Stephen King — La miezul noptii 1

kern eread iata) 


Stephen King 


La miezul nopţii 
1 


Langolierii 
Fereastra secretă 


Traducere din limba engleză de 
Constantin Dumitru-Palcus 


TREI 


Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. 
ZAMFIRESCU 

Coperta colecției şi ilustrația: FABER 
STUDIO (Silvia Olteanu şi Dinu Dumbrăvician) 

Redactor: DANIELA ŞTEFANESCU 

Tehnoredactarea computerizată: 
CRISTIAN CLAUDIU COBAN 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a 
României KING, STEPHEN 

La miezul nopţii / Stephen King; trad.: 


Constantin  Dumitru-Palcus. - Bucureşti: 
Editura Trei, 2006 - 2 voi. 

ISBN 973-707-064-X 

Voi. 1: Langolierii; Fereastra interzisă. - 
2006. - ISBN 973-707-063-1 

I. Dumitru-Palcus, Constantin (trad.) 

Această carte a fost tradusă după 
Stephen King, Four Past Midnight, Signet, 
New York, 2004 

Copyright © Stephen King, 1990 

© Editura Trei, 2006 

C. P. 27-0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 
021 300 60 90 e-mail: office Qedituratrei.ro 
www.edituratrei.ro 

ISBN: 973-707-063-1 


În deşert 

Am văzut o creatură, goală, ca o fiară, 
Care, ghemuită la pământ, 

Îsi ţinea inima în mâini, 

Și mânca din ea. 


Am spus: „E bună, prietene?” 

„E amară — amară”, mi-a răspuns; 
„Dar îmi place Pentru că e amară, 
Și pentru că e inima mea.” 


Stephen Crane 


O să te sărut, fetițo, şi-o să te ţin în 
brațe, 
O să-ți fac toate lucrurile pe care ţi le- 


am ZIS, 
La miezul nopții. 
Wilson Pickett 


Fix la miezul nopţii 


NOTĂ INTRODUCTIVĂ 


Ei, ia te uită... suntem cu toţii aici. Am 
reuşit să revenim. Sper să fiţi măcar pe 
jumătate la fel de bucuroşi ca şi mine că ne 
aflăm aici. Şi doar ce-am spus asta şi mi-am 
amintit de o poveste şi, dat fiind că eu 
trăiesc din povestit (şi astfel reuşesc să-mi 
păstrez sănătatea mintală), iată despre ce e 
vorba. 

Pe la începutul acestui an — scriu 
aceste rânduri spre sfârşitul lui iulie 1989 — 
stăteam tolănit în fotoliu şi urmăream la 
televizor meciul dintre Boston Red Sox şi 
Milwaukee Brewers. Robin Yount, de la 
Brewers, tocmai îşi ocupa poziţia în colţul 
terenului când unul dintre comentatori a 
început să se minuneze că Yount nu trecuse 
cu mult de treizeci de ani. „Uneori mi se pare 
că Robin l-a ajutat pe Abner Doubleday! să 
traseze primele linii de demarcaţie pentru 


1 Abner Doubleday (1819-1893), militar 
american şi, după toate probabilitățile, 
inventatorul jocului de base-ball. (N. t.) 


terenul de base-ball”, a spus Ned Martin 
când Yount a păşit în boxă pentru 
confruntarea cu Roger Clemens. 

— Da, a admis Joe Castiglione. A venit 
la Brewers chiar de pe băncile liceului, cred 
— joacă pentru ei încă din 1974. 

M-am ridicat atât de repede încât n-a 
lipsit mult să răstorn peste mine conţinutul 
unei cutii de Pepsi-Cola. 

„la stai puţin! îmi ziceam eu. la stai, 
nene, puţin. Prima carte am publicat-o în 
1974! Păi n-a trecut chiar aşa mult timp de- 
atunci! Ce-i cu prostiile astea despre ajutorul 
dat lui Abner Doubleday la trasarea liniilor de 
demarcaţie?” 

Pe urmă mi-am dat seama că 
perceperea trecerii timpului — un subiect 
recurent în povestirile care urmează — este o 
treabă cât se poate de personală. Este 
adevărat că de la publicarea romanului 
Carrie în primăvara anului 1974 (de fapt, a 
fost publicat cu doar două zile înainte de 
începerea sezonului de base-ball, iar un 
adolescent pe care-l chema Robin Yount a 
jucat atunci primul său meci pentru 
Milwaukee Brewers) nu mi se pare, în mod 
subiectiv, că ar fi trecut cine ştie ce timp — 
doar o privire aruncată peste umăr, de fapt 
—, dar există şi alte metode de a măsura 
trecerea timpului, iar unele dintre ele 
sugerează că, într-adevăr, cincisprezece ani 
pot să însemne o perioadă îndelungată. 


În 1974, preşedinte era Gerald Ford, iar 
Şahul încă se mai afla la conducerea Iranului. 
John Lennon trăia, la fel şi Elvis Presley. 
Donny Osmond cânta alături de fraţii şi 
surorile sale cu vocea lui piţigăiată. 
Videocasetofoanele pentru uz casnic 
fuseseră inventate, dar nu puteau fi 
cumpărate decât din anumite centre 
comerciale în care era testată piața. 
Cunoscătorii preziceau că atunci când vor 
deveni accesibile ca preț, aparatele create 
pentru formatul Beta al celor de la Sony vor 
îngropa formatul rival, VHS. Ideea că în 
curând oamenii ar putea închiria filmele 
artistice aşa cum cândva îÎmprumutau 
romanele populare de la biblioteci încă nu 
apăruse la orizont. Prețul benzinei urcase la 
cote de neimaginat: patruzeci şi opt de cenți 
galonul la benzina „regular” şi cincizeci şi 
cinci de cenți la benzina fără plumb. 

Primele fire albe încă nu-şi făcuseră 
apariţia în părul de pe capul meu sau în 
barba mea. Fiica mea, acum în anul doi de 
colegiu, avea patru ani. Băiatul cel mare, 
care acum m-a depăşit în înălţime, cântă la 
muzicuţă într-o trupă de blues şi-şi poartă 
pletele lungi până la umăr şi buclate în stilul 
rockerului Sammy Hagar, tocmai fusese 
promovat de la scutece la oliţă. lar băiatul 
cel mic, care acum joacă într-o echipă de 
base-ball din campionatul Little League, mai 
avea trei ani până să se nască. 


Timpul are această nostimă calitate 
numită plasticitate şi nimic nu se pierde, 
totul se transformă. Când te urci în autobuz, 
te gândeşti că n-o să te ducă prea departe — 
în cealaltă parte a oraşului, nu mai mult — şi, 
dintr-o dată, fir-ar să fie! Te pomeneşti în 
cealaltă parte a continentului. Metafora vi se 
pare uşor cam naivă? Şi mie mi se pare, dar 
partea frumoasă e că n-are importanţă. 
Caracterul enigmatic fundamental al timpului 
e atât de perfect încât chiar şi nişte 
observaţii puerile precum cea pe care tocmai 
am făcut-o păstrează o rezonanţă stranie, 


prelungă. 
Un singur lucru nu s-a schimbat în toţi 
aceşti ani — motivul principal, presupun, 


pentru care uneori mi se pare (şi, probabil, şi 
lui Robin Yount) că timpul n-a trecut deloc. 
Fac în continuare acelaşi lucru: scriu poveşti. 
Şi mai am încă multe lucruri de aflat; şi e în 
continuare iubesc soţia şi-mi iubesc copiii, 
dar rămâne plăcerea de a găsi aceste 
ciudate drumuri lăturalnice, de a merge de-a 
lungul lor, ca să văd cine locuieşte acolo, să 
văd ce fac şi cui fac ceea ce fac şi poate 
chiar de ce. Încă iubesc caracterul bizar al 
acestei întreprinderi, precum şi acele 
momente splendide când imaginile devin 
clare şi evenimentele încep să alcătuiască o 
structură. Poveştile au întotdeauna o 
„coadă”. Fiara e iute şi uneori nu izbutesc s-o 
prind cum trebuie, dar când în sfârşit reuşesc 


s-o apuc, o ţin strâns... şi mă simt 
nemaipomenit. 

La data când această carte va fi 
publicată, în 1990, voi fi împlinit şaisprezece 
ani în arta ficţiunii. Pe la jumătatea acestui 
interval, la multă vreme după ce devenisem, 
printr-un proces pe care încă nu l-am înţeles 
pe deplin, gogoriţa literară americană, am 
publicat o carte intitulată Different Seasons:?. 
Era o colecţie de patru nuvele nepublicate 
anterior, trei dintre ele neavând subiect 
horror. Cred că editorul a acceptat cartea 
aceea cu bună-credinţă, dar, am impresia, şi 
cu o oarecare rezervă. Ştiu că şi eu am simţit 
cam aşa. După cum s-a dovedit, nici unul 
dintre noi nu ar fi trebuit să-şi facă griji. Se 
întâmplă uneori ca un scriitor să publice o 
carte care să fie pur şi simplu norocoasă, iar 
Different Seasons a fost astfel pentru mine. 

Una dintre povestiri, „The Body”, a 
devenit filmul Stand By Me, care s-a bucurat 
de succes... fiind primul film realizat după o 
carte de-a mea care a avut într-adevăr 
succes, după Carrie (un film lansat pe piaţă 
demult, pe vremea când Abner Doubleday şi 
ştiţi-voi-cine trasau liniile alea de 
demarcaţie). Rob Reiner, realizatorul filmului 
Stand By Me, e unul dintre cei mai curajoşi şi 
mai inteligenţi cineaşti din câţi am cunoscut 


2 Carte în curs de apariţie la Editura 
Trei (N. ed.) 


şi sunt mândru de asocierea cu el. De 
asemenea, mă amuză să constat că numele 
pe care domnul Reiner l-a dat companiei 
înfiinţate ca urmare a succesului înregistrat 
de Stand By Me este Castle Rock 
Productions... un nume cu care mulţi dintre 
cititorii mei mai vechi sunt desigur 
familiarizați. 

In general, şi criticilor le-a plăcut cartea 
Different Seasons. Aproape toţi aveau să 
desființeze o anumită nuvelă, dar întrucât 
fiecare dintre ei a ales câte o povestire 
diferită pentru această operaţiune, am simţit 
că pot liniştit să nu-l iau în seamă pe nici 
unul... ceea ce am şi făcut. Însă un astfel de 
comportament nu e întotdeauna posibil; când 
aproape toate recenziile romanului Christine 
au sugerat că a fost o carte îngrozitoare, am 
ajuns, fără entuziasm, la concluzia că, 
probabil, nu sunt un scriitor aşa de bun 
precum sperasem (ceea ce totuşi nu m-a 
împiedicat să-mi încasez cecurile pentru 
drepturile de autor). Cunosc scriitori care 
susţin că nu citesc recenziile propriilor cărţi 
sau că nu sunt afectaţi de cele defavorabile 
atunci când le citesc, şi chiar îi cred pe doi 
dintre aceştia. Eu fac parte din cealaltă 
categorie — sunt obsedat de posibilitatea 
unor recenzii potrivnice şi, atunci când apar, 
mă pun pe gânduri. Dar nu reuşesc să mă 
deprime pentru multă vreme. E de ajuns să 
omor câţiva copii şi câteva doamne în vârstă 


şi apoi mă ridic din nou drept ca lumânarea. 

Cel mai important, cititorilor le-a plăcut 
Different Seasons. Nu-mi amintesc nici un 
singur corespondent din acele zile care să 
mă fi mustrat că am scris ceva care nu era 
horror. De fapt, majoritatea cititorilor a ţinut 
să-mi spună că una dintre povestiri le-a 
stârnit emoţiile într-un anume fel, i-a făcut să 
gândească, i-a făcut să simtă, iar acele 
scrisori sunt adevărata răsplată pentru zilele 
(deloc puţine) când cuvintele vin în minte cu 
greutate, iar inspiraţia pare subţire sau chiar 
inexistentă. Dumnezeu să-l binecuvânteze şi 
să-l aibă în grijă pe Cititorul Fidel. Căci gura 
poate să rostească vorbe, dar fără o ureche 
înţelegătoare care s-o asculte, nu există 
poveste. 

1982 a fost anul în care Milwaukee 
Brewers au câştigat singurul lor campionat în 
American League, conduşi de — da, aţi ghicit 
— Robin Yount. În anul acela, Yount a obţinut 
un punctaj de. 331, a realizat douăzeci şi 
nouă de alergări complete în jurul terenului şi 
a fost desemnat Cel mai valoros jucător din 
American League. 

A fost un an bun pentru noi, ăştia mai 
trecuţi de prima tinereţe. 

Different Seasons nu a fost o carte 
plănuită; pur şi simplu s-a întâmplat. Cele 
patru povestiri care o compun au fost scrise 
la intervale diferite de-a lungul unei perioade 
de cinci ani, fiind prea lungi ca să poată fi 


publicate într-o culegere de proză scurtă şi 
doar cu puţin prea mici ca să constituie 
singure câte o carte. La fel ca unele 
performanţe mai rare din base-ball, n-a fost 
atât o realizare, cât un fel de ciudăţenie 
statistică. M-au încântat foarte mult succesul 
şi acceptarea de către public, dar totodată 
am avut un sentiment de regret clar când în 
sfârşit manuscrisul a fost predat editurii 
Viking Press. Ştiam că era o carte bună; dar 
ştiam şi că probabil nu voi mai publica 
niciodată o alta la fel. 

Dacă vă aşteptaţi să spun „Ei bine, m- 
am înşelat” — sunt nevoit să vă dezamăgesc. 
Cartea de faţă este complet diferită de cea 
anterioară. Different Seasons era alcătuită 
din trei povestiri main-stream şi una despre 
supranatural, pe câtă vreme toate cele patru 
poveşti din acest volum sunt horror. In 
general, sunt ceva mai lungi decât cele din 
Different Seasons şi au fost scrise în cea mai 
mare parte în perioada de doi ani când, 
chipurile, m-am retras din activitate. Probabil 
că sunt diferite pentru că au izvorât dintr-o 
minte orientată, cel puţin temporar, spre 
subiecte mai întunecate. 

De exemplu, timpul şi efectele corozive 
pe care le poate avea asupra sufletului 
omenesc. Trecutul şi umbrele pe care le 
aruncă asupra prezentului — umbre în care 
uneori lucruri neplăcute se dezvoltă, iar 
lucruri şi mai neplăcute se ascund... şi se 


umflă. 

Şi totuşi nu toate preocupările mele s- 
au schimbat, iar cele mai multe dintre 
convingeri n-au făcut decât să se întărească. 
Cred în continuare în rezilienţa sufletului 
omenesc şi în valabilitatea fundamentală a 
iubirii. Cred în continuare că legăturile între 
oameni se pot înfăptui şi că spiritele care 
sălăşluiesc în noi se ating uneori. Cred în 
continuare că preţul acelor legături este 
îngrozitor, revoltător de mare... şi mai cred 
că valoarea primită depăşeşte cu mult preţul 
care trebuie plătit. Probabil că încă mai cred 
în venirea Albului şi în găsirea unui loc în 
care să construim o baricadă... şi în apărarea 
acelui loc cu preţul vieţii. Sunt preocupări şi 
convingeri desuete, dar aş fi un mincinos 
dacă n-aş recunoaşte că le posed în 
continuare. Şi că ele continuă să mă posede. 

Tot îmi mai plac poveştile bune. Îmi 
place să le ascult şi-mi place să le spun. S-ar 
putea să ştiţi sau să nu ştiţi (ori să nu vă 
pese) că am primit foarte mulţi bani ca să 
public cartea de faţă şi cele două care vor 
urma după ea, dar dacă ştiţi sau dacă vă 
pasă, ar mai trebui să ştiţi că n-am primit nici 
un cent pentru scrierea poveştilor din carte. 
Ca orice altceva care se întâmplă de la sine, 
actul scrierii este complet independent de 
sumele de bani implicate. E minunat să ai 
bani, dar când vine vorba de actul creaţiei, 
cel mai bine e să nu te gândeşti prea mult la 


bani. Asta blochează întregul proces. 

Şi felul cum îmi relatez povestirile s-a 
schimbat puţin, presupun (eu sper că s-a 
îmbunătăţit, dar fireşte că asupra acestui 
aspect fiecare cititor îşi va forma singur o 
opinie), însă asta era de aşteptat. Când 
Brewers au câştigat campionatul în 1982, 
Robin Yount ocupa în echipă un post în 
apărare, între liniile a doua şi a treia de bază. 
Acum joacă la centru. Presupun că asta 
înseamnă că a devenit ceva mai lent... dar şi 
acum prinde aproape tot ce e aruncat în 
direcţia lui. 

Asta mi-e de ajuns. Mi-e cât se poate 
de ajuns. 

Întrucât foarte mulţi cititori ar dori să 
ştie de unde vin poveştile sau se întreabă 
dacă acestea se încadrează într-o schemă 
mai largă urmată de scriitor, am prefaţat 
fiecare dintre povestirile de faţă cu câte o 
scurtă notă despre cum a ajuns să fie scrisă. 
S-ar putea ca aceste însemnări să vă amuze, 
dar nu trebuie să le citiţi dacă nu doriţi; slavă 
Domnului, asta nu e o temă pentru acasă şi 
n-o să fie nevoie să completaţi vreun test 
mai târziu. 

Daţi-mi voie să închei spunând iarăşi 
cât de bine mă simt să fiu aici, viu, sănătos şi 
vorbind cu voi din nou... şi cât de bine mă 
simt să ştiu că şi voi sunteţi tot acolo, vii, 
sănătoşi şi aşteptând să plecaţi în cine ştie 
ce alt loc — un loc unde, poate, pereţii au 


ochi, copacii au urechi şi ceva foarte 
neplăcut încearcă să iasă din podul casei şi 
să coboare scările, ca să ajungă acolo unde 
sunt oamenii. Lucrul acela mă interesează în 
continuare... dar în aceste zile cred că 
oamenii care s-ar putea să îl asculte sau să 
nu-l asculte mă interesează mai mult. 

Înainte de a ne despărţi, trebuie să vă 
spun cum s-a terminat meciul acela. Brewers 
i-au învins pe cei de la Red Sox. Clemens l-a 
păcălit pe Robin Yount la prima încercare a 
acestuia din urmă de a lovi mingea cu bâta... 
dar, a doua oară, Yount (care, conform celor 
spuse de Ned Martin, l-a ajutat pe Abner 
Doubleday să traseze primele linii de 
demarcaţie ale terenului de base-ball) a 
reuşit o lovitură la mare înălţime deasupra 
stadionului Green Monster şi a făcut două 
ture complete de teren. Cred că Robin n-a 
încheiat încă socotelile cu acest joc. Şi nici 
eu. 


Bangor, Maine, 
iulie 1989 


LANGOLIERII 


__ SE DEDICĂ LUI JOE, 
ÎNCĂ UN ZBURĂTOR NELINIŞTIT 


Unu după miezul nopţii 
Notă despre „Langolierii” 


Poveştile îmi vin în minte în momente 
şi locuri diferite — în maşină, sub duş, când 
mă plimb, chiar şi atunci când particip la 
vreo petrecere. în vreo două rânduri, 
poveştile mi-au răsărit în minte în timp ce 
visam. Dar rareori se întâmplă să aştern 
povestea pe hârtie imediat ce apare ideea şi 
nici nu ţin un „carneţel de idei”. Faptul că nu- 
mi notez ideile este un exerciţiu de 
autoconservare. Am o mulţime, dar numai o 
mică parte sunt bune de ceva, aşa că le 
păstrez într-un fel de fişet mintal. Cele 
proaste se autodistrug până la urmă acolo, 
aşa cum se întâmplă cu banda de la Centrul 
de Control la începutul fiecărui episod din 
serialul Misiune imposibilă. Cu cele bune nu 
se întâmplă aşa. Când şi când, deschizând 
sertarul fişetului ca să văd ce a mai rămas 
acolo, aceste câteva idei se iţesc către mine, 
fiecare având propria sa imagine centrală, 
sclipitoare. 


Pentru „Langolierii”, imaginea aceea 
era a unei femei care-şi ţine palma apăsată 
pe crăpătura din peretele unui avion de 
pasageri. 

Chiar dacă mi-am spus că ştiu prea 
puţine lucruri despre avioanele de pasageri 
n-a servit la nimic; exact aşa am făcut, dar 
imaginea tot apărea ori de câte ori 
deschideam fişetul ca să mai arunc acolo 
câte o idee. Am ajuns chiar să miros 
parfumul femeii (era L'Envoi), să-i văd ochii 
verzi şi să-i aud respiraţia rapidă şi 
înspăimântată. 

Într-o noapte, pe când stăteam întins în 
pat, pe punctul de a adormi, mi-am dat 
seama că femeia asta era o fantomă. 

Mi-aduc aminte că m-am ridicat în 
capul oaselor, cu picioarele pe podea şi am 
aprins lumina. Am rămas aşa câtă va vreme, 
fără să mă gândesc la cine ştie ce... cel puţin 
la suprafaţă. Totuşi, dedesubt, individul care, 
de fapt, se ocupă de treaba asta pentru mine 
îşi făcea de zor curat la locul de muncă şi se 
pregătea să-şi pornească din nou toate 
maşinile. A doua zi, eu — sau el — am 
început să scriu această istorisire. A durat 
cam o lună şi a rămas povestea cel mai uşor 
scrisă dintre cele cuprinse în acest volum, 
aşternându-se blând şi natural în straturi, pe 
măsură ce scriam. Din când în când, şi 
poveştile şi copiii vin pe lume aproape fără 
durerile facerii, iar cu povestea de faţă aşa s- 


a întâmplat. Deoarece creează o impresie 
apocaliptică, asemănătoare celei create de o 
mai veche nuvelă de-a mea, „The Mist”, am 
început fiecare capitol în acelaşi stil desuet, 
rococo. Când am terminat de scris, mă 
simţeam aproape la fel de bine ca atunci 
când am început... ceea ce se întâmplă rar. 

Sunt leneş în ceea ce priveşte 
documentarea, dar de data asta m-am 
străduit să-mi fac lecţiile. Trei piloţi — 
Michael Russo, Frank Soares şi Douglas 
Damon — m-au ajutat să-mi lămuresc 
nedumeririle şi să rămân cu mintea limpede. 
S-au purtat frumos cu mine, din momentul în 
care am promis să nu stric nimic. 

Dac-am reuşit să nu comit nici o 
eroare? Mă îndoiesc. Nici măcar marele 
Daniel Defoe n-a reuşit. În Robinson Crusoe, 
eroul nostru se dezbracă în pielea goală, 
înoată până la corabia de pe care se salvase 
cu puţin timp în urmă... şi apoi îşi umple 
buzunarele cu lucrurile necesare pentru a 
rămâne în viaţă pe acea insulă pustie. Apoi 
mai e şi romanul (ale cărui titlu şi autor vor 
fi, cu mărinimie, omise aici) despre metroul 
newyorkez, în care scriitorul se pare că a 
confundat vestiarele mecanicilor cu toaletele 
publice. 

Avertismentul meu standard sună 
astfel: pentru lucrurile redate corect, 
mulţumiţi-le domnilor Russo, Soares şi 
Damon. Pentru greşeli, dați vina pe mine. ŞI 


nu spun asta din amabilitate. Erorile faptice 
rezultă de obicei din neştiinţa de a formula 
întrebările corecte, şi nu ca urmare a unor 
informaţii greşite. Mi-am luat anumite 
libertăţi faţă de avionul în care veţi intra în 
scurt timp; aceste libertăţi sunt mărunte şi 
au părut necesare pentru cursul povestirii. 

Ei bine, v-am spus destule despre 
mine; vă invit la bord. 

să zburăm spre ceruri neprietenoase. 


Capitolul 1 


VESTI PROASTE PENTRU CĂPITANUL ENGLE. 
FETIŢA OARBA. 
PARFUMUL DOAMNEI. 
BANDA DALTON SOSEŞTE ÎN TOMBSTONE. 
SITUAŢIA STRANIE A CURSEI 29. 


1 


Brian Engle opri aparatul American 
Pride L1011 la Poarta 22 şi stinse lumina care 
semnaliza îndemnul de prindere a centurilor 
de siguranţă exact la ora 10:14 p.m. Oftă 
îndelung a uşurare şi-şi desfăcu 
harnaşamentul de la umeri. 

Nu-şi amintea când se mai simţise atât 
de uşurat — şi de obosit — la capătul unei 
curse. Fusese chinuit de o durere atroce de 


cap, aşa că-şi stabilise nişte planuri foarte 
ferme pentru seara aceea. Nici vorbă să bea 
un pahar la clubul piloților, să se ducă la cină 
sau măcar să facă baie când ajungea la 
Westwood. Avea de gând să se prăbuşească 
în pat şi să doarmă paisprezece ore în şir. 

Cursa 7 a Companiei American Pride — 
cursa principală de la Tokyo la Los Angeles — 
fusese întârziată mai întâi de puternice 
vânturi potrivnice, iar apoi de aglomeraţia 
tipică de pe LAX... care, în opinia lui Engle, 
era cel mai prost aeroport din America, dacă 
lăsai deoparte Logan-ul din Boston. Colac 
peste pupăză, în ultima parte a zborului mai 
apăruse şi o problemă de presurizare. La 
început minoră, se înrăutăţise treptat până 
când devenise înspăimântătoare. N-a lipsit 
mult să se ajungă la explozie şi 
decompresie... dar, din fericire, punctul critic 
nu a fost depăşit. Uneori, astfel de probleme 
se stabilizau brusc şi în mod misterios, şi aşa 
se întâmplase de data asta. Pasagerii care 
coborau chiar în spatele cabinei de control 
habar nu aveau cât de puţin lipsise să 
sfârşească terciuiţi ca urmare a acestei 
curse, dar Brian ştia... iar asta îi provocase o 
durere de cap înfiorătoare. 

— Drăcovenia asta tre’ să meargă 
direct la atelierul de diagnosticare de aici, îi 
spuse el  copilotului. Aştia ştiu care-i 
problema şi că era pe cale să se producă, 
nu? 


Copilotul încuviinţă din cap. 

— Nu le place, dar ştiu. 

— Mă doare-n şpiţ dacă le place sau 
nu, Danny. În seara asta n-a lipsit mult s-o 
feştelim. 

Danny Keene dădu din cap. Ştia şi el că 
aşa stăteau lucrurile. 

Brian oftă şi-şi masă ceafa cu palma. 
Capul îl durea ca un dinte cariat. 

— Poate că sunt prea bătrân pentru 
treaba asta. 

Dar acesta era, fireşte, genul de lucruri 
pe care oricine îl spune despre propria slujbă, 
mai ales după o tură de serviciu proastă, iar 
Brian ştia foarte bine că nu era deloc prea 
bătrân pentru meseria asta — la patruzeci şi 
trei de ani, tocmai împlinea vârsta optimă 
pentru piloţii de curse aviatice. Cu toate 
acestea, în seara asta aproape că o spusese 
cu convingere. Doamne, cât de obosit se 


simţea! 
Se auzi un  ciocănit în uşa 
compartimentului; Steve Searles, 


navigatorul, se întoarse în scaunul său şi 
deschise fără să se ridice în picioare. In prag 
se afla un bărbat îmbrăcat în sacoul de 
uniformă al Companiei American Pride. Arăta 
ca un agent de îmbarcare, dar Brian ştia că 
nu cu asta se ocupa omul. Era John (sau 
poate că-l chema James) Deegan, adjunctul 
şefului de operaţiuni pentru American Pride 
la Aeroportul LAX. 


— Căpitane Engle? 

— Da? 

Sistemele de apărare interne se 
declanşară, iar durerea de cap se înteţi. 
Primul lui gând, născut nu din logică, ci din 
încordare şi oboseală, fu acela că indivizii 
încercau să-l împovăreze cu 
responsabilitatea pentru aparatul fisurat. Era 
un gând paranoic, desigur, dar el se afla într- 
o dispoziţie paranoică. 

— Mă tem că am să vă aduc o veste 
proastă, domnule căpitan. 

— E vorba de fisură? spuse Brian cu o 
voce prea stridentă, făcându-i pe câţiva 
dintre pasagerii care coborau să arunce 
priviri în jur, dar acum era prea târziu ca să 
mai facă ceva în privinţa asta. 

Deegan clătină din cap. 

— E vorba de soţia dumneavoastră, 
domnule căpitan. 

Preţ de o clipă, Brian n-avu nici cea mai 
vagă idee despre ce vorbea omul din faţa lui 
şi nu putu decât să se uite la el cu gura 
căscată şi să se simtă cât se poate de 
caraghios. Şi, deodată, îi pică fisa. Era vorba 
de Anne, desigur. 

— E fosta mea soţie. Am divorţat în 
urmă cu optsprezece luni. Ce-i cu ea? 

—A avut loc un accident, spuse 
Deegan. Cred c-ar fi mai bine să veniţi până 
la birou. 

Brian se uită la el cu interes. După 


ultimele trei ore, lungi şi încordate, toate 
acestea păreau straniu de ireale. Rezistă 
imboldului să-i spună lui Deegan că dacă 
asta era o farsă din acelea cu camera 
ascunsă, n-avea decât să se ducă-n mă-sa. 
Dar bineînţeles că nu putea fi vorba de aşa 
ceva. Ofițerii de aviaţie nu se ţineau de şotii 
şi de farse, mai ales pe seama piloților care 
abia trecuseră pe lângă un eveniment aerian 
neplăcut. 

— Ce-i cu Anne? se auzi Brian 
întrebând din nou, de data asta cu o voce 
mai blândă. Era conştient de privirea 
încărcată de compasiune prudentă a 
copilotului. E teafără? 

Deegan îşi ţintui privirea în pantofii 
lustruiţi şi Brian înţelese că vestea era într- 
adevăr foarte rea, iar Anne era departe de a 
fi teafără. Anne era o femeie sănătoasă, la 
abia treizeci şi patru de ani, grijulie faţă de 
ea însăşi. In acelaşi timp, el îşi spusese nu de 
puţine ori că soţia lui era singurul şofer întru 
totul sănătos la minte din toată metropola 
Boston... ba poate chiar din întregul stat 
Massachusetts. 

lar acum se auzi întrebând altceva, şi 
chiar aşa se întâmpla — ca şi cum un străin 
s-ar fi furişat în creierul lui şi îi folosea gura 
pe post de portavoce. 

— A murit? 

John sau James Deegan se uită în jur, 
ca şi cum ar fi căutat sprijin, dar nu era decât 


o însoţitoare de bord în preajma uşii, care le 
ura pasagerilor o seară plăcută în Los 
Angeles şi, din când în când, privea 
neliniştită spre cockpit, fiind probabil 
îngrijorată din acelaşi motiv care-i trecuse şi 
lui Brian prin minte — şi anume că, din cine 
ştie ce motiv, echipajul avea să fie învinuit 
pentru mica neetanşeitate care transformase 
ultimele ore ale zborului într-un adevărat 
coşmar. Nimeni nu-l putea sprijini pe 
Deegan, care se uită din nou la Brian şi 
încuviinţă din cap. 

— Da... mă tem că a murit. Vreţi să 
veniţi cu mine, domnule căpitan? 


2 


La un sfert de oră după miezul nopţii, 
Brian Engle se aşeza pe fotoliul cu numărul 
5A al Cursei 29 a Companiei American Pride, 
zborul principal de la Los Angeles la Boston. 
În circa cincisprezece minute, aparatul care 
efectua zborul cunoscut călătorilor 
transcontinentali sub numele de „ochi roşu” 
avea să decoleze. Îşi aminti că, mai devreme, 
îşi zisese că dacă LAX nu era cel mai 
periculos aeroport civil din America, atunci 
Logan era, cu siguranţă. Printr-o coincidenţă 
cât se poate de neplăcută, acum avea prilejul 
să compare ambele experienţe într-un 
interval de numai opt ore: ca pilot la 
Aeroportul LAX, ca pasager fără bilet plătit la 


Logan. 

Durerea de cap, care se înteţise 
considerabil faţă de momentul aterizării cu 
Zborul 7, se înrăutăţi şi mai mult. 

„Un incendiu”, îşi zise el. „Un incendiu 
blestemat! Ce s-a-ntâmplat cu detectoarele 
de fum, pentru numele lui Dumnezeu? Era o 
clădire nou-nouţă.” 

Îşi dădu seama că în ultimele patru sau 
cinci luni abia dacă se gândise vreodată la 
Anne. În primul an de după divorţ, se părea 
că numai la ea se poate gândi: ce făcea, cum 
era îmbrăcată şi, fireşte, cu cine se întâlnea. 
Când în sfârşit a început vindecarea, s-a 
produs foarte repede... ca şi cum i s-ar fi 
injectat nu ştiu ce antibiotic cu proprietăţi de 
revigorare a spiritului. Citise destule despre 
divorţ ca să ştie că, de regulă, agentul de 
revigorare nu era un antibiotic, ci o altă 
femeie. Cu alte cuvinte, un efect de ricoşeu. 

Nici o altă femeie nu apăruse în viaţa 
lui Brian — cel puţin deocamdată. Câteva 
întâlniri şi un act sexual prudent (ajunsese la 
convingerea că, în epoca SIDA, toate actele 
sexuale extraconjugale erau prudente), dar 
nici o altă femeie. Pur şi simplu, se... 
vindecase. 

Brian se uită la tovarâăşii lui de drum, 
care urcau la bordul avionului. O tânără cu 
părul blond mergea însoţită de o fetiţă cu 
ochelari întunecaţi. Mâna fetiţei strângea 
cotul blondei. Femeia murmură ceva către 


mica ei însoţitoare, fetiţa ridică imediat capul 
spre sunetul vocii ei, iar Brian înţelese că era 
oarbă — era ceva în felul cum îşi mişcase 
capul. Ciudat, îşi zise el, cum nişte gesturi 
atât de mărunte pot să trădeze atât de multe 
lucruri. 

„Anne”, îşi spuse. „N-ar trebui să te 
gândeşti la Anne?” 

Dar mintea lui obosită tot încerca să 
scape de subiectul Anne. Anne, care fusese 
soţia lui, Anne, singura femeie pe care o 
lovise la mânie, Anne, care acum era moartă. 

Se gândi că ar putea să susţină acum 
un turneu de conferinţe, în care să le 
vorbească grupurilor de bărbaţi divorţaţi. La 
naiba, puteau foarte bine să fie şi femei 
divorţate. Subiectele lui aveau să fie divorţul 
şi arta de a uita. 

La scurt timp după a patra aniversare e 
momentul optim pentru divorţ, avea să le 
spună el. Luaţi, de pildă, exemplul meu. Am 
petrecut anul următor în purgatoriu, 
întrebându-mă cât anume din vină îmi 
aparține mie, şi cât, ei. Mă întrebam dacă 
fusese bine sau rău că o tot pisam pe tema 
copiilor — asta era marea chestie dintre noi, 
nimic spectaculos ca drogurile sau adulterul, 
doar vechea antiteză dintre copii şi carieră — 
şi deodată s-a-ntâmplat ca şi cum în capul 
meu ar fi fost un ascensor rapid, în care se 
afla Anne, şi care a coborât cu repeziciune. 

Da. A dispărut undeva, în adânc. lar în 


ultimele luni nu se gândise la Anne mai 
deloc... nici măcar când trebuia să achite 
cecul lunar de pensie alimentară. Era o sumă 
foarte rezonabilă, foarte civilizată; Anne 
câştiga singură optzeci de mii de dolari pe 
an, înainte de plata impozitului. Avocatul lui 
se ocupa de plată şi nu era decât un articol 
din bilanţul lunar pe care-l primea Brian, un 
mic articol de două mii de dolari strecurat 
între factura la curent electric şi ipoteca pe 
apartament. 

Se uită apoi la un adolescent slăbănog 
şi stângaci, care ţinea o cutie de vioară la 
subsuoară şi avea o yarmulke în creştetul 
capului, mergând agale pe culoarul dintre 
scaune. Băiatul părea în acelaşi timp 
neliniştit şi entuziasmat, cu ochii plini de 
viitor. Brian îl invidie. 

În ultimul an al căsniciei lor, nu 
lipsiseră amărăciunea şi mânia între ei doi şi, 
în cele din urmă, cam cu patru luni înainte de 
sfârşit, se-ntâmplase: mâna lui s-a pus în 
mişcare înainte ca raţiunea lui să poată să 
spună nu. Nu-i plăcea să-şi amintească 
această întâmplare. Ea băuse prea mult la o 
petrecere şi, când ajunseseră acasă, îl 
scosese din sărite. 

„Dă-mi pace, Brian, în privinţa asta. Te 
rog să-mi dai pace. Nu mai vreau să aud de 
copii. Dacă vrei să-ţi faci un test de 
fertilitate, du-te la doctor. Eu lucrez în 
publicitate, nu sunt plătită ca să fac copii. M- 


am săturat până peste cap de toate prostiile 
tale de macho car...” 

Acela a fost momentul în care a 
plesnit-o dur, peste gură. Lovitura 
întrerupsese ultimul cuvânt cu o precizie 
brutală. Se uitau unul la celălalt, în 
apartamentul în care mai târziu ea avea să 
moară, amândoi mai  şocaţi şi mai 
înspăimântați decât aveau să recunoască 
vreodată (poate doar acum, când şedea în 
scaunul cu numărul 5A şi privea cum urcă 
pasagerii la bordul Cursei 29, recunoştea, în 
sfârşit, recunoştea faţă de el însuşi). Ea îşi 
dusese mâna la gură, care începuse să 
sângereze. Apoi a întins degetele spre el. 

„M-ai lovit”, i-a spus ea. Nu era mânie 
în glasul ei, doar uimire. Avea el o bănuială 
că se poate să fi fost pentru prima oară când 
cineva lovise cu mânie vreuna dintre părţile 
trupului lui Anne Quinlan Engle. 

„Da”, spusese el. „Poţi să fii sigură de 
asta. Şi am s-o fac din nou dacă nu taci din 
gură. Nu-ţi mai permit să mă mai biciuieşti 
cu limba aia a ta, draga mea. Ar fi bine să-ţi 
pui un lacăt la ea. [i-o spun spre binele tău. 
Zilele alea s-au terminat. Dacă ai nevoie să-ţi 
verşi veninul pe cineva în casă, ia-ţi un 
câine.” 

Căsnicia lor se mai târâse timp de 
câteva luni, dar de fapt se sfârşise în clipa în 
care palma lui Brian intrase brusc în contact 
cu faţa lui Anne. Fusese provocat — 


Dumnezeu îi era martor că fusese provocat 
— dar tot ar fi dat mult ca să întoarcă acea 
clipă nenorocită înapoi. 

In vreme ce ultimii pasageri urcau 
agale la bordul avionului, se pomeni 
gândindu-se de asemenea, aproape 
obsedant, la parfumul lui Anne. Cum se 
numea? Lissome? Lithsome? Lithium, pentru 
numele lui Dumnezeu? Pur şi simplu nu 
reuşea să-şi aducă aminte. Era înnebunitor. 

„Mi-e dor de ea”, se gândi el fără chef. 
„Acum, c-a dispărut pentru totdeauna, mi-e 
dor de ea. Nu-i uluitor?” 

Lawnboy? Să fi avut o denumire atât 
de stupidă? 

„Of, opreşte-te!” îşi dojeni el mintea 
obosită. „Pune-i un dop!” 

„In regulă”, acceptă mintea lui. „Nici o 
problemă; pot să încetez. Pot să-ncetez 
oricând am chef. Să fi fost Lifebuoy? Nu, 
asta-i o marcă de săpun. Scuze. Lovebite? 
Lovelorn?” 

Brian îşi prinse centura de siguranţă, 
se lăsă pe spate, închise ochii şi simţi mirosul 
unui parfum pe care nu-l putea identifica. 

Asta  se-ntâmplă când una dintre 
însoţitoarele de bord îi vorbi. Bineînţeles: 
Brian Engle susţinea teoria conform căreia 
acestea erau învăţate — la un curs de 
specializare ultrasecretă, care se numea, 
poate, Necăjirea Fraierilor — să aştepte până 
când pasagerii închideau ochii şi abia apoi să 


le ofere vreun serviciu nu tocmai esenţial. Şi, 
fireşte, trebuia să aştepte până când erau 
îndeajuns de sigure că pasagerii erau 
adormiţi înainte să-i trezească pentru a-i 
întreba dacă doresc o pătură sau o pernă. 

— Scuzaţi-mă..., începu ea şi se opri 
brusc. 

Brian văzu cum ochii ei se plimbă de la 
epoleţii  vestonului negru, la  chipiul 
înzorzonat fără noimă cu ceva ce semăna cu 
o omletă, aşezate pe scaunul gol de lângă el. 

Îşi reconsideră atitudinea şi începu din 
nou: 

— Scuzaţi-mă, domnule căpitan, doriţi 
cafea sau suc de portocale? 

Brian observă amuzat cum tânăra se 
cam fâstâcise. Ea făcu un gest către masa 
din partea faţă a compartimentului, chiar sub 
micul ecran dreptunghiular pentru proiecţii 
de filme. Pe masă se aflau două frapiere. Din 
fiecare se iţea gâtul suplu, de culoare verde, 
al câte unei sticle de vin. 

— Şi, desigur, am şi şampanie. 

Engle se gândi 

(nu era Love Boy, seamănă, dar nu 
răsare) 

să ceară şampanie, dar numai pentru 
scurt timp. 

— Nu vreau nimic, mulţumesc, spuse 
el. Şi nu vreau nici unul dintre serviciile din 
timpul zborului. Cred c-am să dorm tot 
drumul până la Boston. Cum se-arată 


vremea? 

— Sunt nori la 6 000 de metri peste 
Marea Prerie pe tot parcursul până la Boston, 
dar nu e nici o problemă. O să zburăm la 
peste 10 000 de metri. A, şi am primit 
rapoarte despre o auroră boreală deasupra 
Deşertului Mojave. Poate-o să vreţi să 
rămâneţi treaz pentru asta. 

Brian ridică din sprâncene. 

— Glumeşti? Auroră boreală deasupra 
Californiei? În anotimpul ăsta? 

— Aşa ni s-a spus. 

— Cineva a luat prea multe droguri 
ieftine, spuse Brian râzând. Cred c-o să 
aţipesc, mersi. 

— Foarte bine, domnule căpitan. 
Stewardesa mai zăbovi e) clipă. 
Dumneavoastră sunteţi ofiţerul căruia tocmai 
i-a murit soţia, nu-i aşa? 

Durerea de cap palpită şi-şi arătă colții, 
dar îşi impuse să zâmbească. Femeia asta — 
care de fapt era doar o fată — nu fusese rău 
intenţionată. 

— Era fosta mea soţie, dar altfel, da. Eu 
sunt ăla. 

— Îmi pare teribil de rău pentru 
pierderea pe care aţi suferit-o. 

— Îţi mulţumesc. 

— Am zburat vreodată cu 
dumneavoastră, sir? 

Zâmbetul lui reapăru fugar. 

— Nu cred. Am făcut curse 


internaţionale în ultimii patru ani. 

Şi, pentru că i se păru întru câtva 
necesar, îi întinse mâna. 

— Brian Engle. 

Ea i-o strânse şi spuse: 

— Melanie Trevor. 

Engle îi zâmbi din nou, apoi se lăsă pe 
spate şi închise ochii încă o dată. Inchise 
ochii, fără să adoarmă — anunţurile de 
dinaintea plecării, urmate de rulajul pe pistă 
pentru decolare nu ar fi făcut decât să-l 
trezească din nou. O să fie destul timp 
pentru somn după ce se vor înălța în aer. 

Zborul 29, ca majoritatea curselor de 
noapte, plecă fără întârziere — iar Brian se 
gândi că acest amănunt ocupa o poziţie 
fruntaşă pe firava listă de atracţii a genului 
acesta de curse. Avionul era un 767, având 
puţin peste jumătate din locuri ocupate. La 
clasa | erau vreo şase pasageri. Nici unul 
dintre ei nu i se păru lui Brian beat sau cu 
chef de scandal. Asta era bine. Poate chiar 
reuşea să doarmă până la Boston. 

O privi cu răbdare pe Melanie Trevor 
cum arăta spre uşile de ieşire, demonstrând 
cum se foloseşte ceşcuţa aurită dacă se 
producea o pierdere de presiune (o 
procedură pe care Brian o repetase în gând, 
şi cu oarecare panică, nu cu mult timp în 
urmă), şi cum se umflă vesta de salvare de 
sub fotoliu. Când avionul ajunse în aer, ea se 
apropie de scaunul lui şi-l întrebă din nou 


dacă voia să-i aducă ceva de băut. Brian 
clătină din cap, îi mulţumi, după care apăsă 
pe butonul care cobora spătarul fotoliului. 
Închise ochii şi adormi de îndată. 

N-a mai văzut-o niciodată pe Melanie 
Trevor. 


3 


La circa trei ore după decolarea 
avionului, o fetiţă pe care o chema Dinah 
Bellman se trezi şi o întrebă pe mătuşa ei 
Vicky dacă poate să bea un pahar cu apă. 

Mătuşa Vicky nu-i răspunse, aşa că 
Dinah o întrebă din nou. Neprimind nici de 
data asta un răspuns, fetiţa se întinse să 
atingă umărul mătuşii, dar era deja aproape 
sigură că mâna ei nu va găsi decât spătarul 
gol al fotoliului, şi chiar aşa se întâmplă. 
După cum îi spusese doctorul Feldman, copiii 
orbi din naştere dezvoltau adesea o 
hipersensibilitate — aproape ca un fel de 
radar — faţă de prezenţa sau absenţa 
oamenilor în imediata lor apropiere, dar 
Dinah nu avea nevoie de această informaţie. 
Ştia că era adevărat. Mai dădea şi greş, dar 
de obicei funcţiona... mai ales dacă persoana 
în cauză era Însoţitorul ei Văzător. 

„Ei, s-a dus la toaletă şi-o să se-ntoarcă 
imediat”, îşi spuse Dinah, dar în acelaşi timp 
se simţi cuprinsă de o nelinişte vagă şi 
ciudată. Nu se trezise din somn dintr-o dată; 


fusese un proces lent, aşa cum un 
scufundător îşi croieşte drum spre suprafaţa 
apei. Dacă mătuşa Vicky, care stătea pe locul 
de lângă fereastră, s-ar fi strecurat pe lângă 
ea ca să ajungă pe culoar în ultimele două- 
trei minute, Dinah ar fi trebuit să o simtă. 

„Deci a plecat mai devreme”, îşi spuse 
ea. „Probabil c-a trebuit să facă treaba 
mare... Nu-i nici o problemă, Dinah. Sau 
poate că s-a oprit să stea de vorbă cu cineva, 
la întoarcere.” 

Numai că Dinah nu auzea pe nimeni 
vorbind în cabina principală a marelui avion; 
doar zumzetul monoton şi molcom al 
motoarelor cu reacţie. Senzaţia de nelinişte 
crescu. 

Auzi vocea domnişoarei Lee, terapeuta 
ei (deşi Dinah o considerase dintotdeauna 
profesoara ei oarbă), vorbindu-i în minte: „Nu 
trebuie să-ţi fie teamă să te temi, Dinah... 
toţi copiii se tem din când în când, mai ales 
în situaţii care sunt noi pentru ei. Asta e de 
două ori mai adevărat pentru copiii 
nevăzători. Crede-mă, ştiu asta.” lar Dinah 
chiar o credea, pentru că, la fel ca şi ea, 
domnişoara Lee era oarbă din naştere. „Nu-ţi 
goni frica... dar nici nu te lăsa stăpânită de 
ea. Stai liniştită şi încearcă să analizezi 
raţional situaţia. Vei fi surprinsă să constaţi 
cât de des îşi face efectul.” 

„Mai ales în situaţii care sunt noi 
pentru ei.” 


Ei bine, asta se potriveşte, cu 
siguranţă; era pentru prima oară în viaţa ei 
când Dinah zbura cu orice, ca să nu mai 
vorbim că era un uriaş avion 
transcontinental, de la o coastă oceanică la 
cealaltă. 

„Încearcă să analizezi raţional situaţia.” 

Ei bine, se trezise într-un loc straniu ca 
să constate că Însoţitorul Văzător dispăruse. 
Bineînţeles că asta era înspăimântător, chiar 
dacă ştiai că absenţa era doar temporară — 
la urma urmelor, Însoţitorul Văzător nu putea 
pur şi simplu să dea fuga la cel mai apropiat 
Taco Bell numai fiindcă o chinuise foamea 
cât timp stătuse închisă într-un avion care 
zburase la peste 11 000 de metri altitudine. 
Cât despre strania linişte din cabină... ei 
bine, la urma urmei, era un zbor de noapte. 
Ceilalţi pasageri probabil că dormeau. 

„Chiar toţi?”, întrebă cu îndoială partea 
îngrijorată a minţii sale. „TOŢI pasagerii 
dorm? E posibil?” 

Deodată, răspunsul îi veni în minte: 
filmul. Cei care nu dormeau vizionau filmul 
proiectat pe ecranul din avion. Bineînţeles. 

Se simți inundată de o senzaţie 
aproape palpabilă de uşurare. Mătuşa Vicky îi 
spusese că era vorba de filmul When Harry 
Met Sally, cu Billy Crystal şi Meg Ryan, şi că 
avea de gând să-l vadă şi ea... dacă reuşea 
să rămână trează. 

Dinah îşi plimbă uşor mâna peste 


scaunul mătuşii, bâjbâind după căştile audio, 
dar nu le găsi. În schimb, dădu peste o carte 
în format de buzunar. Fără doar şi poate, 
unul dintre romanele de dragoste pe care 
mătuşa ei le citea cu plăcere — după cum 
spunea ea, poveşti din vremurile când 
bărbaţii erau bărbaţi, iar femeile nu erau. 

Dinah îşi mişcă degetele ceva mai 
departe şi dădu peste altceva — ceva dintr-o 
piele moale, cu suprafaţa fină. O clipă mai 
târziu dădu peste un fermoar şi după încă un 
moment pipăi cureaua. 

Era poşeta mătuşii Vicky. 

Neliniştea puse din nou stăpânire pe 
Dinah. Căştile nu erau pe scaunul mătuşii, 
dar poşeta era. Toate cecurile de călătorie, 
exceptând bancnota ascunsă adânc în 
poşeta fetiţei, erau acolo — Dinah ştia asta 
fiindcă le auzise pe mama ei şi pe mătuşa 
Vicky discutând despre ele înainte de a pleca 
de la locuinţa din Pasadena. 

Să fi plecat mătuşa Vicky la toaletă, 
lăsându-şi poşeta pe scaun? Să fi făcut ea 
una ca asta când tovarăşa ei de drum nu 
numai că avea doar zece ani şi dormea, dar 
pe deasupra mai era şi oarbă? 

Dinah nu credea asta. 

„Nu-ţi goni frica... dar nici nu te lăsa 
stăpânită de ea. Stai liniştită şi încearcă să 
analizezi raţional situaţia.” 

Dar nu-i plăcea locul acela gol şi nici 
tăcerea care domnea în avion. | se părea cât 


se poate de logic ca cei mai mulţi dintre 
pasageri să fie adormiţi şi ca cei care 
rămăseseră treji să stea cât mai tăcuţi, din 
consideraţie pentru ceilalţi, dar tot nu-i 
plăcea. Un animal, unul cu nişte colţi şi 
gheare extrem de ascuţite, se trezi şi începu 
să mârâie în capul ei. Ştia cum se numeşte 
animalul acela; era panica şi dacă nu o 
stăpânea de îndată, era posibil să facă ceva 
care le-ar fi pus într-o situaţie jenantă atât pe 
ea, cât şi pe mătuşa Vicky. 

„Când o să văd, când doctorii din 
Boston or să-mi repare ochii, nu voi mai fi 
nevoită să trec prin situaţii stupide ca 
aceasta.” 

Asta era fără doar şi poate adevărat, 
dar, în acel moment, n-o ajuta absolut deloc. 

Dinah îşi aminti deodată că, după ce şi- 
au ocupat locurile, mătuşa Vicky îi luase 
mâna, îi îndoise toate degetele în afară de 
arătător şi apoi îi călăuzise acel deget către 
partea laterală a scaunului. Butoanele de 
control erau acolo — puţine la număr, simple, 
uşor de reţinut. Erau mai întâi cele două 
rotiţe pe care le puteai folosi după ce-ţi 


puneai căştile la urechi — cu una comutai 
între diferitele canale audio, iar cu cealaltă 
reglai volumul. Micul întrerupător 


dreptunghiular comanda lumina de deasupra 
fotoliului. „De ăla n-o să ai nevoie”, îi 
spusese mătuşa Vicky, cu un zâmbet în voce. 
„Cel puţin deocamdată.” Ultimul era un 


buton pătrat — când îl apăsai, chemai o 
însoţitoare de bord. 

Degetul fetiţei atinse acest buton şi îi 
mângâie suprafaţa convexă. 

„Chiar vrei să faci asta?”, se întrebă ea 
şi răspunsul se auzi de îndată. „Da, vreau.” 

Apăsă butonul şi auzi sunetul slab al 
soneriei. Apoi aşteptă. 

Dar nu veni nimeni. 

Nu se auzea decât şuierul molcom, 
aparent etern al motoarelor cu reacţie. 
Nimeni nu vorbea. Nimeni nu râdea. („Se 
pare că filmul ăla nu-i chiar aşa de amuzant 
cum credea mătuşa Vicky c-o să fie”, se 
gândi Dinah.) Nimeni nu tuşea. Fotoliul de 
lângă ea, fotoliul mătuşii Vicky, rămânea în 
continuare gol şi nici o stewardesă nu se 
aplecă deasupra ei, învăluită în mantia ei 
subţire de parfum şi miros slab de şampon şi 
machiaj, ca s-o întrebe pe Dinah dacă 
doreşte să-i aducă ceva — o gustare sau 
poate un pahar cu apă. 

Doar zumzetul uşor şi constant al 
motoarelor cu reacţie. 

Fiara numită panică se văicărea mai 
zgomotos ca oricând. Ca să i se 
împotrivească, Dinah se concentră asupra 
dispozitivului radar, transformându-l într-un 
fel de baston invizibil pe care-l putea mânui 
de pe scaunul ei chiar aici, în mijlocul cabinei 
principale. Se pricepea la asta; uneori, când 
se concentra foarte intens, aproape credea 


că poate să vadă prin ochii celorlalţi. Dacă se 
gândea la asta îndeajuns de intens, dacă şi-o 
dorea îndeajuns de mult. Odată i-a povestit 
domnişoarei Lee despre această senzaţie, iar 
reacţia acesteia a fost neobişnuit de aspră. 
„Vederea prin ochii altora e o fantezie 
răspândită la nevăzători”, i-a spus ea. „Mai 
ales la copiii orbi. Să nu faci vreodată 
greşeala să te bazezi pe această senzaţie, 
Dinah, fiindcă rişti să dai de bucluc când o să 
cazi pe nişte scări sau o să te trezeşti în faţa 
unei maşini.” 

Aşa că renunţase la încercările de „a 
vedea prin ochii altora”, cum se exprimase 
domnişoara Lee şi în cele câteva ocazii în 
care senzaţia pusese din nou stăpânire pe ea 
— faptul că vedea lumea, întunecată, 
înceţoşată, dar acolo — prin ochii mamei sale 
sau ai mătuşii Vicky, se străduise să scape 
de ea... aşa cum cineva care, temându-se că- 
şi va pierde minţile, va încerca să alunge 
vocile închipuite. Dar acum era cuprinsă de 
teamă aşa că încerca să-i caute pe cei din 
jur, să-i simtă, însă nu-i găsea. 

Groaza crescuse foarte mare în ea, iar 
animalul  „panică” se văicărea gălăgios. 
Simţea cum plânsul încearcă să pună 
stăpânire pe ea şi strânse din dinţi ca să şi-l 
înăbuşe. Pentru că n-ar fi ieşit la suprafaţă ca 
un strigăt sau ca un țipăt; dacă-l lăsa să 
izbucnească, ar fi ieşit pe gură ca un răcnet, 
cu sonoritatea unei alarme de pompieri. 


„N-am să tip”, îşi impuse ea cu 
străşnicie. „N-am să ţip ca să n-o fac pe 
mătuşa Vicky să se simtă stânjenită. N-am să 
tip ca să-i trezesc pe cei care sunt adormiţi şi 
să-i sperii pe cei care sunt treji, fiindc-or să 
vină toţi numaidecât şi-or să spună, ia uitaţi- 
vă la fetiţa aia speriată, uitaţi-vă la fetiţa 
oarbă speriată.” 

Numai că acum acel simţ al radarului 
— acea parte din ea care evalua tot felul de 
semnale senzoriale şi care uneori chiar părea 
să vadă prin ochii celorlalţi (indiferent ce 
spunea domnişoara Lee) — îi sporea teama 
în loc s-o domolească. 

Fiindcă acel simţ îi spunea că nu se afla 
nimeni în raza sa de acoperire. 

Absolut nimeni. 


4 


Brian Engle avea un vis foarte urât. Se 
făcea că pilota din nou Cursa 7 de la Tokyo la 
Los Angeles, dar de data asta fisura era mult 
mai mare. În cockpit stăruia un sentiment al 
dezastrului; Steve Searles mânca un pateu 
danez şi plângea. 

„Dacă eşti atât de supărat, de ce mai 
mănânci?”, întrebă Brian. Un şuierat strident, 
ca de ceainic, începu să umple cockpit-ul — 
sunetul unei scurgeri de presiune, îşi făcu el 
socoteala. Fireşte, era o idee caraghioasă — 
scurgerile sunt aproape întotdeauna 


silenţioase până când se produce explozia — 
dar îşi zise că în vis totul e posibil. 

„Pentru că-mi plac la nebunie chestiile 
astea, şi n-am să mai apuc niciodată să mai 
mănânc altul”, răspunse Steve, suspinând 
mai tare ca oricând. 

Apoi, dintr-o dată, şuieratul strident 
încetă. O însoţitoare de bord zâmbitoare şi 
uşurată — de fapt, era Melanie Trevor — 
apăru ca să-i spună că fisura fusese 
descoperită şi astupată. Brian se ridică şi 
merse după ea în cabina principală, acolo 
unde Anne Quinlan Engle, fosta lui soţie, 
stătea în picioare într-un mic alcov din care 
scaunele fuseseră scoase. Pe fereastra de 
lângă ea se putea citi o frază criptică şi întru 
câtva amenințătoare: NUMAI STELE 
CAZATOARE. Era scrisă cu roşu, culoarea 
mâniei. 

Anne era îmbrăcată în uniforma de 
culoare verde-închis a însoţitoarelor de bord 
ale Companiei American Pride — era director 
la o agenţie de publicitate din Boston şi 
strâmba întotdeauna din nasul ei aristocratic 
când venea vorba de stewardesele cu care 
zbura soţul ei. Işi ţinea mâna apăsată peste o 
crăpătură din fuzelaj. 

„Vezi, dragule?”, spuse ea cu mândrie. 
„Totul s-a rezolvat. Nici nu mai contează că 
m-ai bătut. Te-am iertat.” 

„Nu face asta, Anne!”, a strigat el, dar 
deja era prea târziu. Un pliu apăru pe spatele 


mâinii ei, imitând forma crăpăturii din fuzelaj. 
Pliul se adânci pe măsură ce diferenţa de 
presiune îi absorbea implacabil mâna în 
afara. Primul trecu prin crăpătură degetul ei 
mijlociu, apoi inelarul, apoi arătătorul şi 
degetul mic. Apoi se auzi un pocnet brusc, 
precum un dop de şampanie scos de un 
chelner prea zelos, în clipa în care toată 
mâna i-a dispărut prin crăpătura din avion. 

Cu toate acestea, Arme continua să 
zâmbească. 

„L'Envoi se numeşte, dragule”, spuse 
ea în vreme ce braţul începea să-i dispară. 
Părul îi scăpase din clama cu care şi-l ţinea 
strâns la spate şi îi învăluia faţa asemenea 
unui nor ceţos. „Asta e parfumul pe care l-am 
folosit mereu, nu mai ţii minte?” 

Îşi amintea... acum îşi amintea. Dar 
acum nu mai avea importanţă. 

„Anne, întoarce-te!”, strigă el. 

Ea rămase cu zâmbetul pe buze în timp 
ce braţul îi era atras încet în vidul din 
exteriorul avionului. 

„Nu doare deloc, Brian, crede-mă.” 

Mâneca vestonului verde al uniformei 
American Pride începu să fluture şi Brian 
văzu cum carnea ei era trasă în afară prin 
crăpătură preschimbată într-o pastă albă 
vâscoasă. Arăta precum pasta de lipit Elmer. 

„L'Envoi, mai ţii minte?”, întrebă Anne 
în timp ce era trasă prin crăpătură, iar acum 
Brian putea să-l audă din nou — acel sunet 


pe care poetul James Dickey îl numise 
cândva „colosalul şuierat ca de fiară al 
spaţiului”. Sunetul se înteţea pe măsură ce 
visul se întuneca şi în acelaşi timp începu să 
se amplifice. Ca să se transforme nu în 
ţipătul vântului, ci în cel al unei voci 
omeneşti. 

Ochii lui Brian se deschiseră subit. Preţ 
de o clipă se simţi dezorientat de forţa 
visului, dar numai preţ de o clipă — era un 
profesionist într-o slujbă de risc sporit şi de 
mare responsabilitate, o slujbă în care una 
dintre condiţiile esenţiale era viteza sporită 
de reacţie. Călătorea cu Cursa 29, nu cu 
Cursa 7, şi nu de la Tokyo la Los Angeles, ci 
de la Los Angeles la Boston, acolo unde Anne 
era deja moartă — nu ca victimă a unei 
depresurizări, ci a unui incendiu produs în 
apartamentul ei de pe Atlantic Avenue, din 
apropierea falezei. Dar sunetul continua să 
se audă. 

Era o fetiţă care ţipa sfâşietor. 


5 


— Vrea cineva să vorbească cu mine, 
vă rog? întrebă Dinah Bellman cu glas 
scăzut, dar limpede. Mă iertaţi, dar mătuşa 
mea a dispărut, iar eu sunt oarbă. 

Nimeni nu-i răspunse. La patruzeci de 
rânduri şi două partiţii distanţă, căpitanul 
Brian Engle visa că ofiţerul lui navigator 


plânge şi mănâncă un pateu danez. 

Nu se auzea decât zumzetul constant 
al motoarelor cu reacţie. 

Panica îi umbri din nou mintea, iar 
Dinah făcu singurul lucru care-i trecu prin 
minte ca să scape de ea: desfăcu centura de 
siguranţă, se ridică în picioare şi ieşi pe 
culoarul dintre scaune. 

— Alo? întrebă ea ceva mai tare. Alo, e 
cineva pe-aici? 

Nici de data asta nu primi nici un 
răspuns. Dinah începu să plângă. Cu toate 
acestea, îşi tinu cumpătul cu îndârjire şi 
începu să păşească încet de-a lungul 
culoarului din stânga. „Nu uita să numeri 
totuşi”, o avertiză o parte a minţii sale. 
„Numără rândurile pe lângă care treci, altfel 
o să te rătăceşti şi n-o să mai găseşti 
niciodată calea de întoarcere.” 

Se opri la rândul de scaune de pe 
partea stângă aflat chiar în faţa rândului în 
care ea şi mătuşa Vicky stătuseră aplecate, 
cu braţele desfăcute şi degetele răsfirate. 
Ştia că aici era un bărbat, fiindcă mătuşa 
Vicky vorbise cu el cu doar un minut sau 
două înainte de decolarea avionului. Când 
acesta îi răspunsese, vocea lui se auzise 
dinspre scaunul aflat chiar în faţa celui pe 
care şezuse Dinah. Ştia asta; capacitatea de 
a localiza vocile făcea parte din viaţa ei, un 
fapt de viaţă obişnuit, ca respiraţia. Bărbatul 
adormit avea să tresară când degetele ei 


desfăcute îl vor atinge, dar fetiţei nu-i mai 
păsa. 

Numai că scaunul era gol. 

Totalmente gol. 

Dinah se îndreptă de spate, cu obrajii 
umezi şi cu capul bubuind de teamă. Că doar 
nu s-or fi dus la toaletă împreună, nu? 
Bineînţeles că nu. 

Poate că erau două toalete. într-un 
avion aşa de mare trebuie să fie două 
toalete. 

Numai că nici asta nu mai conta. 

Mătuşa Vicky nu şi-ar fi lăsat poşeta 
din mână, orice s-ar fi întâmplat. Dinah era 
sigură de asta. 

Incepu să păşească încet înainte, 
oprindu-se la fiecare rând de scaune, 
pipăindu-le pe cele două mai apropiate de 
ea, mai întâi pe partea stângă, apoi pe cele 
din dreapta. 

Dădu peste o altă poşetă pe unul dintre 
scaune, apoi peste ceva ce semăna cu o 
servietă pe altul, un pix şi un teanc de hârtii 
pe un al treilea. Atinse ceva lipicios pe casca 
aşezată pe al doilea scaun. îşi frecă degetele, 
apoi făcu o grimasă şi le şterse de husa ce 
acoperea tetiera scaunului. Fusese nişte 
ceară din urechi. Era sigură de asta. Avea o 
consistenţă greţoasă, inconfundabilă. 

Dinah Bellman merse pe pipăite de-a 
lungul culoarului, fără să se mai străduiască 
să se poarte cu blândeţe în investigaţiile ei. 


Nu mai conta. Nu avea cum să înfigă degetul 
în vreun ochi, să ciupească vreun obraz sau 
să tragă vreun fir de păr. 

Fiecare din scaunele cercetate era gol. 

„Asta nu se poate”, îşi zise ea 
înspăimântată. „Pur şi simplu, nu se poate! 
Când ne-am urcat în avion, erau peste tot în 
jurul nostru! l-am auzit! l-am simţit! l-am 
mirosit! Unde-au dispărut cu toţii?” 

Nu ştia unde, dar toţi dispăruseră: 
devenea din ce în ce mai sigură de acest 
lucru. 

La un moment dat, în timp ce ea 
dormea, mătuşa ei şi toţi pasagerii Cursei 29 
dispăruseră. 

„Nu!” Partea raţională a minţii ei 
protesta cu vocea domnişoarei Lee. „Nu, e 
imposibil, Dinah! Dacă toţi au dispărut, cine 
pilotează avionul?” 

începu să meargă mai repede acum, 
prinzându-se cu mâinile de marginea 
fotoliilor, cu ochii ei orbi larg deschişi în 
spatele ochelarilor cu lentile fumurii, cu tivul 
rochiţei roz de călătorie fluturând. Pierduse 
socoteala rândurilor, dar, pe lângă necazul ei 
mai mare legat de tăcerea nesfârşită, 
amănuntul ăsta nu mai conta. 

Se opri din nou şi întinse mâinile către 
scaunul aflat în dreapta ei. De data asta 
dădu peste nişte păr... dar poziţia acestuia 
era complet aiurea. Părul se afla pe scaun — 
cum se putea una ca asta? 


Strânse mâinile şi... ridică părul. Brusc 
şi înfiorător, pricepu. 

„E păr, dar bărbatul căruia-i aparţine a 
dispărut. E un scalp. Ţin în mână scalpul unui 
mort.” 

Acela a fost momentul în care Dinah 
Bellman a deschis gura şi a dat glas ţipetelor 
care l-au trezit pe Brian Engle din vis. 


6 


Albert Kaussner stătea cu burta lipită 
de bar, bând whiskey Branding Iron. Fraţii 
Earp, Wyatt şi Virgil se aflau în dreapta sa, 
iar Doc Holliday, în stânga. Tocmai ridica 
paharul ca să rostească un toast când un 
individ cu un picior de lemn intră grăbit şi 
şontâcăind în cârciuma Sergio Leone. 

— E banda Dalton! ţipă el. Banda 
Dalton tocmai a intrat în Dodge! 

Wyatt se întoarse liniştit spre el. Avea 
faţa subţire, bronzată şi arătoasă. Semăna 
mult cu Hugh O'Brian. 

— Aici suntem în Tombstone, Muffin, 
spuse el. Bagă-ţi naibii minţile-n cap. 

— Ei bine, ăia vin după noi, oriunde ne- 
am afla! exclamă Muffin. Şi sunt taaare 
furioşi, Wyatt! Sunt taaare taaare furioooşi! 

Ca pentru a-i dovedi spusele, din 
stradă se auziră împuşcături — bubuitul 
puternic al unor puşti militare de calibrul .44 
(probabil furate) amestecat cu exploziile ca 


un pocnet de bici ale carabinelor Garand. 

— Hai să nu ne agităm mai mult decât 
e cazul, Muffin, spuse Doc Holliday şi-şi lăsă 
pălăria pe ceafă. 

Albert nu fu din cale-afară de surprins 
să constate că Doc semăna cu Robert De 
Niro. Dintotdeauna fusese încredinţat că, 
dacă exista vreun actor potrivit să-l joace pe 
dentistul tuberculos, De Niro era acela. 

— Ce ziceţi, băieţi? întrebă Virgil Earp, 
uitându-se în jur. 

Virgil nu semăna cu nici unul dintre 
actorii cunoscuţi. 

— Să mergem, spuse Wyatt. M-am 
săturat până peste cap de nenorociţii ăştia 
de alde Clanton. 

— Dalton le zice, Wyatt, spuse liniştit 
Albert. 

— Nu-mi pasă nici dac-ar fi vorba de 
John Dillinger şi Pretty Boy Floyd! exclamă 
Wyatt. Eşti cu noi sau nu, Ace? 

— Sunt cu voi, spuse Albert Kaussner, 
vorbind cu tonul potolit dar ameninţător al 
ucigaşului înnăscut. 

Lăsă o mână pe mânerul pistolului 
Buntline Special cu ţeava lungă, iar cealaltă 
o duse la cap ca să controleze dacă tichia 
yarmulke stătea bine la locul ei de pe 
creştet. Stătea. 

— In regulă, băieţi, spuse Doc. Să 
mergem să-i mătrăşim pe aceşti Dalton. 

leşiră umăr lângă umăr pe uşile 


batante, chiar în clipa în care clopotul 
bisericii baptiste din Tombstone bătea de 
amiază. 

Fraţii Dalton veneau pe Strada 
Principală în galop, ciuruind cu gloanţe 
ferestrele şi fațadele false. Proiectilele lor 
transformară în fântână arteziană butoiul cu 
apă din faţa magazinului Duke's Mercantile 
and Reliable Gun Repair. 

Ike Dalton îi văzu primul pe cei patru 
bărbaţi care-i aşteptau în strada prăfoasă, cu 
redingotele trase în spate ca să lase la 
îndemână mânerele pistoalelor. Ike îşi struni 
cu sălbăticie calul, care se ridică pe 
picioarele din spate, nechezând, umplând 
zăbala cu cheaguri groase de spumă. Ike 
Dalton aducea puţin cu Rutger Hauer. 

— la te uită pe cine avem noi aici, zise 
el batjocoritor. Wyatt Earp şi frăţiorul lui, 
fătălăul de Virgil. 

Emmett Dalton (care arăta ca Donald 
Sutherland după o lună de nopţi nedormite) 
opri calul lângă Ike. 

— Şi dentistul lor poponar, mârâi el. 
Care mai vrea... 

Deodată se uită la Albert şi păli. 
Zâmbetul dispreţuitor de pe buzele sale 
încremeni. 

Paw Dalton opri calul alături de cei doi 
fii ai săi. Paw semăna mult cu Slim Pickens. 

— Dumnezeule, murmură Paw. E Ace 
Kaussner! 


Acum Frank James îşi alinie şi el calul 
cu cel al lui Paw. Faţa-i căpătase culoarea 
pergamentului murdar. 

— Ce mama naibii, băieţi! strigă Frank. 
Nu mă deranjează să-mi fac de cap şi să- 
ntorc cu susul în jos un oraş sau două, într-o 
zi plicticoasă, dar nu mi-a zis nimeni că 
Arizona Jew o să fie aici! 

Albert „Ace” Kaussner, cunoscut din 
Sedalia până-n Steamboat Springs sub 
numele de Arizona Jew, făcu un pas înainte. 
Işi ţinea mâna deasupra mânerului pistolului 
său Buntline. Scuipă într-o parte nişte tutun 
de mestecat, fără să-şi dezlipească nici o 
clipă ochii de cei patru bandiți călare aflaţi la 
şase metri în faţa sa. 

— Băieți, aştept să văd ce-aveţi de 
gând să faceţi, spuse Arizona Jew. După 
socoteala mea, iadul nu-i nici pe jumătate 
plin. 

Membrii bandei Dalton dădură să-şi 
scoată pistoalele exact în clipa când orologiul 
din turnului bisericii baptiste din Tombstone 
bătu pentru ultima oară de amiază. Ace 
scoase pistolul iute ca fulgerul şi, în timp ce 
trăgea de cocoşul revolverului cu podul 
palmei stângi, trimițând o ploaie de gloanţe 
mortale de calibrul .45 în indivizii din faţa sa, 
o fetiţă care stătea în faţa hotelului Longhorn 
începu să ţipe. 

„Cineva ar trebui să-i închidă gura 
copilului ăluia”, îşi zise Ace. „Ce naiba o fi 


păţit? Am situaţia sub control. Doar nu 
degeaba mi se spune cel mai iute evreu de la 
vest de Mississippi.” 

Dar ţipătul continuă să se audă, 
sfâşiind aerul, întunecându-l pe măsură ce se 
apropia, şi totul începu să se destrame. 

Pentru o clipă, Albert nu se mai află 
nicăieri — rătăcit în întunericul în care 
fragmente din visul lui se rostogoleau şi se 
roteau ca-ntr-un vârtej. Singura constantă 
era ţipătul înfiorător. Se auzea ca şuieratul 
unui ceainic supraîncărcat. 

Deschise ochii şi se uită în jur. Se afla 
în fotoliul său din partea din faţă a cabinei 
principale a Cursei 29. Pe culoarul dintre 
scaune, venea din spatele avionului o fetiţă 
de zece-doisprezece ani, îmbrăcată într-o 
rochiţă roz şi purtând ochelari de soare 
fumurii. 

„Da' ce-o fi fata asta, vreo vedetă de 
cinema sau ce?”, gândi el, dar cu toate astea 
era foarte înfricoşat. Felul cum ieşise din 
visul său preferat nu fusese deloc plăcut. 

— Hei! strigă el, dar încetişor, ca să nu- 
i trezească pe ceilalţi pasageri. Hei, fetiţo! 
Care-i treaba? 

Fetiţa răsuci brusc capul către sunetul 
vocii sale. Corpul ei se întoarse o clipă mai 
târziu şi se ciocni de unul dintre scaunele 
care ocupau mijlocul cabinei în rânduri de 
câte patru. Se lovi la coapsă, ricoşă şi căzu 
pe spate, pe cotiera unuia dintre scaunele de 


pe partea stângă. Se prăbuşi în scaun cu 
picioarele în sus. 

— Unde sunteți cu toții? ţipă ea. Ajutor! 
Ajutor! 

— Hei,  stewardesă! strigă Albert 
îngrijorat şi-şi desfăcu centura de siguranţă. 

Se ridică în picioare, ieşi pe culoar, se 
întoarse către fetiţă şi... se opri. Acum stătea 
cu faţa spre spatele avionului şi ceea ce văzu 
îl făcu să încremenească. 

Primul gând care-i trecu prin minte fu: 
„Cred că, la urma urmelor, nu trebuie să-mi 
fac griji c-o să-i trezesc pe ceilalţi pasageri.” 

Lui Albert i se părea că întreaga cabină 
principală a avionului era goală. 


7 


Brian Engle ajunsese aproape de 
despărţitura care separa clasa | de clasa 
business a avionului când îşi dădu seama că 
în acel moment compartimentul clasei | era 
în întregime gol. Se opri doar pentru o clipă 
şi porni mai departe. Probabil că pasagerii 
plecaseră de la locurile lor ca să vadă ce-i cu 
tipetele alea. 

Îşi dădea seama, fireşte, că nu aşa 
stăteau lucrurile; pilotase suficient de multă 
vreme avioane de pasageri ca să ştie destul 
de multe despre psihologia lor de grup. Când 
unul dintre pasageri ceda nervos, rareori se 
întâmpla ca vreunul dintre ceilalţi să se mişte 


de pe locul său. Majoritatea călătorilor 
aerieni renunţau cu supuşenie la opţiunea de 
a acţiona individual după ce ajungeau în 
avion, se aşezau şi îşi prindeau centurile de 
siguranţă. După ce duceau la îndeplinire cele 
câteva sarcini simple, întreaga 
responsabilitate pentru rezolvarea 
problemelor care apăreau cădea pe umerii 
echipajului. Personalul liniilor aviatice îi 
numea „gâşte”, dar de fapt erau ca nişte oi... 
o atitudine cu care cei mai mulţi membri de 
echipaj se împăcau de minune. Asta îi făcea 
mai uşor de manevrat pe cei nervoşi. 

Dar, întrucât era singura explicaţie 
care avea cât de cât o noimă, Brian ignoră 
ceea ce ştia şi merse mai departe. Frânturile 
propriului său vis îl învăluiau încă şi o parte a 
minţii sale era convinsă că Anne fusese cea 
care ţipase, că o va găsi pe la jumătatea 
cabinei principale cu mâna lipită pe 
crăpătura din fuzelajul avionului, o crăpătură 
situată sub un panou indicator pe care scria 
NUMAI STELE CĂZĂTOARE. 

În compartimentul clasei business nu 
se afla decât un pasager, un bătrân îmbrăcat 
în costum maro, cu vestă. Capul lui chel 
lucea discret în lumina răspândită de veioza 
de citit. Mâinile umflate de artrită erau 
împreunate peste catarama centurii de 
siguranţă. Dormea dus şi sforăia zgomotos, 
ignorând întregul tărăboi. 

Brian dădu buzna în cabina principală, 


iar acolo mersul său înainte fu în cele din 
urmă temperat de o altă imagine incredibilă. 
Văzu un adolescent care stătea în picioare 
lângă o fetiţă prăbuşită într-un scaun de pe 
partea stângă a avionului, cam la un sfert din 
lungimea cabinei. În tot cazul, băiatul nu se 
uita la ea; se holba spre spatele avionului, cu 
maxilarul de jos atârnându-i aproape până la 
gulerul tricoului său Hard Rock Cafe. 

Prima reacţie a lui Brian a fost aproape 
identică cu cea a lui Albert Kaussner: 
„Dumnezeule, tot avionul e gol!” 

Apoi văzu o femeie în partea din 
dreapta a avionului ridicându-se şi ieşind pe 
coridor ca să vadă ce se întâmplă. Avea 
înfăţişarea ameţită, uşor buhăită, a celui care 
tocmai fusese trezit brusc dintr-un somn 
profund. La jumătatea distanţei, pe culoarul 
central, un tânăr îmbrăcat cu un jerseu cu 
guler la baza gâtului îşi întorsese capul spre 
fetiţă şi se uita fix într-acolo, cu nişte ochi 
placizi, lipsiţi de curiozitate. Un alt bărbat, 
acesta având în jur de şaizeci de ani, se 
ridică de pe un scaun din apropierea lui Brian 
şi rămase pe loc, nehotărât. Era îmbrăcat 
într-o cămaşă roşie din diftină şi arăta teribil 
de tulburat. Părul răvăşit îi învăluia capul ca 
o masă dezordonată de şuviţe rebele. 

— Cine ţipă? îl întrebă el pe Brian. Are 
probleme avionul, domnule? Sper că nu ne 
prăbuşim, nu? 

Fetiţa se opri din ţipat. Se ridică cu 


greutate din scaunul în care se prăbuşise şi 
apoi aproape că se împletici înainte, în 
direcţia opusă. Băiatul abia reuşi s-o prindă, 
mişcându-se cu încetineală buimacă. 

„Unde-au dispărut?”, îşi zise Brian. 
„Doamne Dumnezeule, unde-au dispărut cu 
toţii?” 

Dar acum picioarele îl purtau către 
adolescent şi fetiţă. În timp ce mergea, trecu 
pe lângă un alt pasager care continua să 
doarmă; era o fată de circa şaptesprezece 
ani. Avea gura deschisă într-un mod 
dizgraţios şi respira cu inhalaţii prelungi, 
uscate. 

Ajunse la adolescent şi la fetiţa în 
rochie roz. 

— Unde sunt ceilalţi, dom'le? întrebă 
Albert Kaussner. 

Avea un braţ pe după umerii copilei 
care plângea cu sughiţuri, dar nu se uita la 
ea; ochii lui se plimbau neîncetat în susul şi 
în josul cabinei aproape pustii. 

— Am aterizat cumva în timp ce 
dormeam şi au coborât acolo? 

— Mătuşa mea a dispărut! zise printre 
suspine fetiţa. Mătuşa Vicky! Am crezut că 
avionul e pustiu! Am crezut că am rămas 
singură! Unde-i mătuşa mea, vă rog? O vreau 
pe mătuşa mea! 

Brian îngenunche lângă ea pentru o 
clipă, aşa încât se aflau acum la acelaşi nivel. 
Remarcă ochelarii de soare şi-şi aminti c-o 


văzuse  urcându-se la bordul avionului 
împreună cu femeia blondă. 

— Totul e-n regulă, spuse el. Totul e-n 
regulă, domnişoară. Cum te cheamă? 

— Dinah, suspină fetiţa. N-o găsesc pe 
mătuşa mea. Sunt oarbă şi nu pot s-o văd. M- 
am trezit şi scaunul ei era gol... 

— Ce se-ntâmplă? întrebă tânărul cu 
jerseu. Vorbea peste capul lui Brian, 
ignorându-i pe acesta şi pe Dinah, 
adresându-se băiatului în tricou Hard Rock şi 
bătrânului în cămaşă de diftină. Unde sunt 
ceilalţi? 

— Dinah, eşti în afară de orice pericol, 
spuse Brian. Sunt şi alţi oameni aici. Îi auzi? 

— D-da. li aud. Dar unde-i mătuşa 
Vicky? Şi cine a fost omorât? 

— Omorât? întrebă deodată o femeie. 

Era cea de pe partea stângă a 
avionului. Brian aruncă o privire fugară şi 
observă că era tânără, cu părul negru, 
drăguță. 

— A fost cineva omorât? Avionul a fost 
deturnat? 

— Nimeni n-a fost omorât, spuse Brian. 

Cel puţin, era ceva de spus. Mintea îi 
dădea o senzație ciudată: ca o barcă scăpată 
de la locul de ancorare. 

— Linişteşte-te, draga mea. 

— Dar i-am simțit părul! insistă Dinah. 
Cineva i-a tăiat PĂRUL! 

Pe lângă toate celelalte, asta era deja 


prea mult, şi Brian refuză să se gândească la 
aşa ceva. Dar gândul anterior al lui Dinah îl 
năpădi cu o intensitate înfiorătoare — cine 
naiba pilota avionul? 

Se ridică şi se întoarse către bărbatul în 
vârstă, îmbrăcat în cămaşă roşie. 

— Trebuie să mă duc în faţă, spuse el. 
Rămâneţi aici, cu fetiţa. 

— Bine, spuse bărbatul în cămaşă 
roşie. Dar ce se-ntâmplă? 

Li se alătură un bărbat de vreo treizeci 
şi cinci de ani, îmbrăcat în blugi călcaţi şi o 
cămaşă din oxford. Spre deosebire de ceilalţi, 
părea teribil de calm. Scoase din buzunar o 
pereche de ochelari cu ramă de baga, îi 
desfăcu scuturându-i şi îi puse la ochi. 

— Mi se pare c-am rămas cam puţini 
pasageri, nu-i aşa? spuse el. Accentul lui 
britanic era aproape la fel de aspru ca şi 
cămaşa pe care-o purta. Ce s-a-ntâmplat cu 
echipajul? Ştie cineva? 

— Chiar asta vreau să aflu, spuse Brian 
şi porni din nou spre partea din faţă a 
avionului. 

Ajuns în faţa cabinei principale, se 
întoarse şi numără rapid. Alţi doi pasageri se 
alăturaseră grupului strâns în jurul fetiţei cu 
ochelari negri. Unul era adolescenta care 
dormea atât de adânc; se legăna pe picioare 
de parc-ar fi fost beată sau drogată. Celălalt 
era tipul vârstnic îmbrăcat în sacoul-sport 
uzat. Opt oameni cu totul. La aceştia se 


adăugă pe sine şi apoi pe individul de la 
clasa business care, cel puţin până-n acel 
moment, dormise tot timpul. 

Zece oameni. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, unde 
sunt ceilalţi?” 

Dar nu era momentul să se îngrijoreze 
pentru asta acum, căci altele erau 
problemele presante. Brian se grăbi înainte, 
abia aruncând o privire către bătrânul chel 
care moţăia la clasa business. 


8 


Compartimentul de servicii, înghesuit 
în spatele ecranului pentru filme şi între cele 
două toalete de la clasa |, era pustiu. Aşa era 
şi bucătăria, dar acolo Brian văzu ceva 
extrem de tulburător: căruciorul pentru 
băuturi era oprit în diagonală lângă toaleta 
de la tribord. Pe raftul de jos al căruciorului 
se aflau câteva pahare folosite. 

„Tocmai se pregăteau să servească 
băuturile”, îşi spuse el. „Când s-a-ntâmplat 
ce s-o fi-ntâmplat, abia apucaseră să scoată 
afară căruciorul. Paharele folosite sunt cele 
adunate înainte de prezentare. Aşa că 
indiferent ce s-o fi-ntâmplat trebuie să se fi 
petrecut în decurs de o jumătate de oră de la 
decolare, poate ceva mai mult — parc-au fost 
semnalate turbulenţe deasupra deşertului? 
Aşa mi se pare. Şi ciudăţenia aia despre 


aurora boreală...” 

O clipă Brian fu aproape convins că 
ideea din urmă făcea parte din visul său — 
cu siguranţă era îndeajuns de ciudată —, dar 
reflectând mai adânc îşi dădu seama că 
Melanie Trevor, stewardesa, fusese cea care- 
i vorbise despre asta. 

„Lasă asta acum; dar ce s-a întâmplat? 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce?” 

Nu ştia, dar ştia că imaginea 
căruciorului pentru băuturi abandonat îi 
stârnea un imens sentiment de teroare şi de 
teamă superstiţioasă. Doar o clipă se gândi 
că aşa trebuie să se fi simţit primii urcați la 
bordul navei Marie Celeste, dând peste o 
corabie complet părăsită, cu toate pânzele 
aranjate în ordine, unde masa căpitanului 
fusese pregătită pentru cină, toate parâmele 
erau strânse în ordine, iar pipa cine ştie cărui 
marinar încă mai fumega undeva, pe puntea 
din faţă... 

Brian alungă cu un efort imens aceste 
gânduri paralizante şi se îndreptă spre uşa 
dintre compartimentul de servicii şi cockpit. 
Bătu la uşă. Aşa cum se temuse, nu primi nici 
un răspuns. Şi cu toate că ştia că era inutil, 
strânse pumnul şi bătu mai tare. 

Nimic. 

încercă mânerul. Nu se mişca. Asta era 
o procedură standard în epoca zborurilor 
deviate în mod neprevăzut către Havana, 
Liban sau Teheran. Numai piloţii o puteau 


deschide. Brian era în stare să piloteze 
avionul ăsta... dar nu din afara cockpit-ului. 

— Hei! strigă el. Hei, băieţi! Deschideţi 
uşa! 

Numai că ştia că n-are nici o şansă. 
însoţitoarele de bord dispăruseră; aproape 
toţi pasagerii dispăruseră; Brian Engle era 
gata să parieze că echipajul alcătuit din doi 
oameni al avionului 767 dispăruse şi el. 

Era încredințat că Zborul 29 își 
continua călătoria spre est cu ajutorul 
pilotului automat. 


Capitolul 2 


ÎNTUNERIC ŞI MUNŢI. 
COMOARA GĂSITĂ. 
NASUL TÂNĂRULUI ÎN JERSEU. 
CÂND CÂINII NU MAI LATRĂ. 
PANICA E INTERZISĂ. 

O SCHIMBARE DE DESTINAŢIE. 


1 


Brian îl rugase pe bărbatul mai vârstnic 
în cămaşă roşie să aibă grijă de Dinah, dar 
din momentul în care o auzi pe femeia de la 
tribord — cea cu glas tânăr şi plăcut — fetiţa 
se lipi de ea cu ardoarea dată de spaimă, 
înghesuindu-se în ea şi dând s-o apuce de 
mână cu un fel de hotărâre timidă. După anii 


petrecuţi cu  domnişoara Lee, Dinah 
recunoştea o voce de profesoara, atunci 
când o auzea. Femeia cu părul negru o luă de 
mână cu destulă bunăvoință. 

— Ziceai că te cheamă Dinah, scumpo? 

— Da, spuse Dinah. Sunt oarbă, dar 
după operaţia de la Boston o să pot vedea 
din nou. Probabil că voi putea să văd. 
Doctorii spun că există şaptezeci şi cinci la 
sută şanse să-mi recapăt măcar o parte din 
vedere şi patruzeci la sută şanse să-mi 
recapăt complet vederea. Pe tine cum te 
cheamă? 

— Laurel Stevenson, răspunse femeia 
cu părul negru. 

Ochii ei continuau să cerceteze atent 
cabina principală, iar faţa ei părea incapabilă 
să scape de expresia ei iniţială: uimire 
buimacă. 

— Laurel, asta e o floare?, nu-i aşa? 
întrebă Dinah, vorbind cu vivacitate febrilă. 

— Îhî, replică Laurel. 

— Scuze, spuse bărbatul cu ochelari 
din baga şi accent britanic. Mă duc în faţă să 
văd ce face prietenul nostru. 

— Vin şi eu, spuse bătrânul cu cămaşă 
roşie. 

— Vreau să ştiu ce se-ntâmplă aici! 
exclamă pe neaşteptate bărbatul cu jerseu la 
baza gâtului. Faţa lui avea o paloare 


3 Laur, dafin. (N. t.) 


cadaverică, exceptând două pete de culoare 
de pe obraji, aprinse de parcă şi-ar fi dat cu 
ruj acolo. Vreau să ştiu ce se-ntâmplă în clipa 
asta! 

— Şi eu sunt la fel de surprins, spuse 
britanicul, după care porni înspre partea din 
faţă a avionului. 

Bărbatul în cămaşă roşie mergea în 
urma lui. Adolescenta cu înfăţişare de 
drogată se târî în spatele lor o vreme şi 
deodată se opri la despărţitura dintre cabina 
principală şi compartimentul de clasa |, de 
parcă n-ar fi fost sigură unde se află. 

Bărbatul vârstnic cu sacoul-sport uzat 
se duse la unul dintre hublourile de la tribord, 
se aplecă şi se uită afară. 

— Ce se vede? întrebă Laurel 
Stevenson. 

— intuneric şi munţi, răspunse bărbatul 
cu sacoul-sport. 

— Munţii Stâncoşi? întrebă Albert. 

Bărbatul cu sacoul-sport uzat încuviinţă 
din cap. 

— Cred că da, tinere. 

Albert hotărî să se ducă şi el în partea 
din faţă a avionului. Avea şaptesprezece ani, 
era teribil de inteligent şi întrebarea de o mie 
de puncte a serii îi trecuse prin cap şi lui: 
cine pilota avionul? 

Apoi hotărâse că nu avea importanţă... 
cel puţin pentru moment. Avionul se deplasa 
lin, fără probleme, aşa că era de presupus că 


cineva îl pilota, şi chiar dacă cineva se 
dovedea a fi ceva — cu alte cuvinte, pilotul 
automat — el nu putea face nimic în privinţa 
asta. Ca Albert Kaussner era un violonist 
talentat — nu chiar un copil-minune — în 
drum spre locul unde avea să-şi continue 
studiile, la Colegiul de Muzică Berklee. Ca 
Ace Kaussner era (cel puţin în visele sale) cel 
mai iute evreu de la vest de Mississippi, un 
vânător de recompense care sâmbetele o 
lăsa mai uşor, nu se urca niciodată cu 
pantofii în pat şi întotdeauna era atent cu un 
ochi să nu rateze şansa celui mai mare 
câştig, iar cu celălalt după o cafea kosher 
bună undeva, de-a lungul drumului de ţară 
plin de praf. Ace era, presupunea el, modul 
lui de a se adăposti de nişte părinţi iubitori 
din cale-afară care, în adâncul sufletului lor, 
credeau că orice strănut anunţa instalarea 
pneumoniei. Era un violonist-pistolar — o 
combinaţie interesantă —, dar nu ştia nimic 
despre  pilotarea avioanelor. lar fetița 
spusese ceva care în acelaşi timp îl intrigase 
şi îi îngheţase sângele în vene. „l-am simţit 
părul! spusese ea. Cineva i-a tăiat PARUL!" 
Se despărţi de Dinah şi Laurel (bărbatul 
cu sacoul-sport jerpelit se dusese în partea 
dreaptă a avionului ca să se uite afară pe 
unul dintre hublouri, iar individul în jerseu cu 
guler la baza gâtului pornise, cu o expresie 
de gâlceavă în priviri, către partea din faţă a 
avionului, ca să li se alăture celorlalţi) şi 


începu să reconstituie drumul fetiţei de-a 
lungul culoarului de la babord. 

„Cineva i-a tăiat PĂRUL!”, spusese 
Dinah şi, la doar câteva rânduri de scaune 
mai încolo, Albert văzu la ce se referise. 


2 


— Mă rog la Dumnezeu, domnule, 
spuse britanicul, ca şapca de pilot pe care 
am văzut-o pe unul dintre scaunele de la 
clasa | să vă aparţină. 

Brian stătea în faţa uşii încuiate, cu 
capul în jos, gândind cu furie. Când britanicul 
vorbi în spatele lui, tresări surprins şi se 
întoarse pe loc. 

— N-am vrut să vă sperii, spuse cu 
blândeţe britanicul. Mă numesc Nick 
Hopewell, adăugă şi întinse mâna. 

Brian întinse şi el mâna şi i-o strânse. 
În timp ce făcea asta, ducând la îndeplinire 
partea sa din acest ritual străvechi, i se 
năzări că toată întâmplarea prin care trecea 
trebuia să fie un vis. Provocat de spaima 
trasă în timpul zborului de la Tokyo şi de 
aflarea veştii că Anne murise. 

O parte a minţii sale ştia că lucrurile nu 
stăteau aşa, la fel cum o parte a minţii sale 
ştiuse că ţipătul fetiţei nu avusese nici o 
legătură cu compartimentul de clasa | 
părăsit, dar se agăţă de această idee la fel 
cum se agăţase şi de cealaltă. Dacă-i era de 


ajutor, de ce nu? Tot restul era o nebunie... 
atât de mare, încât fie şi numai încercarea de 
a se gândi la acele lucruri îi dădea o stare 
febrilă şi bolnăvicioasă a minţii. Şi-apoi, chiar 
nu era timp pentru gândit, pur şi simplu nu 
era timp, şi constată că şi asta îi aducea 
puţină uşurare. 

— Brian Engle, spuse el. încântat să vă 
cunosc, deşi împrejurările sunt... 

Dădu din umeri neajutorat. Şi, mă rog 
frumos, cum anume erau împrejurările? Nu 
putea să se gândească la un adjectiv care să 
le descrie în mod adecvat. 

— Puțin cam bizare, nu-i aşa? 
încuviinţă Hopewell. Cred că ar fi mai bine să 
nu ne gândim la ele în acest moment. 
Răspunde echipajul? 

— Nu, spuse Brian şi, pe neaşteptate, 
lovi din nou cu pumnul în uşă, frustrat. 

— Uşurel, uşurel, îl domoli Hopewell. 
Spune-mi despre chipiul ăla, domnule Engle. 
N-ai idee ce satisfăcut şi uşurat m-aş simţi 
dacă aş putea să-ţi spun „căpitane Engle”. 

Fără voia sa, Brian zâmbi larg: 

— Sunt căpitanul Engle, spuse el, dar 
în condiţiile de faţă cred că poţi să-mi spui 
simplu, Brian. 

Nick Hopewell apucă mâna stângă a lui 
Brian şi o sărută din inimă. 

— Cred c-o să-ţi zic Mântuitorul, spuse 
el. Te-ar supăra foarte tare? 

Brian dădu capul pe spate şi începu să 


râdă, imitat de Nick. Stăteau în faţa uşii 
încuiate într-un avion aproape gol, râzând cu 
frenezie, când îşi făcură apariţia bărbatul in 
cămaşă roşie şi cel cu jerseul la baza gâtului, 
uitându-se la ei ca la doi inşi care 
înnebuniseră. 


3 


Albert Kaussner tinu părul în mâna 
dreaptă timp de câteva momente, uitându-se 
la el gânditor. Era negru şi lucios în lumina ce 
venea din tavan, cu piele adevărată, şi nu fu 
deloc surprins că fetiţa trăsese o sperietură 
de moarte. Şi el s-ar fi speriat, dacă n-ar fi 
putut să vadă despre ce e vorba. 

Aruncă peruca înapoi pe scaun, se uită 
la poşeta de pe scaunul învecinat, după care 
privi mai atent la ceea ce se afla lângă 
poşetă. Era o verighetă simplă, din aur. O 
luă, o cercetă, apoi o puse la loc. Începu să 
meargă încet spre spatele avionului. În mai 
puţin de un minut, Albert fu cuprins de o 
uimire atât de mare, încât uită cu totul 
despre cine o fi pilotând avionul sau cum 
naiba or să se dea jos din avion dacă acesta 
era trecut pe pilot automat. 

Pasagerii Cursei 29 dispăruseră, dar 
lăsaseră în urmă o comoară fabuloasă şi, pe 
alocuri, năucitoare. Albert găsi bijuterii pe 
aproape fiecare scaun: verighete, mai ales, 
dar mai erau şi diamante, smaralde şi rubine. 


Erau şi cercei, majoritatea marfă ieftină, dar 
unii dintre ei păreau destul de scumpi în ochii 
lui Albert. Mama lui avea câteva exemplare 
frumoase, dar unele dintre chestiile de acolo 
făceau ca cele mai de preţ dintre bijuteriile ei 
să arate ca nişte chilipiruri achiziţionate de la 
solduri. Erau acolo butoni de mânecă şi de 
guler, coliere, brățări. Şi ceasuri, ceasuri, 
ceasuri. De la Timex la Rolex, păreau a fi 
acolo cel puţin două sute de ceasuri, pe 
scaune, pe podeaua dintre scaune şi pe 
culoare. Scânteiau în lumină. 

Mai erau cel puţin şaizeci de perechi de 
ochelari. Cu rame subţiri, cu rame din baga, 
cu rame aurite. Ochelari „cuminţi”, ochelari 
extravaganţi şi ochelari cu strasuri bătute în 
rame. lar printre mărcile reprezentate se 
numărau Ray-Ban, Polaroid şi Foster Grant. 

Erau acolo catarame de curea, ace de 
siguranţă şi grămezi de mărunţiş. Nu erau 
bancnote, dar puteai aduna cu uşurinţă vreo 
patru sute de dolari din monede. Erau şi 
portofele — nu la fel de multe ca poşetele, 
dar tot găseai o duzină, unele din piele fină, 
altele din material plastic. Erau şi bricege, ca 
şi cel puţin o duzină de calculatoare de 
buzunar. 

Şi alte obiecte mai neobişnuite. Luă de 
jos un cilindru din plastic de culoarea pielii pe 
care-l examină preţ de vreo treizeci de 
secunde înainte să observe că era de fapt un 
dildo, după care-l puse grăbit la loc. Mai găsi 


o linguriţă din aur prinsă cu un lănţişor din 
aur. Din loc în loc, ba pe scaune, ba pe 
podea, erau mici grăunţi strălucitori, cei mai 
mulţi din argint, dar şi unii din aur. Ridică 
vreo două din aceste mici obiecte ca să-şi 
verifice supoziţiile minţii sale cuprinse de 
uimire: unele erau coroane dentare, dar cele 
mai multe erau plombe. Şi, pe unul dintre 
rândurile din spate, găsi două tije subţiri din 
oţel. Se uită la ele câteva secunde până să-şi 
dea seama că erau tije chirurgicale şi că locul 
lor nu era pe podeaua unui avion de pasageri 
aproape părăsit, ci în genunchiul sau umărul 
vreunui pasager. 

Descoperi încă un pasager, un tânăr 
bărbos care stătea tolănit pe două scaune de 
pe ultimul rând, sforăind zgomotos şi 
mirosind a bodegă. 

La două scaune mai încolo, găsi un 
dispozitiv care arăta ca un implant de tip 
pacemaker”. 

Albert stătea în spatele avionului şi se 
uita înainte, la tubul mare şi gol al fuzelajului. 

— Ce mama dracului se întâmplă aici? 
întrebă el cu o voce moale, tremurătoare. 


4 


+ Dispozitiv electric pentru stimularea 
sau stabilizarea bătăilor inimii sau pentru 
restabilirea ritmului după un stop cardiac. (N. 
t.) 


— Cer să mi se spună ce se-ntâmplă 
aici! zise cu glas tare bărbatul în jerseu cu 
guler la baza gâtului. 

Păşi în compartimentul de servicii de 
lângă toaleta de la clasa I ca un financiar 
corporatist care conducea o preluare ostilă 
de companie. 

— În clipa asta? Tocmai ne pregăteam 
să spargem broasca acestei uşi, spuse Nick 
Hopewell, fixând asupra lui Gât-Golaş o 
privire plină de vioiciune. Echipajul de zbor 
se pare că a abdicat de la îndatoriri, 
împreună cu toţi ceilalţi, dar cu toate astea 
avem noroc. Noua mea cunoştinţă, aici de 
faţă, este un pilot care întâmplător călătorea 
gratuit cu această cursă, şi... 

— Cineva dintre cei de-aici e un tâmpit, 
sunt de acord, spuse Gât-Golaş, şi am de 
gând să aflu care-i ăla, crede-mă. 

Trecu pe lângă Nick fără să-i arunce 
nici măcar o privire şi se proţăpi în faţa lui 
Brian, agresiv ca un jucător de fotbal care 
dispută o minge de arbitru. 

— Eşti angajat al Companiei American 
Pride, amice? 

— Da, spuse Brian, dar ce-ar fi să 
lăsăm amănuntele astea deoparte, domnule? 
E important ca... 

— Să-ţi spun eu ce e important! strigă 
Gât-Golaş. 

O ceaţă fină de salivă se lipi pe obrajii 


lui Brian, care fu nevoit să-şi reprime 
impulsul subit şi uluitor de puternic de a-şi 
înfige mâinile în beregata nemernicului 
ăstuia ca să vadă cât de mult putea să-i 
sucească gâtul până trosnea ceva înăuntru. 

— Am o întâlnire la Prudential Center 
cu reprezentanţi ai Bankers International la 
ora nouă, în dimineaţa asta! Fix la nouă! Mi- 
am rezervat cu bună-credinţă un loc în acest 
mijloc de transport şi n-am nici o intenţie să 
întârzii la această întâlnire! Vreau să ştiu trei 
lucruri: cine a autorizat o oprire 
neprogramată pentru acest avion în timp ce 
eu dormeam, unde s-a făcut această oprire şi 
de ce a fost făcută! 

— Ai urmărit vreodată serialul Star 
Trek? întrebă pe neaşteptate Nick Hopewell. 

Faţa lui Gât-Golaş, inundată de sângele 
mâniei, se întoarse brusc. Expresia îi trăda 
convingerea că englezul era, fără doar şi 
poate, nebun. 

— Despre ce naiba vorbeşti dumneata? 

— Minunat program american, spuse 
Nick. Science fiction. Explorarea unor lumi 
noi şi ciudate, ca aia care se pare că există în 
capul tău. Şi dacă nu-ți tace fleanca de 
îndată, cretin nenorocit, o să-mi facă plăcere 
să-ţi demonstrez faimoasa  strânsoare 
adormitoare a domnului Spock. 

— Nu poţi să-mi vorbeşti pe tonul ăsta! 
replică tăios Gât-Golaş. Ştii cine sunt eu? 

— Desigur, spuse Nick. Eşti un 


băgăcios tâmpit care a confundat biletul de 
urcare în acest avion cu nişte documente 
care-l proclamă Preaînaltul Mare Lord al 
Creaţiei. Totodată, eşti teribil de 
înspăimântat. Nu-i nimic rău in asta, dar ne 
cam stai în drum. 

Faţa lui Gât-Golaş era acum atât de 
înroşită de sânge încât Brian începu să se 
teamă c-o să-i explodeze capul. Văzuse 
cândva un film în care lucrul ăsta se- 
ntâmplase. Nu voia să-l vadă şi în realitate. 

— Nu se poate să-mi vorbeşti pe tonul 
ăsta! Nici măcar nu eşti cetăţean american! 

Nick Hopewell se mişcă atât de iute 
încât Brian abia văzu ce se întâmplă. La un 
moment dat, bărbatul în jerseu cu guler la 
baza gâtului ţipa în faţa lui Nick, care stătea 
relaxat alături de Brian, cu mâinile în 
şoldurile blugilor lui călcaţi. O clipă mai 
târziu, nasul lui Gât-Golaş era prins ferm 
între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte 
a lui Nick. 

Gât-Golaş încercă să scape, dar 
degetele lui Nick se strânseră... şi apoi mâna 
lui se răsuci uşor, ca atunci când strângi un 
şurub sau întorci un ceas deşteptător. Gât- 
Golaş scoase un urlet. 

— Aş putea să-l rup, spuse încetişor 
Nick. E cel mai uşor lucru din lume, crede- 
mă. 

Gât-Golaş încercă să se smucească 
înapoi. Lovi, fără spor, cu mâinile în braţul lui 


Nick. Nick suci din nou şi Gât-Golaş urlă din 
nou. 

— Nu cred că m-ai auzit. Aş putea să-l 
rup. Ai înţeles? Fă-mi un semn cu mâna dacă 
ai priceput. 

Suci nasul lui Gât-Golaş pentru a treia 
oară. 

Gât-Golaş nu mai urlă de data asta; 
zbieră. 

— Oh, super! spuse din spatele lor fata 
cu înfăţişare de drogată. O priză nazală. 

— N-am timp să discut despre 
întâlnirile tale de afaceri, spuse încet Nick 
către Gât-Golaş. După cum n-am timp nici să 
mă ocup de isterie deghizată în agresiune. 
Avem o situaţie cât se poate de neplăcută şi 
de bizară. Dumneata, domnule, e limpede că 
nu faci parte din soluţie şi n-am nici cea mai 
mică intenţie să te las să devii o parte a 
problemei. Prin urmare, o să te expediez 
înapoi în cabina principală. Acest domn în 
cămaşă roşie... 

— Don Gaffney, spuse domnul în 
cămaşă roşie, care arăta la fel de surprins pe 
cât se simţea Brian. 

— Mulţumesc, spuse Nick. 

Continua să ţină nasul lui Gât-Golaş în 
acea strânsoare uluitoare, iar Brian putu 
acum să vadă un fir de sânge prelingându-se 
dintr-una din nările individului, prinse ca-ntr- 
un cleşte. 

Nick îl trase mai aproape şi-i vorbi cu o 


voce caldă, pe un ton confidenţial. 

— Domnul Gaffney, aici de faţă, va fi 
escorta ta. De îndată ce ajungi în cabina 
principală, amicul meu băgăcios, o să te 
aşezi pe scaun şi-o să-ţi prinzi temeinic 
centura de siguranţă. Mai târziu, după ce 
domnul căpitan o să se asigure că n-o să 
intrăm într-un munte, o clădire sau un alt 
avion, poate c-o să fim în măsură să 
discutăm mai pe larg despre situaţia noastră 
actuală. Totuşi, pentru moment, contribuţia 
ta nu e necesară. Ai înţeles toate lucrurile 
astea pe care ţi le-am spus? 

Gât-Golaş scoase un urlet de durere şi 
furie. 

— Dac-ai înţeles, te rog să mă fericeşti 
ridicând degetul mare. 

Gât-Golaş ridică un deget. Brian 
observă că unghia era tăiată îngrijit. 

— Minunat, spuse Nick. Încă un lucru. 
Când o să-ţi dau drumul la nas, s-ar putea să 
simţi nevoia să te răzbuni. Să simţi asta e-n 
regulă. Dar să-ţi manifeşti acest sentiment ar 
fi o greşeală îngrozitoare. Vreau să ţii minte 
că ceea ce ţi-am făcut la nas pot să fac la fel 
de uşor şi cu testiculele tale. De fapt, aş 
putea să ţi le răsucesc atât de mult, încât 
atunci când ţi-aş da drumul s-ar putea să 
începi să zbori prin cabină ca un avion de 
jucărie. Mă aştept să pleci însoţit de 
domnul... 

Se uită întrebător la bărbatul în cămaşă 


roşie. 

— Gaffney, repetă bărbatul în cămaşă 
roşie. 

— Aşa, Gaffney. Scuze. Mă aştept să 
pleci împreună cu domnul Gaffney. Nu te vei 
opune. Nu te vei răzvrăti. De fapt, dacă scoţi 
fie şi numai un cuvinţel, te vei pomeni 
investigând tărâmuri ale durerii până acum 
neexplorate. Ridică degetul dacă ai înţeles şi 
asta. 

Gât-Golaş îşi agită degetul mare cu 
atâta entuziasm încât pentru moment arătă 
ca un autostopist chinuit de diaree. 

— Atunci, e-n regulă! spuse Nick şi 
dădu drumul nasului lui Gât-Golaş. 

Gât-Golaş făcu un pas înapoi, 
holbându-se la Nick Hopewell cu ochi 
mânioşi, încărcaţi de perplexitate — arăta ca 
un motan peste care cineva tocmai aruncase 
o găleată cu apă rece. Dac-ar fi fost numai 
mânia, Brian n-ar fi fost impresionat. Insă 
starea de perplexitate îl făcu să simtă o 
uşoară părere de rău pentru Gât-Golaş. La 
rândul său, se simţea teribil de dezorientat. 

Gât-Golaş ridică o mână la nas, vrând 
parcă să verifice că mai era acolo. Din fiecare 
nară se prelingea câte un firicel de sânge, nu 
mai lat decât fâşia de celofan care serveşte 
la desfacerea pachetelor de ţigări. Sângele îi 
murdări vârfurile degetelor, iar el se uită la 
ele nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dădu să 
deschidă gura. 


— lo n-aş încerca, domnule, spuse Don 
Gaffney. Omul vorbeşte serios. Ai face bine 
să vii cu mine. 

Îl apucă de braţ pe Gât-Golaş. Pentru o 
clipă, acesta se împotrivi şi deschise din nou 
gura. 

— Proastă idee, îi spuse fata cu 
înfăţişare de drogată. 

Gât-Golaş închise gura şi-i îngăduli lui 
Gaffney să-l conducă înapoi, spre partea din 
spate a compartimentului de clasa l. Mai 
aruncă o privire peste umăr, cu ochii măriţi şi 
şocaţi, după care-şi pipăi din nou nasul cu 
degetele. 

Între timp, Nick îşi pierduse cu totul 
interesul faţă de individ. Se uita afară pe 
unul dintre hublouri. 

— S-ar părea că suntem deasupra 
Munţilor Stâncoşi, spuse el, şi că ne aflăm la 
o altitudine îndeajuns de mare ca să nu fim 
în pericol. 

Brian se uită şi el afară preţ de o clipă. 
Într-adevăr, erau Munţii Stâncoşi şi, după 
cum arătau, cam spre partea de mijloc a 
lanţului. Evaluă că s-ar afla la o altitudine de 
circa 10 500 de metri. Cam aşa îi spusese şi 
Melanie Trevor. Aşa că erau în afară de 
pericol... cel puţin, deocamdată. 

— Haide, spuse el. Ajută-mă să sparg 
uşa asta. 

Nick i se alătură în faţa uşii. 

— Vrei să conduc eu partea asta a 


operaţiunii, Brian? Am ceva experienţă. 

— Chiar te rog. 

Brian se pomeni întrebându-se cum 
anume ajunsese Nick Hopewell să capete 
experienţă în  sucirea  nasurilor şi în 
spargerea uşilor. Avea o bănuială că, 
probabil, era o poveste lungă. 

— Ar fi util de ştiut cât de rezistentă e 
încuietoarea asta, spuse Nick. Dacă o lovim 
prea tare, riscăm să fim catapultaţi drept în 
cockpit. N-aş vrea să mă izbesc de ceva care 
nu suportă să fie izbit. 

— Nu ştiu, spuse cu sinceritate Brian. 
Totuşi nu cred că e teribil de rezistentă. 

— In regulă, spuse Nick. întoarce-te cu 
faţa spre mine — cu umărul drept îndreptat 
spre uşă, iar eu, cu stângul. 

Brian făcu întocmai. 

— O să număr până la trei. O s-o lovim 
cu umărul împreună când ajung la trei. 
Indoaie-ţi picioarele când ne repezim; avem 
mai mult şanse să desfacem broasca dacă 
lovim uşa cât mai jos. Şi nu lovi cu toată 
forţa. Cam cu jumătate. Dacă asta n-o să fie 
de-ajuns, putem foarte bine să mai încercăm 
o dată. Priceput? 

— Am priceput. 

Fata, care acum părea ceva mai trează 
şi mai stăpână pe sine, spuse: 

— Nu cred c-au lăsat vreo cheie sub 
preşul de la uşă sau ceva de genul ăsta, ă? 

Nick se uită la ea, surprins, apoi privi 


din nou la Brian. 

— Se poate ca, din întâmplare, să fi 
lăsat vreo cheie pe undeva? 

Brian clătină din cap. 

— Mă tem că nu. E o precauţie 
antiteroristă. 

— Fireşte, spuse Nick. Fireşte că aşa 
stau lucrurile. 

Se uită la fată şi-i făcu cu ochiul. 

— Dar, oricum, asta înseamnă să-ți 
foloseşti mintea. 

Fata îi zâmbi cu nesiguranţă. 

Nick se întoarse din nou către Brian. 

— Deci eşti gata? 

— Sunt gata. 

— Bun, atunci. Unu... doi... trei! 

Se repeziră în uşă, îndoind picioarele 
într-o coordonare perfectă exact înainte de a 
lovi, iar uşa se deschise cu o uşurinţă 
absurdă. Era o mică ridicătură — cu cel puţin 
şapte centimetri prea mică pentru a putea fi 
considerată O treaptă — între 
compartimentul de servicii şi cockpit. Brian 
se împiedică de ea cu marginea pantofului şi 
ar fi căzut într-o parte, în cockpit, dacă Nick 
nu l-ar fi prins de umăr. Omul ăsta era iute ca 
o felină. 

— În regulă, spuse el mai mult către 
sine decât către Brian. la să vedem cu ce- 
avem de-a face aici! 


În cockpit nu era nimeni. Privind în jur, 
lui Brian i se făcu pielea ca de găină pe braţe 
şi pe ceafă. Era foarte liniştitor să ştii că un 
aparat 767 putea să zboare mii de mile pe 
pilotul automat, folosind informaţiile 
programate în sistemul său inerţial de 
navigaţie — şi el zburase pe distanţe destul 
de mari în felul acesta —, dar era cu totul 
altceva să vezi cele două scaune goale. Asta 
era detaliul care-i dăduse fiori. În întreaga sa 
carieră, nu văzuse niciodată un cockpit 
pustiu în timpul zborului. 

Şi iată că acum vedea aşa ceva. 
Manetele de pilotaj se mişcau singure, 
efectuând corecţiile infinitezimale necesare 
pentru menţinerea avionului pe traseul 
programat către Boston. Bordul era luminat 
în verde. Cele două aripioare de pe altimetrul 
avionului erau stabile deasupra orizontului 
artificial. Dincolo de cele două ferestre mici şi 
înclinate în faţă, un miliard de stele licăreau 
pe cerul orelor mici ale dimineţii. 

— Oh, bestial! spuse încetişor fata. 

— Mamă Doamne, spuse Nick în 
acelaşi moment. la te uită aici, amice. 

Nick arăta spre o ceaşcă de cafea pe 
jumătate goală de pe consola de serviciu de 
lângă braţul stâng al scaunului pilotului. 
Lângă cafea era un pateu danez, din care 
cineva muşcase de două ori. Asta îi aduse 
aminte brusc lui Brian de visul avut, făcându- 


| să se cutremure violent. 

— Indiferent ce-a fost, s-a-ntâmplat 
repede, spuse Brian. Şi uită-te acolo. ŞI 
acolo. 

Arătă mai întâi spre scaunul pilotului, 
apoi spre podeaua de lângă scaunul 
copilotului. Două ceasuri de mână scânteiau 
în luminile tabloului de bord, un Rolex 
rezistent la presiune şi un Pulsar digital. 

— Dacă vreţi ceasuri, găsiţi pe-alese, 
spuse o voce din spatele lor. Sunt tone de 
ceasuri în spatele avionului. 

Brian se uită peste umăr şi-l văzu pe 
Albert Kaussner, care arăta îngrijit şi foarte 
tânăr cu tichiuţa lui neagră şi tricoul Hard 
Rock Cafe. Lângă el stătea bătrânul în 
sacoul-sport uzat. 

— Serios? întrebă Nick, care, pentru 
prima oară, părea să-şi fi pierdut cumpătul. 

— Ceasuri, bijuterii şi ochelari, spuse 
Albert. Şi poşete. Dar cel mai ciudat lucru e... 
sunt acolo obiecte de care sunt foarte sigur 
că provin  dinăuntrul oamenilor. Tije 
chirurgicale şi stimulatoare cardiace. 

Nick se uită la Brian Engle. Englezul 
pălise vizibil. 

— Ìn mare, şi eu am făcut aceeaşi 
supoziţie ca şi amicul nostru locvace şi prost 
crescut, spuse el. Şi anume că avionul a 
aterizat nu ştiu unde, din cine ştie ce motiv, 
în timp ce eu dormeam. Şi că majoritatea 
pasagerilor — şi echipajul — au fost cumva 


debarcaţi. 

— M-aş fi trezit în clipa în care ar fi 
început coborârea, spuse Brian. Din 
obişnuinţă. 

Constată că nu putea să-şi ia ochii de 
la scaunele goale, de la ceaşca de cafea pe 
jumătate goală, de la pateul pe jumătate 
mâncat. 

— În mod normal, şi eu aş fi spus la fel, 
admise Nick, aşa că am tras concluzia că 
băutura mea a fost amestecată cu un drog. 

„Nu ştiu din ce-şi câştigă existenţa 
individul ăsta”, gândi Brian, „dar cu siguranţă 
nu vinde maşini folosite.” 

— Nimeni nu mi-a pus drog în băutură, 
spuse Brian, pentru că n-am băut nimic. 

— Nici eu, zise Albert. 

— În orice caz, nu puteau să aibă loc o 
aterizare şi o decolare în timp ce dormeam, 
le spuse Brian. Avionul poate să zboare pe 
pilot automat, Concorde-ul poate să aterizeze 
cu pilotul automat, dar pentru decolare e 
nevoie de o fiinţă umană. 

— Prin urmare, n-am aterizat, spuse 
Nick. 

— Nu. 

— Atunci, unde-au dispărut, Brian? 

— Nu ştiu, spuse Brian. 

Se duse pe scaunul pilotului şi se 
aşeză. 


6 


Într-adevăr, Cursa 29 zbura la 11 000 
de metri, exact aşa cum îi spusese Melanie 
Trevor, pe cap compas 090. In decurs de o 
oră-două, direcţia de zbor avea să se 
schimbe atunci când avionul urma să se 
îndrepte spre nord. Brian luă harta de 
navigaţie, se uită la indicatorul vitezei de 
zbor şi făcu un şir de calcule rapide. Apoi îşi 
puse casca de comunicaţie pe cap. 

— Centrul Denver, aici Cursa 29 
American Pride, recepţie? 

Acţionă comutatorul... şi nu auzi nimic. 
Absolut nimic. Nici paraziți electrostatici, nici 
o conversaţie; nici un turn de control, nici un 
alt avion. Verifică setările transponderului: 
7700, exact aşa cum trebuia să fie. Apoi 
comută din nou pe emisie. 

— Centrul Denver, răspundeţi vă rog, 
aici Cursa 29 American Pride, repet, 
American Pride Heavy, şi am o problemă, 
Denver, am o problemă. 

Trecu comutatorul pe recepţie. Ascultă. 

Apoi Brian comise un gest care făcu 
inima lui Albert „Ace” Kaussner să bată mai 
repede de teamă: lovi panoul de comandă, 
chiar sub echipamentul radio, cu podul 
palmei. Aparatul Boeing 767 era un avion de 
pasageri de ultimă oră, dotat cu tehnică de 
vârf. Pe un asemenea avion, nu ai voie să 
aplici astfel de metode ca să faci 
echipamentul să funcţioneze. Faci aşa când 


constaţi că vechiul aparat radio Philco, pe 
care l-ai achiziţionat cu un dolar de la o 
Licitaţie Kiwanis, refuză să scoată vreun 
sunet după ce-ai ajuns cu el acasă. 

Brian încercă din nou să contacteze 
Centrul Denver. Dar nu primi nici un răspuns. 
Absolut nici un răspuns. 


7 


Până în acel moment, Brian se simţise 
zăpăcit şi teribil de dezorientat. Acum însă 
începea să se simtă şi înspăimântat — cu 
adevărat înspăimântat. Până acum, nu 
avusese timp să fie speriat. Şi-ar fi dorit ca 
lucrurile să stea tot aşa... dar nu era cazul. 
Comută aparatura radio pe banda de urgenţă 
şi încercă din nou. Nu primi nici un răspuns. 
Era ca şi cum ai fi sunat la 911 în Manhattan 
şi ai fi auzit o înregistrare automată care te 
anunţa că toată lumea e plecată în week- 
end. Când soliciţi ajutor pe banda de 
urgenţă, întotdeauna primeşti un răspuns 
prompt. 

„Cel puţin până acum”, îşi zise Brian. 

Comută pe banda UNICOM, unde piloţii 
particulari obțineau indicaţii de aterizare pe 
aeroporturile mici. Nici un răspuns. Ascultă... 
şi nu auzi absolut nimic Ceea ce era 
imposibil. Piloții particulari sporovâăiau ca 
nişte vrăbii pe sârma de telegraf. Fata de pe 
Piper voia să ştie cum e vremea. Tipul de pe 


Cessna ar fi făcut un atac de apoplexie dacă 
n-ar fi reuşit să convingă pe cineva să o sune 
pe nevastă-sa ca s-o anunţe că vine acasă cu 
trei musafiri la cină. Tipii din Lear voiau ca 
fata de la pupitrul de control de pe 
aeroportul Arvada să-i anunţe pe pasagerii 
cursei charter că urmau să întârzie 
cincisprezece minute şi să nu intre în panică, 
fiindcă vor ajunge totuşi la timp la meciul de 
base-ball din Chicago. 

Dar nimic din toate astea nu se auzea. 
Toate vrăbiile zburaseră, iar sârmele de 
telegraf erau goale. 

Trecu din nou pe banda de urgenţă 
FAA. 

— Denver, răspunde! Răspunde 
imediat! Aici Cursa 29 AP, răspunde, fir-ar să 
fie! 

Nick îi puse mâna pe umăr. 

— Uşurel, amice. 

— Câinele nu latră! spuse Brian cuprins 
de frenezie. E ceva imposibil, dar asta se 
întâmplă! Dumnezeule, ce s-o fi-ntâmplat, a 
izbucnit un război nuclear? 

— Uşurel, repetă Nick. Linişteşte-te, 
Brian, şi spune-mi ce înţelegi prin „câinele nu 
latră”. 

— Păi ce să-nţeleg, Centrul de Control 
Denver! spuse Brian. Despre câinele ă/a e 
vorba! Înţeleg banda de urgenţă FAA! La 
câinele ă/a mă gândesc. Si la UNICOM, alt 
câine! Niciodată n-am... Comută un alt 


întrerupător. Uite, spuse el, asta e gama 
medie a benzii de unde scurte. Ar fi trebuit 
să sară toţi unii pe alţii ca broaştele pe 
asfaltul fierbinte, dar nu pot să prind absolut 
nimic. 

Mai încercă un întrerupător şi apoi se 
uită la Nick şi la Albert Kaussner, care se 
dăduseră mai aproape. 

— De la Denver nu recepţionez nici o 
baliză VOR”, spuse el. 

— Adică? 

— Adică nu am nici un fel de semnal 
radio, n-am baliza de navigaţie de la Denver, 
în vreme ce tabloul de bord îmi spune că 
totul e cât se poate de în regulă. Ceea ce e o 
aiureală. Trebuie să fie. 

O idee îngrozitoare începu să iasă la 
suprafaţa minţii sale, ridicându-se ca un 
cadavru umflat de apă la suprafaţa unui râu. 

— Hei, băiete, ia uită-te pe fereastră. în 
partea stângă a avionului. Spune-mi ce vezi. 

Albert Kaussner se uită afară. Se uită 
vreme îndelungată. 

— Nimic, spuse el. Absolut nimic. Doar 
ce se mai vede din Munţii Stâncoşi şi 
începutul câmpiei. 

— Nici o lumină? 

— Nu. 


> Iniţialele de la Very-high-frecquency 
omnidirectional radio — semnal radio de 
foarte înaltă frecvenţă. (N. t.) 


Brian se ridică pe picioarele care i se 
înmuiaseră, cuprinse de slăbiciune. Rămase 
cu privirea ţintuită în podea un lung moment. 

In cele din urmă, Nick Hopewell spuse 
cu glas slab: 

— Denver a dispărut, aşa-i? 

Brian ştia din diagrama de navigaţie şi 
după indicaţiile aparaturii de bord că în acel 
moment trebuia să se afle la mai puţin de 
optzeci de kilometri sud de Denver... dar sub 
ei nu se vedea decât peisajul întunecat, lipsit 
de forme de relief, care marca începutul 
Marii Prerii. 

— Da, spuse el. Denver a dispărut. 


8 


Urmă un moment de linişte deplină în 
cockpit, după care Nick Hopewell se întoarse 
către galeria de spectatori care, în acel 
moment, era alcătuită din Albert, bărbatul în 
sacou jerpelit şi tânăra fată. Nick bătu rapid 
din palme, ca un educator de grădiniţă. lar 
când vorbi, folosi un ton corespunzător cu 
gesturile. 

— In regulă, oameni buni! înapoi la 
locurile voastre. Cred că avem nevoie de 
puţină linişte aici. 

— Dar suntem liniştiţi, obiectă fata, în 
mod destul de rezonabil. 

— Cred că, de fapt, domnul a vrut să 
spună nu „linişte”, ci „intimitate”, interveni 


bărbatul în sacou-sport. 

Vorbise ca un om cultivat, dar ochii lui 
calzi, cuprinşi de îngrijorare, erau  fixaţi 
asupra lui Brian. 

— Chiar la asta m-am referit, admise 
Nick. Aşa că, vă rog frumos! 

— Credeţi c-o să-şi revină? întrebă 
bărbatul în sacou jerpelit cu voce scăzută. 
Pare foarte supărat. 

Nick îi răspunse pe un ton la fel de 
domolit. 

— Da, spuse el. O să-şi revină. O să am 
grijă de asta. 

— Haide, copii, spuse bărbatul în sacou 
jerpelit. Puse un braţ pe umerii fetei, iar 
celălalt, pe umerii lui Albert. Să mergem la 
locurile noastre. Domnul pilot are de lucru. 

In ceea ce-l privea pe Brian, nu era 
nevoie ca cei din jur să-şi coboare vocile, nici 
măcar temporar. Putea foarte bine să fie un 
peşte care înoată într-un râu, în timp ce pe 
deasupra zbura un mic stol de păsări. 
Sunetul putea să ajungă la peşte, dar acesta 
nu-i atribuia nici o semnificaţie. Brian era 
concentrat asupra benzilor radio, comutând 
de la un punct de navigaţie la altul. Fără nici 
un folos. Nici Denver, nici Colorado Springs, 
nici Omaha. Toate dispăruseră. 

Simţea cum sudoarea i se prelinge pe 
obraji ca nişte lacrimi, iar cămaşa i se lipea 
de spate. 

„Cred că miros ca un porc”, gândi el, 


„sau ca...” 

Şi deodată avu un moment de 
inspiraţie. Comută pe banda aviaţiei militare, 
deşi regulamentele îi interziceau în mod 
expres acest lucru. Practic, Comandamentul 
Aerian Strategic deţinea Omaha. Aştia n- 
aveau cum să fi întrerupt comunicațiile radio. 
Risca să i se spună să iasă dracului de pe 
frecvenţa lor, poate că l-ar fi ameninţat chiar 
cu un raport la FAA, dar Brian ar fi acceptat 
bucuros toate astea. Poate că el avea să fie 
primul care să le spună că oraşul Denver, 
după toate aparențele, plecase în vacanţă. 

— Air Force Control, Air Force Control, 
aici Cursa 29 American Pride şi avem o 
problemă aici, o mare problemă, m-auziţi? 
Recepție. 

Dar nici de acolo nu lătră nici un câine. 

Acela a fost momentul în care Brian a 
simţit ceva — ceva ca un zăvor — începând 
să cedeze în adâncul minţii sale. A fost 
momentul în care a simţit cum întreaga 
structură a minţii sale organizate începea să 
alunece lent spre un abis întunecat. 


9 


Deodată, Nick Hopewell îşi puse mâna 
pe umărul lui, sus, aproape de ceafă. Brian 
tresări şi aproape că ţipă. Intoarse capul şi 
găsi faţa lui Nick la nici zece centimetri de a 
sa. 


Acum o să m-apuce de nas şi o să- 
nceapă să mi-l sucească”, îşi zise Brian. 

Dar Nick nu-l apucă de nas. Vorbi cu o 
intensitate domolită, fixându-l pe Brian fără 
să clipească. 

— Văd o privire în ochii tăi, prietene... 
dar n-aş fi avut nevoie să-ţi văd ochii ca să 
ştiu că e acolo. O pot auzi în vocea ta şi o pot 
sesiza în felul cum stai pe scaun. Acum 
ascultă-mă şi ascultă-mă cu atenţie: panica e 
interzisă! 

Brian se holbă la el, încremenit de acea 
privire albastră. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? 

Îi răspunse cu un mare efort: 

— Indivizilor care se lasă cuprinşi de 
panică nu li se îngăduie să exercite profesia 
mea, Nick. 

— Ştiu asta, spuse Nick, dar e vorba de 
o situaţie unică. În tot cazul, trebuie să-ţi 
aminteşti că în avionul ăsta sunt peste o 
duzină de oameni, iar misiunea ta e aceeaşi 
ca-ntotdeauna: să-i aduci la sol nevătămaţi. 

— Nu-i nevoie să-mi spui care mi-e 
misiunea! replică Brian. 

— Mă tem c-a fost nevoie, spuse Nick, 
dar, şi o spun cu uşurare, arăţi sută la sută 
mai bine. 

Brian nu numai că arăta mai bine, dar 
şi începea să se simtă mai bine. Nick 
atinsese o coardă dintre cele mai sensibile: 
simţul responsabilităţii. „Exact coarda pe 


care a vrut s-o atingă”, îşi zise Brian. 

— Ce profesie ai, Nick? întrebă el cu 
oarecare ezitare. 

Nick lăsă capul pe spate şi râse. 

— Ataşat stagiar la Ambasada Marii 
Britanii, bătrâne. 

— Asta să i-o spui lu' mutu'. 

Nick săltă din umeri. 

— Mă rog... asta scrie pe documentele 
mele şi mi se pare că e destul de potrivit. 
Dac-ar fi să scrie altceva, presupun că ar fi 
Mecanicul Majestății Sale. Repar lucrurile 
care trebuie reparate. în momentul ăsta, de 
exemplu, e vorba de tine. 

— Mulţumesc, spuse Brian uşor iritat, 
dar sunt reparat. 

— În regulă. Atunci, ce-ai de gând să 
faci? Poţi să navighezi fără indicaţii de la sol? 
Poţi să eviţi celelalte avioane? 

— Pot să navighez fără probleme cu 
echipamentul de la bord, spuse Brian. Cât 
despre celelalte avioane... (Arătă spre 
ecranul radarului.) Drăcovenia asta zice că 
nu există alte avioane. 

— S-ar putea ca totuşi să existe, spuse 
încetişor Nick. E posibil ca, cel puţin 
deocamdată, recepţia radio şi radar să fie 
marcată de cine ştie ce erori. Ai pomenit de 
un război nuclear, Brian. Eu cred că, dacă s- 
ar fi produs un conflict nuclear, am fi aflat. 
Dar asta nu înseamnă că nu s-ar fi putut 
produce un accident. Eşti familiarizat cu 


fenomenul numit impuls electromagnetic$? 

Brian se gândi pentru o clipă la Melanie 
Trevor. „A, şi am primit rapoarte despre o 
auroră boreală deasupra Deşertului Mojave. 
Poate-o să vreţi să rămâneţi treaz pentru 
asta.” 

Asta să fie? Vreun fenomen 
meteorologic ciudat? 

Presupuse că era posibil. Dar, dacă aşa 
stăteau lucrurile, de ce nu auzea nici un fel 
de paraziți prin radio? Cum se face că nu se 
vedeau nici un fel de interferenţe de unde pe 
ecranul radar? De ce această tăcere 
absolută? 

Şi nu credea că aurora boreală era 
responsabilă de dispariţia a o sută cincizeci, 
poate chiar două sute de pasageri. 

— Ei bine? întrebă Nick. 

— Eşti un mecanic aparte, Nick, spuse 
în cele din urmă Brian, dar nu cred că e 
vorba de un fenomen electromagnetic. Toate 
echipamentele de bord — inclusiv cel de 
radiogoniometrie — par să fie în perfectă 
stare de funcţionare. Arătă spre afişajul 
busolei digitale: Dacă s-ar fi produs un 
impuls electromagnetic, aparatul ăla ar fi fost 


$ Un impuls de radiație 
electromagnetică de mare intensitate 
generat de anumite evenimente fizice, în 
special de o explozie nucleară la mare 
altitudine. (N. t.) 


complet dat peste cap. Dar văd că-şi menţine 
fără probleme stabilitatea. 

— Deci, ai de gând să continui traseul 
spre Boston? 

„Ai de gând...?” 

Şi, cu asta, ultimele urme de panică se 
destrămară. „Aşa e”, îşi zise Brian. „În acest 
moment, eu sunt căpitanul acestei nave... şi, 
până la urmă, la asta se rezumă totul. Ar fi 
trebuit să-mi aminteşti lucrul ăsta din capul 
locului, prietene, şi am fi fost scutiţi amândoi 
de o grămadă de probleme.” 

— Să ne-ndreptăm spre aeroportul 
Logan, când n-avem habar de ce se-ntâmplă 
cu ţara de sub noi sau cu restul lumii? În nici 
un caz. 

— Atunci, care este destinaţia noastră? 
Sau ai nevoie de timp ca să analizezi 
problema asta? 

Brian n-avea nevoie de timp. lar acum, 
celelalte lucruri pe care trebuia să le facă 
începeau să se aşeze la locul lor. 

— Ştiu, spuse el. Şi cred că a sosit 
momentul să vorbim cu pasagerii. Cu puţinii 
care au mai rămas, în orice caz. 

Ridică microfonul şi acela fu momentul 
în care  cheliosul care  dormise în 
compartimentul clasei business îşi vâri capul 
în cockpit. 

— Domnilor, sunteți amabili să-mi 
spuneţi ce s-a întâmplat cu tot personalul de 
serviciu de pe acest avion? întrebă el pe un 


ton certăreţ. Am tras un pui de somn pe 
cinste... dar acum aş dori să-mi primesc cina. 


10 


Dinah Bellman se simţea mult mai 
bine. Era minunat să aibă şi alţi oameni în 
jur, să le perceapă prezenţa liniştitoare. 
Stătea într-un grup mic alcătuit din Albert 
Kaussner, Laurel Stevenson şi bărbatul în 
sacou jerpelit, care se prezentase ca fiind 
Robert Jenkins. Era, spunea el, autorul a 
peste patruzeci de romane polițiste şi se 
ducea la Boston ca să ia cuvântul la o 
convenţie a fanilor literaturii polițiste. 

— lar acum, zise el, iată-mă implicat 
într-o poveste misterioasă cu mult mai 
extravagantă decât orice aş fi îndrăznit să 
scriu. 

Cei patru şedeau în secţiunea centrală, 
aproape de toaleta cabinei principale. 
Bărbatul în jerseu cu guler la baza gâtului 
stătea pe culoarul de la tribord, câteva 
rânduri de scaune mai jos, ţinând o batistă la 
nas (care, de fapt, încetase să sângereze de 
vreo câteva minute) şi mocnind de furie într- 
o măreție solitară. Don Gaffney şedea în 
preajmă, supraveghindu-l neliniştit. Gaffney 
vorbise doar o singură dată, ca să-l întrebe 
pe Gât-Golaş cum îl cheamă, dar acesta nu-i 
răspunsese. Se mulţumise să-l fixeze pe 
Gaffney cu o privire veninoasă, pe deasupra 


batistei mototolite. 

Gaffney nu-l mai întrebase a doua 
oară. 

— Are cineva măcar cea mai vagă idee 
despre ceea ce se-ntâmplă aici? spuse Laurel 
pe un ton aproape implorator. Mâine trebuia 
să-mi încep prima mea vacanţă adevărată 
după zece ani şi, în loc de asta, uite ce 
păţesc. 

întâmplător, Albert se uita direct la 
domnişoara Stevenson în timp ce vorbea. 
Când rosti afirmaţia că asta era prima ei 
vacanţă adevărată după zece ani, observă că 
ochii ei alunecară brusc spre dreapta şi 
clipiră rapid de trei, patru ori, ca şi cum un fir 
de praf ar fi intrat într-unui din ei. În mintea 
lui se contură o idee atât de puternică încât 
deveni o certitudine: doamna asta minţea. 
Din cine ştie ce motiv, doamna minţea. O 
privi mai atent şi nu văzu nimic cu adevărat 
remarcabil — o femeie cu un soi de 
frumuseţe ofilită, o femeie depăşind rapid 
perioada „douăzeci şi ceva” de ani, 
îndreptându-se spre vârsta mijlocie (iar 
pentru Albert, vârsta mijlocie începea fără 
doar şi poate la treizeci de ani), o femeie 
care în curând avea să devină ştearsă, 
invizibilă. Nu ştia ce semnificaţie avusese 
minciuna, dar remarcase că, pentru o clipă, îi 
împrospătase farmecul şi o făcuse aproape 
frumoasă. 

„lată o femeie care ar trebui să mintă 


mai des”, reflectă Albert. 

Deodată, înainte ca el sau altcineva să- 
i dea un răspuns lui Laurel, vocea lui Brian se 
auzi din difuzoarele de pe tavan. 

— Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte 
căpitanul. 

— Căpitan, pe dracu’! pufni Gât-Golaş. 

— Gura! i-o reteză Gaffney din cealaltă 
parte a culoarului. 

Surprins, Gât-Golaş se uită la el şi se 
domoli. 

— După cum fără îndoială ştiţi, ne 
confruntăm cu o situaţie extrem de ciudată, 
continuă Brian. Nu aveţi nevoie de explicaţii 
din partea mea, e de ajuns să vă uitaţi în jur 
ca să-nţelegeţi. 

— Eu nu-nţeleg nimic, murmură Albert. 

— Totodată, mai ştiu şi alte lucruri. Mă 
tem că n-o să vă facă ziua mai frumoasă, dar 
fiindcă suntem în aceeaşi oală împreună, 
vreau să fiu cât se poate de sincer cu voi. Nu 
am nici un fel de comunicaţie aer-sol. În 
urmă cu vreo cinci minute, ar fi trebuit să 
putem vedea clar din avion luminile oraşului 
Denver. Nu le-am văzut. Singura concluzie pe 
care sunt dispus s-o trag în acest moment e 
că acolo, jos, cineva a uitat să plătească 
factura la curent electric. Şi, până nu aflăm 
ceva mai multe lucruri, cred că e singura 
concluzie pe care ar trebui s-o tragă oricare 
dintre noi. 

Făcu o pauză. Laurel o ţinea pe Dinah 


de mână. Albert scoase un fluierat uşor, de 
uimire. Robert Jenkins, autorul de romane 
polițiste, privea visător în spaţiu, ţinându-şi 
mâinile pe coapse. 

— Astea au fost veştile rele, continuă 
Brian. Veştile bune ar fi următoarele. Avionul 
este în stare bună de funcţionare, avem 
combustibil din belşug, iar eu sunt calificat 
ca să pilotez acest tip de avion. De 
asemenea, să-l aduc la sol. Cred că suntem 
cu toţii de acord că o aterizare fără probleme 
constituie prima noastră prioritate. Nu putem 
face nimic până nu realizăm acest lucru şi 
vreau să fiţi convinşi că o vom face. în fine, 
aş mai dori să vă anunţ că destinaţia noastră 
este acum oraşul Bangor, Maine. 

Gât-Golaş sări ca ars. 

— Ce faaaaceee? urlă el. 

— Echipamentul de navigaţie de la 
bord este în stare perfectă de funcţionare, 
dar nu pot să spun acelaşi lucru despre 
balizele VOR, care şi ele ne sunt necesare. În 
aceste condiţii, am hotărât să nu intru în 
spaţiul aerian al aeroportului Logan. N-am 
reuşit să stabilesc legătura radio cu nimeni, 
nici din aer, nici de la sol. Echipamentul radio 
al avionului pare să funcţioneze, dar nu cred 
că mă pot baza pe aparenţe în aceste 
împrejurări. Aeroportul Internaţional din 
Bangor are următoarele avantaje - calea cea 
mai scurtă de acces trece peste uscat, nu 
peste apă; traficul aerian la ora estimată de 


sosire, adică în jur de 8.30 a.m., va fi mult 
mai redus — presupunând că va fi vreun 
trafic totuşi; în plus, acest aeroport, care a 
fost pe vremuri Baza Dow a Forţelor Aeriene, 
are cea mai lungă pistă de aterizare 
comercială de pe întreaga coastă de est a 
Statelor Unite. Când n-au acces la New York, 
amicii noştri britanici şi francezi acolo se duc 
cu avioanele Concorde. 

Gât-Golaş zbieră: 

— Am o întâlnire de afaceri importantă 
la centrul Pru în dimineaţa asta la nouă ŞI VA 
INTERZIC SĂ AJUNGEŢI ÎN CINE ŞTIE CE 
AEROPORT DE CĂCAT DIN MAINE! 

Dinah tresări şi apoi se făcu mică la 
auzul vocii lui Gât-Golaş, lipindu-şi obrazul de 
pieptul lui Laurel Stevenson. Nu plângea — 
nu încă, în orice caz — dar Laurel simţi că 
pieptul începea să-i tresalte. 

— M-AŢI AUZIT? urlă  Gât-Golaş. 
TREBUIE S-AJUNG LA BOSTON CA SA DISCUT 
O TRANZACȚIE DE ACŢIUNI NEOBIȘNUIT DE 
MARE ŞI SUNT CÂT SE POATE DE HOTĂRÂT 
SĂ AJUNG LA ACEA ŞEDINŢĂ LA TIMP! 

Îşi desfăcu centura şi dădu să se ridice 
în picioare. Obrajii i se înroşiră, iar fruntea i 
se albi. În ochi îi apăruse o privire golită de 
expresie, pe care Laurel o găsea extrem de 
înfricoşătoare. 

— AŢI ÎNŢEL... 

— Vă rog, spuse Laurel. Domnule, vă 
rog, speriaţi fetiţa. 


Gât-Golaş întoarse capul şi acea privire 
tulburătoare se opri asupra ei. Laurel putea 
să aştepte. 5 

— SE SPERIE FETIŢA? ADICA, DEVIEM 
PARCURSUL CĂTRE UN AEROPORT DE TREI 
LULELE SITUAT LA DRACU-N PRAZNIC ŞI 
DUMITALE NU-ŢI PASĂ DECÂT DE... 

— Stai jos şi ţine-ţi fleanca, dacă nu 
vrei să te pocnesc, spuse Gaffney, ridicându- 
se în picioare. 

Era cu cel puţin douăzeci de ani mai 
vârstnic decât Gât-Golaş, dar era mai solid şi 
mult mai lat în piept. Işi suflecase până la 
coate mânecile cămăşii roşii din diftină şi, 
când îşi încleştă pumnii, muşchii antebraţelor 
se contractară. Arăta ca un tăietor de lemne 
în pragul pensionării. 

Buza de sus a lui Gât-Golaş îi dezveli 
dinţii. Această grimasă ca de câine o sperie 
pe Laurel, fiindcă nu credea că bărbatul în 
jerseu cu guler la baza gâtului îşi dădea 
seama ce expresie căpătase figura lui. A fost 
prima care şi-a pus întrebarea dacă nu 
cumva individul era nebun. 

— Nu cred c-ai putea s-o faci singur, 
tataie, spuse el. 

— N-o să fie nevoit s-o facă singur, 
replică bărbatul de la clasa business. Dacă 
nu taci din gură, o să-ţi trag una-n barbă. 

Albert Kaussner îşi luă inima-n dinţi şi 
spuse: 

— Şi eu, căcănarule. 


Rostirea acestor cuvinte fu o mare 
uşurare pentru el. Se simţea ca unul dintre 
tipii ăia de la Alamo, când a păşit peste linia 
trasată în ţărână de colonelul Travis. 

Gât-Golaş se uită în jur. Buza i se ridică 
şi se strâmbă din nou în acea grimasă 
stranie, ca de câine. 

— Înţeleg. Înţeleg. Sunteţi toţi 
împotriva mea. Minunat. Se aşeză şi se uită 
fix la ei cu ferocitate. Dar dac-aţi fi avut 
habar de piaţa acţiunilor din America de 
Sud... 

Nu termină ce-avea de spus. Pe braţul 
fotoliului de lângă el se afla un şerveţel de 
hârtie, pe care-l luă, îl cercetă o clipă din 
priviri, apoi începu să tragă de el. 

— Nu e nevoie să se-ntâmple aşa, 
spuse Gaffney. Nu sunt un bătăuş din 
născare, domnule, şi nici n-am înclinații spre 
aşa ceva. 

Laurel se gândi că omul încerca să 
vorbească pe un ton prietenos, dar în glasul 
lui răzbătea  circumspecţia, poate chiar 
mânia. 

— Trebuie doar să te relaxezi şi s-o laşi 
mai moale. Încearcă să vezi partea bună a 
lucrurilor! Compania aeriană o să-ți 
returneze, probabil, costul integral al acestei 
călătorii. 

Gât-Golaş îl fulgeră cu privirea pe Don 
Gaffney, după care se întoarse la şerveţelul 
de hârtie, din care începu acum să rupă fâşii 


lungi. 

— Ştie careva de-aici cum se foloseşte 
cuptoraşul ăla din bucătărie? întrebă 
Cheliuţă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Vreau să mănânc. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Nici nu mi-am făcut cine ştie ce 
speranţe, spuse bărbatul chel. Trăim într-o 
eră a specializării. E ruşinos să trăieşti în 
vremurile astea. 

Cu această sentinţă filosofică, Cheliuţă 
se retrase din nou la clasa business. 

Laurel se uită în jos şi văzu că, sub 
ramele din plastic roşu-aprins ale ochelarilor 
cu lentile negre, Dinah Bellman avea obrajii 
uzi de lacrimi. Laurel uită, cel puţin pentru 
moment, de propriile temeri şi de starea ei 
de Perplexitate şi o îmbrăţişă pe fetiţă. 

— Nu plânge, draga mea, omul ăla era 
şi el supărat. Acum e mai bine. 

„Dacă mai bine înseamnă să stai pe 
scaun cu o expresie de om hipnotizat în timp 
ce rupi un şerveţel de hârtie în fâşii subţiri”, 
completă ea în gând. 

— Sunt speriată, şopti Dinah. Pentru 
omul ăla, noi toţi părem nişte monştri. 

— Nu, nu cred că-i aşa, spuse Laurel, 
surprinsă şi uşor descumpănită. De ce-ţi 
închipui una ca asta? 

— Nu ştiu, răspunse Dinah. 

li plăcea femeia asta — o plăcuse din 
momentul în care-i auzise vocea —, dar n- 


avea nici o intenţie să-i spună lui Laurel că, 
preţ de o clipă, îi văzuse pe toţi, inclusiv pe 
ea însăşi, uitându-se la bărbatul cu voce 
puternică. Fusese înăuntrul bărbatului cu 
voce puternică — îl chema domnul Tooms 
sau domnul Tunney, ori ceva de genul ăsta 
— şi în ochii lui toţi cei din jur arătau ca o 
ceată de spiriduşi răi şi egoişti. 

Dacă i-ar fi spus domnişoarei Lee o 
asemenea chestie, domnişoara Lee ar fi 
crezut că e nebună. Ce motive ar fi avut 
această femeie, pe care Dinah de-abia o 
cunoscuse, să creadă altfel? 

Aşa că Dinah nu spuse nimic. 

Laurel o sărută pe obraji şi-i simţi 
pielea fierbinte. 

— Nu fi speriată, scumpa mea. Noi 
două ne înţelegem cât se poate de bine — 
simţi asta? — şi în doar câteva ore o să fim 
din nou în siguranţă, pe pământ. 

— Asta e bine. Totuşi o vreau pe 
mătuşa mea Vicky. Unde crezi c-ar putea să 
fie? 

— Nu ştiu, scumpo, spuse Laurel. Tare- 
aş vrea să ştiu. 

Dinah se gândi din nou la feţele văzute 
de bărbatul care urla: feţe pline de răutate şi 
de cruzime. Se gândi la propriul ei chip, aşa 
cum îl percepuse, o faţă bucălată de copil, cu 
ochii ascunşi îndărătul unor imense lentile 
negre. In momentul acela, curajul o părăsi şi 
începu să plângă în hohote răguşite, 


sfâşietoare, care-i frânseră inima lui Laurel. O 
tinu în braţe pe fetiţă, fiindcă era singurul 
lucru pe care se putea gândi să-l facă, şi în 
scurt timp se pomeni plângând ea însăşi. 
Plânseră împreună timp de aproape cinci 
minute, după care Dinah începu să se 
liniştească din nou. Laurel se uită la băiatul 
zvelt, pe care-l chema Albert sau Alvin, nu-şi 
amintea prea bine, şi văzu că şi ochii săi erau 
umezi. El îi surprinse privirea şi se uită grăbit 
în jos, la propriile mâini. 

Dinah mai scoase un ultim suspin icnit 
şi apoi îşi cuibări capul la pieptul lui Laurel. 

— Cred că plânsul nu ajută la nimic, ă? 

— Nu, cred că nu, admise Laurel. De ce 
nu încerci să adormi un pic, Dinah? 

Dinah oftă — un sunet şovăielnic, 
nefericit. 

— Nu cred c-am să pot. Am dormit 
deja. 

„Mie-mi spui?”, îşi zise Laurel. 

Cursa 29 îşi continuă drumul spre est 
la 11 000 de metri altitudine, zburând cu o 
viteză de peste 800 de kilometri pe oră 
deasupra secțiunii mijlocii a Americii, 
scufundată în întuneric. 


Capitolul 3 


METODA DEDUCTIVĂ. 
ACCIDENTE SI STATISTICI. 


POSIBILITĂŢI SPECULATIVE. 
PRESIUNE ÎN TRANŞEE. 
PROBLEMA LUI BETHANY. 
COBORÂREA ÎNCEPE. 


1 


— Fetita a spus ceva interesant în 
urmă cu circa o oră, zise pe neaşteptate 
Robert Jenkins. 

Între timp, fetița în cauză adormise din 
nou, în pofida îndoielilor sale cu privire la 
această posibilitate. Albert Kaussner moţăia 
şi el, posibil ca să se întoarcă încă o dată la 
acele legendare străzi din Tombstone. Işi 
dăduse jos din portbagaj cutia de vioară şi o 
ţinea acum în poală. 

— Aă? făcu el şi se îndreptă în scaun. 

— Scuză-mă, spuse Jenkins. Aţipiseşi? 

— Nu, răspunse Albert. Sunt cât se 
poate de treaz. 

Intoarse spre Jenkins două orbite mari, 
injectate, ca să-şi dovedească spusele. Sub 
fiecare dintre ele se vedea câte o dungă 
întunecată. Jenkins îşi zise că băiatul 
seamănă puţin cu un raton surprins tocmai 
când scotocea într-un tomberon de gunoi. 

— Ce-a spus fata? 

— l-a spus domnişoarei Stevenson că 
nu crede că poate să adoarmă din nou 
pentru că dormise deja. Mai devreme. 


Albert se uită la Dinah pentru o clipă. 

— Ei bine, uite că a adormit din nou, 
spuse el. 

— Am văzut, dar nu despre asta e 
vorba, dragă băiete. Absolut deloc. 

Albert se gândi să-i spună domnului 
Jenkins că Ace Kaussner, cel mai iute evreu 
de la vest de Mississippi şi singurul texan 
care a supravieţuit Bătăliei de la Alamo, nu 
prea se dădea în vânt să i se spună „băiete”, 
dar hotărî să lase să treacă de la el... cel 
puţin pentru moment. 

— Atunci, despre ce e vorba? 

— Şi eu am fost adormit. M-a furat 
somnul chiar înainte ca domnul căpitan — 
adevăratul căpitan al avionului nostru, la el 
mă refer — să stingă semnalul cu FUMATUL 
INTERZIS. Întotdeauna păţesc aşa. Trenuri, 
autobuze, avioane — adorm ca un bebeluş 
din clipa în care pornesc motoarele. Dar tu, 
dragă băiete? 

— Eu? Ce să vă spun despre mine? 

— Şi tu erai adormit? Erai, nu-i aşa? 

— Păi, da... 

— Toți am fost adormiţi. Oamenii care 
au dispărut erau treji. 

Albert se gândi la asta. 

— Păi... se poate. 

— Prostii, spuse Jenkins aproape cu 
jovialitate. Îmi câştig existenţa din scrierea 
de romane polițiste. Se poate spune că 
deducţia mi-e pâinea şi untul. Nu crezi că 


dacă cineva ar fi fost treaz când toţi oamenii 
ăştia au fost eliminaţi, persoana aia ar fi 
strigat din răsputeri, trezindu-ne şi pe noi? 

— Cred că da, admise gânditor Albert. 
În afară, poate, de tipul acela din spate de 
tot. Cred că nici o sirenă de antiaeriană nu l- 
ar putea trezi din somn pe nenea ă/a. 

— De-acord, am notat excepţia 
semnalată de tine. Dar nimeni n-a tipat, nu? 
Şi nimeni nu s-a oferit să ne spună nouă, 
celorlalţi, ce s-a întâmplat. De aici deduc că 
numai pasagerii treji au fost eliminaţi. 
Împreună cu echipajul de zbor, fireşte. 

— Mda. Se poate. 

— Pari tulburat, dragă băiete. Expresia 
ta îmi spune că, în pofida faptului că e 
atrăgătoare, ideea nu te convinge în 
totalitate. Pot să te întreb de ce? Mi-a scăpat 
ceva? 

Expresia lui Jenkins spunea că nu 
credea că e cu putinţă aşa ceva, dar că 
mămica lui îl educase să fie politicos. 

— Nu ştiu, spuse cu sinceritate Albert. 
Câţi am rămas? Unsprezece? 

— Da. Socotindu-l şi pe tipul din spate 


— cel aflat în stare de comă — suntem 
unsprezece. 

— Dacă ai dreptate, n-ar trebui să fim 
mai mulţi? 

— De ce? 


Dar Albert tăcu brusc, năpădit de o 
imagine neaşteptată şi vie din copilărie. 


Fusese crescut într-o zonă crepusculară 
teologică de către nişte părinţi care nu erau 
nici ortodocşi, dar nici agnostici. El şi fraţii lui 
crescuseră respectând majoritatea tradiţiilor 
(sau legilor, ori cum le-o fi zicând) legate de 
alimentaţie, trecuseră cu toţii prin ceremonia 
Bar Mitzvah, şi fuseseră educați să ştie cine 
sunt, de unde vin şi ce ar trebui să însemne 
asta. lar povestea pe care Albert şi-o amintea 
cu cea mai mare claritate din vizitele sale la 
templu, din copilărie, era povestea molimei 
finale care se abătuse asupra Faraonului — 
tributul sinistru cerut de îngerul întunecat al 
dimineţii trimis de Dumnezeu. 

Cu ochii minții văzu acel înger 
mişcându-se nu deasupra Egiptului, ci prin 
Cursa 29, adunând la pieptu-i enorm pe mai 
toţi pasagerii... nu pentru că neglijaseră să-şi 
mânjească buiandrugul uşii (sau, probabil, 
spătarele scaunelor) cu sânge de miel, ci 
pentru că... 

De ce? De ce oare? 

Albert nu ştia, dar cu toate astea se 
cutremură.  Şi-şi dori ca povestea aia 
macabră să nu-i fi venit deloc în minte. „Şi ia- 
i de la mine pe călătorii fideli”, îşi zise el. Atât 
doar că nu era amuzant. 

— Albert? Vocea domnului Jenkins 
părea să vină de foarte departe. Albert, ai 
pățit ceva? 

— Nu. Doar mă gândeam. (Îşi drese 
glasul.) Dacă toţi pasagerii adormiţi ar fi fost, 


să zicem, neglijaţi, ar fi trebuit să fim cel 
puţin şaizeci. Poate şi mai mulţi. Vreau să 
spun că asta e o cursă de noapte. 

— Dragă băiete, ai fost vreodată... 

— Domnule Jenkins, aţi putea să-mi 
spuneţi Albert? Aşa mă cheamă. 

— Scuză-mă, te rog. N-am vrut să te 
tratez de sus. Sunt tulburat şi, când sunt 
tulburat, am tendinţa să mă retrag... ca o 
țestoasă care-şi ascunde capul în carapace. 
Doar că eu mă retrag în ficţiune. Cred că îl 
jucam pe Philo Vance. E un detectiv — un 
mare detectiv — creat de regretatul S. S. Van 
Dine. Cred că n-ai citit nici o carte de-a lui. În 
zilele noastre, nu prea-l mai citeşte nimeni, 
ceea ce e păcat. În orice caz, îmi cer scuze. 

— Nici o problemă, spuse Albert 
stingherit. 

— Albert eşti şi Albert vei fi de-acum 
încolo, promise Robert Jenkins. Începusem să 
te întreb dacă ai mai călătorit cu vreo cursă 
de noapte. 

— Nu. N-am mai traversat niciodată 
ţara cu avionul. 

— Ei bine, eu am mai făcut-o. De multe 
ori. În câteva rânduri, am reuşit chiar să mă 
împotrivesc înclinaţiei mele naturale şi am 
rămas treaz o vreme. Mai ales când eram 
mai tânăr şi avioanele erau mai zgomotoase. 
Acestea fiind zise, aş putea să mă deconspir 
într-un mod scandalos, recunoscând că prima 
mea călătorie de la o coastă la cealaltă a 


Americii am făcut-o cu un avion cu elice al 
Companiei TWA, care a avut două opriri... ca 
să se alimenteze cu combustibil. Am 
observat că în prima oră şi ceva, la astfel de 
curse, foarte puţini oameni adorm... pentru 
ca pe urmă, aproape toţi să se lase furaţi de 
somn. În acea primă oră, oamenii îşi găsesc 
tot felul de ocupaţii, admiră peisajul, stau de 
vorbă cu soţii sau soțiile, ori cu tovarăşii de 
drum, beau un păhărel - două... 

— Vreţi să spuneţi că se acomodează, 
sugeră Albert. 

Ceea ce spunea domnul Jenkins i se 
părea cât se poate de logic, deşi el însuşi nu 
îşi rezervase prea mult timp pentru 
acomodare. Fusese atât de entuziasmat de 
apropiata călătorie şi de noua viaţă care-l 
aştepta încât abia dacă dormise în ultimele 
două nopti. Drept urmare, adormise 
fulgerător aproape de îndată ce avionul 767 
se desprinsese de sol. 

— lşi aranjează cuibuşorul, consimţi 
Jenkins. Ai observat cumva căruciorul pentru 
băuturi de lângă cockpit, dra... Albert? 

— L-am văzut acolo, admise Albert. 

Ochii lui Jenkins străluciră. 

— Da, într-adevăr — ori îl vedeai, ori 
te-mpiedicai de el Dar l-ai observat cu 
adevărat? 

— Imi închipui că nu, dacă aţi văzut 
ceva care mie mi-a scăpat. 

— Nu ochii observă, Albert, ci mintea. 


Mintea antrenată să execute operații 
deductive. Nu sunt Sherlock Holmes, dar am 
observat că acel cărucior tocmai fusese scos 
din mica debara în care e ţinut şi că paharele 
folosite din timpul serviciului premergător 
zborului erau încă aşezate pe raftul de jos. 
Din asta am dedus următoarele: avionul a 
decolat fără probleme, s-a înălţat până la 
altitudinea de zbor şi, din fericire, a fost 
activat pilotul automat. Apoi căpitanul a stins 
lumina de avertizare, cea privind centurile de 
siguranţă. Asta ar însemna cam la treizeci de 
minute de la decolare, dacă interpretez 
corect semnele — adică, în jur de ora 1 a.m., 
PDT’. Când lumina de avertizare s-a stins, 
stewardesele şi-au început îndeplinirea 
primei lor sarcini — cocteiluri pentru circa o 
sută cincizeci de pasageri, la altitudinea de 
aproximativ 7 300 de metri. Intre timp, 
căpitanul a programat pilotul automat să 
ridice avionul până la 11 000 de metri şi să 
se îndrepte spre est, pe coordonatele cutare 
şi cutare. Câţiva pasageri — de fapt, noi, cei 
unsprezece — au adormit. Cât despre restul, 
probabil că unii moţăiau (fără să doarmă 
profund, lucru care i-ar fi salvat de la ceea ce 
s-a întâmplat), iar ceilalţi au rămas treji. 

— Aranjându-şi cuibuşorul, spuse 
Albert. 


7 Abreviere de la Pacific Daylight Time 
— ora de zi a Pacificului.(W.t.) 


— Întocmai! Aranjându-şi cuibuşorul! 

Jenkins făcu o pauză şi apoi adăugă, pe 
un ton din care nu lipsea o nuanţă 
melodramatică: 

— Şi deodată, s-a întâmplat! 

— Ce s-a-ntâmplat, domnule Jenkins? 
întrebă Albert. Aveţi vreo idee în acest sens? 

Jenkins nu răspunse multă vreme, iar 
când, în cele din urmă, o făcu, din glasul lui 
dispăruse mare parte din voioşie. 
Ascultându-l, Albert înţelese pentru prima 
oară că, sub masca sa uşor teatrală, Robert 
Jenkins era la fel de înspăimântat ca şi Albert 
însuşi. Constată că acest amănunt nu-l 
deranja. Nu făcea decât ca acest vârstnic 
scriitor de romane polițiste, în sacoul lui 
sport jerpelit, să pară mai real. 

— Misterul camerei închise este o 
poveste deductivă în forma ei cea mai pură, 
spuse Jenkins. Şi eu am scris câteva — chiar 
mai multe, ca să fiu sincer până la capăt —, 
dar niciodată nu m-am aşteptat să fiu 
implicat în aşa ceva. 

Albert se uită la el şi nu-i veni în minte 
nici o replică. Se pomeni amintindu-şi de o 
povestire cu Sherlock Holmes intitulată 
Panglica cu picățele*. Acolo, un şarpe veninos 
a pătruns în celebra cameră încuiată printr-o 
gură de ventilaţie. Nemuritorul Sherlock nici 
măcar n-a trebuit să-şi trezească toate 


87 The Speckled Band. (N. t.) 


celulele cerebrale ca să rezolve această 
enigmă. 

Dar chiar dacă compartimentele pentru 
bagaje de deasupra scaunelor din Cursa 29 
ar fi fost pline cu şerpi veninoşi — înțesate, la 
o adică — unde erau cadavrele? Unde erau 
cadavrele? Teama începu din nou să se 
furişeze în fiinţa lui, părând să se ridice 
dinspre picioare către organele vitale. 
Reflectă că niciodată, de când se ştia el, nu 
simţise că seamănă atât de puţin cu vestitul 
pistolar Ace Kaussner. 

— Dac-ar fi vorba doar de avion, 
continuă Jenkins pe un ton molcom, cred că 
aş putea să formulez un scenariu. In definitiv, 
din asta mi-am câştigat pâinea zilnică în 
ultimii douăzeci şi cinci de ani. Vrei să auzi 
un asemenea scenariu? 

— Sigur că da, spuse Albert. 

— Foarte bine. Să presupunem că o 
organizaţie guvernamentală obscură, să-i 
zicem The Shop, a hotărât să desfăşoare un 
experiment, iar noi suntem subiecţii. Scopul 
unui asemenea experiment, având în vedere 
împrejurările, ar putea fi obţinerea de date 
privind efectele unui stres psihic şi emoţional 
puternic asupra cetățenilor americani 
obişnuiţi. Savanţii care au pus la cale 
experimentul au încărcat sistemul de oxigen 
al avionului cu un tip de drog hipnotic inodor. 

— Există astfel de lucruri? întrebă 
Albert, fascinat. 


— Există, într-adevăr, spuse Jenkins. 
Diazalina, de exemplu. Sau methoprominolul. 
Îmi amintesc de vremea când cititorii cărora 
le plăcea să se considere ca având 
„preocupări serioase” râdeau de romanele lui 
Sax Rohmer care-l aveau ca erou pe Fu 
Manchu. Le numeau „melodrame gâfâite”, de 
cea mai ruşinoasă calitate. (Jenkins clătină 
din cap încetişor.) lar acum, mulţumită 
cercetărilor biologice şi paranoiei induse de 
agenţiile „alfabetice”, precum CIA şi DIA, 
trăim într-o lume care ar putea să fie cel mai 
îngrozitor coşmar al lui Sax Rohmer. 
Diazalina, care este de fapt un gaz ce 
acţionează asupra nervilor, ar fi cea mai 
potrivită. Se presupune că acţionează foarte 
rapid. După ce este degajată în aer, toată 
lumea adoarme, cu excepţia pilotului, care 
respiră aer necontaminat, prin intermediul 
unei măşti de gaze. 

— Dar..., dădu să obiecteze Albert. 

Jenkins zâmbi şi ridică o mână. 

— Ştiu care ţi-e obiecţia, Albert, şi pot 
s-o explic. Îmi dai voie? 

Albert încuviinţă din cap. 

— Pilotul aduce avionul la sol — să 
zicem, pe un aerodrom secret din Nevada. 
Pasagerii care erau treji în timpul când gazul 
a fost emis — şi stewardesele, desigur — 
sunt daţi jos de la bord de către nişte oameni 
cu înfăţişare sinistră, îmbrăcaţi în costume 


albe, ca în Germenul Andromeda?. Pasagerii 
adormiţi — printre care ne numărăm şi noi 
doi, dragă prietene — pur şi simplu au 
continuat să doarmă, doar că ceva mai 
profund ca înainte. După care pilotul readuce 
Cursa 29 la altitudinea şi direcţia de zbor 
corespunzătoare. Activează pilotul automat. 
Când avionul ajunge la Munţii Stâncoşi, 
efectele gazului încep să se diminueze. 
Diazalina este un aşa-numit „drog curat”, 
adică nu produce efecte remanente 
apreciabile. Cu alte cuvinte, nu provoacă 
mahmureală. Prin intercom, pilotul o aude pe 
fetiţa oarbă ţipând după mătuşa ei. Ştie că-i 
va trezi şi pe ceilalţi. Experimentul e pe cale 
să înceapă. Aşa că se ridică şi părăseşte 
cockpit-ul, închizând uşa după el. 

— Cum putea să facă asta? Uşa nu are 
clanţă pe dinafară. 

Jenkins dădu din mână cu un gest care 
voia să alunge obiecțiile. 

— Cel mai simplu lucru de pe lume, 
Albert. Foloseşte o fâşie de bandă adezivă, 
cu partea lipicioasă în afară. Broasca se 
blochează pe dinăuntru şi uşa rămâne 
încuiată. 

Un zâmbet admirativ începu să se 
întindă pe faţa lui Albert... şi deodată 
îngheţă. 


° The Andromeda Strain, roman de 
Michael Crichton. (N. t.) 


— În cazul ăsta, pilotul ar trebui să fie 
unul dintre noi, spuse el. 

— Da şi nu. În scenariul meu, Albert, 
pilotul este pilotul. Pilotul care s-a-ntâmplat 
să se afle la bord, călătorind, chipurile, spre 
Boston. Pilotul stătea la clasa |, la mai puţin 
de zece metri de uşa cockpit-ului, când 
situaţia a devenit albastră. 

— Căpitanul Engle, spuse încet Albert 
cu o voce îngrozită. 

Jenkins răspunse cu tonul încântat, dar 
mulţumit de sine al profesorului de 
geometrie care tocmai a scris QED sub 
demonstraţia unei teoreme deosebit de 
dificile. 

— Căpitanul Engle, admise el. 

Nici unul dintre ei nu observă că Gât- 
Golaş se uita la ei cu o privire febrilă, 
scânteietoare. Intre timp, Gât-Golaş luase o 
revistă din buzunarul scaunului din faţa sa, îi 
smulsese coperta şi. începuse să o rupă în 
fâşii lungi. Le lăsa să cadă pe podea, alături 
de resturile de şerveţel din jurul pantofilor 
maro. Buzele i se mişcau fără să scoată un 
sunet. 


2 


Dacă Albet ar fi studiat Noul 
Testament, ar fi înţeles cum trebuie să se fi 
simţit Saul, cel mai înverşunat prigonitor al 
primilor creştini, atunci când crusta i-a căzut 


de pe ochi pe drumul spre Damasc. Se uita la 
Robert Jenkins cu un entuziasm radios, orice 
rămăşiţă de somnolenţă dispărându-i din 
creier. 

Desigur, când te gândeai la asta — sau 
când cineva precum domnul Jenkins, care 
fără doar şi poate avea o minte limpede, 
indiferent de felul cum era îmbrăcat —, când 
te gândeai deci cu adevărat, acest aspect 
era prea mare şi prea evident ca să-ţi scape. 
Aproape toţi pasagerii şi echipajul Cursei 29 
a Companiei American Pride dispăruseră 
între Deşertul Mojave şi Cumpăna Apelor!?... 
dar, ce-ntâmplare norocoasă! unul dintre 
puţinii supraviețuitori era un alt pilot al 
Companiei American Pride, care era, după 
cum se exprimase singur, „calificat ca să 
pilotez acest tip de avion. De asemenea, să-l 
aduc la sol”. 

După ce-l urmărise cu atenţie pe 
Albert, Jenkins zâmbea acum. Dar zâmbetul 
lui era destul de lipsit de umor. 

— Tentant scenariu, nu-i aşa? spuse el. 

— Trebuie să-l capturăm de îndată ce 
aterizăm, spuse Albert, frecându-şi faţa cu un 
gest febril. Dumneata, domnul Gaffney şi 


1 În original, Creat Divide, cumpăna 
apelor continentului nord-american, o linie 
imaginară alcătuită din cele mai înalte 
puncte de uscat, care separă apele care curg 
spre vest de cele care curg spre est. (N. t) 


britanicul ăla. Pare un tip puternic. Doar 
dacă... dacă şi britanicul e băgat în chestia 
asta? Ar putea să fie, ştiu şi eu, bodyguardul 
căpitanului Engle. Pentru eventualitatea în 
care cineva s-ar prinde de toată schema, aşa 
cum v-aţi prins dumneavoastră. 

Jenkins deschise gura să-i răspundă, 
dar Albert se grăbi să continue. 

— Va trebui să punem mâna pe- 
amândoi. Cumva. 

Îi adresă domnului Jenkins un zâmbet 
subţire — un zâmbet a la Ace Kaussner. 
Rece, încordat, periculos. Zâmbetul unui 
bărbat care e mai iute ca fulgerul şi ştie asta. 

— N-oi fi eu cel mai isteţ individ din 
lumea asta, domnule Jenkins, dar nimeni nu 
mă foloseşte pe mine pe post de cobai. 

— Dar nu stă în picioare, să ştii, spuse 
pe un ton molcom Jenkins. 

Albert clipi din ochi. 

— Cum? 

— Scenariul pe care ţi l-am descris. Nu 
stă în picioare. 

— Dar... ai spus... 

— Am spus că „dac-ar fi vorba doar de 
avion, cred că aş putea să formulez un 
scenariu”. Şi am formulat. Unul bun. Dac-ar fi 
fost o idee pentru o carte, pariez că agentul 
meu ar fi putut s-o vândă. Din nefericire, nu 
e vorba doar de avion. S-ar putea ca Denver 
să fie totuşi acolo, jos, dar ar trebui ca toate 
luminile oraşului să fie stinse. Am coordonat 


parcursul nostru cu ceasul meu şi pot să-ţi 
spun că nu e vorba doar de Denver. Omaha, 
Des Moines... nici un semn de oraşele astea 
în bezna de jos, băiete. De fapt, n-am văzut 
nici un fel de lumină. Nici o fermă, nici un 
siloz de cereale, nu tu antrepozite, nu tu 
autostrăzi. Toate chestiile astea se văd de 
sus noaptea, să ştii. lar cu noile lumini de 
mare intensitate, se văd foarte bine, chiar şi 
de la 9 kilometri înălţime. Pământul este 
cufundat într-o beznă absolută. Ei bine, eu 
pot să cred că ar putea exista o agenţie 
guvernamentală îndeajuns de lipsită de 
scrupule încât să ne drogheze pe toţi cu 
scopul de a ne observa reacţiile. Cel puţin, la 
modul ipotetic. Dar nu pot să cred că fie Şi o 
organizaţie precum The Shop ar fi putut să-i 
convingă pe toţi cei pe deasupra cărora 
urmează să trecem stingă luminile numai ca 
să ne întărească iluzia că suntem întru totul 
singuri. 

— Păi... poate că totul e o făcătură, 
sugeră Albert. Poate că, de fapt, noi suntem 
încă la sol şi tot ce vedem pe fereastră e, ştiu 
şi eu, proiectat cumva. Am văzut odată un 
film de genul ăsta. 

Jenkins clătină din cap încet, cu regret. 

— Sunt convins că a fost un film 
interesant, dar nu cred că ar merge şi în 
viaţa reală. In afară de cazul în care acea 
agenţie secretă ipotetică ar fi pus la punct un 
ecran de proiecţie panoramic tridimensional, 


nu cred. Ceea ce se întâmplă acum, Albert, 
nu se limitează la interiorul acestui avion, 
Albert, şi aici se împotmoleşte şi deducţia. 

— Dar pilotul! spuse cu disperare în 
glas Albert. Cum se face că se-ntâmplă să fie 
aici exact la momentul şi locul oportune? 

— Eşti pasionat de base-ball, Albert? 

— A? Nu. Mă rog, câteodată mă mai uit 
la TV, la Dodgers, dar nu mă dau în vânt. 

— Ei bine, hai să-ţi vorbesc despre 
ceea ce s-ar putea să fie cea mai uluitoare 
statistică înregistrată vreodată într-un joc 
care „se hrăneşte” cu statistici. In 1957, Ted 
Williams a ajuns la bază în şaisprezece 
situaţii consecutive, când echipa lui era la 
bătaie. Această performanţă a fost realizată 
în şase meciuri de base-ball. În 1941, Joe 
DiMaggio, aflându-se la bătaie, a lovit 
mingea fără greşeală în cincizeci şi şase de 
meciuri la rând, dar şansele împotriva a ceea 
ce a realizat DiMaggio sunt mult mai mici 
decât şansele împotriva realizării lui 
Williams, care au fost socotite ca fiind în jur 
de două miliarde la una. Pasionaţilor de 
base-ball le place să spună că performanţa 
lui DiMaggio nu va fi egalată niciodată. Nu 
sunt de acord. Dar aş fi dispus să pariez că, 
dacă se va mai juca base-ball şi peste o mie 
de ani, cele şaisprezece consecutive ale lui 
Williams vor rămâne în picioare. 

— Şi toate astea înseamnă că... 

— Înseamnă că, după părerea mea, 


prezenţa căpitanului Engle la bord în noaptea 
asta nu e nimic altceva decât o pură 
întâmplare, la fel ca şi cele şaisprezece 
reuşite consecutive ale lui Ted Williams. Şi, 
având în vedere circumstanţele, aş zice că a 
fost o întâmplare foarte norocoasă. Dacă 
viaţa ar fi ca un roman poliţist, Albert, în care 
coincidenţele nu sunt permise, iar şansele 
potrivnice nu sunt niciodată înfrânte pentru 
multă vreme, atunci ea, viaţa, ar fi mult mai 
ordonată. Am constatat totuşi că în viaţa 
reală coincidenţa nu constituie excepţia, ci 
mai degrabă regula. 

— Atunci ce se întâmplă? şopti Albert. 

Jenkins scoase un oftat lung, neliniştit. 

— Mă tem că nu sunt omul potrivit să 
dea un răspuns. Păcat că Larry Niven şi John 
Varley nu se află la bord. 

— Ăştia cine mai sunt? 

— Scriitori de science-fiction, spuse 
Jenkins. 


3 


— Nu cred că citeşti literatură science- 
fiction, nu-i aşa? întrebă pe neaşteptate Nick 
Hopewell. 

Brian se întoarse ca să se uite la el. 
Nick stătuse liniştit în scaunul navigatorului 
încă de când preluase Brian controlul asupra 
Cursei 29, în urmă cu aproape două ore. 
Ascultase fără să scoată un cuvânt cum Brian 


încercase să ia legătura cu cineva — cu 
oricine — de la sol sau din aer. 

— Mă-nnebuneam după chestiile astea 
când eram Puşti, spuse Brian. Tu? 

Nick zâmbi. 

— Până pe la optsprezece ani, credeam 
cu tărie că Sfânta Treime era alcătuită din 
Robert Heinlein, John Cristopher şi John 
Wyndham. Am stat aici şi am rememorat 
toate acele povestiri de demult, amice. ŞI 
gândindu-mă la chestii exotice cum ar fi: 
deformările temporale, curbura spaţiului sau 
raidurile extratereştrilor. 

Brian încuviinţă din cap. Se simţea 
uşurat; îi făcea bine să afle că nu era singurul 
căruia-i treceau prin minte gânduri 
nebuneşti. 

— Adică, nu prea avem vreo modalitate 
să aflăm dacă a mai rămas ceva acolo, jos, 
nu-i aşa? 

— Nu, spuse Brian. N-avem. 

Deasupra statului Illinois, nori de joasă 
înălţime acoperiseră silueta întunecată a 
pământului aflat departe, sub avion. Era 
sigur că era vorba tot de pământ — Munţii 
Stâncoşi se arătaseră liniştitor de familiari, 
chiar şi de la 11 000 de metri altitudine —, 
dar dincolo de asta nu mai era sigur de 
nimic. lar pătura de nori putea să ţină până 
la Bangor. Fără informaţiile de la Controlul 
Traficului Aerian, nu avea de unde să ştie. 
Brian se jucase în gând cu mai multe 


scenarii, iar cel mai neplăcut dintre toate 
suna cam aşa: că vor ieşi dintre nori şi vor 
descoperi că orice urmă de viaţă umană — 
inclusiv aeroportul pe care spera să aterizeze 
— dispăruseră. Şi-atunci, unde avea să 
coboare aeronava asta? 

— Întotdeauna aşteptarea mi s-a părut 
partea cea mai grea, spuse Nick. 

„Partea cea mai grea din ce?”, se 
întrebă Brian, dar nu rosti întrebarea cu glas 
tare. 

— Ce-ar fi dac-ai micşora altitudinea pe 
la vreo 1 500 de metri? propuse pe 
neaşteptate Nick. Doar cât să aruncăm iute o 
privire. Poate că vederea câtorva oraşele şi 
autostrăzi o să ne  liniştească minţile 
înfierbântate. 

Brian luase deja în considerare ideea 
asta. Reflectase la ea îndelung, dorindu-şi-o. 

— E ispititor, spuse el, dar nu pot s-o 
fac. 

— De ce? 

— Pasagerii rămân prima mea 
responsabilitate, Nick. Chiar dacă  le-aş 
explica dinainte ce am de gând să fac, 
probabil că ar intra în panică. Mă gândesc 
mai ales la prietenul nostru cu gura mare, 
care are acea întâlnire presantă la Pru. Cel 
căruia i-ai sucit nasul. 

— Pot să mă ocup de el, replică Nick. 
Ca şi de alţii care-ar călca pe bec. 

— Nu mă-ndoiesc că poţi, spuse Brian, 


dar tot nu văd de ce-ar trebui să-i speriem 
inutil. Şi, până la urmă, vom afla. Ştii, nu 
putem rămâne o veşnicie în aer. 

— Cât se poate de adevărat, amice, 
răspunse sec Nick. 

— Aş putea totuşi s-o fac, dacă aş fi 
sigur că pot cobori sub stratul de nori pe la 1 
200-1 500 de metri, dar fără informaţii de la 
Controlul Traficului Aerian şi nereuşind să iau 
legătura cu alte avioane, nu pot să fiu sigur. 
Nu pot să fiu sigur nici măcar cu privire la 
condiţiile atmosferice de jos şi nu vorbesc 
despre condiţii normale. Poţi să râzi de mine, 
dacă vrei... 

— Nu râd, amice. Nici prin cap nu-mi 
trece să râd. Crede-mă. 

— Ei bine, să presupunem că am trecut 
printr-o deformare temporală, ca într-o 
povestire science-fiction? La ce ne foloseşte 
dacă am cobori printre nori şi am arunca o 
privire la o turmă de brontozauri care pasc 
pe câmpul cine ştie cărui fermier John, 
înainte să fim făcuţi bucăţi de un ciclon sau 
să sfârşim prăjiţi de o furtună electrică. 

— Chiar crezi că e posibil aşa ceva? 
întrebă Nick. 

Brian se uită la el atent, ca să vadă 
dacă întrebarea fusese sarcastică. Nu părea 
să fi fost, dar era greu să-ţi dai seama. 
Britanicii erau celebri pentru umorul lor sec, 
nu-i aşa? 

Brian dădu să-i spună că văzuse odată 


ceva asemănător într-un episod mai vechi 
din Zona Crepusculară, apoi îşi zise că asta 
nu i-ar întări deloc credibilitatea. 

— Cred că e destul de improbabil, dar 
ai prins ideea — pur şi simplu nu ştim cu ce 
avem de-a face. S-ar putea să ne lovim de un 
munte nou-nouţ în regiunea care altădată 
era nordul statului New York. Sau de un alt 
avion. La naiba — poate chiar de o navetă 
spaţială. La urma urmelor, dacă e o 
discontinuitate temporală, am putea la fel de 
bine să ne aflăm în viitor sau în trecut. 

Nick se uită afară, pe fereastră. 

— S-ar zice că avem cerul numai 
pentru noi. 

— Aici, sus, e-adevărat. Dar acolo, jos, 
cine poate şti? Şi „cine ştie” înseamnă o 
situaţie foarte riscantă pentru un pilot. Dacă 
norii ăştia se menţin aşa, intenţionez să trec 
de Bangor. Şansele noastre sunt mai mari 
dacă prima coborâre o facem deasupra apei. 


— Aşadar, deocamdată, mergem 
înainte. 

— Exact. 

— Şi aşteptăm. 

— La fel de exact. 

Nick oftă. 

— Ei bine, tu eşti căpitanul. 

Brian zâmbi. 


— Pentru a treia oară, exact. 


4 


În adâncul canalelor săpate pe fundul 
oceanelor Pacific şi Indian, există nişte peşti 
care trăiesc şi mor fără să vadă sau să simtă 
vreodată soarele. Aceste creaturi fabuloase 
străbat adâncurile asemenea unor baloane 
fantomatice, iluminate din interior de propria 
lor strălucire. Deşi par delicate, ele sunt de 
fapt nişte minunăţii de structuri biologice, 
alcătuite ca să reziste la presiuni care ar 
strivi un om cât ai clipi din ochi, aplatizându-l 
ca pe o foaie de geam. Totuşi marea lor tărie 
constituie în acelaşi timp şi marea lor 
slăbiciune. Prizonieri ai propriilor lor corpuri 
nepământene,  făpturile acestea simt 
condamnate pe veci să-şi ducă viaţa în 
adâncurile întunecate. Dacă sunt capturate şi 
ridicate la suprafaţă, către soare, pur şi 
simplu explodează. Nu presiunea externă le 
distruge, ci absenţa acesteia. 

Craig Toomy fusese crescut în propriul 
său canal întunecos, trăise într-o atmosferă 
proprie, la presiune ridicată. Tatăl lui fusese 
director executiv la Bank of America, o 
caricatură a modelului de întreprinzător 
obsedat de succes. Îşi oropsise unicul copil 
cu aceeaşi furie şi lipsă de îngăduinţă cu care 
se purtase şi faţă de sine însuşi. Poveştile pe 
care i le spunea băiatului la culcare, încă din 
fragedă pruncie, îl terorizau pe bietul Craig. 
Nici nu era surprinzător, pentru că teroarea 
era exact emoția pe care Roger Toomy voia 


s-o trezească în sufletul băiatului. În cea mai 
mare parte, acele poveşti se refereau la o 
specie de creaturi monstruoase numite 
langolieri. 

Ocupaţia lor, misiunea lor în viaţă (în 
lumea lui Roger Toomy, totul avea o 
ocupaţie, totul avea o treabă serioasă de 
făcut), era să-i hărţuiască pe copiii leneşi, 
care-şi iroseau timpul. La împlinirea vârstei 
de şapte ani, Craig era un viitor 
întreprinzător obsedat de succes, exact ca 
tăticul său. Luase o hotărâre fermă: 
langolierii n-aveau să pună niciodată mâna 
pe el. 

O fişă matricolă care să nu conţină 
numai calificative maxime era de 
neacceptat. Un A era subiectul unei predici 
presărate cu avertismente  înfricoşătoare 
despre cum o să ajungă să sape şanţuri sau 
să scormonească prin tomberoanele de 
gunoi, iar un B avea drept urmare o 
pedeapsă — cel mai adesea, interdicţia de a 
ieşi din camera lui timp de o săptămână. In 
cursul acelei săptămâni, Craig avea voie să 
iasă doar ca să meargă la şcoală şi să vină la 
masă. Nu erau admise abateri de la bunele 
purtări. Pe de altă parte, realizările 
excepţionale — de exemplu, atunci când 
Craig a câştigat decatlonul interşcolar — nu 
garantau laude corespunzătoare. Când Craig 
i-a arătat tatălui său medalia care-i fusese 
atribuită cu acel prilej — în cadrul unei 


adunări în faţa tuturor elevilor —, acesta s-a 
uitat în treacăt la ea, a mormăit ceva, după 
care şi-a văzut în continuare de cititul 
ziarului. Craig avea nouă ani când tatăl lui a 
murit în urma unui atac de cord. La drept 
vorbind, s-a simţit într-un fel uşurat că 
replica generalului Patton creată de Bank of 
America dispăruse. 

Maică-sa era o alcoolică a cărei patimă 
fusese ţinută în frâu doar de frica faţă de 
bărbatul cu care se măritase. După ce Roger 
Toomy a ajuns la loc sigur, sub pământ, de 
unde nu mai putea să-i găsească sticlele şi 
să le spargă sau s-o pocnească şi să-i spună 
să-şi bage minţile-n cap, pentru numele lui 
Dumnezeu, Catherine Toomy îşi începu cu 
sârguinţă opera vieţii sale. In funcţie de 
cantitatea de gin care-i curgea prin vene, ori 
îşi sufoca băiatul cu dovezi de afecţiune, ori îi 
îngheţa sufletul, respingându-l. 
Comportamentul ei era adesea ciudat şi 
uneori, bizar. În ziua când Craig a împlinit 
zece ani, i-a pus un băț de chibrit între două 
degete de la picioare, l-a aprins şi i-a cântat 
„La mulţi ani”, în timp ce flacăra începea să-i 
ardă pielea. L-a ameninţat că dacă încearcă 
să scape de băț, o să-l ducă imediat la 
CAMINUL DE ORFANI. Amenințarea cu 
CĂMINUL DE ORFANI era frecventă când 
Catherine se îmbăta. 

— Şi-aşa o să fiu nevoită s-o fac, i-a 
spus ea în timp ce aprindea chibritul care se 


iţea ca o firavă lumânărică de tort dintre 
degetele fiului ei, scuturat de sughiţuri. Eşti 
exact ca taică-tu. Nu ştia să se distreze, şi 
nici tu nu ştii. Eşti p/icticos, Craiggy-weggy. 

Termină de cântat şi stinse chibritul 
înainte ca pielea degetelor doi şi trei de la 
piciorul drept al lui Craig să fie mai mult 
decât uşor pârlită, dar Craig n-a uitat 
niciodată flacăra galbenă, beţişorul de lemn 
înnegrit şi răsucit şi căldura tot mai 
puternică, în vreme ce maică-sa murmura 
„La mulţi ani, dragă Craiggy-wegay, la mulţi 
aaaani”, cu vocea ei tărăgănată de beţivă 
afonă. 

Presiune. 

Presiune în canale. 

Craig Toomy a continuat să obţină 
numai calificative maxime şi să petreacă o 
mulţime de timp în camera sa. Locul unde 
mai înainte era ostracizat îi devenise acum 
refugiu. În cea mai mare parte a timpului, 
acolo studia, dar uneori — când situaţia se 
înrăutăţea, când se simţea lipit cu spatele de 
zid — lua pe rând foi de caiet şi le rupea în 
fâşii subţiri. Le lăsa să cadă pe lângă 
picioare, unde formau o grămadă de 
dimensiuni crescânde, în vreme ce privea în 
gol. Dar acele perioade de uitare de sine nu 
erau frecvente. Nu atunci. 

A absolvit liceul ca şef de promoţie. 
Mama lui n-a venit la ceremonie. Era beată. A 
absolvit al nouălea din seria lui la Facultatea 


de Management de la UCLA”. Mama lui n-a 
venit. Era moartă. În canalul întunecos aflat 
în centrul inimii sale, Craig era cât se poate 
de sigur că, în cele din urmă, langolierii 
veniseră după ea. 

In cadrul programului de pregătire 
pentru cadrele de conducere, Craig s-a 
angajat la Desert Sun Banking Corporation of 
California. S-a descurcat foarte bine, lucru 
deloc surprinzător; în definitiv, Craig Toomy 
fusese clădit ca să obţină numai calificative 
maxime, să prospere la presiunile existente 
în adâncuri. lar uneori, în urma unor mici 
nereuşite la muncă (şi în acele zile, cu numai 
cinci ani în urmă, toate nereuşitele erau 
mici), se ducea în apartamentul său din 
Westwood, la câteva sute de metri de 
apartamentul în care Brian Engle avea să se 
mute după divorţ, şi rupea fâşii de hârtie ore 
în şir. Treptat, episoadele cu ruperea hârtiilor 
au devenit tot mai frecvente. 

In acei cinci ani, Craig a condus 
camionul rapid corporatist ca un ogar care 
aleargă după un iepure mecanic. Bârfele 
schimbate în preajma automatului pentru 
apă estimau că ar putea foarte bine să 
devină cel mai tânăr vicepreşedinte din 
glorioasa istorie de patruzeci de ani a 
Companiei Desert Sun. Dar unii peşti sunt 


11 UCLA— University of California at Los 
Angeles. (N. t.) 


făcuţi să crească doar până la un anumit 
punct; dacă-şi depăşesc limitele implicite, 
explodează. 

Cu opt luni în urmă, lui Craig Toomy i 
se  încredinţase conducerea primului său 
proiect de anvergură — echivalentul 
corporatist al unei teze de masterat. 
Proiectul fusese creat de departamentul de 
obligaţiuni. Obligaţiunile — cele străine şi 
cele cu risc ridicat (de multe ori cele două 
noţiuni coincideau) — erau specialitatea lui 
Craig. Proiectul propunea cumpărarea unui 
număr limitat de obligaţiuni sud-americane 
îndoielnice — numite uneori „obligaţiuni de 
debit nereturnabil” — după un grafic atent 
elaborat. Teoria care stătea la baza acestor 
achiziţii era îndeajuns de solidă, ţinând cont 
de componenta de asigurare limitată a 
obligaţiunilor şi de mult mai consistentele 
scutiri de impozite ale profiturilor obţinute în 
urma tranzacţiilor. (Unchiul Sam se dădea 
peste cap ca să împiedice structura 
complexă a datoriei Americii de Sud să se 
prăbuşească asemenea unui castel din cărţi 
de joc.) Atât doar că trebuia procedat cu 
prudenţă. 

Craig Toomy prezentase un plan 
temerar, care îi făcuse pe mulţi să ridice din 
sprâncene. Planul se baza pe achiziţionarea 
unui mare număr de obligaţiuni argentiniene 
diferite, considerate în general ca fiind cele 
mai riscante dintr-un lot cu riscuri. Craig 


pledase cu vigoare şi elocvenţă în favoarea 
planului său, folosindu-se de fapte, cifre şi 
proiecţii pentru a-şi demonstra punctul de 
vedere conform căruia obligaţiunile 
argentiniene erau cu mult mai solide decât 


păreau. Printr-o singură manevră 
îndrăzneață, argumenta el, Desert Sun putea 
să devină cel mai important — şi cel mai 


bogat — cumpărător de obligaţiuni străine 
din Occidentul american. Banii câştigaţi, 
susţinea el, aveau să fie mult mai puţin 
importanţi decât credibilitatea pe termen 
lung pe care şi-o vor consolida. 

După numeroase discuţii — unele 
dintre ele, aprinse — abordarea propusă de 
Craig a primit „foc verde”. După şedinţă, 
Tom Holby, unul dintre principalii 
vicepreşedinţi, îl luase pe Craig deoparte, ca 
să-l felicite şi... să-l prevină. 

— Dacă la finalul anului fiscal afacerea 
iese aşa cum te aştepţi, vei fi în grațiile 
tuturor. Dacă nu, te vei afla în bătaia tuturor 
vânturilor, Craig. Ţi-aş sugera ca în 
următoarele luni să ai grijă să-ţi construieşti 
un adăpost pentru furtună. 

— N-o să am nevoie de adăpost, 
domnule Holby, i-a răspuns încrezător Craig. 
După chestia asta, o să am nevoie de un 
deltaplan. Asta o să fie tranzacţia secolului — 
ca şi cum ai găsi diamante la un târg de 
vechituri. Aşteptaţi şi-o să vedeţi. 

Plecase acasă devreme în seara aceea 


şi, de îndată ce uşa apartamentului se 
închisese în urma sa, încuiată cu cele trei 
încuietori, zâmbetul încrezător i-a dispărut de 
pe buze, fiind înlocuit de acea tulburătoare 
privire goală. În drum spre casă, cumpărase 
câteva reviste. Le duse în bucătărie, le aranjă 
într-un teanc pe masă şi începu să le rupă în 
fâşii lungi şi înguste. Continuă să facă asta 
vreme de şase ore, până când Newsweek, 
Time şi US News & World Report zăceau în 
fâşii pe podea, în jurul lui. Panglici de hârtie îi 
acopereau pantofii Gucci. Arăta ca unicul 
supravieţuitor al unei explozii produse la o 
fabrică de confetti. 

Obligaţiunile a căror cumpărare o 
propusese — îndeosebi cele argentiniene — 
erau mult mai riscante decât lăsase el să se 
înţeleagă. Işi susținuse propunerea 
exagerând unele fapte, ascunzându-le pe 
altele... şi chiar născocind efectiv câteva. La 
drept vorbind, născocise destul de multe. Pe 
urmă s-a dus acasă, unde începu să rupă 
fâşii de hârtie ore în şir, întrebându-se de ce 
făcuse una ca asta. Nu ştia de peştii de pe 
fundurile oceanelor, care-şi trăiau viaţa şi 
mureau fără să vadă vreodată soarele. Nu 
ştia că există şi peşti, dar şi oameni, al căror 
coşmar nu e presiunea, ci absenţa acesteia. 
Nu ştia decât că simţise un imbold de 
nestăvilit să cumpere acele obligaţiuni, să-şi 
lipească astfel o ţintă de frunte. 

Acum avea programată o întâlnire cu 


reprezentanţi ai celor mai mari cinci 
corporaţii bancare la Prudential Center din 
Boston. Se vor compara îndelung note, se vor 
face multe speculaţii privind viitorul pieţei 
mondiale de obligaţiuni, vor fi multe discuţii 
despre tranzacţiile din ultimele şaisprezece 
luni şi despre rezultatele acelor tranzacţii. Şi, 
înainte ca prima zi a acelei conferinţe de trei 
zile să se termine, toţi aceia aveau să ştie 
ceea ce Craig Toomy ştia de nouăzeci de zile: 
obligaţiunile pe care le achiziţionase valorau 
acum mai puţin de şase cenți per dolar. Şi, la 
scurt timp după aceea, şefii cei mari de la 
Desert Sun aveau să descopere şi restul 
adevărului: că achiziţionase de trei ori mai 
multe obligaţiuni decât fusese împuternicit 
să cumpere. De asemenea, investise şi 
ultimul bănuţ din propriile sale economii... ca 
şi cum ălora avea să le pese de asta. 

Cine ştie cum s-o simţi unul dintre 
peştii aceia prinşi pe fundul mării şi aduşi 
brusc la suprafaţă — la lumina soarelui pe 
care n-a bănuit-o niciodată? N-ar fi posibil 
măcar ca ultimele sale clipe să fie încărcate 
mai degrabă de extaz, decât de groază? Să 
simtă realitatea zdrobitoare a acelei presiuni 
abia când, în sfârşit, îşi dă duhul? Să 
gândească — atât cât se presupune că ar 
gândi peştii — cu un fel de frenezie fericită, 
în sfârşit, am scăpat de greutatea aia! în 
clipele de dinainte să explodeze? Probabil că 
nu. Peştii din adâncuri s-ar putea să nu aibă 


simţuri, cel puţin nu în sensul înţeles de noi, 
şi cu siguranţă nu gândesc... dar oamenii, da. 

În loc de ruşine, Craig Toomy fusese 
dominat de o imensă uşurare şi de un soi de 
fericire febrilă şi îngrozită, în timp ce urca la 
bordul Cursei 29 a Companiei American 
Pride, către Boston. Urma să explodeze şi 
constatase că nu-i păsa câtuşi de puţin. De 
fapt, se pomenise că aşteaptă cu nerăbdare 
evenimentul.  Simţea cum presiunea se 
desprinde de întreaga suprafaţă a pielii sale 
pe măsură ce se înălța către suprafaţă. 
Pentru prima oară în ultimele săptămâni, nu 
mai rupsese hârtii. Adormise înainte chiar ca 
avionul să decoleze şi dormise ca un bebeluş 
până când obrăznicătura aia oarbă începuse 
să zbiere. 

lar acum îi spuseseră că totul se 
schimbase, iar asta pur şi simplu nu era de 
îngăduit. Nu trebuia îngăduit. Fusese prins 
ferm în plasă,  simţise ascensiunea 
ameţitoare şi cum i se întindea pielea, care 
se străduia să compenseze. Nu se putea ca 
acum să se răzgândească şi să-l lase să cadă 
din nou în adâncuri. 

Bangor? 

Bangor, Maine? 

O, nu. Un nu hotărât. 

Craig Toomy era vag conştient că 
majoritatea pasagerilor Cursei 29 dispăruse, 
dar nici că-i păsa. Nu erau ceva important. 
Nu făceau parte din ceea ce tatălui său îi 


plăcea să numească MAREA VIZIUNE. în 
schimb, întâlnirea de la Pru făcea parte din 
MAREA VIZIUNE. 

Ideea asta nebunească de a devia 
parcursul către Bangor, Mâine... a cui anume 
fusese oare? 

Fusese ideea pilotului, desigur. Ideea 
lui Engle. Aşa-zisul căpitan. Engle, acum... 
era foarte posibil ca Engle să facă parte din 
MAREA VIZIUNE. De fapt, ar putea fi un 
AGENT AL INAMICULUI. Craig intuise asta din 
momentul în care Engle începuse să 
vorbească prin intercom, dar în cazul ăsta, 
nu avusese nevoie să se bizuie pe intuiţie, 
nu? Cu siguranţă că nu. Ascultase discuţia 
dintre puştiul slăbănog şi bărbatul în sacou- 
sport ponosit. Gustul vestimentar al 
individului era înfiorător, dar ce avusese el 
de spus i se păruse perfect logic lui Craig 
Toomy... cel puţin, până la un punct. 

„În cazul ăsta, pilotul ar trebui să fie 
unul dintre noi”, spusese băiatul. 

„Da şi nu”, replicase tipul în sacou- 
sport ponosit. „În scenariul meu, pilotul este 
pilotul. Pilotul care s-a-ntâmplat să se afle la 
bord, călătorind, chipurile, spre Boston, 
pilotul care întâmplător se afla la mai puţin 
de zece metri de uşa cockpitului.” 

Cu alte cuvinte, Engle. 

lar individul celălalt, cel care-i sucise 
nasul lui Craig, era fără doar şi poate 
complice cu el, slujind ca un soi de ofiţer de 


protecţie care să-l apere pe Engle de oricine 
s-ar fi întâmplat să se prindă de ceea ce se- 
ntâmplă. 

Nu mai trăsese cu urechea la discuţia 
dintre băiat şi tipul în sacou-sport ponosit 
pentru că de la un moment dat individul 
încetase să mai vorbească logic, începând să 
trăncănească tot felul de tâmpenii cum că 
Denver, Des Moines şi Omaha ar fi dispărut. 
Ideea că trei mari oraşe americane ar putea 
să dispară pur şi simplu era complet ruptă de 
realitate... ceea ce nu însemna că tot ce 
spusese bătrânul era rupt de realitate. 

Era un experiment, bineînţeles. Ideea 
asta nu era câtuşi de puţin caraghioasă. Dar 
ideea bătrânului că ei toţi erau subiecţii 
testului era de-a dreptul excentrică. 

„Eu”, îşi zise Craig. „Eu sunt subiectul 
acestui test.” 

Toată viaţa sa, Craig se simţise 
subiectul unui test, în cadrul unui experiment 
identic cu cel de acum. 

„Domnilor, aici e vorba de raportul 
dintre presiune şi succes. Raportul corect 
produce un anumit factor x. Ce factor x? Asta 
ne va arăta subiectul testului nostru, domnul 
Craig Toomy.” 

Dar atunci Craig Toomy făcuse ceva la 
care ceilalţi nu se aşteptaseră, ceva ce nici 
unul dintre, şobolanii sau cobaii lor nu 
îndrăznise vreodată să facă: le spusese că se 
retrage. 


„Dar nu poţi face una ca asta! O să 
explodezi!” 

„Serios? Excelent.” 

lar acum totul îi devenise limpede, cât 
se poate de limpede. Ceilalţi oameni erau fie 
pasageri nevinovaţi, fie figuranţi angajaţi 
pentru a conferi acestei dramolete stupide o 
foarte necesară  verosimilitate. Întreaga 
schemă fusese pusă la cale cu un obiectiv în 
minte: să-l ţină pe Craig Toomy departe de 
Boston, să-l împiedice să se retragă din 
experiment. 

„Dar am să le-arăt eu lor”, îşi zise 
Craig. Trase o altă foaie din revista oferită în 
avion şi se uită la ea. Înfăţişa un bărbat 
fericit, un bărbat care evident nu auzise 
niciodată de langolieri, care evident nu ştia 
că aceştia stau la pândă peste tot, în spatele 
oricărui tufiş sau copac, în orice umbră, chiar 
deasupra orizontului. Bărbatul fericit se 
plimba pe un drum de ţară la volanul unei 
maşini închiriate de la firma Avis. Reclama 
susţinea că dacă prezentai cardul de călător 
fidel al Companiei American Pride la orice 
birou al firmei Avis, cei de acolo mai că nu-ţi 
făceau cadou maşina de închiriat, poate şi cu 
o tipă trăsnet ca să-ţi ţină de urât. Începu să 
rupă o fâşie de hârtie de la marginea paginii 
satinate. Sunetul prelung şi lent era în 
acelaşi timp chinuitor şi deosebit de liniştitor. 

„O să le-arăt că dac-am zis că mă 
retrag, chiar asta o să fac.” 


Lăsă să cadă fâşia pe podea şi începu 
s-o rupă pe cealaltă. Era important ca 
procesul să se desfăşoare lent. Era important 
ca fiecare fâşie să fie cât mai subţire posibil 
dar nici nu puteai să le faci prea subţiri, 
fiindcă îţi scăpau şi dispăreau înainte să 
ajungi la partea de jos a paginii. Ca să rupi 
fiecare fâşie la lăţimea potrivită era nevoie 
de ochi ageri şi mâini netemătoare. 

„lar eu am aşa ceva, să ştiţi. Să fiți 
convinşi.” 

Hâârrşşt. 

„S-ar putea să fiu nevoit să-l ucid pe 
pilot.” 

Mâinile lui se opriră la jumătatea 
paginii. Se uită pe fereastră şi îşi văzu faţa 
lungă şi palidă suprapusă peste întunericul 
de afară. 

„S-ar putea să fiu nevoit să-l ucid şi pe 
englez.” 

Craig Toomy nu mai omorâse pe 
nimeni până atunci. Era în stare s-o facă? 
Cuprins de o uşurare crescândă, conchise că 
da, putea. Dar nu cât timp se aflau încă în 
aer, fireşte; englezul era foarte iute, foarte 
puternic şi aici, la altitudinea asta, nu 
dispunea de arme care să fie sigure. Dar 
după ce vor fi aterizat? 

„Da. Dacă va fi nevoie, da.” 

În definitiv, întrunirea de la Pru era 
programată să dureze trei zile. După toate 
aparențele, sosirea sa întârziată era de 


neevitat, dar cel puţin va putea să explice: că 
fusese drogat şi luat ostatic de o agenţie 
guvernamentală. Asta o să-i uluiască. Parcă 
le şi vedea feţele surprinse în timp ce stătea 
în faţa celor trei sute de bancheri din toată 
ţara adunaţi acolo să discute despre 
obligaţiuni şi datorii, bancheri care în loc de 
asta vor auzi adevărurile murdare despre 
ceea ce era în stare să facă guvernul. 
„Prieteni, am fost răpit de...” 
Hâârrşşt. 
„...Şi am reuşit să evadez numai când 
am...” 
Hâârrşşt. 
„Dacă trebuie, pot să-i omor pe- 
amândoi. De fapt, pot să-i omor pe toţi.” 
Mâinile lui Craig Toomy începură să se 
mişte din nou. Rupse fâşia până la capăt, o 
lăsă să cadă pe podea şi o începu pe 
următoarea. Revista avea o mulţime de 
pagini, fiecare pagină putea fi ruptă în multe 
fâşii, iar asta însemna că avea de muncit o 
grămadă până să aterizeze avionul. Dar nu-şi 
făcea griji. 
Pentru Craig Toomy nu exista „nu se 
poate”. 


5 


Laurel Stevenson nu s-a scufundat din 
nou în somn, dar s-a lăsat furată de o 
aţipeală uşoară. Gândurile ei — care 


începeau să semene cu nişte vise în această 
stare mintală lipsită de oprelişti — se 
îndreptară spre adevăratul motiv pentru care 
se ducea la Boston. 

„Trebuia să-mi încep prima mea 
vacanţă adevărată după zece ani”, spusese 
ea, dar fusese o minciună. Conţinea un mic 
sâmbure de adevăr, dar se îndoia că reuşise 
să inspire credibilitate când vorbise; nu 
fusese educată să mintă şi nu stăpânea prea 
bine tehnica. Dar nu-şi închipuia că vreunuia 
dintre cei rămaşi în avion i-ar fi păsat cum 
stau de fapt lucrurile. Nu într-o astfel de 
situaţie. Faptul că te duceai la Boston ca să 
te întâlneşti — şi aproape sigur să te culci — 
cu un bărbat pe care nu l-ai cunoscut 
niciodată pălea în faţa faptului că te îndreptai 
spre est într-un avion din care majoritatea 
pasagerilor şi întreg echipajul dispăruseră. 


Dragă Laurel, 

Aştept cu nerăbdare să ne întâlnim. 
Nici măcar nu va fi nevoie să te mai uiţi o 
dată la fotografia mea în momentul când o să 
cobori din avion. O să am atâţia fluturi în 
stomac” încât va fi de ajuns să te uiti după 
tipul care pluteşte undeva în apropierea 
tavanului. 


12 Traducere literară a expresiei 
butterflies in stomach care în engleză 
înseamnă „a avea emoţii”. (N.t.) 


Îl chema Darren Crosby. 

Nu va fi nevoie să se uite la fotografia 
lui; asta era adevărat. li memorase faţa, 
exact cum îi memorase cea mai mare parte 
dintre scrisori. Întrebarea era de ce? lar la 
această întrebare nu avea răspuns. Nici 
măcar vreun indiciu. Asta nu făcea decât să 
dovedească din nou observaţia lui J.R.R. 
Tolkien: ori de câte ori ieşi pe uşă, trebuie să 
fii cu băgare de seamă, fiindcă trotuarul din 
faţa casei e de fapt un drum, iar drumul duce 
mereu mai departe. Dacă nu eşti atent, te 
poţi pomeni... ei bine... luat de val, un străin 
într-o ţară străină, fără să ai habar cum ai 
ajuns acolo. 

Laurel le spusese tuturor unde se duce, 
dar nu spusese nimănui de ce se duce sau ce 
avea să facă. Absolvise Universitatea 
California cu un masterat în biblioteconomie. 
Deşi nu arăta ca un manechin, avea o 
constituţie fizică fără cusururi şi era destul de 
plăcută privirii. Avea un mic cerc de prieteni 
buni, care ar fi fost uluiţi de ceea ce avea de 
gând să facă: să se ducă la Boston ca să se 
întâlnească cu un bărbat pe care-l ştia numai 
prin intermediul scrisorilor, un bărbat pe 
care-l cunoscuse prin intermediul unor rubrici 
de anunţuri personale dintr-o revistă numită 
Friends and Lovers. 

La drept vorbind, ea însăşi era uluită. 

Darren Crosby avea un metru optzeci 


şi cinci, cântărea optzeci şi două de 
kilograme şi avea ochii de un albastru închis. 
Prefera scotch-ul (fără să facă excese), avea 
un motan pe care-l chema Stanley, era un 
heterosexual convins, fiind totodată un 
gentleman perfect (sau cel puţin aşa 
susţinea) şi considera că Laurel este cel mai 
frumos nume pe care-l auzise vreodată. 
Fotografia pe care o trimisese înfăţişa un 
bărbat cu o faţă plăcută, deschisă, 
inteligentă. Laurel bănuia că era genul de 
bărbat care ar arăta sinistru dacă nu s-ar 
bărbieri de două ori pe zi. lar asta era cam 
tot ce ştia. 

Laurel corespondase cu vreo şase 
bărbaţi de-a lungul a cinci-şase ani — 
presupunea că e un hobby —, dar niciodată 
nu se aşteptase să facă pasul următor, adică, 
acest pas. Presupunea că se simţise atrasă 
de acel simţ al umorului ambiguu şi auto 
depreciativ al lui Darren, dar era apăsător de 
conştientă că adevăratele ei motive nu se 
aflau în persoana lui, ci într-a ei. lar 
adevărata atracţie nu era chiar propria ei 
incapacitate de a înţelege această puternică 
dorinţă de a ieşi din pielea propriului 
personaj? Să-şi ia zborul pur şi simplu în 
necunoscut, cu speranţa că va fi lovită de un 
tip potrivit de trăsnet? 

„Ce faci?”, se întrebă ea din nou. 

Avionul trecu printr-o uşoară 
turbulenţă, reluându-şi apoi zborul lin. Laurel 


tresări din aţipeală şi se uită în jur. Văzu că 
adolescenta se aşezase pe scaunul din faţa 
ei. Se uita pe fereastră. 

— Ce vezi? o întrebă Laurel. Vezi ceva? 

— Ei bine, a răsărit soarele, spuse fata, 
dar altceva, nimic. 

— Şi pământul, ce-i cu el? 

Laurel nu voia să se ridice şi să se uite 
ea însăşi. Dinah îşi sprijinea în continuare 
capul de ea şi Laurel nu voia s-o trezească. 

— Nu-l văd. Acolo jos sunt numai nori. 

Îşi întoarse privirea. Ochii i se 
limpeziseră şi un pic de culoare — nu multă, 
doar puţină — îi revenise în obraji. 

— Pe mine mă cheamă Bethany 
Simms. Pe tine? 

— Laurel Stevenson. 

— Crezi c-o să scăpăm cu bine? 

— Cred, spuse Laurel. Apoi adăugă fără 
tragere de inimă: Sper. 

— Mă sperie ce ar putea să fie sub norii 
ăia, spuse Bethany, dar oricum eram 
speriată. De Boston. Maică-mea a hotărât 
peste noapte ce idee grozavă ar fi să petrec 
vreo două săptămâni cu mătuşa Shawna, cu 
toate că şcoala începe din nou peste zece 
zile. Cred că ideea era ca eu să mă dau jos 
din avion, ca un mieluşel nevinovat, şi după 
aia mătuşa Shawna să tragă sforile în ceea 
ce mă priveşte. 

— Ce sfori? 

— Păi, lasă totul deoparte şi mergi 


direct la cea mai apropiată clinică de 
dezintoxicare ca să-ncepi să te cureţi de 
toate relele, spuse Bethany, trecându-şi 
degetele răşchirate prin părul negru, tuns 
scurt. Lucrurile erau şi-aşa îndeajuns de 
ciudate, încât chestia asta pare că face parte 
din acelaşi scenariu. O cercetă atent cu 
privirea pe Laurel şi adăugă cu seriozitate 
desăvârşită: Asta chiar se întâmplă, nu-i aşa? 
Fiindcă eu m-am ciupit deja. De mai multe 
ori. Şi nu s-a schimbat nimic. 

— Da, e adevărat. 

— Dar nu pare adevărat, spuse 
Bethany. Parc-ar fi unul dintre filmele alea 
stupide despre dezastre. Aeroport 1990 sau 
ceva de genul ăsta. Mă tot uit în jur după 
nişte actori din ăia mai bătrâni, ca Wilford 
Brimley şi Olivia De Havilland. Trebuia să se 
cunoască în timpul acestei situaţii de rahat şi 
să se îndrăgostească, ştiai? 

— Nu cred că sunt în avion, spuse 
Laurel pe un ton grav. 

Se priviră în ochi şi, preţ de o clipă, 
aproape că izbucniră în râs împreună. Dacă 
s-ar fi întâmplat aşa, poate că s-ar fi 
împrietenit... dar nu s-a întâmplat. Deşi n-a 
lipsit mult. 

— Dar tu, Laurel? Ai şi tu o problemă 
cu filmele cu dezastre? 

— Mă tem că nu, replică Laurel... şi 
atunci chiar începu să râdă. Pentru că 
imediat îi fulgeră prin minte replica, cu litere 


mari, de neon roşu: „Mincinoaso!” 

Bethany duse o mână la gură şi chicoti. 

— Dumnezeule, spuse ea după o clipă. 
Asta chiar că le întrece pe toate, ştii? 

Laurel încuviinţă din cap. 

— Ştiu. Făcu o pauză, apoi întrebă: Ai 
nevoie de dezintoxicare, Bethany? 

— Nu ştiu. 

Se întoarse din nou cu privirea la 
fereastră. Zâmbetul îi dispăruse şi vocea îi 
devenise morocănoasă. 

— S-ar putea să am nevoie. Credeam 
la un moment dat că mi se-ntâmplă numai la 
petreceri, dar acum nu mai ştiu. Cred că a 
scăpat de sub control. Dar să fiu expediată în 
halul ăsta... mă simt ca un porc dus la 
abator. 

— Îmi pare rău, spuse Laurel, dar în 
acelaşi timp îi părea rău pentru ea însăşi. 

Fetiţa oarbă o „adoptase” deja; nu mai 
avea nevoie de încă o adopţie. Acum, când 
se trezise din nou pe deplin, se simţi speriată 
— foarte speriată. Nu voia să se afle în 
preajma camionului de salubritate al acestei 
fete dacă avea de gând să se 
descotorosească de încărcătura de anxietate 
care o apăsa. Gândul o făcu din nou să 
zâmbească larg; pur şi simplu nu se putea 
abţine. Asta chiar că le întrece pe toate! 
Chiar aşa! 

— Şi mie-mi pare rău, spuse Bethany, 
dar cred că nu e momentul potrivit să ne 


facem griji în privinţa asta, nu? 

— Da, cred că nu e, spuse Laurel. 

— În filmele alea cu aeroporturi, nu s-a- 
ntâmplat ca pilotul să dispară, nu? 

— Din câte-mi amintesc eu, nu. 

— E aproape şase. Mai avem două ore 
şi jumătate. 

— Da. 

— Măcar dacă lumea ar fi tot acolo, 
spuse Bethany, ar fi de ajuns pentru început. 
O privi din nou cu atenţie pe Laurel. Nu cred 
că ai la tine vreun pic de iarbă, nu? 

— Mi-e teamă că nu. 

Bethany ridică din umeri şi-i adresă lui 
Laurel un zâmbet ostenit care, într-un mod 
ciudat, părea învingător. 

— Ei bine, spuse ea, mi-ai luat-o 
înainte... mie mi-e doar teamă. 

6 

Ceva mai târziu, Brian Engle îşi verifică 
direcţia, viteza de zbor, cifrele şi hărţile de 
navigaţie. La final, îşi verifică şi ceasul de la 
mână. Era opt şi două minute. 

— Ei bine, spuse el către Nick, fără să 
se uite în jur, cred că a sosit momentul. 
Acum ori niciodată. 

Întinse mâna şi acţionă butonul care 
activa apelul de strângere a centurilor de 
siguranţă. Soneria scoase un sunet jos şi 
plăcut. Apoi comută intercomul şi luă 
microfonul. 

— Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte 


din nou căpitanul Engle. În acest moment ne 
aflăm deasupra Oceanului Atlantic, la 
aproximativ 50 de kilometri est de coasta 
statului Maine, şi foarte curând voi începe 
prima noastră coborâre în zona Bangor. În 
condiţii normale, n-aş fi acţionat atât de 
devreme semnalul de prindere a centurilor 
de siguranţă, dar condiţiile de acum nu sunt 
deloc normale, iar maică-mea-mi spunea 
mereu că prudenţa este partea cea mai bună 
a curajului. Ca să rămânem în acelaşi spirit, 
vreau să vă asiguraţi că aveţi bine prinse 
centurile cu pricina. Condiţiile de sub noi nu 
arată deosebit de amenințătoare, dar 
întrucât nu am comunicaţii radio, vremea va 
fi pentru noi toţi o mare surpriză. Tot trag 
nădejde ca norii să se destrame şi chiar am 
văzut câteva mici  spărturi deasupra 
Vermontului, dar mă tem că s-au închis la 
loc. Pot să vă spun din experienţa de pilot că 
norii pe care-i vedeţi jos nu-mi sugerează o 
vreme foarte nefavorabilă. Cred că la Bangor 
e înnorat, cu ceva ploi slabe. În acest 
moment, încep coborârea. Vă rog să vă 
păstraţi calmul; toată aparatura mea de bord 
e luminată în verde şi toate procedurile de 
aici, din cabina de comandă, se păstrează în 
limitele unor activităţi de rutină. 

Brian nu se obosi să programeze pilotul 
automat pentru coborâre şi începu să dirijeze 
procesul singur. Avionul făcu o întoarcere 
lungă şi lentă, iar scaunul pe care stătea 


Brian se înclină uşor înainte în momentul 
când Boeing-ul 767 începu să coboare încet 
spre norii aflaţi la 1 200 de metri. 

— Foarte  liniştitor discursul, spuse 
Nick. Trebuia să te faci politician, amice. 

— Mă-ndoiesc că în clipa asta se simte 
careva foarte liniştit, spuse Brian. Eu ştiu că 
nu mă simt. 

De fapt, era mai înspăimântat decât 
fusese vreodată de când pilota avioane. Prin 
comparație cu situația de acum, 
depresurizarea care apăruse la Cursa 7 de la 
Tokyo părea o defecțiune minoră. Inima îi 
bătea rar şi cu putere, ca o tobă funerară. 
Inghiţi în sec şi auzi un clic în gât. Cursa 29 
trecuse de 9 100 de metri, continuând să 
coboare. Norii albi, uniformi, se vedeau acum 
mai aproape. Se întindeau pe întreg 
orizontul, asemenea unei neobişnuite podele 
de sală de dans. 

— Sunt speriat de moarte, amice, 
spuse Nick Hopewell cu o voce răguşită, 
stranie. Am văzut oameni murind în 
Falklands, chiar m-am ales cu un glonţ în 
picior acolo, genunchiul de teflon o 
dovedeşte, şi n-a lipsit mult să fiu omorât de 
explozia unui camion-capcană la Beirut — 
asta s-a-ntâmplat în '82 —, dar niciodată n- 
am fost mai speriat ca acum. O parte din 
mine ar vrea să te-nhaţe şi să te facă să ne 
duci înapoi, sus, cât poate să urce aparatul 
asta. 


— N-ar servi la nimic, replică Brian. Nici 
vocea lui nu mai era sigură, reflectând 
bătăile inimii prin variaţii infime. Aminteşte-ţi 
ce-am spus mai devreme — nu putem 
rămâne aici, sus, o veşnicie. 

— Ştiu. Dar mă tem de ceea ce se află 
sub norii ăia. Sau de ceea ce nu se află. 

— Ei bine, o să aflăm împreună. 

— Nu avem ce face în privinţa asta, nu, 
amice? 

— Absolut nimic. 

Avionul trecu de 7 600 de metri, 
continuând să coboare. 


7 


Toţi pasagerii se aflau în cabina 
principală. Li se alăturase chiar şi cheliosul, 
care se încăpăţânase în cea mai mare parte 
a timpului să stea în fotoliul lui de la clasa 
business. Şi toţi erau treji, cu excepţia 
bărbosului din spatele avionului. Îl auzeau 
sforăind fără griji, iar Albert Kaussner se 
simţi atins o clipă de o invidie aprigă, 
dorindu-şi ca el să fie cel care să se 
trezească după ce vor fi ajuns la sol, în 
siguranţă, aşa cum era foarte probabil să se 
întâmple cu individul bărbos, şi să spună 
ceea ce bărbosul avea să spună, cu mare 
probabilitate: „Unde naiba suntem?” 

În afară de sforăit, singurul sunet care 
se mai auzea era hârşâitul uşor al fâşiilor de 


hârtie rupte de Craig Toomy din revista de la 
bordul avionului. Omul stătea cu pantofii 
îngropaţi într-o grămadă mare de fâşii de 
hârtie. 

— Vrei să-ncetezi o dată? îi spuse Don 
Gaffney. Mă face să mă urc pe pereţi, amice. 

Craig întoarse capul şi se uită la Don 
Gaffney cu nişte ochi mari, blânzi, goliţi de 
expresie. Apoi întoarse capul din nou. Ridică 
pagina de care se ocupa în acele clipe — 
întâmplător, jumătatea estică a hărţii cu 
cursele Companiei American Pride. 

Hââărrrşşt. 

Don Gaffney deschise gura să zică 
ceva, apoi o închise la loc. 

Laurel îşi pusese braţul pe după umerii 
lui Dinah. Aceasta ţinea mâna liberă a lui 
Laurel cu ambele sale mâini. 

Albert stătea cu Robert Jenkins, chiar în 
faţa lui Gaffney. În faţa lui se afla fata cu 
părul negru, tuns scurt. Se uita pe fereastră 
şi avea trupul atât de ţeapăn încât ai fi zis că 
are un schelet metalic. lar în faţa ei stătea 
Cheliosul de la clasa business. 

— În fine, bine măcar c-o să putem hali 
ceva! spuse el cu glas tare. 

Nimeni nu-i răspunse. Cabina 
principală părea învelită cu un strat rigid de 
tensiune. Albert Kaussner îşi simţea fiecare 
fir de păr de pe corp stând în poziţie de 
drepţi.  Încercă să găsească mantia 
liniştitoare a lui Ace Kaussner, acel duce al 


deşertului, acel baron din Buntline, dar nu 
dădu de el. Ace plecase în concediu. 

Norii erau mult mai aproape. Îşi 
pierduseră aspectul neted. Laurel putea 
acum să vadă curburi pufoase şi creneluri 
blânde pline de umbrele zorilor. Se întrebă 
dacă Darren Crosby se mai afla acolo jos, 
aşteptând-o răbdător pe aeroportul Logan, la 
una dintre porţile la care soseau de obicei 
cursele American Pride. Constată fără prea 
mare surprindere că nu-i păsa chiar aşa de 
mult, indiferent cum stăteau lucrurile. 
Privirea îi era atrasă de nori şi uită complet 
de Darren Crosby, căruia-i plăcea scotch-ul 
(deşi cu moderație) şi susţinea că e un 
gentleman adevărat. 

Işi imagină o mână, o mână uriaşă de 
culoare verde, croindu-şi drum pe 
neaşteptate prin norii aceia şi înşfăcând 
avionul 767, aşa cum un copil supărat ar 
înhăţa o jucărie. Işi imagină acea mână 
strângându-se, văzu combustibilul de reactor 
explodând în flăcări portocalii printre 
încheieturile gigantice ale degetelor şi 
închise ochii preț de o clipă. 

„Nu vă duceţi acolo jos!” ar fi vrut să 
strige. „Vă rog, nu vă duceţi acolo jos!” 

Dar ce alternativă ar fi avut? Ce 
alternativă? 

— Sunt foarte speriată, spuse Bethany 
Simms cu o voce neclară şi nesigură. 

Se mută pe unul dintre scaunele din 


secţiunea centrală, îşi prinse centura de 
siguranţă şi-şi apăsă uşor talia cu mâinile. 

— Cred c-o să leşin. 

Craig Toomy se uită fugitiv la ea, după 
care începu să rupă o nouă fâşie din harta de 
zbor. După o clipă, Al bert îşi desfăcu 
centura, se ridică, se aşeză lângă Bethany şi- 
şi prinse din nou centura. De cum făcu asta, 
fata îi strânse mâinile. Avea pielea rece ca 
marmura. 

—O să fie în regulă, spuse el, 
străduindu-se să pară dur şi neînfricoşat, 
străduindu-se să vorbească asemenea celui 
mai iute evreu de la vest de Mississippi. Dar 
nu reuşi să vorbească decât ca Albert 
Kaussner, un tânăr violonist de 
şaptesprezece ani, care mai avea puţin şi 
făcea pe el. 

— Sper..., dădu ea să spună, dar 
deodată Cursa 29 începu să se zgâlţăie. 

Bethany ţipă. 

— Ce s-a-ntâmplat? o întrebă Dinah pe 
Laurel cu o voce subţire, neliniştită. A păţit 
ceva avionul? O să ne prăbuşim? 

— Nu cr... 

Vocea lui Brian se auzi în difuzoare. 

— Aceasta e doar o turbulenţă uşoară, 
oameni buni, spuse el. Vă rog să vă păstraţi 
calmul. E posibil să dăm peste chestii mai 
dure când vom pătrunde în nori. Cei mai 
mulţi dintre voi aţi mai trecut prin chestii din 
astea, aşa că vă rog să vă liniştiţi. 


Hăâârrrşşt. 

Don Gaffney se uită din nou la bărbatul 
îmbrăcat în jerseu cu guler la baza gâtului şi 
simţi un imbold subit, aproape irezistibil, să 
smulgă revista din mâinile individului ăluia 
ciudat şi să-nceapă să-l lovească în cap cu 
ea. 

Norii se apropiaseră foarte mult. Robert 
Jenkins vedea umbra neagră a avionului 
gonind peste suprafaţa lor albă chiar sub 
avion. În scurtă vreme, aparatul avea să-şi 
sărute propria umbră şi să dispară. Niciodată 
în viaţa lui nu avusese o premoniţie, dar în 
acel moment avu una pe care o simţea 
sigură şi completă. „Când vom trece prin 
norii ăia, vom vedea ceva ce nici o făptură 
omenească nu a mai văzut vreodată. Va fi 
ceva care depăşeşte limitele credibilului... şi 
totuşi vom fi obligaţi să credem. Nu vom 
avea de ales.” 

Mâinile sale strânseră cu putere braţele 
scaunului. O picătură de sudoare i se prelinse 
într-un ochi. În loc să ridice palma să o 
şteargă, Jenkins încercă să scape de senzaţia 
de usturime clipind. Îşi simţea mâinile 
ţintuite de braţele scaunului. 

— O să fie totul în regulă? întrebă 
Dinah cuprinsă de agitaţie. Mâinile ei erau 
încleştate peste cele ale lui Laurel. Erau mici, 
dar strângeau cu o forţă aproape dureroasă. 
Chiar o să fie totul în regulă? 

Laurel se uită pe fereastră. Acum 


avionul 767 trecea uşor peste crestele norilor 
şi primele fuioare albicioase trecură pe lângă 
hublou. Avionul fu scuturat de o nouă serie 
de zdruncinături şi se văzu nevoită să-şi 
înăbuşe un geamăt. Pentru prima oară în 
viaţa ei, teroarea îi creă o senzaţie de rău 
fizic. 

— Aşa sper, draga mea, spuse ea. Aşa 
sper, dar zău că nu ştiu. 


8 


— Ce se vede pe ecranul radarului, 
Brian? întrebă Nick. Ceva neobişnuit? Apare 
măcar ceva? 

— Nu, spuse Brian. Zice doar că 
planeta e acolo jos, cam atât. Suntem... 

— Stai, spuse Nick. Glasul i se auzi 
încordat, strangulat, de parcă gâtlejul i s-ar fi 
contractat la dimensiuni minuscule. Urcă 
înapoi. Să gândim bine ce avem de făcut. Să 
aşteptăm să se destrame norii... 

— N-avem nici timp, nici combustibil 
destul. 

Ochii lui Brian erau ţintuiţi asupra 
instrumentelor. Avionul începu din nou să se 
zgâlţâie.  Efectuă cu gesturi mecanice 
corecţiile necesare. 

— Ţin-te bine. Intrăm. 

împinse maneta în faţă.  Acul 
altimetrului începu să se mişte mai vioi sub 
cadranul de sticlă. Cursa 29 pătrunse în nori. 


Pentru o clipă, coada aparatului rămase 
ieşită în afară, spintecând suprafaţa pufoasă 
precum dorsala unui rechin. O clipă mai 
târziu dispăru şi ea, iar cerul rămase pustiu... 
ca şi cum nicicând nu trecuse pe acolo vreun 
avion. 


Capitolul 4 


ÎN NORI. 
BUN VENIT LA BANGOR. 
UN ROPOT DE APLAUZE. 
RAMPA DE SALVARE ŞI BANDA 
TRANSPORTOARE. . 
TĂCEREA TELEFOANELOR CARE NU SUNĂ. 
CRAIG TOOMY FACE O EXCURSIE 
COLATERALĂ. 
AVERTISMENTUL FETIŢEI OARBE. 


1 


În cabina principală o întunecime de 
amurg târziu luă locul luminii solare 
strălucitoare şi avionul începu să se 
zdruncine mai tare. După o zgâlţâitura 
deosebit de aspră, Albert simţi o apăsare pe 
umărul drept. Se uită într-acolo şi văzu capul 
lui Bethany rezemat de umărul lui, greu ca 
un bostan copt. Fata leşinase. 

Avionul făcu un nou salt şi se auzi o 


bufnitură puterea dinspre clasa întâi. De data 
asta ţipă Dinah şi Gaffney se pomeni 
strigând: 

— Ce-a fost asta? Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce-a fost asta? 

— Cărucioarele pentru băuturi, spuse 
Bob Jenkins cu o voce joasă şi seacă. Incercă 
să vorbească mai tare, ca să poată fi auzit de 
toţi ceilalţi, dar constată că-i era imposibil. 
Cărucioarele pentru băuturi au fost lăsate 
libere, aţi uitat? Cred că s-au deplasat pe... 

Avionul execută un salt ameţitor, 
cobori cu un trosnet strident, iar cărucioarele 
cu băuturi se rostogoliră cu zgomot. Paharele 
se sparseră. Dinah ţipă din nou. 

— Totul e-n regulă, spuse Laurel 
cuprinsă de frenezie. Nu mă mai ţine aşa 
strâns, Dinah, draga mea, e-n regulă... 

— Te rog, nu vreau să mor! Nu vreau 
să mor! 

— Turbulenţe normale, oameni buni. 
Venind prin difuzoare, vocea lui Brian părea 
calmă... dar lui Bob Jenkins i se păru că 
distinge în acea voce o groază abia 
stăpânită. Păstraţi-vă... 

O nouă zdruncinătură făcu avionul să 
se înalțe brusc şi să se balanseze. Alte 
pahare şi sticle căzură de pe cărucioarele 
răsturnate. 

— ... calmul, termină Brian ce avu de 
spus. 

Din cealaltă parte a culoarului faţă de 


poziţia lui Gaffney se auzi: hâârrșşt. 

Gaffney se întoarse într-acolo: 

— Incetează imediat, ticălosule, dacă 
nu vrei să vin să-ţi bag pe gât ce-a mai 
rămas din revista aia. 

Craig îi aruncă o privire lipsită de 
expresie. 

— Numai să-ncerci, măgar ramolit ce 
eşti. 

Avionul făcu un nou salt. Albert se 
aplecă spre Bethany, în direcţia ferestrei. 
Sânii ei moi i se lipiră de braţ şi pentru prima 
oară în ultimii cinci ani, acea senzaţie nu îi 
goli mintea de orice alte gânduri. Privi 
îndelung pe fereastră, căutând cu disperare o 
spărtură în nori, încercând să provoace cu 
puterea voinţei o spărtură în nori. Nu se 
vedeau decât nuanţe de cenuşiu-întunecat. 


2 


— Cât de jos e plafonul ăsta, amice? 
întrebă Nick. Acum, când se aflau în pătura 
de nori, părea mai calm. 

— Nu ştiu, spuse Brian. Dar pot să-ţi 
spun că mai jos decât am sperat. 

— Ce se-ntâmplă dacă nu mai ai spaţiu 
de manevră? 

— Dacă instrumentele mele dau nişte 
indicaţii chiar şi uşor eronate, ne prăbuşim în 
ocean, spuse el pe un ton categoric. Totuşi 
mă-ndoiesc că ar fi inexacte. Dacă ajung 


până pe la 150 de metri şi tot nu apare 
nimic, urcăm din nou şi ne-ndreptăm spre 
Portland. 

— Poate c-ar trebui să mergem într- 
acolo chiar din acest moment. 

Brian clătină din cap. 

— Acolo vremea e aproape întotdeauna 
mai rea ca aici. 

— Ce părere ai de Presque Isle? Nu-i 
acolo o bază SAC} pentru aparatele cu rază 
lungă de acţiune? 

Brian avu la dispoziţie doar o clipă în 
care să-şi spună ca individul ăsta chiar ştia 
mai multe decât ar fi trebuit. 

— N-avem cum s-ajungem până acolo. 
Ne-am prăbuşi în pădure. 

— Înseamnă că nici la Boston nu putem 
să ajungem. 

— Poţi să pariezi pe chestia asta. 

— Amice, asta începe să arate ca o 
decizie proastă. 

Avionul întâlni încă un curent invizibil 
de turbulenţă, care-l făcu să tremure ca un 
câine atins de o răceală cumplită. Brian auzi 
ţipete înăbuşite dinspre cabina principală 
chiar pe când efectua corecţiile necesare şi 
ar fi dorit să le spună tuturor că asta nu era 
nimic, că aparatul 767 putea să treacă fără 


13 SAC — abreviere de la Strategic Air 
Command, Comandamentul Strategic al 
Forțelor Aeriene Americane. (N. t.) 


probleme prin turbulenţe de douăzeci de ori 
mai intense. Adevărata problemă era 
plafonul de nori. 

— Încă n-am reuşit să ieşim, spuse el. 

Altimetrul rămăsese la 670 de metri. 

— Dar chiar că ni se cam termină 
spaţiul de manevră. 

— Ar... Brian se întrerupse. Se simţi 
inundat de un val răcoritor de uşurare. Uite 
că totuşi, spuse el, ieşim din nori. 

În faţa botului negru al Boeing-ului 767, 
stratul de nori se rarefia cu repeziciune. 
Pentru prima oară de când trecuseră în zbor 
peste Vermont, Brian zări o  fantă 
transparentă în pătura cenuşiu-albicioasă. 
Prin ea văzu culoarea plumburie a Oceanului 
Atlantic. 

Luă microfonul conectat la difuzoarele 
cabinei principale şi spuse: 

— Doamnelor şi domnilor, am atins 
plafonul. Mă aştept ca această turbulenţă 
minoră să se domolească după ce trecem de 
ea. În câteva minute, veţi auzi un bufnet 
venit dinspre burta avionului. Acela va fi 
trenul de aterizare, care va cobori şi se va 
fixa în poziţie. Voi continua coborârea în zona 
Bangor. 

închise microfonul şi se întoarse scurt 
către omul aşezat în scaunul navigatorului. 

— Urează-mi noroc, Nick. 

— Oh, din toată inima, amice... din 
toată inima. 


3 


Laurel privea fără să mai respire pe 
fereastră. Norii se destrămau cu repeziciune. 
Văzu câteva frânturi din imaginea oceanului: 
valuri, crestele albe ale valurilor, apoi o 
stâncă mare care ieşea din apă, precum 
colţul unui monstru mort. Zări şi o 
străfulgerare portocalie, care ar fi putut să fie 
o geamandură. 

Trecură peste o insulă mică, acoperită 
de păduri şi, întinzându-şi gâtul, izbuti să 
vadă coasta aflată chiar în faţa lor. Şuviţe de 
nor fumurii îi obturară vederea preţ de 
patruzeci şi cinci de secunde nesfârşite. Când 
acestea dispărură, avionul se afla din nou 
deasupra uscatului. Trecură peste o câmpie; 
un petic de pădure; ceva ce semăna cu un 
iaz. 

„Dar unde sunt casele? Unde sunt 
drumurile, maşinile, clădirile şi stâlpii de 
înaltă tensiune?” 

Apoi lăsă să-i scape un țipăt. 

— Ce-a fost asta? aproape că ţipă şi 
Dinah. Ce este, Laurel? Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic! strigă ea triumfător. 

Jos se putea vedea acum un drum 
îngust care ducea într-un sătuc aflat pe malul 
mării. De aici, de sus, părea un orăşel-jucărie 
cu  maşini-jucărie parcate pe strada 
principală. Văzu o turlă de biserică, o 


balastieră, un teren de base-ball. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic! Toate sunt la 
locul lor! Au rămas la locul lor! 

Din spatele ei vorbi Robert Jenkins. 
Avea o voce calmă, echilibrată şi profund 
înspăimântată. 

— Doamnă, spuse el. Mă tem că vă 
înşelaţi amarnic. 


4 


Un avion de pasageri lung, de culoare 
albă, zbura încet deasupra solului la 55 de 
kilometri de Aeroportul Internaţional din 
Bangor. Pe coada lui stătea scris cu cifre 
mari, semeţe, numărul 767. De-a lungul 
fuzelajului, cuvintele AMERICAN PRIDE erau 
scrise cu litere înclinate în spate, pentru a 
sugera viteza. De o parte şi de alta a botului 
era imprimată sigla companiei aeriene: un 
vultur mare, de culoare roşie. Aripile sale 
întinse erau presărate cu stele albastre; avea 
ghearele încovoiate şi capul uşor înclinat. 
Asemenea avionului pe care-l decora, 
vulturul părea să se pregătească de 
aterizare. 

Uriaşa pasăre metalică nu desenă nici 
o umbră pe solul de sub ea în timp ce zbura 
spre grupul de clădiri dinaintea sa. Nu ploua, 
dar dimineaţa era cenuşie şi lipsită de soare. 
Burta aparatului se deschise. Şasiul se lăsă în 
jos şi se desfăşură. Roţile se fixară în poziţie 


sub carena avionului şi sub zona cockpit-ului. 

Cursa 29 American Pride se înscrise pe 
culoarul de zbor spre Bangor, înclinându-se 
uşor spre stânga. Căpitanul Engle era acum 
în măsură să-şi corecteze cursul vizual, lucru 
pe care-l şi făcu. 

— ÎI văd! ţipă Nick. Văd aeroportul! 
Dumnezeule, ce privelişte minunată! 

— Dacă-l vezi, înseamnă că nu stai pe 
scaun, spuse Brian, fără să se întoarcă. Nu 
avea timp să se întoarcă. Prinde-ţi centura şi 
taci din gură! 

Dar acea lungă pistă de aterizare era o 
privelişte minunată. 

Brian centră botul avionului pe ea şi 
continuă să coboare de-a lungul culoarului, 
ajungând de la 300 de metri la 250. 
Dedesubt, o pădure de brazi aparent 
nesfârşită trecu pe sub aripile Cursei 29. In 
cele din urmă, pădurea lăsă locul unui grup 
de clădiri — ochii neobosiţi ai lui Brian 
înregistrară automat amestecul obişnuit de 
moteluri, staţii de benzină şi restaurante 
fast-food — după care trecură pe deasupra 
râului Penobscot şi pătrunseră în spaţiul 
aerian Bangor. Brian verifică din nou tabloul 
de bord, observă că are lumini verzi pe 
flapsuri şi apoi încercă din nou să ia legătura 
cu aeroportul... deşi ştia că n-are nici o 
şansă. 

— Turnul de control Bangor, aici Cursa 
29, spuse el. Declar o situaţie de urgenţă. 


Repet, declar o situație de urgență. Dacă 
aveţi trafic pe pistă, eliberaţi-o. Cobor! 

Se uită la indicatorul de viteză tocmai 
la timp ca să-l vadă scăzând sub 225, viteza 
la care, teoretic, era obligat să aterizeze. Sub 
el, copacii tot mai rari făcură loc unui teren 
de golf. Zări în treacăt reclama luminoasă de 
culoare verde a unui Holiday Inn şi apoi 
luminile care marcau capătul pistei de 
aterizare — pe care era pictat cu cifre mari, 
albe, numărul 33 — apropiindu-se în mare 
viteză. 

Luminile nu erau nici roşii, nici verzi. 

Pur şi simplu erau stinse. 

Nu era timp să se gândească la asta. 
Nu era timp să se gândească la ce li s-ar fi 
putut întâmpla dacă un Learjet uriaş sau un 
mic dar dolofan avion privat model Doyka ar 
fi apărut pe neaşteptate în faţa lor pe pistă. 
Acum nu era timp pentru nimic altceva în 
afară de aterizare. 

Trecură peste o scurtă fâşie acoperită 
de buruieni şi pietriş, după care pista din 
beton se desfăşură la zece metri sub avion. 
Trecură peste primul grupaj de dungi albe, 
apoi îşi făcură apariţia urmele imprimate în 
asfalt ale roţilor, provenite probabil de la 
avioanele cu reacţie ale Gărzii Naţionale 
Aeriene. 

Brian dirijă cu maximă grijă coborârea 
pe pistă a aparatului 767. Al doilea grup de 
dungi trecu fulgerător pe sub ei... iar o clipă 


mai târziu se simţi o uşoară zdruncinătură în 
momentul în care trenul principal de 
aterizare atinse solul. Acum Cursa 29 gonea 
de-a lungul Pistei 33 cu peste 190 de 
kilometri la oră, cu botul uşor ridicat şi aripile 
înclinate la un unghi moderat. Brian acţionă 
flapsurile şi inversă reactoarele. O nouă 
zdruncinătură, mai uşoară decât prima, se 
făcu simțită când şi trenul secundar atinse 
pista. 

Apoi avionul îşi micşoră viteza de 
rulare, de la 190 la 160, de la 160 la 130, de 
la 130 la 65, de la 65 de kilometri la oră la 
viteza de alergare a unui om. 

Se terminase. Aterizaseră. 

— O aterizare de rutină, spuse Brian. 
Nimic deosebit. 

Apoi oftă îndelung şi cu nesaţ, făcând 
avionul să se oprească la aproape 400 de 
metri de următoarea pistă de rulare. Pe 
neaşteptate, un noian de fiori îi scutură 
corpul suplu. Când îşi duse mâna la faţă, 
palma i se umplu de o sudoare călduţă. Se 
uită la ea şi scoase un râset slab. 

Simţi o mână aşezându-i-se pe umăr. 

— Totul e-n regulă, Brian? 

— Da, spuse el şi luă din nou 
microfonul  intercomului. Doamnelor şi 
domnilor, spuse el, bun venit la Bangor. 

De undeva, din spate, Brian auzi un cor 
de urale şi râse din nou. 

Lui Nick Hopewell nu-i ardea de râs. 


Stătea aplecat peste scaunul lui Brian şi se 
uita afară, pe fereastra cockpit-ului. Nimic nu 
se mişca pe  păienjenişul pistelor de 
aterizare. Nimic nu se mişca pe pistele de 
rulare. Pe întreaga suprafaţă de asfalt, nu se 
vedea  mişcându-se nici un camion sau 
vehicul al serviciului de securitate. Zări 
câteva vehicule, mai văzu un avion de 
transport militare — un C-12 — parcat pe o 
pistă de rulare exterioară şi un Delta 727 
parcat în apropierea uneia dintre rampele 
telescopice pentru pasageri, dar acestea 
erau nemişcate ca nişte statui. 

— Mulţumesc pentru urarea de bun 
venit, prietene, spuse Nick  încetişor. 
Aprecierea mea profundă izvorăşte din faptul 
că, după toate aparențele, eşti singurul care 
ne va face o asemenea urare. Locul ăsta e 
complet părăsit. 


5 


În ciuda tăcerii radio prelungite, Brian 
nu era dispus să accepte aprecierea lui 
Nick... dar în momentul când opri aparatul 
într-un punct aflat între două piste de rulare 
ale terminalului pentru pasageri, constată că- 
i era imposibil să creadă altceva. Nu era 
vorba doar de absenţa oamenilor sau de 
faptul că nici măcar o maşină a securităţii 
aeroportului nu venise în grabă să vadă ce 
era cu apariţia neaşteptată a acestui 767. 


Era un aer de ne însufleţire absolută, ca şi 
cum Aeroportul Internaţional din Bangor 
fusese părăsit de o mie de ani sau de o sută 
de mii de ani. O remorcă trasă de un jeep, cu 
câteva bagaje împrăştiate pe platformă, era 
parcată sub aripa unui avion Delta. La ea se 
tot întorcea privirea lui Brian în timp ce dirija 
aparatul cât mai aproape posibil de terminal, 
pentru parcare. Cele  zece-douăsprezece 
bagaje arătau la fel de străvechi ca nişte 
artefacte antice exhumate de pe situl 
vreunei fabuloase cetăţi antice. „Mă întreb 
dacă tipul care a descoperit mormântul lui 
Tutankamon s-a simţit la fel ca mine acum”, 
îşi zise el. 

Opri motoarele şi rămase nemişcat o 
clipă. Nu se auzea nici un alt sunet în afară 
de susurul slab al unei unităţi auxiliare de 
electricitate — una din patru — din spatele 
avionului. Mâna lui Brian se mută spre un 
comutator ce avea eticheta CIRCUIT 
ENERGETIC INTERN şi chiar îl atinse înainte 
de a-şi trage mâna înapoi. Dintr-o dată nu 
mai voia să închidă de tot instalaţia. Nu avea 
nici un motiv să n-o facă, dar glasul 
instinctului era foarte puternic. 

„Şi-apoi”, gândi el, „nu cred că e 
cineva prin preajmă care să facă scandal că 
se iroseşte combustibilul... atât cât o mai fi 
rămas de irosit.” 

Deodată îşi desfăcu harnaşamentul de 
siguranţă şi se ridică. 


— Şi-acum, ce facem, Brian? întrebă 
Nick. 

Acesta se ridicase şi el şi abia atunci 
Brian observă că Nick era cu cel puţin zece 
centimetri mai înalt ca el. Îşi zise: „Am fost la 
comandă. Din primul moment în care s-a 
întâmplat chestia asta ciudată — sau, ca să 
fiu mai exact, din clipa în care am descoperit 
că s-a întâmplat — am fost la comandă. Dar 
cred că asta are să se schimbe în foarte scurt 
timp.” 

Descoperi că nu-i pasă. Pilotarea 
avionului 767 prin stratul de nori îi storsese 
până şi ultima picătură de curaj pe care o 
avea, nu se aştepta la mulţumiri fiindcă-şi 
păstrase  cumpătul şi-şi făcuse meseria. 
Curajul era unul dintre lucrurile pentru care 
era plătit. Îşi aminti ce îi spusese cândva un 
pilot: „Brian, unul singur e motivul pentru 
care ăştia ne plătesc cu o sută de mii de 
dolari sau mai mulţi pe an. Ei ştiu că aproape 
fiecare pilot ajunge în cariera lui la un episod 
de treizeci-patruzeci de secunde în care felul 
cum reacţionează este esenţial. Ne plătesc 
ca să nu îngheţăm când, în sfârşit, vin acele 
secunde.” 

A fost foarte bine că raţiunea ţi-a spus 
că a trebuit să aterizezi, cu nori sau fără nori, 
că pur şi simplu nu aveai de ales; terminaţiile 
tale nervoase au continuat prin a-ţi transmite 
vehement vechiul avertisment, telegrafiind 
vechea şi  cutremurătoare teroare a 


necunoscutului. Chiar şi Nick, indiferent ce 
era şi ce făcea la sol, dorise să se 
îndepărteze de nori când ajunseseră la 
momentul hotărâtor. El şi toţi ceilalţi 
avuseseră nevoie de Brian, ca să le susţină 
curajul. Acum coborâseră şi nu era nici un 
monstru sub nori; doar această linişte stranie 
şi o remorcă pentru bagaje goală, stând sub 
aripa unui avion Delta 727. 

„Aşa că, dacă vrei să preiei comanda şi 
să fii căpitanul, prietene sucitor de nasuri, ai 
binecuvântarea mea. Dacă vrei, îţi dau voie 
chiar să porţi şapca mea. Dar nu înainte de a 
ne da jos din avion. Până când tu şi restul 
cârdului de gâşte veţi pune piciorul pe 
pământ, răspunderea pentru soarta voastră e 
a mea.” 

Dar Nick îi pusese o întrebare şi Brian 
îşi zise că omul merita un răspuns. 

— Acum coborâm din avion şi vedem 
care-i treaba, spuse el strecurându-se pe 
lângă englez. 

Nick îl opri punându-i mâna pe umăr. 

— Crezi că... 

Brian se simţi cuprins de un acces de 
mânie subită care nu-i stătea în fire. Se 
scutură de mâna lui Nick. 

— Cred c-o să ne dăm jos din avion, 
spuse el. N-are cine să ne întindă rampa 
telescopică şi nici să ne aducă scara, aşa că 
o să folosim ieşirea de urgenţă. După asta n- 
ai decât să crezi ce vrei, amice. 


Intră hotărât în compartimentul de 
clasa l... şi nu lipsi mult să se împiedice de 
căruciorul pentru băuturi, care stătea 
răsturnat pe o parte. O mulțime de pahare se 
spărseseră, iar mirosul de alcool te făcea să 
lăcrimezi. Păşi peste cărucior. Nick îl prinse 
din urmă în partea din spate a 
compartimentului. 

— Brian, te rog să mă scuzi dacă am 
spus ceva care te-a jignit. Ai făcut o treabă 
nemaipomenită. 

— Nu m-ai jignit, spuse Brian. Atât doar 
că în ultimele zece ore şi ceva am avut de-a 
face cu o scurgere de presiune deasupra 
Oceanului Pacific, am aflat că fosta mea soţie 
a murit la Boston, într-un stupid incendiu de 
apartament şi, în plus, am constatat că 
Statele Unite nu mai există. Sunt puţin cam 
năucit. 

Trecu prin clasa business şi ajunse în 
cabina principală. Preţ de o clipă, domni o 
linişte desăvârşită; cei de acolo nu făceau 
decât să se uite la el, cu nişte expresii 
tâmpe, de oameni care nu pricep nimic din 
ceea ce li se întâmplă. 

Deodată, Albert Kaussner începu să 
aplaude. 

După o clipă, Bob Jenkins i se alătură... 
şi Don Gaffney... şi Laurel Stevenson. 
Cheliosul se uită în jur şi începu şi el să 
aplaude. 

— Ce este? o întrebă Dinah pe Laurel. 


Ce se-ntâmplă? 

— E căpitanul, spuse Laurel, după care 
începu sa plângă. E căpitanul care ne-a adus 
pe pământ, în siguranţă. 

Atunci Dinah începu şi ea să aplaude. 

Brian se holbă la ei, uluit. Din spatele 
lui, Nick adoptă şi atitudinea generală. 
Ceilalţi îşi desfăcură centurile de siguranţă şi 
se ridicară în picioare, aplaudându-l pe 
căpitan. Singurele trei persoane care nu li se 
alăturaseră erau Bethany, care leşinase, 
bărbosul, care continua să sforăie în rândul 
din spate, şi Craig Toomy, care le aruncă 
tuturor o privire stranie, ca de om picat de pe 
lună, şi începu să rupă în fâşii o nouă pagină 
de revistă. 


6 


Brian simţi cum roşeşte — chestia asta 
era prea de tot. Ridică mâinile, dar pe 
moment ceilalți  continuară,  ignorându-i 
semnalul. 

— Doamnelor şi domnilor, vă rog... vă 
rog... vă asigur că a fost o aterizare cât se 
poate de normală... 

— „Lăsaţi, domniţă... n-a fo’ nici o 
mare brânză”, spuse Bob Jenkins, imitându-l 
destul de reuşit pe Gary Cooper, iar Albert 
izbucni în râs. 

Lângă el, Bethany deschise ochii şi se 
uită ameţită în jur. 


— Am aterizat şi suntem vii, nu-i aşa? 
spuse ea. Doamne Dumnezeule! E 
nemaipomenit! Credeam c-o s-o mierlim cu 
toţii! 

— Vă rog, spuse Brian. 

Ridicase mâinile mai sus şi acum se 
simţea, în mod ciudat, asemenea lui Richard 
Nixon, acceptând nominalizarea din partea 
partidului său pentru încă patru ani. Trebuia 
să se împotrivească unor hohote de râs, 
bruşte şi stridente. Nu putea să reacționeze 
aşa; pasagerii n-ar fi înţeles. Aceştia doreau 
un erou şi îl aleseseră pe el. N-avea decât să 
accepte postura şi... s-o folosească. In 
definitiv, încă nu-i dăduse jos din avion. 

— Vă rog să-mi acordaţi puţină atenţie! 

Încetară să aplaude unul câte unul şi 
se uitară la el întrebător — toţi, în afară de 
Craig, care, cu un gest subit şi hotărât, 
aruncă revista cât colo. Îşi desfăcu centura, 
se ridică şi păşi pe culoar, împingând cu 
piciorul într-o parte grămada de fâşii de 
hârtie. Începu să scotocească în 
compartimentul de deasupra scaunului, cu o 
privire încruntată, de om concentrat. 

— V-aţi uitat pe fereastră afară, aşa că 
ştiţi la fel de multe ca şi mine, spuse Brian. 
Majoritatea pasagerilor şi întreg echipajul 
acestui avion au dispărut în timp ce noi 
dormeam. E o situaţie îndeajuns de trăsnită, 
dar acum se pare că ne confruntăm cu o 
situaţie şi mai  trăsnită. După toate 


aparențele, o mare parte dintre ceilalţi 
oameni au dispărut şi ei... dar logica ne 
sugerează că alţi oameni ar trebui să fie pe 
undeva, prin preajmă. Aşa cum noi am 
supravieţuit celor întâmplate, indiferent ce-o 
fi fost, şi alţii trebuie să fi supravieţuit. 

Bob Jenkins, autorul de romane 
polițiste, şopti ceva ca pentru sine. Albert îl 
auzi, dar nu putu să-i desluşească spusele. 
Se întoarse pe jumătate în direcţia lui Jenkins 
chiar în clipa în care acesta murmură din nou 
cele două cuvinte. De data asta, Albert le 
auzi: logică falsă. 

— Cred că cea mai bună cale de a ieşi 
din această situaţie este să luăm lucrurile pe 
rând. Primul pas este să coborâm din avion. 

— Eu mi-am cumpărat bilet pentru 
Boston, spuse Craig Toomy cu o voce calmă, 
raţională. La Boston vreau să ajung. 

Nick ieşi la iveală din spatele lui Brian. 
Craig se uită la el şi privirea i se îngustă. Preţ 
de o clipă, arătă din nou ca o pisică ţâfnoasă. 
Nick ridică o mână cu degetele îndoite şi îşi 
mişcă încheieturile degetelor într-un gest ce 
amintea de prinderea nasului ca-ntr-un 
cleşte. Craig Toomy, care fusese cândva 
obligat să stea cu un chibrit aprins între 
degetele de la picioare în timp ce maică-sa îi 
cânta „La mulţi ani”, înţelese de îndată 
mesajul. Intotdeauna fusese un elev care 
pricepea repede. Şi putea să aştepte. 

— Vom fi nevoiţi să folosim rampa de 


urgenţă, spuse Brian, aşa că vreau să trecem 
împreună în revistă procedura. Ascultaţi cu 
atenţie şi apoi urmaţi-mă în şir indian până-n 
partea din faţă a avionului. 


7 


Patru minute mai târziu, uşa de la 
intrarea din faţă a Cursei 29 American Pride 
se deschise spre interior. Frânturi de 
conversaţie  şoptită îşi luară avânt pe 
deschizătură şi, imediat, picară inerte în 
aerul rece, nemişcat. Se auzi un şuierat şi o 
bucată mare de țesătură oranj înflori pe 
neaşteptate în cadrul uşii. Preţ de o clipă, ai 
fi zis că e un hibrid straniu de floarea- 
soarelui. Se mări şi căpăta formă pe măsură 
ce cădea, suprafaţa ei umflându-se într-o 
rampă de coborâre cu nervuri dolofane. Când 
baza rampei lovi asfaltul, se auzi un pocnet 
înfundat, după care instalaţia rămase fixată 
acolo, arătând ca o uriaşă saltea pneumatică, 
de culoare oranj. 

Brian şi Nick stăteau în capul cozii 
scurte care se formase lângă rândul de 
scaune de pe partea stângă a 
compartimentului de clasa |. 

— E ceva în neregulă cu aerul de afară, 
spuse Nick cu glas scăzut. 

— Ce vrei să spui? întrebă Brian, 
coborându-şi vocea şi mai jos. Că e toxic? 

— Nu... cel puţin, nu cred. Dar nu are 


miros, şi nici gust. 

— Eşti nebun, spuse Brian neliniştit. 

— Nu, nu simt, zise Nick. Suntem pe un 
aeroport, amice, nu pe o pajişte cu fân, dar 
simţi cumva mirosul de petrol sau de 
motorină? Că eu nu-l simt. 

Brian trase aer pe nări. Şi nu simţi 
nimic. Dacă aerul era otrăvit — nu credea că 
aşa ar fi, dar dacă era — atunci era vorba de 
o toxină cu acţiune lentă. Plămânii lui păreau 
s-o prelucreze fără probleme. Dar Nick avea 
dreptate. Nu se simţea nici un fel de miros. 
lar cealaltă calitate, mai greu de definit, pe 
care britanicul o denumise gust... nu se 
simţea nici ea. Aerul de afară părea complet 
neutru. Parcă ar fi fost aer conservat. 

— E ceva în neregulă? întrebă Bethany 
Simms cu nelinişte în glas. Adică, nu-s sigură 
că vreau cu adevărat să ştiu, dar... 

— Nu e nimic în neregulă, spuse Brian. 

Numără persoanele, ajunse la zece şi 
se întoarse din nou către Nick. 

— Individul ăla din spate doarme şi- 
acum. Crezi c-ar trebui să-l trezim? 

Nick se gândi o clipă, apoi clătină din 
cap. 

— Hai să-l lăsăm în pace. Avem şi-aşa 
suficiente probleme ca să mai fim nevoiţi să 
facem pe infirmiera cu un tip mahmur. 

Brian zâmbi larg, pentru că şi el 
gândise la fel. 

— Da, cred că aşa e mai bine. In regulă 


— tu cobori primul, Nick. Să ţii partea de jos 
a rampei. Eu o să-i ajut pe ceilalţi să coboare. 
— Poate c-ar fi mai bine să cobori tu 
primul. În eventualitatea în care amicul meu 
cu gura mare are chef din nou să protesteze 
împotriva acestei opriri neprogramate. 

Pronunţă „neprogramate” cu accent 
britanic. 

Brian aruncă o privire către bărbatul în 
jerseu cu guler la baza gâtului. Stătea în 
spatele cozii, cu o geantă diplomat subţire, 
cu monogramă, într-o mână, uitându-se 
indiferent la tavan. Avea întipărită pe chip 
expresia unui manechin dintr-un magazin de 
confecţii. 

— Nu-mi fac probleme din pricina lui, 
spuse el, pentru că mi se fâlfâie de ce-o să 
facă. Mi-e perfect egal dacă vine cu noi sau 
rămâne. 

Nick rânji. 

— Şi eu gândesc la fel. Să-nceapă 
marele exod. 

— Jos pantofii! 

Nick ridică la vedere o pereche de 
pantofi negri, din piele de ied. 

— OK, poţi să cobori, zise Brian şi se- 
ntoarse către Bethany. Fii atentă, 
domnişoară, tu eşti următoarea. 

— O, Doamne... urăsc chestiile astea. 

Cu toate acestea, Bethany se dădu 
aproape de Brian şi privi temătoare cum Nick 
Hopewell aborda coborârea. Acesta sări, 


ridicându-şi amândouă picioarele în acelaşi 
timp, asemenea unui săritor de la 
trambulină. Ateriză pe şezut şi alunecă până 
jos. 

Manevra decurse fără probleme; baza 
rampei abia se mişcă. Îşi propti în asfalt 
picioarele încălţate în şosete, se ridică, se 
întoarse şi făcu o  plecăciune ironică, 
întinzând braţele în spate. 

— Floare la ureche! strigă el. Următorul 
client! 

— Dumneata, do'n'şoară, spuse Brian. 
Eşti Bethany, nu-i aşa? 

— Da, spuse ea cu nelinişte-n glas. Dar 
nu cred c-o să pot face asta. Am rămas 
corijentă la sport trei semestre şi în cele din 
urmă m-au lăsat să dau examen la lucru 
manual, în schimb. 

— Las' c-o să te descurci, îi spuse 
Brian. 

Reflectă la faptul că oamenii se lăsau 
mult mai uşor convinşi şi foloseau cu mai 
mult entuziasm rampa atunci când puteau să 
vadă o anumită ameninţare — o gaură în 
fuzelaj sau un incendiu la unul dintre 
motoare. 

— Jos pantofii, te rog. 

Bethany îşi descălţă pantofii — de fapt, 
o pereche de adidaşi uzaţi, de culoare roz — 
dar încercă să se îndepărteze de uşă şi de 
rampa portocalie. 

— Nu s-ar putea să beau ceva 


înainte...? 

— Domnul Hopewell ţine rampa şi n-o 
să fie nici o problemă, căută s-o convingă 
Brian, dar începea să se teamă că va fi 
nevoit s-o împingă. N-ar fi vrut, dar dacă fata 
continua să ezite, avea s-o facă. Nu putea să- 
i lase pe pasageri să se ducă la coada şirului 
până când căpătau curaj. Când venea vorba 
de rampa de salvare, asta era varianta 
exclusă cu desăvârşire. Dacă făceai una ca 
asta, te pomeneai că toți ar fi vrut să stea la 
coada şirului. 

— Haide, Bethany, spuse pe 
neaşteptate Albert. Îşi luase cutia de vioară 
din compartimentul de deasupra fotoliului şi 
o ţinea la subsuoară. Mi-e frică de nu mai pot 
de chestia aia, dar dacă tu sari, atunci şi eu o 
să fiu nevoit s-o fac. 

Ea se uită la el, surprinsă. 

— De ce? 

Albert se înroşise foarte tare la faţă. 

— Pentru că eşti fată, spuse el simplu. 
Ştiu că sunt un nemernic de misogin, dar 
asta e. 

Bethany rămase cu privirea îndreptată 
asupra lui încă o clipă, apoi râse şi se 
întoarse către rampă. Brian se hotărâse deja 
s-o împingă dac-ar fi continuat să privească 
speriată în jur sau să se dea înapoi, dar nu se 
întâmplă aşa. 

— Doamne, tare bine mi-ar fi prins 
nişte iarbă, spuse ea şi sări. 


Văzuse ce poziţie adoptase Nick în 
timpul saltului şi ştia ce are de făcut, dar în 
ultima clipă îşi pierdu curajul şi încercă să-şi 
strângă picioarele sub ea. Din această cauză, 
alunecă într-o parte când cobori pe suprafaţa 
neregulată a rampei. Brian era sigur că o să 
se rostogolească, dar Bethany îşi dădu 
seama şi singură de pericol şi reuşi să-şi 
păstreze echilibrul. Alunecă în josul rampei 
într-o rână, cu o mână deasupra capului, 
bluza ridicându-i-se până aproape de ceafă. 
Apoi Nick o prinse şi fata păşi pe pista de 
asfalt. 

— Mamă, mamă! spuse ea printre 
gâfâituri. Parc-aş fi din nou copil. 

— Eşti bine, n-ai păţit nimic? o întrebă 
Nick. 

— Nu. Cred că mi-am udat niţeluş 
chiloţii, dar sunt bine. 

Nick îi zâmbi şi apoi se întoarse către 
rampă. 

Albert se uită la Brian parcă scuzându- 
se şi îi întinse cutia de vioară. 

— Vă supăraţi dacă vă rog să-mi ţineţi 
şi mie chestia asta? Mi-e teamă c-o să alunec 
de pe rampă şi-ar putea să se spargă. Ai mei 
m-ar omori dacă s-ar întâmpla una ca asta. E 
o vioară Gretch. 

Brian luă cutia. Avea faţa calmă şi 
serioasă, dar în sinea lui zâmbea. 

— Pot să mă uit? Cu vreo mie şi ceva 
de ani în urmă cântam şi eu la aşa ceva. 


— Fireşte, spuse Albert. 

Interesul manifestat de Brian avu un 
efect liniştitor asupra băiatului... adică exact 
ceea ce urmărise Brian de fapt. Desfăcu cele 
trei încuietori şi deschise cutia. Vioara 
dinăuntru era într-adevăr o Gretch şi nu 
făcea parte din partea de jos a prestigioasei 
game. Brian bănuia că puteai să cumperi 
lejer un autoturism din clasa economic cu 
banii obţinuţi din vânzarea acelei viori. 

— Minunată, spuse el şi ciupi iute patru 
note pe corzile instrumentului: Câinele meu 
are purici. Sunetele se auziră cald şi plăcut. 
Brian închise cutia şi o zăvori la loc. O să am 
mare grijă de ea. iți promit. 

— Mulţumesc. 

Albert se propti în cadrul uşii, inspiră 
adânc şi expiră. 

— Geronimo, spuse el cu o voce firavă 
şi sări. Îşi vâri mâinile la subsuori — 
protejarea mâinilor în orice situaţie care 
presupunea un pericol fizic era atât de 
impregnată în fiinţa lui încât devenise un 
reflex. Căzu în poziţie corectă pe rampă şi 
alunecă fără probleme până jos. 

— Foarte bine! spuse Nick. 

— N-a fost greu, rosti Ace Kaussner pe 
un ton tărăgănat, se dădu jos de pe rampă şi 
apoi fu cât pe ce să se-mpiedice de propriile 
picioare. 

— Albert! strigă Brian de sus. Prinde-o! 

Se lăsă în faţă, puse vioara pe mijlocul 


rampei şi îi dădu drumul. Albert o prinse cu 
uşurinţă la un metru şi jumătate de capătul 
rampei, o puse la subsuoară şi se dădu 
înapoi. 

Jenkins închise ochii în timp ce sări şi 
ajunse pe rampă într-o parte, pe o fesă 
sfrijită. Nick păşi cu iuţeală în partea stângă 
a rampei şi-l prinse pe scriitor chiar în 
momentul când ajunse jos, salvându-l de la o 
căzătură urâtă pe asfalt. 

— Mulţumesc, tinere. 

— Pentru puţin, amice. 

Veni rândul lui Gaffney, urmat de 
chelios. Apoi Laurel şi Dinah Bellman 
ajunseră în dreptul uşii. 

— Mi-e frică, spuse Dinah cu o voce 
subţirică, şovăitoare. 

— Totul o să fie bine, drăguță, spuse 
Brian. Nici măcar n-o să fie nevoie să sari. 

Îşi puse mâinile pe umerii fetiţei şi o 
întoarse cu faţa la el şi cu spatele la rampă. 

— Dă-mi mâinile şi-o să te las eu pe 
rampă. 

Dar Dinah îşi ţinu mâinile la spate. 

— Nu tu. Vreau să facă asta Laurel. 

Brian se uită la femeia tânără, cu părul 
negru. 

— Vrei? 

— Da, spuse ea. Dacă-mi spui ce 
trebuie să fac. 

— Dinah ştie deja. O ţii de mâini şi o 
laşi uşor pe rampă. Când o să stea întinsă pe 


burtă şi cu picioarele drept înainte, poţi să-i 
dai drumul. 

Laurel strânse în palme mâinile fetiţei 
şi i le simţi reci. 

— Mi-e frică, spuse din nou Dinah. 

— Scumpa mea, o să fie exact ca pe 
toboganul din parcul pentru copii, spuse 
Brian. Nenea cu accent englezesc aşteaptă 
jos ca să te prindă. Stă cu mâinile pregătite, 
ca jucătorul la prindere de la jocul de base- 
ball. 

Apoi Brian îşi spuse că Dinah n-avea 
cum să ştie cum arată respectivul jucător de 
base-ball. 

Dinah se uită la el ca la un caraghios. 

— Nu de aʻa mi-e frică, ci de /ocul ăsta. 
Miroase ciudat. 

Laurel, care nu sesizase nici un fel de 
miros, în afară de propria-i transpiraţie 
nervoasă, se uită neajutorată la Brian. 

— Draga mea, spuse Brian lăsându-se 
pe un genunchi în faţa fetiţei nevăzătoare, 
trebuie să ne dăm jos din avion. Ştii asta, nu- 
i aşa? 

Lentilele negre ale ochelarilor se 
întoarseră către el. 

— De ce? De ce trebuie să ne dăm jos 
din avion? Nu e nimeni aici. 

Brian şi Laurel schimbară o privire. 

— Ei bine, spuse Brian, n-avem cum să 
ştim cu precizie asta până nu verificăm, nu? 

— Eu ştiu deja, spuse Dinah. Nu e 


nimic de mirosit şi nimic de auzit. Dar... dar... 

— Dar ce, Dinah? întrebă Laurel. 

Dinah şovăi. Voia să-i facă să priceapă 
că nu felul cum avea să se dea jos din avion 
o neliniştea. Se dăduse pe tobogan şi înainte 
şi avea încredere în Laurel. Laurel n-avea să-i 
dea drumul la mâini dacă ar fi fost ceva 
periculos. Ceva era în neregulă aici, în 
neregulă, şi de asta se temea — de acel ceva 
în neregulă. Nu era nici liniştea, nici 
pustietatea. Poate că avea vreo legătură şi 
cu acele două lucruri, dar era mai mult decât 
atât. 

Ceva în neregulă. 

Dar adulții nu dau crezare copiilor, mai 
ales dacă acei copii sunt orbi şi cu atât mai 
mult dacă e vorba de o fată oarbă. Ar fi vrut 
să le spună că nu puteau să rămână aici, că 
era nesigur să rămână aici, că trebuia să se 
urce din nou în avion şi să plece de acolo. 
Dar cum aveau să reacționeze ceilalți? OK, 
sigur, Dinah are dreptate, toată lumea înapoi 
în avion? În nici un caz! 

„Or să vadă. Or să vadă că e pustiu aici 
şi pe urmă o să ne urcăm din nou în avion şi- 
o să ne ducem în altă parte. Undeva unde să 
nu se mai simtă senzația asta aiurea. Mai e 
timp. 

Cred.” 

— Nu contează, îi spuse ea lui Laurel 
cu o voce joasă şi resemnată. Lasă-mă jos. 

Laurel o cobori cu atenţie pe rampă. O 


clipă mai târziu Dinah se uita în sus la ea — 
„atât doar că ea nu se uită cu adevărat”, îşi 
zise Laurel, „nu poate să se uite cu adevărat” 
— cu picioarele întinse în jos, pe rampa 
portocalie. 

— OK, Dinah? întrebă Laurel. 

— Nu, spuse Dinah. Nimic nu-i OK aici. 

Şi înainte ca Laurel să-i dea drumul, 
Dinah îşi eliberă mâinile şi se lăsă să alunece 
până jos, unde o prinse Nick. 

Laurel o urmă, sărind corect pe rampă 
şi ţinându-şi cu pudoare marginea fustei în 
timp ce aluneca în jos. Astfel rămaseră la 
bord Brian, beţivul sforăitor din spatele 
avionului şi animalul iubitor de distracţii, care 
sfâşia hârtii, domnul Gât-Golaş. 

„Nu-mi fac probleme din pricina lui”, 
spusese Brian, „pentru că mi se fâlfâie de ce- 
o să facă”. Acum constata că nu era întru 
totul adevărat. Individul nu juca cu toate 
cărţile pe masă. Brian bănuia că până şi 
fetiţa ştia asta, iar fetiţa era oarbă. Dacă îl 
lăsau singur în avion şi individul se dădea 
unui acces de furie turbată? Şi ce s-ar fi 
întâmplat dacă, în cursul acelui acces de 
furie, se-apuca să distrugă cockpit-ul? 

„ŞI ce dacă? Oricum nu te mai duci 
nicăieri. Rezervoarele sunt aproape goale.” 

Cu toate acestea, nu-i plăcea ideea, şi 
nu doar pentru că Boeing-ul era un 
echipament care costa câteva milioane bune 
de dolari. Poate că ceea ce simţea era un 


ecou vag a ceea ce citise pe chipul fetiţei 
oarbe, când se uitase în sus, de pe rampă. 
Aici lucrurile păreau în neregulă, chiar mai în 
neregulă decât se vedea cu ochii... iar asta 
era înspăimântător, pentru că nu-şi dădea 
seama cum puteau lucrurile să fie mai în 
neregulă de atât. Avionul, pe de altă parte, 
era în regulă. Chiar şi cu rezervoarele 
aproape goale, era o lume pe care o 
cunoştea şi o înţelegea. 

— E rândul tău, prietene, spuse el cât 
mai politicos cu putinţă. 

— Ştii că o să te reclam pentru asta, 
da? întrebă Craig Toomy cu o voce straniu de 
blândă. Ştii că am de gând să dau în judecată 
întreaga compania  aviatică, să cer 
despăgubiri de 30 000 000 de dolari şi că 
intenţionez să te numesc principalul 
responsabil? 

— E dreptul dumitale, domnule... 

— Toomy. Craig Toomy. 

— Domnule Toomy, admise Brian. Ezită 
o clipă şi adăugă: Domnule Toomy, sunteţi 
conştient de ceea ce ni s-a întâmplat? 

Craig se uită preţ de o clipă prin uşa 
deschisă — se uită la pista părăsită şi la 
ferestrele mari, uşor polarizate ale 
terminalului, unde nu se vedeau prieteni sau 
rude fericite, aşteptând să-i îmbrăţişeze pe 
pasagerii sosiți, şi nici călători nerăbdători 
să-şi audă anunţate cursele. 

Bineînţeles că ştia. Erau langolierii. 


Langolierii veniseră să-i înhaţe pe toţi 
oamenii proşti şi leneşi, exact aşa cum tatăl 
său spusese mereu că o vor face. 

Cu o voce la fel de blândă, Craig spuse: 

— La Departamentul de Obligaţiuni al 
Corporaţiei Bancare Desert Sun sunt 
cunoscut sub numele de Truditorul Eficient. 
Ştiai asta? Făcu o pauză, parcă aşteptând ca 
Brian să răspundă într-un fel sau altul. 
Neprimind nici o reacţie din partea acestuia, 
Craig continuă: Fireşte că nu ştiai. Aşa cum 
nu ştii cât de importantă este această 
întrunire de la Centrul Prudential din Boston. 
De care nici că-ţi pasă. Dar dă-mi voie să-ţi 
spun ceva, căpitane: soarta economică a 
naţiunilor s-ar putea să depindă de 
rezultatele acelei întruniri — întrunirea de la 
care voi absenta atunci când se va face 
prezenţa. 

— Domnule Toomy, toate astea sunt 
foarte interesante, dar zău că n-am timp... 

— Timp! strigă pe neaşteptate Toomy. 
Ce naiba ştii dumneata despre timp? 
Întreabă-mă pe mine! Întreabă-mă pe mine! 
Fiindcă ştiu ce e cu timpul! Ştiu totu/ despre 
timp! Timpul e scurt, domnule! Timpul e-a/ 
dracului de scurt! 

„Ei, fir-ar să fie, o să-i dau brânci 
nemernicului ăstuia descreierat”, îşi zise 
Brian, dar înainte să-şi pună gândul în 
practică, Craig Toomy se întoarse şi sări. 
Execută un salt perfect, ţinând la piept 


geanta diplomat, ceea ce lui Brian îi aminti 
de acea veche reclamă Hertz de la 
televiziune, cea în care O.J. Simpson zbura 
prin aeroporturi îmbrăcat în costum şi 
cravată. 

— Timpul e ca naiba de scurt! strigă 
Craig Toomy în vreme ce aluneca pe rampă, 
ţinându-şi geanta diplomat la piept ca pe un 
scut, crăcii pantalonilor ridicându-i-se şi 
scoţându-i la iveală şosetele trei sferturi din 
nailon negru, tipice pentru afaceriştii de 
succes. 

Brian murmură: 

— Dumnezeule, ce mai ciudăţenie de 
om! 

Se opri la capătul rampei, se mai uită o 
dată în jur la lumea cunoscută şi liniştitoare a 
avionului său... şi sări. 


8 


Zece oameni stăteau adunaţi în două 
grupuri mici sub aripa uriaşă a Boeinog-ului 
767, având desenat pe bot vulturul roşu- 
albastru. Unul dintre grupuri era alcătuit din 
Brian, Nick, cheliosul, Bethany Simms, Albert 
Kaussner, Robert Jenkins, Dinah, Laurel şi 
Don Gaffney. Ceva mai într-o parte, 
constituindu-şi propriul grup, se afla Craig 
Toomy, cunoscut şi sub numele de Truditorul 
Eficient. Craig se aplecă şi-şi îndreptă cutele 
pantalonilor cu o concentrare aferată, 


folosindu-se pentru asta de mâna stângă. în 
dreapta ţinea strâns mânerul genţii diplomat. 
După care se îndreptă şi continuă să se uite 
în jur cu ochii mari, dezinteresaţi. 

— Şi-acum, ce facem,  căpitane? 
întrebă cu vioiciune Nick. 

— Tu să-mi spui. Să ne spui. 

Nick se uită la el preţ de o clipă, cu 
sprânceana uşor ridicată, ca şi cum l-ar fi 
întrebat pe Brian dacă vorbea serios. Brian îşi 
înclină capul câţiva centimetri. Era de ajuns. 

— Ei bine, cred că pentru început ar fi 
bine să intrăm în terminal, spuse Nick. Care- 
ar fi calea cea mai scurtă să ajungem acolo? 
Aveţi vreo idee? 

Brian arătă cu capul spre un şir de 
trenuleţe pentru bagaje parcate sub ieşindul 
terminalului principal. 

— Cred că, în lipsa rampei telescopice, 
cea mai rapidă cale este conveierul pentru 
bagaje. 

— În regulă; să mergem atunci pe 
conveier, doamnelor şi domnilor. 

Drumul a fost scurt, dar lui Laurel, care 
mergea mână-n mână cu Dinah, i se păru 
cea mai stranie plimbare pe care o făcuse în 
toată viaţa ei. Îi vedea pe toţi ca de undeva, 
de deasupra, nici o duzină de puncte 
deplasându-se lent, pe o câmpie întinsă din 
beton. Nici o adiere de vânt. Nici un ciripit de 
păsări. Nici un motor nu se ambala în 
depărtare şi nici o voce omenească nu 


întrerupea liniştea  nenaturală. Până şi 
zgomotul paşilor lor i se părea nefiresc. Deşi 
purta o pereche de pantofi cu tocuri, în locul 
ţăcănitului sacadat cu care era obişnuită, 
părea să audă doar nişte bufnituri slabe, 
înfundate. , 

„Părea”, îşi zise ea. „Asta e cuvântul 
cheie. Pentru că situația e atât de stranie, 
totul începe să pară straniu. De vină e 
betonul, atâta tot. Tocurile sună diferit pe 
beton.” 

Dar mai mersese şi altă dată cu pantofi 
cu tocuri pe beton. Nu-şi amintea să fi auzit 
vreodată un sunet identic cu ăsta. Era... 
palid, cumva. Lipsit de forţă. 

Ajunseră la trenurile pentru bagaje 
parcate. Nick se strecură printre ele, în 
fruntea formaţiei, şi se opri la o bandă 
transportoare inertă care ieşea dintr-o gaură 
în zid, acoperită cu fâşii din cauciuc, atârnate 
de partea de sus a deschizăturii. Conveierul 
descria un cerc larg pe platforma unde, în 
mod normal, muncitorii stăteau să descarce 
platformele cu bagaje, apoi reintra în 
terminal printr-o altă gaură acoperită cu fâşii 
din cauciuc. 

— Pentru ce sunt chestiile alea din 
cauciuc? întrebă neliniştită Bethany. 

— Ca să nu se formeze curent când e 
frig, îmi închipui, spuse Nick. Daţi-mi voie să- 
mi bag capul înăuntru şi s-arunc o privire. Nu 
vă temeţi, n-o să dureze mult. 


Şi, înainte să-i poată zice cineva ceva, 
se şi căţără pe banda transportoare şi începu 
să meargă aplecat spre una dintre găurile din 
perete. Ajuns acolo, se lăsă în genunchi şi-şi 
vâri capul printre fâşiile de cauciuc. 

„O  s-auzim un şuierat, apoi o 
bufnitură”, îşi zise Albert cuprins de panică. 
„lar când îl vom trage înapoi, vom vedea că 
nu mai are cap.” 

Dar nu se auziră nici un şuierat şi nici o 
bufnitură. Când Nick se retrase, capul lui 
rămăsese ferm ataşat de gât, iar pe faţă i se 
citea o expresie gânditoare. 

— Drumul e liber, anunţă el, dar lui 
Albert tonul lui voios i se păru prefăcut. Să 
mergem, prieteni. Când un corp întâlneşte alt 
corp, şi toate celelalte... 

Bethany spuse cu vădită reţinere: 

— Da’ ce, sunt corpuri acolo? Domnule, 
sunt morţi acolo înăuntru? 

— Din  câte-am văzut eu, nu, 
domnişoară, spuse Nick, renunțând de data 
asta la orice încercare de voioşie. Îl citam 
eronat pe bătrânul Bobby Burns!*, încercând 
să fiu amuzant. Mă tem însă că, în loc să dau 
dovadă de umor, am reuşit să fiu lipsit de 
gust. Adevărul e că nu am văzut pe absolut 
nimeni. Dar cam la asta ne şi aşteptam, nu-i 
aşa? 


14 E vorba, probabil, de poetul scoţian 
Robert Burns (1759-1796). (N. t.) 


Aşa era... dar replica lui le pică greu 
tuturor. Şi lui Nick, judecând după tonul cu 
care o spusese. 

Unul după celălalt, se urcară pe banda 
transportoare şi se târâră după el printre 
fâşiile din cauciuc. Dinah se opri chiar înainte 
de intrare şi-şi întoarse capul către Laurel. 
Lumina ceţoasă se reflectă în lentilele ei 
negre, transformându-le temporar în oglinzi. 

— Chiar că e ceva în neregulă aici, 
repetă ea şi trecu în cealaltă parte. 


9 


Rând pe rând îşi făcură apariţia în 
terminalul principal al Aeroportului 
Internaţional din Bangor, ca nişte bagaje 
exotice târându-se de-a lungul unei benzi 
transportoare înţepenite. Albert o ajută pe 
Dinah să se dea jos şi apoi rămaseră pe loc, 
privind în jur cuprinşi de o uimire tăcută. 

Şocul trezirii într-un avion golit ca 
printr-un miracol de oameni se disipase; 
acum uimirea fusese înlocuită de o senzaţie 
de dislocare. Nici unul dintre ei nu se mai 
aflase vreodată într-un terminal de aeroport 
absolut pustiu. Standurile pentru maşini de 
închiriat erau părăsite. Monitoarele pentru 
SOSIRI/PLECARI erau întunecate, fără urmă 
de viaţă. Nimeni nu se afla la ghişeele 
companiilor aeriene Delta, United, Northwest 
Air-Link sau Mid-Coast. Acvariul uriaş din 


mijlocul holului, pe care era întins bannerul 
cu îndemnul CUMPĂRAŢI HOMARI DE MAINE, 
era plin cu apă, dar înăuntru nu se vedea nici 
un homar. Luminile fluorescente din tavan 
erau stinse, iar puţina lumină care pătrundea 
prin uşile din celălalt capăt al sălii nu reuşea 
să ajungă decât până la jumătatea podelei, 
lăsând micul grup coborât din Cursa 29 să 
stea într-un neplăcut con de umbră. 

— În regulă, spuse Nick, încercând să 
adopte un ton energic, nereuşind însă decât 
să-şi trădeze  neliniştea. Hai să-ncercăm 
telefoanele. 

În drum spre locul unde erau grupate 
telefoanele publice, Albert se abătu pe la 
ghişeul unei firme de închiriat maşini. în 
compartimentele de pe peretele din spate 
văzu dosare pentru BRIGGS, HANDLEFORD, 
MARCHANT, FENWICK şi PESTLEMAN. Fără 
doar şi poate, în fiecare dosar se aflau 
contracte de închiriere, însoţite de o hartă a 
zonei centrale a statului Maine, iar pe fiecare 
hartă era câte o săgeată cu legenda TE AFLI 
AICI arătând spre oraşul Bangor. 

„Dar unde ne aflăm de fapt?”, se 
întrebă Albert. „Si unde sunt Briggs, 
Handleford, Marchant, Fenwick şi Pestleman? 
Au fost transportaţi într-o altă dimensiune? 
Poate că e vorba de Grateful Dead. Poate că 
trupa susţine un concert undeva, în sudul 
statului, şi toată lumea s-a dus la spectacol.” 

Auzi un hârşâit uscat chiar în spatele 


lui. Albert trase o sperietură zdravănă şi se 
întoarse brusc, ţinându-şi cutia viorii ca pe o 
măciucă. Dar acolo se afla Bethany, care 
tocmai îşi aprindea ţigara de la un băț de 
chibrit. 

Ea ridică din sprâncene: 

— Te-am speriat? 

— Un pic, spuse Albert, lăsând cutia jos 
şi adresându-i un zâmbet timid, stânjenit. 

— Scuze. 

Stinse chibritul scuturându-l, îl lăsă să 
cadă pe podea şi trase fumul adânc în piept. 

— Aşa. Cel puţin asta-i mai bine. N-am 
îndrăznit să fumez în avion. Mi-era frică să nu 
explodeze ceva. 

Bob Jenkins se apropie de ei. 

— Ştii, m-am lăsat de fumat cu vreo 
zece ani în urmă. 

— Fără predici, vă rog, spuse Bethany. 
Presimt că dacă scăpăm din chestia asta vii 
şi teferi, mă aşteaptă cam o lună de predici. 
De-alea grele. Fără nici o pauză. 

Jenkins ridică din sprâncene, dar nu 
ceru nici o explicaţie. 

— De fapt, spuse el, aveam de gând să 
te rog dacă poţi să-mi dai şi mie una. Acum 
pare a fi un prilej excelent de revenire la 
vechile obişnuinţe. 

Bethany zâmbi şi-i oferi un Marlboro, 
după care îi dădu şi un foc. Jenkins trase 
fumul în piept, dar se îneca şi tuşi, scoțând 
câţiva norişori cenuşii. 


— Da' chiar se vede că n-ai mai fumat 
de mult, observă fata sec. 

Jenkins încuviinţă, replicând: 

— Dar o să mă obişnuiesc din nou cu 
ele, numaidecât. Mă tem că în asta constă 
adevărata nenorocire a  obişnuinţei. Ai 
observat ceasul? 

— Nu, spuse Albert. 

Jenkins arătă spre peretele de 
deasupra celor două uşi ale toaletelor. 
Ceasul montat acolo se oprise la orele 4.07. 

— Se potriveşte, spuse el. Ştiam că ne 
aflam în aer de o vreme atunci când — să-i 
zicem Evenimentul, în lipsa unui termen mai 
fericit — când Evenimentul a avut loc. Ora 
4.07 pe Coasta Atlanticului echivalează cu 
1.07 pe Coasta Pacificului. Aşadar, acum ştim 
când s-a-ntâmplat. 

— Ei, dar asta-i nemaipomenit, spuse 
Bethany. 

— Da, zise Jenkins, care ori nu observă, 
ori preferă să ignore uşoara nuanţă de 
sarcasm din vocea fetei. Dar ceva e în 
neregulă în privinţa asta. Ar fi fost foarte bine 
dacă soarele ar fi răsărit. Atunci aş putea să 
fiu sigur. 

— Ce vrei să spui? întrebă Albert. 

— Ceasurile — cele electrice, în orice 
caz — nu funcţionează. Nu e curent. Dar 
dacă soarele ar fi pe boltă, am putea să ne 
facem măcar o idee aproximativă despre cât 
e ora acum, după lungimea şi direcţia 


umbrelor noastre. Ceasul meu arată că ar fi 
nouă fără un sfert, dar n-am încredere în el. 
Mie mi se pare c-ar fi mai târziu. N-am cum 
să o demonstrez şi nici s-o explic, dar aşa mi 
se pare. 

Albert se gândi la spusele lui. Se uită în 
jur. Apoi din nou la Jenkins. 

— Să ştii c-aşa e, spuse el. Parc-ar fi 
aproape de prânz. Nu e ciudat? 

— Nu e ciudat, spuse Bethany, e doar 
diferenţa de fus orar. 

— Nu sunt de acord, spuse Jenkins. Noi 
am călătorit spre est, domnişoară. Orice 
decalaj orar provocat de o călătorie de la 
vest la est e resimţit de călători invers. Li se 
pare că e mai devreme decât ar trebui să fie. 

— Vreau să te întreb despre ceva ce-ai 
spus când eram în avion, zise Albert. Când 
căpitanul ne-a zis că trebuie să mai fie nişte 
oameni pe-aici, prin preajmă, ai spus „logică 
falsă”. De fapt, ai spus-o de două ori. Dar 
mie mi se pare destul de raţional. Noi toţi 
eram adormiţi şi iată că suntem aici. lar dacă 
toată această chestie s-a întâmplat la... — 
Albert aruncă o privire către ceasul de perete 
— la 4.07, ora locală, aproape toţi cei din 
oraş trebuie să fi fost adormiţi. 

— Da, spuse Jenkins cu blândeţe. Şi- 
atunci, unde sunt? 

Albert se văzu pus în încurcătură: 

— Păi... 

Un zgomot puternic se auzi când Nick 


atârnă cu brutalitate receptorul unuia dintre 
telefoanele publice. Era ultimul dintr-un lung 
şir de telefoane — le încercase pe toate. 

— Eşec pe toată linia, spuse el. Toate-s 
moarte. Atât cele cu plată, cât şi cele cu 
apelare directă. Aşa că, Brian, poţi să adaugi 
la absenţa lătrăturilor de câine şi absenţa 
soneriilor telefonice. 

— Şi-acum, ce facem? întrebă Laurel. 

Sunetul prăpădit al propriei sale voci o 
făcu să se simtă măruntă şi teribil de 
rătăcită. Lângă ea, Dinah se învârtea în 
cercuri mici. Ai fi zis că e o antenă-radar 
umană. 

— Hai să mergem la etaj, propuse 
Cheliuţă. Acolo trebuie să fie restaurantul. 

Toţi se uitară la el, iar Gaffney pufni 
dispreţuitor: 

— Domnule, dumneata ai o obsesie. 

Cheliuţă se uită la el ridicând o 
sprânceană. 

— Mai întâi, mă cheamă Rudy Warwick, 
nu „domnule”, replică el. În al doilea rând, 
oamenii gândesc mai limpede cu stomacul 
plin. (Săltă din umeri.) E o lege a firii. 

— Cred că domnul Warwick are 
dreptate, spuse Jenkins. Tuturor ne-ar prinde 
bine să mâncăm ceva... şi, dacă mergem 
sus, s-ar putea să găsim şi alte indicii cu 
privire la ce s-a-ntâmplat. De fapt, prefer să 
cred că vom găsi. 

Nick ridică din umeri. Dintr-o dată, păru 


obosit şi derutat. 

— De ce nu? spuse el. Încep să mă simt 
ca Robinson Crusoe. 

Porniră spre scara rulantă, care şi ea 
era înţepenită, într-un mic grup împrăştiat. 
Albert, Bethany şi Bob Jenkins mergeau 
împreună, în spate. 

— Dumneata ştii ceva, nu-i aşa? 
întrebă brusc Albert. Ce este? 

— S-ar putea să ştiu ceva, îl corectă 
Jenkins. Dar s-ar putea să nu ştiu. 

— Deocamdată, prefer să nu spun 
nimic... în afară de o sugestie. 

— Care anume? 

— Nu e pentru tine, ci pentru tânăra 
domnişoară. 

Se întoarse către Bethany. 

— Nu risipi chibriturile. Asta e sugestia 
mea. 

— Ce? replică Bethany privindu-l 
încruntată. 

— Ai auzit ce-am spus. 

— Da, cre' c-am auzit, dar nu pricep ce 
vrei să spui. Probabil că la etaj o să găsim un 
chioşc de ziare, domnule Jenkins. Acolo tre' 
să aibă o grămadă de chibrituri. De 
asemenea, ţigări şi brichete. 

— De-acord cu tine, spuse Jenkins. Şi 
totuşi te sfătuiesc să nu-ţi risipeşti 
chibriturile. 

„lar îl joacă pe Philo Christie sau cum |- 
o fi chemând pe ăla”, îşi zise Albert. 


Tocmai se pregătea să remarce cu glas 
tare lucrul ăsta şi să-l roage pe Jenkins să-şi 
aducă aminte că nu se aflau într-unul dintre 
romanele sale, când Brian Engle se opri la 
baza scării rulante atât de brusc încât Laurel 
trebui s-o tragă cu putere de mână pe Dinah 
ca s-o împiedice pe fetiţă să se lovească de 
el. 

_ — Fii, te rog, mai atent! îi zise Laurel. 
In caz că n-ai remarcat, copilul ăsta e 
nevăzător. 

Brian o ignoră. Se uita pe rând la 
ceilalţi refugiaţi. 

— Unde-i domnul Toomy? 

— Cine? întrebă cheliosul — Warwick. 

— Tipul care avea o întâlnire presantă 
la Boston. 

— Cui îi pasă? întrebă Gaffney. Dac-am 
scăpat de el, cu-atât mai bine! 

Dar Brian era neliniştit. Nu-i plăcea 
ideea că Toomy dispăruse pe furiş şi plecase 
de capul lui. Nu ştia de ce, dar nu-i plăcea 
deloc ideea. Aruncă o privire spre Nick. 
Acesta ridică din umeri, apoi clătină capul. 

— Nu l-am văzut când a plecat, 
prietene. Mă jucam cu telefoanele, îmi pare 
rău. 

— Toomy! strigă Brian. Craig Toomy! 
Unde eşti? 

Nu-i răspunse nimeni. Doar liniştea 
aceea stranie, apăsătoare. Şi în clipa aceea 
Laurel observă ceva, iar acel ceva îi răci 


pielea. Într-o clădire cu tavanul atât de înalt, 
ar fi trebuit să se audă un ecou, oricât de 
slab. 

Dar nu se auzi nimic. Nici urmă de 
ecou. 


10 


În vreme ce ceilalţi erau ocupați la 
parter — cei doi adolescenţi şi insul în vârstă, 
care stăteau lângă unul dintre ghişeele de 
închiriat maşini, restul  urmărindu-l cu 
privirea pe mardeiaşul britanic care încerca 
telefoanele — Craig Toomy se furişase pe 
tăcute pe scara rulantă blocată. Ştia exact 
unde voia să ajungă; ştia exact ce să caute 
când ajungea acolo. 

Traversă cu vioiciune marea sală de 
aşteptare, cu servieta diplomat bălăbănindu- 
se lângă genunchiul drept, ignorând scaunele 
goale şi barul pustiu numit The Red Baron. La 
capătul îndepărtat al încăperii, deasupra 
intrării într-un coridor larg şi întunecat, 
atârna un indicator pe care scria: 


POARTA 5 SOSIRI INTERNAȚIONALE 
MAGAZINE DUTY FREE 
VAMA S.U.A. 

PAZA AEROPORTULUI 


Aproape că ajunsese la capătul acestui 
coridor când se uită din nou pe una din 


ferestrele largi la asfaltul de afară... şi mersul 
îi deveni şovăielnic. Se apropie încet de 
fereastră şi privi afară. 

Nu se vedea nimic în afară de asfaltul 
pustiu şi de cerul alb inert, dar cu toate 
acestea ochii lui începură să se mărească şi 
simţi cum teama i se furişează în suflet. 

„lată-i că vin”, îi spuse pe neaşteptate 
un glas stins. Era vocea tatălui său, care-i 
vorbea dintr-un mausoleu mic, bântuit, pitit 
într-un colţ întunecos al inimii lui Craig 
Toomy. 

— Nu, şopti el şi cuvântul făcu să 
răsară o mică floare de ceaţă pe fereastra de 
care aproape că-şi lipise buzele. Nu vine 
nimeni. 

„N-ai fost cuminte. Mai rău, ai fost 
leneş.” 

— Nu! 

„Ba da. Ai avut o întâlnire şi ai ratat-o. 
Ai fugit. Ai fugit tocmai la Bangor, Maine, 
dintre toate locurile stupide de pe lumea 
asta.” 

— N-a fost vina mea, murmură el. 
Strângea mânerul servietei cu e) 
încrâncenare aproape dureroasă. Am fost 
dus împotriva voinţei mele. Am... am fost 
forţat! 

Vocea interioară nu-i dădu nici un 
răspuns. Simţea doar unde de dezaprobare. 
Şi încă o dată Craig intui presiunea sub care 
se afla, îngrozitoarea presiune care nu se 


mai sfârşea, povara înţelegerii... Nu era 
nevoie ca glasul interior să-i spună că nu 
avea nici o scuză; Craig ştia asta. Ştia de 
multă vreme. 

„El au fost aici... şi se vor întoarce. Ştii 
asta, nu-i aşa?” 

Ştia. Langolierii se vor întoarce. Se vor 
întoarce pentru el. Putea să-i simtă. Nu-i 
văzuse niciodată, dar ştia cât de îngrozitori 
aveau să fie. Era singurul care ştia acest 
lucru? Credea că nu. 

Credea că şi fetiţa nevăzătoare ştia 
ceva despre langolieri. 

Dar asta nu avea importanţă. Singurul 
lucru care conta era să ajungă la Boston 
înainte ca langolierii să sosească în Bangor 
din înspăimântătorul lor bârlog apocaliptic şi 
să-l mănânce de viu. Trebuia să ajungă la 
acea întâlnire de la Pru, trebuia să le spună 
ce făcuse şi pe urmă avea să fie... 

Liber. 

Avea să fie liber. 

Craig se  îndepărtă de fereastră, 
departe de pustietate şi nemişcare, şi se 
repezi în coridorul de sub indicator. Trecu de 
magazinele părăsite fără să le arunce nici o 
privire. Dincolo de acestea, dădu peste uşa 
pe care o căuta. Pe ea era montată o placă, 
chiar deasupra unui vizor, pe care scria PAZA 
AEROPORTULUI. 

Trebuia să intre acolo. într-un fel sau 
altul, trebuia să intre acolo. 


„Toată această... toată această 
nebunie... nu trebuie să-mi aparţină. Nu 
trebuie să fie a mea. Nu mai trebuie.” 

Craig întinse mâna şi atinse clanţa 
biroului de Pază a Aeroportului. În locul 
privirii goale de până atunci, în ochi i se citea 
acum o expresie de hotărâre limpede. 

„M-am aflat sub stres de multă, foarte 
multă vreme. De la vârsta de şapte ani? Nu... 
cred c-a început chiar mai înainte. Adevărul e 
că m-am aflat sub stres de când îmi aduc 
aminte. Această ultimă nebunie nu e decât o 
nouă variaţie. Probabil că e exact ce-a spus 
tipul în sacou-sport jerpelit: un test. Agenţii 
vreunei agenţii guvernamentale secrete sau 
ai unei puteri străine criminale desfăşoară un 
test. Dar am hotărât să nu mai iau parte la 
nici un test. Nu-mi pasă dacă e dirijat de tatăl 
meu, de maică-mea, de decanul Facultăţii de 
Management sau de Consiliul de Directori de 
la Desert Sun Banking Corporation. Am 
hotărât să nu mai particip. Am hotărât să 
evadez. Am hotărât să ajung la Boston şi să 
termin ceea ce am început atunci când am 
prezentat planul de cumpărare a 
obligaţiunilor argentiniene. Dacă nu...” 

Dar ştia ce se va întâmpla dacă nu 
reuşea. 

O să înnebunească. 

Craig apăsă clanţa. Nu se mişcă la 
prima atingere, dar când, frustrat, îi dădu un 
mic ghiont, uşa se deschise. Ori fusese lăsată 


neîncuiată, ori se  descuiase când se 
întrerupsese curentul şi sistemele de 
securitate încetaseră să mai funcţioneze. Lui 
Craig nu-i păsa care era cauza. Important era 
faptul că nu avea să-şi murdărească hainele 
încercând să se strecoare prin cine ştie ce 
gură de aerisire sau ceva de genul ăsta. Era 
cât se poate de hotărât să se prezinte la 
acea şedinţă până la sfârşitul zilei şi nu voia 
să ajungă acolo cu hainele mânjite de 
murdărie şi unsoare. Unul dintre adevărurile 
simple, banale ale vieţii spunea că indivizii 
îmbrăcaţi în costume murdare nu au 
credibilitate. 
Deschise uşa şi intră. 


11 


Brian şi Nick urcară primii scara 
rulantă, iar ceilalţi se strânseră în jurul lor. 
Aceasta era sala de aşteptare principală a 
aeroportului, o încăpere mare, pătrată, plină 
cu scaune ergonomice din material plastic 
(unele având televizoare cu taxă prinse de 
cotiere) şi dominată de un perete din 
geamuri polarizate, care se înălţau de la 
podea până la tavan. Imediat în stânga lor 
erau standul de ziare şi postul de control 
care deservea Poarta nr. 1. La dreapta, pe 
toată lăţimea sălii, erau barul The Red Baron 
şi restaurantul The Cloud Nine. Dincolo de 
restaurant era coridorul care ducea la biroul 


de Pază a Aeroportului şi la Anexa de Sosiri 
Internaţionale. 

— Haide... începu să spună Nick, dar 
Dinah zise: 

— Stati! 

Vorbise cu o voce puternică, 
imperioasă, şi toţi se întoarseră spre ea 
animați de curiozitate. 

Desprinzându-şi mâna de a lui Laurel, 
Dinah îşi ridică ambele mâini. Işi îndoi 
degetele mari în spatele urechilor şi îşi 
răşchira degetele în evantai. Apoi rămase pe 
loc, nemişcată ca un stâlp, în această ciudată 
şi destul de nefirească postură de ascultare. 

— Ce... dădu Brian să spună, dar Dinah 
îl întrerupse cu un „Şşşt!” brusc, de ne 
contrazis. 

Se întoarse uşor spre stânga, se opri, 
apoi se întoarse în direcţie opusă, până când 
lumina albă ce pătrundea pe ferestre căzu 
direct asupra ei, preschimbându-i faţa deja 
palidă în ceva care arăta fantomatic şi 
înfiorător. Îşi scoase ochelarii cu lentile 
întunecate. Avea nişte ochi mari, căprui, şi 
nu întru totul lipsiţi de expresie. 

— Acolo, spuse ea cu o voce joasă, 
visătoare. 

Laurel simţi cum groaza începe să-i 
pipăie inima cu degete îngheţate. Şi nu era 
singura. Bethany se lipi de ea într-o parte, iar 
Don Gaffney se apropie din cealaltă parte. 

— Acolo... pot să simt lumina. Mi-au zis 


că aşa şi-au dat seama că voi vedea din nou. 
Intotdeauna pot să simt lumina. O simt ca pe 
o căldură înăuntrul capului. 

— Dinah, ce... încercă Brian să spună. 

Dar Nick îl împunse cu cotul. Faţa 
englezului era lungă şi trasă, iar fruntea îi era 
brăzdată de riduri. 

— Taci din gură, prietene. 

— Lumina e... aici. 

Fetiţa se îndepărtă încet de ei, cu 
palmele desfăcute in dreptul urechilor şi cu 
coatele aduse în faţă, ca să intre în contact 
cu orice obiect i-ar fi stat în cale. Înaintă 
pană când ajunse la mai puţin de o jumătate 
de metru de fereastră. Apoi, întinse mâna 
încet până atinse geamul cu degetele. Arăta 
ca o stea de mare profilată pe cerul alb. Lăsă 
să-i scape un mic murmur nefericit. 

— Nici geamul nu e în regulă, spuse ea 
cu o voce visătoare. 

— Dinah... începu să vorbească Laurel. 

— $şşş... şopti ea fără să se întoarcă. 

Stătea la fereastră ca o fetiţă care-şi 
aşteaptă tatăl să se întoarcă de la muncă. 

— Aud ceva. 

Aceste cuvinte şoptite transmiseră o 
senzaţie de groază tăcută, iraţională, în 
mintea lui Albert Kaussner. Simţi o apăsare 
pe umeri şi, privind în jos, observă că-şi 
încrucişase braţele şi se strângea cu putere 
de umeri. 

Brian ascultă cu toată concentrarea de 


care era în stare. Îşi auzi propria respiraţie şi 
respiraţia celorlalţi... dar nu mai auzi nimic 
altceva. „E doar închipuirea ei”, îşi zise. 
„Atâta tot.” 

Dar continuă să se întrebe. 

— Ce? întrebă Laurel pe un ton 
imperios. Ce auzi, Dinah? 

— Nu ştiu, spuse ea fără să se întoarcă 
de la fereastră. E un zgomot foarte slab. Mi s- 
a părut că l-am auzit când ne-am dat jos din 
avion şi mi-am zis că e doar închipuirea mea. 
Acum îl aud mai bine. ÎI aud chiar şi prin 
geam. Seamănă... puţin cu fulgii de orez, 
după ce-ai turnat lapte. 

Brian se întoarse spre Nick şi-i spuse 
încet: 

— Tu auzi ceva? 

— Absolut nimic, răspunse Nick, 
imitând tonul lui Brian. Dar fetiţa e oarbă. E 
obişnuită să-şi folosească urechile mult mai 
eficient ca noi. 

— Eu cred că e vorba de isterie, spuse 
Brian în şoaptă, buzele lui aproape atingând 
urechea lui Nick. 

Dinah se întoarse de la fereastră. 

— „Tu auzi ceva?” începu ea să-i imite. 
„Absolut nimic. Dar fetiţa e oarbă. E 
obişnuită să-şi folosească urechile mult mai 
eficient ca noi.” Făcu o pauză, apoi adăugă: 
„Eu cred că e vorba de isterie.” 

— Dinah, ce tot spui acolo? întrebă 
Laurel, uluită şi înspăimântată. 


Nu auzise conversaţia  murmurată 
dintre Brian şi Nick, deşi se afla mult mai 
aproape de ei decât Dinah. 

— Întreabă-i pe ei, spuse Dinah, cu 
voce tremurătoare. Nu sunt nebună! Sunt 
oarbă, dar nu-s nebună! 

— Bine, bine, spuse Brian, cutremurat. 
În regulă, Dinah. Apoi, către Laurel: Vorbeam 
cu Nick. Ne-a auzit. De acolo, de lângă 
fereastră, ne-a auzit. 

— Ai nişte urechi grozave, drăguță, 
spuse Bethany. 

— Aud ceea ce aud, spuse Dinah. ŞI 
aud ceva afară, în direcţia aia. _ 

Arătă spre est, dincolo de fereastră. Işi 
îndreptă spre fiecare în parte ochii lipsiţi de 
vedere. 

— Şi e ceva rău. E un sunet oribil, 
înspăimântător. 

Don Gaffney spuse şovăielnic: 

— Dacă ai şti despre ce e vorba, mică 
domnişoară, poate că ne-ar fi de folos. 

— Nu ştiu, spuse Dinah. Dar ştiu că 
acum e mai aproape decât era mai devreme. 
Îşi puse din nou ochelarii cu o mână care 
tremura. Trebuie să plecăm de aici. ŞI 
trebuie să plecăm repede. Pentru că vine 
ceva. Ceva rău care face un zgomot ca de 
cereale cu lapte. 

— Dinah, spuse Brian, avionul cu care 
am venit aproape că nu mai are combustibil. 

— Atunci trebuie să-i pui nişte 


combustibil! ţipă Dinah la el cu o voce 
ascuţită. Vine, nu pricepi? Vine, şi dacă nu 
suntem plecaţi când ajunge aici, o să murim! 
O să murim cu toții! 

Vocea i se frânse şi începu să suspine. 
Nu era o clarvăzătoare şi nici un medium, ci 
doar o fetiţă obligată să-şi trăiască teroarea 
într-un întuneric aproape desăvârşit. Se 
împletici către ei, pierzându-şi cu totul 
stăpânirea de sine. Laurel o prinse înainte să 
se împiedice de una dintre sforile de ghidare 
care marcau culoarul spre postul de control 
şi o strânse în braţe. Incercă să o liniştească, 
dar ultimele ei cuvinte răsunau ca un ecou în 
mintea confuză şi şocată a lui Laurel: 

„Dacă nu suntem plecaţi când ajunge 
aici, o să murim. 

O să murim cu toţii.” 


12 


Craig Toomy o auzi pe puştoaică cum 
începuse să zbiere undeva, în urmă, dar n-o 
băgă în seamă. Găsise ceea ce căutase în al 
treilea vestiar pe care-l deschisese, care 
avea scris pe el numele MARKEY. Pe raftul de 
sus se afla prânzul domnului Markey — un 
sandviş-submarin care se iţea dintr-o pungă 
de hârtie maro. Pantofii de oraş ai domnului 
Markey stăteau frumos aranjaţi pe raftul de 
jos. Intre cele două rafturi, atârnate de 
acelaşi cârlig, erau o cămaşă albă şi un 


harnaşament pentru armă. Din toc ieşea la 
iveală mânerul revolverului de serviciu al 
domnului Markey. 

Craig desfăcu cureluşa de siguranţă şi 
scoase pistolul din toc. Nu ştia prea multe 
despre pistoale — putea foarte bine să fie o 
armă de calibrul .32, .38 sau chiar .45 — dar 
nu era prost, şi după câteva clipe de 
bâjbâială, reuşi să-i rotească butoiaşul. Toate 
cele şase compartimente erau încărcate. 
împinse butoiaşul la loc, dând uşor din cap a 
aprobare când auzi clinchetul însoțitor al 
manevrei, apoi cercetă zona cocoşului şi 
ambele laturi ale mânerului. Căuta o piedică, 
dar nu părea să existe aşa ceva. Apăsă 
trăgaciul cu degetul şi strânse până când 
văzu cum se mişcă uşor cocoşul şi butoiaşul. 
Craig încuviinţă din cap, mulţumit. 

Se întoarse pe loc şi, fără veste, se 
simţi copleşit de cel mai intens sentiment de 
singurătate din întreaga lui viaţă de adult. 
Pistolul păru să devină tot mai greu şi mâna 
cu care îl ţinea se lăsă în jos, ostenită. Acum 
stătea cu umerii căzuţi, cu servieta atârnând 
în mâna dreaptă şi pistolul paznicului în 
stânga. Pe faţă i se aşternuse o expresie de 
suferinţă deplină, cumplită. Şi deodată îi 
reveni în minte o amintire, ceva la care nu se 
mai gândise de ani de zile: Craig Toomy, la 
doisprezece ani, tremurând în pat în timp ce 
lacrimi fierbinţi îi şiroiau pe faţă. în camera 
alăturată, combina stereo era dată tare şi 


maică-sa cânta o dată cu Merrilee Rush cu 
vocea ei tărăgănată şi falsă, de beţivă: 
„Spune-mi că-s îngerul... dimineţii, iubii-to... 
atinge-mi obrazul... înainte să pleci, iubii- 
to...” 

Culcat în pat. Tremurând. Plângând. 
Fără să scoată un sunet. Şi gândindu-se: „De 
ce nu poţi să mă iubeşti şi să mă laşi în pace, 
mamă? De ce nu poţi doar să mă iubeşti şi să 
mă laşi în pace?” 

— Nu vreau să fac rău nimănui, 
murmură Craig Toomy printre lacrimi. Nu 
vreau, dar treaba asta... e de neîngăduit. 

Pe peretele îndepărtat al încăperii era 
un Şir de monitoare TV, toate stinse. Preţ de 
o clipă, pe când se uita la ele, adevărul celor 
întâmplate, al celor care încă se întâmplau, 
încercă să pună stăpânire pe mintea lui. Preţ 
de o clipă, aproape că reuşi să-i străpungă 
sistemul complex de scuturi nervoase şi să 
ajungă în buncărul antiaerian în care îşi 
trăise viaţa. 

i „Toţi au dispărut, Craiggy-weggy. 
Intreaga lume a dispărut în afară de tine şi 
de oamenii aflaţi în avionul ăla.” 

— Nu, gemu el şi se prăbuşi într-unui 
dintre fotoliile din jurul mesei de bucătărie 
acoperite cu melamină din centrul camerei. 
Nu, nu-i aşa. Pur şi simplu, nu-i aşa. Resping 
această idee. O resping cu îndârjire. 

„Langolierii au fost aici, şi se vor 
întoarce”, spuse tatăl său, acoperind vocea 


maică-sii, aşa cum se întâmplase 
întotdeauna. „Ar fi mai bine dacă ai pleca 
până să ajungă ei aici... altfel, ştii ce-o să se 
întâmple.” 

Ştia foarte bine. Or să-l mănânce. 
Langolierii or să-l mănânce. 

— Dar nu vreau să fac rău nimănui, 
repetă el cu o voce jalnică, nefericită. 

Pe masă se afla o foaie de hârtie trasă 
la şapirograf ce conţinea o listă de persoane. 
Craig lăsă jos servieta şi puse pistolul pe 
masă, lângă el. Apoi luă foaia, se uită la ea o 
clipă, fără să vadă nimic, şi începu să rupă o 
fâşie lungă, pornind din partea stângă. 

Hâârrşşt. 

În scurt timp era ca şi hipnotizat pe 
măsură ce o grămadă de fâşii subţiri — poate 
cele mai subţiri pe care le făcuse vreodată! 
— începea să se adune pe masă. Dar nici 
atunci vocea rece a tatălui său nu-l lăsa în 
pace: 

„Altfel, ştii ce-o să se întâmple.” 


Capitolul 5 


O CUTIE DE CHIBRITURI. 
AVENTURA SANDVIŞULUI CU SALAM. | 
UN NOU EXEMPLU DE METODĂ DEDUCTIVĂ. 
ARIZONA JEW CÂNTĂ LA VIOARĂ. 
SINGURUL SUNET DIN ORAŞ. 


1 


Liniştea înghețată care urmă 
avertismentului pronunțat de Dinah fu, în 
cele din urmă, întreruptă de Robert Jenkins. 

— Avem câteva probleme, spuse el cu 
o voce seacă, de parcă ar fi ținut o 
conferință. Dacă Dinah aude ceva — şi, după 
remarcabila demonstrație pe care tocmai ne- 
a oferit-o, sunt înclinat să cred că da — ne-ar 
fi de folos să ştim despre ce e vorba. Dar nu 
ştim. Asta e una dintre probleme. Cealaltă e 
faptul că avionul nu are combustibil. 

— E un 727 afară, spuse Nick, tras la 
una dintre rampele telescopice de debarcare. 
Poţi să pilotezi aşa ceva, Brian? 

— Da, răspunse Brian. 

Nick se întoarse spre Bob, cu braţele 
întinse, şi săltă din umeri, ca şi cum ar fi vrut 
să spună: „Ai văzut? Unul dintre noduri a şi 
fost desfăcut!” 

— Presupunând că, într-adevăr, vom 
decola din nou, încotro ne vom îndrepta? 
continuă Bob Jenkins. A treia problemă. 

— Departe, spuse imediat Dinah. 
Departe de sunetul ăla. Trebuie să ne 
îndepărtăm de sunetul ăla şi de ceea ce-l 
produce. 

— Cât timp crezi că mai avem la 
dispoziţie? o întrebă Bob cu blândeţe. Cât 
mai durează până ajunge aici, Dinah? Ai cât 


de cât vreo idee? 

— Nu, răspunse ea, adăpostită de 
cercul protector al braţelor lui Laurel. Cred că 
e încă departe. Cred că mai este timp. Dar... 

— Atunci aş propune să facem exact 
aşa cum a sugerat domnul Warwick, spuse 
Bob. Hai să mergem la restaurant, să 
mâncăm câte ceva şi să discutăm despre ce 
se va întâmpla în continuare. Se ştie că 
mâncarea are un efect benefic asupra a ceea 
ce lui Monsieur Poirot îi plăcea să numească 
„Micile celule cenușii”. 

— N-ar trebui să așteptăm, spuse 
Dinah pe un ton iritat. 

— Un sfert de oră, zise Bob. Nu mai 
mult. Şi-apoi, chiar şi la vârsta ta fragedă, 
Dinah, ar trebui să ştii că o gândire utilă 
trebuie să preceadă întotdeauna o acţiune 
utilă. 

Albert îşi dădu seama subit că scriitorul 
de romane polițiste avea propriile sale 
motive să vrea să meargă la restaurant. 
Micile sale celule cenuşii tânjeau după o 
plăcintă de mere — sau cel puţin el aşa 
credea — şi, după acea evaluare straniu de 
exactă a situaţiei lor, făcută pe când se aflau 
încă în avion, Albert era dispus să-i acorde 
măcar o şansă. „Vrea să ne arate ceva sau 
să ne demonstreze ceva”, îşi zise el. 

— Sigur avem la dispoziţie un sfert de 
oră? interveni el. 

— Păi..., spuse Dinah cu reticenţă. Cred 


că da. 

— Perfect, zise Bob pe un ton energic. 
Decizia a fost luată. 

Si porni hotărât spre restaurant, ca şi 
cum ar fi considerat de la sine înţeles că şi 
ceilalţi îl vor urma. 

Brian şi Nick se uitară unul la celălalt. 

— Ar fi mai bine să-l urmăm, spuse 
calm Albert. Cred că ştie nişte chestii. 

— Ce fel de chestii? întrebă Brian. 

— Nu ştiu exact, dar s-ar putea să fie 
nişte chestii pe care merită să le aflăm. 

Albert se duse după Bob; Bethany îl 
urmă pe Albert; ceilalţi porniră şi ei în urma 
lor, Laurel ducând-o pe Dinah de mână. 
Fetiţa era foarte palidă la faţă. 


2 


Restaurantul The Cloud Nine era de 
fapt un local cu autoservire, cu o ladă 
frigorifică plină cu băuturi şi sandvişuri care 
trona în partea din spate şi o tejghea din oţel 
inoxidabil paralelă cu e) masă 
compartimentată cu mâncăruri calde. Toate 
compartimentele erau goale şi străluceau de 
curăţenie. Pe grătar nu se vedea nici urmă 
de grăsime. Paharele — cunoscutele pahare 
rezistente din autoserviri, cu pereţii văluriţi 
— erau frumos aranjate în piramide pe 
rafturile din spate, alături de un sortiment 
variat de veselă de autoservire, şi mai 


rezistentă. 

Robert Jenkins se oprise lângă casa de 
marcat. Când Albert şi Bethany intrară, el 
zise: 

— Poţi să-mi mai dai o ţigară, Bethany? 

— Nene, da’ sugativă mai eşti, spuse 
ea, dar tonul ei fusese blajin. 

Scoase pachetul de Marlboro şi îl 
scutură ca să iasă o ţigară. El o luă, apoi îi 
atinse mâna când ea dădu să scoată la iveală 
şi cutia de chibrituri. 

— Cred c-am să folosesc una din astea, 
nu? 

Lângă casă era un bol cu chibrituri din 
carton, care făceau reclamă pentru LaSalle 
Business School. PENTRU PRIETENUL 
NOSTRU FARA CHIBRITURI:”, se putea citi pe 
un mic afiş de lângă bol. Bob luă un astfel de 
chibrit, îl deschise şi trase afară unul dintre 
bete. 

— Sigur că da, zise Bethany. Dar de 
ce? 

— Tocmai asta o să aflăm, spuse el. 

Se uită la ceilalți. Aceştia stăteau într- 
un semicerc şi priveau — în afară de Rudy 
Warwick, care se furişase în partea din spate 
a sălii şi cerceta îndeaproape conţinutul lăzii 
frigorifice. 


15 joc de cuvinte; în original, cuvântul 
matchless înseamnă  „neîntrecut, fără 
pereche”, dar şi „fără chibrituri”. (N. t.) 


Bob scăpără chibritul. Acesta lăsă o 
dâră pe scăpărătoare, dar nu se aprinse. 
Repetă manevra, cu acelaşi rezultat. La a 
treia încercare, băţul din carton se îndoi. 
Oricum, cea mai mare parte a gămăliei din 
sulf se consumase. 

— Măi, măi, spuse el pe un ton din care 
surprinderea lipsea cu desăvârşire. Cred că 
sunt umede. la hai să-ncercăm cu o cutie de 
la fund. A/ea trebuie să fie mai uscate. 

Căută la fundul bolului, împrăştiind pe 
tejghea câteva cutii de la suprafaţă. Lui 
Albert acestea i se părură cât se poate de 
uscate. În spatele lui, Nick şi Brian schimbară 
încă o privire. 

Bob scoase afară o nouă cutie de 
chibrituri, trase un băț şi încercă să-l aprindă. 
Nu reuşi. 

— Fir-ar să fie! spuse el. Cred c-am mai 
descoperit o problemă. Poţi să-mi dai puţin 
cutia ta de chibrituri, Bethany? 

Aceasta îi dădu cutia fără să scoată un 
cuvânt. 

— O clipă, te rog, spuse fără grabă 
Nick. De fapt, ce anume ştii, amice? 

— Doar că această situaţie are 
implicaţii chiar mai largi decât am crezut 
iniţial, spuse Bob. Ochii lui erau destul de 
calmi, dar faţa îi arăta istovită. Şi am 
impresia că e posibil ca toţi să fi făcut o mare 
greşeală.  Explicabilă, ţinând cont de 
împrejurări... dar până nu ne rectificăm 


gândirea asupra acestui subiect, nu cred că 
vom putea face vreun pas înainte. Aş numi-o 
eroare de perspectivă. 

Warwick se apropia agale de ei. Îşi 
luase un sandviş ambalat în celofan şi o 
sticlă de bere. Achiziţiile pe care tocmai le 
făcuse păreau să-l fi înveselit considerabil. 

— Ce se-ntâmplă, oameni buni? 

— Să fiu al naibii dacă ştiu, zise Brian, 
dar nu-mi place deloc. 

Bob Jenkins smulse unul dintre beţele 
cutiei luate de la Bethany şi-l scăpără. Se 
aprinse din prima încercare. 

— Aha, făcu el şi duse flacăra la vârful 
țigării. 

Mirosul fumului i se păru lui Brian 
incredibil de înţepător şi de aromat, şi o clipă 
de reflecţie îi furniză şi explicaţia: era 
singurul lucru, în afară de adierea slabă a 
loţiunii după ras a lui Nick Hopewell şi 
parfumul lui Laurel căruia îi simţea mirosul. 
Acum, când se gândea la asta, Brian îşi dădu 
seama că simţea şi mirosul de transpiraţie al 
însoţitorilor săi. 

Bob continua să ţină băţul aprins în 
mână. Acum îndoi cartonul cutiei pe care o 
scosese din bol, lăsând expuse toate beţele, 
şi atinse băţul aprins de capetele celorlalte 
bețe. Un lung moment nu se întâmplă nimic. 
Scriitorul plimbă flacăra înainte şi înapoi de-a 
lungul capetelor de chibrituri, dar acestea nu 
se aprinseră. Ceilalţi priveau fascinaţi. 


În cele din urmă se auzi un fâsâit slab 
şi câteva dintre bețe se lăsară cuprinse de o 
viaţă vremelnică, lipsită de strălucire. Nu 
arseră de fapt cu adevărat; se văzu o licărire 
slabă, care se stinse imediat. Câteva firişoare 
de fum se înălţară... fum care nu părea să 
aibă nici un fel de miros. 

Bob se uită la cei aflaţi în jurul său şi 
zâmbi sumbru. 

— Chiar şi asta, spuse el, e mai mult 
decât mă aşteptam. 

— În regulă, interveni Brian. Spune-ne 
care-i treaba. Eu ştiu... 

În clipa aceea, Rudy Warwick scoase 
un strigăt de scârbă. Dinah ţipă şi ea şi se lipi 
mai tare de Laurel. Albert simţi cum inima-i 
bate cu putere în piept. 

Rudy îşi desfăcuse sandvişul — lui 
Brian i se păru că era cu salam şi brânză — şi 
muşcase zdravăn din el. După care scuipase 
dumicatul pe podea, având pe faţă o grimasă 
dezgustată. 

— E stricat! ţipă Rudy. Dar-ar dracii! 
Urăsc chestiile astea! 

— Stricat? întrebă imediat Bob Jenkins. 
Ochii îi licăreau ca două scântei electrice 
albastre. Mă cam îndoiesc. În zilele noastre, 
carnea procesată e atât de îndesată cu 
conservanti încât ar fi nevoie să stea cel 
puţin opt ore în plin soare ca să se altereze. 
Şi ştim după ce ne arată ceasurile că 
întreruperea de curent electric a avut loc cu 


mai puţin de cinci ore în urmă. 

— Poate că nu-i aşa, vorbi Albert. 
Dumneata ai spus că ţi se pare mai târziu 
decât arată ceasurile noastre. 

— Da, dar nu cred... Lada frigorifică 
mai era rece, domnule Warwick? Când ai 
deschis-o mai era rece? 

— Nu era tocmai rece, dar era recişor 
înăuntru, spuse Rudy. In orice caz, sandvişul 
ăsta e futarisit. Să mă scuze doamnele. Uite. 
Zicând acestea, întinse sandvişul. Dacă nu 
crezi că e stricat, ia de-ncearcă tu. 

Bob se uită lung la sandviş, lăsă 
impresia că-şi ia inima-n dinţi, după care 
îndrăzni să ia o mică muşcătură din 
jumătatea neatinsă. Albert văzu cum o 
expresie de dezgust îi traversează faţa, dar 
Bob nu se descotorosi imediat de dumicat. 
Mestecă o dată... de două ori... după care se- 
ntoarse şi scuipă în mână. Aruncă dumicatul 
pe jumătate mestecat în tomberonul de sub 
raftul cu condimente, împreună cu restul de 
sandviş. 

— Nu e stricat, spuse el. E fără gust. ŞI 
nu numai asta. Pare să nu aibă nici un fel de 
consistenţă. Colţurile gurii sale se lăsară în 
jos într-o expresie involuntară de dezgust. 
Vorbim despre alimente insipide — orezul alb 
ne condimentat, cartofii fierţi —, dar chiar şi 
alimentele cele mai insipide au un oarece 
gust, cât de cât. Sandvişul ăla n-are gust 
deloc. Parc-ai mesteca hârtie. Nu-i de mirare 


că ţi s-a părut stricat. 

— Dar era stricat, repetă cu 
încăpățânare bărbatul chel. 

— la vezi cum e berea, îl îndemnă Bob. 
Aia n-ar trebui să fie stricată. Dopul e la locul 
lui, iar berea dintr-o sticlă nedesfăcută n-ar 
trebui să se strice chiar dacă nu e ţinută la 
frigider. 

Rudy se uită gânditor la sticla de 
Budweiser pe care o ţinea în mână, apoi 
clătină din cap şi i-o întinse lui Bob. 

— N-o mai vreau, spuse el. 

Se uită la lada frigorifică. Privirea lui 
era amenințătoare, de parcă l-ar fi bănuit pe 
Jenkins că i-ar fi jucat o festă deloc 
amuzantă. 

— O s-o fac dacă va trebui, spuse Bob, 
dar deja mi-am pus o dată corpul la 
dispoziţia ştiinţei. Vrea cineva să guste din 
această bere? Cred că e foarte important. 

— la dă-o-ncoace, spuse Nick. 

— Nu, zise Don Gaffney. Dă-mi-o mie. 
Doamne, ce-aş mai bea o bere. Am mai băut 
şi-nainte bere caldă şi nu mi s-a pus de-a 
curmezişul. Luă sticla, desfăcu dopul şi o 
duse la gură. O clipă mai târziu se răsuci şi 
scuipă înghiţitura pe podea. Dumnezeule! 
strigă el. E trezită! E trezită de-a binelea! 

— Serios? întrebă Bob cu vioiciune. 
Bun! Minunat! Ceva ce putem vedea cu toţii! 

Se duse cât ai clipi în spatele tejghelei 
şi apucă un pahar de pe raft. Gaffney lăsase 


sticla lângă casa de marcat şi Bob Jenkins o 
luă de acolo. Nu văzu nici un pic de spumă 
lipită de partea interioară a gâtului. „Ar 
putea foarte bine să fie şi apă în sticla asta”, 
îşi zise. 

Cu toate acestea, ceea ce turnă în 
pahar nu părea a fi apă, ci semăna cu berea. 
O bere trezită. Nu făcea nici pic de spumă. 
Câteva bule mici se lipiră de interiorul 
paharului, dar nici una nu străbătu lichidul ca 
să iasă la suprafaţă. 

— În regulă, zise Nick, e trezită. Se mai 
întâmplă, uneori. Dopul nu e strâns bine din 
fabrică şi gazul răsuflă. Oricui i se poate 
întâmpla să dea peste o bere trezită, din 
când în când. 

— Dar când pui la socoteală şi 
sandvişul cu salam lipsit de gust, devine 
semnificativ, nu-i aşa? 

— Bine, bine, dar ce anume semnifică 
asta? explodă Brian. 

— Ne lămurim imediat, spuse Bob. Dar 
mai întâi, să ne ocupăm de obiecţia domnului 
Hopewell. 

Se întoarse, apucă mai multe pahare 
cu amândouă mâinile (alte câteva căzură de 
pe raft şi se sfărâmară de podea), după care 
începu să le aşeze pe tejghea cu 
îndemânarea unui barman. 

— Mai aduceţi nişte bere. Şi două-trei 
sticle de suc, dacă tot sunteţi acolo. 

Albert şi Bethany se duseră la lada 


frigorifică şi luară de acolo câte patru-cinci 
sticle, alese la întâmplare. 

— E cumva sărit de pe fix? întrebă 
Bethany cu voce joasă. 

— Nu cred, spuse Albert. 

Avea o idee vagă despre ceea ce 
încerca să le demonstreze scriitorul... şi nu-i 
prea plăcea imaginea care se forma în 
mintea sa. 

— Mai ţii minte când ţi-a spus să-ţi 
păstrezi chibriturile? A ştiut că o să se 
întâmple ceva de genul ăsta. De-aia ţinea 
atât de mult să ne aducă la restaurant. A 
vrut să ne facă o demonstraţie. 


3 


Foaia de hârtie era făcută ferfeniţă în 
trei duzini de fâşii subţiri, iar langolierii erau 
acum şi mai aproape. 

Craig îi simţea cum se apropie undeva, 


în  subconştient — o povară şi mai 
apăsătoare. 

O povară mai apăsătoare, de 
nesuportat. 


Sosise clipa plecării. 

Luă pistolul şi servieta diplomat, apoi 
se ridică şi părăsi încăperea. Mergea încet, 
repetând în gând: „Nu vreau să te-mpuşc, 
dar o voi face dacă voi fi nevoit. Du-mă la 
Boston. Nu vreau să te-mpuşc, dar o voi face 
dacă voi fi nevoit. Du-mă la Boston.” 


— O voi face dacă voi fi nevoit, 
murmură Craig în timp ce se îndrepta spre 
sala de aşteptare. O voi face dacă voi fi 
nevoit. 

Degetul lui găsi cocoşul pistolului şi îl 
armă. 

La jumătatea sălii, lumina palidă care 
pătrundea prin ferestre îi atrase din nou 
atenţia şi se întoarse într-acolo, îi simţea 
acolo, afară. Langolierii. Îi mâncaseră pe toţi 
oamenii inutili, leneşi, iar acum se întorceau 
ca să-l înhaţe pe el. Trebuia să ajungă la 
Boston. Era singura modalitate pe care-o ştia 
ca să salveze ceea ce mai rămăsese din el... 
pentru că moartea lor avea să fie oribilă. 
Moartea /or avea să fie cu adevărat oribilă. 

Se întoarse încet spre ferestre şi se 
uită afară, ignorând — cel puţin pentru 
moment — murmurul celorlalţi pasageri din 
spatele lui. 


4 


Bob Jenkins turnă câte puţin din fiecare 
sticlă în câte un pahar separat. Conţinutul 
fiecărui recipient era la fel de plat cum 
fusese prima bere. 

— Te-ai convins? îl întrebă el pe Nick. 

— Da, spuse Nick. Dacă ştii ce se 
întâmplă aici, amice, spune-ne. Te rog să ne 
spui. 

— Am o idee, spuse Bob. Nu e... mă 


tem că nu e foarte liniştitoare, dar mă număr 
printre aceia care cred că, pe termen lung, 
cunoaşterea e mai bună — mai sigură — 
decât ignoranta, oricât de descumpăniţi ne- 
am simţi atunci când înţelegem anumite 
adevăruri. Are vreo logică ce v-am spus? 

— Nu, replică imediat Gaffney. 

Bob săltă din umeri şi le adresă un 
zâmbet timid şi crispat. 

— Fie ce-o fi, eu îmi susţin afirmaţia. Și 
înainte de a mai spune ceva, vreau să vă rog 
pe toţi să vă uitaţi în jur şi să-mi spuneţi ce 
vedeţi. 

Toţi se uitară în jur, concentrându-se 
cu atâta  înverşunare asupra micilor 
aglomerări de mese şi scaune încât nimeni 
nu-l remarcă pe Craig Toomy care stătea în 
capătul îndepărtat al sălii de aşteptare, cu 
spatele la ei, privind lung la asfaltul de afară. 

— Nimic, spuse în sfârşit Laurel. Îmi 
pare rău, dar nu văd nimic. Ochii dumitale 
trebuie să fie mai ageri decât ai mei, 
domnule Jenkins. 

— Câtuşi de puţin. Văd ceea ce vedeţi 
şi voi: nimic. Dar aeroporturile sunt deschise 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. Când s-a-ntâmplat acest lucru — acest 
Eveniment — probabil că se afla într-un 
punct de minimă aglomeraţie din tot ciclul de 
douăzeci şi patru de ore, dar mi-e greu să 
cred că nu au mai rămas măcar câţiva 
oameni aici, care să bea cafea sau poate 


chiar să-şi ia micul dejun mai devreme. 
Angajaţii aeroportului. Poate chiar câţiva 
pasageri aflaţi între două curse, care au 
preferat să  economisească nişte bani 
petrecând intervalul dintre miezul nopţii şi 
ora Şase sau şapte dimineaţa în clădirea 
terminalului, în loc să se ducă la vreun motel 
din apropiere. Când m-am dat jos de pe 
conveierul ăla pentru bagaje şi m-am uitat în 
jur, m-am simţit teribil de descumpănit. De 
ce? Pentru că aeroporturile nu sunt niciodată 
părăsite, la fel cum nici secţiile de poliţie sau 
unităţile de pompieri nu rămân niciodată 
părăsite. Acum priviţi, vă rog, în jur şi puneţi- 
vă întrebarea: unde sunt  mâncărurile 
consumate pe jumătate, unde-s paharele pe 
jumătate goale? Vă mai amintiţi cărucioarele 
pentru băuturi din avion, cu paharele 
murdare de pe raftul de jos? Vă mai amintiţi 
pateul pe jumătate mâncat şi ceaşca de 
cafea pe jumătate goală de lângă fotoliul 
pilotului din cockpit? Aici nu vedem nimic de 
genul ăsta. Unde e cel mai mic semn că aici 
erau nişte oameni când a avut loc 
Evenimentul? 

Albert se uită din nou în jur şi spuse 
încet: 

— Nu e nici o pipă pe puntea din faţă, 
nu-i aşa? 

Bob se uită la el cu atenţie. 

— Ce? Ce vrei să spui, Albert? 

— Când ne aflam la bordul avionului, 


spuse Albert, rostind agale cuvintele, mă 
gândeam la corabia aia, despre care am citit 
undeva. Se numea Marie Celeste, şi cineva a 
zărit-o plutind în derivă. Ei bine... nu tocmai 
în derivă, cred, fiindcă în carte se spunea că 
avea pânzele întinse pentru navigaţie, dar 
când cei care au găsit-o s-au urcat la bord, 
au constatat că toţi oamenii care fuseseră pe 
Marie Celeste dispăruseră. Cu toate acestea, 
lucrurile le rămăseseră acolo, iar pe sobă 
fierbeau oale cu mâncare. Cineva a găsit 
chiar şi o pipă pe puntea din faţă. Era încă 
aprinsă. 

— Bravo! strigă Bob, aproape cu 
înfrigurare. 

Toţi se uitau la el acum şi nimeni nu-l 
văzu pe Craig Toomy care se apropia încet 
de ei. Pistolul pe care-l găsise nu mai era 
îndreptat spre podea. 

— Bravo, Albert! Ai pus punctul pe i! ŞI 
a mai fost o dispariţie celebră — o întreagă 
populaţie de colonişti dintr-un loc numit 
Roanoke Island... mi se pare, în largul coastei 
Carolinei de Nord. Toţi au dispărut, dar în 
urma lor au rămas focuri de tabără, case în 
neorânduială şi grămezi de gunoaie. Acum, 
Albert, să mai facem un pas în raţionamentul 
nostru. Prin ce mai diferă acest terminal de 
avionul cu care am sosit? 

O clipă, privirea lui Albert rămase 
complet goală, apoi în ochi îi licări 
înţelegerea. 


— Inelele! strigă el. Poşetele! 
Portofelele! Banii! Tijele chirurgicale! Nimic 
din toate astea nu se găseşte aici! 

— Corect, spuse Bob încetişor. Sută la 
sută corect. Cum ai zis şi tu, nimic din toate 
astea nu se găseşte aici. Dar se aflau în 
avion când supraviețuitorii s-au trezit, nu-i 
aşa? În cockpit am găsit chiar şi un pateu pe 
jumătate mâncat şi o ceaşcă de cafea. 
Echivalentul unei pipe fumegând pe punte. 

— Crezi că am pătruns într-o altă 
dimensiune, nu-i aşa? spuse Albert, cu o 
voce care arăta cât era de impresionat. Ca 
într-o povestire science-fiction. 

Dinah îşi lăsă capul într-o parte şi, preţ 
de o clipă, semăna izbitor cu Nipper, câinele 
de pe emblema Casei de discuri RCA Victor. 

— Nu, spuse Bob. Cred că... 

— Atenţie! strigă Dinah pe 
neaşteptate. Aud nişte... 

Dar era prea târziu. Din clipa în care 
reuşi să scape de paralizia care-l stăpânise şi 
se pusese în mişcare, Craig Toomy se mişcă 
rapid. Până să apuce Brian şi Nick să se 
întoarcă, el o şi prinsese pe Bethany cu 
braţul pe după gât şi o târa în spate. [inea 
pistolul îndreptat spre tâmpla ei. Terorizată, 
fata scoase un țipăt disperat. 

— Nu vreau s-o împuşc, dar o voi face 
dacă voi fi nevoit, spuse Craig printre 
gâfâituri. Duceţi-mă la Boston. 

Ochii lui nu mai erau lipsiţi de expresie; 


aruncau în toate direcţiile priviri pline de o 
inteligenţă îngrozită, paranoică. 

— M-aţi auzit? Duceţi-mă la Boston! 

Brian dădu să se repeadă la el, dar 
Nick îi propti mâna în piept, fără să-şi 
dezlipească privirea de Craig. 

— Potoleşte-te, amice, spuse el cu o 
voce joasă. Nu e prudent ce faci. Prietenul 
nostru e smintit de-a binelea. 

Bethany se zbătea să scape din 
strânsoarea lui Craig. 

— Mă sufoc! Te rog, nu mă mai strânge 
aşa, că mă sufoc! 

— Ce se întâmplă? strigă Dinah. Ce 
este? 

— Încetează! strigă Craig la Bethany. 
Nu te mai mişca atâta! O să mă forţezi să fac 
ceva ce nu vreau să fac! 

Lipi ţeava pistolului de tâmpla fetei, 
care continua să se zvârcolească. Albert îşi 
dădu seama deodată că ea nu ştia că 
individul ţinea în mână un pistol — chiar dacă 
teava era lipită de tâmpla ei. 

— Las-o baltă, fetiţo! spuse Nick cu 
asprime. Încetează să te mai zbaţi! 

Pentru prima oară în viaţa sa, Albert se 
pomeni nu doar gândind precum Arizona Jew, 
dar chiar îmboldit să acționeze asemenea 
legendarului personaj. Fără să-şi dezlipească 
ochii de smintitul îmbrăcat în jerseu cu guler 
la baza gâtului, începu să ridice încet cutia 
viorii. Lăsă mânerul şi prinse cu ambele 


mâini gâtul cutiei. Toomy nu se uita la el, 
privirea mutându-i-se cu repeziciune de la 
Brian la Nick şi înapoi, iar mâinile le avea cât 
se poate de ocupate cu Bethany. 

— Nu vreau s-o-mpuşc..., începu din 
nou Craig. 

Dar în clipa următoare braţul îi alunecă 
în sus când fata îl îmbrânci brusc, proptindu- 
şi posteriorul în poala lui. Bethany nu şovăi 
nici o clipă să-şi înfigă dinţii în încheietura 
agresorului. 

— Au! ţipă Craig. Aauuuu! 

Slăbi strânsoarea şi Bethany se aplecă. 
În clipa aceea, Albert făcu un salt, ridicând 
cutia viorii, în timp ce Toomy îndrepta 
pistolul spre Bethany. Faţa lui Toomy se 
schimonosise într-o grimasă de durere şi 
mânie. 

— Albert, nu! urlă Nick. 

Craig Toomy îl văzu pe puşti venind şi 
îndreptă ţeava spre el. Preţ de o clipă, Albert 
privi drept în ţeava pistolului şi ceea ce simţi 
nu semăna deloc cu vreunul dintre visele sau 
fanteziile sale. Era ca şi cum s-ar fi uitat într- 
un mormânt deschis. 

„Cred c-am făcut o greşeală de data 
asta”, gândi el şi atunci Craig apăsă 
trăgaciul. 


5 


În locul exploziei aşteptate, se auzi 


doar un mic pocnet — nu mai intens decât 
zgomotul unei puşti cu aer comprimat. Albert 
simţi o izbitură în piept, avu timp să-şi dea 
seama că fusese împuşcat şi abia apoi îl lovi 
pe Craig în cap cu cutia viorii. Bufnitura 
reverberă în braţele sale şi vocea indignată a 
tatălui răsună în mintea lui: „Ce se-ntâmplă 
cu tine, Albert? Aşa te porţi cu un instrument 
muzical scump?” 

Din interiorul cutiei se auzi un zăngănit 
ciudat în clipa când vioara sări din locaş. Una 
dintre încuietorile de alamă se înfipse în 
fruntea lui Toomy, iar sângele ţâşni într-un 
şuvoi uluitor. Deodată genunchii i se 
înmuiară şi individul căzu în faţa lui Albert ca 
un ascensor rapid. Albert îi văzu ochii daţi 
peste cap şi apoi Craig Toomy rămase lat la 
picioarele sale, inconştient. 

Timp de o clipă, un gând nebunesc, dar 
întru câtva minunat, se înfiripă în mintea lui 
Albert: „Dumnezeule, niciodată în viaţa mea 
n-am cântat mai bine!” Abia atunci îşi dădu 
seama că nu mai era în stare să respire. Se 
întoarse către ceilalţi, cu colţurile gurii 
ridicate într-un zâmbet chinuit, uşor confuz. 

— Cred c-am fost împuşcat, zise Ace 
Kaussner, după care lumea din jur se 
estompă în nuanţe de cenuşiu, iar genunchii i 
se înmuiară de tot. Se prăbuşi la podea, 
peste cutia viorii. 


6 


Leşinul lui nu dură mai mult de treizeci 
de secunde. Când îşi veni în fire, Brian îl 
lovea uşor peste obraji, cu o expresie de 
nelinişte pe faţă. Bethany îngenunchease 
alături de el, uitându-se la Albert cu ochi 
aprinşi de admiraţie. În spatele ei, Dinah 
Bellman continua să plângă, protejată de 
braţele lui Laurel. Albert se uită la Bethany şi 
îşi simţi inima — după toate aparențele, încă 
întreagă — umflându-i-se în piept. 

— Arizona Jew e din nou călare pe 
situaţie, bâigui el. 

— Ce zici, Albert? întrebă fata, 
mângâindu-l pe obraz. 

Avea mâna minunat de catifelată şi de 
răcoroasă. Albert îşi dădu seama că e 
îndrăgostit. 

— Nimic, spuse el în clipa în care 
pilotul îl plesni din nou peste faţă. 

— Eşti teafăr, băiete? întreba Brian. 
Eşti teafăr? 

— Aşa cred, spuse Albert. V-aş ruga să 
nu mă mai pălmuiţi, bine? Şi mă cheamă 
Albert. Pentru prieteni, Ace. Cât de rău am 
fost rănit? Că deocamdată nu simt nimic. Aţi 
reuşit să opriţi hemoragia? 

Nick Hopewell se lăsă pe vine lângă 
Bethany. Avea întipărit pe faţă un zâmbet 
uluit, de om căruia nu-i venea să creadă ceea 
ce tocmai văzuse: 

— Cred c-o să trăieşti, amice. N-am 


mai văzut aşa ceva de când sunt... şi am 
văzut destule. Voi, americanii, sunteţi prea 
nesăbuiţi ca să nu vă iubească omul. Intinde 
mâna şi-o să-ţi dau un suvenir. 

Albert întinse mâna scuturată de un 
tremur incontrolabil şi Nick lăsă să-i cadă 
ceva în palmă. Albert apropie mâna de ochi 
şi văzu că era un glonţ. 

— L-am găsit pe podea, spuse Nick. 
Nici măcar nu-i deformat. Cred că te-a lovit 
direct în piept — vezi că ai un mic semn pe 
cămaşă, de la praful de puşcă — după care a 
ricoşat. A fost un rateu. Amice, de bună 
seamă că Dumnezeu te iubeşte. 

— M-am gândit la chibrituri, spuse 
Albert cu glas pierit. Cred că mi-am zis că n-o 
să poată trage deloc. 

— A fost un gest foarte curajos şi cât se 
poate de nesăbuit, băiete, spuse Bob Jenkins, 
care era alb la faţă şi-ai fi zis că o să leşine 
dintr-o clipă-n alta. Să nu-i crezi niciodată pe 
scriitori. Ascultă-i, nici o problemă, dar să nu- 
i crezi niciodată. Dumnezeule mare, dacă mă 
înşelam? 

— Păi, nici n-a lipsit mult, spuse Brian, 
în timp ce-l ajuta pe Albert să se ridice. A fost 
ca atunci când ai aprins celelalte chibrituri — 
cele din bol. Detonaţia a avut doar atâta 
forţă cât să scoată glonţul din ţeavă. Dacă ar 
fi fost puţin mai puternică, Albert s-ar fi ales 
cu un glonţ în plămân. 

Un nou val de ameţeală puse stăpânire 


pe Albert. Se legănă pe picioare şi Bethany îl 
prinse prompt cu braţul pe după mijloc. 

— Mie mi s-a părut cu adevărat 
curajos, spuse ea cu ochi care lăsau să se 
înţeleagă că, după părerea ei, din dosul de 
platină al lui Albert Kaussner ieşeau numai 
diamante. Adică, a fost de-a dreptul 
incredibil. 

— Mulţam, spuse Ace, zâmbind calm 
(chiar dacă uşor ametit). N-a fost cine ştie ce. 

Cel mai iute evreu de la vest de 
Mississippi era conştient de faptul că o bună 
parte din trupul fetei era strâns lipit de el şi 
că fata mirosea aproape insuportabil de 
frumos. Dintr-o dată, se simţea bine. De fapt, 
era încredinţat că niciodată în viaţa lui nu se 
simţise mai bine. Apoi îşi aduse aminte de 
vioară, se aplecă şi luă de jos cutia. Pe o 
latură se formase o adâncitură serioasă, iar o 
încuietoare stătea  desfăcută. Pe cutie 
rămăseseră sânge şi fire de păr, şi Albert 
simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. 
Deschise cutia şi se uită înăuntru. Văzu că 
instrumentul era în stare bună şi lăsă să-i 
scape un oftat. 

Apoi se gândi la Craig Toomy şi panica 
luă locul uşurării. 

— Cred că nu l-am omorât pe tip, nu? 
L-am lovit cam tare. 

Se uită în direcţia lui Craig, care zăcea 
în apropiere de uşa restaurantului, cu Don 
Gaffney îngenuncheat lângă el. Brusc, Albert 


simţi că-l ia din nou cu leşin. Pe faţa şi 
fruntea lui Craig se vedea sânge din belşug. 

— E viu, anunţă Don, dar e scos 
complet din circuit. 

Albert, care în visele sale mătrăşise 
mai mulţi tipi duri decât Bărbatul fără 
Nume!$, simţi cum i se pune ceva în gât. 
lisuse, ce de sânge! 

— Asta nu-nseamnă mare lucru, spuse 
Nick. Rănile de scalp sângerează abundent. 

Se duse lângă Don, luă încheietura lui 
Craig şi-i pipăi pulsul. 

— Să nu uiţi că a avut pistolul lipit de 
capul fetei ăleia, amice. Dac-ar fi apăsat pe 
trăgaci de la distanţa aia, se prea poate să-i 
fi făcut felul. V-aduceţi aminte de actorul 
care s-a-mpuşcat cu un glonţ orb în urmă cu 
câţiva ani? Domnul Toomy şi-a făcut-o cu 
mâna lui; greşeala e numai a lui. Nu trebuie 
să te simţi vinovat. Nick lăsă jos încheietura 
lui Craig şi se ridică în picioare. Şi-apoi, zise 
el, trăgând un teanc mare de şerveţele de 
hârtie din distribuitorul aflat pe una dintre 
mese, are pulsul puternic şi regulat. Cred c-o 
să se trezească în câteva minute, cu o simplă 
durere de cap. Şi mai cred că trebuie să luăm 
câteva măsuri de precauţie în vederea 
acestui fericit eveniment. Domnule Gaffney, 


1 Serie de filme western din perioada 
de glorie a genului, rolul Bărbatului Fără 
Nume fiind jucat de Clint Eastwood. (N. t.) 


mesele din zona barului par să fie dotate cu 
feţe de masă — ciudat, dar adevărat. Mă- 
ntreb dacă n-ai putea să aduci vreo două 
bucăţi. Cred c-ar fi mai înţelept să-i legăm 
mâinile la spate domnului „Trebuie s-ajung la 
Boston”. 

— Chiar trebuie să faci chestia asta? 
întrebă Laurel pe un ton calm. În definitiv, 
omul e inconştient şi mai şi sângerează. 

Nick apăsă compresa improvizată din 
şerveţele pe rana de la cap a lui Craig Toomy 
şi se uită la ea: 

— Tu eşti Laurel, aşa-i? 

— Întocmai. 

— Ei bine, Laurel, hai să nu ne amăgim. 
Individul asta e nebun. Nu ştiu dacă i se 
trage de la aventura prin care trecem în 
aceste momente sau dacă aşa e de felul lui, 
dar ştiu că e periculos. Dac-ar fi fost mai 
aproape de el ar fi înşfăcat-o pe Dinah, nu pe 
Bethany. Lucru pe care chiar s-ar putea să-l 
facă data viitoare, dacă-l lăsăm nelegat. 

Craig gemu şi-şi mişcă mâinile fără 
vlagă. Bob Jenkins se îndepărtă de el în clipa 
în care începu să se mişte, deşi revolverul se 
afla la loc sigur, înfipt în  brăcinarul 
pantalonilor lui Brian Engle. Laurel procedă şi 
ea la fel, trăgând-o pe Dinah cu ea. 

— A murit cineva? întrebă neliniştită 
Dinah. N-a murit nimeni, aşa-i? 

— Nu, draga mea. 

— Trebuia să-l fi auzit mai din timp, dar 


eram atentă la omul care vorbeşte ca un 
învăţător. 

— Nu-i nimic, Dinah, spuse Laurel. 
Totul s-a sfârşit cu bine. 

Apoi privi în jur la terminalul pustiu şi 
se simţi amăgită de propriile-i cuvinte. Nimic 
nu era bine aici. Absolut nimic. 

Don se întoarse cu câte o faţă de masă 
în carouri albe şi roşii în fiecare mână. 

— Minunat, spuse Nick. 

Luă una dintre ele şi o răsuci rapid, cu 
gesturi de expert, într-o funie. O prinse de 
mijloc cu dinţii, ca să nu se desfacă, după 
care-l răsuci pe Craig ca pe o omletă umană. 

Craig ţipă şi clipi din ochi. 

— Chiar trebuie să fii atât de aur? 
întrebă Laurel pe un ton tăios. 

Nick se uită la ea doar o clipă, făcând-o 
să lase imediat privirea în jos. Nu se putea 
abţine să nu compare ochii lui Nick Hopewell 
cu ochii din fotografiile pe care i le trimisese 
Darren Crosby. Nişte ochi limpezi, depărtaţi 
între ei, pe o fată frumoasă, chiar dacă nu 
ieşită din comun. Dar nici ochii nu erau ieşiţi 
din comun, nu-i aşa. Şi oare nu acei ochi 
fuseseră unul dintre motivele — poate chiar 
principalul motiv — pentru care făcuse 
aceasta călătorie? Nu decisese ea, după ce 
studiase îndeaproape problema, că erau 
ochii unui bărbat care avea să se poarte 
frumos cu ea? Un bărbat care să fie în stare 
să renunţe atunci când i se cerea acest 


lucru? 

Se urcase la bordul Cursei 29 zicându- 
şi că pornea într-o minunată aventură, 
singurul ei tangou extravagant cu iubirea 
romantică — un salt transcontinental 
impulsiv în braţele unui necunoscut înalt şi 
brunet. Dar uneori te pomeneşti într-una din 
acele situaţii obositoare în care adevărul nu 
mai poate fi ocolit, iar acum Laurel socotea 
că adevărul suna astfel: îl alesese pe Darren 
Crosby pentru că fotografiile şi scrisorile lui o 
încredinţaseră că nu se deosebea cine ştie ce 
de băieţii şi bărbaţii cumsecade cu care tot 
avusese de-a face de pe la cincisprezece ani, 
băieţi şi bărbaţi care învățau rapid să-şi 
şteargă tălpile pe covoraş înainte de a intra 
în casă în nopţile ploioase, băieţi şi bărbaţi 
care luau iute un prosop şi ajutau la spălatul 
vaselor fără să fie solicitaţi, băieţi şi bărbaţi 
care te lăsau să pleci dacă le cereai asta pe 
un ton îndeajuns de tăios. 

S-ar mai fi aflat oare în Cursa 29, în 
noaptea asta, dacă fotografiile i-ar fi arătat 
ochii albastru-închis ai lui Nick Hopewell în 
locul ochilor căprui şi blânzi ai lui Darren? Nu 
era convinsă. Mai degrabă i-ar fi scris un bilet 
amabil, dar impersonal: Multumesc pentru 
răspuns şi pentru fotografie, domnule 
Hopewell, dar am impresia că nu suntem 
potriviti unul pentru celălalt — şi ar fi 
continuat să caute un bărbat ca Darren. Şi, 
fireşte, se îndoia foarte tare că bărbaţi 


precum domnul Hopewell citeau vreodată 
revistele pentru inimi singuratice, darămite 
să mai şi scrie anunţuri în rubricile 
specializate. Cu toate acestea, acum se afla 
alături de el, în această situaţie neobişnuită. 

Ei bine, îşi dorise să aibă o aventură, o 
singură aventură, înainte de a trece definitiv 
pragul vârstei mijlocii. Nu era adevărat? Ba 
da. Şi iat-o acum, dovedind câtă dreptate 
avusese Tolkien — aseară ieşise pe uşa casei 
ei, la fel ca-ntotdeauna, şi uite unde 
ajunsese: o versiune stranie şi sumbră a 
Tărâmului Fantastic. Dar era o aventură, fără 
doar şi poate. Aterizări forţate... aeroporturi 
părăsite... un nebun înarmat cu un pistol. 
Bineînţeles că era o aventură. Îi veni în minte 
ceva ce citise cu ani în urmă. A; grijă pentru 
ce te rogi, că s-ar putea chiar să-l obţii. 

Cât de adevărat. 

Şi cât de derutant. 

In ochii lui Nick Hopewell nu se citea 
nici pic de derută... dar nici milă. Uitându-se 
la ei, Laurel se înfioră, iar senzaţia nu avea 
nimic romantic. 

„Eşti sigură?”, îi şopti o voce, pe care 
Laurel o reduse de îndată la tăcere. 

Nick trase mâinile lui Craig de sub el şi 
apoi îi împreună încheieturile la spate, în 
zona şalelor. Craig gemu din nou, mai tare de 
data asta, şi începu să se zbată fără prea 
mult spor. 

— Uşurel, bătrâne, spuse liniştitor Nick. 


Înfăşură funia improvizată de două ori 
în jurul antebraţelor lui Craig şi o înnodă 
strâns. Coatele lui Craig se bălăbăniră şi 
acesta scoase un icnet slab şi straniu. 

— Gata! spuse Nick, ridicându-se. 
Avem şi una de rezervă, dacă se dovedeşte 
că aia nu e de ajuns. Se rezemă de o 
margine de masă şi se uită la Bob Jenkins: Ei, 
ce spuneai când am fost atât de nepoliticos 
întrerupţi? 

Bob se uită la el uluit, parcă 
nevenindu-i să creadă ce aude: 

— Ce? 

— Ei haide, spuse Nick. Văzându-l, ai fi 
zis că e un paşnic amator de conferinţe şi nu 
un tip aşezat pe jumătate pe o masă din 
restaurantul unui aeroport părăsit, cu 
picioarele proptite în apropierea unui individ 
care zăcea legat într-o baltă de sânge. 
Tocmai ajunseseşi la analogia dintre Cursa 
29 şi Marie Celeste. Interesantă perspectivă. 

— Şi vrei ca eu să... să continui, pur şi 
simplu? întrebă neîncrezător Bob. Ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat? 

— Daţi-mi drumul! ţipă Craig. 

Cuvintele lui erau uşor înăbuşite de 
mocheta industrială aspră de pe podeaua 
restaurantului, dar se auzeau remarcabil de 
vioi pentru un om care, cu doar cinci minute 
în urmă, fusese trimis în lumea viselor de o 
lovitură aplicată cu o cutie de vioară. 

— Daţi-mi drumul imediat! Vă cer să... 


În clipa aceea Nick făcu ceva care-i 
şocă pe toţi, chiar şi pe cei care-l văzuseră 
pe britanic răsucindu-i nasul lui Craig ca pe 
un robinet. ÎI lovi scurt şi îndesat pe Craig în 
coaste. În ultima clipă, atenuă duritatea 
loviturii... dar nu prea mult. Craig scoase un 
geamăt de durere şi tăcu. 

— O dată dacă te mai aud, amice, şi ţi 
le rup pe toate, spuse Nick ameninţător. M-ai 
adus la capătul răbdărilor. 

— Hei! strigă uluit Gaffney. Ce i-ai făcut 
ne... 

— Fiţi atenţi aici! spuse Nick şi se uită 
în jur. Era pentru prima oară când aparenţa 
de om civilizat îi dispăruse; vocea îi vibra de 
furie şi nerăbdare. Trebuia să vă trezesc la 
realitate, oameni buni, şi n-am avut timp s-o 
fac cu blândeţe. Fetiţa asta, Dinah, zice că ne 
aflăm într-o situaţie foarte periculoasă, iar eu 
o cred. Spune că aude ceva, ceva care s-ar 
putea să se apropie de noi, şi sunt înclinat sa 
cred şi asta. Eu n-aud absolut nimic, dar 
nervii-mi sunt încordaţi ca strunele de vioară 
şi sunt obişnuit să intru în alertă când se- 
ntâmplă aşa. Cred că ceva se apropie de noi 
şi nu-mi fac iluzii c-o să-ncerce să ne vândă 
accesorii de aspiratoare sau ultimul plan de 
asigurări când o să ajungă aici. Acum, ori 
începem să ne agităm în mod corect şi 
civilizat din pricina descreieratului ăstuia de- 
aci, ori încercăm să-nţelegem ce s-a- 
ntâmplat cu noi. S-ar putea ca înţelegerea să 


nu ne salveze vieţile, dar sunt tot mai 
convins că lipsa ei poate să însemne sfârşitul 
acestor vieţi, şi asta cât de curând. Ochii lui 
se-ndreptară către Dinah. Spune-mi că 
greşesc, dacă aşa crezi, Dinah, iar eu am să- 
ţi dau ascultare şi încă bucuros. 

— Nu vreau să-l răneşti pe domnul 
Toomy, dar nici nu cred că greşeşti, spuse 
Dinah cu o voce firavă, tremurătoare. 

— In regulă, spuse Nick. Mi se pare 
corect. O să mă străduiesc să nu-l mai 
rănesc... dar nu promit nimic. Să-ncepem cu 
un concept foarte simplu. Individul ăsta, pe 
care l-am legat fedeleş... 

— Toomy, spuse Brian. Îl cheamă Craig 
Toomy. 

— Bun. Domnul Toomy e nebun. Poate 
că dacă reuşim să ne întoarcem acolo unde 
ne e locul, sau dacă găsim locul în care au 
dispărut toţi oamenii, reuşim să-l ajutăm. Dar 
deocamdată nu-I putem ajuta decât 
scoţându-l din circuit — lucru pe care l-am şi 
făcut, cu ajutorul generos şi nesăbuit al lui 
Albert, amicul nostru — şi văzându-ne de 
treabă. E cineva de altă părere? 

Nimeni nu-i răspunse. Ceilalţi pasageri 
care se aflaseră la bordul Cursei 29 se uitau 
la Nick neliniştiţi. 

— În regulă, spuse Nick. Te rog să 
continui, domnule Jenkins. 

— Nu... nu sunt obişnuit să..., zise Bob, 
care se vedea că face eforturi să-şi vină în 


fire. În cărţi, cred c-am omorât destui oameni 
ca să umplu toate scaunele din avionul cu 
care-am ajuns aici, dar ceea ce tocmai s-a 
întâmplat a fost primul act de violenţă la care 
am asistat personal. Îmi cer scuze dacă am... 
ăăă... reacţionat nepotrivit. 

— Cred că te descurci de minune, 
domnule Jenkins, spuse Dinah. Şi-mi place să 
te ascult. Mă face să mă simt mai bine. 

Bob se uită la ea cu recunoştinţă şi 
zâmbi. 

— Mulţumesc, Dinah. 

Îşi vâri mâinile în buzunare, aruncă o 
privire neliniştită către Craig Toomy, după 
care se uită dincolo de ei, în cealaltă parte a 
sălii de aşteptare pustii. 

— Cred că am menţionat o premisă 
falsă în raţionamentul nostru, spuse el în cele 
din urmă. lată despre ce e vorba: când am 
început să înţelegem dimensiunile acestui 
Eveniment, am presupus cu toţii că s-a 
întâmplat ceva cu restul lumii. Această 
supoziţie e explicabilă uşor, întrucât toţi ne 
aflăm aici, bine mersi, în vreme ce tot restu/ 
lumii — inclusiv ceilalţi pasageri cu care ne- 
am urcat în avion pe Aeroportul Los Angeles 
International — pare să fi dispărut. Numai că 
dovezile cu care ne confruntăm nu vin deloc 
în sprijinul acestei supoziţii. Ceea ce s-a- 
ntâmplat ni s-a-ntâmplat nouă şi numai 
nouă. Sunt convins că lumea, aşa cum o ştim 
dintotdeauna, îşi continuă existenţa aşa cum 


a făcut-o mereu. Făcu o pauză de efect şi 
continuă: Noi — pasagerii dispăruţi şi cei 
unsprezece supraviețuitori ai Cursei 29 — 
suntem cei pierduţi. 


7 


— Oi fi eu mai tâmpit, dar nu pricep 
unde baţi, spuse Rudy Warwick după un 
moment. 

— Nici eu, zise şi Laurel. 

— Am pomenit de cele două dispariţii 
celebre, spus. calm Bob. Acum până şi Craig 
Toomy părea să-i dea ascultare... în tot 
cazul, încetase să se mai zbată. Prima, cazul 
Marie Celeste, a avut loc pe mare. A doua, 
cazul insulei Roanoke, s-a petrecut în 
apropierea mării. Nu sunt nici măcar 
singurele. Îmi vin în minte cel puţin alte 
două, în care au fost implicate aparate de 
zbor. Dispariţia aviatoarei Amelia Earhart 
deasupra Oceanului Pacific şi dispariţia mai 
multor avioane ale U.S. Navy în acea regiune 
a Atlanticului cunoscută sub numele de 
Triunghiul Bermudelor. Asta s-a întâmplat, 
cred, prin 1945 sau 1946. S-au recepționat 
nişte transmisiuni distorsionate de la pilotul 
avionului principal şi imediat au fost trimise 
aparate de salvare de la o bază aeriană din 
Florida, dar nu s-a găsit nici o urmă din 
avioane sau din echipajele acestora. 

— Am auzit de cazul ăsta, spuse Nick. 


Mi se pare că pe el s-a clădit notorietatea 
negativă a Triunghiului. 

— Nu, acolo au dispărut o mulțime de 
nave şi de avioane, interveni Albert. Am citit 
despre asta o carte scrisă de Charles Berlitz. 
Foarte interesantă. Se uită în jur. Dar 
niciodată nu mi-a trecut prin cap că o să 
ajung acolo, dacă-nţelegeţi ce vă spun. 

Jenkins spuse: 

— Nu ştiu dacă vreodată a dispărut 
vreun avion deasupra teritoriului continental 
al Statelor Unite, dar... 

— S-a întâmplat de foarte multe ori cu 
avioane mici, spuse Brian, şi o dată, cam cu 
treizeci şi cinci de ani in urmă, s-a întâmplat 
şi cu un avion de pasageri comercial. Nu-mi 
aduc aminte exact, cred că avionul era ori un 
TWA, ori un Monarch. Plecase din San 
Francisco şi se îndrepta spre Denver. Pilotul a 
stabilit legătura radio cu turnul de control din 
Reno — o operaţiune cât se poate de banală 
— şi de atunci nu s-a mai auzit nimic despre 
acel avion. S-a făcut o anchetă, fireşte, dar... 
nimic. 

Brian observă că toţi se uitau la el cu 
un soi de fascinaţie plină de spaimă şi râse 
stingherit. 

— Poveştile cu fantome ale piloților, 
spuse el cu nuanţa de scuză în glas. Parc-ar fi 
legenda unei caricaturi de Gary Larson”. 


17 Celebru caricaturist (n. 1950) care s- 


— Pariez că toate au mers până la 
capăt, murmură scriitorul. începuse din nou 
să-şi frece obrazul cu palma. Părea tulburat... 
aproape îngrozit. Doar dacă cumva s-au găsit 
cadavre...? 

— Te rog să ne spui ce ştii sau ce crezi 
că ştii, spuse Laurel. Efectul acestei... acestei 
chestii... începe să devină apăsător. Dacă nu 
primesc nişte răspunsuri curând, cred că poţi 
să mă legi şi să mă întinzi pe jos, lângă 
domnul Toomy. 

— Nu-ţi face iluzii, spuse Craig, vorbind 
cu claritate, deşi întrucâtva nedesluşit. 

Bob îi aruncă din nou o privire 
neliniştită şi apoi păru să-şi adune gândurile. 

— Aici nu-i dezordine, dar în avion este. 
Aici n-avem electricitate, dar în avion este. 
Asta nu e relevant, desigur, fiindcă avionul 
are propriul generator electric, în vreme ce 
curentul electric de-aici trebuie să vină de la 
o centrală electrică. Dar să ne gândim la 
chibrituri. Bethany a fost în avion şi 
chibriturile ei se aprindeau fără probleme. 
Chibriturile pe care le-am luat din bolul de 
aici nu se aprind. Pistolul pe care l-a luat 
domnul Toomy — presupun că din sala 
paznicilor — abia dacă a funcţionat. Cred că 


a remarcat prin abordarea tematicii ştiinţifice 
precum şi a  incompatibilităţii dintre 
exactitatea ştiinţei şi natura umană, 
predispusă la erori. (N. t.) 


dacă am încerca o lanternă cu baterii, nici aia 
nu s-ar aprinde. Sau, chiar dacă s-ar aprinde, 
n-ar dura prea mult. 

— Ai dreptate, spuse Nick. Şi nu 
trebuie să găsim o lanternă ca să-ţi supunem 
la încercare teoria. 

Arătă în sus. Pe peretele din spatele 
grătarului din bucătărie se afla o lampă de 
semnalizare. Era stinsă, ca şi luminile din 
tavan. 

— Aia-i alimentată cu baterii, continuă 
Nick. Un solenoid fotosensibil o aprinde când 
se-ntrerupe curentul. E îndeajuns de 
întuneric aici pentru ca acea lumină să se 
aprindă, dar uite că nu s-a aprins. Ceea ce- 
nseamnă că fie s-a defectat circuitul 
solenoidului, fie bateria e moartă. 

— Eu cred că ambele cauze sunt 
valabile, spuse Bob Jenkins. Se duse fără 
grabă spre uşa restaurantului şi se uită afară. 
Ne aflăm într-o lume care pare să fie întreagă 
şi în bună rânduială, dar, în acelaşi timp, eo 
lume ce pare aproape epuizată. Băuturile 
carbogazoase sunt răsuflate. Mâncarea nu 
are gust. Aerul nu are miros. Noi continuăm 
să emanăm mirosuri — simt parfumul lui 
Laurel şi loţiunea after-shave a căpitanului, 
de exemplu —, dar toate celelalte par să fi 
devenit inodore. 

Albert luă unul dintre paharele cu bere 
şi mirosi îndelung. Se simţea totuşi un miros, 
dar era foarte, foarte slab. O petală de floare, 


presată vreme de mulţi ani între paginile 
unei cărţi, ar fi răspândit aceeaşi amintire 
îndepărtată de aromă. 

— Acelaşi lucru e valabil şi pentru 
sunete, continua Bob. Sunt monotone, 
unidimensionale, complet lipsite de 
rezonanţă. 

Laurel se gândi la ţăcănitul apatic al 
tocurilor ei pe ment şi la lipsa de ecou din 
momentul când căpitanul Engle făcuse 
mâinile căuş la gură şi chemase ascensorul 
pentru domnul Toomy. 

— Albert, pot să te rog să cânţi ceva la 
vioară? întrebă Bob. 

Albert se uită la Bethany, care zâmbi şi 
încuviinţă din cap. 

— În regulă. Sigur. De fapt, chiar sunt 
curios să aud cum sună după ce... Aruncă o 
privire spre Craig Toomy. Ştiţi şi voi... 

Deschise cutia, strâmbându-se în clipa 
în care atinse cu degetele încuietoarea 
responsabilă de rana din fruntea lui Craig 
Toomy, şi scoase afară vioara. O mângâie 
scurt, apoi luă arcuşul în mâna dreaptă şi-şi 
potrivi instrumentul sub bărbie. Rămase aşa 
preţ de o clipă, cugetând. Care să fie genul 
de muzică potrivit pentru această lume nouă 
şi stranie, în care nu suna nici un telefon şi 
nu lătra nici un câine? Ralph Vaughan 
Williams? Stravinski? Mozart? Poate Dvorâk? 
Nu. Nici unul dintre acestea nu se potrivea. 
Deodată, avu o clipă de inspiraţie şi începu 


să cânte „Someone's in the Kitchen with 
Dinah”. 

Pe la jumătatea cântecului, arcuşul se 
opri din mişcare. 

— Cred că ţi-ai stricat instrumentul 
când l-ai folosit pe post de măciucă, spuse 
Don Gaffney. Sună de parc-ar fi umplut cu 
vată. 

— Nu, spuse Albert, rostind cuvintele 
rar. Vioara n-are absolut nimic. Imi dau 
seama după cum o simt la pipăit şi după cum 
tresar corzile sub degetele mele... dar mai e 
şi altceva. Veniţi până aici, domnule Gaffney. 

Gaffney se apropie şi rămase alături de 
Albert. 

— Acum apropiaţi-vă cât mai mult de 
vioară. Nu nici chiar aşa; o să vă scot ochiul 
cu arcuşul. Aşa. E foarte bine. Ascultaţi din 
nou. 

Albert începu să cânte, interpretând 
totodată melodia şi în gând, aşa cum făcea 
de fiecare dată când cânta această piesă 
sentimentală, dar nesfârşit de optimistă: 


Singing fee-fi-fiddly-l-oh 
Fee-fi-fiddly-I-oh-oh-oh-oh, 
Fee-fi-fiddly-l-oh, 
Strummin” on the old banjo. 


18 “Cineva e în bucătărie cu Dinah”, 
cântec din repertoriul regretatului Ray 
Charles. (N. t.) 


— Aţi sesizat diferenţa? întrebă el când 
termină. 

— Sună mult mai bine de aproape, 
dacă la asta te referi, spuse Gaffney, 
uitându-se la Albert cu respect sincer. Cânţi 
foarte bine, băiete. 

Albert zâmbi către Gaffney, dar de fapt 
vorbea cu Bethany Simms. 

— Uneori, când sunt sigur că profesorul 
meu de muzică nu-i pe-aproape, cânt piese 
mai vechi, din repertoriul trupei Led 
Zeppelin. Muzica aia e marfă cântată la 
vioară. Te-ar surprinde să asculţi. Se uită la 
Bob. În tot cazul, se potriveşte la fix cu ceea 
ce spuneaţi. Cu cât eşti mai aproape, cu atât 
mai bine se aude vioara. Aerul e alterat, 
instrumentul n-are nimic. Sunetele nu se mai 
propagă aşa cum ar trebui şi din pricina asta 
ceea ce se aude seamănă cu gustul pe care-l 
are berea. 

— Răsuflat, spuse Brian. 

Albert încuviinţă din cap. 

— Mulţumesc, Albert, spuse Bob. 

— Cu plăcere. Pot s-o pun la loc acum? 

— Fireşte. 

Bob îşi continuă expunerea în timp ce 
Albert îşi punea vioara la loc în cutie, folosind 
apoi un şerveţel ca să curețe murdăria de pe 
încuietori şi de pe propriile-i degete. 

— Gustul şi sunetele nu sunt singurele 
elemente anormale ale situaţiei în care ne 


aflăm. Să luăm norii, de exemplu. 

— Ce-i cu ei? întrebă Rudy Warwick. 

— Nu s-au mişcat de când am sosit şi 
nu cred c-or să se mişte. Cred că modelele 
atmosferice cu care ne-am obişnuit cu toţii 
ori s-au oprit, ori şi-au încetinit funcţionarea, 
asemenea unui vechi ceas mecanic. 

Bob se opri o clipă. Dintr-o dată arăta 
ca un om îmbătrânit, neajutorat şi 
înspăimântat. 

— Aşa cum ar spune domnul Hopewell, 
să nu mai despicăm firul în patru. Totul aici e 
aiurea. Dinah, ale cărei simţuri — incluzându- 
| şi pe cel neobişnuit şi vag, pe care-l numim 
al şaselea — sunt mai bine dezvoltate ca ale 
noastre, a simţit probabil cel mai intens acest 
lucru, dar am impresia că toţi l-am simţit într- 
o oarecare măsură. Lucrurile aici sunt pur şi 
simplu aiurea. lar acum ajungem la însăşi 
esenţa problemei. Se întoarse cu faţa la ei. 
Am spus cu mai puţin de un sfert de oră în 
urmă că am senzaţia că s-a făcut de prânz. 
Acum am senzaţia că s-a făcut mult mai 
târziu decât atât. Parc-ar fi trei după-amiază, 
poate chiar patru. In clipa asta, stomacul 
meu nu chiorăie pentru micul dejun, ci 
pentru ceaiul de după-amiază. Am 
sentimentul teribil că afară s-ar putea să se 
întunece înainte ca ceasurile noastre să ne 
arate că e zece fără un sfert dimineaţa. 

— Treci la subiect, amice, zise Nick. 

— Cred că e vorba de timp, spuse Bob 


pe un ton molcom. Nu e vorba de spaţiu, 
cum a sugerat Albert, ci de timp. Să 
presupunem că, din când în când, apare 
câte-o spărtură în fluxul temporal. Nu o 
deformare, ci o ruptură temporală. O ruptură 
în textura timpului. 

— Asta-i cea mai nebunească tâmpenie 
pe care-am auzit-o vreodată! exclamă Don 
Gaffney. 

— Amin! îl secondă Craig Toomy, cel 
întins pe podea. 

— Nu, replică tăios Bob. Dacă vrei 
chestii nebuneşti gândeşte-te la cum suna 
vioara lui Albert când te aflai la doi metri de 
ea. Sau uită-te în jur, domnule Gaffney. 
Priveşte-n jurul tău. Ceea ce se-ntâmplă cu 
noi... în ceea ce am intrat... astea-s o 
adevărată nebunie. 

Don se încruntă şi-şi înfundă mâinile în 
buzunare. 

— Zi mai departe, îl îndemnă Brian. 

— În regulă. Nu susţin că aş deţine 
adevărul; nu fac decât să vă propun o 
ipoteză care se potriveşte cu situaţia în care 
ne aflăm. Să admitem că astfel de rupturi în 
textura timpului apar când şi când, dar 
îndeosebi deasupra zonelor nepopulate — 
prin asta înțelegând, fireşte, oceanele. Nu 
pot să explic de ce se-ntâmplă aşa, dar 
rămâne o supoziţie logică, deoarece acolo 
par să se producă cele mai multe dintre 
dispariţii. 


— Configuraţiile atmosferice de 
deasupra apelor sunt aproape întotdeauna 
diferite de cele de deasupra marilor întinderi 
de uscat, spuse Brian. S-ar putea ca asta să 
fie explicaţia. 

Bob încuviinţă din cap. 

— Indiferent dacă e corectă sau 
greşită, e o bună ipoteză de lucru, pentru că 
aduce problema într-un context cu care 
suntem toţi familiarizați. Ar putea fi ceva 
similar cu fenomenele meteorologice 
neobişnuite raportate uneori: tornade 
întoarse cu susul în jos, curcubee circulare, 
stele apărute în timpul zilei. Aceste rupturi 
temporale pot apărea şi dispărea în mod 
aleatoriu sau se pot deplasa, aşa cum se 
deplasează fronturile atmosferice, dar în 
orice caz foarte rar îşi fac apariţia deasupra 
uscatului. Numai că un statistician vă va 
spune că, mai devreme sau mai târziu, ceea 
ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, aşa 
că hai să presupunem că astă-noapte o astfel 
de ruptură a apărut deasupra părţii 
continentale... iar noi am avut ghinionul să 
trecem prin ea. Şi mai ştim ceva. O regulă 
sau o proprietate neştiută a acestei 
fantastice anomalii meteorologice face 
imposibilă traversarea ei de către o ființă vie 
în afară de cazul în care aceasta este 
adormită buştean. 

— O, dar asta e deja o poveste pentru 
copii, spuse Gaffney. 


— Complet de acord cu dumneata, 
spuse Craig de pe podea. 

— Tacă-ţi fleanca, mârâi Gaffney la el. 

Craig clipi, apoi îşi ridică buza de sus 
într-un zâmbet ce se voia dispreţuitor. 

— Aşa pare să fie, spuse Bethany cu o 
voce joasă. Parc-am fi desincronizaţi faţă... 
faţă de tot. 

— Ce s-a întâmplat cu echipajul şi cu 
pasagerii? întrebă Albert cu un glas ca de om 
bolnav. Dacă avionul a trecut, şi noi am 
trecut, ce s-a întâmplat cu ceilalţi? 

Imaginaţia îi oferi răspunsul sub forma 
unei imagini de neuitat: sute de oameni care 
cădeau din cer, cravate Şi pantaloni 
fluturând, rochii săltate, scoțând la iveală 
portjartiere şi chiloţi, pantofi căzuţi din picior, 
stilouri (cele care nu rămăseseră în avion) 
ieşind din buzunare; oameni care dădeau 
disperaţi din mâini şi din picioare, încercând 
să ţipe în aerul rarefiat; oameni care-şi 
lăsaseră portofelele, poşetele, mărunţişul şi, 
cel puţin într-un caz un stimulator cardiac. li 
văzu lovindu-se de pământ ca nişte bombe 
ne detonate, făcând una cu pământul 
tufişurile, ridicând în aer norişori de praf, 
imprimându-şi forma trupurilor în nisipul 
deşertului. 

— Eu cred că s-au vaporizat, spuse 
Bob. Au suferit o decorporare completă. 

Dinah nu înţelese la început; apoi se 
gândi la poşeta mătuşii Vicky, cu cecurile de 


călătorie încă în ea, şi începu să plângă 
încetişor. Laurel o cuprinse cu braţele pe 
după umeri şi o îmbrăţişă. Timp în care 
Albert îi mulțumea cu fervoare lui Dumnezeu 
pentru faptul că maică-sa se răzgândise în 
ultimul moment, hotărând totuşi că nu e 
cazul să-l însoţească în această călătorie 
spre coasta de est. 

— În multe cazuri, obiectele lor 
personale au dispărut şi ele, continuă 
scriitorul. Portofelele şi poşetele rămase se 
poate să nu fi fost asupra posesorilor în 
momentul... Evenimentului. E greu de spus 
totuşi. Între obiectele dispărute şi cele 
rămase — şi mi se pare că mă gândesc la 
perucă mai mult decât la orice altceva — nu 
pare să existe vreo legătură logică. 

— Aici aveţi dreptate, spuse Albert. 
Tijele chirurgicale, de exemplu. Mă îndoiesc 
că tipul căruia i-au aparţinut şi le-a scos din 
umăr sau din genunchi ca să se joace cu ele, 
fiindcă s-a plictisit. 

— De-acord cu tine, spuse Rudy 
Warwick. Era prea la începutul zborului ca să 
se plictisească aşa de tare. 

Bethany se uită la el, surprinsă, după 
care izbucni in râs. 

— Eu sunt de felul meu din Kansas, 
spuse Bob, iar acest element de capriciu mă 
duce cu gândul la tornadele cu care ne 
confruntam uneori vara. Erau în stare sa 
distrugă complet locuinţa şi să lase în 


picioare privata sau să ia cu totul un şopron, 
fără să se atingă nici o şindrilă din silozul 
aflat în imediata lui vecinătate. 

— Treci la concluzie, amice, spuse 
Nick. Indiferent în ce timp ne aflăm noi acum, 
nu pot să scap de senzaţia că s-a făcut foarte 
târziu. 

Brian se gândi la Craig Toomy, 
stimabilul domn „Trebuie s-ajung la Boston”, 
stând în capul rampei de urgenţă şi ţipând: 
„Timpul e scurt! Timpul e-al dracului de 
scurt!” 

— În regulă, spuse Bob. Concluzia. Să 
presupunem că există asemenea rupturi 
temporale şi că am trecut prin aşa ceva. 
Cred că am ajuns în trecut şi am descoperit 
adevărul neplăcut al călătoriilor temporale: 
nu poţi să apari în Depozitul de Cărţi Texas 
pe 22 noiembrie 1963 şi să pui capăt 
asasinării lui Kennedy; nu poţi să urmăreşti 
construirea piramidelor sau incendierea 
Romei, nu poţi să investighezi nemijlocit Era 
Dinozaurilor. 

Ridică braţele, cu palmele desfăcute, 
ca şi cum ar fi vrut să cuprindă întreaga lume 
tăcută în care se aflau. 

— Priviţi cu atenţie în jurul vostru, 
dragi colegi călători în timp. Acesta e 
trecutul. E pustiu; e tăcut. Este o lume — 
probabil un univers — având logica şi 
semnificaţia unei cutii de vopsea goale. Cred 
că am făcut un salt temporal absurd de scurt, 


poate doar de cincisprezece minute... cel 
puţin iniţial. Dar e limpede că lumea din jurul 
nostru se îndreaptă spre sfârşit. Inputul 
senzorial dispare. Electricitatea a dispărut 
deja. Starea vremii e identică cu cea din 
momentul când am făcut saltul în trecut. Dar 
mie mi se pare că, pe măsură ce lumea se 
îndreaptă spre final, timpul se înfăşoară într- 
un fel de spirală care se aglomerează în ea 
însăşi. 

— N-ar putea fi viitorul? întrebă cu 
prudenţă Albert. 

Bob Jenkins ridică din umeri. Deodată 
păru foarte obosit. 

— Nu ştiu sigur, fireşte — de unde să 
ştiu? — dar nu cred. Locul în care ne aflăm 
acum pare a fi vechi şi stupid, anemic şi lipsit 
de noimă. Pare... nu ştiu... 

În acel moment Dinah vorbi. Toţi se 
uitară la ea. 

— Pare terminat, spuse ea încetişor. 

— Da, zise Bob. Mulţumesc, draga 
mea. Asta e cuvântul pe care-l căutam. 

— Domnule Jenkins? 

— Da? 

— Ştiţi sunetul de care vă ziceam mai 
devreme? Îl aud din nou. (Făcu o pauză.) E şi 
mai aproape. 


8 


Toţi  rămaseră  tăcuţi, ascultând 


îngânduraţi. Lui Brian i se păru că aude ceva, 
apoi decise că era sunetul propriei sale inimi. 
Sau pur şi simplu imaginaţia. 

— Vreau să mă mai duc o dată la 
fereastră, spuse brusc Nick. 

Păşi peste trupul întins cu faţa în jos al 
lui Craig fără să-i arunce nici măcar o privire 
şi ieşi tăcut din restaurant. 

— Hei! strigă Bethany. Hei, şi eu vreau 
să vin! 

Albert se duse şi el după ei, urmat de 
aproape toţi ceilalţi. 

— Voi ce faceţi? le întrebă Brian pe 
Laurel şi Dinah. 

— Eu nu vreau să merg, răspunse 
Dinah. Pot să aud la fel de bine şi de aici. 
Făcu o pauză, apoi adăugă: Dar cred c-o să 
aud şi mai bine dacă nu plecăm de-aici 
curând. 

Brian îi aruncă o privire lui Laurel 
Stevenson. 

— O să rămân aici, cu Dinah, spuse ea 
cu calm. 

— În regulă, spuse Brian. Să vă feriţi de 
domnul Toomy. 

— „Să vă feriţi de domnul Toomy”, îl 
maimuţări pe un ton feroce Craig din locul în 
care se afla, pe podea. Işi întoarse capul cu 
greutate şi-şi roti ochii în orbite ca să se uite 
la Brian. N-ai să scapi basma curată, 
căpitane Engle. Nu ştiu ce jocuri faceţi tu şi 
amicul tău britanic, dar n-o să scăpaţi. Cred 


că următoarea ta misiune de pilotaj o să fie 
aducerea unui transport de cocaină din 
Columbia, după căderea serii. Cel puţin aşa 
n-o să mai minţi când o să le povesteşti 
prietenilor tăi ce pilot nemaipomenit? eşti. 

Brian dădu să-i răspundă, dar se 
răzgândi. Nick spusese că omul era, cel puţin 
temporar, nebun, iar Brian se gândi că Nick 
avea dreptate. Să încerci să dialoghezi cu un 
nebun era o pierdere de vreme inutilă. 

— O să ne ţinem la distanţă, nu-ţi face 
griji, spuse Lamei. O duse pe Dinah lao 
măsuţă şi se aşezară amândouă pe scaune. 
Şi n-o să păţim nimic. 

— Bine, spuse Brian. Să ţipi dacă vezi 
că-ncearcă să se dezlege. 

Laurel spuse cu un zâmbet slab: 

— Poţi să fii sigur c-aşa am să fac. 

Brian se aplecă, verifică faţa de masă 
cu care Nick îi legase mâinile lui Craig, după 
care traversă sala de aşteptare ca să se 
alăture celorlalţi, care stăteau aliniaţi lângă 
ferestrele înalte până la tavan. 


9 


19 joc de cuvinte intraductibil în original 
bazat pe sensul dublu al cuvântului crack, 
care înseamnă „excelent, de calitate 
superioară fiind totodată şi una dintre 
denumirile argotice ale cocainei.(W.t.) 


începu să-l audă până să treacă de 
jumătatea sălii de aşteptare şi, când ajunse 
lângă ceilalţi, nu mai era posibil să creadă că 
era o halucinație auditivă. 

„Fetiţa aia are un auz de-a dreptul 
extraordinar”, îşi zise Brian. 

Sunetul era foarte slab — pentru el, cel 
puţin — dar se auzea şi, într-adevăr, părea să 
vină dinspre est. Dinah spusese că seamănă 
cu zgomotul pe care-l scot fulgii de orez după 
ce torni lapte peste ei. Lui Brian îi amintea 
mai mult de zgomotul de fond al radioului — 
acel zgomot deosebit de puternic de care ai 
parte uneori în perioadele de intensă 
activitate a petelor solare. Totuşi era de 
acord cu Dinah în privinţa unui singuri lucru: 
zgomotul era amenințător. 

Simţea cum îi devin rigide firele de păr 
de pe ceafă ca reacţie la acel zgomot. Se uită 
la ceilalţi şi văzu pe toate feţele expresii 
similare de consternare înfricoşată. Dintre 
toţi, Nick se stăpânea cel mai bine, în vreme 
ce fata care nu lipsise mult să clacheze la 
folosirea rampei de urgenţă — Bethany — 
părea cel mai profund speriată, dar cu toţii 
sesizau acelaşi lucru în acel sunet. 

Ameninţător. 

Ceva ameninţător care se apropia. Se 
grăbea. 

Nick se întoarse spre el. 

— Ce înţelegi din asta, Brian? Ai vreo 
idee? 


— Nu, spuse Brian. Nici măcar una 
mică. Tot ce ştiu este că e singurul sunet din 
oraş. 

— Încă n-a ajuns în oraş, spuse Don, 
dar cred c-o sa ajungă. Nu mi-aş dori decât 
să ştiu cât mai e până atunci. 

Rămaseră din nou tăcuţi, ascultând 
pârâitul şuierător constant venind dinspre 
est. lar Brian îşi zise: „Mi se pare ca aproape 
cunosc acest zgomot. Nu sunt cereale în 
lapte, nici zgomot de fond electrostatic, ci... 
ce? Măcar de n-ar fi aşa de slab...” 

Dar nici nu voia să ştie. Işi dădu seama 
de asta subit, şi foarte puternic. Nu voia 
deloc să ştie. Sunetul îl umplea de o silă 
profundă. 

— Trebuie să plecăm de-aici! spuse 
Bethany, cu o voce stridentă şi şovăitoare. 
Albert o prinse cu braţul pe după mijloc, iar 
fata îi strânse palma cu ambele mâini, cu o 
forţă imprimată de panică. Trebuie să plecăm 
de-aici în clipa asta! 

— Da, zise Bob Jenkins. Are dreptate. 
Sunetul ăsta — nu ştiu ce-o fi, dar e 
înfiorător. Trebuie să plecăm de aici. 

Toată lumea se uita la Brian, care îşi 
spunea: „Se pare că sunt din nou căpitanul 
acestui grup. Dar nu pentru mult timp.” 
Pentru că ceilalţi nu înţeleseseră. Nici măcar 
Jenkins nu înţelesese, în pofida agerimii cu 
care făcuse alte deducţii, că nu aveau să 
plece nicăieri. 


Indiferent care era sursa sunetului care 
se apropia, nu conta, pentru că ei se vor afla 
tot aici atunci când va sosi. El înţelesese 
motivul pentru care aşa stăteau lucrurile, cu 
toate că nici unul dintre ceilalţi nu 
pricepuse... şi deodată Brian Engle înţelese 
cum trebuie să se simtă un animal prins în 
capcană în timp ce aude zgomotul constant 
al paşilor vânătorului. 


Capitolul 6 


FĂRĂ SCĂPARE. 
CHIBRITURILE LUI BETHANY. 
CIRCULAŢIE ÎN AMBELE SENSURI. 
EXPERIMENTUL LUI ALBERT. 
CĂDEREA NOPŢII. 
ÎNTUNERICUL SI LAMA DE CUŢIT. 


1 


Brian se întoarse către scriitor: 

— Zici că trebuie să plecăm de aici, da? 

— Da. Cred că trebuie să facem acest 
lucru cât mai repede posibil... 

— Şi unde propui să mergem? Atlantic 
City? Miami Beach? Într-o staţiune de 
vacanţă? 

— Vrei să spui, căpitane Engle, că nu 
putem merge nicăieri. Eu cred — sper — că 
te înşeli în privinţa asta. Am o idee. 


— Şi anume? 

— O clipă. Mai întâi, să-mi răspunzi la o 
întrebare. Poţi să realimentezi avionul? Chiar 
dacă nu e curent electric? 

— Da, cred că da. Să zicem că, ajutat 
de câţiva bărbaţi mai solizi, aş putea. Şi după 
aia? 

— Dup-aia o să decolăm, spuse Bob. 
Mici stropi de sudoare îi apăruseră pe faţa 
plină de riduri adânci. Semănau cu nişte 
picături de ulei limpede. Sunetul ăsta — care 
seamănă cu un crănţănit — vine dinspre est. 
Ruptura temporală s-a aflat la câteva mii de 
mile spre vest de aici. Dacă am parcurge din 
nou traseul iniţial... ai putea să faci asta? 

— Da, spuse Brian. 

Lăsase generatoarele auxiliare în 
funcțiune, ceea ce însemna că programul 
computerului care controla sistemul inerţial 
de navigaţie rămăsese intact. Programul 
acela constituia o înregistrare exactă a 
călătoriei pe care o efectuaseră, din 
momentul în care Cursa 29 se ridicase de la 
sol în sudul Californiei până în clipa în care 
aterizase în regiunea centrală a statului 
Mâine. O simplă apăsare de buton ar fi dat 
computerului comanda să inverseze acel 
curs. După ce s-ar fi aflat în aer, atingerea 
unui alt buton ar fi pus în funcţiune pilotul 
automat, care ar fi preluat comanda 
aparatului. Sistemul inerţial de navigaţie 
Teledyne ar fi recreat călătoria în sens invers 


până la cele mai mici abateri de grade. 

— Aş putea să fac asta, dar de ce? 

— Pentru că ruptura s-ar putea să fie 
tot acolo. Nu pricepi? E posibil să reuşim să 
zburăm din nou prin ea. 

Nick se uită la Bob într-o stare subită 
de concentrare surprinsă, după care se 
întoarse spre Brian: 

— S-ar putea să aibă dreptate în 
chestia asta, amice S-ar putea. 

Mintea lui Albet  Kaussner era 
absorbită de un raționament secundar 
irelevant, dar fascinant. Dacă ruptura era tot 
acolo, iar Cursa 29 se aflase la o altitudine şi 
pe un curs frecvent utilizate — un fel de 
autostradă celestă, pe direcția est-vest — 
atunci poate că şi alte avioane trecuseră prin 
ea în intervalul dintre ora 1.07 dimineaţa şi 
acum (indiferent ce însemna acum). Poate că 
existau şi alte avioane care aterizau sau 
aterizaseră pe alte aeroporturi americane 
părăsite, alte echipaje şi pasageri care 
umblau de colo-colo, uluiţi... 

„Nu, îşi zise el. S-a întâmplat să avem 
un pilot la bord. Care-ar fi şansele ca acest 
lucru să se întâmple de două ori?” 

Se gândi la cele spuse de domnul 
Jenkins despre reuşita jucătorului de base- 
ball Ted Williams şi se înfioră. 

— S-ar putea să aibă dreptate, dar s-ar 
putea să n-aibă, spuse Brian. Nu prea are 
importanţă, fiindcă n-o să plecăm nicăieri cu 


avionul ăla. 

— De ce? întrebă Rudy. Dacă poţi să-l 
realimentezi, nu pricep... 

— Aţi uitat întâmplarea cu chibriturile? 
Alea din bolul din restaurant? Alea care nu 
se-aprindeau? 

Rudy se uita la el cu o privire tâmpă, 
dar pe faţa lui Bob Jenkins apăruse o 
expresie de uriaşă consternare. Îşi duse 
mâna la frunte şi făcu un pas înapoi. Ai fi zis 
că se împuţinează la trup în faţa lor. 

— Ce? întrebă Don. Se uita la Brian pe 
sub sprâncenele împreunate. Era o privire 
care exprima în acelaşi timp confuzie şi 
suspiciune. Ce legătură are asta cu... 

Dar Nick ştia. 

— Nu pricepi? întrebă el pe un ton 
liniştit. Nu pricepi amice? Dacă bateriile nu 
funcţionează, iar chibriturile nu se aprind... 

— ...atunci nici combustibilul de avion 
n-o să ardă, termină Brian. Va fi la fel de 
epuizat ca toate celelalte de pe lumea asta. 
Se uită pe rând la fiecare. Aş putea la fel de 
bine să umplu rezervoarele cu melasă. 


2 


— A auzit careva dintre voi, stimate 
doamne, de  langolieri? întrebă pe 
neaşteptate Craig. O spusese pe un ton 
senin, aproape vioi. 

Laurel tresări şi se uită neliniştită la 


ceilalţi, care se aflau în continuare în 
apropierea ferestrei şi discutau. Dinah se 
mulţumi să se întoarcă spre direcţia de unde 
se auzise vocea lui Craig, aparent deloc 
surprinsă. 

— Nu, spuse ea calmă. Ce sunt ăia? 

— Nu vorbi cu el, Dinah, îi şopti Laurel. 

— Te-am auzit, spuse Craig pe acelaşi 
ton plăcut. Să ştii că Dinah nu e singura de- 
aici cu auzul ascuţit. 

Laurel simţi cum i se încălzeşte faţa. 

— În nici un caz nu i-aş fi făcut vreun 
rău copilului, continuă Craig. Şi nici fetei 
ăleia. Sunt doar înspăimântat. Tu nu eşti? 

— Ba da, replică cu asprime Laurel, dar 
eu nu iau ostatici şi nici nu-ncerc să-mpuşc 
adolescenţi atunci când sunt înspăimântată. 

— Asta pentru că n-ai avut de-a face cu 
ceva similar liniei de atac a echipei Los 
Angeles Rams care să se năpustească dintr-o 
dată asupra ta, spuse Craig. Şi englezul ăla... 
Izbucni în râs. În locul acela liniştit, râsul lui 
suna tulburător de vesel, tulburător de 
normal. Ei bine tot ce pot să spun e că dacă 
ai impresia că eu sunt nebun, înseamnă că 
pe el nu l-ai urmărit deloc. Omul ăla are un 
ferăstrău mecanic în loc de minte. 

Laurel nu ştia ce să spună. Ştia că 
lucrurile nu stăteau aşa cum le prezentase 
Craig Toomy, dar atunci când acesta vorbea, 
ai fi zis că aşa ar trebui să fie... iar ceea ce 
spusese despre englez era prea aproape de 


adevăr. Ochii acelui om... şi lovitura de picior 
aplicată în coastele domnului Toomy după ce 
acesta fusese legat... Laurel se înfioră. 

— Ce sunt langolierii, domnule Toomy? 
întrebă Dinah. 

— Ei bine, întotdeauna am crezut că nu 
sunt decât nişte închipuiri, spuse Craig cu 
acelaşi ton bine dispus. Dar acum încep să 
mă întreb... pentru că şi eu îl aud, mică 
domnişoară. Da, îl aud. 

— Sunetul? întrebă încetişor Dinah. 
Sunetul ăla e al langolierilor? 

Laurel puse o mână pe umărul fetiţei. 

— Zău că n-ar trebui să mai vorbeşti cu 
el, draga mea. Imi dă o stare de agitaţie. 

— Păi, de ce? Doar e legat, nu? 

— Da, dar... 

— Şi-apoi, poţi oricând să-i chemi pe 
ceilalţi, nu? 

— Păi, cred... 

— Vreau să aflu ce-i cu langolierii ăştia. 

Cu un oarecare efort, Craig întoarse 
capul ca să se uite la ele..., iar acum Laurel 
simţi o parte din farmecul şi forța 
personalităţii care-l menţinuseră pe Craig 
ferm pe calea succesului, în timp ce punea în 
aplicare scenariul tensionat scris pentru el de 
către părinţii lui. Simţea asta chiar dacă el 
zăcea pe podea cu mâinile legate la spate, 
iar sângele-i curgea pe frunte şi pe obrazul 
stâng. 

— Tatăl meu spunea că langolierii sunt 


nişte creaturi mici care sălăşluiesc prin 
dulapuri, prin  canalizări şi alte locuri 
întunecoase. 

— Ca elfii? dori să ştie Dinah. 

Craig râse şi clătină din cap. 

— Mă tem că nu sunt aşa de drăguţi. 
Zicea că nu sunt făcuţi decât din păr, dinţi şi 
picioruşe iuți — ca să poată să prindă fetele 
şi băieţii răi, oricât de repede ar fi fugit 
aceştia. 

— Incetează! spuse cu răceală Laurel. 
Sperii copilul. 

— Ba nu mă sperie, spuse Dinah. Ştiu 
să-mi dau seama când aud o închipuire. E 
interesant, atâta tot. 

Cu toate acestea, faţa ei spunea că era 
vorba de ceva mai mult decât simplul 
interes. Fata era foarte atentă, fascinată. 

— Nu-i aşa că este? spuse Craig, 
aparent încântat de interesul fetiţei. Cred că 
Laurel vrea să spună că, de fapt, pe ea o 
sperii. Am câştigat trabucul, Laurel? Dacă da, 
mi-ar plăcea un El Producto, te rog. Nu-mi 
plac chestiile ieftine, gen White Owls. Râse 
din nou. Laurel nu-i răspunse şi, după o clipă, 
Craig continuă: Tata zicea că ar exista mii de 
langolieri. Spunea că trebuie să fie atâţia, 
fiindcă sunt milioane de băieţi şi fetiţe rele 
care mişună prin lumea largă. Aşa zicea el 
mereu. Taică-meu n-a văzut niciodată în 
viaţa lui un copil alergând. Intotdeauna, 
copiii mişunau. Cred că-i plăcea cuvântul 


ăsta fiindcă semnifică o mişcare fără noimă, 
lipsită de direcţie şi neproductivă. Dar 
langolierii... aleargă. Ej au un scop. De fapt 
se poate spune că langolierii sunt o 
întruchipare a scopului. 

— Şi ce rele făcuseră copiii ăia? întrebă 
Dinah. Ce făcuseră atât de rău încât să fie 
nevoie ca langolierii să alerge după ei? 

— Să ştii că mă bucur c-ai pus 
întrebarea asta, zise Craig. Pentru că atunci 
când tatăl meu zicea despre cineva că e rău, 
Dinah, voia să spună că e leneş. Un leneş nu 
poate să facă parte din MAREA VIZIUNE. În 
nici un caz. Acasă la mine, ori făceai parte 
din MAREA VIZIUNE, ori îți  NEGLIJAI 
OBLIGAŢIILE, iar ăsta era cel mai mare rău cu 
putinţă. Să tai gâtul cuiva era un păcat 
scuzabil prin comparaţie cu NEGLIJAREA 
OBLIGAŢIILOR. Zicea că dacă nu faci parte 
din MAREA VIZIUNE, langolierii vin şi te scot 
cu totul din viziune. Stăteai liniştit noaptea în 
pat şi deodată îi auzeai cum vin... crănţănind 
şi plescăind în timp ce se apropiau... şi chiar 
dacă încercai să o iei la goană, te prindeau. 
Din cauza picioruşelor lor... 

— Ajunge! spuse Laurel, cu o voce 
plată şi uscată. 

— Sunetul e acolo totuşi, spuse Craig, 
privind-o cu ochi vioi, aproape poznaşi. Nu 
poţi să negi acest lucru. Sunetul e a... 

— Încetează sau te lovesc şi eu cu 
ceva. 


— În regulă, spuse Craig. Se rostogoli 
pe spate, se strâmbă, apoi se mai întoarse 
puţin, pe o parte, cu spatele la ele. E obositor 
să fii lovit când eşti la pământ şi legat 
fedeleş. 

De data asta, faţa lui Laurel se făcu 
fierbinte. Îşi muşcă buza şi nu mai spuse 
nimic. Îi venea să plângă. Cum ar fi trebuit să 
se poarte cu un asemenea om? Cum? La 
început, omul părea nebun de-a binelea, iar 
acum ai fi zis că e cât se poate de întreg la 
minte. Şi în acest timp, întreaga lume — 
MAREA VIZIUNE a domnului Toomy — se 
întorsese cu fundul în sus. 

— Pariez că erai speriat de tatăl 
dumitale, nu-i aşa, domnule Toomy? 

Craig se uită peste umăr la Dinah, 
surprins. Zâmbi din nou, dar acum zâmbetul 
lui era diferit. Era un zâmbet jalnic, îndurerat, 
lipsit de orice aparenţă de public relations. 

— De data asta, tu ai câştigat trabucul, 
domnişoară, spuse el. Eram îngrozit de el. 

— A murit? 

— Da. 

— Cumva şi-a NEGLIJAT OBLIGAŢIILE? l- 
au venit de hac langolierii? 

Craig reflectă îndelung. Îşi aminti că i 
se spusese că tatăl său suferise un atac de 
cord pe când se afla la birou. Când secretara 
i-a amintit prin interfon de şedinţa de la ora 
zece şi a văzut că nu primeşte nici un 
răspuns, a intrat în birou şi l-a găsit întins pe 


covor, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu spumă 
uscată în colţul gurii. 

„Ţi-a spus cineva asta?”, se întrebă pe 
neaşteptate. „Că avea ochii bulbucaţi şi 
spumă la gură? Chiar ţi-a spus cineva asta — 
mama, poate, la beţie — sau confunzi 
propriile-ţi dorinţe cu realitatea?” 

— Domnul Toomy? Aşa s-a-ntâmplat? 

— Da, spuse gânditor Craig. Cred că şi 
le-a neglijat şi cred că aşa i-au făcut. 

— Domnu' Toomy? 

— Ce e? 

— Eu nu sunt aşa cum mă vezi. Nu sunt 
urâtă. Nici unul dintre noi nu e. 

Bărbatul se uită la ea surprins. 

— De unde ştii cum te văd eu, micuță 
domnişoară nevăzătoare? 

— S-ar putea să te surprindă, spuse 
Dinah. 

Laurel se întoarse spre ea, dintr-o dată 
mai alarmată ca oricând... dar fireşte că nu 
era nimic de văzut. Ochelarii negri ai fetiţei 
sfidau curiozitatea. 


3 


Ceilalţi pasageri stăteau în capătul 
îndepărtat al sălii de aşteptate, ascultând 
fără o vorbă zgomotul acela înfundat. Părea 
că nu e nimic de spus. 

— Şi ce facem acum? întrebă Don, care 
lăsa impresia că se ofilise de tot în interiorul 


cămăşii sale ecosez. 

Lui Albert i se părea că însăşi cămaşa 
îşi pierduse o parte din nuanţa macho 
optimistă. 

— Nu ştiu, spuse Brian. 

Îşi simţea stomacul răscolit de un 
sentiment de neputinţă. Se uită afară, la 
avion, care pentru scurt timp fusese avionul 
lui, şi se simţi frapat de conturul bine 
proporţionat şi de frumuseţea lină a acestuia. 
Prin comparaţie, aparatul Delta 727, aflat în 
stânga lui, părea o muiere şleampătă, 
îmbrăcată fără gust. 

„Ti se pare că e frumos fiindcă n-o să 
mai zboare niciodată, asta-i tot. E ca şi cum 
ai zări în treacăt o femeie frumoasă pe 
bancheta din spate a unei limuzine. Pare şi 
mai frumoasă decât e cu adevărat fiindcă ştii 
că nu e şi nici n-o să fie vreodată a ta.” 

— Cât combustibil a mai rămas, Brian? 
întrebă pe neaşteptate Nick. Poate că viteza 
de ardere nu e aceeaşi aici. Poate că avem 
mai mult decât crezi. 

— Toate indicatoarele sunt în stare de 
funcţionare perfectă, spuse Brian. Când am 
aterizat, rămăseseră mai puţin de 300 de 
litri. Ca să ne întoarcem în locul unde s-a 
întâmplat totul, am avea nevoie de cel puţin 
22 de tone. 

Bethany îşi scoase ţigările şi întinse 
pachetul spre Bob. Acesta clătină din cap. îşi 
vâri o ţigară în gură, scoase chibriturile şi 


încercă să scapere un băț. 

Nu se aprinse. 

— Oho, spuse tânăra. 

Albert se uită la ea cum încearcă să 
aprindă din nou... încă o dată... şi încă o 
dată. Nu se-ntâmplă nimic. Fata se uită la el, 
cuprinsă de spaimă. 

— la să-ncerc şi eu, zise Albert. 

Luă chibriturile din mâna ei şi rupse un 
băț, pe care-l frecă de scăpărătoare. Nimic. 

— Orice-ar fi, se pare că e contagios, 
remarcă Rudy Warwick. 

Bethany izbucni în lacrimi, iar Bob îi 
oferi batista. 

— la staţi niţel, spuse Albert şi scăpără 
din nou chibritul. 

De data asta se aprinse... dar cu o 
flacără slabă, firavă, lipsită de viaţă. O 
apropie de vârful tremurând al ţigării lui 
Bethany şi o imagine clară îi umplu deodată 
mintea: un indicator pe lângă care trecea în 
fiecare zi când mergea cu bicicleta la Liceul 
din Pasadena: ATENŢIE: CIRCULAŢIE ÎN 
AMBELE SENSURI. 

„Ce naiba să-nsemne asta?” 

Nu ştia... cel puţin deocamdată. Tot ce 
ştia sigur era ca o idee se chinuia să prindă 
contur în mintea sa dar, cel puţin pentru 
moment, se înţepenise pe undeva. 

Stinse chibritul fără să fie nevoie să-l 
scuture prea tare pentru asta. 

Bethany trase din ţigară şi se strâmbă. 


— Puah! Are gust de Carlton sau ceva 
de genul ăsta. 

— Suflă-mi fumul în faţă, zise Albert. 

— Ce? 

— Fă cum ţi-am spus. Suflă-mi fum în 
faţă. 

Fata se execută şi Albert adulmecă 
fumul. Aroma dulceagă de mai înainte se 
estompase între timp. 

Orice-ar fi, se pare că e contagios. 

ATENŢIE: CIRCULAŢIE ÎN AMBELE 
SENSURI. 

— Mă duc până-n restaurant, anunţă 
Nick.  Junele Cassius pare uscăţiv şi 
alunecos?2. Nu-mi place să-l las prea multă 
vreme singur în compania unor doamne. 

Brian porni în urma lui şi ceilalţi îl 
imitară. Albert îşi zise că aceste fluxuri 
mareice erau uşor amuzante — se 
comportau ca o cireadă de vaci care simte 
furtuna în aer. 

— Hai, spuse Bethany. Să mergem. 

Aruncă ţigara pe jumătate arsă într-o 
scrumieră şi se şterse la ochi cu batista lui 
Bob. Apoi îl luă de mână pe Albert. 

Ajunseseră pe la jumătatea sălii de 
aşteptare şi Albert se uită la spatele cămâăşii 
roşii a domnului Gaffney când gândul îi răsări 
din nou în minte şi mai puternic de data asta: 


2 Aluzie la o replică din Julius Caesar 
de William Shakespeare. (N. t.) 


CIRCULAŢIE ÎN AMBELE SENSURI. 

— Staţi puţin! ţipă el. 

Brusc, o cuprinse pe Bethany cu braţul 
pe după mijloc, o trase spre el, îşi vâri faţa în 
scobitura gâtului şi trase adânc aer în piept. 

— Aoleo! De-abia ne-am cunoscut! ţipă 
Bethany. 

Apoi începu să chicotească nestăpânit 
şi-l prinse pe Albert cu braţele pe după gât. 
Albert, băiatul a cărui timiditate naturală 
dispărea numai atunci când visa cu ochii 
deschişi, nu luă în seamă reacţia ei. Inspiră 
din nou pe nări. Mirosul părului ei, al 
transpiraţiei, al parfumului se puteau simţi, 
dar erau slabe, foarte slabe. 

Ceilalţi se uitară în direcţia lor, dar 
Albert îi dăduse deja drumul lui Bethany şi se 
grăbea să ajungă înapoi la fereastră. 

Se uită la avion şi văzu ceea ce Brian 
remarcase cu câteva minute mai devreme: 
era curat, bine proporţionat şi incredibil de 
alb. Părea să vibreze în nemişcarea letargică 
de afară. 

Deodată ideea prinse viaţă, explodând 
în mintea lui ca un joc de artificii. Conceptul 
central era o minge luminoasă, cuprinsă de 
flăcări; implicaţiile radiau dinspre ea ca nişte 
paiete învăpăiate şi, timp de o clipă, uită 
literalmente să respire. 

— Albert? întrebă Bob. Albert, care-i 
treaba cu... 

— Căpitane Engle! ţipă Albert. 


În restaurant, Laurel sări drept în 
picioare, iar Dinah o prinse de braţ cu 
mâinile, strângându-l cu forţa unor gheare. 
Craig Toomy îşi întoarse capul ca să se uite 
într-acolo. 

— Căpitane Engle, vino aici! 


4 


Afară, sunetul devenise mai puternic. 

Lui Brian i se părea că aude un zgomot 
de fond al unui radio. Nick Hopewell avea 
impresia că sună ca nişte ierburi tropicale 
uscate în bătaia unui vânt puternic. Lui 
Albert, care lucrase la un McDonald's vara 
trecută, îi amintea de sunetul cartofilor prăjiţi 
în oala cu grăsime încinsă, iar lui Bob Jenkins 
i se părea că e ca o foaie de hârtie pe careo 
mototolea cineva într-o încăpere îndepărtată. 

Cei patru trecură de-a buşilea printre 
fâşiile de cauciuc şi coborâră în zona de 
descărcare a bagajelor, ascultând zgomotul 
produs de ceea ce Craig Toomy numea 
langolieri. 

— Cu cât s-a apropiat? îl întrebă Brian 
pe Nick. 

— Nu-mi dau seama. Pare a fi mai 
aproape, dar fireşte că înainte eram 
înăuntru. 

— Haide, spuse nerăbdător Albert. Cum 
ne urcăm din nou în avion? Ne căţărăm pe 
rampă? 


— N-o să fie necesar, spuse Brian şi 
arătă cu degetul spre o scară rulantă care se 
afla lângă marginea îndepărtată a Porții 2. 

Se duseră către ea, pantofii lor 
clămpănind apatic pe asfalt. 

— Îți dai seama ce puţine şanse de 
reuşită are încercarea asta, nu, Albert? 
întrebă Brian în timp ce mergeau. 

— Da, dar... 

— Mai bine să mergi la risc, decât să 
nu încerci deloc, termină Nick fraza în locul 
lui. 

— N-aş vrea să fie prea dezamăgit 
dacă nu-i iese pasienţa. 

— Nu te teme, spuse Bob încet. Eu o să 
fiu dezamăgit cât pentru toţi. Ideea băiatului 
e cât se poate de logică. Ar trebui să se 
confirme... deşi, Albert, îţi dai seama că aici 
s-ar putea să acţioneze factori pe care nu i- 
am descoperit, nu? 

— Da. 

Ajunseră la scara rulantă şi Brian 
deblocă cu piciorul frânele roţilor. Nick apucă 
de mânerul ataşat de balustrada stângă, în 
vreme Brian prinse mânerul din dreapta. 

— Sper că roţile continuă să se 
rotească, spuse Brian. 

— Aşa ar trebui, răspunse Bob Jenkins. 
O parte dintre componentele fizice şi chimice 
obişnuite ale vieţii — poate chiar majoritatea 
acestora — par să fi rămas funcţionale. 
Organismele noastre sunt capabile să 


proceseze aerul, uşile se închid şi se deschid. 

— Să nu uităm gravitația, interveni 
Albert. Pământul continuă să exercite 
atracţie. 

— Hai să lăsăm vorba şi să trecem la 
treabă, spuse Nick. 

Scara se dovedi uşor de mişcat. Cei doi 
bărbaţi împinseră scara spre avionul 767, 
urmaţi de Albert şi Bob. Una dintre roţi 
scârţâia ritmic. Singurul alt sunet care se mai 
auzea era acel crănţănit-ţăcănit-crănţănit 
constant şi de intensitate scăzută, care 
venea de undeva, de deasupra orizontului 
dinspre răsărit. 

— Uitaţi-vă la el, spuse Albert în timp 
ce se apropiau de aparatul 767. Uitaţi-vă 
bine la el. Nu vedeţi? Nu vedeţi că e mult mai 
real decât orice altceva? 

Nu era nevoie de nici un răspuns, aşa 
că nimeni nu zise nimic. Cu toţii puteau să 
vadă. lar Brian începu să se gândească, fără 
tragere de inimă, aproape împotriva propriei 
sale voințe, că s-ar putea ca băiatul să aibă 
dreptate. 

Aşezară scara pieziş între rampa de 
salvare şi fuzelajul avionului, cu treapta de 
sus la o distanţă de un pas de uşa deschisă. 

— Mă duc eu primul, spuse Brian. Nick, 
după ce trag rampa înăuntru, tu şi Albert 
mutaţi scara într-o poziţie mai bună. 

— 'Nţeles, căpitane, spuse Nick şi-i 
adresă un salut scurt, atingându-şi fruntea cu 


încheieturile primului şi de-al celui de-al 
doilea deget. 

Brian pufni. 

— Ataşat stagiar, spuse, după care 
urcă scările cu paşi repezi. 

Câteva momente mai târziu se şi 
folosise de cureaua rampei de salvare ca s-o 
tragă înăuntru. Apoi se aplecă în afară ca să-i 
supravegheze pe Nick şi Albert cum 
manevrează cu grijă scara rulantă ca s-o 
aducă în poziţie cu treapta de sus aflată chiar 
sub intrarea în avion. 


5 


Rudy Warwick şi Don Gaffney aveau 
acum grijă de Craig. Bethany, Dinah şi Laurel 
stăteau aliniate lângă ferestrele din sala de 
aşteptare şi se uitau afară. 

— Ce fac ei acolo? întrebă Dinah. 

— Au tras rampa şi au pus scara 
rulantă la uşă, îi explică Laurel. Acum urcă în 
avion. Se uită la Bethany. Sigur nu ştii ce au 
de gând? 

Bethany clătină din cap. 

— Tot ce ştiu e că Ace — Albert, am 
vrut să spun — a luat-o razna. Mi-ar plăcea 
să cred că a fost vorba de o atracţie sexuală 
nebunească, dar nu cred că asta a fost. Făcu 
o pauză, zâmbi şi adăugă: Cel puţin, nu încă. 
A zis ceva cum că avionul ar fi mai real. Şi că 
parfumul meu ar fi mai puțin real, ceea ce 


probabil că n-ar încânta-o pe Coco Chanel 
sau cum o chema-o pe tipa aia. Şi despre 
circulaţia în ambele sensuri. N-am priceput 
nimic. Mi s-a părut că bălmăjeşte fără nici o 
noimă. 

— Eu cred că ştiu, spuse Dinah. 

— Şi ce bănuială ai, draga mea? 

Dinah se mulţumi să clatine din cap. 

— Sper numai să se grăbească. Pentru 
că bietul domn Toomy are dreptate. 
Langpolierii se apropie. 

— Dinah, alea-s doar nişte chestii 
inventate de tatăl său. 

— Or fi fost cândva nişte închipuiri, 
spuse Dinah, întorcându-şi ochii lipsiţi de 
vedere către ferestre, dar acum nu mai sunt. 


6 


— În regulă, Ace, zise Nick. Show-ul 
poate să continue. 

Inima lui Albert bătea cu putere şi 
mâinile îi tremurau când aşeză cele patru 
elemente ale experimentului său pe raftul de 
la clasa întâi, acolo unde, cu o mie de ani în 
urmă şi în cealaltă parte a continentului, o 
femeie pe care o chema Melanie Trevor 
supraveghease o cutie cu suc de portocale şi 
două sticle de şampanie. 

Brian se uită atent la Albert când aşeza 
o cutie de chibrituri, o sticlă de bere 
Budweiser, o cutie de Pepsi şi un sandviş cu 


unt de arahide şi jeleu din cutia frigorifică a 
restaurantului. Sandvişul era ambalat în folie 
de plastic. 

— OK, spuse Albert şi trase adânc aer 
în piept. Să vedem ce avem aici. 


7 


Don ieşi din restaurant şi se duse lângă 
fereastră. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu, spuse Bethany. 

Reuşise cu greu să aprindă încă un 
chibrit şi acum fuma din nou. Când scoase 
ţigara din gură, Laurel văzu că fata îi rupsese 
filtrul. 

— Au intrat în avion. Sunt încă în avion. 
Sfârşitul poveştii. 

Don se uită pe fereastră preţ de mai 
mult secunde. 

— Afară e altfel. N-aş putea să spun de 
ce, dar e altfel. 

— Lumina e pe ducă, spuse Dinah. De- 
aia e altfel. 

Avea vocea destul de calmă, dar pe 
faţa ei mică se citeau singurătate şi teamă. 

— Simt cum se duce. 

— Are dreptate, încuviinţă Laurel. Abia 
dacă a fost ziuă două-trei ore, şi uite că se- 
ntunecă din nou. 

— Nu-mi iese din minte că totul e un 
vis, să ştiţi, spuse Don. Îmi zic întruna că e 


cel mai urât coşmar pe care l-am avut 
vreodată, dar că o să mă trezesc curând. 
Laurel încuviinţă din cap. 
— Ce face domnul Toomy? 
Don râse fără prea multă voioşie. 
— N-o să vă vină să credeţi. 
— Ce să credem? se interesă Bethany. 
— A adormit. 


8 


Bineînţeles, Craig Toomy nu dormea. 
Oamenii care adorm în momentele critice, ca 
individul ăla care ar fi trebuit să vegheze în 
timp ce lisus se ruga în Grădina Ghetsemani, 
fără doar şi poate că nu fac parte din MAREA 
VIZIUNE. 

Îi urmări pe cei doi bărbaţi cu atenţie 
cu ochii care nu erau chiar închişi şi le 
porunci în gând unuia sau amândurora să 
plece. Până la urmă, cel în cămaşă roşie 
chiar plecă. Warwick, cheliosul cu dinţii mari 
şi falşi, se apropie de Craig şi se aplecă. 
Craig închise ochii complet. 

— Hei, spuse Warwick. Hei, te-ai trezit? 

Craig rămase nemişcat, cu ochii închişi, 
respirând regulat. Se gândi să mimeze un 
sforăit uşor, dar îşi zise că e mai bine fără. 

Warwick îl împunse cu degetul într-o 
parte. 

Craig îşi ţinu ochii închişi şi continuă să 
respire regulat. 


Cheliosul se ridică, păşi peste el şi se 
duse în restaurant să-i privească pe ceilalţi. 
Craig întredeschise ochii şi se asigură că 
Warwick stătea cu spatele. Apoi, fără zgomot 
şi cu mare băgare de seamă, începu să-şi 
mişte încheieturile în interiorul „optului” 
format de cârpa cu care fusese legat. Simţea 
deja cum se slăbeşte frânghia improvizată 
din faţa de masă. 

Îşi mişca încheieturile în reprize scurte, 
cu ochii la spinarea lui Warwick, gata să 
înceteze orice mişcare şi să-şi închidă ochii în 
clipa în care acesta ar fi dat vreun semn că 
ar vrea să se întoarcă. Îi porunci lui Warwick 
în gând să nu se întoarcă. Voia să se 
elibereze înainte ca nemernicii ceilalţi să se 
întoarcă din avion. Mai ales nemernicul de 
englez, cel care-i sucise nasul şi îl lovise cu 
piciorul pe când se afla întins la pământ. 
Nemernicul de englez îl legase destul de 
bine; slavă Domnului că folosise o faţă de 
masă şi nu o sfoară de nailon. Atunci s-ar fi 
chemat că are ghinion, dar aşa cum stăteau 
lucrurile, unul dintre noduri se desfăcu, iar 
acum Craig începu să-şi rotească 
încheieturile dintr-o parte în alta. Auzea 
langolierii apropiindu-se. Avea de gând să 
plece de-aici şi să se-ndrepte spre Boston 
înainte ca aceştia să sosească. La Boston 
avea să fie în siguranţă. Când te afli într-o 
sală de şedinţe plină cu bancheri, nu-ţi mai e 
îngăduit să mişuni. 


Şi să-i păzească Dumnezeu pe oricine 
— bărbat, femeie sau copil — ar încerca să-i 
stea în cale. 


9 


Albert apucă plicul de chibrituri pe care 
îl luase din bolul din restaurant. _ 

— Mostra A, spuse el. Incepem 
experimentul. 

Rupse un băț şi-l scăpără. Mâinile 
şovăielnice îl trădară şi scăpără chibritul la 
vreo cinci centimetri mai sus de banda 
abrazivă aflată la baza plicului. Băţul se 
îndoi. 

— Fir-ar să fie! strigă Albert. 

— Vrei să-ncerc..., începu Bob. 

— Lasă-l, e show-ul lui, spuse Brian. 

— Cu calm, Albert, zise şi Nick. 

Albert rupse alt băț, le adresă celorlalţi 
un zâmbet stins şi scăpără chibritul. 

Nu se aprinse. 

II scăpără din nou. 

Chibritul refuză să se aprindă. 

— Cred că e suficient, spuse Brian. Nu 
e nimic... 

— L-am mirosit! spuse Nick. Mirosea a 
sulf! Mai încearcă unul, Ace! 

În loc să ia altul, Albert scăpără acelaşi 
băț a treia oară... şi de data asta se aprinse. 
lar flacăra nu se stinse după arderea 
gămăliei de sulf, ci rămase dreaptă, în forma 


familiară de lacrimă, albastră la bază, 
galbenă la vârf, şi începu să ardă băţul de 
carton. 

Albert ridică privirea şi un rânjet 
nebunesc îi apăru pe faţă. 

— Vedeţi? zise el. Vedeti? 

Stinse chibritul, îl aruncă jos şi smulse 
un alt băț. Acesta se aprinse de la prima 
încercare. Îndoi învelişul de carton al plicului 
şi atinse flacăra de celelalte bețe, exact aşa 
cum făcuse Bob Jenkins în restaurant. De 
data aceasta, toate se aprinseră cu un fâsâit 
sec. Albert le stinse ca pe nişte lumânări de 
tort. Trebui să sufle de două ori. _ 

— Înţelegeţi? întrebă el. Înţelegeţi ce 
înseamnă? Circulaţie în ambele sensuri! Am 
adus cu noi propriul nostru timp! Acolo, 
afară... şi cred că peste tot la est de gaura 
prin care am pătruns aici... e trecutul, dar 
prezentul continuă să existe aici, înăuntru! A 
rămas prins înăuntrul acestui avion! 

— Nu ştiu ce să zic, spuse Brian, dar 
dintr-o dată totul i se păru din nou posibil. 

Simţi un imbold năvalnic, aproape 
irezistibil, să-l ia pe Albert în braţe şi să-l 
bată cu afecţiune pe spinare. 

— Bravo, Albert! spuse Bob. Berea! 
Încearcă şi berea! 

Albert desfăcu capacul sticlei de bere, 
în vreme ce Nick luă unul dintre paharele 
rămase întregi pe căruciorul pentru băuturi. 

— Unde-i aburul? întrebă Brian. 


— Aburul? întrebă nedumerit Bob. 

— Mă rog, poate că nu e vorba chiar de 
abur, dar când desfaci o sticlă de bere apare 
de obicei ceva ca un abur la gura sticlei. 

Albert mirosi, apoi întinse sticla către 
Brian. 

— Miroase-o! 

Brian o mirosi şi începu să rânjească. 
Nu se putea abţine. 

— Incredibil, dar chiar miroase a bere, 
cu sau fără abur. 

Nick ţinu paharul întins, iar Albert 
constată încântat că nici mâna englezului nu 
era chiar aşa de fermă. 

— Toarnă, spuse el. Mai repede, amice 
— felcerul meu zice că suspansul nu face 
bine la ticăitoare. 

Albert turnă berea şi zâmbetul dispăru 
de pe feţele lor. 

Berea era răsuflată. Răsuflată de-a 
binelea. Stătea fără nici o reacţie în paharul 
de whisky găsit de Nick, arătând ca o probă 
de urină. 


10 


— Dumnezeule atotputernic, se- 
ntunecă! 

Cei aflaţi lângă fereastră se uitară la 
Rudy Warwick, care tocmai li se alăturase. 

— Parcă trebuia să-l supraveghezi pe 
dilimache, spuse Don. 


Rudy dădu din mână a nerăbdare. 

— E dus în lumea viselor. Cred că 
lovitura aia la cap i-a zdruncinat mobilierul 
de la mansardă mai serios decât ni s-a părut 
la început. Ce se petrece afară? Şi de ce se- 
ntunecă atât de repede? 

— Nu ştim, spuse Bethany. Pur şi 
simplu, se-ntâmplă. Crezi că ciudatul ăla a 
intrat în comă sau ceva de gen ăsta? 

— Habar n-am, spuse Rudy. Dar dac-a 
intrat, n-o sa ne mai creeze probleme, nu-i 
aşa? Doamne, ce înfiorător e sunetul ăla! 
Parc-ar fi un roi de termite drogate într-un 
scrânciob din lemn de balsa. 

Pentru prima oară, Rudy părea să fi 
uitat de grija propriului stomac. 

Dinah ridică privirea către Laurel. 

— Cred c-ar fi mai bine să vedem ce-i 
cu domnul Toomy, spuse ea. Sunt îngrijorată 
din pricina lui. Sunt sigură că-i speriat. 

— Dacă e inconştient, Dinah, nu putem 
să facem... 

— Nu cred că e inconştient, spuse 
Dinah pe un ton liniştit. Nu cred nici măcar 
că-i adormit. 

Preţ de o clipă, Laurel se uită în jos cu 
atenţie la copilă, apoi o luă de mână şi zise: 

— Bine, hai s-aruncăm o privire. 


11 


Nodul cu care Nick Hopewell îi legase 


lui Craig mâna dreaptă se slăbi, în sfârşit, 
îndeajuns ca să-şi elibereze mâna. Se folosi 
de ea ca să împingă în jos bucla care-i ţinea 
mâna stângă. Se ridică iute în picioare. Un 
junghi dureros îi săgetă capul şi pe moment 
se  clătină. Roiuri de puncte negre îi 
împânziră câmpul vizual, după care încet- 
încet se împrăştiară. Începu să remarce că 
terminalul era înghiţit de întuneric. Noaptea 
se lăsa înainte de vreme. Acum auzea mult 
mai limpede crănţănitul langolierilor, poate 
pentru că urechile se acordaseră pe 
lungimea lor de undă sau poate pentru că 
erau mai aproape. 

In celălalt capăt al terminalului văzu 
două siluete, una înaltă şi cealaltă scundă, 
detaşându-se de restul grupului şi 
îndreptându-se către restaurant. Femeia cu 
voce de scorpie şi fetiţa oarbă cu faţă urâtă, 
posacă. Nu le putea lăsa să dea alarma. Ar fi 
fost foarte neplăcut. Craig se îndepărtă de 
pata de sânge de pe covor, din locul în care 
zăcuse, fără să-şi ia o clipă ochii de la 
siluetele care se apropiau. Nu se putea 
obişnui cu repeziciunea cu care lumina 
scădea în intensitate. 

Pe o tejghea de la stânga casei de 
marcat se găseau containere cu veselă, dar 
erau prostii din material plastic, care nu-i 
erau de nici un folos. Ocoli casa de marcat şi 
văzu ceva mai potrivit: un cuţit de măcelărie 
lăsat pe tejgheaua de lângă grătar. Îl luă şi 


se ghemui în spatele casei, ca să stea cu 
ochii pe cei ce se apropiau. O urmărea pe 
fetiţă cu un interes deosebit, încărcat de 
nelinişte. Fetiţa ştia o mulţime de lucruri... 
poate chiar prea multe. întrebarea era de 
unde ştia ea atâtea? 

Asta era într-adevăr o foarte 
interesantă întrebare. 

Nu? 


12 


Nick îşi mută privirea de la Albert la 
Bob. 

— Aşadar, spuse el, chibriturile se 
aprind, dar berea tot răsuflată e. Se întoarse 
ca să pună berea pe tejghea. Ce înseam... 

Deodată, un mic nor de bule se formă 
ca din senin la fundul paharului. Bulele se 
ridicară cât ai clipi din ochi, se împrăştiară şi 
formară un guler subţire la partea de sus a 
paharului. Nick făcu ochii mari. 

— După toate aparențele, constată sec 
Bob, e nevoie de câteva momente ca 
lucrurile să reintre în normal. Lua paharul, îl 
bău până la fund şi plescăi din buze. 
Excelent! zise el. 

Toţi se uitau la dantela complicată de 
spumă ce se forjase în interiorul paharului. 

— Pot să spun fără nici o urmă de 
îndoială că e cel mai bun pahar de bere pe 
care l-am băut în viaţa mea. 


Albert umplu din nou paharul. De data 
asta, spuma se formă de la bun început, 
gulerul se revărsă şi curse peste buza 
paharului. Brian îl luă şi-l duse la gură. 

— Eşti sigur că vrei să faci asta, amice? 
întrebă rânjind Nick. Parcă voi, piloţii, aveaţi 
o vorbă: „De la sticlă, la manşă, tre' să 
treacă douăşpatru de ore.” 

— În cazul călătoriilor în timp, regula se 
suspendă, spuse Brian. Poţi să verifici. înclină 
paharul, bău şi izbucni în râs: Ai avut 
dreptate, îi spuse lui Bob. E cea mai bună 
bere care-a existat vreodată. încearcă şi 
cutia de Pepsi, Albert. 

Albert desfăcu cutia şi cu toţii auziră 
familiara succesiune de sunete „pop-fâsss”, 
folosită cu precădere în sute de reclame 
pentru băuturile răcoritoare carbogazoase. 
Luă o înghiţitură zdravănă. Când lăsă cutia 
jos, un zâmbet larg i se aşternuse pe faţă... 
dar avea şi lacrimi în ochi. 

— Domnilor, şi Pepsi-Cola e foarte bună 
astăzi, anunţă el cu o voce afectată de 
ospătar-şef, şi cu toţii izbucniră în râs. 

13 


Don Gaffney le prinse din urmă pe 
Laurel şi Dinah chiar în momentul când 
intrau în restaurant. 

— M-am gândit că-i mai bine..., începu 
el şi deodată se opri. Se uită în jur. Of, fir-ar 
să fie. Unde e tipul? 

— Nu..., dădu Laurel să-i răspundă, 


moment în ca de lângă ea, Dinah Bellman 
zise: 

— Taci. 

Capul ei se întoarse lent, asemenea 
unui proiector lumina stinsă. Pentru un 
moment, în restaurant nu mai auzi nici un 
sunet... cel puţin nici unul pe care să-l poată 
desluşi Laurel. 

— Acolo, spuse în sfârşit Dinah, 
arătând către casa de marcat. Se ascunde 
acolo. După ceva. 

— De unde ştii? întrebă Don cu o voce 
uscată, neliniştită. Eu n-aud... 

— Eu, da, spuse calm Dinah. Îi aud 
unghiile pe metal. Şi-i aud şi inima. Bate 
foarte repede şi cu foarte mare putere. E 
speriat de moarte. Mi-e milă de el. 

Deodată îşi desprinse mâna din 
strânsoarea lui Laurel şi păşi înainte. 

— Dinah, nu! ţipă Laurel. 

Dinah n-o luă în seamă. Se îndreptă 
spre casa de marcat, cu braţele întinse în 
faţă, căutând posibile obstacole. Umbrele 
păreau să se întindă spre ea şi s-o învăluie. 

— Domnule Toomy? Te rog să ieşi. Nu 
vrem să-ţi facem rău. Te rog să nu te temi... 

Un sunet începu să se înalțe din 
spatele casei de marcat. Era un sunet înalt, 
de jale. Era un cuvânt sau ceva ce încerca să 
fie un cuvânt, dar nebunia gonise orice urmă 
de rațiune din el. 

— TUUUUUUUUUUU. 


Craig se ridică din ascunziş, cu ochii 
aprinşi, cu cuțitul ridicat, înțelegând dintr-o 
dată că ea era una dintre eí, la adăpostul 
ochelarilor ăia negri ea era una dintre ei, că 
nu era un simplu langolier, ci chiar căpetenia 
langolierilor, cea care-i chema pe ceilalţi, îi 
chema cu ochii ei morţi, lipsiţi de vedere. 

— TUUUUUUUUUUU. 

Se repezi la ea, zbierând. Don Gaffney 
o îmbrânci pe Laurel cât-colo, mai-mai s-o 
răstoarne, şi sări înainte. Se mişcă iute, dar 
nu îndeajuns de iute. Craig Toomy era nebun 
şi se deplasa cu viteza langolierilor înşişi. Se 
apropia de Dinah în linie dreaptă, fără nici o 
abatere de la direcţie. 

Dinah nici măcar nu încercă să se dea 
la o parte. Îşi ridicase privirea din bezna în 
care se afla spre bezna ce-l cuprinsese pe 
Craig, iar acum îşi ţinea braţele întinse, ca şi 
cum ar fi vrut să-l ia în braţe şi să-l 
liniştească. 

— TUUUUUUUUUUU. 

— E-n regulă, domnule Toomy, spuse 
ea. Să nu-ți fie fr... 

Deodată Craig îi înfipse cuțitul în piept 
şi trecu în goană pe lângă Laurel, continuând 
să ţipe. 

Dinah rămase pe loc preţ de o clipă. 
Găsi cu mâinile mânerul din lemn iţindu-se 
din pieptul ei şi îl pipăi cu degetele, 
explorându-l. Apoi se prăbuşi lent, grațios, la 
podea, devenind o nouă umbră în întunericul 


tot mai adânc. 


Capitolul 7 


DINAH ÎN VALEA UMBRELOR. 
CEL MAI RAPID PRĂJITOR DE PÂINE DE LA EST 
DE MISSISSIPPI. 
CURSA CONTRA TIMPULUI. 
NICK IA O DECIZIE. 


1 


Albert, Brian, Bob şi Nick îşi trecură de 
la unul la celălalt sandvişul cu unt de arahide 
şi jeleu. Fiecare luă câte două muşcături şi 
sandvişul se topi... dar în timp ce mesteca, 
Albert îşi zicea că niciodată în viaţa lui nu-şi 
înfipsese dinţii într-un fel de mâncare atât de 
gustos. Stomacul său se trezi la viaţă şi 
imediat începu să ceară zgomotos mai mult. 

— Cred că amicului nostru chelios, 
domnul Warwick, o să-i placă cel mai mult 
chestia asta, spuse Nick în timp ce înghiţea. 
Se uită la Albert. Eşti un geniu, Ace. Ştii asta, 
de bună seamă. Nimic mai puţin decât un 
geniu pur. 

Albert roşi fericit. 

— N-a fost cine ştie ce, spuse el. Doar 
o mică mostră din ceea ce domnul Jenkins 
numeşte metoda deductivă. Când doi curenţi 
care curg în direcţii opuse se întâlnesc, se 


amestecă şi formează un vârtej. Am văzut ce 
s-a întâmplat cu chibriturile lui Bethany şi mi- 
am zis că poate ceva asemănător se 
întâmplă aici. Şi a mai fost şi cămaşa roşie a 
domnului Gaffney.  Începuse să se 
decoloreze. Aşa că m-am gândit, păi, dacă 
lucrurile îşi pierd calităţile când nu se află în 
avion, poate că dacă le aduci din nou în 
avion încep... 

— Îmi pare rău că trebuie să te- 
ntrerup, interveni cu blândeţe Bob, dar cred 
că dacă avem de gând să încercăm o 
întoarcere, ar trebui să începem procesul cât 
mai curând posibil. Sunetele pe care le auzim 
mă îngrijorează, dar mai e ceva care mă 
îngrijorează şi mai mult. Avionul ăsta nu e un 
sistem închis. Cred că există riscul ca în scurt 
timp să-şi piardă... ăăă... 

— Integritatea temporală? sugeră 
Albert. 

— Da. Că bine zici. Combustibilul pe 
care îl vom încărca acum în rezervoarele sale 
s-ar putea să ardă... dar peste câteva ore s- 
ar putea să nu mai fie bun de nimic. 

În mintea lui Brian se ivi o idee 
neplăcută: combustibilul ar putea să-şi 
înceteze arderea la jumătatea drumului, 
când avionul s-ar fi aflat la 10 000 de metri 
altitudine. Deschise gura ca să le spună şi 
celorlalţi... apoi o închise la loc. La ce bun să 
le insinueze ideea în minte, când şi-aşa nu 
puteau să facă nimic în privinţa asta? 


— De unde începem, Brian? întrebă 
Nick pe un ton autoritar şi pragmatic. 

Brian derulă procesul în minte. Avea să 
fie o operaţiune destul de dificilă, mai ales 
lucrând cu nişte oameni a căror unică 
experienţă legată de aviaţie începea şi 
termina cu aeromodelele, dar îşi zise că se 
va putea face. 

— Începem prin a porni motoarele ca 
să ne apropiem cât mai mult de acel Delta 
727, spuse el. Când vom ajunge acolo, voi 
opri motorul de la tribord, lăsând în funcţiune 
motorul de la babord. Avem noroc. Acest 
avion este echipat cu rezervoare de 
combustibil  „wet-wing” şi un generator 
electric auxiliar, care... 

Un țipăt sfredelitor, de panică, urcă 
până la ei, croindu-şi drum prin zgomotul de 
fond ca atunci când zgârii o tablă neagră de 
scris cu o furculiţă. Apoi se auziră nişte paşi 
urcând treptele scării. Nick se întoarse în 
acea direcţie şi-şi ridică mâinile într-un gest 
pe care Albert îl recunoscu de îndată. li 
văzuse pe colegii săi de şcoală pasionaţi de 
artele marțiale  exersându-l. Era clasica 
poziţie defensivă Tae Kwan Do. O clipă mai 
târziu, chipul palid şi îngrozit al lui Bethany 
apăru în uşă şi Nick îşi relaxă mâinile. 

— Veniti! ţipă Bethany. Trebuie să 
veniți! 

Gâfâia, cu respiraţia întretăiată, şi se 
retrăgea clătinându-se pe platforma scării. 


Pentru o clipă, Albert şi Brian avură senzaţia 
acută că se va rostogoli înapoi pe treptele 
abrupte, frângându-şi gâtul. Cu o mişcare 
bruscă, Nick sări în faţă, o prinse cu mâna de 
ceafă şi o trase înăuntrul avionului. Bethany 
nu părea să-şi dea seama că nu lipsise mult 
să cadă. Ochii ei negri aruncau flăcări spre 
toţi cei de faţă. 

— Vă rog să veniţi! A-njunghiat-o! Cred 
că e pe moarte! 

Nick îşi puse palmele pe umerii ei şi-şi 
lăsă faţa aproape de ea, încât ai fi zis că vrea 
s-o sărute. 

— Cine a înjunghiat pe cine? o întrebă 
el cât se poate de liniştit. Cine e pe moarte? 

— Păi... ea... domnu' T-T-Toomy. 

— Bethany, spune „teacup. 

Ea îl privi cu ochii măriţi, şocată şi fără 
să înţeleagă. Brian se uită la Nick ca la unul 
care o luase razna. 

Nick o scutură uşor de umăr. 

— Spune „teacup”. Chiar acum. 

— T-T-Teacup. 

— „Teacup and  saucer”?. Spune, 
Bethany. 

— Teacup and saucer. 

— În regulă. Te simți mai bine? 


21 Ceaşcă de ceai (Ib. engleză, în 
original). (N.t.) 

22 Ceaşcă şi farfurioară (Ib. engleză, în 
original). (N. t.) 


Ea încuviinţă din cap. 

— Da. 

— Bine. Dacă simţi că-ţi pierzi din nou 
cumpătul, spune imediat „teacup” şi o să-ţi 
revii. Acum, cine a fost înjunghiat? 

— Fetiţa oarbă. Dinah. 

— Dar-ar dracii! în regulă, Bethany. 
Doar... 

Nick ridică vocea brusc când îl văzu pe 
Brian trecând prin spatele lui Bethany şi 
îndreptându-se spre scară, urmat de Albert. 

— Nu! strigă el pe un ton energic şi dur 
care avu darul să-i oprească pe amândoi. 
Rămâneţi naibii pe loc! 

Brian, care efectuase două stagii 
militare în Vietnam şi învățase să recunoască 
un ordin imperios, care nu putea fi pus în 
discuţie, se opri atât de brusc încât Albert se 
lovi cu nasul de spatele lui. „Ştiam eu!”, îşi 
zise el. „Ştiam c-o să preia comanda. Era 
doar o chestiune de timp şi de împrejurări.” 

— Ştii cum s-a întâmplat asta sau unde 
se află nenorocitul ăla acum? o întrebă Nick 
pe Bethany. 

— Tipul... tipul în cămaşă roşie zicea... 

— Bine, lasă, n-are importanţă. Aruncă 
o privire scurtă către Brian, cu ochii injectaţi 
de mânie. Tâmpiţii l-au lăsat singur. Imi pun 
pensia la bătaie că aşa s-a-ntâmplat. Ei bine, 
e ultima oară când se-ntâmplă una ca asta. 
Domnul Toomy şi-a tăiat singur craca de sub 
picioare. 


Se uită din nou la fată. Aceasta lăsase 
capul în jos; părul îi atârna în neorânduială 
peste faţă; respira cu  sughiţuri mari, 
şovăielnice. 

— Fetiţa trăieşte, Bethany? întrebă el 
cu blândeţe. 

— N... n... n... N... 

— „Teacup”, Bethany. 

— Teacup! strigă Bethany şi se uită la 
el cu ochii înroşiţi de lacrimi. Nu ştiu. Era vie 
când am... ştiţi, când am venit la voi. Poate 
că între timp a murit. A rănit-o grav. 
Dumnezeule, cu ce-am greşit de trebuia să 
ne pricopsim şi cu un psihopat descreierat? 
Parcă nu era şi-aşa situaţia destul de rea! 

— Şi nici unul dintre voi, care trebuia 
să aveţi grijă de individul ăsta, n-are habar 
unde s-a dus după atac, aşa e? 

Bethany îşi acoperi faţa cu mâinile şi 
începu să plângă cu sughiţuri. Era un răspuns 
cât se poate de edificator pentru toţi cei de 
faţă. 

— Nu fi aşa de aspru cu ea, spuse calm 
Albert, cuprinzând-o pe Bethany cu braţul de 
mijloc. 

Ea îşi aşeză capul pe umărul lui şi 
începu să suspine şi mai cu foc. 

Nick îi dădu la o parte pe cei doi cu 
gesturi blânde. 

— Dacă era să fiu aspru cu cineva, cu 
mine ar fi trebuit să fiu, Ace. Ar fi trebuit să 
rămân acolo. Se întoarse către Brian. Mă duc 


înapoi în clădirea terminalului. Tu rămâi aici. 
Domnul Jenkins are dreptate aproape cu 
certitudine; pentru noi, timpul aici e scurt. 
Nu-mi face plăcere să mă gândesc cât e de 
scurt. Porniţi motoarele, dar nu mişcaţi încă 
avionul. Dacă fata e încă în viaţă, o să avem 
nevoie de scară ca s-o urcăm aici. Bob, la 
baza scării. Să fii atent să nu apară 
nemernicul de Toomy. Albert, tu vii cu mine. 
Apoi spuse ceva care-i îngheţă pe toţi. Mai- 
mai că sper să fie moartă, Doamne iartă-mă. 
În felul ăsta, am mai salva din timp. 


2 


Dinah nu era moartă şi nici măcar 
inconştientă. Laurel îi scosese ochelarii de 
soare ca să-i şteargă sudoarea care-i apăruse 
pe faţa şi ochii fetiţei, căprui-închis şi foarte 
mari, se uitau în sus, fără să vadă, în ochii 
albaştri-verzui ai lui Laurel. În spatele ei, Don 
şi Rudy stăteau umăr lângă umăr, privind în 
jos neliniştiţi. 

— Îmi pare rău, spuse Rudy pentru a 
cincea oară. Am fost convins că e leşinat. 
Leşinat de-a binelea. 

Laura nu-l băgă în seamă. 

— Cum te simţi, Dinah? întrebă ea 
încetişor. 

Nu voia să se uite la mânerul de lemn 
răsărit din rochia fetiţei, dar nu-şi putea 
dezlipi ochii de la el. Cursese foarte puţin 


sânge, cel puţin până atunci; un cerc de 
mărimea unei ceşcuţe de cafea în jurul 
locului unde se înfipsese lama, şi-atâta tot. 

Deocamdată. 

— Mă doare, spuse Dinah cu glas stins. 
Mi-e greu să respir. Şi mă arde. 

— Lasă c-o să te faci bine, spuse 
Laurel, dar ochii îi erau atraşi neîncetat de 
mânerul cuţitului. 

Fetiţa era foarte plăpândă şi Laurel nu 
putea pricepe cum de lama n-o străpunsese 
cu totul. Nu putea să-nţeleagă cum de nu 
murise până acum. 

— ... plecaţi de-aici, spuse Dinah. 

Se strâmbă şi un cheag gros de sânge 
se scurse încet din colţul gurii şi se prelinse 
pe obraz. 

— Nu încerca să vorbeşti, draga mea, 
spuse Laurel şi-i dădu la o parte buclele de 
păr umede de pe frunte. 

— Trebuie să plecaţi de-aici, insistă 
Dinah. Vocea ei se auzea doar cu un pic mai 
tare ca o şoaptă. Şi nu trebuie să-l învinuiți 
pe domnul Toomy. E... e speriat, atâta tot. 
De ei. 

Don aruncă în jur o privire încărcată de 
ură. 

— Dacă dau de nenorocitul ăla, îi arăt 
eu sperietură, spuse el încleştând pumnii. Un 
inel masonic lucea pe unul dintre degetele 
sale în întunericul tot mai adânc. O să-l fac 
să-şi dorească să se fi născut mort. 


În acel moment intră în restaurant 
Nick, urmat de Albert. Îl împinse pe Rudy 
Warwick într-o parte, fără să se scuze, şi 
îngenunche lângă Dinah. Ochii lui vioi fixară 
pentru o clipă mânerul cuţitului, apoi se 
îndreptară spre faţa copilului. 

— Bună, scumpo. Rostise cuvintele cu 
voioşie, dar privirea i se întunecase. Observ 
că ţi s-a condiţionat aerul. Dar nu-ţi face griji; 
cât ai zice peşte, o să fii zdravănă ca o 
pirostrie. 

Dinah zâmbi uşor. 

— Ce-i aia pirostrie? întrebă ea şoptit. 

Încă un firicel de sânge i se prelinse din 
gură când vorbi şi Laurel observă că avea 
sânge şi pe dinţi. Stomacul i se strânse cu o 
mişcare leneşă. 

— Nu ştiu, dar sunt sigur că e ceva 
drăguţ, replica Nick. O să-ţi întorc capul într-o 
parte. Să stai cât de nemişcată poţi. 

— Bine. 

Nick îi întoarse capul, cu o mişcare 
foarte delicată, până când obrazul fetei 
aproape că ajunse lipit de covor. 

— Te-a durut? 

— - Da, şopti Dinah. Arde. Mă doare... 
când respir. 

Vocea ei şoptită căpătase o nuanţă 
aspră. Un firicel de sânge îi curgea din gură 
şi se aduna pe covor, la mai puţin de trei 
metri de locul unde se usca sângele lui Craig 
Toomy. 


De afară se auzi deodată şuieratul de 
înaltă presiune al motoarelor avionului, care 
fuseseră pornite. Don, Rudy şi Albert se 
uitară în direcţia sunetului. Nick nu-şi dezlipi 
nici o clipă privirea de la fată. Îi vorbea cu 
blândeţe: 

— Simţi că-ţi vine să tuşeşti, Dinah? 

— Da... nu... nu ştiu. 

— Ar fi bine să nu-ţi vină, spuse el. 
Dacă simţi aşa ceva, încearcă să nu bagi în 
seamă. Şi să nu mai vorbeşti, bine? 

— Nu-l... loviți... pe domnul Toomy. 

Cuvintele ei, chiar aşa, rostite în 
şoaptă, sunaseră ca un îndemn apăsat şi 
insistent. 

— Nu, scumpete, nici prin cap nu-mi 
trece aşa ceva. Crede-mă. 

— ... nu... te... cred... 

Se aplecă, o sărută pe obraz şi-i şopti 
la ureche: 

— Dar să ştii că poţi să ai încredere în 
mine. De acum, tot ce ai de făcut e să stai 
nemişcată şi să ne laşi pe noi să ne îngrijim 
de celelalte. Se uită la Laurel. N-ai încercat 
să scoţi cuțitul? 

— Păi... nu. Laurel înghiţi în sec. Nodul 
fierbinte şi supărător din gât nu dispăru nici 
după ce înghiţi. Ar fi trebuit? 

— Dac-ai fi făcut-o, n-ar mai fi rămas 
prea multe şanse. Ai vreun pic de experienţă 
în îngrijirea bolnavilor? 

— Nu. 


— Bine, las’ c-o să-ţi spun eu ce să 
faci... dar mai întâi vreau să ştiu dacă 
vederea sângelui — chiar a unei cantităţi 
mici — o să te facă să leşini. Şi vreau să-mi 
spui adevărul. 

Laurel îi răspunse: 

— Ultima oară când am văzut sânge 
mai mult a fost când sora mea s-a lovit deo 
uşă şi-a rămas fără doi dinţi în timp ce ne 
jucam de-a v-aţi ascunselea. Dar nici atunci 
n-am leşinat. 

— Bun. Şi nici acum n-o să leşini. 
Domnule Warwick, adu-mi cinci-şase feţe de 
masă din băruleţul ăla mizerabil de după 
colţ. Zâmbi din nou către fată. Dă-mi un 
răgaz de un minut-două, Dinah, şi cred c-o să 
te simţi mult mai bine. Tânărul doctor 
Hopewell se poartă întotdeauna frumos cu 
doamnele — mai ales cu cele care sunt 
tinere şi frumoase. 

Laurel simţi o dorinţă subită şi absolut 
absurdă să întindă mâna şi să atingă părul lui 
Nick. 

Ce naiba ai pățit? Fetița asta e probabil 
pe moarte, şi tu te întrebi cât de moale i-o fi 
părul! Termină! Cât de proastă poţi să fii? 

„Păi, ia să vedem... Indeajuns de 
proastă să mă sui în avion ca să traversez 
ţara de la o margine la cealaltă, pentru a mă 
întâlni cu un bărbat pe care l-am cunoscut 
prin intermediul paginii de anunţuri 
personale a unei aşa-numite reviste de 


împrietenire. Îndeajuns de proastă să fi 
plănuit să mă culc cu el dacă se dovedea a fi 
prezentabil în limite acceptabile... şi dacă nu- 
i mirosea gura urât, fireşte.” 

Of, termină! Termină o dată, Laurel! 

Mda”, admise cealaltă voce din mintea 
ei. „Ai perfecta dreptate, e o nebunie să te 
gândeşti la asemenea lucruri într-un moment 
ca ăsta, şi o să-ncetez... dar mă întreb cum 
ar fi tânărul doctor Hopewell la pat? Mă 
întreb daca ar fi blând sau...” 

Laurel se cutremură şi se întrebă dacă 
aşa începeau de regulă depresiile nervoase. 

— Se apropie, spuse Dinah. Zău că... 

Tuşi şi între buze îi apăru un balon 
mare de sânge. Se sparse şi-i stropi obrajii. 
Don Gaffney bombăni şi se întoarse într-o 
parte. 

— ... trebuie să vă grăbiţi, încheie ea 
fraza. 

Zâmbetul voios al lui Nick nu se 
schimbă nici un pic. 

— Ştiu, spuse el. 


3 


Craig străbătu în fugă terminalul, sări 
sprinten peste balustrada scării rulante şi 
cobori alergând treptele metalice înţepenite, 
cu panica uruind şi pulsând în cap asemenea 
larmei unui ocean cuprins de furtună; ba 
chiar estompase celălalt sunet, crănţănitul şi 


clămpănitul neîncetat al langolierilor. Nimeni 
nu-l văzuse unde plecase. Traversă în goană 
holul de la parter spre uşile de ieşire... şi se 
izbi de ele. Uitase totul, inclusiv faptul că 
sistemele fotoelectrice de deschidere a uşilor 
nu funcţionează când curentul este întrerupt. 

Impactul îl proiectă înapoi, tăindu-i 
respiraţia, şi se prăbuşi la podea, zbătându- 
se ca un peşte prins în năvod. Rămase întins 
preţ de un moment, încercând să se agate de 
orice urmă de gând raţional, şi se pomeni 
holbându-se la mâna sa dreaptă. Era doar ca 
o pată albă în întunericul tot mai adânc, dar 
izbuti să vadă petele negre de pe ea şi îşi 
dădu seama ce erau: sângele fetiţei. 

„Atât doar că nu era o fetiţă, nici 
vorbă. Arăta doar ca o fetiţă. Era căpetenia 
langolierilor şi, cu ea scoasă din joc, ceilalţi 
n-or să fie în stare să... n-or să fie în stare 
să... să...” 

să ce? 

Să-l găsească? 

Dar uite că tot auzea sunetul înfometat 
al apropierii lor: acel înnebunitor crănţănit, 
de parcă de undeva, de la est, un trib de 
insecte uriaşe şi flămânde se apropia 
mărşăluind. 

Mintea i se tulbură. Of, cât de derutat 
era. 

Craig zări o uşă mai mică ce ducea 
spre afară, se ridică şi porni în acea direcţie. 
Apoi se opri. Afară se vedea un drum, iar 


drumul ducea fără doar şi poate spre oraşul 
Bangor. Şi ce dacă? Nu avea nici o treabă cu 
Bangor; cu siguranţă, Bangor nu făcea parte 
din acea legendară MARE VIZIUNE. La Boston 
trebuia el să ajungă. Dacă reuşea să ajungă 
acolo, totul avea să fie în regulă. Şi ce 
însemna asta? Tatăl lui ar fi ştiut. Insemna că 
trebuia să ÎNCETEZE SĂ MAI MIŞUNE şi SĂ 
TREACĂ LA PROGRAM. 

Mintea lui înşfăcă această idee aşa 
cum victima unui naufragiu se agaţă de orice 
obiect găseşte — orice lucru care mai 
pluteşte, chiar dacă e numai uşa latrinei, e 
un premiu ce merită a fi prețuit. Dacă 
izbutea să ajungă la Boston, toată această 
experienţă va fi... va fi... 

— Trecută cu vederea, murmură el. 

La aceste cuvinte, o rază strălucitoare 
de lumină raţională păru să străpungă bezna 
din capul său şi o voce (putea fi a tatălui său) 
strigă DA!! drept confirmare. 

Dar cum trebuia să procedeze? Boston 
era prea departe ca să ajungă pe jos, iar 
ceilalţi n-aveau să-l lase să se întoarcă la 
bordul singurului avion care mai funcţiona. 
Mai ales după ce-i făcuse mascotei lor oarbe. 

— Dar ei nu ştiu, şopti Craig. Nu ştiu că 
le-am făcut un mare bine, pentru că nu ştiu 
ce este ea. 

Dădu din cap cu înţelepciune. Ochii lui, 
imenşi şi umezi, scânteiară în întuneric. 

„Mergi pe blat”, îi şopti vocea tatălui. 


„Urcă-te pe furiş în avionul ăla.” 

„Da”, adăugă vocea mamei. „Mergi pe 
blat! Asta-i biletul tău, Craiggy-weggvy! 
Numai că, dacă faci asta, n-o să ai nevoie de 
bilet, nu-i aşa?” 

Craig se uită cu îndoială la banda 
transportorului de bagaje. Putea s-o 
folosească pentru a ajunge la pista de 
decolare; dar dacă puseseră pe cineva de 
pază lângă avion? Pilotul nu s-ar fi gândit la 
asta — scos din perimetrul cockpit-ului, omul 
era clar un imbecil — dar englezului i-ar fi 
trecut prin cap, aproape sigur. 

Aşadar, ce putea să facă? 

Dacă partea dinspre Bangor a 
terminalului nu era potrivită şi nici partea 
dinspre pistă nu îi servea la nimic, ce mai 
putea să facă şi unde ar fi putut să se ducă? 

Craig se uită neliniştit la scara rulantă 
inertă. Ceilalţi aveau să înceapă să-l vâneze 
cât de curând — cu englezul în fruntea haitei, 
fără îndoială —, iar el stătea întins în mijlocul 
podelei, la fel de expus ca o stripteusă care 
tocmai şi-a aruncat chiloţeii în public. 

„Trebuie să mă ascund, măcar o 
vreme.” 

Auzise cum afară fuseseră pornite 
motoarele cu reacţie, dar asta nu-l îngrijora. 
Ştia şi el câte ceva despre avioane şi-şi 
dădea seama că Engle nu putea să plece 
nicăieri până când nu realimenta 
rezervoarele. lar această operaţiune era de 


durată. Nu trebuia să-şi facă griji c-o să plece 
fără el. 

Nu încă, în orice caz. 

„Ascunde-te,  Craiggy-weggy. Asta 
trebuie să faci în clipa asta. Trebuie să te 
ascunzi înainte să vină dună tine.” 

Se întoarse încet, căutând locul cel mai 
potrivit, mijindu-şi ochii în întuneric. Şi de 
data asta văzu un indicator pe o uşă situată 
între biroul Avis şi Agenţia de Voiaj Bangor. 

SERVICII AEROPORT — scria pe 
indicator, iar asta putea să însemne aproape 
orice. 

Craig se grăbi să ajungă la uşă, 
aruncând din mers câte o privire neliniştită 
peste umăr, şi o încercă. La fel ca şi la uşa 
biroului de SECURITATE A AEROPORTULUI, 
mânerul refuză să se răsucească, dar uşa se 
deschise când împinse în ea. Craig se mai 
uită o dată peste umăr şi închise uşa după el. 

Un întuneric desăvârşit îl învălui; aici 
era la fel de orb ca şi fetiţa pe care o 
înjunghiase. Lui Craig nu-i păsa. Nu-i era 
teamă de întuneric; de fapt, chiar îi plăcea. În 
afară de cazul în care eşti în compania unei 
femei, pe întuneric nimeni nu se aşteaptă să 
faci ceva important. Pe întuneric, 
performanţa încetează să mai fie un factor. 

Şi mai bine, crănţănitul langolierilor era 
înăbuşit. 

Craig înaintă încet, pe pipăite, cu 
mâinile întinse, târşâindu-şi picioarele. După 


trei asemenea paşi târşâiţi, coapsa lui intră în 
contact cu ceva dur care părea să fie muchia 
unui birou. Întinse mâna înainte şi jos. Da. 
Era un birou, îşi lăsă mâinile să bâjbâie pe 
suprafaţa lui un moment, intrând în contact 
liniştitor cu accesoriile familiare ale Americii 
„gulerelor albe”: un teanc de hârtii, un coş 
pentru intrări şi ieşiri de documente, 
marginea unei sugative, o cutie cu agrafe 
pentru hârtie, un toc pentru creion şi pix. 
Ocoli cu grijă biroul până în cealaltă parte, 
unde se lovi cu şoldul de braţul unui fotoliu. 
Se strecură între fotoliu şi birou şi şezu. Se 
simţea şi mai bine acum, când stătea la 
birou. Asta îl făcea să se simtă el însuşi — 
calm, stăpân pe situaţie. Căută bâjbâind 
sertarul de sus şi-l deschise. Înăuntru, pipăi 
cu degetele după o armă — ceva ascuţit. 
Aproape imediat mâna lui dădu peste un 
coupe-papier. 

Il scoase, închise sertarul şi aşeză 
cuțitul pe birou, lângă mâna dreaptă. 

Rămase nemişcat preţ de o clipă, 
ascultându-şi bătăile inimii şi sunetul 
îndepărtat al motoarelor cu reacţie, după 
care îşi plimbă cu delicateţe mâinile pe 
suprafaţa biroului, până când reîntâlniră 
teancul de hârtii. Luă fila de deasupra şi o 
apropie de el, dar nu se vedea nici măcar o 
licărire de alb... chiar şi atunci când aduse 
hârtia în faţa ochilor. 

„Nu-i nimic, Craiggy-weggy. Stai aici în 


întuneric. Stai şi aşteaptă până vine 
momentul să te mişti. Când o să vină acel 
moment... o să te-anunţ”, încheie tatăl lui pe 
un ton sinistru. 

— În regulă, spuse Craig. 

Degetele lui se deplasară asemenea 
unui păianjen pe foaia de hârtie nevăzută, 
spre colţul din dreapta sus. Începu s-o rupă 
lin, în jos. 

Hâârrşşt. 

Calmul îi umplu mintea ca o apă rece şi 
albastră. Lăsă să cadă fâşia nevăzută pe 
biroul nevăzut şi-şi readuse degetele la 
marginea de sus a hârtiei. Totul o să fie bine. 
Foarte bine. Începu să îngâne într-o şoaptă 
nemelodioasă un cântecel. 


„Spune-mi că-s îngerul... dimineţii, 
iubii-to...” 

Hâârrşşt. 

„Atinge-mi obrazul... înainte să pleci, 
iubii-to...” Liniştit acum, împăcat cu sine, 


Craig rămase pe locaşteptând ca tatăl lui să-i 
spună ce să facă în continuare' aşa cum 
procedase de-atâtea ori în copilărie. 


4 


— Ascultă-mă cu atenţie, Albert, spuse 
Nick. Trebuie s-o urcăm la bordul avionului, 
dar pentru asta o s-avem nevoie de o targă. 
În avion nu avem aşa ceva, dar trebuie să fie 
una pe-aici. Unde? 


— Ştiţi, domnule Hopewell, căpitanul 
Engle ar şti mai bine unde... 

— Dar căpitanul Engle nu e aici, spuse 
cu răbdare Nick. Va trebui să ne descurcăm 
singuri. 

Albert se încruntă... apoi îşi aminti de 
un indicator pe care-l văzuse la parter. 

— „Servicii Aeroport”? întrebă el. Sună 
cum trebuie? 

— Ba bine că nu, spuse Nick. Unde-ai 
văzut asta? 

— La parter. Aproape de ghişeele 
pentru închiriat maşini. 

— Bun, zise Nick Hopewell. Uite cum o 
să procedăm. Pe tine şi pe domnul Gaffney 
vă desemnez căutători şi purtători de targă. 
Domnule Gaffney, îţi sugerez să cauţi pe 
lângă grătarul din spatele tejghelei. Mă 
aştept să găseşti acolo nişte cuțite ascuţite. 
Sunt sigur că acolo şi l-a găsit pe-al lui 
antipaticul nostru amic. la unul pentru tine şi 
unul pentru Albert. 

Don se duse în spatele tejghelei fără să 
scoată un cuvânt. Rudy Warwick se întoarse 
din barul The Red Baron cu un braţ de feţe 
de masă în carouri roşii şi albe. 

— Zău că-mi pare râu... dădu el să 
spună din nou, dar Nick i-o reteză cu un gest. 

Continua să se uite la Albert, faţa lui 
văzându-se acum doar ca un cerc alb 
deasupra trupului plăpând al fetiţei, care se 
zărea ca o umbră mai închisă. Întunericul 


aproape că sosise. 

— Probabil că n-o să-l vezi pe domnul 
Toomy; bănuiala mea e că a plecat de-aici 
neînarmat, pradă unui acces de panică. Imi 
închipui că până acum ori şi-a găsit o 
ascunzătoare, ori a părăsit terminalul. Dacă-l 
vezi, te sfătuiesc insistent să nu te angajezi 
într-o confruntare fizică, decât dacă el face 
necesar acest lucru. 

Îşi întoarse capul spre Don, în 
momentul în care acesta tocmai venea înapoi 
cu o pereche de cuțite de măcelărie. 

— Voi doi aveţi grijă să vă respectaţi 
priorităţile. Misiunea voastră nu e să-l re 
capturați pe domnul Toomy şi să-l aduceţi în 
faţa justiţiei. Aveţi misiunea să faceţi rost de 
o targă şi s-o aduceţi aici cât mai repede 
posibil. Trebuie să plecăm de aici. 

Don îi oferi lui Albert unul dintre cuțite, 
dar Albert clătină din cap şi se uită la Rudy 
Warwick. 

— Pot să iau una dintre feţele alea de 
masă, în schimb? 

Don se uită la el ca la unul care-o luase 
pe arătură. 

— O faţă de masă? Ce să faci cu ea, 
pentru numele lui Dumnezeu? 

— O să-ţi arăt. 

Albert  îngenunchease lângă Dinah. 
Acum se ridică şi se duse în spatele tejghelei. 
Se uită în jur, fără să ştie sigur ce caută, dar 
fiind convins că îşi va da seama în momentul 


în care va vedea ce trebuia. Ceea ce se şi 
întâmplă. In partea din spate a tejghelei, se 
afla un aparat vechi de prăjit pâine. Il luă, 
trase ştecherul din priză şi înfăşură şnurul în 
jurul aparatului în timp ce se întorcea în locul 
unde se aflau ceilalţi. Luă o faţă de masă, o 
întinse şi aşeză aparatul într-un colţ. Apoi îl 
răsuci de două ori, înfăşurându-l în colţul de 
faţă de masă ca pe un cadou de Crăciun. 
Celelalte două colţuri le strânse în nişte 
noduri şi alcătui astfel un buzunar. Când 
prinse în mână capătul rămas liber al feţei de 
masă şi se ridică, prăjitorul de pâine 
înfăşurat devenise o piatră într-o praştie 
improvizată. 

— Când eram mic, ne jucam de-a 
Indiana Jones, explică el pe un ton de scuză. 
Am făcut o chestie ca asta şi ziceam că e 
biciul meu. O dată era să-i rup braţul fratelui 
meu, David. Am luat o greutate din garaj şi 
am înfăşurat-o într-o pătură veche. Cred c-a 
fost o tâmpenie din partea mea. Nu ştiam cât 
de tare o să lovească. Am luat bătaie la greu 
din pricina asta. Cred că arată cam aiurea, 
dar de fapt îşi face treaba destul de bine. Cel 
puţin, ştiu că mereu a făcut treabă bună. 

Nick se uită cu oarecare îndoială la 
arma improvizată a lui Albert, dar nu spuse 
nimic. Dacă un prăjitor de pâine învelit într-o 
faţă de masă îl făcea pe Albert să se simtă 
mai liniştit când cobora scările pe întuneric, 
fie şi-aşa. 


— Atunci, înseamnă că e bună. Acum 
mergeţi şi căutaţi o targă şi aduceţi-o aici. 
Dacă nu găsiţi una în biroul de Servicii, 
încercaţi în altă parte. Dacă nu găsiţi nimic în 
cincisprezece minute — nu, în zece — vă 
întoarceţi şi vedem noi cum o cărăm. 

— Nu puteţi să faceţi asta! protestă 
Laurel încetişor. Dacă are o hemoragie 
internă... 

Nick se uită la ea. 

— Hemoragia internă s-a pornit deja. 
lar zece minute e tot timpul pe care cred că-l 
mai avem la dispoziţie. 

Laurel deschise gura să dea un 
răspuns, să protesteze, dar şoapta răguşită a 
lui Dinah o opri. 

— Are dreptate. 

Don vâri lama cuţitului în centură. 

— Să mergem, băiete, spuse el. 

Traversară împreună terminalul şi 
porniră pe treptele scării rulante în jos, ca să 
ajungă la parter. Din mers, Albert înfăşură pe 
braţ capătul liber al feţei de masă 
transformate în armă. 


5 


Nick îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
fetiţei întinse pe podea. 

— Cum te simţi, Dinah? 

— Mă doare rău, spuse Dinah cu glas 
firav. 


— Da, fireşte că te doare, spuse Nick. 
Şi mă tem că ceea ce am de gând să faco să 
te doară şi mai tare, cel puţin timp de câteva 
secunde. Dar ai un cuţit înfipt în plămân şi 
trebuie scos. Ştii asta, nu? 

— Da. Ochii ei negri, lipsiţi de vedere, 
se uitau în sus, la el: Sunt speriată. 

— Şi eu sunt, Dinah. Şi eu. Dar trebuie 
s-o facem. Eşti dispusă să intri în joc? 

— Da. 

— Bravo. Nick se aplecă şi plasă un 
sărut delicat pe obrazul fetiţei. Eşti o fată 
bună şi curajoasă. N-o să dureze mult, îţi 
promit. Vreau doar să stai cât mai nemişcată 
poţi, Dinah, şi să încerci să nu tuşeşti. M-ai 
înţeles? E foarte important. Încearcă să nu 
tuşeşti. 

— O să-ncerc. 

— O să fie un moment sau două când o 
să simţi că nu poţi să respiri. S-ar putea chiar 
să simţi că pierzi aer, ca un pneu de maşină 
înţepat. Asta-i o senzaţie care te sperie, 
draga mea, şi te poate face să vrei să te 
zbaţi sau să ţipi. Nu trebuie să faci asta. Şi nu 
trebuie să tuşeşti. 

Dinah dădu un răspuns pe care nici 
unul dintre ei nu-l auzi. 

Nick înghiţi în sec, îşi şterse iute cu 
braţul transpiraţia de pe frunte şi se întoarse 
către Laurel. 

— Împătureşte două din feţele alea de 
masă în nişte comprese pătrate. Să fie cât 


mai groase. Îngenunchează lângă mine. Cât 
mai aproape. Warwick, scoate-ţi centura. 

Rudy se supuse de îndată. 

Nick se uită din nou la Laurel. Ea fu din 
nou frapată, şi de data asta deloc neplăcut, 
de forţa privirii sale. 

— O s-apuc mânerul cuţitului şi-o să-l 
trag afară. Dacă nu e înţepenit în vreo coastă 
— şi, judecând după poziţia în care se află, 
nu cred că e — lama artrebui să iasă dintr-o 
singură mişcare lentă şi lină. În clipa în care 
cuțitul va fi afară, o să mă dau înapoi, 
lăsându-ţi liberă zona pieptului. Tu pui una 
dintre comprese peste rană şi apeşi. Apeşi cu 
forță. Nu trebuie să te gândeşti că-i faci 
vreun rău sau că-i apeşi pieptul atât de tare 
încât n-o să mai poată respira. Are cel puţin o 
perforaţie în plămân şi pot să pun pariu că 
sunt două. Alea trebuie să ne preocupe, în 
primul rând. Ai înţeles? 

— Da. 

— După ce-ai pus compresa, eu o s-o 
ridic de jos, in contra presiunii aplicate de 
tine. În acel moment, domnul Warwick o să 
strecoare cealaltă compresă sub ea, dacă 
vedem sânge pe spatele rochiei. După care o 
sa legăm ferm compresele cu centura 
domnului Warwick. Ridică privirea spre Rudy. 
Când o să ţi-o cer, prietene, să mi-o dai. Să 
nu fie nevoie s-o cer de două ori. 

— N-o să fie. 

— Vezi îndeajuns de bine ca să faci 


asta, Nick? întrebă Laurel. 

— Cred, replică Nick. Sper. Se uită din 
nou la Dinah. Gata? 

Dinah mormăi ceva. 

— În regulă, spuse Nick. Trase îndelung 
aer în piept şi-i dădu drumul afară. Doamne 
ajută. 

Îşi încleştă mâinile suple, cu degete 
lungi, pe mânerul cuţitului, ca unul care 
apucă o bâtă de base-ball. Trase. Dinah ţipă. 
Un şuvoi de sânge ţâşni din gura ei. Laurel se 
aplecase încordată în faţă şi deodată îşi simţi 
faţa scăldată în sângele fetiţei. Se trase 
înapoi. 

— Nu! strigă Nick către ea fără să 
întoarcă privirea. Să nu-ndrăzneşti să faci pe 
mironosiţa cu mine! Să nu-ndrăzneşti! 

Laurel se aplecă în faţă din nou, 
înfrângându-şi înfiorată senzaţia de greață. 
Lama, un triunghi argintiu care lucea stins în 
beznă, ieşi din pieptul fetiţei şi scânteie în 
aer. Pieptul lui Dinah se umflă şi se auzi un 
şuier ascuţit, înspăimântător, în momentul în 
care aerul pătrunse prin rană. 

— Acum! gemu Nick. Apasă! Cât de 
tare poţi! 

Laurel se aplecă în faţă. Doar pentru o 
clipă, văzu cum sângele ţâşneşte din gaură, 
după care rana fu acoperită. Compresa 
improvizată se încălzi şi se umezi sub 
palmele ei aproape imediat. 

— Mai tare! răcni Nick. Apasă mai tare! 


Astup-o! Astupă rana! 

În acel moment Laurel înţelese ce 
înseamnă să fii complet zdruncinat, fiindcă 
avea chiar o asemenea senzaţie. 

— Nu pot! O să-i rup coastele dacă... 

— Dă-le dracu' de coaste! Trebuie să 
astupi gaura! 

Laurel se balansă în faţă pe genunchi 
şi-şi lăsă întreaga greutate pe mâini. Acum 
simţea ceva lichid care i se prelingea printre 
degete, cu toate că alcătuise o compresă 
groasă din faţa de masă. 

Englezul aruncă într-o parte cuțitul şi 
se aplecă înainte până când faţa lui aproape 
c-o atinse pe a fetiţei. Dinah avea ochii 
închişi. îi ridică o pleoapă. 

— Cred că, în sfârşit, a leşinat, spuse 
el. Nu ştiu sigur fiindcă are ochii ăştia ciudaţi, 
dar sper din toată inima ca aşa să fie. 

Părul îi căzuse pe frunte. Îl aruncă pe 
spate nerăbdător cu o smucitură a capului, 
apoi se uită la Laurel. 

— Te descurci bine. Rămâi acolo, da? 
Acum o rostogolesc. Să menţii presiunea. 

— E-atât de mult sânge, gemu Laurel. 
O să se-nece? 

— Nu ştiu. Menţine presiunea. Gata, 
domnu' Warwick? 

— Dumnezeule, cred că da, răspunse 
cu glas pierit Rudy Warwick. 

— Bine. Hai  să-ncepem. Nick îşi 
strecură mâna sub omoplatul drept al fetiţei 


şi se strâmbă. E mai rău decât credeam, 
murmură el. Mult mai rău. E îmbibată. 

Incepu s-o tragă pe Dinah încet în sus, 
contra presiunii aplicate de Laurel. Dinah 
scoase un geamăt ca un cârâit. Un cheag de 
sânge pe jumătate coagulat îi ţâşni din gură 
şi se împrăştie pe podea. lar acum Laurel 
auzea o ploaie de sânge răpăind pe covorul 
de sub fată. 

Deodată, lumea din jur începu să se 
depărteze de ea parcă înotând. 

— Mentine presiunea! strigă Nick. Nu 
te lăsa! 

Dar ea era pe cale să leşine. 

Numai înţelegerea a ceea ce Nick 
Hopewell va gândi despre ea dacă într- 
adevăr avea să leşine, a determinat-o să facă 
ceea ce a făcut în continuare. Laurel scoase 
limba ca un copil care se strâmbă şi şi o 
muşcă atât cât putu de tare. Durerea 
resimţită era intensă şi acută, iar gustul sărat 
de sânge îi umplu de îndată gura... dar 
senzaţia că lumea se depărtează de ea 
înotând ca un peşte mare şi leneş într-un 
acvariu dispăru. Era aici din nou. 

La parter, se auzi un țipăt neaşteptat 
de durere şi surprindere, urmat de un strigăt 
răguşit. După strigăt, se auzi un zbieret 
sonor, sfredelitor. 

Rudy şi Laurel se întoarseră în direcţia 
din care se auziseră acele zgomote. 

— Băiatul! spuse Rudy. El şi Gaffney! 


Au... 

— L-au găsit până la urmă pe domnul 
Toomy, spuse Nick. Faţa îi devenise o 
complicată mască generată de efort. 
Tendoanele gâtului îi ieşiseră în afară ca 
nişte sârme de oţel. N-avem decât să 
sperăm... 

De jos se auzi un bufnet, urmat de un 
înfiorător urlet de suferinţă. Apoi, un şir 
întreg de bubuituri înăbuşite. 

— ... că sunt stăpâni pe situaţie. Nu 
putem să-i ajutăm cu nimic în clipa asta. 
Dacă întrerupem ceea ce facem acum, fetiţa 
asta o să moară, fără doar şi poate. 

— Dar mi s-a părut că-l aud pe băiat! 

— Şi n-avem cum să-l ajutăm, nu? 
Strecoară compresa aia sub ea, Warwick. Fă- 
o imediat sau te buşesc de nu te vezi. 


6 


Don cobora primul treptele scării 
rulante şi, când ajunse jos, se opri pentru 
scurt timp ca să se caute prin buzunare. 
Scoase la iveală un mic obiect pătrat, care 
licărea slab în întuneric. 

— E bricheta mea Zippo, spuse «el. 
Crezi c-o să funcţioneze? 

— Nu ştiu, spuse Albert. S-ar putea... 
pentru putină vreme. Ar fi bine să nu încerci 
până când nu e neapărat nevoie. Sper să 
meargă totuşi. Fără ea, n-o să putem vedea 


nimic. 

— Unde-i chestia aia cu Serviciile 
Aeroportului? 

Albert arătă spre uşa pe care Craig 
Toomy intrase cu mai puţin de cinci minute 
mai devreme. 

— Chiar acolo. 

— Crezi că e descuiată? 

— Ei bine, spuse Albert, nu putem afla 
decât într-un singur mod. 

Traversară terminalul, calea fiind 
deschisă tot de Don, care ţinea bricheta în 
mâna dreaptă. 


7 


Craig îi auzi sosind — fără îndoială, alte 
slugi ale langolierilor. Dar nu-şi făcea griji. Se 
ocupase cum se cuvine de creatura care se 
deghizase într-o fetiţă, aşa că se va ocupa şi 
de aceste creaturi. Işi strânse mâna pe 
mânerul coupe-papier-ului, se ridică şi se 
furişă în spatele biroului. 

— Crezi că e descuiată? 

— Ei bine, nu putem afla decât într-un 
singur mod. 

„O să aflaţi ceva, în orice mod”, îşi zise 
Craig. |Intinse mâna spre peretele de lângă 
uşă. De el erau rezemate rafturi pline cu 
hârtii. Işi mişcă mâna şi dădu peste 
balamalele uşii. Bun. Când se va deschide, 
uşa îl va ascunde faţă de ei... nu c-ar fi 


existat vreun risc ca ei să-l vadă, oricum. Aici 
era o beznă ca-n fundul unui elefant. Ridică 
la înălţimea umărului mâna în care ţinea 
coupe-papier-ul. 

— Mânerul nu se mişcă. 

Craig se relaxă... dar numai preţ de o 
clipă. 

— Încearcă s-o împingi. 

Asta era puştiul ăla isteţ. Uşa începu să 
se deschidă. 


8 


Don păşi înăuntru, clipind din pricina 
întunericului deplin. Săltă cu degetul capacul 
brichetei, o ridică şi acţionă rotiţa. Se 
produse o scânteie, fitilul se aprinse imediat 
şi acum ardea cu o flacără slabă. Astfel 
putură să vadă o încăpere care era o 
combinaţie între un birou şi o magazie. O 
stivă de bagaje în neorânduială într-un colţ şi 
un copiator Xerox în celălalt. De peretele din 
spate erau lipite rafturi, iar rafturile erau 
înţesate cu formulare de diferite tipuri. 

Don pătrunse în încăpere, ridicând 
bricheta ca un speolog amator care-şi 
luminează calea printr-o peşteră întunecoasă 
cu o lumânare pâlpâitoare. Arătă spre 
peretele din dreapta. 

— Hei, băiete! Ace! la uite! 

Un poster lipit acolo arăta un tip 
cherchelit, îmbrăcat în costum „de birou”, 


care ieşea clătinându-se dintr-un bar şi 
uitându-se la ceas. MUNCA E BLESTEMUL 
CLASEI BAUTOARE, enunţa posterul. Alături 
era montată o cutie din plastic cu o cruce 
roşie mare pe ea. lar sub ea, rezemata de 
perete, o targă pliabilă... din acelea cu rotile. 

Cu toate acestea, Albert nu se uita nici 
la poster, nic la trusa de prim-ajutor şi nici la 
targă. Ochii săi erau fixaţi pe biroul din 
centrul încăperii. 

Acolo văzuse o grămadă încâlcită de 
fâşii de hârtie. 

— Fii atent! strigă el. Fii atent, e a... 

Craig Toomy ieşi din spatele uşii şi lovi. 


9 


— Centura, spuse Nick. 

Rudy nici nu se mişcă, nici nu-i 
răspunse. Avea capul întors spre uşa 
restaurantului. Larma de la parter încetase. 
Nu se auzeau decât zgomotul sacadat şi 
huruitul constant şi vibrant al motoarelor cu 
reacţie din întunericul de afară. 

Nick lovi cu piciorul ca un catâr, 
izbindu-l pe Rudy în tibie. 

— Au! 

— Centura! Acum! 

Rudy căzu greoi în genunchi şi se mută 
lângă Nick, care o ţinea pe Dinah ridicată cu 
o mână, iar cu cealaltă îi apăsa a doua 
compresă pe spate. 


— Bag-o pe sub compresă, spuse Nick. 
Gâfâia şi sudoarea îi curgea pe faţă în 
şiroaie. Repede! Nu pot s-o ţin aşa o 
veşnicie! 

Rudy  strecură centura pe sub 
compresă. Nick o lăsă jos pe Dinah, duse 
mâna în cealaltă parte a trupului plăpând al 
fetiţei şi-i ridică umărul stâng atât cât să 
poată trage centura în sus, pe cealaltă parte. 
Apoi o strânse cât mai bine. Puse capătul 
liber al centurii în mâna lui Laurel. 

— Menţine presiunea, spuse œl, 
ridicându-se. Nu poţi folosi catarama — fetiţa 
e mult prea firavă. 

— Te duci jos? întrebă Laurel. 

— Da. Cred că aşa pare indicat. 

— Ai grijă. Te rog să ai grijă. 

El îi zâmbi larg şi strălucirea subită a 
dinţilor lui albi în întuneric i se păru 
surprinzătoare... dar deloc înspăimântătoare. 
Dimpotrivă. 

— Bineînţeles. Aşa şi reuşesc să mă 
descurc. 

Se întinse şi o strânse de umăr. Avea 
mâna caldă şi atingerea îi provocă un mic 
fior. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Laurel. 
Mulţumesc. 

Dădu să se întoarcă, dar o mânuţă se 
ridică şi-l prinse de manşeta blugilor. Se uită 
în jos şi văzu că ochii orbi ai fetiţei se 
deschiseseră din nou. 


— Să nu..., începu ea, dar un strănut 
puternic o făcu să se înece. Sângele îi ţâşni 
din nas într-un jet de picături fine. 

— Dinah, nu trebuie... 

— Să... nu-l... omori! spuse ea şi, în 
ciuda întunericului, Laurel putea să simtă 
efortul fantastic pe care-l făcea ca să 
vorbească. 

Nick se uită la fetiţă preocupat. 

— Ticălosul ăla te-a înjunghiat, să ştii. 
De ce insişti atâta să nu-i facem rău? 

Pieptul ei plăpând se încordă sub 
strânsoarea centurii, ridicând şi compresa 
îmbibată de sânge. După un mare chin, reuşi 
să mai spună doar un lucru. Auziră cu toţii, 
căci Dinah se străduia din răsputeri să 
vorbească limpede: 

— Tot ce... ştiu e că... avem nevoie de 
el, şopti ea şi apoi ochii i se închiseră din 
nou. 


10 


Craig înfipse coupe-papier-ul până la 
mâner în ceafa lui Don Gaffney. Don ţipă şi 
scăpă bricheta din mână. Aceasta căzu pe 
podea şi rămase acolo, pâlpâind cu o flacără 
bolnăvicioasă. Albert strigă surprins când îl 
văzu pe Craig năpustindu-se asupra lui Don, 
care acum se împleticea în direcţia biroului, 
încercând fără vlagă să apuce cu degetele 
obiectul înfipt în ceafă. 


Craig apucă coupe-papier-ul cu o 
mână, sprijinindu-se cu cealaltă în spinarea 
lui Don. Apoi trase de mâner, împingând cu 
cealaltă mână în spinarea victimei, iar Albert 
auzi ceva asemănător cu zgomotul scos de o 
persoană înfometată care rupe cu nerăbdare 
copanul unui curcan bine copt. Don ţipă din 
nou, de data asta mai tare, şi se prăvăli 
peste birou. În cădere, lovi şi răsturnă de pe 
masă cutia pentru intrări şi ieşiri documente 
şi teancul de formulare pentru bagaje 
pierdute pe care Craig le transformase în 
fâşii. 

Craig se întoarse către Albert, mişcarea 
bruscă făcând să se împrăştie picături de 
sânge de pe lama coupe-papier-ului. 

— Şi tu eşti unul dintre ei, spuse el 
gâfâind. Să te ia dracu'. O s-ajung la Boston 
şi n-o să mă puteţi opri. Nici unul dintre voi 
nu mă poate opri. 

În clipa aceea bricheta de pe podea se 
stinse şi rămaseră în beznă. 

Albert făcu un pas înapoi şi simţi pe 
faţă un curent călduţ de aer când Craig lovi 
cu lama locul în care se aflase cu doar o 
secundă în urmă. Bâjbâi în spate cu mâna 
liberă, de groază să nu ajungă într-un colţ în 
care Craig şi-ar fi putut folosi în voie cuțitul 
(în lumina palidă a brichetei asta i se păruse 
a fi) asupra lui, în vreme ce propria armă ar fi 
fost pe cât de inutilă, pe atât de stupidă. 
Degetele lui nu întâlniră nici un obstacol, aşa 


că se retrase pe uşă în hol. Nu se simţea 
deloc calm; nu se simţea precum cel mai iute 
evreu din orice zonă a statului Mississippi; nu 
se simţea mai iute ca vântul. Se simţea ca un 
copil speriat care alesese prosteşte o jucărie 
în locui unei arme adevărate, pentru că nu 
fusese în stare să creadă — să creadă cu 
adevărat — că se va ajunge la o astfel de 
situaţie, deşi văzuse cu ochii lui ce-i făcuse 
mai devreme nemernicul ăsta nebun fetiţei 
nevăzătoare. Îşi simţea mirosul. Chiar şi în 
aerul inert, îşi simţea mirosul. Era izul rânced 
şi înţepător al fricii. 

Craig ieşi pe uşă cu pas uşor, ţinând 
coupe-papier-ul ridicat. Parcă era o umbră 
care dansează în întuneric. 

— Te văd, fiule, şuieră el. Văd pe 
întuneric ca pisica. 

incepu să înainteze lin. Albert se 
retrase. În acelaşi timp începu să imprime o 
mişcare  oscilatorie prăjitorului de pâine, 
spunându-şi în gând că nu va avea la 
dispoziţie decât o singură încercare înainte 
ca Toomy să se apropie şi să-i înfigă lama în 
beregată sau în piept. 

„lar dacă prăjitorul zboară din amărâtul 
ăla de buzunar înainte să-l lovească, belitu' 
mă cheamă.” 


11 


Craig se dădu mai aproape, unduindu- 


şi jumătatea de sus a trupului dintr-o parte în 
alta, ca un şarpe care se ridică dintr-un coş. 
Un mic zâmbet absent îi înflori pe colţurile 
buzelor, făcând să-i apară nişte gropiţe în 
obraji. 

„E bine aşa”, se auzi glasul sumbru al 
tatălui din fortăreaţa veşnică pe care şi-o 
clădise în mintea lui Crai „Dacă trebuie să-i 
elimini rând pe rând, poţi s-o faci ESR, Craig, 
mai ţii minte? ESR. Eforturile sunt răsplătite.” 

„Aşa e, Craiggy-weggy”, răsună şi 
glasul strident al mamei. „Poţi şi trebuie s-o 
faci.” 

— Îmi pare rău,  murmură Craig 
zâmbind către băiatul alb la faţă ca varul. Imi 
pare tare rău, dar trebuie s-o fac. Dacă ai 
vedea lucrurile din perspectiva mea, ai 
înţelege. 

Se apropie de Albert, ridicând coupe- 
papier-ul la înălţimea ochilor. 


12 


Albert aruncă iute o privire în urmă şi 
văzu că se îndrepta spre ghişeul de bilete al 
United Airlines. Dacă şi-ar fi continuat 
retragerea şi-ar fi restrâns nepermis de mult 
zona de manevră în spate. Trebuia să 
acţioneze cât mai iute. Incepu să penduleze 
prăjitorul mai repede, strângând cu mâna 
transpirată faţa de masă răsucită. 

Craig sesiză mişcarea în întuneric, dar 


nu reuşi să desluşească ce anume legăna 
băiatul din faţa lui. N-avea importanţă. Nu 
putea îngădui să aibă vreo importanţă. Se 
încordă şi sări înainte. 

— MĂ DUC LA BOSTON! ţipă el. MĂ 
DUC LA... 

Ochii lui Albert se obişnuiseră cu 
întunericul, aşa ca văzu atacul decisiv al lui 
Craig. Prăjitorul tocmai se deplasa spre 
spate. In loc să facă mişcarea din încheietura 
mâinii ca să schimbe sensul pendulării, 
Albert îşi lăsă braţul purtat de greutatea 
prăjitorului, ridicându-l deasupra capului, ca 
şi cum s-ar fi pregătit să execute un serviciu 
de volei. Greutatea de la capătul feţei de 
masă descrise şi ea o mişcare circulară 
scurtă şi energică prin aer, forţa centripetă 
menţinând-o ferm în buzunarul improvizat. 
Craig cooperă la această manevră păşind în 
faţă exact pe traiectoria descendentă a 
prăjitorului, care-i izbi fruntea şi rădăcina 
nasului cu un pârâit dur şi înfundat. 

Craig urlă de durere şi scăpă din mână 
coupe-papier-ul. Duse mâinile la faţă şi se 
împletici în spate. Sângele de la nasul spart îi 
ţâşnea printre degete ca apa dintr-un 
hidrant. Albert era îngrozit de ceea ce 
făcuse, dar şi mai îngrozit era să renunţe la 
luptă acum când Toomy fusese rănit. Aşa că 
făcu un pas spre stânga şi lovi din nou cu 
arma lui improvizată din lateral. Prăjitorul 
şuieră prin aer şi se propti în centrul pieptului 


lui Craig cu un bufnet surd. Continuând să 
urle, Craig căzu pe spate. 

In mintea lui Albert „Ace” Kaussner nu 
mai rămăsese decât un singur gând; tot 
restul era un vârtej învolburat şi fragmentat 
de culori, imagini şi emoţii. 

„Trebuie să-l fac să nu mai mişte, altfel 
o să se ridice şi-o să mă omoare. Trebuie să-l 
fac să nu mai mişte, altfel o să se ridice şi-o 
să mă omoare.” 

Bine că măcar Toomy scăpase arma 
din mână; aceasta scânteia pe covor. Albert 
călcă cu unul dintre pantofii lui pe ea şi lovi 
din nou cu prăjitorul. În timpul mişcării 
descendente a greutăţii, Albert se îndoi de 
mijloc ca un valet de modă veche care 
întâmpină un membru al familiei regale. 
Greutatea de la capătul feţei de masă se izbi 
de gura deschisă de durere a lui Craig 
Toomy. Se auzi un zgomot de sticlă pisată 
într-o batistă. 

„O, Doamne”, îşi zise Albert. „Aia au 
fost dinţii lui” 

Craig se zbătu şi se zvârcoli pe podea. 
Era o privelişte groaznică, cu atât mai 
înfiorătoare, probabil, din cauza luminii slabe. 
Vitalitatea sa oribilă avea ceva monstruos, 
de neucis, ca de insectă. 

Mâna lui apucă pantoful lui Albert. 
Albert ridică piciorul de pe coupe-papier cu 
un mic țipăt de repulsie iar Craig încercă să-l 
înşface din nou. Între ochi, nasul individului 


arăta ca un balon de carne spart. Abia dacă-l 
mai vedea pe Albert; o imensă coroană de 
lumină albă îi acaparase vederea. În cap îi 
răsuna o notă stridentă şi constantă, ca 
sunetul unei mire TV date la volum maxim. 

Trecuse de limita la care mai putea 
face vreun rău cuiva, dar Albert nu ştia asta. 
Cuprins de panică, mai izbi o dată cu 
prăjitorul în capul lui Craig. Se auzi un 
zăngănit metalic provocat de ruperea 
elementelor de încălzire din interiorul 
aparatului. 

Craig încetă să mai mişte. 

Albert rămase deasupra lui, gâfâind din 
greu, ţinând într-o mână prăjitorul înfăşurat 
în faţa de masă. Apoi făcu doi paşi târşâiţi 
spre scara rulantă, se aplecă din nou de la 
mijloc şi vomită pe podea. 


13 


Brian îşi făcu cruce în timp ce dădea la 
o parte capacul din plastic negru care 
acoperea ecranul video al sistemului inerţial 
de navigaţie, pe jumătate aşteptându-se să-l 
găsească mort. Se uită la el cu atenţie... şi 
scoase un oftat adânc de uşurare. 


ULTIMUL PROGRAM COMPLET. 


îl informa ecranul cu litere reci, albastru- 
verzui, iar dedesubt: 


PROGRAM NOU? DN 
Brian tastă D, apoi: 
ÎNTOARCERE AP29: LAX/LOGAN 


Ecranul se întunecă preţ de o clipă, 
apoi: 


INCLUDE DEVIERE ÎN AP29? DN 
Brian tastă D. 


ÎNTOARCERE 
îl informă ecranul şi, după nici cinci secunde, 
PROGRAM COMPLET 


— Căpitane Engle? 

Se întoarse şi o văzu pe Bethany în uşa 
cockpit-ului. În lumina din cabină arăta palidă 
şi răvăşită. 

— Sunt puţin ocupat acum, Bethany. 

— De ce nu s-au întors? 

— Nu-mi dau seama. 

— L-am întrebat pe Bob — domnul 
Jenkins — dacă mai vede pe cineva 
mişcându-se înăuntrul terminalului şi mi-a zis 
că nu vede. Dac-au murit cu toţii? 

— Sunt sigur că n-au murit. Dacă te 
face să te simţi mai bine, ce-ar fi să te duci 


să stai cu el, jos. Mai am puţină treabă de 
făcut aici. 

„Cel puţin sper să am.” 

— Eşti speriat? îl întrebă ea. 

— Da. Sigur că sunt. 

Ea zâmbi uşor. 

— Într-un fel, mă bucur. E nasol să fii 
numai tu speriat — e complet aiurea. Hai ca 
te las în pace. 

— Mulţumesc. Sunt sigur c-au să iasă 
de-acolo în curând. 

Fata plecă. Brian reveni la monitorul 
SIN şi tastă: 


SUNT PROBLEME CU ACEST PROGRAM? 
Şi apăsă pe tasta EXECUŢIE. 


NICI O PROBLEMĂ. 
MULŢUMIM CĂ ZBURAŢI CU AMERICAN PRIDE. 


— Cu plăcere, fără doar şi poate, 
murmură Brian şi-şi şterse fruntea cu 
mâneca. 

„Acum, îşi zise el, mai trebuie doar să 
ardă combustibilul.” 


14 


Bob auzi paşi pe scară şi se întoarse 
repede. Nu era decât Bethany, care cobora 
încet şi cu băgare de seama, dar asta nu-i 


scăzu starea de nervozitate. Sunetul venit 
din întuneric creştea treptat în intensitate. 

Tot mai aproape. 

— Bună, Bethany. Poţi să-mi mai dai şi 
mie o ţigară? 

Ea îi întinse pachetul mototolit, apoi luă 
şi ea una. Vârâse plicul cu chibrituri al lui 
Albert în celofanul care acoperea pachetul şi, 
când încercă unul, acesta se aprinse cu 
uşurinţă. 

— Vreun semn de la cei de colo? 

— Păi, totul depinde de ce înţelegi prin 
„vreun semn”, spuse cu prudenţă Bob. Cred 
c-am auzit nişte strigăte chiar înainte să 
cobori. 

Ceea ce auzise semăna de fapt cu nişte 
ţipete — sau zbierete, mai exact — dar nu 
văzu nici un motiv ca să-i spună fetei acest 
lucru. Arăta la fel de speriată pe cât se 
simţea de speriat Bob şi avea impresia că 
fetei i se cam aprinseseră călcâiele după 
Albert. 

— Sper că Dinah o să fie bine, spuse 
ea, dar nu ştiu ce să zic. A tăiat-o rău de tot. 

— L-ai văzut pe căpitan? 

Bethany încuviinţă din cap. 

— M-a cam trimis la plimbare. Cred că- 
şi programează instrumentele sau ceva de 
genul ăsta. 

Bob Jenkins dădu din cap cu 
seriozitate. 

— Sper că asta face. 


Conversaţia  lâncezea. Amândoi se 
uitară înspre est. Un sunet nou şi chiar mai 
ameninţător însoțea acum crănţănitul şi 
ronţăitul neîncetat: un țipăt ascuţit, monoton. 
Avea o sonoritate mecanică stranie, ceea ce-l 
făcu pe Bob să se gândească la o transmisie 
automatică cu prea puţin lubrifiant. 

— E mult mai aproape acum, nu-i aşa? 

Bob încuviinţă din cap, fără tragere de 
inimă. Trase din ţigară şi jarul aprins ilumină 
temporar doi ochi obosiţi Şi îngroziţi. 

— Dumneata ce crezi că e, domnule 
Jenkins? El clătină din cap încet. 

— Draga mea, sper să nu fim niciodată 
nevoiţi aflăm. 


15 


Ajuns pe la jumătatea scării rulante, 
Nick văzu o siluetă aplecată de mijloc în faţa 
şirului de telefoane publice inutile. Era 
imposibil să-şi dea seama dacă era Albert 
sau Craig Toomy. Englezul vâri mâna în 
buzunarul drept din faţă al pantalonilor, 
ţinându-l totodată cu stânga pe deasupra, ca 
să nu zăngăne şi, pe pipăite, alese două 
monede de 25 de cenți. Strânse apoi pumnul 
drept şi strecură monedele între degete, 
improvizând astfel un fel de box din alamă. 
După care continuă să coboare scara. 

Silueta de lângă telefoane ridică 
privirea când apăru Nick. Era Albert. 


— Vezi să nu calci în vomă, îl avertiză 
el fără vlagă pe englez. 

Nick dădu drumul monedelor în 
buzunar şi se grăbi să ajungă în locul în care 
băiatul stătea cu mâinile proptite deasupra 
genunchilor, ca un bătrân care-şi 
supraestimase capacitatea de a face exerciţii 
fizice. Se simţea duhoarea acră şi 
înţepătoare a vomei. Aceasta şi izul de 
sudoare provocată de frică erau nişte 
mirosuri cât se poate de familiare pentru el. 
Le cunoştea din războiul din Malvine, ba 
chiar şi mai bine din Irlanda de Nord. Işi puse 
braţul stâng pe umerii băiatului şi Albert se 
îndreptă foarte încet. 

— Unde sunt, Ace? întrebă Nick pe un 
ton liniştitor. Gaffney Şi Toomy... unde sunt? 

— Domnul Toomy e acolo, răspunse 
Albert arătând spre o  mogâldeaţă 
îngrămădită pe podea. Domnul Gaffney e în 
biroul de Servicii. Cred că amândoi sunt 
morţi. Domnul Toomy era în biroul de 
Servicii. Cred că stătea ascuns după uşă. L-a 
omorât pe domnul Gaffney fiindcă dânsul a 
intrat primul. Dacă eu aş fi intrat primul, pe 
mine m-ar fi omorât. 

Albert înghiţi în sec cu greutate. 

— Pe urmă l-am omorât pe domnul 
Toomy. Trebuia. A venit după mine, vedeţi? A 
mai găsit un cuţit nu ştiu unde şi a venit 
după mine. 

Vorbea pe un ton care putea fi 


confundat cu indiferența, dar Nick nu se lăsă 
înşelat. lar contururile albe ale feţei lui Albert 
nu lăsau să se citească deloc indiferența. 

— Poţi să te descurci singur, Albert? 
întrebă Nick. 

— Nu ştiu. N-am mai u-u-ucis pe nimeni 
până acum şi... 

Albert scoase un suspin gâtuit şi jalnic. 

— Ştiu, spuse Nick. E o chestie 
îngrozitoare, dar trebuie depăşită. Şi trebuie 
s-o depăşeşti, Ace. Mai avem foarte mult 
până vom apuca să dormim şi nu e timp de 
terapie. Sunetul se aude şi mai tare. 

II părăsi pe Albert şi se duse la 
mogâldeaţa de pe podea. Craig Toomy zăcea 
pe o parte, braţul ridicat acoperindu-i parţial 
faţa. Nick îl rostogoli pe spate, se uită şi 
fluieră încetişor. Toomy era încă în viaţă, îi 
auzea şuieratul aspru al respirației, dar Nick 
ar fi băgat mâna-n foc că, de data asta, nu se 
mai prefăcea. Nasul lui nu fusese doar spart; 
părea vaporizat. Gura era o cavitate 
însângerata mărginită de resturi de dinţi. lar 
adâncitura serioasa din mijlocul frunţii dădea 
de înţeles că Albert înfăptuise o remodelare 
originală a cutiei craniene a lui Craig. 

— A făcut toate astea cu un prăjitor? 
murmură Nick Dumnezeule mare, sfânt şi 
bun! Se ridică şi spuse cu glas tare: Nu e 
mort, Ace. 

Albert se îndoise din nou când Nick 
plecase. Acum se îndreptă încet şi făcu un 


pas către el. 

— Nu e? 

— Ascultă şi tu. Nu-l mai punem la 
numărătoare, dar n-a ieşit de tot din joc. 

„Totuşi, după cum respiră, n-o mai 
duce mult.” 

— Hai să vedem ce-i cu domnul 
Gaffney, poate că şi el a avut noroc. Şi unde-i 
targa? 

— A? făcu Albert şi se uită la Nick ca şi 
cum i-ar fi vorbit într-o limbă străină. 

— Targa, repetă cu răbdare Nick în 
timp ce se-ndreptau spre uşa deschisă a 
biroului de Servicii. 

— Am găsit-o, spuse Albert. 

— Serios? Bravo! 

Albert se opri în loc după primul pas 
făcut în încăpere. 

— Staţi un pic, murmură el, apoi se 
lăsă pe vine şi căută pe pipăite bricheta lui 
Don. O găsi după o clipă sau două. Încă era 
caldă. Se ridică în picioare. Cred că domnul 
Gaffney e în cealaltă parte a biroului. 

Ocoliră biroul, păşind peste teancurile 
de hârtie răsturnate şi recipientul pentru 
intrări-ieşiri de documente. Albert ridică 
bricheta şi acţionă rotiţa. La a cincea 
încercare, fitilul se aprinse şi arse pâlpâind 
preţ de trei-patru secunde. Era de ajuns. De 
fapt, Nick apucase să vadă destul în timpul 
micilor fulgerări de lumină generate de 
încercările nereuşite de aprindere a 


brichetei, dar nu dorise să-i spună asta lui 
Albert. Don Gaffney zăcea întins pe spate, cu 
ochii deschişi, având încă întipărită pe faţa o 
expresie de surpriză teribilă. Până la urmă, 
nu avusese noroc. 

— Cum se face că Toomy nu ţi-a făcut 
şi ţie felul? întrebă Nick după un moment. 

— Am ştiut că e înăuntru, spuse Albert. 
Chiar înainte să-l lovească pe domnul 
Gaffney, am ştiut. 

Avea încă vocea uscată şi 
tremurătoare, dar se simţea ceva mai bine. 
Acum după ce îl văzuse pe bietul domn 
Gaffney — într-un fel, după ce-l privise în 
ochi — se simţea ceva mai bine. 

— L-ai auzit? 

— Nu... am văzut astea. Pe birou. 

Albert arătă spre grămăjoara de fâşii 
de hârtie. 

— Mare noroc ai avut. 

Nick puse mâna pe umărul lui Albert. 

— Meriţi să fii în viaţă, amice. Ţi-ai 
câştigat acest privilegiu. În regulă? 

— O să-ncerc, spuse Albert. 

— Păi să te străduieşti, bătrâne. Te va 
scuti de o grămadă de coşmaruri. Ai în faţa 
ta un cunoscător. Albert încuviinţă din cap. 
Păstrează-ţi cumpătul, Ace. Asta-i secretul — 
să-ţi păstrezi cumpătul şi totul va fi în regulă. 

— Domnule Hopewell? 

— Da? 

— Vă supăraţi dacă vă rog să nu-mi 


mai ziceţi aşa? Cred... Vocea i se astupă şi 
Albert îşi drese glasul cu violenţă. Cred că 
nu-mi mai place. 


16 


leşiră din peştera întunecoasă numită 
Servicii Aeroport treizeci de secunde mai 
târziu, Nick cărând de mâner targa pliată. 
Când ajunseră în dreptul telefoanelor, Nick îi 
întinse targa lui Albert, care o preluă fără să 
scoată un cuvânt. Faţa de masă se afla pe 
podea, cam la un metru şi jumătate de 
Toomy, care acum sforăia trăgând în piept 
porţii mari, aritmice, de aer. 

Timpul era scurt, al dracului de scurt, 
dar Nick trebuia să vadă cu ochii lui asta. 
Trebuia. 

Ridică faţa de masă şi scoase din ea 
prăjitorul. Una dintre rezistenţe se prinsese 
în fanta pentru pâine, cealaltă căzu pe 
podea. Butonul de reglare a timpului şi cel 
folosit la apăsarea feliilor de pâine în jos 
căzură şi ele. Un colţ al aparatului era îndoit 
spre interior. Partea laterală stângă suferise 
o adâncitură circulară profundă. 

„Asta-i partea care s-a ciocnit cu nasul 
amicului Toomy”, îşi zise Nick. „Uluitor.” 
Clătină prăjitorul şi ascultă zdrăngănitul 
fragmentelor sparte din interiorul aparatului. 

— Un prăjitor de pâine, se minună el. 
Am prieteni, Albert — colegi de breaslă — 


care n-or să creadă chestia asta. Parcă nici 
mie nu-mi vine să cred. Adică... un prăjitor. 

Albert întoarse capul într-o parte. 

— Aruncă-l, spuse el cu glas răguşit. Nu 
vreau să-l mai văd. 

Nick făcu aşa cum îi spusese băiatul, 
apoi îl bătu uşor pe umăr. 

— Du targa sus. Vin şi eu imediat. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Vreau să văd dacă în biroul ăla mai e 
ceva care sa ne poată fi de folos. 

Albert se uită la el o clipă, dar nu reuşi 
să distingă trăsăturile lui Nick pe întuneric. în 
cele din urmă, zise: 

— Nu te cred. 

— Nici nu trebuie, spuse Nick cu un ton 
straniu de blând. Du-te, Ace. Albert, am vrut 
să zic. Vin şi eu îndată. Si nu te uita înapoi. 

Albert îl privi fix preţ de încă un 
moment, apoi începu să urce scara rulantă 
inertă, cu capul aplecat şi targa atârnând ca 
o valiză în mâna dreaptă. Nu se uită înapoi. 


17 


Nick aşteptă până când băiatul dispăru 
în beznă. Apoi se apropie de locul unde 
zăcea Craig Toomy şi se lăsă pe vine lângă 
el. Toomy era tot inconştient, dar părea să 
respire ceva mai regulat. Nick îşi zise că n-ar 
fi fost imposibil, cu condiţia să fie îngrijit 
neîntrerupt o săptămână-două în spital, ca 


Toomy să-şi revină. Dovedise cel puţin un 
lucru, şi anume că era îngrozitor de tare de 
cap. 

„Păcat că materia cenuşie de dedesubt 
e aşa de moale, amice”, îşi zise Nick. Întinse 
braţele, cu intenţia de a-i pune o palmă 
peste gură şi cealaltă peste nas — sau ceea 
ce rămăsese din el. Ar fi durat mai puţin de 
un minut şi n-ar mai fi avut de ce să-şi facă 
griji din pricina domnului Craig Toomy. 
Ceilalţi s-ar fi înfiorat oripilaţi de acest act — 
l-ar fi numit crimă premeditată — dar, pentru 
Nick, nu era nici mai mult, nici mai puţin 
decât o poliţă de asigurare. Toomy se mai 
ridicase o dată dintr-o stare ce păruse a fi 
inconştienţă deplină şi iată că acum unul 
dintre ei era mort, iar un altul era rănit grav, 
probabil mortal. N-ar fi avut nici un rost să 
mai rişte o dată în acelaşi mod. 

Şi mai era şi altceva. Dacă-l lăsa pe 
Toomy în viaţă, pentru ce anume l-ar fi lăsat 
să trăiască? O existenţă scurtă şi bântuită, 
într-o lume moartă? O şansă de a respira un 
aer lipsită de viaţă, sub un cer nemişcat, de 
pe care toate fenomenele atmosferice 
păreau să fi dispărut? O ocazie de a se întâlni 
cu ceea ce se apropia dinspre est... o 
apropiere însoţită de o larmă ce semăna cu 
cea a unei colonii de furnici uriaşe, în misiune 
de pradă? 

Nu. Cel mai bine era să-l scutească de 
toate acestea. Ar fi fost mult mai puţin 


dureros şi asta era îndeajuns de bine. 

— Mai bine decât merită ticălosul ăsta, 
spuse Nick, dar încă mai ezita. 

Işi aminti de fetiţa care se uita la el cu 
ochii ei negri, lipsiţi de vedere. 

Să nu-l ucizi! 

Nu fusese o rugăminte, ci un ordin. Îşi 
adunase puţină tărie din cine ştie ce ultimă 
rezervă ascunsă ca să-i dea acel ordin. Tot ce 
ştiu e că avem nevoie de el. 

„De ce naiba ţine aşa de mult să-l 
protejeze?” 

Mai rămase aşa un moment, uitându-se 
la faţa distrusă a lui Craig Toomy. lar când 
Rudy Warwick vorbi din capul scării rulante, 
tresări de parcă l-ar fi auzit pe diavolul în 
persoană. 

— Domnu’ Hopewell? Nick? Vii? 

— Intr-o clipită! strigă el peste umăr. 

întinse din nou mâinile spre faţa lui 
Toomy şi iarăşi se opri, amintindu-şi de ochii 
negri. 

Avem nevoie de el. 

Deodată se ridică în picioare, lăsându-l 
pe Craig Toomy să îndure tortura respirației 
chinuitoare. 

— Vin acum, strigă el şi urcă scara 
rulantă cu paşi uşori. 


Capitolul 8 


REALIMENTAREA. 

LUMINA TIMPURIE A ZORILOR. 
LANGOLIERII SE APROPIE. 
ÎNGERUL DIMINEȚII. 

PAZNICI Al TIMPULUI DIN ETERNITATE. 
DECOLAREA. 


1 


Bethany îşi aruncase tigara aproape 
lipsită de gust şi urcase din nou cam 
jumătate de scară când Bob Jenkins strigă: 

— Cred că ies din terminal! 

Fata se întoarse şi cobori în grabă 
treptele. Un şir de momâi negre ieşea din 
arcada pentru bagaje şi se apropia încet de-a 
lungul benzii transportoare. Bob şi Bethany 
porniră în întâmpinarea lor. 

Dinah era legată cu curelele de targa 
purtată de Rudy şi de Nick. Mergeau în 
genunchi şi Bethany auzea  gâfâielile 
întretăiate ale bărbatului chel. 

— Daţi-mi voie să vă ajut, îi spuse ea şi 
Rudy îi cedă bucuros capătul lui de targă. 

— Încearcă să n-o zgâlţăi, spuse Nick, 
dându-şi jos picioarele de pe banda 
transportoare. Albert, apucă şi tu de targă şi 
ajută-ne s-o urcăm pe scară. Trebuie să 
încercăm să ţinem chestia asta cât mai 
orizontal cu putinţă. 

— Cât de gravă e starea fetiţei? îl 
întrebă Bethany pe Albert. 


— Nu e bună, spuse el pe un ton 
sumbru. Inconştientă, dar e încă în viaţă. 
Asta e tot ce ştiu. 

— Unde sunt Gaffney şi Toomy? întrebă 
Bob în timp ce se apropiau de avion. 

Trebui să-şi ridice puţin vocea ca să se 
facă auzit; crănţănitul se auzea şi mai tare 
acum, iar scrâşnetul acela ca de transmisie 
defectă devenise între timp o notă 
dominantă, înnebunitoare. 

— Gaffney e mort, iar Toomy s-ar putea 
să fie mort şi el, spuse Nick. O să discutăm 
mai târziu dacă doriţi: în clipa asta n-avem 
timp. Se opri la baza scării. Voi doi, aveţi 
grijă să ţineţi capătul ridicat. 

Incet şi cu mare grijă începură să urce 
targa, Nick mergând cu spatele şi aplecat 
deasupra capătului din faţă, Albert şi 
Bethany ţinând targa la nivelul frunţii şi 
frecându-şi şoldurile pe scara îngustă. Bob, 
Rudy şi Laurel urcau în urma lor. Laurel 
vorbise o singură dată de când Albert şi Nick 
se întorseseră, ca să întrebe dacă Toomy era 
mort. Când Nick i-a răspuns că nu murise, ea 
s-a uitat la el cu atenţie şi apoi a dat din cap 
uşurată. 

Brian stătea la uşa cockpit-ului când 
Nick ajunse la capătul de sus al scării şi 
sprijini capătul său de targa înăuntru. 

— Vreau s-o duc la clasa l, spuse Nick, 
cu capătul ăsta al tărgii ridicat astfel încât 
capul fetiţei să stea mai sus. Pot să fac asta? 


— Fără probleme. Ca să asiguri targa, 
trece două centuri de siguranţă prin rama de 
la capul ei. Vezi pe unde? 

— Da. Apoi, către Albert şi Bethany: 
Hai sus. V-aţi descurcat de minune. 

În lumina din cabină, sângele de pe 
obrajii şi bărbia lui Dinah contrasta puternic 
cu paloarea tenului. Avea ochii închişi; 
pleoapele aveau o nuanţă delicată de 
levănţică. Sub centură (în care Nick făcuse o 
gaură nouă, mult deasupra celorlalte), 
compresa improvizată era de un roşu 
întunecat. Brian îi auzea respiraţia. Se auzea 
ca un pai trăgând aer de pe fundul unui 
pahar aproape gol. 

— E grav, nu-i aşa? întrebă el cu glas 
scăzut. 

— Ei bine, e vorba de plămâni, nu de 
inimă, şi ea nu se umple nici pe departe aşa 
de repede cum mă temeam... dar e grav, 
într-adevăr. 

— O să trăiască până ajungem înapoi? 

— De unde naiba să ştiu? strigă Nick 
brusc la el. Sunt soldat, nu felcer! 

Ceilalţi încremeniră, uitându-se la el cu 
ochi temători. Laurel simţi din nou furnicături 
pe piele. 

— Îmi cer scuze, murmură Nick. 
Călătoriile în timp au un efect distructiv 
asupra nervilor, nu-i aşa? Vă rog să mă 
scuzaţi. 

— Nu e nevoie să te scuzi, spuse 


Laurel, atingându-i braţul. Cu toţii suntem cu 
nervii întinşi. 

Îi adresă un zâmbet ostenit şi-i atinse 
părul. 

— Eşti o dulceaţă, Laurel, fără doar şi 
poate. Haide... s-o legăm bine şi să vedem ce 
putem face ca să plecăm naibii de-aici. 


2 


Cinci minute mai târziu targa în care 
şedea fetita fusese proptită în poziţie 
înclinată — capul sus, picioarele jos — pe 
două fotolii din compartimentul de clasa |. 
Ceilalţi pasageri se adunaseră ciopor în jurul 
lui Brian, în oficiul clasei |. 

— Trebuie să  realimentăm avionul, 
spuse Brian. Acum o să pornesc şi celălalt 
motor şi o să trag cât mai aproape de acel 
727-400, de la rampa telescopică. Arătă spre 
avionul Delta, care se vedea doar ca o siluetă 
cenuşie în întuneric. Întrucât avionul nostru e 
mai înalt, voi putea să aduc aripa noastră 
dreaptă chiar deasupra aripii stângi a 
avionului Delta. În timp ce eu voi face acest 
lucru, patru dintre voi trebuie să aducă aici 
căruciorul cu furtunuri — e unul lângă 
cealaltă rampă telescopică. L-am văzut 
înainte să se-ntunece. 

— Poate n-ar strica să-l trezim pe 
Frumosul Adormit din spatele avionului şi să-l 
punem să ne ajute, spuse Bob. 


Brian reflectă o clipă apoi clătină din 
cap. 

— Ultimul lucru de care avem nevoie în 
clipa asta e să ne trezim pe cap cu încă un 
pasager speriat şi dezorientat — şi pe 
deasupra şi mahmur. Şi nici n-avem nevoie 
de el — doi bărbaţi zdraveni pot să împingă 
cu uşurinţă un astfel de cărucior. Am văzut 
cu ochii mei că se poate. Numai să vă 
asiguraţi că e scos din viteză. Căruciorul 
trebuie să ajungă direct sub cele două aripi 
suprapuse. S-a înţeles? 

Cu toţii dădură din cap. Brian se uită pe 
rând la fiecare şi decise că Rudy şi Bethany 
erau prea osteniţi de la căratul tărgii ca să 
poată fi de vreun folos. 

— Nick, Bob şi Albert. Voi împingeţi. 
Laurel, tu conduci. E bine aşa? 

Cei numiţi încuviinţară. 

— Atunci, executarea! Bethany? 
Domnul Warwick? Coborâţi şi voi. Trageţi 
scara într-o parte de lângă avion şi pe urmă, 
când am repoziţionat avionul, aşezaţi-o lângă 
aripile suprapuse. Lângă aripi, nu la uşă. S-a 
înţeles? 

Cei doi aprobară din cap. Uitându-se 
din nou la tovarăşii săi, Brian observă că 
ochii lor arătau limpezi şi vioi pentru prima 
oară de când aterizaseră. 

„Fireşte”, îşi zise el. „Acum au ceva de 
făcut. Şi eu la fel, slavă Domnului.” 


3 


Pe când se apropiau de căruciorul 
aşezat la stânga rampei neocupate, Laurel îşi 
dădu seama că putea de fapt să-l vadă. 

— Dumnezeule! spuse ea. Deja se 
luminează din nou de ziuă. Cât timp să fi 
trecut de când s-a întunecat? 

— Mai puţin de patruzeci de minute, 
după ceasul meu, zise Bob, dar am bănuiala 
că atunci când suntem în afara avionului, 
ceasul meu nu prea măsoară corect timpul. 
O altă bănuială de-a mea ar fi că, oricum, aici 
nu prea are importanţă. 

— Ce-o să se întâmple cu domnul 
Toomy? întrebă Laurel. 

Ajunseseră la cărucior. Era un vehicul 
Mic, cu un rezervor la spate, o cabină 
deschisă şi furtunuri groase de culoare 
neagră făcute colac de o parte şi de alta. 
Nick o cuprinse cu braţul după talie şi o 
întoarse către el. Preţ de o clipă, o idee 
nebunească îi trecu prin minte, şi anume că 
voia s-o sărute, şi simţi cum inima îi bate mai 
repede. 

— Nu ştiu ce-o să se întâmple cu el, 
spuse Nick. Tot ce ştiu e că, la momentul 
decisiv, am hotărât să fac aşa cum a vrut 
Dinah. L-am lăsat să zacă pe podea, în stare 
de inconştienţă. E bine aşa? 

— Nu, spuse ea cu o voce uşor 
nesigură, dar cred că va trebui să ne 


mulţumim cu asta. 

El zâmbi un pic, dădu din cap şi o 
strânse uşor de mijloc. 

— Ai vrea să ieşim într-o seară la 
restaurant, când şi dacă o să ajungem înapoi 
în LA? 

— Da, spuse ea fără şovăire. Asta e un 
lucru pe care merită să-l aştepţi cu 
nerăbdare. 

El dădu din nou din cap. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Dar 
dacă nu reuşim să alimentăm avionul, n-o să 
putem pleca nicăieri. Se uită la cabina 
căruciorului. Crezi că poţi să vezi dacă e 
băgat în viteză? 

Laurel aruncă o privire spre maneta 
schimbătorului de viteze care ieşea din 
podeaua cabinei. 

— Mă tem că n-am condus decât 
maşini cu transmisie automată. 

— Las’ c-o rezolv eu, spuse Albert 
sărind în cabină, apoi apăsă pedala 
ambreiajului şi se uită cu atenţie la diagrama 
de pe mânerul schimbătorului. In spatele lui, 
al doilea motor al avionului 767 se trezi la 
viaţă şi ambele motoare începură să vibreze 
mai tare când Brian mări puterea. Zgomotul 
era foarte puternic, dar Laurel constată că n- 
o deranja deloc. Estompase celălalt sunet, 
măcar temporar. Şi simţea întruna dorinţa să 
se uite la Nick. Chiar o invitase la cină? Deja i 
se părea greu de crezut. 


Albert schimbă vitezele, după care 
mişcă în gol maneta schimbătorului. 

— Gata, spuse el şi sări jos. 

— Hai, Laurel, poţi să te urci. De cum îl 
punem în mişcare, va trebui să iei dreapta 
mult şi să-l întorci în cerc. 

— În regulă. 

Se uită în spate neliniştită la cei trei 
bărbaţi care se  aliniaseră îndărătul 
căruciorului, cu Nick la mijloc. 

— Gata, băieţi? întrebă acesta. 

Albert şi Bob încuviinţară din cap. 

— Bun, atunci, toţi deodată. 

Bob se pregătise să împingă cu toată 
puterea, şi la naiba cu durerea de şale care-l 
chinuise în ultimii zece ani, dar căruciorul se 
urni din loc absurd de uşor. Laurel trase de 
volanul rigid şi butucănos cu toată forţa. 
Căruciorul galben descrise un mic cerc pe 
asfaltul cenuşiu şi începu să ruleze spre 
avionul 767, care se apropia încet de partea 
dreaptă a avionului Delta. 

— Diferenţa dintre cele două avioane e 
incredibilă, constată Bob. 

— Da, admise Nick. Ai avut dreptate, 
Albert. Se poate să ne fi rătăcit de prezent, 
dar într-un fel straniu, avionul continuă să 
facă parte din el. 

— Şi noi, preciză Albert. Cel puţin 
deocamdată. 

Turbinele Boeing-ului se opriră, lăsând 
să se audă doar uruitul jos şi constant al 


generatoarelor auxiliare de energie — Brian 
le pornise acum pe toate patru. Nu erau 
îndeajuns de zgomotoase ca să acopere 
sunetul de la răsărit. Înainte, acel sunet era 
caracterizat de o uniformitate masivă, dar pe 
măsură ce se apropia devenea fragmentat; 
părea să se audă sunete în interiorul 
sunetelor, iar rezultatul final începea să pară 
îngrozitor de familiar. 

„Animale la ora mesei”, îşi zise Laurel 
şi se înfioră. „Aşa se aude — zgomotul unor 
animale care se hrănesc amplificat până la 
proporţii groteşti.” 

Se cutremură violent şi simţi cum 
panica începe să pună stăpânire pe gândurile 
ei, o forţă elementară pe care n-o putea 
stăpâni, aşa cum nu putea stăpâni sursa 
necunoscută a acelui sunet. 

— Poate că dacă am putea să vedem 
despre ce e vorba, am şti cum să ne 
descurcăm, opină Bob când începură să 
împingă din nou căruciorul de alimentare. 

Albert îi aruncă o privire scurtă şi 
spuse: 

— Eu nu cred. 


4 


Brian apăru în uşa din faţă a Boeing- 
ului şi le făcu semn lui Bethany şi Rudy să 
aducă scara aproape de el. După ce aceştia 
făcură ce le ceruse, păşi pe platformă şi 


arătă spre aripile suprapuse. În timp ce cei 
doi împingeau scara cu roţile în direcţia 
indicată, Brian ascultă sunetul care se 
apropia şi-şi aduse aminte de un film pe 
care-l văzuse cu mult timp în urmă, la o oră 
târzie. În el, Charlton Heston era proprietarul 
unei mari plantaţii din America de Sud. 
Plantaţia fusese atacată de un uriaş roi de 
furnici-soldat, furnici care mâncau tot ce 
întâlneau in cale — copaci, iarbă, clădiri, 
vaci, oameni. Cum se numea filmul ăla? 
Brian nu-şi mai amintea. Nu-şi amintea decât 
că Heston încerca trucuri din ce în ce mai 
disperate ca să oprească furnicile sau măcar 
să le întârzie asaltul. Le învinsese oare până 
la urmă? Brian nu-şi mai amintea, dar un 
fragment din visul lui îi reveni pe neaşteptate 
în minte, tulburător prin lipsa sa de asociere 
cu orice altceva: un indicator roşu, cu aspect 
ameninţător, pe care scria NUMAI STELE 
CĂZĂTOARE. 

— Rămâneţi pe loc! strigă în jos la 
Rudy şi Bethany. 

Cei doi se opriră şi Brian cobori cu 
băgare de seamă treptele până când ajunse 
cu capul în dreptul părţii inferioare a aripii 
avionului Delta. Atât 767 cât şi 727 erau 
echipate cu orificii de alimentare unice în 
aripa stângă. Se uita acum la mica trapă de 
formă pătrată pe care scria ACCES 
REZERVOR COMBUSTIBIL şi VERIFICAŢI 
SUPAPA OBTURATOARE ÎNAINTE DE 


REALIMENTARE. lar un glumeţ lipise pe trapă 
un  abţibild galben rotund cu o faţă 
zâmbitoare. Era O ultimă nuanţă 
suprarealistă. 

Albert, Bob şi Nick  împinseseră 
căruciorul în poziţie sub el şi acum se uitau în 
sus, chipurile lor văzându-se ca nişte cercuri 
cenuşii murdare în întunericul care se 
destrăma. Brian se aplecă şi strigă la Nick: 

— Vezi că sunt două furtunuri, de o 
parte şi de alta a căruciorului! Îl vreau pe-ăla 
scurt! 

Nick desfăcu furtunul şi i-l dădu. Ţinând 
într-o mână şi scara şi capătul furtunului, 
Brian se aplecă sub aripă şi deschise trapa 
de alimentare. Înăuntru era un conector-tată, 
cu o protuberanţă din oţel care semăna cu 
un deget. Brian se aplecă şi mai mult... şi 
alunecă. Apucă balustrada scării. 

— Ţin-te bine, amice, spuse Nick 
urcând scara. Vin în ajutorul tău. Se opri cu 
trei trepte mai jos de Brian şi-l prinse de 
centură. Am o rugăminte la tine. 

— Care-i aia? 

— Să nu te băşeşti. 

— O să-ncerc, dar nu promit nimic. 

Se aplecă din nou şi se uită în jos la 
ceilalţi. Rudy şi Bethany veniseră lângă Bob 
şi Albert sub aripă. 

— Daţi-vă la o parte, dacă nu vreţi să 
faceţi un duş cu combustibil de avion cu 
reacţie! strigă el. N-am cum să închid supapa 


obturatoare a avionului ăstuia, aşa că s-ar 
putea să curgă! 

In timp ce aştepta ca cei de jos să se 
dea la o parte, îşi zise: „Desigur, s-ar putea 
să nu curgă deloc Din câte ştiu, rezervoarele 
astea poa’ să fie goale-goluţe.” 

Se aplecă din nou, folosindu-se de 
amândouă mâinile acum când Nick îl 
susţinea ferm şi înfipse furtunul în orificiul de 
alimentare. Se produse un scurt duş de 
combustibil — în împrejurările date, un duş 
cât se poate de bine venit — şi apoi se auzi 
un clic metalic dur. Brian răsuci ajutajul un 
sfert de cerc spre dreapta, blocându-l în 
poziţie, apoi ascultă mulţumit cum 
combustibilul curge în josul furtunului, la 
cărucior, unde o valvă închisă avea să-i 
limiteze debitul. 

— OK, oftă el şi se trase înapoi pe 
scară. Până aici, e bine. 

— Şi acum, cum procedăm, amice? 
Cum facem să funcţioneze căruciorul? Il 
pornim cu curent de la avion, sau cum? 

— Mă-ndoiesc că am putea să facem 
asta, chiar dacă şi-ar fi adus aminte cineva 
să aducă nişte cabluri electrice de conectare, 
spuse Brian. Din fericire, nu trebuie să 
funcţioneze. In esenţă, căruciorul e doar un 
dispozitiv pentru filtrarea şi transferarea 
combustibilului. O să folosesc generatoarele 
auxiliare de pe avionul nostru ca să absorb 
combustibilul din 727 aşa cum ai folosi un pai 


ca să sorbi limonada dintr-un pahar. 

— Şi cât o să dureze treaba asta? 

— În condiţii optime — adică pompele 
să fie alimentate cu curent de la sol — am 
putea încărca vreo 900 de litri de combustibil 
pe minut. Aşa cum procedăm noi acum, e 
greu de apreciat. N-am mai folosit niciodată 
un generator auxiliar ca să pompez 
combustibil. Cel puţin o oră. Poate două. 

Nick privi neliniştit spre est o clipă, iar 
când vorbi din nou o făcu cu voce joasă. 

— Fă-mi un hatâr, amice — nu le spune 
şi celorlalţi chestia asta. 

— De ce? 

— Pentru că nu cred că avem la 
dispoziţie două ore. S-ar putea să n-avem 
nici o oră. 


5 


Singură în compartimentul de clasa |, 
Dinah Catherine Bellman deschise ochii. Şi 
văzu. 

— Craig, şopti ea. 


6 


„Craig.” 

Dar el nu voia să-şi audă numele. Nu 
dorea decât să fie lăsat în pace; nu voia să-şi 
mai audă numele niciodată. Când oamenii îl 


strigau pe nume, întotdeauna se întâmpla 
ceva rău. Întotdeauna. 

„Craig! Scoală-te, Craig!” 

Nu. Nu voia să se ridice. Capul îi 
devenise un vast stup compartimentat; 
durerea mugea şi urla în toate încăperile 
neregulate şi coridoarele  întortocheate. 
Albinele sosiseră. Albinele crezuseră că era 
mort. Îi invadaseră capul şi-i transformaseră 
craniul într-un fagure. lar acum... acum... 

„Îmi simt gândurile şi încearcă să le 
omoare, înţepându-le”, îşi zise el şi scoase un 
geamăt răguşit, de suferinţă. Mâinile lui 
pătate de sânge se desfăcură şi se strânseră 
încet pe covorul industrial care acoperea 
pardoseala holului de la parter. „Lăsaţi-mă să 
mor, of, vă rog, lăsaţi-mă să mor.” 

„Craig, trebuie să te ridici! Acum!” 

Era vocea tatălui său, singura voce pe 
care nu reuşise niciodată să o refuze sau să o 
facă să tacă. Dar acum avea s-o refuze. 
Acum avea s-o facă să tacă. 

— Du-te de-aici, spuse el cu glasul ca 
un cârâit. Te urăsc. Du-te de-aici. 

Durerea îi răsună strident în cap ca un 
țipăt de trompete aurii. Roiuri de albine 
furioase şi cu acele pregătite să înţepe 
zburară din pâlniile trompetelor. 

„Of, lăsaţi-mă să mor”, îşi zise el. 
„Lăsaţi-mă să mor. Asta e iadul. Sunt într-un 
iad al albinelor şi al alămurilor de orchestră.” 

„Ridică-te, Craiggy-weggy. E ziua ta şi 


ghici ce surpriză am pentru tine? De cum ai 
să te ridici, cineva o să-ţi dea o sticlă de bere 
şi o să te lovească în cap... fiindcă lovitura 
ASTA e pentru tine!” 

— Nu, spuse el. Nu mai vreau bătaie. 

Mâinile lui bâjbâiră pe covor. Se chinui 
să deschidă ochii, dar sângele uscat îi ţinea 
lipiţi ca un clei. 

— Eşti moartă. Amândoi sunteţi morţi. 
Nu puteţi sa mă bateţi şi nici să mă puneţi să 
fac anumite lucruri. Amândoi sunteţi morţi şi 
vreau să mor şi eu. 

Numai că nu era mort. De undeva, de 
dincolo de aceste voci fantomatice, auzea 
ţiuitul motoarelor de avion... şi celălalt sunet. 
Sunetul langolierilor care se apropiau în 
marş. În goană. 

Craig, ridică-te. Trebuie să te ridici.” 

Îşi dădu seama că nu era vocea tatălui, 
şi nici a mamei. Aia nu fusese decât biata lui 
minte  suferindă, care încerca să se 
amăgească pe sine. Asta era o voce care 
venea de... de... 

(deasupra?) 

altundeva, un loc înalt şi luminos, unde 
durerea era un mit, iar presiunea era unvis. 

„Craig, au venit la tine — toţi oamenii 
pe care doreai să-i vezi. Au plecat din Boston 
şi au venit aici. Asta arată cât de important 
eşti pentru ei. Mai poţi s-o faci, Craig. Poţi 
încă să te rupi de familie. Mai ai timp să-ţi 
depui actele şi să ieşi din armata tatălui 


tău... numai dacă eşti îndeajuns de bărbat ca 
s-o faci. 

Dacă eşti îndeajuns de bărbat ca s-o 
faci.” 

— Îndeajuns de bărbat? cârâi el. 
Îndeajuns de bărbat? Oricine ai fi, cred că 
faci mişto de mine. 

încercă din nou să-şi deschidă ochii. 
Sângele lipicios care-i ţinea închişi cedă un 
pic, dar nu de tot. Reuşi să-şi ducă o mână la 
faţă. 

Trecu cu palma peste rămăşiţele 
nasului şi emise un țipăt jos şi obosit de 
durere. Înăuntrul capului, trâmbiţele 
răsunară zgomotos, iar roiurile de albine se 
învolburară. Aşteptă până când durerea cea 
mai intensă se mai domoli, apoi ridică două 
degete şi-şi dezlipi pleoapele. 

Coroana de lumină era încă acolo, 
alcătuind o silueta  vag-evocatoare în 
semiintuneric. 

Încet, puţin câte puţin, Craig reuşi să-şi 
ridice capul. 

Şi o văzu. 

Stătea în interiorul coroanei de lumină. 

Era fetiţa nevăzătoare, dar ochelarii ei 
negri dispăruseră şi se uita la el, iar ochii ei 
erau blânzi. 

„Haide, Craig. Ridică-te. Ştiu că e greu, 
dar trebuie să te ridici — trebuie. Pentru că 
toţi sunt aici, toţi aşteaptă... dar n-or să 
aştepte o veşnicie. Langolierii vor avea grijă 


de asta.” 

Observă că fetiţa nu stătea pe podea. 
Pantofii ei păreau să plutească la câţiva 
centimetri deasupra, iar e) lumină 
strălucitoare o înconjura. O radiaţie spectrală 
îi delimita conturul. 

„Haide, Craig. Ridică-te.” 

Dădu să se ridice în picioare. Era foarte 
greu. Simțul echilibrului aproape că-i 
dispăruse şi îi era greu să-şi ţină capul drept 
— asta pentru că, desigur, era plin de albine 
mânioase. De două ori căzu pe spate, dar de 
fiecare dată o luă de la capăt, fascinat şi 
vrăjit de fata strălucitoare cu ochii blânzi şi 
de promisiunea unei eliberări finale. 

„Cu toţii aşteaptă, Craig. Pe tine. 

Te aşteaptă pe tine.” 


7 


Dinah stătea întinsă pe targă, privind 
cu ochii ei lipsiţi de vedere cum Craig Toomy 
se ridică într-un genunchi, cade într-o parte, 
apoi începe să se ridice din nou. Inima ei era 
inundată de o teribilă şi severă mila pentru 
acest om rănit şi zdrobit, acest peşte mutilat 
care nu dorea decât să explodeze. Pe faţa lui 
distrusă şi însângerată văzu un amestec 
înfiorător de emoţii: teama, speranţă şi un fel 
de hotărâre neîndurătoare. 

„Îmi pare rău, domnule Toomy”, gândi 
ea. „In ciuda lucrurilor pe care le-ai făcut, îmi 


pare rău. Dar avem nevoie de tine.” 

Apoi îl chemă din nou, îl chemă cu 
ajutorul propriei sale conştiinţe, aflate pe 
moarte: 

„Ridică-te, Craig!  Grăbeşte-te! E 
aproape prea târziu!” 

Şi simţi că aşa era. 


8 


După ce furtunul mai lung a fost trecut 
pe sub burta Boeing-ului şi ataşat la orificiul 
de alimentare, Brian reveni în cockpit, mări 
turaţia generatoarelor auxiliare şi începu să 
golească rezervoarele de combustibil ale 
avionului Delta. În timp ce urmărea 
indicatorul cu LED-uri corespunzător 
rezervorului din dreapta cum urcă încet spre 
limita de 11 000 de litri, aştepta încordat ca 
generatoarele auxiliare să înceapă să se 
poticnească în încercarea de a consuma 
combustibil care să refuze să ardă. 

Rezervorul din dreapta ajunsese la 3 
600 de litri când auzi cum sunetul micilor 
motoare de la spatele avionului se modifică, 
devenind mai aspru şi mai greoi. 

— Ce se-ntâmplă, amice? întrebă Nick, 
care se aşezase din nou în scaunul 
copilotului. 

Avea părul răvăşit, iar cămaşa cândva 
curată şi elegantă era plină de pete de 
murdărie şi de sânge. 


— Motoarele generatoarelor au gustat 
din combustibilul aparatului Delta şi nu prea 
le place, spuse Brian. Sper ca magia lui 
Albert să funcţioneze, Nick, dar nu ştiu ce să 
ZIC. 

Cu puţin înainte ca indicatorul să 
ajungă la 4 000 de litri în rezervorul din 
dreapta, primul generator se opri. Pe tabloul 
de bord apăru o lumină roşie care semnala 
OPRIRE MOTOR. Brian decuplă generatorul. 

— Ce poţi să faci în privinţa asta? 
întrebă Nick, ridicându-se şi venind să se uite 
peste umărul lui Brian. 

— Să folosesc celelalte trei 
generatoare ca să menţin pompele în 
funcţiune şi să sper, zise Brian. 

Al doilea generator se opri după 
treizeci de secunde şi, în timp ce Brian îşi 
mişca mâna ca să-l decupleze, se opri şi al 
treilea. O dată cu el, se stinseră şi luminile 
din cockpit. Acum nu mai rămăseseră decât 
luminiţele de pe tabloul de bord al lui Brian, 
care pâlpâiau, şi se auzea pufăitul neregulat 
al pompelor hidraulice. Ultimul generator 
uruia  poticnit, cu turație neregulată, 
zgâlţâind avionul. 

— Am să opresc totul, spuse Brian. 
Propria-i voce i se păru aspră şi tensionată, 
vocea unui om care-şi depăşise cu mult 
limitele şi  obosea repede în curenţii 
potrivnici. Va trebui să aşteptăm până când 
combustibilul de pe Delta se sincronizează cu 


fluxul nostru temporar, sau cu cadrul nostru 
temporar, ori cu ce mama naibii o fi. Nu 
putem continua aşa. O  supratensiune 
puternică produsă înainte de întreruperea 
ultimului generator ar putea să şteargă 
memoria sistemului inerţial de navigaţie. Ar 
putea chiar să-l prăjească. 

Dar exact când Brian întinse mâna spre 
întrerupător, sunetul neregulat al motorului 
începu să se uniformizeze. Se întoarse şi se 
uită la Nick, nevenindu-i să creadă. Nick se 
uită la el şi, încet, un zâmbet larg îi lumină 
faţa. 

— S-ar putea să ne fi lovit norocul, 
amice. 

Brian ridică mâinile, îşi  încrucişă 
degetele de la amândouă mâinile şi le flutură 
prin aer. 

— Aşa sper, spuse el şi începu să se 
ocupe de tabloul de bord. 

Acţionă întrerupătoarele 
corespunzătoare generatoarelor 1, 3 şi 4. 
Acestea începură să funcţioneze lin. Luminile 
din cockpit se aprinseră din nou. Soneriile din 
cabină se făcură şi ele auzite. Nick chiui şi-l 
bătu pe Brian pe spate. 

Bethany apăru în uşă, în spatele lor. 

— Ce se-ntâmplă? Totul e în regulă? 

— Cred, spuse Brian fără să se 
întoarcă, că s-ar putea să avem o şansă. 


9 


Craig reuşi în cele din urmă să se ridice 
în picioare. Fetiţa învăluită în aură plutea 
acum cu picioarele chiar deasupra benzii 
transportoare pentru bagaje. Se uita la el cu 
o gingăşie supranaturală şi cu altceva... ceva 
după care tânjise toată viaţa lui. Ce era oare? 

Încercă să-şi aducă aminte şi, în cele 
din urmă, reuşi. 

Era compasiune. 

Compasiune şi înţelegere. 

Se uită în jur şi văzu că întunericul se 
împrăştia. Asta însemna că fusese 
inconştient toată noaptea, nu-i aşa? Nu ştia. 
Şi nici nu conta. Tot ce conta era că fata 
învăluita in aură îi adusese pe e; la el — 
bancherii investitori, specialiştii în 
obligaţiuni, brokerii şi agenţii de bursă. 
Veniseră cu toţii aici, ca să capete o 
explicaţie cu privire la ce intenţii avusese 
tânărul domn Craiggy-Wegagy Toomy-Woomy, 
şi iată ce adevăr minunat avea pentru ei: o 
escrocherie! Asta intenţionase el să facă — 
metri peste metri de escrocherie... kilometri 
de escrocherie. lar când o să le spună asta... 

— Or să fie nevoiţi să mă lase în pace... 
nu? 

„Da”, spuse ea. „Dar trebuie să te 
grăbeşti, Craig. Trebuie să te grăbeşti înainte 
ca ei să ajungă la concluzia că n-ai să vii şi să 
plece.” 

Craig începu să se deplaseze încet, 


înainte. Fetiţa nu-şi mişcă picioarele, dar, o 
dată cu apropierea lui, ea pluti înapoi 
asemenea unui miraj, spre fâşiile de cauciuc 
care separau zona de recuperare a bagajelor 
de rampa de încărcare de afară. 

Şi... o, Dumnezeule — fata zâmbea. 


10 


Toţi erau acum în avion, în afară de 
Bob şi Albert, care stăteau pe trepte şi 
ascultau vuietul ce se rostogolea acum spre 
ei, ca un val lent şi spart. 

Laurel Stevenson stătea la uşa din faţă, 
deschisă, a avionului şi se uita înspre 
clădirea terminalului, continuând să se 
întrebe ce aveau să facă cu domnul Toomy, 
când Bethany o trase de spatele bluzei. 

— Dinah vorbeşte în somn sau ceva de 
genul ăsta. Cred că delirează. Poţi să vii? 

Laurel se duse. Rudy Warwick stătea 
lângă Dinah, ţinând-o de mână şi uitându-se 
la ea neliniştit. 

— Nu ştiu, spuse el îngrijorat. Nu ştiu, 
dar cred ca s-ar putea să ne părăsească. 

Laurel pipăi fruntea fetiţei. Era uscată 
şi foarte fierbinte. Hemoragia ori se 
domolise, ori încetase cu totul, dar copila se 
chinuia să respire în serii de şuierături 
jalnice. Sângele i se încrustase în jurul gurii 
precum sucul de căpşuni. 

Laurel începu să spună: 


— Cred că... 

Dar în acel moment, Dinah rosti destul 
de limpede: 

— Trebuie să te grăbeşti până să 
ajungă la concluzia că n-ai să vii şi să plece. 

Laurel şi Bethany schimbară priviri 
nedumerite şi înspăimântate. 

— Cred că-l visează pe individul ăla, 
Toomy, îi spuse Rudy lui Laurel. l-a şi 
pronunţat numele o dată. 

— Da, spuse Dinah. Avea ochii închişi, 
dar capul i se mişcă uşor şi părea să asculte. 
Da, o să fiu, spuse ea. Dacă vrei, o să fiu. Dar 
grăbeşte-te. Ştiu că te doare, dar trebuie să 
te grăbeşti. 

— Delirează, nu-i aşa? spuse Bethany 
în şoaptă. 

— Nu, zise Laurel. Nu cred că delirează. 
S-ar putea să... viseze. 

Dar nu credea asta câtuşi de puţin. 
Ceea ce credea cu adevărat era că Dinah s- 
ar putea să 

(vadă) 

facă altceva. Nu era convinsă că dorea 
să ştie despre ce „altceva” era vorba, deşi o 
idee se răsucea şi dansa undeva, în 
străfundurile minţii ei. Laurel ştia că putea să 
aducă la lumină acea idee, dacă ar fi vrut, 
dar n-o făcu. Pentru că aici se petrecea ceva 
înfiorător, extrem de înfiorător, şi nu putea 
alunga din minte ideea că avea o legătură cu 

(să nu-l omori... avem nevoie de el) 


domnul Toomy. 

— Daţi-i pace, spuse ea pe un ton sec 
şi abrupt. Daţi-i pace şi lăsaţi-o 

(să facă ceea ce are de făcut cu el) 

să doarmă. 

— Doamne, sper să decolăm în curând, 
spuse Bethany cu glas jalnic, iar Rudy îi puse 
un braţ liniştitor peste umeri. 


11 


Craig ajunse la banda transportoare şi 
căzu pe ea. O pânză albă de durere 
sfâşietoare îi străbătu capul, gâtul şi pieptul. 
Incercă să-şi amintească ce se întâmplase cu 
el, dar nu reuşi. Coborâse în goană treptele 
înţepenite ale scării rulante, se ascunsese 
într-o încăpere mică, stătuse acolo şi rupsese 
fâşii de hârtie pe întuneric... şi aici se 
întrerupeau amintirile. 

Făcu un efort să-şi ridice capul, şuviţele 
de păr îi atârnau peste ochi, şi se uită la 
fetiţa învăluită în aură, care acum şedea cu 
picioarele încrucişate în faţa fâşiilor de 
cauciuc, la doi-trei centimetri deasupra 
benzii transportoare. Era cea mai frumoasă 
făptură pe care o văzuse vreodată; cum 
putuse să creadă o clipă măcar că era una 
dintre ei. 

— Eşti cumva un înger? rosti el răguşit. 

„Da”, replică fetiţa învăluită în aură, iar 
Craig simţi cum bucuria îi copleşeşte 


suferinţa. Vederea i se înceţoşă şi deodată 
lacrimile — primele pe care le vărsase 
vreodată ca adult — începură să-i curgă 
încetişor pe obraji. Pe neaşteptate se pomeni 
că-şi aminteşte de vocea dulce, tărăgănată, 
de beţivă a mamei sale, care-i cânta acel 
cântec de demult. 

— Eşti un înger al dimineţii? Vrei să fii 
pentru mine îngerul dimineţii? 

„Da — o să fiu. Dacă vrei, o să fiu. Dar 
grăbeşte-te. Ştiu că te doare, domnule 
Toomy, dar trebuie să te grăbeşti.” 

— Da, spuse Craig printre suspine, şi 
începu să se târască energic către ea de-a 
lungul benzii transportoare. Fiecare mişcare 
îi trimitea noi junghiuri de durere care-i 
săgetau trupul pe trasee neregulate; sângele 
îi picura din nasul stâlcit şi gura zdrobită. Şi 
totuşi se grăbea cât de tare putea. In faţa lui, 
fetiţa se strecura printre fâşiile de cauciuc, 
cumva fără să le tulbure deloc starea de 
nemişcare. 

— Atinge-mi obrazul înainte să pleci, 
iubito, spuse Craig. 

Adună o flegmă spongioasă de sânge 
închegat şi o scuipă pe perete, unde rămase 
atârnată ca un uriaş păianjen mort, şi încercă 
să se târască mai repede. 


12 


La est de aeroport, un trosnet sfâşietor 


umplu aerul acelei dimineţi ciudate. Bob şi 
Albert săriră în picioare, cu feţele palide şi 
pradă unor întrebări cumplite. 

— Ce-a fost asta? întrebă Albert. 

— Cred că a fost un copac, replică Bob 
şi-şi linse buzele uscate. 

— Dar nu e nici pic de vânt! 

— Aşa e, admise Bob. Nu e nici pic de 
vânt. Zgomotul devenise acum o baricadă 
mobilă de sunete fragmentate. Părţi din el 
păreau să se concentreze... după care se 
retrăgeau înainte ca identificarea să fie 
posibilă. La un moment dat, Albert ar fi putut 
să jure că auzise un lătrat, după care 
lătrăturile... sau schelălăiturile... sau ce or fi 
fost alea... erau înghiţite de un zumzet scurt 
şi urât, ca o descărcare electrică nefastă. 
Singurel constante erau crănţănitul şi vaietul 
neîntrerupt şi sfredelitor. 

— Ce se-ntâmplă? strigă Bethany cu 
glas strident, din spatele lor. 

— Nim... dădu Albert să-i răspundă, dar 
în acelaşi moment Bob îl prinse de umăr şi 
arătă cu degetul. 

— Uite! strigă el. Vită-te acolo! 

Departe spre est, la orizont, un şir de 
stâlpi de înaltă tensiune mărşăluia spre nord 
şi spre sud, străbătând o creastă muntoasă 
înaltă, acoperită de păduri. Sub privirile lui 
Albert, unul dintre stâlpi se clătină ca o 
jucărie şi apoi se prăbuşi, trăgând după el o 
încâlceală de cabluri electrice. O clipă mai 


târziu, căzu un alt stâlp, apoi altul, şi altul. 

— Şi asta nici măcar nu e tot, spuse 
Albert îngheţat de spaimă. Uită-te la copaci. 
Copacii de-acolo se zgâlţâie ca nişte tufişuri. 

Dar copacii nu se zgâlţâiau. Sub ochii 
lui Albert şi ai celorlalţi, copacii începură să 
se prăbuşească, să dispară. 

Crănţănit, plescăit, crănțănit, bufnitură, 
LĂTRAT! A 

Crănţănit, plescăit, LATRAT! bufnitură, 
crănțănit. 

— Trebuie să plecăm de-aici, spuse 
Bob. 

Îl strânse pe Albert cu amândouă 
mâinile. Ochii i se făcuseră mari cât cepele, 
umpluţi de un soi de teroare nătângă. 
Expresia contrasta strident, bolnăvicios cu 
faţa lui îngustă, de om inteligent. 

— Cred că trebuie să plecăm de-aici 
imediat. 

La orizont, poate pe la vreo 
cincisprezece kilometri depărtare, antena 
înaltă a unui post de radio se clătină, se 
rostogoli şi se prăbuşi, dispărând în copacii 
cuprinşi de freamăt. Acum simțeau că şi 
pământul începea să vibreze; vibrația 
cuprinsese scara şi le scutura picioarele în 
pantofi. 

— Faceţi-o să înceteze! ţipă pe 
neaşteptate Bethany din uşa de deasupra 
lor. Îşi dusese mâinile la urechi şi strigă: O, 
vă rog, faceţi-o să ÎNCETEZE! 


Dar unda sonoră se apropia de ei 
rostogolindu-se —  crănţănitul, plescăitul, 
clefăitul langolierilor înfometați. 


13 


— Nu-mi place să te sâcâi, Brian, dar 
cât mai durează? Nick avea vocea încordată. 
La vreo şase kilometri spre est e un râu — l- 
am văzut pe când coboram cu avionul — şi 
socotesc că în momentul ăsta ceea ce se 
apropie de noi, aia o fi asta, se află pe malul 
celălalt al apei. 

Brian se uită la indicatoarele de 
combustibil. 11 000 de litri în aripa dreaptă; 
7 200 de litri în stânga. Totul mergea mai 
repede acum, când nu mai trebuia să 
pompeze combustibilul din avionul Delta în 
aripa opusă. 

— Cincisprezece minute, spuse œl. 
Simţea cum i se adună transpiraţia în picături 
mari pe frunte. Trebuie să avem cât mai mult 
combustibil, Nick, altfel riscăm să ne 
prăbuşim în Deşertul Mojave. O să mai 
dureze apoi încă zece minute ca să desfacem 
furtunurile, să ne pregătim s-o luăm din loc. 

— N-ai putea să scurtezi timpul ăsta? 
Eşti sigur că n-ai putea să-l scurtezi? 

Brian clătină din cap şi se întoarse la 
indicatoarele sale. 


14 


Craig se târî încet printre fâşiile din 
cauciuc, simțind cum îl mângâie pe spate ca 
nişte degete fără vlagă. leşi în lumina albă şi 
moartă a unei noi — şi extrem de scurte — 
zile. Sunetul era teribil, copleşitor, sunetul 
unei armate de canibali invadatori. Până şi 
cerul părea să se zgâlţâie din pricina lui şi, 
preţ de o clipă, încremeni de frică. 

„Priveşte”, îl îndemnă îngerul dimineţii, 
arătându-i cu degetul. 

Craig se uită... şi uită de teamă. 
Dincolo de avionul Boeing 767 al Companiei 
American Pride, într-un triunghi mărginit de 
două piste de rulare şi o pistă de decolare, se 
afla o masă lungă de şedinţe, din lemn de 
mahon. Scânteia în lumina apatică. În dreptul 
fiecărui loc, erau câte un teanc de file 
galbene, o carafă de apă rece ca gheaţa şi 
un pahar Waterford. Aşezaţi la masă erau 
două duzini de bărbaţi îmbrăcaţi în costume 
sobre de bancheri, iar acum se întorseseră 
cu toţii ca să se uite la el. 

Deodată începură să bată din palme. 
Se ridicară în picioare şi, cu faţa la el, îi 
aplaudau sosirea. Craig simţi cum un zâmbet 
uriaş, recunoscător începu să i se lăţească pe 
faţă. 


15 


Dinah fusese lăsată singură la clasa |. 
Respira cu mare greutate şi vocea îi era 
gâtuită. 

— Fugi la ei, Craig! Repede! Repede! 


16 


Craig se  rostogoli de pe banda 
transportoare, lovi asfaltul cu o bufnitură 
care-i zdruncină oasele şi se ridică grăbit în 
picioare. Durerea nu mai conta. Îngerul îi 
adusese! Bineînţeles că ea îi adusese! Îngerii 
erau asemenea fantomelor din povestea cu 
Mr. Scrooge — puteau să facă orice doreau! 
Aura din jurul ei începuse să se întunece, iar 
ea dispărea treptat, dar nu avea importanţă. 
li adusese salvarea: o plasă în care, în sfârşit, 
slavă Domnului, era prins. 

„Fugi la ei, Craig! Ocoleşte avionul! 
Depărtează-te de avion! Fugi la ei acum!” 

Craig începu să fugă — la început 
merse cu paşi mari, târşăiţi, trecând apoi la 
un sprint poticnit. In timp ce alerga, capul i 
se bălăbănea în sus şi în jos ca o pălărie de 
floarea-soarelui pe o tulpină ruptă. Alerga 
spre bărbaţii necruţători, lipsiţi de umor, care 
erau salvarea sa, bărbaţi care ar fi putut să 
fie nişte pescari aflaţi într-o barcă, dincolo de 
un cer argintiu nebănuit, scoţându-şi din apă 
năvoadele ca să vadă ce lucruri fabuloase 
prinseseră. 


17 


Indicatorul LED pentru rezervorul din 
stânga începu să se mişte mai încet când 
ajunse la 9 500 de litri, iar când ajunse la 10 
000, aproape se opri. Brian înţelese ce se 
întâmplă şi acţionă rapid două 
întrerupătoare, oprind pompele hidraulice. 
Avionul Delta 727 le dăduse tot ce avea de 
oferit: aproape 21 000 de litri de combustibil. 
Trebuia să fie de ajuns. 

— În regulă, spuse el ridicându-se. 

— Ce e în regulă? întrebă Nick, 
ridicându-se şi el. 

— Decuplăm şi plecăm dracului de-aici. 

Zgomotul care se apropia atinsese 
niveluri asurzitoare. Printre crănţănituri şi 
plescăituri şi  scrâşnetele de transmisie 
neunsă se auzeau copacii căzând şi 
bufniturile înfundate ale clădirilor ce se 
prăbuşeau. Cu puţin înainte de a închide 
pompele, auzise mai multe  pârlituri 
înăbuşite, urmate de nişte  plescăituri 
intense. Îşi imagină că un pod se prăbuşise în 
râul văzut de Nick. 

— Domnul Toomy! ţipă Bethany. E 
domnul Toomy! 

Nick ieşi mai repede decât Brian pe uşă 
şi intră primul în compartimentul de clasa |, 
dar amândoi ajunseră la timp ca să-l vadă pe 
Craig mergând împleticit şi clătinându-se de- 


a latul pistei de rulare. Destinația lui părea să 
fie un triunghi pustiu de iarbă mărginit de 
două piste de rulare ce se intersectau. 

— Ce face? întrebă Rudy. 

— Să-l lăsăm în pace, spuse Brian. 
Suntem în criză de timp. Nick? Coboară pe 
scară înaintea mea. Să mă ţii când decuplez 
furtunul. 

Brian se simţea ca un om dezbrăcat 
aflat pe o plajă în timp ce un val uriaş se 
profilează la orizont şi se apropie cu mare 
viteză de țărm. 

Nick cobori câteva trepte şi apucă din 
nou centura lui Brian susţinându-l în timp ce 
debloca şi decupla furtunul. O clipă mai 
târziu, acesta trase furtunul afară şi-l lăsă să 
cadă pe ciment, unde inelul duzei clămpăni 
înfundat. Brian închise trapa gurii de 
alimentare. 

— Haide, spuse el după ce Nick îl trase 
înapoi. Avea faţa plină de o murdărie 
cenuşie. Să plecăm de-aici. 

Dar Nick nu se mişcă. Rămăsese 
încremenit locului, privind lung către est. 
Pielea i se făcuse albă ca varul. Pe faţă i se 
întipărise o expresie de groază ca de coşmar. 
Buza de sus îi tremura şi în acele clipe arăta 
ca un câine prea înspăimântat ca să latre. 

Brian întoarse capul încet în direcţia 
aceea, auzind cum îi părâie tendoanele 
gâtului ca nişte arcuri ruginite de la o veche 
uşă batantă. Întoarse capul şi văzu cum, în 


sfârşit, langolierii îşi făceau intrarea prin 
partea stângă a scenei. 


18 


— Aşa că vedeţi, spuse Craig 
apropiindu-se de scaunul neocupat din capul 
mesei şi stând în picioare în faţa celor 
adunaţi în jurul ei, brokerii cu care am 
încheiat afaceri erau nu numai lipsiţi de 
scrupule. Mulţi dintre ei erau de fapt agenţi 
CIA infiltraţi acolo tocmai cu misiunea de a 
contacta şi a înşela bancheri ca mine — 
oameni care doreau să-şi completeze 
degrabă portofoliile firave. Din punctul lor de 
vedere, scopul — menținerea comunismului 
cât mai departe de America de Sud — 
justifica orice mijloace disponibile. 

— Ce proceduri ai urmat ca să-i verifici 
pe aceşti indivizi? întrebă un tip gras 
îmbrăcat într-un costum albastru scump. Ai 
folosit © companie de asigurare a 
obligaţiunilor sau banca dumitale recurge în 
astfel de cazuri la serviciile unei firme 
specializate în investigaţii de acest tip? 

Faţa rotundă şi fălcoasă a lui Costum- 
Albastru era bărbierită perfect; obrajii lui 
luceau fie de sănătate, fie ca urmare a 
patruzeci de ani de scotch cu sifon. Ochii lui 
erau ca doi grăunţi neîndurători de gheaţă 
albastră. Erau ochi frumoşi; erau ochi de 
tată. 


Undeva, la mare distanţă de această 
sală de şedinţe situată la antepenultimul 
nivel al Centrului Prudential, se auzea o 
larmă teribilă. Construcţii de drumuri îşi dădu 
el cu părerea. Mereu se lucra la Boston în 
domeniul construcţiilor de drumuri, iar el 
bănuia că cea mai mare parte a acestor 
lucrări erau inutile, că în cele mai multe 
cazuri era vorba doar de vechea poveste 
conform căreia cei lipsiţi de scrupule profitau 
pe seama celor creduli. Dar asta nu avea nici 
o legătură cu el. Absolut nici o legătură. 
Treaba lui era să-i răspundă individului în 
costum albastru şi era nerăbadător să 
înceapă. 

— Aşteptăm, Craig, spuse preşedintele 
propriei sale instituţii bancare. Pe moment, 
Craig se simţi surprins — domnul Parker nu 
fusese programat să participe la această 
şedinţă —, dar pe urmă surprinderea făcu loc 
unui sentiment de fericire. 

— Nici un fel de procedură! strigă el 
plin de bucurie către feţele şocate ale 
participanţilor. N-am făcut decât să cumpăr, 
să cumpăr şi iar să cumpăr! Nu am urmat 
NICI UN FEL... DE PROCEDURĂ! 

Tocmai se pregătea să continue, să 
detalieze această temă, chiar s-o expliciteze, 
când un sunet îl opri. Acest sunet nu se mai 
auzea de la kilometri depărtare; acest sunet 
era aproape, foarte aproape, poate chiar în 
sala de şedinţe. Un clefăit strident, ca nişte 


dinţi uscați şi înfometați. 

Deodată Craig simţi o nevoie arzătoare 
să rupă nişte fâşii de hârtie — orice fel de 
hârtie ar fi fost potrivita pentru asta. 

Întinse mâna după teancul de hârtii 
galbene din faţa sa, dar teancul dispăruse. La 
fel cum dispăruse şi masa. Şi bancherii. ŞI 
întreg oraşul Boston. 

— Unde mă aflu? întrebă el cu glas 
stins, dezorientat, şi se uită în jur. Deodată 
îşi dădu seama... şi deodată îi văzu. 

Langpolierii sosiseră. 

Sosiseră să-l înhaţe. 

Craig Toomy începu să tipe. 


19 


Brian putea să-i vadă, dar nu înţelegea 
ce anume era ceea ce vedea. Într-un fel 
straniu, păreau să sfideze vederea şi simţea 
cum mintea lui excesiv de solicitată se 
străduia cu frenezie să schimbe informaţiile 
pe care le primea, să transforme siluetele 
care începeau să apară la capătul estic al 
Pistei 21 în ceva pe care să-l poată înţelege. 

La început au fost doar două forme, 
una neagră, cealaltă de culoarea unei roşii 
coapte. 

„Să fie nişte mingi?”, se întrebă cu 
îndoială mintea lui. „Ar putea să fie nişte 
mingi?” 

În centrul capului se produse 


realmente un dec/ic şi obiectele erau nişte 
mingi, un fel de mingi de plajă, dar nişte 
mingi care se unduiau, se contractau şi apoi 
se umflau din nou, de parcă le-ar fi văzut 
printr-o ceaţă provocată de căldură. Veneau 
rostogolindu-se din iarba înalta şi uscată de 
la capătul Pistei 21, lăsând în urmă brazde de 
întuneric. Cumva, tăiau iarba... 

„Nu”, îl contrazise cu îndărătnicie 
mintea lui. „Nu taie doar iarba şi ştii asta. 
Taie mult mai mult decât iarba.” 

Mingile lăsau în urmă nişte brazde 
înguste de întuneric desăvârşit. lar acum, în 
timp ce goneau jucăuş pe asfaltul alb de la 
capătul pistei, continuau să lase în urmă dâre 
înguste şi negre. Acestea scânteiau precum 
catranul. 

„Nu”, îl contrazise cu îndărătnicie 
mintea lui. Nu e catran. Ştii bine ce e 
întunecimea aia. E nimic. Absolut nimic. 
Mingile mănâncă mult mai mult decât 
suprafaţa pistei.” 

Comportamentul lor era caracterizat de 
o bucurie răutăcioasă. Işi tăiau una alteia 
calea, lăsând câte un X tremurător şi negru 
pe pista de rulare exterioară. Ţopăiau sus în 
aer, efectuau câte o manevră exuberantă de 
încrucişare a traiectoriilor, după care goneau 
direct către avion. 

Când văzu asta, Brian ţipă, iar Nick ţipă 
şi el. Sub suprafeţele mingilor care goneau 
se  profilau chipuri — nişte chipuri 


monstruoase, de făpturi de pe altă lume. 
Acestea licăreau, se smuceau şi tremurau ca 
nişte apariţii luminoase stranii, la suprafaţa 
mlaştinilor. Ochii lor erau ca nişte cavităţi 
rudimentare, dar aveau nişte guri imense: 
hăuri semicirculare mărginite de colţi ascuţiţi 
şi întunecaţi. 

înfulecau tot ce întâlneau în cale, 
făcând să dispară fâşii înguste de lume. 

O motocisternă Texaco era parcată pe 
pista de rulare exterioară. Langolierii se 
năpustiră asupra ei, colții care se mişcau cu 
mare iuţeală zumzăiau şi crâănţăneau de zor, 
ieşind din trupurile lor înceţoşate. Trecură 
prin maşină fără să se oprească. Unul dintre 
ei tăie o brazda direct prin pneurile din spate 
şi, preţ de o clipă, până sa se prăbuşească 
pneurile, Brian avu prilejul să vadă forma 
tăieturii — semăna cu o gaură făcută de un 
şoarece într-o scândură, în filmele de desene 
animate. 

Celelalte făcură un salt, dispărură pe 
moment în spatele cisternei şi apoi o 
perforară de-a dreptul, lăsând în urmă o 
gaură prin care începu să se reverse un şuvoi 
de combustibil pentru avioane, de culoarea 
ambrei. Apoi, vietăţile atinseră solul, săriră 
ca pe arcuri, îşi  încrucişară din nou 
traiectoriile şi îşi continuară cursa spre avion. 
Realitatea se destrăma în fâşii subţiri sub 
atingerea lor, se destrăma în orice loc cu 
care intrau în contact şi, pe măsură ce se 


apropiau, Brian îşi dădu seama că acele 
creaturi nu se mulţumeau cu descompunerea 
lumii înconjurătoare: ele deschideau toate 
abisurile veşniciei. 

Ajunseră la marginea asfaltului şi se 
opriră. Se bâţâiră pe loc un moment, arătând 
ca baloanele care ţopăie pe deasupra 
cuvintelor în mai vechile show-uri de 
karaoke. 

Deodată se întoarseră şi porniră brusc 
într-o nouă direcţie. 

Se îndreptau în direcţia lui Craig 
Toomy, care stătea în picioare şi se uita la 
ele, ţipând în lumina orbitoare a zilei. 

Cu un efort uriaş, Brian se scutură de 
paralizia ce pusese stăpânire pe el. Il 
atenţionă cu cotul pe Nick, care stătea în 
continuare încremenit sub el. 

— Haide! 

Nick nu schiţă nici o mişcare, aşa că 
Brian dădu şi mai tare cu cotul, lovindu-l 
sănătos în frunte pe Nick. 

— Am spus, haide! Mişcă-ţi curu'! Să 
plecăm naibii de-aici! 

Între timp, şi mai multe sfere negre şi 
roşii îşi făcuseră apariţia la marginea 
aeroportului. Ţopăiau, dansau, se roteau... şi 
deodată porniră în goană către ei. 


20 


„Nu poţi să scapi de ei”, îi spusese 


tatăl lui, „din cauza picioarelor lor. Au nişte 
picioare mici şi iuți.” 

Cu toate acestea, Craig încercă. 

Se întoarse şi fugi spre terminal, 
aruncând din când în când câte-o privire 
îngrozită peste umăr. Pantofii lui răpăiau pe 
asfalt. Ignoră Boeing-ul 767 American Pride 
care acum crescuse din nou viteza 
motoarelor, şi alergă în schimb spre zona 
bagajelor. 

„Nu, Craig”, spuse tatăl lui. „ŢI SE PARE 
că fugi, dar nici vorbă de aşa ceva. Ştii bine 
ce faci, de fapt... MIŞUNI fără nici o ţintă!” 

În urma lui, două forme sferice 
accelerară, micşorând intervalul cu o iuţeală 
vioaie, fără efort. Îşi încrucişară traiectoriile 
de două ori, demonstraţii smintite de 
exhibitionism într-o lume moartă, lăsând în 
urma lor dâre ţepoase de întuneric. Se 
rostogoleau pe urmele lui Craig la nici 
douăzeci de centimetri distanţă, lăsând ceva 
ce semăna cu nişte urme negative de schi în 
spatele trupurilor lor stranii, pâlpâitoare. ÎI 
ajunseră cam la şase metri de banda 
transportoare pentru bagaje şi-i ronţăiră 
picioarele cât ai clipi din ochi. La un moment 
dat, puteai să-i vezi picioarele mişcându-i-se 
cu repeziciune. In clipa următoare, Craig 
rămase cu şapte centimetri mai scund; 
picioarele sale, cu tot cu pantofii scumpi, 
marca Bally, pur şi simplu încetaseră să mai 
existe. Nu curse nici o picătură de sânge. 


Trecerea pârjolitoare a langolierilor 
cauterizase instantaneu rănile. 

i Craig nu ştia că rămăsese fără picioare. 
Incercă să-şi continue goana pe cioturile 
gleznelor şi, în clipa când primul junghi de 
durere începu să urce spre genunchi, 
langolierii cotiră brusc şi făcură cale întoarsă, 
rostogolindu-se pe pavaj unul lângă celălalt. 
Traiectoriile lor se încrucişară de două ori de 
data asta, creând o semilună din ciment 
mărginită cu negru, ca o lună desenată într-o 
carte de colorat pentru copii. Numai că 
această semilună începu să se scufunde, nu 
în pământ — căci se părea că dedesubt nu 
exista pământ — ci în neant. 

De această dată, langolierii săriră în 
sus într-o sincronizare perfectă şi-i retezară 
picioarele de la genunchi. Se clătină, 
continuându-şi încercarea disperată de a 
fugi, după care se prăbuşi agitându-şi 
cioturile. Zilele lui de rătăcire fără ţintă 
luaseră sfârşit. 

— Nu! ţipă el. Nu, tăticule! Nu! O să fiu 
cuminte! Te rog să-i goneşti! O să fiu 
cuminte, ÎȚI JUR CĂ DE AZI ÎNAINTE O SĂ FIU 
CUMINTE, NUMAI SĂ-I FACI SĂ PLE... 

Apoi se repeziră din nou asupra lui într- 
un amestec de  scâncete, bolboroseli, 
zumzăieli şi bâzâituri şi el apucă să vadă 
ceața glacială, ca de maşinărie infernală, a 
fălcilor înfometate şi să simtă mugetele 
fierbinţi ale vitalităţii lor oarbe şi frenetice în 


clipita premergătoare asaltului final, în care 
creaturile începură să-l dezmembreze în hălci 
tăiate la întâmplare. 

Ultimul lui gând a fost: Cum pot să fie 
picioruşele lor sprintene? Că uite că n-au 
picioa... 


21 


Zeci de creaturi negre apăruseră între 
timp, iar Laurel înţelese că în curând aveau 
să fie sute, mii, milioane, biliarde. In ciuda 
zgomotului motoarelor cu reacție care 
pătrundea prin uşa deschisă acum când 
Brian îndepărta Boeing-ul de scară şi de aripa 
avionului Delta, Laurel le auzea ţipetele şi 
scâncetele inumane. 

Bucle mari de întunecime se încrucişau 
spre capătul Pistei 21 — iar apoi dârele se 
îndreptară convergent către terminal, când 
sferele care le creau se năpustiră asupra lui 
Craig Toomy. 

„Cred că nu au parte foarte des de 
carne vie”, îşi zise ea şi deodată îi veni să 
vomite. 

Nick Hopewell aruncă o ultimă privire 
uluită afară şi trânti uşa, blocând-o. Incepu 
să se retragă împleticindu-se de-a lungul 
culoarului, clătinându-se ca un beţiv. Ochii 
păreau să-i acopere întreaga faţă. Sângele i 
se prelingea pe bărbie, căci îşi muşcase 
adânc buza de jos. O prinse în braţe pe 


Laurel şi-şi îngropă faţa în scobitura dintre 
gâtul şi umărul femeii. Ea îl cuprinse cu 
braţele şi îl ţinu strâns la pieptul ei. 


22 


Revenit în cabină, Brian mări turaţia 
cât de repede îndrăzni şi puse în mişcare 
Boeing-ul 767 de-a lungul pistei de rulare cu 
o viteză sinucigaşă. Marginea estică a 
aeroportului se înnegrise acum din cauza 
sferelor invadatoare; capătul Pistei 21 
dispăruse complet, iar lumea de dincolo de 
ea nu mai exista. în acea direcţie, cerul alb şi 
inert se arcuia acum deasupra unei lumi de 
linii negre mâăzgălite şi copaci prăbuşiţi. 

În timp ce avionul se apropia de 
capătul pistei de rulare, Brian luă microfonul 
şi strigă: 

— Centurile de siguranţă! Centurile de 
siguranţa! Dacă n-aţi apucat să le puneţi, 
ţineţi-vă bine! 

Încetini uşor, apoi dirija avionul pe 
Pista de decolare 33 în timp ce executa 
manevra, văzu ceva care-i făcu mintea să se 
crispeze de teamă: mari porţiuni din lumea 
aflata la est de pistă, bucăţi uriaşe, de formă 
neregulată, din realitatea însăşi, se 
prăbuşeau în pământ ca nişte elevatoare 
pentru mărfuri, lăsând în urmă hălci mari de 
spaţiu vid, lipsit de noimă. 

„Ăştia mănâncă lumea”, îşi zise el. 


„Dumnezeule mare şi bun, ăştia mănâncă 
lumea.” 

Apoi întregul aerodrom se întoarse în 
faţa lui şi Cursa 29 porni din nou către vest, 
având de străbătut Pista de decolare 33, 
lungă şi părăsită. 


23 


Compartimentele de deasupra 
scaunelor se deschiseră toate deodată în 
momentul când Boeing-ul 767 coti brusc pe 
pistă, împrăştiind genţi şi bagaje de mână 
într-un torent mortal. Bethany, care nu 
avusese timp să-şi prindă centura de 
siguranţă, se pomeni azvârlită în poala lui 
Albert Kaussner. Dar Albert nu băgă în 
seamă nici trupul cald al fetei aterizat în 
poala sa, nici servieta diplomat proiectată din 
peretele curbat la nici un metru de nasul său. 
El nu avea ochi decât pentru formele 
întunecate care goneau pe Pista 21 aflată la 
stânga lor şi pentru  dârele negre 
scânteietoare pe care le lăsau în urmă. 
Dârele acelea convergeau într-o uriaşă 
cavitate de întunecime care se formase în 
locul unde fusese zona de descărcare a 
bagajelor. 

“Sunt atrase de domnul Toomy”, îşi 
zise el, „sau de locul unde s-a aflat domnul 
Toomy. Dacă n-ar fi ieşit din terminal, 
chestiile astea ar fi ales avionul. L-ar fi halit - 


şi pe noi din interiorul lui o dată cu el — de la 
roţi în sus.” 

În spatele lui, Bob Jenkins vorbi cu o 
voce tremurătoare, puternic impresionată. 

— Acum Ştim, nu-i aşa? 

— Ce? 

Laurel ţipase cu o voce stranie, gâtuită, 
pe care nu şi-o recunoştea ca fiind a ei. O 
geantă de voiaj îi ateriza în poală. Ridicându- 
şi capul, Nick se îndepărtă de ea şi, cu un 
gest absent, aruncă geanta pe culoar. 

— Ce ştim? — Păi, ce se-ntămplă cu 
astăzi când devine ieri, ce se întâmplă cu 
prezentul când devine trecut. Aşteaptă... 
mort, pustiu şi părăsit. Îi aşteaptă pe ei. |i 
aşteaptă pe paznicii timpului din eternitate, 
care aleargă mereu în urmă, curăţind mizeria 
în cea mai eficientă manieră posibilă... şi 
anume mâncând-o. 

— Domnul Toomy ştia despre ei, spuse 
Dinah cu o voce limpede, visătoare. Domnul 
Toomy zicea că sunt langolierii. 

Apoi motoarele cu reacţie atinseră 
turaţia maximă şi avionul începu să 
gonească pe Pista 33. 


24 


Brian văzu două sfere traversând 
fulgerător pista in faţa lui, jupuind suprafaţa 
realităţii cu o pereche de piste paralele care 
străluceau ca abanosul lustruit. Era prea 


târziu ca să mai oprească. Boeing-ul 767 se 
zgâlţâi ca un câine bolnav de răceală la 
trecerea peste cele doua şanţuri goale, dar 
Brian reuşi să menţină aparatul pe pistă. 
Împinse manetele de acceleraţie până la 
maximum, urmărind indicatorul de viteză la 
sol care se ridica spre limita de decolare. 

Chiar şi acum auzea clefăielile şi 
crănţăniturile acelea înnebunitoare... deşi nu- 
şi dădea seama dacă într-adevăr le auzea 
sau erau doar mintea lui care-o luase razna. 
Şi nici nu-i păsa. 


25 


Aplecându-se peste Laurel ca să se uite 
pe fereastră, Nick văzu terminalul 
Aeroportului Internațional din Bangor 
spintecat, tăiat, sfârtecat şi ciuruit. Piesele 
neregulate de puzzle care-l alcătuiau se 
clătinară şi apoi începură să se prăbușească 
în nebunia unor abisuri de întunecime. 

Bethany Simms ţipă. O dâră neagră 
gonea paralel cu avionul lor, înghițind 
marginea pistei de decolare. Deodată coti la 
dreapta şi dispăru sub avion. 

Urmă o nouă bufnitură teribilă. 

— A ajuns la noi? strigă Nick. A ajuns /a 
noi? 

Nimeni nu-i răspunse. Feţele lor palide 
şi îngrozite erau aţintite asupra ferestrelor şi 
nimeni nu-i răspunse. Copacii treceau în 


goană pe lângă ei într-o ceaţă verde- 
albăstrie. În cockpit, Brian stătea încordat în 
scaun, aşteptând dintr-o clipă-n alta ca una 
dintre mingile acelea să sară în faţa 
parbrizului şi să treacă prin el ca glonţul. Dar 
nu se-ntâmplă aşa. 

Pe tabloul lui de bord, ultima luminiţă 
roşie se făcu verde. Brian trase maneta 
înapoi şi avionul Boeing 767 se ridică din nou 
în aer. 


26 


În cabina principală, un tip cu barbă 
neagră şi ochii injectaţi se împletici pe 
culoar, clipind ca o bufniţă la tovarăşii lui de 
călătorie. 

— N-am ajuns încă la Boston? întrebă 
el aşa, în general. Eu aşa sper, fiin'că vreau 
să mă culc din nou. Am o nenorocită de 
durere de cap... 


Capitolul 9 


ADIO, BANGOR. 

SPRE VEST, PRIN ZILE SI NOPȚI. 
SĂ VEZI PRIN OCHII CELORLALŢI. 
ABISUL NESFÂRŞIT. 
RUPTURA. 
AVERTISMENTUL. 
HOTĂRÂREA LUI BRIAN. 


ATERIZAREA. 
NUMAI STELE CĂZĂTOARE. 


1 


Avionul se înclină mult către est, 
aruncându-l pe individul cu barbă neagră 
într-un rând de scaune goale cam pe la trei 
sferturi din lungimea cabinei principale. Se 
uită în jur la toate locurile neocupate cu ochii 
măriţi de spaimă, după care îi închise strâns. 

— Dumnezeule!  bolborosi el. Asta-i 
delirium tremens, fir-ar dracu-al dracului. Aşa 
nasol n-a fost niciodată. Se uită în jur cu 
teamă. După asta tre' s-apară gândacii unde 
mama naibii-s gândacii? 

„Nu-s gândaci”, îşi zise Albert, „dar stai 
să vezi miingiile. „Or să-ţi placă la nebunie.” 

— Prinde-ţi centura, amice, spuse Nick, 
şi taci d... 

Se întrerupse, căci se uita fără să-i vină 
a crede la aeroport... sau la locul unde fusese 
aeroportul. Clădirile principale dispăruseră, 
iar baza Gărzii Naţionale dinspre marginea 
vestică era pe ducă şi ea. Cursa 29 trecea pe 
deasupra unui abis crescând de întunecime, 
un rezervor etern ce părea să nu aibă 
margini. 

— O, sfinte Dumnezeule, Nick, spuse 
Laurel cu şovăială în glas şi deodată îşi 
acoperi ochii cu palmele. 

În timp ce zburau pe deasupra Pistei 33 


la 450 de metri înălţime, Nick văzu şaizeci 
până la o sută de linii paralele ce străbăteau 
asfaltul, tăind pista în fâşii lungi care se 
scufundau în neant. Fâşiile îi aduseră aminte 
de Craig Toomy: 

Hâârrşşt. 

În cealaltă parte a culoarului, Bethany 
trase brusc storul de la fereastra de lângă 
scaunul lui Albert. 

— Şi să nu-ndrăzneşti să-l ridici! îi 
spuse ea pe un ton dojenitor, cu o voce 
isterică. 

— Nu-ţi face griji, spuse Albert şi 
deodată îşi aminti că-şi lăsase vioara jos. Ei 
bine... fără îndoială că acum era dispărută. 
Brusc îşi acoperi faţa cu mâinile. 


2 


Înainte ca Brian să întoarcă spre vest 
din nou, văzu ce se afla la est de Bangor. Nu 
era nimic. Absolut nimic. Un fluviu titanic de 
întunecime se întindea nemişcat de la un 
orizont la altul, sub cupola albă a cerului. 
Copacii dispăruseră, pământul însuşi 
dispăruse. 

„Aşa trebuie să fie când zbori în spaţiul 
cosmic”, îşi zise el şi simţi cum angrenajul 
raţiunii sare peste un dinte, aşa cum se 
întâmplase şi la drumul spre est. Se strădui 
din răsputeri să-şi păstreze cumpătul şi să se 
concentreze asupra pilotării avionului. 


Acceleră cât putu de mult ascensiunea, 
dorindu-şi să ajungă în nori, ca să dispară 
imaginea infernală de jos. Cursa 29 se 
îndrepta din nou spre vest. In clipele de 
dinaintea intrării în nori, văzu dealurile, 
pădurile şi lacurile care se întindeau la vest 
de oraş, le văzu cum sunt sfâşiate fără 
îndurare de mii de linii negre, ca o pânză de 
păianjen. Văzu uriaşe hălci de realitate 
prăvălindu-se pe tăcute în gura tot mai mare 
a abisului şi Brian făcu un lucru pe care nu-l 
mai făcuse niciodată în cockpit-ul unui avion. 

Închise ochii. lar când îi deschise din 
nou, se aflau în nori. 


3 


De data asta nu întâlniră aproape nici o 
turbulenţă; aşa cum sugerase Bob Jenkins, 
fenomenele atmosferice păreau să-şi fi 
încetinit cursul, asemenea unui ceas vechi. 
La zece minute după intrarea în stratul de 
nori, Cursa 29 pătrunse în lumea albastră 
luminoasă care începea la altitudinea de 5 
500 de metri. Pasagerii rămaşi se uitau unul 
la altul  neliniştiţi, când în difuzoarele 
intercomului se auzi vocea căpitanului Engle. 

— Zburăm, spuse el simplu. Ştiţi cu 
toţii ce facem acum: ne întoarcem exact pe 
calea pe care am venit şi sperăm ca uşa aia 
prin care-om fi ajuns aici să fie tot acolo. 
Dacă este, vom încerca să trecem prin ea. Se 


opri pentru o clipă, apoi reluă: Zborul nostru 
de întoarcere o să dureze între patru ore şi 
jumătate şi şase ore. Mi-ar plăcea să fiu mai 
exact, dar n-am cum. În condiţii normale, 
zborul spre vest durează de obicei mai mult 
decât cel spre est, din cauza vânturilor 
dominante, dar până acum, din câte îmi spun 
instrumentele de la bord, nu bate nici un fel 
de vânt. Brian făcu o scurtă pauză după care 
adăugă: Aici, sus, nu se mişcă nimic în afară 
de noi. 

Preţ de o clipă, intercomul rămase 
conectat, ca şi cum Brian ar fi intenţionat să 
mai spună ceva, după care transmisiunea se 
întrerupse. 


4 


— Ce mama naibii se-ntâmplă aici? 
întrebă cu o voce tremurătoare bărbatul cu 
barbă neagră. 

Albert se uită la el o clipă şi spuse: 

— Nu cred că vrei să ştii. 

— Am ajuns iarăşi la spital? 

Tipul cu barbă neagră clipi temător 
către Albert, care simţi dintr-o dată 
compasiune pentru acel om. 

— Păi, dacă asta te ajută, ce-ar fi să 
crezi că acolo eşti? 

Bărbatul cu barbă neagră continuă să 
se holbeze la el cuprins de o fascinaţie 
îngrozită, apoi anunță: 


— Am să mă culc din nou. În clipa asta. 

Se lăsă pe spate în fotoliu şi închise 
ochii. În mai puţin de un minut, omul sforăia 
uşor, iar pieptul i se mişca în sus şi în jos cu o 
regularitate profundă. Albert simţi că-l 
invidiază. 


5 


Nick o îmbrăţişă scurt pe Laurel, apoi 
îşi desfăcu centura şi se ridică. 

— Mă duc în faţă, spuse el. Vrei să vii? 

Laurel clătină din cap şi arătă dincolo 
de culoare, spre Dinah. 

— Rămân cu ea. 

— Să ştii că n-ai cu ce s-o ajuţi, spuse 
Nick. Mă tem că se află în mâinile lui 
Dumnezeu. 

— Ştiu asta, dar vreau să rămân. 

— Bine, Laurel, zise el şi-i mângâie 
părul cu palma, cu un gest delicat. E un 
nume tare frumos. Îl meriţi. 

Ea se uită la el zâmbind. 

— Mulţumesc. 

— Avem o întâlnire la cină... sper că n- 
ai uitat. 

— Nu, spuse ea continuând să 
zâmbească. N-am uitat şi n-am să uit. 

El se aplecă şi o sărută uşor pe buze. 

— Bun, spuse el. Nici eu n-am să uit. 

Plecă spre partea din faţă a avionului, 
iar Laurel îşi lipi degetele de buze, de parc-ar 


fi vrut să păstreze sărutul acolo unde-i era 
locul. O cină cu Nick Hopewell — un străin 
învăluit în mister. Poate cu lumânări şi o 
sticlă vin bun. Alte săruturi după aceea... 
săruturi adevărate. Totul părea o poveste 
desprinsă dintr-unul din romanele de 
dragoste pe care le citea uneori. Şi ce dacă? 
Erau nişte poveşti plăcute, pline de vise dulci 
şi inocente. Nu strică nimănui să viseze un 
pic, nu? 

Bineînţeles că nu. Dar de ce avea 
senzaţia că visul ăsta n-avea şanse să se 
transforme în realitate? 

Îşi desfăcu centura, trecu în cealaltă 
parte a culoarului şi puse palma pe fruntea 
fetiţei. Nu mai simţi fierbinţeala de dinainte; 
pielea lui Dinah avea acum o răceală de 
ceară. 

„Cred că se duce”, spusese Rudy cu 
puţin timp înaintea începerii cursei 
impetuoase spre decolare. Acum Laurel îşi 
reamintea cuvintele care îi răsunau în minte 
cu o valabilitate revoltătoare. Dinah inspira 
aerul cu mişcări firave, pieptul ei abia 
ridicându-se sub breteaua care-i ţinea strâns 
lipită compresa peste rană. 

Laurel îi dădu la o parte părul de pe 
frunte cu infinită delicateţe şi se gândi la acel 
moment straniu din restaurant, când Dinah 
întinsese mâna şi-l apucase pe Nick de 
manşeta  blugilor. Să nu-/ omori... avem 
nevoie de el. 


„Tu ne-ai salvat, Dinah? l-ai făcut ceva 
domnului Toomy care ne-a salvat? L-ai 
convins cumva să-şi dea viaţa în schimbul 
vieților noastre?” 

Îşi zise că probabil se întâmplase ceva 
de genul ăsta... şi reflectă că, dacă era 
adevărat, fetiţa asta oarbă şi rănită luase o 
decizie  înfiorătoare înăuntrul  întunecimii 
sale. 

Se aplecă şi sărută fiecare din 
pleoapele reci, închise, ale fetiţei. 

— Rezistă, şopti ea. Te rog să rezişti, 
Dinah. 


6 


Bethany se întoarse spre Albert, îi 
prinse mâinile într-ale sale şi-l întrebă: 

— Ce se-ntâmplă dacă n-o să fie bun 
combustibilul? 

Albert se uită la ea cu seriozitate şi 
blândeţe. 

— Stii răspunsul la întrebarea asta, 
Bethany. 

— Poţi să-mi spui Beth, dacă vrei. 

— Bine. 

Bethany îşi scoase pachetul de ţigări 
cu gesturi febrile, se uită la indicatorul 
FUMATUL INTERZIS şi le puse la loc. 

— Da, spuse ea. Ştiu. Ne prăbuşim. 
Sfârşitul poveştii. Şi ştii ceva? 

El clătină din cap, zâmbind uşor. 


— Dacă nu reuşim să găsim din nou 
gaura aia, sper ca domnul căpitan Engle să 
nici nu încerce să aducă avionul ăsta la sol. 
Sper să aleagă un munte înalt şi frumos şi să 
ne prăbuşim pe culmea acelui munte. Ai 
văzut ce s-a întâmplat cu nebunul ăla? Nu 
vreau să mi se întâmple aşa ceva. 

Fata se cutremură şi Albert îi puse 
braţul pe după umeri. Ea se uită la el cu 
francheţe. 

— i-ar plăcea să mă săruţi? 

— Da, răspunse Albert. 

— Ei, atunci, treci la fapte. Cu cât o faci 
mai târziu, cu atât mai târziu o faci. 

Albert trecu la fapte. Pentru cel mai 
iute evreu de la vest de Mississippi era doar 
a treia oară în viaţa lui când săruta o fată şi 
era grozav. Şi-ar fi petrecut bucuros întregul 
drum de întoarcere cu buzele lipite de buzele 
aceşti fete şi n-ar mai fi avut nici o grijă. 

— lţi mulţumesc, spuse ea şi-şi puse 
capul pe urna rul lui. Aveam nevoie de asta. 

— Păi, dacă mai ai nevoie o dată, n-ai 
decât să-mj spui, replică Albert. 

Fata se uită la el amuzată. 

— Chiar ai nevoie să te rog, Albert? 

— Cre' că nu, spuse Arizona Jew şi 
trecu din nou la fapte. 


7 


În drumul lui spre cabina de comandă, 


Nick s-a oprit să stea de vorbă cu Bob 
Jenkins, fiindcă o idee extrem de neplăcută îi 
răsărise în gând şi voia să o discute cu 
scriitorul. 

— Crezi că vreuna dintre chestiile alea 
s-ar putea să fie şi pe-aici, sus? 

Bob se gândi o clipă şi-i răspunse: 

— Judecând după ce am văzut la 
Bangor, aş zice că nu. Dar e greu să-ţi dai 
seama, nu? Într-o treabă ca asta, orice pariu 
este riscant. 

— Da, se pare că da. Orice pariu e 
riscant. Nick se gândi la asta un moment. Dar 
cum rămâne cu acea ruptură temporală de 
care vorbeai mai devreme? Ai vrea să-mi 
spui ce şanse avem s-o găsim din nou? 

Bob Jenkins clătină încet din cap. 

Rudy Warwick vorbi din spatele lor, 
luându-i pe amândoi prin surprindere. 

— Chiar dacă nu m-aţi întrebat, o să vă 
spun părerea mea. Aş zice că una dintr-o 
mie. 

Nick reflectă la spusele lui. După o 
clipă, un zâmbet rar, radios, îi lumină faţa. 

— Şansele nu sunt rele deloc, spuse el. 
Mai ales dacă ii cont de alternativă. 


8 


După nici patruzeci de minute, cerul 
albastru prin care Cursa 29 se deplasa 
începu să se închidă la culoare. Trecu lent 


spre indigo, apoi spre violet. Stând în cockpit, 
monitorizându-şi instrumentele şi dorindu-şi 
o ceaşcă de cafea, Brian îşi aminti de un 
cântec vechi: Când se lasă amurgul violet... 
peste zidurile grădinii adormite... 

Aici, în înalt, nu era nici un zid de 
grădină, dar putu să vadă primii ţurţuri de 
stele  scânteind pe firmament. Apariţia 
vechilor constelații, una după alta, în locurile 
bine  ştiute avea ceva reconfortant şi 
liniştitor. Nu înţelegea cum de puteau să fie 
la fel când atâtea alte lucruri erau sărite de 
pe fix, dar oricum era foarte bucuros că aşa 
stăteau lucrurile. 

— Merge mai repede, nu-i aşa? spuse 
Nick din spatele lui. 

Brian se întoarse în scaun cu faţa la el. 

— Da, aşa e. După o vreme, „zilele” şi 
„nopţile” or să treacă la fel de repede ca o 
clipire din ochi, cred. 

Nick oftă. 

— lar acum facem cel mai greu lucru 
cu putinţă, nu-i aşa? Aşteptăm să vedem ce 
se-ntâmplă. Şi presupun că ne şi rugăm un 
pic. 

— Rău n-are cum să facă, răspunse 
Brian, uitându-se îndelung şi cu băgare de 
seamă la Nick Hopewell. Mă duceam la 
Boston pentru că fosta mea soţie a murit 
într-un incendiu stupid. Dinah se ducea acolo 
pentru că nişte doctori i-au promis o nouă 
pereche de ochi. Bob se ducea la o 


convenţie, Albert, la şcoala de muzică, 
Laurel, în vacanţă. Dar tu, Nick, de ce te 
duceai la Boston? Mărturiseşte. Se face 
târziu. 

Nick se uită la el gânditor multă vreme, 
după care râse. 

— Ei bine, de ce nu? zise el, dar Brian 
nu era atât de fraier încât să-şi închipuie că 
întrebarea îi fusese adresată lui. Ce mai 
înseamnă clasificarea Ultra-Top-Secret când 
tocmai ai văzut o haită de mingi păroase 
rulând lumea ca pe un covor vechi. Râse din 
nou. Statele Unite n-au acaparat cu totul 
piaţa trucurilor murdare şi a operaţiunilor sub 
acoperire, îi spuse el lui Brian. Noi, britanicii, 
am uitat mai multe ticăloşii imorale decât aţi 
ştiut vreodată voi, americanii. Ne-am făcut 
mendrele în India, Africa de Sud, China şi 
acea parte din Palestina care a devenit 
Israel. Acolo, cu siguranţă că ne-am luat la 
întrecere cu cine nu trebuia, nu-i aşa? In 
orice caz, noi, britanicii, suntem mari amatori 
de operaţiuni secrete, iar pasiunea asta nu 
se sfârşeşte cu legendarul MI5, acela e doar 
începutul. Mi-am petrecut optsprezece ani în 
serviciile militare, Brian — ultimii cinci ani 
lucrând la Operaţiuni Speciale. De atunci, am 
îndeplinit diferite misiuni, unele inofensive, 
altele, de o ticăloşie fabuloasă. Afară se 
întunecase de-a binelea, iar stelele scânteiau 
ca nişte paiete pe o rochie de gală. Nick 
continuă: Eram la Los Angeles — în vacanţă, 


la drept vorbind — când am fost contactat şi 
mi s-a spus să iau avionul pentru Boston. 
Termenul era extrem de scurt şi, după ce 
petrecusem patru zile de mers cu rucsacul în 
spinare prin Munţii San Gabriel, eram rupt de 
oboseală. De-aia s-a nimerit să dorm buştean 
când a avut loc Evenimentul domnului 
Jenkins. Vezi tu, la Boston este un om... sau a 
fost sau va fi (călătoriile în timp dau peste 
cap timpurile verbale, nu-i aşa?)... care e un 
politician de o oarece importanţă. Genul de 
individ care se mişcă şi se învârteşte cu mare 
vigoare în culise. Acest om — o să-i spun 
domnul O'Banion pentru uşurinţa 
conversaţiei — e foarte bogat, Brian, şi este 
un foarte entuziast suporter al Armatei 
Republicane Irlandeze. A pompat milioane de 
dolari în ceea ce unora le place să numească 
opera de caritate preferată a Bostonului, iar 
mâinile sale sunt mânjite de foarte mult 
sânge. Şi nu e vorba doar de soldaţii 
britanici, dar au fost bombe care au omorât 
copii în curţile şcolilor, femei în spălătoriile 
automate şi bebeluşi în cărucioarele lor. 
Individul e un idealist dintre cei mai 
periculoşi: unul care nu a trebuit niciodată să 
privească un carnagiu cu propriii săi ochi, 
unul care n-a trebuit nicicând să se uite la un 
picior retezat aruncat în rigolă, astfel încât să 
fie forţat să-şi reconsidere acţiunile în lumina 
unei astfel de experienţe. 

— Şi urma să-l ucizi pe acest O'Banion? 


— Numai dacă nu aveam încotro, 
spuse calm Nick. E foarte înstărit, dar asta nu 
e singura problemă. El este politicianul total, 
înţelegi, şi are şi alte degete în afară de cel 
de care se foloseşte ca să agite fiertura din 
oala numită Irlanda. Are foarte mulţi prieteni 
americani puternici, iar unii dintre prietenii 
lui sunt şi prietenii noştri... pentru că asta e 
natura politicii; o „moară” în care firul de aţă 
e trecut printre degete de indivizi al căror 
loc, în cea mai mare parte, ar trebui să fie 
într-o încăpere cu pereţii capitonaţi. Uciderea 
domnului O'Banion ar reprezenta un mare 
risc politic. Dar, ca tot omul, are şi el o 
slăbiciune: o fată tânără. Pe ea urma s-o 
ucid. 

— Ca un avertisment, spuse Brian cu 
voce joasă, încărcată de fascinatie. 

— Da. Ca un avertisment. 

Cei doi bărbaţi aflaţi în cockpit se 
uitară unul la celălalt timp de aproape un 
minut. Singurul sunet care s auzea era 
zumzetul somnolent al motoarelor cu reacţie 
Ochii lui Brian erau şocaţi şi, cumva, foarte 
tineri. Nick nu arăta decât foarte obosit. 

— Dacă scăpăm cu bine de-aici, spuse 
Brian în cele din urmă, dacă ne întoarcem, o 
să duci la îndeplinire misiunea asta? 

Nick clătină din cap. O făcu încet, dar 
cu o mare hotărâre. 

— Cred că am suferit ceea ce 
adventiştilor le place să numească o 


convertire spirituală, bunul meu prieten. S-a 
terminat cu furişările la miezul nopţii sau cu 
misiunile de risc maxim pentru băiatul 
domnului Hopewell. Dacă scăpăm din chestia 
asta — iar asta e o supoziţie pe care o 
găsesc riscantă în clipa asta — cred că mă 
voi pensiona. 

— Ca să faci ce? 

Nick se uită la el gânditor preţ de o 
clipă, două, apoi spuse: 

— Păi... cred că aş putea lua nişte lecţii 
de pilotaj. 

Brian izbucni în râs. După un moment, 
băiatul domnului Hopewell începu şi el să 
râdă. 


9 


Treizeci şi cinci de minute mai târziu, 
lumina zilei începea să se furişeze din nou în 
cabina principală a avionului. După încă trei 
minute, ai fi zis că e deja pe la mijlocul 
dimineţii, iar după alte cincisprezece minute 
ar putut să fie amiază. 

Laurel se uită în jur şi văzu că ochii 
lipsiţi de vedere ai lui Dinah erau deschişi. 

Şi totuşi, chiar erau întru totul lipsiţi de 
vedere? Era ceva în ei, ceva ce nu putea fi 
definit, care o făcea pe Laurel să se întrebe. 
Se simţi cuprinsă de un fel de venerație 
necunoscută, un sentiment foarte apropiat 
de teamă. 


întinse mâna şi apucă cu delicateţe 
una dintre mâinile fetiţei. 

— Să nu încerci să vorbeşti, îi spuse ea 
încet. Dacă eşti trează, Dinah, să nu încerci 
să vorbeşti — e de ajuns să asculţi. Ne aflăm 
în aer. Facem cale întoarsă, iar tu o să te faci 
bine — îţi promit. 

Dinah o strânse de mână şi, după o 
clipă, Laurel îşi dădu seama că fetiţa o trăgea 
spre ea. Se aplecă deasupra tărgii, iar Dinah 
îi vorbi cu o voce firavă care i se păru lui 
Laurel un model perfect la scară redusă a 
fostei ei voci. 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea, 
Laurel. Am primit... ceea ce mi-am dorit. 

— Dinah, nu trebuie... 

Ochii căprui nevăzători se mişcară 
către sunetul vocii lui Laurel. Un mic zâmbet 
atinse gura însângerată a fetiţei. 

— Am văzut, spuse acea voce firavă, 
fragilă ca o trestie din sticlă. Am văzut prin 
ochii domnului Toomy. La început şi apoi din 
nou la sfârşit. A fost mai bine la sfârşit. La 
început, totul i se părea rău şi ticălos. A fost 
mai bine la sfârşit. 

Laurel se uita la ea cuprinsă de o 
uimire neajutorată. 

Mâna fetiţei se desprinse de a lui 
Laurel şi se ridică şovăielnic ca să-i atingă 
obrazul. 

— Să ştii că n-a fost un om aşa de rău. 

Tuşi, făcând să-i zboare din gură mici 


stropi de sânge. 

— Te rog, Dinah, spuse Laurel. Avu 
subit senzaţia că aproape putea să vadă prin 
fetiţa oarbă, ceea ce-i provocă o stare de 
panică paralizantă. Te rog să nu mai încerci 
să vorbeşti. 

Dinah zâmbi. 

— Te-am văzut, spuse ea. Eşti 
frumoasă, Laurel. Totul era frumos... chiar şi 
lucrurile care erau moarte. A fost atât de 
minunat să... ştii... doar să văd. 

Trase în piept una din porţiile ei 
minuscule de aer, expiră şi pur şi simplu nu 
mai făcu următoarea inspiraţie. Ochii ei lipsiţi 
de vedere păreau acum să privească mult 
mai departe de Laurel Stevenson. 

— Te rog, Dinah, respiră, spuse Laulel. 

Luă mâinile mici ale fetiţei într-ale sale 
şi începu să le sărute în mod repetat, ca şi 
cum ar fi putut, cu ajutorul săruturilor, să 
reînsufleţească trupul ce acum trecuse 
dincolo de viaţă. Nu era drept ca Dinah să 
moară după ce-i salvase pe toţi; nici un 
Dumnezeu nu putea să ceară un asemenea 
sacrificiu, nici măcar pentru oamenii care, 
cumva, păşiseră în afara timpului însuşi. 

— Te rog să respiri, te rog, te rog, te 
rog să respiri. 

Dar Dinah nu mai respiră. După un 
timp îndelungat, Laurel îi aşeză din nou 
mâinile în poală şi se uită fix la faţa ei palidă 
şi nemişcată. Aşteptă ca propriii ei ochi sa se 


umple de lacrimi, dar nici o lacrimă nu curse. 
Şi cu toate acestea inima-i era săgetată de o 
durere cumplită şi în minte îi răsuna 
protestul profund revoltat: „O, nu! O, nu e 
drept! Nu este drept! Ad-o înapoi, Doamne 
Dumnezeule! Ad-o înapoi, fir-ai să fii, ad-o 
înapoi, ad-o imediat ÎNAPOI!” 

Dar Dumnezeu n-o aduse înapoi. 
Motoarele cu reacţie vibrau constant, soarele 
strălucea formând un oval luminos pe 
mâneca plină de sânge a rochiţei de călătorie 
a fetei, iar Dumnezeu nu o aduse înapoi. 
Laurel se uita dincolo de culoar şi îi văzu pe 
Albert şi Bethany sărutându-se. Albert tocmai 
mângâia un sân al fetei prin tricou, cu o 
mişcare uşoară, delicată, aproape cucernică. 
Cei doi păreau să alcătuiască o formă 
ritualică, o reprezentare simbolică a vieţii şi a 
acelei scântei încăpăţânate şi intangibile 
care duce viaţa mai departe în pofida celor 
mai îngrozitoare răsturnări şi a celor mai 
absurde  întorsături ale sorții. Plină de 
speranţă, Laurel îşi mută privirea de la ei la 
Dinah... dar Dumnezeu n-o adusese înapoi. 

Dumnezeu n-o adusese înapoi. 

Laurel sărută curbura încremenită a 
obrazului fetiţei şi apoi ridică mâna la faţa ei. 
Degetele i se opriră la mică distanţă de 
pleoapele lui Dinah. 

„Am văzut prin ochii domnului Toomy. 
Totul era frumos... chiar şi lucrurile care erau 
moarte. A fost atât de minunat să văd.” 


— Da, spuse Laurel. Pot să mă-mpac cu 
asta. 
Şi lăsă deschişi ochii fetiţei. 


10 


American Pride 29 zbura spre vest prin 
zile şi nopţi, trecând de la lumină la întuneric 
şi iar de la lumină la întuneric de parcă ar fi 
străbătut o imensă paradă de nori dolofani, 
care-şi schimbau poziţia alene. Fiecare ciclu 
se desfăşura un pic mai repede decât cel de 
dinainte. 

Cam la trei ore şi ceva de la începutul 
zborului, noi de sub ei dispărură şi asta exact 
deasupra aceluiaşi punct de pe sol de unde 
îşi începuseră zborul spre est. Brian ar fi 
putut să jure că frontul atmosferic nu se 
mişcase nici un pic. Sub ei se desfăşura în 
tăcere întinderea roşcată a Marilor Prerii. 

— Nu se vede nici urmă de ei aici, 
spuse Rudy Warwick, fără să precizeze la ce 
anume se referea. 

— Nu, admise Bob Jenkins. Se pare că 
i-am întrecut fie în spaţiu, fie în timp. 

— Sau în amândouă, interveni Albert. 

— Da... sau în amândouă. 

Dar lucrurile nu stăteau aşa. Pe când 
Cursa 29 trecea pe deasupra Munţilor 
Stâncoşi, începură să vadă din nou sub ei 
liniile negre, care păreau subţiri ca nişte fire 
de aţă văzute de la acea înălţime. Se 


deplasau fulgerător în susul şi în josul 
coastelor stâncoase şi desenau nişte forme 
nu tocmai lipsite de sens în covorul albastru- 
cenuşiu al pădurilor. Nick stătea la uşa din 
faţă, uitându-se afară prin hubloul rotund de 
acolo. Hubloul acesta avea un ciudat efect de 
mărire aşa că nu trecu mult până să 
descopere că vedea mai bine decât ar fi dorit 
cu adevărat. Sub privirile lui, două dintre 
liniile negre se despărţiră, ocoliră un pisc 
muntos neregulat acoperit cu zăpadă, se 
întâlniră în partea opusă a acestuia, se 
încrucişară din nou şi coborâră coasta opusă 
în direcţii divergente. În spatele lor, întregul 
pisc se prăbuşi în el însuşi, lăsând în urmă 
ceva ce semăna cu un vulcan ce avea la 
partea de sus a trunchiului o imensă căldare 
neînsufleţită. 

— Fir-aş al naibii să fiu, murmură Nick 
şi-şi trecu mâna tremurândă peste frunte. 

În timp ce traversau Panta Vestică spre 
Utah, începu să se întunece din nou. Amurgul 
arunca o puternică lumină portocaliu- 
roşiatică peste acel fragmentat peisaj de 
coşmar, la care nici unul dintre ei nu era în 
stare să privească multă vreme; rând pe 
rând, fiecare urmă exemplul lui Bethany, 
trăgându-şi storul de la fereastră. Nick se 
întoarse la locul lui cu paşi şovăielnici şi-şi 
sprijini fruntea în palma crispată şi rece. 
După un moment, două, se întoarse către 
Laurel, care, fără să spună nimic, îl cuprinse 


în braţe. 

Brian nu avea cum să evite priveliştea 
înfiorătoare, căci în cockpit nu existau 
storuri. 

Sub el şi înaintea sa, partea de vest a 
statului Colorado şi cea de est a statului Utah 
se prăbuşiră în hăul eternității bucată cu 
bucată. Pe rând, munţi, piscuri, terase şi şei 
muntoase încetau să existe pe măsură ce 
mişcările în zigzag ale langolierilor le retezau 
legăturile cu țesătura putredă a acestui 
trecut mort, făcându-le să se rostogolească 
în abisurile întunecate şi nesfârşite ale 
eternității. Aici, sus, nu se auzea nici un 
sunet, şi ăsta era întru câtva cel mai 
îngrozitor lucru. Pământul de sub ei dispărea 
la fel de neauzit ca nişte fire de praf. 

Deodată întunericul se lăsă ca într-un 
gest de îndurare şi, pentru puţin timp, Brian 
reuşi să se concentreze asupra stelelor. Cu 
înverşunarea dată de panică, se agăța de ele 
ca de singurele obiecte reale în această lume 
înfiorătoare: Orion, vânătorul; Pegas, marele 
cal  scânteietor de la miezul nopţii; 
Cassiopeia, aşezată în tronul ei înstelat. 


11 


După o jumătate de oră, soarele răsări 
din nou şi Brian simţi cum echilibrul mintal i 
se zdruncină serios şi alunecă mai aproape 
de marginea propriului său abis. Lumea de 


jos dispăruse, definitiv şi irevocabil. Cerul din 
ce în ce mai albastru era o cupolă deasupra 
unui ocean ciclopic din cel mai intens şi pur 
negru. 

Lumea de sub Cursa 29 fusese smulsă. 

Gândul lui Bethany trecu şi prin mintea 
lui Brian, dacă situaţia se înrăutăţea, dacă 
devenea albastră de tot, ar fi putut să înscrie 
avionul pe o traiectorie descendentă, astfel 
încât să se prăbuşească pe un munte şi să 
pună pentru totdeauna capăt acestei poveşti. 
Numai că în acel moment nu mai exista nici 
un munte pe care să se prăbuşească. 

Nu mai exista nici un fel de pământ pe 
care să se prăbuşească. 

„Ce-o să se întâmple cu noi dacă n-o să 
mai găsim ruptura?”, se întrebă el. „Ce-o să 
se întâmple dacă ni se termină 
combustibilul? Nu-ncerca să-mi spui c-o să 
ne prăbuşim, fiindcă pur şi simplu nu cred că 
te poţi prăbuşi în nimic. Cred că pur şi simplu 
o să cădem... o să cădem... şi iar o să 
cădem. Cât timp? Şi până unde? Până unde 
te poţi prăbuşi în nimic? 

Nu te mai gândi la asta.” 

Dar cum anume se poate face aşa 
ceva? Cum poate cineva să refuze să se 
gândească la ceva? 

Se întoarse în mod deliberat la foile 
sale de calcul. Lucră asupra lor, referindu-se 
frecvent la valorile sistemului inerţial de 
navigaţie, până când lumina începu din nou 


să se împuţineze. Evaluă intervalul de timp 
dintre răsărit şi apus la aproximativ douăzeci 
şi opt de minute. 

Întinse mâna spre întrerupătorul care 
acţiona intercomul din cabina principală şi 
deschise circuitul. 

— Nick? Poţi să vii în faţă? 

Nick apăru în uşa cockpit-ului după nici 
treizeci de secunde. 

— Şi-au tras  storurile în cabina 
principală? îl întrebă Brian până să apuce să 
intre pe uşă. 

— Ba bine că nu, răspunse Nick. 

— Foarte înţelept au procedat. O să te 
rog să nu te uiţi încă în jos, dacă poţi să te 
abţii. O să vreau să te uiţi afară peste câteva 
minute, şi din acel moment nu cred c-o să te 
mai poţi abţine să nu te uiţi în jos, dar te 
sfătuiesc să amâni treaba asta cât mai mult 
posibil. Nu e... foarte plăcut. 

— A dispărut, aşa e? 

— Da. Totul. 

— Şi fetiţa, Dinah, ne-a părăsit. Laurel 
a stat cu ea până la final. A rezistat foarte 
bine. O îndrăgise pe fetiţă. Şi eu. 

Brian  încuviinţă din cap. Nu era 
surprins — rana fetiţei ar fi impus îngrijire 
neîntârziată într-un spital şi chiar şi aşa 
pronosticul ar fi fost fără doar şi poate 
nesigur —, dar asta nu-l scuti de o strângere 
de inimă. Şi el o îndrăgise pe Dinah şi credea 
în lucrul de care era convinsă Laurel — şi 


anume că, nu se ştie cum, dar fetei i se 
datora mai mult decât oricui supraviețuirea 
lor. Îi făcuse ceva domnului Toomy, îl folosise 
într-un mod straniu... şi Brian avea o 
bănuială că, undeva în sinea lui, Toomy nu s- 
ar fi împotrivit să fie folosit într-un asemenea 
mod. Aşa încât, dacă moartea ei prevestea 
ceva, nu prevestea nimic bun. 

— N-a mai apucat operaţia pe care şi-o 
dorea, spuse. 

— Nu. 

— Dar Laurel e bine? 

— Aşa şi-aşa. 

— Îţi place Laurel, nu? 

— Da, spuse Nick. Am tovarăşi care ar 
râde de chestia asta, dar îmi place. E puţin 
cam naivă, dar are tărie de caracter. 

Brian încuviinţă din cap. 

— Ei bine, dacă reuşim să ne 
întoarcem, vă urez să aveţi noroc. 

— Îţi mulţumesc, zise Nick şi se aşeză 
din nou în scaunul copilotului. M-am gândit la 
întrebarea pe care mi-ai pus-o mai devreme. 
Despre ce-o să fac când şi dacă o să scăpăm 
cu bine din treaba asta... în afară de invitaţia 
pe care i-am făcut-o frumoasei Laurel la cină. 
Cred că, până la urmă, o să-l caut pe domnul 
O'Banion. După părerea mea, individul nu e 
foarte diferit de prietenul nostru Toomy. 

— Dinah te rugase să-l cruţi pe domnul 
Toomy, îi aminti Brian. Poate că ăsta e un 
element pe care ar trebui să-l adaugi la 


ecuaţie. 

Nick dădu din cap. Făcu asta ca şi cum 
capul i-ar fi devenit dintr-o dată prea greu 
pentru propriul gât. 

— E posibil. 

— Ascultă, Nick. Te-am chemat aici 
fiindcă, dacă acea falie temporală a lui Bob 
există cu adevărat, trebuie să ne apropiem 
cât mai mult de locul prin care am traversat- 
o la venire. Noi doi o să alcătuim echipajul 
acestui avion. Tu stai cu ochii pe tribord şi 
partea din dreapta a centrului, iar eu mă 
ocup de babord şi de partea centrală stângă. 
Dacă vezi ceva care arată ca o falie 
temporală, dă-mi un semnal. 

Nick se uită la Brian cu nişte ochi mari, 
nevinovaţi. 

— Păi să-mi spui dacă să mă uit după 
falie de tip „tirigomodină” sau crezi că o s 
fie o versiune „cozopercativă”, amice? 

— Foarte amuzant! ripostă Brian, 
simțind că-i vine să zâmbească, deşi n-avea 
chef de aşa ceva. N-am nici cea mai vagă 
idee de cum o să arate şi nici dacă o să fim 
în stare s-o vedem. Dacă n-o s-o vedem, o să 
ajungem într-o foarte mare încurcătură în 
cazul în care s-a deplasat lateral ori şi-a 
schimbat altitudinea. Prin comparaţie, 
găsirea unui ac într-un car cu fân ar fi o joacă 
de copii. 

— Şi radarul? 

Brian arătă spre monitorul color al 


e) 
ă 


radarului RCA/TL. 

— Nimic, precum vezi. Dar asta nu mă 
surprinde. |n primul rând, dacă echipajul 
„Original” al acestui avion ar fi recepționat 
blestemăţia aia pe radar, n-ar mai fi trecut 
prin ea. 

— Dar nici dac-ar fi văzut-o n-ar mai fi 
trecut prin ea, preciză Nick sumbru. 

— Asta nu-i neapărat adevărat. Se 
poate s-o fi văzut prea târziu ca s-o mai 
poată ocoli. Avioanele cu reacţie se 
deplasează cu mare viteză, iar echipajele nu- 
şi petrec tot timpul căutând fantome pe cer. 
Nu e nevoie să facă asta, pentru că de-aia 
există controlul de la sol al traficului. La 
treizeci, treizeci şi cinci de minute de la 
decolare, sarcinile principale legate de zbor 
ale echipajului sunt îndeplinite. Avionul e în 
aer, a ieşit din spaţiul aerian al aeroportului 
din LA, sistemul anticoliziune este pornit şi 
piuie la fiecare nouăzeci de secunde ca să 
semnaleze că funcţionează. Sistemul inerţial 
de navigaţie este programat integral — asta 
se întâmplă chiar înainte de decolare — şi îi 
spune pilotului automat ce să facă. După 
aspectul  cockpit-ului, pilotul şi copilotul 
tocmai se aflau în pauza de cafea. Poate că 
şedeau aici, faţă în faţă, discutând despre 
ultimul film văzut sau despre cât de mult au 
cheltuit la Hollywood Park. Dacă aici în faţă s- 
ar fi aflat şi o însoţitoare de bord cu puţin 
înainte ca Evenimentul să aibă loc, ar mai fi 


existat măcar o pereche ochi în plus, dar noi 
ştim că n-a fost aşa. Când s-a întâmplat, 
bărbaţii din echipaj îşi luau cafeaua şi 
sandvişurile, iar însoţitoarele de bord se 
pregăteau să le servească băuturi 
pasagerilor. 

— Asta e un scenariu extrem de 
detaliat, remarcă Nick. Pe cine încerci să 
convingi, pe mine sau pe tine? 

— În acest moment, m-aş mulţumi 
dacă aş convinge măcar pe cineva. 

Nick zâmbi şi se duse lângă fereastra 
de la tribord. Fără voia lui, privirea îi cobori 
spre zona unde ar fi trebuit să se afle solul şi, 
mai întâi, zâmbetul îi îngheţă, apoi îi dispăru 
de pe faţă. Genunchii i se înmuiară şi se văzu 
nevoit să se sprijine cu o mână de peretele 
despărțitor. 

— Fir-aş al naibii, spuse el cu o voce 
firavă şi înspăimântată. 

— Nu e prea plăcut, nu? 

Nick întoarse privirea spre Brian. Ai fi 
zis că ochii îi plutesc pe faţa palidă. 

— Toată viaţa mea, zise el, m-am 
gândit la Australia când îi auzeam pe cei din 
jur vorbind despre marele nimic, dar uite că 
m-am înşelat. Acolo e marele nimic, chiar 
acolo, jos. 

Brian verifică din nou, la repezeală, 
sistemul inerţial de navigaţie şi diagramele. 
Pe una dintre acestea desenase un cerculeţ 
roşu. Acum ajunseseră aproape de limita 


spaţiului aerian reprezentat de acel cerc. 

— Poţi să faci ce te-am rugat? Dacă nu 
poţi, spune-mi. Mândria e un lux pe care nu... 

— Bineînţeles că pot, murmură Nick. Işi 
dezlipise ochii de hăul imens şi negru de sub 
avion şi acum scruta cerul. Atât doar că mi- 
aş fi dorit să ştiu ce anume caut. 

— Cred că o să ştii când o să-l vezi, 
spuse Brian. Făcu o mică pauză şi adăugă: 
Dacă o să-l vezi. 


12 


Bob Jenkins stătea cu brațele 
încrucişate strâns la piept, ca şi cum i-ar fi 
fost frig. O parte din el era rece, dar nu era o 
răceală fizică. Răceala provenea din capul 
lui. 

Ceva nu era în regulă. 

Nu ştia despre ce era vorba, dar ceva 
era în neregulă. Ceva era nelalocul lui... sau 
pierdut... sau uitat. Ori se făcuse o greşeală, 
ori urma să se facă una. Senzaţia îl sâcâia ca 
un fel de durere care nu e îndeajuns de 
localizată ca să poată fi identificată. Acea 
intuiţie a unei erori aproape că ajungea să se 
cristalizeze într-o idee... după care se 
îndepărta la iuţeală, ca un animăluţ nu 
tocmai îmblânzit. 

Ceva în neregulă. 

Sau nelalocul lui. Sau pierdut. 

Sau uitat. 


În faţa lui, Albert şi Bethany se 
giugiuleau mulţumiţi. În spate, Rudy Warwick 
stătea cu ochii închişi, iar buzele i se mişcau 
neauzit. Într-o mână ţinea strâns mărgelele 
unui rozariu. Pe rândul celălalt de scaune, 
Laurel Stevenson stătea alături de Dinah, 
ţinându-i o mână pe care o mângâia cu 
blândeţe. 

Ceva greşit. 

Bob ridică storul din dreptul scaunului 
său, aruncă o privire afară şi-l închise repede 
la loc. Să privească la acea lume nu-i ajuta 
gândirea raţională, ci i-o anula pur simplu. Ce 
se întindea sub avion era pură nebunie. 

„Trebuie să-i avertizez. Neapărat. Am 
pornit la drum pe baza ipotezei mele, dar 
dacă ipoteza mea e cumva greşită — şi 
periculoasă — atunci trebuie să-i avertizez.” 

Să-i avertizez că ce? 

Încă o dată că ideea aproape pătrunse 
în lumina gândurilor sale concentrate, apoi 
alunecă departe, devenind doar o umbră 
printre umbre... dar una cu ochi sălbatici şi 
aprinşi. 

Brusc îşi desfăcu cureaua şi se ridică. 

Albert se uită la el şi zise: 

— Unde te duci? 

— La Cleveland, răspunse morocănos 
Bob şi porni de-a lungul culoarului spre 
spatele avionului, încă străduindu-se să 
localizeze sursa acelui clopoțel de alarmă 
interior. 


13 


Brian îşi dezlipi ochii de cer — care 
deja arăta din nou semne de lumină — 
îndeajuns cât să arunce rapid o privire mai 
întâi la valorile sistemului inerţial de 
navigaţie şi apoi la cercul de pe diagrama lui. 
Se apropiau acum de cealaltă margine a 
cercului. Dacă falia temporală era tot acolo, 
ar fi trebuit să o vadă în curând. Dacă n-o 
vedeau, presupunea că va trebui să preia 
comanda avionului şi să-l aducă înapoi printr- 
o mişcare circulară pentru o nouă trecere, la 
o altitudine uşor diferită şi pe o direcţie de 
zbor uşor modificată. Asta le-ar fi dat peste 
cap situaţia combustibilului, care şi-aşa era 
la limită, dar dat fiind că şi aşa întreaga 
chestiune era lipsită de speranţă, nu conta 
foarte... 

— Brian? se auzi vocea lui Nick, 
nesigură. Brian? Cred că văd ceva. 


14 


Bob Jenkins ajunse în spatele avionului, 
făcu o întoarcere „stânga-mprejur” şi începu 
să parcurgă încet culoarul în sens invers, 
trecând pe lângă rândurile de scaune goale. 
Se uită la obiectele rămase pe ele sau pe 
podea, în faţa lor: poşete... ochelari... ceasuri 


de mână... un ceas de buzunar... două bucăţi 
de metal tocite, care probabil fuseseră nişte 
blacheuri... plombe dentare... verighete... 

Ceva e în neregulă. 

Da? Să fie oare aşa sau era doar 
mintea lui suprasolicitată care se agăța cu 
înverşunare de nimic? Echivalentul mintal al 
unui muşchi obosit care nu încetează să se 
contracte? 

„Las-o baltă”, se sfătui el, dar nu reuşi. 
„Dacă ceva e cu adevărat greşit, de ce nu 
poţi să vezi despre ce e vorba? Nu i-ai spus 
tu băiatului că deducţia e şi mâncarea şi 
băutura ta? N-ai scris tu patruzeci de romane 
polițiste, dintre care cel puţin o duzină erau 
chiar reuşite? N-a scris în Newgate Callender 
că Madonna adormită e «o capodoperă a 
logicii» când...” 

Bob Jenkins se opri brusc în loc. Cu 
ochii măriţi, se uita ţintă la un scaun de pe 
stânga, aproape de partea din faţă a cabinei. 
În el, bărbatul cu barbă neagră era 
transportat în lumea viselor din nou, sforăind 
cu poftă. În capul lui Bob, animalul sfios 
începu, în sfârşit, să se furişeze temător spre 
lumină. Numai că nu era mic, aşa cum 
crezuse. Asta fusese greşeala lui. Uneori nu 
vezi lucrurile pentru că sunt prea mici, dar 
alteori le ignori pentru că sunt prea mari, 
prea evidente. 

„Madonna adormită.” 

Bărbatul adormit. 


Deschise gura şi încercă să ţipe, dar 
nici un sunet nu se auzi. Gâtlejul i se blocase. 
Teroarea stătea pe pieptul lui ca o maimuţă 
mare. Încercă din nou să strige, dar nu îi ieşi 
decât un icnet gâfâit. 

Madonna adormită, bărbatul adormit. 

„Ei, supraviețuitorii, fuseseră cu toţii 
adormiţi.” 

„Acum, cu excepţia bărbosului, nici 
unul dintre ei nu dormea.” 

Bob deschise gura încă o dată, 
încercând din nou să tipe, dar nici de data 
asta nu se auzi nimic. 


15 


— Dumnezeule mare şi bun! şopti 
Brian. 

Falia temporală se vedea la vreo 150 
de kilometri înainte, cu o abatere nu mai 
mare de şapte-opt grade faţă de botul 
avionului, spre tribord. Dacă se deplasase, 
nu se deplasase prea mult. Brian bănuia că 
mica diferenţă era consecinţa unei minore 
erori de navigaţie. 

În realitate, avea o formă romboidală, 
dar nu era un vid negru. Era înconjurată de o 
lumină slabă roz-purpurie, ca aurora boreală. 
Brian putea să vadă stelele de dincolo de ea, 
dar şi acelea fremătau. O panglică albă lată 
de vapori pătrundea sau ieşea lent din acea 
formă, atârnând pe cer. Arăta ca o 


autostrada stranie, eterică. 

„Am putea să mergem de-a lungul ei şi 
s-ajungem înăuntru.” Se gândi entuziasmat 
Brian. „E chiar mai bună decât o baliză ILS25.” 

— Suntem pe cai mari! spuse el şi râse 
prosteşte, agitându-şi pumnii în aer. 

— Trebuie să aibă peste trei kilometri 
în lăţime, şopti Nick. Doamne, Brian, câte 
alte avioane crezi că au trecut prin ea? 

— Nu ştiu, spuse Brian, dar îmi pun la 
bătaie şi puşca şi câinele că noi suntem 
singurii care avem o şansă să ne întoarcem. 
Deschise intercomul. Doamnelor şi domnilor, 
am găsit ceea ce căutam. Avea vocea gâtuită 
de uşurare şi de triumf. Nu ştiu exact ce-are 
să se întâmple în continuare şi nici cum sau 
de ce, dar tocmai am observat ceea ce pare 
a fi o trapă extrem de mare pe cer. O să 
trecem exact prin mijlocul ei. O să aflăm 
împreună ce se găseşte de cealaltă parte a 
ei. În clipa asta v-aş ruga pe toţi să vă 
prindeţi centurile de siguranţă şi... 

Acela a fost momentul în care Bob 
Jenkins veni ca o vijelie înspre partea din faţă 
a avionului, ţipând cât îl ţineau bojocii: 

— Nu, nu, o să murim cu toții dacă 
trecem prin ea! Întoarce avionul! Trebuie să 
întorci! 

Brian se răsuci în scaun şi schimbă o 


23 Instrument Landing System — Sistem 
de aterizare fără vizibilitate. (N. t.) 


privire nedumerită cu Nick. 

Nick îşi desfăcu centura şi se ridică în 
picioare. 

— Asta e Bob Jenkins, spuse el. După 
cum se aude, s-ar părea că nu stă prea bine 
cu nervii. Tu vezi-ţi de treabă mai departe, 
Brian. Mă ocup eu de el. 

— În regulă, spuse Brian. Doar să-l ţii 
departe mine. Nu mi-ar plăcea deloc să mă 
înşface exact când trebuie şi să ne trimită la 
marginea chestiei ăleia. 

Scoase din funcţiune pilotul automat şi 
preluă comanda avionului. Podeaua se 
înclină uşor spre dreapta în timp ce coti spre 
fanta prelungă şi luminoasă din faţa lor 
Aceasta păru să gliseze pe cer până când se 
centră în faţa Boeing-ului. Acum putea să 
audă un sunet care se mixa cu zumzetul 
motoarelor cu reacţie — o vibraţie profundă, 
ca a unui motor diesel uriaş, în ralanti. Pe 
măsură ce se apropiau de fluviul de vapori — 
acum putea să vadă că acesta curgea în 
falie, nu ieşea din ea — începu să sesizeze 
fulgere colorate care se deplasau în interiorul 
său: verde, albastru, violet, roşu, roz- 
bombon. 

„Sunt primele culori adevărate pe care 
le-am văzut în lumea asta”, îşi zise el. 

În spatele lui, Bob Jenkins alerga de zor 
prin compartimentul de clasa l, de-a lungul 
culoarului îngust care ducea la 
compartimentul de servicii... şi drept în 


braţele deschise ale lui Nick. 

— Uşurel, amice, îl linişti Nick. Totul o 
să fie în regulă acum. 

— Nu! strigă Bob zbătându-se cu 
violenţă, dar Nick îl imobiliză cu uşurinţa cu 
care ai fi ţinut pe loc un  pisoiaş 
neastâmpărat. Nu, nu înţelegi! Trebuie să 
întoarcă avionul! Trebuie să-l întoarcă înainte 
să fie prea târziu! 

Nick îl trase pe scriitor din uşa cockpit- 
ului şi îl duse la clasa l. 

— O să ne aşezăm pe scaunul ăsta şi-o 
să ne prindem frumuşel centura de 
siguranţă, da? spuse el pe acelaşi ton 
liniştitor şi afabil. S-ar putea să ne cam 
zgâlţâie. 

Pentru Brian, vocea lui Nick se auzea 
doar ca un sunet slab şi înfundat. În timp ce 
pătrundea în fluviul larg de vapori care se 
scurgea în falia temporală, simţi cum o mână 
uriaşă, de o putere infinită, apuca avionul, 
trăgându-l cu nerăbdare înainte. Se pomeni 
amintindu-şi de scurgerea de care avusese 
parte în cursa de la Tokyo la LA şi la cât de 
repede se scurgea aerul printr-o gaură dintr- 
un mediu presurizat. 

„E ca şi cum întreagă această lume — 
sau ce a rămas din ea — s-ar scurge prin 
acea gaură”, îşi zise el şi deodată îi reveni în 
minte acea frază stranie şi amenințătoare din 
visul său: NUMAI STELE CĂZĂTOARE. 

Falia se afla acum chiar înaintea 


avionului, crescând rapid în dimensiuni. 
„Intrăm în ea”, se gândi el. „Dumnezeu 
să ne ajute, intrăm cu adevărat în ea.” 


16 


Bob continuă să se zbată în vreme ce 
Nick îl ţintuia într-unui din scaunele de la 
clasa | cu o mână şi se chinuia să-i prindă 
centura de siguranţă cu cealaltă mână. Bob 
era un bărbat mărunt şi slab, care nu 
cântărea şaizeci şi cinci de kilograme nici cu 
hainele îmbibate de apă, dar panica îl 
însufleţise şi-i făcea viaţa grea lui Nick. 

— Hai, amice, zău aşa, înţelege că totul 
o să fie în regula, spuse Nick, după ce, în 
sfârşit, reuşise să-i prindă centura de 
siguranţă. Ai văzut că n-am păţit nimic când 
am trecut încoace, nu? 

— Eram toți adormiti când am trecut 
încoace, tâmpitule! îi ţipă Bob în față. Nu 
pricepi? ERAM  ADORMIŢI! Trebuie să-l 
opreşti! 

Nick încremeni tocmai pe când se 
pregătea să-şi prindă propria centură de 
siguranţă.  Spusele lui Bob - ceea ce 
încercase să le spună tot timpul — se 
prăvăliră subit asupra lui ca o încărcătură de 
cărămizi. 

— O, Dumnezeule mare, şopti el. 
Dumnezeule mare unde ne-a fost capul? 

Sări din scaun şi alergă în cockpit. 


— Brian, opreşte! Întoarce avionul! 
Intoarce avionul! 


17 


Brian stătea cu privirea aţintită în falie, 
aproape  hipnotizat, pe măsură ce se 
apropiau. Nu se simţea nici o turbulenţă, dar 
acea senzaţie de forţă uriaşă, dată de aerul 
care pătrundea cu repeziciune în falie ca un 
fluviu imens, crescuse. Se uită la 
instrumentele de la bord şi văzu că viteza 
aeriană a avionului creştea rapid. Deodată 
Nick începu să ţipe şi, o clipă mai târziu, 
englezul se afla în spatele lui, strângându-l 
de umeri, holbându-se la falia care se umfla 
în faţa botului avionului, jocul de culori din ce 
în ce mai aprinse reflectându-se vioi pe 
obrajii şi fruntea sa, făcându-l să arate ca un 
om care se uită la nişte vitralii într-o zi 
însorită. Vibraţia constantă se transformase 
într-un tunet sumbru. 

— Întoarce, Brian, trebuie să întorci 
avionul! 

Oare Nick avea un motiv pentru ceea 
ce spunea sau panica lui Bob fusese 
molipsitoare? Nu avea timp sa ia o decizie 
raţională; doar o fracțiune de secundă ca să- 
şi consulte semnalele tăcute ale instinctului. 

Brian Engle apucă maneta de pilotaj şi 
o împinse cu putere spre babord. 


18 


Nick se pomeni aruncat în peretele 
despărțitor; se auzi un părâit înfiorător când 
braţul i se rupse. In cabina principală, 
bagajele care se prăbuşiseră din 
compartimentele de deasupra atunci când 
Brian cotise brusc pe pista de decolare a 
Aeroportului Internaţional din Bangor zburară 
din nou, lovindu-se de pereţii curbați şi 
ricoşând de ferestre într-o grindină nărăvaşă. 
Bărbatul cu barbă neagră fu aruncat din 
scaun ca un muţunache şi abia avu timp să 
scoată un fel de guiţat nedesluşit înainte de 
a se izbi cu capul de braţul unui scaun, după 
care se prăbuşi pe culoar într-o grămadă 
dezordonată de membre. Bethany ţipă şi 
Albert o strânse în braţe. La două rânduri mai 
în spate, Rudy Warwick îşi închise ochii şi mai 
tare, strânse cu şi mai multă tărie rozariul în 
mână şi se rugă şi mai repede în timp ce 
scaunul de sub el se înclina puternic. 

Acum se simţea într-adevăr o 
turbulenţă; Cursa 29 se transformă într-un 
surfboard cu aripi, legănându-se, sucindu-se 
şi smucindu-se prin aerul instabil. Mâinile lui 
Brian scăpară momentan maneta de pilotaj, 
dar imediat o prinseră din nou. In acelaşi 
timp, deschise valvele de admisie până la 
limită şi turboreactoarele avionului 
răspunseră cu un mârâit profund şi puternic, 
care rareori putea fi auzit în afara hangarelor 


de diagnosticare ale companiilor aeriene. 
Turbulenţa crescu în intensitate; avionul era 
aruncat cu răutate când în sus şi când în jos, 
iar de undeva se auzi scrâşnetul fatal al 
metalului suprasolicitat. 

În compartimentul de clasa |, Bob 
Jenkins strângea aprig braţele scaunului, plin 
de o recunoştinţă amorţită pentru faptul că 
englezul reuşise să-i prindă centura. Se 
simţea ca şi cum ar fi fost prins cu nişte 
curele de prăjina săltăreaţă a unui nebun, 
acționată de nişte motoare cu reacţie. 
Avionul execută încă un salt de proporţii, se 
înclină până aproape de verticală spre aripa 
din stânga, făcând să-i cadă din gură proteza 
dentară. 

„Oare intrăm în falie? Doamne 
Dumnezeule, intrăm?” 

Nu îşi dădea seama. Ştia doar că lumea 
era un coşmar plin de zdruncinături şi 
opinteli... dar încă mai făcea parte din ea. 

Cel puţin deocamdată, mai făcea parte 
din ea. 


19 


Turbulenţa continuă să crească în 
intensitate în timp ce Brian dirija avionul de-a 
latul curentului de vapori care se scurgea în 
falie. Înaintea lui, gaura continua să se umfle 
în faţa botului avionului, cu toate că începuse 
să alunece spre tribord. Apoi, după o 


zdruncinătură deosebit de puternică, ieşiră 
din curenţii învolburaţi şi ajunseră într-o zonă 
aeriană mai liniştită. Falia temporală dispăru 
spre tribord. Reuşiseră să o evite... lui Brian 
nu-i plăcea să se gândească la cât de puţin 
lipsise să treacă prin ea. 

Avionul îşi continuă virajul, dar la un 
unghi mai paşnic. 

— Nick! strigă el fără să se întoarcă. 
Nick, ai păţit ceva? 

Nick se ridică încet în picioare, ţinându- 
şi lipit de piept braţul drept cu ajutorul mâinii 
stângi. Se albise la faţă şi avea pe chip o 
grimasă de durere. Firicele de sânge i se 
prelingeau din nări. 

— Am avut şi zile mai bune, amice. 
Cre' că mi-am rupt braţul. Nici asta nu mi se- 
ntâmplă pentru prima oară. Am evitat-o, da? 

— Da, am evitat-o, confirmă Brian, în 
timp ce continua sa aducă avionul înapoi pe 
o traiectorie circulară largă. Şi în mai puţin 
de un minut o să-mi spui de ce am evitat-o, 
după ce am străbătut atâta cale ca s-o 
găsim. Şi ar fi bine ca explicaţia să fie 
întemeiată, indiferent că ţi-ai rupt braţul. 

întinse mâna după  întrerupătorul 
intercomului. 


20 


Laurel deschise ochii când Brian începu 
să vorbească şi constată că avea în poală 


capul lui Dinah. Îi mângâie cu blândeţe părul 
şi apoi o aşeză mai bine pe targă. 

— Vă vorbeşte căpitanul Engle, oameni 
buni. Imi pare rău pentru cele întâmplate. N- 
a fost deloc plăcut, dar acum suntem în 
regulă; pe tabloul de bord, toate luminile 
sunt verzi. Vreau să repet că am găsit ceea 
ce căutam, dar... 

Intrerupse brusc transmisia. Ceilalţi 
aşteptau. Bethany Simms suspina la pieptul 
lui Albert. În spatele lor, Rudy îşi continua 
rugăciunile. 


21 


Brian întrerupsese transmisia când îşi 
dăduse seama că Bob Jenkins stătea în 
picioare lângă el. Scriitorul tremura, pe 
pantaloni îi apăruse o pată umedă, gura lui 
căpătase un aspect ciudat, scofâlcit, pe care 
Brian nu-l sesizase înainte... dar părea 
stăpân pe el însuşi. În spatele lui, Nick se 
aşeză cu greutate pe scaunul copilotului, 
strâmbându-se de durere şi continuând să-şi 
susţină cu mâna braţul care începuse să se 
umfle. 

— Ce naiba e cu toată povestea asta? îl 
întrebă Brian pe Bob cu un ton sever. Dacă 
turbulenţa asta era doar un pic mai 
puternică, avionul s-ar fi sfărâmat în vreo 
zece mii de bucăți. 

— Pot să vorbesc prin chestia aia? 


întrebă Bob arătând cu degetul spre 
întrerupătorul marcat INTERCOM. 

— Da, dar... 

— Atunci dă-mi voie să vorbesc. 

Brian dădu să protesteze, dar se 
răzgândi. Acţionă comutatorul. 

— Hai, vorbeşte, l-am pornit. După care 
repetă: Şi ar fi bine ca explicaţia să fie 
întemeiată. 

— Ascultaţi-mă, toată lumea! strigă 
Bob. 

Din spatele lor se auzi o reacţie 
generală de protest. 

— Noi... 

— Vorbeşte pe un ton cât mai normal, 
spuse Brian. Altfel o să le spargi naibii 
timpanele. 

Bob făcu un efort vizibil să se 
domolească după care continuă pe un ton 
mai potolit. 

— A trebuit să ne întoarcem şi ne-am 
întors. Căpitanul m-a făcut să înţeleg că am 
reuşit acest lucru la limită. Am fost extrem 
de norocoşi... şi, în aceeaşi măsura, extrem 
de proşti. Pentru că, vedeţi, am uitat lucrul 
cel mai elementar, deşi s-a aflat tot timpul 
chiar în faţa noastră. Când am trecut prin 
falia temporală prima oară, toți cei din avion 
care erau treji au dispărut. 

Brian tresări în scaun. Avu senzaţia că 
primeşte un pumn în piept. Chiar în faţa 
avionului, la vreo 50 de kilometri depărtare, 


forma romboidală palid-strălucitoare apăruse 
din nou pe cer, arătând ca o gigantică piatră 
semipreţioasă. Parcă şi-ar fi bătut joc de el. 

— Noi toţi suntem treji, continuă Bob. 
(În cabina principală, Albert se uită la 
bărbosul care zăcea în nesimţire pe culoar şi 
se gândi: „Cu o singură excepţie”.) Logica 
sugerează că dacă încercăm să traversăm 
falia în starea asta, vom dispărea. Se gândi 
puţin şi adăugă: Asta e tot. 

Brian închise circuitul intercomului fără 
să se gândească. În spatele lui, Nick dădu 
glas unui râs dureros, plin de scepticism. 

— Asta e tot? Fir-ar să fie, asta e tot? 
Dar ce facem în situaţia asta? 

Brian se uită la el, dar nu-i răspunse. 
Nici Bob Jenkins. 


22 


Bethany îşi ridică privirea şi se uită la 
faţa încordată şi tulburată a lui Albert. 

— Trebuie să adormim? Cum facem 
asta? Parcă niciodată în viaţa mea n-am 
simţit mai puţin ca acum nevoia să dorm. 

— Nu ştiu. 

Se uită plin de speranţă dincolo de 
culoar, la Laurel. Aceasta deja clătina din 
cap. Şi ea şi-ar fi dorit să adoarmă, pur şi 
simplu să adoarmă şi să facă să dispară tot 
acest coşmar nebunesc... dar, la fel ca 
Bethany, niciodată în viaţa ei nu simţise mai 


puţin nevoia să adoarmă. 
23 


Bob făcu un pas în faţă şi se uită afară 
prin  geaimul  cockpit-ului cuprins de o 
fascinaţie tăcută. După un lung moment, 
spuse cu o voce moale şi umilă: 

— Deci aşa arată. 

Un vers din cine ştie ce cântec de rock- 
and-roll îi veni în minte lui Brian: Poţi să te 
uiţi, dar e mai bine să nu atingi. Se uită la 
indicatoarele de combustibil. Ce văzu acolo 
nu avu darul să-i liniştească deloc gândurile 
şi ridică neajutorat privirea spre Nick. Ca şi 
ceilalţi, niciodată în viaţa lui nu se simţise 
mai treaz. 

— Nu ştiu ce să facem acum, spuse el, 
dar dacă avem de gând să trecem prin gaura 
aia, trebuie s-o facem curând. Cu 
combustibilul pe care-l avem mai putem 
zbura o oră, poate un pic mai mult. După aia, 
nici o şansă. Vreo idee? 

Nick lăsă capul în jos, continuând să-şi 
ţină braţul care se umfla. După o clipă sau 
două, ridică din nou capul. 

— Da, spuse el. La drept vorbind, am 
una. Oamenii care merg rar cu avionul îşi ţin 
medicamentele prescrise în bagajele de 
mână — le place să le aibă aproape în cazul 
în care valizele le ajung în celălalt capăt al 
lumii şi durează câteva zile până reintră în 


posesia lor. Dacă ne-apucăm să căutăm prin 
genţile de mână din acest avion, vom găsi cu 
siguranţă grămezi de sedative. Nici nu va fi 
nevoie să le dăm jos din compartimentele 
pentru bagaje. judecând după zgomotele pe 
care le-am auzit, cele mai multe dintre ele 
sunt deja căzute pe podea... Ce e? Ce-are 
ideea asta? 

Ultima frază îi fusese adresată lui Bob 
Jenkins, care începuse să clatine din cap de 
îndată ce Nick  pronunţase cuvintele 
„medicamente prescrise”. 

— Ştii ceva despre sedativele prescrise 
de medici? îl întrebă pe Nick. 

— Putin, spuse Nick pe un ton defensiv. 
Puțin, da. 

— Ei bine, eu ştiu o mulțime de lucruri, 
replică sec Bob. Am făcut cercetări 
exhaustive asupra lor — de la All-Nite la 
Xanax. Trebuie să înțelegeți că uciderea cu 
ajutorul somniferelor a fost dintotdeauna o 
metodă preferată în domeniul meu. Chiar 
dacă se întâmplă să găseşti unul dintre cele 
mai puternice medicamente în prima geantă 
pe care o deschizi, lucru improbabil în sine, 
n-ai putea să administrezi o doză lipsită de 
riscuri care să acționeze îndeajuns de rapid. 

— Şi de ce naiba nu? 

— Pentru că ar dura cel puțin patruzeci 
de minute ca să-şi facă efectul... şi mă 
îndoiesc serios că ar avea efect asupra 
tuturor. Reacţia naturală a psihicului aflat 


sub stres la acţiunea unui astfel de 
medicament este să se împotrivească — să 
încerce să-l respingă. Nu există absolut nici o 
modalitate să lupţi împotriva acestei reacţii, 
Nick... ai putea la fel de bine să încerci să-ţi 
legiferezi pulsul. Ce-ai putea să faci, 
presupunând încă o dată că vei găsi o 
provizie suficient de mare de medicamente 
care să-ţi permită asta, ar fi să administrezi o 
serie de supradoze mortale şi să transformi 
avionul într-un fel de Jonestown. Am putea 
astfel să trecem cu toţii prin falie, dar am fi 
morţi. 

— Patruzeci de minute, spuse Nick. 
lisuse! Eşti sigur? Eşti absolut sigur? 

— Da, spuse Bob fără să clipească. 

Brian se uită la forma romboidală 
strălucitoare de pe cer. Aşezase Cursa 29 pe 
o traiectorie circulară şi falia era pe punctul 
să dispară din nou. Avea să revină în scurt 
timp... dar nu se vor afla mai aproape de ea. 

— Nu-mi vine să cred, spuse cu 
greutate Nick. Să trecem prin toate câte-am 
trecut... să decolăm cu succes şi să 
străbatem tot drumul ăsta... să găsim efectiv 
blestemăţia aia... şi apoi să constatăm că nu 
putem trece prin ea ca să ne întoarcem în 
timpul nostru pentru că nu putem să 
adormim? 

— Oricum, nu dispunem de patruzeci 
de minute spuse calm Brian. Dacă am 
aştepta atât de mult, avionul ăsta s-ar 


prăbuşi la 100 de kilometri est de aeroport. 

— De bună-seamă că mai sunt şi alte 
aerodromuri... 

— Mai sunt, dar nici unul nu e atât de 
mare ca să poată primi un avion de 
dimensiunile ăstuia. 

— Dacă am trece prin falie şi apoi ne- 
am îndrepta din nou spre est? 

— Vegas. Dar şi Vegas va ieşi din raza 
de accesibilitate în... Brian aruncă o privire la 
instrumente... mai puţin de opt minute. Cred 
că va trebui să rămână LAX. Voi avea nevoie 
de cel puţin treizeci şi cinci de minute ca să 
ajung acolo. Asta presupune un calcul foarte 
riguros, chiar dacă ar curăța totul din calea 
noastră şi ne-ar permite să intrăm în linie 
dreaptă. Asta ne lasă... Se uită din nou la 
cronometru... cel mult douăzeci de minute ca 
să vedem ce e de făcut şi să trecem prin 
gaura aia. 

Bob se uita gânditor la Nick. 

— Cum rămâne cu tine? întrebă el. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Mă gândesc că eşti soldat... dar nu 
cred că eşti unul obişnuit. Poate că faci parte 
din SAS”? 

Faţa lui Nick se încordă. 

— Şi ce dacă aş face parte din SAS sau 
din ceva asemănător, amice? 


+ Special Air Service, trupele speciale 
britanice. (N. t.) 


— Poate că tu ai putea să ne adormi, 
zise Bob. Nu vă învaţă pe voi, cei din Forţele 
Speciale, trucuri de genul asta? 

Lui Brian îi veni brusc în minte prima 
confruntare dintre Nick şi Craig Toomy. „Ai 
urmărit vreodată serialul Star Trek?”, îl 
întrebase el pe Craig. „Minunat program 
american... Şi dacă nu-ţi tace fleanca de 
îndată, cretin nenorocit, o să-mi facă plăcere 
să-ţi demonstrez strânsoarea adormitoare a 
domnului Spock.” 

— Ce părere ai, Nick? spuse el încet. 
Dacă vreodată a fost nevoie de celebra 
„strânsoare adormitoare a domnului Spock”, 
momentul ăla este acum. 

Nick se uită neîncrezător de la Bob la 
Brian şi apoi din nou la Bob. 

— Vă rog să nu mă faceţi să râd, 
oameni buni — îmi provoacă dureri şi mai 
mari în braţ. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Bob. 

— M-am înşelat complet în treaba 
sedativele, aşa e? Ei bine, daţi-mi voie să vă 
spun că amândoi aveţi o impresie total 
greşită despre mine. Nu sunt James Bond. În 
lumea reală, n-a existat niciodată vreun 
James Bond. Presupun că aş fi în stare să te 
ucid cu o lovitură aplicată la beregată, Bob, 
dar mai probabil ar fi să te las doar paralizat 
pe viaţă. S-ar putea să nici nu reuşesc să te 
aduc în stare de inconştienţă. Şi pe urmă, 
mai e şi asta. Nick ridică braţul care se umfla 


rapid, strâimbându-se uşor. Mâna mea mai 
deşteaptă se întâmplă să fie ataşată de 
braţul pe care tocmai mi l-am rupt din nou. 
Poate că aş reuşi să mă apăr cu stânga — 
împotriva unui oponent neinstruit — dar 
genul de lucruri despre care vorbiţi voi? Nu. 
Absolut exclus. 

— Uitaţi cel mai important lucru dintre 
toate, spuse o voce nouă. 

Cei trei se  întoarseră. Laurel 
Stevenson, albă la față şi cu o expresie 
răvăşită, stătea în uşa cockpit-ului. lşj 
încrucişase braţele la piept ca şi cum i-ar fi 
fost frig, şi-şi ţinea coatele în palme. 

— Dacă toţi vom fi adormiţi, cine o să 
piloteze avionul? întrebă ea. Cine o să 
piloteze avionul până la LA? 

Cei trei bărbaţi se uitau la ea cu gura 
căscată, amuţiţi în spatele lor, neobservată, 
imensa piatră semipreţioasă care era falia 
temporală intră din nou în câmpul vizual. 

— Pân-aici ne-a fost, spuse Nick cu glas 
scăzut. Vă daţi seama? Suntem absolut 
terminati. 

Râse uşor şi se strâmbă când i se 
mişcă braţul rupt. 

— Poate că nu, zise Albert. 

El şi Bethany apăruseră lângă Laurel; 
Albert îşi ţinea mâna pe după mijlocul fetei. 
Din cauza transpiraţiei, buclele i se lipiseră 
de frunte, dar ochii lui negri erau limpezi şi 
plini de hotărâre. Erau concentrați asupra lui 


Brian. 

— Eu cred că dumneata poţi să ne 
adormi, zise el, şi mai cred că poţi să şi aduci 
avionul la sol. 

— Despre ce vorbeşti tu acolo? întrebă 
cu asprime Brian. 

— Presiune, replică Albert. Vorbesc 
despre presiune. 


24 


În acel moment, lui Brian îi reveni în 
minte acel vis, şi-i reveni cu o forţă atât de 
puternică încât ai fi zis că-l retrăieşte: Anne, 
cu mâna lipită pe crăpătura din corpul 
avionului, crăpătură deasupra căreia scria cu 
litere roşii: NUMAI STELE CAZATOARE. 

Presiune. 

„Vezi, dragule? Totul s-a rezolvat.” 

— Ce vrea să spună, Brian? întrebă 
Nick. Îmi dau seama că băiatul ştie ceva — 
citesc pe faţa ta asta. Ce este? 

Brian îl ignoră. Se uita fără să clipească 
la tânărul student la muzică de 
şaptesprezece ani, care era posibil să fi găsit 
o cale de ieşire din capcana în care erau 
prinşi. 

— Şi cum facem după aia? întrebă el. 
Cum facem după ce trecem prin falie? Cum 
fac să mă trezesc ca să pot aduce avionul la 
sol? 

— Vrea cineva să ne explice chestia 


asta? întrebă Laurel pe un ton rugător. 

Se dusese lângă Nick, care o prinse cu 
braţul teafăr pe după mijloc. 

— Albert îmi sugerează să folosesc 
asta — zise Brian şi arătă cu degetul un 
reostat de pe tabloul de control, pe care scria 
PRESIUNE CABINA — ca să adorm pe toată 
lumea, inclusiv pe mine. 

— Şi poţi să faci asta, amice? Chiar poţi 
s-o faci? 

— Da, zise Brian. Cunosc piloţi — piloţi 
de avioane închiriate — care au făcut-o, 
atunci când unii pasageri întreceau măsura 
cu băutura şi începeau să facă tămbălău, 
punându-se în pericol fie pe ei înşişi, fie pe 
membrii echipajului. Să adormi un beţiv prin 
scăderea presiunii nu e aşa de greu. Ca să vă 
adorm pe toţi, nu trebuie decât să scad ceva 
mai mult nivelul presiunii... să zicem, la 
jumătate din presiunea la nivelul mării. E ca 
şi cum ai urca la o înălţime de vreo 3 
kilometri fără mască de oxigen. Bum! Treci 
imediat în lumea viselor. 

— Dacă se poate face asta cu 
adevărat, de ce nu s-a folosit metoda 
împotriva teroriştilor? întrebă Bob. 

— Pentru că există măşti de oxigen, 
corect? interveni Albert. 

— Da, confirmă Brian. Membrii 
echipajelor demonstrează folosirea lor la 
începutul oricărui zbor cornercial — aplicaţi 
cupa aurie peste gură şi nas şi respiraţi 


normal, corect? Măştile cad automat când 
presiunea în - cabină scade sub 0,8 
atmosfere. Dacă un pilot ostatic ar încerca să 
adoarmă un terorist prin scăderea presiunii 
aerului, acel terorist n-ar avea decât să pună 
mâna pe o mască, să şi-o pună la gură şi să 
înceapă să tragă cu pistolul. La avioanele cu 
reacţie mai mici, cum ar fi cele Lear, nu se 
mai întâmplă aşa. Dacă presiunea din cabină 
scade, pasagerii trebuie să deschidă singuri 
compartimentele de deasupra capului. 

Nick se uită la cronometru. Fereastra 
de timp de care dispuneau scăzuse deja la 
numai paisprezece minute. 

— Cred c-ar trebuie să  încetăm 
discuţiile şi să trecem la fapte, spuse el. 
Timpul devine foarte scurt. 

— Mai stai puţin, zise Brian şi se uită 
din nou la Albert. Pot să readuc avionul pe 
direcţia faliei, Albert, şi să încep să scad 
presiunea în timp ce ne îndreptăm spre ea. 
Pot să controlez presiunea în cabină destul 
de exact şi sunt aproape sigur că pot să 
adorm pe toată lumea înainte să trecem. Dar 
rămâne în picioare întrebarea pusă de 
Laurel: cine o să piloteze avionul dacă toţi 
suntem adormiţi? 

Albert deschise gura; apoi o închise la 
loc şi clătină din cap. 

Atunci interveni Bob. Avea vocea aspră 
şi lipsită de modulaţii, vocea unui judecător 
care pronunţă o sentinţă. 


— Cred că tu o să poţi pilota avionul în 
drumul spre casă, Brian. Dar altcineva va 
trebui să moară pentru ca tu s-o poţi face. 

— Explică, spuse Nick cu vioiciune. 

— Ceea ce Bob şi făcu. Nu dură mult. 
Când termină, Rudy Warwick se alătură 
micului grup adunat în uşa cockpitului. 

— O să meargă aşa, Brian? întrebă 
Nick. 

— Da, răspunse absent Brian. Nici un 
motiv să nu meargă. 

Se uită din nou la cronometru. 
Rămăseseră unsprezece minute. Unsprezece 
minute ca să treacă dincolo de falie. Aproape 
tot atât cât i-ar fi trebuit să alinieze avionul, 
să programeze pilotul automat şi să parcurgă 
cei 65 de kilometri până la falie. 

— Dar cine-o s-o facă? O să trageţi la 
sorţi sau ce? 

— Nu-i nevoie de aşa ceva, spuse Nick, 
pe un ton lejer, aproape nepăsător. O s-o fac 
eu. 

— Nu! strigă Laurel. Ochii ei erau 
foarte mari şi foarte întunecaţi. De ce tu? De 
ce trebuie s-o faci tu? 

— Gura! şuieră Bethany către ea. Dacă 
vrea el s-o facă, lasă-l s-o facă. 

Albert se uită nefericit la Bethany, la 
Laurel şi din nou la Nick. O voce — nu foarte 
puternică — îi şoptea că el ar fi trebuit să se 
ofere voluntar, că asta era o treabă potrivită 
pentru un vajnic supravieţuitor de la Alamo 


precum Arizona Jew. Dar cea mai mare parte 
a lui era conştientă că iubea viaţa foarte 
mult... şi nu voia încă să-i pună capăt. Aşa că 
deschise gura şi o închise la loc, fără să 
vorbească. 

— De ce tu? întrebă din nou Laurel, cu 
insistentă. De ce să nu tragem la sorţi? De ce 
nu Bob? Sau Rudy? De ce nu eu? 

Nick o luă de braţ. 

— Vino cu mine o clipă, spuse el. 

— Nick, nu mai avem timp, spuse 
Brian. 

încerca să-şi păstreze o voce egală, dar 
auzea cum perarea — poate chiar panica — 
se strecoară în tonul ei. 

— Ştiu. Poţi să începi ceea ce ai de 
făcut. 

Nick o scoase pe Laurel afară pe uşă. 


25 


Ea se împotrivi o clipă, apoi merse cu 
el. Nick se opri în mica bucătărie de serviciu 
şi se întoarse cu faţa la ea. In acea clipă, cu 
chipul lui la nici zece centimetri de a ei, 
Laurel înţelese un adevăr groaznic: că el era 
bărbatul pe care nădăjduise să-l găsească la 
Boston. El se aflase în avion tot timpul. 
Această descoperire nu avea nimic romantic. 
Era înfiorătoare. 

— Eu cred că între noi doi ar fi putut să 
fie ceva, spuse el. Crezi că aş putea avea 


dreptate în privinţa asta? Dacă aşa crezi, 
spune-mi — nu avem timp de ocolişuri. 
Absolut deloc. 

— Da, spuse ea. Avea vocea aspră, 
neegală. Cred că ai dreptate. 

— Dar nu ştim. N-avem cum să ştim. 
Totul se reduce la timp, nu-i aşa? Timp... şi 
somn... şi faptul că nu ştim. Dar eu trebuie 
să fiu acela, Laurel. Am încercat să-mi fac un 
bilanţ rezonabil, însă toate socotelile îmi ies 
pe minus. Asta e şansa mea să le echilibrez 
şi am de gând să profit de ea. 

— Nu pricep ce vrei să... 

— Nu... dar eu ştiu. 

Vorbea repede, aproape mitraliindu-şi 
cuvintele. Acum întinse mâna, o prinse de 
antebraţ şi o trase şi mai aproape de el. 

— Tu erai plecată într-un fel de 
aventură, nu-i aşa, Laurel? 

— Nu ştiu cevr... 

El o scutură energic. 


— Ţi-am spus — n-avem timp de 
ocolişuri! Erai plecată într-o aventură? 
— ... da. 


— Nick! strigă Brian din cockpit. 

Nick se uită rapid în direcţia aceea. 

— Vin acum! strigă el, apoi se uită din 
nou la Laurel. O să te trimit într-o altă 
aventură. Asta cu condiţia să scapi cu bine 
de aici şi să fii de acord să te duci. 

Ea se mulţumi să se uite la el; buzele îi 
tremurau. Habar n-avea ce să-i spună. 


Mintea i se învolbura neajutorată. O strângea 
de braţ foarte tare, dar ea n-avea să-şi dea 
seama de asta decât mai târziu, când va fi 
văzut vânătăile provocate de degetele lui; în 
clipa aceea, strânsoarea ochilor lui era mult 
mai puternică. 

— Ascultă-mă. Ascultă-mă cu atenţie. 

Nick făcu o pauză, apoi vorbi 
neobişnuit de apăsat, măsurându-şi 
cuvintele: 

— Aveam de gând să abandonez. Mă 
hotărâsem. 

— Ce să abandonezi? întrebă ea cu 
voce firavă, tremurătoare. 

Nick clătină din cap cu nerăbdare. 

— Nu contează. Ce contează e dacă mă 
crezi sau nu. Mă crezi? 

— Da, spuse ea. Nu ştiu despre ce 
vorbeşti, dar cred că vorbeşti serios. 

— Repede! avertiză Brian din cockpit. 
Ne îndreptăm spre falie! 

Nick aruncă din nou o privire iute spre 
cockpit, cu privirea îngustată şi 
scânteietoare. 

— Vin imediat! strigă el. 

Când se uită din nou la ea, Laurel îşi 
spuse că niciodată în viaţa ei nu fusese 
privită cu o intensitate atât de feroce şi de 
concentrată. 

— Tatăl meu locuieşte în satul Fluting, 
la sud de Londra, spuse el. Întreabă de el la 
orice magazin de pe High Street. Domnul 


Hopewell. Cei mai vârstnici îi spun şi acum 
„Maistrul”. Du-te la el şi spune-i că m-am 
hotărât să abandonez. Va trebui să fii 
insistentă; are tendinţa să întoarcă spatele şi 
să înjure zgomotos când îmi aude numele. 
Vechea poveste cu „n-am nici un fiu”. Poţi să 
fii insistentă? 

— Da. 

El încuviinţă din cap şi zâmbi sumbru. 

— Bun! Trebuie să repeţi ce ţi-am spus 
şi să-i zici că m-ai crezut. Să-i spui că m-am 
străduit cât am putut să ispăşesc pentru ziua 
aceea în spatele bisericii din Belfast. 

— La Belfast. 

— Exact. Şi dacă nu poţi să-l faci să 
asculte altfel, spune-i că trebuie să asculte. 
Pentru margarete. Ziua când am adus 
margaretele. Poţi să ţii minte şi asta? 

— Pentru că odată i-ai adus margarete. 

Nick aproape că izbucni în râs... dar 
Laurel nu mai văzuse niciodată o faţă plină 
de atâta tristeţe şi amărăciune. 

— Nu, nu lui i-am adus, dar merge şi- 
aşa. Asta e aventura ta. O s-o faci? 

— Da... dar... 

— Bine. Laurel, îţi mulţumesc. 

Îi puse mâna stângă pe ceafă, îi trase 
faţa aproape de a lui şi o sărută. Gura lui era 
rece, iar ea simţi în respiraţia lui gustul fricii. 

O clipă mai târziu, el dispăru. 


26 


—O să simţim că... ştii, că ne 
înăbuşim? întrebă Bethany. Că ne sufocăm? 

— Nu, spuse Brian. 

Se ridicase în picioare ca să vadă dacă 
Nick venea sau nu. Acum, când Nick apăruse, 
urmat de Laurel Stevenson care se clătina pe 
picioare, Brian se aşeză din nou în scaunul 
lui. 

— O să vă simţiţi uşor ameţiţi... mintea 
o să vi se înceţoşeze... şi pe urmă, nimic. Se 
uită la Nick. Până când o să ne trezim cu 
toţii. 

— Exact! spuse cu voioşie Nick. Şi, cine 
ştie? Poate că şi eu o să fiu tot aici. Soiul rău 
nu piere aşa uşor, nu-i aşa, Brian? 

— Cred că orice e posibil, spuse Brian. 

Împinse uşor maneta de control. Cerul 
se lumina din nou. Falia se afla chiar în faţa 
lor. 

— Ocupaţi-vă locurile, oameni buni. 
Nick, vino aici, lângă mine. O să-ţi arăt ce să 
faci... şi când să faci. 

— O clipă, te rog, spuse Laurel. 

Îşi recăpătase măcar în parte culoarea 
feţei şi stăpânirea de sine. Se ridică pe 
vârfuri şi depuse un sărut pe buzele lui Nick. 

— Mulţumesc, spuse Nick cu gravitate. 

— Aveai de gând să  abandonezi. 
Luaseşi această hotărâre. Şi, dacă nu vrea să 
asculte, trebuie să-i amintesc de ziua când ai 
adus margaretele. Am reţinut corect? 


El zâmbi larg. 

— Literă cu literă, draga mea. Literă cu 
literă. 

O cuprinse cu braţul stâng şi o sărută 
din nou, îndelung şi cu putere. Când îi dădu 
drumul, pe gura lui rămăsese întipărit un 
zâmbet blând, meditativ. 

— Asta-mi trebuia ca să merg mai 
departe, spuse el. Exact ce-mi trebuia. 


27 


Trei minute mai târziu, Brian deschise 
intercomul. 

— Încep acum să scad presiunea. 
Toată lumea să-şi verifice centura de 
siguranţă. 

Toţi se conformară. Albert aştepta 
încordat să audă vreun sunet — şuieratul 
aerului care părăseşte incinta poate —, dar 
nu se auzea decât huruitul constant, 
monoton al motoarelor cu reacţie. Se simţi 
mai treaz ca oricând. 

— Albert? spuse Bethany cu o voce 
timidă şi speriată. Vrei să mă ţii în braţe, te 
rog? 

— Da, răspunse Albert. Dacă şi tu o să 
mă ţii pe mine. 

În spatele lor, Rudy Warwick îşi spunea 
din nou rugăciunile. În partea cealaltă a 
culoarului, Laurel Stevenson apucă braţele 
scaunului. Încă mai simţea pe gură urma 


caldă a buzelor lui Nick Hopewell. Ridicând 
capul, se uită la compartimentele pentru 
bagaje şi începu să respire rar şi adânc. 
Aştepta ca măştile să cadă... ceea ce se şi 
întâmplă după nouăzeci de secunde. 

„Să-ţi aminteşti şi de ziua de la 
Belfast”, îşi zise ea. „În spatele bisericii. Un 
act de ispăşire, aşa a spus. Un act... 

Chiar la mijlocul acelui gând, mintea i 
se întunecă. 


28 


— Ştii... ce ai de făcut? întrebă încă o 
dată Brian. 

Vorbea cu o voce visătoare, răguşită. În 
faţa lor, falia temporală se expanda din nou 
în geamurile cockpit-ului întinzându-se pe tot 
cerul. Era acum luminată de zori, şi o 
abundență de culori noi şerpuia, plutea şi 
apoi se scurgea în profunzimile stranii ale 
faliei. 

— Ştiu, răspunse Nick. Stătea în 
picioare alături de Brian şi cuvintele îi erau 
înăbuşite de masca de oxigen care o purta. 
Deasupra cupei de cauciuc, ochii lui erau 
calmi şi limpezi. Nu te teme, Brian. Totul e în 
cea mai mare siguranţă. Hai, du-te la 
culcare. Vise plăcute, şi toate cele. 

Brian începea să-şi piardă cunoştinţa. 
Simţea cum se duce... şi totuşi mai zăbovi 
puţin, cu privirea ţintuită pe imensa fisură în 


structura realităţii. Părea să-şi mărească 
volumul spre geamurile cockpit-ului, 
extinzându-se către avion. „E atât de 
frumos”, îşi zise el. „Doamne, e atât de 
frumos!” 

Simţi cum acea mână invizibilă apucă 
din nou avionul şi-l trage înainte. De data 
asta, nu mai exista cale de întoarcere. 

— Nick, spuse el. 

A fost nevoie de un efort uriaş ca să 
vorbească; avea senzaţia că gura e la o sută 
de kilometri distanţă de creier. Ridică mâna. | 
se părea că o vede foarte departe de el, la 
capătul unui braţ lung din gumă de mestecat 
întinsă. 

— Du-te la culcare, îi spuse Nick, 
luându-l de mână. Nu te împotrivi, decât 
dacă vrei să rămâi cu mine. Nu mai durează 
mult. 

— Voiam doar să-ţi spun... mulţumesc. 

Nick zâmbi şi-l strânse uşor de mână 
pe Brian. 

— Cu plăcere, amice. A fost o cursă de 
ţinut minte. Chiar dacă n-am avut parte de 
film şi şampanie gratuită. 

Brian se uită din nou la falie. Un fluviu 
de culori splendide se revărsa acum în ea. 
Acestea se  mişcau în spirală... se 
amestecau... şi păreau să formeze cuvinte în 
faţa ochilor lui zăpăciţi şi miraţi: 


NUMAI STELE CĂZĂTOARE 


— Asta... suntem noi? întrebă el curios, 
iar acum vocea lui părea să se audă din cine 
ştie ce univers îndepărtate. 

Întunericul îl înghiţi. 


29 


Nick rămăsese acum singur; unica 
persoană trează de la bordul Cursei 29 era 
un om care cândva doborâse cu pistolul trei 
băieţi, în spatele unei biserici din Belfast, trei 
băieţi care aruncau cartofi vopsiți cenușiu- 
închis ca să semene cu nişte grenade. De ce 
făcuseră un lucru ca ăsta? Să fi fost un act de 
curaj nebunesc? N-a aflat niciodată. 

Nu-i era teamă, dar se simţi cuprins de 
o singurătate intensă. Sentimentul nu era 
unul nou. Nu era pentru prima oară când 
rămânea singur, având în mâinile sale vieţile 
altor oameni. 

În faţă, falia se apropia. Îşi lăsă mâinile 
pe reostatul care controla presiunea din 
cabină. 

„E splendidă”, se gândi el. | se părea 
că acele culori care acum izvorau din falie 
erau antiteza a tot ceea ce trăiseră în 
ultimele câteva ore; avea în faţa ochilor un 
creuzet pentru o nouă viaţă şi o nouă 
mişcare. 

, „Şi de ce să nu fie atât de frumoasă? 
Asta e locul unde viaţa — poate că întreaga 


viaţă — începe. Locul în care viaţa este 
creată iarăşi şi iarăşi în fiecare secundă a 
fiecărei zile; originea creaţiei şi izvorul 
timpului. Dincolo de acest punct, langolierii 
nu au voie să treacă.” 

Culorile se perindară pe obrajii şi 
sprâncenele sale într-o revărsare de nuanţe: 
verdele de junglă era dat la o parte de 
oranjul de lavă; oranjul de lavă era înlocuit 
de albul-gălbui al soarelui tropical; soarelui îi 
lua locul albastrul-îngheţat al oceanelor 
nordice. Huruitul motoarelor cu reacţie se 
auzea depărtat, ca în surdină. Se uită în jos şi 
constată fără surprindere că silueta adormită 
a lui Brian Engle era mistuită de culoare, iar 
forma şi trăsăturile sale erau deformate de 
un permanent schimbător caleidoscop de 
strălucire. Devenise o fantomă fabuloasă. 

La fel de puţin surprins a fost Nick să 
constate că propriile sale mâini şi braţe erau 
lipsite de culoare ca argila. „Nu Brian e 
fantoma, ci eu.” 

Falia se contura ameninţător. 

Acum zgomotul motoarelor cu reacţie 
se pierduse cu totul într-un alt sunet; ai fi zis 
că Boeing-ul 767 goneşte printr-un tunel 
aerodinamic umplut cu pene. Deodată, chiar 
în faţa avionului, o uriaşă nova de lumină 
explodă ca un joc de artificii ceresc; în ea, 
Nick Hopewell văzu culori pe care nici o 
minte omenească nu şi le-ar putea imagina. 
Acestea nu numai că au umplut falia 


temporală; i-au umplut mintea, nervii, 
muşchii şi chiar oasele într-o explozie 
scânteietoare. 

„O, Doamne, cât e de FRUMOS!”, strigă 
el, iar când Cursa 29 plonjă în falie, roti 
reostatul pentru presiune înapoi, la valoarea 
maximă. 

O fracțiune de secundă mai târziu, 
plombele din dinţii lui Nick clămpăniră pe 
podeaua  cockpit-ului. Se auzi o mică 
bufnitură în momentul în care discul de 
teflon pe care-l avusese în genunchi — un 
suvenir de la un conflict doar cu puţin mai 
onorabil decât cel din Irlanda de Nord — căzu 
şi el. Asta a fost tot. 

Nick Hopewell încetă să mai existe. 


30 


Primele lucruri pe care le conştientiză 
Brian fură faptul că avea cămaşa udă şi că 
durerea de cap îi revenise. 

Se îndreptă încet în scaun, 
strâmbându-se din pricina fulgerului de 
durere din cap, şi încercă să-şi aducă aminte 
cine era, unde se afla şi de ce simţea o 
nevoie atât de intensă şi de urgentă de a se 
trezi cât mai repede. Ce făcuse el înainte, ce 
era aşa important? 

„Spărtura”, îi şopti mintea lui. „E o 
spărtură în cabina principală. Şi, dacă nu e 
astupată, o să aveţi mari pr...” 


Nu, nu era adevărat. Spărtura fusese 
astupată — sau, într-un fel misterios, se 
astupase singură — iar el aterizase pe 
Aeroportul LAX în siguranţă. Pe urmă tipul cu 
blazer verde venise şi... 

vE înmormântarea lui Anne! 
Dumnezeule, m-a furat somnul!” 

Ochii i se deschiseră brusc, dar nu se 
afla nici în vreo cameră de motel, nici în 
dormitorul pentru oaspeţi din casa fratelui lui 
Anne, din Revere. Se uita printr-un geam de 
cockpit la un cer plin de stele. 

Deodată îşi reaminti... totul. 

Se ridică în picioare, parcă prea 
repede. Capul lui protestă printr-o stare de 
mahmureală greţoasă. Sângele îi curgea din 
nas şi se împrăştie pe consola centrală de 
comandă. Se uită in jos şi văzu ca piepţii 
cămăşii erau îmbibaţi de sânge. Ei da, se 
produsese o spărtură. În e/. 

„Bineînţeles”, îşi zise. „Se întâmplă des 
asta în timpul depresurizării. Trebuia să-i 
previn pe pasageri... Apropo, oare câţi 
pasageri mi-au mai rămas?” 

Nu-şi mai aducea aminte. Avea mintea 
înceţoşată. 

Se uită la indicatoarele de combustibil, 
văzu că situaţia lor se apropia repede de 
punctul critic şi imediat verifică sistemul 
inerţial de navigaţie. Se aflau exact unde ar fi 
trebuit să fie, coborând rapid către LA, şi 
exista riscul ca, dintr-o clipă-n alta, să 


rătăcească în spaţiul aerian al altcuiva, în 
vreme ce acel altcineva mai era acolo. 

Altcineva împărţise cu el spaţiul /u; 
aerian, cu puţin înainte să adoarmă... cine? 

Scotoci în străfundurile memoriei şi 
găsi. Nick, fireşte. Nick Hopewell. Nick 
dispăruse. Se părea că, la urma urmei, nu 
fusese un soi aşa de rău. Dar de bună seamă 
că-şi îndeplinise misiunea, altfel Brian n-ar 
mai fi fost treaz în acest moment. 

Trecu imediat la comunicațiile radio. 

— Turnul de control LAX, aici American 
Pride Cursa... 

Se opri. Ce cursă erau ei? Ceaţa din 
minte îl împiedica să-şi aducă aminte. 

— Douăzeci şi nouă, nu-i aşa? rosti din 
spatele lui o voce năucă, instabilă. 

— Mulţumesc, Laurel, spuse Brian fără 
să se întoarcă. Acum du-te la locul tău şi 
pune-ţi centura. S-ar putea să fie nevoie să 
fac nişte giumbuşlucuri cu avionul asta. Apoi 
vorbi din nou în microfon: American Pride, 
Cursa 29, repet, douăzeci şi nouă. Mayday, 
turnul de convoi, declar o situaţie de urgenţă 
aici. Vă rog să daţi la o parte totul din faţa 
mea, vin pe cap compas 85 şi nu mai am 
combustibil. Aduceţi o maşină de pompieri 
ŞI... 

— Oh, las-o baltă, spuse Laurel 
posomorâtă din spatele lui. Las-o baltă. 

Brian se întoarse în acel moment, 
neluând în seama fulgerul proaspăt de 


durere care-i săgetă capul şi stropii noi de 
sânge din nas. 

— Stai jos, fir-ar să fie! urlă el. Intrăm 
neanunţaţi într-un trafic intens. Dacă nu vrei 
să-ţi rupi gâtul... 

— Nu e nici un trafic intens acolo jos, 
spuse Laurel cu aceeaşi voce posomorâtă. 
Nici trafic intens, nici maşini de pompieri. 
Nick a murit degeaba, iar eu n-o să fiu în 
stare să-i duc mesajul la destinaţie. Uită-te şi 
singur. 

Brian se uită. Şi, cu toate că se aflau 
acum deasupra suburbiilor îndepărtate ale 
Los Angeles-ului, nu văzu nimic în afară de 
întuneric. 

Se părea că acolo jos nu era nimeni. 

Absolut nimeni. 

In spatele lui, Laurel Stevenson izbucni 
în suspine stridente şi violente de groază şi 
frustrare. 


31 


Un avion de pasageri lung, de culoare 
albă, zbura încet deasupra solului la 25 de 
kilometri de Aeroportul Internaţional din Los 
Angeles. Pe coada lui stătea scris cu cifre 
mari, semeţe, numărul 767. De-a lungul 
fuzelajului, cuvintele AMERICAN PRIDE erau 
scrise cu litere înclinate în spate, pentru a 
sugera viteza. De o parte şi de alta a botului 
era imprimat un vultur mare, de culoare 


roşie, cu aripile presărate cu stele albastre. 
Asemenea avionului pe care-l decora, 
vulturul părea să se pregătească de 
aterizare. 

Uriaşa pasăre metalică nu desenă nici 
o umbră pe reţeaua de străzi părăsite în timp 
ce trecea pe deasupra lor; mai era o oră 
până la venirea zorilor. Sub ea, nici o maşină 
nu se mişca, nici un stâlp de iluminat nu era 
aprins. Sub ea, totul era tăcut şi nemişcat. 
Înaintea sa, nu străluceau luminile nici unei 
piste de aterizare. 

Burta aparatului se deschise. Saşiul se 
lăsă în jos şi se desfăşură. Trenul de 
aterizare se fixă în poziţie. 

Cursa 29 American Pride se înscrise pe 
culoarul de zbor spre Los Angeles, 
înclinându-se uşor spre dreapta. Căpitanul 
Engle era acum în măsură să-şi corecteze 
cursul vizual, lucru pe care-l şi făcu. Trecură 
peste un grup de moteluri de aeroport şi 
pentru o clipă Brian putu să vadă 
monumentul care se ridica aproape de 
centrul complexului ce alcătuia terminalul, 
un grațios tripod cu picioarele curbate şi cu 
un restaurant în centru. Trecură peste o fâşie 
scurtă de iarbă uscată, după care pista de 
aterizare se desfăşură la zece metri sub 
avion. 

De data asta, nu mai era timp să se 
poarte frumos cu avionul. Indicatoarele de 
combustibil indicau zero pe toată linia şi 


pasărea era pe cale să se transforme într-o 
căţea. Aduse avionul pe pistă brutal, ca pe o 
sanie plină cu cărămizi. Se produse un şoc 
care făcu să-i clănţăne dinţii, iar sângele 
începu din nou să-i curgă din nas. 
Harnaşamentul de la piept se blocă. Laurel, 
care şedea în scaunul copilotului, ţipă. 

Apoi ridică  flapsurile şi aplică 
reactoarele de decelerare la putere maximă. 
Avionul începu să încetinească. Aveau ceva 
mai mult de 160 de kilometri la oră când 
două dintre motoare se opriră şi luminile roşii 
care indicau OPRIRE MOTOARE începură să 
pâlpâie. Acţionă butonul intercomului. 

— Ţineţi-vă bine!  Aterizăm forțat! 
Ţineţi-vă bine! 

Reactoarele doi şi patru mai 
funcţionară câteva mente, după care se 
opriră şi ele. Cursa 29 gonea pe pista de 
aterizare într-o linişte înspăimântătoare, şi 
doar flapsurile o mai încetineau. Brian privea 
neputincios cum asfaltul dispărea sub avion, 
iar reţeaua încâlcită a pistelor de rulare se 
profila ameninţător în faţa lui Şi drept în faţa 
lor se afla carcasa unui avion al Companiei 
Pacific Airways. 

Boeing-ul 767 avea încă o viteză de cel 
puţin 105 kilometri la oră. Brian viră spre 
dreapta, lăsându-se pe maneta de pilotaj cu 
toată greutatea. Uriaşul aparat de zbor 
reacţionă cu încetineală, trecând pe lângă 
avionul parcat la o distanţă de nici doi metri. 


Geamurile acestuia trecură fulgerător pe 
lângă ei ca un şir de ochi orbi. 

Apoi, avionul 767 îşi continuă rulajul 
spre terminalul United, unde cel puţin o 
duzină de avioane erau parcate în 
prelungirea pistelor de aterizare ca nişte 
prunci care aşteptau să fie alăptaţi. Viteza 
Boeing-ului scăzuse între timp la circa 50 de 
kilometri pe oră. 

— Țineţi-vă bine, strigă Brian în 
intercom, uitând pe moment că aparatul pe 
care-l pilota era acum la fel de mort ca şi 
celelalte, intercomul fiind inutilizabil. 

— Pregătiţți-vă pentru coliziune! Pre... 

American Pride 29 se izbi de Poarta 29 
a terminalului United Airlines cu aproximativ 
46 de kilometri pe oră. Se auzi un dangăt 
puternic şi răsunător, urmat de zgomote de 
metal contorsionat şi de sticlă spartă. Inerţia 
îl aruncă pe Brian în faţă, dar harnaşamentul 
îl trase la loc, lipindu-l de scaun. Rămase aşa 
pentru o clipă, încremenit şi aşteptând 
explozia... apoi îşi aminti că în rezervoare nu 
mai rămăsese nimic care să explodeze. 

închise toate comutatoarele de pe 


tabloul de comandă — tabloul nu mai era 
funcţional, dar puterea obişnuinţei îşi spunea 
cuvântul —, după care se întoarse să vadă ce 


făcea Laurel. Ea îl privea cu nişte ochi 
apatici, lipsiţi de vioiciune. 

— - Mai aproape de moarte decât 
acum n-aş vrea să mai trec vreodată, spuse 


el cu glas nesigur. 

— Trebuia să laşi avionul să se 
prăbuşească. Tot ce-am încercat... Dinah... 
Nick... totul a fost în zadar. Aici e exact la fel. 
Exact la fel. 

Brian îşi desfăcu harnaşamentul şi se 
ridică în picioare clătinându-se. Işi scoase 
batista din buzunar şi i-o dădu. 

— Şterge-ţi nasul. lţi curge sânge. 

Ea luă batista şi rămase cu privirea 
ţintuită asupra ei, de parcă nu mai văzuse în 
viaţa ei o batistă. 

Brian trecu pe lângă ea şi păşi cu greu 
înspre cabina principală. Rămase în uşă, 
numărându-i în gând pe ceilalţi. Pasagerii lui 
— cei care mai rămăseseră — păreau să fie 
într-o stare bună. Bethany îşi ţinea capul lipit 
de pieptul lui Albert şi plângea cu sughiţuri. 
Rudy Warwick îşi desfăcu centura de 
siguranţă, se ridică în picioare, se izbi cu 
capul de compartimentul pentru bagaje şi se 
aşeză din nou. Se uita la Brian cu o privire 
năucă, de om care nu pricepe ce se 
întâmplă. Brian se pomeni întrebându-se 
dacă lui Rudy îi mai era foame. Presupuse că 
nu. 

— Hai să coborâm din avion, spuse 
Brian. 

Ridicându-şi capul, Bethany întrebă pe 
un ton isteric: 

— Când or să vină? Cât o să dureze de 
data asta până când or să vină? li aude 


cineva deja? 

Un nou acces de durere săgetă capul 
lui Brian, care se clătină pe picioare, fiind 
aproape sigur că o să leşine. 

Un braţ ferm îl cuprinse pe după mijloc, 
făcându-l să se uite în jur, surprins. Era 
Laurel. 

— Căpitanul Engle are dreptate, spuse 
ea calm. Hai să ne dăm jos din avion. Poate 
că nu-i aşa de rău precum pare. 

Bethany scoase un hohot de râs isteric. 

— Cât de rău poate să arate? întrebă 
ea ritos. Cât de rău poate să... 

— Ceva e diferit, spuse pe neaşteptate 
Albert, care privea afară, pe geam. Ceva s-a 
schimbat. Nu pot să-mi dau seama ce e... dar 
nu e la fel. Se uită mai întâi la Bethany, apoi 
la Brian şi la Laurel. Pur şi simplu nu e la fel. 

Brian se aplecă aproape de Bob Jenkins 
şi privi pe geam. Nu prea vedea ce era diferit 
faţă de situaţia de pe aeroportul din Bangor 
— erau mai multe avioane, fireşte, dar erau 
la fel de părăsite, la fel de moarte — şi totuşi 
simţea că Albert s-ar putea să fi intuit ceva. 
Ceea ce simţea era mai puternic decât ceea 
ce vedea. O diferenţă fundamentală, pe care 
n-o putea identifica. Se legăna dincolo de 
limita accesibilităţii, aşa cum se întâmplase 
cu denumirea parfumului fostei sale soţii. 

„L'Envoi se numeşte, dragule. Asta e 
parfumul pe care l-am folosit mereu, nu mai 
ţii minte?” 


Nu mai ţii minte? 
— Haide, spuse el. De data asta 
folosim ieşirea prin cockpit. 


32 


Brian deschise chepengul care se afla 
chiar sub ieşindul panoului de comandă şi 
încercă să-şi amintească de ce nu-l 
întrebuinţase la coborârea pasagerilor pe 
aeroportul din Bangor. Era mult mai simplu 
de folosit decât rampa gonflabilă de 
coborâre. Dar nu părea să existe o exlicaţie. 
Pur şi simplu nu se gândise la ea, probabil 
pentru că fusese antrenat ca, în situaţii de 
urgenţă, să se gândească mai înainte de 
toate la rampa de salvare. Sări în jos în 
partea din faţă a calei, se aplecă pe sub un 
mănunchi de cabluri electrice şi deblocă 
trapa din podeaua Boeing-ului. Albert veni 
după el şi o ajută şi pe Bethany să coboare. 
Brian o ajută pe Laurel, după care el şi Albert 
îl ajutară pe Rudy, care se mişca de parcă 
între timp oasele i se făcuseră de sticlă. Rudy 
îşi ţinea strâns într-o mână rozariul. Spaţiul 
de sub cockpit era acum foarte înghesuit, iar 
Bob Jenkins aştepta deasupra, sprijinindu-se 
în mâini şi uitându-se la ei prin chepengul 
deschis. 

Brian trase scara din clemele de 
prindere, o aşeză în poziţie şi apoi, unul câte 
unul, coborâră pe pistă, mai întâi, Brian, iar 


Bob, ultimul. 

Când atinse solul cu tălpile, Brian simţi 
un imbold nebunesc să-şi ducă mâna la piept 
şi să strige: „Revendic acest ţinut al laptelui 
stricat şi al mierii acre pentru supraviețuitorii 
Cursei 29... cel puţin până la sosirea 
langolierilor!” 

Dar nu spuse nimic. Rămase pe loc 
împreună cu ceilalţi, sub botul masiv al 
avionului, simțind o briză uşoară pe obraji şi 
uitându-se în jur. În depărtare se auzea un 
sunet. Nu semăna cu crănţănitul şi clefăitul 
de care deveniseră treptat conştienţi în 
Bangor — nimic de genul asta —, dar nici nu 
putea să spună precis cu ce semăna. 

— Ce-i asta? întrebă Bethany. Ce-i cu 
zumzetul ăsta? Parcă ar fi un fenomen 
electric. 

— Nu, nu e, spuse Bob gânditor. 
Seamănă cu... 

Clătină din cap. 

Nu seamănă cu nimic din ce-am mai 
auzit până acum, spuse Brian, dar nu era 
sigur dacă ceea ce spusese era adevărat. 

Din nou era obsedat de senzaţia că 
ceva ce cunoştea sau ar fi trebuit să ştie 
plutea imediat dincolo de capacitatea sa de 
înţelegere. 

— Ei sunt, nu-i aşa? întrebă Bethany pe 
jumătate isterică. Ei sunt, se apropie. Sunt 
langolierii de care ne-a povestit Dinah. 

— Nu cred. Sunetul nu e deloc acelaşi. 


Dar simţi cu toate astea cum teama i 
se cuibăreşte în stomac. 

— Şi-acum, ce facem? întrebă Rudy cu 
o voce stridentă ca un cârâit de cioară. O 
luăm iar de la capăt? 

— Ei bine, cel puţin ca început, n-avem 
nevoie de banda transportoare, anunţă 
Brian. Uşa de serviciu a pistei e deschisă. 

leşi de sub botul avionului şi arătă cu 
mâna. Forţa sosirii lor intempestive la Poarta 
29 răsturnase scara rulantă din dreptul uşii, 
dar nu era deloc greu s-o readucă în poziţie. 

— Să mergem. 

Se îndreptară spre scară. 

— Albert? spuse Brian. Ajută-mă să 
mut sc... 

— Staţi, spuse Bob. 

Brian întoarse capul şi-l văzu pe Bob 
uitându-se în jur cu o mirare precaută. lar 
expresia din ochii lui care, până adineauri, 
erau năuci... să fie speranţă? 

— Ce? Ce e, Bob? Ce vezi? 

— Doar un alt aeroport părăsit. E vorba 
de ceea ce simt. 

Duse o mână la obraz... apoi o întinse 
cu simplitate în aer, ca atunci când încerci să 
faci semn unei maşini sa oprească. 

Brian vru să-l întrebe ce voise să 
spună, dar îşi da seama că ştia. Nu 
observase chiar el, pe când stăteau sub 
avion? Observase şi nu luase în seamă? 

Se simţea o briză care-i bătea în faţă. 


Nu era cine ştie doar o adiere, dar era o 
briză. Aerul se mişca. 

— Sfinte Sisoe! spuse Albert. 

Îşi vâri un deget în gură, îl umezi, apoi 
îl tinu ridicat. Un zâmbet neîncrezător îi 
apăru pe faţă. 

— lar asta nu e tot, interveni Laurel. 
Ascultaţi! 

Alergă din locul unde se aflau spre 
aripa Boeing-ului. Apoi se întoarse repede 
lângă ceilalţi, cu părul unduindu-i în spate. 
Pantofii cu tocuri din picioarele ei ţăcăneau 
energic pe beton. 

— Aţi auzit? îi întrebă ea. Aţi auzit? 

Auziseră. Sunetele nu se mai auzeau 
plat, înăbuşit. Acum, doar ascultând-o pe 
Laurel vorbind, Brian îşi dădu seama că în 
Bangor toţi se auzeau ca şi cum ar fi glăsuit 
având capetele vârâte în nişte clopote 
turnate dintr-un metal greu — alamă sau 
poate chiar plumb. 

Bethany ridică mâinile şi bătu rapid din 
palme ritmul vechii piese instrumentale a 
trupei Routers, „Let's Go”. Fiecare bătaie din 
palme se auzi curat şi clar ca pocnetul unui 
pistol cu aer comprimat. Un zâmbet larg de 
încântare îi lumină faţa. 

— Da' ce cont... dădu Rudy să spună. 

— Avionul! strigă Albert cu o voce 
ascuţită şi zglobie Şi, preţ de o clipă, Brian îşi 
aminti în mod absurd de tipul mărunţel din 
vechiul program TV, Fantasy Island. 


Amintirea aproape că-l făcu să râdă în 
hohote. Ştiu ce e diferit! Uitaţi-vă la avion! 
Acum e la fel ca toate celelalte! 

Toţi se întoarseră ca să se uite. Un lung 
moment, nimeni nu spuse nimic; probabil că 
nici unul nu era în stare să vorbească. 
Avionul Delta 727 care stătuse alături de 
Boieng-ul Companiei American Pride în 
Bangor arăta mat şi spălăcit, întru câtva mai 
puţin real decât modelul 767. Acum însă 
toate avioanele — Cursa 29 şi avioanele 
Companiei United aliniate de-a lungul 
rampelor telescopice extinse din spatele său 
— arătau la fel de sclipitoare, la fel de noi. 
Chiar şi pe întuneric, vopseaua şi mărcile de 
firmă păreau să strălucească. 

— Ce-nseamnă asta? îl întrebă Rudy pe 
Bob. Ce înseamnă asta? Dacă lucrurile s-au 
întors cu adevărat la normal, unde e 
electricitatea? Unde sunt oamenii? 

— Şi ce-i cu zgomotul ăla? interveni 
Albert. 

Sunetul era deja mai aproape, deja mai 
clar. Era un zumzet, aşa cum spusese 
Bethany, dar nu avea nimic electric în el. 
Suna ca vântul care suflă transversal pe 
deschiderea unei ţevi sau ca un cor 
neomenesc care pronunţa la unison aceeaşi 
vocală: aaaaaaa... 

Bob clătină din cap. 

— Nu ştiu, spuse el, întorcându-se într- 
o parte. Hai să punem scara la locul ei şi să 


intrăm. 

Laurel îl apucă de umăr. 

— Tu ştii ceva! spuse ea cu o voce 
încordată. Imi dau seama că ştii. Ce-ar fi să 
ne împărtăşeşti şi nouă despre ce e vorba? 

El şovăi o clipă înainte să clatine din 
cap. 

— Nu sunt pregătit să vorbesc în acest 
moment, Laurel. Vreau să merg înăuntru şi 
să mă uit în jur mai întâi. 

Ceilalţi au trebuit să se mulţumească şi 
cu atât. Brian şi Albert împinseră scara la 
locul ei. Unul dintre stâlpii de susţinere se 
curbase uşor şi Brian îl ţinu cu mâna când 
ceilalţi urcară unul câte unul. El urcă ultimul, 
păşind pe trepte pe partea opusă stâlpului 
care se îndoise. După cei urcară cu toţii, 
porniră de-a lungul rampei telescopice şi 
pătrunseră împreună în terminal. 

Ajunseră într-o încăpere rotundă şi 
spațioasă, cu porţi de îmbarcare distribuite la 
anumite intervale de-a lungul zidului curbat. 
Rândurile de scaune stăteau fantomatice şi 
părăsite, luminile fluorescente din tavan erau 
nişte pătrate întunecate, dar aici lui Albert i 
se părea că aproape simte mirosul altor 
oameni... ca şi cum ar fi ieşit cu toţii deodată 
cu doar câteva secunde înainte ca 
supraviețuitorii cursei 29 să coboare de pe 
rampă. 

De afară, murmurul coral continua să 
se intensifice, apropiindu-se ca un val lent şi 


invizibil: aaaaaaaaaaaa. 

— Veniţi cu mine, spuse Bob Jenkins, 
preluând fără efort conducerea grupului. 
Repede, vă rog. 

Se îndreptă către holul principal, iar 
ceilalţi se aliniară în spatele lui, Albert şi 
Bethany mergând împreună cu braţele 
petrecute fiecare pe după mijlocul celuilalt. 

De îndată ce  părăsiră suprafața 
acoperită cu mochetă a holului de îmbarcare 
al Companiei United şi ajunseră în holul 
principal, tocurile pantofilor începură să 
ţăcăne şi să răsune de parcă ar fi fost două 
duzini de persoane, nu doar şase. Trecură pe 
lângă afişele de reclamă neluminate de pe 
pereţi: Urmăriţi CNN, Fumaţi Marlboro, 
Conduceţi Hertz, Citiţi Wewsweek, Vizitaţi 
Disneyland. 

lar sunetul acela, acel murmur coral, 
gutural continua să crească. Afară, Laurel 
fusese convinsă că sunetul se apropia 
dinspre vest. Acum părea să fie chiar acolo, 
cu ei, ca şi cum cântăreții — dacă erau 
cântăreţi — sosiseră deja. Sunetul nu o 
înspăimânta, la drept vorbind, dar îi provoca 
furnicături pe braţe şi pe spate. 

Ajunseră la un restaurant cu 
autoservire, iar Bob îi conduse înăuntru. Fără 
să se oprească, se duse după tejghea şi luă 
un produs de patiserie ambalat dintr-o 
grămadă aflată pe o masă. Incercă să rupă 
plasticul cu dinţii, dar îşi aminti că dinţii îi 


rămăseseră în avion. Scoase un mic sunet de 
dezgust şi-i aruncă sandvişul peste tejghea 
lui Albert. 

— Desfă-l tu, zise el. Avea ochii aprinşi 
acum. Repede, Albert! Repede! 

— Repede, Watson, jocul e în plină 
desfăşurare, replică Albert, râzând ca un 
nebun. 

Rupse celofanul şi se uită la Bob, care 
încuviinţă din cap. Scoase prăjitura şi muşcă 
din ea. Pe laturi se prelinseră frişca şi gemul 
de zmeură. Albert zâmbi larg. 

— E delicios! spuse el pe înfundate, 
împrăştiind  firimituri în timp ce vorbea. 
Delicios! 

Îi întinse prăjitura lui Bethany, care luă 
o muşcătură şi mai mare. 

Laurel simţea mirosul umpluturii de 
zmeură şi stomacul începu să dea semne de 
nelinişte, ceea ce o făcu să râdă. Dintr-o dată 
o cuprinse o ameţeală plăcută, de parcă ar fi 
fost drogată. Senzaţia de minte înceţoşată 
provocată de experienţa  depresurizării 
dispăruse cu totul; îşi simţea capul răcorit, ca 
o încăpere de la etaj în care, într-o după- 
amiază fierbinte şi îngrozitor de înăbuşitoare, 
tocmai a suflat o briză proaspătă de mare. Se 
gândi la Nick, care nu era acolo, dar murise 
pentru ca toţi ceilalţi să poată fi acolo, şi se 
linişti spunându-şi că Nick nu s-ar fi supărat 
pentru că ea se simţea în felul ăsta. 

Sunetul coral continua să se amplifice, 


un sunet fără nici un fel de direcţie, un 
suspin melodios, fără sursă, care exista peste 
tot în jurul lor: 

— AAAAAAAAAAAAAA... 

Bob Jenkins alergă din nou în spatele 
tejghelei, tăind colţul pe lângă casa de 
marcat atât de strâns încât nu lipsi mult să 
cadă cu picioarele în sus, fiind nevoit să se 
prindă de căruciorul cu condimente ca să-şi 
menţină echilibrul. Rămase în picioare, dar 
căruciorul din oţel inoxidabil se răsturnă cu 
un zdrăngănit minunat, răsunător împrăştiind 
în toate părţile tăcâmurile şi pacheţele cu 
muştar, ketchup şi mirodenii. 

— Repede! strigă el. Nu putem să stăm 
aici! O să se-ntâmple curând — dintr-o clipă- 
n alta, cred — şi nu putem să fim aici în acel 
moment. Nu cred că suntem în siguranţă aici. 

— De ce nu sun... începu Bethany, dar 
deodată Albert îi puse braţul pe umeri şi o 
împinse pe urmele lui Bob, călăuza nebună, 
care se şi repezise spre uşa restaurantului. 

Apoi se îndreptă în mare grabă spre 
holul de îmbarcare al Companiei United, 
urmat de restul grupului. Acum răpăitul 
răsunător al paşilor aproape că se pierdea în 
murmurul atotputernic care umplea 
terminalul părăsit,  reverberându-se în 
numeroasele intrânduri ale coridoarelor. 

Brian auzea cum acea notă colosală şi 
unică începea să se destrame. Nu se 
sfărâma, nici măcar nu se schimba cu 


adevărat, ci se concentra, aşa cum sunetul 
langolierilor se concentrase pe măsură ce se 
apropiaseră de Bangor. 

În timp ce intrau din nou în holul de 
îmbarcare, văzu cum o lumină eterică 
începea să alunece peste scaunele goale, 
peste monitoarele TV care afişau sosirile şi 
plecările, precum şi peste birourile de 
îmbarcare. Roşu urma după albastru; după 
roşu urma galben; verdele venea după 
galben. O stare nedefinită de aşteptare 
complexă şi exotică părea să umple aerul. Un 
fior îl străbătu din creştet până-n tălpi; simţi 
cum tot părul de pe corp se agită şi dă să 
rămână ridicat. O siguranţă clară îl umplu ca 
o rază a soarelui de dimineaţă: E pe cale să 
se întâmple ceva — un lucru măreț şi uluitor. 

— Aici! strigă Bob. 

Îi conduse spre zidul de lângă rampa 
de acces prin care intraseră. Aceasta era o 
zonă rezervată numai pasagerilor, protejată 
de o frânghie din catifea roşie. Bob sări peste 
ea cu uşurinţa unui atlet, cum probabil că 
fusese în liceu. 

— Să stăm lipiţi de zid! 

— Lipiţi-vă de zid, nemernicilor! ţipă 
Albert, scuturat subit de un spasm de râs 
imposibil de stăpânit. 

El şi ceilalţi membri ai grupului i se 
alăturară lui Bob lipindu-şi spinările de zid, ca 
suspecţii adunaţi pentru recunoaştere la 
secţia de poliţie. În holul circular părăsit, care 


acum se întindea în faţa lor, culorile se 
înviorară pentru o clipă... după care începură 
să se stingă. Cu toate acestea, sunetul 
continuă să crească în profunzime şi să 
devină mai real. Lui Brian i se păru că acum 
se puteau desluşi voci în acel sunet, chiar 
paşi, ba până şi câţiva bebeluşi gălăgioşi. 

— Nu ştiu ce e, dar e minunat! strigă 
Laurel, care pe jumătate râdea, pe jumătate 
plângea. Imi place la nebunie! 

— Sper că aici suntem în siguranţă, 
spuse Bob, nevoit să-şi ridice vocea ca să se 
facă auzit. Cred că vom fi. Ne aflăm în afara 
zonelor cu circulaţie maximă. 

— Ce-o să se întâmple? întrebă Brian. 
Ce ştii? 

— Când am trecut prin falia temporală 
în drumul nostru spre est, am călătorit înapoi 
în timp! strigă Bob. Am ajuns în trecut! Poate 
că diferenta nu era mai mare de 
cincisprezece minute... mai ţii minte că ţi-am 
spus asta? 

Brian încuviinţă din cap şi faţa lui 
Albert se lumina brusc. 

— De data asta, ne-a adus în viitor! 
strigă Albert. Despre asta era vorba, nu? De 
data asta, falia ne-a adus în viitor! 

— Da, aşa cred! ţipă Bob drept 
răspuns, rânjind neajutorat. Şi în loc să 
ajungem într-o lume moartă — o lume care 
şi-a văzut de drum fără noi — am sosit într-o 
lume pe cale să se nască! O lume proaspătă 


şi nouă ca un trandafir pe punctul de a se 
deschide! Asta se întâmplă acum, cred. Asta 
e ceea ce auzim şi ceea ce simţim... ce ne-a 
umplut de acea fericire minunată şi 
neputincioasă. Cred că suntem pe cale să 
vedem şi să trăim ceea ce nici o altă fiinţă 
omenească n-a mai văzut vreodată. Am 
văzut moartea lumii; acum cred că o vom 
vedea născându-se. Cred că prezentul e pe 
cale să ne prindă din urmă. 

Aşa cum culorile se stinseseră după ce 
atinseseră un apogeu de strălucire, acum şi 
calitatea profundă şi vibrantă a sunetului se 
pierdu dintr-o dată. În acelaşi timp, vocile 
care făcuseră parte din el deveniră mai 
puternice şi mai limpezi. Laurel îşi dădu 
seama că poate să desluşească şi cuvinte, ba 


chiar şi sintagme întregi. „... trebuie s-o sun 
înainte să ia o hotărâre...” „... zău că nu cred 
că această opţiune e viabilă...” „... acasă şi 


să ne uscăm dac-om putea să transmitem 
chestia asta companiei-mamă...” 

Ultima frază trecu direct prin faţa lor 
prin pustiul de dincolo de frânghia din 
catifea. 

Brian Engle simţi cum creşte în el o 
stare de extaz, mundându-l cu o fierbinţeală 
de uimire şi de fericire. O apucă de mână pe 
Laurel şi îi zâmbi larg în momentul în care şi 
ea îi strânse mâna cu violenţă. Alături, Albert 
o luă pe neaşteptate în braţe pe Bethany, 
care începu să-l sărute pe toată faţa, râzând 


în acelaşi timp. Bob şi Rudy zâmbeau unul 
altuia încântați, ca doi prieteni vechi, nu se 
mai văzuseră de mult şi acum se întâlniseră 
întâmplător într-un loc dintre cele mai izolate 
şi mai absurde din lumea largă. 

Deasupra, pătratele fluorescente din 
tavan începură să se aprindă. Aprinderea avu 
loc secvențial, pornind din centrul încăperii 
într-un cerc din ce în ce mai mare de lumină 
care se revărsa asupra holului principal, 
gonind umbrele nopţii ca pe o turmă de oi 
negre. 

Mirosurile se năpustiră brusc asupra lui 
Brian:  transpiraţie, parfum, aftershave, 
colonie, fum de ţigară, piele, săpun, solvenţi 
industriali. 

Încă o clipă cercul larg al holului de 
îmbarcare rămase părăsit, un loc bântuit de 
vocile şi de paşii celor încă ne-vii. lar Brian îşi 
zise: „Am să văd cu ochii mei; am să văd 
Prezentul în mişcare agăţându-se de acest 
viitor staționar şi trăgându-l după el, aşa cum 
cârligele de pe trenurile-expres în mişcare 
agăţau sacii de corespondenţă atârnaţi de 
stâlpii Serviciului Poştal de lângă liniile ferate 
din orăşelele adormite din sud şi din vest. O 
să văd cum timpul se deschide ca un 
trandafir într-o dimineaţă de vară.” 

— Ţineţi-vă bine, murmură Bob. S-ar 
putea să simţiţi o zdruncinătură. 

Abia dacă trecu o secundă şi Brian 
simţi o bufnitură — nu numai în picioare, ci în 


întreg corpul. În aceeaşi clipă, avu senzaţia 
că o mână invizibilă îl împinge cu putere, 
drept în mijlocul spatelui. Se legănă în faţă şi 
simţi cum Laurel se leagănă o dată cu el. 
Albert trebui să-l ţină pe Rudy să nu cadă. 
Acestuia părea să nu-i pese, căci un zâmbet 
uriaş, nătâng, i se întipărise pe faţă. 

— Uite! spuse Laurel cu un icnet. O, 
Brian... uită-te. 

Brian se uită... şi simţi cum i se taie 
respiraţia. 

Holul de  îmbarcare era plin de 
fantome. 

Siluete eterice, transparente 
străbăteau încoace şi-ncolo marea zonă 
centrală: bărbaţi în costume sobre, purtând 
serviete diplomat, femei în rochii de călătorie 
elegante, adolescenţi în blugi şi tricouri 
imprimate cu logo-uri ale unor trupe de rock. 
Văzu un tată-fantomă trăgând după el doi 
copii-fantomă, iar prin ei putu să vadă alte 
fantome aşezate în fotolii, citind exemplare 
transparente din Cosmopolitan, Esquire şi US 
News & World Report. Apoi culoarea se 
cufundă în forme printr-un şir de fulgerări ca 
de cometă,  solidificându-le, iar vocile 
răsunătoare se  contopiră în larma 
stereofonică şi cât se poate de prozaică a 
unor voci omeneşti adevărate. 

„Stele căzătoare”, se gândi Brian cu 
uimire. „Numai stele căzătoare.” 

Cei doi copii au fost singurii care 


întâmplător se uitau direct la supraviețuitorii 
Cursei 29 când a avut loc transformarea; 
copiii au fost singurii care i-au văzut pe cei 
patru bărbaţi şi cele două femei apărând într- 
un loc în care cu doar o secundă înainte nu 
fusese decât zidul. 

— Tati! exclamă băieţelul, trăgând de 
mâna dreaptă a tatălui său. 

— Tată! spuse şi fetiţa pe un ton 
imperios, trăgându-l de mâna stângă. 

— Ce e? întrebă el, aruncând o privire 
nerăbdătoare. O caut pe mama voastră! 

— Oameni noi! spuse fetiţa arătând cu 
degetul la Brian şi la cvintetul său de 
pasageri murdari. Uită-te la oamenii ăia noi! 

Bărbatul se uită preţ de o clipă la Brian 
şi la ceilalţi, iar gura i se strânse într-o 
expresie de nelinişte. Din cauza sângelui, 
presupuse Brian. El, Laurel şi Bethany 
suferiseră cu toţii hemoragii nazale. Bărbatul 
îi strânse pe copii mai tare de mâini şi începu 
să-i tragă după el grăbit. 

— Mda, extraordinar. Acum ajutaţi-mă 
s-o caut pe mama voastră. Ce situaţie 
tâmpită! 

— Dar nu erau acolo înainte! protestă 
băieţelul. Au... 

Apoi dispărură în mulţimea grăbită. 

Brian ridică privirea la monitoare şi 
constată că era ora 4.17 dimineaţa. 

„Sunt prea mulţi oameni aici”, îşi zise 
el, „şi sunt si gur că ştiu de ce.” 


Ca pentru a-i confirma gândurile, din 
difuzorul din tavan se auzi: „Toate zborurile 
în directie estică de pe Aeroportul 
Internațional Los Angeles continuă să fie 
amânate din cauza unor condiţii atmosferice 
neobişnuite deasupra Desertului Mojave. Ne 
pare rău pentru această situație neplăcută 
dar facem apel la răbdarea şi înțelegerea 
dumneavoastră pe perioada în care această 
măsură de siguranță rămâne în vigoare. 
Repetăm: toate zborurile în direcţie estică...” 

„Condiţii atmosferice neobişnuite”, îşi 
zise Brian. „Ei, da. Cele mai neobişnuite şi 
mai ciudate condiţii atmosferice care-au 
existat vreodată.” 

Laurel se întoarse către Brian şi se uită 
în ochii lui. Lacrimile-i şiroiau pe obraji şi nu 
făcu nici un efort ca să le şteargă. 

— Ai auzit-o? Ai auzit ce zicea fetiţa 
aia? 

— Da. 

— Asta suntem noi, Brian? Oamenii 
noi? Tu crezi că asta suntem? 

— Nu ştiu, zise el, dar cam asta e 
senzaţia. 

— Asta a fost minunat, spuse Albert. 
Doamne, asta a fost cel mai frumos lucru. 

— E super mişto! strigă fericită 
Bethany şi începu sa bată din nou din palme 
în ritmul piesei „Let's Go”. 

— Şi-acum, ce facem, Brian? întrebă 
Bob. Ai vreo idee? 


Brian se uită în jur la holul de 
îmbarcare supraaglomerat şi spuse: 

— Cred că vreau să ies afară. Să respir 
aerul proaspăt. Şi să privesc cerul. 

— N-ar trebui să informăm autorităţile 
despre ce... 

— O să le informăm, spuse Brian. Dar 
mai întâi, cerul. 

— Şi poate găsim şi ceva de mâncare 
pe drum? întrebă plin de speranţă Rudy. 

Brian râse. 

— De ce nu? 

— Mi s-a oprit ceasul, spuse Bethany. 

Brian se uită în jos la mână şi constată 
că şi ceasul lui se oprise. Toate ceasurile lor 
de mână se opriseră. 

Brian şi-l desfăcu şi-l aruncă indiferent 
pe podea, după care o luă pe Laurel de 
mijloc. 

— Hai s-o ştergem de-aici, spuse el. 
Doar dacă nu cumva unul dintre voi vrea să 
aştepte cursa următoare spre est? 

— Nu astăzi, zise Laurel, dar în curând. 
ână-n Anglia. Acolo e un om pe care trebuie 
ă-l văd în... 

Pentru o clipă îngrozitoare, nu-şi putu 
aminti numele... dar apoi îşi reveni. 

— Fluting, spuse ea. Întreabă pe oricine 
de pe High Street. Cei mai vârstnici îi spun şi 
acum „maistrul”. 

— Ce tot vorbeşti acolo? întrebă Albert. 

— Margarete, spuse ea şi râse. Cred că 


P 
S 


vorbesc despre margarete. Hai... să mergem. 

Bob zâmbi larg, lăsând să se vadă nişte 
gingii rozalii, ca de bebeluş. 

— În ceea ce mă priveşte, cred că data 
viitoare când o să mă duc la Boston, o să iau 
trenul. 

Laurel împinse cu vârful pantofului 
ceasul lui Brian şi-l întrebă: 

— Eşti sigur că nu-l mai vrei? Pare un 
ceas scump. 

Brian zâmbi, clătină din cap şi o sărută 
pe frunte. Mirosul părului ei era uluitor de 
dulce. Se simţea mai mult decât bine; se 
simţea renăscut, fiecare părticică din el fiind 
nouă, proaspătă, neîntinată de contactul cu 
lumea înconjurătoare. De fapt, simţea că 
dacă şi-ar întinde braţele, ar fi în stare să 
zboare fără ajutorul unor motoare. 

— Câtuşi de puţin, spuse el. Ştiu cât e 
ora. 

— Serios? Şi cam ce oră ar fi? 

— E acum şi jumătate. 

Albert îl bătu prieteneşte pe spate. 

Apoi  părăsiră împreună holul de 
îmbarcare, croindu-şi drum printre grupurile 
răzlețe de pasageri nemulțumiți de 
întârziere. Mulţi se uitau intrigaţi în urma lor 
şi nu numai din pricină că unii dintre ei 
suferiseră de curând hemoragii nazale sau 
pentru că treceau râzând printre atâţia 
oameni încruntaţi şi incomodaţi de situaţia 
creată. 


Se uitau pentru că cei şase oameni 
păreau cumva mai senini decât oricare altul 
aflat în holul aglomerat. 

Mai adevăraţi. 

Mai acolo. 

„Numai stele căzătoare”, îşi zise Brian, 
amintindu-şi deodată că un pasager se mai 
afla încă în avion — bărbatul cu barba 
neagră. „Eh, asta-i o mahmureală pe care 
nenişorul ăla n-o so uite niciodată”, îşi zise 
Brian zâmbind. O luă pe Laurel în braţe şi 
începu să alerge. Ea râse şi-l îmbrăţişă. 

Cei şase alergară împreună de-a lungul 
holului principal către scările rulante şi către 
întreaga lume de afară. 


FEREASTRA SECRETĂ 


SE DEDICĂ LUI CHUCK VERRILL 


Două după miezul nopţii 
NOTĂ DESPRE „FEREASTRA SECRETĂ” 


Mă număr printre oamenii care cred că 
viaţa e o înşiruire de cicluri — roţi în 
interiorul roţilor, unele angrenându-se cu 
altele, altele rotindu-se de capul lor, dar 
toate îndeplinind o funcţie finită, repetitivă. 
Îmi place această imagine abstractă a vieţii 
închipuite ca o maşinărie eficientă, probabil 
fiindcă viaţa adevărată, văzută de aproape şi 
din perspectivă personală, pare atât de 
încâlcită şi de stranie. E bine ca, din când în 
când, să te poţi da un pas înapoi şi să spui: 
„În definitiv, acolo e un pattern! Nu prea 
înţeleg ce înseamnă, dar pe bune că-l văd!” 

Toate aceste roţi îşi încheie ciclurile 
cam în acelaşi timp, iar când se întâmplă 
asta — după părerea mea, cam la douăzeci 
de ani o dată — trecem printr-o perioadă 
când punem capăt lucrurilor. Psihologii au 
preluat chiar un termen parlamentar pentru 


a descrie acest fenomen, denumindu-l 
încheiere a dezbaterilor”. 

Am acum patruzeci şi doi de ani şi, 
când privesc în urmă la ultimii patru ani din 
viaţa mea, pot să văd tot felul de asemenea 
încheieri ale dezbaterilor. E la fel de evident 
în opera mea, ca şi în oricare alt aspect ale 
vieţii mele. În It%%, am alocat un spaţiu 
scandalos de mare ca să termin de vorbit 
despre copii şi despre percepțiile largi care le 
luminează viețile interioare. La anul, 
intenţionez să public ultimul roman din seria 
Castle Rock, Needful Things (ultima povestire 
din ciclul de faţă, „Câinele din fotografie”, 
constituie un prolog la romanul amintit). lar 
acel roman va fi, cred, ultima poveste despre 
scriitori şi meseria de a scrie, precum şi 
despre acel straniu no man's land care există 
între real şi imaginar. Cred că o bună parte 
dintre cititorii mei fideli, care mi-au suportat 
cu răbdare fascinația legată de acest subiect, 
se vor bucura să audă asta. 

Acum câţiva ani am publicat un roman 
intitulat Misery, care a încercat, măcar în 
parte, să ilustreze felul covârşitor în care 


25 În original, cloture, care înseamnă în 
lb. engleză încheierea sau limitarea 
dezbaterilor din cadrul unui corp legislativ, 
mai ales pr supunerea la vot. (N. t.) 

26 Roman publicat în lb. română la Ed. 
Nemira sub titlul Oraşul bântuit (N. t.) 


ficţiunea poate pune stăpânire pe cititor. 
Anul trecut am publicat cartea The Dark Half, 
în care am încercat să explorez fenomenul 
contrar: felul covârşitor în care ficţiunea 
poate pune stăpânire pe scriitor. În timp ce 
acea carte se afla încă într-o fază 
intermediară, am început să mă gândesc că 
s-ar putea să existe o cale de a relata 
ambele poveşti în acelaşi timp, abordând 
anumite elemente din conflictul romanului 
The Dark Half din--un unghi complet diferit. 

Scrisul mi se pare un act tainic — la fel 
de tainic ca visarea — iar acela a fost unul 
dintre aspectele acestui meşteşug straniu şi 
periculos la care nu m-am gândit niciodată 
prea mult. 

Ştiam că uneori scriitorii şi-au revizuit 
vechile opere — John Fowles a procedat 
astfel cu Magicianul şi chiar eu am făcut la 
fel cu The Stand —, dar nu la o revizuire mă 
gândeam eu. Ce voiam era să iau elemente 
familiare şi să le combin într-o manieră cu 
totul nouă. Lucrul ăsta încercasem să-l mai 
fac cel puţin o dată, restructurând şi 
actualizând elementele de bază din Dracula 
al lui Bram Stoker pentru a crea 'Sa/lem's Lot, 
aşa că eram destul de obişnuit cu ideea. 

Intr-o zi de pe la sfârşitul toamnei lui 
1987, pe când aceste lucruri îmi frământau 
mintea, m-am oprit în spălătoria casei 
noastre ca să arunc o cămaşă murdară în 
maşina de spălat. Spălătoria noastră e o 


firidă mică şi îngustă aflată la etaj. Am 
aruncat cămaşa şi apoi m-am îndreptat spre 
una dintre cele două ferestre ale încăperii. 
Din simplă curiozitate, nu de altceva. 
Locuiam în acea casă de doisprezece ani, dar 
niciodată nu mă uitasem atent afară pe 
fereastra aceea. Motivul e cât se poate de 
simplu. Fiind situată la nivelul podelei, în 
mare parte ascunsă în spatele uscătorului, 
pe jumătate blocată de coşuri cu lucruri, prin 
această fereastră e destul de greu să te uiţi. 
M-am strecurat totuşi cum am putut şi 
m-am uitat. Fereastra e chiar deasupra unei 
nişe pavate cu cărămidă între casă şi 
veranda ataşată. E o arie pe care o văd cam 
în fiecare zi... dar, de data asta, unghiul era 
nou. Soţia mea pusese acolo vreo şase 
ghivece cu flori, pentru ca plantele să poată 
profita puţin de soarele începutului de 
noiembrie, presupun, iar rezultatul era o 
grădiniţă încântătoare pe care numai eu o 
puteam vedea. Fraza care mi-a venit în minte 
a fost, fireşte, titlul acestei povestiri. Mi s-a 
părut o metaforă cât se poate de potrivită 
pentru ceea ce scriitorii — mai ales cei care 
scriu proză fantastică — fac cu zilele şi 
nopţile lor. Să te aşezi în faţa maşinii de scris 
sau să iei un creion constituie un act fizic; 
analogul spiritual al acestuia este să priveşti 
afară pe o fereastră aproape uitată... o 
fereastră care oferă o privelişte obişnuită 
dintr-un unghi cu totul diferit... un unghi care 


transformă  obişnuitul în extraordinar. 
Misiunea scriitorului este să privească pe 
acea fereastră şi să relateze ceea ce vede. 

Dar uneori fereastra se sparge. Cred că 
asta, mai mult ca orice, e preocuparea 
principală a acestei povestiri: ce se întâmplă 
cu observatorul care stă şi priveşte cu ochii 
larg deschişi când fereastra dintre realitate şi 
irealitate se sparge şi cioburile de sticlă încep 
să zboare? 


1 


— Mi-ai furat povestea, spuse omul 
aflat în prag. Mi-ai furat povestea şi ceva 
trebuie făcut în privința asta. Ce e corect e 
corect şi ce e drept e drept, aşa că trebuie 
făcut ceva. 

Morton Rainey, care abia se trezise din 
somn şi continua să se simtă doar pe la 
jumătatea drumului către lumea reală, habar 
n-avea ce să spună. Asta nu se întâmpla 
niciodată când lucra, bolnav sau sănătos, 
treaz sau pe jumătate adormit; era scriitor şi 
foarte rar îi lipsea inspirația când era nevoie 
să pună în gura vreunui personaj o replică 
usturătoare. Rainey deschise gura, nu găsi 
nici o replică usturătoare (de fapt, nici măcar 
una mai şchioapă) şi o închise la loc. 

Îşi zise: „Omul ăsta nu arată întru totul 
real. Seamănă cu un personaj desprins dintr- 
un roman de William Faulkner.” 


Asta nu ajuta cu nimic la rezolvarea 
situatiei, dar era un adevăr incontestabil. 
Bărbatul care sunase la uşa lui Rainey aici, în 
pustietatea asta din vestul statului Maine, 
avea cam patruzeci şi cinci de ani. Era foarte 
slab. Avea o faţă calmă, senină, dar cioplită 
cu riduri adânci. Acestea îi brăzdau orizontal 
fruntea înaltă în valuri regulate, coborau 
vertical de la colţurile gurii cu buze subţiri 
până la baza maxilarului şi radiau spre 
exterior, de la colțurile ochilor, în 
mănunchiuri minuscule. Ochii erau de un 
albastru-luminos  neumbrit. Rainey nu-şi 
dădea seama ce culoare avea părul 
individului, care purta o pălărie mare neagră 
cu o calotă rotundă, plantată drept pe cap. 
Partea de jos a borului îi atingea vârfurile 
urechilor. Arăta ca pălăriile purtate de 
quakeri. N-avea nici perciuni, aşa că, din câte 
putea să vadă Morton Rainey, putea fi la fel 
de chel ca Telly Savalas sub pălăria aia de 
fetru cu calota rotundă. 

Purta o cămaşă albastră de lucru. Era 
încheiată la toţi nasturii, până la pielea 
înroşită de brici a gâtului, deşi nu purta 
cravată. Poalele cămăşii erau vârâte într-o 
pereche de blugi care păreau cu o măsură 
prea mari pentru persoana care îi purta. La 
partea de jos, blugii se terminau cu manşete 
care se aşezau frumos pe o pereche de 
bocanci de culoare galben-şters, dintr-aceia 
făcuţi pentru a merge printr-o brazdă de 


pământ arat cam la un metru în spatele unui 
măgar. 

— Ei bine? întrebă el văzând că Rainey 
continua sa nu spună nimic. 

— Nu te cunosc, spuse în sfârşit 
Rainey. 

Era primul lucru pe care-l spunea de 
când se sculase de pe canapea şi venise să 
vadă cine sunase şi i se părea că spusese un 
lucru de o stupizenie sublimă. 

— Asta ştiu, spuse necunoscutul. Asta 
nu contează, te cunosc, domnule Rainey. 
Asta contează. După care repetă: Mi-ai furat 
povestea. 

Întinse mâna şi Rainey observă pentru 
prima oară că ţinea ceva în ea. Era un teanc 
de foi de hârtie. Dar nu era teanc oarecare 
de hârtii; era un manuscris. Se gândi că după 
ce ai lucrat în branşa asta un timp, recunoşti 
de fiecare dată cum arată un manuscris. Mai 
ales unul nesolicitat. 

Şi, cu întârziere, îşi zise: „Să zici mersi 
că n-a fost un pistol, Morton, băiatule. Ai fi 
ajuns în iad înainte să afli că eşti mort.” 

Apoi, cu şi mai mare întârziere, îşi dădu 
seama că avea probabil de-a face cu unul 
dintre Oamenii Nebuni. Era ceva de multă 
vreme depăşit, fireşte; deşi ultimele sale trei 
cărţi fuseseră best-seller-uri, era prima vizită 
din partea unui membru al acelui trib 
legendar. Simţi un amestec de teamă şi 
amărăciune, iar gândurile sale se 


concentrară asupra unui singur punct: cum 
să se descotorosească de individ cât mai 
repede şi cu cât mai puţine neplăceri. 

— Nu citesc manuscrise..., începu el. 

— P-ăsta l-ai citit deja, spuse pe un ton 
egal bărbatul cu faţă de dijmaş obişnuit cu 
truda câmpului. L-ai furat. 

Vorbea ca şi cum ar fi enunțat un 
adevăr simplu. Ca unul care constată că 
soarele e sus pe cer şi că e o zi plăcută de 
toamnă. 

După toate aparențele, în această 
după-amiază toate gândurile lui Mort erau 
întârziate; acum îşi dădea seama pentru 
prima oară cât de singur era aici. Venise la 
casa din Tashmore Glen la începutul lui 
octombrie, după două luni  nenorocite 
petrecute la New York; divorţul lui se 
încheiase abia săptămâna trecută. 

Casa era mare, dar era o locuinţă de 
vacanţă, iar Tashmore Glen era un orăşel de 
vacanţă. De-a lungul drumului acestuia, care 
ocolea golful nordic al lacului Tashmore, se 
aflau poate vreo douăzeci de cabane iar în 
iulie sau august majoritatea sau chiar toate 
erau locuite... dar acum nu era iulie sau 
august. Era sfârşitul lui octombrie. Sunetul 
unei împuşcături, îşi dădu el seama, s-ar fi 
împrăştiat în aer neauzit. lar dacă ar fi fost 
auzit, cei în cauză ar fi presupus că era vorba 
de cineva care vânează prepelite sau fazani 
— tocmai era sezonul. 


— Pot să te asigur... 

— Ştiu că poți, spuse tipul cu pălărie 
neagră cu aceeaşi răbdare nepământeană. 
Știu asta. 

În spatele lui, se vedea maşina cu care 
venise. Era un vechi station-wagon, care 
arăta de parcă străbătuse un număr foarte 
mare de kilometri, şi foarte puţine pe 
drumuri bune. Se vedea că plăcuţa de 
înregistrare nu era din statul Maine, dar Mort 
nu putea să desluşească din ce stat era; ştia 
de câtăva vreme că trebuie să se ducă la 
oftalmolog ca să-şi schimbe ochelarii, chiar 
îşi planificase să facă această treabă pe la 
începutul verii care tocmai trecuse, dar pe 
urmă Henry Young l-a sunat într-o zi din 
aprilie, ca să-l întrebe cine era tipul cu care o 
văzuse pe Amy la mall — vreo rudă, poate? 
— şi aşa începuseră suspiciunile care 
culminaseră cu acel divorţ straniu de rapid şi 
de liniştit, acea furtună de mizerii care îi 
acaparase tot timpul şi energia în ultimele 
câteva luni. În această perioadă, era bine 
dacă-şi amintea să-şi schimbe chiloţii, 
darămite să se ocupe de chestii ezoterice 
precum o consultaţie la oftalmolog. 

— Dacă vrei să discuţi cu cineva 
despre vreo nedreptate care simţi că ţi s-a 
făcut, începu Mort cu nesiguranţă, detestând 
tonul pompos şi limbajul de lemn pe care-l 
folosea, dar neştiind ce altceva să spună, 
poţi să vorbeşti cu ag... 


— Asta e între tine şi mine, spuse cu 
răbdare bărbaţi din prag. 

Bump, motanul lui Mort, care stătuse 
ghemuit pe compartimentul construit jos într- 
un perete al casei — trebuia să-ţi ţii gunoiul 
într-o incintă închisă, altfel ratonii veneau 
noaptea şi ţi-l împrăştiau ca naiba peste tot 
—, îşi părăsise culcuşul şi acum îşi croia 
drum în casă unduindu-se printre picioarele 
străinului. Ochii albaştri ai necunoscutului nu 
se dezlipiră de faţa lui Rainey. 

— Nu avem nevoie de intermediari, 
domnule Rainey. E o afacere care ne priveşte 
strict pe noi doi. 

— Nu-mi place să fiu acuzat de plagiat, 
dacă asta încerci să faci, zise Mort. 

În acelaşi timp, o parte a minţii sale îl 
avertiza că trebuie să fii foarte precaut când 
ai de-a face cu membri ai tribului Oamenilor 
Nebuni. Să-i cânte în strună, atunci? Da. Dar 
omul ăsta nu părea să fie înarmat, iar Mort îl 
depăşea în greutate cu cel puţin douăzeci de 
kilograme. „Şi, după cum arată, sunt şi mai 
tânăr cu vreo cinci-zece ani”, îşi zise el. Citise 
că un Om Nebun autentic poate să aibă o 
forţă anormală, dar al naibii să fie dacă avea 
de gând să stea acolo şi să-l lase pe acest tip 
pe care nu-l văzuse in viaţa lui să continue să 
spună că el, Morton Rainey, îi furase 
povestea. Cel puţin să-l contrazică într-un fel. 

— Nu te condamn că nu-ţi place, spuse 
bărbatul cu pălărie neagră. Vorbea la fel de 


răbdător şi de senin. Mort se gândi că vorbea 
ca un terapeut care are în grijă nişte copilaşi 
uşor retardaţi. Dar ai făcut-o. Mi-ai furat 
povestea. 

— Am să te rog să pleci, spuse Mort. 
Între timp, se trezise de-a binelea şi nu se 
mai simţea atât de buimac şi atât de 
dezavantajat. Nu am ce să discut cu 
dumneata. 

— Da, o să plec, spuse individul. O să 
vorbim mai târziu. 

Îi întinse teancul de foi şi Mort se 
pomeni chiar că întinde mâna să-l ia. Işi 
retrase mâna lângă corp cu puţin înainte ca 
musafirul lui neinvitat şi nedorit să-i poată 
preda manuscrisul, ca un portărel care, în 
sfârşit, predă citaţia unuia care se ascunde 
de luni de zile. 

— N-am să iau chestia aia, spuse Mort, 
şi o parte din el se minuna de calitatea de 
animal îndatoritor pe care o au oamenii: când 
cineva întinde ceva către tine, prima pornire 
instinctivă e să-l primeşti. 

Indiferent dacă e vorba de un cec 
pentru o mie de dolari sau de un baton de 
dinamită cu un fitil aprins, prima pornire e 
să-l primeşti. 

— Nu te-ajută cu nimic să te joci cu 
mine, domnule Rainey, spuse  molcom 
bărbatul. Treaba asta trebuie lămurită. 

— În ceea ce mă priveşte, e lămurită, 
spuse Mort şi închise uşa în nasul omului cu 


faţa ridată, uzată şi cumva fără vârstă. 

Simţise doar un moment sau două de 
teamă, iar acelea veniseră când îşi dăduse 
seama pentru prima oară, într-o manieră 
confuză şi înceţoşată de somn, ce anume 
susţinea omul acela. Apoi teama a fost 
înghițită de mânie — mânie pentru că fusese 
deranjat în timpul somnului de după-amiază 
şi, mai ales, pentru că îşi dăduse seama că 
fusese deranjat de un reprezentant al 
Oamenilor Nebuni. 

După ce închise uşa, teama reveni. Cu 
buzele strâns lipite, aştepta să audă bătăile 
în uşă ale celuilalt. lar când asta nu se 
întâmplă, fu convins că individul stătea 
acolo, nemişcat ca o stâncă şi la fel de 
răbdător, aşteptând ca el să deschidă din 
nou uşa... ceea ce va fi nevoit să facă - mai 
devreme sau mai târziu. 

Apoi auzi o bufnitură joasă, urmată de 
un Şir de paşi uşori care traversau veranda 
din scânduri. Mort se duse în dormitorul 
principal, care dădea spre aleea din faţa 
casei. Dormitorul avea două ferestre, una cu 
vedere spre alee şi coasta de deal din 
spatele ei, cealaltă oferind o privelişte către 
panta care se pierdea în albastrul plăcut al 
lacului  Tashmore. Ambele geamuri erau 
reflectorizante, ceea ce însemna că el putea 
să se uite afară, dar cel care ar fi încercat să 
privească înăuntru nu şi-ar fi văzut decât 
propria imagine deformată, asta dacă nu-şi 


lipea nasul de sticlă şi-şi proteja ochii de 
lumina reflectată. 

Îl văzu pe bărbatul cu cămaşă albastră 
şi blugi cu manşete întorcându-se la maşina 
lui ponosită. Din acest unghi, reuşi să 
desluşească în ce stat fusese emisă plăcuţa 
de înmatriculare — Mississippi. Când omul 
deschise uşa din stânga maşinii, Mort îşi zise: 
„Fir-ar să fie! Pistolul e în maşină. Nu l-a luat 
cu el pentru că a crezut că poate să cadă la 
învoială cu mine... indiferent la ce fel de 
învoială s-o fi gândit. Dar acum o să şi-l ia şi- 
o să se întoarcă. Probabil că e în torpedo sau 
sub scaun...” 

Dar omul s-a urcat la volan, oprindu-se 
doar cât să-şi scoată pălăria şi s-o arunce pe 
scaunul din dreapta. În timp ce trântea uşa şi 
pornea motorul, Mort gândi: „Ceva s-a 
schimbat la el între timp.” Dar abia după ce 
musafirul nepoftit făcu cale întoarsă pe alee 
şi dispăru spatele perdelei groase de tufişuri 
pe care Mort uita întruna să le tundă, îşi dădu 
seama despre ce era vorba. 

Când bărbatul se urcase în maşină, nu 
mai avea manuscrisul la el. 


2 


Era pe veranda din spate. O piatră 
pusă deasupra teancului împiedica briza 
uşoară să împrăştie paginile în toată curtea. 
Mica bufnitură pe care o auzise se produsese 


când individul aşezase piatra pe manuscris. 

Mort rămase în pragul uşii, cu mâinile 
în buzunarele pantalonilor kaki, uitându-se la 
teanc. Ştia că nebunia nu era contagioasă 
(decât poate în cazurile de expunere 
prelungită, presupunea el), dar tot nu voia să 
pună mâna pe blestemăţia aia. Bănuia că, 
până la urmă, va fi nevoit să-l ia. Nu ştia cât 
o să mai stea pe acolo — o zi o săptămână, o 
lună sau un an, în acel moment orice părea 
posibil —, dar nu putea să lase pur şi simplu 
chestia aia acolo. Un motiv era că Greg 
Carstairs, omul care avea grijă de casă, 
trebuia să vină pe la începutul după-amiezii 
ca să-i spună cam cât ar costa refacerea 
acoperişului de şindrilă al casei, iar Greg 
avea să se întrebe ce era cu foile alea acolo. 
Mai rău, probabil că va presupune că 
manuscrisul e al lui Mort, ceea ce va atrage 
după sine mai multe explicaţii decât merita 
drăcovenia cu pricina. 

Rămase acolo până când sunetul 
motorului de maşină se contopi în murmurul 
încet şi molcom al după-amiezii, apoi ieşi pe 
verandă, călcând grijuliu cu tălpile goale 
(veranda ar fi trebuit vopsită de cel puţin un 
an, iar lemnul uscat era rugos, nefiind 
excluse nici aşchiile) şi aruncă piatra în 
şanţul năpădit de ienupăr din stânga. Ridică 
teancul subţire de foi şi se uită la el. 
Deasupra era pagina de titlu, pe care scria: 


FEREASTRA SECRETĂ 
de John Shooter 


Mort simți o uşurare  vremelnică, 
împotriva voinţei sale. Nu auzise niciodată de 
John Shooter şi niciodată nu citise sau 
scrisese o povestire intitulată „Fereastra 
secretă”. 

Aruncă din mers manuscrisul în coşul 
de gunoi din bucătărie, se întoarse la 
canapeaua din living-room, se întinse şi 
adormi în cinci minute. 

O visă pe Amy. În aceste zile dormise 
foarte mult şi o visase de nenumărate ori pe 
Amy şi deja nu mai era aşa de surprins când 
se trezea din cauza propriilor strigăte 
răguşite. Îşi închipuia c-o să-i treacă. 


3 


A doua zi de dimineaţă stătea în faţa 
procesorului de text din mica firidă din living 
pe care-o folosise mereu ca birou de lucru 
când veneau aici. Aparatul era pornit, dar 
Mort se uita pe fereastră afară, la lac. Două 
bărci cu motor ieşiseră în larg şi tăiau brazde 
albe late pe suprafaţa albastră a apei. La 
început crezuse că erau pescari, dar aceştia 
nu încetiniseră nici o clipă — doar îşi tăiau 
unul altuia calea în traiectorii şerpuitoare 
largi. Copii, îşi zise el. Doar nişte copii care se 
joacă. 


Nu făceau nimic prea interesant, dar, 
pe de altă parte, nici el nu făcea. Nu scrisese 
nimic cât de cât valoros de când o părăsise 
pe Amy. Şezuse zilnic în faţa procesorului de 
la nouă la unsprezece, aşa cum făcuse în 
fiecare zi din ultimii trei ani (şi timp de cam o 
mie de ani înainte petrecuse acele două ore 
în faţa unei vechi maşini de scris Royal), dar 
la cât reuşea să realizeze cu el, la fel de bine 
putea să-l schimbe cu o barcă cu motor şi să 
se hârjonească împreună cu băieţii pe lac. 

Astăzi, la finele trudei sale de două ore, 
scrisese îl următoarele rânduri de proză 
nemuritoare: 


La patru zile după ce George se 
convinsese spre propria lui satisfacţie, că soţia îl 
înşală, o abordă zicându-i: 

— Trebuie să stăm de vorbă, Abby. 


Nu era bine. 

Semăna prea mult cu viaţa reală ca să 
fie bine. 

Nicicând nu se dovedise prea priceput 
când venea vorba de viaţa reală. Poate că 
asta era o parte a problemei. 

Opri procesorul, dându-şi seama la o 
secundă după ce apăsase pe buton că uitase 
să salveze documentul. Ei bine, atâta 
pagubă! Poate că la mijloc se aflase criticul 
din subconştientul său, care-i spunea astfel 
că documentul nu merita să fie salvat. 


Doamna Gavin terminase la etaj, după 
toate aparențele; zumzetul monoton al 
aspiratorului Electrolux încetase, în sfârşit. 
Venea în fiecare marţi să facă curat şi 
rămăsese şocată, într-o stare de muţenie 
deloc caracteristică, atunci când Mort îi 
spusese în urmă cu două săptămâni că se 
despărţise de Amy. Bănuia că o îndrăgise pe 
Amy mult mai mult decât pe el. Dar 
continuase să vină şi Mort îşi zise că era bine 
şi aşa. 

Se ridică şi ieşi în living tocmai când 
doamna Gavin cobora scara principală. Ţinea 
în mână furtunul aspiratorului şi trăgea după 
ea micul aparat tubular. Acesta scotea câte-o 
bufnitură la fiecare treaptă coborâtă şi 
semăna cu un căţeluş mecanic. „Dacă eu aş 
încerca să trag aspiratorul pe scări în felul 
ăsta, m-ar lovi la glezne şi pe urmă s-ar 
rostogoli până jos”, îşi zise Mort. „Cum naiba 
o fi reuşind să-l facă să coboare aşa?” 

— Săru' mâna, doamna G., spuse el şi 
traversă livingul spre uşa bucătăriei. 

Voia să bea o Coca. Când scria prostii, 
întotdeauna i se făcea sete. 

— Bună ziua, domnu' Rainey. 

Incercase s-o convingă să-i spună pe 
numele mic, Mort, dar ea refuzase. Nu 
acceptase nici să-i spună Morton. Doamna 
Gavin era o femeie cu principii, dar acele 
principii n-o împiedicaseră niciodată să-i 
spună nevestei sale Amy. 


„Poate c-ar fi bine să-i spun că am 
prins-o pe Amy în pat cu un alt bărbat la unul 
dintre cele mai luxoase moteluri din Derry”, 
îşi zise Mort în timp împingea uşa batantă. 
„Poate că aşa ar începe să-i zică din nou 
doamna Rainey, măcar.” 

Asta era un gând urât şi josnic, izvorât 
din genul de gândire pe care o bănuia a fi 
cauza problemelor sale legate de scris, dar 
nu părea să fie în stare să facă ceva în 
privinţa asta. Poate că şi asta o să treacă... la 
fel ca visele. Din cine ştie ce motiv, ideea îl 
făcu să se gândească la un abţibild pe care-l 
văzuse cândva pe spatele unui foarte bătrân 
Volkswagen  „broscuţă”. Pe acel abţibild 
scria: CONSTIPAT — NU POT IEȘI.’ 

În timp ce uşa bucătăriei se închidea, 
doamna Gavin strigă: 

— Vedeţi c-am găsit o poveste de-a 
dumneavoastră la gunoi, domnu' Rainey. M- 
am gândit că poate vă trebuie, aşa c-am pus- 
o pe tejghea. 

— Bine, spuse el, fără să aibă habar 
despre ce vorbea femeia. 

Nu avea obiceiul să arunce 
manuscrisele proaste sau fragmentele 
nereuşite în coşul de gunoi din bucătărie. 
Când producea un rebut — şi în ultima vreme 
îşi depăşise cota normală — îl trimitea direct 
în raiul datelor informatice sau în coşul de 
hârtii aflat în dreapta procesorului de text. 

Nici o clipă nu s-a gândit la bărbatul cu 


faţa ridată şi pălărie rotundă şi neagră de 
quaker. 

Deschise uşa frigiderului, dădu la o 
parte două recipiente din plastic pline cu 
nişte resturi de mâncare incerte, descoperi o 
sticlă de Pepsi şi o desfăcu în timp ce 
închidea la loc frigiderul cu o mişcare din 
şold. Ducându-se să arunce dopul la gunoi, 
zări manuscrisul — pagina de titlu se pătase 
cu ceva care semăna cu sucul de portocale, 
dar altfel nu păţise nimic — aşezat pe 
tejghea, lângă aparatul de prăjit pâine Silex. 
Atunci îşi aminti. John Shooter, exact. 
Membru fondator al organizaţiei Oamenii 
Nebuni, Filiala Mississippi. 

Luă o gură de Pepsi, apoi ridică 
manuscrisul de pe tejghea. Mută pagina de 
titlu la coadă şi iată ce citi pe prima pagină: 


John Shooter 
General Delivery 
Dellacourt, Mississippi 


30 de pagini 

Aproximativ 7 500 de cuvinte 

Cesionare drepturi serializare, America 
de Nord 


FEREASTRA SECRETĂ 
de John Shooter 


Manuscrisul fusese dactilografiat pe o 


hârtie de calitate bună, dar maşina trebuie 
să se fi aflat într-o stare jalnică — un model 
vechi, de birou, după aparente, şi nu foarte 
bine întreţinut. Majoritatea literelor erau 
„mâncate “ ca dinţii prăpădiţi ai unui bătrân. 
Citi prima frază, apoi pe a doua, apoi pe a 
treia şi, preţ de câteva clipe, încetă să mai 
gândească limpede. 


Todd Downey credea că nu era mare lucru 
de capul unei femei capabile să-ţi fure dragostea 
atunci când dragostea era singurul lucru pe care- 
| mai aveai. Prin urmare, hotărî s-o omoare. Avea 
s-o facă în colţul adânc care se forma în locul 
unde casa şi şopronul se întâlneau într-un unghi 
foarte ascuţit... adică în locul unde soţia lui îşi 
ţinea mica grădină. 


— Fir-ar să fie! spuse Mort şi puse 
manuscrisul la loc. Lovi cu braţul sticla de 
Pepsi, care se răsturnă sfârâind şi lichidul 
înspumat curse pe tejghea, începând să se 
prelingă pe uşile dulapului. Dar-ar dracii! 
strigă el. 

Doamna Gavin veni în mare grabă, 
evaluă situaţia şi spuse: 

— Ei, las' că nu s-a-ntâmplat nimic. 
După cum aţi ţipat, am crezut că v-aţi tăiat 
gâtul. Vreţi să vă daţi un pic la o parte, 
domnu' Rainey? 

El se dădu la o parte şi, mai înainte de 
toate, doamna Gavin luă manuscrisul de pe 


tejghea şi i-l puse în mâini, încă nu păţise 
nimic; lichidul cursese în altă parte. Cândva 
fusese o persoană cu un simţ al umorului 
destul de dezvoltat — sau cel puţin aşa 
crezuse dintotdeauna —, dar în timp ce se 
uita la teancul de hârtii din mâinile sale, nu-i 
veni în minte decât o remarcă de o ironie 
amară: „E ca pisica din poezioarele de 
grădiniţă. Aia care vine mereu înapoi.” 

— Dacă v-aţi pus în gând să distrugeţi 
chestia aia, spuse doamna Gavin arătând din 
cap spre manuscrisul în timp ce scotea o 
cârpă de vase de sub chiuvetă, sunteţi pe 
calea cea bună. 

— Nu e al meu, spuse el. 

Dar era o situaţie ciudată, nu-i aşa? 
leri, când aproape că-ntinsese mâna să ia 
manuscrisul de la individul care i-l adusese, 
se gândise la cât de îndatoritori pot să fie 
oamenii. După toate aparențele, imboldul de 
a fi îndatoritor se întindea în toate direcţiile, 
fiindcă primul lucru pe care-l simţise atunci 
când citise acele trei fraze fusese vinovăția... 
şi nu era asta exact ceea ce Shooter (dacă 
aşa îl chema cu adevărat) dorea ca el să 
simtă? Bineînțeles că da. „Mi-ai furat 
povestea”, spusese el, iar hoţii trebuie să se 
simtă vinovaţi. 

— Scuzaţi, domnu’ Rainey, spuse 
doamna Gavin ţinând ridicată cârpa. 

El se dădu într-o parte pentru ca 
femeia să poată ajunge la lichidul vărsat. 


— Nu e al meu, repetă el... chiar cu 
insistenţă. 

— O, spuse ea ştergând lichidul de pe 
tejghea şi apoi ducându-se la chiuvetă 
pentru a stoarce cârpa. Eu aşa am crezut. 

— Aici scrie John Shooter, spuse el 
punând la loc pagina de titlu şi îndreptând-o 
spre ea. Vedeţi? 

Doamna Gavin îşi îngădui să arunce 
spre pagină cea mai scurtă privire pe care i-o 
permitea  politeţea după care începu să 
şteargă uşile dulapului. 

— Am crezut că-i un din ăla, cum îi 
zice... Pseudonume. Sau nim. Sau, mă rog, 
nu Ştiu cum se spune. 

— Nu folosesc aşa ceva, spuse el. N-am 
folosit niciodată. 

De data asta, îi aruncă lui o privire 
scurtă — cu o expresie de şiretenie rurală, 
uşor amuzată, înainte de a se lăsa pe 
genunchi ca să şteargă mica băltoacă de 
Pepsi de pe podea. 

— Da’ nici nu cre’ că mi-aţi zice dac-aţi 
folosi, spuse ea. 

— Îmi pare rău c-am vărsat chestia aia, 
spuse el îndreptându-se spre uşă. 

— Nu-i nimic, de asta sunt aici, 
răspunse ea fără să mai ridice privirea. 

Mort pricepu aluzia şi ieşi din încăpere. 

Rămase un moment în living, uitându- 
se la aspiratorul lăsat în mijlocul covorului. H 
auzi în gând pe bărbatul cu faţa plină de 


riduri spunând răbdător: „Asta este între tine 
şi mine. Nu avem nevoie de intermediari, 
domnule Rainey. E o afacere care ne priveşte 
strict pe noi doi.” 

Morton se gândi la faţa aceea, 
rememorând-o cu mintea sa antrenată să 
memoreze feţe şi acţiuni, şi-şi zise: „N-a fost 
doar o aberaţie de moment, sau o modalitate 
bizară de a face cunoştinţă cu un autor pe 
care s-ar putea să-l considere sau nu celebru. 
O să se întoarcă.” 

Brusc se îndreptă spre biroul lui de 
lucru, rulând manuscrisul din mers. 


4 


Pe trei dintre cei patru pereţi ai biroului 
se aflau rafturi cu cărţi, iar unul dintre 
acestea fusese rezervat pentru diferitele 
ediţii, indigene sau străine, ale operelor sale. 
Cu totul, publicase şase cărţi: cinci romane şi 
o culegere de povestiri. Cartea de proză 
scurtă şi primele două romane fuseseră bine 
primite de rudele apropiate şi de câţiva 
prieteni. Al treilea roman, Băiatul 
flaşnetarului, devenise imediat un best-seller. 
Primele cărţi au fost reeditate după ce a 
devenit un scriitor de succes şi s-au vândut 
destul de bine, dar n-au fost niciodată la fel 
populare ca următoarele. 

Culegerea de proză scurtă purta titlul 
Toată lumea  pârăşte, şi majoritatea 


povestirilor fuseseră publicate iniţial în 
reviste pentru bărbaţi, printre fotografii cu 
femei machiate din belşug şi cât se poate de 
dezbrăcate. Totuşi una dintre ele văzuse 
lumina tiparului în Ellery Queen's Mystery 
Magazine. Se numea „Vremea însămânţării”, 
şi chiar la aceasta se dusese el acum. 


„Nu e mare lucru de capul unei femei care 
îţi fură dragostea când nu ţi-a mai rămas decât 
dragostea — cel puţin asta era părerea lui 
Tommy Havelock. S-a decis s-o ucidă. Ştia chiar 
şi locul în care-o s-o facă, locul exact: micul petic 
de grădină pe care-l îngrijea în unghiul ascuţit 
format între casă şi şopron.” 


Mort se aşeză şi începu să parcurgă 
fără grabă cele două povestiri, citind când 
dintr-una, când din cealaltă. A ajuns pe la 
jumătate, înţelesese deja că nu era nevoie să 
citească mai departe. În unele locuri, 
formulările erau diferite; în multe altele, erau 
identice, cuvânt cu cuvânt. Lăsând deoparte 
frazarea, erau exact la fel. În amândouă, un 
bărbat îşi ucide nevasta. In amândouă, soţia 
era o nemernică rece, fără suflet, căreia nu-i 
păsa decât de gradina şi de conservele ei. In 
amândouă, ucigaşul îşi îngroapă victima în 
grădină, pe care apoi o îngrijeşte, obţinând o 
recoltă de-a dreptul spectaculoasă. In 
versiunea lui Morton Rainey, era vorba de 
fasole. În cea a lui Shooter, recolta era de 


porumb. În ambele versiuni, în cele din urmă 
ucigaşul înnebuneşte şi e descoperit de 
poliţie consumând cantităţi uriaşe din planta 
în cauză şi jurând că o să scape de ea, că 
până la urmă o să scape de nevasta 
ticăloasă. 

Mort nu se considerase niciodată un 
scriitor talentat de povestiri horror — şi în 
„Vremea însămânţării” nu erau elemente de 
supranatural — dar, cu toate acestea, era o 
lucrare care îţi dădea fiori. Când o terminase 
de citit, Amy îi spusese, înfiorată: „Mi se pare 
reuşită, dar mintea omului ăluia... Doamne, 
Mort, ce cuib de viermi!” 

Asta rezumase destul de bine şi 
propriile-i simţăminte. Nu şi-ar fi dorit să 
călătorească prea des în ambianța din 
„Vremea însămânţării”, care nu era nici pe 
departe o nouă „Inimă povestitoare”?/, dar 
credea că reuşise binişor să zugrăvească 
prăbuşirea nervoasă cu porniri asasine a lui 
Tom Havelock. Redactorul de la £Q fusese de 
acord, la fel şi cititorii — povestirea generase 
o corespondenţă favorabilă. Redactorul îi 
solicitase şi altele de acest gen, dar Mort n-a 
mai scris niciodată vreo istorisire care să 
semene măcar pe departe cu „Vremea 
însămânţării”. 


* Tell-Tale Heart, povestire de Edgar 
Allan Poe. (N. t.) 


„— Ştiu că pot s-o fac, zise Tod Downey, 
luându-şi încă o porţie de porumb din castronul 
aburind. Sunt sigur că, cu timpul, ea va dispărea 
cu totul.” 


Aşa se încheia proza lui Shooter. 


„— Sunt convins că pot să rezolv chestia 
asta, le spuse Tom Havelock, şi-şi mai luă o 
porţie de fasole din castronul plin ochi, din care 
ieşeau aburi. Sunt sigur că, în timp, moartea ei 
va fi un mister până şi pentru mine.” 


Aşa se încheia proza lui Mort Rainey. 
Mort închise exemplarul din Toată lumea 
pârăşte şi îl puse la loc cu grijă în raftul cu 
ediţii princeps. 

Se aşeză şi începu să scotocească fără 
grabă, meticulos, prin sertarele biroului. Era 
o piesă de mobilier masiv, atât de voluminos 
încât oamenii de la mobilă fuseseră nevoiţi 
să-l desfacă în bucăţi ca să-l poată aduce în 
cămăruţă. Avea şi o mulţime de sertare. 
Biroul era domeniul lui exclusiv; nici Amy, 
nici doamna G. nu puseseră vreodată mâna 
pe el, iar sertarele erau înţesate de un 
talmeş-balmeş acumulat în zece ani. 
Trecuseră patru ani de când Mort se lăsase 
de fumat, iar dacă în casă mai rămăsese 
vreo ţigară, aici trebuia să fie. lar dacă găsea 
vreuna, avea să fumeze. Chiar în clipa asta, 
era înnebunit să tragă o ţigară. Dacă nu 
găsea nici una, nu era nici o problemă; 


simpla trecere în revistă a acestor fleacuri şi 
vechituri avea un efect calmant. Scrisori 
vechi pe care le pusese deoparte ca să le 
răspundă şi n-o făcuse niciodată, ceea ce 
altădată părea atât de important acum părea 
ceva antic, chiar misterios; cărţi poştale pe 
care le cumpărase, dar nu le trimisese 
niciodată; fragmente de manuscris în diferite 
etape de definitivare; o pungă pe jumătate 
plină de Doritos foarte vechi; plicuri; agrafe 
de hârtie; cecuri anulate. Putea să simtă aici 
straturi aproape geologice — straturi ale unei 
vieţi văratice încremenite în acel loc. Şi era 
calmant. Termină cu un sertar şi trecu la 
următorul, gândindu-se tot timpul la John 
Shooter şi la cum îl făcuse să se simtă 
povestea lui John Shoooter — povestea ui, 
fir-ar să fie! 

Cel mai evident lucru era, fireşte, 
faptul că-l făcuse să simtă nevoia să fumeze. 
Nu era prima oară când simţise acest lucru în 
ultimii patru ani; erau momente când doar 
dacă vedea pe cineva fumând la volanul 
maşinii oprite lângă el, la semafor, îi provoca 
o nevoie momentană şi acută de tutun. Dar 


acolo, cuvântul-cheie era, desigur, 
„momentan”. Acele senzaţii treceau repede, 
ca nişte averse de ploaie năprasnice — la 


cinci minute după ce perdeaua argintie 
orbitoare a ploii se prăvălea din cer, soarele 
strălucea din nou. Nu simţise niciodată 
nevoia să se ducă la primul magazin deschis 


din drum ca să-şi cumpere ţigări... sau să 
scotocească prin torpedo după vreo ţigară 
rătăcită, aşa cum scotocea acum prin 
sertare. 

Se simţea vinovat, iar asta era absurd. 
De-a dreptul enervant. Nu-i furase povestea 
lui John Shooter, iar acesta ştia că nu i-o 
furase — dacă se putea vorbi de furt (şi 
trebuie să fi fost, căci lui Mort îi era imposibil 
să creadă că două povestiri pot să semene 
atât de mult fără ca unul dintre scriitori s-o fi 
cunoscut pe cealaltă anterior), atunci 
Shooter fusese cel care o furase de la el. 

Bineînţeles. 

Era simplu ca nasul de pe faţa lui... sau 
ca pălăria neagră rotundă de pe capul lui 
John Shooter. 

Şi totuşi se simţea tulburat, neliniştit, 
vinovat... se simțea dezorientat într-o 
manieră pentru care probabil nu existau 
cuvinte. Şi de ce? Ei bine... pentru că... 

In acel moment, Mort ridică o copie 
xerox a manuscrisului la Băiatul/ flaşnetarului 
şi sub el zări un pachet de L&M. Se mai 
fabricau ţigările astea? Nu ştia. Pachetul era 
vechi, mototolit, dar în mod cert nu era gol. Îl 
scoase din sertar şi se uită la el. Se gândi că 
trebuie să fi cumpărat acest pachet în 1985, 
conform ştiinţei neoficiale a stratificării care 
s-ar putea numi — în lipsa unui termen mai 
inspirat — sertarologie. 

Se uită înăuntrul pachetului. Acolo văzu 


trei „cuie de coşciug”, aliniate. 

„Călători în timp dintr-o altă epocă”, îşi 
zise Mort. 

Prinse o ţigară între buze şi se duse în 
bucătărie ca să ia un chibrit din cutia de 
lângă aragaz. 

„Călători în timp dintr-o altă epocă, 
străbătând anii răbdători călători cilindrici, 
având misiunea de a aştepta, de a 
persevera, de a sta la pândă până când 
soseşte momentul potrivit ca să mă readucă 
pe drumul spre cancer. Şi se pare că 
momentul acela a sosit în sfârşit.” 

— Cred c-o să aibă un gust de tot 
rahatul, spuse el tare în casa pustie (doamna 
Gavin plecase de mult acasă), şi duse 
chibritul aprins la capătul ţigării. Totuşi 
gustul nu era de tot rahatul. Ba chiar era 
destul de bun. Se întoarse la biroul lui, 
pufăind de zor şi simțindu-se cuprins de o 
ameţeală plăcută. „Ah, îngrozitoarea şi 
răbdătoarea persistenţă a dependenţei”, îşi 
zise el. Ce spusese Hemingway? Nu în acest 
august, nici în acest septembrie — anul ăsta 
trebuie să faci ceea ce-ţi place. Dar timpul se 
întoarce mereu. Intotdeauna se întâmplă aşa. 
Mai devreme sau mai târziu ajungi să bagi 
din nou ceva în gura aia mare, proastă şi 
bătrână. O băutură, o ţigară, poate ţeava 
unei puşti. Nu în acest august, nici în acest 
septembrie... 

„„„ din păcate, acum era octombrie. 


Mai devreme, în timpul căutărilor sale, 
găsise o sticlă veche pe jumătate plină de 
Planter's Peanuts. Se îndoia că alunele mai 
erau bune de mâncat, dar capacul sticlei ar fi 
fost numai bun pentru o scrumieră. Se aşeză 
la birou, se uită la lac (ca şi doamna G., 
bărcile ieşite în larg mai devreme 
dispăruseră), se delectă cu vechiul lui obicei 
daunător şi constată că era în stare să se 
gândească cu mai multă stăpânire de sine la 
John Shooter şi la povestea lui. 

Individul făcea parte, fără doar şi 
poate, dintre Oamenii Nebuni; asta era acum 
limpede ca lumina zilei şi nu mai era nevoie 
de nici o dovadă. Cât despre cum îl făcuse să 
se simtă descoperirea faptului că 
similitudinile chiar existau... 

Ei bine, o poveste e un lucru, un lucru 
real — poţi să o consideri şi aşa ceva, mai 
ales dacă te-a plătit cineva pentru ea — dar 
într-un alt sens, mai important, nu era câtuşi 
de puţin un lucru. Nu e ca o vază, ca un 
scaun sau ca un automobil. E scrisă într- 
adevăr cu cerneală pe hârtie, dar nu e vorba 
nici de cerneală, nici de hârtie. Uneori, 
oamenii îl întrebau de unde îi veneau ideile 
şi, cu toate că lua în derâdere întrebarea, 
întotdeauna îl făcea să se simtă vag ruşinat, 
vag prefăcut. Oamenii păreau să aibă 
impresia că undeva exista un fel de Depozit 
Central de Idei (aşa cum se crede că ar 
exista undeva un cimitir al elefanților, iar în 


altă parte un legendar oraş al aurului), iar el 
avea de bună seamă o hartă secretă care-i 
îngăduia să se ducă acolo şi să se întoarcă, 
dar Mort ştia cum stăteau lucrurile de fapt. 
Îşi putea aminti unde se aflase când îi 
veniseră în minte anumite idei şi ştia că 
adeseori ideea era consecinţa faptului că 
sesizase sau intuise cine ştie ce legătură 
neobişnuită între obiecte, evenimente sau 
oameni, care nu păruseră până atunci să 
aibă nici cea mai mică legătură unele cu 
altele, dar asta era tot ce putea să facă el. 
Cât despre motivul pentru care sesiza acele 
legături sau voia să creeze povestiri pe baza 
lor după ce le sesiza... în privinţa asta n-avea 
nici cea mai vagă idee. 

Dacă John Shooter ar fi venit la uşa lui 
şi i-ar fi spus „Mi-ai furat maşina” în loc de 
„Mi-ai furat povestea”, Mort i-ar fi zdrobit 
afirmaţia pe loc şi în mod decisiv. Ar fi făcut- 
o cu uşurinţă chiar dacă cele două maşini ar 
fi fost de aceeaşi marcă, acelaşi model şi 
aceeaşi culoare, şi fabricate în acelaşi an. l-ar 
fi arătat tipului cu pălărie neagră talonul de 
înmatriculare a automobilului, l-ar fi invitat 
să compare numărul de pe abţibildul roz cu 
cel de pe stâlpul portierei şi l-ar fi trimis la 
plimbare. 

Dar când ai o idee de povestire, nimeni 
nu-ţi dă o factură de vânzare. Nu puteai să-i 
determini proveniența. La ce-ar folosi? 
Nimeni nu-ţi dă o factură când primeşti ceva 


pe gratis. Poţi să-i taxezi pe cei care ar dori 
să cumpere acel lucru de la tine — o, da, cât 
cuprinde şi ceva pe deasupra, dacă ai 
posibilitatea, ca să te răzbuni pentru toate 
situaţiile în care nemernicii te-au tras pe 
sfoară — reviste, ziare, edituri şi studiouri de 
film. Dar articolul respectiv ajunge la tine 
gratuit, curat şi fără obligaţii. Asta era, 
conchise el. De-aia se simţea vinovat cu 
toate că ştia că nu plagiase povestirea 
fermierului John Shooter. Se simţea vinovat 
pentru că scrierea poveştilor îi crease 
întotdeauna senzaţia că fură niţel şi probabil 
că întotdeauna va fi la fel. Se întâmplase 
doar ca John Shooter să fie prima persoană 
care să apară la uşa lui şi să-l acuze tare şi 
răspicat. Se gândi că, în subconştient, 
aştepta de ani de zile o chestie ca asta. 

Mort stinse ţigara şi se hotărî să tragă 
un pui de somn. Apoi îşi zise că asta era o 
idee proastă. Ar fi fost mai bine, mai sănătos 
atât pentru spirit, cât şi pentru fizic, să 
mănânce ceva, să citească vreo jumătate de 
oră şi apoi să iasă la o plimbare frumoasă pe 
malul lacului. Dormea prea mult, iar excesul 
de somn era un simptom al depresiei. La 
jumătatea drumului spre bucătărie, se abătu 
către lunga canapea de lângă peretele cu 
fereastra al livingului. „La naiba cu toate”, îşi 
zise el aşezându-şi o pernă sub ceafă şi alta 
sub cap. „Sunt deprimat.” 

Ultimul lui gând înainte de a aţipi a fost 


o repetare: „Încă n-a terminat cu mine. O, 
nu, în nici un caz. Eun tip perseverent.” 


5 


Visă că se rătăcise într-un lan întins de 
porumb. Trecea poticnindu-se de la un rând 
la altul, iar razele soarelui scânteiau pe 
ceasurile pe care le purta — câte şase pe 
fiecare antebraţ, fiecare fiind reglat la o oră 
diferită. 

„Vă rog, ajutaţi-mă!”, striga el. „Nu e 
nimeni să mă ajute? M-am rătăcit şi mi-e 
frică!” 

În faţa lui, tulpinile de porumb de pe 
ambele părţi ale rândului se clătinară 
foşnind. Amy ieşi dintr-o parte. John Shooter 
apăru din cealaltă parte. Amândoi aveau în 
mână câte un cuţit. 

„Sunt convins că pot să rezolv chestia 
asta”, spuse Shooter în timp ce se apropiau 
de el cu cuţitele ridicate. „Sunt sigur că, în 
timp, moartea ta va fi un mister până şi 
pentru noi.” 

Mort se întoarse şi dădu să fugă, dar o 
mână — a lui Amy, era sigur — îl înşfăcă de 
curea şi-l trase înapoi. lar apoi cuţitele, 
scânteind în soarele fierbinte din această 
imensă grădină secretă... 


6 


Telefonul îl trezi după o oră şi un sfert. 
Se chinui să se scuture de un vis groaznic — 
cineva îl urmărise, atât îşi mai putea aminti 
cu claritate — şi să se ridice în capul oaselor 
pe canapea. li era teribil de cald; fiecare 
părticică a trupului său părea să şiroiască de 
transpiraţie. In timp ce dormise, soarele se 
furişase în această parte a casei şi îşi 
trimisese asupra lui razele fierbinţi prin 
fereastra mare cât peretele, cine ştie de câtă 
vreme. 

Mort se mişcă încet spre măsuţa de 
telefon din holul de la intrare, târându-se cu 
greutate ca un om îmbrăcat în costum de 
scafandru care merge pe fundul unui râu 
împotriva curentului, capul palpitându-i lent 
şi simțind în gură un gust ca de rahat uscat 
de şobolan mort. La fiecare pas pe care-l 
făcea înainte, intrarea în hol părea să se 
retragă câte un pas şi lui Mort îi trecu prin 
minte că iadul semăna, probabil, cu felul în 
care te simţeai după un somn prelungit şi 
greu într-o după-amiază fierbinte. Partea cea 
mai rea nu era de natură fizică. Cea mai rea 
era acea senzaţie  înspăimântătoare, 
derutantă că te afli cumva în afara fiinţei tale 
— doar un observator care priveşte printr-o 
cameră TV dublă, cu lentile înceţoşate. 

Ridică receptorul crezând că era 
Shooter. 

„Mda, el trebuie să fie, fără-ndoială — 


singura persoană din toată lumea asta largă 
cu care n-ar trebui să vorbesc când am garda 
coborâtă şi jumătate din minte desprinsă de 
cealaltă jumătate. Sigur că el e — cine altul?” 

— Alo? 

Nu era Shooter, dar în timp ce asculta 
vocea de la celălalt capăt al firului 
răspunzându-i la „alo”, descoperi că mai 
exista cel puţin încă o persoană cu care n-ar 
fi trebuit să vorbească atunci când se afla 
într-o stare de vulnerabilitate fizică. 

— Bună, Mort, spuse Amy. Ce faci, eşti 
bine? 


7 


Mai târziu, în cursul acelei după- 
amieze, Mort îşi puse pe el cămaşa 
extralargă din flanel roşu, pe care o folosea 
pe post de haină la începutul toamnei şi făcu 
plimbarea pe care ar fi trebuit s-o facă mai 
devreme. Motanul Bump îl urmări până când 
se convinse că are gânduri serioase, apoi se 
întoarse acasă. 

Păşea încet şi cu luare-aminte prin 
acea după-amiază splendidă ce părea să fie 
alcătuită numai din cer albastru, frunze 
ruginii şi aer auriu. Mergea cu mâinile vârâte 
în buzunare, încercând să se lase calmat de 
liniştea emanată de lac, aşa cum se 
întâmplase mereu înainte — bănuia că ăsta 
fusese motivul pentru care venise aici în loc 


să rămână la New York, aşa cum se 
aşteptase Amy, cât timp durase divorţul. 
Venise aici pentru că era un loc magic, mai 
ales toamna, şi simţise, când ajunsese aici, 
că dacă exista pe planetă vreun tembel care 
să aibă nevoie de puţină magie, el era acea 
persoană. lar dacă acea veche magie nu-l 
putea ajuta acum, când scrisul se dovedise 
atât de neinspirat, nu era sigur ce putea să 
facă. 

Până la urmă, se dovedi că-şi făcuse 
griji de pomană. După o vreme, liniştea şi 
atmosfera stranie de suspendare care 
dintotdeauna părea să pună stăpânire pe 
lacul Tashmore o dată cu venirea toamnei şi 
după plecarea oamenilor care-şi petreceau 
verile aici începură să acţioneze asupra lui, 
relaxându-l ca nişte mâini care l-ar fi masat 
cu blândeţe. Dar acum avea ceva în plus la 
care să se gândească, în afară de John 
Shooter; trebuia să se gândească şi la Amy. 

— Fireşte că sunt bine, răspunsese el, 
rostind cuvintele cu atenţia unui individ beat 
care încearcă să-i convingă pe cei din jur că 
e treaz. 

În realitate, era în continuare atât de 
confuz încât chiar se simțea un pic beat. 
Formele cuvintelor părea prea mari pentru 
gura sa, ca nişte pietre moi, friabile, şi 
continuase cu mare băgare de seamă, 
strecurându-se pe bâjbâite printre 
formalităţile şi cuvintele amabile de la 


începutul conversaţiei telefonice, ca şi cum 
ar fi fost prima oară când vorbea cu ea. 

— Dar tu ce mai faci? 

— A, bine, sunt bine, spuse ea şi apoi 
scoase acel mic râs care de regulă însemna 
fie că flirta, fie că era agitată ca naiba, iar 
Mort se îndoia că Amy flirta cu el în acel 
moment. Înțelegerea faptului că şi ea era 
agitată îl făcu să se simtă mai în largul lui. 

— Mă gândeam numai că tu eşti singur 
acolo, şi aproape orice s-ar putea întâmpla şi 
nimeni n-ar şti nimic... 

Se întrerupse brusc. 

— Nu sunt chiar singur, spuse el cu 
blândeţe. Doamna Gavin a fost aici azi, iar 
Greg Carstairs e mai mereu prin preajmă. 

— O, am uitat de reparaţiile la 
acoperiş, spuse Amy şi, preţ de o clipă, se 
minună de cât de firesc vorbeau, cât de 
firesc şi de nedivorţaţi. 

„Cine-ar sta să ne asculte”, îşi zise 
Mort, „n-ar bănui nici o clipă că în patul meu 
stă tolănit un nemernic de agent imobiliar... 
sau, mă rog, în ceea ce era pe vremuri patul 
meu.” 

Aşteptă să-l cuprindă din nou mânia — 
mânia de om rănit, gelos şi înşelat — dar 
numai o fantomă se agita acolo unde 
sălăşluiseră acele simţăminte vii, chiar dacă 
neplăcute. 

— Ei bine, Greg n-a uitat, o asigură el. 
A venit aici ieri şi a mers de-a buşilea pe tot 


acoperişul timp de o oră şi jumătate. 

— Cât de grav este? 

Îi spuse şi continuară să discute despre 
acoperiş în următoarele cinci minute, în 
vreme ce Mort se trezea cu încetineală. 
Vorbiră despre acoperişul ăla vechi ca şi cum 
lucrurile ar fi rămas neschimbate, ca şi cum 
urmau să-şi petreacă vara următoare sub 
şindrila nouă din lemn de cedru, exact la fel 
cum îşi petrecuseră ultimele nouă veri sub 
şindrila veche din lemn de cedru. Mort îşi 
zise: „Dă-mi un acoperiş, dă-mi nişte şindrile 
şi sunt în stare să vorbesc cu nemernica asta 
o veşnicie.” 

În timp ce se asculta susţinându-şi 
partea de conversaţie, se simţi cuprins de o 
senzaţie de irealitate din ce în ce mai 
profundă. Avea impresia că revine la starea 
de zombi nici treaz, nici adormit, în care 
răspunsese la telefon, şi în cele din urmă n-a 
mai putut s-o suporte. Dacă ăsta era un fel 
de concurs în urma căruia să se vadă cine 
rezistă mai mult în a se preface că ultimele 
şase luni nu s-au întâmplat, atunci el era 
dispus să se recunoască învins. Mai mult 
decât dispus. 

Ea îl întreba de unde avea să facă rost 
Greg de şindrilă din lemn de cedru şi dacă 
urma să folosească o echipă de muncitori din 
oraş, când Mort o întrerupse: 

— De ce ai sunat, Amy? 

Urmă un moment de linişte în care el 


simţi că ea încearcă pe rând nişte răspunsuri, 
pe care le respinge, aşa cum o femeie 
probează  pălăriile, iar asta reuşi să-i 
stârnească din nou mânia. Era unul dintre 
lucrurile — de fapt, unul dintre puţinele 
lucruri — despre care putea să spună cu 
sinceritate că le detesta la ea. Această 
duplicitate total inconştientă. 

— Păi, ţi-am spus de ce, zise ea în cele 
din urmă. Ca să văd dacă eşti bine. 

Părea din nou tulburată şi nesigură de 
ea, iar asta însemna de regulă că spunea 
adevărul. Când  minţea, Amy vorbea 
întotdeauna cu uşurinţa cu care ti-ar fi spus 
că pământul era rotund. 

— Am avut una dintre presimţirile mele 
— ştiu că nu crezi în ele, dar mă gândesc că 
tu ştii că le am şi că eu cred în ele... nu-i aşa, 
Mort? 

Nu se simţea nici una dintre atitudinile 
ei artificiale sau de mânie defensivă, ăsta era 
adevărul: tonul ei era aproape rugător. 

— Mda, ştiu asta. 

— Ei bine, am avut o astfel de 
presimţire. Îmi făceam un sandviş pentru 
prânz şi am simţit că tu... că s-ar putea să 
nu-ţi fie bine. Am aşteptat un timp, crezând 
că o să dispară, dar n-a dispărut. Aşa că 
până la urmă am sunat. Tu eşti bine, nu-i 
aşa? 

— Da, spuse el. 

— Şi nu s-a-ntâmplat nimic? 


— Ei, ceva s-a întâmplat totuşi, zise el 
după doar o clipă de frământare interioară. 

Se gândi că era posibil, poate chiar 
probabil, ca John Shooter (dacă într-adevăr 
aşa îl cheamă, insistă mintea lui să adauge) 
să fi încercat să-l contacteze în Derry, înainte 
să vină aici. În definitiv, Derry era locul în 
care se afla de obicei în această perioadă a 
anului. Poate chiar Amy îl trimisese aici. 

— Ştiam eu, spuse ea. Te-ai tăiat cu 
blestemâăţia aia de ferăstrău? Sau... 

— Nimic care să necesite spitalizare, 
spuse el zâmbind uşor. Doar o chestie 
neplăcută. Îți spune ceva numele John 
Shooter, Amy? 

— Nu, de ce? 

Lăsă sa-i scape un mic oftat de iritare 
printre dinţii strânşi, ca un şuierat — Amy era 
o femeie inteligentă, dar întotdeauna a avut 
un fel de scurtcircuit între creier şi gură. Îşi 
aminti că la un moment dat se gândea că ea 
ar trebui să poarte un tricou pe care să scrie: 
VORBEŞTE ACUM, GÂNDEŞTE MAI TÂRZIU. 

— Nu spune „nu” aşa, pe nerăsuflate. 
la-ţi un răgaz de câteva secunde şi gândeşte- 
te bine. Tipul e destul de înalt, cam un metru 
optzeci, şi cred că are în jur de patruzeci şi 
cinci de ani. După faţă, ai zice că e mai 
bătrân, dar se mişcă precum un bărbat la 
patruzeci şi ceva de ani. Are o faţă cam ca de 
om de la ţară. Multă culoare, o mulţime de 
riduri de expresie. Când l-am văzut, mi s-a 


părut că arată ca un personaj din Faulk... 

— Ce-i cu toată povestea asta, Mort? 

În acel moment, retrăi tot ceea ce 
simţise în trecut; acum reuşea să înţeleagă 
de ce, oricât de rănit şi de confuz fusese, îşi 
reprimase imboldurile pe care le simţise — 
mai ales noaptea — de a o întreba dacă n-ar 
putea măcar să încerce să-şi reconcilieze 
neînțelegerile. Ştia că, probabil, dacă ar fi 
rugat-o îndeajuns de insistent, ea ar fi 
acceptat până la urmă. Dar faptele erau 
fapte şi căsnicia lor avusese multe alte 
neajunsuri în afară de agentul imobiliar al lui 
Amy. Tonul sfredelitor al vocii ei începea să 
se manifeste acum... ăsta fiind un alt 
simptom care le ucisese relaţia. Ce-ai mai 
făcut acum? întreba... ba nu, cerea imperios 
un răspuns tonul din spatele cuvintelor ei. /n 
ce încurcătură te-ai mai băgat de data asta? 
Explică-te! 

Închise ochii şi răsuflă cu un şuierat 
printre dinţi înainte să-i răspundă. Apoi îi 
povesti despre John Shooter, despre 
manuscrisul acestuia şi despre propria sa 
povestire. Amy îşi amintea cu claritate de 
„Vremea  însămânţarii”, dar n-auzise 
niciodată de acel John Shooter — nu era 
genul de nume pe care să-l uiţi, îi spuse ea, 
iar Mort era înclinat să-i dea dreptate. Şi cu 
certitudine nu-l văzuse niciodată. 

— Eşti sigură? insistă Mort. 

— Da, sunt sigură, spuse Amy. Părea 


vag iritată de întrebările insistente ale lui 
Mort. N-am văzut pe nimeni care să semene 
cu cel descris de tine de când ai plecat. Şi, 
înainte să-mi spui din nou să nu mai zic „nu” 
pe nerăsuflate, dă-mi voie să te asigur că îmi 
amintesc foarte clar aproape tot ce s-a 
întâmplat de atunci. 

Se opri, iar Mort îşi dădu seama că ea 
făcea eforturi să vorbească acum, foarte 
posibil cu durere adevărată în suflet. 
Părticica aceea răutăcioasă din el jubila. Dar 
cea mai mare parte din el, nu; cea mai mare 
parte din el era scârbită să constate că până 
şi o mică parte a lui era mulţumită de cele ce 
se întâmplau. Totuşi asta nu avu nici un efect 
asupra părţii care jubila. Poate că individul 
acela micuţ era pus în inferioritate, dar în 
acelaşi timp părea imun la tentativele lui 
Mort — mai marele Mort — de a-l reduce la 
tăcere. 

— Poate l-a văzut Ted, spuse el. 

Ted Milner era agentul imobiliar. Încă i 
se părea greu de crezut că ea îl părăsise 
pentru un agent imobiliar, şi presupunea că 
asta era o parte a problemei, o parte a 
vanităţii care  îngăduise ca lucrurile să 
evolueze până în acest punct. Cu siguranţă 
că nu avea să pretindă, mai ales faţă de el 
însuşi, că fusese nevinovat ca un mieluşel, 
nu? 

— Asta a vrut să fie o glumă? zise Amy 
cu un ton care exprima în acelaşi timp 


mânie, ruşine, tristeţe şi sfidare. 

— Nu, spuse el, începând să se simtă 
din nou obosit. 

— Ted nu-i aici, spuse ea. Ted vine 
foarte rar pe aici. Eu... eu mă duc la el acasă. 

„Multurn esc că-mi destăinui chestia 
asta, Amy” — era cât pe ce să-i spună, dar se 
abţinu. Ar fi fost frumos să încheie măcar o 
conversaţie fără un schimb de acuzaţii. Aşa 
că nu-i mulţumi pentru mărturisire şi nici nu 
spuse că situaţia asta o să se schimbe şi, mai 
presus de toate, n-o întrebă ce naiba se- 
ntâmplă cu tine, Amy? 

Şi asta mai ales pentru că, după aceea, 
ea l-ar fi putut întreba acelaşi lucru. 


8 


Ea îi sugerase să-l sune pe Dave 
Newsome, polițistul din Tashmore — la urma 
urmei, individul putea să fie periculos. Mort i- 
a răspuns că nu credea să fie necesar, cel 
puţin deocamdată, dar dacă „John Shooter” îl 
vizita din nou, probabil că avea să-i dea un 
telefon lui Dave. După alte câteva amabilităţi 
pompoase, conversaţia s-a încheiat. Îşi 
dădea seama că încă o mai ustura aluzia lui 
la faptul că în acel moment Ted ar putea să 
şadă în fotoliul lui Mortybear şi să doarmă în 
patul lui Mortybear, dar, sincer, nu ştia cum 
ar fi putut evita să amintească de Ted Milner, 
mai devreme sau mai târziu. În definitiv, 


individul devenise parte din viaţa lui Amy. lar 
ea îl sunase pe el, ăsta era adevărul. 
Avusese una dintre presimţirile ei ciudate şi îl 
sunase. 

Mort ajunse la locul unde poteca de pe 
malul lacului se bifurca, ramificaţia din 
dreapta urcând malul abrupt înapoi până la 
Lake Drive. O luă pe acea cărare, mergând 
agale şi savurând coloritul toamnei. Când 
trecu de ultima cotitură a cărării şi ajunse în 
preajma panglicii înguste de asfalt, într-un fel 
nu fu surprins să vadă station-wagon-ul 
albastru-prăfuit cu număr de Mississipi 
parcat acolo ca un câine bătut adesea, legat 
de un copac, şi nici silueta lui John Shooter, 
care stătea rezemat de aripa din dreapta a 
maşinii cu braţele încrucişate la piept. 

Mort aşteptă ca inima să-şi accelereze 
pulsul şi ca trupul să-i fie invadat de 
adrenalină, dar inima continuă să-i bată 
normal, iar glandele îşi văzură în continuare 
de treburile lor — care, cel puţin 
deocamdată, păreau să rămână liniştite. 

Soarele, care dispăruse după un nor, îşi 
făcu din nou apariţia şi culorile de toamnă, 
care deja fuseseră strălucitoare, păreau 
acum incendiare. Işi văzu umbra reapărând, 
neagră, prelungă şi clar definită. Pălăria 
neagră a lui Shooter părea şi mai neagră, 
cămaşa albastră, şi mai albastră, iar aerul 
era aşa de curat încât individul era parcă 
decupat dintr-o mostră de realitate ce părea 


mai luminoasă şi mai plină de viaţă decât 
cea pe care Mort o cunoştea drept regulă. ŞI 
acum înţelese că greşise în privinţa motivelor 
care-l determinaseră să nu-l sune pe Dave 
Newsome; greşise sau îşi exersase puţin 
capacitatea de amăgire — asupra lui însuşi şi 
asupra lui Amy. Adevărul era că voia să 
rezolve singur această problemă. „Poate 
doar ca să-mi demonstrez că există lucruri pe 
care mai pot să le rezolv şi singur”, îşi zise şi 
începu să urce panta spre locul unde John 
Shooter îl aştepta rezemat de maşină. 


9 


Plimbarea lui pe malul lacului fusese 
lungă şi lentă, iar telefonul primit de la Amy 
nu fusese singurul lucru la care se gândise în 
timp ce sărea sau ocolea câte un copac 
prăbuşit sau se oprea ca să arunce câte o 
piatră plată razant pe suprafaţa apei (când 
era copil, reuşea uneori să arunce câte o 
piatră netedă şi aplatizată în aşa fel încât să 
țopăie pe apă şi de nouă ori dar azi nu 
reuşise să obţină decât maximum patru 
„pâinici”). Se gândise şi la cum o să decurgă 
întrevederea cu Shooter, dacă şi când 
Shooter i-ar fi ieşit din nou în cale. 

E drept că simţise o vinovăţie 
trecătoare — sau poate că nu chiar aşa de 
trecătoare — atunci când văzuse cât de 
asemănătoare erau cele două povestiri, dar 


momentul acela îl depăşise. Rămăsese doar 
vina generalizată pe care bănuia că toţi 
scriitorii de ficţiune o simt din când în când. 
În ce-l privea pe Shooter, singurele 
simţăminte care-l încercau erau de iritare, 
mânie... şi un soi de uşurare. Era plin deo 
furie difuză, asta îi era starea de câteva luni. 
Era bine că, în sfârşit, găsise un măgăruş de 
care să ataşeze această „coadă” putredă şi 
împuţită. 

Mort auzise vechea zicală conform 
căreia, dacă patru sute de maimute ar bătea 
la întâmplare la patru sute de maşini de scris 
timp de patru milioane de ani, una dintre ele 
ar produce până la urmă operele complete 
ale lui Shakespeare. Nu credea în ea. Chiar 
de-ar fi fost adevărat, John Shooter nu era o 
maimuţă şi nici nu era atât de bătrân, 
indiferent câte riduri avea pe faţă. 

Aşa că Shooter i-a copiat povestirea. 
De ce alesese “Vremea însămânţării” 
depăşea capacitatea lui Mort Rainey de a 
face presupuneri, dar ştia că asta se 
întâmplase fiindcă exclusese posibilitatea 
unei coincidente şi ştia foarte bine că, deşi se 
putea să fi furat povestea, la fel ca pe toate 
celelalte, din Marea Bancă de Idei a 
Universului, era cât se poate de sigur că nu o 
furase de la domnul John Shooter din Marele 
Stat Mississippi. 

De unde, atunci, o copiase Shooter? 
După părerea lui Mort, asta era cea mai 


importantă întrebare. Şansa lui de a-l 
demasca pe Shooter ca şarlatan putea să se 
ascundă în răspunsul la ea. 

Existau doar două răspunsuri posibile, 
dat fiind că „Vremea însămânţării” nu fusese 
publicată decât de două ori — mai întâi în 
Ellery Queen's Mystery Magazine şi pe urmă 
în culegerea sa Toată lumea pârăște. Datele 
de publicare pentru povestirile dintr-o 
culegere sunt de obicei menţionate pe 
pagina de copyright de la începutul cărţii, 
obicei respectat şi în Toată lumea pârăște. 
Căutase menţiunea pentru „Vremea 
însămânţării” şi găsise că iniţial fusese 
publicată în numărul din iunie 1980 al 
revistei  EQMM. Culegerea Toată lumea 
pârăşte fusese editată de St Martin Press în 
1983. Ulterior apăruseră câteva reeditări — 
toate, în afară de una, în format de buzunar 
—, dar asta nu avea importanţă. Nu trebuia 
să opereze decât cu aceste două date, 1980 
şi 1983... şi cu propria convingere plină de 
speranţă că, în afară de agenţi şi de juriştii 
editurilor, nimeni nu dădea prea multă 
atenţie acelor rânduri scrise mărunt pe 
pagina de copyright. 

Cu speranţa că lucrul acesta se va 
dovedi adevărat şi pentru John Shooter, cu 
speranţa că Shooter va presupune pur şi 
simplu — asemenea majorităţii cititorilor — 
ca o poveste pe care a citit-o pentru prima 
oară într-o culegere n-a avut şi o existenţă 


anterioară, Mort se apropie de individ şi în 
cele din urmă se opri în faţa lui la marginea 
drumului. 


10 


— Cred că între timp ai avut când să- 
mi citeşti povestea, spuse Shooter, pe un ton 
indiferent, de parcă ar fi comentat starea 
vremii. 

— Am citit-o. 

Shooter încuviinţă din cap cu gravitate. 

— Îmi închipui că ţi-a părut cunoscută. 

— Cu siguranţă, admise Mort şi apoi, cu 
o indiferenţă studiată: Când zici c-ai scris-o? 

— Mă gândeam c-o să mă-ntrebi, spuse 
Shooter. 

Pe buze îi răsări un mic zâmbet tainic, 
dar nu mai spuse nimic. Rămase cu braţele 
încrucişate la piept, cu mâinile lipite de 
subsuori. Arăta ca un om care ar fi fost cât se 
poate de mulţumit să rămână în acel loc pe 
vecie sau măcar până când soarele dispărea 
sub linia orizontului şi înceta să-i mai 
încălzească faţa. 

— Păi da, spuse Mort, pe acelaşi ton 
indiferent. Trebuie să te-ntreb, să ştii. Când 
doi oameni se prezintă cu aceeaşi poveste, e 
grav. 

— Grav, admise Shooter pe un ton 
profund meditativ. 

— Şi singura posibilitate de a lămuri o 


chestie ca asta, continuă Mort, adică de a 
decide cine a copiat de la cine, este să afli 
cine a scris mai întâi cuvintele. 

Ţintui ochii  albaştri-spălăciţi ai lui 
Shooter cu propria sa privire tăioasă şi 
fermă. Undeva prin apropiere un piţigoi 
negru ciripi plin de importanţă într-un pâlc de 
arbori, apoi tăcu. 

— Nu eşti şi tu de aceeaşi părere? 

— lo zic că da, admise Shooter. Tocmai 
d-aia am bătut atâta cale pân-aci, din 
Mississippi. 

Mort auzi uruitul unui vehicul care se 
apropia. Amândoi se întoarseră în direcţia 
aceea şi văzură autoturismul de teren Scout 
al lui Tom Greenleaf venind de pe dealul din 
apropiere, trăgând în urma sa un mic ciclon 
de frunze uscate. Tom, un bărbat zdravăn şi 
sănătos de şaptezeci şi ceva de ani, născut şi 
crescut în Tahmore, era paznic şi îngrijitor 
pentru toate locurile de pe malul acesta al 
lacului pe care Greg Carstairs nu le mai 
putea dovedi. În trecere, Tom ridică mâna în 
chip de salut. Mort făcu şi el cu mâna. 
Shooter îşi mişcă mâna de la subsuoară şi 
îndreptă un deget spre Tom cu un gest 
prietenos care vorbea într-un fel nedesluşit 
despre foarte mulţi ani petrecuţi la ţară, 
despre nenumăratele şi aproape uitatele 
prilejuri în care îi salutase cu exact acelaşi 
gest relaxat pe şoferii aflaţi în trecere în 
camioane, tractoare, maşini de întors şi de 


balotat fânul. Apoi, după ce maşina lui Tom 
dispăru din vedere, îşi aduse mâna la loc, 
astfel încât  braţele-i stăteau din nou 
încrucişate. În timp ce frunzele răscolite se 
reaşezau pe asfalt, îşi îndreptă încă o dată 
privirea răbdătoare,  neclintită, aproape 
eternă asupra feţei lui Mort Rainey. 

— Despre ce vorbeam? întrebă el 
aproape cu blândeţe. 

— Încercam să stabilim proveniența, 
spuse Mort. Asta înseamnă... 

— Ştiu ce înseamnă, spuse Shooter, 
binevoind să-l învrednicească pe Mort cu o 
privire care era în acelaşi timp calmă şi uşor 
dispreţuitoare. Ştiu că port nişte haine de 
ţăran, şi am o maşină de ţăran, şi provin 
dintr-o veche familie de ţărani, şi poate că 
asta mă face să fiu eu însumi un ţăran, dar 
nu e obligatoriu să fiu un ţăran prost. 

— Nu, admise Mort. Nu mi se pare c-ar 
fi obligatoriu. Dar nici dacă eşti deştept nu 
înseamnă că obligatoriu eşti şi cinstit. De 
fapt, cred că mai des se întâmplă să fie pe 
dos. 

— Chiar de n-aş fi ştiut-o, puteam să- 
mi dau seama oricum ce fel de om eşti, 
răspunse sec Shooter, iar Mort simţi cum 
roşeşte. 

Nu-i plăcea să fie luat peste picior şi 
rareori se întâmpla să fie ironizat, dar 
Shooter tocmai o făcuse cu uşurinţa cu care 
un vânător experimentat ar fi doborât un disc 


din argilă la un concurs de tir. 

Speranţele sale de a-l prinde cu cioara 
vopsită pe Shooter scăzură considerabil. Nu 
chiar la zero, dar pe-aproape. Deştept şi 
ironic nu însemnau acelaşi lucru, dar acum 
bănuia că Shooter putea fi şi una, şi alta. 
Totuşi nu avea nici o noimă să prelungească 
întrevederea. Nu avea nici un chef să 
zăbovească în preajma acestui individ mai 
mult decât era nevoie. Într-un fel straniu, 
aşteptase cu nerăbdare această confruntare, 
din momentul în care devenise sigur că era 
inevitabilă încă o confruntare — poate numai 
pentru că astfel se producea o ruptură într-o 
rutină care deja devenise plictisitoare şi 
neplăcută. Acum, dorea să se sfârşească. Nu 
mai era sigur că John Shooter era nebun — 
nu complet, oricum —, dar credea că tipul 
putea fi periculos. Era atât de implacabil, fir- 
ar să fie! Decise să scoată asul din mânecă şi 
să pună capăt poveştii. 

— Când ai scris povestirea, domnule 
Shooter? 

— Poate că nu mă cheamă Shooter, 
spuse bărbatul, parând vag amuzat. Poate că 
e doar un pseudonim. 

— Inţeleg. Şi care-i numele adevărat? 

— Da' n-am zis că nu e; am spus doar 
„poate”. In orice caz, asta nu are legătură cu 
afacerea noastră. 

Vorbea cu seninătate, părând mai 
interesat de un nor care străbătea cu 


încetineală bolta albastră, îndreptându-se 
către soarele ce se mişca spre apus. 

— OK, spuse Mort, dar momentul când 
ai scris povestea aia are. 

— Am scris-o acum şapte ani, spuse el, 
continuând să studieze norul, care atinsese 
între timp marginea soarelui şi căpătase o 
tivitură aurie. În 1982. 

„Bingo!”, zise Mort în gând. „O fi sau n- 
o fi un nemernic viclean, dar a căzut direct în 
capcană. A luat povestirea din culegere, e 
clar. Şi, văzând că Toată lumea pârăşte a fost 
publicată în 1983, s-a gândit că orice dată 
anterioară ar fi potrivită. Trebuia să citeşti 
pagina de copyright, nenică.” 

Aşteptă să-l cuprindă simţământul de 
triumf, dar nici vorbă de aşa ceva. Doar o 
vagă uşurare dată de gândul că zbanghiul 
ăsta putea fi trimis frumuşel la plimbare fără 
prea multă agitaţie. Totuşi era curios; era 
blestemul tagmei din care făcea parte. De 
exemplu, de ce tocmai această poveste, care 
nu se încadra deloc în stilul său obişnuit, fiind 
de-a dreptul atipică? Şi dacă tot avea de 
gând să-l acuze de plagiat, de ce să se 
oprească la o povestire obscură, când ar fi 
putut să  încropească acelaşi gen de 
manuscris aproape identic cu un best-seller, 
precum Băiatul flaşnetarului? Aia ar fi fost 
într-adevăr o chestie picantă; asta era 
aproape o glumă. 

„Cred că i s-a părut că ar fi trebuit să 


muncească prea mult ca să copieze un 
roman”, îşi zise Mort. 

— De ce ai aşteptat atât de mult? 

întrebă el. Vreau să spun că au trecut deja 
şase ani de când mi-a apărut culegerea de 
povestiri, în 1983. Acum intrăm în al şaptelea 
an. 
i — Pentru că n-am ştiut, spuse Shooter. 
Işi desprinse privirea de pe nor şi începu din 
nou să-l cerceteze pe Mort cu acea privire 
jenantă, vag disprețuitoare. Voi, ăştia, am 
impresia că vă închipuiţi că toată lumea din 
America, dacă nu chiar toată lumea din toate 
ţările în care vă sunt publicate cărţile, citeşte 
tot ce aţi scris. 

— Nu cred că-mi fac asemenea iluzii, 
spuse Mort şi de data asta venise rândul lui 
să o spună tăios. 

— Ceea ce nu-i adevărat, continuă 
Shooter, ignorând ceea ce spusese Mort cu 
aceeaşi seninătate  înfricoşătoare şi cu 
aceeaşi concentrare neabătută. Nu e câtuşi 
de puţin adevărat. N-am văzut povestirea aia 
până la mijlocul lui iunie, anul ăsta. 

Mort se gândi să spună: „Ei, să vezi 
drăcie, Johnny băiatule, nici eu n-am văzut-o 
pe nevastă-mea în pat cu un alt bărbat până 
la mijlocul lui mai!” Oare ar fi reuşit să-l 
scoată dintr-ale lui pe Shooter dacă ar fi 
rostit cu glas tare o chestie ca asta? 

Se uită la faţa individului şi ajunse la 
concluzia că nu. Seninătatea dispăruse din 


ochii aceia spălăciţi aşa cum ceața se 
risipeşte de pe dealuri într-o zi care se 
anunţă a fi toridă. Acum Shooter arăta ca un 
preot fundamentalist pe cale să împrăştie o 
porţie generoasă de flăcări şi pucioasă 
asupra capetelor plecate şi tremurânde ale 
turmei sale de credincioşi, şi pentru prima 
oară Mort Rainey se simţi cu adevărat şi 
personal înspăimântat de individ. Şi totuşi şi 
el continua să fie mânios. Gândul pe care-l 
avusese spre finalul primei sale întrevederi 
cu „John Shooter” îi revenise în minte: 
speriat sau nu, al naibii să fie dacă o să stea 
să asculte pasiv acuzaţiile de furt ale acestui 
om — mai ales acum după ce falsitatea 
acuzațiilor fusese dezvăluită chiar de către 
acesta. 

— Dă-mi voie să ghicesc, spuse Mort. 
Faci parte dintre acei oameni prea 
pretenţioşi în privinţa lecturilor ca să-şi 
piardă timpul cu prostiile pe care le scriu eu. 
Tu te păstrezi pentru autori precum Marcel 
Proust şi Thomas Hardy, aşa e? Noaptea, 
după ce-ai terminat de muls vacile, îţi place 
să aprinzi unul din felinarele alea sănătoase 
de ţară, să-l aşezi pe masa din bucătărie — 
care e, bineînţeles, acoperită cu o agreabilă 
faţă de masă în carouri albe şi roşii — şi să te 
destinzi cu câteva pagini din /n căutarea 
timpului pierdut sau din Tess. Şi poate că în 
week-end îţi vine cheful să te destrăbălezi 
niţel şi citeşti ceva din Erskine Caldwell sau 


Annie Dillard. De fapt, unul dintre prietenii tăi 
te-a anunţat că ţi-am copiat povestea pe 
care-ai scris-o cu trudă. Este că aşa s-a 
întâmplat, domnule Shooter... sau cum te-o fi 
chemând? 

Vocea lui căpătase accente tăioase şi 
constată cu surprindere că era cât pe ce să 
se înfurie de-a binelea. Dar, descoperi el, 
surprinderea nu era totală. 

— Nu. Eu n-am nici un prieten. Shooter 
vorbea cu tonul sec al unuia care declară 
nişte fapte. N-am prieteni, n-am rude, nici 
nevastă. Am un locşor la vreo 32 de kilometri 
de Perkinsburg, şi chiar am o faţă de masă în 
carouri pe masa din bucătărie — dacă tot ai 
pomenit de ea —, dar avem curent electric în 
orăşelul nostru. Nu folosesc felinarele cu gaz 
decât atunci când e furtună şi se opreşte 
lumina. 

— Bravo ţie, spuse Mort. 

Shooter ignoră sarcasmul. 

— Am locul ăla de la taică-meu şi am 
mai făcut nişte îmbunătăţiri cu bani moşteniţi 
de la bunica. Am într-adevăr o cireadă de 
vaci de lapte, vreo douăzeci de capete, ai 
avut şi aici dreptate, iar seara scriu povestiri. 
Presupun că ai un computer din ăla modern, 
cu ecran, dar eu mă descurc binişor cu o 
maşină de scris veche. 

Rămase tăcut şi, preţ de o clipă, 
amândoi ascultară foşnetul aspru al frunzelor 
răscolite de vântul uşor de după-amiază 


târzie care se stârnise. 

— Cât despre faptul că povestea ta e la 
fel cu a mea, am descoperit asta singur- 
singurel. Ştii, mă gândeam având ferma. îmi 
făceam socoteala că, dacă aş avea mai mulţi 
bani, aş putea să scriu în timpul zilei, când 
am mintea odihnită, nu numai după căderea 
nopţii. Agentul din Perkinsburg a vrut să mă 
duc să mă întâlnesc cu un tip din Jackson, 
care are o mulţime de ferme de lapte în 
Miss'ippi. Nu-mi place să merg cu maşina 
mai mult de 15-25 de kilometri o dată — m- 
apucă durerea de cap, mai ales dacă trebuie 
să mai merg şi prin oraş, fiindcă acolo îi lasă 
pe toţi nebunii să umble pe străzi —, aşa că 
am luat autobuzul. Mă pregăteam să plec şi 
deodată mi-am amintit că nu-mi luasem 
nimic de citit. Urăsc să am de mers mult cu 
autobuzul fără să am la mine ceva de citit. 

Mort se pomeni că încuviinţează din 
cap, fără voia lui. Şi lui îi displăcea să 
călătorească — cu autobuzul, cu trenul, cu 
avionul sau cu maşina — fără ceva de citit, 
ceva mai consistent decât un ziar. 

— In Perkinsburg nu există staţie de 
autobuz — Greyhound?-ul doar se opreşte la 
drugstore-ul Rexall vreme de vreo cinci 
minute, după care, pe-aici ţi-e drumul. 
Trăsesem deja uşa autobuzului şi începusem 


23 Celebră companie americană de 
transport pentru persoane. (N.t.) 


să urc treptele când mi-am dat seama că 
aveam mâinile goale. L-am întrebat pe şofer 
dacă vrea să mă aştepte şi mi-a zis că al 
naibii să fie dacă mai stă vreun pic, că şi-aşa 
era în întârziere şi că urma să plece peste 
trei minute, după ceasul lui de buzunar. Dacă 
mă-ntorceam până atunci, foarte bine, iar 
dacă nu, puteam să-l pup în fund când ne-am 
fi întâlnit din nou. 

„Vorbeşte ca un povestitor”, îşi zise 
Morton. Să al naibii dacă nu.” Încercă să-şi 
şteargă din minte aci gând — căci nu părea o 
direcţie prea bună de gândire, dar nu prea 
reuşi. _ 

— Ei bine, am dat fuga în drugstore. În 
magazinul ăla din Perskinsburg se găseşte 
unul dintre suporturile alea demodate din 
sârmă, pe care poţi să le întorci ca să ajungi 
uşor la cartea pe care o vrei, exact ca ăla din 
magazinul general din apropiere de casa ta. 

— Bowies's? 

Shooter încuviinţă din cap. 

— Da, despre ăla vorbesc. În tot cazul, 
am luat la întâmplare prima carte care s-a 
nimerit. Din ce-am apucat să văd din 
copertă, putea să fie şi o ediţie ieftină a 
Bibliei. Dar nu era. Era cartea ta de povestiri. 
Toată lumea pârăşte. Şi, din câte ştiu, chiar 
erau povestirile tale. Toate, în afară de asta. 

„Trebuie să-l opreşti imediat. Incearcă 
să-şi ia avânt, aşa că trebuie numaidecât să-i 
tai aripile.” 


Dar descoperi că nu voia s-o facă. 
Poate că Shooter era scriitor. Indeplinea 
ambele criterii principale: relata o poveste pe 
care voiai s-o asculţi până la capăt, chiar 
dacă bănuiai cum are să se termine, şi era 
plin de şmecherii ca veceu' de hârtii. 

In loc să spună ceea ce ar fi trebuit să 
spună — şi anume că, chiar dacă făceai un 
efort uriaş de imaginaţie şi ajungeai la 
concluzia că Shooter spunea adevărul, el, 
Mort, îl întrecuse cu doi ani în scrierea acelei 
povestiri mizerabile — se auzi vorbind: 

— Deci ai citit „Vremea însămânţării” 
în autobuz in timp ce te duceai la Jackson ca 
să-ţi vinzi ferma, în iunie, anul trecut. 

— Nu, de fapt am citit-o la întoarcere. 
Am vândut ferma şi m-am întors tot cu un 
Greyhound, având în buzunar un cec de 60 
000 de dolari. Citisem primele şase povestiri 
la dus. Nu mi s-a părut c-ar fi nişte mari 
chestii, dar mi-au ţinut de urât. 

— Mulţumesc. 

Shooter îl cercetă scurt. 

— Nu ţi-am făcut nici un compliment. 

— De parcă n-aş şti. 

Shooter cugetă la replica lui preţ de o 
clipă, apoi săltă din umeri. 

— În tot cazul, am mai citit două la 
întoarcere... şi pe urmă pe aia. Povestirea 
mea. 

Se uită la nor, care acum se 
preschimbase într-o masă diafană de aur 


scânteietor, apoi, din nou la Morton. Avea 
faţa la fel de imperturbabilă, dar Mort 
înţelese deodată că se înşelase amarnic când 
crezuse că acest om ar poseda măcar o 
fărâmă de pace lăuntrică sau de seninătate. 
De fapt, luase drept acele calităţi mantia de 
fier a stăpânirii de sine cu care Shooter se 
înveşmântase ca să se abţină să nu-l ucidă 
pe Morton Rainey cu mâinile goale. Faţa era 
calmă, dar în ochii lui scânteia văpaia celei 
mai profunde şi mai sălbatice furii pe care 
Mort o văzuse vreodată. Inţelese că făcuse o 
mare prostie când urcase poteca dinspre lac 
ca să ajungă la ceea ce putea să se 
transforme în propria sa moarte provocată 
de mâinile acestui individ. Avea în faţă un tip 
îndeajuns de nebun — în ambele sensuri ale 
acestui cuvânt — ca să săvârşească o crimă. 
— Sunt surprins că nimeni nu ţi-a atras 
atenţia asupra acestei povestiri până acum 
— nu seamănă cu celelalte, absolut deloc. 
Vocea lui Shooter rămăsese calmă, dar 
Mort o recepta acum ca pe vocea unui om 
care face uriaşe eforturi se abţină să nu se 
repeadă să-l ciomăgească, poate chiar să-l 
sugrume; vocea unui om care ştie că tot 
imboldul de care avea nevoie ca să treacă 
graniţa dintre discuţie şi crimă era să-şi audă 
propriul glas începând să urce în spirală către 
registrele de mânie amăgită; vocea unui om 
care ştie cu câtă uşurinţă se poate 
transforma într-o fiară însetată de sânge. 


Mort se simţi dintr-o dată ca un om 
aflat într-o cameră întunecată împânzită de 
fire-capcană subţiri, fiecare fiind legat la 
pachete de explozibil. Era greu de crezut că, 
în urmă cu doar câteva clipe, se simţise 
stăpân pe situaţie. Problemele lui — Amy, 
incapacitatea sa de a scrie — păreau acum 
nişte siluete lipsite de importanţă într-un 
peisaj neimportant. Într-un fel, încetaseră să 
mai fie probleme. În acel moment nu avea 
decât o singură problemă, şi anume să 
rămână în viaţă atât cât să se întoarcă măcar 
acasă, darămite să mai apuce să vadă şi 
apusul de soare. 

Deschise gura, apoi o închise la loc. Nu 
îndrăznea să spună nimic, nu acum. Camera 
era plină de fire-capcană. 

— Sunt foarte surprins, repetă Shooter 
cu acea voce grea şi egală, care acum lăsa 
impresia unei hidoase parodii a calmului. 

Mort se auzi spunând: 

— Nevastă-mea. Nu i-a plăcut. A zis că 
nu seamănă cu nimic din ce-am scris până 
atunci. 

— Cum ai pus mâna pe ea? întrebă 
Shooter vorbind rar şi pe un ton fioros. Asta e 
un lucru pe care chiar vreau să-l aflu. Cum 
dracu’ a ajuns un căcănar de scarţa-scârţa 
pe hârtie, plin de bani ca tine, într-un orăşel 
de trei lulele din Mississippi ca să-mi fure 
nenorocita aia de poveste? Aş mai vrea să 
ştiu şi de ce, doar dacă nu cumva le-oi fi 


furat şi pe celelalte, dar deocamdată aş fi 
mulţumit să ştiu numai cum ai făcut-o. 

Nedreptatea monstruoasă a acestei 
afirmaţii îi stârni lui Mort din nou mânia, ca o 
sete neostoită. O clipă uită că se afla aici, pe 
Lake Drive, singur cu acest nebun din 
Mississippi. 

— Las-o baltă, spuse el cu asprime. 

— S-o las baltă? întrebă Shooter 
uitându-se la Mort cu un soi de uimire 
nătângă. S-o las baltă? Ce dracu' vrei să spui 
cu asta? 

— Ai spus că ai scris povestea în 1982, 
zise Mort. Eu cred că am scris-o pe-a mea pe 
la sfârşitul lui 1979. Nu-mi amintesc data 
exactă, dar ştiu că a fost publicată pentru 
prima oară în iunie 1980. într-o revistă. Ti-am 
luat-o înainte cu doi ani, domnule Shooter 
sau cum te-o fi chemând. Dacă vreunul 
dintre noi are motiv să se plângă de plagiat, 
ăla-s eu. 

Mort nu-l văzu pe om mişcându-se. La 
un moment dat, stăteau amândoi lângă 
maşina lui Shooter, uitându-se unul la 
celălalt; în clipa următoare, se pomeni împins 
în portiera maşinii, cu mâinile lui Shooter 
încleştate pe antebraţele sale şi cu faţa 
acestuia aproape lipită de a sa, frunţile lor 
atingându-se. Între cele două poziţii, n-a 
simţit decât foarte neclar cum a fost mai 
întâi înşfăcat şi apoi răsucit. 

— Minţi! spuse Shooter şi în respiraţia 


sa se simţi o adiere uscată de scorţişoară. 

— Pe dracu’, mint! zise Mort şi se 
năpusti înainte, împotrivindu-se greutăţii 
individului, care-l presa de portieră. 

Shooter era puternic, aproape cu 
siguranţă mai puternic ca Morton Rainey, dar 
Mort era mai tânăr, mai solid şi putea să se 
împingă în maşina oponentului său. Reuşi să 
scape din strânsoarea lui Shooter, care se 
pomeni împins în spate şi se împletici doi sau 
trei paşi. 

„Acum o să mă atace”, se gândi Mort. 
Deşi nu se mai bătuse din clasa a patra, când 
se încăierase cu un băiat în curtea şcolii, era 
uluit să constate că avea mintea limpede şi 
calmă. „O să ne caftim din pricina tâmpeniei 
ăleia de povestiri. Foarte bine. Şi-aşa n- 
aveam altceva de făcut azi” 

Dar încăierarea nu avu loc. Shooter îşi 
ridică mâinile se uită la ele, observă că avea 
pumnii strânşi... şi îi forţă să se desfacă. Mort 
observă cât efort a fost nevoit să depună 
omul ca să-şi reimpună mantia stăpânirii de 
sine şi căzu într-un soi de admiraţie. Shooter 
îşi duse palma la gură şi-şi şterse buzele cu 
ea, cu gesturi foarte lente şi atent studiate. 

— Dovedeşte-o, spuse el. 

— Nici o problemă. Vino la mine acasă. 
O să-ţi arăt menţiunea de pe pagina de 
copyright a cărţii. 

— Nu, spuse Shooter. Nu mă- 
nteresează cartea, nu mă-nteresează câtuşi 


de puţin cartea. Tu să-mi arăţi povestirea. 
Să-mi arăţi revista în care apare povestirea, 
ca s-o citesc cu ochii mei. 

— N-am revista aici. 

Tocmai se pregătea să mai spună ceva, 
dar Shooter îşi îndreptă privirea spre cer şi 
scoase un singur hohot de râs. Sunetul se 
auzi la fel de sec ca o secure care despica 
nişte surcele. A 

— Nu, spuse el. In ochi continua să-i 
joace văpaia furiei, dar părea să-şi fi 
recăpătat stăpânirea de sine. Nu, cred şi io 
că n-o ai. 

— Ascultă-mă, spuse Mort. În condiţii 
normale, ăsta e doar un loc unde eu şi soţia 
mea venim vara. Am aici exemplare din 
cărţile mele şi câteva ediţii străine, dar am 
publicat şi-ntr-o mulţime de reviste — 
articole, eseuri şi povestiri. Revistele alea 
sunt în locuinţa în care stăm tot timpul 
anului. Cea din Derry. 

— Atunci, de ce nu eşti acolo, acum? 
întrebă Shooter. 

În ochii săi, Mort citi atât neîncrederea 
cât şi o satisfacţie exasperantă — era 
limpede că Shooter se aşteptase ca el să 
încerce să se fofileze, ca să iasă din situaţia 
aceea, iar în mintea lui Shooter, exact asta 
făcea Mort. Sau încerca să facă. 

— Sunt aici pentru că... Se opri. De 
unde-ai ştiut că sunt aici? 

— Păi m-am uitat pe spatele cărţii pe 


care am cumpărat-o, spuse Shooter şi lui 
Mort îi veni să-şi dea cu palma în frunte de 
frustrare şi pentru că dintr-o dată se 
luminase. 

Bineînţeles — pe spatele ambelor ediţii 
ale cărţii Toată lumea pârăște, de lux şi de 
buzunar, se afla o poză de-a lui. Amy i-o 
făcuse şi era foarte reuşită. El se afla în prim- 
plan, iar casa se vedea în spate, pe fundalul 
lacului Tashmore. Dedesubt scria simplu: 
Morton Rainey la locuința sa din vestul 
statidui Maine. Aşa că Shooter venise în 
vestul statului Maine şi probabil că nu fusese 
nevoit să viziteze barurile şi/sau drugstore- 
urile din prea multe orăşele până să 
găsească pe vreunul care să zică: „Mort 
Rainey? Cum să nu! Are o casă lângă 
Tashmore. De fapt, suntem prieteni buni.” 

Ei bine, în orice caz, asta lămurea 
întrebarea. 

— Sunt aici pentru că eu şi soţia mea 
am divorţat, spuse el. Tocmai s-a încheiat. Ea 
a rămas în Derry. În orice alt an, casa de aici 
ar fi fost nelocuită. 

— Înî, spuse Shooter. 

Tonul vocii lui îl înfurie din nou pe Mort. 
„Minţi”, spunea acel ton, „dar în cazul ăsta 
nu contează prea mult. Pentru că am ştiut că 
o să minţi. În definitiv minciuna e ocupaţia ta 
principală, nu?” 

— Ei bine, te-aş fi găsit oricum, ori aici, 
ori acolo. 


— Te cred, spuse Mort. Cu toate 
acestea, te înşeli. Sau vrei să mă înşeli. Îţi fac 
hatârul să cred că e doar o eroare, fiindcă 
pari îndeajuns de sincer... 

Oh, Dumnezeule, cât era de adevărat. 

—... dar eu am publicat povestirea 
aceea cu doi ani mai devreme decât zici tu 
că ai scris-o. 

Văzu din nou acea licărire de nebunie 
în ochii lui Shooter, care dispăru apoi. Nu 
potolită, ci doar ţinută în lesă aşa cum ţii în 
lesă un câine rău. 

— Şi zici că revista asta e la cealaltă 
casă a ta? 

— Da. 

— lar în revistă e publicată povestea 
ta. 

— Da. 

— lar data acelei reviste e iunie 1980. 

— Da. 

La început, tot acest interogatoriu 
laborios (fiecare întrebare era precedată de o 
pauză lungă, contemplativă) îi crease o stare 
de nerăbdare, dar acum simţea un pic de 
speranţă; era ca şi cum omul încerca să 
asimileze adevărul rostit de Mort... un 
adevăr, îşi zise Mort, pe care o parte din 
„John Shooter” trebuie să-l fi ştiut tot timpul, 
pentru că asemănarea aproape desăvârşită 
dintre cele două povestiri nu era o 
coincidenţă. Credea încă ferm acest lucru, 
dar ajunsese la ideea că era posibil ca 


Shooter să nu-şi amintească în mod conştient 
că săvârşise un plagiat. Pentru că individul 
era fără doar şi poate nebun. 

Nu-i mai era la fel de teamă ca atunci 
când văzuse pentru prima oară ura şi furia 
jucând în ochii lui Shooter, ca reflexia unui 
şopron cuprins de un incendiu devastator. 
Când îl îmbrâncise, omul se clătinase şi se 
împleticise în spate, iar Mort era de părere 
că, dacă s-ar fi ajuns la luptă, ar fi fost în 
stare să-i ţină piept... sau poate chiar să-l 
pună la pământ. 

Totuşi era mai bine dacă nu se ajungea 
la aşa ceva. În chip ciudat, începuse să-l 
compătimească pe Shooter. 

Care, între timp, îşi continua impasibil 
şirul întrebărilor. 

— Şi cealaltă casă — aia în care stă 
soţia ta acum — se află tot în Maine? 

— Da. 

— Nevastă-ta e acolo? 

— Da. 

De data asta urmă o pauză mult mai 
mare. Într-un fel straniu, Shooter îi amintea 
lui Mort un computer care procesează o 
cantitate mare de informaţii. În cele din 
urmă, acesta zise: 

— Îţi dau trei zile. 

— Foarte generos din partea ta, spuse 
Mort. 

Buza de sus a lui Shooter se trase 
înapoi de peste nişte dinţi care erau prea 


uniformi ca să fie altceva decât o proteză 
comandată prin poştă. 

— Să nu-ncerci să mă iei peste picior, 
fiule, spuse el. Mă străduiesc cât pot să-mi 
ţin cumpătul şi chiar reuşesc asta, dar... 

— Tu! strigă Mort la el. Dar cu mine, 
cum rămâne? E incredibil! Apari ca din 
pământ şi mă acuzi de cel mai grav lucru de 
care poate fi acuzat un scriitor, iar când îţi 
spun că am dovada că ori te înşeli, ori minţi 
de îngheaţă apele, începi să te feliciţi pentru 
faptul că-ţi ţii cumpătul! /ncredibil! 

Shooter miji ochii şi-l privi cu viclenie. 

— Dovada? spuse el. Nu văd nici o 
dovadă. Te aud vorbind, dar vorbele nu-s o 
dovadă. 

— Dar ţi-am spus! strigă Mort. Se 
simţea neajutorat ca un om care încearcă să 
boxeze cu o pânză de păianjen. Ti-am 
explicat cum stau lucrurile! 

Shooter se uită la Mort un lung 
moment, apoi se întoarse şi vâri mâna prin 
geamul deschis al maşinii. 

— Ce faci acolo? îl întrebă Mort cu 
vocea încordată. 

Acum simţea cum adrenalina îi inundă 
corpul, pregătindu-l pentru luptă sau pentru 
fugă... probabil pentru varianta a doua, dacă 
Shooter ar fi scos la iveală pistolul ăla mare 
pe care Mort îl şi văzuse cu ochii imaginaţiei. 

— Nu te-agita, îmi iau doar ţigările, 
spuse Shooter. 


Când scoase mâna din maşină, ţinea în 
ea un pachet roşu de Pali Mall, pe care-l 
luase din torpedo. 

— Vrei şi tu una? 

— Le am pe-ale mele, răspunse Mort 
destul de îmbufnat şi-şi scoase pachetul 
vechi de L & M din buzunarul de sub cămaşa 
groasă din flanel roşu. 

Işi aprinseră câte o ţigară, fiecare cu 
chibritul propriu. 

— Dac-o ţii tot aşa, o să ne luăm la 
bătaie, spuse Shooter în cele din urmă. Şi nu 
vreau asta. 

— Păi, la naiba, nici eu nu vreau. 

— O parte din tine vrea, îl contrazise 
Shooter. Continuă să-l studieze pe Mort pe 
sub pleoapele lăsate, cu acea expresie de 
şiretenie ţărănească. O parte din tine chiar 
asta vrea. Dar nu cred că doar eu sau 
povestea mea te fac să vrei să te baţi. Cine 
ştie ce altă albină ai sub pătură care te-a 
scos din ţâţâni, iar chestia aia o face pe asta 
mai dificilă. O parte din tine vrea să se bată, 
dar ce nu înţelegi este că, dacă începem să 
ne batem, n-o să se termine până când nu 
moare unul dintre noi. 

Mort căută un semn care să-i sugereze 
că Shooter exagera de dragul efectului, dar 
nu văzu nici unul. Simţi dintr-o dată un fior 
pe şira spinării. 

— Aşa că o să-ţi dau trei zile. Poţi s-o 
suni pe fosta nevastă şi să-i zici să-ţi trimită 


revista cu povestea ta, dacă există o 
asemenea revistă. lar eu o să mă-ntorc. Nu 
există nici o revistă, fireşte. Cred că amândoi 
ştim asta. Dar îmi faci impresia unui om care 
are nevoie de o lungă perioadă de gândire 
profundă. 

Se uită la Morton cu o expresie 
deconcertantă de milă severă. 

— N-ai crezut c-o să te prindă vreodată 
cineva, este? întrebă el. Pe bune că n-ai 
crezut. 

— Dac-o să-ţi arăt revista, o să pleci? 
întrebă Mort. Vorbea mai mult cu el însuşi 
decât cu Shooter. Cred că ceea ce aş vrea să 
ştiu cu adevărat este dacă merită sau nu să 
fac acest efort. 

Brusc, Shooter deschise portiera şi se 
aşeză la volanul maşinii. Lui Mort i se păru 
uşor înfiorătoare iuţeala cu care era în stare 
să se mişte individul. 

— Trei zile. Foloseşte-le cum pofteşti, 
domnu' Rainey. 

Porni motorul, care scotea un şuierat 
uşor, caracteristic pentru supapele care 
trebuie rectificate, iar mirosul fumului de 
petrol ieşit prin ţeava de eşapament veche 
poluă aerul după-amiezii târzii. 

— Ce-i corect e corect, ce-i drept e 
drept. Primul lucru a fost să te aduc în locul 
în care vezi şi singur că te-am adus şi din 
care să nu te mai poţi fofila aşa cum probabil 
că te-ai fofilat din toate încurcăturile pe care 


le-ai provocat toată viaţa. Ăsta a fost primul 
lucru. 

Se uită la Mort cu o privire lipsită de 
expresie, prin geamul portierei. 

— Al doilea lucru, spuse el, e 
adevăratul motiv pentru care am venit. 

— Şi care-i ăla? se auzi Mort spunând. 

Era ciudat şi enervant de-a dreptul, dar 
simţea sentimentul acela de vinovăţie se 
abate neîndurător asupra lui, ca şi cum chiar 
făcuse lucrul de care-l acuza acest 
descreierat rustic. 

— O să vorbim despre asta, spuse 
Shooter şi puse mişcare maşina străveche. 
Între timp, gândeşte-te la ce e corect şi la ce 
e cinstit. 

— Nu eşti întreg la minte! strigă Mort, 
dar maşina lui Shooter rula deja pe Lake 
Drive spre punctul de confluență cu Route 
23. 

O urmări cu privirea până când dispăru 
din câmpul vizual, după care se întoarse 
acasă mergând agale. Pe măsură ce se 
apropia, îşi simţea mintea tot mai golită. 
Furia şi teama dispăruseră. Se simţea doar 
înfrigurat, obosit şi tânjind după o căsnicie 
care nu mai era şi care începea să i se pară 
că nu existase niciodată. 


11 


Telefonul începu să sune când se afla 


la jumătatea aleii care urca abrupt de la Lake 
Drive până la casă. Mort o porni la fugă, 
ştiind că n-o să ajungă la timp, dar 
continuând să alerge şi dojenindu-se pentru 
această reacţie prostească. Apropo de câinii 
lui Pavlov! 

Deschisese uşa din plasă pentru țânțari 
şi tocmai se opintea să deschidă uşa 
interioară când telefonul tăcu. Intră, închise 
uşa şi se uită la telefonul aşezat pe un 
birouaş antic pe care Amy îl cumpărase la un 
târg de vechituri din Mechanic Falls. In acele 
momente, îşi putea imagina cu uşurinţă că 
telefonul se uita la el cu nerăbdare mecanică 
studiată: „Nu mă-ntreba, şefu'... Nu eu fac 
ştirile! Eu doar le relatez.” Se gândi că ar 
trebui să-şi cumpere un aparat din alea noi, 
care înregistrează mesajele... sau poate că 
nu. Gândindu-se mai bine, îşi dădu seama că 
telefonul nu se număra printre jucăriile sale 
favorite. Cine voia cu adevărat să te audă 
până la urmă suna din nou. 

Îşi pregăti un sandviş şi un castron cu 
supă şi pe urmă descoperi că nu avea chef 
de ele. Se simţea singur, nefericit şi uşor 
molipsit de nebunia lui Shooter. Nu-l 
surprinse prea tare să constate că suma 
acestor simţăminte era somnolenţa. Incepu 
să arunce priviri pline de dor spre canapea. 

„Bine”, îi şopti o voce interioară. „Ţine 
minte totuşi că poţi să fugi, dar n-ai cum să 
te-ascunzi. Tâmpenia asta n-o să dispară 


când o să te trezeşti.” 

Asta era foarte adevărat, îşi zise el, 
dar, până una alta, totul avea să dispară, 
ceea ce ar fi fost o binecuvântare. Singurul 
lucru pe care-l poţi spune fără ezitare despre 
soluţiile pe termen scurt e că sunt mai bune 
decât nimic. Decise că o să sune acasă 
(mintea lui stăruia să considere casa din 
Derry drept „acasă”, şi avea bănuiala că 
lucrul acesta va rămâne multă vreme 
neschimbat), o s-o roage pe Amy să caute 
numărul din EQMM în care-i apăruse 
„Vremea însămânţării” şi apoi să-l trimită 
prin poşta rapidă. După aceea o să se 
trântească pe canapea vreo două ore. Se va 
trezi în jurul orei şapte, se va duce in biroul 
lui de lucru cu forţe proaspete, ca să mai 
scrie nişte prostii. 

„lar dac-o să păstrezi atitudinea asta, 
chiar că numai prostii o să scrii”, îi reproşă 
vocea lăuntrică. 

— Du-te dracu', îi replică Mort — unul 
dintre puţinele avantaje ale traiului de unul 
singur, din câte putuse să-şi dea seama, era 
că puteai să vorbeşti cu tine însuţi cu glas 
tare fără să ai pe cineva prin preajmă care să 
se întrebe dac-ai înnebunit. 

Ridică receptorul şi formă numărul din 
Derry. Ascultă  obişnuitele clicuri care 
însoțeau stabilirea conexiunilor interurbane 
şi apoi cel mai iritant dintre toate sunetele 
telefonice: semnalul de ocupat. Amy vorbea 


la telefon cu cineva şi, când Amy se punea 
pe vorbit, conversaţia putea să dureze ore în 
şir. Poate chiar zile. 

— Of, băga-mi-aş, nemaipomenit! 
strigă Mort şi trânti receptorul în furcă atât 
de tare încât făcu să clincăne clopotul 
soneriei. 

Ei, ia să-mi spui acum, omuleţule, ce 
faci? 

Îşi zise că ar putea s-o sune pe Isabelle 
Fortin, care locuia peste drum de ei, dar 
dintr-o dată i se păru un efort mult prea mare 
şi, pe deasupra, şi o bătaie de cap în plus. 
Isabelle era deja atât de implicată în 
despărţirea lor încât mai lipsea să-i filmeze în 
dormitor. Pe de altă parte, era deja trecut de 
cinci — iar revista nu avea cum să pornească 
de-a lungul traseului poştal dintre Derry şi 
Tashmore decât a doua zi de dimineaţă, 
indiferent la ce oră era pusă la poştă în 
cursul acelei zile. O să încerce s-o sune mai 
târziu pe Amy, iar dacă linia telefonică era 
tot ocupată (sau dacă Amy încă nu va fi 
terminat aceeaşi convorbire), o va suna 
totuşi pe Isabelle. Pe moment, cântecul de 
sirenă al canapelei din living-room era prea 
puternic ca să i se poată împotrivi. 

Mort scoase telefonul din priză — 
oricine o fi încercat să-l sune pe când venea 
pe alee va trebui să mai aştepte puţin, vă rog 
şi mulţumesc — şi se duse în living. 

Îşi aranjă pernele în poziţiile familiare, 


una sub cap şi cealaltă sub ceafă, şi se uită 
pe fereastră la lac, unde soarele apunea la 
capătul unei lungi şi spectaculoase traiectorii 
aurii. „Niciodată în viaţă nu m-am simţit atât 
de singur şi de îngrozitor”, îşi zise el cu 
oarecare uimire. Apoi pleoapele i se închiseră 
peste ochii injectaţi, iar Mort Rainey, care 
încă nu descoperise ce este cu adevărat 
groaza, adormi. 


12 


Visă că se afla într-o clasă, la şcoală. 

Era o clasă familiară, deşi n-ar fi putut 
să spună exact de ce. Era în aceeaşi clasă cu 
John Shooter. Shooter ţinea la subsuoară o 
pungă de băcănie. Luă o portocală din pungă 
şi începu s-o arunce în sus, apoi o prindea, şi 
iar o arunca în sus, cu gesturi premeditate. 
Se uita în direcţia lui Mort, dar nu la Mort; 
privirea lui părea fixată pe ceva aflat dincolo 
de umărul lui Mort. Acesta se întoarse şi văzu 
un perete din blocuri de zgură, o tablă 
neagră şi o uşă care avea panoul de sus din 
sticlă mată. După o clipă, reuşi să 
desluşească inscripția scrisă pe partea 
cealaltă a geamului: 


BINE AŢI VENIT LA ŞCOALA VIEŢII DURE. 


Scrisul de pe tablă era mai uşor de 
citit: 


VREMEA ÎNSĂMÂNŢĂRII 
Povestire de Morton Rainey. 


Deodată ceva trecu şuierând peste 
umărul lui Mort, ratând „la mustață” capul. 
Portocala. In timp ce Mort se trăgea speriat 
înapoi, portocala se lovi de tablă, se desfăcu 
scoțând un sunet de fruct putred zdrobit, 
împrăştiind sânge peste ceea ce scria acolo. 

Se întoarse către Shooter şi strigă la el 
cu o voce nesigură, dojenitoare: 

— Încetează! 

Shooter băgă din nou mâna în pungă. 

— Da’ ce-ai păţit? întrebă el cu o voce 
calmă şi severă. Nu mai recunoşti portocalele 
roşii atunci când le vezi? Ce fel de scriitor 
eşti tu? 

Aruncă încă o portocală, care împrăştie 
lichidul stacojiu peste numele lui Mort şi 
începu să se prelingă încet pe perete. 

— Ajunge! ţipă Mort, dar Shooter vâri 
din nou mâna lent, implacabil, în pungă. 

Degetele lui lungi şi bătătorite se 
înfipseră în coaja portocalei pe care o 
scosese; prin porii portocalei, sângele începu 
să iasă la iveală ca nişte picături de sudoare. 

— Ajunge! Ajunge! Te rog! Incetează! 
Recunosc, recunosc orice, recunosc totul, 
dacă te opreşti! Orice, dacă te opreşti! Dacă 
te... 


13 


„„opreşti, dacă te opreşti... 

Se prăbuşea. 

Mort se prinse de marginea canapelei 
la tanc ca să evite o călătorie scurtă şi 
probabil dureroasă până la podeaua living- 
ului. Se rostogoli spre speteaza canapelei şi 
rămase o clipă nemişcat, strângând pernele 
cu mâinile, tremurând şi încercând să se 
agaţe de cozile zdrenţuite ale visului. 

Ceva despre o clasă, nişte portocale cu 
sânge şi şcoala vieţii dure. Chiar asta se 
întâmpla, iar restul deja dispăruse. Fusese 
ceva real, indiferent ce-o fi fost. Mult prea 
real. 

In sfârşit deschise ochii, dar nu prea 
mai avea ce să vadă; soarele apusese de 
mult. Se simţea îngrozitor de ţeapăn, mai 
ales la baza gâtului, şi bănuia că dormise cel 
puţin patru ore, poate chiar cinci. Merse pe 
pipăite către întrerupătorul de lumină din 
living, reuşind de data asta să evite măsuţa 
de cafea octogonală cu tăblie de sticlă (avea 
senzaţia că măsuţa aia era semisimţitoare, 
fiindcă după căderea întunericului își 
schimba uşor poziția ca să-i zdrelească mai 
bine picioarele) şi apoi se duse în holul de la 
intrare ca să mai încerce o dată s-o prindă la 
telefon pe Amy. In drum, se uită la ceasul de 
la mână. Era zece şi un sfert. Dormise mai 
mult de cinci ore... şi nu era prima dată. Şi, 


judecând după experienţa din trecut, nici 
măcar n-o să plătească pentru asta 
zvârcolindu-se în pat toată noaptea, ci o să 
adoarmă de îndată ce o să pună capul pe 
perna din dormitor. 

Ridică receptorul şi trecu printr-un 
moment de nedumerire când îl duse la 
ureche şi nu auzi decât o linişte desăvârşită. 
Apoi îşi aminti că scosese din priză 
blestemăţia de aparat. Trase firul printre 
degete până ajunse la ştecăr, îl întoarse ca 
să-l bage în priză... şi se opri. De acolo putea 
să se uite afară prin mica fereastră din 
stânga uşii. Asta îi oferea un unghi vizual 
spre veranda din spate, unde misteriosul şi 
neplăcutul domn Shooter îşi lăsase ieri 
manuscrisul sub o piatră. Tot de acolo se 
vedea şi ghereta pentru gunoi şi era ceva pe 
ea — de fapt, erau două „ceva'-uri. Ceva alb 
şi ceva negru. Chestia neagră arăta 
înfiorător; preţ de o secundă, înspăimântat, 
Mort crezu că un păianjen gigant stătea 
ghemuit acolo. 

Lăsă cablul telefonului şi aprinse în 
grabă lumina pe verandă. Urmă un interval 
de timp — nu ştia cât de lung şi nici nu voia 
să ştie — în care nu mai fu în stare să mişte. 

Chestia albă era o foaie de hârtie — o 
foaie de scris cât se poate de obişnuită. Deşi 
ghereta de gunoi era la cel puţin patru metri 
şi jumătate de locul în care se afla Mort, cele 
câteva cuvinte scrise pe ea cu litere mari 


puteau fi citite cu uşurinţă. Se gândi că 
Shooter folosise fie un creion cu mină foarte 
moale, fie un cărbune de desen. NU UITA, Al 
3 ZILE, îl anunţa mesajul. NU GLUMESC. 

Chestia neagră era Bump. După toate 
aparențele, Shooter îi frânsese motanului 
gâtul înainte să-l agaţe de acoperişul 
gheretei cu o şurubelniţă din trusa de scule a 
lui Mort. 


14 


Nu-şi dădu seama când reuşise să 
scape de paralizia care-l ţintuise locului. La 
un moment dat, stătea încremenit în hol, 
lângă măsuţa de telefon, uitându-se afară la 
bătrânul Bump, căruia părea că-i crescuse un 
mâner de şurubelniţă în mijlocul pieptului, 
unde avea un petic de blăniţă albă — lui Amy 
îi plăcea să spună că aia era baveta lui 
Bump. lar în clipa următoare, iată-l ieşit pe 
verandă, doar într-o cămaşă subţire, 
suportând muşcăturile aerului rece al nopţii 
şi încercând să se uite în şase direcţii 
deodată. 

Işi impuse să se potolească. Shooter 
plecase, fireşte. De-aia şi lăsase acel bilet. Şi 
nici nu părea genul de dement căruia să-i 
facă plăcere să vadă cu ochii lui teama şi 
groaza evidente ale lui Mort. Era un dement, 
într-adevăr, dar unul care căzuse dintr-un alt 
copac. Se folosise de Bump, îl folosise asupra 


lui Mort aşa cum un fermier s-ar folosi de o 
rangă ca să se descotorosească de o piatră 
îndărătnică în ţinutul său uitat de lume. Nu 
era nimic personal în asta, ci doar o treabă 
care trebuia făcută. 

Apoi se gândi la cum arătaseră ochii lui 
Shooter în după-amiaza aceea şi se 
cutremură violent. Nu, era ceva personal, 
fără doar şi poate. Era personal, în toate 
sensurile. 

— Asta crede că am făcut-o, şopti Mort 
spre noaptea răcoroasă, iar cuvintele se 
auziră fragmentat, parcă muşcate de dinţii 
care-i clănţăneau. Ticălosul ăsta nebun chiar 
crede că am făcut-o. 

Se apropie de gheretă şi simţi cum 
stomacul i se dă peste cap ca un câine care 
execută un număr de circ. Fruntea i se 
umpluse de o sudoare rece şi nu mai era aşa 
de sigur că putea să ducă la bun sfârşit ceea 
ce avea de făcut. Capul lui Bump era înclinat 
mult într-o parte, ceea ce-i dădea o înfăţişare 
grotescă, întrebătoare. Dinţii lui mici, curaţi 
şi ascuţiţi ca nişte ace erau dezveliţi. Cursese 
puţin sânge în jurul şurubelniţei în punctul 
unde aceasta fusese înfiptă în 

(bavetă) 

gulerul alb, dar nu foarte mult. Bump 
fusese un motan prietenos, care n-ar fi fugit 
dacă Shooter s-ar fi apropiat de el. Şi asta 
probabil că făcuse Shooter, îşi zise Mort 
Ştergându-şi sudoarea bolnăvicioasă de pe 


frunte. Luase pisica în braţe, îi frânsese gâtul 
cu degetele ca pe o surcea şi apoi o agăţase 
de acoperişul înclinat al gheretei, şi asta în 
timp ce Mort Rainey dormea, dacă nu somnul 
celor drepţi, atunci somnul celor nepăsători. 

Mort mototoli foaia de hârtie, o înfundă 
în buzunarul de la spate şi apoi puse mâna 
pe pieptul lui Bump. Cadavrul, care nu se 
rigidizase şi nici nu se răcise complet, se 
mişcă la atingerea sa. Stomacul lui Mort se 
rostogoli din nou, dar îşi forţă cealaltă mână 
să prindă mânerul galben al şurubelniţei şi să 
tragă de el. 

Aruncă şurubelniţa pe verandă şi-l ţinu 
pe bietul Bump în mâna dreaptă ca pe o 
zdreanţă. Acum stomacul său era în cădere 
liberă, rostogolindu-se la nesfârşit Ridică unul 
dintre cele două capace ale gheretei şi îl 
prinse cu cârligul care nu lăsa capacul masiv 
să cadă pe braţele sau capul celui venit să 
arunce gunoiul. Înăuntru erau aliniate trei 
tomberoane. Mort săltă capacul celui din 
centru şi depuse cu blândeţe corpul lui Bump 
acolo. Acesta se aşternu deasupra unei pungi 
Hefty de culoare măslinie ca o eşarfă din 
blană. 

Deodată se înfurie pe Shooter. Dacă 
omul ar fi apărut pe alee în clipa aceea, Mort 
l-ar fi atacat fără să mai stea pe gânduri — l- 
ar fi trântit la pământ şi l-ar fi sugrumat dacă 
ar fi putut. 

„Uşurel — te poţi molipsi uşor.” 


Poate că aşa era. Şi poate că nu-i păsa. 
Nu era doar faptul că Shooter îi omorâse 
singurul tovarăş în această casă de lângă lac, 
în acel octombrie singuratic; mai grav era că 
o făcuse în timp ce Mort dormea, şi într-un 
asemenea hal încât bătrânul Bump devenise 
un motiv de repulsie, ceva din pricina căruia 
îţi era greu să nu vomiti. 

Cel mai dureros era că fusese obligat 
să-şi arunce motanul cel drag în tomberon ca 
pe un gunoi inutil. 

„Las' c-o să-l îngrop mâine. Chiar 
acolo, în peticul ăla de pământ moale, din 
stânga casei. De unde se vede lacul.” 

Da, dar în noaptea aceea Bump avea 
să zacă într-o stare nedemnă, peste o pungă 
Hefty, în ghereta de gunoi, pentru că un om 
— un nemernic descreierat — putea să se 
afle afară, iar acel om îi purta duşmănie din 
pricina unei povestiri la care Mort Rainey nici 
măcar nu se gândise în ultimii cinci ani. Omul 
era nebun şi, prin urmare, lui Mort îi era 
teamă să-l îngroape pe Bump în noaptea 
asta întrucât, cu sau fără bilet, Shooter putea 
să se ascundă pe afară. 

„Îmi vine să-l omor. Şi dacă nemernicul 
ăsta nebun mă mai calcă pe bătături, s-ar 
putea chiar să mă aducă în stare s-o fac.” 

Se duse în casă, trânti uşa şi o încuie. 
Apoi umblă cu băgare de seamă prin casă, 
încuind toate uşile şi ferestrele. Când 
termină, se întoarse la fereastra de lângă uşa 


verandei şi privi gânditor afară, în întuneric. 
Putea să vadă şurubelniţa pe duşumeaua 
verandei şi gaura rotundă şi neagră pe care o 
făcuse Shooter când înfipsese unealta în 
capacul din dreapta al gheretei. 

Ca din senin îşi aminti că fusese pe 
cale să încerce s-o sune din nou pe Amy. 

Băgă ştecherul în priza din perete. 
Formă numărul repede, degetele lui fiind 
obişnuite cu succesiunea tastelor, şi se 
întrebă dacă o să-i spună lui Amy despre 
Bump. 

După cilicurile preliminare, urmă o 
pauză neobişnuit de lungă. Tocmai se 
pregătea să închidă când se auzi un clic final 
— atât de tare încât se auzi aproape ca un 
bufnet — urmat de o voce de robot care-l 
anunţa că numărul format era deranjat. 

— Minunat, bombăni el. Ce naiba 
făcuşi, Amy? L-ai folosit până s-a stricat? 

Apăsă butonul de  deconectare, 
gândindu-se că, până la urmă, va fi nevoit s- 
o sune pe Isabelle Fortin, şi în timp ce-şi 
scotocea memoria după numărul acesteia, 
telefonul sună în mâinile sale. 

Până când să se întâmple asta, nu-şi 
dăduse seama cat de întinşi îi erau nervii. 
Scoase un țipăt strident şi se dădu înapoi, 
scăpând telefonul pe podea şi aproape 
împiedicându-se de blestemata de băncuţă 
pe care Amy o cumpărase şi o aşezase lângă 
măsuţa de telefon, o băncuţă pe care absolut 


nimeni, nici măcar Amy, n-o folosea. 

întinse mâna şi, apucând raftul de 
cărţi, reuşi să rămână în picioare. Apoi ridică 
receptorul şi spuse: 

— Alo? Tu eşti, Shooter? 

Pentru că în clipa aceea, când se părea 
că întreaga lume se răsturna încet, dar sigur 
cu susul în jos, nu-şi putea închipui cine ar fi 
putut să fie. 

— Mort? 

Era Amy şi aproape că ţipa. Cunoştea 
tonul acela foarte bine din ultimii doi ani ai 
căsniciei lor. Era provocat ori de frustrare, ori 
de furie, mai probabilă fiind ultima din cele 
două. 

— Mort, tu eşti? Tu eşti, pentru numele 
lui Dumnezeu? Mort? 

— Da, eu sunt, spuse el, simțindu-se 
dintr-o dată istovit. 

— Unde naiba ai fost? Încerc să te sun 
de trei ore! 

— Am dormit, spuse el. 

— Ai scos telefonul din priză. Vorbea cu 
tonul obosit, dar acuzator al unuia care mai 
trecuse prin momente din astea. Ei bine, de 
data asta ai ales un moment nemaipomenit 
s-o faci, amice. 

— Am încercat să te sun în jur de 
cinci... 

— Eram la Ted. 

— Păi, cineva era acolo, spuse el. 
Poate... 


— Cum adică, cineva era acolo? întrebă 
ea cu o iuţeală fulgerătoare. Cine era acolo? 

— De unde naiba să ştiu, Amy? Tu 
locuieşti în Derry, ai uitat? Tu, la Derry, eu, la 
Tashmore. Tot ce ştiu e că linia era ocupată 
când am încercat să te sun. Dacă tu erai la 
Ted, atunci probabil că Isabelle... 

— Eu sunt tot la Ted, spuse ea, iar 
acum vocea ei era straniu de lipsită de 
vigoare. Cred c-o să stau la Ted o vreme, 
indiferent că-ţi place sau nu. Cineva ne-a dat 
foc la casă, Mort. A ars până la temelie. 

Şi deodată Amy începu să plângă. 


15 


Devenise atât de obsedat de John 
Shooter încât imediat îi trecu prin minte, în 
timp ce stătea cu telefonul lipit de ureche în 
holul singurei case Rainey rămase în 
picioare, că Shooter îi incendiase casa. 
Motivul? Păi, bineînţeles, domnule poliţist. A 
dat foc la casă, o clădire victoriană 
restaurată în valoare de vreo 800 000 de 
dolari, ca să scape de o revistă. Mai exact, 
Ellery Queen's Mystery Magazine, numărul 
din iunie 1980. 

Dar se putea să fie Shooter? 
Bineînţeles că nu. Distanţa dintre Derry şi 
Tashmore era de peste 160 de kilometri, iar 
trupul lui Bump încă nu se răcise şi nu 
înţepenise, după cum şi sângele din jurul tijei 


şurubelniţei era lipicios, dar nu se uscase 
încă. 

„Dacă s-ar fi grăbit...” 

„Ce-ar fi s-o laşi baltă? Incă puţin şi-o 
să-l învinuieşti pe Shooter şi pentru divorţ şi- 
o să crezi că ai dormit şaisprezece ore din 
douăzeci şi patru fiindcă Shooter ţi-a pus 
Fenobarbital în mâncare. Şi pe urmă? O să 
începi să trimiţi scrisori la ziare susţinând că 
baronul cocainei din America e un domn din 
Cuca Măcăii, Mississippi, pe numele lui, John 
Shooter. Că el l-a ucis pe Jimmy Hoffa şi că 
tot el a fost şi al doilea pistolar care a tras în 
Kennedy de pe movila acoperită cu iarbă în 
noiembrie 1963. Inţeleg, omul e nebun... dar 
chiar crezi că a mers cu maşina 160 de 
kilometri şi ţi-a distrus blestemata aia de 
casă numai ca să scape de o revistă? Mai 
ales când cu siguranţă că mai există 
exemplare din revista aia în toată America? 
Fii serios. 

Şi totuşi... dacă s-ar fi grăbit...” 

Nu. Era ridicol. Şi atunci îşi dădu seama 
subit că nu va putea să-i prezinte individului 
nenorocita de dovadă nu-i aşa? Doar dacă... 

Biroul se afla în spatele casei; fusese 
construit prin transformarea a ceea ce 
înainte fusese şopronul pentru trăsură. 

— Amy, spuse el. 

— E îngrozitor! spunea ea printre 
sughiţuri. Eram la Ted când a sunat 
Isabelle... mi-a zis că erau acolo pe puţin 


cincisprezece maşini de pompieri... furtunuri 
cu apă... o mulţime de oameni... curioşi... 
gură-cască... ştii cum mă enervam când 
oamenii veneau să caşte gura la casa 
noastră, chiar şi atunci când nu era cuprinsă 
de flăcări... 

Fu nevoit să-şi muşte cu putere părţile 
interioare ale obrajilor ca să-şi înăbuşe un 
hohot de râs dezlănţuit. Să râdă acum ar fi 
fost cel mai rău lucru, cel mai crud lucru pe 
care putea să-l facă, pentru că ştia într- 
adevăr. Succesul în meseria pe care şi-o 
alesese, după ani de chinuri şi strădanii, 
fusese pentru el o chestie măreaţă şi care-l 
făcuse să se simtă împlinit; uneori se simţea 
ca unul care-şi croise drumul printr-o junglă 
primejdioasă în care cei mai mulţi dintre cei 
ce se aventurează pier şi, procedând astfel, 
câştigase o răsplată fabuloasă. Amy se 
bucurase pentru el, cel puţin la început, dar 
pentru ea succesul lui avusese un aspect 
negativ: pierderea identităţii ei nu numai ca 
persoană privată, dar şi ca persoană 
separată. 

— Da, spuse el cât mai blând cu 
putinţă, continuând muşte obrajii ca să 
alunge râsul care ameninţa să-l cuprindă. 
Dacă ar fi râs, ar fi râs de felul nefericit în 
care-şi formulase frazele, dar ea n-ar fi 
înţeles. Se întâmplase de multe ori în anii 
petrecuţi împreună să-i interpreteze greşit 
râsul. Da, dragă, ştiu. Spune-mi ce s-a 


întâmplat. 

— Cineva ne-a dat foc la casă! ţipă ea 
patetic. Asta s-a întâmplat! 

— Totul a fost distrus? 

— Da. Aşa a zis şeful pompierilor. O 
auzea cum sughite, cum încearcă să-şi 
recapete controlul, după care izbucni din nou 
în plâns. A ars pâ...până-n te...temelie! 

— Şi biroul meu? 

— De-aco...colo a... a-nce...ceput, se 
smiorcăi ea. Cel puţin aşa a zis şeful 
pompierilor că li se pare. Şi se potriveşte cu 
ce-a văzut Patty. 

— Patty Champion? 

Soții Champion locuiau în casa care se 
învecina la dreapta cu casa Rainey; cele 
două proprietăţi erau separate printr-un brâu 
de arbori de tisă, care, cu trecerea anilor, 
crescuseră de-a valma. 

— Da. Stai o secundă, Mort, spuse ea 
şi-şi suflă nasul cu un zgomot puternic, ca de 
trâmbiţă, iar când reveni la telefon, părea 
mai liniştită. Patty îşi scosese câinele la 
plimbare, aşa le-a spus pompierilor. Asta era 
la scurt timp după ce se întunecase. A trecut 
pe lângă casa noastră şi a văzut o maşină 
parcată sub portic. Apoi a auzit o explozie 
înăuntru şi a văzut flăcări în fereastra mare a 
biroului tău. 

— A văzut ce maşină era acolo? întrebă 
Mort. 

Avea o senzaţie de greață în capul 


pieptului. Pe măsură ce începea să înţeleagă 
semnificaţia celor auzite, afacerea John 
Shooter îşi micşora dimensiunile şi 
importanţa. Nu era vorba doar de numărul 
din iunie 1980 al revistei EQMM; era vorba de 
aproape toate manuscrisele sale, atât cele 
care fuseseră publicate cât şi cele 
incomplete, majoritatea edițiilor princeps, a 
edițiilor apărute în străinătate, precum şi 
exemplarele din revistele în care-i apăruseră 
povestiri. 

A, dar ăsta era doar începutul. Îşi 
pierduseră toate cărţile, cam vreo 4 000 de 
volume. Toate hainele lui Amy trebuie să fi 
ars, dacă dezastrul era aşa de mare precum 
spusese ea că ar fi, iar mobilierul vechi pe 
care-l adunase ea — uneori, cu ajutorul lui, 
dar mai ales singură — trebuie să fi fost 
acum cenuşă şi zgură. Bijuteriile şi actele lor 
personale — poliţele de asigurări şi aşa mai 
departe — probabil că nu păţiseră nimic 
(seiful ascuns în spatele şifonierului de la etaj 
era făcut să reziste la incendii), dar covoarele 
turceşti se prefăcuseră în cenuşă, peste o 
mie de casete video se transformaseră în 
grămezi de plastic topit, aparatura audio- 
video... hainele lui... fotografiile lor, câteva 
mii... 

Dumnezeule mare, şi primul lucru la 
care se gândise fusese nenorocita aia de 
revistă. 

— Nu, spunea Amy răspunzând la 


întrebarea de care aproape că uitase când îşi 
dăduse seama de proporţiile catastrofale ale 
pierderilor, n-a putut să spună ce maşină era. 
A zis că a crezut că cineva trebuie să fi folosit 
un cocteil Molotov sau ceva de genul ăsta. 
Din cauza felului în care au apărut flăcările la 
fereastra imediat după sunetul de geam 
spart. A mai spus ca a dat să se apropie pe 
alee şi atunci uşa bucătăriei s-a deschis şi un 
bărbat a ieşit în fugă. Bruno a început să 
latre la el, dar Patty s-a speriat şi l-a tras 
înapoi, deşi zicea că n-a lipsit mult să-i rupă 
lesa din mână. Apoi bărbatul s-a urcat în 
maşină şi a pornit motorul. A aprins farurile şi 
Patty a zis că aproape au orbit-o. Şi-a ridicat 
braţul ca să-şi protejeze ochii şi atunci 
maşina a ţâşnit în mare viteză de sub 
portic... aşa a povestit ea...şi s-a lipit cu 
spatele de gardul nostru din faţă şi l-a tras pe 
Bruno cât de tare a putut, altfel omul ăla l-ar 
fi lovit. Apoi maşina a ajuns la capătul aleii şi 
a cotit foarte repede pe stradă. 

— Şi n-a văzut nici o clipă ce fel de 
maşină era? 

— Nu. La început a fost întuneric, iar 
apoi, când au apărut flăcările la fereastra 
biroului tău, farurile maşinii au năucit-o. S-a 
întors la ea acasă şi a chemat pompierii. 
Isabelle zice că au venit repede, dar ştii cât 
de veche e... era casa noastră... şi... cât de 
repede arde lemnul uscat... mai ales dacă 
foloseşti benzină... 


Da, ştia. Veche, uscată, plină de lemn, 
casa aceea fusese visul erotic al oricărui 
piroman. Dar cine? Dacă nu Shooter, atunci 
cine? Această teribilă veste, venită la capătul 
unei zile pline de evenimente ca un desert 
scârbos la finalul unei mese dezgustătoare, 
aproape că-i paralizase capacitatea de a 
gândi. 

— A zis că a fost probabil benzină... 
şeful pompierilor, vreau să spun... el a ajuns 
acolo primul, dar pe urmă au venit şi poliţiştii 
şi puneau întruna întrebări, Mort, mai ales 
despre tine... despre duşmanii pe care s-ar 
putea să ţi-i fi făcut... duşmani... şi eu le-am 
spus că nu cred ca tu să ai duşmani... am 
încercat să răspund la toate întrebările pe 
care mi le-au pus... 

— Sunt sigur că ai făcut tot ce se putea 
face, spuse el cu blândeţe. 

Ea continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit, 
vorbind în elipse fără pauze de respiraţie, ca 
un operator de telegraf care relatează o 
veste îngrozitoare imediat ce e transmisă pe 
cablu. 

— Nici măcar n-am ştiut cum să le 
spun că suntem divorțați... şi bineînţeles că 
nu ştiau... Ted a trebuit să le spună până la 
urmă... Mort... Biblia maică-mii... era pe 
noptiera din dormitor... aveam în ea 
fotografii de-ale familiei mele... şi... era 
singurul lucru... singurul lucru de la ea pe 
care I-l-l-am avut... 


Vocea ei se diluă în suspine jalnice. 

— O să ajung acolo dimineaţa, spuse 
el. Dacă plec la şapte, pot să ajung pe la 
nouă şi jumătate. Poate chiar la nouă, acum 
când nu mai e traficul din timpul verii. Unde- 
o să dormi la noapte? La Ted? 

— Da, spuse ea smiorcăindu-se. Ştiu că 
nu-ţi place, Mort, dar nu ştiu ce m-aş fi făcut 
fără el în seara asta... cum m-aş fi 
descurcat... ştii... cu toate întrebările alea... 

— Atunci mă bucur că-l ai, spuse el cu 
fermitate. Calmul, tonul civilizat din vocea lui 
i se părură uluitoare. Ai grijă de tine. i-ai 
luat pastilele? 

În ultimii şase ani ai căsniciei lor, 
avusese o reţetă de tranchilizante, dar nu le 
lua decât atunci când trebuia să zboare cu 
avionul... sau, îşi aminti el, când Mort trebuia 
să participe la o reuniune publică. Una care 
impunea prezenţa Soţiei Oficiale. 

— Erau în dulăpiorul pentru 
medicamente, spuse ea apatic. Nu contează. 
Nu sunt stresată. Doar că mă doare sufletul. 

Era cât pe ce să-i spună că, după 
părerea lui, asta însemna acelaşi lucru cu a fi 
stresată, dar îşi zise că mai bine nu. 

— O să fiu acolo cât de repede am să 
pot, spuse el. Dacă crezi că aş putea face 
ceva venind în noaptea asta... 

— Nu, spuse ea. Unde ne-ntâlnim? La 
Ted? 

Deodată, pe negândite, îşi văzu mâna 


ţinând un şperaclu de cameristă. O văzu 
descuind broasca unei uşi de motel. Văzu uşa 
deschizându-se. Văzu feţele surprinse de 
deasupra cearşafului, a lui Amy la stânga, a 
lui Ted Milner la dreapta. Înfăţişarea lui atent 
dichisită era complet răvăşită de somn, iar lui 
Mort i se părea că seamănă un pic cu 
personajul Alfalfa din vechea serie de mici 
comedii Little Rascal. De asemenea, 
văzându-i şuviţele de păr răsucite în halul 
ăsta, lui Mort omul i se părea pentru prima 
oară cu adevărat real. Le văzuse spaima din 
priviri şi umerii goi. Şi deodată, aproape 
întâmplător, se gândi: „Nu e mare lucru de 
capul unei femei care îţi fură dragostea când 
nu ţi-a mai rămas decât dragostea... 

— Nu, spuse el, nu la Ted. Ce-ai zice de 
cafeneaua aia mică de pe Witcham Street? 

— Ai prefera să vin singură? 

Nu părea supărată, dar părea gata să 
se supere. Cât de bine o cunoştea, se gândi 
el. Fiecare mişcare, fiecare ridicare sau 
coborâre a tonului, orice întorsătură a frazei. 
Şi cât de bine trebuie să mă cunoască. 

— Nu, spuse el. Adu-l şi pe Ted. E 
foarte bine. 

Nu era foarte bine, dar putea să se 
împace cu ideea. Aşa credea. 

— Atunci, la nouă şi jumătate, spuse ea 
şi o simţi cum lasă puţin garda jos. La 
Marchman's. 

— Aşa se numeşte locul ăla? 


— Da... Marchman's Restaurant. 

— OK. Nouă jumătate sau ceva mai 
devreme. Dacă ajung primul, o să fac un 
semn cu creta pe uşă... 

— ... iar dacă eu ajung prima, o să-l 
şterg, încheie ea vechiul lor schimb de replici 
şi amândoi râseră puţin. 

Mort constată că îl durea până şi râsul. 
Da, se cunoşteau unul pe celălalt. Nu asta 
era menirea anilor petrecuţi împreună? Şi nu 
de aia sufereai atât de tare când descopereai 
că anii aceia nu doar puteau să se termine, 
dar chiar se terminau? 

Îşi aminti deodată de biletul care 
fusese vârât sub una dintre şindrilele ghenei 
pentru gunoi — NU UITA, Al 3 ZILE. NU 
GLUMESC. Se gândi să spună, Și eu am avut 
ceva necazuri aici, Amy, dar îşi dădu seama 
că nu era în stare să mai adauge şi asta la 
povara ei de suferinţă. Era problema lui. 

— Dacă s-ar fi întâmplat mai târziu, 
măcar ţi-ai fi putut salva lucrurile tale, 
spunea ea. Nu-mi place să mă gândesc la 
toate manuscrisele pe care le-oi fi pierdut, 
Mort. Dacă ţi-ai fi luat dulapurile ale ignifuge 
acum doi ani, când ţi-a zis Herb, poate... 

— Nu cred că are vreo importanţă, 
spuse Mort. Manuscrisul noului roman e aici. 
(II avea, într-adevăr. Toate cele paisprezece 
pagini prost scrise şi inexpresive.) La naiba 
cu restul. Ne vedem mâine, Amy. Te... 

(iubesc) 


închise gura înainte să pronunţe 
cuvântul. Erau divorţaţi. Putea el s-o mai 
iubească? Părea ceva aproape pervers. ŞI 
chiar dacă o mai iubea, avea vreun drept să 
i-o spună? 

— Te rog să mă crezi că îmi pare 
nespus de rău, ii zise el în schimb. 

— Şi mie, Mort. Îmi pare tare, tare rău. 

Începea din nou să plângă. Acum putea 
să audă cum cineva — o femeie, probabil 
Isabelle Fortin — încerca s-o liniştească. 

— Du-te şi te culcă, Amy. 

— Şi tu. 

Închise telefonul. Dintr-o dată casa i se 
păru mult mai liniştită decât fusese în oricare 
dintre nopţile petrecute aici singur; nu auzea 
nimic în afară de vântul nopţii şuierând şoptit 
pe la streşini şi, foarte departe, ţipetele unui 
cufundar pe lac. Scoase biletul din buzunar, îl 
netezi şi îl citi din nou. Era genul de obiect pe 
care în mod normal îl pui deoparte ca să-l 
arăţi la poliţie. De fapt, era genul de obiect 
pe care nici n-ar trebui să-l atingi până când 
nu vin poliţiştii să-l fotografieze şi să-i facă 
cele trebuincioase. Era — răpăit de tobe şi 
sunete de trâmbiţe, vă rog — DOVADA. 

„Ei, s-o ia dracu'””, îşi zise Mort, 
mototolind-o la loc. Nici o poliţie. Dave 
Newsome, polițistul de prin părţile locului, 
nu-şi mai amintea probabil nici ce mâncase 
la micul dejun când se făcea de prânz, şi nu 
avea nici un rost să se ducă cu problema lui 


la şeriful comitatului sau la poliţia statului. În 
definitiv, nu se atentase la viaţa lui; e drept, 
motanul îi fusese omorât, dar un motan nu-i 
o persoană. lar în perspectiva  veştii 
devastatoare primite de la Amy, John Shooter 
pur şi simplu nu mai părea important. Era 
unul dintre Oamenii Nebuni, avea gărgăuni la 
mansardă şi putea să fie periculos... dar Mort 
se simţea tot mai înclinat să încerce să 
rezolve de unul singur afacerea, chiar dacă 
Shooter era periculos. Cu atât mai mult, cu 
cât era periculos. 

Casa din Derry căpătă prioritate faţă 
de John Shooter şi ideile trăsnite ale acestuia. 
Căpătă prioritate şi faţă de identitatea 
făptaşului — Shooter sau cine ştie ce alt 
ţăcănit, mânat de ranchiună, de o problemă 
mintală sau de amândouă. Casa şi, 
presupunea, Amy. Fără doar şi poate că era 
într-o stare sufletească deplorabilă şi nici 
unul dintre ei n-ar fi avut de pierdut dacă el îi 
oferea acum consolare, atât cât era în stare. 
Poate că ea chiar va... 

Dar îşi blocă mintea faţă de orice 
speculație privind ceea ce ar putea Amy să 
facă. Pe calea asta nu vedea nimic altceva 
decât suferinţă. Mai bine să creadă că acea 
cale era închisă pentru totdeauna. 

Se duse în dormitor, se dezbrăcă şi se 
întinse cu mâinile sub ceafă. Cufundarul ţipă 
din nou, disperat şi distant. Îi trecu prin 
minte din nou că Shooter ar putea fi afară, 


furişându-se prin preajmă, cu faţa ca un cerc 
palid sub ciudata lui pălărie neagră. Shooter 
era sărit de pe fix şi, cu toate că se folosise 
de mâini şi de o şurubelniţă ca să-l lichideze 
pe Bump, asta nu excludea posibilitatea să 
aibă totuşi la el o armă. 

Dar Mort nu credea că Shooter era 
afară, înarmat sau nu. 

„Telefoane”, îşi zise el. „Va trebui să 
dau cel puţin două în drum spre Derry. Unul 
lui Greg Carstairs şi altul lui Herb Creekmore. 
Prea devreme ca să le dau de aici dacă plec 
la şapte, dar aş putea să folosesc unul dintre 
telefoanele publice din Augusta...” 

Se întoarse pe o parte, gândindu-se că 
o să treacă mult timp înainte să adoarmă în 
noaptea aceea... şi deodată somnul se 
rostogoli asupra lui într-un val lin şi 
întunecat, iar dacă cineva a venit să-l 
spioneze în timp ce dormea, el n-a ştiut. 


16 


Alarma îl trezi la şase şi un sfert. Avu 
nevoie de o jumătate de oră ca să-l îngroape 
pe Bump în peticul de teren nisipos dintre 
casă şi lac şi pe la şapte porni deja la drum, 
aşa cum plănuise. Abia străbătuse vreo 
şaisprezece kilometri şi se îndrepta spre 
Mechanic Falls, o metropolă agitată care 
consta dintr-o fabrică de textile, închisă din 
1970, 5 000 de suflete, şi un semafor cu 


lumină galbenă intermitentă la intersecţia 
Şoselelor 23 şi 7, când observă că bătrânul 
lui Buick se căznea să meargă cu aer, în lipsă 
de benzină. Trase pe dreapta în benzinăria 
Bill's Chevron, dojenindu-se aspru pentru că 
nu verificase indicatorul înainte să pornească 
la drum — dacă ar fi ajuns în Mechanic Falls 
fără să bage de seamă cât de jos coborâse 
nivelul carburantului în rezervor, s-ar fi putut 
pricopsi cu o plimbare pe jos prelungită şi ar 
fi întârziat considerabil la întâlnirea cu Amy. 

Se duse la telefonul cu fise din perete, 
în timp ce băiatul de la pompă se căznea să 
umple rezervorul fără fund al Buick-ului. Îşi 
scoase agenda jerpelită din buzunarul de la 
spate al pantalonilor şi formă numărul lui 
Greg Carstairs. Se gândise că l-ar putea chiar 
prinde acasă pe Greg sunând aşa de 
devreme şi avusese dreptate. 

— Alo? 

— Salut, Greg... Mort Rainey. 

— Bună, Mort. Se pare că ai avut parte 
de un necaz în Derry, ai? 

— Da, răspunse Mort. Au dat asta la 
ştiri? 

— Pe Channel 5. 

— Cum arăta? 

— Cum arăta ce? replică Greg. 

Mort tresări... dar dacă trebuia să audă 
asta de la cineva, era bucuros că fusese Greg 
Carstairs. Acesta era un fost hippie care se 
convertise la o sectă religioasă obscură — 


swedenborgienii, probabil — la scurtă vreme 
după Woodstock. Avea nevastă şi doi copii, 
unul de şapte, celălalt de cinci ani şi, din 
câte-şi putea da seama Mort, întreaga familie 
era croită după chipul şi asemănarea lui 
Greg. Ajungeai să te obişnuieşti atât de mult 
cu zâmbetul mic dar permanent al omului, 
încât, în puţinele ocazii când îi lipsea de pe 
buze, ai fi zis că-i dezbrăcat. 

— Chiar aşa de rău e? 

— Da, spuse Greg simplu. Cre' c-a sărit 
în aer ca o rachetă. Zău că-mi pare rău, 
omule. 

— Mulţumesc. Chiar acum mă duc într- 
acolo, Greg Te sun de la Mechanic Falls. Poţi 
să-mi faci un serviciu cât sunt plecat? 

— Dacă te referi la şindrile, cred c-o să 
fie aici cam... 

— Nu, nu la şindrile mă gândeam. La 
altceva. În ultimele două-trei zile, m-a cam 
sâcâit un tip. Un diliu. Susţine că i-aş fi furat 
o poveste pe care ar fi scris-o el acum vreo 
şase-şapte ani. Când i-am spus că am scris 
versiunea mea înainte de data când susţine 
că ar fi scris-o pe-a lui şi i-am mai zis că pot 
să i-o dovedesc, i s-a pus pata. Speram să 
nu-l mai văd după aia, dar n-am avut norocul 
ăsta. Aseară, pe când dormeam pe canapea, 
mi-a omorât motanul. 

— Pe Bump? Greg părea uşor surprins, 
o reacţie care, la oricare altul, ar fi echivalat 
cu o uimire zgomotoasă. L-a omorât pe 


Bump? 

— Exact. 

— Ai vorbit cu Dave Newsome? 

— Nu, şi nici nu vreau. Vreau să mă 
ocup eu însumi de treaba asta, dacă pot. 

— Individul ăsta nu mi se pare un 
pacifist, Mort. 

— E o mare diferenţă între omorârea 
unei pisici şi uciderea unui om, spuse Mort, şi 
mă gândesc că poate reuşesc s-o rezolv mai 
bine decât Dave. 

— Ei da, aici s-ar putea să ai dreptate, 
admise Greg. De când a-mplinit şaptezeci de 
ani, Dave s-a cam lăsat pe tânjală. Cu ce pot 
să te ajut, Mort? 

— Mai întâi, aş vrea să ştiu unde stă 
acest tip. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. Numele cu care era 
semnată povestea pe care mi-a arătat-o era 
John Shooter, dar pe urmă a început să facă 
fiţe, zicându-mi că s-ar putea să fie un 
pseudonim. Şi cred că este — fiindcă sună a 
pseudonim. În orice caz, mă îndoiesc că s-a 
înregistrat sub numele ăsta, dacă stă la 
vreunul dintre motelurile din zonă. 

— Cum arată? 

— Are cam un metru optzeci înălţime şi 
patruzeci şi ceva de ani. Are un fel de faţă 
bătută de intemperii — riduri de soare pe la 
ochi şi nişte linii adânci care coboară de la 
colţurile gurii, de-ai zice că are bărbia între 


paranteze. 

În timp ce vorbea, faţa lui „John 
Shooter” apăru plutind în conştientul său cu 
claritate crescândă, ca faţa unui spirit care 
pluteşte spre partea curbată a bilei de cristal 
interogate de medium. Mort simţi cum pielea 
de pe dosul palmelor i se face ca de găină şi 
se înfioră. O voce din zona creierului mijlociu 
îl tot bombănea că ori face o greşeală, ori îl 
induce în eroare pe Greg în mod intenţionat. 
Shooter era periculos, de acord. Nu avusese 
nevoie să vadă ce-i făcuse lui Bump ca să-şi 
dea seama de asta. Citise acest lucru în ochii 
lui Shooter, ieri după-amiază. Atunci, de ce 
făcea pe justiţiarul? 

„Deoarece”, răspunse o altă voce, mai 
profundă, cu un soi de fermitate 
amenințătoare. „Pur şi simplu, deoarece, şi- 
atât.” 

Vocea din creierul mijlociu vorbi din 
nou, îngrijorată: „Ai de gând să-i faci rău? 
Despre asta e vorba? Vrei să-l răneşti?” 

Dar vocea profundă nu mai răspunse. 
Rămăsese tăcută. 

— Seamănă cu jumătate din fermierii 
de pe-acilea, spuse cu îndoială Greg. 

— Ei bine, ar mai fi câteva chestii care 
te-ar ajuta să-l recunoşti, spuse Mort. Mai 
întâi, vine din Sud — are un accent care se 
simte de la o poştă. Poartă o pălărie mare 
neagră — cred că din fetru — cu o calotă 
rotundă. Arată ca pălăriile purtate de cei din 


comunitatea amish. Si mai are un Ford 
station-wagon albastru, de la începutul sau 
de pe la jumătatea anilor '60. Cu plăcuţe de 
Mississippi. 

— Ei da, acum e mai bine. O să întreb 
de el. Dacă e prin zonă, cineva o să ştie unde 
e. In vremea asta a anului, plăcuţele din alte 
state sar în ochi. 

— Ştiu. Deodată, altceva îi trecu prin 
minte. Ai putea să începi prin a-l întreba pe 
Tom Greenleaf. Stăteam de vorbă ieri cu 
acest Shooter, pe Lake Drive, cam la vreo 
800 de metri spre nord de casa mea. Toma 
trecut pe-acolo cu Scout-ul lui. Ne-a făcut cu 
mâna când a trecut, iar noi i-am răspuns la 
salut. De bună seamă că Tom a putut să-l 
vadă foarte bine. 

— In regulă. Probabil c-o să mă văd cu 
el la Bowie's Store, dacă mă duc acolo pe la 
zece, să-mi beau cafeaua. 

— Şi omul meu a fost pe-acolo, spuse 
Mort. Ştiu pentru că a pomenit de raftul cu 
cărţi de duzină. E unul din alea cum se 
făceau pe vremuri. 

— Şi, dacă dau de el, ce să fac? 

— Nimic, spuse Mort. Să nu faci nimic. 
O să te sun în seara asta. Mâine seară ar 
trebui să mă întorc la casa de lângă lac. Nici 
nu ştiu ce naiba aş putea să fac în Derry, 
doar să scormonesc prin cenuşă. 

— Şi Amy, care-i treaba cu ea? 

— Are un tip, spuse Mort, încercând să 


nu pară crispat şi probabil reuşind să dea 
tocmai această impresie. Cred că ce-are să 
facă Amy în continuare e ceva care-i priveşte 
numai pe ei doi. 

— Oh. îmi pare rău. 

— N-are de ce, spuse Mort. 

Se uită spre pompele de benzină şi 
văzu că băiatul terminase de umplut 
rezervorul şi spăla acum parbrizul maşinii, o 
imagine pe care nu se mai aştepta s-o vadă 
din nou vreodată. 

— Să te ocupi singur de individul ăsta... 
eşti absolut sigur că asta vrei să faci? 

— Da, aşa cred, spuse Mort. 

Ezită, înțelegând dintr-o dată ceea ce 
era foarte probabil să-i treacă prin minte lui 
Greg: se gândea că dacă îl găsea pe bărbatul 
cu pălărie neagră, iar Mort păţea ceva ca 
urmare a acestui lucru, el, Greg, avea să dea 
socoteală pentru asta. 

— Ascultă, Greg... dacă vrei, poţi să vii 
şi tu cu mine când o să discut cu tipul. 

— Chiar m-am gândit să fac asta, 
spuse Greg, uşurat. 

— El vrea dovada, spuse Mort, aşa că 
va trebui să i-o arăt. 

— Da’ parcă ziceai că ai dovada. 

— Da, dar nu prea m-a crezut pe 
cuvânt. Cred c-o să fie nevoie să i-o arăt, s-o 
vadă cu ochii lui, ca să-l conving să mă lase 
în pace. 

— Oh. Greg reflectă la cele auzite. 


Nenişorul ăsta e chiar diliu, este? 

— Da, este. 

— Ei, să văd dacă dau de el. Sună-mă 
diseară. 

— O să te sun. Şi mulţumesc, Greg. 

— Nu-i nevoie. O schimbare de 
program e la fel de bună ca odihna. 

— Aşa se spune. 

Îşi luă la revedere de la Greg şi se uită 
la ceas. Era aproape şapte şi jumătate, adică 
prea devreme ca să sune pe Herb 
Creekmore, doar dacă nu voia să-l scoată pe 
Herb din aşternuturi şi nu era o treaba chiar 
aşa presantă. O oprire la barierele de la 
Augusta avea să rezolve şi această 
problemă. Se întoarse la Buick, punându-și la 
loc agenda şi scoțând portofelul. Îl întrebă pe 
băiat cât îi datorează. 

— Ar fi douăjdoi şi cinzeci de cenți, cu 
rabatu' pentru plata în numerar, spuse 
băiatul şi apoi se uită la Mort cu sfială. Mă 
întreb dacă mi-aţi putea da un autograf, 
domnu' Rainey? V-am citit toate cărţile. 

Asta îi aduse aminte din nou de Amy, 
de cum îi ura ea pe amatorii de autografe. 
Nici Mort nu-i înţelegea, dar nici nu-i 
considera dăunători. Pentru Amy, aceştia 
erau întruchiparea unui aspect al vieţii lor 
care ajunsese să i se pară tot mai nesuferit. 
Spre final, ori de câte ori cineva punea acea 
întrebare în prezenţa lui Amy, el se făcea mic 
în sinea lui. Uneori, aproape că simţea cum 


gândeşte: „Dacă mă iubeşti, de ce nu-i 
OPREŞTI?” De parcă ar fi putut, îşi zise el. 
Menirea lui era să scrie cărţi pe care oameni 
ca băiatul ăsta vor să le citească... sau cel 
puţin aşa vedea el lucrurile. Dat fiind că 
reuşea să facă treaba asta, ceilalţi îi cereau 
autograful. 

Işi mâzgăli numele pe spatele unei 
chitanţe de la cartea de credit, i-o dădu 
băiatului (care, la urma urmelor, chiar îi 
spălase parbrizul) şi se gândi că dacă Amy l- 
ar fi învinuit pentru că făcea un lucru care le 
plăcea — şi îşi zise că, la un nivel de care nici 
ea nu era conştientă, chiar l-a învinuit — 
atunci presupunea că e vinovat. Dar de vină 
era doar felul în care era el construit. 

Ce-i corect e corect, în definitiv, exact 
cum spusese Shooter. Şi ce e drept e drept. 

Se urcă în maşină şi porni spre Derry. 


17 


Plăti cei şaptezeci şi cinci de cenți la 
barierele de la Augusta şi trase în parcarea 
de lângă telefoane, din partea opusă a zonei 
de taxare. Ziua era însorită, răcoroasă şi 
bătea un vânt de la sud-vest, dinspre 
Litchfield, străbătând drept şi fără oprelişti 
câmpia deschisă în care era situată zona de 
taxare, un vânt îndeajuns de puternic ca să-i 
umple lui Mort ochii de lacrimi. Cu toate 
acestea, vântul îi făcea bine. Aproape că 


simţea cum îi alungă praful din acele încăperi 
ale minţii sale care fuseseră zăvorâte de prea 
multă vreme. 

Se folosi de cartea de credit ca să-l 
sune pe Herb Creekmore la New York — 
acasă la el, nu la birou. Herb n-ar fi avut cum 
să ajungă până-ntr-o oră la James and 
Creekmore, agenţia literară a lui Mort 
Rainey, dar îl cunoştea suficient de bine pe 
Herb ca să presupună că omul îşi făcuse deja 
duşul şi acum bea o ceaşcă de cafea, 
aşteptând ca oglinda din baie să se 
dezaburească, pentru a se putea bărbieri. 

Avu noroc pentru a doua oară la rând. 
Herb îi răspunse cu o voce din care cea mai 
mare parte a amorţelii date de somn 
dispăruse. „Da' chiar că am baftă azi!”, îşi 
zise Mort şi rânji în bătaia vântului rece de 
octombrie. Dincolo de cele patru benzi ale 
autostrăzii, vedea cum oamenii întindeau 
parazăpezile în aşteptarea iernii, care se afla 
imediat dincolo de orizontul calendarului. 

— Bună, Herb, spuse el. Te sun de la 
un telefon public de lângă zona de taxare din 
Augusta. Divorțul meu e definitiv, casa mea 
din Derry a ars până la pământ azi-noapte, 
un nebun mi-a omorât pisica şi e mai rece 
aici decât catarama de la curea a unui 
săpător de puțuri — am reuşit să-ți 
descreţesc fruntea? 

Nu-şi dăduse seama cât de absurdă era 
înşiruirea sa de necazuri până când nu se 


auzi recitând-o cu glas tare şi mai că-i veni 
să râdă. Dumnezeule, cât de frig putea să fie, 
dar cât de bine se simţea! Cât de curat! 

— Mort? spuse Herb cu precauţie, ca 
un om care bănuieşte că e victima unei 
farse. 

— La dispoziţia dumneavoastră, spuse 
Mort. 

— Care-i treaba cu casa ta? 

— O să-ţi spun, dar o singură dată. la 
notițe, dacă trebuie, pentru că plănuiesc să 
mă întorc în maşină înainte să-mi îngheţe şi 
sufletul lângă telefonul ăsta. 

Începu cu John Shooter şi cu acuzaţia 
formulată de acesta. Incheie cu conversaţia 
avută cu Amy noaptea trecută. 

Herb, care petrecuse mult timp ca 
musafir al celor doi (şi care fusese întru totul 
tulburat de despărţirea lor, presupunea 
Mort), îşi exprimă surprinderea şi întristarea 
pentru ceea ce se întâmplase cu casa lor din 
Derry. Îl întrebă pe Mort dacă avea habar 
cine era făptaşul, iar acesta îi răspunse că 
nu. 

— Îl  bănuieşti pe individul ăsta, 
Shooter? întrebă Herb. Înţeleg semnificaţia 
uciderii motanului cu puţin timp înainte să te 
trezeşti, dar... 

— Cred că, din punct de vedere tehnic, 
e posibil, şi nu elimin complet această 
variantă, spuse Mort, dar mă foarte îndoiesc. 
Poate fiindcă nu pot accepta ideea că un om 


poate să incendieze o casă de douăzeci şi 
patru de camere numai ca să se 
descotorosească de o revistă. Dar cred că 
motivul principal e faptul că l-am cunoscut. 
Omul e chiar convins că i-am furat 
povestirea, Herb. Adică, n-are nici cea mai 
mică îndoială. Când i-am spus că pot să-i arăt 
dovada, a avut o atitudine de genul: „Hai, 
labă tristă, s-o vedem şi p-asta.” 

— Totuşi... ai sunat la poliţie, nu? 

— Da, am dat un telefon azi-dimineaţă, 
spuse Mort şi, cu toate că era o afirmaţie 
cam nesinceră, nu era o minciună absolută. 
Dăduse un telefon de dimineaţă. Lui Greg 
Carstairs. Dar dacă i-ar fi spus lui Herb 
Creekmore, pe care şi-l putea închipui 
şezând în living-room-ul apartamentului său 
din New York, îmbrăcat în pantaloni eleganţi 
din tweed şi un maiou cu bretele subţiri, că 
avea de gând să se ocupe singur de afacerea 
asta, doar cu o mână de ajutor din partea lui 
Greg, se îndoia că Herb ar fi înţeles. Deşi era 
un bun prieten, Herb avea ceva dintr-un 
stereotip: Omul Civilizat, modelul de la 
sfârşitul secolului douăzeci, urban şi rafinat. 
Era genul de om care credea în consilierea 
psihologică. Genul de om care credea în 
virtuțile meditaţiei şi ale medierii. Genul de 
om care credea în eficienţa discuţiei, când 
raţiunea era prezentă şi în delegarea 
imediată a problemei către Autorităţi, în 
absenţa acesteia. Pentru Herb, ideea că 


uneori un bărbat trebuie să facă ceea ce e de 
făcut era una care-şi avea locul ei... dar acel 
loc era în filmele cu Sylvester Stallone. 

— Ei, asta-i bine, spuse Herb, părând 
uşurat. Ai şi-aşa destule pe cap ca să-ţi mai 
faci griji şi din pricina unui psihopat din 
Mississippi. Dac-o să-l găsească, ce-ai să 
faci? O să-l acuzi de hărţuire? 

— Aş prefera să-l conving să-şi retragă 
acuzaţia şi să-şi ia tălpăşiţa, spuse Mort. 

Senzaţia sa de optimism voios, atât de 
nejustificată dar indubitabil de reală, 
persista. Bănuia că o să se prăbuşească 
destul de curând, dar, deocamdată, nu se 
putea abţine să nu rânjească. Aşa că-şi 
şterse nasul care curgea cu mâneca sacoului 
şi continuă să facă asta. Uitase cât de bine te 
poţi simţi să ai un rânjet lipit de pupătoare. 

— - Şi cum ai de gând să procedezi? 

— Cu ajutorul tău, sper. Ai dosare cu 
materialele mele, da? 

— Aşa e, dar... 

— Ei bine, vreau să-mi extragi de acolo 
numărul din iunie 1980 din Ellery Queen's 
Mystery Magazine. E cel cu „Vremea 
însămânţării”. Din cauza incendiului, nu prea 
mai am cum să-l iau pe al meu, aşa că... 

— Nu-l am, spuse cu blândeţe Herb. 

— Nu? Mort clipi din ochi. La asta chiar 
că nu se aşteptase. De ce? 

— Pentru că 1980 e cu doi ani înainte 
ca eu să te preiau ca agent. Am cel puţin 


câte un exemplar din toate materialele pe 
care le-am vândut pentru tine, dar aia e una 
dintre povestirile pe care le-ai vândut singur. 

— Of, dar-ar dracii! 

Cu ochii minţii, Mort putea să vadă 
notiţa de Copyright pentru „Vremea 
însămânţării” din Toată lumea pârăște. 
Majoritatea celorlalte notite conținea 


mențiunea: „Retipărit cu permisiunea 
autorului şi a agenților autorului, James and 
Creekmore”. Cea pentru „Vremea 


însămânţării” (şi pentru două sau trei alte 
povestiri din culegere) preciza doar: 
„Retipărit cu permisiunea autorului”. 

— Îmi pare rău, spuse Herb. i 

— Bineînţeles că eu am trimis-o... Imi 
amintesc că am şi scris scrisoarea de însoţire 
înainte de a o trimite. Doar că mi se pare o 
veşnicie de când eşti agentul meu. Râse 
puţin apoi adăugă: Sper să nu te superi. 

— Nici o problemă, zise Herb. Vrei să le 
dau un telefon celor de la EQMM? Trebuie să 
aibă numere mai vechi. 

— Vrei? întrebă Mort recunoscător. Ar fi 
grozav! 

— O s-o fac de îndată. Doar... Herb 
făcu o pauză. 

— Doar ce? 

— Să-mi promiţi că nu ai de gând să-l 
confrunţi pe individ de unul singur când vei 
avea în mână un exemplar din revista aia. 

— Îți promit, acceptă Mort cu 


promptitudine. 

lar era nesincer, dar, la naiba, îl rugase 
pe Greg să vină cu el când o va face, iar Greg 
acceptase, aşa că nu va fi singur. lar Herb 
Creekmore era, la urma urmelor, agentul lui 
literar, nu tatăl lui. Cum îşi rezolva 
problemele personale nu era treaba lui. 

— OK, spuse Herb. O să mă ocup de 
asta. Sună-mă de la Derry, Mort... poate că 
nu-i aşa de rău precum pare. 

— Mi-ar plăcea să cred asta. 

— Dar nu crezi? 

— Mă tem că nu. 

— Bine, spuse Herb oftând. Apoi, cu 
sfială, adăugă: Pot să te rog să-i transmiţi lui 
Amy toate cele bune? 

— Sigur, o să-i transmit. 

— Bine. Hai, du-te şi te-adăposteşte de 
vânt, Mort. Îl aud cum şuieră în receptor. 
Cred c-ai îngheţat de tot. 

— Mă duc. Mulţumesc încă o dată, 
Herb. 

Închise şi se uită gânditor la telefon 
preţ de o clipă. Uitase că Buick-ul avea 
nevoie de benzină, ceea ce era o chestie 
minoră, dar uitase totodată că Herb 
Creekmore îi devenise agent abia în 1982, iar 
asta nu mai era ceva minor. Prea multă 
tensiune, îşi zise. Se putea întreba ce altceva 
mai uitase. 

Vocea din mintea sa, nu cea de la 
nivelul mediu, ci cea din profunzime, vorbi pe 


neaşteptate: „Mai întâi de toate, ce zici de 
furtul povestirii? Poate că şi asta ai uitat.” 

Râse dispreţuitor în timp ce se grăbea 
să se întoarcă în maşină. Nu fusese în viaţa 
lui în Mississippi şi chiar şi acum, când nu ştia 
cum să iasă din blocajul provocat de lipsa de 
inspiraţie, nici prin cap nu-i trecea să se 
înjosească plagiind. Se urcă la volan şi porni 
motorul, reflectând că, din când în când, 
mintea omului ajunge să născocească şi 
chestii trăsnite. 


18 


Mort nu credea că oamenii — chiar şi 
aceia care încearcă să fie cât se poate de 
sinceri cu ei înşişi — ştiu când unele lucruri 
se termină. El credea că adesea aceştia 
continuă să creadă sau să încerce să creadă, 
chiar şi atunci când lucrurile sunt atât de 
evidente încât pot fi văzute fără ochelari de 
la mare depărtare. Dacă e vorba de ceva la 
care ţii cu adevărat şi simţi că ai nevoie de 
acel ceva, e simplu să te păcăleşti, să-ţi 
zăpăceşti viaţa cu televizorul şi să te 
convingi că ceea ce simţeai că nu e în regulă 
se va remedia până la urmă... poate după 
următorul calup publicitar. Era de părere că, 
fără marea ei capacitate de autoamăgire, 
specia umană ar fi fost chiar mai nebună 
decât era deja. 

Dar uneori adevărul răzbate şi, dacă ai 


încercat in mod conştient să  ocoleşti 
adevărul acela prin forţa gândului sau a 
visării, consecinţele pot fi devastatoare. E ca 
şi cum te-ai afla pe un dig atunci când un val 
mareic se prăvale nu pe deasupra, ci direct 
prin digul aşezat în calea lui zdrobindu-l pe 
el, dar şi pe tine. 

Mort Rainey tocmai trecea printr-una 
din acele iluminări cataclismice după ce 
reprezentanţii poliției şi ai pompierilor 
plecară, lăsându-i pe el, pe Amy şi pe Ted 
Milner să se preumble agale în jurul ruinelor 
fumegânde ale casei victoriene de culoare 
verde, care rezistase vreme de o sută 
treizeci şi şase de ani la numărul 92 de pe 
Kansas Street. Tocmai pe când făceau 
această inspecţie sumbră a înţeles el că 
mariajul lui cu Amy Dowd din Portland, 
Maine, se încheiase. Nu era nici o „perioadă 
de stres conjugal” şi nici o „separare de 
probă”. Nu avea să fie unul dintre acele 
cazuri de care mai auzi uneori, când ambele 
părţi îşi regretă decizia şi se recăsătoresc. 
Până şi din casa în care petrecuseră atâtea 
clipe frumoase nu mai rămăsese nimic 
altceva decât nişte grinzi care ardeau 
mocnit, rostogolite în groapa pivniţei ca nişte 
dinţi de uriaş. 

Întâlnirea de la Marchman's, cafeneaua 
mică de pe Witcham Street, decursese destul 
de bine. Amy l-a îmbrăţişat, a îmbrăţişat-o şi 
el, dar când a încercat să o sărute pe gură, 


ea şi-a întors cu abilitate capul într-o parte, 
aşa încât buzele lui au aterizat pe obrazul ei. 
Muah-muah, cum se spune la petrecerile de 
birou. Ce bine-mi pare să te văd, dragă. 

Ted Milner, cu părul aranjat şi la locul 
lui în dimineaţa asta şi fără nici o asemănare 
cu Alfalfa, şedea la masa din colţ, urmărindu- 
i din priviri. Ţinea în mână pipa pe care Mort 
o văzuse prinsă între dinţii acestuia la diferite 
petreceri din ultimii trei ani şi ceva. Mort era 
convins că pipa era o poză, un element de 
recuzită folosit în scopul unic de a-l face pe 
proprietar să arate mai în vârstă decât era. ŞI 
cât însemna asta? Mort nu era sigur, dar Amy 
avea treizeci şi şase de ani, iar Ted, cu blugii 
lui prespălaţi impecabili şi cămaşa J. Press 
descheiată la gât, trebuia să fie cu cel puţin 
patru ani mai tânăr, după părerea lui Mort, 
poate chiar şi mai tânăr. Se întrebă dacă 
Amy ştia că ar putea să aibă ceva probleme 
peste vreo zece ani — poate chiar peste cinci 
— şi apoi reflectă că ar fi fost nevoie de un 
bărbat mai bun decât era el ca să-i sugereze 
chestia asta. 

A întrebat dacă apăruseră noutăţi. Amy 
a spus că nu. Apoi Ted a intervenit, vorbind 
cu un slab accent sudic care era mult mai 
blând decât fonfăitul nazal al lui Shooter. El i- 
a spus lui Mort că şeful pompierilor şi un 
locotenent de la Departamentul de Poliţie din 
Derry urmau să-i întâlnească la „faţa locului”, 
după cum s-a exprimat Ted. Voiau să-i pună 


câteva întrebări lui Mort. Acesta a spus că e 
foarte bine. Ted l-a întrebat dacă vrea o 
cafea — aveau timp destul. Mort a spus că ar 
fi foarte bine. Ted l-a întrebat cum o ducea. 
Mort a răspuns din nou cu „foarte bine”. De 
fiecare dată când le pronunţa, cuvintele 
deveneau mai banale. Amy urmărea 
schimbul lor de replici cu oarecare nelinişte, 
iar Mort înţelegea de ce. |n ziua în care 
dăduse peste cei doi în pat, îi spusese lui Ted 
că o să-l omoare. De fapt, se poate să fi spus 
ceva despre uciderea amândurora. Amintirile 
lui despre respectivul eveniment erau foarte 
înceţoşate. Bănuia că şi ale lor erau la fel de 
înceţoşate. Nu ştia ce simțeau celelalte două 
colţuri ale triunghiului, dar el găsea 
înceţoşarea aceea nu doar de înţeles, ci chiar 
liniştitoare. 

Au comandat cafea. Amy l-a întrebat 
despre „John Shooter”. Mort a spus că, după 
părerea lui, situaţia se afla sub control. N-a 
pomenit nimic de pisici, de bilete sau de 
reviste. Şi, după o vreme, au plecat de la 
Marchman's şi s-au dus pe Kansas Street, la 
numărul 92, unde cândva fusese o casă, nu 
un loc oarecare. 

Şeful pompierilor şi detectivul de poliţie 
se aflau acolo, conform înţelegerii, şi au pus 
întrebări, la fel de conform înţelegerii. Cele 
mai multe întrebări s-au referit la existenţa 
unor persoane care să-l fi displăcut într-atât 
încât să arunce un cocteil Molotov în biroul 


lui. Dacă ar fi fost singur, Mort ar fi omis cu 
totul numele lui Shooter, dar fireşte că Amy 
ar fi pomenit de el dacă n-o făcea el, aşa că a 
relatat prima întâlnire exact aşa cum 
avusese loc. 

Wickersham, şeful pompierilor, a spus: 

— Individul era cam supărat? 

— Da. 

— Destul de supărat să fi venit până în 
Derry ca să vă dea foc la casă? întrebă 
Bradley, detectivul de poliţie. 

Era aproape sigur că nu Shooter era 
făptaşul, dar nu voia să mai dea detalii 
despre micile lui afaceri cu Shooter. Ar fi 
însemnat să le povestească ce-i făcuse 
Shooter lui Bump, de exemplu. Asta ar fi 
întristat-o pe Amy; ar fi întristat-o foarte 
mult... şi ar fi deschis o cutie cu viermi pe 
care prefera s-o lase închisă. Işi făcu 
socoteala că venise momentul să fie din nou 
nesincer. 

— Se poate să fi fost, la început. Dar 
după ce am descoperit că cele două povestiri 
chiar erau asemănătoare, am căutat data 
primei apariţii pentru a mea. 

— A lui n-a fost niciodată publicată? 
întrebă Bradley. 

— Nu, sunt sigur că n-a fost. Pe urmă, 
ieri, individul a apărut din nou. L-am întrebat 
când a scris povestirea, sperând să 
menţioneze o dată ulterioară celei pe care o 
aveam în minte. Înţelegeţi? 


Detectivul Bradley a încuviinţat din 
cap. 

— Speraţi să dovediţi că i-aţi luat-o 
înainte. 

— Întocmai. „Vremea însămânţării” a 
apărut într-o culegere de proză scurtă pe 
care am publicat-o în 1983, dar prima oară a 
fost publicată în 1980. Speram ca omul să se 
mulţumească să aleagă o dată cu doar un an 
sa doi înainte de 1983. Am avut noroc. A 
spus că a scris-o în 1982. Aşa că, înţelegeţi, 
l-am avut la faza asta. 

Spera să se încheie totul acolo, dar 
Wickersham, pompierul şef, a continuat: 

— Dumneavoastră  înţelegeţi şi noi 
înţelegem, domnule Rainey. Dar e/a înţeles? 

Mort oftă în sinea lui. Presupunea că 
ştiuse că puteai fi nesincer până la un punct 
— dacă lucrurile se prelungeau îndeajuns de 
mult, aproape întotdeauna ajungeau la un 
punct în care trebuia fie să spui adevărul, fie 
să născoceşti o minciună sfruntată. Şi iată că 
ajunsese la acel punct. Dar pe cine privea 
toată afacerea asta? Pe ei sau pe el? Pe el. 
Corect. Şi avea de gând să păstreze lucrurile 
aşa cum erau. 

— Da, le spuse el, a înţeles. 

— Şi ce-a făcut? întrebă Ted. 

Mort se uită la el cu iritare moderată. 
Ted se uită într-o parte, arătând de parcă şi- 
ar fi dorit să aibă la el pipa, ca să-şi facă de 
lucru cu ea. Pipa rămăsese în maşină. 


Cămaşa J. Press nu avea buzunare în care s-o 
poarte. 

— A plecat, spuse Mort. 

lritarea provocată de Ted, care n-avea 
absolut nici un motiv să-şi vâre nasul în 
ciorba asta, îl ajută să mintă mai uşor. Faptul 
că-l minţea pe Ted părea să-i şi ofere o 
oarecare justificare: A bombănit nu ştiu ce 
chestii despre ce coincidenţă teribilă e toată 
povestea asta, apoi a sărit in maşină de 
parcă i-ar fi luat foc părul şi flăcările urmau 
să-i cuprindă şi dosul, şi pe-aci ţi-e drumul. 

— Aţi observat cumva, din întâmplare, 
modelul maşinii şi numărul de înmatriculare, 
domnu' Rainey? întrebă Bradley. 

Îşi scosese un bloc-notes şi un pix. 

— Era un Ford, spuse Mort. Îmi pare 
rău, dar nu pot să vă ajut cu numărul. Nu 
avea plăcuţe de Maine, dar mai mult de 
atât... 

Ridică din umeri şi încercă să arate ca 
unul căruia îi părea rău. In sinea lui, se 
simţea tot mai stingherit de felul cum 
evoluau lucrurile. Păruse în regulă când nu 
fusese decât isteţ, ocolind orice minciună 
sfruntată — păruse o cale de a o scuti pe 
Amy de durerea pe care i-ar fi pricinuit-o 
vestea că individul îi rupsese gâtul lui Bump 
şi-l ţintuise cu o şurubelniţă. Dar acum se 
pusese în situaţia că povestise lucruri diferite 
unor persoane diferite. Dacă acestea se 
întâlneau şi făceau nişte comparații, nu i-ar fi 


fost aşa de bine. Explicarea motivelor care-l 
determinaseră să mintă putea fi 
problematică. Presupunea că astfel de 
comparații erau destul de improbabile, atâta 
timp cât Amy nu vorbea nici cu Greg 
Carstairs, nici cu Herb Creekmore, dar dacă 
ar fi avut loc o ciondăneală cu Shooter atunci 
când el şi Greg s-ar fi întâlnit cu el şi i-ar fi 
vârât în ochi numărul din iunie 1980, al 
revistei EQMM? 

„Nu-ţi face griji”, îşi spuse el, „o să 
ardem podul ăla când o să ajungem la el, 
bătrâne”. La gândul ăsta, trăi o scurtă 
revenire la starea de bună dispoziţie pe care 
o simţise pe când vorbea cu Herb la telefon 
şi nu lipsi mult să izbucnească în râs. Dar se 
abţinu. Ceilalţi s-ar fi întrebat de ce râde, 
dacă ar fi făcut una ca asta, şi îşi zise că ar fi 
avut dreptate să se întrebe. 

— Cred că în clipa asta Shooter e în 
drum spre 

(Mississippi) 

„„„locul din care a venit, încheie el, cu o 
ezitare insesizabilă. 

— Imi închipui că aveţi dreptate, spuse 
locotenentul Bradley, dar eu aş fi înclinat să 
urmăresc povestea asta, domnule Rainey. 
Poate că l-aţi convins pe tip că se înşeală, 
dar asta nu înseamnă că a plecat de la 
dumneavoastră relaxat. E posibil să fi venit 
până aici furios nevoie mare şi să vă fi dat 
foc la casă tocmai fiindcă era şucărit... mă 


scuzaţi, doamnă Rainey. 

Amy îi oferi un mic zâmbet fals şi 
respinse scuzele cu un gest al mâinii. 

— Nu credeţi c-ar fi posibil? 

„Nu”, îşi zise Mort, „nu cred. Dacă ar fi 
hotărât să dea foc la casă, cred că l-ar fi 
omorât pe Bump înainte să plece la Derry, 
pentru eventualitatea în care m-aş fi trezit 
înainte de întoarcerea lui. In acest caz, 
sângele s-ar fi uscat, iar pe Bump l-aş fi găsit 
teapăn. Nu aşa s-a întâmplat... dar nu pot să 
spun asta. Nici dacă aş vrea. Pentru că, de 
exemplu, s-ar întreba de ce am omis atâta 
timp să le povestesc ce păţise Bump. 
Probabil că s-ar gândi că am vreo doagă 
lipsă”. 

— Ba da, spuse el, dar l-am cunoscut 
pe tip. Nu mi-a făcut impresia că ar fi genul 
de incendiator de case. 

— Vrei să spui că nu e un Snopes, 
spuse Amy pe neaşteptate. 

Mort se uită la ea, surprins — apoi 
zâmbi. 

— Exact, spuse el. O fi el din Sud, dar 
nu e un Snopes. 

— Asta însemnând ce? întrebă Bradley, 
cu oarecare precauţie. 

—O glumă mai veche, domnule 
locotenent, spuse Amy. Aceşti Snopes erau 
nişte personaje din nişte romane de William 
Faulkner. Şi-au făcut intrarea în afaceri 
incendiind şoproane. 


— Oh, spuse Bradley pe un ton 
inexpresiv. 

Wickersham spuse: 

— Incendiatorii nu sunt o categorie 
distinctă, domnule Rainey. Sunt oameni de 
toate formele şi mărimile, credeţi-mă. 

— Ei bine... 

— — Mai ziceţi-mi ceva despre maşină, 
dacă puteţi, spuse Bradley, pregătindu-se să 
noteze cu pixul pe bloc-notes. Vreau să le 
dau de ştire celor de la Poliţia Statului despre 
acest individ. 

Mort decise brusc să mai mintă puţin. 
De fapt, destul de mult. 

— Ei bine, era un sedan. Asta pot să vă 
spun cu siguranţă. 

— Aha. Ford sedan. Anul? 

— Cam de prin anii ‘70, cred, zise Mort. 
Era cât se poate de sigur că station-wagon-ul 
lui Shooter fusese de fapt construit cam prin 
vremea când un tip pe care-l chema Oswald 
a făcut ca Lyndon Johnson să fie ales 
preşedinte al Statelor Unite. Făcu o pauză şi 
adăugă: Plăcuța de înmatriculare avea o 
culoare deschisă. Se poate să fi fost din 
Florida. Nu pot să bag mâna în foc, dar se 
poate să fi fost. 

— Înm. Şi bărbatul cum arăta? 

— Înălţime medie. Păr blond. Ochelari. 
Din cei cu rame rotunde din sârmă, cum 
purta John Lennon. Cam asta-i tot ce pot să- 
mi... 


— Nu ziceai că purta o pălărie? întrebă 
pe neaşteptate Amy. 

Mort simţi că maxilarele i se închid cu 
un clănţănit. 

— Da, spuse el pe un ton amiabil. Aşa 
e, uitasem. Gri închis sau neagră. Atât că era 
mai mult o şapcă. Ştiţi, cu cozoroc. 

— OK, spuse Bradley şi închise bloc- 
notesul. E un început. 

— N-ar putea să fie un caz simplu de 
vandalism, incendiu de dragul incendiului? 
întrebă Mort. În romane toate au o legătură 
între ele, dar, din experienţa mea, în viaţa 
reală lucrurile se întâmplă uneori pur şi 
simplu. 

— Se poate să fi fost, admise 
Wickersham, dar nu strică să verificăm 
legăturile evidente. Făcu cu ochiul solemn 
către Mort şi spuse: Ştiţi, uneori viaţa imită 
arta. 

— Mai aveţi nevoie de ceva? îi întrebă 
Ted şi-şi puse braţul pe după umerii lui Amy. 

Wickersham şi Bradley schimbară o 
privire, după care Bradley clătină din cap: 

— Nu cred, cel puţin nu în momentul 
asta. 

— Am întrebat doar pentru că Amy şi 
Mort vor trebui să stea de vorbă şi cu agentul 
de asigurări, spuse Ted. Probabil că şi cu un 
anchetator de la compania-mamă. 

Lui Mort, accentul sudic al individului 
începea să i se pară din ce în ce mai 


enervant. Bănuia că Ted provenea dintr-o 
regiune a Sudului situată cu câteva state mai 
la nord de ţinutul lui Faulkner, dar rămânea o 
coincidenţă de care s-ar fi putut lipsi foarte 
bine. 

Oficialii au strâns mâinile cu Amy şi 
Mort, şi-au exprimat compasiunea, le-au spus 
să ia legătura cu ei dacă ceva i se întâmpla 
oricăruia dintre ei şi apoi plecară, lăsându-i 
pe cei trei să mai dea o tură în jurul casei. 

— Îmi pare rău de toată tevatura asta, 
Amy, spuse pe neaşteptate Mort. Ea mergea 
între cei doi bărbaţi şi se uită la el, aparent 
surprinsă de ceva ce sesizase în vocea lui. 
Simplă sinceritate, poate. De tot ce s-a 
întâmplat. Îmi pare sincer rău. 

— Ei bine, puneţi-l şi pe Teddy la 
socoteală, zise Ted cu sinceritate solemnă. 
Ea se întoarse către el şi, în clipa aceea, Mort 
era în stare să-l sugrume cu voioşie pe 
individ, până când i-ar fi sărit ochii din cap, 
bălăbănindu-se la capătul nervilor optici. 

Acum mergeau de-a lungul laturii 
vestice a casei, către stradă. Chiar aici 
fusese colţul îngust unde biroul lui se unea 
cu casa şi, ceva mai încolo, fusese grădiniţa 
cu flori a lui Amy. Toate florile erau moarte 
acum şi Mort reflectă că probabil era tot una. 
Focul fusese îndeajuns de intens ca să 
pârjolească tot ce rămăsese verde pe o rază 
de trei metri şi jumătate în jurul ruinei. Dacă 
florile ar fi fost înflorite, le-ar fi pârjolit şi pe 


ele, iar asta ar fi fost prea trist. Ar fi fost... 
Mort se opri brusc. Îşi amintea 
povestirile. Povestirea. Puteai s-o intitulezi 
„Vremea însămânţării” sau, la fel de bine, 
„Fereastra secretă”, dar era acelaşi lucru 
dacă dădeai la o parte zorzoanele şi te uitai 
dedesubt. Se uită în sus. Nu era nimic de 
văzut, doar cerul albastru, cel puţin acum, 
dar înainte de incendiul din noaptea trecută, 
chiar în locul spre care se uita ar fi fost o 
fereastră. Era fereastra cămăruţei de lângă 
spălătorie. Cămăruţa care era biroul lui Amy. 
Acolo se ducea ea să completeze cecurile, să 
scrie în jurnalul ei intim, să dea telefoanele 
care trebuiau date... încăperea unde, bănuia 
el, Amy începuse, cu câţiva ani în urmă, să 
scrie un roman. Şi, când romanul a murit, era 
camera unde ea îl înmormântase decent şi în 
linişte într-un sertar de birou. Biroul fusese 
lângă fereastră. Lui Amy îi plăcea să se ducă 
acolo dimineaţa. Putea să pornească maşina 
de spălat în camera alăturată şi apoi să se 
ocupe de hârtii până auzea soneria care 
anunţa că era timpul să oprească maşina şi 
să pună rufele în storcător. Încăperea era 
bine separată de clădirea principală şi, 
spunea ea, îndrăgea liniştea. Liniştea şi 
lumina clară şi sănătoasă a dimineţii. Când şi 
când îi plăcea să se uite pe fereastră la florile 
ei care creşteau în colţul adânc format de 
casă şi prelungirea în care se afla biroul lui. 
Şi parc-o auzi spunând: „E cea mai bună 


cameră din casă cel puţin pentru mine, 
fiindcă acolo nu se duce aproape nimeni, în 
afară de mine. Are o fereastră secretă, şi dă 
spre o grădină secretă.” 

— Mort? spunea Amy în acel moment 
şi, preţ de o clipă, Mort nu băgă de seamă, 
confundând vocea ei reală cu cea din mintea 
lui, care era vocea amintirii. Dar era o 
amintire adevărată sau una falsă? Asta era 
întrebarea-cheie, nu-i aşa? Părea o amintire 
adevărată, dar se aflase sub un stres teribil 
încă înainte de Shooter, de Bump şi de 
incendiu. N-ar fi fost măcar posibil să aibă 
0... mă rog, o halucinație „memorială”? Prin 
care încerca să-şi remodeleze propriul trecut 
alături de Amy în aşa fel încât să corespundă 
cu blestemata aia de povestire în care un 
bărbat înnebunise şi-şi omorâse nevasta? 

„Dumnezeule, sper că nu. Sper că nu, 
fiindcă dacă-i aşa, înseamnă că am ajuns pe 
un teritoriu prea apropiat de depresia 
nervoasă ca să mă simt liniştit.” 

— Mort, te simţi bine? întrebă Amy, 
trăgându-l cu violenţă de mânecă, scoţându-l 
cel puţin temporar din starea de transă. 

— Da, spuse el, apoi, abrupt: Nu. Ca să 
fiu sincer, mi-e un pic cam rău. 

— Micul dejun, poate, spuse Ted. 

Amy îi aruncă o privire care-l făcu pe 
Mort să se simtă ceva mai bine. Nu fusese o 
privire prietenoasă. 

— Nu e micul dejun, spuse ea uşor 


indignată. Făcu un gest larg cu braţul spre 
ruinele înnegrite. De asta e vorba. Hai să 
plecăm de-aici. 

— Cei de la asigurări trebuie să vină la 
prânz, spuse Ted. 

— Păi asta înseamnă mai bine de o oră. 
Hai să mergem la tine acasă, Ted. Nici eu nu 
mă simt prea grozav. Aş vrea să stau jos. 

— Bine, bine, spuse Ted pe un ton uşor 
iritat din categoria „nu-i nevoie să ţipi”, care- 
i merse la fel de bine la suflet lui Mort. Şi cu 
toate că la micul dejun din dimineaţa aceea 
ar fi zis că locuinţa lui Ted Milner era ultimul 
loc de pe pământ unde ar fi vrut să meargă, 
îi urmă fără să protesteze. 


19 


Nimeni nu scoase o vorbă în timp ce 
străbăteau oraşul spre casa în care Ted îşi 
avea reşedinţa. Mort nu ştia la ce se gândeau 
Amy şi Ted, deşi putea bănui că Amy era cu 
gândul la casă şi că Ted se întreba dacă o să 
ajungă înapoi la timp ca să se întâlnească cu 
oamenii de la asigurări, dar ştia la ce se 
gândea el. Încerca să decidă dacă era sau nu 
pe cale să înnebunească. E adevărat sau e 
Memorex??? 


2 Aluzie la sloganul firmei Memorex, „ls it 
live, or is it Memorex?'”, cunoscută pentru 
producţia de benzi de magnetofon, casete 


Decise în cele din urmă că Amy 
spusese într-adevăr acele cuvinte despre 
biroul ei de lângă spălătorie — nu era deci o 
amintire falsă. Le spusese oare înainte de 
1982, când “John Shooter” susţinea că ar fi 
scris o povestire intitulată „Fereastra 
secretă”? Nu ştia. Oricât şi-ar fi sondat 
creierul confuz şi dureros, nu primea decât 
un mesaj scurt: răspuns neconcludent. Dar 
dacă le rostise, indiferent când, nu se putea 
oare ca titlul povestirii lui Shooter să fie o 
simplă coincidenţă? Se putea, dar 
coincidenţele se cam înmulţeau nu? Hotărâse 
că incendiul fusese, obligatoriu, O 
coincidenţă. Dar amintirea pe care grădina 
lui Amy cu florile sale moarte o stârnise... ei 
bine, îi venea tot mai greu să creadă că toate 
acestea nu erau legate într-o manieră stranie 
poate chiar supranaturală. 

Şi, în felul său, nu fusese şi „Shooter” 
însuşi la fel de derutat? „Cum ai pus mâna pe 
ea?”, întrebase acesta, cu o voce pe care 
furia şi nedumerirea o făcuseră fioroasă. 
„Asta e un lucru pe care chiar vreau să-l aflu. 
Cum dracu’ a ajuns un căcănar scârţa-scârţa 
pe hârtie, plin de bani ca tine, într-un orăşel 
de trei lulele din Mississippi ca să-mi fure 
nenorocita aia de poveste?” In acele 
momente, Mort se gândise că ori era încă un 
semn al nebuniei individului, ori tipul era un 


audio şi video, CD-uri, DVD-uri etc. (N. t.) 


actor nemaipomenit de bun. Acum, în maşina 
lui Ted, îi trecu prin minte pentru prima oară 
că exact la fel ar fi reacţionat şi el, dacă 
circumstanţele ar fi fost inversate. 

Aşa cum, într-un fel, şi fuseseră. 
Singurul loc în care cele două povestiri 
difereau complet era chestiunea titlurilor. 
Amândouă se potriveau, dar acum Mort 
constată că trebuia să-i pună lui Shooter o 
întrebare foarte asemănătoare cu cea pe 
care Shooter i-o pusese deja: „Cum ai ajuns 
la titlul ăsta, domnule Shooter? Asta e un 
lucru pe care chiar vreau să-l aflu. Cum ai 
ajuns să ştii că, la 2 000 de kilometri de 
orăşelul tău de trei lulele din Mississippi, 
soţia unui scriitor despre care susţii că n-ai 
auzit niciodată până anul ăsta avea propria 
ei fereastra secretă, ce dă spre propria ei 
grădină secretă?” 

Ei bine, nu exista decât o singură cale 
să afle, fireşte. Când Greg avea să-l găsească 
pe Shooter, Mort va trebui să-l întrebe. 


20 


Mort refuză ceaşca de cafea oferită de 
Ted şi-l întrebă dacă are Coca-Cola sau Pepsi. 
Ted avea şi, după ce bău, stomacul lui Mort 
se linişti. Se aşteptase ca simplul fapt de a se 
afla aici, aici unde Ted şi Amy se jucau de-a 
mama şi de-a tata acum când nu mai erau 
nevoiţi să se ascundă în camere ieftine din 


moteluri de la periferie, să-l facă să se simtă 
mânios şi agitat. Dar nu se întâmplă aşa. Era 
doar o casă, una în care toate camerele 
păreau să proclame că proprietarul era un 
„tânăr burlac fără griji care avea succes la 
femei”. Mort constată că putea să se împace 
cu asta foarte uşor, deşi îl făcea să se simtă 
din nou puţin neliniştit pentru Amy. Se gândi 
la micul ei birou cu lumina sa clară şi 
sănătoasă şi cu zumzetul adormitor al 
uscătorului care răzbătea prin zid, micul ei 
birou cu fereastra sa secretă, singura din 
toată casa care dădea spre micul spaţiu 
unghiular format de casă şi prelungirea 
acesteia, şi se gândi cât de mult aparţinea ea 
acelui loc şi cât de puţin părea să aparţină 
acestui loc. Dar asta era o problemă pe care 
va trebui s-o rezolve ea cu ea însăşi, şi îşi 
zise, după câteva minute petrecute în 
această casă care nu era câtuşi de puţin un 
bârlog al ticăloşiilor, ci doar o casă, că putea 
să se împace cu asta... că putea chiar să fie 
mulţumit de situaţie. 

Ea îl întrebă dacă avea de gând să 
rămână în Derry peste noapte. 

— Nu. O să mă-ntorc de îndată ce 
terminăm cu agenţii de la asigurări. Dacă 
mai apare ceva, pot să ia legătura cu mine... 
sau poţi să mă suni tu. 

li zâmbi. Ea îi răspunse cu un zâmbet şi 
îi atinse mâna în treacăt. Lui Ted nu-i plăcu 
asta. Se uită încruntat pe fereastră şi îşi făcu 


de lucru cu pipa. 
21 


Au ajuns la timp la întâlnirea cu 
reprezentanţii companiei de asigurări, ceea 
ce avu neîndoielnic darul să-l facă pe Ted să 
se simtă uşurat. Mort nu era grozav de 
încântat să-l aibă ca martor pe Ted; la urma 
urmelor, nu fusese niciodată casa lui Ted, 
nici măcar după divorţ. Totuşi Amy părea să 
se simtă mai liniştită ştiindu-l acolo aşa că 
Mort lăsă lucrurile aşa. 

Don Strick, agentul Companiei de 
Asigurări Consolidated cu care încheiaseră 
contractul, îi conduse la biroul său, după încă 
un scurt tur „la faţa locului”. Acolo au făcut 
cunoştinţă cu Fred Evans, un anchetator de 
teren al firmei Consolidated, specializat în 
incendii. Motivul pentru care Evans nu venise 
împreună cu Wickersham şi Bradley în 
dimineaţa aceea sau „la faţa locului” când 
Strick i-a întâmpinat acolo la prânz deveni 
evident foarte repede; îşi petrecuse mai 
toată noapte trecută scormonind printre 
ruine cu o lanternă puternică şi un aparat 
foto Polaroid. Se dusese apoi la camera lui de 
motel, spunea el, ca să mai prindă un pui de 
somn înainte de întâlnirea cu soţii Rainey. 

Mort îl plăcu pe Evans foarte mult. 
Părea să fie sincer afectat de pierderea 
suferită de el şi de Amy, în vreme ce toţi 


ceilalţi, inclusiv domnul „puneţi-l şi pe Teddy 
la socoteală”, păreau să fi rostit doar 
tradiţionalele cuvinte de consolare înainte de 
a trece la ceea ce fiecare considera a fi 
„treburile curente” (iar în cazul lui Ted 
Milner, se gândea Mort, treaba curentă era 
să-l expedieze din Derry şi să-l trimită cât 
mai curând la Tashmore Lake). Fred Evans 
nu se referea la adresa Kansas Street 92 
zicând „la faţa locului”, ci vorbea despre o 
„casă”. 

Întrebările lui, deşi în esenţă erau 
aceleaşi ca şi cele puse de Wickersham şi 
Bradley, erau mai delicate, mai detaliate şi 
mai scrutătoare. Deşi n-apucase să doarmă 
decât cel mult patru ore, ochii lui erau senini 
şi vorbea repede şi clar. După ce a vorbit cu 
el vreo douăzeci de minute, Mort a decis că, 
dacă se va hotărî vreodată să dea foc la o 
casă pentru a încasa banii de asigurare, va 
negocia în prealabil cu altă companie de 
asigurări şi nu cu Consolidated Assurance. 
Sau va aştepta până când omul ăsta se va 
pensiona. 

După ce a terminat de pus întrebările, 
Evans le-a zâmbit. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor, vreau să 
vă mulțumesc din nou, atât pentru 
răspunsurile bine cumpănite cât şi pentru 
amabilitatea cu care m-aţi tratat. Intr-o 
mulţime de cazuri, oamenilor le sare ţandăra 
în clipa în care aud cuvintele „anchetator de 


asigurări”. Sunt deja supăraţi, şi e de înţeles 
asta, şi foarte des iau prezenţa unui 
anchetator la locul faptei ca o acuzaţie că şi- 
ar fi dat singuri foc la proprietate. 

— Având în vedere împrejurările, nu 
cred că am fi putut să cerem un tratament 
mai bun, spuse Amy, iar Ted Milner încuviinţă 
din cap atât de violent încât ai fi zis că are 
capul pe o sârmă — una controlată de un 
păpuşar cu nervii zdruncinaţi rău de tot. 

— Partea care urmează e dificilă, spuse 
Evans. li făcu un semn din cap lui Strick, care 
deschise un sertar şi scoase de acolo un 
clipboard cu o pagină trasă la imprimantă. 
Când un anchetator stabileşte că un incendiu 
a fost atât de grav precum fără doar şi poate 
că a fost cel de faţă, trebuie să le arătăm 
clienţilor o listă cu bunurile asigurate 
conform declaraţiilor anterioare. Vă uitaţi 
peste ea, apoi semnaţi o declaraţie pe 
proprie răspundere că obiectele din listă încă 
vă mai aparţin şi că se aflau în casa atunci 
când s-a produs incendiul. Trebuie să puneţi 
o cruciuliţă în dreptul oricărui obiect pe care 
l-aţi vândut de la ultima revizie de asigurări 
pe care aţi făcut-o cu domnul Strick, aici de 
faţă, şi în dreptul oricărei proprietăţi care nu 
se afla în casă la data incendiului Evans îşi 
duse pumnul la gură şi-şi drese glasul înainte 
de a continua. Am înţeles că de curând a 
avut loc o separare de domicilii, aşa că 
ultimul punct s-ar putea sa fie deosebit de 


important. 

— Suntem divorţaţi, spuse Mort fără 
menajamente. Eu locuiesc în reşedinţa 
noastră de la Tashmore Lake. O foloseam 
doar vara, dar are un cuptor şi e locuibilă şi 
în lunile reci. Din păcate, n-am reuşit să-mi 
iau majoritatea lucrurilor din casa de aici. Am 
tot amânat. 

Don Strick dădu din cap cu 
compasiune. Ted îşi puse un picior peste 
celălalt, continua să se joace cu pipa şi în 
general dădea impresia unuia care încearcă 
să nu se arate atât de profund plictisit cât 
era de fapt. 

— Completaţi cât mai exact lista, spuse 
Evans. Luă clipboard-ul de la Strick şi i-l 
întinse peste birou lui Amy. Chestia asta 
poate fi puţin cam neplăcută — seamănă cu 
o căutare a comorilor inversată. 

Ted îşi lăsase pipa jos şi întinsese gâtul 
ca să se uite la listă, plictiseala dispărându-i 
cel puţin pe moment; ochii lui erau la fel de 
avizi ca ai oricărui trecător care se holbează 
la urmările unui accident grav. Amy îl văzu 
că trage cu ochiul şi, îndatoritoare, împinse 
uşor formularul înspre el. Mort, care şedea 
vizavi de ea, trase foaia de hârtie înapoi. 

— Fii, te rog, amabil, îi zise el lui Ted. 
Era supărat, foarte supărat, şi toţi sesizară 
asta din vocea lui. 

— Mort..., spuse Amy. 

— Nu vreau să fac din ţânţar armăsar, 


îi zise Mort, dar astea au fost lucrurile 
noastre, Amy. Ale noastre. 

— Eu nu prea cred..., începu indignat 
Ted. 

— Nu, dânsul are perfectă dreptate, 
domnule Milner, spuse Fred Evans cu o 
blândeţe care lui Mort i se păru că putea fi 
înşelătoare. Legea spune că nu aveţi absolut 
nici un drept să vă uitaţi la acea listă. Mai 
închidem ochii la o treabă ca asta dacă 
nimeni nu are nimic de obiectat... dar mi se 
pare că domnul Rainey are. 

— Cred şi eu că domnul Rainey are de 
obiectat, spuse Mort. 

Avea mâinile încleştate în poală; îşi 
simţea  săpând şănţuleţe ca nişte mici 
zâmbete în carnea moale a palmelor. 

Amy îşi mută privirea nefericit- 
rugătoare de la Mort la Ted. Mort se aştepta 
ca Ted să se umfle în pene şi să pufnească şi 
apoi să încerce să dărâme casa cuiva dintr-o 
suflare, dar Ted nu făcu aşa ceva. Faptul că 
făcuse o asemenea presupunere, îşi zise 
Mort, era o măsură a simţămintelor sale 
ostile faţă de individ. Nu-l cunoştea prea bine 
pe Ted (chiar dacă ştia că seamănă puţin cu 
Alfalfa când îl trezeşti din somn pe 
neaşteptate într-un motel de mâna a şaptea), 
dar o cunoştea pe Amy. Dacă Ted ar fi fost 
un fanfaron, l-ar fi părăsit deja. 

Cu un mic zâmbet şi vorbind numai cu 
ea, ignorându-i complet pe Mort şi pe ceilalţi, 


Ted spuse: 

— Crezi că ar ajuta lucrurile dacă aş 
face o plimbare prin împrejurimi? 

Mort încercă să se abţină, dar nu prea 
reuşi: 

— Ba chiar ai putea să faci şi două 
plimbări, îi zise el lui Ted cu prefăcută 
amabilitate. 

Amy îl fulgeră cu o privire îngustă şi 
întunecată, apoi se uită din nou la Ted. 


22 


Mort conducea pe drumul de întoarcere 
spre Tashmore Lake cu mâinile încleştate de 
volan, cu spinarea dreaptă ca o riglă şi ochii 
fixaţi ferm asupra drumului. Mărise volumul 
radioului şi se concentra cu încrâncenare 
asupra drumului ori de câte ori sesiza 
semnele care-i anunțau o activitate mentală 
în spatele mijlocului frunţii. Abia parcursese 
vreo 60 de kilometri când simţi o presiune în 
vezică. Încântat de această evoluţie, nici nu 
se gândi să oprească la o parcare cu servicii 
de la marginea şoselei. Nevoia de a se uşura 
era încă un excelent motiv de abatere a 
atenţiei. 

Ajunse acasă pe la patru şi jumătate şi 
parcă Buick-ul la locul său obişnuit, de lângă 
casă. Eric Clapton tocmai se lansase cu avânt 
într-un solo de chitară în ritm de boogie când 
Mort opri motorul şi liniştea se lăsă ca o 


încărcătură de pietre înglobate în spumă 
cauciucată. Pe lac nu era nici o barcă, iar în 
iarbă, nici un gândac. 

„Pişarea şi gândirea au multe în 
comun”, îşi zise el dându-se jos din maşină şi 
desfăcându-şi fermoarul de la pantaloni. „Pe- 
amândouă poţi să le amâni... dar nu la 
nesfârşit.” 

În timp ce urina, Mort Rainey se 
gândea la ferestre secrete şi la grădini 
secrete. Se gândea la cei care ar putea să 
aibă grădini secrete şi la cei care ar putea să 
se uite prin ferestre secrete. Se gândi la 
faptul că revista de care avea nevoie ca să-i 
dovedească unui anume tip că ori era nebun, 
ori escroc, tocmai se întâmplase să dispară 
chiar în seara în care încercase să pună 
mâna pe ea. Se gândea la faptul că amantul 
fostei sale soţii, un individ pe care-l detesta 
sincer, era de loc dintr-un oraş care se 
numea Shooter's Knob şi că Shooter se 
întâmpla să fie pseudonimul mai sus- 
menţionatului nebun-sau-escroc, care 
apăruse în viaţa lui Mort Rainey exact în 
momentul în care sus-menţionatul Mort 
Rainey începea să-şi înţeleagă propriul divorţ 
nu ca pe o idee teoretică, ci ca pe un adevăr 
simplu şi perpetuu al vieţii sale. Se gândi 
chiar şi la faptul că „John Shooter” susţinea 
că descoperise plagiatul lui Mort Rainey cam 
în acelaşi timp când Mort Rainey se 
despărţise de soţie. 


Întrebare: Sunt toate aceste lucruri 
coincidenţe? 

Răspuns: Tehnic, e posibil. 

Întrebare. Crede el că toate aceste 
lucruri sunt coincidenţe? 

Răspuns: Nu. 

Întrebare: Atunci, crede el că e pe cale 
să înnebunească? 

— Răspunsul este nu, zise Mort. Nu 
crede. Cel puţin nu încă. 

Trase fermoarul şi o luă după colţ ca să 
ajungă la uşă. 


23 


Găsi cheia de la casă, începu s-o 
introducă în broască şi deodată o scoase. In 
schimb, întinse mâna spre mânerul rotund al 
uşii şi, în timp ce degetele se strângeau în 
jurul lui, avu certitudinea limpede că aceasta 
se va roti uşor. Shooter fusese aici... fusese 
sau încă mai era. Şi nici măcar n-ar fi fost 
nevoie să-şi forţeze intrarea. Nu. Nu 
nenişorul ăsta. Mort ţinea o cheie de rezervă 
de la casa din Tashmore Lake într-o 
savonieră veche pe raftul de sus din şopronul 
cu scule, adică chiar locul din care Shooter 
luase grăbit  şurubelniţa când venise 
momentul să-l ţintuiască pe bietul Bump de 
scândurile gheretei de gunoi. Acum era în 
casă, cercetând locul... sau poate 
ascunzându-se. Era... 


Mânerul refuza să se mişte; degetele 
lui Mort pur şi simplu alunecară în jurul lui. 
Uşa era încuiată totuşi. 

— OK, spuse Mort. OK, nici o problemă. 

Chiar râse puţin în timp ce vâra cheia 
în broască şi o răsucea. Doar pentru că uşa 
era încuiată nu însemna că Shooter nu era în 
casă. De fapt, era şi mai probabil să fie în 
casă, dacă stăteai să te gândeşti mai bine. 
Putea foarte bine să folosească cheia de 
rezervă, s-o pună la loc, după care să încuie 
uşa pe dinăuntru ca să adoarmă suspiciunile 
inamicului său. În definitiv, tot ce trebuia să 
faci ca s-o încui era să apeşi butonul fixat în 
mâner. „Incearcă să mă sperie”, gândi Mort 
în timp ce păşea înăuntru. 

Casa era plină de razele prăfuite de 
soare ale după-amiezii târzii şi de linişte. Dar 
nu-ţi dădea senzaţia unei linişti neocupate. 

— Încerci să mă sperii, nu-i aşa? strigă 
el. 

Se aştepta ca propria voce să i se pară 
ca a unui nebun. Un bărbat singur, paranoic, 
adresându-se unui intrus care, la urma 
urmelor, exista doar în imaginaţia sa. Atât că 
nu i se păru deloc vocea unui nebun, ci a 
unui om care se împotmolise măcar la 
jumătatea trucului. Să duci un şiretlic până la 
jumătate nu era o chestie aşa grozavă, 
poate, dar jumătate era mai bine decât 
nimic. 

Intră în living-room-ul cu tavanul său 


ca de catedrală, cu fereastra mare cât 
peretele, cu vedere la lac şi, desigur, 
Celebritatea Mondială, Sofaua lui Mort 
Rainey, cunoscută şi sub numele de 
Canapeaua Scriitorului Comatos. Un mic 
zâmbet economic îi întinse uşor obrajii. Îşi 
simţea ouţele sus şi presate pe încheietura 
picioarelor. 

— O jumătate de şiretlic e mai bună 
decât nimic, nu-i aşa, domnule Shooter? 
strigă el. 

Cuvintele pieriră în liniştea prăfoasă. În 
praful acela simţea mirosul de tutun vechi. 
Ochii îi căzură pe pachetul ponosit de ţigări 
pe care-l recuperase din sertarul biroului. | se 
păru că în casă plutea un miros — aproape o 
duhoare — care era respingător: era un 
miros nefemeiesc. Apoi îşi zise: „Nu. E o 
greşeală. Nu-i aşa. Ceea ce miroşi e Shooter. 
Simţi mirosul individului, şi-i miroşi ţigările. 
Nu pe-ale tale, pe-ale lui.” 

Se întoarse încet, cu capul uşor lăsat 
pe spate. Unul dintre dormitoarele de la etaj 
dădea în jos spre living-room, pe la 
jumătatea peretelui de culoare crem; 
deschiderea era protejată cu stinghii din 
lemn maro închis. Stinghiile aveau menirea 
de a-i împiedica pe cei neavizaţi să cadă laţi 
pe podeaua living-ului, dar mai aveau şi un 
rol decorativ. Chiar în clipa aceea, lui Mort nu 
i se păreau deloc decorative, fiindcă arătau 
ca zăbrelele unei celule de puşcărie. Din 


încăperea pe care el şi Amy o numiseră 
dormitorul pentru oaspeţi nu putea să vadă 
decât tavanul şi unul dintre cei patru stâlpi ai 
patului. 

— Eşti acolo, sus, domnule Shooter? 
strigă el. 

Nici un răspuns. 

— Ştiu că încerci să mă sperii! Acum 
începea să se simtă puţin, foarte puţin 
ridicol. N-o să-ţi meargă, să ştii! 

Cu vreo şase ani în urmă, racordaseră 
marele şemineu de piatră din living-room cu 
un cuptor Blackstone. Lângă el se afla un 
suport pentru unelte necesare îngrijirii 
focului. Mort apucă mânerul făraşului pentru 
cenuşa, se gândi la el o clipă, apoi îl lăsă şi 
luă în schimb vătraiul. Se întoarse cu faţa 
spre deschiderea zăbrelită a camerei pentru 
oaspeţi de la etaj şi ridică vătraiul ca un 
cavaler care-şi salută regina. Porni încet spre 
scări şi începu să le urce. Simţea cum 
încordarea se furişează în muşchii săi, dar 
înţelese că nu de Shooter se temea, ci de 
faptul că n-o să găsească nimic. 

— Ştiu că eşti aici şi ştiu că încerci să 
mă sperii! Singurul lucru pe care nu-l ştiu e 
ce-i cu toată povestea asta Alfie, iar când o 
să dau de tine, ai face bine să-mi spui! 

Se opri pe palierul de ia etaj, cu inima 
bătându-i cu putere în piept. Uşa de la 
dormitorul pentru oaspeţi era la stânga lui. În 
dreapta era uşa de la baia pentru oaspeţi. Şi 


deodată înţelese că, într-adevăr, Shooter era 
aici, dar nu în dormitor. Nu; ăsta era doar un 
şiretlic. Era exact ceea ce Shooter voia ca el 
să creadă. 

Shooter era în baie. 

Şi, în timp ce stătea pe palier ţinând 
strâns în mâna dreaptă vătraiul şi cu 
sudoarea prelingându-i-se din păr pe obraji, 
Mort // auzi. Un foşnet slab. Era acolo, fără 
doar şi poate. După sunet, stătea în picioare, 
în cadă. Se mişcase foarte puţin. Cucuuu, 
Johnny băiete, te aud. Eşti înarmat, bulache? 

Mort îşi zicea că probabil era, dar nu 
credea că avea un pistol. După părerea lui, 
pseudonimul literar al individului“ nu avea 
nici o legătură cu armele de foc. Shooter 
arăta ca un om care s-ar simţi mai în largul 
lui cu instrumente mai grosolane. Ceea ce-i 
făcuse lui Bump părea să confirme această 
supoziţie. 

„Pariez că are un ciocan”, îşi zise Mort 
şi-şi şterse sudoarea de pe ceafă cu mâna 
liberă. Îşi simţea ochii pulsând în găvane în 
ritmul bătăilor de inimă. „Pariez ca şi-a luat 
un ciocan din şopronul de scule.” 

Nu s-a mai gândit la asta până când l-a 
văzut pe Shooter, l-a văzut limpede, stând în 
picioare în cadă, cu pălăria lui neagră cu 


3 În lb. engleză, Shooter înseamnă 
„persoană care trage cu o arma de foc”. (N. 
t.) 


calotă rotundă şi bocancii galbeni de fermier, 
cu buzele care-i acopereau proteza 
comandată prin poştă despărțite într-un 
rânjet ce aducea mai mult a grimasă, 
sudoarea prelingându-i-se pe faţă, coborând 
pe ridurile săpate acolo ca apa ce se scurge 
pe o reţea de rigole din tablă galvanizată, cu 
ciocanul din şopronul de scule ridicat la 
înălţimea umerilor, ca un ciocănaş de 
judecător. Stătea pur şi simplu în cadă, 
aşteptând să coboare ciocanul. Aprod, cazul 
următor, te rog. 

„Te cunosc, amice. [i-am prins 
mişcarea. M-am prins de prima oară când te- 
am văzut. Şi ştii ceva? [i-ai ales greşit 
scriitorul cu care să-ţi faci jocul. Cred că de 
pe la jumătatea lui mai îmi tot doresc să ucid 
pe cineva şi nu văd de ce n-ai fi la fel de bun 
ca oricare altul.” 

Întoarse capul spre uşa dormitorului. În 
acelaşi timp, întinse mâna stângă (după ce 
şi-a şters-o de pieptul cămăşii, ca să nu-i 
alunece în momentul crucial) şi o strânse în 
jurul mânerului. 

— Ştiu că eşti acolo! strigă el către uşa 
închisă a dormitorului. Dacă te-ai ascuns sub 
pat, ai face bine să ieşi! Număr până la cinci! 
Dacă nu ieşi până ajung la cinci, o să intru... 
şi o să intru în forţă! M-ai auzit? 

Nu se auzi nici un răspuns... dar, ce-i 
drept, nici nu se aşteptase cu adevărat să 
audă vreunul. Şi nici nu dorise. Strânse mai 


tare mânerul uşii de la baie, dar avea să 
strige numerele cu capul întors spre uşa 
dormitorului. Nu ştia dacă Shooter ar auzi 
sau ar simţi diferenţa dacă şi-ar întoarce 
capul spre baie, dar se gândi că era posibil. 
Omul era fără doar şi poate inteligent. 
Diabolic de inteligent. 

Cu o clipă înainte să înceapă 
numărătoarea, auzi altă mişcare slabă în 
baie. Ar fi scăpat-o, chiar stând aşa de 
aproape, dacă n-ar fi ascultat cu toată 
concentrare de care era capabil. 

— Unul 

Doamne, cum mai transpira! Ca un 
porc! 

— Dol! 

Simţea mânerul uşii de la baie ca pe o 
piatră rece în pumnul încleştat. 

— Tr... 

Răsuci mânerul şi pătrunse repede în 
cameră, trântind uşa de perete atât de 
repede încât sfâşie tapetul şi rupse balamaua 
de jos a uşii, şi iată-l, /jată-/, venind către el 
cu arma ridicată, cu dinţii dezveliţi într-un 
rânjet de ucigaş, cu ochi de nebun, de nebun 
de-a binelea, iar Mort cobori vătraiul cu o 
lovitură şuierătoare şi abia avut timp să 
observe că Shooter mânuia şi el un vătrai, 
să-şi dea seama că Shooter nu avea pe cap 
pălăria lui neagră cu calotă rotundă şi să 
realizeze că nu era deloc Shooter, să 
realizeze că era el, că nebunul era el, şi 


deodată vătraiul sparse oglinda de deasupra 
chiuvetei, cioburile de sticlă  argintată 
împrăştiindu-se în toate direcţiile, scânteind 
în întuneric, iar dulăpiorul cu medicamente 
căzu în chiuvetă. Uşa îndoită atârna deschisă 
ca o gură căscată, lăsând să se împrăştie 
sticluţe cu sirop de tuse, iod şi Listerine. 

— Am omorât oglinda, dar-ar dracii-n 
ea! ţipă el şi era pe cale să arunce vătraiul 
într-o parte când ceva se mişcă în cadă, în 
spatele uşii ondulate de la cabina duşului. 

Se auzi un mic chiţăit înspăimântat. 
Rânjind, Mort lovi lateral cu  vătraiul, 
provocând o spărtură zigzagata în uşa din 
plastic, smulgând-o din şinele în care era 
prinsă şi  răsturnând-o.  Ridică  vătraiul 
deasupra umărului, cu o privire fixă în ochii 
sticloşi şi buzele întinse în grimasa pe care 
şi-o imaginase pe chipul lui Shooter. 

Apoi lăsă vătraiul jos, cu o mişcare 
lentă. Se văzu nevoit să-şi folosească 
degetele de la mâna stângă pentru a-şi 
descleşta degetele dreptei de pe mânerul 
vătraiului, care căzu pe podea. 

— Micuţă creatură vicleană şi fricoasă, 
spuse el către şoricelul care alerga orbeşte 
prin cadă. Ce panică o fi în pieptuţul tău.’ 

Vocea lui suna răguşită, fără intonaţie 


31 Versuri dintr-o poezie a poetului 
scoţian Robert Burns (1759-1796), dedicată 
şoarecelui. (N. t.) 


şi stranie. Nu semăna deloc cu vocea lui. Era 
ca şi cum s-ar fi auzit pentru prima oară 
înregistrat pe bandă. 

Se întoarse şi ieşi încet din baie, 
trecând de uşa înclinată cu balamaua sărită, 
călcând pe cioburile de oglindă. 

Dintr-o dată simţi dorinţa să se ducă 
jos, să se întindă pe canapea şi să tragă un 
pui de somn. Dintr-o dată dori asta mai 
presus decât orice altceva. 


24 


Telefonul a fost cel care l-a trezit. 
Amurgul se îngemăna cu noaptea, aşa că a 
trecut cu încetineală pe lângă măsuţa de 
cafea rebelă cu tăblie din sticlă, de care se 
tot lovea, având senzaţia stranie că, nu se 
ştie cum, timpul se pliase asupra lui însuşi. 
Bratul drept îl durea ca naiba. Nici spinarea 
nu se simţea mai bine. Cât de violent, exact, 
mânuise vătraiul ăla oare? Cât de mare 
fusese panica ce pusese stăpânire pe el? Nu-i 
plăcea să se gândească. 

Ridică telefonul, fără să încerce să 
ghicească cine ar putea să fie. Viaţa fusese 
atât de îngrozitor de agitată în ultima vreme, 
dragă, încât putea să fie chiar şi preşedintele 
ţării. 

— Alo? 

— Ce mai faci, domnu' Rainey? întrebă 
vocea şi Mort tresări îngrozit, îndepărtând 


brusc telefonul de la ureche pentru o clipă, 
de parc-ar fi fost un şarpe care încercase să-l 
muşte. Îl aduse înapoi încet. 

— Bine fac, domnule Shooter, spuse el 
cu o voce seacă. Dar dumneata? 

— Sunt la un bâlci de ţară, admise 
Shooter, vorbind cu acel accent țărănesc 
greoi, care cumva era la fel de lipsit de 
zorzoane şi de vizibil ca un şopron din lemn 
nevopsit izolat în mijlocul unui câmp. Dar nu 
cred că tu te simţi chiar aşa de bine. C-ai 
furat de la altul, s-ar zice că nu te-a deranjat 
deloc. Dar când ai fost prins în fapt... ei, asta 
se pare că te-a făcut nefericit cu-adevărat. 

— Despre ce vorbeşti? 

Shooter păru uşor amuzat. 

— Păi, am auzit la radio că cineva ţi-a 
dat foc la casă. Cealaltă casă. Şi pe urmă, 
când te-ai întors la casa asta, mi s-a părut că 
ai avut un acces de furie sau ceva de genul 
ăsta când ai intrat în ea. Ai urlat... ai făcut 
tărăboi... sau poate că scriitorii de succes ca 
tine aşa se înfurie când lucrurile nu se- 
ntâmplă aşa cum se aşteaptă ei. Asta să fie, 
oare? 

„Dumnezeule, a fost aici! A fost!” 

Mort se pomeni uitându-se pe 
fereastră, ca şi cum Shooter mai era încă 
afară... ascunzându-se, poate, prin tufişuri, în 
timp ce vorbea cu Mort de la cine ştie ce 
telefon fără fir. Ridicol, fireşte. 

— Revista care conţine povestea mea e 


pe drum, spuse el. Când o s-ajungă aici, o să 
mă laşi în pace? 

Shooter părea în continuare amuzat şi-i 
răspunse cu un glas leneş: 

— Nu există nici o revistă care să 
conţină povestea aia, domnu' Rainey. Noi doi 
ştim asta. Nu, o revistă din 1980 nu există. 
Cum ar putea să fie, când povestea meanua 
existat până în 1982, ca tu s-o poţi fura. 

— Dar-ar dracii, nu ţi-am furat po... 

— Când am auzit ce s-a-ntâmplat cu 
casa, spuse Shooter, m-am dus şi-am 
cumpărat Evening Express. Era acolo o poză 
cu ce a mai rămas. Nu mai era cine ştie ce. 
Aveau şi o poză cu soţia ta. 

Urmă o pauză lungă, bine cumpănită. 
Apoi Shooter spuse: 

— E drăguţică. Folosise diminutivul în 
mod voit, cu intenţie sarcastică. Cum se face 
că un nemernic naşparliu ca tine a avut 
noroc cu o nevasta aşa drăguţică, domnu’ 
Rainey? 

— Suntem divorţaţi, ripostă Mort. Ţi-am 
mai spus asta. Poate c-a descoperit cât de 
urât sunt. Da' ce-ar fi să n-o amestecăm pe 
Amy în ciorba asta, care ne priveşte doar pe 
mine şi pe tine. 

Pentru a doua oară în două zile, îşi 
dădu seama că răspunsese la telefon pe 
când era doar pe jumătate treaz şi aproape 
lipsit de apărare. Ca urmare, Shooter 
controla în cea mai mare parte conversaţia. Il 


conducea pe Mort după bunu-i plac, stabilind 
subiectele. 

„Atunci, închide telefonul.” 

Dar nu era în stare. Cel puţin 
deocamdată. 

— Pe mine şi pe tine, nu-i aşa? întrebă 
Shooter. Atunci cre' că n-ai pomenit de mine 
nimănui. 

— Ce vrei, de fapt? Spune-mi! Ce naiba 
vrei? 

— Vrei să ştii motivul pentru care am 
venit, asta vrei? 

— Da! 

— Vreau să-mi scrii o povestire, spuse 
calm Shooter. Vreau să scrii o povestire, să 
pui numele meu pe ea şi peurmă să mi-o dai. 
Îmi datorezi asta. Ce e corect e corect, ce-i 
drept e drept. 

Mort rămase în hol cu telefonul strâns 
în mâna care-l durea şi o venă pulsând în 
mijlocul frunţii. Preţ de câteva clipe furia lui 
deveni atât de totală încât se simţi îngropat 
de viu în ea, fără să mai fie în stare să 
gândească decât: DECI ASTA era! DECI ASTA 
era! DECI ASTA era! — iarăşi şi iarăşi. 

— Mai eşti acolo, domnu' Rainey? 
întrebă Shooter cu vocea lui calmă, 
tărăgănată. 

— Singurul lucru pe care am să-l scriu 
pentru tine, replică Mort, vorbind şi el agale 
şi cu o voce vâscoasă de furie, e certificatul 
tău de deces, dacă nu mă laşi în pace. 


— Te spargi în figuri, şmechere, zise 
Shooter cu vocea răbdătoare a unuia care-i 
explică o problemă simplă unui copil cam 
tembel, pentru că ştii că nu pot să-ţi fac nici 
un rău. Dacă mi-ai fi furat câinele sau 
maşina, puteam să iau câinele sau maşina 
ta. Puteam s-o fac la fel de uşor cum i-am 
frânt gâtul pisicii tale. Dac-ai fi încercat să 
mă împiedici s-o fac, puteam să te caftesc şi 
să-mi iau ce mi se cuvenea. Dar aici e vorba 
de altceva. Bunurile pe care le vreau io-s în 
capul tău. Le-ai încuiat acolo ca într-un seif. 
Numai că nu pot să pun explozibil pe uşă şi 
nici să găuresc peretele din spate. Trebuie să 
găsesc combinaţia. Este? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Mort, 
dar ziua in care o să primeşti o povestire de 
la mine o să fie ziua in care Statuia Libertăţii 
o să poarte un scutec... Şmechere! 

Shooter răspunse pe un ton meditativ: 

— N-aş mai amesteca-o şi pe ea, dacă 
s-ar putea, dar încep să cred că n-ai să-mi 
laşi opţiunea asta. 

Dintr-o dată, Mort simţi că-i dispare 
toată saliva din gură, care rămase uscată, 
sticloasă şi fierbinte. 

— Ce... ce vrei să... 

— Vrei să te trezeşti din somn într-o 
după-amiază şi s-o găseşti pe Amy pironită 
de gheretă? întrebă Shooter. Sau să dai 
drumul la radio într-o dimineaţă şi să afli că a 
pierdut confruntarea cu drujba pe care-o ţii în 


garajul de-aici? Sau că şi garajul ţi-a fost 
incendiat? 

— Bagă de seamă ce spui, şopti Mort. 

Lacrimi de furie şi de teamă începeau 
să i se furişeze în ochii larg deschişi. 

— Incă mai ai două zile să te gândeşti 
la asta. Eu m-aş gândi cu mare atenţie, în 
locul tău. Şi nu cred c-aş discuta de asta cu 
nimeni. Ar fi ca şi cum ai ieşi afară pe o 
furtună şi-ai ispiti trăsnetul. Divorţat sau nu, 
mi se pare că încă mai ţii la doamna asta. A 
sosit timpul să te maturizezi niţel. Wu poti să 
scapi basma curată. Nu ţi-ai dat seama încă? 
Știu ce-ai făcut şi n-am să plec până nu obțin 
ceea ce-mi aparține. 

— Eşti nebun! ţipă Mort. 

— Noapte bună, domnu’ Rainey, spuse 
Shooter şi închise telefonul. 


25 


Mort rămase nemişcat preţ de o clipă, 
receptorul îndepărtându-se parcă singur de 
ureche. Apoi luă de pe măsuţă jumătatea de 
jos a telefonului stil Princess. Era cât pe ce să 
dea de perete cu întregul ansamblu înainte 
să fie în stare să-şi recapete stăpânirea de 
sine. Lăsă aparatul jos şi respiră profund de 
douăsprezece ori — suficient cât să-şi simtă 
capul plutind şi parcă mai uşor. Apoi formă 
numărul de acasă al lui Herb Creekmore. 

Prietena lui Herb, Delores, ridică la al 


doilea apel şi îl chemă pe Herb la telefon. 

— Salut, Mort, zise Herb. Care-i 
povestea cu casa? Vocea lui se îndepărtă 
puţin de microfon. Delores, vrei tu să muţi 
tigaia aia pe ochiul din spate al aragazului? 

„E ora cinei la New York”, gândi Mort, 
„ŞI vrea ca eu să ştiu asta. Ei bine, ce naiba! 
Un descreierat tocmai m-a ameninţat că-mi 
transformă nevasta în cotlete, dar viaţa 
trebuie să meargă înainte, nu-i aşa?” 

— Casa s-a dus, zise Mort. Asigurarea 
va acoperi pierderile. Făcu o pauză. 
Pierderile financiare, în orice caz. 

— Îmi pare rău, spuse Herb. Pot să te- 
ajut cu ceva? 

— Păi, în privinţa casei, nu, dar 
mulţumesc de intenţie. În privinţa povestirii, 
totuşi... 

— Despre ce povestire e vorba, Mort? 

Simţi cum mâna i se strânge din nou 
pe receptorul telefonului şi se forţă să 
slăbească  strânsoarea. „Nu ştie care e 
situaţia aici. Trebuie să-ţi aminteşti asta.” 

— Aia pentru care amicul meu într-o 
ureche face valuri, zise el încercând să 
păstreze un ton care să fie lejer şi în mare 
parte nepăsător. „Vremea însămânţării”. 
Ellery Queen Magazine? 

— O, aia! zise Herb. 

Mort simţi un junghi de teamă. 

— Sper că n-ai uitat să suni, nu? 

— Nu... am sunat, îl linişti Herb. Doar 


că uitasem complet preţ de o clipă. Faptul că 
ai rămas fără casă şi toate cele. 

— Ei? Ce-au zis? 

— Nu-ţi face nici o grijă. Or să-mi 
trimită o copie xerox mâine, prin curier, iar 
eu ţi-o retrimit imediat prin Federal Express. 
O s-o primeşti poimâine, pe la zece 
dimineaţa. 

Pentru un moment, toate problemele 
lui păreau să se fi rezolvat şi începu să se 
relaxeze. Apoi îşi aminti cum ardeau ochii lui 
Shooter. La felul cum îşi coborâse faţa până 
când fruntea aproape că se lipise de fruntea 
lui Mort. Se gândi la mirosul uscat de 
scorţişoară al respirației lui Shooter în timp 
ce spunea: „Minţi!” 

Un xerox? Era absolut sigur că Shooter 
va accepta un exemplar original... dar un 
xerox? 

— Nu, spuse el fără grabă. Nu e bine, 
Herb. Fără xeroxuri, fără telefoane de la 
editorul revistei. Trebuie să fie un exemplar 
original al revistei. 

— Păi, asta e ceva mai greu. Au sediul 
redacţional în Manhattan, fireşte, dar 
exemplarele le păstrează la birourile pentru 
abonamente din Pennsylvania. Nu păstrează 
decât vreo cinci exemplare din fiecare număr 
— şi zău că doar atât îşi pot permite să 
păstreze, dacă te gândeşti că EQMM se 
editează din 1941. Doar n-or fi nebuni să 
împrumute din exemplarele alea. 


— Haide, Herb! Poţi să găseşti revistele 
alea la talciocuri şi în jumătate din librăriile 
din oraşele mici ale Americii. 

— Dar niciodată n-ai să găseşti seria 
completă. Herb făcu o pauză. Şi zici că nici 
măcar un telefon de la editor n-ar fi de 
ajuns? Vrei să-mi spui că individul ăsta e atât 
de paranoic încât ar crede că vorbeşte cu 
unul dintre miile tale de ciraci? 

Din fundal, se auzi: 

— Vrei să torn eu vinul, Herb? 

Herb vorbi din nou cu gura departe de 
microfon: 

— Mai stai două minuţele, Dee. 

— Te rețin de la masă, zise Mort. Te 
rog să mă scuzi. 

— Riscurile meseriei. Ascultă, Mort, fii 
sincer cu mine — omul ăsta e aşa de nebun 
precum pare? E periculos? 

„Nu cred c-aş discuta de asta cu 
nimeni. Ar fi ca şi cum ai ieşi afară pe o 
furtună şi-ai ispiti trăsnetul.” 

— Nu cred, zise el, dar vreau să scap 
de el, Herb. Ezită, căutându-şi tonul potrivit. 
De vreo jumătate de an am parte numai de 
necazuri. De încă unul în plus chiar că n- 
aveam nevoie. Vreau să mă descotorosesc 
de cretinul ăsta. 

— În regulă, spuse Herb cu o hotărâre 
subită. O s-o sun pe Marianne Jaffery de la 
EQMM. O cunosc de multă vreme. Dac-am s- 
o rog să-l roage pe curatorul arhivei — aşa îi 


zice tipului ăla, pe bune, curatorul arhivei — 
să ne trimită un exemplar din iunie 1980, o s- 
o facă. Ce zici, pot să le spun că o să le dai o 
povestire s-o publice la un moment dat, în 
viitor? 

— Sigur, spuse Mort şi se gândi: 
„Spune-i c-o s-o semnez cu pseudonimul John 
Shooter” şi mai-mai că izbucni în râs. 

— Bun. O să-i spună curatorului să ţi-o 
trimită prin Federal Express, direct din 
Pennsylvania. Doar să ai grijă să le-o 
înapoiezi în bună stare, altfel va trebui să 
găseşti un alt exemplar la unul dintre 
talciocurile de care vorbeai. 

— Există vreo şansă ca toate astea să 
se întâmple până poimâine? întrebă Mort. 

Se simţi jalnic de sigur că Herb o să 
creadă că era nebun că s-a gândit doar să 
întrebe... şi cu siguranţă ca deja are impresia 
că Mort făcea un ditamai armăsarul dintr-un 
amărât de ţânţar. 

— Cred că şansele sunt destul de mari, 
spuse Herb. Nu pot să garantez, dar aproape 
c-aş garanta. 

— Mulţumesc, Herb, spuse Mort cu 
recunoştinţă sinceră. Eşti grozav. 

— Oo, lăsaţi, domniţă, zise Herb, cu 
acea încercare nereușită de a-l imita pe John 
Wayne, de care era atât de absurd de 
mândru. 

— Hai, acum du-te la masă. Şi s-o pupi 
pe Delores din partea mea. 


Herb rămase fixat pe acelaşi stil John 
Wayne. 

— E, pe naiba. O s-o pup din partea 
mea, şmechere. 

„Te spargi în figuri, şmechere.” 

Mort simţi aşa un fior de groază şi de 
teamă încât aproape că ţipă. Acelaşi cuvânt, 
aceeaşi vorbire plată, tărăgănată. Shooter 
făcuse cumva şi-i intercepta convorbirile 
telefonice în aşa fel încât, indiferent pe cine 
încerca Mort să sune sau ce număr forma, 
John Shooter era cel care-i răspundea. Herb 
Creekmore devenise doar încă unul dintre 
pseudonimele sale şi... 

— Mort? Mai eşti acolo? 

Inchise ochii. Acum când Herb 
renunţase la imitaţia aia stupidă a lui John 
Wayne, era OK. Era din nou Herb, aşa cum 
fusese întotdeauna. Faptul că folosise 
cuvântul acela fusese doar... 

Ce? 

„Doar un alt car alegoric în Parada 
Coincidenţelor? OK. Sigur. Nici o problemă. O 
să stau cuminte pe trotuar şi-o să mă uit cum 
trece prin faţa mea. De ce nu? Am văzut deja 
trecând alte cinci-şase şi mai mari.” 

— Sunt aici, Herb, zise el deschizând 
ochii. Incercam să-mi dau seama cât de mult 
te iubesc. Ştii, număram în câte feluri. 


26 


Timpul mort petrecut în faţa 
procesorului de text îl convinse că ar fi o 
bună idee să-şi bea cina în loc s-o mănânce 
şi trecuse la al doilea bourbon cu apă când 
telefonul sună din nou. Se apropie de aparat 
cu prudenţă, dorindu-şi subit să fi avut totuşi 
un robot telefonic. Chestiile alea aveau cel 
puţin o calitate veritabilă: puteai să 
monitorizezi apelurile primite şi să-i separi pe 
amici de inamici. 

Rămase aplecat cam nehotărât asupra 
telefonului, gândindu-se cât de mult îi 
displăcea sunetul scos de telefoanele 
moderne. Pe vremuri, soneriile de telefon 
aveau o tonalitate vioaie, chiar veselă. Acum 
scoteau un zgomot strident şi jalnic, care 
suna ca o migrenă pe cale să se producă. 

„Ei bine, ai de gând să răspunzi ori stai 
să-l asculţi cum sună. 

Nu vreau să mai vorbesc cu el. Mă 
sperie şi mă înfurie şi nu ştiu care dintre 
sentimente îmi displace mai mult. 

Poate că nu e el. 

Poate că e.” 

Să asculte cele două gânduri cum se 
învârtejesc în mintea lui era chiar mai rău 
decât să asculte trilul enervant al telefonului, 
aşa că ridică receptorul şi spuse un „alo” 
țâfnos ca să constate că, în definitiv, nu era 
nici unul mai periculos decât pur şi simplu 
îngrijitorul lui, Greg Carstairs. 

Greg îi puse şi el de-acum familiarele 


întrebări despre casă, iar Mort răspunse din 
nou la toate, reflectând la faptul că 
explicarea unui asemenea eveniment era 
foarte asemănătoare cu explicarea unei 
morţi neaşteptate, dacă ceva te putea ajuta 
să depăşeşti starea de şoc, era repetarea 
constantă a faptelor cunoscute. 

— — Uite ce e, Mort, am reuşit în 
sfârşit să dau de Tom Greenleaf în după- 
amiaza asta, spre seară, zise Greg şi lui Mort 
i se păru că vorbea puţin cam ciudat — uşor 
precaut. El şi Sonny Trotts vopseau sala 
bisericii metodiste. 

— Aha. Ai vorbit cu el despre amicul 
meu? 

— Mda, am vorbit, spuse Greg, parcă 
mai precaut ca oricând. 

— Şi? 

Urmă o scurtă pauză, după care Greg 
zise: 

— Tom crede că, probabil, ai încurcat 
zilele. 

— Am încurcat... ce vrei să spui? 

— Păi, începu Greg pe un ton de scuză, 
zice că a trecut pe Lake Drive ieri după- 
amiază şi că, într-adevăr, te-a văzut; că te-a 
salutat cu mâna şi tu i-ai răspuns. Dar, 
Mort... 

— Ce e? 

Însă se temu că deja ştia despre ce era 
vorba. 

— Tom zice că erai singur, termină 


Greg fraza. 
27 


Un lung moment, Mort nu spuse nimic. 
Nu se simţea /n stare să spună ceva. Greg nu 
spuse nici el nimic, dându-i răgaz să se 
gândească. Tom Greenleaf, fireşte, nu era un 
tip lipsit de experienţă; era mai vârstnic 
decât Dave Newsome cu cel puţin trei şi, 
poate, cel mult şase ani. Ceea ce nu însemna 
că ar fi fost senil. 

— Dumnezeule, spuse Mort în sfârşit. 

Vorbea foarte încet. Adevărul e că se 
simţea puţin cam încordat. 

— lo mă gândesc, spuse Greg cu 
oarecare rezervare în glas, că poate Toma 
cam încurcat borcanele. Ştii şi tu că nu e 
tocmai... 

— Un tinerel, termină Mort. Ştiu asta. 
Dar dacă în Tashmore există cineva care să 
aibă ochi mai buni pentru străini decât Tom, 
nu ştiu cine ar putea fi. Toată viaţa lui omul 
ăsta i-a ţinut minte pe străini, Greg. Ăsta e 
unul dintre lucrurile pe care le fac îngrijitorii, 
corect? 

Ezită, apoi izbucni: 

— S-a uitat la noi! S-a uitat direct la 
amândoi! 

Cu grijă, vorbind de parcă ar fi vrut 
doar să glumească, Greg spuse: 

— Eşti sigur că nu doar l-ai visat pe 


individul ăsta, Mort? 

— Nici nu m-am gândit la asta, zise 
fără grabă Mort, până în acest moment. Dacă 
nimic din toate astea nu s-a întâmplat, iar eu 
le spun celor din jur că s-a întâmplat, cred că 
asta mă face nebun în ochii lor. 

— O, mie nici prin cap nu-mi trece aşa 
ceva, se grăbi să spună Greg. 

— Mie, da, replică Mort. 

Apoi se gândi: „Dar poate că exact asta 
vrea cu adevărat. Să-i facă pe oameni să 
creadă că eşti nebun. Şi poate, în final, să 
transforme ceea ce cred oamenii în adevăr. 

Ei da. Exact. ŞI, ca să facă treaba asta, 
s-a înhăitat cu bătrânul Tom Greenleaf. De 
fapt, n-ar fi exclus ca Tom să se fi dus la 
Derry şi să dea foc la casă, în vreme ce 
Shooter a rămas aici ca să-i facă de 
petrecanie motanului... corect? 

Acum, gândeşte-te la treaba asta. 
GÂNDEŞTE-TE, cu adevărat. A fost el aici? A 
fost CU ADEVĂRAT?” 

Aşa că Mort se gândi. Se gândi la toată 
povestea mai intens decât se gândise la 
orice altceva de când se ştia; mai intens, 
chiar, decât se gândise la Amy şi la Ted şi la 
ce ar trebui să le facă după ce i-a găsit în pat 
împreună în ziua aceea de mai. Să fi fost 
John Shooter o halucinație? 

Se gândi din nou la iuţeala cu care 
Shooter îl înşfăcase şi-l trântise de partea 
laterală a maşinii. 


— Greg? 


— Sunt aici, Mort. 

— Tom n-a văzut nici maşina? Un 
station-wagon vechi, cu numere de 
Mississippi? 


— Zice că n-a văzut nici o maşină ieri, 
pe Lake Drive. Doar pe tine, stând la capătul 
cărării care coboară spre lac. S-a gândit că 
admiri peisajul. 

„E real sau e Memorex?” 

Îi tot revenea în minte strânsoarea 
puternică a mâinilor lui Shooter, viteza cu 
care individul îl îmbrâncise în maşină. 
„Minţi!”, spusese Shooter. Mort îi văzuse 
furia încătuşată în privire şi simţise mirosul 
de scorţişoară uscată al respirației. 

Mâinile lui. 

Apăsarea mâinilor lui. 

— Greg, aşteaptă la telefon o clipă. 

— Sigur. 

Mort puse receptorul jos şi încercă să-şi 
suflece mânecile. Nu prea reuşi fiindcă 
mâinile îi tremurau rău. Renunţă şi, în loc de 
asta, îşi descheie nasturii, trase cămaşa 
peste cap şi întinse braţele. La început, nu 
văzu nimic. Apoi roti braţele spre exterior cât 
de mult putu şi iată-le, două contuzii gălbui 
pe partea interioară a fiecărui braţ, imediat 
deasupra  cotului. Semnele făcute de 
degetele mari ale lui John Shooter când îl 
înşfăcase şi-l îmbrâncise în maşină. Dintr-o 
dată se gândi că ar putea să înţeleagă şi i se 


făcu frică. Nu pentru el, totuşi. 
Pentru bătrânul Tom Greenleaf. 


28 
Ridică receptorul. 
— Greg? 
— Sunt aici. 


— Când ai vorbit cu el, Tom ţi s-a părut 
că e bine? 

— Era cam sleit, răspunse cu 
promptitudine Greg. Amărâtul ăla de moş n- 
ar trebui să stea cocoţat toată ziua pe schele 
şi să vopsească, mai ales când bate un vânt 
aşa de rece. Nu la vârsta lui. Părea gata să 
se prăbuşească în prima grămadă de frunze, 
dacă n-ajungea mai repede la un pat. Văd 
cam unde baţi, Mort, şi probabil că dacă era 
destul de obosit, i-o fi ieşit din minte, dar... 

— Nu, nu la asta mă gândeam. Eşti 
sigur că numai de epuizare era vorba? Nu 
putea să fie şi speriat? 

Acum urmă o pauză lungă, de gândire, 
la celălalt capăt al firului. Oricât era de 
nerăbdător, Mort nu o întrerupse. Intenţiona 
să-i lase lui Greg tot răgazul de care avea 
nevoie ca să reflecteze. 

— Parcă nu era în apele lui, spuse în 
cele din urmă Greg. Părea distras... cu 
gândurile aiurea, parcă. Am pus totul pe 
seama unei simple oboseli, dar poate că nu 
asta era cauza. Sau nu în întregime. 


— E posibil să fi ascuns ceva faţă de 
tine? 

De data asta, Greg avu nevoie de o 
pauză mai scurtă. 

— - Nu ştiu. Se prea poate. Asta e tot 
ce pot să spun sigur, Mort. Mă faci să-mi 
doresc să fi vorbit cu el mai mult şi să-l fi 
strâns cu uşa niţel. 

— Eu cred că ar fi o bună idee dacă ne- 
am duce până la el acasă, spuse Mort. Acum. 
S-a-ntâmplat aşa cum ţi-am spus, Greg. Dacă 
Tom a spus altceva, poate să fie din cauză că 
amicul meu l-a speriat de moarte. Ne 
întâlnim acolo. 

— OK. Greg părea din nou îngrijorat. 
Dar să ştii că Tom nu e genul de om care să 
se sperie aşa uşor. 

— Sunt sigur că asta a fost adevărat 
cândva, dar Tom are cel puţin şaptezeci şi 
cinci de ani. Cred că, cu cât îmbătrâneşti, cu 
atât mai uşor te sperii. 

— Păi, ce-ar fi să ne întâlnim acolo? 

— Asta mi se pare o idee bună. 

Mort închise telefonul şi vărsă restul de 
whiskey în chiuvetă, după care se urcă în 
Buick şi porni spre casa lui Tom Greenleaf. 


29 


Greg parcase în alee când Mort ajunse 
acolo. Scout-ul lui Tom era lângă uşa din 
spate. Greg purta o jachetă din flanel cu 


gulerul ridicat; vântul dinspre lac bătea 
îndeajuns de tare ca să fie supărător. 

— E OK, îl anunţă el imediat pe Mort. 

— De unde ştii? 

Amândoi vorbeau cu glas scăzut. 

— l-am văzut maşina şi m-am dus la 
uşa din spate. E un bilet acolo care zice că a 
avut o zi grea şi s-a culcat devreme. Greg 
rânji şi-şi dădu la o parte de pe faţă părul 
lung. Mai zice că dacă vreunul dintre clienţii 
lui are nevoie de el, să mă sune pe mine. 

— Biletul e scris de el? 

— Da. E scrisul mare şi dezlânat al 
moşului. L-aş recunoaşte dintr-o mie. M-am 
dus mai încolo şi m-am uitat pe fereastra 
dormitorului. E acolo. Fereastra e închisă, dar 
e de mirare că nu s-a spart sticla, atât de 
tare sforăie. Vrei să verifici cu ochii tăi? 

Mort oftă şi clătină din cap. 

— Dar ceva e în neregulă, Greg. Tom 
ne-a văzut. Pe amândoi. Omului i-a sărit 
ţandăra la câteva minute după ce-a trecut 
Tom şi m-a apucat de braţe. Încă mai am 
vânătăile. Dacă vrei, ţi le-arăt. 

Greg clătină din cap. 

— Te cred. Cu cât mă gândesc mai 
mult, cu atât mai puţin îmi place cum vorbea 
când mi-a spus că erai singur când te-a 
văzut. Era ceva... nelalocul lui. O să vorbesc 
din nou cu el mâine dimineaţă. Sau putem să 
vorbim amândoi, dacă vrei. 

— Asta ar fi bine. La ce oră? 


— Ce-ar fi să vii la parohie pe la nouă şi 
jumătate? Până atunci va fi băut deja două- 
trei ceşti de cafea — nu poţi nici să-l atingi cu 
o floare până nu şi-a băut cafeaua —, aşa că 
o să putem să-l dăm jos de pe blestemata aia 
de schelă câteva minute. Poate aşa chiar o 
să-i salvăm viaţa. Ţi se pare OK? 

— Da, zise Mort şi întinse mâna. Îmi 
pare rău că te-am deranjat degeaba. 

Greg îi scutură mâna. 

— N-are de ce să-ţi pară rău. Ceva nu e 
în regulă aici. Sunt şi eu curios să aflu care-i 
treaba. 

Mort se urcă în Buick, iar Greg se sui la 
volanul camionetei sale. Porniră în direcţii 
opuse, lăsându-l pe bătrân să-şi doarmă 
somnul de om sleit. 

Mort nu adormi până aproape de trei 
dimineaţa. Se suci şi se zvârcoli în dormitor 
până când cearşafurile ajunseră să arate ca 
un câmp de bătălie şi el nu mai putu să 
suporte situaţia. Intr-o stare de năuceală, se 
duse la canapeaua din living-room. Işi lovi 
tibiile de măsuţa de cafea rebelă, înjură fără 
intonaţie, se întinse, îşi aranjă pernele sub 
cap şi căzu aproape imediat într-o gaură 
neagră. 


30 


Când se trezi a doua zi dimineaţă la ora 
opt, i se păru că se simte bine. Rămase cu 


aceeaşi impresie până când îşi dădu 
picioarele jos de pe canapea şi se ridică în 
capul oaselor. Apoi lăsă să-i scape un geamăt 
atât de puternic, încât se auzi ca un țipăt 
înăbuşit şi nu putu să şadă decât preţ de o 
clipă, dorindu-şi să se poată ţine în acelaşi 
timp de spate, de genunchi şi de braţul 
drept. Braţul îl durea cel mai tare, aşa că se 
mulţumi să se ţină de acesta. Citise undeva 
că, atunci când sunt cuprinşi de panică, 
oamenii pot să înfăptuiască acte de forţă 
aproape supranaturală; că sunt în stare să 
ridice cu uşurinţă o maşină ca să-l salveze pe 
copilul prins dedesubt, la fel cum nu simt 
nimic în timp ce sugrumă un Doberman cu 
mâinile goale, ca să-şi dea seama cât de tare 
şi-au solicitat corpul abia după ce valul de 
emoție a trecut. Acum credea acele lucruri. 
Deschisese uşa băii de la etaj cu destulă 
forţă ca să smulgă una dintre balamale. Cât 
de tare aruncase vătraiul? Mai tare decât 
voia să-şi amintească după cum îşi simţea 
spatele şi braţul drept în dimineaţa asta. ŞI 
nici nu voia să se gândească cum ar putea să 
arate dezastrul de la etaj unui ochi mai puţin 
inflamat Ştia că urma să remedieze situaţia 
de unul singur — sau măcar atât cât putea, 
în orice caz. Mort se gândea că Greg 
Carstairs avea deja motive serioase de 
îndoială în legătură cu sănătatea sa mintală, 
cu toate protestele sale. O privire asupra uşii 
rupte de la baie, a uşii zdrobite de la cabina 


de duş şi a dulăpiorului pentru medicamente 
sfărâmat ar fi contribuit prea puţin la 
sporirea încrederii lui Greg în judecata sa 
sănătoasă. lşi aminti cum se gândise că 
Shooter ar putea încerca să-i facă pe oameni 
să creadă că el era nebun. Ideea nu i se mai 
părea câtuşi de puţin caraghioasă acum când 
o examina la lumina zilei; i se părea chiar 
mai logică şi mai credibilă ca oricând. 

Dar promisese să se întâlnească cu 
Greg la sala de întruniri a parohiei metodiste 
în nouăzeci de minute — mai puţin de atât, 
acum — ca să stea de vorbă cu Tom 
Greenleaf. Dacă stătea pe loc şi făcea 
bilanţul zonelor dureroase ale corpului, n- 
avea să ajungă acolo la timp. 

Mort se forţă să se ridice în picioare şi 
păşi încet prin casă până în baia principală. 
Dădu drumul la apă fierbinte până începură 
să iasă valuri de aburi, înghiţi trei aspirine şi 
intră sub duş. 

Când ieşi, aspirina începuse să-şi facă 
efectul şi i se păru că va fi în stare să treacă 
ziua cu bine. N-avea să fie prea distractiv şi 
probabil că o să aibă senzaţia că durează o 
veşnicie, dar i se păru că va reuşi să o ducă 
la bun sfârşit. 

„Asta e a doua zi”, îşi zise el în timp ce 
se îmbrăca. Se simţi cuprins de o uşoară 
crampă de anxietate. „Mâine e termenul lui 
limită.” Asta îl făcu să se gândească mai întâi 
la Amy şi apoi la Shooter zicând: „N-aş mai 


amesteca-o şi pe ea, dacă s-ar putea, dar 
încep să cred că n-ai să-mi laşi opţiunea 
asta.” 

Crampa reveni. Mai întâi, nemernicul 
nebun îl omorâse pe Bump, apoi îl 
ameninţase pe Tom Greenleaf (de bună 
seamă că trebuie să-l fi ameninţat pe Tom 
Greenleaf) şi, Mort ajunse să realizeze, era 
cu adevărat posibil ca Shooter să fi incendiat 
casa din Derry. Presupunea că ştiuse asta tot 
timpul, dar că pur şi simplu nu dorise să 
recunoască faţă de el însuşi. Incendierea 
casei ca să scape de acea revistă fusese 
principala sa misiune, bineînţeles. Un om 
nebun ca Shooter pur şi simplu nu s-ar fi 
gândit la toate celelalte exemplare ale 
revistei care se găseau pe altundeva. 
Asemenea lucruri nu făceau parte din 
viziunea despre lume a unui descreierat. 

Şi Bump? Pisica fusese probabil doar 
ceva secundar. Shooter s-a întors, a văzut 
motanul aşteptând în pridvor să fie lăsat să 
intre în casă şi l-a ucis dintr-o toană. Un drum 
până la Derry şi înapoi într-un timp atât de 
scurt era greu de realizat, dar putea fi făcut. 
Totul avea noimă. 

lar acum ameninţa s-o implice şi pe 
Amy. 

„Va trebui s-o previn”, se gândi în timp 
ce-şi îndesa cămaşa în pantaloni. „S-o sun în 
dimineaţa asta şi astfel să scap de 
responsabilitate. să mă ocup singur de 


individ e un lucru; dar să rămân pasiv în timp 
ce un nebun o amestecă pe singura femeie 
pe care-am iubit-o cu adevărat în ceva 
despre care n-are habar... asta e cu totul 
altceva.” 

Da. Dar mai întâi va trebui să 
vorbească cu Tom Greenleaf şi să afle 
adevărul de la el. Fără confirmarea lui Tom a 
faptului că Shooter se afla cu adevărat prin 
preajmă şi că era realmente periculos, 
comportamentul lui Mort avea să pară dubios 
sau straniu, ori şi una şi alta. Probabil, şi una 
şi alta. Deci mai întâi Tom. 

Dar înainte să se întâlnească cu Greg 
la biserica metodistă, avea de gând să se 
oprească la Bowie's şi să se delecteze cu una 
dintre celebrele omlete cu şuncă şi brânză 
preparate de Gerda. O armată mărşăluieşte 
pe burtă, soldat Rainey. Da, să trăiţi! Se duse 
în holul de la intrare, deschise cutiuţa de 
lemn montată pe perete, deasupra măsuţei 
de telefon, şi căută cu degetele cheile 
maşinii. Cheile nu erau acolo. 

Incruntându-se, se duse în bucătărie. 
Erau acolo, pe tejghea, lângă chiuvetă. Le luă 
şi le săltă gânditor în palmă. Să nu le fi pus la 
loc în cutie când s-a întors azi-noapte de la 
casa lui Tom? Incercă să-şi amintească, dar 
nu reuşi — nu era sigur. Să lase cheile în 
cutie după ce se întorcea acasă devenise un 
asemenea obicei încât, de la o zi la alta, 
gesturile se amestecau. Dacă-l întrebi pe 


unul căruia-i plac ouăle prăjite ce a mâncat la 
micul dejun în urmă cu trei zile, n-o să-şi 
amintească — o să presupună că a mâncat 
ouă prăjite, fiindcă se întâmplă des să 
mănânce aşa ceva, dar nu poate fi sigur. Și 
acum era acelaşi lucru. Se întorsese acasă 
obosit, cu dureri în tot corpul şi preocupat. 
Pur şi simplu nu-şi mai aducea aminte. 

Dar nu-i plăcea. 

Nu-i plăcea câtuşi de puţin. 

Se duse la uşa din spate şi o deschise. 
Acolo, pe scândurile verandei, se afla pălăria 
neagră, cu calotă rotundă, a lui John Shooter. 

Mort rămase în prag, uitându-se la ea, 
strângând în mână cheile maşinii, cu brelocul 
din bronz atârnând în aşa fel încât reflecta o 
rază a soarelui dimineţii. Îşi auzea pulsul în 
urechi. Inima îi bătea încet, fără grabă. O 
parte a minţii sale se aşteptase la asta. 

Pălăria se afla exact în locul în care 
Shooter îşi lăsase manuscrisul. Şi, mai încolo, 
pe alee, era Buick-ul. Parcase maşina după 
colţ când se întorsese astă-noapte — asta îşi 
amintea —, dar acum era acolo. 

— Ce ai făcut? strigă deodată Mort 
Rainey în soarele dimineţii, iar păsările care 
până atunci ciripeau fără griji în copac 
rămaseră subit tăcute. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce ai făcut? 

Dar dacă Shooter se afla acolo, 
urmărindu-i mişcările, nu îi dădu nici un 
răspuns. Probabil se gândea că Mort va afla 


în scurtă vreme ce făcuse. 
31 


Scrumiera Buick-ului era trasă şi în ea 
se aflau două chiştoace de ţigară. Erau fără 
filtru. Mort ridică una dintre ele cu unghiile, 
având faţa strâmbată de o grimasă de 
dezgust. Trebuia să fie un Pall Mall, marca lui 
Shooter. Aşa era. 

Răsuci cheia şi motorul porni de îndată. 
Mort nu-l auzise ticăind şi pocnind când 
ieşise, dar, cu toate acestea, pornise ca şi 
cum ar fi fost încălzit. Pălăria lui Shooter era 
acum în portbagaj. Mort o ridicase de jos cu 
acelaşi dezgust pe care-l manifestase pentru 
chiştocul de ţigară, folosindu-şi degetele doar 
atât cât să-i poată prinde borul. Nu se afla 
nimic sub ea şi nici înăuntrul ei, în afară de o 
foarte veche panglică interioară pătată de 
transpiraţie. Mai avea totuşi şi un alt miros, 
unul mai intens şi mai înţepător decât cel de 
sudoare. Era un miros pe care Mort îl 
recunoştea vag, dar nu putea să-l identifice 
cu precizie. Poate că avea să-şi amintească. 
Puse pălăria pe bancheta din spate, apoi îşi 
aminti că avea să se vadă cu Greg şi Tom în 
mai puţin de o oră. Nu era sigur că dorea ca 
ei să observe pălăria. Nu ştia exact de ce 
simţea astfel, dar în dimineaţa asta părea 
mai sigur să asculte de instinctele sale decât 
să le pună la îndoială, aşa că băgă pălăria în 


portbagaj şi porni spre oraş. 
32 


Trecu din nou pe lângă casa lui Tom în 
drum spre Bowie's. Scout-ul nu mai era pe 
alee. Pentru o clipă, asta îl făcu pe Mort să se 
simtă neliniştit, apoi îşi zise că era un semn 
bun, nu unul rău — Tom plecase deja la 
muncă, de bună seamă. Sau poate că se 
dusese şi el la Bowie's — Tom era văduv şi 
mânca adeseori la bufetul expres din 
magazinul universal. 

Majoritatea angajaţilor 
Departamentului pentru Lucrări Publice din 
Tashmore se afla la bufet, bând cafea şi 
discutând despre sezonul de vânătoare la 
căprioare, dar Tom era 

(mort este mort Shooter l-a ucis şi ghici 
de a cui maşină s-a folosit) 

lipsă la apel. 

— Mort Rainey! 

Gerda Bowie îl întâmpină cu obişnuitul 
ei strigăt răguşit, de suporter al echipei de 
base-ball New York Yankees”. Era o femeie 
înaltă, cu un păr castaniu creţ şi bogat şi un 


În original, Bleacher Creatures 
(Creaturile,  vietăţile de la peluză) — 
denumirea pe care şi-au atribuit-o în timp 
suporterii sus-numitei echipe de base-ball. 
(N. t.) 


piept rotund şi generos. 

— Nu te-am mai văzut de-o veşnicie! 
Scrii la vreo carte faină în ultima vreme? 

— Mă străduiesc, spuse Mort. N-ai vrea 
să-mi faci una din omletele tale speciale, nu-i 
aşa? 

— Ei, drace, nu! spuse Gerda şi râse ca 
să arate că glumea. 

Lucrătorii îmbrăcaţi în salopete kaki 
râseră împreună cu ea. Mort îşi dori preţ deo 
clipă să fi avut un pistol baban din acelea pe 
care Dirty Harry le purta sub sacourile lui 
sport din tweed. Bum-bam-bang şi poate că 
aşa s-ar fi făcut puţină ordine în jur. 

— Imediat, Mort. 

— Mulţumesc. 

Când îi aduse omleta, însoţită de pâine 
prăjită, cafea şi suc de portocale, spuse cu 
voce scăzută: 

— Am auzit de divorţul tău. Îmi pare 
rău. 

Mort duse cana de cafea la buze cuo 
mână care aproape că nu tremura. 

— Mulţumesc, Gerda. 

— Ai grijă de tine? 

— Păi..., încerc. 

— Fiindcă văd că eşti cam palid la faţă. 

— Se mai întâmplă în câte o noapte să 
muncesc din greu până mă ia somnul. Cred 
că încă nu m-am obişnuit cu liniştea. 

— Prostii... cu dormitul de unul singur 
nu te-ai obişnuit încă. Dar un bărbat nu 


trebuie să doarmă singur pe vecie, Mort, 
doar pentru că o femeie nu ştie să aprecieze 
un lucru bun atunci când îl are. Sper că nu te 
deranjează că-ţi vorbesc astfel... 

— Câtuşi de puţin, spuse Mort. 

Dar îl deranja. Era de părere că Gerdei 
Bowie nu-i şedea bine deloc în rolul de Ann 
Landers”. 

— ... dar tu eşti singurul scriitor celebru 
de care a avut parte oraşul ăsta. 

— Şi probabil că n-a avut nimic de 
pierdut. 

Ea râse şi-l ciupi de ureche. Mort se 
întrebă în treacăt ce-ar fi zis cucoana, ce-ar fi 
zis bărbații solizi în salopetele lor kaki, dacă 
ar fi muşcat mâna care-l ciupise de ureche. 
Constată cu oarecare uimire cât de 
atrăgătoare putea să fie ideea. Oare cu toţii 
discutau despre el şi Amy? Unii zicând că ea 
nu ştia să aprecieze un lucru bun când îl 
avea, alţii spunând că biata femeie se 
săturase, în sfârşit, să trăiască alături de un 
nebun şi se hotărâse să scape, dar nici unul 
neavând habar despre ce dracu' vorbeau şi 
nici ce însemnase relaţia dintre el şi Amy în 
vremurile lor bune? Bineînţeles că discutau, 


33 Pseudonimul jurnalistic cu care era 
semnată o celebră rubrica de sfaturi 
generale pentru cititori, publicată de mai 
multe ziare din nordul S.U.A., în a doua 
jumătate a secolului XX. (N. t.) 


se gândi el plictisit. La asta se pricepeau cel 
mai bine oamenii. Să debiteze prostii despre 
oamenii ale căror nume le întâlneau prin 
ziare. 

Se uită în jos la omletă şi n-o mai vru. 

Infipse totuşi furculiţa în ea şi reuşi să 
înfulece o bună parte. Până la urmă, îl 
aştepta o zi lungă. Părerile Gerdei Bowie 
despre cum arăta şi despre viaţa sa 
sentimentală n-aveau să schimbe acest 
lucru. 

Când termină, plăti micul dejun şi un 
ziar şi plecă din magazin (muncitorii de la 
Lucrări Publice părăsiseră în masă localul cu 
cinci minute înaintea lui, unul oprindu-se cât 
să obţină un autograf pentru nepoţica lui, 
care tocmai îşi sărbătorea ziua de naştere). 
Se făcuse nouă şi cinci. Se aşeză la volan şi 
rămase acolo cât să caute în ziar o relatare 
despre casa din Derry. Pe pagina a treia găsi 
un reportaj intitulat: NICI UN FEL DE INDICII 
ÎN INCENDIUL RAINEY — DECLARĂ 
ANCHETATORII. Articolul propriu-zis nu se 
întindea decât pe mai puţin de o jumătate de 
coloană. Ultima frază suna aşa: „Morton 
Rainey, cunoscut autor al unor best-seller-uri 
precum Băiatul  flaşnetarului şi Familia 
Delacourt, nu a putut fi găsit pentru o 
declaraţie.” Ceea ce însemna că Amy nu le 
dăduse numărul de telefon din Tashmore. 
Bună treabă. Avea de gând să-i mulţumească 
cu prima ocazie. 


Mai întâi însă, Tom Greenleaf. Până o 
să ajungă la sala de întruniri a bisericii 
metodiste o să se facă nouă şi douăzeci. 
Destul de aproape de nouă şi jumătate. 
Acţionă schimbătorul de viteze şi porni la 
drum. 


33 


Când ajunse la sala parohiei, un singur 
vehicul se afla în parcare — un Ford Bronco 
străvechi, cu o rulotă în spate şi, pe fiecare 
uşă, o reclamă care anunţa: SONNY TROTTS 
— ZUGRAV ÎNGRIJITOR DULGHER. Mort îl 
văzu pe schelă chiar pe Sonny, un bărbat 
scund de vreo patruzeci de ani, fără păr şi cu 
nişte ochi vioi. Zugrăvea cu mişcări ample 
ale bidinelei, iar din radiocasetofonul de 
lângă el răzbătea o melodie în stil Las Vegas, 
interpretată de Ed Ames sau Tom Jones — în 
orice caz, unul dintre tipii ăia care cântau cu 
primii trei nasturi de la cămaşă desfăcuţi. 

— Salut, Sonny! strigă Mort. 

Sonny îşi văzu în continuare de 
zugrăvit, mişcând bidineaua într-un ritm 
aproape perfect în timp ce Ed Ames sau cine- 
o fi fost formula întrebările muzicale ce e 
omul, ce are el deosebit. Erau întrebări pe 
care şi Mort şi le pusese de vreo câteva ori, 
chiar dacă fără secţiunea de alămuri. 

— Sonny! 

Sonny  tresări. Vopseaua albă se 


împrăştie din bidinea şi, o clipă, alarmat, 
Mort se temu ca Sonny să nu cadă de pe 
schelă. Acesta se prinse însă de una dintre 
funii, se întoarse şi se uită în jos. 

— Aa, domnu' Rainey! spuse el. Mi-ai 
tras o sperietură zdravănă! 

Din nu se ştie care motiv, Mort se 
gândi la clanţa din filmul lui Disney, A/ice în 
Țara Minunilor, şi se văzu nevoit să-şi 
înăbuşe un hohot violent de râs. 

— Domnu' Rainey? Vă e bine? 

— Da. 

Mort înghiţi strâmb. Era un truc pe 
care-l învățase în şcoala parohială cam cu o 
mie de ani în urmă şi era singura metodă 
sigură de a se abţine să râdă pe care o 
descoperise vreodată. Ca majoritatea 
trucurilor bune, care aveau efect, şi acesta 
era dureros. 

— M-am temut c-o să cazi de-acolo. 

— N-am cum, spuse Sonny râzând. 
Omori vocea din casetofon care tocmai se 
lansase într-o nouă călătorie emoţională. 
Tom poate să cadă, dareu nu. 

— Unde e Tom? întrebă Mort. Voiam să 
vorbesc cu el. 

— A sunat mai devreme şi mi-a zis că 
nu poa' să vină azi. l-am spus că nu-i nimic, 
şi-aşa nu-i destul de lucru pentru amândoi. 

Sonny se uită în jos la Mort cu o privire 
de om care vrea să-i împărtăşească un 
secret. 


— E treabă destulă, fireşte, dar de data 
asta Tom s-a întins mai mult decât i-e 
plapuma. Asta nu-i o treabă pentru un moş. A 
zis că-l ţine spatele de nu poa' să se mişte. 
ŞI-I cred. Parcă nu-i erau toţi boii acasă. 

— Pe la ce oră era asta? întrebă Mort, 
străduindu-se din greu să pară nepăsător. 

— Devreme, zise Sonny. Pe la şase şi 
ceva. Tocmai mă pregăteam să intru la 
căcăstoare pentru ceremonia de dimineaţă. 
Că tare regulat mai sunt! Sonny părea cât se 
poate de mândru de chestia asta. Acu' sigur 
că Tom ştie la ce oră mă trezesc şi-mi încep 
treburile. 

— Dar nu părea în apele lui, zici? 

— Nu. Cum zisei, nu-i erau toţi boii 
acasă. Sonny făcu o pauză, încruntându-se. 
Părea că se chinuieşte să-şi aducă aminte de 
ceva. Apoi săltă uşor din umeri şi continuă: 
Vântul dinspre lac a bătut aprig ieri. Cred c-a 
răcit. Dar Tommy are-o sănătate de fier. Nu-i 
treb'e mai mult de-o zi, două ca să se pună 
pe picioare. Mai bine aşa decât să fie cu 
gândurile aiurea şi să vină aici pe scândurile 
astea. 

Sonny arătă spre scândurile schelei cu 
bidineaua, aruncând o rafală de picături albe 
care se împrăştiară până dincolo de pantofii 
lui. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnu’ 
Rainey? 

— Nu, zise Mort. Undeva, sub inimă, 


simţea un ghem de groază surdă, ca un petic 
de pânză mototolită. Apropo, l-ai văzut 
cumva pe Greg? 

— Greg Carstairs? 

— Da. 

— In dimineaţa asta, nu. Sigur, el se 
ocupă de oamenii cu stare, zise Sonny 
râzând. Se trezeşte mai târziu ca noi, 
ăştilalţi. 

— Păi, credeam că o să vină şi el să-l 
vadă pe Tom, spuse Mort. Te deranjează 
dacă aştept puţin aici? Poate-apare. 

— Chiar vă rog, spuse Sonny. Vă 
supără muzica? 

— Deloc. 

— Zilele astea poţi să obţii nişte casete 
faine de la TV. Nu tre' decât să le dai 
numărul de la MasterCard. Nici nu treb'e să 
plăteşti telefonu’. l-un număr din alea cu opt 
sute în faţă. Se aplecă spre radiocasetofon 
după care se uită cu seriozitate la Mort. Asta 
e Roger Whittaker, spuse el cu o voce joasă, 
reverenţioasă. 

— Aha. 

Sonny apăsă butonul PLAY. Roger 
Whittaker le povesti că au fost vremuri (era 
sigur că ei ştiau) când nu era cumpătat 
deloc. Şi Mort fusese aşa, fără secţiunea de 
alămuri. Se duse agale spre marginea aleii şi- 
şi pipăi cu un gest absent buzunarul cămâăşii. 
Constată cu uşoară surprindere că vechiul 
pachet de L&M, redus între timp la un singur 


supravieţuitor îndărătnic, era acolo. Aprinse 
ultima ţigară, strâmbându-se cu anticipație în 
aşteptarea gustului aspru. Dar gustul nu era 
rău. De fapt, ţigara aproape că nu avea gust 
deloc... ca şi cum trecerea anilor i l-ar fi furat 
cu totul. 

„Şi nu e singurul lucru pe care trecerea 
anilor l-a furat.” 

Cât de adevărat.  lrelevant, dar 
adevărat. Fuma şi se uita la drum. Acum 
Roger Whittaker le spunea că o corabie 
încărcată aştepta în port şi că în curând spre 
Anglia vor naviga. Sonny Trotts cânta ultimul 
cuvânt al fiecărui vers. Nu mai mult — doar 
ultimul cuvânt. Maşinile şi camioanele 
treceau încolo şi-ncoace pe Route 23. Numai 
Ford Ranger-ul lui Greg nu se vedea. Mort 
aruncă ţigara, se uită la ceas şi văzu că se 
făcuse zece fără un sfert. Inţelese că Greg, a 
cărui punctualitate era aproape religioasă, n- 
avea să vină nici el. 

„Shooter le-a venit de hac la amândoi. 

Ei, pe naiba! N-ai de unde să ştii asta! 

Ba da. Pălăria. Maşina. Cheile. 

Nu doar te pripeşti să tragi concluzii, 
chiar te zoreşti. 

Pălăria. Maşina. Cheile.” 

Se întoarse şi porni înapoi spre schelă. 

— Cred c-o fi uitat, spuse el, dar Sonny 
nu-l auzi. 

Se legăna înainte şi-napoi, cufundat în 
arta zugrăvelii şi în muzica lui Roger 


Whittaker. 

Mort se întoarse la maşină şi porni la 
drum. Pierdut în propriile gânduri, nu-l auzi 
pe Sonny strigându-l. Probabil că oricum n-ar 
fi auzit din pricina muzicii. 


34 


Ajunse din nou acasă la zece şi un 
sfert, cobori din maşină şi porni spre casă. Pe 
la jumătatea drumului, se întoarse şi 
deschise portbagajul. Pălăria se afla acolo, 
neagră şi hotărâtă, ca o adevărată broască 
râioasă într-o grădină imaginară. O luă de 
acolo, de data asta fără să mai aibă reţineri 
în privinţa modului cum o mânuia, trânti 
capota portbagajului şi se duse în casă. 

Rămase în holul de la intrare, neştiind 
prea sigur ce vrea să facă în continuare... şi 
deodată, fără absolut nici un motiv, puse 
pălăria pe cap. Se cutremură când o făcu, 
aşa cum te cutremuri când tragi o duşcă 
zdravănă de băutură de proastă calitate. Dar 
senzaţia trecu. 

lar pălăria, până la urmă, i se potrivea 
de minune. 

Se duse agale în dormitor, aprinse 
lumina şi se postă în faţa oglinzii. Aproape că 
izbucni în râs — arăta ca omul cu furca din 
pictura lui Grant Wood, „American Gothic”. 
Arăta astfel cu toate că individul din pictură 
avea capul descoperit. Pălăria îi acoperea în 


întregime părul, aşa cum i-l acoperise şi lui 
Shooter (dacă Shooter avea păr — amănunt 
care încă nu fusese lămurit, deşi Mort 
presupunea că va şti cu siguranţă cu prima 
ocazie când îl va vedea, căci acum avea 
pălăria lui), şi ajungea exact la vârfurile 
urechilor. Era destul de amuzant. Ba chiar 
caraghios, de-a dreptul. 

Apoi, vocea neobosită din capul lui 
întrebă: „De ce ţi-ai pus-o? Cu cine-ai crezut 
c-o să semeni? Cu el?” — şi râsul muri. Chiar 
aşa, de ce îşi pusese pălăria pe cap? 

„El a vrut asta”, răspunse liniştit vocea 
neobosită. 

Da? Dar de ce? De ce să vrea Shooter 
ca Mort să pună pe cap pălăria lui? 

„Poate că vrea ca tu să...” 

— Da? provocă el din nou vocea 
neobosită. Vrea ca eu să ce? 

Crezu că vocea dispăruse şi tocmai 
întindea mâna spre  întrerupător când 
aceasta vorbi din nou. 

„... fii derutat”, spuse vocea. 

In acel moment sună telefonul, 
făcându-l să tresară. Smulse pălăria de pe 
cap cu un sentiment de vinovăţie (ceva 
asemănător cu teama bărbatului că ar putea 
fi prins pe când probează lenjeria intimă a 
soţiei) şi se duse să răspundă, gândindu-se 
că poate era Greg, care avea să-l anunţe că 
Tom era acasă la Greg. Da, bineînţeles, chiar 
aşa se întâmplase; Tom îl sunase pe Greg, îi 


povestise despre Shooter şi amenințările 
acestuia, iar Greg îl adusese pe bătrân acasă 
la el. Ca să-l protejeze. Era atât de logic încât 
lui Mort nu-i venea să creadă că nu se 
gândise până atunci la varianta asta. 

Numai că nu era Greg. Era Herb 
Creekmore. 

— Totul s-a aranjat, spuse cu voioşie 
Herb. Marianne mi-a fost de mare folos. Eo 
dulceaţă. 

— Marianne? întrebă Mort prosteşte. 

— Marianne Jaferry, de la EQMM! spuse 
Herb. EQMM? „Vremea însămânţării”? lunie 
1980? Pricepi mata chestiile astea, stăpâne? 

— Oh, făcu Mort. O, ce bine! 
Mulţumesc, Herb! Eşti sigur? 

— Da. O vei avea mâine — chiar un 
exemplar original, nu o copie xerox. O să-ţi 
parvină prin poşta rapidă Federal Express. Ai 
ceva noutăţi despre domnul Shooter? 

— Încă nu, spuse Mort, uitându-se în 
jos la pălăria neagră pe care-o ţinea în mână. 

Încă mai simţea aroma ciudată, 
evocatoare a obiectului. 

— Păi, lipsa de veşti e semn bun, parcă 
aşa se spune. Ai vorbit cu autorităţile locale? 

Îi promisese oare lui Herb că va face 
asta? Mort nu-şi mai amintea sigur, dar se 
poate să-i fi promis. în tot cazul, cel mai bine 
era să nu rişte. 

— Da. N-aş zice că bătrânul Dave 
Newsome a dat pe dinafară de agitaţie. După 


părerea lui, individului îi arde de joacă. 

Era de-a dreptul o ticăloşie faptul că-l 
minţea pe Herb, mai ales după ce Herb îi 
făcuse un asemenea serviciu, dar ce sens ar 
fi avut să-i spună adevărul? Prea era 
complicată toată nebunia asta. 

— E bine că ai transmis informaţia. 
Asta mi se pare important, Mort, serios. 

— Da. 

— Alte noutăţi? 

— Nu, dar îţi mulţumesc din suflet 
pentru asta. Mi-ai salvat viaţa. 

Şi poate, îşi zise el, nici nu era doar o 
figură de stil. 

— Plăcerea a fost de partea mea. Să ţii 
cont că în oraşele mici cei de la FedEx 
livrează pachetele direct la oficiul poştal. OK? 

— Da. 

— Cum merge lucrul la noua carte? 
Chiar voiam să te întreb. 

— Grozav! strigă Mort din toată inima. 

— Păi, atunci e bine. Scapă de individul 
ăla şi pune-te pe treabă. Să ştii, Mort, că 
munca i-a salvat pe mulţi oameni mai buni 
decât mine sau decât tine. 

— Stiu. Cele bune doamnei tale. 

— Mulţumesc. Cele bune şi... 

Herb se opri brusc, iar Mort aproape 
că-l văzu muşcându-şi buza. E greu să te 
obişnuieşti cu despărţirile. Se spune că 
amputaţii simt în continuare piciorul care nu 
mai e acolo. 


— ... şi ţie, încheie Herb. 

— S-a făcut, zise Mort. Ai grijă de tine, 
Herb. 

Se duse pe terasă şi privi înspre lac. 
Nici o ambarcaţiune nu plutea pe suprafaţa 
lui azi. „Orice s-ar întâmpla, sunt cu o treaptă 
mai sus. Pot să-i arăt individului blestemata 
de revista. Poate că n-o să-l îmblânzească... 
dar, cine ştie? La urma urmelor, e nebun şi 
nu poţi să ştii niciodată ce-o să facă sau cen- 
o să facă unul dintre membrii legendarului 
trib al Oamenilor Nebuni, în asta constă şi 
farmecul lor îndoielnic. Orice e posibil.” 

În fond, era chiar posibil ca Greg să fie 
acasă, îşi zise el — poate că uitase de 
întâlnirea de la parohie sau poate că 
intervenise ceva fără nici o legătură cu 
afacerea asta. Cuprins subit de speranţă, 
Mort se duse la telefon şi formă numărul lui 
Greg. La al treilea apel îşi aminti că Greg îi 
spusese cu o săptămână în urmă că soţia şi 
copiii lui urmau să plece pentru o vreme la 
socrii lui. Megan, spusese Greg, urma să 
înceapă şcoala la anul, şi o să le fie mai greu 
să plece după aia. 

Aşadar, Greg fusese singur. 

(pălăria) 

Ca şi Tom Greenleaf. 

(maşina) 

Tânărul soţ şi bătrânul văduv. 

(cheile) 

Şi cum funcţionează? Păi, la fel de 


simplu cum e să comanzi de la televizor o 
casetă cu Roger Whittaker. Shooter se duce 
acasă la Tom Greenleaf, dar nu cu maşina lui 
— 0, nu, era ca şi cum şi-ar fi făcut reclamă. 
Îşi lasă maşina parcată pe aleea lui Mort 
Rainey sau poate după casă. Se duce la Tom 
cu Buick-ul. îl forţează pe Tom să-l sune pe 
Greg. Probabil că-l trezeşte din somn, dar 
Greg e cu gândul la Tom şi vine în grabă. 
Apoi Shooter îl forţează pe Tom să-l sune pe 
Sonny Trotts şi să-i spună că nu se simte 
bine şi nu poate să vină la muncă. Shooter îi 
ţine bătrânului Tom şurubelniţa la jugulară şi- 
i spune că, dacă nu vorbeşte cum trebuie, o 
să-i facă de petrecanie. Tom vorbeşte cum 
trebuie... deşi până şi Sonny, care nu e 
grozav de isteţ şi abia sculat din somn, îşi dă 
seama că lui Tom parcă nu-i sunt toţi boii 
acasă. Shooter se foloseşte de şurubelniţă ca 
să-l mătrăşească pe Tom. lar când Greg 
Carstairs ajunge acolo, foloseşte şurubelniţa 
— sau ceva asemănător — asupra /ui. Şi... 

„Ai înnebunit dracului de-a binelea! Pur 
şi sirnplu te-au apucat istericalele şi atâta tot. 
Repet: atâta... tot.” 

Era o afirmaţie rezonabilă, care nu-l 
convinse însă. Nu era un Chesterfield. Nu 
oferea satisfacţie. 

Mort începu să umble cu repeziciune 
prin casă, trăgând şi răsucind şuviţe din păr. 

„Cum rămâne cu camioanele. Scout-ul 
lui Tom, Ranger-ul lui Greg? Mai pune şi 


Buick-ul şi ajungem să vorbim de trei 
vehicule — patru, dacă socoteşti şi Ford-ul lui 
Shooter, iar Shooter e doar unul singur.” 

Nu ştia... ce ştia însă era că se 
întrecuse orice măsură. 

Când ajunse din nou la telefon, scoase 
din sertar cartea de telefon şi începu să 
caute numărul poliţiei locale. Se opri brusc. 

„Unul dintre vehiculele alea era un 
Buick, Buick-ul meu.” 

Cu o mişcare înceată, puse receptorul 
în furcă. Încercă să se gândească la o 
modalitate prin care Shooter ar fi putut să 
manevreze toate vehiculele, dar nu-i veni 
nimic în minte. Era ca şi cum ai sta în faţa 
procesorului de text când nu-ţi vine nici o 
idee — nu ai nimic în afară de un ecran gol. 
Dar știa că nu voia să-l sune pe Dave 
Newsome. Nu încă. Tocmai plecase de lângă 
telefon, fără vreo ţintă precisă, când sună din 
nou. 

Era Shooter. 

— Să te duci unde ne-am întâlnit 
deunăzi, spuse acesta. Mergi puţin pe cărare. 
Îmi faci impresia că gândeşti cu iuţeala cu 
care un moş îşi molfăie mâncarea, domnu' 
Rainey, dar sunt dispus să-ţi las la dispoziţie 
tot timpul de care ai nevoie. O să te sun mai 
după-amiază. Daca suni pe cineva până 
atunci, numai tu porţi responsabilitatea. 

— Ce ai făcut? întrebă el din nou. De 
data asta vocea nu mai avea nici pic de forţă, 


auzindu-se ceva mai tare ca o şoaptă. Ce 
mama naibii ai făcut? 
Dar nu mai era nimeni pe fir. 


35 


Merse pe jos până la locul unde poteca 
se intersecta cu şoseaua, locul unde stătuse 
de vorbă cu Shooter când Tom Greenleaf 
avusese neşansa să-i vadă. Dintr-un motiv 
neprecizat, nu-i plăcuse ideea de a merge 
acolo cu Buick-ul. Tufişurile de pe ambele 
părţi ale potecii erau culcate la pământ şi 
jupuite de frunze, îngreunând înaintarea. Se 
deplasă cu paşi şovăielnici pe această 
cărare, ştiind ce avea să găsească în primul 
crâng la care va ajunge... şi, într-adevăr, 
găsi. Era Scout-ul lui Tom Greenleaf. 
Amândoi bărbaţii erau în maşină. 

Greg Carstairs şedea la volan, cu capul 
dat pe spate şi o şurubelniţă — de data asta, 
cu cap „în cruce” — înfiptă până la mâner în 
frunte, deasupra ochiului drept. Şurubelniţa 
fusese luată dintr-un dulap din cămara de la 
locuinţa lui Mort. Mânerul roşu din plastic era 
ciobit rău şi era imposibil să nu-l recunoşti. 

Tom Greenleaf era pe bancheta din 
spate cu o toporişcă înfiptă în creştetul 
capului. Avea ochii deschişi. Bucăţi de creier 
uscat se prelingeau pe lângă urechi. Pe 
mânerul cenuşiu stătea scris cu litere roşii, 
şterse dar lizibile, un singur cuvânt: RAINEY. 


Fusese luată din şopronul de scule. 

Mort rămase pe loc, fără să scoată un 
cuvânt. Un piţigoi negru ciripi. O ciocănitoare 
se folosea de trunchiul găunos al unui copac 
ca să transmită un mesaj în alfabetul Morse. 
O adiere înviorătoare unduia creste albe pe 
suprafaţa lacului; apa avea o culoare 
albastru-cobalt închis, iar crestele albe 
alcătuiau un contrast plăcut. 

Din spatele lui se auzi un foşnet. Mort 
se răsuci atât de repede încât nu lipsi mult să 
cadă — ar fi căzut, dacă nu s-ar fi sprijinit de 
Scout. Nu era Shooter. Era o veveriţă. Il 
privea cu o ură intensă din locul unde 
încremenise la jumătatea trunchiului unui 
arțar care parcă ardea în vâlvătaia focului 
roşu de toamnă. Mort aşteptă ca inima, care 
o luase la galop, să se domolească. Aşteptă 
ca veverita să o zbughească în susul 
copacului. Inima se domoli; veverița rămase 
pe loc. 

— El i-a omorât pe amândoi, spuse, în 
sfârşit, vorbindu-i veveriţei. S-a dus la Tom 
cu Buick-ul meu. Apoi s-a dus la Greg cu 
Scout-ul lui Tom, condus chiar de Tom. L-a 
omorât pe Greg. Apoi l-a pus pe Tom să 
conducă până aici şi l-a omorât şi pe el. S-a 
folosit de sculele mele ca să le facă felul. 
Apoi a mers pe jos până acasă la Tom... sau 
poate chiar a alergat. Pare destul de viguros 
ca să fi alergat. Sonny zicea că Tom nu era în 
apele lui şi ştiu de ce. Când Sonny a primit 


acel apel, soarele se pregătea să răsară, iar 
Tom era deja mort. Shooter a vorbit la 
telefon, imitându-l pe Tom. Şi probabil că i-a 
fost uşor. După cât de tare asculta muzica 
azi de dimineaţă, Sonny e cam surd, în orice 
caz. După ce a terminat cu Sonny Trotts, s-a 
urcat din nou în Buick-ul meu şi a mers până 
la mine acasă. Ranger-ul lui Greg e şi acum 
parcat pe aleea lui, unde a şi fost tot timpul. 
Şi aşa s-a... 

Veveriţa o zbughi în susul trunchiului şi 
dispăru in frunzişul roşcat. 

— ... aşa s-a întâmplat, încheie posac 
Mort. Deodată simţi că i se înmoaie 
picioarele. Făcu doi paşi înapoi pe cărare, se 
gândi la creierii lui Tom Greenleaf uscându-i- 
se pe obraz şi picioarele îi cedară pur şi 
simplu. Se prăbuşi şi, pentru o vreme, lumea 
se îndepărtă de el plutind. 


36 


Când îşi veni în simţiri, Mort se 
rostogoli, se ridică în capul oaselor ameţit şi 
îşi răsuci încheietura ca să se uite la ceas. 
Arăta două şi un sfert, dar de bună seamă că 
se oprise la acea oră, astă-noapte; găsise 
Scout-ul lui Tom pe la jumătatea dimineţii, iar 
acum nu putea să fie după-amiază. Leşinase 
şi, ţinând cont de împrejurări, asta nu era 
surprinzător. Dar nimeni nu rămâne leşinat 
vreme de trei ore şi jumătate. 


Cu toate acestea, secundarul ceasului 
continua să se rotească în acelaşi ritm 
constant. 

„Cred că l-am zdruncinat când m-am 
ridicat, asta e tot.” 

Dar asta nu era tot. Soarele îşi 
schimbase poziţia şi curând avea să dispară 
în spatele norilor care umpleau cerul. 
Culoarea lacului se preschimbase într-un 
verde-crom şters. 

Deci începuse prin a leşina sau a-şi 
pierde cunoştinţa şi pe urmă, ce? Ei bine, 
părea de necrezut, dar presupunea că îl 
luase somnul. Ultimele trei zile îi solicitaseră 
din greu nervii, iar astă-noapte rămăsese 
treaz până pe la trei. Aşa încât se putea vorbi 
de o oboseală mentală combinată cu o 
epuizare fizică. Pur şi simplu, mintea lui 
trăsese ştecherul din priză. Şi... 

„Shooter! Dumnezeule. Shooter a zis c- 
o să sune!” 

Incercă să se ridice în picioare, dar 
căzu la loc scoțând un mic „uff!” de durere şi 
surprindere când piciorul stâng se îndoi sub 
el. Il simţea parcă plin de ace şi bolduri, care 
toate ţopăiau nebuneşte. De bună seamă că 
şezuse culcat pe blestematul ăla de picior. 
De ce naiba nu venise cu Buick-ul? Dacă 
Shooter suna şi Mort nu era acolo să-i 
răspundă, individul era în stare de orice. 

Se opinti din nou şi de data asta reuşi 
să se ridice în picioare. Dar când încercă să 


păşească pe piciorul stâng, acesta refuză să-i 
suporte greutatea şi-l făcu să cadă iar în faţă. 
In cădere, aproape că se lovi cu capul de un 
trunchi şi deodată se pomeni privindu-şi 
imaginea reflectată de unul din capacele de 
roată ale Scout-ului. Suprafaţa convexă îi 
deformase faţa, făcând-o să arate ca o 
mască grotescă dintr-un parc de distracţii. 
Bine că măcar lăsase acasă blestemăţia de 
pălărie neagră; dacă ar mai fi văzut şi chestia 
aia pe capul său, Mort era convins că ar fi 
tipat. N-ar fi fost în stare să se abţină. 

Deodată îşi aduse aminte că în maşină 
erau doi oameni morţi. Corpurile acestora se 
aflau deasupra lui, devenind din ce în ce mai 
rigide, iar din capetele lor se iţeau nişte 
unelte. 

leşi din umbra maşinii târându-se, îşi 
trase cu mâinile piciorul stâng peste cel 
drept şi începu să-l bătucească cu pumnii, ca 
atunci când încerci să frăgezeşti o halcă de 
carne de proastă calitate. 

„Opreşte-te!”, strigă o voce firavă — 
era ultimul sâmbure de raționalitate rămas la 
dispoziţia sa, o luminiţă sănătoasă în ceea ce 
percepea ca un imens zid de nori de furtună 
aflat între urechile sale. „Opreşte-te! A zis c-o 
să sune după-amiază târziu şi e abia două şi 
un sfert! Timp berechet! Timp berechet!” 

Şi dacă suna mai devreme? Sau dacă 
„după-amiază târziu” începea după orele 
două în Sudul rural şi conservator? 


„Continuă tu să-ţi bătuceşti piciorul în 
halul ăsta şi-o să te-alegi cu nişte crampe. Și 
pe urmă să te văd cum o să te târăşti ca să 
ajungi la timp pentru telefonul ăla.” 

Replica asta avu efect. Reuşi să-şi 
impună să înceteze. De data asta se ridică 
mai precaut şi rămase nemişcat preţ de o 
clipă (având grijă să stea cu spatele la Scout- 
ul lui Tom — nu voia să vadă iar ce era în 
maşină) înainte de a încerca să păşească. ŞI 
constată că înţepăturile acelor şi boldurilor 
slăbeau în intensitate. La început, şchiopăta 
pronunţat, dar după prima duzină de paşi 
avea un mers cât de cât normal. 

Aproape că ieşise din tufişurile culcate 
la pământ de Shooter cu maşina lui Tom 
când auzi o maşină apropiindu-se. Instinctiv, 
Mort se lăsă repede în genunchi şi văzu 
trecând prin faţa lui un Cadillac vechi şi 
ruginit. Maşina era a lui Don Bassinger, care 
avea o casă în cealaltă parte a lacului. 
Bassinger, un alcoolic veteran care-şi 
petrecea mai tot timpul bând ceea ce mai 
rămăsese din moştenirea cândva 
substanţială, folosea adesea Lake Drive ca 
scurtătură ca să ajungă la drumul cunoscut 
sub numele de Bassinger Road. Mort se 
gândi că Bassinger era cam singurul rezident 
permanent de pe aici. 

După ce Cadillac-ul dispăru din vedere, 
Mort se ridică în picioare şi parcurse grăbit 
restul urcuşului până la şosea. Acum se 


bucura că nu adusese Buick-ul. Aşa cum el 
cunoştea  Cadillac-ul lui Bassinger şi 
Bassinger cunoştea Buick-ul lui Mort. Era 
probabil prea devreme ca Don să fie mort de 
beat, aşa că se prea putea să-şi aducă 
aminte că a văzut maşina lui Mort, dacă ar fi 
fost acolo, parcată nu departe de locul unde, 
peste nu multă vreme, cineva avea să facă o 
descoperire extrem de oribilă. 

„Se străduieşte din greu să te lege de 
această poveste”, îşi zise Mort în timp ce 
şchiopăta pe Lake Drive în drum spre casă. 
„A făcut-o tot timpul. Dacă cineva a văzut 
astă-noapte o maşină aproape de casa lui 
Tom Greenleaf, aproape sigur o să reiasă că 
a fost Buick-ul tău. l-a omorât cu uneltele 
tale...” 

„Dar aş putea să mă descotorosesc de 
unelte”, se gândi el deodată. „Aş putea să le 
arunc în lac. S-ar putea să mă cam opintesc 
până să le scot, dar cred că m-aş putea 
descurca.” 

„Crezi că ai putea? Mă întreb. Şi chiar 
dacă ai reuşi... ei bine, Shooter se va fi 
gândit aproape sigur la această posibilitate. 
Se pare că s-a gândit la toate celelalte. Şi 
ştie că dacă ai încerca să te descotoroseşti 
de toporişcă şi de şurubelniţă, iar poliţia ar 
draga fundul lacului după ele şi le-ar găsi, 
lucrurile ar arăta chiar mai rău pentru tine. 
Pricepi ce-a făcut? Pricepi?” 

Da. Pricepea. John Shooter îi făcuse un 


cadou. Un bebeluş din catran**. Un bebeluş 
din catran mare şi sclipitor. Mort plesnise 
bebeluşul în cap cu mâna stângă, dar 
aceasta se lipise repede. Aşa că lovise apoi 
bebeluşul cu dreapta în stomac, ca să scape 
de el, numai că şi mâna dreaptă rămăsese 
lipită. Fusese... care era cuvântul pe care-l 
tot folosise cu atâta satisfacţie plină de 
îngâmfare? „Nesincer”, nu-i aşa? Da, ăsta era 
cuvântul. Şi în tot acest timp se încurcase tot 
mai mult cu bebeluşul din catran al lui John 
Shooter. lar acum? Ei bine, minţise o 
grămadă de oameni şi, dacă se afla, ar fi 
arătat rău, iar la vreo 400 de metri în spatele 
său un om purta în loc de pălărie o toporişcă 
pe mânerul căreia stătea scris numele lui 
Mort, ceea ce ar fi arătat şi mai rău. 

Mort îşi închipui telefonul sunând în 
casa pustie şi se forţă să alerge. 


37 


Shooter nu a sunat. 

Minutele se întindeau ca o caramelă 
topită, dar Shooter nu a sunat. Mort umbla şi 
se învârtea agitat prin casă, smulgându-şi 
părul din cap. Işi imagină că aşa trebuie să 


3 În original, tar baby — expresie 
englezească argotică însemnând o situaţie 
încâlcită din care e aproape imposibil de 
ieşit. (N. t.) 


se simtă un narcoman în aşteptarea 
furnizorului. 

De două ori dădu să se răzgândească 
în privinţa aşteptatului şi se duse la telefon 
să sune autorităţile — nu pe bătrânul Dave 
Newsome, nici măcar pe şeriful comitatului, 
ci chiar Poliţia Statului. Avea să adere la 
vechea axiomă a Vietnamului: omoară-i pe 
toţi şi lasă-l pe Dumnezeu să-i sorteze. De ce 
nu? In definitiv, avea o reputaţie bună; era 
un membru respectabil a două comunităţi 
din Mâine, pe câtă vreme John Shooter era... 

Şi, mă rog, ce era Shooter? 

Cuvântul „fantomă” îi veni în minte. 

Cuvântul „himeră” îi veni şi el în minte. 

Dar nu asta l-a împiedicat să sune. 
Ceea ce l-a oprit a fost certitudinea oribilă că 
Shooter va încerca să-l sune exact când Mort 
folosea linia telefonică... şi că Shooter va 
auzi tonul de ocupat, va închide, iar Mort nu 
va mai auzi niciodată de el. 

La patru fără uri sfert, începu să plouă 
— o ploaie de toamnă liniştită, rece şi 
blândă, căzând ca un suspin dintr-un cer alb, 
răpăind pe acoperiş şi frunzele ţepene din 
jurul casei. 

La patru fără zece, telefonul sună. Mort 
se repezi să răspundă. 

Era Amy. 

Amy voia să vorbească despre 
incendiu. Amy voia să vorbească despre cât 
de nefericită era, nu doar pentru ea, ci 


pentru amândoi. Amy voia să-i spună că Fred 
Evans, detectivul de la asigurări, era şi acum 
în Derry, continuând să cerceteze locul 
incendiului, continuând să pună întrebări 
despre orice, de la cel mai recent control al 
instalaţiei electrice la cine avea cheile de la 
pivniţă, iar Ted cam bănuia care-i erau 
motivele. Amy voia ca Mort să se întrebe 
împreună cu ea dacă lucrurile ar fi stat altfel 
în cazul în care ei doi ar fi avut copii. 

Mort răspunse la toate acestea cât mai 
bine cu putinţă şi tot timpul cât vorbi cu ea 
simţea cum timpul — timpul acela preţios, de 
la sfârşitul după-amiezii — se scurge. Era pe 
jumătate înnebunit de îngrijorarea că Shooter 
ar putea să sune, să găsească linia ocupată 
şi să comită cine ştie ce nouă atrocitate. In 
cele din urmă, spuse singurul lucru care ar fi 
putut s-o facă să întrerupă convorbirea: că 
dacă nu se ducea imediat la baie, urma săi 
se întâmple un accident. 

— Din pricina băuturii? întrebă ea 
îngrijorată. Ai băut? 

— Cred că de la micul dejun, spuse el. 
Ascultă, Amy, eu... 

— La Bowie's? 

— Da, spuse el încercând să pară 
sugrumat de durere şi de efort. Adevărul e că 
se simțea sugrumat. Totul era o adevărată 
comedie, dacă te gândeai serios la asta. 
Amy, zău aşa, eu... 

— Fir-ar să fie, Mort, acolo e cel mai 


murdar grătar din oraş, spuse Amy. Hai, du- 
te, te sun eu mai târziu. 

Telefonul amuţi dintr-o dată la urechea 
lui. Lăsă receptorul în furcă, rămase pe loco 
clipă şi constată uimit, chiar consternat, că 
boala lui fictivă devenise deodată reală: 
măruntaiele i se strânseseră într-un ghem 
palpitând de durere. 

Dădu buzna în baie, desfăcându-şi din 
mers cureaua. 

Nu lipsi mult să se scape pe el, dar 
ajunse la timp. Şedea pe colac învăluit de 
miasmele propriilor excremente, Cu 
pantalonii lăsaţi în jurul gleznelor, abia 
trăgându-şi sufletul... când telefonul începu 
să sune din nou. 

Sări în picioare ca o jucărie cu elastic, 
lovindu-şi zdravăn genunchiul de marginea 
lavoarului, şi alergă spre telefon, ţinându-şi 
pantalonii cu o mână şi făcând paşi mărunți 
ca o fată îmbrăcată într-o fustă strâmtă. Era 
stăpânit de senzaţia aceea nenorocită, 
stânjenitoare de „n-am avut timp să mă 
şterg”, pe care îşi imagina că oricine o poate 
încerca la un moment dat, dar deodată îşi 
dădu seama că niciodată nu citise despre ea 
în vreo carte — niciodată, nici măcar într-o 
singură carte. 

Of, viaţa e o adevărată comedie. 

De data asta era Shooter. 

— Te-am văzut acolo jos, spuse 
Shooter. Avea vocea calmă şi senină ca 


întotdeauna. Acolo unde i-am lăsat, vreau să 
spun. Se pare că te-a lovit insolaţia, numai că 
nu e vară. 

— Ce vrei? zise Mort şi duse telefonul 
la cealaltă ureche. 

Pantalonii îi alunecară din nou la 
glezne. li lăsă să cadă şi rămase aşa, cu 
betelia şortului suspendată între genunchi şi 
şolduri. „Ce mai fotografie artistică s-ar 
putea obţine din imaginea asta”, îşi zise el. 

— Aproape că ţi-am lipit un bilet pe 
spate, spuse Shooter. Dar m-am răzgândit. 
Făcu o pauză, apoi adăugă cu un soi de 
dispreţ absent: Te sperii prea uşor. 

— Spune-mi, ce vrei? 

— Păi, ţi-am spus asta deja, domnu’ 
Rainey. Vreau o poveste în schimbul celei pe 
care ai furat-o. Incă nu eşti pregătit să 
recunoşti? 

„Da... spune-i că da! Spune-i orice, că 
pământul e plat, că John Kennedy şi Elvis 
Presley sunt vii şi sănătoşi şi cântă în duet la 
banjo în Cuba, că Meryl Streep e un travestit, 
spune-i ORICE...” 

Dar nu o făcu. 

Toată furia, frustrarea, groaza şi 
confuzia îi scăpară brusc pe gură într-un 
urlet. 

— N-AM FĂCUT-O! N-AM FĂCUT-O! EŞTI 
NEBUN ȘI POT S-O DOVEDESC! AM REVISTA, 
DEMENTULE! MA AUZI? AM BLESTEMATA DE 
REVISTĂ! 


Răspunsul la izbucnirea lui fu absenţa 
oricărui răspuns. Circuitul telefonic rămăsese 
tăcut şi mort, fără să se audă măcar 
bolboroseala îndepărtată a unei voci 
fantomatice care să destrame întunericul 
uniform, ca acela care se furişa prin 
fereastra-perete în fiecare noapte pe care o 
petrecuse acolo. 

— Shooter? 

Linişte. 

— Shooter, mai eşti acolo? 

Din nou linişte. Individul dispăruse. 

Mort lăsă telefonul să se îndepărteze 
de ureche. Tocmai îl ducea la loc, în furcă, 
când vocea lui Shooter, firavă, depărtată şi 
aproape neauzită spuse: 

— ... acum? 

Mort duse din nou telefonul la ureche. | 
se părea că ar cântări vreo 400 de kilograme. 

— Ce? întrebă el. Credeam că ai plecat. 

— O ai? Zici că ai această aşa-zisă 
revistă? Acum? 

Se gândi că era pentru prima oară 
când Shooter părea supărat. Supărat şi 
nesigur pe el. 

— Nu, spuse Mort. 

— Ei, păi vezi! spuse Shooter, părând 
uşurat. Cred că, în sfârşit, s-ar putea să fii 
gata să discuţi seri... 

— Vine cu Federal Express, îl 
întrerupse Mort. O să ajungă la oficiul poştal 
mâine, pe la zece. 


— Şi ce-o să ajungă? întrebă Shooter. 
Vreo terfeloagă amărâtă care se zice c-ar fi o 
copie? 

— Nu, spuse Mort. Sentimentul că îl 
zdruncinase pe individ, că reuşise chiar să-i 
străpungă sistemul defensiv şi să-l lovească 
îndeajuns de tare ca să-l doară, era puternic 
şi de netăgăduit. Preţ de o clipă sau două, 
Shooter păruse chiar temător, iar Mort se 
simţi cuprins de o bucurie mânioasă. Revista. 
Revista adevărată! 

Urmă o nouă pauză prelungită, dar de 
data asta Mort ţinu telefonul strâns lipit de 
ureche. Shooter era acolo. Şi deodată 
povestirea redeveni chestiunea centrală, 
povestirea şi acuzaţia de plagiat. Faptul că 
Shooter îl trata ca pe un amărât de puşti de 
liceu era problema de fapt şi poate că, în 
sfârşit, îl pusese pe individ pe fugă. 

Cândva, la aceeaşi şcoală parohială în 
care învățase trucul cu înghiţitul strâmb, 
Mort văzuse cum un băiat a înfipt un bold 
într-un gândac care se plimba pe banca lui. 
Gândacul fusese prins, apoi, cu acul înfipt în 
spinare, s-a zvârcolit până a murit. Atunci, 
Mort fusese trist şi îngrozit. Abia acum a 
înţeles. Acum nu voia decât să-i facă acelaşi 
lucru acestui om. Acestui nebun. 

— Nu se poate să existe vreo revistă, 
spuse în sfârşit Shooter. Nu una care să 
conţină povestea. Povestea aia ea mea! 

Mort sesiză suferinţa din vocea omului. 


O suferinţă adevărată. Ceea ce îl bucură. 
Acul era înfipt în Shooter, care se zvârcolea 
neputincios. 

— O să ajungă aici mâine, pe la zece, 
spuse Mort, sau imediat după ce FedEx 
aduce corespondenţa pentru Tashmore. Voi fi 
bucuros să ne întâlnim acolo. Poţi să te uiţi la 
revistă. Poţi să te uiţi cât vrei la ea, nebun 
blestemat ce eşti. 

— Nu acolo, spuse Shooter după o 
nouă pauză. La tine acasă. 

— Nici vorbă. Când o să-ţi arăt 
exemplarul ăla din £//lery Queen, vreau să fiu 
într-un loc în care să pot să strig după ajutor 
dacă te loveşte damblaua. 

— O să faci cum zic eu, spuse Shooter. 
Părea că-şi recăpătase cumpătul, măcar în 
parte... dar Mort nu credea că Shooter îşi 
recăpătase nici măcar pe jumătate din 
stăpânirea de sine de dinainte. Dacă nu, o să 
te bag la închisoarea statului Maine pentru 
crimă. 

— Hai că mă faci să râd. 

Dar Mort simţi cum i se strâng din nou 
măruntaiele. 

— Te-am legat de oamenii ăia doi în 
mai multe feluri decât alea pe care le ştii, 
spuse Shooter, şi ai spus o grămadă de 
minciuni. Dacă pur şi simplu am să dispar, 
domnu’ Rainey, o să te pomeneşti cu capul în 
laţ şi cu picioarele în grăsime. 

— Nu mă sperii. 


— Ba da, te sperii, zise Shooter, 
vorbind aproape cu blândeţe. Singura chestie 
e că şi tu începi să mă sperii puţin. Nu prea 
pot să-mi dau seama care-i treaba cu tine. 

Mort nu dădu nici un răspuns. 

— Ar fi chiar nostim, spuse Shooter pe 
un ton straniu, meditativ, dacă am fi ajuns la 
aceeaşi poveste în două locuri diferite, în 
două perioade de timp diferite. 

— Gândul ăsta mi-a trecut şi mie prin 
minte. 

— Ţi-a trecut? 

— L-am respins, spuse Mort. Prea mare 
e coincidenţa. Dacă ar fi fost vorba doar de 
acelaşi subiect, mai treacă-meargă. Dar 
acelaşi limbaj? Aceeaşi selecţie a 
vocabularului? 

— Înm, făcu Shooter. Şi eu m-am 
gândit la acelaşi lucru, şmechere. E prea 
mult. Coincidenţa iese din calcul. Ai furat-o 
de la mine, e clar, dar să fiu al naibii dacă pot 
să-mi dau seama cum sau când. 

— Of, las-o baltă! izbucni Mort. Am 
revista! Am dovada! Chiar nu pricepi? S-a 
terminat. Că a fost o glumă proastă din 
partea ta sau a fost doar o iluzie, s-a 
terminat! Am revista! 

După o tăcere prelungă, Shooter 
spuse: 

— Încă n-o ai. 

— Foarte adevărat, spuse Mort. Avu 
dintr-o dată un sentiment totalmente nedorit 


de înrudire cu omul acela. Deci ce facem în 
noaptea asta? 

— Păi, nimic, spuse Shooter. Oamenii 
ăia pot să rămână aşa. Unul are soţia şi copiii 
în vizită la rude. Celălalt trăieşte singur. Du- 
te şi ia-ţi revista mâine dimineaţă. O să vin la 
tine acasă pe la prânz. 

— O să mă omori, spuse Mort. Constată 
că ideea nu îl teroriza aşa de tare — nu în 
seara asta, în orice caz. Dac-o să-ţi arăt 
revista, iluzia ta se va destrăma şi o să mă 
omori. 

— Nu! replică Shooter, iar de data asta 
păru clar surprins. Pe tine? Nu, domnule! Dar 
ceilalţi erau pe punctul să se pună în calea 
afacerii noastre. Nu puteam să accept asta... 
şi mi-am dat seama că îi pot folosi ca să te 
determin să negociezi cu mine. Să-ţi accepţi 
responsabilităţile. 

— Eşti abil, spuse Mort. Trebuie să-ţi 
recunosc această calitate. Cred că eşti 
nebun, dar cred totodată că eşti cam cel mai 
abil pui de lele pe care l-am întâlnit în viaţa 
mea. 

— Păi, n-ai decât să crezi asta, spuse 
Shooter. Dacă vin mâine şi te găsesc plecat, 
domnu' Rainey, o să am grijă să distrug toate 
fiinţele de pe lumea asta pe care le iubeşti şi 
la care ţii. O să-ţi ard viaţa ca pe un lan de 
trestie când bate vântul. O să faci puşcărie 
pentru uciderea celor doi, dar puşcăria o să 
fie cea mai măruntă dintre durerile tale. Ai 


înţeles? 

— Da, spuse Mort. Am înţeles. 
Şmechere. 

— Atunci o să fii acolo. 

— Şi să presupunem — să presupunem 
doar — c-o să-ţi arăt revista, cu numele meu 
pe pagina de cuprins şi cu povestea mea în 
ea. Ce-o să faci atunci? 

Urmă o scurtă pauză. Apoi Shooter 
spuse: 

— O să mă duc la autorităţi şi-o să 
mărturisesc toată tărăşenia. Dar o să-mi fac 
felul cu mult înainte de proces, domnu' 
Rainey. Pentru că dacă aşa stau lucrurile, 
atunci reiese că sunt nebun. lar un nebun de 
felul ăsta... Se auzi un oftat. Un nebun de 
felul ăsta n-are nici o justificare şi nici un 
motiv ca să trăiască. 

Cuvintele îl izbiră pe Mort cu o forţă 
bizară. „E nesigur”, îşi zise el. „Pentru prima 
oară, e cu adevărat nesigur... ceea ce e mai 
mult decât am fost eu vreodată.” 

Dar respinse acest gând, cu tărie. Nu 
avusese nicicând vreun motiv să fie nesigur. 
Asta era greşeala lui Shooter. Numai şi 
numai greşeala lui Shooter. Spuse: 

— De unde ştiu că n-o să susţii că 
revista e un fals? 

Nu se aştepta să primească vreun 
răspuns, în afară poate de faptul că Mort va 
trebui să-l creadă pe cuvânt, dar Shooter îl 
luă prin surprindere: 


— Dacă e adevărată, o să ştiu, spuse 
el, iar dacă e un fals, o s-o ştim amândoi. Nu 
cred c-ai fi putut să măsluieşti o revistă 
întreagă în trei zile, oricâţi oameni ar lucra 
pentru tine la New York. 

Acum veni rândul lui Mort să se 
gândească şi se gândi vreme îndelungată. 
Shooter îl aşteptă. 

— O să am încredere în tine, spuse 
Mort în sfârşit. Nu prea ştiu sigur de ce. 
Poate pentru că zilele astea mi se pare că 
viaţa nu merită trăită. Dar n-o să am 
încredere chiar până la capăt. Vii aici. Rămâi 
pe alee într-un loc în care să te văd şi să-mi 
dau seama că nu eşti înarmat. Pe urmă o să 
ies afară. E bine aşa? 

— E foarte bine. 

— Dumnezeu să ne ajute pe amândoi. 

— Da, dom'le. Să fiu al naibii dacă mai 
sunt sigur în ce m-am băgat... şi nu e deloco 
senzaţie liniştitoare. 

— Shooter? 

— Aici sunt. 

— Vreau să-mi răspunzi la o întrebare. 

Linişte... dar o linişte îmbietoare, îşi 
zise Mort. 

— Tu mi-ai dat foc la casa din Derry? 

— Nu, răspunse de îndată Shooter. 
Stăteam cu ochii pe tine. 

— Şi pe Bump, spuse cu amărăciune 
Mort. 

— Ascultă, spuse Shooter. Ai la tine 


pălăria mea? 

— Da. 

— O s-o vreau, zise Shooter, într-un fel 
sau altul. 

După care convorbirea se întrerupse. 

Pur şi simplu. 

Mort puse receptorul jos încet şi cu 
băgare de seamă apoi se întoarse în baie — 
ţinându-şi din nou pantalonii cu mâna — ca 
să-şi termine treaba. 


38 


Amy sună într-adevăr din nou, în jur de 
şapte, iar de data asta Mort reuşi să-i 
vorbească normal — ca şi cum baia de la etaj 
n-ar fi fost distrusă, iar pe cărarea dinspre 
lac, îndărătul unui pâlc de tufişuri, nu s-ar fi 
aflat două cadavre care deveneau tot mai 
ţepene pe măsură ce amurgul făcea loc 
întunericului în jurul lor. 

De la ultima lor convorbire, discutase 
chiar ea cu Fred Evans, şi acum era convinsă 
că omul ori ştia, ori bănuia ceva în legătură 
cu incendiul şi nu voia să le spună. Mort 
încercă să o liniştească şi crezu chiar că 
reuşeşte într-o oarecare măsură, dar el însuşi 
era îngrijorat. Dacă nu Shooter declanşase 
incendiul — şi Mort se simţea înclinat să 
creadă că omul spusese adevărul în privinţa 
asta — atunci trebuie să fi fost o pură 
coincidenţă... adevărat? 


Nu ştia dacă era adevărat sau nu. 

— Mort, mi-am făcut griji în privinţa ta, 
spuse ea pe neaşteptate. 

Asta îl făcu să iasă brusc din plasa 
propriilor gânduri. 

— În privinţa mea? N-ai nici un motiv. 

— Eşti sigur? Când te-am văzut ieri, mi 
s-a părut că arăţi... încordat. Făcu o pauză. 
De fapt, mi s-a părut că arăţi aşa cum arătai 
înainte să ai... ştii tu. 

— Amy, nu am avut o depresie 
nervoasă. 

— Păi, nu, spuse ea repede. Dar ştii la 
ce mă refer. Când oamenii de la studiourile 
de film s-au purtat atât de urât când cu 
Familia Delacourt. 

Fusese una dintre experienţele cele 
mai amare din viaţa lui Mort. Paramount 
cumpărase opţiunea pentru ecranizarea 
cărţii contra sumei de 75 000 de dolari, 
pentru un preţ final de 750 000 de dolari — o 
sumă a naibii de mare. Şi tocmai erau pe 
cale să-şi exercite opţiunea când cineva 
descoperise prin dosare un scenariu mai 
vechi, ceva care se chema Echipa gazdă şi 
semăna îndeajuns de mult cu Familia 
Delacourt ca să  declanşeze probleme 
juridice. A fost singura dată în cariera sa — 
înainte de acest coşmar, în orice caz — când 
a fost expus posibilităţii să fie acuzat de 
plagiat. Şefii studiourilor de film au sfârşit 
prin a lăsa să treacă termenul de 


concretizare a opțiunii. Nici acum Mort nu 
ştia dacă într-adevăr se temuseră de plagiat 
sau se răzgândiseră în privinţa potenţialului 
cinematografic al romanului. Dacă într- 
adevăr se temuseră de plagiat, atunci nu 
înţelegea cum putea adunătura aia de fătălăi 
să mai facă vreun film. Herb Creekmore 
făcuse rost de o copie a scenariului Echipa 
gazdă şi Mort nu găsise decât nişte 
similitudini neglijabile. Amy fusese de acord. 

Toată această agitaţie avusese loc 
tocmai când ajungea la un drum înfundat cu 
romanul pe care dorea cu disperare să-l 
scrie. în aceeaşi perioadă, plecase într-un 
scurt turneu publicitar pentru ediţia în tiraj 
de masă a romanului Familia Delacourt. 
Toate acestea dintr-o dată îl supuseseră la o 
mare tensiune. 

Dar nu avusese o depresie nervoasă. 

— Mă simt bine, insistă el, vorbind cu 
blândeţe. 

Cu câţiva ani în urmă, descoperise la 
Amy o calitate uluitoare şi emoţionantă: dacă 
îi vorbeai îndeajuns de blând, era dispusă să 
te creadă în aproape orice privinţă. Adeseori 
se gândise că, dacă ar fi o trăsătură generală 
a speciei, similară cu dezvelirea dinţilor ca 
să-ţi arăţi furia sau amuzamentul, războaiele 
ar fi încetat cu mii de ani în urmă. 

— Eşti sigur, Mort? 

— Da. Sună-mă dacă mai ai veşti de la 
amicul nostru de la asigurări. 


— O să te sun. 

După o pauză, Mort întrebă: 

— Eşti la Ted acasă? 

— Da. 

— Ce simţi pentru el, în zilele astea? 

Ea şovăi, apoi spuse cu simplitate: 

— Il iubesc. 

— Oh. 

— Nu m-am culcat cu alţi bărbaţi, 
spuse ea pe neaşteptate. Am vrut mereu să- 
ţi spun asta. Nu m-am culcat cu alţi bărbaţi. 
Dar Ted... el a privit dincolo de numele tău şi 
m-a văzut pe mine, Mort. M-a văzut pe mine. 

— Vrei să spui că eu nu te-am văzut. 

— M-ai văzut, când erai aici, spuse ea. 
Vocea ei părea firavă şi îndepărtată. Dar erai 
plecat atât de des. 

Ochii lui se măriră şi dintr-o dată se 
simţi pregătit să se lupte. Să ducă o luptă 
justificată. 

— Ce? N-am mai fost plecat în turneu 
de la Familia Delacourt! lar ăla a fost unul 
scurt! 

— Nu vreau să mă cert cu tine, Mort, 
spuse ea încetişor. Partea aia ar trebui să fie 
încheiată. Nu vreau să spun decât că, până şi 
atunci când erai aici, erai plecat adeseori. 
Ştii, ai avut propria ta iubită. Munca ţi-a fost 
amantă. Avea vocea liniştită, dar el simţi 
lacrimile îngropate adânc în ea. Cât am urât- 
o pe târfa aia, Mort. Era mai frumoasă, mai 
deşteaptă, mai distractivă decât mine. Cum 


puteam să concurez cu aşa ceva? 

— In fond, de ce să nu arunci întreaga 
vină pe mine? o întrebă el, uluit să constate 
că era cât pe ce să plângă. Ce-ai fi vrut să 
fac? Să mă apuc să fac pe instalatorul? Am fi 
fost săraci, iar eu aş fi fost şomer. Nu puteam 
să fac nimic altceva, nu pricepi? Nu puteam 
să fac nimic altceva! 

Spera să se fi terminat cu lacrimile, cel 
puţin pentru o vreme, dar iată-le apărând din 
nou. Cine frecase iarăşi acea oribilă lampă 
fermecată? Să fi fost el sau ea, de data asta? 

— Nu dau vina numai pe tine. Şi eu 
port o parte din vină. Nu ne-ai fi găsit 
niciodată... aşa cum ne-ai găsit... dacă n-aş fi 
fost slabă şi laşă. Nu din vina lui Ted; Ted a 
vrut să venim împreună la tine şi să-ţi 
spunem. Mi-a tot cerut asta. lar eu l-am tot 
amânat. l-am spus că nu sunt sigură. Îmi 
spuneam mie că încă te iubesc, că lucrurile 
s-ar putea întoarce la starea de dinainte... 
dar cred că lucrurile nu se întorc niciodată. 
N-o să... Ea îşi ţinu respiraţia şi Mort îşi dădu 
seama că şi ea plângea. N-o să uit niciodată 
expresia de pe faţa ta când ai deschis uşa 
acelei camere de motel. O s-o port în minte 
până-n mormânt. 

„Excelent!” ar fi vrut el să-i strige. 
„Excelent! Pentru că tu a trebuit doar s-o 
vezi! Eu a trebuit s-o suport!” 

— Imi cunoşteai dragostea, spuse el cu 
glas nesigur. N-am ascuns-o niciodată faţă 


de tine. Ai ştiut de la bun început. 

— Dar n-am ştiut niciodată, spuse ea, 
cât de profundă poate fi îmbrăţişarea ei. 

— Ei bine, poţi să te-nveseleşti acum, 
zise Mort. Se pare că acum m-a părăsit. 

Amy plângea. 

— Mort, Mort... vreau doar ca tu să 
trăieşti şi să fii fericit. Nu poţi să vezi asta? 
Nu poţi să faci asta? 

Ce văzuse el era unul din umerii ei goi 
atingând unul din umerii goi ai lui Ted Milner. 
Le văzuse ochii, mari şi înspăimântați, şi 
părul lui Ted Milner încâlcit într-un „tirbuşon” 
gen Alfalfa. Se gândi să-i spună asta — să 
încerce măcar —, dar renunţă. Era destul. Se 
răniseră destul unul pe celălalt. Işi dori totuşi 
ca ea să nu fi pomenit despre acea depresie 
nervoasă. El nu avusese o depresie 
nervoasă. 

— Amy, cred că trebuie să închid. 

— Da... amândoi trebuie. Ted a ieşit la 
o prezentare de casă, dar o să se întoarcă în 
curând. Trebuie să pregătesc ceva pentru 
cină. 

— Îmi pare rău că ne-am certat. 

— O să mă suni dac-o să ai nevoie de 
mine? Nu mi-a trecut îngrijorarea. 

— Da, spuse el şi îşi luă la revedere, 
după care închise. 

Rămase lângă telefon preţ de o clipă, 
crezând că aproape sigur o să izbucnească în 
lacrimi. Dar îi trecu. Şi probabil că în asta 


consta adevărata oroare. 
li trecuse. 


39 


Ploaia care cădea regulat îl făcu să se 
simtă apatic şi stupid. Aprinse un mic foc în 
şemineu, trase un scaun aproape şi încercă 
să citească ultimul număr al revistei 
Harper's, dar moţăia întruna, tresărind când 
îi cădea bărbia, ţinându-se de trahee şi 
sforăind uşor. „Trebuia să-mi cumpăr nişte 
ţigări azi”, îşi zise el. „Câteva fumuri m-ar fi 
ţinut treaz.” Dar nu-şi luase ţigări şi nici nu 
era sigur că l-ar fi ţinut treaz. Era pur şi 
simplu obosit; suferea din cauza şocului. 

În cele din urmă, se duse la canapea, 
îşi aranjă pernele şi se culcă. Aproape de 
obrazul său, stropii reci de ploaie plescăiau 
când se izbeau de geamul întunecat. 

„O singură dată”, îşi zise el. „Am făcut- 
o o singură dată.” 

Apoi căzu într-un somn profund. 


40 


În visul său, se afla în cea mai mare 
sală de clasă din lume. 

Pereţii se întindeau cale de kilometri. 
Fiecare bancă era o stâncă, iar plăcile de 
gresie alcătuiau o câmpie nesfârşită care 


şerpuia printre ele. Ceasul de pe perete era 
un imens soare rece. Uşa către hol era 
închisă, dar Morton Rainey putea citi 
cuvintele de pe sticla mată: 


SALA DE SCRIERE — ECHIPA GAZDĂ 
PROF. DELLACOURT 


„Au scris greşit”, îşi zise Mort. „E un L 
în plus.” 

Dar o altă voce îi spuse că nu era 
adevărat. 

Mort stătea în picioare pe largul jgheab 
pentru cretă al imensei table şi se întindea în 
sus. Ţinea în mână o bucată de cretă de 
mărimea unei bâte de base-ball. Ar fi vrut să 
lase în jos braţul, care-l durea cumplit, dar nu 
putea. Mai întâi trebuia să scrie de cinci sute 
de ori pe tablă aceeaşi propoziţie: Wu voi 
copia de la John Kintner. |şi zise că scrisese 
deja de vreo patru sute de ori, dar patru sute 
nu era de ajuns. Să furi munca unui om când 
munca e tot ce i-a mai rămas acelui om era 
de neiertat. Aşa că va trebui să scrie, să scrie 
şi iar să scrie, şi să nu ia în seamă vocea din 
minte care încerca să-i spună că era doar un 
vis şi că braţul drept îl durea din alte motive. 

Scârţâitul cretei pe tablă era înfiorător. 
Praful, înţepător şi cumva familiar — foarte 
familiar — se cernea în jos pe faţa lui. In cele 
din urmă, nu mai fu în stare să continue. Se 
întoarse pe jgheabul pentru cretă şi observă 


că doar una dintre băncile din uriaşa clasă 
era ocupată. Cel care o ocupa era un tânăr 
cu faţă de om de la ţară; o faţă pe care te 
aştepţi s-o vezi într-un ţinut uitat de lume la 
coada unui catâr. Părul castaniu deschis 
stătea ridicat sub forma unor ţepi. Îşi ţinea 
mâinile  muncite, pline de  bătături, 
împreunate pe bancă, în faţa lui. Se uita la 
Mort cu ochi palizi, absorbiți. 

„Te cunosc”, spuse Mort în vis. 

„Aşa e, şmechere”, spuse John Kintner 
cu accentul lui sudic sec şi tărăgănat. „Doar 
că m-ai asamblat greşit. Acum dă-i înainte cu 
scrisul. Nu de cinci sute, de cinci mii de ori.” 

Mort dădu să se întoarcă, dar piciorul îi 
alunecă pe marginea jgheabului şi deodată 
se prăbuşi ţipând în aerul uscat, plin de praf 
de cretă, în vreme ce John Kintner râdea, iar 
el... 


41 


. Se trezi pe podea, cu capul aproape 
vârât sub măsuţa rebelă de cafea, cu 
degetele înfipte în covor şi scoțând ţipete 
ascuţite, ca nişte nechezaturi. 

Se afla la Tashmore Lake. Nu în nu ştiu 
ce clasă stranie, de dimensiuni ciclopice, ci 
pe malul lacului... iar zorile îşi făceau apariţia 
ceţoasă înspre răsărit. 

„Sunt bine. A fost doar un vis, iar eu 
sunt bine.” 


Dar nu era. Pentru că nu fusese doar 
un vis. John Kintner fusese real. Cum 
Dumnezeu putuse uita de John Kintner? 

Mort studiase la Colegiul Bates şi 
absolvise cu specializarea scriere creativă. 
Mai târziu, când vorbea în faţa claselor de 
scriitori aspiranţi (o sarcină pe care o evita 
ori de câte ori putea), le spunea că o 
asemenea specializare era probabil cea mai 
gravă greşeală pe care o putea face o 
persoană, dacă voia să-şi câştige existenţa 
din scrierea unor opere de ficţiune. 

— Găsiţi-vă o slujbă la un oficiu poştal, 
le spunea el. La Faulkner, a dat rezultate. 

lar studenţii râdeau. Le plăcea să-l 
asculte, ceea ce-l făcea să creadă că se 
pricepea foarte bine să-i bine dispună. Asta 
părea foarte important, întrucât se îndoia că 
el sau oricine altcineva ar putea să-i înveţe 
să scrie creativ. Cu toate acestea, se bucura 
întotdeauna când ieşea din clasă la sfârşitul 
cursurilor sau seminarelor. Elevii îl făceau să 
se simtă agitat. Presupunea că se întâmpla 
aşa din pricina lui John Kintner. 

Oare Kintner fusese din Mississippi? 
Mort nu-şi mai aducea aminte, dar nu credea 
că de-acolo era. Dar provenea totuşi dintr- 
una din enclavele sudice — Alabama, 
Louisiana, poate din pustietăţile din nordul 
Floridei. Nu ştia sigur. Trecuse multă vreme 
de când absolvise Colegiul Bates şi nu se mai 
gândise de ani de zile la John Kintner, care 


într-o bună zi abandonase cursurile ca din 
senin, din motive numai de el ştiute. 

„Asta nu-i adevărat. Te-ai gândit la el 
astă-noapte.” 

— Vrei să spui că l-am visat, se corectă 
repede Mort, dar acea mică voce diavolească 
din capul lui nu-i dădea pace. 

„Nu, mai devreme. Te-ai gândit la el în 
timp ce vorbeai cu Shooter la telefon.” 

Nu voia să se gândească la asta. Nu 
era dispus să se gândească la asta. John 
Kintner ţinea de trecut; John Kiritner nu avea 
nimic de-a face cu ceea ce se întâmpla 
acum. Se ridică şi merse cu paşi nesiguri 
spre bucătărie, în lumina lăptoasă a dimineţii 
timpurii, ca să-şi facă nişte cafea tare. Multă, 
cât mai multă cafea tare. Atât doar că mica 
voce diavolească nu-l lăsa în pace. Mort se 
uită la setul de cuțite al lui Amy, atârnate de 
mânerele din oţel magnetizat, şi se gândi că 
dacă ar putea să reteze vocea aia firavă, ar 
încerca imediat să facă operaţia. 

„Te gândeai că l-ai zdruncinat pe omul 
ăla — că în sfârşit l-ai zdruncinat. Te gândeai 
că povestirea a devenit din nou chestiunea 
centrală, povestirea şi acuzaţia de plagiat. 
Shooter care te trata ca pe un amărât de 
elev de colegiu, asta era problema. Ca pe un 
amărât de elev de colegiu. Ca pe...” 

— Gura, spuse Mort cu glas răguşit. 
Taci dracului din gură. 

Vocea tăcu, dar se pomeni incapabil să 


înceteze a se gândi la John Kintner. 

Pe când măsura cafeaua cu mâna care- 
i tremura, se gândi la felul cum protestase 
constant şi vehement cum că nu plagiase 
povestirea lui Shooter, că niciodată nu 
plagiase nimic. 

Dar bineînţeles că plagiase. 

O dată. 

O singură dată. 

— Dar asta s-a întâmplat cu mult timp 
în urmă, şopti el. Şi nu are nici o legătură cu 
asta. 

Poate că era adevărat, dar asta nu-i 
alungă gândurile. 


42 


Era în penultimul an de studii, în 
semestrul de primăvară. Grupa de scriere 
creativă din care făcea parte se concentra 
asupra prozei scurte în acel semestru. 
Profesor era un tip pe care-l chema Richard 
Perkins, Jr., autorul a două romane care 
fuseseră foarte bine primite de critică, dar nu 
avuseseră deloc succes de piaţă. Mort 
încercase să citească unul din ele şi ajunsese 
la concluzia că recenziile favorabile şi 
vânzările proaste aveau aceeaşi cauză: 
cărţile erau de neînțeles. Dar omul nu fusese 
un profesor prost — cel puţin reuşise să-i 
bine dispună. 

În clasă erau cam o duzină de studenţi. 


Unul dintre ei era John Kintner. Kintner era 
abia în anul întâi, dar obținuse permisiunea 
specială de a lua parte la curs. Şi o meritase, 
presupunea Mort. C-o fi fost sau nu un 
amărât de sărăntoc din Sud, fraierul ăla era 
bun. 

Cursul cerea fiecăruia dintre ei să scrie 
ori şase proze scurte, ori trei ceva mai lungi. 
In fiecare săptămână, Perkins le cita pe cele 
despre care credea că vor genera discuţiile 
cele mai vii şi le dădea câte un exemplar la 
finalul orei. Săptămâna următoare, studenţii 
trebuiau să vină pregătiţi să discute şi să 
critice. Era modul obişnuit în care se 
desfăşurau astfel de cursuri. lar la una dintre 
ore, Perkins le dăduse o povestire primită de 
la John Kintner. Se numea... Cum se numea 
oare? 

Mort dăduse drumul la apă ca să umple 
filtrul de cafea, dar acum stătea şi se uita 
absent la ceața de dincolo de peretele- 
fereastră şi asculta apa care curgea. 

„Ştii al naibii de bine cum se numea. 
«Fereastra secretă».” 

— Ba nu se numea aşa! zbieră el 
arţăgos către casa pustie. 

Gândi cu furie, hotărât să anihileze 
vocea diavolească o dată pentru totdeauna... 
şi deodată îşi aminti. 

— „Crowfoot Mile”! strigă el. Povestirea 
se numea „Crowfoot Mile” şi nu are nimic de- 
a face cu nimic! 


Atât doar că nici asta nu era întru totul 
adevărat, şi nu era nevoie de acea mică voce 
ciucită undeva, în mijlocul capului care-l 
durea, ca să sublinieze acest lucru. 

Kintner prezentase trei sau patru 
povestiri înainte să dispară acolo unde 
dispăruse (dacă i s-ar fi cerut să ghicească, 
Mort ar fi indicat Vietnamul — ăsta fiind locul 
unde cei mai mulţi dintre ei dispăreau pe la 
sfârşitul anilor '60 — bărbaţii tineri, în orice 
caz). „Crowfoot Mile” nu fusese cea mai bună 
dintre povestirile lui Kintner... dar fusese 
bună. Fără doar şi poate, Kintner era cel mai 
bun scriitor din clasa lui Richard Perkins, Jr. 
Acesta îl trata pe băiat aproape ca pe un 
egal, iar în estimarea nu tocmai modestă a 
lui Mort Rainey, Perkins era îndreptăţit să 
procedeze astfel fiindcă el îl considera pe 
Kintner chiar ceva mai bun decât Richard 
Perkins Jr. Din aceeaşi perspectivă, Mort 
considera că şi e/era mai bun. 

Dar fusese el mai bun decât Kintner? 

— Mhm, mormăi el cu voce scăzută în 
timp ce pornea filtrul de cafea. Eram al 
doilea. 

Da. Fusese al doilea şi îi displăcuse 
profund acest lucru. Ştia că majoritatea 
studenţilor care veneau la cursurile de 
scriere nu făceau decât să-şi omoare timpul, 
lăsându-se în voia unui capriciu înainte de a 
renunţa la chestiile puerile ca să se dedice 
studiului pentru profesia care-i va ajuta să-şi 


câştige existenţa. Scrierea creativă pe care 
aveau s-o aplice în viaţa de după colegiu 
urma să se rezume la încropirea unor articole 
pentru Calendarul Comunităţii din ziarele 
locale sau la conceperea unor texte de 
reclamă pentru cine ştie ce detergent de 
vase. Mort se înscrisese la clasa lui Perkins 
încrezător, aşteptându-se să fie cel mai bun, 
pentru că niciodată nu avusese în vedere 
altă cale. Din acest motiv, John Kintner 
apăruse ca un şoc neplăcut. 

Işi aminti că încercase să stea de vorbă 
cu băiatul acela o dată... dar Kintner, care 
vorbea la ore doar când era întrebat, se 
dovedise a fi aproape incoerent. Când vorbea 
cu glas tare, mormăia şi se poticnea ca un 
copil de fermier sărman, a cărui educaţie se 
oprise la nivelul clasei a patra. După toate 
aparențele, scrisul era singura voce pe care- 
o avea. 

„lar tu ai furat-o.” 

— Gura! bodogăni el. Taci din gură! 

„Erai al doilea şi nu-ţi plăcea deloc 
asta. Te-ai bucurat când a plecat, pentru că 
atunci puteai să fii din nou primul. Aşa cum 
fuseseşi întotdeauna.” 

Da. Adevărat. lar după un an, când se 
pregătea pentru examenul de absolvire, 
făcea curat în dulapul din apartamentul soios 
din Lewiston pe care-l împărțea cu alţi doi 
studenţi, şi a dat peste un teanc de foi 
imprimate de la cursul lui Perkins. Doar una 


dintre povestirile lui Kintner se afla în acel 
teanc. Se întâmplase să fie „Crowfoot Mile”. 

Işi amintea cum şezuse pe covorul 
jerpelit şi mirosind a bere din dormitorul său, 
citind povestirea, şi cum se simţise cuprins 
din nou de vechea invidie. 

Celelalte printuri le aruncase, dar pe 
aceea o luase cu el... din motive de care nu 
era sigur, voia s-o cerceteze mai 
îndeaproape. 

Ca student în anul al doilea, Mort 
trimisese o povestire la o revistă literară care 
se chema Aspen Quarterly. l-a fost returnată 
cu o notă în care se spunea că lectorii o 
găsiseră foarte bună „deşi finalul părea 
oarecum neinteresant”. Nota, care lui Mort i 
se păruse în acelaşi timp condescendentă şi 
teribil de entuziasmantă, îl invita să mai 
trimită şi alte materiale. 

În următorii doi ani, trimisese alte 
patru povestiri. Nici una dintre ele n-a fost 
acceptată, dar fiecare respingere era însoţită 
de câte un mesaj personal. Mort trecu prin 
suferinţele scriitorului nepublicat, în care 
optimismul alternează cu cel mai adânc 
pesimism. Avea zile în care era sigur că nu 
va trece mult timp până când va răzbate în 
paginile revistei. Dar avea şi zile când ar fi 
putut să bage mâna-n foc că întreaga echipă 
editorială — nişte birocraţi invidioşi faţă de 
oricine — nu făcea decât să se joace cu el, 
necăjindu-l aşa cum ar face cineva cu un 


câine înfometat, ţinând o bucată de carne 
deasupra capului şi ridicând-o şi mai sus în 
momentul când animalul sare s-o înhaţe. 
Uneori şi-l imagina pe unul dintre ei ridicând 
un manuscris de-al său, abia scos din plic, şi 
strigând: „Am mai primit una de la fraieru' 
ăla din Maine! Cine vrea să scrie scrisoarea 
de data asta?” La care toţi se prăpădeau de 
râs, poate chiar tăvălindu-se pe podea sub 
posterele cu Joan Baez şi Moby Grape în 
concert la Fillmore. 

Dar în cea mai mare parte a zilelor, 
Mort nu se lăsa cuprins de această paranoia 
jalnică. Înţelesese că e bun şi că era doar o 
chestiune de timp. lar în vara aceea, pe când 
lucra ca picolo la un restaurant din Rockland, 
s-a gândit la povestirea scrisă de John 
Kintner. Şi-a zis că probabil încă mai era prin 
portbagajul maşinii, undeva la fund. Şi brusc 
i-a venit ideea să-i schimbe titlul şi s-o trimită 
la Aspen Quarterly semnată de el! Işi 
amintea că i se păruse că le va face o farsă 
excelentă celor de la revistă, deşi, privind 
acum înapoi, nu-şi putea imagina ce fel de 
farsă ar fi putut să fie. 

Îşi aminti totuşi că nu avusese nici o 
intenţie să publice povestirea sub propriul 
său nume... sau, dacă nutrise o asemenea 
intenţie la un nivel mai profund, nu fusese 
conştient de ea. În cazul improbabil că ar fi 
fost acceptată, ar fi retras povestirea, 
spunând că dorea să mai lucreze asupra ei. 


lar dacă o respingeau, măcar s-ar fi putut 
bucura de faptul că nici John Kintner nu era 
îndeajuns de bun pentru Aspen Quarterly. 

Aşa că trimisese povestirea. 

lar ei o acceptaseră. 

lar el îi lăsase să o accepte. 

După care i-au trimis un cec de 25 de 
dolari. „Un onorariu”, cum îl numise 
scrisoarea însoţitoare. 

lar apoi o publicaseră. 

lar Morton Rainey, copleşit de un 
sentiment întârziat de vină provocat de ceea 
ce făcuse, încasase cecul şi depusese 
bancnotele în cutia milei de la biserica St 
Catherine din Augusta. 

Dar vina nu fusese singurul sentiment 
pe care-l avusese. Oh, nu. 

Mort şedea la masa din bucătărie cu 
capul sprijinit într-o mână, aşteptând să 
fiarbă cafeaua. Capul îl durea. Nu voia să se 
gândească la John Kintner şi la povestirea lui. 
Ceea ce făcuse cu „Crowfoot Mile” fusese 
unul dintre cele mai ruşinoase incidente din 
viaţa lui; era oare cu adevărat surprinzător 
că îl tăinuise atâţia ani? Acum ar fi vrut să-l 
poată tăinui din nou. La urma urmelor, asta 
avea să fie o zi mare — poate cea mai mare 
din viaţa lui. Ba poate chiar ultima din viaţa 
lui. Trebuia să se concentreze asupra faptului 
că urma să se ducă la oficiul poştal. Trebuia 
să se gândească la confruntarea cu Shooter, 
dar mintea lui nu voia să renunţe la acea 


perioadă tristă din trecut. 

Când a văzut revista, chiar revista 
adevărată cu numele lui deasupra povestirii 
lui John Kintner, s-a simţit ca un om care se 
trezeşte dintr-un oribil episod de 
somnambulism, o manifestare inconştientă în 
care făptuise ceva irevocabil. Cum de lăsase 
lucrurile să meargă atât de departe? Trebuia 
să fie o farsă, pentru numele lui Dumnezeu, 
doar o mică glumă... 

Dar el /ăsase lucrurile să ajungă până 
acolo. Povestirea fusese publicată şi mai erau 
cel puţin doisprezece oameni care ştiau că 
nu era a lui — incluzându-l şi pe Kintner 
însuşi. lar dacă vreunul dintre ei se întâmpla 
să pună mâna pe Aspen Quarterly... 

El însuşi n-a spus nimănui, fireşte. N-a 
făcut decât să aştepte, bolnav de groază. A 
dormit şi a mâncat foarte puţin în acel sfârşit 
de vară şi început de toamnă; a pierdut în 
greutate şi umbre întunecate i-au apărut sub 
ochi. Inima începea să-i bată puternic ori de 
câte ori suna telefonul. Dacă apelul era 
pentru el, se apropia de aparat târându-şi 
picioarele şi cu o sudoare rece pe frunte, 
sigur că va fi Kintner şi că primele cuvinte 
auzite din gura lui Kintner vor fi: „Mi-ai furat 
povestirea şi ceva trebuie făcut în privinţa 
asta. Cred c-o să încep prin a le spune 
tuturor ce fel de hoţ eşti.” 

Lucrul cel mai incredibil era ăsta: că o 
făcuse cu bună ştiinţă. Știuse care sunt 


consecinţele posibile ale unei asemenea 
fapte pentru un tânăr care aspiră la o carieră 
de scriitor. Era ca şi cum ai fi jucat ruleta 
rusească cu o bazooka. Si cu toate acestea... 

Dar după ce acea toamnă a trecut fără 
evenimente, a început să se relaxeze puţin. 
Acel număr din Aspen Quarterly a fost 
înlocuit de un nou număr. Acel număr nu mai 
era expus pe mesele din sălile pentru 
periodice ale bibliotecilor din toată ţara; 
fusese trimis la rafturi sau transferat pe 
microfilme. Exista în continuare riscul să-i 


pricinuiască necazuri — presupunea 
posomorât că va trebui să se împace cu 
acest risc pentru tot restul vieţii —, dar în 


majoritatea cazurilor, ochii care nu se văd se 
uită. 

Apoi, în luna noiembrie a aceluiaşi ani, 
a primit o scrisoare de la Aspen Quarterly. 

Mort ţinea plicul în mâini, uitându-se la 
numele său scris pe el, şi a început să 
tremure din creştet până-n tălpi. Ochii i s-au 
umplut cu nu ştiu ce lichid, prea fierbinte şi 
prea usturător ca să fie lacrimi, iar plicul mai 
întâi a părut să se dubleze, apoi s-a triplat. 

„E clar. M-au prins. Or să-mi ceară să 
răspund la scrisoarea primită de la Kintner... 
sau de la Perkins... sau de la unul dintre 
colegii de grupă... M-au prins.” 

În acel moment se gândise la 
sinucidere — foarte calm şi cât se poate de 
raţional. Mama lui avea nişte somnifere. 


Avea să le folosească pe acelea. Cumva 
uşurat de această perspectivă, a rupt plicul şi 
a scos dinăuntru o singură foaie de hârtie. A 
tinut-o  împăturită într-o mână vreme 
îndelungată, gândindu-se s-o ardă fără 
măcar s-o citească. Nu era sigur că va putea 
suporta să vadă acuzaţia formulată sec, în 
faţa ochilor. | se părea că asta l-ar face să 
înnebunească. 

„Ei haide, fir-ar să fie — uită-te. Măcar 
atâta să faci, să priveşti în faţă consecinţele. 
Poate că n-o să fii în stare să le înfrunţi cu 
curaj, dar măcar să le priveşti în faţă.” 

Despături scrisoarea. 


Dragă Mort Rainey, 
Povestirea dumitale, „Eye of the Crow”, 
a fost extrem de bine primită aici, în 
redacţie. Îmi pare rău că această scrisoare 
vine atât de târziu, dar, sincer vorbind, noi 
ne aşteptam să primim veşti de la dumneata. 
Ai fost atât de perseverent în trimiterea 
materialelor de-a lungul anilor încât acum, 
când în sfârşit „ai dat lovitura”, tăcerea 
dumitale ni se pare puţin cam greu de 
înţeles. Dacă ai motive de nemulţumire legat 
de felul cum ţi-a fost publicată povestirea — 
corpul de literă, aranjarea în pagină, locul 
unde a fost plasată — sperăm că ni le vei 
aduce la cunoştinţă. Până atunci, ce-ai zice 
să ne mai trimiţi o povestire? 
Cu respect, 


Charles Palmer 
Redactor-adjunct 


Mort a citit scrisoarea de două ori, 
după care a izbucnit în hohote răguşite de 
râs prin casă, care din fericire era pustie. 
Auzise că era posibil să mori de râs şi chiar 
de asta era vorba în acele momente — 
simţea că dacă nu se opreşte de îndată, o să- 
i plesnească burta şi maţele or să i se 
reverse pe podea. Fusese cât pe ce să se 
sinucidă cu somniferele mamei sale, iar ei 
voiau să ştie dacă el era nemulţumit de felul 
cum fusese aranjată în pagină povestirea? Se 
aşteptase să constate că avea cariera 
distrusă chiar înainte de a o începe şi, când 
colo, ei voiau alte materiale! A/te/e! 

A râs — a urlat, de fapt — până când 
râsul ce ameninţa să-l ucidă s-a transformat 
în lacrimi isterice. Apoi s-a aşezat pe 
canapea, a recitit scrisoarea de la Charles 
Palmer şi a plâns până când a dat din nou în 
râs. În cele din urmă, s-a dus în camera lui şi 
s-a culcat cu pernele aranjate exact aşa cum 
îi plăcea, după care a adormit. 

Scăpase basma curată. Asta era 
consecinţa.  Scăpase basma curată şi 
niciodată nu mai făcuse nici măcar ceva pe 
departe asemănător, iar totul se întâmplase 
cu o mie de ani în urmă, aşa că de ce acum 
revenea ca să-l tortureze? 

Nu ştia de ce, dar avea de gând să 


înceteze să se mai gândească la asta. 

— Şi asta tocmai acum, grăi el către 
încăperea pustie, apoi se duse cu vioiciune 
spre filtrul de cafea, încercând să ignore 
durerea de cap. 

„Ştii de ce te gândeşti la asta acum.” 

— Gura! 

Vorbea pe un ton de conversaţie, care 
era chiar voios... dar mâinile îi tremurau 
când ridică filtrul. 

„Unele lucruri nu pot fi ascunse pentru 
totdeauna. S-ar putea să fii bolnav, Mort.” 

— Gura, să nu zici că nu te-am 
prevenit, spuse el cu aceeaşi voce voioasă, 
cu acelaşi ton de conversaţie. 

„S-ar putea să fii foarte bolnav. De 
fapt, s-ar putea să suferi o depresie ner...” 

— Gura! ţipă el şi aruncă filtrul cât de 
tare putu. 

Acesta pluti peste tejghea, străbătu 
spaţiul încăperii, răsucindu-se de mai multe 
ori în zbor, se izbi de peretele-fereastră, se 
sparse şi căzu pe podea. Se uită la peretele- 
fereastră şi văzu cum o crăpătură lungă, 
argintie se întindea în zigzag până la tavan. 
începea în locul în care se produsese 
impactul cu filtrul de cafea. Avea senzaţia 
acută a unui om care avea o crăpătură 
similară prin mijlocul creierului. 

Dar vocea tăcuse. 

Se duse apatic în dormitor, luă ceasul 
deşteptător şi se întoarse în living-room. Fixă 


soneria la zece şi jumătate din mers. La zece 
şi jumătate avea să se ducă la oficiul poştal, 
să-şi ridice pachetul de la Federal Express 
după care urma să se ocupe cu indiferenţă 
de sarcina îngropării în trecut a acestui 
coşmar. 

Între timp totuşi, avea să doarmă. 

Avea să doarmă pe canapea, unde 
întotdeauna dormise cel mai bine. 

— Nu sufăr o depresie nervoasă, şopti 
el către vocea firavă, dar vocea cu pricina nu 
mai voia să ştie de controversa lor. 

Mort se gândi că poate o speriase. Aşa 
spera, căci vocea aceea firavă cu siguranţă 
că reuşise să-l sperie. 

Ochii lui găsiră crăpătura argintie din 
peretele-fereastră şi o urmăriră fără prea 
mare interes. Se gândi la cum a luat cheia de 
la cameristă. Apoi la faptul că, fiind întuneric 
în cameră, avusese nevoie de un moment ca 
să-şi obişnuiască ochii. Umerii lor goi. Ochii 
înspăimântați.  Strigase ceva. Nu-şi mai 
amintea ce — şi nici nu îndrăznise vreodată 
s-o întrebe pe Amy —, dar trebuie să fi fost 
ceva înfricoşător, judecând după expresia din 
ochii lor. 

„Dacă vreodată am riscat să sufăr o 
depresie nervoasă”, îşi zise el privind la 
traiectoria ilogică, asemenea unui trăsnet, a 
crăpăturii, „atunci trebuia să se întâmple. La 
naiba, scrisoarea de la Aspen Quarterly a fost 
nimic prin comparaţie cu momentul când am 


deschis uşa camerei de motel şi mi-am văzut 
nevasta în pat cu un alt bărbat, un şmecher 
de agent imobiliar dintr-un orăşel de trei 
lulele din Tennessee...” 

Mort închise ochii şi, când îi deschise 
din nou, o făcu pentru că o altă voce făcea 
gălăgie. Asta aparţinea ceasului deşteptător. 
Ceaţa se risipise, soarele răsărise şi sosise 
vremea să meargă la oficiul poştal. 


43 


Pe drum, deveni dintr-o dată sigur că 
Federal Express venise şi plecase deja... iar 
el avea s-o găsească pe Juliet stând la 
fereastra  ghişeului cu faţa ieşită afară, 
clătinând din cap şi spunându-i că n-are 
nimic pentru el, îmi pare rău. Şi dovada lui? 
Va fi dispărut ca fumul. Acest simţământ era 
irațional — Herb era un om precaut, unul 
care nu făcea promisiuni pe care să nu le 
poată respecta —, dar era aproape prea 
puternic ca să fie negat. 

Trebui să-şi impună să coboare din 
maşină, iar drumul de la uşa oficiului poştal 
până la fereastra unde Juliet Stoker sorta 
corespondenţa i se păru lung de cel puţin 1 
000 de kilometri. 

Când ajunse acolo, încercă să 
vorbească, dar nici un cuvânt nu-i ieşi pe 
gură. Buzele i se mişcau, dar avea gâtul prea 
uscat ca să producă sunetele. Juliet se uită la 


el şi făcu un pas înapoi. Părea alarmată. 
Oricum, nu la fel de alarmată cum arătaseră 
Amy şi Ted când deschisese uşa camerei de 
motel cu pistolul îndreptat spre ei. 

— Domnu’ Rainey? Vă simţiţi bine? 

El îşi drese glasul. 

— Scuze, Juliet. Mi s-a pus parcă o 
gheară în gât preţ de o secundă. 

— Sunteţi foarte palid, spuse ea şi el 
sesiză în vocea ei tonul acela pe care foarte 
mulţi dintre rezidenții din  Tashmore îl 
foloseau când îi vorbeau — era un soi de 
mândrie, dar conţinea şi o nuanţă de iritare 
şi condescendenţă, ca şi cum ar fi avut de-a 
face cu un copil minune care avea nevoie de 
o îngrijire şi hrănire speciale. 

— Cred că mi se trage de la ce-am 
mâncat aseară, spuse el. Au lăsat cei de la 
Federal Express vreun pachet pentru mine? 

— Nu, nici un pachet. 

Strânse cu disperare partea de 
dedesubt a tejghelei şi preţ de o clipă crezu 
că are să leşine, deşi înţelese aproape 
imediat că nu asta spusese femeia. 

— Poftim? 

Ea se întorsese deja cu spatele şi-i 
prezenta imaginea unui poponeţ zdravăn, de 
femeie crescută la ţară, în timp ce căuta 
printre pachetele de pe podea. 

— Doar acest lucru, am spus, replică 
ea întorcându-se spre el şi întinzându-i 
pachetul peste tejghea. 


Văzu că adresa expeditorului era 
EQMM din Pennsylvania şi se simţi inundat 
de uşurare. Era ca şi cum ai fi turnat apă 
rece pe un gât uscat. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. Ştiţi, cei de la poştă ar 
face ca trenul dac-ar şti că ne ocupăm de 
corespondenţa primită prin Federal Express. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, spuse 
Mort. 

Acum că intrase în posesia revistei, 
simţea nevoia să plece, să se întoarcă acasă. 
Nevoia era atât de puternică, încât o 
resimțea ca pe o necesitate aproape 
esenţială. Nu ştia de ce — mai avea o oră şi 
un sfert până la prânz —, dar o simţea. In 
starea de epuizare şi confuzie în care se afla, 
chiar se gândi să-i dea femeii un bacşiş ca 
să-i închidă gura... iar asta ar fi făcut ca 
sufletul ei, yankeu get-beget, să protesteze 
vehement. 

— N-o să mă pârâţi, nu-i aşa? întrebă 
ea în joacă. 

— În nici un caz, spuse el izbutind să 
zâmbească. 

— Bun, spuse Juliet Stoker şi zâmbi la 
rândul ei. Pentru c-am văzut ce-aţi făcut. 

El se opri lângă uşă. 

— Poftim? 

— Am spus că mă-mpuşcă dacă mă 
pârâţi, zise ea şi se uită cu atenţie la faţa lui. 
Trebuie să vă duceţi acasă şi să vă culcaţi, 


domnu’ Rainey. Zău că nu arătaţi bine deloc. 

„Mă simt de parc-aş fi petrecut ultimele 
trei zile dormind, Juliet — atunci când n-am 
fost ocupat cu distrugerea lucrurilor din jur, 
mai exact.” 

— Păi, zise el, poate că nu-i o idee aşa 
de rea. Încă mă simt slăbit. 

— Bântuie un virus prin zonă. Probabil 
că v-aţi molipsit. 

În acel moment, cele două femei de la 
Camp Wigmore — cele pe care toată lumea 
din oraş le bănuia că ar fi lesbiene, chiar 
dacă erau nişte persoane la locul lor — 
intrară în oficiu, iar Mort reuşi să evadeze. 
Şezu în Buick cu pachetul albastru în poală, 
neplăcându-i felul cum toţi îi spuneau întruna 
că arăta rău, plăcându-i şi mai puţin felul 
cum îi funcţiona mintea. 

„Nu contează. Aproape că s-a 
terminat.” 

Abia începuse să desfacă plicul când 
doamnele din Camp Wigmore ieşiră din oficiu 
şi acum se uitau la el. Îşi lipiră capetele unul 
de celălalt. Una dintre ele zâmbi. Cealaltă 
râse zgomotos. lar Mort decise subit să aibă 
răbdare până la întoarcerea acasă. 


44 


Parcă Buick-ul lângă casă, la locul lui 
obişnuit, opri motorul... şi deodată o umbră 
cenuşie blândă îi întunecă vederea. Când 


umbra se retrase, se simţea ciudat şi 
înfricoşat. Atunci să fie ceva în neregulă cu 
el? Ceva de natură fizică? 

Nu... era doar într-o stare de tensiune, 
conchise el. 

Auzi ceva — sau i se păru că aude — şi 
se uită repede în jur. 

Nu era nimic acolo. „Stăpâneşte-ţi 
nervii”, îşi spuse el cu o voce tremurată. 
„Asta e tot ce ai de făcut — să-ţi stăpâneşti 
dracului nervii ăia.” 

După care se gândi: „Chiar am avut un 
pistol. În ziua aia. Dar era neîncărcat. Le-am 
spus asta, mai târziu. Amy m-a crezut. Nu 
ştiu ce-a fost în mintea lui Milner, dar Amy m- 
a crezut şi...” 

„Chiar aşa a fost, Mort? Era într-adevăr 
descărcat?” 

Se gândi din nou la crăpătura din 
peretele-fereastră, o linie argintie fără noimă, 
zigzagând ca un trăsnet chiar prin miezul 
lucrurilor. „Uite-aşa se-ntâmplă”, îşi zise. 
„Vite-aşa se întâmplă în viaţa unui om.” 

Apoi se uită din nou la pachetul primit 
prin Federal Express. La asta trebuia să se 
gândească, nu la Amy şi la domnul Ted Pupa- 
mi-ar curul din Shooter's Knob, Tennessee, ci 
la asta. 

Clapa era deja pe jumătate deschisă — 
toată lumea e indolentă în vremurile astea. 
Trase afară şi lăsă să-i cadă în poală revista. 
Ellery Queen's Mystery Magazine, scria pe 


frontispiciu cu litere mari, roşu-aprins. 
Dedesubt, cu litere mult mai mici: iunie 
1980. Şi mai jos, numele scriitorilor publicați 
în acel număr: Edward D. Hoch, Ruth Rendell, 
Ed McBain, Patricia Highsmith, Lawrence 
Block. 

Numele lui nu era pe copertă. 

Păi, fireşte că nu. Pe atunci, abia dacă 
era cunoscut ca scriitor, şi mai ales ca scriitor 
de povestiri polițiste; „Vremea însămânţării” 
fusese o excepţie. Numele său nu ar fi 
însemnat nimic pentru cititorii obişnuiţi ai 
revistei, aşa că editorii n-aveau de ce să-l 
menționeze. Întoarse coperta. 

Dedesubt, pagina de cuprins lipsea. 

Pagina de cuprins fusese tăiată. 

Frunzări cu frenezie revista, scăpând-o 
la un moment dat din mâini şi ridicând-o de 
jos cu un mic țipăt. Nu găsi tăietura de prima 
oară, dar la a doua trecere, îşi dădu seama 
că paginile 83 până la 97 lipseau. 

— Ai tăiat-o! ţipă el. Atât de tare ţipase 
încât ochii i se bulbucaseră. Începu să 
lovească volanul maşinii cu pumnii, iarăşi şi 
iarăşi. Claxonul râgâi şi mugi. Ai tăiat-o, 
nenorocitule! Cum ai făcut-o? Ai tăiat-o! Ai 
tăiat-o! Ai tăiat-o! 


45 


Era la jumătatea drumului spre casă 
când mica voce implacabilă se întrebă din 


nou cum ar fi putut Shooter să facă una ca 
asta. Plicul venise prin Federal Express din 
Pennsylvania, iar Juliet îl luase în primire 
personal, aşa încât, pentru numele lui 
Dumnezeu, cum... 

Se opri. 

„Bun”, spusese Juliet. „Bun, pentru c- 
am văzut ce-aţi făcut.” 

Asta era; asta explica totul. Juliet era 
amestecată. Atât doar... 

Atât doar că Juliet locuia în Tashmore 
de o veşnicie. 

Şi, în plus, nu asta spusese. Asta 
fusese doar o născocire a minţii lui. O mică 
scăpare paranoică. 

— El e făptaşul totuşi, spuse Mort. 

Intră în casă şi, de îndată ce trecu de 
uşă, aruncă revista cât de tare putu. Aceasta 
zbură ca o pasăre speriată, cu paginile 
răsfirate, şi ateriză pe podea cu un plesnet. 

— Oh, da, pot să bag mâna-n foc că el 
e făptaşul, dar-ar dracii! Dar nu trebuie să 
stau cu mâlinile-n sân şi să-l aştept. Am... 

Văzu pălăria lui Shooter. Pălăria lui 
Shooter stătea pe podea, în faţa uşii de la 
biroul lui de lucru. 

Mort rămase pe loc un moment, cu 
inima bubuindu-i în urechi, apoi se duse spre 
şemineu cu paşi mari, în vârful degetelor, ca 
în filmele de desene animate. Trase vătraiul 
din micul mănunchi de unelte, tresărind când 
vârful vătraiului se lovi cu un clinchet uşor de 


făraşul pentru cenuşă. Luă vătraiul şi merse 
cu băgare de seamă la uşa închisă, ţinându-l 
ridicat aşa cum îl ţinuse înainte să se 
năpustească în baie. In drum, se văzu nevoit 
să ocolească revista pe care o aruncase mai 
devreme. 

Ajunse la uşă şi se postă în faţa ei. 

— Shooter? 

Nici un răspuns. 

— Shooter, ai face bine să ieşi de 
bunăvoie! Dacă va trebui să vin eu după tine, 
n-o să mai poţi ieşi niciodată de niciunde de 
bunăvoie! 

Nici de data asta nu primi nici un 
răspuns. 

Rămase acolo încă un moment, 
făcându-şi curaj (fără să fie sigur cu adevărat 
că avea curajul necesar), după care răsuci 
mânerul. Izbi uşa cu umărul şi dădu buzna 
înăuntru, ţipând şi agitând vătraiul deasupra 
capului. 

lar încăperea era goală. 

Dar Shooter fusese acolo, fără doar şi 
poate. Da. Monitorul procesorului de text al 
lui Mort zăcea pe podea, cu ecranul zdrobit 
ca un ochi holbat. Shooter îl distrusese. Pe 
biroul unde fusese aşezat monitorul, se afla 
acum o veche maşină de scris Royal. 
Suprafeţele de oţel ale acestui dinozaur erau 
mate şi pline de praf. Proptit pe tastatură era 
un manuscris. Manuscrisul lui Shooter, cel pe 
care-l lăsase sub o piatră pe verandă, cu un 


milion de ani în urmă. 

Era „Fereastra secretă”. 

Mort lăsă să-i scape vătraiul pe podea. 
Se apropie de maşina de scris parcă 
hipnotizat şi luă manuscrisul. Frunzări încet 
paginile şi ajunse să înţeleagă de ce doamna 
Gavin fusese atât de sigură că era al lui... 
îndeajuns de sigură încât să-l recupereze de 
la coşul de gunoi. Poate că nu ştiuse acest 
lucru în mod conştient, dar ochii ei 
recunoscuseră literele neregulate. Şi de ce 
nu? De ani de zile văzuse manuscrise care 
semănau cu „Fereastra secretă”. Procesorul 
de text Wang şi imprimanta laser System 
Five apăruseră relativ de curând. În cea mai 
mare parte a carierei sale de scriitor, se 
folosise de această bătrână maşină de scris. 

Anii trecuţi aproape că o deterioraseră 
şi acum era într-o stare jalnică — când 
dactilografiai ceva, literele tipărite erau 
strâmbe ca dinţii prăpădiţi ai unui bătrân. 

Dar fusese acolo tot timpul, fireşte — 
pitită în fundul dulapului din birou în spatele 
teancurilor de manuscrise şi şpalturi vechi... 
ceea ce redactorii numeau „deşeuri”. De 
bună seamă că Shooter o furase, o folosise 
ca să-şi dactilografieze manuscrisul, apoi o 
adusese înapoi pe furiş, când Mort era plecat 
la oficiul poştal. Sigur. Era logic, nu-i aşa? 

„Nu, Mort. Nu e logic deloc. Ai vrea să 
faci ceva care să fie logic? Atunci sună la 
poliţie. Asta ar avea logică. Sună la poliţie şi 


spune-le să vină aici ca să te aresteze. 
Spune-le să se grăbească, înainte să mai 
distrugi cine ştie ce altceva. Spune-le s-o 
facă până să apuci să omori pe altcineva.” 

Mort lăsă paginile să-i scape din mâini 
cu un țipăt puternic şi violent, iar acestea 
plutiră leneş în jurul lui, mişcându-se în 
zigzag, o dată cu întregul adevăr care se 
năpusti asupra lui dintr-o dată, asemenea 
săgeţii frânte a unui trăsnet argintiu. 


46 


Nu exista nici un John Shooter. 

Niciodată nu existase. 

— Nu, spuse Mort. Se plimba din nou 
înainte şi înapoi prin living-room-ul spaţios. 
Durerea de cap creştea şi scădea în 
intensitate, în valuri. Nu, nu accept aşa ceva. 
în nici un caz nu pot să accept aşa ceva. 

Dar faptul că accepta sau respingea 
ideea nu avea prea mare importanţă. Toate 
piesele acelui puzzle erau acolo, iar în 
momentul în care văzu vechea maşină de 
scris Royal, începură să zboare unele către 
celelalte. Acum, după cincisprezece minute, 
ele continuau să zboare unele către altele, 
iar el părea incapabil să le impună să se 
despartă. 

Imaginea care-i tot venea în minte era 
aceea a băiatului de la benzinăria din 
Mechanic Falls, care se folosise de un burete 


din cauciuc ca să-i spele parbrizul. O imagine 
pe care nu se aşteptase s-o mai vadă 
vreodată. Ulterior, a presupus că băiatul îi 
oferise acest serviciu suplimentar pentru că-l 
recunoscuse pe Mort şi îi plăceau cărţile sale. 
Poate că aşa era, dar parbrizul chiar avea 
nevoie să fie spălat. Vara trecuse, dar o 
mulţime de chestii ţi se lipeau de parbriz 
dacă ajungeai îndeajuns de departe şi te 
deplasai îndeajuns de repede şi pe drumuri 
lăturalnice. Şi de bună seamă că o luase pe 
drumuri  lăturalnice.  Pesemne că se 
deplasase în mare viteză până la Derry şi 
înapoi, într-un timp record, oprindu-se doar 
atât cât trebuia ca să-şi incendieze casa. Nu 
se oprise nici măcar ca să-şi pună benzină în 
rezervor la întoarcere. În definitiv, avea locuri 
în care trebuia să ajungă şi pisici pe care să 
le omoare, nu-i aşa? Foarte, foarte ocupat. 

Se opri în mijlocul încăperii şi se 
întoarse ca să se uite la peretele-fereastră. 

— Dacă am făcut toate aceste lucruri, 
de ce nu-mi amintesc nimic? întrebă el 
crăpătura argintie din sticlă. De ce nu-mi 
amintesc nici acum? 

Nu ştia... dar ştia de unde provenea 
numele acela, nu-i aşa? O jumătate de la 
omul acela din Sud, căruia-i furase 
povestirea în colegiu, iar cealaltă jumătate 
de la bărbatul care-i furase soţia. Era ca o 
aluzie literară bizară. 

„Ea spune că-l iubeşte, Mort. Spune că- 


| iubeşte acum.” 

— La naiba cu asta. Un bărbat care se 
culcă cu nevasta altuia e un hoţ. lar femeia e 
complicele lui. 

Se uită sfidător la crăpătură. 

Crăpătura nu spuse nimic. 

Cu trei ani în urmă, Mort publicase un 
roman intitulat Familia Delacourt. Adresa 
expeditorului de pe povestea lui Shooter 
fusese Dellacourt, Mississippi. Era... 

Din senin dădu fuga la enciclopediile 
din birou, în graba lui alunecând şi nelipsind 
mult să cadă în vălmăşagul de pagini 
împrăştiate pe podea. Scoase din raftul 
volumul cu litera M şi, în sfârşit, găsi intrarea 
pentru Mississippi. Cu degetul tremurător 
parcurse întreaga listă de oraşe — ocupa o 
pagină întreagă — nutrind speranţe absurde. 

Nu găsi nimic. 

În Mississippi nu exista nici o localitate 
Dellacourt sau Delacourt. 

Se gândi să caute Perkinsburg, oraşul 
în care Shooter îi spusese că găsise un 
exemplar din ediţia de buzunar a cărţii Toată 
lumea pârăşte înainte să se urce în autobuzul 
Greyhound, dar închise pur şi simplu 
enciclopedia. De ce să-şi mai bată capul. 
Poate că exista un Perkinsburg în Mississippi, 
dar n-ar însemna nimic nici dacă aşa ar sta 
lucrurile. 

Numele romancierului care predase la 
cursurile unde Mort îl cunoscuse pe John 


Kintner fusese Richard Perkins, Jr. De acolo 
provenea numele oraşului. 

„Da, dar nu-mi amintesc nimic din 
toate astea, deci cum...?” 

„Oh, Mort”, se jelui mica voce. „Eşti 
foarte bolnav. Eşti un om foarte bolnav.” 

— Nu accept asta, spuse el din nou, 
îngrozit de slăbiciunea şovăielnică a glasului 
său, dar ce alternativă mai avea? Nu se 
gândise chiar el la un moment dat că era 
aproape ca şi cum ar fi făptuit lucruri, făcând 
paşi irevocabili, în somn? 

„Ai omorât doi oameni”, şopti vocea 
firavă. „L-ai omorât pe Tom fiindcă ştia că ai 
fost singur în ziua aceea, iar pe Greg l-ai 
omorât ca să nu afle acest lucru. Dacă l-ai fi 
ucis numai pe Tom, Greg ar fi sunat la poliţie. 
lar tu nu voiai asta, NU PUTEAI să accepti 
asta. Cel puţin până când această poveste 
oribilă pe care o relatezi se încheie cu totul. 
leri când te-ai trezit din somn te durea tot 
corpul. Te durea şi te simţeai ţeapăn. Dar nu 
era numai de la spargerea uşii din baie şi 
distrugerea cabinei de duş, nu? Ai avut multe 
alte lucruri de dus la capăt. A trebuit să te 
ocupi de Tom şi de Greg. Şi ai avut dreptate 
în privinţa felului cum au fost mutate 
vehiculele dintr-un loc în altul... dar TU ai fost 
cel care a alergat tot drumul până acasă la 
Tom ca să aduci Buick-ul şi TU ai fost cel care 
l-a sunat pe Sonny Trotts, prefăcându-te că 
ai fi Tom. Un om care abia a venit în oraş din 


Mississippi n-ar fi avut cum să ştie că Sonny 
era puţin cam surd, dar TU ştiai. Tu i-ai 
omorât, Mort, tu i-ai OMORÂT pe oamenii 
ăia!” 

— Nu accept că am făcut aşa ceva! 
ţipă el strident. Toate astea fac parte din 
planul lui! Fac parte din micul lui joc! Din 
micul lui joc psihologic! Şi nu... nu accept! 

„Incetează”, şopti vocea  firavă 
dinăuntrul capului său şi Mort se opri. 

Pentru o clipă se lăsă o linişte deplină 
în ambele lumi: cea din capul său şi cea din 
afara lui. 

Apoi, după un interval, vocea firavă 
întrebă încetişor: „De ce ai făcut-o, Mort? 
Pentru ce tot acest episod criminal 
complicat? Shooter spunea întruna că voia o 
povestire, dar nu există nici un Shooter. Ce 
vrei TU, Mort? PENTRU CE l-ai creat pe John 
Shooter?” 

Deodată, de afară, se auzi o maşină 
care rula pe alee. Mort se uită la ceas şi văzu 
că limbile se suprapuneau chiar la ora 
douăsprezece. O vâlvătaie de triumf şi de 
uşurare îl străbătu din creştet până-n tălpi, 
ca nişte limbi de foc năvălind pe un coş de 
fum. Nu mai conta faptul că avea revista, dar 
nu avea dovada. Nu mai conta nici dacă 
Shooter l-ar fi ucis. Putea să moară fericit, 
doar cu gândul că exista un John Shooter şi 
că el însuşi nu era răspunzător pentru ororile 
la care se gândise. 


— E aici! ţipă el plin de bucurie şi ieşi 
alergând din birou. 

Flutură mâinile cu vigoare deasupra 
capului şi chiar ţopăi niţel în timp ce dădea 
colţul şi ajungea în hol. 

Se opri, privind afară spre aleea de 
dincolo de acoperişul înclinat al gheretei 
pentru gunoi în care fusese țintuit corpul lui 
Bump. Mâinile îi căzură încet pe lângă trup. O 
teroare sumbră se furişă peste creierul său. 
Nu, nu peste, ci se duse în jos, ca şi cum o 
mână nemiloasă ar fi tras o jaluzea. Ultima 
piesă a jocului de puzzle cădea la locul ei. li 
trecuse prin minte cu câteva clipe mai 
devreme, în birou, că era posibil să fi creat 
un asasin imaginar pentru că-i lipsea curajul 
să se sinucidă. Acum îşi dădea seama că 
Shooter nu minţise atunci când zisese că n-o 
să-l omoare niciodată pe Mort. 

Nu era maşina de teren imaginară a lui 
John Shooter, ci micul şi sobrul Subaru al lui 
Amy, care tocmai se oprea din mers. La 
volan era Amy. Ea îi furase dragostea, şi nu 
era mare lucru de capul unei femei în stare 
să-ţi fure dragostea atunci când n-ai altceva 
de dăruit decât dragostea ta. 

Cu toate acestea, o iubea. 

Shooter era cel care o ura. Shooter 
avea de gând s-o ucidă şi apoi s-o îngroape 
pe malul lacului, aproape de Bump, acolo 
unde ea va fi, nu peste mult timp, un mister 
pentru amândoi. 


— Pleacă de-aci, Amy, şopti el cu vocea 
paralizată a unui om foarte vârstnic. Pleacă 
de-aci înainte să fie prea târziu. 

Dar Amy tocmai cobora din maşină şi, 
în timp ce închidea portiera, mâna trase 
până jos jaluzeaua din capul lui Mort, iar 
întunericul puse stăpânire pe el. 


47 


Amy încercă uşa şi o găsi descuiată. 
Păşi înăuntru, dădu să-l cheme pe Mort, dar 
se răzgândi. Se uită în jur, cu ochi măriţi şi 
surprinşi. 

Casa era într-o dezordine cumplită. 
Coşul de gunoi era plin şi resturile se 
revărsau pe podea. Câteva muşte leneşe, de 
toamnă, se târau în şi dintr-o cratiţă din 
aluminiu cu mâncare, trântită într-un colţ. Se 
simţea miros de mâncare stătută şi mucegai. 
Lui Amy i se păru chiar că miroase a 
mâncare stricată. 

— Mort? 

Nu primi nici un răspuns. Înaintă în 
casă, cu paşi mici, fără să fie întru totul 
sigură că voia să vadă cum arată şi restul 
casei. Doamna Gavin trecuse pe aici cu doar 
trei zile în urmă — cum de scăpaseră 
lucrurile de sub control de atunci? Ce se 
întâmplase? 

Fusese îngrijorată din pricina lui Mort 
pe parcursul ultimului an al căsniciei lor, dar, 


de la divorţ, îngrijorarea ei  sporise. 
îngrijorarea şi, fireşte, sentimentul de 
vinovăţie. Îşi atribuia o parte de vină şi 
presupunea că aşa va face mereu. Dar Mort 
nu fusese niciodată un om puternic... iar cea 
mai mare slăbiciune a sa era refuzul său 
încăpățânat (şi uneori aproape isteric) de a 
recunoaşte adevărul. În dimineața asta, 
vocea lui păruse cea a unui om aflat în 
pragul sinuciderii. Şi singurul motiv pentru 
care ţinuse cont de avertismentul său de a 
nu-l aduce pe Ted era faptul că se temuse ca 
nu cumva vederea lui să-l scoată din pepeni 
pe Mort, dacă într-adevăr se afla pe cale să 
comită un asemenea gest. 

Ideea de crimă nu-i trecuse nici o clipă 
prin minte, aşa cum nu-i trecea nici acum. 
Chiar şi atunci când îi ameninţase cu pistolul 
în acea îngrozitoare după-amiază la motel, 
ea nu se temuse. Nu de aşa ceva. Mort nu 
era un ucigaş. 

— Mort? M... 

Ocolise tejgheaua din bucătărie şi 
cuvântul îi muri pe buze. Se holba la marele 
living-room cu ochi mari şi uluiţi. Foi de 
hârtie erau împrăştiate peste tot. Aveai 
impresia că, la un moment dat, Mort 
exhumase toate copiile manuscriselor pe 
care le avea prin sertarele biroului şi prin 
fişete şi le împrăştiase acolo ca pe nişte 
confeti în timpul unui revelion sinistru. Masa 
era plină până la refuz cu vase murdare. 


Filtrul de cafea zăcea sfărâmat pe podea, 
lângă  peretele-fereastră, care şi el era 
crăpat. 

Şi peste tot, absolut peste tot, apărea 
un cuvânt. Acel cuvânt era SHOOTER. 

SHOOTER fusese scris pe pereţi cu 
cretă colorată pe care o luase de bună 
seamă din sertarul cu materiale de pictură. 
Pe fereastră, SHOOTER fusese scris cu un 
spray ce părea a fi fost de frişcă — şi da, sub 
maşina de gătit zăcea o doză de frişcă Redi- 
Whip. SHOOTER era scris de nenumărate ori 
pe tejghelele din bucătărie cu cerneală, iar 
pe stâlpii din lemn care sprijineau terasa din 
partea îndepărtată a locuinţei, cu creionul — 
o coloană ordonată, ca la o adunare, cobora 
în linie dreaptă şi era alcătuită din SHOOTER 
SHOOTER SHOOTER SHOOTER. 

Mai grav decât toate, numele fusese 
cioplit în suprafaţa din lemn de cireş lustruit 
a mesei cu litere neregulate, înalte de 
aproape un metru, ca o grotescă declaraţie 
de dragoste: SHOOTER. 

Şurubelniţa folosită pentru această 
ultimă inscripţie se afla pe un scaun din 
apropiere. Pe tija de oţel se vedea ceva roşu 
— vreo pată de la lemnul de cireş, presupuse 
ea. 

— Mort? şopti ea, uitându-se în jur. 

Acum o cuprinsese teama că-l va găsi 
omorât de propria-i mână. Şi unde? Păi, în 
biroul ăsta, fireşte. Unde altundeva? Îşi trăise 


majoritatea momentelor importante ale vieţii 
aici; de bună seamă că alesese să moară 
aici. 

Cu toate că nu avea nici un chef să 
intre, nici o dorinţă ca ea să fie cea care să-l 
găsească, picioarele o purtară în acea 
direcţie. In drum, lovi cu piciorul exemplarul 
din EQMM trimis de Herb Creekmore. Nu se 
uită în jos. Ajunse la uşa biroului şi o 
deschise încet. 


48 


Mort şedea în faţa vechii sale maşini de 
scris Royal; monitorul şi tastatura 
procesorului său de text zăceau răsturnate 
pe podea, într-un buchet de sticlă. Semăna în 
mod straniu cu un preot de ţară. Impresia se 
datora în parte posturii adoptate, presupuse 
ea; stătea în picioare, într-o poziţie aproape 
rigidă şi afectată, cu mâinile la spate. Dar cel 
mai mult se datora pălăriei. Pălăria neagră, 
trasă pe cap până ce aproape că atingea 
vârfurile urechilor. Se gândi că semăna un 
pic cu bătrânul din pictura aceea, „American 
Gothic”, cu toate că bărbatul din acea 
imagine nu purta pălărie. 

— Mort? întrebă ea, cu o voce lipsită de 
vlagă şi nesigură. 

El nu-i dădu nici un răspuns, 
mulţumindu-se să se uite lung la ea. Avea 
ochii sumbri şi scânteietori. Niciodată nu 


văzuse o asemenea expresie în ochii lui Mort, 
nici măcar în acea îngrozitoare după-amiază 
de la motel. Era aproape ca şi cum nu l-ar fi 
avut în faţa ei pe Mort, ci vreun străin care 
semăna cu Mort. 

Pălăria o recunoscu totuşi. 

— Unde-ai găsit vechitania aia? În 
mansardă? 

Bătăile inimii i se reflectau în voce, 
făcând-o să pară ezitantă. 

De bună seamă că o găsise în 
mansardă. Mirosul de molii era puternic, îl 
simţea chiar din locul în care se afla. Mort o 
cumpărase cu ani în urmă, de la o prăvălie 
de suveniruri din Pennsylvania. Făceau o 
excursie prin ţinutul locuit de amish. Ea 
îngrijea o mică grădină la casa din Derry, în 
unghiul format de clădirea principală şi 
corpul ataşat în care se afla biroul de lucru. 
Era grădina ei, dar Mort ieşea adesea să 
plivească buruienile când era în pană de idei. 
De regulă, când făcea asta, purta acea 
pălărie. O numea „pălăria de gândit”. Îşi 
aminti că-l văzuse o dată stând cu pălăria în 
cap în faţa oglinzii şi spunând în glumă că ar 
trebui să-şi facă o poză pentru o copertă de 
carte. 

— Când îmi pun chestia asta-n cap, 
spusese el, arăt ca un individ dintr-un ţinut 
uitat de lume, păşind prin brazdele de plug, 
în spatele unui catâr. 

Apoi pălăria dispăruse. Fără doar şi 


poate că migrase la locuinţa de vară şi 
fusese depozitată undeva. Dar... 

— E pălăria mea, spuse el, în sfârşit, cu 
o voce ursuză şi oarecum năucă. N-a fost a 
nimănui altcuiva. 

— Mort? Ce s-a-ntâmplat? Ce-i cu... 

— Ai greşit numărul, femeie. Aici nu-i 
nimeni pe care să-l cheme Mort. Mort a 
murit. Ochii sfredelitori nu şovăiră nici o 
clipă. S-a tot vânzolit el pe-aci, dar până la 
urmă n-a mai putut să se mintă nici pe el, 
darămite pe mine. Nici n-am pus mâna pe el, 
doamnă Rainey. A ales calea de scăpare a 
laşilor. 

— De ce vorbeşti în felul ăsta? întrebă 
Amy. 

— Fiindc-aşa vorbesc eu, spuse el cu 
uşoară surprindere. Toată lumea din Miss'ippi 
vorbeşte aşa. 

— Mort, încetează! 

— N-ai înţeles ce ţi-am spus? întrebă 
el. Doar nu eşti surdă, nu? E mort S-a 
sinucis. 

— Încetează, Mort, spuse ea, începând 
să plângă. Mă sperii şi nu-mi place asta. 

— N-are-a face, zise el. ` 

Îşi luă mâinile de la spate. Într-una 
tinea foarfeca din sertarul de sus al biroului. 
Ridică mâna deasupra capului. Soarele ieşise 
dintre nori şi făcu lamele foarfecii să 
scânteieze în timp ce el le desfăcea şi le 
închidea la loc. 


— N-o să mai fii speriată pentru mult 
timp. . 
Incepu să se apropie de ea. 


49 


O clipă, Amy rămase pe loc. Mort nu 
putea s-o omoare. Dacă în el ar fi zăcut 
instincte criminale, atunci cu siguranţă că le- 
ar fi dat curs în ziua aceea, la motel. 

Deodată îi văzu privirea din ochi şi 
înţelese că şi Mort ştia acest lucru. 

Dar omul ăsta nu era el. 

Ţipă, se întoarse şi se repezi la uşă. 

Shooter veni după ea, lăsând foarfeca 
în jos într-un arc argintiu. l-ar fi înfipt-o până 
la mânere între omoplaţi, dacă picioarele nu 
i-ar fi alunecat pe hârtiile împrăştiate pe 
podeaua din lemn de esenţă tare. Căzu cât 
era de lung cu un țipăt de perplexitate 
amestecat cu mânie. Lamele foarfecii se 
înfipseră în pagina a noua din „Fereastra 
secretă”, iar vârfurile se rupseră. Se lovi cu 
gura de podea şi sângele ţâşni. Pachetul de 
Pall Mall — ţigările pe care John Kintner le 
fuma în tăcere în timpul pauzelor de la 
mijlocul cursurilor de literatură pe care el şi 
Mort Rainey le urmau — ieşi din buzunar şi 
alunecă pe lemnul lucios ca un disc de la un 
joc de shuffleboard, într-o cârciumă. Se ridică 
în genunchi, cu gura strâmbată într-un rânjet 
mânjit de sângele care-i curgea peste buze şi 


peste dinţi. 

— N-o să-ţi servească la nimic, doamnă 
Rainey! ţipă el, ridicându-se în picioare. Se 
uită la foarfecă, o desfăcu ca să cerceteze 
mai bine vârfurile boante, apoi o aruncă 
nerăbdător într-o parte. Am un locşor în 
grădină pentru tine! L-am ales cu mare grijă. 
Acum trebuie să mi te supui mie! 

leşi grăbit pe uşă, pe urmele ei. 


50 


Când ajunse la mijlocul living-ului, Amy 
avu parte şi ea de o căzătură. Călcă pe 
exemplarul din EQMM aruncat pe jos şi căzu 
lată pe o parte, lovindu-se la şold şi la sânul 
drept. Scoase un țipăt. 

În spatele ei, Shooter se duse până la 
masă şi înşfăcă şurubelniţa cu care omorâse 
motanul. 

— Stai pe loc şi nu te mişca, spuse el în 
timp ce Amy se întorcea pe spate şi se uita la 
el cu nişte ochi mari, care păreau aproape 
drogaţi. Dacă te mai mişti, o să te rănesc 
înainte ca treaba asta să se termine. Nu 
vreau să te rănesc, doamnă dragă, dar am s- 
o fac dac-o să fie nevoie. Pentru că, înţelegi, 
trebuie să mă aleg cu ceva. Am bătut atâta 
drum pân-aci şi trebuie să mă aleg cu ceva 
pentru deranjul meu. 

În timp ce el se apropia, Amy se sprijini 
în coate şi se împinse înapoi cu picioarele. 


Părul îi atârna peste faţă. Pielea i se 
acoperise de sudoare; o simţea cum îi 
ţâşneşte prin pori, fierbinte şi urât 
mirositoare. Chipul de deasupra ei era 
solemn, umbrit de severitatea nebuniei. 

— Nu, Mort! Te rog! Te rog, Mort... 

El se aruncă asupra ei, ridicând 
şurubelniţa deasupra capului şi apoi 
coborând-o cu putere. Amy zbieră şi se 
rostogoli spre stânga. O durere arzătoare îi 
străbătu şoldul când tija şurubelniţei îi sfâşie 
rochia, crestându-i pielea. Apoi se ridică iute 
în genunchi, auzind şi simțind cum din rochie 
se desprinde o fâşie lungă şi dreaptă. 

— Nu, doamnă, spuse gâfâind Shooter, 
care o apucase cu mâna de gleznă. Nu, 
doamnă. 

Ea se uită peste umăr şi, printre 
şuviţele de păr încâlcit, văzu că el încerca cu 
cealaltă mână să tragă de şurubelniţa înfiptă 
în podea. Pălăria neagră, cu calotă rotundă îi 
stătea strâmb pe cap. 

Smulse şurubelniţa din podea şi i-o 
înfipse în gamba dreaptă. 

Ea simţi o durere înfiorătoare. Durerea 
era întreaga lume. Ţipă şi lovi cu piciorul în 
spate,  nimerindu-l pe agresor în nas, 
rupându-i-l. Shooter gemu şi căzu pe o parte, 
ţinându-se cu mâinile de faţă, iar Amy se 
ridică în picioare. Auzea ţipătul unei femei. 
Semăna cu un câine care urlă la lună. Dar 
socotea că nu era un câine. Socotea că ea 


era. 

Shooter se ridica în picioare. Partea de 
jos a feţei era o mască însângerată. Masca 
avea o despicătură prin care se vedeau dinţii 
strâmbi din faţă ai lui Mort Rainey. Îşi 
amintea cum linsese cu limba dinţii aceia. 

— Eşti bătăioasă, ai? spuse el rânjind. 
Nu-i nimic, doamnă dragă. N-ai decât să te 
zbaţi cât vrei. 

Se repezi spre ea. 

Amy se dădu înapoi, clătinându-se. 
Şurubelniţa îi căzu din gambă şi se rostogoli 
pe podea. Shooter aruncă o privire spre 
obiectul căzut, apoi se repezi din nou la ea, 
aproape în joacă. Amy înşfăcă unul dintre 
scaunele din living şi-l aruncă în faţa lui. Preţ 
de o clipă, nu făcură decât să se uite unul la 
celălalt pe deasupra scaunului, apoi el dădu 
s-o apuce de partea din faţă a rochiei. Amy 
se trase înapoi. 

— Cred că am cam terminat joaca cu 
tine, spuse el printre gâfâituri. 

Amy se întoarse şi o luă la fugă spre 
uşă. 

El porni de îndată pe urmele ei, lovind- 
o cu mâinile pe spate, degetele alunecându-i 
pe ceafă, în încercarea de a apuca de 
marginea de sus a rochiei, prinzând-o în 
sfârşit şi apoi scăpându-i din nou, ratând 
prilejul de a pune mâna pe ea definitiv. 

Amy fugi pe lângă tejgheaua din 
bucătărie şi se îndreptă spre uşa din spate. 


Pantoful din piciorul drept lipăia şi devenise 
lipicios. Era plin de sânge. Shooter venea 
după ea, pufăind şi suflând bulbuci de sânge 
pe nări, încercând s-o prindă din urmă. 

Ea lovi uşa din plasă cu mâinile, apoi 
se împiedică şi căzu cât era de lungă pe 
verandă, impactul tăindu-i respiraţia. Căzuse 
exact în locul în care Shooter îşi lăsase 
manuscrisul. Se rostogoli şi-l văzu venind. 
Acum avea mâinile goale, dar dădeau 
impresia că-i vor fi mai mult decât suficiente. 
Ochii lui erau severi, neclintiţi şi înfiorător de 
blânzi sub borul pălăriei negre. 

— Îmi pare tare rău, doamnă dragă, 
spuse el. 

— Rainey! strigă o voce. Opreşte-te! 

Ea încercă să-şi întoarcă privirea, dar 
nu reuşi. Îşi scrântise ceva la gât. Shooter 
nici măcar nu încercă. Continuă să se apropie 
de ea. 

— Rainey! Opreşte-te! 

— Nu e nici un Rainey a..., începu 
Shooter, apoi o împuşcătură sfâşie brusc 
aerul toamnei. 

Shooter se opri în loc şi privi curios, 
aproape nepăsător, la pieptul său. Acolo 
apăruse o mică gaură. Nu curgea sânge din 
ea — cel puţin, în primele momente —, dar 
gaura era acolo. Îşi duse mâna la ea, apoi o 
îndepărtă. Degetul arătător era însemnat cu 
un mic punct de sânge. Arăta ca un semn de 
punctuație — din acela care încheie o 


propoziţie. Se uită la el gânditor. Apoi lăsă 
mâinile în jos şi se uită la Amy. 

— lubito? întrebă el, după care căzu 
cât era de lung alături de ea, pe scândurile 
verandei. 

Ea se rostogoli, reuşi să se ridice în 
coate şi să se târască lângă el, începând să 
plângă cu suspine. 

— Mort? ţipă ea. Mort? Te rog, Mort, 
încearcă să spui ceva! 

Dar el nu avea să mai spună niciodată 
nimic, şi după o clipă ea se lăsă pătrunsă de 
înţelegerea acestui adevăr, în următoarele 
săptămâni şi luni avea să respingă adevărul 
simplu al morţii sale iarăşi şi iarăşi, după 
care rezistenţa îi slăbea şi se lăsa din nou 
pătrunsă de înţelegerea adevărului. Era 
mort. Era mort. Înnebunise în pustietatea 
asta de-aci şi murise. 

El şi cel care sălăşluia în el în ultima 
vreme. 

Îşi lăsă capul pe pieptul lui şi plânse, 
iar când cineva apăru în spatele ei şi-i puse o 
mână liniştitoare pe umăr, Amy nu se uită să 
vadă cine era. 


EPILOG 


Ted şi Amy Milner veniră să-l vadă pe 
omul care-l împuşcase şi-l ucisese pe primul 
soţ al lui Amy, bine cunoscutul scriitor 
Morton Rainey, cam la trei luni după 


evenimentele de la Tashmore Lake. 

Îl mai văzuseră pe acel om într-un alt 
moment, în timpul perioadei de trei luni, la 
anchetă, dar aceea fusese o împrejurare 
oficială, iar Amy nu dorise să vorbească 
personal cu el. Nu acolo. li era 
recunoscătoare că îi salvase viaţa... dar Mort 
fusese soţul ei, iar ea îl iubise mulţi ani şi, în 
adâncul inimii, simţea că degetul lui Fred 
Evans nu fusese singurul care apăsase pe 
trăgaci. 

Cu timpul, ea ar fi venit oricum, bănuia, 
în scopul de a-şi limpezi cât mai mult posibil 
gândurile. Se gândea să vină după un an, 
doi, poate chiar trei. Dar între timp se 
întâmplaseră anumite lucruri care o 
determinaseră să se mişte mai repede. 
Sperase ca Ted să o lase să vină la New York 
singură, dar el fusese categoric în privinţa 
asta. Mai ales că ultima oară când o lăsase 
să se ducă singură într-un loc nu lipsise mult 
să fie ucisă. 

Amy remarcase cu oarecare asprime 
că lui Ted i-ar fi fost greu „să o lase să plece” 
întrucât ea nici măcar nu-i spusese că 
pleacă, dar Ted se mulţumi să ridice din 
umeri. Aşa că s-au dus la New York 
împreună, au urcat până la etajul al cincizeci 
şi treilea al unui imens zgârie-nori împreună 
şi tot împreună au fost conduşi într-un mic 
compartiment din birourile Companiei 
Consolidated Assurance, locul pe care Fred 


Evans îl numea „casă” în timpul zilelor de 
lucru. Asta dacă nu se afla pe teren, fireşte. 

Amy s-a aşezat într-un colţ cât mai 
depărtat cu putinţă şi, cu toate că birourile 
erau bine încălzite, şi-a păstrat şalul înfăşurat 
pe după umeri. 

Felul de a fi al lui Evans era molcom şi 
blând — i se părea că seamănă cu doctorul 
de ţară care o îngrijea în copilărie — şi îi 
plăcea. „Dar ăsta e un lucru pe care n-o să-l 
ştie niciodată”, îşi zise ea. „Poate că aş fi în 
stare să-mi iau inima-n dinţi ca să-i spun, iar 
el va încuviinţa din cap, dar gestul lui n-ar 
arăta că mă şi crede. El ştie doar că pentru 
mine va fi mereu omul care l-a împuşcat pe 
Mort şi că a trebuit să mă urmărească 
plângând pe pieptul lui Mort până când a 
venit ambulanţa, iar unul dintre infirmieri a 
trebuit să-mi facă o injecție ca să-i las să-l ia 
de acolo. Dar ceea ce n-o să ştie e că, cu 
toate astea, el îmi place.” 

Evans sună o femeie dintr-unul din 
birourile exterioare şi o rugă să le aducă trei 
căni cu cafea aburindă. Era ianuarie şi afară 
vântul bătea cu putere, iar temperatura era 
scăzută. Se gândi, cuprinsă de un alean de 
scurtă durată, la cum ar fi acum în 
Tashmore, când lacul a îngheţat în sfârşit, iar 
vântul năprasnic împrăştia pe gheaţă lungi şi 
fantomatici şerpi de zăpadă. Apoi mintea ei 
făcu o asociere nedesluşită dar urâtă şi-l 
văzu pe Mort căzând pe podea, văzu 


pachetul de Pall Mall alunecând pe lemn ca 
un disc de shuffleboard. Se înfioră şi starea 
de alean trecător se destrămă cu totul. 

— Vă  simţiţi bine, doamnă Milner? 
întrebă Evans. 

Ea încuviinţă din cap. 

Încruntându-se cu  stângăcie şi 
jucându-se cu pipa, Ted spuse: 

— Soţia mea ar dori să audă tot ce ştiţi 
despre ceea ce s-a întâmplat, domnule 
Evans. La început, am încercat s-o conving să 
se răzgândească, dar am ajuns să cred că ar 
putea fi o idee bună. A avut numai coşmaruri 
de când s-a-ntâmplat... 

— Desigur, zise Evans, fără să-l ignore 
de-a binelea pe Ted, dar vorbindu-i direct lui 
Amy. Şi cred c-o să mai aveţi multă vreme. 
La drept vorbind, şi eu am avut câteva. N-am 
mai împuşcat niciodată pe cineva. Făcu o 
pauză, apoi adăugă. Am ratat Vietnamul cu 
un an sau doi. 

Amy îi adresă un zâmbet. Era şters, dar 
era un zâmbet. 

— A auzit totul la anchetă, continuă 
Ted, dar vrea să audă din nou, de la 
dumneavoastră, trecând peste aspectele 
juridice. 

— Înţeleg, spuse Evans. Arătă spre 
pipă. Puteţi să aprindeţi chestia aia, dacă 
doriţi. 

Ted se uită la pipă, apoi o ascunse 
grăbit în buzunarul sacoului, de parcă i-ar fi 


fost puţin ruşine din pricina ei. 

— De fapt, încerc să mă las. 

Evans se uită la Amy. 

— Şi cărui scop credeţi că ar sluji asta? 
o întrebă el cu aceeaşi voce blândă, aproape 
suavă. Sau, poate, o întrebare mai bună ar fi, 
cărui scop simtiti nevoia să slujească? 

— Nu ştiu. Avea o voce joasă şi calmă. 
Dar în urmă cu trei săptămâni ne aflam la 
Tashmore, Ted şi cu mine, ca să facem curat 
acolo — am scos casa la vânzare — şi ceva s- 
a întâmplat. De fapt, două lucruri. Se uită la 
soţul ei şi-i oferi şi lui acelaşi zâmbet şters. 
Ted ştie că s-a întâmplat ceva, pentru că 
atunci am luat legătura cu dumneavoastră ca 
să stabilim această întrevedere. Dar nu ştie 
ce şi mă tem că e supărat pe mine. Poate că 
are dreptate să fie. 

Ted Milner nu negă că ar fi supărat pe 
Amy. Îşi vârî mâna în buzunar, dădu să 
scoată pipa, apoi o lăsă să cadă la loc. 

— Dar lucrurile astea două... au vreo 
legătură cu ceea ce s-a întâmplat acolo în 
octombrie? 

— Nu ştiu. Domnule Evans... ce s-a 
întâmplat cu adevărat? Cât de multe ştiţi? 

— Ei bine, spuse el rezemându-se de 
spătarul scaunului şi sorbind din cafea, dacă 
aţi venit aici aşteptându-vă să aflaţi toate 
răspunsurile, o să fiţi teribil de dezamăgită. 
Pot să vă vorbesc despre incendiu, dar în 
privinţa motivelor pentru care soțul 


dumneavoastră a făcut ceea ce a făcut... 
probabil că dumneavoastră aţi putea să 
lămuriţi mai multe lucruri neclare decât 
mine. Ceea ce ne-a nedumerit în privinţa 
incendiului a fost locul în care a fost 
declanşat — nu în clădirea principală, ci în 
biroul domnului Rainey, care era o 
dependinţă. Asta făcea ca actul să pară 
îndreptat împotriva lui, dar el nici măcar nu 
se afla acolo. Pe urmă am găsit un ciob mare 
dintr-o sticlă printre rămăşiţele biroului. 
Fusese o sticlă de vin — de şampanie, mai 
exact —, dar nu încăpea nici o îndoială că 
ultimul lucru pe care-l conţinuse fusese 
benzină. O parte din etichetă rămăsese 
intactă şi am trimis o copie prin fax la New 
York. A fost identificată ca Moet et Chandon, 
o mie nouă sute optzeci şi ceva. Nu era o 
dovadă indubitabilă că sticla folosită pentru 
cocteilul Molotov provenea din propria 
dumneavoastră pivniţă, doamnă Milner, dar 
era foarte convingătoare, ţinând cont de 
faptul că aţi menţionat pe listă mai bine de o 
duzină de sticle de Moet et Chandon, unele 
din 1983, altele din 1984. Asta ne-a dus lao 
supoziţie ce părea clară, dar nu foarte logică: 
că dumneavoastră sau fostul dumneavoastră 
soţ v-aţi incendiat propria casă. Doamnă 
Milner, aţi declarat că aţi lăsat casa 
descuiată când aţi plecat... 

— Multe ore de nesomn am avut din 
pricina asta, spuse Amy. Uitam adesea să 


încui când ieşeam din casă pentru scurt timp. 
Am crescut într-un orăşel de la nord de 
Bangor şi e greu să te dezbari de obiceiurile 
vieţii de la ţară. Mort mă... Buzele îi 
tremurară şi încetă să vorbească pentru 
moment, lipindu-şi buzele atât de strâns 
încât i se albiră. Când îşi recăpătă stăpânirea 
de sine, îşi termină gândul cu voce scăzută: 
Mă dojenea din pricina asta. 

Ted o luă de mână. 

— Asta n-a contat, fireşte, spuse 
Evans. Dacă aţi fi încuiat casa, domnul 
Rainey tot ar fi putut să intre fiindcă încă mai 
avea cheile. Corect? 

— Da, spuse Ted. 

— Poate că ancheta s-ar fi terminat 
ceva mai repede, dacă aţi fi încuiat uşa, dar 
e imposibil de spus asta cu siguranţă. ŞI, în 
tot cazul, încercăm să ne dezbărăm de 
obiceiul de a critica post-factum faptele 
celorlalţi. Există o teorie care spune că asta 
provoacă ulcer şi subscriu la ea. Treaba stă 
cam aşa: având în vedere mărturia doamnei 
Rainey — scuze, a doamnei Milner — 
conform căreia casa a fost lăsată descuiată, 
la început am crezut că incendiatorul ar 
putea fi practic oricine. Dar din momentul în 
care am început să luăm în calcul supoziţia 
că sticla folosită provenea din pivniţă, cercul 
suspecţilor s-a micşorat. 

— Pentru că acea încăpere era 
încuiată, spuse Ted. 


Evans încuviinţă din cap. 

— Vă amintiţi că v-am întrebat cine 
ţinea cheile de la camera aceea, doamnă 
Milner? 

— N-aţi vrea să-mi spuneţi Amy? 

El acceptă printr-o mişcare scurtă a 
capului. 

— Îţi aminteşti, Amy? 

— Da. Am început să încuiem pivniţa 
pentru vinuri cu vreo trei-patru ani în urmă, 
după ce au dispărut câteva sticle de vin roşu. 
Mort a crezut că menajera le-a furat. Mie nu 
mi-a picat prea bine, fiindcă ea îmi plăcea, 
dar ştiam că ar putea să aibă dreptate şi 
probabil că avea. Am început să o încuiem ca 
nimeni să nu mai fie ispitit. 

Evans se uită la Ted Milner. 

— Amy avea o cheie de la pivniţă şi 
credea că domnul Rainey încă o mai avea pe 
a lui. Aşa că asta limita posibilităţile. Desigur, 
dacă ar fi fost Amy, dumneata, domnule 
Milner, ar fi trebuit să fii în cârdăşie cu ea, 
întrucât pentru acea seară v-aţi servit unul 
altuia drept alibi. Domnul Rainey nu avea un 
alibi, dar el se afla la o distanţă 
considerabilă. Şi chestia principală era asta: 
nu vedeam nici un mobil pentru această 
fărădelege. Succesul lui literar le-a asigurat 
ambilor soţi un confort financiar. Cu toate 
acestea, am luat amprentele şi am găsit 
două bune. Asta s-a întâmplat a doua zi după 
ce ne-am întâlnit la Derry. Ambele amprente 


îi aparţineau domnului Rainey încă nu 
constituiau o dovadă... 

— Nu? întrebă Ted, părând surprins. 

Evans clătină din cap. 

— Testele de laborator au fost în 
măsură să confirme că amprentele au fost 
făcute înainte ca ceea ce a rămas din sticlă 
să ardă în incendiu, dar nu şi cu cât timp 
anume. Vedeţi, căldura a copt uleiurile din 
ele. lar dacă supoziţia noastră că sticla 
provenea din pivniţă era corectă, păi atunci 
cineva ar fi trebuit s-o scoată din sacoşa sau 
din cutia în care fusese adusă şi s-o aşeze în 
rastel. Acel cineva ar fi fost ori domnul ori 
doamna Rainey, iar el ar fi putut să 
argumenteze că de atunci îi rămăseseră 
amprentele pe sticlă. 

— Nu mai era în stare să argumenteze 
nimic, spuse Amy încetişor. Cel puţin spre 
final. 

— Cred că e adevărat, dar noi nu ştiam 
asta. Tot ce ştiam era că atunci când ţii o 
sticlă, în general o apuci de gât sau de 
partea de sus a corpului cilindric. lar aceste 
două amprente erau foarte aproape de fund 
şi aveau o înclinare foarte ciudată. 

— Ca şi cum ar fi tinut-o în poziţie 
orizontală sau chiar cu susul în jos, interveni 
Ted. Nu asta aţi spus la audieri? 

— Ba da... iar oamenii care se pricep 
cât de cât la vinuri nu procedează astfel. La 
majoritatea vinurilor, se tulbură sedimentele. 


lar la şampanie... 

— Se zgâlţâăie lichidul, spuse Ted. 

Evans încuviinţă din cap. 

— Dacă zgâlţâi zdravăn o sticlă de 
şampanie, poate să se şi spargă din pricina 
presiunii. 

— Dar, oricum, în sticlă nu era 
şampanie, spuse Amy pe un ton liniştit. 

— Nu. Totuşi nu era o dovadă. Am 
cercetat staţiile de benzină din zonă ca să 
văd dacă nu cumva cineva care semăna cu 
domnul Rainey a cumpărat în noaptea aceea 
o cantitate mică de benzină, dar n-am avut 
noroc; ar fi putut să cumpere benzina din 
Tashmore sau de la una dintre cele cincizeci 
de staţii aflate între cele două localităţi. Pe 
urmă m-am dus s-o văd pe Patricia 
Champion, martorul nostru. Am luat o 
fotografie a unui Buick cu anul de fabricaţie 
1986 — marca şi modelul maşinii pe care 
presupuneam că o folosise domnul Rainey. 
Ea a spus că se poate să fi fost acea maşină, 
dar nu era sigură. Aşa că problema rămânea 
în picioare. M-am întors la casă pentru a mai 
arunca o privire şi atunci ai venit tu, Amy. 
Era de dimineaţă devreme. Am vrut să-ţi pun 
nişte întrebări, dar se vedea clar că erai 
supărată. Te-am întrebat totuşi de ce 
veniseşi acolo şi mi-ai dat un răspuns ciudat. 
Ai spus că urma să te duci la Tashmore Lake 
ca să-ţi vezi soţul, dar că ai trecut pe-acolo 
ca să te uiţi la grădină. 


— Îmi tot pomenea la telefon despre 
ceea ce numea fereastra mea secretă... cea 
care dădea în jos, spre grădină. Zicea că 
lăsase ceva acolo. Dar nu era nimic. Nimic pe 
care să-l văd, în orice caz. 

— Am simţit eu ceva la omul ăsta când 
ne-am întâlnit, spuse încet Evans. Am simţit 
că nu era... tocmai în apele lui. Şi nu era 
vorba de faptul că minţea în anumite 
privinţe, deşi eram destul de sigur că minţea. 
Era vorba de altceva. Un fel de distanţare. 

— Da... o simţeam şi eu din ce în ce 
mai mult. Distanţarea aceea. 

— Păreai aproape bolnavă de grijă. Am 
decis că n-ar strica să vin pe urmele tale la 
cealaltă casă, Amy, mai ales când mi-ai zis să 
nu-i spun domnului Milner unde te-ai dus, 
dacă ar fi venit să te caute. Nu am crezut că 
ideea asta îţi aparţinea. Mi s-a părut că aş 
putea afla ceva. Şi, de asemenea, m-am 
gândit... 

Lăsă fraza neterminată, părând 
preocupat de ceva. 

— Te-ai gândit că s-ar putea să păţesc 
ceva, spuse ea. iți mulţumesc, domnule 
Evans. M-ar fi ucis, să ştii. Dacă nu ai fi venit 
după mine, m-ar fi omorât. 

— Am parcat la capătul aleii şi m-am 
apropiat pe jos. Am auzit un tărăboi teribil 
venind din casă şi am pornit-o în fugă. Asta a 
fost momentul în care te-ai prăbuşit prin uşa 
din plasă, iar el a ieşit după tine. 


Evans se uită la amândoi cu seriozitate. 

— l-am cerut să se oprească, spuse el. 
De două ori i-am cerut asta. 

Amy se întinse şi-l strânse uşor de 
mână preţ de o clipă, după care îi dădu 
drumul. 

— Şi cam asta a fost tot, spuse Evans. 
Mai ştiu câteva lucruri, majoritatea din presă 
şi din cele două discuţii pe care le-am avut 
cu domnul Milner... 

— Spune-mi Ted. 

— Ted, atunci. Evans părea să nu 
accepte numele mic al bărbatului la fel de 
uşor pe cât îl adoptase pe al lui Amy. Ştiu că 
domnul Rainey a trecut probabil printr-un 
episod schizofrenic în care era în acelaşi timp 
doi oameni, nici unul dintre ei neavând habar 
că, de fapt, convieţuiau în acelaşi trup. Ştiu 
că unul dintre ei se numea John Shooter. Ştiu 
din  depoziţia lui Herbert Creekmore că 
domnul Rainey îşi închipuia că acest Shooter 
îl persecuta din pricina unei povestiri 
intitulate „Vremea  însămânţării” şi că 
domnul Creekmore îi trimisese un exemplar 
al revistei în care fusese publicată povestirea 
astfel ca domnul Rainey să poată dovedi că 
el o publicase primul. Revista a ajuns cu 
puţin înainte de sosirea ta, Amy — a fost 
găsită în casă. Plicul de la Federal Express în 
care a venit era pe banchetă în Buick-ul 
fostului tău soţ. 

— Dar a tăiat paginile cu povestirea, 


nu-i aşa? întrebă Ted. 

— Nu numai pe alea, ci şi pagina de 
cuprins. A avut grijă să îndepărteze orice 
urmă care-ar fi amintit de el. Avea asupra sa 
un briceag şi probabil că pe ăla l-a folosit. 
Paginile lipsă se aflau în torpedoul Buick-ului. 

— Până la urmă, existenţa acelei 
povestiri a devenit chiar şi pentru el un 
mister, spuse Amy încetişor. 

Evans se uită la ea, ridicând din 
sprâncene: 

— Poftim? 

Ea clătină din cap. 

— Nimic. 

— Cred că v-am spus tot ce ştiu, zise 
Evans. Orice altceva ar fi pură speculație. La 
urma urmelor, sunt detectiv de asigurări, nu 
psihiatru. 

— El era doi oameni, spuse Amy. Era el 
însuşi... şi a devenit un personaj pe care tot 
el l-a creat. Ted crede că numele de familie, 
Shooter, Mort îl culesese şi-l păstrase în 
minte când a aflat că Ted e de loc dintr-un 
orăşel care se cheamă Shooter's Knob, 
Tennessee. Sunt sigură că are dreptate. Mort 
îşi alegea întotdeauna numele personajelor 
în felul ăsta... aproape ca nişte anagrame. 
Despre restul, nu ştiu... pot doar să ghicesc. 
Ştiu totuşi că atunci când un studio de film a 
renunţat la opţiunea de ecranizare a 
romanului său, Familia Delacourt, Mort a fost 
în pragul unei depresii nervoase. Ei i-au lăsat 


de înţeles clar — şi Herb Creekmore la fel — 
că erau preocupaţi de o similitudine 
întâmplătoare şi au înţeles că el n-ar fi avut 
cum să citească acel scenariu, care se 
chema Echipa gazdă. Nu se punea problema 
plagiatului... decât în mintea lui Mort. Reacţia 
sa a fost exagerată, anormală. Era ca şi cum 
ai scormoni cu un băț printr-un foc de tabără 
stins şi ai descoperi un tăciune aprins. 

— Nu crezi că l-a creat pe John Shooter 
doar ca să te pedepsească pe tine, nu? 
întrebă Evans. 

— Nu. Shooter era acolo ca să-l 
pedepsească pe Mort. Cred că... Se opri ca 
să-şi aranjeze şalul, strângându-l şi mai tare 
pe după umeri. Apoi luă ceaşca de ceai cu o 
mână care nu era tocmai sigură. Cred că 
Mort a furat opera altcuiva cândva, în trecut, 
spuse ea. Probabil că într-un trecut foarte 
îndepărtat, fiindcă tot ce a scris începând cu 
Băiatul flaşnetarului s-a bucurat de succes. 
Ar fi ieşit la iveală, cred. Mă îndoiesc chiar că 
a publicat ceea ce a furat. Dar cred că asta s- 
a întâmplat şi cred că de acolo a apărut cu 
adevărat John Shooter. Nu de la renunţarea 
la ecranizarea romanului, nu de la... 
aventura mea cu Ted şi nici de la divorţ. 
Poate că toate aceste lucruri au avut o 
contribuţie, dar cred că rădăcinile se pierd 
într-o perioadă de dinainte ca eu să-l fi 
cunoscut. Pe urmă, când a rămas singur în 
casa de pe malul lacului... 


— A apărut Shooter, spuse Evans cu 
glas liniştit. A venit şi l-a acuzat de plagiat. 
Cel de la care domnul Rainey o fi furat n-a 
făcut-o niciodată, aşa că în final a trebuit să 
se pedepsească singur. Dar mă îndoiesc că 
asta a fost totul, Amy. Totuşi chiar a încercat 
să te ucidă. 

— Nu, spuse ea. Ala a fost Shooter. 

El ridică din sprâncene. Ted se uită la 
ea cu atenţie, apoi îşi scoase din nou pipa din 
buzunar. 

— Adevăratul Shooter. 

— Nu te înţeleg. 

Ea îi adresă zâmbetul acela şters. 

— Nici eu nu mă înţeleg. De-aia mă 
aflu aici. Nu cred că spunând acest lucru 
slujeşte vreunui scop practic — Mort a murit 
şi totul s-a terminat —, dar s-ar putea să mă 
ajute. S-ar putea să mă ajute să dorm mai 
bine. 

— Atunci spune-ne, neapărat, zise 
Evans. 

— Vedeţi, când ne-am dus să facem 
curat în casă, ne-am oprit la micul magazin 
din oraş — Bowie's. Ted a pus benzină în 
rezervor — la Bowie's întotdeauna a fost cu 
autoservire —, iar eu m-am dus înăuntru să 
cumpăr câte ceva. Acolo era un nene, Sonny 
Trotts, care lucra împreună cu Tom 
Greenleaf. Tom era cel mai vârstnic dintre 
cei doi îngrijitori care au fost ucişi. Sonny a 
ţinut să-mi spună cât de rău îi părea pentru 


Mort, şi mai voia să-mi zică şi altceva, pentru 
că-l văzuse pe Mort cu o zi înaintea morții 
sale şi a vrut să-i spună chiar lui. Aşa zicea. 
Era vorba de Tom Greenleaf — ceva ce Tom 
îi spusese lui Sonny pe când vopseau 
împreună sala de întruniri a bisericii 
metodiste. Sonny l-a văzut pe Mort după 
această discuţie, dar nu s-a gândit să-i spună 
chiar atunci, zicea el. Pe urmă şi-a amintit că 
avea legătură cu Greg Carstairs... 

— Celălalt tip omorât? 

— Da. Aşa că s-a întors şi a strigat, dar 
Mort nu l-a auzit. lar a doua zi, Mort a murit. 

— Ce i-a spus domnul Greenleaf tipului 
astuia? 

— Că i s-a părut că văzuse o fantomă, 
spuse calm Amy. 

Cei doi bărbaţi se uitară la ea, fără să 
spună nimic. 

— Sonny mi-a spus că, în ultima vreme, 
Tom începuse să uite şi că Tom era îngrijorat 
din pricina asta. Sonny era de părere că nu 
era nimic mai grav decât acea uitucenie 
normală care apare atunci când 
îmbătrâneşti, dar Tom  trebuise să-şi 
îngrijească nevasta bolnavă de Alzheimer cu 
cinci-şase ani în urmă, şi era îngrozit că s-ar 
putea îmbolnăvi şi el de aceeaşi boală. După 
spusele lui Sonny, dacă Tom uita o pensulă, 
o jumătate de zi îşi făcea probleme din 
pricina asta. Tom i-a spus că ăsta fusese 
motivul pentru care, atunci când Greg 


Carstairs îl întrebase dacă îl recunoscuse pe 
omul pe care-l văzuse vorbind cu Mort 
Rainey cu o zi înainte, sau dacă l-ar 
recunoaşte în cazul în care l-ar vedea din 
nou, a spus că nu văzuse pe nimeni 
împreună cu Mort — că Mort fusese singur. 

Se auzi un scăpărat de chibrit. Până la 
urmă, Ted Milner se hotărâse să-şi aprindă 
pipa. Evans îl ignoră. Stătea pe scaun aplecat 
în faţă, privind-o cu mare atenţie pe Amy 
Milner. 

— Să  lămurim chestia asta. După 
spusele lui Sonny Troots... 

— Trotts. 

— OK, Trotts. După spusele lui, Tom 
Greenleaf a văzut totuşi pe cineva lângă 
Mort? 

— Nu tocmai, spuse Amy. Sonny era de 
părere că dacă Tom ar fi crezut asta, dacă ar 
fi fost convins, nu l-ar fi mințit pe Greg. Dar 
Tom i-a spus că nu ştia ce anume văzuse. Că 
era derutat. Că i se părea mai sigur să nu 
spună nimic despre asta. Nu voia ca cineva 
— mai ales Greg Carstairs, care se ocupa şi 
el de îngrijirea caselor — să ştie cât de 
derutat era, şi mai ales nu voia ca cineva să 
creadă că s-ar putea îmbolnăvi de aceeaşi 
boală de care suferise şi răposata lui soţie. 

— Nu sunt sigur că înţeleg asta... îmi 
pare rău. 

— După cum zicea Sonny, spuse ea, 
Tom mergea pe Lake Drive cu Scout-ul său şi 


l-a văzut pe Mort, stând singur în locul în 
care iese la iveală poteca de pe malul lacului. 

— Aproape de locul unde-au fost găsite 
cadavrele? 

— Da. Foarte aproape. Mort i-a făcut cu 
mâna. Tom i-a răspuns şi a mers mai 
departe. Pe urmă, aşa cum zice Sonny, Tom 
s-a uitat în oglinda retrovizoare şi a mai 
văzut un tip împreună cu Mort, şi o maşină 
de teren veche, deşi nici bărbatul, nici 
maşina nu se aflaseră acolo cu zece secunde 
mai devreme. Bărbatul purta o pălărie 
neagră, spunea el... dar puteai să vezi prin 
el, ca şi prin maşină. 

— Of, Amy, spuse Ted cu blândeţe. 
Omul ăla ţi-a turnat numai gogoşi. Şi încă din 
alea mari de tot. 

Ea clătină din cap. 

— Nu cred că Sonny e îndeajuns de 
deştept ca să născocească o poveste ca asta. 
Mi-a spus că Tom credea că trebuie să ia 
legătura cu Greg şi să-i spună că, până la 
urmă, îl văzuse pe acel om; că n-ar fi fost nici 
o problemă dacă ar fi omis partea cu văzutul 
prin om şi prin maşină. Dar Sonny zicea că 
bătrânul era îngrozit. Era convins că fie 
pusese boala Alzheimer stăpânire pe el, fie 
văzuse o fantomă. 

— Ei bine, fără doar şi poate că e 
înfiorător, spuse Evans şi chiar era... pielea 
de pe braţe şi de pe spate i se făcu ca de 
găină, preţ de câteva clipe. Dar e doar ceva 


preluat din auzite... de fapt, din auzite de la o 
persoană decedată. 

— Da... dar mai e şi celălalt lucru. 

Amy lăsă ceaşca pe birou, îşi luă 
poşeta şi începu să scotocească prin ea. 

— Pe când făceam curat în biroul lui 
Mort, am găsit pălăria aia — acea oribilă 
pălărie neagră — în spatele mesei sale de 
lucru. A fost un şoc pentru mine, fiindcă nu 
mă aşteptam. Credeam că fusese luată de 
poliţie ca probă materială sau ceva de genul 
ăsta. Am scos-o de acolo cu un băț. A ieşit de 
acolo cu susul în jos, cu băţul vârât în ea. M- 
am folosit de băț ca s-o trag afară şi s-o 
arunc la gunoi. înţelegeţi ce spun? 

Era clar că Ted nu înţelesese. La fel de 
clar era că Evans înţelesese. 

— N-ai vrut să pui mâna pe ea. 

— Intocmai. N-am vrut să pun mâna pe 
ea. A aterizat chiar aşa, cu susul în jos, pe 
unul dintre tomberoanele verzi — pot să bag 
mâna-n foc pentru asta. Apoi, după vreo oră, 
am ieşit afară cu un sac plin cu 
medicamente, şampoane şi alte chestii din 
baie. Când am ridicat capacul gheretei de 
gunoi ca să pun sacul înăuntru, pălăria era 
din nou întoarsă în poziţie normală. lar în 
banda de piele din interiorul pălăriei am găsit 
asta. 

Scoase din poşetă o foaie de hârtie 
împăturită şi i-o întinse lui Evans cu mâna 
care tremura imperceptibil. 


— Nu era acolo când am scos pălăria 
din spatele biroului. Știu asta. 

Evans luă foaia împăturită şi o ţinu aşa 
preţ de o clipă. Nu-i plăcea. O simţea prea 
grea, iar textura părea cumva nepotrivită. 

— Eu cred că a existat un John Shooter, 
spuse ea. Cred că a fost cea mai măreaţă 
creaţie a lui Mort — un personaj atât de viu 
încât chiar a devenit real. 

— lar eu cred că ăsta e un mesaj de la 
o fantomă. Evans luă foaia de hârtie şi o 
despături. La mijlocul foii era scris acest 
mesaj. 


Dragă doamnă — îmi pare rău pentru 
toate necazurile. Lucrurile au scăpat de sub 
control. Eu mă întorc acasă acum. Am 
obținut povestea, singurul motiv pentru care 
am şi venit la început. Se numeşte „Crowfoot 
Mile” şi e o povestire beton. 

Al dumitale, 
John Shooter 


Semnătura era o mâzgălitură simplă 
dedesubtul rândurilor ordonat scrise. 

— E cumva semnătura răposatului tău 
soţ, Amy? întrebă Evans. 

— Nu, spuse ea. Nici pomeneală. 

Cei trei stăteau în birou, uitându-se 
unul la celălalt. Fred Evans încercă să spună 
ceva, dar nu-i veni în minte nimic. După o 
vreme, tăcerea (şi mirosul pipei lui Ted 


Milner) deveni mai mult decât putea suporta 
oricare dintre ei. Aşa că domnul şi doamna 
Milner îşi exprimară recunoştinţa, îşi luară 
rămas-bun şi plecară din biroul lui ca să-şi 
continue existenţa cum puteau ei mai bine, 
iar Fred Evans îşi continuă existenţa aşa cum 
putu el mai bine, iar uneori, noaptea târziu, 
atât el, cât şi femeia care fusese măritată cu 
Morton Rainey se trezeau dintr-un vis în care 
un bărbat cu o pălărie neagră, cu calota 
rotundă, se uita la ei cu nişte ochi spălăciţi 
de soare, încadraţi de o plasă de riduri. Se 
uita la ei nu cu dragoste... ci, simțeau 
amândoi, cu un fel neobişnuit de milă severă. 

Nu era o expresie blândă şi nu lăsa în 
urmă vreun sentiment de alinare, dar în 
acelaşi timp ei simțeau, fiecare acolo unde se 
afla, că-şi puteau găsi un locşor în care să se 
împace cu acea privire. Şi să-şi îngrijească 
grădinile. 


«Să te așezi în fața mașinii de scris sau să iei un creion 
stituie un act fizic; analogul spiritual al acestuia este să 
Dar uneori 


priveşti afară pe o fereastră aproape uitată... 
fereastra se sparge. Cred că asta, mai mult ca orice, e pre- 
ocuparea principală a acestei povestiri: ce se întâmplă cu 
observatorul care stă şi priveşte cu ochii larg deschişi când 
fereastra dintre realitate și irealitate se sparge și cioburile 


de sticlă încep să zboare?» 
Stephen King 


Te afli în mâinile lui Stephen King, la dispoziția minții 
sale! Romanele lui îţi vor modifica ritmul inimii... la mie- 
zul nopții, căci acesta este momentul preferat al autorului. 

Unele ferestre nu ar trebui deschise, dar cine poate să 
abţină când este vorba despre un «rege» al genului o 
De această dată, Stephen King a scris o serie de patru ro- 
mane-nuvele ce îți furnică pielea. Volumul de față le reu- 


neşte pe primele două: Fereastra secretă, care a fost ecrani- 


zată în 2004, avându-l ca protagonist pe Johnny Depp 
Langolierii, care a devenit, încă din 1995, serial da televi- 
ziune. 


Stephen King a primit în anul 2003 Medalia Fundaţiei 
Naţionale de Carte pentru contribuția sa remarcabilă la 
literatura americană și Premiul «Bram Stoker» pentru 
această carte. 


www.edituratrei.ro 
prim AMAIE II LE 1 | 


35 a 


ISBN (10) 973-707-0b3-1 | | 
ISBN (13) 9789737070630 Rl IL TUON E LA