Stephen King — Jumatatea intunecata

Stephen King 
Jumătatea întunecată 


Traducere: Mircea Pricăjan 
Editura Aquila, 2006 


Stephen King 
The dark half 
Viking, 1989 


Versiune ebook: 1.0 


Cartea aceasta este pentru Shirley Sonderegger, 
care mă ajută să-mi văd de treabă, şi pentru soțul 
ei, Peter. 


Nota autorului 


Îi sunt recunoscător răposatului Richard Bachman 
pentru ajutorul şi inspiraţia pe care mi le-a oferit. 
Fără el, romanul acesta n-ar fi putut exista. 

S.K. 


Prolog 


- Tale-l, spuse Machine. Taie-l cât eu stau aici şi 
mă uit. Vreau să văd cum curge sângele. Nu mă 
face să-ți spun de două ori. 


Metoda lui Machine de George Stark 


Vieţile oamenilor - adevăratele lor vieţi, spre 
deosebire de existenţele lor simple, fizice - încep în 
momente diferite. Adevărata viaţă a lui Thad 
Beaumont, un băieţel care s-a născut şi a crescut în 
sectorul Ridgeway al localităţii Bergenfield, a 
început în 1960. În anul acela i s-au întâmplat două 
lucruri. Primul i-a marcat viaţa; al doilea aproape că 
i-a curmat-o. Acela a fost anul în care Thad 
Beaumont avea unsprezece ani. 

În ianuarie a trimis o povestire scurtă la un concurs 
literar sponsorizat de revista American Teen. |n 
iunie a primit o scrisoare semnată de redactorii 
revistei, prin care aceştia îi comunicau că i-a fost 
acordată o Menţiune de Onoare la categoria Fic- 
ţiune. Scrisoarea spunea mai departe că membrii 
juriului i-ar fi acordat Premiul al Doilea dacă for- 
mularul său de înscriere nu ar fi scos la iveală că 
mai avea încă doi ani până să devină un „adolescent 
american” în toată regula. Totuşi, spuneau re- 
dactorii, povestea lui, „în afara casei lui Marty”, era 
o lucrare extraordinar de matură şi, pentru asta, 
merita toate laudele. 


Două săptămâni mai târziu, de la American Teen 
i-a sosit o Diplomă de Merit. Era un plic recomandat, 
cu valoare declarată. Pe diplomă, numele lui era 
scris cu litere elegante, dar cu atâtea înflorituri încât 
abia a reuşit să le citească, iar în partea de jos avea 
o ştampilă aurie, cu logo-ul American Teen marcat 
în relief - silueta unui băiat cu părul tuns scurt şi a 
unei fete cu codițe dansând zvăpăiat. 

Mama l-a apucat pe Thad - un băiat tăcut şi serios, 
care părea să nu poată ţine niciodată lucrurile în 
mână şi care deseori se împiedica în propriile sale 
picioare mari - în braţe şi l-a sufocat cu sărutări. 

Tatăl lui n-a fost impresionat. 

- Dacă a fost atât al naibii de bună, de ce nu i-au 
dat nişte bani? a mormăit el din adâncul fotoliului. 

- Glen... 

- Las-o baltă. Poate că, odată ce termini să-l 
smotoceşti, Ernest Hemingway ăsta al nostru o 
să-mi aducă o bere. 

Mama lui n-a mai spus nimic... dar a dat la înrămat 
scrisoarea trimisă de el şi diploma care a venit după 
aceea, plătind pentru lucrare din banii ei de 
buzunar, şi a atârnat-o în camera lui, deasupra pa- 
tului. Când veneau rudele sau alţi vizitatori, ea îi 
ducea să o vadă. Thad, le spunea acestora, va fi 
într-o bună zi un mare scriitor. Întotdeauna a simţit 
ea că băiatul e menit pentru ceva mare, iar aceasta 
era prima dovadă. Lucrul acesta îl stingherea pe 
Thad, dar îşi iubea prea mult mama ca să-i spună ce 
simţea. 

Stingherit sau nu, Thad a ajuns la concluzia că 
mama lui avea cel puţin parţial dreptate. Nu ştia 
dacă era născut să fie un mare scriitor sau nu, dar 
avea să fie un fel de scriitor, orice s-ar întâmpla. De 


ce nu? Se pricepea la asta. Mai mult, se simţea bine 
scriind. Când îi veneau cuvintele potrivite, se simţea 
nemaipomenit de bine scriind. Şi nu vor putea să 
refuze mereu să-l plătească datorită unui detaliu 
tehnic. Nu va avea mereu unsprezece ani. 

Al doilea lucru important care i s-a întâmplat în 
1960 a început în august. Atunci a început el să aibă 
dureri de cap. Nu erau rele la început, dar pe când 
s-a deschis anul şcolar, la începutul lui septembrie, 
durerile blânde şi mocnite de la tâmple şi din 
spatele frunţii au degenerat în maratoane crâncene 
şi monstruoase de agonie. Nu putea face nimic 
altceva atunci când durerile acestea îl ţineau captiv 
în menghina lor, decât să zacă lungit în camera lui 
întunecată, aşteptând să moară. Către sfârşitul lui 
septembrie, chiar spera să moară. lar spre mijlocul 
lui octombrie, durerea crescuse atât de mult, încât a 
început să se teamă că nu va mai muri. 

Faza premergătoare acestor teribile dureri de cap 
era de obicei marcată de un sunet fantomatic pe 
care numai el îl putea auzi - semăna cu ciripitul în- 
depărtat a mii de păsărele mici. Uneori îşi închipuia 
că aproape putea vedea păsările acestea - pe care 
el le credea că erau vrăbii - înghesuindu-se cu zecile 
pe firele de telefon şi pe acoperişuri, aşa cum 
făceau primăvara şi toamna. 

Mama lui l-a dus la doctorul Seward. 

Doctorul Seward s-a uitat în ochii lui cu un 
oftalmoscop şi a scuturat din cap. Apoi, trăgând 
draperiile şi stingând becul din tavan, i-a spus lui 
Thad să se uite la o parte albă de pe peretele din 
cabinetul de consultaţii. Cât Thad se uita acolo, 
folosind o lanternă, doctorul a aprins şi a stins la 
intervale scurte un cerc de lumină puternică. 


- Te face asta să te simţi ciudat, fiule? 

Thad a scuturat din cap. 

- Nu te simţi ametit? Ca şi când ti-ar veni să leşini? 

Thad a scuturat iarăşi din cap. 

- Simţi vreun miros? Cum ar fi cel de fructe pu- 
trede sau de cârpe arse? 

- Nu. 

- Dar păsările? Le-ai auzit cât te-ai uitat la lumina 
intermitentă? 

- Nu, a spus Thad, nedumerit. 


- Nervii sunt de vină, a spus tatăl său mai târziu, 
după ce Thad a fost trimis în camera de aşteptare. 
Puştiu' ăsta afurisit e-un pachet de nervi. 

- Cred că-i vorba de-o migrenă, le-a spus doctorul 
Seward. E neobişnuit la cineva atât de tânăr, dar nu 
e ceva nemaiauzit. Şi pare a fi un băiat foarte... 
sensibil. 

- Chiar este, a spus Shayla Beaumont, nu fără o 
oarecare urmă de consimţire. 

- Ei bine, s-ar putea să apară cândva un leac. 
Pentru moment, însă, mă tem că va trebui pur şi 
simplu să le îndure. 

Dar nu era vorba de nervi şi nu era vorba de 
migrene, şi nu se terminase. 


Cu patru zile înainte de Halloween, Shayla 
Beaumont l-a auzit ţipând pe unul dintre copiii cu 
care Thad aştepta în fiecare dimineaţa autobuzul 
şcolii. S-a uitat pe geamul de la bucătărie şi şi-a 
văzut fiul căzut la pământ în parcarea din faţa casei, 
zvârcolindu-se cuprins de convulsii. Sufertaşul său 
zăcea alături de el, cu conţinutul lui de fructe şi 
sandvişuri vărsat pe suprafaţa de asfalt a parcării. A 


dat fuga afară, i-a îndepărtat pe ceilalţi copii, după 
care n-a făcut decât să stea asupra lui neajutorată, 
temându-se să-l atingă. 

Dacă autobuzul cel mare şi galben condus de 
domnul Reed ar fi venit puţin mai târziu, Thad ar fi 
putut muri acolo, la marginea parcării din faţa casei 
sale. Dar domnul Reed fusese medic în Coreea. A 
reuşit să-i lase băiatului capul pe spate şi să-i 
deschidă o cale de respiraţie înainte ca Thad să se 
înece cu propria sa limbă. A fost transportat cu 
ambulanţa la Spitalul Districtual Bergenfield şi, când 
a fost adus pe targa înăuntru, s-a întâmplat ca un 
doctor pe nume Hugh Pritchard să se afle tocmai 
atunci la Urgenţe, bând cafea şi schimbând minciuni 
despre golf cu un prieten. lar Hugh Pritchard s-a 
întâmplat de asemenea să fie cel mai bun 
neurochirurg din statul New Jersey. 

Pritchard a cerut să fie făcute câteva radiografii şi 
s-a uitat peste ele. Le-a arătat soţilor Beaumont, 
cerându-le să se uite cu mai mare atenţie la o um- 
bră vagă pe care el o încercuise cu un creion galben 
cu ceară. 

- Asta, a spus el. Ce e asta? 

- De unde dracu' să ştim noi? a întrebat Glen 
Beaumont. La naiba, dumneata eşti doctorul. 

- Aşa-i, a spus Pritchard sec. 

- Nevastă-mea a zis c-a făcut ca şi când ar fi avut o 
criză, a zis Glen. 

Doctorul Pritchard a spus: 

- Dacă vreţi să spuneţi că a suferit un atac de 
apoplexie, da, a suferit. Dacă vreţi să spuneţi un 
atac de epilepsie, sunt cât se poate de sigur că n-a 
suferit aşa ceva. Un atac atât de grav ca al fiului 
dumneavoastră ar fi fost cu siguranţă grand mal, iar 


Thad n-a manifestat absolut nici-o reacţie la testul 
Litton Light. De fapt, dacă Thad ar suferi de 
epilepsie grand mal, n-aţi avea nevoie de-un doctor 
să vă spună asta. Băiatul s-ar zvârcoli ca un apucat 
pe covorul din sufragerie de fiecare dată când 
imaginea de la televizor ar începe să se învârtă. 

- Atunci, ce este? a întrebat Shayla cu timiditate. 

Pritchard s-a întors la radiografia fixată pe partea 
din faţă a cutiei cu neon. 

- Ce este asta? a răspuns el şi a lovit iarăşi zona 
încercuită. Brusca declanşare a durerilor de cap, 
împreună cu lipsa desăvârşită de până acum a vre- 
unui fel de atac îmi sugerează că fiul dumneavoas- 
tră are o tumoare cerebrală, probabil încă mică şi să 
sperăm că benignă. 

Glen Beaumont se uita împietrit la doctor în vreme 
ce soţia lui stătea lângă el şi lăcrima în batistă. 
Lăcrima fără să scoată vreun sunet. Plânsetul acela 
tăcut era rezultatul unor ani întregi de antrenament 
în familie. Pumnii lui Glen erau iuți şi dureroşi şi nu 
lăsau aproape niciodată urme, iar după unsprezece 
ani de durere tăcută, probabil că n-ar fi putut plânge 
cu voce tare nici dacă ar fi vrut. 

- Asta înseamnă că vreţi să-i tăiaţi creierii? a 
întrebat Glen cu tactul şi delicateţea sa obişnuită. 

- Nu m-aş exprima tocmai aşa, domnule Beau- 
mont, dar, da, cred că e necesară o operaţie de ta- 
tonare. 

lar în gând şi-a spus: Dacă există într-adevăr un 
Dumnezeu şi dacă într-adevăr ne-a făcut după chi- 
pul şi asemănarea Sa, nu vreau să mă gândesc de 
ce sunt atât de-a naibii de mulți oamenii ca ăsta 
care se plimbă nestingheriți, ținând în mâini sortite 
atâtor alti oameni. 


Glen a tăcut vreme de mai multe momente lungi, 
cu capul în piept, cu sprâncenele încruntate medi- 
tativ, într-un târziu, şi-a ridicat privirea şi a rostit 
întrebarea care-l frământa mai mult ca oricare alta. 

- Spune-mi adevărul, doctore, - cât o să ne coste 
toate astea? 


Infirmiera din camera de operaţie l-a văzut prima. 

Ţipătul a răsunat strident şi şocant în încăperea în 
care, în ultimele cincisprezece minute, singurele 
sunete fuseseră comenzile murmurate ale doctoru- 
lui Pritchard, şuieratul burduhănosului aparat de 
respiraţie artificială şi băzâitul scurt şi ascuţit al 
fierăstrăului chirurgical. 

Femeia s-a împleticit în spate, a lovit o tavă cu 
rotile pe care fuseseră cu grijă aşezate aproape do- 
uă duzini de instrumente şi a răsturnat-o. Aceasta a 
căzut pe gresie cu un zăngănit reverberant, urmat 
de o serie de clinchete mai mici. 

- Hilary! a strigat infirmiera şefă. 

Vocea ei era plină de şoc şi surprindere. Uită de 
sine atât încât chiar făcu o jumătate de pas către 
femeia care o luase la goană cu halatul verde 
fluturându-i în urmă. 

Doctorul Albertson, care asista la operaţie, o lovi 
scurt pe infirmieră în gambă cu un picior încălţat în 
şoşon. 

- Ţine minte unde te afli, te rog! 

- Da, doctore. 

Femeia s-a întors imediat la loc, fără a se uita 
măcar la uşa sălii de operaţie când aceasta se trânti 
de perete şi Hilary părăsi scena, încă strigând ca o 
maşină de pompieri care goneşte pe stradă. 


- Pune instrumentele în sterilizator, a spus 
Albertson. Imediat. Fuga-fuguţa. 

- Da, doctore. 

A început să adune instrumentele, respirând greu, 
în mod limpede tulburată, dar menţinându-şi 
controlul. 

Doctorul Pritchard nu părea să fi observat nimic din 
toate acestea. El se uita cu atenţia răpită prin 
fereastra care fusese perforată în craniul lui Thad 
Beaumont. 

- Incredibil, a murmurat el. Pur şi simplu incredibil. 
Asta-i un caz cu adevărat rar. Dacă nu aş vedea cu 
propriii mei ochi... 

Şuieratul sterilizatorului a părut să-l trezească şi 
s-a uitat la doctorul Albertson. 

- Vreau aspirare, a spus el tăios. 

A aruncat o privire spre infirmieră. 

- Şi tu ce dracu' faci? Rezolvi rebusul din ziarul 
Times de duminică? Mişcă-ţi curu-ncoace cu alea! 

Femeia a venit, aducând instrumentele într-o tăviţă 
nouă. 

- Aspiră, Lester, i-a spus Pritchard lui Albertson. 
Chiar acum. Apoi o să-ţi arăt ceva ce n-ai văzut 
niciodată altundeva decât la spectacolul cu monştri 
de la bâlciul districtual. 

Albertson a adus pompa de aspirare, ignorând-o pe 
infirmiera şefa, care sări în spate, eliberându-i calea, 
balansând în acelaşi timp instrumentele cu 
dexteritate. Pritchard se uita la anestezist. 

- Dă-mi o presiune arterială bună, prietene. Nu-mi 
trebuie altceva decât o presiune arterială bună. 

- Are o sută cinci cu şaizeci şi opt, doctore. E 
stabilă ca o piatră. 


- Ei bine, maică-sa spune că-l avem în faţa noastră 
pe următorul William Shakespeare, aşa că ai grijă să 
nu se schimbe. Aspiră-l, Lester - nu te juca cu 
blestemăţia aia! 

Albertson a aspirat, curăţând sângele. Echipa- 
mentul de monitorizare bipăia egal, monoton, re- 
confortant, în fundal. Apoi de aspirat şi-a aspirat 
propria sa respiraţie. S-a simţit ca şi când l-ar fi lovit 
cineva cu pumnul în partea de sus a stomacului. 

- O, Dumnezeule. O, lisuse. lisuse Christoase. 

S-a dat în spate pentru o clipă... apoi s-a aplecat 
mai aproape. Deasupra măştii sale şi dedesubtul 
ochelarilor cu ramă de corn, ochii lui erau căscaţi 
de-o bruscă curiozitate scânteietoare. 

- Ce-i asta? 

- Cred că vezi şi tu ce este, a spus Pritchard. 

Doar că-ţi trebuie o secundă ca să te obişnuieşti cu 
ea. Am citit despre asta, dar nu m-am aşteptat chiar 
să o văd cu ochii mei. 

Creierul lui Thad Beaumont avea culoarea marginii 
exterioare a unei cochilii de scoică - un gri obişnuit 
cu o urmă foarte fină de trandafiriu. 

Din suprafaţa netedă a duramaterului ieşea în 
relief un singur ochi uman orb şi malformat. Creierul 
pulsa încet. Ochiul pulsa odată cu el. Părea că 
încerca să clipească spre ei. Asta - felul cum încerca 
să clipească - fusese ceea ce o făcuse pe infirmieră 
să fugă din sala de operaţie. 

- lisuse Dumnezeule, ce-i asta? a întrebat 
Albertson din nou. 

- Nu-i nimic, a spus Pritchard. Odată s-ar putea să 
fi fost o parte dintr-o fiinţă umană vie. Acum nu e 
nimic. Doar o problemă, adică. Şi se întâmplă să fie 
o problemă pe care o putem rezolva. 


Doctorul Loring, anestezistul, a spus: 

- Am voie să mă uit, doctore Pritchard? 

- Încă e stabil? 

- Da. 

- Vino, atunci. Despre aşa ceva o să le povesteşti 
nepoților. Dar mişcă-te repede. 

In vreme ce s-a uitat Loring, Pritchard s-a întors 
spre Albertson. 

- Dă-mi fierăstrăul, a spus el. Vreau să-l deschid un 
pic mai mult. Apoi sondăm. Nu ştiu dac-o să-l pot 
scoate tot, dar o să scot atât cât pot. 

Les Albertson, îndeplinind acum rolul de infirmieră 
şef, a aşezat sonda proaspăt sterilizată în mâna 
înmănuşată a lui Pritchard atunci când acesta i-o 
ceru. Pritchard - care fredona acum pe sub mustață 
melodia de generic a serialului Bonanza - a lucrat cu 
repezeală şi aproape fără efort, folosind doar uneori 
oglinda ca de dentist instalată la capătul sondei. A 
lucrat în principal folosindu-se doar de simţul tactil. 
Albertson avea să spună mai târziu că niciodată în 
viaţa lui nu a asistat la o intervenţie chirurgicală 
atât de aşezată şi de palpitantă. 

Pe lângă acel ochi, chirurgii au găsit o parte dintr-o 
nară, trei unghii şi doi dinţi. Unul dintre aceştia avea 
în el o carie mică. Ochiul a continuat să pulseze şi să 
încerce să clipească până în clipa când Pritchard a 
folosit bisturiul-ac mai întâi pentru a-l puncţiona şi 
apoi pentru a-l extirpa. Întreaga operaţie, de la 
sondarea iniţială şi până la extirparea finală, a durat 
doar douăzeci şi şapte de minute. Cinci bucăţi de 
carne au căzut cu un plescăit ud în tava cu rotile din 
oţel inoxidabil de lângă capul ras al lui Thad. 

- Cred că am terminat, a spus Pritchard într-un 
sfârşit. Toate țesuturile străine au părut să fie legate 


prin ganglioni rudimentari. Chiar dacă mai sunt şi 
alte bucăţi, cred că sunt şanse bune să le fi omorât. 

- Dar... cum se poate aşa ceva, dacă băiatul este 
încă în viaţă? Adică, toate sunt parte din e/, nu-i 
aşa? a întrebat Loring uluit. 

Pritchard a arătat cu degetul spre tăviţă. 

- Am găsit un ochi, nişte dinţi şi câteva unghii în 
capul puştiului şi tu crezi că au fost o parte din el? Ai 
observat că i-ar lipsi vreo unghie? Vrei să verifici? 

- Dar chiar şi cancerul este doar o parte din 
organismul pacientului... 

- Asta n-a fost cancer, i-a spus Pritchard cu răb- 
dare. În vreme ce vorbea, mâinile lui continuau să-şi 
facă meseria. In cazul multor naşteri când mama 
aduce pe lume un singur copil, acel copil şi-a 
început de fapt existenţa ca geamăn, prietene. S-ar 
putea ca incidenţa să fie chiar de două cazuri la 
fiecare zece. Ce se întâmplă cu celălalt fetus? Cel 
puternic îl absoarbe pe cel slab. 

- II absoarbe? Vrei să spui că-l mănâncă? a întrebat 
Loring. Părea puţin cam verde. Discutăm cumva 
despre un fel de canibalism în utero? 

- Spune-i cum îţi place; se întâmplă destul de des. 
Dacă vor construi vreodată dispozitivul ăla, 
sonargram, despre care se tot vorbeşte la conferin- 
tele medicale, s-ar putea chiar să aflăm cât de des. 
Dar, indiferent de cât de des sau de rar se întâmplă, 
ceea ce-am văzut astăzi este ceva mult mai rar. O 
parte din geamănul băiatului ăstuia a scăpat neab- 
sorbită. S-a întâmplat să ajungă în lobul lui 
pre-frontal. Ar fi putut la fel de bine să-i ajungă în 
intestine, în splină, în măduva spinării, oriunde. De 
obicei, singurii doctori care văd ceva de genul ăsta 
sunt patologii - ies la iveală în timpul autopsiilor, iar 


eu n-am auzit niciodată de-un caz în care cauza 
morţii să fie țesutul străin. 

- Ei bine, ce s-a întâmplat aici? a întrebat 
Albertson. 

- Ceva a făcut masa asta de ţesut, care probabil că 
avea o dimensiune submicroscopică în urmă cu un 
an, să-şi reia activitatea. Mecanismul de creştere al 
geamănului absorbit, care ar fi trebuit să se 
oprească pentru totdeauna cu cel puţin o lună îna- 
inte ca doamna Beaumont să nască, a fost cumva 
pus din nou în mişcare... iar blestemăţia chiar a în- 
ceput să funcţioneze. Nu-i niciun mister cu privire la 
ce s-a întâmplat; doar presiunea intracraniană a fost 
suficientă să-i provoace puştiului durerile de cap şi 
convulsiile care l-au adus aici. 

- Da, a spus Loring încet, dar de ce s-a întâmplat 
asta? 

Pritchard a scuturat din cap. 

- Dacă, peste treizeci de ani, o să mai practic şi 
altceva în afară de lovitura cu crosa de golf, o să-mi 
poţi pune din nou întrebarea asta. Atunci s-ar putea 
să am un răspuns. Tot ce ştiu acum este că am 
localizat şi că am extirpat un soi de tumoare foarte 
rară şi foarte specializată. O tumoare benignă. Şi, 
dacă nu se vor ivi complicaţii, cred că asta-i tot ce 
trebuie să ştie părinţii lui. Tatăl băiatului îl va face 
pe omul din Piltdown!: să semene cu unul dintre 
copiii care spun lucruri trăsnite. Nu mă pot închipui 


1 Omul din Piltdown - presupusă specie umană timpurie, 
având ca dovadă a existenţei un craniu descoperit, aparent, 
într-o carieră de prundiş în 1912, dar care, în 1953, a fost 
declarat drept fals, fiind de fapt construit dintr-un craniu uman 
şi o mandibulă de maimuţă (după regiunea Piltdown din sud- 
estul Angliei) - n. tr. 


explicându-i că i-am făcut o aspirație fiului lui de 
unsprezece ani. Les, hai să-l închidem. 

Şi, ca un gând de pe urmă, către infirmiera de 
operaţie, a adăugat pe un ton plăcut: 

- Vreau să fie concediată cretina aia care a fugit de 
aici. Notează undeva, te rog! 

- Da, doctore. 


Thad Beaumont a părăsit spitalul după nouă zile de 
la operaţie. Vreme de aproape şase luni după aceea, 
partea stângă a corpului său a fost deranjant de 
slăbită şi, uneori, când era foarte obosit, vedea în 
faţa ochilor modele ciudate, nu tocmai aleatorii, de 
lumini pulsânde. 

Drept cadou de însănătoşire grabnică, mama îi 
cumpărase o maşină de scris Remington 32 veche şi 
aceste scăpărări de lumină se întâmplau cel mai 
adesea când stătea gârbovit asupra ei înainte de ora 
de culcare, luptându-se să găsească modul corect 
de a spune ceva sau încercând să-şi dea seama ce 
ar trebui să se întâmple mai departe în povestea pe 
care o scria. Intr-un sfârşit, şi acestea au trecut. 

Sunetul acela fantomatic şi înfiorător de ciripituri - 
sunetul a escadrile întregi de vrăbii aflate în zbor - 
nu a reapărut deloc după operaţie. 

A continuat să scrie, câştigând încredere şi 
rafinându-şi stilul de începător, şi şi-a vândut prima 
povestire - celor de la American Teen - la şase ani 
după ce şi-a început adevărata viaţă. După aceea, 
pur şi simplu nu s-a mai uitat în urmă. 

Din câte ştiau părinţii sau Thad însuşi, în toamna 
celui de-al unsprezecelea an al vieţii sale, din lobul 
prefrontal al creierului său fusese eliminată o mică 
tumoare benignă. Când se gândea cât de cât la asta 


(ceea ce a făcut din ce în ce mai rar pe măsură 
ce-au trecut anii), îşi spunea doar că fusese extrem 
de norocos că supravieţuise. 

Mulţi dintre pacienţii care erau supuşi în zilele 
acelea primitive la operaţii pe creier nu supravie- 
tuiau. 


I. Nada prostului 


Cu degetele lui lungi şi puternice, Machine îndreptă 
încet şi cu atenţie agrafele pentru hârtie. 

- Ţine-i capul, Jack, îi spuse bărbatului din spatele 
lui Halstead. Ţine-l bine, te rog. 

Halstead văzu ce avea de gând să facă Machine şi 
începu să tipe în vreme ce Jake Rangely îl apăsă pe 
tâmple cu mâinile lui mari, ţinându-i capul nemişcat. 
Strigătele se înălţau şi reverberau în depozitul 
abandonat. Vastul spaţiu gol acţiona ca un 
amplificator natural. Halstead părea un cântăreţ de 
operă care-şi făcea încălzirea în seara premierei. 

- M-am întors, spuse Machine. 

Halstead strânse din ochi, închizându-i, dar asta 
nu-l ajută la nimic. Mica tijă din oţel trecu fără 
oprelişti prin pleoapa stângă şi împunse globul 
ocular de dedesubt producând un pocnet slab. 
Incepu să se scurgă un fluid gelatinos, lipicios. 

- M-am întors din morţi şi nu pari deloc bucuros să 
mă vezi, fiu de căţea nerecunoscător ce eşti. 


În goană spre Babilon de George Stark 


Unu - Oamenii vor vorbi 


1 


Numărul din 23 mai al revistei People era cât se 
poate de obişnuit. 

Coperta era ocupată de Celebritatea Moartă a 
acelei săptămâni, o vedetă rock and roii care se 
spânzurase într-o celulă de închisoare după ce fu- 
sese arestată pentru posesie de cocaină şi alte 
diverse feluri de droguri. Înăuntru se afla obişnuitul 
meniu asortat: nouă crime de natură sexuală ne- 
rezolvate din jumătatea vestică, cea pustie, a sta- 
tului Nebraska; un guru al alimentaţiei sănătoase 
care fusese prins pentru pornografie infantilă; o 
casnică din Maryland care crescuse un dovleac ce 
semăna puţin cu bustul lui lisus Christos - dacă te 
uitai la el cu ochii pe jumătate închişi într-o cameră 
prost luminată, adică; o fată paraplegică ce se an- 
trena pentru Biciclotronul din Mărul cel Mare; un 
practicant al luptelor libere care-şi revenea după un 
atac de cord; un actor de comedie care lupta în 
instanţă pentru neacordarea pensiei alimentară fos- 
tei sale soţii. 

Mai era şi un reportaj despre un întreprinzător din 
Utah care scotea pe piaţă o nouă şi incitantă păpuşă 
numită Ma' mare! Aceasta se presupunea că 
semăna cu „soacra perfectă (?)”. Păpuşa avea un 
casetofon încorporat care arunca frânturi de dialog 
precum „Când era băiat mic, la mine acasă cina nu 
era niciodată rece, scumpa mea” şi „Când merg să 
stau vreo două săptămâni la el, fratele tău nu se 


comportă niciodată de parcă mi-ar mirosi respiraţia 
a câine plouat”. Adevărata descoperire răsunătoare 
era că, în loc să tragi de o sfoară din spatele Ma' 
marei! ca s-o faci să vorbească, pocneai blestemâăţia 
aia cât de tare puteai. „Ma' mare! e bine căptuşită, 
cu siguranţă nu se rupte şi cu siguranţă nu ciobeşte 
pereţii şi mobila”, spunea cu mândrie inventatorul 
ei, domnul Gaspard Wilmot (care, pomenea în 
trecere reportajul, fusese inculpat odată pentru 
evaziune fiscală, dar se renunţase la acuzaţii). lar la 
pagina treizeci şi trei din acel amuzant şi instructiv 
număr al celei mai amuzante şi instructive reviste 
din America, se afla o pagină purtând un titlu tipic 
pentru revista People: direct, concis şi înţepător, 
BIO, spunea el. 

- Celor de la People, îi spuse Thad Beaumont soţiei 
sale Liz pe când şedeau umăr lângă umăr la masa 
din bucătărie, citind împreună articolul pentru a 
doua oară, le place să treacă direct la subiect. Dacă 
nu te interesează Bio, treci mai departe la belele şi 
citeşti despre fetele care au fost ucise în inima 
Nebraskăi. 

- Dacă stai să te gândeşti, asta nu-i chiar aşa de 
comic, spuse Liz Beaumont şi apoi îşi dădu în petic, 
înăbuşindu-şi un chicot cu pumnul dus la gură. 

- Nu chiar, dar e-n mod sigur ciudat, spuse Thad şi 
începu iarăşi să întoarcă paginile articolului, 
frecându-şi absent cicatricea mică şi albă de pe 
frunte. 

Ca aproape toate celelalte rubrici Bio din People, 
aceasta era singura parte din revistă căreia i se alo- 
case mai mult spaţiu pentru cuvinte decât pentru 
fotografii. 

- Îți pare rău că ai făcut-o? întrebă Liz. 


Îşi ţinea o ureche ciulită la gemeni, dar până atunci 
aceştia se comportaseră absolut minunat: dormeau 
buştean. 

- În primul rând, spuse Thad, n-am făcut-o eu. 

Am făcut-o noi. Amândoi pentru unu şi unu pentru 
amândoi, ţi-aminteşti? 

Lovi cu degetul o fotografie de pe a doua pagină a 
articolului în care Liz îi întindea o farfurie cu 
prăjitură cu ciocolată şi nucă, în vreme ce el stătea 
la maşina de scris din care ieşea o foaie de hârtie. 
Era imposibil de spus ce scria pe foaia aceea, dacă 
scria ceva. Poate era mai bine aşa, căci trebuia să 
fie vorba doar de nişte bălmăjeli. Să scrie îi venise 
întotdeauna greu, şi nu era genul de lucru pe care 
să-l poată face în prezenţa altor oameni - mai cu 
seamă dacă unul dintre aceştia se întâmpla să fie un 
fotograf de la revista People. Pentru George lucrurile 
fuseseră mult mai simple, însă pentru Thad 
Beaumont era al naibii de greu. Liz nu se apropia de 
el atunci când încerca - şi uneori chiar reuşea - să 
scrie. Nu-i aducea nici te/egrame, darămite prăjituri 
cu ciocolată şi nucă. 

- Da, dar... 

- În al doilea rând... 

Se uită la fotografia în care Liz ţinea farfuria cu 
prăjituri şi el se uita în sus la ea. Rânjeau amândoi. 
Rânjetele acelea arătau cât se poate de ciudat pe 
feţele unor oameni care, deşi într-o bună dispoziţie, 
se străduiau să facă un lucru atât de obişnuit cum e 
să zâmbeşti. Îl duse cu gândul înapoi la perioada 
când fusese ghid turistic în Munţii Apalaşi din Mâine, 
New Hampshire şi Vermont. În zilele acelea de 
demult avea un raton ca animal de companie şi-l 
numise John Wesley Harding. Nu c-ar fi făcut vreo 


încercare de a-l domestici; îi căzuse pur şi simplu cu 
tronc ratonului. În serile răcoroase, bătrânului J. W. Îi 
plăcea să tragă la măsea, asta-i plăcea, iar când lua 
mai mult de-o singură duşcă, aşa rânjea şi el. 

- În al doilea rând ce? 

În al doilea rând, e destul de ciudat să vezi un 
scriitor ce-a fost nominalizat o dată la Premiul 
Naţional de Literatură şi pe soţia lui rânjind unul la 
celălalt ca doi ratoni beti, îşi spuse şi nu-şi mai putu 
reţine râsul: acesta ţâşni din el. 

- Thad, o să-i trezeşti pe gemeni! 

încercă, fără mulţi sorţi de izbândă, să-şi înăbuşe 
hohotele. 

- În al doilea rând, arătăm ca doi idioţi, şi asta nu 
mă deranjează câtuşi de puţin, zise el şi-o strânse 
tare în braţe şi o sărută pe adâncitura gâtului. 

În cealaltă încăpere, mai întâi William şi apoi 
Wendy începură să plângă. 

Liz încercă să-i arunce o privire mustrătoare, dar 
nu reuşi. Îi pica prea bine să-l audă râzând. Îi pica 
bine, poate, fiindcă nu râdea foarte des. Sunetul 
râsetului său avea asupra ei un efect magic, exotic, 
străin. Thad Beaumont nu fusese niciodată un om 
care să râdă din tot sufletul. 

- Eu sunt de vină, spuse el. Mă ocup eu de ei. 

Dădu să se ridice, se lovi de masă şi aproape c-o 
răsturnă. Era un om blând, dar ciudat de neîndemâ- 
natic; partea aceea din băiatul care fusese încă mai 
trăia în el. 

Chiar înainte să alunece dincolo de marginea 
mesei şi să se spargă pe podea, Liz prinse vaza cu 
flori pe care o aşezase ca piesă principală. 

- Sincer, Thad! spuse ea, dar apoi începu şi ea să 
râdă. 


Se aşeză la loc pentru o clipă. Nu o prinse de 
mână, nu tocmai, ci o mângâie cu blândeţe între 
palmele sale. 

- Ascultă, iubire, te deranjează? 

- Nu, zise ea. 

Se gândi pentru o clipă să spună: Mă indispune, 
însă. Nu pentru că părem uşor prostuți, ci pentru 
că... ei bine, nu ştiu de ce. Pur şi simplu mă indis- 
pune puțin, asta-i tot. _ 

Se gândi la asta, dar n-o rosti. li pica pur şi simplu 
prea bine să-l audă râzând. li prinse o mână şi o 
strânse scurt. 

- Nu, spuse ea. Nu mă deranjează. Mi se pare 
distractiv. lar dacă reclama-i va prinde bine cărţii 
tale, Câinele de aur, atunci când te vei hotărî în 
sfârşit să termini blestemăţia aia, cu atât mai bine. 

Se ridică, împingându-l de umeri atunci când 
încercă să i se alăture. 

- Te poţi ocupa tu de ei data viitoare, spuse ea. 
Vreau să şezi cuminte acolo până ce-ţi va trece în 
sfârşit pornirea subconştientă de a-mi distruge vaza. 

- Bine, spuse el şi zâmbi. Te iubesc, Liz. 

- Şi eu te iubesc. 

Se duse să se ocupe de gemeni, iar Thad Beau- 
mont începu să frunzărească iarăşi paginile care 
purtau titlul BIO. 

Spre deosebire de majoritatea articolelor din 
People, cel despre Thaddeus Beaumont începea nu 
cu o fotografie pe toată pagina, ci cu una care aco- 
perea mai puţin de un sfert de pagină. Chiar şi aşa, 
îţi reţinea atenţia, fiindcă un tehnoredactor cu 
înclinaţie spre neobişnuit adăugase fotografiei, 
care-i înfăţişa pe Thad Beaumont şi pe Liz într-un 
cimitir, un chenar negru. Cuvintele de dedesubt 


ieşeau în evidenţă datorită contrastului aproape 
brutal. 

În fotografie, Thad ţinea în mână o cazma şi Liz un 
târnăcop. Într-o parte era aşezată o roabă în care se 
aflau alte unelte. Pe mormânt fuseseră aranjate mai 
multe buchete de flori, însă lespedea funerară era 
încă perfect vizibilă. 


GEORGE STARK 
1975-1988 
Un tip nu foarte simpatic 


Într-un contrast aproape frapant cu locul şi apa- 
renta scenetă (o recent încheiată înmormântare a 
ceea ce, judecând după anii inscripţionaţi pe lespe- 
de, ar fi trebuit să fie un băiat abia ajuns la vârsta 
adolescenţei), cei doi ciocli falşi îşi strângeau mâi- 
nile libere peste ţărâna proaspăt aşezată... şi râdeau 
cu voioşie. 

Totul era o înscenare, desigur. Toate fotografiile 
care însoțeau articolul - îngroparea cadavrului, afi- 
şarea prăjiturilor cu ciocolată şi nucă şi cea în care 
Thad hoinărea singur ca un nor pe un drumeag 
forestier din Ludlow, chipurile „adunând idei” - erau 
studiate. Era nostim. De cinci ani sau aşa ceva, Liz 
cumpăra revista People de la supermagazin şi 
niciunul n-o lua în serios, dar amândoi o răsfoiau la 
masa de seară sau poate la toaletă dacă nu aveau 
la îndemână nici-o carte bună. Thad se minunase 
din când în când de succesul revistei, întrebându-se 
dacă ceea ce-o făcea atât de ciudat de interesantă 
era devotamentul cu care prezenta spectacolul de 
bâlci oferit de celebrităţi sau doar felul în care era 
concepută, cu toate fotografiile alea alb-negru mari 


şi cu literele ei îngroşate, alcătuind în principal 
propoziţii simple, declarative. Insă niciodată nu-i 
trecuse prin gând să se întrebe dacă pozele erau 
regizate. 

Fotograful fusese o femeie pe nume Phyllis Myers. 
Îi informase pe Thad şi pe Liz că făcuse câteva 
fotografii cu ursuleţi de pluş în coşciuge pentru copii 
şi că toţi fuseseră îmbrăcaţi în haine de copii. Spera 
să le vândă sub forma unei cărţi unei edituri mari 
din New York. Doar în a doua zi a şedinţei 
foto-interviu Thad îşi dăduse seama că femeia 
încerca să-i ceară să scrie el partea de text. Moartea 
şi ursuleții de pluş, spusese ea, avea să fie „cel mai 
elocvent comentariu pe marginea felului american 
de-a vedea moartea, nu crezi, Thad?” 

Bănuia că, în lumina pasiunilor ei cât se poate de 
macabre, nu era chiar atât de surprinzător faptul că 
doamna Myers cumpărase ea însăşi lespedea fune- 
rară a lui George Stark şi o adusese de la New York. 
Era un papier-mache. 

- Nu vă deranjează să vă strângeţi mâinile în faţa 
ăsteia, nu-i aşa? îi întrebase cu un zâmbet în acelaşi 
timp linguşitor şi afabil. O să iasă o poză minunată. 

Liz se uitase la Thad întrebătoare şi puţin oripilată. 
Apoi se uitaseră amândoi la falsa lespede funerară 
care fusese adusă din New York City (reşedinţa 
permanentă a revistei People) în Castle Rock, Mâine 
(reşedinţa de vară a lui Thad şi Liz Beaumont), cu un 
amestec de uimire şi mirare năucă. Ochii lui Thad se 
tot întorceau la inscripţia aceea: 


Un tip nu foarte simpatic 


Pe scurt, povestea pe care People voia s-o spună 
observatorilor americani ai celebrităților era cât se 
poate de simplă. Thad Beaumont era un scriitor bine 
văzut, al cărui prim roman, Dansatorii impetuoşi, 
fusese nominalizat în 1972 la Premiul Naţional de 
Literatură. Genul acesta de lucruri avea o oarecare 
greutate pentru criticii literari, însă observatorilor 
americani ai celebrităților nu le păsa nici cât negru 
sub unghie de Thad Beaumont, care de atunci mai 
publicase doar un singur roman sub numele său. 
Omul de care multora dintre ei chiar le păsa nu era 
nicidecum un om adevărat. Thad scrisese sub un alt 
nume un best-seller de răsunet şi trei continuări 
extrem de bine primite. Numele, desigur, era 
George Stark. 

Jerry Harkavay, care reprezenta întregul personal 
al redacţiei Associated Press din Waterville, fusese 
primul care dăduse în vileag povestea cu George 
Stark după ce agentul lui Thad, Rick Cowley, i-o 
oferise lui Louise Booker de la Publishers Weekly cu 
consimţământul lui Thad. Nici Harkavay, nici Booker 
nu primiseră întreaga poveste - în primul rând, Thad 
era ferm hotărât să nu-i sufle nici măcar o vorbă 
puţoiului ăla slugarnic de Frederick Clawson -, însă 
era totuşi o poveste destul de bună ca să permită o 
circulaţie mai largă decât i-ar fi putut oferi fie 
reţeaua AP, fie revistele de promovare a industriei 
editoriale. Clawson, le spusese Thad lui Liz şi Rick, 
nu era adevărata poveste - el nu era decât 
nemernicul care-i forţa să facă publică povestea. 

În timpul primului interviu, Jerry îl întrebase ce fel 
de individ era George Stark. „George”, răspunsese 
Thad, „nu era un tip foarte simpatic.” Citatul 
figurase ca titlu al articolului lui Jerry şi-o inspirase 


pe doamna Myers să cumpere o lespede funerară 
care să poarte cuvinte acelea. Ciudată lume. 
Ciudată, ciudată lume. 

Dintr-o data, Thad izbucni iarăşi în râs. 


2 


Pe câmpul negru de sub fotografia în care Thad şi 
Liz se aflau în cel mai de soi cimitir din Castle Rock 
erau două rânduri de text scris cu alb. 

RĂPOSATUL A FOST EXTREM DE APROPIAT DE 
ACESTI DOI OAMENI, spunea primul. 

ATUNCI, El DE CE RÂD? spunea al doilea. 

- Fiindcă lumea-i un loc al naibii de ciudat, spuse 
Thad Beaumont şi pufni în căuşul unei palme. 

Liz Beaumont nu era singura care se simţea vag 
stânjenită de răbufnirea aceasta scurtă şi bizară de 
publicitate. Şi el se simţea puţin stânjenit. Chiar şi 
aşa, îi venea greu să se oprească din râs. Inceta 
preţ de câteva secunde, după care, când îi cădeau 
iarăşi ochii pe rândul acela - Un tip nu foarte 
simpatic -, ţâşnea o nouă rafală de hohote 
homerice. Să încerce să se oprească era ca şi când 
ar fi încercat să astupe găurile dintr-un dig de 
pământ prost construit; de-ndată ce reuşeai să 
acoperi o spărtură, vedeai alta într-alt loc. 

Thad bănuia că ceva nu era tocmai în regulă la un 
râset atât de descătuşat - era o formă de isterie. 
Ştia că umorul avea rareori - dacă avea - ceva de-a 
face cu astfel de accese. De fapt, cauza era posibil 
să fie ceva exact opus comicului. 

Ceva de care se temea, poate. 

Te temi de-un afurisit de articol din revista People? 
La asta te gândeşti? Aiurea. Te temi că eşti făcut de 


râs, că se vor uita la pozele astea colegii tăi de la 
Catedra de Engleză şi că-şi vor spune că ţi-ai pierdut 
şi puținele minţi pe care le-ai avut? 

Nu. Nu avea motive să se teamă din pricina cole- 
gilor, nici măcar a celor care erau acolo de când 
trăiau dinozaurii. Era în sfârşit titular pe post şi avea 
de asemenea destui bani să-şi ducă viaţa ca - să 
sune trâmbiţele, vă rugăm! - scriitor cu normă 
întreagă dacă-şi dorea asta (nu era sigur că şi-o 
dorea; nu-l interesau cine ştie cât aspectele biro- 
cratice şi administrative ale vieţii universitare, dar 
partea profesorală era exact ce trebuia). De aseme- 
nea nu fiindcă ajunsese cu câţiva ani în urmă să nu-i 
mai pese ce gândeau colegii despre el. Îi păsa ce 
gândeau prietenii, da, iar în unele cazuri prietenii 
lui, prietenii lui Liz şi prietenii lor comuni se întâmpla 
să-i fie colegi, însă credea că oamenii aceia îşi 
puteau spune că aceasta era un fel de bălăcăreală. 

Dacă trebuia să se teamă de ceva, asta era... 

Incetează, îi comandă mintea sa pe acel ton aspru 
şi sec care-i făcea până şi pe cei mai indisciplinaţi 
studenţi la engleză să pălească şi să-şi înghită 
cuvintele. Incetează cu prostiile astea chiar acum. 

Degeaba. Oricât ar fi fost de eficientă vocea aceea 
atunci când o folosea asupra studenţilor, asupra lui 
Thad însuşi nu avea nici-o putere. 

Se uită iarăşi la fotografia aceea şi de data asta nu 
mai dădu nici-o atenţie chipurilor lui şi a-l soţiei sale, 
schimonosindu-se fără ruşine unul la celălalt ca doi 
copii care se joacă de-a imitaţia. 

GEORGE STARK 
1975-1988 
Un tip nu foarte simpatic 
Asta îl tulbura pe el. 


Lespedea aia funerară. Numele ăla. Anii ăia. Mai 
mult ca orice, epitaful ăla nesărat, care-l făcea să 
râdă în hohote, dar care, din cine ştie ce motiv, nu 
era câtuşi de puţin comic dincolo de râset. 

Numele ăla. 

Epitaful ăla. 

- Nu contează, murmură Thad. Afurisitul e mort 
acum. 

Insă tulburarea rămase. 

Când se întoarse Liz cu câte un geamăn proaspăt 
schimbat şi îmbrăcat cuibărit în fiecare braţ, Thad 
stătea iarăşi aplecat asupra articolului. 

- Dacă l-am omorât? 

Thaddeus Beaumont, odată întâmpinat drept cel 
mai promiţător romancier american şi nominalizat în 
1972 la Premiul Naţional de Literatură pentru 
Dansatorii impetuoşi, repetă întrebarea gânditor. 
Pare puţin uluit. 

- Omor, spune din nou încet, de parcă niciodată nu 
i-ar fi trecut prin gând acest cuvânt... chiar dacă la 
asta s-a gândit aproape întotdeauna „jumătatea sa 
întunecată”, cum îi spune Beaumont lui George 
Stark. 

Din borcanul cu gură largă de lângă maşina de 
scris demodată Remington 32, scoate un creion 
Berol Black Beauty (doar cu aşa ceva voia să scrie 
Stark, potrivit lui Beaumont) şi începe să-l roadă 
încet. După cum arată celelalte aproximativ 
doisprezece creioane din borcan, rosul este un 
obicei. 

- Nu, spune într-un târziu, punând creionul înapoi 
în borcan. Nu l-am omorât. 

Ridică privirea şi zâmbeşte. Beaumont are treizeci 
şi nouă de ani, dar când zâmbeşte în felul acela 


deschis, poate fi confundat cu unul dintre studenţii 
lui. 

- George a murit din cauze naturale. 

Beaumont spune că George Stark a fost ideea 
soţiei sale. Elizabeth Stephens Beaumont, o blondă 
serioasă şi adorabilă, refuză să-şi aroge singură 
acest credit. 

- Tot ce-am făcut, spune ea, a fost să-i propun să 
scrie un roman sub alt nume şi să vadă ce se 
întâmplă cu el. Thad suferea de-o gravă criză de 
creaţie şi avea nevoie de-un imbold. Şi de fapt - 
(râde) - George Stark a existat dintotdeauna. l-am 
văzut urmele în unele lucrări neterminare pe care 
Thad le făcea câteodată. N-am făcut decât să-l 
conving să iasă din ascunzătoare. 

Potrivit multora dintre contemporanii săi, 
problemele lui Beaumont erau legate de mai mult 
decât doar de-o criză de creaţie. Cel puţin doi 
scriitori binecunoscuţi (care au refuzat să fie citați 
direct) spun că şi-au făcut griji pentru sănătatea 
mintală a lui Beaumont în perioada critică dintre 
prima şi a doua carte. Unul dintre ei crede că 
Beaumont s-ar putea să fi încercat să se sinucidă 
după publicarea Dansatorilor impetuoşi, care i-a 
adus mai multe laude din partea criticii decât bani 
din drepturile de autor. 

Întrebat dacă s-a gândit vreodată la sinucidere, 
Beaumont scutură doar din cap şi spune: 

- Asta-i o idee prostească. Adevărata problemă n-a 
fost slaba vânzare; a fost criza de creaţie. lar 
scriitorii morţi suferă de-o fază terminală a acestei 
boli. 


Între timp, Liz Beaumont a continuat să facă 
„lobby” - cum spune Beaumont - pentru ideea unui 
pseudonim. 

- Spunea că, dacă aş vrea, aş putea da şi eu din 
copite măcar o dată. Să scriu orice blestemăţie-mi 
trecea prin cap fără să simt din spate răsuflarea 
celor de la The New York Times Book Review. A spus 
c-aş putea scrie un western, un roman poliţist, o 
poveste ştiinţifico-fantastică. Sau că aş putea scrie 
un thriller. 

Thad Beaumont rânjeşte. 

- Cred că a lăsat intenţionat asta la urmă. 

Ştia că îmi dădea ghes o idee pentru un thriller, 
chiar dacă nu reuşeam nicicum să-i spun pe nume. 

Ideea unui pseudonim a exercitat o atracție 
ciudată asupra mea. Cumva, mi se părea ceva /iber 
- ca o trapă secretă de evadare, dacă-nţelegi ce 
vreau să spun. 

Dar mai era ceva. Ceva ce e foarte greu de 
explicat. 

Beaumont întinde o mână către borcanul cu 
creioane Berol cu vârfuri atent ascuţite, apoi o 
retrage. Se uită în depărtare către peretele-geam 
din partea opusă uşii de la biroul său, care oferă o 
imagine spectaculoasă de primăvară, cu copaci 
aproape înverziţi. 

- Când mă gândeam să scriu sub pseudonim era ca 
şi când mă gândeam că sunt invizibil, spune el 
într-un târziu aproape cu ezitare. Cu cât mă jucam 
mai mult cu ideea, cu atât simţeam mai mult că mă 
voi... ei bine... reinventa. 

În timp ce cu mintea colindă o altă lume, mâna i se 
furişează în faţă şi de data aceasta reuşeşte să 
prindă unul dintre creioanele din borcan. 


Thad întoarse pagina şi apoi ridică privirea spre 
gemeni, care stăteau în scaunul lor dublu. Gemenii 
băiat-fată se înțelegeau întotdeauna bine... sau 
frate-şi-soră, dacă nu voiai să te exprimi ca un porc 
misogin. Wendy şi William erau, însă, cât de identici 
se poate fără să fie identici. 

William rânji la Thad cu sticla la gură. 

Wendy rânji şi ea cu sticla ej la gură, dar ea afişând 
un accesoriu pe care fratele ei nu-l avea - un singur 
dinte aproape în faţă, care apăruse fără nici-o 
durere, răzbătând pur şi simplu prin gingie la fel de 
tăcut ca periscopul unui submarin ieşind din apa 
oceanului. 

Wendy luă o mână grăsulie de pe sticla de plastic. 
O deschise, expunând palma curată, rozalie. O 
închise. O deschise. Un salut specific pentru Wendy. 

Fără să se uite la ea, William luă şi el mâna de pe 
sticlă, o deschise, o întinse, o deschise. Un salut 
specific lui William. 

Thad ridică solemn o mână de pe masă, o des- 
chise, o închise, o deschise. 

Gemenii rânjiră cu sticlele la gură. 

El îşi cobori din nou ochii la revistă. Ah, People, îşi 
spuse el - unde-am fi noi, ce ne-am face noi fără 
tine? Asta-i rampa de lansare a celebrităților ame- 
ricane, oameni buni. 

Scriitorul scosese la lumină toate hainele murdare 
ce puteau fi scoase la lumină, desigur - mai cu 
seamă perioada rea de patru ani de după eşecul 
Dansatorilor impetuoşi de-a câştiga în NBA -, dar 
asta era un lucru la care te puteai aştepta, iar el 
descoperi că nu-l deranja prea mult expunerea. In 
primul rând, hainele nu erau chiar atât de murdare, 


iar în al doilea, întotdeauna fusese de părere că e 
mai uşor să trăieşti în adevăr decât în minciună. Pe 
termen lung, cel puţin. 

Ceea ce, desigur, ridica întrebarea dacă revista 
People şi „pe termen lung” aveau ceva în comun. 

Păi, asta e. Acum e prea târziu. 

Numele tipului care scrisese articolul era Mike - 
atâta lucru îşi amintea, dar Mike şi mai cum? Dacă 
nu erai un duce pălăvrăgind despre familia regală 
sau o stea de cinematograf pălăvrăgind despre alte 
stele de cinematograf, când scriai pentru People 
semnătura îţi apărea la sfârşitul articolului. Thad 
trebui să frunzărească patru pagini (dintre care 
două numai cu anunţuri publicitare) ca să găsească 
numele.. Mike Donaldson. El şi cu Mike stătuseră 
până târziu în noapte, vorbind verzi şi uscate, iar 
când Thad îl întrebase dacă-i va păsa cuiva cu ade- 
vărat dacă scrisese câteva cărţi sub un alt nume, 
Donaldson spusese ceva care-l făcuse pe Thad să 
râdă cu poftă. 

- Sondajele de opinie arată că majoritatea citito- 
rilor revistei People au nasuri extrem de mici. Asta 
face să le fie greu să se scobească, aşa că scobesc 
nasurile câtor mai mulţi oameni pot. Vor vrea să ştie 
totul despre prietenul tău George. 

- Nu-i prietenul meu, răspunsese Thad, încă 
râzând. 

Acum o întrebă pe Liz, care se dusese la sobă: 

- Te descurci singură, iubito? N-ai nevoie de ajutor? 

- Mă descurc, spuse ea. Incălzesc nişte muci pen- 
tru copii. Tu nu te-ai săturat de-ai tăi? 

- Încă nu, spuse Thad fără ruşine şi se întoarse la 
articol. 


- Partea cea mai grea, de fapt, a fost să-i găsesc 
un nume, continuă Beaumont, muşcând uşor din 
creion. Dar era important. Știam că poate funcţiona. 
Ştiam că pot sparge criza de creaţie cu care mă 
luptam... dacă-i găseam o identitate. Identitatea 
potrivită, una deosebită de a mea. 

- De ce George Stark? 

- Păi, există un scriitor de romane polițiste pe 
nume Donald E. Westlake, explică Beaumont. Şi, sub 
numele său adevărat, Westlake foloseşte romanul 
poliţist ca să creeze nişte excelente comedii sociale 
despre viaţa şi năravurile americanilor. 

Dar, de la începutul anilor şaizeci şi până la 
mijlocul anilor şaptezeci sau aşa ceva, a scris o serie 
de romane sub numele de Richard Stark, iar cărţile 
alea sunt foarte diferite. Sunt despre un bărbat pe 
nume Parker, care e hoţ profesionist. Nu are trecut, 
viitor, iar în cele mai bune cărţi nu are niciun alt 
interes în afară de hotie. 

În orice caz, din motive pe care numai Westlake le 
cunoaşte, a încetat într-un sfârşit să mai scrie 
romane despre Parker, dar eu n-am uitat niciodată 
ceva ce-a spus Westlake după ce a renunţat la 
pseudonim. A spus că e/ scria cărţi în zilele însorite, 
iar Stark prelua controlul în cele ploioase. Mi-a 
plăcut asta, fiindcă acelea au fost zile ploioase 
pentru mine, între 1973 şi începutul lui 1975. 

În cele mai bune dintre cărţile alea, Parker este de 
fapt mai mult un robot ucigaş decât un om. Hoţul 
furat este o temă destul de consistentă în romanele 
despre care vorbesc. lar Parker îi omoară pe tipii răi 
- pe ceilalți tipi răi, adică - exact ca un robot ce-a 
fost programat să aibă un singur scop. „Vreau banii 
care mi se cuvin”, spune el şi asta-i cam tot ce 


spune. „Vreau banii care mi se cuvin, vreau banii ca- 
re mi se cuvin”. lţi aminteşte asta de cineva? 

Intervievatorul clatină din cap. Beaumont îl descrie 
pe Alexis Machine, personajul principal din primul şi 
ultimul roman semnat George Stark. 

- Dacă Metoda lui Machine s-ar fi sfârşit aşa cum a 
început, aş fi aruncat romanul într-un sertar şi acolo 
ar fi rămas pentru totdeauna, spune Beaumont. 
Publicarea lui ar fi fost un plagiat. Dar când aveam 
scris un sfert din el, şi-a găsit propriul ritm şi totul 
s-a potrivit ca la carte. 

Intervievatorul întreabă dacă Beaumont vrea să 
spună că, după ce şi-a petrecut o vreme lucrând la 
carte, George Stark s-a trezit la viaţă şi-a început să 
vorbească. 

- Da, spune Beaumont. E-o exprimare destul de 
potrivită. 


Thad ridică privirea, aproape râzând din nou fără 
voia sa. Gemenii îl văzură că zâmbeşte şi-i rânjiră cu 
gurile pline de piureul de mazăre cu care îi hrănea 
Liz. Ceea ce spusese el, de fapt, aşa cum îşi 
amintea, a fost: „Christoase, asta-i melodramatic! O 
faci să pară ca partea aia din Frankenstein când în 
sfârşit fulgerul loveşte paratrăsnetul de pe cel mai 
înalt parapet al castelului şi-i insuflă viaţă 
monstrului!” 

- N-o să reuşesc să-i hrănesc până la capăt dacă tu 
nu încetezi, zise Liz. 

Pe vârful nasului avea o pată foarte mică de piure 
de mazăre, iar Thad simţi o pornire absurdă de-a i-o 
şterge cu un sărut. 

- Să încetez cu ce? 


- Rânjeşti tu, rânjesc şi ei. Nu poţi hrăni un copil 
care rânjeşte, Thad. 

- Scuze, spuse el umil şi le trase cu ochiul geme- 
nilor. Zâmbetele lor verzi şi identice se lărgiră pen- 
tru o clipă. 

Apoi el cobori privirea şi continuă să citească. 


Am început să lucrez la Metoda lui Machine în 
noaptea din 1975 când am inventat numele, dar mai 
era încă un lucru. Când m-am pregătit să încep, am 
introdus o foaie de hârtie în maşina de scris... după 
care, imediat, am scos-o. Toate cărţile mele le-am 
scris la maşină, dar lui George Stark se părea că nu-i 
place să lucreze aşa. 

Rânjetul iese iarăşi la iveală pentru o scurtă vreme. 

Poate fiindcă nu se ţineau lecţii de dactilografiere 
în hotelurile alea de piatră unde a stat el la răcoare. 

Beaumont se referă la „biografia de pe copertă” a 
lui George Stark, unde se spune că autorul are 
treizeci şi nouă de ani şi a fost încarcerat în trei 
închisori sub acuzaţia de incendiere, atac cu armă 
mortală şi atac cu intenţii ucigaşe. Biografia de pe 
copertă, însă, nu e decât o parte a poveştii; 
Beaumont ne oferă şi o foaie de autor de la Darwin 
Press, în care trecutul alter-ego-ului său este 
consemnat în cele mai mici detalii pe care numai un 
bun romancier le poate crea din nimic. De la 
naşterea sa în Manchester, New Hampshire, şi până 
la ultimul domiciliu din Oxford, Mississippi, totul e 
scris acolo, cu excepţia înhumării sale de acum şase 
săptămâni în Cimitirul Homeland din Castle Rock, 
Mâine. 

Am găsit un caiet vechi în unul dintre sertarele 
biroului şi am folosit astea. 


Arată cu degetul spre borcanul cu creioane, şi pare 
uşor surprins să vadă că ţine unul în mâna cu care 
arată într-acolo. 

Am început să scriu, şi următorul lucru pe care mi-l 
amintesc e Liz care-mi spunea că e miezul nopţii şi 
mă întreba dacă am de gând să mai vin în pat. 

Liz Beaumont îşi aminteşte şi ea seara aceea. Ea 
spune: 

- M-am trezit la 11:46, am văzut că nu e în pat şi 
mi-am spus: „Păi, scrie”. Dar n-am auzit maşina de 
scris şi m-am speriat puţin. 

Faţa ei spune că s-ar putea să se fi speriat mai 
mult decât doar puţin. 

- Când am coborât la parter şi l-am văzut 
mâzgălind în caietul ăla, m-ai fi putut dobori din 
picioare cu o pană. 

Râde. 

Aproape că atingea hârtia cu nasul. 

Intervievatorul o întreabă dacă s-a simţit uşurată. 

Pe un ton moale, măsurat, Liz Beaumont spune: 

- Foarte uşurată. 

- Am frunzărit caietul şi-am văzut că scrisesem 
şaisprezece pagini fără măcar o tăietură, spune 
Beaumont, şi transformasem trei sferturi dintr-un 
creion nou-nouţ în foiţe de lemn în ascuţitoare. 

Se uită la borcan cu o privire ce ar putea exprima 
melancolie sau un umor mascat. 

- Cred c-ar trebui să arunc creioanele astea, acum 
că George e mort. Eu, unul, nu le folosesc. Am 
încercat. Pur şi simplu, nu merge. Fără maşină de 
scris nu pot lucra. Îmi obosesc mâinile şi nu mai iese 
nimic. Ale lui George nu oboseau niciodată. 

Ridică privirea şi trage din ochi cu subinţeles. 


- lubito? 

Ridică privirea spre soţia sa, care se concentra să 
introducă în William ultimele guri de mazăre. Puştiul 
părea să poarte destul de multe pe baveţică. 

- Ce e? 

- Uită-te aici o secundă. 

Ea se uită. 

Thad îi trase cu ochiul. 

- A fost cu subînţeles? 

- Nu, scumpule. 

- Aşa credeam şi eu. 


Restul poveştii este un alt capitol ironic din mai 
lunga istorie a ceea ce Beaumont numeşte „ceea ce 
ciudaţii spun că-i un roman”. 


Metoda lui Machine a fost publicat în iunie 1976 de 
mica Darwin Press („adevăratul” eu al lui Beaumont 
a fost publicat de Dutton) şi-a devenit neaşteptatul 
succes din acel an, ajungând pe primul loc al listelor 
celor mai bine vândute cărţi de pe o coastă pe 
cealaltă. A fost de asemenea transformat într-un 
film artistic cu vânzări excelente. 

Multă vreme am aşteptat să descopere cineva că 
eu sunt George şi că George este eu, spune 
Beaumont. Dreptul de autorul era înregistrat pe 
numele George Stark, dar agentul meu ştia, aşa 
cum ştia şi soţia lui - acum e fosta lui soţie, însă a 
rămas partener cu drepturi depline în firmă - şi, 
desigur, ştiau şi directorii executivi şi revizorul de la 
Darwin Press. El trebuia să ştie, fiindcă George 
poate că scria romane de mână, dar avea o mică 
problemă cu semnarea cecurilor. Şi, fireşte, Fiscul 
trebuia să ştie şi el. Aşa că Liz şi cu mine am 


petrecut aproximativ un an şi jumătate aşteptând să 
ne dea cineva peste nas. Nu s-a întâmplat. Cred că 
n-a fost decât noroc chior, şi tot ce dovedeşte este 
că, atunci când crezi că cineva e musai să dea din 
gură, toată lumea îşi ţine pliscul. 

Şi-au continuat să şi-l ţină şi-n următorii zece ani, 
timp în care misteriosul domn Stark, scriitor mult 
mai prolific decât cealaltă jumătate a sa, a mai 
publicat încă trei romane. Niciunul dintre ele nu a 
repetat fulminantul succes al Metode; lui Machine, 
dar toate şi-au găsit un loc destul de important pe 
lista celor mai bine vândute cărţi. 

După o pauză lungă şi apăsată, Beaumont începe 
să vorbească despre motivele care l-au convins 
într-un sfârşit să dea în vileag această profitabilă 
şaradă. 

Trebuie să ţineţi minte că George Stark nu era, la 
urma urmei, decât un om de hârtie. M-am bucurat 
de el multă vreme... şi, la naiba, tipul chiar aducea 
bani. Aia erau banii mei de du-te-n p... mătii. Numai 
să ştiu că puteam renunţa la catedră dacă voiam şi 
puteam continua şi să-mi plătesc ipoteca aveau 
asupra mea un efect incredibil de eliberator. 

Dar voiam să-mi scriu iarăşi cărţile mele, iar Stark 
începea să rămână fără idei. Mai simplu nu se poate 
spune. Eu ştiam asta, Liz o ştia, agentul meu ştia şi 
el... cred că ştia şi editorul lui George de la Darwin 
Press. Dar dacă păstram secretul, tentaţia de a mai 
scrie un roman semnat George Stark ar fi fost 
într-un sfârşit prea mare pentru mine. Sunt la fel de 
vulnerabil la cântecul de sirenă al banilor ca oricine 
altcineva. Singura soluţie părea să fie să-i înfig un 
ţăruş în inimă o dată pentru totdeauna. 


Cu alte cuvinte, să ies în public. Lucru pe care l-am 
şi făcut. Lucru pe care-l fac chiar acum, de fapt. 


Thad ridică privirea de la articol cu un zâmbet 
subţire pe buze. Dintr-o dată, uimirea pe care o 
simţise văzând fotografiile înscenate din People i se 
părea puţin făţarnică, puţin afectată. Fiindcă fo- 
tografii de la reviste nu erau singurii care aranjau 
uneori lucrurile aşa încât să arate ceea ce doreau şi 
aşteptau să vadă cititorii. Bănuia că şi majoritatea 
intervievaţilor o făceau, mai mult sau mai puţin. Dar 
credea că el se dovedise un pic mai priceput ca 
ceilalţi la aranjarea lucrurilor; el era, la urma urmei, 
un romancier... iar un romancier era de fapt un tip 
plătit să spună minciuni. Cu cât erau minciunile mai 
mari, cu atât erau mai mulţi banii. 

Stark începea să rămână fără idei. Mai simplu nu 
se poate spune. 

Cât de direct. 

Cât de cuceritor. 

Cât de-a naibii de fals. 

- lubito? 

- Hmmm? 

încerca s-o curețe pe Wendy. Wendy nu era en- 
tuziasmată de idee. Îşi tot întorcea faţa, bolborosind 
cu indignare, iar Liz se tot ducea după ea cu 
şerveţelul. Thad credea că o va prinde într-un târziu, 
chiar dacă exista posibilitatea ca ea să se plic- 
tisească prima. Se părea că şi Wendy considera 
valabilă această posibilitate. 

- N-am făcut bine că am minţit cu privire la partea 
lui Clawson în toate astea? 

- Nu am minţit, Thad. Pur şi simplu nu i-am po- 
menit numele. 


- Şi-a fost un nătărâu, corect? 

- Nu, scumpule. 

- N-a fost? 

- Nu, spuse Liz cu seninătate. Începea acum să-i 
curete fata lui William. A fost un scârbozoid. 

Thad pufni. 

- Un scârbozoid? 

- Aşa-i. Un scârbozoid. 

- Cred că asta-i prima dată când aud termenul 
asta. 

- L-am văzut pe carcasa unei casete video săptă- 
mâna trecută când m-am dus la magazinul din colţ 
să închiriez ceva. Era un film de groază care se 
chema  Scărbozoizii. Şi mi-am spus: „Minunat. 
Cineva a făcut un film despre Frederick Clawson şi 
familia lui. Trebuie să-i spun lui Thad.” Dar am uitat, 
până acum. 

- Deci nu te deranjează partea asta? 

- Nu mă prea deranjează deloc, spuse ea. 

Îndreptă mâna în care ţinea şerveţelul mai întâi 
spre Thad şi apoi spre revista deschisă de pe masă. 

- Thad, tu ai primit ce-ţi doreai din asta. Cei de la 
People şi-au primit şi ei ce-şi doreau din asta. lar 
Frederick Clawson n-a primit nici cât negru sub 
unghie... exact ce merita. 

- Mersi, spuse el. 

Ea ridică din umeri. 

- Sigur.. Uneori suferi prea mult, Thad. 

- Asta-i problema? 

- Da - toată problema... William, sincer! Thad, dacă 
m-ai ajuta numai un pic... 

Thad închise revista şi-l duse pe Will în dormitorul 
gemenilor mergând în urma lui Liz, care o ducea pe 
Wendy. Copilul grăsuliu era cald şi greu într-un mod 


plăcut, stând cu braţele petrecute neglijent pe după 
gâtul lui Thad în timp ce se holba în toate direcţiile 
cu obişnuitul lui interes. Liz o aşeză pe Wendy pe 
una dintre mesele pentru schimbat scutece; Thad îl 
aşeză pe Will pe cealaltă. Schimbară scutecele ude 
cu altele uscate, Liz mişcându-se puţin mai repede 
ca Thad. 

- Ei bine, spuse Thad, am apărut în revista People, 
şi ăsta-i sfârşitul poveştii. Corect? 

- Da, spuse ea, şi zâmbi. 

Ceva din zâmbetul acela nu i se păru firesc lui 
Thad, dar îşi aminti propriul său acces ciudat de râs 
şi se hotărî să nu bage de seamă. Uneori pur şi 
simplu nu era foarte sigur de unele lucruri - era un 
fel de paralelă mentală a neîndemânării sale fizice - 
şi se lega de Liz. Ea rareori se răstea la el din cauza 
asta, dar uneori, când întindea prea mult coarda, 
vedea în ochii ei o anume oboseală. Ce-i spusese? 
Uneori suferi prea mult, Thad. 

Strânse scutecul lui Will, ţinând antebraţul pe 
stomacul copilului zvăpăiat, dar vesel, aşa încât Will 
să nu cadă de pe masă şi să se sinucidă, ceea ce 
părea hotărât să facă. 

- Bugui-rah! strigă Will. 

- Mda, fu Thad de acord. 

- Divwvit! ţipă Wendy. 

Thad aprobă din cap. Şi asta are logică. 

- E bine că a murit, spuse Liz brusc. 

Thad ridică privirea. Stătu o clipă pe gânduri, apoi 
clătină din cap. Nu era nevoie să specifice la cine se 
referea; amândoi ştiau. 

- Mda. 

- Nu mi-a plăcut prea mult. 


E-a naibii de urât să spui aşa ceva despre soțul tău, 
aproape că-i răspunse, dar n-o făcu. Nu era ciudat, 
fiindcă ea nu despre el vorbea. Metodele de-a scrie 
ale lui George Stark nu fuseseră singurele diferenţe 
esenţiale dintre ei doi. 

- Nici mie, spuse el. Ce avem la cină? 


Doi - SPARGERE ÎNTR-O CASĂ 
(NE)FAMILIARĂ 


1 


În noaptea aceea, Thad avu un coşmar. Se trezi din 
somn aproape plângând şi tremurând ca un căţeluş 
prins sub cerul liber de-o furtună cu tunete. În vis 
era împreună cu George Stark, numai că George, în 
loc de scriitor, era un agent imobiliar, şi stătea în- 
truna în spatele său, aşa încât nu era decât o voce şi 
o umbră. 


2 


Foaia de autor de la Darwin Press - pe care Thad o 
scrisese chiar înainte să înceapă Oxford Blues, al 
doilea op semnat George Stark - spunea că Stark 
conducea „o camionetă GMC, model 1967, pe care 
numai rugăciunile şi prima vopsea o mai ţineau 
laolaltă”. În vis, însă, conducea un Toronado negru 
ca tăciunele, iar Thad a ştiut că greşise în privinţa 
părţii cu camioneta. Asta era maşina pe care o con- 
ducea Stark. Dricul acela cu reacţie. Toronadoul 
avea spatele ridicat şi nu semăna deloc cu maşina 
unui agent imobiliar. Semăna în schimb cu ceea 
ce-ar fi condus un gangster de rangul trei. 
Îndreptându-se spre casa pe care, din cine ştie ce 
motiv, Stark voia să i-o arate, Thad s-a uitat la 
maşină peste umăr. A crezut că-l va vedea pe Stark, 
şi-n inimă l-a înţepat ghimpele unei frici ascuţite. 
Dar acum Stark stătea chiar în spatele celuilalt umăr 


al său (cu toate că Thad nu avea habar cum de 
reuşise să ajungă acolo atât de repede şi de 
silențios), şi tot ce-a putut vedea a fost maşina, o 
tarantulă de oţel strălucind în lumina soarelui. Pe 
apărătoarea din spate, mai ridicată decât cea din 
fată, se afla un abţibild. FIU DE CURVA CU GURA 
MARE, spunea. Cuvintele erau flancate pe ambele 
părţi de câte un craniu sub care erau încrucişate 
două oase. 

Casa la care-l dusese Stark era casa /u; - nu casa 
de iarnă din Ludlow, nu foarte departe de Univer- 
sitate, ci casa de vară din Castle Rock. Golful nordic 
al lacului Castle se deschidea în spatele casei, iar 
Thad putea auzi sunetul vag al valurilor lovindu-se 
de mal. Pe mica bucată de peluză din spatele 
parcării era un anunţ pe care scria DE VANZARE. 

- Frumoasă casă, nu-i aşa? aproape că i-a şoptit 
Stark din spatele umărului. Vocea lui era aspră şi 
totuşi  mângâietoare, ca limba unui motan 
lingându-ţi mâna. 

- Este casa mesa, i-a răspuns Thad. 

- Greşeşti foarte mult. Proprietarul casei ăsteia e 
mort. Şi-a ucis soţia şi copii şi apoi s-a sinucis. A 
stins lumina. Pur şi simplu, pam şi trosc şi pa-pa. 
Avea pornirea asta. Şi nici măcar nu trebuia să fii 
foarte atent ca să vezi asta. Ai putea spune c-a mers 
cât se poate de uns.? 

Asta ar trebui să fie comic? a vrut să-l întrebe - 
părea foarte important să-i arate lui Stark că nu era 
speriat de el. Motivul pentru care acest lucru era 
important era fiindcă era de-a dreptul îngrozit. Dar, 
înainte să poată rosti cuvintele, o mână mare, care 


2 „... pretty stark", în original. Trimitere ironică la numele 
personajului - n. tr. 


părea să nu aibă pe ea absolut nici-o linie (chiar 
dacă era greu să fii sigur de asta fiindcă degetele, 
aşa cum erau strânse, aruncau umbră asupra pal- 
mei) i s-a întins peste umăr şi i-a fluturat o legătură 
de chei în faţă. 

Nu - nu fluturat. Dacă ar fi fost numai asta, poate 
că totuşi ar fi vorbit, poate că ar fi îndepărtat cheile 
ca să demonstreze cât de puţin se temea de omul 
acela înfricoşător care insista să rămână în spatele 
lui. Dar mâna aducea cheile spre faţa lui. Thad a 
trebuit să le apuce ca nu cumva să-l lovească în 
nas. 

A vârât una dintre ele în broasca uşii din faţă, o 
tăblie din lemn neted de stejar pe care nu se afla 
decât o clanţă şi un ciocănel din alamă ce semăna 
cu o pasăre mică. Cheia s-a răsucit cu uşurinţă, dat 
fiind că nu era deloc o cheie de uşă, ci o cheie pen- 
tru o maşină de scris la capătul unei vergele lungi 
din oţel. Toate celelalte chei de pe inel păreau să fie 
şperacle, de genul celor pe care le folosesc 
spărgătorii. 

A apucat clanţa şi a apăsat-o. Făcând asta, lemnul 
legat în fler al uşii s-a încreţit şi s-a pliat în sine cu o 
serie de explozii puternice, ca de pocnitori. 

Printre noile crăpături dintre scânduri a răzbătut 
lumina. Praful a ieşit în norişori. S-a auzit un pocnet 
sfărâmicios şi una dintre piesele decorative ale 
feroneriei a căzut de pe uşă şi a bufnit pe prag la 
picioarele lui Thad. 

A păşit înăuntru. 

N-a vrut s-o facă; voia să rămână pe verandă şi să 
discute cu Stark. Mai mult! Să se răstească la el, să-l 
întrebe de ce Dumnezeu făcea asta, fiindcă a intra 
în casă era un lucru şi mai înfricoşător decât Stark 


însuşi. Însă acesta era un vis, un vis rău, şi i se 
părea că esenţa viselor rele era lipsa de control. Era 
ca şi cum ai fi pe un montagne russe care în orice 
clipă ar putea să treacă peste o pantă şi să te 
arunce în jos într-un zid de cărămidă unde să-ţi gă- 
seşti o moarte la fel de sângeroasă ca a unei muşte 
lovite cu pliciul. 

Holul familiar devenise nefamiliar, aproape ostil, 
prin nimic altceva decât absenţa preşului de 
culoarea curcanului pe care Liz tot ameninţa c-o să-l 
înlocuiască... şi, deşi acesta părea un lucru ne- 
semnificativ în timpul visului, era lucrul la care s-a 
tot întors cu gândul mai târziu, poate fiindcă era 
de-a dreptul îngrozitor - îngrozitor scos din contextul 
visului. Cât de sigură poate fi o viaţă de om dacă 
înlăturarea unui lucru atât de nesemnificativ ca 
preşul din hol poate provoca sentimente de de- 
conectare, dezorientare, tristeţe şi spaimă atât de 
puternice? 

Nu-i plăceau ecourile pe care paşii săi le iscau la 
contactul cu podeaua de lemn, şi nu doar fiindcă 
făceau casa să sune ca şi când răufăcătorul din spa- 
tele lui spusese adevărul - că era nelocuită, plină de 
durerea nemişcată a absenței. Nu-i plăcea sunetul 
fiindcă propriii săi paşi i se păreau pierduţi şi 
îngrozitor de nefericiţi. 

Voia să se întoarcă şi să plece, dar nu putea face 
asta. Fiindcă Stark era în spatele lui, şi cumva ştia 
că acesta ţinea acum în mână briciul cu mâner per- 
lat al lui Alexis Machine, cel pe care-l folosise 
amanta lui la sfârşitul romanului Metoda /ui Machine 
ca să-i încrusteze nemernicului faţa. 

Dacă se întorcea, George Stark avea să facă şi el 
un exerciţiu de sculptură. 


Oricât de goală ar fi fost casa de orice prezenţă 
umană, cu excepţia covoarelor (cel din camera de 
zi, roz-portocaliu, dintr-un perete în celălalt, dispă- 
ruse şi el), toate mobilele erau la locul lor. O vază cu 
flori stătea pe mica masă de la capătul holului, de 
unde puteai să mergi fie drept înainte în camera de 
zi, cu tavanul ei înalt ca de catedrală şi 
peretele-fereastră ce dădea spre lac, fie să o iei la 
dreapta în bucătărie. Thad a atins vaza şi aceasta a 
explodat, transformându-se în cioburi şi-un nor cu 
miros înţepător de pudră ceramică. Din ea s-a scurs 
apă stătută, şi cele şase fire de flori de grădină care 
înfloreau, acolo erau moarte şi gri-negricioase 
înainte să aterizeze în balta de apă urât mirositoare 
de pe masă. A atins masa. Lemnul a scos un pârâit 
uscat, pergamentos şi masa s-a crăpat în două, 
părând să planeze în loc să cadă pe podeaua goală 
de lemn în două bucăţi distincte. 

- Ce-ai făcut cu casa mea? a strigat la bărbatul din 
spatele său... dar fără să se întoarcă. Nu avea nevo- 
je să se întoarcă pentru a se convinge de prezenţa 
briciului, care, înainte ca Nonie Griddiths să-l fi 
folosit asupra lui Machine, lăsându-i obrajii să-i 
atârne în fâşii roşii şi albe şi un ochi să i se clatine 
scos din orbită, Machine însuşi îl mânuise ca să taie 
nasurile „rivalilor săi în afaceri”. 

- Nimic, a spus Stark, iar Thad n-a trebuit să-l vadă 
ca să ştie de existenţa zâmbetului pe care-l auzise 
în vocea bărbatului. Tu faci asta, mârţoagă bătrână. 

Apoi se aflau în bucătărie. 

Thad a atins soba şi aceasta s-a crăpat în două cu 
un sunet sec, asemănător cu dangătul unui clopot 
mare acoperit de pământ. Cărbunii au sărit în sus 
şi-n lături, ciudate pălărioare spiralate suflate de 


vijelie. Un iz pestilenţial a ieşit din gaura neagră din 
mijlocul sobei şi, uitându-se prin aceasta, el a văzut 
un curcan. Era în putrefacție şi mirosea respingător. 
Prin despicătura păsării se scurgea afară un fluid 
negru, plin de bucăţi indescriptibile de carne. 

- Aici pe la noi numim treaba asta nada prostului, a 
spus Stark din spatele lui. 

- Ce vrei să zici? a întrebat Thad. Unde vrei să zici, 
aici pe la noi? 

- Sfârşitburg, a spus Stark cu calm. Aici e locul 
unde se termină toate serviciile feroviare, Thad. 

A mai adăugat ceva, dar Thad n-a auzit. Poşeta lui 
Liz era pe podea, iar Thad se împiedicase de ea. 
Când s-a prins de masa din bucătărie ca să rămână 
în picioare, masa a căzut în aşchii şi rumeguş pe 
linoleum. Un cui sclipitor s-a rostogolit într-un colţ cu 
un slab clinchet metalic. 

- Opreşte-te chiar acum! a strigat Thad. Vreau să 
mă trezesc! Urăsc să sparg lucrurile! 

- Tu întotdeauna a; fost cel neîndemânatic, a spus 
Stark. A vorbit de parcă Thad avusese fraţi şi surori 
fără număr, toţi graţioşi ca nişte gazele. 

- Nu trebuie să fiu, l-a informat Thad pe o voce în- 
cordată, ce se clătina la marginea unui tânguit. Nu 
trebuie să fiu neîndemânatic. Nu trebuie să sparg 
lucrurile. Când am grijă, totul e bine. 

- Da - păcat că ai încetat să mai ai grijă, a spus 
Stark pe aceeaşi voce zâmbitoare 
„nu-fac-decât-să-observ-cum-stau-lucrurile”. Şi se 
aflau în holul din spate. 

Acolo era Liz, şezând cu picioarele răşchirate în 
colţul de lângă uşa magaziei pentru lemne, încălţată 
doar cu un şoşon. Purta ciorapi lungi din nailon, iar 
Thad a văzut că unul dintre ei avea un fir tras. Işi 


ţinea bărbia în piept, părul ei aspru de culoarea 
mierii ascunzându-i fata. Thad nu voia să-i vadă 
faţa. Aşa cum nu avusese nevoie să vadă nici bri- 
ciul, nici rânjetul tăios al lui Stark ca să ştie că am- 
bele existau cu adevărat, aşa nu avea nevoie să va- 
dă faţa lui Liz ca să ştie că nu dormea şi că nu era 
inconştientă, ci că era moartă. 

- Aprinde luminile; o să vezi mai bine, a spus Stark 
pe aceeaşi voce zâmbitoare 
„nu-fac-decât-să-mi-pierd-vremea-cu-tine-prietene”. 
Mâna lui a apărut peste umărul lui Thad, arătând 
spre luminile pe care Thad însuşi le instalase acolo. 
Erau electrice, desigur, dar păreau cât se poate de 
autentice: două felinare de furtună prinse în vârful 
unui par de lemn şi controlate de un întrerupător cu 
rezistenţă reglabilă de pe perete. 

- Nu vreau să văd! 

încerca să pară puternic şi stăpân pe sine, dar 
situaţia începea să-l neliniştească. Putea auzi în vo- 
cea sa ceva tremurat, nesigur, ceea ce însemna că 
se pregătea să-şi dea drumul la gură. Şi, oricum, ce 
spunea părea să aibă vreo importanţă, fiindcă a în- 
tins mâna spre reostatul rotund de pe perete. Când 
l-a atins, printre degete i-a ţâşnit o flacără electrică 
albastră şi nedureroasă, atât de groasă încât semă- 
na mai mult cu gelatina decât cu lumina. Butonul 
rotund şi alb ca varul al reostatului s-a întors invers, 
a sărit de pe perete şi s-a rotit prin cameră ca o 
farfurie zburătoare în miniatură. A spart micul geam 
din cealaltă parte şi-a dispărut în lumina zilei care 
căpătase o ciudată tentă verzuie, ca arama alterată 
de intemperii. 

Felinarele electrice de furtună străluceau supra- 
natural de puternic şi parul a început să se rotească, 


învârtind în jurul lui lanţul care-l ancora şi aruncând 
umbre prin cameră într-un nebunesc dans de 
carusel. Mai întâi se sparse una şi apoi se sparse şi 
cealaltă sticlă a felinarelor, trimițând peste Thad o 
ploaie de cioburi. 

Fără să se gândească, el a sărit în faţă şi şi-a în- 
şfăcat soţia, vrând s-o ducă de acolo înainte ca lan- 
tul să se rupă şi să lase parul greu de lemn să cadă 
peste ea. Acest impuls a fost atât de puternic, încât 
a pus în umbră totul, inclusiv cunoştinţa faptului că 
nu conta, Liz era moartă, Stark ar fi putut scoate din 
temelii Empire State Building şi să-l fi aruncat peste 
ea şi n-ar fi contat. Nu pentru ea, în orice caz. Nu 
acum. 

Petrecându-şi braţele pe sub ale ei şi prinzându-şi 
mâinile sub omoplaţii ei, corpul femeii s-a mişcat în 
faţă şi capul i s-a dat pe spate. Pielea de pe faţă îi 
era crăpată ca suprafaţa unei vaze din perioada 
dinastiei Ming. Ochii sticloşi i-au explodat pe ne- 
aşteptate. O gelatină verde pestilenţială, bolnăvicios 
de caldă, i-a ţâşnit lui Thad în faţă. Gura ei s-a 
deschis şi dinţii i-au zburat afară într-o furtună albă. 
Le-a simţit duritatea mică şi netedă împroşcându-i 
obrajii şi fruntea. Din gingiile ei găunoase a ţâşnit 
sânge pe jumătate coagulat. Limba i s-a rostogolit 
afară din gură şi a căzut cu greutate în poalele 
fustei ei ca o bucată însângerată de şarpe. 

Thad a început să urle - în vis şi nu 
de-adevăratelea, slavă Domnului, altfel ar fi 
speriat-o foarte rău pe Liz, care dormea liniştită 
lângă soţul ei, adâncită în visuri. 

- N-am terminat cu tine, muistule, a spus Stark în- 
cet din spatele lui. Vocea lui nu mai era zâmbitoare. 
Vocea lui era la fel de rece ca lacul Castle în no- 


iembrie. Ţine minte asta. Nu-i bine să te pui cu 
mine, fiindcă atunci când te pui cu mine... vei afla... 


3 


Thad s-a trezit cu o tresărire, cu faţa udă, cu perna, 
pe care o strânsese convulsiv lipită de faţă, udă şi 
ea. Umezeala ar fi putut fi transpiraţie sau ar fi pu- 
tut fi lacrimi. 

- ... te pui cu cel mai bun, a încheiat el, vorbind în 
pernă, şi-apoi a rămas nemişcat, cu genunchii traşi 
la piept, tremurând convulsiv. 

- Thad? a bâiguit Liz de undeva din desişul pro- 
priului ei vis. Gemeni-s bine? 

- Bine, a reuşit el să spună. Eu... nimic. Culcă-te la 
loc. 

- Mda, totu-i... 

A mai spus ceva, dar el n-a auzit-o, aşa cum nu 
auzise nici ceea ce rostise Stark după ce-i spusese 
că locuinţa din Castle Rock era Sfârşitburg... locul 
unde se termină toate serviciile feroviare. 

A rămas nemişcat în propriu-i desen transpirat de 
pe cearşaf, eliberând încet perna. Şi-a frecat faţa cu 
braţul gol şi a aşteptat ca visul să-i dea drumul, a 
aşteptat ca accesul de tremurat să-i dea drumul. l- 
au dat drumul, dar cu o întârziere surprinzătoare. 
Reuşise cel puţin să n-o trezească pe Liz. 

S-a uitat gânditor în întuneric, neîncercând să 
găsească vreo logică în acel vis, aşteptând doar ca 
acesta să plece, şi, după o perioadă nesfârşită de 
timp, Wendy s-a trezit în camera alăturată şi a în- 
ceput să plângă ca să fie schimbată. William s-a 
trezit, desigur, câteva clipe mai târziu, hotărând că 
şi e/ avea nevoie să fie schimbat (chiar dacă, atunci 


când Thad i-a dat jos scutecele, le-a găsit cât se 
poate de uscate). 

Liz s-a trezit pe dată şi a mers spre camera copiilor 
ca prin somn. Thad s-a dus cu ea, considerabil mai 
treaz şi mai recunoscător ca niciodată că gemenii 
aveau nevoie de ajutor în toiul nopţii. În toiul acelei 
nopţi, în orice caz. El l-a schimbat pe William, iar Liz 
a schimbat-o pe Wendy, fără să vorbească prea 
mult, iar când s-a dus înapoi în pat, Thad se bucură 
să descopere că aluneca din nou spre somn. 
Crezuse că probabil terminase cu somnul pentru 
noaptea aceea. lar când se trezise pentru prima 
oară cu imaginea descompunerii explozive a lui Liz 
încă proaspătă în spatele ochilor, crezuse că nu va 
mai dormi niciodată. 

O să dispară până dimineaţa, aşa cum se-ntâmplă 
totdeauna cu visele. 

Acesta a fost ultimul său gând conştient din 
noaptea aceea, dar când s-a trezit în dimineaţa ur- 
mătoare, şi-a amintit visul cu toate detaliile (chiar 
dacă ecoul pierdut şi singuratic al paşilor săi în co- 
ridorul gol era singurul care-şi păstra tot coloritul 
emoţional), şi nu s-a şters odată cu trecerea zilelor, 
aşa cum se-ntâmplă de obicei cu visele. 

Acela a fost unul dintre rarele vise pe care le-a 
păstrat, la fel de viu ca şi o amintire. Cheia care era 
de fapt o cheie pentru maşina de scris, palma fără 
nici-o linie şi vocea uscată, aproape fără inflexiuni a 
lui George Stark, spunându-i din spatele umărului că 
n-a terminat cu el şi că, atunci când te pui cu fiul 
ăsta de curvă cu gura mare, te pui cu cel mai bun. 


Trei - Melancolia cimitirului 


1 


Şeful echipei de îngrijitori formată din trei oameni a 
oraşului Castle Rock se numea Steven Hoit, aşa 
încât sigur că toată lumea îi spunea Groparul. 
Aceasta e porecla pe care o împart mii de îngrijitori 
publici din mii de orăşele aflate în Noua Anglie. Ca 
majoritatea dintre ei, Hoit, dată fiind mărimea 
echipei sale, era răspunzător pentru o cantitate 
destul de mare de muncă. Oraşul avea două 
terenuri are Ligii de Juniori care trebuiau îngrijite, 
una lângă podul de cale ferată dintre Castle Rock şi 
Harlow, celălalt pe Castle View; era o piaţă publică 
ce trebuia însămânţată primăvara, tunsă vara şi 
greblată de frunze toamna (ca să nu mai vorbim de 
copacii care trebuiau curăţaţi şi uneori tăiaţi, şi de 
întreţinerea estradei pentru orchestră şi a scaunelor 
din jurul ei); erau parcurile din oraş, unul pe Castle 
Stream lângă vechiul gater, celălalt mai departe, 
lângă Castle Falls, unde fuseseră concepuţi copii din 
flori fără număr încă din vremuri imemoriale. 

S-ar fi putut ocupa de toate acestea şi să rămână 
simplu Steve Hoit până în ziua morţii sale. Dar 
Castle Rock avea trei cimitire, iar echipa lui era 
mereu însărcinată cu îngrijirea lor. Plantarea clien- 
ţilor era partea cea mai nesemnificativă a muncii de 
întreţinere a unui cimitir. Mai era plantarea 
plantelor, greblatul şi reacoperirea cu iarbă. Mai 
trebuia să faci scurte ronduri. Trebuia să culegi flo- 
rile ofilite şi steagurile pleoştite de după sărbători - 


Ziua Eroilor lăsa în urmă cel mai mare morman de 
gunoi ce trebuia curăţat, dar Patru lulie, Ziua Mamei 
şi Ziua Tatălui erau şi ele solicitante. Trebuia, de 
asemenea, să  cureţi  ocazionalele comentarii 
nepoliticoase pe care le măzgăleau puştii pe 
morminte şi lespezi funerare. 

Toate astea nu însemnau nimic pentru oraş, de- 
sigur. Plantarea clienţilor era activitatea care le 
aducea tipilor ca Hoit poreclele. Mama lui îl botezase 
Steven, însă el era Groparul Hoit, Groparul Hoit 
fusese de când se angajase pe acel post în 1964 şi 
Groparul Hoit avea să fie până la moarte, chiar dacă 
se mai angaja undeva între timp - ceea ce, la vârsta 
de şaizeci şi unu de ani, era puţin probabil să facă. 

La ora şapte în dimineaţa zilei de miercuri, întâi 
iunie, o frumoasă şi luminoasă zi vestitoare a verii, 
Groparul îşi opri camioneta lângă cimitirul Homeland 
şi cobori să deschidă porţile de fier. Erau prevăzute 
cu o încuietoare, însă aceasta nu era folosită decât 
de două ori pe an - în noaptea când elevii de liceu 
absolveau şcoala şi de Halloween. După ce le 
deschise, urcă înapoi în maşină şi înainta încet de-a 
lungul aleii principale. 

In dimineaţa aceea nu făcea decât să treacă în 
recunoaştere. Lângă el se afla o mapă în care avea 
să noteze zonele din cimitir care necesitau lucrări 
până la Ziua Tatălui. După ce termina cu Homeland, 
avea să meargă la cimitirul Grace, de cealaltă parte 
a oraşului şi-apoi la Stackpole, de la intersecţia lui 
Stackpole Road cu Town Road nr. 3. În după-amiaza 
aceea, el şi cu echipa sa vor începe să facă orice era 
nevoie să fie făcut. Nu putea fi foarte rău; munca 
cea grea o făcuseră la sfârşitul lui aprilie, perioadă 


pe care Groparul o considera dedicată curăţeniei de 
primăvară. 

In cursul acelor două săptămâni, el, Dave Phillips şi 
Deke Bradford, care era şeful Departamentul 
Lucrărilor Publice, munciseră zece ore pe zi, cum 
făceau în fiecare primăvară, curăţând rigolele 
înfundate, reînsămânţând cu iarbă locurile unde 
apele de primăvară lăsaseră pământul descoperit, 
îndreptând lespezile funerare şi monumentele care 
fuseseră răsturnate de mişcările pământului. Pri- 
măvara erau o mie de lucruri de făcut, mari şi mici, 
iar Groparul pleca acasă atât de obosit, încât abia îşi 
mai ţinea ochii deschişi cât să-şi gătească ceva la 
cină şi să bea o doză de bere înainte să se prăvă- 
lească în pat. Curăţenia de primăvară se sfârşea 
întotdeauna în aceeaşi zi: atunci când simţea că 
neabătuta sa durere de spate îl va scoate din minţi. 

Infrumuseţarea din iunie nu era nici pe departe 
atât de solicitantă, dar era importantă. Odată cu 
sfârşitul lui iunie, vilegiaturiştii începeau să vină ca 
întotdeauna în valuri şi, odată cu ei, veneau vechii 
rezidenţi (şi copiii lor) care se mutaseră în părţi mai 
calde şi mai profitabile ale ţării, dar care încă mai 
aveau proprietăţi în oraş. Aceştia erau oamenii pe 
care  Groparul îi considera adevărații  „sule-n 
coaste”, cei care ţi se urcau în cap dacă lipsea o 
singură lamă la vechea roată hidraulică a gaterului, 
sau dacă lespedea funerară a unchiului Reginald se 
răsturnase cu faţa în jos. 

- Ei bine, las' că vine iarna, îşi spuse el. Cu asta se 
consola el tot anul, inclusiv acum, când iarna părea 
la fel de îndepărtată ca un vis. 

Homeland era cel mai mare şi mai frumos dintre 
cimitirele oraşului. Aleea principală de acolo era 


aproape la fel de lată ca un drum normal şi era 
intersectată de patru alei mai înguste, nimic mai 
mult decât nişte urme de roţi printre care creştea o 
iarbă cu grijă tunsă. Groparul conduse de-a lungul 
drumului principal prin Homeland, trecu de prima şi 
a doua intersecţie, ajunse la a treia... şi apăsă cu 
forţă frânele. 

- O, pişa-m-aş în căcăstoare! exclamă el, oprind 
motorul camionetei şi coborând. 

Merse pe jos de-a lungul aleii spre o groapă săpată 
anapoda în iarbă cu aproximativ cincisprezece metri 
înainte şi-n dreapta aleii secundare. Bulgări maronii 
şi mormane de pământ zăceau în jurul gropii ca 
bucăţile de şrapnel în jurul unei explozii de grenadă. 

Copii blestemaţi! 

Se opri la marginea gropii, cu mâinile-i mari şi 
bătătorite înfipte în şoldurile pantalonilor săi de 
lucru de-un verde spălăcit. Era un dezastru. De mai 
multe ori deja, el şi colegii lui de muncă trebuiseră 
să facă curăţenie în urma unor găşti de puştani care 
se convinseseră unul pe altul fie cu vorbe mari, fie 
cu băutură multă, să pornească într-o aventură de 
săpat morminte la miez de noapte - era de obicei 
rezultatul unei probe de iniţiere ori doar opera unei 
adunături de adolescenţi cretini, făcându-şi de cap 
înflăcăraţi de lumina lunii. Din câte ştia Groparul, 
niciunii dintre ei nu dezgropaseră de fapt un sicriu 
sau, Doamne fereşte, nu deshumaseră vreun client 
cumsecade - indiferent cât de beţi se întâmplau să 
fie nemernicii aceia fericiţi, de obicei nu făceau mai 
mult decât să sape o groapă adâncă de aproximativ 
o jumătate de metru, după care jocul îi plictisea şi-l 
lăsau baltă. Şi, chiar dacă să sapi gropi în unul 
dintre cimitirele locale nu era un lucru onorabil (doar 


dacă nu se întâmpla să fii Groparul, care era plătit şi 
oarecum împuternicit să-i planteze pe clienţi, 
desigur), deranjul nu era prea mare. De obicei. 

Acesta, însă, nu era ca de obicei. 

Groapa nu avea margini precise; era doar o 
adâncitură. Cu siguranţă nu semăna cu un mor 
mânt, cu colţuri drepte şi formă dreptunghiulară. 
Avea o adâncime mai mare decât cea la care reu- 
şeau să ajungă beţivii şi puştii de liceu, însă adân- 
cimea nu era uniformă; cobora într-un fel de con, iar 
când Groparul îşi dădu seama cu ce semăna groapa, 
simţi un fior dezgustător cum i se urcă pe spinare. 

Arăta aşa cum ar fi arătat un mormânt dacă cineva 
ar fi fost înmormântat înainte să fi murit, şi-ar fi 
revenit în simţiri şi ar fi ieşit la lumină, croindu-şi 
drum prin pământ cu mâinile goale. 

- O, termină odată, murmură el. E-o farsă afurisită. 
Puştii ăia cretini. 

Numai asta putea fi. Nu era niciun sicriu acolo jos 
şi acolo sus nu era nici-o lespede funerară răs- 
turnată, iar asta era perfect logic, fiindcă acolo nu 
era înmormântat niciun cadavru. Nu trebuia să 
meargă la magazia cu unelte, unde era prinsă pe 
perete o hartă în detaliu a cimitirului, ca să ştie 
asta. Pământul de acolo făcea parte din bucata de 
şase locuri deţinută de preşedintele Consiliului Lo- 
cal, Danforth „Buster” Keeton. lar singurele locuri 
într-adevăr ocupate de clienţi conţineau cadavrele 
tatălui şi unchiului lui Buster. Acestea se aflau mai la 
dreapta, lespezile lor funerare stăteau drept în 
picioare, neatinse. 

Groparul îşi amintea bine de locul acesta din alt 
motiv. Acolo amplasaseră newyorkezii ăia lespedea 
de mormânt falsă ca să ilustreze articolul despre 


Thad Beaumont. Beaumont şi soţia lui aveau o casă 
de vacanţă acolo în oraş, lângă lacul Castle. Dave 
Phillips îngrijea de ea şi chiar el, Groparul, îl ajutase 
pe Dave să acopere cu smoală parcarea toamna 
trecută, înainte să cadă frunzele şi să nu-şi mai vadă 
iarăşi capul de treburi. Apoi, în primăvara aceasta, 
Beaumont îl întrebase pe un ton oarecum stânjenit 
dacă putea un fotograf să aşeze în cimitir o lespede 
funerară falsă pentru a face ceea ce el numise „o 
poză de păcăleală”. 

- Dacă nu-i în regulă, doar spuneţi-mi, i-a zis 
Beaumont, părând mai jenat ca niciodată. Nu-i chiar 
aşa mare scofală. 

- Daţi-i drumul fără probleme, i-a răspuns Groparul 
cu amabilitate. Revista People, aţi spus? 

Thad a aprobat din cap. 

- Păi, atunci! Asta-i mare lucru, nu? Cineva din oraş 
să apară în revista People? Tre' să am grijă să 
cumpăr numărul ăla! 

- Nu sunt atât de sigur că eu, unul, îl voi cumpăra, 
a spus Beaumont. Mulţumesc, domnule Hoit. 

Groparului i-a plăcut de Beaumont, chiar dacă era 
scriitor. Groparul nu făcuse mai mult de opt clase - 
şi trebuise să facă două încercări ca să treacă de 
ultima - şi nu erau mulţi în oraş care să-i spună 
„domnule”. 

- Dac-ar putea, lu' afurisiţii ăia de la revistă le-ar 
plăcea probabil să vă fac-o poză gol puşcă cu 
mătărânga vârâtă până-n capăt în dosu' unui ciobă- 
nesc, nu-i adevărat? 

Beaumont a izbucnit într-un ropot de râsete. 

- Mda, exact asta le-ar plăcea să facă, aşa cred, a 
spus şi l-a lovit prieteneşte peste umăr. 


Fotograful s-a dovedit a fi o femeie de genul celor 
pe care Groparul le numea Pizde Stilate de Oraş. 
Oraşul, în cazul de faţă, era, desigur, New York. 
Umbla de parcă ar fi avut un par înfipt în fofoloancă 
şi-ncă unu-n poponeţ şi amândouă s-ar fi învârtit cu 
viteza potrivită. Luase un brec de la unul dintre 
locurile alea de închiriat maşini de la aeroportul din 
Portland şi era atât de plin cu echipament fotografic, 
încât te minunai că mai aveau loc înăuntru ea şi 
asistentul ei. Dacă ar fi fost prea plină maşina şi ar fi 
trebuit ca femeia să facă o alegere între asistent şi o 
parte din echipamentul acela, Groparul era de 
părere c-ar fi văzut cu siguranţă pe marginea 
drumului un fătălău din Mărul cel Mare încercând să 
facă autostopul înapoi spre aeroport. 

Soții Beaumont, care veniseră în maşina lor şi o 
parcaseră în spatele brecului, au părut jenaţi şi 
amuzaţi deopotrivă. Fiindcă lăsau impresia că se 
află de bună voie alături de Pizda Stilată de Oraş, 
Groparul a presupus că buna dispoziţie era pre- 
dominantă. Totuşi, s-a aplecat înăuntru să se 
asigure, ignorând privirea ţâfnoasă a Pizdei Stilate 
de Oraş. 

- Totu-i în regulă, domnule B.? a întrebat el. 

- Christoase, nu, dar sper să nu conteze, i-a răs- 
puns şi i-a tras cu ochiul. 

Groparul i-a răspuns cu acelaşi gest. 

Odată ce s-a convins că soţii Beaumont voiau să 
meargă mai departe, Groparul s-a mulţumit să stea 
de-o parte şi să privească - se putea bucura de-un 
spectacol gratuit ca oricine altcineva. Femeia avea o 
lespede funerară mare şi falsă îndesată printre 
celelalte bagaje de drum, genul acela demodat cu 
capătul rotunjit. Semăna mai mult cu cele pe care le 


desena Charles Addams decât cu vreuna adevărată 
pe care o înfipsese Groparul în pământ nu demult. 
S-a tot învârtit în jurul ei, punându-şi asistentul să-i 
schimbe de mai multe ori poziţia. Groparul a 
intervenit o dată să întrebe dacă nu poate ajuta cu 
ceva, dar ea a spus doar „nu, mulţumesc” în felul ei 
țâfnos de newyorkeză, aşa că Groparul s-a retras la 
loc. 

Intr-un târziu, a reuşit să-i găsească locul potrivit şi 
l-a pus pe asistent să-şi facă de lucru cu luminile. 
Asta a mai luat o jumătate de oră sau aşa ceva. Şi-n 
tot acest timp, domnul Beaumont a stat acolo şi s-a 
uitat, uneori frecându-şi cicatricea mică şi albă de 
pe frunte în felul ăla ciudat, caracteristic al său. 
Ochii lui îl fascinau pe Gropar. 

Omu-şi face poze singur, şi-a spus. Și probabil c-o 
face mai bine ca ea, poate-or să dureze mai mult, 
una la mână. Opune la păstrare ca s-o folosească 
într-o carte cândva şi ea nici măcar nu ştie asta. 

In cele din urmă, femeia a fost pregătită să ia 
câteva fotografii. Dacă nu i-a pus pe soţii Beau-mont 
să-şi strângă mâinile deasupra pietrei ăleia funerare 
de zece ori, nu i-a pus niciodată, şi mai era şi destul 
de-a naibii de frig în ziua aia. l-a trimis 
de-ncoace-ncolo aşa cum a făcut-o cu asistentul ăla 
afectat şi sensibil al ei. Intre vocea aia hârşâită de 
newyorkeză şi desele ordine de-a o lua de la capăt 
fiindcă nu era bună lumina sau fiindcă nu stăteau 
bine cu feţele sau fiindcă afurisitu' ăla de cur alei 
nu stătea bine, Groparul se aşteptase ca domnul 
Beaumont - nu cel mai cumpătat dintre oameni, 
potrivit bârfelor pe care le auzise el - să-i sară în 
cap. Dar domnul Beaumont - şi soţia lui - au părut 
mai mult amuzaţi decât enervaţi, şi-au continuat să 


facă ceea ce le cerea Pizda Stilată de Oraş să facă, 
chiar dacă ziua aia era de-a dreptul friguroasă. 
Groparul credea că, dacă ar fi fost vorba de e/, i-ar fi 
sărit muştarul după o vreme. Cum ar fi, după cam 
cin'ş'pe minute. 

Şi-n locul ăla, chiar acolo unde se afla blestemata 
aia de groapă, aşezaseră ei piatra aia funerară falsă. 
Păi, dacă mai avea nevoie de alte dovezi, încă se 
mai vedeau găuri rotunde în pământ, găuri lăsate 
de tocurile Pizdei ăleia Stilate de Oraş. Din New York 
fusese, sigur că da; numai o femeie din New York 
s-ar încălţa cu pantofi cu toc cui în anotimpul ploilor 
şi-apoi ar merge să joace tontoroiul prin cimitir cu ei 
în picioare, făcând poze. Dacă asta nu era... 

Gândurile i se întrerupseră şi senzaţia aceea de 
răceală îi cuprinse din nou trupul. Se uita la tatua- 
jele aproape şterse lăsate de tocurile cui ale 
fotografei şi, uitându-se la urmele alea, ochii îi 
căzură pe alte urme, mai proaspete. 


2 


Dâre? Asta să fie acelea, dâre? 

Sigur că nu-s, îi doar că tembelu' care a săpat 
groapa asta a aruncat nişte pământ mai departe 
decât l-a aruncat pe ălalalt. Asta-i tot. 

Numai că nu era asta tot, iar Groparul Hoit știa că 
nu era. Înainte să poată ajunge măcar la primul 
morman de pământ din iarba înaltă, văzu urma 
adâncă a unui pantof imprimată pe mormanul de 
pământ de lângă groapă. 

Aşadar, sunt urme de paşi, şi ce dacă? Ai crezut că 
ăl de-a făcut asta a plutit cumva pe-aici cu lopata în 
mână ca şi Casper, Fantoma Prietenoasă? 


Sunt unii oameni în lume care se pricep destul de 
bine să se mintă singuri, dar Groparul Hoit nu era 
unul dintre ei. Vocea aceea nervoasă, zeflemitoare 
din mintea sa nu putea schimba ceea ce-i vedeau 
ochii. Urmărise şi vânase lucruri sălbatice toată 
viaţa, iar semnul acesta era pur şi simplu prea uşor 
de citit. Îşi dorea cu toată fiinţa să nu fi fost. 

Acolo, în mormanul de pământ de lângă mormânt, 
nu se afla doar urma unui pas, ci şi o adâncitură 
rotundă aproape de dimensiunea unei farfurii de 
cină. Gropiţa aceasta se afla la stânga urmei de 
picior. Şi, de-o parte şi de alta a adânciturii rotunde 
şi a urmei de pas, dar mult mai în spate, în pământ 
se aflau găuri lăsate în mod clar de degete, de nişte 
degete care alunecaseră puţin înainte să se prindă 
bine. 

Se uită în spatele urmei de picior şi mai văzu una. 
În spatele aceleia, pe iarbă, era jumătate dintr-o a 
treia, formată în locul în care o parte din pământul 
de pe pantoful care păşise acolo căzuse într-o 
grămăjoară. Căzuse, dar rămăsese destul de moale 
să păstreze urma... lucru care se întâmplase şi cu 
celelalte trei sau patru care-i atrăseseră atenţia la 
început. Dacă n-ar fi venit atât de al naibii de de- 
vreme dimineaţa, cât iarba era încă undă, soarele ar 
fi uscat pământul şi acesta ar s-ar fi desfăcut în firi- 
şoare afânate ce n-ar mai fi însemnat nimic. 

Îşi dorea să fi venit mai târziu, să se fi dus mai întâi 
la cimitirul Grace, cum îşi pusese în gând să facă 
atunci când ieşise din casă. 

Dar n-o făcuse, şi asta era situaţia. 

Fragmentele urmelor de paşi se pierdeau la o 
distanţă de mai puţin de trei metri şi jumătate de 

(mormânt) 


groapă. Groparul bănuia, însă, că iarba acoperită şi 
înrourată de mai încolo încă păstra urme şi credea 
că va verifica asta, chiar dacă nu prea voia s-o facă. 
Pentru moment, însă, îşi redirecţionă privirea spre 
urmele cele mai clare, cele din grămăjoara de 
pământ mai apropiată de groapă. 

Găuri ce fuseseră făcute de degete; o adâncitură 
rotundă puţin mai departe de ele; o urmă de pas 
lângă adâncitura rotundă. Ce poveste putea spune 
configuraţia aceasta? 

Groparul nici nu se întrebă bine, că răspunsul îi şi 
veni în gând precum cuvântul secret în emisiunea 
aia veche cu Groucho Marx, You Bet Your Life. 

ÎI văzu la fel de limpede ca şi când s-ar fi aflat aco- 
lo când se întâmplase şi tocmai din cauza asta nu 
mai vru să aibă absolut nimic de-a face cu treaba 
asta. A dracu' de înfiorător, asta era. 

Fiindcă uite: aici e-un om care stă într-o groapă 
proaspăt săpată. 

Da, dar cum a ajuns acolo? 

Da, dar el a săpat groapa, sau a făcut-o altcineva? 

Da, dar cum se face de rădăcinile par răsucite şi 
roase şi rupte, de parcă iarba ar fi fost smulsă cu 
mâinile goale şi nu tăiată frumos cu un hârleţ? 

Dă naibii „dar”-urile. Dă-le naibii pe toate. Era mai 
bine, poate, să nu se gândească la ele. Să rămână la 
omul ce stătea în groapă, o groapă puţin cam prea 
adâncă să poţi sări din ea. Aşa că ce face omul? îşi 
aşează palmele pe mormanul de pământ alăturat şi 
se împinge. Nu-i o şmecherie ieşită din comun, dacă 
vorbim despre un om în toată firea, desigur, şi nu 
despre un puşti. Groparul se uită la cele câteva 
urme clare şi complete şi-şi spuse: Dacă a fost un 


Copil, avea nişte picioare ale naibii de mari. Astea 
tre' să aibă cel puțin mărimea patru 'ş 'trei. 

Scoţi mâinile. Împingi corpul în sus. Făcând asta, 
mâinile îţi alunecă puţin în pământul moale, aşa că 
îţi înfigi degetele în el, lăsând găurile alea puţin 
adânci. Apoi eşti afară şi-ţi echilibrezi greutatea 
într-un singur genunchi, făcând adâncitura aia 
rotundă. Aşezi un picior lângă genunchiul pe care 
stai, îţi schimbi greutatea de pe genunchi pe picior, 
te ridici şi pleci. Simplu ca bună ziua. 

Aşadar, un tip a ieşit singur din mormânt şi pur şi 
simplu aplecat la plimbare, bine zic? Poate i s-a 
făcut puțin foame acolo în pământ şi s-a hotărât să 
treacă pe la Bufetul lui Nan pentru un cheeseburger 
şi o bere? 

Afurisenie, nu-i un mormânt, e-o groapă bleste- 
mată! spuse el cu voce tare şi-apoi tresări puţin 
când îl dojeni o vrabie. 

Da, nimic altceva decât o groapă - nu aşa spusese 
chiar el însuşi? Dar cum se face că nu vedea nici-o 
urmă de genul celor pe care le lăsa munca cu 
hârleţul? Cum se face că nu era decât o pereche de 
urme de paşi îndepărtându-se de groapă şi niciuna 
în jurul ei, niciuna îndreptându-se spre ea, aşa cum 
ar trebui să fie dacă ar fi săpat cineva şi-ar fi călcat 
din când în când pe pământul tocmai întors, aşa 
cum aveau tendinţa să facă tipii care săpau gropi? 

Îi trecu prin gând să se-ntrebe ce să facă în privinţa 
asta, şi blestemat să fie dacă ştia. Bănuia că, 
teoretic, fusese comisă o fărădelege, dar nu puteai 
acuza făptaşul de profanare de morminte - nu atunci 
când locul unde se săpase nu conţinea nici-un 
cadavru. Cel mult puteai numi gestul vandalism, iar 
dacă lucrurile nu se opreau la asta, Groparul Hoit nu 


era sigur că el era cel care voia să afle unde puteau 
duce. 

Mai bine, poate, să umple pur şi simplu groapa la 
loc, să pună înapoi bucăţile de iarbă pe care le 
putea găsi întregi, să aducă destulă iarbă proaspătă 
ca să termine treaba, apoi să dea uitării toată tără- 
şenia. 

În definitiv, îşi spuse el pentru a treia oară, nu-i ca 
şi când ar fi fost cineva cu adevărat îngropat aici. 

În ochiul amintirii sale, ziua aceea ploioasă de 
primăvară licări pentru o clipă. Măi, să fie, da' 
veritabil mai arătase lespedea aia funerară! Când îl 
vedeai pe asistentul ăla subţirel purtând-o în braţe, 
ştiai că era o făcătură, dar după ce o aşezaseră pe 
pământ, cu florile alea false în faţa ei şi toate cele- 
lalte, ai fi putut jura că era veritabilă şi că cineva era 
într-adevăr... 

Pielea de pe braţe i se făcu de găină. 

- Termină odată cu asta, îşi spuse el cu asprime, 
iar când vrabia îl dojeni din nou, Groparul se bucură 
de sunetul ei neplăcut, dar absolut real şi perfect 
normal. 

- Dă-i drumu' şi ţipă, mamă, spuse şi se duse la 
ultima urmă de picior fragmentată. 

Dincolo de ea, aşa cum mai mult sau mai puţin 
bănuise, văzu alte urme prin iarbă. Distanţa dintre 
ele era destul de mare. Uitându-se la ele, Groparului 
nu i se păru că bărbatul ar fi alergat, dar cu sigu- 
ranţă nici nu pierduse vremea. Treizeci şi cinci de 
metri mai încolo, descoperi că poate observa înain- 
tarea tipului într-un alt fel: un coş mare cu flori fu- 
sese răsturnat. Chiar dacă nu putea vedea vreo ur- 
mă atât de departe, coşul trebuia să se fi aflat chiar 
în drumul paşilor pe care îi putea vedea. Omul ar fi 


putut trece pe lângă coş, dar nu alesese să facă 
asta. In schimb, pur şi simplu îl lovise cu piciorul şi 
îşi continuase drumul. 

Oamenii care făceau astfel de lucruri nu erau, după 
părea Groparului, genul de oameni cu care să te legi 
la cap dacă nu aveai un motiv al naibii de întemeiat. 

Inaintase pe diagonală prin cimitir, asta făcuse, 
îndreptându-se parcă spre zidul scund dintre cimitir 
şi drumul principal. Se mişcase ca un om care tre- 
buia să ajungă undeva şi să facă ceva. 

Chiar dacă Groparul nu se pricepea să-şi imagineze 
diverse lucruri mai mult decât se pricepea să se 
păcălească singur (cele două lucruri, în definitiv, au 
un fel de-a merge mână-n mână), Groparul îl văzu 
pe omul acesta pentru o clipă, literalmente îl văzu: 
un tip înalt, cu picioare mari, păşind greoi prin 
suburbia aceea tăcută a morţilor în puterea în- 
tunericului, mişcându-se cu încredere şi neabătut pe 
picioarele-i mari, lovind coşul cu flori din calea lui 
fără să se oprească măcar din mers când ajunse la 
el. Şi nu se temea deloc - nu e/. Fiindcă, dacă mai 
erau încă acolo lucruri vii, cum credeau unii oameni, 
ele aveau să se teamă de e/. Mişcându-se, mergând, 
sprintâna, şi Domnul să-l aibă în pază pe cel sau cea 
care-i brăzdau calea. 

Pasărea îl dojeni. 

Groparul tresări. 

- Las-o baltă, amice, îşi mai spuse încă o dată. 
Umple numa' drăcovenia aia şi nu te mai gândi la 
ea! 

De umplut, a umplut-o, şi de uitat voia s-o uite, dar 
mai târziu în după-amiaza aceea Deke Bradford l-a 
găsit în cimitirul de lângă Stackpole Road şi i-a spus 
veştile despre Homer Gamache, care fusese 


descoperit târziu în dimineaţa aceea la mai bine de 
un kilometru de Homeland, pe Route 35. Tot oraşul 
vuise de zvonuri şi speculaţii mare parte din ziua 
aceea. 

Apoi, fără tragere de inimă, Groparul Hoit se duse 
să discute cu şeriful Pangborn. Nu ştia dacă groapa 
şi urmele aveau vreo legătură cu uciderea lui Homer 
Gamache, dar credea că e mai bine să spună ce ştia 
şi să-i lase pe cei plătiţi pentru asta să desfacă iţele. 


Patru - Moarte într-un oraş mic 


1 


Castle Rock a fost, cel puţin în ultimii ani, un oraş 
nefericit. 

Pentru a dovedi că acea zicală despre fulger şi 
despre cât de des loveşte el în acelaşi loc nu este 
întotdeauna adevărată, în Castle Rock se petre- 
cuseră o serie de lucruri rele în ultimii opt sau zece 
ani - lucruri suficient de rele încât să ajungă ştiri de 
interes naţional. Când se întâmplaseră acestea, şerif 
era George Bannerman, însă Marele George, cum 
fusese cu afecţiune numit, nu mai trebuia să se 
ocupe de cazul lui Homer Gamache, fiindcă Marele 
George murise. Supravieţuise primului lucru rău, o 
serie de violuri cu strangulare comise de unul dintre 
propriii săi ofiţeri, dar, doi ani mai târziu, pe Town 
Road nr. 3, fusese ucis de un câine turbat - şi nu 
doar ucis, ci aproape literalmente sfâşiat în bucăţi. 
Amândouă aceste cazuri fuseseră extrem de 
ciudate, dar lumea e un loc ciudat. Şi unul dur. Şi, 
uneori, unul nefericit. 

Noul şerif (se afla în funcţie de opt ani, dar Alan 
Pangborn ajunsese la concluzia că va fi „noul şerif 
cel puţin până în anul 2000 - desigur, presupunând, 
îi spusese soţiei sale, că va continua să candideze şi 
să fie ales atât de mult timp) nu se afla atunci în 
Castle Rock; până în 1980 fusese şeful poliţiei 
rutiere într-un oraş de dimensiuni 
„Mici-mergând-spre-medii” din nordul statului New 
York, nu departe de Syracuse. 


Uitându-se la trupul deformat al lui Homer 
Gamache, care zăcea într-un şanţ de pe marginea 
drumului Route 35, îşi dorea să se mai afle încă 
acolo. Se părea că, totuşi, ghinionul oraşului nu se 
sfârşise complet odată cu moartea lui George 
Bannerman cel Mare. 

O, termină cu asta - nu-ţi doreşti să te afli niciunde 
altundeva în toată lumea asta binecuvântată de 
Dumnezeu. Să nu spui că nu-i aşa, fiindcă ghinionul 
chiar o să vină şi-o să ţi se aşeze pe umăr. Locul 
ăsta a fost al naibii de bun pentru Annie şi băieți, 
şi-a fost un loc al naibii de bun şi pentru tine. Aşa că 
de ce nu termini cu prostiile? 

Bun sfat. Propriu-ţi cap, descoperise Pangborn, 
întotdeauna le dădea nervilor sfaturi bune pe care 
aceştia nu le puteau urma. Nervii spuneau doar: Da, 
dom le, acum c-ai amintit de asta, un lucru mai 
adevărat nu există. După care începeau să ţopăie şi 
să sfârâie ca mai-nainte. 

Totuşi, trebuia să se aştepte la aşa ceva, nu? Cât 
timp fusese şerif, adunase de pe drumuri rămăşiţele 
a aproape patruzeci de oameni, punând la socoteală 
şi bătăile pe care le întrerupsese, şi se confruntase 
cu mai multe sute de cazuri de violenţă asupra 
soţiei şi-a copiilor - iar acelea nu fuseseră decât cele 
raportate. Insă lucrurile aveau un fel de-a se 
echilibra; pentru un oraş care adăpostise propriu-i 
criminal în masă nu cu foarte mult timp în urmă, 
când venea vorba de crimă, el, unul, avusese parte 
de-un serviciu neobişnuit de dulce. Numai patru, şi 
doar unul dintre făptaşi îi scăpase - Joe Rodway, 
după ce-i  spulberase creierii soţiei sale. 
Cunoscând-o  binişor pe doamnă, lui Pangborn 
aproape că-i păruse rău când primise un telex de la 


poliţiştii din Kingston, Rhode Island, care-i spuneau 
că-l aveau pe Rodway în arest. 

Unul dintre celelalte cazuri fusese omor prin im- 
prudenţă la volan, iar celelalte două fuseseră crime 
de gradul doi, fără complicaţii, unul cu cuţit şi unul 
cu pumnii goi - cel din urmă, un caz de violenţă în 
familie care ajunsese pur şi simplu prea departe, şi 
asta numai din cauza unui pahar care dăduse pe de 
lături: soţia îşi bătuse soţul până ce-l omorâse în 
vreme ce acesta era beat, răzbunându-se cu o ulti- 
mă bătaie apocaliptică pentru aproape douăzeci de 
ani de bătăi necontenite. Când fusese dusă la sec- 
ţie, ultimele vânătăi ale femeii încă păstrau o sănă- 
toasă culoare gălbuie. Lui Pangborn nu-i păruse 
câtuşi de puţin rău când judecătorul o lăsase să sca- 
pe cu doar şase lui la Centrul de Corecţie pentru 
femei, urmate de şase ani de libertate condiţionată. 
Judecătorul Pender probabil că făcuse asta numai 
fiindcă ar fi fost nepoliticos să-i dea femeii ceea ce 
merita cu adevărat, şi anume o medalie. 

În viaţa de zi cu zi, o crimă într-un oraş mic, cre- 
zuse el, rareori avea vreo asemănare cu crimele de 
oraş mic din romanele Agathei Christie, unde şapte 
oameni îl înjunghiau cu rândul pe hainul şi bătrânul 
colonel Storping-Goiter la casa sa de ţară din 
Puddleby-on-the-Marsh în timpul unei capricioase 
furtuni de iarnă. În viaţa de zi cu zi, Pangborn ştia, 
aproape întotdeauna când ajungeai îl găseai pe 
făptaş la faţa locului, uitându-se în jos la nenorocire 
şi întrebându-se ce dracu' făcuse; cum de ieşise 
totul de sub control cu o viteză atât de letală. Şi 
chiar dacă făptaşul fugise, de obicei nu plecase de- 
parte şi existau doi sau trei martori oculari care-ţi 
puteau spune cu exactitate ce se întâmplase, cine o 


făcuse şi unde plecase acesta. Răspunsul la ultima 
întrebare era de obicei cel mai apropiat bar. De 
regulă, crima într-un oraş mic era simplă, brutală şi 
stupidă. 

De regulă. 

Dar regulile sunt făcute să fie încălcate. Fulgerul 
loveşte uneori de două ori în acelaşi loc şi, din când 
în când, crimele care se petrec în oraşele mici nu 
pot fi rezolvate imediat... crime ca aceasta. 

Pangborn ar mai fi putut aştepta. 


2 


Ofiţerul Norris Ridgewick se întoarse de la patrula 
sa, care era parcată în spatele maşinii de serviciu a 
lui Pangborn. Apelurile recepționate de cele două 
radiouri acordate pe lungimea de undă a poliţiei 
bârâiau în aerul cald de sfârşit de primăvară. 

- Vine Ray? întrebă Pangborn. 

- Ray era Ray Van Allen, medicul legist şi procu- 
rorul de instrucţie al districtului Castle. 

- Mda, spuse Norris. 

- Dar soţia lui Homer? l-a spus cineva despre trea- 
ba asta? 

Vorbind, Pangborn alungă muştele de pe faţa lui 
Homer. Nu mai rămăsese mare lucru din ea în afară 
de nasul acvilin, proeminent. Dacă n-ar fi fost 
proteza braţului stâng şi dinţii de aur care se afla- 
seră cândva în gura lui şi care acum stăteau fărâ- 
miţaţi pe gâtul său încreţit şi pe pieptul cămăşii, 
Pangborn se îndoia că l-ar fi recunoscut chiar 
propria-i mamă. 

Norris Ridgewick, care se asemăna puţin cu aju- 
torul de şerif Barney Fife din vechiul serial Andy 


Griffith Show, bătu din picioare şi se uită la pantofii 
săi de parcă, brusc, devenise foarte interesat de ei. 

- Păi... John e-n patrulă sus pe View, iar Andy 
Clutterbuck e-n Auburn, la tribunalul districtual... 

Pangborn suspină şi se ridică în picioare. Gamache 
avea - avusese - şaizeci şi şapte de ani. Locuise 
împreună cu soţia într-o casă mică şi ordonată lângă 
vechiul depozit feroviar aflat la mai puţin de trei 
kilometri de locul unde se aflau ei atunci. Copiii lor 
erau mari şi plecaseră de acasă. Doamna Gamache 
fusese cea care telefonase la biroul şerifului 
dimineaţa devreme, nu plângând, dar fiind 
pe-aproape, spunând că se trezise la şapte şi desco- 
perise că Homer, care dormea uneori în una dintre 
vechile camere ale copiilor fiindcă ea sforăia, nu 
venise deloc acasă noaptea trecută. La şapte seara 
plecase la popice, ca întotdeauna, şi ar fi trebuit să 
se întoarcă până la miezul nopţii, doisprezece trei- 
zeci cel târziu, dar paturile erau toate goale şi ca- 
mioneta lui nu se afla în curte sau în garaj. 

Sheila Brigham, dispecera de serviciu, îi raportase 
acest apel şerifului Pangborn, iar el folosise telefonul 
public de la benzinăria Sunoco a lui Sonny Jackett, 
unde-şi alimenta maşina, ca s-o sune înapoi pe 
doamna Gamache. 

Femeia dăduse informaţiile trebuincioase despre 
camionetă - Chevrolet, model 1971, alb cu maroul 
din fabrică în locurile mâncate de rugină, şi-un 
ras-tel pentru armă în cabină, număr de 
înmatriculare de Mâine, 96529Q. Transmisese 
informaţiile prin radio ofiţerilor de pe teren (numai 
trei la număr, Ciut fiind plecat în Auburn să depună 
mărturie) şi-i spusese doamnei Gamache că o va 
suna din nou de-ndată cea ştia mai multe. Nu fusese 


îngrijorat în mod deosebit. Lui Gamache îi plăcea 
berea, mai ales în seara când juca popice, însă nu 
era complet dus cu pluta. Dacă ar fi băut prea mult 
ca să mai poată conduce în siguranţă, ar fi dormit 
pe canapeaua din sufrageria unuia dintre amicii săi 
de popice. 

Mai era o întrebare, însă. Dacă se hotărâse Ho-mer 
să rămână acasă la un coleg de echipă, de ce nu-şi 
sunase soţia ca să-i spună asta? Nu ştia că-şi va 
face griji? Ei bine, era târziu, şi poate că n-a vrut s-o 
deranjeze. Asta era o posibilitate. Una mai bună, 
crezuse Pangborn, era că sunase şi că femeia 
dormea buştean în pat, între ea şi telefonul din casă 
aflându-se o uşă închisă. Şi mai trebuia să adaugi 
eventualitatea ca ea să fi sforăit ca un trailer ce 
gonea cu o sută zece la oră pe şoseaua de centură. 

Pangborn îşi luase rămas bun de la îngrijorata fe- 
meie şi închisese, spunându-şi că soţul ei va apărea 
cel târziu până la unsprezece în dimineaţa aceea, 
ruşinat şi mai mult decât doar un pic afumat. Atunci, 
Ellen îi va arăta bătrânului zurbagiu ce limbă 
ascuţită poate avea. Pangborn îşi va trece astfel pe 
agendă să-l laude pe Homer - fără mare tam-tam - 
fiindcă avusese prezenţa de spirit să nu conducă cei 
patruzeci şi opt de kilometri dintre South Paris şi 
Castle Rock sub influenţa alcoolului. 

Cam la o oră după telefonul Ellenei Gamache, îi 
trecuse prin gând că nu era ceva în regulă cu prima 
sa analiză a situaţiei. Dacă Gamache dormise acasă 
la un amic de popice, lui Alan i se părea că aceasta 
era prima dată când o făcea. Altfel, soţia lui s-ar fi 
gândit ea însăşi la posibilitatea aceasta şi ar mai fi 
aşteptat puţin înainte să sune la biroul şerifului. Apoi 
l-a lovit pe Alan gândul că Homer Gamache era un 


pic prea bătrân ca să-şi schimbe obiceiurile. Dacă 
dormise undeva noaptea trecută, trebuia s-o mai fi 
făcut înainte, dar telefonul soţiei lui sugera că n-o 
făcuse. Dacă se mai făcuse muci la pista de popice 
înainte şi apoi condusese în starea aceea spre casă, 
probabil c-ar mai fi făcut asta şi noaptea trecută... 
dar n-o făcuse. 

Aşa că ogarul bătrân a învățat totuşi un truc nou, 
îşi spusese. Se-ntâmplă. Sau poate că doar a băut 
mai mult ca de obicei. La dracu”, e posibil chiar să fi 
băut la fel de mult ca întotdeauna şi să se fi îmbătat 
mai tare ca de obicei. Se spune că băutura işi ia 
revanşa. 

încercase să uite de Homer Gamache, cel puţin 
pentru moment. Avea hârţoage cu duiumul pe birou 
şi, şezând acolo, rostogolind un creion înainte 
şi-napoi şi gândindu-se la bătrânul ăla zdruncinat 
stând undeva în camioneta lui, bietul bătrân zdrun- 
cinat cu părul cărunt tuns periuţă şi c-un braţ arti- 
ficial care să-i ţină locul celui adevărat pe care-l 
pierduse într-un loc numit Pusan într-un război ne- 
declarat care avusese loc când mare parte din re- 
colta veteranilor din Vietnam încă-şi umpleau scu- 
tece cu fecale galbene... ei bine, nimic din toate as- 
tea nu-l scăpa de hârtiile de pe birou şi nu-l ajutau 
nici măcar să-l găsească pe Gamache. 

Chiar şi aşa, se îndrepta spre micul separeu al 
Sheilei Brigham, intenţionând să-i ceară să-l cheme 
prin staţie pe Norris Ridgewick ca să vadă dacă nu 
aflase e/ ceva, când Norris însuşi luase legătura cu 
dispeceratul. Ceea ce avusese Norris de raportat îi 
adâncise lui Alan pârâiaşul neliniştii, 
transformându-l într-un râu cu ape reci şi 


învolburate. Acesta i se scursese prin viscere şi-l 
făcuse să se simtă puţin amorţit. 

Râdea de oamenii care vorbeau despre telepatie şi 
precogniţie la emisiunile radio interactive, râdea aşa 
cum fac oamenii când insinuarea şi intuiţia au 
devenit o parte atât de mare din viaţa lor, încât abia 
dacă le mai recunosc atunci când le folosesc. Dar 
dacă ar fi fost întrebat ce credea despre Homer Ga- 
mache în clipa aceea, Alan ar fi răspuns: Când a 
intra Norris pe recepție... ei bine, atunci am început 
să ştiu că bătrânul era grav rănit sau mort. Probabil 
varianta numărul doi. 


3 


Norris se întâmplase să oprească la locuinţa 
Arsenault pe Route 35, la sud de cimitirul Homeland 
cu aproximativ un kilometru şi jumătate. Nici măcar 
nu se gândea la Homer Gamache, chiar dacă ferma 
Arsenault şi casa lui Homer se aflau la o distanţă de 
mai puţin de patru kilometri una de cealaltă, iar 
dacă Homer alesese traseul logic din South Paris 
noaptea trecută, ar fi trebuit să treacă pe lângă 
locuinţa familiei Arsenault. Lui Norris nu i se părea 
probabil ca vreunul dintre membrii familiei Arsenault 
să-l fi văzut pe Homer cu o noapte în urmă, fiindcă 
dacă-l văzuseră, Homer ar fi ajuns acasă teafăr şi 
nevătămat zece minute sau aşa ceva mai târziu. 

Norris se oprise la ferma familiei Arsenault numai 
fiindcă aceştia ţineau cel mai bun stand cu produse 
de pe marginea drumului din cele trei oraşe. El era 
unul dintre acei rari burlaci cărora le plăcea să 
gătească, şi dezvoltase o plăcere deosebită pentru 
mazărea dulce. Voia să afle când vor avea soţii 


Arsenault de vânzare aşa ceva. Ca un gând de pe 
urmă, o întrebase pe Dolly Arsenault dacă nu se 
întâmplase să vadă camioneta lui Homer Gamache 
noaptea trecută. 

- Ei, să ştii, a spus doamna Arsenault, e ciudat că 
pomeneşti de asta, fiindcă am văzut-o. Noaptea 
trecută târziu. Nu... acum că mă gândesc mai bine, 
a fost în dimineaţa asta devreme, fiindcă Johnny 
Carson era încă la televizor, dar emisiunea se apro- 
pia de sfârşit. Voiam să-mi mai iau un bol cu în- 
gheţată şi să mă mai uit puţin la emisiunea aia a lui 
David Letterman şi apoi să merg la culcare. Nu dorm 
foarte bine în zilele astea, iar omul ăla de pe 
cealaltă parte a drumului mi-a pus nervii la încer- 
care. 

- Despre ce om vorbiţi, doamnă Arsenault? a 
întrebat Norris dintr-odată interesat. 

- Nu ştiu - un bărbat oarecare. Nu mi-a plăcut cum 
arăta. Nici măcar nu l-am putut vedea bine şi nu 
mi-a plăcut cum arăta, ce zici de asta? Sună aiurea, 
ştiu, dar azilul ăla de nebuni de la Juniper Hill nu-i 
chiar atât de departe, iar să vezi un om singur pe-un 
drum de ţară la aproape unu dimineaţa, e de-ajuns 
să neliniştească pe oricine, chiar dacă omul poartă 
costum. 

- Ce fel de costum purta..., a început Norris, dar nu 
avea niciun rost. 

Doamna Arsenault era o ţărancă bună de gură, şi 
pur şi simplu a dat peste Norris Ridgewick cu un fel 
de grandiozitate implacabilă. Ofiţerul s-a hotărât să-i 
facă pe plac şi să prindă din zbor ce putea. Şi-a scos 
carneţelul din buzunar. 

- Într-un fel, a continuat ea, costumul aproape că 
m-a neliniştit şi mai mult. Nu părea normal ca un 


bărbat să poarte costum la ora aia, dacă-nţelegi ce 
vreau să spun. Probabil că nu, probabil că-ţi spui că 
nu-s decât o bătrână aiurită, şi probabil că sunt doar 
o bătrână aiurită, dar pentru un minut sau două 
înainte să apară Homer, m-a bătut gândul că 
bărbatul venea probabil spre casa noastră, şi m-am 
ridicat să mă asigur că e-ncuiată uşa. S-a uitat în- 
coace, să ştii, l-am văzut când a făcut asta. Îmi în- 
chipui că s-a uitat fiindcă probabil a văzut încă lu- 
mină la fereastră, chiar dacă era târziu. Probabil că 
m-a văzut şi pe mine, fiindcă draperiile nu-s decât 
de-alea transparente. Nu i-am putut vedea faţa cu 
adevărat - noaptea trecută luna n-a fost pe cer şi nu 
cred c-or să instaleze vreodată stâlpi de iluminat 
atât de departe, darămite televiziune prin cablu, aşa 
cum au cei din oraş - dar l-am putut vedea întorcând 
capul. Apoi chiar a început să traverseze drumul - 
cel puțin asta cred că făcea, sau că se gândea să 
facă, dacă-nţelegi ce vreau să zic - şi-am crezut c-o 
să vină şi-o să bată la uşă şi-o să spună că i s-a 
stricat maşina şi dacă poate folosi telefonul, şi 
mă-ntrebam ce-ar trebui să spun dacă chiar făcea 
asta, sau chiar numai dacă trebuia să răspund la 
uşă. Bănuiesc că-s o bătrână aiurită, fiindcă am 
început să mă gândesc la episodul ăla din serialul 
Alfred Hitchcock vă prezintă... În care era vorba 
despre un nebun care aproape că putea să farmece 
şi păsările din copaci, numai că ciopârţise pe cineva 
cu un topor, ştii, şi-a pus bucăţile în portbagajul 
maşinii, şi nu l-a prins decât fiindcă nu-i funcţiona 
un stop pe frână, sau ceva de felul ăsta - dar cea- 
laltă parte a poveştii e că... 

- Doamnă Arsenault, nu ştiu dacă pot întreba... 


- .. că nu voiam să fiu ca filistinul sau 
saraceneanul sau gomoreanul sau cine o fi fost ăl de 
trecea pe cealaltă parte a drumului, a continuat 
doamna Arsenault. Ştii tu, în povestea Bunului 
Samaritean. Aşa c-am fost puţin cam încordată din 
cauza asta. Dar mi-am spus în sinea mea... 

Norris uitase deja de mazărea dulce. A reuşit în 
cele din urmă s-o oprească pe doamna Arsenault, 
spunându-i că omul pe care-l văzuse ea s-ar putea 
să figureze în ceea ce el a numit „o investigaţie 
aflată în desfăşurare”. l-a cerut să se întoarcă la 
început şi să-i spună tot ce văzuse, lăsând de-o 
parte serialul A/fred Hitchcock vă prezintă... şi 
povestea Bunului Samaritean, pe cât posibil. 

Povestea, aşa cum a relatat-o el la radio şerifului 
Alan Pangborn, era aceasta: Femeia se uita singură 
la The Tonight Show, soţul şi băieţii ei dormeau în 
paturi. Scaunul ei se afla lângă fereastra care dădea 
spre Route 35. Draperia de noapte era ridicată. La 
aproximativ doisprezece treizeci sau doisprezece 
patruzeci, ridicase privirea şi văzuse un om stând de 
cealaltă parte a drumului... adică, de partea cu 
cimitirul Homeland. 

- Din direcţia aceea venea bărbatul, sau din alta? 

Doamna Arsenault nu putea spune sigur. Avea o 
bănuială că ar fi putut veni din direcţia cimitirului, 
ceea ce-ar fi însemnat că se îndepărta de oraş, dar 
nu putea spune sigur ce-i dăduse impresia asta, 
fiindcă se uitase pe fereastră o dată şi nu văzuse 
decât drumul, apoi se uitase încă o dată înainte să 
se ridice ca să-şi aducă îngheţata şi bărbatul era 
acolo. Stând doar acolo şi uitându-se spre fereastra 
luminată - spre ea, pesemne. Crezuse că va traversa 
drumul sau că începuse să-l traverseze (probabil că 


nici nu se mişcase din loc, îşi spusese Alan; restul nu 
era decât o fabulaţie a nervilor femeii), când au 
apărut luminile pe creasta dealului. Când bărbatul a 
văzut luminile care se apropiau, a ridicat degetul 
mare în acel gest simplu şi fără vârstă al 
autostopistului. 

- Era camioneta lui Homer, sigur că da, iar la volan 
era Homer, i-a spus doamna Arsenault lui Norris 
Ridgewick. La-nceput am crezut c-o să treacă doar 
pe lângă el, ca orice persoană normală când vede 
un autostopist în toiul nopţii, dar apoi s-au aprins 
stopurile de frână şi bărbatul a alergat pe partea 
pasagerului a cabinei şi-a urcat. 

Doamna Arsenault, care avea patruzeci şi şase şi 
arăta mai bătrână cu douăzeci, a clătinat din capu-i 
cărunt. 

- Homer tre' să fi fost abţiguit ca să ia un autosto- 
pist atât de târziu, i-a spus lui Norris. Abţiguit sau 
neatent, şi-l cunosc pe Homer de aproape treizeci şi 
cinci de ani. Nu-i neatent. 

S-a oprit, căzută pe gânduri. 

- Păi... nu foarte. 

Norris a încercat să mai scoată de la doamna 
Arsenault câteva amănunte despre costumul pe 
care-l purta bărbatul, dar n-a avut deloc noroc. Şi-a 
spus că era întotdeauna mare păcat că stâlpii de 
iluminat se terminau la cimitirul Homeland, dar 
orăşelele ca The Rock mai mult nu-şi permiteau. 

Fusese un costum, de asta era sigură, nu o jachetă 
sport sau un sacou, şi nu era negru, dar asta te lăsa 
să alegi dintr-un spectru destul de larg de alte 
culori. Doamna Arsenault nu credea că autostopistul 
purta un costum de-un alb pur, dar tot ce era 
dispusă să jure era că nu fusese negru. 


- Nu vă cer să jurati, doamnă A., a spus Norris. 

Când un civil discută cu un reprezentant al legii 
despre treburi oficiale, a răspuns doamna A., 
strângându-şi palmele cu afectare înăuntrul braţelor 
sfeterului, tot aia e. 

Aşadar, ce ştia ea se reducea la următoarele: îi 
văzuse pe Homer Gamache luând un autostopist la 
aproximativ unu fără un sfert dimineaţa. Un lucru 
pentru care nu merită să suni la FBI, ai putea spune. 
Nu părea ceva îngrijorător decât atunci când 
adăugai faptul că Homer îşi luase pasagerul la patru 
kilometri sau mai puţin de propria sa curte... dar nu 
ajunsese acasă. 

Doamna Arsenault avea dreptate şi-n privinţa 
costumului. Să vezi un autostopist atât de departe 
în sălbăticia naturii în crucea nopţii era cât se poate 
de ciudat - la unu fără un sfert, orice rătăcitor nor- 
mal şi-ar fi făcut culcuş într-un hambar părăsit sau 
vreo magazie de la o fermă -, dar când mai adaugi şi 
faptul că purta costum şi cravată („De-o culoare 
închisă”, a spus doamna A., „numai să nu mă pui să 
jur ce culoare închisă, fiindcă nu pot, şi n-o să jur”), 
lucrurile deveneau tot mai puţin confortabile. 

- Ce vrei să fac mai departe? întrebase Norris prin 
radio odată ce terminase de dat raportul. 

- Rămâi unde eşti, a spus Alan. Schimbă poveşti 
din A/fred Hitchcock vă prezintă... cu doamna A. 
până ce ajung eu acolo. Şi mie-mi plăceau episoa- 
dele alea. 

Dar, înainte să fi făcut opt sute de metri, locul în- 
tâlnirii cu ofiţerul său se schimbase din ferma Ar- 
senault într-un loc aflat aproximativ la un kilometru 
şi jumătate vest de-acolo. Un băiat pe nume Frank 
Gavineaux, întorcându-se pe jos acasă de la o 


partidă de pescuit în zori în josul pârâului Strimmer, 
văzuse o pereche de picioare ieşind dintre ierburile 
înalte de pe partea sudică a lui Route 35. Dăduse 
fuga acasă şi-i spusese mamei. Ea sunase la Biroul 
Şerifului. Sheila Brigham le transmisese mesajul lui 
Allan Pangborn şi Norris Ridgewick. Sheila a 
respectat protocolul şi n-a pomenit niciun nume prin 
radio - prea mulţi curioşi cu motociclete Cobra şi 
Bearcat ascultau întruna frecvențele poliţiei -, dar 
Allan îşi dăduse seama după tonul cu care vorbise 
Sheila că până şi ea avea o bănuială bună cui 
aparţineau picioarele acelea. 

Poate singurul lucru bun care se întâmplase toată 
dimineaţa era că Norris terminase să-şi golească 
stomacul înainte ca Alan să ajungă la faţa locului, şi 
că avusese prezenţa de spirit să vomite pe partea 
nordică a drumului, departe de cadavru şi de orice 
dovadă care s-ar fi putut afla în jurul lui. 

-  Şi-acum ce urmează? întrebă Norris, 
întrerupându-i şirul gândurilor. 

Alan suspină din greu şi încetă să mai alunge 
muştele din preajma rămăşiţelor lui Homer. Începea 
să piardă bătălia. 

- Acum trebuie să merg acasă la Ellen Gamache şi 
să-i spun că soţul ei a lăsat-o văduvă devreme în 
dimineaţa asta. Tu rămâi aici cu cadavrul. Incearcă 
să nu laşi muştele să se aşeze pe el. 

- Măiculiţă, domnule şerif, de ce? îs o grămadă. lar 
el e... 

- Mort, mda, văd asta. Nu știu de ce. Fiindcă pur şi 
simplu mi se pare că asta trebuie să facem, cred. 
Nu-i putem pune afurisitul ăla de braţ la loc, dar cel 
puţin putem împiedica muştele să se cace pe ce i-a 
mai rămas din nas. 


- Bine, spuse Norris umil. Bine, domnule şerif. 

- Norris, dacă te-ai strădui, crezi c-ai putea să-mi 
spui „Alan”? Dacă ai exersa? 

- Sigur, domnule şerif, cred că da. 

Alan mormăi ceva şi se întoarse să mai arunce o 
ultimă privire în zona şanţului care, la întoarcerea 
lui, conform tuturor probabilităților, avea să fie îm- 
prejmuită cu bandă galben-ţipătoare pe care va 
scrie Scena crimei Nu treceti înfăşurată în jurul unor 
stâlpi de topograf. De faţă avea să fie Henry Payton 
de la Cazarma Poliţiei de Stat din Oxford, probabil 
că fotograful şi tehnicienii de la Departamentul de 
Omucideri al Procurorului General nu vor fi - doar 
dacă nu se întâmpla să se afle câţiva prin zonă 
lucrând la alt caz -, dar urmau să sosească în scurtă 
vreme. Până la unu după-amiaza, laboratorul mobil 
al Poliţiei Statale va sosi şi el, cu tot cu experţi 
criminalişti şi un tip a cărui treabă era să amestece 
ghips şi să ia mulajele urmelor de pneuri pe care 
Norris fie fusese destul de isteţ, fie destul de 
norocos să nu le calce cu roţile propriei sale maşini 
de patrulă (Alan opta, cu foarte mare părere de rău, 
pentru noroc). 

Şi la ce se va rezuma totul? Păi, chiar la asta. Un 
bărbat pe jumătate beat se oprise să-i facă un servi- 
ciu unui necunoscut (Hopa sus, băiete, îl auzi Alan 
spunând, nu merg decât câțiva kilometri, da' măcar 
atât te pot duce), iar necunoscutul răspunsese 
bătându-l pe bătrân până la moarte şi apoi furându-i 
camioneta. 

Bănuia că bărbatul în costum de afacerist îi ceruse 
lui Homer să tragă pe dreapta - cel mai credibil 
pretext ar fi fost că trebuia să-şi golească vezica - şi, 


odată ce se oprise camioneta, îl tăiase, îl târâse 
afară şi... 

Ah, dar atunci începuse partea urâtă. Partea a 
naibii de urâtă. 

Alan se uită în şanţ o ultimă oară, acolo unde 
Norris Ridgewick stătea pe vine lângă bucata de 
carne însângerată care fusese un om, alungând cu 
răbdare muştele de pe ceea ce fusese faţa lui Ho- 
mer folosind planşeta cu amenzi, şi-şi simţi iarăşi 
stomacul întorcându-se pe dos. 

N-a fost decât un bătrân, fiu de curvă ce eşti - un 
bătrân cu piciorul pe jumătate în groapă şi numai un 
singur braț bun, un bătrân a cărui singură plăcere 
rămasă era seara de popice cu prietenii. Aşa că de 
ce nu te-ai mulțumit să-l tai în cabina camionetei 
şi-apoi să-l laşi în pace? A fost o noapte răcoroasă şi, 
chiar dacă i-ar fi fost puțin frig, cel mai probabil n-ar 
fi păţit nimic. Îmi pun ceasul la bătaie că-i vom găsi 
în sânge o grămadă de antigel. Şi oricum o să dăm 
spre urmărire  plăcuțele de înmatriculare ale 
camionetei. Aşa că de ceai făcut asta? Doamne, 
sper să am ocazia să te-ntreb. 

Dar chiar conta motivul? Cu siguranţă că pentru 
Homer Gamache, nu. Acum, nu mai conta. Nimic nu 
avea să mai conteze pentru Homer. Fiindcă, după 
ce-l tăiase prima dată, autostopistul îl trăsese afară 
din maşină şi-l târâse în şanţ, probabil ţinându-l de 
subsuori. Alan nu trebuia să aştepte interpretarea 
băieţilor de la Omucideri pentru urmele lăsate de 
tocurile pantofilor lui  Gamache.  Trăgându-l, 
autostopistul descoperise infirmitatea lui Homer. lar 
în fundul şanţului, îi smulsese bătrânului proteza şi-l 
ciomăgise cu ea până la moarte. 


Cinci - 96529Q 


1 


Fii calm, fii calm! spuse cu voce tare polițistul sta- 
tal de Connecticut Warren Hamilton, chiar dacă era 
singur în maşina de patrulă. Era seara zilei de 2 
iunie, cu aproximativ treizeci şi cinci de ore după 
descoperirea cadavrului lui Homer Gamache într-un 
oraş din Maine de care ofiţerul Hamilton nu auzise 
niciodată. 

Se afla în parcarea restaurantului McDonald's de 
pe l-95 Westport (mergând spre sud). Îşi făcuse un 
obicei din a intra în parcările 
benzinăriilor-restaurante când patrula pe şoseaua 
interstatală; dacă mergea noaptea încet şi cu 
farurile stinse pe ultimul şir al locurilor de parcare, 
uneori făcea nişte arestări bune. Mai mult decât 
bune. Minunate. Când simţea că se apropia de o 
astfel de oportunitate, foarte des vorbea singur. 
Aceste solilocvii deseori începeau cu Fii calm, fii 
calm, apoi progresau spre ceva de genul: Hai să 
vedem ce pune la cale nemernicul sau Intreab-o pe 
mama dacă-i vine să creadă asta. Ofiţerului 
Hamilton îi plăcea foarte mult s-o întrebe pe mama 
dacă-i venea să creadă asta când adulmeca mirosul 
unui caz suculent. 

- Ce-avem noi aici? murmură el de data aceasta şi 
întoarse patrula. 

Trecu pe lângă un Camaro. Pe lângă o Toyota Care, 
în strălucirea de cupru bătucit a neoanelor cu sodiu, 
arăta ca o balegă veche. Şi... ta-DA! O camionetă 


GMC veche ce arăta portocalie în lumina aceea, 
ceea ce însemna că era - sau că fusese - albă sau o 
nuanţă deschisă de cenuşiu. 

Aprinse reflectorul şi-l îndreptă spre plăcuţele de 
înmatriculare. Plăcuţele de înmatriculare, după 
umila părere a ofițerului Hamilton, deveneau din ce 
în ce mai bune. Unul câte unul, statele puneau pe 
ele mici imagini. Asta le făcea mai uşor de iden- 
tificat noaptea, când diversele condiţii de iluminat 
transformau culorile în tot soiul de nuanţe fictive. Şi 
cea mai proastă lumină dintre toate pentru numărul 
de identificare al plăcuței erau afurisitele alea de 
lămpi ultra-performante portocalii. Nu ştia dacă 
împiedicau violurile şi jafurile aşa cum erau gândite 
să facă, dar era convins că făcuse poliţişti devotați 
meseriei cum era el însuşi să blesteme plăcuţele de 
înmatriculare ale unor nenumărate maşini furate 
sau vehicule puse sub urmărire. Imaginile acelea 
mici mai aveau mult până să rezolve problema 
aceasta. O Statuie a Libertăţii era o Statuie a 
Libertăţii atât în lumina puternică a soarelui, cât şi 
în strălucirea egală a  nemernicelor alea 
bronz-portocalii. Şi, indiferent de lucrare, Doamna 
Dreptate însemna New York. 

Aşa cum langusta aia schimonosită spre care în- 
dreptase el acum sporul luminos însemna Maine. Nu 
trebuia să-ți mai  forţezi ochii să vezi 
VACATIONLAND, sau să încerci să-ți dai seama dacă 
ceea ce arăta roz sau portocaliu sau 
albastru-electric era de fapt alb. Nu trebuia decât să 
te uiţi după langusta aia schimonosită. Era de fapt 
un homar, Hamilton ştia asta, însă o langustă 
schimonosită oricum i-ai spune tot o langustă 
schimonosită era, şi-ar fi înfulecat rahat chiar din 


curu' unui porc mai bine decât să-şi vâre în gură o 
langustă de-aia nenorocită, dar, chiar şi aşa, era al 
naibii de bucuros că exista aşa ceva. 

Mai ales când o plăcuţă de-nmatriculare de-asta cu 
langustă era pusă sub urmărire, cum se întâmpla în 
noaptea aceea. 

- Întreab-o pe mama dacă-i vine să creadă asta, 
murmură el, şi scoase schimbătorul de viteze la 
liber. Îşi luă planşeta cu clamă de pe fâşia magneti- 
că ce o ţinea locului în mijlocul bordului, chiar 
deasupra schimbătorului de viteze, trecu de formu- 
larul de amendă pe care toţi poliţiştii îl ţin ca un scut 
peste lista fierbinte (nu era nevoie ca civilii să se 
holbeze la numerele de înmatriculare de care erau 
interesaţi în mod deosebit poliţiştii în vreme ce 
polițistul căruia îi aparţinea lista înfuleca un 
hamburger sau îşi golea intestinele cu o sută pe oră 
la o benzinărie pe care numai Dumnezeu i-o scosese 
în cale), şi-şi plimbă unghia de la degetul mare în 
josul paginii. 

Şi-acolo era. 96529Q; Statul Maine; căminul 
langustelor schimonosite. 

Primul tur pe care-l făcuse ofiţerul Hamilton îi 
arătase acestuia că nu se afla nimeni în cabina 
camionetei. Înăuntru era un rastel pentru arme, dar 
acesta era gol. Era posibil - nu probabil, dar posibil - 
să se afle cineva pe platforma camionetei. Era 
posibil şi ca acela de pe platforma camionetei să 
aibă la el puşca al cărei loc era în rastel. Mai pro- 
babil, şoferul era fie plecat demult, fie înfuleca un 
burger înăuntru. Chiar şi aşa... Copoi bătrâni, copoi 
hapsâni, dar niciun copoi bătrân şi hapsân, spuse 
ofiţerul Hamilton pe-o voce joasă. 


Stinse reflectorul şi rulă încet de-a lungul şirului de 
maşini. Se mai opri de două ori, aprinse reflectorul 
cu ambele ocazii, chiar dacă nici măcar nu se mai 
deranja să se uite la maşinile pe care le verifica. 
Exista posibilitatea ca domnul 96529Q să-l fi văzut 
ochind camioneta furată pe când se întorcea din 
restaurantul-căcăstoare, iar dacă vedea maşina 
ofițerului trecând mai în susul şirului şi verificând 
celelalte maşini, era posibil să nu o ia din loc. 

- Ce-i sigur e sigur, ce-i păcat e păcat, şi asta-i tot 
ce ştiu, pentru numele Domnului cel mare! exclamă 
ofiţerul Hamilton. 

Aceasta era una dintre vorbele sale preferate, nu 
tocmai la acelaşi rang cu „întreab-o pe mama dacă-i 
vine să creadă asta”, dar pe-aproape. 

Opri într-un loc de unde putea ţine sub suprave- 
ghere camioneta. Luă legătura cu baza, care se afla 
la mai puţin de şase kilometri în susul drumului, şi le 
spuse că găsise camioneta GMC de Maine căutată 
într-un caz de crimă. Ceru unităţi de întărire şi i se 
spuse că acestea vor sosi în scurtă vreme. 

Hamilton nu văzu pe nimeni apropiindu-se de 
camionetă, şi ajunse la concluzia că n-ar fi o dovadă 
prea mare de curaj dacă s-ar apropia de vehicul cu 
precauţie. De fapt, ar fi părut un fătălău dacă s-ar fi 
aflat încă acolo în întuneric, cu un rând mai departe, 
la sosirea celeilalte unităţi. 

Cobori din patrulă, desfăcând cu degetul mare 
capsa cureluşei care-i ţinea pistolul, dar fără să-l 
scoată din toc. Scosese pistolul din toc numai de 
două ori de când era în funcţie, şi niciodată nu-l 
declanşase. Acum nu dorea să facă nici una, nici 
alta. Se apropie de camionetă la un unghi ce-i per- 
mitea să observe atât maşina de Maine - mai ales 


platforma maşinii de Maine -, cât şi partea din faţă a 
restaurantului Mickey D's. Se opri când un bărbat şi 
o femeie se duseră de la restaurant spre un Ford 
sedan aflat cu trei rânduri mai aproape de res- 
taurant, apoi înainta când aceştia urcară în maşină 
şi se îndreptară spre ieşire. Ţinându-şi mâna dreap- 
tă pe patul revolverului de serviciu, Hamilton îşi lăsă 
mâna dreaptă pe lângă şold. Centurile de serviciu, 
după umila părere a lui Hamilton, erau şi; ele din ce 
în ce mai bune. Fusese, atât în copilărie, cât şi la 
maturitate, un mare fan al lui Batman, alias 
Cruciatul cu Capă - bănuia, de fapt, că Batman era 
unul dintre motivele pentru care el devenise poliţist 
(acesta era un amănunt nesemnificativ, pe care nu 
se deranjase să-l treacă în cererea de înscriere). 
Accesoriul său preferat dintre cele ale lui Batman nu 
fusese Batbastonul sau Batarangul, nici măcar 
Batmobilul însuşi, ci centura cu de toate a Crucia- 
tului cu Capă. Acel minunat obiect vestimentar era 
ca un magazin de daruri bine aprovizionat: avea 
câte ceva pentru fiecare situaţie, fie că era vorba de 
o frânghie, o pereche de ochelari pentru vedere pe 
timp de noapte sau câteva capsule de gaz ametitor. 
Centura lui de serviciu nu era nici pe departe la fel 
de bună, dar pe partea stângă se aflau trei găici în 
care se aflau trei lucruri foarte folositoare. Unul era 
un cilindru acţionat de baterii, comercializat sub 
numele de „La pământ, ogare” Când apăsai butonul 
roşu de sus, „La pământ, ogare!” emitea un fluierat 
ultrasonic care transforma până şi cel mai fioros 
dintre pitbuli într-un castron de spaghete blegi. 
Lângă el se afla un tub presurizat de Mace 
(versiunea poliţiei statale din Connecticut a gazului 


ameţitor al lui Batman), iar lângă Mace era o 
lanternă cu patru baterii. 

Hamilton scoase lanterna din gaică, o aprinse, apoi 
ridică mâna stângă pentru a acoperi parţial raza. 
Făcu aceasta fără a-şi lua măcar o clipă mâna 
dreaptă de pe patul revolverului. Copoi bătrâni; 
copoi hapsâni; dar niciun copoi bătrân şi hapsân. 

Plimbă raza de-a lungul platformei camionetei. Era 
o bucată de prelată acolo, dar nimic altceva. 
Platforma camionetei era la fel de goală ca şi ca- 
bina. 

Hamilton rămăsese în tot acest timp la o depărtare 
precaută de GMC-ul cu plăcuţe pe care figura 
langustă, schimonosită - lucrul acesta era atât de 
bine înfipt în sinea sa încât nici măcar nu se gândise 
la el. Acum se aplecă şi îndreptă lanterna sub 
camionetă, cel din urmă loc unde ar fi putut sta la 
pândă cineva care i-ar fi vrut răul. Puțin probabil, 
dar când avea în cele din urmă să dea colţul, nu vo- 
ia ca preotul să-şi înceapă predica spunând: „Dragi 
prieteni, ne aflăm astăzi aici ca să-l plângem 
incredibila plecare dintre noi a ofițerului Warren 
Hamilton.” Asta ar fi fost prea de prost gust. Mătură 
cu raza repede de la stânga la dreapta sub camio- 
netă şi nu văzu nimic în afară de amortizorul ruginit 
ce avea să cadă în viitorul apropiat - nu că, după 
cum arătau găurile din el, i-ar fi simţit şoferul prea 
mult lipsa când avea să se-ntâmple asta. 

- Cred că suntem singuri, scumpule, spuse ofiţerul 
Hamilton. 

Examina zona dimprejur, examina pentru o ultimă 
oară camioneta, fiind atent în mod special la ieşirea 
din restaurant. Nu observă că l-ar fi observat cineva 
pe el, aşa că se apropie de fereastra cabinei din 


partea  pasagerului şi îndreptă înăuntru raza 
lanternei. _ 

- Maică sfântă, murmură Hamilton. Intreab-o pe 
mama dacă-i vine să creadă harcea-parcea asta. 

Era brusc foarte bucuros de felinarele portocalii 
care-şi trimiteau lumina peste parcare şi-n cabina 
maşinii, fiindcă ele transformară ceea ce el ştia că 
este maro într-o culoare care era aproape neagră, 
făcând sângele să semene mai mult cu o cerneală. 

- A condus-o în halul ăsta? lisuse Christoase, ta- 
man din Maine a condus-o în halul ăsta? Intreab-o 
pe mama... 

Îşi îndreptă lanterna în jos. Scaunul şi podeaua 
GMC-ului erau o cocină. Văzu doze de bere, doze de 
băuturi nealcoolice, pungi de cipsuri şi jumări goale 
sau aproape goale, cutii ce conţinuseră Big Mac-uri 
şi Whopper-uri. Un ghemotoc din ceea ce părea a fi 
gumă de mestecat era stropşit pe bordul de metal 
deasupra găurii unde se aflase cândva un aparat de 
radio. În scrumieră erau câteva chiştoace de ţigări 
fără filtru. 

Mai mult ca orice, era sânge. 

Erau dâre şi pete de sânge pe scaun. Volanul era 
murdar de sânge. Era o pată de sânge uscat pe ma- 
neta claxonului, acoperind aproape complet sim- 
bolul Chevrolet încrustat acolo. Era sânge pe mâ- 
nerul interior al portierei şoferului şi era sânge pe 
oglindă - pata aceea era un cerc mic ce se voia a fi 
un oval, iar Hamilton îşi spuse că domnul 96529Q 
era posibil să fi lăsat o amprentă aproape perfectă 
în sângele victimei sale când îşi potrivise oglinda 
retrovizoare. Şi pe una dintre cutiile de Big Mac se 
afla o pată mare de sânge. In aceea păreau să fi ră- 
mas şi câteva fire de păr. 


- Ce i-o fi spus fetei care i-a adus meniul? bâigui 
Hamilton. Că s-a tăiat când se bărbierea? în spatele 
lui se auzi un târşâit. Hamilton se învârti pe călcâie, 
simțindu-se prea lent, simțindu-se mult prea sigur 
că, în pofida precauţiilor de rutină, fusese prea 
hapsân cu curajul său ca să mai ajungă vreodată 
bătrân, fiindcă nu ţinea nimic de rutină în treaba 
asta, nu, domnule, tipul se furişase în spatele lui şi 
curând va fi şi mai mult sânge în cabina bătrânei 
camionete Chevrolet, sângele /u;, fiindcă un tip care 
putea conduce un astfel de abator portabil din 
Maine până aproape de graniţa statului New York 
era un psihopat, genul de om care ar omori un poli- 
tist statal fără să stea mai mult pe gânduri decât 
atunci când îşi cumpără un sfert de litru de lapte. 

Hamilton îşi scoase revolverul pentru a treia oară 
în cariera sa, trase cocoşul şi aproape că descarcă 
un glonţ (sau două, sau trei) în nimic altceva decât 
în întuneric; era încordat la maximum. Dar acolo nu 
era nimeni. 

Cu sângele bubuindu-i la tâmple, cobori încet 
pistolul. 

O pală slabă de vânt străbătu noaptea. Târşâitul se 
auzi din nou. Pe pavaj, văzu o cutie de Filet-O-Fish - 
chiar de la McDonald's-ul acela, fără-ndoială, cât de 
isteţ eşti tu, Holmes, mulţumesc, dar nu e nevoie, 
Watson, a fost cât se poate de elementar - care 
alunecă un metru jumătate sau doi, purtată de briză 
şi apoi se opri din nou. 

Hamilton expiră prelung, tremurând, şi cobori cu 
grijă cocoşul pistolului. 

- Aproape că te-ai făcut de râs, poftim, Holmes, 
spuse el pe o voce câtuşi de puţin controlată. 
Aproape că te-ai făcut cu un CR-14. 


Un CR-14 era un formular pentru „gloanţe trase”. 

Se gândi să-şi pună pistolul la loc în toc, acum că 
era limpede că nu avea ce împuşca în afară de o 
cutie goală de sandviş cu peşte, şi apoi se hotărî să-l 
ţină pur şi simplu în mână până ce va vedea 
celelalte unităţi la orizont. Stătea bine în mâna lui. 
Era reconfortant. Fiindcă nu era vorba numai de 
sânge, sau de faptul că bărbatul pe care-l căuta un 
poliţist din Maine pentru crimă condusese cu calm 
şase sute patruzeci de kilometri sau aşa ceva în mi- 
zeria aia. În jurul camionetei se simţea o duhoare ce 
semăna într-un fel cu duhoarea dintr-un loc de pe 
un drum de ţară unde o maşină a lovit şi a strivit un 
sconcs. Nu ştia dacă ofiţerii ce urmau să vină aveau 
s-o simtă sau dacă numai el o simţea, şi nu-i păsa 
cine ştie cât. Nu era un miros de sânge, sau de 
mâncare stricată, sau de intestine întoarse pe dos. 
Era, credea el, pur şi simplu mirosul răului. Mirosul 
unui rău foarte, foarte mare. Un rău suficient de 
mare încât el să nu vrea să-şi pună revolverul la loc 
în toc chiar dacă era aproape convins că deţinătorul 
acelui miros plecase, probabil cu mai multe ore în 
urmă - nu auzea niciun păcănit din-acela pe care-l 
produce un motor ce încă este cald. Nu conta. Asta 
nu schimba ce ştia el: pentru o vreme, camioneta 
fusese bârlogul unui animal îngrozitor, iar el nu avea 
de gând să-şi asume nici cel mai mic risc ca 
animalul să se întoarcă şi să-l găsească nepregătit. 
lar mama îşi putea paria toţi banii pe asta. 

Rămase acolo cu arma în mână, cu părul de pe cap 
ridicat, şi i se păru că a trecut foarte mult timp până 
ce unităţile de întărire ajunseră în sfârşit. 


Şase - Moarte în oraşul cel mare 


1 


Dodie Eberhart era scoasă din sărite, iar când 
Do-die Eberhart era scoasă din sărite, în capitala 
nației exista o scorpie cu care nu voiai să ţi-o pui. 
Femeia urcă scările blocului cu apartamente de pe L 
Street cu indiferența (şi aproape cu amploarea) unui 
rinocer care traversează o întindere largă de iarbă. 
Rochia ei bleumarin se întindea şi se lărgea peste 
un piept care era mai degrabă prea mare ca să fie 
pur şi simplu numit amplu. Braţele ei cărnoase se 
legănau ca două pendule. 

Cu mulţi ani în urmă, femeia aceasta fusese una 
dintre cele mai năucitoare prostituate din Washing- 
ton. În zilele acelea, înălţimea ei - un metru optzeci 
şi şapte -, dar şi aspectul plăcut, făcuseră din ea mai 
mult decât o fleandură destrăbălată; avea atât de 
mare trecere, încât o noapte cu ea era aproape la 
fel de bună ca şi un trofeu în bârlogul unui 
gentleman sportiv, iar dacă ar fi fost ca cineva să 
privească atent fotografiile diverselor fetes şi 
soirees din Washington din timpul celei de-a doua 
administrații Johnson şi a primei administrații Nixon, 
ar fi putut-o observa pe Dodie Eberhart în multe 
dintre ele, de obicei la braţul unui bărbat al cărui 
nume apărea frecvent în articolele şi eseurile 
politice cu greutate. Chiar şi numai înălţimea ei o 
făcea greu de trecut cu vederea. 

Dodie era o târfă cu inimă de casier bancar şi su- 
flet de gândac strângător. Doi dintre clienţii ei per- 


manenţi, unul un senator democrat şi celălalt un re- 
prezentant republican cu destui ani în vârsta senec- 
tuţii, îi oferiseră suficienţi bani să se poată lăsa de 
meserie. Nu făcuseră asta tocmai din proprie voinţă. 
Dodie era conştientă că riscul de îmbolnăvire nu se 
afla tocmai în descreştere (iar oficialii guver- 
namentali aflaţi în locuri înalte sunt la fel de vulne- 
rabili la SIDA şi diverse boli venerice mai puţin 
importante - dar totuşi neplăcute - ca orice om de 
rând). Şi nici vârsta ei nu se afla în descreştere. lar 
încrederea ei în faptul că aceşti gentlemeni îi vor 
lăsa ceva prin testament, aşa cum promiseseră 
amândoi, nu era prea mare. Îmi pare rău, le spusese 
ea, dar, vedeţi voi, nu cred în Moş Crăciun sau în 
Zâna Măseluţă mai mult decât credeţi voi. Micuța 
Dodie e pe cont propriu. 

Micuța Dodie cumpărase trei clădiri cu aparta- 
mente cu acei bani. Anii trecuseră. Cele şaptezeci şi 
şapte de kilograme care îngenuncheaseră bărbaţi 
puternici (de obicei în faţa ei pe când ea stătea 
goală în faţa lor) deveniseră acum o sută douăzeci şi 
şapte. Investiţiile care-i merseseră bine la mijlocul 
anilor şaptezeci scăzuseră în anii optzeci, când se 
părea că toţi ceilalţi oameni din ţară cu bani pe 
piaţa de capital se descurcau bine. Până în ultima 
fază activă a carierei sale avusese doi excelenți 
brokeri pe lista scurtă; fuseseră momente când îşi 
dorise să-i fi păstrat şi după ce se lăsase de 
meserie. 

O clădire de apartamente o pierduse în '84; a doua 
în '86, în urma unei dezastruoase revizii contabile a 
Fiscului. O păstrase pe aceasta din L Street la fel de 
acerb ca un jucător ce pierde într-o partidă pe viaţă 
şi pe moarte de Monopoly, convinsă fiind că se afla 


într-un cartier pe cale să Prospere. Dar nu 
Prosperase încă, şi ea nu credea că avea să Pros- 
pere vreme de încă un an sau doi... dacă avea să 
prospere vreodată. Când avea s-o facă, intenţiona 
să-şi facă bagajele şi să se mute în Aruba. Intre 
timp, proprietăreasa care fusese cândva cea mai 
căutată parteneră de sex din oraşul-capitală pur şi 
simplu trebuia să rămână pe poziţie. 

Ceea ce făcuse întotdeauna. 

Ceea ce intenţiona să facă în continuare. 

Şi Domnul să-i aibă în pază pe cei care-i aţineau 
calea. 

Cum ar fi Frederick „DI. Mahăr” Clawson, de pildă. 

Ajunse pe palierul celui de-al doilea etaj. Guns n' 
Roses bubuia din apartamentul Shulman-ilor. 

- OPRIȚI DRACULUI CASETOFONUL ALA! ţipă ea din 
toţi rărunchii... iar când Dodie Eberhart ridica vocea 
la nivelul maxim de decibeli, geamurile se crăpau, 
timpanele copiilor mici se spărgeau şi câinii mureau 
pe loc. i 

Muzica trecu de la urlet la şoaptă cât ai clipi. li 
simțea pe Shulmani tremurând unul în brațele ce- 
luilalt ca o pereche de căţeluşi speriaţi în toiul unei 
furtuni cu tunete, şi sperând că nu pe ei venise să-i 
întâlnească Vrăjitoarea cea Rea de pe L Street. Se 
temeau de ea. Aceasta nu era deloc o reacție 
necugetată. Shulman era un avocat corporatist la o 
firmă puternică, însă tot se afla la distanță de două 
ulcere ca să fie destul de puternic pentru a o face pe 
Dodie să încremenească. Dacă se-ntâmpla să o 
calce pe bătături în acea etapă a vieţii ei, femeia 
avea să-i poarte intestinele drept jartiere, iar el ştia 
asta, şi ăsta era un lucru foarte satisfăcător. 


Când ţi se rupea fundul sacului atât de la conturile 
bancare, cât şi de la portofoliul de investiţii, trebuia 
să profiţi de satisfacţii atunci când le găseai. 

Dodie dădu colţul fără să-şi întrerupă mersul şi 
porni pe scări în sus către etajul al treilea, unde 
Frederick „DI. Mahăr” Clawson locuia într-o 
splendoare solitară. Mergea cu acelaşi pas egal de 
„rinocer-traversând-savana”, cu fruntea ridicată, cu 
respiraţia câtuşi de puţin tăiată, în pofida greutăţii 
sale, scările trepidând foarte puţin în ciuda solidităţii 
lor. 

Abia aştepta întâlnirea aceasta. 

Clawson nici măcar nu se afla pe treapta de jos a 
scării juridic-corporatiste. La momentul prezent, nu 
se afla nici măcar pe scară. Asemenea tuturor 
studenţilor la drept pe care-i întâlnise vreodată (în 
general chiriaşi; cu siguranţă nu se culcase nicio- 
dată cu ei în ceea ce acum considera ca fiind „cea- 
laltă viaţă” a ei), Clawson era alcătuit în principal 
din aspirații înalte şi fonduri scăzute, amândouă 
plutind pe o generoasă pernă de rahat. Dodie, de 
regulă, nu făcea confuzie între aceste elemente. Să 
pună botul la o replică plină de rahat a unui student 
la drept era, în concepţia ei, la fel de rău ca şi cum 
ar fi făcut un număr pe gratis. Odată ce începeai cu 
un astfel de comportament, la fel de bine îţi puteai 
pune cravaşa în cui. 

La figurat vorbind, desigur. 

Şi totuşi, Frederick „DI. Mahăr” Clawson îi spărsese 
parţial apărarea. Întârziase cu chiria patru daţi la 
rând şi ea permisese acest lucru fiindcă o 
convinsese că, în cazul acesta, vechea şi obosita 
scriptură era într-adevăr adevărată (sau s-ar putea 
dovedi să fie): chiar urma să primească nişte bani. 


N-ar fi putut să-i facă asta dacă ar fi pretins că 
Sidney Sheldon era de fapt Robert Ludlum, sau că 
Victoria Hoit era de fapt Rosemary Rogers, fiindcă 
ea nu dădea nici-o ceapă degerată pe oamenii ăştia 
sau pe milioanele lor de colegi scriitori. Pe ea o 
pasionau triller-urile, iar dacă erau nişte thriller-uri 
cu adevărat alerte, cu atât mai bine. Bănuia că 
existau o grămadă de oameni în lume care se lăsau 
păcăliţi de zoaiele alea romantice şi de căcaturile 
alea de spionaj, asta dacă puteai avea încredere cât 
de cât în lista celor mai bine vândute cărţi, publicată 
în ziarul Post de duminică, dar ea-l citea pe Elmore 
Leonard de ani întregi înainte ca acesta să ajungă 
pe listă, şi-şi formase şi puternice legături cu Jim 
Thompson, David Goodie, Horace McCoy, Charles 
Willeford şi toţi ceilalţi tipi ca ei. Pe scurt spus, lui 
Dodie Eberhart îi plăceau romanele în care oamenii 
jefuiau bănci, se împuşcau între ei şi făceau dovada 
marii lor iubirii faţă de femei în special bătându-le 
de le săreau capacele. 

George Stark, după părerea ei, era - sau fusese - 
cel mai bun dintre aceştia. Ea fusese un admirator 
devotat, de la Metoda lui Machine şi Oxford Blues 
Până la În goană spre Babilon, care părea să fie 
ultimul dintre romanele lui. 

Mahărul din apartamentul de la etajul al treilea 
fusese înconjurat de însemnări şi de romane ale lui 
Stark atunci când ea mersese prima oară să-l strân- 
gă cu uşa din pricina chiriei (întârziată numai cu trei 
zile atunci, dar, sigur, dacă le dădeai un deget, îţi 
luau toată mâna) şi, după ce se-ngrijise de treaba ei 
şi el îi promisese să-i dea un cec până la prânz în 
ziua următoare, îl întrebase dacă operele complete 


ale lui George Stark erau lectură obligatorie pentru 
o carieră juridică. 

- Nu, spusese Clawson cu un zâmbet luminos, 
voios şi peste măsură de carnivor, dar s-ar putea 
foarte bine să finanțeze una. 

Zâmbetul, mai mult decât orice, a fost cel care o 
vrăjise şi o făcuse să-şi tempereze vocea în cazul 
său, acolo unde se răstise cu brutalitate în toate ce- 
lelalte. Văzuse zâmbetul acela de multe ori înainte 
în propria-i oglindă. Crezuse atunci că un asemenea 
zâmbet nu poate fi fals şi, numai pentru dosar, încă 
mai credea asta. Clawson chiar îl avea la mână pe 
Thaddeus Beaumont; greşeala sa fusese faptul că 
crezuse cu atâta convingere că Beaumont va 
acţiona conform planurilor unui domn Mahăr ca 
Frederick Clawson. Şi fusese şi greşeala ei. Ea citise 
unul dintre cele două romane ale lui Beaumont - 
Negura purpurie - după ce-i explicase Clawson ce 
descoperise, şi-o găsise drept o carte de-o prostie 
desăvârşită. In ciuda corespondenţei şi-a foto- 
grafiilor pe care i le arătase DI Mahăr, cu greu i-ar fi 
venit sau i-ar fi fost imposibil să creadă că ambii 
scriitori erau unul şi acelaşi om. Doar că... după ce 
citise cam trei sferturi din carte, într-un punct când 
fusese pe cale să azvârle plicticoşenia aia de cea- 
laltă parte a camerei şi să dea uitării toată tărăşe- 
nia, găsise o scenă în care un fermier împuşca un 
cal. Calul avea două picioare rupte şi trebuia îm- 
puşcat, dar treaba era că bătrânului fermier John i-a 
făcut plăcere să-l împuşte. Lipise, de fapt, ţeava 
puştii de capul calului şi se masturbase, apăsând 
trăgaciul în momentul culminant. 

Era, credea ea, de parcă Beaumont ar fi plecat să 
bea o ceaşcă de cafea când ajunsese la partea ace- 


ea... şi-i luase locul George Stark şi scrisese scena, 
ca un Rumpelstiltskin literar. Cu siguranţă, aceea 
era singura bucată de aur în căpiţa aia de fân. 

Ei bine, nimic din toate astea nu conta acum. Tot 
ce dovedea era că nimeni nu era imun pe vecie la 
rahaturi. Mahărul o luase pentru o raită, însă cel 
puţin fusese o raită scurtă. Şi acum se sfârşise. 

Dodie Eberhart ajunse pe palierul celui de-al treilea 
etaj, cu palma strângându-i-se în genul acela de 
pumn solid pe care-l făcea când sosea timpul nu 
pentru un ciocănit politicos la uşă, ci pentru un 
bubuit, după care văzu că bubuitul nu era necesar. 
Uşa mahărului stătea întredeschisă. 

- lisuse mare! murmură Dodie, răsucindu-şi buza. 

Acesta nu era un cartier de drogaţi, dar când ve- 
nea vorba să devasteze apartamentul unui idiot, 
drogaţii erau mai mult decât dispuşi să treacă gra- 
niţele. Tipul era chiar mai prost decât îl crezuse. 

Bătu la uşă cu încheieturile degetelor şi o împinse 
în lături. 

- Clawson! strigă ea pe o voce care promitea 
osândă şi damnare. Nu primi niciun răspuns. 
Uitându-se de-a lungul coridorului scurt, văzu că 
draperiile din sufragerie erau trase şi că becul din 
tavan era aprins. Un radio cânta încet. 

- Clawson, vreau să discut cu tine! 

Porni pe coridorul scurt... şi se opri. 

Una dintre pernele de pe sofa se afla pe podea. 

Asta era tot. Niciun semn că locuinţa fusese 
devastată de-un drogat înfometat, însă instinctele ei 
erau încă ascuţite, şi adulmecă imediat nenorocirea. 
Simţi un miros. Era foarte vag, dar era prezent. 
Semăna puţin cu mirosul de mâncare stricată, dar 
încă nu descompusă. Nu era asta, dar mai aproape 


de atât nu putea ajunge. Mai simţise înainte mirosul 
acesta? Credea că da. 

Şi mai era un miros, chiar dacă nu crezu că nasul ei 
era cel care îi simţea prezenţa. Îl recunoscu pe 
acesta numaidecât. Ea şi ofiţerul Hamilton din 
Connecticut ar fi fost de acord pe dată asupra a ce 
era: mirosul răului. 

Rămase chiar la intrarea în sufragerie, uitându-se 
la perna răsturnată, ascultând radioul. Ceea ce nu 
reuşise să facă urcarea a trei etaje reuşi acea pernă 
nevinovată - inima îi bătea repede sub masivul sân 
stâng, iar respiraţia îi ieşea greu pe gură. Ceva nu 
era în regulă acolo. Foarte neînregulă. Întrebarea 
era dacă devenea sau nu parte din asta dacă mai 
rămânea acolo. 

Simţul practic îi spunea să plece, să plece cât mai 
avea ocazia, iar simţul practic era foarte puternic. 
Curiozitatea îi spunea să rămână şi să arunce un 
ochi... şi era mai puternică. 

Îşi vâri capul prin uşa sufrageriei şi se uită mai întâi 
spre dreapta, unde se afla un şemineu fals, două 
ferestre ce dădeau spre L Street, şi nu mare lucru 
altceva. Se uită la stânga şi, brusc, capul se opri din 
mişcare. Chiar păru să paralizeze locului. Ochii i se 
căscară. 

Acea privire blocată nu dură mai mult de trei se- 
cunde, dar ei i se păru mult mai mult. Şi văzu totul, 
până în cel mai mic detaliu; mintea ei făcu propria 
fotografie a ceea ce vedea, la fel de clară şi de pre- 
cisă ca acelea pe care avea să le ia curând fotogra- 
ful din echipa de criminalistică. 

Văzu cele două sticle de bere Amstel pe măsuţa 
pentru cafea, una goală şi cealaltă pe jumătate pli- 
nă, cu un guler de spumă încă înăuntrul gâtului sti- 


clei. Văzu scrumiera pe a cărei margine curbată 
scria CHICAGOLAND! Văzu două chiştoace de ţigări 
fără filtru strivite în mijlocul albului imaculat al 
scrumierei, cu toate că mahărul nu fuma - nu ţigări, 
cel puţin. Văzu cutia mică de plastic ce fusese 
cândva plină cu piuneze zăcând pe-o rână între 
sticle şi scrumieră. Mare parte dintre piunezele pe 
care mahărul le folosea să-şi prindă diverse lucruri 
pe panoul din bucătărie erau împrăştiate pe 
suprafaţa de sticlă a măsuţei pentru cafea. Văzu 
câteva care se opriseră pe un exemplar deschis al 
revistei People, cea în care apăruse articolul despre 
Thad Beaumont/George Stark. Îi putea vedea pe 
domnul şi doamna Stark dând mâna peste lespedea 
funerară a lui Stark, cu toate că de unde se afla ea 
aceştia erau cu capul în jos. Era articolul care, po- 
trivit lui Frederick Clawson, nu avea niciodată să fie 
tipărit. Avea să-l facă, în schimb, un om destul de 
bogat. Greşise în privinţa asta. De fapt, se părea că 
greşise în toate privinţele. 

Îl văzu pe Frederick Clawson, care devenise din 
mahăr un nimeni în drum, şezând în unul dintre cele 
două fotolii din sufragerie. Fusese legat. Era 
gol-puşcă, hainele lui fuseseră aruncate într-un 
ghem dezordonat sub măsuţa pentru cafea. Văzu 
gaura însângerată din vintrele sale. Testiculele erau 
încă la locul lor; penisul îi fusese îndesat în gură. Mai 
era loc destul, fiindcă criminalul îi tăiase domnului 
Mahăr şi limba. Aceasta era prinsă pe perete. 
Piuneza fusese înfiptă în carnea ei roz atât de 
adânc, încât ea nu reuşi să vadă decât o semilună 
rânjită de-un galben ţipător care era gămălia 
piunezei, iar mintea ei fotografie fără zăbavă şi 
acest lucru. Sângele se scursese pe tapetul de 


dedesubt, alcătuind un desen vălurit sub formă de 
evantai. 

Ucigaşul folosise încă o piuneză, aceasta cu o 
gămălie de-un verde deschis, ca să ţintuiască a do- 
ua pagină a articolului din revista People pe pieptul 
gol al fostului mahăr. Nu reuşi să vadă faţa lui Liz 
Beaumont - era acoperită de sângele lui Clawson - 
dar văzu mâna femeii, întinzând farfuria cu negrese 
ca Thad s-o poată inspecta zâmbind. Işi amintea că 
acea fotografie îl necăjise în mod deosebit pe 
Clawson. Ce mascaradă! exclamase el. Ea urăşte să 
gătească - a spus asta într-un interviu chiar după ce 
Beaumont şi-a publicat primul roman. Scrise cu 
degetul folosind sânge deasupra limbii retezate 
prinse pe perete erau aceste cinci cuvinte: 


VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU. 


lisuse Christoase, gândi o parte îndepărtată a 
minţii ei. E exact ca-ntr-un roman de George Stark... 
ceva ce-ar face Alexis Machine. 

Din spatele ei se auzi o izbitură slabă. 

Dodie Eberhart strigă şi se întoarse pe călcâie. 
Machine veni spre ea cu îngrozitorul lui brici, 
scânteierea lui de oţel fiind acum acoperită cu sân- 
gele lui Frederick Clawson. Faţa lui înfiorătoare era 
masca schimonosită de cicatrice pe care i-o lăsase 
Nonie Griffiths după ce-l tăiase la sfârşitul Metode; 
lui Machine, Şi... 

Şi nu era absolut nimeni acolo. 

Uşa se închisese singură, asta era tot, aşa cum fac 
uneori uşile. 

Chiar aşa să fie? întrebă acea parte îndepărtată a 
minţii ei... doar că acum era mai apropiată, ridicând 


vocea, insistentă din cauza spaimei. Stătea în parte 
deschisă fără absolut nici-o problemă când ai urcat 
scările. Nu larg deschisă, dar suficient cât să-ţi dai 
seama că nu era închisă. 

Acum, ochii i se întoarseră la sticlele de bere de pe 
măsuţa pentru cafea. Una goală. Una pe jumătate 
plină, cu un inel de spumă pe interiorul gâtului ei. 

Ucigaşul fusese în spatele uşii când intrase ea. 
Dacă ar fi întors capul, aproape sigur că l-ar fi 
văzut... şi acum ar fi fost şi ea moartă. 

lar când stătuse acolo, hipnotizată de rămăşiţele 
colorate ale lui Frederick „DI Mahăr” Clawson, 
acesta pur şi simplu ieşise, închizând uşa în urma 
lui. Puterea îi părăsi picioarele şi alunecă în ge- 
nunchi cu o graţie ciudată, semănând cu o fată pe 
cale să primească împărtăşania. Mintea îi alerga 
frenetică la acelaşi gând, ca un gerbil într-o roată de 
exerciţii: O, n-ar fi trebuit să strig, o să se-ntoarcă, 
o, n-ar fi trebuit să strig, o să se-ntoarcă, o, n-ar fi 
trebuit să strig... 

Şi-atunci îl auzi, bufnetul măsurat al picioarelor lui 
mari pe covorul din hol. Mai târziu, ajunse la 
convingerea că blestemaţii ăia de Shulmani ridica- 
seră iarăşi volumul casetofonului şi că luase bubui- 
tul monoton al basului drept paşi, dar în clipa aceea 
fu convinsă că era Alexis Machine şi că se întorcea... 
un bărbat atât de hotărât şi cu gânduri atât de 
criminale, încât nici măcar moartea nu-l putea opri. 

Pentru prima oară în viaţa ei, Dodie Eberhart 
leşină. 

Îşi reveni în simţiri trei minute mai târziu. Picioarele 
încă n-o puteau susţine, aşa că se târî înapoi de-a 
lungul scurtului hol al apartamentului către uşă, cu 
părul atârnându-i peste faţă. Se gândi să deschidă 


uşa şi să arunce o privire afară, dar nu se putu 
convinge s-o facă. Roti ivărul în schimb, apoi trase 
zăvorul şi puse lanţul de siguranţă. Odată aceste 
lucruri făcute, se aşeză cu spatele lipit de uşă, 
gâfâind, lumea din jur fiind o ceaţă cenuşie. Era vag 
conştientă că se încuiase înăuntru împreună cu un 
cadavru mutilat, dar asta nu era atât de rău. Nu era 
câtuşi de puţin rău, când te gândeai la alternative. 

Puțin câte puţin, îşi recapătă forţele şi reuşi să se 
ridice în picioare. Dădu colţul din capătul holului şi 
intră în bucătărie, unde se afla telefonul. Îşi feri 
privirea de la ce mai rămăsese din DI Mahăr, chiar 
dacă acesta era un exerciţiu futil; avea să vadă acea 
fotografie mentală în toată claritatea ei hidoasă 
multă vreme de atunci înainte. 

Sună la poliţie şi, când aceştia veniră, nu vru să le 
dea voie să intre până ce unul dintre ei nu strecură 
pe sub uşă actul său de identitate. 

- Care-i numele soţiei tale? îl întrebă ea pe poliţis- 
tul a cărui insignă laminată îl identifica drept Char- 
les F. Toomey, Jr. 

Vocea ei era piţigăiată şi tremurată, cât se poate 
de diferită de cea obişnuită. Prietenii apropiaţi (dacă 
ar fi avut vreunul) nu ar fi recunoscut-o. 

- Stephanie, doamnă, răspunse răbdătoare vocea 
aflată de cealaltă parte a uşii. 

- Pot suna la secţie şi să verific asta, să ştii! aproa- 
pe că ţipă ea. 

- Ştiu că puteţi, doamnă Eberhart, răspunse vocea, 
dar v-aţi simţi în siguranţă mai repede dacă ne-aţi 
lăsa pur şi simplu să intrăm, nu credeţi? 

Şi fiindcă încă putea recunoaşte Vocea Poliţistului 
la fel de uşor cum recunoscuse Mirosul Răului, 
descuie uşa şi-i lăsă înăuntru pe Tommy şi pe 


partenerul acestuia. După ce aceştia intrară, Dodie 
mai făcu ceva ce nu făcuse niciodată: începu să facă 
istericale. 


Şapte - Treburi poliţieneşti 


1 


Când veni poliţia, Thad se afla la etaj în biroul său, 
scriind. 

Liz citea o carte în sufragerie, în vreme ce Willi-am 
şi Wendy se hlizeau unul la celălalt în ţarcul su- 
pradimensionat pe care-l împărțeau. Se duse la uşă, 
şi înainte să o deschidă se uită afară prin unul dintre 
îngustele geamuri ornamentale care o flancau. 
Acesta era un obicei pe care-l apucase de la ceea ce 
în glumă era numit „debutul” lui Thad în revista 
People. Vizitatorii - vagi cunoştinţe în cea mai mare 
parte, cu un adaos generos de rezidenţi curioşi ai 
oraşului şi chiar câţiva străini (aceştia din urmă fără 
excepţie admiratori ai lui Stark) presăraţi ca să 
completeze selecţia - începuseră să-şi facă simțită 
prezenţa. Thad numea acesta „sindromul 
vedeţi-crocodilii-în-viaţă” şi spunea că va dispărea 
într-o săptămână sau două. Liz spera să aibă 
dreptate. Între timp, ea îşi făcea griji că unul dintre 
noii musafiri s-ar putea să fie un vânător nebun de 
crocodili de genul celui care-l omorâse pe John 
Lennon, şi aruncă mai întâi o privire prin fereastra 
laterală. Nu ştia dacă ar fi recunoscut un nebun 
get-beget  dacă-l vedea, dar putea cel puţin 
împiedica şirul gândurilor lui Thad să se rupă în 
timpul celor două ore din fiecare dimineaţă pe care 
le petrecea scriind. 


După aceea, el însuşi răspundea la uşă, de obicei 
aruncându-i o privire de băieţel vinovat la care ea 
nu ştia cum să răspundă. 

Cei trei bărbaţi care se aflau în pragul uşii princi- 
pale în acea dimineaţă de sâmbătă nu erau admira- 
tori nici al lui Beaumont, nici ai lui Stark, bănui ea, şi 
nu erau nici nişte nebuni... numai dacă unii din 
recolta recentă nu se apucaseră să conducă patrule 
de poliţie statală. Liz deschise uşa, simțind acea 
tresărire de nelinişte pe care şi cei mai corecţi dintre 
oameni trebuie s-o simtă când le vine poliţia acasă 
fără să fie chemată. Bănuia că, dacă ar fi avut copii 
suficient de mari să hoinărească şi să se zbenguie în 
dimineaţa aceea ploioasă de sâmbătă, deja s-ar fi 
întrebat dacă erau teferi. 

- Da? 

- Sunteţi doamna Elizabeth Beaumont? întrebă 
unul dintre ei. 

- Da, sunt. Vă pot ajuta cu ceva? 

- Soţul dumneavoastră este acasă, doamnă Beau- 
mont? întrebă al doilea. 

Aceştia doi purtau pelerine de ploaie cenuşii 
identice şi pălării de poliţie statală. 

Nu, ceea ce auziti clămpănind la etaj e fantoma lui 
Ernest Hemingway, se gândi să spună, dar sigur că 
n-o spuse. Prima veni teama „a-avut-cineva- 
un-accident”, apoi vina-fantomă care te făcea să-ţi 
doreşti să spui ceva dur sau sarcastic, ceva care să 
exprime, indiferent de cuvintele folosite: P/ecați de 
aici. Nu sunteți bineveniţi aici. Noi n-am greşit cu 
nimic. Duceţți-vă şi găsiţi-l pe cel care a făcut-o. 

- Pot să întreb de ce vreţi să vorbiţi cu el? 

Al treilea poliţist era Alan Pangborn. 


- Probleme poliţieneşti, doamnă Beaumont, spuse 
el. Putem vorbi cu el, vă rog? 


2 


Thad Beaumont nu ținea ceva ce să aducă a jurnal 
organizat, dar uneori scria despre întâmplările din 
viaţa sa care-l interesau, îl amuzau sau îl speriau. 
Păstra aceste relatări într-un registru legat, iar soţia 
sa nu se prea dădea în vânt după ele. O făceau să 
se cutremure, de fapt, chiar dacă nu-i spusese 
niciodată lui Thad asta. Multe erau ciudat de lipsite 
de pasiune, aproape ca şi când o parte din el rămă- 
nea deoparte şi îşi dădea seama de viaţa lui cu un 
ochi detaşat şi aproape dezinteresat. În urma vizitei 
poliţiştilor din dimineaţa de 4 iunie, scrise o lungă 
însemnare străbătută de-un puternic şi neobişnuit 
filon emoţional. 

Inteleg puțin mai bine acum Procesul lui Kafka şi 
1984 al lui Orwell [scrise Thad]. A /e citi ca romane 
politice şi nimic altceva e o gravă eroare. Bănuiesc 
că depresia prin care am trecut după ce am 
terminat Dansatorii şi am descoperit că nu mă 
aştepta nimic mai departe - cu excepția avortului lui 
Liz, adică - încă rămâne cea mai chinuitoare 
experiență emoțională a vieții noastre de cuplu, dar 
ce s-a întâmplat astăzi pare şi mai rău. Îmi spun că 
e aşa fiindcă experiența e incă proaspătă, dar 
bănuiesc că e mult mai mult decât atât. Bănuiesc 
că, dacă timpul petrecut în întunericul şi pierderea 
acelor primi gemeni sunt răni care s-au vindecat, 
lăsând numai cicatrice care să amintească de locul 
unde s-au aflat, această nouă rană se va vindeca şi 
ea... dar nu cred că timpul o va şterge vreodată 


complet. Va lăsa cicatricea ei, una mai scurtă, dar 
mai adâncă - la fel ca tatuajul şters, lăsat de lama 
lungă a unui cuțit. 

Sunt sigur că poliţiştii s-au comportat potrivit 
jurămintelor lor (dacă încă le mai depun, şi presu- 
pun că da). Şi totuşi, am simţit atunci şi chiar şi 
acum sentimentul că m-am aflat în pericol să fiu 
tras înăuntrul unei maşinării birocratice fără chip, nu 
oameni, ci o maşină care-şi va vedea metodic de 
treabă până ce mă va transforma, ronțăindu-mă, în 
Zzdrenţe... fiindcă a ronțăi oamenii până ce aceştia 
nu mai sunt decăt nişte zdrențe este treaba de care 
se ocupă maşina aceea. 

l-a putea spune lui Liz că am fost agitat când a 
venit la etaj şi mi-a spus că poliția aştepta să dis- 
cute cu mine despre ceva, dar nu i-aş spune din ce 
cauză. Ea a spus că unul dintre ei era Alan 
Pangborn, şeriful districtului Castle. S-ar putea să-l 
mai fi întâlnit o dată sau de două ori înainte, dar 
I-am recunoscut, de fapt, numai fiindcă din când în 
când îi apare poza în ziarul Caii din Castle Rock. 

Eram curios şi bucuros să iau o pauză de la maşina 
de scris, unde oamenii insistă de o săptămână 
încoace să facă lucruri pe care eu nu vreau să le 
facă. Dacă m-am gândit la ceva, bănuiesc că m-am 
gândit că s-ar putea să aibă ceva de-a face cu 
Frederick Clawson, sau că era ceva legat de articolul 
din People. Și aşa a fost, chiar dacă nu în felul cum 
am crezut eu. 

Nu ştiu dacă o să reuşesc să redau bine tonul 
întâlnirii care a urmat. Nu ştiu nici dacă are vreo 
importanță, numai că mi se pare important să 
încerc. Poliţiştii stăteau în hol lângă baza scărilor, 
trei bărbați masivi (nu-i de mirare că oamenii îi 


numesc tauri) de pe papucii cărora picura puţină 
apă pe covor. 

Dumneavoastră sunteţi Thaddeus Beaumont? a 
întrebat unul dintre ei - a fost şeriful Pangborn - şi 
atunci a început să aibă loc schimbarea emoțională 
pe care vreau s-o descriu (sau cel puțin s-o indic). 
Nedumerirea s-a alăturat curiozității şi plăcerii de-a 
scăpa, oricât de puțin, de maşina de scris. Şi un pic 
de îngrijorare. Numele meu complet, dar fără 
„domnule“. Exact ca un judecător adresându-se 
inculpatului căruia este pe cale să-i comunice 
sentința. 

Da, aşa este, am spus, iar dumneata eşti şeriful 
Pangborn. Ştiu asta, fiindcă avem o casă lângă lacul 
Castle. 

Apoi am întins mâna, acel vechi gest instinctual al 
masculului american bine educat. 

El n-a făcut decât să se uite la ea, şi pe faţă i-a 
apărut o expresie - a fost de parcă ar fi deschis uşa 
frigiderului şi-ar fi descoperit că peştele pe care-l 
cumpărase pentru cină se stricase. 

Nu am nici-o intenţie să vă strâng mâna, a spus el, 
aşa că ati putea foarte bine să o lăsați înapoi jos şi 
să ne lipsim amândoi de stânjeneală. 

Vorbele astea au fost un lucru al naibii de ciudat, 
un lucru de-a dreptul grosolan, dar asta nu m-a 
deranjat la fel de mult ca felul cum le-a rostit. A fost 
ca şi când m-ar fi crezut scos din minti. 

Și-uite aşa, am fost îngrozit. Chiar şi acum găsesc 
că mi-e greu să cred cât de repede, cât de-al naibii 
de repede, au trecut emoțiile mele prin spectru, de 
la o curiozitate normală şi o urmă de plăcere 
datorită întreruperii unei rutine obişnuite, la o teamă 
viscerală. În clipa aceea am ştiut că nu se aflau 


acolo numai să discute cu mine despre ceva, ci 
fiindcă erau de părere că făcusem ceva, iar în acel 
prim moment de oroare - „n-am nici-o intenţie să vă 
strâng mâna” - am fost sigur că făcusem. 

Asta am nevoie să exprim. În momentul de linişte 
mormântală care a urmat refuzului lui Pangborn de 
a-mi strânge mâna, am crezut, de fapt, că făcusem 
totul... şi că nu mă voi putea stăpâni să nu-mi 
mărturisesc vinovăția. 


3 


Thad îşi cobori încet mâna. Cu colţul ochiului o 
văzu pe Liz stând cu mâinile strânse tare într-un 
ghem alb între sâni, şi brusc vru să fie furios pe 
polițistul acela, care fusese invitat de bună voie să 
calce pragul case sale şi apoi refuzase să-i strângă 
mâna. Polițistul acela al cărui salariu era plătit, cel 
puţin într-o parte mică, de taxele pe care le achitau 
soţii Beaumont pentru casa lor din Castle Rock. 
Polițistul acela care o speriase pe Liz. Polițistul acela 
care acum îl speriase pe e/. Foarte bine, spuse Thad 
fără intonaţie. Dacă nu vreţi să daţi mâna cu mine, 
poate-mi veţi spune de ce vă aflaţi aici. 

Spre deosebire de poliţiştii statali, Alan Pangborn 
nu purta o pelerină de ploaie, ci o jachetă im- 
permeabilă, care-i ajungea doar până la brâu. Vâri 
mâna în buzunarul de la spate, scoase un cartonaş 
şi începu să citească de pe el. Lui Thad îi trebui o 
clipă ca să-şi dea seama că asculta o variantă a 
avertismentului Miranda. 

Cum aţi spus, numele meu este Alan Pangborn, 
domnule Beaumont. Sunt şeriful districtului Castle, 
Maine. Mă aflu aici fiindcă trebuie să vă interoghez 


în legătură cu o crimă. Vă voi adresa aceste 
întrebări la cazarma poliţiei statale din Orono. Aveţi 
dreptul să păstraţi tăcerea... 

- O, lisuse mare, vă rog, ce este asta? întrebă Liz şi 
se suprapuse peste ceea ce Thad se auzi pe sine 
zicând: 

- Aşteptaţi un minut, aşteptaţi doar un afurisit de 
minut. 

Avu intenţia să urle acestea, dar chiar dacă creierul 
le spuse plămânilor să ridice volumul până la 
înălţimea de 
„reducere-la-tăcere-a-studentilor-din-amfiteatru”, nu 
reuşi să scoată decât o slabă obiecţie pe care 
Pangborn o trecu uşor cu vederea. 

- ... Şi aveţi dreptul la consiliere juridică. Dacă nu 
vă permiteţi un avocat, vi se va oferi unul din oficiu. 

Aşeză cartonaşul înapoi în buzunarul de la spate. 

- Thad? Liz se lipi de el ca un copil mic speriat de 
tunet. Imenşii ei ochi nedumeriţi se uitau ţintă la 
Pangborn. Din când în când, scăpărau spre ofiţerii 
statali, care păreau suficient de mari să joace în 
apărarea într-o echipă de fotbal american profesio- 
nist, dar în principal rămaseră aţintiţi asupra lui 
Pangborn. 

- Nu plec niciunde cu voi, spuse Thad. 

Vocea îi tremura, ridicând şi coborând tonalitatea, 
schimbând registre ca vocea unui tânăr adolescent, 
încă mai încerca să fie furios. 

- Nu cred că mă puteţi obliga să fac asta. 

Unul dintre ofiţeri îşi drese glasul. 

- Alternativa, spuse el, este ca noi să ne întoarcem 
şi să cerem un mandat de arestare pe numele dum- 
neavoastră, domnule Beaumont. Pe baza informa- 
ţiilor pe care le deţinem, asta ar fi foarte uşor. 


Ofiţerul aruncă o privire spre Pangborn. 

- Ar fi corect să adaug că şeriful Pangborn a vrut să 
aducem unul cu noi. A susţinut foarte puternic ideea 
şi presupun că l-ar fi primit dacă n-aţi fi... un fel de 
persoană publică. 

Pangborn păru dezgustat, probabil din pricina 
acestui lucru, probabil fiindcă ofiţerul îl informa pe 
Thad cu privire la acest lucru, cel mai probabil din 
amândouă. 

Ofiţerul văzu privirea, îşi schimbă greutatea de pe 
un picior pe celălalt parcă puţin jenat, dar continuă 
neabătut. 

- Dat fiind că situaţia se prezintă cum se prezintă, 
nu mă deranjează să ştiţi asta. 

Se uită întrebător la partenerul său, care încuviinţă 
din cap. Pangborn nu făcu decât să-şi păstreze 
privirea dezgustată. Şi furioasă. Se uită, îşi spuse 
Thad, de parcă i-ar plăcea să mă sfâşie cu unghiile 
şi să-şi înfăşoare matele mele în jurul capului. Asta 
sună foarte profesionist, spuse Thad. 

Fu uşurat să descopere că-şi recăpăta cel puţin o 
parte din răsuflare şi că vocea îi revenea la normal. 
Voia să fie furios fiindcă furia ar fi potolit teama, dar 
tot nu reuşea mai mult decât o consternare. Se 
simţea lovit în plex. 

Ceea ce el ignoră este faptul că eu n-am nici cea 
mai vagă ideea cu privire la ce naiba este situaţia 
asta. 

- Dacă am crede că acesta e cazul, nu ne-am afla 
aici, domnule Beaumont, spuse Pangborn. 

Expresia de greață de pe faţa lui reuşi în sfârşit să 
producă efectul: Thad se înfurie brusc. Nu-mi pasă 
ce crezi! spuse el. Ti-am spus că ştiu cine eşti, 
domnule şerif Pangborn. Soţia mea şi cu mine deti- 


nem o casă de vacantă în Castle Rock din 1973 - cu 
mult înainte ca dumneata să fi auzit măcar de 
localitatea asta. Nu ştiu ce cauţi aici, la distanţă de 
două sute cincizeci şi şase de kilometri de teritoriul 
dumitale, sau de ce te uiţi la mine de parcă aş fi un 
rahat de pasăre pe-o maşină nouă, dar îţi pot spune 
că nu plec nicăieri cu dumneata până ce nu aflu. 
Dac-o să fie nevoie de-un mandat de arestare, daţi-i 
drumul şi obţineţi-l. Dar vreau să ştiţi că dacă o 
faceţi, o să vă treziţi până la gât într-un vas cu rahat 
clocotit şi eu voi fi cel de jos care se-ngrijeşte de 
foc. Fiindcă n-am făcut nimic. Asta-i de-a dreptul 
scandalos. Pur şi simplu... scandalos! 

Acum, vocea lui atinsese volumul maxim, şi ambii 
ofiţeri părură puţin ruşinaţi. Pangborn nu părea. 
Continuă să se uite la Thad în felul acela neliniştitor. 

În cealaltă cameră, unul dintre gemeni începu să 
plângă. 

- O, lisuse, gemu Liz, ce-i asta? Spuneţi-ne! 

- Du-te şi ai grijă de copii, iubito, spuse Thad, 
neluându-şi privirea de la ochii lui Pangborn. 

- Dar... 

- Te rog, spuse el, şi-atunci începură să plângă 
amândoi copiii. Mă descurc eu aici. 

Liz îi aruncă o ultimă privire nesigură, ochii ei spu- 
nând: „Promiţi?”, după care se duse în sufragerie. 

- Vrem să vă chestionăm în legătură cu uciderea 
lui Homer Gamache, spuse al doilea ofiţer de poliţie. 

Thad îşi luă ochii severi de la Pangborn şi se în- 
toarse spre ofiţer. 

- Cine? 

- Homer Gamache, repetă Pangborn. Vreţi să ne zi- 
ceţi că numele nu vă spune nimic, domnule Beau- 
mont? 


- Sigur că nu, spuse Thad, uluit. Homer ne duce 
gunoiul la groapă când suntem în oraş. Face mici 
reparaţii în jurul casei. Şi-a pierdut un braţ în Co- 
reea. l-au dat Steaua de Argint... 

- De bronz, spuse Pangborn cu rigiditate. 

- A murit Homer? Cine l-a omorât? 

Ofițerii se uitară acum unul la celălalt, surprinşi. 
După mâhnire, uimirea s-ar putea să fie emoția 
omenească cel mai greu de disimulat cu eficienţă. 
Primul ofiţer răspunse pe o voce curios de blândă: 

- Avem toate motivele să credem că dumneavoas- 
tră aţi făcut-o, domnule Beaumont. Din cauza asta 
ne aflăm aici. 


4 


Thad se uită pentru o clipă la el cu o 
inexpresivitate completă şi apoi râse. 

- lisuse. lisuse Christoase. Asta-i o nebunie. 

- Vreţi să vă luaţi o haină, domnule Beaumont? 
întrebă celălalt ofiţer. Plouă destul de tare afară. 

- Nu merg niciunde cu voi, repetă el absent, neob- 
servând câtuşi de puţin brusca expresie de exaspe- 
rare a lui Pangborn. Thad se gândea. 

- Mă tem că veţi veni, spuse Pangborn, într-un fel 
sau altul. 

- Va fi altul, atunci, spuse el, după care îşi veni în 
fire. Când s-a întâmplat asta? 

- Domnule Beaumont, spuse Pangborn, vorbind 
încet şi rostind cu grijă vorbele - era ca şi când i-ar fi 
vorbit unui copil de patru ani, şi încă nu unuia foarte 
răsărit. Nu ne aflăm aici ca să vă oferim 
dumneavoastră informaţii. 


Liz se întoarse în cadrul uşii cu copiii. De pe faţă îi 
pierise toată culoarea; fruntea îi strălucea ca o 
lampă. 

- Asta-i o nebunie, spuse ea, uitându-se de la 
Pangborn la ofiţeri şi apoi înapoi la Pangborn. O 
nebunie. Nu vă dați seama de asta? 

- Ascultaţi, spuse Thad, mergând spre Liz şi 
petrecându-şi braţul pe după mijlocul ei. Nu l-am 
omorât pe Homer, domnule şerif Pangborn, dar 
acum înţeleg de ce sunteţi atât de nervos. Haideţi la 
etaj în biroul meu. Haideţi să ne aşezăm şi să vedem 
dacă-i putem da de cap... 

- Vreau să vă luaţi haina, spuse Pangborn. Aruncă 
o privire spre Liz. lertaţi-mi franceza, dar am avut 
parte de tot rahatul pe care-l pot înghiţi într-o dimi- 
neaţă ploioasă de sâmbătă. Vă avem la mână. 

Thad se uită la cel mai în vârstă dintre cei doi 
ofiţeri. 

- Nu-l puteţi face pe omul ăsta să-şi bage minţile în 
cap? Spuneţi-i că poate evita multe neplăceri şi 
stânjeneli dacă-mi spune doar când a fost omorât 
Homer? 

Şi, ca un gând de pe urmă: 

- Şi unde. Dacă s-a întâmplat în Rock, şi nu-mi pot 
închipui ce-ar fi putut căuta Homer aici... ei bine, 
n-am ieşit din Ludlow, decât ca să merg la 
Universitate, în ultimele două luni şi jumătate. Se 
uită la Liz, care încuviinţă din cap. 

- Ofiţerul se gândi la acestea, apoi spuse: 
Scuzaţi-ne o clipă. 

Merseră toţi trei de-a lungul holului, ofiţerii 
aproape părând să-l conducă pe Pangborn. leşiră pe 
uşa din faţă. De-ndată ce aceasta se închise, Liz 
izbucni într-un potop de întrebări confuze. Thad o 


cunoştea destul de bine ca să bănuiască faptul că 
teroarea ei va ieşi la iveală sub forma mâniei - chiar 
a furiei - faţă de poliţişti, dacă nu faţă de vestea 
morţii lui Homer Gamache. Aşa cum stăteau 
lucrurile, se afla în pragul lacrimilor. 

- O să fie bine, spuse el şi o sărută pe obraz. 

Ca un gând de pe urmă, îi pupă şi pe William şi 
Wendy, care începeau să pară în mod hotărât su- 
păraţi. 

- Cred că poliţiştii statali ştiu deja că spun ade- 
vărul. Pangborn... ei bine, îl cunoştea pe Homer. Şi 
eu l-am cunoscut. Pur şi simplu e scos din ţâţâni. 

Și, după cum arată şi vorbeşte, trebuie să aibă 
ceea ce seamănă cu nişte dovezi de nezdruncinat 
care mă leagă de crimă, îşi spuse el, dar nu adăugă 
asta. 

Merse de-a lungul holului şi aruncă o privire afară 
prin fereastra laterală, aşa cum făcuse Liz. Dacă 
situaţia n-ar fi fost cum era, ceea ce văzu ar fi părut 
comic. Cei trei stăteau pe verandă, aproape, dar nu 
tocmai afară în ploaie, ţinând o conferinţă. Thad le 
auzea vocile, dar nu şi ceea ce spuneau, îşi spuse că 
arătau ca nişte jucători de baseball purtând o 
discuţie pe movilă în timpul unei adunări dinaintea 
ultimei runde a echipei adverse. Amândoi poliţiştii 
statali îi vorbeau lui Pangborn, care clătina din cap 
şi răspundea răstit. 

Thad se duse înapoi în celălalt capăt al holului. 

- Ce fac? întrebă Liz. 

- Nu ştiu, zise Thad, dar cred că poliţiştii statali 
încearcă să-l convingă pe Pangborn să-mi spună de 
ce e atât de sigur că l-am omorât pe Homer 
Gamache. Sau cel puţin o parte din motiv. 


- Sărmanul Homer, murmură ea. Ăsta-i ca un vis 
urât. 

Thad i-l luă pe William din braţe şi-i spuse din nou 
să nu-şi facă griji. 


5 


Poliţiştii intrară cam două minute mai târziu. Faţa 
lui Pangborn era un nor de furtună. Thad bănui că 
cei doi poliţişti statali îi spuseseră ceea ce Pangborn 
ştia deja, dar nu voia să recunoască: scriitorul nu 
manifesta niciunul dintre ticurile şi tresăririle pe 
care ei le asociau cu sentimentul de vinovăţie. 

- Prea-bine, spuse Pangborn. 

Încerca să evite un ton ursuz, îşi spuse Thad, şi se 
descurca destul de bine. Nu reuşea întocmai, dar se 
descurca totuşi destul de bine, având în vedere că 
se afla în prezenţa principalului său suspect în cazul 
crimei unui bătrân cu un singur braţ. 

- Domnii aceştia vor să vă adresez cel puţin o în- 
trebare aici, domnule Beaumont, aşa c-o voi face. 
Puteţi dovedi locul unde v-aţi aflat între ora un- 
sprezece a serii din ziua de treizeci şi unu mai anul 
curent şi patru dimineaţa în ziua de întâi iunie? 

Soții Beaumont schimbară o privire. Thad simţi 
cum i se ridică o mare povară de pe suflet. Nu scăpă 
cu totul de ea, nu încă, dar se simţi ca şi când toate 
chingile care ţinuseră acea povară legată fuseseră 
desfăcute. Acum nu mai era nevoie decât de-un 
brânci puternic. 

- Atunci a fost? murmură el adresându-se soţiei 
sale. 

Credea că atunci fusese, dar i se părea puţin prea 
bine ca să fie adevărat. 


- Sunt sigură că a fost, răspunse Liz. Treizeci şi 
unu, aţi spus? 

Se uita la Pangborn cu o speranţă radiantă. 

Pangborn se uită suspicios înapoi la ea. 

- Da, doamnă. Dar mă tem că mărturia dumnea- 
voastră nu va fi... 

Ea îl ignoră, numărând invers pe degete. Brusc, 
rânji ca o şcolăriţă. 

- Marţi! Marţi a fost treizeci şi unu! strigă ea spre 
soţul ei. A fost! Slavă cerului! 

Pangborn părea nedumerit, şi mai suspicios ca 
niciodată. Ofițerii se uitară unul la altul, şi apoi 
înapoi la Liz. 

- Vreţi să ne spuneţi şi nouă despre ce e vorba, 
doamnă Beaumont? întrebă unul. 

- Am ţinut o petrecere aici în seara de marţi, trei- 
zeci şi unu! răspunse ea, şi-i aruncă lui Pangborn o 
privire victorioasă, plină de-o aversiune ţâfnoasă. 
Am avut casa plină! Nu-i aşa, Thad? 

- Ba binecănu. 

- Într-un caz ca acesta, un alibi bun este el însuşi 
motiv de bănuială, spuse Pangborn, dar păru decon- 
certat. 

- O, om arogant şi netot ce eşti! exclamă Liz. 

În obraji îi scapără acum o culoare puternică. 
Teama o părăsea; furia o vizita. Se uită la ofiţeri. 

- Dacă soţul meu nu are un alibi pentru crima asta 
pe care spuneţi că a comis-o, îl duceţi la secţia de 
poliţie! Dacă are, omul ăsta spune că probabil în- 
seamnă că oricum a făcut-o! Ce-i cu voi, vă temeţi 
de sinceritate? De ce sunteţi aici! 

- Termină, Liz, spuse Thad încet. Au motive înte- 
meiate să se afle aici. Dacă domnul şerif Pangborn 
ar fi pornit într-o vânătoare de fantome, sau dacă ar 


acţiona pe baza unei intuiţii, cred că ar fi venit sin- 
gur. 

Pangborn îi aruncă o privire posacă, apoi suspină. 

- Vorbiţi-ne despre petrecerea asta, domnule 
Beaumont. 

- A fost pentru Tom Carroll, spuse Thad. Tom a fost 
membru al catedrei de engleză la Universitate 
vreme de nouăsprezece ani, iar în ultimii cinci a fost 
şeful ei. A ieşit la pensie pe douăzeci şi şapte mai, 
când s-a încheiat oficial anul de studiu. A fost 
întotdeauna o persoană iubită în cadrul catedrei, 
cunoscut de cei mai mulţi dintre noi, bătrânii cai de 
luptă, drept Gonzo Tom, fiindcă-i plăceau foarte 
mult eseurile lui Hunter Thompson. Aşa că am 
hotărât să organizăm o petrecere de pensionare 
pentru el şi soţia lui. 

- La ce oră s-a terminat petrecerea asta? 

Thad rânji. 

- Păi, s-a terminat înainte de patru dimineaţa, dar 
a ţinut mult. Când aduni laolaltă câţiva profesori de 
engleza şi le pui la dispoziţie o provizie aproape 
nelimitată de tărie, poţi face să dispară un week-end 
întreg. Oaspeţii au început să sosească în jur de opt, 
şi cine-a fost ultimul, dragă? 

- Rawlie DeLesseps şi femeia aia teribilă de la ca- 
tedra de istorie cu care se vede de când a fost lisus 
prunc mic, spuse ea. Cea care nu conteneşte să urle 
peste tot: „Spune-mi pur şi simplu Billie, toată lu- 
mea o face.” 

- Aşa-i, zise Thad. Acum rânjea. Vrăjitoarea cea 
Rea a Orientului. 

Ochii lui Pangborn trimiteau un mesaj limpede de 
„minţiţi-şi-amândoi-o-ştim”. 

- Şi la ce oră au plecat prietenii aceştia? 


Thad se cutremură puţin. 

- Prieteni? Rawlie, da. Femeia aia, categoric nu. 

- La ora două, spuse Liz. 

Thad aprobă din cap. 

- Trebuie să fi fost cel puţin două când i-am condus 
la uşă. Afară turna de-a dreptul cu găleata. Cum am 
spus, o să ningă-n iad în ziua când o să intru în 
fan-clubul Wilhelmina Burks, dar aş fi insistat să 
rămână la noi dacă ar fi avut de condus mai mult de 
cinci kilometri, sau dacă ar fi fost mai devreme. 
Oricum, nu era nimeni pe drum la ora aceea într-o 
noapte de marţi - o dimineaţă de miercuri, scuze. 
Poate doar câteva căprioare care se plimbau prin 
grădini. 

Închise brusc gura. Din cauza uşurării, aproape că 
se bâlbâia. 

Urmă o clipă de tăcere. Cei doi ofiţeri se uitau 
acum la podea. Pangborn avea pe faţă o expresie pe 
care Thad nu o putea citi - nu credea că o mai 
văzuse vreodată. Nu mâhnire, chiar dacă mâhnirea 
era o parte din ea. 

Ce dracu' se petrece aici? 

- Ei bine, asta-i foarte convenabil, domnule 
Beaumont, spuse Pangborn într-un târziu, dar e 
foarte departe de-un alibi perfect. Avem cuvântul 
dumneavoastră şi-al soţiei dumneavoastră - sau o 
estimare a timpului - cu privire la ora când aţi 
condus acest ultim cuplu spre ieşire. Dacă au fost 
atât de afumaţi cum păreţi să credeţi, e; abia dacă 
vor putea confirma spusele dumneavoastră. lar 
dacă acest tip, DeLesseps, chiar vă este prieten, 
s-ar putea să... ei bine, cine ştie? 

Chiar şi aşa, Alan Pangborn pierdea teren. Thad 
observă asta şi crezu - nu, ştiu - că acelaşi lucru era 


valabil şi-n cazul ofiţerilor. Totuşi, bărbatul nu era 
pregătit să renunţe. Teama pe care o simţise Thad 
la început, şi mânia care o urmase, se transformau 
în fascinaţie şi curiozitate. Îşi spuse că niciodată nu 
văzuse nedumerirea şi certitudinea într-un război 
atât de echilibrat. Realitatea petrecerii - şi trebuia 
să accepte ca realitate ceva care putea fi verificat 
atât de uşor - îl dezechilibrase... dar nu-l convinsese. 
Aşa cum, văzu el, nici ofiţerii nu erau pe 
de-a-ntregul convinşi. Singura diferenţă era că 
ofiţerilor nu li se încinseseră atât de tare călcâiele. 
Ei nu-l cunoscuseră personal pe Homer Ga-mache, 
aşa că nu-i lega nimic direct de povestea asta. Alan 
Pangborn îl cunoscuse, şi era legat. Și eu l-am 
cunoscut, îşi spuse Thad. Aşa că poate şi pe mine 
mă leagă ceva. Pe lângă propria-mi piele, adică. 

- Uitaţi, spuse el răbdător, aţâţându-i privirea lui 
Pangborn şi încercând să nu-i răspundă tot cu osti- 
litate, să fim serioşi, cum le place studenţilor mei să 
spună. Aţi întrebat dacă pot dovedi cu credibilitate 
locul unde ne aflam... 

- Locul unde vă aflaţi dumneavoastră, domnule 
Beaumont, spuse Pangborn. 

- Bine, locul unde mă aflam eu. Cinci ore cât se 
poate de greu de dovedit. Ore când cei mai mulţi 
oameni se află în pat. Graţie niciunui alt lucru decât 
norocului chior, noi - eu, dacă preferaţi - putem 
dovedi cel puţin trei dintre aceste cinci ore. Poate că 
Rawlie şi odioasa lui prietenă au plecat la două, 
poate că au plecat la unu treizeci sau două şi 
cincisprezece. Oricând ar fi fost, a fost târziu. Vor 
confirma c-a fost târziu, şi, chiar dacă Rawlie mi-ar 
minţi un alibi, doamna Burks n-ar face-o. Cred că 
dacă Billie Burks mi-ar vedea cadavrul înecat, 


aruncat de mare pe plajă, ar răsturna o găleată cu 
apă peste mine. 

Liz încuviinţă din cap spre el, făcând o mică gri- 
masă când îl luă de la el pe William, care începea să 
nu-şi mai afle locul. La început nu înţelese zâmbetul 
acela, după care-şi dădu seama. Expresia aceea era, 
desigur - a minți un alibi. Era o expresie pe care o 
folosea uneori Alexis Machine, arhi-criminalul din 
romanele lui George Stark. Într-un fel, era ciudat; 
nu-şi amintea să fi folosit vreodată un starkism 
într-o discuţie. Pe de altă parte, nici nu fusese 
vreodată acuzat de crimă, iar crima era genul de 
situaţie în care George Stark înota ca peştele în apă. 

- Chiar dacă rămâne cu o oră mai puţin, şi ultimii 
oaspeţi au plecat la unu, continuă el, şi chiar presu- 
punând că am sărit în maşină în minutul - în 
secunda - când aceştia au dispărut din vedere, 
şi-apoi că am condus ca un nerod spre Castle Rock, 
ar fi fost deja patru treizeci sau cinci dimineaţa când 
aş fi ajuns acolo. Spre vest nu merge nici-o 
autostradă, să ştiţi. 

Unul dintre ofiţeri începu: 

- lar femeia aceea, Arsenault, a spus c-a fost în jur 
de unu şi un sfert când a văzut... 

- Nu-i nevoie să intrăm în amănunte de felul ăsta 
acum, îl întrerupse Alan cu iuţeală. 

Liz scoase un sunet necuviincios de exasperare şi 
Wendy se holbă la ea comic. In leagănul braţului ei, 
William încetă să se agite, dintr-odată captivat de 
minunăţia propriilor sale degete jucăuşe. Spre Thad, 
ea spuse: încă mai erau o grămadă de oameni aici 
la unu, Thad. O grămadă. 

Apoi se răsti la Alan Pangborn, chiar se răsti la el 
de data aceasta: 


- Care-i problema cu tine, domnule şerif? De ce 
eşti atât de pornit să arunci treaba asta în cârcă so- 
tului meu? Eşti un om prost? Eşti un om leneş? Eşti 
un om răul Nu pari nimic din toate astea, dar 
comportamentul tău mă pune pe gânduri. Mă pune 
serios pe gânduri. Poate c-a fost o loterie. Asta a 
fost? l-ai scos numele dintr-o afurisită de căciulă? 

Alan bătu uşor în retragere, în mod limpede sur- 
prins - şi ruşinat - de ferocitatea ei. 

- Doamnă Beaumont... 

- Avantajul e la mine, mă tem, domnule şerif, spu- 
se Thad. Dumneata crezi că eu l-am omorât pe 
Homer Gamache... 

- Domnule Beaumont, n-aţi fost acuzat de... 

- Nu. Dar dumneata asta crezi, nu-i aşa? 

Culoarea, solidă şi cărămizie, nu de stânjeneală, îşi 
spuse Thad, ci de frustrare, îi urca încet lui Pangborn 
în obraji ca şi culoarea într-un termometru. 

- Da, domnule, spuse el. Chiar asta cred. În ciuda 
lucrurilor pe care le-aţi spus dumneavoastră şi soţia 
dumneavoastră. 

Acest răspuns îl umplu pe Thad de mirare. Ce, 
pentru numele lui Dumnezeu, se putuse întâmpla 
pentru ca omul acesta (care, aşa cum spusese Liz, 
nu părea nici pe departe prost) să fie atât de sigur? 
Atât de-al naibii de siguri 

Thad simţi cum îi urcă pe şira spinării un fior... 
şi-apoi se întâmplă un lucru straniu. Pentru o clipă, 
mintea - nu capul, ci mintea - îi fu umplută de-un 
sunet-fantomă. Era un sunet care inspira o dureroa- 
să senzaţie de deja vu, căci trecuseră aproape trei- 
zeci de ani de când nu-l mai auzise. Era 
sunetul-fantomă a sute, poate mii de păsări mici. 


Îşi duse o mână la cap şi atinse cicatricea mică de 
acolo, şi tremurul veni din nou, mai puternic de data 
aceasta, răsucindu-se prin corpul său ca un cablu. 
Minte-mi un alibi, George, îşi spuse. Sunt Puțin la 
ananghie aici, aşa că minte-mi un alibi. 

- Thad? întrebă Liz. Eşti bine? 

- Hmmm? 

Se uită în spate spre ea. 

- Eşti palid. 

- Sunt bine, zise el, şi era. 

Sunetul dispăruse. Dacă fusese într-adevăr acolo. 

Se întoarse înapoi spre Pangborn. 

- Cum am spus, domnule şerif, am un anumit 
avantaj în treaba asta. Dumneata crezi că l-am 
omorât pe Homer. Eu, totuşi, ştiu că nu-i aşa. În 
afară de personaje, n-am omorât niciodată pe ni- 
meni. 

- Domnule Beaumont... 

- Vă înţeleg furia. A fost un bătrân simpatic, cu o 
soţie severă, cu un ciudat simţ al umorului şi numai 
un braţ. Şi eu sunt furios. Aş face orice să vă fiu de 
folos, dar va trebui să renunţaţi la chestia asta de 
poliţie secretă şi să-mi spuneţi de ce sunteţi aici - ce 
v-a făcut, pentru numele lui Dumnezeu, să veniţi 
tocmai la mine. Sunt năucit. 

Alan se uită îndelung la el şi apoi spuse: 

- Toate instinctele îmi spun că rostiţi adevărul. 

- Slavă Domnului, zise Liz. Omul şi-a recăpătat 
judecata. 

Dacă se dovedeşte că aveţi dreptate, spuse Alan, 
uitându-se numai la Thad, eu însumi voi găsi per- 
soana de la S de Il al SA care-a încurcat identitatea 
suspectului şi-o voi jupui de vie. 

- Ce-i S de II şi ce-o mai fi? întrebă Liz. 


- Serviciul de Îndosariere şi Identificare al Servi- 
ciilor Armate, spuse unul dintre ofiţeri, din 
Washington. 

- Nu ştiu să mai fi încurcat oalele înainte, continuă 
Alan pe acelaşi ton lent. Se spune că e un început 
pentru fiecare lucru, dar... dacă n-au încurcat oalele 
şi dacă petrecerea asta a dumneavoastră se veri- 
fică, eu însumi voi fi cât se poate de năucit. 

- Ne puteţi spune despre ce-i vorba? întrebă Thad. 

Alan suspină. 

- Dacă am ajuns până aici, de ce nu? Că tot veni 
vorba, ultimii oaspeţi care au plecat de la petrece- 
rea dumneavoastră oricum nu contează foarte mult. 
Dacă aţi fost aici la miezul nopţii, dacă sunt martori 
care pot jura că aţi fost... 

- Cel puţin douăzeci şi cinci, spuse Liz. 

- ... atunci aţi scăpat din încurcătură. Punând lao- 
laltă relatarea doamnei de care a pomenit ofiţerul şi 
examenul postmortem al medicului legist, putem fi 
aproape siguri că Homer a fost omorât între ora unu 
şi trei în dimineaţa zilei de întâi iunie. A fost omorât 
în bătaie cu propriul său braţ de lemn. 

- lisuse, murmură Liz. Şi aţi crezut că Thad... 

Camioneta lui Homer a fost găsită acum două nopţi 
în parcarea unui restaurant de pe l-95 în 
Connecticut, aproape de graniţa cu New York. 

Alan făcu o pauză. 

- Au fost găsite amprente peste tot înăuntrul ei, 
domnule Beaumont. Cele mai multe erau ale lui 
Homer, dar destule aparţineau făptaşului. Multe 
dintre acestea au fost excelente. Una a fost impri- 
mată aproape ca-ntr-un mulaj într-un cocoloş de 
gumă de mestecat pe care tipul şi l-a scos din gură 
şi-apoi l-a lipit pe bord cu degetul mare. S-a întărit 


acolo. Cea mai bună, însă, a fost cea de pe oglinda 
retrovizoare. A fost la fel de bună ca o amprentă 
luată într-o secţie de poliţie. Numai că cea de pe 
oglindă a fost lăsată în sânge şi nu în cerneală. 

- Atunci, de ce Thad? ceru Liz să afle cu indignare. 
Cu sau fără petrecere, cum aţi putut crede că 
Thad...? 

Alan se uită la ea şi spus: 

- Când au introdus tipii de la S de Il al SA am- 
prentele în computer, pe ecran a apărut livretul 
militar al soţului dumneavoastră. Au apărut, mai 
exact, amprentele soţului dumneavoastră. 

Pentru o clipă, Thad şi Liz nu putură decât să se 
uite unul la celălalt, reduşi la tăcere de uimire. Apoi 
Liz spuse: 

- A fost o greşeală, atunci. Cu siguranţă oamenii 
care verifică lucruri de-astea mai fac şi ei greşeli din 
când în când. 

- Da, dar rareori sunt greşeli atât de grave. Există 
zone neclare în identificarea amprentelor, sigur. 
Neiniţiaţii care au crescut uitându-se la seriale pre- 
cum Kojak şi Barnaby Jones îşi formează ideea că 
amprentarea este o ştiinţă exactă, şi nu este aşa. 
Dar computerizarea a eliminat neclarităţi în privinţa 
comparaţiei amprentelor, iar cazul acesta a oferit 
amprente extraordinar de bune. Când spun că ele 
aparţineau soţului dumneavoastră, doamnă 
Beaumont, ştiu ce spun. Am văzut amprentele din 
computer şi le-am văzut şi pe cele prelevate din 
camionetă. Suprapunerea nu este doar apropiată. 

Acum se întoarse înapoi la Thad şi se uită la el cu 
ochii lui albaştri, tăioşi. 

- Suprapunerea este exactă. 


Liz se uită la el ţintă cu gura deschisă şi, în braţele 
ei, mai întâi William, apoi Wendy, începură sa 
plângă. 


Opt - Pangborn face o vizită 


1 


Când sună din nou clopoţelul de la uşă, la şapte şi 
un sfert în seara aceea, tot Liz se duse să răspundă, 
fiindcă ea terminase să-l pregătească de culcare pe 
William, iar Thad încă mai avea mult de lucru cu 
Wendy. Toate cărţile spuneau că, indiferent de sexul 
părintelui, iscusinţa de îngrijire a copilului este un 
lucru care se învaţă, dar Liz se cam îndoia de asta. 
Thad se ţinea de exerciţii, îşi făcea de fapt cu 
conştiinciozitate partea, dar era încet. Era în stare 
să dea fuga până la magazin şi-napoi într-o 
după-amiază de duminică în atâta timp cât îi lua ei 
să ajungă la ultimul raion, dar când venea vorba să-i 
pregătească pe gemeni de culcare, ei bine... 

William era îmbăiat, avea pe el un scutec curat, era 
îmbrăcat în pijămăluţa lui verde şi stătea în ţarc, în 
vreme ce Thad încă se lupta cu scutecele lui Wendy 
(nu-i spălase tot săpunul din păr, văzu ea, dar, 
având în vedere ziua prin care trecuseră, credea c-o 
să-l curețe ea cu o batistă mai târziu şi n-o să spună 
nimic). 

Liz străbătu sufrageria spre uşa din față şi se uită 
afară pe fereastra laterală. De cealaltă parte îl văzu 
Pe şeriful Pangborn. Era singur de data aceasta, dar 
asta n-o ajută prea mult să scape de năduf. 

Întoarse capul şi strigă dincolo de sufragerie, spre 
toaleta de la parter, care îndeplinea în acelaşi timp 
şi funcţia de „staţie de întreţinere” a copiilor: 

- S-a întors! 


Vocea purta o foarte clară notă de panică. 

Urmă o pauză lungă şi apoi Thad apăru în cadrul 
uşii din cealaltă parte a camerei de zi. Era desculţ şi 
îmbrăcat într-o pereche de jeanşi şi un tricou alb. 

- Cine? spuse el cu o voce ciudată, joasă. 

- Pangborn, spuse ea. Thad, te simţi bine? 

Wendy era în braţele lui, purtând scutecul dar ni- 
mic altceva, şi-l tot lovea peste faţă cu mâinile... dar 
atât cât putu vedea Liz din ea nu i se păru că arăta 
bine. 

- Sunt bine. Lasă-l să intre. O îmbrac numai în pi- 
jama. 

Şi, înainte ca Liz să mai poată spune ceva, Thad 
deja plecase. 

Alan Pangborn, între timp, încă stătea răbdător în 
verandă. O văzuse pe Liz uitându-se afară şi nu mai 
sunase. Avea alura unui om care-şi dorea să fi 
purtat pălărie ca s-o poată ţine în mâini, şi poate s-o 
rotească puţin. 

Incet, şi fără niciun zâmbet de întâmpinare, ea 
desfăcu lanţul şi-l lăsă să intre. 


2 


Wendy era zvăpăiată şi plină de voie-bună, ceea ce 
o făcea să fie greu de manevrat. Thad reuşi să-i 
vâre picioarele în pijama, apoi braţele, şi în sfârşit 
reuşi să-i scoată mâinile prin manşete. Fetiţa întinse 
imediat una dintre ele şi-l strânse scurt de nas. În 
loc să râdă, cum făcea de obicei, se dădu înapoi, şi 
Wendy, de pe masa unde le schimbau scutecele, se 
uită în sus la el cu o nedumerire blândă. Duse mâna 
spre fermoarul care închidea pijamaua de la piciorul 
stâng până la gât, apoi se opri şi ţinu mâinile întinse 


în faţa ochilor. Tremurau. Era un tremur slab, dar 
era prezent. 

De ce naiba eşti speriat? Sau te-a apucat iarăşi 
sentimentul de vinovăție? 

Nu; nu era vinovăţie. Aproape că-şi dorea să fie 
asta. Ideea era că tocmai se speriase încă o dată 
într-o zi când tot ce făcuse fusese să se sperie. 

Mai întâi venise poliţia, cu acuzaţiile lor bizare şi cu 
certitudinea lor şi mai bizară. Apoi sunetul acela 
ciudat, fantomatic, ca un ciripit de păsări. Nu ştiuse 
ce era, nu cu siguranţă, cu toate că îi era familiar. 

După cină îşi dăduse seama. 

Se dusese la etaj în birou să corecteze ce scrisese 
din noua sa carte, Câinele de aur, în acea zi. Şi, pe 
nepusă masă, pe când se apleca peste manuscris ca 
să facă o corectură neînsemnată, sunetul îi umplu 
capul. Mii de păsări, toate ciripind şi trăncânind 
deodată, şi de data aceasta sunetul fu însoţit de-o 
imagine. 

Vrăbii. 

Mii şi mii de vrăbii, aşezate în linie pe vârfurile 
acoperişurilor şi înghiontindu-se să încapă de-a 
lungul firelor de telefon, aşa cum fac la începutul 
Primăverii, pe când ultimele zăpezi din martie încă 
se mai văd pe pământ în mormane granulate mici şi 
murdare. 

O, migrena e pe drum, îşi spuse el cu spaimă, şi 
vocea cu care spuse gândul acesta - vocea unui 
băiat înspăimântat - fu cea care-i răsturnă familia- 
ritatea în memorie. Teroarea îi urcă atunci în gât şi 
păru să se prindă de tâmplele sale cu mâini de 
gheaţă. 

Tumoarea să fie? S-a întors? E malignă de data 
asta? 


Sunetul-fantomă - vocile păsărilor - deveni brusc 
puternic, aproape asurzitor. Era însoţit de-un slab şi 
tenebros fâlfâit de aripi. Acum le putea vedea 
luându-şi zborul, toate deodată; mii de păsări mici 
înnegrind un cer alb de primăvară. 

- Tre' s-o luăm înapoi spre nord, amice, se auzi 
spunând pe o voce joasă, guturală, o voce care nu-i 
aparţinea. 

Apoi, deodată, imaginea şi sunetul păsărilor dis- 
părură. Era anul 1988, nu 1960, iar el se afla în 
birou. Era un om mare, cu soţie, doi copii mici şi o 
maşină de scris Remington. 

Inspirase prelung, spasmodic. Nu avusese parte 
apoi de nici-o migrenă. Nici atunci, nici acum. Se 
simţea bine. Doar că... 

Doar că, atunci când se uitase din nou la manu- 
scris, văzuse că scrisese ceva acolo. Era mâzgălit cu 
litere mari peste rândurile frumos bătute la maşină. 

VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU, scrisese. 

Renunţase la pixul Scripto şi folosise unul dintre 
creioanele Berol Black Beauty ca să scrie mesajul, 
chiar dacă nu-şi amintea deloc să fi făcut schimbul 
acesta. Nici măcar nu mai folosea creioanele. 
Berol-urile aparţineau unei epoci apuse... unei epoci 
întunecate. Aruncase creionul pe care-l folosise 
înapoi în borcan, după care vârâse paginile 
manuscrisului în unul dintre sertare. Mâna pe care o 
folosise ca să facă asta nu era tocmai sigură. 

Apoi, Liz îl strigase s-o ajute să-i pregătească pe 
gemeni de culcare, şi coborâse la parter s-o ajute. 
Voise să-i spună ce se întâmplase, dar descoperise 
că spaima aceea simplă - spaima că tumoarea din 
copilărie recidivase, spaima că de data aceasta va fi 
malignă - îi pecetluise buzele. Poate că totuşi i-ar fi 


spus... dar apoi sunase clopoţelul de la intrare, Liz 
se dusese să răspundă, după care spusese exact cel 
mai nepotrivit lucru pe exact cel mai nepotrivit ton. 

- S-a întors! strigase Liz cuprinsă de-o iritare şi 
disperare absolut de înţeles, şi spaima îl năpădise 
ca o pală rece şi tăioasă de vânt. Spaima, şi un sin- 
gur cuvânt: Stark. În secunda dinainte ca realitatea 
să-şi reintre în drepturi, fusese convins că la el se 
referise Liz. La George Stark. Vrăbiile zburau şi Stark 
se întorsese. Era mort, mort şi îngropat în văzul 
lumii, nu existase oricum niciodată, dar asta nu 
conta; adevărat sau nu, el tot se întorsese. 

- Termină, îşi spuse el. Nu eşti un om fricos din fire, 
şi nu e nevoie să laşi situaţia asta bizară să te 
transforme într-unui. Sunetul pe care l-ai auzit - 
sunetul păsărilor - este un fenomen psihologic 
simplu, numit „persistența memoriei”. Este provocat 
de stres şi tensiune. Aşa că recapătă-ți pur şi simplu 
controlul. 

Dar o parte din spaimă zăbovi. Sunetul păsărilor 
provocase nu numai deja vu, senzaţia aceea că ai 
mai trăit înainte ceva anume, dar şi presque vu. 

Presque vu: senzaţia că trăieşti ceva ce nu s-a 
petrecut încă, dar se va petrece. Nu era vorba toc- 
mai de precogniţie, ci de o deplasare a memoriei. 

O deplasare a rahatului, asta vrei să spui. 

Îşi tinu mâinile întinse în faţă şi se uită fix la ele. 
Tremurul deveni insesizabil, apoi se opri cu totul. 
Când fu sigur că nu va ciupi pielea roz din cauza băii 
a lui Wendy cu fermoarul de la pijama, îl trase, o 
duse în braţe în sufragerie, o aşeză în ţarc alături de 
fratele ei, apoi se duse în hol, unde Liz stătea lângă 
Alan Pangborn. Cu excepţia faptului că Pangborn era 


singur de data aceasta, imaginea pe care o oferea 
ar fi putut fi exact cea din dimineaţa zilei aceleia. 

Ei, acum e timpul şi locul potrivit pentru un mic vu 
de-un fel sau altul, îşi spuse el, dar nu era nimic 
distractiv în asta. Sentimentul acela din urmă era 
încă prea prezent în el... la fel şi sunetul vrăbiilor. 

- Cu ce vă pot ajuta, domnule şerif? întrebă el fără 
să zâmbească. 

Ah! încă ceva care nu era ca în dimineaţa aceea. 
Pangborn ţinea într-o mână o legătură de şase doze 
cu bere. Acum o ridică. 

- Mă întrebam dacă nu putem bea cu toţii una 
rece, spuse el, şi să discutăm despre treaba asta. 


3 


Liz şi Alan Pangborn luară amândoi câte o bere; 
Thad bău un Pepsi din frigider. In timp ce discutară, 
îi priviră pe gemeni cum se jucau împreună în felul 
lor ciudat de solemn. 

- N-am ce căuta aici, spuse Alan. Socializez cu un 
om care acum este suspect nu într-un singur caz de 
crimă, ci în două. 

- Două! strigă Liz. 

- Ajung şi la asta. De fapt, o să ajung la toate. 
Bănuiesc c-o să golesc tot sacul. Unu la mână, sunt 
sigur că soţul dumneavoastră are un alibi şi pentru 
această a doua crimă. Şi poliţiştii statali sunt siguri. 
În clipa asta, cam aleargă după propriile lor cozi. 

- Cine a fost omorât? întrebă Thad. 

- Un tânăr pe nume Frederick Clawson, în 
Washington D. C. 

O privi pe Liz cum tresare în scaun, răsturnând 
puţină bere pe dosul palmei. 


- Observ că numele vă e cunoscut, doamnă 
Beaumont, adăugă el fără vreo urmă vizibilă de 
ironie. 

- Ce se petrece? întrebă ea într-o şoaptă vlăguită. 

- N-am nici cea mai vagă idee ce se petrece. Mă 
dau de ceasul morţii să pricep. Nu mă aflu aici ca să 
vă arestez şi nici ca măcar să vă deranjez, domnule 
Beaumont, deşi blestemat să fiu dacă reuşesc să 
înţeleg cum de se poate să fi comis altcineva astea 
două crime. Mă aflu aici pentru a vă cere ajutorul. 

- De ce nu-mi spui Thad? 

Alan se mişcă stânjenit în scaun. 

- Pentru moment, cred că mi-e mai comod să ră- 
mân la „domnule Beaumont”, Thad clătină din cap. 

- Cum doriţi. Aşadar, Clawson e mort. 

Îşi cobori meditativ ochii pentru o clipă, apoi îi 
ridică spre Alan. 

- Şi de data asta aţi găsit amprentele mele peste 
tot la locul crimei? 

- Da - şi nu numai într-un singur fel. Revista People 
a publicat un articol despre dumneavoastră, nu-i 
aşa, domnule Beaumont? 

- Acum două săptămâni, încuviinţă Thad. 

- Articolul a fost găsit în apartamentul lui Clawson. 
O pagină pare să fi fost folosită ca simbol în ceea ce 
pare să fie o crimă cu puternice accente ritualice. 

- Christoase, spuse Liz. 

Părea deopotrivă obosită şi îngrozită. 

- Sunteţi dispus să-mi spuneţi ce legătură avea 
omul acesta cu dumneavoastră? întrebă Alan. 

Thad râse. 

- N-am niciun motiv să n-o fac. Aţi citit cumva din 
întâmplare articolul, domnule şerif? 


- Soţia mea cumpără revista de la supermagazin, 
spuse el, dar prefer să vă spun adevărul - nu m-am 
uitat decât la fotografii. Am de gând să citesc şi 
articolul cât de repede pot. 

- N-aţi pierdut mare lucru - dar Frederick Clawson e 
motivul apariției acelui articol. Vedeţi dum- 
neavoastră... 

Alan ridică o mână. 

- Ajungem şi la el, dar haideţi să ne întoarcem mai 
întâi la Homer Gamache. Am verificat din nou la S 
de Il al SA. Amprentele din camioneta lui Gamache - 
şi cele din apartamentul lui Clawson, chiar dacă 
niciuna nu e la fel de perfectă ca amprenta din 
guma de mestecat şi cea de pe oglinda retrovizoare 
- într-adevăr par să se potrivească perfect cu ale 
dumneavoastră. Ceea ce înseamnă că, dacă n-aţi 
făcut-o dumneavoastră, există doi oameni cu exact 
aceleaşi amprente, iar treaba asta chiar că-i de Car- 
tea Recordurilor. 

Se uită la William şi la Wendy, care încercau să se 
joace „săbiuţă” în ţarc. Păreau să-şi pună mai 
degrabă în pericol vederea unul altuia. 

- Sunt identici? întrebă el. 

- Nu, spuse Liz. Arată la fel, e drept, dar sunt frate 
şi soră, iar gemenii frate-soră nu sunt niciodată 
identici. 

Alan clătină din cap. 

- Nici chiar gemenii identici nu au amprente iden- 
tice, spuse el. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă pe o voce normală, care 
Thad bănui că era prefăcută sută la sută: 

- Dumneavoastră nu aveţi cumva un frate geamăn, 
domnule Beaumont? 

Thad negă încet din cap. 


- Nu, spuse el. N-am nici frate, nici soră, iar bătră- 
nii au murit. William şi Wendy sunt singurele mele 
rude de sânge aflate în viaţă. 

Zâmbi spre copii, apoi se uită înapoi la Pangborn. 

Liz a suferit un avort în 1974, spuse el. Aceia... 
primii... au fost şi ei gemeni, din câte am înţeles, 
chiar dacă nu cred că există vreo modalitate de-a 
afla dacă ar fi fost identici - nu atunci când avortul 
survine în luna a doua. lar dacă ar exista, cine ar 
vrea să afle? 

Alan ridică din umeri, părând puţin jenat. 

- Făcea cumpărături la Filene's, în Boston. Cineva a 
împins-o. A căzut pe scările rulante, s-a tăiat destul 
de rău la un braţ - dacă n-ar fi fost un gardian public 
acolo să-i aplice imediat un garou, acolo i s-ar fi 
cântat prohodul - şi a pierdut gemenii. 

- Treaba asta apare în articolul din People? întrebă 
Alan. 

Liz zâmbi fără urmă de umor şi clătină din cap. 

Când am fost de acord cu articolul, ne-am rezervat 
dreptul de-a ne redacta vieţile, domnule şerif 
Pangborn. Desigur, nu i-am spus-o lui Mike 
Donalson, cel care a venit să facă interviul, dar asta 
am făcut. 

- Aţi fost împinsă intenţionat? 

- Nu avem cum şti, spuse Liz. 

Ochii ei se opriră asupra lui William şi Wendy... se 
hrăniră cu imaginea lor. 

- Dacă a fost însă un ghiont accidental, a fost unul 
destul de puternic. Mi-am luat zborul - n-am atins 
scara rulantă deloc până am ajuns la jumătatea ei. 
Chiar şi aşa, am încercat să mă conving că asta a 
fost. E mai uşor să-mi văd mai departe de viaţă. 
Gândul că cineva ar împinge o femeie pe nişte scări 


rulante abrupte numai ca să vadă ce-o să se 
întâmple... ăsta-i un gând care garantat te va ţine 
treaz noaptea. 

Alan încuviinţă din cap. 

- Doctorii la care am fost ne-au spus că Liz probabil 
nu va mai avea un alt copil, zise Thad. Când a 
rămas însărcinată cu William şi Wendy, ne-au spus 
că probabil nu va duce sarcina la termen. Dar s-a 
descurcat ea, şi azi avem aceşti minunaţi gemeni. 
Şi, după mai bine de zece ani, în sfârşit m-am apu- 
cat să lucrez la o nouă carte sub propriu-mi nume. 
Asta va fi a treia. Aşa că, vedeţi, ne-a mers bine 
amândorura. 

- Celălalt nume sub care aţi scris a fost George 
Stark. 

Thad aprobă din cap. 

- Dar acum s-a terminat cu asta. A început să se 
termine când Liz a intrat în luna a opta teafără şi 
nevătămată. Am ajuns la concluzia că, dacă tot 
urma să fiu iarăşi tată, trebuia de asemenea să 
încep să fiu iarăşi eu. 


4 


Urmă atunci un fel de ruptură în discuţie - nu toc- 
mai o pauză. După care, Thad spuse: 

- Mărturisiţi, domnule şerif Pangborn. 

Alan ridică din sprâncene. 

- Cum aţi spus? 

Un zâmbet atinse colţurile buzelor lui Thad. 

- Nu spun că aţi avut tot scenariul pus la punct, dar 
pariez că aţi avut cel puţin liniile principale. Dacă aş 
fi avut un frate geamăn identic, poate că e/a 
găzduit petrecerea. In felul acesta eu m-aş fi putut 


afla în Castle Rock, omorându-l pe Homer Gamache 
şi lăsându-mi amprentele peste tot în camioneta lui. 
Dar nu se putea opri totul aici, nu-i aşa? Geamănul 
meu doarme cu soţia mea şi-mi ţine întâlnirile câtă 
vreme eu conduc camioneta lui Homer în parcarea 
restaurantului ăla din Connecticut, fur o altă maşină 
de acolo, merg la New York, abandonez maşina 
pusă sub urmărire, apoi iau trenul sau avionul spre 
Washington D. C. Odată ajuns acolo, îl rezolv pe 
Clawson şi vin fuga-fuguţa înapoi în Ludlow, îmi 
trimit geamănul acolo de unde-a venit, oriunde ar fi 
asta, şi amândoi ne reluăm firele vieţii. Sau toţi trei, 
dacă presupuneţi că Liz aici de faţă a luat parte la 
înşelătorie. 

Liz se uită la el pentru o clipă, apoi începu să râdă. 
Nu râse mult, dar, cât o făcu, râse tare. Nu era nimic 
forţat în râsul acela, dar era totuşi un râs crispat - o 
expresie a veseliei din partea unei femei care a 
ajuns prin surprindere la asta. 

Alan se uita la Thad cu o surprindere francă şi 
deschisă. Gemenii râseră spre mama lor pentru o 
clipă - sau poate împreună cu ea - şi apoi se 
întoarseră să rostogolească încet o minge mare şi 
galbenă înainte şi-napoi în ţarc. 

- Thad, asta-i oribil spuse Liz când îşi recapătă 
stăpânirea de sine. 

- Poate că este, spuse el. Dacă-i aşa, îmi pare rău. 

- Este... destul de amănunţit, zise Alan. 

Thad rânji spre el. 

- Nu sunteţi un admirator al răposatului George 
Stark, să-nţeleg. 

- Sincer, nu. Dar am un adjunct, Norris Ridgewick, 
care este. A ţinut morţiş să-mi explice cum stă 
treaba cu parascovenia asta. 


- Ei bine, Stark şi-a făcut de cap cu unele convenţii 
ale poveştii de mister. Nimic în genul Agatha 
Christie, ca scenariul pe care tocmai l-am sugerat, 
dar asta nu înseamnă că nu pot gândi aşa dacă-mi 
pun mintea la contribuţie. Haideţi, domnule şerif v-a 
trecut asta prin gând sau nu? Dacă nu, chiar îi 
datorez soţiei mele nişte scuze. 

Alan rămase tăcut pentru o clipă, zâmbind puţin 
şi-n mod clar gândind din greu. In cele din urma, 
spuse: 

- Poate că am gândit în felul ăsta. Nu cu seriozi- 
tate, şi nu tocmai aşa, dar nu trebuie să vă cereţi 
scuze de la doamna dumneavoastră. Incepând de 
dimineaţă, am descoperit că sunt dispus să iau în 
calcul până şi cele mai scandaloase posibilităţi. 

- Dată fiind situaţia. 

- Dată fiind situaţia, da. 

Lovindu-se peste piept, Thad spuse: 

- M-am născut în Bergenfield, New Jersey, domnule 
şerif. Nu-i nevoie să mă credeţi pe cuvânt, din 
moment ce puteţi verifica înscrisurile ca să vedeţi 
dacă nu, ştiţi dumneavoastră, am uitat de vreun 
frate geamăn pe care l-aş avea. 

Alan clătină din cap şi mai bău nişte bere. 

- A fost o idee nebunească, şi mă simt puţin cam 
aiurea, dar asta nu-i ceva tocmai nou. Mă simt aşa 
de dimineaţă, de când ne-aţi spus de petrecerea 
aceea. Am verificat numele, apropo. S-au confirmat. 

- Sigur că s-au confirmat, spuse Liz cu un pic de 
asprime. 

- Şi fiindcă oricum nu aveţi un frate geamăn, su- 
biectul e cât se poate de închis. 

- Să presupunem pentru o secundă, spuse Thad, 
doar de dragul discuţiei, că într-adevăr s-a întâmplat 


aşa cum am sugerat eu. Ar fi o poveste dată naibii... 
până la un punct. 

- Până la ce punct? întrebă Alan. 

- Amprentele. De ce m-aş complica atât de mult 
să-mi creez un alibi aici cu un tip care să arate exact 
ca mine... apoi să distrug totul lăsând amprente la 
locul crimelor? 

Liz spuse: 

- Pun pariu că chiar o să verificaţi înscrisurile de la 
maternitate, nu-i aşa, domnule şerif? 

Alan spuse cu nepăsare: 

- Temelia procedurii de poliţie este „bate-l până 
moare”. Dar ştiu deja ce voi găsi dac-o voi face. 

Ezită, apoi adăugă: 

- N-a fost vorba numai de petrecere. Aţi lăsat im- 
presia unui om care vorbea adevărul, domnule 
Beaumont. Mă pricep destul de bine să recunosc 
asta. Din câte mi-am dat seama de când sunt ofiţer 
de poliţie, există foarte puţini mincinoşi buni în 
lume. S-ar putea să apară din când în când în ro- 
manele alea de mister despre care vorbeaţi, dar în 
viaţa adevărată aceştia sunt destul de rari. 

- Atunci, ce-i cu amprentele? întrebă Thad. Asta 
mă interesează pe mine. Cel pe care-l căutaţi să fie 
doar un amator cu amprentele mele? Mă-ndoiesc. V- 
a trecut prin gând că însăşi proprietatea am- 
prentelor e suspectă? Aţi vorbit de zone neclare. 
Ştiu câteva lucruri despre amprente ca urmare a 
documentării pe care am făcut-o pentru romanele 
lui Stark, dar sunt cam leneş când vine vorba de 
aspectul ăsta al problemei - e mult mai uşor să stai 
în faţa maşinii de scris şi să debitezi minciuni. Dar 
nu trebuie să existe un anumit număr de puncte 


etalon pentru ca amprentele să poată fi măcar ac- 
ceptate ca dovezi? 

- În Maine, acestea sunt şase, spuse Alan. Pentru 
ca o amprentă să fie acceptată ca dovadă trebuie să 
existe şase puncte perfect suprapuse. 

- Şi nu-i adevărat că în majoritatea cazurilor am- 
prentele nu sunt decât jumătăţi sau sferturi de am- 
prente, sau doar nişte pete negricioase cu câteva 
ochiuri şi găuri în ele? 

- Mda. În viaţa adevărată, criminalii rareori ajung la 
închisoare pe baza dovezilor oferite de amprente. 

- Şi totuşi, aveţi una pe oglinda retrovizoare, pe 
care o descrieţi ca fiind la fel de bună ca orice am- 
prentă luată într-o secţie de poliţie, şi încă una 
aproape întipărită într-un cocoloş de gumă de mes- 
tecat. Cumva, asta-i cea care mă pune pe gânduri. E 
ca şi când amprentele ar fi fost lăsate acolo ca să le 
găsiţi voi. 

- Ne-a trecut şi nouă prin gând asta. 

De fapt, chiar mai mult decât atât. Era unul dintre 
aspectele cele mai enervante din acel caz. Uciderea 
lui Clawson arăta ca o clasică lovitură mafiotă 
împotriva unui gură-spartă: limba tăiată, penisul în 
gura victimei, mult sânge, multă durere, şi totuşi 
nimeni din clădire nu auzise absolut nimic. Dar, 
dacă fusese o treabă de profesionist, cum de se 
aflau peste tot amprentele lui Beaumont? Era posibil 
ca un lucru ce semăna atât de mult cu o înscenară 
să nu fie o înscenare? Numai dacă nu descoperise 
cineva o şmecherie nou-nouţă. Între timp, vechea 
maximă încă i se părea valabilă lui Alan Pangborn: 
dacă umblă ca o rață, măcăie ca o rață şi înoată ca 
o rață, probabil că e o rață. 

- Amprentele pot fi plantate? întrebă Thad. 


- Citiţi gândurile şi mai şi scrieţi cărţi, domnule 
Beaumont? 

- Citesc gânduri, scriu cărţi, dar, scumpule, nu spăl 
geamuri. 

Alan avea gura plină de bere şi râsetul îl surprinse 
atât de tare, încât aproape c-o împroşcă peste 
covor. Reuşi să înghită, deşi câtva i se duse pe tra- 
hee şi începu să tuşească. Liz se ridică şi-l lovi 
viguros peste spate de mai multe ori. Era poate ciu- 
dat să facă un asemenea lucru, însă ei nu i se păru 
ciudat; o pregătise pentru asta viaţa cu doi copii 
mici. William şi Wendy se uitau cu ochi mari din 
ţarc, cu mingea cea galbenă nemişcată şi dată uită- 
rii între ei. William începu să râdă. Wendy se molipsi 
de la el. 

- Din cine ştie ce motiv, asta îl făcu pe Alan să râdă 
şi mai tare. 

Thad se alătură şi el. Şi, încă lovindu-l peste spate, 
Liz începu şi ea să râdă. 

- Sunt bine, zise Alan, încă tuşind şi râzând. Sincer. 

Liz îl mai lovi o ultimă dată. Berea ţâşni din gâtul 
sticlei lui Alan ca un gheizer eliberând aburi şi-l 
stropi pe partea din faţă a pantalonilor. 

- Nu face nimic, spuse Thad. Scutece avem des- 
tule. 

După care începură să râdă din nou şi, cândva 
între momentul când Alan Pangborn prinse să tu- 
şească şi cel când în sfârşit reuşi să se oprească din 
râs, toţi trei deveniră cel puţin pentru o vreme prie- 
teni. 


5 


- Din câte ştiu sau am reuşit să aflu, amprentele nu 
pot fi plantate, spuse Alan, reluând firul discuţiei 
ceva mai târziu - pe-atunci se aflau deja la al doilea 
rând, şi stânjenitoarea pată din partea din faţă a 
pantalonilor săi începea să se usuce. Gemenii 
adormiseră în ţarc, şi Liz părăsise încăperea pentru 
a merge la toaletă. Desigur, încă mai verificăm, 
fiindcă până-n dimineaţa aceasta nu aveam niciun 
motiv să bănuim că s-ar fi încercat ceva de felul 
acesta în cazul de faţă. Ştii că s-a încercat; acum 
câţiva ani, un răpitor a luat amprentele de pe 
buricele degetelor prizonierului său înainte să-l 
omoare, le-a transformat în... matrițe, presupun că 
aşa le-am putea numi... şi le-a imprimat pe foiţe 
foarte subţiri de plastic. Şi-a pus foiţele peste buri- 
cele degetelor sale şi-a încercat să lase amprente 
prin toată cabana de munte a victimei, aşa încât 
poliţia să creadă că toată treaba cu răpirea a fost o 
farsă şi că tipul se afla în libertate. 

- N-a funcţionat? 

- Poliţiştii au prelevat nişte amprente minunate, 
spuse Alan. Ale făptaşului. Grăsimea organică de pe 
degetele tipului aplatizase amprentele măsluite şi, 
fiindcă plasticul era subţire şi prin felul lui receptiv şi 
la cele mai delicate forme, luase forma amprentelor 
lui. 

- Poate un alt fel de material... 

- Sigur, poate. Asta s-a întâmplat la mijlocul anilor 
cincizeci, şi-mi închipui că de atunci au fost in- 
ventate o sută de noi feluri de plastic polimer. S-ar 
putea. Tot ce putem spune pentru moment este că 
nimeni de la departamentul judiciar sau de la cri- 


minologie n-a auzit ca metoda să fi fost pusă cu 
succes în practică, şi cred că aşa va şi rămâne. 

Liz se întoarse în cameră şi se aşeză, adunându-şi 
picioarele sub ea ca o pisică şi trăgându-şi fusta 
peste gambe. Thad admiră gestul, care lui i se păru 
cumva atemporal şi pe vecie grațios. 

Între timp, trebuie să luăm în calcul şi alte lucruri, 
Thad. 

Auzindu-l pe Alan că foloseşte numele mic, Thad şi 
Liz schimbară o privire atât de furtivă, încât Alan n-o 
observă. Îşi scosese un carneţel jerpelit din 
buzunarul de la şold şi se uita la una dintre pagini. 

- Fumezi? întrebă el, ridicând privirea. 

- Nu. 

- S-a lăsat acum şapte ani, spuse Liz. A fost foarte 
greu pentru el, dar s-a ţinut tare. 

- Există critici care spun că lumea ar fi un loc mai 
bun dacă aş alege pur şi simplu un loc în ea unde să 
mor, dar eu am ales să-i ignor, spuse Thad. De ce? 

- Dar ai fumat. 

- Da. 

- Ţigări Pali Mall? 

Thad tocmai ridica doza cu suc carbogazos. 
Aceasta se opri la cincisprezece centimetri de gură. 

- De unde ştii asta? 

- Grupa ta de sânge e A negativ? 

- Încep să înţeleg de ce ai venit montat să mă 
arestezi în dimineaţa asta, spuse Thad. Dacă n-aş fi 
avut un alibi atât de bun, acum m-aş afla în închi- 
soare, nu-i aşa? 

- Ai ghicit bine. 

- Ai fi putut face rost de grupa lui sanguină din 
dosarul de armată, spuse Liz. Presupun că de acolo 
aţi avut şi amprentele lui. 


- Dar nu şi că am fumat ţigări Pali Mall vreme de 
cincisprezece ani, spuse Thad. Din câte ştiu, genul 
ăsta de lucruri nu face parte din informaţiile deţi- 
nute de armată. 

- Astea-s informaţii pe care le-am primit de dimi- 
neaţă încoace, le spuse Alan. Scrumiera din camio- 
neta lui Homer Gamache era plină cu chiştoace de 
ţigări Pali Mall. Bătrânul nu fuma decât pipă, şi asta 
rareori. Au fost găsite câteva chiştoace de Pali Mall 
şi într-o scrumieră în apartamentul lui Frederick 
Clawson. El nu fuma deloc, poate doar câte un joint 
din când în când. Asta după spusele proprietăresei 
lui. Am identificat grupa sanguină a făptaşului din 
saliva de pe chiştoace. Raportul serologului ne-a 
mai oferit o mulţime de alte informaţii. Mai bune 
decât amprentele digitale. 

Thad nu mai zâmbea. 

- Nu înţeleg nimic. Nu înţeleg absolut nimic. 

- Există un lucru care nu se potriveşte, spuse 
Pangborn. Fire de păr blond. Am găsit vreo şase în 
camioneta lui Homer, şi-am mai găsit unul pe spă- 
tarul scaunului pe care l-a folosit asasinul în sufra- 
geria lui Clawson. Părul tău e negru. Cumva, nu prea 
cred că porţi perucă. 

- Nu... Thad nu poartă, dar poate că purta ucigaşul, 
spuse Liz pe un ton sumbru. 

- Poate, se arătă de acord Alan. Dacă-i aşa, a fost 
făcută din păr de om. Şi de ce să-ţi pierzi vremea 
schimbându-ţi culoarea părului, dacă tot ai de gând 
să laşi amprente şi chiştoace de ţigări peste tot? Fie 
tipul e foarte prost, fie se străduia cu bună ştiinţă să 
te implice în asta. Oricum ar fi, firele de păr blond 
n-au nici-o noimă. 


- Poate că pur şi simplu n-a vrut să fie recunoscut, 
spuse Liz. Aminteşte-ţi că Thad a apărut în revista 
People cu numai două săptămâni în urmă. lar 
revista se distribuie de pe-o coastă pe cealaltă. 

- Mda, asta-i o posibilitate. Deşi, dacă tipul de care 
vorbim mai şi arată ca soţul dumneavoastră, 
doamnă Beaumont... 

- Liz. 

- Bine, Liz. Dacă arată ca soţul tău, ar arăta ca un 
Thad Beaumont cu păr blond, nu-i aşa? 

Liz se uită ţintă la Thad pentru o clipă şi apoi 
începu să chicotească. 

- Ce-i atât de comic? întrebă Thad. 

- Incerc să mi te-nchipui blond, spuse ea, încă chi- 
cotind. Cred c-ai arăta ca un David Bowie foarte 
depravat. 

- Şi asta-i comic? îl întrebă Thad pe Alan. Mie nu mi 
se pare că-i comic. 

- Păi... făcu Alan, zâmbind. 

- Las-o baltă. Din câte ştim noi, pe lângă peruca 
blondă, individul ar fi putut purta şi ochelari de 
soare şi cordeluţă cu antene. 

- Nu şi dacă ucigaşul a fost acelaşi tip pe care l-a 
văzut doamna Arsenault urcând în camioneta lui 
Homer la unu şi un sfert în dimineaţa de întâi iunie, 
spuse Alan. 

Thad se înclină în fată. 

- Semăna cu mine? întrebă el. 

- N-a putut spune mai mult decât că purta costum. 
Dacă are vreo importanţă, astăzi l-am pus pe unul 
dintre oamenii mei, pe Norris Ridgewick, să-i arate o 
fotografie de-a ta. A spus că nu crede că ai fost tu, 
dar nu poate fi sigură. A spus că i se pare că tipul 
ce-a urcat în camioneta lui Homer era mai înalt. 


Adăugă pe-un ton sec: 

- Asta zic şi eu persoană care nu face rabat de la 
prudenţă. 

- Şi-a putut da seama de diferenţa de înălţime doar 
văzând o fotografie? întrebă Liz cu îndoială. 

- L-a văzut pe Thad prin oraş, vara, zise Alan. Şi a 
spus doar că nu poate fi sigură. 

Liz clătină din cap. 

- Sigur că-l ştie. Ne ştie pe amândoi, la drept vor- 
bind. Mereu cumpărăm legume proaspete de la ea. 
M-am prostit. Scuze. 

- N-ai de ce te scuza, spuse Alan. 

Îşi termină berea şi-şi verifică pantalonii. Erau 
uscați. Bine. Rămăsese o pată ştearsă, pe care pro- 
babil că n-o va observa nimeni altcineva în afară de 
soţia sa. 

- În orice caz, asta mă aduce la ultimul punct... sau 
aspect... sau cum naiba vreţi să-i spuneţi. 
Mă-ndoiesc că are vreo legătură cu treaba asta, dar 
nu doare să verific. Ce mărime aveţi la pantofi, dom- 
nule Beaumont? 

Thad îi aruncă o privire lui Liz, care ridică din 
umeri. 

- Am labe destul de mici pentru un tip înalt de unu 
optzeci şi doi, bănuiesc. Port patruzeci şi trei, chiar 
dacă mai mult sau mai puţin cu jumătate de număr 
îmi vine la fel de... 

- Urmele care ne-au fost raportate probabil că erau 
mai mari de atât, spuse Alan. Oricum, nu cred că 
urmele sunt o parte din problemă, şi chiar dacă ar fi, 
urmele de paşi pot fi măsluite. Îndeasă nişte hârtie 
de ziar în vârful unor pantofi mai mari cu două sau 
trei numere, şi ai rezolvat problema. 

- Despre ce urme de paşi discutăm? întrebă Thad. 


- Nu contează, spuse Alan, clătinând din cap. Nu 
avem nici măcar fotografii. Cred că am trecut în 
revista tot ce era de trecut, Thad. Amprentele tale, 
grupa ta sanguină, marca de ţigări pe care o 
fumezi... 

- Nu mai.... - începu Liz. 

Alan ridică o mână împăciuitoare. 

- Vechea marcă de ţigări. Presupun că pot fi luat 
de nebun fiindcă ţi-am dat toate informaţiile astea - 
o parte din mine spune că sunt, oricum - dar dacă 
tot am ajuns până aici, n-are rost să trecem cu ve- 
derea pădurea, uitându-ne la câţiva copaci. Eşti le- 
gat de caz şi-n alte feluri. Castle Rock este reşedinţa 
ta oficială în aceeaşi măsură ca şi Ludlow, dat fiind 
că plăteşti impozite în ambele locuri. Homer 
Gamache a fost mai mult decât o simplă cunoştinţă; 
a prestat... ar fi corect să spun munci de tot felul? 

- Da, spuse Liz. A renunţat să mai fie îngrijitor cu 
normă întreagă în anul când am cumpărat noi casa - 
Dave Phillips şi Charlie Fortin se ocupă acum de asta 
cu rândul - dar i-a plăcut să rămână implicat. 

- Dacă presupunem că autostopistul pe care l-a 
văzut doamna Arsenault l-a omorât pe Homer - şi 
asta e presupunerea pe care pedalăm - se ridică o 
întrebare. Autostopistul l-a omorât fiindcă Homer a 
fost prima persoană care i-a ieşit în cale şi a fost 
destul de prost - sau de beat - să-l ia în maşină, sau 
l-a omorât fiindcă era Homer Gamache, cunoştinţa 
lui Thad Beaumont? 

- De unde să fi ştiut că Homer avea să apară? 
întrebă Liz. 

- Fiindcă era seara de popice a lui Homer, iar Ho- 
mer este - a fost - o fiinţă care-şi păstra obiceiurile. 


Era ca un cal bătrân, Liz; se întorcea întotdeauna la 
grajd pe acelaşi traseu. 

- Prima voastră presupunere, spuse Thad, a fost că 
Homer nu s-a oprit fiindcă era beat, ci fiindcă l-a 
recunoscut pe autostopist. Un străin care ar fi vrut 
să-l omoare pe Homer nici n-ar fi încercat schema 
cu autostopistul. Ar fi abandonat-o din prima, con- 
siderând-o o cauză complet pierdută. 

- Da. 

- Thad, spuse Liz pe o voce care nu prea voia să-şi 
păstreze stăpânirea. Poliţiştii au crezut că s-a oprit 
fiindcă a văzut că era Thad... nu-i aşa? 

- Da, spuse Thad. 

Se întinse şi o prinse de mână. 

- Au crezut că numai cineva ca mine - cineva care-l 
cunoştea - ar fi încercat s-o facă în felul acela. 
Presupun că până şi costumul de afacerist se 
potriveşte. Ce altceva poartă scriitorul bine-mbrăcat 
când are de gând să omoare pe cineva la ţară la ora 
unu dimineaţa? Un costum bun de stofă, desigur... 
cel cu petice maronii de piele de căprioară pe 
coatele sacoului. Toate romanele de mister britanice 
insistă că aceasta este fără doar şi poate de rigueur. 

Se uită la Alan. 

- E cât se poate de-a naibii de bizară, nu-i aşa? 
Toată tărăşenia. 

Alan încuviinţă din cap. 

- E bizar ca un bazar. Doamnei Arsenault i s-a pă- 
rut că, atunci când şi-a făcut apariţia Homer în ca- 
mioneta lui, bărbatul începuse să traverseze drumul 
sau că cel puţin asta era pe punctul de-a face. Dar 
faptul că-l cunoşti şi pe individul ăsta, Clawson, din 
D.C., face să pară din ce în ce mai plauzibilă ideea 
că Homer a fost omorât fiindcă era cine era, nu doar 


fiindcă era suficient de beat ca să oprească. Aşa că 
hai să discutăm despre Frederick Clawson, Thad. 
Vorbeşte-mi despre el. 

Thad şi Liz schimbară o privire. 

- Cred, spuse Thad, că soţia mea ar putea face 
asta mai repede şi mai pe scurt decât mine. De 
asemenea, ar şi înjura mai puţin, cred. 

- Eşti sigur că vrei s-o fac eu? îl întrebă Liz. 

Thad înclină din cap. Liz începu să vorbească, mai 
lent la început, apoi tot mai repede. Thad o în- 
trerupse o dată sau de două ori aproape de început, 
apoi se lăsă pe spate, mulţumindu-se să asculte. In 
următoarea jumătate de oră, abia dacă scoase o 
vorbă. Alan Pangborn îşi scoase carneţelul şi luă 
notițe, dar, după câteva întrebări de început, nici el 
nu mai întrerupse povestea. 


Nouă - Invazia scârbozoidului 


1 


- Eu îi spun scârbozoid, începu Liz. Îmi pare rău că 
a murit... dar asta a fost, oricum aş întoarce-o. Nu 
ştiu dacă adevărații scârbozoizi sunt născuţi sau fă- 
cuţi, dar, oricum ar fi, ajung să ocupe locuri infecte 
în viaţă, aşa că bănuiesc că are vreo importanţă. 
Locul lui Frederick Clawson s-a întâmplat să fie 
Washington D. C. S-a dus la cea mai mare groapă cu 
şerpi de pe pământ ca să studieze dreptul. 

- Thad, se agită copiii - nu mergi să le dai sticlele 
de seară? lar eu mai vreau o bere, te rog. 

Îi aduse berea şi apoi se duse în bucătărie să în- 
călzească sticlele. Propti uşa de la bucătărie des- 
chisă ca să audă mai bine... şi, făcând asta, se lovi 
în rotulă. Era un lucru pe care-l făcuse de atâtea ori, 
că abia îl mai băgă în seamă. 

- Vrăbiile zboară din nou, îşi spuse el şi-şi scarpină 
cicatricea de pe frunte în timp ce umplu mai întâi o 
cratiţă cu apă caldă, după care o aşeză pe sobă. 
Acum dacă aş şti măcar ce dracu' înseamnă asta. 

- Am aflat în cele din urmă mare parte din poves- 
tea asta chiar de la Clawson, continuă Liz, dar 
Punctul lui de vedere era, fireşte, puţin sucit... lui 
Thad îi place să spună că suntem cu toţii eroii pro- 
priilor noastre vieţi, iar potrivit lui Clawson el era 
mai mult un Boswell? decât un Scârbozoid... dar am 


3 Un admirator, student sau colecţionar al cuvintelor şi 
faptelor altei persoane (după James Boswell, 1740-1795, 
avocat scoţian, jurnalist şi scriitor renumit ca biograf al lui 


reuşit să punem laolaltă o versiune mai echilibrată, 
adăugând lucruri pe care le-am aflat de la cei de la 
Darwin Press, care au publicat romanele scrise de 
Thad sub numele lui Stark, şi cele furnizate de Rick 
Cowley. 

- Cine e Rick Cowley? întrebă Alan. 

Agentul literar care s-a ocupat de Thad sub ambele 
nume. 

- Şi ce-a vrut Clawson... Scârbozoidul vostru? 

- Bani, spuse Liz sec. 

În bucătărie, Thad luă cele două sticle de seară 
(pline numai pe jumătate, ca să preîntâmpine ne- 
plăcutele acelea de schimbări de scutece din toiul 
nopţii) din frigider şi le vâri în oala cu apă. Ceea ce 
spusese Liz era corect... dar era şi greşit. Clawson 
voise mai mult decât doar bani. 

Liz parcă i-ar fi citit gândurile. 

- Nu că bani ar fi fost tot ce voia el. Nu sunt sigură 
nici măcar că ăsta era lucrul principal. Voia de 
asemenea să fie cunoscut drept cel care a dat în 
vileag adevărata identitate a lui George Stark. 

- Într-un fel, ca şi când ar fi fost primul care să-l 
demaşte pe Incredibilul Om-Păianjen? 

- Exact. 

Thad vâri un deget în oală ca să încerce apa, apoi 
se sprijini de sobă cu braţele încrucişate, ascultând, 
îşi dădu seama că-şi dorea o ţigară - pentru prima 
oară în ani buni de zile îşi dorea din nou o ţigară. 
Thad tremură. 


Samuel Johnson) - n. tr 


2 


- Clawson s-a aflat în prea multe locuri potrivite la 
prea multe momente potrivite, spuse Liz. Nu doar 
c-a fost student la drept, dar a fost şi vânzător cu 
jumătate de normă la o librărie. Nu doar c-a fost 
vânzător la librărie, dar a fost şi un admirator avid al 
lui George Stark. Şi s-ar putea să fi fost singurul 
admirator al lui George Stark din ţară care să fi citit 
şi cele două romane ale lui Thad Beaumont. 

In bucătărie, Thad rânji - nu fără o urmă de amă- 
răciune - şi încercă iarăşi apa din oală. 

- Cred că a vrut să creeze un soi de mare dramă 
din bănuielile lui, continuă Liz. După cum au ieşit 
lucrurile, a trebuit să dea bine de tot din funduleţ ca 
să se ridice deasupra omului de rând. Odată ce a 
ajuns la concluzia că Stark era de fapt Beaumont şi 
viceversa, a sunat la Darwin Press. 

- Editura care-l publica pe Stark. 

- Corect. A ajuns la Ellie Golden, redactorul ro- 
manelor lui Stark. A pus întrebarea fără niciun ocoliş 
- vă rog, spuneţi-mi dacă George Stark nu este de 
fapt Thaddeus Beaumont. Ellie a spus că ideea era 
ridicolă. Clawson a întrebat apoi de fotografia de 
autor de pe ultima copertă a romanelor lui Stark. A 
spus că vrea adresa celui din fotografie. Ellie i-a 
spus că nu poate dezvălui adresele autorilor editurii. 

Clawson a spus: „Nu vreau adresa lui Stark, vreau 
adresa bărbatului din fotografie. Cel care pozează în 
Stark”. Ellie i-a spus că e ridicol - că bărbatul din 
poza de autor este George Stark. 

- Inainte de asta, editorul n-a ieşit niciodată în pu- 
blic să anunţe că nu era decât un pseudonim? 
întrebă Alan. 


Părea sincer curios. 

- Au mers tot timpul pe ideea că este un om în car- 
ne şi oase? 

- O, da... a insistat Thad. 

Da, îşi spuse el, scoțând sticlele din oală şi în- 
cercând laptele cu latul încheieturii de la mână. A 
insistat Thad. Privind în urmă, Thad nu ştie exact de 
ce a insistat, nu are de fapt nici cea mai vagă idee, 
dar Thad într-adevăr a insistat. 

Duse sticlele înapoi în sufragerie, evitând în drum 
să se lovească de masa din bucătărie. Dădu câte o 
sticlă fiecărui geamăn. Aceştia le înşfăcară cu 
solemnitate, somnoroşi, şi începură să sugă, Thad 
se aşeză la loc. O ascultă pe Liz şi-şi spuse că 
gândul la o ţigară era cel mai îndepărtat lucru din 
mintea sa. 

- În orice caz, spuse Liz, Clawson voia să mai pună 
nişte întrebări - avea un geamantan plin cu în- 
trebări, bănuiesc -, dar Ellie n-a vrut să-i facă pe 
plac. l-a spus să-l sune pe Rick Cowley şi apoi i-a 
închis telefonul. Clawson a sunat apoi la biroul lui 
Rick şi-a vorbit cu Miriam. Ea e fosta soţie a lui Rick. 
E, de asemenea, partenera lui de afaceri. 
Aranjamentul e puţin cam ciudat, dar ei se înţeleg 
foarte bine. 

Clawson a întrebat-o acelaşi lucru - dacă George 
Stark nu era de fapt Thad Beaumont. După spusele 
lui Miriam, ea i-a zis că da. Dar şi că ea era Dolley 
Madison. „Am divorţat de James”, a spus ea, Thad 
divorţează de Liz, şi amândoi o să ne căsătorim la 
primăvară!” Şi-a închis telefonul. A dat apoi fuga în 
biroul lui Rick şi i-a spus că un tip din Washington D. 
C. Încerca să scoată la lumina zilei identitatea 
secretă a lui Thad. După aceasta, apelurile lui 


Clawson la Cowley Associates nu i-au adus acestuia 
decât tonuri de ocupat. 

Liz luă o înghiţitură lungă de bere. 

- Dar nu s-a dat bătut. Am ajuns la concluzia că 
scârbozoizii adevăraţi nu se dau bătuţi niciodată. A 
înţeles doar că vorba bună nu-i va fi de niciun folos. 

- Şi nu l-a sunat pe Thad? întrebă Alan. 

- Nu, nici măcar o dată. 

- Aveţi număr de telefon secret, presupun. 

Thad aduse una dintre puţinele adaosuri directe la 
poveste. 

- Nu apărem în cărţile de telefon publice, Alan, dar 
linia telefonică de aici din Ludlow apare în Cartea de 
Telefon a Facultăţii. Trebuie să apară. Sunt profesor 
şi am studenţi consultanţi. 

- Dar tipul nu s-a dus niciodată direct la sursă, se 
minună Alan. 

- A luat legătură mai târziu... prin poştă, spuse Liz. 
Dar mai este până acolo. Să merg mai departe? 

- Te rog, spuse Alan. E-o poveste fascinantă în felul 
ei. 

- Ei bine, zise Liz, i-au trebuit scârbozoidului nostru 
numai trei săptămâni şi probabil mai puţin de cinci 
sute de dolari ca să-şi confirme ceea ce bănuise cu 
convingere tot timpul - că Thad şi George Stark erau 
unul şi acelaşi om. 

A început cu Literary Market Place, pe care cei din 
industria editorială îl numesc pur şi simplu LMP. Nu-i 
decât un compendiu de nume, adrese şi numere de 
telefon ale aproape tuturor celor din domeniu - 
scriitori, redactori de carte, editori, agenţi. Folosind 
asta şi rubrica „Oameni” din Publishers Weekly, a 
reuşit să depisteze şase angajaţi ai Darwin Press 


care au părăsit compania între vara lui 1986 şi vara 
lui 1987. 

Unul dintre ei deţinea informaţia şi era dispus s-o 
facă publică. Ellie Golden e cât se poate de sigură că 
împricinata a fost fata care vreme de opt luni în '85 
şi '86 a ocupat postul de secretară a contabilului şef. 
Ellie a numit-o curvă absolventă de Vassar cu 
obiceiuri nazale proaste. 

Alan râse. 

- Şi Thad crede că ea a fost de vină, continuă Liz, 
fiindcă lovitura finală a constat din nişte fotocopii 
ale declaraţiilor de drept de autor pentru George 
Stark. Acestea au venit de la biroul lui Roland 
Burrets. 

- Contabilul şef de la Darwin Press, spuse Thad. 

În timp ce asculta, îi supraveghea pe gemeni. 
Aceştia stăteau acum întinşi pe spate, cu picioarele 
pregătite de somn, împreunate, cu sticlele îndrep- 
tate spre tavan. Ochii lor erau sticloşi şi îndepărtați. 
Curând, ştia, aveau să adoarmă de-a binelea... şi 
când adormeau, adormeau împreună. Fac totul 
împreună, îşi spuse Thad. Copiii sunt somnoroşi şi 
vrăbiile zboară. 

Atinse iarăşi cicatricea. 

- Numele lui Thad nu apărea pe fotocopii, spuse 
Liz. Declaraţiile de drepturi de autor duc uneori la 
cecuri, dar astea nu-s tocmai nişte cecuri, aşa că nu 
era nevoie să apară acolo. Pricepi ce spun, nu-i aşa? 

Alan încuviinţă din cap. 

- Dar adresa i-a spus oricum tot ce avea nevoie să 
ştie. Era Dl. George Stark, CP 1642, Brewer, Maine 
04412. Asta-i foarte departe de Mississippi, unde se 
presupunea că locuieşte Stark. O privire asupra 
hărţii statului Maine i-ar fi arătat că oraşul din 


imediata vecinătate a localităţii Brewer, la sud, este 
Ludlow, şi el ştia ce scriitor bine-privit, chiar dacă nu 
tocmai faimos locuia acolo. Thaddeus Beaumont. Ce 
coincidenţă. 

- Nici Thad, nici eu nu l-am văzut niciodată în carne 
şi oase, dar e/ l-a văzut pe Thad. Ştia când i-au 
trimis cei de la Darwin Press cecurile trimestriale 
pentru drepturi de autor din fotocopiile pe care deja 
le primise. Majoritatea cecurilor ce reprezintă 
drepturile de autor merg mai întâi la agentul 
autorului. Apoi agentul emite un cec nou, care 
reflectă suma iniţială, mai puţin comisionul său. Dar, 
în cazul lui Stark, contabilul a expediat cecurile 
direct la căsuţa poştală din Brewer. 

- Cum rămânea cu comisionul agentului? întrebă 
Alan. 

- Scos din suma totală de Darwin Press şi trimis lui 
Rick printr-un cec separat, spuse Liz. Acesta ar fi 
fost un alt semn clar pentru Clawson că George 
Stark nu era cine pretindea el că este... doar că 
pe-atunci, Clawson nu mai avea nevoie de alte 
indicii. Voia dovezi irefutabile. Şi-a pornit în căutarea 
lor. 

Când a venit momentul să fie emise cercurile cu 
drepturi de autor, Clawson a luat avionul şi-a venit 
aici. Noaptea a stat la Holiday Inn; zilele şi le-a pe- 
trecut „filând” oficiul poştal din Brewer. Exact aşa 
s-a exprimat în scrisoarea pe care a primit-o Thad 
mai târziu. A fost o operaţiune de filare. Ca într-un 
film noir. A fost însă o investigaţie destul de ne- 
productivă. Dacă n-ar fi apărut „Stark” să-şi ridice 
cecul în a patra zi a şederii sale, Clawson ar fi tre- 
buit să-şi strângă cortul şi să se piardă înapoi în 
noapte. Dar nu cred că povestea s-ar fi terminat cu 


asta. Când îşi înfige dinţii în tine un scârbozoid sa- 
dea, nu-ţi dă drumul până ce nu sfâşie o bucată 
bună de carne. Sau până nu-l pocneşti de să-i zboa- 
re dinţii, mormăi Thad. 

Îl văzu pe Alan că se întoarce în direcţia sa cu 
sprâncenele ridicate şi făcând o grimasă. Proastă 
alegere de cuvinte. Cineva tocmai asta-i făcuse 
scârbozoidului lui Liz... sau ceva şi mai rău. 

- E-o problemă discutabilă, în orice caz, reluă Liz şi 
Alan se întoarse înapoi spre ea. N-a durat atât de 
mult. În a treia zi, pe când şedea pe o bancă din 
parcul de peste drum de oficiul poştal, a văzut ma- 
şina Suburban a lui Thad oprind în unul dintre 
locurile de staţionare de lângă poştă. 

Liz mai luă o înghiţitură de bere şi-şi şterse spuma 
de pe buza de sus. Când îndepărtă mâna, zâmbea. 

- Acum urmează partea care-mi place, spuse ea. E 
pur şi simplu d-a-del/icioasă, cum spunea homose- 
xualul ăla din Brideshead Revisited. Clawson avea 
un aparat de fotografiat. Un aparat mititel, de genul 
celor pe care le poţi ascunde în palmă. Când eşti 
gata să faci o poză, depărtezi doar degetele puţin ca 
să laşi lentilele să tragă cu ochiul şi bingo! Ai reuşit. 

Chicoti puţin, clătinând din cap la acea imagine. 

- A spus în scrisoare că l-a cumpărat dintr-un ca- 
talog ce vinde aparatură de spionaj - aparate de in- 
terceptare telefonică, soluţie de aplicat pe plicuri ca 
să le facă transparente vreme de zece-cincisprezece 
minute, valize  auto-distructive, genul ăsta de 
lucruri. Agentul Secret X-9 Clawson, prezent la 
datorie. Pariez că şi-ar fi cumpărat şi un dinte gol, 
umplut cu cianură, dacă aşa ceva ar fi fost legal să 
se vândă. Îl pasiona imaginea cu asupra de măsură. 


În orice caz, a făcut şase poze relativ inteligibile. 
Nu fotografii de artă, dar puteai vedea cine este 
subiectul şi ce face. Era un instantaneu cu Thad 
apropiindu-se de căsuţele poştale din hol, o poză cu 
Thad introducând cheia în caseta 1642 şi una 
scoțând plicul. 

- V-a trimis copii ale pozelor astea? întrebă Alan. 
Spusese că-i trebuiseră bani şi Alan bănuia că 
doamna ştia ce vorbea. Modul de abordare nu doar 
mirosea a şantaj; putea. 

- O, da. Şi încă una mărită a acesteia din urmă. Se 
poate citi o parte a adresei expeditorului - literele 
DARW - şi se poate observa clar emblema Darwin 
Press de deasupra lor. 

- X-9 loveşte din nou, spuse Alan. 

- Da. X-9 loveşte din nou. A developat fotografiile 
şi apoi a luat avionul înapoi spre Washington. Noi 
am primit scrisoarea de la el, cu fotografii cu tot, 
numai câteva zile mai târziu. Scrisoarea a fost cu 
adevărat uluitoare. A patinat până la marginea 
amenințării, dar n-a trecut nici măcar o dată graniţa 
dincolo. 

- Doar era student la drept, spuse Thad. 

- Da, fu de acord Liz. Se pare că ştia cât de departe 
putea să meargă. Thad îţi poate aduce scrisoarea, 
dar eu o pot parafraza. Incepea prin a spune cât de 
mult admira el ambele jumătăţi ale ceea ce el nu- 
mea „mintea divizată” a lui Thad. Relata ce şi cum 
aflase. Apoi trecea la adevărata problemă. Nu ne-a 
spus explicit care era clenciul, dar îl puteai citi 
printre cuvinte. Spunea că şi el era un scriitor aspi- 
rant, dar că nu prea avea timp să scrie - cursurile de 
drept pe care le urma erau solicitante, dar asta nu 
era decât o parte a problemei. Adevărata problemă, 


spunea el, era că trebuia să lucreze într-o librărie ca 
să-şi poată plăti şcolarizarea şi celelalte facturi. 
Spunea că i-ar plăcea să-i arate lui Thad unele 
dintre lucrările sale şi, dacă Thad spunea că acestea 
promiteau, poate că s-ar simţi mişcat să-i pună de-o 
parte un pachet cu merinde care să-l ajute pe drum. 

- Un pachet cu merinde, spuse Alan, uimit. Aşa le 
spune mai nou? 

Thad îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

- Aşa le spunea Clawson, în orice caz. Cred că pot 
cita ultima bucată pe de rost. „Ştiu că aceasta vi se 
poate părea o cerere foarte directă la o primă 
lectură”, spunea el, „dar sunt sigur că, dacă-mi veţi 
studia lucrările, veţi înţelege imediat că un aseme- 
nea aranjament ar putea prezenta avantaje pentru 
amândoi.” 

Thad şi cu mine ne-am dat de ceasul morţii pentru 
o vreme, apoi am râs de asta, după care ne-am mai 
dat puţin de ceasul morţii. 

- Mda, spuse Thad. Nu ştiu ce să zic de râs, dar 
sigur ne-am dat de ceasul morţii bine de tot. 

În cele din urmă, am ajuns să discutăm pur şi 
simplu. Am discutat aproape până la miezul nopţii. 
Amândoi ştiam ce însemnau scrisoarea şi fotogra- 
fiile lui Clawson şi, odată ce Thad şi-a depăşit furia... 
Încă nu mi-am depăşit-o, interveni Thad, iar tipul e 
mort. 

Ei bine, odată ce s-au stins ţipetele, Thad a fost 
aproape uşurat. Voia să se descotorosească de 
Stark de-o bună bucată de vreme şi se apucase deja 
să lucreze la o carte lungă şi serioasă de-a sa. La ea 
lucrează şi acum. Se numeşte Câinele de aur. Am 
citit primele două sute de pagini şi e încântătoare. 
Mult mai bună ca ultimele două cărţi pe care le-a 


scris ca George Stark. Aşa că Thad a ajuns la con- 
vingerea... 

- Noi am ajuns la convingerea, spuse Thad. 

- Bine, noi am ajuns la convingerea că Clawson era 
o binecuvântare deghizată, un mod de a grăbi ceea 
ce deja se afla pe drum. Singura teamă a lui Thad 
era că lui Rick Cowley nu-i va prea plăcea ideea, 
fiindcă George Stark aducea de departe mai mult 
agenţiei decât Thad. Dar a fost un adevărat scump. 
De fapt, a spus că s-ar putea chiar să însemne o 
promovare care să ajute în mai multe zone: listei de 
rezervă a lui Stark, chiar şi listei de rezervă a lui 
Thad... 

- Ambelor cărţi din ea, adăugă Thad cu un zâmbet. 

- ... şi noii cărţi, când aceasta avea să iasă în 
sfârşit de sub tipar. 

- Scuză-mă: ce-i o listă de rezervă? întrebă Alan. 

Rânjind acum, Thad spuse: 

- Cărţile mai vechi pe care nu le mai aşează în 
rafturile festonate din faţă ale marilor librării. 

- Aşa că ai ieşit în public. 

- Da, spuse Liz. Mai întâi la agenţia AP de aici din 
Maine şi la Publishers Weekly, dar ştirea a scăpat la 
nivel naţional - Stark era un scriitor de succes, în 
definitiv, şi faptul că n-a existat niciodată cu 
adevărat era o informaţie numai bună de publicat în 
paginile din spate. Apoi au sunat cei de la revista 
People, Am mai primit o scrisoare vehementă şi 
furioasă de la Frederick Clawson, în care ne spunea 
cât de răi şi de meschini şi de nerecunoscători 
eram. Părea să creadă că nu aveam niciun drept să-l 
scoatem din schemă în felul acela, fiindcă el făcuse 
toată treaba, şi tot ceea ce făcuse Thad fusese să 
scrie câteva cărţi. După aceea a tras linia de final. 


- Şi-acum a tras linia de final pe bune, spuse Thad. 

- Nu, spuse Alan. Cineva a tras linia de final în locul 
lui... şi asta-i o mare diferenţă. 

Între ei se lăsă o altă perioadă de linişte. Fu 
scurtă... dar foarte, foarte apăsătoare. 


3 


Alan căzu pe gânduri vreme de câteva minute. 
Thad şi Liz nu-l deranjară. Într-un târziu, el ridică 
privirea şi spuse: 

- Bine. De ce? De ce ar apela cineva la crimă pen- 
tru atâta lucru? Mai ales după ce a fost spulberat 
secretul? 

Thad clătină din cap. 

- Dacă are de-a face cu mine sau cu cărţile pe care 
le-am scris cu numele de George Stark, nu ştiu cine 
sau de ce. 

- Şi din cauza unui pseudonim? întrebă Alan pe o 
voce meditativă. Adică... fără nici-o supărare, Thad, 
dar n-a fost tocmai un document clasificat sau un 
mare secret militar. 

- Fără nici-o supărare, spuse Thad. De fapt, nu pot 
fi mai mult de acord. 

- Stark a avut o mulţime de admiratori, spuse Liz. 
Unii dintre ei au fost furioşi că Thad nu va mai scrie 
alte romane ca Stark. People a primit câteva scrisori 
după apariţia articolului, iar Thad a primit o 
grămadă. O doamnă a mers până acolo încât să 
propună ca Alexis Machine să vină din pensie şi să-i 
facă de petrecanie lui Thad. 

- Cine-i Alexis Machine? 

Alan scosese iarăşi carneţelul. 

Thad rânji. 


- Lejer, lejer, bunul meu inspector. Machine nu-i 
decât un personaj din două dintre romanele scrise 
de George. Din primul şi ultimul. 

- O ficţiune creată de-o ficţiune, spuse Alan, lăsând 
carneţelul de-o parte. Minunat. 

Thad, între timp, păru vag uimit. 

- O ficţiune creată de-o ficţiune, spuse el. Nu-i rău. 
Nu-i rău deloc. 

- Ideea mea e următoarea, spuse Liz. Poate că 
Clawson a avut un prieten - presupunând, desigur, 
ca scârbozoizii au prieteni - care era un înflăcărat 
admirator al lui Stark. Poate că acesta a ştiut că 
Clawson era de fapt răspunzător pentru demasca 
aceasta şi s-a înfuriat atât de tare că nu vor mai fi 
alte romane semnate de Stark, încât a... 

Suspină, se uită în jos la sticla de bere pentru o 
clipă, apoi ridică din nou capul. 

E-o presupunere cam jalnică, nu-i aşa? 

- Mă tem că da, spuse Alan amabil, apoi se uită la 
Thad. Dacă n-ai făcut-o înainte, acum ar trebui să 
te-arunci în genunchi şi să-i mulţumeşti lui 
Dumnezeu pentru alibiul pe care-l ai. lţi dai seama 
că asta te face să pari un suspect şi mai apetisant, 
nu-i aşa? 

- Presupun că într-un fel aşa e, fu Thad de acord. 
Thaddeus Beaumont a scris două cărţi pe care nu 
le-a citit aproape nimeni. A doua, publicată în urmă 
cu unsprezece ani, nici măcar n-a primit recenzii 
prea favorabile. Avansurile nesemnificative pe care 
le-a primit nu şi-au scos pârleala; numai printr-o 
minune aş mai putea fi publicat vreodată, lumea 
editorială fiind aşa cum este. Stark, pe de altă parte, 
face bani cu găleata. E vorba de fapt de nişte 
găletuşe, dar cărţile tot aduc de patru ori mai mulţi 


bani decât fac eu într-un an ca profesor. Clawson 
ăsta apare din senin, cu ameninţarea lui de şantaj 
atent formulată. Eu refuz să-i cedez, dar singura 
mea alegere este să ies eu însumi în public cu 
ştirea. Nu peste multă vreme, Clawson este omorât. 
Pare a fi un mobil minunat, dar nu este de fapt. Să 
omori un şantaj ist ratat după ce tu însuţi ţi-ai 
dezvăluit secretul ar fi o nerozie. 

- Da... dar mai e şi răzbunarea. 

- Aşa o fi... până ce vezi şi restul problemei. Ce ţi-a 
spus Liz este întru totul adevărat. Stark oricum mai 
avea puţin să ajungă la lada de gunoi. S-ar putea să 
mai fi fost încă o carte la mijloc, dar numai una. Şi 
unul dintre motivele pentru care Rick Cowley a fost 
atât de scump, cum s-a exprimat Liz, a fost fiindcă 
ştia asta. Şi a avut dreptate în privinţa promovării. 
Articolul din People, aşa aiurea cum fusese, făcuse 
minuni cu cifra de vânzări. Rick mi-a spus că /n 
goană spre Babilon are şansa să ajungă din nou pe 
lista celor mai bine vândute cărţi, iar vânzările au 
crescut pentru toate romanele lui Stark. Dutton 
plănuieşte chiar să  retipărească  Dansatorii 
impetuoşi şi Negura purpurie. Dacă priveşti lucrurile 
din punctul ăsta de vedere, Clawson mi-a făcut o 
favoare. 

- Aşadar, ce altă variantă ne mai rămâne de luat în 
calcul? întrebă Alan. 

- Blestemat să fiu dacă ştiu, răspunse Thad. 

- În liniştea care urmă, Liz spuse pe o voce blândă: 

- E-un vânător de crocodili. Mă gândeam la ei chiar 
în dimineaţa asta. E-un vânător de crocodili, şi-i 
nebun de legat. 

- Un vânător de crocodili? 

Alan se întoarse spre ea. 


Liz explică sindromul 
„haideţi-să-vedeţi-crocodilii-vii” descoperit de Thad. 

- Ar fi putut fi un admirator nebun, spuse ea. Nu-io 
presupunere atât de jalnică, nu atunci când te 
gândeşti la tipul care l-a împuşcat pe John Lennon şi 
cel care a încercat să-l omoare pe Ronald Reagan ca 
s-o impresioneze pe Jodie Foster. Oamenii ăştia 
există printre noi. Şi dacă Clawson a putut afla 
despre Thad, altcineva ar fi putut afla despre 
Clawson. 

- Dar de ce ar încerca un tip de felul ăsta să mă 
aplice pe mine, dacă-mi iubeşte atât de mult 
scrierile? întrebă Thad. 

- Fiindcă nu le iubeşte! spuse Liz cu vehemenţă. 
Stark e cel pe care-l iubeşte vânătorul de crocodili. 
Probabil că te urăşte pe tine aproape la fel de mult 
cât îl urăşte - îl ura - pe Clawson. Tu ai spus că nu-ți 
pare rău că Stark a murit. Asta ar putea fi un motiv 
suficient pentru el. 

- Incă nu-mi vine să cred varianta asta, spuse Alan. 
Amprentele... 

- Tu spui că amprentele n-au fost niciodată copiate 
sau plantate, Alan, dar, dat fiind că se aflau în 
ambele locuri, trebuie să existe o modalitate de-a o 
face. E singurul lucru care se potriveşte. 

Thad se auzi spunând: 

- Nu, greşeşti, Liz. Dacă exist un tip ca ăsta, nu se 
mulţumeşte doar să-l iubească pe Stark. 

Se uită în jos la mâinile sale şi văzu că erau aco- 
perite cu piele de găină. 

- Nu? întrebă Alan. 

Thad ridică ochii spre amândoi. 


- V-aţi gândit că bărbatul care i-a omorât pe Homer 
Gamache şi Frederick Clawson s-ar putea să creadă 
că este George Stark? 


4 


Pe scări, Alan spuse: 

- Te ţin informat, Thad. 

Într-o mână ţinea fotocopiile - făcute cu aparatul 
din biroul lui Thad - celor două scrisori ale lui 
Frederick Clawson. Thad credea în sinea sa că dis- 
ponibilitatea lui Alan de a accepta fotocopii - cel 
puţin pentru moment - în loc să insiste să ia origi- 
nalele ca dovezi era cel mai clar semn că renunţase 
la majoritatea suspiciunilor sale. 

- Şi-o să te-ntorci să mă arestezi dacă găseşti un 
nod în alibiul meu? întrebă Thad, zâmbind. 

- Nu cred că asta o să se întâmple. Singurul lucru 
pe care l-aş cere este ca şi tu să mă ții pe mine in- 
format. 

- Dacă apare ceva, vrei să zici? 

- Da. Asta vreau să zic. 

- Îmi pare rău că n-am putut fi mai de ajutor, îi 
spuse Liz. 

Alan rânji. 

- M-aţi ajutat mult. Nu mă puteam hotărî dacă să 
mai rămân o zi, ceea ce ar însemna încă o noapte 
într-o cameră cu pereţi de zgură la Ramada Inn, sau 
dacă să merg înapoi în Castle Rock. Graţie celor pe 
care mi le-aţi spus, înclin pentru plecare, începând 
de acum. Îmi va prinde bine să mă întorc, în ultima 
vreme, soţia mea Annie n-a prea fost în apele ei. 

- Nimic serios, sper, spuse Liz. 

- Migrene, zise Alan scurt. 


Porni în josul parcării, apoi se întoarse. 

- Mai este un lucru. 

Thad îşi roti ochii spre Liz. 

- Acuma-i acuma, spuse el. E remarca bătrânului 
Colombo, cel cu parpalac şifonat. 

- Nici pe departe, spuse Alan, dar departamentul 
de poliţie din Washington ascunde o dovadă pal- 
pabilă în cazul uciderii lui Clawson. Aşa se proce- 
dează; ajută la depistarea zevzecilor cărora le place 
sa-şi asume crime pe care nu le-au comis. Era scris 
ceva pe peretele apartamentului lui Clawson. 

Alan făcu o pauză şi apoi adăugă, aproape cu 
tragere de inimă: 

- Era scris cu sângele victimei. Dacă vă spun de- 
spre ce-i vorba, îmi promiteţi ferm că păstraţi 
secretul? 

Incuviinţară amândoi din cap. 

- Cuvintele erau: „Vrăbiile zboară din nou”, 
înseamnă ceva pentru vreunul dintre voi? 

- Nu, spuse Liz. 

- Nu, spuse Thad pe o voce neutră, după ce ezită o 
secundă. 

Privirea lui Alan zăbovi asupra feţei lui Thad pentru 
o clipă. 

- Eşti absolut sigur? 

- Absolut sigur. 

Alan suspină. 

- Mă-ndoiam că va ajuta la ceva, dar mi s-a părut 
că merită să încerc. Sunt atât de multe alte legături 
ciudate, încât mă gândeam că şi asta ar putea fi una 
dintre ele. Noapte bună, Thad. Liz. Nu uitaţi să-mi 
daţi de veste dacă se-ntâmplă ceva. 

- Nu uităm, spuse Liz. 

- Nu-ţi face griji de asta, se arătă Thad de acord. 


Un moment mai târziu erau din nou amândoi 
înăuntru, uşa închisă  despărţindu-i de Alan 
Pangborn - şi de întunericul prin care acesta avea 
să-şi croiască lungul drum spre casă. 


Zece - Mai târziu în seara aceea 


1 


Îi duseră pe gemenii adormiţi la etaj, apoi începură 
să se pregătească şi ei de culcare. Thad se dezbrăcă 
la pantaloni scurţi şi maiou - felul său de pijamale - 
şi se duse în baie. Se spăla pe dinţi, când îl loviră 
crampele. Îşi scăpă periuţa, scuipă o gură plină de 
spumă albă în chiuvetă şi apoi se împletici spre 
toaletă pe nişte picioare ce nu aveau mai mult simţ 
în ele decât două catalige. 

Tuşi o dată - un oribil sunet uscat - dar nu veni 
nimic. Stomacul începu să i se calmeze din nou... cel 
puţin de încercare. 

Când se întoarse, Liz stătea în cadrul uşii îmbră- 
cată într-o rochie de noapte albastră de nailon care 
se termina cu mai mulţi centimetri deasupra ge- 
nunchilor. Se uita la el cu severitate. 

- Păstrezi secrete, Thad. Asta nu-i bine. N-a fost 
niciodată. 

El suspină aspru şi ridică mâinile în faţă cu de- 
getele răşchirate. Încă-i mai tremurau. 

- De când ştii? 

- Ceva n-a fost în regulă cu tine de când s-a întors 
Şeriful astă-seară. lar când a pus ultima întrebare... 
despre cuvintele alea scrise pe peretele lui Claw- 
son... la fel de bine ai fi putut avea un anunţ cu 
neon pe frunte. 

- Pangborn n-a văzut niciun neon. 

- Şeriful Pangborn nu te cunoaşte la fel de bine ca 
mine... dar, dacă nu l-ai văzut bătând puţin pasul pe 


loc spre sfârşit, nu te uitai. Chiar şi e/a văzut că 
ceva nu era couşer. Mi-am dat seama după cum s-a 
uitat la tine. 

Buzele ei coborâră puţin. Gestul acesta întări ve- 
chile linii de pe faţa ei, cele pe care el le văzuse 
prima oară după accidentul din Boston şi avort, cele 
care se adânciseră pe când ea îl privea cum se 
chinuia din ce în ce mai tare să aducă apă de la un 
izvor care păruse să fi secat. 

Cam pe atunci începuse problema sa cu băutura 
să-i scape de sub control. Toate lucrurile acelea - 
accidentul lui Liz, avortul, eşecul critic şi financiar al 
Negurii purpurii venind în urma succesului bezmetic 
al romanului Metoda lui Machine scris sub numele 
lui Stark, brusca poftă pentru tărie - se uniseră 
pentru a-l arunca într-o profundă stare depresivă. O 
recunoscuse drept o stare mentală egoistă, 
introspectivă, dar recunoaşterea nu ajutase. In cele 
din urmă, înghiţise un pumn de somnifere cu ajuto- 
rul unei jumătăţi de sticlă de Jack Daniel's. Fusese o 
jalnică încercare de sinucidere... dar fusese totuşi o 
încercare de sinucidere. Toate aceste lucruri avu- 
seseră loc într-un răstimp de trei ani. La vremea 
aceea, i se păruse mult mai mult. La vremea aceea, 
i se păruse o veşnicie. 

Şi, desigur, puţin sau nimic din toate acestea nu 
ajunsese în paginile revistei People. 

Acum 0 văzu pe Liz uitându-se la el aşa cum se 
uitase atunci. Ura privirea aceea. ingrijorarea era 
rea; lipsa de încredere era şi mai rea. Credea că o 
ură sinceră ar fi fost mai uşor de suportat decât 
privirea aceea ciudată, circumspectă. 

- Nu-mi place când mă minţi, spuse ea simplu. 

- N-am minţit, Liz! Pentru numele lui Dumnezeu! 


- Uneori oamenii mint şi numai păstrând tăcerea. 

- Aveam de gând să-ţi spun oricum, zise el. Nu în- 
cercam decât să-i găsesc capul. 

Dar era adevărat ce spunea? Chiar era adevărat? 
Nu ştia. Era o chestie ciudată, o chestie nebunească, 
dar nu ăsta era motivul pentru are minţise păstrând 
tăcerea. Simţise pornirea de-a păstra tăcerea aşa 
cum ar simţi-o un om care ar vedea sânge pe 
scaunul său sau ar simţi o umflătură în zona 
pelviană. Tăcerea în astfel de cazuri e ilogică... dar 
teama este întotdeauna ilogică. 

Şi mai era ceva: el era scriitor, muncea cu imagi- 
naţia. Nu întâlnise niciodată un scriitor - inclusiv el - 
care să aibă mai mult decât o vagă idee a motivului 
pentru care el sau ea făcea orice. Era de părere 
uneori că imboldul de a crea ficţiune nu era altceva 
decât un zid în calea confuziei, poate chiar a 
nebuniei. Era o disperată ordine impusă de oamenii 
ce nu puteau găsi lucrul acela preţios decât în 
minţile... niciodată în sufletele lor. 

înlăuntrul său, o voce şopti pentru prima oară: Cine 
eşti tu când scrii, Thad? Cine eşti atunci? 

Şi, pentru vocea aceea, nu avea niciun răspuns. 

- Ei bine? întrebă Liz. 

Tonul ei era ascuţit, balansându-se la graniţa cu 
furia. 

Uluit, ieşindu-şi din gânduri, el ridică privirea. 

- Poftim? 

- l-ai dat de capăt? Indiferent care-i treaba de care 
vorbim? 

- Uite, spuse el, nu înţeleg de ce pari atât de ner 
voasă, Liz! 

- Fiindcă mi-e teamă! strigă ea cu furie... dar el 
văzu acum lacrimi în colţul ochilor ei. Fiindcă ai 


ascuns lucruri de şerif şi fiindcă mă întreb încă dacă 
n-o să-mi ascunzi şi mie unele lucruri! Dacă nu aş fi 
văzut expresia aia pe faţa ta... 

- Oh? 

Acum începea şi el să se simtă furios. 

- Şi despre ce expresie vorbim? Cum ţi s-a părut ţie 
că arăta? 

- Ai arătat vinovat, sări ea. Ai arătat aşa cum arâătai 
când le spuneai oamenilor că te-ai lăsat de băutură, 
dar nu te lăsaseşi. Când... 

Se opri atunci. Thad nu ştiu ce văzuse ea pe faţa 
lui - nu era sigur dacă voia să ştie - dar îi luă furia cu 
mâna. O înlocui o privire rănită. 

- Imi pare rău. N-a fost corect. 

- De ce nu? spuse el sec. Aşa a fost. Pentru o 
vreme. 

Se duse înapoi în baie şi folosi apa de gură să-şi 
clătească pasta de dinţi rămasă. Era apă de gură 
nealcoolică. Ca şi siropul pentru tuse. Ca şi înlo- 
cuitorul de vanilie din dulapul din bucătărie. Nu mai 
băuse nimic de când încheiase ultimul roman al lui 
Stark. 

Mâna ei îl atinse uşor pe umăr. 

- Thad... suntem furioşi. Asta ne face rău amându- 
rora şi n-o să ajute cu nimic lucrurilor care din cine 
ştie ce motiv nu sunt în regulă. Ai spus că s-ar putea 
să existe un om în lumea asta - un descreierat - care 
crede că este George Stark. A omorât doi oameni pe 
care-i cunoşteam. Unul dintre ei a fost în parte 
răspunzător de deconspirarea pseudonimului Stark. 
Trebuie să-ţi fi trecut prin gând că te afli sus pe lista 
duşmanilor omului ăsta. Dar, cu toate astea, ai 
ascuns ceva. Care erau cuvintele alea? 

- Vrăbiile zboară din nou, spuse Thad. 


Se uită la chipul său în cruda lumină albă aruncată 
de tuburile cu neon de deasupra oglinzii din baie. 
Aceeaşi faţă dintotdeauna. Puțin umbrită sub ochi, 
poate, dar era aceeaşi faţă dintotdeauna. Era 
bucuros. Nu era mutra vreunei vedete de cinema- 
tograf, dar era a sa. 

- Da. Asta înseamnă ceva pentru tine. Ce sens are? 

El stinse lumina în baie şi-şi puse braţul peste 
umerii ei. Merseră spre pat şi se aşezară pe el. 

- Când aveam unsprezece ani, spuse el, am suferit 
o operaţie. Trebuiau să-mi extirpe o tumoare mică 
din lobul frontal - cred că lobul frontal a fost - al 
creierului. Ştiai de asta. 

- Da? 

Se uita la el nedumerită. 

- Ţi-am spus că am îndurat crunte dureri de cap 
înainte să fie depistată tumoarea aceea, aşa-i? 

- Aşa-i. 

începu s-o mângâie absent pe coapsă. Avea pi- 
cioare lungi, minunate, iar cămaşa de noapte era 
într-adevăr foarte scurtă. 

- Dar de sunete? 

- Sunete? 

Părea încurcată. 

- Aşa credeam... dar, vezi tu, nu mi s-a părut 
niciodată foarte important. Toate astea s-au întâm- 
plat cu atât de mult timp în urmă... Oamenii care 
suferă de tumori au deseori dureri de cap, uneori 
îndură atacuri de apoplexie şi câteodată le au pe 
amândouă. Destul de des, simptomele astea au 
propriile lor simptome. Acestea se numesc precur- 
sori senzoriali. Cele mai obişnuite sunt mirosurile: 
de creioane proaspăt ascuţite, de ceapă tăiată, de 


fructe mucede. Precursorul meu senzorial a fost 
auditiv. A fost sunetul produs de păsări. 

Se uită la ea cu seriozitate, nasurile lor aproape 
atingându-se. Simţea o şuviţă rebelă de păr de-al ei 
gâdilându-l pe frunte. 

- Sunetul produs de vrăbii, mai exact. 

Se ridică în şezut, nedorind să se uite la brusca ei 
expresie de şoc. O luă de mână. 

- Haide. 

- Thad... unde? 

- In birou, spuse el. Vreau să-ţi arăt ceva. 


2 


Biroul lui Thad era dominat de-o imensă masă de 
scris din stejar. Nu era nici elegant-antică, nici 
elegant-modernă. Era doar o bucată de lemn extrem 
de mare, extrem de practică. Stătea ca un dinozaur 
sub trei globuri de sticlă ce atârnau din tavan; lu- 
mina amestecată pe care o aruncau acestea peste 
suprafața de lucru lipsea puțin să fie cruntă. Foarte 
puţin din suprafaţa mesei era vizibilă. Manuscrise, 
teancuri de scrisori, cărţi şi şpalturi pentru corectură 
ce-i fuseseră trimise erau stivuite peste tot. Pe 
peretele alb din spatele mesei se afla un poster ce 
înfăţişa construcţia pe care Thad o prefera din toată 
lumea: Clădirea Flatiron din New York. Forma ei 
neverosimilă de ic nu înceta niciodată să-l încânte. 

Lângă maşina de scris se afla manuscrisul noului 
său roman, Câinele de aur. Peste maşina de scris 
era aşezată producţia din ziua aceea. Şase pagini. 
Era cifra sa obişnuită... când lucra sub propriul nu- 
me, desigur. In pielea lui Stark, de obicei scria opt şi 
uneori chiar zece. 


- Cu asta îmi pierdeam eu vremea înainte să apară 
Pangborn, spuse el, ridicând teancul subţire de pa- 
gini de pe maşina de scris şi înmânându-i-l. Apoi a 
venit sunetul... sunetul de vrăbii. Pentru a doua oară 
astăzi, doar că de data aceasta a fost mult mai in- 
tens. Vezi ce scrie pe pagina aia de sus? 

Ea se uită vreme îndelungată, iar el nu-i putu ve- 
dea decât părul şi vârful capului. Când se uită înapoi 
la el, toată culoarea i se scursese de pe faţă. Buzele 
îi erau strânse într-o linie cenușie îngustă. 

- Sunt aceleaşi, şopti ea. Sunt exact aceleaşi. Oh, 
Thad, ce e asta? Ce... 

Ea se legănă pe picioare şi el păşi înainte, 
temându-se pentru o clipă că Liz chiar va leşina. O 
prinse de umeri, piciorul încâlcindu-i-se în piciorul 
sub formă de X al scaunului de birou, şi aproape că 
picară amândoi peste masă. 

- Te simţi bine? 

- Nu, spuse ea cu o voce slabă. Tu te simţi? 

- Nu tocmai, spuse el. Imi pare rău. Beaumont cel 
neîndemânatic, ca-ntotdeauna. In calitate de cava- 
ler îmbrăcat în armură strălucitoare aş fi un opritor 
de uşă al naibii de bun. 

- Ai scris asta înainte să vină Pangborn, spuse ea. 

Părea să găsească acest lucru imposibil de înţeles 
pe de-a-ntregul. /nainte. 

- Aşa e. 

- Ce inseamnă cuvintele astea? 

Se uita la el cu o intensitate frenetică, cu pupilele 
ochilor dilatate şi întunecate în ciuda luminii pu- 
ternice. 

- Nu ştiu, zise el. Credeam că vei avea tu vreo 
idee. 


Ea scutură din cap şi aşeză paginile înapoi pe 
masă. Apoi îşi frecă mâinile pe fusta scurtă din 
nailon a cămăşii sale de noapte, de parcă atinsese 
ceva scârbos. Thad nu credea că era conştientă de 
ce făcea, iar el nu-i spuse asta. 

- Acum înţelegi de ce am ascuns lucrul ăsta? 
întrebă el. 

- Da... aşa cred. 

- Ce-ar fi spus el? Realistul nostru şerif din cel mai 
mic district al statului Maine, care se încrede în 
imprimările venite de la S de II al SA şi-n declaraţia 
martorilor oculari? Şeriful nostru, căruia i s-a părut 
mai plauzibilă ideea că aş ţine ascuns un frate 
geamăn decât aceea că cineva a descoperit modul 
de a duplica amprentele digitale? Ce ar fi spus el 
despre asta? 

- Nu... nu ştiu. 

Se străduia să-şi recapete stăpânirea de sine, să-şi 
revină din starea de şoc. Thad o mai văzuse făcând 
asta, însă acest lucru nu-l făcu să o admire mai 
puţin. 

- Nu ştiu ce ar fi spus, Thad. 

- Nici eu. Cred că-n cel mai rău caz ar bănui o pre- 
viziune a crimei. E şi mai posibil să creadă că am 
dat fuga sus şi că am scris asta după ce-a plecat el 
în seara asta. 

- De ce să faci un asemenea lucru? De ce? 

- Cred că din nebunie ar fi prima bănuială, spuse 
Thad sec. Cred că un poliţist ca Pangborn ar fi mult 
mai înclinat să creadă în nebunie decât să accepte o 
întâmplare ce pare să nu aibă o explicaţie în afara 
paranormalului. Dar, dacă eşti de părere că greşesc 
păstrând informaţia asta până ce voi reuşi eu însumi 
să pricep ceva din ea - şi s-ar putea să greşesc -, 


spune-o. Putem suna la Oficiul Şerifului din Castle 
Rock şi să-i lăsăm un mesaj. 

- Ea scutură din cap. 

- Nu ştiu. Am auzit - la un talk-show, bănuiesc - 
despre legături psihice... 

- Crezi în existenţa lor? 

- N-am avut niciodată un motiv să mă hotărăsc 
într-un fel sau altul, spuse ea. Acum cred că am. 

Întinse mâna şi ridică foaia de hârtie pe care erau 
mâzgălite cuvintele. 

- Le-ai scris cu unul dintre creioanele lui George, 
spuse ea. 

- Altceva n-am avut mai la-ndemână, atâta tot, zi- 
se el cu îndărătnicie. 

Se gândi o clipă la stiloul Scripto, după care alungă 
gândul. 

- Şi nu sunt creioanele /ui George şi n-au fost ni- 
ciodată. Sunt ale mele. Încep să mă satur naibii să 
mă refer la el ca la o persoană distinctă. Lucrul 
acesta şi-a pierdut tot dramul de plăcere pe care e 
posibil să-l fi avut vreodată. 

- Şi totuşi astăzi ai folosit una dintre expresiile lui - 
„minte-mi un alibi”. În afară de scris, nu te-am mai 
auzit niciodată folosind-o. Şi asta a fost doar o 
coincidenţă? 

El dădu să-i spună că fusese, sigur că fusese, şi se 
opri. Probabil că fusese, dar, în lumina a ceea ce 
scrisese pe foaia de hârtie, de unde să ştie sigur? 

- Nu ştiu. 

- Ai fost în transă, Thad? Ai fost în transă când ai 
scris asta? 

Încet, cu fereală, răspunse: 

- Da. Cred că am fost. 

- Asta-i tot ce s-a întâmplat? Sau mai e ceva? 


- Nu-mi amintesc, zise el, după care adăugă şi mai 
cu fereală: Cred că-i posibil să fi spus ceva, dar 
sincer nu-mi aduc aminte. 

Ea se uită la el vreme îndelungată şi spuse: 

- Hai la culcare. 

- Crezi c-o să putem dormi, Liz? 

Ea râse deznădăjduită. 


3 


Dar, douăzeci de minute mai târziu, chiar începea 
să alunece înspre somn, când vocea lui Liz îl aduse 
înapoi la luciditate. 

- Trebuie să te duci la doctor, spuse ea. Luni. 

- De data asta nu am dureri de cap, protestă el. 
Nu-s decât sunetele de păsări. Şi chestia aia ciudată 
pe care am scris-o. 

Făcu o pauză, apoi adăugă plin de speranţă: 

- Nu crezi c-ar putea fi numai o coincidenţă? 

- Nu ştiu ce este, spuse Liz, dar trebuie să-ţi spun, 
Thad, coincidenţa se află foarte jos pe lista mea. 

Din cine ştie ce motiv, lucrul acesta li se păru 
amândurora comic şi se întinseră în pat, chicotind 
cât de încet puteau, aşa încât să nu-i trezească pe 
copii, şi ţinându-se în braţe unul pe celălalt. Totul 
era din nou bine între ei, oricum nu erau multe lu- 
crurile de care Thad simţea că era sigur în clipa 
aceea, dar acesta era unul dintre ele. Totul era bine. 
Furtuna trecuse. Oasele alea vechi şi jalnice fuse- 
seră îngropate înapoi, cel puţin pentru moment. 

- Fac eu programarea, spuse ea după ce terminară 
de chicotit. 

- Nu, zise el. O fac eu. 


- Şi n-o să apelezi la vechiul truc cu „am uitat, 
scriam”? 

- Nu. O fac luni la prima oră. Pe cinstea mea. 

- Bine, atunci. 

Liz suspină. 

- O să fie-un miracol dat naibii dacă o să pot dormi 
cât de cât. 

Dar, cinci minute mai târziu, respira încet şi re- 
gulat, şi la nici cinci minute după aceea, Thad dor- 
mea şi el. 


4 


Şi avu din nou visul acela. 

Totul fu la fel (sau aşa păru, cel puţin) chiar până la 
sfârşit: Stark îl purtă prin casa părăsită, rămânând 
mereu în urma lui, spunându-i că greşeşte atunci 
când Thad insistă pe o voce tremurătoare, năucită, 
că aceea era propria lui casă. 

- Te înşeli amarnic, spuse Stark din spatele 
umărului său drept (sau să fi fost cel stâng? avea 
vreo importanţă?). Proprietarul casei, îi spuse lui 
Thad din nou, era mort. Proprietarul acelei case se 
afla în acel loc fantastic unde se terminau toate 
serviciile feroviare, locul acela pe care acolo jos 
(oriunde s-ar fi aflat asta) toţi îl numeau Sfârşitburg. 
Totul era neschimbat. Până ce ajunseră în holul din 
spate, unde Liz nu mai era singură. | se alăturase 
Frederick Clawson. Acesta era gol, cu excepţia unei 
absurde haine de piele. Şi era la fel de mort ca şi 
Liz. 

Din spatele său, Stark spuse cu vorbe măsurate: 
„Aicea jos, asta se-ntâmplă cu _ trădătorii. Sunt 
transformați în nada prostului. Acum şi e/e rezolvat. 


O să-i rezolv eu pe toţi, unul câte unul. Ai doar grijă 
să nu trebuiască să te rezolv şi pe tine. Vrăbiile 
zboară din nou, Thad - ţine minte asta. Vrăbiile 
zboară.” 

După care, afară din casă, Thad le auzi: nu doar 
mii, ci milioane, poate miliarde, şi ziua se întunecă 
atunci când uriaşul stol de păsări mai întâi începu să 
treacă peste soare şi apoi îl acoperi complet. 

„Nu văd!” strigă el şi, din spatele lui, George Stark 
şopti: „Zboară din nou, mârţoagă bătrână. Nu uita. 
Și nu-mi sta-n cale.” 

Se trezi, tremurând şi înfrigurat, şi de data aceasta 
somnul se lăsă mult aşteptat. Rămase treaz în în- 
tuneric, gândindu-se cât de absurdă era ideea pe 
care o adusese visul cu el - poate c-o adusese şi 
prima oară, dar de data aceasta fusese mult mai 
clară. Cât de complet de absurdă. Faptul că şi-l 
închipuise întotdeauna pe Stark şi pe Alexis Machine 
arătând la fel (şi de ce nu, dat fiind că într-un sens 
foarte real amândoi se născuseră în acelaşi timp, 
odată cu Metoda lui Machine), amândoi înalţi şi laţi 
în umeri - bărbaţi care arătau ca şi când n-ar fi 
crescut, ci ar fi fost construiți cumva din blocuri 
solide de material - şi amândoi blonzi... faptul acesta 
nu schimbă absurditatea ideii. Pseudonimele nu 
prindeau viaţă şi omorau oameni. Îi va spune lui Liz 
la micul-dejun şi vor râde de asta... ei bine, poate că 
nu vor râde de-a dreptul, având în vedere 
circumstanţele, dar vor împărtăşi un rânjet trist. 

O să-l numesc complexul meu William Wilson, îşi 
spuse el, alunecând înapoi înspre somn. Dar când 
veni dimineaţa, visul nu păru să merite a fi discutat - 
nu după toate câte se întâmplaseră. Aşa că nu-l 
discută... dar, pe măsură ce ziua se scurse, 


descoperi că gândul i se întorcea la el într-una, 
considerându-l un fel de giuvaier întunecat. 


Unsprezece - Sfârşitburg 


1 


Luni dimineaţa devreme, înainte ca Liz să-l poată 
bate la cap despre asta, îşi făcu o programare la 
doctorul Hume. Extirparea rumorii în 1960 făcea 
parte din dosarul său medical. li spuse lui Hume că 
suferise recent două recidivări ale sunetelor de pă- 
sări care-i prevestiseră durerile de cap în lunile 
dinainte de diagnosticare şi operaţie. Doctorul Hume 
vru să ştie dacă se întorseseră şi durerile de cap. 
Thad îi spuse că nu. 

Nu spuse nimic despre starea de transă sau despre 
ce scrisese cât fusese în starea aceea, sau despre 
ce fusese găsit scris pe peretele apartamentului 
unei victime într-un caz de omucidere în Washington 
D. C. Deja i se păreau lucruri la fel de îndepărtate ca 
şi visul din noaptea trecută. De fapt, descoperi că 
încerca să-şi alunge din gând toată povestea. 

Doctorul Hume, însă, o luă în serios. Foarte serios. 
Îi ceru lui Thad să meargă la Centrul Medical Eastern 
Maine în după-amiaza aceea. Voia atât o serie de 
radiografii craniene, cât şi o tomografie axială 
computerizată... O analiză tomografică. 

Thad se duse. Stătu să i se ia fotografiile şi apoi îşi 
vâri capul înăuntrul unei maşini care arăta ca un 
uscător de haine industrial. Acesta zăngăni şi pârâi 
vreme de cincisprezece minute, după care el fu eli- 
berat din captivitate... pentru moment, în orice caz. 
Îi telefona lui Liz, îi spuse că se pot aştepta la re- 


zultate spre sfârşitul săptămânii şi-i zise că se duce 
la biroul său de la Universitate pentru o vreme. 

- Te-ai mai gândit să-l suni pe şeriful Pangborn? 
întrebă ea. 

- Hai să aşteptăm rezultatul analizelor, spuse el. 
Odată ce vom vedea despre ce-i vorba, poate că 
vom putea lua o hotărâre. 


2 


Era în biroul său, curăţând de pe masă şi rafturi 
hârţoagele moarte ale unui semestru întreg, când 
păsările începură să strige înăuntrul minţii sale din 
nou. Erau câteva ciripituri izolate, acestora li se 
alăturată altele, şi deveniră cu repeziciune un cor 
asurzitor. 

Cer alb - văzu un cer alb împuns de siluetele ca- 
selor şi-ale stâlpilor de telefon. Şi peste tot se ve- 
deau vrăbii. Desenau fiecare acoperiş, înghesuiau 
fiecare stâlp, aşteptând doar comanda minţii gru- 
pului. Apoi aveau să explodeze înspre cer cu un 
sunet ca a mii de cearşafuri fâlfâind în suflarea unui 
vânt ager. 

Thad se împletici orbeşte către masă, dibui după 
scaun, îl găsi, se prăbuşi în el. 

Vrăbii. 

Vrăbii şi cerul alb al sfârşitului de primăvară. 

Sunetul îi umplu capul, o cacofonie năucitoare, şi 
când trase spre el o foaie de hârtie şi începu să 
scrie, nu fu conştient de ceea ce făcea. Işi ţinea ca- 
pul pe spate; ochii i se holbau nevăzători la tavan. 
Stiloul zbura înainte şi-napoi şi-n sus şi-n jos, părând 
să facă asta din proprie voinţă. 


În capul său, toate păsările îşi luară zborul într-un 
nor întunecat care acoperi cerul alb de martie din 
sectorul Ridgeway al Bergenfield-ului, New Jersey. 


3 


Îşi reveni în simţiri la mai puţin de cinci minute 
după ce strigătele izolate începuseră să-i răsune în 
minte. Transpira abundent şi încheietura mâinii 
stângi îi pulsa, dar nu era nici urmă de migrenă. Se 
uită în jos, văzu hârtia de pe masă - era versoul unui 
formular de comandă pentru manuale de literatură 
americană gratuite - şi se holbă necrezând ceea ce 
era scris acolo. 

a A. FA A a! E + -a e 
_JUPA OALA CIT ( 7 DBA t4 [N DU. 
A — și) ala! Sa arie TA 
JvpAona un SYURA 
a MiL NTODEANS  PPIPTIUON 
PANZA EN x f R AL 
i SPP 31 DILO SU mata 
E DOARA Je qnnm ni 
> eT N 
THE CHTS se to EN 
FE pă aia a ră Suzi'oapi 
ie BPiu „SOMA Tot 
-gi ME jugpionen "4 , ! 
3 [QAX i: 3 RI N As 
mo TO E i CA-N = Baa 3 DARA. 

N PM KOFI S S IDE Au A 

Luhe A ULABY 


E 
JY LURER 


Nu înseamnă nimic, şopti el. 

Îşi masa tâmplele cu vârfurile degetelor, aşteptând 
să înceapă migrena sau să se lege-ntre ele cuvintele 
mâzgălite pe hârtie şi să capete vreun sens. 


Niciunul dintre lucrurile acestea nu voia să se în- 
tâmple... şi niciunul nu se întâmplă. Cuvintele nu 
erau decât cuvinte, repetate mereu şi mereu. Unele 
erau evident alese din visul său cu Stark; celelalte 
nu erau decât nişte bolboroseli fără nici-o legătură. 

Şi nu-l durea capul absolut deloc. 

N-o să-i spun lui Liz de data asta, îşi zise el. 
Blestemat să fiu dac-o să-i spun. Şi nu doar fiindcă 
sunt speriat... chiar dacă sunt. E cât se poate de 
simplu: nu toate secretele sunt secrete rele. Unele 
sunt secrete bune. Unele sunt secrete necesare. lar 
acesta corespunde ambelor categorii. 

Nu ştia dacă asta era sau nu adevărat, dar desco- 
peri ceva care era incredibil de eliberator: nu-i păsa. 
Era foarte obosit să gândească şi să tot gândească 
şi tot să nu ştie. Era de asemenea obosit să fie 
înspăimântat, ca un om care a intrat într-o peşteră 
din joacă şi care acum începe să creadă că s-a 
rătăcit. 

Nu te mai gândi, atunci. Asta-i soluția. 

Bănuia că asta era adevărat. Nu ştia dacă o putea 
face sau nu... dar intenţiona să încerce. Foarte încet, 
întinse mâinile, luă formularul de comandă şi începu 
să-l rupă în fâşii. Amalgamul de cuvinte mâzgălite 
pe el începu să dispară. Întoarse fâşiile de-a lungul, 
le rupse din nou de-a curmezişul şi aruncă bucăţile 
în coşul de hârtii, unde acestea rămaseră ca nişte 
confeti deasupra celorlalte mizerii Pe care le 
aruncase acolo. Se uită la bucăţi vreme de aproape 
două minute, aproape aşteptându-se ca acestea să 
se unească la loc şi apoi să se întoarcă pe masa sa 
de scris, ca imaginile dintr-o rolă de film ce este 
rulată în sens invers. 


În cele din urmă, luă coşul de hârtii şi-l duse pe hol 
spre un panou din oţel inoxidabil încastrat în perete. 
Anunţul de sub el spunea incinerator. 

Deschise panoul şi aruncă gunoiul pe jgheabul 
întunecat în jos. 

- Poftim, spuse el în acea ciudată tăcere de vară a 
clădirii facultăţilor de filologie şi matematică. S-au 
dus toate. 

Aicea jos le spunem nada prostului. 

- Aicea sus le spunem balegă de vacă, murmură el 
şi se duse înapoi în birou cu coşul de hârtii gol în 
mână. 

Se dusese. Pe jgheab în jos înspre uitare. Şi, până 
să-i vină rezultatele analizelor de la spital - sau până 
să mai aibă parte de un leşin, sau transă, sau 
scăpare, sau ce dracu' o fi fost -, avea de gând să nu 
spună nimic. Absolut nimic. Cel mai probabil, 
cuvintele scrise pe foaia aia de hârtie ieşiseră toate 
din mintea sa, ca şi visul cu Stark şi casa goală, şi 
nu aveau absolut nici-o legătură nici cu uciderea lui 
Homer Gamache, nici cu cea a lui Frederick 
Clawson. 

Aicea jos în Sfârşitburg, unde se termină toate 
serviciile feroviare. 

- Nu înseamnă absolut nimic, spuse Thad cu o voce 
plată, autoritară... dar, când plecă de la Universitate 
în ziua aceea, aproape că fugea. 


Doisprezece - Surioară 


1 


Ştiu că ceva nu era în regulă când se duse să vâre 
cheia în yala Kreig cea mare din uşa apartamentului 
ei şi, în loc să alunece în fantă cu seria aceea fa- 
miliară şi liniştitoare de clic-uri, împinse uşa, care se 
deschise. Nu urmă acea clipă în care să-şi spună cât 
de nechibzuită fusese să plece la muncă şi să-şi lase 
uşa apartamentului descuiată, lisuse, Miriam, de ce 
nu atârni pur şi simplu un anunţ pe uşă care să 
spună SALUTARE, HOŢILOR, BANII DE REZERVA-I ŢIN 
ÎN CUCTA DE PE ULTIMUL RAFT AL MOBILEI DIN 
BUCĂTĂRIE? 

Nu urmă un asemenea moment fiindcă, odată ce te 
afli în New York vreme de şase luni, poate chiar 
numai patru, nu mai uiţi. Poate că, dacă locuiai 
într-un fund de lume, încuiai casa numai când plecai 
în vacanţă, şi poate că uitai din când în când să 
încui uşa când plecai la serviciu dacă locuiai într-un 
oraş mic precum Fargo, Dakota de Nord, sau Ames, 
lowa, dar după ce-ai apucat să locuieşti o vreme în 
viermănosul Măr cel Mare, încuiai şi numai dacă 
plecai să duci o ceaşcă de zahăr unui vecin de 
palier. A uita să-ţi încui apartamentul era ca şi când 
expirai şi uitai apoi să mai inspiri. Oraşul era plin de 
muzee şi galerii, dar oraşul era plin şi de drogaţi şi 
psihopati, şi nu era bine să-ţi asumi niciun risc. Doar 
dacă nu te născuseşi prost, iar Miriam nu se născuse 
aşa. Puțin prostuţă, poate, dar nu de-a dreptul 
proastă. 


Aşa că ştiu că ceva nu era în regulă şi, chiar dacă 
hoţii care Miriam era sigură că-i spărseseră aparta- 
mentul probabil că plecaseră în urmă cu trei sau 
patru ore, luând cu ei orice ar fi avut şi cea mai mică 
valoare la o casă de amanet (ce să mai spună de cei 
optzeci sau nouăzeci de dolari din cuctă... şi poate 
chiar şi cucta, acum că se gândea mai bine; la urma 
urmei, nu era adevărat că şi o cuctă putea fi 
amanetată?), era posibil ca aceştia să se mai afle 
înăuntru. Era o presupunere justificată, în orice caz, 
exact aşa cum băieţii ce au primit primele lor arme 
adevărate sunt învăţaţi, înainte de fi învăţaţi orice 
altceva, să presupună că arma este mereu în- 
cărcată, că şi atunci când o scoţi din cutia în care a 
ieşit din fabrică, arma este încărcată. 

Dădu să se depărteze de uşă. Făcu asta aproape 
pe dată, chiar înainte ca uşa să se fi oprit din miş- 
carea ei înspre interior, dar deja era prea târziu. Din 
întuneric ieşi o mână, ţâşni prin spaţiul de trei cen- 
timetri dintre uşă şi canat ca un glonţ. O apucă de 
braţ. Cheile îi căzură pe covorul din hol. 

Miriam Cowley deschise gura ca să strige. Bărbatul 
cel înalt şi blond stătuse chiar în spatele uşii, 
aşteptând cu răbdare deja de mai bine de patru ore, 
fără să bea cafea, fără să fumeze deloc. Voia o ţiga- 
ră şi-şi va aprinde una de-ndată ce va termina cu 
treaba asta, dar înainte, mirosul ar fi alertat-o - 
newyorkezii erau ca nişte animale foarte mici care 
se pitulează în iarbă cu simţurile încordate să per- 
ceapă pericolul chiar şi atunci când cred că se simt 
bine. 

O prinse cu mâna dreaptă de încheietura mâinii ei 
drepte înainte ca ea să poată măcar gândi ceva. 
Apoi, îşi aşeză palma mâinii stângi pe uşă, ţinând-o 


locului, şi o trase pe femeie spre el cât de tare putu. 
Uşa părea de lemn, dar era desigur de metal, aşa 
cum erau toate uşile bune de apartament în 
viermănosul Măr cel Mare. Cu un bubuit, femeia se 
izbi cu o parte a feţei de marginea ei. Doi dinţi i se 
rupseră în gingii şi-i tăiară gura. Buzele, care se 
strânseseră, se relaxară din pricina şocului şi 
sângele se scurse peste cea de jos. Câteva picături 
stropiră uşa. Pometele i se rupse ca un vreasc. 

Semiconştientă, lui Miriam i se tăiară picioarele. 
Bărbatul blond îi dădu drumul. Ea se prăbuşi pe 
covorul din hol. Trebuia să lucreze foarte repede. 
Potrivit folclorului newyorkez, nimănui din vier- 
mănosul Măr cel Mare nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie de ce se petrecea, atâta timp cât nu li se 
petrecea /or. Potrivit folclorului, un psihopat putea 
înjunghia o femeie de douăzeci sau patruzeci de ori 
în faţa unei frizerii cu douăzeci de locuri în toiul zilei 
pe Seventh Avenue şi nimeni nu avea să spună 
nimic, poate doar: Wu-/ poți lua un pic mai sus 
deasupra urechilor sau Cred că spun pas la apa de 
colonie de data asta, Joe. Bărbatul blond ştia că 
folclorul era fals. Pentru animalele mici, vânate, 
curiozitatea face parte din pachetul instinctelor de 
supravieţuire. Apără-ţi pielea, da, acesta era numele 
jocului, dar un animal indiferent avea şanse mari să 
fie foarte curând un animal mort. Prin urmare, 
rapiditatea era esenţială. 

Deschise uşa, o prinse pe Miriam de păr şi-o târî 
înăuntru. 

O clipă mai târziu, auzi declicul unui ivăr deschis în 
josul holului, urmat de păcănitul unei uşi care se 
deschise. Nu trebui să se uite afară ca să vadă faţa 
care acum probabil se uita pe furiş dintr-un alt 


apartament, o faţă mică şi spână de iepure, cu nasul 
aproape tresărind. 

- Nu l-ai spart, Miriam, nu-i aşa? întrebă el cu voce 
tare. 

Trecu într-un registru mai ascuţit, nu tocmai 
falsetto, îşi duse ambele palme căuş la aproximativ 
trei centimetri de gură pentru a crea un amortizor 
de sunet, şi deveni femeie. 

- Nu cred. Mă ajuţi să-l ridic? 

Işi luă mâinile de la gură. Se întoarse la tonul său 
normal. 

- Sigur. Doar o secundă. 

Inchise uşa şi se uită pe vizor. Acesta avea o lentilă 
ochi-de-peşte, oferind o imagine distorsionată, 
panoramică, a coridorului, şi-n ea văzu exact ce se 
aşteptase să vadă: o faţă albă uitându-se pe furiş pe 
după marginea unei uşi de cealaltă parte a holului, 
uitându-se pe furiş cum s-ar uita un iepure din 
bârlogul lui. 

Faţa se retrase. 

Uşa se închise. 

Nu se trânti; pur şi simplu se închise încet. Ne- 
îndemânatica de Miriam scăpase ceva. Bărbatul 
care era cu ea - poate un prieten, poate fostul ei soţ 
- o ajuta să-l ridice. Nimic îngrijorător. Numai lapte şi 
miere, cum se pare. 

Miriam gemea, începând să-şi revină în simţiri. 

Bărbatul blond vâri mâna în buzunar, scoase briciul 
cu lamă dreaptă şi, scuturându-l, îl desfăcu. 

Lama străluci în lumina slabă a singurului bec pe 
care-l lăsase deschis, o veioză din sufragerie. 

Ochii ei se deschiseră. Ridică ochii spre el, 
văzându-i faţa cu susul în jos când acesta se aplecă 


peste ea. Gura ei era mânjită cu roşu, de parcă ar fi 
mâncat căpşuni. 

li arătă briciul. Ochii ei, care fuseseră năuciţi şi 
înceţoşaţi, se umplură de panică şi se deschiseră 
larg. Gura udă şi roşie se deschise şi ea. 

- Scoate un singur sunet şi-o să te tai, surioară, 
spuse el, şi ea închise gura. 

El îşi înfipse iarăşi mâna în părul ei şi-o trase în 
sufragerie. Fusta ei foşni pe podeaua din lemn lă- 
cuit. Agăţă cu fundul un covoraş şi acesta se adună 
sub ea. Gemu de durere. 

- Nu face asta, spuse el. [i-am spus. 

Se aflau în sufragerie. Era mică, dar plăcută. 
Confortabilă. Pe pereţi erau reproduceri după 
impresionişti francezi. Un afiş înrămat care făcea re- 
clamă la Cats: acum şi-ntotdeauna, spunea el. Flori 
uscate. O sofa mică demontabilă, tapisată cu o 
pânză de culoarea grâului. O bibliotecă. In ea văzu 
ambele cărţi ale lui Beaumont pe un raft şi toate 
patru ale lui Stark pe altul. Ale lui Beaumont se aflau 
pe un raft mai sus. Asta nu era bine, dar trebuia să 
presupună că târâtura aceea pur şi simplu nu era în 
stare de mai mult. 

Işi scoase mâna din părul ei. 

Şezi pe canapea, surioară. In capătul ăla. 

Arătă cu degetul spre capătul dinspre măsuţa pe 
care se aflau telefonul şi robotul telefonic. 

- Te rog, şopti ea, nefăcând nici-o încercare de a se 
ridica. 

Gura şi obrazul începeau acum să se umfle şi cu- 
vintele ieşiră stâlcite: T-he og. 

- Orice. Totul. Banii-s în cuctă. 

Anis n cu 'tă. 

- Şezi pe canapea. Capătul ăla. 


De data aceasta îndreptă briciul spre faţa ei cu o 
mână, iar cu cealaltă arătă spre canapea. 

Ea se târi pe canapea şi, cu ochii-i negri foarte 
căscaţi, se împinse între perne cât de mult o lăsară 
acestea. Se şterse la gură cu mâna şi se uită o clipă 
la sângele de pe palmă înainte să se uite înapoi 
către el. 

- Ce vrei? 

Se v'ei? 

Era ca şi când ai fi ascultat pe cineva vorbind cu 
gura plină. 

- Vreau să dai un telefon, surioară. Atâta tot. 

Ridică receptorul şi folosi mâna în care ţinea briciul 
ca să apese pe butonul anunţă al robotului telefonic. 
Apoi îi întinse receptorul. Era unul din acelea de 
modă veche, care stau în furcă, semănând cu o 
halteră uşor topită. Era mult mai greu ca receptorul 
unui telefon Princess. Ştia asta şi văzu după subtila 
încordare a corpului ei când i-l dădu că şi ea ştia 
lucrul ăsta. Umbra unui zâmbet se ivi pe buzele 
bărbatului blond. Nu se ivi niciunde altundeva; doar 
pe buze. Zâmbetul acela nu avea nimic văratic în el. 

- Te gândeşti că-mi poţi zdrobi creierii cu treaba 
aia, nu-i aşa, surioară? o întrebă el. Dă-mi voie să-ţi 
spun ceva: ăsta nu-i un gând bun. Şi ştii ce păţesc 
oamenii care-şi pierd gândurile bune, nu-i aşa? 

Când ea nu răspunse, el spuse: 

- Cad din cer. E-adevărat. Am văzut-o într-un de- 
sen animat odată. Aşa că ţine receptorul ăla în poală 
şi concentrează-te să-ţi aduni gândurile bune. 

Numai ochi, ea se holbă la el. Sângele îi curgea 
încet pe bărbie. O picătură căzu şi ateriza pe corsa- 
jul rochiei. Pe-asta n-o s-o mai scoţi niciodată, su- 
rioară, îşi spuse bărbatul blond. Se spune c-o poţi 


scoate dacă speli locul repede cu apă rece, dar nu-i 
aşa. Au maşinării. Spectroscoape. Cromatografe cu 
gaz. Ultraviolete. Lady Macbeth avea dreptate. 

- Dacă se mai întorc gândurile alea rele, o să ţi le 
citesc în ochi, surioară. Ai nişte ochi atât de mari şi 
negri! Doar nu doreşti ca un ochi din-ăla mare şi 
negru să ţi se scurgă pe obraz, nu? 

Ea scutură din cap atât de repede şi de tare, încât 
părul îi zbură într-o furtună în jurul feţei. Şi cât îşi 
scutură capul, ochii aceia negri şi frumoşi nu se 
desprinseră nici-o clipă de la chipul lui, iar bărbatul 
blond simţi ceva întărindu-i-se lângă pulpa picio- 
rului. Domnule, aveţi o ruletă în buzunar sau sunteţi 
doar fericit să mă vedeţi? 

De data aceasta, zâmbetul îi atinse şi ochii, nu 
numai gura, şi i se păru că femeia se relaxa cât de 
cât. 

- Vreau să te apleci înainte şi să formezi numărul 
lui Thad Beaumont. 

Ea nu făcu decât să se uite lung la el, cu ochii 
sclipind de şoc. 

- Beaumont, spuse el răbdător. Scriitorul. Fă-o, 
surioară. Timpul zboară-nainte ca ale lui Mercur 
'naripate picioare. 

- Carneţelul meu, spuse ea. 

Gura ei era acum prea umflată să se mai închidă 
cum trebuie şi era tot mai greu s-o înţelegi. Ane/eu 
eu, sunară cuvintele. 

- Aneleu eu? întrebă el. Ce-i asta, un fel de şaradă? 
Nu ştiu despre ce vorbeşti. Zi lucrurilor pe nume, 
surioară. 

Cu grijă, cu durere, rostind pe silabe: 

- Carneţelul meu. Carnețtel. Carneţelul cu adrese. 
Nu-i ştiu numărul pe de rost. 


Briciul străpunse aerul către ea. Păru să scoată un 
sunet ca o şoaptă de om. Probabil că nu era decâto 
închipuire, dar, cu toate astea, amândoi îl auziră. Ea 
se împinse şi mai mult în pernele de culoarea 
grâului, cu buzele-i umflate retrăgându-se într-o 
grimasă. El întoarse briciul, aşa încât lama reflectă 
lumina slabă a veiozei. Îl atinse cu degetul, lăsă lu- 
mina să alunece de-a lungul lui ca o apă, apoi se 
uită la ea de parcă amândoi ar fi fost nebuni să nu 
admire un lucru atât de adorabil. 

- Nu-ţi bate joc de mine, surioară. 

Acum, cuvintele lui aveau un slab accent sudist. 

- Ăsta-i un lucru pe care nu-ţi doreşti să-l faci, nu 
atunci când ai de-a face cu un tip ca mine. Formea- 
ză acuma căcăciosu' âla de număr. 

Poate că nu ştia pe de rost numărul de telefon al 
lui Beaumont, în privinţa asta nu prea era mare lu- 
cru de făcut, dar pe al lui Stark îl ştia. In lumea edi- 
torială, Stark era unitatea mobilă cu care lucrai şi 
întâmplarea făcea ca numărul de telefon să fie ace- 
laşi pentru ambele persoane. 

Începură să-i curgă lacrimile. 

- Nu-mi amintesc, gemu ea. 

U'mi aites. 

Bărbatul blond se pregăti s-o taie - nu fiindcă era 
furios pe ea, ci fiindcă, atunci când lăsai o femeia ca 
aceea să scape basma curată cu o minciună, 
întotdeauna ajungeai să fii minţit din nou -, dar apoi 
se răzgândi. Era, e hotări el, perfect posibil ca ea să 
fi pierdut pe moment din memorie lucruri atât de 
triviale cum erau numerele de telefon, chiar şi 
acelea ale clienţilor importanţi precum Beaumont / 
Stark. Femeia era în stare de şoc. Dacă i-ar fi cerut 


să formeze numărul propriei sale agenţii, era posibil 
să fi rămas la fel de năucă. 

Dar, dat fiind că era vorba de Thad Beaumont şi nu 
de Rick Cowley, îi putea fi de ajutor. 

- Bine, spuse el. Bine, surioară. Eşti tulburată, 
înţeleg. Nu ştiu dacă crezi asta sau nu, dar iau parte 
la durerea ta. Şi ai noroc, fiindcă întâmplarea face 
să ştiu eu numărul de telefon. Il ştiu la fel de bine 
cum îmi ştiu propriul număr, ai putea spune. Şi ştii 
ce? Nici măcar n-o să-ţi cer să-l formezi tu, în parte 
fiindcă nu vreau să stau aici pân-o să îngheţe iadul, 
aşteptând să-l tastezi ca lumea, dar şi fiindcă 
într-adevăr iau parte la durerea ta. Am să mă aplec 
şi-am să-l formez eu însumi. Ştii ce înseamnă asta? 

Miriam Cowley clătină din cap. Ochii ei negri 
păreau să-i fi înghiţit mare parte din faţă. 

- Înseamnă că voi avea încredere în tine. Dar nu- 
mai până aici; numai exact până aici şi nu mai de- 
parte, fata mea. Mă asculţi? Pricepi ce-ţi spun? 

Cu părul zburându-i în lături, Miriam încuviinţă 
frenetic din cap. Dumnezeule, cât de mult îi plăcea 
de femeile cu păr mult! 

- Bine. Asta-i bine. Cât eu formez numărul, 
surioară, ai face bine să-ţi ţii ochii drept la lama 
asta. O să te ajute să-ţi ţii gândurile bune într-o 
ordine perfectă. 

Se aplecă în faţă şi începu să formeze numărul pe 
demodatul disc rotativ. Când făcu asta, dinspre 
robotul telefonul de lângă aparat se auziră 
păcănituri amplificate. Suna ca o Roată a Norocului 
de bâlci încetinindu-şi mişcarea. Miriam Cowley ră- 
mase cu receptorul în poală, uitându-se când la 
brici, când la suprafeţele plate şi grosolane ale feţei 
străinului acela oribil. 


- Vorbeşte cu el, spuse bărbatul blond. Dacă răs- 
punde soţia lui, spune-i că la telefon e Miriam din 
New York şi că vrei să vorbeşti cu bărbatul ei. Ştiu 
că ţi-e umflată gura, dar asigură-te că cel sau cea 
care-o să răspundă o să ştie că tu eşti la telefon. 
Străduieşte-te pentru mine, surioară. Dacă nu vrei 
să-ţi arate faţa ca un tablou de Picasso, o să te 
străduieşti pentru mine cât poţi tu mai bine. 

Ultimele două cuvinte se auziră ma' ghine. 

- Ce... ce să-i spun? 

Bărbatul blond zâmbi. Era o bucată dată naibii, 
sigur. Apetisantă-n toate cele. Cu părul ăla... Simţi 
din nou zvâcnituri mai jos de catarama curelei. În- 
cepeau să prindă viaţă lucrurile acolo jos. 

Telefonul suna. Il auzeau amândoi în difuzorul 
robotului. 

- O să-ţi dai tu seama ce trebuie să spui, surioară. 

Se auzi un clic atunci când răspunse cineva. Băr- 
batul blond aşteptă până ce auzi vocea lui 
Beau-mont spunând „alo”, după care, cu viteza unui 
şarpe în atac, se aplecă înainte şi trase cu briciul 
peste obrazul stâng al lui Miriam Cowley, despicând 
o bucată de piele. Sângele începu să curgă gârlă. 

Miriam ţipă. 

- Alo! latră vocea lui Beaumont. Alo, cine-i la te- 
lefon? Blestemâăţie, tu eşti? 

- Da, eu sunt, sigur că da, fiu de curvă, îşi spuse 
bărbatul blond. Eu sunt şi tu ştii că eu sunt, nu-i 
aşa? 

- Spune-i cine eşti şi ce se întâmplă aici! latră el la 
Miriam. Fă-o! Nu mă face să-ţi spun de două ori! 

- Cine-i acolo? strigă Beaumont. Ce se petrece? 
Cine-i la telefon? 


Miriam strigă din nou. Sângele stropi pernele de 
culoarea grâului ale sofalei. Acum nu mai era doar o 
singură picătură de sânge pe corsajul rochiei sale; 
acesta era ud leoarcă. 

- Fă ce-ţi spun sau o să-ți tai afurisitu' ăla de cap 
cu treaba asta! 

- Thad, e-un om aici! strigă ea în receptor. 

Cuprinsă de durere şi teroare, pronunţa cuvintele 
din nou clar. E 

- E-un om rău aici! Thad, E-UN OM RAU A... 

- Spune-ti numele! răcni el la ea şi reteză cu briciul 
prin aer la doi centimetri de ochii ei. Ea se ghemuli în 
spate, urlând din toţi bojocii. 

- Cine-i la telefon? Ce... 

- Miriam! ţipă ea. Oh Thad nu-l lăsa să mă taie din 
nou nu-l lăsa pe omul ăsta rău să mă taie din NOU, 
NU-L... 

George Stark tăie cu briciul cordonul răsucit al 
telefonului. Robotul scoase un furios lătrat de 
pârâituri şi tăcu. 

Era bine. Ar fi putut fi şi mai bine; voise s-o re- 
guleze, chiar voise să-şi facă mendrele cu ea. 
Trecuse mult de când îşi dorise să-şi facă mendrele 
cu o femeie, dar o aşteptase pe aceasta şi, uite, n-o 
va avea. Strigase prea mult. lepurii aveau să-şi 
scoată iarăşi capetele din vizuini, adulmecând aerul 
în căutarea marelui prădător care dădea târcoale 
tiptil pe undeva prin junglă, chiar dincolo de lumina 
jalnicelor lor mici focuri de tabără electrice. 

Încă mai tipa. 

Era clar că-şi pierduse toate gândurile bune. 

Aşa că Stark o apucă iarăşi de păr, îi îndoi capul pe 
spate până ce ea se holba spre tavan, striga spre 
tavan, şi-i tăie gâtul. 


În cameră se lăsă tăcerea. 

- Poftim, surioară, spuse el cu tandreţe. 

Îndoi briciul înapoi între plăselele lui şi-l puse în 
buzunar. Apoi întinse mâna sa stângă însângerată 
şi-i închise ochii. Manşeta cămăşii sale fu imediat 
îmbibată cu sânge cald, fiindcă din jugulara ei încă 
mai ţâşnea bulion, dar ce trebuia făcut trebuia fă- 
cut. Când era vorba de o femeie, îi închideai ochii. 
Indiferent cât de rea fusese, indiferent dacă fusese o 
târfă drogată care-şi vânduse propriii copii ca să-şi 
poată cumpăra droguri, îi închideai ochii. 

lar ea nu era decât o mică parte a afacerii. Rick 
Cowley era o cu totul altă poveste. 

Şi bărbatul care scrisese articolul acela din revistă. 

Şi târâtura care făcuse fotografiile, în special cea 
cu lespedea funerară. O târâtura, da, o târâtura cum 
scrie la carte, dar avea să-i închidă şi ej ochii. 

Şi, după ce se va fi ocupat de toţi, va veni 
momentul să discute chiar cu Thad. Fără interme- 
diari; mano a mano. Va veni momentul să-l facă pe 
Thad să-şi revină în toate minţile. După ce-i va fi 
rezolvat pe toţi, se aştepta cu toată fiinţa sa ca Thad 
să fie pregătit să-şi revină în toate minţile. Dacă nu 
era, existau şi alte moduri de a-l face să-şi revină. 

Era, în definitiv, un bărbat care avea o soţie - o 
soţie foarte frumoasă, o adevărată regină a văz- 
duhului şi-a întunericului. 

Şi avea copii. 

Îşi tinu degetul în jetul cald de sânge al lui Miri-am 
şi începu repede să scrie pe perete. Trebui să se 
întoarcă de două ori ca să-i ajungă, dar mesajul 
prinse viaţă cât ai clipi, scris deasupra capului inert 
al femeii. Dacă i-ar fi fost deschişi ochii, l-ar fi putut 
citi cu susul în jos. 


Şi, desigur, dacă ar mai fi fost în viaţă. 

Se aplecă şi o sărută pe Miriam pe obraz. 

- Noapte bună, surioară, spuse el şi plecă din apar- 
tament. 

Bărbatul de cealaltă parte a holului se uita iarăşi 
de după uşă. 

Când văzu bărbatul blond, înalt şi mânjit de sânge, 
ieşind din apartamentul lui Miriam, trânti uşa şi o 
încuie. 

- Deşteaptă mişcare, îşi spuse George Stark, 
îndreptându-se cu paşi mari de-a lungul coridorului 
către lift. O mişcare a naibii de deşteaptă. 

Între timp, el trebuia să-şi vadă mai departe de 
treabă. Nu avea timp de pierdut. 

Mai trebuia să rezolve ceva în seara aceea. 


Treisprezece - Panică totală 


1 


Preţ mai multe momente - niciodată nu ştiu cât de 
mult - Thad se află în ghearele unei panici atât de 
extreme şi complete, încât fu de-a dreptul incapabil 
să funcţioneze în vreun fel. Era cu adevărat uimitor 
că putu măcar să respire. Mai târziu, avea să-şi 
spună că singura dată când se mai simţise cât de 
cât aşa fusese când avea zece ani şi, împreună cu 
doi prieteni, se hotărâse să meargă la înot în 
mijlocul lunii mai. Asta se petrecea cu cel puţin trei 
săptămâni mai devreme de perioada când vreunul 
dintre ei mai mersese înainte la înot, dar, chiar şi 
aşa, ideea li se păruse excelentă; ziua era senină şi 
foarte caldă pentru luna mai în New Jersey, cu o 
temperatură undeva aproape de treizeci de grade 
Celsius. Merseseră toţi trei pe jos până la lacul 
Da-vis, nume pe care-l dăduseră într-o doară micului 
eleşteu aflat la distanţă de un kilometru şi jumătate 
de casa lui Thad din Bergenfield. El fusese primul 
care scăpase de haine şi care-şi luase slipul de baie 
pe el, prin urmare fusese primul care intrase în apă. 
Pur şi simplu, sărise bombă de pe mal, şi încă era de 
părere că atunci aproape că-şi văzuse moartea cu 
ochii - cât de aproape fusese s-o vadă, nu se 
număra printre lucrurile pe care dorea să le afle 
vreodată. Poate că aerul păruse în ziua aceea ca în 
toiul verii, dar apa păruse ca-n acea ultimă zi de 
iarnă timpurie înainte ca gheaţa să-şi facă apariţia 
la suprafaţă. Sistemul său nervos se scurtcircuitase 


pe moment. Respirația îi rămăsese blocată în plă- 
mâni, inima i se oprise chiar în mijlocul unei bătăi, 
iar când ieşise la suprafaţă, i se păruse că e o ma- 
şină cu bateria moartă şi că are nevoie de-un im- 
bold, are nevoie de el repede şi că nu ştie cum să-l 
primească. Işi amintea cât de puternică fusese lu- 
mina soarelui, producând zece mii de scântei aurii 
pe suprafaţa alb-neagră a apei, îşi amintea că Harry 
Black şi Randy Wister stăteau pe mal, Harry 
trăgându-şi peste fundu-i generos pantalonii scurţi 
pe care-i folosea la ora de sport, Randy stând acolo 
gol cu slipul de baie într-o mână şi strigând: Cum e 
apa, Thad? când el ieşi la suprafaţă, şi tot ce fusese 
în stare să-şi spună era: Mor, sunt chiar aici în 
lumina soarelui împreună cu cei mai buni prieteni ai 
mei şi am terminat cu şcoala pe ziua de azi şi nu am 
teme de casă şi-n seara asta, la Early Show, o să fie 
Mr. Blandings Builds His Dream House și mama a 
spus că pot mânca în fata televizorului, dar n-o să 
văd filmul fiindcă o să fiu mort. Ceea ce înainte 
fusese reflexul simplu şi necomplicat al respirației, 
devenise o şosetă sport înnodată, blocată în gât, 
ceva ce nu putea nici înghiţi, nici scuipa afară. Inima 
îi stătea în piept ca o piatră mică şi rece. Apoi 
scăpase, trăsese în piept o gură mare şi convulsivă 
de aer, pielea i se făcuse de găină pe tot corpul şi-i 
răspunsese lui Randy cu incredibila voioşie 
maliţioasă care este apanajul exclusiv al băieţilor 
mici: Apa-i bună! Nu-i prea rece! Sari! Numai peste 
ani îi trecuse prin gând că i-ar fi putut omori pe 
amândoi, aşa cum aproape că murise el însuşi. 

Aşa se simţea şi acum; se afla în exact acelaşi fel 
de blocaj corporal total. In armată aveau un nume 
pentru treaba asta: futai în grup. Da. Bun nume. 


Când venea vorba de terminologie, armata era la 
putere. Stătea acolo în mijlocul unui futai în grup de 
primă mână. Şedea pe scaun, nu în el, ci pe el, 
aplecându-se în faţă, cu receptorul încă în mână, 
holbându-se la ochiul mort de la televizor. Era con- 
ştient că Liz venise în cadrul uşii, că-l întreba întâi 
cine era şi apoi care era problema, şi era ca-n ziua 
aceea la lacul Davis, exact ca atunci, respiraţia era 
o şosetă de bumbac murdară blocată în gâtlej, care 
nu voia nici să urce, nici să coboare, toate liniile de 
comunicare dintre creier şi inimă erau brusc între- 
rupte, ne cerem scuze pentru acest blocaj nepre- 
văzut, vom relua serviciile cât de repede posibil sau 
poate că serviciile nu vor fi niciodată reluate, dar, în 
orice caz, vă rugăm să vă bucuraţi de şederea în 
minunatul centru al Sfârşitburgului, locul unde se 
termină toate serviciile feroviare. 

Apoi pur şi simplu scăpă, aşa cum scăpase şi data 
trecută, şi trase icnind aer în plămâni. Inima sa 
galopă de două ori la întâmplare în piept, după care 
îşi reluă ritmul normal... chiar dacă pulsul rămase 
încă mare, mult prea mare. 

Strigătul acela! lisuse Christoase, Domnul Nostru, 
strigătul acela! 

Liz venea acum în grabă spre el, iar el fu conştient 
că-i smulsese receptorul din mână doar când o văzu 
urlând Alo? şi Cine-i la telefon? în el mereu şi mereu. 
Apoi ea auzi bâzâitul legăturii întrerupte şi-l puse 
înapoi în furcă. 

Miriam, reuşi el să spună într-un târziu, când Liz se 
întoarse spre el. A fost Miriam şi striga. 

În afară de lumea cărţilor, n-am omorât niciodată 
pe nimeni. 

Vrăbiile zboară. 


Aicea jos îi spunem nada prostului. 

Aicea jos îi spunem Sfârşitburg. 

Tre' s-o apuc înapoi spre nord, colega. Tre' să-mi 
minți un alibi, fiindcă o s-o apuc înapoi spre nord. 
Tre! să-mi tai nişte felii de carne. 

Miriam? Strigând? Miriam Cowley? Thad, ce se 
întâmplă? 

- Chiar este el, spuse Thad. Ştiam că e aşa. Cred 
că am ştiut-o aproape de la început, după care 
astăzi... În după-amiaza asta... am mai avut unul. 

Un ce? 

Degetele ei stăteau apăsate pe-o parte a gâtului, 
frecând tare. 

Un alt leşin? O altă transă? 

- Amândouă, spuse el. La început, iarăşi vrăbiile. 
Am scris o grămadă de prostii nebuneşti pe-o hârtie 
cât am fost fără cunoştinţă. Am aruncat-o, dar 
numele e; apărea acolo, Liz. Numele lui Miriam s-a 
numărat printre lucrurile pe care le-am scris de data 
asta când mi-am pierdut cunoştinţa... şi... 

Se opri. Ochii lui erau larg deschişi şi se deschi- 
deau şi mai mult. 

- Ce? Thad, ce este? 

ÎI prinse de o mână, îl scutură. 

- Ce este? 

- Ea are un afiş în sufragerie, spuse el. 

Îşi auzi vocea de parcă ar fi fost a altcuiva - o voce 
venind de departe. Printr-un interfon, poate. 

- Afişul unui musical de pe Broadway. Cats. L-am 
văzut ultima oară când am fost acolo. Cats, acum 
şi-ntotdeauna. Şi asta am scris-o pe hârtie. Am 
scris-o fiindcă el a fost acolo, aşa că şi eu am fost 
acolo, o parte din mine a fost, o parte din mine ve- 
dea prin ochii lui... 


Se uită la ea. Se uită la ea cu ochii lui larg, larg 
deschişi. 

- Asta nu-i o tumoare, Liz. Cel puţin, nu una care să 
se afle-năuntrul corpului meu. 

- Nu ştiu despre ce vorbeşti! aproape că strigă Liz. 

- Trebuie să-l sun pe Rick, murmură el. 

O parte a minţii sale părea să se ridice, 
mişcându-se cu splendoare şi vorbind singură în 
imagini şi simboluri luminoase brute. Asta simţea 
când scria, uneori, dar era pentru prima dată, din 
câte-şi amintea, că simţea asta în viaţa adevărată - 
este oare scrisul parte din viaţa adevărată? se 
întrebă el brusc. Nu credea că era. Era mai degrabă 
un antract. 

- Thad, te rog! 

- Trebuie să-l previn pe Rick. S-ar putea afla în 
pericol. 

- Thad, nu are nici-o logică ce spui! 

Nu; sigur că nu avea. lar dacă se oprea să-i ex- 
plice, i s-ar fi părut să aibă şi mai puţină... şi, cât ar 
fi stat să-şi mărturisească soţiei temerile, probabil 
nerezolvând nimic cu asta, ci doar s-o facă pe ea să 
se întrebe cât timp ia să completezi actele necesare 
pentru internare, George Stark putea străbate cele 
nouă străzi din Manhattan care despărţeau aparta- 
mentul lui Rick de cel al fostei sale soţii. Stând pe 
bancheta din spate a unui taxi sau la volanul unei 
maşini furate, la naiba, stând la volanul 
Toronado-ului negru din visul său, din câte ştia Thad 
- dacă tot aveai de gând să mergi atât de departe 
de-a lungul drumului spre nebunie, de ce să nu spui 
pur şi simplu futu-i şi să mergi până-n capăt? Stând 
acolo, fumând, pregătindu-se să-l omoare pe Rick 
aşa cum o omorâse pe Miriam... 


Chiar o omorâse? 

Poate că nu făcuse decât s-o înspăimânte, o lăsase 
în stare de şoc şi plângând în hohote. Sau poate că-i 
făcuse rău - numai că, gândindu-se mai bine, 
„probabil” era mai potrivit în enunţul acela. Ce 
spusese ea? Nu-l lăsa să mă taie din nou, nu-l lăsa 
pe omul rău să mă taie din nou. lar pe hârtie scri- 
sese tăieturi. Şi... nu scrisese cumva şi se termină! 

Da. Da, scrisese. Dar asta avea de-a face cu visul, 
nu-i aşa? Asta avea de-a face cu Sfârşitburg, locul 
unde se termină toate serviciile feroviare... nu-i aşa? 

Se rugă să fie aşa. 

Trebuia să-i trimită ajutor femeii, trebuia să încerce 
cel puţin, şi trebuia să-l avertizeze pe Rick. Dar 
dacă-l suna pur şi simplu pe Rick, îl suna din senin 
şi-i spunea să se păzească, Rick avea să-l întrebe de 
ce. 

- Care-i problema, Thad? Ce s-a întâmplat? 

Şi dacă pomenea doar numele lui Miriam, Rick 
avea să alerge ca un nebun la ea acasă, fiindcă Rick 
încă mai ţinea la ea. Incă mai ţinea a naibii de mult 
la ea. Şi-atunci el avea să fie cel care s-o găsească... 
poate în bucăţi (o parte a minţii lui Thad încercă să 
se ferească de gândul acela, de imaginea aceea, dar 
restul minţii era necruțătoare, forțându-l să vadă 
cum avea să arate frumoasa de Miriam, tăiată ca o 
halcă de carne pe tejgheaua măcelarului). 

Şi poate că exact pe asta conta Stark. Pe Thad cel 
nătăfleţ, care să-l trimită pe Rick direct în capcană. 
Pe Thad cel nătăfleţ, care să facă treaba în locul lui. 

Dar n-am făcut treaba în locul lui tot timpul? Pentru 
numele lui Christos, nu asta înseamnă un 
pseudonim? 


Îşi simțea mintea  ghemuindu-se din nou, 
adunându-se încet într-un bulgăre ca un cârcel, 
într-un futai în grup, şi nu-şi putea permite asta, în 
clipa aceea nu-şi putea permite asta de/oc. 

- Thad... te rog! Spune-mi ce se întâmplă! 

Inspiră profund şi-i prinse braţele reci în mâinile 
sale reci. 

- A fost acelaşi om care i-a omorât pe Homer 
Ga-mache şi Clawson. A fost cu Miriam. O... amenin- 
ţa. Sper că numai asta făcea. Nu ştiu. Ea a strigat. 
Convorbirea s-a întrerupt. 

- Oh, Thad! lisuse! 

- Nu e timp ca vreunul dintre noi să facă istericale, 
spuse el şi gândi: Deşi Dumnezeu ştie că o parte din 
mine asta vrea. Du-te sus. la-ţi carneţelul cu adrese. 
Nu am numărul de telefon şi adresa lui Miriam în al 
meu. Cred că tu le ai. 

- Cum adică, ai ştiut-o aproape de la început? 

- Nu avem timp pentru asta acum, Liz. Adu-ţi car- 
neţelul cu adrese. Adu-l repede. Bine? 

Ea mai ezită o clipă. 

- S-ar putea să fie rănită! Du-te! 

Liz se întoarse şi plecă în fugă din cameră. El auzi 
zgomotul slab şi grăbit al paşilor ei urcând scările şi 
încercă să-şi pună iarăşi gândurile la lucru. 

- Nu-l suna pe Rick. Dacă este o cursă, a-l suna pe 
Rick este o idee foarte proastă. 

Bine - până aici am ajuns. Nu-i mare lucru, dar e-un 
început. Pe cine, atunci? 

Departamentul de Poliţie din New York? Nu - ei vor 
avea o grămadă de întrebări cronofage - cum se 
face de un tip din Maine denunţă o crimă în New 
York, pentru început. Nu la N.Y.P.D. Incă o idee 
proastă. 


Pangborn. i 

Mintea sa puse stăpânire pe idee. Il va suna mai 
întâi pe Pangborn. Va trebui să aibă grijă ce va spu- 
ne, cel puţin pentru moment. Ce se va hotărî sau nu 
să spună mai târziu - despre leşinuri, despre sunetul 
vrăbiilor, despre Stark - va vedea la vremea cu- 
venită. Pentru moment, Miriam era cel mai impor- 
tant lucru. Dacă Miriam era rănită, dar încă în viaţă, 
nu ajuta la nimic să aducă în discuţie elemente care 
aveau să-l încetinească pe Pangborn. £/ era cel care 
să sune la poliţiştii din New York. Aceştia aveau să 
reacționeze mai repede şi să pună mai puţine 
întrebări dacă informaţia venea de la unul de-ai lor, 
chiar dacă fratele acesta poliţist se întâmpla să fie 
taman în Maine. 

Dar mai întâi Miriam. Se rugă lui Dumnezeu să-i 
răspundă la telefon. 

Liz se întoarse în goană în cameră cu carneţelul cu 
adrese. Faţa ei era aproape la fel de palidă cum 
fusese după ce reuşise în sfârşit să-i aducă pe lume 
pe William şi Wendy. 

- Uite-l, spuse ea. 

Respira repede, aproape gâfâind. 

Totul o să fie bine, vru el să-i spună, dar n-o făcu. 
Nu voia să spună nimic ce se putea dovedi atât de 
uşor a fi o minciună... iar sunetul strigătelor lui 
Miriam sugera că lucrurile trecuseră mult de starea 
lui „totul e bine”. Că, pentru Miriam, cel puţin, lu- 
crurile s-ar putea ca niciodată să nu se mai întoarcă 
la starea lui „totul e bine”. 

E-un om aici, e-un om rău aici. 

Thad se gândi la George Stark şi tremură puţin. El 
era un om foarte rău, sigur că da. Thad ştia mai bine 
ca oricine cât de adevărat era lucrul ăsta. La urma 


urmelor, el îl clădise pe George Stark din temelie... 
nu-i aşa? 

- Suntem bine, îi spuse lui Liz - atâta măcar, cel 
puţin, era adevărat. Până acum, insistă mintea să 
adauge în şoaptă. Recapătă-ţi stăpânirea dacă poţi, 
iubire. Dacă îţi pierzi răsuflarea şi cazi leşinată la 
podea, n-o ajuţi cu nimic pe Miriam. 

Se aşeză dreaptă ca o coadă de mătură, uitându-se 
ţintă la el în vreme ce îşi muşca agitată buza de jos. 
El începu să formeze numărul lui Miriam. Degetele 
sale, tremurând puţin, se împleticiră la a doua cifră, 
lovind-o de două ori. Tu chiar meriti să le spui 
oamenilor să se stăpânească. Inspiră încă o dată 
profund, tinu aerul în plămâni, apăsă clapeta 
telefonului şi începu să formeze din nou, forţându-se 
să tasteze mai încet. Lovi ultimul buton şi ascultă 
păcăniturile succedându-se aşa cum le instruise el. 

Fă, Doamne, ca Miriam să fie bine, iar dacă nu este 
întru totul bine, dacă Tu nu poți face asta, las-o 
măcar să fie destul de bine cât să poată răspunde la 
telefon. Te rog. 

Dar telefonul nu suna. Se auzi doar insistentul 
bip-bip-bip al tonului de ocupat. Poate că într-adevăr 
era ocupat; poate că-l suna pe Rick sau la spital. 
Sau poate că telefonul era luat din furcă. 

Mai exista o posibilitate, însă, îşi spuse el când 
apăsă din nou clapeta aparatului. Poate că Stark 
trăsese firul telefonului din perete. Sau poate (nvu-/ 
lăsa pe omul rău să mă taie din nou) îl tăiase. 

Aşa cum o tăiase pe Miriam. 

Brici, îşi spuse Thad şi un tremur îi urcă şerpuit pe 
spinare. Acesta fusese altul dintre cuvintele 
amestecate pe care le scrisese în după-amiaza 
aceea. Brici. 


2 


Următoarea jumătate de oră sau aşa ceva însemnă 
o întoarcere la suprarealismul rău-prevestitor pe 
care-l simţise când Pangborn şi cei doi ofiţeri de 
poliţie statală apăruseră în pragul uşii să-l aresteze 
pentru o crimă de care nici măcar nu ştiuse. Nu 
avea senzaţia unei ameninţări personale - nu a 
amenințării personale imediate, cel puţin -, ci ace- 
laşi sentiment că umblă printr-o cameră întunecată, 
plină de fuioare delicate de pânză de păianjen care 
te mângâie peste faţă, mai întâi gâdilânducte şi-n 
cele din urmă scoţându-te din sărite, fuioare care nu 
se lipesc, dar care dispar înainte să le poţi prinde în 
mână. 

încercă numărul lui Miriam din nou şi, când primi 
tot tonul de ocupat, apăsă iarăşi clapeta telefonului 
şi ezită preţ de o singură secundă, neştiind dacă să-l 
sune pe Pangborn sau pe un operator din New York 
care să verifice telefonul lui Miriam. Nu aveau ei 
vreun mijloc de-a face diferenţa între o linie 
telefonică pe care o foloseşte cineva, una care era 
întreruptă şi una care fusese într-un fel scoasă din 
funcţiune? Credea că aveau, dar cu siguranţă cel 
mai important lucru era că legătura de comunicare 
dintre el şi Miriam se întrerupsese brusc şi că nu se 
mai putea ajunge la ea. Totuşi, puteau afla - Liz 
putea afla - dacă nu aveau cumva două linii. De ce 
nu aveau două linii? Era o prostie să nu aibă două 
linii, nu-i aşa? 

Cu toate că gândurile acestea îi trecură prin minte 
în poate două secunde, părură să consume mai mult 
timp, iar el se mustră că îl juca pe Hamlet în timp ce 


Miriam Cowley sângera poate de moarte în 
apartamentul ei. Personajele din cărţi - cel puţin din 
cărţile lui Stark - nu făceau niciodată astfel de 
pauze, nu se opreau niciodată să se întrebe ceva 
lipsit de sens, cum ar fi de ce n-au instalat niciodată 
o a doua linie telefonică pentru cazurile când o 
femeie dintr-un alt stat s-ar putea să sângereze de 
moarte. Oamenii din cărţi nu trebuiau niciodată să-şi 
ia răgazul să-şi golească intestinele şi niciodată nu 
clacau în felul acesta. 

Lumea ar fi un loc mai eficient dacă toţi locuitorii ei 
ar fi scoşi dintr-un roman popular, îşi spuse el. 
Oamenii din romanele populare reuşesc întotdeauna 
să-şi ţină gândurile în frâu în timp ce trec fără 
obstacole de la un capitol la celălalt. 

Formă informaţiile din Maine şi când îl întrebă 
operatorul: „Ce oraş, vă rog?”, pregetă pentru o 
clipă, deoarece Castle Rock era un orăşel, nu un 
oraş, ci un oraş mic, reşedinţă de district sau nu, şi 
apoi îşi spuse: Asta-i panică, Thad. Panică totală. 
Trebuie să-ți recapeți controlul. Nu trebuie s-o laşi 
pe Miriam să moară fiindcă tu ai intrat în panică. Şi 
avu timp, se pare, chiar să se întrebe de ce nu 
putea lăsa asta să se întâmple şi să răspundă la 
întrebare: el era singurul personaj real asupra căruia 
avea cât de cât control, iar panica pur şi simplu nu 
era o parte a imaginii acelui personaj. Aşa era, cel 
puţin, după cum îl vedea el. 

Aicea jos îi spunem balegă de vacă, Thad. Aicea jos 
îi spunem nada... 

- Domnule? insista operatorul. Ce oraş, vă rog? 

Bine. Controlează-te. 

Inspiră adânc, îşi adună forţele şi spuse: 

- Castle City. 


Christoase. Închise ochii. Şi, cu ei încă închişi, 
spuse încet şi clar: 

- Îmi pare rău, dle. Operator. Castle Rock. Aş dori 
numărul de la Oficiul Şerifului. 

Urmă o ezitare, după care o voce de robot începu 
să recite numărul. Thad îşi dădu seama că nu avea 
la îndemână un pix sau creion. Robotul repetă nu- 
mărul, Thad se strădui să-l ţină minte şi numărul îi 
trecu prin gând ca un fulger şi dispăru în întuneric, 
nelăsând în urmă nici cea mai mică urmă. 

- Dacă mai aveţi nevoie de ajutor, continua vocea 
robotică, vă rog să rămâneţi pe fir şi un operator... 

- Liz? imploră el. Pix? Ceva cu care să scriu? 

În carneţelul ei cu adrese era prins un Bic şi Liz i-l 
înmâna. Operatorul - operatorul uman - reveni la 
receptor. Thad îi spuse că nu-şi notase numărul. 
Operatorul chemă robotul, care îl recită încă o dată 
pe vocea aceea sincopată, vag feminină. Thad 
mâzgăli numărul pe coperta unei cărţi, aproape în- 
chise telefonul, apoi se hotări să verifice ascultând a 
doua recitare din program. Aceasta îi arătă că in- 
versase două cifre. Oh, chiar începea să-şi depă- 
şească panica, asta era limpede ca lumina zilei. 

Apăsă clapeta aparatului. Pe tot corpul îi ieşise o 
transpiraţie slabă. 

- la-o încet, Thad. 

- Tu n-ai auzit-o pe Miriam, spuse el sumbru şi 
formă numărul de la Oficiul Şerifului. 

Telefonul sună de patru ori înainte ca o voce 
plictisită de yankeu să spună: 

- Oficiul Şerifului Districtului Castle, ajutorul de 
şerif Ridgewick la aparat, vă pot ajuta cu ceva? 

- Sunt Thad Beaumont. Sun din Ludlow. 

- Oh? 


Nici urmă de recunoaştere. Niciuna. Ceea ce cerea 
explicaţii suplimentare din partea lui. Noi încâlceli, 
noi pânze de păianjen. Numele de Ridgewick i se 
părea cunoscut. Desigur - ofiţerul care o chestionase 
pe doamna Arsenault şi care găsise cadavrul lui 
Gamache. lisuse Christoase, Martirul Omenirii, cum 
de îl găsise pe bătrânul pe care se presupunea că-l 
omorâse el şi să nu ştie cu cine vorbeşte la telefon? 

- Şeriful Pangborn a venit aici ca să... discute cu 
mine cazul uciderii lui Homer Gamache, domnule 
ofiţer Ridgewick. Am o informaţie în privinţa asta şi 
e important să vorbesc cu el imediat. 

- Şeriful nu e aici, spuse Ridgewick, părând incre- 
dibil de neimpresionat de urgenţa din vocea lui 
Thad. 

- Păi, unde este? 

- Acas'. 

- Daţi-mi numărul, vă rog. 

Şi, incredibil: 

- Oh, nu ştiu dac-o pot face, domnule Bowman. 
Şeriful - Alan, adică - n-a prea avut timp liber în 
ultima vreme, iar soţia lui s-a simţit destul de prost. 
Are dureri de cap. 

- Trebuie să vorbesc cu el! 

- Ei bine, spuse Ridgewick cu comoditate, e destul 
de clar că credeţi asta, în orice caz. Poate că chiar 
trebe. Într-adevăr trebe, adică. Să vă zic ce facem, 
domnule Bowman. De ce nu-mi ziceţi mie ce-aveţi 
de zis şi nu mă lăsaţi pe mine să judec da... 

- A venit aici să mă aresteze pentru uciderea lui 
Homer Gamache, ofiţere, şi s-a întâmplat ceva de 
atunci şi, dacă nu-mi daţi numărul lui chiar acum... 

- Oh, măiculiţă! strigă Ridgewick. 


Thad auzi un bufnet vag şi-şi imagină picioarele lui 
Ridgewick coborând de pe masa de scris - sau, mai 
probabil, de pe masa lui Pangborn - şi aterizând pe 
podea când se îndreptă în scaun. 

- Beaumont, nu Bowman! 

- Da, şi... 

- Oh, luda! luda Proorocule! Şeriful - Alan - a zis că 
dacă sunaţi să vă fac legătura imediat! 

- Bine. Acum... 

- luda Proorocule! Sunt un prostovan afurisit! 

Thad, care n-ar fi putut fi mai mult de acord, spuse: 

- Dă-mi numărul lui, te rog. 

Cumva, apelând la nişte resurse pe care habar nu 
avea că le deţinea, reuşi să nu strige cuvintele. 

- Sigur. Numai o secundă. Aă... 

Urmă o pauză chinuitoare. De numai câteva se- 
cunde, sigur, dar lui Thad i se păru că, în acel timp, 
s-ar fi putut construi piramide întregi. S-ar fi putut 
construi şi apoi dărâma la loc. Şi-n vremea aceasta, 
la distanţă de opt sute de kilometri, viaţa lui Miriam 
poate că se scurgea pe covorul din sufragerie. S-ar 
putea s-o fi omorât, îşi spuse el, pur şi simplu 
hotărând să-l sun pe Pangborn şi dând peste idiotul 
ăsta înnăscut în loc să fi sunat de la început la 
Departamentul de Poliţie din New York. Sau la 911. 
Probabil că asta ar fi trebuit să fac; să formez 911 şi 
să arunc problema în braţele lor. 

Numai că opţiunea aceasta nu i se părea reală nici 
măcar acum. Transa fusese de vină, bănuia el, şi 
cuvintele pe care le scrisese în transă. Nu credea că 
prevăzuse atacul asupra lui Miriam... dar fusese, 
într-un fel vag, martorul pregătirii lui Stark pentru 
atac. Strigătele fantomatice ale acelor mii de păsări 


păreau să-l facă răspunzător pe el de toată treaba 
asta nebunească. 

Dar dacă Miriam murea doar fiindcă el fusese prea 
panicat să sune la 911, cum va putea vreodată să 
mai dea ochii cu Rick? 

La dracu' cu asta; cum va putea să mai dea ochii 
cu el însuşi în oglindă? 

Ridgewick, Yankeul Idiot de-acasă, era înapoi pe fir. 
Îi dădu lui Thad numărul şerifului, rostind fiecare 
cifră atât de încet, încât şi o persoană retardată l-ar 
fi putut nota... Însă Thad îl făcu să-l repete, oricum, 
în pofida arzătoarei, apăsătoarei nevoi de-a se 
grăbi. Încă mai era afectat de cât de firesc greşise 
numărul de la Oficiul Şerifului, iar ceea ce făcuse o 
dată putea face din nou. 

- Bine, spuse el. Mersi. 

- Ă, domnule Beaumont? V-aş fi al naibii de recu- 
noscător dacă n-aţi pomeni mare lucru despre cât 
de încet am... 

Thad îi închise telefonul în nas fără cea mai slabă 
remuşcare şi formă numărul pe care-l primise. 
Pangborn nu-i va răspunde, desigur; asta era pur şi 
simplu o speranţă prea mare în Noaptea Pânzelor de 
Păianjen. lar persoana care-i va răspunde, totuşi, îi 
va spune (după cele câteva minute obligatorii de 
vorbărie goală, desigur) că şeriful a ieşit să cumpere 
o pâine şi un litru de lapte. În Laconia, New 
Hampshire, probabil, cu toate că nici Phoenix nu 
putea fi scos complet din calcul. 

Scoase un lătrat sălbatic de râs şi Liz se uită la el, 
uluită. 

- Thad? Te simţi bine? 

El dădu să răspundă, apoi flutură doar o mână spre 
ea ca să-i spună că se simţea, când cineva răspunse 


la telefon. Nu era Pangborn; atâta dreptate tot 
avusese, totuşi. Era un băieţel care părea să aibă 
înjur de zece ani. 

- Alo, reşedinţa Pangborn, ţiui el, Todd Pangborn la 
telefon. 

- Bună, spuse Thad. 

Era vag conştient că ţinea receptorul mult prea 
strâns şi încercă să-şi slăbească degetele. Acestea 
Păcăniră, dar nu se clintiră deloc. 

- Numele meu este Thad... 

Pangborn, aproape că încheie el, oh, lisuse, asta ar 
fi bună, eşti stăpân pe situaţie, sigur că da, Thad, 
ţi-ai ratat vocaţia, ar fi trebui să fii un controlor de 
trafic aerian. 

Beaumont, încheie el după o scurtă corecție 
mentală. Şeriful e acasă? 

Nu, a trebui să meargă în Lodi, California, să ia 
bere şi țigări. 

În schimb, vocea băiatului se îndepărtă de mi- 
crofonul receptorului şi trâmbiţă: 

- TAAAATI! LA TELEFON! 

Urmă un bufnet greu care-i răni urechea lui Thad. 

O clipă mai târziu, O, slavă Domnului şi tuturor 
Sfinţilor Săi, vocea lui Alan Pangborn spuse: 

- Alo? 

Auzind această voce, blocajul mintal al lui Thad se 
spulberă. 

Sunt Thad Beaumont, şerife Pangborn. E-o doamnă 
în New York care s-ar putea să aibă foarte mare 
nevoie de ajutor acum. Are legătură cu problema pe 
care am discutat-o sâmbătă seara. 

- Trage, spuse Alan vioi, aşa, pur şi simplu, şi ce 
uşurare, măiculiţă. 

Lui Thad i se păru că imaginea se clarifică din nou. 


- Femeia este Miriam Cowley, fosta soţie a agen- 
tului meu literar. 

Thad îşi spuse că numai cu un minut în urmă ar fi 
prezentat-o pe Miriam, fără-ndoială, drept „agentul 
fostei mele soţii”. 

- A sunat aici. Plângea, era extrem de tulburată. 
Nici n-am ştiut cine era la început. Apoi am auzit 
vocea unui bărbat în fundal. li spunea să-mi spună 
cine este şi ce se întâmplă. A spus că e un om în 
apartamentul ei, care ameninţă s-o rănească. Să... 

Thad înghiţi. 

- ... s-o taie. l-aş fi recunoscut vocea deja, dar băr- 
batul a strigat la ea, i-a spus că dacă nu-şi dă nu- 
mele o să-i taie afurisitul ăla de cap. Exact aşa a 
spus. „Fă ce-ţi spun sau o să-ţi tai afurisitu' ăla de 
cap.” Apoi a spus că este Miriam şi m-a implorat... 

A înghiţit din nou. S-a auzit un clic în gât, la fel de 
clar ca litera E transmisă prin semnal Morse. 

- M-a implorat să nu-l las pe omul rău să-i facă 
asta. S-o taie din nou. 

În faţa lui, Liz se făcea tot mai albă. Fă să nu le- 
şine, şopti sau se rugă Thad. Fã să nu /eşine acum. 

- Striga. Apoi s-a întrerupt legătura. Cred că a tăiat 
el firul sau l-a smuls din perete. 

Numai că asta era o minciună. Nu credea nimic. 
Știa. Firul fusese tăiat, sigur că da. Cu un brici. 

- Am încercat s-o sun din nou, dar... 

- Care-i adresa ei? 

Vocea lui Pangborn era încă vioaie, încă plăcută, 
încă stăpânită. Cu excepţia firului luminos de ur- 
genţă şi comandă ce o străbătea, la fel de bine ar fi 
putut sta la palavre cu un vechi prieten. Am făcut 
bine că l-am sunat, îşi spuse Thad. Slavă Domnului 
pentru oamenii care ştiu ce fac, sau cel puţin cred 


asta. Slavă Domnului pentru oamenii care se 
comportă ca personajele din romanele populare. 
Dacă ar trebui să fac faţă unuia scos din cărţile lui 
Saul Bellow, cred mi-aş pierde minţile. 

Thad se uită sub numele lui Miriam în carneţelul cu 
adrese al lui Liz. 

- lubito, ăsta-i un trei sau un opt? 

- Opt, spuse ea pe o voce îndepărtată. 

- Bun. Aşează-te la loc în scaun. Pune-ţi capul în 
poală. 

- Domnule Beaumont? Thad? 

- Imi cer scuze. Soţia mea e foarte tulburată. Pare 
sleită de forţe. 

- Nu mă surprinde. Sunteţi amândoi tulburaţi. E-o 
situaţie neliniştitoare. Dar vă descurcaţi bine. Numai 
să nu vă pierdeţi cumpătul, Thad. 

șa Da. 

Işi dădu seama cu groază că, dacă leşina Liz, tre- 
buia s-o lase acolo pe podea şi să continue discuţia 
până ce Pangborn avea destule informaţii să se pu- 
nă în mişcare. Te rog să nu leşini, îi spuse el din nou 
şi se uită înapoi la carneţelul cu adrese al lui Liz. 

- Adresa ei e 109 West 84'th Street. 

- Numărul de telefon? 

- Am încercat să-ţi spun... telefonul ei nu... 

- Oricum am nevoie de numărul ei, Thad. 

- Da. Sigur că da. 

Chiar dacă nu avea nici cea mai vagă idee de ce. 

- Îmi pare rău. 

Recită numărul. 

- Cât a trecut de când ai primit telefonul? 

- Câteva ore, îşi spuse el şi se uită la ceasul de pe 
şemineu. Primul său gândi fu că acesta se oprise. 
Trebuia să se fi oprit. 


- Thad? 

- Aici sunt, zise el pe o voce calmă, care părea să 
vină de la altcineva. A fost aproximativ acum şase 
minute. Atunci s-a încheiat comunicarea cu ea. 
Atunci a fost întreruptă. 

- Bine, n-am pierdut mult timp. Dacă ai fi sunat la 
N.Y.P.D., te-ar fi ţinut în aşteptare de trei ori mai 
mult. Te sun înapoi cât pot mai repede, Thad. 

- Rick, spuse el. Spune-le celor de la poliţie când 
vorbeşti cu ei că fostul ei soţ nu trebuie să afle încă. 
Dacă individul a... ştii tu, dacă i-a făcut ceva lui 
Miriam, Rick va fi următorul pe listă. 

- Eşti sigur că ăsta-i acelaşi individ care le-a făcut 
felul lui Homer şi Clawson, nu-i aşa? 

- Sunt convins. 

Şi vorbele-i ieşiră din gură şi străbăteau distanţa 
dintre ei înainte să fie sigur dacă voia măcar să le 
spună: 

- Cred că ştiu cine este. 

După o scurtă ezitare, Pangborn spuse: 

- Bine. Rămân lângă telefon. Vreau să vorbesc cu 
tine despre asta când avem timp. 

Închise. 

Thad se uită la Liz şi văzu că se lăsase pe-o parte 
în scaun. Ochii ei erau mari şi sticloşi. Se ridică şi se 
duse repede la ea, o îndreptă, o lovi încet peste 
obraji. 

- Care dintre ei este? întrebă ea sumbru din lumea 
cenuşie a lucidităţii nu tocmai depline. Stark sau 
Alexis Machine? Care, Thad? 

Şi, după foarte mult timp, el spuse: 

- Nu cred că e vreo diferenţă. Fac nişte ceai, Liz. 


3 


Era sigur că vor vorbi despre asta. Cum puteau 
evita subiectul? Dar nu vorbiră. Vreme îndelungată 
nu făcură decât să şadă, uitându-se unul la celălalt 
pe deasupra cănilor, şi aşteptară ca Alan să sune 
înapoi. Şi, pe măsură ce nesfârşitele minute se târau 
înainte, lui Thad începu să i se pară un lucru bun să 
nu vorbească - nu până ce nu va suna Alan şi le va 
spune dacă era sau nu moartă Miriam. 

să presupunem, îşi spuse el, uitându-se la ea cum 
duce cana cu ceai la gură cu ambele mâini şi 
sorbind el însuşi din ceaiul său, să presupunem că 
am şedea aici într-o seară, fiecare cu cartea lui în 
mână (unui străin i s-ar părea că citim şi chiar asta 
am face, puţin, dar ceea ce am face cu adevărat ar 
fi să savurăm liniştea de parcă ar fi un vin deosebit 
de bun, aşa cum numai părinţii cu copii foarte mici 
ştiu s-o facă, fiindcă au parte de atât de puţină) şi să 
mai presupunem că, în timp ce am face asta, un 
meteorit ar cădea prin acoperiş şi ar ateriza, fume- 
gând şi strălucind, pe podeaua sufrageriei. S-ar duce 
vreunul dintre noi în bucătărie să umple o găleată 
cu apă, să-l stingă înainte să poată da foc covorului, 
şi-apoi să continuăm pur şi simplu să citim? Nu - am 
discuta despre asta. Am fi obligati s-o facem. Aşa 
cum suntem obligaţi să discutăm şi despre 
problema de acum. Poate că vor începe s-o facă 
după ce suna Alan. Poate că vor discuta chiar prin 
intermediul lui, Liz ascultând cu băgare de seamă în 
timp ce Alan punea întrebări şi Thad le răspundea. 
Da - aşa s-ar putea să înceapă discuţia lor. Fiindcă 
lui Thad i se părea că Alan era catalizatorul. Intr-un 
fel ciudat, lui Thad i se părea că Alan era cel care 


pusese în mişcare treaba aceasta, chiar dacă şeriful 
doar reacţionase la ceea ce Stark deja făcuse. 

Intre timp, şedeau şi aşteptau. 

Simţi o pornire să încerce din nou numărul lui 
Miriam, dar nu îndrăzni - Alan putea alege exact 
momentul acela să sune înapoi şi să descopere că la 
familia Beaumont era ocupat. Se trezi din nou că-şi 
doreşte, într-un fel aiurea, să fi avut două linii 
telefonice. Ei bine, îşi spuse, dorinţa-ntr-o mână, 
flegma-n cealaltă. 

Rațiunea şi înţelepciunea îi spuneau că Stark nu 
putea fi printre ei, hoinărind în lume ca un cancer 
ciudat în formă umană, omorând oameni. Aşa cum îi 
plăcea să spună ţărănoiului din Woaptea încurcă- 
turilor a lui Oliver Goldsmith, era perfect neposibil, 
Diggory. 

Nu era, însă. Thad ştia că nu era, iar Liz ştia şi ea 
asta. Se întrebă dacă o va şti şi Alan când îi va 
spune. Ai crede că nu; te-ai aştepta ca tipul să tri- 
mită pur şi simplu după tinerii aceia bine făcuţi, 
îmbrăcaţi în haine de-un alb imaculat. Fiindcă 
George Stark nu era real, aşa cum nu era nici Alexis 
Machine, ficțiunea aceea  dinăuntrul ficţiunii. 
Niciunul dintre ei nu existase vreodată, nu mai mult 
decât existase George Eliot, sau Mark Twain, sau 
Lewis Carroll, sau Tucker Coe, sau Edgar Box. 
Pseudonimele nu erau decât o formă superioară a 
Personajului ficțional. 

Şi totuşi, lui Thad îi venea greu să creadă că Alan 
Pangborn nu va crede, chiar dacă nu voia s-o facă la 
început. El însuşi nu voia s-o facă, şi totuşi 
descoperise că e incapabil să facă ceva în privinţa 
asta. Era, dacă aţi putea ierta expresia, inexorabil 
de plauzibil. 


- De ce nu sună? întrebă Liz agitată. 

- N-au trecut decât cinci minute, iubire. 

- Mai degrabă zece. 

El se opuse pornirii de-a se răsti la ea - aceasta nu 
era Runda Bonus într-un joc televizat, Alan nu avea 
să primească puncte suplimentare şi premii 
valoroase dacă suna înapoi înainte de ora nouă. 

Stark nu exista, continua să insiste cu apăsare o 
parte a minţii sale. Vocea era raţională, dar ciudat 
de puternică, părând să repede acea poliloghie nu 
dintr-o convingere reală, ci doar din rutină, ca un 
papagal antrenat să spună Băiat frumos! sau Polly 
vrea un biscuite! Şi totuşi, era adevărat, nu-i aşa? 
Trebuia cumva să creadă că Stark se întorsese din 
mormânt, ca un monstru într-un film de groază? 
Asta ar fi fost o şmecherie extraordinară, dat fiind că 
omul - sau ne-omul - nu fusese niciodată îngropat, 
lespedea sa funerară nu fusese decât un 
papier-mâche aşezat într-o parcelă goală de cimitir, 
la fel de fictivă ca şi tot restul care ţinea de el... 

In orice caz, asta mă aduce la ultimul punct... sau 
aspect... sau cum naiba vreţi să-i spuneți... Ce 
mărime aveți la pantofi, domnule Beaumont? 

Thad stătuse tolănit în scaun, aproape pe punctul 
de-a aţipi, în ciuda tuturor lucrurilor. Acum, se ridică 
drept atât de brusc, că aproape-şi vărsă ceaiul. 
Urme de paşi. Pangborn spusese ceva despre... 

Despre ce urme de paşi discutăm? 

Nu contează. Nu avem nici măcar fotografii. Cred 
că am trecut în revistă tot ce era de trecut... 

- Thad? Ce este? întrebă Liz. 

Ce urme de paşi? Unde? în Castle Rock, desigur, ori 
Alan n-ar fi ştiut de ele. Să fi fost poate în cimitirul 
Homeland, unde fotografa aia neurastenică făcuse 


fotografiile acelea pe care el şi Liz le găseau atât de 
amuzante? 

- Un tip nu foarte simpatic, murmură el. 

- Thad? 

Apoi sună telefonul şi amânaoi îşi vărsară ceaiurile. 


4 


Mâna lui Thad sări după receptor... apoi se opri 
pentru o clipă, plutind chiar deasupra lui. 

Și dacă e el? 

N-am terminat cu tine, Thad. Nu-i bine să ti-o pui 
cu mine, fiindcă atunci când ti-o pui cu mine, ti-o pui 
cu cel mai bun. 

Îşi convinse mâna să coboare, să apuce receptorul 
şi să-l ducă la ureche. 

- Alo? 

- Thad? 

Era vocea lui Alan Pangborn. Brusc, Thad se simţi 
foarte moale, de parcă trupul i-ar fi fost ţinut laolaltă 
cu fire mici şi rigide care tocmai fuseseră scoase. 

- Da, spuse el. 

Cuvântul ieşi şuierător, într-un fel de suspin. Mai 
trase o dată aer în piept. 

- E teafără Miriam? 

- Nu ştiu, spuse Alan. Le-am dat celor de la 
N.Y.P.D. adresa ei. Ar trebui să aflăm destul de re- 
pede, deşi vreau să te previn că cincisprezece mi- 
nute sau o jumătate de oră s-ar putea să nu vi se 
pară ţie şi soţiei tale destul de repede în seara asta. 

- Nu. Aşa-i. 

- Este teafără? întreba Liz şi Thad acoperi micro- 
fonul receptorului destul cât să-i spună că Pangborn 
nu ştia încă. Liz clătină din cap şi se lăsă pe spate, 


încă prea albă la faţă, dar părând mai calmă şi mai 
stăpână pe sine ca înainte. Oamenii cel puţin făceau 
ceva acum şi responsabilitatea nu mai era doar a 
lor. 

Au făcut rost şi de adresa domnului Cowley de la 
compania de telefonie... 

- Hei! sper că n-or să... 

- Thad, n-or să facă nimic până ce nu vor şti care 
este starea doamnei Cowley. Le-am spus că avem o 
situaţie în care un om dezechilibrat mintal s-ar 
putea afla pe urmele uneia sau mai multor persoane 
pomenite în articolul din revista Peop/e despre 
pseudonimul Stark, şi le-am explicat legătura pe 
care o au cei doi Cowley cu tine. Sper că m-am 
descurcat bine. Nu ştiu multe lucruri despre scriitori, 
iar despre agenţii lor ştiu chiar mai puţine. Dar ei 
ştiu bine că ar fi greşit ca fostul soţ al doamnei să 
dea fuga acolo înainte de sosirea lor. 

- Mulţumesc. Mulţumesc pentru tot, Alan. 

- Thad, cei de la N.Y.P.D. sunt prea ocupați sa 
treacă la treabă acum ca să vrea sau să aibă nevoie 
de explicaţii suplimentare, dar vor dori aşa ceva. La 
fel şi eu. Cine crezi că-i individul ăsta? 

- Asta nu-i un lucru pe care să vreau să ţi-l spun la 
telefon. Aş veni la tine, Alan, dar nu vreau să-mi las 
soţia şi copiii singuri acum. Cred că înţelegi de ce. 
Va trebui să vii tu. 

- Nu pot face asta, spuse Alan răbdător. Am şi eu 
problemele mele şi... 

- E bolnavă soţia ta, Alan? 

- În seara asta pare să se simtă destul de bine. Dar 
unul dintre adjuncţi a anunţat că e bolnav şi trebuie 
să-i ţin locul. Procedura standard în oraşele mici. 
Tocmai mă pregăteam să plec. Ce spun e că acesta 


e-un moment foarte prost ales ca să fii scump la 
vorbe, Thad. Spune-mi. 

Se gândi la asta. Se simţise ciudat de încrezător că 
Pangborn va crede totul când va auzi. Dar poate nu 
la telefon. 

- Poţi veni aici mâine? 

- Va trebui să ne întâlnim mâine, sigur că da, spu- 
se Alan. Vocea lui era deopotrivă egală şi extrem de 
insistentă: Dar am nevoie în seara asta de orice ar fi 
ceea ce ştii. Faptul că băieţii din New York vor dori o 
explicaţie e secundar, în ce mă priveşte pe mine. 
Am eu grădina mea de ocrotit. Sunt o mulţime de 
oameni aici în oraş care vor să-l vadă pe ucigaşul lui 
Homer Gamache cu cătuşe la mâini, şi asta 
numaidecât. Se întâmplă ca eu să mă număr printre 
ei. Aşa că nu mă face să te întreb din nou. Încă nu-i 
prea târziu să-l caut la telefon pe procurorul 
districtual al districtului Penobscot şi să-i cer să te 
retină ca martor într-un caz de crimă din districtul 
Castle. Ştie deja de la poliţia statală că eşti suspect, 
cu sau fără alibi. 

- Ai face asta? întrebă Thad, uimit şi fascinat. 

- Aş face-o dacă m-ai forţa, dar nu cred c-o să fie 
cazul. 

Thad îşi simţi capul limpede acum; gândurile sale 
chiar păreau să meargă undeva. Nu avea să conteze 
cu adevărat, nici pentru Pangborn, nici pentru băieţii 
de la N.Y.P.D., dacă omul pe care-l căutau era un 
psihopat care se credea Stark, ori Stark în 
persoană... nu-i aşa? Nu credea asta mai mult decât 
credea că aveau să-l prindă vreodată, într-un fel sau 
altul. 


- Sunt cât se poate de sigur că-i un descreierat, 
cum a spus soţia mea, îi zise în cele din urmă lui 
Alan. 

Prinse privirea lui Liz, încercă să-i transmită un 
mesaj. Şi trebuie să fi reuşit să-i trimită ceva, fiindcă 
ea înclină uşor din cap. 

- Are un fel de logică ciudată. Ţi-aminteşti că mi-ai 
pomenit de urme de paşi? 

- Da. 

- Erau în Homeland, nu-i aşa? 

De cealaltă parte a camerei, ochii lui Liz se 
căscară. 

- De unde ştii asta? 

Alan părea pentru prima dată deconcertat. 

- Nu ţi-am spus asta. 

- Ai apucat să citeşti articolul? Cel din People? 

- Da. 

- Acolo a aşezat femeia aceea lespedea funerară 
falsă. Acolo a fost înmormântat George Stark. 
Tăcere de cealaltă parte a firului. Apoi: 

- O, rahat. 

- Pricepi? 

- Aşa cred, spuse Alan. Dacă individul ăsta se 
crede Stark şi dacă-i nebun, ideea că a început de la 
mormântul lui Stark are un fel de logică ciudată, nu-i 
aşa? Fotografa aceasta locuieşte în New York? Thad 
tresări. 

- Da. 

- Atunci s-ar putea afla şi ea în pericol? 

- Da, eu... ai bine, nu m-am gândit la asta, dar pre- 
supun că aşa e. 

- Nume? Adresă? 

Nu am adresa ei. 


Îşi amintea că-i dăduse cartea ei de vizită - 
gândindu-se probabil la cartea la care spera să 
colaboreze cu ea -, dar o aruncase. Rahat. Tot ce-i 
putea oferi lui Alan era numele. 

- Phyllis Myers. 

- lar tipul care a scris articolul? 

- Mike Donaldson. 

- Tot din New York? 

Thad îşi dădu brusc seama că nu ştia asta, nu cu 
siguranţă, şi bătu puţin în retragere. 

- Păi, cred că am presupus doar că amândoi erau... 

- E-o presupunere cât se poate de rezonabilă. Dacă 
redacţia revistei se află în New York, pe-acolo pe 
undeva trebuie să fie şi el, nu? 

- Poate, dar dacă unul sau amândoi sunt 
liber-profesionişti... 

- Hai să ne întoarcem la fotografia aia înscenată. 
Numele cimitirului n-a fost pomenit nici în legenda 
pozei, nici în cuprinsul articolului ca fiind Homeland. 
Sunt sigur de asta. Ar fi trebuit să-l recunosc din 
fundal, dar mă concentram asupra detaliilor. 

- Nu, spuse Thad. Cred că n-a fost amintit. Şeful 
Consiliului local, Dan Keeton, ar fi insistat ca 
Homeland să nu fie pomenit explicit - asta ar fi fost 
o condiţie săpată în piatră. E-un individ foarte 
precaut. Cât se poate de hotărât, de fapt. Mi-l pot 
imagina dându-şi acordul pentru fotografii, dar cred 
că ar fi interzis folosirea numelui cimitirului, 
temându-se de vandalism... Oameni care să vină-n 
căutarea lespezii funerare şi toate alea. 

Thad încuviinţă din cap. Avea logică. 

Aşa că psihopatul ăsta te cunoaşte sau provine de 
aici, continuă Alan. 


Thad făcuse o presupunere de care acum se ruşina 
cu toată fiinţa: că şeriful unui mic district din Maine, 
unde sunt mai mulţi copaci decât oameni, trebuie să 
fie un nemernic. Acesta nu era nici pe departe un 
nemernic; în mod hotărât, îl învârtea pe degete pe 
Thaddeus Beaumont, campionul mondial la scris 
romane. 

- Trebuie să bănuim asta, cel puţin pentru mo- 
ment, din moment ce se pare că avea informaţii din 
interior. 

Atunci, urmele de paşi de care ai pomenit au fost 
în Homeland. 

- Sigur că au fost, zise Pangborn aproape absent. 
Ce-mi ascunzi, Thad? 

- Cum adică? întrebă el precaut. 

- Hai să nu dansăm, bine? Trebuie să sun la New 
York să le dau şi astea două nume, iar tu trebuie să 
te pui pe gândit şi să-mi spui dacă nu mai sunt şi 
alte nume pe care să fie nevoie să le aflu. Editori... 
redactori... nu ştiu. Între timp, tu-mi spui că tipul pe 
care-l căutăm chiar crede că este George Stark. 
Vorbeam teoretic despre asta sâmbătă seara, dă- 
deam târcoale ideii, şi-n seara asta îmi spui că-i un 
fapt de netăgăduit. Apoi, ca să-ţi sprijini ideea, îmi 
arunci în faţă urmele de paşi. Fie ai făcut un uimitor 
salt de cunoaştere pe baza informaţiilor pe care le 
ştim amândoi, fie ştii ceva ce eu nu ştiu. Normal, a 
doua alternativă îmi place mai mult. Aşa că fii 
generos. 

Dar ce-i putea spune? Ce avea? Transe anunţate 
de mii de vrăbii strigând la unison? Cuvinte pe care 
poate le scrisese pe un manuscris după ce-i spusese 
Alan Pangborn că aceleaşi cuvinte fuseseră scrise 
pe peretele din sufrageria apartamentului lui 


Frederick Clawson? Alte cuvinte scrise pe o foaie de 
hârtie pe care o rupsese în fâşii şi apoi o aruncase în 
incineratorul clădirii Facultăţilor de Filologie şi 
Matematică? Vise în care un teribil om nevăzut îl 
conducea prin casa sa din Castle Rock şi tot ce 
atingea, inclusiv propria sa soţie, se autodistrugea? 
Pot numi ceea ce cred un fapt cunoscut al inimii în 
loc de-o intuiţie a minţii, îşi spuse el, însă tot nu am 
nici-o dovadă, nu-i aşa? Amprentele şi saliva 
sugerau că ceva era foarte bizar - sigur! -, dar atât 
de bizar? 

Thad nu credea. 

- Alan, spuse el încet, o să râzi. Nu - îmi retrag 
cuvintele, acum te ştiu mai bine. N-o să râzi - dar 
mă îndoiesc serios că mă vei crede. Am întors trea- 
ba asta pe toate feţele, dar tot aşa arată: chiar nu 
cred c-o să mă crezi. 

Vocea lui Alan se auzi imediat: urgentă, impera- 
tivă, aproape implacabilă. 

- Pune-mă la încercare. 

Thad ezită, se uită la Liz, apoi clătină din cap. 

- Mâine. Când ne vom putea privi unul de celălalt 
faţă în faţă. Atunci o s-o fac. Acum va trebui doar să 
mă crezi pe cuvânt că nu contează, că ceea ce ţi-am 
spus reprezintă tot ce are vreo valoare practică din 
ce-ţi pot spune. 

- Thad, ce-am spus despre reținerea ta ca martor... 

- Dacă trebuie s-o faci, fă-o. Din partea mea nu va 
fi nici urmă de ranchiună. Dar nu voi merge mai 
departe decât am mers chiar acum până ce nu te 
voi vedea, indiferent de ce hotărăşti tu. 

Tăcere din partea lui Pangborn. Apoi un suspin. 

- Bine. 


- Vreau să-ţi ofer o descriere sumară a bărbatului 
pe care-l caută poliţia. Nu-s complet sigur că-i co- 
rectă, dar cred că-i pe-aproape. Destul de aproape 
încât să poată fi oferită poliţiştilor din New York, 
oricum. Ai un creion? 

- Da. Dă-i drumul. 

Thad închise ochii pe care Dumnezeu i-i aşezase pe 
faţă şi-l deschise pe cel pe care Dumnezeu i-l 
pusese în minte, ochiul care se încăpăţâna să vadă 
până şi lucrurile la care el nu voia să se uite. Când îl 
întâlneau pentru prima oară, oamenii care-i citiseră 
cărţile erau invariabil dezamăgiţi. Acesta era un 
lucru pe care încercau să-l ascundă de el şi nu 
reuşeau. Nu le purta nici-o pică, fiindcă înţelegea 
cum se simțeau... măcar în parte. Dacă le plăceau 
cărţile lui (iar unii susțineau chiar că le adorau), şi-l 
închipuiau ca pe-o rudă de prim rang a lui Dum- 
nezeu. În locul unui Dumnezeu, vedeau un tip înalt 
de unu optzeci şi cinci, care purta ochelari, începea 
să piardă păr şi avea obiceiul să se împiedice în 
diverse lucruri. Vedeau un om al cărui scalp purta 
destul de multă mătreaţă şi al cărui nas avea două 
găuri, exact ca ale lor. 

Ceea ce nu puteau ei vedea era acel al treilea ochi 
dinăuntrul capului. Ochiul acela, strălucind în 
jumătatea sa întunecată, partea care se afla mereu 
în umbră... acela era ca un Dumnezeu, iar el era 
bucuros că nu-l puteau vedea. Dacă ar fi putut, 
bănuia că mulţi dintre ei ar fi încercat să i-l fure. Da, 
chiar dacă asta ar fi însemnat să-l scoată din carne 
cu un cuţit bont. 

Uitându-se în întuneric, invocă imaginea lui George 
Stark pe care o construise în sinea sa - adevăratul 
George Stark, care nu arăta deloc ca modelul care 


pozase pentru fotografia de pe copertă, îl căută pe 
omul-umbră care concrescuse în linişte de-a lungul 
anilor, îl găsi şi începu să i-l arate lui Alan Pangborn. 

- E destul de înalt, începu el. Mai înalt ca mine, 
oricum. Unu optzeci şi opt, poate unu nouăzeci 
încălţat în cizme. Are păr blond, tuns scurt şi ordo- 
nat. Ochi albaştri. Vederea la distanţă e excelentă. 
Acum aproximativ cinci ani a început să poarte 
ochelari de apropiere. Pentru citit şi scris, în prin- 
cipal. 

Motivul pentru care e observat nu e înălţimea, ci 
lățimea. Nu e gras, dar e extrem de masiv. Circum- 
ferinţa gâtului poate de patruzeci şi şapte, poate 
patruzeci şi nouă. E de vârsta mea, Alan, dar nu se 
vede aşa cum se vede la mine şi nu se îngraşă. E 
puternic. Aşa cum arată Schwarzenegger acum, 
când a început să mai scadă puţin. Face exerciţii cu 
greutăţi. Îşi poate umfla bicepsul atât de mult, încât 
să facă mâneca unei cămăşi să pocnească pe la 
cusături, dar nu e „numai muşchi”. 

S-a născut în New Hampshire, dar, după divorţul 
părinţilor, s-a mutat cu mama sa în Oxford, Missis- 
sippi, unde a crescut ea. Acolo a trăit mare parte din 
viaţă. Când a fost mai tânăr, avea un accent atât de 
pronunţat, încât vorbea ca şi când ar fi avut gura 
plină. Mulţi l-au luat peste picior pentru asta în 
colegiu - nu în faţa sa, însă, nu iei peste picior un 
astfel de tip în faţa lui - şi s-a străduit să scape de 
el. Acum, cred că singura dată când ai putea auzi 
ceva rostogolindu-se în vocea lui este când se ener- 
vează, şi cred că, deseori, mărturia oamenilor care-l 
enervează nu mai poate fi ascultată după aceea. E 
iute la mânie. E violent. E periculos. Este, de fapt, 
un descreierat cum scrie la carte. 


- Ce... - începu Pangborn, dar Thad i-o luă înainte. 

- E bronzat destul de bine şi, dat fiind că blonzii de 
obicei nu se bronzează ca lumea, ăsta ar putea fi un 
bun reper de identificare. Picioare mari, mâini mari, 
gât mare, umeri laţi. Faţa lui arată ca şi când ar fi 
cioplit-o dintr-o stâncă dură cineva talentat, dar 
foarte grăbit. Un ultim lucru: s-ar putea să conducă 
un Toro-nado negru. Nu ştiu din ce an. Unul 
din-acelea vechi, cu mulţi cai putere sub capotă, 
oricum. Negru. S-ar putea să aibă plăcuţe de 
înmatriculare de Mississippi, dar probabil că le-a 
schimbat. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

- Oh, pe bara de protecţie din spate e-un abţibild. 
Spune: FIU DE CURVA CU GURA MARE. 

Deschise ochii. 

Liz se holba la el. Faţa ei era mai palidă ca înainte. 

De cealaltă parte a firului urmă o pauză lungă. 

- Alan? Eşti... 

- Numai o secundă. Scriu. 

Urmă o altă pauză, mai scurtă. 

- Bine, zise el în cele din urmă. Am notat. Îmi poţi 
spune toate astea, însă nu şi cine-i tipul sau ce legă- 
tură ai cu el sau de unde-l cunoşti? 

- Nu ştiu, dar o să încerc. Mâine. Numele lui oricum 
n-o să-i fie nimănui de ajutor în seara asta, fiindcă 
foloseşte un altul. 

- George Stark. 

- Păi, ar putea fi destul de nebun să-şi spună Alexis 
Machine, dar mă-ndoiesc. După mine, Stark e mai 
probabil, mda. 

Incercă să-i tragă cu ochiul lui Liz. Nu credea cu 
adevărat că dispoziţia ei putea fi uşurată cu o clipire 


sau orice altceva, dar el tot încercă. Nu reuşi decât 
să clipească din ambii ochi, ca o bufniţă adormită. 

- Nu pot face nimic să te conving să continui dis- 
cuţia în seara asta, nu? 

- Nu. Nu poţi. Imi pare rău, dar nu poţi. 

- Bine. Te sun înapoi cât pot de repede. 

Şi închise, aşa, pur şi simplu, fără un mulţumesc, 
fără un rămas bun. Gândindu-se la asta, Thad bă- 
nuia că nu prea merita un mulţumesc. 

Puse receptorul în furcă şi se duse la soţia sa, care 
şedea şi se uita la el de parcă fusese transformată 
în statuie. O luă de mâini - erau foarte reci - şi 
spuse: 

- Totul va fi bine, Liz. Jur că va fi. 

- Ai de gând să-i spui de transe când vei vorbi cu el 
mâine? Despre sunetul de păsări? Despre cum îl 
auzeai când erai mic şi ce însemna? Despre lucrurile 
pe care le-ai scris? 

- Am să-i spun totul, zise Thad. Ce alege el să dea 
mai departe celorlalte autorităţi... 

Ridică din umeri. 

- Asta depinde de el. 

- Atât de multe, spuse ea cu o voce vlăguită. 

Ochii ei erau încă aţintiţi asupra lui - păreau 
incapabili să-l părăsească. 

Ştii atât de multe despre el. Thad... cum? 

Nu putu decât să îngenuncheze acolo în faţa ei, 
ţinând-o de mâinile-i reci. Cum de ştia atât de mul- 
te? Oamenii îl întrebau asta tot timpul. Foloseau 
cuvinte diferite să exprime ideea - cum aţi inventat 
asta? cum aţi transcris asta în cuvinte? cum v-aţi 
amintit asta? cum aţi văzut asta? -, dar întotdeauna 
se reduceau la acelaşi lucru: cum de aţi știut asta? 

Nu ştia cum de ştia. 


Pur şi simplu, ştia. 

Atât de multe, repetă ea şi vorbi pe tonul unei 
persoane care doarme şi care se află în ghearele 
unui vis chinuitor. 

Apoi tăcură amândoi. El se aşteptă ca, din clipă-n 
clipă, gemenii să simtă neliniştea părinţilor, să se 
trezească şi să înceapă să plângă, dar nu se auzi 
decât ticăitul monoton al ceasului. Se mută într-o 
poziţie mai comodă pe podea lângă scaunul ei şi 
continuă să o ţină de mâini, sperând să le poată 
încălzi. Cincisprezece minute mai târziu, când sună 
telefonul, erau încă reci. 


5 


Alan Pangborn fu direct şi declarativ. Rick Cowley 
era teafăr în apartamentul lui şi se afla sub protecţia 
poliţiei. Curând avea să plece spre apartamentul 
fostei sale soţii, care avea acum să fie pentru 
totdeauna fosta sa soţie; reconcilierea despre care 
amândoi discutaseră din când în când şi cu o consi- 
derabilă dorinţă nu avea să se petreacă niciodată. 
Minam era moartă. Rick urma să facă identificarea 
formală la morga din Manhattan de pe First Avenue. 
Thad nu trebuia să se aştepte la un apel din partea 
lui Rick în seara aceea sau să încerce să-l sune el; 
legătura sa cu uciderea lui Miriam Cowley nu-i 
fusese dezvăluită lui Rick „în aşteptarea evoluţiilor 
viitoare”. Phyllis Myers fusese localizată şi se afla şi 
ea sub protecţia poliţiei. Cu Michael Donaldson 
lucrurile erau mai complicate, dar se aşteptau să-l 
localizeze şi să-i ofere protecţie până la miezul 
nopţii. 


- Cum a fost omorâtă? întrebă Thad, cunoscând 
foarte bine răspunsul. Dar uneori trebuia să întrebi. 
Dumnezeu ştie de ce. 

- l-a fost tăiat gâtul, spuse Alan cu ceea ce Thad 
bănui că era o brutalitate intenţionată. Incă eşti si- 
gur că nu vrei să-mi spui nimic? 

- Dimineaţă. Când ne vom putea uita unul la 
celălalt. 

- Bine. N-am crezut că doare să întreb. 

- Nu. Nu doare. 

- Poliţia din New York City a pus sub urmărire un 
bărbat pe nume George Stark, după descrierea dată 
de tine. 

- Bun. 

Şi bănuia că aşa era, chiar dacă ştia că probabil era 
şi inutil. Aproape sigur nu aveau să-l găsească dacă 
el nu voia să fie găsit, iar dacă-l găsea totuşi cineva, 
Thad credea că persoanei aceleia îi va părea foarte 
rău. 

- La ora nouă, spuse Pangborn. Ai de grijă să fii 
acasă, Thad. 

- Fii sigur de asta. 


6 


Liz luă un tranchilizant şi în sfârşit adormi. Thad 
aţipi şi se trezi de mai multe ori, şi se ridică la trei şi 
un sfert ca să meargă la baie. Când stătu acolo, 
urinând în bideu, i se păru că aude vrăbiile. Se 
încorda ascultând, jetul întrerupându-se pe dată. 
Sunetul nici nu crescu, nici nu scăzu şi, după câteva 
momente, îşi dădu seama că nu erau decât greierii. 

Se uită pe geam afară şi văzu o patrulă a poliţiei 
statale parcată de cealaltă parte a drumului, întune- 


cată şi tăcută. Ar fi crezut că era şi goală dacă n-ar 
fi văzut licărul intermitent al unei ţigări. Se părea că 
Şi el, Liz şi gemenii se aflau sub protecţia poliţiei. 

Sau sub paza poliției, îşi spuse şi se duse înapoi în 
pat. 

Oricare ar fi fost situaţia, părea să-i ofere puţină 
pace sufletească. Adormi şi se trezi la opt, fără să-şi 
amintească vreun vis urât. Dar, desigur, adevăratul 
vis urât se afla încă-n libertate. Cine ştie unde. 


Paisprezece - Nada prostului 


1 


Tipul cu mustaţa aia mică şi prostească, gâdilitoare 
de păsărică, era mult mai rapid decât se aşteptase 
Stark. 

Stark îl aştepta pe Michael Donaldson în holul de la 
etajul al nouălea al clădirii în care locuia acesta, 
chiar după colţ de uşa apartamentului său. Ar fi fost 
mai uşor dacă ar fi putut intra în apartament înainte, 
aşa cum făcuse cu târâtura, dar o singură privire 
fusese suficientă să-l convingă că încuietorile 
acelea, spre deosebire de ale ei, nu fuseseră 
instalate de Jiminy Cricket. Ar fi trebuit să fie totul 
exact la fel. Era târziu şi toţi iepurii din crescătorie 
ar fi trebuit să doarmă buştean şi sa viseze la trifoi. 
lar Donaldson ar fi trebuit să fie lent şi ameţit de 
băutură - când te întorceai acasă la unu fără un sfert 
noaptea, nu veneai de la biblioteca publică. 

Donaldson chiar părea puţin ameţit, dar nu era lent 
deloc. 

Când Stark avea să păşească de după colţ şi să 
lovească cu briciul în timp ce Donaldson îşi făcea de 
lucru cu inelul cu chei, se aştepta să-l orbească Pe 
om repede şi eficient. Apoi, înainte ca acesta să 
poată şi numai să înceapă să strige, avea să-i des- 
pice gâtul, retezându-i arterele şi venele în acelaşi 
timp cu corzile vocale. 

Stark nu încercă să se mişte fără zgomot. Voia ca 
Donaldson să-l audă, voia ca Donaldson să-şi 


întoarcă privirea spre el. Asta avea să-i uşureze 
treaba. 

La început, Donaldson făcu ce trebuia să facă. 
Stark lovi cu briciul spre faţa lui într-un arc scurt şi 
viguros. Dar Donaldson reuşi să se ferească puţin - 
nu mult, dar prea mult pentru intenţiile lui Stark. În 
loc să-i taie ochii, briciul îi despică fruntea până la 
os. O bucată de piele se pleoşti peste sprânceana sa 
ca o fâşie dezlipită de tapet. 

- Ajutor! bâigui Donaldson pe o voce strangulată, 
behăită, şi uite-aşa i se făcu praf planul. Futu-i! 

Stark înainta, ţinând briciul în faţa ochilor săi cu 
lama uşor întoarsă în sus, ca un matador salutând 
taurul înainte de prima corrida. Bine; socoteala de 
acasă nu se potrivea totdeauna cu cea din târg. Nu-l 
orbise pe trădător, dar sângele îi curgea din tăietura 
de pe frunte în ceea ce păreau a fi valuri, iar ceea 
ce totuşi vedea Donaldson îi ajungea la ochi printr-o 
negură roşie lipicioasă. 

Lovi spre gâtul lui Donaldson şi nemernicul îşi trase 
capul în spate aproape la fel de repede ca un şarpe 
cu clopoței retrăgându-se după o lovitură, o viteză 
uimitoare, iar Stark descoperi că-l admira pe omul 
acela mititel, cu sau fără mustaţa aia ridicolă 
gâdilitoare de păsărică. 

Lama nu tăie decât aerul la un centimetru de gâtul 
bărbatului şi acesta strigă iarăşi după ajutor. lepurii, 
care nu dormeau niciodată adânc în oraşul acela, în 
viermănosul de Măr Mare, aveau să se trezească. 
Stark schimbă direcţia şi reteză iarăşi cu lama, 
ridicându-se în acelaşi timp pe vârfuri şi 
împingându-şi corpul înainte. Fu o mişcare 
graţioasă, ca de balet, şi-ar fi trebuit să încheie 
socotelile. Dar Donaldson reuşi cumva să ridice o 


mână în faţa gâtului; în loc să-l omoare, Stark îi 
provocă doar o serie de răni lungi şi superficiale pe 
care patologii poliţiei aveau să le numească tăieturi 
de apărare. Donaldson ridică mâna cu palma în 
exterior, iar briciul trecu pe la baza a patru degete. 
Pe al treilea purta un inel masiv, aşa încât acel 
deget scăpă nevătămat. Se auzi un sunet metalic 
ascuţit şi scurt - brinc! - când trecu lama peste el, 
lăsând o cicatrice mică în aliajul lui de aur. Briciul 
tăie celelalte trei degete adânc, intrând în carne 
atât de uşor cum intră un cuţit încălzit într-un calup 
de unt. Cu tendoanele tăiate, degetele se aplecară 
în faţă ca nişte marionete somnoroase, lăsând în 
poziţie de drepţi numai degetul inelar, ca şi când, 
cuprins de confuzie şi oroare, Donaldson uitase ce 
deget se foloseşte când vrei să-i arăţi cuiva cât de 
mult îi iubeşti. 

Când deschise gura de data aceasta, Donaldson 
chiar urlă, iar Stark ştiu că-şi putea lua adio de la 
gândul că va termina treaba aceasta neauzit şi ne- 
observat. Se aşteptase cu toată fiinţa să fie aşa, dat 
fiind că nu trebuia să-l cruţe pe Donaldson ca să dea 
vreun telefon, dar pur şi simplu nu avea să fie. Însă 
nici nu intenţiona să-l lase pe Donaldson în viaţă. 
Odată ce te puneai pe treabă, nu te opreai Pană ce 
fie o dovedeai tu, fie te dovedea ea pe tine. 

Stark înainta. Ajunseseră deja aproape de uşa 
următorului apartament. Lovi nepăsător cu briciul în 
lături ca să-i curețe lama. O ploaie de picături mici 
împroşcă peretele crem. 

Mai departe pe coridor se deschise o uşă şi un 
bărbat într-o cămaşă albastră de pijama cu părul ră- 
văşit din cauza somnului scoase capul şi umerii 
afară. 


- Ce se întâmplă? strigă el pe o voce răguşită care 
anunţa că nu-i păsa nici dacă cel de-acolo era Papa 
de la Roma, petrecerea era gata. 

- Crimă, spuse Stark colocvial şi, preţ de numai o 
secundă, ochii lui se mutară de la bărbatul însânge- 
rat care striga în faţa lui la bărbatul din cadrul uşii. 
Mai târziu, acesta din urmă avea să le spună poli- 
ţiştilor că ochii infractorului erau albaştri. Albaştri 
deschis. Şi incredibil de nebuni. - Vrei şi tu un pic? 

Uşa se închise atât de repede, încât părea să nici 
nu fi fost deschisă. 

Oricât de panicat poate că era, oricât de rănit 
fără-ndoială că era, Donaldson văzu o ocazie când 
privirea lui Stark se mută, chiar dacă diversiunea nu 
fu decât de moment. Profită de ea. Nemernicul ăla 
mic chiar că era iute. Admiraţia lui Stark crescu. 
Viteza şi simţul de autoconservare ale victimei erau 
aproape suficiente să-l facă să treacă cu vederea ce 
pacoste afurisită se dovedea aceasta. 

Dacă ar fi sărit în faţă, luându-se la trântă cu Stark, 
ar fi putut accede de la statutul de pacoste la ceva 
ce era aproape o adevărată problemă. In schimb, 
Donaldson se întoarse ca să fugă. 

Un lucru absolut logic, dar greşit. 

Stark fugi după el, cu pantofii săi mari şoptind pe 
covor, şi lovi cu lama spre ceafa bărbatului, 
încrezător că această lovitură avea să-i pună capăt. 

Dar, cu o clipă înainte ca briciul să-şi atingă ţinta, 
Donaldson îşi trase simultan capul în faţă şi-l feri 
cumva, ca o ţestoasă adăpostindu-se în carapace. 
Stark începea să creadă că Donaldson avea puteri 
telepatice. De data aceasta, ceea ce trebuia să fie 
lovitura finală abia dacă tăie scalpul deasupra 


umflăturii protectoare a craniului de la ceafă. Fu o 
tăietură sângeroasă, dar departe de-a fi fatală. 

Asta era agasant, enervant... şi mai avea puţin şi 
intra pe teritoriul absurdului. 

Donaldson mergea  bălăngănindu-se în josul 
coridorului, păşind când într-o parte, când în alta, 
uneori chiar lovindu-se de pereţi ca o minge de 
pinball care loveşte un stâlp din-acela luminos ce-i 
aduce jucătorului 100.000 de puncte sau o rundă 
gratis sau vreun lucru afurisit. Inaintând bălăngă- 
nindu-se pe coridor, striga. Inaintând bălăngănin- 
du-se pe coridor, vărsa sânge pe covor. Inaintând 
bălăngănindu-se pe coridor, lăsa câte o urmă însân- 
gerată de palmă ca să-şi marcheze înaintarea. Dar, 
înaintând  bălăngănindu-se pe coridor, încă nu 
murea. 

Nu se deschise nici-o altă uşă, dar Stark ştia că-n 
clipa aceea, în cel puţin şase apartamente, şase 
degete tastau (sau deja tastaseră) 911 pe şase 
telefoane. 

Donaldson înainta împleticit spre lifturi. 

Deloc furios sau speriat, numai teribil de exas- 
perat, Stark mergea cu paşi mari pe urmele lui. 
Brusc, tună: 

- Oh, rămăi odată locului şi fii cuminte! 

Strigătul de ajutor al lui Donaldson se transforma 
într-un scâncet şocat. Incercă să se uite în jur. | se 
împiedicară picioarele unul în celălalt şi căzu cât era 
de lung la o jumătate de metru de locul unde holul 
dădea în micul antreu al lifturilor. Până şi cei mai 
sprinteni oameni, descoperise Stark ajungeau 
într-un sfârşit să-şi piardă toate gândurile bune 
dacă-i tăiai destul de mult. 


Donaldson se ridică în genunchi. Aparent, acum 
că-l trădaseră picioarele, voia să se târască spre 
antreul lifturilor. Se uită în jur cu inexistenta sa faţă 
însângerată ca să vadă unde se afla atacatorul şi 
Stark îi trase un şut în şaua nasului plină de sânge. 
Purta galoşi maro şi lovise-n scârba aia afurisită cât 
de tare putuse, cu mâinile pe lângă corp şi lăsat 
puţin pe spate ca să-şi păstreze echilibrul, piciorul 
stâng luând contact cu faţa lui Donaldson şi apoi 
ridicându-se într-un arc până la înălţimea frunţii 
sale. Oricine ar fi văzut măcar o dată un meci de 
fotbal american şi-ar fi adus aminte de-o degajare 
foarte bună, foarte puternică. 

Capul lui Donaldson zbură în spate, se izbi de 
perete suficient de tare să adâncească tencuiala şi 
sări înapoi. 

In sfârşit ţi-am scos bateriile, nu-i aşa? murmură 
Stark şi auzi o uşă deschizându-se în spatele său. 

Se întoarse şi văzu o femeie cu păr negru ciufulit şi 
ochi negri mari uitându-se de după uşa unui 
apartament aflat aproape în celălalt capăt al holului. 

- TRECI ÎNAPOI ÎN CASĂ, TÂRFĂ! Strigă el. 

Uşa se trânti de parcă ar fi fost pe arcuri. 

Se aplecă, îl apucă pe Donaldson de părul său 
lipicios, scârbos, îi răsuci capul pe spate şi-i tăie 
gâtul. Credea că acesta era mort încă dinainte să 
dea cu capul de perete şi aproape cu siguranţa 
după, dar era mai bine să fie sigur. Şi, pe lângă 
asta: când începeai să tai, tăiai până /a capăt. 

Paşi repede în spate, dar sângele lui Donaldson nu 
ţâşni cum făcuse al femeii. Tensiunea arterială i se 
oprise deja sau era aproape oprită. Stark merse iute 
spre lifturi, închizând briciul şi vârându-l înapoi în 
buzunar. 


Un lift tocmai se opri încet la etajul unde era el. 

Putea fi un chiriaş; aproape de unu noaptea nu era 
o oră tocmai târzie în marele oraş, chiar şi pentru o 
noapte de luni. Chiar şi aşa, Stark merse repede 
spre ghiveciul mare care ocupa colţul antreului 
lifturilor împreună cu un tablou abstract, absolut 
anonim. Păşi în spatele plantei. Putea fi cineva care 
se întorcea de la un dezmăţ disco de început de 
săptămână sau de la o beţie de după o cină de 
afaceri, dar nu credea că era niciuna dintre 
variantele astea. Credea că erau poliţiştii. De fapt, 
ştia asta. 

O patrulă care din întâmplare se afla în apropierea 
clădirii când unul dintre locuitorii de pe acel palier 
telefonase să anunţe că în hol avea loc o crimă? 
Posibil, dar Stark se îndoia. | se părea mai verosimil 
că Beaumont făcuse valuri, surioara fusese 
descoperită şi poliţiştii care veneau erau cei care 
trebuiau să-i ofere protecţie lui Donaldson. Mai bine 
mai târziu decât niciodată. 

Se lăsă încet în jos cu spatele lipit de perete, sa- 
coul sport pătat de sânge pe care îl purta scoțând o 
Şoaptă aspră. Nu se ascunse, ci mai degrabă se scu- 
fundă ca un submarin ce coboară la adâncimea 
periscopului, iar ascunzătoarea pe care i-o oferea 
ghiveciul era în cel mai bun caz superficială. Dacă 
se uitau în jur, poliţiştii aveau să-l vadă. Stark, însă, 
punea pariu că întreaga lor atenţie avea să fie 
captată de Proba A de-acolo, de la jumătatea holu- 
lui. Pentru câteva momente, în orice caz - iar asta 
avea să fie suficient, Frunzele late şi zimţate ale 
plantei aruncau umbre zigzagate peste faţa sa. 
Stark se uita printre ele ca un tigru cu ochi albaştri. 


Uşile liftului se deschiseră. Se auzi o exclamaţie 
înfundată, sfinte ceva sau altceva, şi doi poliţişti în 
uniformă dădură buzna afară. Erau urmaţi de un tip 
de culoare, într-o pereche de jeanşi ţintaţi şi tenişi 
ţipători cu scârţ. Tipul de culoare purta şi un tricou 
cu mânecile tăiate, PROPRIETATE A ECHIPEI N.Y. 
YANKEES scria în faţă. Mai purta şi o pereche de 
ochelari de soare laţi, cum poartă codoşii, şi dacă nu 
era detectiv, Stark era George Fiul Junglei de Căcat. 
Când se deghizau, întotdeauna făceau exces de 
zel... şi-apoi se comportau cu stângăcie. Era ca şi 
când ar fi ştiut că întreceau măsura, dar pur şi sim- 
plu nu se puteau abţine. Acesta era - sau se voise a 
fi, în orice caz - garda de corp a lui Donaldson, deci. 
Nu avea cum să fie un detectiv într-o maşină de 
patrulă aflată în trecere pe acolo. Asta era puţin 
cam prea întâmplător. Individul acesta venise îm- 
preună cu doi tipi care să păzească uşa ca să-l ches- 
tioneze pe Donaldson şi apoi să-l ţină sub suprave- 
ghere. 

- Scuze, tovarăşi, îşi spuse Stark. Cred că zilele de 
pălăvrăgit ale scumpului ăsta s-au sfârşit. 

Se ridică în picioare şi dădu ocol ghiveciului. Nici 
măcar o singură frunză nu foşni. Picioarele sale nu 
scoaseră niciun sunet pe covor. Trecu la mai puţin 
de un metru prin spatele detectivului, care era 
aplecat de spate, scoțând un pistol de calibru 35 din 
tocul de sub braţ. Stark i-ar fi putut trage una a 
naibii de bună în fund dacă ar fi vrut. 

Se strecură în colivia liftului chiar cu o clipă înainte 
ca uşile să înceapă să se închidă. Unul dintre 
poliţiştii în uniformă observase cu coada ochiului o 
mişcare - poate uşa, poate chiar pe Stark, însă nu 


prea avea importanţă - şi-şi ridică privirea de la 
cadavrul lui Donaldson. 

- Hei... 

Stark ridică o mână şi flutură solemn din degete 
spre poliţist. Pa-pa. Apoi uşa ascunse vederii scena 
holului. 

Antreul de la parter era pustiu - cu excepţia por- 
tarului, care zăcea în comă sub biroul său. Stark ieşi 
din clădire, dădu colţul, urcă într-o maşină furată şi 
plecă. 


2 


Phyllis Myers locuia în unul dintre noile blocuri de 
apartamente din partea de vest a Manhattan-ului. 
Poliţiştii trimişi să-i ofere protecţie (însoţiţi de un 
detectiv îmbrăcat cu pantaloni de trening Nike, un 
tricou cu New York Islanders cu mâneci rupte şi 
purtând ochelari de soare laţi, cum au codoşii) so- 
siseră la zece şi jumătate în seara zilei de 6 iunie şi 
O găsiseră nervoasă foc din pricina unei întâlniri 
anulate. Fusese posomorâtă la început, dar se înve- 
selise simţitor când auzise că cineva care se credea 
George Stark ar putea fi interesat s-o omoare. 
Răspunsese la întrebările detectivului referitoare la 
interviul cu Thad Beaumont - la care ea se referise 
folosind expresia Şedinţa Foto a lui Thad Beaumont - 
în vreme ce încărcase trei aparate fotografice cu 
film şi reglase vreo şase lentile. Când o întrebase 
detectivul ce făcea, ea îi trăsese cu ochiul şi 
spusese: 

- Cred în motoul cercetaşilor. Cine ştie - chiar s-ar 
putea întâmpla ceva. 


După interviu, în faţa uşii apartamentului ei, unul 
dintre poliţiştii în uniformă îl întrebase pe detectiv: 

- E aievea femeia? 

- Sigur, spusese detectivul. Problema ei e că nu 
crede că toate celelalte lucruri sunt şi ele aievea. 
Pentru ea, întreaga lume nu-i decât o fotografie care 
aşteaptă să ia fiinţă. Ce-avem acolo-înăuntru e-o 
cutră aiurită care chiar crede că se va afla întot- 
deauna de partea care trebuie a obiectivului. 

Acum, la trei şi jumătate în dimineaţa zilei de 7 
iunie, detectivul plecase de mult. Cu două ore sau 
aşa ceva în urmă, cei doi poliţişti trimişi s-o prote- 
jeze pe Phyllis Myers aflaseră vestea uciderii lui 
Donaldson prin staţiile radio pe care le aveau prinse 
la curele. Fuseseră sfătuiţi să fie extrem de precauţi 
şi extrem de vigilenţi, căci psihopatul cu care aveau 
de-a face se dovedise a fi deopotrivă extrem de 
însetat de sânge şi extrem de ascuţit la minte. 

- Precauţie e al doilea nume al meu, spuse Poliţis- 
tul nr. 1. 

- Asta-i o coincidenţă, zise Polițistul nr. 2. Extrem 
este al meu. 

Erau parteneri de peste un an şi se înțelegeau 
bine. Acum rânjiră unul la celălalt, şi de ce nu? Erau 
doi membri înarmaţi şi-n uniforme ai Elitei 
viermănosului Măr cel Mare, stând într-un hol bine 
luminat şi cu aer condiţionat la etajul douăzeci şi 
şase al unei noi-nouţe clădiri cu apartamente - sau 
poate că era un condominiu, cine naiba ştia; când 
ofiţerii Precauţie şi Extrem erau copii, un condo- 
miniu era un lucru pe care un tip cu probleme de 
vorbire îl purta tras peste capătul limbariţei - şi 
nimeni nu avea să li se furişeze prin spate sau să le 
sară în cap din tavan sau să-i secere la pământ cu 


un Uzi magic care nu se bloca niciodată şi nici nu 
rămânea fără muniţie. Asta era viaţa de zi cu zi, nu 
un roman despre Circumscripţia a 87-a sau un film 
cu Rambo, iar viaţa de zi cu zi consta în noaptea 
aceea dintr-un pic de serviciu special al naibii mai 
uşor decât să patruleze străzile în maşină, să 
oprească încăierări în baruri până ce acestea se 
închideau, şi-apoi să le oprească, până la prima 
lumină a răsăritului, în apartamente infecte şi mici 
unde soţii beţi şi soțiile lor se puneau de acord să nu 
fie de acord. Viaţa de zi cu zi trebuia să constea 
întotdeauna din a fi Precauţi şi Extremi în holuri cu 
aer condiţionat în nopţile încinse din oraş. Sau aşa 
credeau ei cu tărie. 

Ajunseseră până aici cu gândurile, când uşa liftului 
se deschise şi bărbatul orb şi rănit ieşi clătinându-se 
din colivie şi păşi în coridor. 

Era înalt, cu umeri foarte laţi. Părea să aibă înjur de 
patruzeci de ani. Purta un sacou sport rupt şi 
Pantaloni care nu se potriveau cu sacoul, dar cel 
Puțin îi făceau cinste. Mai mult sau mai puţin, ori- 
cum. Primul poliţist, Precaut, avu timp să-şi spună 
că persoana cu văz care-i alesese hainele orbului 
trebuia să aibă un gust destul de bun. Orbul purta 
de asemenea ochelari mari şi negri ce-i stăteau 
strâmb pe nas, fiindcă unul dintre braţe fusese rupt 
cu totul. Nu erau, oricât ţi-ar fi forţat imaginaţia, 
ochelari de soare laţi, cum poartă codoşii. Semănau 
mai degrabă cu ochelarii de soare pe care-i purtase 
Claude Rains în Omul invizibil. 

Orbul ţinea ambele mâini întinse în faţă. Stânga 
era goală, flutura doar fără ţintă. In dreapta strân- 
gea un baston alb murdar cu manşon din cauciuc de 
bicicletă în capăt. Amândouă erau acoperite cu 


sânge. Pe sacoul şi pe cămaşa lui erau pete maronii 
de sânge uscat. Dacă cei doi poliţişti trimişi să o 
păzească pe Phyllis Myers ar fi fost într-adevăr 
Extrem de Precauţi, întreaga înfăţişare li s-ar fi părut 
ciudată. Orbul boscorodea despre ceva care aparent 
tocmai se întâmplase, iar după cum arăta, ceva cu 
siguranţă i se întâmplase, şi încă nu un lucru foarte 
plăcut, dar sângele de pe pielea şi hainele lui căpăta 
deja o nuanţă maronie. Asta sugera că fusese vărsat 
cu destul de mult timp în urmă, lucru care ar fi 
trebuit să li se pară unor ofiţeri dedicați conceptului 
de Precauţie Extremă ca fiind puţin aiurea. Ar fi 
putut chiar ridica un steag roşu în minţile ofiţerilor 
respectivi. 

Probabil că nu, însă. Lucrurile se petrecură prea 
repede, iar când lucrurile se petrec repede, nu mai 
contează dacă eşti extrem de precaut sau extrem 
de aiurit - pur şi simplu trebuie să te laşi purtat de 
val. 

Într-un moment, poliţiştii stăteau în faţa uşii 
domnişoarei Myers, fericiţi ca nişte puşti într-o zi 
când se dă liber de la şcoală fiindcă a luat-o razna 
boilerul; în următorul, orbul acela plin de sânge se 
afla în faţa lor, fluturându-şi bastonul alb murdar. Nu 
avură deloc timp să gândească, darămite să 
deducă. 

- Po-liiiția! ţipa orbul chiar înainte ca uşile liftului să 
se fi deschis complet. Portarul spune că poliţia e la 
douăzeci şi şase! Po-/iiiția! Aici sunteţi? 

Acum înainta şontâc-şontăc de-a lungul holului cu 
bastonul legănându-se dintr-o parte în alta şi poci, 
lovi peretele din stânga, şi vă/, se duse înapoi, şi 
poc!, peretele din dreapta, şi oricine nu era deja 
treaz pe afurisitul ăla de palier avea să fie curând. 


Extrem şi Precaut porniră amândoi înainte fără ca 
măcar să schimbe o privire. 

- Po-liiiția! Po... 

- Domnule! latră Extrem. Staţi pe loc! O să cădeţi! 

Orbul smuci din cap în direcţia vocii lui Extrem, dar 
nu se opri. Plonja în faţă, fluturând din mâna goală 
şi din bastonul său alb murdar, semănând puţin cu 
Leonard Bernstein încercând să dirijeze Filarmonica 
din New York după ce-a fumat o ţigară sau două de 
marijuana. 

- Po-liiiția! Mi-au omorât câinele! Au omorât-o pe 
Daisy! Po-liiiţia! 

- Domnule... 

Precaut întinse mâinile după orbul nesigur pe 
picioare sale. Orbul nesigur pe picioarele sale îşi vâri 
mâna goală în buzunarul stâng al sacoului sport şi 
nu scoase două bilete la Balul de Gală al Orbilor, ci 
un revolver de calibru 45. ÎI îndreptă spre Precaut şi 
apăsă trăgaciul de două ori. 

Detunăturile fură asurzitoare şi seci în holul închis. 
Se ivi mult fum albastru. Precaut încasă gloanţele 
aproape în linie dreaptă. Căzu la pământ cu pieptul 
sfârtecat ca un coş cu piersici rupt. Vestonul său era 
ars şi fumega. 

Extrem rămase prostrat când orbul îndreptă pis- 
tolul spre el. 

- lisuse, te rog nu, spuse Extrem pe o voce foarte 
slabă. 

Vorbi ca şi când l-ar fi lăsat cineva fără suflu. Orbul 
trase încă de două ori. Se ivi din nou fum albastru. 
Trase foarte bine pentru un orb. Extrem zbură pe 
spate, departe de fumul albastru, căzu pe covorul 
din hol pe omoplaţi, fu cutremurat brusc de spasme 
şi rămase nemişcat. 


3 


În Ludlow, la distanţă de opt sute de kilometri, 
Thad Beaumont se întoarse agitat pe-o parte. 

- Fum albastru, murmură el. Fum albastru. 

Dincolo de fereastra dormitorului, nouă vrăbii 
şedeau pe-un fir de telefon. Acestora se alăturată 
alte şase. Păsările rămaseră, tăcute şi nevăzute, 
deasupra supraveghetorilor din maşina poliţiei sta- 
tale. 

- Nu mai am nevoie de astea, spuse Thad în somn. 

Făcu un neîndemânatic gest de ştergere a feţei cu 
o mână şi unul de aruncare cu cealaltă. 

- Thad? întrebă Liz, ridicându-se în şezut. Thad, te 
simţi bine? 

Thad spuse ceva neinteligibil în somn. 

Liz se uită la braţele ei. Era toate numai piele de 
găină. 

- Thad? Sunt din nou păsările? Auzi păsările? 

Thad nu spuse nimic. Dincolo de fereastră, vrăbiile 
îşi luară zborului deodată şi dispărură în întuneric, 
chiar dacă nu atunci trebuiau ele să zboare. 

Nici Liz, nici cei doi poliţişti din patrula poliţiei 
statale nu le observară. 


4 


Stark aruncă în lături ochelarii negri şi bastonul. 
Holul mirosea  înţepător a fum de  cordită. 
Descărcase patru cartuşe Colt Hi-Point. Două dintre 
ele trecuseră prin poliţişti şi lăsaseră găuri de 
dimensiunea unor farfurii în peretele coridorului. Se 
duse la uşa lui Phyllis Myers. Era pregătit s-o 


convingă să iasă cu vorba bună, însă ea era chiar de 
cealaltă parte a uşii, iar el îşi dădu seama numai 
ascultând-o că va fi o pradă uşoară. 

- Ce se petrece? strigă ea. Ce s-a întâmplat? 

- L-am prins, domnişoară Myers, spuse Stark bine 
dispus. Dacă vreţi să faceţi o poză, faceţi-o cât de 
repede şi ţineţi minte mai târziu că nu eu v-am spus 
c-o puteţi face. 

Ea ţinu lanţul de protecţie tras când deschise uşa, 
dar asta era-n regulă. Când îşi lipi un ochi mare şi 
maro de crăpătură, Stark o împuşcă în el. 

A-i închide ochii - sau a-i închide ochiul încă 
existent - nu era o opţiune validă, aşa că se întoarse 
şi porni înapoi spre lifturi. Nu pierdu vremea, dar nici 
nu fugi. Uşa unui apartament se deschise încet - se 
părea toată lumea îi deschidea uşa în noaptea 
aceea - şi Stark ridică pistolul spre faţa de iepure cu 
ochi holbaţi pe care o văzu. Uşa se trânti pe dată. 

Apăsă butonul liftului. Uşa coliviei cu care urcase 
după ce-l doborâse pe al doilea portar din seara 
aceea (cu bastonul pe care-l furase de la tipul orb 
de pe Strada 60) se deschise imediat, aşa cum se 
aşteptase el - la ora aceea din noapte, cele trei lif- 
turi nu erau tocmai suprasolicitate. Aruncă pistolul 
în spate peste umăr. Acesta ateriza cu un bufnet pe 
Covor. 

- Asta a mers bine, remarcă el, se urcă în colivia 
liftului şi cobori la parter. 


5 


Soarele răsărea în fereastra sufrageriei lui Rick 
Cowley, când sună telefonul. Rick avea cincizeci de 
ani, ochii roşii, era tras la faţă, pe jumătate beat. 


Ridică receptorul cu o mână ce tremura tare. Abia 
dacă ştia unde se află, iar mintea sa obosită, îndu- 
rerată, continua să insiste că totul nu era decât un 
vis. Chiar fusese cu mai puţin de trei ore în urmă la 
morga de pe First Avenue ca să identice cadavrul 
mutilat al fostei sale soţii la mai puţin de o stradă 
depărtare de micul restaurant şic unde-şi duceau 
numai clienţii care le erau şi prieteni? Chiar se aflau 
nişte poliţişti în faţa uşii sale, fiindcă omul care o 
omorâse pe Mir era posibil să vrea să-l omoare şi pe 
el? Chiar erau adevărate lucrurile astea? Cu 
siguranţă, nu. Cu siguranţă, totul trebuia să fie un 
vis... şi poate că telefonul nu era cu adevărat 
telefonul, ci alarma ceasului de lângă pat. De 
regulă, ura aparatul ăla nenorocit... Îl aruncase de 
cealaltă parte a camerei nu doar o singură dată. Dar 
în dimineaţa aceea îi venea să-l sărute. La naiba, îi 
venea să-l sărute cu limba. 

Dar nu se trezi. În schimb, răspunse la telefon. 

- Alo? 

- La telefon bărbatul care i-a tăiat gâtul femeii tale, 
spuse vocea în urechea sa şi Rick fu pe dată treaz 
de-a binelea. 

Orice speranţă ar mai fi păstrat că totul nu era 
decât un vis dispăru. Era genul de voce pe care tre- 
buia s-o auzi numai în vise... dar nu acela era sin- 
gurul loc unde o auzeai. 

- Cine eşti? se auzi întrebând pe o voce firavă, 
vlăguită. 

- Intreabă-l pe Thad Beaumont cine sunt, spuse 
bărbatul. El ştie totul despre mine. Spune-i că eşti 
un mort ambulant. Şi spune-i că n-am terminat încă 
să fac nada prostului. 


Telefonul îi păcăni în ureche, urmă o clipă de tă- 
cere, după care se auzi târâitul monoton al liniei 
deschise. 

Rick lăsă receptorul în poală, se uită la el şi brusc 
izbucni în lacrimi. 


6 


La ora nouă în dimineaţa aceea, Rick sună la birou 
şi-i spuse Friedei că ea şi cu John puteau merge 
acasă - nu aveau să lucreze în ziua aceea, nu aveau 
să lucreze tot restul săptămânii. Frieda vru să ştie 
de ce şi Rick fu uimit să descopere că e pe punctul 
de-a o minţi, de parcă fusese închis de poliţie pentru 
o crimă gravă şi urâtă - molestare de copii, să 
spunem - şi nu se putea convinge s-o recunoască 
până ce nu avea să scadă puţin şocul. 

- A murit Miriam, îi spuse Friedei. A fost omorâtă în 
apartamentul ei seara trecută. 

Frieda trase aer în piept într-un şuierat şocat, iute. 

- lisuse Doamne, Rick! Nu glumi cu lucruri 
de-astea! Dacă glumeşti cu lucruri de-astea, se 
adeveresc! 

- Dar este adevărat, Frieda, spuse el şi descoperi 
că era în pragul lacrimilor. lar acestea - cele pe care 
le vărsase la morgă, cele pe care le vărsase în 
maşină întorcându-se acasă, cele pe care le vărsase 
când sunase nebunul acela, cele pe care încerca să 
nu le verse acum - acestea nu erau decât primele. 
Gândindu-se la toate lacrimile din viitor, se simţi 
extrem de obosit. Miriam fusese o nemernică, dar 
fusese de asemenea, în felul ei propriu, o nemernică 
adorabilă, iar el o iubise. Rick închise ochii. Când îi 
deschise, prin fereastră se uita la el un om, chiar 


dacă fereastra se afla la etajul al paisprezecelea. 
Rick tresări, apoi văzu uniforma. Un curăţător de 
geamuri. Curăţătorul de geamuri îl salută din mână 
de pe schela sa. Rick ridică o mână pentru a-i 
răspunde. | se păru că propria-i mână cântărea un- 
deva aproape de patru sute de kilograme şi, 
de-ndată ce o ridică, o lăsă să cadă înapoi pe 
coapsă. 

Frieda îi spunea din nou să nu glumească, iar el se 
simţi mai obosit ca niciodată. Lacrimile, văzu el, nu 
erau decât începutul. Spuse: „Numai un minut, 
Frieda”, şi puse receptorul jos. Se duse la fereastră 
să tragă draperiile. Să plângă la telefon cu Frieda 
era destul de rău; nu mai trebuia s-o facă şi de faţă 
cu afurisitul ăla de curăţător de geamuri. 

Când ajunse la fereastră, bărbatul de pe schelă 
vâri mâna în buzunarul salopetei sale ca să ia ceva. 
Rick simţi un brusc junghi de nelinişte. Spune-i că 
eşti un mort ambulant. 

(Iisuse...) 

Ingrijitorul de geamuri scoase un carton pe care 
era imprimat un mesaj. Era galben cu litere negre. 
Mesajul era flancat de nişte idioate feţe zâmbitoare, 
o zi bună! spunea. 

Rick clătină obosit din cap. O zi bună. Sigur. Trase 
draperiile şi se întoarse la telefon. 


7 


După ce o convinse în sfârşit pe Frieda că nu glu- 
mea, aceasta izbucni în hohote puternice şi cât se 
poate de sincere de plâns - toată lumea de la birou 
şi toţi clienţii, chiar şi puța aia afurisită de Ollinger, 
care scria romane ştiinţifico-fantastice proaste şi 


care aparent se dedicase în întregime misiunii de-a 
desface toate sutienele din lumea occidentală, o 
plăcuseră pe Mir - şi, bine-nţeles, Rick plânse cu ea 
până ce reuşi într-un târziu să se abţină. Cel puţin, 
îşi spuse, am tras draperiile. 

Cincisprezece minute mai târziu, când îşi făcea 
cafea, apelul nebunului îi veni din nou în gând. În 
faţa uşii sale erau doi poliţişti, iar el nu le spusese 
nimic. La naiba, care era problema cu el? 

- Ei bine, îşi spuse, fosta mea soţie a murit, iar 
când am văzut-o la morgă arăta ca şi când i-ar mai 
fi crescut o gură cinci centimetri sub bărbie. S-ar 
putea ca asta să fie problema. 

Întreabă-l pe Thad Beaumont cine sunt. El ştie totul 
despre mine. 

Intenţionase să-l sune pe Thad, sigur că da. Dar 
mintea lui încă se afla în cădere liberă - lucrurile 
dobândiseră noi proporţii pe care el nu părea capa- 
bil, cel puţin nu încă, să le înţeleagă. Ei bine, îl va 
suna pe Thad. O va face imediat ce le va spuse 
poliţiştilor de telefon. 

Chiar le spuse, iar ei părură extrem de interesaţi. 
Unul dintre ei lua legătura prin staţie cu cartierul 
general al poliţiei şi le transmise informaţia. Când 
termină, îi spuse lui Rick că şeful detectivilor voia ca 
el să meargă la One Police Piaza şi să discute cu ei 
despre apelul primit. Cât timp va face asta, un om 
de-al lor avea să intre în apartamentul său şi să-i 
lege de telefon un aparat de înregistrare şi un 
dispozitiv de urmărire. În caz că mai primea şi alte 
apeluri. 

- Probabil că vor mai fi, îi spuse lui Rick al doilea 
poliţist. Psihopaţii ăştia sunt de-a dreptul îndrăgos- 
tiţi de sunetul vocilor lor. 


- Ar trebui să-l sun pe Thad înainte, spuse Rick. S- 
ar putea ca şi el să fie în pericol. Aşa am dedus din 
ce-a spus nebunul la telefon. 

- Domnul Beaumont a fost deja pus sub protecţia 
poliţie în Maine, domnule Cowley. Haideţi să mer- 
gem, ce ziceţi? 

- Păi, chiar cred că... 

- Poate că-l veţi suna de la Big One. Acum - aveţi o 
haină? 

Aşa că Rick, confuz şi deloc convins că era real 
ceva din toate acestea, se lăsă condus. 


8 


Când se întoarse două ore mai târziu, una dintre 
escortele lui Rick se încruntă la uşa apartamentului 
său şi spuse: 

- Nu-i nimeni aici. 

- Şi ce dacă? întrebă Rick fără vlagă. 

Se simțea fără vlagă, ca un pahar cu lapte prin 
care aproape că poţi vedea. | se puseseră o mulţime 
de întrebări şi răspunsese cât putuse el mai bine - 
un lucru greu, dat fiind că atât de puţine dintre ele 
păreau să aibă vreo logică. 

- Dacă tipii de la Comunicaţii terminau înainte să 
ne întoarcem noi, trebuiau să ne aştepte. 

- Probabil că sunt înăuntru, spuse Rick. 

- Unul dintre ei, poate, dar celălalt ar trebui să fie 
aici afară. Asta e procedura standard. 

Rick îşi scoase cheile, căută printre ele, o găsi pe 
cea potrivită şi o vâri în broască. Orice probleme 
aveau tipii ăştia cu procedura de operare a colegilor 
lor, nu-l priveau pe el. Slavă Domnului; avea el 


destule cu care să-şi ocupe gândurile în dimineaţa 
aceea. 

- Ar trebui să-l sun pe Thad numaidecât, spuse el. 

Suspină şi zâmbi slab. 

- Nu-i nici măcar ora prânzului şi deja am impresia 
că ziua asta n-o să se termine n... 

- Nu faceți asta! strigă brusc unul dintre poliţişti şi 
sări în faţă. 

- Ce să fa... - începu Rick, răsucind cheia, şi uşa 
explodă într-o scăpărare de lumină şi fum şi sunet. 

Polițistul ale cărui instincte se declanşaseră mai 
târziu doar cu o clipă putu fi recunoscut de rude; 
Rick Cowley fu aproape vaporizat. Celălalt poliţist, 
care stătea puţin mai în spate şi care îşi acoperise 
instinctiv faţa când strigase partenerul său, fu tratat 
pentru arsuri, contuzii şi leziuni interioare. Din 
fericire - aproape ca prin farmec - şrapnelul din uşă 
şi perete zbură pe lângă el într-un nor, dar nu-l 
atinse deloc. Nu avea să mai lucreze niciodată în 
N.Y.P.D., însă; detunătura îl asurzi definitiv, cât ai 
clipi. 

Înăuntrul apartamentului lui Rick, cei doi tehnicieni 
de la Comunicaţii care veniseră să aranjeze 
telefoanele zăceau morţi pe covorul din sufragerie. 
Pe fruntea unuia era prins cu o piuneză următorul 
bileţel: 


VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU. 
Pe fruntea celuilalt era prins un al doilea mesaj: 


ÎNCĂ O NADĂ A PROSTULUI. SPUNE-I LUI THAD. 


II. Stark preia controlul 


- Orice nătărău cu mâini iuți poate apuca un tigru 
de boaşe, îi spuse Machine lui Jack Halstead. Ştiai 
asta? 

Jack începu să râdă. Privirea pe care i-o aruncă 
Machine îl reduse la tăcere. 

- Şterge-ţi rânjetul ăla de gaură de cur de pe faţă şi 
fii atent la mine, spuse Machine. Încerc să-ţi dau 
instrucţiuni. Eşti atent? 

- Da, domnule Machine. 

- Atunci, ascultă aici şi nu uita niciodată. Orice 
nătărău cu mâini iuți poate apuca un tigru de boaşe, 
dar numai un erou poate continua să le strângă. Şi-ţi 
mai spun ceva, dacă tot vorbim despre asta: numai 
eroii şi cei care renunţă reuşesc să plece de-acolo, 
Jack. Nimeni altcineva. lar eu nu renunţ. 


Metoda lui Machine de George Stark 


Cincisprezece - Neîncredere totală“ 


1 


Thad şi Liz stăteau înfăşuraţi într-o stare de şoc 
atât de adâncă şi de albastră, încât li se părea a fi 
gheaţă, ascultând cum Alan Pangborn le povestea 
cum trecuseră primele ore ale dimineţii în New York 
City. Mike Donaldson, tăiat şi bătut de moarte în 
holul clădirii sale cu apartamente; Phyllis Myers şi 
doi poliţişti împuşcaţi în condominiul ei. din partea 
de vest a oraşului. Portarul de noapte din clădirea 
lui Myers fusese lovit cu ceva greu şi îi fusese 
fracturat craniul. Doctorii îi ofereau mai multe şanse 
să se trezească de partea mortală a raiului. Portarul 
din clădirea lui Donaldson era mort. Lichidarea 
fusese pusă în practică în stil mafiot în toate 
cazurile, făptaşul dând buzna peste victime şi 
trecând direct la treabă. 

Cât vorbi, Alan se referi în repetate rânduri la 
ucigaş cu numele de Stark. 

II apelează cu adevăratul lui nume fără să se 
gândească măcar la asta, îşi spuse Thad gânditor. 
Apoi clătină din cap, puţin nerăbdător cu sine. 
Trebuia să-i spui cumva, bănuia, iar Stark era poate 
puţin mai bine decât „făptaşul” sau „domnul X”. Ar 
fi fost o greşeală în punctul acela să creadă că 
Pangborn folosea numele într-un alt fel decât cel 
imediat la îndemână. 


4 Stark disbelief în original - n. tr. 


- Dar Rick? întrebă el când Alan termină şi reuşi în 
sfârşit să-şi dezlege limba. 

- Domnul Cowley este teafăr şi nevătămat şi se 
află sub protecţia poliţiei. 

Era zece fără un sfert dimineaţa; mai erau două 
ore până la explozia care avea să-i omoare pe Rick 
şi pe unul dintre paznicii săi. 

- Şi Phyllis Myers s-a aflat sub protecţia poliţiei, 
spuse Liz. În ţarcul lor mare, Wendy dormea buştean 
şi William moţăia. Capul îi cobora pe piept, ochii i se 
închideau... apoi ridica iarăşi din cap. Lui Alan i se 
părea comic cât de bine semăna cu o santinelă ce 
încearcă să nu doarmă în post. Dar fiecare ridicare 
de cap era puţin mai slabă. Uitându-se la gemeni, cu 
carneţelul acum închis şi aşezat în poală, Alan 
observă un lucru interesant: de fiecare dată când 
William ridica din cap într-o încercare de-a rămâne 
treaz, Wendy tresărea în somn. 

Or fii observat şi părinţii asta? se întrebă el şi apoi 
îşi spuse: Sigur că au observat. 

- Aşa e, Liz. l-a luat prin surprindere. Poliţiştii pot fi 
surprinşi la fel ca oricine altcineva, să ştii; ei trebuie 
doar să reacționeze mai bine la asta. La etajul unde 
locuia Phyllis Myers, mai mulţi vecini au deschis 
uşile şi s-au uitat afară după ce au fost trase 
gloanţele, iar noi avem o imagine destul de bună a 
lucrurilor care s-au petrecut acolo, după declarative 
lor şi după ce au găsit poliţiştii la locul crimei. Stark 
s-a prefăcut că e orb. Nu-şi schimbase hainele după 
uciderea lui Miriam Cowley şi Michael Donaldson, 
care erau... scuzaţi-mi limbajul, dar erau mizerabile. 
A ieşit din lift purtând la ochi nişte ochelari negri pe 
care probabil că-i cumpărase din Times Square sau 
de la un vânzător ambulant şi fluturând un baston 


alb acoperit cu sânge. Dumnezeu ştie de unde a 
făcut rost de baston, dar cei de la N.Y.P.D. cred că 
s-a folosit de el şi ca sa-l doboare pe portar. 

- L-a furat de la un orb veritabil, desigur, spuse 
Thad cu calm. Individul ăsta nu-i sir Galahad, Alan. 

- Evident că nu. Probabil urla că a fost jefuit sau că 
a fost atacat de hoţi în apartamentul său. În orice 
caz, s-a apropiat de ei atât de repede, încât ei n-au 
prea avut timp să reacționeze. Aceştia erau, în 
definitiv, doi poliţişti de patrulă luaţi de la înda- 
torirea lor obişnuită şi postați în faţa uşii femeii ăleia 
fără nici-o veste. 

- Dar cu siguranţă ştiau că şi Donaldson fusese 
ucis, protestă Liz. Dacă ceva de felul ăsta nu-i putea 
pune în alertă că omul era periculos... 

- Mai ştiau şi că ofiţerii trimişi să-l protejeze pe 
Donaldson sosiseră după ce omul fusese ucis, spuse 
Thad. Aveau prea mare încredere în ei. 

- Poate că aveau... un pic, recunoscu Alan. Nu am 
de unde să ştiu. Dar tipii care sunt cu Cowley ştiu că 
individul ăsta, pe lângă că are porniri criminale, mai 
e şi îndrăzneţ şi destul de isteţ. Ei sunt cu ochii în 
patru. Nu, Thad - agentul tău e teafăr. De asta poţi fi 
sigur. 

- Ai spus că au fost martori, zise Thad. 

- O, mda. O grămadă de martori. La apartamentul 
doamnei Cowley, la cel al lui Donaldson, la al lui 
Myers. N-a părut să-i pese nici cât un cur de mâţă. 

Se uită la Liz şi spuse: 

- Scuză-mă. 

Ea zâmbi scurt. 

- Am mai auzit asta o dată sau de două ori, Alan. 

El clătină din cap, îi oferi un zâmbet firav şi se 
întoarse înapoi la Thad. 


- Descrierea pe care ţi-am dat-o? 

- Are acoperire până-n cel mai mic amănunt, zise 
Alan. E mare, blond, are-un ten destul de bun. 
Spune-mi, deci, cine este, Thad. Dă-mi un nume. Am 
mai multe pe cap acum decât doar uciderea lui 
Homer Gamache. In mine-şi pune speranţele îm- 
puternicitul din partea guvernului pe probleme de 
poliţie din New York City, Sheila Brigham - ea e 
dispecerul meu principal - crede că o să ajung o 
vedetă media, dar pe mine tot Homer mă interesea- 
ză. Mai mult decât de cei doi ofiţeri de poliţie morţi 
care încercau s-o protejeze pe Phyllis Myers, îmi 
pasă de Homer. Dă-mi, deci, un nume. 

- Deja ţi l-am dat, zise Thad. 

Urmă o tăcere lungă - poate zece secunde. Apoi, 
foarte încet, Alan spuse: 

- Cum? 

- Numele lui este George Stark. 

Thad fu surprins de cât de calm vorbi şi chiar mai 
surprins să descopere cât de calm se simțea... doar 
dacă şocul profund şi calmul nu aveau acelaşi efect. 
Dar uşurarea faptului că spusese într-adevăr asta - 
Ai numele lui, numele lui este George Stark - era 
inexprimabilă. 

- Nu cred că te înţeleg, spuse Alan după o altă 
pauză lungă. 

- Sigur că-l înţelegi, Alan, zise Liz. 

Thad se uită la ea, uimit de tonul hotărât, „să 
lăsăm prostiile de-o parte”, al vocii ei. 

- Ceea ce spune soţul meu este că pseudonimul lui 
a prins cumva viaţă. Lespedea funerară din foto- 
grafie... ce scrie pe ea acolo unde ar trebui să fie un 
epitaf sau o strofa scurtă este ceva ce Thad i-a spus 
reporterului de la agenţia de presă care a difuzat 


prima oară ştirea, un tip nu foarte simpatic. ii 
minte asta? 

- Da, dar Liz... 

Se uita la ei cu un fel de surprindere neajutorată, 
dându-şi parcă seama pentru prima oară că între- 
ţinea o discuţie cu nişte oameni care-şi pierduseră 
minţile. 

- Ţine-ţi darurile pentru tine, spuse ea pe acelaşi 
ton implacabil. O să ai timp suficient pentru daruri şi 
daraveri. Tu şi toţi ceilalţi. Pentru moment, ascultă 
doar. Thad nu glumea când a spus că George Stark 
n-a fost un tip foarte simpatic. Poate că a crezut că 
glumeşte, dar nu glumea. Chiar dacă el n-a ştiut-o, 
am ştiut-o eu. Nu doar că George Stark n-a fost un 
tip foarte simpatic, a fost de fapt un tip oribil. M-a 
făcut tot mai agitată cu fiecare dintre cele patru 
cărţi pe care le-a scris, iar când Thad s-a hotărât în 
sfârşit să-l omoare, am urcat în dormitor şi-am plâns 
de uşurare. ` 

Se uită la Thad, care se uita ţintă la ea. II măsură 
din priviri înainte să încline din cap. 

- Aşa e. Am plâns. Chiar am plâns. Domnul 
Clawson din Washington a fost un scârbozoid mic şi 
dezgustător, dar ne-a făcut o favoare, poate cea mai 
mare favoare din viața noastră de cuplu căsătorit, 
iar din această cauză, dacă din alta nu, îmi pare rău 
că e mort. 

- Liz, nu cred că vrei într-adevăr să spui... 

- Nu-mi spune tu ce vreau şi ce nu vreau să spun! 
zise ea. 

Alan clipi. Vocea ei rămase modulată, nu destul de 
puternică să o trezească pe Wendy sau să-l facă pe 
William să facă mai mult decât să ridice o ultimă 
oară capul înainte să se lase pe o parte şi să 


adoarmă lângă sora lui. Alan avea impresia că, dacă 
n-ar fi fost copiii, ar fi auzit o voce mai puternică. 
Poate chiar una ridicată la volum maxim. 

- Thad are să-ţi spună nişte lucruri acum. Trebuie 
să-l asculţi cu foarte mare atenţie, Alan, şi trebuie 
să încerci să-l crezi. Fiindcă dacă n-o faci, mă tem că 
omul ăsta - sau ce-o fi el - va continua să omoare 
până ce-o să ajungă la capătul listei sale de mă- 
celar. Am câteva motive foarte personale pentru 
care să nu vreau ca lucrul ăsta să se întâmple. Vezi 
tu, cred că Thad şi cu mine şi copiii noştri s-ar putea 
să ne aflăm pe lista asta. 

- Bine. 

Vocea sa era înceată, însă gândurile i se învârteau 
cu mare viteză. Făcu o încercare conştientă de a 
înlătura frustrarea, furia, chiar şi mirarea şi de a se 
gândi la ideea aceea dementă cât mai clar putea. 
Nu întrebarea dacă era sau nu adevărată - era, de- 
sigur, imposibil şi numai s-o considere adevărată ci 
aceea de ce se chinuiau măcar să spună o ase- 
menea poveste. Să fi fost născocită pentru a ascun- 
de o complicitate  închipuită la crime? Una 
adevărată? Era măcar posibil ca ei să creadă în ea? 
Părea imposibil ca doi oameni atât de bine educați şi 
de raţionali - până atunci, în orice caz - să poată 
crede în ea, dar era ca şi-n ziua când venise să-l 
aresteze pe Thad pentru uciderea lui Homer; pur şi 
simplu nu emanau vagul dar neîndoielnicul iz al 
oamenilor care mint. Care mint conştient, adăugă el 
în gând. 

- Dă-i drumul, Thad. 

- Bine, spuse Thad. 

Îşi drese vocea cu nervozitate şi se ridică în 
picioare. Duse mâna la buzunarul de la piept şi-şi 


dădu seama cu un amuzament pe jumătate amar ce 
făcea: ducea mâna după ţigările care nu se mai 
aflau acolo deja de ani întregi. Îşi îndesă mâinile în 
buzunare şi se uită la Alan Pangborn aşa cum s-ar fi 
uitat la un cirac nedumerit care se trezise naufragiat 
pe prietenosul mal al biroului lui Thad. 

- Se întâmplă ceva foarte bizar. Nu - e mai mult 
decât bizar. E teribil şi e inexplicabil, dar chiar se 
întâmplă. Şi a început, cred, când nu aveam decât 
unsprezece ani. 


2 


Thad povesti totul: durerile de cap din copilărie, 
strigătele ascuțite şi viziunile înceţoşate cu vrăbii 
care prevesteau sosirea acelor dureri de cap, în- 
toarcerea vrăbiilor. Îi arătă lui Alan pagina de ma- 
nuscris pe care mâzgălise vrăbiile zboară din nou cu 
creionul negru. li spuse despre starea de 
inconştienţă în care intrase cu o zi în urmă la birou 
şi despre ce scrisese (atât de bine cât reuşi să-şi 
aducă minte) pe spatele formularului de comandă. 

Explică ce se întâmplase cu formularul şi încercă să 
exprime teama şi uimirea care-l împinseseră să-l 
distrugă. 

Faţa lui Alan rămase impasibilă. 

- Pe deasupra, încheie Thad, ştiu că este Stark. 
Aici. 

Strânse pumnul şi se lovi încet peste piept. 

Alan nu spuse absolut nimic preţ de câteva mo- 
mente, începuse să-şi răsucească verigheta pe de- 
getul inelar şi această operaţiune păru să-i capteze 
întreaga atenţie. 


- Ai pierdut greutate de când te-ai căsătorit, spuse 
Liz încet. Dacă nu duci inelul la strâmtat, Alan, o să-l 
pierzi într-o zi. 

- Cred că ai dreptate. 

Ridică mâna şi se uită la ea. Când vorbi, o făcu ca 
şi când Thad ar fi plecat din încăpere să aducă ceva 
şi nu mai rămăseseră decât ei doi. 

- Soţul tău te-a dus la etaj în birou şi ţi-a arătat 
acest prim mesaj din lumea spiritelor după ce am 
plecat eu... aşa este? 

- Singura lume a spiritelor de care ştiu cu siguranţă 
că există este magazinul de băuturi alcoolice cam la 
un kilometru în josul drumului de aici, spuse Liz 
egal, dar chiar mi-a arătat mesajul după ce ai plecat 
tu, da. 

- Imediat după ce am plecat eu? 

- Nu... i-am culcat pe gemeni şi apoi, când ne pre- 
găteam şi noi de culcare, l-am întrebat pe Thad ce 
ascunde. 

Între momentul când am plecat eu şi cel când U-a 
spus despre perioadele de inconştienţă şi sunetele 
de păsări, au existat perioade când nu l-ai avut sub 
ochi? Momente când s-ar fi putut duce la etaj şi să 
scrie cuvintele pe care vi le-am spus eu? 

- Nu-mi amintesc sigur, spuse ea. Cred că am fost 
împreună tot timpul, dar nu pot spune categoric. Şi 
n-ar conta nici dacă ţi-aş spune că nu mi-a scăpat 
nici-o clipă din privire, nu? 

- Ce vrei să spui, Liz? 

- Vreau să spun că ai presupune atunci că şi eu 
mint, nu-i aşa? 

Alan suspină adânc. Era singurul răspuns de care 
aveau nevoie cu adevărat amândoi. 

- Thad nu minte despre asta. 


Alan clătină din cap. 

- Îți apreciez sinceritatea - dar fiindcă nu poţi jura 
că nu te-a lăsat singură pentru câteva minute, nu 
trebuie să te acuz de minciună. Asta mă bucură. 
Recunoşti că oportunitatea e posibil să fi existat şi 
cred că vei recunoaşte şi că alternativa este cât se 
poate de deplasată. 

Thad se sprijini de şemineu, cu ochii mişcându-i-se 
de la stânga la dreapta ca ochii unui om ce ur- 
măreşte un meci de tenis. Şeriful Pangborn nu spu- 
nea nimic din ceea ce Thad nu prevăzuse şi scotea 
în evidenţă carenţele poveştii sale cu mult mai 
multă blândeţe decât ar fi putut-o face, însă Thad 
descoperi că era încă amarnic de dezamăgit... 
aproape deznădăjduit. Premoniţia că Alan va crede - 
că va crede cumva doar instinctiv - se dovedise la 
fel de deşartă ca şi promisiunea unui medicament 
care să vindece toate bolile. 

- Da, recunosc lucrurile astea, spuse Liz egal. 

- Cât despre ce pretinde Thad că s-a întâmplat în 
biroul lui... nu există martori nici pentru leşin, nici - 
pentru ce pretinde el că a scris. De fapt, nu ţi-a po- 
menit nimic de incident până după telefonul dom- 
nişoarei Cowley, nu-i aşa? 

- Nu. N-a făcut-o. 

- Aşa că... 

Ridică din umeri. 

- Am o întrebare pentru tine, Alan. 

- Bine. 

- De ce ar minţi Thad? Cărui scop ar folosi asta? 

- Nu ştiu. 

Alan se uită la ea cu o candoare totală. 

- S-ar putea să nu se cunoască. 


Aruncă scurt o privire spre Thad, apoi îşi întoarse 
ochii la ai lui Liz. 

- S-ar putea să nici nu ştie că minte. Ce spun eu 
este destul de plat: ăsta nu-i genul de lucru pe care 
vreun ofiţer de poliţie să-l poată accepta fără o 
dovadă puternică. Şi aşa ceva nu există. 

- Thad spune adevărul despre asta. Inţeleg tot ce 
ai spus, dar vreau din tot sufletul să crezi şi tu că 
spune adevărul. Vreau asta cu disperare. Vezi tu, eu 
am trăit cu George Stark. Şi ştiu cum s-a comportat 
Thad în prezenţa lui pe măsură ce-a trecut timpul. Iți 
spun ceva ce n-a apărut în revista People. Thad a 
început să spună că vrea să renunţe la Stark cu 
două cărţi înainte de ultima... 

- Trei, spuse Thad încet din locul său de lângă 
şemineu. Setea sa după o ţigară devenise o febră 
uscată. Am început să vorbesc despre asta după 
prima. 

- Bine, trei. Articolul din revistă a lăsat impresia că 
ăsta a fost un lucru destul de recent, ceea ce pur şi 
simplu nu e adevărat. Asta-i ideea pe care încerc s-o 
exprim. Dacă n-ar fi apărut Frederick Clawson să-i 
forţeze mâna soţului meu, cred că Thad încă ar mai 
vorbi despre abandonarea lui Stark. Aşa cum le 
spune un alcoolic sau un dependent de droguri 
familiei şi prietenilor săi că se va lăsa mâine... sau 
poimâine... sau răspoimâine. 

- Nu, spuse Thad. Nu chiar aşa. Ai nimerit biserica, 
dar stai în strana greşită. 

Făcu o pauză, încruntându-se, făcând mai mult 
decât doar să gândească. Se concentra. Alan re- 
nunţă cu tragere de inimă la ideea că minţeau sau 
că-l luau peste picior din cine ştie ce motiv ciudat. 
Nu-şi consumau energia ca să-l convingă pe el, sau 


măcar pe ei înşişi, ci doar ca să articuleze felul cum 
fusese... aşa cum încearcă bărbaţii să descrie un 
schimb de focuri cu mult după ce acesta s-a 
încheiat. 

- Uite, spuse Thad în cele din urmă. Hai să lăsăm 
de-o parte pentru un minut subiectul leşinurilor şi al 
vrăbiilor şi-al viziunilor precognitive - dacă asta au 
fost ele. Dacă simţi nevoia, poţi vorbi cu doctorul 
meu, George Hume, despre simptomele fizice. Poate 
că analizele pe care le-am făcut ieri vor arăta ceva 
ciudat când vor veni, şi chiar dacă n-o vor face, 
doctorul care m-a operat când eram mic s-ar putea 
să fie încă în viaţă şi să poată vorbi cu tine despre 
acel caz. S-ar putea să ştie ceva care să arunce o 
brumă de lumină peste tărăşenia asta. Nu-mi 
amintesc chiar acum numele lui, dar sunt sigur că 
se află în dosarul meu medical. Insă, pentru 
moment, toate drăcoveniile astea parapsihologice 
ne abat din drum. 

Lui Alan i se părea că era foarte ciudat ca Thad să 
spună aşa ceva... dacă într-adevăr falsificase 
singurul bilet precognitiv şi minţise în legătură cu 
celălalt. Cineva destul de nebun să facă un aseme- 
nea lucru - şi destul de nebun să uite că-l făcuse, 
chiar să creadă că biletele erau adevărate mani- 
festări ale unor fenomene parapsihologice - n-ar fi 
vrut să vorbească despre nimic altceva decât de- 
spre asta. Nu-i aşa? începea să-l doară capul. 

- Bine, spuse el egal, dacă ceea ce numeşti tu 
„drăcoveniile astea parapsihologice” ne abat din 
drum, care este drumul principal? 

- Drumul principal este George Stark, spuse Thad 
şi gândi: Drumul care duce la Sfârşitburg, unde se 
termină toate serviciile feroviare. Închipuie-ţi că s-ar 


muta la tine-n casă un străin. Cineva de care ai fost 
întotdeauna puţin înspăimântat, aşa cum Jim 
Hawkins a fost întotdeauna puţin înspăimântat de 
Bătrânul Câine de Mare la Amiralul Benbow - ai citit 
vreodată Comoara din insulă, Alan? 

El înclină din cap. 

- Ei bine, atunci ştii genul de sentiment pe care în- 
cerc să-l exprim. Eşti speriat de individul ăsta şi 
nu-ţi place absolut deloc de el, dar îi dai voie să ră- 
mână. Nu eşti proprietar de han, ca în Comoara din 
insulă, dar poate că-ţi spui că-i o rudă îndepărtată 
de-a soţiei tale sau aşa ceva. Mă înţelegi? 

Alan clătină din cap. 

- Şi, în sfârşit, într-o zi, după ce musafirul ăsta ne- 
plăcut a făcut ceva, cum ar fi să dea cu solniţa 
înfundată de perete, îi spui soţiei: „Totuşi, cât o să 
mai stea pe-aici idiotul ăsta de văr de-al doilea al 
tău?” lar ea se uită la tine şi spune: „Vărul meu deal 
doilea? Am crezut că e vărul tău de-al doilea?” 

Alan râse în barbă fără voia sa. 

- ÎI dai pe tip afară în şuturi? continuă Thad. Nu. 
Pentru început, a stat deja o bună bucată de vreme 
în casa ta şi, oricât de grotesc i s-ar putea părea cui- 
va care nu e în situaţia cu pricina, ţi se pare că are... 
drepturile chiriaşului nepoftit sau aşa ceva. 

Liz aproba din cap. În ochii ei se vedea privirea 
surescitată şi recunoscătoare a unei femei căreia 
tocmai i s-a spus cuvântul ce i-a dansat pe vârful 
limbii toată ziua. 

- Cel mai important lucru e cât de-al naibii de spe- 
riat eşti de el, spuse ea. Speriat de ce-ar putea să 
facă dacă i-ai spune, verde-n faţă, să-şi strângă 
boarfele şi s-o taie. 


- Poftim, spuse Thad. Vrei să fii curajos şi să-i spui 
să plece, şi nu doar fiindcă te temi că ar putea fi 
periculos. Devine o problemă de respect faţă de tine 
însuţi. Dar... continui să tot amâni. Găseşti motive 
să amâni. Cum ar fi că plouă afară, iar el ar fi mai 
dispus să plece dacă i-ai arăta uşa într-o zi însorită. 
Sau după o noapte de somn odihnitor. Găseşti o mie 
de motive să amâni momentul. Descoperi că, dacă 
motivele ţi se par suficient de bune, îţi poţi păstra 
cel puţin o fărâmă de respect de sine, iar o fărâmă e 
mai bine decât absolut nimic. O fărâmă e 
întotdeauna mai bine decât absolut nimic, dacă a o 
avea pe toată înseamnă a o sfârşi rănit sau mort. 

- Şi poate nu numai tu. 

Liz interveni din nou, vorbind cu vocea calmă şi 
plăcută a unei femei care se adresează membrilor 
unui club de grădinărit - poate despre perioada de 
plantare a porumbului sau cum să-ţi dai seama când 
vor fi gata de recoltat roşiile. 

- Era un om urât şi periculos când... locuia cu noi... 
şi este un om urât şi periculos şi acum. Dovezile 
sugerează că dacă s-a întâmplat ceva, atunci s-a 
înrăit şi mai mult. E nebun, desigur, dar, după 
judecata sa, ceea ce face este un lucru absolut justi- 
ficat: urmăreşte oamenii care au conspirat la ucide- 
rea lui şi-i lichidează, unul câte unul. 

- Ai terminat? 

Se uită la Alan, uluită, de parcă vocea lui ar fi 
scos-o dintr-o adâncă reverie personală. 

- Cum? 

- Am întrebat dacă ai terminat. Voiai să-ţi spui pă- 
sul şi vreau să fiu sigur că ţi l-ai spus. 

Calmul i se spulberă. Scoase un suspin adânc şi-şi 
trecu distrată mâinile prin păr. 


- Nu crezi nimic, nu-i aşa? Nici măcar un singur 
cuvânt? 

- Liz, spuse Alan, asta-i pur şi simplu... sărit de pe 
fix. Îmi pare rău că trebuie să folosesc o asemenea 
expresie, dar, având în vedere împrejurările, aş 
spune că-i cea mai blândă pe care o am la îndemă- 
nă. Nu peste multă vreme vor sosi aici şi alţi poli- 
ţişti. FBI, îmi închipui - omul acesta poate fi con- 
siderat acum un criminal interstatal, iar asta-i va 
aduce şi pe ei în jos. Dacă le spui lor povestea asta, 
laolaltă cu leşinurile şi cu scrisul-fantomă, o să auzi 
o mulţime de alte expresii mai puţin blânde. Nu 
te-aş fi crezut nici dacă mi-ai fi spus că oamenii 
ăştia au fost omorâţi de o fantomă. 

Thad se agită, dar Alan ridică o mână şi el ezită, cel 
puţin pentru moment. 

- Dar, decât ce mi-aţi spus voi, aş fi fost mai dispus 
să cred o poveste cu fantome. Noi nu vorbim despre 
o fantomă, vorbim despre un om care n-a existat 
niciodată. 

- Cum îţi explici descrierea pe care ţi-am dat-o? 
întrebă Thad brusc. Ce ţi-am dat a fost imaginea pe 
care mi-am format-o eu despre cum arăta - arată - 
George Stark. O parte din ea se află în foaia profi- 
lului de scriitor pe care o are Darwin Press în dosare. 
O parte erau lucruri pe care le am doar în cap. N-am 
stat niciodată să-l vizualizez intenţionat pe tip, să 
ştii - pur şi simplu mi-am format un soi de imagine 
mentală de-a lungul anilor, aşa cum îţi formezi o 
imagine mentală a disc-jockey-ului pe care-l asculţi 
în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu. Dar dacă 
se-ntâmplă vreodată să-l întâlneşti pe disc-jockey, în 
majoritatea cazurilor se dovedeşte c-ai dat-o în bară 


în stil mare. Se pare că eu am nimerit-o în mare 
parte. Cum îţi explici asta? 

- Nu-mi explic, spuse Alan. Doar dacă, desigur, nu 
minţi cu privire la proveniența descrierii. 

- Ştii că nu mint. 

- Nu fi sigur de asta, zise Alan. 

Se ridică în picioare, se duse la şemineu şi răscoli 
agitat cu vătraiul buştenii de mesteacăn stivuiţi 
acolo. 

- Nu fiecare minciună izvorăşte dintr-o decizie 
conştientă. Dacă un om s-a convins pe sine că spu- 
ne adevărul, poate trece şi de testul cu detectorul 
de minciuni cu culori zburătoare. Ted Bundy a 
făcut-o. 

- Haide, sări Thad. Nu te mai forţa atât de tare. 
Asta-i ca şi treaba cu amprentele digitale. Singura 
diferenţă e că de data asta nu-ţi pot livra o mulţime 
de argumente de fier. Apropo, ce zici de amprente? 
Când mai adaugi şi asta, nu te pune măcar pe gân- 
duri că am putea spune adevărul? 

Alan se întoarse cu spatele. Era brusc furios pe 
Thad... pe amândoi. Se simţea ca şi când ar fi fost 
necontenit împins într-un colţ şi n-aveau niciun 
afurisit de drept să-l facă să se simtă aşa. Era de 
parcă ar fi fost singura persoană la o întâlnire a 
Societăţii Pământul e Plat care credea că pământul 
e rotund. 

- Nu pot explica nimic din toate astea... Încă, spuse 
el. Dar, între timp, poate vei vrea să-mi spui, Thad, 
exact de unde a venit individul ăsta - individul ăsta 
real. S-a întâmplat ca pur şi simplu să-i dai naştere 
într-o noapte? A ieşit dintr-un afurisit de ou de 
vrabie? Semănai cu el când scriai cărţile ce-au 


apărut în cele din urmă cu numele lui? Cum s-a 
întâmplat mai exact? 

- Nu ştiu cum a prins contur, spuse Thad obosit. Nu 
crezi că ţi-aş spune dacă aş putea? Din câte ştiu eu, 
sau din câte-mi amintesc, am fost eu însumi când 
am scris Metoda lui Machine şi Oxford Blues şi 
Plăcintă din carne de rechin şi În goană spre 
Babilon. N-am nici cea mai vagă idee când a devenit 
0... O persoană separată. Mie mi se părea real când 
scriam cu numele lui, dar numai în felul în care toate 
poveştile pe care le scriu mi se par reale când le 
scriu. Adică, eu le iau în serios, dar nu cred în ele... 
doar că cred... atunci... 

Făcu o pauză şi scoase un râset scurt de uimire. 

- De câte ori am vorbit despre scris... - spuse el. 
Sute de prelegeri, sute de cursuri, şi cred că nu am 
spus niciun cuvânt despre realităţile gemene care 
există pentru un scriitor de ficţiune - cea din lumea 
reală şi cea din lumea textelor. Cred că nici nu 
m-am gândit vreodată la asta. lar acum îmi dau 
seama... ei bine... nici măcar nu cred că ştiu cum să 
mă gândesc la asta. 

- Nu contează, spuse Liz. N-a trebuit să fie o per- 
soană separată până ce n-a încercat Thad să-l 
omoare. 

Alan se întoarse spre el. 

- Ei bine, Liz, tu-l cunoşti pe Thad mai bine ca 
oricine altcineva. Se transforma din doctorul 
Beau-mont în domnul Stark atunci când lucra la 
poveştile alea cu criminali? Te pălmuia? Ameninţa 
oamenii cu briciul la petreceri? 

- Sarcasmul n-o să facă subiectul ăsta mai uşor de 
discutat, spuse ea, uitându-se la el cu seriozitate. 


El ridică mâinile a exasperare - chiar dacă nu ştia 
sigur dacă ei, el însuşi sau toţi trei erau sursa 
exasperării sale. 

- Nu sunt sarcastic, încerc să folosesc puţin 
tratament-şoc verbal ca să-ţi arăt cât de nebunesc e 
tot ce spuneţi amândoi! Vorbiti despre un afurisit de 
pseudonim care a prins viaţă! Dacă le spuneţi celor 
de la FBI şi numai jumătate din lucrurile astea, vor 
începe să caute legile statului Maine cu privire la 
inculparea involuntară. 

- Răspunsul la întrebarea ta este nu, zise Liz. Nu 
mă bătea şi nu flutura un brici la petrecerile cu coc- 
teil. Dar când scria ca George Stark - şi în special 
când scria despre Alexis Machine - Thad nu era 
acelaşi. Când - deschidea uşa e poate cel mai bun 
mod de-a exprima lucrurile - când făcea asta şi-l 
invita pe Stark înăuntru, devenea distant. Nu rece, 
nici măcar nepăsător, doar distant. Era mai puţin 
interesat să ieşim în oraş, să întâlnim alţi oameni. 
Lipsea deseori de la întâlnirile de la facultate, chiar 
şi de la întâlnirile cu studenţii... chiar dacă asta se 
întâmpla destul de rar. Mergea târziu la culcare 
noaptea şi uneori încă se mai foia la o oră după ce 
chiar venea în pat. După ce adormea, tremura şi 
murmura mult, de parcă ar fi avut vise urâte. L-am 
întrebat de câteva ori dacă asta era problema şi 
mi-a spus că-l durea capul şi că nu se odihnise bine, 
dar dacă avusese vise urâte, nu-şi amintea despre 
ce erau. 

N-a avut loc nici-o schimbare majoră de persona- 
litate... dar n-a mai fost acelaşi. Soţul meu s-a lăsat 
de băutură cu o bună bucată de timp în urmă, Alan. 
Nu merge la Alcoolicii Anonimi sau altundeva, dar 
s-a lăsat. Cu o singură excepţie. Când termina câte 


un roman de-al lui Stark, se îmbăta. Apoi se com- 
porta de parcă dădea cu piciorul la tot, spunându-şi 
în sinea lui: „Nemernicul ăsta s-a dus din nou. Cel 
puţin pentru o vreme, s-a dus din nou. George s-a 
întors la ferma lui din Mississippi. Ura!” 

- A pus degetul pe rană, spuse Thad. Ura - exact 
aşa mă simţeam. Dă-mi voie să rezum cu ce rămă- 
nem dacă lăsăm afară din imagine leşinurile şi scri- 
sul automat. Omul pe care-l căutaţi omoară oamenii 
pe care-i cunosc, oameni care au fost, cu excepţia 
lui Homer Gamache, răspunzători pentru „exe- 
cutarea” lui George Stark... În complicitate cu mine, 
desigur. Are grupa mea sangvină, care nu este 
dintre cele cu adevărat rare, dar tot este una pe 
care numai şase oameni din o sută o au. 
Corespunde descrierii pe care ţi-am dat-o, care a 
fost o sintetizare a imaginii pe care mi-am format-o 
eu a felului cum ar arăta George Stark dacă ar 
exista. Fumează ţigările pe care le fumam eu. 
Ultimul şi cel mai interesant lucru: pare să aibă 
amprente digitale identice cu ale mele. Poate că 
şase din o sută de oameni au grupa A de sânge cu 
factor Rh negativ, dar din câte ştim noi, nimeni 
altcineva din toată lumea asta verde nu are 
amprentele mele digitale. În pofida tuturor lucrurilor 
astea, tu refuzi să iei măcar în considerare afirmaţia 
mea că Stark este cumva în viaţă. Acum, şerife Alan 
Pangborn, spune-mi tu: cine este cel care operează 
din ceaţă, ca să spun aşa? Alan simţi temelia pe 
care o crezuse odată sigură şi solidă clătinându-se 
puţin. Chiar nu era posibil, nu-i aşa? Dar... dacă nu 
făcea altceva în ziua aceea, va trebui să discute cu 
doctorul lui Thad şi să înceapă să-i studieze istoria 
medicală. Îi trecu prin gând că ar fi fost cu adevărat 


minunat să descopere că nu existase nici-o tumoare 
pe creier, că Thad fie minţise despre ea... fie şi-o 
închipuise. Dacă putea dovedi că omul era psihopat, 
totul avea să fie atât de confortabil! Poate... 

- Poate căcat. Nu exista niciun George Stark, nu 
existase niciodată un George Stark. Poate că nu era 
el un puşti genial de la FBI, dar asta nu însemna că 
era atât de credul încât să se lase păcălit de asta. 
Poate că aveau să-i pună cătuşele nemernicului ăla 
nebun în New York City, când se ducea după 
Cow-ley, probabil că aşa avea să fie, de fapt, dar 
dacă nu, psihopatul se putea hotărî să-şi petreacă 
vacanţa de vară în Maine. Dacă într-adevăr se 
întorcea, Alan voia să-şi încerce norocul să-l prindă. 
Nu credea că dacă înghiţea tot rahatul ăla gen Zona 
crepusculară avea să-l ajute cu ceva în caz că i se 
ivea ocazia. Şi nu mai voia să-şi piardă timpul discu- 
tând despre asta acum. 

- Timpul descoperă totul, presupun, spuse el vag. 
pentru moment, v-aş sfătui să rămâneţi la ideea la 
care am ajuns împreună seara trecută - ăsta-i un tip 
care crede că este George Stark, şi e destul de ne- 
bun să fi început în locul ăsta logic - logic pentru un 
nebun, în orice caz - locul unde Stark a fost oficial 
îngropat. 

- Dacă nu oferi ideii un pic de loc în mintea ta, o să 
te găseşti scufundat în rahat până la subsiori, spuse 
Thad. Individul ăsta... Alan, nu poţi raţiona cu el, nu 
poţi cădea la înţelegere cu el. l-ai putea cere 
îndurare - dacă ţi-ar oferi timpul necesar -, dar nu 
te-ar ajuta la nimic. Dacă te apropii vreodată de el 
cu garda lăsată, va face plăcintă de carne de rechin 
din tine. 


- O să vorbesc cu doctorul tău, spuse Alan, şi cu 
doctorul care te-a operat în copilărie. Nu ştiu la ce-o 
să ajute sau ce lumină ar putea arunca asupra afa- 
cerii ăsteia, dar o s-o fac. Altminteri, cred că va 
trebui să-mi asum pur şi simplu riscul. 

Thad zâmbi fără absolut niciun pic de umor. 

- In ce mă priveşte, ceva nu-mi convine la asta. 
Soţia mea, copiii mei şi eu însumi va trebui să ne 
asumăm riscul împreună cu tine. 


3 


Cincisprezece minute mai târziu, o furgonetă 
albastru cu alb în perfectă stare opri în parcarea lui 
Thad în spatele maşinii lui Alan. Semăna cu 
furgoneta firmei de telefonie şi chiar asta se dovedi 
a fi, chiar dacă pe laturi stăteau scrise cuvintele 
poliția statală mâine cu litere mici, discrete. 

Doi tehnicieni veniră la uşă, se prezentară, se 
scuzară că întârziaseră atât de mult (scuză care 
nu-şi avea rostul pentru Thad şi Liz, dat fiind că ei 
nici nu ştiau că indivizii aceia trebuiau să vină) şi-l 
întrebară pe Thad dacă avea ceva împotrivă sa 
semneze formularul pe care unul dintre ei îl avea în 
mapă. El aruncă o privire rapidă peste el şi văzu că-i 
împuternicea să instaleze echipament de înre- 
gistrare şi urmărire pe linia sa telefonică. Nu le 
oferea mână liberă să folosească stenogramele 
obţinute în nici-o procedură juridică. 

Thad îşi mâzgăli semnătura în locul cuvenit. Atât 
Alan Pangborn, cât şi unul dintre tehnicieni (Thad 
observă cu uimire că acesta avea agăţat într-o parte 
a curelei un aparat de control telefonic şi în cealaltă 
un pistol de calibru 45) îi fură martori. 


- Chestiile astea de urmărire chiar sunt eficiente? 
întrebă Thad câteva minute mai târziu, după ce Alan 
plecase la Cazarma Poliţiei Statale din Orono. | se 
părea important să spună ceva; după ce le dăduse 
înapoi documentul, tehnicienii se cufundaseră în 
tăcere. 

- Mda, răspunse unul dintre ei. 

Ridicase din furcă receptorul telefonului din su- 
fragerie şi îi desfăcea cu abilitate carcasa de plastic. 

Putem urmări un apel până la locul de unde este 
emis oriunde în lume. Nu seamănă cu vechile dis- 
pozitive de urmărire telefonică pe care le vezi în 
filme, unde trebuie să-l ţii pe apelant pe fir până ce 
se efectuează urmărirea. Atâta vreme cât nimeni nu 
închide telefonul la capătul ăsta al firului - clătină 
receptorul, care semăna acum puţin cu un android 
distrus de razele puştilor cu laser într-un film 
ştiinţifico-fantastic - putem găsi punctul de emisie. 
Care cel mai adesea se dovedeşte a fi un telefon 
public dintr-un centru comercial. 

- Că bine zici, spuse partenerul său. 

Acesta lucra ceva la mufa telefonului, pe care o 
scosese din priza din josul peretelui. 

- Aveţi un telefon şi la etaj? 

- Avem două, spuse Thad. 

Incepea să se simtă ca şi când l-ar fi împins cineva 
cu neobrăzare în vizuina iepurelui lui Alice. 

- Unul în biroul meu şi unul în dormitor. 

- Sunt pe-o linie separată? 

- Nu - n-avem decât una. Unde o să puneţi aparatul 
de înregistrare? 

- Probabil jos în beci, spuse absent primul. 

Infigea fire din telefon într-o cutie transparentă 
care era doldora de conectori pe arc, iar în vocea sa 


se simţea un ton ascuns de 
„te-deranjează-să-ne-laşi-să-ne-vedem-de-treabă?”. 

Thad îşi puse braţul pe după mijlocul lui Liz şi o 
duse de acolo, întrebându-se dacă era cineva, ori- 
cine, care să poată sau să vrea să înţeleagă că nici 
toate aparatele de înregistrare şi cutiile transpa- 
rente cu comutatoare de ultimă generaţie din lume 
nu-l vor opri pe George Stark. Stark era în libertate 
pe undeva, poate că se odihnea, poate că pornise 
deja la drum. 

Şi dacă nu voia nimeni să-l creadă, ce naiba avea 
să facă în privinţa asta? Cum naiba putea să-şi 
protejeze familia? Exista vreo cale? Se gândi intens 
şi când nu rezolvă nimic cu gândurile, se mulţumi să 
se asculte doar pe sine. Uneori - nu întotdeauna, dar 
uneori - răspunsul venea în felul ăsta când altfel nu 
voia să vină. 

Nu şi de data aceasta, însă. Şi fu amuzat să des- 
copere că, brusc, era disperat de excitat. Se gândi 
s-o ademenească pe Liz la etaj - şi-apoi îşi aminti că 
tehnicienii poliţiei statale aveau să urce în scurtă 
vreme, vrând să le facă alte lucruri necunoscute 
telefoanelor lui demodate cuplate la o singură linie. 

- Nici măcar să mi-o trag nu pot, îşi spuse el. Aşa- 
dar, ce să facem? 

Dar răspunsul era cât se poate de simplu. Să 
aştepte, asta puteau face. 

Şi nici nu trebuiră să aştepte mult după următoa- 
rea veste oribilă: Stark pusese totuşi mâna pe Rick 
Cowley - instalase cumva exploziv în uşa aparta- 
mentului său după ce le întinsese o cursă tehnicie- 
nilor care le făceau telefoanelor sale acelaşi lucru pe 
care-l făceau oamenii din sufragerie telefoanelor 


soţilor Beaumont. Când Rick răsucise cheia, uşa pur 
şi simplu sărise în aer. 

Alan fu cel care le aduse vestea. Făcuse mai puţin 
de cinci kilometri din drumul spre Orono, când află 
prin staţie despre explozie. Se întorsese imediat. 

- Ne-ai spus că Rick e în siguranţă, zise Liz. 

Vocea şi ochii ei erau aspri. Până şi părul ei părea 
să-şi fi pierdut luciul. 

- Aproape că ne-ai garantat lucrul ăsta. 

- Am greşit. Îmi pare rău. 

Alan se simţea la fel de profund şocat cum părea şi 
Liz Beaumont după felul cum arăta şi vorbea, dar 
încerca din greu să nu lase lucrul ăsta să se vadă, îi 
aruncă o privire lui Thad, care se uita spre el cu un 
soi de nemişcare mută cu ochi scăpărători. În jurul 
buzelor sale pândea un zâmbet slab şi lipsit de 
umor. 

Ştie exact ce gândesc. Probabil că asta nu era 
adevărat, dar lui Alan ; se apărea adevărat. Ei bine... 
poate că nu totul, dar cu siguranță o parte. O parte 
destul de mare, poate. S-ar putea să fie din cauză că 
nu mă descurc defel să-mi ascund sentimentele, dar 
nu cred că asta-i problema. Cred că el este de vină. 
Cred că el vede prea multe. 

- Ai făcut o presupunere care s-a dovedit greşită, 
atâta tot, spuse Thad. Se-ntâmplă şi celor mai buni 
dintre noi. Poate c-ar trebui să te duci înapoi şi să te 
mai gândeşti puţin la George Stark. 7u ce crezi, 
Alan? 

- Că s-ar putea să ai dreptate, făcu Alan şi-şi spuse 
că zisese asta numai ca să-i calmeze pe amândoi. 
Dar faţa lui George Stark, până atunci încă nevăzută 
de el decât prin intermediul descrierii oferite de 
Thad Beaumont, începuse să i se uite pe furiş peste 


umăr. Încă n-o putea vedea, dar o simţea acolo cum 
se uită. 

- Vreau să discut cu doctorul Hurd... 

- Hume, spuse Thad. George Hume. 

- Mersi. Vreau să discut cu el, aşa c-o să fiu prin 
zonă. Dacă într-adevăr apar cei de la FBI, vreţi să 
trec pe aici puţin mai târziu? 

- Nu ştiu ce crede Thad, dar mie mi-ar plăcea asta 
foarte mult, spuse Liz. 

Thad încuviinţă din cap. 

Alan spuse: 

- Imi pare rău de toată povestea asta, dar lucrul 
pentru care-mi pare cel mai rău este că v-am promis 
că e în regulă aşa când de fapt s-a dovedit că nu 
era. 

- Intr-o astfel de situaţie, cred că-i uşor să subesti- 
mezi, spuse Thad. Ţi-am spus adevărul - cel puţin, 
adevărul aşa cum îl înţeleg eu - dintr-un motiv 
simplu. Dacă este vorba de Stark, cred că mulţi 
oameni îl vor subestima înainte ca povestea asta să 
se sfârşească. 

Alan se uită de la Thad la Liz şi înapoi la Thad. 
După o pauză lungă, în care nu se auzi niciun sunet 
cu excepţia poliţiştilor veniţi să-l păzească pe Thad, 
care discutau între ei în faţa uşii (mai era unul în 
spatele casei), Alan spuse: 

- Partea aiurea-i că voi chiar credeţi în asta, nu-i 
aşa? 

Thad clătină din cap. 

Eu cred, în orice caz. 

- Eu nu, spuse Liz, şi se uitară amândoi la ea, ui- 
miţi. Eu nu cred. Eu ştiu. 

Alan suspină şi-şi mişcă mâinile adânc în buzunare. 


- E un lucru pe care mi-ar plăcea mie să-l ştiu, 
spuse el. Dacă asta e ceea ce spuneţi voi că e... eu 
n-o cred, mi pot s-o cred, presupun c-aţi putea spu- 
ne... dar dacă este, ce dracu' vrea individul ăsta? 
Doar răzbunare? 

- Nici pe departe, spuse Thad. Vrea acelaşi lucru 
pe care l-ai vrea tu sau eu dacă ne-am afla în pos- 
tura lui. Vrea să nu mai fie mort. Doar asta vrea. Să 
nu mai fie mort. Eu sunt singurul care ar putea face 
lucrul ăsta pentru el. lar dacă nu pot sau dacă nu voi 
vrea s-o fac... ei bine... el se poate asigura măcar că 
nu va suferi de singurătate. 


Șaisprezece - George Stark la telefon 


1 


Alan plecase să discute cu doctorul Hume şi agenţii 
FBI tocmai îşi încheiau interogatoriul - dacă acesta 
era cuvântul potrivit pentru ceva ce părea atât de 
ciudat de epuizat şi de neorganizat -, când sună 
George Stark. Apelul veni la mai puţin de cinci 
minute după ce tehnicienii de la poliţia statală 
(care-şi spuneau „electricieni”) în sfârşit se arătară 
mulţumiţi de accesoriile pe care le ataşaseră tele- 
foanelor din casa Beaumont. 

Fuseseră dezgustaţi, dar aparent nu foarte sur- 
prinşi să descopere că, dincolo de exteriorul de ul- 
timă generaţie al telefoanelor Merlin ale soţilor 
Beaumont, aveau de-a face cu rudimentarul sistem 
cu disc încă funcţional în Ludlow. 

- Măiculiţă, abia-ţi vine să crezi asta, spuse elec- 
tricianul al cărui nume era Wes (pe un ton care su- 
gera că într-adevăr nu s-ar fi aşteptat la nimic alt- 
ceva de la locul acela din Şoşonul de Est). 

Celălalt electrician, Dave, se duse afară la 
furgonetă să găsească adaptorul potrivit şi celelalte 
lucruri de care mai aveau nevoie ca să aducă 
telefoanele soţilor Beaumont în rând cu forţele de 
poliţie aşa cum erau ele în ultimii ani ai secolului 
douăzeci. Wes îşi dădu ochii peste cap şi apoi se 
uită la Thad, de parcă Thad ar fi trebuit să-l 
informeze pe dată că încă mai trăia în epoca de 
pionierat a telefoniei. 


Niciunul dintre electricieni nu aruncă nici măcar o 
privire spre oamenii de la FBI care veniseră cu 
avionul în Bangor din Boston, unde aveau o filială, şi 
apoi străbătuseră cu maşina sălbăticiile periculoase, 
pline de lupi şi de urşi, dintre Bangor şi Ludlow. 
Oamenii de la FBI parcă existau într-un spectru de 
lumină diferit, pe care electricienii de la poliţia 
statală nu-l puteau vedea mai mult decât vedeau 
razele infraroşii şi cele roentgen. 

- Toate telefoanele din oraş sunt ca astea, spuse 
Thad umil. 

începea să simtă începutul unui caz urât de 
indigestie acidă. În împrejurări normale, asta l-ar fi 
făcut morocănos şi greu de suportat. Astăzi, însă, nu 
se simţea decât obosit, vulnerabil şi îngrozitor de 
trist. 

Gândurile i se tot întorceau la tatăl lui Rick, care 
locuia în Tucson, şi la părinţii lui Miriam, care locuiau 
în San Luis Obispo. La ce s-o fi gândind bătrânul 
domn Cowley în clipa aceea? La ce se gândeau soţii 
Pennington? Cum s-or fi descurcând mai exact 
oamenii aceştia, deseori pomeniţi în conversații, dar 
niciodată întâlniți faţă în faţă? Cum face faţă cineva 
nu doar morţii unui copil, ci neaşteptatei morţi a 
unui copil adulti Cum face faţă cineva cu simplul, 
iraţionalul fapt al crimei? 

Thad îşi dădu seama că se gândea la supraviețui- 
tori şi nu la victime dintr-un singur motiv sumbru: se 
simţea răspunzător pentru tot. De ce nu? Dacă nu el 
era vinovat de George Stark, cine era? Bobcat 
Goldthwaite? Alexander Haig? Faptul că depăşitul 
sistem telefonic cu disc încă folosit acolo în Lud-Low 
îi făcea telefoanele neaşteptat de greu de urmărit 


nu era decât un motiv în plus pentru care se simţea 
vinovat. 

- Cred că asta e tot, domnule Beaumont, spuse 
unul dintre agenţii FBI. 

Acesta îşi revizuise însemnările, aparent la fel de 
nepăsător faţă de Wes şi Dave cum erau şi cei doi 
electricieni faţă de el. Acum, agentul, al cărui nume 
era Malone, îşi închise carneţelul. Era legat în piele, 
cu inițialele sale discret imprimate cu argintiu în 
colţul din stânga jos al copertei. Bărbatul era 
îmbrăcat într-un costum gri conservator, iar părul 
său era pieptănat cu o cărare trasă parcă la liniar pe 
stânga. 

- Mai ai ceva, Bill? 

Bill, alias agentul Prebble, închise şi el carneţelul - 
tot legat în piele, dar fără iniţiale - şi clătină din cap. 

- Mnu. Cred că asta e tot. 

Agentul Prebble era îmbrăcat într-un costum maro 
conservator. Şi părul său era pieptănat cu cărare 
trasă la liniar pe stânga. 

- S-ar putea să mai avem câteva întrebări mai târ- 
ziu în cursul investigaţiei, dar pentru moment avem 
tot ce ne trebuie. Am vrea să vă mulţumim 
amândurora pentru cooperare. 

Le oferi un zâmbet mare, descoperind nişte dinţi ce 
erau fie şlefuiţi de un dentist, fie atât de perfecţi 
încât erau înfiorători, iar Thad îşi spuse: Dacă am 
avea cinci ani, credea ne-ar dat fiecăruia câte un 
certificat ASTĂZI A FOST O ZI FERICITA! pe care să-l 
ducem acasă şi să-l arătăm mamei. 

- Pentru puţin, spuse Liz pe o voce joasă, îndepăr- 
tată. 


Îşi masa încet tâmpla stângă cu vârfurile degetelor, 
de parcă ar fi îndurat începutul unei migrene cu 
adevărat rele. 

Probabil, îşi spuse Thad, că aşa şi este. 

Aruncă o privire la ceasul de pe şemineu şi văzu că 
era doar cu puţin trecut de două treizeci. Nu cumva 
asta era cea mai lungă după-amiază din viaţa sa? 
Nu-i plăcea să se pripească în privinţa unor astfel de 
lucruri, dar bănuia că era. 

Liz se ridică în picioare. 

- Cred că mă duc să mă întind pentru o vreme, 
dacă n-ai nimic împotrivă. Nu mă simt prea bine. 

- Asta-i o idee... 

Bună ar fi vrut desigur să încheie el, dar înainte s-o 
poată face, telefonul sună. 

Se uitară cu toţii la el, iar Thad simţi cum pulsul 
începe să-i bubuie în gât. O nouă bulă de acid, în- 
cinsă şi arzătoare, i se ridică încet în piept şi păru să 
i se spargă în spatele gâtului. 

- Bine lucrat, spuse Wes, mulţumit. Nu va trebui să 
trimitem pe cineva afară ca să facă un apel de 
încercare. 

Thad se simţi pe dată de parcă ar fi fost înconjurat 
de-o manta de aer rece. Aceasta se mişcă odată cu 
el când merse spre telefonul care acum împărțea 
măsuţa cu un dispozitiv care semăna cu o cărămidă 
transparentă cu beculeţe pe margine. Unul dintre 
acestea pulsa în ritm cu târâitul telefonului. 

Unde sunt păsările? Ar trebui să aud păsările. 

Dar nu era nici urmă de ele; singurul sunet era 
susurul insistent al telefonului Merlin. 

Wes stătea îngenuncheat lângă şemineu şi-şi aşeza 
uneltele înapoi într-o cutie neagră care, cu în- 
chizătoarele ei mari de crom, semăna cu gamela 


unui muncitor. Dave stătea sprijinit în cadrul uşii 
dintre sufrageriei şi camera de zi. O întrebase pe Liz 
dacă putea lua o banană din bolul de pe masă şi 
acum o decojea gânditor, oprindu-se din când în 
când să-şi examineze lucrarea cu ochiul critic al 
unui artist aflat în focul creaţiei. 

- Adu aparatul de testare a circuitelor, ce zici? îi 
spuse lui Wes. Dac-o să avem nevoie să curăţăm li- 
nia, o putem face cât suntem aici. Ne-ar putea scuti 
de-un drum înapoi. 

- Bună idee, spuse Wes şi scoase ceva cu mâner 
de pistol din gamela supradimensionată. 

Amândoi bărbaţii păreau a se afla întrucâtva în 
expectativă şi nimic altceva. Agenţii Malone şi 
Prebble se ridicau în picioare, îşi puneau carneţelele 
la loc în buzunare, îşi îndreptau cutele severe de pe 
pantaloni şi în general îi confirmau lui Thad impresia 
de la început: oamenii aceia semănau mai mult cu 
nişte specialişti în domeniul taxelor de la H&R Block 
decât cu agenţi federali purtători de arme. Malone şi 
Prebble nu păreau absolut deloc să-şi dea seama că 
suna telefonul. _ 

Dar Liz îşi dădu seama. Incetase să-şi mai maseze 
tâmpla şi se uita la Thad cu ochii largi şi hăituiţi ai 
unui animal încolţit. Prebble îi mulțumea pentru 
cafeaua şi gogoşii cu care-i servise şi părea sa nu-şi 
dea seama nici că Liz nu-i oferea vreun răspuns. 

Care-i problema cu voi, oameni buni? îi veni brusc 
lui Thad se strige. De ce aracu' ați mai instalat tot 
echipamentul ăsta? 

Nedrept, desigur. Ca omul pe urmele căruia se 
aflau să fie prima persoană care să sune la reşedin- 
ta Beaumont după ce fusese instalat echipamentul 
de înregistrare şi urmărire, la abia cinci minute după 


ce fusese încheiată instalarea, de fapt, era ceva pur 
şi simplu prea greu de crezut... sau aşa ar fi spus ei 
dacă s-ar fi deranjat cineva să-i întrebe. Lucrurile nu 
se petrec aşa în minunata lume a forţelor de poliţie 
aşa cum sunt ele în ultimii ani ai secolului douăzeci, 
ar fi spus ei. Cel care sună, Thad, e-un alt scriitor 
care vrea să-ţi spună ultima sa idee de povestire, 
sau poate cineva care vrea să afle dacă nu-i poate 
da soţia ta o cană de zahăr. Dar tipul care crede că 
este alter-ego-ul tău? Nici pomeneală, Jose. Prea 
repede, prea mare norocul pe noi. 

Numai că era Stark. Thad îl putea mirosi. Şi, 
uitându-se la soţia sa, ştiu că şi Liz putea. 

Acum, Wes se uita la el, fără îndoială întrebându-se 
de ce nu răspundea Thad la telefonul său proaspăt 
modificat. 

Nu-ţi face griji, îşi spuse Thad. Nu-ţi face griji, o să 
aştepte. Vedeţi voi, el ştie că suntem acasă. 

- Ei bine, noi o să vă lăsăm în pace, domnule 
Beau... - începu Prebble, iar Liz spuse pe o voce 
calmă, dar teribil de îndurerară: Cred că ar fi mai 
bine să aşteptaţi, vă rog. 

Thad ridică receptorul şi strigă: 

- Ce vrei, fiu de curvă ce eşti? Ce mama dracului 
VREI? 

Wes tresări. Dave îngheţă chiar când se pregătea 
să ia prima muşcătură din banană. Capetele agen- 
ţilor federali începură să se întoarcă de la stânga la 
dreapta. Thad descoperi că-şi dorea cu o intensitate 
tristă ca Alan Pangborn să fi fost acolo şi nu în 
Orono, unde discuta cu doctorul Hume. Nici Alan nu 
credea în Stark, cel puţin nu încă, dar cel puţin el 
era uman. Thad bănuia că şi aceştia puteau fi, dar 
avea serioase îndoieli că ei ştiau că el şi Liz erau. 


- El este, el este! îi spunea Liz lui Prebble. 

- O, lisuse, spuse Prebble. 

El şi cu celălalt răsfăţat al legii schimbară o privire 
extrem de uimită: Ce dracu' facem acum? 

Thad auzi şi văzu lucrurile acestea, dar era separat 
de ele. Separat chiar şi de Liz. Nu mai erau decât 
Stark şi cu el acum. Împreună din nou pentru prima 
dată, după cum obişnuiau să spună bătrânii 
prezentatori de vodevil. 

- Calmează-te, Thad, spuse George Stark. Părea 
amuzat. - Nu-i nevoie să strângi aşa de tare din cur. 

Era vocea la care se aşteptase. Exact. Fiecare nu- 
anţă, până şi vaga trunchiere a cuvintelor specific 
sudiştilor care transformau „trebuie să” în ceva ce 
nu era „tre's”, dar se voia a fi. 

Cei doi electricieni îşi uniră capetele preţ de o 
clipă, după care Dave o zbughi spre furgonetă, unde 
se afla telefonul auxiliar. Încă mai avea banana 
descojită în mână. Wes alergă într-un suflet spre 
scările pivniţei ca să verifice aparatul de înregistrare 
cu activare vocală. 

Neînfricaţii răsfăţaţi ai Ef Bi Ai-ului stăteau în 
mijlocul sufrageriei şi se holbau. Arătau ca şi când ar 
fi vrut să se ia în braţe unul pe celălalt, ca nişte copii 
rătăciţi în pădure. 

- Ce vrei? repetă Thad pe o voce mai joasă. 

- Păi, numai să-ţi spun că s-a sfârşit, zise Stark. L- 
am rezolvat pe ultimul astăzi la ora prânzului - 
fetişcana aia care lucra la Darwin Press pentru şeful 
departamentului contabil. 

Aproape, dar nu tocmai, depa'amentu co'tabil. 

Ea a fost cea care i-a servit prima cafea băiatului 
ăla, Clawson, spuse Stark. Sticleţii or s-o găsească; 
are-un apartament pe Second Avenue chiar în cen- 


tru. O parte din ea-i pe podea; restul l-am pus pe 
masa din bucătărie. 

Râse. 

- A fost o săptămână plină, Thad. Am ţopăit la fel 
de mult ca şi-un şchiop la un concurs de tras şuturi 
în fund. Te-am sunat doar ca să te liniştesc. 

- Nu mă simt foarte liniştit, zise Thad. 

- Ei bine, ai puţină răbdare, mârţoagă bătrână. 
Cred c-o să plec mai la sud să pescuiesc puţin. Viaţa 
asta de la oraş mă oboseşte. 

Râse, un sunet atât de monstruos de voios, încât îi 
făcu lui Thad pielea de găină. 

Minţea. 

Thad ştia asta la fel de sigur cum ştia că Stark 
aşteptase cu telefonul până ce fusese instalat echi- 
pamentul de înregistrare şi urmărire. Putea el oare 
şti un asemenea lucru? Răspunsul era da. Poate că 
Stark suna de undeva din New York City, dar ei doi 
erau uniţi prin aceleaşi fire invizibile, dar de netă- 
găduit, care-i uneau pe gemeni. Ei erau gemeni, ju- 
mătăţi ale aceluiaşi întreg, iar Thad era îngrozit să 
descopere că pluteşte afară din propriu-i corp, că 
pluteşte de-a lungul firului telefonic nu până la New 
York, nu, ci până la jumătatea drumului; că-l 
întâlneşte pe monstru la jumătatea acelui cordon 
ombilical, în vestul statului Massachusetts, poate că 
se întâlnesc şi devin iarăşi unul, aşa cum se 
întâlniseră cumva şi deveniseră unul de fiecare dată 
când el aşezase husa peste maşina de scris şi luase 
unul dintre afurisitele alea de creioane Berol Black 
Beauty. 

- Imbecil mincinos! strigă el. 

Agenţii FBI tresăriră ca şi când ar fi fost speriaţi 
intenţionat. 


- Hei, Thad, asta nu-i foarte frumos din partea ta! 
spuse Stark. Părea rănit. - Ai crezut că o să-ţi fac ţie 
vreun rău? La naiba, nu! îmi luam revanșa pentru 
tine, băiete! Am ştiut că eu trebuia s-o fac. Ştiu că 
tu eşti un fricos, dar asta nu mă deranjează la tine; 
e nevoie de oameni de tot felul pentru ca lumea 
asta aglomerată să se-nvârtă. De ce drac să-mi 
pierd vremea să te răzbun dacă aveam de gând să 
fac în aşa fel încât tu să nu te poţi bucura de asta? 

Degetele lui Thad se duseseră la cicatricea mică de 
pe frunte şi masau acolo, masau destul de tare încât 
să înroşească pielea. Descoperi că încerca - încerca 
disperat - să se ţină în frâu. Să ţină în frâu propria sa 
realitate fundamentală. 

Minte, iar eu ştiu de ce, iar el ştie că eu ştiu, iar el 
ştie că nu contează, fiindcă nimeni nu mă va crede. 
EI ştie cât de bizar li se pare lor totul, iar el ştie că ei 
ascultă, el ştie ce gândesc ei... dar el ştie şi cum 
gândesc ei, iar asta-l face pe el să fie-n siguranţă. Ei 
cred că el e-un psihopat care se crede ca este 
George Stark, fiindcă asta trebuie să gândească ei. 
Să gândească în orice fel contravine tuturor 
lucrurilor pe care le-au învățat ei, tuturor lucrurilor 
care-i reprezintă pe ei. Nici toate amprentele 
digitale din lume nu vor schimba asta. El ştie că 
dacă insinuează că nu este George Stark, dacă 
insinuează că în sfârşit şi-a dat seama de asta, ei se 
vor relaxa. Nu vor retrage protecția poliției ime- 
diat... dar el poate accelera lucrurile. 

- Ştii a cui a fost ideea să te îngropăm. A fost a 
mea. 

- Nu, nu! spuse Stark neafectat şi fu aproape (dar 
nu tocmai) Mnu, mnu! Ai fost indus în eroare, asta-i 
tot. Când şi-a făcut apariţia jegul ăla de Clawson, 


te-a dat peste cap - aşa s-a întâmplat. Apoi, când 
l-ai sunat pe maimuţoiul ăla antrenat care-şi spune 
agent literar, el ţi-a dat un sfat cu adevărat prost. 
Thad, a fost ca şi când s-ar fi căcat cineva sănătos 
pe masa ta din sufragerie şi tu ai fi chemat pe 
cineva de încredere ca să-l întrebi ce să faci în 
privinţa asta, iar acel cineva ar fi spus: „Nu-i nici-o 
problemă; toarnă peste el doar nişte sos de friptură. 
Căcatul cu sos de friptură pe el are un gust numai 
bun într-o noapte răcoroasă.” N-ai fi făcut niciodată 
singur ceea ce-ai făcut. Ştiu asta, bătrâne. 

Asta-i o minciună afurisită şi-o ştii! 

Şi brusc îşi dădu seama cât de perfect era totul şi 
cât de bine îi înţelegea Stark pe oamenii cu care 
avea de-a face. Curând o s-o spună pe şleau. O să 
spună că nu este George Stark. Şi ei îl vor crede 
când o va face. Vor asculta caseta care se învârte în 
pivniță chiar în clipa asta şi vor crede ce se spune 
pe ea, Alan şi toți ceilalți. Fiindcă asta nu-i doar ceea 
ce ei vor să creadă, este ceea ce ei deja cred. 

- Nu ştii nimic de felul ăsta, spuse Stark cu calm, 
aproape amiabil. N-am să te mai deranjez, Thad, dar 
dă-mi voie să-ţi ofer măcar un sfat înainte să închid. 
S-ar putea să te-ajute cu ceva. Să-ncepi să crezi că 
sunt George Stark. Asta-i greşeala pe care am 
făcut-o eu. A trebuit să m-apuc să omor o mulţime 
de oameni numai ca să-mi dau seama de asta. 

Thad ascultă acestea ca lovit de trăsnet. Erau 
lucrurile pe care trebuia să le spună, dar nu reuşea 
să treacă de sentimentul acela ciudat de deconecta- 
re faţă de corpul său şi de uimire stârnită de tupeul 
pur şi perfect al omului. 

Se gândi la nefolositoarea discuţie purtată cu Alan 
Pangborn şi se întrebă din nou cine fusese el când îl 


inventase pe Stark, care începuse prin a fi doar o 
altă poveste pentru el. Unde, mai exact, se afla 
graniţa credinţei? îl crease pe monstrul acela 
slăbind în vreun fel linia acelei graniţe, sau exista 
oare un alt factor, un factor X pe care nu-l putea 
vedea, ci doar auzi în strigătele păsărilor acelea 
fantomă? 

- Nu ştiu, spunea Stark cu un râset degajat, poate 
că într-adevăr sunt nebun, cum au spus că sunt 
când mă aflam în locul ăla. 

O, Doamne, asta-i bună, fă-i să verifice azilurile de 
bolnavi mintali din Sud în căutarea unui bărbat înalt 
şi lat în umeri, cu păr blond. Asta nu le va distrage 
atenția tuturor, dar va avea grijă de lucruri pentru 
început, nu-i aşa? 

Thad strânse receptorul puternic, capul pulsându-i 
acum de-o furie bolnăvicioasă. 

- Dar nu-mi pare rău niciun pic că am făcut-o, de- 
oarece chiar mi-au plăcut cărţile alea, Thad. Când 
am fost... acolo... În casa aia de nebuni... cred că au 
fost singurele lucruri care m-au împiedicat să-mi 
pierd minţile. Şi ştii ceva? Acum mă simt mult mai 
bine. Acum ştiu cu precizie cine sunt, iar asta-i mare 
lucru. Cred că ai putea spune că ceea ce-am făcut 
eu a fost o terapie, dar nu cred că terapia asta mai 
are vreun viitor, nu crezi? 

- Termină cu minciunile, blestemăţție! strigă Thad. 

- Am putea discuta despre asta, zise Stark. Am 
putea discuta despre asta pân' la lună şi-napoi, dar 
ar dura o vreme. Presupun că ţi-au spus să mă ţii pe 
fir, nu-i aşa? 

- Nu. N-au nevoie să rămăi pe fir. Şi ştii asta foarte 
bine. 


- Transmite-i salutările mele adorabilei tale soţii, 
zise Stark cu o fărâmă din ceea ce aproape că părea 
a fi reverență. Ai grijă de copiii tăi. Şi las-o şi tu mai 
moale, Thad. N-am să te mai deranjez. Este... 

- Ce zici de păsări? întrebă Thad brusc. Auzi păsă- 
rile, George? 

Pe fir urmă o bruscă tăcere. Lui Thad i se păru că 
simte un pic de surprindere în ea... de parcă, pentru 
prima oară în discuţia lor, ceva nu mersese conform 
scenariului atent pregătit al lui George Stark. Nu ştia 
exact de ce, dar era ca şi când terminaţiile sale 
nervoase ar fi avut un mijloc neştiut de înţelegere, 
pe care restul fiinţei sale nu-l avea. Simţi o clipă de 
triumf sălbatic - genul de triumf Pe care l-ar încerca 
un boxer amator, strecurând un Pumn pe după 
garda lui Mike Tyson şi făcându-l pe campion să se 
clatine pe călcâie pentru o clipă. 

- George - auzi păsările? 

Singurul sunet din cameră era tic-tacul ceasului de 
pe şemineu. Liz şi agenţii FBI se uitau ţintă la el. 

- Nu ştiu despre ce vorbeşti, bătrâne, zise Stark în- 
cet. Ai putea fi... 

- Nu, spuse Thad şi râse dezlănţuit. 

Degetele sale continuară să maseze cicatricea 
mică şi albă, având vaga formă a unui semn de 
întrebare, de pe frunte. 

- Nu, nu ştii despre ce vorbesc, nu-i aşa? Ei bine, 
ascultă la mine pentru un minut, George. Eu aud 
păsările. Încă nu ştiu ce înseamnă... dar voi afla. Şi 
când o voi face... 

Dar acolo se opriră cuvintele. Când o va face, ce se 
va întâmpla? Nu ştia. 

Vocea de la celălalt capăt al firului spuse încet, cu 
mare prudenţă şi apăsare: 


- Indiferent despre ce vorbeşti, Thad, nu contează. 
Fiindcă s-a terminat cu asta. 

Se auzi un clic. Stark închisese. Thad aproape că se 
simţi tras înapoi de-a lungul firului telefonic din acel 
închipuit loc de întâlnire din vestul statului 
Massachusetts, tras înapoi nu cu viteza sunetului 
sau a luminii, ci cu aceea a gândului, şi fu trântit cu 
brutalitate înapoi în corpul său golit iarăşi de 
prezenţa lui Stark. 

lisuse. 

Lăsă receptorul să-i cadă din mână şi acesta căzu 
strâmb în furcă. Se răsuci pe picioarele care i se 
păreau a fi nişte catalige, nederanjându-se să-l pună 
la loc cum trebuie. 

Dave dădu fuga în cameră dintr-o direcţie, Wes din 
alta. 

- A funcţionat perfect! strigă Wes. 

Agenţii FBI tresăriră din nou. Malone scoase un 
„liih!” foarte asemănător cu cel atribuit femeilor din 
benzile desenate care tocmai au văzut un şoarece. 
Thad încercă să-şi imagineze cum s-ar descurca cei 
doi într-o confruntare cu o ceată de terorişti sau 
jefuitori de bănci înarmaţi cu mitraliere şi nu reuşi. 
Poate că sunt doar prea obosit, îşi spuse. 

Cei doi electricieni executară un dans scurt şi 
împiedicat, lovindu-se unul pe celălalt peste spate, 
după care o rupseră la fugă împreună spre 
furgoneta cu echipament. 

- El era, îi zise Thad lui Liz. A spus că nu este, dar 
el era. El. 

Ea veni atunci la el şi-l îmbrăţişa strâns, iar el avu 
nevoie de asta - nu îşi dădu seama cât de mult până 
când Liz nu o făcu. 


- Ştiu, îi şopti ea în ureche, iar el îşi îngropa faţa în 
părul ei şi închise ochii. 


2 


Strigătele Îi treziseră pe gemeni; amândoi 
plângeau cu patimă la etaj. Liz se duse să-i aducă. 
Thad dădu s-o urmeze, apoi se întoarse să aşeze 
receptorul cum trebuie în furcă. Sună pe dată. Alan 
Pangborn era la celălalt capăt al firului. Se oprise la 
Cazarma Poliţiei Statale din Orono să bea o ceaşcă 
de cafea înainte de întâlnirea sa cu doctorul Hume şi 
acolo se afla când Dave, electricianul, luase legătura 
prin radio cu veşti despre apel şi cu rezultatele 
preliminare ale urmăririi. Alan părea foarte 
surescitat. 

- Nu avem o urmărire completă încă, dar ştim că a 
sunat din New York City, cu prefix 212, spuse el. 
Cinci minute şi vom pune degetul pe locul exact. 

- El a fost, repetă Thad. A fost Stark. A spus că nu 
e, dar Stark era. Trebuie să meargă cineva la fata 
despre care a vorbit. Numele ei e probabil Daria 
Gates. 

- Curva absolventă de Vassar cu obiceiuri nazale 
proaste? 

- Corect, spuse Thad. Chiar dacă se îndoia că Daria 
Gates îşi mai făcea probleme în legătură cu nasul, 
într-un fel sau altul. 

- O să trimit numele celor de la N.Y.P.D. Cum te 
descurci, Thad? 

- Sunt bine. 

- Liz? 


- Lasă de-o parte bunele maniere pentru moment, 
bine? Ai auzit ce am spus? El a fost. Indiferent de ce 
a spus, a fost el. 

- Ei bine... de ce nu aşteptăm să vedem ce vom 
afla din urmărire? 

Nu era nimic în vocea lui ce Thad să nu mai fi auzit 
înainte. Nu genul de incredulitate precaută pe care 
o arătase când îşi dăduse seama prima oară că soţii 
Beaumont vorbeau despre George Stark ca despre 
un individ real, ci chiar stânjeneală. Acesta era un 
lucru de care Thad s-ar fi putut lipsi bucuros, dar se 
citea pur şi simplu prea limpede în vocea şerifului. 
Stânjeneală, şi încă de-un fel foarte special - felul 
acela pe care-l simţi faţă de o persoană prea aiurită 
sau stupidă sau poate doar prea nepăsătoare cu 
sine ca s-o simtă ea însăşi. Thad simţi un licăr de 
amuzament amar gândindu-se la asta. 

- Bine, aşteptăm să vedem, fu el de acord. Şi cât 
timp aşteptăm să vedem, sper că vei merge la întâl- 
nirea stabilită cu doctorul meu. 

Pangborn îi răspundea ceva despre faptul că tre- 
buia să mai dea un telefon înainte, dar dintr-o dată 
Thad descoperă că nu-i mai păsa cine ştie cât. Aci- 
dul îi urca iarăşi încet din stomac şi de data aceasta 
era un vulcan. Vulpoiul de George, îşi spuse el. Ei 
cred că-l pricep. El vrea ca ei să creadă asta. El îi 
urmăreşte cum încearcă să-l priceapă, iar când ei 
vor pleca, vor pleca destul de departe, vulpoiul 
bătrân de George va sosi în Toronado-ul lui negru. Şi 
eu ce voi putea face să-l opresc? 

Nu ştia. 

Închise telefonul, întrerupând vocea lui Alan, şi se 
duse la etaj s-o ajute pe Liz să-i schimbe pe gemeni 
şi să-i îmbrace pentru după-amiază. 


Şi continuă să se gândească la cum se simţise, la 
cum se simţise să fie cumva blocat într-un fir tele- 
fonic ce trecea pe sub pământul vestului sătesc al 
statului Massachusetts, blocat acolo jos în întuneric 
cu vulpoiul bătrân de George Stark. Se simţise ca în 
Sfârşitburg. 


3 


Zece minute mai târziu, telefonul sună din nou. Se 
opri la jumătatea celui de-al doilea târâit şi Wes, 
electricianul, îl chemă pe Thad la receptor. El se 
duse la parter să preia apelul. 

- Unde sunt agenţii FBI? îl întrebă pe Wes. 

Preţ de un moment, chiar se aşteptă că Wes să 
spună: Agenti FBI? N-am văzut niciun agent FBI. 

- Ei? Au plecat. 

Wes ridică puternic din umeri, ca pentru a-l întreba 
pe Thad dacă se aşteptase la altceva. 

- Au o grămadă de computere şi, dacă nu se joacă 
nimeni cu ele, cred că altcineva se întreabă cum de 
există atât de mult timp mort, iar ei poate că vor 
trebui să practice o reducere de buget sau ceva. 

- Fac vreodată ceva? 

- Mnu, spuse Wes simplu. Nu în cazuri ca astea. 
Sau dacă fac, eu n-am fost niciodată de faţă când o 
făceau. lau tot felul de notițe; asta ştiu că fac. Apoi 
le trec într-un computer pe undeva. Cum am spus. 

- Înţeleg. 

Wes se uită la ceas. 

- Eu şi cu Dave am plecat şi noi de-aici. 
Aparatele-or să funcţioneze singure. Nici măcar n-o 
să primeşti factură. 


- Bun, spuse Thad, ducându-se la telefon. Şi mul- 
tumesc. 

- Nici-o problemă. Domnule Beaumont? 

Thad se întoarse. 

- Dacă aş vrea să citesc una dintre cărțile dumnea- 
voastră, credeți că ar fi mai bine să încerc cu una 
scrisă cu numele dumneavoastră sau una cu numele 
celuilalt tip? 

- Încearc-o pe a celuilalt tip, spuse Thad, ridicând 
receptorul. Mai multă acțiune. 

Wes clătină din cap, schiţă un salut şi ieşi. 

- Alo? spuse Thad. 

Avea impresia că, nu peste multă vreme, va trebui 
sa pună să i se ataşeze un receptor la ureche. l-ar fi 
economisit timp şi nervi. Cu echipament de 
înregistrare şi urmărire ataşat, desigur. Îl putea pur- 
ta cu el într-un rucsac. 

- Bună, Thad. Alan. Tot la Cazarma Poliţiei Statale 
sunt. Ascultă, veştile nu-s prea bune în privinţa 
urmăririi apelului. Prietenul tău a sunat dintr-o ca- 
bină telefonică din Penn Station. 

Thad îşi aminti ce spusese celălalt electrician, 
Dave, despre instalarea aparaturii ăleia 
ultra-performante pentru urmărirea unui apel 
efectuat de la un telefon public dintr-un centru 
comercial de aiurea. 

- Te surprinde? 

- Nu. Sunt dezamăgit, dar nu surprins. Sperăm 
mereu ca suspectul să facă o greşeală şi, că-ţi vine 
să crezi, sau nu de obicei o face, mai devreme sau 
mai târziu. Aş vrea să vin la voi în seara asta. E în 
regulă? 

- Da, spuse Thad, de ce nu? Dacă lâncezesc lucru- 
rile, putem juca bridge. 


- Până deseară ne aşteptăm să avem amprente 
vocale. 

- li luaţi amprenta vocală? Şi ce dacă? 

- Nu amprentă. Amprente. 

- Nu... 

- O amprentă vocală e un grafic generat pe com- 
puter, care reprezintă cu acuratețe calităţile vocale 
ale unei persoane, spuse Pangborn. Nu are nici-o le- 
gătură cu vorbirea, mai exact - nu ne interesează 
accentele, impedimentele, pronunția, genul ăsta de 
lucruri. Ce sintetizează computerul sunt înălţimea 
sunetelor şi tonul - ceea ce experţii numesc registru 
de cap - şi timbrul şi rezonanţa, care sunt cunoscute 
drept registru de piept sau organic. Sunt ca nişte 
amprente digitale verbale şi, ca în cazul am- 
prentelor digitale, nimeni n-a găsit vreodată două 
care să fie exact la fel. Mi s-a spus că diferenţa din- 
tre amprentele vocale ale gemenilor identici este 
mult mai pronunţată decât diferenţa dintre ampren- 
tele lor digitale. 

Făcu o pauză. 

- Am trimis o copie de mare rezoluţie a înregistrării 
pe care am făcut-o la BFFP în Washington. Ce vom 
primi este o comparaţie dintre amprenta ta vocală şi 
amprenta /ui vocală. Băieţii de la cazarma poliţiei 
statale de aici au vrut să-mi spună că sunt nebun. 
Le-am citit asta pe feţe, dar, după amprentele 
digitale şi alibiul tău, nimeni n-a avut tupeul să mi-o 
spună verde-n faţă. 

Thad deschise gura, încercă să vorbească, nu putu, 
îşi umezi buzele, încercă din nou şi tot nu reuşi. 

- Thad? lar îmi închizi în nas? 


- Nu, spuse el şi, dintr-o dată, vocea sa părea să se 
formeze în jurul ţiuitului unui greier. Mulţumesc, 
Alan. 

- Nu, nu spune asta. Ştiu pentru ce-mi mulţumeşti 
şi nu vreau să te induc în eroare. Tot ce încerc să 
fac este să urmez procedura standard de investiga- 
ţie. Procedura e puţin ciudată în cazul acesta, recu- 
nosc, fiindcă şi împrejurările sunt puţin ciudate. Asta 
nu înseamnă că tu trebuie să faci presupuneri 
nefondate. Pricepi? 

- Da. Ce-i BFFP? 

- B...? Oh. Biroul Federal al Forţelor de Poliţie poate 
singurul lucru bun pe care l-a făcut Nixon cât timp a 
stat la Casa Albă. E alcătuit în principal din bănci 
computerizate care funcţionează ca un birou central 
pentru agenţiile locale ale forţelor de poliţie... şi 
pentru spărgătorii de programe care le conduc, 
desigur. Putem accesa amprentele digitale ale 
aproape tuturor celor condamnaţi pentru crime 
grave în America din 1969 sau cam aşa. BFFP oferă, 
pentru a efectua comparații şi rapoarte balistice, 
grupe sangvine ale unor criminali, amprente vocale 
şi imagini generate pe computer ale suspecţilor de 
crime. 

- Aşa că vom vedea dacă vocea mea şi a lui...? 

- Da. Ar trebui să avem rezultatul până la ora şap- 
te. Opt, dacă sunt multe solicitări la BFFP. 

Thad clătina din cap. 

- N-am părut a avea deloc aceeaşi voce. 

- Am ascultat caseta şi ştiu asta, spuse Pangborn. 
Dă-mi voie să repet: o amprentă vocală nu are ab- 
solut nici-o legătură cu vorbirea. Registru de cap şi 
registru organic, Thad. E-o mare diferenţă. 

- Dar... 


- Spune-mi ceva. Elmer Fudd şi Daffy Duck ţi se 
pare că vorbesc la fel? 

Thad clipi. 

- Păi... nu. 

- Nici mie, zise Pangborn, dar un tip pe nume Mei 
Blanc îi joacă pe amândoi... ca să nu mai pomenesc 
de vocile lui Bugs Bunny, Păsărică Tweetie, Foghorn 
Leghorn şi Dumnezeu ştie câţi alţii. Trebuie să 
închid. Ne vedem deseară, bine? 

- Da. 

- Între şapte treizeci şi nouă, bine? 

- O să te aşteptăm, Alan. 

- Bine. Oricum ar merge lucrurile, o să mă întorc în 
The Rock mâine şi, dacă nu vor apărea dezvăluiri 
neprevăzute în acest caz, acolo voi şi rămâne. 

- Degetul, după ce a scris, trece mai departe, co- 
rect? spuse Thad şi gândi: Pe asta se bazează şi el, 
în definitiv. 

- Mda... am o mulţime de alte oale de fiert. Niciuna 
nu e la fel de mare ca asta, dar oamenii din dis- 
trictul Castle îmi plătesc salariul ca să le fierb, 
înţelegi ce vreau să spun? 

Asta i se păru lui Thad a fi o întrebare serioasă şi 
nu doar un nod în discuţie. 

- Da. Inţeleg. 

Amândoi înțeleg. Eu... şi vulpoiul de George. 

- Trebuie să închid, dar o să vezi o patrulă a poliţiei 
statale parcată în faţa casei tale douăzeci şi patru 
de ore pe zi până ce se termină treaba asta. Tipii ăia 
sunt duri, Thad. lar dacă poliţiştii din New York şi-au 
coborât puţin gărzile, Urşii care te ţin sub 
supraveghere n-o vor face. Nimeni nu-l va mai 
subestima pe nemernicul ăsta. Nimeni n-o să uite de 
tine şi nu te va lăsa pe tine şi familia ta să faceţi 


singuri faţă problemei. Sunt oameni care vor lucra la 
cazul ăsta şi, cât timp o vor face, alţi oameni vor 
avea grijă de tine şi de ai tăi. Inţelegi asta, nu-i aşa? 

- Da. Înţeleg. 

Şi-şi spuse: Astăzi. Mâine. Săptămâna viitoare. 
Poate luna viitoare. Dar anul viitor? Nici pomeneală. 
Ştiu asta. Şi o ştie şi el. În momentul de faţă, ei nu 
cred pe de-a întregul ce-a spus el, cum că şi-a 
revenit în minţi şi că renunță. Mai târziu, or sa 
creadă... pe măsură ce vor trece săptămânile şi nu 
se va întâmpla nimic, a crede va deveni pentru ei 
mai mult decât un gest politic; va deveni de aseme- 
nea un gest economic. Fiindcă George şi cu mine 
ştim cum se învârte lumea în jurul soarelui pe 
obişnuitul ei făgaş, exact aşa cum ştim că, de-ndată 
ce toată lumea va fi ocupată să-şi fiarbă celelalte 
oale, George îşi va face apariţia şi mă va fierbe pe 
mine. Pe noi. 


4 


Cincisprezece minute mai târziu, Alan se afla tot în 
Cazarma Poliţiei Statale din Orono, era tot la telefon 
şi tot în aşteptare. Se auzi un clic pe fir. O femeie 
tânără îi vorbi pe un uşor ton de scuză. 

- Mai puteţi aştepta puţin, dom' şef Pangborn? 
Computerul are una din zilele când se mişcă încet. 

Alan se gândi să-i spună că este şerif, nu şef, dar 
apoi nu se mai deranja. Era o greşeală pe care toată 
lumea o făcea. 

- Sigur, spuse el. 

Clic. 

Fu trimis înapoi în Aşteptare, acea versiune de 
sfârşit de secol XX a purgatoriului. 


Se afla într-un birou mic şi înghesuit, taman în 
partea din spate a Cazărmii; încă un pic dacă s-ar fi 
dus mai în spate ar fi stat printre tufişuri ca să-şi 
rezolve problemele. Încăperea era plină de dosare 
prăfuite. Singura masă de scris era un pupitru de 
Şcoală primară, de genul celor cu tăblie înclinată, 
capac cu balamale şi loc pentru câălimară. Alan o 
ţinea în echilibru pe genunchi şi o legăna astfel 
înainte şi-napoi. În acelaşi timp, întorcea întruna pe 
ea o foaie de hârtie. Pe aceasta, cu caligrafia sa 
mică, îngrijită, erau scrise două informaţii: Hugh 
Pritchard şi Spitalul  Districtual Bergenfield, 
Bergenfleld, New Jersey. 

Se gândi la ultima sa discuţie cu Thad, purtată în 
urmă cu o jumătate de oră. Atunci când îi spusese 
că ofiţerii de poliţie statală îl vor proteja pe el şi pe 
soţia sa de nebunul acela rău care se credea George 
Stark, în cazul în care nebunul rău îşi făcea apariţia. 
Alan se întreba dacă Thad îl crezuse. Se îndoia; 
credea că un om care scria proză de ficţiune ca să-şi 
câştige existența avea urechea formată şi 
recunoştea o poveste pentru copii atunci când o 
auzea. 

Ei bine, poliţiştii aveau să încerce să-i protejeze pe 
Thad şi pe Liz; asta trebuia s-o recunoască. Insă 
Alan îşi tot amintea ceva ce se întâmplase în Bangor 
în 1985. 

O femeie ceruse şi primise protecţie din partea 
poliţiei după ce soţul ei, plecat de acasă, o bătuse 
grav şi o ameninţase că se va întoarce şi-o va omori 
dacă îşi ducea mai departe planurile de divorţ. 
Vreme de două săptămâni, bărbatul nu făcuse ni- 
mic. Departamentul de poliţie din Bangor fusese cât 
pe ce să suspende supravegherea, când soţul îşi 


făcuse apariţia la volanul unei camionete a unei 
spălătorii, îmbrăcat într-o salopetă verde pe spatele 
căreia stătea scris numele spălătoriei. Poate că 
poliţiştii l-ar fi recunoscut - chiar şi aşa, în uniformă - 
dacă bărbatul ar fi venit mai devreme, când ordinul 
de supraveghere era încă proaspăt, dar lucrul 
acesta era discutabil; nu l-au recunoscut atunci 
când el chiar a apărut. A bătut la uşă, iar când i-a 
deschis femeia, soţul a scos un pistol din buzunarul 
de la pantaloni şi-a împuşcat-o mortal. Înainte ca 
poliţiştii trimişi s-o apere să-şi dea pe deplin seama 
ce se întâmplă, darămite să mai şi coboare din 
maşină, bărbatul stătea deja în verandă cu braţele 
ridicate. Aruncase pistolul cu ţeava încinsă în 
tufişurile de trandafiri. „Nu mă împuşcaţi”, spusese 
cu calm. „Am terminat ce aveam de făcut.” Ca- 
mioneta şi uniforma, s-a aflat apoi, fuseseră împru- 
mutate de la un vechi amic de pahar care nici măcar 
nu ştia că făptaşul avea certuri cu soţia. 

Ideea era simplă: dacă cineva voia suficient de 
mult să pună mâna pe tine şi dacă acel cineva avea 
un dram de noroc, punea mâna pe tine. Uită-te la 
Oswald; uită-te la Chapman; uite ce le făcuse Stark 
ăsta oamenilor acelora din New York. 

Clic. 

- Mai sunteţi acolo, dom' şef? întrebă vioi vocea de 
femeie de la Spitalul Districtual Bergenfield. 

- Da, spuse el. Încă mai sunt aici. 

- Am informaţia pe care aţi cerut-o, spuse ea. 
Doctorul Hugh Pritchard a ieşit la pensie în 1978. 
Am o adresă şi un număr de telefon pe numele său 
în oraşul Fort Laramie, Wyoming. 

- Mi le dictaţi, vă rog? 


| le dictă. Alan îi mulţumi, închise şi formă numărul. 
Telefonul scoase o jumătate de târâit, după care pe 
fir intră un robot telefonic şi începu să-i toarne lui 
Alan în ureche mesajul preînregistrat. 

- Bună, aici Hugh Pritchard, spuse o voce gravă. 

- Ei bine, îşi zise Alan, tipul n-a dat ortul popii, 
măcar ăsta-i un pas în direcția cea bună. 

- Helga şi cu mine nu suntem acasă în momentul 
de faţă. Probabil că eu am plecat să joc golf; Dum- 
nezeu ştie He/ga ce face. 

Se auzi un chicotit uscat de om bătrân. 

- Dacă aveţi un mesaj, vă rog lăsaţi-l când auziţi 
tonul. Aveţi la dispoziţie aproximativ treizeci de 
secunde. 

Bi-ip! 

- Domnule doctor Pritchard, la telefon Alan 
Pangborn, spuse el. Sunt ofiţer de poliţie în statul 
Maine. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră 
despre un om pe nume Thad Beaumont. l-aţi 
extirpat o tumoare de pe creier în 1960, când el 
avea unsprezece ani. Vă rog să mă sunaţi cu taxă 
inversă la Cazarma Poliţiei Statale din Orono - 207- 
555-2121. Mulţumesc. 

Termină acoperit de-o transpiraţie uşoară. Când 
vorbea cu un robot telefonic, întotdeauna se simţea 
ca un concurent la concursul Numărătoare inversă. 

De ce-ţi mai pierzi vremea cu asta? 

Răspunsul pe care i-l oferise lui Thad era unul 
simplu: asta era procedura. Nici Alan însuşi nu putea 
fi satisfăcut de-un răspuns atât de sec, fiindcă el ştia 
că nu era vorba de procedură. Poate că ar fi fost - 
prin absurd - dacă doctorul acela, Pritchard, l-ar fi 
operat pe cel care-şi spunea Stark, 


(doar că acum nu mai este, spune că ştie cine este 
cu adevărat) ă 

dar nu-l operase. Il operase pe Beaumont şi, în 
orice caz, asta se întâmplase în urmă cu douăzeci şi 
opt de ani lungi. 

Aşadar, de ce? 

Fiindcă nimic din toate astea nu era normal. 
Amprentele digitale nu erau, grupa de sânge 
obţinută din analiza chiştoacelor de ţigări nu era, 
combinaţia de isteţime şi pornire criminală pe care o 
demonstrase omul ăsta nu era, insistența cu care 
Thad şi Liz susțineau că pseudonimul prinsese viaţă 
nu era. Asta, mai mult ca orice. Asta era o idee pe 
care numai doi nebuni o puteau susţine. Şi acum 
mai avea ceva ce nu era normal. Poliţia statală 
acceptase declaraţia bărbatului că acum înţelegea 
fără nici-o umbră de îndoială cine era cu adevărat. 
Pentru Alan, această afirmaţie avea toată auten- 
ticitatea unei bancnote de trei dolari. Striga din răs- 
puteri: păcăleală, vicleşug, distragere a atenţiei. 

Alan credea că individul încă nu-şi terminase 
treaba. 

Dar nimic din toate astea nu răspunde la întrebare, 
şopti mintea sa. De ce-ţi pierzi vremea cu asta? De 
ce suni în Fort Laramie, Wyoming, încercând să 
vorbeşti cu un doctor bătrân care probabil nici nu-şi 
mai aminteşte de Thad Beaumont? 

Fiindcă nu am altceva mai bun de făcut, îşi răs- 
punse el cu iritare. Fiinacă pot suna de aici fără ca 
şeful consiliului local să mă ia la rost pentru costul 
unei afurisite de convorbiri telefonice la distanță. Şi 
fiindcă ei cred în asta - Thad şi Liz. E-o nebunie, 
sigur, dar ei par cât se poate de întregi la minte în 


rest... şi, blestemăţie, Ei cred în asta. Asta nu 
înseamnă că şi eu cred. 

Şi nu credea. 

Nu-i aşa? 

Ziua se scurse încet. Doctorul Pritchard nu sună 
înapoi. Dar amprentele vocale veniră la puţin timp 
după ora opt, şi amprentele vocale erau uimitoare. 


5 


Nu erau deloc ceea ce se aşteptase Thad să fie. 

Se aşteptase la o foaie de hârtie milimetrică aco- 
perită cu munţi şi văi zigzagate, pe care Alan să i-o 
poată explica. El şi Liz aveau să clatine înţelepţi din 
cap, aşa cum fac oamenii când li se explică un lucru 
prea complicat pentru înţelegerea lor, ştiind că dacă 
vot pune întrebări, explicaţiile care urmau aveau să 
fie şi mai puțin inteligibile. 

În schimb, Alan le arătă două foi de hârtie albă 
simplă. Fiecare era străbătută pe la mijloc de o sin- 
gură linie. Erau câteva grupuri de zigzaguri punc- 
tate, întotdeauna câte două sau trei, dar în cea mai 
mare parte liniile erau nişte simple (chiar dacă des- 
tul de neregulate) unde sinusoidale. Şi nu trebuia 
decât să te uiţi de la una la cealaltă cu ochiul gol ca 
să vezi că erau fie identice, fie foarte aproape de 
aşa ceva. 

- Asta-i tot? întrebă Liz. 

- Nu chiar, spuse Alan. Uite. 

Aşeză foile una peste cealaltă. Făcu aceasta cu 
aerul unui magician care pune în practică un truc 
extraordinar de reuşit. Ridică ambele foi la lumină. 
Thad şi Liz se uitară ţintă la ele. 


- Chiar sunt, spuse Liz pe o voce moale, uimită. 
Sunt exact la fel. 

- Ei bine... nu tocmai, spuse Alan şi arătă spre trei 
locuri unde linia amprentei vocale de pe foaia de 
dedesubt ieşea foarte puţin în evidenţă. Una dintre 
aceste „transparenţe” era deasupra liniei de pe foa- 
ia de sus, celelalte două dedesubt. In toate cele trei 
cazuri, „transparenţa” apărea în locuri unde linia 
zigzaga. Insăşi unda sinusoidală părea să se potri- 
vească la perfecţie. 

Diferenţele sunt în amprenta lui Thad şi survin doar 
în momentele de stres. 

Alan atinse pe rând fiecare „transparenţă”. 

Aici: „Ce vrei, fiu de curvă ce eşti, ce mama dra- 
cului vrei.” Şi aici: „Asta-i o minciună afurisită şi-o 
ştii.” Şi, în sfârşit, aici: „Termină cu minciunile, 
blestemăţie”. In momentul de faţă, toată lumea se 
concentrează asupra acestor trei diferenţe infime, 
fiindcă vor să-şi păstreze ipoteza că nu există 
amprente vocale identice. Dar faptele demonstrează 
că n-au existat deloc momente de stres în partea de 
discuţie a lui Stark. Nemernicul şi-a păstrat 
cumpătul, a fost calm şi stăpânit până la capăt. 

- Mda, spuse Thad. A vorbit ca şi când ar fi băut 
limonada. 

Alan aşeză amprentele vocale pe-o măsuţă cu 
picioare scurte. 

- Nimeni de la poliţia statală nu crede cu adevărat 
că astea sunt două amprente vocale diferite, chiar şi 
cu diferenţele astea infime, spuse el. Am primit 
amprentele de la Washington foarte repede. Motivul 
pentru care am întârziat atât de mult este că, după 
ce le-a văzut expertul din Augusta, a vrut o copie a 
casetei. Am trimis-o din Bangor cu un avion de la 


Eastern Airlines care face regulat traseul ăsta, şi ei 
au prelucrat-o cu un dispozitiv numit amplificator 
audio. Ei folosesc aparatul ăsta ca să-şi dea seama 
dacă o persoană chiar a rostit cuvintele în clipa 
aceea sau dacă ascultă o voce preînregistrată. 

- E-n direct sau e Memorex? spuse Thad. 

Stătea lângă şemineu, bând sifon. 

După ce se uitase la amprentele vocale, Liz se 
întorsese la ţarc. Şedea pe podea cu picioarele în- 
crucişate, încercând să-i împiedice pe William şi 
Wendy să dea cap în cap în timp ce-şi examinau 
unul celuilalt degetele de la picioare. 

- De ce-au făcut asta? 

Alan arătă cu degetul mare spre Thad, care rânjea 
amarnic. 

- Soţul tău ştie. 

Thad îl întrebă pe Alan: 

- Cu micile diferenţe în zigzaguri, ei pot cel puţin 
să se mintă că vorbesc două voci diferite, chiar dacă 
ştiu că nu-i aşa - asta ai vrut tu să spui, nu-i aşa? 

- Inî. Chiar dacă n-am auzit niciodată de existenţa 
unor amprente vocale atât de asemănătoare ca 
acestea. 

Ridică din umeri. 

- Recunosc, experienţa pe care o am în domeniul 
ăsta nu-i la fel de mare ca a băieţilor de la BFEP, 
care cu asta-şi câştigă pâinea, sau măcar ca a tipilor 
din Augusta, care sunt mai mult sau mai puţin 
generalişti - amprente vocale, amprente digitale, 
urme de paşi, urme de pneuri. Dar citesc ce se scrie 
despre asta şi am fost de faţă când s-au întors 
rezultatele, Thad. Se mint singuri, dar n-o fac cu 
foarte mare convingere. 


Aşadar, au trei mici diferenţe, dar astea nu sunt 
de-ajuns. Problema este că vocea mea a fost influ- 
enţată de stres, iar a lui Stark nu. Aşa că analizează 
caseta cu amplificatorul ăla, sperând să-şi lămu- 
rească lucrurile. Sperând, de fapt, ca partea de 
discuţie a lui Stark să se dovedească a fi o 
preînregistrare. Făcută poate de mine. 

Ridică dintr-o sprânceană spre Alan. 

- Am câştigat găina fără pene? 

- Nu doar atât, ai câştigat şi setul de pahare pentru 
şase persoane şi excursia gratuită în Kittery. 

- Asta-i cel mai aiurea lucru pe care l-am auzit în 
viaţa mea, spuse Liz plat. 

Thad râse fără prea mult umor. 

- Toată povestea asta-i aiurea. S-au gândit că poa- 
te mi-am schimbat vocea, ca Rich Little... sau Mei 
Blanc. Ideea este că am făcut o înregistrare vorbind 
în numele lui George Stark, lăsând pauze în care să 
pot răspunde în faţa martorilor cu propria mea voce. 
Desigur, trebuia să cumpăr un dispozitiv care să 
lege un casetofon la un telefon public. Astfel de 
lucruri există, nu-i aşa, Alan? 

- Ba bine că nu. Îl puteţi cumpăra de la orice ma- 
gazin de electronice, sau formând doar numărul 
care începe cu 800 şi care va apărea pe ecran, ope- 
ratorii aşteaptă apelul dumneavoastră. 

- Corect. Singurul lucru pe care mi-l mai trebuie ar 
fi un complice - cineva de încredere care să meargă 
la Penn Station, să facă legătura dintre casetofon şi 
un telefon din banca unde clienţii să fie puţini şi să 
formeze numărul meu de acasă la timpul potrivit. 
Apoi... 

Se întrerupse. 


- Cum s-a plătit pentru apel? Am uitat de asta. N-a 
fost cu taxă inversă. 

- A fost folosit numărul cărţii tale de credit, spuse 
Alan. Evident, i l-ai dat complicelui tău. 

- Mda, evident. Nu mai trebuia să fac decât două 
lucruri, odată ce se punea pe picioare bâlciul ăsta. 
Unul era să mă asigur că eu însumi urma să răspund 
la telefon. Celălalt era să-mi amintesc replicile şi să 
le rostesc în pauzele cuvenite. M-am descurcat 
foarte bine, nu crezi, Alan? 

- Mda. Fantastic. 

- Complicele meu închide telefonul atunci când aşa 
îi spune scenariul să facă. Deconectează casetofonul 
de la aparatul telefonic, îl vâră la subsioara... 

- La naiba, îl vâră în buzunar, spuse Alan. Apara- 
tele de-acum din magazine sunt atât de bune, că şi 
băieţii de la CIA îşi fac cumpărăturile la Radio Shack. 

- Bine, îl strecoară în buzunar şi pur şi simplu 
pleacă. Rezultatul e o discuţie în care eu sunt văzut 
şi deopotrivă auzit vorbind cu un om aflat la distanţa 
de opt sute de kilometri, un om care vorbeşte diferit 
- care vorbeşte, de fapt, cu un foarte vag accent 
sudist - dar care are aceeaşi amprentă vocală ca şi 
mine. Se repetă povestea cu amprentele digitale, 
numai că acum e-o variantă îmbunătăţită. 

Se uită la Alan pentru confirmare. 

- Dacă mă gândesc mai bine, spuse Alan, excursia 
aia câştigată e la Portsmouth şi toate cheltuielile 
sunt suportate de noi. 

- Mulţumesc. 

- Pentru puţin. 

- Asta nu-i doar aiurea, spuse Liz, asta-i de-a 
dreptul incredibil. Cred că toţi oamenii ăia ar trebui 
să-şi facă un control la... 


Cât atenţia ei fu distrasă, gemenii reuşiră în sfârşit 
să dea cap în cap şi începură să plângă pătimaş. 

Liz îl ridică pe William. Thad o recupera pe Wendy. 

Când trecu criza, Alan spuse: 

- E incredibil, sigur că da. Tu ştii asta, eu ştiu asta 
şi o ştiu şi ei. Dar Conan Doyle l-a pus pe Sherlock 
Holmes să spună cel puţin un lucru care încă e va- 
labil într-o anchetă de poliţie: când elimini toate 
explicaţiile verosimile, orice ar fi ceea ce ţi-a rămas 
este răspunsul, indiferent cât de improbabil ar fi 
acesta. 

- Cred că citatul original este puţin mai elegant, 
spuse Thad. 

Alan rânji. 

- Du-te naibii. 

- Poate că vouă vi se pare comic asta, dar mie nu, 
spuse Liz. Thad ar trebui să fie nebun ca să facă aşa 
ceva. Desigur, poliţiştii ar putea crede că amândoi 
suntem nebuni. 

- Nimeni nu crede un lucru ca ăsta, răspunse Alan 
grav, cel puţin nu-n momentul acesta, şi n-o vor fa- 
ce atâta timp cât veţi continua să ţineţi pentru voi 
poveştile cele mai sălbatice. 

- Dar tu, Alan? întrebă Thad. Ţie ţi-am servit pe 
tavă toate poveştile sălbatice - tu ce crezi? 

- Nu că aţi fi nebuni. Totul ar fi mult mai simplu da- 
că aş crede asta. Nu ştiu ce este ceea ce se 
întâmplă. 

- Ce ai aflat de la doctorul Hume? vru să ştie Liz. 

- Numele doctorului care l-a operat pe Thad când a 
fost doar un puşti, zise Alan. E Hugh Pritchard - îţi 
sună cunoscut, Thad? 

Thad se încruntă şi căzu pe gânduri. În cele din 
urmă, spuse: 


- Cred că da... dar s-ar putea să mi se pară doar. A 
fost cu mult timp în urmă. 

Liz se aplecă înainte cu ochi luminoşi; William se 
holba la Alan din siguranţa poalei mamei lui. 

- Ce ţi-a spus Pritchard? întrebă ea. 

- Nimic. Mi-a răspuns robotul - lucru care mă face 
să cred că individul este încă în viaţă - şi asta-i tot. l- 
am lăsat un mesaj. 

Liz se lăsă pe spate în scaun, în mod clar deza- 
măgită. 

- Dar analizele mele? întrebă Thad. A primit ceva 
Hume? Sau n-a vrut să-ţi spună? 

- A spus că, atunci când va primi rezultatele, tu vei 
fi primul anunţat, zise Alan. Rânji. - Doctorul Hume a 
părut destul de jignit de ideea de a-i spune ceva, 
orice, unui şerif districtual. 

- Aşa e George Hume, spuse Thad şi zâmbi. 
„Ursuz” e numele lui mic. 

Alan îşi schimbă poziţia în scaun. 

- Nu vrei ceva de băut, Alan? întrebă Liz. O bere 
sau un Pepsi? 

- Nu, mulţumesc. Hai să ne întoarcem la ce cred şi 
ce nu cred poliţiştii statali. Ei nu cred că e implicat 
vreunul dintre voi, dar îşi rezervă dreptul să creadă 
că ati putea fi. Ştiu că nu-ţi pot pune în cârcă acţi- 
unile din seara trecută şi din dimineaţa asta, Thad. 
Un complice, poate - acelaşi care, în mod ipotetic, 
te-ar fi ajutat şi la farsa cu casetofonul -, dar nu tu. 
Tu ai fost aici. 

- Dar Daria Gates? întrebă Thad încet. Fata care a 
lucrat la biroul contabilului? 

- E moartă. Mutilată destul de urât, după cum a 
sugerat el, dar mai întâi împuşcată o dată în cap. N- 
a suferit. 


- Asta-i o minciună. 

Alan clipi spre el. 

- N-a lăsat-o el să scape atât de ieftin. Nu după ce 
i-a făcut lui Clawson. În definitiv, ea a dat cu papa- 
galul prima dată, nu? Clawson a fluturat nişte bani 
în faţa ei - nu puteau fi foarte mulţi, judecând după 
starea finanţelor lui Clawson - şi ea s-a revanşat 
lăsând să-i zboare pasărea din gură. Aşa că nu-mi 
spune că a împuşcat-o înainte s-o taie şi că n-a 
suferit. 

- Bine, spuse Alan. N-a fost aşa. Vrei să ştii cum a 
fost cu adevărat! 

- Nu, zise Liz imediat. 

Urmă un moment de tăcere grea în cameră. Până 
şi gemenii părură s-o simtă; se uitară unul la celălalt 
cu ceea ce păru a fi o mare solemnitate. În cele din 
urmă, Thad întrebă: 

- Dă-mi voie să te-ntreb din nou: tu ce crezi? Tu ce 
crezi acum? 

- N-am o teorie. Ştiu că n-ai înregistrat partea lui 
Stark de convorbire, fiindcă amplificatorul n-a de- 
tectat niciun fâsâit, iar când ridici volumul poţi auzi 
difuzoarele din Penn Station anunțând că trenul 
Pilgrim cu plecare spre Boston aşteaptă în gară la 
Linia 3. Pilgrim chiar aştepta în gară la Linia 3 în 
după-amiaza asta. Urcarea în tren a început la două 
treizeci şi şase după-amiaza şi ăsta-i exact 
momentul scurtei voastre discuţii. Dar nici n-am 
avut nevoie să ştiu asta. Dacă ar fi fost înregistrată 
partea lui Stark de discuţie, fie tu, fie Liz m-aţi fi 
întrebat ce a scos la iveală procesul de amplificare 
de-ndată ce am adus asta în discuţie. Niciunul dintre 
voi n-a făcut asta. 


- Toate astea şi încă tot nu crezi, nu-i aşa? spuse 
Thad. Adică, ţi s-au aprins călcâiele - destul cât să 
încerci cu adevărat să-i dai de urme doctorului 
Pritchard -, dar chiar nu reuşeşti să baţi tot drumul 
spre miezul a ceea ce se întâmplă, nu-i aşa? 

Şi lui însuşi i se păru că vorbise cu frustrare şi chin. 

- Tipul însuşi a recunoscut că nu este Stark. 

- O, da. Şi-a fost şi foarte sincer în privinţa asta. 

Thad râse. 

- Te comporţi de parcă asta nu te surprinde. 

- Nici nu mă surprinde. Pe tine te surprinde? 

- Sincer, da. Mă surprinde. După ce mă dau peste 
cap să stabilesc faptul că tu şi cu el împărţiţi ace- 
leaşi amprente digitale, aceleaşi amprente vocale... 

- Alan, opreşte-te o secundă, spuse Thad. 

Alan se opri, uitându-se la Thad întrebător. 

- Ţi-am spus dimineaţă că sunt de părere că 
George Stark face toate astea. Nu un complice de-al 
meu, nu un psihopat care a reuşit cumva să inven- 
teze un fel de-a purta amprentele digitale ale altor 
oameni - între accesele sale criminale şi crizele de 
identitate, adică - şi nu m-ai crezut. Acum mă crezi? 

- Nu, Thad. Mi-aş dori să-ţi pot spune altceva, dar 
mai mult de atât nu pot: cred că tu crezi. 

Îşi mută privirea în aşa fel încât s-o cuprindă şi pe 
Liz. 

- Că amândoi credeţi. 

- Mă mulţumesc cu adevărul, dat fiind că orice 
altceva mi-ar putea aduce moartea, spuse Thad, şi, 
cel mai probabil, ar putea aduce odată cu asta şi 
moartea familiei mele. În momentul de fată mă 
unge pe suflet şi numai să te aud spunând că nu ai 
o teorie. Nu-i mult, da-i un pas înainte. Ce-ncercam 
eu să-ţi arăt este că amprentele digitale şi cele vo- 


cale n-au nici-o importanţă, iar Stark ştie asta. Poţi 
vorbi cât pofteşti despre renunţarea la imposibil şi 
acceptarea a orice ar fi ceea ce rămâne, indiferent 
cât de improbabil, dar nu aşa merg lucrurile. Tu nu-l 
accepţi pe Stark, iar el este ceea ce rămâne după ce 
elimini tot restul. Dă-mi voie să spun lucrurile astfel, 
Alan: dacă ai avea atâtea dovezi despre o tumoare 
pe creier, te-ai duce la spital şi te-ai opera, chiar 
dacă şansele ar fi bune să nu scapi cu viaţă din asta. 

Alan deschise gura, clătină din cap şi-o închise la 
loc. In afară de ceas şi de slabele gângureli ale 
gemenilor, niciun alt sunet nu se auzea în camera în 
care Thad începea repede să aibă impresia că-şi 
petrecuse întreaga viaţa de adult. 

- Pe de o parte ai suficiente dovezi clare ca să al- 
cătuieşti un puternic caz incidental, reluă Thad cu 
voce joasă. Pe de alta, ai declaraţia neîntemeiată a 
unei voci la telefon cum că „şi-a revenit în minţi”, că 
„acum ştie cine este”. Şi totuşi, ai de gând să ignori 
dovada în favoarea unei declaraţii. 

- Nu, Thad. Asta nu-i adevărat. În momentul ăsta 
nu accept nici-o declaraţie - nici pe a ta, nici pe a 
soţiei tale şi cu atât mai puţin pe cele ale omului 
care a sunat la telefon. Toate opţiunile mele sunt 
încă deschise. 

Thad arătă cu degetul mare peste umăr spre fe- 
reastră. Dincolo de draperiile duios ondulate, puteau 
vedea maşina poliţiei statale care aparţinea 
ofiţerilor care păzeau reşedinţa Beaumont. 

- Dar ei? Şi toate opţiunile /or sunt încă deschise? 
Mi-aş dori mult de tot să stai tu aici, Alan - te prefer 
pe tine unei armate de ofiţeri de poliţie statală, 
fiindcă tu cel puţin ai un ochi pe jumătate deschis. 
Ai lor sunt închişi de tot. 


- Thad... 

- Nu contează, spuse Thad. E-adevărat. O ştii... şi o 
ştie şi el. O să aştepte. lar când toată lumea se va 
hotărî că s-a încheiat şi că soţii Beaumont sunt în 
siguranţă, când toţi poliţiştii îşi vor împături corturile 
şi vor pleca mai departe, George Stark va veni aici. 

Făcu o pauză, faţa sa fiind un studiu întunecat şi 
complicat. Alan văzu regretul, hotărârea şi teama 
acţionând toate pe faţa aceea. 

- Am să-ţi spun ceva acum - am să vă spun amân- 
durora ceva. Ştiu exact ce vrea. Vrea să mai scriu 
un roman cu numele de Stark - probabil încă un 
roman despre Alexis Machine. Nu ştiu dacă aş putea 
face asta, dar dacă aş crede că ar ajuta la ceva, aş 
încerca. Aş arunca la gunoi Câinele de aur şi-aş 
începe în seara asta. 

- Thad, nu! strigă Liz. 

- Nu-ţi face griji, spuse el. Mă va omori. Nu mă 
întrebaţi de unde ştiu asta; pur şi simplu ştiu. Dar 
dacă moartea mea ar însemna sfârşitul poveştii, 
poate că totuşi aş încerca. Dar nu cred că ar însem- 
na. Fiindcă nu cred cu adevărat că el este măcar un 
pic om. 

Alan era cufundat în linişte. 

- Deci! spuse Thad, vorbind cu aerul unui om care 
trage linie de final unei importante afaceri. Aşa stau 
lucrurile. Nu pot, n-o voi face, nu trebuie s-o fac. 
Asta înseamnă că el va veni. lar când va veni, 
Dumnezeu ştie ce se va întâmpla. 

- Thad, spuse Alan incomod, ai nevoie de puţină 
perspectivă asupra lucrurilor, atâta tot. Şi când o vei 
avea, mare parte dintre ele pur şi simplu se vor... 
risipi. Ca un puf de susai. Ca un vis urât dimineaţa. 

- Nu de perspectivă avem noi nevoie, spuse Liz. 


Se uitară la ea şi văzură că plângea în linişte. Nu 
tare, însă lacrimile i se vedeau pe faţă. 
- Ce avem nevoie e să-l oprească cineva. 


6 


Alan se întoarse în Castle Rock devreme în dimi- 
neaţa următoare, ajungând acasă cu puţin înainte 
de ora două. Se strecură în casă cât mai în linişte 
posibil, observând că Annie uitase din nou să ac- 
tiveze alarma împotriva hoţilor. Nu-i plăcea s-o bată 
la cap în legătură cu asta - migrenele ei deveniseră 
mai frecvente în ultima vreme - dar mai devreme 
sau mai târziu trebuia s-o facă. 

Porni pe scări în sus cu pantofii într-o mână, 
mişcându-se cu o uşurinţă care-l făcea să pară că 
aproape pluteşte. Trupul său deţinea o graţie pro- 
fundă, exact opusul  neîndemânării lui Thad 
Beaumont, pe care Alan rareori o arăta; corpul său 
părea să cunoască un secret al mişcării pe care 
mintea sa îl găsea cumva ruşinos. Acum, în acea 
tăcere, nu era nevoie să-l ascundă şi înainta cu o 
uşurinţă fantomatică, aproape macabră. 

La jumătatea scărilor se opri... şi cobori înapoi la 
Parter. Avea un ascunziş mic în vecinătatea sufra- 
geriei, nimic mai mult decât o debara pentru mături, 
mobilată cu o masă de scris şi câteva rafturi cu 
cărţi, dar potrivită pentru nevoile sale. incerca să 
nu-şi aducă de lucru acasă. Nu reuşea întotdeauna 
s-o facă, dar se străduia din greu. 

Închise uşa, aprinse lumina şi se uită la telefon. 

Doar nu ai de gând să faci asta, nu? se întrebă în 
sinea sa. Adică, e aproape miezul nopții în zona 
Munţilor Stâncoşi, iar individul acesta nu-i doar un 


doctor ieşit la pensie, este un NEUROCHIRURG ieşit 
la pensie. Dacă-l trezeşti din somn e-n stare să-ți 
facă o nouă gaură a curului cu dinții. 

Alan se gândi la ochii lui Liz Beaumont - la ochii ei 
întunecaţi, înspăimântați - şi ajunse la concluzia că o 
va face. Poate că va şi ajuta la ceva; un telefon în 
crucea nopţii avea să transmită faptul că ăsta era 
un lucru serios şi avea să-l pună pe gânduri pe 
doctorul Pritchard. Apoi, Alan îl putea suna din nou 
la o oră mai rezonabilă. 

Cine ştie, îşi spuse el fără mari speranţe (dar cu o 
undă de umor), poate că-i e dor să primească 
telefoane la miezul nopții. 

Alan scoase bucata de hârtie din buzunarul bluzei 
sale de uniformă şi formă numărul lui Hugh 
Pritchard din Fort Laramie. O făcu stând în picioare, 
pregătindu-se pentru o răbufnire de furie din partea 
acelei voci grave. 

N-ar fi trebuit să-şi facă griji; robotul telefonic 
interveni după aceeaşi fracțiune de secundă şi de- 
bită acelaşi mesaj. 

Închise gânditor şi se aşeză la masă. Lampa cu gât 
de gâscă arunca un cerc de lumină pe tăblia 
biroului, iar Alan începu să facă o serie de animale 
din umbră în strălucirea ei - un iepure, un câine, un 
vultur, chiar şi un cangur cât de cât recognoscibil. 
Mâinile sale deţineau aceea graţie profundă care 
stăpânea şi restul corpului când era singur şi în lar- 
gul lui; sub acele degete bizar de flexibile, animalele 
păreau să mărşăluiască într-o paradă prin raza mică 
de lumină aruncată de lampa cu abajur, 
transformându-se din una în alta. Această mică 
distracţie îi fascinase şi-i amuzase întotdeauna pe 


copiii săi şi deseori îl liniştea şi pe el atunci când era 
împovărat de gânduri. 

Acum nu funcţiona. 

Doctorul Hugh Pritchard e mort. Stark a pus mâna 
şi pe el. 

Asta era imposibil, desigur; bănuia c-ar fi putut 
crede într-o fantomă dacă i-ar fi pus cineva un pistol 
la tâmplă, dar nu şi într-o fantomă gen Superman 
malign care traversează continente întregi dintr-o 
singură săritură. Putea găsi mai multe motive 
plauzibile pentru care o persoană şi-ar activa 
robotul telefonic noaptea. Nu în cele din urmă pen- 
tru a nu fi deranjat de apelurile târzii ale unor străini 
precum şeriful Alan J. Pangborn din Castle Rock, 
Maine. 

Mda, dar e mort. El, dar şi soția lui. Cum o chema? 
Helga. „Probabil că eu am plecat să joc golf; 
Dumnezeu ştie Helga ce face.” Dar eu ştiu ce face 
Helga; ştiu ce faceți amândoi. Faceți că aveţi gâ- 
turile tăiate şi înecate în sânge, asta cred eu, şi că 
z-un mesaj scris pe peretele din sufrageria voastră 
din Jara Cerului  Necuprins. Spune: VRABIILE 
ZBOARA DIN NOU. 

Alan Pangborn se cutremură. Era o nebunie, însă el 
oricum se  cutremură. Fiorul trecu prin el 
răsucindu-se ca un cablu. 

Formă serviciul de informaţii telefonice al statului 
Wyoming, primi numărul Oficiului Şerifului din Fort 
Laramie şi mai dădu un telefon. li răspunse un 
dispecer care părea pe jumătate adormit. Alan îşi 
declină identitatea, îi spuse dispecerului de acolo cu 
cine tot încerca să ia legătura şi unde locuia acea 
persoană, după care întrebă dacă nu-i aveau pe 
doctorul Pritchard şi soţia sa în dosarul de vacanţă. 


Dacă doctorul şi soţia lui p/ecaseră în vacanţă - iar 
sezonul aproape că era cel potrivit - probabil că i-ar 
fi informat pe poliţiştii din localitate şi le-ar fi cerut 
să supravegheze casa cât timp era nelocuită. 

- Păi, spuse Dispecerul, de ce nu-mi daţi numărul 
dumneavoastră de telefon? Vă sun eu înapoi cu in- 
formaţiile cerute. 

Alan suspină. Şi asta făcea parte din procedura 
standard de operare. Adică era tot o porcărie, ca s-o 
spună pe-aia dreaptă. Tipul nu voia sa-i dea 
informaţia până ce nu era sigur că Alan era cine 
spunea el că este. 

- Nu, zise el. Sun de acasă şi e în toiul nopţii... 

- Nici aici nu-i tocmai la prânz, domnule şerif 
Pangborn, răspunse Dispecerul laconic. 

Alan suspină. 

- Sunt sigur că-i aşa, spuse el, şi sunt la fel de sigur 
că soţia şi copiii dumitale nu dorm acum undeva 
lângă tine. Fă asta, prietene: sună la Cazarma 
Politiei Statale din Oxford, Maine - îţi dau eu 
nu-mărul - şi verifică-mi numele. Ei îţi pot da numă- 
rul meu de identificare LAWS. Sun eu înapoi în zece 
minute sau aşa ceva şi-apoi putem face schimb de 
parole. 

- Daţi-mi numărul, spuse Dispecerul, dar nu părea 
fericit de asta. 

Alan bănuia că-l despărţise pe om de emisiunea 
târzie sau poate de numărul din luna aceea a revis- 
tei Penthouse. 

- Despre ce-i vorba aici? întrebă Dispecerul după 
ce-i citi pentru confirmare numărul de telefon al 
Cazărmii Poliţiei Statele din Oxford. 

- Anchetăm o crimă, spuse Alan, şi e ceva serios. 
Nu sun în dorul lelii, amice. 


Închise. 

Se aşeză la birou şi făcu animale din umbre şi 
aşteptă ca minutarul să facă de zece ori ocolul cea- 
sului. Timpul trecu greu. Nu făcuse decât cinci tu- 
ruri, când uşa biroului se deschise şi intră Annie. Era 
îmbrăcată în capotul ei roz şi lui i se părea că arată 
oarecum fantomatic; simţi cum fiorul acela voia să-l 
străbată din nou, de parcă se uitase în viitor şi 
văzuse ceva neplăcut. Insuportabil, poate. 

Cum m-aş simţi dacă el s-ar afla pe urmele mele? 
se întrebă el brusc. A/e mele şi ale lui Annie şi Toby 
şi Todd? Cum m-aş simţi dacă aş ştie cine este... şi 
nimeni nu m-ar crede? 

- Alan? Ce faci aici de unul singur? 

El zâmbi, se ridică în picioare, o sărută uşor. 

- Aştept să treacă efectul medicamentelor, spuse 
el. 

- Nu, sincer - e ceva legat de treaba aia cu 
Beaumont? 

- Mda. Încerc să dau de un doctor care s-ar putea 
să ştie ceva despre asta. Îmi tot răspundea robotul, 
aşa că am sunat la oficiul şerifului să văd dacă nu 
apare în dosarul lor de vacanţă. Bărbatul de la celă- 
lalt capăt al firului probabil că-mi verifică acum 
identitatea. 

Se uită la Annie cu o îngrijorare sporită. 

- Tu cum te simţi, iubito? Şi-n noaptea asta ai du- 
reri de cap? 

- Nu, spuse ea, dar te-am auzit intrând. - Zâmbi. - 
Eşti cel mai silențios om din lume când vrei să fii, 
Alan, dar în privinţa maşinii nu poţi face nimic. 

El o luă în braţe. 

- Vrei o cană de ceai? întrebă ea. 


- Dumnezeule, nu. Un pahar de lapte, dacă vrei 
să-mi aduci ceva. 

Îl lăsă singur şi se întoarse un minut mai târziu cu 
laptele. 

- Cum e domnul Beaumont? întrebă ea. L-am văzut 
prin oraş, iar soţia lui vine din când în când la 
atelier, dar n-am vorbit niciodată cu el. 

Atelierul se numea Coși întruna, deţinut şi ges- 
tionat de o femeie pe nume Polly Chalmers. Annie 
Pangborn lucra acolo cu jumătate de normă de 
patru ani. 

Alan se gândi la asta. 

- Îmi place de el, spuse într-un târziu. La început 
nu mi-a plăcut - mi-a lăsat impresia unei persoane 
retrase. Dar ne-a întâlnit în împrejurări dificile. E 
doar... distant. Poate că-i din cauza meseriei lui. 

- Mi-au plăcut foarte mult amândouă romanele lui, 
spuse Annie. 

El ridică din sprâncene. 

- N-am ştiut că l-ai citit. 

- Nici nu m-ai întrebat, Alan. Apoi, când s-a aflat de 
pseudonim, am încercat şi unul dintre ce/e/a/te. 

Încreţi din nas a neplăcere. 

- N-a fost bun? 

- Îngrozitor. Înfiorător. Nu l-am terminat. N-aş fi zis 
niciodată că le-a scris acelaşi om. 

- Ştii ceva, iubire? îşi spuse Alan. Nici el nu crede 
lucrul ăsta. 

- Ar trebui să se întorci în pat, spuse el, dacă nu, o 
să te trezeşti iarăşi cu migrene. 

Ea scutură din cap. 

- Cred că Monstrul Migrenelor a plecat din nou, cel 
puţin pentru o vreme. - îi oferi o privire pe sub 


genele de jos. - Voi fi încă trează când o să fii în 
pat... dacă nu întârzii prea mult, adică. 

El îi prinse un sân prin capotul roz şi îi sărută 
buzele întredeschise. 

- Voi veni cât de repede voi putea. 

Ea plecă, iar Alan observă că trecuseră mai mult de 
zece minute. Sună iarăşi în Wyoming şi-i răspunse 
acelaşi dispecer somnoros. 

- Am crezut că m-ai uitat, prietene. 

- Câtuşi de puţin, spuse Alan. 

- Daţi-mi, vă rog, numărul LAWS, domnule şerif. 

- 109-44-205-ME. 

- Se pare că sunteţi cine trebuie, sigur că da. Îmi 
cer scuze c-a trebuit să vă supun la toată şarada 
asta atât de târziu, domnule şerif Pangborn, dar 
cred că mă-nţelegeţi. 

- Înţeleg. Ce-mi poţi spune despre doctorul 
Pritchard? 

- Oh, el şi cu soţia sunt în dosarul de vacanţă, sigur 
că da, spuse Dispecerul. Sunt în Yellowstone Park, 
cu cortul, până la sfârşitul lunii. 

Poftim! îşi spuse Alan. Vezi? Te sperii aici de 
propria-ţi umbră în mijlocul nopții. Niciun gât tăiat. 
Niciun scris pe perete. Numai doi bătrânei plecați 
într-o excursie cu cortul. 

Însă nu se simţea foarte uşurat, îşi dădu seama. 
Avea să fie foarte greu să dea de doctorul Pritchard, 
cel puţin în următoarele două săptămâni. 

- Dacă aş vrea să-i transmit un mesaj individului, 
crezi c-aş putea-o face? întrebă Alan. 

- Aşa cred, zise Dispecerul. Aţi putea suna la 
administraţia rezervației Yellowstone. Ei vor şti unde 
să-l găsească, sau ar trebui să ştie. S-ar putea să 
dureze o vreme, dar probabil că vi l-ar aduce la 


telefon. L-am întâlnit şi eu o dată sau de două ori. 
Pare un tip destul de simpatic. 

- Ei bine, asta-i bine de ştiut, zise Alan. Mulţumesc 
pentru ajutor. 

- Pentru nimic - de-asta suntem aici. 

Alan auzi un foşnet vag de pagini şi şi-l închipui pe 
bărbatul acela fără chip ridicând din nou revista 
Penthouse la depărtare de jumătate de continent. 

- Noapte bună, spuse el. 

- Noapte bună, domnule şerif. 

Alan închise şi rămase pe scaun pentru o clipă, 
uitându-se afară în întuneric prin mica fereastră a 
ascunzătorii. 

E-acolo afară. Undeva. Şi încă nu şi-a terminat 
treaba. 

Alan se întrebă din nou cum s-ar simţi dacă viaţa 
sa - şi a lui Annie şi ale copiilor - ar fi fost în joc. Se 
întrebă cum s-ar simţi dacă ar şti şi nimeni n-ar 
crede ce ar şti el. 

lar îți aduci problemele de la serviciu acasă, 
dragule, o auzi pe Annie spunând în mintea sa. 

Şi era adevărat. În urmă cu cincisprezece minute 
fusese convins - în terminaţiile sale nervoase, dacă 
nu în minte - că Hugh şi Helga Pritchard zăceau 
morţi într-o baltă de sânge. Asta nu era adevărat; în 
noaptea aceea, cei doi dormeau liniştiţi sub stele în 
Parcul Naţional Yellowstone. Halal intuiţie; începea 
să-l cam părăsească. 

Aşa se va simți Thad când vom descoperi ce se 
petrece cu adevărat aici, îşi spuse el. Când vom afla 
că explicația, oricât de bizară se va dovedi a fi, se 
conformează tuturor legilor naturii. 

Chiar credea asta? 


Da, se hotărî el - chiar o credea. În mintea sa, cel 
puţin. Terminaţiile nervoase nu erau atât de sigure. 

Alan îşi termină laptele, stinse lampa de birou şi se 
duse la etaj. Annie era încă trează şi cât se poate de 
dezbrăcată. II cuprinse în braţe şi Alan îşi permise cu 
bucurie să dea uitării toate celelalte lucruri. 


7 


Stark sună din nou două zile mai târziu. Thad 
Beaumont se afla în clipa aceea la Dave's Market. 

Dave's era un magazin cu de toate, aflat la de- 
părtare de doi kilometri în josul drumului de la re- 
şedinţa Beaumont. Era locul unde mergeai atunci 
când drumul până la supermagazinul din Brewer îţi 
era peste mână. 

Thad se duse în după-amiaza zilei aceleia de vineri 
ca să cumpere şase doze de Pepsi, nişte cip-suri de 
cartofi şi sos. Il însoţi unul dintre ofiţerii care îi 
ţineau sub supraveghere familia. Era 10 iunie, şase 
treizeci după-amiaza, mai era destulă lumină pe cer. 
Vara, târfa aceea verde şi frumoasă, venise din nou 
în Maine. 

Polițistul rămase în maşină în timp ce Thad intră în 
magazin. Işi luase sucurile şi inspecta o gamă 
variată de sosuri (erau din cele simple, cu gust de 
scoici, iar dacă nu-i plăceau astea, erau cele simple 
cu gust de ceapă), când sună telefonul. 

Ridică privirea pe dată, spunându-şi: Oh. Bine. 

Rosalie îl ridică din spatele tejghelei, spuse „Bună”, 
ascultă, apoi îi întinse receptorul, aşa cum el ştia 
deja că va face. Fu din nou înghiţit de sentimentul 
acela ireal de presque vu. Un telefon, domnule 
Beaumont. 


El se simţea destul de calm. Inima îi ratase o 
bătaie, dar numai una; acum continua să alerge în 
ritmul ei normal. Nu transpira. 

Şi nu auzea nici-o pasăre. 

Nu simţea niciun pic din teama şi furia pe care le 
simţise cu două zile în urmă. Nu se deranja s-o 
întrebe pe Rosalie dacă la telefon era soţia lui, care 
voia să-i spună să cumpere şi douăsprezece ouă sau 
poate o cutie cu suc de portocale dacă tot era acolo. 
Ştia cine era. 

Stătea lângă computerul Megabucks, cu ecranul lui 
verde sclipitor care anunţa că săptămâna trecută nu 
se înregistrase niciun câştigător şi că potul cel mare 
la loteria din săptămâna aceea era de patru 
milioane de dolari. Luă receptorul de la Rosalie şi 
spuse: 

- Bună, George. 

- Bună, Thad. 

Accentul îngălat de sudist era încă prezent, însă 
tonul superior de ţăran necioplit dispăruse complet - 
Thad nu-şi dădu seama cât de puternic şi totuşi atât 
de subtil reuşise Stark să transmită acel sentiment 
de „Sal/'tare, băieţi, nu-s prea dăştept, da' şt'u c-am 
scăpat basma curată, n-aşa, hi, hi, hi?” decât 
observându-i acum absenţa. 

Dar sigur că acum n-au rămas decât băieții, îşi 
spuse Thad. Doar doi romancieri albi la piele, 
pierzând vremea la discuții. 

- Ce vrei? 

- Ştii răspunsul la asta. Nu-i nevoie să ne ascun- 
dem după deget, nu-i aşa? E puţin cam târziu pentru 
asta. 

- Poate că nu vreau decât să te aud spunând-o cu 
voce tare. 


Senzaţia lui Thad se întoarse, acea stranie senzaţie 
că este scos afară din corp şi tras de-a lungul firului 
telefonic spre un loc aflat exact la jumătatea 
distantei dintre ei. 

Rosalie se dusese în celălalt capăt al tejghelei, 
unde scotea pachete de ţigări dintr-o stivă de cutii şi 
realimenta lungul automat pentru ţigări. Nu asculta 
cu ostentaţie partea lui Thad de conversaţie într-un 
fel ce era aproape comic. Toată lumea din Ludlow - 
din partea aceea de oraş, în orice caz - ştia că Thad 
se afla sub paza poliţiei sau protecţia poliţiei sau 
ceva blestemâăţie a poliţiei, iar el nu trebuia să plece 
urechea la zvonuri ca să ştie că acestea începuseră 
deja să circule. Cei care nu credeau că era pe cale 
să fie arestat pentru trafic de droguri fără-ndoială 
credeau că urma să intre după gratii pentru abuz 
asupra copiilor sau pentru violenţă domestică. 
Sărmana Rosalie stătea acolo şi încerca să se 
comporte cumsecade, iar Thad se simţea absurd de 
recunoscător. Se mai simţea şi de parcă s-ar fi uitat 
la ea prin capătul greşit al unui telescop puternic. 
Plecase de-a lungul firului, coborâse în vizuina 
iepurelui, unde nu exista niciun iepure alb, ci doar 
vulpea bătrână de George Stark, omul care nu avea 
cum să existe, dar, cumva, tot exista. 

Vulpea bătrână de George, iar aicea jos în 
Sfârşitburg toate vrăbiile zboară din nou. 

Se luptă cu senzaţia, se luptă din greu. 

- Continuă, George, spuse el, puţin surprins de 
tonul aspru, furios, din vocea sa. 

Era năucit, prins într-un puternic curent submarin 
al distanţei şi irealităţii... dar Dumnezeule, părea 
atât de treaz şi de conştient! 

- Spune-o cu voce tare, de ce nu? 


- Dacă insişti. 

- Insist. 

- A sosit timpul să începi o nouă carte. Un roman 
de-al lui Stark. 

- Nu prea cred. 

- Nu spune asta! 

- Tonul din acea voce era ca un bici ghintuit. 

- Ti-am schiţat o imagine, Thad. Am schiţat-o 
pentru tine. Nu mă face s-o schiţez pe tine. 

- Eşti mort, George. Doar că n-ai bunul simţ să te 
odihneşti în pace. 

Capul lui Rosalie se întoarse puţin; Thad observă 
un ochi larg căscat înainte ca aceasta să se întoarcă 
înapoi la raftul cu ţigări. 

Ai grijă cum vorbeşti! 

O furie adevărată în vocea aceea. Dar nu mai era 
oare şi altceva? Nu mai era şi teamă? Durere? 
Amândouă? Sau nu făcea decât să se amăgească. 

- Care-i problema, George? ricana el brusc. Incepi 
să-ţi pierzi din gândurile bune? 

Atunci urmă o pauză. Thad îl surprinsese, îl făcuse 
să-şi piardă echilibrul... cel puţin pe moment. Thad 
era sigur de asta. Dar de ce? Ce făcuse? 

- Ascultă la mine, băieţaş, zise Stark într-un târziu, 
îţi dau o săptămână să te apuci de treabă. Să nu 
crezi că mă poţi duce de nas, fiindcă nu poţi. 

Numai că ultimul cuvânt fu de fapt po'i. Da, George 
era agitat. Poate că avea să-l coste mult pe Thad 
înainte ca afacerea aceea să se încheie, dar pe 
moment el simţi doar o bucurie dezlănţuită. Reuşise 
să facă o breşă. Se părea că el nu era singurul care 
se simţea neputincios şi vulnerabil într-un mod ireal 
în timpul conversaţiilor acelora intime, coşmareşti; îl 
rănise pe Stark, iar asta era extrem de plăcut. 


Thad spuse: 

- Lucrul ăsta-i adevărat. Nu ne putem duce de nas 
unul pe celălalt. Orice altceva, dar asta nu. 

- Ai avut o idee, spuse Stark. Ai avut-o chiar înainte 
ca afurisitul ăla de peşte să se fi gândit măcar să te 
şantajeze. Aia cu nunta şi cu lovitura cu maşina 
blindată. 

- Mi-am aruncat însemnările. Am terminat-o cu 
tine. 

- Nu, alea pe care le-ai aruncat erau însemnările 
mele, dar nu contează. N-ai nevoie de însemnări. O 
să fie o carte bună. 

- Nu înţelegi. George Stark este mort. 

- Tu eşti cel care nu înţelege, răspunse Stark. 

Vocea lui era moale, letală, emfatică. 

- Ai o săptămână la dispoziţie. Şi dacă n-o să ai 
scrise cel puţin treizeci de pagini de manuscris, o să 
vin după tine, bătrâne. Numai că n-o să încep cu 
tine - asta ar fi prea uşor. Asta ar fi absolut prea 
uşor. O să-ţi iau mai întâi copiii, ş-or să moară încet. 
O să am eu grijă de asta. Ştiu eu cum. N-o să ştie ce 
se întâmplă, o să ştie doar că mor în agonie. Dar tu 
o să ştii, şi-o să ştiu şi eu, şi-o să ştie şi soţia ta. Pe 
ea o s-o iau următoarea... numai că înainte s-o iau, 
o s-o iau. Ştii la ce mă refer, catâr bătrân. lar când 
voi termina cu ei, o să am grijă de tine, Thad, şi-o să 
mori cum n-a mai murit niciun om pe pământ. 

Se opri. Thad îl auzea cum îi gâfâie în ureche, ca 
un câine într-o zi caniculară. 

- Nu ştii de păsări, spuse Thad încet. Măcar asta e 
adevărat, nu-i aşa? 

- Thad, nu ai logică. Dacă nu te pui pe lucru cât de 
repede, o mulţime de oameni or s-o încurce. 


- Timpul se scurtează. Oh, dar sunt atent, spuse 
Thad. Ce mă întreb e cum de ai putut scrie ce-ai 
scris pe peretele lui Clawson şi apoi pe al lui Miriam 
şi să nu ştii de asta. 

- Ai face bine să termini cu prostiile şi să-ncepi să 
fii logic, prietene, spuse Stark, însă Thad simţi 
consternare şi o urmă de teamă crudă chiar dincolo 
de suprafaţa vocii aceleia. N-am scris nimic pe 
pereţii ăia. 

- O, da. Ai scris. Şi ştii ceva, George? Cred că 
motivul pentru care nu ştii asta este fiindcă eu am 
scris. Cred că o parte din mine s-a aflat acolo. 
Cumva, o parte din mine a fost acolo şi s-a uitat la 
tine. Cred că eu sunt singurul dintre noi care ştie de 
vrăbii, George. Cred că eu trebuie să fi scris pe 
pereţi. Ai face bine să te gândeşti la asta... să te 
gândeşti din greu... Inainte să-ncepi să te agăţi de 
mine. 

- Ascultă aici, zise Stark cu o forţă blândă. 
Ascultă-mă foarte bine. Mai întâi copiii... apoi soţia... 
şi-apoi tu. Începe altă carte, Thad. Asta-i cel mai bun 
sfat pe care ţi-l pot da. Cel mai bun sfat pe care-l vei 
primi vreodată în afurisita asta de viaţă a ta. Incepe 
o altă carte. Nu sunt mort. 

O pauză lungă. Apoi, încet, cu foarte mare grijă: 

- Şi nu vreau să fiu mort. Aşa că du-te acasă şi 
ascute-ţi creioanele, iar dac-o să ai nevoie de-un pic 
de inspiraţie, gândeşte-te la cum ar arăta copilaşii 
tăi cu feţele pline de sticlă. 

- Nu există nici-o afurisită de pasăre. Uită doar 
de-asta şi pune-te pe scris. 

Se auzi un clic. 

- Du-te dracului, şopti Thad în receptorul mort şi 
închise încet telefonul. 


Şaptesprezece - WENDY SUFERĂ O 
CĂZĂTURĂ 


1 


Situaţia s-ar fi rezolvat singură într-un fel sau altul 
indiferent de ce se întâmpla - Thad era sigur de 
asta. George Stark nu avea pur şi simplu să dispară. 
Insă Thad ajunse să creadă, şi nu fără motiv, că 
accidentul pe care-l suferi Wendy la două zile după 
ce Stark îl sunase la Dave's Market stabili cursul - 
bun sau rău - pe care avea să-l ia situaţia. Cel mai 
important rezultat fu acela că în sfârşit îi arătă o 
cale de acţiune. Işi petrecuse acele două zile într-un 
fel de moleşeală fără suflare. Îi venea greu să 
urmărească până şi cel mai simplu program TV, îi 
era imposibil să citească, iar ideea de-a scrie i se 
părea aproape înrudită cu aceea a călătoriei dincolo 
de viteza luminii. În cea mai mare parte a timpului 
rătăci dintr-o cameră în alta, şezând preţ de câteva 
momente, după care o lua iarăşi din loc. Îi stătu în 
cale lui Liz şi o calcă pe nervi. Ea nu se răsti la el din 
pricina asta, chiar dacă el crezu că, de mai multe 
ori, ea trebuise să-şi muşte limba ca sa nu-i livreze 
echivalentul verbal al unei tăieturi de hârtie. 

De două ori îşi puse în gând să-i spună de al doilea 
apel al lui Stark, cel când vulpoiul de George îi 
spusese exact ce avea în gând, sigur pe faptul că 
linia telefonică nu era ascultată şi că discutau în 
particular. Cu ambele ocazii, se înfrânase, conştient 


că nu putea face nimic altceva decât s-o neli- 
niştească şi mai mult. 

Şi de două ori se trezi la etaj în birou, ţinând în 
mână unul dintre blestematele alea de creioane 
Berol pe care-şi promisese să nu le folosească nicio- 
dată şi uitându-se la un teanc nou, împachetat în 
celofan, de carneţele pe care Stark obişnuia să-şi 
scrie romanele. 

Ai avut o idee... Aia cu nunta şi cu lovitura cu 
maşina blindată. 

lar asta era adevărat. Thad avea chiar şi un titlu, 
unul bun: Stee/ Machine”. Şi mai era ceva adevărat: 
o parte din el chiar îşi dorea să scrie cartea. 
Mâncărimea aceea era prezentă, ca o mâncărime în 
locul acela de pe spate unde nu reuşeşti să ajungi 
când simţi nevoia să te scarpini. 

Te va scărpina George. 

O, da. George ar fi fost fericit să-l scape de ea. Însă 
ceva s-ar întâmpla cu el, fiindcă acum lucrurile se 
schimbaseră, nu-i aşa? Ce, mai exact, ar fi acel 
ceva? Nu ştia, poate că nu putea şti, însă o imagine 
înspăimântătoare îi tot venea în minte. Era din 
povestea de demult pentru copii aia încântătoare şi 
rasistă, Micul Sambo cel Negru. Când Sambo cel 
Negru s-a căţărat în copac şi tigrii n-au Putut ajunge 
la el, aceştia s-au înfuriat atât de tare încât şi-au 
muşcat unul altuia coada şi-au alergat din ce în ce 
mai repede în jurul copacului până ce s-au 
transformat în unt. Sambo a adunat untul într-o oală 
de lut şi l-a dus acasă la mama lui. 

George  alchimistul, îşi spusese Thad gânditor, 
şezând în biroul său şi lovind cu un Berol Black 


5 Mot-a-mot: Maşina de oţel - n. tr. 


Beauty neascuţit în marginea mesei. 7ransformă 
paiele în aur. Tigrii în unt. Cărţile în best-seller-uri. Şi 
pe Thad în... ce? 

Nu ştia. Se temea să ştie. Dar avea să dispară, 
Thad avea să dispară, era sigur de asta. Poate că în 
casa sa avea să continue să trăiască cineva care va 
arăta ca el, dar în spatele chipului lui Thad 
Beaumont avea să se afle o altă minte. O minte 
bolnavă, sclipitoare. 

Credea că noul Thad Beaumont avea să fie mult 
mai puţin neîndemânatic... şi mult mai periculos. 

Liz şi copiii? 

Avea să-i lase Stark în pace dacă reuşea să ajungă 
pe locul şoferului? 

Nici poveste. 

Se gândise şi să fugă. Să-i urce pe Liz şi pe copii în 
Suburban şi pur şi simplu să plece. Dar la ce avea să 
folosească asta? La ce bun, când Vulpoiul Bătrân de 
George se putea uita prin ochii Prostovanului Bătrân 
de Thad? Nu conta nici dacă fugea până la capătul 
pământului; ar fi ajuns acolo, s-ar fi uitat înjur şi l-ar 
fi văzut pe George Stark venind în urma lor într-o 
sanie trasă de câini siberieni, cu briciul în mână. 

Se gândise şi, chiar mai repede şi hotărât, respinse 
ideea de a-l suna pe Alan Pangborn. Alan le spusese 
unde se afla doctorul Pritchard, iar hotărârea sa de a 
nu încerca să-i transmită un mesaj neurochirurgului 
care îl operase - de a aştepta până ce Pritchard şi 
soţia lui aveau să se întoarcă din excursia cu cortul - 
îi spunea lui Thad tot ce trebuia să ştie despre ce 
credea Alan... şi, mai important, despre ce nu 
credea el. Dacă-i spunea lui Alan despre apelul pe 
care-l primise la Dave's, Alan avea să creadă că-l 
inventase. Şi chiar dacă Rosalie avea să confirme 


faptul că primise un telefon de la cineva la magazin, 
Alan avea să continue să nu-l creadă. El şi toţi 
ceilalţi ofiţeri de poliţie care se invitaseră singuri la 
petrecerea aceasta investiseră mult în a nu crede. 

Aşa că zilele trecură încet şi fură un fel de timp alb. 
Chiar după prânz în cea de-a doua zi, Thad scrise: 
Mă simt de parcă aş fi o versiune mentală a 
calmurilor cancerului în jurnalul său. Fu singura 
notație pe care o făcuse într-o săptămână şi începea 
să se întrebe dacă avea să mai facă vreuna. Noul 
său roman, Câinele de aur, stătea mort în apă. Asta, 
bănuia el, era de la sine înţeles. Era foarte greu să 
inventezi poveşti când te temeai că un om rău - un 
om foarte rău - avea să vină şi să-ţi masacreze 
întreaga familie înainte să te ia şi pe tine în vizor. 

Singura dată când îşi amintea că mai fusese atât 
de nehotărât fusese în săptămânile de după ce se 
lăsase de băut - după ce scosese dopul din cada cu 
alcool în care se bălăcise după avortul lui Liz şi 
înainte să apară Stark. Atunci, ca şi acum, avusese 
sentimentul că exista o problemă, dar că era la fel 
de imposibil de atins ca şi un miraj din acela pe 
care-l vezi la orizont deasupra şoselei într-o după-- 
amiază încinsă. Cu cât alerga mai repede spre pro- 
blemă, voind s-o atace cu ambele mâini, s-o de- 
monteze, s-o distrugă, cu atât aceasta se îndepărta, 
până ce el rămânea în cele din urmă locului, gâfâind 
şi fără suflu, unduirea aceea ca de apă de la orizont 
continuând să-l sfideze. 

În nopţile acelea dormi rău şi visă că George Stark 
îi arăta propria sa casă pustie, o casă în care 
lucrurile explodau când le atingea şi unde, în ultima 
cameră, aşteptau cadavrele soţiei sale şi al lui 
Frederick Clawson. Când ajungea acolo, toate 


păsările începeau să zboare, explodând spre cer din 
copaci şi de pe firele de telefon şi stâlpii de elec- 
tricitate, mii de păsări, milioane, atât de multe, încât 
acopereau complet soarele. 

Până ce căzu Wendy pe scări, el însuşi se simţi ca 
o nadă a prostului, aşteptând doar ca acel cineva 
criminal să-şi facă apariţia, să-şi lege o bavetică la 
gât, să ridice furculiţa şi să înceapă a mânca. 


2 


Gemenii mergeau de-a buşilea de-o bună bucată 
de vreme şi, în ultima lună sau aşa ceva, începuseră 
să se ridice singuri în şezut cu ajutorul celui mai 
apropiat obiect stabil (sau, în unele cazuri, instabil) - 
un picior de scaun era bun, la fel ca şi măsuţa pen- 
tru cafea, dar chiar şi o cutie de carton goală le 
ajungea, cel puţin până ce geamănul în cauză îşi 
lăsa prea mult greutatea pe ea şi aceasta se afunda 
sau se întorcea invers. Copiii mici sunt capabili sa 
intre în încurcături divine la orice vârstă, dar la 
vârsta de opt luni, când mersul târâş şi-a servit sco- 
pul şi mersul în picioare n-a fost încă bine învăţat, 
aceştia se află în mod clar în Epoca de Aur a încur- 
căturilor. 

Pe la cinci şi un sfert după-amiaza, Liz îi aşezase pe 
podea, să se joace într-o porţiune luminată de 
soare. După ce zece minute sau aşa ceva se 
târâseră siguri pe ei şi se ridicaseră nesiguri în 
picioare (cea din urmă activitate însoţită de strigăte 
puternice de împlinire adresate părinţilor sau unul 
celuilalt), William se ridică sprijinindu-se de 
marginea măsuței pentru cafea. Se uită în jur şi făcu 
mai multe gesturi imperioase cu brațul drept. Aceste 


gesturi îi amintiră lui Thad de vechiul film de 
propagandă înfăţişându-l pe // Duce adresându-se 
alegătorilor de la balcon. Apoi William înşfacă 
ceaşca de ceai a mamei sale şi, înainte să cadă îna- 
poi în fund, reuşi să verse pe el cât se mai afla 
înăuntru. Ceaiul era din fericire rece, însă William nu 
dădu drumul ceştii şi reuşi să-şi dea cu ea peste 
gură suficient de tare încât să-şi facă buza de jos să 
sângereze. Începu să ţipe. Wendy se duse numaide- 
cât la el. 

Liz îl ridică, îl examina, roti ochii spre Thad şi-l duse 
la etaj să-l liniştească şi apoi să-l curețe. 

- Ţine ochii pe prinţesă, spuse ea, plecând. 

- Bine, zise Thad, dar descoperise, şi-n scurtă 
vreme avea să redescopere că în Epoca de Aura 
încurcăturilor, astfel de promisiuni deseori nu 
rezolvau nimic. William reuşise să pună mâna pe 
ceaşca de ceai chiar de sub nasul lui Liz, iar Thad 
observă că Wendy avea să cadă de pe a treia 
treaptă cu o clipă prea târziu ca s-o poată împiedica. 

Se uita la o revistă cu ştiri - nu o citea, dar o 
frunzărea nepăsător, aruncând din când în când o 
privire la fotografii. Când termină, se duse la coşul 
mare pentru obiecte de croşetat de lângă şemineu 
care servea drept un fel de suport încropit pentru 
reviste ca s-o pună la loc şi să-şi ia alta. Wendy 
mergea târâş pe podea, cu lacrimile date deja uitării 
înainte să i se fi uscat bine pe obrajii-i grăsulii. 
Scotea sunetul acela slab şi  vâjit - 
brum-brum-brum - pe care-l scoteau amândoi când 
se târau, un sunet care-l făcea pe Thad să se întrebe 
uneori dacă nu asociau orice mişcare cu maşinile şi 
camioanele pe care le vedeau la televizor. Se lăsă 
pe vine, aşeză revista peste teancul din coş şi le 


răscoli pe celelalte, alegând într-un târziu un 
Harper's vechi de o lună fără un motiv anume. Îi 
trecu prin gând că se comporta puţin ca un om aflat 
în cabinetul dentistului, aşteptând să i se extragă un 
dinte. 

Se întoarse şi Wendy era pe scări. Se târâse până 
pe a treia şi acum se ridica nesigură în picioare, 
ţinându-se de una dintre tijele care făceau legătura 
dintre balustradă şi podea. Când se uită la ea, 
Wendy îl zări şi făcu un gest deosebit de amplu cu 
braţul şi rânji. Mişcarea braţului îi făcu trupul dur- 
duliu să se balanseze înainte. 

- lisuse, spuse el cu răsuflarea tăiată şi, când se 
ridică în picioare, genunchii pocnindu-i uscat, o văzu 
cum face un pas în faţă şi dă drumul tijei. Wendy, nu 
face asta! 

Aproape că sări de cealaltă parte a camerei şi 
aproape că ajunse la timp. Însă el era un om neîn- 
demânatic şi un picior i se agăţă de unul dintre 
picioarele fotoliului. Acesta se răsturnă şi Thad căzu 
la pământ. Wendy căzu şi ea în faţă cu un cârâit 
slab de surpriză. Corpul său se răsuci uşor în aer. În 
genunchi, el întinse mâinile spre ea, încercând s-o 
salveze şi rată mişcarea cu aproape un metru. 
Piciorul ei drept se lovi de prima treaptă, iar cu 
capul se lovi de podeaua acoperită cu covor a 
sufrageriei, scoțând un bufnet înfundat. 

Fetiţa strigă, iar el avu timp să se gândească la cât 
de înfiorător era strigătul de durere al unui copil, 
după care o luă în braţe. 

La etaj, Liz strigă: „Thad?” pe o voce speriată şi el 
auzi buf-buf-ul picioarelor sale încălţate în şoşoni de 
casă alergând de-a lungul holului. 


Wendy încerca să plângă. Primul ei țipăt de durere 
îi scosese tot aerul din plămâni şi acum venea 
momentul paralizant, etern, când se lupta să-şi 
deblocheze pieptul şi să tragă aer pentru următorul 
țipăt. Când avea în sfârşit să sosească aceasta, 
urma să le lovească timpanele ca un ciocan. 

Dacă avea să sosească. 

O tinu în braţe, uitându-se neliniştit la faţa ei 
schimonosită, congestionată. Se făcuse de-o culoare 
aproape brună, cu excepţia urmei roşii asemănă- 
toare cu o virgulă foarte mare de pe frunte. Dumne- 
Zeule, dacă leşină? Dacă moare înăbuşită, neputând 
să tragă aer în piept şi să scoată țipătul blocat în 
plămânii ei mici şi goi? 

- Ţipă, blestemăţie! strigă el către ea. 

Dumnezeule, faţa ei purpurie! Ochii ei holbaţi, 
îndureraţi. 

- Jipã! 

- Thad! 

Uz părea foarte speriată acum, dar părea de ase- 
menea foarte îndepărtată. În acele câteva secunde 
eterne dintre primul strigăt al lui Wendy şi lupta sa 
de a elibera un al doilea şi astfel de a continua să 
respire, George Stark fu alungat complet din mintea 
lui Thad pentru prima oară în ultimele opt zile. 
Wendy trase în piept o gură mare de aer, convul- 
sivă, şi începu să urle. Thad, tremurând de uşurare, 
o strânse la umăr şi începu s-o mângâie pe spate cu 
blândeţe, scoțând sunete de liniştire. 

Liz dădu buzna la parter, cu un William plin de 
vlagă strâns lângă coaste ca un sac mic cu grăunţe. 

- Ce s-a întâmplat? Thad, e teafără? 


- Da. A căzut de pe a treia treaptă. Acum e bine. 
Odată ce-a început să tipe. La început a fost ca şi 
când... ca şi când pur şi simplu s-ar fi blocat. 

Râse cu o voce tremurândă şi i-o dădu pe Wendy în 
schimbul lui William, care acum trâmbiţa în 
compasiune faţă de sora sa. 

- N-o supravegheai? întrebă Liz cu reproş. 

Deja îşi rotea automat corpul de la mijloc, legă- 
nând-o pe Wendy, încercând s-o liniştească. 

- Ba da... nu. M-am dus să-mi iau o revistă. Cât ai 
clipi, ea era pe scări. A fost ca Will şi ceaşca de ceai. 
Sunt atât ai naibii de... iuți. Crezi că a păţit ceva la 
cap? S-a lovit de covor, dar s-a lovit tare. 

Liz o ţinu pe Wendy la distanţă pentru o clipă, se 
uită la urma cea roşie, apoi o sărută blând. Plan- 
şetele lui Wendy începeau deja să scadă în volum. 

- Cred că-i bine. O să aibă un cucui pentru o zi sau 
două, dar nimic altceva. Slavă Domnului de covor. 
N-am vrut să-ţi sar în cap, Thad. Ştiu cât sunt de 
iuți. Doar că... am impresia că urmează să-mi vină 
ciclul, numai că senzaţia asta o am acum tot timpul. 

Suspinele lui Wendy deveneau acum fonfăieli. Prin 
urmare, şi William începu să renunţe la lacrimi, 
întinse un braţ grăsuliu şi o prinse pe sora sa de 
tricoul alb de bumbac. Ea se uită înjur. El ganguri, 
apoi bombăni ceva spre ea. Pentru Thad, bolboro- 
selile lor păreau întotdeauna puţin înfiorătoare: ca o 
limbă străină accelerată suficient cât să nu-ţi mai 
poţi da seama care anume era, darămite s-o mai şi 
înţelegi. Wendy zâmbi la fratele ei, cu toate că din 
ochii ei încă mai curgeau lacrimi şi obrajii îi era uzi. 
li răspunse gângurind şi bombănind. Preţ de o clipă, 
parcă purtară o discuţie într-o lume numai a lor - 
lumea gemenilor. 


Wendy întinse mâna şi-l mângâie pe William pe 
umăr. Se uitară unul la celălalt şi continuară să 
gângurească. 

- Te simti bine, draga mea? 

- Da; m-am lovit, scumpul meu William, dar nu rău. 

- Vrei să rămâi acasă şi să nu mergi la petrecerea 
de cu seară de la cei doi Stadley, sufleţel? 

- Nu cred, chiar dacă e foarte grijuliu din partea ta 
să întrebi. 

- Eşti cât se poate de sigură, scumpă Wendy? 

- Da, dragul meu William, n-am pățit nimic, chiar 
dacă mă cam tem că am caca în scutece. 

- O, iubire mică, ce EXASPERANT! 

Thad zâmbi slab, apoi se uită la piciorul lui Wendy. 

Acolo o să se-nvineţească, spuse el. De fapt, se 
pare că deja a început. 

Liz îi oferi un zâmbet vag. 

- O să se vindece, spuse ea. Şi n-o să fie nici Prima, 
nici ultima vânătaie. 

Thad se aplecă înainte şi o sărută pe Wendy pe 
vârful nasului, gândindu-se la cât de repede şi cu 
câtă furie veneau furtunile acestea - cu nici trei mi- 
nute în urmă se temea că fetiţa va muri din lipsă de 
oxigen - şi cât de repede plecau. 

- Nu, se arătă el de acord. Cu voia lui Dumnezeu, 
n-o să fie ultima. 


3 


La ora şapte, pe când se treziră gemenii din som- 
nul lor de după-amiază, vânătaia de pe coapsa lui 
Wendy devenise de-un purpuriu închis. Avea o for- 
mă ciudată şi clară de ciupercă. 


- Thad? spuse Liz de lângă cealaltă masă de 
schimbat scutece. Uită-te la asta. 

Thad îi scosese lui Wendy scutecul de somn, uşor 
jilav dar nu tocmai ud, şi-l aruncă în găleata pentru 
scutece marcată ale ei. Işi duse fiica dezbrăcată la 
masa de schimbat scutece a fiului ca să vadă ce 
voia Liz să-i arate. Se uită în jos la William şi ochii i 
se căscară. 

- Tu ce zici? întrebă ea încet. E sau nu ciudat? 

Thad se uită în jos la William vreme îndelungată. 

- Mda, spuse el în cele din urmă. E destul de 
ciudat. 

Liz îl ţinea pe masă pe fiul lor zbuciumat cu o mână 
pe piept. Acum se uită cu asprime într-o parte la 
Thad. 

- Te simţi bine? 

- Da, spuse Thad. 

Fu surprins de cât de calm se auzi vorbind. | se 
părea că se stinsese o lumină mare şi albă, nu în 
faţa ochilor săi, ca un reflector, ci în spatele lor. 
Brusc, crezu că înţelege - puţin - cum stau lucrurile 
cu păsările şi care trebuia să fie următorul pas. Doar 
uitându-se în jos la fiul său şi văzând vânătaia de pe 
piciorul acestuia, identică la formă, culoare şi 
localizare cu aceea de pe piciorul lui Wendy, îi fu 
suficient ca să înţeleagă asta. Când apucase Will 
ceaşca de ceai a lui Liz şi o răsturnase peste el, 
căzuse în fund. Din câte ştia Thad, William nu se 
lovise deloc la picior. Şi totuşi, acolo era - o vânătaie 
din compasiune pe coapsa piciorului drept, o 
vânătaie care aproape că avea forma unei ciuperci. 

- Eşti sigurcă te simţi bine? insistă Liz. 

- Împart şi vânătăile, spuse el, uitându-se în jos la 
piciorul lui William. 


- Thad? 

- Sunt bine, zise el şi-i mângâie obrazul cu buzele. 
Haide să-i îmbrăcăm pe Psiho şi pe Somatic, ce zici? 

Liz izbucni în râs. 

- Thad, eşti nebun, spuse ea. 

El îi zâmbi. Fu un zâmbet uşor bizar, uşor distant. 

- Mda, zise el. Nebun ca o vulpe. 

O duse pe Wendy înapoi la masa ei de schimbat 
scutece şi începu s-o îmbrace. 


Optsprezece - SCRIS AUTOMAT 


1 


Aşteptă până ce se duse Liz la culcare ca să urce în 
birou. În drum, se opri în faţa uşii dormitorului lor 
preţ de un minut sau aşa ceva, ascultând sunetul 
ritmic al respirației ei, asigurându-se că dormea. Nu 
era câtuşi de puţin sigur că ceea ce voia să încerce 
avea să dea roade, dar dacă era aşa, putea fi 
periculos. 

Extrem de periculos. 

Biroul său era o singură încăpere mare - un po- 
rumbar renovat - care fusese împărţit în două zone: 
„camera de lectură”, care era o zonă cu pereţii plini 
de rafturi cu cărţi, cu o sofa, un balansoar şi lumini 
direcţionale, şi, în capătul îndepărtat al încăperii 
celei lungi, zona sa de lucru. Partea aceea de birou 
era dominată de o masă de scris demodată, oficială, 
fără măcar o singură trăsătură distinctivă care să-i 
estompeze remarcabila urâţenie. Era o piesă de 
mobilier scrijelită, hârbuită, utilitară fără drept de 
apel. Thad o avea de la douăzeci şi şase de ani, iar 
Liz le spunea uneori oamenilor că nu renunţase la 
ea fiindcă era încredinţat în sinea lui că reprezenta 
propriul său Izvor de Cuvinte. Râdeau amândoi când 
spunea asta, de parcă ar fi crezut într-adevăr că era 
o glumă. 

Deasupra acestui dinozaur atârnau trei becuri cu 
abajur de sticlă, iar când Thad aprindea doar trei 


becuri, aşa cum făcu acum, cercurile crude, supra- 
puse de lumină pe care le aruncau acestea asupra 
peisajului haotic de pe masa de lucru lăsau impresia 
că era pe cale să joace acolo o versiune ciudată de 
biliard - care puteau fi regulile de joc pe o suprafaţă 
atât de complexă încât era imposibil de spus, dar în 
seara accidentului lui Wendy, morga rigidă a feţei 
sale ar fi convins un spectator că jocul avea să fie 
pentru o miză foarte mare, indiferent de reguli. 

_ Thad ar fi fost de acord cu acest lucru sută la sută. 
li luase, la urma urmei, peste douăzeci şi patru de 
ore ca să-şi adune curajul pentru a face asta. 

Se uită pentru o clipă la maşina de scris Remington 
Standard, o mogâldeaţă vagă sub o husă, cu 
maneta din oţel inoxidabil a carului ieşind afară în 
partea stângă precum degetul unui autostopist. Se 
aşeză în faţa ei, bătu agitat cu degetele darabana 
pe marginea mesei pentru câteva momente, apoi 
deschise sertarul din stânga maşinii de scris. 

Sertarul acela era atât larg, cât şi adânc. Din el îşi 
scoase jurnalul, apoi deschise sertarul până în 
capăt. Borcanul în care ţinea creioanele Berol Black 
Beauty se rostogolise până în fund, împrăştiind 
creioane peste tot. Il scoase, îl aşeză la locul său, 
apoi adună creioanele şi le puse înapoi în el. 

inchise sertarul şi se uită la borcan. Îl aruncase în 
sertar după prima scăpare de memorie, în timpul 
căreia folosise unul dintre creioane ca să scrie vră- 
biile zboară din nou pe manuscrisul Câinelui de aur. 
Nu mai avusese de gând să le mai folosească 
vreodată... şi totuşi, se jucase cu unul doar acum 
câteva seri şi uite-le acolo, stând în locul unde stă- 
tuseră în cei aproximativ doisprezece ani când Stark 
locuise cu el, locuise în el. Perioade lungi de timp, 


Stark rămânea tăcut, abia dacă-i mai simţea 
prezenţa. Apoi îl lovea o idee şi vulpoiul bătrân de 
George îi sărea din minte ca o păpuşă cu arcuri 
dementă. Ca-POP! Aicea sunt, Thad! Hai să mergem, 
mârţoagă bătrână! Urcă-n şa! 

Şi zi de zi, inclusiv în week-end-uri, vreme de 
aproape trei luni de atunci încolo Stark sărea afară 
prompt la ora zece. Sărea, apuca unul dintre cre- 
ioanele Berol şi începea să-şi scrie aiurelile demente 
- aiurelile demente care plăteau facturile pe care 
munca lui Thad nu le putea plăti. Apoi cartea 
ajungea la sfârşit şi George dispărea din nou, ca 
bătrânul acela nebun care transformase paiele în 
aur pentru Rapunzel. 

Thad luă unul dintre creioane, se uită la urmele de 
dinţi tatuate adânc în lemnul lui, apoi îl lăsă să cadă 
înapoi în borcan. Scoase un cline! slab. 

- Jumătatea mea întunecată, murmură el. 

Dar era George Stark al lui? Fusese vreodată al lui? 
Cu excepţia leşinului, sau a transei, sau a orice ar fi 
fost aceea, nu mai folosise niciunul dintre creioanele 
acelea, nici măcar să facă însemnări, de când 
scrisese Sfârşit în partea de jos a ultimei pagini a 
ultimului roman al lui Stark, În goană spre Babilon. 

Nu mai avusese /a ce să le folosească, în definitiv; 
erau creioanele lui George Stark, iar Stark era 
mort... sau aşa bănuise el. Presupunea că ar fi ajuns 
să le arunce cu timpul. 

Dar acum se părea că avea totuşi la ce să le folo- 
sească. 

Întinse mâna spre borcanul cu gură largă, apoi şi-o 
trase parcă de lângă peretele unui cuptor care 
străluceşte din pricina căldurii sale intense şi po- 
sesive. 


Nu încă. 

Scoase stiloul Scripto din buzunarul cămăşii, 
deschise jurnalul, scoase capacul pixului, pregetă, 
apoi scrise. 

Dacă plânge William, plânge şi Wendy. Dar am 
descoperit că legătura dintre ei e mult mai profundă 
şi mai puternică de atât. leri, Wendy a căzut pe scări 
şi s-a ales cu o vânătaie - o vânătaie care seamănă 
cu o mare ciupercă purpurie. Când s-au trezit 
gemenii din somnul de după-amiază, William avea şi 
el o vânătaie. In acelaşi loc, cu aceeaşi formă. 

Thad trecu la stilul de auto-interviu care carac- 
teriza o bună parte a jurnalului său. Făcând asta, îşi 
dădu seama că exact obiceiul acela - modul acela 
de a găsi cărarea spre lucrurile pe care chiar le gân- 
dea - sugera o altă formă de dualitate... sau poate 
că nu era decât un alt aspect al unei singure divizări 
a minţii şi spiritului său, ceva care era fundamental 
şi deopotrivă misterios. 

Intrebare: Dacă ai lua diapozitive cu vânătăile de 
pe picioarele copiilor mei, apoi le-ai suprapune, ai 
ajunge să priveşti ceea ce-ar părea o singură 
imagine? 

Răspuns: Da, cred că ajunge. Cred că e ca şi cu 
amprentele digitale. Cred că e ca şi cu amprentele 
vocale. 

Thad rămase în tăcere pentru o clipă, lovind cu 
capătul pixului în pagina de jurnal, gândindu-se la 
asta. Apoi se aplecă iarăşi în faţă şi începu să scrie 
mai repede. 

Întrebare: William ŞTIE că are o vânătaie? 

Răspuns: Nu. Nu crea că ştie. 

Intrebare: Eu ştiu ce sunt vrăbiile sau ce înseamnă 
ele? 


Răspuns: Nu. 

Întrebare: Dar ştiu că SUNT vrăbii. Atâta lucru ştiu, 
nu? Orice ar crede Alan Pangborn sau oricine 
altcineva, eu ştiu că SUNT vrăbii şi ştiu că ele zboară 
din nou, nu-i aşa? 

Răspuns: Da. 

Acum, pixul gonea pe pagină. Nu mai scrisese atât 
de repede sau atât de pasionat de luni întregi. 

Întrebare: Stark ştie că sunt vrăbii? 

Răspuns: Nu. El a spus că nu ştie şi eu îl cred. 

Întrebare: Sunt eu SIGUR că îl cred? 

Se opri din nou pentru scurtă vreme, apoi scrise: 

Stark ştie că este ceva. Dar William trebuie să ştie 
şi el că e ceva - dacă are o vânătaie pe picior, 
trebuie să-l doară. Dar Wendy i-a dat vânătaia când 
a căzut pe scări. William nu ştie decât că are un loc 
dureros. 

Întrebare: Stark ştie că are un loc dureros? Un loc 
vulnerabil? 

Răspuns: Da. Cred că ştie. 

Întrebare: Sunt ale mele păsările? 

Răspuns: Da. 

Întrebare: Asta înseamnă că, atunci când a scris 
VRABIILE ZBOARA DIN NOU pe peretele din aparta- 
mentul lui Clawson şi pe cel din apartamentul lui 
Miriam, nu ştia ce făcea şi nu şi-a amintit s-o fi făcut 
când a terminat? 

Răspuns: Da. 

Întrebare: Cine a scris de vrăbii? Cine a scris cu 
sânge? 

Răspuns: Cel care ştie. Cel căruia îi aparțin vrăbiile. 

Întrebare: Cine este cel care ştie? Cine e stăpânul 
vrăbiilor? 

Răspuns: Eu sunt ştiutorul. Eu sunt stăpânul. 


Întrebare: Am fost acolo? Am fost acolo când i-a 
omorât? 

Făcu din nou o pauză scurtă. Da, scrise, şi apoi: Nu. 
Amândoi. N-am avut o scăpare de memorie când 
Stark i-a omorât pe Homer Gamache şi pe Clawson, 
cel puțin nu-mi amintesc asta. Cred că ceea ce 
ştiu... ceea ce văd... s-ar putea să crească. 

Întrebare: El te vede pe tine? 

Răspuns: Nu ştiu. Dar... 

Trebuie să mă vadă, murmură Thad. 

Scrise: E/ trebuie să mă ştie. Trebuie să mă vadă. 
Dacă Într-adevăr a scris el romanele, mă ştie de 
multă vreme. Şi propria sa ştiinţă, propria sa 
vedere, creşte şi ea. Tot echipamentul ăla de urmă- 
rire şi înregistrare nu l-a speriat câtuşi de puțin pe 
George, vulpoiul cel bătrân, nu-i aşa? Nu - sigur că 
nu. Fiindcă vulpoiul bătrân de George ştia că va fi 
acolo. Nu-ţi petreci aproape zece ani scriind proză 
de ficțiune cu criminali fără să afli de astfel de 
lucruri. Asta e unul dintre motivele pentru care n-a 
fost speriat. Dar celălalt e şi mai bun, nu-i aşa? Când 
a vrut să discute cu mine, să discute cu mine în 
particular, a ştiu cu exactitate unde mă aflam şi 
cum să ia legătura cu mine, nu? 

Da. Stark sunase acasă când voise să fie auzit de 
toată lumea şi sunase la Dave's Market când nu 
voise asta. De ce voise să fie auzit de toată lumea în 
primul caz? Fiindcă avea de transmis un mesaj 
poliţiştilor care ştia că-l vor asculta - că nu este 
George Stark şi că știa că nu este... şi că a terminat 
cu omorurile, că nu vine după Thad şi după familia 
lui Thad. Şi mai exista încă un motiv. Voia ca Thad 
să vadă amprentele vocale pe care el ştia că 
poliţiştii le vor face. Ştia că poliţiştii nu vor crede ce 


vor arăta acestea, indiferent cât de indiscutabile vor 
părea ele... dar că Thad va crede. 

Întrebare: Cum de a ştiut unde mă voi afla? 

lar asta era o întrebare de nota zece, nu-i aşa? 
Asta făcea parte din aceeaşi categorie cu întrebări 
precum: cum se face că doi oameni diferiţi au ace- 
leaşi amprente digitale şi vocale şi cum se face că 
doi copii diferiţi au exact aceeaşi vânătaie... mai cu 
seamă când doar unul dintre copiii în discuţie s-a 
întâmplat să se lovească la picior. 

Numai că ştie că mistere asemănătoare erau bine 
documentate şi acceptate, cel puţin în cazuri când 
erau implicaţi gemeni; legătura dintre doi gemeni 
identici era chiar mai înfiorătoare. Fusese un articol 
despre asta în una dintre revistele de ştiri cu un an 
sau aşa ceva în urmă. Datorită gemenilor din viaţa 
sa, Thad citise articolul respectiv cu foarte mare 
atenţie. 

Exista cazul unor gemeni identici, despărțiți de un 
întreg continent - dar când unul dintre ei îşi rupsese 
piciorul stâng, celălalt îndurase dureri chinuitoare în 
propriul său picior stâng fără a şti măcar că fratele 
său păţise ceva. Existau gemenele identice care-şi 
dezvoltaseră propriul lor limbaj, un limbaj 
necunoscut şi neînțeles de nimeni altcineva de pe 
Pământ. Acele două gemene nu învăţaseră niciodată 
engleza, în pofida coeficientului lor intelectual 
identic ridicat. Ce nevoie aveau ele de engleză? Se 
aveau una pe cealaltă... şi asta era tot ce-şi doreau. 
Şi, spunea articolul, existau gemenii care, despărțiți 
la naştere, se întâlneau din nou ca adulţi şi 
descopereau că amândoi se căsătoriseră în aceeaşi 
zi a anului, cu femei având acelaşi prenume şi 
înfăţişări izbitor de asemănătoare. Mai mult decât 


atât, amândouă cuplurile îşi numiseră primii fii 
Robert. Cei doi Robert fuseseră născuţi în aceeaşi 
lună şi în acelaşi an. 

Jumătate şi jumătate. 

Zig şi zag. 

Talmeş şi balmeş. 

lonel şi Marinel, amândoi gândesc la fel, murmură 
Thad. 

întinse mâna şi încercui ultimul rând pe care-l 
scrisese: întrebare: Cum de a ştiut unde mă voi afla? 

Sub aceasta, scrise: 

Răspuns: Fiindcă vrăbiile zboară din nou. Şi fiindcă 
suntem gemeni. 

întoarse o pagină nouă a jurnalului şi lăsă pixul 
de-o parte. Cu inima bătându-i tare, cu pielea în- 
gheţată de teamă, întinse tremurând mâna dreaptă 
şi scoase un creion Berol din borcan. Acesta părea 
să ardă cu o căldură slabă şi neplăcută în mâna sa. 

A sosit timpul să trec la treabă. 

Thad Beaumont se aplecă peste pagina albă, se 
opri, după care scrise VRABIILE ZBOARA DIN NOU cu 
majuscule în partea ei de sus. 


2 


Ce intenționa să facă, mai exact, cu creionul? 

Dar ştia şi asta. Avea să încerce să răspundă la 
ultima întrebare, cea atât de evidentă, încât nici 
măcar nu se deranjase s-o scrie pe hârtie: îşi putea 
induce conştient starea de transă? Putea” ace vrăbi- 
ile să zboare? 

Ideea reprezenta o formă de contact parapsiho- 
logic despre care citise, dar nu-l văzuse niciodată 
pus în practică: scrisul automat. Persoana care în- 


cerca să contacteze un suflet mort (sau unul în via- 
tă) folosind această metodă, ţinea un pix sau creion 
în mâna relaxată, cu vârful pe o foaie albă de hârtie 
şi aştepta doar ca spiritul - joc de cuvinte în mod 
clar intenţionat - să-l mişte. Thad citise că scrisul 
automat, care putea fi practicat cu ajutorul unei 
table Ouija, era deseori văzut ca un fel de năzbâtie, 
un joc pentru petreceri chiar, şi că putea fi extrem 
de periculos - că îl putea, de fapt, expune pe cel 
care-l practica unei forme de posesiune. 

Thad nici nu crezuse, nici nu negase acestea când 
le citise; i se păreau atât de străine de viaţa sa ca şi 
venerarea idolilor păgâni sau practicarea trepanaţiei 
pentru alinarea migrenelor. Acum părea să aibă o 
logică mortală proprie. Însă el trebuia să cheme 
vrăbiile. 

Se gândi la ele. Încercă să trezească imaginea 
tuturor acelor păsări, tuturor acelor mi; de păsări, 
stând pe vârfurile acoperişurilor şi pe firele de tele- 
fon sub un cer de primăvară blând, aşteptând 
declanşarea semnalului telepatic. 

Şi imaginea veni... dar fu plată şi ireală, un fel de 
tablou mintal fără niciun pic de viaţă. Când începea 
să scrie, deseori era aşa - un exerciţiu uscat şi steril. 
Nu, era mai rău de atât. Să înceapă i se păruse 
întotdeauna puţin obscen, cum ar fi să săruţi cu 
limba un cadavru. 

Dar aflase că, dacă se ţinea de treabă, dacă pur şi 
simplu continua să înşire cuvinte pe pagină, mai 
apărea ceva, ceva care era minunat şi totodată teri- 
bil. Cuvintele ca unităţi individuale începeau să 
dispară. Personajele care erau doar nişte umbre fără 
viaţă începeau să se dezmorţească, de parcă le 
ţinuse într-un dulap mic peste noapte şi trebuiau 


să-şi destindă muşchii înainte să-şi înceapă com- 
plicatele dansuri. Ceva începea să i se petreacă în 
creier, aproape că putea simţi forma undelor elec- 
trice de acolo schimbându-se, pierzându-şi disciplina 
afectat-înţepenită, transformându-se în blândele, 
dezordonatele unde delta ale somnului cu vise. 

Acum, cu creionul în mână, Thad stătea gârbovit 
deasupra jurnalului şi încerca să pună în practică 
aceste lucruri. Pe măsură ce trecea timpul şi nu se 
întâmpla nimic, începu să se simtă din ce în ce mai 
caraghios. 

O replică din vechiul desen animat Rocky and 
Bullwinkle îi intrase în cap şi refuza să plece: 
Eenie-meenie-chili-beanie, spiritele sunt pe cale să 
vorbească! Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i va 
spune lui Liz dacă apărea şi-l întreba ce făcea acolo 
cu un creion în mână şi o foaie albă de hârtie în faţă, 
cu doar câteva minute înainte de miezul nopţii? Că 
încerca să deseneze un iepuraş pe cutia de chibrituri 
şi să câştige o bursă la Şcoala Artiştilor Celebri din 
New Haven? La naiba, nici măcar nu avea o cutie de 
chibrituri. 

Se întinse să pună creionul la loc, apoi se opri. Se 
răsucise puţin pe scaun, aşa încât acum se uita 
afară pe fereastra din stânga biroului. 

Acolo era o pasăre; stătea pe pervazul exterior al 
geamului şi se uita înăuntru la el cu ochi negri, 
sclipitori. 

Era o vrabie. 

Cât se uită el, lângă aceasta mai veni una. 

Şi încă una. 

- O, Dumnezeule, spuse el pe o voce tremurată, 
lichidă. 


Nu mai fusese niciodată atât de îngrozit... şi, brusc, 
senzaţia aceea de p/ecare îl umplu din nou. Era ca 
atunci când vorbise cu Stark la telefon, dar acum 
era mai puternică, mult mai puternică. 

Mai ateriza o vrabie, împingându-le pe celelalte în 
lături să-şi facă loc, şi în spatele lor văzu un şir 
întreg de păsări stând pe vârful magaziei unde-şi 
ţineau ei uneltele de tuns gazonul şi maşina lui Liz. 
Anticul indicator de vânt de pe singurul fronton al 
magaziei era acoperit de păsări, legănându-se sub 
greutatea lor. 

- O, Dumnezeule, repetă el şi-şi auzi vocea venind 
de la o distanţă de un milion de kilometri, o voce 
plină de oroare şi groaznică mirare. O, Dumnezeule 
mare, sunt reale - vrăbiile sunt reale. 

În toate închipuirile sale nu bănuise niciodată 
asta... dar nu avea timp să se gândească la ea, nu 
avea minte cu care să se gândească la ea. Dintr-o 
dată, biroul dispăru, şi-n locul lui văzu sectorul 
Ridgeway din Bergenfield, acolo unde crescuse. Era 
la fel de tăcut şi de pustiu ca şi casa din coşmarul cu 
Stark; descoperi că se uita pe furiş la o suburbie 
tăcută dintr-o lume moartă. 

Şi totuşi nu era în întregime mort, fiindcă acope- 
rişul fiecărei case era înţesat de vrăbii ciripitoare. 
Fiecare antenă de televizor era încărcată cu ele. 
Fiecare copac era plin cu ele. Stăteau în şir pe fie- 
care fir de telefon. Stăteau pe capotele maşinilor 
parcate, pe cutia poştală mare şi albastră care se 
afla la colţul lui Duke Street cu Marloborough Lane, 
şi pe stativul pentru biciclete din faţa magazinului 
mixt de pe Duke Street, unde se ducea să cumpere 
lapte şi pâine în locul mamei lui când era mic. 


Lumea era plină de vrăbii, aşteptând ordinul să-şi 
ia zborul. 

Thad Beaumont se lăsă pe spate în scaunul de la 
birou, pe la colţurile gurii curgându-i o spumă sub- 
tire, cu picioarele zvâcnind haotic, şi acum toate 
ferestrele camerei de lucru erau acoperite de vrăbii 
care se uitau la el ca nişte ciudaţi spectatori aviari. 
Din gură îi scăpă un sunet prelung, gâlgâit. Ochii i 
se dădură peste cap, arătându-şi albul sclipitor, 
holbat. 

Creionul atinse hârtia şi începu să scrie. 


SUD RLORR A, 


mâăzgăli în partea de sus. Lăsă două rânduri libere, 
făcu semnul de aliniat sub formă de L caracteristic 
fiecărui nou paragraf aparţinându-i lui Stark, şi 
scrise: 


Vrăbiile zburară. 

Toate îşi luară zborul deodată, cele din capul său 
din acel Bergenfield de demult şi cele din faţa casei 
sale din Ludlow... cele rea/e. Zburară spre două 
ceruri diferite: un cer alb de primăvară din anul 
1960 şi un cer întunecat de vară din anul 1988. 

Zburară şi dispărură într-un uriaş fâlfâit de aripi. 

Thad se ridică în picioare... Insă mâna-i era încă 
ţintuită pe creion şi continua să scrie. 

Creionul scria singur. 

Am reuşit, îşi spuse el prin ceaţă, ştergându-şi 
saliva şi spuma de la gură şi de pe bărbie cu mâna 
stângă. Am reuşit... şi-mi doresc pe Dumnezeu să nu 
fi încercat. Ce ESTE asta? 

Se uită ţintă în jos la cuvintele ce-i ieşeau de sub 
pumn, cu inima bubuindu-i atât de tare, încât îşi 
simţea pulsul, puternic şi rapid, în gât. Propoziţiile 
care curgeau pe liniile albastre erau scrise de mâna 
sa - dar şi toate romanele lui Stark fuseseră scrise 
de mâna sa. Cu aceleaşi amprente digitale, aceeaşi 
preferință la ţigări şi exact aceleaşi caracteristici 
vocale, ar fi şi mai ciudat dacă ar fi scrisul altcuiva, 
îşi spuse el. 

Scrisul său, exact cum fusese în toate celelalte 
daţi, dar de unde veneau cuvintele? Nu din capul 
său, asta era sigur; acum nu se găsea acolo nimic 
altceva decât teroare acoperită de-o confuzie zgo- 
motoasă, violentă. Şi nu-şi mai simţea deloc mâna. 
Braţul său drept părea să se sfârşească la aproxi- 
mativ şapte centimetri deasupra încheieturii. Nu 
simţea nici cea mai îndepărtată senzaţie de presiu- 
ne în degete, chiar dacă vedea că ţinea creionul 
Berol destul de strâns să i se albească vârful dege- 


tului mare şi ale indicatorului şi cel mijlociu. Parcă ar 
fi primit o injecție sănătoasă cu novocaină. 

Ajunse la capătul primei foi. Mâna sa insensibilă o 
întoarse, palma sa insensibilă fugi în susul cotorului 
jurnalului, îndoind pagina şi începu să scrie din nou. 


$ T ia ii r CEA CR a 5% 
Aw A i Tu W hka ra~ FIR apa aa 
wlha gu mau rima da ps na 
| 
tafea I ma fia mak Higin (Si A oun 
Au _ / 9 
t-o durate oU -= P PE a m Tia 


Thad îşi dădu seama cu o groază crescândă că 
citea o relatare a uciderii lui Miriam Cowley... şi Că 
de data aceasta nu era un amestec frânt, confuz de 
cuvinte, ci naraţiunea coerentă, brutală a unui om 
care era, în felul său, un scriitor extrem de apt - atât 
de apt încât milioane de oameni îi cumpăraseră 
romanele. 

Debutul în nonficţiune al lui George Stark, îşi spuse 


el fără vlagă. 


Făcuse exact ce-şi propusese să facă: realizase 
contactul, se cuplase cumva la mintea lui Stark, 
exact aşa cum Stark trebuie să se fi cuplat cumva la 
mintea sa. Dar cine ar fi bănuit ce forţe monstru- 
oase şi necunoscute avea să atingă făcând asta? 
Cine ar fi putut bănui? Vrăbiile - şi realizarea faptului 
că vrăbiile erau reale - fuseseră rele, dar asta era şi 
mai rău. Crezuse cumva că atât creionul, cât şi 
carneţelul erau calde la atingere? Nu-i de mirare. 
Mintea omului ăla era un afurisit de cuptor. 


L -Te gE maker Ca = ma 


U~ sanda Axa Ma et “a, (ro Doe 


| 
Se Ma Aula n Da hat yea Aa y 


lar acum - lisuse! Uite că venea! Se depăna de sub 
propriul său pumn! lisuse Christoase! 

Care-i problema, George? îti pierzi din gândurile 
bune? 

Nu-i de mirare că-l făcuse pe fiul ăla de curvă cu 
suflet negru să se blocheze pentru o clipă când 
spusese asta. Dacă aceasta era o relatare întocmai 


a evenimentelor, atunci Stark folosise exact aceleaşi 
cuvinte înainte s-o omoare pe Miriam. 

Am FOST cuplat la mintea lui în timpul crimei - am 
FOST. De-asta am folosit cuvintele alea în timpul 
discuţiei pe care am avut-o la Dave 's. 

Asista acum în scris la episodul în care Stark o 
forţa pe Miriam să-l sune pe Thad, tastând numărul 
în locul ei, citindu-l din carneţelul ei, fiindcă ea era 
prea îngrozită să şi-l amintească, cu toate că fuse- 
seră săptămâni în care probabil că l-a format ea în- 
săşi de câte şase ori. Thad găsea această uitare şi 
faptul că Stark o înţelegea, oribilă şi deopotrivă 
persuasivă. lar acum Stark îşi folosea briciul ca să... 

Dar nu voia să citească asta, nu avea s-o citească, 
îşi trase braţul, ridicându-şi mâna amorţită odată cu 
ea ca o greutate de plumb. În momentul în care se 
rupse contactul dintre creion şi carneţel, simţul îi 
năpădi înapoi în mână. Muşchii erau paralizaţi şi 
simţea o durere surdă într-o parte a degetului 
mijlociu; corpul creionului lăsase o adâncitură care 
acum se înroşea. 

Se uită în jos la pagina mâăzgălită, plin de oroare şi 
un soi posac de mirare. Ultimul lucru pe care-şi 
dorea să-l facă era să coboare iarăşi creionul, să în- 
cheie acel circuit obscen dintre Stark şi el însuşi... 
dar nu se apucase de asta doar ca să citească rela- 
tarea direct de la sursă a lui Stark a modului cum o 
ucisese pe Miriam Cowley, nu-i aşa? 

Și dacă se întorc păsările? 

Dar nu aveau să se întoarcă. Păsările îşi jucaseră 
rolul. Circuitul pe care-l stabilise era încă întreg şi-n 
stare de funcţionare. Thad nu avea habar cum de 
ştia asta, dar o ştia. 


- Ce eşti tu, George? îşi spuse el. Cum de nu te 
simt? Să fie din cauză că eşti la fel de inconştient de 
prezența mea cum sunt eu de a ta? Sau să fie 
altceva? Unde dracu' EȘTI tu? 

Îşi tinu gândul treaz în minte, încercând să şi-l 
închipuie ca pe o pancartă cu tuburi de neon roşu 
deschis. Apoi strânse din nou creionul şi începu să-l 
coboare spre jurnal. 

De-ndată ce vârful creionului atinse hârtia, mâna i 
se ridică din nou şi întoarse la o pagină albă. Palma 
netezi foaia întoarsă de-a lungul cotorului aşa cum 
mai făcuse înainte. Apoi creionul se întoarse la 
hârtie şi scrise: 


se Nu ua MĂ oa i aie y A u 
dee Bon gly PE Jonn pf 


L eun o pas C= e Ea cc Dra 


Toate locurile sunt la fel. Recunoscu replica 
aceasta, apoi recunoscu întregul citat. Era din pri- 
mul capitol al primului roman al lui Stark, Metoda lui 
Machine. 

Creionul se oprise din voinţă proprie de data 
aceasta. Înfrigurat, îl ridică şi se uită la cuvintele 
mâzgălite. Poate mai puțin locul de acasă. O sa aflu 
asta când o să ajung acolo. 


În Metoda lui Machine, acasă fusese Flatbush 
Avenue, unde Alexis Machine îşi trăise copilăria, 
măturând podeaua salonului de biliard al alcoolicului 
său tată decedat. Unde era acasă în povestea asta? 

Unde e acasă? gândi el spre creion şi-l cobori iarăşi 
încet spre hârtie. 

Creionul făcu o serie rapidă de m-uri înclinate. Se 
opri, apoi se mişcă din nou. 


C- Nu uom oee ua ya Pac 
Jeck Bon ysa ES m EERE. S P a 


ha a A | 
este pom dm o ea afis a 


— P 
O „a adea R PI PI 

scrise creionul sub păsări. 

Un joc de cuvinte. Insemna ceva? Mai era contactul 
cu adevărat stabilit, sau se minţea singur acum? Nu 
se minţise în privinţa păsărilor şi nu se minţise nici 
când avusese prima repriză de scris frenetic, ştia 
asta, dar senzaţia de căldură şi constrângere părea 
să se fi domolit. Incă-şi mai simţea mâna amorţită, 
dar asta se putea datora forţei cu care ţinea strâns 
creionul - iar asta era într-adevăr foarte mare, 
judecând după urma de pe-o parte a degetului. Nu 
citise cumva în acelaşi articol despre scrisul 
automat că oamenii deseori se minţeau cu tabla 
Ouija - că în majoritatea cazurilor aceasta era 


influenţată nu de spirite, ci de gândurile şi dorinţele 
subconştiente ale celui care o folosea? 

Acasă e acolo unde e începutul. Dacă tot Stark era 
la conducere şi dacă jocul de cuvinte avea vreun 
înţeles, înseamnă acolo, în casa aceea, nu-i aşa? 
Fiindcă George Stark se născuse acolo. 

Brusc, o parte din acel blestemat de articol apărut 
în revista People îi veni în minte. 

„Am introdus o foaie de hârtie în maşina de scris... 
după care, imediat, am scos-o. Toate cărțile mele 
le-am scris la maşină, dar lui George Stark se pare 
că nu-i plăcea să lucreze aşa. Poate fiindcă nu se 
țineau lecții de dactilografiere în hotelurile alea de 
piatră unde a stat el la răcoare.” 

Simpatic. Foarte simpatic. Dar nu avea decât o 
vagă asemănare cu realitatea, nu-i aşa? Nu era pri- 
ma oară când Thad spunea o poveste care nu între- 
ţinea decât o îndepărtată legătură cu realitatea şi 
bănuia că nu avea să fie nici ultima - presupunând 
că avea să iasă cu viaţă din tărăşenia asta, desigur. 
Nu era tocmai o minciună; nu era nici-o îmbrobodire 
a adevărului, strict vorbind. Era aproape in- 
conştientul act al ficţionalizării propriei vieţi şi Thad 
nu cunoştea nici măcar un singur scriitor de romane 
sau proză scurtă care să nu-l practice. N-o făceai ca 
să te pui într-o lumină mai bună într-o situaţie dată; 
se întâmpla şi asta uneori, dar erai la fel de înclinat 
să spui o poveste care te punea într-o lumină 
negativă sau te făcea să pari stupid într-un mod 
comic. Care era filmul în care un ziarist spusese: 
„Când ai ocazia să alegi între adevăr şi legendă, 
tipăreşte legenda”? The Man Who Shot Liberty 
Valance, poate. Poate că ăsta era un procedeu 
imoral şi de toată jena în lumea ziariştilor, dar în 


lumea scriitorilor era o minunăţie. Revărsarea 
închipuirii în viaţa cuiva părea să fie aproape un 
inevitabil efect secundat al meseriei de scriitor - 
cum ar fi să-ţi apară bătături pe buricele degetelor 
dacă erai cântăreţ la chitară sau să începi să tuşeşti 
după ani întregi de fumat. 

Amănuntele venirii pe lume a lui Stark erau de fapt 
cât se poate de diferite de cele din versiunea 
apărută în revista People. Nu existase nici-o hotărâ- 
re ezoterică de-a scrie romanele lui Stark de mână, 
chiar dacă odată cu timpul se transformase într-un 
fel de ritual. lar când venea vorba de ritualuri, scri- 
itori erau la fel de superstiţioşi ca şi atleţii profe- 
sionişti. Jucătorii de baseball îşi purtau şosetele zi 
după zi sau îşi făceau cruce înainte să calce în locul 
celui care loveşte dacă loveau bine; scriitorii, când 
aveau succes, erau înclinați să urmeze aceleaşi 
tipare până ce acestea deveneau ritualuri, într-o 
încercare de a se păzi de echivalentul literar al unei 
ratări la baseball... ceea ce era cunoscut drept blo- 
cajul scriitorului. 

Obiceiul lui George Stark de a-şi scrie romanele de 
mână începuse pur şi simplu fiindcă Thad uitase să 
aducă panglici noi pentru Underwood-ul din micuțul 
său birou din casa de vacantă din Castle Rock. Nu 
avea nici-o panglică pentru maşina de scris, dar 
ideea fusese prea caldă şi promițătoare ca să mai 
aştepte, aşa că scotocise prin sertarele micii sale 
mese de scris pe care o ţinea acolo până ce găsise 
un carneţel şi câteva creioane şi... 

Pe atunci mergeam la casa de lângă lac mult mai 
târziu vara, fiindcă eu tineam cursul acela de trei 
săptămâni - cum îi spunea? Procedee de Creaţie. O 
prostie afurisită. Era iunie târziu în anul acela şi-mi 


amintesc că am urcat în birou şi am descoperit că 
nu avem nici-o panglică. La naiba, mi-amintesc şi că 
Liz se plângea că nu aveam nici măcar cafea... 

Acasă e acolo unde e începutul. 

Vorbind cu Mike Donaldson, tipul de la revista 
People, spunându-i povestea semi-fictivă a genezei 
lui George Stark, schimbase locaţia în casa cea 
mare de aici din Ludlow fără să se gândească măcar 
la asta - fiindcă, bănuia el, Ludlow era locul unde 
scria cel mai mult şi era perfect normal să plaseze 
scena aici - mai ales că dacă plasai scena, te 
gândeai la o scenă, aşa cum făceai când inventai o 
bucată de ficţiune. Dar nu aici îşi făcuse debutul 
George Stark; nu aici folosise el pentru prima dată 
ochii lui Thad să se uite la lume, chiar dacă aici era 
locul unde-şi scrisese mare parte din cărţi atât cu 
numele lui Stark, cât şi al său, aici era locul unde-şi 
trăiseră ciudatele vieţi duble. 

Acasă e acolo unde e începutul. 

În cazul de faţă, acasă trebuia să însemne Castle 
Rock. Castle Rock, unde se întâmpla să fie şi cimi- 
tirul Homeland. Cimitirul Homeland, care era locul 
unde, în mintea lui Thad, chiar dacă nu şi a lui Alan 
Pangborn, George Stark apăruse prima oară în 
criminala sa încarnare fizică, în urmă cu aproximativ 
două săptămâni. 

Apoi, ca şi când ar fi fost cea mai naturală suc- 
cedare din lume (şi, din câte ştia el, chiar putea să 
fie), în gând îi veni o altă întrebare, una atât de fun- 
damentală şi care apăru atât de spontan, încât el se 
auzi rostind-o cu voce tare, ca un admirator timid la 
o întâlnire publică cu autorul: 

De ce vrei să te întorci la scris? 


Îşi coborî mâna până ce vârful creionului atinse 
hârtia. Amorţeala aceea o cuprinse şi-o pătrunse din 
nou, făcând-o să pară scufundată într-un torent de 
apă foarte rece, foarte limpede. 

Din nou, prima acţiune a mâinii fu să se ridice din 
nou şi să întoarcă la o pagină nouă a jurnalului. 
Cobori la loc, îndreptă foaia întoarsă... dar de data 
aceasta scrisul nu începu imediat. Thad avu timp 
să-şi spună că, în pofida amorţelii, contactul, orice 
ar fi fost acesta, fusese întrerupt, după care creionul 
îi tresări în mână ca şi când ar fi fost un lucru 
animat... viu, dar grav rănit. Tresări, făcând un 
semn ca o virgulă adormită, tresări din nou, făcând 
o linie, după care scrise 


Danga ph le m e. mea pre n 
Geo Ale 


Înainte să se odihnească precum o piesă mecanică 
obosită. 

Da. iți poţi scrie numele. Şi poţi nega vrăbiile. 
Foarte bine. Dar de ce vrei să te întorci la scris? De 
ce e atât de important? Atât de important încât să 
omori oameni? 


A wo fae Nmn 


scrise creionul. 
Ce vrei să spui? murmură Thad, dar simți o spe- 
ranță dezlănțuită explodându-i în cap. Era posibil să 


fie atât de simplu? Presupunea că putea fi, mai ales 
pentru un scriitor care oricum nu avea cum să exist. 
Christoase, erau destui scriitori rea/i care nu puteau 
exista decât dacă scriau, sau simțeau că n-ar 
putea... iar în cazul oamenilor ca Ernest Hemingway, 
totul se reduce de fapt la acelaşi lucru, nu-i aşa? 

Creionul tremură, apoi trase o linie lungă şi nesi- 
gură sub ultimul mesaj. Semăna într-un mod ciudat 
cu amprenta vocală. 

Hai-de, şopti Thad. Ce dracu' vrei să spui? 


LMZ DescoPunN 


scrise creionul. Literele erau alungite, ezitante. 
Creionul tresări şi-şi şovăi între degete, care erau 
albe ca varul. Dacă mai aplic multă presiune, îşi 
spuse Thad, pur şi simplu o să se rupă. 


pa A 


pa A oaie minsan 


L Dra peT a BOTN TO THAN 


Nu HE wigo Aon UTE r DARA 


Tfn de ouni u age rei dim 
| ) 


capul onu | 


Brusc, braţul îi sări în aer. În acelaşi timp, mâna 
amorţită smuci creionul cu agilitatea unui magician 
care ascunde o carte de joc şi, în loc să-l ţină între 


degete aproape de vârf, îl strângea în pumn ca pe 
un pumnal. 

II cobori - Stark îl cobori - şi, brusc, creionul era 
îngropat în membrana de carne dintre degetul mare 
şi arătătorul mâinii stângi. Vârful de grafic, teşit 
întrucâtva de folosinţă, trecu aproape complet prin 
ea. Creionul se rupse. O pată sclipitoare de sânge 
umplu depresiunea pe care o provocase lemnul 
creionului şi, brusc, forţa care-l ţinuse în gheare 
dispăru. O durere roşie îi urcă în corp dinspre mâna, 
care stătea întinsă pe masă cu creionul ieşind din 
ea. 

Thad îşi lăsă capul pe spate şi strânse din dinţi ca 
să împiedice urletul de agonie care se lupta să-i 
scape din gât. 


3 


Din birou se intra într-o baie mică şi, când Thad se 
simţi în stare să umble, îşi duse acolo mâna ce-i 
pulsa monstruos şi examina rana în lumina crudă a 
tubului cu neon din tavan. Semăna cu o rană de 
glonţ - o gaură perfect rotundă, cu marginile înne- 
grite. Negreala semăna cu praful de puşcă, nu cu cel 
de grafit. Întoarse mâna invers şi în palmă văzu un 
punct de-un roşu aprins, de dimensiunea unei 
împunsături de ac. Vârful creionului. 

Atât de aproape a fost să treacă de cealaltă parte, 
îşi spuse el. 

Turnă apă rece peste şi în rană până ce-i amorţi 
mâna, apoi luă din dulăpior sticla de apă oxigenată. 
Descoperi că nu o putea ţine în mâna stângă, aşa 
că, pentru a-i desface capacul, o strânse lângă corp 
cu braţul stâng. Apoi turnă dezinfectant în gaura din 


mână, uitându-se cum lichidul se albea şi făcea 
spumă, strângând din dinţi de durere. 

Puse apa oxigenată la loc şi scoase una câte una 
sticlele cu tablete luate pe reţetă, examinându-le 
etichetele. Suferise groaznice dureri de spate după 
ce căzuse în timpul turneului de schi cros în urmă cu 
doi ani şi bunul doctor Hume îi dăduse o reţetă 
pentru Percodan. Nu luase decât câteva dintre ele; 
descoperise că tabletele îi dădeau peste cap ciclul 
de somn şi-l împiedicau să scrie. 

Descoperi în sfârşit flaconul de plastic ascuns în 
spatele unui tub de cremă de ras Barbasol care tre- 
buia să fie veche de cel puţin o mie de ani. Thad 
desfăcu capacul flaconului cu dinţii şi scutură o 
pastilă pe marginea chiuvetei. Se gândi să mai 
scoată una, dar n-o făcu. Erau puternice. 

Și poate că sunt stricate. Poate reuşeşti să pui 
capăt nopții ăsteia nebuneşti de distracție cu o 
convulsie sănătoasă şi o excursie la spital - ce zici 
de asta? 

Dar se hotărî să-şi asume riscul. Nici nu se punea 
de fapt problema - durerea era imensă, incredibilă. 
Cât despre spital... se uită iarăşi la rana din mână 
şi-şi spuse: Probabil c-ar trebui să merg să o vadă 
un doctor, dar blestemat să fiu dac-o voi face. În 
ultimele câteva zile s-au uitat destul de mulţi la 
mine ca şi când aş fi nebun încât să-mi ajungă o 
viață întreagă. 

Mai scoase patru pastile de Percodan, le vâri în 
buzunarul de la pantaloni şi puse flaconul la loc pe 
raftul dulăpiorului cu medicamente. Apoi îşi acoperi 
rana cu Band-Aid. Un plasture rotund fu de ajuns. 
Uitându-te la cercul ăsta mic de plastic, îşi spuse el, 
habar n-ai avea cât de tare doare blestemăția asta. 


Mi-a întins o capcană pentru urşi. O capcană pentru 
urşi în mintea lui, iar eu am călcat drept în ea. 

Chiar asta să se fi întâmplat? Thad nu ştia, nu cu 
certitudine, dar ştia un lucru: nu voia o a doua 
reprezentaţie. 


4 


Când îşi recapătă controlul - sau ceva aproape de 
control - Thad puse jurnalul înapoi în sertarul mesei 
de scris, stinse luminile din birou şi cobori la al 
doilea etaj. Se opri o clipă pe palier cu urechile 
ciulite. Gemenii erau liniştiţi. La fel şi Liz. 

Percodanul, aparent încă destul de nou ca să aibă 
efect, începu să lucreze şi durerea din mâna sa în- 
cepu să se retragă puţin. Dacă o îndoia din neaten- 
ţie, pulsaţia surdă de acolo se transforma într-un 
țipăt, dar dacă avea grijă cu ea, nu era chiar aşa de 
rău. 

O, dar o să te doară la dimineață, amice... şi ce-o 
să-i spui lui Liz? 

Nu ştia, nu tocmai. Probabil adevărul... sau o parte 
din el, în orice caz. Devenise foarte pricepută, se 
părea, să-l prindă cu minciuna. 

Durerea era mai slabă, dar efectele întârziate ale 
şocului - ale tuturor şocurilor - încă persistau, iar el 
credea că va mai trece o vreme până să poată 
dormi. Cobori la primul etaj şi se uită pe furiş afară 
la patrula poliţiei statale parcate în faţa casei printre 
perdelele trase peste marele geam din sufragerie. 
lnăuntru, putea vedea pâlpâitul de licurici a două 
ţigări. 

Stau acolo liniştii ca doi castraveciori de vară, îşi 
spuse el. Păsările nu i-au deranjat deloc, sau poate 


chiar N-A FOST nici-o pasăre... decât în capul meu. 
În definitiv, tipii ăştia sunt plătiţi să fie deranjați. 

Era o idee tentantă, dar biroul se afla pe cealaltă 
latură a casei. Ferestrele lui nu puteau fi văzute din 
parcare. Aşa cum nu putea fi văzută nici magazia. 
Aşa că poliţiştii oricum nu avuseseră cum să vadă 
păsările. Nu, cel puţin, atunci când începuseră sa se 
adune. 

Dar atunci când au zburat toate deodată? Vrei 
să-mi spui că nu le-au auzit? Ai văzut cel puțin o 
sută de păsări, Thad - poate două sau trei sute. 

Thad se duse afară. Abia dacă reuşi să deschidă 
uşa cu plasă împotriva insectelor de la bucătărie, 
când ambii poliţişti coborâseră deja din maşină, 
fiecare pe partea lui. Erau bărbaţi masivi care se 
mişcau cu viteza silenţioasă a oceloţilor. 

- A sunat din nou, domnule Beaumont? întrebă cel 
care coborâse din partea şoferului. Numele lui era 
Stevens. 

- Nu - nimic de felul ăsta, zise Thad. Scriam în 
birou când mi s-a părut că aud o mulţime de păsări 
luându-şi zborul. M-au cam speriat. Voi aţi auzit 
ceva, băieţi? 

Thad nu ştia numele poliţistului care coborâse din 
partea copilotului. Era tânăr şi blond, cu o faţă din 
aceea rotundă, neprihănită, care radiază bunătate 
sufletească. 

- Le-am auzit şi le-am şi văzut, spuse acesta. 

Arătă cu degetul spre cer, unde luna, puţin trecută 
de primul pătrar, atârna deasupra casei. 

Au zburat chiar prin faţa lunii. Vrăbii. Un stol destul 
de măricel. Păsările astea rareori zboară noaptea. 

- De unde crezi că au venit? întrebă Thad. 


- Păi, sincer să fiu, zise ofiţerul cu faţă rotundă, nu 
ştiu. Am picat la Supravegherea Păsărilor. 

Râse. Celălalt ofiţer rămase serios. 

- Vă simţiţi agitat în noaptea asta, domnule 
Beaumont? întrebă el. 

Thad se uită la el cu seriozitate. 

- Da, spuse. În ultima vreme m-am simţit agitat în 
fiecare noapte. 

Putem face ceva pentru dumneavoastră în mo- 
mentul ăsta, domnule? 

- Nu, spuse Thad. Nu cred. Eram doar curios de 
ce-am auzit. Noapte bună, băieţi. 

- Noapte, spuse ofiţerul cu faţa rotundă. 

Stevens aplecă din cap. Ochii lui erau scilipitori şi 
inexpresivi sub borul larg al pălăriei sale de poliţist 
statal. 

El crede că sunt vinovat, îşi spuse Thad, 
întorcându-se pe trotuar. Vinovat de ce? Nu ştie. 
Probabil nu-i pasă. Dar are faţa unui om care crede 
că toată lumea e vinovată de ceva. Cine ştie? Poate 
chiar are dreptate. 

Închise uşa de la bucătărie şi o încuie în urma lui. 
Se duse înapoi în sufragerie şi se uită iarăşi afară. 
Ofiţerul cu faţă rotundă se retrăsese înapoi în 
maşină, dar Stevens încă stătea în picioare pe par- 
tea şoferului şi, pentru o clipă, Thad avu impresia că 
Stevens se uita direct în ochii săi. Asta nu era 
posibil, desigur; cu perdelele trase, Stevens nu pu- 
tea vedea decât o nedesluşită siluetă neagră... dacă 
vedea cât de cât ceva. 

Şi totuşi, impresia-i rămase. 

Thad trase draperiile peste perdele şi se duse la 
dulăpiorul cu băuturi. II deschise şi scoase o sticlă 
de Glenlivet, care fusese întotdeauna preferata sa 


dintre băuturile alcoolice. Se uită la ea un moment 
prelung şi apoi o puse la loc. Voia foarte tare un 
pahar, dar acesta ar fi fost cel mai prost moment 
dintre toate pentru a se apuca din nou de băut. 

Se duse în bucătărie şi-şi turnă un pahar cu lapte, 
având foarte mare grijă să nu îndoaie mâna stângă. 
Rana îi dădea o senzaţie de căldură, de fragilitate. 

A venit nedesluşit, îşi spuse el, sorbind din lapte. N- 
a durat mult - şi-a revenit în forțe atât de repede, 
încât a fost înfricoşător - dar a venit nedesluşit. Cred 
că dormea. Poate că visa cu Miriam, dar nu prea 
cred. Ce-am captat eu a fost prea coerent ca să fie 
un vis. Cred că a fost vorba de memorie. Cred că a 
fost vorba de Galeria subconştientă a Amintirilor lui 
George Stark, unde totul este atent consemnat şi 
apoi pus la dosar acolo unde-i este locul. Îmi 
închipui că dacă s-ar conecta la subconştientul meu 
- şi din câte ştiu eu, poate că a făcut-o deja - ar găsi 
acelaşi lucru. 

Işi sorbi laptele şi se uită la uşa pivniţei. 

Mă întreb dacă m-aş putea conecta la gândurile 
sale din stare de veghe... la gândurile sale conşti- 
ente. 

Credea că răspunsul era da... dar credea şi că asta 
l-ar face din nou vulnerabil. Şi data viitoare era 
posibil să nu se reducă totul doar la un creion înfipt 
în mână. Data viitoare putea fi vorba de un cuţit 
pentru desfăcut corespondenţa înfipt în gât. 

Nu poate. Are nevoie de mine. 

Mda, dar e nebun. Oamenii nebuni nu tin întot- 
deauna cont de interesele lor. 

Se uită la uşa pivniţei şi se gândi la cum putea 
merge acolo... şi de acolo iarăşi afară, pe cealaltă 
parte a casei. 


L-aş putea constrânge să facă ceva? Aşa cum m-a 
constrâns el să fac ceva? 

La asta nu putea răspunde. Cel puţin nu încă. Şi un 
singur experiment eşuat îi putea pricinui moartea. 

Thad îşi termină laptele, îşi clăti paharul şi-l puse în 
scurgătorul de vase. Apoi se duse în pivniţă. Acolo, 
între rafturi cu conserve pe dreapta şi rafturi cu 
papetărie pe stânga, se afla o uşă dublă care dădea 
spre întinderea largă de peluză pe care ei o numeau 
curtea din spate. Descuie uşa, împinse ambele 
jumătăţi în sus şi văzu masa de picnic şi grătarul de 
afară, stând în linişte de santinele. Păşi afară pe 
trotuarul de asfalt care dădea ocol acelei părţi a 
casei şi se întâlnea în cele din urmă cu trotuarul 
principal din faţă. 

Trotuarul scânteia ca o sticlă neagră în lumina 
nesigură a semilunii. De-a lungul lui, la intervale 
regulate, vedea pete albe. 

Rahat de vrabie, ca să mă exprim direct, îşi spuse 
el. 

Thad merse încet de-a lungul potecii de asfalt până 
ce se află direct sub geamurile biroului său. De după 
orizont apăru un camion Orinco şi veni în goană în 
josul lui Route 15 către casă, aruncând pentru o 
clipă o lumină puternică peste peluză şi trotuarul de 
asfalt. În acea clipă de lumină, Thad văzu cadavrele 
a două vrăbii zăcând pe trotuar - mormane mici de 
pene din care ieşeau picioare trifurcate. Apoi 
camionul dispăru. În lumina lunii trupurile păsărilor 
moarte deveniră din nou pete neregulate de umbre 
- nimic altceva. 

Au fost reale, îşi spuse el. Vrăbiile au fost reale. 
Clipi. Oroarea revoltată se întoarse, făcându-l să se 
simtă cumva necurat. Încercă să strângă pumnii şi 


mâna stângă îi răspunse cu un țipăt rănit. Puţina 
alinare pe care i-o adusese Percodanul începea deja 
să treacă. 

Au fost aici. Au fost reale. Cum se poate asta? 

Nu ştia. 

Le-am chemat sau le-am creat din nimic? 

Nici asta nu ştia. Dar simţea că e sigur de un lucru: 
vrăbiile care veniseră în noaptea aceea, vrăbiile 
reale care veniseră chiar înainte să-l înghită transa, 
nu erau decât o parte din toate vrăbiile posibile. 
Poate doar o parte microscopică. 

Nu mai vreau niciodată, îşi spuse. Îndurare - nu mai 
vreau niciodată. 

Dar bănuia că ceea ce voia el nu conta. Asta era 
adevărata oroare; atinsese în el un îngrozitor talent 
paranormal, dar nu-l putea controla. Simpla idee de 
control în legătura cu aceasta era o glumă. 

Şi credea că înainte ca povestea aceasta să se 
încheie, păsările aveau să se întoarcă. 

Thad se cutremură şi se duse înapoi în casa. Se 
strecură înăuntrul propriei sale pivnițe ca un hoţ, 
apoi încuie uşa în urma sa şi-şi duse mâna pulsândă 
la culcare. Inainte să se vâre în pat, mai luă un 
percodan, înghiţindu-l cu apă de la robinetul din 
bucătărie. 

Liz nu se trezi când se aşeză lângă ea. După o 
bucată de vreme evada în trei ore de somn intermi- 
tent, fragmentat, în care coşmarurile zburau şi-i 
dădeau târcoale mereu prea departe ca să le poată 
atinge. 


Nouăsprezece „ STARK FACE O 
CUMPARATURA 


1 


Trezirea nu semăna cu o trezire. 

Dacă analizai lucrurile la rece, nu credea că fusese 
vreodată în stare de veghe sau de somn, cel puţin 
nu în sensul obişnuit cu care foloseau oameni 
cuvintele acestea. Într-un fel era de parcă mereu ar 
fi dormit şi nu făcea decât să treacă dintr-un vis în 
altul. In felul acesta, viaţa sa - atât cât îşi amintea 
din ea - era ca un set de cutii din-acelea chinezeşti 
care nu se terminau niciodată sau ca şi cum te-ai 
uita într-un nesfârşit coridor de oglinzi. 

Visul acesta era ca un coşmar. 

Se trezi din somn uşor conştient că nu dormise de 
fapt deloc. Cumva, Thad Beaumont reuşise să-l ţină 
captiv pentru câtăva vreme; reuşise să-l supună 
voinţei sale pentru câtăva vreme. Spusese unele 
lucruri,  dezvăluise unele lucruri, cât timp îl 
comandase Beaumont? Avea impresia că era posibil 
s-o fi făcut... dar se simţea de asemenea destul de 
sigur că Beaumont nu avea să ştie cum să inter- 
preteze lucrurile acelea sau cum să deosebească 
lucrurile importante pe care trebuia să le fi spus de 
acelea care nu aveau nici-o importanţă. 

Se trezi de asemenea din somn simțind durere. 

Inchinase o „dependinţă” cu două camere în East 
Village, chiar pe marginea străzii Avenue B. Când 


deschise ochii, şedea la asimetrica masă din 
bucătărie cu un carneţel deschis în faţă. Peste spă- 
lăcita faţă de masă cerată curgea un pârâiaş de sân- 
ge strălucitor, însă nu era nimic surprinzător la asta, 
fiindcă din dosul palmei sale stângi ieşea un pix Bic. 

Acum, visul începu să-i revină în amintire. 

Aşa reuşise el să-l gonească pe Beaumont din 
mintea sa, singura metodă prin care reuşise să în- 
trerupă legătura pe care rahatul ăla laş reuşise cum- 
va s-o sudeze între ei. Laş? Da. Dar era de aseme- 
nea viclean, şi ar fi fost o idee proastă să uite asta. 
O idee foarte proastă, într-adevăr. 

Stark îşi amintea vag că visase că Thad fusese cu 
el în acel pat - discutau împreună, şopteau şi, la 
început, asta păruse ceva plăcut şi totodată ciudat 
de reconfortant - cum ar fi să discuţi cu fratele tău 
după ce s-a dat stingerea. 

Doar că făceau mai mult decât numai să discute, 
nu-i aşa? 

Ceea ce făcuseră fusese să schimbe secrete... sau, 
mai degrabă, Thad îi punea întrebări şi Stark 
descoperea că-i răspunde. Era plăcut să-i răspundă, 
era reconfortant să-i răspundă. Dar era de aseme- 
nea alarmant. Mai întâi, alarma sa se centrase asu- 
pra păsărilor - de ce-l tot întreba Thad despre păsări; 
Nu era nici-o pasăre. Odată, poate... cu mult, mult 
timp în urmă... dar acum nu mai erau. Nu era decât 
un joc al minţii, o încercare firavă de a-l speria. Apoi, 
puţin câte puţin, sentimentul său de alarmă se 
împleti cu instinctul său de supravieţuire aproape 
excelent acordat - deveni tot mai acut şi mai 
specific pe măsură ce se lupta să se trezească Se 
simţea ca şi când ar fi fost ţinut sub apă, ca şi când 
ar fi fost înecat... 


Astfel, încă în starea aceea jumătate de trezie 
jumătate de visare, se dusese în bucătărie, deschi- 
sese carneţelul şi luase în mână pixul. Nu Thad îi 
spusese să facă asta; de ce ar trebuit s-o facă? Nu 
cumva scria şi el la depărtare de opt sute de kilo- 
metri? Pixul nu era ce-i trebuia, desigur - nici măcar 
nu-i stătea bine în mână - dar avea să fie de ajuns. 
Pentru moment. 

MA DESCOMPUN, scrisese uitându-se la el însuşi 
cum scrie, şi pe-atunci se afla deja foarte aproape 
de oglinda magică ce desparte somnul de trezie, şi 
se luptă să-şi impună propriile gânduri asupra 
pixului, propria sa voinţă asupra a ceea ce trebuia şi 
ce nu să apară pe albul hârtiei, dar era greu, 
Dumnezeule mare, Christoase mare, era atât de-al 
naibii de greu. 

Cumpărase pixul Bic şi şase carneţele de la o 
papetărie chiar după ce sosise în New York City; o 
făcuse chiar înainte să închirieze „dependinţa” aia 
deplorabilă. La magazin se găseau şi creioane Berol 
şi pe ele voise să le cumpere, dar n-o făcuse. 
Fiindcă, indiferent a cui fusese mintea care făcuse 
creioanele să se mişte, mâna lui Thad Beaumont 
fusese cea care le ţinuse, iar el avea nevoie să ştie 
dacă asta era o legătură pe care o putea rupe. Aşa 
că lăsase creioanele şi luase în schimb pixul. 

Dacă putea scrie, dacă putea scrie singur, totul era 
bine şi nu va mai avea absolut nici-o trebuinţă de 
creatura aia jalnică şi plângăcioasă din Maine. Dar 
pixul îi fusese inutil. Oricât de mult se străduise, 
oricât de tare se concentrase, singurul lucru pe care 
reuşise să-l scrie fusese propriul său nume. ÎI 
scrisese întruna: George Stark, George Stark, 
George Stark, până ce, în josul paginii, nu se mai 


aflau cuvinte lizibile, ci doar mâzgălelile frenetice 
ale unui preşcolar. 

leri mersese la o sucursală a Bibliotecii Publice din 
New York şi închiriase pentru o oră una dintre 
maşinile alea de scris electrice IBM de-un gri sumbru 
din Sala de Scris. Ora aceea i se păruse că durează 
o mie de ani. Stătuse într-un separeu închis pe trei 
laturi, degetele îi tremuraseră pe clape şi-şi scrisese 
numele, de data aceasta cu majuscule: 

GEORGE STARK, GEORGE STARK, GEORGE STARK. 

Termină cu asta! strigase în sinea sa. Scrie altceva, 
orice altceva, dar termină cu asta! 

Aşa că încercase. Transpirând, se aplecase peste 
clape şi tastase: Vu/pea cea brună şi iute a sărit 
peste câinele cel leneș. 

Numai că atunci când ridicase ochii spre hârtie, 
văzuse că ceea ce scrisese era: George cel george şi 
Stark a georgit peste stark cel starkeş. 

Simţise o pornire de a smulge IBM-ul din şuruburi şi 
de a o lua razna cu el prin încăpere, rotindu-l 
deasupra capului ca şi ghioaga unui barbar, despi- 
când teste şi frângând coloane vertebrale: dacă nu 
Putea crea, măcar să nimicească! 

In schimb, se controlase (cu un efort uriaş) şi ieşise 
din bibliotecă, mototolind din mers nefolositoarea 
foaie de hârtie într-o mână puternică şi aruncând-o 
într-un coş de gunoi de pe trotuar. Işi amintea acum, 
cu pixul Bic în mână, extrema furie oarbă pe care o 
încercase descoperind că fără Beau-mont nu putea 
scrie altceva decât propriul său nume. 

Şi teama. 

Panica. 


6 Frază-tip în prezentarea formatului corpurilor de literă - n. tr. 


Dar încă-l mai stăpânea pe Beaumont, nu-i aşa? 
Poate că Beaumont credea că lucrurile stăteau in- 
vers, dar poate... poate că pe Beaumont îl aştepta o 
surpriză a dracului de mare. 

Pierd, scrise şi, lisuse, mai mult nu-i putea spune 
lui Beaumont - ceea ce scrisese deja era şi aşa des- 
tul de rău. Făcu o încercare supremă de a dobândi 
control asupra mâinii sale trădătoare. De a se trezi. 

COEZIUNEA necesară, scrise mâna lui ca pentru a 
amplifica gândul dinainte şi, brusc, Stark se văzu 
înjunghiindu-l pe Beaumont cu pixul. Işi spuse: Și-o 
şi pot face. Nu cred că tu poți, Thad, fiindcă atunci 
când analizezi lucrurile la rece, tu nu eşti decât o 
sorbitură lungă de lapte, nu-i aşa? Dar când vine 
vorba să pui piciorul în prag... eu o pot face, 
nemernic ce eşti. Cred c-ar trebui să ştii asta deja. 

Apoi, chiar dacă totul nu era decât un vis în alt vis, 
chiar dacă el se afla în ghearele sentimentului ăla 
oribil, vertiginos, de-a nu mai avea control, îşi 
recapătă o parte din sălbatica şi indubitabila sa 
încredere în sine şi reuşi să străpungă scutul som- 
nului, în acel moment triumfal de ieşire la suprafaţă, 
înainte ca Beaumont să-l poată îneca, apuca pixul -, 
şi reuşi în sfârşit să scrie cu el. 

Preţ de o clipă - şi nu fu decât o clipă - avu senzaţia 
că două mâini diferite strângeau două instrumente 
de scris diferite. Sentimentul fu prea clar, prea real, 
ca nu fie altceva decât real. 

Nu există nici-o pasăre, scrise - prima propoziţie 
adevărată pe care o scrisese vreodată ca fiinţă fizi- 
că. Era îngrozitor de greu să scrie; numai o creatură 
animată de-o determinare supranaturală ar fi putut 
îndura efortul. Dar, odată ce cuvintele fură 
aşternute pe hârtie, simţi cum i se întăreşte contro- 


lul asupra sa. Strânsoarea celeilalte mâini slăbi şi 
Stark începu s-o strângă el, nefăcând dovadă de 
niciun pic de milă sau preget. 

Îneacă-te pentru o vreme, îşi spuse. Vezi cum îţi 
place JIE. 

Într-o frenezie mai iute şi mult mai satisfăcătoare 
decât şi cel mai puternic orgasm, scrise: nu EXISTA 
NICI-O FUTUTĂ DE PASĂRE, o, fiu de curvă, ieşi din 
CAPUL meu! 

Apoi, înainte să se poată gândi la asta - actul 
gândirii ar fi putut provoca o ezitare fatală - răsuci 
pixul Bic într-un arc scurt, strâns. Vârful de oţel i se 
înfipse în mâna dreaptă... şi, sute de kilometri mai la 
nord, îl simţi pe Thad Beaumont răsucind creionul 
Berol Black Beauty şi înfigându-l în mâna sa stângă. 

Atunci se trezi - atunci se treziră amândoi - cu 
adevărat. 


2 


Durerea era sfârâitoare şi enormă - dar era de 
asemenea eliberatoare. Stark strigă, întorcându-şi 
capul transpirat spre braţ ca să înăbuşe sunetul 
însă, pe lângă durere, fu un strigăt şi de bucurie şi 
euforie. 

Îl simţi pe Beaumont înăbuşindu-şi şi el strigătul în 
biroul său din Maine. Starea de conştienta pe care o 
crease Beaumont între ei nu se spulberă; era mai 
degrabă ca un nod bine strâns care cedă sub 
presiunea unei ultime smucituri straşnice. Stark 
simţi, aproape că văzu, sonda pe care nemernicul 
ăla trădător i-o înfipsese în cap cât timp el dormea, 
răsucindu-se şi zbătându-se acum, retrăgându-se ca 
un şarpe. 


Stark se întinse, nu fizic, ci cu mintea, şi apucă de 
coadă sonda mentală a lui Thad. Ochiul din mintea 
lui Stark o vedea ca un vierme, o larvă grasă şi albă 
umplută cu măruntaie şi putregai. 

Se gândi să-l facă pe Thad să apuce încă un creion 
din borcan şi să-l folosească pentru a se înjunghia 
din nou - în ochi, de data aceasta. Sau poate că l-ar 
fi făcut să-şi vâre vârful creionului adânc în ureche, 
spărgând timpanul şi săpând după carnea moale a 
creierului de mai încolo. Aproape că-l putea auzi pe 
Thad strigând. Strigătul acela nu avea cum să-l mai 
poată înăbuşi. 

Apoi se opri. Nu-l voia mort pe Beaumont. Cel 
puţin, nu încă. 

Nu până ce Beaumont îl va învăţa cum să trăiască 
pe picioarele sale. 

Stark îşi relaxa încet pumnul şi, făcând asta, simţi 
pumnul în care ţinea esenţa lui Beaumont - pumnul 
mintal, care se dovedise absolut la fel de iute şi de 
nemilos ca şi pumnul său fizic - deschizându-se şi el. 
ÎI simţi pe Beaumont, larva aceea albă şi dolofană, 
îndepărtându-se, scheunând şi gemând. 

Doar pentru moment, şopti el şi reveni la cealaltă 
problemă ce trebuia rezolvată. 

Strânse mâna stângă pe pixul ce-i ieşea din mâna 
dreaptă. Îl scoase încet afară. Apoi îl aruncă în coşul 
de gunoi. 


3 


Pe scurgătorul de inox pentru vase de lângă chiu- 
vetă se afla o sticlă de Glenlivet. Stark o luă şi se 
duse în baie. Mergând, mâna sa dreaptă i se legănă 
pe lângă corp, stropind linoleumul copt şi ros cu 


picături de sânge de dimensiunea unor bănuţi. 
Gaura din mână se afla la aproximativ un centi- 
metru sub încheieturile degetelor şi uşor la dreapta 
celei de la degetul mijlociu. Era perfect rotundă. 
Urma lăsată de cerneala neagră pe marginea găurii, 
împreună cu sângerarea şi traumatismul intern, o 
făceau să semene cu o rană prin împuşcare. Incercă 
să strângă palma. Degetele se mişcară... Insă 
Puternicul val de durere care rezultă fu prea mare 
ca să ducă experimentul mai departe. 

Trase de lanţul de deasupra oglinzii dulăpiorului cu 
medicamente şi becul de şaizeci de waţi fără abajur 
se aprinse. Folosi braţul drept ca să ţină sticla de 
whisky strânsă lângă corp pentru a-i putea desface 
capacul. Apoi întinse mâna rănită cu degetele 
răşchirate deasupra chiuvetei. Oare şi Beaumont 
făcea acelaşi lucru în Maine? Se îndoia. Se îndoia că 
Beaumont avea curajul necesar să-şi curețe propria 
mizerie. Fără-ndoială că se afla acum în drum spre 
spital. 

Stark turnă whisky în rană şi un fulger de durere 
pură, oţelită, îi străbătu braţul în sus până la umăr. 
Văzu whisky-ul făcând spume în rană, văzu fuioare 
mici de sânge plutind în lichidul chihlimbariu şi 
trebui să-şi îngroape iarăşi faţa în mâneca plină de 
sudoare a cămăşii. 

Credea că durerea nu-l va părăsi niciodată, dar 
într-un tărziu începu s-o facă. 

Incercă să aşeze sticla de whisky pe raftul prins cu 
şuruburi în peretele faianţat de sub oglindă. Mâna îi 
tremura prea tare pentru ca această operaţiune să 
aibă şanse de reuşită, aşa că o puse în schimb pe 
podeaua de tinichea acoperită de rugină a cabinei 
de duş. Intr-un minut, va vrea să bea o duşcă. 


Ridică mâna la lumină şi se uită în rană. Putea 
vedea becul prin ea, dar vag - era ca şi când s-ar fi 
uitat printr-un filtru roşu acoperit cu un soi de mi- 
zerie membranoasă. Nu-şi înfipsese pixul până pe 
partea cealaltă a mâinii, dar mai lipsise al naibii de 
puţin. Poate că Beaumont se descurcase mai bine. 

Putea măcar spera asta. 

Îşi tinu mâna sub robinetul de apă rece, depărtând 
degetele pentru a deschide rana cât mai mult 
posibil, apoi se pregăti să îndure durerea. Aceasta fu 
puternică la început - trebui să-şi înăbuşe un alt 
strigăt cu dinţii încleştaţi şi cu buzele strânse într-o 
linie albă şi subţire - dar apoi îi amorţi mâna şi fu 
mai bine. Se forţă să o ţină sub robinet preţ de 
exact trei minute. Apoi închise robinetul şi o ridică 
iarăşi la lumină. 

Încă se mai vedea prin ea strălucirea becului, dar 
acum era ştearsă şi îndepărtată. Rana se închidea. 
Corpul său părea să aibă uimitoare puteri de rege- 
nerare, iar asta era cât se poate de amuzant, fiindcă 
în acelaşi timp se descompunea. lşi pierdea coe- 
ziunea, scrisese el. lar asta era destul de aproape de 
adevăr. 

Se uită fix la faţa sa în oglinda pătată şi cu valuri a 
dulăpiorului cu medicamente preţ de treizeci de 
secunde sau mai mult, apoi îşi reveni în fire cu o 
tresărire fizică. Uitându-se la faţa sa, la fel de bine 
ştiută şi de familiară şi totuşi atât de nouă şi 
ciudată, se simţea ca şi când ar cădea într-o transă 
hipnotică. Bănuia că, dacă s-ar uita la ea destul de 
mult, exact asta ar păţi. 

Deschise dulăpiorul cu medicamente, înlăturând 
oglinda şi repugnat de fascinanta sa faţă. lnăuntru 
se afla o colecţie restrânsă şi ciudată de lucruri: 


două aparate de ras de unică folosinţă, unul folosit; 
sticle de fard; o pudrieră; mai multe bucăţi de bu- 
rete fin de culoarea ivoriului acolo unde nu căpă- 
taseră culoarea uşor întunecată a pudrei de faţă; o 
sticlă de aspirină simplă. Niciun plasture. Plasturii 
erau ca poliţiştii, îşi spuse el - nu-i niciodată unul 
la-ndemână când ai nevoie de el. Însă nu făcea 
nimic - îşi va mai dezinfecta rana cu whisky (după 
ce-şi va dezinfecta şi gâtlejul cu o duşcă sănătoasă, 
desigur) şi-apoi o va înfăşură într-o batistă. Nu 
credea că avea să se infecteze; părea imun la infec- 
ţii. Găsea că şi asta era amuzant. 

Desfăcu sticla de aspirină cu dinţii, scuipă capacul 
în chiuvetă, apoi înclină sticla şi-şi scutură şase 
pastile în gură. Luă whisky-ul din cabina de duş şi 
înghiţi aspirinele cu o duşcă. Alcoolul ajunse în 
stomac şi acolo înflori reconfortant. Apoi mai turnă 
câtva şi peste mână. 

Se duse în dormitor şi deschise sertarul de sus al 
unui birou care trăise şi vremuri mai bune - mult mai 
bune. Acesta şi o sofa extensibilă antică erau 
singurele piese de mobilier din cameră. 

Sertarul de sus era singurul în care se mai afla şi 
altceva în afară de pagini scoase din Daily News şi 
folosite ca aşternut: trei perechi de chiloţi încă în 
ambalajul lor original, două perechi de şosete încă 
înfăşurate în eticheta producătorului, o pereche de 
jeanşi Levi's şi o batistă Hav-a-Hank, şi ea în am- 
balajul original. Rupse celofanul cu dinţii şi legă 
batista în jurul rănii. Whisky-ul chihlimbariu pătrunse 
prin materialul subţire, apoi şi un boboc mic de 
sânge. Stark aşteptă să vadă dacă se va răspândi, 
dar n-o făcu. Bun lucru. Foarte bun lucru. 


Reuşise Beaumont să recepţioneze vreo informaţie 
senzorială! se întrebă. Ştia, poate, că George Stark 
se adăpostea în momentul acela într-un apartament 
mic şi soios din East Village, într-o clădire ordinară 
unde gândacii păreau suficient de mari să poată 
fura cecurile de ajutor social? Nu credea, dar nu 
avea rost să-şi asume riscuri când nu trebuia. li 
promisese lui Thad o săptămână să se hotărască şi, 
chiar dacă acum era absolut sigur că Thad nu avea 
de gând să înceapă să scrie din nou cu numele de 
Stark, va avea grijă ca Thad să aibă la dispoziţie tot 
timpul pe care i-l promisese. 

Era om de cuvânt, în definitiv. 

Probabil că Beaumont va avea nevoie de puţină 
inspiraţie. Una dintre acele mici torţe cu propan pe 
care le poţi cumpăra în magazinele cu articole de 
fierărie aşezată sub tălpile copiilor lui pentru câteva 
secunde trebuia să fie de ajuns, credea Stark, dar 
asta mai trebuia să aştepte. Pentru moment, va juca 
un joc al aşteptării... şi, cât va face asta, nu strica să 
înceapă călătoria spre nord. Ca să dobândească 
puţină poziţie pe teren, s-ar putea spune. Avea, în 
definitiv, maşina - Toronado-ul negru. Era pus la 
păstrare, dar asta nu însemna că trebuia să rămână 
la păstrare. Putea pleca din New York City în 
dimineaţa următoare. Dar, înainte de asta, avea de 
făcut o cumpărătură... iar în momentul de faţă 
trebuia să folosească nişte cosmetice din dulăpiorul 
din baie. 


4 


Scoase borcănaşele cu fard lichid, pudra, bureţii, 
înainte să înceapă, mai trase o duşcă sănătoasă din 


sticlă. Mâinile îi erau iarăşi sigure, însă cea dreaptă 
îi pulsa tare. Asta nu-l deranja în mod deosebit; dacă 
a lui pulsa, a lui Beaumont trebuia să urle. 

Se aşeză în faţa oglinzii, atinse arcul de piele de 
sub ochiul stâng cu degetul stâng, pe care îl lăsă să 
coboare pe obraz spre colţul gurii. 

- Imi pierd coeziunea, murmură el şi, mamă draga, 
asta-n mod sigur era adevărat. 

Când se uitase prima oară la faţa lui - 
îngenunchind în faţa cimitirului Homeland, privind 
pre lung într-o baltă a cărei suprafaţă nemişcată şi 
soioasă fusese luminată de luna albă şi rotundă a 
unui stâlp din apropiere - fusese mulţumit. Era exact 
aşa cum îi apăruse în visele pe care le avusese cât 
stătuse închis în carcera ca un pântece a imaginaţiei 
lui Beaumont. Văzuse un om chipeş într-un fel 
convenţional, ale cărui trăsături erau puţin cam prea 
late ca să atragă multă atenţie. Dacă ar fi fost 
fruntea atât de înaltă, ochii atât de depărtaţi, ar fi 
putut fi genul acela de faţă care le-ar fi făcut pe 
femei să întoarcă privirea. O fată, perfect nedefinită 
(dacă există aşa ceva) ar putea atrage atenţie şi nu- 
mai fiindcă nu are nici-o trăsătură care să reţină pri- 
virea înainte ca aceasta să o abandoneze şi să trea- 
că mai departe; extrema ei normalitate poate stârni 
acea privire şi s-o facă să se întoarcă. Faţa pe care o 
văzuse Stark pentru prima oară cu ochi adevăraţi în 
baltă, rata gradul acela de simplitate cu o marjă 
confortabilă. O găsise ca fiind faţa perfectă, una pe 
care nimeni n-avea s-o poată descrie după aceea. 
Ochi albaştri... un ten ce ar fi putut părea puţin ciu- 
dat la cineva cu păr atât de deschis la culoare... şi 
asta era! Asta era tot! Privitorul avea să fie forţat 
să-şi coboare privirea la umerii laţi care erau cu 


adevărat cel mai distinctiv lucru al său... iar lumea 
era plină de bărbaţi laţi în umeri. 

Acum, totul se schimbase. Acum, faţa sa devenise 
în mod hotărât ciudată... şi dacă nu începea curând 
să scrie din nou, avea să devină mai mult decât 
ciudată. Avea să devină grotescă. 

Îmi pierd coeziunea, îşi spuse din nou. Dar vei pune 
capăt lucrului ăsta, Thad. Când vei începe cartea 
despre lovitura cu maşina blindată, ceea ce ai se 
întâmplă va începe să se retragă. Nu ştiu cum de 
ştiu asta, dar o ştiu. 

Trecuseră două săptămâni de când se văzuse 
prima oară în balta aceea, iar faţa sa suferise de 
atunci un proces constant de degenerare. Fusese 
imperceptibil la început, atât de imperceptibil încât 
reuşise să se convingă că de vină nu era decât ima- 
ginaţia sa... dar, pe măsură ce schimbările începu- 
seră să se accelereze, poziţia aceea devenise discu- 
tabilă şi fusese nevoit să o abandoneze. Văzând o 
fotografie de-a lui de atunci şi una de acum l-ar fi 
făcut pe cineva să se gândească la un om care fu- 
sese expus unui ciudat fel de radiaţii sau unei sub- 
stanţe chimice corosive. George Stark părea să su- 
fere un colaps spontan al tuturor ţesuturilor sale moi 
în acelaşi timp. 

Laba gâştei de la colţul ochilor, semnele obişnuite 
ale vârstei de mijloc pe care le văzuse în baltă, erau 
acum nişte crestături adânci. Pleoapele i se lăsaseră 
şi căpătaseră textura dură a pielii de crocodil. 
Obrajii începuseră să prindă şi ei un aspect 
asemănător, zbârcit şi crăpat. Marginile ochilor se 
înroşiseră, oferindu-i înfăţişarea deplorabilă a unui 
om care nu ştie că e timpul să-şi scoată nasul din 
sticlă. Linii adânci se căscaseră în carnea feţei sale, 


de la comisura buzelor şi până la linia maxilarului, 
dându-i gurii sale neliniştitorul aspectul al momâii 
unui ventriloc. Părul blond, plăpând la început, 
devenise şi mai plăpând, retrăgându-i-se de la 
tâmple şi expunând pielea roz a tigvei sale. Pe dosul 
Palmelor îi apăruseră pete galbene. 

Ar fi putut trece cu vederea toate acestea fără să 
apeleze la machiaj. Nu arăta decât bătrân, în defi- 
nitiv, iar bătrâneţea nu era câtuşi de puţin remarca- 
bilă. Forţa sa părea neştirbită. In plus, era acea si- 
guranţă de nezdruncinat că, odată ce el şi cu 
Beaumont aveau să înceapă din nou să scrie - să 
scrie cu numele de George Stark, desigur -, procesul 
avea să-şi inverseze cursul. 

Dar acum dinţii i se slăbiseră în gingii. Şi avea şi 
inflamații. 

O observase pe prima în interiorul cotului său drept 
cu trei zile în urmă - o pată roşie, mărginită de 
jur-împrejur de pliuri de piele moartă. Era genul de 
pată pe care îl asocia cu pelagra, care bântuise în 
Sudul îndepărtat încă din anii 1960. Alaltăieri mai 
văzuse una, de data aceasta pe gât, sub lobul 
urechii stângi. Răsalaltăieri, una pe piept, sub sfâr- 
curi, cealaltă mai jos de buric. 

Astăzi îi apăruse prima pe faţă, la tâmpla stângă. 

Nu dureau. Simţea o mâncărime surdă, adâncă, 
dar asta era tot... cel puţin în privinţa a ceea ce sim- 
tea. Dar se răspândeau cu repeziciune. Braţul său 
drept era acum o roşeaţă mată, umflată, de la în- 
cheietura cotului şi până la umăr. Făcuse greşeala 
să se scarpine şi pielea cedase cu o uşurinţă revol- 
tătoare. Un amestec de sânge şi puroi gălbui ieşise 
la suprafaţă de-a lungul şanţurilor pe care le lăsa- 
seră unghiile sale, iar rănile emanau un miros dez- 


gustător, gazos. Şi totuşi nu era o infecţie. Ar fi jurat 
că nu era asta. Era mai degrabă un fel de... igrasie. 

Uitându-se acum la el, cineva - chiar şi o persoană 
cu educaţie medicală - ar fi bănuit probabil un 
melanom, cauzat poate de expunerea la radiaţii de 
mare intensitate. 

Totuşi, inflamaţiile nu-l îngrijorau prea tare. Bănuia 
că aveau să crească în număr, să-şi mărească zona 
de apariţie, să se unească între ele şi-n cele din 
urmă să-l înghită de viu... dacă le dădea voie s-o 
facă. Dat fiind că nu avea de gând să facă asta, nu 
aveau de ce să-l îngrijoreze. Dar nu mai putea fi 
doar o faţă în mulţime dacă trăsăturile acelei feţe se 
transformau într-un vulcan în erupție. De aici şi 
machiajul. 

Aplică cu grijă fondul de ten lichid folosind bucăţile 
de bureţi, împrăştiindu-l în sus de la pomeţi spre 
tâmple, acoperind în cele din urmă umflătura roşie 
mată de lângă sprânceana sa dreaptă şi noua 
inflamație care tocmai începea să iasă prin piele 
deasupra pometului stâng. Un bărbat fardat din 
abundență nu semăna decât cu un singur lucru pe 
faţa pământului lui Dumnezeu, descoperise Stark, 
iar lucrul acesta era un bărbat fardat din abundentă. 

Adică fie un actor dintr-o telenovelă de televiziune, 
fie un invitat la emisiunea lui Donahue. Insă orice ar 
fi aplicat peste inflamații era bine-venit, iar tenul 
său diminua întrucâtva efectul machiajului. Dacă 
stătea în semiîntuneric sau era văzut într-o lumină 
artificială, abia dacă se observa ceva. Sau aşa spera 
el. Existau şi alte motive de a sta departe de lumina 
directă a soarelui. Bănuia că soarele accelera de 
fapt dezastruoasa reacţie chimică de avea loc 
înăuntrul său. Era aproape ca şi când s-ar fi 


transformat într-un vampir. Dar asta nu conta; 
intr-un fel, întotdeauna fusese un vampir. Pe lângă 
asta - sunt o persoană de noapte, întotdeauna am 
fost, pur şi simplu ăsta-i felul meu. 

Asta îl făcu să rânjească, iar rânjetul expuse vederii 
nişte dinţi ca nişte colţi. 

Înfiletă capacul înapoi pe borcănaşul cu fond de 
ten lichid şi începu să se pudreze. Mă simt cum mi- 
ros, îşi spuse, şi-n curând şi alţii vor putea să-mi 
simtă mirosul - un miros gros, neplăcut, ca o con- 
servă de carne ce-a stat o zi întreagă la soare. Asta 
nu-i bine, prieteni şi amici de suflet. Asta nu-i deloc 
bine. 

- O să scrii, Thad, spuse el, uitându-se în oglindă. 
Dar, cu puţin noroc, n-o să trebuiască s-o faci multă 
vreme. 

Rânji mai larg, scoțând la vedere un incisiv ce se 
înnegrise şi murise. 

- Sunt o persoană care prinde repede. 


5 


La zece şi un sfert în ziua următoare, un papetar 
de pe Houston Street vându trei cutii de creioane 
Berol Black Beauty unui bărbat înalt şi lat în umeri 
îmbrăcat într-o cămaşă ecosez, jeanşi şi purtând 
ochelari de soare foarte mari. Bărbatul purta de 
asemenea un machiaj gros, observă papetarul - 
probabil ca urmare a nopţii petrecute hoinărind prin 
barurile de sado-masochişti. lar după cum mirosea, 
papetarul îşi spuse că făcuse mai mult decât doar 
să-şi arunce pe piele bătrâna apă de colonie English 
Leather; mirosea ca şi când ar făcut baie în ea. Apa 
de colonie nu ascundea faptul că tipul cu umeri laţi 


mirosea revoltător. Papetarul se gândi pentru o 
secundă - şi numai pentru o secundă - să facă o 
glumă, dar apoi se răzgândi. În definitiv, paţachina 
nu cumpăra decât nişte creioane nu un Rolls-Royce 
Corniche. Era mai bine să nu-şi aprindă paie-n cap. 


6 


Stark făcu o oprire scurtă înapoi la „dependinţa” 
din East Village, ca să-şi îndese puţinele obiecte 
personale în rucsacul pe care-l cumpărase de la 
magazinul Army-Navy în prima sa zi petrecută în 
viermănosul Măr cel Mare. Dacă n-ar fi fost sticla de 
whisky, probabil că nici nu s-ar fi deranjat să se mai 
întoarcă. 

Urcând şubredele scări din faţa clădirii, trecu pe 
lângă trupurile mici a trei vrăbii moarte fără să le 
observe. 

Plecă din Avenue B pe jos... dar nu merse astfel 
cale lungă. Un om hotărât, descoperise el, îşi poate 
găsi întotdeauna o maşină dacă are nevoie de ea. 


Douăzeci - PESTE TERMENUL LIMITĂ 


1 


Ziua când se termină săptămâna de grație a lui 
Thad Beaumont păru mai degrabă o zi de la sfârşitul 
lui iulie decât una din a treia săptămână a lui iunie. 
Thad parcurse cei douăzeci şi nouă de kilometri 
până la Universitatea din Maine sub un cer de 
culoarea cromului mat, sistemul de aer condiționat 
din Suburban-ul său funcționând la capacitate ma- 
ximă, în pofida cantității mari de benzină pe care o 
consuma. In spatele lui venea un Plymouth de-un 
maro închis. Nu se apropia nici-o clipă la o distanţă 
mai mare decât lungimea a două maşini şi niciodată 
nu rămânea în urmă mai mult de lungimea a cinci. 
Rareori permitea unei alte maşini să intre între ea şi 
Suburban-ul lui Thad; dacă se întâmpla ca una să se 
strecoare la o intersecţie sau în zona cu şcoli din 
Veazie în coloana pe care o formau ele două, 
Plymouth-ul maro o depăşea imediat... iar dacă 
manevra aceasta nu părea posibilă atunci, unul 
dintre cei doi gardieni ai lui Thad trăgea husa de pe 
girofarul albastru montat pe bord. Câteva pâlpâiri 
ale acestuia rezolvau problema. 

Thad conduse în mare parte cu mâna dreaptă, 
folosind stânga doar când era absolută nevoie. 

Mâna era într-o stare mai bună acum, dar încă îl 
durea ca naiba dacă o îndoia sau strângea prea fără 
milă, şi se trezi ca număra invers ultimele câteva 


minute ale ultimei ore dinainte să poată mai poată 
lua încă un Percodan. 

Liz nu voise ca el să meargă la Universitate în ziua 
aceea, iar poliţiştii statali însărcinaţi cu protejarea 
familiei Beaumont nu se arătaseră nici ei de acord 
cu ideea. Pentru aceştia, problema era simplă: nu 
voiseră să-şi împartă echipa de supraveghere. Cu 
Liz, lucrurile erau puţin mai complicate. Lucrul 
despre care vorbise ea fusese mâna lui; îşi putea 
deschide rana dacă încerca să conducă, spunea ea. 
Ce i se citea în ochi era cu totul altceva. Ochii ei nu 
spuneau decât George Stark. 

De ce naiba trebuie să te duci, totuşi, la lucru 
astăzi? voise să ştie - iar asta era o întrebare la care 
trebuise să se aştepte, fiindcă semestrul se înche- 
iase, era încheiat de-o bună bucată de vreme deja, 
iar el nu ţinea niciun curs de vară. Ceea ce alesese 
într-un final drept motiv fuseseră Dosarele Speciale. 

Şaizeci de studenţi făcuseră cerere de înscriere la 
Eh-7A, cursul Special de scriere creatoare al De- 
partamentului. Acesta era de două ori numărul stu- 
denţilor care făcuseră cerere de înscriere pentru 
cursul Special de scriere creatoare din semestrul 
trecut, de toamnă, dar (elementar, dragul meu 
Watson) toamna trecută lumea - inclusiv acea parte 
din el care urma cursurile Facultăţii de Filologie la 
Universitatea din Maine - nu ştiuse că bătrânul 
Beaumont cel plictisitor se întâmpla să fie de 
temenea George Stark cel mişto. 

Aşa că îi spusese lui Liz că voia să scoată dosarele 
acelea şi să înceapă să le analizeze, reducând cele 
şaizeci de cereri ale studenţilor la cincisprezece - 
numărul maxim de studenţi pe care-l putea accepta 
(şi probabil cu paisprezece mai mult decât cei pe 


care chiar îi putea învăţa ceva) la un curs de scriere 
creatoare. 

Ea voise, desigur, să ştie de ce nu putea amâna 
asta cel puţin până în iulie, şi-i amintise (tot desigur) 
că o amânase cu un an în urmă până la mijlocul lui 
august. El se întorsese la marea creştere a 
numărului de cereri, apoi adăugase cu virtuozitate 
că nu voia ca lenea de vara trecută să devină un 
obicei. 

In cele din urmă, ea nu se mai opusese - nu fiindcă 
o convinseseră argumentele lui, credea el, ci fiindcă 
vedea că era pus pe plecare, indiferent ce-ar spune 
ea. lar ea ştia la fel de bine ca şi el că vor trebui să 
înceapă să iasă din nou, mai devreme sau mai târziu 
- să se ascundă în casă până ce George Stark va fi 
omorât sau arestat nu era o opţiune foarte 
atractivă. Insă ochii ei tot fuseseră plini de-o teamă 
surdă, întrebătoare. 

Thad îi sărutase pe ea şi pe gemeni şi plecase 
repede. Ea arăta ca şi când ar fi putut începe curând 
să plângă, iar dacă el se afla încă acasă când avea 
să se întâmple asta, avea să rămână acasă. 

Motivul nu erau dosarele Speciale, desigur. 

Era termenul limită. 

Se trezise dimineaţa plin de propria sa teama 
surdă, un sentiment la fel de neplăcut ca o crampa 
la stomac. George Stark sunase în seara de 10 iunie 
şi-i dăduse o săptămână să se apuce de romanul 
despre jaful cu maşina blindată. Thad încă nu făcuse 
nimic în direcţia aceea... chiar dacă vedea cum se 
putea dezvolta cartea cu fiecare zi care trecea. De 
doua ori chiar visase cu ea. Fusese o pauză bine- 
venită de la visul în care făcea turul propriei sale 
case pustii şi, la o simplă atingere, lucrurile explo- 


dau. Dar în dimineaţa aceea, primul său gând fus- 
ese: Termenul limită. Am depăşit termenul limită. 

Asta însemna că sosise iarăşi momentul să discute 
cu George, oricât de puţin îşi dorea asta. Era 
momentul să afle exact cât de furios era George. Ei 
bine... credea că acest lucru îl ştia deja. Dar era 
foarte posibil şi ca, dacă el era foarte furios, atât de 
furios încât să nu aibă control asupra sa, şi dacă 
Thad reuşea să-l facă să-şi piardă tot controlul, 
vulpoiul bătrân de George să facă o greşeală şi să 
lase să-i scape ceva. 

Pierd coeziunea. 

Thad avea impresia că George deja lăsase să-i 
scape ceva când îi permisese mâinii sale băgăcioase 
să scrie cuvintele acelea în jurnal. Dacă putea fi 
măcar sigur ce însemnau, fireşte. Avea o bănuială... 
dar nu era sigur. lar o greşeală în acel punct putea 
însemna mai mult decât doar viaţa sa. 

Aşa că era pe drum spre Universitate, pe drum 
spre biroul său din clădirea Facultăţilor de Filologie 
şi Matematică. Era pe drum într-acolo nu să adune 
dosarele Speciale - chiar dacă avea să facă şi asta -, 
ci fiindcă acolo avea un telefon, un telefon 
neurmărit, şi fiindcă trebuia făcut ceva. Depăşise 
termenul limită. 

Uitându-se în jos la mâna sa stângă, care se 
odihnea pe volan, îşi spuse (nu pentru prima oară în 
timpul săptămânii aceleia lungi, lungi) că telefonul 
nu era singurul mod de a intra în legătură cu 
George. Dovedise lucrul acesta... Insă preţul fusese 
foarte mare. Nu era vorba doar de chinuitoarea 
agonie a înfigerii unui creion ascuţit în dosul palmei 
sau de oroarea provocată de vederea corpului său 
scăpat de sub control rânindu-se singur la comanda 


lui Stark - a vulpoiului bătrân de Stark care părea să 
fie fantoma unui om ce nu existase niciodată. Plătise 
adevăratul preţ în minte. Adevăratul preţ fusese 
venirea vrăbiilor; teroarea adusă de realizarea 
faptului că forţele care acționau acolo erau mult mai 
mari şi chiar mai incomprehensibile decât George 
Stark însuşi. 

Vrăbiile, devenise din ce în ce mai sigur, însemnau 
moarte. Dar pentru cine? 

Era îngrozit că va trebui să facă faţă vrăbiilor ca să 
intre din nou în legătură cu George Stark. 

Şi le putea vedea venind; le putea vedea sosind în 
acel nebulos punct median unde ei doi erau co- 
nectaţi, locul acela unde va trebui în cele din urmă 
să se lupte cu George Stark pentru control asupra 
sufletului pe care-l împărțeau şi care nu era decât 
unul. 

Se temea că ştie cine va câştiga lupta în locul 
acela. 


2 


Alan Pangborn stătea la biroul său din spatele Ofi- 
ciului Şerifului Districtului Castle, care ocupa o aripă 
a Clădirii Municipalităţii din Castle Rock pusese o 
săptămână lungă şi obositoare şi pentru el; dar asta 
nu era nimic nou. De-ndată ce vara se punea 
într-adevăr pe roţi în The Rock, aşa era mereu. 
Serviciul în cadrul forţelor de ordine de la Ziua 
Eroilor şi până la Ziua Muncii era întotdeauna o 
nebunie în Ţara Vacanţei. 

Cu cinci zile în urmă, pe Route 117 se înregistrase 
un carambol zgomotos care implicase patru maşini, 
un accident provocat de alcool, în urma căruia 


muriseră două persoane. Două zile mai târziu, 
Norton Briggs îşi lovise nevasta cu o tigaie, lăsând-o 
lată pe podeaua bucătăriei. Norton îşi lovise nevasta 
de multe alte ori în timpul celor douăzeci de ani 
agitaţi ai căsătoriei lor, dar de data aceasta se pare 
că credea că o omorâse. Scrisese un bilet scurt, 
bogat la capitolul remuşcări şi cam sărac la cel de 
gramatică, apoi îşi luase singur viaţa cu un revolver 
de calibrul 38. Când soţia lui, nici ea mare savantă, 
se trezise şi găsise cadavrul aproape rece al 
torţionarului lângă ea, dăduse drumul la gaz în 
cuptor şi-şi vârâse capul înăuntru. Paramedicii de la 
Serviciul de Salvare din Oxford o salvaseră. La 
mustață. 

Doi puşti din New York se îndepărtaseră de lângă 
cabana părinţilor de pe malul lacului Castle şi se 
pierduseră în pădure, exact ca Hansel şi Gretel. 
Fuseseră găsiţi opt ore mai târziu, speriaţi, dar altfel 
teferi. John LaPointe, cel mai destoinic ajutor al lui 
Alan, nu era într-o formă foarte bună; era acasă, 
unde suferea din cauza multiplelor înţepături de 
urzică pe care le căpătase în timpul căutării. La 
Bufetul lui Nan avusese loc o bătaie cu pumni între 
doi vilegiaturişti pentru ultimul exemplar al ediţiei 
duminicale a ziarului New York Times, o altă bătaie 
cu pumni în parcarea de la Mellow Tiger; un pescar 
de week-end îşi sfâşiase jumătate din urechea 
dreaptă încercând să facă o lansare fistichie în 
lac-trei cazuri de furt din magazin; şi un neînsemnat 
arest pentru posesie de droguri la Universe, salonul 
de biliard şi jocuri video din Castle Rock. 

Exact săptămâna de iunie tipică pentru un oraş 
mic, un soi de sărbătoare a marii deschideri pentru 
vară. Alan abia dacă avea suficient timp să bea o 


ceaşcă de cafea întreagă fără întrerupere. Şi totuşi, 
descoperise că gândul i se întorcea întruna la Thad 
şi Liz Beaumont... la ei şi la omul care-i bântuia. 
Omul acela îl omorâse şi pe Homer Gamache. Alan 
dăduse mai multe telefoane la poliţiştii din New York 
City - exista un anume locotenent Reardon căruia 
probabil că i se acrise acum destul de tare de el -, 
dar nu aveau nimic nou de raportat. 

Alan venise în după-amiaza aceea la serviciu şi 
găsise biroul neaşteptat de liniştit. Sheila Brigham 
nu avea nimic de raportat de la dispecerat, iar 
Norris Ridgewick moţăia în scaunul din zona pentru 
relaţii cu publicul, cu picioarele pe masă. Alan ar fi 
trebuit să-l trezească - dacă Danforth Keeton, şeful 
Consiliului Local, intra şi-l vedea stând aşa, urma să 
facă istericale -, dar pur şi simplu nu se putu îndura 
s-o facă. Fusese o săptămână plină şi pentru Norris. 
El fusese însărcinat să curețe mizeria de pe 117 
după accidente şi făcuse o treabă a naibii de bună, 
cu sau fără stomac sensibil. 

Alan şedea acum la masa sa, făcând umbre de 
animale într-o bucată de lumină solară care cădea 
pe zid... şi gândurile i se întoarseră încă o dată la 
Thad Beaumont. După ce primise binecuvântarea lui 
Thad, doctorul Hume din Orono îl sunase pe Alan ca 
să-i spună că analizeze neurologice ale lui Thad erau 
negative. Gândindu-se la aceasta acum, mintea lui 
Alan se întoarse încă o dată la doctorul Hugh 
Pritchard, care-l operase pe Thad când acesta avea 
unsprezece ani şi multă cale de bătut ca să devină 
celebru. 

Un iepure ţopăi de-a curmezişul porțiunii luminate 
de soare a peretelui. Fu urmat de o pisică; pisica fu 
alungată de-un câine. 


Dă-i pace. E-o nebunie. 

Sigur că era o nebunie. Şi sigur, îi putea da pace. 
Avea să fie o altă criză căreia să-i facă faţă acolo nu 
peste multă vreme; nu trebuia să fii medium ca să 
ştii asta. Pur şi simplu aşa erau lucrurile în timpul 
verii acolo în The Rock. Erai atât de ocupat, încât de 
cele mai multe ori nici nu puteai gândi, iar uneori 
era bine să nu gândeşti. 

Un elefant urmări câinele, legănând umbra unei 
trompe care era de fapt degetul arătător de la mâna 
stângă a lui Alan Pangborn. 

- Ah, futu-i, spuse el şi trase telefonul spre el. 

În acelaşi timp, cealaltă mână scotea portmoneul 
din buzunarul de la spate. Apăsă butonul care forma 
automat cazarma poliţiei statale din Oxford şi-l 
întrebă pe dispecer dacă venise Henry Payton, co- 
mandantul cazărmii şi reprezentantul Departamen- 
tului de Investigare a Crimelor. Se părea că venise. 
Alan avu timp să-şi spună că şi poliţia statală 
trebuia să aibă o zi liniştită, când Henry veni la 
aparat. 

- Alan! Cu ce te pot ajuta? 

- Mă întrebam, zise Alan, dacă n-ai vrea să-l suni 
pe pădurarul-şef de la Parcul Naţional Yellowstone 
pentru mine. Ţi-aş putea da eu numărul. . 

Se uită la el cu o surprindere moderată. Il primise 
de la informaţii cu aproape o săptămână întreagă în 
urmă şi-l scrisese pe spatele unei cărţi de vizită 
Mâinile sale iuți o scoseseră din portmoneu aproape 
singure. 

Yellowstone! 

Henry părea amuzat. 

- Nu-i ăla locul pe unde-şi omoară vremea Ursul 
Yogi? 


- Mnu, spuse Alan, zâmbind. Ăla-i /e/lystone. lar 
ursul nu-i bănuit de nimic, oricum. Cel puţin din câte 
ştiu eu. Trebuie să vorbesc cu un om care e plecat 
acolo în vacanţă cu cortul, Henry. Ei bine... nu ştiu 
dacă într-adevăr trebuie să vorbesc cu el sau nu, 
dar m-ar linişti dacă aş vorbi. Mi se pare o treabă 
neterminată. 

- Are vreo legătură cu Homer Gamache? 

Alan îşi mută receptorul la cealaltă ureche şi-şi 
plimbă absent cartea de vizită pe care scrisese nu- 
mărul de telefon al pădurarului-şef din Yellowstone 
peste încheieturile degetelor. 

- Da, spuse el, dar dacă-mi cer să-ţi explic, am să 
par un nătărău. 

- Doar o presimţire? 

- Da. 

Şi fu surprins să afle că într-adevăr avea o pre- 
simtire - doar că nu ştia în legătură cu ce. 

- Omul cu care vreau să vorbesc este un doctor 
ieşit la pensie, pe nume Hugh Pritchard. E acolo cu 
soţia lui. Pădurarul-şef probabil ştie unde se află ei - 
am înţeles că trebuie să te înregistrezi când intri - şi 
bănuiala mea e că sunt într-o zonă de campare cu 
acces la telefon. Amândoi sunt trecuţi de şaptezeci 
de ani. Dacă l-ai suna tu pe pădurarul-şef, probabil 
că i-ar transmite tipului mesajul. 

- Cu alte cuvinte, crezi că un pădurar al Parcului 
Naţional l-ar lua pe comandantul unui detaşament 
de poliţie statală mai în serios decât pe-un şerif dis- 
trictual prăpădit? 

- Ai un mod foarte diplomatic de-a expune lucru- 
rile, Henry. 

Henry Payton râse cu încântare. 


- Am, nu-i aşa? Ei bine, îţi spun eu ceva, Alan - nu 
mă deranjează să fac pentru tine un lucruşor ca 
asta, atâta vreme cât nu vrei să mă afund şi mai 
mult şi atâta vreme cât... 

- Nu, asta-i tot, spuse Alan recunoscător. Asta-i tot 
ce vreau. 

- Aşteaptă un minut, n-am terminat. Atâta vreme 
cât înţelegi că nu pot folosi linia noastră WATS ca să 
dau telefonul. Căpitanul se uită la desfăşurătorul 
convorbirilor, prietene. Se uită foarte atent. lar dacă 
ar vedea un astfel de apel, cred că arvrea să ştie de 
ce am cheltuit banii contribuabililor ca să-ţi amestec 
ţie-n ciorbă. Înţelegi ce spun? 

Alan suspină resemnat. 

- Poţi folosi numărul cărţii mele de credit perso- 
nale, spuse el, şi-i poţi spune pădurarului-şef să-l 
roage pe Pritchard să sune cu taxă inversă. Am să 
marchez apelul cu roşu şi-am să-l plătesc din buzu- 
narul meu. 

Urmă o pauză de celălalt capăt al firului şi, când 
Henry vorbi din nou, era mai serios. 

- Asta chiar înseamnă ceva pentru tine, nu-i aşa 
Alan? 

- Da. Nu ştiu de ce, dar înseamnă. 

Urmă o a doua pauză. Alan îl simţea pe Henry 
Payton luptându-se să nu pună întrebări. In cele din 
urmă, firea cea bună a lui Henry câştigă. Sau poate, 
îşi spuse Alan, nu era vorba decât de firea sa cea 
practică. 

- Bine, spuse el. Sun eu şi-i spun pădurarului-şef că 
vrei să vorbeşti cu Hugh Pritchard ăsta despre o 
anchetă a poliţiei, aflată în desfăşurare în Castle 
Rock, Maine, care priveşte o crimă. Care e numele 
soţiei lui? 


- Helga. 

- De unde sunt? 

- Fort Laramie, Wyoming. 

- Bine, şerife; urmează partea cea grea. Care-i nu- 
mărul cărţii tale de credit telefonic? 

Suspinând, Alan i-l dădu. 

Un minut mai târziu, parada umbrelor mărşăluia 
din nou de-a curmezişul porțiunii luminate de soare 
a peretelui. 

Tipul probabil că n-o să sune niciodată înapoi, îşi 
spuse el, iar dac-o va face, n-o să-mi poată spune 
absolut nimic care să-mi fie de folos - cum să poată? 

Totuşi, Henry avusese dreptate în privinţa unui 
lucru: avea o presimţire. În legătură cu ceva. Şi ea 
nu avea de gând să-l lase. 


3 


În vreme ce Alan Pangborn vorbea cu Henry 
Payton, Thad Beaumont oprea într-un loc din 
parcarea din spatele clădirii Facultăţilor de Filologie 
şi Matematică. Cobori, având grijă să nu se lovească 
la mâna stângă. Preţ de o clipă, rămase doar locului, 
bucurându-se de ziua aceea şi de neobişnuita pace 
amorţită a campusului. 

Plymouth-ul maro opri lângă Suburban-ul său şi cei 
doi bărbaţi masivi care coborâră risipiră orice vis de 
pace care ar fi fost pe cale să se adune. 

Nu merg decât în birou pentru câteva minute, 
spuse Thad. Puteţi rămâne aici, dacă vreţi. 

Aruncă o privire la două fete care treceau pe acolo, 
probabil în drum spre Anexa de Est ca să se înscrie 
la cursurile de vară. Una purta o bustieră şi 
pantaloni scurţi albaştri, cealaltă o rochie mini 


aproape inexistentă, fără spate şi cu tivul de jos 
aflat la numai o bătaie de inimă a unui bărbat pu- 
ternic mai jos de umflătura feselor. 

Bucuraţi-vă de privelişte. 

Cei doi poliţişti statali se întorseseră să urmărească 
înaintarea fetelor ca şi când capetele le-ar fi fost 
instalate pe nişte axuri invizibile. Acum, cel aflat la 
conducere - Ray Garrison sau Roy Harriman, Thad 
nu era sigur - se întoarse înapoi şi spuse cu regret: 

- Chiar ne-ar face plăcere, domnule, dar ar fi mai 
bine să venim cu dumneavoastră. 

- Nu-i nevoie, nu merg decât la al doilea etaj... 

- O să aşteptăm în hol. 

- Băieți, nu ştiţi cât de mult încep să mă deprime 
toate astea, spuse Thad. 

- Astea sunt ordinele, zise Garrison-sau-Harriman. 

Era limpede că deprimarea lui Thad - sau bucuria, 
nu prea conta care - nu însemna mare lucru pentru 
el. 

- Mda, zise Thad, renunțând la idee. Astea sunt 
ordinele. 

Se îndreptă spre uşa laterală. Cei doi poliţişti îl 
urmară la distanţă de doisprezece paşi, semănând 
mai mult cu nişte poliţişti aşa cum erau îmbrăcaţi în 
civil decât ar fi arătat în uniforme, bănuia Thad. 

După căldura nemişcată şi jilavă, aerul condiţionat 
îl lovi pe Thad straşnic. Pe dată, i se păru că-i 
îngheţase cămaşa pe piele. Clădirea, atât de plină 
de viaţă şi zarvă în cursul anului universitar ce ţinea 
din septembrie şi până-n mai, părea puţin în- 
fiorătoare în după-amiaza aceea de weekend de 
sfârşit de primăvară. Luni, când începea prima se- 
siune de vară de trei săptămâni, avea să se umple 
poate cu o treime din obişnuitul du-te-vino, dar în 


ziua aceea, Thad descoperi că se simţea puţin uşu- 
rat să-i aibă alături pe poliţişti. Bănuia că al doilea 
etaj, unde se afla biroul său, era pustiu de-a binelea, 
ceea ce avea cel puţin să-i permită să evite ex- 
plicaţiile referitoare la prezenţa prietenilor săi ma- 
sivi, atenţi la toate. 

Se dovedi a nu fi complet pustiu, dar scăpă chiar şi 
aşa uşor. Rawlie DeLesseps venea alene de-a lungul 
coridorului dinspre biroul său, mergând cu obişnuitul 
său pas nepăsător... ceea ce însemna ca arăta ca şi 
când ar fi suferit o lovitură puternică la cap, care-i 
distrusese atât memoria, cât şi centru de mişcare. 
Se mişca afazic dintr-o parte în cealaltă a coridorului 
în cercuri largi, uitându-se printre ochi la desenele, 
poeziile şi anunţurile prinse pe tabelele uşilor 
închise ale colegilor săi. Era posibi/ să se îndrepte 
spre biroul lui, aşa părea, dar până şi cineva care-l 
cunoştea bine probabil că ar fi refuzat să-şi parieze 
banii pe asta. Ţinea strânsă între dinţi tija unei 
enorme pipe galbene. Dinţii nu erau încă la fel de 
galbeni ca şi pipa, dar erau pe-aproape. pipa era 
stinsă, aşa era încă de la sfârşitul lui 1985, când 
doctorul îi interzisese să mai fumeze în urma unui 
slab atac de cord. Oricum, nu-mi plăcea atât de mult 
să fumez, explica Rawlie pe vocea sa blândă, 
distrată, când îl întreba cineva de pipă. Dar fără să 
țin pipa între dinţi... domnilor, n-aş şti unde să merg 
sau ce să fac dacă aş fi destul de norocos să ajung 
acolo. De cele mai multe ori, oricum lăsa impresia 
că nu ştie unde să meargă sau ce să facă... aşa cum 
se întâmpla acum. Unii oameni aveau nevoie de ani 
întregi ca să afle că Rawlie nu era deloc nătărăul 
educat şi aiurit care părea să fie. 

Unii nu aflau asta niciodată. 


- Bună, Rawlie, spuse Thad, căutându-şi cheia pe 
inel. 

Rawlie clipi spre el, îşi mişcă privirea ca să-i 
analizeze pe cei doi bărbaţi din spatele lui Thad, îi 
concedie şi se întoarse din nou cu ochii la Thad care 
încă îşi căuta cheia. 

- Bună, Thaddeus, zise el. N-am ştiut că ţii vreun 
curs de vară anul ăsta. 

- Nu ţin. 

- Atunci ce te-a putut apuca să vii aici, dintre toate 
locurile, în prima veritabilă zi cu soare a verii? 

- Am venit să iau doar nişte dosare Speciale, spuse 
Thad. N-am să stau aici mai mult decât sunt nevoit 
s-o fac, crede-mă. 

- Ce-ai păţit la mână? E vânătă până la încheietură. 

- Păi..., făcu Thad, părând stânjenit. 

Povestea îl făcu să pară un beţiv sau un idiot, sau 
amândouă... Insă tot ieşi mult mai bine decât ar fi 
ieşit adevărul. Thad fusese amuzat cu măsură sa 
descopere că poliţiştii o acceptaseră la fel de uşor 
ca şi Rawlie - nu apăru nici măcar o singură între- 
bare despre cum sau de ce reuşise să-şi prindă mâ- 
na la uşa dulapului din dormitor. 

Ştiuse din instinct exact povestea potrivită pe care 
s-o spună - ştiuse asta chiar şi-n agonia pe care o 
trăia. Era de aşteptat din partea lui să facă lucruri 
neîndemânatice - era parte din firea sa. Într-un fel, 
fusese ca atunci când îi spusese intervievatorului de 
la People (Dumnezeu să-l odihnească în pace) că 
George Stark fusese creat în Ludlow şi nu în Castle 
Rock şi că motivul pentru care Stark scria de mână 
era fiindcă nu învățase să bată la maşină. 

Nici măcar nu încercase s-o mintă pe Liz... dar 
insistase ca ea să păstreze tăcerea cu privire la ce 


se întâmplase cu adevărat, iar ea fusese de acord. 
Singura ei grijă fusese să scoată de la el promisi- 
unea că nu va mai încerca să-l contacteze pe Stark. 
El îi dăduse această promisiune cu destulă uşurinţă, 
chiar dacă ştia că era o promisiune pe care nu o va 
putea respecta. Bănuia că, la un nivel profund al 
minţii ei, Liz ştia şi ea asta. 

Rawlie se uita acum înspre el cu un nedisimulat 
interes. 

- La uşa dulapului, zise el. Minunat. Te jucai poate 
de-a v-aţi ascunselea? Sau a fost vorba de-un ciudat 
ritual sexual? 

Thad rânji. 

- Am renunţat la ritualurile sexuale ciudate cam 
prin 1981, spuse el. Sfatul doctorului. De fapt, pur şi 
simplu n-am fost atent la ce făceam. Toată 
povestea-i puţin cam ruşinoasă. 

- Îmi închipui, spuse Rawlie... şi apoi trase din ochi. 

Fu un gest foarte subtil, abia o fluturare a unei 
pleoape bătrâne, umflate şi ridate... dar fu cât se 
poate de prezent. Crezuse oare că-l păcălise pe 
Rawlie? Poate că porcii aveau aripi şi zburau. 

- Brusc, lui Thad îi veni un gând nou. 

- Rawlie, tu mai ţii seminarul ăla de Legende 
Populare? 

- În fiecare toamnă, recunoscu Rawlie. Nu citeşti 
programa analitică a departamentului în care 
lucrezi, Thaddeus? Efectul radiestezic, vrăjitoare, 
remedii holistice, Deochiurile celor Bogaţi şi Celebri. 
E la fel de popular ca-ntotdeauna. De ce întrebi? 

Thad descoperise că există un răspuns bun la toate 
la întrebarea aceasta; unul dintre cele mai bune 
lucruri ale meseriei de scriitor era că întotdeauna 
aveai un răspuns la De ce întrebi? 


- Păi, am o idee de-o poveste, zise el. E încă în 
stadiul de tatonare, dar are un mare potenţial, cred. 

- Ce vrei să ştii? 

- Din câte ştii tu, au vrăbiile vreo semnificaţie în 
credinţa sau legendele populare americane? 

Fruntea încruntată a lui Rawlie începu să semene 
cu topografia unei planete stranii care avea clare 
efecte dăunătoare asupra vieţii oamenilor. Isi 
ronţăia tija pipei. 

- Nu-mi vine nimic în minte, Thaddeus, cu toate 
că... mă-ntreb dacă ăsta-i adevăratul motiv care te 
face interesat. 

Porcii au aripi şi zboară, îşi spuse din nou Thad. 

Ei bine... poate că nu, Rawlie. Poate că nu. Poate 
că am spus asta doar fiindcă interesul meu nu poate 
fi explicat pe fugă. 

Îşi mişcă ochii repede spre dulăii săi, apoi se 
întoarse la fata lui Rawlie. 

- Acum sunt puţin presat cu timpul. 

Buzele lui Rawlie tremurară în cel mai vag 
zâmbet-fantomă. 

- Înţeleg, cred. Vrăbii... nişte păsări atât de comu- 
ne. Prea comune să aibă vreo conotaţie superstiţi- 
oasă de profunzime, aş zice. Totuşi... acum că mă 
gândesc mai bine... ceva este. Doar că o asociez cu 
caprimulgii ţipători. Dă-mi voie să verific. O să stai 
pe-aici o vreme? 

- Nu mai mult de-o jumătate de oră, din păcate. 

- Păi, s-ar putea să găsesc ceva imediat în cartea 
lui Barringer, Folclorul american. Nu-i nimic altceva 
decât o culegere de superstiții, dar e la-ndemână. 
Şi, oricum, pot să te sun. 

- Da. Oricum, poţi face asta. 


- Minunată petrecea pe care aţi organizat-o tu şi cu 
Liz pentru Tom Carroll, zise Rawlie. Desigur, tu şi cu 
Liz întotdeauna organizaţi cele mai bune petreceri. 
Soţia ta-i mult prea fermecătoare să fie o soţie, 
Thaddeus. Ţi-ar putea fi amantă. 

- Mulţumesc. Cred. 

- Gonzo Tom, continuă Rawlie cu afecţiune. E greu 
de crezut că Gonzo Tom Carroll a plecat în Cerurile 
Cenuşii ale pensiei. Vreme de mai bine de douăzeci 
de ani l-am ascultat cum încerca să-şi înăbuşe 
băşinile alea ca un suflu de trompetă în biroul de 
alături. Presupun că tipul care-o să vină o să fie mai 
tăcut. Sau cel puţin mai discret. 

Thad râse. 

- Şi Wilhelmina s-a simţit bine, spuse Rawlie. 

Pleoapele sale căzură vinovate. Ştia foarte bine ce 
părere aveau Thad şi Liz despre Billie. 

- Nu face nimic, spuse Thad. 

Găsea că Billie Burks şi conceptul de plăcere se 
excludeau unul pe celălalt... dar, fiindcă ea şi cu 
Rawlie fuseseră parte la un alibi de care avusese 
mare nevoie, bănuia că trebuia să fie bucuros că 
venise şi ea. 

- lar dacă-ţi trece prin gând ceva în legătură cu 
cealaltă treabă... 

- Vrăbiile şi locul lor în Lumea Invizibilă. Da, 
într-adevăr. 

Rawlie clătină din cap spre cei doi poliţişti din 
spatele lui Thad. 

- O după-amiază plăcută, domnilor. 

Trecu pe lângă ei şi-şi continuă drumul spre biroul 
său puţin mai hotărât. Nu mult, doar puţin. 

Thad se uită după el, uimit. 

- Ce-a fost asta? întrebă Garrison-sau-Garriman. 


- DeLesseps, murmură Thad. Gramatician de soi şi 
folclorist amator. 

- Pare genul de om căruia i-ar trebui o hartă ca 
sa-şi găsească drumul spre casă, spuse celălalt 
Poliţist. 

Thad se duse la uşa biroului său şi o descuie. 

- E mult mai ager decât pare, zise el şi deschise 
uşa. 

Nu-şi dădu seama că Garrison-sau-Harriman stătu 
lângă el cu o mână înăuntrul hainei sale sport model 
Tip înalt special croită până ce nu aprinse becurile 
din tavan. Thad simţi o clipă de teamă întârziată, 
însă biroul era gol, desigur - gol şi atât de ordonat, 
după curăţarea temeinică a talmeş-balmeş-ului unui 
an întreg, încât părea mort. 

Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica simţi 
un brusc şi aproape revoltător val de dor de casă şi 
goliciune şi pierdere - un amestec de sentimente ca 
o mâhnire profundă, neaşteptată. Era ca în vis. Era 
ca şi când ar fi venit acolo să-şi ia rămas bun. 

Nu mai fi atât de-al naibii de prost, îşi spuse el şi o 
altă parte a minţii sale răspunse repede: Peste 
termenul limită, Thad. Ai depăşit termenul limită şi 
cred că ai făcut o greşeală foarte mare neincercând 
măcar să faci ceea ce omul vrea să faci. Uşurarea 
pe termen scurt e mai bună decât absolut nici-o 
uşurare. 

- Dacă vreţi cafea, puteţi servi o ceaşcă în cance- 
larie, spuse el. Cafetiera trebuie să fie plină, după 
cum îl cunosc pe Rawilie. 

- Unde-i asta? întrebă partenerul lui Garrison-sau- 
Garriman. 

- Pe cealaltă parte a coridorului, cu două uşi mai 
încolo, spuse Thad, descuind fişetul. 


Se întoarse şi le oferi un rânjet care avu impresia 
că-i ieşi strâmb. 

- Cred c-o să mă auziţi dacă ţip. 

- Aveţi doar grijă chiar să ţipaţi, dacă se întâmpla 
ceva, spuse Garrison-sau-Harriman. 

- Voi avea. 

- L-aş putea trimite după cafea pe Manchester aici 
de faţă, zise Garrison-sau-Harriman, dar am im- 
presia că cereţi un pic de intimitate. 

- Ei bine, mda. Acum c-ai adus vorba de asta. 

- E-n regulă, domnule Beaumont, spuse el. 

Se uită la Thad cu seriozitate, iar Thad îşi aminti pe 
dată că numele lui era Harrison. Exact ca fostul 
membru al formaţiei Beatles. Stupit din partea lui 
să-l uite. 

- Aţi face bine să vă amintiţi doar că oamenii aceia 
din New York au murit de-o supradoză de intimitate. 

Oh? Am crezut că Phyllis Myers şi Rick Cowley au 
murit în tovărăşia poliției. Se gândi să spună 
acestea cu voce tare şi apoi se răzgândi. Oamenii 
aceştia nu încercau în definitiv decât să-şi facă 
datoria. 

- Destinde-te, ofiţer Harrison, spuse el. E-atâta li- 
nişte în clădire astăzi, că şi-un om desculţ ar isca 
ecouri. 

- Bine. O să fim de cealaltă parte a coridorului în 
„cum-i-aţi-spus-dumneavoastră”. 

- Cancelarie. 

- Corect. 

Plecară, şi Thad deschise sertarul însemnat cereri 
curs special. Cu ochiul minţii continua să-l vadă pe 
Rawlie DeLesseps trăgând din ochi în felul acela iute 
şi ferit. Şi să audă vocea aceea spunându-i că 


depăşise termenul limită, că trecuse de Partea 
întunecată. Partea unde se aflau monştrii. 


4 


Telefonul stătea acolo şi nu suna. 

Haide, îi spuse el în gând, aşezând dosarele 
Speciale pe masă lângă IBM-ul Selectric pe care i-i 
punea la dispoziţie Universitatea. Haide, haide aici 
sunt, stau chiar lângă un telefon neascultat de 
nimeni, aşa că haide, George, dă-mi un telefon 
dă-mi un târ, dă-mi cu tifla-n cap. 

Dar telefonul stătea doar acolo şi nu suna. 

Îşi dădu seama că se uita într-un fişet ce nu era 
doar sărac, ci complet gol. Luat cu gândurile, sco- 
sese toate dosarele, nu doar cele aparţinând stu- 
denţilor Speciali interesaţi să urmeze cursul de 
scriere creatoare. Chiar şi copiile xerox ale celor 
care voiau să urmeze Gramatica Transformaţională, 
care era Evanghelia după Noam Chomsky, tradusă 
de Protopopul Pipei Stinse, Rawlie DeLesseps. 

Thad se duse la uşă şi se uită afară. Harrison şi 
Manchester stăteau în cadrul uşii de la cancelaria 
departamentului, bând cafea. În pumnii lor cât nişte 
crupe, cănile păreau de mărimea unor ceşcuţe 
pentru espresso. Thad ridică mâna. Harrison o ridică 
şi el în semn de răspuns şi-l întrebă dacă mai stătea 
mult. 

- Cinci minute, spuse Thad şi amândoi poliţiştii 
încuviinţară din cap. 

Se duse înapoi la masa de lucru, despărţi dosarele 
pentru cursul de scriere creatoare de celelalte şi 
începu să le repună pe cele din urmă în sertarul 
fişetului, mişcându-se cât putea el mai încet, oferind 


timp telefonului să sune. Însă acesta nu făcu decât 
să stea acolo. Auzi un târâit undeva mai departe pe 
coridor, sunetul lui fiind înfundat de uşa închisă, 
întrucâtva fantomatic în neobişnuita linişte de vară 
a clădirii. Poate că George are numărul greşit, îşi 
spuse şi scoase un râset scurt. Ideea era că George 
nu avea să sune. Aparent, George punea la cale un 
alt truc. De ce l-ar surprinde asta? Trucurile erau /a 
specialite de la maison a lui George Stark. Totuşi, 
fusese atât de sigur, atât de-al naibii de sigur... 

- Thaddeus? 

Tresări, aproape răsturnând pe jos conţinutul 
ultimelor douăsprezece dosare. Când fu sigur că nu 
aveau să-i scape din mână, se întoarse. Rawlie 
DeLesseps stătea chiar în faţa uşii. Pipa sa cea mare 
intra în birou ca un periscop orizontal. 

- Scuze, spuse Thad. M-ai speriat, Rawlie. Eram cu 
mintea la zece mii de kilometri depărtare. 

- Te caută cineva la telefonul meu, spuse Rawlie 
afabil. Probabil că are numărul greşit. Noroc că eram 
aici. 

Thad simţi cum inima îi începea să bată încet şi 
tare - era ca şi când ar fi avut în piept o tobă mică şi 
cineva începuse să o lovească folosind o mare forţă 
cadenţată. 

- Da, spuse Thad. Mare noroc ăsta. 

Rawlie îi oferi o privire evaluatoare. Ochii albaştri 
de sub pleoapele-i umflate şi uşor înroşite erau atât 
de pline de viaţă şi întrebătoare, încât aproape că 
erau obraznici şi-n mod sigur în contrast cu 
manierele sale de profesor distrat, voios şi degajat. 

- Este totul în regulă, Thaddeus? 

Nu, Rawlie. În zilele astea-i un criminal în libertate 
care-n parte sunt eu, un individ care se pare că 


poate prelua controlul asupra corpului meu şi poate 
să mă constrângă să fac lucruri ciudate cum ar fi 
să-mi înfig singur creioane în corp şi consider fiecare 
Zi care se incheie cu mine încă sănătos la cap o 
victorie. Realitatea a sărit de pe fix, bunul meu 
prieten. 

- În regulă? De ce n-ar fi ceva în regulă? 

- Mi se pare că percep un vag dar incontestabil iz 
de ironie, Thad. 

- Greşeşti. 

- Chiar aşa? Atunci de ce semeni cu o căprioară 
prinsă în lumina farurilor? 

- Rawlie... 

- lar omul cu care tocmai am vorbit pare a fi genul 
de comis-voiajor de la care cumperi ceva la telefon 
doar ca să fii sigur că n-o să te viziteze niciodată 
personal acasă. 

- Nu-i nimic, Rawlie. 

- Foarte bine. 

Rawlie nu părea convins. 

- Thad ieşi din birou său şi se duse de-a lungul 
coridorului spre al lui Rawlie. 

- Unde mergeţi? strigă Harrison în urma lui. 

- Mă caută cineva la telefonul din biroul lui Rawlie, 
explică el. Numerele de telefon de-aici sunt 
secvențiale. Tipul trebuie să fi încurcat cifrele. 

- Şi s-a întâmplat pur şi simplu să nimerească la 
singurul celălalt membru al catedrei prezent astăzi 
aici? întrebă Harrison sceptic. 

Thad ridică din umeri şi merse mai departe. 

Biroul lui Rawlie DeLesseps era îngrămădit, plăcut 
şi încă păstra mirosul de pipă - doi ani de abstinenţă 
se pare că nu compensau aproximativ treizeci de 
ani de viciu. Era dominat de o placă pentru darts pe 


care era lipită fotografia lui Ronald Reagan. Un 
volum de mărimea unei enciclopedii, folclorul 
american al lui Franklin Barringer, stătea deschis pe 
masa de lucru a lui Rawlie. Receptorul era scos din 
furcă şi aşezat pe un teanc de carneţele goale 
pentru examinări. Uitându-se la el, Thad simţi 
vechea spaimă cuprinzându-l în familiarele ei falduri 
înăbuşitoare. Era ca şi când ar fi fost înfăşurat într-o 
pătură ce avea mare nevoie de-o spălare. Intoarse 
capul, convins că-i va vedea pe toţi trei - pe Rawilie, 
Harrison şi Manchester -aliniaţi în cadrul uşii ca nişte 
vrăbii pe un fir de telefon. Însă nu era nimeni acolo 
şi de undeva din hol auzea vocea blând-aspră a lui 
Rawlie. Îi luase la poveşti pe câinii săi de pază. Thad 
se îndoia c-o făcuse din întâmplare. 

Ridică receptorul şi spuse: 

- Bună, George. 

- Ţi s-a scurs săptămâna, spuse vocea de la celă- 
lalt capăt al firului. 

Era vocea lui Stark, dar Thad se întreba dacă 
amprentele vocale s-ar mai potrivi acum atât de 
bine. Vocea lui Stark nu era aceeaşi. Devenise ră- 
guşită şi aspră, ca vocea unui om care strigase prea 
mult la un eveniment sportiv. 

- Ţi s-a scurs săptămâna şi n-ai făcut nici-o scofală. 

- Că bine zici, făcu Thad. 

li era foarte frig. Trebui să depună un efort con- 
ştient să nu tremure. Răceala aceea părea să vină 
chiar din telefon, să curgă din găurile difuzorului de 
la receptor ca nişte ţurţuri. Dar era de asemenea 
foarte furios. 

- N-am s-o fac, George. O săptămână, o lună, zece 
ani, pentru mine tot aia e. De ce nu accepti faptul? 
Eşti mort şi mort vei rămâne. 


- Greşeşti, catâr bătrân. Dacă vrei să greşeşti până 
la moarte, continuă tot aşa. 

- Ştii cum vorbeşti, George? întrebă Thad. Vorbeşti 
ca şi cum te-ai descompune. Din cauza asta vrei să 
încep din nou să scriu, nu-i aşa? îmi pierd coeziunea, 
asta ai scris tu. Te biodegradezi, corect? N-o să 
dureze mult până ce-o să te nărui în bucăţi, ca 
minunata trăsură c-un singur catâr din poveste. 

- Nimic din toate astea nu te priveşte pe tine, 
Thad, răspunse vocea aceea răguşită. 

Trecu de la un sunet monoton la unul aspru ca 
pietrişul căzând din bascula unui camion la o şoaptă 
ascuţită - ca şi când corzile vocale ar fi renunţat 
complet să mai funcţioneze preţ de o frază sau două 
- Şi apoi din nou la sunetul monoton. 

- Nimic din ceea ce se întâmplă cu mine nu-i grija 
ta. Asta nu-i decât o distracţie pentru tine, amice. 
Tu ai doar grijă să te pui pe treabă până la căderea 
nopţii sau o să fii un fiu de curvă plin de regrete. Și 
n-o să fii singurul. 

- Nu... 

Clic! Stark închisese. Thad se uită gânditor la 
receptor pentru un moment, apoi îl aşeză la loc în 
furcă. Când se întoarse, Harrison şi Manchester 
stăteau chiar acolo. 


5 


- Cine a fost? întrebă Manchester. 

- Un student, zise Thad. 

În acel punct nici măcar nu era sigur de ce mintea. 
Singurul lucru de care era cu adevărat sigur era că 
simţea ceva îngrozitor în viscere. 

Doar un student. Cum am şi crezut. 


- Cum de a ştiut că veţi fi aici? întrebă Harrison. Şi 
cum de a sunat la telefonul domnului acesta? 

- Mă predau, spuse Thad umil. Sunt un agent rus 
sub acoperire. A fost de fapt persoana mea de con- 
tact. Am să plec în linişte. 

Harrison nu era furios - sau, cel puţin, nu părea să 
fie furios. Privirea de reproş uşor obosit pe care o 
trimise pe direcţia lui Thad fu cu mult mai eficientă 
ca furia. 

DOMNULE BEAUMONT, ÎNCERCĂM SĂ VĂ AJUTĂM 
PE DUM NEAVOASTRĂ E ŞI PE SOŢIA 
DUMNEAVOASTRA. ŞTIU CA, DUPĂ 0 VREME, ÎNCEPE 
SĂ TE CALCE PE BĂTĂTURI SĂ FII URMĂRIT PESTE 
TOT DE DOI OAMENI, DAR NOI CHIAR ÎNCERCĂM SĂ 
VĂ AJUTĂM. 

Thad se simţea ruşinat... dar nu suficient de ruşinat 
să spună adevărul. Sentimentul acela neplăcut era 
din nou prezent, sentimentul că lucrurile aveau să 
se înrăutăţească, că poate deja se înrăutăţiseră. Şi 
încă ceva. Senzaţia unui lucru uşor şi înaripat 
plimbându-i-se pe piele. A unui lucru viermănos 
mişcându-i-se sub piele. O presiune la tâmple. Nu 
erau vrăbiile; cel puţin, nu credea că erau ele. Chiar 
şi aşa, un barometru mental de existenţa căruia nici 
măcar nu ştiuse dădea rateuri. lar aceasta nici 
măcar nu era prima oară când o simţea. Avusese o 
senzaţie asemănătoare, chiar dacă nu atât de 
puternică, când se afla în drum spre Dave's Market 
cu opt zile în urmă. O simţise în propriul său birou 
când îşi aduna dosarele. O senzaţie surdă, 
tremurată. 

E Stark. E cu tine cumva, în tine. Se uită. Dacă spui 
lucrul greşit, va şti. Şi-apoi cineva va suferi. 

- Imi cer scuze, spuse el. 


Era conştient că Rawlie DeLesseps stătea acum în 
spatele celor doi poliţişti, uitându-se le el cu nişte 
ochi tăcuţi, curioşi. Va trebui să înceapă acum să 
mintă, iar minciunile îi veneau atât de natural şi de 
uşor în mine, încât, din câte ştia el, ar fi putut fi 
plantate acolo chiar de George Stark. Nu era absolut 
sigur că Rawlie îi va ţine isonul, dar era puţin cam 
târziu să-şi facă griji din pricina asta. 

- Sunt tensionat, atâta tot. 

- E de-nţeles, spuse Harrison. Vreau doar să vă daţi 
seama că noi nu vă suntem duşmani, domnule 
Beaumont. 

Thad spuse: 

- Puştiul care a sunat ştia că sunt aici fiindcă toc- 
mai ieşea din librărie când am trecut cu maşina pe 
acolo. Voia să ştie dacă ţin un curs de vară de scrie- 
re creatoare. Cartea de telefon a facultăţii este îm- 
părţită pe departamente, membrii fiecărui departa- 
ment fiind listaţi în ordine alfabetică. Tiparul este 
foarte mic, după cum poate depune mărturie oricine 
a încercat vreodată s-o folosească. 

- E-o carte foarte prost făcută, fu de acord Rawlie 
pe după pipă. 

Cei doi poliţişti se întoarseră să se uite la el pentru 
un moment, luaţi prin surprindere. Rawlie îi cadorisi 
cu o plecăciune de cap solemnă, care-l făcu să 
semene cât se poate de mult cu o bufniţă. 

- Rawlie vine după mine în cartea de telefon, spuse 
Thad. Anul ăsta nu avem niciun membru al facultăţii 
al cărui nume de familie să înceapă cu C. 

Aruncă o privire spre Rawlie pentru un moment, 
dar acesta îşi scosese pipa din gură şi părea să-i 
inspecteze cu mare atenţie cupa înnegrită de foc. 


- Prin urmare, încheie Thad, eu întotdeauna pri- 
mesc telefoanele lui şi el întotdeauna le primeşte pe 
ale mele. l-am spus puştiului că n-are noroc; până la 
toamnă sunt în concediu. 

Şi cu asta, basta. Avea impresia că poate exage- 
rase puţin cu explicaţia, dar adevărata întrebare era 
când ajunseseră Harrison şi Manchester în uşa 
biroului lui Rawlie şi cât de multe auziseră. De 
obicei, nu le spuneai studenţilor care voiau să par- 
ticipe la cursurile de scriere că se biodegradează şi 
că în scurtă vreme pur şi simplu se vor nărui în 
bucăţi. 

Mi-aş dori să fiu şi eu în concediu până la toamnă, 
suspină Manchester. Aţi terminat ce aveaţi de făcut, 
domnule Beaumont? 

Thad respiră uşurat în sinea sa şi spuse: 

- Nu mai trebuie decât să pun la loc dosarele de 
care nu am nevoie. 

(şi un mesaj, trebuie să scrii un mesaj pentru se- 
cretară) 

Şi, desigur, trebuie să scriu un mesaj pentru 
doamna Fenton, se auzi el că spune. 

Nu avea nici cea mai vagă idee de ce spunea asta; 
ştia doar că trebuia s-o spună. 

Ea e secretara departamentului de engleză. 

- Mai avem timp pentru o cafea? întrebă 
Manchester. 

- Sigur. Poate şi câteva fursecuri, dacă au mai lăsat 
câteva hoardele de barbari, spuse el. 

Sentimentul acela că lucrurile săriseră de pe fix că 
lucrurile erau rele şi că se înrăutăţeau mereu, se 
întorsese şi era mai puternic ca niciodată. Să lase un 
mesaj pentru doamna Fenton? lisuse, asta era 


comic. Rawlie probabil că se prăpădea de râs îndă- 
rătul pipei. 

Când Thad ieşi din biroul său, Rawlie întrebă: 

- Pot vorbi cu tine pentru un minut, Thaddeus? 

- Sigur, spuse Thad. 

Voia să le spună lui Harrison şi Manchester să-i 
lase singuri, că va fi în siguranţă, dar recunoscu - 
fără tragere de inimă - că o astfel de remarcă nu era 
exact genul de lucru pe care să-l spui când voiai să 
scapi de suspiciuni. lar Harrison, cel puţin, îşi avea 
antenele ridicate. Poate că încă nu de tot, dar 
aproape. p 

Tăcerea funcționa mai bine, oricum. Intorcându-se 
spre Rawlie, Harrison şi Manchester plecară încet 
de-a lungul coridorului. Harrison vorbi scurt cu 
partenerul său, apoi rămase în cadrul uşii cancela- 
riei departamentului în vreme ce Manchester vână 
fursecurile. Harrison îi avea sub ochi, dar Thad 
credea că de auzit nu-i putea auzi. 

Asta cu cartea de telefon a facultăţii a fost o 
poveste straşnică, remarcă Rawlie, punându-şi îna- 
poi în gură tija ronţăită a pipei. Cred că ai multe în 
comun cu fetiţa din „Fereastra deschisă” a lui Saki, 
Thaddeus - romanţarea pe moment pare să fie spe- 
cialitatea ta. 

Rawlie, asta nu-i ce crezi tu că este. 

- N-am nici cea mai vagă idee ce este, zise Rawlie 
blând, şi chiar dacă recunosc că-mi dă ghes puţin 
curiozitatea umană, nu-s sigur că vreau într-adevăr 
să ştiu. 

Thad zâmbi firav. 

- Şi chiar am avut clara senzaţie că l-ai uitat inten- 
ţionat pe Gonzo Tom Carroll. Poate că o fi ieşit el la 
pensie, dar ultima dată când m-am uitat, încă mai 


figura între noi în prezenta carte de telefon a 
facultăţii. 

- Rawlie, ar fi mai bine să plec. 

- Chiar aşa, spuse Rawlie. Ai de scris un mesaj 
pentru doamna Fenton. 

Thad îşi simţi obrajii uşor înflăcăraţi. Althea Fenton, 
secretara departamentului de engleză încă din 
1961, murise de cancer la gât în aprilie. 

- Singurul motiv pentru care te-am reţinut, conti- 
nuă Rawlie, a fost ca să-ţi spun că s-ar putea să fi 
găsit ce te interesa. Despre vrăbii. 

Thad îşi simţi inima luând-o la galop. 

- Ce vrei să spui? 

Rawlie îl conduse pe Thad înapoi în birou şi ridică 
Folclorul american al lui Barringer. 

- Vrăbiile, cufundării şi în special caprimulgii sunt 
psihopompe, spuse el nu fără o urmă de triumf în 
voce. Ştiam că e ceva legat de caprimulgi. 

- Psihopompe? spuse Thad neîncrezător. 

- Din greacă, spuse Rawlie, înseamnă cei care 
conduc. In cazul de faţă, cei care conduc sufletele 
oamenilor încoace şi încolo între tărâmul celor vii şi 
tărâmul celor morţi. După Barringer, cufundării şi 
caprimulgii sunt privitorii celor vii; se spune că se 
adună în apropierea locului unde e pe cale să se 
producă o moarte. Nu sunt păsări rău-prevestitoare. 
Funcţia lor este să ghideze sufletele celor morţi de 
curând în locul care li se cuvine în viaţa de dincolo. 

Se uită la Thad cu seriozitate. 

- Când se adună vrăbiile e semn rău, cel puţin 
după Barringer. Vrăbiile se spune că sunt privitorii 
celor morţi. 

- Ceea ce înseamnă... 


- Ceea ce înseamnă că funcţia lor este de-a ghida 
sufletele pierdute înapoi pe tărâmul celor vii. Sunt, 
cu alte cuvinte, vestitorii morţilor-vii. 

Rawlie îşi luă pipa din gură şi se uită solemn la 
Thad. 

- Nu ştiu care e situaţia ta, Thaddeus, dar îţi pro- 
pun precauţie. O precauţie extremă. Arâţi ca un om 
care-a dat puţin de bucluc. Dacă te pot ajuta cu 
ceva, te rog spune-mi. 

- Apreciez asta, Rawlie. Ai făcut mai mult decât 
puteam spera păstrând doar tăcerea. 

- În privinţa asta, cel puţin, tu şi studenţii mei pă- 
reţi să fiţi într-un acord perfect. 

Însă ochii blânzi care se uitau la Thad pe deasupra 
pipei erau îngrijoraţi. 

- O să ai grijă de tine? 

- O să am. 

- lar dacă oamenii ăia te urmăresc peste tot ca sa 
te ajute la asta, Thaddeus, ar fi înţelept din partea 
ta să le acorzi încredere. 

Ar fi fost minunat dacă ar fi putut face asta, dar 
problema nu era încrederea pe care o avea el în ei. 
Daca îşi dădea drumul la gură, n-ar mai fi avut ei; 
prea multă încredere în el. lar dacă într-adevăr ar fi 
avut destulă încredere în Harrison şi Manchester ca 
să le vorbească, n-ar fi putut face nimic până când 
n-ar fi scăpat de senzaţia aceea că i se târăşte ceva, 
un fel de vierme, pe sub piele. Fiindcă George Stark 
era cu ochii pe el. lar el depăşise termenul limită. 

- Mersi, Rawlie. 

Rawlie aplecă din cap, îi spuse din nou să aibă grijă 
de el şi apoi se aşeză în spatele mesei de scris. 

Thad se duse înapoi în biroul său. 


6 


Și, desigur, trebuie să-i scriu un mesaj doamnei 
Fenton. 

Se opri în mijlocul acţiunii de-a aşeza la loc ulti- 
mele dosare pe care le scosese din greşeală şi se 
uită la maşina de scris IBM Selectric. In ultima 
vreme părea să observe aproape hipnotic orice 
instrument de scris, mare sau mic. Se întrebase de 
mai multe ori în ultima săptămână dacă nu exista 
câte o versiune diferită de Thad Beaumont în fiecare 
dintre ele, asemenea unor genii malefice care stau 
la până înăuntrul unei grămezi de sticle. 

Trebuie să-i scriu un mesaj doamnei Fenton. 

Dar în acele zile mai bine ar fi folosit o tablă Ouija 
decât o maşină de scris ca să intre în legătură cu 
răposata doamnă Fenton, care făcea o cafea atât de 
tare, încât aproape că putea umbla şi vorbi singură, 
dar, totuşi, de ce spusese asta? Doamna Fen ton 
fusese cel mai îndepărtat gând din mintea sa 

Thad puse în fişet ultimele dosare care nu aveau 
de-a face cu acel curs Special de scriere şi se uită la 
mâna sa stângă. Sub bandaj, țesătura de carne 
dintre degetul mare şi cel arătător începuse brusc 
să-l ardă şi să-l furnice. Işi frecă mâna de cracul 
pantalonilor, dar asta păru a nu face altceva decât 
să-i înrăutăţească mâncărimea. lar acum mai şi 
pulsa. Senzaţia aceea de căldură adâncă, dogori- 
toare se intensifică. 

Se uită afară prin geamul biroului. 

De cealaltă parte a bulevardului Bennett, firele de 
telefon erau pline de vrăbii. Altele stăteau pe 
acoperişul infirmeriei şi, în vreme ce el se uita la ele, 
mai aterizară încă un stol pe terenurile de tenis. 


Toate păreau să se uite la el. 

Psihopompe. Vestitorii morților-vii. 

Acum, un stol de vrăbii cobori învârtindu-se ca un 
ciclon de frunze arzânde şi ateriza pe acoperişul 
Amfiteatrului Bennett. 

- Nu, şopti Thad pe o voce tremurată. 

Spatele i se umpluse de piele de găină. Mâna îl 
furnica şi ardea. 

Maşina de scris. 

Putea scăpa de vrăbii şi de furnicăturile acelea 
arzătoare, înnebunitoare din mână doar folosind 
maşina de scris. 

Instinctul de-a se aşeza în faţa ei era prea puternic 
pentru ca să-l nege. A o face părea cumva un lucru 
îngrozitor de firesc, cum ar fi pornirea de a-ţi vâri 
mâna în apă rece după ce te-ai ars la ea. 

Trebuie să-i scriu un mesaj doamnei Fenton. 

Tu ai doar grijă să te pui pe treabă până la căderea 
nopții sau o să fii un fiu de curvă plin de regrete. şi 
n-o să fii singurul. 

Senzaţia aceea viermănoasă de mâncărime sub 
piele devenea tot mai puternică. Radia în valuri din 
gaura din mână. Golbii săi oculari păreau să pulseze 
într-un ritm perfect cu acea senzaţie. lar în ochiul 
minţii, imaginea vrăbiilor se intensifică. Era regiunea 
Ridgeway din Bergenfield; Ridgeway sub un cer alb 
şi blând de primăvară; era 1960; întreaga lume era 
moartă cu excepţia acelor păsări teribile, comune, 
acele psihopompe, iar în vreme ce el se uita, 
acestea îşi luară zborul. Cerul fu întunecat de 
mulţimea lor mare şi rotitoare. Vrăbiile zburau din 
nou. 

Dincolo de geamul lui Thad, vrăbiile de pe fire, 
infirmerie şi Amfiteatrul Bennett se ridicară îm- 


preună într-un freamăt de aripi. Câţiva studenţi 
grăbiţi care treceau prin campus se opriră să pri- 
vească stolul care dispărea înspre vest. 

Thad nu văzu aceasta. El nu văzu decât cartierul 
copilăriei sale cumva transformat în strania ţară 
moartă a unui vis. Se aşeză în faţa maşinii de scris, 
scufundându-se în acelaşi timp mai adânc în lumea 
crepusculară a transei sale. Şi totuşi, un gând rămâ- 
nea neclintit. Vulpoiul de George îl putea face să 
stea jos şi să se joace cu tastele IBM-ului, da, dar nu 
putea scrie cartea, indiferent ce-ar fi făcut... iar dacă 
se împotrivea voinţei lui, vulpoiul bătrân de George 
fie avea să se dezintegreze, fie pur şi simplu avea să 
se stingă din viaţă precum flacăra unei lumânări. 
Ştia asta. Simţțea asta. 

Mâna sa părea acum să se umfle şi să se dezumfle, 
iar el avea impresia că, dacă ar fi putut-o vedea, ar 
fi arătat ca laba unui personaj de desen animat - 
Coiotul Wile E., poate - după ce-a fost lovit cu un 
baros. Nu era tocmai o durere; era mai degrabă felul 
acela de senzaţie de „în curând am s-o iau razna” 
pe care-o ai între omoplaţi, singurul lor unde nu 
prea poţi ajunge, când începe să te mănânce. Nu o 
mâncărime de suprafaţă, dar acea mâncărime 
pulsatilă, adâncă, care te face să scrâşneşti din 
dinţi. 

Insă şi aceasta părea îndepărtată, neimportantă. 
Se aşeză la maşina de scris. 


7 


În momentul când porni maşina, mâncărimea dis- 
păru şi odată cu ea dispăru şi imaginea vrăbiilor. 


Şi totuşi, transa rămase, iar în mijlocul ei se afla o 
urgenţă neînduplecată; era nevoia de a scrie, iar el 
îşi simţea întregul corp strigându-i să se apuce de 
treabă, s-o facă, să termine odată cu ea. Intr-un fel, 
asta era mult mai rău şi decât imaginea vrăbiilor, şi 
decât mâncărimea din mână. Această mâncărime 
părea să emane dintr-un loc adânc ascuns în mintea 
sa. 

Introduse o foaie de hârtie în maşina de scris, apoi 
nu făcu decât să stea acolo preţ de o clipă, 
simțindu-se distant şi pierdut. Apoi îşi aşeză dege- 
tele în poziţia de start a celui care dactilografiaza 
fără să se uite la claviatură, în mijlocul şirului de 
taste, chiar dacă renunţase la felul acesta de-a scrie 
cu mulţi ani în urmă. 

Tremurară acolo pentru un moment, după care se 
retraseră toate, mai puţin degetele arătătoare. 
Aparent, când Stark bătea totuşi la maşină, o făcea 
în acelaşi fel ca şi Thad - căuta litera şi-apoi o lovea. 
Desigur, altfel nu se putea; maşina de scris nu era 
instrumentul său preferat. 

Simţi un îndepărtat zvâcnet de durere când îşi 
mişcă degetele de la mâna stângă, dar nimic altce- 
va. Degetele sale arătătoare lucrau încet, însă tot 
nu-i luă mult mesajului să apară pe foaia albă de 
hârtie. Fu înfiorător de succint. Braţele ce purtau în 
capăt litere de format gotic ropotiră şi alcătuiră şase 
cuvinte cu majuscule: 

GHICI DE UNDE AM SUNAT, THAD? 

Lumea îşi recapătă brusc o claritate perfectă. Nu 
simţise niciodată o panică atât de mare, o groază 
atât de mare, în toată viaţa sa. Dumnezeule, sigur 
că da - era atât de firesc, atât de clar. 


Fiul ăsta de curvă a sunat de acasă de la mine! A 
pus mâna pe Liz şi pe gemeni! 

Dădu să se ridice fără a avea habar unde voia să 
meargă. Nu fu nici măcar conştient c-o făcea până 
ce mâna nu-i scapără de durere, ca o torţă ce arde 
mocnit şi e rotită prin aer ca să scoată o pălălaie 
luminoasă. Buzele i se retraseră de peste dinţi şi el 
scoase un geamăt gros. Căzu înapoi în scaun în faţa 
IBM-ului şi, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, 
mâinile sale îşi croiră drum înapoi spre taste şi 
începură să le lovească din nou cu forţă. 

Şase cuvinte de data aceasta. 

SPUNE CUIVA ŞI VOR MURI TOŢI 

Se uită tâmp la ele. De-ndată ce tastă l-ul final 
totul se întrerupse brusc - era ca şi când el ar fi fost 
o lampă şi cineva îl scosese din priză. Nu mai simţea 
deloc durere în mână. Nici mâncărime. Nici senzaţia 
aceea prezentă, viermănoasă, sub piele. 

Păsările dispăruseră. Sentimentul acela vag, hip- 
notic dispăruse. Şi dispăruse şi Stark. 

Numai că nu dispăruse de fapt deloc, nu-i aşa? Nu. 
Stark avea grijă de casă câtă vreme Thad era 
plecat. Lăsaseră doi ofiţeri ai poliţiei statale din 
Maine să păzească locuinţa, dar asta nu conta. 
Fusese un prost, un prost fără seamăn, să creadă că 
doi sticleţi ar putea rezolva ceva. Niciun întreg 
detaşament al Beretelor Verzi din cadrul Delta Force 
n-ar fi rezolvat nimic. George Stark nu era un om; 
era un fel de tanc Tiger nazist care doar din 
întâmplare semăna cu un om. 

- Cum merg lucrurile? întrebă Harrison din spatele 
lui. 

Thad tresări ca şi când l-ar fi împuns cineva cu un 
ac în ceafă... iar asta-l făcu să se gândească la 


Frederick Clawson, la Frederick Clawson care-şi 
vârâse nasul unde nu-i fierbea oala... şi-şi ceruse 
moartea spunând ceea ce ştia. 

SPUNE CUIVA ŞI VOR MURI TOŢI 

strigau spre el cuvintele de pe foaia de hârtie din 
maşina de scris. 

Întinse mâna, smulse hârtia din car şi-o mototoli. 
Făcu aceasta fără să se uite într-o parte ca să vadă 
cât de aproape era Harrison - asta ar fi fost o mare 
greşeală. Incerca să pară firesc. Nu se simţea firesc; 
se simţea nebun. Aşteptă ca Harrison să-l întrebe ce 
scrisese şi de ce se grăbea atât de tare să scoată 
foaia din maşina de scris. Când Harrison nu spuse 
nimic, spuse el. 

Cred că am terminat. La naiba cu mesajul ăla. 
Oricum, o să aduc înapoi dosarele astea înainte ca 
doamna Fenton să-şi dea seama că lipsesc. 

Măcar asta era adevărat... doar dacă nu se întâm- 
pla ca Althea să se uite la el din ceruri. Se ridică, 
rugându-se ca picioarele să nu-l trădeze şi să-l 
arunce înapoi în scaun. Fu uşurat să vadă că Har- 
rison stătea în cadrul uşii şi că nu se uita câtuşi de 
puţin la el. Cu o clipă în urmă, Thad ar fi putut jura 
că omul îi sufla în ceafă, dar Harrison mânca un 
fursec şi se uita pe lângă el la puţinii studenţi care 
se plimbau nepăsători prin campus. 

- Măiculiţă, da' chiar că-i mort locul ăsta, spuse 
polițistul. 

Până să ajung eu acasă, s-ar putea ca la fel să fie şi 
familia mea. 

- Ce ziceţi dac-o luăm din loc? întrebă Harrison. 

- Mie-mi sună bine. 

Thad porni spre uşă. Harrison se uită la el, uimit. 


- Fir-aş să fiu, zise el. Poate că-i totuşi adevărat 
ceva din treaba aia cu profesorul distrat. 

Thad clipi spre el agitat, apoi se uită în jos şi văzu 
că încă mai ţinea în mână foaia aceea mototolită de 
hârtie. O aruncă spre coşul de gunoi, dar mâna sa 
nesigură îl trăda. Lovi marginea coşului şi căzu Pe 
lângă. Înainte să apuce să se aplece şi să o ia, 
Harrison trecu pe lângă el. Ridică mingea de hârtie 
şi-o aruncă nepăsător dintr-o mână în cealaltă. 

- Aveţi de gând să plecaţi fără dosarele după care 
aţi venit? întrebă el. 

Arătă cu degetul spre dosarele Speciale pentru 
cursul de scriere creatoare, care stăteau lângă ma- 
şina de scris legate cu o bandă de gumă roşie. Apoi 
începu din nou să-şi arunce dintr-o mână în cealaltă 
mingea de hârtie pe care se aflau ultimele două 
mesaje ale lui Stark, dreapta-stânga, 
stânga-dreapta, înainte şi-napoi, urmăriţi mingea 
săltăreaţă. Thad văzu pe o parte a ei câteva litere: 
NE CUIVA şi VOR MU. 

- Oh. Acelea. Mulţumesc. 

Thad luă dosarele, apoi aproape că le scăpă. Acum, 
Harrison avea să desfacă mingea de hârtie în palmă. 
Avea s-o facă şi, chiar dacă Stark nu stătea cu ochii 
pe el în clipa aceea - Thad era cât se poate de sigur 
că nu stătea, în orice caz -, în scurtă vremea urma 
să se întoarcă. lar când avea s-o facă, el o va şti. lar 
când o va şti, Stark le va face ceva abominabil lui 
Liz şi gemenilor. 

- Pentru puţin. 

Harrison aruncă foaia de hârtie mototolită spre 
coşul de gunoi. Făcu un tur aproape complet al 
marginii acestuia şi apoi căzu înăuntru. 


- Două puncte, spuse el şi păşi afară în hol, aşa 
încât Thad să poată închide uşa. 


8 


Cobori scările urmat de poliţişti. Rawlie DeLesseps 
scoase capul din birou şi-i ură o vară plăcuta, dacă 
nu avea să-l mai vadă. Thad îi făcu aceeaşi urare pe 
o voce care, în propriile-i urechi, cel puţin, păru 
destul de normală. Se simţea ca şi când ar fi fost pe 
pilot automat. Sentimentul dură până ce ajunse la 
Suburban. Când aruncă dosarele pe scaunul 
pasagerului, privirea îi fu atrasă de telefonul public 
aflat de cealaltă parte a parcării. 

- Am s-o sun pe soţia mea, îi spuse lui Harrison. Să 
văd dacă nu vrea ceva de la magazin. 

- Ar fi trebuit s-o faceţi din birou, spuse 
Manchester. Aţi fi economisit douăzeci şi cinci de 
cenți. 

- Am uitat, zise Thad. Poate că-i adevărată totuşi 
treaba aia cu profesorul distrat. 

Cei doi poliţişti schimbară o privire veselă şi urcară 
în Plymouth, unde puteau porni aerul condiţionat şi 
îl puteau supraveghea prin parbriz. 

Thad se simţea ca şi când toate măruntaiele i s-ar 
fi transformat în cioburi de sticlă. Scoase o monedă 
de un sfert din buzunar şi-o introduse în fantă, îi 
tremura mâna şi greşi a doua cifră. Inchise recep- 
torul, aşteptă să-i fie returnată fisa, spunându-şi: 
Christoase, e ca-n seara când a murit Miriam. Se 
repetă seara aia. 

Era genul de deja vu de care s-ar fi putut lipsi. 

A doua oară tastă bine numărul şi rămase acolo cu 
receptorul apăsat la ureche atât de tare, încât îl 


durea. Făcu o încercare conştientă de a-şi relaxa 
poziţia corpului. Nu trebuia să le dea de veste lui 
Harrison şi Manchester că era ceva în neregulă - nu 
trebuia să facă asta mai presus de toate. Dar nu 
părea să-şi poată debloca muşchii. 

Stark ridică receptorul la primul sunet de clopoțel. 

- Thad? 

- Ce le-ai făcut? 

Ca şi cum ar fi scuipat bulgări uscați de scame lar 
în fundal îi putea auzi pe amândoi gemenii strigând 
din toate puterile. Thad descoperi că aceste strigăte 
erau ciudat de reconfortante. Nu erau urletele 
răguşite pe care le scosese Wendy când căzuse pe 
scări; erau strigăte de dezorientare, strigăte de 
furie, poate, dar nu strigăte de durere. 

Liz, însă - unde era Liz? 

- Absolut nimic, răspunse Stark, după cum poţi 
auzi singur. Nu le-am clintit nici măcar un fir de păr 
de pe căpşoarele lor nepreţuite. Încă. 

- Liz, spuse Thad. 

Fu pe dată copleşit de-o groază solitară. Era ca şi 
când l-ar fi îngropat un brizant rece. 

- Ce-i cu ea? 

Tonul acela de tachinare era grotesc, insuportabil. 

- Dă-mi-o la telefon! latră Thad. Dacă te aştepţi să 
scriu vreodată şi numai un afurisit de cuvânt cu 
numele tău, dă-mi-o la telefon! 

Şi era o parte a minţii sale, aparent neafectată nici 
de-o teroare şi surprindere atât de extremă ca 
aceasta, care-l avertiză: A; grijă la față, Thad. Nu 
stai cu spatele la poliţişti decât pe trei sferturi. Nu 
strigi la telefon când suni acasă ca să-ți întrebi soţia 
dacă are destule ouă în frigider. 

- Thad! Thad, catâr bătrân! 


Stark părea rănit, însă Thad ştiu cu o siguranţă 
oribilă şi înnebunitoare că fiul ăla de curvă rânjea. 

- Ai o părere a naibii de rea despre mine, amice. 
Vreau să zic ck-i josnic, fiule! Nu te-ncinge, uite ca 
ti-o dau. 

- Thad? Thad, eşti acolo? 

Părea chinuită şi temătoare, dar nu panicată. Nu 
tocmai. 

- Da. lubire, eşti teafără? Copiii sunt teferi? 

- Da, suntem teferi. Noi... 

Ultimul cuvânt tărăgăna puţin. Thad îl auzea pe 
nemernic cum îi spunea ceva, dar nu şi ce. Ea spuse 
da, bine, şi reveni la telefon. Acum părea în pragul 
lacrimilor. 

- Thad, trebuie să faci ce vrea el. 

- Da. Ştiu asta. 

- Dar vrea să-ţi spun că n-o poţi face aici. Poliţiştii 
vor ajunge aici în scurtă vreme. El... Thad, spune că 
i-a omorât pe cei doi care supravegheau casa. 

Thad închise ochii. 

- Nu ştiu cum a făcut-o, dar spune că aşa e... iar 
eu... eu îl cred. 

Acum chiar plângea. Încerca să n-o facă, ştiind că-l 
va tulbura pe Thad şi ştiind că, dacă era tulburat, 
putea face ceva periculos. El strânse receptorul în 
mână, îl apăsă tare la ureche şi încercă să pară 
firesc. 

Stark, murmurând iarăşi în fundal. Şi Thad prinse 
unul dintre cuvinte. Colaborare. Incredibil. A dracu' 
de incredibil. 

- O să ne ducă de aici, spune el. Spune c-o să ştii 
unde mergem. Ţi-aminteşti de mătuşa Martha? 
Spune c-ar trebui să scapi de oamenii care sunt cu 
tine. Spune că ştie c-o poţi face, fiindcă el a putut. 


Vrea să vii la noi până la lăsarea întunericului. 
Spune... 

Scoase un suspin de teamă. Mai dădu să scoată 
unul, dar reuşi să-l înghită. 

- Spune c-o să colaborezi cu el, că tu şi cu el veţi 
lucra împreună, că va fi cea mai bună carte de până 
acum. El... 

Murmur, murmur, murmur. 

Oh, Thad îşi dorea să-l prindă pe George Stark de 
gâtul ăla malefic al lui şi să-l strângă până ce 
degetele aveau să-i treacă prin piele şi să ajungă la 
gâtlejul fiului ăla de curvă. 

El spune că Alexis Machine s-a întors dintre morţi şi 
că-i mai rău ca niciodată. 

Apoi, ascuţit: 

- Te rog, fa ce spune, Thad! Are arme! Şi are o 
lampă de sudură! O lampă de sudură mică! Spune 
că dacă încerci ceva nechibzuit... 

- Liz... 

- Te rog, Thad, fa ce spune. 

Cuvintele ei se îndepărtară când Stark îi luă 
receptorul. 

- Spune-mi ceva, Thad, zise Stark, iar acum nu mai 
era nici-o urmă de tachinare în vocea lui. Spune-mi 
ceva, şi-ar fi bine să pari sincer şi vrednic de 
crezare, amice, sau ei vor plăti pentru asta. Mă 
înţelegi? 

- Da. 

- Eşti sigur? Fiindcă ea nu glumea despre lampa de 
sudură. 

- Da! Da, fir-ar al naibii! 

- Ce-a vrut să spună când te-a întrebat dacă-ţi 
aminteşti de mătuşa Martha? Cine dracu-i asta? A 


fost vreun fel de cod, Thad? încerca să mă dea de 
gol? 

Thad văzu pe dată vieţile soţiei şi copiilor lui 
atârnând de-un singur fir de aţă subţire. Şi asta nu 
era o metaforă; asta era ceva ce putea vedea. Firul 
era de-un albastru glacial, de borangic, abia vizibil 
în mijlocul veşniciei care-ar fi putut urma. Totul se 
reducea acum doar la două lucruri - ce avea să 
spună el şi ce avea să creadă George Stark. 

- E decuplată de la telefoane aparatura de înregis- 
trare? 

- Sigur că e! spuse Stark. Drept cine mă iei, Thad? 

- Liz Ştia asta când mi-ai dat-o la telefon? 

Urmă o pauză, după care Stark spuse: 

- Tot ce trebuia să facă era să se uite. Firele-s 
întinse chiar pe afurisita asta de podea. 

- Dara ştiut? S-a uitat? 

- Nu mai bate apa-n piuă, Thad. 

- Încerca să-mi spună unde mergeţi fără să pro- 
nunţe cuvintele, îi zise Thad. 

Se lupta să-şi păstreze un ton răbdător, cumpătat - 
răbdător, dar puţin superior. Nu-şi dădea seama 
dacă-i reuşea sau nu, dar bănuia că George avea 
să-i dea de veste într-un fel sau altul şi încă destul 
de repede. 

Voia să spună casa de vacanţă. Locuinţa din Castle 
Rock. Martha Tellford este mătuşa lui Liz. Nu ne 
place de ea. Ori de câte ori ne sună şi ne spune că 
vine în vizită, ne jucăm de-a imaginaţia şi ne 
spunem că vom fugi pur şi simplu în Castle Rock şi 
ne vom ascunde în casa de vară până la moartea ei. 
Acum, eu am spus-o, iar dacă au instalat un aparat 
de înregistrare fără fir la telefonul nostru, George, 
pleaşca-i pe capul tău. 


Aşteptă, transpirând, să vadă dacă Stark o va în- 
ghiţi... sau dacă firul subţire care mai făcea legătura 
între cei dragi lui şi veşnicie se va rupe. 

- N-au făcut-o, zise Stark în cele din urmă, iar vo- 
cea lui suna iarăşi relaxată. 

Thad se opuse nevoii de a se sprijini de peretele 
cabinei telefonice şi de a închide uşurat ochii Dacă 
te voi mai vedea vreodată, Liz, îşi spuse el, o să-ţi 
sucesc gâtul fiindcă ţi-ai asumat un risc atât de 
nebunesc. Numai că bănuia că ceea ce va face cu 
adevărat când şi dacă o va mai vedea vreodată va fi 
s-o sărute până ce va rămâne fără aer. 

- Să nu-i răneşti, spuse el în receptor. Te rog să 
nu-i răneşti. O să fac orice vrei tu. 

- O, ştiu asta. Ştiu c-o să faci, Thad. Şi-o s-o facem 
împreună. Cel puţin la început. Tu pune-te doar în 
mişcare. Scapă de câinii ăia de pază şi mişcă-ţi curul 
în Castle Rock. Vino aici cât poţi de repede, dar nu 
veni atât de repede încât să atragi atenţia. Asta ar fi 
o greşeală. Poate că vei vrea să schimbi mai multe 
maşini pe drum, dar las în seama ta detaliile - în 
definitiv, eşti un tip inventiv. Vino acolo înainte de 
întuneric dacă vrei să-i găseşti în viaţă. Să n-o dai în 
bară. Pricepi ce spun? Să n-o dai în bară şi să 
nu-ncerci nimic deplasat. 

- N-o s-o fac. 

- Aşa e. N-o s-o faci. Ce-o să faci, bătrâne, este că 
o să joci un joc. Dac-o dai în bară, tot ce-o să găseşti 
când o să ajungi aici or să fie nişte cadavre şi o 
casetă cu soţia ta blestemându-ţi numele înainte să 
moară. 

Se auzi un clic. Legătura fusese întreruptă. 


9 


Când se urcă înapoi în Suburban, Manchester 
cobori geamul din partea  pasagerului a 
Plymouth-ului şi întrebă dacă erau toate bine acasă. 
Thad văzu în privirea omului că aceasta era mai 
mult decât doar o întrebare de complezenţă. Văzuse 
totuşi ceva pe faţa lui. Dar asta nu făcea nimic; cre- 
dea că se putea descurca. Era, în definitiv, un tip 
inventiv, iar mintea sa părea să se mişte acum şi ea 
cu o viteză înfiorător de tăcută, ca acele 
trenuri-glonţ japoneze. Întrebarea era din nou 
actuală: să mintă sau să spună adevărul? Şi ca 
înainte, răspunsul era evident. 

- Totu-i bine, zise el. 

Tonul vocii sale fu natural şi firesc. 

Copiii sunt puţin irascibili, atâta tot. lar asta o face 
şi pe Liz irascibilă. 

Îşi lăsă vocea să se ridice puţin. 

- Voi, băieţi, aţi fost neliniştiţi de când am plecat 
de acasă. Se întâmplă ceva ce ar trebui să ştiu şi 
eu? 

Îi rămăsese destulă conştiinţă, chiar şi în situaţia 
aceea disperată, ca să simtă o uşoară mustrare pen- 
tru asta. Ceva se întâmpla, sigur că da - însă el era 
cel care ştia, şi el nu-şi deschidea gura. 

- Mnu, spuse Harrison din spatele volanului, 
aplecându-se în faţă ca să vorbească pe lângă 
partenerul său. Nu putem lua legătura cu Chatterton 
şi Eddings, care au rămas să păzească locuinţa, 
asta-i tot. Poate că au intrat în casă. 

Liz a spus că tocmai a făcut nişte ceai cu gheaţă 
Proaspăt, zise Thad, minţind fără să-şi dea seama. 

- Asta-i explicaţia, atunci, spuse Harrison. 


Îi zâmbi lui Thad, care simţi o altă, uşor mai 
puternică, mustrare de conştiinţă. 

- Poate c-o să mai rămână câtva şi pe când ajun- 
gem noi, hă? 

- Orice-i posibil. 

Thad trânti portiera Suburban-ului şi vâri cheia în 
contact cu o mână ce i se părea că are la fel de mult 
simţ ca şi o bucată de lemn. In cap i se învârteau 
întrebări, executând propria lor complicată şi nu 
tocmai plăcută gavotă. Plecaseră oare deja Stark şi 
cu familia lui spre Castle Rock? Aşa spera - voia ca 
ei să fi plecat de mult când vestea răpirii lor avea să 
circule prin sistemul de comunicare al poliţiei. Dacă 
erau în maşina lui Liz şi-i depista cineva sau dacă se 
aflau încă aproape de sau în Ludlow, se puteau 
întâmpla necazuri mari. Necazuri ucigaşe. Era ironic 
într-un fel oribil ca el să spere că Stark va reuşi să 
scape neobservat, însă exact aceasta era poziţia în 
care se afla. 

Şi, că veni vorba de scăpări, cum avea el să scape 
de Harrison şi Manchester? Asta era o altă întrebare 
bună. Nu lăsându-i în urmă cu Suburban-ul, asta era 
sigur. Plymouth-ul pe care-l conduceau ei, cu 
vopseaua lui prăfuită şi cauciucurile negre, semăna 
cu un câine, însă zumzetul aspru al motorului la 
ralanti dădea de veste că sub capotă tot un bolid se 
afla. Bănuia că-i putea lăsa în urmă - deja avea o 
idee cum şi unde o putea face -, însă cum avea să 
împiedice să nu fie descoperit din nou în vreme ce 
parcurgea cei două sute cincizeci de kilometri spre 
The Rock? 

Nu avea nici cea mai vagă idee... ştia doar ca 
trebuia cumva s-o facă. 

Ți-aminteşti de mătuşa Martha? 


Îi servise lui Stark o farfurie de gogoşi cu privire la 
ce însemna asta, iar Stark îi înghiţise pe toţi. Aşa că 
accesul nemernicului la mintea sa nu era complet. 
Martha Tellford era mătuşa lui Liz, sigur că da, şi 
făcuseră glume, cel mai adesea în pat, că vor fugi 
de ea, însă discutaseră despre escapade în locuri 
exotice ca Aruba sau Tahiti... fiindcă mătuşa Martha 
ştia foarte bine de casa lor de vacanţă din Castle 
Rock. Le făcuse vizite acolo mult mai des decât le 
făcuse vizite în Ludlow. lar locul preferat din Castle 
Rock al mătuşii Martha Tellford era groapa de gunoi. 
Era un membru al NRA’ cu acte în regulă, care-şi 
plătea la timp cotizaţia, iar ce-i plăcea ei să facă la 
groapa de gunoi era să împuşte şobolani. 

„Dacă vrei să plece”, îşi amintea Thad că spusese 
Liz odată, „va trebui să-i spui tu asta”. Şi discuţia 
aceea avusese loc în pat, spre sfârşitul intermi- 
nabilei vizite a mătuşii Martha din vara lui... fusese 
oare '79 sau '80? Nu conta, bănuia. „E mătuşa ta” 
spusese el. Pe lângă asta, mă tem că, dacă-i spun, 
poate să folosească Winchester-ul ăla al ei asupra 
mea.” 

Liz răspunsese: „Nu-s sigură că legătura de sânge 
are vreo importanţă. Are o privire în ochi...” 
Tremurase în glumă alături de el, îşi amintea, apoi 
chicotise şi-l împunsese în coaste cu degetele. 
Haide. Dumnezeu îi urăşte pe laşi. Spune-i că 
suntem conservaţionişti, chiar şi când vine vorb de 
şobolanii de la groapa de gunoi. Du-te direct la ea, 
Thad, şi spune-i: «Cară-te, mătuşă Martha' Ţi-ai 
împuşcat ultimul şobolan la groapa de gunoi' Fă-ţi 
bagajele şi cară-te!»“ 


7 Acronim pentru National Rifle Association, Asociaţia 
Naţională a datorilor de Armă - n.tr. 


Desigur, niciunul dintre ei nu-i spusese mătuşii 
Martha să se care; aceasta îşi continuase expedițiile 
zilnice la groapa de gunoi, unde împuşca zeci de 
şobolani (şi câţiva pescăruşi când şobolanii fugeau 
la adăpost, bănuia Thad). In cele din urmă, venise 
ziua binecuvântată când Thad o condusese la aero- 
portul Portland şi-o urcase într-un avion cu desti- 
naţia Albany. La poartă, ea îi oferise strângerea 
aceea de mână dublă, bărbătească, ciudat de de- 
concertantă - ca şi când ar fi încheiat o înţelegere în 
loc să-şi ia rămas bun - şi-i spusese că poate-i va 
mai bucura şi anul viitor cu o vizită. „Ale naibii de 
bune partidele astea de vânătoare”, spusese. „Tre' 
să fi doborât şase sau şapte duzini de păduchioşi 
d-ăia mici.” 

Nu se întorsese niciodată, cu toate că o dată fuse- 
se cât pe ce (acea vizită iminentă fusese evitată 
de-o bine-venită invitaţie de ultimă clipă în Ari-zona, 
unde, îi informase mătuşa Martha la telefon, încă se 
înregistra un surplus de coioţi). 

În anii scurşi de la ultima ei vizită, „Ţi-aminteşti de 
mătuşa Martha” devenise o frază-cod, precum 
„Amintiţi-vă de Maine”. însemna că unul dintre ei 
trebuia să scoată din magazie puşca de calibru 22 şi 
să împuşte un anume oaspete plictisitor, aşa cum 
împuşcase mătuşa Martha şobolanii la groapa de 
gunoi. Acum că se gândea la asta, Thad credea ca 
Liz folosise expresia o dată în timpul sesiunii de 
interviu şi şedinţă foto pentru revista People. Nu se 
întorsese cumva spre el şi murmurase: „Mă-ntreb 
dacă doamna Myers şi-aminteşte de mătuşa Martha, 
Thad.” 

Apoi îşi acoperise gura şi începuse să chicotească. 

- Destul de amuzant. 


Numai că acum nu mai era o glumă. 

Şi acum nu mai era vorba să împuşte şobolani la 
groapa de gunoi. 

Doar dacă nu pricepuse el greşit, Liz încercase să-i 
spună să vină după ei şi să-l omoare pe George 
Stark. lar dacă voia ca el să facă asta, Liz, care 
plânsese când auzise că animalele fără adăpost de 
la Adăpostul de Animale Derry erau „adormite”, 
trebuia să creadă că altă soluţie nu exista. Trebuia 
să creadă că acum nu mai erau decât două alegeri: 
moarte pentru Stark... sau moarte pentru ea şi 
gemeni. ( 

Harrison şi Manchester să uitau la el cu curiozitate, 
iar Thad îşi dădu seama că stătea în spatele 
volanului Suburban-ului mergând la ralanti, pierdut 
în gânduri, preţ de aproape un minut întreg. Ridică 
fruntea, schiţă un salut slab, ieşi cu spatele şi se 
întoarse spre Maine Avenue, care avea să-l ducă 
afară din campus. Încercă să se gândească cum va 
scăpa de cei doi poliţişti înainte ca aceştia să afle 
prin staţie vestea că partenerii lor erau morţi. 
încercă să se gândească, dar continua să-l audă pe 
Stark spunându-i că dac-o dădea în bară, tot ce va 
găsi când va ajunge la locuinţa de vară din Castle 
Rock vor fi cadavrele lor şi o casetă în care Liz îl 
blestema înainte de moarte. 

Şi-o tot vedea pe Martha Tellford uitându-se de-a 
lungul ţevii Winchester-ului ei, care fusese mult mai 
mare decât puşca de calibru 22 pe care el o ţinea în 
magazia încuiată a locuinţei lor de vara ţintind spre 
şobolanii dolofani care mişunau printre mormanele 
de reziduuri şi flăcările portocalii şi mici ale focurilor 
ce mistuiau gunoaiele. Îşi dădu seama brusc că voia 


să-l împuşte pe Stark, şi încă nu cu o armă de 
calibru 22. 

Vulpoiul de George merita ceva mai mare. 

O mortieră poate că avea mărimea potrivită. 

Şobolanii sărind în aer pe fundalul de-o strălucire 
galactică al sticlelor sparte şi-al conservelor strivite, 
cu trupurile mai întâi  răsucindu-se, apoi 
împrăştiindu-se când matele şi blana zburau în toate 
părţile. 

Da, să urmărească ceva asemănător cu asta 
întâmplându-i-se lui George Stark avea să fie foarte 
plăcut. 

Strângea prea tare volanul, făcând ca mâna stângă 
să-l doară. Părea de fapt să geamă adânc în oasele 
şi ligamentele ei. 

Se relaxa - încercă, oricum - şi-şi pipăi buzunarul 
de la piept în căutarea Percodan-ului pe care-l luase 
cu el, îl găsi, îl înghiţi pe sec. 

Începu să se gândească la intersecţia din zona cu 
şcoli din Veazie. 

Cea cu indicatorul de stop pe patru benzi. 

Şi începu să se gândească şi la ceea ce spusese 
Rawlie. Psihopompe, le numise Rawlie. 

Emisarii morţilor-vii. 


Douăzeci şi unu - STARK PREIA 
CONTROLUL 


1 


Nu-i fu deloc greu să plănuiască ce urma să facă şi 
cum voia s-o facă, chiar dacă nu fusese niciodată în 
viaţa sa în Ludlow. 

Stark fusese acolo destul de des în vise. 

leşi de pe şosea cu rablagita Honda Civic furată şi 
intră într-o zonă de popas la doi kilometri de-a 
lungului drumului de casa Beaumont. Thad se du- 
sese la Universitate, iar asta era bine. Uneori era 
imposibil să-şi dea seama ce făcea sau gândea 
Thad, cu toate că aproape întotdeauna putea sur- 
prinde savoarea sentimentelor sale dacă se forţa. 

Dacă-i era foarte greu să ia legătura cu Thad, pur 
şi simplu începea să se joace cu unul dintre creioa- 
nele Berol pe care le cumpărase de la papetarul de 
pe Houston Street. 

Asta ajuta. 

Astăzi avea să fie mai uşor. Avea să fie mai uşor, 
fiindcă orice le-ar fi spus Thad câinilor săi de pază, 
se dusese la Universitate pentru un singur motiv şi 
nimic altceva: fiindcă depăşise termenul limită, iar 
el credea că Stark avea să încerce să-l contacteze. 
Stark exact asta avea intenţia să facă. Da, 
într-adevăr. 

Doar că nu plănuia s-o facă aşa cum se aştepta 
Thad. 


Şi cu siguranţă nu dintr-un /oc la care se aştepta 
Thad. i 

Era aproape ora prânzului. In zona de popas se 
aflau câțiva oameni veniți la iarbă verde, dar aceştia 
stăteau la mesele de pe iarbă sau adunați în jurul 
grătarelor mici din piatră de mai încolo, de lângă 
râu. Niciunul nu se uită la Stark atunci când coborî 
din Civic şi plecă pe jos. Asta era bine, fiindcă dacă 
l-ar fi văzut, cu siguranţă şi-ar fi adus aminte de el. 

De amintit, da, şi-ar fi amintit de el. 

De descris, nu, nu l-ar fi putut descrie. 

Când traversă cu pas mare asfaltul şoselei şi apoi 
porni în sus către casa Beaumont, Stark semăna 
mult cu Omul Invizibil al lui H. G. Wells. Un bandaj 
lat îi acoperea fruntea de la sprâncene şi până la 
linia părului. Un alt bandaj îi acoperea bărbia şi 
maxilarul de jos. Pe cap avea îndesată o şapcă de 
baseball purtând emblema celor de la New York 
Yankees. Purta ochelari de soare, o vestă matlasată 
şi mănuşi negre pe mâini. 

Bandajele erau pătate cu o materie galbenă, pu- 
rulentă, care curgea necontenit prin tifonul de 
bumbac ca nişte lacrimi cleioase. Materie din aceea 
galbenă curgea şi din spatele ochelarilor de soare 
Foster Grant. Din când în când, îşi ştergea obrajii cu 
mănuşile, care erau făcute dintr-o proastă imitație 
de piele de capră. Palmele şi degetele acestora erau 
lipicioase din pricina scursorii aceleia infecte. Sub 
bandaje, mare parte din pielea lui năpârlise. Ce 
rămăsese nu era tocmai piele umana; era, în 
schimb, o materie neagră, spongioasă, ce supura 
aproape constant. Acest reziduu semăna cu puroiul, 
însă avea un miros apăsător, neplăcut - ca un 
amestec de cafea tare şi cerneală India. 


Umbla cu fruntea aplecată uşor înainte. Ocupanţii 
celor câteva maşini care veniră spre el văzură un 
om cu şapcă de baseball şi ochii aplecaţi din calea 
luminii şi cu mâinile îndesate în buzunare. Umbra 
cozorocului şepcii înfrângea toate privirile, mai puţin 
cele insistente, iar dacă acestea l-ar fi studiat mai 
îndeaproape, ar fi observat doar bandajele. Maşinile 
care veneau din spate şi treceau pe lângă el 
îndreptându-se spre nord nu aveau la ce altceva să 
se uite decât la spatele său, desigur. 

Mai aproape de oraşele gemene Bangor şi Brewer, 
această plimbare ar fi fost puţin mai dificilă. Mai 
aproape de ele se aflau suburbiile şi cartierele 
rezidenţiale private. Partea din Ludlow în care locuia 
familia Beaumont era destul de departe în inima 
ţării pentru ca să se califice la statutul de comu- 
nitate rurală. Nu era în fundul lumii, dar categoric nu 
făcea parte din vreunul dintre cele două oraşe mai 
mari. Casele erau aşezate pe bucăţi de pământ 
suficient de mari, în unele cazuri, să fie numite 
câmpuri. Erau separate una de cealaltă nu prin gar- 
duri vii, acele avataruri ale intimităţii suburbane, ci 
prin centuri înguste de copaci şi, uneori, ziduri de 
piatră şerpuitoare. Ici şi colo, antenele parabolice se 
profilau sumbru pe orizont aidoma unor avanposturi 
avansate ale unei invazii extraterestre. 

Stark merse pe marginea drumului până ce trecu 
de casa familiei Clark. Urma cea a lui Thad. O tăie 
de-a dreptul prin colţul din spate al curţii casei 
Clark, care era acoperită mai mult de fân decât de 
iarbă. Aruncă o privire spre casă. Draperiile erau 
trase ca să împiedice căldura să intre şi uşa garaju- 
lui era bine închisă. Locuinţa Clark părea pustie mai 
mult decât e de obicei o casă la jumătatea dimineţii; 


avea aerul deplorabil al caselor care au stat goale o 
bună bucată de vreme. Dincolo de uşa cu plasă 
împotriva insectelor nu se vedea niciun teanc grăitor 
de ziare, dar Stark credea chiar şi aşa că familia 
Clark plecase probabil într-o timpurie vacanţă de 
vară, iar asta era numai bine. 

Intră în pâlcul de copaci dintre cele două pro- 
prietăţi, păşi peste rămăşiţele năruite ale unui zid 
de piatră, după care se lăsă într-un genunchi. Pentru 
prima dată se uita direct la casa încăpăţânatului său 
frate geamăn. În faţa casei era parcată o maşină a 
poliţiei, iar cei doi poliţişti al căror loc era în ea 
stăteau la umbra unui copac din apropiere, fumând 
şi discutând. Bun. 

Avea ce-i trebuia; restul nu era decât floricele pe 
câmpii. Şi totuşi, mai zăbovi un moment. Nu se 
considera o persoană imaginativă - cel puţin nu 
dincolo de paginile cărţilor la crearea cărora el 
jucase un rol vital - şi nici una emoţională, aşa că fu 
puţin uimit de tăciunele dublu de furie şi revoltă pe 
care-l simţea mocnindu-i în viscere. 

Ce drept avea nemernicul ăla să-l refuze? Ce drept 
afurisit? Fiindcă el fusese primul real? Fiindcă Stark 
nu ştia exact cum, de ce sau când devenise el însuşi 
real? Asta era o porcărie. În ceea ce-l privea pe 
George Stark, vârsta n-avea nici-o cădere în 
problema aceasta. Nu era de datoria lui să cadă la 
pământ şi să moară fără niciun murmur de protest, 
aşa cum părea să creadă Thad Beaumont. Avea o 
datorie faţă de sine - şi anume simpla supravieţuire. 
Şi asta nici măcar nu era tot. Trebuia să se 
gândească şi la admiratorii săi loiali, nu-i aşa? 

Uită-te la casa aia. Doar uită-te la ea. O locuinţă 
spațioasă în stil colonial de Noua Anglie, lipsindu-i 


poate doar o aripă ca să acceadă la statutul de vilă. 
Peluză mare, instalaţie de irigare rotindu-se asiduu 
ca s-o ţină verde. Un gard din uluci întinzându-se 
pe-o latură a parcării de-un negru sclipitor - genul 
de gard care Stark bănuia că trebuia să fie 
„pitoresc”. Intre casă şi garaj se afla un pasaj 
acoperit - un pasaj acoperit, pentru Dumnezeu! lar 
înăuntru, locuinţa era mobilată în graţiosul (sau 
poate că i se spunea elegantul) stil colonial ca să se 
potrivească exteriorului - o masă de stejar lungă în 
sufragerie, nobile birouri înalte în camerele de la 
etaj şi scaune ce erau delicate şi plăcute la vedere 
fără să fie preţioase; scaune pe care le puteai admi- 
ra şi totuşi îndrăzneai să te aşezi în ele. Pereţi ce nu 
erau tapetaţi, ci vopsiți şi apoi matriţaţi. Stark 
văzuse toate lucrurile acestea, le văzuse în visele pe 
care Beaumont nici măcar nu ştiuse că le avea când 
scria sub numele de George Stark. 

Brusc, voia să ardă din temelii încântătoarea aia 
casă albă. Să o atingă cu un chibrit - sau poate cu 
flacăra lămpii cu propan pe care o avea în buzunarul 
vestei de pe el - şi s-o ardă până la fundaţie. Dar nu 
înainte să fi fost înăuntru. Nu înainte să fi zdrobit 
mobila, să se fi căcat pe covorul din camera de zi şi 
să-şi fi şters excrementele pe pereţii ăia atent 
matriţaţi în dâre maronii grosolane. Nu înainte să fi 
luat un topor şi să fi transformat birourile alea „oh, 
atât de preţioase” în aşchii de foc. 

Ce drept avea Beaumont să aibă copii? O femeie 
frumoasă? Ce drept avea, mai exact, Thad Beau- 
mont să trăiască la lumină şi să fie fericit în vreme 
ce fratele lui întunecat - care-l făcuse bogat şi fai- 
mos când altfel ar fi trăit în sărăcie şi s-ar fi stins în 


anonimat - murea în întuneric ca o corcitură bolnavă 
pe o alee? 

Niciunul, desigur. Absolut niciun drept. Totul era că 
Beaumont crezuse în acel drept şi încă, în ciuda 
tuturor lucrurilor, continua să creadă în el. Insă 
credinţa, nu George Stark din Oxford, Mississippi, 
era ficţiunea. 

A sosit timpul pentru prima ta lecţie importantă, 
amice, murmură Stark între copaci. 

Găsi agrafele care ţineau bandajele din jurul frunţii 
sale, le scoase şi le vâri în buzunar pentru mai 
târziu. Apoi începu să desfacă bandajul, straturile 
devenind tot mai ude pe măsură ce se apropia de 
acea carne ciudată. 

- E-o lecţie pe care n-o s-o uiţi niciodată. Futu-i, 
asta-ţi pot garanta. 


2 


Nu era decât o variaţie a farsei cu bastonul alb pe 
care le-o jucase poliţiştilor din New York, dar asta 
era absolut în regulă pentru Stark; el credea ferm în 
ideea că, dacă dădeai peste un truc bun, trebuia să-l 
foloseşti până ce-şi pierdea farmecul. Poliţiştii 
aceştia oricum nu reprezentau o problemă... decât 
dacă nu avea el grijă; erau în serviciu deja de mai 
bine de o săptămână şi siguranţa că individul ăla 
nebun spusese adevărul când zisese că-şi va aduna 
doar jucăriile şi se va duce acasă se înstăpânea pe 
minţile lor cu fiecare zi care trecea. Singura provo- 
care era Liz - dacă se întâmpla să se uite pe geam 
când îi rezolva pe porci, lucrurile se puteau com- 
plica. Insă mai erau totuşi câteva minute până la 
prânz; ea şi cu gemenii fie trăgeau un pui de somn, 


fie se pregăteau să-l tragă. Oricum ar fi mers, era 
încrezător că lucrurile se vor rezolva. 

De fapt, era sigur de asta. 

Dragostea avea să-şi spună cuvântul. 


3 


Chatterton ridică bocancul să-şi stingă ţigara - 
avea de gând să pună chiştocul în scrumiera din 
patrulă odată ce era stins; poliţiştii statali din Maine 
nu murdăreau parcările contribuabililor - şi când 
ridică privirea văzu un om cu faţa jupuită care 
înainta încet, clătinându-se, în susul parcării. Cu o 
mână flutura încet spre el şi Jack Eddings după 
ajutor; cealaltă era îndoită la spate şi părea ruptă. 

Chatterton aproape suferi un infarct. 

- Jack! strigă el şi Eddings se întoarse. 

Gura acestuia se căscă pe dată. 

- Ajutaţi-mă... - cârâi bărbatul cu faţa jupuită. 

Chatterton şi Eddings fugiră spre el. 

Dacă ar fi rămas în viaţă, le-ar fi spus colegilor că 
au crezut că omul fusese implicat într-un accident 
de maşină sau că fusese ars de suflul unei explozii 
de benzină ori kerosen, sau că picase cu faţa într-o 
maşinărie din-aceea necruțătoare de la fermă care 
se hotărăşte din când în când s-o ia razna şi să-şi 
scalpeze proprietarii cu lamele, elicele sau ţepii lor 
rotitori, necruţători. 

Le-ar fi spus colegilor oricare dintre lucrurile 
acestea, dar în clipa aceea nu se gândeau de fapt la 
absolut nimic. Minţile le fuseseră stoarse complet de 
groază. Partea stângă a feţei bărbatului părea 
aproape că fierbea, de parcă, după ce-i fusese ju- 
puită pielea, cineva turnase peste carnea crudă o 


soluţie puternică de acid fenic. Un fluid lipicios, 
inimaginabil se scurgea peste movilele de carne 
semeaţă şi se rostogolea prin crăpăturile negre, 
uneori revărsându-se în revoltătoare viituri fulger. 

Nu gândiră nimic; reacționară pur şi simplu. 

Asta era frumuseţea farsei cu bastonul alb. 

- ... Ajutaţi-mă... 

Stark îşi lăsă picioarele să se împleticească unul în 
celălalt şi căzu în faţă. Ţipând ceva incoerent 
partenerului său, Chatterton întinse mâinile să-l 
prindă pe bărbatul rănit înainte să cadă la pământ. 
Stark îşi înfăşură braţul drept pe după gâtul poliţis- 
tului şi-şi scoase mâna stângă de la spate. Avea o 
surpriză în ea. Surpriza era briciul cu lamă dreaptă 
şi mâner perlat. Lama scânteie iute în aerul jilav. 
Stark o avântă şi-i despică lui Chatterton globul 
ocular drept cu un pocnet audibil. Polițistul strigă 
şi-şi duse o mână la faţă. Stark îşi vâri palma în 
părul lui, îi trase capul pe spate şi-i tăie gâtul de la o 
ureche la cealaltă. Sângele îi ţâşni din gâtul mus- 
culos într-un țipăt roşu. Toate acestea se întâmplară 
în patru secunde. 

- Ce? întrebă Eddings pe un ton scăzut şi ciudat de 
studiat. Stătea împietrit cam la un metru în spatele 
lui Chatterton şi Stark. Ce? 

Una dintre mâinile lui atârna lângă mânerul re- 
volverului său de serviciu, dar o privire rapidă îl 
convinse pe Stark că porcul ştia că arma-i era la 
îndemână aşa cum ştia care era populaţia 
Mozambicului. Ochii îi ieşeau din orbite. Nu ştia la ce 
se uita sau cine sângera. Nu, nu-i adevărat, îşi spuse 
Stark, crede că eu sângerez. A stat acolo şi s-a uitat 
la mine cum îi tai gâtul partenerului lui, dar crede că 
eu sunt cel sângerez fiindcă jumătate din fată mi-e 


distrusă, iar asta nu-i chiar tot - eu sângerez, trebuie 
să fie aşa, fiindcă el şi partenerul lui, ei doi, 
reprezintă poliția. Ei sunt eroii filmului ăsta. 

- Poftim, spuse el, ţine asta pentru mine, bine? 

Şi aruncă trupul muribund al lui Chatterton spre 
partenerul lui. 

Eddings scoate un țipăt firav şi ascuţit. Încercă să 
se ferească, dar era prea târziu. Matahala de 
nouăzeci de kilograme care era Tom Chatterton îl 
făcu să bată în retragere spre maşina de poliţie. 
Sângele cald îi curse în faţa întoarsă în sus ca apa 
dintr-un cap de duş stricat. Strigă şi se luptă cu 
trupul lui Chatterton. Acesta se întoarse încet şi se 
prinse orbeşte de maşină cu ultima fărâmă de pu- 
tere. Mâna sa stângă atinse capota, lăsând o am- 
prentă mânjită. Dreapta se apucă vlăguită de ante- 
na radio şi-o rupse de la locul ei. Căzu în parcare 
ţinând-o în faţa ochiului rămas, ca un om de ştiinţă 
ţinând aproape un specimen prea rar să-i dea dru- 
mul chiar şi în extremis. 

Eddings îl observă cu coada ochiului pe omul jupuit 
venind spre el repede şi hotărât şi încercă să se 
tragă în spate. Se lovi de maşină. 

Stark lovi cu briciul în sus, tăind pantalonii bei de 
uniformă ai lui Eddings în zona inghinală, 
retezându-i scrotul, ridicând şi scoțând lama într-o 
mişcare prelungă şi lină. Boaşele lui Eddings brusc 
desprinse una de cealaltă, se loviră de partea 
interioară a coapselor ca nişte noduri grele la capă- 
tul unei curele destrămate de ridicat geamul. Sân- 
gele îi pată pantalonii în jurul fermoarului. Pentru 
moment, i se păru că cineva-i îndesase un pumn de 
îngheţată în vintre... apoi îl lovi durerea: fierbinte şi 
plină de dinţi ciobiţi. Strigă. 


Cât ai clipi, Stark lovi în faţă cu briciul spre gâtul lui 
Eddings, însă Eddings reuşi cumva să ridice o mână 
şi prima lovitură nu făcu decât să-i taie palma în 
două. Eddings încercă să se mişte în stânga, iar 
asta-i expuse partea dreaptă a gâtului. 

Lama goală, argint palid în lumina ceţoasă a zilei, 
vâjâi iarăşi prin aer şi de data aceasta se duse unde 
trebuia să se ducă. Eddings pică în genunchi cu 
mâinile între picioare. Pantalonii săi bej deveniseră 
de-un roşu aprins aproape până la genunchi. Bărbia 
îi căzu în piept şi acum arăta ca obiectul unui 
sacrificiu păgân. 

- S-ai o zi bună, futangistule, spuse Stark pe o voce 
colocvială. 

Se aplecă, îşi împleti degetele în părul lui Eddings 
şi-i trase capul pe spate, expunând gâtul pentru 
lovitura finală. 


4 


Deschise portiera din spate a patrulei, îl ridică pe 
Eddings de gulerul cămăşii sale de uniformă şi de 
turul însângerat al pantalonilor şi-l aruncă înăuntru 
ca pe-un sac de tărâţe. Apoi făcu acelaşi lucru cu 
Chatterton. Acesta trebuia să fi cântărit undeva 
aproape de 100 de kilograme, cu tot cu centura cu 
aparate şi cu pistolul de calibru 45, dar Stark îl mâ- 
nui ca şi când ar fi fost o plasă cu pene. Trânti por- 
tiera, apoi aruncă spre casă o privire plină de-o 
curiozitate vie. 

Era tăcută. Singurele sunete erau greierii din iarba 
înaltă de lângă parcare şi uac! uic! uac!-ul foşnit al 
instalaţiei de irigare a peluzei. La acestea se adăuga 
sunetul maşinii mari ce se apropia - o cisternă 


Orinco. Trecu în trombă pe lângă el cu nouăzeci şi 
cinci la oră, îndreptându-se spre nord. Stark se 
crispa şi se aplecă uşor în spatele maşinii de poliţie 
când văzu marile stopuri pe frână ale cisternei 
aprinzându-se pentru o clipă. Scoase un singur 
hohot de râs când se stinseră la loc şi cisterna 
dispăru dincolo de următorul deal, accelerând din 
nou. Şoferul observase patrula poliţiei statale oprită 
în parcarea casei Beaumont, verificase vitezometrul 
şi se gândise la radar. Cel mai natural lucru din 
lume. N-ar fi trebuit să-şi facă griji; radarul era 
închis pentru totdeauna. 

Era o grămadă de sânge în parcare, dar aşa cum 
era, adunat în bălți, pe asfaltul de-un negru lucios, 
ar fi putut fi apă... dacă nu te apropiai foarte tare. 
Aşa că asta era în regulă. Şi chiar dacă nu era, tre- 
buia să fie de ajuns. 

Stark strânse briciul, îl ţinu într-o mână lipicioasă, 
se duse la uşă. Nu văzu nici cele câteva vrăbii 
moartea ce zăceau în verandă, nici pe cele vii care 
acum acopereau vârful casei şi stăteau în mărul de 
lângă garaj, uitându-se la el în linişte. 

După un minut sau două, încă pe jumătate ador- 
mită din cauza somnului de la prânz, Liz Beaumont 
cobori scările de la etaj ca să răspundă la uşă. 


5 


Nu strigă. Strigătul era în ea, dar faţa aceea jupuită 
care se uită la ea când deschise uşa îl încătuşa 
adânc înăuntrul fiinţei ei, îl împietri, îi negă dreptul 
la existenţă, îl anulă, îl îngropa de viu. Spre 
deosebire de Thad, ea nu avusese niciun vis cu 
George Stark pe care să şi-l amintească, însă la fel 


de bine acestea ar fi putut exista acolo, adânc în 
redutele minţii sale inconştiente, fiindcă faţa aceea 
lucioasă, rânjită, în ciuda aspectului ei oribil, părea 
un lucru aproape aşteptat. 

- Bună, doamnă, vrei să cumperi o rață? întrebă 
Stark prin plasa împotriva insectelor. 

Rânji, expunând o mulţime de dinţi. Majoritatea 
erau acum morţi. Ochelarii de soare îi transformau 
ochii în două mari găvane negre. De pe obraz şi 
maxilar picura lichid din-acela vâscos şi se împrăştia 
pe vesta pe care o purta. 

Mult prea târziu, Liz încercă să închidă uşa. Stark 
vâri un pumn înmănuşat prin plasa împotriva 
insectelor şi-o deschise la loc cu forţă. Liz se îm- 
pletici în spate, încercând să strige. Nu putu. Gâtul 
încă-i mai era blocat. 

Stark intră şi închise uşa. 

Liz îl privi cum venea încet către ea. Semăna cu o 
sperietoare de ciori în descompunere, care a prins 
cumva viaţă. Rânjetul era cel mai rău, fiindcă 
jumătatea stângă a buzei sale superioare părea nu 
doar descompusă sau pe cale de descompunere, ci 
mestecată. Putea vedea dinţi negru-cenuşii şi 
găurile unde, până recent, se aflaseră alţi dinţi. 

Mâinile lui înmănuşate se întinseră către ea. 

- Bună, Beth, spuse el prin acel rânjet oribil. Te 
rog, iartă-mi deranjul, dar mă aflam prin apropiere şi 
m-am gândit să-ţi fac o vizită. Sunt George Stark şi 
mă bucur să te întâlnesc. Sunt mai bucuros, crede, 
decât ai putea şti vreodată. 

Unul dintre degetele sale îi atinse bărbia... O 
mângâie. Carnea de sub pielea neagră părea spon- 
gioasă, instabilă. În acel moment, se gândi la ge- 
meni, care dormeau la etaj, şi paralizia o lăsă. Se 


întoarse şi fugi spre bucătărie. Undeva în confuzia 
aceea gălăgioasă din mintea sa se văzu apucând de 
pe rastelul magnetic de deasupra tejghelei unul 
dintre cuţitele pentru tranşat carnea şi înfigându-l 
adânc în faţa creaturii ăleia obscene. 

Îl auzi venind după ea, repede ca vântul. 

Mâna lui îi atinse spatele bluzei, căutând s-o apuce, 
şi alunecă. 

Uşa de la bucătărie era de genul celor batante. Era 
ţinută deschisă cu un ic de lemn. Lovi icul cu piciorul 
din fugă, ştiind că dacă nu-l nimerea sau dacă nu 
făcea decât să-l mişte puţin din loc, nu va mai avea 
o a doua ocazie. Însă îl lovi din plin cu Piciorul 
încălţat în pantofi de casă, simțind o clipă de durere 
fulminantă în degete. lcul zbură pe suprafaţa 
podelei bucătăriei, care era atât de bine ceruită, 
încât putea vedea întreaga încăpere în ea - 
atârnând cu capul în jos. Îl simţi pe Stark încercând 
din nou s-o apuce. Ea întinse mâna în spate şi trânti 
uşa. Auzi bufnetul atunci când aceasta-l lovi Stark 
ţipă, furios şi surprins, dar nevătămat. Ea dibui după 
cuțite... 

„„„ Şi Stark o apucă de păr şi de spatele bluzei. O 
smuci în spate şi-o întoarse. Ea auzi sunetul aspru al 
materialului rupându-se şi-şi spuse fără coerenţă: 
Dacă mă violează, o, lisuse, dacă mă violează o să 
înnebunesc... 

Îi lovi cu pumnii faţa grotescă, mai întâi 
strâmbându-i ochelarii şi apoi dându-i-i jos. Carnea 
de sub ochiul său stâng se ofilise şi-i căzuse ca o 
gură moartă, expunând întreaga umflătură vârstată 
cu vinişoare roşii a globului ocular. 

lar el rădea. 


O apucă de mâini şi le cobori cu forţa. Ea îşi eliberă 
una, răsucind-o, o ridică şi-l zgârie pe faţă. Degetele 
ei lăsară urme adânci din care sângele şi puroiul 
începură să curgă lent. Simţi din partea lui puţină 
sau deloc forţă de opunere; la fel de bine ar fi putut 
să zgârie o bucată de carne putredă. lar acum ea 
scotea un sunet - voia să ţipe, să-şi articuleze 
groaza şi teama înainte ca acestea s-o înece, dar tot 
ce reuşi să scoată fu o serie de lătraturi răguşite, 
frânte. 

El îi prinse mâna liberă în aer, o cobori, îi răsuci cu 
forţa ambele mâini la spate şi-i încercui încheieturile 
cu mâna sa. Era spongioasă, dar la fel de inflexibilă 
ca nişte cătuşe. Îşi ridică cealaltă mâna spre partea 
din faţă a bluzei ei şi-i prinse un sân în căuşul 
palmei. La acea atingere, carnea ei gemu. Închise 
ochii şi încercă să scape. 

- Oh, termină cu asta, spuse el. 

Acum nu rânjea intenţionat, însă partea stângă a 
gurii sale totuşi rânjea, împietrită în rictusul ei de 
descompunere. 

- Termină, Beth. Pentru binele tău. Mă excită când 
te zbaţi. N-ai vrea să fiu excitat. iți garantez asta. 
Cred că tu şi cu mine ar trebui să avem o relaţie 
platonică. 

Cel puţin pentru moment. 

Îi strânse sânul mai tare, iar ea simţi sub des- 
compunere nemiloasa putere, ca o armătură de tije 
articulate din oţel încastrate într-un plastic moale. 

Cum de poate fi atât de puternic? Cum de poate fi 
atât de puternic când pare că e pe moarte? 

Dar răspunsul era evident. Nu era uman. Ea nu 
credea nici că era cu adevărat în viață. 


- Sau poate că ti-o doreşti! întrebă el. Asta să fie? 
Ţi-o doreşti? Ţi-o doreşti chiar acum? 

Limba lui, neagră şi roşie şi galbenă, cu suprafaţa 
distrusă de ciudate crăpături asemenea celor dintr-o 
vale inundabilă aflată în curs de uscare, ieşi afară 
din gura sa zâmbitoare, schimonosită, şi flutură spre 
ea. 

Ea se opri pe dată din zbateri. 

- Mai bine, zise Stark. Acum... am să te las liberă, 
scumpa mea Bethie, dulceaţa mea. Când voi face 
asta, pornirea de-a alerga o sută de metri fără 
obstacole în fix cinci secunde te va încerca din nou. 
Asta-i cât se poate de normal; abia ne cunoaştem 
unul pe altul şi sunt conştient că azi nu arăt cel mai 
bine. Dar înainte să faci ceva prostesc, vreau să-ţi 
aminteşti de cei doi poliţişti de afară - sunt morţi. ŞI 
vreau să te gândeşti la bambinos ai tăi care dorm 
liniştiţi la etaj. Copiii au nevoie de odihnă, nu-i aşa? 
Mai ales copiii foarte mici, copiii foarte neajutorați, 
ca ai tai. Mă înţelegi? Mă urmăreşti? 

Ea aplecă tâmp din cap. Acum îi simţea mirosul Era 
o aromă cărnoasă oribilă. Se descompune, îşi spuse 
ea. Se descompune chiar în fața mea. 

Îi devenise foarte limpede motivul pentru care voia 
cu atâta disperare ca Thad să înceapă din nou să 
scrie. 

- Eşti un vampir, spuse ea răguşit. Un vampir afu- 
risit. lar el te-a pus la regim. Aşa că intri aici cu 
forţa. Mă terorizezi pe mine şi-mi ameninţi copiii. 
Eşti un laş blestemat, George Stark. 

El îi dădu drumul şi-şi aranja pe mână mai întâi 
mănuşa stângă şi apoi cea dreaptă. Fu un gest 
pedant şi totuşi ciudat de sinistru. 


- Nu prea cred că-i corect, Beth. Ce-ai face tu dacă 
ai fi în poziţia mea? Ce-ai face dacă, de pildă, ai fi 
abandonată pe-o insulă fără nimic de mâncare şi de 
băut? Ai căuta poziţii languroase şi-ai suspina 
drăgălaş? Sau te-ai lupta? Chiar mă învinovăţeşti 
că-mi doresc ceva atât de simplu ca supraviețuirea? 

- Da! scuipă ea spre el. 

- Ai vorbit ca un adevărat partizan... dar s-ar putea 
să te răzgândeşti. Vezi tu, preţul partizanatului se 
poate ridica mai sus decât ştii tu în momentul de 
faţă, Beth. Când opoziţia este isteaţă şi dedicata, 
preţul poate dispărea complet din vedere. S-ar 
putea să descoperi că eşti mai entuziasmată de 
colaborarea dintre noi decât ai crede vreodată că e 
posibil. 

- Continuă să visezi, labagiule! 

Partea dreaptă a gurii sale se ridică, partea stângă 
etern zâmbitoare săltă şi ea puţin şi-i oferi un rânjet 
de vârcolac care bănuia că trebuia să fie atrăgător. 
Mâna lui, dezgustător de glacială sub mănuşa 
subţire, alunecă în jos pe antebraţul ei într-o 
mângâiere. Un deget apăsă sugestiv în palma ei 
stângă pentru o clipă înainte să întrerupă contactul. 

- Ăsta nu-i un vis, Beth - te asigur. Thad şi cu mine 
vom colabora la un nou roman de Stark... pentru o 
vreme. Altfel spus, Thad îmi va da un imbold. Vezi 
tu, eu sunt ca o maşină furată. Numai că în loc de 
blocaj la carburator, eu sufăr de-un blocaj la scriitor. 
Asta-i tot. Asta-i singura problemă, cred. Odată ce 
mă pun pe roate, vâr într-a doua, ridic ambreiajul şi 
vruuum! Am plecat la drum! 

- Eşti nebun, şopti ea. 


- Mda. Dar nebun a fost şi Tolstoi. Nebun a fost şi 
Richard Nixon, şi l-au ales pe cânel/e ăla soios 
preşedinte al Statelor Unite. 

Stark întoarse capul şi se uită afară pe fereastră. 
Liz nu auzi nimic, dar dintr-o dată el păru să asculte 
cu toată concentrarea, străduindu-se să audă un 
sunet vag, aproape inaudibil. 

- Ce...? începu ea. 

- Tacă-ţi fleanca o secundă, dragă, îi spuse Stark. 
Pune-i căluş. 

Vag, ea auzi sunetul unui stol de păsări luându-şi 
zborul. Sunetul era imposibil de îndepărtat, imposibil 
de frumos. Imposibil de /iber. 

Rămase acolo uitându-se la el, cu inima bubuindu-i 
prea repede, întrebându-se dacă putea scăpa de 
atingerea lui. Nu era tocmai într-o transă sau ceva 
de felul acesta, însă atenţia lui era cu siguranţă 
distrasă. Putea fugi, poate. Dacă reuşea să pună 
mâna pe o armă... 

Mâna lui putredă o apucă iarăşi de o încheietură a 
mâinii. 

- Pot intra înăuntrul omului tău şi să mă uit afară 
să ştii. Îl pot simţi cum gândeşte. Nu pot face asta 
cu tine, dar mă pot uita la faţa ta şi pot face nişte 
presupuneri ale naibii de bune. Orice-ar fi ceea ce 
gândeşti acum, Beth, ai face bine să-ţi aminteşti de 
poliţiştii ăia... şi de copiii tăi de la etaj. Dacă faci 
asta, îţi va fi mai uşor să vezi situaţia în perspectivă. 

- De ce-mi tot spui aşa? 

- Cum? Beth? 

Râse. Fu un sunet dezgustător, de parcă i-ar fi 
rămas pietriş în gât. 

- Aşa ti-ar spune şi e/, dacă ar fi destul de deştept 
să se gândească la asta, să ştii. 


- Eşti ne... 

- Nebun, ştiu. E-ncântător ce discutăm, iubire, dar 
va trebui să amânăm opiniile tale despre sănătatea 
mea mintală pentru mai târziu. Se-ntâmplă prea 
multe acum. Ascultă: trebuie să-l sun pe Thad, dar 
nu la biroul lui. Telefonul de acolo s-ar putea să fie 
urmărit. El nu crede că este, dar poliţiştii au făcut-o 
fără să-i spună. Omul tău e-un tip care are încredere 
în semeni. Eu nu sunt. 

- Cum poţi să...? 

Stark se aplecă spre ea şi vorbi foarte încet şi cu 
grijă, aşa cum i-ar vorbi un profesor unui elev din 
clasa întâi. 

Vreau să încetezi să te mai legi de asta, Beth, şi 
să-mi răspunzi la întrebări. Fiindcă dacă nu pot 
scoate de la tine ce am nevoie, poate c-o să reuşesc 
de la gemeni. Îmi dau seama că ei nu pot încă vorbi, 
dar poate că reuşesc să-i învăţ. O mică încurajare 
face minuni. 

În pofida căldurii, peste cămaşă purta o vestă 
matlasată, de genul celor cu buzunare cu fermoar 
preferate de vânători şi iubitori ai drumeţiilor. 
Desfăcu unul dintre fermoarele laterale, unde 
poliesterul  matlasat era umflat de-un obiect 
cilindric. Scoase o lampă mică cu benzină. 

Şi chiar dacă nu-i pot învăţa să vorbească, pun 
pariu că-i pot învăţa să cânte. Pun pariu că-i pot 
învăţa să cânte exact ca două ciocârlii. Ai face bine 
să nu vrei s-asculţi muzica asta, Beth. 

Ea încercă să-şi ia privirea de la lampă, dar aceasta 
nu voia să se supună. Ochii ei o urmăriră neajutoraţi 
când el o legănă de la stânga la dreapta dintr-o 
mână înmănuşată în cealaltă. Ochii ei păreau ţintuiţi 
pe ciocul lămpii. 


- Îţi spun orice vrei să ştii, zise ea şi gândi: 

Pentru moment. 

- Asta-i bine pentru tine, spuse el şi vâri lampa cu 
gaz înapoi în buzunar. 

Vesta se trase puţin într-o parte când făcu asta, iar 
ea văzu mânerul unui pistol foarte mare. 

- Şi de asemenea foarte raţional, Beth. Acum as- 
cultă. Mai e cineva acolo astăzi, în departamentul de 
engleză. Il pot vedea la fel de clar cum te văd pe 
tine acum. Tip scund, păr alb, are-o pipă în gură 
aproape la fel de mare ca şi el. Cum îl cheamă? 

- Trebuie să fie Rawlie DeLesseps, spuse ea visă- 
toare. 

Se întreba de unde putea el să ştie că Rawlie se 
afla acolo în ziua aceea... şi ajunse la concluzia că 
nu voia cu adevărat să ştie. 

- Ar putea fi altcineva? 

Liz se gândi la asta pentru o scurtă vreme, după 
care scutură din cap. 

- Rawlie trebuie să fie. 

- Ai o carte de telefon a facultăţii? 

- E una în sertarul măsuţei pentru telefon din ca- 
mera de zi. 

- Bun. 

Trecuse deja pe lângă ea aproape înainte ca ea 
să-şi dea seama că se mişcase - graţia insinuantă de 
pisică a bucății ăleia de carte în descompunere o 
făcu să-i fie greață - şi luă unul dintre cuţitele cele 
lungi de pe rasterul magnetic. Liz înţepeni. Stark 
aruncă spre ea o privire şi acel sunet de pietriş prins 
în gât se auzi din nou. 

- Nu te-ngrijora, n-am să te tai. Tu eşti ajutorul 
meu cel mic şi bun, nu-i aşa? Haide. 


Mâna, puternică dar neplăcut de spongioasă, o 
apucă iarăşi de încheietură. Când încercă să se fe- 
rească, aceasta nu făcu decât să o strângă şi mai 
tare. Încetă pe dată să se ferească şi-i dădu voie s-o 
conducă. 

- Bun, spuse el. 

O duse în camera de zi, unde ea se aşeză pe sofa 
şi-şi îmbrăţişa genunchii. Stark se uită la ea, clătină 
din cap spre ea şi apoi îşi întoarse atenţia spre 
telefon. Când se convinse că nu era niciun fir de 
alarmă - iar asta era o neglijenţă, o pură neglijenţă - 
tăie firele pe care le adăugaseră cei de la poliţia 
statală: cel care mergea la dispozitivul de urmărire 
şi cel care mergea jos, în beci, la aparatul de înre- 
gistrare cu activare vocală. 

- Ştii cum să te comporţi, iar asta-i foarte impor- 
tant, spuse Stark spre vârful capului aplecat al lui 
Liz. Acum, ascultă. O să găsesc numărul lui Rawlie 
DeLesseps ăsta şi-o să port o scurtă tacla cu Thad. 
Şi când eu fac asta, tu te vei duce la etaj şi vei 
împacheta toate drăcoveniile de care vor avea 
nevoie copiii ăia la casa voastră de vacanţă. Când 
termini, trezeşte-i şi adu-i aicea jos. 

- De unde ştiai că ei...? 

El zâmbi puţin de privirea ei de surprindere. 

- Oh, îţi cunosc programul, spuse el. II cunosc mai 
bine decât tine, poate. Tu trezeşte-i, Beth, şi 
pregăteşte-i şi adu-i aicea jos. Cunosc dispunerea 
casei la fel de bine cum îţi cunosc programul şi dacă 
încerci să scapi de mine, iubire, o să ştiu. Nu-i ne- 
voie să-i îmbraci; împachetează doar ce le trebuie şi 
adu-i aici jos în pijămăluţe. li poţi îmbrăca mai 
târziu, după ce vom porni voioşi la drum. 

- Castle Rock? Vrei să mergem la Castle Rock? 


- Înî. Dar nu trebuie să-ţi stea gândul la asta acum. 
Tot ce trebuie să-ţi stea în gând acum e că, dacă 
întârzii mai mult de zece minute după ceasul meu, 
va trebuie să urc scările să văd ce te reţine. 

Se uită la ea cu seriozitate, ochelarii lui întunecaţi 
la culoare creând găvane ca de craniu sub fruntea 
sa descuamată, supurândă. 

- Şi-o să vin cu micuța mea lampă de sudură 
aprinsă şi gata de acţiune. Inţelegi? 

- Eu... da. 

- Mai presus de toate, Beth, ai face bine să ţii min- 
te un lucru. Dacă vei coopera cu mine, nu vei păţi 
nimic. Şi nici copiii tăi nu vor păţi nimic. 

Zâmbi din nou. 

- Fiind o mamă bună cum eşti tu, bănuiesc că 
asta-i mult mai important pentru tine. Nu vreau de- 
cât să ştii că n-are rost să faci pe deşteaptă cu 
mine. Aia doi poliţiştii statali sunt acolo pe bancheta 
din spate a maşinuţei lor, adunând muşte, fiindcă au 
avut ghinionul să fie pe şine când expresul meu 
trecea pe acolo. Sunt o grămadă de poliţişti morţi în 
New York City care-au avut acelaşi ghinion... după 
cum bine ştii. Modul de a te ajuta pe tine şi copiii tăi 
- Şi pe Thad, fiindcă dacă el face ce-i cer eu, o să 
fie-n regulă - este să rămâi mută şi ajutătoare, 
înţelegi? 

- Da, spuse ea răguşită. 

- S-ar putea să-ţi vină o idee. Ştiu cum se poate în- 
tâmpla asta când o persoană se simte cu spatele la 
perete. Dacă chiar îţi vine una, ai face bine să go- 
neşti numaidecât ideea aia. Ai face bine să-ţi amin- 
teşti că, chiar dacă poate nu arăt atât de bine, ure- 
chile mele-s fantastice. Dacă încerci să deschizi o 
fereastră, o să aud. Dacă încerci să scoţi o plasă 


împotriva insectelor, o să aud şi asta. Bethie, sunt 
un om care poate auzi îngerii cum cântă-n rai şi 
diavolii cum strigă-n cele mai adânci gropi ale 
iadului. Trebuie să te întrebi singură dacă îndrăz- 
neşti să-ţi asumi riscul. Eşti o femeie deşteaptă. 
Cred c-o să iei hotărârea corectă. Mişcă, fată. Plimbă 
ursul. 

Se uita la ceasul de la încheietura mâinii, chiar 
socotindu-i timpul. lar Liz dădu buzna pe scări pe 
nişte picioare care i se păreau insensibile. 


6 


Îl auzi vorbind pentru scurtă vreme la telefon la 
parter. Urmă o pauză lungă, după care el începu să 
vorbească din nou. Vocea i se schimbă. Ea nu ştia 
cu cine vorbise înainte de pauză - cu Rawlie 
DeLesseps, poate - dar când începu iarăşi să vor- 
bească, fu aproape sigur că Thad se afla la celălalt 
capăt al firului. Nu putea distinge cuvintele şi nu 
îndrăznea să se ducă la al doilea telefon de pe linie, 
însă era totuşi convinsă că Thad era. Nu avea timp 
să tragă cu urechea. Îi ceruse să se întrebe în sinea 
ei dacă îndrăznea să rişte să-i calce cuvântul. Nu 
îndrăznea. 

Aruncă scutecele în geanta pentru scutece, hainele 
într-o valiză. Mătură cu mâna cremele, pudrele 
pentru copii, şerveţelele Handi-Wipes, ace pentru 
scutece şi celelalte nimicuri într-o geantă de umăr. 

Discuţia se încheiase la parter. Ea se îndrepta spre 
gemeni, pe cale să-i trezească din somn, când el o 
strigă. 

- Beth! E timpul! 

Vin! 


O ridică pe Wendy, care începu să plângă som- 
noroasă. 

- Vreau să cobori aici - aştept un telefon şi tu eşti 
responsabilă cu efectele sonore. 

Dar ea abia dacă auzi aceste ultime cuvinte. 

Ochii ei erau aţintiţi asupra cutiei cu ace de plastic 
pentru scutece de pe tăblia biroului gemenilor. 

Lângă cutia aceasta se afla o pereche sclipitoare 
de foarfece de croitorie. 

O aşeză pe Wendy înapoi în leagăn, aruncă o pri- 
vire spre uşă, după care se grăbi de cealaltă parte a 
camerei spre birou. Luă foarfecele şi două dintre 
acele pentru scutece. Vâri acele în gură ca o femeie 
care croieşte o rochie şi-şi desfăcu fermoarul de la 
fustă. Prinse acele în partea interioară a chiloţilor, 
apoi trase fermoarul la loc. Acolo unde erau mânerul 
foarfecelor şi capetele acelor se vedea o mică 
umflătură. Nu credea că un om normal ar fi observat 
asta, dar George Stark nu era un om normal. Îşi lăsă 
bluza scoasă afară. Mai bine. 

- Beth! 

Vocea era pe punctul de-a fi furioasă acum. Mai 
rău, se auzea de la jumătatea scărilor, iar ea nici 
măcar nu-l auzise venind, chiar dacă ar fi spus că 
era imposibil să foloseşti scările în casa aceea veche 
fără să scoţi tot soiul de scârţăituri şi păcănituri. 

Exact atunci sună telefonul. 

- Treci aici jos acum! strigă el, iar ea se grăbi să-l 
trezească pe William. 

Nu avea timp să fie blândă şi, prin urmare, se trezi 
cu câte un copil ţipând la volum maxim în fiecare 
braţ atunci când ajunse la parter. 

Stark era la telefon şi ea se aşteptă să fie şi mai 
furios de gălăgie. Dimpotrivă, părea cât se poate de 


mulţumit... şi-atunci îşi dădu ea seama că, dacă 
vorbea cu Thad, trebuia să fie mulţumit. Nu s-ar fi 
descurcat mai bine nici dacă şi-ar fi adus singur 
caseta cu efecte sonore. 

Omul ăsta chiar ştie să convingă, îşi spuse ea şi 
simţi o scăpărare de ură puternică faţă de creatura 
aceea putredă care nu avea cum să existe, dar care 
refuza să dispară. 

Stark ţinea un creion într-o mână, lovind blând 
capătul cu radiera de marginea mesei pentru tele- 
fon, iar ea îşi dădu seama cu un şoc slab de recu- 
noaştere că era un Berol Black Beauty. Unul dintre 
creioanele lui Thad, gândi ea. A fost în biroul lui? 

Nu - sigur că nu fusese în birou, aşa cum nu era 
nici unul dintre creioanele lui Thad. Niciodată nu 
fuseseră creioanele lui Thad, nu cu adevărat - el nu 
făcea decât să le cumpere uneori. Creioanele Black 
Beauty îi aparţineau lui Stark. Folosise creionul ca să 
scrie ceva cu majuscule pe spatele cărţii de telefon 
a facultăţii. Apropiindu-se de el, ea reuşi să citească 
două propoziţii, GHICI DE UNDE SUN, THAD? spunea 
prima. A doua era brutal de directă: SPUNE CUIVA ŞI 
VOR MURI TOŢI. 

Ca pentru a confirma asta, Stark spuse: 

- Absolut nimic, după cum poţi auzi singur. Nu 
le-am clintit nici măcar un fir de păr de pe 
căpşoarele lor nepreţuite. 

Se întoarse spre Liz şi-i trase cu ochiul. Cumva, 
acesta fu cel mai hidos dintre toate lucrurile - de 
parcă ar fi fost complici în povestea aceea. Stark îşi 
răsucea ochelarii de soare între degetul mare şi 
arătătorul mâinii stângi. Globii săi oculari îi strălu- 
ceau pe faţă ca două bile de marmură pe faţa unei 
statui de ceară care se topeşte. 


- Încă, adăugă el. 

Ascultă, apoi rânji. Chiar dacă faţa sa nu s-ar fi 
descompus aproape în faţa ochilor ei, rânjetul acela 
i s-ar fi părut cu siguranţă un rânjet răutăcios de 
tachinare. 

- Cei cu ea? întrebă Stark pe o voce care era 
aproape săltăreaţă, şi acela fu momentul când furia 
ei deveni mai puternică decât teama şi se gândi 
pentru prima oară la mătuşa Martha şi la şobolani, 
îşi dorea ca mătuşa Martha să se fi aflat acolo 
atunci, să se ocupe de şobolanul acesta. Avea foar- 
fecă, dar asta nu însenina că el îi va da oportuni- 
tatea să o folosească asupra lui. Dar Thad... Thad 
ştia despre mătuşa Martha. lar ideea îi trase cu 
ochiul în minte. 


7 


După ce se încheie discuţia şi Stark închise, îl 
întrebă ce voise să spună. 

- In viteză, spuse el. Asta-i specialitatea mea. 

Întinse braţele. 

- Dă-mi unul dintre copii. Nu contează care. 

Ea se feri din calea lui, îmbrăţişând din reflex mai 
tare la piept ambii copii. Se liniştiseră, dar la 
mişcarea ei convulsivă, amândoi începură să scân- 
cească şi să se zvârcolească din nou. 

Stark se uită la ea răbdător. 

- N-am timp să mă cert cu tine, Beth. Nu mă face 
să te conving cu asta. 

Mângâie umflătura cilindrică din buzunarul vestei 
de vânătoare. 

- N-am să-ţi rănesc copiii. Într-un fel ciudat, să ştii, 
şi eu sunt tăticuţu' lor. 


- Să nu spui asta! ţipă ea la el, trăgându-se şi mai 
în spate. 

Tremura, cât pe ce s-o ia la fugă. 

- Recapătă-ţi controlul, femeie. 

Cuvintele erau plate, fără accent şi de-o răceală 
mortală. O făcură să se simtă ca şi când fusese 
plesnită peste faţă cu o pungă plină cu apă rece. 

- Fii serioasă, iubire. Trebuie să merg afară şi să 
mut maşina aia de poliţie în garajul tău. Nu te pot 
lăsa să fugi în cealaltă direcţie câtă vreme eu fac 
asta. Dacă-i la mine unul dintre copii - ca garanţie 
colaterală, ca să zic aşa - n-o să fie nevoie să-mi fac 
griji din cauza asta. Vorbesc serios când spun că nu 
vă vreau, ţie şi lor, niciun rău... şi chiar dacă l-aş 
vrea, la ce m-ar ajuta să-ţi rănesc unul dintre copii? 
Am nevoie de cooperarea ta. În felul ăsta n-o pot 
obţine. Acum, dă-mi aici unul dintre ei sau o să-i 
rănesc pe amândoi - n-o să-i omor, ci o să-i rănesc, 
o să-i rănesc de-adevăratelea - şi vina o să fie doar 
a ta. 

Întinse braţele. Faţa sa distrusă era aspră şi imo- 
bilă. Uitându-se la ea, ea văzu că niciun argument 
nu l-ar clinti, nici-o rugăminte nu l-ar face să se răz- 
gândească. Nici măcar n-ar fi ascultat-o. Avea să 
facă exact ceea ce-o ameninţase că va face. 

Se duse spre el, iar când el încercă s-o ia pe 
Wendy, braţul ei se strânse din nou, opunându.-i-se 
pentru o clipă. Wendy începu să plângă mai tare. Liz 
se relaxa, dând drumul la fată, şi începu ea însăşi să 
plângă din nou. Se uită în ochii lui. 

- Dacă-i faci ceva, te omor. 

- Ştiu c-ai încerca, spuse Stark cu gravitate. Am un 
mare respect pentru mame, Beth. Tu crezi că-s un 
monstru şi poate că ai dreptate. Dar monştrii 


adevăraţi nu-s niciodată fără sentimente. Cred că-n 
cele din urmă asta, şi nu felul cum arată, e ceea ce-i 
face atât de înfricoşători. N-o să-i fac nimic micuţei 
ăsteia, Beth. E-n siguranţă cu mine... atâta timp cât 
tu cooperezi. 

Liz îl ţinea acum pe William în ambele brațe., iar 
cercul pe care-l alcătuiau braţele ei nu i se mai 
păruse niciodată atât de gol. Niciodată în viaţa sa nu 
fusese atât de convinsă ca făcuse o greşeală. Dar ce 
altceva ar fi putut face? 

- Pe lângă asta... uite! strigă Stark şi era ceva în 
vocea lui ce ea nu putea, nu voia să recunoască. 
Tandreţea pe care crezu c-o auzise trebuia să fie 
falsă, doar o altă încercare de tachinare monstru- 
oasă. Dar se uita în jos la Wendy cu o atenţie pro- 
fundă şi neliniştitoare... iar Wendy se uita în sus la el 
răpită, nemaiplângând. - Micuța nu ştie cum arăt. Ea 
nu e câtuşi de puţin speriată de mine, Beth. Câtuşi 
de puţin. 

Ea privi cu o groază tăcută cum el ridică mâna 
dreaptă. Îşi dăduse jos mănuşile şi ea văzu că 
aceasta era înfăşurată într-un bandaj gros de tifon, 
exact acolo unde Thad purta un bandaj peste palma 
mâinii stângi. Stark desfăcu pumnul, îl închise, îl 
deschise din nou. Era limpede după cum strângea 
din dinţi că-l durea destul de tare să facă asta, dar 
oricum o făcu. 

Și Thad face asta, o face exact la fel, oh, Dum- 
nezeule, O face EXACT LA FEL CA EL... 

Wendy părea acum să fie complet calmă. Se uita în 
sus la faţa lui Stark, studiindu-l cu mare atenţie, 
ochii ei gri şi limpezi uitându-se direct în cei albaştri 
şi înceţoşaţi ai lui Stark. Cu pielea căzută de sub ei, 
ochii lui arătau ca şi când ar fi fost pe cale să 


rostogolească de acolo din moment în moment şi să 
se legene pe obraji la capătul pedunculilor lor. 

Şi Wendy salută înapoi. 

Mâna deschisă; mâna închisă; mâna deschisă. 

Un salut a la Wendy. 

Liz simţi mişcare în braţe, se uită în jos şi văzu că 
William se uita la George Stark cu aceeaşi privire 
albastru-cenuşie răpită. Zâmbea. 

Mâna lui William se deschise; se închise; se des- 
chise. 

Un salut a la William. 

- Nu, gemu ea, aproape prea încet să se audă. O, 
Doamne, nu, te rog, nu lăsa să se întâmple asta. 

- Vezi? spuse Stark, ridicând ochii spre ea. 

Îi oferea îngheţatul său rânjet sardonic, iar partea 
cea mai oribilă din asta era că ea înţelegea că el 
încerca să fie blând... şi nu putea fi. 

- Vezi? Mă plac, Beth. Copiii mă plac. 


8 


Stark o duse pe Wendy afară în parcare după ce-şi 
puse ochelarii de soare înapoi pe nas. Liz alergă la 
geam şi se uită după ei neliniştită. O parte din ea 
era convinsă că avea de gând să urce în patrula de 
poliţie şi să plece cu fetiţa ei pe scaunul de alături şi 
cei doi ofiţeri de poliţie statală morţi pe bancheta 
din spate. Dar, preţ de o clipă, nu făcu nimic - 
rămase doar acolo în lumina leneşă a soarelui lângă 
portiera şoferului, cu fruntea plecată, cu pruncul 
aşezat în braţe. Rămase în poziţia aceea nemişcată 
o vreme vorbind parcă serios cu Wendy sau poate 
rugându-se. Mai târziu, când avu mai multe 
informaţii ea ajunse la concluzia că el încercase să 


ia din nou legătura cu Thad, poate să-i citească 
gândurile şi să-şi dea seama dacă intenţiona să facă 
ce-i spusese el sau avea planuri proprii. 

După aproximativ treizeci de secunde astfel 
scurse, Stark ridică fruntea, scutură energic din cap, 
ca pentru a şi-l limpezi, apoi urcă în patrulă şi porni 
motorul. Cheile erau în contact, îşi spuse ea posacă. 
N-a trebuit nici măcar s-o scurtcircuiteze sau ce fac 
ei ca să pornească o maşină. Omul ăsta are norocul 
diavolului. 

Stark conduse patrula în garaj şi opri motorul. Apoi 
ea auzi portiera trântindu-se şi el ieşi înapoi, 
oprindu-se destul cât să lovească butonul care făcea 
uşa să coboare zăngănind pe şine. 

Câteva momente mai târziu, era din nou în casă şi 
i-o dădea înapoi pe Wendy. 

- Vezi? întrebă el. E teafără. Acum, spune-mi de- 
spre oamenii de vizavi. Soții Clark. 

- Soții Clark? întrebă ea, simțindu-se extraordinar 
de stupidă. Ce vrei să ştii despre ei? Vara asta sunt 
în Europa. 

El zâmbi. Era, într-un fel, cel mai hidos lucru de 
până atunci, fiindcă în împrejurări mai normale ar fi 
fost un zâmbet de plăcere sinceră... şi încă unul 
destul de cuceritor, bănuia ea. Şi nu simţi oare o 
clipă de atracţie? O scăpărare monstruoasă? Era o 
nebunie, desigur, dar însemna asta c-o putea nega? 

Liz nu credea şi înţelegea chiar şi de ce era aşa. În 
definitiv, se căsătorise cu cea mai apropiată rudă a 
omului ăstuia. 

- Minunat! spuse el. Mai bine nici nu se putea! ŞI 
au cumva o maşină? 

Wendy începu să plângă. Liz se uită în jos şi-şi văzu 
fiica uitându-se la bărbatul cu faţa descompusă şi 


ochii holbaţi de marmură, întinzând braţele ei mici şi 
plăcut grăsulii. Nu plângea fiindcă se temea de el; 
plângea fiindcă voia să se întoarcă la el. 

- Nu-i aşa că-i drăgălaşă? spuse Stark. Vrea să vină 
înapoi la Taţi. 

- Taci din gură, monstrule! se răsti la el. 

Vulpoiul de George Stark îşi aruncă pe spate capul 
şi râse. 


9 


El îi dădu cinci minute să mai împacheteze câteva 
lucruri pentru ea şi pentru gemeni. Ea îi spuse că ar 
fi imposibil să adune jumătate din tot ce le este ne- 
cesar în atâta timp, iar el îi spuse să se descurce cât 
va putea mai bine. 

Eşti norocoasă că-ţi mai dau totuşi timp, Beth, date 
fiind împrejurările - sunt doi poliţişti morţi în garajul 
vostru şi soţul tău ştie ce se întâmplă. Dacă vrei 
să-ţi ocupi cele cinci minute discutând cu mine 
despre asta, tu alegi. Nu mai ai deja decât... 

Se uită la ceas, apoi zâmbi spre ea. 

Patru şi jumătate. 

Aşa că ea făcu ce putu, oprindu-se din când în 
când în vreme ce arunca borcane cu mâncare pen- 
tru copii într-o sacoşă, ca să se uite la copiii ei 
Aceştia stăteau unul lângă celălalt pe podea jucând 
împreună o versiune leneşă de „săbiuţă” şi 
uitându-se la Stark. Îi era îngrozitor de teamă că ştia 
la ce se gândeau. 

Nu-i aşa că-i drăgălaşă? 

Nu. Nu voia să se gândească la asta. Nu voia să se 
gândească la asta, dar acesta era singurul la care 
putea să se gândească: Wendy, plângând şi 


întinzând braţele ei mici şi grăsulii. Întinzându-le 
spre străinul acela monstruos. 

Vrea să vină înapoi la Tati. 

El stătea în cadrul uşii de la bucătărie, uitându-se 
la ea, zâmbind, iar ea vru să folosească foarfecele 
chiar atunci. Niciodată în viaţa ei nu-şi dorise ceva 
atât de tare. 

- Nu-mi poţi da o mână de ajutor? strigă ea furioa- 
să la el, făcând un gest spre cele două genţi şi 
răcitorul pe care le umpluse. 

- Sigur că da, Beth, zise el. 

Luă una dintre genţi de la ea. Cealaltă mână, 
stânga, şi-o ţinu liberă. 


10 


Traversară curtea laterală, trecură prin mica cen- 
tură verde dintre cele două proprietăţi, apoi merseră 
de-a curmezişul curţii soţilor Clark spre parcarea din 
faţa casei. Stark insistase să se mişte repede, iar ea 
gâfâia pe când se opriră în faţa uşii închise a 
garajului. El se oferise să ia unul dintre gemeni, dar 
ea refuzase. 

El lăsă jos răcitorul, îşi scoase portmoneul din 
buzunarul de la spate, extrase din el o fâşie îngustă 
de metal cu un capăt ascuţit şi o strecură în 
încuietoarea uşii de la garaj. O răsuci mai întâi spre 
dreapta şi apoi înapoi spre stânga, ciulind urechea. 
Se auzi un clic şi el zâmbi. 

- Bun, spuse el. Până şi încuietorile Mickey Mouse 
de la uşile de garaj îţi pot scoate peri albi. Au arcuri 
mari. Sunt greu de basculat. Asta-i la fel de obosită, 
însă, ca pizda unei curve bătrâne în zorii zilei. 
Norocul nostru. 


Roti mânerul şi împinse. Uşa hurui în sus pe şine. 
În garaj era cald ca într-o şură pentru fân, iar în 
camioneta Volvo a soţilor Clark era şi mai cald. Stark 
se aplecă sub bord, expunându-şi ceafa spre Liz, 
care stătea pe scaunul pasagerului. li tresăriră 
degetele. Nu i-ar fi trebuit decât o secundă să scoa- 
tă foarfecele, însă şi atât putea fi prea mult. Văzuse 
cât de repede reacţionase la neaşteptat. Nu o sur- 
prindea cu adevărat că reflexele lui erau iuți ca ale 
unui animal sălbatic, dat fiind că asta şi era. 

El smulse o grămadă de fire de sub bord, apoi 
scoase un brici plin de sânge din buzunarul din faţă. 
Ea tremură puţin şi trebui să înghită de două ori, 
repede, ca să nu se înăbuşe. El desfăcu lama, se 
aplecă din nou, desfăcu izolaţia de pe două dintre 
fire şi atinse miezurile goale de cupru unul de 
celălalt. Se văzu o limbă de scântei albastre, după 
care motorul începu să se rotească. O clipă mai 
târziu, maşina mergea. 

- Ei bine, așa, cârâi George Stark. Hai s-o luăm din 
loc, ce spui? 

Gemenii chicotiră împreună şi fluturară din braţe 
spre el. Stark flutură voios ca răspuns. Când scoase 
maşina cu spatele din garaj, Liz duse pe furiş mâna 
în spatele lui Wendy şi atinse cercurile care erau 
găurile pentru degete ale foarfecelor. Nu acum, dar 
curând. Nu avea nici-o intenţie să-l aştepte pe Thad. 
Era prea neliniştită de ce putea hotărî între timp 
creatura aceea întunecată să le facă gemenilor. 

Sau ei. 

De-ndată ce Stark urma să aibă atenţia suficient de 
tare distrasă, intenţiona să scoată foarfecele din 
ascunzătoare şi să i le înfigă în gât. 


III Venirea psihopompelor 


- Poeţii vorbesc despre dragoste, spuse Machine, 
plimbând briciul înainte şi-napoi de-a lungul curelei 
de ascuţit într-un ritm egal, hipnotic, şi asta-i în 
regulă. Dragostea există. Politicienii vorbesc despre 
datorie, şi e-n regulă şi asta. Datoria există. Erik 
Hoffer vorbeşte despre postmodernism, Hugh 
Hefner vorbeşte despre sex, Hunter Thompson 
vorbeşte despre droguri şi Jimmy Swaggart vorbeşte 
despre Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, creatorul 
cerului şi-al pământului. Toate lucrurile astea există 
şi toate sunt în regulă. Înţelegi ce vreau să zic, Jack? 

- Maa, aşa cred, spuse Jack Rangely. 

De fapt, nu înțelegea, nu avea nici cea mai vagă 
idee, dar când Machine era într-o astfel de dispoziţie 
sufletească, numai un lunatic l-ar fi contrazis. 

Machine întoarse tăişul briciului în jos şi reteză 
încet cureaua în două. O bucată lungă pică pe po- 
deaua sălii cu piscină, ca o limbă de om tăiată de la 
rădăcină. 

- Dar eu vorbesc despre soartă, spuse el. Fiindcă, 
în cele din urmă, soarta este tot ceea ce contează. 

În goană spre Babilon de George Stark 


Douăzeci şi doi - THAD, PE FUGĂ 


1 


Prefă-te că scrii o carte, îşi spuse el când coti la 
stânga pe College Avenue, lăsând campusul în 
urmă. Și prefă-te că eşti un personaj în cartea 
aceea. 

Era un gând magic. Mintea sa fusese plină de-o 
pagină vuitoare - un fel de tornadă mentală în care 
fragmente dintr-un posibil plan se învârtejeau ca 
nişte bucăţi de vegetaţie scoase din rădăcini. Dar la 
ideea că se putea preface că totul nu era decât o 
ficţiune inofensivă, că se putea mişca nu doar pe el, 
ci şi pe celelalte personaje din această poveste 
(personaje precum Harrison şi Manchester, de pildă) 
aşa cum mişca personajele pe hârtie, în siguranţa 
biroului său cu becuri puternice şi fie o doză rece de 
Pepsi, fie o cană caldă de ceai alături... la această 
idee, i se păru că vântul care-i urla între urechi 
încetă brusc. Toate nimicurile, învârtelile dispărură 
şi ele, lăsându-l în mijlocul frânturilor de plan... 
frânturi pe care descoperi că le putea pune laolaltă 
destul de uşor. Descoperi că avea ceva ce putea 
chiar să funcţioneze. 

Ar face bine să funcţioneze, îşi spuse Thad. Dacă 
nu, te vei trezi în paza poliției şi Liz şi copiii vor fi cel 
mai probabil morți. 

Dar cum rămânea cu vrăbiile? Unde se potriveau 
vrăbiile în toate astea? 


Nu ştia. Rawlie îi spusese că erau psihopompe, 
vestitorii morţilor-vii, iar asta se potrivea, nu-i aşa? 
Da. Până la un punct, în orice caz. Fiindcă vulpoiul 
bătrân de George era iarăşi în viaţă, însă vulpoiul 
bătrân de George era de asemenea mort... mort şi 
în descompunere. Aşa că vrăbiile se potriveau... dar 
nu până la capăt. Dacă vrăbiile îl ghidaseră pe 
George înapoi din 

(tărâmul morților) 

Oricare ar fi fost locul unde fusese el, cum se făcea 
că George însuşi nu avea deloc habar de ele? Cum 
se făcea că nu-şi amintea să fi scris cuvintele 
acelea, vrăbiile zboară din nou, cu sânge pe pereţii 
a două apartamente? 

Fiindcă eu le-am scris, murmură Thad şi gândurile 
îi zburară înapoi la lucrurile pe care le scrisese în 
jurnal când stătuse în birou în pragul transei. 

Întrebare: Sunt ale mele păsările? 

Răspuns: Da. 

Întrebare: Cine a scris de vrăbii? 

Răspuns: Cel care ştie... Eu sunt ştiutorul. Eu sunt 
stăpânul. 

Brusc, toate răspunsurile licăriră aproape de 
atingerea sa - răspunsurile teribile, inimaginabile. 
Thad auzi un sunet prelung, tremurat ieşindu-i din 
gură. Era un geamăt. 

Întrebare: Cine l-a adus pe George Stark înapoi la 
viață? 

Răspuns: Stăpânul. Ştiutorul. 

N-am vrut s-o fac! strigă el. 

Însă era asta adevărat? Chiar era? Nu fusese oare 
întotdeauna îndrăgostită o parte din el de firea sim- 
plă şi violentă a lui George Stark? Nu-l admirase 
oare întotdeauna o parte din el pe George, un om 


care nu se împiedica de lucruri şi nu se lovea de ele, 
un om care nu părea niciodată slab sau nătâng un 
om care niciodată nu avea să se teamă de demonii 
încuiaţi în dulăpiorul cu băuturi? Un om care nu 
avea soţie şi copii la care să se gândească, un om 
nelegat sau împiedicat de nici-o dragoste? Un om 
care nu corectase niciodată eseul aiuristic al unui 
student şi nici nu agonizase la o întâlnire a Comi- 
tetului de Stabilire a Bugetului? Un om care avea 
câte un răspuns direct şi tăios la fiecare dintre 
întrebările mai dificile ale vieţii? 

Un om care nu se temea de întuneric, fiindcă el era 
stăpânul întunericului? 

- Da, dar el e-un nemernic! strigă Thad în interiorul 
încins al sensibilei sale maşini cu tracţiune integrală 
fabricată în America. 

Corect - şi o parte din tine găseşte lucrul ăsta 
foarte atractiv, nu-i aşa? 

Poate că el, Thad Beaumont, de fapt nu-l crease pe 
George... Insă era oare posibil ca o parte plină de 
dorinţe din el să-i fi permis lui Stark să se recreeze? 

Intrebare: Dacă eu sunt stăpânul vrăbiilor, le pot 
oare folosi? 

Nu veni niciun răspuns. Voia să vină; îi simţea 
dorinţa de-a veni. Însă dănţui departe de atingerea 
lui, iar Thad descoperi că, brusc, se temea că el 
însuşi - o parte iubitoare de Stark din el - putea ţine 
acel răspuns la distanţă. Acea parte din el care nu 
voia ca George să moară. 

Eu sunt ştiutorul. Eu sunt stăpânul. Eu sunt 
aducătorul. 

Se opri la semaforul din Orono şi apoi porni de-a 
lungul străzii Route 2, către Bangor şi mai departe 
spre Ludlow. 


Rawlie făcea parte din planul lui - o parte pe care 
cel puţin o înţelegea. Ce avea să facă dacă chiar 
reuşea să scape de poliţiştii care-l urmăreau doar ca 
să descopere că Rawlie plecase deja de la birou? 

Nu ştia. 

Ce avea să facă dacă Rawlie era acolo, dar refuza 
să-l ajute? 

Nici asta nu ştia. 

O să ard podurile astea când şi dacă ajung la ele. 

Şi avea să ajungă la ele destul de curând. 

Acum trecea pe lângă Gold's, care se afla pe par- 
tea dreaptă a şoselei. Gold's era o clădire lungă şi 
tubulară, construită din module prefabricate de 
aluminiu. Era vopsită într-o nuanţă deosebit de 
ţipătoare de albastru-verzui şi era înconjurată de 
doisprezece acri plini de maşini abandonate. Par- 
brizele scânteiau în lumina ceţoasă a soarelui într-o 
galaxie de raze albe. Era duminică după-amiaza - 
era deja de aproape douăzeci de minute. Liz şi 
sumbrul ei răpitor se aflau deja în drum spre The 
Rock. Şi, chiar dacă în clădirea din prefabricate în 
care îşi desfăşura Gold's comerţul cu amănuntul 
trebuia să fie-un funcţionar sau doi care să vândă 
componente auto mecanicilor de week-end, Thad 
putea de bună seamă spera că parcul auto în sine 
era nesupravegheat. Cu aproape douăzeci de mii de 
maşini aflate în diferite stadii de descompunere 
dispuse pe zeci de rânduri dezorganizate, ar fi tre- 
buit să-şi poată ascunde Suburban-ul... şi trebuia 
să-l ascundă. Lat, voluminos, cenuşiu, cu lateralele 
vopsite într-un roşu aprins, acesta ieşea în evidentă 
ca un deget umflat. 


REDUCEŢI VITEZA, ZONĂ ŞCOLARA, spunea indica- 
torul următor. Thad simţi cum viscerele-i fură îm- 
punse de un fir încins. Asta era. 

Se uită în oglinda retrovizoare şi văzu că 
Plymouth-ul venea tot la distanţă de două maşini. 
Nu era atât de bine cum şi-ar fi dorit, dar probabil că 
- mai bine de atât nu putea fi. Pentru rest, trebuia să 
se bazeze pe noroc şi surpriză. Poliţiştii nu se 
aşteptau ca el să frâneze; de ce s-ar fi aşteptat? lar 
pentru un moment se gândi s-o facă. Şi dacă n-ar fi 
făcut decât să tragă pe dreapta? lar când ei urmau 
să oprească în spatele lui şi Harrison avea să co- 
boare ca să întrebe care era problema, el le va spu- 
ne: Problema e mare. Stark apus mâna pe familia 
mea. Vedeţi voi, vrăbiile încă mai zboară. 

„Thad, spune că i-a omorât pe cei doi care su- 
pravegheau casa. Nu ştiu cum a făcut-o, dar spune 
că aşa e... iar eu... eu îl cred. “ 

Şi Thad îl credea. Asta era mai rău. Şi ăsta era 
motivul pentru care nu se putea opri pur şi simplu 
să le ceară ajutor. Dacă încerca ceva nesăbuit, Stark 
avea să ştie. Nu credea că Stark îi putea citi 
gândurile, cel puţin nu în felul cum citeau 
extratereştrii gândurile în benzile desenate şi-n 
filmele ştiinţifico-fantastice, dar se putea „acorda” la 
Thad... putea avea o idee foarte bună a ce punea 
ella cale. Poate că avea să reuşească să-i 
pregătească lui George o mică surpriză - dacă 
izbutea să-şi clarifice gândurile cu privire la păsările 
alea afurisite, desigur -, dar, pentru moment, 
intenţiona să joace după reguli. 

Dacă putea, desigur. 

Uite intersecţia şi oprirea pe patru benzi. Era mult 
prea aglomerată, ca întotdeauna; ani întregi se 


înregistraseră tamponări la intersecţia aceea, cele 
mai multe provocate de oameni care pur şi simplu 
nu puteau înghiţi ideea unei opriri pe patru benzi 
unde toată lumea cotea într-o direcţie, şi se aruncau 
cu capul înainte. Un potop de scrisori, majoritatea 
scrise de părinţi îngrijoraţi, cerând ca administraţia 
oraşului să instaleze un semnal luminos de oprire la 
intersecţie, urma fiecărui accident şi o declaraţie a 
aleşilor locali din Veazie spunând că un semnal 
luminos de oprire se afla „în vederile lor” urma 
acestuia... după care problema pur şi simplu era 
dată uitării până la următoarea tamponare. 

Thad se alătură şirului de maşini care aşteptau să 
traverseze spre sud, verifică dacă Plymouth-ul se 
afla tot la două maşini distanţă în spate, apoi urmări 
„negocierile” din intersecţie. Văzu o maşină plină cu 
domnişoare cu păr albastru aproape izbindu-se de 
Datsun-ul Z al unui cuplu, văzu fata din Z 
arătându-le domnişoarelor cu păr albastru degetul 
mijlociu şi văzu că el însuşi avea să treacă dinspre 
nord spre sud chiar înainte ca o cisternă lungă 
Grant's Dairy să treacă dinspre est spre vest. Asta 
era o şansă neaşteptată. 

Maşina din faţa lui trecu şi-i veni lui rândul. Firul 
încins îl împunse din nou în stomac. Mai verifică o 
ultimă oară oglinda retrovizoare Harrison şi 
Manchester erau tot la distanţă de două maşini. 

În faţa lui, două maşini trecură una pe lângă cea- 
laltă, intersectându-şi drumurile. La stânga, cisterna 
cu lapte se mişcă în poziţie. Thad inspiră adânc şi 
rulă încet Suburban-ul prin intersecţie. O camionetă, 
mergând spre nord către Orono, trecu pe lângă el 
pe cealaltă bandă. 


Ajuns de cealaltă parte, simţi ghearele unei 
aproape irezistibile porniri - o nevoie - de-a apăsa 
pedala până la podea şi de-a face Suburban-ul să 
gonească pe drum în sus. În schimb, continuă să 
ruleze cu viteza măsurată şi legală într-o zonă cu 
şcoli, de douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, cu 
ochii lipiţi de oglinda retrovizoare. Plymouth-ul încă 
aştepta în rând să treacă, mai în spate cu două 
maşini. 

Hei,  cisternă cu lapte! îşi spuse œl, 
concentrându-se, abia abţinându-se, de parcă ar fi 
putut-o face să pornească doar prin forţa voinţei... 
aşa cum făcea oamenii şi lucrurile să vină şi să 
plece într-un roman prin aceeaşi forţă a voinţei. 
Cisternă cu lapte, haide odată! 

Şi aceasta chiar porni, rulând prin intersecţie cu o 
demnitate lentă, argintie, ca o matroană mecani- 
zată. 

În clipa când acoperi imaginea din oglinda retro- 
vizoare a Plymouth-ului maro închis, Thad chiar 
apăsă până la podea pedala de acceleraţie a 
Suburban-ului. 


2 


Cu jumătate de cvartal mai încolo se putea coti la 
dreapta. Thad întoarse volanul şi goni cu 100 la oră 
de-a lungul unei străzi scurte, rugându-se ca niciun 
copil să nu-şi aleagă clipa aceea ca să alerge după 
minge pe asfalt. 

Trăi o clipă neplăcută când i se păru că strada era 
o fundătură, apoi văzu că putea totuşi coti încă o 
dată la dreapta - acea stradă secundară fusese par- 


tial blocată vederii de înaltul gard viu al casei de la 
colţ. 

Frână brusc la curbă, apoi coti la dreapta cu pne- 
urile scrâşnind uşor. O sută şaizeci şi cinci de metri 
mai încolo, mai coti o dată la dreapta şi acceleră 
iarăşi Suburban-ul de-a lungul străzii aceleia spre 
intersecţia cu Route 2. Ajunse înapoi pe artera 
principală la distanţă de aproximativ cinci sute de 
metri de oprirea pe patru benzi. Dacă cisterna cu 
lapte îi mascase virajul spre dreapta, aşa cum spera, 
Plymouth-ul maro încă mergea spre sud de-a lungul 
rutei principale. Poate că poliţiştii nici nu-şi 
dăduseră încă seama că era ceva în neregulă... 
chiar dacă avea serioase dubii că Harrison era atât 
de mototol. Manchester poate, dar nu Harrison. 

O tăie la stânga, intrând într-o breşă în trafic atât 
de mică, încât şoferul unui Ford de pe banda sudică 
trebui să apese frânele. Şoferul Ford-ului clătină din 
cap spre el atunci când el îi tăie drumul prin faţă şi 
se îndreptă înapoi spre depozitul de maşini vechi 
Gold's, cu pedala iarăşi lipită de podea. Dacă se 
întâmpla ca un poliţist plictisit să-l observe nu doar 
încălcând limita de viteză, ci aparent încercând să-şi 
facă bucăţi maşina, cu atât mai rău Nu-şi permitea 
să zăbovească. Trebuia să scoată cât de repede 
posibil de pe şosea maşina aceea care era pur şi 
simplu prea mare şi prea ţipătoare. 

Mai avea un kilometru până la depozitul de maşini 
uzate. Thad îl parcurse aproape în întregime cu ochii 
în oglinda retrovizoare, căutând Plymouth-ul. Când 
coti la stânga în depozit, încă nu se vedea niciunde. 

Rulă încet Suburban-ul prin poarta deschisă în 
gardul din plasă de sârmă. Un anunţ, litere roşii 
spălăcite pe un fundal alb murdar, spunea accesul 


permis doar angajaţilor! într-o zi din cursul 
săptămânii ar fi fost observat aproape imediat şi pus 
să întoarcă. Dar era duminică şi, pe deasupra, 
trecuse bine de ora prânzului. 

Thad conduse de-a lungul culoarului mărginit de 
maşini accidentate stivuite câte două şi uneori câte 
trei. Cele de jos îşi pierduseră formele distinctive şi 
păreau să se scurgă încet în pământ. Pământul era 
atât de înnegrit de ulei, că ai fi putut crede că nimic 
nu putea creşte acolo, însă luxuriante buruieni verzi 
şi imense fire de floarea-soarelui cu capetele uşor 
aplecate  creşteau în grupuri dese, aidoma 
supravieţuitorilor unui holocaust nuclear. Un fir 
mare de floarea-soarelui crescuse prin parbrizul 
spart al unei camionete de brutărie ce zăcea pe spa- 
te ca un câine mort. Tulpina ei verde păroasă se 
strânsese ca un pumn în jurul ciotului unui volan, iar 
un al doilea pumn se ţinea de ornamentul de pe 
capota unui Cadillac vechi care se afla deasupra 
camionetei. Părea să se holbeze la Thad ca ochiul 
negru cu galben al unui monstru mort. 

Era o mare şi tăcută necropolă a Detroit-ului, şi-i 
dădea fiori lui Thad. 

Coti la dreapta, apoi la stânga. Dintr-odată, văzu 
vrăbii peste tot, cuibărite pe acoperişuri şi portba- 
gaje şi motoare uleioase amputate. Văzu un trio de 
păsări mici îmbăindu-se într-un capac de roată plin 
cu apă. Nu zburară la apropierea lui, ci se opriră din 
ceea ce făceau şi-l priviră cu ochii lor negri 
mărgelaţi. Vrăbiile acopereau marginea de sus a 
unui parbriz înclinat al unui Plymouth vechi. Trecu la 
un metru de ele. Acestea îşi scuturară agitate ari- 
pile, dar îşi păstrară poziţiile. 


Vestitorii morților-vii, îşi spuse Thad. Mâna i se 
duse la cicatricea mică şi albă de pe frunte şi începu 
s-o frece frenetic. 

Uitându-se prin ceea ce părea să fie o gaură de 
meteorit în parbrizul unui Datsun când trecu pe 
lângă el, observă pe bord o dâră mare de sânge 
uscat. 

Nu un meteorit a făcut gaura aia, îşi spuse şi 
stomacul i se întoarse încet şi ametit. 

O congregaţie de vrăbii şedea pe scaunul din faţă a 
Datsun-ului. 

- Ce vreţi de la mine? întrebă el răguşit. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce vreţi de la mine? 

Şi, în minte, păru să audă un fel de răspuns; în 
minte păru să audă vocea unică şi ascuţită a acelei 
inteligenţe aviare: Nu, Thad - ce vrei tu de la noi? Tu 
eşti stăpânul. Tu eşti aducătorul. Tu eşti ştiutorul. 

Eu nu ştiu absolut nimic, murmură el. 

La capătul acelui şir era un loc liber în faţa unui 
Cutlass Supreme de ultimă generaţie - cineva îi 
amputase toată partea din faţă. Intră cu spatele 
acolo şi cobori. Uitându-se dintr-o parte a culoarului 
îngust în cealaltă, Thad se simţi aproape ca un 
şoarece într-un labirint. Locul acela mirosea a ulei şi 
mai păstra puternicul iz acru al lichidului de 
transmisie. Nu se auzea nimic altceva decât mur- 
murul îndepărtat al maşinilor pe Route 2. 

Vrăbiile se uitau la el din toate părţile - o adunare 
tăcută de păsări negru-maronii mici. 

Apoi, pe nepusă masă, îşi luară zborul toate deo- 
dată - sute de vrăbii, poate mii. Pentru o clipă, aerul 
zbârnâi de sunetul aripilor lor. Se adunară în stol pe 
cer, apoi porniră spre vest - pe direcţia unde se afla 


Castle Rock. Şi, brusc, el începu să încerce din nou 
acea senzaţie de târâre... nu atât pe piele, cât în ea. 

Încercăm să tragem puţin cu ochiul, George? 

Cu voce joasă, începu să cânte o melodie de Bob 
Dylan: 

- John Wesley Harding... era un prieten al sărma- 
nilor... călătorea cu câte-o armă-n fiecare mână... 

Acea senzaţie de târâre, acea mâncărime păru să 
se diminueze. Găsi gaura din palma sa stângă şi se 
centră asupra ei. Putea să se înşele complet, să se 
lase doar pradă unei dorinţe, însă lui Thad i se păru 
că simte furie... şi frustrare. 

Telegraful doar de numele lui vuia... - cântă el cu 
voce joasă. 

În faţă, zăcând pe pământul uleios ca o rămăşiţa 
contorsionată a unei statui de otel la care oricum 
nimeni nu voise să se uite vreodată, se afla o treap- 
tă de maşină. Thad o ridică şi se duse înapoi la 
Suburban, continuând să cânte frânturi din „John 
Wesley Harding” cu voce scăzută şi amintindu-şi de 
vechiul lui amic raton cu acelaşi nume. Dacă putea 
camufla Suburban-ul ciomăgindu-l puţin, dacă-şi 
putea oferi chiar două ore în plus, asta ar fi putut fi 
diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru Liz şi gemeni. 

Peste tot prin ţara mare... scuze, uriaşule, asta mă 
doare mai tare ca pe tine... el deschise multe uşi. - 
Aruncă treapta de maşină în partea dinspre şofer a 
Suburban-ului, căscând o adâncitură mare cât un 
lighean. Ridică iarăşi treapta de maşină, se duse în 
partea din faţă a Suburban-ului şi lovi în grilaj sufi- 
cient de tare încât să-l doară umărul. Plasticul se 
sparse şi zbură. Thad desfăcu capota şi-o ridică 
puţin, oferind Suburban-ului zâmbetul acela de ali- 


gator mort care părea să fie versiunea Gold's de 
haute couture auto. 


dar nimeni nu ştia să fi lovit vreodat-un om 
cinstit... 

Ridică iarăşi treapta de maşină, observând în 
acelaşi timp că bandajul de pe mâna rănită începuse 
să se păteze cu stânge proaspăt. Nu putea face 
nimic în privinţa asta. 

... cu femeia sa alături, lua poziţie... 

Aruncă treapta o ultimă dată, trimiţând-o prin 
parbriz cu un zgomot puternic de cioburi, care - 
oricât era de absurd - îi răni sufletul. 

Credea că Suburban-ul semăna acum destul de 
mult cu celelalte epave ca să nu atragă atenţia. 

Porni de-a lungul şirului. O luă la dreapta la prima 
intersecţie, îndreptându-se înapoi spre poartă şi 
magazinul de piese auto cu vânzare cu amănuntul 
de dincolo de ea. Când intrase la volanul maşinii 
văzuse un telefon public pe trotuarul de lângă uşă. 
La jumătatea drumului într-acolo rămase locului şi 
se opri din cântat. Inclină din cap. Arăta ca un om 
care încearcă din răsputeri să prindă un sunet foarte 
slab. Ce făcea de fapt era să-şi asculte corpul să-l 
verifice. 

Mâncărimea târâtoare dispăruse. 

Vrăbiile plecaseră şi plecase şi George Stark, cel 
puţin pentru moment. 

Zâmbind firav, Thad începu să păşească mai 
repede. 


3 


După două sunete de clopoțel, Thad începu să 
transpire. Dacă Rawlie era acolo, ar fi trebuit să răs- 
pundă deja la telefon. Birourile din clădirea facul- 
tăţilor de filologie şi matematică nu erau chiar aşa 
de mari. Pe cine altcineva mai putea suna? Cine 
altcineva mai era naibii acolo? Nu se putea gândi la 
nimeni. 

La jumătatea celui de-al treilea târâit, Rawlie ridică 
receptorul. 

- Alo, DeLesseps. 

Thad închise ochii la auzul vocii aceleia înăsprite 
de fumat şi se sprijini pentru o clipă de peretele rece 
al magazinului de piese auto. 

- Alo? 

- Bună, Rawilie. Sunt Thad. 

- Bună, Thad. 

Rawlie nu părea foarte surprins să-l audă. 

- Ai uitat ceva? 

- Nu. Rawlie, am dat de bucluc. 

- Da. 

Doar asta şi nici-o întrebare. Rawlie rosti cuvântul 
şi apoi nu făcu decât să aştepte. 

- Ţi-aminteşti de cei doi... - Thad şovăi preţ de o 
clipă -... cei doi tipi care erau cu mine? 

- Da, spuse Rawlie calm. Escorta poliţiei. 

- Am scăpat de ei, zise Thad, apoi aruncă o privire 
peste umăr, auzind scâşnetul roţilor unei maşini 
care tocmai intra pe pământul bătucit care servea 
de parcare la Gold's. 

La început fu atât de sigur că era Plymouth-ul 
maro, încât chiar îl văzu... însă era o maşină străină, 
nu-i recunoscu marca, iar ceea ce el crezuse la 


început că era maro era de fapt un roşu închis întu- 
necat şi mai mult de praful drumului, iar şoferul nu 
făcea decât să întoarcă. 

- Cel puţin, spercă am scăpat de ei. 

Făcu o pauză. Ajunsese în locul unde singura 
alegere era să sară sau să nu sară, şi nu avea timp 
să-şi amâne hotărârea. Dacă se gândea bine, nici nu 
avea ce hotărâre să ia, fiindcă nu avea de ales. 

- Am nevoie de ajutor, Rawlie. Am nevoie de o 
maşină pe care ei să n-o recunoască. 

Rawlie nu spuse nimic. 

- Ai spus că, dacă mă vei putea ajuta cu ceva, să 
întreb. i 

- Ştiu ce am spus, răspunse Rawlie încet. Imi 
amintesc şi că ţi-am spus că, dacă oamenii ăia doi 
te urmăresc ca să-ţi ofere protecţie, ai face bine să 
le oferi tot ajutorul de care eşti în stare. 

O pauză. 

- Cred că din asta pot trage concluzia că nu mi-ai 
urmat sfatul. 

Thad fu cât pe ce să spună: N-am putut, Rawlie, 
Omul care-i are pe soția şi copiii mei n-ar fi făcut 
decât să-i omoare şi pe ei. Problema nu era că nu 
îndrăznea să-i spună lui Rawlie ce se petrecea, că 
Rawlie îl va crede nebun dac-o făcea; profesorii de 
colegiu şi universitate au vederi mult mai flexibile 
asupra subiectului nebuniei decât majoritatea 
celorlalţi oameni, iar uneori n-au absolut nici-o 
părere în această privinţă, preferând să-i considere 
pe oameni fie obtuzi (dar sănătoşi la cap), mai de- 
grabă excentrici (dar sănătoşi la cap) sau foarte 
excentrici (dar încă destul de sănătoşi la cap, bătrâ- 
ne), îşi tinu gura fiindcă Rawlie DeLesseps era unul 
dintre acei oameni atât de fermi pe poziţia teoriilor 


lor, încât Thad probabil că n-ar fi putut spune nimic 
care să-l convingă... şi orice i-ar fi ieşit pe gură n-ar 
fi făcut decât să dăuneze cauzei sale. Dar, ferm sau 
nu, gramaticianul avea un suflet bun... şi era 
curajos, în felul lui... iar Thad credea că Rawlie nu 
era numai puţin interesat de ceea ce se petrecea cu 
Thad: de escorta sa oferită de poliţie şi de ciudatul 
său interes faţă de vrăbii. În cele din urmă, crezu - 
sau doar speră - că nu era decât în interesul său să 
păstreze tăcerea. 

Totuşi, era greu să aştepte. 

- Bine, spuse Rawlie într-un târziu. lţi împrumut 
maşina mea, Thad. 

Thad închise ochii şi trebui să-şi întărească ge- 
nunchii pentru ca aceştia să nu-l abandoneze. Işi 
şterse gâtul sub bărbie şi mâna îi transpiră. 

- Dar sper că vei avea decenţa să decontezi orice 
reparaţie în caz că o aduci înapoi... rănită, spuse 
Rawlie. Dacă fugi din calea justiţiei, mă îndoiesc 
foarte tare că acestea vor fi acoperite de polita mea 
de asigurare. 

Fugar din calea justiţiei? Fiindcă scăpase de sub 
ochii poliţiştilor care nu aveau cum să-l protejeze? 
Nu ştia dacă asta făcea sau nu din el un fugar din 
calea justiţiei. Era o întrebare interesantă, una la 
care va trebui să se gândească mai târziu. Mai târ- 
ziu, când nu va fi pe jumătate scos din minţi de grijă 
şi teamă. 

- Ştii că o voi face. 

Mai am o singură condiţie, zise Rawlie. 

- Thad închise iarăşi ochii. De data aceasta de 
frustrare. 

- Şi care-i asta? 


- Vreau să ştiu totul despre treaba asta când se 
sfârşeşte, zise Rawlie. Vreau să ştiu de ce-ai fost de 
fapt atât de interesat de semnificaţia folclorică a 
vrăbiilor şi de ce te-ai albit când ţi-am spus ce sunt 
psihopompele şi ce se presupune că fac ele. 

- M-am albit? 

- Ca varul. 

- O să-ţi spun toată povestea, promise Thad. Rânji 
puţin. - S-ar putea chiar să crezi ceva din ea. 

- Unde eşti? întrebă Rawlie. 

Thad îi spuse. Şi-i ceru să vină cât putea de 
repede. 


4 


Închise telefonul, trecu din nou prin poarta din gar- 
dul de plasă de sârmă şi se aşeză pe bara de protec- 
ţie lată a unui autobuz şcolar care, din cine ştie ce 
motiv, fusese tăiat în două. Era un loc bun de 
aşteptare, dacă aveai de aşteptat ceva. Era ferit 
vederii din drum, dar putea vedea parcarea prăfuită 
a magazinului de piese auto doar aplecându-se în 
faţă. Se uită în jur după vrăbii şi nu văzu niciuna - 
doar o cioară mare şi grasă care ciugulea neabătută 
bucăţi sclipitoare de crom în unul dintre culoarele 
care despărţeau maşinile abandonate. Gândul că-şi 
încheiase a doua conversaţie cu George Stark doar 
cu puţin peste o jumătate de oră în urmă îl făcea să 
se simtă uşor ireal. | se părea că de atunci trecuseră 
ore întregi. În pofida neliniştii constante pe care o 
încerca, îi era somn, de parcă ar fi fost ora de cul- 
care. 

Mâncărimea aceea, senzaţia aceea de târâre 
începu să-l invadeze din nou cam la cincisprezece 


minute după conversaţia cu Rawlie. Cântă frânturile 
acelea din „John Wesley Harding” pe care şi le 
amintea şi, după un minut sau două, senzaţia trecu. 

Poate că e ceva psihosomatic, îşi spuse, dar ştia că 
asta era o prostie. Senzaţia era provocată de 
George, care încerca să-i sape o gaură de cheie în 
minte şi, pe măsură ce Thad devenea tot mai con- 
ştient de asta, era tot mai sensibil la ea. Bănuia că 
lucrul acesta era valabil şi-n sens invers. Şi bănuia 
că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să încerce 
s-o facă să funcţioneze şi-n sens invers... dar asta 
însemna să încerce să cheme păsările, iar acesta nu 
era un lucru pe care să-l aştepte cu interes. Şi mai 
era ceva - ultima oară când reuşise să tragă cu 
ochiul la George Stark, o sfârşise cu un creion înfipt 
în mâna stângă. 

Minutele se târau cu o încetineală desăvârşită. 
După douăzeci şi cinci, Thad începu să se teamă că 
Rawlie se răzgândise şi nu mai venea. Plecă de pe 
bara de protecţie a autobuzului dezmembrat şi stătu 
în picioare în poarta dintre cimitirul de maşini şi 
parcare, nepăsător faţă de cei care l-ar fi putut ve- 
dea de pe şosea. Incepu să se întrebe dacă îndrăz- 
nea să facă autostopul. 

Se hotărî în schimb să încerce încă o dată la biroul 
lui Rawlie şi străbătuse deja jumătate din distanţa 
de până la clădirea din prefabricate, când o 
buburuză Volkswagen prăfuită opri în parcare. O 
recunoscu pe dată şi o rupse la fugă, gândindu-se 
cu o urmă de amuzament la grijile pe care şi le fă- 
cuse Rawlie în legătură cu asigurarea maşinii. Lui 
Thad i se părea putea distruge VW-ul şi plăti pentru 
pagube cu o ladă de sticle de suc reciclabile. 


Rawlie opri lângă capătul clădirii de piese auto şi 
cobori. Thad fu puţin surprins să vadă că avea pipa 
aprinsă şi că aceasta scotea nori mari din ceea ce ar 
fi fost un fum extrem de des într-o cameră închisă. 

- Nu ai voie să fumezi, Rawlie, fu primul lucru care 
se gândi să-l spună. 

- Şi tu n-ai voie să fugi, răspunse Rawlie grav. 

Se uitară unul la celălalt pentru un moment şi 
izbucniră într-un râs de surprindere. 

- Cum o să ajungi acasă? întrebă Thad. 

Acum că nu mai avea altceva de făcut - decât să 
urce în maşinuţa lui Rawlie şi să urmeze lungul şi 
sinuosul drum spre Castle Rock - i se părea că nu-i 
mai rămăsese niciun subiect de discuţie în afară de 
non sequitur-uri. 

- O să chem un taxi, îmi închipui, spuse Rawlie. 

Aruncă o privire spre strălucitoarele dealuri şi văi 
de maşini abandonate. 

Presupun că-s chemaţi destul de des aici să-i ia pe 
tipii ce s-au alăturat clubului Marilor Descălecaţi. 

- Dă-mi voie să-ţi ofer cinci dolari... 

Thad îşi scoase portmoneul din buzunarul de la 
spate, dar Rawlie îl opri cu un gest al mâinii. 

- Sunt plin de bani, pentru un profesor de engleză 
în timpul verii, zise el. Păi, tre' să am mai bine de 
patruzeci de dolari. E de mirare că mă lasă Billie să 
umblu prin lume fără gardă de corp. 

Pufăi din pipă cu mare plăcere, o scoase din gură 
şi-i zâmbi lui Thad. 

- Dar o să iau chitanţă de la şofer şi-o să ţi-o în- 
mânez la momentul potrivit, Thad, nu-ţi face griji. 

- Începusem să cred că n-o să vii. 


- Am oprit la magazinul de chilipiruri, spuse Rawlie. 
Am luat câteva lucruri de care am crezut c-o să te 
bucuri, Thaddeus. 

Se aplecă în buburuză (care se lăsă destul de vi- 
zibil spre stânga pe un arc ce era fie rupt, fie avea 
să fie curând) şi, după ce petrecu o vreme scoto- 
cind, murmurând şi eliminând nori proaspeţi de 
smog, scoase o pungă de hârtie. l-o dădu lui Thad, 
care se uită înăuntru şi văzu o pereche de ochelari 
de soare şi o şapcă de baseball Boston Red Sox care 
avea să-i acopere părul destul de bine. Ridică 
privirea spre Rawlie, absurd de emoţionat. 

- Mulţumesc, Rawlie. 

Rawlie flutură din mână şi-i oferi un uşor zâmbet 
strâmb şi mucalit. 

- Poate că eu trebuie să-ţi mulţumesc, spuse el. 
Caut o scuză să dau din nou foc la puturoşenia asta 
de cel puţin zece luni. Din când în când apare 
câte-un lucru - divorţul fiului meu cel mic, seara în 
care am pierdut cincizeci de dolari jucând pocher 
acasă la Tom Carroll - dar nimic n-a părut destul 
de... apocaliptic. 

- Asta chiar că-i ceva apocaliptic, spuse Thad şi 
tremură puţin. 

Se uită la ceasul de pe mână. Se apropia de unu. 
Stark avea un avantaj de cel puţin o oră înaintea lui, 
poate mai mult. 

- Trebuie s-o iau din loc, Rawlie. 

- Da - e urgent, nu-i aşa? 

- Mă tem că da. 

- Mai am un singur lucru - l-am vârât în buzunarul 
hainei ca să nu-l pierd. Pe ăsta nu l-am luat de la 
magazinul de chilipiruri. Pe ăsta l-am găsit în biroul 
meu. 


Rawlie începu să se scotocească metodic prin 
buzunarele vechiului său veston sport ecosez pe 
care-l purta fie iarnă, fie vară. 

- Dacă se aprinde becul de ulei, opreşte undeva şi 
ia o sticlă de Sapphire, spuse el, încă scotocind. 
Asta-i ulei din-ăla reciclat. Oh! Uite-l aici! începeam 
să cred că l-am lăsat totuşi la birou. 

Scoase din buzunar o bucată tubulară de lemn 
decojit. Era lung aproape cât arătătorul lui Thad şi 
gol pe dinăuntru. Într-un capăt al lui fusese făcută o 
crestătură. Părea vechi. 

- Ce-i asta? întrebă Thad, luându-l atunci când 
Rawlie i-l întinse. 

- Dar deja ştia, şi simţi intrând la locul lui în struc- 
tură un alt modul al inimaginabilei construcţii pe 
care o ridica. 

- E-un fluier pentru păsări, spuse Rawilie, 
studiindu-l pe deasupra bolului licăritor al pipei. 
Dacă crezi că-ţi e de folos, vreau să-l primeşti de la 
mine. 

- Mulţumesc, spuse Thad şi puse fluierul pentru 
păsări în buzunarul de la piept cu o mână ce nu era 
tocmai sigură pe ea. S-ar putea să-mi prindă bine. 

Ochii lui Rawlie se căscară sub stufărişul încâlcit al 
sprâncenelor. Îşi scoase pipa din gură. 

- Nu-s sigur c-o să ai nevoie de el, spuse pe o voce 
joasă, nesigură. 

- Cum? 

- Uită-te în spate. 

Thad se întoarse, ştiind ce văzuse Rawlie înainte să 
vadă el însuşi. 

Nu erau sute de vrăbii acum, sau mii; maşinile şi 
camionetele dezafectate şi stivuite pe cei zece acri 
ai depozitului şi Magazinului de Piese Auto Gold's 


erau aşternute cu vrăbii. Erau pretutindeni... şi Thad 
nu auzise venind nici măcar una. 

Cei doi bărbaţi se uitară la păsări cu patru ochi. 
Păsările se uitară înapoi cu douăzeci de mii... sau 
poate patruzeci de mii. Nu scoaseră niciun sunet. 
Stăteau doar pe capote, geamuri, acoperişuri, ţevi 
de eşapament, grilaje, bloc-motoare, cruci cardanice 
şi caroserii. 

- lisuse Christoase, spuse Rawlie răguşit. Psiho- 
pompe... ce înseamnă asta, Thad? Ce înseamnă? 

- Cred că abia încep să aflu, zise el. 

- Dumnezeule, spuse Rawlie. 

Işi ridică mâinile deasupra capului şi bătu puternic 
din el. Vrăbiile nu se mişcară. Şi nu manifestau 
niciun interes pentru Rawlie; nu se uitau decât la 
Thad Beaumont. 

- Găsiţi-l pe George Stark, spuse Thad pe o voce 
joasă - de fapt, nu altceva decât o şoaptă. George 
Stark. Găsiţi-l. Zburați! 

Vrăbiile se ridicară spre cerul albastru ceţos într-un 
nor negru, cu aripile bătând şi producând un sunet 
asemănător cu un tunet rupt în cele mai subţiri fâşii, 
cu gâturile ciripind. Doi bărbaţi care stătuseră 
dincolo de intrarea în magazinul de piese auto 
dădură fuga afară să se uite. Pe cer, mulţimea 
neagră de păsări se grupă şi se întoarse, aşa cum 
făcuse şi celălalt stol, mai mic, şi porni spre vest. 
Thad se uită în sus spre ele şi, pentru un moment, 
realitatea aceea se combină cu imaginea care 
semnala începutul transelor sale; pentru un mo- 
ment, trecutul şi prezentul erau una, îngemănate 
într-o stranie şi minunată cosiţă. 

Vrăbiile plecaseră. 


- Christoase Atotputernice! urla un bărbat în salo- 
petă cenuşie de mecanic. Ai văzut păsările alea? De 
unde-or venit toate păsările ale nenorocite? 

- Am o întrebare mai bună, spuse Rawlie, 
uitându-se la Thad. 

Işi recăpătase iarăşi controlul, dar era clar că fu- 
sese serios zdruncinat. 

- Unde pleacă! Tu ştii, nu-i aşa, Thad? 

- Da, sigur că da, murmură Thad, deschizând 
portiera VW-ului. Şi eu trebuie să plec, Rawlie - chiar 
trebuie. Nu-ţi pot mulţumi destul. 

- Ai grijă, Thaddeus. Ai foarte mare grijă. Niciun 
muritor de rând nu poate controla trimişii vieţii de 
apoi. Nu pentru multă vreme - şi-ntotdeauna există 
un preţ de plătit. 

- O să am cât de multă grijă pot. 

Schimbătorul de viteze al VW-ului protestă, dar în 
cele din urmă renunţă şi intră în viteza întâi. Thad 
zăbovi atât cât să-şi pună ochelarii de soare 
întunecaţi şi şapca de baseball, apoi ridică mâna 
spre Rawlie şi ieşi din parcare. 

Când întoarse pe Route 2, îl văzu pe Rawlie 
îndreptându-se alene spre acelaşi telefon public pe 
care-l folosise şi el, şi-şi spuse: Acum trebuie nea- 
părat să-l tin pe Stark la distanță. Fiindcă acum am 
un secret. Poate că n-o să reuşesc să controlez 
psihopompele, dar măcar pentru puțin timp sunt 
stăpânul lor - sau ele sunt stăpânele mele -, iar el nu 
trebuie să ştie asta. 

Găsi viteza a doua şi Volkswagen-ul lui Rawlie 
DeLesseps începu să pătrundă tremurând pe tărâ- 
murile în mare parte neexplorate ale vitezei de 
peste cincizeci şi şase de kilometri la oră. 


Douăzeci şi trei - DOUĂ APELURI 
TELEFONICE PENTRU ŞERIFUL 
PANGBORN 


1 


Primul dintre cele două apeluri telefonice care-l 
aruncară pe Alan Pangborn înapoi în miezul eveni- 
mentelor veni chiar după ora trei, în vreme ce Thad 
turna trei sferturi de ulei Sapphire pentru motor în 
Volkswagen-ul însetat al lui Rawlie la un service din 
Augusta. Alan însuşi avea de gând să meargă la 
Bufetul lui Nan pentru o ceaşcă de cafea. 

Sheila Brigham îşi iți capul din biroul dispecerului şi 
ţipă: 

- Alan? Telefon cu taxă inversă pentru tine - cu- 
noşti pe cineva pe nume Hugh Pritchard? 

- Alan se lăsă pe spate. 

- Da! Preia apelul! 

Se grăbi înapoi în biroul său şi ridică receptorul la 
timp ca s-o audă pe Sheila acceptând costul con- 
vorbirii. 

- Doctore Pritchard? Doctore Pritchard, sunteţi 
acolo? 

- Da, chiar aici. 

Legătura telefonică era destul de bună, însă Alan 
tot avu o clipă de îndoială - omul acela nu părea să 
aibă şaptezeci de ani. Patruzeci, poate, dar nu 
şaptezeci. 


- Sunteţi doctorul Hugh Pritchard care a lucrat în 
Bergenfield, New Jersey? 

- În Bergenfield, Tenafly, Hackensack, Englewood, 
Englewood Heights. la naiba, am doftorit capete tot 
drumul pân' la Paterson. Dumneata eşti şeriful 
Pangborn care a încercat să dea de mine? Soţia mea 
şi cu mine au fost duşi la dracu-n praznic până-n 
Devil's Knob. Tocmai ne-am întors. Până şi durerile 
mele au dureri. 

- Da, îmi pare rău. Vreau să vă mulţumesc că aţi 
sunat, doctore. Păreţi mult mai tânăr decât mă 
aşteptam. 

- Păi, asta-i bine, zise Pritchard, dar ar trebui să 
vezi şi restul. Arăt ca un aligator pe două picioare. 
Cu ce te pot ajuta? 

Alan se gândise la asta şi se hotărâse asupra unei 
abordări _grijulii. Acum sprijini receptorul între 
ureche şi umăr, se lăsă pe spate în scaun şi pe pe- 
rete începu parada de animale-umbre. 

- Anchetez o crimă aici în Districtul Castle, Maine, 
spuse el. Victima a fost un localnic pe nume Homer 
Gamache. S-ar putea să existe un martor la această 
crimă, dar mă aflu într-o situaţie foarte delicată cu 
omul acesta, doctore Pritchard. Sunt două motive 
pentru asta. Primul: e celebru. Al doilea: manifestă 
simptome cu care dumneavoastră aţi fost cândva 
familiarizat. Spun asta fiindcă l-aţi operat acum 
douăzeci şi opt de ani. A avut o tumoare pe creier. 
Mă tem că dacă această tumoare s-a regenerat, 
mărturia lui s-ar putea să nu fie foarte ere... 

- Thaddeus Beaumont, îl întrerupse Pritchard 
imediat. Şi orice simptome o fi acuzând, mă îndoiesc 
foarte mult că este o recurenţă a acelei tumori 
vechi. 


- De unde aţi ştiut că e vorba de Beaumont? 

- Fiindcă i-am salvat viaţa în 1960, spuse Pritchard 
şi adăugă cu o aroganță inconştientă: Dacă n-aş fi 
fost eu, n-ar fi scris nici măcar o carte, fiindcă ar fi 
fost mort înainte să împlinească douăzeci de ani. |- 
am urmărit cariera cu un oarecare interes încă de 
când aproape că a câştigat Premiul Naţional de 
Literatură cu primul său roman. Am aruncat o privire 
la fotografia de pe copertă şi am ştiut că e acelaşi 
individ. Faţa i se schimbase, dar ochii erau aceiaşi. 
Neobişnuiţi ochi. Visători, le-aş fi spus. Şi, desigur, 
ştiam că locuieşte în Maine, datorită recentului 
articol din People. A apărut chiar înainte să plecăm 
noi în vacanţă. 

Făcu o pauză de-o clipă şi apoi spuse ceva atât de 
uluitor şi totuşi atât de firesc, încât Alan nu putu 
răspunde preţ de-un moment. 

- Spui că s-ar putea să fi fost martor la o crimă. 
Eşti sigur că nu-l bănuieşti de fapt că ar fi comis el o 
crimă? 

- Păi... eu... 

- Mă întreb doar, continuă Pritchard, fiindcă oa- 
menii cu tumori pe creier deseori fac lucruri bizare. 
Bizarul faptelor pare să crească direct proporţional 
cu inteligenţa bărbatului sau femeii astfel suferindă. 
Însă băiatul n-a avut nici pe departe o tumoare pe 
creier, să ştii - cel puţin, nu în sensul comun al 
termenului. A fost un caz neobişnuit Extrem de 
neobişnuit. Am citit doar despre trei cazuri 
asemănătoare din 1960 încoace - dintre care două 
de când am ieşit la pensie. A făcut analizele 
neurologice standard? 

- Da. 


- Şi? 


- Au fost negative. 

- Nu mă surprinde. 

Pritchard rămase tăcut pentru câteva momente, 
apoi spuse: 

- Nu eşti tocmai sincer cu mine, tinere, nu-i aşa? 

Alan încetă să mai facă animale din umbre şi se 
aplecă în faţă în scaun. 

- Nu, presupun că nu sunt. Dar îmi doresc foarte 
mult să ştiu la ce vă gândiţi când spuneţi că Thad 
Beaumont n-a avut o tumoare pe creier în „sensul 
comun al termenului”. Ştiu de rolul confidenţialităţii 
în relaţia doctor-pacient şi nu ştiu dacă puteţi avea 
încrede într-un om cu care vorbiţi pentru prima oară 
- şi pe deasupra la telefon -, dar sper că mă veţi 
crede când spun că sunt de partea lui Thad în asta 
şi că sunt sigur că el ar vrea să-mi spuneţi ce vreau 
să aflu. Şi nu-mi pot permite timpul să-i cer să vă 
sune şi să vă ofere undă verde, doctore -am nevoie 
să aflu acum. 

Şi Alan fu surprins să descopere că acesta era 
adevărul - sau credea el că era adevărul. Incepuse 
să-l copleşească încet o stranie încordare, o senzaţie 
că lucrurile erau în plină desfăşurare. Lucruri despre 
care el nu ştia... dar avea să afle curând. 

- Nu mă reţine nimic să-ţi povestesc despre acest 
caz, spuse Pritchard cu căldură. Mi-am spus cu 
multe ocazii că ar trebui eu însumi să iau legătura 
cu Beaumont, şi numai ca să-i spun ce s-a întâmplat 
la spital la scurtă vreme după terminarea operaţiei. 
Am avut impresia că l-ar putea interesa. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Ajung şi la asta, te asigur. Nu le-am spus părin- 
ţilor lui ce-a scos la lumină operaţia, fiindcă n-a 
contat - nu în vreun fel practic - şi fiindcă n-am vrut 


să mai am nimic de-a face cu ei. Cu tatăl lui, în 
special. Omul ăla ar fi trebuit să se nască într-o 
peşteră şi să-şi petreacă viaţa vânând mamuţi îm- 
blăniţi. Am hotărât la vremea aceea să le spun ce 
voiau să audă şi să scap de ei cât de repede posibil. 
Apoi, desigur, timpul şi-a spus cuvântul. În timp, 
pierzi legătura cu pacienţii. M-am gândit să-i scriu 
când mi-a arătat Helga acea primă carte şi m-am 
gândit la asta de mai multe ori de atunci încoace, 
dar am simţit şi că nu mă va crede... sau că nu-i va 
păsa... sau că-şi va spune că sunt un ţicnit. Nu 
cunosc niciun om celebru, dar mi-e milă de ei - îmi 
închipui că duc nişte vieţi defensive, dezorganizate, 
temătoare. Mi s-a părut mai uşor să las câinii care 
dorm să doarmă. lar acum, asta. Aşa cum ar spune 
nepoţii mei, asta-i aiurea. 

- Care a fost problema lui Thad? Ce l-a adus la 
dumneavoastră? 

- Pierderi de cunoştinţă. Dureri de cap. Sunete 
fantomă. Şi-n cele din urmă... 

- Sunete fantomă? 

- Da - dar trebuie să mă laşi să spun povestea în 
felul meu, şerife. 

- Din nou, Alan auzi acea aroganță inconştientă în 
vocea bărbatului. 

- Bine. 

- In cele din urmă a fost un atac de apoplexie. Pro- 
blemele erau toate provocate de o gâlmă mică, si- 
tuată în lobul prefrontal. Am operat, presupunând că 
era o tumoare. Tumoarea s-a dovedit a fi geamănul 
lui Thad Beaumont. 

- Cum?! 

- Da, într-adevăr, spuse Pritchard. 


Vorbi ca şi când şocul nedisimulat din vocea lui 
Alan mai degrabă îi făcea plăcere. 

- Lucrul acesta nu-i tocmai ieşit din comun - ge- 
menii sunt deseori absorbiți în utero şi, în cazuri 
rare, absorbţia e completă - însă /oca/izarea era 
neobişnuită, şi la fel era şi stadiul de evoluţie al 
țesutului străin. Asemenea ţesuturi aproape întot- 
deauna rămân inerte. Sunt de părere că problemele 
lui Thad s-ar putea să fi fost provocate de începutul 
timpuriu al pubertăţii. 

- Aşteptaţi, spuse Alan. Aşteptaţi puţin. 

Citise expresia „mintea i se învârti în gol” o dată 
sau de două ori în cărţi, însă aceasta era prima oară 
când încerca el însuşi o astfel de senzaţie. 

- Vreţi să-mi spuneţi că Thad a fost un geamăn, 
dar că el... cumva... cumva şi-a mâncat fratele? 

- Sau sora, spuse Pritchard. Dar îmi închipui c-a 
fost un frate, fiindcă sunt de părere că absorbţia e 
mult mai rară în cazurile gemenilor fraterni. Asta se 
bazează pe frecvenţa statistică, nu pe dovezi solide, 
dar eu cred că aşa este. Şi, dat fiind că gemenii 
identici sunt întotdeauna de acelaşi sex, răspunsul 
la întrebarea ta este da. Cred că fătul care a fost 
cândva Thad Beaumont şi-a mâncat fratele în 
pântecele mamei. 

- lisuse, spuse Alan pe o voce joasă. 

Nu-şi amintea să mai fi auzit vreodată în viaţă ceva 
atât de oribil - atât de străin. 

- Pari revoltat, spuse doctorul Pritchard vesel, dar 
chiar nu ai de ce să fii, odată ce plasezi problema în 
contextul potrivit. Nu discutăm acum despre Cain 
ridicându-se şi omorându-l pe Abel cu o piatră. 
Acesta n-a fost un act de crimă; s-a pus doar în 
aplicare o imperativă biologică pe care noi n-o 


înţelegem. Un semnal nefast, poate, declanşat de 
ceva din sistemul endocrin al mamei. Nici măcar nu 
discutăm despre fetuşi, dacă vorbim exact; la 
vremea absorbției, au existat două conglomerate de 
tesut în pântecele doamnei Beaumont, probabil nici 
măcar umanoide. Amfibieni vii, dacă vreţi. Şi unul 
dintre ei - cel mai mare, cel mai puternic - pur şi 
simplu l-a acoperit pe cel slab, l-a înfăşurat... şi l-a 
încorporat. 

- Sună a dracu' de insectil, murmură Alan. 

- Nu-i aşa? Bănuiesc că aşa.-i... puţin. In orice caz, 
absorbţia n-a fost completă. Putin din celălalt 
geamăn şi-a păstrat integritatea. Această materie 
străină - nu-mi vine-n minte nici-o altă exprimare - a 
ajuns să se amestece cu țesutul care a devenit cre- 
ierul lui Thaddeus Beaumont. Şi din cine ştie ce 
motiv, a devenit activă nu cu mult după ce băiatul a 
împlinit unsprezece ani. A început să crească. La 
han nu prea era loc. Prin urmare, a fost nevoie s-o 
extirpăm ca pe-un neg. Ceea ce-am făcut, şi încă 
foarte bine. 

- Ca pe-un neg, spuse Alan scârbit, fascinat. 

Tot soiul de idei îi zburau prin minte. Erau idei 
negre, la fel de negre ca şi liliecii din clopotniţa unei 
biserici abandonate. Numai una era coerentă pe 
de-a-ntregul: E/ este doi oameni - întotdeauna a fost 
doi oameni. Asta trebuie să fie orice bărbat sau 
femeie care-şi câştigă pâinea imaginând poveşti. Cel 
care există in lumea normală... şi cel care creează 
lumi. Sunt doi. Întotdeauna cel puţin doi. 

- Mi-aş aminti un caz atât de neobişnuit orice-ar fi, 
spunea Pritchard, dar s-a întâmplat ceva poate şi 
mai neobişnuit chiar înainte ca băiatul să se tre- 
zească. Ceva care m-a pus mereu pe gânduri. 


- Ce-a fost? 

- Băiatul Beaumont auzea păsări înainte de fiecare 
migrenă, spuse Pritchard. Lucrul acesta în sine nu 
era neobişnuit; este un fenomen bine documentat în 
cazuri de tumoare cerebrală sau epilepsie. Se 
numeşte sindromul prevestirii senzoriale. Dar la 
scurtă vreme după operaţie s-a înregistrat un inci- 
dent bizar legat de păsări rea/e. Spitalul Districtual 
Bergenfield a fost, de fapt, atacat de vrăbii. 

- Ce vreţi să spuneţi? 

- Sună absurd, nu-i aşa? 

Pritchard părea cât se poate de mulţumit de sine 
însuşi. 

- Nu-i genul de lucru despre care să vorbesc vreo- 
dată, numai că a fost un eveniment extrem de bine 
documentat. A apărut chiar şi un articol despre el pe 
prima pagină a ziarului Courier din Bergenfield, cu o 
fotografie. Cu puţin după ora două în după-amiaza 
zilei de 28 octombrie 1960, un stol extrem de mare 
de vrăbii s-a izbit de latura vestică a Spitalului 
Districtual. Aceea e latura unde se afla pe atunci 
Secţia de Terapie Intensivă şi, desigur, acolo a fost 
dus băiatul Beaumont după operaţie. 

Au fost sparte o mulţime de geamuri, iar băieţii de 
la întreţinere au adunat mai bine de trei sute de 
păsări moarte în urma incidentului. A fost citat un 
ornitolog în articolul din Courier, din câte-mi 
amintesc - a arătat că latura vestică a clădirii era 
aproape în întregime din sticlă şi a emis teoria că 
păsările e posibil să fi fost atrase de lumina puter- 
nică a soarelui reflectată în acea sticlă. 

- Asta-i o nebunie, spuse Alan. Păsările se lovesc 
de sticlă doar când n-o pot vedea. 


- Cred că reporterul care a făcut interviul a pome- 
nit de asta, iar ornitologul a arătat că păsările care 
zboară în stol par să împartă o telepatie de grup 
care le uneşte minţile - dacă se poate spune că 
păsările au minte - într-una singură. Într-un fel ca şi 
furnicile lucrătoare. A spus că dacă o singură pasăre 
din sol s-a hotărât să zboare drept în sticlă, celelalte 
probabil că n-au făcut decât s-o urmeze. Eu nu 
m-am aflat la spital când s-a întâmplat asta - 
terminasem cu băiatul Beaumont, verificasem ca să 
mă asigur că vitalele sale erau stabile... 

- Vitale? 

- Semnele vitale, şerife. Apoi am plecat să joc golf. 
Dar am înţeles că păsările alea i-au speriat serios pe 
toţi cei din aripa Hirschfield. Doi oameni au fost 
tăiaţi de cioburi. Aş fi acceptat teoria ornitologului, 
însă tot nu-mi suna ceva bine... fiindcă ştiam de 
prevestitorul senzorial al tânărului Beaumont, vezi 
tu. Nu era vorba doar de nişte păsări, ci de nişte 
păsări anume: de vrăbii. 

- Vrăbiile zboară din nou, murmură Alan pe o voce 
distrasă, îngrozită. 

- Ce spuneaţi, şerife? 

- Nimic. Continuaţi. 

- L-am întrebat despre simptome o zi mai târziu. 
Uneori se instalează o amnezie localizată în legătură 
cu prevestitorii senzorial în urma unei operaţii care 
elimină cauza, dar nu şi-n cazul acesta. Şi-a amintit 
foarte bine. El vedea păsările, nu doar le auzea. 
Păsări pretutindeni, a spus el, peste tot pe casele, 
peluzele şi străzile din Ridgeway, care era secţiunea 
din Bergenfield unde locuia el. 

Am fost destul de interesat să-i verific graficele şi 
să le compar cu rapoartele asupra incidentului. 


Stolul de vrăbii a lovit spitalul la aproximativ două şi 
cinci. Băiatul s-a trezit la două şi zece. Poate chiar 
puţin mai devreme. 

Pritchard făcu o pauză, apoi adăugă: 

- De fapt, una dintre asistentele de la terapie 
intensivă a spus că sunetul de sticlă spartă a fost cel 
care l-a trezit. 

- Uau, făcu Alan încet. 

- Da, zise Pritchard. Uau, într-adevăr. N-am vorbit 
despre treaba asta de ani de zile, şerife Pangborn. 
Te ajută ceva din ea? 

- Nu ştiu, spuse Alan răguşit. S-ar putea. Doctore 
Pritchard, poate că n-aţi înţeles totul... adică, dacă 
n-aţi înţeles, poate că a început din nou să crească. 

- Ai spus că a făcut analize. A fost cumva una din- 
tre ele o tomografie? 

- Da. 

- Şi a făcut şi raze, desigur. 

- Înî. 

- Dacă analizele astea au ieşit negative, atunci în- 
seamnă că nu au ce să arate. In ce mă priveşte, eu 
cred că am scos-o toată. 

- Mulţumesc, doctore Pritchard. 

Întâmpina mici probleme să articuleze cuvintele; îşi 
simţea buzele amorţite şi străine de sine. 

- O să-mi spui în mai multe detalii ce s-a întâmplat 
după ce se va fi rezolvat problema asta, şerife? Am 
fost foarte franc cu dumneata şi mi se pare că eo 
favoare mică ceea ce îţi cer înapoi. Sunt foarte 
curios. 

- O s-o fac dacă pot. 

- Mai mult nu cer. Te las să te întorci la munca 
dumitale, iar eu o să mă întorc la vacanţa mea. 


- Vă doresc ca dumneavoastră şi soţia dumnea- 
voastră să vă simţiţi bine. 

Pritchard suspină. 

- La vârsta mea, trebuie să mă străduiesc din ce în 
ce mai greu să mă simt măcar mediocru de bine, 
şerife. Ne plăcea la nebunie să mergem cu cortul, 
dar cred că anul viitor o să rămânem acasă. 

- Ei bine, apreciez sincer că v-aţi rupt din timp ca 
să mă sunaţi înapoi. 

- A fost plăcerea mea. Mi-e dor de slujba mea, 
şerife Pangborn. Nu de aura misterioasă a chirurgiei 
- niciodată nu mi-a păsat de asta -, ci de mister. De 
misterul minţii. Asta era foarte palpitant. 

Îmi închipui că era, se arătă Alan de acord, 
spunându-şi că ar fi fost foarte fericit dacă ar fi fost 
mai puţin mister mintal în viaţa sa atunci. Tinem 
legătura dacă şi când se vor... clarifica lucrurile. 

- Mulţumesc, şerife. 

Făcu o pauză, apoi spuse: 

- Asta-i o problemă de mare interes pentru dum- 
neata, nu-i aşa? 

- Da. Da, este. 

Băiatul pe care mi-l amintesc era foarte agreabil. 
Speriat, dar agreabil. Cum e omul de acum? 

- Unul bun, cred, spuse Alan. Puțin cam rece, poa- 
te, şi puţin distant, dar un om bun, cu toate astea. 

Şi repetă: 

- Cred. 

- Mulţumesc. Te las să te întorci la treaba 
dumitale. La revedere, şerife Pangborn. 

Se auzi un clic pe fir şi Alan aşeză încet receptorul 
la loc. Se lăsă pe spate în scaun, îşi împreună 
mâinile amorţite şi formă o pasăre mare şi neagră 
care bătea încet din aripi peste porţiunea luminată 


de soare a peretelui din biroul său. Îi veni în gând o 
frază din Vrăjitorul din Oz şi i se tot învârti prin cap: 
„Cred în năluci, cred în năluci, cred, cred, cred în 
năluci!” Acesta era Leul cel Fricos, nu-i aşa? 

Întrebarea era: el în ce credea? 

Îi era mai uşor să se gândească la lucruri în care nu 
credea. Nu credea că Thad Beaumont omorâse pe 
cineva. Şi nu credea nici că Thad scrisese propoziţia 
aceea criptică pe vreunul dintre pereţi. 

Cum ajunsese, deci, acolo? 

Simplu. Bătrânul doctor Pritchard luase doar 
avionul spre est din Fort Laramie, îl omorâse pe 
Frederick Clawson, scrisese vrăbiile zboară din nou 
pe peretele acestuia, apoi luase avionul spre New 
York din Washington, biruise încuietoarea lui Miriam 
Cowley cu scalpelul său preferat şi-i făcuse acelaşi 
lucru şi ei. Îi operase fiindcă-i era dor de misterul 
chirurgiei. 

Nu, sigur că nu. Dar Pritchard nu era singurul care 
ştia de - cum se chema? - prevestitorul senzorial al 
lui Thad. Nu apăruse în articolul din People, 
adevărat, dar... 

Uiți de amprentele digitale şi de cele vocale. Uiți de 
afirmaţia calmă şi plată a lui Thad şi Liz că George 
Stark este real, că este dispus că comită crime ca să 
rămână real. lar acum încerci din răsputeri să nu 
analizezi faptul că începi să crezi că totul s-ar putea 
să fie adevărat. Ai vorbit cu ei despre cât de 
nebunesc ar fi să crezi nu doar într-o fantomă 
răzbunătoare, ci în fantoma unui om care n-a existat 
niciodată. Dar scriitorii invită fantomele, poate; 
alături de actori şi de pictori, ei sunt singurii 
mediumi întru totul acceptaţi de societatea noastră. 
Ei creează lumi ce n-au existat niciodată, le 


populează cu oameni care n-au existat niciodată şi 
ne invită să luăm parte la fanteziile lor. lar noi o 
facem, nu-i aşa? Da. Plătim ca s-o facem. 

Alan îşi împleti mâinile strâns, scoase afară 
degetele mici şi trimise o pasăre mult mai mică în 
zbor peste peretele însorit. O vrabie. 

Nu poți explica stolul de vrăbii care s-a lovit de 
Spitalul Districtual Bergenfield cu aproape treizeci 
de ani în urmă, aşa cum nu poți explica nici cum pot 
avea doi oameni aceleaşi amprente digitale şi 
vocale, dar acum ştii că Thad Beaumont a împărțit 
pântecele mamei cu altcineva. Cu un străin. 

Hugh Pritchard pomenise de începutul timpuriu al 
pubertăţii. 

Alan Pangborn se trezi brusc că se întreba dacă 
creşterea acelui ţesut străin nu coincidea cu altceva. 

Se întreba dacă nu începuse să crească atunci 
când Thad Beaumont începuse să scrie. 


2 


Interfonul de pe biroul său scoase un bip, 
speriindu-l. Era din nou Sheila. 

Fuzzy Martin e pe linia unu, Alan. Vrea să discute 
cu tine... Fuzzy? Ce mama dracu' vrea? 

- Nu ştiu. N-a vrut să-mi spună. 

- lisuse, zise Alan. Altceva nu-mi mai trebuie azi. 
Fuzzy avea o bucată mare de pământ pe Town 
Road nr. 2, la aproximativ trei kilometri de Castle 
Lake. Domeniul Martin fusese cândva o prosperă 
fermă de lactate, dar asta era în zilele când pe 
Fuzzy îl cunoşteau oamenii după adevăratul nume 


de botez, Albert, şi încă mai ţinea el sticla de 
whisky în loc să-l ţină ea pe el. Copiii lui erau mari, 
soţia îl părăsise cu zece ani în urmă spunându-şi că 
n-are rost să-şi mai piardă vremea cu el, iar acum 
Fuzzy domnea singur asupra a douăzeci şi şapte de 
acri de câmpie care se sălbăticea încet dar 
inexorabil. Pe partea de vest a proprietăţii sale, 
acolo unde Town Road nr. 2 cotea în drum spre lac, 
se aflau casa şi grajdul. Grajdul, care adăpostise 
odată patruzeci de vaci, era o clădire imensă, cu 
acoperişul acum mult lăsat pe spate, cu vopseaua 
scorojită, cu majoritatea geamurilor acoperite cu 
bucăţi pătrate de carton. Alan şi Trevor Harland, 
şeful pompierilor din Castle Rock, aşteptau de patru 
ani sau aşa ceva ca locuinţa Martin, grajdul Martin 
sau amândouă Martin să ia foc şi să ardă din temelii. 
- Vrei să-i spun că nu eşti aici? întrebă Sheila. 
Tocmai a venit Ciut - i l-aş putea pasa lui. 

Alan chiar se gândi la asta pentru un moment, apoi 
suspină şi clătină din cap. 

- Îl iau eu, Sheila. Mersi. 

Ridică receptorul şi-l aşeză strâns între ureche şi 
umăr. 

- Şefu' Pangborn? 

- Aici şeriful, da. 

- Aici Fuzzy Martin, ăl de la Număra' Doi. S-ar 
putea s-avem o problemă aci, Şefu'. 

- Oh? 

Alan trase al doilea telefon de pe birou mai 
aproape de el. Aceasta era o linie directă cu cele- 
lalte birouri din Clădirea Municipalităţii. Vârful 


8 Fuzzy - pufos, scămoşat, dar şi neclar, estompat; prin 
extensie, ameţit, fără-ndoială - în cazul de faţă - din pricina 
băuturii - n. tr. 


degetului său patină pe tasta pătrată pe care era 
imprimată cifra 4. Tot ce trebuia să facă era să 
ridice receptorul şi să apese butonul şi avea să-i 
răspundă Trevor Hartland. 

- Ce fel de problemă este? 

- Păi, Şefu', blăstămat să fiu dacă şt'u egzact ce. l- 
aş zice Furt dă Maşină, dac-ar fi o maşină pe care 
s-o ştiu. Da' nu-i. N-am văzt-o niciodată-n viaţa 
mea. Da' chiar ş-aşa a ieşit din grajdu' meu. 

Fuzzy vorbea cu accentul acela de Maine apăsat şi 
cumva satiric, care transforma un cuvânt simplu 
precum grajd în ceva care semăna aproape cu un 
hohot de râs: gra-haajd. 

Alan împinse telefonul cu circuit închis înapoi la 
locul lui. Dumnezeu ţinea cu nebunii şi beţivii - un 
lucru pe care-l învățase bine în mulţii ani petrecuţi 
în rândul forţelor de ordine - şi se părea că locuinţa 
şi grajdul lui Fuzzy erau încă în picioare în pofida 
obiceiului său de-a arunca chiştoace aprinse de 
ţigări ici şi colo, şi-ncă şi mai încolo când era beat. 
Acum, tot ce am de făcut, îşi spuse Alan, e să stau 
cuminte aici până ce-şi deapănă el problema, 
oricare-ar fi ea. Apoi să-mi dau seama - sau să 
încerc să-mi dau seama - dacă aceasta-i în lumea 
reală sau numai înăuntrul a ceea ce a mai rămas din 
mintea lui Fuzzy. 

Îşi surprinse mâinile făcând să zboare încă o vrabie 
pe perete şi le convinse să înceteze. 

- Ce maşină-i aia care-a ieşit din grajdul tău, 
Albert? întrebă Alan răbdător. 

Aproape toată lumea din The Rock (inclusiv omul 
însuşi) îi spunea lui Albert Fuzzy, iar Alan poate că 
avea să-ncerce şi el s-o facă după ce va mai fi stat 
în oraş încă zece ani. Sau poate douăzeci. 


- Tocma' ţ-am zis că n-am mai văzut-o niciodat', 
spuse Fuzzy Martin pe un ton care transmitea „oh, 
da' prost mai eşti!” atât de clar, că la fel de bine ar 
fi putut-o spune cu voce tare. D-asta te sun pă tine, 
Şefu'. Is sigur că nu-i una dintr-a mele. 

O imagine începu în sfârşit să se formeze în mintea 
lui Alan. Rămas fără vaci, fără copii şi fără soţie, 
Fuzzy Martin nu avea nevoie de-o mulţime de bani - 
pământul îi rămăsese lui de drept şi fără tăgadă, nu 
plătise nimic pe el în afară de taxele de intabulare, 
când îl moştenise de la tatăl lui. Banii pe care-i avea 
Fuzzy veneau din diverse surse instabile. Alan 
credea, aproape ştia, de fapt, că, o dată la două luni 
sau aşa ceva, din grajdul lui Fuzzy plecau împreună 
cu fânul şi-un pachet sau două de marijuana, iar 
asta nu era decât una dintre micile fărădelegi ale lui 
Fuzzy. Işi spunea din când în când că ar trebui să 
facă un efort ca să-l aresteze pe Fuzzy pentru 
posesie de narcotice cu intenţia de-a le vinde, dar 
se îndoia că Fuzzy fuma vreodată treaba aia, 
darămite să aibă destulă înţelepciune să o vândă. 
Cel mai probabil, aduna o sută sau două de dolari 
din vreme-n vreme pentru chirie pe spaţiu de 
depozitare. Şi chiar şi într-un burg mic precum 
Castle Rock, erau lucruri mai importante de făcut 
decât arestarea beţivilor pentru posesie de iarbă. 

Un altul dintre serviciile de depozitare ale lui Fuzzy 
- acesta, cel puţin, legal - era să ţină în grajd maşini 
pentru vilegiaturişti. Când venise Alan prima oară în 
oraş, grajdul lui Fuzzy era un adevărat garaj cu 
plată. Puteai intra acolo şi vedeai până şi 
cincisprezece maşini - majoritatea maşini aflate în 
proprietatea oamenilor care aveau locuinţe de vară 
pe malul lacului - depozitate acolo unde-şi 


petreceau vacile nopţile şi după-amiezile de iarnă. 
Fuzzy demolase zidurile despărţitoare pentru a crea 
un singur garaj mare, şi acolo, în umbrele mirosind 
dulce a fân, aşteptau maşinile acestea în lungile luni 
de toamnă şi iarnă, cu caroseriile lor sclipitoare 
prăfuite de ploaia neîncetată de pleavă veche ce 
cădea din porumbar, parcate bară la bară şi portieră 
la portieră. 

De-a lungul anilor, afacerea lui Fuzzy cu depozi- 
tarea maşinilor scăzuse radical. Alan bănuia că 
începuse să circule vorba despre obiceiurile sale de 
fumător neatent şi că asta era cauza. Nimeni nu ar 
vrea să-şi piardă maşina într-un incendiu ce a cu- 
prins un grajd, chiar dacă nu-i vorba decât de un 
hârb bătrân pe care-l ţii ca să-ţi poţi face cumpără- 
turile la vreme de vară. Ultima dată când fusese 
acasă la Fuzzy, Alan nu văzuse decât două maşini în 
grajd: T-Bird-ul 59 al lui Ossie Brannigan - o maşină 
care-ar fi fost un clasic dacă n-ar fi fost atât de 
ruginită şi de îndoită - şi vechea furgonetă Ford 
Woody a lui Thad Beaumont. 

Din nou Thad. 

Astăzi, toate drumurile păreau să ducă înapoi la 
Thad Beaumont. 

Alan se îndreptă mai bine în scaun, trăgând in- 
conştient telefonul mai aproape de el. 

- N-a fost vechiul Ford al lui Thad Beaumont? îl 
întrebă pe Fuzzy. Eşti sigur? 

- Sigur că-s sigur. Asta n-a fo' niciun Ford, şi-s al 
dracu' de sigur că n-a fo' nici-o furgonetă Woody. A 
fo' un Toronado negru. 

În mintea lui Alan apăru o nouă văpaie... dar nu era 
tocmai sigur de ce. Cineva îi spusese ceva despre 
un Toronado negru, şi nu demult. Nu-şi amintea 


sigur cine sau când, nu acum... dar avea să-şi 
amintească. 

- Se-ntâmpla să fiu în bucătărie, îmi luam un pahar 
rece de limonada, continua Fuzzy să turuie, când 
am văz't maşina aia ieşind cu spatele din grajd. 
Primu' lucru la care m-am gândit a fo' că io n-am 
nici-o maşină ca aia acolo. A/ doilea lucru la care 
m-am gândit a fo' cum de-a băgat-o careva acolo, 
când pe uşa grajdului e-un lacăt Kreig mare şi 
singura cheie de la el e la mine pe inel. 

- Dar oamenii cu maşini parcate acolo-năuntru? Ei 
n-au chei? 

- Nu, domnule! 

Fuzzy părea ofensat şi numai de idee. 

- Nu s-a întâmplat să-i iei numărul de înmatricu- 
lare, nu-i aşa? 

- Al dracu' să fiu dacă nu l-am luat! strigă Fuzzy. 
Doar am binoclu' ăla Jeezly afurisit chiar colea-şa pe 
pervazu' geamului dă la bucătărie, nu? 

Alan, care fusese împreună cu Trevor Hartland în 
tururi de inspecţie în grajdul, dar niciodată în 
bucătăria lui Fuzzy (şi nu avea în plan să facă astfel 
de excursii curând), spuse: 

- O, da. Binoclul. Am uitat de el. 

- Păi, io nu! zise Fuzzy cu o agresivitate fericită. Ai 
un creion? 

- Sigur că am, Albert. 

- Şefu', de ce nu-mi zici pur şi simplu Fuzzy, ca 
toată lumea? 

Alan suspină. 

- Bine, Fuzzy. Şi dacă tot suntem aici, tu de ce 
nu-mi spui pur şi simplu „şerife”? 

- Cum zici tu. Acum, vrei sau nu numărul ăla de 
înmatriculare? 


- Trage. 

- Mai întâi, a fo' un număr de Mississippi, zise 
Fuzzy cu un fel de triumf în voce. Ce dracu' zici de 
asta? 

Alan nu ştia exact ce zicea de asta... doar că-i 
apăruse în minte o a treia văpaie, aceasta şi mai 
luminoasă ca celelalte. Un Toronado. Şi Mississippi. 
Ceva legat de Mississippi. Şi un oraş. Oxford? Oxford 
să fi fost? Ca acela aflat cu două oraşe mai departe 
de The Rock. 

- Nu ştiu, zise Alan şi apoi, bănuind că asta era ce 
voia să audă Fuzzy: Sună destul de suspicios. 

- Că bine zici, măiculiţă! cârâi Fuzzy. 

Apoi îşi drese glasul şi deveni oficial. 

- Bine. Plăcuţă de-nmatriculare de Miss'ippi 62284. 
L-ai notat, Şefu'? 

- 62284. 

- 62284, înâm, poţi fi sigur d-asta. Suspicios! O, 
înâm! Exact asta mi-am zis şi io: lisus a-nfulecat o 
conservă de fasole! 

Închipuindu-şi-l pe lisus mâncând o conservă de 
fasole B&M, Alan trebui să acopere receptorul 
pentru un alt moment scurt. 

- Deci, zise Fuzzy, ce acţiune-o să iei, Şefu'? 

O să-ncerc să termin conversaţia asta întreg la 
minte, îşi spuse Alan. Asta-i primul lucru pe care-o 
să-l fac. Şi-o să încerc să-mi amintesc cine a 
pomenit... 

Apoi îşi aduse aminte într-o scăpărare de lumină 
rece care-i făcu braţele să se umple cu piele de 
găină şi-i întinse pielea de la ceafa tare ca pe-o 
tobă. 

La telefon cu Thad. Nu cu mult după ce sunase 
psihopatul acela din apartamentul lui Miriam 


Cowley. În noaptea când începuse cu adevărat seria 
crimelor. 

Îl auzi pe Thad spunând: S-a mutat din New 
Hampshire în Oxford, Mississippi, cu mama lui - şi-a 
pierdut aproape dar nu tot accentul de sualist. 

Ce mai spusese Thad când îl descrisese pe George 
Stark la telefon? 

Un ultim lucru: s-ar putea să conducă un Toronado 
negru. Nu ştiu din ce an. Unul din-acelea vechi cu 
mulți cai putere sub capotă, oricum. 

Negru. S-ar putea să aibă plăcuţe de înmatriculare 
de Mississippi, dar probabil că le-a schimbat. 

- Presupun c-a fost puţin cam prea ocupat să facă 
asta, murmură Alan. 

Pielea de găină încă-i mai umplea corpul cu miile ei 
de picioruşe. 

- Ce-a fo' asta, Şefu'? 

- Nimic, Albert. Vorbesc singur. 

- Mama zicea că asta-nseamnă c-o să primeşti 
nişte bani. Poate c-ar trebui să-ncep s-o fac şi io. 

Alan îşi aminti brusc că mai adăugase ceva Thad - 
un ultim amănunt. 

- Albert... 

- Spune-mi Fuzzy, Şefu', ţ-am zis. 

- Fuzzy, ai văzut vreun abţibild pe maşina aia? Ai 
observat poate...? 

- De unde dracu' ştii de asta? Ai maşina sub ur- 
mărire, Şefu'? întrebă Fuzzy cu înflăcărare. 

- Lasă întrebările, Fuzzy. Asta-i treaba poliţiei. Ai 
văzut ce-am spus eu? 

- Sigur c-am văzt, zise Fuzzy Martin, FIU DE 
CURVA CU GURA MARE, asta scria pe el. |ţi vine să 
crezi? 


Alan închise telefonul încet, crezând, dar 
spunându-şi că asta nu dovedea nimic, absolut 
nimic... decât poate că Thad Beaumont era nebun 
de legat. Ar fi fost de-a dreptul prostesc să creadă 
că ceea ce văzuse Fuzzy dovedea că se întâmpla 
ceva - ei bine, ceva supranatural, din lipsa unui 
cuvânt mai potrivit... 

Apoi se gândi la amprentele vocale şi cele digitale, 
se gândi la sutele de vrăbii lovindu-se de geamurile 
Spitalului Districtual Bergenfield şi fu cuprins de-un 
atac violent de fiori care ţinu aproape un minut 
întreg. 


3 


Alan Pangborn nu era nici laş şi nici un ţăran su- 
perstiţios care făcea semnul de deochi spre ciori şi 
nu lăsa femeile gravide să se apropie de laptele 
proaspăt fiindcă se temea să nu-l covăsească. Nu 
era un mocofan; nu pleca urechea la linguşelile ne- 
gustorilor din oraş care voiau să vândă poduri cele- 
bre ieftin; nu se născuse ieri. Credea în logică şi-n 
explicaţii rezonabile. Aşa că aşteptă să-i treacă 
accesul de fiori şi apoi îşi aşeză în faţă Rolodex-ul şi 
găsi numărul de telefon al lui Thad. Observă cu un 
amuzament strâmb că numărul de pe cartea de 
vizită şi cel din mintea sa se potriveau. Aparent, 
distinsul „scriitoraş” din Castle Rock îi rămăsese mai 
puternic înfipt în minte - într-o parte din ea, oricum - 
decât crezuse. 

Trebuie să fi fost Thad cel din maşină. Dacă elimini 
bazaconiile prosteşti, ce altă alternativă îţi rămâne? 
El a descris-o. Cum se chema vechea 


emisiune-concurs de la radio? Ce-am numit să fie al 
meu. 

Spitalul Districtual Bergenfield a fost, de fapt, 
atacat de vrăbii. 

Şi mai erau şi alte întrebări - mult prea multe. 

Thad şi familia lui se aflau sub protecţia Poliţiei 
Statale din Maine. Dacă se hotărâseră să-şi facă 
bagajele şi să vină acolo pentru week-end, băieţii de 
la Statală ar fi trebuit să-i dea un telefon - în parte 
ca să-l prevină, în parte ca gest de politeţe, însă 
poliţiştii statali ar fi încercat să-l sfătuiască pe Thad 
să nu facă o astfel de călătorie, acum că instituiseră 
o rutină în privinţa supravegherii casei din Ludlow. 
lar dacă excursia ar fi fost o hotărâre luată pe 
moment, eforturile lor de a-l face să se răzgân- 
dească ar fi fost şi mai intense. 

Apoi mai era ceea ce Fuzzy nu văzuse - şi anume, 
maşina sau maşinile de întărire care le-ar fi fost 
trimise soţilor Beaumont în caz că hotărau totuşi 
să-şi încalţe papucii de drumeţie... aşa cum puteau 
să facă; nu erau, în definitiv, nişte prizonieri. 

Oamenii cu tumori pe creier deseori fac lucruri 
bizare. 

Dacă era vorba de Toronado-ul lui Thad şi dacă el 
fusese la Fuzzy ca să-l ia şi dacă mersese singur, 
asta ducea la o concluzie pe care Alan o găsea 
foarte neplăcută, fiindcă începuse să-i placă destul 
de mult de Thad. Concluzia aceea era că scăpase în 
mod intenţionat atât de familia, cât şi de protectorii 
săi. 

Tot ar fi trebuit să mă sune poliţiştii statali, dacă 
aşa ar sta lucrurile. Ar fi emis un mandat de 
urmărire şi-ar şti a naibii de bine că ăsta-i unul 
dintre locurile unde e posibil să vină. 


Formă numărul lui Beaumont. Receptorul fu ridicat 
la primul târâit. Răspunse o voce pe care n-o 
cunoştea. Ceea ce însemna doar că nu reuşea să 
asocieze un nume acelei voci. Că vorbea cu un ofiţer 
de poliţie ştiu încă de la prima silabă. 

Bună, reşedinţa Beaumont. 

Pe poziţie. Pregătit să arunce un noian de întrebări 
în următoarea pauză dacă se întâmpla ca vocea să 
fie cea potrivită... sau cea greşită. 

Ce s-a întâmplat? se întrebă Pangborn şi imediat 
după aceasta: Sunt morți. Oricine-ar fi acolo-n 
libertate a omorât întreaga familie la fel de iute, de 
fără efort şi cu la fel de puțină milă cum a arătat 
pentru ceilalti. Protecţia, interogatoriile, echipa- 
mentul de urmărire... toate au fost inutile. 

Când răspunse, în vocea sa nu răzbătu nici măcar 
o impresie a acestor gânduri. 

- Aici Alan Pangborn, spuse el sever. Şerif, Dis- 
trictul Castle. Îl caut pe Thad Beaumont. Cu cine 
vorbesc? 

Urmă o pauză. Apoi, vocea răspunse: 

- Aici Steve Harrison, domnule şerif. Poliţia Statală 
Maine. Aveam de gând să vă sun. Trebuia s-o fi 
făcut cu cel puţin o oră în urmă. Dar lucrurile aici-s... 
lucrurile aici-s da-te dracu' până-n ionosferă. Vă pot 
întreba de ce sunati? 

Fără să facă o pauză de gândire - asta i-ar fi 
schimbat cu siguranţă răspunsul - Alan minţi. O făcu 
fără să se întrebe de ce-o făcea. Asta avea să vină 
mai târziu. 

- Sun ca să văd ce face Thad, spuse el. A trecut o 
vreme şi voiam să aflu ce mai face. Inţeleg că s-a 
întâmplat ceva. 


- S-a întâmplat ceva atât de grav, că n-o să vă vină 
să credeţi, spuse Harrison sumbru. Doi oameni de-ai 
mei sunt morţi. Suntem cât se poate de siguri că 
Beaumont a făcut-o. 

Suntem cât se poate de siguri că Beaumont a 
făcut-o. 

Bizareria faptelor pare să crească direct propor- 
tional cu inteligența bărbatului sau femeii astfel 
suferinde. 

Alan simţi deja vu nu doar furişându-i-se în minte, 
ci mărşăluindu-i pe întreg corpul ca o armată 
invadatoare. Thad, întotdeauna se ajungea înapoi la 
Thad. Desigur. Era inteligent, era bizar şi era, cum 
singur recunoscuse, suferind de simptome care 
sugerau o tumoare cerebrală. 

Băiatul n-a avut nici pe departe o tumoare pe 
creier, să Ştii. 

Dacă analizele astea au ieşit negative, atunci 
înseamnă că nu au ce să arate. 

- Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe ofiţerul Harrison. 

- l-a tăiat naibii pe Tom Chatterton şi Jack Eddings 
aproape-n bucăţi, asta s-a-ntâmplat! strigă Harrison, 
speriindu-l pe Alan cu profunzimea furiei sale. Şi-a 
luat cu el toată familia; vreau să pun mâna pe fiul 
ăla de curvă! 

- Ce... cum a scăpat? 

- N-am timp să intru în amănunte, spuse Harrison. 
E-o poveste a dracu' de patetică, domnule şerif. 
Conducea un Chevrolet Suburban roşu cu gri, o 
afurisită de balenă pe roţi, dar noi credem că tre- 
buie s-o fi abandonat pe undeva şi să fi luat altă 
maşină. Are-o casă de vară acolo-n Castle Rock. 
Dumneata ştii unde e şi cum se-ajunge acolo, aşa-i? 

- Da, spuse Alan. 


Mintea îi gonea. Se uită la ceasul de pe perete şi 
văzu că mai era un minut sau aşa ceva până la trei 
patruzeci. Timpul. Totul se întorcea înapoi la timp. 
Şi-şi dădu seama că nu-l întrebase pe Fuzzy Martin 
cât fusese ceasul când văzuse Toronado-ul ieşind 
din grajd. Nu i se păruse important la momentul 
acela. Acum i se părea. 

- La ce oră l-aţi pierdut, ofiţere Harrison? 

| se păru că-l simte pe Harrison scoțând aburi pe 
nas la aceasta, dar când îi răspunse, bărbatul o făcu 
fără urmă de furie sau apărare. 

- În jur de douăsprezece treizeci. Probabil că i-a 
luat o vreme să schimbe maşinile, dacă asta e ceea 
ce-a făcut, după care a mers la locuinţa sa din 
Ludlow... 

- Unde se afla când l-aţi pierdut? Cât de departe de 
casă? 

- Domnule şerif, mi-ar plăcea să vă răspund la 
toate întrebările, dar nu am timp. Ideea e că, dacă 
se-ndreaptă spre casa de vacanţă de acolo - pare 
puţin probabil, dar tipu-i nebun, aşa că nu ştii 
niciodată -, nu a ajuns încă, dar va ajunge curând. El 
şi toată familia lui blestemată. Ar fi foarte frumos 
din partea dumneavoastră dacă aţi fi acolo îm- 
preună cu vreo doi subalterni ca să-i uraţi bun venit. 
Dacă se-ntâmplă ceva, contactaţi-l prin radio pe 
Herny Payton la Cazarma Poliţiei Statale Oxford şi-o 
să vă trimitem mai multe întăriri decât aţi văzut 
vreodată în viaţa dumneavoastră. Nu încercați să-l 
retineti singur în aceste împrejurări. Bănuim că soţia 
a fost luată ostatică, dacă nu-i deja moartă, iar 
lucrul ăsta-i valabil de două ori pentru copii. 

- Da, trebuie s-o fi luat pe soţie cu forţa dacă i-a 
omorât pe ofiţerii de serviciu, nu-i aşa? se arătă 


Alan de acord şi descoperi că-şi spunea: Dar i-ai 
face şi pe ei părtaşi la asta dacă ai putea, nu-i aşa? 
Fiindcă ţi-ai pus un lucru în gând şi n-o să ti-l 
schimbi. La naiba, omule, nici de gândit n-o să mai 
gândeşti, bine sau altfel, până ce nu se va usca 
sângele pe prietenii tăi. 

Mai avea de pus zeci de întrebări, iar răspunsurile 
la acestea probabil că ar fi produs alte câteva zeci - 
dar Harrison avea dreptate într-o privinţă. Nu era 
timp. 

Ezită pentru un moment, dorindu-şi din tot sufletul 
să-l întrebe pe Harrison cel mai important dintre 
toate lucrurile, dorind să-i pună întrebarea cu miza 
cea mare: era Harrison sigur că Thad avusese timp 
să ajungă acasă, să-i omoare pe bărbaţii puşi de 
strajă acolo şi să dispară împreună cu familia, toate 
înainte de venirea primelor forţe de întărire? Dar să 
rostească întrebarea aceasta ar fi însemnat să 
scurme în dureroasa rană căreia Harrison acela 
încerca să-i facă acum faţă, fiindcă îngropată în 
întrebare era acea irefutabilă judecată 
învinovăţitoare: L-aţi pierdut. Cumva, l-ați pierdut. 
Trebuia să vă faceţi meseria şi-aţi dat-o în BARA. 

- Mă pot baza pe dumneavoastră, domnule şerif? 
întrebă Harrison şi acum vocea lui nu mai părea 
furioasă, doar obosită şi speriată, iar inima lui Alan 
se înălţă spre el. 

- Da. Perimetrul o să fie asigurat aproape imediat. 

- E bine aşa. Şi-o să luaţi legătura cu Cazarma 
Oxford? 

- Da. Henry Payton mi-e prieten. 

- Beaumont e periculos, domnule şerif. Extrem de 
periculos. Dacă-şi face într-adevăr apariţia, păziţi-vă 
pielea. 


- Aşa am să fac. 

- Şi ţineţi-mă la curent. 

Harrison întrerupse legătura fără să-şi ia rămas 
bun. 


4 


Mintea sa - partea aceea din ea care se ocupa cu 
protocolul, cel puţin - se trezi şi începu să pună 
întrebări... sau încercă s-o facă. Alan hotărî că nu 
avea timp pentru protocol. Sub nici-o formă a lui. 
Pur şi simplu avea să ţină toate circuitele posibile 
deschise şi să meargă mai departe. Avea un sen- 
timent că lucrurile ajunseseră la punctul când unele 
dintre aceste circuite aveau curând să se închidă 
singure. 

Cheamă cel puțin câţiva dintre oamenii tăi. 

Dar nu credea că era pregătit să facă nici asta. 
Norris Ridgewick, cel pe care l-ar fi chemat, era liber 
şi plecase din oraş. John LaPointe era încă la pat din 
cauza iritaţiilor provocate de urzici. Seat Thomas era 
pe teren, patrula. Andy Clutterbuck era acolo, însă 
Ciut era un începător, iar asta era o treabă murdară. 

Va vedea singur de problema aceasta pentru o 
vreme. 

- Eşti nebun! strigă Protocolul în mintea sa. 

- S-ar putea să fiu pe-aproape, cel puţin, spuse 
Alan cu voce tare. 

Căută numărul lui Albert Martin în cartea de telefon 
şi-l sună înapoi să-i pună întrebările pe care ar fi 
trebuit să i le pună încă de la început. 


5 


- La ce oră ai văzut Toronado-ul ieşind cu spatele 
din grajd, Fuzzy? întrebă el când îi răspunse Martin, 
şi-şi spuse: N-o să ştie. La naiba, nu-s sigur nici dacă 
ştie să citească ora. 

Dar Fuzzy îi dovedi cu promptitudine că se înşela. 

- lera trecut de trei numa' c-un floc de pizdă, Şefu'. 

Apoi, după o pauză de gândire: 

- Scuză-mi franchiza. 

- Nu m-ai sunat decât... 

Alan aruncă o privire la condică, unde consemnase 
apelul lui Fuzzy fără să-şi dea măcar seama. 

- Decât la trei douăzeci şi opt. 

- A tre'uit să cujet puţin, zise Fuzzy. Tre' să te-uiţi 
'ntotdeauna-nainte să sări, Şefu', cel puţin aşa văz 
io lucrurile, 'nainte să te sun pe mata, m-am dus la 
grajd să văz dacă ăl de-o luat maşina nu mai punea 
ş-alte belele la cale-acolo. 

Belele, îşi spuse Alan, uimit. Probabil c-ai verificat 
şi săculețul ăla cu iarbă din porumbar, dacă tot erai 
acolo, nu-i aşa, Fuzzy? 

- Punea? 

- Ce să pună? 

- La cale alte belele. 

- Mnu. Nu crez. 

- În ce stare era lacătul? 

- lera deschis, zise Fuzzy cu părere de rău. 

- Spart? 

- Mnu. Atârna numa-n belciug cu braţu' desfăcut. 

- Deschis cu cheia, crezi? 

- Nu şt'u de unde-o fi putut da curvaru' ăla peste 
una. Crez l-o deschis c-un şperaclu. 


- Era singur în maşină? întrebă Alan. Ai putut ve- 
dea asta? 

Fuzzy făcu o pauză, gânditor. 

- Nu mi-am dat seama sigur, zise el în cele din 
urmă. Şt'u ce-ţi zici, Şefu' - dac-am putut vedea felu' 
plăcuţelor de-nmatriculare ş-am putut citi abţibildu' 
ăla dăştept, ar fi trebuit să-mi dau sama câţi oameni 
erau 'năuntru. Da' soarele bătea pe sticlă şi nu crez 
că iera sticlă normală. Crez c-avea ceva foiţă 
colorată pă ea. Nu foarte colorată, da' destul. 

- Bine, Fuzzy. Mersi. O să verificăm noi. 

- Păi, s-a dus d-acilea, zise Fuzzy, după care adău- 
gă într-o fulgerare deductivă: Da' tre' să se fi dus 
undeva. 

- Asta-i foarte adevărat, spuse Alan. 

Promise sa-i spună lui Fuzzy „cum o să iasă 
lucrurile” şi închise. Se ridică de la birou şi se uită la 
ceas. 

Trei, spusese Fuzzy. /era trecut de trei numa' c-un 
floc de pizdă. Scuză-mi franchiza. 

Alan nu credea că era posibil ca Thad să fi reuşit să 
ajungă din Ludlow în Castle Rock într-un timp atât 
de scurt, nu făcând pe deasupra şi o escală scurtă 
acasă - escală scurtă în timpul căreia, fiindcă veni 
vorba, îşi răpise soţia şi copii şi omorâse doi ofiţeri 
de poliţie statală. Poate dacă ar fi venit direct din 
Ludlow, dar să fi venit de altundeva, să se oprească 
în Ludlow şi apoi să ajungă în The Rock la timp ca să 
deschidă cu şperaclul un lacăt şi să plece la volanul 
unui Toronado pe care se-ntâmpla să-l fi depozitat în 
grajdul lui Fuzzy Martin fără ştirea acestuia? Nici 
poveste. 

Dar dacă a/tcineva omorâse poliţiştii care păzeau 
casa Beaumont şi-i răpise familia lui Thad? Cineva 


care nu trebuia să se mai complice să scape de 
escorta poliţiei, să schimbe autovehicule şi să facă 
escale? Cineva care pur şi simplu îi vârâse pe Liz 
Beaumont şi gemenii ei într-o maşină şi plecase 
spre Castle Rock? Alan credea că e; ar fi putut 
ajunge acolo la timp ca Fuzzy Martin să-i fi văzut la 
puţin după ora trei. Ei ar fi putut-o face fără ca 
măcar să gâfâie. 

Poliţia - adică ofiţerul Harrison, cel puţin pentru 
moment - credea că Thad trebuia să fie, însă Har- 
rison şi compadres ai săi nu ştiau de Toronado. 

Plăcuţe de Mississippi, spusese Fuzzy. 

Mississippi era statul natal al lui George Stark, 
potrivit biografiei fictive pe care i-o făcuse Thad 
omului. Dacă Thad era destul de dus cu pluta să 
creadă că era Stark, măcar o parte din timp, ar fi 
putut foarte bine să-şi cumpere un Toronado negru 
ca să sporească iluzia, sau fantezia, sau ce-o fi fost 
ea... dar pentru a primi plăcuţe de înmatriculare, nu 
doar că ar fi trebuit să viziteze Mississippi, ar fi 
trebuit să-şi aibe reşedinţa acolo. 

Asta-i aiurea. Ar fi putut fura nişte plăcuțe de 
Mississippi. Sau să fi cumpărat un set vechi. Fuzzy 
n-a spus nimic despre anul din care erau plăcuțele - 
din casă, probabil că n-ar fi putut oricum să le 
citească, nici măcar cu binoclul. 

Însă nu era maşina lui Thad. Nu putea fi. Liz ar fi 
ştiut, nu-i aşa? 

Poate că nu. Dacă-i destul de nebun, poate că nu. 
Apoi mai era uşa încuiată. Cum ar fi putut intra 
Thad în grajd fără să spargă lacătul? El era un scri- 
itor şi-un profesor, nu un spărgător. 

Cheie duplicat, şopti mintea sa, dar Alan nu prea 
credea. Dacă Fuzzy într-adevăr depozita frunze de 


lulea narcotică acolo din când în când, Alan credea 
că Fuzzy ar fi avut a naibii de mare grijă pe unde-şi 
lăsa cheile, oricât de neatent era cu chiştoacele de 
ţigări. 

Şi o ultimă întrebare, cea ucigaşă: cum se face că 
Fuzzy nu văzuse niciodată înainte Toronado-ul ăla 
negru, dacă se aflase în grajdul lui în tot acest timp? 
Cum era posibil aşa ceva? 

Incearcă asta, şopti vocea din spatele minţii sale în 
vreme ce el îşi apucă pălăria şi ieşi din birou. Asta-i 
o idee destul de nostimă, Alan. O să râzi. O să râzi 
de-o să te prăpădeşti. Şi dacă Thad Beau-mont a 
avut dreptate incă de la început? Şi dacă într-adevăr 
există un monstru pe nume George Stark 
care-şiface de cap în libertate... iar elementele vieții 
sale, elementele create de Thad, prind ființă atunci 
când are el nevoie de ele? CÂND are nevoie de ele, 
dar nu întotdeauna unde are nevoie de ele. Fiindcă 
întotdeauna şi-au făcut apariția în locuri legate de 
viața creatorului inițial. Aşa că Stark ar fi trebuit 
să-şi ia maşina din garajul unde-şi ține Thad maşina, 
exact cum a trebuit să înceapă de la cimitirul unde 
Thad l-a îngropat simbolic. 

Nu-i aşa că-ți place? Nu-i aşa că-i bestial? 

Nu-i plăcea. Nu era bestial. Nu era nici măcar pe 
departe comic. Trăgea o dungă groasă nu doar pes- 
te tot ce crezuse el, ci şi peste felul cum fusese 
învăţat să gândească. 

Descoperi că-şi aminteşte ceva ce spusese Thad. 
Nu ştiu cine sunt când scriu. Nu acestea erau cu- 
vintele exacte, dar erau pe aproape. Și ce-i chiar şi 
mai uimitor e că nu mi-a trecut niciodată prin gând 
asta până acum. 


- Erai el, nu-i aşa? spuse Alan încet. Erai el şi el era 
tu şi-uite aşa criminalul crescu, uite colo nevăstuica. 

Se cutremură şi Sheila Brigham ridică ochii de la 
maşina de scris de pe masa din dispecerat la timp 
ca să vadă. 

- E prea cald ca să faci asta, Alan. Probabil că te 
pândeşte-o răceală. 

- Ceva mă pândeşte, asta-i sigur, spuse Alan. Preia 
mesajele, Sheila. Raportează-i lui Seat Thomas 
lucrurile mărunte. Cele importante, mie. Unde-i 
Ciut? 

- Aici sunt! 

Vocea lui Ciut se auzi din toaletă. 

- Cred că mă întorc în patruzeci şi cinci de minute 
sau aşa ceva! ţipă Alan spre el. Ai tu grijă de birou 
până vin înapoi! 

- Unde mergi, Alan? 

Ciut ieşi din toaleta bărbaţilor îndesându-şi în 
pantaloni cămaşa kaki. 

- La lac, spuse Alan ambiguu şi plecă înainte ca 
Ciut ori Sheila să-i mai poată pune alte întrebări... 
sau înainte ca el să poată reflecta la ce făcea. Să 
plece fără să-şi anunţe destinaţia într-o situaţie ca 
aceea era o idee foarte proastă. Însemna să ceară 
mai mult decât bucluc; însemna să ceară să fie 
omorât. 

Insă ceea ce gândea el 

(vrăbiile zboară) 

pur şi simplu nu putea fi adevărat. Nu putea. 
Trebuia să existe o explicație mai logică. 

Incă încerca să se convingă de aceasta când ieşi 
din oraş la volanul maşinii sale de patrulă şi intră în 
cel mai mare bucluc din viaţa sa. 


6 


Pe Route 5, cam la un kilometru de proprietatea lui 
Fuzzy Martin, se afla o zonă de popas. Alan intră 
acolo, acţionând sub impulsul a ceva ce era jumă- 
tate intuiţie şi jumătate toană. Partea cu intuiţia era 
cât se poate de simplă: cu sau fără Toronado negru, 
oamenii nu veniseră din Ludlow pe un covor fer- 
mecat. Trebuiau să fi venit la volan. Ceea ce în- 
semna că trebuia să fie pe-acolo pe undeva o maşi- 
nă abandonată. Omul pe care-l vâna el abandonase 
camioneta lui Homer Gamache într-o parcare de pe 
marginea drumului când terminase cu ea, iar ceea 
ce face un răufăcător o dată va face şi a doua oară. 

In spaţiul de întoarcere erau parcate trei vehicule: 
un camion de transportat bere, un Ford Escort nou 
şi un Volvo plin de praf. 

Când cobori din maşina de patrulă, un bărbat îm- 
brăcat în salopetă verde ieşi din toaleta bărbaţilor şi 
se îndreptă spre cabina camionului de transportat 
bere. Era scund, cu păr negru, îngust în umeri. Nu 
semăna deloc cu George Stark. 

Domnule ofiţer, spuse acesta şi-i oferi lui Alan un 
salut scurt. 

Alan clătină din cap spre el şi merse spre locul 
unde trei doamne în vârstă şedeau la una dintre 
mesele de picnic, bând cafea dintr-un termos şi 
discutând. 

- Bună, domnule ofiţer, spuse una dintre ele. Vă 
putem ajuta cu ceva? 

Sau am greşit cu ceva? întrebară ochii lor dintr-o 
dată agitati. 


- Mă întrebam doar dacă Ford-ul şi Volvo-ul 
de-acolo vă aparţin dumneavoastră, doamnelor, 
spuse Alan. 

- Ford-ul e al meu, spuse o a doua. Am venit toate 
cu el. Nu ştiu nimic despre Volvo. E vorba de abti- 
bildul ăla? lar a expirat abtibildul ăla? Fiul meu are 
datoria să se ocupe de abtibildul ăla, dar el e-atât 
de uituc! Are patruzeci şi trei de ani şi tot eu trebuie 
să-i spun to... 

-  Abtibildul e valabil, doamnă, spuse Alan, 
declanşând zâmbetul său care spunea „Polițistul e 
prietenul tău”. Nu s-a întâmplat ca vreuna dintre 
dumneavoastră să vadă Volvo-ul ăla oprind aici, nu-i 
aşa? 

Femeile clătinară din cap. 

- Aţi văzut pe cineva în ultimele câteva minute că- 
ruia să-i aparţină maşina? 

- Nu, spuse a treia doamnă. 

Se uită la el cu ochi mici de gerbil. 

- Adulmecaţi, domnule ofiţer? 

- Mă scuzaţi, doamnă? 

- Urmăriţi vreun criminal, vreau să zic? 

- Oh, zise Alan. 

Simţi o clipă de irealitate. Ce căuta el mai exact 
acolo? Ce se gândise mai exact oprind acolo? 

- Nu, doamnă. Pur şi simplu îmi plac Volvo-urile. 

Mamă, ce inteligent suna asta! Asta suna de-a 
dreptul... al naibii de... genial. 

- Oh, spuse prima dintre doamne. Ei bine, n-am 
văzut pe nimeni. Nu vreţi o ceaşcă de cafea, dom- 
nule ofiţer? Cred că ne-a mai rămas exact de una 
bună. 

- Nu, mulţumesc, zise Alan. Vă urez o zi bună, 
doamnelor. 


- Şi dumitale, domnule ofiţer, scandară în cor, 
într-o armonie aproape perfectă. Asta îl făcu pe Alan 
să se simtă mai ireal ca niciodată. 

Se duse înapoi la Volvo. Încercă portiera din partea 
şoferului. Se deschise. Interiorul maşinii lăsa 
impresia încinsă a unui pod. Stătea acolo de ceva 
vreme. Se uită în spate şi, pe podea, văzu un pachet 
puţin mai mare ca un pachet de Sweet'n Low. Se 
aplecă printre scaune şi-l ridică. 

HANDI-WIPE, scria pe pachet, şi el simţi ca şi când 
i-ar fi aruncat cineva pe stomac o bilă de popice. 

Nu înseamnă nimic, grăi pe dată vocea Protocolului 
şi Raţiunii. Ce/ puțin, nu neapărat. Ştiu la ce te 
gândeşti: te gândeşti la bebeluşi. Dar, Alan, îti dau 
chestii de-asta şi la standurile de pe marginea 
drumului când cumperi pui prăjit, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Chiar şi aşa... 

Alan îndesă pachetul de Handi-Wipe într-un 
buzunar al bluzei sale de uniformă şi cobori din 
maşină. Era pe cale să închidă portiera, când se 
aplecă din nou. Încercă să se uite sub bord şi nu 
reuşi s-o facă stând în picioare. Trebuia să se pună 
în genunchi. 

Cineva mai aruncă o bilă de popice. El scoase un 
sunet înfundat - sunetul pe care-l scoate un om lovit 
destul de tare. 

Firele de la contact atârnau în jos, cu miezul de 
cupru dezgolit şi uşor îndoit. Îndoiturile, Alan ştia 
asta, proveneau de la faptul că firele fuseseră legate 
împreună. Volvo-ul fusese scurtcircuitat şi încă 
foarte cu efect, după cum arăta. Şoferul apucase 
firele deasupra miezului lor dezgolit şi le despărţise 


din nou ca să oprească motorul atunci când parcase 
acolo. i 

Aşadar, era adevărat... O parte, măcar. Intrebarea 
de o sută de puncte era cât de mult. Începea să se 
simtă ca un om ce se apropie tot mai mult de-o 
căzătură cu potenţial mortal. 

Se întoarse la maşina sa de patrulă, urcă, porni 
motorul şi luă microfonul din furcă. 

Ce-i adevărat? şoptiră Protocol şi Raţiune. 
Dumnezeule, vocea aceea era înnebunitoare. Că se 
află cineva la casa de pe malul lacului a soților 
Beaumont? Da - asta s-ar putea să fie adevărat. Că 
cineva pe nume George Stark a scos cu spatele 
Toronado-ul ăla negru din grajdul lui Fuzzy Martin? 
Fii serios, Alan. 

Două gânduri îi veniră aproape simultan. Primul 
era că, dacă-l contacta pe Henry Payton la Cazarma 
Poliţiei Statale din Oxford, aşa cum îi spusese 
Harrison să facă, era posibil să nu afle niciodată 
cum se rezolva treaba asta. Lake Lane, unde se afla 
casa de vacanţă a soţilor Beaumont, era o fundă- 
tură. Cei de la poliţia statală îi vor spune să nu se 
apropie singur de casă - nu fără acoperiri, nu atunci 
când îl bănuiau de cel puţin douăsprezece crime pe 
omul care-i ţinea pe Liz şi gemeni ostatici. Îi vor cere 
să blocheze drumul şi nimic altceva în vreme ce ei 
vor trimite o echipă completă de patrule, poate şi un 
elicopter, şi, din câte ştia Alan, câteva distrugătoare 
şi avioane de luptă. 

Al doilea gând era legat de Stark. 

Ei nu se gândeau la Stark; ei nici măcar nu ştiau de 
Stark. 

Dar dacă Stark era real? 


Dacă aşa stăteau lucrurile, Alan începea să creadă 
că a trimite o grămadă de poliţişti statali neştiutori 
pe Lake Lane în sus ar fi ca şi când ai trimite nişte 
oameni în pas de marş spre lamele unei maşini de 
tocat carne. 

Puse microfonul înapoi în furcă. Avea să acţioneze 
şi avea să acţioneze singur. Poate că era greşit, 
probabil că era, dar asta era ceea ce avea să facă. 
Se putea împăca cu gândul propriei sale stupidităţi; 
Dumnezeu ştia c-o mai făcuse şi înainte. Cu ce nu se 
putea împăca era şi numai posibilitatea că ar putea 
provoca moartea unei femei şi a doi copii cerând 
prin radio întăriri înainte să cunoască adevărata 
natură a situaţiei. 

Alan ieşi din zona de popas şi se îndreptă spre 
Lake Lane. 


Douăzeci şi patru - VENIREA VRĂBIILOR 


1 


Thad evită autostrada cu taxă (Stark îi dăduse in- 
strucțiuni lui Liz s-o folosească, reducând drumul cu 
o jumătate de oră), aşa că trebui să aleagă fie ruta 
Lewiston-Auburn, fie cea care trecea prin Oxford. 
L.A., cum îi spuneau localnicii, era o zonă 
metropolitană mult mai mare... dar în Oxford se afla 
cazarma poliţiei statale. 

Alese ruta Lewiston-Auburn. 

Aştepta la un semafor în Auburn şi se uita în 
oglinda retrovizoare necontenit după maşini de po- 
liţie, când îl lovi din nou ideea pe care o intuise pri- 
ma oară clar în vreme ce vorbea cu Rawlie la de- 
pozitul de maşini uzate. De data aceasta nu era 
doar o gâdilare; era mai degrabă o puternică lovi- 
tură cu palma deschisă. 

Eu sunt ştiutorul. Eu sunt stăpânul. Eu sunt adu- 
cătorul. 

Aici avem de-a face cu magie, îşi spuse Thad, şi 
orice magician care se respectă trebuie să aibă o 
baghetă magică. Toată lumea ştie asta. Din fericire, 
eu ştiu exact de unde se poate căpăta un asemenea 
lucru. Ştiu, de fapt, unde se vând cu zecile. 

Cea mai apropiată papetărie era pe Court Street şi 
Thad devie acum pe direcţia aceea. Era sigur că 
avea creioane Berol Black Beauty la casa din Castle 
Rock şi era la fel de sigur că Stark îşi adusese 


rezerva sa proprie, însă lui nu-i trebuiau acelea. Ce-i 
trebuia erau creioane pe care Stark să nu le fi atins 
niciodată, nici ca parte din el, nici ca entitate 
separată. 

Găsi un loc de parcare cu o jumătate de cvartal 
mai departe de papetărie, opri motorul VW-ului lui 
Rawlie (acesta muri greu, cu un şuierat şi mai multe 
smucituri) şi cobori. Era bine să scape de fantoma 
pipei lui Rawlie şi să respire o vreme aerul proaspăt 
de afară. 

De la papetărie cumpără o cutie de creioane Berol 
Black Beauty. 

Vânzătorul îi spuse „cu mare plăcere” atunci când 
Thad îl întrebă dacă poate folosi ascuţitoarea 
montată pe perete. O folosi ca să ascută şase 
Berol-uri. Pe acestea le puse în buzunarul de la 
piept, umplându-l dintr-o parte în cealaltă. Vârfurile 
de grafit ieşeau la iveală ca şi focoasele unor 
rachete mici şi mortale. 

Preso şi abracadabra, îşi spuse. Să înceapă 
spectacolul. 

Se duse înapoi la maşina lui Rawlie, urcă şi rămase 
acolo preţ de o clipă, transpirând de căldură şi 
cântând încet „John Wesley Harding”. Îşi amintise 
aproape toate cuvintele. Era cu adevărat uimitor ce 
putea face mintea omenească sub presiune. 

Asta ar putea fi foarte, foarte periculos, îşi spuse. 
Descoperi că nu-i păsa atât de mult de persoana sa. 
La urma urmei, el îl adusese pe George Stark pe 
lume şi bănuia că asta-l făcea răspunzător pentru el. 
Nu părea extraordinar de corect; nu credea că-l 
crease pe George cu vreo intenţie malefică. Nu se 
putea vedea în persoana niciunuia dintre doctorii 
aceia infami, domnii Jekyll şi Frankenstein, în pofida 


a ceea ce era posibil să li se întâmple soţiei şi 
copiilor săi. Nu-şi pusese în cap să scrie o serie de 
romane care să scoată o mulţime de bani şi cu 
siguranţă nu-şi pusese în cap să creeze un monstru. 
Nu făcuse decât să încerce să-şi croiască drum pe 
după stânca ce-i căzuse în cale. Nu-şi dorise decât 
să găsească o cale de a scrie o nouă poveste bună, 
fiindcă asta îl făcea fericit. 

In schimb, contractase un soi de boală suprana- 
turală. Şi existau boli cu duiumul care-şi găseau 
sălaş în corpurile oamenilor care nu făcuseră nimic 
să le merite - nişte glume precum paralizia cere- 
brală, distrofia musculară, epilepsia, Alzheimer - dar 
odată ce te procopseai cu una, trebuia să-i faci faţă. 
Cum se numea emisiunea-concurs aia veche de la 
radio? Ce-am numit să fie-al meu? 

Asta, însă, putea fi foarte periculos pentru Liz şi 
copii, insista mintea sa cât se poate de logic. 

Da. Şi operaţia pe creier putea fi periculoasă... dar 
dacă-ţi creştea o tumoare acolo, ce altă alegere 
aveai? 

O să se uite. O să tragă cu ochiul. Creioanele sunt 
bune; s-ar putea chiar să fie flatat. Dar dacă simte 
ce ai de gând să faci cu ele sau dacă află de fluierul 
pentru păsări... dacă bănuieşte ceva legat de 
vrăbii... la naiba, dacă bănuieşte şi numai că e ceva 
de bănuit... atunci ai dat de dracu'. 

Dar ar putea funcţiona, şopti o altă parte a minţii 
sale. B/lestemăție, ştii că ar putea funcţiona. 

Da. Ştia, într-adevăr. Şi fiindcă cea mai profundă 
parte a minţii sale insista că nu era cu adevărat 
nimic altceva de făcut sau încercat, Thad porni VW- 
ul şi-l îndreptă spre Castle Rock. 


Cincisprezece minute mai târziu, lăsa Auburn în 
urmă şi se afla din nou în zona rurală, 
îndreptându-se spre vest, către Regiunea Lacurilor. 


2 


În ultimii şaizeci şi cinci de kilometri ai drumului, 
Stark vorbi necontenit despre Stee/ Machine, cartea 
la care aveau să colaboreze el şi cu Thad. O ajută pe 
Liz cu copiii - păstrându-şi mereu o mână liberă şi 
destul de aproape de pistolul îndesat sub curea 
încât ea să nu-şi piardă convingerea - cât ea descuie 
uşa casei lor de vacanţă şi le deschise calea. Liz 
sperase să fie maşini parcate măcar în faţa unora 
dintre casele de pe Lake Lane sau să audă sunet de 
voci sau drujbe, dar nu fusese decât zumzetul 
adormit al insectelor şi huruitul puternic al motorului 
Toronado-ului. Se părea că nemernicul avea norocul 
diavolului însuşi. 

Cât timp descărcară şi duseră lucrurile înăuntru, 
Stark continuă să vorbească. Nu se opri nici măcar 
când îşi folosi briciul ca să amputeze toate mufele 
de telefon, mai puţin una. Şi cartea părea bună. 
Asta era un lucru cu adevărat groaznic. Cartea pă- 
rea într-adevăr foarte bună. Părea că ar putea fi la 
fel de reuşită ca şi Metoda lui Machine - poate chiar 
mai reuşită. 

- Trebuie să merg la baie, spuse ea când toate 
bagajele erau înăuntru, întrerupându-l în mijlocul 
tiradei. 

- Nici-o problemă, spuse el calm, întorcându-se ca 
să se uite la ea. 

Odată ce ajunseseră, îşi dăduse jos ochelarii de 
soare, iar acum ea trebui să-şi ferească ochii de el. 


Privirea aceea orbitoare, mocnită, îi depăşea pute- 
rile de suportare. 

- Vin cu tine. 

- Îmi place un pic de intimitate când mă uşurez. Ţie 
nu? 

- Nu contează prea mult pentru mine, spuse Stark 
cu o vioiciune senină. 

Dispoziţia aceasta o avusese încă de când părăsi- 
seră autostrada cu plată la Gates Falls - avea neîn- 
doielnicul aer al unui om care ştie că lucrurile se vor 
rezolva până la urmă în cel mai bun mod posibil. 

- Dar pentru mine contează, spuse ea, vorbindu-i 
parcă unui copil deosebit de încuiat la cap. s 

Îşi simţi degetele încovoindu-se în gheare. În 
minte, smulgea deja pupilele acelea holbate din 
orbitele lor uscate... iar când riscă şi ridică ochii spre 
el şi-i văzu faţa amuzată, ştiu că e/ ştia ce gândea şi 
simţea ea. 

- O să stau doar în cadrul uşii, spuse el cu o umi- 
linţă prefăcută. O să fiu băiat bun. N-o să trag cu 
ochiul. 

Copii se târau neobosiţi pe covorul din camera de 
zi. Erau voioşi, vociferau, erau în formă. Păreau 
încântați că se aflau acolo, unde nu mai fuseseră 
decât o singură dată înainte, pentru un lung 
week-end de iarnă. 

- Nu pot fi lăsaţi singuri, spuse Liz. Baia e lângă 
dormitorul principal. Dacă rămân aici, o să păţească 
ceva. 

- Nici-o problemă, Beth, spuse Stark şi-i ridică fără 
niciun efort, câte unul sub fiecare braţ. 

Nu mai târziu de dimineaţa aceea crezuse că dacă 
ar fi încercat aşa ceva altcineva în afară de ea sau 
Thad, William şi Wendy ar fi ţipat din toţi bojocii. Dar 


când o făcu Stark, copiii chicotiră voioşi, de parcă 
acesta era cel mai distractiv lucru din lume. 

- O să-i duc în dormitor şi-o să mă uit la e; şi nu la 
tine. 

Se întoarse şi se uită la ea cu o răceală de mo- 
ment. 

- O să ţin un ochi şi la ei. Nu vreau să păţească 
nimic, Beth. Imi place de ei. Dacă o să li se întâmple 
ceva, n-o să fie din vina mea. 

Ea se duse în baie şi el rămase în cadrul uşii cu 
spatele la ea, aşa cum promisese, supraveghindu-i 
pe gemeni. Când îşi ridică fusta şi-şi dădu jos chiloţii 
şi se aşeză, Liz speră că era om de cuvânt. Nu avea 
să moară dacă se întorcea şi o vedea stând pe 
toaletă... dar dacă vedea foarfecele de croitorie din 
lenjeria ei intimă, poate că avea s-o facă. 

Şi, ca de obicei când se grăbea să urineze, vezica 
se împotrivi cu încăpățânare. Haide, haide, îşi spuse 
ea cu un amestec de teamă şi iritare. Care-i 
problema, crezi c-o să primeşti dobândă pe treaba 
ala? 

În sfârşit. Uşurare. 

Dar când încearcă să iasă din hambar, spunea 
Stark, Machine aprinde benzina pe care au turnat-o 
în şanţul din jurul lui noaptea. Nu-i aşa că va fi mi- 
nunat? E şi-un film ascuns în asta, Beth - cretinii 
care fac filme adoră focurile. 

Ea folosi hârtia igienică şi-şi ridică chiloţii cu foarte 
mare grijă. Potrivindu-şi hainele, îşi ţinu ochii lipiţi 
de spatele lui Stark, rugându-se să nu se întoarcă. 
N-o făcu. Era puternic absorbit de povestea pe care 
o spunea. 


Westerman şi Jack Rangely fug înapoi înăuntru, 
plănuind să folosească maşina ca să treacă direct 
prin foc. Dar Ellington intră în panică şi... 

Se întrerupse brusc, cu capul înclinat pe-o parte. 
Apoi se întoarse spre ea exact când ea îşi îndrepta 
fusta. 

- Afară, spuse el brusc şi din voce îi pieri toată voia 
bună. leşi dracului de-acolo chiar acum. 

- Cum... 

O apucă de braţ cu o forţă brută şi o trase în dor- 
mitor. Se duse în baie şi deschise dulapul cu medi- 
camente. 

- Avem musafiri şi-i prea devreme pentru Thad. 

- Nu ştiu... 

- Motor de maşină, spuse el scurt. Motor puternic. 
Ar putea fi o maşină de poliţie. Îl auzi? 

Stark trânti uşa dulapului cu medicamente şi 
deschise smucit sertarul din dreapta lavoarului. Găsi 
o rolă de bandă adezivă Crucea Roşie şi rupse inelul 
de cositor de pe gogoaşă. 

Ea nu auzea nimic, şi-i spuse asta. 

- Nu face nimic, zise el. Îl aud eu pentru amândoi. 
Mâinile la spate. 

- Ce vrei să faci...? 

- Taci şi pune mâinile la spate! 

Ea se supuse şi imediat încheieturile îi fură legate. 
El trecu banda în cruciş, înainte şi-napoi, înainte 
şi-napoi, în cifre de opt strânse. 

- Motorul tocmai s-a oprit, zise el. Poate cu jumă- 
tate de kilometru în susul drumului. Cineva încearcă 
să fie deştept. 

Ei i se păru că auzise un motor în ultima clipă, dar 
ar fi putut să nu fie decât autosugestia. Ştia că n-ar 
fi auzit absolut nimic dacă n-ar fi ascultat con- 


centrată la maximum. Dumnezeule mare, cât de 
ascuţite erau urechile lui? 

- Tre' să tai banda asta, spuse el. Scuză-mi atinge- 
rea intimă pentru o clipă sau două, Beth. Nu prea 
avem timp de politeţuri. 

Şi, înainte ca ea să-şi dea seama ce făcea, Stark 
vâri mâna sub partea din faţă a fustei ei. O clipă mai 
târziu, scoase foarfecele de croitorie: Nici măcar n-o 
înţepă cu acele. 

Se uita în ochii ei doar pentru o clipă când se 
întinse în spate şi folosi foarfecele ca să taie banda. 
Părea iarăşi amuzat. 

- Le-ai văzut, spuse ea aton. Ai văzut totuşi um- 
flătura. 

- Foarfecele? 

Râse. 

- Pe ele le-am văzut, dar umflătura nu. Le-am vă- 
zut în ochii tăi, scumpă Bethie. Le-am văzut încă din 
Ludlow. Am ştiut că-s acolo din clipa când ai coborât 
scările. 

Îngenunche în faţa ei cu banda adezivă în mână, 
semănând absurd - şi ameninţător - cu un peţitor 
cerând-o în căsătorie. Apoi ridică ochii spre ea. 

- Să nu te gândeşti să mă loveşti cu piciorul sau 
ceva, Beth. Nu ştiu sigur, dar cred că ăl de vine-i un 
poliţist. Şi n-am timp să mă joc cu puţa-n ţărână cu 
tine, oricât de mult mi-ar plăcea s-o fac. Aşa că, nu 
te mişca. 

- Copiii... 

- O să închid uşile, spuse Stark. Nu-s destul de 
înalţi să ajungă la clanţă nici când stau în picioare. 
Poate c-o să înghită câţiva iepuraşi de praf de sub 
pat, dar cred că asta-i tot necazul de care-or să dea. 
Mă întorc în foarte scurt timp. 


Acum, banda adezivă făcea cifre de opt în jurul 
gleznelor. O tăie şi se ridică înapoi în picioare. 

- Să fii cuminte, Beth, spuse el. Să nu te-apuci să-ţi 
pierzi gândurile bune. O să te fac să plăteşti pentru 
aşa ceva... dar o să te fac să te uiţi la ejf cum 
plătesc, mai întâi. 

Apoi închise uşa de la baie, uşa de la dormitor şi 
plecă. Se făcu nevăzut cu viteza unui magician bun 
care face un truc. 

Ea se gândi la puşca de calibru 22 încuiată în 
magazia cu unelte. Acolo erau oare şi gloanţele? Era 
destul de sigură că da. Jumătate de cutie de 
Winchester 22 Long Rifles pe-un raft de sus. 

Liz începu să-şi răsucească încheieturile mâinilor, 
împletise banda cu foarte mare viclenie şi, pentru o 
vreme, nu fu sigură nici măcar că va reuşi să 
slăbească strânsoarea, darămite să-şi mai şi elibe- 
reze mâinile. 

Apoi începu să simtă o uşoară slăbire şi se apucă 
să mişte încheieturile mai repede, gâfâind. 

William se târî spre ea, îşi aşeză mâinile pe piciorul 
ei şi se uită întrebător spre faţa ei. 

- Totul o să fie bine, spuse ea şi-i zâmbi băiatului. 

Will zâmbi înapoi şi se târî în altă direcţie, 
căutându-şi sora. Liz îşi alungă o şuviţă transpirată 
de păr din ochi cu o mişcare iute a capului şi se reîn- 
cepu să-şi rotească încheieturile înainte şi-napoi 
înainte şi-napoi, înainte şi-napoi. 


3 


Din câte-şi dădea seama Alan Pangborn, Lake Lane 
era complet pustie... cel puţin, era complet pustie 
atât cât îndrăzni el s-o parcurgă la volanul maşinii. 


Aceea era a şasea parcare de-a lungul drumului. 
Credea că ar fi putut conduce încă puţin în siguranţă 
- nu avea cum să se audă sunetul motorului maşinii 
sale la locuinţa Beaumont de atât de departe, nu 
când între el şi casă mai erau două dealuri - dar era 
mai bine să nu rişte. Conduse spre căsuţa cu fronton 
sub formă de A care aparţinea familiei William, 
rezidenţi de vară din Lynn, Massachusetts, parcă pe 
un covor de ace sub un pin bătrân şi cărunt, opri 
motorul şi cobori. 

Ridică privirea şi văzu vrăbiile. 

Stăteau pe vârful acoperişului casei Williams. 
Stăteau pe crengile de sus ale copacilor dimprejurul 
ei. Erau cuibărite pe stâncile de pe malul lacului; se 
înghesuiau pe docul soţilor Williams - atât de multe, 
încât nu putea vedea scândurile de lemn. Erau sute 
şi sute de vrăbii. 

Şi erau extrem de tăcute, se uitau doar la el cu 
ochişorii lor negri. 

- lisuse, şopti el. 

In iarba înaltă ce creştea de-a lungul fundaţiei 
casei Williams se auzea cum cântau greierii şi se 
auzea clipocitul moale al apei din lac cum se lovea 
de partea stabilă a docului, şi un avion care-şi croia 
cu un sunet monoton drum spre vest, către New 
Hampshire. Altfel, totul era tăcut. Nu era nici măcar 
zumzetul aspru al vreunei bărci cu motor pe lac. 

Numai păsările acela. 

Toate păsările acelea. 

Alan simţi o teamă profundă şi deasă cuprinzându-i 
oasele. Văzuse vrăbii adunate în stol primăvara sau 
toamna, uneori o sută sau două sute deodată, dar 
niciodată în viaţa sa nu văzuse ceva de felul acesta. 

Au venit pentru Thad... sau pentru Stark? 


Se uită din nou înapoi spre microfonul staţiei radio, 
întrebându-se dacă nu trebuia totuşi să cheme 
întăriri. Asta era pur şi simplu prea bizar, prea scă- 
pat de sub control. 

Și dacă zboară toate deodată? Dacă-i acolo şi dacă 
are simţuri atât de ascuţite cum spune Thad, o să 
audă asta, sigur că da. O să audă as ta foarte bine. 

începu să meargă pe jos. Vrăbiile nu se mişcară... 
dar îşi făcu apariţia un nou stol şi se aşezară în 
copaci. Erau peste tot împrejurul lui acum, 
uitându-se în jos spre el ca un juriu insensibil care 
se uită la un criminal în boxă. Mai puţin în spate 
lângă drum. Pădurea care mărginea Lake Lane era 
încă neocupată. 

Se hotări să meargă înapoi pe acolo. 

Îi veni un gând sumbru, aproape o premoniţie - că 
aceasta putea fi cea mai mare greşeală a vieţii sale 
în serviciul polițienesc. 

N-o să fac decât să cercetez locul, îşi spuse. Dacă 
nu zboară păsările - şi nu par să vrea s-o facă - n-ar 
trebui să pățesc nimic. Pot urca parcarea asta, pot 
să traversez Aleea şi să-mi croiesc drum spre casa 
Beaumont prin pădure. Dacă-i acolo Toronado-ul, o 
să-l văd. Dacă-l văd, s-ar putea să-l văd pe el. şi 
dacă-l voi vedea pe el, voi şti cel puțin cu cine am 
de-a face. Voi şti dacă-i Thad sau... altcineva. 

Mai era un gând. Unul pe care Alan abia îndrăznea 
să-l gândească, fiindcă a-l gândi îi putea alunga 
norocul. Dacă-l vedea pe stăpânul Toronado-ului 
negru, poate că va avea o ţintă clară. Ar putea să-l 
doboare pe nemernic şi să pună capăt poveştii chiar 
acolo. Dacă aşa aveau să evolueze lucrurile, urma 
să primească o admonestare straşnică din partea 
poliţiei statale că nu le respectase ordinele 


specifice... dar Liz şi copiii aveau să fie în siguranţă, 
iar acum asta era singura sa grijă. 

Alte vrăbii aterizară cu un fâlfâit de aripi. Aco- 
pereau suprafaţa de asfalt a parcării din faţa casei 
Williams dintr-o parte în cealaltă. Una ateriza la mai 
puţin de un metru şi jumătate de cizmele lui Alan. 
Făcu un gest cu piciorul spre ea şi îl regretă imediat, 
aproape aşteptându-se că-şi va lua zborul - şi, odată 
cu ea, tot stolul acela monstruos - spre cer pe dată. 

Vrabia ţopăi puţin. Asta fu tot. 

O altă vrabie ateriza pe umărul său. Nu-i venea să 
creadă, dar acolo era. Lovi cu mâna spre ea şi 
aceasta îi ţopăi pe palmă. Îşi lăsă ciocul în jos, de 
parcă ar fi vrut să-i ciugulească palma... şi apoi se 
opri. Cu inima bătându-i tare, Alan îşi cobori mâna. 
Pasărea sări, bătu o dată din aripi şi ateriza în 
parcare alături de suratele ei. Se uită ţintă în sus la 
el cu ochii ei luminoşi, lipsiţi de simţire. 

Alan înghiţi. | se auzi un clic în gât. 

Ce sunteţi voi? murmură el. Ce dracu' sunteți voi? 

Vrăbiile nu făcură decât să se holbeze la el. Şi 
acum fiecare pin şi arțar pe care-l putea vedea de 
partea aceea din Castle Lake părea plin. Auzi o 
creangă rupându-se undeva sub greutatea lor 
cumulată. 

Oasele lor sunt goale, îşi spuse. Aproape că n-au 
greutate. De câte e nevoie ca să rupă o creangă? 

Nu ştia. Nu voia să ştie. 

Desfăcu chinga de pe mânerul pistolului său de 
calibru 38 şi merse înapoi în susul pantei puternic 
înclinate a parcării din faţa casei Williams, departe 
de vrăbii. Pe când ajunse la Lake Lane, care nu era 
decât o potecă de pământ cu o fâşie de iarbă ce 
creştea între urmele lăsate de roţi, faţa sa lucea de 


transpiraţie şi cămaşa i se lipise udă de spate. Se 
uită în jur. Văzu vrăbiile acolo de unde venise el - 
erau peste tot pe acoperişul maşinii sale, 
cuibărindu-se pe capotă şi pe portbagaj şi pe 
girofarurile de pe acoperiş -, însă nu era niciuna aici 
unde se afla el acum. 

E ca şi când, îşi spuse, n-ar vrea să se apropie prea 
mult... cel puțin nu încă. E ca şi când asta ar fi zona 
lor de punere în scenă. 

Se uită în ambele direcţii de-a lungul Aleii, din ceea 
ce spera că este un ascunziş în spatele unui arbust 
înalt de sumac. Nu se vedea nici ţipenie de om - 
numai vrăbii, iar acestea erau toate înapoi pe panta 
unde se afla casa Williams cu fronton în formă de A. 
Niciun sunet cu excepţia greierilor şi a câtorva 
țânțari care-i bâzâiau pe lângă faţă. 

Bun. 

Alan traversă drumul cu pas mare, ca un soldat pe 
teritoriu inamic, cu capul plecat între umerii 
gârboviţi, sări peste şanţul gâtuit de ierburi şi pietre 
de pe partea cealaltă şi dispăru în pădure. Odată ce 
se văzu la loc ferit, se concentra asupra înaintării 
spre casa de vară a familiei Beaumont cât mai 
repede şi mai în linişte posibil. 


4 


Partea de est a lacului Castle se afla la poalele unui 
deal lung şi abrupt. Lake Lane se afla la jumătatea 
acelei pante şi majoritatea caselor erau atât de 
departe de Lake Lane, în jos, încât Alan nu le putea 
vedea decât vârfurile acoperişurilor de unde se afla 
el, şi anume la aproximativ optsprezece metri mai 
sus de drum. In unele cazuri, acestea erau ascunse 


complet vederii. Însă el putea vedea drumul şi par- 
cările care se ramificau din el şi, atâta vreme cât nu 
pierdea socoteala, totul era bine. 

Când ajunse la a cincea ieşire de pe drum de după 
casa Williams, se opri. Se uită în spate să vadă dacă 
nu-l urmăreau vrăbiile. Ideea era bizară, dar cumva 
ineluctabilă. Nu reuşi să vadă nici urmă de ele şi-i 
trecu prin gând că poate mintea sa suprasolicitată 
îşi închipuise toată povestea. 

Las-o baltă, îşi spuse. Nu ti-ai închipuit-o. Au fost 
acolo... şi tot acolo sunt şi acum. 

Se uită în jos la parcarea din faţa casei Beaumont, 
dar nu putu vedea nimic din poziţia în care se afla. 
Incepu să-şi croiască drum în jos, mişcându-se încet, 
ghemuit. Se mişcă în linişte şi tocmai se felicita 
pentru aceasta, când George Stark îi puse un pistol 
la urechea stângă şi spuse: 

- Dacă te mişti, bunul meu prieten, bună parte din 
creieri o să-ţi ajungă pe umărul drept. 

Işi întoarse capul încet, încet, încet. 

Ceea ce văzu aproape că-l făcu să-şi dorească să 
se fi născut orb. 

- Cred că n-or să mă vrea niciodată pe coperta 
revistei GQ, hă? întrebă Stark. 

Rânjea. Rânjetul expunea mai mult din dinţii şi 
gingiile sale (şi găurile unde fuseseră alţi dinţi) de- 
cât ar fi expus până şi cel mai larg rânjet. Faţa sa 
era acoperită cu pustule şi pielea părea să i se scur- 
gă de pe țesutul de bază. Dar nu asta era toată pro- 
blema - nu asta-i făcu lui Alan stomacul să se cris- 
peze de groază şi repulsie. Ceva părea să nu fie în 
regulă cu structura de bază a feţei omului. Era de 
parcă nu s-ar fi aflat doar în descompunere, ci şi 
într-o transformare oribilă. 


Ştia chiar şi aşa cine era omul cu pistolul în mână. 

Părul, fără viaţă ca o perucă veche lipită pe capul 
de paie al unei sperietoare de ciori, era blond. 
Umerii erau aproape la fel de laţi ca aceia ai unui 
jucător de fotbal american îmbrăcat în echipament 
de protecţie. Stătea cu un fel de graţie arogantă, 
sprintenă, chiar dacă nu se mişca, şi se uita la Alan 
bine dispus. 

Era omul care nu putea exista, care nu existase 
niciodată. 

Era domnul George Stark, fiul ăla de curvă cu gura 
mare din Oxford, Mississippi. 

Totul era adevărat. 

- Bun venit la carnaval, catâr bătrân, spuse Stark 
cu blândeţe. Te mişti destul de bine pentru un om 
atât de masiv. Aproape că te-am scăpat la început 
şi-apoi te-am căutat. Hai să mergem jos la casă. 
Vreau să-ţi fac cunoştinţă cu micuța femeie. Şi dacă 
faci o singură mişcare greşită, o să mori, şi asta o să 
păţească şi ea, şi aşa o să păţească şi copilaşii ăia 
drăgălaşi. N-am nimic de pierdut în toată lumea asta 
mare. Crezi asta? 

Stark rânji spre el cu faţa sa descompusă, oribil de 
diformă. Greierii continuau să cânte în iarbă. Pe lac, 
un cufundar îşi înălţă spre văzduh strigătul său 
dulce, pătrunzător. Alan îşi dori cu tot sufletul să fie 
pasărea aceea, fiindcă uitându-se în pupilele 
holbate ale lui Stark, văzu numai un lucru în afară 
de moarte... şi acel lucru era nimicul absolut. 

Îşi dădu seama cu o claritate bruscă, perfectă, că 
nu-şi va mai vedea niciodată soţia şi copiii. 

- O cred, spuse el. 

- Atunci aruncă-ţi arma în natură şi hai să mergem. 


Alan făcu aşa cum i se spusese. Stark veni în urma 
lui şi coborâră spre drum. Îl traversară şi apoi 
merseră în josul pantei parcării către casa familiei 
Beaumont. Aceasta ieşea din coasta dealului spri- 
jinită pe piloni din lemn masiv, aproape ca o casă de 
pe plaja din Malibu. Din câte putea vedea Alan, nu 
era nici-o vrabie în jurul ei. Absolut niciuna. 

Toronado-ul era parcat lângă intrare, o tarantulă 
neagră şi strălucitoare în bătaia soarelui de 
după-amiază târzie. Semăna cu un glonţ. Alan citi 
abţibildul cu o mirare moderată. Toate sentimentele 
sale părea ciudat amorţite, ciudat moderate, de par- 
că acesta ar fi fost un vis din care avea curând să se 
trezească. 

Ai face bine să nu gândeşti aşa, se preveni el. Dacă 
gândeşti aşa o să-ţi afli moartea. 

Şi asta era comic, fiindcă el deja era un om mort, 
nu-i aşa? Se furişase spre parcarea soţilor Beau- 
mont, voind să treacă pe furiş drumul ca Tonto, 
s-arunşe o privire bună-n jur, să-şi formeze o idee 
despre cum stăteau lucrurile, Kemo Sabe... şi Stark 
îi pusese pur şi simplu un pistol la ureche şi-i spuse- 
se să-şi arunce arma şi uite-aşa se termina jocul lor 
nebunesc. 

Nu l-am auzit; nici măcar nu l-am intuit. Oamenii 
cred că eu sunt silențios, dar tipul ăsta m-a făcut să 
par că am două picioare stângi. 

- Îţi plac roţile mele? întrebă Stark. 

- Acum cred că tuturor ofiţerilor de poliţie din 
Maine trebuie să le placă roţile tale, spuse Alan, 
fiindcă-s cu toţii în căutarea lor. 

Stark scoase un râset plin de voioşie. 

- Ei, de ce nu cred eu asta? 


Ţeava armei sale îl împunse pe Alan la baza 
spatelui. 

- Treci înăuntru, bunul meu vechi prieten. Tocmai îl 
aşteptam pe Thad. Când ajunge Thad aici, cred c-o 
să fim gata-gata să dansăm rock and roll. 

Alan se uită într-o parte la mâna liberă a lui Stark şi 
văzu un lucru extrem de ciudat: părea că nu era 
nici-o linie pe palma acelei mâini. Absolut nici-o 
linie. 


6 


- Alan! strigă Liz. Eşti teafăr? 

- Păi, spuse Alan, dacă e posibil ca un om să se 
simtă exact ca dosul unui cal şi să fie totuşi teafăr, 
cred că da, sunt teafăr. 

- Nu era de aşteptat să crezi, spuse Stark cu blân- 
deţe. 

Arătă spre foarfecă pe care o scosese din chiloţii ei. 
O aşezase pe una dintre noptierele care flancau 
patul cel mare şi dublu, unde să nu poată ajunge 
gemenii. 

- Taie-i legăturile de la picioare, ofiţere Alan. Nu-i 
nevoie să te deranjezi cu cele de la mâini; se pare 
că pe alea aproape că le-a rezolvat deja singură. 
Sau eşti Şefu' Alan? 

- Şeriful Alan, spuse el şi gândi: Mă cunoaște. Mă 
cunoaşte pe mine - Șeriful Alan Pangborn din 
Districtul Castle - fiindcă mă cunoaşte Thad. Dar 
chiar şi când e la conducerea situației nu dă pe față 
tot ce ştie. E viclean ca o nevăstuică ce şi-a făcut o 
carieră din coteţe pentru găini. 

Şi pentru a doua oară îl umplu o sumbră certitu- 
dine a apropierii propriei sale morţi. Incercă să se 


gândească la vrăbii, fiindcă vrăbiile erau singurul 
element al acestui coşmar de care nu credea că ştie 
George Stark. Apoi se răzgândi. Bărbatul avea 
simţuri prea ascuţite. Dacă-şi permitea să spere, 
Stark avea să-i citească asta în ochi... şi să se 
întrebe ce însemna. 

Alan luă foarfecă şi-i eliberă lui Liz Beaumont 
picioarele din legătura de bandă adezivă chiar 
atunci când ea îşi eliberă o mână şi începu să-şi 
desfacă banda de la încheieturi. 

- O să-mi faci rău? îl întrebă ea cu teamă pe Stark. 

Işi ridică mâinile, ca şi când urmele roşii pe care i 
le lăsase banda la încheieturi l-ar fi convins să nu-i 
facă nimic. 

- Nu, spuse el, zâmbind puţin. Nu te pot învinovăţi 
că ai făcut ceea ce-i normal să faci, nu-i aşa, 
scumpă Beth? 

Ea îi oferi în schimb o privire revoltată, speriată, 
după care îşi luă gemenii în braţe. Îl întrebă pe Stark 
dacă-i putea duce în bucătărie să le dea ceva de 
mâncare. Dormiseră până când parcase Stark 
Volvo-ul furat de la soţii Clark în zona de popas, iar 
acum erau voioşi şi se distrau. 

- Ba bine că nu, spuse Stark. 

Părea să fie într-o dispoziţie veselă, jovială... dar 
ţinea pistolul într-o mână şi ochii i se mişcau 
fără-ncetare înainte şi înapoi, de la Liz la Alan. 

- De ce nu mergem cu toţii? Vreau să discut cu 
şeriful aici de faţă. 

Merseră în grup la bucătărie şi Liz începu să 
încropească de mâncare pentru gemeni. Cât timp 
făcu asta, Alan îi ţinu sub supraveghere. Erau nişte 
copii drăgălaşi - la fel de drăgălaşi ca doi iepuraşi şi, 
uitându-se la ei, îşi aminti de-o vreme când el şi 


Annie fuseseră mult mai tineri, o vreme când Toby, 
acum în ultimul an de liceu, fusese în scutece şi 
Todd încă mai avea ani buni până să se nască. 

Se târau veseli de colo-colo şi, din când în când, 
trebuia să-l redirecţioneze pe unul dintre ei înainte 
ca el sau ea să-şi tragă un scaun în cap sau să dea 
cu capul de dedesubtul mesei Formica în chicinetă. 

Cât timp făcu pe dădaca, Stark îi vorbi. 

- Crezi că am să te omor, zise el. N-are rost s-o 
negi, şerife; ţi-o pot citi în ochi şi-i o privire cu care 
sunt familiarizat. Aş putea minţi şi să spun că nu-i 
adevărat, dar cred că te-ai îndoi de mine. Ai tu însuţi 
o anumită experienţă în privinţa asta, zic bine? 

- Presupun că da, spuse Alan. Dar ceva de felul 
asta-i puţin... ei bine, depăşeşte puţin spectrul obiş- 
nuit al treburilor poliţieneşti. 

Stark îşi lăsă capul pe spate şi râse. Gemenii se 
uitară spre sunet şi râseră împreună cu el. Alan 
aruncă o privire spre Liz şi văzu pe faţa ei teroare şi 
ură. Şi mai era ceva acolo, nu-i aşa? Da. Alan credea 
că era gelozie. Se întrebă în treacăt dacă mai era 
ceva ce nu ştia George Stark. Se întrebă dacă Stark 
avea vreo idee cât de periculoasă putea fi femeia 
aceea pentru el. 

- P-asta ai nimerit-o la fix! spuse Stark, încă chi- 
cotind. 

Apoi deveni serios. Se aplecă spre Alan şi Alan îi 
simţi duhoarea dospită a cărnii în descompunere. 

- Dar nu trebuie să fie aşa, şerife. Şansele sunt îm- 
potriva eventualităţii că vei ieşi din tărăşenia asta în 
viaţă, recunosc lucrul ăsta fără ocoliş, dar există 
totuşi posibilitatea. Eu am ceva de făcut aici. Un pic 
de scris. Thad o să mă ajute - el o să impună ritmul, 
ai putea spune. Cred c-o să lucrăm probabil toată 


noaptea, el şi cu mine, dar pe când o să răsară 
soarele mâine dimineaţă, casa va fi pusă în cea mai 
mare parte în ordine. 

- Vrea ca Thad să-l înveţe cum să scrie singur, 
spuse Liz din chicinetă. Spune c-o să colaboreze la o 
carte. Asta nu-i tocmai aşa, spuse Stark. 

Se uită la ea pentru o clipă, o undă de iritare 
trecându-i peste suprafaţa până atunci nemişcată a 
bunei sale dispoziţii. 

- Şi-mi e dator, să ştii. Poate c-a ştiut să scrie îna- 
inte să apar eu, dar eu am fost cel care l-a învăţat 
pe e/ cum să scrie lucruri pe care oamenii să vrea să 
le citească. Şi la ce bun să scrii un lucru dacă nimeni 
nu vrea să-l citească? 

- Nu - tu n-ai cum să înţelegi asta, nu-i aşa? întrebă 
Liz. 

- Ce vreau de la el, îi spuse Stark lui Alan, e un fel 
de transfuzie. Se pare că am un fel de... de glandă 
care m-a lăsat baltă. M-a abandonat temporar. Cred 
că Thad ştie cum să facă glanda asta să func- 
ţioneze. Ar trebui să ştie, fiindcă într-un fel a 
clonat-o pe-a mea după a lui, dacă-nţelegi ce vreau 
să zic. Cred că poţi spune că el a construit mare 
parte din echipamentul meu. 

O, prietene, îşi spuse Alan. Asta nu-i aşa. S-ar 
putea să n-o ştii, dar nu e. Ați făcut-o împreună, voi 
doi, fiindcă ai fost acolo tot timpul. Și ai fost 
îngrozitor de insistent. Thad a încercat să-ți pună 
capăt înainte să se nască şi n-a reuşit s-o facă pe 
de-a întregul. Apoi, unsprezece ani mai târziu, 
doctorul Pritchard şi-a încercat şi el norocul, şi asta 
a funcţionat, dar numai pentru o vreme. În cele din 
urmă, Thad te-a invitat înapoi. A făcut-o, dar nu ştia 
de face... fiindcă nu ştia de tine. Pritchard nu i-a 


spus niciodată. lar tu ai venit, nu-i aşa? Tu eşti 
fantoma fratelui său mort... dar eşti deopotrivă mult 
mai mult şi mult mai puțin de-atât. 

Alan o prinse pe Wendy, care era lângă şemineu, 
înainte să cadă pe spate în lada cu lemne. 

Stark se uită la William şi la Wendy, apoi înapoi la 
Alan. 

- În trecutul meu şi-al lui Thad sunt mulţi gemeni, 
să ştii. Şi, desigur, eu am prins viaţă în urma morţii 
gemenilor care ar fi fost fraţii sau surorile mai mari 
ale puştilor ăstora. Spune-i act de echilibru trans- 
cendental, dacă vrei. 

- Eu îi spun nebunie, grăi Alan. 

Stark râse. 

- De fapt, aşa îi spun şi eu. Dar s-a întâmplat. Cu- 
vântul a prins viaţă, ai putea spune. Cum s-a întâm- 
plat nu prea mai contează - ceea ce contează e că 
sunt aici. 

Te înşeli, gândi Alan. Cum s-a întâmplat poate că e 
tot ce contează acum. Pentru noi, dacă nu pentru 
tine... fiindcă poate că e tot ce ne poate salva. 

- Odată ce au ajuns lucrurile într-un punct anume, 
m-am creat singur, continuă Stark. Şi chiar nu-i atât 
de surprinzător că am întâmpinat probleme cu 
scrisul, nu-i aşa? Să te creezi singur... asta-ţi ia mult 
din energie. Doar nu crezi că lucruri de felul ăsta se 
petrec în fiecare zi, nu? 

- Doamne fereşte, spuse Liz. 

Asta fu fie o lovitură directă, fie ceva aproape de 
una. Capul lui Stark se întoarse spre ea cu iuţeala 
unui şarpe în atac şi, de data aceasta, iritarea era 
mai mult decât o undă. 

- Cred c-ar fi mai bine să-ţi închizi meliţa, Beth, 
spuse el încet, înainte să bagi în bucluc pe cineva 


care nu-şi poate lua singur apărarea. Sau pe tine 
însăţi. 

Liz îşi cobori privirea spre oala de pe sobă. Lui Alan 
i se păru că pălise. 

- Adu-i aici, Alan, dacă eşti bun, spuse ea încet. Am 
terminat. 

O luă pe Wendy în poală ca să mănânce şi Alan îl 
luă pe William. Era uimitor cât de repede îşi reintra 
în mână, îşi spuse el în timp ce-l hrănea pe băieţelul 
durduliu. Vări lingura în gură, o înclini, apoi îi ştergi 
uşor bărbia cu ea când o scoţi, împiedicând căderea 
câtor mai puţine picături posibil. Will tot întindea 
mâna după lingură, simțindu-se aparent destul de 
mare şi de experimentat s-o mânuiască singur, 
mulţumesc. Alan îl descurajă cu blândeţe şi băiatul 
se resemna curând să mănânce cu seriozitate. 

- Ideea e că o pot folosi, îi spuse Stark. 

Stătea sprijinit de tejgheaua mobilei de bucătărie şi 
mişca alene sus-jos cătarea armei pe partea din faţă 
a vestei sale matlasate. Aceasta scotea o şoaptă 
aspră. 

Cei de la poliţia statală te-au sunat să-ţi spună să 
vii aici şi să verifici cum stau lucrurile? De asta eşti 
aici? 

Alan se gândi să mintă, analiză argumentele pro şi 
contra, şi se hotărî că era mai sigur să spună ade- 
vărul, în mare parte fiindcă nu se îndoia că omul 
acela - dacă era un om - avea încorporat un detector 
de minciuni foarte eficient. 

- Nu tocmai, spuse el şi-i povesti lui Stark despre 
telefonul lui Fuzzy Martin. 

Stark clătină din cap înainte ca el să fi terminat. 

- Mi s-a părut că văd o sclipire la fereastra casei 
ăleia de la fermă, zise el şi chicoti. 


Buna sa dispoziţie părea cât se poate de reintrată 
în drepturi. 

- Ei, ei! Oamenii de la ţară nu se pot abţine să nu-şi 
vâre puţin nasul, nu-i aşa, şerife Alan? Primesc 
satisfacţii atât de mici făcând-o, încât ar fi o minune 
dacă n-ar face-o! Aşadar, ce-ai făcut tu când ai 
închis telefonul? 

Alan îi spuse şi asta, iar acum nu minţi deoarece 
credea că Stark ştia ce făcuse - şi numai simplul 
faptul că se afla acolo era un răspuns la majoritatea 
întrebărilor. Alan credea că ceea ce-şi dorea cu 
adevărat Stark să ştie era dacă era destul de prost 
să încerce să-i livreze o minciună. 

Când termină, Stark spuse: 

- Bine, asta-i bine. Asta-ţi îmbunătăţeşte şansele 
de-a trăi să mai lupţi o zi, şerife Alan. Acum, ascultă 
la mine şi-o să-ţi spun exact ce-o să facem odată 
ce-s sătui copiii ăştia. 


7 


- Eşti sigur că ştii ce să spui? întrebă Stark din nou. 
Stăteau lângă telefon în holul principal, singurul 
telefon funcţional rămas în casă. 

- Da. 

- Şi n-o să încerci să laşi vreun mesaj secret pe 
care să-l descifreze dispecera? 

- Nu. 

- Asta-i bine, spuse Stark. Asta-i bine, fiindcă acum 
e-un moment al naibii de prostsă uiţi că eşti adult şi 
să începi să joci Peştera Piraților sau Ascunzişul 
Hoţilor. Cineva cu siguranţă ar păţi-o. 

- Mi-aş dori să încetezi cu amenințările pentru un 
timp. 


Rânjetul lui Stark se lărgi, deveni un lucru de-o 
splendoare pestilenţială. Îl luase pe William cu el ca 
să se asigure că Liz continua să se comporte frumos 
şi acum îl gâdilă pe copil sub braţ. 

- Nu prea pot face asta, spuse el. Un om care se 
opune propriei sale naturi se constipă, şerife Alan. 

Telefonul se afla pe o masă lângă un geam mare. 
Când Alan ridică receptorul, se uită la panta împă- 
durită de dincolo de parcare, căutând vrăbiile. Nu se 
vedea niciuna. Nu încă, oricum. 

- Ce cauţi, catâr bătrân? 

- Hă? 

Aruncă o privire spre Stark. Ochii acestuia se uitau 
ţintă la el inexpresivi din găvanele lor în 
descompunere. 

- M-ai auzit. 

Stark făcu un gest spre parcare şi spre Toronado. 

- Nu te uiţi pe geamul ăla aşa cum face un om nu- 
mai fiindcă are-un geam în faţă. Ai pe chip expresia 
unui om care speră să vadă ceva. Vreau să ştiu 
despre ce-i vorba. 

Alan simţi un fior rece de teroare alunecându-i în 
jos pe mijlocul spatelui. _ 

- Thad, se auzi spunând cu calm. Il caut din priviri 
pe Thad, la fel ca tine. Trebuie să ajungă în scurtă 
vreme. 

- Ar fi bine ca ăsta să fie tot adevărul, nu crezi? îl 
întrebă Stark şi-l mai ridică puţin pe William. 

Începu să plimbe încet ţeava pistolului de sus în jos 
pe burtica plăcut grăsulie a lui William, gâdilându-l. 
William chicoti şi mângâie cu blândeţe obrazul 
descompus al lui Stark, ca pentru a spune: 
„Termină, ştrengarule... dar nu încă, fiindcă asta-i 
destul de comic.” 


- Înţeleg, zise Alan şi înghiţi în sec. 

Stark urcă ţeava pistolului spre bărbia lui William 
şi-i făcu guşiţa de acolo să se mişte. Copilul râse. 

Dacă vine Liz de după colţ şi-l vede făcând asta, o 
s-o ia razna, îşi spuse Alan cu calm. 

- Eşti sigur că mi-ai spus tot, şerife Alan? Nu-mi 
ascunzi nimic sau cine ştie ce? 

- Nu, zise Alan. 

Numai despre vrăbiile din pădurea din jurul casei 
Williams. 

Nu-ţi ascund nimic. 

Bine. Te cred. Pentru moment, cel puţin. Acum 
treci şi fă-ţi treaba. 

Alan formă numărul de la Oficiul Şerifului Dis- 
trictului Castle. Stark se aplecă mai aproape - atât 
de aproape, încât izul propriului său corp îl făcu pe 
Alan să-i vină să vomite - şi trase cu urechea. 

Sheila Brigham răspunse la primul târâit. 

Bună, Sheila - aici Alan. Sunt lângă Castle Lake. Am 
încercat să iau legătura prin staţia radio, dar ştii 
cum e semnalul aici. 

Inexistent, spuse ea şi râse. Stark zâmbi. 


8 


Când dispărură din vedere după colţ, Liz deschise 
sertarul de sub tejghea şi scoase cel mai mare cuţit 
de măcelărie de acolo. Aruncă o privire spre colţ, 
ştiind că Stark îşi putea iţi capul în orice clipă ca s-o 
verifice. Dar până acum, era bine. li auzea cum 
vorbeau. Stark spunea ceva despre felul cum se 
uitase Alan pe geam. 

Trebuie să fac asta, gândi ea, şi trebuie s-o fac pe 
cont propriu. Îl supraveghează pe Alan ca o pisică şi, 


chiar dacă i-aş putea spune ceva lui Thad, asta n-ar 
face decât să înrăutățească lucrurile... fiindcă el are 
acces la mintea lui Thad. 

Ţinând-o pe Wendy în leagănul unui braţ îndoit, îşi 
scoase papucii şi se duse repede în camera de zi cu 
picioarele goale. Acolo era o sofa, dispusă în aşa fel 
încât cel care şedea pe ea putea să se uite spre lac. 
Vâri cuțitul de măcelărie sub volanul tapiseriei... dar 
nu prea departe. Dacă se aşeza, avea să-i fie la 
îndemână. 

lar dacă se aşezau împreună, ea şi cu vulpoiul de 
George Stark, şi el avea să-i fie la îndemână. 

Aș putea să-l conving să se aşeze, îşi spuse, 
grăbindu-se înapoi în bucătărie. Da, chiar aş putea. 
Se simte atras de mine. Şi asta-i oribil... dar nu-i 
prea oribil să mă folosesc de situație. 

Ajunse în bucătărie, aşteptându-se să-l vadă pe 
Stark stând acolo, expunându-şi spre ea dinţii 
rămaşi în rânjetul său teribil, descompus. Însă bu- 
cătăria era goală şi încă-l putea auzi pe Alan vorbind 
la telefon în hol. Şi-l putea închipui pe Stark stând 
chiar lângă el, trăgând cu urechea. Aşa că asta era 
bine. Îşi spuse: Cu puțin noroc, George Stark va fi 
mort când va ajunge aici Thad. 

Nu voia ca ei doi să se întâlnească. Nu înţelegea 
toate motivele pentru care-şi dorea atât de tare să 
împiedice asta, dar înţelegea cel puţin unul dintre 
ele: se temea că ar putea chiar funcţiona colabora- 
rea şi se temea şi mai mult că ştia care aveau să fie 
roadele reuşitei. 

În cele din urmă, numai o singură persoană putea 
pretinde naturile duale ale lui Thad Beaumont şi 
George Stark. Numai o singură fiinţă în carne şi oase 
putea supravieţui unei separări atât de primare. 


Dacă Thad putea oferi pornirea forţată de care avea 
nevoie Stark, dacă Stark începea să scrie pe cont 
propriu, aveau să înceapă să i se vindece rănile şi 
pustulele? 

Liz credea că da. Credea că Stark ar putea chiar 
începe să preia controlul asupra chipului şi asemă- 
nării soţului său. 

Şi după aceea, cât timp va mai trece (presupunând 
că Stark avea să-i lase pe toţi în viaţă acolo şi să 
reuşească să fugă) înainte ca primele pustule să-şi 
facă apariţia pe faţa lui Thad? 

Nu credea că mult. Şi se îndoia foarte mult că Stark 
ar fi interesat să-l împiedice pe Thad să se 
descompună şi în cele din urmă să putrezească 
până la inexistenţă, toate gândurile lui bune dispă- 
rând pentru totdeauna. 

Liz îşi luă pantofii înapoi în picioare şi începu să 
curețe rămăşiţele cinei timpurii servită de gemeni. 
Nemernicule, îşi spuse ea, ştergând mai întâi tej- 
gheaua şi apoi începând să umple chiuveta cu apă 
caldă, tu eşti pseudonimul, tu eşti intrusul, nu soțul 
meu. Turnă sucul Joy în chiuvetă şi apoi se duse la 
uşa camerei de zi ca s-o verifice pe Wendy. Fetiţa se 
ţâra pe podea, căutându-şi probabil fratele. Dincolo 
de uşile glisante din sticlă, soarele de după-amiază 
târzie arunca o fâşie de lumină aurie puternică 
peste apa albastră a lacului Castle. 

Locul tău nu e aici. Tu eşti o monstruozitate, o 
jignire pentru ochi şi minte. 

Se uită la sofaua sub care se afla cuțitul lung şi 
ascuţit, aşezat la loc uşor accesibil. 

Dar pot îndrepta asta. Şi dacă mă lasă Dumnezeu 
să-mi fac voia, O S-o îndrept. 


9 


Mirosul lui Stark chiar începea să-l afecteze - 
făcându-l să i se pară că va vomita în orice clipă -, 
dar Alan încerca să nu lase asta să-i răzbată prin 
voce. 

- S-a întors Norris Ridgewick, Sheila? 

Lângă el, Stark începuse să-l gâdile iarăşi pe 
William cu pistolul. 

- Nu încă, Alan. Scuze. 

- Dacă vine, spune-i să preia conducerea. Până 
atunci, s-o preia Ciut. 

- Schimbul lui... 

- Mda, schimbul lui s-a terminat, ştiu. Conducerea 
oraşului o să trebuiască să plătească nişte ore supli- 
mentare şi Keeton o să mă ia pe mine-n teleguţă 
pentru asta, dar ce pot face? Sunt blocat aici cu o 
staţie radio care nu funcţionează şi o maşină de 
patrulă care se îneacă de fiecare dată când îi arunci 
o privire. Sun de la casa soţilor Beaumont. Cei de la 
poliţia statală au vrut s-o verific, dar a fost spartă. 

- Ce păcat! Vrei să transmit cuiva informaţia? Celor 
de la poliţia statală? 

Alan se uită la Stark, a cărui întreagă atenţie părea 
să fie absorbită de băieţelul grăsuliu şi voios pe 
care-l gâdila, ţinându-l în braţe. Stark clătină absent 
din cap spre privirea lui Alan. 

- Da. Sună în locul meu la Cazarma Oxford. Mă 
gândeam să înfulec ceva la localul ăla cu preparate 
din pui şi apoi să mă întorc aici şi să mai verific o 
dată. Asta dacă nu reuşesc să-mi pornesc maşina. 
Dacă nu, poate c-o să văd ce au soţii Beaumont în 
cămară. Vrei să iei o notiţă pentru mine, Sheila? 


| se păru că Stark se crispează uşor lângă el. Vârful 
ţevii se opri, îndreptată spre buricul lui William. Alan 
simţi picături reci şi lente de sudoare curgându-i pe 
piept. 

- Sigur, Alan. 

Individul ăsta ar trebui să fie inventiv. Cred că-şi 
poate găsi un loc mai bun unde să-şi ascundă cheia 
de rezervă decât sub covoraşul de la intrare. 

Sheila Brigham râse. 

- Am notat. 

Lângă el, vârful ţevii pistolului de calibru 45 începu 
să se mişte din nou şi William începu din nou să 
rânjească. Alan se relaxa puţin. 

- Pe Henry Payton să-l sun, Alan? 

- Aha. Sau pe Danny Eamons dacă nu-i acolo 
Henry. 

- Bine. 

- Mersi, Sheila. Încă o factură de la Statali, atâta 
tot. Ai grijă de tine. 

- Şi tu, Alan. 

Închise telefonul încet şi se întoarse spre Stark. 

- Bine? 

- Mai bine nu se poate, zise Stark. Mi-a plăcut în 
mod special partea despre cheia de sub covoraşul 
de la intrare. A adus acel ceva în plus care înseam- 
nă atât de mult. 

- Cât eşti de simpatic! spuse Alan. 

În împrejurările acelea, nu era un lucru foarte 
inteligent de spus, însă îl surprinse propria-i furie. 

Şi Stark îl surprinse. El râse. 

- Nimeni nu mă place foarte mult, nu-i aşa, şerife 
Alan? 

- Nu, spuse Alan. 


- Păi, asta nu face nimic - mie-mi place de mine cât 
pentru toată lumea. Sunt un adevărat tip New Age 
în privinţa asta. Cel mai important lucru e că sunt de 
părere că ne-aflăm într-o formă destul de bună aici. 
Cred c-o să se prindă numai bine povestea asta. 

Işi înfăşură firul telefonului pe după mână şi-l 
smulse din priză. 

- Cred că aşa.-i, zise Alan, dar nu prea era convins. 

Era o poveste firavă - mult mai firavă decât părea 
să-şi dea seama Stark, care credea poate că toţi 
poliţiştii de la nord de Portland erau o adunătură de 
mocofani adormiţi. Dan Eamons din Oxford probabil 
c-o va înghiţi, doar dacă nu-i aprindea cineva din 
Orono sau August un foc sub fund. Dar Henry 
Payton? Era mult mai puţin sigur că Henry va înghiţi 
ideea că Alan aruncase doar o singură privire iute 
după ucigaşul lui Homer Gamache înainte să plece 
la Cluck-Cluck Tonite pentru un meniu de pui. Henry 
era posibil să simtă că nu mirosea a bine. 

- Uitându-se la Stark cum gâdila copilul cu vârful 
pistolului, Alan se întrebă dacă voia sau nu ca asta 
să se întâmple, şi descoperi că nu ştia. 

- Acum ce urmează? îl întrebă pe Stark. 

Stark inspiră adânc şi se uită afară la pădurea 
luminată de soare cu o bucurie evidentă: 

- Hai s-o întrebăm pe Bethie dacă nu poate încropi 
ceva de halit. Mi-e foame. Viaţa la ţară e nemaipo- 
menită, nu-i aşa, şerife Alan? Fir-aş să fiu! 

- Bine, spuse Alan. 

Porni înapoi spre bucătărie şi Stark îl apucă de-o 
mână. 

- Treaba aia cu înecatul maşinii, spuse el. Aia n-a 
însemna nimic deosebit, nu? 


- Nu, spuse Alan. A fost doar un alt exemplu al... 
cum îi spui tu? Acel ceva în plus care înseamnă atât 
de mult. În ultimul an, mai multe dintre maşinile de 
patrulă au avut probleme la carburator. 

- Ar fi bine să fie ăsta adevărul, zise Stark, uitân- 
du-se la Alan cu ochii lui morţi. 

De la colţurile lor interioare curgea puroi gros şi se 
prelingea pe lateralul nasului său descărnat ca nişte 
lacrimi cleioase de crocodil. 

- Ar fi păcat să trebuiască să-l rănesc pe unul din- 
tre copii fiindcă tu a trebuit să faci pe deşteptul. 
Thad n-o să lucreze nici pe jumătate la fel de bine 
dacă va afla că a trebuit să-i omor unul dintre 
gemeni ca să te fac pe tine să fii cuminte. 

Rânji şi apăsă vârful ţevii de la pistol la subsuoara 
lui William. Băiatul chicoti şi se zvârcoli. 

- Nu-i aşa că-i simpatic ca o pisicuţă călduţă? 

Alan înghiţi pe lângă ceea ce i se părea ca este o 
minge mare de scame uscate în gând. 

- Când faci asta mă faci să fiu agitat ca dracu', 
amice. 

- Dă-i drumu' şi fii agitat, zise Stark, zâmbindu.-i. 
Sunt exact genul de om în jurul căruia oamenii vor 
să fie agitaţi. Hai să mâncăm, şerife Alan. Cred că 
micuţului ăsta începe să-i fie dor de soră-sa. 

Liz încălzi un bol de supă în cuptorul cu microunde. 
Îi oferi mai întâi o cină rece, dar el clătină din cap, 
zâmbind, apoi îşi vâri degetele în gură şi scoase un 
dinte. Acesta ieşi din gingie cu o uşurinţă 
dezgustătoare. 

Când îl aruncă în coşul de gunoi, ea îşi feri privirea 
cu buzele strânse, cu faţa o mască încordată de 
repulsie. 


- Nu-ţi face griji, spuse el cu seninătate. Nu peste 
mult timp o să fie mai bine. Totul o să fie bine nu 
peste mult timp. Taţi o să ajungă aici curând. 

Încă mai mâncau supă când Thad intră în parcare 
la volanul VW-ului lui Rawlie, zece minute mai 
târziu. 


Douăzeci şi cinci - STEEL MACHINE 


1 


Casa de vacanță a soților Beaumont se afla pe 
Lake Lane, la un kilometru şi jumătate depărtare de 
Route 5, însă Thad opri la mai puțin de o zecime din 
această distanță, uitându-se în jur şi nevenindu-i să 
creadă. 

Erau vrăbii peste tot. 

Fiecare creangă de copac, fiecare piatră, fiecare 
bucată de pământ gol era acoperită cu vrăbii cuibă- 
rite. Lumea pe care o văzu era grotescă, 
halucinatoriei: era ca şi când porțiunii aceleia din 
Maine îi crescuseră pene. Drumul dinaintea lui 
dispăruse. Dispăruse complet. Acolo unde se aflase 
el era o potecă de vrăbii tăcute, înghesuite între 
copacii supraîncărcaţi. 

Undeva, o creangă se rupse. Singurul sunet în plus 
era VW-ul lui Rawlie. Toba de eşapament fusese 
într-o stare proastă când îşi începuse el drumul spre 
vest; acum părea să nu mai aibă absolut niciun rost. 
Motorul se pârţâea şi răcea, dând rateuri din când în 
când, iar sunetul lui ar fi trebuit să pună pe fugă 
stolul acela monstruos cât ai clipi, însă păsările nu 
se mişcau. 

Stolul începea la mai puţin de trei metri şi jumătate 
în faţa locului unde oprise el VW-ul şi-i scosese 
nărăvaşul schimbător de viteze la liber. Era o linie 


de demarcare atât clară, că ar fi putut fi trasată cu 
liniarul. 

Nimeni n-a mai văzut un stol de păsări ca ăsta de 
ani de zile, îşi spuse el. De /a exterminarea po- 
rumbeilor călători de la sfârşitul secolului trecut... 
poate. Seamănă cu ceva scos dintr-o poveste de 
Daphne du Maurier. 

O vrabie ateriza pe capota VW-ului şi păru să se 
uite la el. Thad simţi o curiozitate înfricoşătoare, 
imperturbabilă în ochii negri ai păsării aceleia mici. 

Cât de departe se întind ele? se întrebă. Până la 
casă? Dacă-i aşa, George le-a văzut... şi-o să dăm 
de dracu', dacă n-am dat deja de el. Şi chiar dacă nu 
se întind atât de departe, cum ar trebui să ajung eu 
acolo? Nu sunt doar pe drum; ele sunt drumul. 

Dar, desigur, ştia răspunsul la asta. Dacă voia să 
ajungă la casă, trebuia să conducă peste ele. 

Nu, aproape că gemu mintea sa. Nu, nu poți. 
Imaginaţia sa invocă lucruri teribile: pocnetele, 
sunetele de frângere a miilor de corpuri mici, jeturile 
de sânge ţâşnind de sub roţi, cheagurile ude de 
pene lipite învârtindu-se odată cu roţile. 

Dar o s-o fac, murmură el. O s-o fac fiindcă trebuie 
s-o fac. 

Un rânjet instabil începu să-i aranjeze faţa într-o 
grimasă de concentrare cruntă, pe jumătate nebu- 
nă. In momentul acela, semăna sinistru de mult cu 
George Stark. Vâri schimbătorul de viteze înapoi în 
viteza întâi şi începu să fredoneze în barbă „John 
Wesley Harding”. VW-ul lui Rawlie pufăi, aproape se 
opri, apoi scoase trei rateuri puternice şi începu să 
ruleze înainte. 

Vrabia de pe capotă se ridică în aer şi lui Thad i se 
tăie răsuflarea aşteptând ca toate să-şi ia zborul, 


aşa cum făceau în viziunile din transă: un nor întu- 
necat ascendent, însoţit de un sunet ca al unui ura- 
gan într-o sticlă. 

În schimb, suprafaţa drumului din faţa botului VW- 
ului începu să se zvârcolească şi să se mişte. 
Vrăbiile - unele dintre ele, cel puţin - se trăgeau în 
spate, croind două fâşii goale... fâşii care se potri- 
veau perfect traseului roţilor VW-ului. 

- lisuse, şopti Thad. 

Apoi fu între ele. Brusc, trecu din lumea pe care o 
ştia dintotdeauna într-una străină, care era populată 
numai de santinelele acelea mici ce păzeau graniţa 
dintre tărâmul celor vii şi cel al morţilor. 

Acolo mă aflu eu acum, gândi el în timp ce con- 
ducea încet de-a lungul cărărilor gemene pe care i 
le deschideau păsările. Sunt în țara morților-vii şi 
Domnul fie cu mine. 

Cărarea continuă să i se deschidă în fată. Avea 
mereu aproximativ trei metri şi jumătate de drum 
liber şi, când acoperi această distanţă, alţi trei metri 
şi jumătate i se deschideau înainte. Puntea de jos a 
VW-ului trecea peste vrăbiile adunate una lângă alta 
între urmele pentru roţi, însă nu părea să le omoare; 
în oglinda retrovizoare, cel puţin, nu vedea nici-o 
pasăre moartă în spate. Dar era greu să-şi dea 
seama sigur, fiindcă vrăbiile închideau calea în urma 
sa, recreând covorul acela plat, împănat. 

Le simţea mirosul - un iz uşor, fărâmicios, care 
părea să-i stea pe piept ca o ploaie de făină de 
oase. 

Odată, în copilărie, îşi vârâse capul într-un sac cu 
granule pentru iepuri şi inhalase adânc. Mirosul 
acesta semăna cu acela. Nu era murdar, dar era co- 
pleşitor. Şi era străin. Imcepea să-l deranjeze ideea 


că masa aceea mare de păsări fura tot oxigenul din 
aer, că se va sufoca înainte să ajungă acolo unde 
mergea. 

Acum începea să audă uşoare tac-tac-tac-uri de 
deasupra şi-şi imagină vrăbiile cuibărindu-se acolo 
pe acoperişul VW-ului, comunicând cumva cu 
suratele lor, ghidându-le, spunându-le când să se 
ferească şi să creeze piste pentru roţi, spunându-le 
când era în siguranţă să se regrupeze. 

Trecu de coama primului deal de pe Lake Drive şi 
se uită în jos spre valea de vrăbii - vrăbii pretu- 
tindeni, vrăbii acoperind fiecare obiect şi umplând 
fiecare copac, modificând peisajul într-o lume 
coşmărescă a păsărilor care depăşea putinţa sa de 
închipuire; depăşea cele mai mari puteri de înţele- 
gere. 

Thad simţi că era pe cale să leşine şi se pălmui 
viguros peste obraz. Fu un sunet slab - p/eosc! - în 
comparaţie cu răcnetul aspru al motorului VW-ului, 
însă văzu o undă mică străbătând adunarea de 
păsări... O undă ca un fior. 

Nu pot merge acolo jos. Nu pot. 

Trebuie să mergi. Tu eşti ştiutorul. Tu eşti adu- 
cătorul. Tu eşti stăpânul. 

Şi pe lângă asta - unde altundeva putea merge? Se 
gândi la Rawlie spunând: A; foarte mare grijă, 
Thaddeus. Niciun muritor de rând nu poate controla 
trimişii vieţii de apoi. Nu pentru multă vreme. Şi 
dacă încerca să se întoarcă pe Route 5? Păsările îi 
deschiseseră drum înainte... dar nu credea că-i vor 
deschide unul înapoi. Credea că urmările încercării 
de-a se răzgândi acum ar fi inimaginabile. 

Thad începu să coboare încet dealul... şi vrăbiile îi 
deschiseră drumul înainte. 


Nu-şi aminti niciodată cu precizie restul acelui 
drum; mintea sa trase din fericire cortina peste el 
de-ndată ce se încheie. Işi aminti că-şi spusese 
fără-ncetare: Nu sunt decât nişte vrăbii, pentru nu- 
mele lui Christos... nu sunt tigri sau aligatori sau 
peşti piranha... sunt doar nişte vrăbii! 

Şi ăsta era adevărul, dar văzând atât de multe 
deodată, văzându-le pretutindeni, înghesuite pe 
fiecare creangă şi luptându-se să-şi afle locul pe 
fiecare buştean căzut... asta-ţi afecta cumva mintea. 
Iti rănea mintea. 

Când dădu curba strânsă pe care o făcea Lake 
Lane cam cu un kilometru mai încolo, pe stânga 
văzu Pajiştea Şcolii... numai că n-o văzu. Pajiştea 
Şcolii dispăruse. Pajiştea Şcolii era neagră din cauza 
vrăbiilor. 

Îţi rănea mintea. 

Cât de multe? Cât de multe milioane? Sau să fi fost 
miliarde? 

O altă creangă pârâi şi cedă în pădure cu un sunet 
ca un tunet îndepărtat. Trecu de locuinţa Williams, 
dar casa cu fronton sub formă de A nu era decât o 
movilă sub greutatea vrăbiilor. Nu avea nici-o 
bănuială că maşina de patrulă a lui Alan Pangborn 
era parcată în faţa acelei case; nu văzu decât un 
deal cu pene. 

Trecu pe lângă casa Saddler. Casa Massenburg. 
Casa Payne. Pe stăpânii celorlalte nu-i ştia sau nu-şi 
amintea numele lor. Şi apoi, la distanţă de încă 
patru sute de metri de propria sa casă, păsările pur 
şi simplu dispăreau. Exista un loc unde întreaga 
lume era numai vrăbii; cincisprezece centimetri mai 
încolo, nu era nici ţipenie. Încă o dată se părea că 
cineva trasase o linie cu rigla de-a curmezişul 


drumului. Păsările ţopăiau şi se fereau lovind din 
aripi, deschizând cărări pentru roţi ce arătau acum 
pământul gol şi tasat al Aleii Lacului. 

Thad ajunse înapoi pe teren gol, opri brusc, des- 
chise portiera şi vomită pe pământ. Gemu şi-şi 
şterse de pe frunte o transpiraţie bolnăvicioasă, 
înainte vedea pădure pe ambele laturi şi sclipiri 
albastre puternice de lumină dinspre lac pe partea 
sa stângă. 

Se uită în spate şi văzu o lume neagră, tăcută, în 
aşteptare. 

Psihopompele, îşi spuse el. Dumnezeu să mă ajute 
dacă dau greş cu asta, dacă el dobândeşte cumva 
control asupra păsărilor ăstora. Dumnezeu să ne 
ajute pe toți. 

Trânti portiera şi închise ochii. 

Recapătă-ţi stăpânirea acum, Thad. N-ai trecut prin 
asta numai ca s-o dai acum în bară. Recapătă-ți 
stăpânirea. Uită de vrăbii. 

Nu le pot uita! ţipă o parte a minţii sale. Era un 
vaiet îngrozit, jignit, în pragul nebuniei. Wu pot! nu 
pot! 

Dar o putea face. Avea s-o facă. 

Vrăbiile aşteptau. Şi el avea să aştepte. Avea să 
aştepte până ce venea momentul potrivit. Avea să 
aibă încredere în el însuşi că-şi va da seama când 
urma să vină acesta. Dacă n-o putea face pentru el 
însuşi, avea s-o facă pentru Liz şi pentru gemeni. 

Prefă-te că-i o poveste. Doar o poveste pe care o 
scrii. O poveste în care nu e nici-o pasăre. 

- Bine, murmură el. Bine. O să-ncerc. 

începu să conducă din nou. În acelaşi timp, începu 
să cânte în barbă „John Wesley Harding”. 


2 


Thad opri VW-ul - acesta muri cu un rateu de final 
triumfal - şi coborî încet din micuța maşină. Se 
întinse. George Stark ieşi pe uşă, ţinând-o acum pe 
Wendy, şi păşi pe verandă, înfruntându-l pe Thad 
din priviri. 

Stark se întinse şi el. 

Liz, care stătea alături de Alan, simţi un țipăt 
acumulându-i-se nu în gât, ci în spatele frunţii. Işi 
dorea mai mult ca orice să-şi ia ochii de la cei doi 
bărbaţi şi descoperi că n-o putea face. 

Să se uite la ei era ca şi cum s-ar uita la un om 
care face exerciţii de întindere în faţa oglinzii. 

Nu semănau nici pe departe unul cu celălalt - chiar 
şi eliminând din imagine descompunerea accelerată 
a lui Stark. Thad era slab şi negricios, Stark lat în 
umeri şi blond în pofida tenului său (cât mai 
rămăsese din el). Şi totuşi, erau imagini în oglindă. 
Asemănarea era sinistră tocmai fiindcă nu exista 
niciun lucru căruia ochiul îngrozit, constrâns, să i-o 
poată atribui. Era sub roşa, adânc îngropată între 
rânduri, dar atât de reală, încât tipa: trucul acela al 
încrucişării picioarelor în timpul întinderii, al 
depărtării ţepene a degetelor pe lângă coapse, 
strângerea aceea slabă din ochi. 

Se relaxară exact în acelaşi timp. 

- Bună, Thad. 

Stark părea aproape timid. 

- Bună, George, spuse Thad plat. Familia? 

- Numai bine, mersi. Ai de gând s-o faci? Eşti 
pregătit? 

- Da. 


În spatele lor, înapoi spre Route 5, o creangă pârâi. 
Ochii lui Stark săriră în acea direcţie. 

- Ce-a fost asta? p 

- O creangă de copac, spuse Thad. In urmă cam cu 
patru ani, pe-aici a avut loc o tornadă, George. 
Ramurile uscate încă mai cad. Ştii asta. 

Stark clătină din cap. 

- Cum mai eşti, catâr bătrân? 

- Sunt bine. 

Pari puţin încordat. 

Ochii lui Stark săgetau spre faţa lui Thad; îi putea 
simţi încercând să pătrundă în gândurile dindărătul 
ei. 

- Nici tu nu arăţi prea în formă. 

Stark râse la aceasta, dar nu era nici urmă de umor 
în acel râset. 

- Bănuiesc că ai dreptate. 

- O să-i laşi în pace? întrebă Thad. Dacă fac ce vrei 
tu, chiar o să-i laşi în pace? 

- Da. 

- Dă-mi cuvântul tău. 

- Bine, spuse Stark. Îl ai. Cuvântul unui sudist, un 
lucru care nu-i aşa uşor de primit. 

Accentul său fals, aproape burlesc, dispăruse 
complet. Vorbi cu o demnitate simplă şi îngrozi- 
toare. Cei doi bărbaţi se înfruntară unul pe celălalt 
în lumina soarelui de după-amiază târzie, atât de 
puternică şi aurie, încât părea ireală. 

- Bine, spuse Thad după o clipă lungă, şi gândi: £/ 
nu ştie. Chiar nu ştie. Vrăbiile... ele încă îi sunt 
ascunse lui. Secretul ăsta e-al meu. Bine, o să-i dăm 
bătaie. 


3 


Cât cei doi bărbaţi statură lângă uşă, Liz îşi dădu 
seama că tocmai avusese ocazia perfectă de a-i 
spune lui Alan de cuțitul de sub canapea... şi că o 
lăsase să-i scape. 

Sau n-o lăsase? 

Se întoarse spre el şi, în clipa aceea, Thad strigă: 

- Liz? 

Vocea lui era severă. Avea o notă autoritară pe 
care deseori o folosea şi păru aproape că ştie ce 
intenţiona ea să facă... şi nu voia ca ea s-o facă. 
Asta era imposibil, desigur. Nu-i aşa? Nu ştia. Nu 
mai ştia nimic. 

Se uită la el şi-l văzu pe Stark dându-i lui Thad 
copilul. Thad o ţinu pe Wendy aproape. Wendy îşi 
petrecu braţele pe după gâtul tatălui ei la fel de pri- 
etenos cum şi le petrecuse pe după al lui Stark. 

Acum! strigă mintea lui Liz la ea. Spune-i acum! 
Spune-i să fugă! Acum, cât gemenii sunt la noi! 

Dar, desigur, Stark avea o armă şi ea nu credea că 
vreunul dintre ei era destul de iute ca să întreacă un 
glonţ. Il cunoştea pe Thad foarte bine; nu ar fi 
spus-o niciodată cu voce tare, dar îi trecu brusc prin 
gând că el s-ar fi împleticit în propriile-i picioare. 

lar acum Thad era foarte aproape de ea, iar ea nu 
putea nici măcar să se mintă că nu înţelegea mesa- 
jul din ochii lui. 

Las-o baltă, Liz, spuneau aceştia. E jocul meu. 

Apoi îşi puse braţul liber pe după mijlocul ei şi 
întreaga familie stătu într-o îmbrăţişare stângace, 
dar fierbinte. 

- Liz, spuse el, sărutându-i buzele reci. Liz, Liz, îmi 
pare rău, îmi pare atât de rău pentru asta. N-am 


vrut să se întâmple aşa ceva. N-am ştiut. Am crezut 
că totul e... inofensiv. O glumă. 

Ea îl ţinu strâns, îl sărută, îi lăsă buzele să i le 
încălzească pe ale sale. 

- E-n regulă, spuse ea. Va fi în regulă, nu-i aşa, 
Thad? 

- Da, zise el. 

Se trase deoparte ca să se poată uita în ochii ei. 

- O să fie bine. 

O sărută din nou, după care se uită la Alan. 

- Bună, Alan, spuse el şi zâmbi strâmb. Ţi-ai 
schimbat gândurile în vreun fel? 

- Da. În destule feluri. Am vorbit astăzi cu o veche 
cunoştinţă de-a ta. 

Se uită la Stark. 

- Şi de-a ta. 

Stark ridică ceea ce-i mai rămăsese din sprâncene. 

- N-am ştiut că Thad şi cu mine avem vreun prie- 
ten comun, şerife Alan. 

- Oh, aveţi o relaţie foarte apropiată cu omul aces- 
ta, spuse Alan. De fapt, el te-a omorât o dată. 

- Despre ce vorbeşti? întrebă Thad tăios. _ 

- Cel cu care am vorbit e doctorul Pritchard. Işi 
aminteşte de voi amândoi foarte bine. Vedeţi voi, a 
fost o operaţie de-un fel destul de neobişnuit. Ce-a 
scos din capul tău a fost e/. 

Aplecă din cap spre Stark. 

- Despre ce vorbeşti? întrebă Liz şi vocea ei pieri la 
ultimul cuvânt. 

Aşa că Alan le spuse ceea ce-i spusese Pritchard... 
dar în ultima clipă omise partea despre vrăbiile care 
bombardaseră în picaj spitalul. O făcu fiindcă Thad 
nu spusese nimic despre vrăbii... şi Thad trebuise să 
treacă pe lângă casa Williams ca să ajungă acolo. 


Asta sugera două posibilităţi: fie că vrăbiile 
plecaseră pe când venise Thad, fie că Thad nu voia 
ca Stark să ştie că erau acolo. 

Alan se uită foarte atent la Thad. Se întâmplă ceva 
acolo înăuntru. Vreo idee. Să ne rugăm la 
Dumnezeu să fie una bună. 

Când încheie, Liz părea uluită. Thad clătina din cap. 
Stark - de la care Alan se aşteptase la cea mai 
puternică reacţie dintre toate - nu părea foarte 
afectat într-un fel sau altul. Singura expresie pe care 
o putu citi Alan pe faţa aceea distrusă era cea de 
amuzament. 

- Asta explică multe, spuse Thad. Mulţumesc, Alan. 

- Mie nu-mi explică absolut nimic! strigă Liz atât de 
tare, că gemenii începură să scâncească. 

Thad se uită la George Stark. 

- Tu eşti o fantomă, spuse el. Un soi ciudat de fan- 
tomă. Noi stăm cu toţii aici şi ne uităm la o fantomă. 
Nu-i aşa că-i uimitor? Ăsta nu-i doar un incident 
parapsihologic; e-o afurisită de epopee! 

- Nu cred că are vreo importanţă, spuse Stark cu 
uşurinţă. Spune-le povestea lui William Burroughs, 
Thad. Mi-o amintesc bine. Am fost înăuntru, 
desigur... dar ascultam cu atenţie. 

Liz şi cu Alan se uitară la Thad întrebători. 

- Ştii despre ce vorbeşte? întrebă Liz. 

- Sigur că ştiu, spuse Thad. lonel şi Marinei, 
amândoi gândesc la fel. 

Stark îşi lăsă capul pe spate şi râse. Gemenii în- 
cetară cu scâncetele şi râseră împreună cu el. 

- Asta-i bună, catâr bătrân! Asta-i buuună! 

- Am fost - sau poate că are trebui să spună că noi 
am fost - împreună cu Burroughs într-o comisie în 
1981. La New School, în New York. În timpul sesiunii 


de întrebări şi răspunsuri, un puşti l-a întrebat pe 
Burroughs dacă crede în viaţa de după moarte. 
Burroughs a spus că da - credea că o trăiam cu toţii. 

- lar omul ăla-i deştept, spuse Stark, zâmbind. 
Habar n-are să tragă cu pistolul, da-i deştept. Acum 
- vedeţi? Vedeţi cât de puţin contează? 

Dar contează, gândi Alan, studiindu-l pe Thad cu 
atenţie. Contează mult. Fața lui Thad spune asta... şi 
vrăbiile despre care tu nu ştii o spun şi ele. 

Ceea ce ştia Thad era mai periculos decât ştia 
chiar e/, bănuia Alan. Dar putea fi tot ce aveau. Se 
hotărî că avusese dreptate să-şi ţină pentru el 
sfârşitul poveştii lui Pritchard... dar tot se simţea ca 
un om care stătea pe marginea unei prăpăstii şi 
încerca să jongleze cu prea multe torţe aprinse. 

- Gata cu sporovăială, Thad, spuse Stark. 

El clătină din cap. 

- Da. Cam gata. 

Se uită la Liz şi la Alan. 

- Vreau ca niciunul dintre voi să nu încerce ceva... 
ei bine... deplasat. Am să fac ce vrea el. 

- Thad! Nu! Nu poţi face asta! 

= 955: 

Işi puse un deget la buze. 

- Pot şi o voi face. Fără trucuri, fără efecte specia- 
le. Nişte cuvinte pe hârtie l-au creat şi nişte cuvinte 
pe hârtie sunt singurele lucruri care-l vor alunga. 

Înclină din cap spre Stark. 

- Crezi că e/ ştie că asta va funcţiona? Nu ştie. 
Doar speră. 

- Aşa e, spuse Stark. Speranţa e-un izvor etern al 
sfârcurilor omeneşti. 


Râse. Era un sunet nebunesc, lunar, iar Alan 
înţelese că şi Stark jongla cu torţe aprinse pe mar- 
ginea unei prăpăstii. 

Prinse cu colţul ochiului o mişcare bruscă. Alan 
întoarse uşor capul şi văzu o vrabie aterizând pe 
balustrada punţii din faţa întinderii de sticlă care 
forma peretele de vest al camerei de zi. | se alătură 
o a doua şi o a treia. Alan se uită înapoi la Thad şi 
văzu ochii scriitorului mişcându-se uşor. Şi el 
văzuse? Alan credea că da. Avusese dreptate, deci. 
Thad ştia... dar nu voia ca Stark să ştie. 

- Noi doi o să scriem doar ceva împreună şi-apoi o 
să ne luăm rămas bun, spuse Thad. 

Ochii săi se mutară la faţa distrusă a lui Stark. 

- Asta e ceea ce-o să facem, nu-i aşa, George? 

- Ai nimerit-o, băiete. 

- Aşa că spune-mi, îi zise Thad lui Liz. Ascunzi 
ceva? Ai ceva în gând? Vreun plan? 

Ea rămase locului, uitându-se cu disperare în ochii 
soţului ei, nepăsătoare că între ei William şi Wendy 
se ţineau de mână şi se uitau unul la celălalt 
încântați, ca nişte rude demult pierdute la o reuni- 
une surpriză. 

Doar nu vorbeşti serios, nu-i aşa, Thad? îl întrebau 
ochii ei. E-o şmecherie, nu-i aşa? O şmecherie care 
să-l potolească, să-i adoarmă suspiciunile? 

Nu, răspunse privirea înceţoşată a lui Thad. Până la 
ultimul cuvânt. Asta e ce-mi doresc. 

Şi nu mai era oare altceva? Ceva atât de profund şi 
de ascuns, încât poate ea era singura care o putea 
vedea? 

O să mă ocup eu de el, iubire. Ştiu cum, pot. 

Oh, Thad, sper să ai dreptate. 


- E-un cuţit sub canapea, spuse ea încet, 

uitându-se la faţa lui. L-am luat din bucătărie cât 
Alan şi... şi el... era un holul principal, vorbind la 
telefon. 

Liz, Christoase! aproape că strigă Alan, făcându-i 
pe copii să tresară. 

Nu era, de fapt, atât de tulburat cum spera să 
pară. Ajunsese să înţeleagă că dacă treaba aceasta 
avea să se termină într-un fel care să nu însemne 
groază totală pentru ei toţi, Thad trebuia să fie cel 
care s-o facă. El îl crease pe Stark; el trebuia să-l 
distrugă. 

Liz se uită într-o parte la Stark şi văzu rânjetul 
acela nesuferit răzbătând la suprafaţa rămăşiţelor 
fetei sale. 

- Ştiu ce fac, spuse Thad. Ai încredere în mine, 
Alan. Liz, ia cuțitul şi aruncă-l de pe punte. 

Am de jucat un rol aici, îşi spuse Alan. E-un rol 
minor, dar ți-aminteşti ce spunea omul ăla la orele 
de dramaturgie de la colegiu - nu există roluri mici, 
numai actori mici. 

- Crezi c-o să ne lase pur şi simplu să plecăm? 
întrebă Alan sceptic. C-o să-şi ia tălpăşiţa peste deal 
legănând din coadă ca mieluşelul Măriei? Omule, 
eşti nebun. 

- Sigur, sunt nebun, spuse Thad şi râse. 

Semăna sumbru cu sunetul pe care-l scotea Stark - 
râsetul unui om care dansa în pragul uitării. 

- El este, iar el a venit din mine, nu-i aşa? Ca un 
demon ieftin din sprânceana unui Zeus de mâna a 
treia. Dar eu ştiu cum trebuie să fie. 

Se întoarse şi se uită la Alan cu toată atenţia şi 
pentru prima oară cu gravitate. 


- Știu cum trebuie să fie, repetă el încet şi cu mare 
emfază. Dă-i drumul, Liz. 

Alan scoase un sunet grosolan de dezgust şi se 
întoarse cu spatele, ca pentru a se disocia de ei toţi. 

Simţindu-se ca o femeie în vis, Liz străbătu camera 
de zi, îngenunche şi scoase cuțitul de sub canapea. 

- Ai grijă cu lucrul ăla, spuse Stark. 

Părea foarte alert, foarte serios. 

Copiii tăi ţi-ar spune acelaşi lucru dacă ar putea 
vorbi. 

Ea se uită în jur, îşi îndepărtă părul de pe faţă şi 
văzu că ţinea arma îndreptată spre Thad şi William. 

- Am grijă! spuse ea pe o voce tremurată, mustră- 
toare, care era aproape de lacrimi. 

Trase în lături pe  şinele ei uşa din 
peretele-fereastră şi păşi afară pe punte. Erau acum 
şase vrăbii cuibărite pe balustradă. Se mişcară într-o 
parte în două grupuri de câte trei când ea se apro- 
pie de balustradă şi de hăul de după ea, dar nu zbu- 
rară. 

Alan o văzu pregetând pentru o clipă, gândindu-se 
la ele, cu mânerul cuţitului strâns între degete şi cu 
vârful lamei îndreptat în jos spre podea ca un fir cu 
plumb. Se uită la Thad şi-l văzu că se uita încordat 
la ea. În cele din urmă, se uită la Stark. 

O privea atent pe Liz, dar pe faţa lui nu se citea 
surprindere sau suspiciune, şi lui Alan Pangborn îi 
trecu prin minte un neaşteptat gând bezmetic: E/ nu 
le vede! Nu-şi aminteşte ce a scris pe pereții 
apartamentelor, iar acum nu le vede! Nu ştie că 
sunt acolo! 

Apoi îşi dădu brusc seama că Stark se uita înapoi la 
el, măsurându-l cu privirea aceea plată, descom- 
pusă. 


- De ce te uiţi la mine? întrebă Stark. 

- Vreau să fiu sigur c-o să-mi amintesc ce înseam- 
nă o urâţenie adevărată, spuse Alan. S-ar putea să 
vreau să le povestesc nepoților într-o bună zi. 

- Dacă nu-ţi păzeşti afurisita aia de gură, n-o să 
trebuiască să-ţi faci griji de nepoți, spuse Stark. 
Câtuşi de puţin. Ai face bine să termini cu holbatul 
ăsta, şerife Alan. Pur şi simplu nu-i un lucru cum- 
pătat. 

Liz aruncă peste balustrada punţii cuțitul de mă- 
celărie. Când îl auzi aterizând în tufişurile cu şapte 
metri şi jumătate de mai jos, începu în sfârşit să 
plângă. 


4 


- Hai să mergem la etaj, spuse Stark. Acolo e biroul 
lui Thad. Bănuiesc că o să ai nevoie de maşina de 
scris, nu-i aşa, catâr bătrân? 

- Nu pentru cartea asta, spuse Thad. Ştii tu bine. 

Un zâmbet atinse buzele crăpate ale lui Stark. 

- Ştiu? 

Thad arătă cu degetul spre creioanele aliniate în 
buzunarul său de la piept. 

- De-astea folosesc când vreau să iau din nou 
legătura cu Alexis Machine şi Jack Rangely. 

Stark păru absurd de mulţumit. 

- Mda, aşa e, nu? Cred că mi-am spus că de data 
asta ai vrea s-o faci altfel. 

- Nu altfel, George. 

- Mi-am cumpărat şi eu ale mele, spuse el. Trei 
cutii pline. Şerife Alan, de ce nu eşti băiat bun şi nu 
te duci la maşină să mi le aduci? Sunt în torpedou. 
Voi ceilalţi o să faceţi pe bonele. 


Se uită la Thad, îşi râse râsetul său bezmetic şi 
clătină din cap. 

- Câine ce eşti tu! 

- Aşa e, George, spuse Thad. Zâmbi firav. - Sunt un 
câine. La fel eşti şi tu. Şi nu poţi să-i înveţi pe câinii 
bătrâni trucuri noi. 

- Ţi-e cam chef de scris, nu-i aşa, bătrâne? Indife- 
rent ce spui, o parte din tine pur şi simplu tânjeşte 
să se pună pe treabă. Ţi-o citesc în ochi. O vrei. 

- Da, spuse Thad simplu şi Alan nu credea că 
minţea. 

- Alexis Machine, zise Stark. 

Ochii săi galbeni scânteiau. 

- Aşa e, spuse Thad şi acum şi ochii lui scânteiau. 

„Taie-l cât eu stau aici şi mă uit.” 

- Ai nimerit-o! strigă Stark şi începu să râdă. 
„Vreau să văd sângele cum curge. Nu mă face să-ţi 
spun de două ori.” 

Acum, începură să râdă amândoi. 

Liz se uită de la Thad la Stark şi apoi înapoi la soţul 
ei şi de pe obraji îi căzu sânge, fiindcă n-ar fi putut 
să-şi dea seama de diferenţă. 

Dintr-odată, marginea râpei părea mai aproape ca 
niciodată. 


5 


Alan se duse afară să aducă creioanele. Ţinu capul 
în maşină doar pentru o clipă, dar i se păru mai mult 
şi fu foarte bucuros să-l scoată înapoi. Maşina păstra 
un miros întunecat şi neplăcut, care-l făcu să se 
simtă uşor ameţit. Să stea în Toronado-ul lui Stark 
era ca şi când şi-ar fi vârât capul într-o cameră de la 
mansardă unde cineva vărsase o sticlă de cloroform. 


Dacă ăsta e mirosul viselor, îşi spuse Alan, nu 
vreau să mai am niciodată unul. 

Rămase o clipă lângă maşina neagră, cu cutiile de 
creioane Berol în mâini şi uitându-se în susul 
parcării. 

Vrăbiile veniseră. 

Parcarea dispărea sub un covor alcătuit din ele. 
Apoi aterizară şi mai multe. lar pădurea era plină de 
ele. Aterizară şi rămaseră locului, uitându-se ţintă la 
el, înmărmurite, o masivă enigmă vie. 

Vin după tine, George, îşi spuse el şi porni înapoi 
spre casă. La jumătatea distanţei, se opri brusc 
când îl lovi o idee neplăcută. 

Sau vin după noi? 

Se uită înapoi la păsări pentru un moment lung, 
dar acestea nu-i spuseră niciun secret, iar el se duse 
în casă. 


6 


- La etaj, spuse Stark. Tu primul, şerife Alan. Du-te 
în spatele dormitorului pentru oaspeţi. Lipită de 
peretele de acolo e-o vitrină plină cu fotografii şi 
prespapieruri şi mici suveniruri. Când apeşi în partea 
ei stângă, se roteşte în interior pe o tijă centrală. 
Biroul lui Thad e dincolo de ea. 

Alan se uită la Thad, care aplecă din cap. 

- Ştii a naibii de multe despre locul ăsta, spuse 
Alan, pentru un om care n-a fost niciodată aici. 

- Dar am fost aici, zise Stark cu gravitate. Am fost 
aici deseori... In vise. 


7 


Două minute mai târziu, toţi erau adunaţi în fata 
insolitei uşi a micului birou al lui Thad. Vitrina era 
întoarsă spre interior, creând două intrări spre încă- 
perea despărțită de restul casei de grosimea acelui 
corp de mobilier. Nu era nici-o fereastră acolo înă- 
untru; dă-mi un geam aici lângă lac, îi spusese Thad 
lui Liz cândva, şi ce-o să fac e să scriu două cuvinte 
şi apoi o să mă holbez afară pe drăcovenia aia 
vreme de două ore, uitându-mă cum se plimbă 
bărcile. 

O lampă cu gât lung, flexibil, şi cu bec puternic cu 
cuarţ-halogen arunca un cerc de lumină albă peste 
masa de lucru. Un scaun de birou şi un scaun pliant 
de picnic stăteau lângă masă, unul lângă celălalt, cu 
faţa spre două caiete goale care fuseseră aşezate 
împreună în cercul de lumină. Pe fiecare dintre 
acestea se odihneau câte două creioane Berol Black 
Beauty ascuţite. IBM-ul electric pe care-l folosea 
Thad uneori acolo fusese scos din priză şi depozitat 
într-un colţ. 

Thad însuşi adusese scaunul pliant din dulapul de 
pe hol şi încăperea exprima acum o dualitate pe 
care Liz o găsea uluitoare şi totodată extrem de ne- 
plăcută. Era într-un fel o altă versiune a creaturii din 
oglindă pe care-şi închipuise c-o vede când sosise în 
sfârşit Thad. Erau două scaune acolo unde 
întotdeauna fusese numai unul; erau două seturi de 
instrumente pentru scris, aşezate tot unul lângă 
altul, acolo unde ar fi trebuit să fie numai unul. 
Maşina de scris pe care ea o asocia cu şinele 

(mai bun) 


normal al lui Thad fusese pusă de-o parte, iar când 
ei se aşezară, Stark în scaunul de la birou al lui Thad 
şi Thad în scaunul pliant, dezorientarea fu completă. 
Simţi aproape un fel de rău de mare. 

Fiecare avea câte un geamăn în poală. 

Cât timp avem înainte să devină cineva bănuitor şi 
să se hotărască să verifice cum stau lucrurile aici? îl 
întrebă Thad pe Alan, care stătea în cadrul uşii cu 
Liz. Fii sincer şi fii cât de precis poţi. Trebuie să mă 
crezi când spun că asta e singura şansă pe care o 
avem. 

- Thad, uită-te la el! răbufni Liz cu sălbăticie. Nu 
vezi ce se întâmplă cu el? Nu vrea doar ajutor să 
scrie o carte! Vrea să-ţi fure viața! Nu vez; asta? 

- Şşş, spuse el. Ştiu ce vrea. Cred că am ştiut încă 
de la început. Asta e singura cale. Ştiu ce fac. Cât 
timp avem, Alan? i 

Alan se gândi la asta cu seriozitate. li spusese 
Sheilei că va mânca ceva la restaurant şi luase deja 
legătura cu dispeceratul, aşa că avea să treacă o 
vreme până să înceapă ea să se agite. Poate că s-ar 
fi întâmplat mai repede lucrurile dacă ar fi fost prin 
zonă Norris Ridgewick. 

- Poate până ce sună soţia mea să întrebe unde 
sunt, spuse el. Poate mai mult. E soţie de poliţist de 
multă vreme. Se aşteaptă la ore târzii şi la nopţi 
ciudate. 

Nu-i plăcea să se audă că spune asta. Nu aşa tre- 
buia să se joace jocul; era exact opusul felului în 
care trebuia să se joace jocul. 

Ochii lui Thad îl îndemnau. Stark nu părea să 
asculte deloc; ridicase prespapierul de ardezie care 
stătea deasupra teancului dezordonat al unui ma- 
nuscris vechi în colţul mesei şi se juca cu el. 


- Cred că vor fi cel puţin patru ore. 

Şi apoi, fără tragere de inimă, adăugă: 

- Poate toată noaptea. L-am lăsat pe Andy 
Clutterbuck la conducere şi Ciut nu-i tocmai un 
geniu. Dacă-i trage cineva semnalul de alarmă, 
probabil ca va fi individul ăla, Harrison, - cel pe care 
l-ai fentat pe şosea - sau cineva pe care-l cunosc la 
Cazarma Poliţiei Statale din Oxford. Un tip pe nume 
Henry Payton. 

Thad se uită la Stark. 

- O să fie de-ajuns? 

Ochii lui Stark, giuvaiere sclipitoare în peisajul 
ruinat al feţei lui, erau îndepărtați, înceţoşaţi. Mâna 
sa bandajată se juca absent cu prespapierul. Il aşe- 
ză la loc şi-i zâmbi lui Thad. 

- Tu ce crezi? Ştii la fel de multe despre asta ca şi 
mine. 

Thad căzu pe gânduri. Amândoi ştim despre ce 
vorbim aici, dar nu cred că vreunul dintre noi o 
poate pune în cuvinte. Ceea ce facem aici nu e să 
scriem, nu tocmai. Scrisul nu e decât ritualul. E 
vorba despre un soi de predare de ştafetă. Un 
schimb de putere. Sau, mai bine spus, un troc: 
viețile lui Liz şi-ale gemenilor la schimb pentru... ce? 
Pentru ce, mai exact? 

Dar ştia, desigur. Ar fi fost ciudat dacă n-ar fi ştiut, 
căci meditase exact la subiectul acesta nu cu multe 
zile în urmă. Ochiul său era cel pe care-l voia Stark - 
nu, îl cerea. Acel ciudat al treilea ochi, care, fiind 
îngropat în creierul său, nu se putea uita decât 
înăuntru. 

Simţi acea senzaţie de târâre din nou şi o alungă. 
Nu-i corect să tragi cu ochiul, George. Tu ai puterea 


de foc; eu tot ce am e-o adunătură de păsări 
costelive. Aşa că nu-i corect să tragi cu ochiul. 

- Cred că probabil o să ajungă, spuse el. O s-o ştim 
când o să se-ntâmple, nu-i aşa? 

- Da. 

Ca un scrânciob, când o parte a scândurii urcă... 
cealaltă coboară. 

- Thad, ce ascunzi? Ce ascunzi de mine? 

Urmă o clipă de tăcere electrică în cameră, o 
cameră care brusc părea mult prea mică pentru 
emoţiile care se acumulau înăuntrul ei. 

- Te-aş putea întreba acelaşi lucru, spuse Thad în 
cele din urmă. 

- Nu, răspunse Stark încet. Toate cărţile mele sunt 
pe masă. Spune-mi, Thad. 

Mâna sa rece, putredă, prinse încheietura mâinii lui 
Thad cu inexorabila forţă a unei cătuşe de oţel. 

- Ce ascunzi? 

Thad se forţă să se întoarcă şi să-l privească pe 
Stark în ochi. Senzaţia aceea de târâre era pretutin- 
deni acum, dar era concentrată în gaura din mâna 
sa. 

- Vrei să facem cartea asta sau nu? întrebă el. 

Pentru prima oară, Liz văzu expresia aceea de 
profunzime din faţa lui Stark - nu de pe ea, ci din ea 
- schimbându-se. Brusc, putu citi nesiguranţă acolo. 
Şi teamă? Poate. Poate că nu. Dar chiar dacă nu, era 
ceva aproape de asta, aşteptând să se-ntâm-ple. 

- N-am venit aici să mănânc fulgi de porumb cu 
tine, Thad. 

- Atunci dă-ţi singur seama, spuse Thad. 

Liz auzi un icnet şi-şi dădu seama că ea însăşi îl 
scosese. 


Stark aruncă spre ea o privire scurtă, apoi se uită 
înapoi la Thad. 

- Nu mă lua cu tâmpenii, Thad, spuse el încet. Ai 
face bine să nu mă iei cu tâmpenii, bătrâne. 

Thad râse. Era un sunet rece şi disperat... dar nu 
complet lipsit de umor. Asta era partea cea mai rea. 
Nu era complet lipsit de umor şi Liz îl auzi pe George 
Stark în acel râset, exact aşa cum îl văzuse pe Thad 
Beaumont în ochii lui Stark când acesta se juca cu 
copiii. 

- De ce nu, George? Eu ştiu ce am de pierdut. Şi 
cărţile mele-s toate pe masă. Acum, vrei să scriem 
sau vrei să vorbim? 

Stark îl măsură o clipă îndelungată, privirea sa 
plată şi otrăvită zugrăvind faţa lui Thad. Apoi spuse: 

- A, futu-i. Hai să-ncepem. 

Thad zâmbi. 

- De ce nu? 

- Tu şi cu copoiul plecaţi, îi spuse Stark lui Liz. 
Acum e doar între băieţi. Am ajuns şi la asta. 

- lau copiii, se auzi Liz spunând şi Stark râse. 

- Asta-i destul de comic, Beth. A-ă. Copiii sunt 
prima de asigurare. Ca protecţia la scriere pe-o 
dischetă de calculator, nu-i aşa, Thad? 

- Da... - începu Liz. 

- E-n regulă, spuse Thad. O să fie bine. George 
poate vedea de ei cât eu mă pun în mişcare. Le pla- 
ce de el. N-ai observat? 

- Sigur că am observat, spuse ea pe o voce joasă, 
plină de ură. 

- Doar ţine minte că-s aici cu noi, îi spuse Stark lui 
Alan. Ţine minte asta, şerife Alan. Să nu fii inventiv. 
Dacă încerci să faci ceva nostim, o să se-ntâmple 


ca-n Jonestown. O să ne scoată pe toţi de aici cu 
picioarele-nainte. Ai priceput asta? 

- Am priceput, spuse Alan. 

Şi închide uşa în urma ta. 

Stark se întoarse spre Thad. 

- A sosit momentul. 

- Aşa e, spuse Thad şi luă un creion. 

Se întoarse spre Liz şi Alan şi de pe faţa lui Thad 
Beaumont se uitau ochii lui George Stark. 

- Daţi-i drumul. leşiţi. 


8 


Liz se opri la jumătatea scărilor. Alan aproape că se 
lovi de ea. Se uita de cealaltă parte a camerei de zi 
şi afară prin peretele-fereastră. 

Lumea era păsări. Puntea era îngropată sub ele; 
panta spre lac era neagră de ele în lumina de apus; 
deasupra lacului, cerul era negru de ele în timp ce şi 
altele veneau în zbor dinspre vest spre casa de 
lângă lac a soţilor Beaumont. 

- O, Dumnezeule, spuse Liz. 

Alan o prinse de braţ. 

- Nu face gălăgie, zise el. Să nu te audă. 

- Dar ce... 

El o conduse până la baza scărilor, încă ţinând-o 
ferm de braţ. Când se aflau în bucătărie, Alan îi 
spuse restul din ceea ce-i spusese lui doctorul 
Pritchard mai devreme în după-amiaza aceea, cu o 
mie de ani în urmă. 

- Ce înseamnă asta? şopti ea. 

Faţa ei era cenuşie. 

- Alan, sunt atât de speriată. 


El îşi petrecu braţul pe după ea şi îşi dădu seama, 
chiar dacă şi el era profund speriat, că era o femeie 
destul de voluptuoasă. 

- Nu ştiu, zise el, dar ştiu că-s aici fiindcă le-a 
chemat fie Thad, fie Stark. Sunt cât se poate de 
sigur c-a fost Thad. Fiindcă el trebuie să le fi văzut 
când a venit. Le-a văzut, dar n-a spus nimic de ele. 

- Alan, el nu mai e acelaşi. 

- Ştiu. 

- O parte din el îl iubeşte pe Stark. O parte din el 
iubeşte... Întunecarea lui Stark. 

- Ştiu. 

Se duseră la geamul de lângă măsuţa pentru tele- 
fon din hol şi se uitară afară. Parcarea era plină de 
vrăbii, la fel şi pădurea şi puţinul spaţiu din jurul 
magaziei unde era închisă puşca de calibru 22. VW- 
ul lui Rawlie dispăruse sub ele. 

Pe Toronado-ul lui George Stark nu era nici-o 
vrabie, însă. lar în jurul lui era un cerc perfect de 
parcare goală, de parcă maşina ar fi fost introdusă 
în carantină. 

O pasăre zbură în fereastră cu un bufnet moale. Liz 
scoase un strigăt slab. Celelalte păsări se mişcară 
agitate - o mare mişcare ca de val ce se propagă pe 
deal în sus - după care rămaseră iarăşi nemişcate. 

- Chiar dacă sunt ale lui Thad, spuse ea, s-ar putea 
să nu le folosească împotriva lui Stark. O parte din 
el e nebună, Alan. O parte din el a fost întotdeauna 
nebună. Lui... lui îi place asta. A 

Alan nu spuse nimic, dar ştia şi el lucrul acesta. Il 
simţise. 

- Totul e ca un vis îngrozitor, spuse ea. Mi-aş dori 
să mă pot trezi. Mi-aş dori să mă pot trezi şi lucrurile 


să fie aşa cum au fost. Nu aşa cum au fost înainte 
de Clawson; aşa cum au fost înainte de Stark. 

Alan clătină din cap. 

Ea se uită în sus la el. 

- Aşadar, ce facem acum? 

- Facem ce-i mai greu, spuse el. Aşteptăm. 


9 


Seara păru să se întindă la infinit, lumina sânge- 
rând încet din cer în vreme ce soarele îşi făcea ieşi- 
rea dincolo de munţii de pe partea de vest a lacului, 
munţi care se pierdeau în depărtare ca să se 
unească la un moment dat cu Masivul Prezidenţial 
din lanţul de munţi vulcanici ai statului New 
Hampshire. 

Afară, ultimele stoluri de vrăbii sosiră şi se ală- 
turară stolului principal. Alan şi Liz le puteau simţi 
sus pe acoperiş, un tumul funerar de vrăbii, însă 
erau tăcute. Erau în aşteptare. 

Când se mişcau prin cameră, capetele lor se în- 
torceau după ei, se întorceau ca nişte antene radar 
ce-au prins un semnal. La ce erau ei atenţi era 
biroul şi cel mai înnebunitor lucru era că nu se au- 
zea absolut nimic din spatele uşii secrete care du- 
cea acolo. Liz nu-i putea auzi nici măcar pe copii 
bolborosind şi gângurind între ei. Spera să fi ador- 
mit, însă nu-i era cu putinţă să reducă la tăcere 
vocea care insista că Stark îi omorâse pe amândoi, 
şi pe Thad la fel. 

Fără zgomot. 

Cu briciul pe care-l avea cu el. 

Işi spuse că, dacă se întâmpla ceva de felul ăsta, 
vrăbiile aveau să ştie, aveau să facă ceva, şi asta o 


ajută, dar numai puţin. Vrăbiile erau un mare necu- 
noscut aiuritor care înconjura casa. Dumnezeu ştia 
ce aveau să facă ele... sau când. 

Crepusculul ceda încet în calea întunericului 
complet, când Alan spuse cu asprime: 

- O să facă schimb între ei dacă durează destul de 
mult, nu-i aşa? Thad va începe să se îmbolnăveas- 
că... şi Stark va începe să se însănătoşească. 

Ea fu atât de speriată, că aproape scăpă ceaşca de 
cafea amară pe care o ţinea în mână. 

- Da. Aşa cred. 

Un cufundar strigă pe lac - un sunet izolat, dureros, 
singuratic. Alan se gândi la ei cum stăteau la etaj, 
două perechi de gemeni, unii liniştiţi, ceilalţi 
încleştaţi într-o groaznică luptă în crepusculul 
contopit al unicei lor imaginaţii. 

Afară, păsările se uitau şi aşteptau, în timp ce 
crepusculul se apropia de sfârşit. 

Scrânciobul s-a pus în mişcare, gândi Alan. Partea 
lui Thad urcă, partea lui Stark coboară. Acolo sus, în 
spatele acelei uşi care lăsa două locuri de intrare 
când se deschidea, schimbul începuse. 

E-aproape sfârşitul, îşi spuse Liz. Intr-un fel sau 
altul. 

Şi, de parcă acest gând îl făcuse să existe, auzi 
vântul începând să sufle - un vânt ciudat, fremătat. 

Se ridică în picioare cu ochii larg deschişi, cu 
mâinile duse la gât. Se uită ţintă prin 
peretele-fereastră. Alan, încercă ea să spună, dar 
vocea o trăda. Nu conta. 

La etaj se auzi un ciudat, un bizar fluierat, ca o 
notă suflată într-un fluier îndoit. Stark strigă brusc, 
ascuţit. 

- Thad? Ce faci? Ce faci? 


Se auzi un bufnet scurt, ca detonarea unui pistol cu 
capse. O clipă mai târziu, Wendy începu să plângă. 

Şi afară, în întunericul tot mai adânc, un milion de 
vrăbii începură să fâlfâie din aripi, pregătindu-se de 
zbor. 


Douăzeci şi şase - VRĂBIILE ZBOARĂ 


1 


Când închise Liz uşa şi-i lăsă pe cei doi bărbaţi sin- 
guri, Thad deschise caietul său şi se uită la pagina 
albă pentru o clipă. Apoi luă unul dintre creioanele 
Berol ascuţite. 

- O să încep cu tortul, îi spuse lui Stark. 

- Da, zise Stark. 

Faţa îi fu umplută de-un soi de înflăcărare nestă- 
vilită. 

- Aşa e bine. 

Thad aşeză creionul deasupra paginii albe. Acesta 
era întotdeauna cel mai bun moment - chiar înainte 
de prima linie. Aceasta era un fel de operaţie 
chirurgicală şi-n cele din urmă pacientul aproape 
întotdeauna murea, dar o făceai oricum. Trebuia s-o 
faci, fiindcă pentru asta erai făcut. Doar pentru asta. 

Ține doar minte, îşi spuse. Ține minte ce faci. 

Dar o parte din el - partea care chiar voia să scrie 
Steel Machine - protestă. 

Thad se aplecă în faţă şi începu să umple spaţiul 
gol. 


STEEL MACHINE de George Stark 
Capitolul l: Nunta 


Alexis Machine era rareori capricios, iar să aibă un 
gând capricios într-o situație ca aceea era ceva ce 


nu se mai întâmplase înainte. Şi totuşi, îi trecu prin 
gând: Dintre toți oamenii de pe pământ - câţi? cinci 
miliarde? - eu sunt singurul care stă acum înăuntrul 
unui tort de nuntă mişcător, cu o armă 
semiautomată  Heckler&Koch de calibru 223 în 
mână. 

Nu mai fusese niciodată într-un loc atât de strâmt. 
Aerul se stricase aproape pe dată, însă oricum n-ar 
fi putut să inspire profund. Glazura Tortului Troian 
era adevărată, dar sub ea nu era altceva decât un 
strat subțire dintr-un produs de ghips numit Nartex - 
un fel de carton deprimă mână. Dacă-şi umplea 
plămânii, mireasa şi mirele de pe tort probabil că 
s-ar răsturna. Cu siguranță glazura s-a crăpa şi... 

Scrise preţ de aproape patruzeci de minute, prin- 
zând viteză pe măsură ce înainta, mintea 
umplându-i-se treptat cu imaginile şi sunetele 
petrecerii de nuntă ce avea să se încheie atât de 
fulminant. 

In cele din urmă, aşeză creionul jos. Scrisese până 
ce-i tocise complet vârful. 

- Dă-mi o ţigară, spuse. 

Stark ridică din sprâncene. 

- Da, spuse Thad. 

Pe masă se afla un pachet de Pali Mall. Stark 
scutură una afară şi Thad o luă. Ţigara îi lăsa o sen- 
zaţie ciudată între buze după atât de mulţi ani... era 
prea mare, cumva. Dar era o senzaţie bună. Era /a 
locul ei. 

Stark aprinse un chibrit şi i-l întinse lui Thad, care 
inhala adânc. Fumul îi muşcă plămânii în vechiul lui 
fel necruţător, necesar. Se simţi imediat ameţit, dar 
nu-l deranja deloc senzaţia. 


Acum Îmi trebuie ceva de băut, îşi spuse. lar dacă 
ies din asta teafăr şi nevătămat, ăsta e primul lucru 
pe care am să-l fac. 

- Am crezut că te-ai lăsat, spuse Stark. 

Thad clătină din cap. 

- Şi eu. Ce pot spune, George? M-am înşelat. 

Mai trase o dată adânc şi scoase fumul în fuioare 
pe nări. Îşi întoarse caietul spre Stark. 

- E rândul tău, spuse. 

Stark se aplecă peste caiet şi citi ultimul paragraf 
scris de Thad; chiar nu era nevoie să citească mai 
mult. Amândoi ştiau cum va evolua povestea 
aceasta. 

În casă, Jack Rangely şi Tony Westerman se aflau 
în bucătărie, iar Rollick trebuia să fie acum la etaj. 
Toţi trei erau înarmaţi cu semiautomate Steyr-Aug, 
singurele mitraliere bune fabricate în America, şi 
chiar dacă unele dintre gărzile de corp deghizate în 
oaspeți erau iuți, ei trei trebuiau să poată dezlănțui 
o furtună de gloanțe mai mult decât potrivită să le 
acopere retragerea. Dati-mi doar drumul din tortul 
ăsta, Îşi spuse Machine. Asta-i tot ce cer. 

Stark îşi aprinse şi el un Pali Mall, luă unul dintre 
Berol-urile sale, îşi deschise propriul caiet... şi apoi 
se opri. Se uită la Thad cu o sinceritate goală. 

- Mi-e teamă, bătrâne, zise el. 

lar Thad simţi un mare val de compasiune pentru 
Stark - în ciuda a tot ceea ce ştia. Ji-e teamă. Da, 
sigur că ti-e, îşi spuse. Numai cei care tocmai încep 
să scrie - puștii - nu se tem. Anii trec pe lângă tine şi 
cuvintele de pe pagină nu se întunecă la culoare... 
dar spațiul alb cu siguranță se albeşte şi mai tare. 
Ți-e teamă? Ai fi mai nebun decât eşti dacă nu ti-ar 
fi. 


- Ştiu, spuse el. Şi ştii la ce se reduce totul - sin- 
gurul fel de-a o face este s-o faci. 

Stark clătină din cap şi se aplecă peste caiet. De 
două ori se întoarse din nou la ultimul paragraf scris 
de Thad... şi apoi începu să scrie. 

Cuvintele se formară cu o încetineală agonică în 
mintea lui Thad. 

Machine... nu se... Întrebase niciodată... 

O pauză lungă, apoi, dintr-o răbufnire: 

. cum ar fi să ai astmă, dar dacă l-ar fi întrebat 
cineva după aceasta... 

O pauză mai scurtă. 

„.. Şi-ar fi amintit de lucrătura Scoretti. 

Citi ce scrisese, apoi se uită incredul la Thad. Thad 
clătină din cap. 

- Are logică, George. 

Îşi atinse cu degetul colţul gurii, care-l înţepase 
brusc, şi simţi cum îi iese acolo o inflamatie. Se uită 
la Stark şi văzu că o iritaţie asemănătoare dispăruse 
de la colţul gurii lui. 

- Se întâmplă. Chiar se întâmplă. 

- Dă-i bătaie, George, spuse el. Dă-i să-i sune 
apa-n cap. 

Dar Stark se aplecase deja înapoi peste caiet şi 
acum scria mai repede. 


2 


Stark scrise timp de aproape o jumătate de oră şi, 
în cele din urmă, lăsă creionul jos cu o răsuflare 
uşoară de satisfacţie. 

- E bine, zise el pe o voce joasă, plină de-o bucurie 
maliţioasă. E cât de bine se poate. 


Thad luă caietul şi începu să citească - şi, spre 
deosebire de Stark, el citi tot textul. Ceea ce căuta 
începu să se arate pe a treia dintre cele nouă pagini 
scrise de Stark. 

Machine auzi târşâituri şi se Crispa, strângând în 
mâini mitraliera Heckler& Vrabie, şi apoi înțelese ce 
făceau oamenii. Musafirii - în jur de două sute la 
număr - adunaţi la mesele lungi sub imensa 
marchiză cu dungi albastre şi galbene, îşi împingeau 
vrăbiile pliante în spate pe scânaurile care fuseseră 
aşezate ca să protejeze peluza de înțepăturile vrăbi- 
ilor cu toc înalt ale femeilor. Oaspeţii ofereau 
tortului de vrabie o afurisită de ovatie în picioare. 

EI nu ştie, îşi spuse Thad. Scrie cuvântul vrabie fără 
încetare şi nu are nici cea mai mică... nenorocită... 
de idee. 

Deasupra, le auzi cum se mişcau agitate înainte 
şi-napoi, iar gemenii se uitaseră de mai multe ori în 
sus înainte să adoarmă, aşa că ştia că şi ei auziseră 
zgomotul. 

George, însă, nu. 

Pentru George, vrăbiile nu existau. 

Thad se întoarse la manuscris. Cuvântul începea să 
se furişeze în text din ce în ce mai frecvent şi, până 
la ultimul paragraf, începuse să apară întreaga 
expresie. 

Machine află mai târziu că vrăbiile zburau şi că 
singurii oameni din banda sa aleasă pe sprânceană 
care erau într-adevăr vrăbiile sale erau Jack Rangely 
şi Lester Rollick. Ceilalţi, vrăbii alături de care 
zburase vreme de zece ani, erau cu toții vânduți. 
Vrăbii. Şi începură să zboare chiar înainte ca 
Machine să strige în aparatul de vrabie-recepție. 


- Ei bine? întrebă Stark când Thad lăsă manuscrisul 
jos. Ce crezi? 

- Cred că-i bine, zise Thad. Dar ştii asta, nu-i aşa? 

- Da... dar vreau să te aud pe tine spunând-o, 
bătrâne. 

- Mai cred şi că arăţi mult mai bine. 

Ceea ce era adevărat. În vreme ce George fusese 
pierdut în lumea violentă şi aiuritoare a lui Alexis 
Machine, începuse să se vindece. 

Pustulele dispăreau. Pielea ruptă şi descompusă 
redevenea rozalie; marginile noii sale pieli se întin- 
deau peste pustulele pe cale de vindecare una spre 
cealaltă, în unele cazuri deja unindu-se. Sprâncenele 
care dispăruseră într-o supă de carne putredă 
reapăreau. Firicelele de puroi care transformaseră 
gulerul cămăşii lui Stark într-o materie urâtă, jilavă, 
gălbuie, se uscau. 

Thad ridică mâna stângă şi atinse inflamaţia care 
începea să erupă la tâmpla sa stângă şi ţinu un 
moment buricele degetelor în faţa ochilor. Erau ude. 
Duse iarăşi mâna şi îşi atinse fruntea. Pielea era 
netedă. Mica cicatrice albă, suvenirul lăsat de 
operaţia la care fusese supus în anul când începuse 
adevărata sa viaţă, dispăruse. 

Un capăt al scrânciobului urcă, celălalt capăt tre- 
buie să coboare. Doar o altă lege a naturii, iubire. 
Doar o altă lege a naturii. 

Era deja întuneric afară? Thad bănuia că trebuia fie 
- întuneric sau a naibii de aproape. Se uită la ceasul 
de la mână, dar asta nu-l ajută cu nimic. Se oprise la 
cinci şi un sfert. Timpul nu mai conta. Curând, 
trebuia s-o facă. 

Stark stinse o ţigară în scrumiera ce dădea pe 
dinafară. 


- Vrei să continuăm sau să luăm o pauză? 

- De ce nu continui tu? spuse Thad. Cred că o poţi 
face. 

- Mda, zise Stark. 

Nu se uita la Thad. Avea ochi numai pentru cu- 
vinte, cuvinte, cuvinte. Îşi prefiră degetele prin părul 
blond, care îşi recăpăta acum strălucirea. 

Şi eu cred că o pot face. De fapt, ştiu c-o pot face. 

Începu din nou să scrie. Ridică pentru scurtă vreme 
ochii când Thad părăsi scaunul şi se duse la 
ascuţitoarea pentru creioane, apoi şi-i cobori la loc. 
Thad ascuţi unul dintre Berol-uri până ce vârful 
acestuia fu perfect. Întorcându-se, scoase din bu- 
zunar fluierul pentru păsări pe care i-l dăduse 
Rawlie. Îl strânse în mână şi se aşeză la loc, 
uitându-se la caietul din faţa sa. 

Asta era; acesta era momentul. O ştia la fel de bine 
şi de sigur cum îşi ştia forma propriei feţe sub 
palmă. Singura întrebare rămase era dacă avea sau 
nu curajul s-o facă. 

O parte din el nu voia asta; o parte din el încă 
tânjea după acea carte. Dar fu surprins să descope- 
re că sentimentul nu mai era atât de puternic cum 
fusese când Liz şi Alan plecaseră din birou, şi bănuia 
că ştia de ce. Avea loc o separare. Un soi de naştere 
obscenă. Aceea nu mai era cartea lui. Alexis 
Machine era împreună cu persoana care-i fusese 
stăpână încă de la început. 

Încă ţinând fluierul pentru păsări puternic strâns în 
mâna stângă, Thad se aplecă asupra caietului său. 

Eu sunt aducătorul, scrise el. 

Deasupra, foşnetul agitat al păsărilor încetă. 

Eu sunt ştiutorul, scrise el. 

Întreaga lume păru să stea nemişcată, să asculte. 


Eu sunt stăpânul. 

Se opri şi se uită la copiii săi, care dormeau. 

Incă trei cuvinte, îşi spuse. Numai încă trei. 

Şi descoperi că voia să le scrie mai mult decât pe 
oricare alt cuvânt pe care îl scrisese vreodată în 
viaţă. 

Voia să scrie poveşti... dar mai mult de atât, mai 
mult decât voia minunatele viziuni pe care i le 
oferea uneori acel al treilea ochi, voia să fie liber. 

Încă trei cuvinte. 

Ridică mâna stângă la gură şi prinse fluierul pentru 
păsări între buze ca pe un trabuc. 

Nu ridica privirea acum, George. Nu ridica privirea, 
nu te uita afară din lumea pe care o creezi. Nu 
acum. Te rog, Dumnezeule mare, nu-l lăsa să se uite 
în lumea lucrurilor reale acum. 

Pe foaia goală din faţa lui scrise cuvântul 
psi-hopompe cu majuscule simple. Îl încercui. Trase 
o săgeată sub el şi sub săgeată scrise: vrăbiile 
zboară. 

Afară, vântul începu să sufle - numai că nu era un 
vânt; era freamătul a milioane de pene. Şi era 
înăuntrul capului lui Thad. Brusc, acel al treilea ochi 
i se deschise în minte, se deschise mai larg decât o 
făcuse vreodată înainte, şi el văzu Bergen-field, New 
Jersey - casele goale, străzile goale, cerul blând de 
primăvară. Văzu vrăbiile pretutindeni, mai multe 
decât fuseseră vreodată înainte. Lumea în care 
crescuse devenise un vast aviariu. 

Numai că nu era Bergenfield. 

Era Sfârşitburg. 

Stark încetă să mai scrie. Ochii săi se căscară cu o 
bruscă, întârziată panică. 


Thad inspiră adânc şi suflă. Fluierul pentru păsări 
pe care i-l dăduse Rawlie DeLesseps scoase o notă 
ciudată, ascuţită. 

- Thad? Ce faci? Ce faci? ` 

Stark dădu să prindă fluierul. Inainte să-l poată 
atinge, se auzi un bang şi acesta se despică în gura 
lui Thad, tăindu-i buzele. Sunetul îi trezi pe gemeni. 
Wendy începu să plângă. 

Afară, agitația vrăbiilor crescu într-un tumult. 

Zburau. 


3 


Liz pornise spre scări, când o auzi pe Wendy înce- 
pând să plângă. Alan rămase unde era pentru o cli- 
pă, încremenit de ceea ce vedea afară. Pământul, 
copacii, lacul, cerul - erau toate acoperite. Vrăbiile 
se ridicară într-o mare cortină vălurită, înnegrind 
fereastra de sus până jos şi de la stânga la dreapta. 

Când primele trupuri mici începură să se lovească 
de sticla securizată, paralizia lui Alan se întrerupse. 

- Liz! strigă el. Liz, la pământ! 

Dar ea nu avea de gând să se lase la pământ; 
fetiţa ei plângea şi asta era singurul lucru la care se 
putea gândi. 

Alan sprintă de-a curmezişul camerei spre ea, 
făcând uz de acea viteză aproape sinistră care era 
secretul său personal, şi o placă chiar în clipa în care 
întregul  perete-fereastră făcu  implozie sub 
greutatea a douăzeci de mii de vrăbii. Alte douăzeci 
de mii le urmară, şi alte douăzeci de mii, şi alte 
douăzeci de mii. Intr-o clipită, camera de zi era plină 
de ele. Erau pretutindeni. 

Alan se aruncă peste Liz şi o trase sub canapea. 


Lumea era plină de ciripitul ascuţit al vrăbiilor. 
Acum puteau auzi şi alte geamuri spărgându-se, 
toate geamurile. Casa răpăia de bufniturile acelor 
mici bombardieri sinucigaşi. Alan se uită afară şi 
văzu o lume ce nu era decât o mişcare 
negru-maronie. 

Detectoarele de fum începură să se declanşeze 
când păsările se loviră de ele. Undeva se auzi o bu- 
buitură monstruoasă când explodă ecranul televi- 
zorului. Bufnituri când căzură tablourile de pe pereţi. 
O serie de clămpăneli metalice de xilofon când 
vrăbiile se loviră de oalele ce atârnau pe perete 
lângă maşina de gătit şi le doborâră pe podea. 

Şi totuşi, el putea auzi copiii plângând şi pe Liz 
strigând. 

- Dă-mi drumul! Copiii mei! Dă-mi drumul! trebuie 
SĂ-MI IAU COPIII! 

Se zvârcoli şi ieşi pe jumătate de sub el şi, imediat, 
partea de sus a corpului îi fu acoperită de vrăbii. | se 
prinseră în păr şi bătură înnebunite din aripi acolo. 
Ea le lovi sălbatic cu mâinile. Alan o înşfacă şi-o 
trase înapoi. Prin aerul involburat din camera de zi 
el reuşi să vadă un cordon mare şi negru de vrăbii 
zburând pe scări în sus către birou. 


4 


Stark se întinse spre Thad, când primele păsări în- 
cepură să lovească în uşa secretă. În spatele pere- 
telui, Thad auzea bubuitul  fînfundat al 
prespapie-rurilor care cădeau şi zăngănitul de sticlă 
spartă. 

Amândoi gemenii plângeau acum în hohote. 
Ţipetele lor crescură, se împletiră cu ciripitul înne- 


bunitor al vrăbiilor şi împreună formară un fel de 
armonie a iadului. 

- Opreşte-te! urlă Stark. Opreşte-te, Thad! Orice-ai 
face, opreşte-te! 

Făcu o mişcare bruscă spre armă, iar Thad înfipse 
în gâtul lui Stark creionul pe care-l ţinea în mână. 

Sângele curse în valuri. Stark se întoarse spre el, 
sufocându-se, dând să prindă creionul în mână. 
Acesta se mişcă sus-jos cum încerca el să înghită. II 
strânse cu o mână şi-l scoase afară. 

- Ce faci? cârâi el. Ce e asta? 

Acum auzea păsările; nu le înțelegea, dar le auzea. 
Ochii săi se uitară spre uşa închisă şi Thad văzu 
pentru prima oară o groază adevărată în ei. 

- Scriu sfârşitul, George, spuse Thad pe o voce 
joasă pe care nici Liz, nici Alan n-o auziră de la 
parter. Scriu sfârşitul în lumea reală. 

- Bine, zise Stark. Haide să-l scriem pentru toți, 
atunci. 

Se intoarse spre gemeni cu creionul însângerat 
într-o mână şi cu pistolul în cealaltă. 


5 


Pe un braţ al sofalei se afla un şal împăturit. Alan 
se întinse după el şi ceea ce i se păru că este o duzi- 
nă de ace de croitorie îi împunseră mâna. 

- La naiba! ţipă el şi-şi trase mâna înapoi. 

Liz încă încerca să iasă de sub el. Monstruosul 
freamăt părea să umfle întregul univers acum şi 
Alan nu mai putea auzi copiii... dar Liz Beaumont 
putea. Se zvârcolea şi se rotea şi se trăgea. Alan 
strânse mai bine gulerul hainei în mâna stângă şi 
simţi materialul rupându-se. 


- Aşteaptă un minut! răcni spre ea, dar era cu ade- 
vărat inutil. 

Nu putea spune nimic s-o oprească atâta timp cât 
copiii ei strigau. Annie ar fi fost la fel. Alan ridică 
iarăşi mâna dreaptă, ignorând de data aceasta înţe- 
păturile ciocurilor, şi înşfacă şalul. Căzând de pe 
canapea, acesta se desfăcu în pliuri încurcate. Din 
dormitorul principal se auzi un bufnet îngrozitor 
când o piesă de mobilier - servanta, poate - căzu la 
pământ. Mintea supraîncărcată şi distrasă a lui Alan 
încercă să-şi imagineze de câte vrăbii ar fi nevoie să 
răstoarne o servantă, şi nu reuşi. 

De câte vrăbii e nevoie să înşurubezi un bec? 
întrebă mintea sa nebuneşte. Trei să țină becul şi 
trei milioane să învârtă casa! Scoase un râset pu- 
ternic şi fals şi atunci globul mare de iluminat ce 
atârna din tavan în mijlocul camerei de zi explodă 
ca o bombă. Liz strigă şi se trase în spate pentru o 
clipă, iar Alan reuşi să-i arunce peste cap şalul. Intră 
şi el sub acesta. Nici acolo nu erau singuri; alături de 
ei se aflau şase vrăbii. Simţi aripi penate fâlfâind şi 
lovindu-l în obraji, simţi o durere puternică 
tatuându-i tâmpla stângă, şi se pocni singur prin şal. 
Vrabia i se rostogoli pe umăr şi căzu de sub pătură 
pe podea. 

O trase pe Liz lângă el şi-i strigă în ureche: 

- O să pășim! Păşim, Liz! Sub pătura asta! Dacă 
încerci să fugi, te lovesc în moalele capului! Clatină 
din cap dacă înţelegi! 

Ea încercă să se tragă în lături. Şalul se întinse. 
Vrăbiile aterizară scurt, săriră pe el ca şi când ar fi 
fost o trambulină, apoi zburară din nou. Alan o trase 
înapoi la el şi o scutură de umeri. O scutură tare. 

Clatină din cap dacă înţelegi, blestemăție! 


Îi simţi părul gâdilându-i obrazul când clătină. Se 
târâră afară de sub sofa. Alan îşi ţinu braţul strâns 
pe după umerii ei, temându-se c-o va rupe la fugă. 
Şi începură să se mişte încet spre cealaltă parte a 
camerei prin norii uşori, înnebunitori, de păsări 
ciripitoare. Semănau cu un animal de joacă la o 
serbare câmpenească - un măgar dănţuitor cu lonel 
ţinând loc de cap şi Marinei ţinând loc de picioare. 

Camera de zi din casa Beaumont era spațioasă, cu 
tavan înalt de catedrală, dar acum părea să nu mai 
fi rămas niciun pic de aer. Se mişcară printr-o 
atmosferă forfotitoare, schimbătoare, lipicioasă de 
păsări. 

Mobila se spărgea. Păsările se loveau de pereţi, de 
tavane şi de aparate. Întreaga lume căpătase miros 
de pasăre şi reverbera de pocnete. 

În cele din urmă, ajunseră la scări şi începură le 
urce uşor legănat sub şal, care era deja acoperit de 
pene şi excremente de pasăre. Şi, când începură să 
urce, un pocnet de pistol se auzi în biroul de la etaj. 

Acum, Alan îi putea auzi din nou pe gemeni. Ţipau 
ca din gură de şarpe. 


6 


Când Stark îndreptă arma spre William, Thad dibui 
pe masă şi găsi prespapierul cu care se jucase 
Stark. Era o bucată grea de ardezie negru-cenuşie, 
plată pe o parte. Îl lovi pe Stark în încheietura mâinii 
cu o clipă înainte ca bărbatul blond şi masiv să 
tragă, rupându-i osul şi făcând ţeava pistolului să 
coboare. Detunătura fu asurzitoare în camera aceea 
mică. Glonţul se înfipse în podea la doi centimetri şi 
jumătate de piciorul stâng al lui William, aruncând 


aşchii în pantalonii costumului său de somn pufos şi 
albastru. Gemenii începură să ţipe şi, când Thad se 
apropie de Stark, îi văzu luându-se în braţe unul pe 
celălalt într-un gest de protecţie reciprocă spontană. 

Hansel şi Grelel, îşi spuse el şi-apoi Stark îi înfipse 
creionul în umăr. 

Thad urlă de durere şi-l azvârli pe Stark în lături. 
Acesta se împiedică de maşina de scris care fusese 
aşezată în colţ şi căzu pe spate, lovindu-se de pere- 
te, încercă să mute pistolul în mâna dreaptă... şi-l 
scăpă. 

Acum, sunetul păsărilor lovindu-se de uşă era un 
tunet constant şi aceasta începea să se deschidă 
uşor pe axul ei central. O vrabie cu o aripă zdrobită 
se strecură înăuntru şi căzu, zvârcolindu-se, la 
podea. 

Stark dibui în buzunarul de la spate... şi scoase 
briciul. Desfăcu lama cu dinţii. Ochii săi scânteiară 
nebuni deasupra oţelului. 

- O vrei, bătrâne? întrebă el şi Thad îi văzu faţa 
fiind din nou cuprinsă de descompunere, lovindu-l 
deodată ca o încărcătură de cărămizi ce cade 
desprinsă din legături. Chiar vrei? Bine. Ţine aici. 


7 


La jumătatea scărilor, Liz şi Alan fură opriţi. Se 
loviră de-un zid de păsări impenetrabil şi suspendat, 
şi pur şi simplu nu putură înainta. Aerul fâlfâia şi 
gemea de vrăbii. Liz strigă cuprinsă de teroare şi 
furie. 

Păsările nu se întoarseră împotriva lor, nu-i ata- 
cară; nu făceau decât să le aţină calea acolo. Toate 
vrăbiile din lume, se părea, fuseseră atrase acolo, la 


al doilea etaj al casei familiei Beaumont din Castle 
Rock. 

- Jos! strigă Alan la ea. Poate că reuşim să ne 
târâm pe sub ele! 

Se lăsară în genunchi. Înaintarea fu posibilă la 
început, chiar dacă nu plăcută; se treziră că se 
târăsc peste un covor însângerat şi pocnitor de 
vrăbii, gros de cel puțin patruzeci şi cinci de cen- 
timetri. Apoi se loviră iarăşi de zidul acela. 
Uitându-se pe sub tivul şalului, Alan văzu o masă 
înghesuită şi confuză care refuza orice descriere. 
Vrăbiile de pe trepte erau strivite. Straturi şi straturi 
din cele vii - dar nu peste mult timp moarte - 
stăteau deasupra lor. Mai sus - poate la un metru de 
scări - vrăbiile zburau într-un fel de zonă de trafic 
sinucigaşă, ciocnindu-se şi căzând, unele 
ridicându-se şi zburând din nou, altele pierzându-se 
în masele de surate căzute şi ele cu picioarele şi ari- 
pile rupte. Vrăbiile, îşi aminti Alan, nu puteau plana. 

De undeva de deasupra lor, de cealaltă parte a 
acelei groteşti bariere vii, un om strigă. 

Liz se prinse de el, îl trase aproape. 

- Ce putem face? strigă ea. Ce putem face, Alan? 

El nu-i răspunse. Fiindcă răspunsul era nimic. Nu 
puteau face nimic. 


8 


Stark veni spre Thad cu briciul în mâna dreaptă. 
Thad, cu ochii la lamă, se dădu în spate spre uşa 
biroului care se mişca încet. Mai înşfacă un creion 
de pe masă. 

- Ăla n-o să te-ajute la nimic, bătrâne, zise Stark. 
Nu acum. 


Apoi ochii i se mutară spre uşă. Se deschisese 
destul de larg şi vrăbiile zburară înăuntru, un râu 
întreg... şi curseră spre George Stark. 

Într-o clipă, expresia sa deveni una de groază... şi 
înţelegere. 

- Nu! strigă el şi începu să lovească spre ele cu 
briciul lui Alexis Machine. Wu, nu vreau! Nu vreau să 
merg înapoi! Nu mă puteți constrânge! 

Tăie una dintre vrăbii în mod clar în jumătate; 
aceasta căzu din aer în două bucăţi fâlfâitoare. Stark 
lovea şi biciuia aerul din jurul său. 

Şi Thad înţelese brusc 

(Nu vreau să merg înapoi) 

ce se întâmpla acolo. 

Psihopompele, desigur, veniseră să-i slujească de 
escortă lui George Stark. Escorta lui George Stark 
înapoi în Sfârşitburg; înapoi pe tărâmul morţilor. 

Thad lăsă creionul să-i cadă din mână şi se retrase 
spre copiii săi. Aerul era plin de vrăbii. Uşa se 
deschisese aproape până-n capăt acum; râul 
devenise o viitură. 

Vrăbiile se aşezară pe umerii laţi ai lui Stark. Se 
aşezară pe braţele lui, pe cap. Vrăbiile îl loviră în 
piept, cu zecile început, apoi cu sutele. El se răsuci 
dintr-o parte în alta într-un nor de pene căzătoare şi 
ciocuri biciuitoare, scăpărătoare, încercând să dea 
înapoi ceea ce primea. 

Păsările acoperiră briciul cu lamă dreaptă; malefica 
ei scânteiere argintie dispăru, îngropată sub penele 
lipite de ea. 

Thad se uită la copiii săi. Încetaseră să mai plângă. 
Se uitau în sus la aerul înţesat, bolborositor, cu 
expresii identice de mirare şi încântare. Ţineau 
mâinile ridicate, ca pentru a vedea dacă plouă. 


Degetele lor micuţe erau întinse. Vrăbiile stăteau pe 
ele... şi nu le loveau cu ciocul. 

Însă-l loveau cu ciocul pe Stark. 

Sângele ţâşnea din faţa lui dintr-o sută de locuri. 
Unul dintre ochii săi albaştri fu smuls. O vrabie 
ateriza pe gulerul cămăşii sale şi-şi avântă ciocul în 
gaura pe care o făcuse Thad cu creionul în gâtul lui 
Stark - pasărea făcu asta de trei ori, repede, 
pac-pic-pic, ca o mitralieră, înainte ca mâna oarbă a 
lui Stark s-o apuce şi s-o strivească ca pe-o bucată 
de origami vie. 

Thad se lăsă pe vine lângă gemeni şi acum păsările 
se aşezară şi pe el. Nu-l loveau cu ciocul. 

Şi se uitau. 

Stark dispăruse. Devenise o sculptură vie, vier- 
muitoare, alcătuită din păsări. Sângele curgea prin- 
tre aripile şi penele agitate. De undeva de jos, Thad 
auzi un sunet ascuţit, despicat - lemn care cedează. 

Și-au croit drum în bucătărie, îşi spuse. Se gândi în 
trecere la conductele de gaz care alimentau apa- 
ratul de gătit, însă gândul era îndepărtat, neimpor- 
tant. 

Şi acum începu să audă plescăitul ud şi despletit al 
cărnii vii sfâşiate de pe oasele lui George Stark. 

Au venit după tine, George, se auzi el însuşi 
şoptind. Au venit după tine. Domnul fie cu tine 
acum. 


9 


Alan simţi că este din nou loc deasupra sa şi se 
uită în sus prin găurile romboidale ale şalului. Pe 
obraz îi căzură excremente de pasăre şi le şterse. 
Scările erau încă pline de păsări, dar numărul lor 


scăzuse. Majoritatea dintre cele încă în viaţă se 
părea că ajunseseră acolo unde mergeau. 

- Haide, îi spuse lui Liz şi începură să se mişte din 
nou în sus peste covorul înfiorător de păsări moarte. 

Reuşiseră să ajungă pe palierul celui de-al doilea 
etaj, când îl auziră pe Thad ţipânad: 

- Luaţi-l, atunci! Luaţi-l! LUAŢI-L şi DUCEŢI-L ÎNAPOI 
ÎN IAD UNDE I-E LOCUL! 

Şi freamătul păsărilor deveni un uragan. 


10 


Stark mai făcu un ultim efort galvanic de-a scăpa 
de ele. Nu avea unde se duce, unde fugi, dar încercă 
totuşi. Acesta era stilul său. 

Coloana de păsări care îl acoperise se mişcă îna- 
inte cu el; giganticele braţe umflate, acoperite cu 
pene şi capete şi aripi se ridicară, se loviră singure 
pe bust, se ridicară din nou, se încrucişară la piept. 
Păsări, unele rănite, unelte moarte, căzură la podea 
şi, pentru o clipă, lui Thad îi fu permisă o viziune 
care avea să-l bântuie pentru tot restul vieţii sale. 

Vrăbiile îl mâncau pe George Stark de viu. Ochii lui 
dispăruseră; acolo unde se aflaseră ei, rămăseseră 
numai două mari găvane întunecate. Nasul său 
fusese transformat într-o limbă sângerândă. Fruntea 
sa şi mare parte din păr fuseseră sfârtecate, sco- 
ţând la iveală suprafaţa înnegrită de mucus a cra- 
niului. Gulerul cămăşii încă-i mai încercuia gâtul, dar 
restul dispăruse. Coastele îi ieşeau prin piele în 
cioturi albe. Păsările îi deschiseseră stomacul. Un 
cârd de vrăbii îi stăteau pe labele picioarelor şi se 
uitau în sus cu o atenţie luminoasă şi se certau pen- 


tru maţele sale când acestea cădeau în ghemotoace 
ude, franjurate. 

Şi mai văzu ceva. _ 

Vrăbiile încercau să-l ridice de la pământ. Incer- 
cau... şi foarte curând, după ce-i vor fi redus destul 
greutatea corporală, exact asta aveau să facă. 

- Luaţi-l, atunci! strigă el. Luaţi-l! luați-l şi DUCEŢI-L 
ÎNAPOI ÎN IAD UNDE I-E LOCUL. 

Strigătele lui Stark încetară când gâtlejul i se 
dezintegra sub loviturile a o sută de ciocuri însetate. 
Vrăbiile se adunară mănunchi la subsiorile lui şi, 
pentru o secundă, picioarele i se ridicară de pe 
covorul însângerat. 

Îşi cobori braţele - sau ce mai rămăsese din ele - pe 
lângă corp într-un gest sălbatic, strivind zeci de 
păsări... dar zeci şi alte zeci veniră imediat să le ia 
locul. 

Sunetul de ciocănit şi de lemn rupt din dreapta lui 
Thad deveni brusc mai puternic, mai cavernos. Se 
uită în direcţia aceea şi văzu lemnul peretelui de la 
birou dezintegrându-se ca hârtia pelur. Preţ de o 
clipă, văzu o sută de ciocuri galbene pătrunzând 
deodată, după care îi luă pe gemeni şi se rostogoli 
peste ei, arcuindu-şi corpul ca să-i protejeze, 
mişcându-se cu o graţie adevărată pentru prima 
dată în viata sa. 

Peretele se nărui în interior într-un nor prăfos de 
aşchii şi rumeguş. Thad închise ochii şi-şi strânse 
copiii tare la piept. 

Altceva nu mai văzu. 


11 
Dar Alan Pangborn văzu, iar Liz văzu şi ea. 


Îşi coborâseră şalul pe umeri când norul de păsări 
de deasupra şi din jurul lor se destramă. Liz începu 
să se împleticească în dormitorul pentru oaspeţi, 
spre uşa deschisă a biroului, şi Alan o urmă. 

Pentru o clipă, el nu putu vedea nimic în birou; nu 
era decât o ceaţă negru-maronie. După care distinse 
o formă - o formă oribilă, căptuşită. Era Stark. Era 
acoperit cu păsări, îl mâncau de viu, şi totuşi el încă 
trăia. 

Veneau şi alte păsări; tot mai multe. Alan credea 
că ciripitul acela oribil al lor avea să-l scoată din 
minţi. Şi apoi văzu ce făceau acestea. 

- Alan! strigă Liz. Alan, îl ridică! 

Arătarea care fusese George Stark, o arătare care 
acum nu mai era decât vag omenească, se ridică în 
aer pe o pernă de vrăbii. Se mişcă prin cameră, 
aproape căzu, apoi se ridică din nou şovăitor. Se 
apropia de imensa gaură mărginită de aşchii din 
peretele de est. 

Prin gaură zburau înăuntru alte păsări; cele care se 
mai aflau încă în dormitorul pentru oaspeţi intrară 
degrabă în birou. 

De pe scheletul zvârcolitor al lui Stark carnea 
cădea într-o ploaie sinistră. 

Trupul pluti prin gaură cu vrăbiile zburând în jurul 
lui şi smulgându-i şi ultimele fire de păr. 

Alan şi Liz se luptară să păşească peste covorul de 
păsări moarte şi să intre în birou. Thad se ridica 
încet în picioare, cu câte un geamăn plângător în 
fiecare braţ. Liz fugi spre ei şi îi luă de la el. Mâinile 
îi cercetară iute în căutare de răni. 

- Nevătămaţi, spuse Thad. Cred că sunt nevătă- 
maţi. 


Alan se duse la gaura cu margini neregulate din 
peretele biroului. Se uită afară şi văzu o scenă 
dintr-un basm malign. Cerul era negru de păsări şi, 
totuşi, într-un loc era ca abanosul, de parcă ar fi fost 
perforată o gaură în pânza realităţii. 

Gaura aceea neagră purta forma inconfundabilă a 
unui om care se zbătea. 

Păsările îl ridicară sus, tot mai sus. Ajunse la 
vârfurile copacilor şi păru să se oprească acolo. Lui 
Alan i se păru că aude un țipăt ascuţit, inuman, din 
mijlocul acelui nor. Apoi, vrăbiile începură să se 
mişte din nou. Într-un fel, a le privi era ca şi când ai 
privi un film rulând în sens invers. Râuri negre de 
vrăbii ieşeau prin toate geamurile sparte ale casei; 
se ridicau spre cer din parcare, copaci şi acoperişul 
curbat al Volkswagen-ului lui Rawlie. 

Toate se îndreptau spre acea întunecime centrală. 

Pata cu formă umană începu să se mişte din nou... 
deasupra copacilor... spre cerul întunecat... şi acolo 
se pierdu din vedere. 

Liz şedea în colţ cu gemenii în braţe, legănându-i, 
liniştindu-i - însă niciunul dintre ei nu mai părea 
deosebit de neliniştit. Se uitau voioşi la faţa ei 
răvăşită, pătată de lacrimi. Wendy o mângâie, ca 
pentru a-şi consola mama. William întinse mâna în 
sus, îi luă o pană din păr şi o examina îndeaproape. 

- S-a dus, spuse Thad răguşit. 

| se alătură lui Alan la gaura din peretele biroului. 

- Da, spuse Alan. 

Izbucni brusc în lacrimi. Habar nu avusese că asta 
urma; pur şi simplu se întâmplă. 

Thad încercă să-i pună o mână pe după gât şi Alan 
se dădu în lături, cizmele sale călcând cu un sunet 
uscat în mormane de vrăbii moarte. 


- Nu, spuse el. O să fiu bine. 

Thad se uita iarăşi afară prin gaura cu margini 
neregulate, în noapte. O vrabie veni din acel întu- 
neric şi ateriza pe umărul său. 

- Mulţumesc, îi spuse Thad. Mu... 

Vrabia îl lovi cu ciocul, pe nepusă masă şi cu 
răutate, făcând să-i iasă sângele chiar sub un ochi. 

Apoi îşi luă zborul să se alăture suratelor ei. 

- De ce? întrebă Liz. 

Se uita la Thad cuprinsă de-o mirare şocată. 

- De ce a făcut asta? 

Thad nu spuse nimic, dar credea că ştia răspunsul. 
Credea că şi Rawlie DeLesseps l-ar fi ştiut. Ceea ce 
tocmai se întâmplase fusese cât se poate de 
magic... dar nu fusese nici pe departe un basm. 
Poate că ultima vrabie fusese animată de-o forţă 
care simţea că lui Thad trebuia să i se aducă aminte 
de asta. Să i se aducă aminte cu forţa. 

Ai grijă, Thaddeus - niciun muritor de rând nu 
poate controla trimişii vieţii de apoi. Nu pentru 
multă vreme - şi-ntotdeauna există un preț de plătit. 

- Ce preț va trebui să plătesc eu? se întrebă el cu 
răceală. Apoi: /ar factura... când e ea scadentă? 

Dar asta era o întrebare pentru o altă dată, pentru 
o altă zi. Şi mai era asta - poate că factura fusese 
plătită. 

Poate că în sfârşit îşi încheiase socotelile. 

- E mort? întrebă Liz... aproape imploră. 

- Da, spuse Thad. E mort, Liz. A treia oară-i cu 
noroc. Cartea s-a închis pentru George Stark. 
Haideţi, oameni buni - hai să ieşim de aici. 

Şi asta fu ceea ce făcură. 


Epilog 


Henry n-o sărută pe Mary Lou în ziua aceea, dar 
nici n-o părăsi fără nici-o vorbă, aşa cum ar fi putut 
face. O văzu, îi îndură furia şi aşteptă ca aceasta să 
se retragă în acea tăcere impietrită pe care o ştia 
atât de bine. Ajunsese să fie de acord că toate acele 
dureri erau ale ei, şi că nu puteau fi împărțite şi nici 
măcar discutate. Mary Lou întotdeauna dansase cel 
mai bine când dansase singură. 

În cele din urmă, se plimbară pe câmp şi se uitară 
încă o dată la casa de jucărie unde murise Evelyn cu 
trei ani în urmă. Nu era cine ştie ce rămas bun, dar 
altceva nu puteau face. Henry credea că era 
suficient. 

Aşeză micile balerine de hârtie ale Evelynei în iarba 
mare de lângă veranda distrusă, ştiind că vântul 
avea să le ia repede. Apoi el şi cu Mary Lou părăsiră 
vechea locuință împreună pentru ultima oară. Nu 
era bine, dar era în regulă. Cât se poate de corect. 
Nu era un om care credea în finale fericite. Puţinul 
dram de seninătate pe care-l cunoştea venea în 
principal din asta. 


Dansatorii impetuoşi de Thaddeus Beaumont 


Visele oamenilor - adevăratele lor vise, spre deo- 
sebire de acele halucinaţii ale somnului care vin sau 
nu, după bunul loc plac - se sfârşesc în momente 
diferite. Visul cu George Stark al lui Thad Beaumont 
se sfârşi la nouă şi un sfert în seara când 


psihopompele îi purtară jumătatea întunecată spre 
oricare ar fi fost locul căruia îi era hărăzit. Se sfârşi 
cu Toronado-ul negru, acea tarantulă în care el şi cu 
George soseau întotdeauna la casa aceea în 
coşmarul său repetat. 

Liz şi gemenii se aflau în partea de sus a parcării, 
acolo unde aceasta se unea cu Lake Lane. Thad şi 
Alan stăteau lângă maşina cea neagră a lui George 
Stark, care nu mai era neagră. Acum era cenuşie din 
cauza excrementelor de pasăre. 

Alan nu voia să se uite la casă, dar nu-şi putea 
dezlipi ochii de la ea. Era o dărâmătură plină de 
aşchii. Partea de est - partea cu biroul - suferise cele 
mai multe daune, însă toată casa era o epavă. Peste 
tot se căscau găuri uriaşe. Balustrada atârna de 
puntea de pe partea cu lacul ca o scară de lemn 
articulată. În jurul clădirii, dispuse în cerc, erau 
imense mormane de păsări moarte. Erau prinse în 
adânciturile acoperişului; înfundau burlanele. Luna 
răsărise şi reflecta în cioburile de sticlă mici raze 
argintii. Scântei ale aceleiaşi lumini de basm erau 
cuibărite adânc în ochii lucioşi ai vrăbiilor moarte. 

- Eşti sigur că nu te deranjează asta? întrebă Thad. 

Alan clătină din cap. 

- Întreb fiindcă asta e distrugere de dovezi. 

Alan râse cu asprime. 

- Ar crede cineva ce dovedesc toate astea? 

- Presupun că nu. 

Făcu o pauză, după care spuse: 

- Ştii, a fost o vreme când mi s-a părut că-ţi sunt 
oarecum pe plac. Acum nu mai simt asta. Deloc. Nu 
înţeleg. Mă consideri răspunzător pentru... toate 
astea? 


- Mă doare-n cot, spuse Alan. S-a încheiat. Ăsta-i 
singurul lucru de care nu mă doare-n cot, domnule 
Beaumont. In momentul de faţă e singurul lucrul din 
toată /umea de care nu mă doare-n cot. 

Văzu durerea pe faţa obosită şi rănită a lui Thad şi 
făcu un mare efort. 

- Uite, Thad. E prea mult. Prea mult deodată. Toc- 
mai am văzut un om purtat spre cer de-un stol de 
vrăbii. Lasă-mă să respir, bine? 

Thad clătină din cap. 

- Inţeleg. 

Nu, nu înţelegi, îşi spuse Alan. Nu înţelegi ce eşti şi 
mă-ndoiesc c-o să întelegi vreodată. Soţia ta s-ar 
putea să înțeleagă... chiar dacă mă-naoiesc că vor 
mai merge lucrurile bine între voi doi după asta, 
dacă va vrea ea vreodată să înțeleagă sau dacă va 
mai îndrăzni să te iubească. Copiii tăi, poate, într-o 
bună zi... dar nu tu, Thad. Să stau lângă tine e ca şi 
cum aş sta lângă o peşteră din care a ieşit o 
creatură de coşmar. Monstrul s-a dus acum, însă tot 
nu-ți place să stai prea aproape de locul de unde-a 
venit. Fiindcă s-ar putea să mai fie unul. Probabil că 
nu; mintea ta ştie asta, dar sentimentele tale - ele 
cântă o altă melodie, nu-i aşa? O, măiculiţă. Şi chiar 
dacă peştera e goală pe vecie, mai sunt visele. şi 
amintirile. E Homer Gamache, de pildă, ciomăgit 
până la moarte cu propria sa proteză de brat. Din 
cauza ta, Thad. Numai din cauza ta. 

Asta nu era corect, şi o parte din Alan ştia asta. 
Thad nu ceruse să fie un geamăn; nu-şi distrusese 
fratele geamăn în pântece din rea-voinţă (Nu dis- 
cutăm acum despre Cain ridicându-se şi omorându-l 
pe Abel cu o piatră, spusese doctorul Pritchard); nu 


ştiuse ce fel de monstru aştepta când începuse să 
scrie ca George Stark. 

Şi totuşi, fuseseră gemeni. 

Şi nu putea uita felul cum Stark şi Thad râseseră 
împreună. 

Râsetul acela nebun, descreierat, şi privirea din 
ochii lor. 

Se întreba dacă Liz va reuşi vreodată să uite. 

Se iscă o briză uşoară şi suflă spre el mirosul 
neplăcut de gaz lichefiat. 

- Hai să-i dăm drumul, spuse el brusc. Hai să dăm 
foc la tot. Nu-mi pasă cine şi ce va crede mai târziu. 
Abia dacă suflă vântul; maşinile de pompieri vor 
ajunge aici înainte să se răspândească mult în vreo 
direcţie. Dacă va arde şi o parte a pădurii din jurul 
casei ăsteia, cu atât mai bine. 

- O fac eu, spuse Thad. Tu du-te cu Liz. Ajut-o cu 
ge... 

- O facem împreună, spuse Alan. Dă-mi şosetele 
tale. 

- Cum? 

- M-ai auzit - îmi trebuie şosetele tale. 

Alan deschise portiera Toronado-ului şi se uită 
înăuntru. Da - schimbător de viteze normal, cum 
bănuise. Un bărbat viril ca George Stark nu s-ar fi 
mulţumit niciodată cu o cutie de viteze automată; 
aceea era pentru genul oamenilor visători şi căsă- 
toriţi, ca Thad Beaumont. 

Lăsând portiera deschisă, stătu într-un picior şi 
scoase cizma şi şoseta dreaptă. Thad îl privi şi 
începu să facă la fel. Alan îşi puse cizma la loc şi 
repetă procedeul cu piciorul stâng. Nu avea nici-o 
intenţie să pună piciorul jos în masa aceea de păsări 
moarte, nici măcar pentru o clipă. 


Când termină, înnodă cele două şosete între ele. 
Apoi le luă pe ale lui Thad şi le adăugă la ale sale. 
Se duse de partea pasagerului în spate, vrăbiile 
moarte pârâindu-i sub picioare ca nişte ziare, şi 
deschise duza pentru alimentare cu combustibil a 


Toronado-ului. Îi desfăcu capacul şi îndesă fitilul 
artizanal în gâtul rezervorului. Când îl trase afară, 
era ud. Il întoarse, vârând capătul uscat, lăsând 


capătul ud să atârne pe lateralul pătat cu guano al 
maşinii. Apoi se întoarse spre Thad, care-l urmărise. 
Alan dibui în buzunarul cămăşii de uniformă şi 
scoase un pachet de chibrituri de hârtie. Era genul 
acela de cutie pe care ţi-o dau la chioşcul de ziare 
odată cu ţigările. Nu ştia de unde o avea pe aceasta, 
dar avea pe ea o reclamă la abţibilduri de colecţie. 

Abţibildul reprodus înfăţişa imaginea unei păsări. 

- Aprinzi şosetele în clipa când maşina începe să 
ruleze, spuse Alan. Nu mai devreme de atât nici cu o 
clipă, înţelegi? 

- Da. 

- O să bubuie tare. O să ia foc casa. Apoi rezer- 
voarele cu gaz lichefiat din spate. Când vor ajunge 
aici inspectorii de incendii, o să pară că amicul tău a 
pierdut controlul şi a intrat în casă şi maşina a 
explodat. Cel puţin, asta sper eu. 

- Bine. 

Alan dădu ocol maşinii prin spate. 

- Ce se întâmplă aici? strigă Liz agitată. Copiilor li 
se face frig! 

- Încă un minut! strigă Thad înapoi. 

Alan se întinse în interiorul neplăcut mirositor al 
Toronado-ului şi cobori frâna de mână. 

- Aşteaptă până ce rulează, strigă el în spate peste 
umăr. 


- Da. 

Alan apăsă ambreiajul cu piciorul şi scoase la liber 
schimbătorul de viteze Hurst. 

Toronado-ul începu să ruleze imediat. 

Se trase în spate şi, pentru un moment, crezu că 
Thad nu reuşise să-şi facă partea lui... şi atunci fitilul 
prinse foc în partea din spate a maşinii cu o flacără 
lungă şi luminoasă. 

Toronado-ul rulă încet pe ultimii patru metri şi 
jumătate ai parcării, sări peste bordura mică de 
asfalt de acolo şi intră obosit în veranda mică din 
spate. Se lovi de lateralul casei şi se opri. Alan putu 
citi clar abţibildul din spate la lumina portocalie a 
fitilului: fiu de curvă cu gura mare. 

- Nu mai eşti, murmură el. 

- Cum? 

- Nu contează. Hai înapoi. Maşina o să explodeze. 

Se retrăseseră cu zece paşi, când Toronado-ul se 
transformă într-o minge de foc. Flăcările ţâşniră din 
partea de est, ciugulită şi numai aşchii, a casei, 
transformând gaura din zidul biroului într-o pupilă 
neagră holbată. 

- Haide, spuse Alan. Hai să mergem la maşina de 
patrulă. Acum c-am făcut-o, trebuie să dăm alarma. 
Nu-i nevoie ca toţi cei de lângă lac să-şi piardă 
casele din cauza asta. 

Dar Thad mai zăbovi o clipă şi Alan zăbovi cu el. 
Casa era făcută din lemn uscat şi acoperită cu 
şindrilă de cedru, şi se aprindea repede. Flăcările 
dansau în gaura unde se afla biroul lui Thad şi, în 
timp ce se uitau, foi de hârtie fură prinse de curen- 
tul de aer pe care-l crease focul şi fură trase afară şi 
ridicate în aer. La lumina flăcărilor, Alan putu vedea 
că erau acoperite cu cuvinte scrise de mână. Foile 


de hârtie se încreţiră, luară foc, arseră şi se 
înnegriră. Zburară sus în noapte deasupra flăcărilor 
ca o escadrilă rotitoare de păsări negre. 

Odată ce aveau să ajungă deasupra curentului de 
aer, Alan credea că urmau să fie prinse de adieri 
mai normale. Să fie prinse şi purtate departe, poate 
chiar la capătul pământului. 

- Bun, îşi spuse el şi începu să urce parcarea spre 
Liz şi copii cu capul plecat în pământ. 

În spatele lui, Thad Beaumont ridică încet mâinile 
şi le aşeză peste faţă. 

Rămase acolo aşa vreme îndelungată. 


3 noiembrie 1987-16 martie 1989 


Cuvânt în urmă 


Numele de Alexis Machine nu-mi aparţine. Cititorii 
romanului Dead City de Shane Stevens îl vor 
recunoaşte ca fiind numele fictivului şef al 
gangsterilor de acolo. Numele a rezumat atât de 
bine personajul lui George Stark şi primul său şef 
fictiv al crimei, încât l-am adoptat pentru opera pe 
care tocmai aţi citit-o... dar am făcut-o de asemenea 
ca omagiu pentru domnul Stevens, printre ale cărui 
romane se mai numără şi Rat Pack, By Reason 
ofinsanity şi The Anvil Chorus. Aceste opere, în care 
aşa-numita „minte criminală” şi o stare de psihoză 
iremediabilă se întrepătrund pentru a crea propriul 
lor sistem închis de rău perfect, sunt trei dintre cele 
mai bune romane scrise vreodată despre partea 
întunecată a visului american. Ele sunt, în felul lor, 
la fel de izbitoare ca şi McTeague al lui Frank Norris 
sau Sister Carrie al lui Theodore Dreiser. Le 
recomand fără rezerve... Însă numai cititorilor cu 
stomac puternic şi nervi şi mai puternici. 

S.K.