari de sânge pe capacul cutiei şi se 
uită în jos la el. Pentru prima dată observă că era acoperit de 
sânge. Antebraţele lui cărnoase arătau de parcă i-ar fi 
aparținut unui măcelar din Chicago. Depresia se lăsă iarăşi 
asupra lui într-un val moale, negru. Îl înfrânseseră... bine. Şi 
totuşi avea să scape de Ei. Avea să scape de Ei în pofida 
tuturor lucrurilor. 


Se ridică, istovit până-n măduva oaselor, şi tropăi încet la 
etaj. Pe drum se dezbrăcă, îşi aruncă papucii din picioare în 
sufragerie, lăsându-şi pantalonii să cadă la baza scărilor, apoi 
aşezându-se la jumătatea urcuşului ca să-şi dea jos şosetele. 
Până şi acestea erau însângerate. Cu cămaşa avu cel mai 
mult de furcă; să tragi de pe tine o cămaşă în vreme ce aveai 
pe mână o cătuşă era o treabă a naibii de grea. 

Trecură aproape douăzeci de minute de la uciderea doamnei 
Keeton şi până la mersul târşâit şi bălăbănit al lui Buster 
către duş. Aproape oricând în acest interval ar fi putut fi luat 
în custodie fără nici o problemă... dar pe Strada Principală de 
Jos se desfăşura un transfer de autoritate, Oficiul Şerifului 
era într-un haos aproape total, iar domiciliul lui Danforth 
„Buster” Keeton pur şi simplu nu părea a prezenta un foarte 
mare interes. 

Odată ce se uscase cu prosopul, îşi luă pe el o pereche 
curată de pantaloni şi un tricou - nu avea energia să se lupte 
din nou cu mânecile lungi - şi cobori înapoi în camera sa de 
lucru. Se aşeză în scaun şi se uită iarăşi la Biletul Câştigător, 
sperând ca depresia lui să se dovedească a fi doar un lucru 
trecător, că o parte din bucuria de mai devreme va reveni. Dar 
imaginea de pe cutie părea să se fi şters, să-şi fi pierdut din 
strălucire. Cea mai luminoasă culoare vizibilă era o pată din 
sângele lui Myrtle mânjită de-o parte a şaretei cu doi cai. 

Luă capacul jos şi se uită înăuntru. Fu şocat să vadă că 
micuţii cai de tinichea se înclinau trist dintr-o parte în 
cealaltă. Şi culorile lor se şterseseră. O bucată ruptă dintr-un 
arc ieşea prin gaura unde trebuia să introduci cheia ca să pui 
maşinăria în mişcare. 

A fost cineva aici! strigă mintea lui. A fost cineva aici! Unul 
dintre Ei! Nu le-a ajuns să mă ruineze pe mine! Au trebuit să- 
mi ruineze şi jocul! 

Dar o voce mai profundă, poate vocea tot mai slabă a 
rațiunii, şopti că asta nu era adevărat. Aşa a fost încă de la 
început, şopti vocea. Doar că nu ai văzut. 

Se duse înapoi la dulap, vrând să ia totuşi arma jos. Era 
vremea s-o folosească. Pipăia pe raft după ea, când sună 


telefonul. Buster îl ridică foarte încet, ştiind cine era la celălalt 
capăt al firului. 
Şi nu-i fură înşelate aşteptările. 


2 


— Bună, Dan, spuse domnul Gaunt. Cum mai eşti în seara 
asta frumoasă? 

—  Îngrozitor, spuse Buster pe o voce sumbră, nazală. 
Lumea s-a făcut de muci. O să mă omor. 

— 0? 

Domnul Gaunt părea uşor dezamăgit, nimic mai mult. 

— Nimic nu mai e bine. Nici măcar jocul pe care mi l-aţi 
vândut nu mai e bun. 

— O, mă îndoiesc de asta foarte mult, răspunse domnul 
Gaunt cu o fărâmă de asprime. Îmi verific cu foarte mare 
atenție toată marfa, domnule Keeton. Cu foarte mare atenţie, 
într-adevăr. De ce nu te uiţi din nou? 

Buster se uită şi ceea ce văzu îl surprinse peste măsură. 
Caii stăteau drepți în fantele lor. Fiecare haină părea proaspăt 
vopsită şi sclipea. Până şi ochii lor păreau să arunce flăcări. 
Pista de curse din tinichea era toată numai porțiuni de-un 
verde-aprins şi maro de praf văratic. Pista pare rapidă, îşi 
spuse ca prin vis şi ochii i se mutară la capacul cutiei. 

Fie ochii lui, încețoşaţi de depresia aceea profundă, îi 
jucaseră feste, fie culorile se intensificaseră într-un fel uimitor 
în cele câteva secunde care trecuseră de când sunase 
telefonul. Acum sângele lui Myrtle era cel pe care abia dacă-l 
vedea. Se usca şi devenea un maro-gălbui. 

— Dumnezeule! — şopti el. 

— Ei bine? — întrebă domnul Gaunt. Ei bine, Dan? Am 
greşit? Fiindcă dacă-i aşa, va trebui să-ți amâni sinuciderea 
cel puțin până ce-mi aduci înapoi ce ţi-am vândut ca să-ți pot 
returna toți banii. Eu îmi susțin marfa. Trebuie s-o fac, să ştii. 
Am o reputaţie de apărat, iar asta-i o afirmaţie pe care o iau 
foarte în serios într-o lume unde sunt miliarde de Ei şi doar 
unul ca mine. 


— Nu... nu! spuse Buster. Este... este minunat! 

— Atunci te-ai aflat în eroare? — insistă domnul Gaunt. 

— Cred... cred că trebuie să fi fost. 

— Recunoşti că te-ai aflat în eroare? 

— Eu... da. 

— Bun, spuse domnul Gaunt. Vocea lui îşi netezi tăişul. — 
Atunci, negreşit, dă-i drumul şi sinucide-te. Deşi trebuie să 
recunosc că sunt dezamăgit. Credeam că în sfârşit am întâlnit 
un om care are curaj să mă ajute să Le trag nişte şuturi în 
cur. Cred că eşti doar un gură-mare, ca toți ceilalți. 

Domnul Gaunt suspină. Era suspinul unuia care-şi dă 
seama că n-a văzut totuşi lumina de la capătul tunelului. 

Cu Buster Keeton se întâmpla un lucru ciudat. Îşi simţi 
vitalitatea şi hotărârea ieşind din nou la suprafață. Propriile 
lui culori interioare păreau să se lumineze, să se intensifice 
din nou. 

— Vreți să spuneți că nu-i prea târziu? 

— Trebuie să fi chiulit de la cursul de poezie. Niciodată nu-i 
târziu prea tare o lume nouă să o cauţi. Nu dacă eşti un om 
cu coloană vertebrală. Ei, pregătisem totul pentru tine, 
domnule Keeton. Mă bizuiam pe tine, înţelegi? 

— Îmi place mai mult să-mi spuneţi simplu Dan, zise 
Buster, aproape cu timiditate. 

— Bine, Dan. Chiar eşti hotărât să-ţi faci ieşirea din viață 
cu atâta laşitate? 

— Nu! - strigă Buster. E doar că... mi-am spus, care-i 
folosul? Sunt prea mulți de Ei. 

— Trei oameni de calitate pot face mare dezastru, Dan. 

— Trei? Aţi spus trei? 

— Da... mai e unul ca noi. Altcineva care vede pericolul, 
care înțelege ce au pus Ei la cale. 

— Cine? — întrebă Buster nerăbdător. Cine? 

— Cu timpul, spuse domnul Gaunt, dar deocamdată, 
rezerva de timp e pe terminate. Au să vină după tine. 

Buster se uită pe geamul biroului cu ochii îngustați ai unui 
dihor care miroase pericolul în aer. Strada era goală, dar 


numai pentru moment. Îi simţea, îi percepea apropiindu-se de 
el. 

— Ce trebuie să fac? 

— Eşti, deci, în echipa mea? -— întrebă domnul Gaunt. Mă 
pot bizui pe tine, totuşi? 

— Da! 

— Până la capăt? 

— Până-ngheaţă iadul sau până-mi spuneți 
dumneavoastră! 

— Foarte bine, spuse domnul Gaunt. Ascultă cu atenţie, 
Dan. 

Şi-n vreme ce domnul Gaunt vorbi şi Buster ascultă, 
scufundându-se treptat în starea de hipnoză pe care domnul 
Gaunt părea s-o poată induce după bunul plac, primele 
bubuituri ale furtunii ce se apropia începură să scuture aerul 
de afară. 


3 


Cinci minute mai târziu, Buster ieşi din casă. Peste tricou 
îmbrăcase o jachetă uşoară şi-şi îndesă mâna la care încă mai 
avea cătuşa într-unul dintre buzunare. La jumătatea străzii 
găsi o dubă parcată lângă bordură, exact acolo unde-i spusese 
domnul Gaunt c-o va găsi. Era de-un galben-luminos, o 
garanţie că majoritatea trecătorilor se vor uita la vopsea şi nu 
la şofer. Aproape că nu avea geamuri şi ambele laturi erau 
însemnate cu logo-ul unui post de televiziune din Portland. 

Buster aruncă o privire rapidă dar atentă în ambele direcții, 
apoi urcă. Domnul Gaunt îi spusese că sub scaun va găsi 
cheile. Acolo erau. Pe scaunul pasagerului se afla o pungă 
maro pentru cumpărături. În ea, Buster găsi o perucă blondă, 
o pereche de ochelari cu rame subțiri de intelectual tânăr şi-o 
sticlă mică. 

Îşi puse peruca pe cap cu oarecari urme de îndoială - lungă 
şi lățoasă, aceasta semăna cu scalpul unui cântăreţ de rock 
mort - dar când se uită în oglinda retrovizoare a dubei, fu 
uimit de cât de bine îi venea. Îl făcea să pară mai tânăr. Mult 


mai tânăr. Lentilele ochelarilor de intelectual erau din sticlă 
curată şi-i schimbau aspectul (cel puţin după părerea lui 
Buster) chiar mai mult ca şi peruca. Îl făceau să pară 
inteligent, precum Harrison Ford în The Mosquito Coast. Se 
holbă fascinat la reflexia lui. Dintr-odată, arăta de treizeci şi 
ceva în loc de cincizeci şi doi, asemenea unuia care ar putea 
foarte bine să lucreze pentru un post de televiziune. Nu drept 
corespondent de ştiri, nimic în lumina rampei ca aşa ceva, dar 
poate drept cameraman sau chiar producător. 

Dădu jos capacul sticlei şi făcu o grimasă - ceea ce era 
înăuntru mirosea ca o baterie de tractor topită. Din gura 
sticlei se ridicară firicele de fum. Tre” s-am gryjă cu treaba asta, 
îşi spuse Buster. Tre” s-am mare grijă. 

Aşeză cătuşa goală sub coapsa dreaptă şi trase de lanţ 
până se întinse. Apoi turnă o parte din conţinutul sticlei peste 
el chiar sub cătuşa de la încheietura mâinii sale, având grijă 
să nu-şi scape nici un pic din lichidul acela negru şi vâscos pe 
piele. Oţelul începu imediat să fumege şi să facă bulbuci. 
Câteva picături căzură pe covoraşul din cauciuc al maşinii şi 
începu şi acesta să facă bulbuci. Dintr-acolo se ridică fum şi 
un miros oribil de prăjit. După câteva momente, Buster îşi 
scoase cătuşa cea goală de sub coapsă, îşi trecu degetul prin 
ea şi smuci uşor. Lanţul se rupse ca o hârtie şi el îl aruncă pe 
podea. Încă mai purta o brățară, dar cu asta se putea obişnui; 
lanţul şi cătuşa goală care se tot legăna fuseseră adevărate 
dureri în poponeț. lIntroduse cheia în contact, pornind 
motorul, şi plecă. 

După nici trei minute, o maşină a şerifului districtului 
Castle condusă de Seaton Thomas intră în parcarea din fața 
casei lui Keeton şi bătrânul Seat o descoperi pe Myrtle Keeton 
căzută la pământ jumătate înăuntru şi jumătate afară în 
pragul uşii dintre garaj şi bucătărie. Nu mult după aceea, 
lângă maşina lui opriră patru patrule ale Poliției Statale. 
Poliţiştii scotociră casa de jos până sus, căutându-l fie pe 
Buster, fie vreun semn al locului unde-ar putea fi găsit. 
Nimeni nu-i oferi o a doua privire jocului de pe masa din 


birou. Era vechi, murdar şi evident stricat. Semăna cu ceva 
scos din podul casei unei rude sărace. 


4 


Eddie Warburton, îngrijitorul de la Clădirea Municipalităţii, 
era nervos pe Sonny Jackett de mai bine de două zile. În tot 
acest timp, mânia lui se transformase într-o furie roşie. 

Când se blocase transmisia de la Honda Civic micuță şi 
cochetă a lui Eddie în timpul verii lui 1989, el nu voise s-o 
ducă la cea mai apropiată reprezentanță Honda. Asta ar fi 
cerut o taxă mare de tractare. Ghinionul lui că transmisia 
clacase la trei săptămâni după ce ieşise din garanţie. Aşa că se 
dusese la Sonny Jackett mai întâi, îl întrebase dacă are 
experiență să lucreze pe maşini străine. 

Sonny îi spusese că avea. Vorbise în felul acela expansiv, 
condescendent pe care îl aveau majoritatea yankeilor de la 
țară când vorbeau cu Eddie. Noi n-avem prejudecăţi, băiete, 
spunea tonul acela. Aici suntem în nord, să ştii. La noi nu ţine 
tot rahatu” ăla sudist. SIGUR că eşti un negrotei, oricine poate 
vedea asta, da' asta nu-nseamnă nimic pentru noi. Negru, 
galben, alb sau verde, pe toți îi lăsăm să zburde. Adu-o acilea. 

Sonny reparase transmisia Hondei, dar factura fusese cu o 
sută de dolari mai mult decât spusese la început că va fi şi 
aproape că ajunseseră să se ia la pumni pentru asta într-o 
seară la Tiger. Apoi avocatul lui Sonny (yankei sau sudişti 
săraci, din experiență, Eddie Warburton ştia că toţii albii au 
avocaţi) l-a chemat pe Eddie şi i-a spus că Sonny îl va cita la 
tribunalul pentru ofense minore. Eddie sfârşise cu cincizeci de 
dolari mai puţin în buzunar ca rezultat al acelei experienţe, 
iar incendiul la sistemul electric al Hondei se întâmplase cinci 
luni mai târziu. Maşina fusese oprită în parcarea Clădirii 
Municipalităţii. Cineva strigase după el, dar pe când a ajuns el 
afară cu un extinctor, interiorul maşinii sale era o masă 
dansată de foc galben. Fusese o pierdere irecuperabilă. 

De atunci se întreba dacă nu Sonny Jackett aprinsese focul 
acela. Anchetatorul de la asigurări spusese că era un accident 


cum scrie la carte provocat de un scurt-circuit... genul de 
lucru care se întâmplă o dată la un milion de cazuri. Dar ce 
ştia omul ăla? Probabil nimic şi pe deasupra, nu era vorba de 
banii lui. Nu că-i ajunsese lui Eddie ce primise de la asigurări 
ca să-şi acopere investiția. 

lar acum ştia. Ştia cu siguranţă. 

Mai devreme astăzi primise în poştă un pacheţel. Obiectul 
dinăuntru fusese extrem de lămuritor: câteva clame-crocodil 
înnegrite, o fotografie veche cu colțurile îndoite şi un bilet. 

Clamele erau de genul celor care puteau fi folosite pentru 
pornirea unui incendiu pe bază electrică. Nu trebuia decât să 
desfaci izolația de pe două fire potrivite în locurile potrivite, să 
legi firele laolaltă şi voilă. 

Instantaneul îl înfățişa pe Sonny şi câţiva dintre prietenii lui 
albi ca pâinea, tipii care stăteau întotdeauna tolăniți în 
scaunele de bucătărie din biroul de la benzinărie când treceai 
pe acolo. Locul cu pricina nu era benzinăria Sunoco a lui 
Sonny, însă; era Curtea cu Vechituri a lui Robicheau de pe 
Drumul Orăşenesc nr. 5. Feţele palide stăteau în fața 
Civicului ars complet al lui Eddie, bând bere, râzând... şi 
mâncând bucăţi mari de pepene verde. 

Biletul era scurt şi la obiect. Dragă negrotei: să ţi-o tragi cu 
mine a fost o mare greşeală. 

La început, Eddie s-a întrebat de ce i-ar trimite Sonny un 
asemenea bilet (deşi nu făcu nici o legătură cu scrisoarea pe 
care el însuşi o strecurase prin fanta pentru corespondență 
din uşa casei lui Polly Chalmers la îndemnul domnului 
Gaunt.) S-a hotărât că motivul era fiindcă Sonny era chiar 
mai zevzec şi mai rău ca majoritatea fețelor palide. Totuşi — 
dacă treaba asta încă-i mai răsucea lui Sonny mațele-n 
stomac, de ce aşteptase atât de mult s-o repună pe tapet? Dar 
cu cât se gândea mai mult la vremurile acelea vechi 

(Dragă negrotei:) 

cu atât părea să însemne mai puţin întrebarea. Biletul şi 
clamele-crocodil arse şi fotografia aceea veche îi intraseră în 
cap, bâzâind acolo asemenea unui nor de țânțari înfometați. 


Mai devreme în seara aceasta, cumpărase o armă de la 
domnul Gaunt. 

Luminile fluorescente din biroul benzinăriei Sunoco 
aruncau un trapezoid alb pe macadamul spațiului de 
deservire cu benzină când opri Eddie acolo - conducând Olds- 
ul cumpărat la mâna a doua care înlocuise Civic-ul. Cobori cu 
o mână în buzunarul jachetei, ţinând pistolul. 

Se opri în fața uşii pentru un minut, uitându-se înăuntru. 
Sonny şedea lângă casa de marcat într-un scaun de plastic 
lăsat pe picioarele din spate. Eddie putea vedea cupola şepcii 
lui Sonny pe deasupra ziarului deschis. Citea ziarul. Desigur. 
Albii aveau întotdeauna avocați, iar după o zi de măturat 
negrotei ca Eddie, întotdeauna şedeau în birourile lor, îşi 
lăsau scaunele pe spate şi citeau ziarul. 

Albii ăştia futuţi, cu avocaţii lor futuţi şi cu ziarele lor 
futute. 

Eddie scoase pistolul automat şi intră. O parte din el care 
dormea se trezi brusc şi strigă panicată că nu trebuie să facă 
asta, că e o greşeală. Dar vocea nu conta. Nu conta fiindcă, 
brusc, lui Eddie nu i se mai părea că se află înlăuntrul său. ] 
se părea că e un spirit ce pluteşte deasupra propriilor săi 
umeri, uitându-se la toate acestea câte se întâmplau. Un duh 
malefic preluase controlul corpului său. 

— Am ceva pentru tine, fiudecurvă escroc ce eşti, îşi auzi 
Eddie gura rostind şi-şi urmări degetul apăsând de două ori 
trăgaciul automatului. Două cercuri mici şi negre apărură 
într-un titlu care spunea ÎNCREDEREA CREŞTE ÎN MCKENAN. Sonny 
Jackett strigă şi tresări. Picioarele din spate ale scaunului 
înclinat alunecară şi Sonny se nărui la pământ, sângele 
îmbibându-i halatul... doar că numele cusut pe aceasta cu fir 
de aur era RICKY. Acela nu era câtuşi de puţin Sonny, ci Ricky 
Bissonette. 

— A, căcat! — strigă Eddie. Am împuşcat altă față palidă 
futută! 

— Bună, Eddie, rosti Sonny Jackett din spatele lui. Norocul 
meu că eram la căcăstoare, nu? 


Eddie dădu să se întoarcă. Trei gloanţe din pistolul automat 
pe care Sonny îl cumpărase de la domnul Gaunt târziu în acea 
după-amiază îi intră în partea de jos a spatelui, pulverizându- 
i coloana vertebrală, înainte să poată să se-ntoarcă măcar pe 
jumătate. 

Se uită cu ochi mari şi neajutorați cum Sonny se apleca în 
jos deasupra lui. Gura ţevii de la arma pe care o avea Sonny în 
mână era la fel de mare ca şi gura unui tunel şi la fel de 
întunecată ca veşnicia. Deasupra ei, fața lui Sonny era palidă 
şi imobilă. Pe un obraz îi curgea un firicel de ulei. 

— Greşeala ta n-a fost să pui la cale să-mi furi setul de chei 
tubulare, spuse Sonny şi apăsă ţeava pistolului automat în 
mijlocul frunții lui Eddie Warburton. Să-mi scrii şi să-mi spui 
că ai de gând s-o faci... asta a fost greşeala ta. 

O lumină albă şi puternică - lumina înţelegerii — se aprinse 
brusc în mintea lui Eddie. Acum îşi amintea de scrisoarea pe 
care o împinsese prin fanta pentru corespondenţă din uşa 
casei Chalmers şi descoperi că e în stare să pună laolaltă acea 
răutate cu biletul pe care-l primise şi cel despre care vorbea 
Sonny. 

— Ascultă! — şopti el. Trebuie să mă asculți, Jackett — am 
fost luaţi drept prostănaci, amândoi. Am... 

— La revedere, băiat negru, spuse Sonny şi apăsă trăgaciul. 

Sonny se uită fix pentru aproape un minut întreg la ceea ce 
rămase din Eddie Warburton, întrebându-se dacă n-ar fi 
trebuit să ascult ce avea de zis Eddie. Se hotări că răspunsul 
era nu. Ce-ar fi putut avea de spus un tip atât de prost, încât 
să trimită un bilet ca acela, şi să aibă vreo importanță? 

Sonny se ridică, se duse în birou şi păşi peste picioarele lui 
Ricky Bissonette. Deschise seiful şi scoase cheile tubulare 
ajustabile pe care i le vânduse domnul Gaunt. Încă se mai 
uita la ele, luându-le pe rând în mână, mânuindu-le cu 
dragoste, apoi aşezându-le înapoi în cutia special făcută 
pentru ele, când cei de la Poliţia Statală sosiră să-l ia în 
custodie. 


5 


Parchează la colțul străzii Mesteacănului cu Principala, îi 
spusese domnul Gaunt lui Buster la telefon, şi aşteaptă doar. 
Voi trimite pe cineva la tine. 

Buster urmărise aceste indicaţii cu sfințenie. De la locul 
său privilegiat de observare, cu o stradă mai sus, văzuse la 
intrarea în aleea de serviciu o mulțime de oameni venind şi 
plecând - aproape toţi prietenii şi vecinii lui, i se păruse, aveau 
un mic târg de încheiat cu domnul Gaunt în acea seară. Cu 
zece minute în urmă, doamna Rusk mersese într-acolo cu 
rochia descheiată, semănând cu ceva ieşit dintr-un vis urât. 

Apoi, la nici cinci minute după ce ieşise de pe alee, punând 
ceva în buzunarul rochiei (aceasta era încă descheiată şi 
puteai vedea multe, dar cine-n deplinătatea facultăților 
mentale, se întrebase Buster, ar vrea să se uite), se auziseră 
mai multe împuşcături mai sus pe Strada Principală. Buster 
nu avea cum fi sigur, dar i se păruse că proveneau de la 
benzinăria Sunoco. 

Dinspre Clădirea Municipalităţii veniseră în goană pe 
Principală patrule ale Poliţiei Statale, cu girofarurile albastre 
puse în funcțiune, împrăştiind reporterii ca pe nişte porumbei. 
Cu sau fără deghizare, Buster se hotărâse c-ar fi prudent să 
se târască în partea din spate a dubei pentru o vreme. 

Maşinile Poliției Statale trecură valvârtej pe lângă el, iar 
luminile lor rotitoare scoaseră la iveală ceva sprijinit de uşile 
din spate ale dubei — o geantă din sibir verde. Curios, Buster 
desfăcu nodul şiretului cu care era legată, deschise gura genții 
şi se uită înăuntru. 

Deasupra conținutului genţii se afla o cutie. Buster o 
scoase şi văzu că restul interiorului era plin de ceasuri 
electronice. Ceasuri electronice de comandă cu impulsuri. 
Erau cu siguranţă vreo două duzini. Feţele lor netede şi albe 
se holbau în sus la el asemenea ochilor fără pupile ale Orfanei 
Annie. Deschise cutia pe care o scosese şi văzu că era plină de 
clame-crocodil - de felul celor folosite de electricieni să facă 
legături rapide. 


Buster se încruntă... şi apoi, brusc, ochiul său din minte 
văzu un formular de birou - un formular de eliberare de 
fonduri din bugetul oraşului, mai exact. Scris cu grijă la 
maşină în spațiul oferit pentru Bunurile şi/sau serviciile ce 
vor fi prestate se aflau aceste cuvinte: 16 CUTII DE DINAMITĂ. 

Şezând în spatele dubei, Buster începu să rânjească. Apoi 
începu să râdă. Afară, tunetul bubui şi se rostogoli. O limbă 
de fulger ieşi din burta umflată a unui nor şi se înfipse în râul 
Castle. 

Buster continuă să râdă. Râse până ce duba începu să se 
scuture cu el. 

— Ei! — strigă el, râzând. O, băiete, da” ştiu că avem ceva 
pentru Ei! Mereu avem ceva! 


6 


Henry Payton, care venise în Castle Rock să scoată din foc 
castanele fumegânde ale şerifului Pangborn, stătea în cadrul 
uşii biroului de la benzinăria Sunoco cu gura deschisă. Mai 
aveau doi oameni la pământ. Unul era alb şi unul negru, dar 
amândoi erau morți. 

Un al treilea bărbat, proprietarul benzinăriei potrivit 
numelui de pe halat, stătea pe podea lângă seiful deschis şi 
ținea ca pe un copil în braţe o cutie murdară din oțel. Alături 
de el, pe podea, se afla un pistol automat. Uitându-se la el, 
Henry simți un lift coborându-i în viscere. Era geamănul celui 
folosit de Hugh Priest să-l împugşte pe Henry Beaufort. 

— Uite, spuse pe o voce liniştită, uimită unul dintre ofițerii 
din spatele lui Henry. Mai este unul. 

Henry întoarse capul să se uite şi-şi auzi tendoanele gâtului 
pârâind. O altă armă - un al treilea pistol automat - zăcea 
lângă mâna întinsă a tipului negru. 

— Nu le-atingeţi, le spuse el celorlalți ofițeri. Nici măcar să 
nu v-apropiaţi de ele. 

Păşi peste balta de sânge, îl prinse pe Sonny Jackett de 
reverele halatului şi-l trase în picioare. Sonny nu se opuse, dar 
strânse mai tare la piept cutia de oţel. 


— Ce s-a întâmplat aici? — îi ţipă Henry în față. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

Sonny tăcu un semn către Eddie Warburton, folosindu-se 
de cot, aşa încât să nu trebuiască să ia mâna de pe cutie. 

— El a venit. Avea o armă. Era nebun. Îţi poţi da seama că 
era nebun; uită-te la Ricky. A crezut că Ricky sunt eu. Voia 
să-mi fure reglabilele. Uite. 

Sonny zâmbi şi înclină cutia de oțel aşa încât Henry să se 
poată uita la amestecul de fierării ruginite dinăuntru. 

— Nu-l puteam lăsa să facă asta, nu? Adică... astea-s ale 
mele. Am plătit pentru ele şi sunt ale mele. 

Henry deschise gura să spună ceva. Habar nu avea ce urma 
să fie şi niciodată nu fu rostită. Înainte să poată articula 
primul cuvânt, se auziră alte focuri de armă, de data aceasta 
de sus de pe Castle View. 


7 


Lenore Potter stătea deasupra cadavrului Stephaniei 
Bonsaint ţinând în mână un pistol automat ce fumega. 
Cadavrul zăcea în stratul de flori din spatele casei, singurul pe 
care curva aia rea şi răzbunătoare nu-l distrusese în ultimele 
ei două excursii. 

— N-ar fi trebuit să te întorci, spuse Lenore. Niciodată în 
viața ei nu trăsese cu arma, iar acum omorâse o femeie... dar 
singurul sentiment pe care-l avea era cel de exultare sumbră. 
Femeia fusese pe proprietatea ei, îi distrugea grădina (Lenore 
aşteptase până ce târfa chiar se pusese pe lucru - mama ei nu 
crescuse copii proşti) şi avusese toate drepturile s-o facă. 
Avusese absolut toate drepturile. 

— Lenore? — o strigă soțul ei. 

Stătea aplecat pe geamul băii de la etaj cu spumă de 
bărbierit pe față. Vocea lui era alarmată. 

— Lenore, ce se întâmplă? 

— Am împuşcat pe cineva care ne încălca proprietatea, 
spuse Lenore cu calm, fără să întoarcă privirea. 


Îşi aşeză piciorul sub greutatea cadavrului şi-l ridică. Să-şi 
simtă degetele înfundându-se în coasta docilă a târfei ăleia de 
Bonsaint îi oferi o plăcere bruscă şi josnică. 

— Este Stephanie Bon... 

Cadavrul se rostogoli pe spate. Nu era Stephanie Bonsaint. 
Era soţia aceea simpatică a ajutorului de şerif. 

O împuşcase pe Melissa Clutterbuck. 

Cât ai zice peşte, calava Lenorei Potter trecu de albastru, 
trecu de purpuriu, trecu de fucsia. Merse până la capăt la 
negru miez-de-noapte. 


8 


Alan Pangborn şedea uitându-se la mâinile sale, uitându-se 
dincolo de ele într-un întuneric atât de negru, că nu putea fi 
decât simţit. Îi trecu prin gând că era posibil s-o fi pierdut pe 
Polly în acea după-amiază, nu doar pentru scurtă vreme — 
până ce se lămurea această neînțelegere - ci pentru 
totdeauna. lar asta avea să-l lase cu aproximativ treizeci şi 
cinci de ani de singurătate. 

Auzi un târşâit slab şi ridică privirea repede. Era 
domnişoara Hendrie. Arăta agitată, dar arăta şi de parcă ar fi 
ajuns la o concluzie. 

— Băiatul soţilor Rusk a început să se mişte, spuse ea. Nu-i 
treaz — i-au dat un tranchilizant şi n-o să fie cu adevărat treaz 
încă destulă vreme - dar a început să se mişte. 

— Chiar aşa? — întrebă Alan liniştit, şi aşteptă. 

Domnişoara Hendrie îşi muşcă buza şi apoi se convinse să 
continue. 

— Da. V-aş lăsa să-l vedeţi, domnule şerif Pangborn, dar 
sincer nu pot. Mă-nţelegeţi, nu-i aşa? Adică, ştiu că aveți 
probleme în oraş, dar băieţelul acesta nu are decât şapte ani. 

— Da. 

— Merg jos la bufet să beau o ceaşcă de ceai. Doamna 
Evans întârzie -— întotdeauna face asta — dar va fi aici într-un 
minut sau două. Dacă ați merge în camera lui Sean Rusk — 


Camera Nouă - imediat după ce plec eu, probabil că nici nu şi- 
ar da seama că aţi fost aici. Înţelegeţi? 

— Da, spuse Alan recunoscător. 

— Vizitele doctorului nu sunt decât la opt, aşa că dacă ați fi 
în camera lui, probabil că nici nu v-ar observa. Sigur, dacă o 
va face, îi veți spune că am urmat directivele spitalului şi v-am 
refuzat intrarea. Că v-aţi furişat înăuntru în vreme ce biroul 
era temporar gol. Nu-i aşa? 

— Da, spuse Alan. Puteţi fi sigură de asta. 

— Aţi putea pleca pe scările din celălalt capăt al 
coridorului. Dacă intrați în camera lui Sean Rusk, adică. Ceea 
ce, desigur, eu v-am spus să nu faceți. 

Alan se ridică şi, sub imperiul momentului, o sărută pe 
obraz. 

Domnişoara Hendrie roşi. 

— Mersi, spuse Alan. 

— Pentru ce? N-am făcut nimic. Cred că acum am să merg 
să-mi beau ceaiul. Vă rog, staţi unde sunteți până ce plec, 
domnule şerif. 

Alan se aşeză la loc ascultător. Rămase acolo, cu capul 
aşezat între Simon cel Simplu şi omul-plăcinţică, până ce uşile 
duble se închiseră aproape complet în urma domnişoarei 
Hendrie. Apoi se ridică şi merse repede de-a lungul coridorului 
vopsit în culori vii, plin de jucării şi piese de puzzle aruncate 
peste tot, către Camera 9. 


9 


Lui Alan, Sean Rusk i se părea complet treaz. 

Aceasta era aripa de pediatrie şi patul în care stătea băiatul 
era unul mic, însă Sean tot părea pierdut în el. Trupul lui crea 
doar o mică umflătură sub cuvertură, făcându-l să pară un 
cap fără corp ce se odihnea pe-o pernă albă, apretată. Faţa lui 
era foarte palidă. Avea umbre purpurii, aproape la fel de 
închise la culoare ca nişte vânătăi, sub ochii ce se uitau la 
Alan cu o calmă lipsă de surprindere. O buclă de păr negru îi 
stătea în mijlocul frunţii precum o virgulă. 


Alan luă scaunul de lângă fereastră şi îl trase spre o parte a 
patului, unde barele fuseseră ridicate pentru a-l împiedica pe 
Sean să cadă. Sean nu întoarse capul, dar ochii i se mişcară, 
urmărindu-l. 

— Bună, Sean, spuse Alan încet. Cum te simţi? 

— Mi-e uscat gâtul, spuse Sean într-o şoaptă aspră. 

Pe masa de lângă pat se aflau o carafă cu apă şi două 
pahare. Alan turnă apă într-un pahar şi se aplecă peste barele 
de spital cu el. 

Sean încercă să se ridice şi nu reuşi. Căzu înapoi pe pernă 
cu un suspin slab care pe Alan îl duru. Se întoarse cu gândul 
la propriul său fiu - sărmanul, damnatul de Todd. Când îşi 
strecură o mână pe după gâtul lui Sean Rusk pentru a-l ajuta 
să se ridice în şezut, avu un moment infernal de rememorare 
totală. Îl văzu pe Todd stând lângă Scout în ziua aceea, 
răspunzând gestului său de rămas bun cu un gest 
asemănător şi, prin ochii amintirii, un soi de lumină hialină, 
semitransparentă părea că se joacă în jurul capului său, 
iluminându-i fiecare linie şi trăsătură mult-iubite. 

Mâna lui Alan tremură. Puţină apă se vărsă pe partea din 
față a pijamalei de spital pe care o purta Sean. 

— Scuze. 

— Nu-i nimic, răspunse Sean în şoapta lui aspră şi bău cu 
nesaț. Aproape că goli paharul. Apoi râgâi. 

Alan îl lăsă încet înapoi jos. Sean părea puţin mai însuflețit 
acum, însă tot nu i se vedea nici urmă de strălucire în ochi. 
Alan îşi spuse că niciodată n-a văzut un băiețel care să pară 
atât de îngrozitor de singur, iar mintea lui încercă din nou să 
recheme acea ultimă imagine a lui Todd. 

O împinse în lături. Avea de lucru aici. Era ceva neplăcut, 
şi-al naibii de dificil, dar simţea din ce în ce mai mult că era 
un lucru de-o importanță disperată. Indiferent de ce se 
întâmpla chiar atunci în Castle Rock, el se simţea tot mai 
sigur că cel puţin unele dintre răspunsuri se găseau acolo, în 
spatele acelei frunți palide şi acelor ochi trişti, lipsiți de 
sclipire. 

Se uită în jur prin cameră şi se forță să zâmbească. 


— Ce cameră plicticoasă, spuse el. 

— Mda, spuse Sean pe vocea lui joasă, aspră. Cu totu! 
adormită. 

— Poate că nişte flori o vor înveseli, spuse Alan şi-şi trecu 
mâna dreaptă prin fața antebraţului de la cea stângă, scoțând 
cu dibăcie buchetul împăturit din ascunzătoarea lui de sub 
brățara ceasului. 

Ştia că-şi forța norocul, dar se hotărâse, aproape sub 
impulsul momentului, să facă o încercare. Aproape că-i părea 
rău. Doi dintre bobocii din hârtie pelur se rupseră când el 
trase de inel şi desfăcu buchetul. Auzi arcul cum scoate 
zbârnâit obosit. Acesta era fără îndoială ultima reprezentație a 
acestei versiuni a Trucului Florilor Împăturite, dar Alan chiar 
o scoase la capăt... cumva. lar Sean, spre deosebire de fratele 
lui, era limpede amuzat şi încântat în pofida stării sale de 
spirit şi a calmantelor care-i circulau prin sânge. 

— Beton! Cum aţi făcut-o? 

— Printr-un pic de magie... Le vrei? 

Dădu să pună în carafa cu apă evantaiul de flori din hârtie 
pelur. 

— No. Nu-s decât nişte hârtii. Şi mai sunt şi rupte-n câteva 
locuri. 

Sean se gândi la asta, hotărându-se aparent că suna 
nerecunoscător, şi adăugă: 

— Fain truc, însă. Le puteţi face să dispară? 

Mă-ndoiesc, fiule, îşi spuse Alan. Cu voce tare, el spuse: 

— O să-ncerc. 

Ridică buchetul, aşa încât Sean să-l poată vedea bine, apoi 
îşi îndoi puțin mâna dreaptă şi-o trase în jos. Făcu această 
trecere mai încet ca de obicei în semn de respect față de 
tristețea băiatului şi se trezi surprins şi impresionat de 
rezultat. În loc să dispară brusc din vedere cum tăceau de 
obicei, Florile Împăturite părură să dispară precum fumul în 
pumnul său slab strâns. Simţi arcul slăbit şi suprasolicitat 
încercând să se îndoaie şi să se rupă, dar în cele din urmă se 
hotări să mai colaboreze o ultimă oară. 


— Asta-i chiar culmea, spuse Sean plin de respect şi Alan îi 
dădu dreptate în sinea lui. 

Era o variație minunată a unui truc cu care uimise ani de 
zile şcolarii, dar se îndoia că putea fi făcut cu un set nou al 
Trucului Florilor împăturite. Un arc nou-nouț ar face 
imposibilă acea trecere înceată, ca de vis. 

— Mersi, spuse el şi puse pentru ultima dată buchetul 
împăturit sub brăţara ceasului. Dacă nu vrei flori, ce zici de-o 
monedă de ur sfert pentru automatul de Coca-Cola? 

Alan se aplecă înainte şi, cu mişcări obişnuite, scoase o 
monedă din nasul lui Sean. Băiatul rânji. 

— Hopa, am uitat — e nevoie de şaptezeci şi cinci de cenți în 
zilele de-acum, nu-i aşa? Păi, nici o problemă. 

Scoase o monedă din gura lui Sean şi descoperi o a treia 
într-una dintre propriile sale urechi. Pe atunci, zâmbetul lui 
Sean deja pierise puţin şi Alan ştiu că era mai bine să treacă 
imediat la treabă. Puse una peste alta cele trei monede pe 
noptiera scundă de lângă pat. 

— Pentru când o să te simţi mai bine, spuse el. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Cu plăcere, Sean. 

— Unde-i tati? — întrebă Sean. 

Vocea lui era oarecum mai puternică acum. 

Întrebarea i se păru ciudată lui Alan. S-ar fi aşteptat ca 
Sean să întrebe de mama lui. Băiatul avea, în cele din urmă, 
doar şapte ani. 

— O să ajungă imediat, Sean. 

— Aşa sper. Am nevoie de el. 

— Ştiu asta. 

Alan făcu o pauză şi spuse: 

— Şi mama ta va fi aici imediat. 

Sean se gândi la asta, apoi scutură din cap încet şi hotărât. 
Faţa de pernă scoase un foşnet slab. 

— Ba n-o să fie. E prea ocupată. 

— Prea ocupată să vină şi să te vadă? — întrebă Alan. 

— Da. E foarte ocupată. Mami e în vizită la Rege. De aia nu 
mai pot intra la ea în cameră. Ea închide uşa şi-şi pune 


ochelarii de soare şi pleacă în vizită la Rege. 

Alan o văzu pe doamna Rusk răspunzând poliţiştilor statali 
care o interogau. Vocea ei înceată şi deconectată. O pereche de 
ochelari de soare lângă ea pe masă. Nu părea să-i poată lăsa 
în pace; o mână se juca încontinuu cu ei. O retrăgea, de parcă 
se temea să n-o observe cineva, şi apoi, după doar câteva 
secunde, mâna i se întorcea la ei, parcă singură. La vremea 
aceea, crezuse că femeia fie suferea de pe urma şocului, fie se 
afla sub influenţa tranchilizantelor. Acum se îndoia. Se îndoia 
şi dacă era bine să-l întrebe pe Sean despre Brian sau să 
meargă mai departe pe această nouă pistă. Sau erau 
amândouă una şi aceeaşi pistă? 

— Nu sunteţi de fapt un magician, spuse Sean. Sunteţi 
polițist, nu-i aşa? 

— Înî. 

— Sunteţi un polițist statal cu o maşină albastră care 
merge foarte repede? 

— Nu - eu sunt şeriful districtului. De obicei am o maşină 
maro cu o stea pe laturi care merge într-adevăr destul de 
repede, dar în seara asta sunt cu vechea mea maşină pe care 
tot uit s-o dau la vânzare. — Alan rânji. — Merge foarte încet. 

Aceasta produse o mică scăpărare de interes. 

— De ce nu conduceţi maşina maro de poliție? 

Ca s-o sperii pe Jill Mislaburski sau pe fratele tău, îşi spuse 
Alan. Nu ştiu despre Jill, dar cred că n-a mers prea bine cu 
Brian. 

— Sincer, nu-mi amintesc, spuse el. A fost o zi lungă. 

— Sunteţi un şerif ca în Tinerii pistolari? 

—  Îhî. Aşa cred. Cam ca acolo. 

— Eu şi cu Brian am închiriat filmul ăla şi ne-am uitat la 
el. A fost extrem de foarte beton. Am vrut să mergem să vedem 
Tinerii pistolari II când a fost la The Magic Lantern în Bridgton 
vara trecută, dar mami n-a vrut să ne lase fiindcă era 
recomandat doar celor peste şaptesprezece ani. Noi nu avem 
voie să vedem filme de astea, doar că tati ne lasă uneori să le 
vedem acasă la video. Mie şi lui Brian ne-a plăcut cu adevărat 
Tinerii pistolari. 


Sean se opri şi ochii i se întunecară. 

— Dar asta a fost înainte ca Brian să-şi ia cartonaşul. 

— Ce cartonaş? 

Pentru prima dată, în ochii lui Sean apăru un sentiment 
adevărat. Era vorba de teroare. 

— Cartonaşul de base-ball. Marele şi specialul cartonaş de 
base-ball. 

— 0? — Alan se gândi la lada frigorifică Playmate şi la 
cartonaşele de base-ball — cele pentru schimb, le numise Brian 
— dinăuntru. - Lui Brian îi plăceau cartonaşele de base-ball, 
nu-i aşa, Sean? 

— Da. Aşa a pus el mâna pe el. Cred că tre' să folosească 
lucruri diferite ca să pună mâna pe oameni diferiți. 

Alan se înclină înainte. 

— Cine, Sean? Cine a pus mâna pe el? 

— Brian s-a sinucis. L-am văzut cu ochii mei. S-a întâmplat 
în garaj. 

— Ştiu. Îmi pare rău. 

— Pe la ceafă i-a ieşit ceva scârbos. Nu doar sânge. Ceva. 
Era galben. 

Alan nu se putut gândi la nimic ce să spună. Inima îi bătea 
încet şi greu în piept, gura îi era uscată ca deşertul şi simțea 
în stomac o senzaţie de greață. Numele fiului său îi sună în 
gând asemenea unui clopot funerar tras în toiul nopţii de nişte 
mâini idioate. 

— Îmi doresc să n-o fi făcut, spuse Sean. 

Vocea lui era ciudat de rece, dar acum câte o lacrimă îi 
apăru în fiecare dintre ochi, crescu şi-i curse pe obrajii netezi. 

— N-o să mai putem vedea Tinerii pistolari Il împreună când 
îl vor scoate pe video. O să trebuiască să-l văd singur şi n-o să 
fie deloc distractiv fără ca Brian să facă toate glumele alea 
prosteşti ale lui. Ştiu că n-o să fie. 

— Ţi-ai iubit fratele, nu-i aşa? — spuse Alan răguşit. 

Se întinse printre barele de spital. Mâna lui Sean Rusk se 
furişă într-a lui şi apoi se strânse tare peste ea. Era caldă. Şi 
mică. Foarte mică. 


— Mda. Brian voia să arunce pentru Red Sox când va fi 
mare. A spus că va învăța cum să arunce o minge cu mantă 
de efect, exact ca Mike Boddicker. Acum n-o să mai poată. Mi- 
a spus să nu merg mai aproape sau o să sară pe mine mizerie. 
Am plâns. Eram speriat. Nu era ca-ntr-un film. Era doar 
garajul nostru. 

— Ştiu, spuse Alan. 

Îşi aminti de maşina Anniei. Geamurile sparte. Sângele de 
pe scaune în bălți mari şi groase. Nici aceea nu fusese ca-ntr- 
un film. Alan începu să plângă. 

— Ştiu, fiule. 

— Mi-a cerut să promit şi i-am promis şi-o să mă ţin de 
promisiune. O să mă ţin de promisiunea aia toată viața. 

— Ce ai promis, fiule? 

Alan îşi şterse fața cu mâna liberă, dar lacrimile nu voiau 
să se oprească. Băiatul stătea în fața lui cu pielea aproape la 
fel de albă ca şi fața de pernă pe care i se odihnea capul; 
băiatul îşi văzuse fratele sinucigându-se, îi văzuse creierii 
lovindu-se de peretele garajului asemenea unui cocoloş de 
muci proaspeţi, iar mama lui unde era? Era în vizită la Rege, 
spusese el. Ea închide uşa şi-şi pune ochelarii de soare şi 
pleacă în vizită la Rege. 

— Ce ai promis, fiule? 

— Am încercat să jur pe numele lui mami, dar Brian nu m- 
a lăsat. A spus că trebuie să jur pe numele meu. Fiindcă ela 
pus mâna şi pe ea. Brian a spus că el pune mâna pe toți cei 
care jură pe numele altora. Aşa că am jurat pe numele meu, 
cum a vrut el, dar Brian tot a făcut puşca să bubuie. 

Sean plângea mai tare acum, dar se uita în sus cu 
seriozitate la Alan printre lacrimi. 

— N-a fost doar sânge, domnule şerif. Era şi altceva. Ceva 
galben. 

Alan îl strânse de mână. 

— Ştiu, Sean. Ce a vrut fratele tău să promiți? 

— Poate că Brian n-o să meargă în rai dacă spun. 

— Ba o să meargă. Îţi promit eu. Iar eu sunt şeriful. 

— Şerifii îşi încalcă vreodată promisiunile? 


— Nu le încalcă niciodată când le fac puştilor mici din 
spital, spuse Alan. Şerifii nu pot să-şi încalce promisiunile 
făcute acestor puşti. 

— Merg în iad dacă o fac? 

— Da, spuse Alan. Aşa e. Merg în iad dacă o fac. 

— Juraţi că Brian o să meargă în rai chiar dacă spun? 
Jurați pe numele dumneavoastră? 

— Pe numele meu, spuse Alan. 

— Bine, zise Sean. M-a făcut să promit că n-o să merg 
niciodată la noul magazin de unde şi-a cumpărat el 
cartonaşul de base-ball cel mare şi special. El credea că pe 
cartonaşul acela se află Sandy Koufax, dar nu era el. Era un 
alt jucător. Era vechi şi murdar, dar nu cred că Brian a ştiut 
asta. 

Sean se opri pentru un moment, gândindu-se, şi apoi 
continuă pe vocea lui ciudat de calmă. 

— A venit acasă într-o zi cu noroi pe mâini. S-a spălat de 
noroi şi mai târziu l-am auzit în camera lui, plângând. 

Cearşafurile, îşi spuse Alan. Cearşafurile Wilmei. Brian a 
fost totuşi. 

— Brian a spus că magazinul acela Lucruri prețioase e un 
loc otrăvitor şi că ele un om otrăvitor şi că nu trebuie să merg 
niciodată acolo. 

— Brian a spus asta? A spus Lucruri prețioase? 

— Da. 

— Sean... 

Se opri, gândindu-se. Scântei de electricitate treceau prin el 
în toate direcțiile, săltând şi țopăind sub forma unor mici 
aşchii albastre. 

— Ce? 

— Mama... mama ta şi-a cumpărat ochelarii de la Lucruri 
preţioase? 

— Da. 

— Ţi-a spus ea asta? 

— Nu. Dar ştiu că-i aşa. Îşi pune ochelarii la ochi şi aşa 
pleacă în vizită la Rege. 

— Ce Rege, Sean? Ştii? 


Sean se uită la Alan de parcă Alan era nebun. 

— Elvis. Ele Regele. 

— Elvis, bâigui Alan. Sigur — cine altcineva? 

— Am nevoie de tati. 

— Ştiu, dragul meu. Încă vreo două întrebări şi-o să te las 
în pace. Apoi o să adormi la loc şi când te vei trezi, tatăl tău va 
fi aici. (Spera el.) Sean, ţi-a spus Brian cine e omul cel 
otrăvitor? 

— Da. Domnul Gaunt. Cel care conduce magazinul. El e 
omul cel otrăvitor. 

Acum, gândul îi zbură la Polly — Polly după înmormântare, 
spunând: Cred că până la urmă totul e să întâlneşti doctorul 
potrivit... Doctorul Gaunt. Doctorul Leland Gaunt. 

O văzu întinzând bila aceea mică din argint pe care o 
cumpărase de la Lucruri prețioase aşa încât el s-o poată 
vedea... dar făcându-şi protectiv mâna căuş peste ea atunci 
când el dădu s-o atingă. Pe chipul ei se aflase în clipa aceea o 
expresie ce nu-i era absolut deloc caracteristică. O expresie de 
mare suspiciune şi posesiune. Apoi, mai târziu, vorbind pe o 
voce stridentă, tremurată, înecată de lacrimi care nici ea nu-i 
era deloc caracteristică: E greu să afli că fața pe care ai crezut 
că o iubeşti nu este decât o mască... Cum de ai putut acționa 
pe la spatele meu?... Cum ai putut? 

— Ce i-ai făcut? — murmură el. 

Nu-şi dăduse deloc seama că apucase cuvertura de pe patul 
de spital cu o mână şi că o răsucea încet în pumnul încleştat. 

— Ce i-ai spus? Şi cum dracu” ai făcut-o să te creadă? 

— Domnule şerif? Sunteţi bine? 

Alan se forță să deschidă pumnul. 

— Da - bine. Eşti sigur că Brian a spus domnul Gaunt, nu-i 
aşa, Sean? 

— Da. 

— Mulţumesc, spuse Alan. 

Se aplecă peste bare, luă mâna lui Sean şi îl sărută pe 
obrazul rece şi palid. 

— Mulţumesc că ai vorbit cu mine. 

Lăsă mâna băiatului şi se îndreptă de spate. 


În ultima săptămână, fusese un singur lucru pe agenda lui 
care pur şi simplu nu fusese rezolvat -— o vizită de curtoazie 
celui mai nou comerciant din Castle Rock. Nu mare lucru; 
doar o salutare prietenească, un bun-venit în oraş şi o rapidă 
trecere în revistă a procedurii prevăzute în caz că apăreau 
probleme. Intenţionase s-o facă, o dată chiar trecuse pe acolo, 
dar pur şi simplu nu-i ieşise. lar astăzi, când comportamentul 
lui Polly începuse să-l facă să se întrebe dacă nu cumva 
domnul Gaunt punea ceva la cale, rahatul chiar lovise elicele 
ventilatorului, iar el nimerise aici, la mai bine de douăzeci de 
mile depărtare. 

Mă ține le distanță? M-a ținut la distanță în tot acest timp? 

Ideea ar fi trebuit să i se pară ridicolă, dar în această 
încăpere tăcută şi umbrită, nu i se părea câtuşi de puţin 
ridicolă. 

Dintr-odată, simți nevoia să se întoarcă. Să se întoarcă 
înapoi în oraş cât de repede putea. 

— Domnule şerif? 

Alan se uită în jos la el. 

— Brian a mai spus ceva, zise Sean. 

— Chiar aşa? — întrebă Alan. Ce-a spus, Sean? 

— Brian a spus că domnul Gaunt de fapt nu este deloc om. 


10 


Alan merse cât de repede putu pe coridor în jos către uşa 
deasupra căreia se afla semnul de ieşire, aşteptându-se din 
clipă în clipă să fie îngheţat locului de un strigăt nepământean 
din partea înlocuitoarei domnişoarei Hendrie. Dar singura 
persoană care îi vorbi fu o fetiță. Aceasta stătea în cadrul uşii 
de la camera ei, cu părul blond prins în codițe care se 
odihneau pe pieptul cămăşuței ei de noapte din flanel roz 
spălăcit. Ţinea în mâini o pătură. Preferata ei, după aspectul 
ros, dar îngrijit al acesteia. Avea picioarele goale, panglicile de 
la capătul codițelor erau strâmbe, iar ochii de pe faţa ei 
buimacă erau enormi. Era o față care ştia mai multe despre 
durere decât ar trebui să ştie fața oricărui copil. 


— Aveţi un pistol, anunţă ea. 

— Da. 

— Şi tata are un pistol. 

— Chiar aşa? 

— Da. E mai mare ca al dumneavoastră. E mai mare ca 
orice. Sunteţi Omul Negru? 

— Nu, scumpete, spuse el, şi-şi spuse: Cred că Omul Negru 
s-ar putea să fie-n oraşul meu astă-seară. 

Împinse uşa de la capătul coridorului, cobori scările şi mai 
împinse încă o uşă pentru a intra într-un crepuscul târziu la 
fel de înăbuşitor ca în orice seară de la mijlocul verii. Se grăbi 
de cealaltă parte a parcării, nu tocmai în pas de alergare. 
Tunetul bolborosea şi bodogănea înspre vest, din direcţia 
Castle Rock-ului. 

Descuie portiera din partea şoferului a maşinii sale, urcă şi 
scoase din stativ microfonul, cel pe care l-a cumpărat de la 
Radio Shack. 

— Patrula unu către bază. Răspunde. 

Singurul răspuns pe care-l primi fu o  porțţie 
disproporționată de electricitate statică. 

Afurisita aia de furtună. 

Poate că Omul Negru a făcut comandă specială pentru ea, 
şopti o voce de undeva adânc înlăuntrul său. Alan zâmbi cu 
buzele strânse. 

Încercă din nou, primi acelaşi răspuns, apoi încercă la 
Poliția Statală din Oxford. Aceştia răspunseră în forță şi clar. 
Dispecerul îi spuse că în apropierea Castle Rock-ului se afla în 
desfăşurare o mare furtună cu descărcări electrice şi că 
mijloacele de comunicare întâmpinau mici dificultăți. Până şi 
telefoanele păreau să funcționeze doar când voiau. 

— Ei bine, intră în legătură cu Henry Payton şi spune-i să 
ia în custodie un om pe nume Leland Gaunt. Pentru început, 
ca martor ocular. E vorba de Gaunt, cu G de la George. Mă 
recepţionezi? Zece-patru. 

— Te recepționez cinci-cu, şerife. Gaunt, cu G de la George. 
Zece-patru. 


— Spune-i că am o bănuială că Leland Gaunt ar putea avea 
o legătură cu morțile lui Nettie Cobb şi Wilma Jerzyck. Zece- 
patru. 

— Recepţționat. Zece-patru. 

— Zece-patru. Încheiat şi închis. 

Puse microfonul la loc, porni motorul şi se îndreptă înapoi 
spre The Rock. La periferia Bridgton-ului, coti în parcarea 
magazinului Red Apple şi folosi telefonul de acolo să sune la 
biroul său, Auzi două clicuri şi apoi o voce înregistrată care-i 
spuse că numărul era temporar nefuncțional. 

Puse receptorul în furcă şi se duse înapoi la maşină. De 
data aceasta chiar alergă. Înainte să iasă din parcare şi să 
reintre pe Ruta 117, porni Porta-Bubble-ul şi-l lipi iarăşi pe 
capotă. Pe când făcuse doar o jumătate de milă din drum, 
conducea deja Ford-ul tremurător şi îndărătnic cu şaptezeci şi 
cinci la oră. 


11 


Ace Merrill şi întunericul deplin se întoarseră în Castle Rock 
împreună. 

Conduse Chevy Celebrity-ul peste podul ce traversa râul 
Castle în vreme ce tunetul se rostogoli greoi înainte şi-napoi pe 
cerul de deasupra lui şi fulgerele spintecau pământul supus. 
Conducea cu geamurile deschise; încă nu cădea nici o 
picătură de ploaie şi aerul era gros ca siropul. 

Era murdar şi obosit şi furios. În pofida biletului, mai 
mersese în alte trei locaţii de pe hartă, incapabil să creadă ce 
se întâmplase, incapabil să creadă că se putuse întâmpla. 
Folosind o expresie potrivită, era incapabil să creadă că cineva 
vârâse asul în mână înaintea lui. La fiecare dintre acele locuri 
găsise câte o piatră plată şi o cutie de tinichea îngropată. 
Două conţinuseră teancuri murdare de cupoane. Ultima, în 
terenul mlăştinos din spatele fermei Strout, conținuse nimic 
altceva în afară de un pix vechi. Pe corpul pixului era desenată 
o femeie cu o tunsoare din anii patruzeci. Purta şi un costum 


de baie întreg din anii patruzeci. Când ţineai pixul sus, 
costumul de baie dispărea. 

Asta da comoară! 

Ace se întorsese cu toată viteza spre Castle Rock, cu ochii 
sălbăticiți şi jeanşii împroşcaţi până la genunchi cu mâl de 
mlaştină, dintr-un motiv şi doar un singur motiv: să-l omoare 
pe Alan Pangborn. Apoi îşi va lua pur şi simplu călcâiele la 
spinare către Coasta de Vest — ar fi trebuit s-o facă încă 
demult. Poate că va reuşi să scoată o parte din bani de la 
Pangborn; poate că nu va scoate nimic. În orice caz, un lucru 
era sigur: fiul ăla de curvă avea să moară şi avea să moară 
urât. 

Când mai avea trei mile de la pod, îşi dădu seama că nu 
avea o armă. Intenţionase să ia una dintre automatele alea 
din ladă din garajul din Cambridge, dar atunci se pornise 
blestematul ăla de magnetofon, speriindu-l de să-şi dea 
drumul în pantaloni. Dar ştia unde erau de găsit. 

O, da. 

Traversă podul... şi apoi se opri la intersecția Principalei cu 
Watermill Lane, deşi avea prioritate de dreapta. 

— Ce căcatu” mă-si? — murmură el. 

Strada Principală de Jos era un amalgam indistinct de 
patrule ale Poliţiei Statale, lumini albastre pulsatile, dube de 
televiziune şi grupuri mici de oameni. Cea mai mare parte a 
acțiunii gravita în jurul Clădirii Municipalităţii. Arăta aproape 
ca şi când părinţii proteguitori ai oraşului s-ar fi hotărât pe 
moment să organizeze un carnaval de stradă. 

Lui Ace nu-i păsa ce se întâmplase; dacă era după el, 
întreg oraşul putea să se usuce şi să sară în aer. Dar îl voia pe 
Pangborn, voia să-i smulgă scalpul hoțului ăluia labagiu şi să 
şi-l atârne la centură, şi cum trebuia să facă el asta dacă toți 
poliţiştii statali din Maine frecau menta la Oficiul Şerifului? 

Răspunsul veni pe dată. Domnul Gaunt va şti. Domnul 
Gaunt are artileria şi, odată cu aceasta, el va avea şi 
răspunsurile. Du-te la domnul Gaunt. 

Aruncă o privire în oglindă şi văzu alte lumini albastre 
deasupra celei mai apropiate ridicături a şoselei de cealaltă 


parte a podului. Veneau şi mai mulți poliţişti. Ce mama mă-si 
s-a-ntâmplat aicea-n după-amiaza asta? se întrebă din nou, 
dar aceasta era o întrebare la care putea primi răspuns altă 
dată... sau niciodată, dacă aşa se ordonau lucrurile. Între 
timp, avea treaba lui de rezolvat, şi aceasta începea prin a 
spăla putina înainte ca poliţiştii ce veneau să-l prindă din 
spate. 

Ace coti la stânga pe Watermill Lane, apoi la dreapta pe 
Strada Cedrului, ocolind zona centrului înainte să iasă înapoi 
pe Strada Principală. Se opri la semafor pentru un moment, 
uitându-se la cuibul de lumini pâlpâitoare de la poalele 
dealului. Apoi parcă în fața Lucrurilor prețioase. 

Cobori din maşină, traversă strada şi citi anunțul din 
vitrină. Simţi pentru o clipă o dezamăgire zdrobitoare - nu-i 
trebuia doar o armă, ci şi puţin din praful acela exploziv al 
domnului Gaunt - şi apoi îşi aminti intrarea de serviciu 
dinspre alee. Merse pe stradă în sus şi dădu colțul, 
neobservând duba vopsită în galben intens parcată cu 
douăzeci sau treizeci de yarzi mai sus sau bărbatul care şedea 
înăuntrul ei (Buster se mutase acum pe scaunul pasagerului), 
uitându-se la el. 

Când intră pe alee, se lovi de un om care purta o pălărie de 
tweed trasă peste ochi. 

— Hei, uită-te pe unde umbli, tăticuțule, spuse Ace. 

Bărbatul cu pălărie de tweed ridică privirea, îşi dezveli — 
dinţii spre Ace şi mârâi. În acelaşi moment, scoase din 
buzunar un pistol automat şi-l îndreptă aproximativ spre Ace. 

— Nu te pune cu mine, prietene, decât dacă vrei şi tu nişte 
plumb. 

Ace ridică braţele şi făcu un pas în spate. Nu se temea; era 
uimit peste măsură. 

— Nu eu, domnule Nelson. Nu mă amesteca şi pe mine. 

— Corect, spuse bărbatul cu pălărie de tweed. L-ai văzut 
pe muistu' ăla de Jewett? 

— Ă... ăla de la şcoala generală? 

— Şcoala Gimnazială, corect — mai sunt şi alți de Jewett în 
oraş? Fii serios, pentru numele lui Christos! 


— Tocmai am ajuns aici, spuse Ace cu precauţie. Sincer n- 
am văzut pe nimeni, domnule Nelson. 

— Ei bine, o să-l găsesc eu, şi-atunci o să fie un sac de 
căcat jalnic. Mi-a omorât papagalul şi s-a căcat pe mama. 

George T. Nelson îşi îngustă ochii şi adăugă: 

— Asta-i o seară în care nu-i bine să-mi stai în cale. 

Ace nu-l contrazise. 

Domnul Nelson îşi îndesă arma înapoi în buzunar şi 
dispăru după colț, umblând cu pasul hotărât al celui care este 
într-adevăr enervat peste măsură. Ace rămase pentru un 
moment acolo unde se găsea, cu mâinile ridicate. Domnul 
Nelson era profesorul care ţinea la liceu cursurile de tâmplărie 
şi prelucrare a fierului. Ace crezuse întotdeauna că acesta e 
unul dintre tipii aceia care n-ar avea curajul să omoare o 
muscă de cal nici dacă l-ar muşca de pupilă, dar credea că s- 
ar putea să se vadă nevoit să-şi revizuiască această părere. De 
asemenea, Ace recunoscuse arma. Trebuia s-o recunoască; 
adusese de la Boston o cutie întreagă de asemenea arme doar 
cu o seară în urmă. 


12 


— Ace! spuse domnul Gaunt. Ai ajuns tocmai la timp. 

— Am nevoie de o armă, spuse Ace. De asemenea, de încă 
nişte praf d-ăla clasa-ntâi, dacă mai aveți. 

— Da, da... cu timpul. Toate lucrurile la timpul lor. Ajută- 
mă la masa asta, Ace. 

— O să-l omor pe Pangborn, spuse Ace. Mi-a furat 
împuţita aia de comoară şi o să-l omor. 

Domnul Gaunt se uită la Ace cu privire plată şi galbenă a 
unei pisici ce pândeşte un şoarece... şi-n clipa aceea, Ace se 
simți ca un şoarece. 

— Nu-mi pierde timpul spunându-mi lucruri pe care deja 
le ştiu, spuse el. Dacă vrei ajutorul meu, Ace, ajută-mă tu mai 
întâi. 

Ace prinse de o parte a mesei şi o duseră înapoi în camera 
de depozitare. Domnul Gaunt se aplecă şi ridică un anunț 


care stătea sprijinit de perete. 
DE DATA ACEASTA CHIAR AM ÎNCHIS 


Îl puse la uşă şi apoi o închise. Răsucea deja încuietoarea 
înainte ca Ace să-şi dea seama că nu era nimic pe anunţ care 
să-l ţină în loc — nici o ventuză, nici o bucată de bandă 
adezivă, nici nimic. Dar, chiar şi aşa, rămăsese lipit pe uşă. 

Apoi ochii îi căzură peste lăzile care conţinuseră pistoalele 
automate şi capsele detonatoare. Nu mai rămăseseră decât 
trei arme şi trei încărcătoare. 

— lisuse Sfinte! Unde-s toate? 

— Vânzările au mers bine în seara asta, Ace, spuse 
domnul Gaunt, frecându-şi una de alta mâinile cu degete 
lungi. Extrem de bine. Şi-o să meargă din ce în ce mai bine. 
Am de lucru pentru tine. 

— Dar v-am spus, zise Ace. Şeriful mi-a furat... 

Leland Gaunt era lângă el înainte ca Ace să-l vadă măcar 
că se mişcă. Mâinile acelea lungi şi urâte îl apucară de partea 
din față a tricoului şi-l ridicară în aer de parcă ar fi fost din 
pene. Din gură îi scăpă un strigăt de surprindere. Mâinile 
care-l țineau erau ca nişte drugi de fier. Domnul Gaunt îl 
ridică mai sus şi Ace se găsi brusc că se uită în jos la acea față 
scânteietoare, diavolească, având doar cea mai încețoşată idee 
a cum ajunsese acolo. Chiar şi-n starea limită a terorii sale 
bruşte, observă că din urechile şi nările domnului Gaunt ieşea 
fum - sau poate că erau aburi. Arăta ca un dragon uman. 

— Tu nu-mi spui mie NIMIC! - strigă domnul Gaunt la el. 
Limba îi ieşi printre dinţii aceia înghesuiți ca nişte lespezi de 
mormânt şi Ace văzu că se bifurca, aidoma limbii unui şarpe. 

— Eu îți spun TOTUL! Taci din gură când te afli în prezenţa 
celor mai mari şi mai buni ca tine, Ace! Taci din gură şi 
ascultă! Taci din gură şi ascultă! TACI DIN GURĂ ŞI ASCULTĂ! 

Îl roti pe Ace de două ori în jurul capului său asemenea 
unui luptător de carnaval care-l face avion pe oponent, şi-l 
aruncă în peretele din cealaltă parte a încăperii. Capul lui Ace 
se izbi de tencuială. Un spectacol grandios de artificii i se 


declanşă în creier. Când i se limpezi vederea, îl văzu pe Leland 
Gaunt apropiindu-se de el. Faţa lui era o grozăvie de ochi şi 
dinți şi fum care țâşnea. 

— Nu! — ţipă Ace. Nu, domnule Gaunt, vă rog! NU! 

Mâinile deveniseră gheare, unghiile crescuseră lungi şi 
ascuțite cât ai clipi... sau aşa să fi fost de la început? bâigui 
mintea lui Ace. Poate că aşa au fost de la început şi pur şi 
simplu n-ai observat. 

Tăiară materialul tricoului lui Ace ca nişte lame, iar Ace fu 
tras înapoi spre fața aceea fumegândă. 

— Eşti pregătit să asculți, Ace? întrebă domnul Gaunt. La 
fiecare cuvânt, nori încinşi de aburi îi împungeau lui Ace 
obrajii şi gura. — Eşti pregătit sau trebuie să-ți trag fermoarul 
de la pântece, să-ți arunc pe jos mațele şi să termin odată cu 
tine? 

— Da! — plânse el. Adică nu! O să ascult! 

— O să fii un curier cuminte şi-o să urmezi ordinele? 

— Da! 

— Ştii ce-o să se întâmple dacă n-o faci? 

— Da! Da! Da! 

— Eşti dezgustător, Ace, spuse domnul Gaunt. Îmi place 
asta la o persoană. 

Îl trânti pe Ace de perete. Acesta alunecă într-o poziţie cu 
genunchii răşchirați, gâfâind şi plângând cu suspine. Se uită 
în jos la podea. Se temea să se uite direct la fața monstrului. 

— Dacă se va-ntâmpla şi numai să te gândeşti să-mi 
nesocoteşti dorințele, Ace, o să am grijă să primeşti drept 
răsplată marele tur al iadului. O să-l ai pe şerif, nu-ţi face 
griji. Pentru moment, însă, acesta-i plecat din oraş. Acum. 
Ridică-te. 

Ace se ridică încet în picioare. Îi pulsa capul; tricoul îi 
atârna în fâşii. 

— Dă-mi voie să-ți pun o întrebare. 

Domnul Gaunt era civilizat şi zâmbea din nou, nici un fir 
de păr nu era unde nu trebuia. 

— Îţi place orăşelul ăsta? Îl iubeşti? ii instantanee cu el 
pe pereții magherniței tale infecte ca să-ți amintească de 


farmecul său rustic în acele zile când albina înțeapă şi câinele 
muşcă? 

— La dracu, nu, spuse Ace pe o voce nesigură. 

Vocea lui se ridica şi cădea odată cu bubuiturile inimii. 
Reuşi să se ridice în picioare doar după cel mai mare efort. 1 se 
părea că are picioarele făcute din spaghete. Rămase cu spatele 
la zid, uitându-se la domnul Gaunt cu băgare de seamă. 

— Ți-ar surâde dacă ţi-aş spune că vreau să ştergi de pe 
fața hărții burgul ăsta mic şi căcăcios în vreme ce-l aştepţi pe 
şerif să se întoarcă? 

— Nu... nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăla, spuse Ace 
agitat. 

— Nu mă surprinde. Dar cred că înţelegi ce vreau să spun, 
Ace. Nu-i aşa? 

Ace se întoarse cu gândul înapoi. Se întoarse cu gândul 
până la un timp, cu mulți ani în urmă, când patru mucoşi îi 
păcăliseră pe el şi prietenii lui (Ace avusese prieteni în zilele de 
atunci sau cel puţin ceva care să fie rezonabil de-aproape de 
aşa ceva) cu un lucru pe care el şi-l dorise. Îl prinseseră pe 
unul dintre mucoşi - Gordie LaChance - mai târziu şi-l 
bătuseră de-i sunase apa în cap, dar asta nu contase. În zilele 
de acum LaChance era un scriitor barosan care locuia într-o 
altă parte a statului şi probabil că se ştergea la cur cu 
bancnote de zece dolari. Cumva, mucoşii ieşiseră câştigători, 
iar lucrurile nu mai fuseseră la fel pentru Ace după aceea. 
Atunci i se terminase lui norocul. Uşile care-i fuseseră 
deschise începuseră să se închidă una câte una. Puțin câte 
puţin, începuse să-şi dea seama că nu este un rege şi că 
oraşul Castle Rock nu este regatul lui. Dacă asta fusese 
vreodată adevărat, zilele acelea începuseră să treacă în 
weekend-ul acela de Ziua Muncii când avea şaisprezece ani, 
când mucoşii îi păcăliseră pe el şi pe prietenii lui cu ceea ce le 
aparținea de drept lor. Pe când Ace avea vârsta necesară să 
bea conform legii în The Mellow Tiger, făcuse trecerea de la 
statutul de rege la cel de soldat fără uniformă, furişându-se pe 
teritoriul inamic. 

— Urăsc cloaca asta futută, îi spuse lui Leland Gaunt. 


— Bine, spuse domnul Gaunt. Foarte bine. Am un prieten 
- a oprit maşina puţin mai sus pe stradă - care te va ajuta să 
faci ceva în privința asta, Ace. O să-l ai pe şerif... şi-o să ai şi 
tot oraşul. Îţi sună bine? 

Îi capturase ochii lui Ace cu ai săi. Ace rămase în fața lui 
îmbrăcat în zdreanța ferfenițită a tricoului său şi începu să 
rânjească. Nu-l mai durea capul. 

— Mda, spuse el. Sună absolut p-fect. 

Domnul Gaunt îşi vâri mâna în buzunarul hainei şi scoase 
afară o pungă de plastic pentru sandvişuri plină cu pudră 
albă. O întinse către Ace. 

— Ai de lucru, Ace, spuse el. 

Ace luă punga pentru sandvişuri, dar tot la — şi în — ochii 
domnului Gaunt se uita. 

— Bine, spuse el. Sunt pregătit. 


13 


Buster se uită cum ultimul bărbat pe care-l văzuse 
intrând pe aleea de serviciu ieşi înapoi în stradă. Tricoul 
tipului atârna acum în fâşii şi ducea cu el o ladă. La talia 
jeanşilor avea îndesate două pistoale automate. 

Buster se trase în spate cuprins de-o bruscă panică în 
vreme ce bărbatul, pe care-l recunoştea acum ca fiind John 
„Ace” Merrill, se îndreptă direct spre dubă şi aşeză lada jos. 

Ace bătu în sticlă. 

— Deschide prin spate, tăticuţule, spuse el. Avem de lucru. 

Buster lăsă jos geamul. 

— Pleacă de aici, spuse el. Pleacă, tâlharule! Sau sun la 
poliție! 

— Mult noroc să-l fuți, mormăi Ace. 

Scoase unul dintre pistoalele de la brâul pantalonilor. 
Buster înțepeni, după care Ace îl împinse prin geam spre el, cu 
tocul în față. Buster clipi speriat. 

— la-l, spuse Ace cu nerăbdare, şi-apoi deschide prin 
spate. Dacă nu ştii cine m-a trimis, eşti chiar mai hăbăuc de 
cum pari. 


Întinse cealaltă mână şi pipăi peruca. 

— Îmi place părul tău, spuse cu un zâmbet slab. Pur şi 
simplu splendid. 

— Termină, spuse Buster, dar nervii şi furia ofensată îi 
dispăruseră din voce. Trei oameni de calitate pot face mare 
dezastru, spusese domnul Gaunt. Voi trimite pe cineva la tine. 

Dar Ace? Ace Merrill? El era un criminal! 

— Uite, spuse Ace, dacă vrei să discuți motivele cu 
domnul Gaunt, cred că încă-l mai găseşti acolo. Dar după 
cum poți vedea -— (flutură din mâini prin fâşiile lungi de tricou 
ce-i atârnau peste piept şi burtă) — e cam iute la mânie astăzi. 

— Tu ar trebui să mă ajuţi să scap de Ei? — Întrebă 
Buster. 

— Aşa e, spuse Ace. O să transformăm oraşul ăsta într-o 
gogoriță coaptă la flacără mare. (Ridică lada.) Deşi nu ştiu 
cum ar trebui să facem vreun dezastru adevărat cu doar o 
cutie de capse detonatoare. A spus c-o să ştii tu răspunsul la 
asta. 

Buster începuse să rânjească. Se ridică, se târi în spatele 
dubei şi împinse uşa pe şine. 

— Cred că ştiu, spuse el. Urcă, domnule Merrill. Avem de 
făcut un comision. 

— Unde? 

— La parcul auto orăşenesc, pentru început, spuse 
Buster. 

Încă mai rânjea. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 
1 


Reverendul William Rose, care păşise în amvonul Bisericii 
Baptiste Unite din Castle Rock în luna mai din 1983, era un 
bigot de primă mână; nici o îndoială în privinţa asta. Din 
nefericire, el era de asemenea energic, uneori şiret într-un fel 
ciudat, crud, şi extrem de popular în rândul congregației sale. 
Prima lui predică în calitate de conducător al turmei baptiste 


fusese un semn al lucrurilor ce-aveau să vină. Se numise „De 
ce sunt catolicii meniţi iadului.” Continuase în acelaşi spirit, 
care era extrem de popular în congregația sa, încontinuu de 
atunci. Catolicii, îi informa el, erau nişte creaturi 
blasfemitoare, pornite pe calea cea greşită care-l venerau nu 
pe lisus, ci pe femeia care a fost aleasă să-l aducă pe lume. 
Era de mirare atunci că şi asupra altor subiecte înclinau să 
greşească? 

El a explicat turmei sale că, în timpul Inchiziției, catolicii 
perfecționaseră ştiinţa torturii; că inchizitorii îi arseseră pe 
drept credincioşii pe ceea ce el numea Rugul de-ă Foc până la 
sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, când protestanții eroici 
(baptişti, în mare parte) îi făcuseră să se oprească; că 
patruzeci de papi diferiți de-a lungul istoriei îşi cunoscuseră 
propriile mame şi surori, şi chiar şi fiicele lor nelegitime, în î-ă 
întruniri sexuale-ă imorale; că Vaticanul era construit din 
aurul martirilor protestanți şi ă al naţiunilor jefuite. 

Acest fel de trăncăneală ignorantă cu greu era ceva nou 
pentru Biserica Catolică, care trebuise să îndure erezii 
asemănătoare vreme de sute de ani. Mulți preoţi ar fi tratat cu 
nepăsare această situație, poate chiar ar fi făcut glume 
nevinovate pe seama ei. Părintele John Brigham, însă, nu era 
genul de om care să trateze cu nepăsare lucrurile. Dimpotrivă, 
mai degrabă. Un irlandez iute la mânie şi cu picioare strâmbe, 
Brigham era unul dintre acei oameni lipsiți de umor care nu-i 
poate îndura pe măscărici, mai ales pe măscăricii bâlbâiți de 
teapa reverendului Rose. 

Suportase în tăcere stridentele atacuri anti-catolice ale lui 
Rose vreme de aproape un an înainte să se dezlănțuie şi el la 
propriul său amvon. Predica sa, care nu făcea rabat de la 
absolut nici o lovitură, se numise „Păcatele reverendului 
Willie.” În cadrul ei îl caracterizase pe preotul baptist drept 
„un nătăfleț cântător de psalmi care crede că Billy Graham 
umblă pe ape şi că Billy Sunday şede de-a dreapta lui 
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic.” 

Mai târziu în acea duminică, reverendul Rose şi patru 
dintre diaconii săi cei mai corpolenţți îi făcuseră o vizită 


părintelui Brigham. Erau şocaţi şi înfuriaţi, au spus ei, de 
lucrurile defăimătoare pe care le spusese părintele Brigham. 

— Ce tupeu ai să-mi spui mie să fac ciocu' mic, a spus 
părintele Brigham, după o dimineaţă întreagă în care le-ai 
spus credincioşilor că o slujesc pe Târfa din Babilon. 

Culoarea se ridicase repede în obrajii de obicei palizi ai 
reverendului Rose şi se răspândise pe mare parte din scăfârlia 
lui cheală. Nu spusese niciodată nimic despre Târfa din 
Babilon, i-a zis părintelui Brigham, deşi pomenise într-adevăr 
de mai multe ori de Târfa din Roma, iar dacă i se potrivea 
pantoful, ei bine, părintele Brigham era poftit să-şi vâre 
piciorul în el şi să-l poarte. 

Părintele Brigham ieşise pe uşa din față a casei parohiale 
cu pumnii încleştați. 

— Dacă vrei să discutăm despre asta la lumina zilei, 
prietene, a spus el, spune-le doar celor din mica ta brigadă 
Gestapo să păstreze distanţa şi-o să discutăm cât pofteşti. 

Reverendul Rose, care era cu trei inci mai înalt ca părintele 
Brigham - dar poate cu douăzeci de livre mai uşor - a păşit în 
spate cu o expresie batjocoritoare pe chip. 

— N-am să-mi-ă mânjesc mâinile, a spus el. 

Unul dintre diaconi era Don Hemphill. El era deopotrivă 
mai înalt şi mai greu ca preotul combativ. 

— Discut eu cu tine dacă vrei, spuse el. O să mătur 
trotuarul cu fundu” tău de adorator de papă şi de umblător pe 
mlaştini. 

Doi dintre ceilalți diaconi, care ştiau că Don e capabil de 
asta, îl reținuseră cât ai zice peşte... dar după aceea, începuse 
distracţia. 

Până în acest octombrie, lucrurile se desfăşuraseră în 
mare parte sub rosa - glume cu substrat etnic şi flecăreli 
malițioase în grupurile doamnelor şi-ale domnilor din cele 
două biserici, tachinări în curtea şcolii între copiii celor două 
facțiuni şi, mai mult ca orice, grenade retorice aruncate de la 
amvon duminica, acea zi a păcii când, după cum ne învaţă 
istoria, încep majoritatea războaielor. Din când în când se 
înregistrau incidente urâte - s-a aruncat cu ouă în Sala 


Parohială în timpul unui dans al Prieteniei dintre Tinerii 
Baptişti şi, o dată, o piatră a fost proiectată prin geamul de la 
sufrageria casei parohiale — dar fusese în principal un război 
al cuvintelor. 

Asemenea tuturor războaiele, acesta avusese atât 
momente de tensiune, cât şi de linişte, dar o furie care se 
adâncea constant începuse să-l domine de când Fiicele Izabelei 
îşi anunțaseră planurile pentru Seara la Cazinou. Pe când 
reverendul Rose primi infamul mesaj către „Batistul Futangiu 
de Şobolani”, probabil că era deja prea târziu să se mai evite o 
confruntare de vreun fel; limbajul extrem de obscen al 
mesajului nu părea să garanteze decât că, atunci când va 
avea loc confruntarea, aceasta va fi de răsunet. Vreascurile 
fuseseră deja aşezate; tot ce mai trebuia era ca cineva să 
aprindă un chibrit şi să pornească focul de tabără. 

Dacă subestimase cineva volatilitatea situaţiei, acesta era 
părintele Brigham. EI ştiuse că omologului său baptist nu-i va 
plăcea ideea unei Seri la Cazinou, dar nu înțelesese cât de tare 
îl înfuria şi-l ofensa pe predicatorul baptist conceptul de jocuri 
susținute de biserică. El nu ştia că tatăl lui Willie Vaporul 
fusese un cartofor inveterat care-şi abandona de multe ori 
familia când îl copleşea febra jocului sau că bărbatul se 
împuşcase în cele din urmă în camera din spate a unei săli de 
dans după o noapte în care pierduse la barbut. lar adevărul 
neplăcut cu privire la părintele Brigham era acesta: probabil 
că n-ar fi contat deloc pentru el chiar dacă ar fi ştiut de 
acestea. 

Reverendul Rose şi-a mobilizat forțele. Baptiştii au început 
cu o campanie de scrisori „ Împotriva Serii la Cazinou” trimise 
ziarului Call din Castle Rock (Wanda Hemphill, soţia lui Don, 
le-a scris ea însăşi pe cele mai multe) şi au urmat scrisorile cu 
posterele LA ZARURI CU DIAVOLUL. Betsy Vigue, preşedinta Serii la 
Cazinou şi Grand Regeant de la filiala locală a Fiicelor Izabelei 
au organizat contraatacul. În ultimele trei săptămâni, Call 
mărise numărul de pagini la şaisprezece ca să facă față 
dezbaterii ce-a rezultat (doar că a fost mai mult un meci de 
strigături decât o emitere rezonabilă a unor opinii diferite.) Au 


fost lipite şi mai multe postere; la fel de repede au şi fost rupte. 
Chemarea la cumpătare din partea editorilor ziarului a 
ambelor părți a fost ignorată. Unii dintre partizani se distrau; 
era într-un fel ca lumea să fii prins într-o asemenea furtună în 
pahar. Dar pe măsură ce se apropia sfârşitul, Willie Vaporul 
nu se distra, aşa cum nu se distra nici părintele Brigham. 

— ÎL detest pe rahatul ăla mic şi fățarnic! - a izbucnit 
Brigham la un Albert Gendron surprins în ziua când Albert i-a 
adus infama scrisoare „ASCULTĂ BINE SCRUMBIE ÎMPUȚITĂ” pe care 
o găsise lipită pe uşa cabinetului său stomatologic. 

—  Închipuie-ţi-l pe fiul ăla de curvă acuzând baptiști 
onorabili de-un asemenea lucru! — a scuipat reverendul Rose 
la Norman Harper şi Don Hemphill la fel de surprinşi şi ei. 
Asta se întâmpla în Ziua lui Columb, în urma unui telefon din 
partea părintelui Brigham. Acesta încercase să-i citească 
reverendului Rose scrisoarea către scrumbia împuţită; 
reverendul Rose refuzase (cât se poate de corect, conform 
părerii diaconilor) să-l asculte. 

Pe Norman Harper, un om care-l depăşea pe Albert 
Gendron la greutate cu douăzeci de livre şi avea aproape 
aceeaşi înălțime, l-a neliniștit ţipătul aproape isteric al vocii 
lui Rose, dar n-a spus asta. 

— Vă spun eu ce este, a tunat el. Bătrânul Părinte 
Călcător pe Mlaştini a cam început se se agite din pricina 
mesajului ăluia pe care l-ai primit la casa parohială, Bill, 
asta-i tot. Şi-a dat seama că a mers prea departe. Şi-a făcut 
socoteala că dacă zice că unul dintre amicii lui a primit o 
scrisoare plină de acelaşi fel de mizerii, asta o să facă vina să 
se-mpartă. 

— Ei, n-o să-i meargă! (Vocea lui Rose era mai țipătoare ca 
niciodată.) Nimeni din congregația mea nu va lua parte la o 
astfel de mizerie! Nimeni! 

Vocea i s-a frânt la acest ultim cuvânt. Mâinile i s-au 
deschis şi închis convulsiv. Norman şi Don au schimbat o 
privire furtivă, neliniştită. Discutaseră despre exact acest fel de 
comportament, care devenea din ce în ce mai obişnuit la 
reverendul Rose, cu mai multe ocazii în ultimele câteva 


săptămâni. Treaba cu Seara la Cazinou îl sfâşia pe Bill. Cei 
doi bărbați se temeau chiar că, înainte ca situația să se 
rezolve în sfârşit, el va avea o cădere nervoasă. 

— Nu te nelinişti, a spus Don mângâietor. Noi ştim 
adevărul lucrului, Bill. 

— Da! - a strigat Rose, fixându-i pe cei doi bărbaţi cu o 
privire lichidă, tremurătoare. Da, voi ştiţi — voi doi. Şi eu - eu 
ştiu! Dar cum rămâne cu ceilalți oameni din oraşul-ă ăsta? Ei 
ştiu? 

Nici Norman, nici Don nu i-au putut răspunde la aceasta. 

— Sper să-l tragă cineva pe roată pe veneratorul ăla 
mincinos de idoli! - a strigat William Rose, încleştându-şi 
pumnii şi scuturându-i neputincios. Pe roată! Aş plăti să văd 
asta! Aş plăti gras! 

Mai târziu în ziua de luni, părintele Brigham telefonase în 
stânga şi-n dreapta, întrebându-i pe cei interesați de „prezenta 
atmosferă de represiune religioasă din Castle Rock” dacă nu 
vor să treacă pe la casa parohială în acea seară pentru o 
scurtă întâlnire. Atât de mulți au venit, că întâlnirea a trebuit 
mutată în Sala Cavalerilor lui Columb de vizavi. 

Brigham a început vorbind despre scrisoarea pe care o 
găsise Albert Gendron pe uşa sa - scrisoarea semnată ca 
venind din partea Baptiştilor Îngrijoraţi din Castle Rock - şi 
apoi le-a relatat nesatisfăcătoarea discuţie la telefon cu 
reverendul Rose. Când le-a spus oamenilor adunați acolo că 
Rose pretindea să fi primit şi el un bilet obscen, un bilet care 
era semnat ca venind din partea Catolicilor Îngrijoraţi din 
Castle Rock, s-a auzit o rumoare dinspre mulțime... mai întâi 
şocată, apoi furioasă. 

— Omul ăla-i un mincinos afurisit! — a strigat cineva din 
spatele încăperii. 

Părintele Brigham a părut că aprobă şi, totodată, neagă 
din cap. 

— Poate, Sam, dar nu asta-i adevărata problemă. Este cât 
se poate de nebun -— cred că asta e problema. 

Aceasta a fost întâmpinată de-o tăcere gânditoare, 
îngrijorată, dar părintele Brigham a încercat, chiar şi aşa, o 


senzație de uşurare aproape palpabilă. Cât se poate de nebun: 
era pentru prima dată când rostea cuvintele acestea cu voce 
tare, cu toate că-i dădeau târcoale în gând de cel puțin trei 
ani. 

— Nu vreau să fiu oprit de-un nebun religios, a continuat 
părintele Brigham. Seara noastră la Cazinou e inofensivă şi 
priincioasă, indiferent de ce gândeşte despre ea reverendul 
Willie Vaporul. Dar am sentimentul, dat fiind că a devenit tot 
mai virulent şi tot mai puţin stabil, că trebuie să supunem la 
vot. Dacă sunteți de acord să renunțăm la Seara la Cazinou — 
să cedăm acestor presiuni în numele siguranței - atunci 
trebuie s-o spuneţi. 

Votul pentru a merge mai departe cu Seara la Cazinou 
conform planului fusese unanim. 

Părintele Brigham a aplecat din cap, mulțumit. Apoi s-a 
uitat la Betsy Vigue. 

— O să ţineţi o sesiune de planificare mâine seară, nu-i 
aşa, Betsy? 

— Da, părinte. 

— Atunci, vă pot sugera, a spus părintele Brigham, ca noi 
bărbaţii să ne întâlnim aici, în Sala C lui C, chiar în acelaşi 
timp? 

Albert Gendron, un om mătăhălos căruia îi lua mult să se 
enerveze şi la fel de mult să-şi revină după nervi, s-a ridicat 
încet şi a rămas în picioare cu toată înălțimea sa. Gâturile s- 
au răsucit să-i urmărească mişcarea. 

— Sugerezi că prostănacii ăia de baptişti ar putea încerca 
să le deranjeze pe doamnele noastre, părinte? 

— Nu, nu, deloc, a îndulcit-o părintele Brigham. Dar cred 
c-ar fi înțelept să discutăm despre nişte planuri ca să fim 
siguri că Seara la Cazinou însăşi va merge ca pe roate... 

— Gărzi? - a întrebat altcineva cu entuziasm. Gărzi, 
părinte? 

— Ei bine... ochi şi urechi, a spus părintele Brigham, 
nelăsând absolut nici o îndoială că la gărzi se referise de fapt. 
lar dacă ne vom întâlni marți seara în timp ce se întâlnesc 
doamnele, vom fi pe aproape în caz că se ivesc totuşi probleme. 


Aşa că, în vreme ce Fiicele Izabelei s-au adunat în clădirea 
dintr-o parte a parcării, bărbaţii catolici s-au adunat în 
clădirea din cealaltă parte. Şi, la celălalt capăt al oraşului, 
reverendul William Rose programase o întâlnire la aceeaşi oră 
pentru discutarea ultimelor calomnii aduse de catolici şi 
planificarea fabricării unor pancarte şi a organizării unor 
pichete împotriva Serii la Cazinou. 

Multele alarme şi diversiuni din The Rock din acea seară 
timpurie nu au ştirbit foarte mult participarea la aceste 
întâlniri - majoritatea acelor gură-cască adunaţi în jurul 
Clădirii Municipalităţii atunci când furtuna se apropia erau 
oameni neutri în Marea Controversă a Serii la Cazinou. Cât 
despre catolicii şi baptiştii chiar implicaţi în acest tărăboi, 
două crime nu se puteau compara cu perspectiva unui meci 
cu adevărat bun al ranchiunelor sfinte. Fiindcă, în definitiv, 
când venea vorba de religie, celelalte lucruri trebuiau să ocupe 
locurile din spate. 


2 


Peste şaptezeci de oameni veniră la a patra întâlnire a 
celor pe care reverendul Rose îi numise Soldaţii Creştini 
Baptişti împotriva Jocurilor de Noroc din Castle Rock. Aceasta 
era o mare revelație; prezența scăzuse radical la ultima 
întâlnire, dar zvonurile cu privire la mesajul obscen lăsat în 
cutia poştală a casei parohiale alimentaseră din nou spiritele. 
Numărul celor din sală îl făcu pe reverendul Rose să răsufle 
uşurat, dar el era deopotrivă dezamăgit şi nedumerit să-şi dea 
seama că Don Hemphill nu era de față. Don promisese că va 
veni, iar Don era brațul lui cel drept şi puternic. 

Rose aruncă o privire la ceas şi văzu că era deja şapte şi 
cinci minute - nu avea timp să sune la magazin şi să vadă 
dacă nu cumva uitase Don. Toţi cei care trebuiau să vină erau 
de față, iar el voia să-i prindă cât indignarea şi curiozitatea 
erau încă la pragul de inundare. Îi mai oferi lui Hemphill încă 
un minut, apoi se urcă la amvon şi îşi ridică braţele slabe într- 
un gest de bun-venit. Congregația sa — astă-seară îmbrăcată 


în haine de lucru, în cea mai mare parte -— intrară pe rând în 
strane şi se aşezară pe băncile din lemn. 

— Haideţi să începem această strădanie aşa cum încep 
toate marile-ă strădanii, spuse reverendul Rose cu voce joasă. 
Haideţi să ne plecăm frunţile-ă în rugăciune. 

Îşi coborâră frunţile şi atunci fu momentul când uşile de la 
vestibul se deschiseră în spatele lor cu forța unui glonț ieşind 
din ţeava armei. Câteva dintre femei strigară şi mai mulți 
bărbați săriră în picioare. 

Era Don. El era propriul său măcelar-şef şi încă mai purta 
la brâu şorțul alb pătat cu sânge. Faţa lui era roşie ca un 
biftec cu tomate. Din ochii lui sălbatici lacrimile îi curgeau 
întruna. La nas, pe buza de sus şi în crestăturile care-i 
puneau gura între paranteze i se uscau dâre de muci. 

De asemenea, puţea. 

Don mirosea ca o ceată de sconcşi care au fost mai întâi 
trecuți printr-un cazan cu sulf, apoi împroşcaţi cu balegă 
proaspătă şi-n cele din urmă lăsați liberi să-şi facă de cap 
într-o cameră închisă. Mirosul i-o lua înainte; mirosul îl urma; 
dar în cea mai mare parte mirosul atârna în jurul lui aidoma 
unui nor pestilențial. Femeile se feriră de culoarul principal şi 
bâlbâiră după batiste în vreme ce el se împletici pe lângă ele 
cu şorțul fluturându-i în față şi cămaşa albă descheiată 
fluturându-i în spate. Puţinii copii din auditoriu începură să 
plângă. Bărbaţii scoaseră urlete de dezgust amestecat cu 
consternare. 

— Don! - striga reverendul Rose pe o voce afectată, 
surprinsă. 

Încă îşi ţinea mâinile ridicate, dar când Don Hemphill se 
apropie de amvon, Rose le cobori şi involuntar îşi duse o palmă 
la nas şi la gură. Îi venea să vomite. Era putoarea cea mai 
îndoitoare de nas pe care o întâlnise vreodată. 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

— Întâmplat? — răcni Don Hemphill. Întâmplat? Îţi zic eu 
ce s-a întâmplat! Îţi zic eu tot ce s-a întâmplat! 

Se întoarse către congregaţie şi, în pofida putorii care 
atârna de şi, în acelaşi timp, emana din el, aceştia rămaseră 


nemişcați atunci când ochii lui furioşi, înnebuniți căzură 
asupra lor. 

— Fiii ăia de curve mi-au aruncat bombe puturoase în 
magazin, asta s-a întâmplat! Nu erau mai mult de şase 
oameni înăuntru fiindcă pusesem un anunț prin care 
spuneam că voi închide mai devreme şi mulțumesc lui 
Dumnezeu pentru asta, dar marfa din stoc e compromisă! 
Toată! Marfa în valoare de patruzeci de mii de dolari! Nu ştiu 
ce-au folosit nemernicii ăia, da' o să pută zile întregi! 

— Cine? -— întreba reverendul Rose pe o voce timorată. 
Cine a făcut-o, Don? 

Don Hemphill vâri mâna în buzunarul şorțului. Scoase o 
bandă neagră îndoită în care era o crestătură albă şi un teanc 
de manifeste. Banda era un guler roman. Îl ridică în aer, aşa 
încât să-l vadă toți. 

— CINE DRACU” CREZI? — strigă el. Magazinul meu! Marfa mea! 
S-a dus toată dracului, şi cine crezi c-a făcut-o? 

Aruncă manifestele către membrii uluiți ai Soldaţilor 
Creştini Baptişti Împotriva Jocurilor de Noroc. Acestea se 
împrăştiară în aer şi plutiră la pământ asemenea unor confeti. 
Unii dintre cei prezenţi întinseră mâna şi dădură să le prindă. 
Toate erau la fel; toate arătau o mulțime de bărbați şi femei 
care râdeau, stând în jurul unei mese de ruletă. 


DOAR DE DISTRACŢIE! 


spunea deasupra imaginii. lar dedesubtul ei: 


VENIȚI CU NOI LA „SEARA LA CAZINOU” 
LA SALA CAVALERILOR LUI COLUMB 
31 OCTOMBRIE 1991 
CA SĂ STRÂNGEM FONDURI PENTRU 
CONSTRUCTORII CATOLICI 


— Unde ai găsit pamfletele astea, Don? - întrebă Len 
Miliken pe o voce tunătoare, rău-prevestitoare. Şi gulerul 
ăsta? 


— Cineva le-a pus înăuntrul uşilor principale, spuse Don, 
chiar înainte ca totul să se ducă dr... 

Uşile din vestibul bubuiră, făcându-i pe toți să tresară, 
doar că de data aceasta nu se deschiseră, ci se închiseră. 

— Sper să vă placă mirosul, homalăi baptişti ce sunteţi! — 
strigă cineva. 

Acestea fură urmate de un râset ascuțit, obscen. 

Congregația se uită la reverendul William Rose cu ochi 
înspăimântați. El se uită ţintă înapoi la ei cu ochi la fel de 
înspăimântați. Şi-atunci a fost momentul când cutia ascunsă 
în strana corului începu să sâsâie. Asemenea cutiei aşezate în 
Sala Fiicelor Izabelei de către răposata Myrtle Keeton, aceasta 
(pusă acolo de Sonny Jackett, acum răposat şi el) conținea un 
temporizator care ticăise toată după-amiaza. 

Prin grilajele perforate în laturile cutiei începură să se 
reverse nori mirosind incredibil de urât şi de puternic. 

La Biserica Baptistă Unită din Castle Rock, distracţia 
tocmai începuse. 


3 


Babs Miller se furişă de-a lungul unei laturi a Sălii Fiicelor 
Izabelei, înghețând locului de fiecare dată când o scăpărare 
alb-albăstruie de lumină străbătea cerul. Într-o mână avea o 
rangă şi în cealaltă unul dintre pistoalele automate ale 
domnului Gaunt. Cutia muzicală pe care o cumpărase de la 
Lucruri preţioase era îndesată într-unul dintre buzunarele 
paltonului bărbătesc pe care-l purta şi, dacă încerca cineva să 
i-o fure, persoana aceea avea să înghită o uncie sau aşa ceva 
de plumb. 

Cine ar vrea să facă un lucru atât de josnic, de urât, de 
rău? 

Cine ar vrea să fure cutia muzicală înainte ca Babs să afle 
măcar ce piesă cânta? 

Ei bine, îşi spuse ea, să zicem în felul următor — sper ca 
Cyndi Rose Martin să nu dea ochii cu mine în seara asta. 


Dacă o face, n-o să mai dea ochii cu nimeni niciodată - nu-n 
partea asta de iad, în orice caz. Ce crede că sunt... proastă? 

Între timp, avea de făcut un mic truc. Un renghi. La 
cererea domnului Gaunt, desigur. 

O cunoşti pe Betsy Vigue? — o întrebase domnul Gaunt. O 
cunoşti, nu-i aşa? 

Sigur că o cunoştea. O cunoştea pe Betsy din şcoala 
primară, când erau deseori observatoare pe coridor împreună 
şi tovarăşe inseparabile. 

Bun. Uită-te pe geam. Ea va sta jos. Va ridica o foaie de 
hârtie şi va vedea ceva sub ea. 

Ce? — întrebase Babs curioasă. 

Nu contează ce. Dacă vrei să găseşti vreodată cheia care 
deschide cutia aia muzicală, ai face bine să-ți ţii fleanca şi să 
deschizi urechile — mă-nţelegi, scumpo? 

Înţelesese. Şi mai înţelesese un lucru. Domnul Gaunt era 
un om înfricoşător uneori. Un om foarte înfricoşător. 

O să ridice lucrul pe care l-a găsit. O să-l examineze. Va da 
să-l deschidă. Pe atunci tu va trebui să fii deja lângă uşa 
clădirii. Aşteaptă până ce toată lumea va întoarce ochii spre 
partea stângă a sălii. 

Babs voise să întrebe de ce să facă ei asta, dar se hotărâse 
că va fi mai bine să nu întrebe. 

Când se vor întoarce să se uite, tu vei introduce capătul 
despicat al răngii sub clanță. Vei propti celălalt capăt în 
pământ. Îl vei fixa acolo bine. 

Când voi striga? — întrebase Babs. 

Vei şti când. Cu toții vor arăta ca şi când le-ar fi îndesat 
cineva pe cur în sus bombe Flit pline cu ardei iute. Ti-aminteşti 
ce trebuie să strigi, Babs? 

Îşi amintise. 1 se părea un renghi cam răutăcios ca să i-l 
joace lui Betsy Vigue, împreună cu care mersese săltând 
mână în mână către şcoală, dar i se părea de asemenea 
inofensiv (ei bine... relativ inofensiv), iar ele nu mai erau nişte 
copile, ea şi fetița pe care din cine ştie ce motiv o strigase 
mereu Betty La-La; toate acelea fuseseră cu mult timp în 
urmă. Şi, aşa cum arătase domnul Gaunt, nimeni nu va face 


niciodată legătura cu ea. De ce-ar face-o? Babs şi soţul ei 
erau, în definitiv, adventişti de ziua a şaptea, iar în ceea ce o 
privea pe ea, catolicii şi baptiştii meritau exact ceea ce 
primeau -— inclusiv Betty La-La. 

Fulgerul scăpără. Babs îngheţță, apoi se furişă cu un geam 
mai aproape de uşă, uitându-se înăuntru să se asigure că 
Betsy nu şedea încă în capul mesei. 

Şi primele picături ezitante ale acelei puternici furtuni 
începură să cadă în jurul ei. 


4 


Duhoarea care începu să umple Biserica Baptistă semăna 
cu duhoarea care se ținuse de Don Hemphill... dar de o mie de 
ori mai rea. 

— O, căcat! — răcni Don. 

Uitase complet unde se afla şi, chiar dacă şi-ar fi amintit, 
probabil că asta nu l-ar fi făcut să-şi schimbe prea mult 
limbajul. 

— Au pus şi aici una! Afară! Afară! Toată lumea afară! 

— Mişcarea! urlă Nan Roberts pe vocea ei viguroasă de 
bariton, pe care o folosea în bufetul său la ora de vârf. 
Mişcarea! Daţi jos grăsimea, oameni buni! 

Puteau vedea cu toţii de unde venea putoarea - fuioare 
groase de smog alb-gălbui curgeau peste balustrada înaltă 
până la brâu de la strana corului şi prin decupajele sub formă 
de diamant din panourile de jos. Uşa laterală se afla tocmai 
sub balconul stranei corului, dar nimeni nu se gândi să 
meargă în acea direcție. O duhoare atât de puternică te putea 
omori... dar mai întâi îți făcea pupilele să explodeze şi părul 
să-ți cadă şi gaura curului să se strângă din pricina groazei 
indescriptibile. 

Soldaţii Creştini Baptişti Împotriva Jocurilor de Noroc din 
Castle Rock deveniră o armată în devălmăşie în mai puţin de 
cinci secunde. Tropăiau în vestibulul din spatele bisericii, 
strigând şi tuşind înecați. Una dintre bănci fu răsturnată şi se 
lovi de podea cu un bubuit puternic. Deborah Johnstone fu 


prinsă sub ea şi, când încercă să se elibereze, Norman Harper 
o lovi din plin. Aceasta căzu şi se auzi un pocnet puternic 
atunci când i se rupse glezna. Țipă de durere cu piciorul încă 
prins sub bancă, dar strigătele ei trecură nebăgate în seamă 
printre atâtea altele. 

Reverendul Rose era cel mai apropiat de strana corului şi 
duhoarea îi învălui capul asemenea unei măşti mari şi 
puturoase. Ăsta-i mirosul catolicilor care ard în iad, îşi spuse 
el confuz şi sări de la amvon. Ateriză strâmb pe abdomenul lui 
Deborah Johnstone cu ambele picioare, iar ţipetele ei deveniră 
un hârâit lung, sugrumat, care se pierdu în neant atunci când 
ea leşină. Reverendul Rose, inconştient că-şi trimisese în 
inconştiență unul dintre cei mai credincioşi enoriaşi, îşi croi 
drum cu disperare spre spatele bisericii. 

Cei care ajunseră primii la uşile din vestibul descoperiră că 
pe acolo nu-şi puteau afla libertatea; cumva, uşile fuseseră 
blocate. Înainte să se poată întoarce, aceşti conducători ai 
exodului fură striviți de uşile încuiate de către cei din urma 
lor. 

Țipete, răcnete de disperare şi înjurături furioase 
albăstriră aerul. Şi-n vreme ce afară începea să cadă ploaia, 
înăuntru începu să curgă voma. 


5 


Betsy Vigue ocupă locul de la masa preşedintei între 
steagul american şi pancarta cu Pruncul din Praga. Lovi cu 
încheieturile degetelor în masă pentru a face linişte şi 
doamnele - aproximativ patruzeci de toate - începură să-şi 
ocupe locurile. Afară, tunetul bubui de-a curmezişul cerului. 
Se auzeau strigăte slabe şi râsete tensionate. 

— Cer linişte la această întâlnire a Fiicelor Izabelei, spuse 
Betsy şi ridică ordinea de zi. Începem ca de obicei citind... 

Se opri. Pe masă stătea un plic alb. Se aflase sub ordinea 
de zi. Cuvintele scrie la maşină pe el îi sclipiră în ochi. 


CITEŞTE ASTA IMEDIAT CURVĂ PAPALĂ 


Ei, îşi spuse. Baptiştii ăia. Oamenii ăia urâţi, imorali, cu 
minți înguste. 

— Betsy? — întrebă Naomi Jessup. S-a întâmplat ceva? 

— Nu ştiu, spuse ea. Aşa cred. 

Rupse plicul la un capăt. Din el căzu o foaie de hârtie. Pe 
ea era scris la maşină următorul mesaj: 


AŞA MIROS PIZDELE CATOLICELOR! 


Din colțul stâng din spatele sălii începu să se audă brusc 
un sâsâit, un sunet asemănător cu cel scos de o ţeavă prin 
care circulă prea mult abur. Mai multe dintre femei exclamară 
şi se întoarseră într-acolo. Tunetul biciui cu poftă deasupra 
lor şi de data aceasta strigătele fură serioase. 

Din separeurile dispuse pe o parte a încăperii curgea un 
vapor alb-gălbui. Şi dintr-odată, micuța clădire cu o singură 
încăpere se umplu cu cel mai îngrozitor miros pe care-l simţise 
vreodată oricare dintre ele. 

Betsy se ridică în picioare, răsturnându-şi scaunul. 
Tocmai deschisese gura - să spună, habar nu avea - când o 
voce de femeie strigă afară: 

— Asta-i din cauza Serii la Cazinou, târfelor! Căiţi-vă! Căiiţi- 
vă! 

Înainte ca norul dens ce ieşea din separeu să acopere 
complet geamul din uşă, prinse cu coada ochiului o mişcare 
dincolo de uşa din spate... şi apoi nu-i mai păsă. Putoarea era 
insuportabilă. 

Infernul se dezlănțuise. Fiicele Izabelei alergau de colo-colo 
prin încăperea încețoşată, puţind greu, aidoma unor oi care 
au luat-o razna. Când Antonia Bissette fu împinsă în spate şi- 
şi rupse gâtul de marginea mesei preşedintei de consiliu, 
nimeni nu auzi şi nici nu observă. 

Afară, tunetul bubuia şi fulgerul scăpăra. 


6 


Catolicii din Sala C lui C formaseră un cerc amorf în jurul 
lui Albert Gendron. Folosindu-se ca punct de pornire de biletul 
pe care-l găsise lipit pe uşa cabinetului său („A, asta nu-i 
nimic - ar fi trebuit să fiți acolo atunci când...”), îi încânta cu 
poveşti oribile şi totuşi fascinante despre prigonirea catolicilor 
şi apoi răzbunarea urmărită de aceştia în Lewiston-ul anilor 
treizeci. 

Aşa că văzând cum gloata aia de fanatici a acoperit 
picioarele Sfintei Fecioare cu pateu de vacă, el a sărit imediat 
în maşină şi-a plecat... 

Albert se întrerupse brusc şi ascultă. 

— Ce-i aia? — întrebă el. 

— Tunetul, spuse Jack Pulaski. O să fie o furtună pe 
cinste. 

— Nu - aia, spuse Albert şi se ridică în picioare. Seamănă 
cu nişte țipete. 

Tunetele deveniră pentru moment simple bolboroseli şi, în 
această pauză, le auziră cu toţii: femei. Femei care strigau. 

Se întoarseră spre părintele Brigham, care se ridicase de 
pe scaun. 

— Haideţi, oameni buni! spuse el. Haideţi să vedem... 

Apoi începu sâsâitul şi duhoarea porni în valuri din 
spatele sălii către locul unde bărbații stăteau adunați într-un 
grup. O fereastră se sparse şi o piatră săltă nebuneşte pe 
podeaua care fusese adusă de-a lungul atâtor ani la un lustru 
pal de picioarele dansatorilor. Bărbaţii strigară şi se feriră de 
carambol. Piatra se rostogoli spre peretele opus, mai sărind o 
dată, şi se opri. 

— Focul iadului din partea baptiştilor! — strigă cineva de 
afară. Nici un joc de noroc în Castle Rock! Răspândiţi cuvântul, 
futangii de călugărițe! 

Uşa de la foaierul Sălii C lui C fusese şi ea blocată cu o 
rangă. Bărbaţii se loviră de ea şi începură să se adune 
grămadă. 

— Nul urlă părintele Brigham. 

Îşi croi drum prin putoarea tot mai grea spre o uşă 
laterală mică. Era descuiată. 


— Pe aici! PE AICI! 

La început, nimeni nu-l ascultă; cuprinşi de panică, 
bărbaţii continuară să se adune grămadă în spatele uşii 
nemişcate de la intrarea în Sală. Apoi, Albert Gendron întinse 
mâinile sale mari şi lovi două capete unul de celălalt. 

— Faceți ce spune părintele! răcni el. Ne omoară femeile! 

Albert îşi croi drum cu coatele înapoi prin gloată şi ceilalți 
începură să-l urmeze. Tuşind şi înjurând, aceştia merseră 
într-un şir dezordonat şi împiedicat prin întunecimea 
atotcuprinzătoare. Meade Rossignol nu-şi mai putu ţine 
stomacul revoltat. Deschise gura şi-şi deversă cina peste 
spatele lat al cămăşii lui Albert Gendron. Acesta abia dacă 
observă. 

Părintele Brigham se împleticea deja către scările ce 
duceau la parcare şi la Sala Fiicelor Izabelei de cealaltă parte 
a ei. Din când în când se oprea ca să vomite în gol. Putoarea se 
ținea de el ca banda adezivă pentru muşte. Bărbaţii începură 
să-l urmeze într-o procesiune dezlânată, abia observând 
ploaia, care acum începuse să cadă mai abundentă. 

Când părintele Brigham ajunse la jumătatea puţinelor 
scări, scăpărarea unui fulger îşi arătă ranga sprijinită de uşa 
Sălii Fiicelor Izabelei. O clipă după aceea, geamurile de pe 
partea dreaptă a clădirii se sparseră spre exterior şi femeile 
începură să se azvârle prin spărtură, prăvălindu-se pe peluză 
asemenea unor păpuşi mari de cârpe care au învățat să 
vomite. 


7 


Reverendul Rose nu reuşi să ajungă la vestibul; în faţa lui 
erau îngrămădiți prea mulți oameni. Se întoarse ținându-se de 
nas şi se bălăbăni înapoi în biserică. Încercă să strige la 
ceilalți, dar când deschise gura, eliberă în schimb un jet gros 
de vomă. Picioarele i se împiedicară unul în celălalt şi căzu, 
lovindu-se tare cu capul de spătarul unei bănci. Încercă să se 
ridice şi nu reuşi s-o facă. Apoi nişte mâini mari îl prinseră de 
subsiori şi-l traseră în picioare. 


— Pe geam, reverende! - strigă Nan Roberts. Dă jos 
grăsimea! 

— Sticla... 

— Dă-o naibii de sticlă! O să ne sufocăm aici! 

Îl azvârili în față, iar reverendul Rose avu timp doar cât să- 
şi ducă mâna la ochi înainte să-şi croiască drum prin geamul 
cu vitraliu înfățişându-l pe Christos conducându-şi oile în jos 
pe-un deal având exact culoarea jeleului de lămâie verde. 
Zbură prin aer, ateriză pe peluză şi sări ca mingea. Placa 
dentară de sus îi sări din gură şi el icni. 

Se ridică în şezut, conştient pe dată de întuneric, de 
ploaie... şi de binecuvântatul parfum al aerului proaspăt. Nu 
avu timp să savureze asta; Nan Roberts îl apucă de părul din 
cap şi-l săltă în picioare. 

— Haide, reverende! — strigă ea. 

Faţa ei, zărită într-o scăpărare alb-albăstruie de fulger, 
era fața contorsionată a unei zgripțuroaice. Încă era 
îmbrăcată în uniforma ei albă de mătase artificială — îi stătuse 
dintotdeauna în obicei să se îmbrace aşa cum se îmbrăcau 
chelnerițele ei - dar umflătura pieptului ei purta acum o 
bavetă din vomă. 

Reverendul Rose se împletici în pas cu ea, cu capul în 
pământ. Îşi dorea să-i dea drumul la păr, dar de fiecare dată 
când încerca să-i spună asta, tunetul îi acoperea cuvintele. 

Alţi câţiva îi urmaseră afară pe geamul spart, dar 
majoritatea erau încă îngrămădiţi de cealaltă parte a uşii de la 
vestibul. Nan văzu imediat de ce; două răngi fuseseră sprijinite 
sub clanţe. Le lovi cu piciorul în vreme ce un fulger lovi piața 
publică, aruncând în aer estrada pentru orchestră, unde un 
tânăr frământat de chinuri pe nume Johnny Smith 
descoperise cândva numele unui ucigaş“, transformând-o în 
lemne de foc arzânde. Acum, vântul începu să sufle mai tare, 
biciuind copacii pe fundalul cerului negru, agitat. 

Din clipa când răngile dispărură, uşile fură dale de perete 
- una fu complet smulsă din balamale şi se prăbuşi în rondul 
cu flori din partea stângă a scărilor. Un puhoi de baptişti cu 
ochii mari se scurse afară, împiedicându-se şi căzând unul 


peste celălalt în vreme ce se împleticeau în jos pe scările 
bisericii. Puţeau. Plângeau. Tuşeau. Vomitau. 
Şi erau toţi nebuni de furie. 


8 


Cavalerii lui Columb, conduşi de părintele Brigham, şi 
Fiicele Izabelei, conduse de Betsy Vigue, se întâlniră în 
mijlocul parcării atunci când cerul se deschise şi ploaia începu 
să cadă cu găleata. Betsy bâjbâi după părintele Brigham şi-l 
prinse, din ochii ei lacrimile curgând râu, cu părul lipit de 
craniu sub forma unei bonete ude, sclipitoare. 

— Mai sunt alții înăuntru! — strigă ea. Naomi Jessup... 
“Tonia Bissette... Nu ştiu câți alții! 

— Cine-a fost! — răcni Albert Gendron. Cine dracu” a făcut- 
02? 

— O, baptiştii au fost! Sigur c-au fost ei! strigă Betsy şi- 
apoi începu să plângă în vreme ce fulgerul brăzdă cerul 
asemenea unui filament de tungsten alb şi încins. M-au făcut 
curvă papală! Baptiştii au fost! Baptiştii! Au fost afurisiţii Gia 
de baptişti! 

Părintele Brigham, între timp, se rupsese de Betsy şi se 
avântă spre uşa Sălii Fiicelor Izabelei. Lovi cu piciorul ranga — 
uşa se spărsese în cerc în jurul ei — şi, smucind de ea, o 
deschise. Trei duzini de femei în pragul vomei şi un nor de fum 
puturos ieşiră afară. 

Prin ea o văzu pe Antonia Bissette, pe frumoasa “Tonia 
care era atât de îndemânatică şi de rapidă cu acele şi mereu 
atât de dornică să ajute la orice proiect nou al bisericii. Zăcea 
pe podea lângă masa preşedintei, ascunsă parțial de pancarta 
răsturnată înfățişând Pruncul din Praga. Naomi Jessup stătea 
îngenuncheată lângă ea, jelind. Capul “Toniei era îndoit într- 
un unghi ciudat, imposibil. Ochii ei lucioşi se uitau ţintă în 
tavan. Duhoarea încetase s-o mai deranjeze pe Antonia 
Bissette, care nu cumpărase nici cel mai mic lucru de la 
domnul Gaunt şi care nu participase la nici unul dintre 
jocurile lui mărunte. 


Naomi îi văzu pe părintele Brigham stând în cadrul uşii, se 
ridică în picioare şi se împletici către el. În profunzimea 
şocului ei, mirosul bombei cu gaz urât mirositor nu mai părea 
s-o deranjeze nici pe ea. 

— Părinte, strigă femeia. Părinte, de ce? De ce au făcut 
asta? Nu trebuia să fie decât o mică distracție... doar atât 
trebuia să fie. De ce? 

— Fiindcă omul ăla e nebun, spuse părintele Brigham. 

O cuprinse pe Naomi cu brațele. 

Lângă el, pe o voce deopotrivă calmă şi duşmănoasă, 
Albert Gendron spuse: 

— Hai să punem mâna pe ei. 


9 


Soldaţii Creştin Baptişti Împotriva Jocurilor de Noroc 
mărşăluiau în sus pe strada Harrington de la Biserica 
Baptistă prin ploaia deasă cu Don Hemphill, Nan Roberts, 
Norman Harper şi William Rose în linia întâi. Ochii lor erau 
nişte globi înroşiți şi furioşi holbându-se din nişte orbite 
buhăite, iritate. Majoritatea soldaţilor creştini îşi vomitaseră 
pe pantaloni, pe cămăşi, pe pantofi sau pe toate trei. Mirosul 
de ouă stricate al bombei cu gaz puturos se ţinea de ei în 
pofida ploii în rafale, refuzând să se spele. 

O maşină a Poliţiei Statale se opri la intersecția străzii 
Harrington cu Castle Avenue, care, mai sus cu jumătate de 
milă, devenea Castle View. Un ofițer cobori din ea şi se uită cu 
gura deschisă la ei. 

— Hei! — strigă el. Oameni buni, unde credeţi că mergeţi? 

— O să tragem nişte şuturi în câteva cururi de lingăi 
papali şi, dacă ştii ce-i bine pentru tine, o să stai dracului 
departe din calea noastră! - strigă Nan Roberts înapoi la el. 

Dintr-odată, Don Hemphill deschise gura şi începu să 
cânte pe o voce plină, bogată, de bariton. 

— Înainte, soldați creştini, mărşăluiţi ca la război... 

I se alăturară şi alţii. În curând, întreaga congregaţie 
cânta şi începură să se mişte mai repede, acum nu doar 


mergând, ci mărşăluind în cadență. Feţele lor erau palide şi 
furioase şi golite de orice gând pe când începură nu doar să 
cânte, ci să urle răcnit cuvintele. Reverendul Rose cânta 
alături de ei, deşi se bâlbâia destul de rău acum că-şi pierduse 
placa dentară superioară. 


„Christos, stăpânul absolut, împotriva duşmanilor ne 
duce, 
Inainte către luptă, flamura-l se-nalță ca o cruce!” 


Acum aproape că fugeau. 


10 


Ofițerul Morris stătea lângă portiera maşinii cu microfonul 
în mână, uitându-se holbat în urma lor. Apa curgea în 
pârâiaşe mici de pe borurile impermeabile ale pălăriei sale de 
polițist. 

— Răspunde, Patrula şase, pârâi vocea lui Henry Payton. 

— Aţi face bine să trimiteţi imediat nişte oameni aici! 
Strigă Morris. Vocea lui era deopotrivă speriată şi surescitată. 
Era polițist statal de mai puţin de un an. Se petrece ceva! Ceva 
rău! O mulțime de aproximativ şaptezeci de oameni tocmai a 
trecut pe lângă mine! Zece-patru! 

— Păi, ce făceau? — întrebă Payton. Zece-patru. 

— Cântau „Înainte, soldat creştin”! Zece-patru! 

— Tu eşti, Morris? Zece-patru. 

— Da, domnule! Zece-patru! 

— Ei, din câte ştiu eu, ofițere Morris, încă nu există o lege 
care să te împiedice să câţi imnuri religioase, chiar şi pe o 
ploaie ca asta. După părerea mea-i o activitate prostească, dar 
nu una ilegală. Acum, vreau să spun asta o singură dată: am 
de rezolvat vreo patru dezastre diferite, nu ştiu unde e şeriful 
sau vreunul dintre blestemațţii ăia de ajutoare de şerif, şi nu 
vreau să fiu deranjat cu nimicuri! Ai recepționat asta? Zece- 
patru! 

Ofițerul Morris înghiți din greu. 


— Da, domnule, recepționat. Sigur că da, dar cineva din 
mulțime - a fost o femeie, cred — a spus că merg să, „tragă 
nişte şuturi în câteva funduri de lingăi papali” cred că s-a 
exprimat. Ştiu că asta nu prea are multă logică, dar nu mi-a 
cam plăcut felul cum a sunat. 

Apoi, Morris adăugă cu timiditate: 

— Zece-patru! 

Tăcerea fu atât de lungă, încât Morris fu pe cale să mai 
încerce o dată să intre în legătură cu Payton - electricitatea 
din aer făcuse imposibilă comunicarea la distanţă prin radio şi 
făcuse dificilă chiar şi comunicarea în interiorul oraşului — şi 
apoi Payton spuse pe o voce obosită, speriată: 

— Ah. Ah, lisuse. Ah, lisuse Christoase dă cu banul. Ce se 
petrece aici? 

— Păi, doamna a spus că merg să... 

— Te-am auzit de prima dată! 

Payton ţipă acestea atât de tare, că vocea i se distorsionă 
şi se întrerupse. 

— Du-te la Biserica Catolică! Dacă se întâmplă ceva, 
încearcă să intervii, dar să nu pățeşti ceva. Repet, să nu 
pățeşti ceva. Trimit întăriri imediat ce pot — dacă voi mai avea 
ce trimite. Fă-o acum! Zece-patru! 

— Ă, locotenente Payton? Unde este Biserica Catolică în 
oraşul ăsta? 

— De unde dracu” să ştiu eu? strigă Payton. Nu merg acolo 
la slujbă! Urmează doar mulțimea! Zece-patru terminat! 

Morris închise microfonul. Nu mai putea vedea mulțimea, 
dar încă-i mai auzea între bubuiturile tunetului. Vâri maşina 
de poliție în viteză şi merse pe urma cântării. 


11 


Poteca ce ducea spre uşa de la bucătărie a casei Myrei 
Evans era presărată cu pietre vopsite în diferite culori 
pastelate. 

Cora Rusk luă una albastră şi o săltă în palma în care nu 
ţinea arma, testându-i greutatea. Încercă uşa. Era încuiată, 


cum se așteptase. Aruncă piatra prin sticlă şi folosi mânerul 
pistolului să curețe cioburile care mai rămăseseră în ramă. 
Apoi întinse mâna înăuntru, descuie uşa şi păşi în casă. Părul 
îi stătea lipit pe obraji în bucle şi virgule ude. Rochia încă-i era 
descheiată şi de pe umflăturile pline de coşuri ale sânilor îi 
curgea apă de ploaie. 

Chuck Evans nu era acasă, dar Garfield, pisoiul lui Chuck 
şi a Myrei, era. Acesta intră cu paşi țanţoşi în bucătărie, 
mieunând, sperând să primească mâncare, iar Cora îl servi. 

Pisoiul zbură în spate într-un nor de sânge şi blană. 

— Mâncă asta, Garfield, remarcă ea. 

Păşi hotărâtă prin norişorul de fum lăsat de pistol şi intră 
în hol. Porni pe scări în sus. Ştia unde avea s-o găsească pe 
târfă. Avea s-o găsească în pat. Cora ştia asta la fel de bine 
cum îşi ştia propriul nume. 

— E vremea de culcare, sigur că da, spuse ea. Ai face bine 
să crezi asta, scumpa mea Myra. 

Cora zâmbea. 


12 


Părintele Brigham şi Albert Gendron conduceau un pluton 
de catolici înfuriați pe Castle Avenue în jos către strada 
Harrington. La jumătatea drumului, auziră o cântare. Cei doi 
bărbați schimbară o privire. 

— Crezi că suntem în stare să-i învăţăm altă melodie, 
Albert? — întrebă încet părintele Brigham. 

— Aşa cred, părinte, răspunse Albert. 

— Să-i învăţăm să cânte „Am fugit întruna până acasă”? 

— O melodie foarte bună, părinte. Cred că până şi jegurile 
ca ei ar putea-o învăța. 

Fulgerul zbură pe cer. Inundă Castle Avenue într-o sclipire 
de moment şi le arătară celor doi bărbaţi o mulțime mică 
avansând pe deal în sus către ei. În scăpărarea fulgerului, 
ochii lor scânteiară albi şi goi, asemenea ochilor unor statui. 

— Uite-i acolo! — strigă cineva şi o femeie ţipă: 

— Puneţi mâna pe jigodiile alea beţive şi căcăcioase! 


— Hai să adunăm nişte gunoi, expiră fericit părintele John 
Brigham şi porni în asaltul asupra baptiştilor. 

— Amin, părinte, spuse Albert, alergând de-a dreapta lui. 

Şi atunci începură toți să alerge. 

Când ofițerul Morris dădu colțul, o nouă fulgerare spintecă 
cerul, doborând la pământ unul dintre ulmii bătrâni de lângă 
râul Castle. În acea sclipire, ofițerul văzu două cete de oameni 
alergând una către cealaltă. O ceată alerga pe deal în sus, 
cealaltă ceată alerga în jos, şi amândouă cetele strigau după 
sânge. Ofițerul Morris se trezi pe dată că-şi doreşte să fi 
anunțat că e bolnav în acea după-amiază. 


13 


Cora deschise uşa dormitorului lui Chuck şi al Myrei şi 
văzu exact ceea ce se aşteptase: târfa zăcea goală într-un pat 
dublu răvăşit care arăta de parcă ar fi îndurat de curând o 
repriză serioasă de tăvăleală. Îşi ţinea una dintre mâini la 
spate, vârâtă sub pernă. În cealaltă ţinea o fotografie 
înrămată. Fotografia stătea între coapsele cărnoase ale Myrei. 
Se părea că o călărea. Îşi ţinea ochii pe jumătate închişi de 
extaz. 

— Oooo, E! gemu ea. Oooo, E! 0000000, EEEEEEEEEE! 

O gelozie îngrozitoare scăpără în inima Corei şi i se ridică 
în gât până ce-i putu simţi în gură sucul amar. 

— O, şoarece de căcăstoare, expiră ea şi ridică pistolul 
automat. 

În clipa aceea, Myra înălță privirea şi femeia zâmbea. 
Scoase mâna liberă de sub pernă. În ea ţinea şi ea un pistol 
automat. 

— Mi-a spus domnul Gaunt că vei veni, Cora, zise ea şi 
trase. 

Cora simţi glonțul lovind aerul de lângă obrazul ei; îl auzi 
înfundându-se în tencuiala din stânga uşii. Trase şi ea. Lovi 
fotografia dintre picioarele  Myrei, spărgând sticla şi 
îngropându-se în partea de sus a coapsei Myrei. 


Lăsă de asemenea o gaură de glonț în mijlocul frunții lui 
Elvis Presley. 

— Uite ce-ai făcut! - urlă Myra. L-ai împuşcat pe Rege, 
pizdă proastă! 

Trase trei focuri spre Cora. Două merseră aiurea, dar al 
treilea o lovi pe Cora în gât, împingând-o pe spate şi lipind-o 
de perete într-o ploaie roz de sânge. Când se prăbuşi în 
genunchi, Cora trase din nou. Glonţul făcu o gaură în rotula 
Myrei şi-o doborâră din pat. Apoi Cora căzu cu fața în jos la 
podea, pistolul alunecându-i din mână. 

Vin la tine, Elvis, încercă ea să spună, dar ceva nu era 
deloc, deloc bine. Nu părea să fie decât întuneric, şi-n el nu era 
nimeni în afară de ea. 


14 


Baptiştii din Castle Rock, conduşi de reverendul William 
Rose, şi catolicii din Castle Rock, conduşi de părintele John 
Brigham, se întâlniră aproape la poalele dealului Castle cu un 
scrâşnet aproape audibil. Nu avu loc nici o luptă politicoasă 
cu pumnii, nu existară reguli ă la Marchizul de Queensberry; 
ajunseseră să-şi scoată ochii şi să-şi rupă nasurile. Foarte 
posibil, să se omoare. 

Albert Gendron, imensul dentist care era încet la mânie, 
dar teribil odată ce era stârnit, îl apucă pe Norman Harper de 
urechi şi-i smuci capul în faţă. În acelaşi timp îşi avântă şi el 
capul înainte. Craniile lor se zdrobiră cu un sunet de oale 
sparte în mijlocul unui cutremur. Norman se cutremură, apoi 
rămase inert. Albert îl aruncă în lături ca pe o geantă cu rufe 
şi-l apucă pe Bill Sayers, care vindea unelte la Western Auto. 
Bill se feri, apoi dădu cu pumnul. Albert îl primi drept în gură, 
scuipă un dinte, îl apucă pe Bill într-o îmbrăţişare de urs şi-l 
strânse până ce auzi o coastă plesnind. Bill începu să ţipe. 
Albert îl aruncă aproape până de cealaltă parte a străzii, unde 
ofițerul Morris se opri chiar înainte să-l calce cu maşina. 

Zona era acum un amalgam de siluete care se luptau, se 
loveau cu pumnii, se smuceau, țipau. Se împiedicau unii în 


ceilalți, alunecau în apa de ploaie, se ridicau la loc, loveau şi 
erau la rândul lor loviți. Răbufnirile orbitoare ale fulgerelor 
făcea să pară că avea loc un dans ciudat, un dans în care îţi 
arunci partenera în cel mai apropiat copac în loc s-o răsuceşti 
pe sub braț sau îi înfigi genunchiul în vintre în loc să o strângi 
în braţe. 

Nan Roberts o prinse pe Betsy Vigue de spatele rochiei în 
vreme ce Betsy săpa tatuaje în obrajii lui Lucille Dunham cu 
unghiile. Nan o smuci pe Betsy către ea, o răsuci şi-şi vâri 
două degete în nările lui Betsy până Ia a două încheietură. 
Betsy emise un țipăt nazal ca o sirenă pentru ceaţă în timp ce 
Nan începu s-o scuture cu entuziasm înainte şi înapoi de nări. 

Frieda Pulaski o lovi sub centură pe Nan cu cartea sa de 
buzunar. Nan se văzu nevoită să cadă în genunchi. Degetele ei 
ieşiră din nările lui Betsy Vigue cu un pocnet audibil. Când 
încercă să se ridice, Betsy o lovi cu piciorul în față şi-o proiectă 
cât era de lată în mijlocul străzii. 

— Cuhvă, mi-ai liupt nazu” ţipă Betsy. Mi-ai hupt NAZU” 

Încercă să-i tragă una în burtă cu papucul. Nan o prinse 
de picior, o răsuci şi-o trânti pe a-fost-cândva-odată Betty La- 
La cu fața-n jos în stradă. Nan se târi către ea; Betsy o 
aştepta; o clipă mai târziu, se rostogoleau împreună pe stradă, 
muşcându-se şi zgâriindu-se. 

—  ÎNCETAŢIII! urlă ofițerul Morris, dar vocea lui fu 
scufundată într-un voleu de tunete care scutură toată strada. 

Îşi scoase arma, o ridică spre cer... dar înainte să poată 
trag, cineva - Dumnezeu ştie cine — îl împuşcă în vintre cu 
una dintre ofertele speciale ale lui Leland Gaunt. Ofițerul 
Morris sări în spate pe capota patrulei sale şi se rostogoli în 
stradă, ținându-se cu mâinile de ruinele echipamentului său 
sexual şi încercând să strige. 

Era imposibil de spus câți dintre combatanți aduseseră cu 
ei arme cumpărate de la domnul Gaunt în acea zi. Nu mulți, 
iar unii dintre cei care fuseseră înarmați îşi pierduseră 
automatele în încercarea disperată de a scăpa de bombele cu 
gaz urât mirositor. Dar cel puţin încă patru focuri mai fură 
trase într-o succesiune rapidă, împuşcături care fură în mare 


trecute cu vederea în amestecul de voci care strigau şi tunete 
care bubuiau. 

Len Milliken îl văzu pe Jake Pulaski îndreptând unul 
dintre aceste pistoale spre Nan, care-i permisese lui Betsy să 
scape şi care acum încerca s-o sugrume pe Meade Rossignol. 
Len îl prinse pe Jake de încheietura mâinii şi i-o duse cu forța 
în sus spre cerul brăzdat de fulgere, cu o secundă înainte ca — 
arma să se descarce. Apoi cobori încheietura lui Jack şi o izbi 
de genunche ca pe o bucată de lemn uscat. Pistolul căzu pe 
asfaltul ud. Jack începu să urle. Len păşi în spate şi spuse: 

— Asta o să te-nveţe să... 

Nu merse mai departe, fiindcă acel moment fu ales de 
cineva să înfigă tăişul cuțitului său de buzunar în gâtul lui, 
secționându-i lui Len măduva spinării la nivelul trunchiului 
cerebral. 

Începeau să sosească alte maşini de poliţie, girofarurile lor 
albastre rotindu-se nebuneşte în întunericul brăzdat de ploaie. 
Combatanţii nu luară în seamă ordinele amplificate să 
înceteze şi să se predea. Când ofițerii încercară să spargă 
petrecerea, se găsiră în schimb prinşi şi ei în joc. 

Nan Roberts îl văzu pe părintele Brigham, a cărui 
blestemată cămaşă neagră era ruptă drept pe mijlocul 
spatelui. Îl ţinea pe reverendul Rose de gât cu o mână. 
Cealaltă mână era strânsă într-un pumn implacabil cu care-l 
tot lovea pe reverend în nas. Pumnul îşi atingea ţinta, mâna 
care-l ţinea pe reverend de gât se mişca în spate puţin şi apoi îl 
trăgea pe reverend înapoi în poziție pentru următoarea 
lovitură. 

Urlând din toți rărunchii, ignorând ofițerul de poliție 
confuz care-i spunea - aproape o implora - să înceteze şi să 
înceteze imediat, Nan o azvârli în lături pe Meade Rossignol şi 
se avântă asupra părintelui Brigham. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


1 


Atacul violent al furtunii îl încetini mult pe Alan în pofida 
sentimentului său tot mai apăsat că timpul devenise de-o 
importanță vitală şi că, dacă nu ajungea repede în Castle 
Rock, putea foarte bine să n-o mai facă niciodată. Cele mai 
multe dintre informaţiile de care avusese cu adevărat nevoie, i 
se părea acum, se aflaseră în mintea lui tot timpul, încuiate în 
spatele unei uşi solide. Uşa avea pe ea frumos imprimată o 
legendă - dar nu BIROUL PREŞEDINTELUI Sau CAMERA DE CONSILIU şi 
nici măcar PRIVAT, NU INTRAȚI. Legenda imprimată pe uşa din 
mintea lui Alan fusese ASTA NU ARE NICI O LOGICĂ. Tot ce-i 
trebuise s-o descuie era cheia potrivită... cheia pe care i-o 
dăduse Sean Rusk. Şi ce se afla în spatele uşii? 

Păi, Lucruri preţioase. Şi proprietarul acestuia, domnul 
Leland Gaunt. 

Brian Rusk cumpărase un cartonaş de base-ball de la 
Lucruri prețioase şi Brian era mort. Nettie Cobb cumpărase 
un abajur de la Lucruri prețioase şi şi ea era moară. Câţi alții 
din Castle Rock se duseseră la fântână şi cumpăraseră apă 
otrăvită de la un om otrăvitor? Norris se dusese — o undiţă. 
Polly se dusese — o amuletă magică. Mama lui Brian Rusk se 
dusese — o pereche de ochelari de soare care aveau ceva legat 
de Elvis Presley. Chiar şi Ace Merrill se dusese — o carte veche. 
Alan era dispus să parieze că Hugh Priest făcuse şi el o 
achiziție... şi Danforth Keeton... 

Câţi alții? Câţi? 

Urcă Podul de Tinichea pe partea opusă oraşului chiar 
atunci când un trăsnet căzu din cer şi tăie în două unul dintre 
bătrânii ulmii de pe cealaltă parte a râului Castle. Se auzi un 
puternic pârâit electric şi se văzu o licărire bezmetică de 
lumină. Alan îşi duse un braţ la ochi, dar încă mai vedea 
imprimată pe ei într-un albastru puternic reliefat o imagine 
remanentă când radioul scoase un pârâit puternic de 
electricitate statică şi ulmul se prăbuşi în râu cu toată 
grandoarea unui lucru masiv. 

Cobori braţul, apoi ţipă când tunetul bubui chiar 
deasupra sa, parcă destul de puternic să facă lumea să se 
crape. Pentru o clipă, ochii lui orbiți nu reuşiră să vadă nimic 


şi se temu că pomul ar fi putut cădea peste pod, blocându-i 
accesul în oraş. Apoi îl văzu prăbuşit puțin mai sus de vechea 
structură ruginită, îngropat într-o învălmăşeală de apă 
bolborosită. Alan vâri maşina în viteză şi făcu trecerea. În 
acest timp, reuşi să audă vântul, care acum sufla vijelios, 
şuierând pe la picioarele şi grinzile podului. Era un sunet 
înfiorător, singuratic. 

Ploaia răpăia pe parbrizul berlinei vechi, transformând tot 
ceea ce era dincolo de el într-o halucinație vălurită. Când Alan 
cobori de pe pod şi intră pe Strada Principală de Jos la 
intersecția acesteia cu Watermill Lane, ploaia începu să cadă 
atât de puternic, încât ştergătoarele, chiar dacă acționate la 
viteză maximă, erau complet nefolositoare. Lăsă jos geamul, 
scoase capul afară şi conduse aşa. Într-o clipă, era ud leoarcă. 

Zona din jurul Clădirii Municipalităţii era plină de maşini 
de poliție şi dube de televiziune, însă avea şi un aspect ciudat, 
părăsit, de parcă oamenii care aparţineau tuturor acelor 
vehicule ar fi fost subit teleportaţi pe planeta Neptun de către 
extratereştri malefici. Alan văzu câţiva reporteri uitându-se 
afară din adăpostul dubelor lor, iar un polițist statal alergă în 
josul aleii care ducea spre parcarea Clădirii Municipalităţii, 
ridicând apa de ploaie cu pantofii, dar asta era tot. 

Cu trei străzi mai încolo, către dealul Castle, o patrulă a 
P.S. traversă Strada Principală de Sus cu mare viteză, 
îndreptându-se spre vest de-a lungul străzii Laurel. O clipă 
mai târziu, o altă patrulă traversă Principala. Aceasta era pe 
Strada Mesteacănului şi se îndrepta în direcție opusă față de 
prima. Se întâmplă atât de repede — ţuşti, țuşti - că fu 
asemenea unei scene pe care o vezi într-o comedie despre 
poliţişti zevzeci. Smokey şi banditul, poate. Alan, însă, nu văzu 
nimic comic la asta. Îi lăsă sentimentul unei acţiuni fără 
finalitate, un fel de mişcare panicată, alandala. Fu pe dată 
convins că Henry Payton pierduse controlul a orice ar fi fost 
ceea ce se întâmpla în Castle Rock în seara aceea... asta, 
adică, dacă avusese vreodată altceva în afară de iluzia unui 
control. 


I se păru că aude strigăte venind din direcţia dealului 
Castle. Cu ploaia, tunetul şi vântul întețit, era greu să-ți dai 
seama sigur, dar el nu credea că-şi imagina doar acele 
strigăte. Ca pentru a i-o dovedi, o maşină a Poliției Statale ieşi 
în trombă de pe aleea de lângă Clădirea Municipalităţii, cu 
farurile aprinse şi cu girofarurile iluminând în argintiu 
rafalele de ploaie, şi se îndreptă în acea direcție. Aproape că 
acroşă în timpul manevrei o dubă a postului de televiziune 
WMTW. 

Alan îşi aminti că simţise la începutul acelei săptămâni că 
ceva nu funcționa deloc bine în oraşul ăsta — că lucruri pe care 
el nu le putea vedea mergeau înspre rău şi că întreg oraşul 
tremura pe punctul unui dezastru inimaginabil. lar acum 
confuzia venise şi totul fusese plănuit de un om 

(Brian a spus că domnul Gaunt de fapt nu este deloc om) 

pe care Alan nu reuşise încă să-l întâlnească. 

Un strigăt se ridică în noapte, ascuţit şi sfredelitor. Fu 
urmat de un sunet de sticlă spartă... şi apoi, de altundeva, o 
împuşcătură şi o răbufnire de râs bezmetic, idiot. Tunetul 
bubui în cer asemenea unui morman de scânduri scăpate la 
pământ. 

Dar acum am timp, îşi spuse Alan. Da. O mulțime de timp. 
Domnule Gaunt, cred c-ar trebui să ne salutăm unul pe 
celălalt, şi cred că-i momentul potrivit să afli ce se întâmplă cu 
cei care se iau de oraşul meu. 

Ignorând sunetele vagi ale haosului şi violenței pe care le 
auzea prin geamul deschis, ignorând Clădirea Municipalităţii 
de unde Henry Payton chipurile coordona forțele de apărare a 
legii şi de menținere a ordinii — sau încerca să facă asta — Alan 
conduse pe Strada Principală în sus către Lucruri prețioase. 

În acest timp, o străfulgerare violentă alb-purpurie brăzdă 
cerul desenând un copac de electricitate şi, în vreme ce 
canonada însoțitoare de tunete încă mai bubuia deasupra sa, 
toate luminile din Castle Rock se stinseră. 


2 


Ajutorul de  şerif Norris  Ridgewick, înveşmântat în 
uniforma pe care o păstra pentru parade şi alte ocazii speciale, 
se afla în magazia ataşată căsuţei pe care o împărțise cu 
mama sa până ce aceasta murise de un atac cerebral în 
toamna lui 1986, casa în care de atunci locuia singur. Stătea 
pe un scaun fără spătar. De una dintre grinzile din tavan 
atârna o funie groasă cu laţ la capăt. Norris îşi vâri capul în 
acest laţ şi trăgea tare de frânghia ce i se înțepenise în urechea 
dreaptă, când fulgerul lovi şi cele două becuri electrice care 
iluminau magazia se stinseră. 

Totuşi, el încă mai reuşi să vadă undița Bazun sprijinită 
de peretele de lângă uşa ce dădea în bucătărie. Îşi dorise acea 
undiță atât de tare şi crezuse că o cumpărase atât de ieftin, 
dar în cele din urmă prețul fusese piperat. Prea piperat pentru 
buzunarul lui Norris. 

Casa se afla pe brațul de sus al Watermill Lane, unde 
drumul o coteşte înapoi spre dealul Castle şi spre View. Vântul 
bătea din direcția potrivită şi el putea auzi sunetele încăierării 
care se desfăşura acolo — strigătele, țipetele, din când în când 
câte o împuşcătură de armă. 

Eu sunt răspunzător pentru astea, îşi spuse. Nu întru 
totul — la naiba, nu - dar sunt în parte răspunzător. Eu am 
luat parte. Eu sunt motivul pentru care Henry Beaufort e 
rănit şi pe moarte, poate chiar mort acolo, în Oxford. Eu sunt 
motivul pentru care Hugh Priest se află în camera frigorifică. 
Eu. Tipul care şi-a dorit dintotdeauna să fie polițist şi să ajute 
oamenii, tipul care şi-a dorit asta încă din copilărie. Prostul, 
caraghiosul, neîndemânaticul de Norris Ridgewick, care a 
crezut că are nevoie de o undiță Bazun şi că o poate cumpăra 
ieftin. 

— Îmi pare rău pentru ce am făcut, spuse el. Asta nu 
rezolvă nimic, dar chiar şi aşa, îmi pare cu adevărat rău. 

Se pregăti să sară de pe scaun şi, brusc, o voce începu să-i 
vorbească în minte. Atunci de ce nu încerci să îndrepți 
lucrurile, laş bun de nimic ce eşti? 

— Nu pot, spuse Norris. 


Fulgerul lumină cerul; umbra lui săltă nebunesc pe 
peretele magaziei, de parcă deja făcea dansul prin aer. 

— E prea târziu. 

Atunci, uită-te măcar la lucrul pentru care ai făcut ce ai 
FĂCUT, insistă vocea aceea furioasă. Măcar asta poți face, nu? 
Aruncă o privire! Aruncă o privire foarte ATENTĂ! 

Fulgerul scăpără din nou. Norris se uită ţintă la undița 
Bazun... şi scoase un țipăt de agonie şi uimire. Tresări, 
aproape căzând de pe scaun şi spânzurându-se din greşeală. 

Undiţa aceea lucioasă, atât de flexibilă şi puternică, nu 
mai era acolo. Fusese înlocuită de o vergea murdară şi roasă 
de bambus, de fapt nimic altceva decât un băț de care era 
prinsă cu un şurub ruginit o mulinetă Zebco aşa cum au 
Copiii. 

— Mi-a furat-o cineva! — strigă Norris. 

Întreaga lui gelozie crâncenă şi lăcomie paranoică se 
întoarse într-o clipită, iar el simţi că trebuie să dea degrabă 
fuga în stradă şi să găsească hoțul. Trebuie să-i omoare pe 
toţi, pe toţi din oraş, dacă era nevoie, ca să-l prindă pe omul 
cel rău care era răspunzător de faptă. 

— MI-A FURAT CINEVA UNDITA BAZUN! - se lamentă din nou, 
legănându-se pe scaun. 

Nu, răspunse vocea aceea furioasă. Aşa a fost de la 
început. Tot ce ţi-a fost furat au fost ochelarii de cal — cei pe 
care singur ți i-ai pus, nesilit de nimeni. 

— Nu! 

Mâini monstruoase păreau să-l ţină pe Norris de la 
tâmple; acum, începură să-l strângă. 

— Nu, nu, nu! 

Dar fulgerul scăpără, arătându-i din nou vergeaua 
murdară de bambus acolo unde se aflase undița Bazun cu 
doar câteva clipe în urmă. O pusese acolo, aşa încât să fie 
ultimul lucru pe care să-l vadă înainte să coboare de pe 
scaun. Nu fusese nimeni acolo înăuntru; nimeni n-o mişcase; 
prin urmare, vocea trebuia să aibă dreptate. 

Aşa a fost de la început, insistă vocea aceea furioasă. 
Singura întrebare e următoarea: ai de gând să faci ceva în 


privința asta sau ai de gând să dai bir cu fugiţii în întuneric? 

Dădu să apuce laţul şi-n clipa aceea simţi că nu era 
singur în magazie. În acea clipă i se păru că simte miros de 
tabac şi cafea şi o urmă vagă de apă de toaletă - Southern 
Gentleman, poate — mirosurile domnului Gaunt. 

Fie îşi pierdu echilibrul, fie nişte mâini furioase şi invizibile 
îl împinseră de pe scaun. Un picior se prinse în el când ateriză 
în față şi-l dobori. 

Strigătul lui Norris fu strangulat atunci când se strânse 
nodul mobil. O mână agitată găsi grinda din tavan şi se prinse 
de ea. Se trase puțin în sus, destinzând puţin frânghia. 
Cealaltă mână începu să desfacă lațul. Simţea cum îl înțeapă 
cânepa la gât. 

Acum e aşa cum trebuie să fie! strigă plin de mânie 
domnul Gaunt. Acum e exact aşa cum trebuie să fie, datornic 
blestemat ce eşti! 

El nu era acolo, nu cu adevărat; Norris ştia că nu fusese 
împins. Totuşi, era absolut convins că o parte din domnul 
Gaunt era totuşi acolo... iar domnul Gaunt nu era mulțumit, 
fiindcă nu aşa trebuia să se întâmple. Fraierii nu trebuiau să 
vadă nimic. Nu, cel puţin, până ce era prea târziu să mai 
conteze. 

Trase cu unghiile de laț, dar parcă nodul mobil fusese 
turnat în ciment. Brațul care-l ținea ridicat tremura puternic. 
Picioarele lui forfecau la distanţă de trei picioare de podea. Nu 
se mai putea ţine multă vreme în această tracțiune până la 
bărbie. Era uimitor că reuşea să ţină frânghia şi atât de 
destinsă cât era. 

În cele din urmă reuşi să-şi vâre două degete sub laț şi să-l 
desfacă puţin. Îşi strecură capul afară exact când o crampă 
îngrozitoare îi cuprinse brațul cu care se ținea, amorțindu-l. 
Se prăbuşi la podea într-un morman plângător, ţinându-şi la 
piept braţul care-l durea. Fulgerul zbură şi transformă saliva 
de pe dinţii lui dezgoliți în mici arce de lumină purpurie. 
Atunci îşi pierdu pe jumătate cunoştinţa... cât de mult, nu 
ştiu, dar ploaia încă răpăia şi fulgerul încă scăpăra când îşi 
reveni în simțiri. 


Se ridică împleticit în picioare şi, ţinându-şi încă braţul la 
piept, merse către undiță. Crampa începea să-l lase, dar 
Norris încă mai gâfâia. Apucă undița şi o examină cu atenție 
şi furie. 

Bambus. Un bambus murdar şi infect. Nu făcea nici doi 
bani; nu făcea nici cât o ceapă degerată. 

Inspiră, pieptul lui slab ridicându-se, şi scoase un strigăt 
de ruşine şi furie oarbă. În acelaşi timp, ridică genunchiul şi 
lovi de el undița, rupând-o. Puse bucăţile una lângă cealaltă şi 
le rupse din nou. Îi lăsau o senzaţie urâtă — aproape infectă — 
să le ţină în mâini. Îi lăsau o senzaţie de fraudă. Le aruncă de- 
o parte şi acestea se opriră cu un zăngănit lângă scaunul 
răsturnat, asemenea unor beţişoare de joc fără nici o 
însemnătate. 

— Poftim! — strigă el. Poftim! Poftim! POFTIM! 

Gândurile lui Norris se întoarseră la domnul Gaunt. 
Domnul Gaunt cu părul lui argintiu şi cu jacheta lui de tweed 
şi cu zâmbetul lui înfometat, plin de dinți înghesuiți. 

— O să pun mâna pe tine, şopti Norris Ridgewick. Nu ştiu 
ce-o să întâmple după aia, dar sunt atât de sigur c-o să pun 
mâna pe tine. 

Se duse la uşa magaziei, o deschise cu o smucitură şi păşi 
afară în ploaia abundentă. Patrula 2 era parcată în fața casei, 
îşi îndoi trupul slab (asemănător cu al lui Barney Fife*?) 
împotriva vântului şi merse într-acolo. 

— Nu şt'u ce eşti, zise Norris, da” vin după tine, pungaş 
zevzec ce eşti. 

Urcă în maşina de patrulă şi ieşi cu spatele din parcare. 
Umilinţa, suferința şi furia se luptau cu sorţi egali de izbândă 
la el pe chip. La ieşirea din parcare, coti la stânga şi porni la 
drum spre Lucruri prețioase, conducând cât de repede îl ţinea 
îndrăzneala. 


Polly Chalmers visa. 


În vis, Polly intra în Lucruri preţioase, dar silueta din 
spatele tejghelei nu-i aparținea lui Leland Gaunt; silueta 
aceea era a mătuşii Evvie Chalmers. Mătuşa Evvie purta 
rochia ei albastră cea mai bună şi şalul albastru, cel cu tiv 
roşu. Între dinţii ei mari şi nesiguri ţinea strânsă o ţigară 
Herbert Tareyton. 

Mătuşă Evvie! strigă Polly în vis. O mare încântare şi o 
uşurare la fel de mare - acea uşurare pe care o cunoaştem 
doar în visele fericite şi în clipa trezirii din cele înfiorătoare — o 
umplu ca o lumină. Mătuşă Evvie. eşti vie! 

Dar mătuşa Evvie nu dădea nici un semn de recunoaştere. 
Cumpără tot ce vrei, domniță, spuse mătuşa Evvie. Apropo — 
numele tău e Polly sau Patricia? Îmi scapă, cumva. 

Mătuşă Evvie, îmi ştii numele - sunt Trisha. Întotdeauna 
am fost Trisha pentru tine. 

Mătuşa Evvie nu o băgă deloc în seamă. Oricare ar fi 
numele tău, astăzi avem o ofertă specială. Totul trebuie să 
treacă. 

Mătuşă Evvie, ce cauţi aici? 

Aici mi-e LOCUL, spuse mătuşa Ewvvie. Aici e locul tuturor 
celor din oraş, domniță Două-Nume. De fapt, aici e locul tuturor 
celor din LUME, fiindcă tuturor le place să facă un târg. Tuturor 
le place să primească ceva pentru nimic... chiar dacă îi costă 
totul. 

Sentimentul plăcut dispăru pe dată. Îl înlocui spaima. 
Polly se uită în dulapurile-vitrină şi văzu sticle conţinând un 
lichid negru etichetate TONICUL ELECTRIZANT AL DR. GAUNT. Erau 
păpuşi cu arc ce aveau să-şi scuipe rotițele şi angrenajele 
imediat ce erau acționate. Erau jucării sexuale grosolane. 
Erau sticluțe cu ceea ce părea a fi cocaină; acestea erau 
etichetate PUDRA DE POTENȚĂ KICKAPOO A DR. GAUNT. Ciudățeniile 
ieftine abundau: vomă de câine din plastic, pudră de 
scărpinat, ţigări explozive, aparate manuale de electroşocuri. 
Era o pereche de ochelari din aceia cu raze X care îţi 
permiteau să vezi prin uşile închise şi prin hainele femeilor, 
dar nu făceau de fapt altceva decât să-ți facă cercuri ca de 
raton în jurul ochilor. Erau flori din plastic şi cărți de joc 


măsluite şi sticle de parfum ieftin etichetate POȚIUNEA IUBIRII NR. 
9 A DR. GAUNT, TRANSFORMĂ OBOSEALA ÎN POFTĂ CARNALĂ. Dulapurile- 
vitrină erau un catalog al tuturor lucrurilor fără vârstă, fără 
gust şi fără folosință. 

Orice vrei, domniță Două-Nume, spuse mătuşa Evvie. 

De ce-mi spui aşa, mătuşă Evvie? Te rog - nu mă 
recunoşti? 

Totul e garantat că funcţionează. Singurul lucru negarantat 
că mai funcționează după vânzare eşti TU. Aşa că fă un pas în 
faţă şi cumpără, cumpără, cumpără. 

Acum se uită direct la Polly, şi Polly fu străpunsă de 
teroare ca de un cuțit. Văzu compasiune în ochii mătuşii 
Ewvvie, dar era o compasiune teribilă, neîndurătoare. 

Care este numele tău, copilă? Mi se pare că te cunosc de 
undeva. 

În vis (şi în pat), Polly începu să lăcrimeze. 

Ti-a mai uitat cineva numele? întrebă mătuşa Evvie. Mă 
mir. Se pare că l-au uitat. 

Mătuşă Evvie, mă sperii! 

Te sperii singură, copilă, replică mătuşa Evvie, uitându-se 
direct la Polly pentru prima oară. Domniţă Două-Nume, 
aminteşte-ți doar că, atunci când cumperi de aici, de asemenea 
Şi vinzi. 

Dar am nevoie de ea! se tângui Polly. Începu să lăcrimeze 
mai tare. Mâinile mele...! 

Da, asta rezolvă problema, domniță Polly Frisco, spuse 
mătuşa Ewvvie şi scoase una dintre sticlele marcate TONICUL 
ELECTRIZANT AL DR. GAUNT. O aşeză pe tejghea, o sticlă mică, 
pătrată, plină cu ceva care părea a fi noroi moale. Nu-ţi poate 
face durerea să dispară — nimic nu poate face asta - dar poate 
efectua un transfer. 

Cum adică? De ce mă sperii? 

Schimbă locul artritei, domniță Două-Nume - în loc de 
mâini, boala îți atacă inima. 

Nu! 

Da. 

Nu! Nu! NU! 


Da. O, da. Şi sufletul de asemenea. Dar îți va rămâne 
mândria. Asta-ţi va fi lăsată, cel puțin. Şi n-are o femeie 
dreptul la mândria ei? Când ai pierdut tot restul — inima, 
sufletul, chiar şi bărbatul pe care-l iubeşti — îţi mai rămâne 
asta, micuță domniţă Polly Frisco, nu-i aşa? Îţi va rămâne acea 
unică monedă fără de care poşeta ți-ar fi complet goală. Dă-i 
voie ca acesta să fie pentru tot restul vieţii confortul tău 
întunecat şi amar. Dă-i voie să te slujească. Trebuie să te 
slujească, fiindcă, dacă mergi în continuare pe drumul de 
acum, cu siguranță nu vei avea alt sprijin. 

Încetează, te rog, nu poți să... 


4 


—  Încetează, murmură ea în somn. Te rog, încetează. 
Încetează. 

Se rostogoli pe o parte. Azka zăngăni încet pe lanț. 
Fulgerul lumină cerul, lovind ulmul de lângă râul Castle, 
răsturnându-l în apa învolburată în vreme ce Alan Pangborn 
şedea la volanul maşinii sale, orbit de fulgerare. 

Pârâitul de tunet care urmă o trezi. Deschise ochii. Duse 
imediat mâna la azka şi o strânse protector. Mâna ei era 
flexibilă; încheieturile i se mişcară la fel de uşor ca un rulment 
bine uns. 

Domniţă Două-Nume... micuță domniță Polly Frisco. 

Ce e 

Vocea ei era groasă, dar mintea îi era deja limpede şi 
alertă, de parcă nu dormise deloc, ci intrase într-o stare de 
meditaţie atât de profundă, că aproape fusese o transă. Ceva îi 
apăru în minte, ceva de dimensiunea unei balene. Afară, 
fulgerul scăpără şi tremură pe cer asemenea unor scântei 
purpurii puternice. 

Ti-a mai uitat cineva numele?... Se pare că l-au uitat. 

Se întinse spre noptieră şi aprinse veioza. Lângă telefonul 
Princess, cel prevăzut cu taste mari de care ea nu mai avea 
nevoie, se afla plicul pe care-l găsise în hol alături de restul 


corespondenţei când se întorsese acasă în acea după-amiază. 
Reîmpăturise teribila scrisoare şi-o introdusese la loc în plic. 

Undeva în noapte, printre răbufnirile tunetelor, i se păru 
că aude oameni strigând. Polly îi ignoră; se gândea la pasărea 
cuc, cea care-şi lăsa ouăle în cuibul altei păsări atunci când 
aceasta era plecată. Când viitoarea mamă se întoarce, observă 
că are ceva nou în cuib? Sigur că nu; acceptă pur şi simplu 
ouăle ca fiind ale ei. Aşa cum acceptase şi ea această scrisoare 
blestemată doar fiindcă se întâmpla să stea pe podeaua 
holului alături de două cataloage şi o reclamă la Reţeaua de 
Televiziune prin Cablu Maine. 

Pur şi simplu o acceptase... dar oricine poate vâri o 
scrisoare prin fanta cutiei poştale, nu era aşa? 

— Domnița Două-Nume, murmură ea pe o voce îngrozită. 
Micuța domniță Polly Frisco. 

Şi asta era ce conta, nu? Ăsta era lucrul pe care 
subconştientul ei şi-l amintise şi-o fabricase pe mătuşa Evvie 
pentru a i-l spune. Ea fusese domnița Polly Frisco. 

Odată ca niciodată, fusese. 

Întinse mâna după plic. 

Nu! Îi spuse o voce pe care o cunoştea foarte bine. Nu 
atinge aia, Polly — nu dacă ştii ce-i bine pentru tine! 

O durere întunecată şi puternică precum cafeaua veche de 
o zi țâşni adânc în mâinile ei. 

Nu-ţi poate face durerea să dispară... dar poate efectua un 
transfer. 

Lucrul acela de dimensiunea unei balene se ridica la 
suprafață. Vocea domnului Gaunt nu-l putu opri; nimic nu-l 
putea opri. 

Numai TU îl poți opri, Polly, spuse domnul Gaunt. Crede- 
mă, trebuie s-o faci. 

Îşi retrase mâna înainte să atingă plicul. O duse înapoi la 
azka şi deveni un pumn protector în jurul ei. Simţea ceva 
înăuntrul ei, ceva care fusese încălzit de căldura ei, mişunând 
agitat înăuntrul amuletei argintii goale, şi-o umplu repulsia, 
făcându-i stomacul să pară slab şi dezlegat, iar viscerele 
putrede. 


Îi dădu drumul şi se întinse din nou după scrisoare. 

Ultimul avertisment, Polly, îi spuse vocea domnului Gaunt. 

Da, replică vocea mătuşii Evvie. Cred că vorbeşte serios, 
Trisha. L-au plăcut întotdeauna atât de mult femeile care se ţin 
la mare preț. dar ştii ce? Nu cred că le are prea mult la inimă 
pe cele care ştiu să aleagă de unele singure. Cred că a sosit 
timpul ca tu să alegi, să te hotărăşti odată pentru totdeauna 
care este numele tău adevărat. 

Apucă plicul, ignorând un alt junghi care-i încălzi mâinile, 
şi se uită la adresa scrisă cu grijă la maşină. Această scrisoare 
— intenție de scrisoare, intenție de xerocopie - fusese trimisă 
„D-rei Patricia Chalmers.” 

— Nu, şopti ea. Greşit. Numele e greşit. 

Mâna ei se strânse încet şi hotărât pe scrisoare, 
mototolind-o. Pumnul îi fu umplut de o durere surdă, dar 
Polly o ignoră. Ochii ei erau sclipitori, înflăcărați. 

— În San Francisco am fost mereu Polly — am fost Polly 
pentru toată lumea, chiar şi pentru Întreţinerea Copiilor! 

Aceasta fusese o parte din încercarea ei de a o rupe 
definitiv cu orice aspect al vechii sale vieţi, viață care ea credea 
că-i provocase atâtea dureri, nepermițându-şi niciodată în cele 
mai întunecate nopți să viseze că majoritatea rănilor fuseseră 
auto-provocate. În San Francisco nu fusese nici o Trisha sau 
Patricia; doar Polly. Aşa completase toate cele trei formulare 
de înscriere pentru ajutorul social şi aşa îşi semnase numele — 
ca Polly Chalmers, fără nici o inițială de mijloc. 

Dacă Alan le-ar fi scris într-adevăr celor de la întreţinerea 
Copiilor din San Francisco, bănuia că trebuie să le fi dat 
numele ei ca fiind Patricia şi-n cazul acesta rezultatul 
căutărilor în dosare n-ar fi fost oare nul? Da, desigur. Nici 
măcar adresele nu s-ar fi potrivit, fiindcă cea pe care o scrisese 
cu atâția ani în urmă în locul pentru ADRESA ULTIMULUI 
DOMICILIU fusese adresa părinților, iar aceea se afla în cealaltă 
parte a oraşului. 

Şi dacă Alan le-a dat ambele nume? Polly şi Patricia? 

Şi ce le-a dat dacă? Cunoştea destul de bine felul cum 
lucrează birocraţii ca să ştie că nu contează ce nume le 


dăduse Alan; când îi scriseseră, scrisoarea era completată cu 
numele şi adresa din dosar. Polly avea o prietenă în Oxford a 
cărei corespondență de la Universitatea din Maine încă mai 
venea pe numele ei de fată, deşi era căsătorită de mai bine de 
douăzeci de ani. 

Dar plicul acesta fusese adresat Patriciei Chalmers, nu lui 
Polly Chalmers. Şi cine din Castle Rock îi spusese Patricia 
chiar astăzi? 

Aceeaşi persoană care ştiuse că Nettie Cobb era de fapt 
Netitia Cobb. Bunul ei prieten Leland Gaunt. 

Treaba aiasta cu numele-i foarte interesantă, spuse 
mătuşa Evvie pe neaşteptate, da' nu-i tocma' lucru' ăl 
important. Lucru” ăl important e bărbatul — bărbatul tău. El este 
bărbatul tău, nu-i aşa? Chiar şi acum. Ştii că niciodată nu te-ar 
putea lucra pe la spate aşa cum zice scrisoarea aia c-a făcut. 
Indiferent ce nume era pe ea sau cât de convingător sună... tu 
ştii asta, nu? 

— Da, şopti ea. Îl ştiu pe el. 

Chiar crezuse ceva din toate astea? Sau îşi lăsase deoparte 
îndoielile cu privire la scrisoarea aia absurdă, incredibilă, 
fiindcă se temea - era terorizată, de fapt - că Alan ar putea 
vedea adevărul urât al acelei azka şi să o pună să aleagă între 
el şi ea? 

— O, nu - asta-i prea simplu, şopti ea. Aşa ai crezut, sigur 
că da. Doar pentru jumătate de zi, dar chiar ai crezut-o. O, 
lisuse. O, lisuse, ce-am făcut? 

Aruncă scrisoarea mototolită pe podea cu expresia 
revoltată a unei femei care tocmai şi-a dat seama că ţine în 
mână un şobolan mort. 

Nu i-am spus de ce sunt nervoasă; nu i-am dat ocazia să se 
explice; doar... doar am crezut-o. De ce? Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce? 

Ştia, desigur. Fusese din cauza neaşteptatei, ruşinoasei 
frici că minciunile despre cazul morţii lui Kelton fuseseră 
demascate, că vinovăția ei pentru moartea copilaşului său 
erau evaluate... şi toate acestea de către singurul om din lume 
a cărui bună părere şi-o dorea şi de care avea nevoie. 


Dar asta nu era totul. Asta nu era nici măcar cea mai 
mare parte. Cea mai mare vină o purta mândria - mândria ei 
rănită, ultragiată, afectată, umflată, malignă. Mândria, 
moneda fără de care poşeta ei ar fi complet goală. Crezuse 
fiindcă se aflase cuprinsă de-o panică izvorâtă din ruşine, o 
ruşine care se născuse din mândrie. 

Mi-au plăcut întotdeauna atât de mult femeile care se țin la 
mare preț. 

Un val cumplit de durere i se sparse în mâini; Polly gemu 
şi le lipi de piept. 


Nu-i prea târziu, Polly, spuse încet domnul Gaunt. Nu-i 
prea târziu, nici măcar acum. 

— 0, dracu s-o ia de mândrie! ţipă brusc Polly în 
întunericul dormitorului ei închis, îmbâcsit, şi smulse azka de 
la gât. O ţinu deasupra capului în pumnul încleştat, 
lănţişorul fin de argint legănându-se bezmetic, şi simți 
suprafața amuletei crăpându-i-se în mână asemenea cojii 
unui OU. DRACU S-O IA DE MÂNDRIE! 

Durerea îşi croi pe dată drum cu ghearele în mâinile ei 
aidoma unui animal mic şi înfometat... dar ştiu chiar şi 
atunci că durerea nu era atât de mare cum se temuse; nici pe 
departe la fel de mare cum se temuse. Ştiu asta la fel de sigur 
cum ştia că Alan nu scrisese niciodată la Îngrijirea Copilului 
în San Francisco, întrebând de ea. 

— DRACU S-O IA DE MÂNDRIE! DRACU S-O IA! DRACU S-O IA! DRACU S-O 
IAl strigă ea şi aruncă azka de cealaltă parte a încăperii. 

Aceasta se lovi de zid şi ea văzu două picioare păroase 
ieşind prin acea crăpătură. Crăpătura se lărgi şi ceea ce se 
târi afară fu un păianjen mic. Începu să fugă spre baie. 
Fulgerul scăpără din nou, imprimându-i umbra elongată, 
ovală pe podea asemenea unui tatuaj electric. 

Polly sări din pat şi porni pe urma lui. Trebuia să-l 
omoare, şi asta repede... fiindcă, în vreme ce se uita la el, 
păianjenul se umfla. Se hrănise cu otrava pe care o sorbise din 
trupul ei, iar acum că ieşise din carcera sa, nu aveai de unde 
şti cât de mare putea creşte. 

Plesni comutatorul din baie şi tubul fluorescent de 
deasupra chiuvetei prinse viață, pâlpâind. Văzu păianjenul 
cum se grăbea către cadă. Când trecuse prin uşă, nu fusese 
mai mare decât un gândac. Acum avea dimensiunea unui 
şoarece. 

Când intră, acesta se întoarse şi porni către ea - păcănitul 
acela oribil al picioarelor lui lovindu-se de gresie — şi ea avu 
timp să-şi spună: a stat între sânii mei, a stat PE mine, a stat 
pe mine TOT ACEST TIMP... 

Trupul lui era de-un negru-maroniu zbârlit. Fire mici de 
păr îi stăteau drepte pe picioare. Nişte ochi goi precum nişte 


rubine false se holbau la ea... şi ea văzu că doi colți îi ieşeau 
din gură asemenea dinților curbați de vampir. De pe ei picura 
un lichid transparent. Acolo unde picăturile cădeau pe 
pardoseală, lăsau cratere mici, fumegânde. 

Polly ţipă şi apucă desfundătorul de lângă vasul de toaletă. 
Mâinile ţipară înapoi la ea, dar ea tot le strânse pe mânerul de 
lemn al desfundătorului şi lovi păianjenul cu el. Acesta se 
retrase, cu unul dintre picioare acum rupt şi atârnându-i 
inutil într-o parte. Polly porni după el atunci când el porni 
către cadă. 

Rănit sau nu, păianjenul încă mai creştea. Acum avea 
mărimea unui şobolan. Îşi trăsese pântecele bombat pe gresie, 
dar urcă pe perdeaua de duş cu o agilitate ciudată. Picioarele 
lui, frecându-se de plastic, scoaseră un sunet asemenea unor 
picături mici de apă căzând pe-o suprafață moale. Inelele 
zornăiră pe bara de oțel de deasupra. 

Polly avântă desfundătorul precum o bâtă de base-ball, 
ventuza grea de cauciuc vâjâi prin aer, şi lovi iarăşi vietatea 
aceea oribilă. Ventuza de cauciuc acoperi o zonă mare, dar, 
din nefericire, nu fu foarte eficientă când intră în contact. 
Perdeaua de duş se umflă în interior şi păianjenul căzu în 
cadă cu un plescăit cărnos. 

În clipa aceea, lumina se stinse. 

Polly rămase în întuneric cu desfundătorul în mână şi 
ascultă păianjenul cum fuge. Apoi fulgerul scăpără din nou şi 
ea îi putu vedea spatele gârbovit, păros, ieşind în evidenţă pe 
marginea căzii. Vietatea care ieşise din azka de dimensiunea 
unui degetar era acum mare cât o pisică -— vietatea care se 
hrănise cu sângele din inima ei chiar în vreme ce-i alina 
durerea din mâini. 

Plicul pe care l-am lăsat la vechea reşedinţă Camber -— ce-a 
fost aia? 

Cu azka luată de la gât, cu durerea trezită la viață şi 
țipându-i în mâini, nu-şi mai putea spune că nu avea nici o 
legătură cu Alan. 

Colţii păianjenului păcăneau pe marginea de porțelan a 
căzii. Suna ca atunci când cineva loveşte intenţionat cu o 


monedă pe o suprafaţă dură pentru a atrage atenția. Ochii lui 
inexpresivi de păpuşă se uitau acum la ea de pe marginea 
căzii. 

E prea târziu, păreau să spună acei ochi. Prea târziu pentru 
Alan, prea târziu pentru tine. Prea târziu pentru toată lumea. 

Polly se avântă asupra lui. 

— Ce m-ai convins să fac? — strigă ea. Ce m-ai convins să 
fac? O, monstru ce eşti, ce m-ai convins să fac? 

Şi păianjenul se ridică pe labele din spate, menținându-și 
echilibrul lovind obscen cu labele din față în perdeaua de duş, 
pentru a-i întâmpina atacul. 


5 


Ace Merrill începu să-l respecte puţin pe boşorog atunci, 
când acesta scoase o cheie care deschidea magazia încuiată pe 
ale cărei uşi se aflau semnele de EXPLOZIVI PUTERNICI sub formă 
de diamant. Începu să-l respecte încă puţin când simţi aerul 
răcoros, auzi vâjâitul jos şi egal al instalaţiei de aer 
condiționat şi văzu lăzile stivuite. Dinamită comercială. O 
grămadă de dinamită comercială. Nu era tocmai ca şi când ai 
avea un arsenal plin de rachete Stinger, dar era destul cât să 
faci tam-tam. Doamne, da. 

În compartimentul dintre scaunele din față ale dubei 
fusese o lanternă cu opt baterii puternică, alături de o serie de 
alte unelte folositoare, iar acum - în vreme ce Alan se apropia 
de Castle Rock în maşina personală, în vreme ce Norris 
Ridgewick şedea în bucătărie, făcând un laţ de spânzurat 
dintr-o bucată de frânghie de cânepă, în vreme ce visul lui 
Polly Chalmers cu mătuşa Evvie se apropie de încheiere — Ace 
trecu spotul luminos al lanternei de la o ladă la cealaltă. 
Deasupra, ploaia bătea darabana pe acoperişul magaziei. 
Cădea atât de tare, că Ace aproape că avea impresia că se afla 
din nou la duşurile din închisoare. 

— Hai să trecem la treabă, spuse Buster pe o voce joasă, 
răguşită. 


— Un minut, tăticuţule. spuse Ace. E vremea să luăm o 
pauză. 

Îi înmână lui Buster lanterna şi scoase punga din plastic 
pe care i-o dăduse domnul Gaunt. Strecură o grămăjoară de 
cocaină în „golul pentru inhalat” de la mâna stângă şi-o trase 
pe nas repede. 

— Ce-i aia? — întrebă Buster suspicios. 

— Praf de bingo sud-american, şi-i la fel de gustos ca 
barabulele. 

— Hă, fornăi Keeton. Cocaină. Ei vând cocaină. 

Ace nu trebui să întrebe cine erau Ei. Până acolo, 
boşorogul nu vorbise despre altceva tot drumul, iar Ace 
bănuia că nu va vorbi despre altceva toată noaptea. 

— Nu-i adevărat, tăticuțule, spuse Ace. Ei n-o vând; Ei 
sunt cei care o vor pentru Ei. 

Mai scutură puţină în golul de la baza degetului mare şi 
întinse mâna. 

— Încearc-o şi spune-mi dacă greşesc. 

Keeton se uită la el cu un amestec de îndoială, curiozitate 
şi suspiciune. 

— De ce-mi tot spui tăticuțule? Nu-s destul de bătrân să-ţi 
fiu tată. 

— Păi, mă-ndoiesc c-ai citit vreodată benzile desenate 
underground, da” e-un tip pe nume R. Crumb, spuse Ace. 

Cocaina începea să lucreze în el, aprinzându-i toate 
terminațiile nervoase. 

— EI face o grămadă de benzi desenate despre un tip pe 
nume Zippy. Mi se pare că eşti leit tăticuţu” lu” Zippy. 

— Asta-i de bine? — întrebă Buster suspicios. 

— E bestial, îl asigură Ace. Dar îți spun domnul Keeton, 
dacă vrei. 

Făcu o pauză, apoi adăugă cu intenţie: 

— Aşa cum îţi zic Ei. 

— Nu, spuse Buster imediat, e bine aşa. Atâta vreme cât 
nu-i o insultă. 

— Categoric, nu, spuse Ace. Haide — Încearc-o. Un pic din 
căcatu' ăsta şi-o să cânțţi „Hai-ho, hai-ho, suntem pitici mişto” 


până la ivirea zorilor. 

Buster îi mai acordă o privire de suspiciune neagră, apoi 
trase pe nas cocaina oferită de Ace. Tuşi, strănută, apoi îşi 
duse o mână la nas. Ochii lui înlăcrimațţi se uitară încruntați 
la Ace. 

— Mă arde! 

— Numa” prima oară, îl asigură Ace cu voioşie. 

— Oricum, nu simt nimic. Hai să nu ne mai prostim şi să 
ducem dinamita asta-n dubă. 

— Categoric, tăticuțule. 

Le luă mai puțin de zece minute să încarce lăzile cu 
dinamită. După ce-o puseră înăuntru şi pe ultima, Buster 
spuse: 

— Poate că treaba aia a ta chiar face ceva, totuşi. Îmi mai 
dai un pic? 

— Sigur, tăticuţule. (Ace rânji.) lau şi eu. 

Îşi făcură plinul şi plecară înapoi spre oraş. Conduse 
Buster, iar acum începea să semene nu cu tăticuțul lui Zippy, 
ci cu domnul Toad din filmul lui Walt Disney The Wind în the 
Willows. În ochii şefului Consiliului Local apăruse o lumină 
nouă, frenetică. Era uimitor cât de repede dispăruse confuzia 
din mintea sa; acum simțea că poate înțelege tot ce puseseră 
Ei la cale — fiecare plan, fiecare complot, fiecare maşinaţiune. Îi 
spuse lui Ace tot ce ştia despre asta. Ace şedea în spatele 
dubei cu picioarele încrucişate, legând temporizatoare 
Hotpoint la capse detonatoare. Cel puţin pentru moment, 
Buster uitase complet de Alan Pangborn, care era căpetenia 
Lor. Era animat de ideea de-a arunca în aer Castle Rock-ul — 
sau cât mai mult din el posibil - proiectându-l până la cer. 

Respectul lui Ace deveni o admiraţie profundă. Labagiul 
ăsta bătrân era nebun, iar lui îi plăceau oamenii nebuni — 
întotdeauna îi plăcuseră. Se simțea confortabil în prezenţa lor. 
Şi, asemenea celor mai mulți oameni la primele efecte ale 
cocainei, mintea bătrânului tăticuț făcea turul planetelor din 
afara sistemului solar. Nu putea să tacă. Tot ce trebuia să 
facă Ace era să spună întruna „Îh?” şi „Aşa-i, tăticuţule” şi 
„Fute-o-aş c-aşa-i, tăticuţule.” 


De mai multe ori aproape că-i spusese lui Keeton domnul 
Toad în loc de tăticuţ, dar se surprinsese. Să-i spună tipului 
ăstuia domnul Toad putea fi o idee foarte rea. 

Traversară Podul de Tinichea în vreme ce Alan încă se afla 
la trei mile depărtare de el şi coborâră în ploaia torențială. Ace 
găsi o pătură într-unul dintre compartimentele de depozitare 
ale dubei şi-o trase peste un morman de dinamite şi unul 
dintre temporizatorii dotați cu capse. 

— Vrei să te ajut? — întrebă Buster agitat. 

— Ar fi bine să mă laşi să mă ocup eu de asta, tăticuţule. 
Ai putea cădea în blestematul ăsta de râu şi-ar trebui să-mi 
pierd vremea încercând să te pescuiesc. Tu ţine doar ochii 
deschişi, bine? 

— Bine. Ace... de ce nu mai tragem un pic de cocaină de 
aia mai întâi? 

— Nu acum, spuse Ace cu indulgență şi-l mângâie pe 
Buster pe una dintre mâinile lui cărnoase. Căcatu' ăsta 
aproape-i pur. Vrei să explodeze? 

— Eu nu, spuse Buster. Oricine altcineva, dar eu nu. 

Începu să râdă bezmetic. Ace i se alătură. 

— Ne distrăm în seara asta, hă, tăticuțule? 

Buster fu uimit să descopere că aşa era. Depresia lui 
după... după accidentul lui Myrtle... acum i se părea la 
distanță de ani întregi. Avea impresia că el şi excelentul lui 
prieten, Ace Merrill în sfârşit îi prinseseră acolo unde şi-l 
doreau: în palma mâinii lor colective. 

— Ba bine că nu, spuse el şi-l urmări pe Ace cum alunecă 
în jos pe malul ud şi plin de iarbă al râului cu pachetul de 
dinamită înfăşurat în pătură strâns ţinut la nivelul burții. 

Sub pod era relativ uscat; nu c-ar fi contat - atât 
dinamita, cât şi capsele detonatoare fusese impermeabilizate. 
Ace aşeză pachetul în cotul format de doi dintre pilonii de 
susținere, apoi ataşă capsa detonatoare de dinamită înfigând 
firele — vârfurile erau deja dezgolite, ce convenabil — într-unul 
dintre batoane. Roti cadranul mare şi alb al temporizatorului 
la 40. Acesta începu să ticăiască. 

Se târi afară şi se luptă să urce înapoi malul alunecos. 


— Ei? întrebă Buster surescitat. O să explodeze, ce zici? 

— O să explodeze, spuse Ace liniştitor şi urcă în dubă. 

Era ud până la piele, dar nu-l deranja. 

— Şi dacă Ei o găsesc? Dacă o deconectează înainte să... 

— Tăticuţțule, spuse Ace. Ascultă un minut. Scoate capul 
pe uşă şi ascultă. 

Buster făcu aşa. Vag, printre bubuiturile tunetului, i se 
păru că aude ţipete şi strigăte. Apoi, limpede, auzi pocnetul 
slab şi dur al unei împuşcături de pistol. 

— Domnul Gaunt îi ţine ocupați, spuse Ace. E-un 
nemernic tare deştept. 

Vărsă o grămăjoară de cocaină în adâncitura mâinii, o 
trase pe nas, apoi întinse mâna sub nasul lui Buster. 

— Poftim, tăticuțule — e vremea să te-nfrupți. 

Buster lăsă capul în jos şi trase pe nas. 

Se îndepărtară de pod cu aproximativ şapte minute înainte 
ca Alan Pangborn să-l traverseze. Dedesubt, indicatorul negru 
al temporizatorului stătea la 30. 


6 


Ace Merrill şi Danforth Keeton - alias Buster, alias 
tăticuţul lui Zippy, alias Toad din Toad Hall — merseră cu 
maşina încet pe Strada Principală în sus prin ploaia torențială 
asemenea lui Moş Crăciun şi a ajutorului său, lăsând 
pachețele ici şi colo. Maşini ale Poliţiei Statale trecură în 
trombă pe lângă ei de două ori, dar nici una nu prezentă 
vreun interes pentru ceea ce părea a fi doar un alt car de 
televiziune. Aşa cum spusese Ace, domnul Gaunt îi ţinea 
ocupați. 

Lăsară un temporizator şi cinci batoane de dinamită în 
uşa Pompelor Funebre Samuels. Lângă se afla frizeria. Ace îşi 
înfăşură o bucată de pătură în jurul braţului şi lovi cu cotul 
în panoul de sticlă din uşă. Se îndoia că frizeria era dotată cu 
sistem de alarmă... sau că s-ar deranja poliția să răspundă, 
dacă ar avea aşa ceva. Buster îi înmână o bombă proaspăt 
preparată - foloseau fir luat din unul dintre compartimentele 


de depozitare ca să lege bine temporizatoarele şi capsele 
detonatoare de dinamită — şi Ace o aruncă prin gaura din uşă. 
O urmăriră cum se rostogoleşte şi se opreşte la picioarele 
scaunului nr. 1, temporizatorul ticăind în jos de la 25. 

— N-o să se mai bărbierească nimeni acolo o vreme, 
tăticuţule, expiră Ace şi Buster chicoti cu răsuflarea tăiată. 

Atunci se despărţiră, Ace aruncând o legătură în Galaxia 
în vreme ce Buster înghesui o alta în gura fantei pentru 
depozite nocturne de la bancă. Când se întorceau spre dubă 
prin ploaia biciuitoare, fulgerul brăzdă cerul. Ulmul se 
prăbuşi în râul Castle cu un tunet sfâşietor. Rămaseră pe 
trotuar pentru o vreme, uitându-se țintă în acea direcție, 
amândoi gândindu-se că dinamita de sub pod avea mai puţin 
cu douăzeci sau mai bine de minute până la explozie, dar nu 
văzură nici o pală de foc. 

— Cred c-a fost fulgerul, spuse Ace. Tre să fi lovit un 
copac. Haide. 

Când porniră, Ace stând acum la volan, pe lângă ei trecu 
maşina lui Alan. În ploaia torențială, nici unul dintre şoferi 
nu-l observă pe celălalt. 

Merseră în sus către Bufetul lui Nan. Ace sparse cu cotul 
sticla din uşă şi lăsară dinamita şi un temporizator, acesta 
programat la 20, chiar înăuntru, lângă ghişeul casei de 
marcat. Când se aflau pe picior de plecare, un fulger incredibil 
de luminos scăpără şi toate becurile de iluminat stradal se 
stinseră. 

— E curentul! — strică Buster fericit. S-a tăiat curentul! 
Fantastic! Hai să rezolvăm Clădirea Municipalităţii! Hai s-o 
aruncăm în aer până la cer! 

— Tăticuţule, locul ăla viermuieşte de copoi! Nu i-ai văzut? 

— Fug după propriile lor cozi, spuse Buster nerăbdător. 
lar când vor începe treburile astea să facă scântei, vor alerga 
după ea de două ori mai repede. În plus, acum e-ntuneric şi 
putem intra prin tribunalul de cealaltă parte. Cheia principală 
deschide şi uşa aia. 

— Ai curajul unui tigru, tăticuţule — ştii asta? 

Buster zâmbi cu buzele strânse. 


— La fel şi tu, Ace. La fel şi tu. 
7 


Alan opri în unul dintre locurile înclinate de parcare din 
fața Lucrurilor preţioase, opri motorul berlinei şi rămase pur 
şi simplu acolo pentru o vreme, uitându-se țintă la magazinul 
domnului Gaunt. Anunţul din vitrină spunea acum 


TU SPUI BUNĂ 
EU SPUNPAPAPA 
NU ŞTIU DE CE SPUI BUNA 


EU SPUN PA. 


Fulgerul pâlpâi în continuare asemenea unui neon gigantic, 
oferind vitrinei aspectul unui ochi gol, mort. 

Totuşi, un instinct profund îi sugera că Lucruri prețioase, 
deşi închis şi tăcut, s-ar putea să nu fie gol. Era posibil ca 
domnul Gaunt să fi părăsit oraşul în toată această zarvă, da — 
cu furtuna dezlănțuită şi poliţiştii alergând pretutindeni 
precum nişte pui de găină cu capetele retezate, să facă asta n- 
ar fi reprezentat absolut nici o problemă. Dar imaginea 
domnului Gaunt care i se formase în minte pe parcursul 
lungului şi aiuritorului drum de la spitalul din Bridgton era 
aceea a opusului lui Batman, Jokerul. Alan bănuia că avea 
de-a face cu genul de om care crede că a instala o valvă de 
refulare acționată cu combustibil în toaleta unui prieten este 
culmea umorului. lar un asemenea individ — genul de individ 
care ți-ar pune o piuneză pe scaun sau ţi-ar înfige un chibrit 
aprins în talpa papucilor doar de dragul distracției — ar putea 
pleca înainte să te aşezi sau să observi că ţi-au luat foc 
şosetele şi că ţi se aprindeau şi manşetele pantalonilor? Sigur 
că nu. Unde ar fi toată distracţia? 

Cred că încă eşti pe aici, îşi spuse Alan. Cred că vrei să 
asişti la toată distracţia. Nu-i aşa, fiu de curvă ce eşti? 

Şezu în tăcere mai departe, uitându-se la magazinul cu 
umbrar verde, încercând să pătrundă în mintea unui om care 
ar declanşa o înşiruire de evenimente atât de complexă şi de 


răutăcioasă. Se concentra mult prea tare ca să observe că 
maşina parcată la stânga lui era destul de veche, deşi 
concepută fără greş, aproape aerodinamic. De fapt, acela era 
Tucker Talisman-ul domnului Gaunt. 

Cum ai făcut-o? Sunt multe lucrurile pe care vreau să le 
aflu, dar acesta mi-ar fi de ajuns pentru acum. Cum ai putut 
s-o faci? Cum de ai putut învăța atât de multe despre noi atât 
de repede? 

Brian a zis că domnul Gaunt de fapt nu este deloc om. 

În puterea zilei, Alan ar fi negat cu vehemență această 
idee, aşa cum negase şi ideea că amuleta lui Polly ar putea 
avea vreo putere supranaturală de vindecare. Dar astă-seară, 
prins în palma nebunească a furtunii, uitându-se ţintă la 
vitrina care devenise un ochi mort şi gol, ideea avea propria ei 
putere incontestabilă, sumbră. Îşi aminti de ziua când venise 
la Lucruri prețioase cu intenţia expresă de a-l întâlni şi de a 
vorbi cu domnul Gaunt şi-şi aminti de ciudata senzaţie care-l 
copleşise când se uitase prin geam cu palmele făcute căuş la 
tâmple pentru a micşora lumina. Simţise că este privit, deşi 
magazinul era limpede că era gol. Şi nu doar asta; simțise că 
privirea era malignă, plină de ură. Senzaţia fusese atât de 
puternică, încât, preț de o clipă, chiar îşi confundase propria 
reflexie cu fața neplăcută (şi pe jumătate transparentă) a 
altcuiva. 

Cât de puternică fusese acea senzație... cât de a naibii de 
puternică. 

Alan se descoperi că-şi aminteşte încă ceva - ceva ce 
bunica lui obişnuia să-i spună când era mic: Vocea diavolului 
e dulce la auz. 

Brian a zis... 

Cum reuşise domnul Gaunt să ştie ceea ce ştia? Şi de ce, 
pentru numele lui Dumnezeu, s-ar deranja el cu un nod în 
drum cum era Castle Rock? 

..„. domnul Gaunt de fapt nu e deloc om. 

Alan se înclină brusc în jos şi bâjbâi pe podeaua din partea 
pasagerului a berlinei. Pentru o clipă, avu impresia că lucrul 
după care pipăia dispăruse - că picase din maşină cândva în 


timpul zilei când fusese deschisă portiera pasagerului -— şi apoi 
degetele lui dădură peste o bucată de metal curbat. Se 
rostogolise sub scaun, asta era tot. Îl înşfăcă, îl ridică... şi 
vocea depresiei, absentă de când plecase din camera de spital 
a lui Sean Rusk (sau poate că lucrurile se aglomeraseră prea 
tare de atunci ca Alan s-o poată auzi), se trezi la viață pe tonul 
ei puternic şi neliniştitor de voios. 

Bună, Alan! Bună! Am fost plecată, scuze de asta, dar m- 
am întors, bine? Ce ai acolo? O cutie cu nuci? Mnu — aşa arată, 
dar nu asta este, nu-i aşa? Este ultima năzdrăvănie pe care a 
cumpărat-o Todd de la Magazinul de Ciudăţenii din Auburn, 
corect? O cutie falsă de Nuci Amestecate Bune-Bunicele cu un 
şarpe verde înăuntru -— hârtie creponată înfăşurată în jurul unui 
arc. lar când a venit cu ea la tine, cu ochii strălucitori şi mari, 
cu un zâmbet tălâmb pe față, i-ai spus să se ducă de acolo cu 
prostia aia, nu-i aşa? lar când i-a căzut fața, le-ai prefăcut că 
nu observi — i-ai spus... stai să văd. CE i-ai spus? 

— Că banii nu fac casă bună cu nebunii, spuse Alan fără 
expresivitate. Roti cutia în mâini pe toate fețele, uitându-se la 
ea, amintindu-şi chipul lui Todd. — Asta i-am spus. 

Oooooo, coooorect, fu de acord vocea. Cum de-am putut uita 
un asemenea lucru? Vrei să vorbim despre răutate? Doamne, 
Louise! Ce bine că de mine ţi-ai amintit! Bine că ţi-ai amintit de 
noi AMÂNDOI, corect? Doar că Annie te-a scos din bucluc — ţi-a 
spus să-l laşi să şi-o cumpere. A spus... stai să văd. CE a 
spus? 

— A spus că-i oarecum comic, că Todd îmi semăna întru 
totul şi că n-o să fie tânăr decât o dată. 

Vocea lui Alan era răguşită şi tremura. Începuse iarăşi să 
plângă, şi de ce nu? De ce dracu” să nu? Vechea durere se 
întorsese şi se răsucea neîncetat în jurul inimii sale inflamate 
asemenea unei cârpe murdare. 

Doare, nu-i aşa? întrebă vocea depresiei - vocea aceea 
vinovată, care se ura pe sine - cu o compătimire care Alan 
(restul din Alan) bănuia că e complet falsă. Doare prea tare, 
cum ar fi să trăieşti într-un cântec country şi western despre 
dragostea bună ce s-a înrăutățit şi despre copiii buni ce-au 


murit. Nimic ce doare atât de tare nu-ţi poate face nici un bine. 
Arunc-o la loc în torpedou, amice. Lită de ea. Săptămâna 
viitoare, când se va fi terminat toată nebunia asta, poți vinde 
maşina cu cutia de nuci falsă încă în ea. De ce nu? E-un fel de 
glumă ieftină care l-ar atrage doar pe-un copil sau pe un om ca 
Leiland Gaunt. Uită de ea. Uită... 

Alan întrerupse vocea în mijlocul vorbei. Până în clipa de 
față, nu ştiuse că poate face asta şi era un lucru bun de ştiut, 
un lucru ce i-ar fi putut fi de folos pe viitor... dacă avea un 
viitor, desigur. Se uită mai atent la cutie, o răsuci pe toate 
părțile, pentru prima dată uitându-se cu adevărat la ea, 
văzând-o nu doar ca pe o amintire lacrimogenă a fiului său 
pierdut, ci ca pe un obiect având rolul de instrument de 
inducere în eroare în aceeaşi măsură ca şi bagheta lui magică 
goală, jobenul lui de mătase cu fund fals sau Trucul Florilor 
Împăturite care încă se afla sub brăţara ceasului de la mână. 

Magie - nu despre asta era vorba aici, doar despre asta? 
Era o magie răutăcioasă, gratuită; magie gândită nu să-i facă 
pe oameni să suspine de mirare şi să râdă, ci să-i transforme 
în nişte tauri furioşi pe picior de atac, însă, chiar şi aşa, era 
vorba de magie. Şi care era rațiunea oricărui truc de magie? 
Inducerea în eroare. Era un şarpe lung de cinci picioare 
ascuns înăuntrul unei cutii cu nuci... sau, îşi spuse el, 
gândindu-se la Polly, este o boală care pare a fi un leac. 

Deschise portiera maşinii şi, când ieşi în ploaia torențială, 
încă mai ținea în mâna stângă cutia de nuci falsă. Acum că 
luase puţină distanță față de ispita periculoasă a 
sentimentelor, cu ceva ce părea amuzament îşi aminti refuzul 
lui de a cumpăra acel obiect. Toată viața fusese fascinat de 
magie şi, desigur, în copilărie ar fi fost fermecat de vechiul truc 
al şarpelui în cutia cu nuci. De ce îi vorbise, deci, lui Todd într- 
un mod atât de neprietenos când băiatul voise să-l cumpere şi 
apoi se prefăcuse că nu vede durerea băiatului? Să fi fost 
vorba de invidia față de tinerețea şi entuziasmul lui Todd? O 
incapacitate de a-şi aminti farmecul lucrurilor simple? Ce? 

Nu ştia. Ştia doar că era exact genul de truc pe care un 
domn Gaunt l-ar înțelege, iar acum îşi dorea să-l aibă cu el. 


Alan se aplecă înapoi în maşină, luă o lanternă din cutia 
cea mică plină cu unelte de tot felul de pe bancheta din spate 
apoi trecu pe lângă botul Tucker Talisman-ului domnului 
Gaunt (încă fără a-l observa) şi intră sub umbrarul de-un 
verde-închis al Lucrurilor prețioase. 


8 


Ei bine, uite-mă aici. Uite-mă în sfârşit aici. 

Inima lui Alan bătea tare, dar constant, în piept. În minte, 
fețele fiului şi soţiei lui şi a lui Sean Rusk păreau să se fi 
combinat. Aruncă din nou o privire la anunțul din vitrină şi 
apoi încercă uşa. Era încuiată. Deasupra, umbrarul din pânză 
se zbătea şi pocnea în vântul şuierător. 

Îşi vârâse sub cămaşă cutia de Bune-Bunicele. Acum o 
atinse cu mâna dreaptă şi i se păru că absoarbe din ea un 
confort incredibil, dar perfect real. 

— Bine, murmură el. Uite-mă aici, cine nu-i gata îl iau cu 
lopata. 

Întoarse lanterna în mână şi folosi mânerul să spargă o 
gaură în sticlă. Se pregăti pentru ţipătul alarmei antifurt, dar 
aceasta nu spuse nimic. Fie domnul Gaunt n-o activase, fie nu 
era nici o alarmă. Vâri mâna prin gaura plină de cioburi şi 
încercă clanța din interior. Aceasta se roti şi, pentru prima 
dată, Alan Pangborn păşi înăuntrul magazinului Lucruri 
preţioase. 

Mirosul îl lovi primul; era gros şi nemişcat şi prăfos. Nu 
era mirosul unui magazin nou, ci al unui loc rămas neîngrijit 
luni sau chiar ani întregi. Ţinând pistolul în mâna dreaptă, 
plimbă lanterna în jur cu mâna stângă. Aceasta lumină o 
podea goală, pereţi goi şi o serie de dulapuri-vitrină. 
Dulapurile erau goale, marfa dispăruse. Totul era acoperit de- 
o pătură groasă de praf, iar praful nu era deranjat de nici un 
semn. 

Nimeni n-a mai fost aici de multă, multă vreme. 

Dar cum putea fi asta adevărat, când văzuse oameni 
intrând şi ieşind toată săptămâna? 


Fiindcă nu e deloc om. Fiindcă vocea diavolului e dulce la 
auz. 

Mai făcu doi paşi, folosindu-se de lanternă să lumineze 
încăperea goală pe bucăţi, respirând praful uscat de muzeu 
care plutea în aer. Se uită în spate şi văzu, într-o scăpărare de 
fulger, urmele propriilor săi paşi imprimate în praf. Îndreptă 
lanterna înapoi în magazin, o plimbă de la dreapta la stânga 
de-a lungul dulapului-vitrină care-i servise domnului Gaunt şi 
de tejghea... şi se opri. 

Acolo, alături de un televizor portabil Sony - unul din acele 
modele sport, rotund în loc de pătrat, cu o carcasă la fel de 
roşie ca o tulumbă de pompieri - se afla un aparat video, în 
jurul televizorului era înfăşurat un cablu. Şi pe video se afla 
ceva. În acea lumină semăna cu o carte, dar Alan nu credea că 
asta era. 

Merse într-acolo şi îndreptă raza lanternei mai întâi spre 
televizor. Era la fel de bine acoperit de praf ca şi podeaua şi 
dulapurile-vitrină. Cablul înfăşurat în jurul lui era o bucată 
scurtă de cablu coaxial cu un conector la capăt. Alan mişcă 
raza spre obiectul de pe aparatul video, obiectul care nu era o 
carte, ci o casetă video într-o cutie neagră din plastic fără nici 
un însemn. 

Lângă ea se afla un plic alb. Pe partea lui din față stătea 
scris mesajul 


ATENȚIE ŞERIFE ALAN PANGBORN 


Îşi aşeză pistolul şi lanterna pe tejgheaua din sticlă, luă 
plicul, îl deschise şi scoase singura foaie de hârtie dinăuntru. 
Apoi luă iarăşi lanterna şi îndreptă cercul ei puternic de 
lumină spre scurtul mesaj scris la maşină. 


Dragă şerife Pangborn, 

Trebuie să fi aflat deja că eu sunt un gen destul de 
special de comerciant - acel gen rar care chiar încearcă să 
aibă în stoc „ceva pentru toată lumea.” Regret că nu am 
putut niciodată să ne întâlnim față în față, dar sper să 


înţelegi că o astfel de întâlnire ar fi fost foarte neînțeleaptă 
— din punctul meu de vedere, cel puţin. Ha-ha! în orice caz, 
ţi-am lăsat ceva mic care cred că te va interesa foarte 
mult. Acesta nu este un dar - nu sunt deloc un fel de Moş 
Crăciun, după cum cred că vei fi de acord - dar toată 
lumea din oraş m-a asigurat că eşti un om onorabil şi cred 
că vei plăti preţul pe care-l cer. Prețul acela include un mic 
serviciu... un serviciu care este, în cazul tău, mai mult o 
faptă bună decât un renghi. Cred că vei fi de acord cu 
mine, domnule. 

Ştiu că te-ai întrebat mult şi bine ce s-a întâmplat în 
ultimele câteva momente ale vieților soţiei şi fiului tău. 
Sunt încredinţat că toate întrebările vor primi un răspuns 
în scurtă vreme. 

Te rog, crede-mă că-ţi doresc numai bine şi că rămân al 
tău 

Servitor credincios şi suspus 
Leland Gaunt 


Alan lăsă încet hârtia jos. 

— Nemernicule! — murmură el. 

Îndreptă iarăşi lanterna în jur şi văzu cablul aparatului 
video coborând prin spatele micii vitrine şi intrând într-o priză 
de pe podea aflată la mai multe picioare de cea mai apropiată 
priză de perete. Ceea ce nu era nici o problemă, din moment 
ce, oricum, curentul era tăiat. 

Dar ştii ce? îşi spuse Alan. Nu cred că asta are vreo 
importanță. Nu cred că are nici cea mai mică importanţă. 
Cred că, odată ce voi conecta aparatele şi le voi deschide şi voi 
introduce caseta în video, totul va funcționa perfect. Fiindcă 
nu are cum să fi provocat lucrurile pe care le-a provocat sau 
să ştie lucrurile pe care le ştie... nu dacă e om. Vocea 
diavolului e dulce la auz, Alan, şi orice ai face, nu trebuie să te 
uiţi la ceea ce ţi-a lăsat. 

Chiar şi aşa, aşeză iarăşi lanterna jos şi luă cablul coaxial, 
îl examină preț de o clipă, apoi se aplecă să-l introducă în 
mufa potrivită din spatele televizorului. Atunci, cutia de Bune- 


Bunicle dădu să-i alunece din cămaşă. O prinse cu una dintre 
mâinile sale agile înainte să cadă la podea şi o aşeză pe 
vitrină, lângă video. 


9 


Norris Ridgewick se afla la jumătatea distanței spre 
Lucruri prețioase, când se hotări brusc că ar fi nebun — mult 
mai nebun decât fusese deja, iar asta deja însemna mult - să-l 
abordeze singur pe Leland Gaunt. 

Scoase microfonul din stativ. 

— Patrula doi către Bază, spuse el. Aici Norris, răspunde! 

Eliberă butonul. Nu auzi nimic în afară de şuieratul oribil 
al electricității statice. Inima furtunii se afla acum chiar 
deasupra oraşului. 

— Futu-i, spuse el şi coti spre Clădirea Municipalități. 

Acolo era posibil să-l găsească pe Alan; dacă nu, cineva 
avea să-i spună unde era Alan. Alan avea să ştie ce să facă... 
şi chiar dacă nu ştia, Alan trebuia să-i asculte confesiunea: el 
spintecase cauciucurile maşinii lui Hugh Priest şi-l trimisese 
pe om spre moarte doar fiindcă el, Norris Ridgewick, îşi dorise 
să aibă o undiță Bazun aşa cum fusese cea a tatălui său. 

Ajunse la Clădirea  Municipalității atunci când 
temporizatorul de sub pod arăta 5 şi parcă exact în spatele 
unei dube de-un galben-aprins. Un car de televiziune, după 
cum arăta. 

Norris ieşi în ploaia torențială şi fugi înăuntrul Oficiul 
Şerifului pentru a încerca să dea de Alan. 


10 


Polly avântă ventuza desfundătorului de chiuvetă asupra 
obscenului păianjen ce dădea în spate şi acum acesta nu se 
feri. Păroasele lui picioare din față apucară de coada 
desfundătorului şi mâinile lui Polly strigară în agonie când 
păianjenul îşi mută greutatea vibratilă pe ventuza din 
cauciuc. Priza ei slăbi, desfundătorul cobori şi, dintr-odată, 


văzu păianjenul cățărându-se pe mâner asemenea unui om 
gras pe o frânghie de echilibristică. 

Polly trase aer în piept pentru a striga şi apoi picioarele din 
față ale creaturii îi căzură pe umeri aidoma brațelor unui 
gigolo de doi bani scârbos. Ochii rubinii, inexpresivi, ai 
păianjenului se uitară ţintă în ochii ei. Gura lui cu colți se 
deschise şi ea îi simți mirosul respirației - o duhoare de 
mirodenii amare şi carne putredă. 

Deschise gura să strige. Unul dintre picioarele lui intră în 
ea. Perişori duri, revoltători îi mângâiară dinţii şi limba. 
Păianjenul miorlăi nerăbdător. 

Polly se opuse primului impuls de a scuipa vietatea aceea 
oribilă, pulsatilă. Dădu drum desfundătorului şi prinse 
păianjenul de picioare. În acelaşi timp, strânse din dinți, 
folosindu-se de toată forța maxilarelor. Ceva clănțăni 
asemenea unor biscuiţi tari şi gura îi fu umplută de-un gust 
amar, rece, ca de ceai vechi. Păianjenul scoase un țipăt şi 
încercă să se retragă. Fire mici de păr se strecurară aspre 
printre degetele ei încleştate, însă ea îşi strânse iarăşi puternic 
mâinile agonice în jurul piciorului vietăţii înainte ca aceasta 
să poată scăpa fără întoarcere... şi-l învârti, asemenea unei 
femei care încearcă să învârtă copanul unui curcan. Se auzi 
un pârâit dur, cartilaginos. Păianjenul scoase un alt țipăt 
scâncit de durere. 

Acesta încercă să se smucească. Scuipând lichidul amar şi 
negru care-i umpluse gura, ştiind că va trece mult, foarte 
mult timp până să scape cu totul de acel gust, Polly îl trase 
iarăşi înapoi. O parte îndepărtată din ea era uluită de această 
demonstraţie de forță, dar mai era o parte din ea care o 
înțelegea perfect. Era speriată, era revoltată... dar mai mult ca 
orice, era furioasă. 

Am fost folosită, îşi spuse incoerent. Am vândut viața lui 
Alan pentru asta! Pentru monstrul ăsta! 

Păianjenul încercă s-o sfâşie cu colții, dar picioarele lui din 
spate îşi pierdură priza precară asupra cozii desfundătorului 
şi ar fi căzut... dacă i-ar fi permis Polly să cadă. 


Nu-i permise. Prinse trupul lui cald, bombat între 
antebraţe şi strânse. Îl ridică în aer aşa încât acesta să se 
zvârcolească deasupra ei, picioarele lui agitându-se şi dând să 
o prindă de față. Din trupul lui începură să curgă sucuri şi-un 
sânge negru şi să se scurgă pe braţele ei în pârâiaşe arzătoare. 

— AJUNGE! urlă Polly. AJUNGE, AJUNGE, AJUNGE! 

Îl aruncă. Acesta se lovi de zidul cu gresie din spatele căzii 
şi se sparse într-un cheag de supurație. Rămase atârnând 
acolo pentru o clipă, lipit locului de propriile sale viscere, şi 
apoi căzu în cadă cu un bufnet mucilaginos. 

Polly apucă iarăşi desfundătorul de chiuvetă şi-l avântă 
asupra lui. Începu să-l lovească aidoma aşa cum dă o femeie 
cu mătura într-un şoarece, dar asta nu dădea nici un 
rezultat. Păianjenul nu făcu decât să tresară şi să încerce să 
se târască afară, picioarele lui râcâind covoraşul din cauciuc 
pentru duş cu desenul lui înfățişând margarete galbene. Polly 
trase desfundătorul spre ea, îl întoarse şi apoi îl avântă cu 
toată forţa în față, folosind coada ca pe o lance. 

Nimeri din plin creatura aceea jalnică, monstruoasă, şi-o 
trase în țeapă. Se auzi un pocnet grotesc şi apoi măruntaiele 
păianjenului cedară şi se scurseră pe covoraşul de duş într-o 
inundație infectă. Acesta se zbătu frenetic, încovrigându-şi 
picioarele fără nici un efect în jurul ţepei pe care ea i-o 
înfipsese în inimă... şi apoi, într-un sfârşit, rămase nemişcat. 

Polly făcu un pas în spate, închise ochii şi simți cum se 
învârte lumea. Fu chiar pe cale să leşine, când numele lui 
Alan îi explodă în minte asemenea unei artificii romane. Îşi 
strânse mâinile în pumni şi-i lovi puternic unul de celălalt. 
Durerea fu orbitoare, bruscă şi imensă. Lumea reveni la 
stabilitate cu o scăpărare rece. 

Deschise ochii, se apropie de cadă şi se uită înăuntru. La 
început, i se păru că nu era nimic acolo. Apoi, lângă ventuza 
desfundătorului, văzu păianjenul. Nu era mai mare ca unghia 
de la degetul mic şi era cât se poate de mort. 

Restul nici nu s-a întâmplat. A fost închipuirea ta. 

— Ba pe mama mă-sii c-a fost, spuse Polly pe o voce 
subțire, tremurătoare. 


Dar nu păianjenul era ceea ce conta. Alan conta - Alan se 
afla într-un pericol groaznic, iar ea era motivul. Trebuia să-l 
găsească şi s-o facă înainte să fie prea târziu. 

Dacă nu era deja prea târziu. 

Trebuia să meargă la Oficiul Şerifului. Cineva de acolo 
trebuia să ştie unde... 

Nu, spuse mătuşa Evvie în mintea ei. Nu acolo. Dacă mergi 
acolo, chiar că va fi prea tărziu. Ştii unde să mergi. Ştii unde 
este. 

Da. 

Da, sigur că ştia. 

Polly porni către uşă. În minte i se zbătea, asemenea unor 
aripi de molie, un singur gând confuz: Te rog, Doamne, nu-l 
lăsa să cumpere ceva. O, Doamne, te rog, te rog, te rog nu-l 
lăsa să cumpere ceva. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 
1 


Temporizatorul de sub podul Râul Castle, care era 
cunoscut localnicilor sub numele de Podul de Tinichea din 
vremuri imemoriale, ajunse la O la ora 19:38 în seara zilei de 
marți, 15 octombrie, în Anul Domnului 1991. Impulsul de 
electricitate care ar fi trebuit să acționeze clopoţelul trecu prin 
firul neizolat pe care Ace îl înfăşurase în jurul terminalelor 
bateriei de nouă volți ce făcea dispozitivul să funcționeze. 
Clopoţelul chiar începu să sune, dar acesta -— şi tot restul 
temporizatorului - fu înghițit cu o fracțiune de secundă mai 
târziu de o scăpărare de lumină atunci când electricitatea 
amorsă capsa detonatoare şi capsa, la rândul ei, amorsă 
dinamita. 

Doar câţiva oameni din Castle Rock confundară bubuitul 
dinamitei cu un tunet. Tunetul producea în cer sunetul unei 
artilerii grele; acesta era bubuitul gigantic al unei împuşcături 
de armă. Capătul sudic al bătrânului pod, care era construit 
nu din tinichea, ci din fier vechi şi ruginit, se ridică din 


terasament într-o minge de foc teşită. Se înălță poate zece 
picioare în aer, devenind o rampă uşor înclinată, şi apoi căzu 
la loc într-un sunet crunt de ciment zdrobit şi zăngănit de 
metal spulberat. Capătul nordic al podului se desprinse şi se 
răsuci şi toată namila căzu strâmb în râul Castle, care se afla 
acum la debit maxim. Capătul sudic se opri pe ulmul doborât 
de fulger. 

Pe Castle Avenue, unde catolicii şi baptiştii — împreună cu 
aproape o duzină de poliţişti statali — se aflau încă încleştați 
într-o dezbatere extenuantă, luptele încetară. Toţi combatanții 
se uitară ţintă spre pălălaia din partea de oraş unde curgea 
râul Castle. Albert Gendron şi Phil Burgmeyer, care se 
cotonogeau cu mare ferocitate câteva secunde înainte, 
rămaseră acum umăr la umăr, uitându-se la lumina 
orbitoare. Pe partea stângă a feţei lui Albert, dintr-o rană de la 
tâmplă, curgea sânge, iar cămaşa lui Phil era aproape complet 
sfâşiată. 

În apropiere, Nan Roberts se ridică pe vine deasupra 
părintelui Brigham asemenea unui vultur foarte mare (şi, în 
uniforma ei de chelneriță din mătase artificială, foarte albă.) 
Se folosise de părul bunului părinte ca să-i ridice capul şi să-l 
izbească ritmic de pavaj. Reverendul Rose zăcea inconştient în 
apropiere ca rezultat al slujbei părintelui Brigham. 

Henry Payton, care, de când venise, îşi pierduse un dinte 
(fără a mai vorbi de orice iluzie întreținuse cândva cu privire la 
armonia religioasă din America), îngheţă în timp ce-l trăgea pe 
Tony Mislaburski din cârca diaconului baptist Fred Mellon. 

Cu toții înghețară, asemenea unor copii care joacă Statui. 

— Iisuse Christoase, ăsta a fost podul, murmură Don 
Hemphill. 

Henry Payton se hotări să profite de linişte. Îl aruncă în 
lături pe Tony Mislaburski, îşi puse mâinile căuş de-o parte şi 
de alta a gurii sale rănite, şi răcni: 

— În regulă, oameni buni! Aici poliția! Vă ordon să... 

Apoi Nan Roberts ridică vocea într-un țipăt. Îşi petrecuse 
mulți ani lungi țipând comenzi în bucătăria bufetului ei şi era 


obişnuită să se facă auzită indiferent de cât de mare era zarva. 
Nu avu egal; vocea ei o acoperi cu uşurinţă pe a lui Payton. 

— BLESTEMAŢII DE CATOLICI FOLOSESC DINAMITĂ! — trompetă ea. 

Acum erau mai puțini participanţi, dar ceea ce le lipsea în 
număr compensau în entuziasm furibund. 

Câteva secunde după strigătul lui Nan, tumultul începuse 
din nou, răspândindu-se acum într-o duzină de încăierări de-a 
lungul unei porțiuni de cincizeci de yarzi din şoseaua 
măturată de ploaie. 


2 


Norris Ridgewick dădu buzna în Oficiul Şerifului cu doar 
câteva clipe înainte să explodeze podul, țipând din toți 
rărunchii. 

— Unde-i şeriful Pangborn? Tre” să-l găsesc pe şeriful P... 

Se opri. Cu excepţia lui Seaton Thomas şi a unui polițist 
statal care nu părea încă destul de în vârstă să bea bere, 
biroul era pustiu. 

Unde dracu” era toată lumea! Afară erau, parcă, parcate 
alandala aproape şase mii de patrule ale Poliţiei Statale şi alte 
vehicule de tot soiul. Una dintre ele era VW-ul lui, care ar fi 
putut uşor câştiga medalia de aur pentru alandala, dacă s-ar 
fi acordat asemenea medalii. Încă zăcea pe-o rână unde o 
răsturnase Buster. 

— Iisuse! strigă Norris. Unde este toată lumea? 

Polițistul statal care nu părea încă destul de în vârstă să 
bea bere observă uniforma lui Norris şi apoi spuse: 

— E-o încăierare mai sus undeva — creştinii împotriva 
canibalilor sau altă blestemăţie. Eu trebuie, cică, să stau de 
veghe la dispecerat, dar cu furtuna asta nu pot transmite sau 
recepționa nici o ceapă degerată. 

Adăugă îmbufnat: 

— Cine eşti? 

— Ajutorul de şerif Ridgewick. 

— Ei, eu sunt Joe Price. Ce fel de oraş aveţi, totuşi, aici, 
domnule ajutor de şerif? Toată lumea din el şi-a luat câmpii. 


Norris îl ignoră şi se duse la Seaton Thomas. Tenul lui Seat 
era de-un gri murdar şi respira cu mare dificultate. Îşi ţinea 
una dintre mâinile zbârcite apăsată în mijlocul pieptului. 

— Seat, unde-i Alan? 

— Nu şt'u, spuse Seat şi se uită la Norris cu nişte ochi 
obosiţi, speriați. Se-ntâmplă ceva rău, Norris. Foarte rău. 
Peste tot prin oraş. Telefoanele-s mute, iar asta n-ar trebui să 
se-ntâmple, fiindcă majoritatea cablurilor sunt acum sub 
pământ. Dar ştii ceva? Mă bucur că-s mute. Mă bucur fiin'că 
nu vreau să ştiu. 

— Ar trebui să fii în spital, spuse Norris, uitându-se 
îngrijorat la bătrân. 

— Ar trebui să fiu în Kansas, spuse Seat trist. Între timp, o 
să stau numa” aci şi-o s-aştept să se termine. Nu-s... 

Atunci sări în aer podul, întrerupându-l - sunetul acela 
puternic de împuşcătură sfâşie noaptea ca o gheară. 

— Iisuse! strigară la unison Norris şi Joe Price. 

— Mda, spuse Seat Thomas pe vocea lui obosită, speriată, 
sâcâitoare, nesurprinsă, or s-arunce oraşu'n aer, cred. Cre c- 
asta urmează. 

Brusc, şocant, bătrânul începu să plângă. 

— Unde-i Henry Payton? - strigă Norris la ofițerul Price. 
Acesta îl ignoră. Alerga spre uşă să vadă ce explodase. 

Norris aruncă o privire la Seaton Thomas, dar Seat se uita 
sumbru ţintă în gol, cu lacrimile curgându-i pe față şi cu 
mâna încă lățită în mijlocul pieptului. Norris îl urmă pe 
ofițerul Joe Price şi-l găsi în parcarea Clădirii Municipalităţii, 
unde Norris îl amendase pe Buster Keeton cu aproximativ o 
mie de ani în urmă. Un pilon de foc muribund ieşea clar în 
evidență în seara ploioasă, iar în sclipirea lui amândoi puteau 
vedea că podul peste râul Castle dispăruse. Semaforul din 
celălalt capăt al oraşului fusese doborât în stradă. 

— Maică Precistă, spuse ofițerul Price pe o voce 
reverențioasă. Mă bucur că ăsta nu-i oraşul meu. 

Lumina focului îi adusese boboci în obraji şi tăciuni în 
ochi. 


Nevoia lui Norris de a-l găsi pe Alan se întărise. Se hotări 
c-ar fi mai bine să urce înapoi în patrulă şi să-ncerce să-l 
găsească mai întâi pe Henry Payton - dacă se desfăşura vreo 
încăierare de proporții, asta n-ar fi trebui să fie foarte greu de 
făcut. Era posibil ca şi Alan să fie acolo. 

Aproape că traversase trotuarul, când un fulger îi arătă 
două siluete dând colțul cu paşi hotărâți pe după tribunalul 
de lângă Clădirea Municipalităţii. Păreau să se îndrepte către 
carul de ştiri galben aprins. Nu era sigur cine era unul dintre 
ei, dar celălalt — corpolent şi puţin crăcănat -— era imposibil de 
confundat. Era Danforth Keeton. 

Norris Ridgewick făcu doi paşi la dreapta şi-şi lipi spatele 
de zidul din cărămidă de la intrarea pe alee. Scoase revolverul 
de serviciu. Îl ridică la nivelul umărului cu ţeava îndreptată 
spre cerul ploios şi strigă „STAI!” din toţi rărunchii. 


3 


Polly, la volanul maşinii, ieşi cu spatele din parcare, porni 
ştergătoarele de parbriz şi coti la stânga. Durerii din mâini i se 
alăturase o arsură adâncă şi grea în braţe, unde-i căzuse pe 
piele supuraţia păianjenului. Cumva, o otrăvise, iar otrava 
părea să-şi croiască drum constant în ea. Dar nu avea acum 
timp să-şi facă griji de asta. 

Când explodă podul, se apropia de indicatorul de oprire de 
la intersecţia străzii Laurel cu Principala. Îşi feri privirea cu 
un icnet din calea puternicei bubuituri şi, uluită, se uită țintă 
pentru o clipă la pălălaia orbitoare ce se ridică din râul Castle. 
Preţ de un moment, văzu silueta ca o schelă a podului însuşi, 
numai unghiuri negre profilate pe lumina intensă, şi apoi fu 
înghițită de flăcări. 

Coti iarăşi la stânga pe Strada Principală, în direcția 
magazinului Lucruri prețioase. 


4 


Cândva, Alan Pangborn fusese un împătimit creator de 
filme de familie - nu avea idee câți oameni plictisise până la 
lacrimi cu pelicule tremurate, proiectate pe un cearşaf agăţat 
pe peretele din sufragerie, prezentându-i pe copiii lui în 
scutece bălăbănindu-se nesiguri pe picioare prin sufragerie, 
prezentând-o pe Annie făcându-le baie, petreceri de aniversare, 
ieşiri în familie. În toate aceste pelicule, oamenii făceau cu 
mâna şi se strâmbau la aparat. Parcă ar fi existat o lege 
nerostită: când îndreaptă cineva spre tine un aparat de filmat, 
trebuie să faci cu mâna sau să te strâmbi sau amândouă. 
Dacă nu făceai asta, puteai fi arestat sub acuzaţia de 
Indiferență de Gradul Doi, care presupunea o pedeapsă de 
până la zece ani, perioadă în care erai nevoit să urmăreşti role 
nesfârşite cu filme de familie tremurate. 

Cu cinci ani în urmă trecuse la o cameră video, care era 
deopotrivă mai ieftină şi mai uşor de folosit... şi, în loc să-i 
plictisească pe oameni până la lacrimi vreme de zece sau 
cincisprezece minute, care era durata a trei sau patru role de 
film de opt milimetri când le lipeai laolaltă, îi puteai plictisi ore 
întregi şi fără ca măcar să trebuiască să schimbi caseta. 

Scoase caseta din carcasă şi se uită la ea. Nu avea nici o 
etichetă. În regulă, îşi spuse el. Asta-i cât se poate de în 
regulă. Va trebui să aflu singur ce se găseşte pe ea, nu-i aşa? 
Duse mâna la butonul ON al aparatului video... şi acolo ezită. 

Colajul format din fețele lui Todd, Sean şi a soției lui se 
retrase brusc; fu înlocuit de fața palidă şi şocată a lui Brian 
Rusk atunci când îl întâlnise chiar în după-amiaza aceea. 

Pari nefericit, Brian. 

Da, domnule. 

Asta înseamnă că EŞTI nefericit? 

Da, domnule —- iar dacă apăsaţi butonul acela, şi 
dumneavoastră veți fi nefericit. El vrea să vă uitaţi la ea, dar 
nu fiindcă vrea să vă facă un favor. Domnul Gaunt nu face 
favoruri. El vrea să vă otrăvească, atâta tot. Aşa cum i-a otrăvit 
pe toți ceilalți oameni. 

Şi totuşi, trebuia să se uite. 


Degetele lui atinseră butonul, îi mângâie forma netedă, 
pătrată. Se opri şi se uită în jur. Da; Gaunt era încă acolo. 
Undeva. Alan îl putea simți - o prezență grea, deopotrivă 
amenințătoare şi ademenitoare. Se gândi la biletul pe care 
acesta i-l lăsase. Ştiu că te-ai întrebat mult şi bine ce s-a 
întâmplat în ultimele câteva momente ale vieților soției şi fiului 
tău... 

N-o faceți, domnule şerif, şopti Brian Rusk. Alan văzu fața 
aceea palidă, rănită, pre-suicidală uitându-se la el de 
deasupra lăzii frigorifice din coşul bicicletei, lada aceea plină 
cu cartonaşe de base-ball. Lăsați trecutul să se odihnească. E 
mai bine aşa. lar el vă minte; ŞTIŢI că vă minte. 

Da. Ştia. Într-adevăr, ştia asta. 

Şi totuşi, trebuia să se uite. 

Dintr-odată, lumina mică şi verde de POWER se aprinse. 
Aparatul video funcționa perfect, cu sau fără curentul tăiat, 
exact aşa cum ştiuse Alan. Porni televizorul Sony cel sexy şi 
roşu şi, într-o clipă, strălucirea puternică şi albă a ninsorii de 
pe Canalul 3 îi lumină fața palidă. Apăsă butonul BJECT şi 
tăvița pentru casetă ieşi afară. 

N-o faceți, şopti din nou vocea lui Brian Rusk, dar Alan n-o 
ascultă. Puse caseta pe tăviță, apăsă butonul potrivit şi 
ascultă slabele pocnete ale mecanismului atunci când capetele 
de redare prinseră caseta. Apoi inspiră profund şi apăsă 
butonul PLAY. Ninsoarea puternică şi albă de pe ecran fu 
înlocuită de o întunecime netedă. O clipă mai târziu, ecranul 
se făcu de-un gri-ardezie şi începu să pâlpâie o serie de 
NUMERE; Gia Pie Osea Dau Agia Deca Dama 

Ceea ce urmă fu un cadru tremurat, filmat cu camera de 
mână, a unui drum de ţară. În prim-plan, uşor de focalizat, 
dar încă lizibil, era un indicator. 117, spunea, dar Alan nu 
avea nevoie de el. Condusese de multe ori pe bucata aceea de 
drum şi o ştia bine. Recunoscu pâlcul de pini chiar din spatele 
locului unde drumul făcea curbă -— era pâlcul în care se oprise 
Scout-ul cu botul adunat în jurul celui mai mare copac într-o 
îmbrățişare de tablă. 


Dar copacii din imagine nu prezentau nici o urmă de 
accident, deşi acestea încă erau vizibile dacă mergeai acolo şi 
te uitai (o făcuse de multe ori.) Mirarea şi teroarea i se 
strecurase pe tăcute în oase când îşi dădu seama - nu doar 
după suprafețele nemarcate ale copacilor şi cotitura 
drumului, ci după fiecare dispunere a peisajului şi fiecare 
intuiție a sufletului său - că banda aceasta fusese filmată în 
ziua când muriseră Annie şi Todd. 

Urma să vadă accidentul în desfăşurare. 

Era cât se poate de imposibil, dar era adevărat. Urma să-şi 
vadă soția şi fiul cum se zdrobesc în fața ochilor lui. 

Închideţi-l! strigă Brian. Închidețil, e un om otrăvitor şi 
vinde lucruri otrăvitoare! Închideţi-l înainte să fie prea târziul 

Dar Alan nu putea face asta mai mult decât îşi putea face 
inima să stea în loc doar gândindu-se la asta. Era înghețat, 
înțepenit. 

Acum, camera se mişcă tremurat spre stânga, în susul 
drumului. Pentru o clipă, nu se văzu nimic, şi apoi se văzu o 
scăpărare de soare reflectată. Era Scout-ul. Venea Scout-ul. 
Scout-ul se afla în drum spre pinii unde el şi oamenii din el 
aveau să-şi afle sfârşitul. Scout-ul se apropia de punctul lui 
terminus pe pământ. Nu accelera; nu se mişca haotic. Nu era 
nici un semn că Annie pierduse controlul sau că era în pericol 
să-l piardă. 

Alan se aplecă în față lângă video-ul ce murmura, cu 
transpiraţia şiroindu-i pe obraji, cu sângele zbătându-i-se 
puternic în tâmple. Simţi cum i se urcă stomacul în gât. 

Asta nu-i adevărat. E-o făcătură. El o făcuse cumva. Nu 
sunt ei; înăuntru s-ar putea să fie o actriță şi un actor tânăr 
pretinzând că sunt ei, dar nu sunt ei. Nu pot fi. 

Şi totuşi, ştia că ei erau. Ce altceva să vezi în imaginile 
transmise de un video la un televizor care nu era conectat la 
priză, dar care totuşi funcționa? Ce altceva în afară de 
adevăr? 

O minciună! strigă vocea lui Brian Rusk, dar era 
îndepărtată şi uşor de ignorat. O minciună, domnule şerif, o 
minciună! O MINCIUNĂ! 


Acum putea vedea numărul de înmatriculare al Scout-ului 
ce se apropia. 24912 V. Numărul de înmatriculare al maşinii 
Annie. 

Dintr-odată, în spatele Scout-ului, Alan văzu o altă 
scăpărare de lumină. O altă maşină, apropiindu-se cu viteză, 
scurtând distanța. 

Afară, Podul de Tinichea sări în aer cu o bubuitură 
monstruoasă de armă. Alan nu se uită în acea direcție, nici 
măcar nu auzi bubuitura. Fiecare fărâmă a concentrării lui 
era ațintită asupra ecranului televizorului Sony roşu, unde 
Annie şi Todd se apropiau de copacul ce stătea între ei şi tot 
restul vieților lor. 

Maşina din spatele lor mergea cu şaptezeci, poate optzeci 
de mile pe oră. În vreme ce Scout-ul se apropia de poziţia 
cameramanului, această a doua maşină - despre care nu 
existase nici o mărturie - se apropie de Scout. Aparent, şi 
Annie o văzu; Scout-ul începu să prindă viteză, dar era prea 
puţină. Şi era prea târziu. 

A doua maşină era un Dodge Challenger verde ca lămâia 
crudă, ridicată de spate în aşa fel încât botul stătea înclinat 
spre şosea. Prin geamurile fumurii se vedea vag drugul de fier 
ce se arcuia de-a lungul plafonului. Partea din spate era plină 
de abțibilduri: HEARST FUELLY, FRAM, STATUL QUAKER- ILOR... Deşi 
înregistrarea nu avea sonor, Alan aproape că putea auzi 
bubuitul şi pârâitul eşapamentului prin ţevile drepte. 

— Ace! — strigă el cuprins de-o înţelegere agonică. 

Ace! Ace Merrill! Răzbunare! Desigur! De ce nu se gândise 
la asta înainte? 

Scout-ul trecu prin fața camerei, care se mişcă în dreapta 
pe urmele lui. Alan avu un moment când putu vedea înăuntru 
şi da; Annie era, cu eşarfa de lână pe care o purtase în ziua 
aceea prinsă peste păr, Şi Todd, în tricoul lui cu Star-Trek. 
Todd se uita în urmă la maşina care-i urmărea. Annie se uita 
sus în oglinda retrovizoare. Nu reuşi să-i vadă fața, dar corpul 
ei încordat stătea aplecat în față, întinzând centura de 
siguranță. Avu parte de acea ultimă imagine a lor — soția şi 
fiul lui — şi o parte din el îşi dădu seama că nu voia să-i vadă 


astfel dacă nu avea nici o speranță să poată schimba 
rezultatul: nu voia să vadă teroarea ultimelor momente ale 
vieților lor. 

Dar acum nu mai avea cum să dea în spate. 

Challenger-ul lovi Scout-ul. Nu fu o lovitură puternică, dar 
Annie accelerase şi fu îndeajuns de puternică. Scout-ul rată 
curba şi ieşi de pe şosea, îndreptându-se către pâlcul de copaci 
unde-i aştepta pinul cel mare. 

— NU! strigă Alan. 

Scout-ul sări în şanţ şi afară din el. Se ridică pe două roți, 
căzu la loc şi se izbi de trunchiul pinului cu un scrâşnet surd. 
O păpuşă din cârpe cu o eşarfă de lână în păr zbură prin 
parbriz, se lovi de copac şi căzu în lăstăriş. 

Challenger-ul verde ca lămâia necoaptă se opri pe 
marginea drumului. 

Portiera şoferului se deschise. 

Ace Merrill cobori. 

Se uita spre epava Scout-ului, acum abia vizibil în fumul 
ce ieşea din radiatorul spart, şi râdea. 

— NU! strigă Alan din nou şi împinse video-ul cu ambele 
mâini de pe dulapul-vitrină. Acesta se lovi de podea, dar nu se 
sparse şi cablul coaxial era destul de lung să nu iasă din 
mută. Pe ecranul televizorului se văzu o dungă de electricitate 
statică, dar atâta tot. Alan îl văzu pe Ace urcând înapoi în 
maşină, încă râzând, şi apoi apucă televizorul roşu, îl ridică 
deasupra capului în timp ce se roti pe jumătate şi-l aruncă în 
perete. Urmă o scăpărare de lumină, un bubuit înfundat, iar 
apoi nimic în afară de zumzetul video-ului în care banda încă 
se învârtea. Alan îi trase un şut şi acesta în sfârşit tăcu. 

Prinde-l. Locuieşte în Mechanic Falls. 

Aceasta era o voce nouă. Era rece şi era nebună, dar avea 
propria ei logică nemiloasă. Vocea lui Brian Rusk dispăruse; 
acum nu mai era decât această voce, repetând întruna 
aceleaşi două lucruri. 

Prinde-l. Locuieşte în Mechanic Falls. Prinde-l. Locuieşte în 
Mechanic Falls. Prinde-l. Prinde-l. Prinde-l. 


De cealaltă parte a străzii se mai auziră încă două explozii 
din acelea ca nişte focuri de armă atunci când frizeria şi 
Pompele Funebre Samuels săriră în aer aproape în acelaşi 
timp, râgâind sticlă şi sfărâmături arzânde către cer şi în 
stradă. Alan nu observă nimic. 

Prinde-l. Locuieşte în Mechanic Falls. 

Luă fără să se gândească cutia de Bune-Bunicele, o apucă 
doar fiindcă era ceva ce adusese cu el şi, prin urmare, era ceva 
ce trebuia să ducă la plecare. Traversă camera către uşă, 
stricând urmele lăsate înainte, şi ieşi din Lucruri preţioase. 
Exploziile nu însemnau nimic pentru el. Gaura imperfectă şi 
arzândă din şirul de clădiri aflate de cealaltă parte a Străzii 
Principale nu însemna nimic pentru el. Mormanele de lemne şi 
sticlă şi cărămizi din stradă nu însemnau nimic pentru el. 
Castle Rock şi toți oamenii care locuiau acolo, inclusiv Polly 
Chalmers, nu însemnau nimic pentru el. Avea o misiune de 
îndeplinit în Mechanic Falls, la treizeci de mile depărtare de 
unde se afla atunci. Asta însemna ceva pentru el. De fapt, asta 
însemna totul. 

Alan merse cu pas grăbit de partea şoferului. Aruncă pe 
scaun pistolul, lanterna şi cutia cu nuci. În gând, mâinile lui 
se aflau deja în jurul gâtului lui Ace Merrill şi începeau să-l 
strângă. 


5 


— STAI! strigă Norris din nou. STAI UNDE EŞTI! 

Îşi spunea că era cea mai incredibilă întâmplare fericită. 
Se afla la mai puţin de şaizeci de yarzi depărtare de celula 
unde intenționa să-l pună la păstrare pe Dan Keeton. Cât 
despre celălalt tip... ei bine, asta avea să depindă de lucrurile 
cu care se învredniciseră cei doi, nu-i aşa? Nu aveau tocmai 
expresiile unor oameni care-i îmbărbătaseră pe cei bolnavi şi 
mângâiaseră pe cei loviți de nenorocire. 

Ofițerul Price se uită de la Norris la bărbaţii care stăteau 
lângă panoul demodat care spunea TRIBUNALUL DISTRICTULUI 
CASTLE. Apoi se uită înapoi la Norris. Ace şi tăticuțul lui Zippy 


se uitară unul la celălalt. Apoi amândoi îşi coborâră mâinile 
către paturile pistoalelor. 

Norris îndreptase spre cer ţeava pistolului său, aşa cum 
fusese învățat să facă în astfel de situații. Acum, urmând încă 
procedura, îşi prinse încheietura mâinii drepte cu mâna 
stângă şi cobori revolverul. Dacă era adevărat ce spuneau 
manualele, aceştia nu aveau să-şi dea seama că ţeava era 
îndreptată direct între ei; fiecare avea să creadă că Norris 
țintea spre el. 

— Luaţi-vă mâinile de la arme, prieteni. Faceţi-o acum! 

Buster şi tovarăşul său schimbară încă o privire şi-şi 
lăsară mâinile să cadă de-o parte şi de alta a corpului. 

Norris aruncă o privire la ofițer. 

— Tu, spuse el. Price. Vrei să-mi dai o mână de ajutor aici? 
Asta dacă nu eşti prea obosit, desigur. 

— Ce crezi că faci? — întrebă Price. 

Părea îngrijorat şi nedoritor să intervină. Mişcările din 
acea seară, cu demolarea bubuitoare a podului care le pusese 
capac, îl reduseseră la statutul de spectator. Se simțea 
aparent stingherit să păşească înapoi într-un rol mai activ. 
Lucrurile căpătaseră o amploare prea mare, prea repede. 

— Îi arestez pe mucoşii ăştia doi, sări Norris. Ce dracu” ţi 
se pare că fac? 

— Arestează asta, prietene, spuse Ace şi făcu un gest 
obscen către Norris. Buster scoase un râset ascuţit, afon. 

Price se uită agitat la ei şi îşi întoarse privirea nedumerită 
la Norris. 

— Ă... sub ce acuzare? 

Prietenul lui Buster râse. 

Norris îşi îndreptă întreaga atenție înapoi la cei doi bărbaţi 
şi fu alarmat să vadă că poziţia lor unul față de celălalt se 
schimbase. Când îi surprinsese, aproape că stăteau umăr la 
umăr. Acum stăteau la depărtare de aproape cinci picioare 
unul de celălalt şi încă se mai depărtau. 

— Stați pe loc! -urlă el. 

Aceştia se opriră şi mai schimbară o privire. 

— Mişcaţi-vă înapoi laolaltă! 


Aceştia rămaseră doar acolo în ploaia torențială, cu 
mâinile atârnându-le pe lângă corp, uitându-se la el. 

— Îi arestez pentru început sub acuzarea de port ilegal de 
armă! ţipă Norris furios la ofițerul Joe Price. Scoate-ţi, acu”, 
degetu” din cur şi ajută-mă! 

Asta îl şocă pe Price şi-l puse în mişcare. Încercă să-şi 
scoată revolverul din toc, descoperi că siguranța era încă pusă 
şi începu să dibuie pentru a o desface. Încă mai dibuia, când 
frizeria şi pompele funebre săriră în aer. 

Buster, Norris şi ofițerul Price se uitară cu toţii în susul 
străzii. Ace n-o făcu. El aşteptase exact acest fel de moment de 
aur. Scoase pistolul automat de la cingătoare cu viteza unui 
pistolar din vestul sălbatic şi trase. Glonţul îl nimeri pe Norris 
în spate, sus şi-n partea stângă, perforându-i plămânul şi 
spulberându-i clavicula. Când văzuse că cei doi bărbaţi se 
depărtaseră unul de celălalt, Norris făcuse un pas în față de 
lângă zidul din cărămidă; acum fu aruncat înapoi în el. Ace 
trase din nou, săpând în cărămidă un crater mic la un inci de 
urechea lui Norris. Ricoşeul scoase un sunet asemenea unei 
insecte foarte mari şi foarte furioasă. 

— O, Christoase! strigă ofițerul Price şi începu să lucreze 
mai cu entuziasm la catarama de siguranță de deasupra 
patului pistolului. 

— Arde-l pe tipu” ăla, tâticuțule! ţipă Ace. Rânjea. Trase 
iarăşi în Norris şi acest al treilea glonţ intră în partea stângă a 
costelivului ajutor de şerif în vreme ce acesta se prăbuşea în 
genunchi. Deasupra lor, fulgerul scăpără. Incredibil, Norris 
încă mai auzea cărămida şi lemnul aruncate în aer de ultima 
explozie răpăind pe stradă. 

Ofițerul Price reuşi într-un foarte târziu sfârşit să-şi 
desfacă siguranța de la armă. Tocmai scotea pistolul, când un 
glonţ pornit din automatul lui Keeton îi spulberă capul de la 
sprâncene în sus. Price fu smuls din bocanci şi aruncat în 
zidul din cărămidă al aleii. 

Norris ridică şi el arma pentru ultima dată. 1 se părea că 
pistolul cântărea o sută de livre. Încă ţinând-o cu ambele 
mâini, o îndreptă spre Keeton. Buster era o ţintă mai bună 


decât prietenul lui. Mai important, Buster tocmai omorâse un 
polițist, iar căcaturi de felul ăsta în mod clar nu se iertau în 
Castle Rock. Erau nişte țărănoi, poate, dar nu erau barbari. 
Norris apăsă trăgaciul în acelaşi moment când Ace încercă 
iarăşi să-l împuşte. 

Reculul revolverului îl făcu pe Norris să zboare în spate. 
Glonţul lui Ace bâzâi prin aer acolo unde fusese capul său cu 
doar o jumătate de secundă în urmă. Buster Keeton zbura şi 
el în spate cu mâinile strânse pe burtă. Printre degete îi curgea 
sânge. 

Norris rămase sprijinit de zidul din cărămidă lângă ofițerul 
Price, gâfâind aspru, cu o mână apăsându-şi pe umărul rănit. 
Christoase, asta chiar c-a fost a zi jalnică, gândi el. 

Ace ridică automatul către el, apoi se răzgândi — cel puţin 
pentru moment. Se duse în schimb la Buster şi se lăsă într-un 
genunche lângă el. La nord de ei, banca sări în aer într-un 
răcnet de foc şi granit pulverizat. Ace nici măcar nu se uită în 
acea direcție. Mişcă mâinile tăticuțului ca să se uite mai bine 
la rană. Îi părea rău că se întâmplase asta. Începuse să-i 
placă destul de mult de tăticuțul ăsta bătrân. 

Buster ţipă: 

— O, mă doare! O, mă dooooare! 

Ace putea jura că-l durea. Bătrânul tăticuț încasase un 
glonț cilindric de calibru 45 chiar deasupra buricului. Gaura 
de intrare avea dimensiunea unui şurub. Ace nu trebui să-l 
rostogolească pentru a şti că gaura de ieşire avea dimensiunea 
unei ceşti de cafea, probabil cu bucăţi din coloana lui 
vertebrală ieşind din ea asemenea unor acadele însângerate. 

— Mă doooare! DOOOOOOARE! strigă Buster în sus către 
ploaie. 

— Mda. 

Ace puse gura țevii automatului său la tâmpla lui Buster. 

— Ghinion, tăticuțule. O să-ţi dau nişte analgezice. 

Apăsă trăgaciul de trei ori. Trupul lui Buster tresări şi 
rămase nemişcat. 

Ace se ridică în picioare, vrând să-l termine pe afurisitul 
ăla de ajutor de şerif - dacă mai avea ce termina de el — când o 


armă bubui şi un glonţ vâjâi prin aer la mai puţin de un picior 
deasupra capului său. Ace ridică privirea şi văzu un polițist 
stând chiar în fața uşii Oficiului Şerifului care dădea spre 
parcare. Acesta arăta mai bătrân ca Dumnezeu. Trăgea către 
el cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îşi apăsa pieptul 
deasupra inimii. 

A doua încercare a lui Seat Thomas se înfipse în pământ la 
dreapta lui Ace, împroşcându-i bombeurile bocancilor de 
muncitor cu apă noroioasă. Boşorogul nu ştia defel să tragă, 
însă Ace îşi dădu pe dată seama că totuşi trebuia să-şi ia 
naibii tălpăşița de acolo. Puseseră destulă dinamită în 
tribunal să trimită clădirea până la cer, programaseră 
temporizatorul pentru cinci minute şi uite unde era el, 
aproape sprijinindu-se de el în vreme ce fututul ăla de 
Matusalem trăgea la nimereală spre el. 

Să se ocupe dinamita de ei amândoi. 

Era timpul să meargă să-l vadă pe domnul Gaunt. 

Ace se ridică şi fugi în stradă. Ajutorul de şerif cel bătrân 
trase din nou, dar acum nici măcar nu fu pe aproape. Ace fugi 
în spatele carului de ştiri galben, dar nu încercă să urce în el. 
Chevrolet Celebrity-ul era parcat în fața Lucrurilor preţioase. 
Era cea mai bună maşină de evadare. Dar mai întâi intenționa 
să-l găsească pe domnul Gaunt şi să-şi primească plata. Cu 
siguranţă îl aştepta ceva şi cu siguranță domnul Gaunt avea 
să-i dea acel ceva. 

De asemenea, avea de găsit un hoț de şerif. 

— Răzbunarea-i o curvă, murmură Ace şi alergă pe Strada 
Principală în sus către Lucruri prețioase. 


6 


Frank Jewett stătea pe scările tribunalului când în sfârşit 
îl văzu pe cel pe care-l căuta. Frank stătea acolo de-o bună 
bucată de vreme şi nimic din cele ce se întâmplaseră în Castle 
Rock în seara aceea nu însemnaseră mare lucru pentru el. 
Nici strigătele şi ţipetele venind din direcţia dealului Castle, 
nici Danforth Keeton şi un bătrân Înger al ladului coborând în 


fugă scările tribunalului cu aproximativ cinci minute în urmă, 
nici exploziile, nici cele mai recente pârâituri de armă, de data 
aceasta venind chiar de după colț, din parcarea Oficiului 
Şerifului. Frank avea altă ciorbă de fiert şi alte roşii de stors. 
Frank avea o daraveră personală cu excelentul său vechi 
„prieten”, George T. Nelson. 

Şi uite-l colo-şa! În sfârşit! Acolo era George T. Nelson în 
persoană, în carne şi oase, plimbându-se ţanțoş pe trotuarul 
de la poalele scărilor tribunalului! Cu excepţia pistolului 
automat îndesat la brâul pantalonilor să-i fără curea din 
poliester (şi a faptului că încă ploua ca la sfârşitul lumii), 
bărbatul ar fi putut la fel de bine să se afle în drum spre un 
picnic. 

Cel care se plimba fără nici o grijă prin ploaie era tocmai 
monsieur George T. Fututencur Nelson, se plimba împins de la 
spate parcă de-o briză divină, şi ce spusese biletul din biroul 
lui Frank? O, da: Ţine mine, 2.000$ la mine acasă până la 
19:15 cel mai târziu sau o să-ți doreşti să te fi născut fără sulă. 
Frank aruncă o privire la ceasul de la mână, văzu că era mai 
aproape de 19:15 şi se hotări că asta nu conta cine ştie ce. 

Ridică Llama spaniolă a lui George T. Nelson şi o îndreptă 
spre capul profesorului ăluia de dugheană fiu de curvă care-i 
făcuse atâtea necazuri. 

— NELSON! strigă el. GEORGE NELSON! ÎNTOARCE-TE ŞI UITĂ-TE LA 
MINE, SULĂ CE EŞTI! 

George T. Nelson se roti pe călcâie. Duse mâna la mânerul 
pistolului automat şi apoi o cobori când văzu că e acoperit, în 
schimb, îşi puse mâinile în şolduri şi se uită cu ochii îngustați 
în susul scărilor tribunalului la Frank Jewett, care stătea 
acolo cu apa de ploaie picurându-i din vârful nasului, de pe 
bărbie şi de pe gura ţevii armei sale furate. 

— O să mă-mpugşţti? — întrebă George T. Nelson. 

— Poţi fi sigur că da! mârâi Frank. 

— Vrei să mă-mpuşti ca pe-un câine, hă? 

— De ce nu? Asta meriţi! 

Spre uimirea lui Frank, George T. Nelson zâmbea şi dădea 
dezaprobator din cap. 


— Ahâm, spuse el, asta-i ceea ce mă aşteptam de la un 
nemernic laş care intră cu forța-n casa unui prieten şi omoară 
o pasăre mică şi neajutorată. Exact ceea ce mă aşteptam. Aşa 
că dă-i drumul, futangiu mişel cu patru ochi. Împuşcă-mă şi 
termină odată cu asta. 

Tunetul bubui deasupra, dar Frank nu-l auzi. Banca sări 
în aer zece secunde mai târziu şi abia dacă auzi şi asta. Era 
prea ocupat să se lupte cu propria sa furie... şi cu uluirea sa. 
Uluire față de tupeul lui George T. Fututencur Nelson, tupeul 
lui necugetat, fără acoperire. 

În cele din urmă, Frank reuşi să-şi dezlege limba. 

— Ti-am omorât pasărea, corect! M-am căcat pe poza aia 
tâmpită a lu' maică-ta, corect din nou! Şi tu ce ai făcut, 
George, pe lângă că te-ai asigura c-o să-mi pierd slujba şi că 
n-o să mai predau niciodată? Doamne, aş fi norocos să n-o 
sfârşesc în închisoare! 

Văzu cumplita nedreptate a acestor vorbe într-o bruscă 
fulgerare neagră de înțelegere; parcă s-ar fi frecat cu oțet peste 
o rană deschisă. 

— De ce n-ai venit pur şi simplu şi nu mi-ai cerut banii, 
dacă aveai nevoie de ei? De ce n-ai venit pur şi simplu şi nu mi 
i-ai cerut? Am fi putut rezolva cumva problema, nemernic prost 
ce eşti! 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! strigă George T. Nelson 
înapoi. Tot ce ştiu e că eşti destul de curajos să omori nişte 
papagali mici-micuţi, da” n-ai îndrăzneala să te iei de mine în 
luptă dreaptă! 

— Nu ştii despre ce... nu ştii despre ce vorbesc? vorbi 
Frank împleticit. 

Ţeava armei se legănă nebunesc de la stânga la dreapta. 
Nu-i venea să creadă ce tupeu avea bărbatul de pe trotuar; 
pur şi simplu nu-i venea să creadă. Să stea acolo cu un picior 
pe pavaj şi cu celălalt de-a dreptul în eternitate şi pur şi 
simplu să continue să mintă... 

— Nu! Nu ştiu! N-am nici cea mai mică idee! 

Ajuns la culmea furiei, Frank Jewett regresă la răspunsul 
din copilărie la o asemenea negare sfruntată: 


— Minţi, minți, creieri de câlți! 

— Laşule! ricană cu înţelepciune George T. Nelson. Eşti laş 
ca un ţânc! Eşti un ucigaş de papagali! 

— Şantajistule! 

— Ţăcănitule! Pune arma de-o parte, țăcănitule! Luptă-te 
cinstit cu mine! 

Frank rânji spre el. 

— Cinstit? Să mă lupt cu tine cinstit? Ce ştii tu despre 
cinste? 

George T. Nelson ridică mâinile goale şi mişcă din degete 
către Frank. 

— Mai multe ca tine, se pare. 

Frank deschise gura să răspundă, dar nu ieşi nimic. Era 
pe moment amuţit de mâinile goale ale vechiului său „prieten” 
George T. Nelson. 

— Haide, spuse George T. Nelson. Pune-o deoparte. Hai s-o 
facem cum o fac în filmele western, George. Dacă ai ficați 
pentru asta, desigur. Cel mai iute câştigă. 

Frank îşi spuse: ei bine, de ce nu? De ce dracu' nu? 

Oricum, nu avea multe alte lucruri pentru care să mai 
trăiască şi, dacă altceva nu făcea, îi putea arăta vechiului său 
„prieten” cine era laşul. 

— Bine, spuse el şi vâri arma la brâul pantalonilor. 

Întinse mâinile în față, ţinându-le chiar deasupra patului 
armei. 

— Cum vrei s-o facem, Georgie băiete? 

George T. Nelson rânjea. 

— Tu începi să cobori scările, spuse el. Eu încep să le urc. 
Când bubuie data următoare tunetul... 

— Bine, spuse Frank. Bun. Hai s-o facem. 

Porni pe scări în jos. lar George T. Nelson porni în sus. 


7 


Polly tocmai văzuse în față umbrarul verde al magazinului 
Lucruri prețioase, când pompele funebre şi frizeria săriră în 
aer. Explozia de lumină şi detunătura fură enorme. Văzu 


rămăşiţe sărind în aer din miezul exploziei asemenea unor 
asteroizi într-un film ştiinţifico-fantastic şi se feri din instinct. 
Şi bine făcu; mai multe bucăți de lemn şi mânerul din oţel 
inoxidabil al Scaunului 2 - scaunul lui Henry Gendron — 
pătrunseră prin parbrizul Toyotei sale. Mânerul produse un 
sunet ciudat, un zumzet înfometat când zbură prin maşină şi 
ieşi prin lunetă. Cioburile de sticlă şoptiră prin aer într-un nor 
crescător ca de împuşcătură. 

Toyota, fără vreun şofer care s-o conducă, sări peste 
bordura trotuarului, se lovi de un hidrant şi se opri. 

Clipind, Polly se ridică în şezut şi se holbă afară prin gaura 
din parbriz. Văzu pe cineva ieşind din Lucruri prețioase şi 
îndreptându-se spre una dintre cele trei maşini parcate în fața 
magazinului. În lumina puternică a focului de cealaltă parte a 
străzii, îl recunoscu pe Alan cu uşurinţă. 

— Alan! 

Ea îi strigă numele, dar Alan nu se întoarse. Se mişca 
parcă mânat de-un singur ţel, asemenea unui robot. 

Polly deschise portiera maşinii şi fugi spre el, strigându-i 
numele întruna. Din josul străzii se auzi un răpăit rapid de 
arme. Alan nu se întoarse în direcția aceea, nici nu se uită la 
conflagrația care, cu doar câteva clipe în urmă, fusese pompele 
funebre şi frizeria. Părea a fi prizonierul propriei sale acțiuni şi 
Polly îşi dădu brusc seama că ajunsese prea târziu. Leland 
Gaunt pusese mâna pe el. Cumpărase totuşi ceva şi, dacă nu 
ajungea la maşina lui înainte ca el să pornească la vânătoarea 
de stafii la care-l trimisese domnul Gaunt, pur şi simplu avea 
să plece... şi Dumnezeu ştia ce se putea întâmpla atunci. 

Alergă mai repede. 


8 


— Ajută-mă, îi spuse Norris lui Seaton Thomas şi-şi 
încolăci un braț pe după gâtul lui Seat. Se împletici în 
picioare. 

— Cred că l-am atins, spuse Seaton. 

Gâfâia, dar în obraji îi revenise culoarea. 


— Bine, spuse Norris. 

Umărul îl ardea ca un foc... iar durerea părea să i se 
afunde în carne tot mai mult, de parcă i-ar fi căutat inima. 

— Acum doar ajută-mă. 

— O să fii bine, spuse Seaton. 

Cuprins de grijă pentru Norris, Seat uitase de teama că, 
folosind cuvintele lui, îl păştea un atac de cord. 

— De-ndată ce te duc înăuntru... 

— Nu, gâfâi Norris. În patrulă. 

— Ce? 

Norris întoarse capul şi se uită la Thomas cu nişte ochi 
agitaţi, plini de durere. 

— Du-mă în patrula mea! Trebuie să merg la Lucruri 
preţioase! 

Da. De-ndată ce-i ieşiră cuvintele din gură, totul păru să 
capete sens. Lucruri preţioase era locul de unde-şi cumpărase 
undița Bazun. Era direcția spre care plecase în fugă bărbatul 
care-l împuşcase. Lucruri prețioase era locul unde totul 
începuse; Lucruri prețioase era locul unde totul trebuia să se 
sfârşească. 

Galaxia sări în aer, inundând Strada Principală cu o nouă 
strălucire. Dintre ruine se ridică un aparat Double Dragon, se 
roti de două ori şi ateriză cu susul în jos în stradă cu un 
zornăit. 

— Norris, ai fo' împuşcat... 

— Sigur c-am fost împuşcat! strigă Norris. De pe buzele lui 
zbură o spumă însângerată. 

— Du-mă acum la patrula mea! 

— E-o idee proastă, Norris... 

— Ba nu-i, spuse Norris sumbru. 

Întoarse capul şi scuipă. 

— Este singura idee. Acum, haide. Ajută-mă. 

Seat Thomas porni cu el spre Patrula doi. 


9 


Dacă nu s-ar fi uitat în oglinda retrovizoare înainte să dea 
cu spatele în stradă, Alan ar fi călcat-o pe Polly, încheind 
seara zdrobind-o, pe femeia pe care o iubea, sub roţile din 
spate ale vechii sale berline. Nu o recunoscu; nu era decât o 
umbră în spatele maşinii, umbra unei femei reliefată pe 
cazanul de flăcări de cealaltă parte a străzii. Apăsă frânele şi, 
o clipă mai târziu, ea bătea cu pumnii în geam. 

Ignorând-o, Alan începu să dea iarăşi cu spatele. Nu avea 
timp în seara asta pentru problemele oraşului; avea 
problemele lui. N-aveau decât să se măcelărească unii pe alții 
ca nişte animale proaste, dacă asta voiau să facă. El mergea în 
Mechanic Falls. Mergea să pună mâna pe omul care-i omorâse 
soția şi fiul ca răzbunare pentru patru ani neînsemnațţi la 
Shank. 

Polly apucă mânerul portierei şi fu pe jumătate împinsă, 
pe jumătate trasă în strada plină de sfărâmături. Apăsă 
butonul de sub mâner, mâna ţipându-i de durere, şi portiera 
se deschise brusc. Când Alan întoarse de volan, ea încă se 
ținea disperată de mâner şi picioarele îi târşâiau pe asfalt. 
Botul berlinei era îndreptat în josul Străzii Principale. Cuprins 
de durere şi furie, Alan uitase complet că, oricum, pe acolo nu 
mai era podul peste care să treacă. 

— Alan! strigă ea. Alan, opreşte! 

Ajunse la el. Cumva, ajunse la el în pofida ploii, a 
tunetelor, a vântului şi a pârâitului greu şi înfometat al 
focului. În pofida hotărârii lui oarbe. 

Se uită la ea, iar lui Polly i se frânse inima văzând expresia 
din ochii lui. Alan avea privirea unui om ce pluteşte în 
pântecele unui coşmar. 

— Polly? întrebă el distant. 

— Alan, trebuie să te opreşti! 

Voia să dea drumul mânerului — mâinile îi erau în agonie 
dar se temea că, dacă o făcea, el pur şi simplu va merge mai 
departe şi-o va lăsa acolo în mijlocul Străzii Principale. 

Nu... ştia că aşa va face. 

— Polly, trebuie să merg. Îmi pare rău că eşti supărată pe 
mine — că ai impresia că ţi-am făcut ceva - dar o să lămurim 


problema. Doar că trebuie să m... 

— Nu mai sunt supărată pe tine, Alan. Ştiu că n-ai fost tu. 
A fost el, care ne-a întărâtat unul împotriva celuilalt, aşa cum 
a făcut cu aproape toată lumea din Castle Rock. Fiindcă el cu 
asta se ocupă. Mă înţelegi, Alan? Mă auzi? Fiindcă el cu asta 
se ocupă! Acum, opreşte-te! Opreşte blestematul ăla de motor 
şi ascultă-mă! 

— Trebuie să merg, Polly, spuse el. 

I se părea că propria-i voce vine de foarte departe. De la 
radio, poate. 

— Dar o să mă-ntorc... 

— Ba n-o să te-ntorci! — strigă ea. 

Dintr-odată, era furioasă pe el — furioasă pe ei toți, pe toți 
oamenii lacomi, speriaţi, furioşi, rapace din oraşul ăla, 
inclusiv pe ea. 

— Ba n-o să te întorci, fiindcă, dacă pleci acum, n-o să mai 
ai dracului UNDE te întoarce! 

Salonul cu jocuri video sări în aer. Rămăşiţele lui zburară 
peste tot în jurul maşinii lui Alan, care era oprită în mijlocul 
Străzii Principale. Talentata lui mână dreaptă se mişcă brusc, 
luă cutia de Bune-Bunicele, ca pentru a-i oferi confort, şi-o 
ținu în poală. 

Polly nu băgă în seamă explozia; se uita ţintă la Alan cu 
ochii ei întunecațţi, plini de durere. 

— Polly... 

— Uite! strigă ea dintr-odată şi-şi desfăcu partea din față a 
bluzei. Apa de ploaie căzu pe umflăturile sânilor ei şi străluci 
în adâncitura de la baza gâtului. - Uite, am dat-o jos — 
amuleta! S-a dus! Dă-ţi-o şi tu jos, acum, Alan! Dacă eşti 
bărbat, dă-ți-o jos! 

Întâmpina greutăţi să o înţeleagă din adâncimile 
coşmarului care-l ținea prizonier, coşmarul pe care domnul 
Gaunt îl ţesuse în jurul lui aidoma unui cocon otrăvitor... şi, 
într-o răbufnire bruscă de intuiție, ea înțelese care era acel 
coşmar. Care trebuia să fie. 

— Ţi-a spus ce s-a întâmplat cu Annie şi Todd? — întrebă 
ea cu blândețe. 


Capul lui se lăsă pe spate, de parcă ea l-ar fi pălmuit, şi 
Polly ştiu că nimerise drept la ţintă. 

— Sigur că ţi-a spus. Care-i singurul lucru din lumea 
asta, singurul lucru nefolositor, pe care ţi-l doreşti atât de 
tare, încât ai impresia că ţi-e indispensabil? Asta e amuleta ta, 
Alan - asta ţi-a pus el la gât. 

Eliberă mânerul portierei şi-şi vâri ambele mâini înăuntrul 
maşinii. Lumina plafonierei căzu pe ele. Pielea ei era de-un 
roşu-întunecat, maroniu. Braţele ei erau atât de tare umflate, 
încât coatele îi semănau cu nişte gropițe durdulii. 

— Înăuntrul amuletei mele era un păianjen, spuse ea 
încet. „Un păianjen mic în burlan s-a cățărat. A venit ploaia şi 
l-a luat.” Doar un păianjen mic. Dar a crescut. Mi-a înghițit 
durerea şi a crescut. Asta a făcut-o înainte să-l omor şi să-mi 
recapăt durerea. Mi-am dorit atât de mult să-mi dispară 
durerea, Alan. Asta mi-am dorit eu, dar nu am nevoie să 
dispară. Te pot iubi şi pot iubi viața şi pot îndura durerea 
toate în acelaşi timp. Cred că durerea s-ar putea chiar să facă 
tot restul să arate mai bine, aşa cum o dispunere potrivită în 
vitrină poate face diamantul să arate mai bine. 

— Polly... 

— Sigur că m-a otrăvit, continuă ea gânditoare, şi cred că 
otrava mă poate omori dacă nu facem nimic. Şi de ce nu? Aşa 
e corect. Crunt, dar corect. Am cumpărat otrava odată cu 
amuleta. El a vândut o mulțime de amulete în magazinul ăsta 
Mic şi infect al lui în ultima săptămână. Nemernicul lucrează 
repede, măcar meritul ăsta i-l recunosc. Un păianjen mic în 
burlan s-a cățărat. Asta se afla în amuleta mea. În a ta ce 
este? Annie şi Todd, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

— Polly, Ace Merrill mi-a ucis soţia! L-a ucis pe Todd! EI... 

— Nul strigă ea şi-i cuprinse fața în mâinile ce-i pulsau de 
durere. Ascultă-mă! Înțelege-mă! Alan, nu-i vorba doar de viața 
ta, nu-ți dai seama? Te face să-ți răscumperi propria boală şi te 
pune să plăteşti dublu! Încă nu înţelegi asta? Nu pricepi? 

Se uită fix la ea cu gura căscată... şi apoi, încet, îşi apropie 
maxilarele. Pe față îi apăru brusc o expresie de surpriză 
nedumerită. 


— Aşteaptă, spuse el. Ceva nu era în regulă. Ceva nu era 
în regulă pe caseta pe care mi-a lăsat-o. Nu-mi pot da bine... 

— Poţi, Alan! Orice ţi-a vândut nemernicul, n-a fost în 
regulă! Aşa cum n-a fost în regulă nici numele de pe 
scrisoarea pe care mi-a lăsat-o mie. 

O auzea cu adevărat pentru prima dată. 

— Ce scrisoare? 

— N-are importanță acum - dacă există un mai târziu, o 
să-ți spun atunci. Ideea e că sare nişte paşi. Cred că 
întotdeauna sare nişte paşi. E-atât de plin de mândrie, că-i de 
mirare că nu explodează. Alan, te rog, încearcă să înţelegi: 
Annie e moartă, Todd e mort, iar dacă mergi să-l prinzi pe Ace 
Merrill în vreme ce oraşul arde din temelii în fața ochilor tăi... 

Peste umărul lui Polly apăru un braţ. Un antebraț îi 
cuprinse gâtul şi-o smuci puternic în spate. Din senin, Ace 
Merrill stătea în spatele ei, o ţinea, îndrepta spre ea o armă şi 
rânjea peste umărul ei la Alan. 

— Vorbeşti de lup, domniță, spuse Ace şi deasupra lor... 


10 


„.„„ tunetul sfâşie cerul. 

Frank Jewett şi bunul şi vechiul său „prieten” George T. 
Nelson stăteau față în față pe scările tribunalului ca doi 
pistolari ciudaţi cu ochelari deja de aproape patru minute, cu 
nervii întinşi ca şi corzile unei vioare acordate la ultima 
octavă. 

— Iug! făcu Frank. 

Duse mâna la pistolul automat îndesat la brâul 
pantalonilor. 

— Aucl făcu George T. Nelson şi duse şi el mâna la pistol. 
Scoaseră armele pe față cu nişte rânjete febrile identice — 
rânjete care păreau nişte strigăte mari şi surde — şi se 
aruncară la pământ. Degetele lor apăsară trăgacele. Cele doua 
detunături se suprapuseră atât de bine, că părură una 
singură. Fulgerul scăpără când cele două gloanţe porniră din 
țevi... şi-i surprinseră pe amândoi la jumătatea saltului, 


abătându-se exact cât trebuia să rateze ceea ce-ar fi trebuit să 
fie două ţinte clare. 

Frank Jewett simţi lângă tâmpla stângă o suflare de aer. 

George T. Nelson simți o pişcătură pe partea dreaptă a 
gâtului. 

Se uitară ţintă unul la celălalt pe deasupra armelor, 
nevenindu-le să creadă. 

— Hă? — făcu George T. Nelson. 

— Ce? - făcu Frank Jewett. 

Începură să-şi strâmbe gurile în două rânjete identice, 
incredule. George T. Nelson făcu un pas ezitant în sus către 
Frank; Frank făcu un pas ezitant în jos spre George. Încă o 
clipă sau două şi s-ar fi îmbrățişat, cearta lor fiind redusă la 
scară de acele două mici suflări de eternitate... dar atunci sări 
în aer Clădirea Municipalităţii cu un bubuit care păru să 
despice lumea în două, pulverizându-i pe amândoi acolo unde 
se aflau. 


11 


Explozia finală le-a întrecut pe toate celelalte. Ace şi 
Buster puseseră patruzeci de dinamite în mănunchiuri de câte 
zece în Clădirea Municipalităţii. Una dintre aceste bombe 
fusese lăsată pe scaunul judecătorului din sala de judecată. 
Buster insistase să o pună pe cealaltă pe biroul Amandei 
Williams din Aripa Consilierilor. 

— Oricum, femeile n-au ce căuta în politică, îi explicase 
Buster lui Ace. 

Sunetul exploziei a fost zguduitor şi, pentru o clipă, fiecare 
fereastră a celei mai mari clădiri din oraş a fost umplută de o 
lumină violet-portocalie supranaturală. Apoi, focul a izbucnit 
afară prin ferestre, prin uşi, prin guri de aerisire şi grilaje, 
precum nişte brațe musculoase, nemiloase. Acoperişul din 
ardezie s-a ridicat întreg aidoma unei ciudate nave spaţiale cu 
frontoane, s-a înălțat pe o pernă de foc, apoi s-a spulberat 
într-o sută de mii de fragmente ascuțite. 


În clipa următoare, clădirea însăşi a explodat în toate 
direcţiile, transformând Strada Principală de Jos într-o ploaie 
biciuitoare de cărămidă şi sticlă în care nimic mai mare ca un 
gândac n-avea cum să supraviețuiască. Nouăsprezece bărbați 
şi femei au fost omorâți în explozie, dintre care cinci erau 
jurnalişti veniți să povestească lumii despre ciudata situație 
din Castle Rock şi deveniți în schimb parte din poveste. 

Maşini ale Poliţiei Statale şi vehicule ale jurnaliştilor au 
fost aruncate peste cap prin aer asemenea unor jucării Corgi. 
Duba galbenă pe care domnul Gaunt le-o pusese la dispoziție 
lui Ace şi lui Buster a rulat neabătută în susul Străzii 
Principale la nouă picioare deasupra solului, cu roțile 
învârtindu-se, cu uşile din spate atârnând în balamalele lor 
contorsionate, cu unelte şi temporizatoare vărsându-se din ea. 
A cotit la stânga împinsă de un val imens de căldură şi a 
intrat în biroul din față al Agenţiei de Asigurări Dostie, 
măturând cu grilajul ei diform maşini de scris şi fişete. 

O vibraţie ca de cutremur s-a împrăştiat prin pământ. 
Geamurile s-au spart în tot oraşul. Moriştile de vânt, care 
arătaseră constant spre nord-est suflate de vântul copleşitor 
al furtunii (care acum începea să se potolească, parcă 
stânjenită de apariția acestei schimbări), au început să se 
învârtă nebunesc. Mai multe au zburat din suporţi, iar a doua 
zi una avea să fie găsită îngropată adânc în uşa Bisericii 
Baptiste, asemenea unei săgeți indiene. 

Pe Castle Avenue, unde sorții de izbândă se întorceau 
decisiv în favoarea catolicilor, luptele au încetat. Henry Payton 
a rămas lângă patrula sa, cu pistolul scos din teacă 
legănându-i-se lângă genunchiul drept, şi se uita ţintă la 
mingea de foc dinspre sud. Sângele îi curgea pe obraji ca nişte 
lacrimi. Reverendul William Rose s-a ridicat în şezut, a văzut 
sclipirea monstruoasă de la orizont şi a început să suspecteze 
că venea sfârşitul lumii şi că ceea ce vedea el era steaua Pelin. 
Părintele John Brigham s-a împleticit spre el cu paşi 
împiedicaţi şi ezitanţi. Nasul lui era îndoit mult spre stânga şi 
gura era un cheag de sânge. S-a gândit să dea cu piciorul în 


capul reverendului Rose ca într-o minge de fotbal şi în schimb 
l-a ajutat să se ridice în picioare. 

Pe Castle View, Andy Clutterbuck nici măcar n-a ridicat 
privirea. Şedea pe scările din față ale casei Potter, plângând şi 
legănându-şi în brațe soția moartă. Mai avea încă doi ani 
până la beţia şi la saltul prin gheaţa de pe lacul Castle care-l 
va omori, dar se afla la capătul ultimei zile sobre din viața sa. 

Pe Dell's Lane, Sally Ratcliffe se afla în dulapul din 
dormitor şi un şir scurt şi forfotitor de insecte cobora pe 
cusătura laterală a rochiei ei. Auzise ce se întâmplase cu 
Lester, înțelesese că era în parte răspunzătoare pentru asta 
(sau crezuse că înțelege şi, în cele din urmă, tot aia era) şi se 
spânzurase cu cordonul halatului ei de baie. Una dintre 
mâinile ei era adânc înfiptă în buzunarul rochiei. În ea se afla 
încleştată o aşchie de lemn. Era înnegrită de vreme şi 
spongioasă din cauza putreziciunii. Păduchii de lemn cu care 
fusese infestată plecau acum în căutarea unei case noi, mai 
stabile. Ajunseră la tivul rochiei şi începură să mărşăluiască 
în jos către podea pe un picior care se legăna. 

Cărămizile au vâjâit prin aer, transformând clădirile aflate 
la o anumită distanţă de centrul exploziei în ceea ce semăna 
cu rămăşiţele unui foc de artilerie. Cele mai apropiate 
semănau cu nişte bucăți de şvaițer sau erau complet 
prăbuşite. 

Noaptea răgea ca un leu cu o lance otrăvită înfiptă în gât. 


12 


Seat Thomas, care conducea patrula pe care Norris 
Ridgewick insistase s-o ia, simți cum se ridică puțin partea din 
spate a maşinii, ca prinsă de mâna unui uriaş. O clipă mai 
târziu, o furtună de cărămizi înghiți maşina. Două sau trei 
intrară în portbagaj prin capac. Una bubui pe plafon. O alta 
ateriză pe capotă într-un nor de praf de culoarea sângelui 
vechi şi se rostogoli în stradă. 

— lisuse, Norris, tot oraşu' sare-n aer! — strigă Seat 
ascuțit. 


— Tu mergi mai departe, spuse Norris. 

I se părea că arde în flăcări; transpiraţia îi stătea în 
broboane mari pe fața trandafirie, îmbujorată. Bănuia că Ace 
nu-l rănise mortal, că nu făcuse decât să-l zgârie de ambele 
dăți, însă ceva tot nu era deloc bine. Simţea o stare de rău 
cum îşi croieşte drum în carnea lui, iar vederea i se tot 
vălurea. Se ţinea cu îndârjire de starea de conştiență. Pe 
măsură ce-i creştea febra, devenea din ce în ce mai sigur că 
Alan avea nevoie de el şi că, dacă era foarte norocos şi foarte 
curajos, încă mai putea să-şi ispăşească îngrozitorul dezastru 
pe care-l pusese în mişcare când tăiase cauciucurile maşinii 
lui Hugh. 

În fața lui, în stradă, lângă umbrarul verde al magazinului 
Lucruri preţioase, văzu un grup mic de siluete. Trâmba de foc 
ce ieşea dintre ruinele Clădirii Municipalității lumina siluetele 
într-un tablou, ca nişte actori pe scenă. Putea vedea berlina 
lui Alan şi pe Alan însuşi coborând din ea. În fața lui, cu 
spatele întors spre patrula în care se apropiau Norris 
Ridgewick şi Seaton Thomas, era un bărbat cu un pistol. Ţinea 
o femeie în fața lui ca pe un scut. Norris nu reuşea să vadă 
destul de bine femeia ca să-şi dea seama cine era, dar 
bărbatul care o ţinea ostatică purta rămăşiţele franjurate ale 
unui tricou Harley-Davidson. Era bărbatul care încercase să-l 
omoare pe Norris la Clădirea Municipalităţii, bărbatul care-i 
zburase creierii lui Buster Keeton. Deşi nu-l întâlnise 
niciodată, Norris era destul de sigur că acesta era băiatul rău 
fugit din oraş, Ace Merrill. 

—  lisuse-mare, Norris! Ăla-i Alan! Acu” ce se mai 
întâmplă? 

Oricine ar fi tipul, nu ne aude că venim, îşi spuse Norris. 
Nu cu toate celelalte zgomote. Dacă Alan nu se uită spre noi, 
dacă nu varsă troaca... 

Revolverul de serviciu al lui Norris îi stătea în poală. 
Cobori geamul din partea pasagerului şi apoi ridică arma. 
Cântărise o sută de livre înainte? Acum cântărea de cel puţin 
două ori mai mult. 


— Condu încet, Seat — cât de încet poți. lar când te ating 
cu piciorul, opreşte maşina. Imediat. Nu-ţi pierde vremea să te 
mai gândeşti. 

— Cu picioru'! Cum vine asta, cu pi... 

— Taci, Seat, spuse Norris cu o blândețe obosită. 
Aminteşte-ţi doar ce-am spus. 

Norris se întoarse în lateral, îşi scoase capul şi umerii pe 
geam şi se prinse de bara care susținea girofarul. Încet, cu 
efort, se trase în sus şi afară până ce şedea în geam. Umărul 
lui urla de agonie şi sângele începu să-i ude din nou cămaşa. 
Acum se aflau la mai puţin de trei yarzi de cei trei oameni din 
stradă şi putea ţinti direct peste acoperiş spre bărbatul care o 
ținea pe femeie. Nu putea trage, cel puţin nu încă, fiindcă era 
posibil s-o nimerească şi pe ea. Dar dacă se mişca unul dintre 
zi 

Mai aproape de atât, Norris nu îndrăznea să meargă. Îl 
atinse pe Seat cu piciorul. Seat opri încet patrula în mijlocul 
străzii plină de cărămizi şi moloz. 

Mişcă-te, se rugă Norris. Unul dintre voi, te rog, mişcă-te. 
Nu-mi pasă care şi nu trebuie să te mişti decât puţin, dar, te 
rog, mişcă-te. 

Nu observă cum se deschide uşa magazinului Lucruri 
prețioase; se concentra prea tare asupra bărbatului cu 
pistolul şi a ostaticului său. Nu-l văzu nici pe domnul Leland 
Gaunt cum iese din magazin şi rămâne sub umbrarul verde. 


13 


— Banii ăia erau ai mei, nemernicule! — strigă Ace la Alan, 
iar dac-o vrei înapoi pe târfa asta cu toate dotările din fabrică, 
ai face bine să-mi spui ce dracu” ai făcut cu ei! 

Alan coborâse din maşină. 

— Ace, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Răspuns greşit! strigă Ace. Ştii exact despre ce vorbesc! 
Banii lui Pop! În cutii! Dac-o vrei pe târfă, spune-mi ce-ai făcut 
cu ei! Oferta asta e valabilă doar pentru o perioadă limitată, 
muistule! 


Cu coada ochiului, Alan prinse o mişcare mai în jos de ei 
pe Strada Principală. Era o patrulă, iar lui i se părea că eo 
maşină a districtului, dar nu îndrăznea să arunce o privire 
mai atentă. Dacă afla Ace că este atacat pe flanc, îi lua viața 
lui Polly. O făcea mai repede decât îţi lua să clipeşti. 

Aşa că, în schimb, îşi fixă direcţia privirii spre chipul ei. 
Ochii ei negri erau istoviți şi plini de durere... dar nu erau 
temători. 

Alan simți cum îl umple din nou cumpătarea. Ciudat 
lucru şi cumpătarea asta. Când rămâneai fără ea, nu-ţi 
dădeai seama. Nu-i simțeai lipsa. N-o recunoşteai decât atunci 
când îți era redată, asemenea unei păsări sălbatice care trăia 
şi cânta în tine nu fiindcă aşa trebuie, ci fiindcă aşa alegi tu. 

— A greşit, îi spuse încet lui Polly. Gaunt a greşit pe 
casetă. 

— Despre ce dracu” vorbeşti? 

Vocea lui Ace era frântă, ameţită. Înfipse ţeava pistolului 
automat în tâmpla lui Polly. 

Dintre toți, doar Alan văzu uşa magazinului Lucruri 
prețioase deschizându-se încet şi nici el n-ar fi văzut-o dacă 
nu şi-ar fi îndreptat atât de hotărât privirea în altă parte de la 
patrula ce avansa lent în susul străzii. Doar Alan văzu — 
fantomatic, chiar la marginea câmpului vizual — silueta înaltă 
care ieşi pe ea, o siluetă îmbrăcată nu într-o haină sport sau o 
jachetă de seară, ci într-un mantou din postav negru. 

Un mantou de călătorie. 

Într-o mână, domnul Gaunt ţinea o valiză demodată, 
genul acela de valiză în care un comis-voiajor îşi purta în 
vremurile de demult bunurile şi mostrele. Era făcută din piele 
de hienă şi nu era imobilă. Se umfla şi se bomba, se umfla şi 
se bomba sub degetele lungi şi albe care o ţineau de mâner. 
lar dinăuntrul ei, asemenea vâjâitului unui vânt îndepărtat 
sau a şuieratului fantomatic pe care-l auzi în firele de înaltă 
tensiune, se auzea un sunet slab de strigăte. Alan auzi cu 
urechile acest sunet oribil şi neliniştitor; i se părea că-l aude 
cu inima şi cu mintea. 


Gaunt rămase sub umbrar acolo unde putea vedea atât 
patrula care se apropia, cât şi tabloul de lângă berlină, iar în 
ochi avea o expresie de iritare crescândă... poate chiar 
îngrijorare. 

Alan îşi spuse: şi nu ştie că l-am văzut. Sunt aproape 
sigur de asta. Te rog, Doamne, fă să am dreptate. 


14 


Alan nu-i răspunse lui Ace. Îi vorbi în schimb lui Polly, 
strângând în acelaşi timp mai tare în mâini cutia de Bune- 
Bunicele. Ace nici măcar nu observase cutia, se părea, foarte 
probabil fiindcă Alan nu făcuse absolut nici o încercare s-o 
ascundă. 

— Annie nu purta centura de siguranţă în ziua aceea, îi 
spuse Alan lui Polly. Ţi-am spus asta vreodată? 

— Nu... nu-mi amintesc, Alan. 

În spatele lui Ace, Norris Ridgewick se muncea să se tragă 
afară prin geamul patrulei. 

— Din cauza asta a ieşit prin parbriz. 

În doar o clipă va trebui să trag asupra unuia dintre ei, îşi 
spuse. Ace sau domnul Gaunt? În ce direcţie? În care? 

— Asta m-am întrebat întotdeauna - de ce nu avea 
centura pusă. Nici măcar nu se gândea la ea, obiceiul era atât 
de adânc înrădăcinat. Dar în ziua aia nu a făcut-o. 

— Ultima ocazie, copoiule! ţipă Ace. Îmi iau banii sau o iau 
pe târfa asta! Tu alegi! 

Alan continuă să-l ignore. 

— Dar pe casetă, centura de siguranță era totuşi pusă, 
spuse Alan şi dintr-odată ştiu. Certitudinea răsări în mijlocul 
minții sale asemenea unei limpezi coloane argintii din flăcări. — 
Era totuşi pusă ŞI-AI DAT-O ÎN BARĂ, DOMNULE GAUNT! 

Alan se avântă spre silueta înaltă care stătea sub 
umbrarul verde la depărtare de opt picioare. Când făcu un 
singur pas mare către cel mai nou comerciant din Castle Rock, 
prinse capacul cutiei de Bune-Bunicele şi, înainte ca Leland 
Gaunt să poată face ceva - înainte ca ochii lui să poată face 


mai mult decât să înceapă să se caşte - Alan desprinse 
capacul ultimei jucării a lui Todd, cea pe care Annie îi spusese 
să-l lase s-o cumpere fiindcă nu va fi copil decât o singură 
dată. 

Şarpele ţâşni afară şi de data aceasta nu fu o glumă. 

De data aceasta fu real. 

Fu real doar câteva secunde şi Alan nu ştiu niciodată 
dacă-l mai văzuse cineva, dar Gaunt îl văzu; era absolut sigur 
de asta. Era lung - mult mai lung decât şarpele din hârtie 
creponată care sărise cu o săptămână sau aşa ceva în urmă 
când luase capacul cutiei în parcarea Clădirii Municipalității 
după lungul şi singuraticul său drum de la Portland. Pielea lui 
sclipi cu o irizaţie schimbătoare şi trupul lui era împestrițat 
cu diamante de roşu şi negru, asemenea pielii unui şarpe cu 
clopoței fabulos. 

Mazxilarele i se deschiseră şi muşcă de umărul mantoului 
din postav al lui Leland Gaunt. Alan se uită pe furiş la 
strălucirea orbitoare, ca de crom, a colților lui. Văzu capul 
triunghiular mortal retrăgându-se, apoi avântându-se spre 
gâtul lui Gaunt. Îl văzu pe Gaunt dând să-l prindă şi 
prinzându-l... dar, înainte de asta, colții şarpelui se înfipseră 
în carnea lui, nu o dată, ci de mai multe ori. Capul 
triunghiular se ridică şi cobori ca motorul unei maşini de 
cusut. 

Gaunt strigă - deşi Alan nu-şi putu da seama dacă de 
durere, furie sau amândouă -— şi aruncă valiza pentru a putea 
prinde şarpele cu ambele mâini. Alan profită de ocazie şi sări 
înainte atunci când Gaunt îndepărtă de el şarpele biciuitor, 
apoi îl azvârli pe trotuar lângă picioarele lui încălțate în 
bocanci. Când ateriză, era iarăşi ceea ce fusese înainte — nimic 
altceva decât o ciudăţenie ieftină, un arc lung de cinci picioare 
înfăşurat în hârtie creponată decolorată, genul de truc pe care 
numai un copil ca Todd l-ar putea îndrăgi cu adevărat şi pe 
care numai o creatură ca Leland Gaunt o putea aprecia cu 
adevărat. 

Sângele curgea din gâtul lui Gaunt în firişoare subțiri din 
trei perechi de găuri. Când se aplecă să-şi ridice valiza, îl 


şterse absent cu una dintre ciudatele sale mâini cu degete 
lungi... şi se opri brusc. Aplecat aşa, cu lungile lui picioare 
îndoite, cu lungul lui braţ întins, semăna cu o xilogravură 
înfățişându-l pe Ichabod Crane. Dar ceea ce voia el să ia nu 
mai era acolo. Valiza din piele de hienă cu lateralele ei care 
respirau revoltător se afla acum pe pavaj între picioarele lui 
Alan. O luase în vreme ce domnul Gaunt fusese ocupat cu 
şarpele şi o făcuse cu obişnuita lui viteză şi dexteritate. 

Nu exista nici o urmă de îndoială acum cu privire la 
expresia lui Gaunt; o combinaţie furtunoasă de furie, ură şi 
surpriză incredulă îi schimonosea trăsăturile. Buza lui de sus 
se răsuci în sus aidoma botului unui câine expunând şirurile 
de dinți încălecați. Acum, toți acei dinţi se terminau cu vârfuri 
ca de ac, parcă piliți special pentru această ocazie. 

Întinse mâinile lui late şi sâsâi: 

— Dă-mi-o — e-a mea! 

Alan nu ştia că Leland Gaunt asigurase zeci de rezidenți 
din Castle Rock, de la Hugh Priest la Slopey Dodd, că nu-l 
interesa câtuşi de puţin sufletele oamenilor - doar nişte 
lucruri sărmane, scofâlcite, micşorate. Dacă ar fi ştiut, Alan ar 
fi râs şi ar fi arătat cu voce tare că minciunile erau principala 
marfă a domnului Gaunt. O, ştia ce se afla în geantă, sigur că 
da - ce era acolo înăuntru, strigând asemenea firelor de 
electricitate într-un vânt puternic şi respirând ca un bătrân 
speriat aflat pe patul de moarte. Ştia foarte bine. 

Buzele domnului Gaunt se traseră de peste dinți într-un 
rânjet macabru. Mâinile lui oribile se întinseră şi mai mult 
spre Alan. 

— Te avertizez, şerife — nu ţi-o trage cu mine. Nu-s omul cu 
care să vrei să ţi-o tragi. Geanta aia e a mea, îți zic! 

— Nu cred asta, domnule Gaunt. Am o bănuială că ceea ce 
se află acolo înăuntru sunt bunuri furate. Cred c-ai face mai 
bine... 

Ace se uitase fix, cu gura căscată, la transformarea 
subtilă, dar implacabilă, a domnului Gaunt din om de afaceri 
în monstru. Mâna din jurul gâtului lui Polly se relaxase puţin, 
iar ea profită de ocazie. Îşi răsuci capul şi-şi înfipse dinții până 


la gingii în încheietura mâinii lui Ace Merrill. Ace o plesni fără 
să se gândească şi Polly se prăbuşi în stradă. Ace îndreptă 
arma spre ea. 

— Târfă! strigă el. 


15 


— Aşa, murmură mulțumit Norris Ridgewick. 

Îşi sprijinise ţeava revolverului de serviciu pe una dintre 
barele girofarului. Acum îşi ținu răsuflarea, îşi prinse între 
dinți buza de jos şi apăsă trăgaciul. Ace Merrill fu dintr-odată 
azvârlit peste femeia din stradă - era Polly Chalmers, iar 
Norris avu timp să-şi spună că ar fi trebui să ştie asta — cu 
partea din spate a capului împrăştiindu-se şi zburând în 
cocoloaşe şi cheaguri. 

Dintr-odată, Norris se simţi foarte slăbit. 

Dar se simţea de asemenea şi foarte, foarte fericit. 


16 


Alan nu observă sfârşitul lui Ace Merrill. 

La fel nici Leland Gaunt. 

Ei stăteau unul în fața celuilalt, Gaunt pe trotuar, Alan în 
stradă lângă berlina sa, între picioare cu valiza aceea oribilă 
care respira. 

Gaunt inspiră profund şi închise ochii. Ceva îi trecu peste 
față — un fel de licărire. Când îşi deschise iarăşi ochii, un 
simulacru al acelui Leland Gaunt care păcălise atât de mulți 
oameni în The Rock se întorsese — fermecătorul şi civilizatul 
domn Gaunt. Aruncă o privire în jos la şarpele din hârtie ce 
zăcea pe trotuar, făcu o grimasă de silă şi-l trimise cu piciorul 
în rigolă. Apoi se uită înapoi la Alan şi întinse o mână. 

— Te rog, şerife — hai să nu ne certăm. E târziu şi sunt 
obosit. Vrei să plec din oraşul tău, iar eu vreau să plec. Voi 
pleca... de-ndată ce-mi vei da ce-i al meu. Şi este al meu, te 
asigur de asta. 

— Asigură şi fii blestemat. Nu te cred, prietene. 


Gaunt se uită ţintă la Alan cu iritare şi furie. 

— Geanta aceea şi conținutul ei îmi aparțin mie! Nu crezi 
în comerțul liber, şerite Pangborn? Ce eşti, vreun fel de 
comunist? M-am târguit pentru absolut fiecare dintre 
lucrurile din valiza aceea! Le-am dobândit cinstit şi echitabil. 
Dacă ceea ce vrei e o recompensă, o retribuire, un comision, o 
taxă a găsitorului, o lingură din bătrâna sosieră, oricum vrei 
să-i spui, asta pot înțelege şi asta o voi plăti cu bucurie. Dar 
trebuie să vezi că aceasta e o problemă de afaceri, nu una 
legală... 

— Trişorule! strigă Polly. Ai trişat şi ai mințit şi ai înşelat! 

Gaunt îi aruncă o privire îndurerată, apoi se uită înapoi la 
Alan. 

— N-am făcut-o, să ştii. Am procedat cum procedez mereu. 
Le arăt oamenilor ce am de vânzare... şi-i las să se hotărască 
singuri. Aşa că... dacă eşti bun... 

— Cred c-am s-o păstrez, spuse Alan fără nici o inflexiune. 

Un zâmbet mic, la fel de subțire şi de tăios ca o pojghiță de 
gheaţă în noiembrie, îi atinse buzele. 

— Hai să spunem doar că-i o probă la dosar, bine? 

— Mă tem că nu poţi face asta, şerife. 

Gaunt cobori de pe trotuar în stradă. În ochi îi străluceau 
găuri mici şi roşii de lumină. 

— Poţi muri, dar nu poţi păstra ce-i al meu. Nu dacă 
intenţionez s-o iau înapoi. Şi asta intenționez. 

Începu să meargă spre Alan, găurile roşii ca de ac din ochi 
se adânciră. Înaintând, lăsă o urmă de bocanc în gogoloiul de 
culoarea terciului de ovăz care erau creierii lui Ace. 

Alan îşi simţi stomacul încercând să se adune în sine, dar 
nu se mişcă. În schimb, îndemnat de-un instinct pe care nu 
făcu nici un efort să-l înțeleagă, îşi împreună mâinile în fața 
farului stâng al berlinei. Le împleti, făcu o formă de pasăre şi 
începu să-şi îndoaie repede încheieturile înainte şi înapoi. 

Vrăbiile zboară din nou, domnule Gaunt, îşi spuse el. 

Umbra mare a unei păsări — mai mult şoim decât vrabie şi 
neliniştitor de realistă pentru o siluetă lipsită de substanță — 
bătu brusc din aripi pe fațada falsă a Lucrurilor preţioase. 


Gaunt o văzu cu colțul ochiului, se roti spre ea, icni şi se 
retrase din nou. 

— Pleacă din oraş, prietene, spuse Alan. 

Îşi rearanjă mâinile şi acum umbra mare a unui câine — 
poate un Saint Bernard — se cocârjă pe fațada atelierului Coşi 
Întruna în spotul de lumină aruncat de farurile berlinei. Şi 
undeva în apropiere - poate din coincidenţă, poate nu - un 
câine începu să latre. Unul mare, după sunet. 

Gaunt se întoarse în direcția aceea. Părea uşor chinuit 
acum şi-n mod sigur scos din echilibru. 

— Eşti norocos că te las să pleci, continuă Alan. Dar de ce 
să te acuz, dacă tot veni vorba? Furtul de suflete s-ar putea să 
figureze în codul de legi cu care au de-a face Brigham şi Rose, 
dar nu cred că l-aş găsi în al meu. Totuşi, te sfătuiesc să pleci 
cât încă poți. 

— Dă-mi geanta! 

Alan se uită fix la el, încercând să pară incredul şi sfidător 
în vreme ce inima îi bubuia mai departe bezmetic în piept. 

— Încă nu înţelegi? Nu pricepi? Ai pierdut. Ai uitat cum e 
să faci față eşecului? 

Gaunt rămase uitându-se la Alan pentru o secundă lungă 
şi apoi dădu din cap. 

— Am ştiut că ar fi bine să te evit, spuse el. Aproape că 
părea că vorbeşte singur. — Am ştiut-o foarte bine. Sigur că da. 
Ai câştigat. 

Dădu să se întoarcă; Alan se relaxă uşor. 

— Merg... 

Se întoarse înapoi, rapid ca un şarpe şi el, atât de rapid, 
că-l făcu pe Alan să pară lent. Faţa i se schimbase din nou; 
aspectul său uman dispăruse complet. Era fața unui demon 
acum, cu obraji brăzdaţi de tăieturi lungi şi adânci şi cu ochi 
apoşi care scăpărau de-un foc portocaliu. 

— ... DAR NU FĂRĂ CE-I AL MEU! strigă el şi sări după geantă. 

Undeva - în apropiere sau la o mie de mile depărtare — 
Polly ţipă: „Păzea, Alan!”, dar nu mai avu timp să se păzească; 
demonul, mirosind ca un amestec de sulf şi piele de bocanci 


prăjită, era asupra sa. Nu mai era timp decât să acţioneze ori 
să moară. 

Alan îşi duse mâna dreaptă la partea interioară a 
încheieturii celei stângi, dibuind după ochiul mic de plastic ce 
ieşea de sub brățara ceasului. O parte din el îl anunţa că asta 
nu va funcționa niciodată, că nici măcar încă un miracol al 
transmutației nu-l mai putea salva de data aceasta, fiindcă 
Trucul Florilor Împăturite era fumat, era... 

Degetul mare intră în ochiul elastic. 

Pacheţelul din hârtie sări afară. 

Alan întinse mâna înainte, deschizând ochiul elastic 
pentru ultima dată. 

— ABRACADABRA, LA ZBURĂTOARE! strigă el şi ceea ce dintr- 
odată îi înflori în mână nu era un buchet de flori, ci un buchet 
scăpărător de lumină care scufundă Strada Principală de Sus 
într-o irizaţie fabuloasă, schimbătoare. Îşi dădu seama că, 
totuşi, culorile care i se ridicau din pumn într-o incredibilă 
fântână arteziană erau toate o singură culoare, aşa cum toate 
culorile reflectate de o prismă de sticlă sau un curcubeu în aer 
sunt o singură culoare. Simţi trecându-i pe braț în sus un val 
de electricitate şi, preț de o clipă, fu umplut de-un extaz mare 
şi incoerent: 

Albul! Venirea albului! 

Gaunt urla de durere şi furie şi frică... dar nu se dădu în 
spate. Poate că era aşa cum sugerase Alan: trecuse atât de 
mult timp de când pierduse la jocul acesta, încât uitase cum 
este. Încercă să sară mai jos de buchetul de lumină ce pâlpâia 
deasupra palmei strânse a lui Alan şi, doar pentru un 
moment, degetele lui chiar atinseră mânerele valizei dintre 
picioarele lui Alan. 

Dintr-odată, apăru un picior vârât într-un şoşon de casă — 
piciorul lui Polly. Călcă tare pe mâna lui Gaunt. 

— Las-o acolo! — strigă ea. 

EI ridică privirea, mârâind... şi Alan îi vâri pumnul de raze 
în față. Domnul Gaunt dădu glas unui strigăt prelung şi 
trăncănit de durere şi frică şi se împletici în spate cu un foc 
albastru dansându-i în păr. Degetele lungi şi albe mai făcură 


o singură încercare să prindă mânerele valizei şi de data 
aceasta Alan fu cel care călcă pe ele. 

— Îţi spun pentru ultima dată să pleci de aici, zise el pe o 
voce pe care nu şi-o recunoştea ca aparținându-i. Era prea 
robustă, prea sigură, prea plină de forță. Înţelese că probabil 
nu va putea pune capăt arătării care stătea ghemuită în fața 
lui cu o mână scofâlcită ridicată să-şi apere fața de spectrul 
schimbător de lumină, dar o putea face să plece. Astă-seară, 
această putere era a lui... dacă îndrăznea s-o folosească. Dacă 
îndrăznea s-o înfrunte cu toată ființa lui. — Şi-ţi zic pentru 
ultima dată că pleci fără asta. 

— Vor muri fără mine! — gemu arătarea-Gaunt. 

Acum, mâinile ei îi atârnau între picioare; gheare lungi 
clănțăneau şi păcăneau în rămăşiţele de tot felul din stradă. 

— Toți până la ultimul dintre ei vor muri fără mine, ca 
plantele fără apă în deşert. Asta vrei să se întâmple? Asta? 

Polly era alături de Alan atunci, lipită de braţul lui. 

— Da, spuse ea cu răceală. Mai bine ca ei să moară aici şi 
acum, dacă asta trebuie să se întâmple, decât să meargă cu 
tine şi să trăiască. Ei - noi - am făcut unele lucruri josnice, 
dar prețul ăsta-i mult prea mare. 

Arătarea-Gaunt sâsâi şi îşi scutură ghearele spre ei. 

Alan ridică geanta şi merse încet cu spatele în stradă cu 
Polly alături. Ridică fântâna de flori-lumină aşa încât aceasta 
să arunce o strălucire uimitoare şi rotitoare asupra domnului 
Gaunt şi a Tucker Talisman-ului său. Trase aer în piept —- mai 
mult aer decât conţinuse vreodată trupul lui, i se părea. lar 
când vorbi, cuvintele răcniră din el pe o voce amplă care nu-i 
aparținea. 

— „DU-TE ACUM DEMONULE EŞTI ALUNGAT DIN LOCUL ASTA!” 

Arătarea-Gaunt strigă parcă arsă de-o apă opărită. 
Umbrarul verde al magazinului Lucruri prețioase izbucni în 
flăcări şi vitrina explodă în interior, sticla ei pulverizându-se în 
mici diamante. De deasupra palmei închise a lui Alan, raze 
puternice de lumină - albastre, roşii, verzi, portocalii, violet de 
nuanțe adânci — săriră în toate direcțiile. Pentru o clipă, o stea 
mică părea să explodeze stându-i în echilibru pe pumn. 


Valiza din piele de hienă se deschise cu un pocnet putrezit, 
iar vocile întemnițate şi tânguitoare evadară într-un vapor ce 
nu putu fi văzut, ci simțit de către toți —- Alan, Polly, Norris, 
Seaton. 

Polly simţi cum îi dispare din braţe şi piept otrava încinsă 
şi vlăguitoare. 

Căldura adunată încet în jurul inimii lui Norman se risipi. 

Peste tot în Castle Rock, armele şi bâtele fură aruncate în 
lături; oamenii se uitară unii la ceilalți cu ochii întrebători ai 
celor care s-au trezit dintr-un vis îngrozitor. 

Iar ploaia se opri. 


17 


Încă strigând, arătarea care fusese Leland Gaunt ţopăia şi 
se târi de-a buşilea pe trotuar către Tucker. Deschise portiera 
şi sări în spatele volanului. Motorul porni cu un strigăt. Nu 
era sunetul oricărui motor făcut de mâini de om. O limbă 
lungă de foc portocaliu râgâi din ţeava de eşapament. 
Luminile de poziție prinseră viață şi nu erau nişte bucăţi de 
sticlă roşie, ci nişte ochi mici şi urâţi - ochii unor drăcuşori 
sadici. 

Polly Chalmers strigă şi îşi întoarse fața spre umărul lui 
Alan, dar Alan nu se putu întoarce. El era damnat să vadă şi 
să-şi amintească toată viața ce văzu, aşa cum avea să-şi 
amintească cea mai strălucitoare minune a serii: şarpele de 
hârtie care devenise pe moment real, florile de hârtie care se 
transformaseră într-un buchet de lumină şi un rezervor de 
putere. 

Cele trei faruri porniră. Tucker-ul ieşi cu spatele în stradă, 
fumegând macadamul de sub cauciucuri şi transformându-l 
într-o viscozitate bolborositoare. Ţipă atunci când făcu o 
întoarcere de o sută optzeci de grade şi, deşi nu atinse maşina 
lui Alan, berlina zbură totuşi câteva picioare în spate, ca 
împinsă de-un magnet puternic. Partea din față a Talisman- 
ului începuse să strălucească de-o radiație albă, cețoasă, iar 


sub această strălucire maşina părea să se schimbe şi să se 
reformeze. 

Maşina ţipă, îndreptată în josul dealului spre cazanul 
clocotitor care fusese Clădirea Municipalităţii, spre amalgamul 
de maşini mici şi dube zdrobite şi spre râul care vuia şi peste 
care nu se întindea nici un pod. Motorul se ambală nebuneşte, 
nişte suflete urlând într-o frenezie discordantă, şi strălucirea 
puternică şi cețoasă începu să se împrăştie spre spate, 
înghițind maşina. 

Preţ de un singur moment, arătarea-Gaunt se uită afară 
pe geamul lăsat, topit, din partea şoferului la Alan, părând să- 
Il marcheze pentru totdeauna cu ochii lui roşii, sub formă de 
pastile, şi cu gura deschisă într-un mârâit căscat. 

Apoi Tucker-ul se puse în mişcare. 

Coborând dealul, acumulă viteză şi acumulară viteză şi 
schimbările. Maşina se topi, se rearanjă. Plafonul se trase în 
spate, capacelor sclipitoare de roți le crescură spiţe, 
cauciucurile deveniră în acelaşi timp mai înalte şi mai subțiri. 
Din grilajul Tucker-ului începu să iasă afară o formă. Era un 
cal negru cu ochi la fel de roşii ca ai domnului Gaunt, un cal 
învăluit într-un giulgiu lăptos de strălucire, un cal ale cărui 
copite iscau flăcări pe pavaj şi lăsau urme adânci şi 
fumegânde imprimate în mijlocul străzii. 

Talisman-ul devenise o trăsură neacoperită pe al cărei 
scaun şedea un pitic cocoşat. Cizmele piticului erau sprijinite 
pe apărătoarele din față, iar vârfurile răsucite în sus ale acelor 
cizme păreau cuprinse de flăcări. 

Şi, totuşi, schimbările nu erau gata. În vreme ce trăsura 
sclipitoare gonea spre capătul de jos al Străzii Principale, 
părțile laterale începură să crească; din giulgiul hrănitor se 
formă un acoperiş de lemn cu streşini proeminente. Apăru o 
fereastră. Spiţele roților prinseră scăpărări fantomatice de 
culoare în vreme ce roțile însele — şi copitele calului celui negru 
— părăsiră pavajul. 

Talismanul devenise o trăsură; trăsura devenea acum o 
căruță cu coviltir, o farmacie ambulantă, de genul celor care 
trebuie să fi străbătut ţara în lung şi-n lat cu o sută de ani în 


urmă. Pe lateral stătea scris un mesaj, iar Alan reuşi să-l 
citească. 


CAVEAT EMPTOR 


La cincisprezece picioare în aer şi încă ridicându-se, căruța 
trecu prin flăcările ce se răspândeau din ruinele Clădirii 
Municipalităţii. Copitele calului celui negru galopau pe un 
drum invizibil din cer, încă iscând scântei albastre şi portocalii 
strălucitoare. Se ridică deasupra râului Castle, o cutie 
scânteietoare în cer; trecu peste podul doborât în apele iuți 
asemenea scheletului unui dinozaur. 

Apoi un val de fum de la mormanul arzător al Clădirii 
Municipalității mătură Strada Principală şi, când fumul se 
ridică, Leland Gaunt şi căruţa lui infernală dispăruseră. 


18 


Alan o duse pe Polly la patrula care-i adusese pe Norris şi 
pe Seaton în susul străzii de la Clădirea Municipalităţii. Norris 
încă stătea în geam, ţinându-se de barele girofarurilor. Era 
prea slăbit să se coboare singur înapoi înăuntru fără să cadă. 

Alan îşi strecură mâinile în jurul burţii sale (nu că Norris, 
care era solid cât un ţăruş de cort, avea cine ştie ce burtă) şi-l 
ajută să coboare pe pământ. 

— Norris? 

— Ce-i, Alan? 

Norris lăcrima. 

— De-acum înainte poţi să-ți schimbi hainele în 
căcăstoare oricând vrei, spuse Alan. Bine? 

Norris nu păru să-l audă. 

Alan simțise sângele care-i înmuia hainele primului său 
ajutor. 

— Cât de grav eşti rănit? 

— Nu prea grav. Cel puţin, nu cred că-i grav. Dar astea — 
(îndreptă mâna spre oraş, cuprinzând toate incendiile şi toate 
dezastrele) — toate astea sunt vina mea. A mea! 


— Te-nşeli, spuse Polly. 

— Nu înţelegi! 

Faţa lui Norris era o cârpă răsucită de durere şi ruşine. 

— Eu sunt cel care a tăiat cauciucurile de la maşina lui 
Hugh Priest! Eu l-am întărâtat! 

— Da, spuse Polly, probabil că ai făcut-o. O să trebuiască 
să te obişnuieşti cu gândul. Aşa cum şi eu sunt cea care l-a 
întărâtat pe Ace Merrill şi o să trebuiască să mă obişnuiesc cu 
asta. 

Arătă spre locul unde catolicii şi baptiştii se împrăştiau în 
direcții diferite, nestânjeniți de cei câţiva poliţişti ameţiți care 
încă mai stăteau în picioare. Unii dintre războinicii religioşi 
mergeau singuri; alții mergeau împreună. Părintele Brigham 
părea să-l susțină pe reverendul Rose, iar Nan Roberts îşi avea 
brațul petrecut pe după mijlocul lui Henry Payton. 

— Dar cine i-a întărâtat pe ei, Norris? Şi pe Wilma? Şi pe 
Nettie? Şi pe toţi ceilalți? Tot ce pot spune e că dacă ai făcut 
totul de unul singur, trebuie să fii un adevărat cal de povară. 

Norris izbucni într-un plânset cu suspine puternice, 
chinuite. 

— Îmi pare atât de rău. 

— Şi mie la fel, spuse Polly încet. Mi-e frântă inima. 

Alan le oferi lui Norris şi Polly o îmbrăţişare scurtă şi apoi 
se aplecă înăuntru prin geamul pasagerului al patrulei lui 
Seat. 

— Tu cum te simți, bătrâne? 

— Destul de vioi, spuse Seat. 

Părea, de fapt, cât se poate de surescitat. Confuz, dar 
surescitat. 

— Voi, oameni buni, arătați mul” mai rău ca mine. 

— Cred c-ar fi mai bine să-l ducem pe Norris la spital, 
Seat. Dacă ai loc acolo, putem merge cu toții. 

— Sigur că da, Alan! Hopa sus! Care spital? 

— Cumberland-ul de Nord, spuse Alan. E-un băiețel acolo 
pe care vreau să-l văd. Vreau să mă asigur c-a ajuns taică- 
său la el. 


— Alan, chiar am văzut ce mi se pare c-am văzut? Chiar s- 
a transformat maşina tipului ăluia într-o căruţă şi-a zburat 
cu ea spre cer? 

— Nu ştiu, Seat, spuse Alan, şi-o să-ți spun adevărul cel 
mai adevărat: nu vreau să ştiu niciodată. 

Henry Payton tocmai sosise şi acum îl atinse pe Alan pe 
umăr. Ochii lui erau şocațţi şi ciudați. Avea aspectul unui om 
care va face curând unele schimbări majore în felul lui de 
viață, în felul lui de gândire sau în amândouă. 

— Ce s-a întâmplat, Alan? — întrebă el. Ce s-a întâmplat 
de fapt în blestematu” ăsta de oraş? 

Polly fu cea care-i răspunse. 

— A avut loc o vânzare. Cea mai mare vânzare de adio pe 
care-ai văzut-o vreodată... dar, în cele din urmă, unii dintre 
noi ne-am hotărât să nu cumpărăm nimic. 

Alan deschisese portiera şi-l ajutase pe Norris să urce în 
scaunul din față. Acum o atinse pe Polly pe umăr. 

— Haide, spuse el. Să mergem. Norris e rănit şi-a pierdut o 
mulțime de sânge. 

— Hei! zise Henry. Am o mulțime de întrebări şi... 

— Păstrează-le. 

Alan urcă în spate alături de Polly şi închise portiera. 

— Vorbim mâine, dar deocamdată sunt în afara 
serviciului. De fapt, cred că am ieşit din serviciu în oraşul ăsta 
pentru totdeauna. Mulțumeşte-te cu atât — s-a terminat. Orice 
a fost ceea ce s-a petrecut în Castle Rock, acum s-a terminat. 

— Dar... 

Alan se aplecă în față şi-l lovi uşor cu degetul pe Seat peste 
umărul său osos. 

— Să mergem, spuse el încet. Şi apasă pedala cât poţi de 
tare. 

Seat începu să conducă, îndreptându-se în susul Străzii 
Principale, îndreptându-se spre nord. Patrula viră la stânga în 
intersecție şi începu să urce dealul Castle spre Castle View. 
Când ajunseră în culmea dealului, Alan şi Polly se întoarseră 
împreună în spate să se uite la oraş, unde focul înflorea roşu 


ca rubinele. Pe Alan îl încercă un sentiment de tristețe şi de 
pierdere şi o durere ciudată, amăgită. 

Oraşul meu, îşi spuse. A fost oraşul meu. Dar nu mai este. 
Nu va mai fi niciodată. 

Dădură în acelaşi timp să se întoarcă la loc înainte şi 
ajunseră în schimb să se uite unul în ochii celuilalt. 

— N-o să ştii niciodată, spuse ea încet. Ce s-a întâmplat 
cu adevărat cu Annie şi Todd în ziua aceea - n-o să ştii 
niciodată. 

— Şi nici nu mai vreau să ştiu, spuse Alan Pangborn. O 
sărută blând pe obraz. - Locul acestor lucruri e în întuneric. 
Să lăsăm întunericul să aibă grijă de ele. 

Trecură dincolo de View şi se angajară pe Ruta 119 de 
cealaltă parte a dealului şi Castle Rock dispăru; întunericul se 
ocupase şi de el. 


AI MAI FOST PE-ACI 


Sigur c-ai fost. Sigur. Nu uit niciodată o față. 

Vino mai aproape, dă-mi voie să-ți strâng mâna! Să-ţi zic 
ceva: te-am recunoscut după cum mergi chiar înainte să-ți 
văd bine fața. N-ai fi putut alege o zi mai bună să te întorci în 
Junction City, cel mai frumos orăşel din lowa -— cel puţin din 
partea asta de Ames. Dă-i drumu, poţi să râzi; asta chiar 
trebuia să fie o glumă. 

Ai vreme să stai cât să-ţi zic o poveste? Chiar aci pe banca 
asta de lângă Monumentul Eroilor e bine. Soarele-i cald şi de 
aci putem vedea aproape tot centrul oraşului. Să ai grijă la 
aşchii, atâta tot; banca asta-i aci de cân' Hector a fo' țânc. 
Acuma - uită-te colo-şa. Nu, puţin mai la dreapta. La clădirea 
cu geamurile ălea de-au fo” toate săpunite. Ăla era biroul lu” 
Sam Peebles. Agent imobiliar, şi-unu” al naibii de bun. Apoi s- 
a-nsurat cu Naomi Higgins de mai încolo din Proverbia şi-au 
plecat în lumea mare, exact cum fac tinerii aproape mereu în 
zilele de-acu”. 


Locu” ăla-a lui a stat gol mai bine de-un an — economia a 
fo' la pământ aci de când a-nceput treaba aia-n Orientu' 
Mijlociu - da” acu” cineva-l ia în sfârşit. Şi s-a vorbit mult 
despre asta, vreau să-ți zic. Da” ştii cum e; într-un loc ca 
Junction City, unde lucrurile nu se schimbă mult de la un an 
la altul, deschiderea unui nou magazin e-o veste mare. Şi nici 
n-o să mai dureze mult, după cum par lucrurile; ultimii 
muncitori şi-au făcut bagajele ş-au plecat vinerea trecută. Ce 
mă gândesc acu-i că... 

Cine? 

O, ea! Păi, e lrma Skillins. Era directoarea de la Liceul 
Junction City — prima femeie director de şcoală din partea asta 
de stat, am auzit. A ieşit la pensie acu” doi ani şi se pare că a 
terminat-o în acelaşi timp şi cu toate celelalte — Steaua 
Estului, Fiicele Revoluţiei Americane, Jucătorii din Junction 
City. A renunţat până şi la coru' bisericesc, am înțeles. Mi- 
nchipui că-n parte-i de vină reumatismu” — suferă foarte tare 
de el acu”. Vezi cum se-apleacă pe bastonu'” ăla-l ei? Când 
ajunge-aşa, o persoană cre' c-ar face aproape orice să capete- 
un pic de alinare. 

Uită-te la ea! Studiază magazinu'” ăl nou destul de atent, 
nu-i aşa? Păi, de ce nu? Poate că-i bătrână, da” nu-i moartă, 
nici pe departe. Pe lângă, ştii ce se spune: curiozitatea a 
omorât-o pe mâţă, da' satisfacția a fo” aia de-a înviat-o. 

Dacă pot citi anunţu”? Sigur că pot! Mi-am făcut ochelari 
acu” doi ani, da” nu-s decât de apropiere; vederea la distanță 
nu mi-a fo' niciodată mai bună. Sus zice SE DESCHIDE CURÂND şi 
dedesubt DORINŢE ÎMPLINITE, UN NOU FEL DE MAGAZIN. lar ultimu!” 
rând - stai un minut, e-un pic mai mic scrisu' - ultimu” rând 
spune N-o să vă credeți ochilor! Probabil că io o să cred, însă. 
În Ecleziastul spune că nu-i nimic nou sub soare şi io cred că-i 
adevărată vorba asta. Da” Ilrma o să se-ntoarcă. Dacă nu 
pentru altceva, mi-nchipui c-o să vrea să arunce o privire mai 
atentă la ăl de s-a hotărât să pună umbraru' ăla roşu-aprins 
deasupra vechiului birou al lu' Sam Peebles! 

S-ar putea să arunc şi io un ochi înăuntru. Bănuiesc că 
toată lumea din oraş o s-o facă nu peste multă vreme. 


Interesant nume pentru un magazin, nu-i aşa? Dorinţe 
împlinite. Te face să te-ntrebi ce-i de vânzare înăuntru. 

Păi, c-un nume ca ăsta ar putea fi orice. 

Absolut orice. 


24 octombrie 1988 
28 ianuarie 1991 


10 În religia islamică: iadul, gheena — n. tr. 

'2 E vorba, desigur, de grade pe scara Fahrenheit (toate unitățile de măsură, 
pentru a păstra specificul lucrării, rămân pe întreg cuprinsul romanului conform 
originalului) — n. tr. 

WI Vezi celălalt roman al lui Stephen King Zonă moartă (1979; Ed. Aquila “93. 
2004) — n. tr. 

'% Vezi celălalt roman al lui Stephen King Cujo (1981) -n. tr. 

'5 Pirmă de intermedieri imobiliare şi asigurări - n. tr. 

'% Numele magazinului şi în acelaşi timp, titlul romanului în original este 
„Needful Things”, unde „needful” e un compus al cuvântului „need” = nevoie - n. 
tr. 

!D Vezi romanul lui King The Dark Half (Jumătatea întunecată, 1989, aflat şi el 
în pregătire la Editura Aquila 93) - n. tr. 

ici Aprox. Corsarul - n. tr. 

19 Vezi din nou romanul lui King The Dark Half - n. tr. 

10 Serial de comedie, „Rowan & Martin's Laugh-In”, a fost difuzat între anii 
1968-1973, având 124 de episoade a câte 60 de minute fiecare - n. tr. 

UD aprox. Calea Preotesei —- n. tr. 


12  Pseudonimul literar al lui Edward Zane Carroll Judson (1823—1886.) 
scriitor american celebru pentru romanele sale de aventuri şi pentru revista pe 
care a editat-o, Ned Buntilne's Own — n. tr. 

11% Ironie eu trimitere la numele localului de unde Alan a cumpărat puiul: 
Cluck-Cluck Tonite = aprox. Astă-Noapte Clonc-Clonc - n. tr. 

11% Sărbătoare laică americană care celebrează descoperirea pe 12 octombrie 
1492 a Lumii Noi de către Cristofor Columb. Oficial, Ziua lui Columb se 
sărbătoreşte în a doua zi de luni a lunii octombrie — n. tr. 

15 Vezi romanul omonim, scris de Stephen King şi publicat pentru prima dată 
în anul 1981 -n.tr. 

119 Mestecenii — n. tr. 

1 Acronim pentru Wide-Area Telecommunications Service (Serviciul de 
Telecomunicaţii pe Arii Întinse) — n. tr. 

1% The Holly. În original: ilice, stejar veşnic verde: traducerea numelui se 
justifică datorită nevoii de a traduce în vers mottoul localului — n. tr. 

419; Puştoaica mea -n. tr. 

120) Câmp Frânt - n. tr. 

21 Cum eşti? — n. tr. 

122) Categoric — n. tr. 

123) Aprox. Parcul Acului — n. tr. 

'24 Xanadu - loc idilic, foarte frumos (după „Kubla Khan”, poemul lui Samuel 
Taylor Coleridge) — n. tr. 

125) Aprox. Strugurele Moby - n. tr. 

120) Aprox. Ascensoarele de la Etajul Treisprezece — n. tr. 


127 Aprox. Istoria Statului lerbii de Peluză: patruzeci de ani de derbiuri în 
Kenlucky — n. tr. 


pi) Aprox. Menaj de calitate - n. tr. 


129  Paralază după expresia „jack-in-box” (aprox. Omuleț pe Arcuri), care 


denumeşte o jucărie-surpriză: o cutie din care, la deschidere, e împins de-un arc 
afară un omuleț, clovn cel mai adesea, speriindu-l astfel pe cel ce ţine cutia în 
mână — n. tr. 

19 Aprox. Şefu Jay Arcdefier, numele de scenă al lui Joe Scarpa, luptător 
profesionist de wrestling (lupte libere), de patru ori campion pe echipe în anii 
'60-'70 al WWE (World Wrestling Entertainment, Inc.) — în arenă purta mereu 
costum de indian, de unde şi numele sau - n. tr. 

sI „Dragostea face lumea să se învârtă” — n. tr. 


152 Pentru întreaga poveste, vezi nuvela „The Body”, publicată în volumul 
„Different Seasons” — n. tr. 


53 Omul Raţă - n. tr. 
(ai) Aprox. Lucrătură - n. tr. 


155 Aluzie la piesa lui Elvis pe care o asculta mama lui Brian: „Wooden Heart” — 
aprox. „Inima înlemnită” — n. tr. 

156) Aprox. Mi s-a îndeplinit dorința - n. tr. 

ST în original „touch footbal!” - variantă a fotbalului american jucată fără 
echipament de protecţie de obicei pe un teren improvizat, în care cel care are 
mingea este oprit prin atingere, nu prin placare — n. tr. 

158) quinella - sistem de pariuri în care pariorul, pentru a câştiga, trebuie să 
aleagă primii doi cai ce vor ajunge la linia de sosire, dar nu neapărat în ordinea 
corectă: trifecta - acelaşi sistem de pariuri, numai că pariorul are de ales primii 
trei cai sosiți şi neapărat în ordinea sosirii lor - n. tr. 

9! Rastafarian — practicant al sectei rastafariene, originară din Jamaica, ai 
cărei membri îl venerează ca mântuitor pe Haile Selassie (împărat al Etiopiei 
între 1930-1974) şi privesc Africa, în special Etiopia, ca fiind Tara Făgăduinței 
(După Ras Tafari, fostul nume al lui Haile Selassie) — n. tr. 

49 în original „sir”, formulă de adresare mai reverențioasă decât uzualul 
„mister” — având, însă, în română acelaşi corespondent - n. tr. 


cat Aprox. Ce prieten avem noi în lisus — n. tr. 
12 Aprox. lisus e-un prieten pentru totdeauna - n. tr. 


'%3 Nume de localitate folosit cu dublu sens: cel propriu, făcând trimitere la 
localitatea americană aflată la sud-est de New York, fondată în 1648, dar şi cu 
trimitere la un compus având ca rădăcină cuvântul „hick” (persoana naivă, 
provincială), cel mai bine tradus în româneşte probabil cu Naiviburg — n. tr. 


1% Acronim pentru Drug and Alcohol Resistance Education, program care se 
desfăşoară în şcolile americane, în special în clasele V-VI, care vizează 
combaterea consumului de tutun, alcool, droguri şi alte substanțe nocive în 
rândul tinerilor — n. tr. 

123 Cimicifuga - categorie mică de plante perene specifică regiunilor nordice, 
care au două sau trei frunze zimțate dispuse ternar şi flori albe în raceme lungi 
sub forma unei nuiele — n. tr. 

14% în original „needful”, făcând fără-ndoială trimitere la titlul romanului şi al 
magazinului condus de dl. Gaunt —n. tr. 

ta Probabil, acronim pentru Licensed Appropriation of Wealth Research & 
Investigation (aprox. Institutul American de Analizare a Privilegiilor Băneşti) — n. 
tr. 


18; E vorba de versurile „The drummer boy from lIlliois went crash, boom, 


bang/ The Whole rhythm section was the Purple Gand” (s.n.), din piesa lui Elvis 
Presley „Jailhause Rock”, de pe coloana sonoră a filmului omonim — n.tr. 

W9 Joc ortografic: l'eggs |leggs - n.n.] nearly nude - picioare aproape goale- 
n.tr. 

150 Celebră piesă a formației rock AC/DC; aprox. „Voi cei pe cale să cântați 
rock, vă salutăm” — n. tr. 

SU în original „Sloopester”, derivat din numele personajului, Slopey, care se 
aseamănă fonetic cu sloppy — şleampăt - n. tr. 

452) Joseph Albert Wapner Jr., cunoscut sub numele de Judecătorul Wapner, a 
condus o emisiune de televiziune pe teme juridice, The People's Court (Tribunalul 
Poporului), din 1981 până în 1993, timp în care a prezidat peste 7.000 de procese 
n. tr. 

153 Pentru întreaga poveste, vezi romanul Cujo, publicat de Stephen King în 
1981 -n.tr. 

'5% Warner Wolf, celebru comentator sportiv american, autorul cărții „Let's Go 
to the Videotape!” („Hai să revedem înregistrarea”) — n. tr. 

'55 în limba engleză „john”, pe lângă nume propriu, are şi înțelesul de toaletă, 
budă, bideu — n. tr. 

155 vezi romanul lui Stephen King Zona moartă, Ed. Aquila “93, 2004 -n. tr. 

57 Personaj (tot ajutor de şerif) interpretat de actorul Don Knotts în serialul 
comic de televiziune „The Andy Griffith Show” (1960-1968) - n. tr.