Stephen King — Jumatatea intunecata

STEPHEN KING 
JUMĂTATEA ÎNTUNECATĂ 


Prolog 


— Tene, spuse Iachine. Tate cât eu stau aici şi rii ut. Vreau să văd 
Cur curge sângele. Wu rnă face să-h Spuri de dou ar. 


i/letocia. lut Machine de George Stark 


“nețile oamenilor - adevăratele lor mweți, spre deosebire de 
existențele lor simple, fizice - încep în momente diferite. Adevărata 
viaţă a lui Thad Beaumont, un băieţel care s-a născut şi a crescut în 
sectorul Ridgewray al localhtățu Bergenheld, a început în 1960. In anul 
acela 1 s-au întâmplat două lucruri, Primul 1-a marcat wmața, al doilea 
aproape că i-a curmat-o, Acela a fost anul în care Thad Beaurnont 
avea unsprezece arii, 

In ianuarie a trimis o povestire scurtă la un concurs literar 
sponsorizat de rewsta Amencan Teen. |n iunie a prirut o scrisoare 
semnată de redactorii revistei, prin care acestia îi comunicau că 1-a 
fost acordată a Menţiune de Onoare la categoria Ficțiune. Scerzoarea 
spunea mai departe că membri juriului i-ar îi acordat Prermul al 
Doilea dacă formularul său de înscriere nu ar hi scos la iveală că rnai 
avea încă doi ani până să devină un „adolescent american” în toată 
regula. Totuşi, spuneau redactorii, povestea lui, „în afara casei lui 
Hlarty”, era o lucrare extraordinar de matură şi, pentru asta, merita 
toate laudele, 

Două săptămâni rai târziu, de la Arnencan Teen i-a sosit o Diplomă 
de Ment. Era un plic recomandat, cu valoare declarată. Pe diplomă, 
numele lui era soris cu litere elegante, dar cu atâtea întlorituri încât 
abia a reuşit să le citească, iar în partea de jos avea o ştampilă aurie, 
cu logo-ul Amencar Teen marcat în rehef - mlueta unu băiat cu părul 
tuns scurt gi a unei fete cu codițe dansând zvăpăiat, 

Marna l-a apucat pe Thad - un băiat tăcut şi serios, care părea să 
nu poată tine niciodată lucrurile în mănă zi care deseori ze impiedica 


STEPHEN KING 


JUMĂTATEA ÎNTUNECATĂ 


Prolog 


— Taie-l, spuse Machine. Taie-l cât eu stau aici şi mă uit. 
Vreau să văd cum curge sângele. Nu mă face să-ți spun de 
două ori. 


Metoda lui Machine de George Stark 


Vieţile oamenilor - adevăratele lor vieţi, spre deosebire de 
existențele lor simple, fizice - încep în momente diferite. 
Adevărata viață a lui Thad Beaumont, un băiețel care s-a 
născut şi a crescut în sectorul Ridgeway al localității 
Bergenfield, a început în 1960. În anul acela i s-au întâmplat 
două lucruri. Primul i-a marcat viața; al doilea aproape că i-a 
curmat-o. Acela a fost anul în care Thad Beaumont avea 
unsprezece ani. 

În ianuarie a trimis o povestire scurtă la un concurs literar 
sponsorizat de revista American Teen. În iunie a primit o 
scrisoare semnată de redactorii revistei, prin care aceştia îi 
comunicau că i-a fost acordată o Menţiune de Onoare la 
categoria Ficțiune. Scrisoarea spunea mai departe că membrii 
juriului i-ar fi acordat Premiul al Doilea dacă formularul său 
de înscriere nu ar fi scos la iveală că mai avea încă doi ani 
până să devină un „adolescent american” în toată regula. 
Totuşi, spuneau redactorii, povestea lui, „în afara casei lui 


Marty”, era o lucrare extraordinar de matură şi, pentru asta, 
merita toate laudele. 

Două săptămâni mai târziu, de la American Teen i-a sosit o 
Diplomă de Merit. Era un plic recomandat, cu valoare 
declarată. Pe diplomă, numele lui era scris cu litere elegante, 
dar cu atâtea înflorituri încât abia a reuşit să le citească, iar 
în partea de jos avea o ştampilă aurie, cu logo-ul American 
Teen marcat în relief - silueta unui băiat cu părul tuns scurt 
şi a unei fete cu codițe dansând zvăpăiat. 

Mama l-a apucat pe Thad - un băiat tăcut şi serios, care 
părea să nu poată ţine niciodată lucrurile în mână şi care 
deseori se împiedica în propriile sale picioare mari - în braţe şi 
l-a sufocat cu sărutări. 

Tatăl lui n-a fost impresionat. 

— Dacă a fost atât al naibii de bună, de ce nu i-au dat nişte 
bani? a mormăit el din adâncul fotoliului. 

— Glen... 

— Las-o baltă. Poate că, odată ce termini să-l smotoceşti, 
Ernest Hemingway ăsta al nostru o să-mi aducă o bere. 

Mama lui n-a mai spus nimic... dar a dat la înrămat 
scrisoarea trimisă de el şi diploma care a venit după aceea, 
plătind pentru lucrare din banii ei de buzunar, şi a atârnat-o 
în camera lui, deasupra patului. Când veneau rudele sau alți 
vizitatori, ea îi ducea să o vadă. Thad, le spunea acestora, va fi 
într-o bună zi un mare scriitor. Întotdeauna a simţit ea că 
băiatul e menit pentru ceva mare, iar aceasta era prima 
dovadă. Lucrul acesta îl stingherea pe Thad, dar îşi iubea prea 
mult mama ca să-i spună ce simțea. 

Stingherit sau nu, Thad a ajuns la concluzia că mama lui 
avea cel puţin parțial dreptate. Nu ştia dacă era născut să fie 
un mare scriitor sau nu, dar avea să fie un fel de scriitor, orice 
s-ar întâmpla. De ce nu? Se pricepea la asta. Mai mult, se 
simțea bine scriind. Când îi veneau cuvintele potrivite, se 
simțea nemaipomenit de bine scriind. Şi nu vor putea să 
refuze mereu să-l plătească datorită unui detaliu tehnic. Nu 
va avea mereu unsprezece ani. 


Al doilea lucru important care i s-a întâmplat în 1960 a 
început în august. Atunci a început el să aibă dureri de cap. 
Nu erau rele la început, dar pe când s-a deschis anul şcolar, la 
începutul lui septembrie, durerile blânde şi mocnite de la 
tâmple şi din spatele frunţii au degenerat în maratoane 
crâncene şi monstruoase de agonie. Nu putea face nimic 
altceva atunci când durerile acestea îl ţineau captiv în 
menghina lor, decât să zacă lungit în camera lui întunecată, 
aşteptând să moară. Către sfârşitul lui septembrie, chiar 
spera să moară. lar spre mijlocul lui octombrie, durerea 
crescuse atât de mult, încât a început să se teamă că nu va 
mai muri. 

Faza premergătoare acestor teribile dureri de cap era de 
obicei marcată de un sunet fantomatic pe care numai el îl 
putea auzi - semăna cu ciripitul îndepărtat a mii de păsărele 
mici. Uneori îşi închipuia că aproape putea vedea păsările 
acestea - pe care el le credea că erau vrăbii - înghesuindu-se 
cu zecile pe firele de telefon şi pe acoperișuri, aşa cum făceau 
primăvara şi toamna. 

Mama lui l-a dus la doctorul Seward. 

Doctorul Seward s-a uitat în ochii lui cu un oftalmoscop şi 
a scuturat din cap. Apoi, trăgând draperiile şi stingând becul 
din tavan, i-a spus lui Thad să se uite la o parte albă de pe 
peretele din cabinetul de consultaţii. Cât Thad se uita acolo, 
folosind o lanternă, doctorul a aprins şi a stins la intervale 
scurte un cerc de lumină puternică. 

— Te face asta să te simţi ciudat, fiule? 

Thad a scuturat din cap. 

— Nu te simţi amețit? Ca şi când ti-ar veni să leşini? 

Thad a scuturat iarăşi din cap. 

— Simţi vreun miros? Cum ar fi cel de fructe putrede sau de 
cârpe arse? 

— Nu. 

— Dar păsările? Le-ai auzit cât te-ai uitat la lumina 
intermitentă? 

— Nu, a spus Thad, nedumerit. 


— Nervii sunt de vină, a spus tatăl său mai târziu, după ce 
Thad a fost trimis în camera de aşteptare. Puştiu' ăsta afurisit 
e-un pachet de nervi. 

— Cred că-i vorba de-o migrenă, le-a spus doctorul Seward. 
E neobişnuit la cineva atât de tânăr, dar nu e ceva 
nemaiauzit. Şi pare a fi un băiat foarte... sensibil. 

— Chiar este, a spus Shayla Beaumont, nu fără o oarecare 
urmă de consimţire. 

— Ei bine, s-ar putea să apară cândva un leac. Pentru 
moment, însă, mă tem că va trebui pur şi simplu să le îndure. 

Dar nu era vorba de nervi şi nu era vorba de migrene, şi nu 
se terminase. 


Cu patru zile înainte de Halloween, Shayla Beaumont l-a 
auzit țipând pe unul dintre copiii cu care Thad aştepta în 
fiecare dimineața autobuzul şcolii. S-a uitat pe geamul de la 
bucătărie şi şi-a văzut fiul căzut la pământ în parcarea din 
fața casei, zvârcolindu-se cuprins de convulsii. Sufertaşul său 
zăcea alături de el, cu conţinutul lui de fructe şi sandvişuri 
vărsat pe suprafața de asfalt a parcării. A dat fuga afară, i-a 
îndepărtat pe ceilalți copii, după care n-a făcut decât să stea 
asupra lui neajutorată, temându-se să-l atingă. 

Dacă autobuzul cel mare şi galben condus de domnul Reed 
ar fi venit puțin mai târziu, Thad ar fi putut muri acolo, la 
marginea parcării din fața casei sale. Dar domnul Reed fusese 
medic în Coreea. A reuşit să-i lase băiatului capul pe spate şi 
să-i deschidă o cale de respiraţie înainte ca Thad să se înece cu 
propria sa limbă. A fost transportat cu ambulanţa la Spitalul 
Districtual Bergenfield şi, când a fost adus pe targa înăuntru, 
s-a întâmplat ca un doctor pe nume Hugh Pritchard să se afle 
tocmai atunci la Urgenţe, bând cafea şi schimbând minciuni 
despre golf cu un prieten. lar Hugh Pritchard s-a întâmplat de 
asemenea să fie cel mai bun neurochirurg din statul New 
Jersey. 

Pritchard a cerut să fie făcute câteva radiografii şi s-a uitat 
peste ele. Le-a arătat soților Beaumont, cerându-le să se uite 


cu mai mare atenție la o umbră vagă pe care el o încercuise cu 
un creion galben cu ceară. 

— Asta, a spus el. Ce e asta? 

— De unde dracu' să ştim noi? a întrebat Glen Beaumont. 
La naiba, dumneata eşti doctorul. 

— Aşa-i, a spus Pritchard sec. 

— Nevastă-mea a zis c-a făcut ca şi când ar fi avut o criză, a 
zis Glen. 

Doctorul Pritchard a spus: 

— Dacă vreţi să spuneţi că a suferit un atac de apoplexie, 
da, a suferit. Dacă vreţi să spuneţi un atac de epilepsie, sunt 
cât se poate de sigur că n-a suferit aşa ceva. Un atac atât de 
grav ca al fiului dumneavoastră ar fi fost cu siguranţă grand 
mal, iar Thad n-a manifestat absolut nici-o reacție la testul 
Litton Light. De fapt, dacă Thad ar suferi de epilepsie grand 
mal, n-aţi avea nevoie de-un doctor să vă spună asta. Băiatul 
s-ar zvârcoli ca un apucat pe covorul din sufragerie de fiecare 
dată când imaginea de la televizor ar începe să se învârtă. 

— Atunci, ce este? a întrebat Shayla cu timiditate. 

Pritchard s-a întors la radiografia fixată pe partea din față a 
cutiei cu neon. 

— Ce este asta? a răspuns el şi a lovit iarăşi zona 
încercuită. Brusca declanşare a durerilor de cap, împreună cu 
lipsa desăvârşită de până acum a vreunui fel de atac îmi 
sugerează că fiul dumneavoastră are o tumoare cerebrală, 
probabil încă mică şi să sperăm că benignă. 

Glen Beaumont se uita împietrit la doctor în vreme ce soția 
lui stătea lângă el şi lăcrima în batistă. Lăcrima fără să scoată 
vreun sunet. Plânsetul acela tăcut era rezultatul unor ani 
întregi de antrenament în familie. Pumnii lui Glen erau iuți şi 
dureroşi şi nu lăsau aproape niciodată urme, iar după 
unsprezece ani de durere tăcută, probabil că n-ar fi putut 
plânge cu voce tare nici dacă ar fi vrut. 

— Asta înseamnă că vreţi să-i tăiați creierii? a întrebat Glen 
cu tactul şi delicatețea sa obişnuită. 

— Nu m-aş exprima tocmai aşa, domnule Beaumont, dar, 
da, cred că e necesară o operaţie de tatonare. 


Iar în gând şi-a spus: Dacă există într-adevăr un Dumnezeu 
şi dacă într-adevăr ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, 
nu vreau să mă gândesc de ce sunt atât de-a naibii de mulți 
oamenii ca ăsta care se plimbă nestingheriţi, ținând în mâini 
sortite atâtor alți oameni. 

Glen a tăcut vreme de mai multe momente lungi, cu capul 
în piept, cu sprâncenele încruntate meditativ, într-un târziu, 
şi-a ridicat privirea şi a rostit întrebarea care-l frământa mai 
mult ca oricare alta. 

— Spune-mi adevărul, doctore, - cât o să ne coste toate 
astea? 


Infirmiera din camera de operaţie l-a văzut prima. 

TȚipătul a răsunat strident şi şocant în încăperea în care, în 
ultimele cincisprezece minute, singurele sunete fuseseră 
comenzile murmurate ale doctorului Pritchard, şuieratul 
burduhănosului aparat de respiraţie artificială şi bâzâitul 
scurt şi ascuțit al fierăstrăului chirurgical. 

Femeia s-a împleticit în spate, a lovit o tavă cu rotile pe care 
fuseseră cu grijă aşezate aproape două duzini de instrumente 
şi a răsturnat-o. Aceasta a căzut pe gresie cu un zăngănit 
reverberant, urmat de o serie de clinchete mai mici. 

— Hilary! a strigat infirmiera şefă. 

Vocea ei era plină de şoc şi surprindere. Uită de sine atât 
încât chiar făcu o jumătate de pas către femeia care o luase la 
goană cu halatul verde fluturându-i în urmă. 

Doctorul Albertson, care asista la operaţie, o lovi scurt pe 
infirmieră în gambă cu un picior încălțat în şoşon. 

— Ţine minte unde te afli, te rog! 

— Da, doctore. 

Femeia s-a întors imediat la loc, fără a se uita măcar la uşa 
sălii de operaţie când aceasta se trânti de perete şi Hilary 
părăsi scena, încă strigând ca o maşină de pompieri care 
goneşte pe stradă. 

— Pune instrumentele în sterilizator, a spus Albertson. 
Imediat. Fuga-fuguţa. 

— Da, doctore. 


A început să adune instrumentele, respirând greu, în mod 
limpede tulburată, dar menţinându-şi controlul. 

Doctorul Pritchard nu părea să fi observat nimic din toate 
acestea. El se uita cu atenţia răpită prin fereastra care fusese 
perforată în craniul lui Thad Beaumont. 

— Incredibil, a murmurat el. Pur şi simplu incredibil. Asta-i 
un caz cu adevărat rar. Dacă nu aş vedea cu propriii mei 
ochi... 

Şuieratul sterilizatorului a părut să-l trezească şi s-a uitat 
la doctorul Albertson. 

— Vreau aspirare, a spus el tăios. 

A aruncat o privire spre infirmieră. 

— Şi tu ce dracu' faci? Rezolvi rebusul din ziarul Times de 
duminică? Mişcă-ţi curu-ncoace cu alea! 

Femeia a venit, aducând instrumentele într-o tăviță nouă. 

— Aspiră, Lester, i-a spus Pritchard lui Albertson. Chiar 
acum. Apoi o să-ţi arăt ceva ce n-ai văzut niciodată altundeva 
decât la spectacolul cu monştri de la bâlciul districtual. 

Albertson a adus pompa de aspirare, ignorând-o pe 
infirmiera  şefa, care sări în spate, eliberându-i calea, 
balansând în acelaşi timp instrumentele cu dexteritate. 
Pritchard se uita la anestezist. 

— Dă-mi o presiune arterială bună, prietene. Nu-mi trebuie 
altceva decât o presiune arterială bună. 

— Are o sută cinci cu şaizeci şi opt, doctore. E stabilă ca o 
piatră. 

— Ei bine, maică-sa spune că-l avem în fața noastră pe 
următorul William Shakespeare, aşa că ai grijă să nu se 
schimbe. Aspiră-l, Lester - nu te juca cu blestemăţia aia! 

Albertson a aspirat, curățând sângele. Echipamentul de 
monitorizare bipăia egal, monoton, reconfortant, în fundal. 
Apoi de aspirat şi-a aspirat propria sa respiraţie. S-a simțit ca 
şi când l-ar fi lovit cineva cu pumnul în partea de sus a 
stomacului. 

— O, Dumnezeule. O, lisuse. lisuse Christoase. 

S-a dat în spate pentru o clipă... apoi s-a aplecat mai 
aproape. Deasupra măştii sale şi dedesubtul ochelarilor cu 


ramă de corn, ochii lui erau căscaţți de-o bruscă curiozitate 
scânteietoare. 

— Ce-i asta? 

— Cred că vezi şi tu ce este, a spus Pritchard. 

Doar că-ţi trebuie o secundă ca să te obişnuieşti cu ea. Am 
citit despre asta, dar nu m-am aşteptat chiar să o văd cu ochii 
mei. 

Creierul lui Thad Beaumont avea culoarea marginii 
exterioare a unei cochilii de scoică - un gri obişnuit cu o urmă 
foarte fină de trandafiriu. 

Din suprafața netedă a duramaterului ieşea în relief un 
singur ochi uman orb şi malformat. Creierul pulsa încet. 
Ochiul pulsa odată cu el. Părea că încerca să clipească spre ei. 
Asta - felul cum încerca să clipească - fusese ceea ce o făcuse 
pe infirmieră să fugă din sala de operație. 

— lisuse Dumnezeule, ce-i asta? a întrebat Albertson din 
nou. 

— Nu-i nimic, a spus Pritchard. Odată s-ar putea să fi fost o 
parte dintr-o ființă umană vie. Acum nu e nimic. Doar o 
problemă, adică. Şi se întâmplă să fie o problemă pe care o 
putem rezolva. 

Doctorul Loring, anestezistul, a spus: 

— Am voie să mă uit, doctore Pritchard? 

— Încă e stabil? 

— Da. 

— Vino, atunci. Despre aşa ceva o să le povesteşti nepoților. 
Dar mişcă-te repede. 

În vreme ce s-a uitat Loring, Pritchard s-a întors spre 
Albertson. 

— Dă-mi fierăstrăul, a spus el. Vreau să-l deschid un pic 
mai mult. Apoi sondăm. Nu ştiu dac-o să-l pot scoate tot, dar 
o să scot atât cât pot. 

Les Albertson, îndeplinind acum rolul de infirmieră şef, a 
aşezat sonda proaspăt sterilizată în mâna înmănuşată a lui 
Pritchard atunci când acesta i-o ceru. Pritchard - care fredona 
acum pe sub mustață melodia de generic a serialului Bonanza 
- a lucrat cu repezeală şi aproape fără efort, folosind doar 


uneori oglinda ca de dentist instalată la capătul sondei. A 
lucrat în principal folosindu-se doar de simțul tactil. Albertson 
avea să spună mai târziu că niciodată în viaţa lui nu a asistat 
la o intervenţie chirurgicală atât de aşezată şi de palpitantă. 

Pe lângă acel ochi, chirurgii au găsit o parte dintr-o nară, 
trei unghii şi doi dinţi. Unul dintre aceştia avea în el o carie 
mică. Ochiul a continuat să pulseze şi să încerce să clipească 
până în clipa când Pritchard a folosit bisturiul-ac mai întâi 
pentru a-l puncţiona şi apoi pentru a-l extirpa. Întreaga 
operaţie, de la sondarea inițială şi până la extirparea finală, a 
durat doar douăzeci şi şapte de minute. Cinci bucăţi de carne 
au căzut cu un plescăit ud în tava cu rotile din oțel inoxidabil 
de lângă capul ras al lui Thad. 

— Cred că am terminat, a spus Pritchard într-un sfârşit. 
Toate țesuturile străine au părut să fie legate prin ganglioni 
rudimentari. Chiar dacă mai sunt şi alte bucăţi, cred că sunt 
şanse bune să le fi omorât. 

— Dar... cum se poate aşa ceva, dacă băiatul este încă în 
viață? Adică, toate sunt parte din el, nu-i aşa? a întrebat 
Loring uluit. 

Pritchard a arătat cu degetul spre tăviță. 

— Am găsit un ochi, nişte dinți şi câteva unghii în capul 
puştiului şi tu crezi că au fost o parte din el? Ai observat că i- 
ar lipsi vreo unghie? Vrei să verifici? 

— Dar chiar şi cancerul este doar o parte din organismul 
pacientului... 

— Ăsta n-a fost cancer, i-a spus Pritchard cu răbdare. În 
vreme ce vorbea, mâinile lui continuau să-şi facă meseria. În 
cazul multor naşteri când mama aduce pe lume un singur 
copil, acel copil şi-a început de fapt existența ca geamăn, 
prietene. S-ar putea ca incidenţa să fie chiar de două cazuri la 
fiecare zece. Ce se întâmplă cu celălalt fetus? Cel puternic îl 
absoarbe pe cel slab. 

— Îl absoarbe? Vrei să spui că-l mănâncă? a întrebat 
Loring. Părea puţin cam verde. Discutăm cumva despre un fel 
de canibalism în utero? 


— Spune-i cum îți place; se întâmplă destul de des. Dacă 
vor construi vreodată dispozitivul ăla, sonargram, despre care 
se tot vorbeşte la conferințele medicale, s-ar putea chiar să 
aflăm cât de des. Dar, indiferent de cât de des sau de rar se 
întâmplă, ceea ce-am văzut astăzi este ceva mult mai rar. O 
parte din geamănul băiatului ăstuia a scăpat neabsorbită. S-a 
întâmplat să ajungă în lobul lui pre-frontal. Ar fi putut la fel 
de bine să-i ajungă în intestine, în splină, în măduva spinării, 
oriunde. De obicei, singurii doctori care văd ceva de genul ăsta 
sunt patologii - ies la iveală în timpul autopsiilor, iar eu n-am 
auzit niciodată de-un caz în care cauza morții să fie țesutul 
străin. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat aici? a întrebat Albertson. 

— Ceva a făcut masa asta de ţesut, care probabil că avea o 
dimensiune submicroscopică în urmă cu un an, să-şi reia 
activitatea. Mecanismul de creştere al geamănului absorbit, 
care ar fi trebuit să se oprească pentru totdeauna cu cel puţin 
o lună înainte ca doamna Beaumont să nască, a fost cumva 
pus din nou în mişcare... iar blestemăţia chiar a început să 
funcționeze. Nu-i niciun mister cu privire la ce s-a întâmplat; 
doar presiunea intracraniană a fost suficientă să-i provoace 
puştiului durerile de cap şi convulsiile care l-au adus aici. 

— Da, a spus Loring încet, dar de ce s-a întâmplat asta? 

Pritchard a scuturat din cap. 

— Dacă, peste treizeci de ani, o să mai practic şi altceva în 
afară de lovitura cu crosa de golf, o să-mi poţi pune din nou 
întrebarea asta. Atunci s-ar putea să am un răspuns. Tot ce 
ştiu acum este că am localizat şi că am extirpat un soi de 
tumoare foarte rară şi foarte specializată. O tumoare benignă. 
Şi, dacă nu se vor ivi complicații, cred că asta-i tot ce trebuie 
să ştie părinții lui. Tatăl băiatului îl va face pe omul din 
Piltdown!! să semene cu unul dintre copiii care spun lucruri 
trăsnite. Nu mă pot închipui explicându-i că i-am făcut o 
aspirație fiului lui de unsprezece ani. Les, hai să-l închidem. 

Şi, ca un gând de pe urmă, către infirmiera de operaţie, a 
adăugat pe un ton plăcut: 


— Vreau să fie concediată cretina aia care a fugit de aici. 
Notează undeva, te rog! 
— Da, doctore. 


Thad Beaumont a părăsit spitalul după nouă zile de la 
operaţie. Vreme de aproape şase luni după aceea, partea 
stângă a corpului său a fost deranjant de slăbită şi, uneori, 
când era foarte obosit, vedea în fața ochilor modele ciudate, nu 
tocmai aleatorii, de lumini pulsânde. 

Drept cadou de însănătoşire grabnică, mama îi cumpărase 
o maşină de scris Remington 32 veche şi aceste scăpărări de 
lumină se întâmplau cel mai adesea când stătea gârbovit 
asupra ei înainte de ora de culcare, luptându-se să găsească 
modul corect de a spune ceva sau încercând să-şi dea seama 
ce ar trebui să se întâmple mai departe în povestea pe care o 
scria. Într-un sfârşit, şi acestea au trecut. 

Sunetul acela fantomatic şi înfiorător de ciripituri - sunetul 
a escadrile întregi de vrăbii aflate în zbor - nu a reapărut deloc 
după operaţie. 

A continuat să scrie, câştigând încredere şi rafinându-şi 
stilul de începător, şi şi-a vândut prima povestire - celor de la 
American Teen - la şase ani după ce şi-a început adevărata 
viață. După aceea, pur şi simplu nu s-a mai uitat în urmă. 

Din câte ştiau părinții sau Thad însuşi, în toamna celui de- 
al unsprezecelea an al vieţii sale, din lobul prefrontal al 
creierului său fusese eliminată o mică tumoare benignă. Când 
se gândea cât de cât la asta (ceea ce a făcut din ce în ce mai 
rar pe măsură ce-au trecut anii), îşi spunea doar că fusese 
extrem de norocos că supraviețuise. 

Mulţi dintre pacienţii care erau supuşi în zilele acelea 
primitive la operaţii pe creier nu supraviețuiau. 


I. Nada prostului 


Cu degetele lui lungi şi puternice, Machine îndreptă încet şi 
cu atenţie agrafele pentru hârtie. 


— Ţine-i capul, Jack, îi spuse bărbatului din spatele lui 
Halstead. Ţine-l bine, te rog. 

Halstead văzu ce avea de gând să facă Machine şi începu să 
țipe în vreme ce Jake Rangely îl apăsă pe tâmple cu mâinile lui 
mari, ţinându-i capul nemişcat. Strigătele se înălțau şi 
reverberau în depozitul abandonat. Vastul spaţiu gol acționa 
ca un amplificator natural. Halstead părea un cântăreț de 
operă care-şi făcea încălzirea în seara premierei. 

— M-am întors, spuse Machine. 

Halstead strânse din ochi, închizându-i, dar asta nu-l ajută 
la nimic. Mica tijă din oţel trecu fără oprelişti prin pleoapa 
stângă şi împunse globul ocular de dedesubt producând un 
pocnet slab. Începu să se scurgă un fluid gelatinos, lipicios. 

— M-am întors din morți şi nu pari deloc bucuros să mă 
vezi, fiu de cățea nerecunoscător ce eşti. 


În goană spre Babilon de George Stark 
Unu - Oamenii vor vorbi 


1 


Numărul din 23 mai al revistei People era cât se poate de 
obişnuit. 

Coperta era ocupată de Celebritatea Moartă a acelei 
săptămâni, o vedetă rock and roii care se spânzurase într-o 
celulă de închisoare după ce fusese arestată pentru posesie de 
cocaină şi alte diverse feluri de droguri. Înăuntru se afla 
obişnuitul meniu asortat: nouă crime de natură sexuală 
nerezolvate din jumătatea vestică, cea pustie, a statului 
Nebraska; un guru al alimentaţiei sănătoase care fusese prins 
pentru pornografie infantilă; o casnică din Maryland care 
crescuse un dovleac ce semăna puţin cu bustul lui lisus 
Christos - dacă te uitai la el cu ochii pe jumătate închişi într-o 
cameră prost luminată, adică; o fată paraplegică ce se antrena 
pentru Biciclotronul din Mărul cel Mare; un practicant al 


luptelor libere care-şi revenea după un atac de cord; un actor 
de comedie care lupta în instanță pentru neacordarea pensiei 
alimentară fostei sale soții. 

Mai era şi un reportaj despre un întreprinzător din Utah 
care scotea pe piaţă o nouă şi incitantă păpuşă numită Ma 
mare! Aceasta se presupunea că semăna cu „soacra perfectă 
(2)”. Păpuşa avea un casetofon încorporat care arunca frânturi 
de dialog precum „Când era băiat mic, la mine acasă cina nu 
era niciodată rece, scumpa mea” şi „Când merg să stau vreo 
două săptămâni la el, fratele tău nu se comportă niciodată de 
parcă mi-ar mirosi respirația a câine plouat”. Adevărata 
descoperire răsunătoare era că, în loc să tragi de o sfoară din 
spatele Ma' marei! ca s-o faci să vorbească, pocneai 
blestemăţia aia cât de tare puteai. „Ma' mare! e bine căptuşită, 
cu siguranţă nu se rupte şi cu siguranță nu ciobeşte pereții şi 
mobila”, spunea cu mândrie inventatorul ei, domnul Gaspard 
Wilmot (care, pomenea în trecere reportajul, fusese inculpat 
odată pentru evaziune fiscală, dar se renunțase la acuzaţii). 
lar la pagina treizeci şi trei din acel amuzant şi instructiv 
număr al celei mai amuzante şi instructive reviste din 
America, se afla o pagină purtând un titlu tipic pentru revista 
People: direct, concis şi înțepător, BIO, spunea el. 

— Celor de la People, îi spuse Thad Beaumont soţiei sale Liz 
pe când şedeau umăr lângă umăr la masa din bucătărie, 
citind împreună articolul pentru a doua oară, le place să 
treacă direct la subiect. Dacă nu te interesează Bio, treci mai 
departe la belele şi citeşti despre fetele care au fost ucise în 
inima Nebraskăi. 

— Dacă stai să te gândeşti, asta nu-i chiar aşa de comic, 
spuse Liz Beaumont şi apoi îşi dădu în petic, înăbuşindu-şi un 
chicot cu pumnul dus la gură. 

— Nu chiar, dar e-n mod sigur ciudat, spuse Thad şi începu 
iarăşi să întoarcă paginile articolului, frecându-şi absent 
cicatricea mică şi albă de pe frunte. 

Ca aproape toate celelalte rubrici Bio din People, aceasta 
era singura parte din revistă căreia i se alocase mai mult 
spaţiu pentru cuvinte decât pentru fotografii. 


— Îţi pare rău că ai făcut-o? întrebă Liz. 

Îşi ţinea o ureche ciulită la gemeni, dar până atunci aceştia 
se comportaseră absolut minunat: dormeau buştean. 

— În primul rând, spuse Thad, n-am făcut-o eu. 

Am făcut-o noi. Amândoi pentru unu şi unu pentru 
amândoi, ţi-aminteşti? 

Lovi cu degetul o fotografie de pe a doua pagină a articolului 
în care Liz îi întindea o farfurie cu prăjitură cu ciocolată şi 
nucă, în vreme ce el stătea la maşina de scris din care ieşea o 
foaie de hârtie. Era imposibil de spus ce scria pe foaia aceea, 
dacă scria ceva. Poate era mai bine aşa, căci trebuia să fie 
vorba doar de nişte bălmăjeli. Să scrie îi venise întotdeauna 
greu, şi nu era genul de lucru pe care să-l poată face în 
prezența altor oameni - mai cu seamă dacă unul dintre 
aceştia se întâmpla să fie un fotograf de la revista People. 
Pentru George lucrurile fuseseră mult mai simple, însă pentru 
Thad Beaumont era al naibii de greu. Liz nu se apropia de el 
atunci când încerca - şi uneori chiar reuşea - să scrie. Nu-i 
aducea nici telegrame, darămite prăjituri cu ciocolată şi nucă. 

— Da, dar... 

— În al doilea rând... 

Se uită la fotografia în care Liz ţinea farfuria cu prăjituri şi 
el se uita în sus la ea. Rânjeau amândoi. Rânjetele acelea 
arătau cât se poate de ciudat pe feţele unor oameni care, deşi 
într-o bună dispoziție, se străduiau să facă un lucru atât de 
obişnuit cum e să zâmbeşti. Îl duse cu gândul înapoi la 
perioada când fusese ghid turistic în Munţii Apalaşi din Mâine, 
New Hampshire şi Vermont. În zilele acelea de demult avea un 
raton ca animal de companie şi-l numise John Wesley 
Harding. Nu c-ar fi făcut vreo încercare de a-l domestici; îi 
căzuse pur şi simplu cu tronc ratonului. În serile răcoroase, 
bătrânului J. W. Îi plăcea să tragă la măsea, asta-i plăcea, iar 
când lua mai mult de-o singură duşcă, aşa rânjea şi el. 

— În al doilea rând ce? 

În al doilea rând, e destul de ciudat să vezi un scriitor ce-a 
fost nominalizat o dată la Premiul Naţional de Literatură şi pe 


soția lui rânjind unul la celălalt ca doi ratoni beți, îşi spuse şi 
nu-şi mai putu reține râsul: acesta țâşni din el. 

— Thad, o să-i trezeşti pe gemeni! 

Încercă, fără mulţi sorți de izbândă, să-şi înăbuşe hohotele. 

— În al doilea rând, arătăm ca doi idioţi, şi asta nu mă 
deranjează câtuşi de puţin, zise el şi-o strânse tare în braţe şi 
o sărută pe adâncitura gâtului. 

În cealaltă încăpere, mai întâi William şi apoi Wendy 
începură să plângă. 

Liz încercă să-i arunce o privire mustrătoare, dar nu reuşi. 
Îi pica prea bine să-l audă râzând. Îi pica bine, poate, fiindcă 
nu râdea foarte des. Sunetul râsetului său avea asupra ei un 
efect magic, exotic, străin. Thad Beaumont nu fusese niciodată 
un om care să râdă din tot sufletul. 

— Eu sunt de vină, spuse el. Mă ocup eu de ei. 

Dădu să se ridice, se lovi de masă şi aproape c-o răsturnă. 
Era un om blând, dar ciudat de neîndemânatic; partea aceea 
din băiatul care fusese încă mai trăia în el. 

Chiar înainte să alunece dincolo de marginea mesei şi să se 
spargă pe podea, Liz prinse vaza cu flori pe care o aşezase ca 
piesă principală. 

— Sincer, Thad! spuse ea, dar apoi începu şi ea să râdă. 

Se aşeză la loc pentru o clipă. Nu o prinse de mână, nu 
tocmai, ci o mângâie cu blândeţe între palmele sale. 

— Ascultă, iubire, te deranjează? 

— Nu, zise ea. 

Se gândi pentru o clipă să spună: Mă indispune, însă. Nu 
pentru că părem uşor prostuţi, ci pentru că... ei bine, nu ştiu de 
ce. Pur şi simplu mă indispune puţin, asta-i tot. 

Se gândi la asta, dar n-o rosti. Îi pica pur şi simplu prea 
bine să-l audă râzând. Îi prinse o mână şi o strânse scurt. 

— Nu, spuse ea. Nu mă deranjează. Mi se pare distractiv. 
lar dacă reclama-i va prinde bine cărții tale, Câinele de aur, 
atunci când te vei hotări în sfârşit să termini blestemăţia aia, 
cu atât mai bine. 

Se ridică, împingându-l de umeri atunci când încercă să i se 
alăture. 


— Te poţi ocupa tu de ei data viitoare, spuse ea. Vreau să 
şezi cuminte acolo până ce-ţi va trece în sfârşit pornirea 
subconştientă de a-mi distruge vaza. 

— Bine, spuse el şi zâmbi. Te iubesc, Liz. 

— Şi eu te iubesc. 

Se duse să se ocupe de gemeni, iar Thad Beaumont începu 
să frunzărească iarăşi paginile care purtau titlul BIO. 

Spre deosebire de majoritatea articolelor din People, cel 
despre Thaddeus Beaumont începea nu cu o fotografie pe 
toată pagina, ci cu una care acoperea mai puţin de un sfert de 
pagină. Chiar şi aşa, îți reținea atenția, fiindcă un 
tehnoredactor cu înclinație spre neobişnuit  adăugase 
fotografiei, care-i înfățişa pe Thad Beaumont şi pe Liz într-un 
cimitir, un chenar negru. Cuvintele de dedesubt ieşeau în 
evidență datorită contrastului aproape brutal. 

În fotografie, Thad ţinea în mână o cazma şi Liz un 
târnăcop. Într-o parte era aşezată o roabă în care se aflau alte 
unelte. Pe mormânt fuseseră aranjate mai multe buchete de 
flori, însă lespedea funerară era încă perfect vizibilă. 


GEORGE STARK 
1975-1988 
Un tip nu foarte simpatic 


Într-un contrast aproape frapant cu locul şi aparenta 
scenetă (o recent încheiată înmormântare a ceea ce, judecând 
după anii inscripționaţi pe lespede, ar fi trebuit să fie un băiat 
abia ajuns la vârsta adolescenţei), cei doi ciocli falşi îşi 
strângeau mâinile libere peste țărâna proaspăt aşezată... şi 
râdeau cu voioşie. 

Totul era o înscenare, desigur. Toate fotografiile care 
însoțeau articolul - îngroparea cadavrului, afişarea 
prăjiturilor cu ciocolată şi nucă şi cea în care Thad hoinărea 
singur ca un nor pe un drumeag forestier din Ludlow, 
chipurile „adunând idei” - erau studiate. Era nostim. De cinci 
ani sau aşa ceva, Liz cumpăra revista People de la 
supermagazin şi niciunul n-o lua în serios, dar amândoi o 


răsfoiau la masa de seară sau poate la toaletă dacă nu aveau 
la îndemână nici-o carte bună. Thad se minunase din când în 
când de succesul revistei, întrebându-se dacă ceea ce-o făcea 
atât de ciudat de interesantă era devotamentul cu care 
prezenta spectacolul de bâlci oferit de celebrități sau doar felul 
în care era concepută, cu toate fotografiile alea alb-negru mari 
şi cu literele ei îngroşate, alcătuind în principal propoziţii 
simple, declarative. Însă niciodată nu-i trecuse prin gând să se 
întrebe dacă pozele erau regizate. 

Fotograful fusese o femeie pe nume Phyllis Myers. Îi 
informase pe Thad şi pe Liz că făcuse câteva fotografii cu 
ursuleți de pluş în coşciuge pentru copii şi că toți fuseseră 
îmbrăcați în haine de copii. Spera să le vândă sub forma unei 
cărți unei edituri mari din New York. Doar în a doua zi a 
şedinţei foto-interviu Thad îşi dăduse seama că femeia încerca 
să-i ceară să scrie el partea de text. Moartea şi ursuleții de 
pluş, spusese ea, avea să fie „cel mai elocvent comentariu pe 
marginea felului american de-a vedea moartea, nu crezi, 
Thad>?” 

Bănuia că, în lumina pasiunilor ei cât se poate de macabre, 
nu era chiar atât de surprinzător faptul că doamna Myers 
cumpărase ea însăşi lespedea funerară a lui George Stark şi o 
adusese de la New York. Era un papier-mache. 

— Nu vă deranjează să vă strângeţi mâinile în fața ăsteia, 
nu-i aşa? îi întrebase cu un zâmbet în acelaşi timp lingugşitor 
şi afabil. O să iasă o poză minunată. 

Liz se uitase la Thad întrebătoare şi puţin oripilată. Apoi se 
uitaseră amândoi la falsa lespede funerară care fusese adusă 
din New York City (reşedinţa permanentă a revistei People) în 
Castle Rock, Mâine (reşedinţa de vară a lui Thad şi Liz 
Beaumont), cu un amestec de uimire şi mirare năucă. Ochii 
lui Thad se tot întorceau la inscripția aceea: 


Un tip nu foarte simpatic 


Pe scurt, povestea pe care People voia s-o spună 
observatorilor americani ai celebrităților era cât se poate de 


simplă. Thad Beaumont era un scriitor bine văzut, al cărui 
prim roman, Dansatorii impetuoşi, fusese nominalizat în 1972 
la Premiul Naţional de Literatură. Genul acesta de lucruri 
avea o oarecare greutate pentru criticii literari, însă 
observatorilor americani ai celebrităților nu le păsa nici cât 
negru sub unghie de Thad Beaumont, care de atunci mai 
publicase doar un singur roman sub numele său. Omul de 
care multora dintre ei chiar le păsa nu era nicidecum un om 
adevărat. Thad scrisese sub un alt nume un best-seller de 
răsunet şi trei continuări extrem de bine primite. Numele, 
desigur, era George Stark. 

Jerry Harkavay, care reprezenta întregul personal al 
redacției Associated Press din Waterville, fusese primul care 
dăduse în vileag povestea cu George Stark după ce agentul lui 
Thad, Rick Cowley, i-o oferise lui Louise Booker de la 
Publishers Weekly cu consimțământul lui Thad. Nici 
Harkavay, nici Booker nu primiseră întreaga poveste - în 
primul rând, Thad era ferm hotărât să nu-i sufle nici măcar o 
vorbă puţoiului ăla slugarnic de Frederick Clawson -, însă era 
totuşi o poveste destul de bună ca să permită o circulație mai 
largă decât i-ar fi putut oferi fie rețeaua AP, fie revistele de 
promovare a industriei editoriale. Clawson, le spusese Thad lui 
Liz şi Rick, nu era adevărata poveste - el nu era decât 
nemernicul care-i forța să facă publică povestea. 

În timpul primului interviu, Jerry îl întrebase ce fel de 
individ era George Stark. „George”, răspunsese Thad, „nu era 
un tip foarte simpatic.” Citatul figurase ca titlu al articolului 
lui Jerry şi-o inspirase pe doamna Myers să cumpere o lespede 
funerară care să poarte cuvinte acelea. Ciudată lume. 
Ciudată, ciudată lume. 

Dintr-o data, Thad izbucni iarăşi în râs. 


2 


Pe câmpul negru de sub fotografia în care Thad şi Liz se 
aflau în cel mai de soi cimitir din Castle Rock erau două 
rânduri de text scris cu alb. 


RĂPOSATUL A FOST EXTREM DE APROPIAT DE ACESTI 
DOI OAMENI, spunea primul. 

ATUNCI, El DE CE RÂD? spunea al doilea. 

— Fiindcă lumea-i un loc al naibii de ciudat, spuse Thad 
Beaumont şi pufni în căuşul unei palme. 

Liz Beaumont nu era singura care se simţea vag stânjenită 
de răbufnirea aceasta scurtă şi bizară de publicitate. Şi el se 
simțea puţin stânjenit. Chiar şi aşa, îi venea greu să se 
oprească din râs. Înceta preţ de câteva secunde, după care, 
când îi cădeau iarăşi ochii pe rândul acela - Un tip nu foarte 
simpatic -, ţâşnea o nouă rafală de hohote homerice. Să 
încerce să se oprească era ca şi când ar fi încercat să astupe 
găurile dintr-un dig de pământ prost construit; de-ndată ce 
reuşeai să acoperi o spărtură, vedeai alta într-alt loc. 

Thad bănuia că ceva nu era tocmai în regulă la un râset 
atât de descătuşat - era o formă de isterie. Ştia că umorul 
avea rareori - dacă avea - ceva de-a face cu astfel de accese. De 
fapt, cauza era posibil să fie ceva exact opus comicului. 

Ceva de care se temea, poate. 

Te temi de-un afurisit de articol din revista People? La asta 
te gândeşti? Aiurea. Te temi că eşti făcut de râs, că se vor uita 
la pozele astea colegii tăi de la Catedra de Engleză şi că-şi vor 
spune că ţi-ai pierdut şi puţinele minţi pe care le-ai avut? 

Nu. Nu avea motive să se teamă din pricina colegilor, nici 
măcar a celor care erau acolo de când trăiau dinozaurii. Era 
în sfârşit titular pe post şi avea de asemenea destui bani să-şi 
ducă viața ca - să sune trâmbițele, vă rugăm! - scriitor cu 
normă întreagă dacă-şi dorea asta (nu era sigur că şi-o dorea; 
nu-l interesau cine ştie cât aspectele birocratice şi 
administrative ale vieţii universitare, dar partea profesorală 
era exact ce trebuia). De asemenea nu fiindcă ajunsese cu 
câţiva ani în urmă să nu-i mai pese ce gândeau colegii despre 
el. Îi păsa ce gândeau prietenii, da, iar în unele cazuri prietenii 
lui, prietenii lui Liz şi prietenii lor comuni se întâmpla să-i fie 
colegi, însă credea că oamenii aceia îşi puteau spune că 
aceasta era un fel de bălăcăreală. 

Dacă trebuia să se teamă de ceva, asta era... 


Încetează, îi comandă mintea sa pe acel ton aspru şi sec 
care-i făcea până şi pe cei mai indisciplinați studenți la 
engleză să pălească şi să-şi înghită cuvintele. Încetează cu 
prostiile astea chiar acum. 

Degeaba. Oricât ar fi fost de eficientă vocea aceea atunci 
când o folosea asupra studenților, asupra lui Thad însuşi nu 
avea nici-o putere. 

Se uită iarăşi la fotografia aceea şi de data asta nu mai 
dădu nici-o atenţie chipurilor lui şi a-l soției sale, 
schimonosindu-se fără ruşine unul la celălalt ca doi copii care 
se joacă de-a imitația. 

GEORGE STARK 
1975-1988 
Un tip nu foarte simpatic 

Asta îl tulbura pe el. 

Lespedea aia funerară. Numele ăla. Anii ăia. Mai mult ca 
orice, epitaful ăla nesărat, care-l făcea să râdă în hohote, dar 
care, din cine ştie ce motiv, nu era câtuşi de puţin comic 
dincolo de râset. 

Numele ăla. 

Epitaful ăla. 

— Nu contează, murmură Thad. Afurisitul e mort acum. 

Însă tulburarea rămase. 

Când se întoarse Liz cu câte un geamăn proaspăt schimbat 
şi îmbrăcat cuibărit în fiecare braţ, Thad stătea iarăşi aplecat 
asupra articolului. 

— Dacă l-am omorât? 

Thaddeus Beaumont, odată întâmpinat drept cel mai 
promițător romancier american şi nominalizat în 1972 la 
Premiul Naţional de Literatură pentru Dansatorii impetuoşi, 
repetă întrebarea gânditor. Pare puţin uluit. 

— Omor, spune din nou încet, de parcă niciodată nu i-ar fi 
trecut prin gând acest cuvânt... chiar dacă la asta s-a gândit 
aproape întotdeauna „jumătatea sa întunecată”, cum îi spune 
Beaumont lui George Stark. 

Din borcanul cu gură largă de lângă maşina de scris 
demodată Remington 32, scoate un creion Berol Black Beauty 


(doar cu aşa ceva voia să scrie Stark, potrivit lui Beaumont) şi 
începe să-l roadă încet. După cum arată celelalte aproximativ 
doisprezece creioane din borcan, rosul este un obicei. 

— Nu, spune într-un târziu, punând creionul înapoi în 
borcan. Nu l-am omorât. 

Ridică privirea şi zâmbeşte. Beaumont are treizeci şi nouă 
de ani, dar când zâmbeşte în felul acela deschis, poate fi 
confundat cu unul dintre studenții lui. 

— George a murit din cauze naturale. 

Beaumont spune că George Stark a fost ideea soției sale. 
Elizabeth Stephens Beaumont, o blondă serioasă şi adorabilă, 
refuză să-şi aroge singură acest credit. 

— Tot ce-am făcut, spune ea, a fost să-i propun să scrie un 
roman sub alt nume şi să vadă ce se întâmplă cu el. Thad 
suferea de-o gravă criză de creaţie şi avea nevoie de-un imbold. 
Şi de fapt - (râde) - George Stark a existat dintotdeauna. l-am 
văzut urmele în unele lucrări neterminare pe care Thad le 
făcea câteodată. N-am făcut decât să-l conving să iasă din 
ascunzătoare. 

Potrivit multora dintre contemporanii săi, problemele lui 
Beaumont erau legate de mai mult decât doar de-o criză de 
creație. Cel puţin doi scriitori binecunoscuţi (care au refuzat 
să fie citați direct) spun că şi-au făcut griji pentru sănătatea 
mintală a lui Beaumont în perioada critică dintre prima şi a 
doua carte. Unul dintre ei crede că Beaumont s-ar putea să fi 
încercat să se sinucidă după publicarea Dansatorilor 
impetuoşi, care i-a adus mai multe laude din partea criticii 
decât bani din drepturile de autor. 

Întrebat dacă s-a gândit vreodată la sinucidere, Beaumont 
scutură doar din cap şi spune: 

— Asta-i o idee prostească. Adevărata problemă n-a fost 
slaba vânzare; a fost criza de creaţie. Iar scriitorii morți suferă 
de-o fază terminală a acestei boli. 

Între timp, Liz Beaumont a continuat să facă „lobby” - cum 
spune Beaumont - pentru ideea unui pseudonim. 

— Spunea că, dacă aş vrea, aş putea da şi eu din copite 
măcar o dată. Să scriu orice blestemăție-mi trecea prin cap 


fără să simt din spate răsuflarea celor de la The New York 
Times Book Review. A spus c-aş putea scrie un western, un 
roman polițist, o poveste ştiințifico-fantastică. Sau că aş putea 
scrie un thriller. 

Thad Beaumont rânjeşte. 

— Cred că a lăsat intenţionat asta la urmă. 

Ştia că îmi dădea ghes o idee pentru un thriller, chiar dacă 
nu reuşeam nicicum să-i spun pe nume. 

Ideea unui pseudonim a exercitat o atracție ciudată asupra 
mea. Cumva, mi se părea ceva liber - ca o trapă secretă de 
evadare, dacă-nţelegi ce vreau să spun. 

Dar mai era ceva. Ceva ce e foarte greu de explicat. 

Beaumont întinde o mână către borcanul cu creioane Berol 
cu vârfuri atent ascuţite, apoi o retrage. Se uită în depărtare 
către peretele-geam din partea opusă uşii de la biroul său, 
care oferă o imagine spectaculoasă de primăvară, cu copaci 
aproape înverziţi. 

— Când mă gândeam să scriu sub pseudonim era ca şi 
când mă gândeam că sunt invizibil, spune el într-un târziu 
aproape cu ezitare. Cu cât mă jucam mai mult cu ideea, cu 
atât simțeam mai mult că mă voi... ei bine... reinventa. 

În timp ce cu mintea colindă o altă lume, mâna i se 
furişează în față şi de data aceasta reuşeşte să prindă unul 
dintre creioanele din borcan. 


Thad întoarse pagina şi apoi ridică privirea spre gemeni, 
care stăteau în scaunul lor dublu. Gemenii băiat-fată se 
înțelegeau întotdeauna bine... sau frate-şi-soră, dacă nu voiai 
să te exprimi ca un porc misogin. Wendy şi William erau, însă, 
cât de identici se poate fără să fie identici. 

William rânji la Thad cu sticla la gură. 

Wendy rânji şi ea cu sticla e: la gură, dar ea afişând un 
accesoriu pe care fratele ei nu-l avea - un singur dinte aproape 
în față, care apăruse fără nici-o durere, răzbătând pur şi 
simplu prin gingie la fel de tăcut ca periscopul unui submarin 
ieşind din apa oceanului. 


Wendy luă o mână grăsulie de pe sticla de plastic. O 
deschise, expunând palma curată, rozalie. O închise. O 
deschise. Un salut specific pentru Wendy. 

Fără să se uite la ea, William luă şi el mâna de pe sticlă, o 
deschise, o întinse, o deschise. Un salut specific lui William. 

Thad ridică solemn o mână de pe masă, o deschise, o 
închise, o deschise. 

Gemenii rânjiră cu sticlele la gură. 

E] îşi cobori din nou ochii la revistă. Ah, People, îşi spuse el 
- unde-am fi noi, ce ne-am face noi fără tine? Asta-i rampa de 
lansare a celebrităților americane, oameni buni. 

Scriitorul scosese la lumină toate hainele murdare ce 
puteau fi scoase la lumină, desigur - mai cu seamă perioada 
rea de patru ani de după eşecul Dansatorilor impetuoşi de-a 
câştiga în NBA -, dar ăsta era un lucru la care te puteai 
aştepta, iar el descoperi că nu-l deranja prea mult expunerea. 
În primul rând, hainele nu erau chiar atât de murdare, iar în 
al doilea, întotdeauna fusese de părere că e mai uşor să 
trăieşti în adevăr decât în minciună. Pe termen lung, cel puţin. 

Ceea ce, desigur, ridica întrebarea dacă revista People şi „pe 
termen lung” aveau ceva în comun. 

Păi, asta e. Acum e prea târziu. 

Numele tipului care scrisese articolul era Mike - atâta lucru 
îşi amintea, dar Mike şi mai cum? Dacă nu erai un duce 
pălăvrăgind despre familia regală sau o stea de cinematograf 
pălăvrăgind despre alte stele de cinematograf, când scriai 
pentru People semnătura îți apărea la sfârşitul articolului. 
Thad trebui să frunzărească patru pagini (dintre care două 
numai cu anunțuri publicitare) ca să găsească numele.. Mike 
Donaldson. El şi cu Mike stătuseră până târziu în noapte, 
vorbind verzi şi uscate, iar când Thad îl întrebase dacă-i va 
păsa cuiva cu adevărat dacă scrisese câteva cărți sub un alt 
nume, Donaldson spusese ceva care-l făcuse pe Thad să râdă 
cu poftă. 

—  Sondaţele de opinie arată că majoritatea cititorilor 
revistei People au nasuri extrem de mici. Asta face să le fie 


greu să se scobească, aşa că scobesc nasurile câtor mai mulți 
oameni pot. Vor vrea să ştie totul despre prietenul tău George. 

— Nu-i prietenul meu, răspunsese Thad, încă râzând. 

Acum o întrebă pe Liz, care se dusese la sobă: 

— Te descurci singură, iubito? N-ai nevoie de ajutor? 

— Mă descurc, spuse ea. Încălzesc nişte muci pentru copii. 
Tu nu te-ai săturat de-ai tăi? 

— Încă nu, spuse Thad fără ruşine şi se întoarse la articol. 


— Partea cea mai grea, de fapt, a fost să-i găsesc un nume, 
continuă Beaumont, muşcând uşor din creion. Dar era 
important. Ştiam că poate funcționa. Ştiam că pot sparge criza 
de creaţie cu care mă luptam... dacă-i găseam o identitate. 
Identitatea potrivită, una deosebită de a mea. 

— De ce George Stark? 

— Păi, există un scriitor de romane polițiste pe nume 
Donald E. Westlake, explică Beaumont. Şi, sub numele său 
adevărat, Westlake foloseşte romanul polițist ca să creeze nişte 
excelente comedii sociale despre viața şi  năravurile 
americanilor. 

Dar, de la începutul anilor şaizeci şi până la mijlocul anilor 
şaptezeci sau aşa ceva, a scris o serie de romane sub numele 
de Richard Stark, iar cărțile alea sunt foarte diferite. Sunt 
despre un bărbat pe nume Parker, care e hoț profesionist. Nu 
are trecut, viitor, iar în cele mai bune cărți nu are niciun alt 
interes în afară de hoție. 

În orice caz, din motive pe care numai Westlake le cunoaşte, 
a încetat într-un sfârşit să mai scrie romane despre Parker, 
dar eu n-am uitat niciodată ceva ce-a spus Westlake după ce a 
renunțat la pseudonim. A spus că el scria cărți în zilele 
însorite, iar Stark prelua controlul în cele ploioase. Mi-a plăcut 
asta, fiindcă acelea au fost zile ploioase pentru mine, între 
1973 şi începutul lui 1975. 

În cele mai bune dintre cărţile alea, Parker este de fapt mai 
mult un robot ucigaş decât un om. Hoţul furat este o temă 
destul de consistentă în romanele despre care vorbesc. lar 
Parker îi omoară pe tipii răi - pe ceilalți tipi răi, adică - exact 


ca un robot ce-a fost programat să aibă un singur scop. 
„Vreau banii care mi se cuvin”, spune el şi asta-i cam tot ce 
spune. „Vreau banii care mi se cuvin, vreau banii care mi se 
cuvin”. Iți aminteşte asta de cineva? 

Intervievatorul clatină din cap. Beaumont îl descrie pe 
Alexis Machine, personajul principal din primul şi ultimul 
roman semnat George Stark. 

— Dacă Metoda lui Machine s-ar fi sfârşit aşa cum a 
început, aş fi aruncat romanul într-un sertar şi acolo ar fi 
rămas pentru totdeauna, spune Beaumont. Publicarea lui ar 
fi fost un plagiat. Dar când aveam scris un sfert din el, şi-a 
găsit propriul ritm şi totul s-a potrivit ca la carte. 

Intervievatorul întreabă dacă Beaumont vrea să spună că, 
după ce şi-a petrecut o vreme lucrând la carte, George Stark s- 
a trezit la viață şi-a început să vorbească. 

— Da, spune Beaumont. E-o exprimare destul de potrivită. 


Thad ridică privirea, aproape râzând din nou fără voia sa. 
Gemenii îl văzură că zâmbeşte şi-i rânjiră cu gurile pline de 
piureul de mazăre cu care îi hrănea Liz. Ceea ce spusese el, de 
fapt, aşa cum îşi amintea, a fost: „Christoase, asta-i 
melodramatic! O faci să pară ca partea aia din Frankenstein 
când în sfârşit fulgerul loveşte paratrăsnetul de pe cel mai 
înalt parapet al castelului şi-i insuflă viață monstrului!” 

— N-o să reuşesc să-i hrănesc până la capăt dacă tu nu 
încetezi, zise Liz. 

Pe vârful nasului avea o pată foarte mică de piure de 
mazăre, iar Thad simţi o pornire absurdă de-a i-o şterge cu un 
sărut. 

— Să încetez cu ce? 

— Rânjeşti tu, rânjesc şi ei. Nu poţi hrăni un copil care 
rânjeşte, Thad. 

— Scuze, spuse el umil şi le trase cu ochiul gemenilor. 
Zâmbetele lor verzi şi identice se lărgiră pentru o clipă. 

Apoi el cobori privirea şi continuă să citească. 


Am început să lucrez la Metoda lui Machine în noaptea din 
1975 când am inventat numele, dar mai era încă un lucru. 
Când m-am pregătit să încep, am introdus o foaie de hârtie în 
maşina de scris... după care, imediat, am scos-o. Toate cărțile 
mele le-am scris la maşină, dar lui George Stark se părea că 
nu-i place să lucreze aşa. 

Rânjetul iese iarăşi la iveală pentru o scurtă vreme. 

Poate fiindcă nu se ţineau lecţii de dactilografiere în 
hotelurile alea de piatră unde a stat el la răcoare. 

Beaumont se referă la „biografia de pe copertă” a lui George 
Stark, unde se spune că autorul are treizeci şi nouă de ani şi a 
fost încarcerat în trei închisori sub acuzația de incendiere, 
atac cu armă mortală şi atac cu intenţii ucigaşe. Biografia de 
pe copertă, însă, nu e decât o parte a poveştii; Beaumont ne 
oferă şi o foaie de autor de la Darwin Press, în care trecutul 
alter-ego-ului său este consemnat în cele mai mici detalii pe 
care numai un bun romancier le poate crea din nimic. De la 
naşterea sa în Manchester, New Hampshire, şi până la ultimul 
domiciliu din Oxford, Mississippi, totul e scris acolo, cu 
excepția înhumării sale de acum şase săptămâni în Cimitirul 
Homeland din Castle Rock, Mâine. 

Am găsit un caiet vechi în unul dintre sertarele biroului şi 
am folosit astea. 

Arată cu degetul spre borcanul cu creioane, şi pare uşor 
surprins să vadă că ține unul în mâna cu care arată într- 
acolo. 

Am început să scriu, şi următorul lucru pe care mi-l 
amintesc e Liz care-mi spunea că e miezul nopții şi mă întreba 
dacă am de gând să mai vin în pat. 

Liz Beaumont îşi aminteşte şi ea seara aceea. Ea spune: 

— M-am trezit la 11:46, am văzut că nu e în pat şi mi-am 
spus: „Păi, scrie”. Dar n-am auzit maşina de scris şi m-am 
speriat puţin. 

Faţa ei spune că s-ar putea să se fi speriat mai mult decât 
doar puțin. 

— Când am coborât la parter şi l-am văzut mâzgălind în 
caietul ăla, m-ai fi putut dobori din picioare cu o pană. 


Râde. 

Aproape că atingea hârtia cu nasul. 

Intervievatorul o întreabă dacă s-a simţit uşurată. 

Pe un ton moale, măsurat, Liz Beaumont spune: 

— Foarte uşurată. 

— Am frunzărit caietul şi-am văzut că  scrisesem 
şaisprezece pagini fără măcar o tăietură, spune Beaumont, şi 
transformasem trei sferturi dintr-un creion nou-nouţ în foițe 
de lemn în ascuţitoare. 

Se uită la borcan cu o privire ce ar putea exprima 
melancolie sau un umor mascat. 

— Cred c-ar trebui să arunc creioanele astea, acum că 
George e mort. Eu, unul, nu le folosesc. Am încercat. Pur şi 
simplu, nu merge. Fără maşină de scris nu pot lucra. Îmi 
obosesc mâinile şi nu mai iese nimic. Ale lui George nu 
oboseau niciodată. 

Ridică privirea şi trage din ochi cu subinţeles. 


— Iubito? 

Ridică privirea spre soția sa, care se concentra să introducă 
în William ultimele guri de mazăre. Puştiul părea să poarte 
destul de multe pe baveţică. 

— Ce ep 

— Uită-te aici o secundă. 

Ea se uită. 

Thad îi trase cu ochiul. 

— A fost cu subințeles? 

— Nu, scumpule. 

— Aşa credeam şi eu. 


Restul poveştii este un alt capitol ironic din mai lunga 
istorie a ceea ce Beaumont numeşte „ceea ce ciudații spun că-i 
un roman”. 


Metoda lui Machine a fost publicat în iunie 1976 de mica 
Darwin Press („adevăratul/” eu al lui Beaumont a fost publicat 
de Dutton) şi-a devenit neaşteptatul succes din acel an, 


ajungând pe primul loc al listelor celor mai bine vândute cărți 
de pe o coastă pe cealaltă. A fost de asemenea transformat 
într-un film artistic cu vânzări excelente. 

Multă vreme am aşteptat să descopere cineva că eu sunt 
George şi că George este eu, spune Beaumont. Dreptul de 
autorul era înregistrat pe numele George Stark, dar agentul 
meu ştia, aşa cum ştia şi soţia lui - acum e fosta lui soție, însă 
a rămas partener cu drepturi depline în firmă - şi, desigur, 
ştiau şi directorii executivi şi revizorul de la Darwin Press. El 
trebuia să ştie, fiindcă George poate că scria romane de mână, 
dar avea o mică problemă cu semnarea cecurilor. Şi, fireşte, 
Fiscul trebuia să ştie şi el. Aşa că Liz şi cu mine am petrecut 
aproximativ un an şi jumătate aşteptând să ne dea cineva 
peste nas. Nu s-a întâmplat. Cred că n-a fost decât noroc 
chior, şi tot ce dovedeşte este că, atunci când crezi că cineva e 
musai să dea din gură, toată lumea îşi ţine pliscul. 

Şi-au continuat să şi-l ţină şi-n următorii zece ani, timp în 
care misteriosul domn Stark, scriitor mult mai prolific decât 
cealaltă jumătate a sa, a mai publicat încă trei romane. 
Niciunul dintre ele nu a repetat fulminantul succes al Metodei 
lui Machine, dar toate şi-au găsit un loc destul de important 
pe lista celor mai bine vândute cărți. 

După o pauză lungă şi apăsată, Beaumont începe să 
vorbească despre motivele care l-au convins într-un sfârşit să 
dea în vileag această profitabilă şaradă. 

Trebuie să ţineţi minte că George Stark nu era, la urma 
urmei, decât un om de hârtie. M-am bucurat de el multă 
vreme... şi, la naiba, tipul chiar aducea bani. Ăia erau banii 
mei de du-te-n p... mătii. Numai să ştiu că puteam renunța la 
catedră dacă voiam şi puteam continua şi să-mi plătesc 
ipoteca aveau asupra mea un efect incredibil de eliberator. 

Dar voiam să-mi scriu iarăşi cărțile mele, iar Stark începea 
să rămână fără idei. Mai simplu nu se poate spune. Eu ştiam 
asta, Liz o ştia, agentul meu ştia şi el... cred că ştia şi editorul 
lui George de la Darwin Press. Dar dacă păstram secretul, 
tentația de a mai scrie un roman semnat George Stark ar fi 
fost într-un sfârşit prea mare pentru mine. Sunt la fel de 


vulnerabil la cântecul de sirenă al banilor ca oricine altcineva. 
Singura soluție părea să fie să-i înfig un țăruş în inimă o dată 
pentru totdeauna. 

Cu alte cuvinte, să ies în public. Lucru pe care l-am şi făcut. 
Lucru pe care-l fac chiar acum, de fapt. 


Thad ridică privirea de la articol cu un zâmbet subțire pe 
buze. Dintr-o dată, uimirea pe care o simţțise văzând 
fotografiile înscenate din People i se părea puţin fățarnică, 
puţin afectată. Fiindcă fotografii de la reviste nu erau singurii 
care aranjau uneori lucrurile aşa încât să arate ceea ce 
doreau şi aşteptau să vadă cititorii. Bănuia că şi majoritatea 
intervievaților o făceau, mai mult sau mai puţin. Dar credea 
că el se dovedise un pic mai priceput ca ceilalți la aranjarea 
lucrurilor; el era, la urma urmei, un romancier... iar un 
romancier era de fapt un tip plătit să spună minciuni. Cu cât 
erau minciunile mai mari, cu atât erau mai mulți banii. 

Stark începea să rămână fără idei. Mai simplu nu se poate 
spune. 

Cât de direct. 

Cât de cuceritor. 

Cât de-a naibii de fals. 

— Iubito? 

— Hmmm? 

Încerca s-o curețe pe Wendy. Wendy nu era entuziasmată 
de idee. Îşi tot întorcea fața, bolborosind cu indignare, iar Liz 
se tot ducea după ea cu şerveţelul. Thad credea că o va prinde 
într-un târziu, chiar dacă exista posibilitatea ca ea să se 
plictisească prima. Se părea că şi Wendy considera valabilă 
această posibilitate. 

— N-am făcut bine că am minţit cu privire la partea lui 
Clawson în toate astea? 

— Nu am mințit, Thad. Pur şi simplu nu i-am pomenit 
numele. 

— Şi-a fost un nătărău, corect? 

— Nu, scumpule. 

— N-a fost? 


— Nu, spuse Liz cu seninătate. Începea acum să-i curețe 
fata lui William. A fost un scârbozoid. 

Thad pufni. 

— Un scârbozoid? 

— Aşa-i. Un scârbozoid. 

— Cred că asta-i prima dată când aud termenul ăsta. 

— L-am văzut pe carcasa unei casete video săptămâna 
trecută când m-am dus la magazinul din colț să închiriez 
ceva. Era un film de groază care se chema Scărbozoizii. Şi mi- 
am spus: „Minunat. Cineva a făcut un film despre Frederick 
Clawson şi familia lui. Trebuie să-i spun lui Thad.” Dar am 
uitat, până acum. 

— Deci nu te deranjează partea asta? 

— Nu mă prea deranjează deloc, spuse ea. 

Îndreptă mâna în care ţinea şervețelul mai întâi spre Thad 
şi apoi spre revista deschisă de pe masă. 

— Thad, tu ai primit ce-ţi doreai din asta. Cei de la People 
şi-au primit şi ei ce-şi doreau din asta. lar Frederick Clawson 
n-a primit nici cât negru sub unghie... exact ce merita. 

— Mersi, spuse el. 

Ea ridică din umeri. 

— Sigur.. Uneori suferi prea mult, Thad. 

— Asta-i problema? 

— Da - toată problema... William, sincer! Thad, dacă m-ai 
ajuta numai un pic... 

Thad închise revista şi-l duse pe Will în dormitorul 
gemenilor mergând în urma lui Liz, care o ducea pe Wendy. 
Copilul grăsuliu era cald şi greu într-un mod plăcut, stând cu 
braţele petrecute neglijent pe după gâtul lui Thad în timp ce se 
holba în toate direcţiile cu obişnuitul lui interes. Liz o aşeză pe 
Wendy pe una dintre mesele pentru schimbat scutece; Thad îl 
aşeză pe Will pe cealaltă. Schimbară scutecele ude cu altele 
uscate, Liz mişcându-se puțin mai repede ca Thad. 

— Ei bine, spuse Thad, am apărut în revista People, şi ăsta- 
i sfârşitul poveştii. Corect? 

— Da, spuse ea, şi zâmbi. 


Ceva din zâmbetul acela nu i se păru firesc lui Thad, dar îşi 
aminti propriul său acces ciudat de râs şi se hotări să nu bage 
de seamă. Uneori pur şi simplu nu era foarte sigur de unele 
lucruri - era un fel de paralelă mentală a neîndemânării sale 
fizice - şi se lega de Liz. Ea rareori se răstea la el din cauza 
asta, dar uneori, când întindea prea mult coarda, vedea în 
ochii ei o anume oboseală. Ce-i spusese? Uneori suferi prea 
mult, Thad. 

Strânse scutecul lui Will, ţinând antebraţul pe stomacul 
copilului zvăpăiat, dar vesel, aşa încât Will să nu cadă de pe 
masă şi să se sinucidă, ceea ce părea hotărât să facă. 

— Bugui-rah! strigă Will. 

— Mda, fu Thad de acord. 

— Divvuit! ţipă Wendy. 

Thad aprobă din cap. Şi asta are logică. 

— E bine că a murit, spuse Liz brusc. 

Thad ridică privirea. Stătu o clipă pe gânduri, apoi clătină 
din cap. Nu era nevoie să specifice la cine se referea; amândoi 
ştiau. 

— Mda. 

— Nu mi-a plăcut prea mult. 

E-a naibii de urât să spui aşa ceva despre soțul tău, aproape 
că-i răspunse, dar n-o făcu. Nu era ciudat, fiindcă ea nu 
despre el vorbea. Metodele de-a scrie ale lui George Stark nu 
fuseseră singurele diferențe esențiale dintre ei doi. 

— Nici mie, spuse el. Ce avem la cină? 


Doi - SPARGERE ÎNTR-O CASĂ 
(NE)FAMILIARĂ 


1 


În noaptea aceea, Thad avu un coşmar. Se trezi din somn 
aproape plângând şi tremurând ca un cățeluş prins sub cerul 
liber de-o furtună cu tunete. În vis era împreună cu George 
Stark, numai că George, în loc de scriitor, era un agent 


imobiliar, şi stătea întruna în spatele său, aşa încât nu era 
decât o voce şi o umbră. 


2 


Foaia de autor de la Darwin Press - pe care Thad o scrisese 
chiar înainte să înceapă Oxford Blues, al doilea op semnat 
George Stark - spunea că Stark conducea „o camionetă GMC, 
model 1967, pe care numai rugăciunile şi prima vopsea o mai 
ţineau laolaltă”. În vis, însă, conducea un Toronado negru ca 
tăciunele, iar Thad a ştiut că greşise în privința părții cu 
camioneta. Asta era maşina pe care o conducea Stark. Dricul 
acela cu reacție. Toronadoul avea spatele ridicat şi nu semăna 
deloc cu maşina unui agent imobiliar. Semăna în schimb cu 
ceea ce-ar fi condus un gangster de rangul trei. Îndreptându- 
se spre casa pe care, din cine ştie ce motiv, Stark voia să i-o 
arate, Thad s-a uitat la maşină peste umăr. A crezut că-l va 
vedea pe Stark, şi-n inimă l-a înțepat ghimpele unei frici 
ascuțite. Dar acum Stark stătea chiar în spatele celuilalt 
umăr al său (cu toate că Thad nu avea habar cum de reuşise 
să ajungă acolo atât de repede şi de silențios), şi tot ce-a putut 
vedea a fost maşina, o tarantulă de oțel strălucind în lumina 
soarelui. Pe apărătoarea din spate, mai ridicată decât cea din 
fată, se afla un abțibild. FIU DE CURVA CU GURA MARE, 
spunea. Cuvintele erau flancate pe ambele părți de câte un 
craniu sub care erau încrucişate două oase. 

Casa la care-l dusese Stark era casa lui - nu casa de iarnă 
din Ludlow, nu foarte departe de Universitate, ci casa de vară 
din Castle Rock. Golful nordic al lacului Castle se deschidea în 
spatele casei, iar Thad putea auzi sunetul vag al valurilor 
lovindu-se de mal. Pe mica bucată de peluză din spatele 
parcării era un anunț pe care scria DE VANZARE. 

— Frumoasă casă, nu-i aşa? aproape că i-a şoptit Stark din 
spatele umărului. Vocea lui era aspră şi totuşi mângâietoare, 
ca limba unui motan lingându-ţi mâna. 

— Este casa mea, i-a răspuns Thad. 


— Greşeşti foarte mult. Proprietarul casei ăsteia e mort. ŞI- 
a ucis soția şi copii şi apoi s-a sinucis. A stins lumina. Pur şi 
simplu, pam şi trosc şi pa-pa. Avea pornirea asta. Şi nici 
măcar nu trebuia să fii foarte atent ca să vezi asta. Ai putea 
spune c-a mers cât se poate de uns.2? 

Asta ar trebui să fie comic? a vrut să-l întrebe - părea foarte 
important să-i arate lui Stark că nu era speriat de el. Motivul 
pentru care acest lucru era important era fiindcă era de-a 
dreptul îngrozit. Dar, înainte să poată rosti cuvintele, o mână 
mare, care părea să nu aibă pe ea absolut nici-o linie (chiar 
dacă era greu să fii sigur de asta fiindcă degetele, aşa cum 
erau strânse, aruncau umbră asupra palmei) i s-a întins peste 
umăr şi i-a fluturat o legătură de chei în față. 

Nu - nu fluturat. Dacă ar fi fost numai asta, poate că totuşi 
ar fi vorbit, poate că ar fi îndepărtat cheile ca să demonstreze 
cât de puţin se temea de omul acela înfricoşător care insista 
să rămână în spatele lui. Dar mâna aducea cheile spre fața 
lui. Thad a trebuit să le apuce ca nu cumva să-l lovească în 
nas. 

A vârât una dintre ele în broasca uşii din față, o tăblie din 
lemn neted de stejar pe care nu se afla decât o clanţă şi un 
ciocănel din alamă ce semăna cu o pasăre mică. Cheia s-a 
răsucit cu uşurinţă, dat fiind că nu era deloc o cheie de uşă, ci 
o cheie pentru o maşină de scris la capătul unei vergele lungi 
din oțel. Toate celelalte chei de pe inel păreau să fie şperacle, 
de genul celor pe care le folosesc spărgătorii. 

A apucat clanţa şi a apăsat-o. Făcând asta, lemnul legat în 
fler al uşii s-a încreţit şi s-a pliat în sine cu o serie de explozii 
puternice, ca de pocnitori. 

Printre noile crăpături dintre scânduri a răzbătut lumina. 
Praful a ieşit în norişori. S-a auzit un pocnet sfărâmicios şi 
una dintre piesele decorative ale feroneriei a căzut de pe uşă şi 
a bufnit pe prag la picioarele lui Thad. 

A păşit înăuntru. 

N-a vrut s-o facă; voia să rămână pe verandă şi să discute 
cu Stark. Mai mult! Să se răstească la el, să-l întrebe de ce 
Dumnezeu făcea asta, fiindcă a intra în casă era un lucru şi 


mai înfricoşător decât Stark însuşi. Însă acesta era un vis, un 
vis rău, şi i se părea că esența viselor rele era lipsa de control. 
Era ca şi cum ai fi pe un montagne russe care în orice clipă ar 
putea să treacă peste o pantă şi să te arunce în jos într-un zid 
de cărămidă unde să-ți găseşti o moarte la fel de sângeroasă 
ca a unei muşte lovite cu pliciul. 

Holul familiar devenise nefamiliar, aproape ostil, prin nimic 
altceva decât absența preşului de culoarea curcanului pe care 
Liz tot ameninţa c-o să-l înlocuiască... şi, deşi acesta părea un 
lucru nesemnificativ în timpul visului, era lucrul la care s-a 
tot întors cu gândul mai târziu, poate fiindcă era de-a dreptul 
îngrozitor - îngrozitor scos din contextul visului. Cât de sigură 
poate fi o viață de om dacă înlăturarea unui lucru atât de 
nesemnificativ ca preşul din hol poate provoca sentimente de 
deconectare, dezorientare, tristețe şi spaimă atât de puternice? 

Nu-i plăceau ecourile pe care paşii săi le iscau la contactul 
cu podeaua de lemn, şi nu doar fiindcă făceau casa să sune ca 
şi când răufăcătorul din spatele lui spusese adevărul - că era 
nelocuită, plină de durerea nemişcată a absenței. Nu-i plăcea 
sunetul fiindcă propriii săi paşi i se păreau pierduţi şi 
îngrozitor de nefericiți. 

Voia să se întoarcă şi să plece, dar nu putea face asta. 
Fiindcă Stark era în spatele lui, şi cumva ştia că acesta ținea 
acum în mână briciul cu mâner perlat al lui Alexis Machine, 
cel pe care-l folosise amanta lui la sfârşitul romanului Metoda 
lui Machine ca să-i încrusteze nemernicului fața. 

Dacă se întorcea, George Stark avea să facă şi el un 
exercițiu de sculptură. 

Oricât de goală ar fi fost casa de orice prezență umană, cu 
excepția covoarelor (cel din camera de zi, roz-portocaliu, dintr- 
un perete în celălalt, dispăruse şi el), toate mobilele erau la 
locul lor. O vază cu flori stătea pe mica masă de la capătul 
holului, de unde puteai să mergi fie drept înainte în camera de 
zi, cu tavanul ei înalt ca de catedrală şi peretele-fereastră ce 
dădea spre lac, fie să o iei la dreapta în bucătărie. Thad a atins 
vaza şi aceasta a explodat, transformându-se în cioburi şi-un 
nor cu miros înțepător de pudră ceramică. Din ea s-a scurs 


apă stătută, şi cele şase fire de flori de grădină care înfloreau, 
acolo erau moarte şi gri-negricioase înainte să aterizeze în 
balta de apă urât mirositoare de pe masă. A atins masa. 
Lemnul a scos un pârâit uscat, pergamentos şi masa s-a 
crăpat în două, părând să planeze în loc să cadă pe podeaua 
goală de lemn în două bucăți distincte. 

— Ce-ai făcut cu casa mea? a strigat la bărbatul din spatele 
său... dar fără să se întoarcă. Nu avea nevoie să se întoarcă 
pentru a se convinge de prezenţa briciului, care, înainte ca 
Nonie Griddiths să-l fi folosit asupra lui Machine, lăsându-i 
obrajii să-i atârne în fâşii roşii şi albe şi un ochi să i se clatine 
scos din orbită, Machine însuşi îl mânuise ca să taie nasurile 
„rivalilor săi în afaceri”. 

— Nimic, a spus Stark, iar Thad n-a trebuit să-l vadă ca să 
ştie de existența zâmbetului pe care-l auzise în vocea 
bărbatului. Tu faci asta, mârţoagă bătrână. 

Apoi se aflau în bucătărie. 

Thad a atins soba şi aceasta s-a crăpat în două cu un sunet 
sec, asemănător cu dangătul unui clopot mare acoperit de 
pământ. Cărbunii au sărit în sus şi-n lături, ciudate 
pălărioare spiralate suflate de vijelie. Un iz pestilenţial a ieşit 
din gaura neagră din mijlocul sobei şi, uitându-se prin 
aceasta, el a văzut un curcan. Era în putrefacție şi mirosea 
respingător. Prin despicătura păsării se scurgea afară un fluid 
negru, plin de bucăţi indescriptibile de carne. 

— Aici pe la noi numim treaba asta nada prostului, a spus 
Stark din spatele lui. 

— Ce vrei să zici? a întrebat Thad. Unde vrei să zici, aici pe 
la noi? 

— Sfârşitburg, a spus Stark cu calm. Aici e locul unde se 
termină toate serviciile feroviare, Thad. 

A mai adăugat ceva, dar Thad n-a auzit. Poşeta lui Liz era 
pe podea, iar Thad se împiedicase de ea. Când s-a prins de 
masa din bucătărie ca să rămână în picioare, masa a căzut în 
aşchii şi rumeguş pe linoleum. Un cui sclipitor s-a rostogolit 
într-un colț cu un slab clinchet metalic. 


— Opreşte-te chiar acum! a strigat Thad. Vreau să mă 
trezesc! Urăsc să sparg lucrurile! 

— Tu întotdeauna ai fost cel neîndemânatic, a spus Stark. 
A vorbit de parcă Thad avusese frați şi surori fără număr, toți 
grațioşi ca nişte gazele. 

— Nu trebuie să fiu, l-a informat Thad pe o voce încordată, 
ce se clătina la marginea unui tânguit. Nu trebuie să fiu 
neîndemânatic. Nu trebuie să sparg lucrurile. Când am grijă, 
totul e bine. 

— Da - păcat că ai încetat să mai ai grijă, a spus Stark pe 
aceeaşi voce zâmbitoare „nu-fac-decât-să-observ-cum-stau- 
lucrurile”. Şi se aflau în holul din spate. 

Acolo era Liz, şezând cu picioarele răşchirate în colțul de 
lângă uşa magaziei pentru lemne, încălțată doar cu un şoşon. 
Purta ciorapi lungi din nailon, iar Thad a văzut că unul dintre 
ei avea un fir tras. Îşi ținea bărbia în piept, părul ei aspru de 
culoarea mierii ascunzându-i fata. Thad nu voia să-i vadă 
fața. Aşa cum nu avusese nevoie să vadă nici briciul, nici 
rânjetul tăios al lui Stark ca să ştie că ambele existau cu 
adevărat, aşa nu avea nevoie să vadă fața lui Liz ca să ştie că 
nu dormea şi că nu era inconştientă, ci că era moartă. 

— Aprinde luminile; o să vezi mai bine, a spus Stark pe 
aceeaşi voce zâmbitoare „nu-fac-decât-să-mi-pierd-vremea-cu- 
tine-prietene”. Mâna lui a apărut peste umărul lui Thad, 
arătând spre luminile pe care Thad însuşi le instalase acolo. 
Erau electrice, desigur, dar păreau cât se poate de autentice: 
două felinare de furtună prinse în vârful unui par de lemn şi 
controlate de un întrerupător cu rezistență reglabilă de pe 
perete. 

— Nu vreau să văd! 

Încerca să pară puternic şi stăpân pe sine, dar situaţia 
începea să-l neliniştească. Putea auzi în vocea sa ceva 
tremurat, nesigur, ceea ce însemna că se pregătea să-şi dea 
drumul la gură. Şi, oricum, ce spunea părea să aibă vreo 
importanţă, fiindcă a întins mâna spre reostatul rotund de pe 
perete. Când l-a atins, printre degete i-a țâşnit o flacără 
electrică albastră şi nedureroasă, atât de groasă încât semăna 


mai mult cu gelatina decât cu lumina. Butonul rotund şi alb 
ca varul al reostatului s-a întors invers, a sărit de pe perete şi 
s-a rotit prin cameră ca o farfurie zburătoare în miniatură. A 
spart micul geam din cealaltă parte şi-a dispărut în lumina 
zilei care căpătase o ciudată tentă verzuie, ca arama alterată 
de intemperii. 

Felinarele electrice de furtună străluceau supranatural de 
puternic şi parul a început să se rotească, învârtind în jurul 
lui lanțul care-l ancora şi aruncând umbre prin cameră într- 
un nebunesc dans de carusel. Mai întâi se sparse una şi apoi 
se sparse şi cealaltă sticlă a felinarelor, trimițând peste Thad o 
ploaie de cioburi. 

Fără să se gândească, el a sărit în față şi şi-a înşfăcat soția, 
vrând s-o ducă de acolo înainte ca lanţul să se rupă şi să lase 
parul greu de lemn să cadă peste ea. Acest impuls a fost atât 
de puternic, încât a pus în umbră totul, inclusiv cunoştinţa 
faptului că nu conta, Liz era moartă, Stark ar fi putut scoate 
din temelii Empire State Building şi să-l fi aruncat peste ea şi 
n-ar fi contat. Nu pentru ea, în orice caz. Nu acum. 

Petrecându-şi brațele pe sub ale ei şi prinzându-şi mâinile 
sub omoplaţii ei, corpul femeii s-a mişcat în față şi capul i s-a 
dat pe spate. Pielea de pe față îi era crăpată ca suprafața unei 
vaze din perioada dinastiei Ming. Ochii sticloşi i-au explodat pe 
neaşteptate. O gelatină verde pestilențială, bolnăvicios de 
caldă, i-a țâşnit lui Thad în faţă. Gura ei s-a deschis şi dinții i- 
au zburat afară într-o furtună albă. Le-a simțit duritatea 
mică şi netedă împroşcându-i obrajii şi fruntea. Din gingiile ei 
găunoase a țâşnit sânge pe jumătate coagulat. Limba i s-a 
rostogolit afară din gură şi a căzut cu greutate în poalele 
fustei ei ca o bucată însângerată de şarpe. 

Thad a început să urle - în vis şi nu de-adevăratelea, slavă 
Domnului, altfel ar fi speriat-o foarte rău pe Liz, care dormea 
liniştită lângă soțul ei, adâncită în visuri. 

— N-am terminat cu tine, muistule, a spus Stark încet din 
spatele lui. Vocea lui nu mai era zâmbitoare. Vocea lui era la 
fel de rece ca lacul Castle în noiembrie. Ţine minte asta. Nu-i 


bine să te pui cu mine, fiindcă atunci când te pui cu mine... vei 
afla... 


3 


Thad s-a trezit cu o tresărire, cu fața udă, cu perna, pe care 
o strânsese convulsiv lipită de față, udă şi ea. Umezeala ar fi 
putut fi transpiraţie sau ar fi putut fi lacrimi. 

— ... te pui cu cel mai bun, a încheiat el, vorbind în pernă, 
şi-apoi a rămas nemişcat, cu genunchii traşi la piept, 
tremurând convulsiv. 

— 'Thad? a bâiguit Liz de undeva din desişul propriului ei 
vis. Gemeni-s bine? 

— Bine, a reuşit el să spună. Eu... nimic. Culcă-te la loc. 

— Mda, totu-i... 

A mai spus ceva, dar el n-a auzit-o, aşa cum nu auzise nici 
ceea ce rostise Stark după ce-i spusese că locuinţa din Castle 
Rock era Sfârşitburg... locul unde se termină toate serviciile 
feroviare. 

A rămas nemişcat în propriu-i desen transpirat de pe 
cearşaf, eliberând încet perna. Şi-a frecat fața cu brațul gol şi 
a aşteptat ca visul să-i dea drumul, a aşteptat ca accesul de 
tremurat să-i dea drumul. l-au dat drumul, dar cu o 
întârziere surprinzătoare. Reugşise cel puţin să n-o trezească 
pe Liz. 

S-a uitat gânditor în întuneric, neîncercând să găsească 
vreo logică în acel vis, aşteptând doar ca acesta să plece, şi, 
după o perioadă nesfârşită de timp, Wendy s-a trezit în 
camera alăturată şi a început să plângă ca să fie schimbată. 
William s-a trezit, desigur, câteva clipe mai târziu, hotărând 
că şi el avea nevoie să fie schimbat (chiar dacă, atunci când 
Thad i-a dat jos scutecele, le-a găsit cât se poate de uscate). 

Liz s-a trezit pe dată şi a mers spre camera copiilor ca prin 
somn. Thad s-a dus cu ea, considerabil mai treaz şi mai 
recunoscător ca niciodată că gemenii aveau nevoie de ajutor în 
toiul nopţii. În toiul acelei nopţi, în orice caz. El l-a schimbat 
pe William, iar Liz a schimbat-o pe Wendy, fără să vorbească 


prea mult, iar când s-a dus înapoi în pat, Thad se bucură să 
descopere că aluneca din nou spre somn. Crezuse că probabil 
terminase cu somnul pentru noaptea aceea. lar când se trezise 
pentru prima oară cu imaginea descompunerii explozive a lui 
Liz încă proaspătă în spatele ochilor, crezuse că nu va mai 
dormi niciodată. 

O să dispară până dimineața, aşa cum se-ntâmplă 
totdeauna cu visele. 

Acesta a fost ultimul său gând conştient din noaptea aceea, 
dar când s-a trezit în dimineața următoare, şi-a amintit visul 
cu toate detaliile (chiar dacă ecoul pierdut şi singuratic al 
paşilor săi în coridorul gol era singurul care-şi păstra tot 
coloritul emoţional), şi nu s-a şters odată cu trecerea zilelor, 
aşa cum se-ntâmplă de obicei cu visele. 

Acela a fost unul dintre rarele vise pe care le-a păstrat, la fel 
de viu ca şi o amintire. Cheia care era de fapt o cheie pentru 
maşina de scris, palma fără nici-o linie şi vocea uscată, 
aproape fără inflexiuni a lui George Stark, spunându-i din 
spatele umărului că n-a terminat cu el şi că, atunci când te 
pui cu fiul ăsta de curvă cu gura mare, te pui cu cel mai bun. 


Trei - Melancolia cimitirului 


1 


Şeful echipei de îngrijitori formată din trei oameni a 
oraşului Castle Rock se numea Steven Hoit, aşa încât sigur că 
toată lumea îi spunea Groparul. Aceasta e porecla pe care o 
împart mii de îngrijitori publici din mii de orăşele aflate în 
Noua Anglie. Ca majoritatea dintre ei, Hoit, dată fiind 
mărimea echipei sale, era răspunzător pentru o cantitate 
destul de mare de muncă. Oraşul avea două terenuri are Ligii 
de Juniori care trebuiau îngrijite, una lângă podul de cale 
ferată dintre Castle Rock şi Harlow, celălalt pe Castle View; 
era o piață publică ce trebuia însămânțată primăvara, tunsă 
vara şi greblată de frunze toamna (ca să nu mai vorbim de 


copacii care trebuiau curăţaţi şi uneori tăiați, şi de 
întreținerea estradei pentru orchestră şi a scaunelor din jurul 
ei), erau parcurile din oraş, unul pe Castle Stream lângă 
vechiul gater, celălalt mai departe, lângă Castle Falls, unde 
fuseseră concepuți copii din flori fără număr încă din vremuri 
imemoriale. 

S-ar fi putut ocupa de toate acestea şi să rămână simplu 
Steve Hoit până în ziua morții sale. Dar Castle Rock avea trei 
cimitire, iar echipa lui era mereu însărcinată cu îngrijirea lor. 
Plantarea clienţilor era partea cea mai nesemnificativă a 
muncii de întreținere a unui cimitir. Mai era plantarea 
plantelor, greblatul şi reacoperirea cu iarbă. Mai trebuia să 
faci scurte ronduri. Trebuia să culegi florile ofilite şi steagurile 
pleoştite de după sărbători - Ziua Eroilor lăsa în urmă cel mai 
mare morman de gunoi ce trebuia curăţat, dar Patru Iulie, 
Ziua Mamei şi Ziua Tatălui erau şi ele solicitante. Trebuia, de 
asemenea, să cureți ocazionalele comentarii nepoliticoase pe 
care le mâzgăleau puştii pe morminte şi lespezi funerare. 

Toate astea nu însemnau nimic pentru oraş, desigur. 
Plantarea clienţilor era activitatea care le aducea tipilor ca 
Hoit poreclele. Mama lui îl botezase Steven, însă el era 
Groparul Hoit, Groparul Hoit fusese de când se angajase pe 
acel post în 1964 şi Groparul Hoit avea să fie până la moarte, 
chiar dacă se mai angaja undeva între timp - ceea ce, la vârsta 
de şaizeci şi unu de ani, era puţin probabil să facă. 

La ora şapte în dimineaţa zilei de miercuri, întâi iunie, o 
frumoasă şi luminoasă zi vestitoare a verii, Groparul îşi opri 
camioneta lângă cimitirul Homeland şi cobori să deschidă 
porțile de fier. Erau prevăzute cu o încuietoare, însă aceasta 
nu era folosită decât de două ori pe an - în noaptea când elevii 
de liceu absolveau şcoala şi de Halloween. După ce le deschise, 
urcă înapoi în maşină şi înainta încet de-a lungul aleii 
principale. 

În dimineața aceea nu făcea decât să treacă în 
recunoaştere. Lângă el se afla o mapă în care avea să noteze 
zonele din cimitir care necesitau lucrări până la Ziua Tatălui. 
După ce termina cu Homeland, avea să meargă la cimitirul 


Grace, de cealaltă parte a oraşului şi-apoi la Stackpole, de la 
intersecția lui Stackpole Road cu Town Road nr. 3. În după- 
amiaza aceea, el şi cu echipa sa vor începe să facă orice era 
nevoie să fie făcut. Nu putea fi foarte rău; munca cea grea o 
făcuseră la sfârşitul lui aprilie, perioadă pe care Groparul o 
considera dedicată curățeniei de primăvară. 

În cursul acelor două săptămâni, el, Dave Phillips şi Deke 
Bradford, care era şeful Departamentul Lucrărilor Publice, 
munciseră zece ore pe zi, cum făceau în fiecare primăvară, 
curățând rigolele înfundate, reînsămânțând cu iarbă locurile 
unde apele de primăvară lăsaseră pământul descoperit, 
îndreptând lespezile funerare şi monumentele care fuseseră 
răsturnate de mişcările pământului. Primăvara erau o mie de 
lucruri de făcut, mari şi mici, iar Groparul pleca acasă atât de 
obosit, încât abia îşi mai ţinea ochii deschişi cât să-şi gătească 
ceva la cină şi să bea o doză de bere înainte să se prăvălească 
în pat. Curăţenia de primăvară se sfârşea întotdeauna în 
aceeaşi zi: atunci când simţea că neabătuta sa durere de spate 
îl va scoate din minți. 

Înfrumuseţarea din iunie nu era nici pe departe atât de 
solicitantă, dar era importantă. Odată cu sfârşitul lui iunie, 
vilegiaturiştii începeau să vină ca întotdeauna în valuri şi, 
odată cu ei, veneau vechii rezidenți (şi copiii lor) care se 
mutaseră în părți mai calde şi mai profitabile ale ţării, dar 
care încă mai aveau proprietăţi în oraş. Aceştia erau oamenii 
pe care Groparul îi considera adevărații „sule-n coaste”, cei 
care ţi se urcau în cap dacă lipsea o singură lamă la vechea 
roată hidraulică a gaterului, sau dacă lespedea funerară a 
unchiului Reginald se răsturnase cu fața în jos. 

— Ei bine, las' că vine iarna, îşi spuse el. Cu asta se consola 
el tot anul, inclusiv acum, când iarna părea la fel de 
îndepărtată ca un vis. 

Homeland era cel mai mare şi mai frumos dintre cimitirele 
oraşului. Aleea principală de acolo era aproape la fel de lată ca 
un drum normal şi era intersectată de patru alei mai înguste, 
nimic mai mult decât nişte urme de roți printre care creştea o 
iarbă cu grijă tunsă. Groparul conduse de-a lungul drumului 


principal prin Homeland, trecu de prima şi a doua intersecție, 
ajunse la a treia... şi apăsă cu forță frânele. 

— O, pişa-m-aş în căcăstoare! exclamă el, oprind motorul 
camionetei şi coborând. 

Merse pe jos de-a lungul aleii spre o groapă săpată anapoda 
în iarbă cu aproximativ cincisprezece metri înainte şi-n 
dreapta aleii secundare. Bulgări maronii şi mormane de 
pământ zăceau în jurul gropii ca bucăţile de şrapnel în jurul 
unei explozii de grenadă. 

Copii blestemaţi! 

Se opri la marginea gropii, cu mâinile-i mari şi bătătorite 
înfipte în şoldurile pantalonilor săi de lucru de-un verde 
spălăcit. Era un dezastru. De mai multe ori deja, el şi colegii 
lui de muncă trebuiseră să facă curățenie în urma unor găşti 
de puştani care se convinseseră unul pe altul fie cu vorbe 
mari, fie cu băutură multă, să pornească într-o aventură de 
săpat morminte la miez de noapte - era de obicei rezultatul 
unei probe de inițiere ori doar opera unei adunături de 
adolescenţi cretini, făcându-şi de cap înflăcăraţi de lumina 
lunii. Din câte ştia Groparul, niciunii dintre ei nu 
dezgropaseră de fapt un sicriu sau, Doamne fereşte, nu 
deshumaseră vreun client cumsecade - indiferent cât de beţi se 
întâmplau să fie nemernicii aceia fericiți, de obicei nu făceau 
mai mult decât să sape o groapă adâncă de aproximativ o 
jumătate de metru, după care jocul îi plictisea şi-l lăsau baltă. 
Şi, chiar dacă să sapi gropi în unul dintre cimitirele locale nu 
era un lucru onorabil (doar dacă nu se întâmpla să fii 
Groparul, care era plătit şi oarecum împuternicit să-i planteze 
pe clienţi, desigur), deranjul nu era prea mare. De obicei. 

Acesta, însă, nu era ca de obicei. 

Groapa nu avea margini precise; era doar o adâncitură. Cu 
siguranță nu semăna cu un mormânt, cu colțuri drepte şi 
formă dreptunghiulară. Avea o adâncime mai mare decât cea 
la care reuşeau să ajungă bețivii şi pugştii de liceu, însă 
adâncimea nu era uniformă; cobora într-un fel de con, iar 
când Groparul îşi dădu seama cu ce semăna groapa, simţi un 
fior dezgustător cum i se urcă pe spinare. 


Arăta aşa cum ar fi arătat un mormânt dacă cineva ar fi 
fost înmormântat înainte să fi murit, şi-ar fi revenit în simțiri 
şi ar fi ieşit la lumină, croindu-şi drum prin pământ cu 
mâinile goale. 

— O, termină odată, murmură el. E-o farsă afurisită. Puştii 
ăia cretini. 

Numai asta putea fi. Nu era niciun sicriu acolo jos şi acolo 
sus nu era nici-o lespede funerară răsturnată, iar asta era 
perfect logic, fiindcă acolo nu era înmormântat niciun 
cadavru. Nu trebuia să meargă la magazia cu unelte, unde era 
prinsă pe perete o hartă în detaliu a cimitirului, ca să ştie 
asta. Pământul de acolo făcea parte din bucata de şase locuri 
deținută de preşedintele Consiliului Local, Danforth „Buster” 
Keeton. lar singurele locuri într-adevăr ocupate de clienți 
conțineau cadavrele tatălui şi unchiului lui Buster. Acestea se 
aflau mai la dreapta, lespezile lor funerare stăteau drept în 
picioare, neatinse. 

Groparul îşi amintea bine de locul acesta din alt motiv. 
Acolo amplasaseră newyorkezii ăia lespedea de mormânt falsă 
ca să ilustreze articolul despre Thad Beaumont. Beaumont şi 
soția lui aveau o casă de vacanţă acolo în oraş, lângă lacul 
Castle. Dave Phillips îngrijea de ea şi chiar el, Groparul, îl 
ajutase pe Dave să acopere cu smoală parcarea toamna 
trecută, înainte să cadă frunzele şi să nu-şi mai vadă iarăşi 
capul de treburi. Apoi, în primăvara aceasta, Beaumont îl 
întrebase pe un ton oarecum stânjenit dacă putea un fotograf 
să aşeze în cimitir o lespede funerară falsă pentru a face ceea 
ce el numise „o poză de păcăleală”. 

— Dacă nu-i în regulă, doar spuneți-mi, i-a zis Beaumont, 
părând mai jenat ca niciodată. Nu-i chiar aşa mare scofală. 

— Daţi-i drumul fără probleme, i-a răspuns Groparul cu 
amabilitate. Revista People, aţi spus? 

Thad a aprobat din cap. 

— Păi, atunci! Asta-i mare lucru, nu? Cineva din oraş să 
apară în revista People? Tre' să am grijă să cumpăr numărul 
ăla! 


— Nu sunt atât de sigur că eu, unul, îl voi cumpăra, a spus 
Beaumont. Mulţumesc, domnule Hoit. 

Groparului i-a plăcut de Beaumont, chiar dacă era scriitor. 
Groparul nu făcuse mai mult de opt clase - şi trebuise să facă 
două încercări ca să treacă de ultima - şi nu erau mulți în 
oraş care să-i spună „domnule”. 

— Dac-ar putea, lu' afurisiții ăia de la revistă le-ar plăcea 
probabil să vă fac-o poză gol puşcă cu mătărânga vârâtă 
până-n capăt în dosu' unui ciobănesc, nu-i adevărat? 

Beaumont a izbucnit într-un ropot de râsete. 

— Mda, exact asta le-ar plăcea să facă, aşa cred, a spus şi l- 
a lovit prieteneşte peste umăr. 

Fotograful s-a dovedit a fi o femeie de genul celor pe care 
Groparul le numea Pizde Stilate de Oraş. Oraşul, în cazul de 
faţă, era, desigur, New York. Umbla de parcă ar fi avut un par 
înfipt în fofoloancă şi-ncă unu-n poponeț şi amândouă s-ar fi 
învârtit cu viteza potrivită. Luase un brec de la unul dintre 
locurile alea de închiriat maşini de la aeroportul din Portland 
şi era atât de plin cu echipament fotografic, încât te minunai 
că mai aveau loc înăuntru ea şi asistentul ei. Dacă ar fi fost 
prea plină maşina şi ar fi trebuit ca femeia să facă o alegere 
între asistent şi o parte din echipamentul acela, Groparul era 
de părere c-ar fi văzut cu siguranță pe marginea drumului un 
fătălău din Mărul cel Mare încercând să facă autostopul 
înapoi spre aeroport. 

Soții Beaumont, care veniseră în maşina lor şi o parcaseră 
în spatele brecului, au părut jenaţi şi amuzaţi deopotrivă. 
Fiindcă lăsau impresia că se află de bună voie alături de Pizda 
Stilată de Oraş, Groparul a presupus că buna dispoziție era 
predominantă. Totuşi, s-a aplecat înăuntru să se asigure, 
ignorând privirea țâfnoasă a Pizdei Stilate de Oraş. 

— Totu-i în regulă, domnule B.? a întrebat el. 

— Christoase, nu, dar sper să nu conteze, i-a răspuns şi i-a 
tras cu ochiul. 

Groparul i-a răspuns cu acelaşi gest. 

Odată ce s-a convins că soții Beaumont voiau să meargă 
mai departe, Groparul s-a mulțumit să stea de-o parte şi să 


privească - se putea bucura de-un spectacol gratuit ca oricine 
altcineva. Femeia avea o lespede funerară mare şi falsă 
îndesată printre celelalte bagaje de drum, genul acela demodat 
cu capătul rotunjit. Semăna mai mult cu cele pe care le 
desena Charles Addams decât cu vreuna adevărată pe care o 
înfipsese Groparul în pământ nu demult. S-a tot învârtit în 
jurul ei, punându-şi asistentul să-i schimbe de mai multe ori 
poziția. Groparul a intervenit o dată să întrebe dacă nu poate 
ajuta cu ceva, dar ea a spus doar „nu, mulțumesc” în felul ei 
țâfnos de newyorkeză, aşa că Groparul s-a retras la loc. 

Într-un târziu, a reuşit să-i găsească locul potrivit şi l-a pus 
pe asistent să-şi facă de lucru cu luminile. Asta a mai luat o 
jumătate de oră sau aşa ceva. Şi-n tot acest timp, domnul 
Beaumont a stat acolo şi s-a uitat, uneori frecându-şi 
cicatricea mică şi albă de pe frunte în felul ăla ciudat, 
caracteristic al său. Ochii lui îl fascinau pe Gropar. 

Omu-şi face poze singur, şi-a spus. Şi probabil c-o face mai 
bine ca ea, poate-or să dureze mai mult, una la mână. Opune la 
păstrare ca s-o folosească într-o carte cândva şi ea nici măcar 
nu ştie asta. 

În cele din urmă, femeia a fost pregătită să ia câteva 
fotografii. Dacă nu i-a pus pe soții Beau-mont să-şi strângă 
mâinile deasupra pietrei ăleia funerare de zece ori, nu i-a pus 
niciodată, şi mai era şi destul de-a naibii de frig în ziua aia. l-a 
trimis de-ncoace-ncolo aşa cum a făcut-o cu asistentul ăla 
afectat şi sensibil al ei. Între vocea aia hârşâită de newyorkeză 
şi desele ordine de-a o lua de la capăt fiindcă nu era bună 
lumina sau fiindcă nu stăteau bine cu fețele sau fiindcă 
afurisitu' ăla de cur al ei nu stătea bine, Groparul se aşteptase 
ca domnul Beaumont - nu cel mai cumpătat dintre oameni, 
potrivit bârfelor pe care le auzise el - să-i sară în cap. Dar 
domnul Beaumont - şi soția lui - au părut mai mult amuzați 
decât enervaţi, şi-au continuat să facă ceea ce le cerea Pizda 
Stilată de Oraş să facă, chiar dacă ziua aia era de-a dreptul 
friguroasă. Groparul credea că, dacă ar fi fost vorba de el, i-ar 
fi sărit muştarul după o vreme. Cum ar fi, după cam cin'şpe 
minute. 


Şi-n locul ăla, chiar acolo unde se afla blestemata aia de 
groapă, aşezaseră ei piatra aia funerară falsă. Păi, dacă mai 
avea nevoie de alte dovezi, încă se mai vedeau găuri rotunde în 
pământ, găuri lăsate de tocurile Pizdei ăleia Stilate de Oraş. 
Din New York fusese, sigur că da; numai o femeie din New 
York s-ar încălța cu pantofi cu toc cui în anotimpul ploilor şi- 
apoi ar merge să joace tontoroiul prin cimitir cu ei în picioare, 
făcând poze. Dacă asta nu era... 

Gândurile i se întrerupseră şi senzația aceea de răceală îi 
cuprinse din nou trupul. Se uita la tatuajele aproape şterse 
lăsate de tocurile cui ale fotografei şi, uitându-se la urmele 
alea, ochii îi căzură pe alte urme, mai proaspete. 


2 


Dăâre? Asta să fie acelea, dâre? 

Sigur că nu-s, îi doar că tembelu' care a săpat groapa asta a 
aruncat nişte pământ mai departe decât l-a aruncat pe ălalalt. 
Asta-i tot. 

Numai că nu era asta tot, iar Groparul Hoit ştia că nu era. 
Înainte să poată ajunge măcar la primul morman de pământ 
din iarba înaltă, văzu urma adâncă a unui pantof imprimată 
pe mormanul de pământ de lângă groapă. 

Aşadar, sunt urme de paşi, şi ce dacă? Ai crezut că ăl de-a 
făcut asta a plutit cumva pe-aici cu lopata în mână ca şi 
Casper, Fantoma Prietenoasă? 

Sunt unii oameni în lume care se pricep destul de bine să se 
mintă singuri, dar Groparul Hoit nu era unul dintre ei. Vocea 
aceea nervoasă, zeflemitoare din mintea sa nu putea schimba 
ceea ce-i vedeau ochii. Urmărise şi vânase lucruri sălbatice 
toată viaţa, iar semnul acesta era pur şi simplu prea uşor de 
citit. Îşi dorea cu toată ființa să nu fi fost. 

Acolo, în mormanul de pământ de lângă mormânt, nu se 
afla doar urma unui pas, ci şi o adâncitură rotundă aproape 
de dimensiunea unei farfurii de cină. Gropiţa aceasta se afla la 
stânga urmei de picior. Şi, de-o parte şi de alta a adânciturii 
rotunde şi a urmei de pas, dar mult mai în spate, în pământ 


se aflau găuri lăsate în mod clar de degete, de nişte degete care 
alunecaseră puțin înainte să se prindă bine. 

Se uită în spatele urmei de picior şi mai văzu una. În 
spatele aceleia, pe iarbă, era jumătate dintr-o a treia, formată 
în locul în care o parte din pământul de pe pantoful care 
păşise acolo căzuse într-o grămăjoară. Căzuse, dar rămăsese 
destul de moale să păstreze urma... lucru care se întâmplase 
şi cu celelalte trei sau patru care-i atrăseseră atenţia la 
început. Dacă n-ar fi venit atât de al naibii de devreme 
dimineața, cât iarba era încă undă, soarele ar fi uscat 
pământul şi acesta ar s-ar fi desfăcut în firişoare afânate ce n- 
ar mai fi însemnat nimic. 

Îşi dorea să fi venit mai târziu, să se fi dus mai întâi la 
cimitirul Grace, cum îşi pusese în gând să facă atunci când 
ieşise din casă. 

Dar n-o făcuse, şi asta era situația. 

Fragmentele urmelor de paşi se pierdeau la o distanță de 
mai puţin de trei metri şi jumătate de 

(mormânt) 

groapă. Groparul bănuia, însă, că iarba acoperită şi 
înrourată de mai încolo încă păstra urme şi credea că va 
verifica asta, chiar dacă nu prea voia s-o facă. Pentru moment, 
însă, îşi redirecționă privirea spre urmele cele mai clare, cele 
din grămăjoara de pământ mai apropiată de groapă. 

Găuri ce fuseseră făcute de degete; o adâncitură rotundă 
puţin mai departe de ele; o urmă de pas lângă adâncitura 
rotundă. Ce poveste putea spune configurația aceasta? 

Groparul nici nu se întrebă bine, că răspunsul îi şi veni în 
gând precum cuvântul secret în emisiunea aia veche cu 
Groucho Marx, You Bet Your Life. 

Îl văzu la fel de limpede ca şi când s-ar fi aflat acolo când se 
întâmplase şi tocmai din cauza asta nu mai vru să aibă 
absolut nimic de-a face cu treaba asta. A dracu' de înfiorător, 
asta era. 

Fiindcă uite: aici e-un om care stă într-o groapă proaspăt 
săpată. 

Da, dar cum a ajuns acolo? 


Da, dar el a săpat groapa, sau a făcut-o altcineva? 

Da, dar cum se face de rădăcinile par răsucite şi roase şi 
rupte, de parcă iarba ar fi fost smulsă cu mâinile goale şi nu 
tăiată frumos cu un hârleț? 

Dă naibii „dar”-urile. Dă-le naibii pe toate. Era mai bine, 
poate, să nu se gândească la ele. Să rămână la omul ce stătea 
în groapă, o groapă puţin cam prea adâncă să poți sări din ea. 
Aşa că ce face omul? îşi aşează palmele pe mormanul de 
pământ alăturat şi se împinge. Nu-i o şmecherie ieşită din 
comun, dacă vorbim despre un om în toată firea, desigur, şi 
nu despre un puşti. Groparul se uită la cele câteva urme clare 
şi complete şi-şi spuse: Dacă a fost un copil, avea nişte 
picioare ale naibii de mari. Astea tre' să aibă cel puţin mărimea 
patru 'ş trei. 

Scoţi mâinile. Împingi corpul în sus. Făcând asta, mâinile 
îți alunecă puţin în pământul moale, aşa că îţi înfigi degetele 
în el, lăsând găurile alea puţin adânci. Apoi eşti afară şi-ţi 
echilibrezi greutatea într-un singur genunchi, făcând 
adâncitura aia rotundă. Aşezi un picior lângă genunchiul pe 
care stai, îți schimbi greutatea de pe genunchi pe picior, te 
ridici şi pleci. Simplu ca bună ziua. 

Aşadar, un tip a ieşit singur din mormânt şi pur şi simplu 
aplecat la plimbare, bine zic? Poate i s-a făcut puțin foame 
acolo în pământ şi s-a hotărât să treacă pe la Bufetul lui Nan 
pentru un cheeseburger şi o bere? 

Afurisenie, nu-i un mormânt, e-o groapă blestemată! spuse 
el cu voce tare şi-apoi tresări puţin când îl dojeni o vrabie. 

Da, nimic altceva decât o groapă - nu aşa spusese chiar el 
însuşi? Dar cum se face că nu vedea nici-o urmă de genul 
celor pe care le lăsa munca cu hârlețul? Cum se face că nu era 
decât o pereche de urme de paşi îndepărtându-se de groapă şi 
niciuna în jurul ei, niciuna îndreptându-se spre ea, aşa cum 
ar trebui să fie dacă ar fi săpat cineva şi-ar fi călcat din când 
în când pe pământul tocmai întors, aşa cum aveau tendința 
să facă tipii care săpau gropi? 

Îi trecu prin gând să se-ntrebe ce să facă în privinţa asta, şi 
blestemat să fie dacă ştia. Bănuia că, teoretic, fusese comisă o 


fărădelege, dar nu puteai acuza făptaşul de profanare de 
morminte - nu atunci când locul unde se săpase nu conţinea 
nici-un cadavru. Cel mult puteai numi gestul vandalism, iar 
dacă lucrurile nu se opreau la asta, Groparul Hoit nu era 
sigur că el era cel care voia să afle unde puteau duce. 

Mai bine, poate, să umple pur şi simplu groapa la loc, să 
pună înapoi bucăţile de iarbă pe care le putea găsi întregi, să 
aducă destulă iarbă proaspătă ca să termine treaba, apoi să 
dea uitării toată tărăşenia. 

În definitiv, îşi spuse el pentru a treia oară, nu-i ca şi când 
ar fi fost cineva cu adevărat îngropat aici. 

În ochiul amintirii sale, ziua aceea ploioasă de primăvară 
licări pentru o clipă. Măi, să fie, da' veritabil mai arătase 
lespedea aia funerară! Când îl vedeai pe asistentul ăla subţirel 
purtând-o în braţe, ştiai că era o făcătură, dar după ce o 
aşezaseră pe pământ, cu florile alea false în fața ei şi toate 
celelalte, ai fi putut jura că era veritabilă şi că cineva era într- 
adevăr... 

Pielea de pe braţe i se făcu de găină. 

— Termină odată cu asta, îşi spuse el cu asprime, iar când 
vrabia îl dojeni din nou, Groparul se bucură de sunetul ei 
neplăcut, dar absolut real şi perfect normal. 

— Dă-i drumu' şi ţipă, mamă, spuse şi se duse la ultima 
urmă de picior fragmentată. 

Dincolo de ea, aşa cum mai mult sau mai puţin bănuise, 
văzu alte urme prin iarbă. Distanţa dintre ele era destul de 
mare. Uitându-se la ele, Groparului nu i se păru că bărbatul 
ar fi alergat, dar cu siguranță nici nu pierduse vremea. 
Treizeci şi cinci de metri mai încolo, descoperi că poate observa 
înaintarea tipului într-un alt fel: un coş mare cu flori fusese 
răsturnat. Chiar dacă nu putea vedea vreo urmă atât de 
departe, coşul trebuia să se fi aflat chiar în drumul paşilor pe 
care îi putea vedea. Omul ar fi putut trece pe lângă coş, dar nu 
alesese să facă asta. În schimb, pur şi simplu îl lovise cu 
piciorul şi îşi continuase drumul. 

Oamenii care făceau astfel de lucruri nu erau, după părea 
Groparului, genul de oameni cu care să te legi la cap dacă nu 


aveai un motiv al naibii de întemeiat. 

Înaintase pe diagonală prin cimitir, asta făcuse, 
îndreptându-se parcă spre zidul scund dintre cimitir şi 
drumul principal. Se mişcase ca un om care trebuia să ajungă 
undeva şi să facă ceva. 

Chiar dacă Groparul nu se pricepea să-şi imagineze diverse 
lucruri mai mult decât se pricepea să se păcălească singur 
(cele două lucruri, în definitiv, au un fel de-a merge mână-n 
mână), Groparul îl văzu pe omul acesta pentru o clipă, 
literalmente îl văzu: un tip înalt, cu picioare mari, păşind greoi 
prin suburbia aceea tăcută a morţilor în puterea 
întunericului, mişcându-se cu încredere şi neabătut pe 
picioarele-i mari, lovind coşul cu flori din calea lui fără să se 
oprească măcar din mers când ajunse la el. Şi nu se temea 
deloc - nu el. Fiindcă, dacă mai erau încă acolo lucruri vii, 
cum credeau unii oameni, ele aveau să se teamă de el. 
Mişcându-se, mergând, sprintând, şi Domnul să-l aibă în pază 
pe cel sau cea care-i brăzdau calea. 

Pasărea îl dojeni. 

Groparul tresări. 

— Las-o baltă, amice, îşi mai spuse încă o dată. Umple 
numa! drăcovenia aia şi nu te mai gândi la ea! 

De umplut, a umplut-o, şi de uitat voia s-o uite, dar mai 
târziu în după-amiaza aceea Deke Bradford l-a găsit în 
cimitirul de lângă Stackpole Road şi i-a spus veştile despre 
Homer Gamache, care fusese descoperit târziu în dimineața 
aceea la mai bine de un kilometru de Homeland, pe Route 35. 
Tot oraşul vuise de zvonuri şi speculații mare parte din ziua 
aceea. 

Apoi, fără tragere de inimă, Groparul Hoit se duse să 
discute cu şeriful Pangborn. Nu ştia dacă groapa şi urmele 
aveau vreo legătură cu uciderea lui Homer Gamache, dar 
credea că e mai bine să spună ce ştia şi să-i lase pe cei plătiți 
pentru asta să desfacă ițele. 


Patru - Moarte într-un oraş mic 


1 


Castle Rock a fost, cel puţin în ultimii ani, un oraş nefericit. 

Pentru a dovedi că acea zicală despre fulger şi despre cât de 
des loveşte el în acelaşi loc nu este întotdeauna adevărată, în 
Castle Rock se petrecuseră o serie de lucruri rele în ultimii opt 
sau zece ani - lucruri suficient de rele încât să ajungă ştiri de 
interes național. Când se întâmplaseră acestea, şerif era 
George Bannerman, însă Marele George, cum fusese cu 
afecțiune numit, nu mai trebuia să se ocupe de cazul lui 
Homer Gamache, fiindcă Marele George murise. Supraviețuise 
primului lucru rău, o serie de violuri cu strangulare comise de 
unul dintre propriii săi ofițeri, dar, doi ani mai târziu, pe Town 
Road nr. 3, fusese ucis de un câine turbat - şi nu doar ucis, ci 
aproape literalmente sfâşiat în bucăţi. Amândouă aceste 
cazuri fuseseră extrem de ciudate, dar lumea e un loc ciudat. 
Şi unul dur. Şi, uneori, unul nefericit. 

Noul şerif (se afla în funcţie de opt ani, dar Alan Pangborn 
ajunsese la concluzia că va fi „noul şerif cel puţin până în anul 
2000 - desigur, presupunând, îi spusese soției sale, că va 
continua să candideze şi să fie ales atât de mult timp) nu se 
afla atunci în Castle Rock; până în 1980 fusese şeful poliției 
rutiere într-un oraş de dimensiuni „mici-mergând-spre-medii” 
din nordul statului New York, nu departe de Syracuse. 

Uitându-se la trupul deformat al lui Homer Gamache, care 
zăcea într-un şanţ de pe marginea drumului Route 35, îşi 
dorea să se mai afle încă acolo. Se părea că, totuşi, ghinionul 
oraşului nu se sfârşise complet odată cu moartea lui George 
Bannerman cel Mare. 

O, termină cu asta - nu-ți doreşti să te afli niciunde 
altundeva în toată lumea asta binecuvântată de Dumnezeu. Să 
nu spui că nu-i aşa, fiindcă ghinionul chiar o să vină şi-o să ți 
se aşeze pe umăr. Locul ăsta a fost al naibii de bun pentru 
Annie şi băieți, şi-a fost un loc al naibii de bun şi pentru tine. 
Aşa că de ce nu termini cu prostiile? 

Bun sfat. Propriu-ţi cap, descoperise Pangborn, întotdeauna 
le dădea nervilor sfaturi bune pe care aceştia nu le puteau 


urma. Nervii spuneau doar: Da, dom le, acum c-ai amintit de 
asta, un lucru mai adevărat nu există. După care începeau să 
țopăie şi să sfârâie ca mai-nainte. 

Totuşi, trebuia să se aştepte la aşa ceva, nu? Cât timp 
fusese şerif, adunase de pe drumuri rămăşiţele a aproape 
patruzeci de oameni, punând la socoteală şi bătăile pe care le 
întrerupsese, şi se confruntase cu mai multe sute de cazuri de 
violență asupra soției şi-a copiilor - iar acelea nu fuseseră 
decât cele raportate. Însă lucrurile aveau un fel de-a se 
echilibra; pentru un oraş care adăpostise propriu-i criminal în 
masă nu cu foarte mult timp în urmă, când venea vorba de 
crimă, el, unul, avusese parte de-un serviciu neobişnuit de 
dulce. Numai patru, şi doar unul dintre făptaşi îi scăpase - 
Joe Rodway, după ce-i spulberase creierii soției sale. 
Cunoscând-o binişor pe doamnă, lui Pangborn aproape că-i 
păruse rău când primise un telex de la poliţiştii din Kingston, 
Rhode Island, care-i spuneau că-l aveau pe Rodway în arest. 

Unul dintre celelalte cazuri fusese omor prin imprudenţă la 
volan, iar celelalte două fuseseră crime de gradul doi, fără 
complicaţii, unul cu cuțit şi unul cu pumnii goi - cel din 
urmă, un caz de violență în familie care ajunsese pur şi 
simplu prea departe, şi asta numai din cauza unui pahar care 
dăduse pe de lături: soţia îşi bătuse soțul până ce-l omorâse în 
vreme ce acesta era beat, răzbunându-se cu o ultimă bătaie 
apocaliptică pentru aproape douăzeci de ani de bătăi 
necontenite. Când fusese dusă la secție, ultimele vânătăi ale 
femeii încă păstrau o sănătoasă culoare gălbuie. Lui Pangborn 
nu-i păruse câtuşi de puțin rău când judecătorul o lăsase să 
scape cu doar şase lui la Centrul de Corecţie pentru femei, 
urmate de şase ani de libertate condiționată. Judecătorul 
Pender probabil că făcuse asta numai fiindcă ar fi fost 
nepoliticos să-i dea femeii ceea ce merita cu adevărat, şi 
anume o medalie. 

În viața de zi cu zi, o crimă într-un oraş mic, crezuse el, 
rareori avea vreo asemănare cu crimele de oraş mic din 
romanele Agathei Christie, unde şapte oameni îl înjunghiau 
cu rândul pe hainul şi bătrânul colonel Storping-Goiter la 


casa sa de ţară din Puddleby-on-the-Marsh în timpul unei 
capricioase furtuni de iarnă. În viaţa de zi cu zi, Pangborn 
ştia, aproape întotdeauna când ajungeai îl găseai pe făptaş la 
fața locului, uitându-se în jos la nenorocire şi întrebându-se 
ce dracu' făcuse; cum de ieşise totul de sub control cu o viteză 
atât de letală. Şi chiar dacă făptaşul fugise, de obicei nu 
plecase departe şi existau doi sau trei martori oculari care-ţi 
puteau spune cu exactitate ce se întâmplase, cine o făcuse şi 
unde plecase acesta. Răspunsul la ultima întrebare era de 
obicei cel mai apropiat bar. De regulă, crima într-un oraş mic 
era simplă, brutală şi stupidă. 

De regulă. 

Dar regulile sunt făcute să fie încălcate. Fulgerul loveşte 
uneori de două ori în acelaşi loc şi, din când în când, crimele 
care se petrec în oraşele mici nu pot fi rezolvate imediat... 
crime ca aceasta. 

Pangborn ar mai fi putut aştepta. 


2 


Ofițerul Norris Ridgewick se întoarse de la patrula sa, care 
era parcată în spatele maşinii de serviciu a lui Pangborn. 
Apelurile recepționate de cele două radiouri acordate pe 
lungimea de undă a poliției bârâiau în aerul cald de sfârşit de 
primăvară. 

— Vine Ray? întrebă Pangborn. 

— Ray era Ray Van Allen, medicul legist şi procurorul de 
instrucție al districtului Castle. 

— Mda, spuse Norris. 

— Dar soția lui Homer? I-a spus cineva despre treaba asta? 

Vorbind, Pangborn alungă muştele de pe fața lui Homer. Nu 
mai rămăsese mare lucru din ea în afară de nasul acvilin, 
proeminent. Dacă n-ar fi fost proteza brațului stâng şi dinții 
de aur care se aflaseră cândva în gura lui şi care acum 
stăteau fărâmițaţi pe gâtul său încreţit şi pe pieptul cămăşii, 
Pangborn se îndoia că l-ar fi recunoscut chiar propria-i mamă. 


Norris Ridgewick, care se asemăna puțin cu ajutorul de şerif 
Barney Fife din vechiul serial Andy Griffith Show, bătu din 
picioare şi se uită la pantofii săi de parcă, brusc, devenise 
foarte interesat de ei. 

— Păi... John e-n patrulă sus pe View, iar Andy Clutterbuck 
e-n Auburn, la tribunalul districtual... 

Pangborn suspină şi se ridică în picioare. Gamache avea - 
avusese - şaizeci şi şapte de ani. Locuise împreună cu soția 
într-o casă mică şi ordonată lângă vechiul depozit feroviar 
aflat la mai puțin de trei kilometri de locul unde se aflau ei 
atunci. Copiii lor erau mari şi plecaseră de acasă. Doamna 
Gamache fusese cea care telefonase la biroul şerifului 
dimineața devreme, nu plângând, dar fiind pe-aproape, 
spunând că se trezise la şapte şi descoperise că Homer, care 
dormea uneori în una dintre vechile camere ale copiilor fiindcă 
ea sforăia, nu venise deloc acasă noaptea trecută. La şapte 
seara plecase la popice, ca întotdeauna, şi ar fi trebuit să se 
întoarcă până la miezul nopții, doisprezece treizeci cel târziu, 
dar paturile erau toate goale şi camioneta lui nu se afla în 
curte sau în garaj. 

Sheila Brigham, dispecera de serviciu, îi raportase acest 
apel şerifului Pangborn, iar el folosise telefonul public de la 
benzinăria Sunoco a lui Sonny Jackett, unde-şi alimenta 
maşina, ca s-o sune înapoi pe doamna Gamache. 

Femeia dăduse informațiile trebuincioase despre camionetă 
- Chevrolet, model 1971, alb cu maroul din fabrică în locurile 
mâncate de rugină, şi-un ras-tel pentru armă în cabină, 
număr de înmatriculare de Mâine, 96529Q. Transmisese 
informațiile prin radio ofițerilor de pe teren (numai trei la 
număr, Ciut fiind plecat în Auburn să depună mărturie) şi-i 
spusese doamnei Gamache că o va suna din nou de-ndată cea 
ştia mai multe. Nu fusese îngrijorat în mod deosebit. Lui 
Gamache îi plăcea berea, mai ales în seara când juca popice, 
însă nu era complet dus cu pluta. Dacă ar fi băut prea mult 
ca să mai poată conduce în siguranţă, ar fi dormit pe 
canapeaua din sufrageria unuia dintre amicii săi de popice. 


Mai era o întrebare, însă. Dacă se hotărâse Ho-mer să 
rămână acasă la un coleg de echipă, de ce nu-şi sunase soția 
ca să-i spună asta? Nu ştia că-şi va face griji? Ei bine, era 
târziu, şi poate că n-a vrut s-o deranjeze. Asta era o 
posibilitate. Una mai bună, crezuse Pangborn, era că sunase 
şi că femeia dormea buştean în pat, între ea şi telefonul din 
casă aflându-se o uşă închisă. Şi mai trebuia să adaugi 
eventualitatea ca ea să fi sforăit ca un trailer ce gonea cu o 
sută zece la oră pe şoseaua de centură. 

Pangborn îşi luase rămas bun de la îngrijorata femeie şi 
închisese, spunându-şi că soțul ei va apărea cel târziu până la 
unsprezece în dimineața aceea, ruşinat şi mai mult decât doar 
un pic afumat. Atunci, Ellen îi va arăta bătrânului zurbagiu 
ce limbă ascuţită poate avea. Pangborn îşi va trece astfel pe 
agendă să-l laude pe Homer - fără mare tam-tam - fiindcă 
avusese prezența de spirit să nu conducă cei patruzeci şi opt 
de kilometri dintre South Paris şi Castle Rock sub influența 
alcoolului. 

Cam la o oră după telefonul Ellenei Gamache, îi trecuse 
prin gând că nu era ceva în regulă cu prima sa analiză a 
situației. Dacă Gamache dormise acasă la un amic de popice, 
lui Alan i se părea că aceasta era prima dată când o făcea. 
Altfel, soţia lui s-ar fi gândit ea însăşi la posibilitatea aceasta 
şi ar mai fi aşteptat puţin înainte să sune la biroul şerifului. 
Apoi l-a lovit pe Alan gândul că Homer Gamache era un pic 
prea bătrân ca să-şi schimbe obiceiurile. Dacă dormise undeva 
noaptea trecută, trebuia s-o mai fi făcut înainte, dar telefonul 
soției lui sugera că n-o făcuse. Dacă se mai făcuse muci la 
pista de popice înainte şi apoi condusese în starea aceea spre 
casă, probabil c-ar mai fi făcut asta şi noaptea trecută... dar 
n-o făcuse. 

Aşa că ogarul bătrân a învățat totuşi un truc nou, îşi 
spusese. Se-ntâmplă. Sau poate că doar a băut mai mult ca de 
obicei. La dracu, e posibil chiar să fi băut la fel de mult ca 
întotdeauna şi să se fi îmbătat mai tare ca de obicei. Se spune 
că băutura îşi ia revanşa. 


Încercase să uite de Homer Gamache, cel puţin pentru 
moment. Avea hârțoage cu duiumul pe birou şi, şezând acolo, 
rostogolind un creion înainte şi-napoi şi gândindu-se la 
bătrânul ăla zdruncinat stând undeva în camioneta lui, bietul 
bătrân zdruncinat cu părul cărunt tuns periuţă şi c-un braț 
artificial care să-i ţină locul celui adevărat pe care-l pierduse 
într-un loc numit Pusan într-un război nedeclarat care 
avusese loc când mare parte din recolta veteranilor din 
Vietnam încă-şi umpleau scutece cu fecale galbene... ei bine, 
nimic din toate astea nu-l scăpa de hârtiile de pe birou şi nu-l 
ajutau nici măcar să-l găsească pe Gamache. 

Chiar şi aşa, se îndrepta spre micul separeu al Sheilei 
Brigham, intenționând să-i ceară să-l cheme prin stație pe 
Norris Ridgewick ca să vadă dacă nu aflase el ceva, când 
Norris însuşi luase legătura cu dispeceratul. Ceea ce avusese 
Norris de raportat îi adâncise lui Alan pârâiaşul neliniştii, 
transformându-l într-un râu cu ape reci şi învolburate. Acesta 
i se scursese prin viscere şi-l făcuse să se simtă puţin amorțţit. 

Râdea de oamenii care vorbeau despre telepatie şi 
precogniție la emisiunile radio interactive, râdea aşa cum fac 
oamenii când insinuarea şi intuiţia au devenit o parte atât de 
mare din viața lor, încât abia dacă le mai recunosc atunci 
când le folosesc. Dar dacă ar fi fost întrebat ce credea despre 
Homer Gamache în clipa aceea, Alan ar fi răspuns: Când a 
intra Norris pe recepție... ei bine, atunci am început să ştiu că 
bătrânul era grav rănit sau mort. Probabil varianta numărul 
doi. 


3 


Norris se întâmplase să oprească la locuința Arsenault pe 
Route 35, la sud de cimitirul Homeland cu aproximativ un 
kilometru şi jumătate. Nici măcar nu se gândea la Homer 
Gamache, chiar dacă ferma Arsenault şi casa lui Homer se 
aflau la o distanță de mai puţin de patru kilometri una de 
cealaltă, iar dacă Homer alesese traseul logic din South Paris 
noaptea trecută, ar fi trebuit să treacă pe lângă locuința 


familiei Arsenault. Lui Norris nu i se părea probabil ca 
vreunul dintre membrii familiei Arsenault să-l fi văzut pe 
Homer cu o noapte în urmă, fiindcă dacă-l văzuseră, Homer ar 
fi ajuns acasă teafăr şi nevătămat zece minute sau aşa ceva 
mai târziu. 

Norris se oprise la ferma familiei Arsenault numai fiindcă 
aceştia țineau cel mai bun stand cu produse de pe marginea 
drumului din cele trei oraşe. El era unul dintre acei rari 
burlaci cărora le plăcea să gătească, şi dezvoltase o plăcere 
deosebită pentru mazărea dulce. Voia să afle când vor avea 
soții Arsenault de vânzare aşa ceva. Ca un gând de pe urmă, o 
întrebase pe Dolly Arsenault dacă nu se întâmplase să vadă 
camioneta lui Homer Gamache noaptea trecută. 

— Ei, să ştii, a spus doamna Arsenault, e ciudat că 
pomeneşti de asta, fiindcă am văzut-o. Noaptea trecută târziu. 
Nu... acum că mă gândesc mai bine, a fost în dimineața asta 
devreme, fiindcă Johnny Carson era încă la televizor, dar 
emisiunea se apropia de sfârşit. Voiam să-mi mai iau un bol 
cu înghețată şi să mă mai uit puțin la emisiunea aia a lui 
David Letterman şi apoi să merg la culcare. Nu dorm foarte 
bine în zilele astea, iar omul ăla de pe cealaltă parte a 
drumului mi-a pus nervii la încercare. 

— Despre ce om vorbiți, doamnă Arsenault? a întrebat 
Norris dintr-odată interesat. 

— Nu ştiu - un bărbat oarecare. Nu mi-a plăcut cum arăta. 
Nici măcar nu l-am putut vedea bine şi nu mi-a plăcut cum 
arăta, ce zici de asta? Sună aiurea, ştiu, dar azilul ăla de 
nebuni de la Juniper Hill nu-i chiar atât de departe, iar să vezi 
un om singur pe-un drum de ţară la aproape unu dimineaţa, 
e de-ajuns să neliniştească pe oricine, chiar dacă omul poartă 
costum. 

— Ce fel de costum purta..., a început Norris, dar nu avea 
niciun rost. 

Doamna Arsenault era o ţărancă bună de gură, şi pur şi 
simplu a dat peste Norris Ridgewick cu un fel de grandiozitate 
implacabilă. Ofițerul s-a hotărât să-i facă pe plac şi să prindă 
din zbor ce putea. Şi-a scos carnețelul din buzunar. 


— Într-un fel, a continuat ea, costumul aproape că m-a 
neliniştit şi mai mult. Nu părea normal ca un bărbat să poarte 
costum la ora aia, dacă-nţelegi ce vreau să spun. Probabil că 
nu, probabil că-ți spui că nu-s decât o bătrână aiurită, şi 
probabil că sunt doar o bătrână aiurită, dar pentru un minut 
sau două înainte să apară Homer, m-a bătut gândul că 
bărbatul venea probabil spre casa noastră, şi m-am ridicat să 
mă asigur că e-ncuiată uşa. S-a uitat încoace, să ştii, l-am 
văzut când a făcut asta. Îmi închipui că s-a uitat fiindcă 
probabil a văzut încă lumină la fereastră, chiar dacă era 
târziu. Probabil că m-a văzut şi pe mine, fiindcă draperiile nu- 
s decât de-alea transparente. Nu i-am putut vedea fața cu 
adevărat - noaptea trecută luna n-a fost pe cer şi nu cred c-or 
să instaleze vreodată stâlpi de iluminat atât de departe, 
darămite televiziune prin cablu, aşa cum au cei din oraş - dar 
l-am putut vedea întorcând capul. Apoi chiar a început să 
traverseze drumul - cel puțin asta cred că făcea, sau că se 
gândea să facă, dacă-nţelegi ce vreau să zic - şi-am crezut c-o 
să vină şi-o să bată la uşă şi-o să spună că i s-a stricat 
maşina şi dacă poate folosi telefonul, şi mă-ntrebam ce-ar 
trebui să spun dacă chiar făcea asta, sau chiar numai dacă 
trebuia să răspund la uşă. Bănuiesc că-s o bătrână aiurită, 
fiindcă am început să mă gândesc la episodul ăla din serialul 
Alfred Hitchcock vă prezintă... În care era vorba despre un 
nebun care aproape că putea să farmece şi păsările din copaci, 
numai că ciopârțise pe cineva cu un topor, ştii, şi-a pus 
bucățile în portbagajul maşinii, şi nu l-a prins decât fiindcă 
nu-i funcționa un stop pe frână, sau ceva de felul ăsta - dar 
cealaltă parte a poveştii e că... 

— Doamnă Arsenault, nu ştiu dacă pot întreba... 

— „că nu voiam să fiu ca filistinul sau saraceneanul sau 
gomoreanul sau cine o fi fost ăl de trecea pe cealaltă parte a 
drumului, a continuat doamna Arsenault. Ştii tu, în povestea 
Bunului Samaritean. Aşa c-am fost puțin cam încordată din 
cauza asta. Dar mi-am spus în sinea mea... 

Norris uitase deja de mazărea dulce. A reuşit în cele din 
urmă s-o oprească pe doamna Arsenault, spunându-i că omul 


pe care-l văzuse ea s-ar putea să figureze în ceea ce el a numit 
„0 investigaţie aflată în desfăşurare”. l-a cerut să se întoarcă 
la început şi să-i spună tot ce văzuse, lăsând de-o parte 
serialul Alfred Hitchcock vă prezintă... şi povestea Bunului 
Samaritean, pe cât posibil. 

Povestea, aşa cum a relatat-o el la radio şerifului Alan 
Pangborn, era aceasta: Femeia se uita singură la The Tonight 
Show, soțul şi băieţii ei dormeau în paturi. Scaunul ei se afla 
lângă fereastra care dădea spre Route 35. Draperia de noapte 
era ridicată. La aproximativ doisprezece treizeci sau 
doisprezece patruzeci, ridicase privirea şi văzuse un om stând 
de cealaltă parte a drumului... adică, de partea cu cimitirul 
Homeland. 

— Din direcţia aceea venea bărbatul, sau din alta? 

Doamna Arsenault nu putea spune sigur. Avea o bănuială 
că ar fi putut veni din direcţia cimitirului, ceea ce-ar fi 
însemnat că se îndepărta de oraş, dar nu putea spune sigur 
ce-i dăduse impresia asta, fiindcă se uitase pe fereastră o dată 
şi nu văzuse decât drumul, apoi se uitase încă o dată înainte 
să se ridice ca să-şi aducă înghețata şi bărbatul era acolo. 
Stând doar acolo şi uitându-se spre fereastra luminată - spre 
ea, pesemne. Crezuse că va traversa drumul sau că începuse 
să-l traverseze (probabil că nici nu se mişcase din loc, îşi 
spusese Alan; restul nu era decât o fabulaţie a nervilor femeii), 
când au apărut luminile pe creasta dealului. Când bărbatul a 
văzut luminile care se apropiau, a ridicat degetul mare în acel 
gest simplu şi fără vârstă al autostopistului. 

— Era camioneta lui Homer, sigur că da, iar la volan era 
Homer, i-a spus doamna Arsenault lui Norris Ridgewick. La- 
nceput am crezut c-o să treacă doar pe lângă el, ca orice 
persoană normală când vede un autostopist în toiul nopţii, dar 
apoi s-au aprins stopurile de frână şi bărbatul a alergat pe 
partea pasagerului a cabinei şi-a urcat. 

Doamna Arsenault, care avea patruzeci şi şase şi arăta mai 
bătrână cu douăzeci, a clătinat din capu-i cărunt. 

— Homer tre' să fi fost abțiguit ca să ia un autostopist atât 
de târziu, i-a spus lui Norris. Abţiguit sau neatent, şi-l cunosc 


pe Homer de aproape treizeci şi cinci de ani. Nu-i neatent. 

S-a oprit, căzută pe gânduri. 

— Păi... nu foarte. 

Norris a încercat să mai scoată de la doamna Arsenault 
câteva amănunte despre costumul pe care-l purta bărbatul, 
dar n-a avut deloc noroc. Şi-a spus că era întotdeauna mare 
păcat că stâlpii de iluminat se terminau la cimitirul 
Homeland, dar orăşelele ca The Rock mai mult nu-şi 
permiteau. 

Fusese un costum, de asta era sigură, nu o jachetă sport 
sau un sacou, şi nu era negru, dar asta te lăsa să alegi dintr- 
un spectru destul de larg de alte culori. Doamna Arsenault nu 
credea că autostopistul purta un costum de-un alb pur, dar 
tot ce era dispusă să jure era că nu fusese negru. 

— Nu vă cer să jurați, doamnă A., a spus Norris. 

Când un civil discută cu un reprezentant al legii despre 
treburi oficiale, a răspuns doamna A., strângându-şi palmele 
cu afectare înăuntrul braţelor sfeterului, tot aia e. 

Aşadar, ce ştia ea se reducea la următoarele: îl văzuse pe 
Homer Gamache luând un autostopist la aproximativ unu 
fără un sfert dimineața. Un lucru pentru care nu merită să 
suni la FBI, ai putea spune. Nu părea ceva îngrijorător decât 
atunci când adăugai faptul că Homer îşi luase pasagerul la 
patru kilometri sau mai puţin de propria sa curte... dar nu 
ajunsese acasă. 

Doamna Arsenault avea dreptate şi-n privința costumului. 
Să vezi un autostopist atât de departe în sălbăticia naturii în 
crucea nopţii era cât se poate de ciudat - la unu fără un sfert, 
orice rătăcitor normal şi-ar fi făcut culcuş într-un hambar 
părăsit sau vreo magazie de la o fermă -, dar când mai adaugi 
şi faptul că purta costum şi cravată („De-o culoare închisă”, a 
spus doamna A., „numai să nu mă pui să jur ce culoare 
închisă, fiindcă nu pot, şi n-o să jur”), lucrurile deveneau tot 
mai puţin confortabile. 

— Ce vrei să fac mai departe? întrebase Norris prin radio 
odată ce terminase de dat raportul. 


— Rămâi unde eşti, a spus Alan. Schimbă poveşti din Alfred 
Hitchcock vă prezintă... cu doamna A. până ce ajung eu acolo. 
Şi mie-mi plăceau episoadele alea. 

Dar, înainte să fi făcut opt sute de metri, locul întâlnirii cu 
ofițerul său se schimbase din ferma Arsenault într-un loc aflat 
aproximativ la un kilometru şi jumătate vest de-acolo. Un 
băiat pe nume Frank Gavineaux, întorcându-se pe jos acasă 
de la o partidă de pescuit în zori în josul pârâului Strimmer, 
văzuse o pereche de picioare ieşind dintre ierburile înalte de pe 
partea sudică a lui Route 35. Dăduse fuga acasă şi-i spusese 
mamei. Ea sunase la Biroul Şerifului. Sheila Brigham le 
transmisese mesajul lui Allan Pangborn şi Norris Ridgewick. 
Sheila a respectat protocolul şi n-a pomenit niciun nume prin 
radio - prea mulți curioşi cu motociclete Cobra şi Bearcat 
ascultau întruna frecvențele poliției -, dar Allan îşi dăduse 
seama după tonul cu care vorbise Sheila că până şi ea avea o 
bănuială bună cui aparțineau picioarele acelea. 

Poate singurul lucru bun care se întâmplase toată 
dimineața era că Norris terminase să-şi golească stomacul 
înainte ca Alan să ajungă la fața locului, şi că avusese 
prezența de spirit să vomite pe partea nordică a drumului, 
departe de cadavru şi de orice dovadă care s-ar fi putut afla în 
jurul lui. 

— Şi-acum ce urmează? întrebă Norris, întrerupându-i 
şirul gândurilor. 

Alan suspină din greu şi încetă să mai alunge muştele din 
preajma rămăşiţelor lui Homer. Începea să piardă bătălia. 

— Acum trebuie să merg acasă la Ellen Gamache şi să-i 
spun că soțul ei a lăsat-o văduvă devreme în dimineața asta. 
Tu rămâi aici cu cadavrul. Încearcă să nu laşi muştele să se 
aşeze pe el. 

— Măiculiţă, domnule şerif, de ce? îs o grămadă. lar el e... 

— Mort, mda, văd asta. Nu ştiu de ce. Fiindcă pur şi simplu 
mi se pare că asta trebuie să facem, cred. Nu-i putem pune 
afurisitul ăla de braț la loc, dar cel puţin putem împiedica 
muştele să se cace pe ce i-a mai rămas din nas. 

— Bine, spuse Norris umil. Bine, domnule şerif. 


— Norris, dacă te-ai strădui, crezi c-ai putea să-mi spui 
„Alan”? Dacă ai exersa? 

— Sigur, domnule şerif, cred că da. 

Alan mormăi ceva şi se întoarse să mai arunce o ultimă 
privire în zona şanțului care, la întoarcerea lui, conform 
tuturor probabilităților, avea să fie împrejmuită cu bandă 
galben-țipătoare pe care va scrie Scena crimei Nu treceţi 
înfăşurată în jurul unor stâlpi de topograf. De față avea să fie 
Henry Payton de la Cazarma Poliției de Stat din Oxford, 
probabil că fotograful şi tehnicienii de la Departamentul de 
Omucideri al Procurorului General nu vor fi - doar dacă nu se 
întâmpla să se afle câţiva prin zonă lucrând la alt caz -, dar 
urmau să sosească în scurtă vreme. Până la unu după- 
amiaza, laboratorul mobil al Poliţiei Statale va sosi şi el, cu tot 
cu experți criminalişti şi un tip a cărui treabă era să amestece 
ghips şi să ia mulajele urmelor de pneuri pe care Norris fie 
fusese destul de isteţ, fie destul de norocos să nu le calce cu 
roțile propriei sale maşini de patrulă (Alan opta, cu foarte 
mare părere de rău, pentru noroc). 

Şi la ce se va rezuma totul? Păi, chiar la asta. Un bărbat pe 
jumătate beat se oprise să-i facă un serviciu unui necunoscut 
(Hopa sus, băiete, îl auzi Alan spunând, nu merg decât câțiva 
kilometri, da' măcar atât te pot duce), iar necunoscutul 
răspunsese bătându-l pe bătrân până la moarte şi apoi 
furându-i camioneta. 

Bănuia că bărbatul în costum de afacerist îi ceruse lui 
Homer să tragă pe dreapta - cel mai credibil pretext ar fi fost 
că trebuia să-şi golească vezica - şi, odată ce se oprise 
camioneta, îl tăiase, îl târâse afară şi... 

Ah, dar atunci începuse partea urâtă. Partea a naibii de 
urâtă. 

Alan se uită în şanţ o ultimă oară, acolo unde Norris 
Ridgewick stătea pe vine lângă bucata de carne însângerată 
care fusese un om, alungând cu răbdare mugştele de pe ceea ce 
fusese fața lui Homer folosind planşeta cu amenzi, şi-şi simți 
iarăşi stomacul întorcându-se pe dos. 


N-a fost decât un bătrân, fiu de curvă ce eşti - un bătrân cu 
piciorul pe jumătate în groapă şi numai un singur braț bun, un 
bătrân a cărui singură plăcere rămasă era seara de popice cu 
prietenii. Aşa că de ce nu te-ai mulțumit să-l tai în cabina 
camionetei şi-apoi să-l laşi în pace? A fost o noapte răcoroasă 
şi, chiar dacă i-ar fi fost puţin frig, cel mai probabil n-ar fi pățit 
nimic. Îmi pun ceasul la bătaie că-i vom găsi în sânge o 
grămadă de antigel. Şi oricum o să dăm spre urmărire 
plăcuţțele de înmatriculare ale camionetei. Aşa că de ceai făcut 
asta? Doamne, sper să am ocazia să te-ntreb. 

Dar chiar conta motivul? Cu siguranță că pentru Homer 
Gamache, nu. Acum, nu mai conta. Nimic nu avea să mai 
conteze pentru Homer. Fiindcă, după ce-l tăiase prima dată, 
autostopistul îl trăsese afară din maşină şi-l târâse în şanţ, 
probabil ţinându-l de subsuori. Alan nu trebuia să aştepte 
interpretarea băieților de la Omucideri pentru urmele lăsate 
de tocurile pantofilor lui Gamache. Trăgându-l, autostopistul 
descoperise infirmitatea lui Homer. lar în fundul şanțului, îi 
smulsese bătrânului proteza şi-l ciomăgise cu ea până la 
moarte. 


Cinci - 96529Q 
1 


Fii calm, fii calm! spuse cu voce tare polițistul statal de 
Connecticut Warren Hamilton, chiar dacă era singur în 
maşina de patrulă. Era seara zilei de 2 iunie, cu aproximativ 
treizeci şi cinci de ore după descoperirea cadavrului lui Homer 
Gamache într-un oraş din Maine de care ofițerul Hamilton nu 
auzise niciodată. 

Se afla în parcarea restaurantului McDonald's de pe 1-95 
Westport (mergând spre sud). Îşi făcuse un obicei din a intra 
în parcările benzinăriilor-restaurante când patrula pe şoseaua 
interstatală; dacă mergea noaptea încet şi cu farurile stinse pe 
ultimul şir al locurilor de parcare, uneori făcea nişte arestări 


bune. Mai mult decât bune. Minunate. Când simțea că se 
apropia de o astfel de oportunitate, foarte des vorbea singur. 
Aceste solilocvii deseori începeau cu Fii calm, fii calm, apoi 
progresau spre ceva de genul: Hai să vedem ce pune la cale 
nemernicul sau Întreab-o pe mama dacă-i vine să creadă asta. 
Ofițerului Hamilton îi plăcea foarte mult s-o întrebe pe mama 
dacă-i venea să creadă asta când adulmeca mirosul unui caz 
suculent. 

— Ce-avem noi aici? murmură el de data aceasta şi întoarse 
patrula. 

Trecu pe lângă un Camaro. Pe lângă o Toyota Care, în 
strălucirea de cupru bătucit a neoanelor cu sodiu, arăta ca o 
balegă veche. Şi... ta-DA! O camionetă GMC veche ce arăta 
portocalie în lumina aceea, ceea ce însemna că era - sau că 
fusese - albă sau o nuanţă deschisă de cenuşiu. 

Aprinse  reflectorul şi-l îndreptă spre plăcuţțele de 
înmatriculare. Plăcuţele de înmatriculare, după umila părere 
a ofițerului Hamilton, deveneau din ce în ce mai bune. Unul 
câte unul, statele puneau pe ele mici imagini. Asta le făcea 
mai uşor de identificat noaptea, când diversele condiții de 
iluminat transformau culorile în tot soiul de nuanțe fictive. Şi 
cea mai proastă lumină dintre toate pentru numărul de 
identificare al plăcuței erau afurisitele alea de lămpi ultra- 
performante portocalii. Nu ştia dacă împiedicau violurile şi 
jafurile aşa cum erau gândite să facă, dar era convins că 
făcuse poliţişti devotați meseriei cum era el însuşi să blesteme 
plăcuțele de înmatriculare ale unor nenumărate maşini furate 
sau vehicule puse sub urmărire. Imaginile acelea mici mai 
aveau mult până să rezolve problema aceasta. O Statuie a 
Libertăţii era o Statuie a Libertăţii atât în lumina puternică a 
soarelui, cât şi în strălucirea egală a nemernicelor alea bronz- 
portocalii. Şi, indiferent de lucrare, Doamna Dreptate însemna 
New York. 

Aşa cum langusta aia schimonosită spre care îndreptase el 
acum sporul luminos însemna Maine. Nu trebuia să-ți mai 
forțezi ochii să vezi VACATIONLAND, sau să încerci să-ți dai 
seama dacă ceea ce arăta roz sau portocaliu sau albastru- 


electric era de fapt alb. Nu trebuia decât să te uiţi după 
langusta aia schimonosită. Era de fapt un homar, Hamilton 
ştia asta, însă o langustă schimonosită oricum i-ai spune tot o 
langustă schimonosită era, şi-ar fi înfulecat rahat chiar din 
curu' unui porc mai bine decât să-şi vâre în gură o langustă 
de-aia nenorocită, dar, chiar şi aşa, era al naibii de bucuros că 
exista aşa ceva. 

Mai ales când o plăcuță de-nmatriculare de-asta cu 
langustă era pusă sub urmărire, cum se întâmpla în noaptea 
aceea. 

— Întreab-o pe mama dacă-i vine să creadă asta, murmură 
el, şi scoase schimbătorul de viteze la liber. Îşi luă planşeta cu 
clamă de pe fâşia magnetică ce o ţinea locului în mijlocul 
bordului, chiar deasupra schimbătorului de viteze, trecu de 
formularul de amendă pe care toți poliţiştii îl ţin ca un scut 
peste lista fierbinte (nu era nevoie ca civilii să se holbeze la 
numerele de înmatriculare de care erau interesați în mod 
deosebit poliţiştii în vreme ce polițistul căruia îi aparținea lista 
înfuleca un hamburger sau îşi golea intestinele cu o sută pe 
oră la o benzinărie pe care numai Dumnezeu i-o scosese în 
cale), şi-şi plimbă unghia de la degetul mare în josul paginii. 

Şi-acolo era. 96529Q; Statul Maine; căminul langustelor 
schimonosite. 

Primul tur pe care-l făcuse ofițerul Hamilton îi arătase 
acestuia că nu se afla nimeni în cabina camionetei. Înăuntru 
era un rastel pentru arme, dar acesta era gol. Era posibil - nu 
probabil, dar posibil - să se afle cineva pe platforma 
camionetei. Era posibil şi ca acela de pe platforma camionetei 
să aibă la el puşca al cărei loc era în rastel. Mai probabil, 
şoferul era fie plecat demult, fie înfuleca un burger înăuntru. 
Chiar şi aşa... Copoi bătrâni, copoi hapsâni, dar niciun copoi 
bătrân şi hapsân, spuse ofițerul Hamilton pe-o voce joasă. 

Stinse reflectorul şi rulă încet de-a lungul şirului de maşini. 
Se mai opri de două ori, aprinse reflectorul cu ambele ocazii, 
chiar dacă nici măcar nu se mai deranja să se uite la maşinile 
pe care le verifica. Exista posibilitatea ca domnul 965290 să-l 
fi văzut ochind camioneta furată pe când se întorcea din 


restaurantul-căcăstoare, iar dacă vedea maşina ofițerului 
trecând mai în susul şirului şi verificând celelalte maşini, era 
posibil să nu o ia din loc. 

— Ce-i sigur e sigur, ce-i păcat e păcat, şi asta-i tot ce ştiu, 
pentru numele Domnului cel mare! exclamă ofițerul Hamilton. 

Aceasta era una dintre vorbele sale preferate, nu tocmai la 
acelaşi rang cu „intreab-o pe mama dacă-i vine să creadă 
asta”, dar pe-aproape. 

Opri într-un loc de unde putea ţine sub supraveghere 
camioneta. Luă legătura cu baza, care se afla la mai puțin de 
şase kilometri în susul drumului, şi le spuse că găsise 
camioneta GMC de Maine căutată într-un caz de crimă. Ceru 
unități de întărire şi i se spuse că acestea vor sosi în scurtă 
vreme. 

Hamilton nu văzu pe nimeni apropiindu-se de camionetă, şi 
ajunse la concluzia că n-ar fi o dovadă prea mare de curaj 
dacă s-ar apropia de vehicul cu precauţie. De fapt, ar fi părut 
un fătălău dacă s-ar fi aflat încă acolo în întuneric, cu un 
rând mai departe, la sosirea celeilalte unități. 

Cobori din patrulă, desfăcând cu degetul mare capsa 
cureluşei care-i ţinea pistolul, dar fără să-l scoată din toc. 
Scosese pistolul din toc numai de două ori de când era în 
funcție, şi niciodată nu-l declanşase. Acum nu dorea să facă 
nici una, nici alta. Se apropie de camionetă la un unghi ce-i 
permitea să observe atât maşina de Maine - mai ales platforma 
maşinii de Maine -, cât şi partea din față a restaurantului 
Mickey D's. Se opri când un bărbat şi o femeie se duseră de la 
restaurant spre un Ford sedan aflat cu trei rânduri mai 
aproape de restaurant, apoi înainta când aceştia urcară în 
maşină şi se îndreptară spre ieşire. Ţinându-şi mâna dreaptă 
pe patul revolverului de serviciu, Hamilton îşi lăsă mâna 
dreaptă pe lângă şold. Centurile de serviciu, după umila 
părere a lui Hamilton, erau şi ele din ce în ce mai bune. 
Fusese, atât în copilărie, cât şi la maturitate, un mare fan al 
lui Batman, alias Cruciatul cu Capă - bănuia, de fapt, că 
Batman era unul dintre motivele pentru care el devenise 
polițist (acesta era un amănunt nesemnificativ, pe care nu se 


deranjase să-l treacă în cererea de înscriere). Accesoriul său 
preferat dintre cele ale lui Batman nu fusese Batbastonul sau 
Batarangul, nici măcar Batmobilul însuşi, ci centura cu de 
toate a Cruciatului cu Capă. Acel minunat obiect vestimentar 
era ca un magazin de daruri bine aprovizionat: avea câte ceva 
pentru fiecare situație, fie că era vorba de o frânghie, o pereche 
de ochelari pentru vedere pe timp de noapte sau câteva 
capsule de gaz ameţitor. Centura lui de serviciu nu era nici pe 
departe la fel de bună, dar pe partea stângă se aflau trei găici 
în care se aflau trei lucruri foarte folositoare. Unul era un 
cilindru acţionat de baterii, comercializat sub numele de „La 
pământ, ogare” Când apăsai butonul roşu de sus, „La 
pământ, ogare!” emitea un fluierat ultrasonic care transforma 
până şi cel mai fioros dintre pitbuli într-un castron de 
spaghete blegi. Lângă el se afla un tub presurizat de Mace 
(versiunea poliției statale din Connecticut a gazului amețitor 
al lui Batman), iar lângă Mace era o lanternă cu patru baterii. 

Hamilton scoase lanterna din gaică, o aprinse, apoi ridică 
mâna stângă pentru a acoperi parţial raza. Făcu aceasta fără 
a-şi lua măcar o clipă mâna dreaptă de pe patul revolverului. 
Copoi bătrâni; copoi hapsâni; dar niciun copoi bătrân şi 
hapsân. 

Plimbă raza de-a lungul platformei camionetei. Era o 
bucată de prelată acolo, dar nimic altceva. Platforma 
camionetei era la fel de goală ca şi cabina. 

Hamilton rămăsese în tot acest timp la o depărtare 
precaută de GMC-ul cu plăcuțe pe care figura langustă, 
schimonosită - lucrul acesta era atât de bine înfipt în sinea sa 
încât nici măcar nu se gândise la el. Acum se aplecă şi 
îndreptă lanterna sub camionetă, cel din urmă loc unde ar fi 
putut sta la pândă cineva care i-ar fi vrut răul. Puțin probabil, 
dar când avea în cele din urmă să dea colțul, nu voia ca 
preotul să-şi înceapă predica spunând: „Dragi prieteni, ne 
aflăm astăzi aici ca să-l plângem incredibila plecare dintre noi 
a ofițerului Warren Hamilton.” Asta ar fi fost prea de prost 
gust. Mătură cu raza repede de la stânga la dreapta sub 
camionetă şi nu văzu nimic în afară de amortizorul ruginit ce 


avea să cadă în viitorul apropiat - nu că, după cum arătau 
găurile din el, i-ar fi simţit şoferul prea mult lipsa când avea 
să se-ntâmple asta. 

— Cred că suntem singuri, scumpule, spuse ofițerul 
Hamilton. 

Examina zona dimprejur, examina pentru o ultimă oară 
camioneta, fiind atent în mod special la ieşirea din restaurant. 
Nu observă că l-ar fi observat cineva pe el, aşa că se apropie de 
fereastra cabinei din partea pasagerului şi îndreptă înăuntru 
raza lanternei. 

— Maică sfântă, murmură Hamilton. Întreab-o pe mama 
dacă-i vine să creadă harcea-parcea asta. 

Era brusc foarte bucuros de felinarele portocalii care-şi 
trimiteau lumina peste parcare şi-n cabina maşinii, fiindcă ele 
transformară ceea ce el ştia că este maro într-o culoare care 
era aproape neagră, făcând sângele să semene mai mult cu o 
cerneală. 

— A condus-o în halul ăsta? lisuse Christoase, taman din 
Maine a condus-o în halul ăsta? Întreab-o pe mama... 

Îşi îndreptă lanterna în jos. Scaunul şi podeaua GMC-ului 
erau o cocină. Văzu doze de bere, doze de băuturi nealcoolice, 
pungi de cipsuri şi jumări goale sau aproape goale, cutii ce 
conținuseră Big Mac-uri şi Whopper-uri. Un ghemotoc din 
ceea ce părea a fi gumă de mestecat era stropşit pe bordul de 
metal deasupra găurii unde se aflase cândva un aparat de 
radio. În scrumieră erau câteva chiştoace de ţigări fără filtru. 

Mai mult ca orice, era sânge. 

Erau dâre şi pete de sânge pe scaun. Volanul era murdar de 
sânge. Era o pată de sânge uscat pe maneta claxonului, 
acoperind aproape complet simbolul Chevrolet încrustat acolo. 
Era sânge pe mânerul interior al portierei şoferului şi era 
sânge pe oglindă - pata aceea era un cerc mic ce se voia a fiun 
oval, iar Hamilton îşi spuse că domnul 965290 era posibil să fi 
lăsat o amprentă aproape perfectă în sângele victimei sale 
când îşi potrivise oglinda retrovizoare. Şi pe una dintre cutiile 
de Big Mac se afla o pată mare de sânge. În aceea păreau să fi 
rămas şi câteva fire de păr. 


— Ce i-o fi spus fetei care i-a adus meniul? bâigui Hamilton. 
Că s-a tăiat când se bărbierea? în spatele lui se auzi un 
târşâit. Hamilton se învârti pe călcâie, simțindu-se prea lent, 
simțindu-se mult prea sigur că, în pofida precauţiilor de 
rutină, fusese prea hapsân cu curajul său ca să mai ajungă 
vreodată bătrân, fiindcă nu ţinea nimic de rutină în treaba 
asta, nu, domnule, tipul se furişase în spatele lui şi curând va 
fi şi mai mult sânge în cabina bătrânei camionete Chevrolet, 
sângele lui, fiindcă un tip care putea conduce un astfel de 
abator portabil din Maine până aproape de granița statului 
New York era un psihopat, genul de om care ar omori un 
polițist statal fără să stea mai mult pe gânduri decât atunci 
când îşi cumpără un sfert de litru de lapte. 

Hamilton îşi scoase revolverul pentru a treia oară în cariera 
sa, trase cocoşul şi aproape că descarcă un glonț (sau două, 
sau trei) în nimic altceva decât în întuneric; era încordat la 
maximum. Dar acolo nu era nimeni. 

Cu sângele bubuindu-i la tâmple, cobori încet pistolul. 

O pală slabă de vânt străbătu noaptea. Târşâitul se auzi din 
nou. Pe pavaj, văzu o cutie de Filet-O-Fish - chiar de la 
McDonald's-ul acela, fără-ndoială, cât de isteț eşti tu, Holmes, 
mulțumesc, dar nu e nevoie, Watson, a fost cât se poate de 
elementar - care alunecă un metru jumătate sau doi, purtată 
de briză şi apoi se opri din nou. 

Hamilton expiră prelung, tremurând, şi cobori cu grijă 
cocoşul pistolului. 

— Aproape că te-ai făcut de râs, poftim, Holmes, spuse el pe 
o voce câtuşi de puţin controlată. Aproape că te-ai făcut cu un 
CR-14. 

Un CR-14 era un formular pentru „gloanţe trase”. 

Se gândi să-şi pună pistolul la loc în toc, acum că era 
limpede că nu avea ce împuşca în afară de o cutie goală de 
sandviş cu peşte, şi apoi se hotări să-l țină pur şi simplu în 
mână până ce va vedea celelalte unități la orizont. Stătea bine 
în mâna lui. Era reconfortant. Fiindcă nu era vorba numai de 
sânge, sau de faptul că bărbatul pe care-l căuta un polițist din 
Maine pentru crimă condusese cu calm şase sute patruzeci de 


kilometri sau aşa ceva în mizeria aia. În jurul camionetei se 
simțea o duhoare ce semăna într-un fel cu duhoarea dintr-un 
loc de pe un drum de ţară unde o maşină a lovit şi a strivit un 
sconcs. Nu ştia dacă ofițerii ce urmau să vină aveau s-o simtă 
sau dacă numai el o simțea, şi nu-i păsa cine ştie cât. Nu era 
un miros de sânge, sau de mâncare stricată, sau de intestine 
întoarse pe dos. Era, credea el, pur şi simplu mirosul răului. 
Mirosul unui rău foarte, foarte mare. Un rău suficient de mare 
încât el să nu vrea să-şi pună revolverul la loc în toc chiar 
dacă era aproape convins că deținătorul acelui miros plecase, 
probabil cu mai multe ore în urmă - nu auzea niciun păcănit 
din-acela pe care-l produce un motor ce încă este cald. Nu 
conta. Asta nu schimba ce ştia el: pentru o vreme, camioneta 
fusese bârlogul unui animal îngrozitor, iar el nu avea de gând 
să-şi asume nici cel mai mic risc ca animalul să se întoarcă şi 
să-l găsească nepregătit. lar mama îşi putea paria toţi banii 
pe asta. 

Rămase acolo cu arma în mână, cu părul de pe cap ridicat, 
şi i se păru că a trecut foarte mult timp până ce unităţile de 
întărire ajunseră în sfârşit. 


Şase - Moarte în oraşul cel mare 


1 


Dodie Eberhart era scoasă din sărite, iar când Do-die 
Eberhart era scoasă din sărite, în capitala națţiei exista o 
scorpie cu care nu voiai să ţi-o pui. Femeia urcă scările 
blocului cu apartamente de pe L Street cu indiferența (şi 
aproape cu amploarea) unui rinocer care traversează o 
întindere largă de iarbă. Rochia ei bleumarin se întindea şi se 
lărgea peste un piept care era mai degrabă prea mare ca să fie 
pur şi simplu numit amplu. Braţele ei cărnoase se legănau ca 
două pendule. 

Cu mulți ani în urmă, femeia aceasta fusese una dintre cele 
mai năucitoare prostituate din Washington. În zilele acelea, 


înălțimea ei - un metru optzeci şi şapte -, dar şi aspectul 
plăcut, făcuseră din ea mai mult decât o fleandură 
destrăbălată; avea atât de mare trecere, încât o noapte cu ea 
era aproape la fel de bună ca şi un trofeu în bârlogul unui 
gentleman sportiv, iar dacă ar fi fost ca cineva să privească 
atent fotografiile diverselor fetes şi soirees din Washington din 
timpul celei de-a doua administrații Johnson şi a primei 
administrații Nixon, ar fi putut-o observa pe Dodie Eberhart în 
multe dintre ele, de obicei la brațul unui bărbat al cărui nume 
apărea frecvent în articolele şi eseurile politice cu greutate. 
Chiar şi numai înălțimea ei o făcea greu de trecut cu vederea. 

Dodie era o târfă cu inimă de casier bancar şi suflet de 
gândac strângător. Doi dintre clienţii ei permanenți, unul un 
senator democrat şi celălalt un reprezentant republican cu 
destui ani în vârsta senectuții, îi oferiseră suficienți bani să se 
poată lăsa de meserie. Nu făcuseră asta tocmai din proprie 
voință. Dodie era conştientă că riscul de îmbolnăvire nu se afla 
tocmai în descreştere (iar oficialii guvernamentali aflați în 
locuri înalte sunt la fel de vulnerabili la SIDA şi diverse boli 
venerice mai puțin importante - dar totuşi neplăcute - ca orice 
om de rând). Şi nici vârsta ei nu se afla în descreştere. Iar 
încrederea ei în faptul că aceşti gentlemeni îi vor lăsa ceva prin 
testament, aşa cum promiseseră amândoi, nu era prea mare. 
Îmi pare rău, le spusese ea, dar, vedeţi voi, nu cred în Moş 
Crăciun sau în Zâna Măseluţță mai mult decât credeţi voi. 
Micuța Dodie e pe cont propriu. 

Micuța Dodie cumpărase trei clădiri cu apartamente cu acei 
bani. Anii trecuseră. Cele şaptezeci şi şapte de kilograme care 
îngenuncheaseră bărbaţi puternici (de obicei în fața ei pe când 
ea stătea goală în fața lor) deveniseră acum o sută douăzeci şi 
şapte. Investiţiile care-i merseseră bine la mijlocul anilor 
şaptezeci scăzuseră în anii optzeci, când se părea că toți 
ceilalți oameni din țară cu bani pe piața de capital se 
descurcau bine. Până în ultima fază activă a carierei sale 
avusese doi excelenți brokeri pe lista scurtă; fuseseră momente 
când îşi dorise să-i fi păstrat şi după ce se lăsase de meserie. 


O clădire de apartamente o pierduse în '84; a doua în '86, în 
urma unei dezastruoase revizii contabile a Fiscului. O 
păstrase pe aceasta din L Street la fel de acerb ca un jucător 
ce pierde într-o partidă pe viaţă şi pe moarte de Monopoly, 
convinsă fiind că se afla într-un cartier pe cale să Prospere. 
Dar nu Prosperase încă, şi ea nu credea că avea să Prospere 
vreme de încă un an sau doi... dacă avea să prospere vreodată. 
Când avea s-o facă, intenționa să-şi facă bagajele şi să se 
mute în Aruba. Între timp, proprietăreasa care fusese cândva 
cea mai căutată parteneră de sex din oraşul-capitală pur şi 
simplu trebuia să rămână pe poziţie. 

Ceea ce făcuse întotdeauna. 

Ceea ce intenţiona să facă în continuare. 

Şi Domnul să-i aibă în pază pe cei care-i aţineau calea. 

Cum ar fi Frederick „DI. Mahăr” Clawson, de pildă. 

Ajunse pe palierul celui de-al doilea etaj. Guns n' Roses 
bubuia din apartamentul Shulman-ilor. 

— OPRIȚI DRACULUI CASETOFONUL ĂLA! ţipă ea din toți 
rărunchii... iar când Dodie Eberhart ridica vocea la nivelul 
maxim de decibeli, geamurile se crăpau, timpanele copiilor 
mici se spărgeau şi câinii mureau pe loc. 

Muzica trecu de la urlet la şoaptă cât ai clipi. Îi simţea pe 
Shulmani tremurând unul în braţele celuilalt ca o pereche de 
cățeluşi speriaţi în toiul unei furtuni cu tunete, şi sperând că 
nu pe ei venise să-i întâlnească Vrăjitoarea cea Rea de pe L 
Street. Se temeau de ea. Aceasta nu era deloc o reacție 
necugetată. Shulman era un avocat corporatist la o firmă 
puternică, însă tot se afla la distanță de două ulcere ca să fie 
destul de puternic pentru a o face pe Dodie să încremenească. 
Dacă se-ntâmpla să o calce pe bătături în acea etapă a vieţii 
ei, femeia avea să-i poarte intestinele drept jartiere, iar el ştia 
asta, şi ăsta era un lucru foarte satisfăcător. 

Când ţi se rupea fundul sacului atât de la conturile 
bancare, cât şi de la portofoliul de investiţii, trebuia să profiți 
de satisfacţii atunci când le găseai. 

Dodie dădu colțul fără să-şi întrerupă mersul şi porni pe 
scări în sus către etajul al treilea, unde Frederick „DI. Mahăr” 


Clawson locuia într-o splendoare solitară. Mergea cu acelaşi 
pas egal de „rinocer-traversând-savana”, cu fruntea ridicată, 
cu respiraţia câtuşi de puțin tăiată, în pofida greutăţii sale, 
scările trepidând foarte puţin în ciuda solidităţii lor. 

Abia aştepta întâlnirea aceasta. 

Clawson nici măcar nu se afla pe treapta de jos a scării 
juridic-corporatiste. La momentul prezent, nu se afla nici 
măcar pe scară. Asemenea tuturor studenţilor la drept pe 
care-i întâlnise vreodată (în general chiriaşi; cu siguranţă nu 
se culcase niciodată cu ei în ceea ce acum considera ca fiind 
„cealaltă viață” a ei), Clawson era alcătuit în principal din 
aspirații înalte şi fonduri scăzute, amândouă plutind pe o 
generoasă pernă de rahat. Dodie, de regulă, nu făcea confuzie 
între aceste elemente. Să pună botul la o replică plină de rahat 
a unui student la drept era, în concepţia ei, la fel de rău ca şi 
cum ar fi făcut un număr pe gratis. Odată ce începeai cu un 
astfel de comportament, la fel de bine îți puteai pune cravaşa 
în cui. 

La figurat vorbind, desigur. 

Şi totuşi, Frederick „DI. Mahăr” Clawson îi spărsese parțial 
apărarea. Întârziase cu chiria patru daţi la rând şi ea 
permisese acest lucru fiindcă o convinsese că, în cazul acesta, 
vechea şi obosita scriptură era într-adevăr adevărată (sau s-ar 
putea dovedi să fie): chiar urma să primească nişte bani. N-ar 
fi putut să-i facă asta dacă ar fi pretins că Sidney Sheldon era 
de fapt Robert Ludlum, sau că Victoria Hoit era de fapt 
Rosemary Rogers, fiindcă ea nu dădea nici-o ceapă degerată pe 
oamenii ăştia sau pe milioanele lor de colegi scriitori. Pe ea o 
pasionau triller-urile, iar dacă erau nişte thriller-uri cu 
adevărat alerte, cu atât mai bine. Bănuia că existau o 
grămadă de oameni în lume care se lăsau păcăliți de zoaiele 
alea romantice şi de căcaturile alea de spionaj, asta dacă 
puteai avea încredere cât de cât în lista celor mai bine vândute 
cărți, publicată în ziarul Post de duminică, dar ea-l citea pe 
Elmore Leonard de ani întregi înainte ca acesta să ajungă pe 
listă, şi-şi formase şi puternice legături cu Jim Thompson, 
David Goodie, Horace McCoy, Charles Willeford şi toți ceilalți 


tipi ca ei. Pe scurt spus, lui Dodie Eberhart îi plăceau 
romanele în care oamenii jefuiau bănci, se împuşcau între ei şi 
făceau dovada marii lor iubirii față de femei în special 
bătându-le de le săreau capacele. 

George Stark, după părerea ei, era - sau fusese - cel mai 
bun dintre aceştia. Ea fusese un admirator devotat, de la 
Metoda lui Machine şi Oxford Blues Până la În goană spre 
Babilon, care părea să fie ultimul dintre romanele lui. 

Mahărul din apartamentul de la etajul al treilea fusese 
înconjurat de însemnări şi de romane ale lui Stark atunci 
când ea mersese prima oară să-l strângă cu uşa din pricina 
chiriei (întârziată numai cu trei zile atunci, dar, sigur, dacă le 
dădeai un deget, îți luau toată mâna) şi, după ce se-ngrijise de 
treaba ei şi el îi promisese să-i dea un cec până la prânz în 
ziua următoare, îl întrebase dacă operele complete ale lui 
George Stark erau lectură obligatorie pentru o carieră 
juridică. 

— Nu, spusese Clawson cu un zâmbet luminos, voios şi 
peste măsură de carnivor, dar s-ar putea foarte bine să 
finanțeze una. 

Zâmbetul, mai mult decât orice, a fost cel care o vrăjise şi o 
făcuse să-şi tempereze vocea în cazul său, acolo unde se 
răstise cu brutalitate în toate celelalte. Văzuse zâmbetul acela 
de multe ori înainte în propria-i oglindă. Crezuse atunci că un 
asemenea zâmbet nu poate fi fals şi, numai pentru dosar, încă 
mai credea asta. Clawson chiar îl avea la mână pe Thaddeus 
Beaumont; greşeala sa fusese faptul că crezuse cu atâta 
convingere că Beaumont va acționa conform planurilor unui 
domn Mahăr ca Frederick Clawson. Şi fusese şi greşeala ei. Ea 
citise unul dintre cele două romane ale lui Beaumont - Negura 
purpurie - după ce-i explicase Clawson ce descoperise, şi-o 
găsise drept o carte de-o prostie desăvârşită. În ciuda 
corespondenţei şi-a fotografiilor pe care i le arătase DI Mahăr, 
cu greu i-ar fi venit sau i-ar fi fost imposibil să creadă că ambii 
scriitori erau unul şi acelaşi om. Doar că... după ce citise cam 
trei sferturi din carte, într-un punct când fusese pe cale să 
azvârle plicticoşenia aia de cealaltă parte a camerei şi să dea 


uitării toată tărăşenia, găsise o scenă în care un fermier 
împuşca un cal. Calul avea două picioare rupte şi trebuia 
împuşcat, dar treaba era că bătrânului fermier John i-a făcut 
plăcere să-l împugşte. Lipise, de fapt, țeava puştii de capul 
calului şi se masturbase, apăsând trăgaciul în momentul 
culminant. 

Era, credea ea, de parcă Beaumont ar fi plecat să bea o 
ceaşcă de cafea când ajunsese la partea aceea... şi-i luase locul 
George Stark şi scrisese scena, ca un Rumpelstiltskin literar. 
Cu siguranţă, aceea era singura bucată de aur în căpița aia 
de fân. 

Ei bine, nimic din toate astea nu conta acum. Tot ce 
dovedea era că nimeni nu era imun pe vecie la rahaturi. 
Mahărul o luase pentru o raită, însă cel puţin fusese o raită 
scurtă. Şi acum se sfârşise. 

Dodie Eberhart ajunse pe palierul celui de-al treilea etaj, cu 
palma strângându-i-se în genul acela de pumn solid pe care-l 
făcea când sosea timpul nu pentru un ciocănit politicos la 
uşă, ci pentru un bubuit, după care văzu că bubuitul nu era 
necesar. Uşa mahărului stătea întredeschisă. 

— Iisuse mare! murmură Dodie, răsucindu-şi buza. 

Acesta nu era un cartier de drogaţi, dar când venea vorba 
să devasteze apartamentul unui idiot, drogații erau mai mult 
decât dispuşi să treacă granițele. Tipul era chiar mai prost 
decât îl crezuse. 

Bătu la uşă cu încheieturile degetelor şi o împinse în lături. 

— Clawson! strigă ea pe o voce care promitea osândă şi 
damnare. Nu primi niciun răspuns. Uitându-se de-a lungul 
coridorului scurt, văzu că draperiile din sufragerie erau trase 
şi că becul din tavan era aprins. Un radio cânta încet. 

— Clawson, vreau să discut cu tine! 

Porni pe coridorul scurt... şi se opri. 

Una dintre pernele de pe sofa se afla pe podea. 

Asta era tot. Niciun semn că locuința fusese devastată de- 
un drogat înfometat, însă instinctele ei erau încă ascuţite, şi 
adulmecă imediat nenorocirea. Simţi un miros. Era foarte vag, 
dar era prezent. Semăna puțin cu mirosul de mâncare 


stricată, dar încă nu descompusă. Nu era asta, dar mai 
aproape de atât nu putea ajunge. Mai simţise înainte mirosul 
acesta? Credea că da. 

Şi mai era un miros, chiar dacă nu crezu că nasul ei era cel 
care îi simțea prezenţa. Îl recunoscu pe acesta numaidecât. Ea 
şi ofițerul Hamilton din Connecticut ar fi fost de acord pe dată 
asupra a ce era: mirosul răului. 

Rămase chiar la intrarea în sufragerie, uitându-se la perna 
răsturnată, ascultând radioul. Ceea ce nu reuşise să facă 
urcarea a trei etaje reuşi acea pernă nevinovată - inima îi 
bătea repede sub masivul sân stâng, iar respiraţia îi ieşea greu 
pe gură. Ceva nu era în regulă acolo. Foarte neînregulă. 
Întrebarea era dacă devenea sau nu parte din asta dacă mai 
rămânea acolo. 

Simțul practic îi spunea să plece, să plece cât mai avea 
ocazia, iar simțul practic era foarte puternic. Curiozitatea îi 
spunea să rămână şi să arunce un ochi... şi era mai 
puternică. 

Îşi vâri capul prin uşa sufrageriei şi se uită mai întâi spre 
dreapta, unde se afla un şemineu fals, două ferestre ce dădeau 
spre L Street, şi nu mare lucru altceva. Se uită la stânga şi, 
brusc, capul se opri din mişcare. Chiar păru să paralizeze 
locului. Ochii i se căscară. 

Acea privire blocată nu dură mai mult de trei secunde, dar 
ei i se păru mult mai mult. Şi văzu totul, până în cel mai mic 
detaliu; mintea ei făcu propria fotografie a ceea ce vedea, la fel 
de clară şi de precisă ca acelea pe care avea să le ia curând 
fotograful din echipa de criminalistică. 

Văzu cele două sticle de bere Amstel pe măsuţța pentru 
cafea, una goală şi cealaltă pe jumătate plină, cu un guler de 
spumă încă înăuntrul gâtului sticlei. Văzu scrumiera pe a 
cărei margine curbată scria CHICAGOLAND! Văzu două 
chiştoace de ţigări fără filtru strivite în mijlocul albului 
imaculat al scrumierei, cu toate că mahărul nu fuma - nu 
țigări, cel puţin. Văzu cutia mică de plastic ce fusese cândva 
plină cu piuneze zăcând pe-o rână între sticle şi scrumieră. 
Mare parte dintre piunezele pe care mahărul le folosea să-şi 


prindă diverse lucruri pe panoul din bucătărie erau 
împrăştiate pe suprafața de sticlă a măsuței pentru cafea. 
Văzu câteva care se opriseră pe un exemplar deschis al revistei 
People, cea în care apăruse articolul despre Thad 
Beaumont / George Stark. Îi putea vedea pe domnul şi doamna 
Stark dând mâna peste lespedea funerară a lui Stark, cu toate 
că de unde se afla ea aceştia erau cu capul în jos. Era articolul 
care, potrivit lui Frederick Clawson, nu avea niciodată să fie 
tipărit. Avea să-l facă, în schimb, un om destul de bogat. 
Greşise în privința asta. De fapt, se părea că greşise în toate 
privinţele. 

Îl văzu pe Frederick Clawson, care devenise din mahăr un 
nimeni în drum, şezând în unul dintre cele două fotolii din 
sufragerie. Fusese legat. Era gol-puşcă, hainele lui fuseseră 
aruncate într-un ghem dezordonat sub măsuța pentru cafea. 
Văzu gaura însângerată din vintrele sale. Testiculele erau încă 
la locul lor; penisul îi fusese îndesat în gură. Mai era loc 
destul, fiindcă criminalul îi tăiase domnului Mahăr şi limba. 
Aceasta era prinsă pe perete. Piuneza fusese înfiptă în carnea 
ei roz atât de adânc, încât ea nu reuşi să vadă decât o 
semilună rânjită de-un galben ţipător care era gămălia 
piunezei, iar mintea ei fotografie fără zăbavă şi acest lucru. 
Sângele se scursese pe tapetul de dedesubt, alcătuind un 
desen vălurit sub formă de evantai. 

Ucigaşul folosise încă o piuneză, aceasta cu o gămălie de-un 
verde deschis, ca să țintuiască a doua pagină a articolului din 
revista People pe pieptul gol al fostului mahăr. Nu reuşi să 
vadă fața lui Liz Beaumont - era acoperită de sângele lui 
Clawson - dar văzu mâna femeii, întinzând farfuria cu negrese 
ca Thad s-o poată inspecta zâmbind. Îşi amintea că acea 
fotografie îl necăjise în mod deosebit pe Clawson. Ce 
mascaradă! exclamase el. Ea urăşte să gătească - a spus asta 
într-un interviu chiar după ce Beaumont şi-a publicat primul 
roman. Scrise cu degetul folosind sânge deasupra limbii 
retezate prinse pe perete erau aceste cinci cuvinte: 


VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU. 


Iisuse Christoase, gândi o parte îndepărtată a minţii ei. E 
exact ca-ntr-un roman de George Stark... ceva ce-ar face Alexis 
Machine. 

Din spatele ei se auzi o izbitură slabă. 

Dodie Eberhart strigă şi se întoarse pe călcâie. Machine veni 
spre ea cu îngrozitorul lui brici, scânteierea lui de oțel fiind 
acum acoperită cu sângele lui Frederick Clawson. Faţa lui 
înfiorătoare era masca schimonosită de cicatrice pe care i-o 
lăsase Nonie Griffiths după ce-l tăiase la sfârşitul Metodei lui 
Machine, şi... 

Şi nu era absolut nimeni acolo. 

Uşa se închisese singură, asta era tot, aşa cum fac uneori 
uşile. 

Chiar aşa să fie? întrebă acea parte îndepărtată a minţii 
ei... doar că acum era mai apropiată, ridicând vocea, 
insistentă din cauza spaimei. Stătea în parte deschisă fără 
absolut nici-o problemă când ai urcat scările. Nu larg deschisă, 
dar suficient cât să-ți dai seama că nu era închisă. 

Acum, ochii i se întoarseră la sticlele de bere de pe măsuţa 
pentru cafea. Una goală. Una pe jumătate plină, cu un inel de 
spumă pe interiorul gâtului ei. 

Ucigaşul fusese în spatele uşii când intrase ea. Dacă ar fi 
întors capul, aproape sigur că l-ar fi văzut... şi acum ar fi fost 
şi ea moartă. 

lar când stătuse acolo, hipnotizată de rămăşiţele colorate 
ale lui Frederick „DI Mahăr” Clawson, acesta pur şi simplu 
ieşise, închizând uşa în urma lui. Puterea îi părăsi picioarele şi 
alunecă în genunchi cu o grație ciudată, semănând cu o fată 
pe cale să primească împărtăşania. Mintea îi alerga frenetică 
la acelaşi gând, ca un gerbil într-o roată de exerciţii: O, n-ar fi 
trebuit să strig, o să se-ntoarcă, o, n-ar fi trebuit să strig, o să 
se-ntoarcă, o, n-ar fi trebuit să strig... 

Şi-atunci îl auzi, bufnetul măsurat al picioarelor lui mari pe 
covorul din hol. Mai târziu, ajunse la convingerea că 
blestemaţii ăia de Shulmani ridicaseră iarăşi volumul 
casetofonului şi că luase bubuitul monoton al basului drept 


paşi, dar în clipa aceea fu convinsă că era Alexis Machine şi că 
se întorcea... un bărbat atât de hotărât şi cu gânduri atât de 
criminale, încât nici măcar moartea nu-l putea opri. 

Pentru prima oară în viața ei, Dodie Eberhart leşină. 

Îşi reveni în simţiri trei minute mai târziu. Picioarele încă n- 
o puteau susține, aşa că se târi înapoi de-a lungul scurtului 
hol al apartamentului către uşă, cu părul atârnându-i peste 
față. Se gândi să deschidă uşa şi să arunce o privire afară, dar 
nu se putu convinge s-o facă. Roti ivărul în schimb, apoi trase 
zăvorul şi puse lanțul de siguranță. Odată aceste lucruri 
făcute, se aşeză cu spatele lipit de uşă, gâfâind, lumea din jur 
fiind o ceață cenuşie. Era vag conştientă că se încuiase 
înăuntru împreună cu un cadavru mutilat, dar asta nu era 
atât de rău. Nu era câtuşi de puţin rău, când te gândeai la 
alternative. 

Puțin câte puţin, îşi recapătă forțele şi reuşi să se ridice în 
picioare. Dădu colțul din capătul holului şi intră în bucătărie, 
unde se afla telefonul. Îşi feri privirea de la ce mai rămăsese 
din Dl Mahăr, chiar dacă acesta era un exerciţiu futil; avea să 
vadă acea fotografie mentală în toată claritatea ei hidoasă 
multă vreme de atunci înainte. 

Sună la poliţie şi, când aceştia veniră, nu vru să le dea voie 
să intre până ce unul dintre ei nu strecură pe sub uşă actul 
său de identitate. 

— Care-i numele soției tale? îl întrebă ea pe polițistul a 
cărui insignă laminată îl identifica drept Charles F. Toomey, 
Jr. 

Vocea ei era pițigăiată şi tremurată, cât se poate de diferită 
de cea obişnuită. Prietenii apropiaţi (dacă ar fi avut vreunul) 
nu ar fi recunoscut-o. 

— Stephanie, doamnă, răspunse răbdătoare vocea aflată de 
cealaltă parte a uşii. 

— Pot suna la secție şi să verific asta, să ştii! aproape că 
ţipă ea. 

— Ştiu că puteți, doamnă Eberhart, răspunse vocea, dar v- 
ați simți în siguranță mai repede dacă ne-aţi lăsa pur şi 
simplu să intrăm, nu credeți? 


Şi fiindcă încă putea recunoaşte Vocea Poliţistului la fel de 
uşor cum recunoscuse Mirosul Răului, descuie uşa şi-i lăsă 
înăuntru pe Tommy şi pe partenerul acestuia. După ce aceştia 
intrară, Dodie mai făcu ceva ce nu făcuse niciodată: începu să 
facă istericale. 


Şapte - Treburi polițienești 
1 


Când veni poliția, Thad se afla la etaj în biroul său, scriind. 

Liz citea o carte în sufragerie, în vreme ce Willi-am şi Wendy 
se hlizeau unul la celălalt în ţarcul supradimensionat pe care- 
l împărțeau. Se duse la uşă, şi înainte să o deschidă se uită 
afară prin unul dintre îngustele geamuri ornamentale care o 
flancau. Acesta era un obicei pe care-l apucase de la ceea ce în 
glumă era numit „debutul” lui Thad în revista People. 
Vizitatorii - vagi cunoştinţe în cea mai mare parte, cu un 
adaos generos de rezidenţi curioşi ai oraşului şi chiar câţiva 
străini (aceştia din urmă fără excepție admiratori ai lui Stark) 
presăraţi ca să completeze selecția - începuseră să-şi facă 
simțită prezența. Thad numea acesta „sindromul vedeţi- 
crocodilii-în-viață” şi spunea că va dispărea într-o săptămână 
sau două. Liz spera să aibă dreptate. Între timp, ea îşi făcea 
griji că unul dintre noii musafiri s-ar putea să fie un vânător 
nebun de crocodili de genul celui care-l omorâse pe John 
Lennon, şi aruncă mai întâi o privire prin fereastra laterală. 
Nu ştia dacă ar fi recunoscut un nebun get-beget dacă-l vedea, 
dar putea cel puţin împiedica şirul gândurilor lui Thad să se 
rupă în timpul celor două ore din fiecare dimineață pe care le 
petrecea scriind. 

După aceea, el însuşi răspundea la uşă, de obicei 
aruncându-i o privire de băiețel vinovat la care ea nu ştia cum 
să răspundă. 

Cei trei bărbaţi care se aflau în pragul uşii principale în 
acea dimineață de sâmbătă nu erau admiratori nici al lui 


Beaumont, nici ai lui Stark, bănui ea, şi nu erau nici nişte 
nebuni... numai dacă unii din recolta recentă nu se apucaseră 
să conducă patrule de poliție statală. Liz deschise uşa, simțind 
acea tresărire de nelinişte pe care şi cei mai corecți dintre 
oameni trebuie s-o simtă când le vine poliția acasă fără să fie 
chemată. Bănuia că, dacă ar fi avut copii suficient de mari să 
hoinărească şi să se zbenguie în dimineața aceea ploioasă de 
sâmbătă, deja s-ar fi întrebat dacă erau teferi. 

— Da? 

— Sunteţi doamna Elizabeth Beaumont? întrebă unul 
dintre ei. 

— Da, sunt. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Soțul dumneavoastră este acasă, doamnă Beaumont? 
întrebă al doilea. 

Aceştia doi purtau pelerine de ploaie cenuşii identice şi 
pălării de poliție statală. 

Nu, ceea ce auziți clămpănind la etaj e fantoma lui Ernest 
Hemingway, se gândi să spună, dar sigur că n-o spuse. Prima 
veni teama „a-avut-cineva-un-accident”, apoi vina-fantomă 
care te făcea să-ți doreşti să spui ceva dur sau sarcastic, ceva 
care să exprime, indiferent de cuvintele folosite: Plecaţi de aici. 
Nu sunteți bineveniţi aici. Noi n-am greşit cu nimic. Duceţi-vă şi 
găsiți-l pe cel care a făcut-o. 

— Pot să întreb de ce vreţi să vorbiți cu el? 

Al treilea polițist era Alan Pangborn. 

— Probleme polițieneşti, doamnă Beaumont, spuse el. 
Putem vorbi cu el, vă rog? 


2 


Thad Beaumont nu ţinea ceva ce să aducă a jurnal 
organizat, dar uneori scria despre întâmplările din viața sa 
care-l interesau, îl amuzau sau îl speriau. Păstra aceste 
relatări într-un registru legat, iar soția sa nu se prea dădea în 
vânt după ele. O făceau să se cutremure, de fapt, chiar dacă 
nu-i spusese niciodată lui Thad asta. Multe erau ciudat de 
lipsite de pasiune, aproape ca şi când o parte din el rămânea 


deoparte şi îşi dădea seama de viaţa lui cu un ochi detaşat şi 
aproape dezinteresat. În urma vizitei poliţiştilor din dimineaţa 
de 4 iunie, scrise o lungă însemnare străbătută de-un 
puternic şi neobişnuit filon emoţional. 

Înţeleg puţin mai bine acum Procesul lui Kafka şi 1984 al lui 
Orwell |scrise Thad]. A le citi ca romane politice şi nimic 
altceva e o gravă eroare. Bănuiesc că depresia prin care am 
trecut după ce am terminat Dansatorii şi am descoperit că nu 
mă aştepta nimic mai departe - cu excepția avortului lui Liz, 
adică - încă rămâne cea mai chinuitoare experiență emoţională 
a vieţii noastre de cuplu, dar ce s-a întâmplat astăzi pare şi 
mai rău. Îmi spun că e aşa fiindcă experiența e încă proaspătă, 
dar bănuiesc că e mult mai mult decât atât. Bănuiesc că, dacă 
timpul petrecut în întunericul şi pierderea acelor primi gemeni 
sunt răni care s-au vindecat, lăsând numai cicatrice care să 
amintească de locul unde s-au aflat, această nouă rană se va 
vindeca şi ea... dar nu cred că timpul o va şterge vreodată 
complet. Va lăsa cicatricea ei, una mai scurtă, dar mai adâncă 
- la fel ca tatuajul şters, lăsat de lama lungă a unui cuțit. 

Sunt sigur că poliţiştii s-au comportat potrivit jurămintelor 
lor (dacă încă le mai depun, şi presupun că da). Şi totuşi, am 
simțit atunci şi chiar şi acum sentimentul că m-am aflat în 
pericol să fiu tras înăuntrul unei maşinării birocratice fără chip, 
nu oameni, ci o maşină care-şi va vedea metodic de treabă 
până ce mă va transforma, ronțâindu-mă, în zdrențe... fiindcă a 
ronțăi oamenii până ce aceştia nu mai sunt decât nişte zdrențe 
este treaba de care se ocupă maşina aceea. 

l-aş putea spune lui Liz că am fost agitat când a venit la etaj 
şi mi-a spus că poliția aştepta să discute cu mine despre ceva, 
dar nu i-aş spune din ce cauză. Ea a spus că unul dintre ei era 
Alan Pangborn, şeriful districtului Castle. S-ar putea să-l mai fi 
întâlnit o dată sau de două ori înainte, dar l-am recunoscut, de 
fapt, numai fiindcă din când în când îi apare poza în ziarul Caii 
din Castle Rock. 

Eram curios şi bucuros să iau o pauză de la maşina de scris, 
unde oamenii insistă de o săptămână încoace să facă lucruri 
pe care eu nu vreau să le facă. Dacă m-am gândit la ceva, 


bănuiesc că m-am gândit că s-ar putea să aibă ceva de-a face 
cu Frederick Clawson, sau că era ceva legat de articolul din 
People. Şi aşa a fost, chiar dacă nu în felul cum am crezut eu. 

Nu ştiu dacă o să reuşesc să redau bine tonul întâlnirii care 
a urmat. Nu ştiu nici dacă are vreo importanță, numai că mi se 
pare important să încerc. Poliţiştii stăteau în hol lângă baza 
scărilor, trei bărbați masivi (nu-i de mirare că oamenii îi 
numesc tauri) de pe papucii cărora picura puţină apă pe covor. 

Dumneavoastră sunteți Thaddeus Beaumont? a întrebat 
unul dintre ei - a fost şeriful Pangborn - şi atunci a început să 
aibă loc schimbarea emoțională pe care vreau s-o descriu (sau 
cel puțin s-o indic). Nedumerirea s-a alăturat curiozității şi 
plăcerii de-a scăpa, oricât de puțin, de maşina de scris. Şi un 
pic de îngrijorare. Numele meu complet, dar fără „domnule”. 
Exact ca un judecător adresându-se inculpatului căruia este pe 
cale să-i comunice sentința. 

Da, aşa este, am spus, iar dumneata eşti şeriful Pangborn. 
Ştiu asta, fiindcă avem o casă lângă lacul Castle. 

Apoi am întins mâna, acel vechi gest instinctual al 
masculului american bine educat. 

El n-a făcut decât să se uite la ea, şi pe faţă i-a apărut o 
expresie - a fost de parcă ar fi deschis uşa frigiderului şi-ar fi 
descoperit că peştele pe care-l cumpărase pentru cină se 
stricase. 

Nu am nici-o intenție să vă strâng mâna, a spus el, aşa că 
ați putea foarte bine să o lăsaţi înapoi jos şi să ne lipsim 
amândoi de stânjeneală. 

Vorbele astea au fost un lucru al naibii de ciudat, un lucru 
de-a dreptul grosolan, dar asta nu m-a deranjat la fel de mult 
ca felul cum le-a rostit. A fost ca şi când m-ar fi crezut scos din 
minți. 

Şi-uite aşa, am fost îngrozit. Chiar şi acum găsesc că mi-e 
greu să cred cât de repede, cât de-al naibii de repede, au trecut 
emoțiile mele prin spectru, de la o curiozitate normală şi o 
urmă de plăcere datorită întreruperii unei rutine obişnuite, la o 
teamă viscerală. În clipa aceea am ştiut că nu se aflau acolo 
numai să discute cu mine despre ceva, ci fiindcă erau de 


părere că făcusem ceva, iar în acel prim moment de oroare -„n- 
am nici-o intenție să vă strâng mâna” - am fost sigur că 
făcusem. 

Asta am nevoie să exprim. În momentul de linişte 
mormântală care a urmat refuzului lui Pangborn de a-mi 
strânge mâna, am crezut, de fapt, că făcusem totul... şi că nu 
mă voi putea stăpâni să nu-mi mărturisesc vinovăția. 


3 


Thad îşi cobori încet mâna. Cu colțul ochiului o văzu pe Liz 
stând cu mâinile strânse tare într-un ghem alb între sâni, şi 
brusc vru să fie furios pe polițistul acela, care fusese invitat de 
bună voie să calce pragul case sale şi apoi refuzase să-i 
strângă mâna. Polițistul acela al cărui salariu era plătit, cel 
puțin într-o parte mică, de taxele pe care le achitau soții 
Beaumont pentru casa lor din Castle Rock. Polițistul acela 
care o speriase pe Liz. Polițistul acela care acum îl speriase pe 
el. Foarte bine, spuse Thad fără intonațţie. Dacă nu vreţi să 
dați mâna cu mine, poate-mi veți spune de ce vă aflați aici. 

Spre deosebire de poliţiştii statali, Alan Pangborn nu purta 
o pelerină de ploaie, ci o jachetă impermeabilă, care-i ajungea 
doar până la brâu. Vâri mâna în buzunarul de la spate, 
scoase un cartonaş şi începu să citească de pe el. Lui Thad îi 
trebui o clipă ca să-şi dea seama că asculta o variantă a 
avertismentului Miranda. 

Cum aţi spus, numele meu este Alan Pangborn, domnule 
Beaumont. Sunt şeriful districtului Castle, Maine. Mă aflu aici 
fiindcă trebuie să vă interoghez în legătură cu o crimă. Vă voi 
adresa aceste întrebări la cazarma poliției statale din Orono. 
Aveţi dreptul să păstraţi tăcerea... 

— O, lisuse mare, vă rog, ce este asta? întrebă Liz şi se 
suprapuse peste ceea ce Thad se auzi pe sine zicând: 

— Aşteptaţi un minut, aşteptaţi doar un afurisit de minut. 

Avu intenţia să urle acestea, dar chiar dacă creierul le spuse 
plămânilor să ridice volumul până la înălțimea de „reducere- 
la-tăcere-a-studentilor-din-amfiteatru”, nu reuşi să scoată 


decât o slabă obiecție pe care Pangborn o trecu uşor cu 
vederea. 

— ... şi aveți dreptul la consiliere juridică. Dacă nu vă 
permiteţi un avocat, vi se va oferi unul din oficiu. 

Aşeză cartonaşul înapoi în buzunarul de la spate. 

— Thad? Liz se lipi de el ca un copil mic speriat de tunet. 
Imenşii ei ochi nedumeriți se uitau ţintă la Pangborn. Din 
când în când, scăpărau spre ofițerii statali, care păreau 
suficient de mari să joace în apărarea într-o echipă de fotbal 
american profesionist, dar în principal rămaseră ațintiți 
asupra lui Pangborn. 

— Nu plec niciunde cu voi, spuse Thad. 

Vocea îi tremura, ridicând şi coborând tonalitatea, 
schimbând registre ca vocea unui tânăr adolescent, încă mai 
încerca să fie furios. 

— Nu cred că mă puteți obliga să fac asta. 

Unul dintre ofițeri îşi drese glasul. 

— Alternativa, spuse el, este ca noi să ne întoarcem şi să 
cerem un mandat de arestare pe numele dumneavoastră, 
domnule Beaumont. Pe baza informațiilor pe care le deținem, 
asta ar fi foarte uşor. 

Ofițerul aruncă o privire spre Pangborn. 

— Ar fi corect să adaug că şeriful Pangborn a vrut să 
aducem unul cu noi. A susținut foarte puternic ideea şi 
presupun că l-ar fi primit dacă n-aţi fi... un fel de persoană 
publică. 

Pangborn păru dezgustat, probabil din pricina acestui 
lucru, probabil fiindcă ofițerul îl informa pe Thad cu privire la 
acest lucru, cel mai probabil din amândouă. 

Ofițerul văzu privirea, îşi schimbă greutatea de pe un picior 
pe celălalt parcă puţin jenat, dar continuă neabătut. 

— Dat fiind că situaţia se prezintă cum se prezintă, nu mă 
deranjează să ştiţi asta. 

Se uită întrebător la partenerul său, care încuviință din 
cap. Pangborn nu făcu decât să-şi păstreze privirea 
dezgustată. Şi furioasă. Se uită, îşi spuse Thad, de parcă i-ar 


plăcea să mă sfâşie cu unghiile şi să-şi înfăşoare mațele mele 
în jurul capului. Asta sună foarte profesionist, spuse Thad. 

Fu uşurat să descopere că-şi recăpăta cel puţin o parte din 
răsuflare şi că vocea îi revenea la normal. Voia să fie furios 
fiindcă furia ar fi potolit teama, dar tot nu reuşea mai mult 
decât o consternare. Se simțea lovit în plex. 

Ceea ce el ignoră este faptul că eu n-am nici cea mai vagă 
ideea cu privire la ce naiba este situația asta. 

— Dacă am crede că acesta e cazul, nu ne-am afla aici, 
domnule Beaumont, spuse Pangborn. 

Expresia de greață de pe fața lui reuşi în sfârşit să producă 
efectul: Thad se înfurie brusc. Nu-mi pasă ce crezi! spuse el. 
Ți-am spus că ştiu cine eşti, domnule şerif Pangborn. Soţia 
mea şi cu mine deținem o casă de vacantă în Castle Rock din 
1973 - cu mult înainte ca dumneata să fi auzit măcar de 
localitatea asta. Nu ştiu ce cauţi aici, la distanță de două sute 
cincizeci şi şase de kilometri de teritoriul dumitale, sau de ce 
te uiţi la mine de parcă aş fi un rahat de pasăre pe-o maşină 
nouă, dar îți pot spune că nu plec nicăieri cu dumneata până 
ce nu aflu. Dac-o să fie nevoie de-un mandat de arestare, dați- 
i drumul şi obțineți-l. Dar vreau să ştiţi că dacă o faceţi, o să 
vă treziți până la gât într-un vas cu rahat clocotit şi eu voi fi 
cel de jos care se-ngrijeşte de foc. Fiindcă n-am făcut nimic. 
Asta-i de-a dreptul scandalos. Pur şi simplu... scandalos! 

Acum, vocea lui atinsese volumul maxim, şi ambii ofițeri 
părură puţin ruşinaţi. Pangborn nu părea. Continuă să se 
uite la Thad în felul acela neliniştitor. 

În cealaltă cameră, unul dintre gemeni începu să plângă. 

— O, lisuse, gemu Liz, ce-i asta? Spuneţi-ne! 

— Du-te şi ai grijă de copii, iubito, spuse Thad, neluându-şi 
privirea de la ochii lui Pangborn. 

— Dar... 

— Te rog, spuse el, şi-atunci începură să plângă amândoi 
copiii. Mă descurc eu aici. 

Liz îi aruncă o ultimă privire nesigură, ochii ei spunând: 
„Promiţi?”, după care se duse în sufragerie. 


— Vrem să vă chestionăm în legătură cu uciderea lui 
Homer Gamache, spuse al doilea ofițer de poliție. 

Thad îşi luă ochii severi de la Pangborn şi se întoarse spre 
ofițer. 

— Cine? 

— Homer Gamache, repetă Pangborn. Vreţi să ne ziceţi că 
numele nu vă spune nimic, domnule Beaumont? 

— Sigur că nu, spuse Thad, uluit. Homer ne duce gunoiul la 
groapă când suntem în oraş. Face mici reparaţii în jurul casei. 
Şi-a pierdut un braţ în Coreea. I-au dat Steaua de Argint... 

— De bronz, spuse Pangborn cu rigiditate. 

— A murit Homer? Cine l-a omorât? 

Ofițerii se uitară acum unul la celălalt, surprinşi. După 
mâhnire, uimirea s-ar putea să fie emoția omenească cel mai 
greu de disimulat cu eficiență. Primul ofițer răspunse pe o voce 
curios de blândă: 

— Avem toate motivele să credem că dumneavoastră aţi 
făcut-o, domnule Beaumont. Din cauza asta ne aflăm aici. 


4 


Thad se uită pentru o clipă la el cu o inexpresivitate 
completă şi apoi râse. 

— Iisuse. Iisuse Christoase. Asta-i o nebunie. 

— Vreţi să vă luați o haină, domnule Beaumont? întrebă 
celălalt ofițer. Plouă destul de tare afară. 

— Nu merg niciunde cu voi, repetă el absent, neobservând 
câtuşi de puţin brusca expresie de exasperare a lui Pangborn. 
Thad se gândea. 

— Mă tem că veţi veni, spuse Pangborn, într-un fel sau 
altul. 

— Va fi altul, atunci, spuse el, după care îşi veni în fire. 
Când s-a întâmplat asta? 

— Domnule Beaumont, spuse Pangborn, vorbind încet şi 
rostind cu grijă vorbele - era ca şi când i-ar fi vorbit unui copil 
de patru ani, şi încă nu unuia foarte răsărit. Nu ne aflăm aici 
ca să vă oferim dumneavoastră informații. 


Liz se întoarse în cadrul uşii cu copiii. De pe față îi pierise 
toată culoarea; fruntea îi strălucea ca o lampă. 

— Asta-i o nebunie, spuse ea, uitându-se de la Pangborn la 
ofițeri şi apoi înapoi la Pangborn. O nebunie. Nu vă dați seama 
de asta? 

— Ascultaţi, spuse Thad, mergând spre Liz şi petrecându-şi 
brațul pe după mijlocul ei. Nu l-am omorât pe Homer, 
domnule şerif Pangborn, dar acum înțeleg de ce sunteți atât de 
nervos. Haideţi la etaj în biroul meu. Haideţi să ne aşezăm şi 
să vedem dacă-i putem da de cap... 

— Vreau să vă luaţi haina, spuse Pangborn. Aruncă o 
privire spre Liz. lertaţi-mi franceza, dar am avut parte de tot 
rahatul pe care-l pot înghiți într-o dimineaţă ploioasă de 
sâmbătă. Vă avem la mână. 

Thad se uită la cel mai în vârstă dintre cei doi ofițeri. 

— Nu-l puteţi face pe omul ăsta să-şi bage minţile în cap? 
Spuneţi-i că poate evita multe neplăceri şi stânjeneli dacă-mi 
spune doar când a fost omorât Homer? 

Şi, ca un gând de pe urmă: 

— Şi unde. Dacă s-a întâmplat în Rock, şi nu-mi pot 
închipui ce-ar fi putut căuta Homer aici... ei bine, n-am ieşit 
din Ludlow, decât ca să merg la Universitate, în ultimele două 
luni şi jumătate. Se uită la Liz, care încuviinţă din cap. 

— Ofițerul se gândi la acestea, apoi spuse: Scuzaţi-ne o 
clipă. 

Merseră toți trei de-a lungul holului, ofițerii aproape părând 
să-l conducă pe Pangborn. leşiră pe uşa din față. De-ndată ce 
aceasta se închise, Liz izbucni într-un potop de întrebări 
confuze. Thad o cunoştea destul de bine ca să bănuiască 
faptul că teroarea ei va ieşi la iveală sub forma mâniei - chiar 
a furiei - față de poliţişti, dacă nu față de vestea morții lui 
Homer Gamache. Aşa cum stăteau lucrurile, se afla în pragul 
lacrimilor. 

— O să fie bine, spuse el şi o sărută pe obraz. 

Ca un gând de pe urmă, îi pupă şi pe William şi Wendy, care 
începeau să pară în mod hotărât supăraţi. 


— Cred că poliţiştii statali ştiu deja că spun adevărul. 
Pangborn... ei bine, îl cunoştea pe Homer. Şi eu l-am 
cunoscut. Pur şi simplu e scos din țâțâni. 

Şi, după cum arată şi vorbeşte, trebuie să aibă ceea ce 
seamănă cu nişte dovezi de nezdruncinat care mă leagă de 
crimă, îşi spuse el, dar nu adăugă asta. 

Merse de-a lungul holului şi aruncă o privire afară prin 
fereastra laterală, aşa cum făcuse Liz. Dacă situația n-ar fi 
fost cum era, ceea ce văzu ar fi părut comic. Cei trei stăteau 
pe verandă, aproape, dar nu tocmai afară în ploaie, ținând o 
conferință. Thad le auzea vocile, dar nu şi ceea ce spuneau, îşi 
spuse că arătau ca nişte jucători de baseball purtând o 
discuție pe movilă în timpul unei adunări dinaintea ultimei 
runde a echipei adverse. Amândoi poliţiştii statali îi vorbeau 
lui Pangborn, care clătina din cap şi răspundea răstit. 

Thad se duse înapoi în celălalt capăt al holului. 

— Ce fac? întrebă Liz. 

— Nu ştiu, zise Thad, dar cred că poliţiştii statali încearcă 
să-l convingă pe Pangborn să-mi spună de ce e atât de sigur 
că l-am omorât pe Homer Gamache. Sau cel puţin o parte din 
motiv. 

— Sărmanul Homer, murmură ea. Asta-i ca un vis urât. 

Thad i-l luă pe William din braţe şi-i spuse din nou să nu-şi 
facă griji. 


5 


Poliţiştii intrară cam două minute mai târziu. Faţa lui 
Pangborn era un nor de furtună. Thad bănui că cei doi poliţişti 
statali îi spuseseră ceea ce Pangborn ştia deja, dar nu voia să 
recunoască: scriitorul nu manifesta niciunul dintre ticurile şi 
tresăririle pe care ei le asociau cu sentimentul de vinovăţie. 

— Prea-bine, spuse Pangborn. 

Încerca să evite un ton ursuz, îşi spuse Thad, şi se descurca 
destul de bine. Nu reuşea întocmai, dar se descurca totuşi 
destul de bine, având în vedere că se afla în prezența 


principalului său suspect în cazul crimei unui bătrân cu un 
singur braț. 

— Domnii aceştia vor să vă adresez cel puţin o întrebare 
aici, domnule Beaumont, aşa c-o voi face. Puteţi dovedi locul 
unde v-aţi aflat între ora unsprezece a serii din ziua de treizeci 
şi unu mai anul curent şi patru dimineața în ziua de întâi 
iunie? 

Soții Beaumont schimbară o privire. Thad simţi cum i se 
ridică o mare povară de pe suflet. Nu scăpă cu totul de ea, nu 
încă, dar se simți ca şi când toate chingile care ținuseră acea 
povară legată fuseseră desfăcute. Acum nu mai era nevoie 
decât de-un brânci puternic. 

— Atunci a fost? murmură el adresându-se soției sale. 

Credea că atunci fusese, dar i se părea puţin prea bine ca să 
fie adevărat. 

— Sunt sigură că a fost, răspunse Liz. Treizeci şi unu, aţi 
spus? 

Se uita la Pangborn cu o speranţă radiantă. 

Pangborn se uită suspicios înapoi la ea. 

— Da, doamnă. Dar mă tem că mărturia dumneavoastră 
nu va fi... 

Ea îl ignoră, numărând invers pe degete. Brusc, rânji ca o 
şcolăriță. 

— Marţi! Marţi a fost treizeci şi unu! strigă ea spre soțul ei. 
A fost! Slavă cerului! 

Pangborn părea nedumerit, şi mai suspicios ca niciodată. 
Ofițerii se uitară unul la altul, şi apoi înapoi la Liz. 

— Vreţi să ne spuneți şi nouă despre ce e vorba, doamnă 
Beaumont? întrebă unul. 

— Am ţinut o petrecere aici în seara de marți, treizeci şi 
unu! răspunse ea, şi-i aruncă lui Pangborn o privire 
victorioasă, plină de-o aversiune ţâfnoasă. Am avut casa plină! 
Nu-i aşa, Thad? 

— Ba bine că nu. 

— Într-un caz ca acesta, un alibi bun este el însuşi motiv de 
bănuială, spuse Pangborn, dar păru deconcertat. 

— O, om arogant şi netot ce eşti! exclamă Liz. 


În obraji îi scapără acum o culoare puternică. Teama o 
părăsea; furia o vizita. Se uită la ofițeri. 

— Dacă soțul meu nu are un alibi pentru crima asta pe 
care spuneți că a comis-o, îl duceţi la secția de poliție! Dacă 
are, omul ăsta spune că probabil înseamnă că oricum a făcut- 
o! Ce-i cu voi, vă temeți de sinceritate? De ce sunteţi aici! 

— Termină, Liz, spuse Thad încet. Au motive întemeiate să 
se afle aici. Dacă domnul şerif Pangborn ar fi pornit într-o 
vânătoare de fantome, sau dacă ar acționa pe baza unei 
intuiții, cred că ar fi venit singur. 

Pangborn îi aruncă o privire posacă, apoi suspină. 

— Vorbiţi-ne despre petrecerea asta, domnule Beaumont. 

— A fost pentru Tom Carroll, spuse Thad. Tom a fost 
membru al catedrei de engleză la Universitate vreme de 
nouăsprezece ani, iar în ultimii cinci a fost şeful ei. A ieşit la 
pensie pe douăzeci şi şapte mai, când s-a încheiat oficial anul 
de studiu. A fost întotdeauna o persoană iubită în cadrul 
catedrei, cunoscut de cei mai mulți dintre noi, bătrânii cai de 
luptă, drept Gonzo Tom, fiindcă-i plăceau foarte mult eseurile 
lui Hunter Thompson. Aşa că am hotărât să organizăm o 
petrecere de pensionare pentru el şi soția lui. 

— La ce oră s-a terminat petrecerea asta? 

Thad rânji. 

— Păi, s-a terminat înainte de patru dimineața, dar a ţinut 
mult. Când aduni laolaltă câţiva profesori de engleza şi le pui 
la dispoziţie o provizie aproape nelimitată de tărie, poţi face să 
dispară un week-end întreg. Oaspeţii au început să sosească 
în jur de opt, şi cine-a fost ultimul, dragă? 

— Rawlie DeLesseps şi femeia aia teribilă de la catedra de 
istorie cu care se vede de când a fost lisus prunc mic, spuse 
ea. Cea care nu conteneşte să urle peste tot: „Spune-mi pur şi 
simplu Billie, toată lumea o face.” 

— Aşa-i, zise Thad. Acum rânjea. Vrăjitoarea cea Rea a 
Orientului. 

Ochii lui Pangborn trimiteau un mesaj limpede de „minţiţi- 
şi-amândoi-o-ştim”. 

— Şi la ce oră au plecat prietenii aceştia? 


Thad se cutremură puțin. 

— Prieteni? Rawlie, da. Femeia aia, categoric nu. 

— La ora două, spuse Liz. 

Thad aprobă din cap. 

— Trebuie să fi fost cel puţin două când i-am condus la uşă. 
Afară turna de-a dreptul cu găleata. Cum am spus, o să 
ningă-n iad în ziua când o să intru în fan-clubul Wilhelmina 
Burks, dar aş fi insistat să rămână la noi dacă ar fi avut de 
condus mai mult de cinci kilometri, sau dacă ar fi fost mai 
devreme. Oricum, nu era nimeni pe drum la ora aceea într-o 
noapte de marți - o dimineață de miercuri, scuze. Poate doar 
câteva căprioare care se plimbau prin grădini. 

Închise brusc gura. Din cauza uşurării, aproape că se 
bâlbâia. 

Urmă o clipă de tăcere. Cei doi ofițeri se uitau acum la 
podea. Pangborn avea pe față o expresie pe care Thad nu o 
putea citi - nu credea că o mai văzuse vreodată. Nu mâhnire, 
chiar dacă mâhnirea era o parte din ea. 

Ce dracu! se petrece aici? 

— Ei bine, asta-i foarte convenabil, domnule Beaumont, 
spuse Pangborn într-un târziu, dar e foarte departe de-un alibi 
perfect. Avem cuvântul dumneavoastră  şi-al soției 
dumneavoastră - sau o estimare a timpului - cu privire la ora 
când aţi condus acest ultim cuplu spre ieşire. Dacă au fost 
atât de afumaţi cum păreţi să credeţi, ei abia dacă vor putea 
confirma spusele dumneavoastră. lar dacă acest tip, 
DeLesseps, chiar vă este prieten, s-ar putea să... ei bine, cine 
ştie? 

Chiar şi aşa, Alan Pangborn pierdea teren. Thad observă 
asta şi crezu - nu, ştiu - că acelaşi lucru era valabil şi-n cazul 
ofițerilor. Totuşi, bărbatul nu era pregătit să renunţe. Teama 
pe care o simțise Thad la început, şi mânia care o urmase, se 
transformau în fascinaţie şi curiozitate. Îşi spuse că niciodată 
nu văzuse nedumerirea şi certitudinea într-un război atât de 
echilibrat. Realitatea petrecerii - şi trebuia să accepte ca 
realitate ceva care putea fi verificat atât de uşor - îl 
dezechilibrase... dar nu-l convinsese. Aşa cum, văzu el, nici 


ofițerii nu erau pe de-a-ntregul convinşi. Singura diferență era 
că ofițerilor nu li se încinseseră atât de tare călcâiele. Ei nu-l 
cunoscuseră personal pe Homer Ga-mache, aşa că nu-i lega 
nimic direct de povestea asta. Alan Pangborn îl cunoscuse, şi 
era legat. Şi eu l-am cunoscut, îşi spuse Thad. Aşa că poate şi 
pe mine mă leagă ceva. Pe lângă propria-mi piele, adică. 

— Uitaţi, spuse el răbdător, ațâțându-i privirea lui 
Pangborn şi încercând să nu-i răspundă tot cu ostilitate, să 
fim serioşi, cum le place studenţilor mei să spună. Aţi întrebat 
dacă pot dovedi cu credibilitate locul unde ne aflam... 

— Locul unde vă aflați dumneavoastră, domnule Beaumont, 
spuse Pangborn. 

— Bine, locul unde mă aflam eu. Cinci ore cât se poate de 
greu de dovedit. Ore când cei mai mulți oameni se află în pat. 
Graţie niciunui alt lucru decât norocului chior, noi - eu, dacă 
preferaţi - putem dovedi cel puţin trei dintre aceste cinci ore. 
Poate că Rawlie şi odioasa lui prietenă au plecat la două, 
poate că au plecat la unu treizeci sau două şi cincisprezece. 
Oricând ar fi fost, a fost târziu. Vor confirma c-a fost târziu, şi, 
chiar dacă Rawlie mi-ar minți un alibi, doamna Burks n-ar 
face-o. Cred că dacă Billie Burks mi-ar vedea cadavrul înecat, 
aruncat de mare pe plajă, ar răsturna o găleată cu apă peste 
mine. 

Liz încuviinţă din cap spre el, făcând o mică grimasă când îl 
luă de la el pe William, care începea să nu-şi mai afle locul. La 
început nu înțelese zâmbetul acela, după care-şi dădu seama. 
Expresia aceea era, desigur - a minți un alibi. Era o expresie pe 
care o folosea uneori Alexis Machine, arhi-criminalul din 
romanele lui George Stark. Într-un fel, era ciudat; nu-şi 
amintea să fi folosit vreodată un starkism într-o discuţie. Pe de 
altă parte, nici nu fusese vreodată acuzat de crimă, iar crima 
era genul de situație în care George Stark înota ca peştele în 
apă. 

— Chiar dacă rămâne cu o oră mai puțin, şi ultimii oaspeți 
au plecat la unu, continuă el, şi chiar presupunând că am 
sărit în maşină în minutul - în secunda - când aceştia au 
dispărut din vedere, şi-apoi că am condus ca un nerod spre 


Castle Rock, ar fi fost deja patru treizeci sau cinci dimineața 
când aş fi ajuns acolo. Spre vest nu merge nici-o autostradă, 
să ştiţi. 

Unul dintre ofițeri începu: 

— lar femeia aceea, Arsenault, a spus c-a fost în jur de unu 
şi un sfert când a văzut... 

— Nu-i nevoie să intrăm în amănunte de felul ăsta acum, îl 
întrerupse Alan cu iuțeală. 

Liz scoase un sunet necuviincios de exasperare şi Wendy se 
holbă la ea comic. În leagănul braţului ei, William încetă să se 
agite, dintr-odată captivat de minunăţia propriilor sale degete 
jucăuşe. Spre Thad, ea spuse: încă mai erau o grămadă de 
oameni aici la unu, Thad. O grămadă. 

Apoi se răsti la Alan Pangborn, chiar se răsti la el de data 
aceasta: 

— Care-i problema cu tine, domnule şerif? De ce eşti atât de 
pornit să arunci treaba asta în cârcă soțului meu? Eşti un om 
prost? Eşti un om leneş? Eşti un om răul Nu pari nimic din 
toate astea, dar comportamentul tău mă pune pe gânduri. Mă 
pune serios pe gânduri. Poate c-a fost o loterie. Asta a fost? I- 
ai scos numele dintr-o afurisită de căciulă? 

Alan bătu uşor în retragere, în mod limpede surprins - şi 
ruşinat - de ferocitatea ei. 

— Doamnă Beaumont... 

— Avantajul e la mine, mă tem, domnule şerif, spuse Thad. 
Dumneata crezi că eu l-am omorât pe Homer Gamache... 

— Domnule Beaumont, n-aţi fost acuzat de... 

— Nu. Dar dumneata asta crezi, nu-i aşa? 

Culoarea, solidă şi cărămizie, nu de stânjeneală, îşi spuse 
Thad, ci de frustrare, îi urca încet lui Pangborn în obraji ca şi 
culoarea într-un termometru. 

— Da, domnule, spuse el. Chiar asta cred. În ciuda 
lucrurilor pe care le-aţi spus dumneavoastră şi soția 
dumneavoastră. 

Acest răspuns îl umplu pe Thad de mirare. Ce, pentru 
numele lui Dumnezeu, se putuse întâmpla pentru ca omul 


acesta (care, aşa cum spusese Liz, nu părea nici pe departe 
prost) să fie atât de sigur? Atât de-al naibii de siguri 

Thad simți cum îi urcă pe şira spinării un fior... şi-apoi se 
întâmplă un lucru straniu. Pentru o clipă, mintea - nu capul, 
ci mintea - îi fu umplută de-un sunet-fantomă. Era un sunet 
care inspira o dureroasă senzație de deja vu, căci trecuseră 
aproape treizeci de ani de când nu-l mai auzise. Era sunetul- 
fantomă a sute, poate mii de păsări mici. 

Îşi duse o mână la cap şi atinse cicatricea mică de acolo, şi 
tremurul veni din nou, mai puternic de data aceasta, 
răsucindu-se prin corpul său ca un cablu. Minte-mi un alibi, 
George, îşi spuse. Sunt Puțin la ananghie aici, aşa că minte-mi 
un alibi. 

— Thad? întrebă Liz. Eşti bine? 

— Hmmm? 

Se uită în spate spre ea. 

— Eşti palid. 

— Sunt bine, zise el, şi era. 

Sunetul dispăruse. Dacă fusese într-adevăr acolo. 

Se întoarse înapoi spre Pangborn. 

— Cum am spus, domnule şerif, am un anumit avantaj în 
treaba asta. Dumneata crezi că l-am omorât pe Homer. Eu, 
totuşi, ştiu că nu-i aşa. În afară de personaje, n-am omorât 
niciodată pe nimeni. 

— Domnule Beaumont... 

— Vă înţeleg furia. A fost un bătrân simpatic, cu o soție 
severă, cu un ciudat simţ al umorului şi numai un braţ. Şi eu 
sunt furios. Aş face orice să vă fiu de folos, dar va trebui să 
renunțați la chestia asta de poliție secretă şi să-mi spuneți de 
ce sunteţi aici - ce v-a făcut, pentru numele lui Dumnezeu, să 
veniți tocmai la mine. Sunt năucit. 

Alan se uită îndelung la el şi apoi spuse: 

— Toate instinctele îmi spun că rostiți adevărul. 

— Slavă Domnului, zise Liz. Omul şi-a recăpătat judecata. 

Dacă se dovedeşte că aveţi dreptate, spuse Alan, uitându-se 
numai la Thad, eu însumi voi găsi persoana de la S de Il al SA 
care-a încurcat identitatea suspectului şi-o voi jupui de vie. 


— Ce-i S de II şi ce-o mai fi? întrebă Liz. 

— Serviciul de Îndosariere şi Identificare al Serviciilor 
Armate, spuse unul dintre ofițeri, din Washington. 

— Nu ştiu să mai fi încurcat oalele înainte, continuă Alan 
pe acelaşi ton lent. Se spune că e un început pentru fiecare 
lucru, dar... dacă n-au încurcat oalele şi dacă petrecerea asta 
a dumneavoastră se verifică, eu însumi voi fi cât se poate de 
năucit. 

— Ne puteţi spune despre ce-i vorba? întrebă Thad. 

Alan suspină. 

— Dacă am ajuns până aici, de ce nu? Că tot veni vorba, 
ultimii oaspeți care au plecat de la petrecerea dumneavoastră 
oricum nu contează foarte mult. Dacă aţi fost aici la miezul 
nopţii, dacă sunt martori care pot jura că aţi fost... 

— Cel puţin douăzeci şi cinci, spuse Liz. 

— ... atunci aţi scăpat din încurcătură. Punând laolaltă 
relatarea doamnei de care a pomenit ofițerul şi examenul 
postmortem al medicului legist, putem fi aproape siguri că 
Homer a fost omorât între ora unu şi trei în dimineața zilei de 
întâi iunie. A fost omorât în bătaie cu propriul său braţ de 
lemn. 

— Iisuse, murmură Liz. Şi aţi crezut că Thad... 

Camioneta lui Homer a fost găsită acum două nopți în 
parcarea unui restaurant de pe I-95 în Connecticut, aproape 
de granița cu New York. 

Alan făcu o pauză. 

— Au fost găsite amprente peste tot înăuntrul ei, domnule 
Beaumont. Cele mai multe erau ale lui Homer, dar destule 
aparțineau făptaşului. Multe dintre acestea au fost excelente. 
Una a fost imprimată aproape ca-ntr-un mulaj într-un cocoloş 
de gumă de mestecat pe care tipul şi l-a scos din gură şi-apoi 
l-a lipit pe bord cu degetul mare. S-a întărit acolo. Cea mai 
bună, însă, a fost cea de pe oglinda retrovizoare. A fost la fel de 
bună ca o amprentă luată într-o secție de poliție. Numai că 
cea de pe oglindă a fost lăsată în sânge şi nu în cerneală. 

— Atunci, de ce Thad? ceru Liz să afle cu indignare. Cu sau 
fără petrecere, cum ați putut crede că Thad...? 


Alan se uită la ea şi spus: 

— Când au introdus tipii de la S de Il al SA amprentele în 
computer, pe ecran a apărut livretul militar al soțului 
dumneavoastră. Au apărut, mai exact, amprentele soțului 
dumneavoastră. 

Pentru o clipă, Thad şi Liz nu putură decât să se uite unul 
la celălalt, reduşi la tăcere de uimire. Apoi Liz spuse: 

— A fost o greşeală, atunci. Cu siguranță oamenii care 
verifică lucruri de-astea mai fac şi ei greşeli din când în când. 

— Da, dar rareori sunt greşeli atât de grave. Există zone 
neclare în identificarea amprentelor, sigur. Neiniţiaţii care au 
crescut uitându-se la seriale precum kKojak şi Barnaby Jones 
îşi formează ideea că amprentarea este o ştiinţă exactă, şi nu 
este aşa. Dar computerizarea a eliminat neclarități în privința 
comparației amprentelor, iar cazul acesta a oferit amprente 
extraordinar de bune. Când spun că ele aparțineau soțului 
dumneavoastră, doamnă Beaumont, ştiu ce spun. Am văzut 
amprentele din computer şi le-am văzut şi pe cele prelevate din 
camionetă. Suprapunerea nu este doar apropiată. 

Acum se întoarse înapoi la Thad şi se uită la el cu ochii lui 
albaştri, tăioşi. 

— Suprapunerea este exactă. 

Liz se uită la el ţintă cu gura deschisă şi, în braţele ei, mai 
întâi William, apoi Wendy, începură sa plângă. 


Opt - Pangborn face o vizită 


1 


Când sună din nou clopoțelul de la uşă, la şapte şi un sfert 
în seara aceea, tot Liz se duse să răspundă, fiindcă ea 
terminase să-l pregătească de culcare pe William, iar Thad 
încă mai avea mult de lucru cu Wendy. Toate cărțile spuneau 
că, indiferent de sexul părintelui, iscusința de îngrijire a 
copilului este un lucru care se învaţă, dar Liz se cam îndoia de 
asta. Thad se ţinea de exerciţii, îşi făcea de fapt cu 


conştiinciozitate partea, dar era încet. Era în stare să dea fuga 
până la magazin şi-napoi într-o după-amiază de duminică în 
atâta timp cât îi lua ei să ajungă la ultimul raion, dar când 
venea vorba să-i pregătească pe gemeni de culcare, ei bine... 

William era îmbăiat, avea pe el un scutec curat, era 
îmbrăcat în pijămăluţa lui verde şi stătea în țarc, în vreme ce 
Thad încă se lupta cu scutecele lui Wendy (nu-i spălase tot 
săpunul din păr, văzu ea, dar, având în vedere ziua prin care 
trecuseră, credea c-o să-l curețe ea cu o batistă mai târziu şi 
n-o să spună nimic). 

Liz străbătu sufrageria spre uşa din față şi se uită afară pe 
fereastra laterală. De cealaltă parte îl văzu Pe şeriful 
Pangborn. Era singur de data aceasta, dar asta n-o ajută prea 
mult să scape de năduf. 

Întoarse capul şi strigă dincolo de sufragerie, spre toaleta de 
la parter, care îndeplinea în acelaşi timp şi funcția de „staţie 
de întreţinere” a copiilor: 

— S-a întors! 

Vocea purta o foarte clară notă de panică. 

Urmă o pauză lungă şi apoi Thad apăru în cadrul uşii din 
cealaltă parte a camerei de zi. Era desculț şi îmbrăcat într-o 
pereche de jeanşi şi un tricou alb. 

— Cine? spuse el cu o voce ciudată, joasă. 

— Pangborn, spuse ea. Thad, te simţi bine? 

Wendy era în braţele lui, purtând scutecul dar nimic 
altceva, şi-l tot lovea peste față cu mâinile... dar atât cât putu 
vedea Liz din ea nu i se păru că arăta bine. 

— Sunt bine. Lasă-l să intre. O îmbrac numai în pijama. 

Şi, înainte ca Liz să mai poată spune ceva, Thad deja 
plecase. 

Alan Pangborn, între timp, încă stătea răbdător în verandă. 
O văzuse pe Liz uitându-se afară şi nu mai sunase. Avea alura 
unui om care-şi dorea să fi purtat pălărie ca s-o poată ţine în 
mâini, şi poate s-o rotească puţin. 

Încet, şi fără niciun zâmbet de întâmpinare, ea desfăcu 
lanțul şi-l lăsă să intre. 


2 


Wendy era zvăpăiată şi plină de voie-bună, ceea ce o făcea 
să fie greu de manevrat. Thad reuşi să-i vâre picioarele în 
pijama, apoi braţele, şi în sfârşit reuşi să-i scoată mâinile prin 
manşete. Fetița întinse imediat una dintre ele şi-l strânse 
scurt de nas. În loc să râdă, cum făcea de obicei, se dădu 
înapoi, şi Wendy, de pe masa unde le schimbau scutecele, se 
uită în sus la el cu o nedumerire blândă. Duse mâna spre 
fermoarul care închidea pijamaua de la piciorul stâng până la 
gât, apoi se opri şi ţținu mâinile întinse în fața ochilor. 
Tremurau. Era un tremur slab, dar era prezent. 

De ce naiba eşti speriat? Sau te-a apucat iarăşi sentimentul 
de vinovăție? 

Nu; nu era vinovăţie. Aproape că-şi dorea să fie asta. Ideea 
era că tocmai se speriase încă o dată într-o zi când tot ce 
făcuse fusese să se sperie. 

Mai întâi venise poliția, cu acuzaţiile lor bizare şi cu 
certitudinea lor şi mai bizară. Apoi sunetul acela ciudat, 
fantomatic, ca un ciripit de păsări. Nu ştiuse ce era, nu cu 
siguranţă, cu toate că îi era familiar. 

După cină îşi dăduse seama. 

Se dusese la etaj în birou să corecteze ce scrisese din noua 
sa carte, Câinele de aur, în acea zi. Şi, pe nepusă masă, pe 
când se apleca peste manuscris ca să facă o corectură 
neînsemnată, sunetul îi umplu capul. Mii de păsări, toate 
ciripind şi trăncănind deodată, şi de data aceasta sunetul fu 
însoțit de-o imagine. 

Vrăbii. 

Mii şi mii de vrăbii, aşezate în linie pe vârfurile 
acoperişurilor şi înghiontindu-se să încapă de-a lungul firelor 
de telefon, aşa cum fac la începutul Primăverii, pe când 
ultimele zăpezi din martie încă se mai văd pe pământ în 
mormane granulate mici şi murdare. 

O, migrena e pe drum, îşi spuse el cu spaimă, şi vocea cu 
care spuse gândul acesta - vocea unui băiat înspăimântat - fu 
cea care-i răsturnă familiaritatea în memorie. Teroarea îi urcă 


atunci în gât şi păru să se prindă de tâmplele sale cu mâini de 
gheaţă. 

Tumoarea să fie? S-a întors? E malignă de data asta? 

Sunetul-fantomă - vocile păsărilor - deveni brusc puternic, 
aproape asurzitor. Era însoțit de-un slab şi tenebros fâlfâit de 
aripi. Acum le putea vedea luându-şi zborul, toate deodată; 
mii de păsări mici înnegrind un cer alb de primăvară. 

— Tre' s-o luăm înapoi spre nord, amice, se auzi spunând pe 
o voce joasă, guturală, o voce care nu-i aparținea. 

Apoi, deodată, imaginea şi sunetul păsărilor dispărură. Era 
anul 1988, nu 1960, iar el se afla în birou. Era un om mare, 
cu soție, doi copii mici şi o maşină de scris Remington. 

Inspirase prelung, spasmodic. Nu avusese parte apoi de 
nici-o migrenă. Nici atunci, nici acum. Se simțea bine. Doar 
că... 

Doar că, atunci când se uitase din nou la manuscris, 
văzuse că scrisese ceva acolo. Era mâzgălit cu litere mari peste 
rândurile frumos bătute la maşină. 

VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU, scrisese. 

Renunţase la pixul Scripto şi folosise unul dintre creioanele 
Berol Black Beauty ca să scrie mesajul, chiar dacă nu-şi 
amintea deloc să fi făcut schimbul acesta. Nici măcar nu mai 
folosea creioanele. Berol-urile aparțineau unei epoci apuse... 
unei epoci întunecate. Aruncase creionul pe care-l folosise 
înapoi în borcan, după care vârâse paginile manuscrisului în 
unul dintre sertare. Mâna pe care o folosise ca să facă asta nu 
era tocmai sigură. 

Apoi, Liz îl strigase s-o ajute să-i pregătească pe gemeni de 
culcare, şi coborâse la parter s-o ajute. Voise să-i spună ce se 
întâmplase, dar descoperise că spaima aceea simplă - spaima 
că tumoarea din copilărie recidivase, spaima că de data 
aceasta va fi malignă - îi pecetluise buzele. Poate că totuşi i-ar 
fi spus... dar apoi sunase clopoţelul de la intrare, Liz se dusese 
să răspundă, după care spusese exact cel mai nepotrivit lucru 
pe exact cel mai nepotrivit ton. 

— S-a întors! strigase Liz cuprinsă de-o iritare şi disperare 
absolut de înțeles, şi spaima îl năpădise ca o pală rece şi 


tăioasă de vânt. Spaima, şi un singur cuvânt: Stark. În 
secunda dinainte ca realitatea să-şi reintre în drepturi, fusese 
convins că la el se referise Liz. La George Stark. Vrăbiile 
zburau şi Stark se întorsese. Era mort, mort şi îngropat în 
văzul lumii, nu existase oricum niciodată, dar asta nu conta; 
adevărat sau nu, el tot se întorsese. 

— Termină, îşi spuse el. Nu eşti un om fricos din fire, şi nu e 
nevoie să laşi situația asta bizară să te transforme într-unul. 
Sunetul pe care l-ai auzit - sunetul păsărilor - este un fenomen 
psihologic simplu, numit „persistența memoriei”. Este provocat 
de stres şi tensiune. Aşa că recapătă-ți pur şi simplu controlul. 

Dar o parte din spaimă zăbovi. Sunetul păsărilor provocase 
nu numai deja vu, senzaţia aceea că ai mai trăit înainte ceva 
anume, dar şi presque vu. 

Presque vu: senzaţia că trăieşti ceva ce nu s-a petrecut încă, 
dar se va petrece. Nu era vorba tocmai de precogniţie, ci de o 
deplasare a memoriei. 

O deplasare a rahatului, asta vrei să spui. 

Îşi ţinu mâinile întinse în față şi se uită fix la ele. Tremurul 
deveni insesizabil, apoi se opri cu totul. Când fu sigur că nu va 
ciupi pielea roz din cauza băii a lui Wendy cu fermoarul de la 
pijama, îl trase, o duse în braţe în sufragerie, o aşeză în ţarc 
alături de fratele ei, apoi se duse în hol, unde Liz stătea lângă 
Alan Pangborn. Cu excepţia faptului că Pangborn era singur 
de data aceasta, imaginea pe care o oferea ar fi putut fi exact 
cea din dimineața zilei aceleia. 

Ei, acum e timpul şi locul potrivit pentru un mic vu de-un fel 
sau altul, îşi spuse el, dar nu era nimic distractiv în asta. 
Sentimentul acela din urmă era încă prea prezent în el... la fel 
şi sunetul vrăbiilor. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule şerif? întrebă el fără să 
zâmbească. 

Ah! încă ceva care nu era ca în dimineața aceea. Pangborn 
ținea într-o mână o legătură de şase doze cu bere. Acum o 
ridică. 

— Mă întrebam dacă nu putem bea cu toții una rece, spuse 
el, şi să discutăm despre treaba asta. 


3 


Liz şi Alan Pangborn luară amândoi câte o bere; Thad bău 
un Pepsi din frigider. În timp ce discutară, îi priviră pe gemeni 
cum se jucau împreună în felul lor ciudat de solemn. 

— N-am ce căuta aici, spuse Alan. Socializez cu un om care 
acum este suspect nu într-un singur caz de crimă, ci în două. 

— Două! strigă Liz. 

— Ajung şi la asta. De fapt, o să ajung la toate. Bănuiesc c- 
o să golesc tot sacul. Unu la mână, sunt sigur că soțul 
dumneavoastră are un alibi şi pentru această a doua crimă. Şi 
poliţiştii statali sunt siguri. În clipa asta, cam aleargă după 
propriile lor cozi. 

— Cine a fost omorât? întrebă Thad. 

— Un tânăr pe nume Frederick Clawson, în Washington D. 
C. 

O privi pe Liz cum tresare în scaun, răsturnând puţină bere 
pe dosul palmei. 

— Observ că numele vă e cunoscut, doamnă Beaumont, 
adăugă el fără vreo urmă vizibilă de ironie. 

— Ce se petrece? întrebă ea într-o şoaptă vlăguită. 

— N-am nici cea mai vagă idee ce se petrece. Mă dau de 
ceasul morţii să pricep. Nu mă aflu aici ca să vă arestez şi nici 
ca măcar să vă deranjez, domnule Beaumont, deşi blestemat 
să fiu dacă reuşesc să înțeleg cum de se poate să fi comis 
altcineva astea două crime. Mă aflu aici pentru a vă cere 
ajutorul. 

— De ce nu-mi spui Thad? 

Alan se mişcă stânjenit în scaun. 

— Pentru moment, cred că mi-e mai comod să rămân la 
„domnule Beaumont”, Thad clătină din cap. 

— Cum doriți. Aşadar, Clawson e mort. 

Îşi coborî meditativ ochii pentru o clipă, apoi îi ridică spre 
Alan. 

— Şi de data asta aţi găsit amprentele mele peste tot la 
locul crimei? 


— Da - şi nu numai într-un singur fel. Revista People a 
publicat un articol despre dumneavoastră, nu-i aşa, domnule 
Beaumont? 

— Acum două săptămâni, încuviință Thad. 

— Articolul a fost găsit în apartamentul lui Clawson. O 
pagină pare să fi fost folosită ca simbol în ceea ce pare să fie o 
crimă cu puternice accente ritualice. 

— Christoase, spuse Liz. 

Părea deopotrivă obosită şi îngrozită. 

— Sunteţi dispus să-mi spuneţi ce legătură avea omul 
acesta cu dumneavoastră? întrebă Alan. 

Thad râse. 

— N-am niciun motiv să n-o fac. Aţi citit cumva din 
întâmplare articolul, domnule şerif? 

— Soţia mea cumpără revista de la supermagazin, spuse el, 
dar prefer să vă spun adevărul - nu m-am uitat decât la 
fotografii. Am de gând să citesc şi articolul cât de repede pot. 

— N-aţi pierdut mare lucru - dar Frederick Clawson e 
motivul apariției acelui articol. Vedeţi dumneavoastră... 

Alan ridică o mână. 

— Ajungem şi la el, dar haideţi să ne întoarcem mai întâi la 
Homer Gamache. Am verificat din nou la S de II al SA. 
Amprentele din camioneta lui Gamache - şi cele din 
apartamentul lui Clawson, chiar dacă niciuna nu e la fel de 
perfectă ca amprenta din guma de mestecat şi cea de pe 
oglinda retrovizoare - într-adevăr par să se potrivească perfect 
cu ale dumneavoastră. Ceea ce înseamnă că, dacă n-aţi făcut- 
o dumneavoastră, există doi oameni cu exact aceleaşi 
amprente, iar treaba asta chiar că-i de Cartea Recordurilor. 

Se uită la William şi la Wendy, care încercau să se joace 
„săbiuță” în ţarc. Păreau să-şi pună mai degrabă în pericol 
vederea unul altuia. 

— Sunt identici? întrebă el. 

— Nu, spuse Liz. Arată la fel, e drept, dar sunt frate şi soră, 
iar gemenii frate-soră nu sunt niciodată identici. 

Alan clătină din cap. 


— Nici chiar gemenii identici nu au amprente identice, 
spuse el. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă pe o voce normală, care Thad 
bănui că era prefăcută sută la sută: 

— Dumneavoastră nu aveți cumva un frate geamăn, 
domnule Beaumont? 

Thad negă încet din cap. 

— Nu, spuse el. N-am nici frate, nici soră, iar bătrânii au 
murit. William şi Wendy sunt singurele mele rude de sânge 
aflate în viață. 

Zâmbi spre copii, apoi se uită înapoi la Pangborn. 

Liz a suferit un avort în 1974, spuse el. Aceia... primii... au 
fost şi ei gemeni, din câte am înţeles, chiar dacă nu cred că 
există vreo modalitate de-a afla dacă ar fi fost identici - nu 
atunci când avortul survine în luna a doua. lar dacă ar exista, 
cine ar vrea să afle? 

Alan ridică din umeri, părând puţin jenat. 

— Făcea cumpărături la Filene's, în Boston. Cineva a 
împins-o. A căzut pe scările rulante, s-a tăiat destul de rău la 
un braț - dacă n-ar fi fost un gardian public acolo să-i aplice 
imediat un garou, acolo i s-ar fi cântat prohodul - şi a pierdut 
gemenii. 

— Treaba asta apare în articolul din People? întrebă Alan. 

Liz zâmbi fără urmă de umor şi clătină din cap. 

Când am fost de acord cu articolul, ne-am rezervat dreptul 
de-a ne redacta viețile, domnule şerif Pangborn. Desigur, nu i- 
am spus-o lui Mike Donalson, cel care a venit să facă interviul, 
dar asta am făcut. 

— Aţi fost împinsă intenționat? 

— Nu avem cum şti, spuse Liz. 

Ochii ei se opriră asupra lui William şi Wendy... se hrăniră 
cu imaginea lor. 

— Dacă a fost însă un ghiont accidental, a fost unul destul 
de puternic. Mi-am luat zborul - n-am atins scara rulantă 
deloc până am ajuns la jumătatea ei. Chiar şi aşa, am 
încercat să mă conving că asta a fost. E mai uşor să-mi văd 
mai departe de viață. Gândul că cineva ar împinge o femeie pe 


nişte scări rulante abrupte numai ca să vadă ce-o să se 
întâmple... ăsta-i un gând care garantat te va ţine treaz 
noaptea. 

Alan încuviinţă din cap. 

— Doctorii la care am fost ne-au spus că Liz probabil nu va 
mai avea un alt copil, zise Thad. Când a rămas însărcinată cu 
William şi Wendy, ne-au spus că probabil nu va duce sarcina 
la termen. Dar s-a descurcat ea, şi azi avem aceşti minunați 
gemeni. Şi, după mai bine de zece ani, în sfârşit m-am apucat 
să lucrez la o nouă carte sub propriu-mi nume. Asta va fi a 
treia. Aşa că, vedeți, ne-a mers bine amândorura. 

— Celălalt nume sub care aţi scris a fost George Stark. 

Thad aprobă din cap. 

— Dar acum s-a terminat cu asta. A început să se termine 
când Liz a intrat în luna a opta teafără şi nevătămată. Am 
ajuns la concluzia că, dacă tot urma să fiu iarăşi tată, trebuia 
de asemenea să încep să fiu iarăşi eu. 


4 


Urmă atunci un fel de ruptură în discuţie - nu tocmai o 
pauză. După care, Thad spuse: 

— Mărturisiţi, domnule şerif Pangborn. 

Alan ridică din sprâncene. 

— Cum aţi spus? 

Un zâmbet atinse colțurile buzelor lui Thad. 

— Nu spun că aţi avut tot scenariul pus la punct, dar 
pariez că ați avut cel puțin liniile principale. Dacă aş fi avut 
un frate geamăn identic, poate că ela găzduit petrecerea. În 
felul acesta eu m-aş fi putut afla în Castle Rock, omorându-l 
pe Homer Gamache şi lăsându-mi amprentele peste tot în 
camioneta lui. Dar nu se putea opri totul aici, nu-i aşa? 
Geamănul meu doarme cu soția mea şi-mi ține întâlnirile câtă 
vreme eu conduc camioneta lui Homer în parcarea 
restaurantului ăla din Connecticut, fur o altă maşină de 
acolo, merg la New York, abandonez maşina pusă sub 
urmărire, apoi iau trenul sau avionul spre Washington D. C. 


Odată ajuns acolo, îl rezolv pe Clawson şi vin fuga-fuguța 
înapoi în Ludlow, îmi trimit geamănul acolo de unde-a venit, 
oriunde ar fi asta, şi amândoi ne reluăm firele vieţii. Sau toți 
trei, dacă presupuneţi că Liz aici de față a luat parte la 
înşelătorie. 

Liz se uită la el pentru o clipă, apoi începu să râdă. Nu râse 
mult, dar, cât o făcu, râse tare. Nu era nimic forțat în râsul 
acela, dar era totuşi un râs crispat - o expresie a veseliei din 
partea unei femei care a ajuns prin surprindere la asta. 

Alan se uita la Thad cu o surprindere francă şi deschisă. 
Gemenii râseră spre mama lor pentru o clipă - sau poate 
împreună cu ea - şi apoi se întoarseră să rostogolească încet o 
minge mare şi galbenă înainte şi-napoi în ţarc. 

— Thad, asta-i oribil, spuse Liz când îşi recapătă stăpânirea 
de sine. 

— Poate că este, spuse el. Dacă-i aşa, îmi pare rău. 

— Este... destul de amănunțit, zise Alan. 

Thad rânji spre el. 

— Nu sunteți un admirator al răposatului George Stark, să- 
nțeleg. 

— Sincer, nu. Dar am un adjunct, Norris Ridgewick, care 
este. A ţinut morțiş să-mi explice cum stă treaba cu 
parascovenia asta. 

— Ei bine, Stark şi-a făcut de cap cu unele convenţii ale 
poveştii de mister. Nimic în genul Agatha Christie, ca 
scenariul pe care tocmai l-am sugerat, dar asta nu înseamnă 
că nu pot gândi aşa dacă-mi pun mintea la contribuţie. 
Haideţi, domnule şerif v-a trecut asta prin gând sau nu? Dacă 
nu, chiar îi datorez soției mele nişte scuze. 

Alan rămase tăcut pentru o clipă, zâmbind puţin şi-n mod 
clar gândind din greu. În cele din urma, spuse: 

— Poate că am gândit în felul ăsta. Nu cu seriozitate, şi nu 
tocmai aşa, dar nu trebuie să vă cereți scuze de la doamna 
dumneavoastră. Începând de dimineață, am descoperit că 
sunt dispus să iau în calcul până şi cele mai scandaloase 
posibilități. 

— Dată fiind situația. 


— Dată fiind situaţia, da. 

Lovindu-se peste piept, Thad spuse: 

— M-am născut în Bergenfield, New Jersey, domnule şerif. 
Nu-i nevoie să mă credeți pe cuvânt, din moment ce puteți 
verifica înscrisurile ca să vedeți dacă nu, ştiţi dumneavoastră, 
am uitat de vreun frate geamăn pe care l-aş avea. 

Alan clătină din cap şi mai bău nişte bere. 

— A fost o idee nebunească, şi mă simt puţin cam aiurea, 
dar asta nu-i ceva tocmai nou. Mă simt aşa de dimineață, de 
când ne-aţi spus de petrecerea aceea. Am verificat numele, 
apropo. S-au confirmat. 

— Sigur că s-au confirmat, spuse Liz cu un pic de asprime. 

— Şi fiindcă oricum nu aveţi un frate geamăn, subiectul e 
cât se poate de închis. 

— Să presupunem pentru o secundă, spuse Thad, doar de 
dragul discuţiei, că într-adevăr s-a întâmplat aşa cum am 
sugerat eu. Ar fi o poveste dată naibii... până la un punct. 

— Până la ce punct? întrebă Alan. 

— Amprentele. De ce m-aş complica atât de mult să-mi 
creez un alibi aici cu un tip care să arate exact ca mine... apoi 
să distrug totul lăsând amprente la locul crimelor? 

Liz spuse: 

— Pun pariu că chiar o să verificați înscrisurile de la 
maternitate, nu-i aşa, domnule şerif? 

Alan spuse cu nepăsare: 

— Temelia procedurii de poliție este „bate-l până moare”. 
Dar ştiu deja ce voi găsi dac-o voi face. 

Ezită, apoi adăugă: 

— N-a fost vorba numai de petrecere. Aţi lăsat impresia 
unui om care vorbea adevărul, domnule Beaumont. Mă pricep 
destul de bine să recunosc asta. Din câte mi-am dat seama de 
când sunt ofițer de poliție, există foarte puțini mincinoşi buni 
în lume. S-ar putea să apară din când în când în romanele 
alea de mister despre care vorbeațţi, dar în viața adevărată 
aceştia sunt destul de rari. 

— Atunci, ce-i cu amprentele? întrebă Thad. Asta mă 
interesează pe mine. Cel pe care-l căutaţi să fie doar un 


amator cu amprentele mele? Mă-ndoiesc. V-a trecut prin gând 
că însăşi proprietatea amprentelor e suspectă? Aţi vorbit de 
zone neclare. Ştiu câteva lucruri despre amprente ca urmare a 
documentării pe care am făcut-o pentru romanele lui Stark, 
dar sunt cam leneş când vine vorba de aspectul ăsta al 
problemei - e mult mai uşor să stai în fața maşinii de scris şi 
să debitezi minciuni. Dar nu trebuie să existe un anumit 
număr de puncte etalon pentru ca amprentele să poată fi 
măcar acceptate ca dovezi? 

— În Maine, acestea sunt şase, spuse Alan. Pentru ca o 
amprentă să fie acceptată ca dovadă trebuie să existe şase 
puncte perfect suprapuse. 

— Şi nu-i adevărat că în majoritatea cazurilor amprentele 
nu sunt decât jumătăţi sau sferturi de amprente, sau doar 
nişte pete negricioase cu câteva ochiuri şi găuri în ele? 

— Mda. În viaţa adevărată, criminalii rareori ajung la 
închisoare pe baza dovezilor oferite de amprente. 

— Şi totuşi, aveți una pe oglinda retrovizoare, pe care o 
descrieţi ca fiind la fel de bună ca orice amprentă luată într-o 
secție de poliție, şi încă una aproape întipărită într-un cocoloş 
de gumă de mestecat. Cumva, asta-i cea care mă pune pe 
gânduri. E ca şi când amprentele ar fi fost lăsate acolo ca să le 
găsiți voi. 

— Ne-a trecut şi nouă prin gând asta. 

De fapt, chiar mai mult decât atât. Era unul dintre 
aspectele cele mai enervante din acel caz. Uciderea lui 
Clawson arăta ca o clasică lovitură mafiotă împotriva unui 
gură-spartă: limba tăiată, penisul în gura victimei, mult 
sânge, multă durere, şi totuşi nimeni din clădire nu auzise 
absolut nimic. Dar, dacă fusese o treabă de profesionist, cum 
de se aflau peste tot amprentele lui Beaumont? Era posibil ca 
un lucru ce semăna atât de mult cu o înscenară să nu fie o 
înscenare? Numai dacă nu descoperise cineva o şmecherie 
nou-nouţă. Între timp, vechea maximă încă i se părea valabilă 
lui Alan Pangborn: dacă umblă ca o rață, măcăie ca o rață şi 
înoată ca o rață, probabil că eo rață. 

— Amprentele pot fi plantate? întrebă Thad. 


— Citiţi gândurile şi mai şi scrieți cărți, domnule 
Beaumont? 

— Citesc gânduri, scriu cărți, dar, scumpule, nu spăl 
geamuri. 

Alan avea gura plină de bere şi râsetul îl surprinse atât de 
tare, încât aproape c-o împroşcă peste covor. Reuşi să înghită, 
deşi câtva i se duse pe trahee şi începu să tuşească. Liz se 
ridică şi-l lovi viguros peste spate de mai multe ori. Era poate 
ciudat să facă un asemenea lucru, însă ei nu i se păru ciudat; 
o pregătise pentru asta viața cu doi copii mici. William şi 
Wendy se uitau cu ochi mari din ţarc, cu mingea cea galbenă 
nemişcată şi dată uitării între ei. William începu să râdă. 
Wendy se molipsi de la el. 

— Din cine ştie ce motiv, asta îl făcu pe Alan să râdă şi mai 
tare. 

Thad se alătură şi el. Şi, încă lovindu-l peste spate, Liz 
începu şi ea să râdă. 

— Sunt bine, zise Alan, încă tuşind şi râzând. Sincer. 

Liz îl mai lovi o ultimă dată. Berea țâşni din gâtul sticlei lui 
Alan ca un gheizer eliberând aburi şi-l stropi pe partea din 
față a pantalonilor. 

— Nu face nimic, spuse Thad. Scutece avem destule. 

După care începură să râdă din nou şi, cândva între 
momentul când Alan Pangborn prinse să tuşească şi cel când 
în sfârşit reuşi să se oprească din râs, toți trei deveniră cel 
puţin pentru o vreme prieteni. 


5 


— Din câte ştiu sau am reuşit să aflu, amprentele nu pot fi 
plantate, spuse Alan, reluând firul discuţiei ceva mai târziu - 
pe-atunci se aflau deja la al doilea rând, şi stânjenitoarea pată 
din partea din față a pantalonilor săi începea să se usuce. 
Gemenii adormiseră în țarc, şi Liz părăsise încăperea pentru a 
merge la toaletă. Desigur, încă mai verificăm, fiindcă până-n 
dimineața aceasta nu aveam niciun motiv să bănuim că s-ar fi 
încercat ceva de felul acesta în cazul de față. Ştii că s-a 


încercat; acum câţiva ani, un răpitor a luat amprentele de pe 
buricele degetelor prizonierului său înainte să-l omoare, le-a 
transformat în... matrițe, presupun că aşa le-am putea 
numi... şi le-a imprimat pe foițe foarte subțiri de plastic. Şi-a 
pus foițele peste buricele degetelor sale şi-a încercat să lase 
amprente prin toată cabana de munte a victimei, aşa încât 
poliția să creadă că toată treaba cu răpirea a fost o farsă şi că 
tipul se afla în libertate. 

— N-a funcționat? 

— Poliţiştii au prelevat nişte amprente minunate, spuse 
Alan. Ale făptaşului. Grăsimea organică de pe degetele tipului 
aplatizase amprentele măsluite şi, fiindcă plasticul era subțire 
şi prin felul lui receptiv şi la cele mai delicate forme, luase 
forma amprentelor lui. 

— Poate un alt fel de material... 

— Sigur, poate. Asta s-a întâmplat la mijlocul anilor 
cincizeci, şi-mi închipui că de atunci au fost inventate o sută 
de noi feluri de plastic polimer. S-ar putea. Tot ce putem 
spune pentru moment este că nimeni de la departamentul 
judiciar sau de la criminologie n-a auzit ca metoda să fi fost 
pusă cu succes în practică, şi cred că aşa va şi rămâne. 

Liz se întoarse în cameră şi se aşeză, adunându-şi picioarele 
sub ea ca o pisică şi trăgându-şi fusta peste gambe. Thad 
admiră gestul, care lui i se păru cumva atemporal şi pe vecie 
grațios. 

Între timp, trebuie să luăm în calcul şi alte lucruri, Thad. 

Auzindu-l pe Alan că foloseşte numele mic, Thad şi Liz 
schimbară o privire atât de furtivă, încât Alan n-o observă. Îşi 
scosese un carnețel jerpelit din buzunarul de la şold şi se uita 
la una dintre pagini. 

— Fumezi? întrebă el, ridicând privirea. 

— Nu. 

— S-a lăsat acum şapte ani, spuse Liz. A fost foarte greu 
pentru el, dar s-a ţinut tare. 

— Există critici care spun că lumea ar fi un loc mai bun 
dacă aş alege pur şi simplu un loc în ea unde să mor, dar eu 
am ales să-i ignor, spuse Thad. De ce? 


— Dar ai fumat. 

— Da. 

— 'Țigări Pali Mall? 

Thad tocmai ridica doza cu suc carbogazos. Aceasta se opri 
la cincisprezece centimetri de gură. 

— De unde ştii asta? 

— Grupa ta de sânge e A negativ? 

— Încep să înţeleg de ce ai venit montat să mă arestezi în 
dimineața asta, spuse Thad. Dacă n-aş fi avut un alibi atât de 
bun, acum m-aş afla în închisoare, nu-i aşa? 

— Ai ghicit bine. 

— Ai fi putut face rost de grupa lui sanguină din dosarul de 
armată, spuse Liz. Presupun că de acolo ați avut şi 
amprentele lui. 

— Dar nu şi că am fumat ţigări Pali Mall vreme de 
cincisprezece ani, spuse Thad. Din câte ştiu, genul ăsta de 
lucruri nu face parte din informaţiile deținute de armată. 

— Astea-s informaţii pe care le-am primit de dimineață 
încoace, le spuse Alan. Scrumiera din camioneta lui Homer 
Gamache era plină cu chiştoace de țigări Pali Mall. Bătrânul 
nu fuma decât pipă, şi asta rareori. Au fost găsite câteva 
chiştoace de Pali Mall şi într-o scrumieră în apartamentul lui 
Frederick Clawson. El nu fuma deloc, poate doar câte un joint 
din când în când. Asta după spusele proprietăresei lui. Am 
identificat grupa sanguină a făptaşului din saliva de pe 
chiştoace. Raportul serologului ne-a mai oferit o mulțime de 
alte informaţii. Mai bune decât amprentele digitale. 

Thad nu mai zâmbea. 

— Nu înțeleg nimic. Nu înțeleg absolut nimic. 

— Există un lucru care nu se potriveşte, spuse Pangborn. 
Fire de păr blond. Am găsit vreo şase în camioneta lui Homer, 
şi-am mai găsit unul pe spătarul scaunului pe care l-a folosit 
asasinul în sufrageria lui Clawson. Părul tău e negru. Cumva, 
nu prea cred că porți perucă. 

— Nu... Thad nu poartă, dar poate că purta ucigaşul, spuse 
Liz pe un ton sumbru. 


— Poate, se arătă de acord Alan. Dacă-i aşa, a fost făcută 
din păr de om. Şi de ce să-ți pierzi vremea schimbându-ți 
culoarea părului, dacă tot ai de gând să laşi amprente şi 
chiştoace de ţigări peste tot? Fie tipul e foarte prost, fie se 
străduia cu bună ştiinţă să te implice în asta. Oricum ar fi, 
firele de păr blond n-au nici-o noimă. 

— Poate că pur şi simplu n-a vrut să fie recunoscut, spuse 
Liz. Aminteşte-ţi că Thad a apărut în revista People cu numai 
două săptămâni în urmă. lar revista se distribuie de pe-o 
coastă pe cealaltă. 

— Mda, asta-i o posibilitate. Deşi, dacă tipul de care vorbim 
mai şi arată ca soțul dumneavoastră, doamnă Beaumont... 

— Liz. 

— Bine, Liz. Dacă arată ca soțul tău, ar arăta ca un Thad 
Beaumont cu păr blond, nu-i aşa? 

Liz se uită ţintă la Thad pentru o clipă şi apoi începu să 
chicotească. 

— Ce-i atât de comic? întrebă Thad. 

— Încerc să mi te-nchipui blond, spuse ea, încă chicotind. 
Cred c-ai arăta ca un David Bowie foarte depravat. 

— Şi asta-i comic? îl întrebă Thad pe Alan. Mie nu mi se 
pare că-i comic. 

— Păi... făcu Alan, zâmbind. 

— Las-o baltă. Din câte ştim noi, pe lângă peruca blondă, 
individul ar fi putut purta şi ochelari de soare şi cordeluță cu 
antene. 

— Nu şi dacă ucigaşul a fost acelaşi tip pe care l-a văzut 
doamna Arsenault urcând în camioneta lui Homer la unu şi 
un sfert în dimineaţa de întâi iunie, spuse Alan. 

Thad se înclină în fată. 

— Semăna cu mine? întrebă el. 

— N-a putut spune mai mult decât că purta costum. Dacă 
are vreo importanţă, astăzi l-am pus pe unul dintre oamenii 
mei, pe Norris Ridgewick, să-i arate o fotografie de-a ta. A spus 
că nu crede că ai fost tu, dar nu poate fi sigură. A spus că i se 
pare că tipul ce-a urcat în camioneta lui Homer era mai înalt. 

Adăugă pe-un ton sec: 


— Asta zic şi eu persoană care nu face rabat de la prudenţă. 

— Şi-a putut da seama de diferenţa de înălțime doar văzând 
o fotografie? întrebă Liz cu îndoială. 

— L-a văzut pe Thad prin oraş, vara, zise Alan. Şi a spus 
doar că nu poate fi sigură. 

Liz clătină din cap. 

— Sigur că-l ştie. Ne ştie pe amândoi, la drept vorbind. 
Mereu cumpărăm legume proaspete de la ea. M-am prostit. 
Scuze. 

— N-ai de ce te scuza, spuse Alan. 

Îşi termină berea şi-şi verifică pantalonii. Erau uscați. Bine. 
Rămăsese o pată ştearsă, pe care probabil că n-o va observa 
nimeni altcineva în afară de soția sa. 

— În orice caz, asta mă aduce la ultimul punct... sau 
aspect... sau cum naiba vreți să-i spuneți. Mă-ndoiesc că are 
vreo legătură cu treaba asta, dar nu doare să verific. Ce 
mărime aveţi la pantofi, domnule Beaumont? 

Thad îi aruncă o privire lui Liz, care ridică din umeri. 

— Am labe destul de mici pentru un tip înalt de unu optzeci 
şi doi, bănuiesc. Port patruzeci şi trei, chiar dacă mai mult 
sau mai puţin cu jumătate de număr îmi vine la fel de... 

— Urmele care ne-au fost raportate probabil că erau mai 
mari de atât, spuse Alan. Oricum, nu cred că urmele sunt o 
parte din problemă, şi chiar dacă ar fi, urmele de paşi pot fi 
măsluite. Îndeasă nişte hârtie de ziar în vârful unor pantofi 
mai mari cu două sau trei numere, şi ai rezolvat problema. 

— Despre ce urme de paşi discutăm? întrebă Thad. 

— Nu contează, spuse Alan, clătinând din cap. Nu avem nici 
măcar fotografii. Cred că am trecut în revista tot ce era de 
trecut, Thad. Amprentele tale, grupa ta sanguină, marca de 
țigări pe care o fumezi... 

— Nu mai.... - începu Liz. 

Alan ridică o mână împăciuitoare. 

— Vechea marcă de țigări. Presupun că pot fi luat de nebun 
fiindcă ţi-am dat toate informaţiile astea - o parte din mine 
spune că sunt, oricum - dar dacă tot am ajuns până aici, n- 
are rost să trecem cu vederea pădurea, uitându-ne la câţiva 


copaci. Eşti legat de caz şi-n alte feluri. Castle Rock este 
reşedinţa ta oficială în aceeaşi măsură ca şi Ludlow, dat fiind 
că plăteşti impozite în ambele locuri. Homer Gamache a fost 
mai mult decât o simplă cunoştinţă; a prestat... ar fi corect să 
spun munci de tot felul? 

— Da, spuse Liz. A renunțat să mai fie îngrijitor cu normă 
întreagă în anul când am cumpărat noi casa - Dave Phillips şi 
Charlie Fortin se ocupă acum de asta cu rândul - dar i-a 
plăcut să rămână implicat. 

— Dacă presupunem că autostopistul pe care l-a văzut 
doamna Arsenault l-a omorât pe Homer - şi asta e 
presupunerea pe care pedalăm - se ridică o întrebare. 
Autostopistul l-a omorât fiindcă Homer a fost prima persoană 
care i-a ieşit în cale şi a fost destul de prost - sau de beat - să-l 
ia în maşină, sau l-a omorât fiindcă era Homer Gamache, 
cunoştinţa lui Thad Beaumont? 

— De unde să fi ştiut că Homer avea să apară? întrebă Liz. 

— Fiindcă era seara de popice a lui Homer, iar Homer este - 
a fost - o ființă care-şi păstra obiceiurile. Era ca un cal bătrân, 
Liz; se întorcea întotdeauna la grajd pe acelaşi traseu. 

— Prima voastră presupunere, spuse Thad, a fost că Homer 
nu s-a oprit fiindcă era beat, ci fiindcă l-a recunoscut pe 
autostopist. Un străin care ar fi vrut să-l omoare pe Homer 
nici n-ar fi încercat schema cu autostopistul. Ar fi abandonat- 
o din prima, considerând-o o cauză complet pierdută. 

— Da. 

— Thad, spuse Liz pe o voce care nu prea voia să-şi păstreze 
stăpânirea. Poliţiştii au crezut că s-a oprit fiindcă a văzut că 
era Thad... nu-i aşa? 

— Da, spuse Thad. 

Se întinse şi o prinse de mână. 

— Au crezut că numai cineva ca mine - cineva care-l 
cunoştea - ar fi încercat s-o facă în felul acela. Presupun că 
până şi costumul de afacerist se potriveşte. Ce altceva poartă 
scriitorul bine-mbrăcat când are de gând să omoare pe cineva 
la țară la ora unu dimineața? Un costum bun de stofă, 
desigur... cel cu petice maronii de piele de căprioară pe coatele 


sacoului. Toate romanele de mister britanice insistă că 
aceasta este fără doar şi poate de rigueur. 

Se uită la Alan. 

— E cât se poate de-a naibii de bizară, nu-i aşa? Toată 
tărăşenia. 

Alan încuviinţă din cap. 

— E bizar ca un bazar. Doamnei Arsenault i s-a părut că, 
atunci când şi-a făcut apariția Homer în camioneta lui, 
bărbatul începuse să traverseze drumul sau că cel puţin asta 
era pe punctul de-a face. Dar faptul că-l cunoşti şi pe individul 
ăsta, Clawson, din D.C., face să pară din ce în ce mai 
plauzibilă ideea că Homer a fost omorât fiindcă era cine era, 
nu doar fiindcă era suficient de beat ca să oprească. Aşa că 
hai să discutăm despre Frederick Clawson, Thad. Vorbeşte-mi 
despre el. 

Thad şi Liz schimbară o privire. 

— Cred, spuse Thad, că soția mea ar putea face asta mai 
repede şi mai pe scurt decât mine. De asemenea, ar şi înjura 
mai puţin, cred. 

— Eşti sigur că vrei s-o fac eu? îl întrebă Liz. 

Thad înclină din cap. Liz începu să vorbească, mai lent la 
început, apoi tot mai repede. Thad o întrerupse o dată sau de 
două ori aproape de început, apoi se lăsă pe spate, 
mulțumindu-se să asculte. În următoarea jumătate de oră, 
abia dacă scoase o vorbă. Alan Pangborn îşi scoase carnețelul 
şi luă notițe, dar, după câteva întrebări de început, nici el nu 
mai întrerupse povestea. 


Nouă - Invazia scârbozoidului 


1 


— Eu îi spun scârbozoid, începu Liz. Îmi pare rău că a 
murit... dar asta a fost, oricum aş întoarce-o. Nu ştiu dacă 
adevărații scârbozoizi sunt născuţi sau făcuți, dar, oricum ar 
fi, ajung să ocupe locuri infecte în viaţă, aşa că bănuiesc că 


are vreo importanță. Locul lui Frederick Clawson s-a 
întâmplat să fie Washington D. C. S-a dus la cea mai mare 
groapă cu şerpi de pe pământ ca să studieze dreptul. 

— Thad, se agită copiii - nu mergi să le dai sticlele de seară? 
lar eu mai vreau o bere, te rog. 

Îi aduse berea şi apoi se duse în bucătărie să încălzească 
sticlele. Propti uşa de la bucătărie deschisă ca să audă mai 
bine... şi, făcând asta, se lovi în rotulă. Era un lucru pe care-l 
făcuse de atâtea ori, că abia îl mai băgă în seamă. 

— Vrăbuile zboară din nou, îşi spuse el şi-şi scarpină 
cicatricea de pe frunte în timp ce umplu mai întâi o cratiţă cu 
apă caldă, după care o aşeză pe sobă. Acum dacă aş şti măcar 
ce dracu înseamnă asta. 

— Am aflat în cele din urmă mare parte din povestea asta 
chiar de la Clawson, continuă Liz, dar Punctul lui de vedere 
era, fireşte, puţin sucit... lui Thad îi place să spună că suntem 
cu toții eroii propriilor noastre vieți, iar potrivit lui Clawson el 
era mai mult un Boswell* decât un Scârbozoid... dar am 
reuşit să punem laolaltă o versiune mai echilibrată, adăugând 
lucruri pe care le-am aflat de la cei de la Darwin Press, care au 
publicat romanele scrise de Thad sub numele lui Stark, şi cele 
furnizate de Rick Cowley. 

— Cine e Rick Cowley? întrebă Alan. 

Agentul literar care s-a ocupat de Thad sub ambele nume. 

— Şi ce-a vrut Clawson... Scârbozoidul vostru? 

— Bani, spuse Liz sec. 

În bucătărie, Thad luă cele două sticle de seară (pline 
numai pe jumătate, ca să preîntâmpine neplăcutele acelea de 
schimbări de scutece din toiul nopţii) din frigider şi le vâri în 
oala cu apă. Ceea ce spusese Liz era corect... dar era şi greşit. 
Clawson voise mai mult decât doar bani. 

Liz parcă i-ar fi citit gândurile. 

— Nu că bani ar fi fost tot ce voia el. Nu sunt sigură nici 
măcar că ăsta era lucrul principal. Voia de asemenea să fie 
cunoscut drept cel care a dat în vileag adevărata identitate a 
lui George Stark. 


— Într-un fel, ca şi când ar fi fost primul care să-l demaşte 
pe Incredibilul Om-Păianjen? 

— Exact. 

Thad vâri un deget în oală ca să încerce apa, apoi se sprijini 
de sobă cu brațele încrucişate, ascultând, îşi dădu seama că-şi 
dorea o ţigară - pentru prima oară în ani buni de zile îşi dorea 
din nou o ţigară. Thad tremură. 


2 


— Clawson s-a aflat în prea multe locuri potrivite la prea 
multe momente potrivite, spuse Liz. Nu doar c-a fost student 
la drept, dar a fost şi vânzător cu jumătate de normă la o 
librărie. Nu doar c-a fost vânzător la librărie, dar a fost şi un 
admirator avid al lui George Stark. Şi s-ar putea să fi fost 
singurul admirator al lui George Stark din ţară care să fi citit 
şi cele două romane ale lui Thad Beaumont. 

În bucătărie, Thad rânji - nu fără o urmă de amărăciune - 
şi încercă iarăşi apa din oală. 

— Cred că a vrut să creeze un soi de mare dramă din 
bănuielile lui, continuă Liz. După cum au ieşit lucrurile, a 
trebuit să dea bine de tot din funduleț ca să se ridice deasupra 
omului de rând. Odată ce a ajuns la concluzia că Stark era de 
fapt Beaumont şi viceversa, a sunat la Darwin Press. 

— Editura care-l publica pe Stark. 

— Corect. A ajuns la Ellie Golden, redactorul romanelor lui 
Stark. A pus întrebarea fără niciun ocoliş - vă rog, spuneți-mi 
dacă George Stark nu este de fapt Thaddeus Beaumont. Ellie a 
spus că ideea era ridicolă. Clawson a întrebat apoi de 
fotografia de autor de pe ultima copertă a romanelor lui Stark. 
A spus că vrea adresa celui din fotografie. Ellie i-a spus că nu 
poate dezvălui adresele autorilor editurii. 

Clawson a spus: „Nu vreau adresa lui Stark, vreau adresa 
bărbatului din fotografie. Cel care pozează în Stark”. Ellie i-a 
spus că e ridicol - că bărbatul din poza de autor este George 
Stark. 


— Înainte de asta, editorul n-a ieşit niciodată în public să 
anunţe că nu era decât un pseudonim? întrebă Alan. 

Părea sincer curios. 

— Au mers tot timpul pe ideea că este un om în carne şi 
oase? 

— O, da... a insistat Thad. 

Da, îşi spuse el, scoțând sticlele din oală şi încercând laptele 
cu latul încheieturii de la mână. A insistat Thad. Privind în 
urmă, Thad nu ştie exact de ce a insistat, nu are de fapt nici 
cea mai vagă idee, dar Thad într-adevăr a insistat. 

Duse sticlele înapoi în sufragerie, evitând în drum să se 
lovească de masa din bucătărie. Dădu câte o sticlă fiecărui 
geamăn. Aceştia le înşfăcară cu solemnitate, somnoroşi, şi 
începură să sugă, Thad se aşeză la loc. O ascultă pe Liz şi-şi 
spuse că gândul la o ţigară era cel mai îndepărtat lucru din 
mintea sa. 

— În orice caz, spuse Liz, Clawson voia să mai pună nişte 
întrebări - avea un geamantan plin cu întrebări, bănuiesc -, 
dar Ellie n-a vrut să-i facă pe plac. I-a spus să-l sune pe Rick 
Cowley şi apoi i-a închis telefonul. Clawson a sunat apoi la 
biroul lui Rick şi-a vorbit cu Miriam. Ea e fosta soţie a lui Rick. 
E, de asemenea, partenera lui de afaceri. Aranjamentul e 
puțin cam ciudat, dar ei se înțeleg foarte bine. 

Clawson a întrebat-o acelaşi lucru - dacă George Stark nu 
era de fapt Thad Beaumont. După spusele lui Miriam, ea i-a 
zis că da. Dar şi că ea era Dolley Madison. „Am divorțat de 
James”, a spus ea, Thad divorțează de Liz, şi amândoi o să ne 
căsătorim la primăvară!” Şi-a închis telefonul. A dat apoi fuga 
în biroul lui Rick şi i-a spus că un tip din Washington D.C. 
Încerca să scoată la lumina zilei identitatea secretă a lui Thad. 
După aceasta, apelurile lui Clawson la Cowley Associates nu 
i-au adus acestuia decât tonuri de ocupat. 

Liz luă o înghițitură lungă de bere. 

— Dar nu s-a dat bătut. Am ajuns la concluzia că 
scârbozoizii adevăraţi nu se dau bătuţi niciodată. A înțeles 
doar că vorba bună nu-i va fi de niciun folos. 

— Şi nu l-a sunat pe Thad? întrebă Alan. 


— Nu, nici măcar o dată. 

— Aveţi număr de telefon secret, presupun. 

Thad aduse una dintre puţinele adaosuri directe la poveste. 

— Nu apărem în cărțile de telefon publice, Alan, dar linia 
telefonică de aici din Ludlow apare în Cartea de Telefon a 
Facultăţii. Trebuie să apară. Sunt profesor şi am studenți 
consultanţi. 

— Dar tipul nu s-a dus niciodată direct la sursă, se minună 
Alan. 

— A luat legătură mai târziu... prin poştă, spuse Liz. Dar 
mai este până acolo. Să merg mai departe? 

— Te rog, spuse Alan. E-o poveste fascinantă în felul ei. 

— Ei bine, zise Liz, i-au trebuit scârbozoidului nostru 
numai trei săptămâni şi probabil mai puţin de cinci sute de 
dolari ca să-şi confirme ceea ce bănuise cu convingere tot 
timpul - că Thad şi George Stark erau unul şi acelaşi om. 

A început cu Literary Market Place, pe care cei din industria 
editorială îl numesc pur şi simplu LMP. Nu-i decât un 
compendiu de nume, adrese şi numere de telefon ale aproape 
tuturor celor din domeniu - scriitori, redactori de carte, editori, 
agenţi. Folosind asta şi rubrica „Oameni” din Publishers 
Weekly, a reuşit să depisteze şase angajaţi ai Darwin Press 
care au părăsit compania între vara lui 1986 şi vara lui 1987. 

Unul dintre ei deținea informația şi era dispus s-o facă 
publică. Ellie Golden e cât se poate de sigură că împricinata a 
fost fata care vreme de opt luni în '85 şi '86 a ocupat postul de 
secretară a contabilului şef. Ellie a numit-o curvă absolventă 
de Vassar cu obiceiuri nazale proaste. 

Alan râse. 

— Şi Thad crede că ea a fost de vină, continuă Liz, fiindcă 
lovitura finală a constat din nişte fotocopii ale declarațiilor de 
drept de autor pentru George Stark. Acestea au venit de la 
biroul lui Roland Burrets. 

— Contabilul şef de la Darwin Press, spuse Thad. 

În timp ce asculta, îi supraveghea pe gemeni. Aceştia 
stăteau acum întinşi pe spate, cu picioarele pregătite de somn, 
împreunate, cu sticlele îndreptate spre tavan. Ochii lor erau 


sticloşi şi îndepărtați. Curând, ştia, aveau să adoarmă de-a 
binelea... şi când adormeau, adormeau împreună. Fac totul 
împreună, îşi spuse Thad. Copiii sunt somnoroşi şi vrăbiile 
zboară. 

Atinse iarăşi cicatricea. 

— Numele lui Thad nu apărea pe fotocopii, spuse Liz. 
Declaraţiile de drepturi de autor duc uneori la cecuri, dar 
astea nu-s tocmai nişte cecuri, aşa că nu era nevoie să apară 
acolo. Pricepi ce spun, nu-i aşa? 

Alan încuviinţă din cap. 

— Dar adresa i-a spus oricum tot ce avea nevoie să ştie. Era 
Dl. George Stark, CP 1642, Brewer, Maine 04412. Asta-i foarte 
departe de Mississippi, unde se presupunea că locuieşte Stark. 
O privire asupra hărții statului Maine i-ar fi arătat că oraşul 
din imediata vecinătate a localității Brewer, la sud, este 
Ludlow, şi el ştia ce scriitor bine-privit, chiar dacă nu tocmai 
faimos locuia acolo. Thaddeus Beaumont. Ce coincidenţă. 

— Nici Thad, nici eu nu l-am văzut niciodată în carne şi 
oase, dar el l-a văzut pe Thad. Ştia când i-au trimis cei de la 
Darwin Press cecurile trimestriale pentru drepturi de autor 
din fotocopiile pe care deja le primise. Majoritatea cecurilor ce 
reprezintă drepturile de autor merg mai întâi la agentul 
autorului. Apoi agentul emite un cec nou, care reflectă suma 
inițială, mai puţin comisionul său. Dar, în cazul lui Stark, 
contabilul a expediat cecurile direct la căsuţa poştală din 
Brewer. 

— Cum rămânea cu comisionul agentului? întrebă Alan. 

— Scos din suma totală de Darwin Press şi trimis lui Rick 
printr-un cec separat, spuse Liz. Acesta ar fi fost un alt semn 
clar pentru Clawson că George Stark nu era cine pretindea el 
că este... doar că pe-atunci, Clawson nu mai avea nevoie de 
alte indicii. Voia dovezi irefutabile. Şi-a pornit în căutarea lor. 

Când a venit momentul să fie emise cercurile cu drepturi de 
autor, Clawson a luat avionul şi-a venit aici. Noaptea a stat la 
Holiday Inn; zilele şi le-a petrecut „filând” oficiul poştal din 
Brewer. Exact aşa s-a exprimat în scrisoarea pe care a primit- 
o Thad mai târziu. A fost o operaţiune de filare. Ca într-un 


film noir. A fost însă o investigație destul de neproductivă. 
Dacă n-ar fi apărut „Stark” să-şi ridice cecul în a patra zi a 
şederii sale, Clawson ar fi trebuit să-şi strângă cortul şi să se 
piardă înapoi în noapte. Dar nu cred că povestea s-ar fi 
terminat cu asta. Când îşi înfige dinţii în tine un scârbozoid 
sadea, nu-ți dă drumul până ce nu sfâşie o bucată bună de 
carne. Sau până nu-l pocneşti de să-i zboare dinții, mormăi 
Thad. 

Îl văzu pe Alan că se întoarce în direcția sa cu sprâncenele 
ridicate şi făcând o grimasă. Proastă alegere de cuvinte. 
Cineva tocmai asta-i făcuse scârbozoidului lui Liz... sau ceva 
şi mai rău. 

— E-o problemă discutabilă, în orice caz, reluă Liz şi Alan 
se întoarse înapoi spre ea. N-a durat atât de mult. În a treia zi, 
pe când şedea pe o bancă din parcul de peste drum de oficiul 
poştal, a văzut maşina Suburban a lui Thad oprind în unul 
dintre locurile de staționare de lângă poştă. 

Liz mai luă o înghițitură de bere şi-şi şterse spuma de pe 
buza de sus. Când îndepărtă mâna, zâmbea. 

— Acum urmează partea care-mi place, spuse ea. E pur şi 
simplu d-d-delicioasă, cum spunea homosexualul ăla din 
Brideshead Revisited. Clawson avea un aparat de fotografiat. 
Un aparat mititel, de genul celor pe care le poţi ascunde în 
palmă. Când eşti gata să faci o poză, depărtezi doar degetele 
puțin ca să laşi lentilele să tragă cu ochiul şi bingo! Ai reuşit. 

Chicoti puţin, clătinând din cap la acea imagine. 

— A spus în scrisoare că l-a cumpărat dintr-un catalog ce 
vinde aparatură de spionaj - aparate de interceptare 
telefonică, soluție de aplicat pe plicuri ca să le facă 
transparente vreme de zece-cincisprezece minute, valize auto- 
distructive, genul ăsta de lucruri. Agentul Secret X-9 Clawson, 
prezent la datorie. Pariez că şi-ar fi cumpărat şi un dinte gol, 
umplut cu cianură, dacă aşa ceva ar fi fost legal să se vândă. 
Îl pasiona imaginea cu asupra de măsură. 

În orice caz, a făcut şase poze relativ inteligibile. Nu 
fotografii de artă, dar puteai vedea cine este subiectul şi ce 
face. Era un instantaneu cu Thad apropiindu-se de căsuțele 


poştale din hol, o poză cu Thad introducând cheia în caseta 
1642 şi una scoțând plicul. 

— V-a trimis copii ale pozelor astea? întrebă Alan. Spusese 
că-i trebuiseră bani şi Alan bănuia că doamna ştia ce vorbea. 
Modul de abordare nu doar mirosea a şantaj; putea. 

— O, da. Şi încă una mărită a acesteia din urmă. Se poate 
citi o parte a adresei expeditorului - literele DARW - şi se poate 
observa clar emblema Darwin Press de deasupra lor. 

— X-9 loveşte din nou, spuse Alan. 

— Da. X-9 loveşte din nou. A developat fotografiile şi apoi a 
luat avionul înapoi spre Washington. Noi am primit scrisoarea 
de la el, cu fotografii cu tot, numai câteva zile mai târziu. 
Scrisoarea a fost cu adevărat uluitoare. A patinat până la 
marginea amenințării, dar n-a trecut nici măcar o dată 
granița dincolo. 

— Doar era student la drept, spuse Thad. 

— Da, fu de acord Liz. Se pare că ştia cât de departe putea 
să meargă. Thad îți poate aduce scrisoarea, dar eu o pot 
parafraza. Începea prin a spune cât de mult admira el ambele 
jumătăţi ale ceea ce el numea „mintea divizată” a lui Thad. 
Relata ce şi cum aflase. Apoi trecea la adevărata problemă. Nu 
ne-a spus explicit care era clenciul, dar îl puteai citi printre 
cuvinte. Spunea că şi el era un scriitor aspirant, dar că nu 
prea avea timp să scrie - cursurile de drept pe care le urma 
erau solicitante, dar asta nu era decât o parte a problemei. 
Adevărata problemă, spunea el, era că trebuia să lucreze într- 
o librărie ca să-şi poată plăti şcolarizarea şi celelalte facturi. 
Spunea că i-ar plăcea să-i arate lui Thad unele dintre lucrările 
sale şi, dacă Thad spunea că acestea promiteau, poate că s-ar 
simți mişcat să-i pună de-o parte un pachet cu merinde care 
să-l ajute pe drum. 

— Un pachet cu merinde, spuse Alan, uimit. Aşa le spune 
mai nou? 

Thad îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

— Aşa le spunea Clawson, în orice caz. Cred că pot cita 
ultima bucată pe de rost. „Ştiu că aceasta vi se poate părea o 
cerere foarte directă la o primă lectură”, spunea el, „dar sunt 


sigur că, dacă-mi veţi studia lucrările, veţi înțelege imediat că 
un asemenea aranjament ar putea prezenta avantaje pentru 
amândoi.” 

Thad şi cu mine ne-am dat de ceasul morţii pentru o vreme, 
apoi am râs de asta, după care ne-am mai dat puţin de ceasul 
morții. 

— Mda, spuse Thad. Nu ştiu ce să zic de râs, dar sigur ne- 
am dat de ceasul morții bine de tot. 

În cele din urmă, am ajuns să discutăm pur şi simplu. Am 
discutat aproape până la miezul nopţii. Amândoi ştiam ce 
însemnau scrisoarea şi fotografiile lui Clawson şi, odată ce 
Thad şi-a depăşit furia... Încă nu mi-am depăşit-o, interveni 
Thad, iar tipul e mort. 

Ei bine, odată ce s-au stins ţipetele, Thad a fost aproape 
uşurat. Voia să se descotorosească de Stark de-o bună bucată 
de vreme şi se apucase deja să lucreze la o carte lungă şi 
serioasă de-a sa. La ea lucrează şi acum. Se numeşte Câinele 
de aur. Am citit primele două sute de pagini şi e încântătoare. 
Mult mai bună ca ultimele două cărți pe care le-a scris ca 
George Stark. Aşa că Thad a ajuns la convingerea... 

— Noi am ajuns la convingerea, spuse Thad. 

— Bine, noi am ajuns la convingerea că Clawson era o 
binecuvântare deghizată, un mod de a grăbi ceea ce deja se 
afla pe drum. Singura teamă a lui Thad era că lui Rick Cowley 
nu-i va prea plăcea ideea, fiindcă George Stark aducea de 
departe mai mult agenţiei decât Thad. Dar a fost un adevărat 
scump. De fapt, a spus că s-ar putea chiar să însemne o 
promovare care să ajute în mai multe zone: listei de rezervă a 
lui Stark, chiar şi listei de rezervă a lui Thad... 

— Ambelor cărți din ea, adăugă Thad cu un zâmbet. 

— ... şi noii cărți, când aceasta avea să iasă în sfârşit de sub 
tipar. 

— Scuză-mă: ce-i o listă de rezervă? întrebă Alan. 

Rânjind acum, Thad spuse: 

— Cărțile mai vechi pe care nu le mai aşează în rafturile 
festonate din față ale marilor librării. 

— Aşa că ai ieşit în public. 


— Da, spuse Liz. Mai întâi la agenţia AP de aici din Maine şi 
la Publishers Weekly, dar ştirea a scăpat la nivel naţional - 
Stark era un scriitor de succes, în definitiv, şi faptul că n-a 
existat niciodată cu adevărat era o informaţie numai bună de 
publicat în paginile din spate. Apoi au sunat cei de la revista 
People, Am mai primit o scrisoare vehementă şi furioasă de la 
Frederick Clawson, în care ne spunea cât de răi şi de meschini 
şi de nerecunoscători eram. Părea să creadă că nu aveam 
niciun drept să-l scoatem din schemă în felul acela, fiindcă el 
făcuse toată treaba, şi tot ceea ce făcuse Thad fusese să scrie 
câteva cărți. După aceea a tras linia de final. 

— Şi-acum a tras linia de final pe bune, spuse Thad. 

— Nu, spuse Alan. Cineva a tras linia de final în locul lui... 
şi asta-i o mare diferenţă. 

Între ei se lăsă o altă perioadă de linişte. Fu scurtă... dar 
foarte, foarte apăsătoare. 


3 


Alan căzu pe gânduri vreme de câteva minute. Thad şi Liz 
nu-l deranjară. Într-un târziu, el ridică privirea şi spuse: 

— Bine. De ce? De ce ar apela cineva la crimă pentru atâta 
lucru? Mai ales după ce a fost spulberat secretul? 

Thad clătină din cap. 

— Dacă are de-a face cu mine sau cu cărțile pe care le-am 
scris cu numele de George Stark, nu ştiu cine sau de ce. 

— Şi din cauza unui pseudonim? întrebă Alan pe o voce 
meditativă. Adică... fără nici-o supărare, Thad, dar n-a fost 
tocmai un document clasificat sau un mare secret militar. 

— Fără nici-o supărare, spuse Thad. De fapt, nu pot fi mai 
mult de acord. 

— Stark a avut o mulțime de admiratori, spuse Liz. Unii 
dintre ei au fost furioşi că Thad nu va mai scrie alte romane ca 
Stark. People a primit câteva scrisori după apariția 
articolului, iar Thad a primit o grămadă. O doamnă a mers 
până acolo încât să propună ca Alexis Machine să vină din 
pensie şi să-i facă de petrecanie lui Thad. 


— Cine-i Alexis Machine? 

Alan scosese iarăşi carneţelul. 

Thad rânji. 

— Lejer, lejer, bunul meu inspector. Machine nu-i decât un 
personaj din două dintre romanele scrise de George. Din 
primul şi ultimul. 

— O ficțiune creată de-o ficțiune, spuse Alan, lăsând 
carnețelul de-o parte. Minunat. 

Thad, între timp, păru vag uimit. 

— O ficțiune creată de-o ficțiune, spuse el. Nu-i rău. Nu-i 
rău deloc. 

— Ideea mea e următoarea, spuse Liz. Poate că Clawson a 
avut un prieten - presupunând, desigur, ca scârbozoizii au 
prieteni - care era un înflăcărat admirator al lui Stark. Poate 
că acesta a ştiut că Clawson era de fapt răspunzător pentru 
demasca aceasta şi s-a înfuriat atât de tare că nu vor mai fi 
alte romane semnate de Stark, încât a... 

Suspină, se uită în jos la sticla de bere pentru o clipă, apoi 
ridică din nou capul. 

E-o presupunere cam jalnică, nu-i aşa? 

— Mă tem că da, spuse Alan amabil, apoi se uită la Thad. 
Dacă n-ai făcut-o înainte, acum ar trebui să te-arunci în 
genunchi şi să-i mulțumeşti lui Dumnezeu pentru alibiul pe 
care-l ai. Iți dai seama că asta te face să pari un suspect şi 
mai apetisant, nu-i aşa? 

— Presupun că într-un fel aşa e, fu Thad de acord. 
Thaddeus Beaumont a scris două cărți pe care nu le-a citit 
aproape nimeni. A doua, publicată în urmă cu unsprezece ani, 
nici măcar n-a primit recenzii prea favorabile. Avansurile 
nesemnificative pe care le-a primit nu şi-au scos pârleala; 
numai printr-o minune aş mai putea fi publicat vreodată, 
lumea editorială fiind aşa cum este. Stark, pe de altă parte, 
face bani cu găleata. E vorba de fapt de nişte găletuşe, dar 
cărţile tot aduc de patru ori mai mulți bani decât fac eu într- 
un an ca profesor. Clawson ăsta apare din senin, cu 
amenințarea lui de şantaj atent formulată. Eu refuz să-i 
cedez, dar singura mea alegere este să ies eu însumi în public 


cu ştirea. Nu peste multă vreme, Clawson este omorât. Pare a 
fi un mobil minunat, dar nu este de fapt. Să omori un şantaj 
ist ratat după ce tu însuți ţi-ai dezvăluit secretul ar fi o 
nerozie. 

— Da... dar mai e şi răzbunarea. 

— Aşa o fi... până ce vezi şi restul problemei. Ce ţi-a spus 
Liz este întru totul adevărat. Stark oricum mai avea puţin să 
ajungă la lada de gunoi. S-ar putea să mai fi fost încă o carte 
la mijloc, dar numai una. Şi unul dintre motivele pentru care 
Rick Cowley a fost atât de scump, cum s-a exprimat Liz, a fost 
fiindcă ştia asta. Şi a avut dreptate în privința promovării. 
Articolul din People, aşa aiurea cum fusese, făcuse minuni cu 
cifra de vânzări. Rick mi-a spus că În goană spre Babilon are 
şansa să ajungă din nou pe lista celor mai bine vândute cărți, 
iar vânzările au crescut pentru toate romanele lui Stark. 
Dutton plănuieşte chiar să retipărească Dansatorii impetuoşi 
şi Negura purpurie. Dacă priveşti lucrurile din punctul ăsta de 
vedere, Clawson mi-a făcut o favoare. 

— Aşadar, ce altă variantă ne mai rămâne de luat în calcul? 
întrebă Alan. 

— Blestemat să fiu dacă ştiu, răspunse Thad. 

— În liniştea care urmă, Liz spuse pe o voce blândă: 

— E-un vânător de crocodili. Mă gândeam la ei chiar în 
dimineața asta. E-un vânător de crocodili, şi-i nebun de legat. 

— Un vânător de crocodili? 

Alan se întoarse spre ea. 

Liz explică sindromul  „haideţi-să-vedeţi-crocodilii-vii” 
descoperit de Thad. 

— Ar fi putut îi un admirator nebun, spuse ea. Nu-i o 
presupunere atât de jalnică, nu atunci când te gândeşti la 
tipul care l-a împuşcat pe John Lennon şi cel care a încercat 
să-l omoare pe Ronald Reagan ca s-o impresioneze pe Jodie 
Foster. Oamenii ăştia există printre noi. Şi dacă Clawson a 
putut afla despre Thad, altcineva ar fi putut afla despre 
Clawson. 

— Dar de ce ar încerca un tip de felul ăsta să mă aplice pe 
mine, dacă-mi iubeşte atât de mult scrierile? întrebă Thad. 


— Fiindcă nu le iubeşte! spuse Liz cu vehemenţă. Stark e cel 
pe care-l iubeşte vânătorul de crocodili. Probabil că te urăşte 
pe tine aproape la fel de mult cât îl urăşte - îl ura - pe 
Clawson. Tu ai spus că nu-ţi pare rău că Stark a murit. Ăsta 
ar putea fi un motiv suficient pentru el. 

— Încă nu-mi vine să cred varianta asta, spuse Alan. 
Amprentele... 

— Tu spui că amprentele n-au fost niciodată copiate sau 
plantate, Alan, dar, dat fiind că se aflau în ambele locuri, 
trebuie să existe o modalitate de-a o face. E singurul lucru 
care se potriveşte. 

Thad se auzi spunând: 

— Nu, greşeşti, Liz. Dacă există un tip ca ăsta, nu se 
mulţumeşte doar să-l iubească pe Stark. 

Se uită în jos la mâinile sale şi văzu că erau acoperite cu 
piele de găină. 

— Nu? întrebă Alan. 

Thad ridică ochii spre amândoi. 

— V-aţi gândit că bărbatul care i-a omorât pe Homer 
Gamache şi Frederick Clawson s-ar putea să creadă că este 
George Stark? 


4 


Pe scări, Alan spuse: 

— Te ţin informat, Thad. 

Într-o mână ţinea fotocopiile - făcute cu aparatul din biroul 
lui Thad - celor două scrisori ale lui Frederick Clawson. Thad 
credea în sinea sa că disponibilitatea lui Alan de a accepta 
fotocopii — cel puțin pentru moment - în loc să insiste să ia 
originalele ca dovezi era cel mai clar semn că renunțase la 
majoritatea suspiciunilor sale. 

— Şi-o să te-ntorci să mă arestezi dacă găseşti un nod în 
alibiul meu? întrebă Thad, zâmbind. 

— Nu cred că asta o să se întâmple. Singurul lucru pe care 
l-aş cere este ca şi tu să mă ţii pe mine informat. 

— Dacă apare ceva, vrei să zici? 


— Da. Asta vreau să zic. 

— Îmi pare rău că n-am putut fi mai de ajutor, îi spuse Liz. 

Alan rânji. 

— M-aţi ajutat mult. Nu mă puteam hotări dacă să mai 
rămân o zi, ceea ce ar însemna încă o noapte într-o cameră cu 
pereţi de zgură la Ramada Inn, sau dacă să merg înapoi în 
Castle Rock. Graţie celor pe care mi le-aţi spus, înclin pentru 
plecare, începând de acum. Îmi va prinde bine să mă întorc, în 
ultima vreme, soția mea Annie n-a prea fost în apele ei. 

— Nimic serios, sper, spuse Liz. 

— Migrene, zise Alan scurt. 

Porni în josul parcării, apoi se întoarse. 

— Mai este un lucru. 

Thad îşi roti ochii spre Liz. 

—  Acuma-i acuma, spuse el. E remarca bătrânului 
Colombo, cel cu parpalac şifonat. 

— Nici pe departe, spuse Alan, dar departamentul de poliție 
din Washington ascunde o dovadă palpabilă în cazul uciderii 
lui Clawson. Aşa se procedează; ajută la depistarea zevzecilor 
cărora le place sa-şi asume crime pe care nu le-au comis. Era 
scris ceva pe peretele apartamentului lui Clawson. 

Alan făcu o pauză şi apoi adăugă, aproape cu tragere de 
inimă: 

— Era scris cu sângele victimei. Dacă vă spun despre ce-i 
vorba, îmi promiteți ferm că păstraţi secretul? 

Încuviințară amândoi din cap. 

— Cuvintele erau: „Vrăbiile zboară din nou”, înseamnă ceva 
pentru vreunul dintre voi? 

— Nu, spuse Liz. 

— Nu, spuse Thad pe o voce neutră, după ce ezită o 
secundă. 

Privirea lui Alan zăbovi asupra feţei lui Thad pentru o clipă. 

— Eşti absolut sigur? 

— Absolut sigur. 

Alan suspină. 

— Mă-ndoiam că va ajuta la ceva, dar mi s-a părut că 
merită să încerc. Sunt atât de multe alte legături ciudate, 


încât mă gândeam că şi asta ar putea fi una dintre ele. Noapte 
bună, Thad. Liz. Nu uitaţi să-mi dați de veste dacă se-ntâmplă 
ceva. 

— Nu uităm, spuse Liz. 

— Nu-ţi face griji de asta, se arătă Thad de acord. 

Un moment mai târziu erau din nou amândoi înăuntru, 
uşa închisă despărțindu-i de Alan Pangborn - şi de întunericul 
prin care acesta avea să-şi croiască lungul drum spre casă. 


Zece - Mai târziu în seara aceea 


1 


Îi duseră pe gemenii adormiţi la etaj, apoi începură să se 
pregătească şi ei de culcare. Thad se dezbrăcă la pantaloni 
scurți şi maiou - felul său de pijamale - şi se duse în baie. Se 
spăla pe dinţi, când îl loviră crampele. Îşi scăpă periuţa, 
scuipă o gură plină de spumă albă în chiuvetă şi apoi se 
împletici spre toaletă pe nişte picioare ce nu aveau mai mult 
simţ în ele decât două catalige. 

Tuşi o dată - un oribil sunet uscat - dar nu veni nimic. 
Stomacul începu să i se calmeze din nou... cel puțin de 
încercare. 

Când se întoarse, Liz stătea în cadrul uşii îmbrăcată într-o 
rochie de noapte albastră de nailon care se termina cu mai 
mulți centimetri deasupra genunchilor. Se uita la el cu 
severitate. 

— Păstrezi secrete, Thad. Asta nu-i bine. N-a fost niciodată. 

El suspină aspru şi ridică mâinile în față cu degetele 
răşchirate. Încă-i mai tremurau. 

— De când ştii? 

— Ceva n-a fost în regulă cu tine de când s-a întors Şeriful 
astă-seară. lar când a pus ultima întrebare... despre cuvintele 
alea scrise pe peretele lui Clawson... la fel de bine ai fi putut 
avea un anunţ cu neon pe frunte. 

— Pangborn n-a văzut niciun neon. 


— Şeriful Pangborn nu te cunoaşte la fel de bine ca mine... 
dar, dacă nu l-ai văzut bătând puţin pasul pe loc spre sfârşit, 
nu te uitai. Chiar şi ela văzut că ceva nu era couşer. Mi-am 
dat seama după cum s-a uitat la tine. 

Buzele ei coborâră puţin. Gestul acesta întări vechile linii de 
pe faţa ei, cele pe care el le văzuse prima oară după accidentul 
din Boston şi avort, cele care se adânciseră pe când ea îl privea 
cum se chinuia din ce în ce mai tare să aducă apă de la un 
izvor care păruse să fi secat. 

Cam pe atunci începuse problema sa cu băutura să-i scape 
de sub control. Toate lucrurile acelea - accidentul lui Liz, 
avortul, eşecul critic şi financiar al Negurii purpurii venind în 
urma succesului bezmetic al romanului Metoda lui Machine 
scris sub numele lui Stark, brusca poftă pentru tărie - se 
uniseră pentru a-l arunca într-o profundă stare depresivă. O 
recunoscuse drept o stare mentală egoistă, introspectivă, dar 
recunoaşterea nu ajutase. În cele din urmă, înghiţise un 
pumn de somnifere cu ajutorul unei jumătăţi de sticlă de Jack 
Daniel's. Fusese o jalnică încercare de sinucidere... dar fusese 
totuşi o încercare de sinucidere. Toate aceste lucruri 
avuseseră loc într-un răstimp de trei ani. La vremea aceea, i se 
păruse mult mai mult. La vremea aceea, i se păruse o veşnicie. 

Şi, desigur, puţin sau nimic din toate acestea nu ajunsese 
în paginile revistei People. 

Acum o văzu pe Liz uitându-se la el aşa cum se uitase 
atunci. Ura privirea aceea. Îngrijorarea era rea; lipsa de 
încredere era şi mai rea. Credea că o ură sinceră ar fi fost mai 
uşor de suportat decât privirea aceea ciudată, circumspectă. 

— Nu-mi place când mă minți, spuse ea simplu. 

— N-am mințit, Liz! Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Uneori oamenii mint şi numai păstrând tăcerea. 

— Aveam de gând să-ţi spun oricum, zise el. Nu încercam 
decât să-i găsesc capul. 

Dar era adevărat ce spunea? Chiar era adevărat? Nu ştia. 
Era o chestie ciudată, o chestie nebunească, dar nu ăsta era 
motivul pentru are mințise păstrând tăcerea. Simţise pornirea 
de-a păstra tăcerea aşa cum ar simţi-o un om care ar vedea 


sânge pe scaunul său sau ar simți o umflătură în zona 
pelviană. Tăcerea în astfel de cazuri e ilogică... dar teama este 
întotdeauna ilogică. 

Şi mai era ceva: el era scriitor, muncea cu imaginația. Nu 
întâlnise niciodată un scriitor - inclusiv el - care să aibă mai 
mult decât o vagă idee a motivului pentru care el sau ea făcea 
orice. Era de părere uneori că imboldul de a crea ficțiune nu 
era altceva decât un zid în calea confuziei, poate chiar a 
nebuniei. Era o disperată ordine impusă de oamenii ce nu 
puteau găsi lucrul acela prețios decât în minţile... niciodată în 
sufletele lor. 

Înlăuntrul său, o voce şopti pentru prima oară: Cine eşti tu 
când scrii, Thad? Cine eşti atunci? 

ŞI, pentru vocea aceea, nu avea niciun răspuns. 

— Ei bine? întrebă Liz. 

Tonul ei era ascuţit, balansându-se la granița cu furia. 

Uluit, ieşindu-şi din gânduri, el ridică privirea. 

— Poftim? 

— l-ai dat de capăt? Indiferent care-i treaba de care vorbim? 

— Uite, spuse el, nu înțeleg de ce pari atât de nervoasă, Liz! 

— Fiindcă mi-e teamă! strigă ea cu furie... dar el văzu acum 
lacrimi în colțul ochilor ei. Fiindcă ai ascuns lucruri de şerif şi 
fiindcă mă întreb încă dacă n-o să-mi ascunzi şi mie unele 
lucruri! Dacă nu aş fi văzut expresia aia pe fața ta... 

— Oh? 

Acum începea şi el să se simtă furios. 

— Şi despre ce expresie vorbim? Cum ţi s-a părut ţie că 
arăta? 

— Ai arătat vinovat, sări ea. Ai arătat aşa cum arătai când 
le spuneai oamenilor că te-ai lăsat de băutură, dar nu te 
lăsaseşi. Când... 

Se opri atunci. Thad nu ştiu ce văzuse ea pe fața lui - nu 
era sigur dacă voia să ştie - dar îi luă furia cu mâna. O înlocui 
o privire rănită. 

— Îmi pare rău. N-a fost corect. 

— De ce nu? spuse el sec. Aşa a fost. Pentru o vreme. 


Se duse înapoi în baie şi folosi apa de gură să-şi clătească 
pasta de dinți rămasă. Era apă de gură nealcoolică. Ca şi 
siropul pentru tuse. Ca şi înlocuitorul de vanilie din dulapul 
din bucătărie. Nu mai băuse nimic de când încheiase ultimul 
roman al lui Stark. 

Mâna ei îl atinse uşor pe umăr. 

— 'Thad... suntem furioşi. Asta ne face rău amândurora şi 
n-o să ajute cu nimic lucrurilor care din cine ştie ce motiv nu 
sunt în regulă. Ai spus că s-ar putea să existe un om în lumea 
asta - un descreierat - care crede că este George Stark. A 
omorât doi oameni pe care-i cunoşteam. Unul dintre ei a fost 
în parte răspunzător de deconspirarea pseudonimului Stark. 
Trebuie să-ți fi trecut prin gând că te afli sus pe lista 
duşmanilor omului ăsta. Dar, cu toate astea, ai ascuns ceva. 
Care erau cuvintele alea? 

— Vrăbiile zboară din nou, spuse Thad. 

Se uită la chipul său în cruda lumină albă aruncată de 
tuburile cu neon de deasupra oglinzii din baie. Aceeaşi față 
dintotdeauna. Puțin umbrită sub ochi, poate, dar era aceeaşi 
față dintotdeauna. Era bucuros. Nu era mutra vreunei vedete 
de cinematograf, dar era a sa. 

— Da. Asta înseamnă ceva pentru tine. Ce sens are? 

El stinse lumina în baie şi-şi puse brațul peste umerii ei. 
Merseră spre pat şi se aşezară pe el. 

— Când aveam unsprezece ani, spuse el, am suferit o 
operație. Trebuiau să-mi extirpe o tumoare mică din lobul 
frontal - cred că lobul frontal a fost - al creierului. Ştiai de 
asta. 

— Da? 

Se uita la el nedumerită. 

— Ți-am spus că am îndurat crunte dureri de cap înainte să 
fie depistată tumoarea aceea, aşa-i? 

— Aşa-l. 

Începu s-o mângâie absent pe coapsă. Avea picioare lungi, 
minunate, iar cămaşa de noapte era într-adevăr foarte scurtă. 

— Dar de sunete? 

— Sunete? 


Părea încurcată. 

— Aşa credeam... dar, vezi tu, nu mi s-a părut niciodată 
foarte important. Toate astea s-au întâmplat cu atât de mult 
timp în urmă... Oamenii care suferă de tumori au deseori 
dureri de cap, uneori îndură atacuri de apoplexie şi câteodată 
le au pe amândouă. Destul de des, simptomele astea au 
propriile lor simptome. Acestea se numesc precursori 
senzoriali. Cele mai obişnuite sunt mirosurile: de creioane 
proaspăt ascuţite, de ceapă tăiată, de fructe mucede. 
Precursorul meu senzorial a fost auditiv. A fost sunetul 
produs de păsări. 

Se uită la ea cu seriozitate, nasurile lor aproape atingându- 
se. Simţea o şuviță rebelă de păr de-al ei gâdilându-l pe frunte. 

— Sunetul produs de vrăbii, mai exact. 

Se ridică în şezut, nedorind să se uite la brusca ei expresie 
de şoc. O luă de mână. 

— Haide. 

— Thad... unde? 

— În birou, spuse el. Vreau să-ţi arăt ceva. 


2 


Biroul lui Thad era dominat de-o imensă masă de scris din 
stejar. Nu era nici elegant-antică, nici elegant-modernă. Era 
doar o bucată de lemn extrem de mare, extrem de practică. 
Stătea ca un dinozaur sub trei globuri de sticlă ce atârnau din 
tavan; lumina amestecată pe care o aruncau acestea peste 
suprafața de lucru lipsea puţin să fie cruntă. Foarte puţin din 
suprafața mesei era vizibilă. Manuscrise, teancuri de scrisori, 
cărți şi şpalturi pentru corectură ce-i fuseseră trimise erau 
stivuite peste tot. Pe peretele alb din spatele mesei se afla un 
poster ce înfățişa construcția pe care Thad o prefera din toată 
lumea: Clădirea Flatiron din New York. Forma ei neverosimilă 
de ic nu înceta niciodată să-l încânte. 

Lângă maşina de scris se afla manuscrisul noului său 
roman, Câinele de aur. Peste maşina de scris era aşezată 
producţia din ziua aceea. Şase pagini. Era cifra sa obişnuită... 


când lucra sub propriul nume, desigur. În pielea lui Stark, de 
obicei scria opt şi uneori chiar zece. 

— Cu asta îmi pierdeam eu vremea înainte să apară 
Pangborn, spuse el, ridicând teancul subțire de pagini de pe 
maşina de scris şi înmânându-i-l. Apoi a venit sunetul... 
sunetul de vrăbii. Pentru a doua oară astăzi, doar că de data 
aceasta a fost mult mai intens. Vezi ce scrie pe pagina aia de 
sus? 

Ea se uită vreme îndelungată, iar el nu-i putu vedea decât 
părul şi vârful capului. Când se uită înapoi la el, toată 
culoarea i se scursese de pe față. Buzele îi erau strânse într-o 
linie cenugşie îngustă. 

— Sunt aceleaşi, şopti ea. Sunt exact aceleaşi. Oh, Thad, ce 
e asta? Ce... 

Ea se legănă pe picioare şi el păşi înainte, temându-se 
pentru o clipă că Liz chiar va leşina. O prinse de umeri, 
piciorul încâlcindu-i-se în piciorul sub formă de X al 
scaunului de birou, şi aproape că picară amândoi peste masă. 

— Te simţi bine? 

— Nu, spuse ea cu o voce slabă. Tu te simţi? 

— Nu tocmai, spuse el. Îmi pare rău. Beaumont cel 
neîndemânatic, ca-ntotdeauna. În calitate de cavaler îmbrăcat 
în armură strălucitoare aş fi un opritor de uşă al naibii de 
bun. 

— Ai scris asta înainte să vină Pangborn, spuse ea. 

Părea să găsească acest lucru imposibil de înțeles pe de-a- 
ntregul. Înainte. 

— Aşa e. 

— Ce înseamnă cuvintele astea? 

Se uita la el cu o intensitate frenetică, cu pupilele ochilor 
dilatate şi întunecate în ciuda luminii puternice. 

— Nu ştiu, zise el. Credeam că vei avea tu vreo idee. 

Ea scutură din cap şi aşeză paginile înapoi pe masă. Apoi îşi 
frecă mâinile pe fusta scurtă din nailon a cămăşii sale de 
noapte, de parcă atinsese ceva scârbos. Thad nu credea că era 
conştientă de ce făcea, iar el nu-i spuse asta. 

— Acum înţelegi de ce am ascuns lucrul ăsta? întrebă el. 


— Da... aşa cred. 

— Ce-ar fi spus el? Realistul nostru şerif din cel mai mic 
district al statului Maine, care se încrede în imprimările venite 
de la S de II al SA şi-n declaraţia martorilor oculari? Şeritul 
nostru, căruia i s-a părut mai plauzibilă ideea că aş ţine 
ascuns un frate geamăn decât aceea că cineva a descoperit 
modul de a duplica amprentele digitale? Ce ar fi spus el despre 
asta? 

— Nu... nu ştiu. 

Se străduia să-şi recapete stăpânirea de sine, să-şi revină 
din starea de şoc. Thad o mai văzuse făcând asta, însă acest 
lucru nu-l făcu să o admire mai puţin. 

— Nu ştiu ce ar fi spus, Thad. 

— Nici eu. Cred că-n cel mai rău caz ar bănui o previziune a 
crimei. E şi mai posibil să creadă că am dat fuga sus şi că am 
scris asta după ce-a plecat el în seara asta. 

— De ce să faci un asemenea lucru? De ce? 

— Cred că din nebunie ar fi prima bănuială, spuse Thad 
sec. Cred că un polițist ca Pangborn ar fi mult mai înclinat să 
creadă în nebunie decât să accepte o întâmplare ce pare să nu 
aibă o explicație în afara paranormalului. Dar, dacă eşti de 
părere că greşesc păstrând informaţia asta până ce voi reuşi 
eu însumi să pricep ceva din ea - şi s-ar putea să greşesc -, 
spune-o. Putem suna la Oficiul Şerifului din Castle Rock şi să- 
i lăsăm un mesaj. 

— Ea scutură din cap. 

— Nu ştiu. Am auzit - la un talk-show, bănuiesc - despre 
legături psihice... 

— Crezi în existenţa lor? 

— N-am avut niciodată un motiv să mă hotărăsc într-un fel 
sau altul, spuse ea. Acum cred că am. 

Întinse mâna şi ridică foaia de hârtie pe care erau mâzgălite 
cuvintele. 

— Le-ai scris cu unul dintre creioanele lui George, spuse ea. 

— Altceva n-am avut mai la-ndemână, atâta tot, zise el cu 
îndărătnicie. 

Se gândi o clipă la stiloul Scripto, după care alungă gândul. 


— Şi nu sunt creioanele lui George şi n-au fost niciodată. 
Sunt ale mele. Încep să mă satur naibii să mă refer la el ca la 
o persoană distinctă. Lucrul acesta şi-a pierdut tot dramul de 
plăcere pe care e posibil să-l fi avut vreodată. 

— Şi totuşi astăzi ai folosit una dintre expresiile lui - 
„minte-mi un alibi”. În afară de scris, nu te-am mai auzit 
niciodată folosind-o. Şi asta a fost doar o coincidență? 

El dădu să-i spună că fusese, sigur că fusese, şi se opri. 
Probabil că fusese, dar, în lumina a ceea ce scrisese pe foaia de 
hârtie, de unde să ştie sigur? 

— Nu ştiu. 

— Ai fost în transă, Thad? Ai fost în transă când ai scris 
asta? 

Încet, cu fereală, răspunse: 

— Da. Cred că am fost. 

— Asta-i tot ce s-a întâmplat? Sau mai e ceva? 

— Nu-mi amintesc, zise el, după care adăugă şi mai cu 
fereală: Cred că-i posibil să fi spus ceva, dar sincer nu-mi aduc 
aminte. 

Ea se uită la el vreme îndelungată şi spuse: 

— Hai la culcare. 

— Crezi c-o să putem dormi, Liz? 

Ea râse deznădăjduită. 


3 


Dar, douăzeci de minute mai târziu, chiar începea să 
alunece înspre somn, când vocea lui Liz îl aduse înapoi la 
luciditate. 

— Trebuie să te duci la doctor, spuse ea. Luni. 

— De data asta nu am dureri de cap, protestă el. Nu-s decât 
sunetele de păsări. Şi chestia aia ciudată pe care am scris-o. 

Făcu o pauză, apoi adăugă plin de speranţă: 

— Nu crezi c-ar putea fi numai o coincidență? 

— Nu ştiu ce este, spuse Liz, dar trebuie să-ți spun, Thad, 
coincidența se află foarte jos pe lista mea. 


Din cine ştie ce motiv, lucrul acesta li se păru amândurora 
comic şi se întinseră în pat, chicotind cât de încet puteau, aşa 
încât să nu-i trezească pe copii, şi ţinându-se în braţe unul pe 
celălalt. Totul era din nou bine între ei, oricum nu erau multe 
lucrurile de care Thad simţea că era sigur în clipa aceea, dar 
acesta era unul dintre ele. Totul era bine. Furtuna trecuse. 
Oasele alea vechi şi jalnice fuseseră îngropate înapoi, cel puţin 
pentru moment. 

— Fac eu programarea, spuse ea după ce terminară de 
chicotit. 

— Nu, zise el. O fac eu. 

— Şi n-o să apelezi la vechiul truc cu „am uitat, scriam”? 

— Nu. O fac luni la prima oră. Pe cinstea mea. 

— Bine, atunci. 

Liz suspină. 

— O să fie-un miracol dat naibii dacă o să pot dormi cât de 
cât. 

Dar, cinci minute mai târziu, respira încet şi regulat, şi la 
nici cinci minute după aceea, Thad dormea şi el. 


4 


Şi avu din nou visul acela. 

Totul fu la fel (sau aşa păru, cel puţin) chiar până la sfârşit: 
Stark îl purtă prin casa părăsită, rămânând mereu în urma 
lui, spunându-i că greşeşte atunci când Thad insistă pe o voce 
tremurătoare, năucită, că aceea era propria lui casă. 

— Te înşeli amarnic, spuse Stark din spatele umărului său 
drept (sau să fi fost cel stâng? avea vreo importanță?). 
Proprietarul casei, îi spuse lui Thad din nou, era mort. 
Proprietarul acelei case se afla în acel loc fantastic unde se 
terminau toate serviciile feroviare, locul acela pe care acolo jos 
(oriunde s-ar fi aflat asta) toţi îl numeau Sfârşitburg. Totul era 
neschimbat. Până ce ajunseră în holul din spate, unde Liz nu 
mai era singură. 1 se alăturase Frederick Clawson. Acesta era 
gol, cu excepţia unei absurde haine de piele. Şi era la fel de 
mort ca şi Liz. 


Din spatele său, Stark spuse cu vorbe măsurate: „Aicea jos, 
asta se-ntâmplă cu trădătorii. Sunt transformați în nada 
prostului. Acum şi el e rezolvat. O să-i rezolv eu pe toți, unul 
câte unul. Ai doar grijă să nu trebuiască să te rezolv şi pe tine. 
Vrăbiile zboară din nou, Thad - ţine minte asta. Vrăbiile 
zboară.” 

După care, afară din casă, Thad le auzi: nu doar mii, ci 
milioane, poate miliarde, şi ziua se întunecă atunci când 
uriaşul stol de păsări mai întâi începu să treacă peste soare şi 
apoi îl acoperi complet. 

„Nu văd!” strigă el şi, din spatele lui, George Stark şopti: 
„Zboară din nou, mârțoagă bătrână. Nu uita. Şi nu-mi sta-n 
cale.” 

Se trezi, tremurând şi înfrigurat, şi de data aceasta somnul 
se lăsă mult aşteptat. Rămase treaz în întuneric, gândindu-se 
cât de absurdă era ideea pe care o adusese visul cu el - poate 
c-o adusese şi prima oară, dar de data aceasta fusese mult 
mai clară. Cât de complet de absurdă. Faptul că şi-l 
închipuise întotdeauna pe Stark şi pe Alexis Machine arătând 
la fel (şi de ce nu, dat fiind că într-un sens foarte real amândoi 
se născuseră în acelaşi timp, odată cu Metoda lui Machine), 
amândoi înalți şi lați în umeri - bărbaţi care arătau ca şi când 
n-ar fi crescut, ci ar fi fost construiți cumva din blocuri solide 
de material - şi amândoi blonzi... faptul acesta nu schimbă 
absurditatea ideii. Pseudonimele nu prindeau viață şi omorau 
oameni. Îi va spune lui Liz la micul-dejun şi vor râde de asta... 
ei bine, poate că nu vor râde de-a dreptul, având în vedere 
circumstanţele, dar vor împărtăşi un rânjet trist. 

O să-l numesc complexul meu William Wilson, îşi spuse el, 
alunecând înapoi înspre somn. Dar când veni dimineața, visul 
nu păru să merite a fi discutat - nu după toate câte se 
întâmplaseră. Aşa că nu-l discută... dar, pe măsură ce ziua se 
scurse, descoperi că gândul i se întorcea la el într-una, 
considerându-l un fel de giuvaier întunecat. 


Unsprezece — Sfârşitburg 


1 


Luni dimineața devreme, înainte ca Liz să-l poată bate la 
cap despre asta, îşi făcu o programare la doctorul Hume. 
Extirparea rumorii în 1960 făcea parte din dosarul său 
medical. Îi spuse lui Hume că suferise recent două recidivări 
ale sunetelor de păsări care-i prevestiseră durerile de cap în 
lunile dinainte de diagnosticare şi operaţie. Doctorul Hume 
vru să ştie dacă se întorseseră şi durerile de cap. Thad îi spuse 
că nu. 

Nu spuse nimic despre starea de transă sau despre ce 
scrisese cât fusese în starea aceea, sau despre ce fusese găsit 
scris pe peretele apartamentului unei victime într-un caz de 
omucidere în Washington D. C. Deja i se păreau lucruri la fel 
de îndepărtate ca şi visul din noaptea trecută. De fapt, 
descoperi că încerca să-şi alunge din gând toată povestea. 

Doctorul Hume, însă, o luă în serios. Foarte serios. Îi ceru 
lui Thad să meargă la Centrul Medical Eastern Maine în după- 
amiaza aceea. Voia atât o serie de radiografii craniene, cât şi o 
tomografie axială computerizată... O analiză tomografică. 

Thad se duse. Stătu să i se ia fotografiile şi apoi îşi vâri 
capul înăuntrul unei maşini care arăta ca un uscător de 
haine industrial. Acesta zăngăni şi pârâi vreme de 
cincisprezece minute, după care el fu eliberat din captivitate... 
pentru moment, în orice caz. Îi telefona lui Liz, îi spuse că se 
pot aştepta la rezultate spre sfârşitul săptămânii şi-i zise că se 
duce la biroul său de la Universitate pentru o vreme. 

— Te-ai mai gândit să-l suni pe şeriful Pangborn? întrebă 
ea. 

— Hai să aşteptăm rezultatul analizelor, spuse el. Odată ce 
vom vedea despre ce-i vorba, poate că vom putea lua o 
hotărâre. 


2 


Era în biroul său, curățând de pe masă şi rafturi hârțoagele 
moarte ale unui semestru întreg, când păsările începură să 
strige înăuntrul minţii sale din nou. Erau câteva ciripituri 
izolate, acestora li se alăturată altele, şi deveniră cu 
repeziciune un cor asurzitor. 

Cer alb - văzu un cer alb împuns de siluetele caselor şi-ale 
stâlpilor de telefon. Şi peste tot se vedeau vrăbii. Desenau 
fiecare acoperiş, înghesuiau fiecare stâlp, aşteptând doar 
comanda minții grupului. Apoi aveau să explodeze înspre cer 
cu un sunet ca a mii de cearşafuri fâlfâind în suflarea unui 
vânt ager. 

Thad se împletici orbeşte către masă, dibui după scaun, îl 
găsi, se prăbuşi în el. 

Vrăbii. 

Vrăbii şi cerul alb al sfârşitului de primăvară. 

Sunetul îi umplu capul, o cacofonie năucitoare, şi când 
trase spre el o foaie de hârtie şi începu să scrie, nu fu conştient 
de ceea ce făcea. Îşi ţinea capul pe spate; ochii i se holbau 
nevăzători la tavan. Stiloul zbura înainte şi-napoi şi-n sus şi-n 
jos, părând să facă asta din proprie voinţă. 

În capul său, toate păsările îşi luară zborul într-un nor 
întunecat care acoperi cerul alb de martie din sectorul 
Ridgeway al Bergenfield-ului, New Jersey. 


3 


Îşi reveni în simţiri la mai puţin de cinci minute după ce 
strigătele izolate începuseră să-i răsune în minte. Transpira 
abundent şi încheietura mâinii stângi îi pulsa, dar nu era nici 
urmă de migrenă. Se uită în jos, văzu hârtia de pe masă - era 
versoul unui formular de comandă pentru manuale de 
literatură americană gratuite - şi se holbă necrezând ceea ce 
era scris acolo. 


Ș 208 ar! Ic. / ÎI NINE, 
7 “2-A PIN pi 
Amr seu «e ca 
spa Sohiono 
NTOTD EPA Pham uon_ - 


) „> 
_JUPA OALA CT ( .] 
ÎVRAIANA i 
Pra NU ȘI 
AL A +2 top 
SO so Rpsit Bop O SURIPPA 
pe 0AR des nepruvă pete 
> JP Li ] ei JU POD aer 
THE CBS Te HA 
Fe Sa SEL SUZ'0Apu Sg 
EPA ÎHFAU F+OARg 93 
| MUIR Solo CA, 
SN. 7, e! DARA. 
DE AU NA 


SU Papa 4 UPP-Bu 


! — 
[N I (9 


Nu înseamnă nimic, şopti el. 

Îşi masa tâmplele cu vârfurile degetelor, aşteptând să 
înceapă migrena sau să se lege-ntre ele cuvintele mâzgălite pe 
hârtie şi să capete vreun sens. 

Niciunul dintre lucrurile acestea nu voia să se întâmple... şi 
niciunul nu se întâmplă. Cuvintele nu erau decât cuvinte, 
repetate mereu şi mereu. Unele erau evident alese din visul 
său cu Stark; celelalte nu erau decât nişte bolboroseli fără 
nici-o legătură. 

Şi nu-l durea capul absolut deloc. 

N-o să-i spun lui Liz de data asta, îşi zise el. Blestemat să fiu 
dac-o să-i spun. Şi nu doar fiindcă sunt speriat... chiar dacă 
sunt. E cât se poate de simplu: nu toate secretele sunt secrete 
rele. Unele sunt secrete bune. Unele sunt secrete necesare. lar 
acesta corespunde ambelor categorii. 

Nu ştia dacă asta era sau nu adevărat, dar descoperi ceva 
care era incredibil de eliberator: nu-i păsa. Era foarte obosit să 
gândească şi să tot gândească şi tot să nu ştie. Era de 
asemenea obosit să fie înspăimântat, ca un om care a intrat 
într-o peşteră din joacă şi care acum începe să creadă că s-a 
rătăcit. 

Nu te mai gândi, atunci. Asta-i soluția. 

Bănuia că asta era adevărat. Nu ştia dacă o putea face sau 
nu... dar intenționa să încerce. Foarte încet, întinse mâinile, 
luă formularul de comandă şi începu să-l rupă în fâşii. 


Amalgamul de cuvinte mâzgălite pe el începu să dispară. 
Întoarse fâşiile de-a lungul, le rupse din nou de-a curmezişul 
şi aruncă bucăţile în coşul de hârtii, unde acestea rămaseră 
ca nişte confeti deasupra celorlalte mizerii Pe care le aruncase 
acolo. Se uită la bucăţi vreme de aproape două minute, 
aproape aşteptându-se ca acestea să se unească la loc şi apoi 
să se întoarcă pe masa sa de scris, ca imaginile dintr-o rolă de 
film ce este rulată în sens invers. 

În cele din urmă, luă coşul de hârtii şi-l duse pe hol spre un 
panou din oțel inoxidabil încastrat în perete. Anunţul de sub 
el spunea incinerator. 

Deschise panoul şi aruncă gunoiul pe jgheabul întunecat în 
Jos. 

— Poftim, spuse el în acea ciudată tăcere de vară a clădirii 
facultăților de filologie şi matematică. S-au dus toate. 

Aicea jos le spunem nada prostului. 

— Aicea sus le spunem balegă de vacă, murmură el şi se 
duse înapoi în birou cu coşul de hârtii gol în mână. 

Se dusese. Pe jgheab în jos înspre uitare. Şi, până să-i vină 
rezultatele analizelor de la spital - sau până să mai aibă parte 
de un leşin, sau transă, sau scăpare, sau ce dracu' o fi fost -, 
avea de gând să nu spună nimic. Absolut nimic. Cel mai 
probabil, cuvintele scrise pe foaia aia de hârtie ieşiseră toate 
din mintea sa, ca şi visul cu Stark şi casa goală, şi nu aveau 
absolut nici-o legătură nici cu uciderea lui Homer Gamache, 
nici cu cea a lui Frederick Clawson. 

Aicea jos în Sfârşitburg, unde se termină toate serviciile 
feroviare. 

— Nu înseamnă absolut nimic, spuse Thad cu o voce plată, 
autoritară... dar, când plecă de la Universitate în ziua aceea, 
aproape că fugea. 


Doisprezece - Surioară 


1 


Ştiu că ceva nu era în regulă când se duse să vâre cheia în 
yala Kreig cea mare din uşa apartamentului ei şi, în loc să 
alunece în fantă cu seria aceea familiară şi liniştitoare de clic- 
uri, împinse uşa, care se deschise. Nu urmă acea clipă în care 
să-şi spună cât de nechibzuită fusese să plece la muncă şi să- 
şi lase uşa apartamentului descuiată, Iisuse, Miriam, de ce nu 
atârni pur şi simplu un anunț pe uşă care să spună 
SALUTARE, HOȚILOR, BANII DE REZERVĂ-I ȚIN ÎN CUCTA 
DE PE ULTIMUL RAFT AL MOBILEI DIN BUCĂTĂRIE? 

Nu urmă un asemenea moment fiindcă, odată ce te afli în 
New York vreme de şase luni, poate chiar numai patru, nu 
mai uiţi. Poate că, dacă locuiai într-un fund de lume, încuiai 
casa numai când plecai în vacanţă, şi poate că uitai din când 
în când să încui uşa când plecai la serviciu dacă locuiai într- 
un oraş mic precum Fargo, Dakota de Nord, sau Ames, lowa, 
dar după ce-ai apucat să locuieşti o vreme în viermănosul Măr 
cel Mare, încuiai şi numai dacă plecai să duci o ceaşcă de 
zahăr unui vecin de palier. A uita să-ţi încui apartamentul era 
ca şi când expirai şi uitai apoi să mai inspiri. Oraşul era plin 
de muzee şi galerii, dar oraşul era plin şi de drogaţi şi 
psihopaţi, şi nu era bine să-ţi asumi niciun risc. Doar dacă nu 
te născuseşi prost, iar Miriam nu se născuse aşa. Puțin 
prostuță, poate, dar nu de-a dreptul proastă. 

Aşa că ştiu că ceva nu era în regulă şi, chiar dacă hoţii care 
Miriam era sigură că-i spărseseră apartamentul probabil că 
plecaseră în urmă cu trei sau patru ore, luând cu ei orice ar fi 
avut şi cea mai mică valoare la o casă de amanet (ce să mai 
spună de cei optzeci sau nouăzeci de dolari din cuctă... şi 
poate chiar şi cucta, acum că se gândea mai bine; la urma 
urmei, nu era adevărat că şi o cuctă putea fi amanetată?), era 
posibil ca aceştia să se mai afle înăuntru. Era o presupunere 
justificată, în orice caz, exact aşa cum băieţii ce au primit 
primele lor arme adevărate sunt învățați, înainte de fi învățați 
orice altceva, să presupună că arma este mereu încărcată, că 
şi atunci când o scoţi din cutia în care a ieşit din fabrică, arma 
este încărcată. 


Dădu să se depărteze de uşă. Făcu asta aproape pe dată, 
chiar înainte ca uşa să se fi oprit din mişcarea ei înspre 
interior, dar deja era prea târziu. Din întuneric ieşi o mână, 
țâşni prin spaţiul de trei centimetri dintre uşă şi canat ca un 
glonţ. O apucă de braţ. Cheile îi căzură pe covorul din hol. 

Miriam Cowley deschise gura ca să strige. Bărbatul cel înalt 
şi blond stătuse chiar în spatele uşii, aşteptând cu răbdare 
deja de mai bine de patru ore, fără să bea cafea, fără să 
fumeze deloc. Voia o ţigară şi-şi va aprinde una de-ndată ce va 
termina cu treaba asta, dar înainte, mirosul ar fi alertat-o - 
newyorkezii erau ca nişte animale foarte mici care se pitulează 
în iarbă cu simţurile încordate să perceapă pericolul chiar şi 
atunci când cred că se simt bine. 

O prinse cu mâna dreaptă de încheietura mâinii ei drepte 
înainte ca ea să poată măcar gândi ceva. Apoi, îşi aşeză palma 
mâinii stângi pe uşă, ţinând-o locului, şi o trase pe femeie spre 
el cât de tare putu. Uşa părea de lemn, dar era desigur de 
metal, aşa cum erau toate uşile bune de apartament în 
viermănosul Măr cel Mare. Cu un bubuit, femeia se izbi cu o 
parte a feței de marginea ei. Doi dinţi i se rupseră în gingii şi-i 
tăiară gura. Buzele, care se strânseseră, se relaxară din 
pricina şocului şi sângele se scurse peste cea de jos. Câteva 
picături stropiră uşa. Pometele i se rupse ca un vreasc. 

Semiconştientă, lui Miriam i se tăiară picioarele. Bărbatul 
blond îi dădu drumul. Ea se prăbuşi pe covorul din hol. 
Trebuia să lucreze foarte repede. Potrivit folclorului newyorkez, 
nimănui din viermănosul Măr cel Mare nu-i păsa nici cât 
negru sub unghie de ce se petrecea, atâta timp cât nu li se 
petrecea lor. Potrivit folclorului, un psihopat putea înjunghia o 
femeie de douăzeci sau patruzeci de ori în fața unei frizerii cu 
douăzeci de locuri în toiul zilei pe Seventh Avenue şi nimeni 
nu avea să spună nimic, poate doar: Nu-l poți lua un pic mai 
sus deasupra urechilor sau Cred că spun pas la apa de colonie 
de data asta, Joe. Bărbatul blond ştia că folclorul era fals. 
Pentru animalele mici, vânate, curiozitatea face parte din 
pachetul instinctelor de supraviețuire. Apără-ţi pielea, da, 
acesta era numele jocului, dar un animal indiferent avea 


şanse mari să fie foarte curând un animal mort. Prin urmare, 
rapiditatea era esenţială. 

Deschise uşa, o prinse pe Miriam de păr şi-o târi înăuntru. 

O clipă mai târziu, auzi declicul unui ivăr deschis în josul 
holului, urmat de păcănitul unei uşi care se deschise. Nu 
trebui să se uite afară ca să vadă fața care acum probabil se 
uita pe furiş dintr-un alt apartament, o față mică şi spână de 
iepure, cu nasul aproape tresărind. 

— Nu l-ai spart, Miriam, nu-i aşa? întrebă el cu voce tare. 

Trecu într-un registru mai ascuţit, nu tocmai falsetto, îşi 
duse ambele palme căuş la aproximativ trei centimetri de gură 
pentru a crea un amortizor de sunet, şi deveni femeie. 

— Nu cred. Mă ajuţi să-l ridic? 

Îşi luă mâinile de la gură. Se întoarse la tonul său normal. 

— Sigur. Doar o secundă. 

Închise uşa şi se uită pe vizor. Acesta avea o lentilă ochi-de- 
peşte, oferind o imagine distorsionată, panoramică, a 
coridorului, şi-n ea văzu exact ce se aşteptase să vadă: o față 
albă uitându-se pe furiş pe după marginea unei uşi de 
cealaltă parte a holului, uitându-se pe furiş cum s-ar uita un 
iepure din bârlogul lui. 

Faţa se retrase. 

Uşa se închise. 

Nu se trânti; pur şi simplu se închise încet. Neindemânatica 
de Miriam scăpase ceva. Bărbatul care era cu ea - poate un 
prieten, poate fostul ei soț - o ajuta să-l ridice. Nimic 
îngrijorător. Numai lapte şi miere, cum se pare. 

Miriam gemea, începând să-şi revină în simțiri. 

Bărbatul blond vâri mâna în buzunar, scoase briciul cu 
lamă dreaptă şi, scuturându-l, îl desfăcu. 

Lama străluci în lumina slabă a singurului bec pe care-l 
lăsase deschis, o veioză din sufragerie. 

Ochii ei se deschiseră. Ridică ochii spre el, văzându-i fața cu 
susul în jos când acesta se aplecă peste ea. Gura ei era 
mânjită cu roşu, de parcă ar fi mâncat căpşuni. 

Îi arătă briciul. Ochii ei, care fuseseră năuciţi şi înceţoşaţi, 
se umplură de panică şi se deschiseră larg. Gura udă şi roşie 


se deschise şi ea. 

— Scoate un singur sunet şi-o să te tai, surioară, spuse el, 
şi ea închise gura. 

EI îşi înfipse iarăşi mâna în părul ei şi-o trase în sufragerie. 
Fusta ei foşni pe podeaua din lemn lăcuit. Agăţă cu fundul un 
covoraş şi acesta se adună sub ea. Gemu de durere. 

— Nu face asta, spuse el. Ţi-am spus. 

Se aflau în sufragerie. Era mică, dar plăcută. Confortabilă. 
Pe pereţi erau reproduceri după impresionişti francezi. Un afiş 
înrămat care făcea reclamă la Cats: acum şi-ntotdeauna, 
spunea el. Flori uscate. O sofa mică demontabilă, tapisată cu 
o pânză de culoarea grâului. O bibliotecă. În ea văzu ambele 
cărți ale lui Beaumont pe un raft şi toate patru ale lui Stark 
pe altul. Ale lui Beaumont se aflau pe un raft mai sus. Asta 
nu era bine, dar trebuia să presupună că târâtura aceea pur 
şi simplu nu era în stare de mai mult. 

Îşi scoase mâna din părul ei. 

Şezi pe canapea, surioară. În capătul ăla. 

Arătă cu degetul spre capătul dinspre măsuța pe care se 
aflau telefonul şi robotul telefonic. 

— Te rog, şopti ea, nefăcând nici-o încercare de a se ridica. 

Gura şi obrazul începeau acum să se umfle şi cuvintele 
ieşiră stâlcite: T-he og. 

— Orice. Totul. Banii-s în cuctă. 

Anis n cu tă. 

— Şezi pe canapea. Capătul ăla. 

De data aceasta îndreptă briciul spre faţa ei cu o mână, iar 
cu cealaltă arătă spre canapea. 

Ea se târi pe canapea şi, cu ochii-i negri foarte căscaţi, se 
împinse între perne cât de mult o lăsară acestea. Se şterse la 
gură cu mâna şi se uită o clipă la sângele de pe palmă înainte 
să se uite înapoi către el. 

— Ce vrei? 

Şe v'ei? 

Era ca şi când ai fi ascultat pe cineva vorbind cu gura plină. 

— Vreau să dai un telefon, surioară. Atâta tot. 


Ridică receptorul şi folosi mâna în care ţinea briciul ca să 
apese pe butonul anunţă al robotului telefonic. Apoi îi întinse 
receptorul. Era unul din acelea de modă veche, care stau în 
furcă, semănând cu o halteră uşor topită. Era mult mai greu 
ca receptorul unui telefon Princess. Ştia asta şi văzu după 
subtila încordare a corpului ei când i-l dădu că şi ea ştia 
lucrul ăsta. Umbra unui zâmbet se ivi pe buzele bărbatului 
blond. Nu se ivi niciunde altundeva; doar pe buze. Zâmbetul 
acela nu avea nimic văratic în el. 

— Te gândeşti că-mi poţi zdrobi creierii cu treaba aia, nu-i 
aşa, surioară? o întrebă el. Dă-mi voie să-ți spun ceva: ăsta 
nu-i un gând bun. Şi ştii ce păţesc oamenii care-şi pierd 
gândurile bune, nu-i aşa? 

Când ea nu răspunse, el spuse: 

— Cad din cer. E-adevărat. Am văzut-o într-un desen 
animat odată. Aşa că ţine receptorul ăla în poală şi 
concentrează-te să-ți aduni gândurile bune. 

Numai ochi, ea se holbă la el. Sângele îi curgea încet pe 
bărbie. O picătură căzu şi ateriza pe corsajul rochiei. Pe-asta 
n-o s-o mai scoţi niciodată, surioară, îşi spuse bărbatul blond. 
Se spune c-o poţi scoate dacă speli locul repede cu apă rece, 
dar nu-i aşa. Au maşinării. Spectroscoape. Cromatografe cu 
gaz. Ultraviolete. Lady Macbeth avea dreptate. 

— Dacă se mai întorc gândurile alea rele, o să ţi le citesc în 
ochi, surioară. Ai nişte ochi atât de mari şi negri! Doar nu 
doreşti ca un ochi din-ăla mare şi negru să ţi se scurgă pe 
obraz, nu? 

Ea scutură din cap atât de repede şi de tare, încât părul îi 
zbură într-o furtună în jurul feței. Şi cât îşi scutură capul, 
ochii aceia negri şi frumoşi nu se desprinseră nici-o clipă de la 
chipul lui, iar bărbatul blond simţi ceva întărindu-i-se lângă 
pulpa piciorului. Domnule, aveţi o ruletă în buzunar sau 
sunteți doar fericit să mă vedeţi? 

De data aceasta, zâmbetul îi atinse şi ochii, nu numai gura, 
şi i se păru că femeia se relaxa cât de cât. 

— Vreau să te apleci înainte şi să formezi numărul lui Thad 
Beaumont. 


Ea nu făcu decât să se uite lung la el, cu ochii sclipind de 
şoc. 

— Beaumont, spuse el răbdător. Scriitorul. Fă-o, surioară. 
Timpul zboară-nainte ca ale lui Mercur 'naripate picioare. 

— Carneţelul meu, spuse ea. 

Gura ei era acum prea umflată să se mai închidă cum 
trebuie şi era tot mai greu s-o înţelegi. Aneleu eu, sunară 
cuvintele. 

— Aneleu eu? întrebă el. Ce-i asta, un fel de şaradă? Nu 
ştiu despre ce vorbeşti. Zi lucrurilor pe nume, surioară. 

Cu grijă, cu durere, rostind pe silabe: 

— Carneţelul meu. Carnețel. Carneţelul cu adrese. Nu-i ştiu 
numărul pe de rost. 

Briciul străpunse aerul către ea. Păru să scoată un sunet 
ca o şoaptă de om. Probabil că nu era decât o închipuire, dar, 
cu toate astea, amândoi îl auziră. Ea se împinse şi mai mult în 
pernele de culoarea grâului, cu buzele-i umflate retrăgându-se 
într-o grimasă. El întoarse briciul, aşa încât lama reflectă 
lumina slabă a veiozei. Îl atinse cu degetul, lăsă lumina să 
alunece de-a lungul lui ca o apă, apoi se uită la ea de parcă 
amândoi ar fi fost nebuni să nu admire un lucru atât de 
adorabil. 

— Nu-ţi bate joc de mine, surioară. 

Acum, cuvintele lui aveau un slab accent sudist. 

— Ăsta-i un lucru pe care nu-ţi doreşti să-l faci, nu atunci 
când ai de-a face cu un tip ca mine. Formează acuma 
căcăciosu' ăla de număr. 

Poate că nu ştia pe de rost numărul de telefon al lui 
Beaumont, în privința asta nu prea era mare lucru de făcut, 
dar pe al lui Stark îl ştia. În lumea editorială, Stark era 
unitatea mobilă cu care lucrai şi întâmplarea făcea ca 
numărul de telefon să fie acelaşi pentru ambele persoane. 

Începură să-i curgă lacrimile. 

— Nu-mi amintesc, gemu ea. 

U'mi aites. 

Bărbatul blond se pregăti s-o taie - nu fiindcă era furios pe 
ea, ci fiindcă, atunci când lăsai o femeia ca aceea să scape 


basma curată cu o minciună, întotdeauna ajungeai să fii 
mințit din nou -, dar apoi se răzgândi. Era, e hotări el, perfect 
posibil ca ea să fi pierdut pe moment din memorie lucruri atât 
de triviale cum erau numerele de telefon, chiar şi acelea ale 
clienților importanţi precum Beaumont / Stark. Femeia era în 
stare de şoc. Dacă i-ar fi cerut să formeze numărul propriei 
sale agenţii, era posibil să fi rămas la fel de năucă. 

Dar, dat fiind că era vorba de Thad Beaumont şi nu de Rick 
Cowley, îi putea fi de ajutor. 

— Bine, spuse el. Bine, surioară. Eşti tulburată, înțeleg. Nu 
ştiu dacă crezi asta sau nu, dar iau parte la durerea ta. Şi ai 
noroc, fiindcă întâmplarea face să ştiu eu numărul de telefon. 
Îl ştiu la fel de bine cum îmi ştiu propriul număr, ai putea 
spune. Şi ştii ce? Nici măcar n-o să-ţi cer să-l formezi tu, în 
parte fiindcă nu vreau să stau aici pân-o să îngheţe iadul, 
aşteptând să-l tastezi ca lumea, dar şi fiindcă într-adevăr iau 
parte la durerea ta. Am să mă aplec şi-am să-l formez eu 
însumi. Ştii ce înseamnă asta? 

Miriam Cowley clătină din cap. Ochii ei negri păreau să-i fi 
înghițit mare parte din față. 

— Înseamnă că voi avea încredere în tine. Dar numai până 
aici; numai exact până aici şi nu mai departe, fata mea. Mă 
asculți? Pricepi ce-ţi spun? 

Cu părul zburându-i în lături, Miriam încuviinţă frenetic 
din cap. Dumnezeule, cât de mult îi plăcea de femeile cu păr 
mult! 

— Bine. Asta-i bine. Cât eu formez numărul, surioară, ai 
face bine să-ți ţii ochii drept la lama asta. O să te ajute să-ţi ţii 
gândurile bune într-o ordine perfectă. 

Se aplecă în față şi începu să formeze numărul pe 
demodatul disc rotativ. Când făcu asta, dinspre robotul 
telefonul de lângă aparat se auziră păcănituri amplificate. 
Suna ca o Roată a Norocului de bâlci încetinindu-şi mişcarea. 
Miriam Cowley rămase cu receptorul în poală, uitându-se 
când la brici, când la suprafeţele plate şi grosolane ale feței 
străinului acela oribil. 


— Vorbeşte cu el, spuse bărbatul blond. Dacă răspunde 
soția lui, spune-i că la telefon e Miriam din New York şi că vrei 
să vorbeşti cu bărbatul ei. Ştiu că ţi-e umflată gura, dar 
asigură-te că cel sau cea care-o să răspundă o să ştie că tu 
eşti la telefon. Străduieşte-te pentru mine, surioară. Dacă nu 
vrei să-ți arate fața ca un tablou de Picasso, o să te străduieşti 
pentru mine cât poţi tu mai bine. 

Ultimele două cuvinte se auziră ma ghine. 

— Ce... ce să-i spun? 

Bărbatul blond zâmbi. Era o bucată dată naibii, sigur. 
Apetisantă-n toate cele. Cu părul ăla... Simţi din nou 
zvâcnituri mai jos de catarama curelei. Începeau să prindă 
viață lucrurile acolo jos. 

Telefonul suna. Îl auzeau amândoi în difuzorul robotului. 

— O să-ţi dai tu seama ce trebuie să spui, surioară. 

Se auzi un clic atunci când răspunse cineva. Bărbatul 
blond aşteptă până ce auzi vocea lui Beau-mont spunând 
„alo”, după care, cu viteza unui şarpe în atac, se aplecă 
înainte şi trase cu briciul peste obrazul stâng al lui Miriam 
Cowley, despicând o bucată de piele. Sângele începu să curgă 
gârlă. 

Miriam ţipă. 

— Alo! latră vocea lui Beaumont. Alo, cine-i la telefon? 
Blestemăţie, tu eşti? 

— Da, eu sunt, sigur că da, fiu de curvă, îşi spuse bărbatul 
blond. Eu sunt şi tu ştii că eu sunt, nu-i aşa? 

— Spune-i cine eşti şi ce se întâmplă aici! latră el la Miriam. 
Fă-o! Nu mă face să-ţi spun de două ori! 

— Cine-i acolo? strigă Beaumont. Ce se petrece? Cine-i la 
telefon? 

Miriam strigă din nou. Sângele stropi pernele de culoarea 
grâului ale sofalei. Acum nu mai era doar o singură picătură 
de sânge pe corsajul rochiei sale; acesta era ud leoarcă. 

— Fă ce-ţi spun sau o să-ți tai afurisitu' ăla de cap cu treaba 
asta! 

— Thad, e-un om aici! strigă ea în receptor. 


Cuprinsă de durere şi teroare, pronunța cuvintele din nou 
clar. 

— E-un om rău aici! Thad, E-UN OM RÂU A... 

— Spune-ţi numele! răcni el la ea şi reteză cu briciul prin aer 
la doi centimetri de ochii ei. Ea se ghemui în spate, urlând din 
toți bojocii. 

— Cine-i la telefon? Ce... 

— Miriam! ţipă ea. Oh Thad nu-l lăsa să mă taie din nou nu-l 
lăsa pe omul ăsta rău să mă taie din NOU, NU-L... 

George Stark tăie cu briciul cordonul răsucit al telefonului. 
Robotul scoase un furios lătrat de pârâituri şi tăcu. 

Era bine. Ar fi putut fi şi mai bine; voise s-o reguleze, chiar 
voise să-şi facă mendrele cu ea. Trecuse mult de când îşi 
dorise să-şi facă mendrele cu o femeie, dar o aşteptase pe 
aceasta şi, uite, n-o va avea. Strigase prea mult. lepurii aveau 
să-şi scoată iarăşi capetele din vizuini, adulmecând aerul în 
căutarea marelui prădător care dădea târcoale tiptil pe undeva 
prin junglă, chiar dincolo de lumina jalnicelor lor mici focuri de 
tabără electrice. 

Încă mai țipa. 

Era clar că-şi pierduse toate gândurile bune. 

Aşa că Stark o apucă iarăşi de păr, îi îndoi capul pe spate 
până ce ea se holba spre tavan, striga spre tavan, şi-i tăie 
gâtul. 

În cameră se lăsă tăcerea. 

— Poftim, surioară, spuse el cu tandreţe. 

Îndoi briciul înapoi între plăselele lui şi-l puse în buzunar. 
Apoi întinse mâna sa stângă însângerată şi-i închise ochii. 
Manşeta cămăşii sale fu imediat îmbibată cu sânge cald, 
fiindcă din jugulara ei încă mai țâşnea bulion, dar ce trebuia 
făcut trebuia făcut. Când era vorba de o femeie, îi închideai 
ochii. Indiferent cât de rea fusese, indiferent dacă fusese o 
târfă drogată care-şi vânduse propriii copii ca să-şi poată 
cumpăra droguri, îi închideai ochii. 

lar ea nu era decât o mică parte a afacerii. Rick Cowley era 
o cu totul altă poveste. 

Şi bărbatul care scrisese articolul acela din revistă. 


Şi târâtura care făcuse fotografiile, în special cea cu 
lespedea funerară. O târâtura, da, o târâtura cum scrie la 
carte, dar avea să-i închidă şi ei ochii. 

Şi, după ce se va fi ocupat de toți, va veni momentul să 
discute chiar cu Thad. Fără intermediari; mano a mano. Va 
veni momentul să-l facă pe Thad să-şi revină în toate minţile. 
După ce-i va fi rezolvat pe toţi, se aştepta cu toată ființa sa ca 
Thad să fie pregătit să-şi revină în toate mințile. Dacă nu era, 
existau şi alte moduri de a-l face să-şi revină. 

Era, în definitiv, un bărbat care avea o soţie - o soţie foarte 
frumoasă, o adevărată regină a văzduhului şi-a întunericului. 

ŞI avea copii. 

Îşi ţinu degetul în jetul cald de sânge al lui Miri-am şi 
începu repede să scrie pe perete. Trebui să se întoarcă de două 
ori ca să-i ajungă, dar mesajul prinse viață cât ai clipi, scris 
deasupra capului inert al femeii. Dacă i-ar fi fost deschişi 
ochii, l-ar fi putut citi cu susul în jos. 

Şi, desigur, dacă ar mai fi fost în viaţă. 

Se aplecă şi o sărută pe Miriam pe obraz. 

— Noapte bună, surioară, spuse el şi plecă din apartament. 

Bărbatul de cealaltă parte a holului se uita iarăşi de după 
uşă. 

Când văzu bărbatul blond, înalt şi mânjit de sânge, ieşind 
din apartamentul lui Miriam, trânti uşa şi o încuie. 

— Deşteaptă mişcare, îşi spuse George Stark, îndreptându- 
se cu paşi mari de-a lungul coridorului către lift. O mişcare a 
naibii de deşteaptă. 

Între timp, el trebuia să-şi vadă mai departe de treabă. Nu 
avea timp de pierdut. 

Mai trebuia să rezolve ceva în seara aceea. 


Treisprezece - Panică totală 


1 


Preţ mai multe momente - niciodată nu ştiu cât de mult - 
Thad se află în ghearele unei panici atât de extreme şi 
complete, încât fu de-a dreptul incapabil să funcţioneze în 
vreun fel. Era cu adevărat uimitor că putu măcar să respire. 
Mai târziu, avea să-şi spună că singura dată când se mai 
simțise cât de cât aşa fusese când avea zece ani şi, împreună 
cu doi prieteni, se hotărâse să meargă la înot în mijlocul lunii 
mai. Asta se petrecea cu cel puţin trei săptămâni mai devreme 
de perioada când vreunul dintre ei mai mersese înainte la înot, 
dar, chiar şi aşa, ideea li se păruse excelentă; ziua era senină 
şi foarte caldă pentru luna mai în New Jersey, cu o 
temperatură undeva aproape de treizeci de grade Celsius. 
Merseseră toţi trei pe jos până la lacul Da-vis, nume pe care-l 
dăduseră într-o doară micului eleşteu aflat la distanță de un 
kilometru şi jumătate de casa lui Thad din Bergenfield. El 
fusese primul care scăpase de haine şi care-şi luase slipul de 
baie pe el, prin urmare fusese primul care intrase în apă. Pur 
şi simplu, sărise bombă de pe mal, şi încă era de părere că 
atunci aproape că-şi văzuse moartea cu ochii - cât de aproape 
fusese s-o vadă, nu se număra printre lucrurile pe care dorea 
să le afle vreodată. Poate că aerul păruse în ziua aceea ca în 
toiul verii, dar apa păruse ca-n acea ultimă zi de iarnă 
timpurie înainte ca gheața să-şi facă apariția la suprafaţă. 
Sistemul său nervos se scurtcircuitase pe moment. Respirația 
îi rămăsese blocată în plămâni, inima i se oprise chiar în 
mijlocul unei bătăi, iar când ieşise la suprafaţă, i se păruse că 
e o maşină cu bateria moartă şi că are nevoie de-un imbold, 
are nevoie de el repede şi că nu ştie cum să-l primească. Îşi 
amintea cât de puternică fusese lumina soarelui, producând 
zece mii de scântei aurii pe suprafața alb-neagră a apei, îşi 
amintea că Harry Black şi Randy Wister stăteau pe mal, Harry 
trăgându-şi peste fundu-i generos pantalonii scurți pe care-i 
folosea la ora de sport, Randy stând acolo gol cu slipul de baie 
într-o mână şi strigând: Cum e apa, Thad? când el ieşi la 
suprafață, şi tot ce fusese în stare să-şi spună era: Mor, sunt 
chiar aici în lumina soarelui împreună cu cei mai buni prieteni 
ai mei şi am terminat cu şcoala pe ziua de azi şi nu am teme 


de casă şi-n seara asta, la Early Show, o să fie Mr. Blandings 
Builds His Dream House şi mama a spus că pot mânca în fața 
televizorului, dar n-o să văd filmul fiindcă o să fiu mort. Ceea 
ce înainte fusese reflexul simplu şi necomplicat al respirației, 
devenise o şosetă sport înnodată, blocată în gât, ceva ce nu 
putea nici înghiţi, nici scuipa afară. Inima îi stătea în piept ca 
o piatră mică şi rece. Apoi scăpase, trăsese în piept o gură 
mare şi convulsivă de aer, pielea i se făcuse de găină pe tot 
corpul şi-i răspunsese lui Randy cu incredibila voioşie 
malițioasă care este apanajul exclusiv al băieților mici: Apa-i 
bună! Nu-i prea rece! Sari! Numai peste ani îi trecuse prin gând 
că i-ar fi putut omori pe amândoi, aşa cum aproape că murise 
el însuşi. 

Aşa se simțea şi acum; se afla în exact acelaşi fel de blocaj 
corporal total. În armată aveau un nume pentru treaba asta: 
futai în grup. Da. Bun nume. Când venea vorba de 
terminologie, armata era la putere. Stătea acolo în mijlocul 
unui futai în grup de primă mână. Şedea pe scaun, nu în el, ci 
pe el, aplecându-se în față, cu receptorul încă în mână, 
holbându-se la ochiul mort de la televizor. Era conştient că Liz 
venise în cadrul uşii, că-l întreba întâi cine era şi apoi care era 
problema, şi era ca-n ziua aceea la lacul Davis, exact ca 
atunci, respiraţia era o şosetă de bumbac murdară blocată în 
gâtlej, care nu voia nici să urce, nici să coboare, toate liniile de 
comunicare dintre creier şi inimă erau brusc întrerupte, ne 
cerem scuze pentru acest blocaj neprevăzut, vom relua 
serviciile cât de repede posibil sau poate că serviciile nu vor fi 
niciodată reluate, dar, în orice caz, vă rugăm să vă bucurațţi de 
şederea în minunatul centru al Sfârşitburgului, locul unde se 
termină toate serviciile feroviare. 

Apoi pur şi simplu scăpă, aşa cum scăpase şi data trecută, 
şi trase icnind aer în plămâni. Inima sa galopă de două ori la 
întâmplare în piept, după care îşi reluă ritmul normal... chiar 
dacă pulsul rămase încă mare, mult prea mare. 

Strigătul acela! Iisuse Christoase, Domnul Nostru, strigătul 
acela! 


Liz venea acum în grabă spre el, iar el fu conştient că-i 
smulsese receptorul din mână doar când o văzu urlând Alo? şi 
Cine-i la telefon? în el mereu şi mereu. Apoi ea auzi bâzâitul 
legăturii întrerupte şi-l puse înapoi în furcă. 

Miriam, reuşi el să spună într-un târziu, când Liz se 
întoarse spre el. A fost Miriam şi striga. 

În afară de lumea cărților, n-am omorât niciodată pe nimeni. 

Vrăbiile zboară. 

Aicea jos îi spunem nada prostului. 

Aicea jos îi spunem Sfăârşitburg. 

Tre! s-o apuc înapoi spre nord, colega. Tre' să-mi minți un 
alibi, fiindcă o s-o apuc înapoi spre nord. Tre' să-mi tai nişte 
felii de carne. 

Miriam? Strigând? Miriam Cowley? Thad, ce se întâmplă? 

— Chiar este el, spuse Thad. Ştiam că e aşa. Cred că am 
ştiut-o aproape de la început, după care astăzi... În după- 
amiaza asta... am mai avut unul. 

Un ce? 

Degetele ei stăteau apăsate pe-o parte a gâtului, frecând 
tare. 

Un alt leşin? O altă transă? 

— Amândouă, spuse el. La început, iarăşi vrăbiile. Am scris 
o grămadă de prostii nebuneşti pe-o hârtie cât am fost fără 
cunoştinţă. Am aruncat-o, dar numele ei apărea acolo, Liz. 
Numele lui Miriam s-a numărat printre lucrurile pe care le-am 
scris de data asta când mi-am pierdut cunoştinţa... şi... 

Se opri. Ochii lui erau larg deschişi şi se deschideau şi mai 
mult. 

— Ce? Thad, ce este? 

Îl prinse de o mână, îl scutură. 

— Ce este? 

— Ea are un afiş în sufragerie, spuse el. 

Îşi auzi vocea de parcă ar fi fost a altcuiva - o voce venind de 
departe. Printr-un interfon, poate. 

— Afişul unui musical de pe Broadway. Cats. L-am văzut 
ultima oară când am fost acolo. Cats, acum şi-ntotdeauna. Şi 
asta am scris-o pe hârtie. Am scris-o fiindcă el a fost acolo, aşa 


că şi eu am fost acolo, o parte din mine a fost, o parte din mine 
vedea prin ochii lui... 

Se uită la ea. Se uită la ea cu ochii lui larg, larg deschişi. 

— Asta nu-i o tumoare, Liz. Cel puţin, nu una care să se 
afle-năuntrul corpului meu. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! aproape că strigă Liz. 

— Trebuie să-l sun pe Rick, murmură el. 

O parte a minţii sale părea să se ridice, mişcându-se cu 
splendoare şi vorbind singură în imagini şi simboluri 
luminoase brute. Asta simțea când scria, uneori, dar era 
pentru prima dată, din câte-şi amintea, că simțea asta în 
viața adevărată - este oare scrisul parte din viața adevărată? 
se întrebă el brusc. Nu credea că era. Era mai degrabă un 
antract. 

— Thad, te rog! 

— Trebuie să-l previn pe Rick. S-ar putea afla în pericol. 

— Thad, nu are nici-o logică ce spui! 

Nu; sigur că nu avea. lar dacă se oprea să-i explice, i s-ar fi 
părut să aibă şi mai puţină... şi, cât ar fi stat să-şi 
mărturisească soției temerile, probabil nerezolvând nimic cu 
asta, ci doar s-o facă pe ea să se întrebe cât timp ia să 
completezi actele necesare pentru internare, George Stark 
putea străbate cele nouă străzi din Manhattan care 
despărțeau apartamentul lui Rick de cel al fostei sale soții. 
Stând pe bancheta din spate a unui taxi sau la volanul unei 
maşini furate, la naiba, stând la volanul Toronado-ului negru 
din visul său, din câte ştia Thad - dacă tot aveai de gând să 
mergi atât de departe de-a lungul drumului spre nebunie, de 
ce să nu spui pur şi simplu futu-i şi să mergi până-n capăt? 
Stând acolo, fumând, pregătindu-se să-l omoare pe Rick aşa 
cum o omorâse pe Miriam... 

Chiar o omorâse? 

Poate că nu făcuse decât s-o înspăimânte, o lăsase în stare 
de şoc şi plângând în hohote. Sau poate că-i făcuse rău - 
numai că, gândindu-se mai bine, „probabil” era mai potrivit în 
enunţul acela. Ce spusese ea? Nu-l lăsa să mă taie din nou, nu- 


| lăsa pe omul rău să mă taie din nou. lar pe hârtie scrisese 
tăieturi. Şi... nu scrisese cumva şi se termină! 

Da. Da, scrisese. Dar asta avea de-a face cu visul, nu-i aşa? 
Asta avea de-a face cu Sfârşitburg, locul unde se termină toate 
serviciile feroviare... nu-i aşa? 

Se rugă să fie aşa. 

Trebuia să-i trimită ajutor femeii, trebuia să încerce cel 
puțin, şi trebuia să-l avertizeze pe Rick. Dar dacă-l suna pur şi 
simplu pe Rick, îl suna din senin şi-i spunea să se păzească, 
Rick avea să-l întrebe de ce. 

— Care-i problema, Thad? Ce s-a întâmplat? 

Şi dacă pomenea doar numele lui Miriam, Rick avea să 
alerge ca un nebun la ea acasă, fiindcă Rick încă mai ținea la 
ea. Încă mai ţinea a naibii de mult la ea. Şi-atunci el avea să 
fie cel care s-o găsească... poate în bucăţi (o parte a minţii lui 
Thad încercă să se ferească de gândul acela, de imaginea 
aceea, dar restul minţii era necruțătoare, forțându-l să vadă 
cum avea să arate frumoasa de Miriam, tăiată ca o halcă de 
carne pe tejgheaua măcelarului). 

Şi poate că exact pe asta conta Stark. Pe Thad cel nătăfleţ, 
care să-l trimită pe Rick direct în capcană. Pe Thad cel 
nătăfleț, care să facă treaba în locul lui. 

Dar n-am făcut treaba în locul lui tot timpul? Pentru numele 
lui Christos, nu asta înseamnă un pseudonim? 

Îşi simţea mintea ghemuindu-se din nou, adunându-se 
încet într-un bulgăre ca un cârcel, într-un futai în grup, şi nu- 
şi putea permite asta, în clipa aceea nu-şi putea permite asta 
deloc. 

— Thad... te rog! Spune-mi ce se întâmplă! 

Inspiră profund şi-i prinse brațele reci în mâinile sale reci. 

— A fost acelaşi om care i-a omorât pe Homer Ga-mache şi 
Clawson. A fost cu Miriam. 0... amenința. Sper că numai asta 
făcea. Nu ştiu. Ea a strigat. Convorbirea s-a întrerupt. 

— Oh, Thad! lisuse! 

— Nu e timp ca vreunul dintre noi să facă istericale, spuse 
el şi gândi: Deşi Dumnezeu ştie că o parte din mine asta vrea. 


Du-te sus. la-ţi carneţțelul cu adrese. Nu am numărul de 
telefon şi adresa lui Miriam în al meu. Cred că tu le ai. 

— Cum adică, ai ştiut-o aproape de la început? 

— Nu avem timp pentru asta acum, Liz. Adu-ţi carnețelul 
cu adrese. Adu-l repede. Bine? 

Ea mai ezită o clipă. 

— S-ar putea să fie rănită! Du-te! 

Liz se întoarse şi plecă în fugă din cameră. El auzi zgomotul 
slab şi grăbit al paşilor ei urcând scările şi încercă să-şi pună 
iarăşi gândurile la lucru. 

— Nu-l suna pe Rick. Dacă este o cursă, a-l suna pe Rick 
este o idee foarte proastă. 

Bine - până aici am ajuns. Nu-i mare lucru, dar e-un 
început. Pe cine, atunci? 

Departamentul de Poliţie din New York? Nu - ei vor avea o 
grămadă de întrebări cronofage - cum se face de un tip din 
Maine denunţă o crimă în New York, pentru început. Nu la 
N.Y.P.D. Încă o idee proastă. 

Pangborn. 

Mintea sa puse stăpânire pe idee. Îl va suna mai întâi pe 
Pangborn. Va trebui să aibă grijă ce va spune, cel puţin pentru 
moment. Ce se va hotări sau nu să spună mai târziu - despre 
leşinuri, despre sunetul vrăbiilor, despre Stark - va vedea la 
vremea cuvenită. Pentru moment, Miriam era cel mai 
important lucru. Dacă Miriam era rănită, dar încă în viaţă, nu 
ajuta la nimic să aducă în discuție elemente care aveau să-l 
încetinească pe Pangborn. El era cel care să sune la poliţiştii 
din New York. Aceştia aveau să reacționeze mai repede şi să 
pună mai puţine întrebări dacă informația venea de la unul 
de-ai lor, chiar dacă fratele acesta polițist se întâmpla să fie 
taman în Maine. 

Dar mai întâi Miriam. Se rugă lui Dumnezeu să-i răspundă 
la telefon. 

Liz se întoarse în goană în cameră cu carneţelul cu adrese. 
Faţa ei era aproape la fel de palidă cum fusese după ce reuşise 
în sfârşit să-i aducă pe lume pe William şi Wendy. 

— Uite-l, spuse ea. 


Respira repede, aproape gâfâind. 

Totul o să fie bine, vru el să-i spună, dar n-o făcu. Nu voia 
să spună nimic ce se putea dovedi atât de uşor a fi o 
minciună... iar sunetul strigătelor lui Miriam sugera că 
lucrurile trecuseră mult de starea lui „totul e bine”. Că, 
pentru Miriam, cel puţin, lucrurile s-ar putea ca niciodată să 
nu se mai întoarcă la starea lui „totul e bine”. 

E-un om aici, e-un om rău aici. 

Thad se gândi la George Stark şi tremură puţin. El era un 
om foarte rău, sigur că da. Thad ştia mai bine ca oricine cât de 
adevărat era lucrul ăsta. La urma urmelor, el îl clădise pe 
George Stark din temelie... nu-i aşa? 

— Suntem bine, îi spuse lui Liz - atâta măcar, cel puţin, era 
adevărat. Până acum, insistă mintea să adauge în şoaptă. 
Recapătă-ți stăpânirea dacă poți, iubire. Dacă îți pierzi 
răsuflarea şi cazi leşinată la podea, n-o ajuţi cu nimic pe 
Miriam. 

Se aşeză dreaptă ca o coadă de mătură, uitându-se țintă la 
el în vreme ce îşi muşca agitată buza de jos. El începu să 
formeze numărul lui Miriam. Degetele sale, tremurând puţin, 
se împleticiră la a doua cifră, lovind-o de două ori. Tu chiar 
meriţi să le spui oamenilor să se stăpânească. Inspiră încă o 
dată profund, ţinu aerul în plămâni, apăsă clapeta telefonului 
şi începu să formeze din nou, forțându-se să tasteze mai încet. 
Lovi ultimul buton şi ascultă păcăniturile succedându-se aşa 
cum le instruise el. 

Fă, Doamne, ca Miriam să fie bine, iar dacă nu este întru 
totul bine, dacă Tu nu poți face asta, las-o măcar să fie destul 
de bine cât să poată răspunde la telefon. Te rog. 

Dar telefonul nu suna. Se auzi doar insistentul bip-bip-bip 
al tonului de ocupat. Poate că într-adevăr era ocupat; poate 
că-l suna pe Rick sau la spital. Sau poate că telefonul era luat 
din furcă. 

Mai exista o posibilitate, însă, îşi spuse el când apăsă din 
nou clapeta aparatului. Poate că Stark trăsese firul telefonului 
din perete. Sau poate (nu-l lăsa pe omul rău să mă taie din 
nou) îl tăiase. 


Aşa cum o tăiase pe Miriam. 

Brici, îşi spuse Thad şi un tremur îi urcă şerpuit pe spinare. 
Acesta fusese altul dintre cuvintele amestecate pe care le 
scrisese în după-amiaza aceea. Brici. 


2 


Următoarea jumătate de oră sau aşa ceva însemnă o 
întoarcere la suprarealismul rău-prevestitor pe care-l simţise 
când Pangborn şi cei doi ofițeri de poliție statală apăruseră în 
pragul uşii să-l aresteze pentru o crimă de care nici măcar nu 
ştiuse. Nu avea senzația unei amenințări personale - nu a 
amenințării personale imediate, cel puţin -, ci acelaşi 
sentiment că umblă printr-o cameră întunecată, plină de 
fuioare delicate de pânză de păianjen care te mângâie peste 
față, mai întâi gâdilându-te şi-n cele din urmă scoțându-te din 
sărite, fuioare care nu se lipesc, dar care dispar înainte să le 
poți prinde în mână. 

Încercă numărul lui Miriam din nou şi, când primi tot tonul 
de ocupat, apăsă iarăşi clapeta telefonului şi ezită preţ de o 
singură secundă, neştiind dacă să-l sune pe Pangborn sau pe 
un operator din New York care să verifice telefonul lui Miriam. 
Nu aveau ei vreun mijloc de-a face diferența între o linie 
telefonică pe care o foloseşte cineva, una care era întreruptă şi 
una care fusese într-un fel scoasă din funcțiune? Credea că 
aveau, dar cu siguranță cel mai important lucru era că 
legătura de comunicare dintre el şi Miriam se întrerupsese 
brusc şi că nu se mai putea ajunge la ea. Totuşi, puteau afla - 
Liz putea afla - dacă nu aveau cumva două linii. De ce nu 
aveau două linii? Era o prostie să nu aibă două linii, nu-i aşa? 

Cu toate că gândurile acestea îi trecură prin minte în poate 
două secunde, părură să consume mai mult timp, iar el se 
mustră că îl juca pe Hamlet în timp ce Miriam Cowley sângera 
poate de moarte în apartamentul ei. Personajele din cărți - cel 
puţin din cărțile lui Stark - nu făceau niciodată astfel de 
pauze, nu se opreau niciodată să se întrebe ceva lipsit de sens, 
cum ar fi de ce n-au instalat niciodată o a doua linie telefonică 


pentru cazurile când o femeie dintr-un alt stat s-ar putea să 
sângereze de moarte. Oamenii din cărți nu trebuiau niciodată 
să-şi ia răgazul să-şi golească intestinele şi niciodată nu 
clacau în felul acesta. 

Lumea ar fi un loc mai eficient dacă toți locuitorii ei ar fi 
scoşi dintr-un roman popular, îşi spuse el. Oamenii din 
romanele populare reuşesc întotdeauna să-şi ţină gândurile în 
frâu în timp ce trec fără obstacole de la un capitol la celălalt. 

Formă informaţiile din Maine şi când îl întrebă operatorul: 
„Ce oraş, vă rog>”, pregetă pentru o clipă, deoarece Castle 
Rock era un orăşel, nu un oraş, ci un oraş mic, reşedinţă de 
district sau nu, şi apoi îşi spuse: Asta-i panică, Thad. Panică 
totală. Trebuie să-ți recapeți controlul. Nu trebuie s-o laşi pe 
Miriam să moară fiindcă tu ai intrat în panică. Şi avu timp, se 
pare, chiar să se întrebe de ce nu putea lăsa asta să se 
întâmple şi să răspundă la întrebare: el era singurul personaj 
real asupra căruia avea cât de cât control, iar panica pur şi 
simplu nu era o parte a imaginii acelui personaj. Aşa era, cel 
puțin, după cum îl vedea el. 

Aicea jos îi spunem balegă de vacă, Thad. Aicea jos îi 
spunem nada... 

— Domnule? insista operatorul. Ce oraş, vă rog? 

Bine. Controlează-te. 

Inspiră adânc, îşi adună forțele şi spuse: 

— Castle City. 

Christoase. Închise ochii. Şi, cu ei încă închişi, spuse încet şi 
clar: 

— Îmi pare rău, dle. Operator. Castle Rock. Aş dori numărul 
de la Oficiul Şerifului. 

Urmă o ezitare, după care o voce de robot începu să recite 
numărul. Thad îşi dădu seama că nu avea la îndemână un pix 
sau creion. Robotul repetă numărul, Thad se strădui să-l ţină 
minte şi numărul îi trecu prin gând ca un fulger şi dispăru în 
întuneric, nelăsând în urmă nici cea mai mică urmă. 

— Dacă mai aveţi nevoie de ajutor, continua vocea robotică, 
vă rog să rămâneţi pe fir şi un operator... 

— Liz? imploră el. Pix? Ceva cu care să scriu? 


În carneţelul ei cu adrese era prins un Bic şi Liz i-l înmâna. 
Operatorul - operatorul uman - reveni la receptor. Thad îi 
spuse că nu-şi notase numărul. Operatorul chemă robotul, 
care îl recită încă o dată pe vocea aceea sincopată, vag 
feminină. Thad mâzgăli numărul pe coperta unei cărți, 
aproape închise telefonul, apoi se hotări să verifice ascultând a 
doua recitare din program. Aceasta îi arătă că inversase două 
cifre. Oh, chiar începea să-şi depăşească panica, asta era 
limpede ca lumina zilei. 

Apăsă clapeta aparatului. Pe tot corpul îi ieşise o 
transpiraţie slabă. 

— la-o încet, Thad. 

— Tu n-ai auzit-o pe Miriam, spuse el sumbru şi formă 
numărul de la Oficiul Şerifului. 

Telefonul sună de patru ori înainte ca o voce plictisită de 
yankeu să spună: 

— Oficiul Şerifului Districtului Castle, ajutorul de şerif 
Ridgewick la aparat, vă pot ajuta cu ceva? 

— Sunt Thad Beaumont. Sun din Ludlow. 

— Oh? 

Nici urmă de recunoaştere. Niciuna. Ceea ce cerea explicaţii 
suplimentare din partea lui. Noi încâlceli, noi pânze de 
păianjen. Numele de Ridgewick i se părea cunoscut. Desigur - 
ofițerul care o chestionase pe doamna Arsenault şi care găsise 
cadavrul lui Gamache. lisuse Christoase, Martirul Omenirii, 
cum de îl găsise pe bătrânul pe care se presupunea că-l 
omorâse el şi să nu ştie cu cine vorbeşte la telefon? 

— Şeriful Pangborn a venit aici ca să... discute cu mine 
cazul uciderii lui Homer Gamache, domnule ofițer Ridgewick. 
Am o informaţie în privința asta şi e important să vorbesc cu 
el imediat. 

— Şeriful nu e aici, spuse Ridgewick, părând incredibil de 
neimpresionat de urgenţa din vocea lui Thad. 

— Păi, unde este? 

— Acas. 

— Daţi-mi numărul, vă rog. 

Şi, incredibil: 


— Oh, nu ştiu dac-o pot face, domnule Bowman. Şeriful - 
Alan, adică - n-a prea avut timp liber în ultima vreme, iar 
soția lui s-a simţit destul de prost. Are dureri de cap. 

— Trebuie să vorbesc cu el! 

— Ei bine, spuse Ridgewick cu comoditate, e destul de clar 
că credeţi asta, în orice caz. Poate că chiar trebe. Într-adevăr 
trebe, adică. Să vă zic ce facem, domnule Bowman. De ce nu- 
mi ziceți mie ce-aveți de zis şi nu mă lăsați pe mine să judec 
da... 

— A venit aici să mă aresteze pentru uciderea lui Homer 
Gamache, ofițere, şi s-a întâmplat ceva de atunci şi, dacă nu- 
mi dați numărul lui chiar acum... 

— Oh, măiculiță! strigă Ridgewick. 

Thad auzi un bufnet vag şi-şi imagină picioarele lui 
Ridgewick coborând de pe masa de scris - sau, mai probabil, 
de pe masa lui Pangborn - şi aterizând pe podea când se 
îndreptă în scaun. 

— Beaumont, nu Bowman! 

— Da, şi... 

— Oh, luda! luda Proorocule! Şeriful - Alan - a zis că dacă 
sunați să vă fac legătura imediat! 

— Bine. Acum... 

— Iuda Proorocule! Sunt un prostovan afurisit! 

Thad, care n-ar fi putut fi mai mult de acord, spuse: 

— Dă-mi numărul lui, te rog. 

Cumva, apelând la nişte resurse pe care habar nu avea că le 
deținea, reuşi să nu strige cuvintele. 

— Sigur. Numai o secundă. Ăă... 

Urmă o pauză chinuitoare. De numai câteva secunde, sigur, 
dar lui Thad i se păru că, în acel timp, s-ar fi putut construi 
piramide întregi. S-ar fi putut construi şi apoi dărâma la loc. 
Şi-n vremea aceasta, la distanţă de opt sute de kilometri, viața 
lui Miriam poate că se scurgea pe covorul din sufragerie. S-ar 
putea s-o fi omorât, îşi spuse el, pur şi simplu hotărând să-l 
sun pe Pangborn şi dând peste idiotul ăsta înnăscut în loc să fi 
sunat de la început la Departamentul de Poliţie din New York. 


Sau la 911. Probabil că asta ar fi trebuit să fac; să formez 911 
şi să arunc problema în braţele lor. 

Numai că opţiunea aceasta nu i se părea reală nici măcar 
acum. Transa fusese de vină, bănuia el, şi cuvintele pe care le 
scrisese în transă. Nu credea că prevăzuse atacul asupra lui 
Miriam... dar fusese, într-un fel vag, martorul pregătirii lui 
Stark pentru atac. Strigătele fantomatice ale acelor mii de 
păsări păreau să-l facă răspunzător pe el de toată treaba asta 
nebunească. 

Dar dacă Miriam murea doar fiindcă el fusese prea panicat 
să sune la 911, cum va putea vreodată să mai dea ochii cu 
Rick? 

La dracu' cu asta; cum va putea să mai dea ochii cu el 
însuşi în oglindă? 

Ridgewick, Yankeul Idiot de-acasă, era înapoi pe fir. Îi dădu 
lui Thad numărul şerifului, rostind fiecare cifră atât de încet, 
încât şi o persoană retardată l-ar fi putut nota... Însă Thad îl 
făcu să-l repete, oricum, în pofida arzătoarei, apăsătoarei 
nevoi de-a se grăbi. Încă mai era afectat de cât de firesc greşise 
numărul de la Oficiul Şerifului, iar ceea ce făcuse o dată putea 
face din nou. 

— Bine, spuse el. Mersi. 

— Ă, domnule Beaumont? V-aş fi al naibii de recunoscător 
dacă n-aţi pomeni mare lucru despre cât de încet am... 

Thad îi închise telefonul în nas fără cea mai slabă 
remuşcare şi formă numărul pe care-l primise. Pangborn nu-i 
va răspunde, desigur; asta era pur şi simplu o speranță prea 
mare în Noaptea Pânzelor de Păianjen. lar persoana care-i va 
răspunde, totuşi, îi va spune (după cele câteva minute 
obligatorii de vorbărie goală, desigur) că şeriful a ieşit să 
cumpere o pâine şi un litru de lapte. În Laconia, New 
Hampshire, probabil, cu toate că nici Phoenix nu putea fi scos 
complet din calcul. 

Scoase un lătrat sălbatic de râs şi Liz se uită la el, uluită. 

— Thad? Te simţi bine? 

El dădu să răspundă, apoi flutură doar o mână spre ea ca 
să-i spună că se simțea, când cineva răspunse la telefon. Nu 


era Pangborn; atâta dreptate tot avusese, totuşi. Era un 
băiețel care părea să aibă înjur de zece ani. 

— Alo, reşedinţa Pangborn, țiui el, Todd Pangborn la telefon. 

— Bună, spuse Thad. 

Era vag conştient că ţinea receptorul mult prea strâns şi 
încercă să-şi slăbească degetele. Acestea Păcăniră, dar nu se 
clintiră deloc. 

— Numele meu este Thad... 

Pangborn, aproape că încheie el, oh, lisuse, asta ar fi bună, 
eşti stăpân pe situaţie, sigur că da, Thad, ţi-ai ratat vocaţia, 
ar fi trebui să fii un controlor de trafic aerian. 

„„. Beaumont, încheie el după o scurtă corecție mentală. 
Şeriful e acasă? 

Nu, a trebui să meargă în Lodi, California, să ia bere şi 
țigări. 

În schimb, vocea băiatului se îndepărtă de microfonul 
receptorului şi trâmbiţă: 

— TAAAATI! LA TELEFON! 

Urmă un bufnet greu care-i răni urechea lui Thad. 

O clipă mai târziu, O, slavă Domnului şi tuturor Sfinţilor 
Săi, vocea lui Alan Pangborn spuse: 

— Alo? 

Auzind această voce, blocajul mintal al lui Thad se 
spulberă. 

Sunt Thad Beaumont, şerife Pangborn. E-o doamnă în New 
York care s-ar putea să aibă foarte mare nevoie de ajutor 
acum. Are legătură cu problema pe care am discutat-o 
sâmbătă seara. 

— Trage, spuse Alan vioi, aşa, pur şi simplu, şi ce uşurare, 
măiculiță. 

Lui Thad i se păru că imaginea se clarifică din nou. 

— Femeia este Miriam Cowley, fosta soție a agentului meu 
literar. 

Thad îşi spuse că numai cu un minut în urmă ar fi 
prezentat-o pe Miriam, fără-ndoială, drept „agentul fostei mele 
soții”. 


— A sunat aici. Plângea, era extrem de tulburată. Nici n-am 
ştiut cine era la început. Apoi am auzit vocea unui bărbat în 
fundal. Îi spunea să-mi spună cine este şi ce se întâmplă. A 
spus că e un om în apartamentul ei, care amenință s-o 
rănească. Să... 

Thad înghiți. 

— ... s-o taie. I-aş fi recunoscut vocea deja, dar bărbatul a 
strigat la ea, i-a spus că dacă nu-şi dă numele o să-i taie 
afurisitul ăla de cap. Exact aşa a spus. „Fă ce-ţi spun sau o 
să-ți tai afurisitu' ăla de cap.” Apoi a spus că este Miriam şi 
m-a implorat... 

A înghițit din nou. S-a auzit un clic în gât, la fel de clar ca 
litera E transmisă prin semnal Morse. 

— M-a implorat să nu-l las pe omul rău să-i facă asta. S-o 
taie din nou. 

În fața lui, Liz se făcea tot mai albă. Fă să nu leşine, şopti 
sau se rugă Thad. Fă să nu leşine acum. 

— Striga. Apoi s-a întrerupt legătura. Cred că a tăiat el firul 
sau l-a smuls din perete. 

Numai că asta era o minciună. Nu credea nimic. Ştia. Firul 
fusese tăiat, sigur că da. Cu un brici. 

— Am încercat s-o sun din nou, dar... 

— Care-i adresa ei? 

Vocea lui Pangborn era încă vioaie, încă plăcută, încă 
stăpânită. Cu excepţia firului luminos de urgență şi comandă 
ce o străbătea, la fel de bine ar fi putut sta la palavre cu un 
vechi prieten. Am făcut bine că l-am sunat, îşi spuse Thad. 
Slavă Domnului pentru oamenii care ştiu ce fac, sau cel puţin 
cred asta. Slavă Domnului pentru oamenii care se comportă 
ca personajele din romanele populare. Dacă ar trebui să fac 
față unuia scos din cărțile lui Saul Bellow, cred mi-aş pierde 
mințile. 

Thad se uită sub numele lui Miriam în carnețelul cu adrese 
al lui Liz. 

— Iubito, ăsta-i un trei sau un opt? 

— Opt, spuse ea pe o voce îndepărtată. 

— Bun. Aşează-te la loc în scaun. Pune-ţi capul în poală. 


— Domnule Beaumont? Thad? 

— Îmi cer scuze. Soţia mea e foarte tulburată. Pare sleită de 
forțe. 

— Nu mă surprinde. Sunteţi amândoi tulburaţi. E-o 
situație neliniştitoare. Dar vă descurcați bine. Numai să nu vă 
pierdeţi cumpătul, Thad. 

— Da. 

Îşi dădu seama cu groază că, dacă leşina Liz, trebuia s-o 
lase acolo pe podea şi să continue discuţia până ce Pangborn 
avea destule informaţii să se pună în mişcare. Te rog să nu 
leşini, îi spuse el din nou şi se uită înapoi la carnețelul cu 
adrese al lui Liz. 

— Adresa ei e 109 West 84th Street. 

— Numărul de telefon? 

— Am încercat să-ţi spun... telefonul ei nu... 

— Oricum am nevoie de numărul ei, Thad. 

— Da. Sigur că da. 

Chiar dacă nu avea nici cea mai vagă idee de ce. 

— Îmi pare rău. 

Recită numărul. 

— Cât a trecut de când ai primit telefonul? 

— Câteva ore, îşi spuse el şi se uită la ceasul de pe şemineu. 
Primul său gândi fu că acesta se oprise. Trebuia să se fi oprit. 

— Thad? 

— Aici sunt, zise el pe o voce calmă, care părea să vină de la 
altcineva. A fost aproximativ acum şase minute. Atunci s-a 
încheiat comunicarea cu ea. Atunci a fost întreruptă. 

— Bine, n-am pierdut mult timp. Dacă ai fi sunat la 
N.Y.P.D., te-ar fi ținut în aşteptare de trei ori mai mult. Te sun 
înapoi cât pot mai repede, Thad. 

— Rick, spuse el. Spune-le celor de la poliție când vorbeşti 
cu ei că fostul ei soț nu trebuie să afle încă. Dacă individul a... 
ştii tu, dacă i-a făcut ceva lui Miriam, Rick va fi următorul pe 
listă. 

— Eşti sigur că ăsta-i acelaşi individ care le-a făcut felul lui 
Homer şi Clawson, nu-i aşa? 

— Sunt convins. 


Şi vorbele-i ieşiră din gură şi străbăteau distanța dintre ei 
înainte să fie sigur dacă voia măcar să le spună: 

— Cred că ştiu cine este. 

După o scurtă ezitare, Pangborn spuse: 

— Bine. Rămân lângă telefon. Vreau să vorbesc cu tine 
despre asta când avem timp. 

Închise. 

Thad se uită la Liz şi văzu că se lăsase pe-o parte în scaun. 
Ochii ei erau mari şi sticloşi. Se ridică şi se duse repede la ea, 
o îndreptă, o lovi încet peste obraji. 

— Care dintre ei este? întrebă ea sumbru din lumea cenuşie 
a lucidității nu tocmai depline. Stark sau Alexis Machine? 
Care, Thad? 

Şi, după foarte mult timp, el spuse: 

— Nu cred că e vreo diferență. Fac nişte ceai, Liz. 


3 


Era sigur că vor vorbi despre asta. Cum puteau evita 
subiectul? Dar nu vorbiră. Vreme îndelungată nu făcură decât 
să şadă, uitându-se unul la celălalt pe deasupra cănilor, şi 
aşteptară ca Alan să sune înapoi. Şi, pe măsură ce nesfârşitele 
minute se târau înainte, lui Thad începu să i se pară un lucru 
bun să nu vorbească - nu până ce nu va suna Alan şi le va 
spune dacă era sau nu moartă Miriam. 

Să presupunem, îşi spuse el, uitându-se la ea cum duce 
cana cu ceai la gură cu ambele mâini şi sorbind el însuşi din 
ceaiul său, să presupunem că am şedea aici într-o seară, 
fiecare cu cartea lui în mână (unui străin i s-ar părea că citim 
şi chiar asta am face, puţin, dar ceea ce am face cu adevărat 
ar fi să savurăm liniştea de parcă ar fi un vin deosebit de bun, 
aşa cum numai părinții cu copii foarte mici ştiu s-o facă, 
fiindcă au parte de atât de puţină) şi să mai presupunem că, 
în timp ce am face asta, un meteorit ar cădea prin acoperiş şi 
ar ateriza, fumegând şi strălucind, pe podeaua sufrageriei. S- 
ar duce vreunul dintre noi în bucătărie să umple o găleată cu 
apă, să-l stingă înainte să poată da foc covorului, şi-apoi să 


continuăm pur şi simplu să citim? Nu - am discuta despre 
asta. Am fi obligați s-o facem. Aşa cum suntem obligați să 
discutăm şi despre problema de acum. Poate că vor începe s-o 
facă după ce suna Alan. Poate că vor discuta chiar prin 
intermediul lui, Liz ascultând cu băgare de seamă în timp ce 
Alan punea întrebări şi Thad le răspundea. Da - aşa s-ar 
putea să înceapă discuţia lor. Fiindcă lui Thad i se părea că 
Alan era catalizatorul. Într-un fel ciudat, lui Thad i se părea 
că Alan era cel care pusese în mişcare treaba aceasta, chiar 
dacă şeriful doar reacționase la ceea ce Stark deja făcuse. 

Între timp, şedeau şi aşteptau. 

Simţi o pornire să încerce din nou numărul lui Miriam, dar 
nu îndrăzni - Alan putea alege exact momentul acela să sune 
înapoi şi să descopere că la familia Beaumont era ocupat. Se 
trezi din nou că-şi doreşte, într-un fel aiurea, să fi avut două 
linii telefonice. Ei bine, îşi spuse, dorința-ntr-o mână, flegma-n 
cealaltă. 

Rațiunea şi înțelepciunea îi spuneau că Stark nu putea fi 
printre ei, hoinărind în lume ca un cancer ciudat în formă 
umană, omorând oameni. Aşa cum îi plăcea să spună 
țărănoiului din Noaptea încurcăturilor a lui Oliver Goldsmith, 
era perfect neposibil, Diggory. 

Nu era, însă. Thad ştia că nu era, iar Liz ştia şi ea asta. Se 
întrebă dacă o va şti şi Alan când îi va spune. Ai crede că nu; 
te-ai aştepta ca tipul să trimită pur şi simplu după tinerii 
aceia bine făcuţi, îmbrăcaţi în haine de-un alb imaculat. 
Fiindcă George Stark nu era real, aşa cum nu era nici Alexis 
Machine, ficțiunea aceea dinăuntrul ficţiunii. Niciunul dintre 
ei nu existase vreodată, nu mai mult decât existase George 
Eliot, sau Mark Twain, sau Lewis Carroll, sau Tucker Coe, sau 
Edgar Box. Pseudonimele nu erau decât o formă superioară a 
Personajului ficțional. 

Şi totuşi, lui Thad îi venea greu să creadă că Alan Pangborn 
nu va crede, chiar dacă nu voia s-o facă la început. EI însuşi 
nu voia s-o facă, şi totuşi descoperise că e incapabil să facă 
ceva în privința asta. Era, dacă aţi putea ierta expresia, 
inexorabil de plauzibil. 


— De ce nu sună? întrebă Liz agitată. 

— N-au trecut decât cinci minute, iubire. 

— Mai degrabă zece. 

El se opuse pornirii de-a se răsti la ea - aceasta nu era 
Runda Bonus într-un joc televizat, Alan nu avea să primească 
puncte suplimentare şi premii valoroase dacă suna înapoi 
înainte de ora nouă. 

Stark nu exista, continua să insiste cu apăsare o parte a 
minții sale. Vocea era rațională, dar ciudat de puternică, 
părând să repede acea poliloghie nu dintr-o convingere reală, 
ci doar din rutină, ca un papagal antrenat să spună Băiat 
frumos! sau Polly vrea un biscuite! Şi totuşi, era adevărat, nu-i 
aşa? Trebuia cumva să creadă că Stark se întorsese din 
mormânt, ca un monstru într-un film de groază? Asta ar fi 
fost o şmecherie extraordinară, dat fiind că omul - sau ne- 
omul - nu fusese niciodată îngropat, lespedea sa funerară nu 
fusese decât un papier-mâche aşezat într-o parcelă goală de 
cimitir, la fel de fictivă ca şi tot restul care ţinea de el... 

În orice caz, asta mă aduce la ultimul punct... sau aspect... 
sau cum naiba vreţi să-i spuneți... Ce mărime aveți la pantofi, 
domnule Beaumont? 

Thad stătuse tolănit în scaun, aproape pe punctul de-a 
ațipi, în ciuda tuturor lucrurilor. Acum, se ridică drept atât de 
brusc, că aproape-şi vărsă ceaiul. Urme de paşi. Pangborn 
spusese ceva despre... 

Despre ce urme de paşi discutăm? 

Nu contează. Nu avem nici măcar fotografii. Cred că am 
trecut în revistă tot ce era de trecut... 

— Thad? Ce este? întrebă Liz. 

Ce urme de paşi? Unde? în Castle Rock, desigur, ori Alan n- 
ar fi ştiut de ele. Să fi fost poate în cimitirul Homeland, unde 
fotografa aia neurastenică făcuse fotografiile acelea pe care el 
şi Liz le găseau atât de amuzante? 

— Un tip nu foarte simpatic, murmură el. 

— Thad? 

Apoi sună telefonul şi amândoi îşi vărsară ceaiurile. 


4 


Mâna lui Thad sări după receptor... apoi se opri pentru o 
clipă, plutind chiar deasupra lui. 

Și dacă e el? 

N-am terminat cu tine, Thad. Nu-i bine să ţi-o pui cu mine, 
fiindcă atunci când ţi-o pui cu mine, ţi-o pui cu cel mai bun. 

Îşi convinse mâna să coboare, să apuce receptorul şi să-l 
ducă la ureche. 

— Alo? 

— Thad? 

Era vocea lui Alan Pangborn. Brusc, Thad se simți foarte 
moale, de parcă trupul i-ar fi fost ţinut laolaltă cu fire mici şi 
rigide care tocmai fuseseră scoase. 

— Da, spuse el. 

Cuvântul ieşi şuierător, într-un fel de suspin. Mai trase o 
dată aer în piept. 

— E teafără Miriam? 

— Nu ştiu, spuse Alan. Le-am dat celor de la N.Y.P.D. 
adresa ei. Ar trebui să aflăm destul de repede, deşi vreau să te 
previn că cincisprezece minute sau o jumătate de oră s-ar 
putea să nu vi se pară ţie şi soției tale destul de repede în 
seara asta. 

— Nu. Aşa-i. 

— Este teafără? întreba Liz şi Thad acoperi microfonul 
receptorului destul cât să-i spună că Pangborn nu ştia încă. 
Liz clătină din cap şi se lăsă pe spate, încă prea albă la față, 
dar părând mai calmă şi mai stăpână pe sine ca înainte. 
Oamenii cel puţin făceau ceva acum şi responsabilitatea nu 
mai era doar a lor. 

Au făcut rost şi de adresa domnului Cowley de la compania 
de telefonie... 

— Hei! sper că n-or să... 

— Thad, n-or să facă nimic până ce nu vor şti care este 
starea doamnei Cowley. Le-am spus că avem o situaţie în care 
un om dezechilibrat mintal s-ar putea afla pe urmele uneia 
sau mai multor persoane pomenite în articolul din revista 


People despre pseudonimul Stark, şi le-am explicat legătura 
pe care o au cei doi Cowley cu tine. Sper că m-am descurcat 
bine. Nu ştiu multe lucruri despre scriitori, iar despre agenții 
lor ştiu chiar mai puţine. Dar ei ştiu bine că ar fi greşit ca 
fostul soț al doamnei să dea fuga acolo înainte de sosirea lor. 

— Mulţumesc. Mulţumesc pentru tot, Alan. 

— Thad, cei de la N.Y.P.D. sunt prea ocupați sa treacă la 
treabă acum ca să vrea sau să aibă nevoie de explicații 
suplimentare, dar vor dori aşa ceva. La fel şi eu. Cine crezi că-i 
individul ăsta? 

— Ăsta nu-i un lucru pe care să vreau să ţi-l spun la 
telefon. Aş veni la tine, Alan, dar nu vreau să-mi las soția şi 
copiii singuri acum. Cred că înţelegi de ce. Va trebui să vii tu. 

— Nu pot face asta, spuse Alan răbdător. Am şi eu 
problemele mele şi... 

— E bolnavă soţia ta, Alan? 

— În seara asta pare să se simtă destul de bine. Dar unul 
dintre adjuncţți a anunţat că e bolnav şi trebuie să-i țin locul. 
Procedura standard în oraşele mici. Tocmai mă pregăteam să 
plec. Ce spun e că acesta e-un moment foarte prost ales ca să 
fii scump la vorbe, Thad. Spune-mi. 

Se gândi la asta. Se simţise ciudat de încrezător că 
Pangborn va crede totul când va auzi. Dar poate nu la telefon. 

— Poţi veni aici mâine? 

— Va trebui să ne întâlnim mâine, sigur că da, spuse Alan. 
Vocea lui era deopotrivă egală şi extrem de insistentă: Dar am 
nevoie în seara asta de orice ar fi ceea ce ştii. Faptul că băieții 
din New York vor dori o explicaţie e secundar, în ce mă priveşte 
pe mine. Am eu grădina mea de ocrotit. Sunt o mulțime de 
oameni aici în oraş care vor să-l vadă pe ucigaşul lui Homer 
Gamache cu cătuşe la mâini, şi asta numaidecât. Se întâmplă 
ca eu să mă număr printre ei. Aşa că nu mă face să te întreb 
din nou. Încă nu-i prea târziu să-l caut la telefon pe 
procurorul districtual al districtului Penobscot şi să-i cer să te 
retină ca martor într-un caz de crimă din districtul Castle. 
Ştie deja de la poliția statală că eşti suspect, cu sau fără alibi. 

— Ai face asta? întrebă Thad, uimit şi fascinat. 


— Aş face-o dacă m-ai forța, dar nu cred c-o să fie cazul. 

Thad îşi simţi capul limpede acum; gândurile sale chiar 
păreau să meargă undeva. Nu avea să conteze cu adevărat, 
nici pentru Pangborn, nici pentru băieții de la N.Y.P.D., dacă 
omul pe care-l căutau era un psihopat care se credea Stark, 
ori Stark în persoană... nu-i aşa? Nu credea asta mai mult 
decât credea că aveau să-l prindă vreodată, într-un fel sau 
altul. 

— Sunt cât se poate de sigur că-i un descreierat, cum a 
spus soția mea, îi zise în cele din urmă lui Alan. 

Prinse privirea lui Liz, încercă să-i transmită un mesaj. Şi 
trebuie să fi reuşit să-i trimită ceva, fiindcă ea înclină uşor din 
cap. 

— Are un fel de logică ciudată. Ti-aminteşti că mi-ai 
pomenit de urme de paşi? 

— Da. 

— Erau în Homeland, nu-i aşa? 

De cealaltă parte a camerei, ochii lui Liz se căscară. 

— De unde ştii asta? 

Alan părea pentru prima dată deconcertat. 

— Nu ţi-am spus asta. 

— Ai apucat să citeşti articolul? Cel din People? 

— Da. 

— Acolo a aşezat femeia aceea lespedea funerară falsă. 
Acolo a fost înmormântat George Stark. 

Tăcere de cealaltă parte a firului. Apoi: 

— O, rahat. 

— Pricepi? 

— Aşa cred, spuse Alan. Dacă individul ăsta se crede Stark 
şi dacă-i nebun, ideea că a început de la mormântul lui Stark 
are un fel de logică ciudată, nu-i aşa? Fotografa aceasta 
locuieşte în New York? Thad tresări. 

— Da. 

— Atunci s-ar putea afla şi ea în pericol? 

— Da, eu... ai bine, nu m-am gândit la asta, dar presupun 
că aşa e. 

— Nume? Adresă? 


Nu am adresa ei. 

Îşi amintea că-i dăduse cartea ei de vizită - gândindu-se 
probabil la cartea la care spera să colaboreze cu ea -, dar o 
aruncase. Rahat. Tot ce-i putea oferi lui Alan era numele. 

— Phyllis Myers. 

— lar tipul care a scris articolul? 

— Mike Donaldson. 

— Tot din New York? 

Thad îşi dădu brusc seama că nu ştia asta, nu cu 
siguranţă, şi bătu puţin în retragere. 

— Păi, cred că am presupus doar că amândoi erau... 

— E-o presupunere cât se poate de rezonabilă. Dacă 
redacția revistei se află în New York, pe-acolo pe undeva 
trebuie să fie şi el, nu? 

— Poate, dar dacă unul sau amândoi sunt liber- 
profesionişti... 

— Hai să ne întoarcem la fotografia aia înscenată. Numele 
cimitirului n-a fost pomenit nici în legenda pozei, nici în 
cuprinsul articolului ca fiind Homeland. Sunt sigur de asta. 
Ar fi trebuit să-l recunosc din fundal, dar mă concentram 
asupra detaliilor. 

— Nu, spuse Thad. Cred că n-a fost amintit. Şeful 
Consiliului local, Dan Keeton, ar fi insistat ca Homeland să nu 
fie pomenit explicit — asta ar fi fost o condiţie săpată în piatră. 
E-un individ foarte precaut. Cât se poate de hotărât, de fapt. 
Mi-l pot imagina dându-şi acordul pentru fotografii, dar cred 
că ar fi interzis folosirea numelui cimitirului, temându-se de 
vandalism... Oameni care să vină-n căutarea lespezii funerare 
şi toate alea. 

Thad încuviință din cap. Avea logică. 

Aşa că psihopatul ăsta te cunoaşte sau provine de aici, 
continuă Alan. 

Thad făcuse o presupunere de care acum se ruşina cu toată 
ființa: că şeritful unui mic district din Maine, unde sunt mai 
mulți copaci decât oameni, trebuie să fie un nemernic. Acesta 
nu era nici pe departe un nemernic; în mod hotărât, îl învârtea 


pe degete pe Thaddeus Beaumont, campionul mondial la scris 
romane. 

— Trebuie să bănuim asta, cel puţin pentru moment, din 
moment ce se pare că avea informaţii din interior. 

Atunci, urmele de paşi de care ai pomenit au fost în 
Homeland. 

— Sigur că au fost, zise Pangborn aproape absent. Ce-mi 
ascunzi, Thad? 

— Cum adică? întrebă el precaut. 

— Hai să nu dansăm, bine? Trebuie să sun la New York să 
le dau şi astea două nume, iar tu trebuie să te pui pe gândit şi 
să-mi spui dacă nu mai sunt şi alte nume pe care să fie nevoie 
să le aflu. Editori... redactori... nu ştiu. Între timp, tu-mi spui 
că tipul pe care-l căutăm chiar crede că este George Stark. 
Vorbeam teoretic despre asta sâmbătă seara, dădeam târcoale 
ideii, şi-n seara asta îmi spui că-i un fapt de netăgăduit. Apoi, 
ca să-ți sprijini ideea, îmi arunci în față urmele de paşi. Fie ai 
făcut un uimitor salt de cunoaştere pe baza informaţiilor pe 
care le ştim amândoi, fie ştii ceva ce eu nu ştiu. Normal, a 
doua alternativă îmi place mai mult. Aşa că fii generos. 

Dar ce-i putea spune? Ce avea? Transe anunțate de mii de 
vrăbii strigând la unison? Cuvinte pe care poate le scrisese pe 
un manuscris după ce-i spusese Alan Pangborn că aceleaşi 
cuvinte fuseseră scrise pe peretele din sufrageria 
apartamentului lui Frederick Clawson”? Alte cuvinte scrise pe 
o foaie de hârtie pe care o rupsese în fâşii şi apoi o aruncase în 
incineratorul clădirii Facultăţilor de Filologie şi Matematică? 
Vise în care un teribil om nevăzut îl conducea prin casa sa din 
Castle Rock şi tot ce atingea, inclusiv propria sa soție, se 
autodistrugea? Pot numi ceea ce cred un fapt cunoscut al 
inimii în loc de-o intuiție a minții, îşi spuse el, însă tot nu am 
nici-o dovadă, nu-i aşa? Amprentele şi saliva sugerau că ceva 
era foarte bizar - sigur! -, dar atât de bizar? 

Thad nu credea. 

— Alan, spuse el încet, o să râzi. Nu - îmi retrag cuvintele, 
acum te ştiu mai bine. N-o să râzi - dar mă îndoiesc serios că 


mă vei crede. Am întors treaba asta pe toate fețele, dar tot aşa 
arată: chiar nu cred c-o să mă crezi. 

Vocea lui Alan se auzi imediat: urgentă, imperativă, 
aproape implacabilă. 

— Pune-mă la încercare. 

Thad ezită, se uită la Liz, apoi clătină din cap. 

— Mâine. Când ne vom putea privi unul de celălalt față în 
față. Atunci o s-o fac. Acum va trebui doar să mă crezi pe 
cuvânt că nu contează, că ceea ce ţi-am spus reprezintă tot ce 
are vreo valoare practică din ce-ţi pot spune. 

— Thad, ce-am spus despre reținerea ta ca martor... 

— Dacă trebuie s-o faci, fă-o. Din partea mea nu va fi nici 
urmă de ranchiună. Dar nu voi merge mai departe decât am 
mers chiar acum până ce nu te voi vedea, indiferent de ce 
hotărăşti tu. 

Tăcere din partea lui Pangborn. Apoi un suspin. 

— Bine. 

— Vreau să-ţi ofer o descriere sumară a bărbatului pe care-l 
caută poliția. Nu-s complet sigur că-i corectă, dar cred că-i pe- 
aproape. Destul de aproape încât să poată fi oferită poliţiştilor 
din New York, oricum. Ai un creion? 

— Da. Dă-i drumul. 

Thad închise ochii pe care Dumnezeu i-i aşezase pe față şi-l 
deschise pe cel pe care Dumnezeu i-l pusese în minte, ochiul 
care se încăpățâna să vadă până şi lucrurile la care el nu voia 
să se uite. Când îl întâlneau pentru prima oară, oamenii care-i 
citiseră cărțile erau invariabil dezamăgiţi. Acesta era un lucru 
pe care încercau să-l ascundă de el şi nu reuşeau. Nu le purta 
nici-o pică, fiindcă înțelegea cum se simțeau... măcar în parte. 
Dacă le plăceau cărțile lui (iar unii susțineau chiar că le 
adorau), şi-l închipuiau ca pe-o rudă de prim rang a lui 
Dumnezeu. În locul unui Dumnezeu, vedeau un tip înalt de 
unu optzeci şi cinci, care purta ochelari, începea să piardă păr 
şi avea obiceiul să se împiedice în diverse lucruri. Vedeau un 
om al cărui scalp purta destul de multă mătreaţă şi al cărui 
nas avea două găuri, exact ca ale lor. 


Ceea ce nu puteau ei vedea era acel al treilea ochi 
dinăuntrul capului. Ochiul acela, strălucind în jumătatea sa 
întunecată, partea care se afla mereu în umbră... acela era ca 
un Dumnezeu, iar el era bucuros că nu-l puteau vedea. Dacă 
ar fi putut, bănuia că mulți dintre ei ar fi încercat să i-l fure. 
Da, chiar dacă asta ar fi însemnat să-l scoată din carne cu un 
cuțit bont. 

Uitându-se în întuneric, invocă imaginea lui George Stark 
pe care o construise în sinea sa - adevăratul George Stark, 
care nu arăta deloc ca modelul care pozase pentru fotografia 
de pe copertă, îl căută pe omul-umbră care concrescuse în 
linişte de-a lungul anilor, îl găsi şi începu să i-l arate lui Alan 
Pangborn. 

— E destul de înalt, începu el. Mai înalt ca mine, oricum. 
Unu optzeci şi opt, poate unu nouăzeci încălțat în cizme. Are 
păr blond, tuns scurt şi ordonat. Ochi albaştri. Vederea la 
distanță e excelentă. Acum aproximativ cinci ani a început să 
poarte ochelari de apropiere. Pentru citit şi scris, în principal. 

Motivul pentru care e observat nu e înălțimea, ci lățimea. 
Nu e gras, dar e extrem de masiv. Circumferința gâtului poate 
de patruzeci şi şapte, poate patruzeci şi nouă. E de vârsta 
mea, Alan, dar nu se vede aşa cum se vede la mine şi nu se 
îngraşă. E puternic. Aşa cum arată Schwarzenegger acum, 
când a început să mai scadă puţin. Face exerciții cu greutăți. 
Îşi poate umfla bicepsul atât de mult, încât să facă mâneca 
unei cămăşi să pocnească pe la cusături, dar nu e „numai 
muşchi”. 

S-a născut în New Hampshire, dar, după divorţul părinţilor, 
s-a mutat cu mama sa în Oxford, Mississippi, unde a crescut 
ea. Acolo a trăit mare parte din viață. Când a fost mai tânăr, 
avea un accent atât de pronunţat, încât vorbea ca şi când ar fi 
avut gura plină. Mulţi l-au luat peste picior pentru asta în 
colegiu - nu în fața sa, însă, nu iei peste picior un astfel de tip 
în fața lui - şi s-a străduit să scape de el. Acum, cred că 
singura dată când ai putea auzi ceva rostogolindu-se în vocea 
lui este când se enervează, şi cred că, deseori, mărturia 
oamenilor care-l enervează nu mai poate fi ascultată după 


aceea. E iute la mânie. E violent. E periculos. Este, de fapt, un 
descreierat cum scrie la carte. 

— Ce... - începu Pangborn, dar Thad i-o luă înainte. 

— E bronzat destul de bine şi, dat fiind că blonzii de obicei 
nu se bronzează ca lumea, ăsta ar putea fi un bun reper de 
identificare. Picioare mari, mâini mari, gât mare, umeri lați. 
Faţa lui arată ca şi când ar fi cioplit-o dintr-o stâncă dură 
cineva talentat, dar foarte grăbit. Un ultim lucru: s-ar putea 
să conducă un Toro-nado negru. Nu ştiu din ce an. Unul din- 
acelea vechi, cu mulți cai putere sub capotă, oricum. Negru. 
S-ar putea să aibă plăcuţe de înmatriculare de Mississippi, 
dar probabil că le-a schimbat. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Oh, pe bara de protecţie din spate e-un abțibild. Spune: 
FIU DE CURVĂ CU GURA MARE. 

Deschise ochii. 

Liz se holba la el. Fața ei era mai palidă ca înainte. 

De cealaltă parte a firului urmă o pauză lungă. 

— Alan? Eşti... 

— Numai o secundă. Scriu. 

Urmă o altă pauză, mai scurtă. 

— Bine, zise el în cele din urmă. Am notat. Îmi poţi spune 
toate astea, însă nu şi cine-i tipul sau ce legătură ai cu el sau 
de unde-l cunoşti? 


— Nu ştiu, dar o să încerc. Mâine. Numele lui oricum n-o 
să-i fie nimănui de ajutor în seara asta, fiindcă foloseşte un 
altul. 

— George Stark. 

— Păi, ar putea fi destul de nebun să-şi spună Alexis 
Machine, dar mă-ndoiesc. După mine, Stark e mai probabil, 
mda. 

Încercă să-i tragă cu ochiul lui Liz. Nu credea cu adevărat 
că dispoziția ei putea fi uşurată cu o clipire sau orice altceva, 
dar el tot încercă. Nu reuşi decât să clipească din ambii ochi, 
ca o bufniță adormită. 

— Nu pot face nimic să te conving să continui discuția în 
seara asta, nu? 

— Nu. Nu poţi. Îmi pare rău, dar nu poți. 

— Bine. Te sun înapoi cât pot de repede. 

Şi închise, aşa, pur şi simplu, fără un mulțumesc, fără un 
rămas bun. Gândindu-se la asta, Thad bănuia că nu prea 
merita un mulțumesc. 

Puse receptorul în furcă şi se duse la soția sa, care şedea şi 
se uita la el de parcă fusese transformată în statuie. O luă de 
mâini - erau foarte reci - şi spuse: 

— Totul va fi bine, Liz. Jur că va fi. 

— Ai de gând să-i spui de transe când vei vorbi cu el mâine? 
Despre sunetul de păsări? Despre cum îl auzeai când erai mic 
şi ce însemna? Despre lucrurile pe care le-ai scris? 

— Am să-i spun totul, zise Thad. Ce alege el să dea mai 
departe celorlalte autorități... 

Ridică din umeri. 

— Asta depinde de el. 

— Atât de multe, spuse ea cu o voce vlăguită. 

Ochii ei erau încă ațintiți asupra lui - păreau incapabili să-l 
părăsească. 

Ştii atât de multe despre el. Thad... cum? 

Nu putu decât să îngenuncheze acolo în fața ei, ținând-o de 
mâinile-i reci. Cum de ştia atât de multe? Oamenii îl întrebau 
asta tot timpul. Foloseau cuvinte diferite să exprime ideea - 
cum ați inventat asta? cum aţi transcris asta în cuvinte? cum 


v-aţi amintit asta? cum ați văzut asta? -, dar întotdeauna se 
reduceau la acelaşi lucru: cum de aţi ştiut asta? 

Nu ştia cum de ştia. 

Pur şi simplu, ştia. 

Atât de multe, repetă ea şi vorbi pe tonul unei persoane care 
doarme şi care se află în ghearele unui vis chinuitor. 

Apoi tăcură amândoi. El se aşteptă ca, din clipă-n clipă, 
gemenii să simtă neliniştea părinților, să se trezească şi să 
înceapă să plângă, dar nu se auzi decât ticăitul monoton al 
ceasului. Se mută într-o poziție mai comodă pe podea lângă 
scaunul ei şi continuă să o ţină de mâini, sperând să le poată 
încălzi. Cincisprezece minute mai târziu, când sună telefonul, 
erau încă reci. 


5 


Alan Pangborn fu direct şi declarativ. Rick Cowley era teafăr 
în apartamentul lui şi se afla sub protecţia poliției. Curând 
avea să plece spre apartamentul fostei sale soţii, care avea 
acum să fie pentru totdeauna fosta sa soție; reconcilierea 
despre care amândoi discutaseră din când în când şi cu o 
considerabilă dorință nu avea să se petreacă niciodată. Minam 
era moartă. Rick urma să facă identificarea formală la morga 
din Manhattan de pe First Avenue. Thad nu trebuia să se 
aştepte la un apel din partea lui Rick în seara aceea sau să 
încerce să-l sune el; legătura sa cu uciderea lui Miriam Cowley 
nu-i fusese dezvăluită lui Rick „în aşteptarea evoluţiilor 
viitoare”. Phyllis Myers fusese localizată şi se afla şi ea sub 
protecția poliției. Cu Michael Donaldson lucrurile erau mai 
complicate, dar se aşteptau să-l localizeze şi să-i ofere 
protecție până la miezul nopții. 

— Cum a fost omorâtă? întrebă Thad, cunoscând foarte 
bine răspunsul. Dar uneori trebuia să întrebi. Dumnezeu ştie 
de ce. 

— I-a fost tăiat gâtul, spuse Alan cu ceea ce Thad bănui că 
era o brutalitate intenționată. Încă eşti sigur că nu vrei să-mi 
spui nimic? 


— Dimineaţă. Când ne vom putea uita unul la celălalt. 

— Bine. N-am crezut că doare să întreb. 

— Nu. Nu doare. 

— Poliția din New York City a pus sub urmărire un bărbat 
pe nume George Stark, după descrierea dată de tine. 

— Bun. 

Şi bănuia că aşa era, chiar dacă ştia că probabil era şi 
inutil. Aproape sigur nu aveau să-l găsească dacă el nu voia 
să fie găsit, iar dacă-l găsea totuşi cineva, Thad credea că 
persoanei aceleia îi va părea foarte rău. 

— La ora nouă, spuse Pangborn. Ai de grijă să fii acasă, 
Thad. 

— Fii sigur de asta. 


6 


Liz luă un tranchilizant şi în sfârşit adormi. Thad aţipi şi se 
trezi de mai multe ori, şi se ridică la trei şi un sfert ca să 
meargă la baie. Când stătu acolo, urinând în bideu, i se păru 
că aude vrăbiile. Se încorda ascultând, jetul întrerupându-se 
pe dată. Sunetul nici nu crescu, nici nu scăzu şi, după câteva 
momente, îşi dădu seama că nu erau decât greierii. 

Se uită pe geam afară şi văzu o patrulă a poliției statale 
parcată de cealaltă parte a drumului, întunecată şi tăcută. Ar 
fi crezut că era şi goală dacă n-ar fi văzut licărul intermitent 
al unei ţigări. Se părea că şi el, Liz şi gemenii se aflau sub 
protecția poliției. 

Sau sub paza poliției, îşi spuse şi se duse înapoi în pat. 

Oricare ar fi fost situația, părea să-i ofere puțină pace 
sufletească. Adormi şi se trezi la opt, fără să-şi amintească 
vreun vis urât. Dar, desigur, adevăratul vis urât se afla încă-n 
libertate. Cine ştie unde. 


Paisprezece - Nada prostului 


1 


Tipul cu mustața aia mică şi prostească, gâdilitoare de 
păsărică, era mult mai rapid decât se aşteptase Stark. 

Stark îl aştepta pe Michael Donaldson în holul de la etajul 
al nouălea al clădirii în care locuia acesta, chiar după colț de 
uşa apartamentului său. Ar fi fost mai uşor dacă ar fi putut 
intra în apartament înainte, aşa cum făcuse cu târâtura, dar 
o singură privire fusese suficientă să-l convingă că încuietorile 
acelea, spre deosebire de ale ei, nu fuseseră instalate de 
Jiminy Cricket. Ar fi trebuit să fie totul exact la fel. Era târziu 
şi toți iepurii din crescătorie ar fi trebuit să doarmă buştean şi 
sa viseze la trifoi. lar Donaldson ar fi trebuit să fie lent şi 
ameţit de băutură - când te întorceai acasă la unu fără un 
sfert noaptea, nu veneai de la biblioteca publică. 

Donaldson chiar părea puţin ameţit, dar nu era lent deloc. 

Când Stark avea să păşească de după colț şi să lovească cu 
briciul în timp ce Donaldson îşi făcea de lucru cu inelul cu 
chei, se aştepta să-l orbească Pe om repede şi eficient. Apoi, 
înainte ca acesta să poată şi numai să înceapă să strige, avea 
să-i despice gâtul, retezându-i arterele şi venele în acelaşi timp 
cu corzile vocale. 

Stark nu încercă să se mişte fără zgomot. Voia ca 
Donaldson să-l audă, voia ca Donaldson să-şi întoarcă privirea 
spre el. Asta avea să-i uşureze treaba. 

La început, Donaldson făcu ce trebuia să facă. Stark lovi cu 
briciul spre fața lui într-un arc scurt şi viguros. Dar 
Donaldson reuşi să se ferească puţin - nu mult, dar prea mult 
pentru intenţiile lui Stark. În loc să-i taie ochii, briciul îi 
despică fruntea până la os. O bucată de piele se pleoşti peste 
sprânceana sa ca o fâşie dezlipită de tapet. 

— Ajutor! bâigui Donaldson pe o voce strangulată, behăită, 
şi uite-aşa i se făcu praf planul. Futu-i! 

Stark înainta, ținând briciul în fața ochilor săi cu lama uşor 
întoarsă în sus, ca un matador salutând taurul înainte de 
prima corrida. Bine; socoteala de acasă nu se potrivea 
totdeauna cu cea din târg. Nu-l orbise pe trădător, dar sângele 
îi curgea din tăietura de pe frunte în ceea ce păreau a fi valuri, 


iar ceea ce totuşi vedea Donaldson îi ajungea la ochi printr-o 
negură roşie lipicioasă. 

Lovi spre gâtul lui Donaldson şi nemernicul îşi trase capul 
în spate aproape la fel de repede ca un şarpe cu clopoței 
retrăgându-se după o lovitură, o viteză uimitoare, iar Stark 
descoperi că-l admira pe omul acela mititel, cu sau fără 
mustața aia ridicolă gâdilitoare de păsărică. 

Lama nu tăie decât aerul la un centimetru de gâtul 
bărbatului şi acesta strigă iarăşi după ajutor. lepurii, care nu 
dormeau niciodată adânc în oraşul acela, în viermănosul de 
Măr Mare, aveau să se trezească. Stark schimbă direcția şi 
reteză iarăşi cu lama, ridicându-se în acelaşi timp pe vârfuri şi 
împingându-şi corpul înainte. Fu o mişcare grațioasă, ca de 
balet, şi-ar fi trebuit să încheie socotelile. Dar Donaldson reuşi 
cumva să ridice o mână în fața gâtului; în loc să-l omoare, 
Stark îi provocă doar o serie de răni lungi şi superficiale pe 
care patologii poliției aveau să le numească tăieturi de 
apărare. Donaldson ridică mâna cu palma în exterior, iar 
briciul trecu pe la baza a patru degete. Pe al treilea purta un 
inel masiv, aşa încât acel deget scăpă nevătămat. Se auzi un 
sunet metalic ascuţit şi scurt - princ! - când trecu lama peste 
el, lăsând o cicatrice mică în aliajul lui de aur. Briciul tăie 
celelalte trei degete adânc, intrând în carne atât de uşor cum 
intră un cuțit încălzit într-un calup de unt. Cu tendoanele 
tăiate, degetele se aplecară în față ca nişte marionete 
somnoroase, lăsând în poziție de drepţi numai degetul inelar, 
ca şi când, cuprins de confuzie şi oroare, Donaldson uitase ce 
deget se foloseşte când vrei să-i arăţi cuiva cât de mult îi 
iubeşti. 

Când deschise gura de data aceasta, Donaldson chiar urlă, 
iar Stark ştiu că-şi putea lua adio de la gândul că va termina 
treaba aceasta neauzit şi neobservat. Se aşteptase cu toată 
ființa să fie aşa, dat fiind că nu trebuia să-l cruțe pe 
Donaldson ca să dea vreun telefon, dar pur şi simplu nu avea 
să fie. Însă nici nu intenţiona să-l lase pe Donaldson în viaţă. 
Odată ce te puneai pe treabă, nu te opreai Pană ce fie o 
dovedeai tu, fie te dovedea ea pe tine. 


Stark înainta. Ajunseseră deja aproape de uşa următorului 
apartament. Lovi nepăsător cu briciul în lături ca să-i curețe 
lama. O ploaie de picături mici împroşcă peretele crem. 

Mai departe pe coridor se deschise o uşă şi un bărbat într-o 
cămaşă albastră de pijama cu părul răvăşit din cauza 
somnului scoase capul şi umerii afară. 

— Ce se întâmplă? strigă el pe o voce răguşită care anunța 
că nu-i păsa nici dacă cel de-acolo era Papa de la Roma, 
petrecerea era gata. 

— Crimă, spuse Stark colocvial şi, preț de numai o secundă, 
ochii lui se mutară de la bărbatul însângerat care striga în 
fața lui la bărbatul din cadrul uşii. Mai târziu, acesta din 
urmă avea să le spună poliţiştilor că ochii infractorului erau 
albaştri. Albaştri deschis. Şi incredibil de nebuni. - Vrei şi tu 
un pic? 

Uşa se închise atât de repede, încât părea să nici nu fi fost 
deschisă. 

Oricât de panicat poate că era, oricât de rănit fără-ndoială 
că era, Donaldson văzu o ocazie când privirea lui Stark se 
mută, chiar dacă diversiunea nu fu decât de moment. Profită 
de ea. Nemernicul ăla mic chiar că era iute. Admirațţia lui 
Stark crescu. Viteza şi simțul de autoconservare ale victimei 
erau aproape suficiente să-l facă să treacă cu vederea ce 
pacoste afurisită se dovedea aceasta. 

Dacă ar fi sărit în față, luându-se la trântă cu Stark, ar fi 
putut accede de la statutul de pacoste la ceva ce era aproape o 
adevărată problemă. În schimb, Donaldson se întoarse ca să 
fugă. 

Un lucru absolut logic, dar greşit. 

Stark fugi după el, cu pantofii săi mari şoptind pe covor, şi 
lovi cu lama spre ceafa bărbatului, încrezător că această 
lovitură avea să-i pună capăt. 

Dar, cu o clipă înainte ca briciul să-şi atingă ţinta, 
Donaldson îşi trase simultan capul în față şi-l feri cumva, ca o 
țestoasă adăpostindu-se în carapace. Stark începea să creadă 
că Donaldson avea puteri telepatice. De data aceasta, ceea ce 
trebuia să fie lovitura finală abia dacă tăie scalpul deasupra 


umflăturii protectoare a craniului de la ceafă. Fu o tăietură 
sângeroasă, dar departe de-a fi fatală. 

Asta era agasant, enervant... şi mai avea puţin şi intra pe 
teritoriul absurdului. 

Donaldson mergea bălăngănindu-se în josul coridorului, 
păşind când într-o parte, când în alta, uneori chiar lovindu-se 
de pereți ca o minge de pinball care loveşte un stâlp din-acela 
luminos ce-i aduce jucătorului 100.000 de puncte sau o rundă 
gratis sau vreun lucru afurisit. Înaintând bălăngănindu-se pe 
coridor, striga. Înaintând bălăngănindu-se pe coridor, vărsa 
sânge pe covor. Înaintând bălăngănindu-se pe coridor, lăsa 
câte o urmă însângerată de palmă ca să-şi marcheze 
înaintarea. Dar, înaintând bălăngănindu-se pe coridor, încă 
nu murea. 

Nu se deschise nici-o altă uşă, dar Stark ştia că-n clipa 
aceea, în cel puțin şase apartamente, şase degete tastau (sau 
deja tastaseră) 911 pe şase telefoane. 

Donaldson înainta împleticit spre lifturi. 

Deloc furios sau speriat, numai teribil de exasperat, Stark 
mergea cu paşi mari pe urmele lui. Brusc, tună: 

— Oh, rămâi odată locului şi fii cuminte! 

Strigătul de ajutor al lui Donaldson se transforma într-un 
scâncet şocat. Încercă să se uite în jur. I se împiedicară 
picioarele unul în celălalt şi căzu cât era de lung la o jumătate 
de metru de locul unde holul dădea în micul antreu al 
lifturilor. Până şi cei mai sprinteni oameni, descoperise Stark 
ajungeau într-un sfârşit să-şi piardă toate gândurile bune 
dacă-i tăiai destul de mult. 

Donaldson se ridică în genunchi. Aparent, acum că-l 
trădaseră picioarele, voia să se târască spre antreul lifturilor. 
Se uită în jur cu inexistenta sa față însângerată ca să vadă 
unde se afla atacatorul şi Stark îi trase un şut în şaua 
nasului plină de sânge. Purta galoşi maro şi lovise-n scârba 
aia afurisită cât de tare putuse, cu mâinile pe lângă corp şi 
lăsat puţin pe spate ca să-şi păstreze echilibrul, piciorul stâng 
luând contact cu fața lui Donaldson şi apoi ridicându-se într- 
un arc până la înălțimea frunții sale. Oricine ar fi văzut măcar 


o dată un meci de fotbal american şi-ar fi adus aminte de-o 
degajare foarte bună, foarte puternică. 

Capul lui Donaldson zbură în spate, se izbi de perete 
suficient de tare să adâncească tencuiala şi sări înapoi. 

În sfârşit ţi-am scos bateriile, nu-i aşa? murmură Stark şi 
auzi o uşă deschizându-se în spatele său. 

Se întoarse şi văzu o femeie cu păr negru ciufulit şi ochi 
negri mari uitându-se de după uşa unui apartament aflat 
aproape în celălalt capăt al holului. 

— TRECI ÎNAPOI ÎN CASĂ, TÂRFĂ! Strigă el. 

Uşa se trânti de parcă ar fi fost pe arcuri. 

Se aplecă, îl apucă pe Donaldson de părul său lipicios, 
scârbos, îi răsuci capul pe spate şi-i tăie gâtul. Credea că 
acesta era mort încă dinainte să dea cu capul de perete şi 
aproape cu siguranța după, dar era mai bine să fie sigur. Şi, 
pe lângă asta: când începeai să tai, tăiai până la capăt. 

Paşi repede în spate, dar sângele lui Donaldson nu țâşni 
cum făcuse al femeii. Tensiunea arterială i se oprise deja sau 
era aproape oprită. Stark merse iute spre lifturi, închizând 
briciul şi vârându-l înapoi în buzunar. 

Un lift tocmai se opri încet la etajul unde era el. 

Putea fi un chiriaş; aproape de unu noaptea nu era o oră 
tocmai târzie în marele oraş, chiar şi pentru o noapte de luni. 
Chiar şi aşa, Stark merse repede spre ghiveciul mare care 
ocupa colțul antreului lifturilor împreună cu un tablou 
abstract, absolut anonim. Păşi în spatele plantei. Putea fi 
cineva care se întorcea de la un dezmăț disco de început de 
săptămână sau de la o beţie de după o cină de afaceri, dar nu 
credea că era niciuna dintre variantele astea. Credea că erau 
poliţiştii. De fapt, ştia asta. 

O patrulă care din întâmplare se afla în apropierea clădirii 
când unul dintre locuitorii de pe acel palier telefonase să 
anunţe că în hol avea loc o crimă? Posibil, dar Stark se îndoia. 
Il se părea mai verosimil că Beaumont făcuse valuri, surioara 
fusese descoperită şi poliţiştii care veneau erau cei care 
trebuiau să-i ofere protecţie lui Donaldson. Mai bine mai 
târziu decât niciodată. 


Se lăsă încet în jos cu spatele lipit de perete, sacoul sport 
pătat de sânge pe care îl purta scoțând o Şoaptă aspră. Nu se 
ascunse, ci mai degrabă se scufundă ca un submarin ce 
coboară la adâncimea periscopului, iar ascunzătoarea pe care 
i-o oferea ghiveciul era în cel mai bun caz superficială. Dacă se 
uitau în jur, poliţiştii aveau să-l vadă. Stark, însă, punea 
pariu că întreaga lor atenţie avea să fie captată de Proba A de- 
acolo, de la jumătatea holului. Pentru câteva momente, în 
orice caz - iar asta avea să fie suficient, Frunzele late şi 
zimțţate ale plantei aruncau umbre zigzagate peste fața sa. 
Stark se uita printre ele ca un tigru cu ochi albaştri. 

Uşile liftului se deschiseră. Se auzi o exclamațţie înfundată, 
sfinte ceva sau altceva, şi doi poliţişti în uniformă dădură 
buzna afară. Erau urmaţi de un tip de culoare, într-o pereche 
de jeanşi ţintați şi tenişi ţipători cu scârț. Tipul de culoare 
purta şi un tricou cu mânecile tăiate, PROPRIETATE A 
ECHIPEI N.Y. YANKEES scria în față. Mai purta şi o pereche 
de ochelari de soare laţi, cum poartă codoşii, şi dacă nu era 
detectiv, Stark era George Fiul Junglei de Căcat. Când se 
deghizau, întotdeauna făceau exces de zel... şi-apoi se 
comportau cu stângăcie. Era ca şi când ar fi ştiut că întreceau 
măsura, dar pur şi simplu nu se puteau abține. Acesta era - 
sau se voise a fi, în orice caz - garda de corp a lui Donaldson, 
deci. Nu avea cum să fie un detectiv într-o maşină de patrulă 
aflată în trecere pe acolo. Asta era puțin cam prea 
întâmplător. Individul acesta venise împreună cu doi tipi care 
să păzească uşa ca să-l chestioneze pe Donaldson şi apoi să-l 
țină sub supraveghere. 

— Scuze, tovarăşi, îşi spuse Stark. Cred că zilele de 
pălăvrăgit ale scumpului ăsta s-au sfârşit. 

Se ridică în picioare şi dădu ocol ghiveciului. Nici măcar o 
singură frunză nu foşni. Picioarele sale nu scoaseră niciun 
sunet pe covor. Trecu la mai puţin de un metru prin spatele 
detectivului, care era aplecat de spate, scoțând un pistol de 
calibru 35 din tocul de sub braț. Stark i-ar fi putut trage una 
a naibii de bună în fund dacă ar fi vrut. 


Se strecură în colivia liftului chiar cu o clipă înainte ca uşile 
să înceapă să se închidă. Unul dintre poliţiştii în uniformă 
observase cu coada ochiului o mişcare - poate uşa, poate chiar 
pe Stark, însă nu prea avea importanţă - şi-şi ridică privirea 
de la cadavrul lui Donaldson. 

— Hei... 

Stark ridică o mână şi flutură solemn din degete spre 
polițist. Pa-pa. Apoi uşa ascunse vederii scena holului. 

Antreul de la parter era pustiu - cu excepţia portarului, 
care zăcea în comă sub biroul său. Stark ieşi din clădire, dădu 
colțul, urcă într-o maşină furată şi plecă. 


2 


Phyllis Myers locuia în unul dintre noile blocuri de 
apartamente din partea de vest a Manhattan-ului. Poliţiştii 
trimişi să-i ofere protecție (însoțiți de un detectiv îmbrăcat cu 
pantaloni de trening Nike, un tricou cu New York Islanders cu 
mâneci rupte şi purtând ochelari de soare laţi, cum au codoşii) 
sosiseră la zece şi jumătate în seara zilei de 6 iunie şi O 
găsiseră nervoasă foc din pricina unei întâlniri anulate. 
Fusese posomorâtă la început, dar se înveselise simţitor când 
auzise că cineva care se credea George Stark ar putea fi 
interesat s-o omoare. Răspunsese la întrebările detectivului 
referitoare la interviul cu Thad Beaumont - la care ea se 
referise folosind expresia Şedinţa Foto a lui Thad Beaumont - 
în vreme ce încărcase trei aparate fotografice cu film şi reglase 
vreo şase lentile. Când o întrebase detectivul ce făcea, ea îi 
trăsese cu ochiul şi spusese: 

— Cred în motoul cercetaşilor. Cine ştie - chiar s-ar putea 
întâmpla ceva. 

După interviu, în fața uşii apartamentului ei, unul dintre 
poliţiştii în uniformă îl întrebase pe detectiv: 

— E aievea femeia? 

— Sigur, spusese detectivul. Problema ei e că nu crede că 
toate celelalte lucruri sunt şi ele aievea. Pentru ea, întreaga 
lume nu-i decât o fotografie care aşteaptă să ia ființă. Ce-avem 


acolo-înăuntru e-o cutră aiurită care chiar crede că se va afla 
întotdeauna de partea care trebuie a obiectivului. 

Acum, la trei şi jumătate în dimineaţa zilei de 7 iunie, 
detectivul plecase de mult. Cu două ore sau aşa ceva în urmă, 
cei doi poliţişti trimişi s-o protejeze pe Phyllis Myers aflaseră 
vestea uciderii lui Donaldson prin staţiile radio pe care le 
aveau prinse la curele. Fuseseră sfătuiți să fie extrem de 
precauţi şi extrem de vigilenți, căci psihopatul cu care aveau 
de-a face se dovedise a fi deopotrivă extrem de însetat de sânge 
şi extrem de ascuţit la minte. 

— Precauţie e al doilea nume al meu, spuse Polițistul nr. 1. 

— Asta-i o coincidență, zise Polițistul nr. 2. Extrem este al 
meu. 

Erau parteneri de peste un an şi se înțelegeau bine. Acum 
rânjiră unul la celălalt, şi de ce nu? Erau doi membri înarmaţi 
şi-n uniforme ai Elitei viermănosului Măr cel Mare, stând într- 
un hol bine luminat şi cu aer condiţionat la etajul douăzeci şi 
şase al unei noi-nouţe clădiri cu apartamente - sau poate că 
era un condominiu, cine naiba ştia; când ofițerii Precauție şi 
Extrem erau copii, un condominiu era un lucru pe care un tip 
cu probleme de vorbire îl purta tras peste capătul limbariţei - 
şi nimeni nu avea să li se furişeze prin spate sau să le sară în 
cap din tavan sau să-i secere la pământ cu un Uzi magic care 
nu se bloca niciodată şi nici nu rămânea fără muniție. Asta 
era viața de zi cu zi, nu un roman despre Circumscripţia a 87- 
a sau un film cu Rambo, iar viața de zi cu zi consta în noaptea 
aceea dintr-un pic de serviciu special al naibii mai uşor decât 
să patruleze străzile în maşină, să oprească încăierări în 
baruri până ce acestea se închideau, şi-apoi să le oprească, 
până la prima lumină a răsăritului, în apartamente infecte şi 
mici unde soții beți şi soțiile lor se puneau de acord să nu fie 
de acord. Viaţa de zi cu zi trebuia să constea întotdeauna din 
a fi Precauți şi Extremi în holuri cu aer condiționat în nopțile 
încinse din oraş. Sau aşa credeau ei cu tărie. 

Ajunseseră până aici cu gândurile, când uşa liftului se 
deschise şi bărbatul orb şi rănit ieşi clătinându-se din colivie şi 
păşi în coridor. 


Era înalt, cu umeri foarte lați. Părea să aibă înjur de 
patruzeci de ani. Purta un sacou sport rupt şi Pantaloni care 
nu se potriveau cu sacoul, dar cel Puțin îi făceau cinste. Mai 
mult sau mai puţin, oricum. Primul polițist, Precaut, avu timp 
să-şi spună că persoana cu văz care-i alesese hainele orbului 
trebuia să aibă un gust destul de bun. Orbul purta de 
asemenea ochelari mari şi negri ce-i stăteau strâmb pe nas, 
fiindcă unul dintre braţe fusese rupt cu totul. Nu erau, oricât 
ți-ar fi forțat imaginația, ochelari de soare lați, cum poartă 
codoşii. Semănau mai degrabă cu ochelarii de soare pe care-i 
purtase Claude Rains în Omul invizibil. 

Orbul ţinea ambele mâini întinse în față. Stânga era goală, 
flutura doar fără ţintă. În dreapta strângea un baston alb 
murdar cu manşon din cauciuc de bicicletă în capăt. 
Amândouă erau acoperite cu sânge. Pe sacoul şi pe cămaşa lui 
erau pete maronii de sânge uscat. Dacă cei doi poliţişti trimişi 
să o păzească pe Phyllis Myers ar fi fost într-adevăr Extrem de 
Precauţi, întreaga înfăţişare li s-ar fi părut ciudată. Orbul 
boscorodea despre ceva care aparent tocmai se întâmplase, iar 
după cum arăta, ceva cu siguranță i se întâmplase, şi încă nu 
un lucru foarte plăcut, dar sângele de pe pielea şi hainele lui 
căpăta deja o nuanță maronie. Asta sugera că fusese vărsat 
cu destul de mult timp în urmă, lucru care ar fi trebuit să li se 
pară unor ofițeri dedicați conceptului de Precauţie Extremă ca 
fiind puţin aiurea. Ar fi putut chiar ridica un steag roşu în 
minţile ofițerilor respectivi. 

Probabil că nu, însă. Lucrurile se petrecură prea repede, iar 
când lucrurile se petrec repede, nu mai contează dacă eşti 
extrem de precaut sau extrem de aiurit - pur şi simplu trebuie 
să te laşi purtat de val. 

Într-un moment, poliţiştii stăteau în fața uşii domnişoarei 
Myers, fericiți ca nişte puşti într-o zi când se dă liber de la 
şcoală fiindcă a luat-o razna boilerul; în următorul, orbul 
acela plin de sânge se afla în faţa lor, fluturându-şi bastonul 
alb murdar. Nu avură deloc timp să gândească, darămite să 
deducă. 


— Po-liiiţia! ţipa orbul chiar înainte ca uşile liftului să se fi 
deschis complet. Portarul spune că poliția e la douăzeci şi 
şase! Po-liiiţia! Aici sunteți? 

Acum înainta şontâc-şontâc de-a lungul holului cu 
bastonul legănându-se dintr-o parte în alta şi poci, lovi 
peretele din stânga, şi vă/, se duse înapoi, şi poc!, peretele din 
dreapta, şi oricine nu era deja treaz pe afurisitul ăla de palier 
avea să fie curând. 

Extrem şi Precaut porniră amândoi înainte fără ca măcar să 
schimbe o privire. 

— Po-liiiţia! Po... 

— Domnule! latră Extrem. Staţi pe loc! O să cădeţi! 

Orbul smuci din cap în direcţia vocii lui Extrem, dar nu se 
opri. Plonja în față, fluturând din mâna goală şi din bastonul 
său alb murdar, semănând puţin cu Leonard Bernstein 
încercând să dirijeze Filarmonica din New York după ce-a 
fumat o ţigară sau două de marijuana. 

— Po-luiiţia! Mi-au omorât câinele! Au omorât-o pe Daisy! 
Po-liiiția! 

— Domnule... 

Precaut întinse mâinile după orbul nesigur pe picioare sale. 
Orbul nesigur pe picioarele sale îşi vâri mâna goală în 
buzunarul stâng al sacoului sport şi nu scoase două bilete la 
Balul de Gală al Orbilor, ci un revolver de calibru 45. Îl 
îndreptă spre Precaut şi apăsă trăgaciul de două ori. 

Detunăturile fură asurzitoare şi seci în holul închis. Se ivi 
mult fum albastru. Precaut încasă gloanțele aproape în linie 
dreaptă. Căzu la pământ cu pieptul sfârtecat ca un coş cu 
piersici rupt. Vestonul său era ars şi fumega. 

Extrem rămase prostrat când orbul îndreptă pistolul spre 
el. 

— Iisuse, te rog nu, spuse Extrem pe o voce foarte slabă. 

Vorbi ca şi când l-ar fi lăsat cineva fără suflu. Orbul trase 
încă de două ori. Se ivi din nou fum albastru. Trase foarte bine 
pentru un orb. Extrem zbură pe spate, departe de fumul 
albastru, căzu pe covorul din hol pe omoplaţi, fu cutremurat 
brusc de spasme şi rămase nemişcat. 


3 


În Ludlow, la distanță de opt sute de kilometri, Thad 
Beaumont se întoarse agitat pe-o parte. 

— Fum albastru, murmură el. Fum albastru. 

Dincolo de fereastra dormitorului, nouă vrăbii şedeau pe-un 
fir de telefon. Acestora se alăturată alte şase. Păsările 
rămaseră, tăcute şi nevăzute, deasupra supraveghetorilor din 
maşina poliției statale. 

— Nu mai am nevoie de astea, spuse Thad în somn. 

Făcu un neîndemânatic gest de ştergere a feței cu o mână şi 
unul de aruncare cu cealaltă. 

— Thad? întrebă Liz, ridicându-se în şezut. Thad, te simţi 
bine? 

Thad spuse ceva neinteligibil în somn. 

Liz se uită la braţele ei. Era toate numai piele de găină. 

— Thad? Sunt din nou păsările? Auzi păsările? 

Thad nu spuse nimic. Dincolo de fereastră, vrăbiile îşi luară 
zborului deodată şi dispărură în întuneric, chiar dacă nu 
atunci trebuiau ele să zboare. 

Nici Liz, nici cei doi poliţişti din patrula poliției statale nu le 
observară. 


4 


Stark aruncă în lături ochelarii negri şi bastonul. Holul 
mirosea înțepător a fum de cordită. Descărcase patru cartuşe 
Colt Hi-Point. Două dintre ele trecuseră prin poliţişti şi 
lăsaseră găuri de dimensiunea unor farfurii în peretele 
coridorului. Se duse la uşa lui Phyllis Myers. Era pregătit s-o 
convingă să iasă cu vorba bună, însă ea era chiar de cealaltă 
parte a uşii, iar el îşi dădu seama numai ascultând-o că va fi o 
pradă uşoară. 

— Ce se petrece? strigă ea. Ce s-a întâmplat? 


— L-am prins, domnişoară Myers, spuse Stark bine dispus. 
Dacă vreți să faceţi o poză, faceţi-o cât de repede şi ţineţi minte 
mai târziu că nu eu v-am spus c-o puteți face. 

Ea ţinu lanţul de protecţie tras când deschise uşa, dar asta 
era-n regulă. Când îşi lipi un ochi mare şi maro de crăpătură, 
Stark o împuşcă în el. 

A-i închide ochii - sau a-i închide ochiul încă existent - nu 
era o opțiune validă, aşa că se întoarse şi porni înapoi spre 
lifturi. Nu pierdu vremea, dar nici nu fugi. Uşa unui 
apartament se deschise încet - se părea toată lumea îi 
deschidea uşa în noaptea aceea - şi Stark ridică pistolul spre 
fața de iepure cu ochi holbaţi pe care o văzu. Uşa se trânti pe 
dată. 

Apăsă butonul liftului. Uşa coliviei cu care urcase după ce-l 
doborâse pe al doilea portar din seara aceea (cu bastonul pe 
care-l furase de la tipul orb de pe Strada 60) se deschise 
imediat, aşa cum se aşteptase el - la ora aceea din noapte, cele 
trei lifturi nu erau tocmai suprasolicitate. Aruncă pistolul în 
spate peste umăr. Acesta ateriza cu un bufnet pe covor. 

— Asta a mers bine, remarcă el, se urcă în colivia liftului şi 
cobori la parter. 


5 


Soarele răsărea în fereastra sufrageriei lui Rick Cowley, 
când sună telefonul. Rick avea cincizeci de ani, ochii roşii, era 
tras la față, pe jumătate beat. Ridică receptorul cu o mână ce 
tremura tare. Abia dacă ştia unde se află, iar mintea sa 
obosită, îndurerată, continua să insiste că totul nu era decât 
un vis. Chiar fusese cu mai puţin de trei ore în urmă la morga 
de pe First Avenue ca să identice cadavrul mutilat al fostei 
sale soții la mai puţin de o stradă depărtare de micul 
restaurant şic unde-şi duceau numai clienţii care le erau şi 
prieteni? Chiar se aflau nişte poliţişti în fața uşii sale, fiindcă 
omul care o omorâse pe Mir era posibil să vrea să-l omoare şi 
pe el? Chiar erau adevărate lucrurile astea? Cu siguranţă, nu. 
Cu siguranţă, totul trebuia să fie un vis... şi poate că telefonul 


nu era cu adevărat telefonul, ci alarma ceasului de lângă pat. 
De regulă, ura aparatul ăla nenorocit... Îl aruncase de cealaltă 
parte a camerei nu doar o singură dată. Dar în dimineața 
aceea îi venea să-l sărute. La naiba, îi venea să-l sărute cu 
limba. 

Dar nu se trezi. În schimb, răspunse la telefon. 

— Alo? 

— La telefon bărbatul care i-a tăiat gâtul femeii tale, spuse 
vocea în urechea sa şi Rick fu pe dată treaz de-a binelea. 

Orice speranţă ar mai fi păstrat că totul nu era decât un vis 
dispăru. Era genul de voce pe care trebuia s-o auzi numai în 
vise... dar nu acela era singurul loc unde o auzeai. 

— Cine eşti? se auzi întrebând pe o voce firavă, vlăguită. 

— Întreabă-l pe Thad Beaumont cine sunt, spuse bărbatul. 
E] ştie totul despre mine. Spune-i că eşti un mort ambulant. 
Şi spune-i că n-am terminat încă să fac nada prostului. 

Telefonul îi păcăni în ureche, urmă o clipă de tăcere, după 
care se auzi târâitul monoton al liniei deschise. 

Rick lăsă receptorul în poală, se uită la el şi brusc izbucni în 
lacrimi. 


6 


La ora nouă în dimineața aceea, Rick sună la birou şi-i 
spuse Friedei că ea şi cu John puteau merge acasă - nu aveau 
să lucreze în ziua aceea, nu aveau să lucreze tot restul 
săptămânii. Frieda vru să ştie de ce şi Rick fu uimit să 
descopere că e pe punctul de-a o minți, de parcă fusese închis 
de poliție pentru o crimă gravă şi urâtă - molestare de copii, să 
spunem - şi nu se putea convinge s-o recunoască până ce nu 
avea să scadă puţin şocul. 

— A murit Miriam, îi spuse Friedei. A fost omorâtă în 
apartamentul ei seara trecută. 

Frieda trase aer în piept într-un şuierat şocat, iute. 

— Iisuse Doamne, Rick! Nu glumi cu lucruri de-astea! Dacă 
glumeşti cu lucruri de-astea, se adeveresc! 


— Dar este adevărat, Frieda, spuse el şi descoperi că era în 
pragul lacrimilor. lar acestea - cele pe care le vărsase la 
morgă, cele pe care le vărsase în maşină întorcându-se acasă, 
cele pe care le vărsase când sunase nebunul acela, cele pe care 
încerca să nu le verse acum - acestea nu erau decât primele. 
Gândindu-se la toate lacrimile din viitor, se simți extrem de 
obosit. Miriam fusese o nemernică, dar fusese de asemenea, în 
felul ei propriu, o nemernică adorabilă, iar el o iubise. Rick 
închise ochii. Când îi deschise, prin fereastră se uita la el un 
om, chiar dacă fereastra se afla la etajul al paisprezecelea. 
Rick tresări, apoi văzu uniforma. Un curățător de geamuri. 
Curăţătorul de geamuri îl salută din mână de pe schela sa. 
Rick ridică o mână pentru a-i răspunde. I se păru că propria-i 
mână cântărea undeva aproape de patru sute de kilograme şi, 
de-ndată ce o ridică, o lăsă să cadă înapoi pe coapsă. 

Frieda îi spunea din nou să nu glumească, iar el se simți 
mai obosit ca niciodată. Lacrimile, văzu el, nu erau decât 
începutul. Spuse: „Numai un minut, Frieda”, şi puse 
receptorul jos. Se duse la fereastră să tragă draperiile. Să 
plângă la telefon cu Frieda era destul de rău; nu mai trebuia 
s-o facă şi de față cu afurisitul ăla de curăţător de geamuri. 

Când ajunse la fereastră, bărbatul de pe schelă vâri mâna 
în buzunarul salopetei sale ca să ia ceva. Rick simţi un brusc 
junghi de nelinişte. Spune-i că eşti un mort ambulant. 

(Iisuse...) 

Îngrijitorul de geamuri scoase un carton pe care era 
imprimat un mesaj. Era galben cu litere negre. Mesajul era 
flancat de nişte idioate fețe zâmbitoare, o zi bună! spunea. 

Rick clătină obosit din cap. O zi bună. Sigur. Trase 
draperiile şi se întoarse la telefon. 


7 


După ce o convinse în sfârşit pe Frieda că nu glumea, 
aceasta izbucni în hohote puternice şi cât se poate de sincere 
de plâns - toată lumea de la birou şi toți clienţii, chiar şi puța 
aia afurisită de Ollinger, care scria romane ştiințifico- 


fantastice proaste şi care aparent se dedicase în întregime 
misiunii de-a desface toate sutienele din lumea occidentală, o 
plăcuseră pe Mir - şi, bine-nţeles, Rick plânse cu ea până ce 
reuşi într-un târziu să se abțină. Cel puţin, îşi spuse, am tras 
draperiile. 

Cincisprezece minute mai târziu, când îşi făcea cafea, apelul 
nebunului îi veni din nou în gând. În faţa uşii sale erau doi 
poliţişti, iar el nu le spusese nimic. La naiba, care era 
problema cu el? 

— Ei bine, îşi spuse, fosta mea soție a murit, iar când am 
văzut-o la morgă arăta ca şi când i-ar mai fi crescut o gură 
cinci centimetri sub bărbie. S-ar putea ca asta să fie problema. 

Întreabă-l pe Thad Beaumont cine sunt. El ştie totul despre 
mine. 

Intenţionase să-l sune pe Thad, sigur că da. Dar mintea lui 
încă se afla în cădere liberă - lucrurile dobândiseră noi 
proporții pe care el nu părea capabil, cel puţin nu încă, să le 
înțeleagă. Ei bine, îl va suna pe Thad. O va face imediat ce le 
va spuse poliţiştilor de telefon. 

Chiar le spuse, iar ei părură extrem de interesați. Unul 
dintre ei lua legătura prin staţie cu cartierul general al poliției 
şi le transmise informația. Când termină, îi spuse lui Rick că 
şeful detectivilor voia ca el să meargă la One Police Piaza şi să 
discute cu ei despre apelul primit. Cât timp va face asta, un 
om de-al lor avea să intre în apartamentul său şi să-i lege de 
telefon un aparat de înregistrare şi un dispozitiv de urmărire. 
În caz că mai primea şi alte apeluri. 

— Probabil că vor mai fi, îi spuse lui Rick al doilea polițist. 
Psihopaţii ăştia sunt de-a dreptul îndrăgostiți de sunetul 
vocilor lor. 

— Ar trebui să-l sun pe Thad înainte, spuse Rick. S-ar 
putea ca şi el să fie în pericol. Aşa am dedus din ce-a spus 
nebunul la telefon. 

— Domnul Beaumont a fost deja pus sub protecţia poliţie în 
Maine, domnule Cowley. Haideţi să mergem, ce ziceţi? 

— Păi, chiar cred că... 

— Poate că-l veţi suna de la Big One. Acum - aveți o haină? 


Aşa că Rick, confuz şi deloc convins că era real ceva din 
toate acestea, se lăsă condus. 


8 


Când se întoarse două ore mai târziu, una dintre escortele 
lui Rick se încruntă la uşa apartamentului său şi spuse: 

— Nu-i nimeni aici. 

— Şi ce dacă? întrebă Rick fără vlagă. 

Se simțea fără vlagă, ca un pahar cu lapte prin care 
aproape că poți vedea. 1 se puseseră o mulțime de întrebări şi 
răspunsese cât putuse el mai bine - un lucru greu, dat fiind că 
atât de puţine dintre ele păreau să aibă vreo logică. 

— Dacă tipii de la Comunicaţii terminau înainte să ne 
întoarcem noi, trebuiau să ne aştepte. 

— Probabil că sunt înăuntru, spuse Rick. 

— Unul dintre ei, poate, dar celălalt ar trebui să fie aici 
afară. Asta e procedura standard. 

Rick îşi scoase cheile, căută printre ele, o găsi pe cea 
potrivită şi o vâri în broască. Orice probleme aveau tipii ăştia 
cu procedura de operare a colegilor lor, nu-l priveau pe el. 
Slavă Domnului; avea el destule cu care să-şi ocupe gândurile 
în dimineaţa aceea. 

— Ar trebui să-l sun pe Thad numaidecât, spuse el. 

Suspină şi zâmbi slab. 

— Nu-i nici măcar ora prânzului şi deja am impresia că 
ziua asta n-o să se termine n... 

— Nu faceţi asta! strigă brusc unul dintre poliţişti şi sări în 
faţă. 

— Ce să fa... - începu Rick, răsucind cheia, şi uşa explodă 
într-o scăpărare de lumină şi fum şi sunet. 

Polițistul ale cărui instincte se declanşaseră mai târziu doar 
cu o clipă putu fi recunoscut de rude; Rick Cowley fu aproape 
vaporizat. Celălalt polițist, care stătea puţin mai în spate şi 
care îşi acoperise instinctiv fața când strigase partenerul său, 
fu tratat pentru arsuri, contuzii şi leziuni interioare. Din 
fericire - aproape ca prin farmec - şrapnelul din uşă şi perete 


zbură pe lângă el într-un nor, dar nu-l atinse deloc. Nu avea 
să mai lucreze niciodată în N.Y.P.D., însă; detunătura îl asurzi 
definitiv, cât ai clipi. 

Înăuntrul apartamentului lui Rick, cei doi tehnicieni de la 
Comunicaţii care veniseră să aranjeze telefoanele zăceau morți 
pe covorul din sufragerie. Pe fruntea unuia era prins cu o 
piuneză următorul bileţel: 


VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU. 
Pe fruntea celuilalt era prins un al doilea mesaj: 


ÎNCĂ O NADĂ A PROSTULUI. SPUNE-I LUI THAD. 


II. Stark preia controlul 


— Orice nătărău cu mâini iuți poate apuca un tigru de 
boaşe, îi spuse Machine lui Jack Halstead. Ştiai asta? 

Jack începu să râdă. Privirea pe care i-o aruncă Machine îl 
reduse la tăcere. 

— Şterge-ţi rânjetul ăla de gaură de cur de pe față şi fii 
atent la mine, spuse Machine. Încerc să-ţi dau instrucţiuni. 
Eşti atent? 

— Da, domnule Machine. 

— Atunci, ascultă aici şi nu uita niciodată. Orice nătărău 
cu mâini iuți poate apuca un tigru de boaşe, dar numai un 
erou poate continua să le strângă. Şi-ţi mai spun ceva, dacă 
tot vorbim despre asta: numai eroii şi cei care renunţă reuşesc 
să plece de-acolo, Jack. Nimeni altcineva. lar eu nu renunţ. 


Metoda lui Machine de George Stark 


Cincisprezece - Neincredere totală!4! 


1 


Thad şi Liz stăteau înfăşuraţi într-o stare de şoc atât de 
adâncă şi de albastră, încât li se părea a fi gheață, ascultând 
cum Alan Pangborn le povestea cum trecuseră primele ore ale 
dimineții în New York City. Mike Donaldson, tăiat şi bătut de 
moarte în holul clădirii sale cu apartamente; Phyllis Myers şi 
doi poliţişti împuşcaţi în condominiul ei. din partea de vest a 
oraşului. Portarul de noapte din clădirea lui Myers fusese lovit 
cu ceva greu şi îi fusese fracturat craniul. Doctorii îi ofereau 
mai multe şanse să se trezească de partea mortală a raiului. 
Portarul din clădirea lui Donaldson era mort. Lichidarea 
fusese pusă în practică în stil mafiot în toate cazurile, făptaşul 
dând buzna peste victime şi trecând direct la treabă. 

Cât vorbi, Alan se referi în repetate rânduri la ucigaş cu 
numele de Stark. 

Îl apelează cu adevăratul lui nume fără să se gândească 
măcar la asta, îşi spuse Thad gânditor. Apoi clătină din cap, 
puţin nerăbdător cu sine. Trebuia să-i spui cumva, bănuia, iar 
Stark era poate puţin mai bine decât „făptaşul” sau „domnul 
X”. Ar fi fost o greşeală în punctul acela să creadă că Pangborn 
folosea numele într-un alt fel decât cel imediat la îndemână. 

— Dar Rick? întrebă el când Alan termină şi reuşi în sfârşit 
să-şi dezlege limba. 

— Domnul Cowley este teafăr şi nevătămat şi se află sub 
protecția poliției. 

Era zece fără un sfert dimineața; mai erau două ore până la 
explozia care avea să-i omoare pe Rick şi pe unul dintre 
paznicii săi. 

— Şi Phyllis Myers s-a aflat sub protecția poliției, spuse Liz. 
În ţarcul lor mare, Wendy dormea buştean şi William moțăia. 
Capul îi cobora pe piept, ochii i se închideau... apoi ridica 
iarăşi din cap. Lui Alan i se părea comic cât de bine semăna 
cu o santinelă ce încearcă să nu doarmă în post. Dar fiecare 


ridicare de cap era puţin mai slabă. Uitându-se la gemeni, cu 
carnețelul acum închis şi aşezat în poală, Alan observă un 
lucru interesant: de fiecare dată când William ridica din cap 
într-o încercare de-a rămâne treaz, Wendy tresărea în somn. 

Or fii observat şi părinții asta? se întrebă el şi apoi îşi spuse: 
Sigur că au observat. 

— Aşa e, Liz. l-a luat prin surprindere. Poliţiştii pot fi 
surprinşi la fel ca oricine altcineva, să ştii; ei trebuie doar să 
reacționeze mai bine la asta. La etajul unde locuia Phyllis 
Myers, mai mulți vecini au deschis uşile şi s-au uitat afară 
după ce au fost trase gloanţele, iar noi avem o imagine destul 
de bună a lucrurilor care s-au petrecut acolo, după declarative 
lor şi după ce au găsit poliţiştii la locul crimei. Stark s-a 
prefăcut că e orb. Nu-şi schimbase hainele după uciderea lui 
Miriam Cowley şi Michael Donaldson, care erau... scuzați-mi 
limbajul, dar erau mizerabile. A ieşit din lift purtând la ochi 
nişte ochelari negri pe care probabil că-i cumpărase din Times 
Square sau de la un vânzător ambulant şi fluturând un 
baston alb acoperit cu sânge. Dumnezeu ştie de unde a făcut 
rost de baston, dar cei de la N.Y.P.D. cred că s-a folosit de el şi 
ca sa-l doboare pe portar. 

— L-a furat de la un orb veritabil, desigur, spuse Thad cu 
calm. Individul ăsta nu-i sir Galahad, Alan. 

— Evident că nu. Probabil urla că a fost jefuit sau că a fost 
atacat de hoţi în apartamentul său. În orice caz, s-a apropiat 
de ei atât de repede, încât ei n-au prea avut timp să 
reacționeze. Aceştia erau, în definitiv, doi poliţişti de patrulă 
luați de la îndatorirea lor obişnuită şi postați în fața uşii 
femeii ăleia fără nici-o veste. 

— Dar cu siguranță ştiau că şi Donaldson fusese ucis, 
protestă Liz. Dacă ceva de felul ăsta nu-i putea pune în alertă 
că omul era periculos... 

— Mai ştiau şi că ofițerii trimişi să-l protejeze pe Donaldson 
sosiseră după ce omul fusese ucis, spuse Thad. Aveau prea 
mare încredere în ei. 

— Poate că aveau... un pic, recunoscu Alan. Nu am de unde 
să ştiu. Dar tipii care sunt cu Cowley ştiu că individul ăsta, pe 


lângă că are porniri criminale, mai e şi îndrăzneţ şi destul de 
isteț. Ei sunt cu ochii în patru. Nu, Thad - agentul tău e 
teafăr. De asta poţi fi sigur. 

— Ai spus că au fost martori, zise Thad. 

— O, mda. O grămadă de martori. La apartamentul 
doamnei Cowley, la cel al lui Donaldson, la al lui Myers. N-a 
părut să-i pese nici cât un cur de mâţă. 

Se uită la Liz şi spuse: 

— Scuză-mă. 

Ea zâmbi scurt. 

— Am mai auzit asta o dată sau de două ori, Alan. 

El clătină din cap, îi oferi un zâmbet firav şi se întoarse 
înapoi la Thad. 

— Descrierea pe care ţi-am dat-o? 

— Are acoperire până-n cel mai mic amănunt, zise Alan. E 
mare, blond, are-un ten destul de bun. Spune-mi, deci, cine 
este, Thad. Dă-mi un nume. Am mai multe pe cap acum decât 
doar uciderea lui Homer Gamache. În mine-şi pune speranţele 
împuternicitul din partea guvernului pe probleme de poliție 
din New York City, Sheila Brigham - ea e dispecerul meu 
principal - crede că o să ajung o vedetă media, dar pe mine tot 
Homer mă interesează. Mai mult decât de cei doi ofițeri de 
poliție morți care încercau s-o protejeze pe Phyllis Myers, îmi 
pasă de Homer. Dă-mi, deci, un nume. 

— Deja ţi l-am dat, zise Thad. 

Urmă o tăcere lungă - poate zece secunde. Apoi, foarte încet, 
Alan spuse: 

— Cum? 

— Numele lui este George Stark. 

Thad fu surprins de cât de calm vorbi şi chiar mai surprins 
să descopere cât de calm se simțea... doar dacă şocul profund 
şi calmul nu aveau acelaşi efect. Dar uşurarea faptului că 
spusese într-adevăr asta - Ai numele lui, numele lui este 
George Stark - era inexprimabilă. 

— Nu cred că te înțeleg, spuse Alan după o altă pauză 
lungă. 

— Sigur că-l înţelegi, Alan, zise Liz. 


Thad se uită la ea, uimit de tonul hotărât, „să lăsăm 
prostiile de-o parte”, al vocii ei. 

— Ceea ce spune soțul meu este că pseudonimul lui a prins 
cumva viață. Lespedea funerară din fotografie... ce scrie pe ea 
acolo unde ar trebui să fie un epitaf sau o strofa scurtă este 
ceva ce Thad i-a spus reporterului de la agenţia de presă care 
a difuzat prima oară ştirea, un tip nu foarte simpatic. Ţii minte 
asta? 

— Da, dar Liz... 

Se uita la ei cu un fel de surprindere neajutorată, dându-şi 
parcă seama pentru prima oară că întreținea o discuţie cu 
nişte oameni care-şi pierduseră mințile. 

— Ţine-ţi darurile pentru tine, spuse ea pe acelaşi ton 
implacabil. O să ai timp suficient pentru daruri şi daraveri. Tu 
şi toți ceilalți. Pentru moment, ascultă doar. Thad nu glumea 
când a spus că George Stark n-a fost un tip foarte simpatic. 
Poate că a crezut că glumeşte, dar nu glumea. Chiar dacă el n- 
a ştiut-o, am ştiut-o eu. Nu doar că George Stark n-a fost un 
tip foarte simpatic, a fost de fapt un tip oribil. M-a făcut tot 
mai agitată cu fiecare dintre cele patru cărți pe care le-a scris, 
iar când Thad s-a hotărât în sfârşit să-l omoare, am urcat în 
dormitor şi-am plâns de uşurare. 

Se uită la Thad, care se uita ţintă la ea. Îl măsură din priviri 
înainte să încline din cap. 

— Aşa e. Am plâns. Chiar am plâns. Domnul Clawson din 
Washington a fost un scârbozoid mic şi dezgustător, dar ne-a 
făcut o favoare, poate cea mai mare favoare din viața noastră 
de cuplu căsătorit, iar din această cauză, dacă din alta nu, 
îmi pare rău că e mort. 

— Liz, nu cred că vrei într-adevăr să spui... 

— Nu-mi spune tu ce vreau şi ce nu vreau să spun! zise ea. 

Alan clipi. Vocea ei rămase modulată, nu destul de 
puternică să o trezească pe Wendy sau să-l facă pe William să 
facă mai mult decât să ridice o ultimă oară capul înainte să se 
lase pe o parte şi să adoarmă lângă sora lui. Alan avea 
impresia că, dacă n-ar fi fost copiii, ar fi auzit o voce mai 
puternică. Poate chiar una ridicată la volum maxim. 


— Thad are să-ţi spună nişte lucruri acum. Trebuie să-l 
asculți cu foarte mare atenţie, Alan, şi trebuie să încerci să-l 
crezi. Fiindcă dacă n-o faci, mă tem că omul ăsta - sau ce-o fi 
el - va continua să omoare până ce-o să ajungă la capătul 
listei sale de măcelar. Am câteva motive foarte personale 
pentru care să nu vreau ca lucrul ăsta să se întâmple. Vezi tu, 
cred că Thad şi cu mine şi copiii noştri s-ar putea să ne aflăm 
pe lista asta. 

— Bine. 

Vocea sa era înceată, însă gândurile i se învârteau cu mare 
viteză. Făcu o încercare conştientă de a înlătura frustrarea, 
furia, chiar şi mirarea şi de a se gândi la ideea aceea dementă 
cât mai clar putea. Nu întrebarea dacă era sau nu adevărată - 
era, desigur, imposibil şi numai s-o considere adevărată ci 
aceea de ce se chinuiau măcar să spună o asemenea poveste. 
Să fi fost născocită pentru a ascunde o complicitate închipuită 
la crime? Una adevărată? Era măcar posibil ca ei să creadă în 
ea? Părea imposibil ca doi oameni atât de bine educați şi de 
raționali - până atunci, în orice caz - să poată crede în ea, dar 
era ca şi-n ziua când venise să-l aresteze pe Thad pentru 
uciderea lui Homer; pur şi simplu nu emanau vagul dar 
neîndoielnicul iz al oamenilor care mint. Care mint conştient, 
adăugă el în gând. 

— Dă-i drumul, Thad. 

— Bine, spuse Thad. 

Îşi drese vocea cu nervozitate şi se ridică în picioare. Duse 
mâna la buzunarul de la piept şi-şi dădu seama cu un 
amuzament pe jumătate amar ce făcea: ducea mâna după 
ţigările care nu se mai aflau acolo deja de ani întregi. Îşi 
îndesă mâinile în buzunare şi se uită la Alan Pangborn aşa 
cum s-ar fi uitat la un cirac nedumerit care se trezise 
naufragiat pe prietenosul mal al biroului lui Thad. 

— Se întâmplă ceva foarte bizar. Nu - e mai mult decât 
bizar. E teribil şi e inexplicabil, dar chiar se întâmplă. Şi a 
început, cred, când nu aveam decât unsprezece ani. 


2 


Thad povesti totul: durerile de cap din copilărie, strigătele 
ascuțite şi viziunile încețoşate cu vrăbii care prevesteau 
sosirea acelor dureri de cap, întoarcerea vrăbiilor. Îi arătă lui 
Alan pagina de manuscris pe care mâzgălise vrăbiile zboară 
din nou cu creionul negru. Îi spuse despre starea de 
inconştiență în care intrase cu o zi în urmă la birou şi despre 
ce scrisese (atât de bine cât reuşi să-şi aducă minte) pe spatele 
formularului de comandă. 

Explică ce se întâmplase cu formularul şi încercă să 
exprime teama şi uimirea care-l împinseseră să-l distrugă. 

Faţa lui Alan rămase impasibilă. 

— Pe deasupra, încheie Thad, ştiu că este Stark. Aici. 

Strânse pumnul şi se lovi încet peste piept. 

Alan nu spuse absolut nimic preț de câteva momente, 
începuse să-şi răsucească verigheta pe degetul inelar şi 
această operațiune păru să-i capteze întreaga atenţie. 

— Ai pierdut greutate de când te-ai căsătorit, spuse Liz 
încet. Dacă nu duci inelul la strâmtat, Alan, o să-l pierzi într-o 
ZI. 

— Cred că ai dreptate. 

Ridică mâna şi se uită la ea. Când vorbi, o făcu ca şi când 
Thad ar fi plecat din încăpere să aducă ceva şi nu mai 
rămăseseră decât ei doi. 

— Soțul tău te-a dus la etaj în birou şi ţi-a arătat acest 
prim mesaj din lumea spiritelor după ce am plecat eu... aşa 
este? 

— Singura lume a spiritelor de care ştiu cu siguranță că 
există este magazinul de băuturi alcoolice cam la un 
kilometru în josul drumului de aici, spuse Liz egal, dar chiar 
mi-a arătat mesajul după ce ai plecat tu, da. 

— Imediat după ce am plecat eu? 

— Nu... i-am culcat pe gemeni şi apoi, când ne pregăteam şi 
noi de culcare, l-am întrebat pe Thad ce ascunde. 

Între momentul când am plecat eu şi cel când U-a spus 
despre perioadele de inconştiență şi sunetele de păsări, au 
existat perioade când nu l-ai avut sub ochi? Momente când s- 


ar fi putut duce la etaj şi să scrie cuvintele pe care vi le-am 
spus eu? 

— Nu-mi amintesc sigur, spuse ea. Cred că am fost 
împreună tot timpul, dar nu pot spune categoric. Şi n-ar 
conta nici dacă ți-aş spune că nu mi-a scăpat nici-o clipă din 
privire, nu? 

— Ce vrei să spui, Liz? 

— Vreau să spun că ai presupune atunci că şi eu mint, nu-i 
aşa”? 

Alan suspină adânc. Era singurul răspuns de care aveau 
nevoie cu adevărat amândoi. 

— Thad nu minte despre asta. 

Alan clătină din cap. 

— Îţi apreciez sinceritatea - dar fiindcă nu poți jura că nu 
te-a lăsat singură pentru câteva minute, nu trebuie să te acuz 
de minciună. Asta mă bucură. Recunoşti că oportunitatea e 
posibil să fi existat şi cred că vei recunoaşte şi că alternativa 
este cât se poate de deplasată. 

Thad se sprijini de şemineu, cu ochii mişcându-i-se de la 
stânga la dreapta ca ochii unui om ce urmăreşte un meci de 
tenis. Şeriful Pangborn nu spunea nimic din ceea ce Thad nu 
prevăzuse şi scotea în evidență carențele poveştii sale cu mult 
mai multă blândețe decât ar fi putut-o face, însă Thad 
descoperi că era încă amarnic de dezamăgit... aproape 
deznădăjduit. Premoniția că Alan va crede - că va crede cumva 
doar instinctiv - se dovedise la fel de deşartă ca şi promisiunea 
unui medicament care să vindece toate bolile. 

— Da, recunosc lucrurile astea, spuse Liz egal. 

— Cât despre ce pretinde Thad că s-a întâmplat în biroul 
lui... nu există martori nici pentru leşin, nici pentru ce 
pretinde el că a scris. De fapt, nu ţi-a pomenit nimic de 
incident până după telefonul domnişoarei Cowley, nu-i aşa? 

— Nu. N-a făcut-o. 

— Aşa că... 

Ridică din umeri. 

— Am o întrebare pentru tine, Alan. 

— Bine. 


— De ce ar minţi Thad? Cărui scop ar folosi asta? 

— Nu ştiu. 

Alan se uită la ea cu o candoare totală. 

— S-ar putea să nu se cunoască. 

Aruncă scurt o privire spre Thad, apoi îşi întoarse ochii la ai 
lui Liz. 

— S-ar putea să nici nu ştie că minte. Ce spun eu este 
destul de plat: ăsta nu-i genul de lucru pe care vreun ofițer de 
poliție să-l poată accepta fără o dovadă puternică. Şi aşa ceva 
nu există. 

— Thad spune adevărul despre asta. Înţeleg tot ce ai spus, 
dar vreau din tot sufletul să crezi şi tu că spune adevărul. 
Vreau asta cu disperare. Vezi tu, eu am trăit cu George Stark. 
Şi ştiu cum s-a comportat Thad în prezenţa lui pe măsură ce- 
a trecut timpul. Îţi spun ceva ce n-a apărut în revista People. 
Thad a început să spună că vrea să renunţe la Stark cu două 
cărți înainte de ultima... 

— Trei, spuse Thad încet din locul său de lângă şemineu. 
Setea sa după o ţigară devenise o febră uscată. Am început să 
vorbesc despre asta după prima. 

— Bine, trei. Articolul din revistă a lăsat impresia că ăsta a 
fost un lucru destul de recent, ceea ce pur şi simplu nu e 
adevărat. Asta-i ideea pe care încerc s-o exprim. Dacă n-ar fi 
apărut Frederick Clawson să-i forțeze mâna soțului meu, cred 
că Thad încă ar mai vorbi despre abandonarea lui Stark. Aşa 
cum le spune un alcoolic sau un dependent de droguri familiei 
şi prietenilor săi că se va lăsa mâine... sau poimâine... sau 
răspoimâine. 

— Nu, spuse Thad. Nu chiar aşa. Ai nimerit biserica, dar 
stai în strana greşită. 

Făcu o pauză, încruntându-se, făcând mai mult decât doar 
să gândească. Se concentra. Alan renunţă cu tragere de inimă 
la ideea că minţeau sau că-l luau peste picior din cine ştie ce 
motiv ciudat. Nu-şi consumau energia ca să-l convingă pe el, 
sau măcar pe ei înşişi, ci doar ca să articuleze felul cum 
fusese... aşa cum încearcă bărbaţii să descrie un schimb de 
focuri cu mult după ce acesta s-a încheiat. 


— Uite, spuse Thad în cele din urmă. Hai să lăsăm de-o 
parte pentru un minut subiectul leşinurilor şi al vrăbiilor şi-al 
viziunilor precognitive - dacă asta au fost ele. Dacă simţi 
nevoia, poţi vorbi cu doctorul meu, George Hume, despre 
simptomele fizice. Poate că analizele pe care le-am făcut ieri 
vor arăta ceva ciudat când vor veni, şi chiar dacă n-o vor face, 
doctorul care m-a operat când eram mic s-ar putea să fie încă 
în viață şi să poată vorbi cu tine despre acel caz. S-ar putea să 
ştie ceva care să arunce o brumă de lumină peste tărăşenia 
asta. Nu-mi amintesc chiar acum numele lui, dar sunt sigur 
că se află în dosarul meu medical. Însă, pentru moment, toate 
drăcoveniile astea parapsihologice ne abat din drum. 

Lui Alan i se părea că era foarte ciudat ca Thad să spună 
aşa ceva... dacă într-adevăr falsificase singurul bilet 
precognitiv şi minţise în legătură cu celălalt. Cineva destul de 
nebun să facă un asemenea lucru - şi destul de nebun să uite 
că-l făcuse, chiar să creadă că biletele erau adevărate 
manifestări ale unor fenomene parapsihologice - n-ar fi vrut să 
vorbească despre nimic altceva decât despre asta. Nu-i aşa? 
începea să-l doară capul. 

— Bine, spuse el egal, dacă ceea ce numeşti tu „drăcoveniile 
astea parapsihologice” ne abat din drum, care este drumul 
principal? 

— Drumul principal este George Stark, spuse Thad şi gândi: 
Drumul care duce la Sfârşitburg, unde se termină toate 
serviciile feroviare. Închipuie-ţi că s-ar muta la tine-n casă un 
străin. Cineva de care ai fost întotdeauna puţin înspăimântat, 
aşa cum Jim Hawkins a fost întotdeauna puţin înspăimântat 
de Bătrânul Câine de Mare la Amiralul Benbow - ai citit 
vreodată Comoara din insulă, Alan? 

EI înclină din cap. 

— Ei bine, atunci ştii genul de sentiment pe care încerc să-l 
exprim. Eşti speriat de individul ăsta şi nu-ţi place absolut 
deloc de el, dar îi dai voie să rămână. Nu eşti proprietar de 
han, ca în Comoara din insulă, dar poate că-ţi spui că-i o rudă 
îndepărtată de-a soţiei tale sau aşa ceva. Mă înţelegi? 

Alan clătină din cap. 


— ŞI, în sfârşit, într-o zi, după ce musafirul ăsta neplăcut a 
făcut ceva, cum ar fi să dea cu solnița înfundată de perete, îi 
spui soţiei: „Totuşi, cât o să mai stea pe-aici idiotul ăsta de văr 
de-al doilea al tău?” Iar ea se uită la tine şi spune: „Vărul meu 
deal doilea? Am crezut că e vărul tâu de-al doilea?” 

Alan râse în barbă fără voia sa. 

— Îl dai pe tip afară în şuturi? continuă Thad. Nu. Pentru 
început, a stat deja o bună bucată de vreme în casa ta şi, 
oricât de grotesc i s-ar putea părea cuiva care nu e în situația 
cu pricina, ţi se pare că are... drepturile chiriaşului nepoftit 
sau aşa ceva. 

Liz aproba din cap. În ochii ei se vedea privirea surescitată 
şi recunoscătoare a unei femei căreia tocmai i s-a spus 
cuvântul ce i-a dansat pe vârful limbii toată ziua. 

— Cel mai important lucru e cât de-al naibii de speriat eşti 
de el, spuse ea. Speriat de ce-ar putea să facă dacă i-ai spune, 
verde-n față, să-şi strângă boarfele şi s-o taie. 

— Poftim, spuse Thad. Vrei să fii curajos şi să-i spui să 
plece, şi nu doar fiindcă te temi că ar putea fi periculos. Devine 
o problemă de respect față de tine însuţi. Dar... continui să tot 
amâni. Găseşti motive să amâni. Cum ar fi că plouă afară, iar 
el ar fi mai dispus să plece dacă i-ai arăta uşa într-o zi 
însorită. Sau după o noapte de somn odihnitor. Găseşti o mie 
de motive să amâni momentul. Descoperi că, dacă motivele ţi 
se par suficient de bune, îți poţi păstra cel puţin o fărâmă de 
respect de sine, iar o fărâmă e mai bine decât absolut nimic. O 
fărâmă e întotdeauna mai bine decât absolut nimic, dacă a o 
avea pe toată înseamnă a o sfârşi rănit sau mort. 

— ŞI poate nu numai tu. 

Liz interveni din nou, vorbind cu vocea calmă şi plăcută a 
unei femei care se adresează membrilor unui club de 
grădinărit - poate despre perioada de plantare a porumbului 
sau cum să-ți dai seama când vor fi gata de recoltat roşiile. 

— Era un om urât şi periculos când... locuia cu noi... şi este 
un om urât şi periculos şi acum. Dovezile sugerează că dacă s- 
a întâmplat ceva, atunci s-a înrăit şi mai mult. E nebun, 
desigur, dar, după judecata sa, ceea ce face este un lucru 


absolut justificat: urmăreşte oamenii care au conspirat la 
uciderea lui şi-i lichidează, unul câte unul. 

— Ai terminat? 

Se uită la Alan, uluită, de parcă vocea lui ar fi scos-o dintr-o 
adâncă reverie personală. 

— Cum? 

— Am întrebat dacă ai terminat. Voiai să-ţi spui păsul şi 
vreau să fiu sigur că ţi l-ai spus. 

Calmul i se spulberă. Scoase un suspin adânc şi-şi trecu 
distrată mâinile prin păr. 

— Nu crezi nimic, nu-i aşa? Nici măcar un singur cuvânt? 

— Liz, spuse Alan, asta-i pur şi simplu... sărit de pe fix. Îmi 
pare rău că trebuie să folosesc o asemenea expresie, dar, 
având în vedere împrejurările, aş spune că-i cea mai blândă pe 
care o am la îndemână. Nu peste multă vreme vor sosi aici şi 
alți poliţişti. FBI, îmi închipui - omul acesta poate fi considerat 
acum un criminal interstatal, iar asta-i va aduce şi pe ei în 
jos. Dacă le spui lor povestea asta, laolaltă cu leşinurile şi cu 
scrisul-fantomă, o să auzi o mulțime de alte expresii mai puţin 
blânde. Nu te-aş fi crezut nici dacă mi-ai fi spus că oamenii 
ăştia au fost omorâţi de o fantomă. 

Thad se agită, dar Alan ridică o mână şi el ezită, cel puţin 
pentru moment. 

— Dar, decât ce mi-aţi spus voi, aş fi fost mai dispus să cred 
o poveste cu fantome. Noi nu vorbim despre o fantomă, vorbim 
despre un om care n-a existat niciodată. 

— Cum îţi explici descrierea pe care ţi-am dat-o? întrebă 
Thad brusc. Ce ţi-am dat a fost imaginea pe care mi-am 
format-o eu despre cum arăta - arată - George Stark. O parte 
din ea se află în foaia profilului de scriitor pe care o are 
Darwin Press în dosare. O parte erau lucruri pe care le am 
doar în cap. N-am stat niciodată să-l vizualizez intenționat pe 
tip, să ştii - pur şi simplu mi-am format un soi de imagine 
mentală de-a lungul anilor, aşa cum îţi formezi o imagine 
mentală a  disc-jockey-ului pe care-l asculți în fiecare 
dimineață în drum spre serviciu. Dar dacă se-ntâmplă 
vreodată să-l întâlneşti pe disc-jockey, în majoritatea cazurilor 


se dovedeşte c-ai dat-o în bară în stil mare. Se pare că eu am 
nimerit-o în mare parte. Cum îţi explici asta? 

— Nu-mi explic, spuse Alan. Doar dacă, desigur, nu minți 
cu privire la proveniența descrierii. 

— Ştii că nu mint. 

— Nu fi sigur de asta, zise Alan. 

Se ridică în picioare, se duse la şemineu şi răscoli agitat cu 
vătraiul buştenii de mesteacăn stivuiți acolo. 

— Nu fiecare minciună izvorăşte dintr-o decizie conştientă. 
Dacă un om s-a convins pe sine că spune adevărul, poate trece 
şi de testul cu detectorul de minciuni cu culori zburătoare. 
Ted Bundy a făcut-o. 

— Haide, sări Thad. Nu te mai forța atât de tare. Asta-i ca şi 
treaba cu amprentele digitale. Singura diferență e că de data 
asta nu-ţi pot livra o mulțime de argumente de fier. Apropo, ce 
zici de amprente? Când mai adaugi şi asta, nu te pune măcar 
pe gânduri că am putea spune adevărul? 

Alan se întoarse cu spatele. Era brusc furios pe Thad... pe 
amândoi. Se simțea ca şi când ar fi fost necontenit împins într- 
un colț şi n-aveau niciun afurisit de drept să-l facă să se simtă 
aşa. Era de parcă ar fi fost singura persoană la o întâlnire a 
Societăţii Pământul e Plat care credea că pământul e rotund. 

— Nu pot explica nimic din toate astea... Încă, spuse el. Dar, 
între timp, poate vei vrea să-mi spui, Thad, exact de unde a 
venit individul ăsta - individul ăsta real. S-a întâmplat ca pur 
şi simplu să-i dai naştere într-o noapte? A ieşit dintr-un 
afurisit de ou de vrabie? Semănai cu el când scriai cărțile ce- 
au apărut în cele din urmă cu numele lui? Cum s-a întâmplat 
mai exact? 

— Nu ştiu cum a prins contur, spuse Thad obosit. Nu crezi 
că ți-aş spune dacă aş putea? Din câte ştiu eu, sau din câte- 
mi amintesc, am fost eu însumi când am scris Metoda lui 
Machine şi Oxford Blues şi Plăcintă din carne de rechin şi În 
goană spre Babilon. N-am nici cea mai vagă idee când a 
devenit 0... O persoană separată. Mie mi se părea real când 
scriam cu numele lui, dar numai în felul în care toate poveştile 


pe care le scriu mi se par reale când le scriu. Adică, eu le iau în 
serios, dar nu cred în ele... doar că cred... atunci... 

Făcu o pauză şi scoase un râset scurt de uimire. 

— De câte ori am vorbit despre scris... - spuse el. Sute de 
prelegeri, sute de cursuri, şi cred că nu am spus niciun cuvânt 
despre realitățile gemene care există pentru un scriitor de 
ficțiune - cea din lumea reală şi cea din lumea textelor. Cred 
că nici nu m-am gândit vreodată la asta. lar acum îmi dau 
seama... ei bine... nici măcar nu cred că ştiu cum să mă 
gândesc la asta. 

— Nu contează, spuse Liz. N-a trebuit să fie o persoană 
separată până ce n-a încercat Thad să-l omoare. 

Alan se întoarse spre el. 

— Ei bine, Liz, tu-l cunoşti pe Thad mai bine ca oricine 
altcineva. Se transforma din doctorul Beau-mont în domnul 
Stark atunci când lucra la poveştile alea cu criminali? Te 
pălmuia? Ameninţa oamenii cu briciul la petreceri? 

— Sarcasmul n-o să facă subiectul ăsta mai uşor de 
discutat, spuse ea, uitându-se la el cu seriozitate. 

El ridică mâinile a exasperare - chiar dacă nu ştia sigur 
dacă ei, el însuşi sau toți trei erau sursa exasperării sale. 

— Nu sunt sarcastic, încerc să folosesc puţin tratament-şoc 
verbal ca să-ți arăt cât de nebunesc e tot ce spuneţi amândoi! 
Vorbiţi despre un afurisit de pseudonim care a prins viaţă! 
Dacă le spuneţi celor de la FBI şi numai jumătate din lucrurile 
astea, vor începe să caute legile statului Maine cu privire la 
inculparea involuntară. 

— Răspunsul la întrebarea ta este nu, zise Liz. Nu mă bătea 
şi nu flutura un brici la petrecerile cu cocteil. Dar când scria 
ca George Stark - şi în special când scria despre Alexis 
Machine - Thad nu era acelaşi. Când - deschidea uşa e poate 
cel mai bun mod de-a exprima lucrurile - când făcea asta şi-l 
invita pe Stark înăuntru, devenea distant. Nu rece, nici măcar 
nepăsător, doar distant. Era mai puţin interesat să ieşim în 
oraş, să întâlnim alți oameni. Lipsea deseori de la întâlnirile de 
la facultate, chiar şi de la întâlnirile cu studenții... chiar dacă 
asta se întâmpla destul de rar. Mergea târziu la culcare 


noaptea şi uneori încă se mai foia la o oră după ce chiar venea 
în pat. După ce adormea, tremura şi murmura mult, de parcă 
ar fi avut vise urâte. L-am întrebat de câteva ori dacă asta era 
problema şi mi-a spus că-l durea capul şi că nu se odihnise 
bine, dar dacă avusese vise urâte, nu-şi amintea despre ce 
erau. 

N-a avut loc nici-o schimbare majoră de personalitate... dar 
n-a mai fost acelaşi. Soțul meu s-a lăsat de băutură cu o 
bună bucată de timp în urmă, Alan. Nu merge la Alcoolicii 
Anonimi sau altundeva, dar s-a lăsat. Cu o singură excepţie. 
Când termina câte un roman de-al lui Stark, se îmbăta. Apoi 
se comporta de parcă dădea cu piciorul la tot, spunându-şi în 
sinea lui: „Nemernicul ăsta s-a dus din nou. Cel puţin pentru 
o vreme, s-a dus din nou. George s-a întors la ferma lui din 
Mississippi. Ura!” 

— A pus degetul pe rană, spuse Thad. Ura - exact aşa mă 
simțeam. Dă-mi voie să rezum cu ce rămânem dacă lăsăm 
afară din imagine leşinurile şi scrisul automat. Omul pe care-l 
căutați omoară oamenii pe care-i cunosc, oameni care au fost, 
cu excepția lui Homer Gamache, răspunzători pentru 
„executarea” lui George Stark... În complicitate cu mine, 
desigur. Are grupa mea sangvină, care nu este dintre cele cu 
adevărat rare, dar tot este una pe care numai şase oameni din 
o sută o au. Corespunde descrierii pe care ţi-am dat-o, care a 
fost o sintetizare a imaginii pe care mi-am format-o eu a 
felului cum ar arăta George Stark dacă ar exista. Fumează 
țigările pe care le fumam eu. Ultimul şi cel mai interesant 
lucru: pare să aibă amprente digitale identice cu ale mele. 
Poate că şase din o sută de oameni au grupa A de sânge cu 
factor Rh negativ, dar din câte ştim noi, nimeni altcineva din 
toată lumea asta verde nu are amprentele mele digitale. În 
pofida tuturor lucrurilor astea, tu refuzi să iei măcar în 
considerare afirmația mea că Stark este cumva în viaţă. 
Acum, şerife Alan Pangborn, spune-mi tu: cine este cel care 
operează din ceaţă, ca să spun aşa? Alan simți temelia pe care 
o crezuse odată sigură şi solidă clătinându-se puţin. Chiar nu 
era posibil, nu-i aşa? Dar... dacă nu făcea altceva în ziua 


aceea, va trebui să discute cu doctorul lui Thad şi să înceapă 
să-i studieze istoria medicală. Îi trecu prin gând că ar fi fost cu 
adevărat minunat să descopere că nu existase nici-o tumoare 
pe creier, că Thad fie minţise despre ea... fie şi-o închipuise. 
Dacă putea dovedi că omul era psihopat, totul avea să fie atât 
de confortabil! Poate... 

— Poate căcat. Nu exista niciun George Stark, nu existase 
niciodată un George Stark. Poate că nu era el un puşti genial 
de la FBI, dar asta nu însemna că era atât de credul încât să 
se lase păcălit de asta. Poate că aveau să-i pună cătuşele 
nemernicului ăla nebun în New York City, când se ducea după 
Cow-ley, probabil că aşa avea să fie, de fapt, dar dacă nu, 
psihopatul se putea hotări să-şi petreacă vacanţa de vară în 
Maine. Dacă într-adevăr se întorcea, Alan voia să-şi încerce 
norocul să-l prindă. Nu credea că dacă înghițea tot rahatul ăla 
gen Zona crepusculară avea să-l ajute cu ceva în caz că i se 
ivea ocazia. Şi nu mai voia să-şi piardă timpul discutând 
despre asta acum. 

— Timpul descoperă totul, presupun, spuse el vag. pentru 
moment, v-aş sfătui să rămâneți la ideea la care am ajuns 
împreună seara trecută - ăsta-i un tip care crede că este 
George Stark, şi e destul de nebun să fi început în locul ăsta 
logic - logic pentru un nebun, în orice caz - locul unde Stark a 
fost oficial îngropat. 

— Dacă nu oferi ideii un pic de loc în mintea ta, o să te 
găseşti scufundat în rahat până la subsiori, spuse Thad. 
Individul ăsta... Alan, nu poți raționa cu el, nu poţi cădea la 
înțelegere cu el. I-ai putea cere îndurare - dacă ţi-ar oferi 
timpul necesar -, dar nu te-ar ajuta la nimic. Dacă te apropii 
vreodată de el cu garda lăsată, va face plăcintă de carne de 
rechin din tine. 

— O să vorbesc cu doctorul tău, spuse Alan, şi cu doctorul 
care te-a operat în copilărie. Nu ştiu la ce-o să ajute sau ce 
lumină ar putea arunca asupra afacerii ăsteia, dar o s-o fac. 
Altminteri, cred că va trebui să-mi asum pur şi simplu riscul. 

Thad zâmbi fără absolut niciun pic de umor. 


— În ce mă priveşte, ceva nu-mi convine la asta. Soţia mea, 
copiii mei şi eu însumi va trebui să ne asumăm riscul 
împreună cu tine. 


3 


Cincisprezece minute mai târziu, o furgonetă albastru cu 
alb în perfectă stare opri în parcarea lui Thad în spatele 
maşinii lui Alan. Semăna cu furgoneta firmei de telefonie şi 
chiar asta se dovedi a fi, chiar dacă pe laturi stăteau scrise 
cuvintele poliția statală mâine cu litere mici, discrete. 

Doi tehnicieni veniră la uşă, se prezentară, se scuzară că 
întârziaseră atât de mult (scuză care nu-şi avea rostul pentru 
Thad şi Liz, dat fiind că ei nici nu ştiau că indivizii aceia 
trebuiau să vină) şi-l întrebară pe Thad dacă avea ceva 
împotrivă sa semneze formularul pe care unul dintre ei îl avea 
în mapă. El aruncă o privire rapidă peste el şi văzu că-i 
împuternicea să instaleze echipament de înregistrare şi 
urmărire pe linia sa telefonică. Nu le oferea mână liberă să 
folosească stenogramele obţinute în nici-o procedură juridică. 

Thad îşi mâzgăli semnătura în locul cuvenit. Atât Alan 
Pangborn, cât şi unul dintre tehnicieni (Ihad observă cu 
uimire că acesta avea agăţat într-o parte a curelei un aparat 
de control telefonic şi în cealaltă un pistol de calibru 45) îi fură 
martori. 

— Chestiile astea de urmărire chiar sunt eficiente? întrebă 
Thad câteva minute mai târziu, după ce Alan plecase la 
Cazarma Poliţiei Statale din Orono. Il se părea important să 
spună ceva; după ce le dăduse înapoi documentul, tehnicienii 
se cufundaseră în tăcere. 

— Mda, răspunse unul dintre ei. 

Ridicase din furcă receptorul telefonului din sufragerie şi îi 
desfăcea cu abilitate carcasa de plastic. 

Putem urmări un apel până la locul de unde este emis 
oriunde în lume. Nu seamănă cu vechile dispozitive de 
urmărire telefonică pe care le vezi în filme, unde trebuie să-l ţii 
pe apelant pe fir până ce se efectuează urmărirea. Atâta vreme 


cât nimeni nu închide telefonul la capătul ăsta al firului - 
clătină receptorul, care semăna acum puţin cu un android 
distrus de razele puştilor cu laser într-un film ştiințifico- 
fantastic - putem găsi punctul de emisie. Care cel mai adesea 
se dovedeşte a fi un telefon public dintr-un centru comercial. 

— Că bine zici, spuse partenerul său. 

Acesta lucra ceva la mufa telefonului, pe care o scosese din 
priza din josul peretelui. 

— Aveţi un telefon şi la etaj? 

— Avem două, spuse Thad. 

Începea să se simtă ca şi când l-ar fi împins cineva cu 
neobrăzare în vizuina iepurelui lui Alice. 

— Unul în biroul meu şi unul în dormitor. 

— Sunt pe-o linie separată? 

— Nu - n-avem decât una. Unde o să puneţi aparatul de 
înregistrare? 

— Probabil jos în beci, spuse absent primul. 

Înfigea fire din telefon într-o cutie transparentă care era 
doldora de conectori pe arc, iar în vocea sa se simțea un ton 
ascuns de „te-deranjează-să-ne-laşi-să-ne-vedem-de-treabă?”. 

Thad îşi puse braţul pe după mijlocul lui Liz şi o duse de 
acolo, întrebându-se dacă era cineva, oricine, care să poată 
sau să vrea să înțeleagă că nici toate aparatele de înregistrare 
şi cutiile transparente cu comutatoare de ultimă generație din 
lume nu-l vor opri pe George Stark. Stark era în libertate pe 
undeva, poate că se odihnea, poate că pornise deja la drum. 

Şi dacă nu voia nimeni să-l creadă, ce naiba avea să facă în 
privința asta? Cum naiba putea să-şi protejeze familia? Exista 
vreo cale? Se gândi intens şi când nu rezolvă nimic cu 
gândurile, se mulțumi să se asculte doar pe sine. Uneori - nu 
întotdeauna, dar uneori - răspunsul venea în felul ăsta când 
altfel nu voia să vină. 

Nu şi de data aceasta, însă. Şi fu amuzat să descopere că, 
brusc, era disperat de excitat. Se gândi s-o ademenească pe Liz 
la etaj - şi-apoi îşi aminti că tehnicienii poliției statale aveau 
să urce în scurtă vreme, vrând să le facă alte lucruri 


necunoscute telefoanelor lui demodate cuplate la o singură 
linie. 

— Nici măcar să mi-o trag nu pot, îşi spuse el. Aşadar, cesă 
facem? 

Dar răspunsul era cât se poate de simplu. Să aştepte, asta 
puteau face. 

Şi nici nu trebuiră să aştepte mult după următoarea veste 
oribilă: Stark pusese totuşi mâna pe Rick Cowley - instalase 
cumva exploziv în uşa apartamentului său după ce le 
întinsese o cursă tehnicienilor care le făceau telefoanelor sale 
acelaşi lucru pe care-l făceau oamenii din sufragerie 
telefoanelor soților Beaumont. Când Rick răsucise cheia, uşa 
pur şi simplu sărise în aer. 

Alan fu cel care le aduse vestea. Făcuse mai puţin de cinci 
kilometri din drumul spre Orono, când află prin staţie despre 
explozie. Se întorsese imediat. 

— Ne-ai spus că Rick e în siguranţă, zise Liz. 

Vocea şi ochii ei erau aspri. Până şi părul ei părea să-şi fi 
pierdut luciul. 

— Aproape că ne-ai garantat lucrul ăsta. 

— Am greşit. Îmi pare rău. 

Alan se simțea la fel de profund şocat cum părea şi Liz 
Beaumont după felul cum arăta şi vorbea, dar încerca din 
greu să nu lase lucrul ăsta să se vadă, îi aruncă o privire lui 
Thad, care se uita spre el cu un soi de nemişcare mută cu ochi 
scăpărători. În jurul buzelor sale pândea un zâmbet slab şi 
lipsit de umor. 

Ştie exact ce gândesc. Probabil că asta nu era adevărat, dar 
lui Alan i se apărea adevărat. Ei bine... poate că nu totul, dar 
cu siguranță o parte. O parte destul de mare, poate. S-ar putea 
să fie din cauză că nu mă descurc defel să-mi ascund 
sentimentele, dar nu cred că asta-i problema. Cred că el este 
de vină. Cred că el vede prea multe. 

— Ai făcut o presupunere care s-a dovedit greşită, atâta tot, 
spuse Thad. Se-ntâmplă şi celor mai buni dintre noi. Poate c- 
ar trebui să te duci înapoi şi să te mai gândeşti puțin la 
George Stark. Tu ce crezi, Alan? 


— Că s-ar putea să ai dreptate, făcu Alan şi-şi spuse că 
zisese asta numai ca să-i calmeze pe amândoi. Dar faţa lui 
George Stark, până atunci încă nevăzută de el decât prin 
intermediul descrierii oferite de Thad Beaumont, începuse să i 
se uite pe furiş peste umăr. Încă n-o putea vedea, dar o simţea 
acolo cum se uită. 

— Vreau să discut cu doctorul Hurd... 

— Hume, spuse Thad. George Hume. 

— Mersi. Vreau să discut cu el, aşa c-o să fiu prin zonă. 
Dacă într-adevăr apar cei de la FBI, vreţi să trec pe aici puţin 
mai târziu? 

— Nu ştiu ce crede Thad, dar mie mi-ar plăcea asta foarte 
mult, spuse Liz. 

Thad încuviinţă din cap. 

Alan spuse: 

— Îmi pare rău de toată povestea asta, dar lucrul pentru 
care-mi pare cel mai rău este că v-am promis că e în regulă 
aşa când de fapt s-a dovedit că nu era. 

— Într-o astfel de situaţie, cred că-i uşor să subestimezi, 
spuse Thad. Ţi-am spus adevărul - cel puţin, adevărul aşa 
cum îl înțeleg eu - dintr-un motiv simplu. Dacă este vorba de 
Stark, cred că mulți oameni îl vor subestima înainte ca 
povestea asta să se sfârşească. 

Alan se uită de la Thad la Liz şi înapoi la Thad. După o 
pauză lungă, în care nu se auzi niciun sunet cu excepţia 
poliţiştilor veniți să-l păzească pe Thad, care discutau între ei 
în fața uşii (mai era unul în spatele casei), Alan spuse: 

— Partea aiurea-i că voi chiar credeţi în asta, nu-i aşa? 

Thad clătină din cap. 

Eu cred, în orice caz. 

— Eu nu, spuse Liz, şi se uitară amândoi la ea, uimiți. Eu 
nu cred. Eu ştiu. 

Alan suspină şi-şi mişcă mâinile adânc în buzunare. 

— E un lucru pe care mi-ar plăcea mie să-l ştiu, spuse el. 
Dacă asta e ceea ce spuneți voi că €... eu n-o cred, mi pot s-o 
cred, presupun c-aţi putea spune... dar dacă este, ce dracu' 
vrea individul ăsta? Doar răzbunare? 


— Nici pe departe, spuse Thad. Vrea acelaşi lucru pe care 1- 
ai vrea tu sau eu dacă ne-am afla în postura lui. Vrea să nu 
mai fie mort. Doar asta vrea. Să nu mai fie mort. Eu sunt 
singurul care ar putea face lucrul ăsta pentru el. lar dacă nu 
pot sau dacă nu voi vrea s-o fac... ei bine... el se poate asigura 
măcar că nu va suferi de singurătate. 


Şaisprezece - George Stark la telefon 


1 


Alan plecase să discute cu doctorul Hume şi agenţii FBI 
tocmai îşi încheiau interogatoriul - dacă acesta era cuvântul 
potrivit pentru ceva ce părea atât de ciudat de epuizat şi de 
neorganizat -, când sună George Stark. Apelul veni la mai 
puţin de cinci minute după ce tehnicienii de la poliția statală 
(care-şi spuneau „electricieni”) în sfârşit se arătară mulțumiți 
de accesoriile pe care le ataşaseră telefoanelor din casa 
Beaumont. 

Fuseseră dezgustaţi, dar aparent nu foarte surprinşi să 
descopere că, dincolo de exteriorul de ultimă generație al 
telefoanelor Merlin ale soților Beaumont, aveau de-a face cu 
rudimentarul sistem cu disc încă funcțional în Ludlow. 

— Măiculiță, abia-ţi vine să crezi asta, spuse electricianul al 
cărui nume era Wes (pe un ton care sugera că într-adevăr nu 
s-ar fi aşteptat la nimic altceva de la locul acela din Şoşonul 
de Est). 

Celălalt electrician, Dave, se duse afară la furgonetă să 
găsească adaptorul potrivit şi celelalte lucruri de care mai 
aveau nevoie ca să aducă telefoanele soților Beaumont în rând 
cu forțele de poliție aşa cum erau ele în ultimii ani ai secolului 
douăzeci. Wes îşi dădu ochii peste cap şi apoi se uită la Ţhad, 
de parcă Thad ar fi trebuit să-l informeze pe dată că încă mai 
trăia în epoca de pionierat a telefoniei. 

Niciunul dintre electricieni nu aruncă nici măcar o privire 
spre oamenii de la FBI care veniseră cu avionul în Bangor din 


Boston, unde aveau o filială, şi apoi străbătuseră cu maşina 
sălbăticiile periculoase, pline de lupi şi de urşi, dintre Bangor 
şi Ludlow. Oamenii de la FBI parcă existau într-un spectru de 
lumină diferit, pe care electricienii de la poliția statală nu-l 
puteau vedea mai mult decât vedeau razele infraroşii şi cele 
roentgen. 

— Toate telefoanele din oraş sunt ca astea, spuse Thad 
umil. 

Începea să simtă începutul unui caz urât de indigestie 
acidă. În împrejurări normale, asta l-ar fi făcut morocănos şi 
greu de suportat. Astăzi, însă, nu se simțea decât obosit, 
vulnerabil şi îngrozitor de trist. 

Gândurile i se tot întorceau la tatăl lui Rick, care locuia în 
Tucson, şi la părinţii lui Miriam, care locuiau în San Luis 
Obispo. La ce s-o fi gândind bătrânul domn Cowley în clipa 
aceea? La ce se gândeau soții Pennington? Cum s-or fi 
descurcând mai exact oamenii aceştia, deseori pomeniți în 
conversații, dar niciodată întâlniți față în față? Cum face față 
cineva nu doar morții unui copil, ci neaşteptatei morţi a unui 
copil adulți Cum face față cineva cu simplul, iraționalul fapt al 
crimei? 

Thad îşi dădu seama că se gândea la supraviețuitori şi nu la 
victime dintr-un singur motiv sumbru: se simțea răspunzător 
pentru tot. De ce nu? Dacă nu el era vinovat de George Stark, 
cine era? Bobcat Goldthwaite? Alexander Haig? Faptul că 
depăşitul sistem telefonic cu disc încă folosit acolo în Lud-Low 
îi făcea telefoanele neaşteptat de greu de urmărit nu era decât 
un motiv în plus pentru care se simțea vinovat. 

— Cred că asta e tot, domnule Beaumont, spuse unul 
dintre agenții FBI. 

Acesta îşi revizuise însemnările, aparent la fel de nepăsător 
față de Wes şi Dave cum erau şi cei doi electricieni față de el. 
Acum, agentul, al cărui nume era Malone, îşi închise 
carnețelul. Era legat în piele, cu inițialele sale discret 
imprimate cu argintiu în colțul din stânga jos al copertei. 
Bărbatul era îmbrăcat într-un costum gri conservator, iar 


părul său era pieptănat cu o cărare trasă parcă la liniar pe 
stânga. 

— Mai ai ceva, Bill? 

Bill, alias agentul Prebble, închise şi el carneţelul - tot legat 
în piele, dar fără inițiale - şi clătină din cap. 

— Mnu. Cred că asta e tot. 

Agentul Prebble era îmbrăcat într-un costum maro 
conservator. Şi părul său era pieptănat cu cărare trasă la 
liniar pe stânga. 

— S-ar putea să mai avem câteva întrebări mai târziu în 
cursul investigației, dar pentru moment avem tot ce ne 
trebuie. Am vrea să vă mulțumim amândurora pentru 
cooperare. 

Le oferi un zâmbet mare, descoperind nişte dinţi ce erau fie 
şlefuiți de un dentist, fie atât de perfecţi încât erau înfiorători, 
iar Thad îşi spuse: Dacă am avea cinci ani, credea ne-ar dat 
fiecăruia câte un certificat ASTĂZI A FOST O ZI FERICITA! pe 
care să-l ducem acasă şi să-l arătăm mamei. 

— Pentru puţin, spuse Liz pe o voce joasă, îndepărtată. 

Îşi masa încet tâmpla stângă cu vârfurile degetelor, de 
parcă ar fi îndurat începutul unei migrene cu adevărat rele. 

Probabil, îşi spuse Thad, că aşa şi este. 

Aruncă o privire la ceasul de pe şemineu şi văzu că era doar 
cu puţin trecut de două treizeci. Nu cumva asta era cea mai 
lungă după-amiază din viața sa? Nu-i plăcea să se pripească 
în privința unor astfel de lucruri, dar bănuia că era. 

Liz se ridică în picioare. 

— Cred că mă duc să mă întind pentru o vreme, dacă n-ai 
nimic împotrivă. Nu mă simt prea bine. 

— Asta-i o idee... 

Bună ar fi vrut desigur să încheie el, dar înainte s-o poată 
face, telefonul sună. 

Se uitară cu toţii la el, iar Thad simţi cum pulsul începe să-i 
bubuie în gât. O nouă bulă de acid, încinsă şi arzătoare, i se 
ridică încet în piept şi păru să i se spargă în spatele gâtului. 

— Bine lucrat, spuse Wes, mulțumit. Nu va trebui să 
trimitem pe cineva afară ca să facă un apel de încercare. 


Thad se simți pe dată de parcă ar fi fost înconjurat de-o 
manta de aer rece. Aceasta se mişcă odată cu el când merse 
spre telefonul care acum împărțea măsuţa cu un dispozitiv 
care semăna cu o cărămidă transparentă cu beculeţe pe 
margine. Unul dintre acestea pulsa în ritm cu târâitul 
telefonului. 

Unde sunt păsările? Ar trebui să aud păsările. 

Dar nu era nici urmă de ele; singurul sunet era susurul 
insistent al telefonului Merlin. 

Wes stătea îngenuncheat lângă şemineu şi-şi aşeza uneltele 
înapoi într-o cutie neagră care, cu închizătoarele ei mari de 
crom, semăna cu gamela unui muncitor. Dave stătea sprijinit 
în cadrul uşii dintre sufrageriei şi camera de zi. O întrebase pe 
Liz dacă putea lua o banană din bolul de pe masă şi acum o 
decojea gânditor, oprindu-se din când în când să-şi examineze 
lucrarea cu ochiul critic al unui artist aflat în focul creaţiei. 

— Adu aparatul de testare a circuitelor, ce zici? îi spuse lui 
Wes. Dac-o să avem nevoie să curățăm linia, o putem face cât 
suntem aici. Ne-ar putea scuti de-un drum înapoi. 

— Bună idee, spuse Wes şi scoase ceva cu mâner de pistol 
din gamela supradimensionată. 

Amândoi bărbaţii păreau a se afla întrucâtva în expectativă 
şi nimic altceva. Agenţii Malone şi Prebble se ridicau în 
picioare, îşi puneau carnețelele la loc în buzunare, îşi 
îndreptau cutele severe de pe pantaloni şi în general îi 
confirmau lui Thad impresia de la început: oamenii aceia 
semănau mai mult cu nişte specialişti în domeniul taxelor de 
la H&R Block decât cu agenţi federali purtători de arme. 
Malone şi Prebble nu păreau absolut deloc să-şi dea seama că 
suna telefonul. 

Dar Liz îşi dădu seama. Încetase să-şi mai maseze tâmpla şi 
se uita la Thad cu ochii largi şi hăituiți ai unui animal încolțit. 
Prebble îi mulțumea pentru cafeaua şi gogoşii cu care-i servise 
şi părea sa nu-şi dea seama nici că Liz nu-i oferea vreun 
răspuns. 

Care-i problema cu voi, oameni buni? îi veni brusc lui Thad 
se strige. De ce dracu' aţi mai instalat tot echipamentul ăsta? 


Nedrept, desigur. Ca omul pe urmele căruia se aflau să fie 
prima persoană care să sune la reşedinţa Beaumont după ce 
fusese instalat echipamentul de înregistrare şi urmărire, la 
abia cinci minute după ce fusese încheiată instalarea, de fapt, 
era ceva pur şi simplu prea greu de crezut... sau aşa ar fi spus 
ei dacă s-ar fi deranjat cineva să-i întrebe. Lucrurile nu se 
petrec aşa în minunata lume a forțelor de poliție aşa cum sunt 
ele în ultimii ani ai secolului douăzeci, ar fi spus ei. Cel care 
sună, Thad, e-un alt scriitor care vrea să-ți spună ultima sa 
idee de povestire, sau poate cineva care vrea să afle dacă nu-i 
poate da soția ta o cană de zahăr. Dar tipul care crede că este 
alter-ego-ul tău? Nici pomeneală, Jose. Prea repede, prea mare 
norocul pe noi. 

Numai că era Stark. Thad îl putea mirosi. Şi, uitându-se la 
soția sa, ştiu că şi Liz putea. 

Acum, Wes se uita la el, fără îndoială întrebându-se de ce 
nu răspundea Thad la telefonul său proaspăt modificat. 

Nu-ţi face griji, îşi spuse Thad. Nu-ţi face griji, o să aştepte. 
Vedeți voi, el ştie că suntem acasă. 

— Ei bine, noi o să vă lăsăm în pace, domnule Beau... - 
începu Prebble, iar Liz spuse pe o voce calmă, dar teribil de 
îndurerară: Cred că ar fi mai bine să aşteptaţi, vă rog. 

Thad ridică receptorul şi strigă: 

— Ce vrei, fiu de curvă ce eşti? Ce mama dracului VREI? 

Wes tresări. Dave îngheță chiar când se pregătea să ia 
prima muşcătură din banană. Capetele agenţilor federali 
începură să se întoarcă de la stânga la dreapta. Thad 
descoperi că-şi dorea cu o intensitate tristă ca Alan Pangborn 
să fi fost acolo şi nu în Orono, unde discuta cu doctorul Hume. 
Nici Alan nu credea în Stark, cel puţin nu încă, dar cel puţin el 
era uman. Thad bănuia că şi aceştia puteau fi, dar avea 
serioase îndoieli că ei ştiau că el şi Liz erau. 

— E] este, el este! îi spunea Liz lui Prebble. 

— O, Iisuse, spuse Prebble. 

EI şi cu celălalt răsfățat al legii schimbară o privire extrem 
de uimită: Ce dracu facem acum? 


Thad auzi şi văzu lucrurile acestea, dar era separat de ele. 
Separat chiar şi de Liz. Nu mai erau decât Stark şi cu el acum. 
Împreună din nou pentru prima dată, după cum obişnuiau să 
spună bătrânii prezentatori de vodevil. 

— Calmează-te, Thad, spuse George Stark. Părea amuzat. - 
Nu-i nevoie să strângi aşa de tare din cur. 

Era vocea la care se aşteptase. Exact. Fiecare nuanţă, până 
şi vaga trunchiere a cuvintelor specific sudiştilor care 
transformau „trebuie să” în ceva ce nu era „tre's”, dar se voia a 
fă 

Cei doi electricieni îşi uniră capetele preț de o clipă, după 
care Dave o zbughi spre furgonetă, unde se afla telefonul 
auxiliar. Încă mai avea banana descojită în mână. Wes alergă 
într-un suflet spre scările pivniței ca să verifice aparatul de 
înregistrare cu activare vocală. 

Neinfricaţii răsfățați ai Ef Bi Ai-ului stăteau în mijlocul 
sufrageriei şi se holbau. Arătau ca şi când ar fi vrut să se ia în 
braţe unul pe celălalt, ca nişte copii rătăciți în pădure. 

— Ce vrei? repetă Thad pe o voce mai joasă. 

— Păi, numai să-ți spun că s-a sfârşit, zise Stark. L-am 
rezolvat pe ultimul astăzi la ora prânzului - fetişcana aia care 
lucra la Darwin Press pentru şeful departamentului contabil. 

Aproape, dar nu tocmai, depa amentu co'tabil. 

Ea a fost cea care i-a servit prima cafea băiatului ăla, 
Clawson, spuse Stark. Sticleţii or s-o găsească; are-un 
apartament pe Second Avenue chiar în centru. O parte din ea-i 
pe podea; restul l-am pus pe masa din bucătărie. 

Râse. 

— A fost o săptămână plină, Thad. Am ţopăit la fel de mult 
ca şi-un şchiop la un concurs de tras şuturi în fund. Te-am 
sunat doar ca să te liniştesc. 

— Nu mă simt foarte liniştit, zise Thad. 

— Ei bine, ai puţină răbdare, mârțoagă bătrână. Cred c-o 
să plec mai la sud să pescuiesc puțin. Viața asta de la oraş mă 
oboseşte. 

Râse, un sunet atât de monstruos de voios, încât îi făcu lui 
Thad pielea de găină. 


Minţea. 

Thad ştia asta la fel de sigur cum ştia că Stark aşteptase cu 
telefonul până ce fusese instalat echipamentul de înregistrare 
şi urmărire. Putea el oare şti un asemenea lucru? Răspunsul 
era da. Poate că Stark suna de undeva din New York City, dar 
ei doi erau uniți prin aceleaşi fire invizibile, dar de netăgăduit, 
care-i uneau pe gemeni. Ei erau gemeni, jumătăți ale aceluiaşi 
întreg, iar Thad era îngrozit să descopere că pluteşte afară din 
propriu-i corp, că pluteşte de-a lungul firului telefonic nu 
până la New York, nu, ci până la jumătatea drumului; că-l 
întâlneşte pe monstru la jumătatea acelui cordon ombilical, în 
vestul statului Massachusetts, poate că se întâlnesc şi devin 
iarăşi unul, aşa cum se întâlniseră cumva şi deveniseră unul 
de fiecare dată când el aşezase husa peste maşina de scris şi 
luase unul dintre afurisitele alea de creioane Berol Black 
Beauty. 

— Imbecil mincinos! strigă el. 

Agenţii FBI tresăriră ca şi când ar fi fost speriaţi 
intenționat. 

— Hei, Thad, asta nu-i foarte frumos din partea ta! spuse 
Stark. Părea rănit. - Ai crezut că o să-ţi fac ție vreun rău? La 
naiba, nu! îmi luam revanşa pentru tine, băiete! Am ştiut că 
eu trebuia s-o fac. Ştiu că tu eşti un fricos, dar asta nu mă 
deranjează la tine; e nevoie de oameni de tot felul pentru ca 
lumea asta aglomerată să se-nvârtă. De ce drac să-mi pierd 
vremea să te răzbun dacă aveam de gând să fac în aşa fel 
încât tu să nu te poţi bucura de asta? 

Degetele lui Thad se duseseră la cicatricea mică de pe frunte 
şi masau acolo, masau destul de tare încât să înroşească 
pielea. Descoperi că încerca - încerca disperat - să se ţină în 
frâu. Să ţină în frâu propria sa realitate fundamentală. 

Minte, iar eu ştiu de ce, iar el ştie că eu ştiu, iar el ştie că nu 
contează, fiindcă nimeni nu mă va crede. El ştie cât de bizar li 
se pare lor totul, iar el ştie că ei ascultă, el ştie ce gândesc ei... 
dar el ştie şi cum gândesc ei, iar asta-l face pe el să fie-n 
siguranță. Ei cred că el e-un psihopat care se crede ca este 
George Stark, fiindcă asta trebuie să gândească ei. Să 


gândească în orice fel contravine tuturor lucrurilor pe care le-au 
învățat ei, tuturor lucrurilor care-i reprezintă pe ei. Nici toate 
amprentele digitale din lume nu vor schimba asta. El ştie că 
dacă insinuează că nu este George Stark, dacă insinuează că 
în sfârşit şi-a dat seama de asta, ei se vor relaxa. Nu vor 
retrage protecţia poliției imediat... dar el poate accelera 
lucrurile. 

— Ştii a cui a fost ideea să te îngropăm. A fost a mea. 

— Nu, nu! spuse Stark neafectat şi fu aproape (dar nu 
tocmai) Mnu, mnu! Ai fost indus în eroare, asta-i tot. Când şi-a 
făcut apariția jegul ăla de Clawson, te-a dat peste cap - aşa s- 
a întâmplat. Apoi, când l-ai sunat pe maimuţoiul ăla antrenat 
care-şi spune agent literar, el ţi-a dat un sfat cu adevărat 
prost. Thad, a fost ca şi când s-ar fi căcat cineva sănătos pe 
masa ta din sufragerie şi tu ai fi chemat pe cineva de încredere 
ca să-l întrebi ce să faci în privința asta, iar acel cineva ar fi 
spus: „Nu-i nici-o problemă; toarnă peste el doar nişte sos de 
friptură. Căcatul cu sos de friptură pe el are un gust numai 
bun într-o noapte răcoroasă.” N-ai fi făcut niciodată singur 
ceea ce-ai făcut. Ştiu asta, bătrâne. 

Asta-i o minciună afurisită şi-o ştii! 

Şi brusc îşi dădu seama cât de perfect era totul şi cât de 
bine îi înțelegea Stark pe oamenii cu care avea de-a face. 
Curând o s-o spună pe şleau. O să spună că nu este George 
Stark. Şi ei îl vor crede când o va face. Vor asculta caseta care 
se învârte în pivniță chiar în clipa asta şi vor crede ce se spune 
pe ea, Alan şi toți ceilalți. Fiindcă asta nu-i doar ceea ce ei vor 
să creadă, este ceea ce ei deja cred. 

— Nu ştii nimic de felul ăsta, spuse Stark cu calm, aproape 
amiabil. N-am să te mai deranjez, Thad, dar dă-mi voie să-ţi 
ofer măcar un sfat înainte să închid. S-ar putea să te-ajute cu 
ceva. Să-ncepi să crezi că sunt George Stark. Asta-i greşeala 
pe care am făcut-o eu. A trebuit să m-apuc să omor o mulțime 
de oameni numai ca să-mi dau seama de asta. 

Thad ascultă acestea ca lovit de trăsnet. Erau lucrurile pe 
care trebuia să le spună, dar nu reuşea să treacă de 


sentimentul acela ciudat de deconectare față de corpul său şi 
de uimire stârnită de tupeul pur şi perfect al omului. 

Se gândi la nefolositoarea discuție purtată cu Alan 
Pangborn şi se întrebă din nou cine fusese el când îl inventase 
pe Stark, care începuse prin a fi doar o altă poveste pentru el. 
Unde, mai exact, se afla granița credinței? îl crease pe 
monstrul acela slăbind în vreun fel linia acelei granițe, sau 
exista oare un alt factor, un factor X pe care nu-l putea vedea, 
ci doar auzi în strigătele păsărilor acelea fantomă? 

— Nu ştiu, spunea Stark cu un râset degajat, poate că într- 
adevăr sunt nebun, cum au spus că sunt când mă aflam în 
locul ăla. 

O, Doamne, asta-i bună, fă-i să verifice azilurile de bolnavi 
mintali din Sud în căutarea unui bărbat înalt şi lat în umeri, cu 
păr blond. Asta nu le va distrage atenția tuturor, dar va avea 
grijă de lucruri pentru început, nu-i aşa? 

Thad strânse receptorul puternic, capul pulsându-i acum 
de-o furie bolnăvicioasă. 

— Dar nu-mi pare rău niciun pic că am făcut-o, deoarece 
chiar mi-au plăcut cărțile alea, Thad. Când am fost... acolo... 
În casa aia de nebuni... cred că au fost singurele lucruri care 
m-au împiedicat să-mi pierd minţile. Şi ştii ceva? Acum mă 
simt mult mai bine. Acum ştiu cu precizie cine sunt, iar asta-i 
mare lucru. Cred că ai putea spune că ceea ce-am făcut eu a 
fost o terapie, dar nu cred că terapia asta mai are vreun viitor, 
nu crezi? 

— Termină cu minciunile, blestemăţie! strigă Thad. 

— Am putea discuta despre asta, zise Stark. Am putea 
discuta despre asta pân' la lună şi-napoi, dar ar dura o vreme. 
Presupun că ţi-au spus să mă ţii pe fir, nu-i aşa? 

— Nu. N-au nevoie să rămâi pe fir. Şi ştii asta foarte bine. 

— Transmite-i salutările mele adorabilei tale soții, zise 
Stark cu o fărâmă din ceea ce aproape că părea a fi reverență. 
Ai grijă de copiii tăi. Şi las-o şi tu mai moale, Thad. N-am să te 
mai deranjez. Este... 

— Ce zici de păsări? întrebă Thad brusc. Auzi păsările, 
George? 


Pe fir urmă o bruscă tăcere. Lui Thad i se păru că simte un 
pic de surprindere în ea... de parcă, pentru prima oară în 
discuția lor, ceva nu mersese conform scenariului atent 
pregătit al lui George Stark. Nu ştia exact de ce, dar era ca şi 
când terminațiile sale nervoase ar fi avut un mijloc neştiut de 
înţelegere, pe care restul ființei sale nu-l avea. Simţi o clipă de 
triumf sălbatic - genul de triumf Pe care l-ar încerca un boxer 
amator, strecurând un Pumn pe după garda lui Mike Tyson şi 
făcându-l pe campion să se clatine pe călcâie pentru o clipă. 

— George - auzi păsările? 

Singurul sunet din cameră era tic-tacul ceasului de pe 
şemineu. Liz şi agenţii FBI se uitau ţintă la el. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, bătrâne, zise Stark încet. Ai 
putea fi... 

— Nu, spuse Thad şi râse dezlănțuit. 

Degetele sale continuară să maseze cicatricea mică şi albă, 
având vaga formă a unui semn de întrebare, de pe frunte. 

— Nu, nu ştii despre ce vorbesc, nu-i aşa? Ei bine, ascultă la 
mine pentru un minut, George. Eu aud păsările. Încă nu ştiu 
ce înseamnă... dar voi afla. Şi când o voi face... 

Dar acolo se opriră cuvintele. Când o va face, ce se va 
întâmpla? Nu ştia. 

Vocea de la celălalt capăt al firului spuse încet, cu mare 
prudenţă şi apăsare: 

— Indiferent despre ce vorbeşti, Thad, nu contează. Fiindcă 
s-a terminat cu asta. 

Se auzi un clic. Stark închisese. Thad aproape că se simți 
tras înapoi de-a lungul firului telefonic din acel închipuit loc 
de întâlnire din vestul statului Massachusetts, tras înapoi nu 
cu viteza sunetului sau a luminii, ci cu aceea a gândului, şi fu 
trântit cu brutalitate înapoi în corpul său golit iarăşi de 
prezența lui Stark. 

Iisuse. 

Lăsă receptorul să-i cadă din mână şi acesta căzu strâmb 
în furcă. Se răsuci pe picioarele care i se păreau a fi nişte 
catalige, nederanjându-se să-l pună la loc cum trebuie. 

Dave dădu fuga în cameră dintr-o direcție, Wes din alta. 


— A funcționat perfect! strigă Wes. 

Agenţii FBI tresăriră din nou. Malone scoase un „liih 
foarte asemănător cu cel atribuit femeilor din benzile desenate 
care tocmai au văzut un şoarece. Thad încercă să-şi imagineze 
cum s-ar descurca cei doi într-o confruntare cu o ceată de 
terorişti sau jefuitori de bănci înarmaţi cu mitraliere şi nu 
reuşi. Poate că sunt doar prea obosit, îşi spuse. 

Cei doi electricieni executară un dans scurt şi împiedicat, 
lovindu-se unul pe celălalt peste spate, după care o rupseră la 
fugă împreună spre furgoneta cu echipament. 

— EI era, îi zise Thad lui Liz. A spus că nu este, dar el era. 
EL. 

Ea veni atunci la el şi-l îmbrăţişa strâns, iar el avu nevoie 
de asta - nu îşi dădu seama cât de mult până când Liz nu o 
făcu. 

— Ştiu, îi şopti ea în ureche, iar el îşi îngropa faţa în părul 
ei şi închise ochii. 


|? 


2 


Strigătele îi treziseră pe gemeni; amândoi plângeau cu 
patimă la etaj. Liz se duse să-i aducă. Thad dădu s-o urmeze, 
apoi se întoarse să aşeze receptorul cum trebuie în furcă. 
Sună pe dată. Alan Pangborn era la celălalt capăt al firului. Se 
oprise la Cazarma Poliției Statale din Orono să bea o ceaşcă de 
cafea înainte de întâlnirea sa cu doctorul Hume şi acolo se afla 
când Dave, electricianul, luase legătura prin radio cu veşti 
despre apel şi cu rezultatele preliminare ale urmăririi. Alan 
părea foarte surescitat. 

— Nu avem o urmărire completă încă, dar ştim că a sunat 
din New York City, cu prefix 212, spuse el. Cinci minute şi vom 
pune degetul pe locul exact. 

— El a fost, repetă Thad. A fost Stark. A spus că nu e, dar 
Stark era. Trebuie să meargă cineva la fata despre care a 
vorbit. Numele ei e probabil Daria Gates. 

— Curva absolventă de Vassar cu obiceiuri nazale proaste? 


— Corect, spuse Thad. Chiar dacă se îndoia că Daria Gates 
îşi mai făcea probleme în legătură cu nasul, într-un fel sau 
altul. 

— O să trimit numele celor de la N.Y.P.D. Cum te descurci, 
Thad? 

— Sunt bine. 

— Liz? 

— Lasă de-o parte bunele maniere pentru moment, bine? Ai 
auzit ce am spus? Ela fost. Indiferent de ce a spus, a fost el. 

— Ei bine... de ce nu aşteptăm să vedem ce vom afla din 
urmărire? 

Nu era nimic în vocea lui ce Thad să nu mai fi auzit înainte. 
Nu genul de incredulitate precaută pe care o arătase când îşi 
dăduse seama prima oară că soții Beaumont vorbeau despre 
George Stark ca despre un individ real, ci chiar stânjeneală. 
Acesta era un lucru de care Thad s-ar fi putut lipsi bucuros, 
dar se citea pur şi simplu prea limpede în vocea şerifului. 
Stânjeneală, şi încă de-un fel foarte special - felul acela pe 
care-l simţi față de o persoană prea aiurită sau stupidă sau 
poate doar prea nepăsătoare cu sine ca s-o simtă ea însăşi. 
Thad simți un licăr de amuzament amar gândindu-se la asta. 

— Bine, aşteptăm să vedem, fu el de acord. Şi cât timp 
aşteptăm să vedem, sper că vei merge la întâlnirea stabilită cu 
doctorul meu. 

Pangborn îi răspundea ceva despre faptul că trebuia să mai 
dea un telefon înainte, dar dintr-o dată Thad descoperă că nu- 
i mai păsa cine ştie cât. Acidul îi urca iarăşi încet din stomac 
şi de data aceasta era un vulcan. Vulpoiul de George, îşi spuse 
el. Ei cred că-l pricep. El vrea ca ei să creadă asta. El îi 
urmăreşte cum încearcă să-l priceapă, iar când ei vor pleca, 
vor pleca destul de departe, vulpoiul bătrân de George va sosi 
în Toronado-ul lui negru. Şi eu ce voi putea face să-l opresc? 

Nu ştia. 

Închise telefonul, întrerupând vocea lui Alan, şi se duse la 
etaj s-o ajute pe Liz să-i schimbe pe gemeni şi să-i îmbrace 
pentru după-amiază. 


Şi continuă să se gândească la cum se simţise, la cum se 
simțise să fie cumva blocat într-un fir telefonic ce trecea pe 
sub pământul vestului sătesc al statului Massachusetts, 
blocat acolo jos în întuneric cu vulpoiul bătrân de George 
Stark. Se simţise ca în Sfârşitburg. 


3 


Zece minute mai târziu, telefonul sună din nou. Se opri la 
jumătatea celui de-al doilea târâit şi Wes, electricianul, îl 
chemă pe Thad la receptor. El se duse la parter să preia 
apelul. 

— Unde sunt agenţii FBI? îl întrebă pe Wes. 

Preţ de un moment, chiar se aşteptă că Wes să spună: 
Agenţi FBI? N-am văzut niciun agent FBI. 

— Ei? Au plecat. 

Wes ridică puternic din umeri, ca pentru a-l întreba pe Thad 
dacă se aşteptase la altceva. 

— Au o grămadă de computere şi, dacă nu se joacă nimeni 
cu ele, cred că altcineva se întreabă cum de există atât de 
mult timp mort, iar ei poate că vor trebui să practice o 
reducere de buget sau ceva. 

— Fac vreodată ceva? 

— Mnu, spuse Wes simplu. Nu în cazuri ca astea. Sau dacă 
fac, eu n-am fost niciodată de față când o făceau. lau tot felul 
de notițe; asta ştiu că fac. Apoi le trec într-un computer pe 
undeva. Cum am spus. 

— Înţeleg. 

Wes se uită la ceas. 

— Eu şi cu Dave am plecat şi noi de-aici. Aparatele-or să 
funcționeze singure. Nici măcar n-o să primeşti factură. 

— Bun, spuse Thad, ducându-se la telefon. Şi mulțumesc. 

— Nici-o problemă. Domnule Beaumont? 

Thad se întoarse. 

— Dacă aş vrea să citesc una dintre cărțile dumneavoastră, 
credeți că ar fi mai bine să încerc cu una scrisă cu numele 
dumneavoastră sau una cu numele celuilalt tip? 


— Încearc-o pe a celuilalt tip, spuse Thad, ridicând 
receptorul. Mai multă acțiune. 

Wes clătină din cap, schiță un salut şi ieşi. 

— Alo? spuse Thad. 

Avea impresia că, nu peste multă vreme, va trebui sa pună 
să i se ataşeze un receptor la ureche. l-ar fi economisit timp şi 
nervi. Cu echipament de înregistrare şi urmărire ataşat, 
desigur. Îl putea purta cu el într-un rucsac. 

— Bună, Thad. Alan. Tot la Cazarma Poliţiei Statale sunt. 
Ascultă, veştile nu-s prea bune în privința urmăririi apelului. 
Prietenul tău a sunat dintr-o cabină telefonică din Penn 
Station. 

Thad îşi aminti ce spusese celălalt electrician, Dave, despre 
instalarea aparaturii  ăleia  ultra-performante pentru 
urmărirea unui apel efectuat de la un telefon public dintr-un 
centru comercial de aiurea. 

— Te surprinde? 

— Nu. Sunt dezamăgit, dar nu surprins. Sperăm mereu ca 
suspectul să facă o greşeală şi, că-ţi vine să crezi, sau nu de 
obicei o face, mai devreme sau mai târziu. Aş vrea să vin la voi 
în seara asta. E în regulă? 

— Da, spuse Thad, de ce nu? Dacă lâncezesc lucrurile, 
putem juca bridge. 

— Până deseară ne aşteptăm să avem amprente vocale. 

— Îi luaţi amprenta vocală? Şi ce dacă? 

— Nu amprentă. Amprente. 

— Nu... 

— O amprentă vocală e un grafic generat pe computer, care 
reprezintă cu acuratețe calitățile vocale ale unei persoane, 
spuse Pangborn. Nu are nici-o legătură cu vorbirea, mai exact 
- nu ne interesează accentele, impedimentele, pronunția, genul 
ăsta de lucruri. Ce sintetizează computerul sunt înălțimea 
sunetelor şi tonul - ceea ce experții numesc registru de cap - şi 
timbrul şi rezonanța, care sunt cunoscute drept registru de 
piept sau organic. Sunt ca nişte amprente digitale verbale şi, 
ca în cazul amprentelor digitale, nimeni n-a găsit vreodată 
două care să fie exact la fel. Mi s-a spus că diferența dintre 


amprentele vocale ale gemenilor identici este mult mai 
pronunțată decât diferența dintre amprentele lor digitale. 

Făcu o pauză. 

— Am trimis o copie de mare rezoluție a înregistrării pe care 
am făcut-o la BFFP în Washington. Ce vom primi este o 
comparație dintre amprenta ta vocală şi amprenta lui vocală. 
Băieţii de la cazarma poliţiei statale de aici au vrut să-mi 
spună că sunt nebun. Le-am citit asta pe fețe, dar, după 
amprentele digitale şi alibiul tău, nimeni n-a avut tupeul să 
mi-o spună verde-n față. 

Thad deschise gura, încercă să vorbească, nu putu, îşi 
umezi buzele, încercă din nou şi tot nu reuşi. 

— Thad? Iar îmi închizi în nas? 

— Nu, spuse el şi, dintr-o dată, vocea sa părea să se formeze 
în jurul ţiuitului unui greier. Mulţumesc, Alan. 

— Nu, nu spune asta. Ştiu pentru ce-mi mulțumeşti şi nu 
vreau să te induc în eroare. Tot ce încerc să fac este să urmez 
procedura standard de investigaţie. Procedura e puţin ciudată 
în cazul acesta, recunosc, fiindcă şi împrejurările sunt puţin 
ciudate. Asta nu înseamnă că tu trebuie să faci presupuneri 
nefondate. Pricepi? 

— Da. Ce-i BFFP? 

— B...2 Oh. Biroul Federal al Forțelor de Poliție poate 
singurul lucru bun pe care l-a făcut Nixon cât timp a stat la 
Casa Albă. E alcătuit în principal din bănci computerizate 
care funcționează ca un birou central pentru agenţiile locale 
ale forțelor de poliție... şi pentru spărgătorii de programe care 
le conduc, desigur. Putem accesa amprentele digitale ale 
aproape tuturor celor condamnaţi pentru crime grave în 
America din 1969 sau cam aşa. BFFP oferă, pentru a efectua 
comparații şi rapoarte balistice, grupe sangvine ale unor 
criminali, amprente vocale şi imagini generate pe computer ale 
suspecților de crime. 

— Aşa că vom vedea dacă vocea mea şi a lui...? 

— Da. Ar trebui să avem rezultatul până la ora şapte. Opt, 
dacă sunt multe solicitări la BFEP. 

Thad clătina din cap. 


— N-am părut a avea deloc aceeaşi voce. 

— Am ascultat caseta şi ştiu asta, spuse Pangborn. Dă-mi 
voie să repet: o amprentă vocală nu are absolut nici-o legătură 
cu vorbirea. Registru de cap şi registru organic, Thad. E-o 
mare diferență. 

— Dar... 

— Spune-mi ceva. Elmer Fudd şi Daffy Duck ţi se pare că 
vorbesc la fel? 

Thad clipi. 

— Păi... nu. 

— Nici mie, zise Pangborn, dar un tip pe nume Mei Blanc îi 
joacă pe amândoi... ca să nu mai pomenesc de vocile lui Bugs 
Bunny, Păsărică Tweetie, Foghorn Leghorn şi Dumnezeu ştie 
câţi alții. Trebuie să închid. Ne vedem deseară, bine? 

— Da. 

— Între şapte treizeci şi nouă, bine? 

— O să te aşteptăm, Alan. 

— Bine. Oricum ar merge lucrurile, o să mă întorc în The 
Rock mâine şi, dacă nu vor apărea dezvăluiri neprevăzute în 
acest caz, acolo voi şi rămâne. 

— Degetul, după ce a scris, trece mai departe, corect? spuse 
Thad şi gândi: Pe asta se bazează şi el, în definitiv. 

— Mda... am o mulțime de alte oale de fiert. Niciuna nu e la 
fel de mare ca asta, dar oamenii din districtul Castle îmi 
plătesc salariul ca să le fierb, înţelegi ce vreau să spun? 

Asta i se păru lui Thad a fi o întrebare serioasă şi nu doar 
un nod în discuţie. 

— Da. Înţeleg. 

Amândoi înțeleg. Eu... şi vulpoiul de George. 

— Trebuie să închid, dar o să vezi o patrulă a poliției statale 
parcată în fața casei tale douăzeci şi patru de ore pe zi până ce 
se termină treaba asta. Tipii ăia sunt duri, Thad. lar dacă 
poliţiştii din New York şi-au coborât puţin gărzile, Urşii care te 
țin sub supraveghere n-o vor face. Nimeni nu-l va mai 
subestima pe nemernicul ăsta. Nimeni n-o să uite de tine şi nu 
te va lăsa pe tine şi familia ta să faceți singuri față problemei. 
Sunt oameni care vor lucra la cazul ăsta şi, cât timp o vor 


face, alți oameni vor avea grijă de tine şi de ai tăi. Înţelegi asta, 
nu-i aşa? 

— Da. Înţeleg. 

Şi-şi spuse: Astăzi. Mâine. Săptămâna viitoare. Poate luna 
viitoare. Dar anul viitor? Nici pomeneală. Ştiu asta. Şi o ştie şi 
el. În momentul de față, ei nu cred pe de-a întregul ce-a spus 
el, cum că şi-a revenit în minți şi că renunţă. Mai târziu, or sa 
creadă... pe măsură ce vor trece săptămânile şi nu se va 
întâmpla nimic, a crede va deveni pentru ei mai mult decât un 
gest politic; va deveni de asemenea un gest economic. Fiindcă 
George şi cu mine ştim cum se învârte lumea în jurul soarelui 
pe obişnuitul ei făgaş, exact aşa cum ştim că, de-ndată ce 
toată lumea va fi ocupată să-şi fiarbă celelalte oale, George îşi 
va face apariția şi mă va fierbe pe mine. Pe noi. 


4 


Cincisprezece minute mai târziu, Alan se afla tot în 
Cazarma Poliției Statale din Orono, era tot la telefon şi tot în 
aşteptare. Se auzi un clic pe fir. O femeie tânără îi vorbi pe un 
uşor ton de scuză. 

— Mai puteţi aştepta puţin, dom' şef Pangborn? 
Computerul are una din zilele când se mişcă încet. 

Alan se gândi să-i spună că este şerif, nu şef, dar apoi nu se 
mai deranja. Era o greşeală pe care toată lumea o făcea. 

— Sigur, spuse el. 

Clic. 

Fu trimis înapoi în Aşteptare, acea versiune de sfârşit de 
secol XX a purgatoriului. 

Se afla într-un birou mic şi înghesuit, taman în partea din 
spate a Cazărmii; încă un pic dacă s-ar fi dus mai în spate ar 
fi stat printre tufişuri ca să-şi rezolve problemele. Încăperea 
era plină de dosare prăfuite. Singura masă de scris era un 
pupitru de Şcoală primară, de genul celor cu tăblie înclinată, 
capac cu balamale şi loc pentru călimară. Alan o ţinea în 
echilibru pe genunchi şi o legăna astfel înainte şi-napoi. În 
acelaşi timp, întorcea întruna pe ea o foaie de hârtie. Pe 


aceasta, cu caligrafia sa mică, îngrijită, erau scrise două 
informaţii: Hugh Pritchard şi Spitalul Districtual Bergenfield, 
Bergenfleld, New Jersey. 

Se gândi la ultima sa discuţie cu Thad, purtată în urmă cu 
o jumătate de oră. Atunci când îi spusese că ofițerii de poliție 
statală îl vor proteja pe el şi pe soția sa de nebunul acela rău 
care se credea George Stark, în cazul în care nebunul rău îşi 
făcea apariţia. Alan se întreba dacă Thad îl crezuse. Se îndoia; 
credea că un om care scria proză de ficțiune ca să-şi câştige 
existența avea urechea formată şi recunoştea o poveste pentru 
copii atunci când o auzea. 

Ei bine, poliţiştii aveau să încerce să-i protejeze pe Thad şi 
pe Liz; asta trebuia s-o recunoască. Însă Alan îşi tot amintea 
ceva ce se întâmplase în Bangor în 1985. 

O femeie ceruse şi primise protecţie din partea poliției după 
ce soțul ei, plecat de acasă, o bătuse grav şi o amenințase că 
se va întoarce şi-o va omori dacă îşi ducea mai departe 
planurile de divorț. Vreme de două săptămâni, bărbatul nu 
făcuse nimic. Departamentul de poliție din Bangor fusese cât 
pe ce să suspende supravegherea, când soțul îşi făcuse 
apariția la volanul unei camionete a unei spălătorii, îmbrăcat 
într-o salopetă verde pe spatele căreia stătea scris numele 
spălătoriei. Poate că poliţiştii l-ar fi recunoscut - chiar şi aşa, 
în uniformă - dacă bărbatul ar fi venit mai devreme, când 
ordinul de supraveghere era încă proaspăt, dar lucrul acesta 
era discutabil; nu l-au recunoscut atunci când el chiar a 
apărut. A bătut la uşă, iar când i-a deschis femeia, soțul a 
scos un pistol din buzunarul de la pantaloni şi-a împuşcat-o 
mortal. Înainte ca poliţiştii trimişi s-o apere să-şi dea pe deplin 
seama ce se întâmplă, darămite să mai şi coboare din maşină, 
bărbatul stătea deja în verandă cu braţele ridicate. Aruncase 
pistolul cu ţeava încinsă în tufişurile de trandafiri. „Nu mă 
împuşcaţi”, spusese cu calm. „Am terminat ce aveam de 
făcut.” Camioneta şi uniforma, s-a aflat apoi, fuseseră 
împrumutate de la un vechi amic de pahar care nici măcar nu 
ştia că făptaşul avea certuri cu soția. 


Ideea era simplă: dacă cineva voia suficient de mult să pună 
mâna pe tine şi dacă acel cineva avea un dram de noroc, 
punea mâna pe tine. Uită-te la Oswald; uită-te la Chapman; 
uite ce le făcuse Stark ăsta oamenilor acelora din New York. 

Clic. 

— Mai sunteţi acolo, dom' şef? întrebă vioi vocea de femeie 
de la Spitalul Districtual Bergenfield. 

— Da, spuse el. Încă mai sunt aici. 

— Am informaţia pe care aţi cerut-o, spuse ea. Doctorul 
Hugh Pritchard a ieşit la pensie în 1978. Am o adresă şi un 
număr de telefon pe numele său în oraşul Fort Laramie, 
Wyoming. 

— Mi le dictaţi, vă rog? 

I le dictă. Alan îi mulțumi, închise şi formă numărul. 
Telefonul scoase o jumătate de târâit, după care pe fir intră un 
robot telefonic şi începu să-i toarne lui Alan în ureche mesajul 
preînregistrat. 

— Bună, aici Hugh Pritchard, spuse o voce gravă. 

— Ei bine, îşi zise Alan, tipul n-a dat ortul popii, măcar ăsta-i 
un pas în direcția cea bună. 

— Helga şi cu mine nu suntem acasă în momentul de față. 
Probabil că eu am plecat să joc golf; Dumnezeu ştie Helga ce 
face. 

Se auzi un chicotit uscat de om bătrân. 

— Dacă aveţi un mesaj, vă rog lăsațţi-l când auziţi tonul. 
Aveţi la dispoziție aproximativ treizeci de secunde. 

Bi-ip! 

— Domnule doctor Pritchard, la telefon Alan Pangborn, 
spuse el. Sunt ofițer de poliție în statul Maine. Trebuie să 
vorbesc cu dumneavoastră despre un om pe nume Thad 
Beaumont. l-aţi extirpat o tumoare de pe creier în 1960, când 
el avea unsprezece ani. Vă rog să mă sunați cu taxă inversă la 
Cazarma Poliției Statale din Orono - 207-555-2121. 
Mulţumesc. 

Termină acoperit de-o transpiraţie uşoară. Când vorbea cu 
un robot telefonic, întotdeauna se simțea ca un concurent la 
concursul Numărătoare inversă. 


De ce-ţi mai pierzi vremea cu asta? 

Răspunsul pe care i-l oferise lui Thad era unul simplu: asta 
era procedura. Nici Alan însuşi nu putea fi satisfăcut de-un 
răspuns atât de sec, fiindcă el ştia că nu era vorba de 
procedură. Poate că ar fi fost - prin absurd - dacă doctorul 
acela, Pritchard, l-ar fi operat pe cel care-şi spunea Stark, 

(doar că acum nu mai este, spune că ştie cine este cu 
adevărat) 

dar nu-l operase. Îl operase pe Beaumont şi, în orice caz, 
asta se întâmplase în urmă cu douăzeci şi opt de ani lungi. 

Aşadar, de ce? 

Fiindcă nimic din toate astea nu era normal. Amprentele 
digitale nu erau, grupa de sânge obţinută din analiza 
chiştoacelor de ţigări nu era, combinația de istețime şi pornire 
criminală pe care o demonstrase omul ăsta nu era, insistența 
cu care Thad şi Liz susțineau că pseudonimul prinsese viață 
nu era. Asta, mai mult ca orice. Asta era o idee pe care numai 
doi nebuni o puteau susține. Şi acum mai avea ceva ce nu era 
normal. Poliția statală acceptase declaraţia bărbatului că 
acum înțelegea fără nici-o umbră de îndoială cine era cu 
adevărat. Pentru Alan, această afirmaţie avea toată 
autenticitatea unei bancnote de trei dolari. Striga din 
răsputeri: păcăleală, vicleşug, distragere a atenţiei. 

Alan credea că individul încă nu-şi terminase treaba. 

Dar nimic din toate astea nu răspunde la întrebare, şopti 
mintea sa. De ce-ţi pierzi vremea cu asta? De ce suni în Fort 
Laramie, Wyoming, încercând să vorbeşti cu un doctor bătrân 
care probabil nici nu-şi mai aminteşte de Thad Beaumont? 

Fiindcă nu am altceva mai bun de făcut, îşi răspunse el cu 
iritare. Fiindcă pot suna de aici fără ca şeful consiliului local 
să mă ia la rost pentru costul unei afurisite de convorbiri 
telefonice la distanță. Şi fiindcă ei cred în asta - Thad şi Liz. E- 
o nebunie, sigur, dar ei par cât se poate de întregi la minte în 
rest... şi, blestemăţie, Ei cred în asta. Asta nu înseamnă că şi 
eu cred. 

Şi nu credea. 

Nu-i aşa? 


Ziua se scurse încet. Doctorul Pritchard nu sună înapoi. 
Dar amprentele vocale veniră la puţin timp după ora opt, şi 
amprentele vocale erau uimitoare. 


5 


Nu erau deloc ceea ce se aşteptase Thad să fie. 

Se aşteptase la o foaie de hârtie milimetrică acoperită cu 
munți şi văi zigzagate, pe care Alan să i-o poată explica. El şi 
Liz aveau să clatine înţelepţi din cap, aşa cum fac oamenii 
când li se explică un lucru prea complicat pentru înțelegerea 
lor, ştiind că dacă vot pune întrebări, explicaţiile care urmau 
aveau să fie şi mai puțin inteligibile. 

În schimb, Alan le arătă două foi de hârtie albă simplă. 
Fiecare era străbătută pe la mijloc de o singură linie. Erau 
câteva grupuri de zigzaguri punctate, întotdeauna câte două 
sau trei, dar în cea mai mare parte liniile erau nişte simple 
(chiar dacă destul de neregulate) unde sinusoidale. Şi nu 
trebuia decât să te uiţi de la una la cealaltă cu ochiul gol ca să 
vezi că erau fie identice, fie foarte aproape de aşa ceva. 

— Asta-i tot? întrebă Liz. 

— Nu chiar, spuse Alan. Uite. 

Aşeză foile una peste cealaltă. Făcu aceasta cu aerul unui 
magician care pune în practică un truc extraordinar de reuşit. 
Ridică ambele foi la lumină. Thad şi Liz se uitară ţintă la ele. 

— Chiar sunt, spuse Liz pe o voce moale, uimită. Sunt exact 
la fel. 

— Ei bine... nu tocmai, spuse Alan şi arătă spre trei locuri 
unde linia amprentei vocale de pe foaia de dedesubt ieşea 
foarte puţin în evidență. Una dintre aceste „transparenţe” era 
deasupra liniei de pe foaia de sus, celelalte două dedesubt. În 
toate cele trei cazuri, „transparența” apărea în locuri unde 
linia zigzaga. Însăşi unda sinusoidală părea să se potrivească 
la perfecție. 

Diferențele sunt în amprenta lui Thad şi survin doar în 
momentele de stres. 

Alan atinse pe rând fiecare „transparenţță”. 


Aici: „Ce vrei, fiu de curvă ce eşti, ce mama dracului vrei.” Şi 
aici: „Asta-i o minciună afurisită şi-o ştii.” Şi, în sfârşit, aici: 
„Termină cu minciunile, blestemăţie”. În momentul de față, 
toată lumea se concentrează asupra acestor trei diferențe 
infime, fiindcă vor să-şi păstreze ipoteza că nu există amprente 
vocale identice. Dar faptele demonstrează că n-au existat deloc 
momente de stres în partea de discuţie a lui Stark. Nemernicul 
şi-a păstrat cumpătul, a fost calm şi stăpânit până la capăt. 

— Mda, spuse Thad. A vorbit ca şi când ar fi băut limonada. 

Alan aşeză amprentele vocale pe-o măsuţță cu picioare 
scurte. 

— Nimeni de la poliția statală nu crede cu adevărat că astea 
sunt două amprente vocale diferite, chiar şi cu diferențele 
astea infime, spuse el. Am primit amprentele de la Washington 
foarte repede. Motivul pentru care am întârziat atât de mult 
este că, după ce le-a văzut expertul din Augusta, a vrut o 
copie a casetei. Am trimis-o din Bangor cu un avion de la 
Eastern Airlines care face regulat traseul ăsta, şi ei au 
prelucrat-o cu un dispozitiv numit amplificator audio. Ei 
folosesc aparatul ăsta ca să-şi dea seama dacă o persoană 
chiar a rostit cuvintele în clipa aceea sau dacă ascultă o voce 
preînregistrată. 

— E-n direct sau e Memorex? spuse Thad. 

Stătea lângă şemineu, bând sifon. 

După ce se uitase la amprentele vocale, Liz se întorsese la 
țarc. Şedea pe podea cu picioarele încrucişate, încercând să-i 
împiedice pe William şi Wendy să dea cap în cap în timp ce-şi 
examinau unul celuilalt degetele de la picioare. 

— De ce-au făcut asta? 

Alan arătă cu degetul mare spre Thad, care rânjea amarnic. 

— Soţul tău ştie. 

Thad îl întrebă pe Alan: 

— Cu micile diferențe în zigzaguri, ei pot cel puţin să se 
mintă că vorbesc două voci diferite, chiar dacă ştiu că nu-i aşa 
- asta aivrut tu să spui, nu-i aşa? 

— Îhî. Chiar dacă n-am auzit niciodată de existenţa unor 
amprente vocale atât de asemănătoare ca acestea. 


Ridică din umeri. 

— Recunosc, experiența pe care o am în domeniul ăsta nu-i 
la fel de mare ca a băieţilor de la BFFP, care cu asta-şi câştigă 
pâinea, sau măcar ca a tipilor din Augusta, care sunt mai 
mult sau mai puţin generalişti - amprente vocale, amprente 
digitale, urme de paşi, urme de pneuri. Dar citesc ce se scrie 
despre asta şi am fost de față când s-au întors rezultatele, 
Thad. Se mint singuri, dar n-o fac cu foarte mare convingere. 

Aşadar, au trei mici diferenţe, dar astea nu sunt de-ajuns. 
Problema este că vocea mea a fost influențată de stres, iar a 
lui Stark nu. Aşa că analizează caseta cu amplificatorul ăla, 
sperând să-şi lămurească lucrurile. Sperând, de fapt, ca 
partea de discuție a lui Stark să se dovedească a fi o 
preînregistrare. Făcută poate de mine. 

Ridică dintr-o sprânceană spre Alan. 

— Am câştigat găina fără pene? 

— Nu doar atât, ai câştigat şi setul de pahare pentru şase 
persoane şi excursia gratuită în Kittery. 

— Ăsta-i cel mai aiurea lucru pe care l-am auzit în viața 
mea, spuse Liz plat. 

Thad râse fără prea mult umor. 

— Toată povestea asta-i aiurea. S-au gândit că poate mi-am 
schimbat vocea, ca Rich Little... sau Mei Blanc. Ideea este că 
am făcut o înregistrare vorbind în numele lui George Stark, 
lăsând pauze în care să pot răspunde în fața martorilor cu 
propria mea voce. Desigur, trebuia să cumpăr un dispozitiv 
care să lege un casetofon la un telefon public. Astfel de lucruri 
există, nu-i aşa, Alan? 

— Ba bine că nu. Îl puteţi cumpăra de la orice magazin de 
electronice, sau formând doar numărul care începe cu 800 şi 
care va apărea pe ecran, operatorii aşteaptă apelul 
dumneavoastră. 

— Corect. Singurul lucru pe care mi-l mai trebuie ar fi un 
complice - cineva de încredere care să meargă la Penn Station, 
să facă legătura dintre casetofon şi un telefon din banca unde 
clienții să fie puţini şi să formeze numărul meu de acasă la 
timpul potrivit. Apoi... 


Se întrerupse. 

— Cum s-a plătit pentru apel? Am uitat de asta. N-a fost cu 
taxă inversă. 

— A fost folosit numărul cărții tale de credit, spuse Alan. 
Evident, i l-ai dat complicelui tău. 

— Mda, evident. Nu mai trebuia să fac decât două lucruri, 
odată ce se punea pe picioare bâlciul ăsta. Unul era să mă 
asigur că eu însumi urma să răspund la telefon. Celălalt era 
să-mi amintesc replicile şi să le rostesc în pauzele cuvenite. M- 
am descurcat foarte bine, nu crezi, Alan? 

— Mda. Fantastic. 

— Complicele meu închide telefonul atunci când aşa îi 
spune scenariul să facă. Deconectează casetofonul de la 
aparatul telefonic, îl vâră la subsioara... 

— La naiba, îl vâră în buzunar, spuse Alan. Aparatele de- 
acum din magazine sunt atât de bune, că şi băieții de la CIA 
îşi fac cumpărăturile la Radio Shack. 

— Bine, îl strecoară în buzunar şi pur şi simplu pleacă. 
Rezultatul e o discuţie în care eu sunt văzut şi deopotrivă 
auzit vorbind cu un om aflat la distanța de opt sute de 
kilometri, un om care vorbeşte diferit - care vorbeşte, de fapt, 
cu un foarte vag accent sudist - dar care are aceeaşi amprentă 
vocală ca şi mine. Se repetă povestea cu amprentele digitale, 
numai că acum e-o variantă îmbunătăţită. 

Se uită la Alan pentru confirmare. 

— Dacă mă gândesc mai bine, spuse Alan, excursia aia 
câştigată e la Portsmouth şi toate cheltuielile sunt suportate 
de noi. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin. 

— Asta nu-i doar aiurea, spuse Liz, asta-i de-a dreptul 
incredibil. Cred că toţi oamenii ăia ar trebui să-şi facă un 
control la... 

Cât atenţia ei fu distrasă, gemenii reuşiră în sfârşit să dea 
cap în cap şi începură să plângă pătimaş. 

Liz îl ridică pe William. Thad o recupera pe Wendy. 

Când trecu criza, Alan spuse: 


— E incredibil, sigur că da. Tu ştii asta, eu ştiu asta şi o 
ştiu şi ei. Dar Conan Doyle l-a pus pe Sherlock Holmes să 
spună cel puţin un lucru care încă e valabil într-o anchetă de 
poliție: când elimini toate explicaţiile verosimile, orice ar fi ceea 
ce ţi-a rămas este răspunsul, indiferent cât de improbabil ar fi 
acesta. 

— Cred că citatul original este puțin mai elegant, spuse 
Thad. 

Alan rânji. 

— Du-te naibii. 

— Poate că vouă vi se pare comic asta, dar mie nu, spuse 
Liz. Thad ar trebui să fie nebun ca să facă aşa ceva. Desigur, 
poliţiştii ar putea crede că amândoi suntem nebuni. 

— Nimeni nu crede un lucru ca ăsta, răspunse Alan grav, 
cel puţin nu-n momentul acesta, şi n-o vor face atâta timp cât 
veți continua să ţineţi pentru voi poveştile cele mai sălbatice. 

— Dar tu, Alan? întrebă Thad. Ţie ţi-am servit pe tavă toate 
poveştile sălbatice - tu ce crezi? 

— Nu că aţi fi nebuni. Totul ar fi mult mai simplu dacă aş 
crede asta. Nu ştiu ce este ceea ce se întâmplă. 

— Ce ai aflat de la doctorul Hume? vru să ştie Liz. 

— Numele doctorului care l-a operat pe Thad când a fost 
doar un puşti, zise Alan. E Hugh Pritchard - îți sună 
cunoscut, Thad? 

Thad se încruntă şi căzu pe gânduri. În cele din urmă, 
spuse: 

— Cred că da... dar s-ar putea să mi se pară doar. A fost cu 
mult timp în urmă. 

Liz se aplecă înainte cu ochi luminoşi; William se holba la 
Alan din siguranța poalei mamei lui. 

— Ce ţi-a spus Pritchard? întrebă ea. 

— Nimic. Mi-a răspuns robotul - lucru care mă face să cred 
că individul este încă în viață - şi asta-i tot. l-am lăsat un 
mesaj. 

Liz se lăsă pe spate în scaun, în mod clar dezamăgită. 

— Dar analizele mele? întrebă Thad. A primit ceva Hume? 
Sau n-a vrut să-ţi spună? 


— A spus că, atunci când va primi rezultatele, tu vei fi 
primul anunţat, zise Alan. Rânji. - Doctorul Hume a părut 
destul de jignit de ideea de a-i spune ceva, orice, unui şerif 
districtual. 

— Aşa e George Hume, spuse Thad şi zâmbi. „Ursuz” e 
numele lui mic. 

Alan îşi schimbă poziția în scaun. 

— Nu vrei ceva de băut, Alan? întrebă Liz. O bere sau un 
Pepsi? 

— Nu, mulțumesc. Hai să ne întoarcem la ce cred şi ce nu 
cred poliţiştii statali. Ei nu cred că e implicat vreunul dintre 
voi, dar îşi rezervă dreptul să creadă că ați putea fi. Ştiu că 
nu-ți pot pune în cârcă acțiunile din seara trecută şi din 
dimineața asta, Thad. Un complice, poate - acelaşi care, în 
mod ipotetic, te-ar fi ajutat şi la farsa cu casetofonul -, dar nu 
tu. Tu ai fost aici. 

— Dar Daria Gates? întrebă Thad încet. Fata care a lucrat 
la biroul contabilului? 

— E moartă. Mutilată destul de urât, după cum a sugerat 
el, dar mai întâi împuşcată o dată în cap. N-a suferit. 

— Asta-i o minciună. 

Alan clipi spre el. 

— N-a lăsat-o el să scape atât de ieftin. Nu după ce i-a făcut 
lui Clawson. În definitiv, ea a dat cu papagalul prima dată, 
nu? Clawson a fluturat nişte bani în fața ei - nu puteau fi 
foarte mulți, judecând după starea finanţelor lui Clawson - şi 
ea s-a revanşat lăsând să-i zboare pasărea din gură. Aşa că 
nu-mi spune că a împuşcat-o înainte s-o taie şi că n-a suferit. 

— Bine, spuse Alan. N-a fost aşa. Vrei să ştii cum a fost cu 
adevărat! 

— Nu, zise Liz imediat. 

Urmă un moment de tăcere grea în cameră. Până şi gemenii 
părură s-o simtă; se uitară unul la celălalt cu ceea ce păru a fi 
o mare solemnitate. În cele din urmă, Thad întrebă: 

— Dă-mi voie să te-ntreb din nou: tu ce crezi? Tu ce crezi 
acum? 


— N-am o teorie. Ştiu că n-ai înregistrat partea lui Stark de 
convorbire, fiindcă amplificatorul n-a detectat niciun fâsâit, 
iar când ridici volumul poţi auzi difuzoarele din Penn Station 
anunțând că trenul Pilgrim cu plecare spre Boston aşteaptă în 
gară la Linia 3. Pilgrim chiar aştepta în gară la Linia 3 în 
după-amiaza asta. Urcarea în tren a început la două treizeci 
şi şase după-amiaza şi ăsta-i exact momentul scurtei voastre 
discuții. Dar nici n-am avut nevoie să ştiu asta. Dacă ar fi fost 
înregistrată partea lui Stark de discuţie, fie tu, fie Liz m-aţi fi 
întrebat ce a scos la iveală procesul de amplificare de-ndată ce 
am adus asta în discuţie. Niciunul dintre voi n-a făcut asta. 

— Toate astea şi încă tot nu crezi, nu-i aşa? spuse Thad. 
Adică, ţi s-au aprins călcâiele - destul cât să încerci cu 
adevărat să-i dai de urme doctorului Pritchard -, dar chiar nu 
reuşeşti să baţi tot drumul spre miezul a ceea ce se întâmplă, 
nu-i aşa? 

Şi lui însuşi i se păru că vorbise cu frustrare şi chin. 

— Tipul însuşi a recunoscut că nu este Stark. 

— O, da. Şi-a fost şi foarte sincer în privința asta. 

Thad râse. 

— Te comporţi de parcă asta nu te surprinde. 

— Nici nu mă surprinde. Pe tine te surprinde? 

— Sincer, da. Mă surprinde. După ce mă dau peste cap să 
stabilesc faptul că tu şi cu el împărțiți aceleaşi amprente 
digitale, aceleaşi amprente vocale... 

— Alan, opreşte-te o secundă, spuse Thad. 

Alan se opri, uitându-se la Thad întrebător. 

— Ți-am spus dimineaţă că sunt de părere că George Stark 
face toate astea. Nu un complice de-al meu, nu un psihopat 
care a reuşit cumva să inventeze un fel de-a purta amprentele 
digitale ale altor oameni - între accesele sale criminale şi 
crizele de identitate, adică - şi nu m-ai crezut. Acum mă crezi? 

— Nu, Thad. Mi-aş dori să-ţi pot spune altceva, dar mai 
mult de atât nu pot: cred că tu crezi. 

Îşi mută privirea în aşa fel încât s-o cuprindă şi pe Liz. 

— Că amândoi credeți. 


— Mă mulțumesc cu adevărul, dat fiind că orice altceva mi- 
ar putea aduce moartea, spuse Thad, şi, cel mai probabil, ar 
putea aduce odată cu asta şi moartea familiei mele. În 
momentul de fată mă unge pe suflet şi numai să te aud 
spunând că nu ai o teorie. Nu-i mult, da-i un pas înainte. Ce- 
ncercam eu să-ţi arăt este că amprentele digitale şi cele vocale 
n-au nici-o importanţă, iar Stark ştie asta. Poţi vorbi cât 
pofteşti despre renunțarea la imposibil şi acceptarea a orice ar 
fi ceea ce rămâne, indiferent cât de improbabil, dar nu aşa 
merg lucrurile. Tu nu-l accepţi pe Stark, iar el este ceea ce 
rămâne după ce elimini tot restul. Dă-mi voie să spun 
lucrurile astfel, Alan: dacă ai avea atâtea dovezi despre o 
tumoare pe creier, te-ai duce la spital şi te-ai opera, chiar dacă 
şansele ar fi bune să nu scapi cu viaţă din asta. 

Alan deschise gura, clătină din cap şi-o închise la loc. În 
afară de ceas şi de slabele gângureli ale gemenilor, niciun alt 
sunet nu se auzea în camera în care Thad începea repede să 
aibă impresia că-şi petrecuse întreaga viața de adult. 

— Pe de o parte ai suficiente dovezi clare ca să alcătuieşti 
un puternic caz incidental, reluă Thad cu voce joasă. Pe de 
alta, ai declarația neîntemeiată a unei voci la telefon cum că 
„şi-a revenit în minţi”, că „acum ştie cine este”. Şi totuşi, ai de 
gând să ignori dovada în favoarea unei declaraţii. 

— Nu, Thad. Asta nu-i adevărat. În momentul ăsta nu 
accept nici-o declaraţie - nici pe a ta, nici pe a soţiei tale şi cu 
atât mai puţin pe cele ale omului care a sunat la telefon. Toate 
opțiunile mele sunt încă deschise. 

Thad arătă cu degetul mare peste umăr spre fereastră. 
Dincolo de draperiile duios ondulate, puteau vedea maşina 
poliției statale care aparținea ofițerilor care păzeau reşedinţa 
Beaumont. 

— Dar ei? Şi toate opţiunile lor sunt încă deschise? Mi-aş 
dori mult de tot să stai tu aici, Alan - te prefer pe tine unei 
armate de ofițeri de poliție statală, fiindcă tu cel puţin ai un 
ochi pe jumătate deschis. Ai lor sunt închişi de tot. 

— Thad... 


— Nu contează, spuse Thad. E-adevărat. O ştii... şi o ştie şi 
el. O să aştepte. lar când toată lumea se va hotări că s-a 
încheiat şi că soții Beaumont sunt în siguranță, când toţi 
poliţiştii îşi vor împături corturile şi vor pleca mai departe, 
George Stark va veni aici. 

Făcu o pauză, fața sa fiind un studiu întunecat şi 
complicat. Alan văzu regretul, hotărârea şi teama acționând 
toate pe fața aceea. 

— Am să-ți spun ceva acum - am să vă spun amândurora 
ceva. Ştiu exact ce vrea. Vrea să mai scriu un roman cu 
numele de Stark - probabil încă un roman despre Alexis 
Machine. Nu ştiu dacă aş putea face asta, dar dacă aş crede 
că ar ajuta la ceva, aş încerca. Aş arunca la gunoi Câinele de 
aur şi-aş începe în seara asta. 

— Thad, nu! strigă Liz. 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Mă va omori. Nu mă întrebaţi de 
unde ştiu asta; pur şi simplu ştiu. Dar dacă moartea mea ar 
însemna sfârşitul poveştii, poate că totuşi aş încerca. Dar nu 
cred că ar însemna. Fiindcă nu cred cu adevărat că el este 
măcar un pic om. 

Alan era cufundat în linişte. 

— Deci! spuse Thad, vorbind cu aerul unui om care trage 
linie de final unei importante afaceri. Aşa stau lucrurile. Nu 
pot, n-o voi face, nu trebuie s-o fac. Asta înseamnă că el va 
veni. lar când va veni, Dumnezeu ştie ce se va întâmpla. 

— Thad, spuse Alan incomod, ai nevoie de puţină 
perspectivă asupra lucrurilor, atâta tot. Şi când o vei avea, 
mare parte dintre ele pur şi simplu se vor... risipi. Ca un puf 
de susai. Ca un vis urât dimineața. 

— Nu de perspectivă avem noi nevoie, spuse Liz. 

Se uitară la ea şi văzură că plângea în linişte. Nu tare, însă 
lacrimile i se vedeau pe față. 

— Ce avem nevoie e să-l oprească cineva. 


6 


Alan se întoarse în Castle Rock devreme în dimineața 
următoare, ajungând acasă cu puțin înainte de ora două. Se 
strecură în casă cât mai în linişte posibil, observând că Annie 
uitase din nou să activeze alarma împotriva hoților. Nu-i 
plăcea s-o bată la cap în legătură cu asta - migrenele ei 
deveniseră mai frecvente în ultima vreme - dar mai devreme 
sau mai târziu trebuia s-o facă. 

Porni pe scări în sus cu pantofii într-o mână, mişcându-se 
cu o uşurinţă care-l făcea să pară că aproape pluteşte. Trupul 
său deținea o graţie profundă, exact opusul neîndemânării lui 
Thad Beaumont, pe care Alan rareori o arăta; corpul său 
părea să cunoască un secret al mişcării pe care mintea sa îl 
găsea cumva ruşinos. Acum, în acea tăcere, nu era nevoie să-l 
ascundă şi înainta cu o uşurinţă fantomatică, aproape 
macabră. 

La jumătatea scărilor se opri... şi cobori înapoi la Parter. 
Avea un ascunziş mic în vecinătatea sufrageriei, nimic mai 
mult decât o debara pentru mături, mobilată cu o masă de 
scris şi câteva rafturi cu cărți, dar potrivită pentru nevoile 
sale. Încerca să nu-şi aducă de lucru acasă. Nu reuşea 
întotdeauna s-o facă, dar se străduia din greu. 

Închise uşa, aprinse lumina şi se uită la telefon. 

Doar nu ai de gând să faci asta, nu? se întrebă în sinea sa. 
Adică, e aproape miezul nopții în zona Munţilor Stâncoşi, iar 
individul acesta nu-i doar un doctor ieşit la pensie; este un 
NEUROCHIRURG ieşit la pensie. Dacă-l trezeşti din somn e-n 
stare să-ți facă o nouă gaură a curului cu dinții. 

Alan se gândi la ochii lui Liz Beaumont - la ochii ei 
întunecați, înspăimântați - şi ajunse la concluzia că o va face. 
Poate că va şi ajuta la ceva; un telefon în crucea nopții avea să 
transmită faptul că ăsta era un lucru serios şi avea să-l pună 
pe gânduri pe doctorul Pritchard. Apoi, Alan îl putea suna din 
nou la o oră mai rezonabilă. 

Cine ştie, îşi spuse el fără mari speranțe (dar cu o undă de 
umor), poate că-i e dor să primească telefoane la miezul nopții. 

Alan scoase bucata de hârtie din buzunarul bluzei sale de 
uniformă şi formă numărul lui Hugh Pritchard din Fort 


Laramie. O făcu stând în picioare, pregătindu-se pentru o 
răbufnire de furie din partea acelei voci grave. 

N-ar fi trebuit să-şi facă griji, robotul telefonic interveni 
după aceeaşi fracțiune de secundă şi debită acelaşi mesaj. 

Închise gânditor şi se aşeză la masă. Lampa cu gât de gâscă 
arunca un cerc de lumină pe tăblia biroului, iar Alan începu 
să facă o serie de animale din umbră în strălucirea ei - un 
iepure, un câine, un vultur, chiar şi un cangur cât de cât 
recognoscibil. Mâinile sale dețineau aceea graţie profundă care 
stăpânea şi restul corpului când era singur şi în largul lui; 
sub acele degete bizar de flexibile, animalele păreau să 
mărşăluiască într-o paradă prin raza mică de lumină 
aruncată de lampa cu abajur, transformându-se din una în 
alta. Această mică distracție îi fascinase şi-i amuzase 
întotdeauna pe copiii săi şi deseori îl liniştea şi pe el atunci 
când era împovărat de gânduri. 

Acum nu funcționa. 

Doctorul Hugh Pritchard e mort. Stark a pus mâna şi pe el. 

Asta era imposibil, desigur; bănuia c-ar fi putut crede într-o 
fantomă dacă i-ar fi pus cineva un pistol la tâmplă, dar nu şi 
într-o fantomă gen Superman malign care traversează 
continente întregi dintr-o singură săritură. Putea găsi mai 
multe motive plauzibile pentru care o persoană şi-ar activa 
robotul telefonic noaptea. Nu în cele din urmă pentru a nu fi 
deranjat de apelurile târzii ale unor străini precum şeriful 
Alan J. Pangborn din Castle Rock, Maine. 

Mda, dar e mort. EI, dar şi soția lui. Cum o chema? Helga. 
„Probabil că eu am plecat să joc golf; Dumnezeu ştie Helga ce 
face.” Dar eu ştiu ce face Helga; ştiu ce faceți amândoi. Faceţi 
că aveți gâturile tăiate şi înecate în sânge, asta cred eu, şi că z- 
un mesaj scris pe peretele din sufrageria voastră din Tara 
Cerului Necuprins. Spune: VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU. 

Alan Pangborn se cutremură. Era o nebunie, însă el oricum 
se cutremură. Fiorul trecu prin el răsucindu-se ca un cablu. 

Formă serviciul de informaţii telefonice al statului 
Wyoming, primi numărul Oficiului Şerifului din Fort Laramie 
şi mai dădu un telefon. Îi răspunse un dispecer care părea pe 


jumătate adormit. Alan îşi declină identitatea, îi spuse 
dispecerului de acolo cu cine tot încerca să ia legătura şi unde 
locuia acea persoană, după care întrebă dacă nu-i aveau pe 
doctorul Pritchard şi soţia sa în dosarul de vacanţă. Dacă 
doctorul şi soția lui plecaseră în vacanţă - iar sezonul aproape 
că era cel potrivit - probabil că i-ar fi informat pe poliţiştii din 
localitate şi le-ar fi cerut să supravegheze casa cât timp era 
nelocuită. 

— Păi, spuse Dispecerul, de ce nu-mi daţi numărul 
dumneavoastră de telefon? Vă sun eu înapoi cu informațiile 
cerute. 

Alan suspină. Şi asta făcea parte din procedura standard de 
operare. Adică era tot o porcărie, ca s-o spună pe-aia dreaptă. 
Tipul nu voia sa-i dea informația până ce nu era sigur că Alan 
era cine spunea el că este. 

— Nu, zise el. Sun de acasă şi e în toiul nopții... 

— Nici aici nu-i tocmai la prânz, domnule şerif Pangborn, 
răspunse Dispecerul laconic. 

Alan suspină. 

— Sunt sigur că-i aşa, spuse el, şi sunt la fel de sigur că 
soția şi copiii dumitale nu dorm acum undeva lângă tine. Fă 
asta, prietene: sună la Cazarma Politiei Statale din Oxford, 
Maine - îți dau eu nu-mărul - şi verifică-mi numele. Ei îți pot 
da numărul meu de identificare LAWS. Sun eu înapoi în zece 
minute sau aşa ceva şi-apoi putem face schimb de parole. 

— Daţi-mi numărul, spuse Dispecerul, dar nu părea fericit 
de asta. 

Alan bănuia că-l despărțise pe om de emisiunea târzie sau 
poate de numărul din luna aceea a revistei Penthouse. 

— Despre ce-i vorba aici? întrebă Dispecerul după ce-i citi 
pentru confirmare numărul de telefon al Cazărmii Poliției 
Statele din Oxford. 

— Anchetăm o crimă, spuse Alan, şi e ceva serios. Nu sun în 
dorul lelii, amice. 

Închise. 

Se aşeză la birou şi făcu animale din umbre şi aşteptă ca 
minutarul să facă de zece ori ocolul ceasului. Timpul trecu 


greu. Nu făcuse decât cinci tururi, când uşa biroului se 
deschise şi intră Annie. Era îmbrăcată în capotul ei roz şi lui i 
se părea că arată oarecum fantomatic; simți cum fiorul acela 
voia să-l străbată din nou, de parcă se uitase în viitor şi 
văzuse ceva neplăcut. Insuportabil, poate. 

Cum m-aş simţi dacă el s-ar afla pe urmele mele? se întrebă 
el brusc. Ale mele şi ale lui Annie şi Toby şi Todd? Cum m-aş 
simți dacă aş ştie cine este... şi nimeni nu m-ar crede? 

— Alan? Ce faci aici de unul singur? 

El zâmbi, se ridică în picioare, o sărută uşor. 

— Aştept să treacă efectul medicamentelor, spuse el. 

— Nu, sincer - e ceva legat de treaba aia cu Beaumont? 

— Mda. Încerc să dau de un doctor care s-ar putea să ştie 
ceva despre asta. Îmi tot răspundea robotul, aşa că am sunat 
la oficiul şerifului să văd dacă nu apare în dosarul lor de 
vacanță. Bărbatul de la celălalt capăt al firului probabil că-mi 
verifică acum identitatea. 

Se uită la Annie cu o îngrijorare sporită. 

— Tu cum te simți, iubito? Şi-n noaptea asta ai dureri de 
cap? 

— Nu, spuse ea, dar te-am auzit intrând. - Zâmbi. - Eşti cel 
mai silențios om din lume când vrei să fii, Alan, dar în privința 
maşinii nu poți face nimic. 

El o luă în braţe. 

— Vrei o cană de ceai? întrebă ea. 

— Dumnezeule, nu. Un pahar de lapte, dacă vrei să-mi 
aduci ceva. 

Îl lăsă singur şi se întoarse un minut mai târziu cu laptele. 

— Cum e domnul Beaumont? întrebă ea. L-am văzut prin 
oraş, iar soţia lui vine din când în când la atelier, dar n-am 
vorbit niciodată cu el. 

Atelierul se numea Coşi întruna, deținut şi gestionat de o 
femeie pe nume Polly Chalmers. Annie Pangborn lucra acolo 
cu jumătate de normă de patru ani. 

Alan se gândi la asta. 

— Îmi place de el, spuse într-un târziu. La început nu mi-a 
plăcut - mi-a lăsat impresia unei persoane retrase. Dar ne-a 


întâlnit în împrejurări dificile. E doar... distant. Poate că-i din 
cauza meseriei lui. 

— Mi-au plăcut foarte mult amândouă romanele lui, spuse 
Annie. 

EI ridică din sprâncene. 

— N-am ştiut că l-ai citit. 

— Nici nu m-ai întrebat, Alan. Apoi, când s-a aflat de 
pseudonim, am încercat şi unul dintre celelalte. 

Încreţi din nas a neplăcere. 

— N-a fost bun? 

—  Îngrozitor. Înfiorător. Nu l-am terminat. N-aş fi zis 
niciodată că le-a scris acelaşi om. 

— Ştii ceva, iubire? îşi spuse Alan. Nici el nu crede lucrul 
ăsta. 

— Ar trebui să se întorci în pat, spuse el, dacă nu, o să te 
trezeşti iarăşi cu migrene. 

Ea scutură din cap. 

— Cred că Monstrul Migrenelor a plecat din nou, cel puţin 
pentru o vreme. - îi oferi o privire pe sub genele de jos. - Voi fi 
încă trează când o să fii în pat... dacă nu întârzii prea mult, 
adică. 

El îi prinse un sân prin capotul roz şi îi sărută buzele 
întredeschise. 

— Voi veni cât de repede voi putea. 

Ea plecă, iar Alan observă că trecuseră mai mult de zece 
minute. Sună iarăşi în Wyoming şi-i răspunse acelaşi dispecer 
somnoros. 

— Am crezut că m-ai uitat, prietene. 

— Câtugşi de puţin, spuse Alan. 

— Daţi-mi, vă rog, numărul LAWS, domnule şerif. 

— 109-44-205-ME. 

— Se pare că sunteţi cine trebuie, sigur că da. Îmi cer scuze 
c-a trebuit să vă supun la toată şarada asta atât de târziu, 
domnule şerif Pangborn, dar cred că mă-nţelegeţi. 

— Înţeleg. Ce-mi poţi spune despre doctorul Pritchard? 

— Oh, el şi cu soţia sunt în dosarul de vacanţă, sigur că da, 
spuse Dispecerul. Sunt în Yellowstone Park, cu cortul, până la 


sfârşitul lunii. 

Poftim! îşi spuse Alan. Vezi? Te sperii aici de propria-ți 
umbră în mylocul nopții. Niciun gât tăiat. Niciun scris pe perete. 
Numai doi bătrânei plecaţi într-o excursie cu cortul. 

Însă nu se simţea foarte uşurat, îşi dădu seama. Avea să fie 
foarte greu să dea de doctorul Pritchard, cel puţin în 
următoarele două săptămâni. 

— Dacă aş vrea să-i transmit un mesaj individului, crezi c- 
aş putea-o face? întrebă Alan. 

— Aşa cred, zise Dispecerul. Aţi putea suna la administraţia 
rezervației Yellowstone. Ei vor şti unde să-l găsească, sau ar 
trebui să ştie. S-ar putea să dureze o vreme, dar probabil că vi 
l-ar aduce la telefon. L-am întâlnit şi eu o dată sau de două 
ori. Pare un tip destul de simpatic. 

— Ei bine, asta-i bine de ştiut, zise Alan. Mulţumesc pentru 
ajutor. 

— Pentru nimic - de-asta suntem aici. 

Alan auzi un foşnet vag de pagini şi şi-l închipui pe bărbatul 
acela fără chip ridicând din nou revista Penthouse la depărtare 
de jumătate de continent. 

— Noapte bună, spuse el. 

— Noapte bună, domnule şerif. 

Alan închise şi rămase pe scaun pentru o clipă, uitându-se 
afară în întuneric prin mica fereastră a ascunzătorii. 

E-acolo afară. Undeva. Şi încă nu şi-a terminat treaba. 

Alan se întrebă din nou cum s-ar simți dacă viaţa sa - şi a 
lui Annie şi ale copiilor - ar fi fost în joc. Se întrebă cum s-ar 
simți dacă ar şti şi nimeni n-ar crede ce ar şti el. 

Iar îți aduci problemele de la serviciu acasă, dragule, o auzi 
pe Annie spunând în mintea sa. 

Şi era adevărat. În urmă cu cincisprezece minute fusese 
convins - în terminațţiile sale nervoase, dacă nu în minte - că 
Hugh şi Helga Pritchard zăceau morți într-o baltă de sânge. 
Asta nu era adevărat; în noaptea aceea, cei doi dormeau 
liniştiți sub stele în Parcul Naţional Yellowstone. Halal 
intuiție; începea să-l cam părăsească. 


Aşa se va simți Thad când vom descoperi ce se petrece cu 
adevărat aici, îşi spuse el. Când vom afla că explicația, oricât 
de bizară se va dovedi a fi, se conformează tuturor legilor 
naturii. 

Chiar credea asta? 

Da, se hotări el - chiar o credea. În mintea sa, cel puţin. 
Terminațţiile nervoase nu erau atât de sigure. 

Alan îşi termină laptele, stinse lampa de birou şi se duse la 
etaj. Annie era încă trează şi cât se poate de dezbrăcată. Îl 
cuprinse în braţe şi Alan îşi permise cu bucurie să dea uitării 
toate celelalte lucruri. 


7 


Stark sună din nou două zile mai târziu. Thad Beaumont se 
afla în clipa aceea la Dave's Market. 

Dave's era un magazin cu de toate, aflat la depărtare de doi 
kilometri în josul drumului de la reşedinţa Beaumont. Era 
locul unde  mergeai atunci când drumul până la 
supermagazinul din Brewer îţi era peste mână. 

Thad se duse în după-amiaza zilei aceleia de vineri ca să 
cumpere şase doze de Pepsi, nişte cip-suri de cartofi şi sos. Îl 
însoți unul dintre ofițerii care îi țineau sub supraveghere 
familia. Era 10 iunie, şase treizeci după-amiaza, mai era 
destulă lumină pe cer. Vara, târfa aceea verde şi frumoasă, 
venise din nou în Maine. 

Polițistul rămase în maşină în timp ce Thad intră în 
magazin. Îşi luase sucurile şi inspecta o gamă variată de 
sosuri (erau din cele simple, cu gust de scoici, iar dacă nu-i 
plăceau astea, erau cele simple cu gust de ceapă), când sună 
telefonul. 

Ridică privirea pe dată, spunându-şi: Oh. Bine. 

Rosalie îl ridică din spatele tejghelei, spuse „Bună”, ascultă, 
apoi îi întinse receptorul, aşa cum el ştia deja că va face. Fu 
din nou înghițit de sentimentul acela ireal de presque vu. Un 
telefon, domnule Beaumont. 


El se simțea destul de calm. Inima îi ratase o bătaie, dar 
numai una; acum continua să alerge în ritmul ei normal. Nu 
transpira. 

ŞI nu auzea nici-o pasăre. 

Nu simţea niciun pic din teama şi furia pe care le simţise cu 
două zile în urmă. Nu se deranja s-o întrebe pe Rosalie dacă la 
telefon era soția lui, care voia să-i spună să cumpere şi 
douăsprezece ouă sau poate o cutie cu suc de portocale dacă 
tot era acolo. Ştia cine era. 

Stătea lângă computerul Megabucks, cu ecranul lui verde 
sclipitor care anunţa că săptămâna trecută nu se înregistrase 
niciun câştigător şi că potul cel mare la loteria din săptămâna 
aceea era de patru milioane de dolari. Luă receptorul de la 
Rosalie şi spuse: 

— Bună, George. 

— Bună, Thad. 

Accentul îngălat de sudist era încă prezent, însă tonul 
superior de țăran necioplit dispăruse complet - Thad nu-şi 
dădu seama cât de puternic şi totuşi atât de subtil reuşise 
Stark să transmită acel sentiment de „Saltare, băieţi, nu-s 
prea dăştept, da' şt'u c-am scăpat basma curată, n-aşa, hi, hi, 
hi?” decât observându-i acum absența. 

Dar sigur că acum n-au rămas decât băieţii, îşi spuse Thad. 
Doar doi romancieri albi la piele, pierzând vremea la discuții. 

— Ce vrei? 

— Ştii răspunsul la asta. Nu-i nevoie să ne ascundem după 
deget, nu-i aşa”? E puţin cam târziu pentru asta. 

— Poate că nu vreau decât să te aud spunând-o cu voce 
tare. 

Senzaţia lui Thad se întoarse, acea stranie senzație că este 
scos afară din corp şi tras de-a lungul firului telefonic spre un 
loc aflat exact la jumătatea distantei dintre ei. 

Rosalie se dusese în celălalt capăt al tejghelei, unde scotea 
pachete de ţigări dintr-o stivă de cutii şi realimenta lungul 
automat pentru ţigări. Nu asculta cu ostentaţie partea lui 
Thad de conversaţie într-un fel ce era aproape comic. Toată 
lumea din Ludlow - din partea aceea de oraş, în orice caz - ştia 


că Thad se afla sub paza poliției sau protecția poliției sau ceva 
blestemăție a poliției, iar el nu trebuia să plece urechea la 
zvonuri ca să ştie că acestea începuseră deja să circule. Cei 
care nu credeau că era pe cale să fie arestat pentru trafic de 
droguri fără-ndoială credeau că urma să intre după gratii 
pentru abuz asupra copiilor sau pentru violență domestică. 
Sărmana Rosalie stătea acolo şi încerca să se comporte 
cumsecade, iar Thad se simțea absurd de recunoscător. Se 
mai simțea şi de parcă s-ar fi uitat la ea prin capătul greşit al 
unui telescop puternic. Plecase de-a lungul firului, coborâse în 
vizuina iepurelui, unde nu exista niciun iepure alb, ci doar 
vulpea bătrână de George Stark, omul care nu avea cum să 
existe, dar, cumva, tot exista. 

Vulpea bătrână de George, iar aicea jos în Sfârşitburg toate 
vrăbiile zboară din nou. 

Se luptă cu senzaţia, se luptă din greu. 

— Continuă, George, spuse el, puţin surprins de tonul 
aspru, furios, din vocea sa. 

Era năucit, prins într-un puternic curent submarin al 
distanței şi irealităţii... dar Dumnezeule, părea atât de treaz şi 
de conştient! 

— Spune-o cu voce tare, de ce nu? 

— Dacă insişti. 

— Insist. 

— A sosit timpul să începi o nouă carte. Un roman de-al lui 
Stark. 

— Nu prea cred. 

— Nu spune asta! 

— Tonul din acea voce era ca un bici ghintuit. 

— Ți-am schițat o imagine, Thad. Am schițat-o pentru tine. 
Nu mă face s-o schițez pe tine. 

— Eşti mort, George. Doar că n-ai bunul simț să te 
odihneşti în pace. 

Capul lui Rosalie se întoarse puţin; Thad observă un ochi 
larg căscat înainte ca aceasta să se întoarcă înapoi la raftul cu 
țigări. 

Ai grijă cum vorbeşti! 


O furie adevărată în vocea aceea. Dar nu mai era oare şi 
altceva? Nu mai era şi teamă? Durere? Amândouă? Sau nu 
făcea decât să se amăgească. 

— Care-i problema, George? ricana el brusc. Începi să-ți 
pierzi din gândurile bune? 

Atunci urmă o pauză. Thad îl surprinsese, îl făcuse să-şi 
piardă echilibrul... cel puţin pe moment. Thad era sigur de 
asta. Dar de ce? Ce făcuse? 

— Ascultă la mine, băiețaş, zise Stark într-un târziu, îţi dau 
o săptămână să te apuci de treabă. Să nu crezi că mă poți 
duce de nas, fiindcă nu poți. 

Numai că ultimul cuvânt fu de fapt poi. Da, George era 
agitat. Poate că avea să-l coste mult pe Thad înainte ca 
afacerea aceea să se încheie, dar pe moment el simți doar o 
bucurie dezlănţuită. Reuşise să facă o breşă. Se părea că el nu 
era singurul care se simțea neputincios şi vulnerabil într-un 
mod ireal în timpul conversațiilor acelora intime, coşmareşti; îl 
rănise pe Stark, iar asta era extrem de plăcut. 

Thad spuse: 

— Lucrul ăsta-i adevărat. Nu ne putem duce de nas unul pe 
celălalt. Orice altceva, dar asta nu. 

— Ai avut o idee, spuse Stark. Ai avut-o chiar înainte ca 
afurisitul ăla de peşte să se fi gândit măcar să te şantajeze. 
Aia cu nunta şi cu lovitura cu maşina blindată. 

— Mi-am aruncat însemnările. Am terminat-o cu tine. 

— Nu, alea pe care le-ai aruncat erau însemnările mele, dar 
nu contează. N-ai nevoie de însemnări. O să fie o carte bună. 

— Nu înţelegi. George Stark este mort. 

— Tu eşti cel care nu înţelege, răspunse Stark. 

Vocea lui era moale, letală, emfatică. 

— Ai o săptămână la dispoziție. Şi dacă n-o să ai scrise cel 
puțin treizeci de pagini de manuscris, o să vin după tine, 
bătrâne. Numai că n-o să încep cu tine - asta ar fi prea uşor. 
Asta ar fi absolut prea uşor. O să-ți iau mai întâi copiii, ş-or să 
moară încet. O să am eu grijă de asta. Ştiu eu cum. N-o să 
ştie ce se întâmplă, o să ştie doar că mor în agonie. Dar tu o să 
ştii, şi-o să ştiu şi eu, şi-o să ştie şi soţia ta. Pe ea o s-o iau 


următoarea... numai că înainte s-o iau, o s-o iau. Ştii la ce mă 
refer, catâr bătrân. Iar când voi termina cu ei, o să am grijă de 
tine, Thad, şi-o să mori cum n-a mai murit niciun om pe 
pământ. 

Se opri. Thad îl auzea cum îi gâfâie în ureche, ca un câine 
într-o zi caniculară. 

— Nu ştii de păsări, spuse Thad încet. Măcar asta e 
adevărat, nu-i aşa? 

— Thad, nu ai logică. Dacă nu te pui pe lucru cât de repede, 
o mulțime de oameni or s-o încurce. 

— Timpul se scurtează. Oh, dar sunt atent, spuse Thad. Ce 
mă întreb e cum de ai putut scrie ce-ai scris pe peretele lui 
Clawson şi apoi pe al lui Miriam şi să nu ştii de asta. 

— Ai face bine să termini cu prostiile şi să-ncepi să fii logic, 
prietene, spuse Stark, însă Thad simți consternare şi o urmă 
de teamă crudă chiar dincolo de suprafața vocii aceleia. N-am 
scris nimic pe pereţii ăia. 

— O, da. Ai scris. Şi ştii ceva, George? Cred că motivul 
pentru care nu ştii asta este fiindcă eu am scris. Cred că o 
parte din mine s-a aflat acolo. Cumva, o parte din mine a fost 
acolo şi s-a uitat la tine. Cred că eu sunt singurul dintre noi 
care ştie de vrăbii, George. Cred că eu trebuie să fi scris pe 
pereți. Ai face bine să te gândeşti la asta... să te gândeşti din 
greu... Înainte să-ncepi să te agăţi de mine. 

— Ascultă aici, zise Stark cu o forță blândă. Ascultă-mă 
foarte bine. Mai întâi copiii... apoi soţia... şi-apoi tu. Începe 
altă carte, Thad. Ăsta-i cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da. Cel 
mai bun sfat pe care-l vei primi vreodată în afurisita asta de 
viaţă a ta. Începe o altă carte. Nu sunt mort. 

O pauză lungă. Apoi, încet, cu foarte mare grijă: 

— Şi nu vreau să fiu mort. Aşa că du-te acasă şi ascute-ţi 
creioanele, iar dac-o să ai nevoie de-un pic de inspirație, 
gândeşte-te la cum ar arăta copilaşii tăi cu fețele pline de 
sticlă. 

— Nu există nici-o afurisită de pasăre. Uită doar de-asta şi 
pune-te pe scris. 

Se auzi un clic. 


— Du-te dracului, şopti Thad în receptorul mort şi închise 
încet telefonul. 


Şaptesprezece - WENDY SUFERĂ O 
CAZATURA 


1 


Situaţia s-ar fi rezolvat singură într-un fel sau altul 
indiferent de ce se întâmpla - Thad era sigur de asta. George 
Stark nu avea pur şi simplu să dispară. Însă Thad ajunse să 
creadă, şi nu fără motiv, că accidentul pe care-l suferi Wendy 
la două zile după ce Stark îl sunase la Dave's Market stabili 
cursul - bun sau rău - pe care avea să-l ia situația. Cel mai 
important rezultat fu acela că în sfârşit îi arătă o cale de 
acţiune. Îşi petrecuse acele două zile într-un fel de moleşeală 
fără suflare. Îi venea greu să urmărească până şi cel mai 
simplu program TV, îi era imposibil să citească, iar ideea de-a 
scrie i se părea aproape înrudită cu aceea a călătoriei dincolo 
de viteza luminii. În cea mai mare parte a timpului rătăci 
dintr-o cameră în alta, şezând preţ de câteva momente, după 
care o lua iarăşi din loc. Îi stătu în cale lui Liz şi o calcă pe 
nervi. Ea nu se răsti la el din pricina asta, chiar dacă el crezu 
că, de mai multe ori, ea trebuise să-şi muşte limba ca sa nu-i 
livreze echivalentul verbal al unei tăieturi de hârtie. 

De două ori îşi puse în gând să-i spună de al doilea apel al 
lui Stark, cel când vulpoiul de George îi spusese exact ce avea 
în gând, sigur pe faptul că linia telefonică nu era ascultată şi 
că discutau în particular. Cu ambele ocazii, se înfrânase, 
conştient că nu putea face nimic altceva decât s-o 
neliniştească şi mai mult. 

Şi de două ori se trezi la etaj în birou, ţinând în mână unul 
dintre blestematele alea de creioane Berol pe care-şi promisese 
să nu le folosească niciodată şi uitându-se la un teanc nou, 


împachetat în celofan, de carnețele pe care Stark obişnuia să- 
şi scrie romanele. 

Ai avut o idee... Aia cu nunta şi cu lovitura cu maşina 
blindată. 

Iar asta era adevărat. Thad avea chiar şi un titlu, unul bun: 
Steel Machine. Şi mai era ceva adevărat: o parte din el chiar 
îşi dorea să scrie cartea. Mâncărimea aceea era prezentă, ca o 
mâncărime în locul acela de pe spate unde nu reuşeşti să 
ajungi când simți nevoia să te scarpini. 

Te va scărpina George. 

O, da. George ar fi fost fericit să-l scape de ea. Însă ceva s-ar 
întâmpla cu el, fiindcă acum lucrurile se schimbaseră, nu-i 
aşa? Ce, mai exact, ar fi acel ceva? Nu ştia, poate că nu putea 
şti, însă o imagine înspăimântătoare îi tot venea în minte. Era 
din povestea de demult pentru copii aia încântătoare şi 
rasistă, Micul Sambo cel Negru. Când Sambo cel Negru s-a 
cățărat în copac şi tigrii n-au Putut ajunge la el, aceştia s-au 
înfuriat atât de tare încât şi-au muşcat unul altuia coada şi- 
au alergat din ce în ce mai repede în jurul copacului până ce 
s-au transformat în unt. Sambo a adunat untul într-o oală de 
lut şi l-a dus acasă la mama lui. 

George alchimistul, îşi spusese Thad gânditor, şezând în 
biroul său şi lovind cu un Berol Black Beauty neascuţit în 
marginea mesei. Transformă paiele în aur. Tigrii în unt. Cărțile 
în best-seller-uri. Şi pe Thad în... ce? 

Nu ştia. Se temea să ştie. Dar avea să dispară, Thad avea să 
dispară, era sigur de asta. Poate că în casa sa avea să 
continue să trăiască cineva care va arăta ca el, dar în spatele 
chipului lui Thad Beaumont avea să se afle o altă minte. O 
minte bolnavă, sclipitoare. 

Credea că noul Thad Beaumont avea să fie mult mai puţin 
neîndemânatic... şi mult mai periculos. 

Liz şi copiii? 

Avea să-i lase Stark în pace dacă reuşea să ajungă pe locul 
şoferului? 

Nici poveste. 


Se gândise şi să fugă. Să-i urce pe Liz şi pe copii în 
Suburban şi pur şi simplu să plece. Dar la ce avea să 
folosească asta? La ce bun, când Vulpoiul Bătrân de George se 
putea uita prin ochii Prostovanului Bătrân de Thad? Nu conta 
nici dacă fugea până la capătul pământului; ar fi ajuns acolo, 
s-ar fi uitat înjur şi l-ar fi văzut pe George Stark venind în 
urma lor într-o sanie trasă de câini siberieni, cu briciul în 
mână. 

Se gândise şi, chiar mai repede şi hotărât, respinse ideea de 
a-l suna pe Alan Pangborn. Alan le spusese unde se afla 
doctorul Pritchard, iar hotărârea sa de a nu încerca să-i 
transmită un mesaj neurochirurgului care îl operase - de a 
aştepta până ce Pritchard şi soţia lui aveau să se întoarcă din 
excursia cu cortul - îi spunea lui Thad tot ce trebuia să ştie 
despre ce credea Alan... şi, mai important, despre ce nu credea 
el. Dacă-i spunea lui Alan despre apelul pe care-l primise la 
Dave's, Alan avea să creadă că-l inventase. Şi chiar dacă 
Rosalie avea să confirme faptul că primise un telefon de la 
cineva la magazin, Alan avea să continue să nu-l creadă. EI şi 
toți ceilalți ofițeri de poliție care se invitaseră singuri la 
petrecerea aceasta investiseră mult în a nu crede. 

Aşa că zilele trecură încet şi fură un fel de timp alb. Chiar 
după prânz în cea de-a doua zi, Thad scrise: Mă simt de parcă 
aş fi o versiune mentală a calmurilor cancerului în jurnalul 
său. Fu singura notație pe care o făcuse într-o săptămână şi 
începea să se întrebe dacă avea să mai facă vreuna. Noul său 
roman, Câinele de aur, stătea mort în apă. Asta, bănuia el, era 
de la sine înțeles. Era foarte greu să inventezi poveşti când te 
temeai că un om rău - un om foarte rău - avea să vină şi să-ți 
masacreze întreaga familie înainte să te ia şi pe tine în vizor. 

Singura dată când îşi amintea că mai fusese atât de 
nehotărât fusese în săptămânile de după ce se lăsase de băut - 
după ce scosese dopul din cada cu alcool în care se bălăcise 
după avortul lui Liz şi înainte să apară Stark. Atunci, ca şi 
acum, avusese sentimentul că exista o problemă, dar că era la 
fel de imposibil de atins ca şi un miraj din acela pe care-l vezi 
la orizont deasupra şoselei într-o după-amiază încinsă. Cu cât 


alerga mai repede spre problemă, voind s-o atace cu ambele 
mâini, s-o demonteze, s-o distrugă, cu atât aceasta se 
îndepărta, până ce el rămânea în cele din urmă locului, 
gâfâind şi fără suflu, unduirea aceea ca de apă de la orizont 
continuând să-l sfideze. 

În nopţile acelea dormi rău şi visă că George Stark îi arăta 
propria sa casă pustie, o casă în care lucrurile explodau când 
le atingea şi unde, în ultima cameră, aşteptau cadavrele soției 
sale şi al lui Frederick Clawson. Când ajungea acolo, toate 
păsările începeau să zboare, explodând spre cer din copaci şi 
de pe firele de telefon şi stâlpii de electricitate, mii de păsări, 
milioane, atât de multe, încât acopereau complet soarele. 

Până ce căzu Wendy pe scări, el însuşi se simți ca o nadă a 
prostului, aşteptând doar ca acel cineva criminal să-şi facă 
apariția, să-şi lege o bavetică la gât, să ridice furculița şi să 
înceapă a mânca. 


2 


Gemenii mergeau de-a buşilea de-o bună bucată de vreme 
şi, în ultima lună sau aşa ceva, începuseră să se ridice singuri 
în şezut cu ajutorul celui mai apropiat obiect stabil (sau, în 
unele cazuri, instabil) - un picior de scaun era bun, la fel ca şi 
măsuța pentru cafea, dar chiar şi o cutie de carton goală le 
ajungea, cel puţin până ce geamănul în cauză îşi lăsa prea 
mult greutatea pe ea şi aceasta se afunda sau se întorcea 
invers. Copiii mici sunt capabili sa intre în încurcături divine 
la orice vârstă, dar la vârsta de opt luni, când mersul târâş şi- 
a servit scopul şi mersul în picioare n-a fost încă bine învățat, 
aceştia se află în mod clar în Epoca de Aur a încurcăturilor. 

Pe la cinci şi un sfert după-amiaza, Liz îi aşezase pe podea, 
să se joace într-o porţiune luminată de soare. După ce zece 
minute sau aşa ceva se târâseră siguri pe ei şi se ridicaseră 
nesiguri în picioare (cea din urmă activitate însoțită de 
strigăte puternice de împlinire adresate părinţilor sau unul 
celuilalt), William se ridică sprijinindu-se de marginea măsuţei 
pentru cafea. Se uită în jur şi făcu mai multe gesturi 


imperioase cu brațul drept. Aceste gesturi îi amintiră lui Thad 
de vechiul film de propagandă înfățişându-l pe Il Duce 
adresându-se alegătorilor de la balcon. Apoi William înşfacă 
ceaşca de ceai a mamei sale şi, înainte să cadă înapoi în fund, 
reuşi să verse pe el cât se mai afla înăuntru. Ceaiul era din 
fericire rece, însă William nu dădu drumul ceştii şi reuşi să-şi 
dea cu ea peste gură suficient de tare încât să-şi facă buza de 
jos să sângereze. Începu să ţipe. Wendy se duse numaidecât la 
el. 

Liz îl ridică, îl examina, roti ochii spre Thad şi-l duse la etaj 
să-l liniştească şi apoi să-l curețe. 

— "Ţine ochii pe prințesă, spuse ea, plecând. 

— Bine, zise Thad, dar descoperise, şi-n scurtă vreme avea 
să redescopere că în Epoca de Aur a încurcăturilor, astfel de 
promisiuni deseori nu rezolvau nimic. William reuşise să pună 
mâna pe ceaşca de ceai chiar de sub nasul lui Liz, iar Thad 
observă că Wendy avea să cadă de pe a treia treaptă cu o clipă 
prea târziu ca s-o poată împiedica. 

Se uita la o revistă cu ştiri - nu o citea, dar o frunzărea 
nepăsător, aruncând din când în când o privire la fotografii. 
Când termină, se duse la coşul mare pentru obiecte de 
croşetat de lângă şemineu care servea drept un fel de suport 
încropit pentru reviste ca s-o pună la loc şi să-şi ia alta. 
Wendy mergea târâş pe podea, cu lacrimile date deja uitării 
înainte să i se fi uscat bine pe obrajii-i grăsulii. Scotea sunetul 
acela slab şi vâjâit - brum-brum-brum - pe care-l scoteau 
amândoi când se târau, un sunet care-l făcea pe Thad să se 
întrebe uneori dacă nu asociau orice mişcare cu maşinile şi 
camioanele pe care le vedeau la televizor. Se lăsă pe vine, aşeză 
revista peste teancul din coş şi le răscoli pe celelalte, alegând 
într-un târziu un Harper's vechi de o lună fără un motiv 
anume. Îi trecu prin gând că se comporta puţin ca un om aflat 
în cabinetul dentistului, aşteptând să i se extragă un dinte. 

Se întoarse şi Wendy era pe scări. Se târâse până pe a treia 
şi acum se ridica nesigură în picioare, ţinându-se de una 
dintre tijele care făceau legătura dintre balustradă şi podea. 
Când se uită la ea, Wendy îl zări şi făcu un gest deosebit de 


amplu cu brațul şi rânji. Mişcarea brațului îi făcu trupul 
durduliu să se balanseze înainte. 

— Iisuse, spuse el cu răsuflarea tăiată şi, când se ridică în 
picioare, genunchii pocnindu-i uscat, o văzu cum face un pas 
în față şi dă drumul tijei. Wendy, nu face asta! 

Aproape că sări de cealaltă parte a camerei şi aproape că 
ajunse la timp. Însă el era un om neîndemânatic şi un picior i 
se agăță de unul dintre picioarele fotoliului. Acesta se 
răsturnă şi Thad căzu la pământ. Wendy căzu şi ea în față cu 
un cârâit slab de surpriză. Corpul său se răsuci uşor în aer. În 
genunchi, el întinse mâinile spre ea, încercând s-o salveze şi 
rată mişcarea cu aproape un metru. Piciorul ei drept se lovi de 
prima treaptă, iar cu capul se lovi de podeaua acoperită cu 
covor a sufrageriei, scoțând un bufnet înfundat. 

Fetița strigă, iar el avu timp să se gândească la cât de 
înfiorător era strigătul de durere al unui copil, după care o luă 
în braţe. 

La etaj, Liz strigă: „Thad>” pe o voce speriată şi el auzi buf- 
buf-ul picioarelor sale încălțate în şoşoni de casă alergând de- 
a lungul holului. 

Wendy încerca să plângă. Primul ei țipăt de durere îi scosese 
tot aerul din plămâni şi acum venea momentul paralizant, 
etern, când se lupta să-şi deblocheze pieptul şi să tragă aer 
pentru următorul țipăt. Când avea în sfârşit să sosească 
aceasta, urma să le lovească timpanele ca un ciocan. 

Dacă avea să sosească. 

O  ţinu în brațe, uitându-se neliniştit la fața ei 
schimonosită, congestionată. Se făcuse de-o culoare aproape 
brună, cu excepția urmei roşii asemănătoare cu o virgulă 
foarte mare de pe frunte. Dumnezeule, dacă leşină? Dacă 
moare înăbuşită, neputând să tragă aer în piept şi să scoată 
țipătul blocat în plămânii ei mici şi goi? 

— 'Țipă, blestemăţie! strigă el către ea. 

Dumnezeule, fața ei purpurie! Ochii ei holbațţi, îndurerați. 

— Tipă! 

— Thad! 


Uz părea foarte speriată acum, dar părea de asemenea 
foarte îndepărtată. În acele câteva secunde eterne dintre 
primul strigăt al lui Wendy şi lupta sa de a elibera un al doilea 
şi astfel de a continua să respire, George Stark fu alungat 
complet din mintea lui Thad pentru prima oară în ultimele opt 
zile. Wendy trase în piept o gură mare de aer, convulsivă, şi 
începu să urle. Thad, tremurând de uşurare, o strânse la 
umăr şi începu s-o mângâie pe spate cu blândețe, scoțând 
sunete de liniştire. 

Liz dădu buzna la parter, cu un William plin de vlagă strâns 
lângă coaste ca un sac mic cu grăunţe. 

— Ce s-a întâmplat? Thad, e teafără? 

— Da. A căzut de pe a treia treaptă. Acum e bine. Odată ce- 
a început să țipe. La început a fost ca şi când... ca şi când pur 
şi simplu s-ar fi blocat. 

Râse cu o voce tremurândă şi i-o dădu pe Wendy în 
schimbul lui William, care acum trâmbița în compasiune față 
de sora sa. 

— N-o supravegheai? întrebă Liz cu reproş. 

Deja îşi rotea automat corpul de la mijloc, legănând-o pe 
Wendy, încercând s-o liniştească. 

— Ba da... nu. M-am dus să-mi iau o revistă. Cât ai clipi, ea 
era pe scări. A fost ca Will şi ceaşca de ceai. Sunt atât ai naibii 
de... iuți. Crezi că a păţit ceva la cap? S-a lovit de covor, dar s- 
a lovit tare. 

Liz o ţinu pe Wendy la distanță pentru o clipă, se uită la 
urma cea roşie, apoi o sărută blând. Planşetele lui Wendy 
începeau deja să scadă în volum. 

— Cred că-i bine. O să aibă un cucui pentru o zi sau două, 
dar nimic altceva. Slavă Domnului de covor. N-am vrut să-ți 
sar în cap, Thad. Ştiu cât sunt de iuți. Doar că... am impresia 
că urmează să-mi vină ciclul, numai că senzaţia asta o am 
acum tot timpul. 

Suspinele lui Wendy deveneau acum fonfăieli. Prin urmare, 
şi William începu să renunțe la lacrimi, întinse un braț 
grăsuliu şi o prinse pe sora sa de tricoul alb de bumbac. Ea se 
uită înjur. El ganguri, apoi bombăni ceva spre ea. Pentru 


Thad, bolboroselile lor păreau întotdeauna puţin înfiorătoare: 
ca o limbă străină accelerată suficient cât să nu-ți mai poți da 
seama care anume era, darămite s-o mai şi înţelegi. Wendy 
zâmbi la fratele ei, cu toate că din ochii ei încă mai curgeau 
lacrimi şi obrajii îi era uzi. Îi răspunse gângurind şi 
bombănind. Preţ de o clipă, parcă purtară o discuţie într-o 
lume numai a lor - lumea gemenilor. 

Wendy întinse mâna şi-l mângâie pe William pe umăr. Se 
uitară unul la celălalt şi continuară să gângurească. 

— Te simţi bine, draga mea? 

— Da; m-am lovit, scumpul meu William, dar nu rău. 

— Vrei să rămâi acasă şi să nu mergi la petrecerea de cu 
seară de la cei doi Stadley, suflețel? 

— Nu cred, chiar dacă e foarte grijuliu din partea ta să 
întrebi. 

— Eşti cât se poate de sigură, scumpă Wendy? 

— Da, dragul meu William, n-am pățit nimic, chiar dacă mă 
cam tem că am caca în scutece. 

— O, iubire mică, ce EXASPERANT! 

Thad zâmbi slab, apoi se uită la piciorul lui Wendy. 

Acolo o să se-nvinețească, spuse el. De fapt, se pare că deja 
a început. 

Liz îi oferi un zâmbet vag. 

— O să se vindece, spuse ea. Şi n-o să fie nici Prima, nici 
ultima vânătaie. 

Thad se aplecă înainte şi o sărută pe Wendy pe vârful 
nasului, gândindu-se la cât de repede şi cu câtă furie veneau 
furtunile acestea - cu nici trei minute în urmă se temea că 
fetița va muri din lipsă de oxigen - şi cât de repede plecau. 

— Nu, se arătă el de acord. Cu voia lui Dumnezeu, n-o să fie 
ultima. 


3 


La ora şapte, pe când se treziră gemenii din somnul lor de 
după-amiază, vânătaia de pe coapsa lui Wendy devenise de-un 
purpuriu închis. Avea o formă ciudată şi clară de ciupercă. 


— Thad? spuse Liz de lângă cealaltă masă de schimbat 
scutece. Uită-te la asta. 

Thad îi scosese lui Wendy scutecul de somn, uşor jilav dar 
nu tocmai ud, şi-l aruncă în găleata pentru scutece marcată 
ale ei. Îşi duse fiica dezbrăcată la masa de schimbat scutece a 
fiului ca să vadă ce voia Liz să-i arate. Se uită în jos la William 
şi ochii i se căscară. 

— Tu ce zici? întrebă ea încet. E sau nu ciudat? 

Thad se uită în jos la William vreme îndelungată. 

— Mda, spuse el în cele din urmă. E destul de ciudat. 

Liz îl ţinea pe masă pe fiul lor zbuciumat cu o mână pe 
piept. Acum se uită cu asprime într-o parte la Thad. 

— Te simţi bine? 

— Da, spuse Thad. 

Fu surprins de cât de calm se auzi vorbind. 1 se părea că se 
stinsese o lumină mare şi albă, nu în faţa ochilor săi, ca un 
reflector, ci în spatele lor. Brusc, crezu că înțelege - puţin - 
cum stau lucrurile cu păsările şi care trebuia să fie următorul 
pas. Doar uitându-se în jos la fiul său şi văzând vânătaia de 
pe piciorul acestuia, identică la formă, culoare şi localizare cu 
aceea de pe piciorul lui Wendy, îi fu suficient ca să înțeleagă 
asta. Când apucase Will ceaşca de ceai a lui Liz şi o 
răsturnase peste el, căzuse în fund. Din câte ştia Thad, 
William nu se lovise deloc la picior. Şi totuşi, acolo era -o 
vânătaie din compasiune pe coapsa piciorului drept, o 
vânătaie care aproape că avea forma unei ciuperci. 

— Eşti sigur că te simți bine? insistă Liz. 

— Împart şi vânătăile, spuse el, uitându-se în jos la piciorul 
lui William. 

— Thad? 

— Sunt bine, zise el şi-i mângâie obrazul cu buzele. Haide 
să-i îmbrăcăm pe Psiho şi pe Somatic, ce zici? 

Liz izbucni în râs. 

— Thad, eşti nebun, spuse ea. 

EI îi zâmbi. Fu un zâmbet uşor bizar, uşor distant. 

— Mda, zise el. Nebun ca o vulpe. 


O duse pe Wendy înapoi la masa ei de schimbat scutece şi 
începu s-o îmbrace. 


Optsprezece - SCRIS AUTOMAT 


1 


Aşteptă până ce se duse Liz la culcare ca să urce în birou. 
În drum, se opri în fața uşii dormitorului lor preţ de un minut 
sau aşa ceva, ascultând sunetul ritmic al respirației ei, 
asigurându-se că dormea. Nu era câtuşi de puţin sigur că 
ceea ce voia să încerce avea să dea roade, dar dacă era aşa, 
putea fi periculos. 

Extrem de periculos. 

Biroul său era o singură încăpere mare - un porumbar 
renovat - care fusese împărțit în două zone: „camera de 
lectură”, care era o zonă cu pereţii plini de rafturi cu cărți, cu 
o sofa, un balansoar şi lumini direcționale, şi, în capătul 
îndepărtat al încăperii celei lungi, zona sa de lucru. Partea 
aceea de birou era dominată de o masă de scris demodată, 
oficială, fără măcar o singură trăsătură distinctivă care să-i 
estompeze remarcabila urâțenie. Era o piesă de mobilier 
scrijelită, hârbuită, utilitară fără drept de apel. Thad o avea de 
la douăzeci şi şase de ani, iar Liz le spunea uneori oamenilor 
că nu renunțase la ea fiindcă era încredințat în sinea lui că 
reprezenta propriul său Izvor de Cuvinte. Râdeau amândoi 
când spunea asta, de parcă ar fi crezut într-adevăr că era o 
glumă. 


Deasupra acestui dinozaur atârnau trei becuri cu abajur de 
sticlă, iar când Thad aprindea doar trei becuri, aşa cum făcu 
acum, cercurile crude, suprapuse de lumină pe care le aruncau 
acestea asupra peisajului haotic de pe masa de lucru lăsau 
impresia că era pe cale să joace acolo o versiune ciudată de 
biliard - care puteau fi regulile de joc pe o suprafață atât de 
complexă încât era imposibil de spus, dar în seara accidentului 
lui Wendy, morga rigidă a feței sale ar fi convins un spectator că 
jocul avea să fie pentru o miză foarte mare, indiferent de reguli. 

Thad ar fi fost de acord cu acest lucru sută la sută. Îi luase, la 
urma urmei, peste douăzeci şi patru de ore ca să-şi adune 
curajul pentru a face asta. 

Se uită pentru o clipă la maşina de scris Remington Standard, 
o mogâldeață vagă sub o husă, cu maneta din oțel inoxidabil a 
carului ieşind afară în partea stângă precum degetul unui 
autostopist. Se aşeză în faţa ei, bătu agitat cu degetele darabana 
pe marginea mesei pentru câteva momente, apoi deschise sertarul 
din stânga maşinii de scris. 

Sertarul acela era atât larg, cât şi adânc. Din el îşi scoase 
jurnalul, apoi deschise sertarul până în capăt. Borcanul în care 
ținea creioanele Berol Black Beauty se rostogolise până în fund, 
împrăştiind creioane peste tot. Îl scoase, îl aşeză la locul său, apoi 
adună creioanele şi le puse înapoi în el. 

Închise sertarul şi se uită la borcan. Îl aruncase în sertar după 
prima scăpare de memorie, în timpul căreia folosise unul dintre 
creioane ca să scrie vrăbiile zboară din nou pe manuscrisul 
Câinelui de aur. Nu mai avusese de gând să le mai folosească 
vreodată... şi totuşi, se jucase cu unul doar acum câteva seri şi 
uite-le acolo, stând în locul unde stătuseră în cei aproximativ 
doisprezece ani când Stark locuise cu el, locuise în el. Perioade 
lungi de timp, Stark rămânea tăcut, abia dacă-i mai simțea 
prezența. Apoi îl lovea o idee şi vulpoiul bătrân de George îi sărea 
din minte ca o păpuşă cu arcuri dementă. Ca-POP! Aicea sunt, 
Thad! Hai să mergem, mârțoagă bătrână! Urcă-n şa! 

Şi zi de zi, inclusiv în week-end-uri, vreme de aproape trei luni 
de atunci încolo Stark sărea afară prompt la ora zece. Sărea, 
apuca unul dintre creioanele Berol şi începea să-şi scrie aiurelile 
demente - aiurelile demente care plăteau facturile pe care munca 
lui Thad nu le putea plăti. Apoi cartea ajungea la sfârşit şi George 


dispărea din nou, ca bătrânul acela nebun care transformase 
paiele în aur pentru Rapunzel. 

Thad luă unul dintre creioane, se uită la urmele de dinți 
tatuate adânc în lemnul lui, apoi îl lăsă să cadă înapoi în borcan. 
Scoase un cline! slab. 

— Jumătatea mea întunecată, murmură el. 

Dar era George Stark al lui? Fusese vreodată al lui? Cu 
excepţia leşinului, sau a transei, sau a orice ar fi fost aceea, nu 
mai folosise niciunul dintre creioanele acelea, nici măcar să facă 
însemnări, de când scrisese Sfârşit în partea de jos a ultimei 
pagini a ultimului roman al lui Stark, În goană spre Babilon. 

Nu mai avusese la ce să le folosească, în definitiv; erau 
creioanele lui George Stark, iar Stark era mort... sau aşa bănuise 
el. Presupunea că ar fi ajuns să le arunce cu timpul. 

Dar acum se părea că avea totuşi la ce să le folosească. 

Întinse mâna spre borcanul cu gură largă, apoi şi-o trase parcă 
de lângă peretele unui cuptor care străluceşte din pricina căldurii 
sale intense şi posesive. 

Nu încă. 

Scoase  stiloul Scripto din buzunarul cămăşii, deschise 
jurnalul, scoase capacul pixului, pregetă, apoi scrise. 

Dacă plânge William, plânge şi Wendy. Dar am descoperit că 
legătura dintre ei e mult mai profundă şi mai puternică de atât. 
Ieri, Wendy a căzut pe scări şi s-a ales cu o vânătaie - o vânătaie 
care seamănă cu o mare ciupercă purpurie. Când s-au trezit 
gemenii din somnul de după-amiază, William avea şi el o 
vânătaie. În acelaşi loc, cu aceeaşi formă. 

Thad trecu la stilul de auto-interviu care caracteriza o bună 
parte a jurnalului său. Făcând asta, îşi dădu seama că exact 
obiceiul acela - modul acela de a găsi cărarea spre lucrurile pe 
care chiar le gândea - sugera o altă formă de dualitate... sau 
poate că nu era decât un alt aspect al unei singure divizări a 
minții şi spiritului său, ceva care era fundamental şi deopotrivă 
misterios. 

Întrebare: Dacă ai lua diapozitive cu vânătăile de pe picioarele 
copiilor mei, apoi le-ai suprapune, ai ajunge să priveşti ceea ce-ar 
părea o singură imagine? 

Răspuns: Da, cred că ajunge. Cred că e ca şi cu amprentele 
digitale. Cred că e ca şi cu amprentele vocale. 


Thad rămase în tăcere pentru o clipă, lovind cu capătul pixului 
în pagina de jurnal, gândindu-se la asta. Apoi se aplecă iarăşi în 
față şi începu să scrie mai repede. 

Întrebare: William ŞTIE că are o vânătaie? 

Răspuns: Nu. Nu cred că ştie. 

Întrebare: Eu ştiu ce sunt vrăbiile sau ce înseamnă ele? 

Răspuns: Nu. 

Întrebare: Dar ştiu că SUNT vrăbii. Atâta lucru ştiu, nu? Orice ar 
crede Alan Pangborn sau oricine altcineva, eu ştiu că SUNT vrăbii 
şi ştiu că ele zboară din nou, nu-i aşa? 

Răspuns: Da. 

Acum, pixul gonea pe pagină. Nu mai scrisese atât de repede 
sau atât de pasionat de luni întregi. 

Întrebare: Stark ştie că sunt vrăbii? 

Răspuns: Nu. El a spus că nu ştie şi eu îl cred. 

Întrebare: Sunt eu SIGUR că îl cred? 

Se opri din nou pentru scurtă vreme, apoi scrise: 

Stark ştie că este ceva. Dar William trebuie să ştie şi el că e 
ceva - dacă are o vânătaie pe picior, trebuie să-l doară. Dar 
Wendy i-a dat vânătaia când a căzut pe scări. William nu ştie 
decât că are un loc dureros. 

Întrebare: Stark ştie că are un loc dureros? Un loc vulnerabil? 

Răspuns: Da. Cred că ştie. 

Întrebare: Sunt ale mele păsările? 

Răspuns: Da. 

Întrebare: Asta înseamnă că, atunci când a scris VRABIILE 
ZBOARA DIN NOU pe peretele din apartamentul lui Clawson şi pe 
cel din apartamentul lui Miriam, nu ştia ce făcea şi nu şi-a amintit 
s-o fi făcut când a terminat? 

Răspuns: Da. 

Întrebare: Cine a scris de vrăbii? Cine a scris cu sânge? 

Răspuns: Cel care ştie. Cel căruia îi aparțin vrăbiile. 

Întrebare: Cine este cel care ştie? Cine e stăpânul vrăbiilor? 

Răspuns: Eu sunt ştiutorul. Eu sunt stăpânul. 

Întrebare: Am fost acolo? Am fost acolo când i-a omorât? 

Făcu din nou o pauză scurtă. Da, scrise, şi apoi: Nu. Amândoi. 
N-am avut o scăpare de memorie când Stark i-a omorât pe Homer 
Gamache şi pe Clawson, cel puțin nu-mi amintesc asta. Cred că 
ceea ce ştiu... ceea ce văd... s-ar putea să crească. 


Întrebare: El te vede pe tine? 

Răspuns: Nu ştiu. Dar... 

Trebuie să mă vadă, murmură Thad. 

Scrise: El trebuie să mă ştie. Trebuie să mă vadă. Dacă Într- 
adevăr a scris el romanele, mă ştie de multă vreme. Şi propria sa 
Ştiinţă, propria sa vedere, creşte şi ea. Tot echipamentul ăla de 
urmărire şi înregistrare nu l-a speriat câtuşi de puțin pe George, 
vulpoiul cel bătrân, nu-i aşa? Nu - sigur că nu. Fiindcă vulpoiul 
bătrân de George ştia că va fi acolo. Nu-ţi petreci aproape zece ani 
scriind proză de ficțiune cu criminali fără să afli de astfel de 
lucruri. Asta e unul dintre motivele pentru care n-a fost speriat. 
Dar celălalt e şi mai bun, nu-i aşa? Când a vrut să discute cu 
mine, să discute cu mine în particular, a ştiu cu exactitate unde 
mă aflam şi cum să ia legătura cu mine, nu? 

Da. Stark sunase acasă când voise să fie auzit de toată lumea 
şi sunase la Dave's Market când nu voise asta. De ce voise să fie 
auzit de toată lumea în primul caz? Fiindcă avea de transmis un 
mesaj poliţiştilor care ştia că-l vor asculta - că nu este George 
Stark şi că ştia că nu este... şi că a terminat cu omorurile, că nu 
vine după Thad şi după familia lui Thad. Şi mai exista încă un 
motiv. Voia ca Thad să vadă amprentele vocale pe care el ştia că 
poliţiştii le vor face. Ştia că poliţiştii nu vor crede ce vor arăta 
acestea, indiferent cât de indiscutabile vor părea ele... dar că Thad 
va crede. 

Întrebare: Cum de a ştiut unde mă voi afla? 

Iar asta era o întrebare de nota zece, nu-i aşa? Asta făcea parte 
din aceeaşi categorie cu întrebări precum: cum se face că doi 
oameni diferiți au aceleaşi amprente digitale şi vocale şi cum se 
face că doi copii diferiți au exact aceeaşi vânătaie... mai cu seamă 
când doar unul dintre copiii în discuţie s-a întâmplat să se 
lovească la picior. 

Numai că ştie că mistere asemănătoare erau bine documentate 
şi acceptate, cel puțin în cazuri când erau implicați gemeni; 
legătura dintre doi gemeni identici era chiar mai înfiorătoare. 
Fusese un articol despre asta în una dintre revistele de ştiri cu un 
an sau aşa ceva în urmă. Datorită gemenilor din viaţa sa, Thad 
citise articolul respectiv cu foarte mare atenție. 

Exista cazul unor gemeni identici, despărțiți de un întreg 
continent - dar când unul dintre ei îşi rupsese piciorul stâng, 


celălalt îndurase dureri chinuitoare în propriul său picior stâng 
fără a şti măcar că fratele său păţise ceva. Existau gemenele 
identice care-şi dezvoltaseră propriul lor limbaj, un limbaj 
necunoscut şi neînțeles de nimeni altcineva de pe Pământ. Acele 
două gemene nu învățaseră niciodată engleza, în pofida 
coeficientului lor intelectual identic ridicat. Ce nevoie aveau ele de 
engleză? Se aveau una pe cealaltă... şi asta era tot ce-şi doreau. 
Şi, spunea articolul, existau gemenii care, despărțiți la naştere, se 
întâlneau din nou ca adulți şi descopereau că amândoi se 
căsătoriseră în aceeaşi zi a anului, cu femei având acelaşi 
prenume şi înfățişări izbitor de asemănătoare. Mai mult decât 
atât, amândouă cuplurile îşi numiseră primii fii Robert. Cei doi 
Robert fuseseră născuți în aceeaşi lună şi în acelaşi an. 

Jumătate şi jumătate. 

Zig şi zag. 

Talmeş şi balmeş. 

Ionel şi Marinel, amândoi gândesc la fel, murmură Thad. 

Întinse mâna şi încercui ultimul rând pe care-l scrisese: 
întrebare: Cum de a ştiut unde mă voi afla? 

Sub aceasta, scrise: 

Răspuns: Fiindcă vrăbiile zboară din nou. Și fiindcă suntem 
gemeni. 

Întoarse o pagină nouă a jurnalului şi lăsă pixul de-o parte. Cu 
inima bătându-i tare, cu pielea înghețată de teamă, întinse 
tremurând mâna dreaptă şi scoase un creion Berol din borcan. 
Acesta părea să ardă cu o căldură slabă şi neplăcută în mâna sa. 

A sosit timpul să trec la treabă. 

Thad Beaumont se aplecă peste pagina albă, se opri, după care 
scrise VRĂBIILE ZBOARĂ DIN NOU cu majuscule în partea ei de 
sus. 


2 


Ce intenţiona să facă, mai exact, cu creionul? 

Dar ştia şi asta. Avea să încerce să răspundă la ultima 
întrebare, cea atât de evidentă, încât nici măcar nu se deranjase 
s-o scrie pe hârtie: îşi putea induce conştient starea de transă? 
PuteaAace vrăbiile să zboare? 


Ideea reprezenta o formă de contact parapsihologic despre care 
citise, dar nu-l văzuse niciodată pus în practică: scrisul automat. 
Persoana care încerca să contacteze un suflet mort (sau unul în 
viață) folosind această metodă, ținea un pix sau creion în mâna 
relaxată, cu vârful pe o foaie albă de hârtie şi aştepta doar ca 
spiritul - joc de cuvinte în mod clar intenționat - să-l mişte. Thad 
citise că scrisul automat, care putea fi practicat cu ajutorul unei 
table Ouija, era deseori văzut ca un fel de năzbâtie, un joc pentru 
petreceri chiar, şi că putea fi extrem de periculos - că îl putea, de 
fapt, expune pe cel care-l practica unei forme de posesiune. 

Thad nici nu crezuse, nici nu negase acestea când le citise; i se 
păreau atât de străine de viața sa ca şi venerarea idolilor păgâni 
sau practicarea trepanaţiei pentru alinarea migrenelor. Acum 
părea să aibă o logică mortală proprie. Însă el trebuia să cheme 
vrăbiile. 

Se gândi la ele. Încercă să trezească imaginea tuturor acelor 
păsări, tuturor acelor mii de păsări, stând pe vârfurile 
acoperişurilor şi pe firele de telefon sub un cer de primăvară 
blând, aşteptând declanşarea semnalului telepatic. 

Şi imaginea veni... dar fu plată şi ireală, un fel de tablou mintal 
fără niciun pic de viață. Când începea să scrie, deseori era aşa - 
un exercițiu uscat şi steril. Nu, era mai rău de atât. Să înceapă i 
se păruse întotdeauna puţin obscen, cum ar fi să săruți cu limba 
un cadavru. 

Dar aflase că, dacă se ţinea de treabă, dacă pur şi simplu 
continua să înşire cuvinte pe pagină, mai apărea ceva, ceva care 
era minunat şi totodată teribil. Cuvintele ca unități individuale 
începeau să dispară. Personajele care erau doar nişte umbre fără 
viață începeau să se dezmorțească, de parcă le ţinuse într-un 
dulap mic peste noapte şi trebuiau să-şi destindă muşchii înainte 
să-şi înceapă complicatele dansuri. Ceva începea să i se petreacă 
în creier, aproape că putea simţi forma undelor electrice de acolo 
schimbându-se,  pierzându-şi disciplina afectat-înțepenită, 
transformându-se în blândele, dezordonatele unde delta ale 
somnului cu vise. 

Acum, cu creionul în mână, Thad stătea gârbovit deasupra 
jurnalului şi încerca să pună în practică aceste lucruri. Pe 
măsură ce trecea timpul şi nu se întâmpla nimic, începu să se 
simtă din ce în ce mai caraghios. 


O replică din vechiul desen animat Rocky and Bullwinkle îi 
intrase în cap şi refuza să plece: Eenie-meenie-chili-beanie, 
spiritele sunt pe cale să vorbească! Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce-i va spune lui Liz dacă apărea şi-l întreba ce făcea acolo cu un 
creion în mână şi o foaie albă de hârtie în față, cu doar câteva 
minute înainte de miezul nopții? Că încerca să deseneze un 
iepuraş pe cutia de chibrituri şi să câştige o bursă la Şcoala 
Artiştilor Celebri din New Haven? La naiba, nici măcar nu avea o 
cutie de chibrituri. 

Se întinse să pună creionul la loc, apoi se opri. Se răsucise 
puțin pe scaun, aşa încât acum se uita afară pe fereastra din 
stânga biroului. 

Acolo era o pasăre; stătea pe pervazul exterior al geamului şi se 
uita înăuntru la el cu ochi negri, sclipitori. 

Era o vrabie. 

Cât se uită el, lângă aceasta mai veni una. 

Şi încă una. 

— O, Dumnezeule, spuse el pe o voce tremurată, lichidă. 

Nu mai fusese niciodată atât de îngrozit... şi, brusc, senzația 
aceea de plecare îl umplu din nou. Era ca atunci când vorbise cu 
Stark la telefon, dar acum era mai puternică, mult mai 
puternică. 

Mai ateriza o vrabie, împingându-le pe celelalte în lături să-şi 
facă loc, şi în spatele lor văzu un şir întreg de păsări stând pe 
vârful magaziei unde-şi țineau ei uneltele de tuns gazonul şi 
maşina lui Liz. Anticul indicator de vânt de pe singurul fronton al 
magaziei era acoperit de păsări, legănându-se sub greutatea lor. 

— O, Dumnezeule, repetă el şi-şi auzi vocea venind de la o 
distanță de un milion de kilometri, o voce plină de oroare şi 
groaznică mirare. O, Dumnezeule mare, sunt reale - vrăbiile sunt 
reale. 

În toate închipuirile sale nu bănuise niciodată asta... dar nu 
avea timp să se gândească la ea, nu avea minte cu care să se 
gândească la ea. Dintr-o dată, biroul dispăru, şi-n locul lui văzu 
sectorul Ridgeway din Bergenfield, acolo unde crescuse. Era la fel 
de tăcut şi de pustiu ca şi casa din coşmarul cu Stark; descoperi 
că se uita pe furiş la o suburbie tăcută dintr-o lume moartă. 

Şi totuşi nu era în întregime mort, fiindcă acoperişul fiecărei 
case era înțesat de vrăbii ciripitoare. Fiecare antenă de televizor 


era încărcată cu ele. Fiecare copac era plin cu ele. Stăteau în şir 
pe fiecare fir de telefon. Stăteau pe capotele maşinilor parcate, pe 
cutia poştală mare şi albastră care se afla la colțul lui Duke 
Street cu Marloborough Lane, şi pe stativul pentru biciclete din 
fața magazinului mixt de pe Duke Street, unde se ducea să 
cumpere lapte şi pâine în locul mamei lui când era mic. 

Lumea era plină de vrăbii, aşteptând ordinul să-şi ia zborul. 

Thad Beaumont se lăsă pe spate în scaunul de la birou, pe la 
colțurile gurii curgându-i o spumă subţire, cu picioarele zvâcnind 
haotic, şi acum toate ferestrele camerei de lucru erau acoperite de 
vrăbii care se uitau la el ca nişte ciudați spectatori aviari. Din 
gură îi scăpă un sunet prelung, gâlgâit. Ochii i se dădură peste 
cap, arătându-şi albul sclipitor, holbat. 

Creionul atinse hârtia şi începu să scrie. 


SU AIORR A, 


mâzgăli în partea de sus. Lăsă două rânduri libere, făcu 
semnul de aliniat sub formă de L caracteristic fiecărui nou 
paragraf aparținându-i lui Stark, şi scrise: 


(. Terasa Ano Va mr wmetua zi: na a 
ja mă FR m apreapt Raoatahi, clan 


A | | ii ; A 
APERE RC am W5 a Amr a, ca bae A cafea 


f 


Da tan € $ i mb oa era ast NRdu 
” L 


— 


că i i PA a ma. a We poa (Aa pu a e tal na tza! 
er înfiat At cate A o 
aptă ot ma 

Vrăbiile zburară. 

Toate îşi luară zborul deodată, cele din capul său din acel 
Bergenfield de demult şi cele din fața casei sale din Ludlow... cele 
reale. Zburară spre două ceruri diferite: un cer alb de primăvară 
din anul 1960 şi un cer întunecat de vară din anul 1988. 

Zburară şi dispărură într-un uriaş fâlfâit de aripi. 


Thad se ridică în picioare... Însă mâna-i era încă ţintuită pe 
creion şi continua să scrie. 

Creionul scria singur. 

Am reuşit, îşi spuse el prin ceaţă, ştergându-şi saliva şi spuma 
de la gură şi de pe bărbie cu mâna stângă. Am reuşit... şi-mi 
doresc pe Dumnezeu să nu fi încercat. Ce ESTE asta? 

Se uită ţintă în jos la cuvintele ce-i ieşeau de sub pumn, cu 
inima bubuindu-i atât de tare, încât îşi simţea pulsul, puternic şi 
rapid, în gât. Propoziţiile care curgeau pe liniile albastre erau 
scrise de mâna sa - dar şi toate romanele lui Stark fuseseră scrise 
de mâna sa. Cu aceleaşi amprente digitale, aceeaşi preferință la 
țigări şi exact aceleaşi caracteristici vocale, ar fi şi mai ciudat 
dacă ar fi scrisul altcuiva, îşi spuse el. 

Scrisul său, exact cum fusese în toate celelalte daţi, dar de 
unde veneau cuvintele? Nu din capul său, asta era sigur; acum 
nu se găsea acolo nimic altceva decât teroare acoperită de-o 
confuzie zgomotoasă, violentă. Şi nu-şi mai simțea deloc mâna. 
Brațul său drept părea să se sfârşească la aproximativ şapte 
centimetri deasupra încheieturii. Nu simțea nici cea mai 
îndepărtată senzaţie de presiune în degete, chiar dacă vedea că 
ținea creionul Berol destul de strâns să i se albească vârful 
degetului mare şi ale indicatorului şi cel mijlociu. Parcă ar fi 
primit o injecție sănătoasă cu novocaină. 

Ajunse la capătul primei foi. Mâna sa insensibilă o întoarse, 
palma sa insensibilă fugi în susul cotorului jurnalului, îndoind 
pagina şi începu să scrie din nou. 


LE Îi ea Ca ms fa fan eh n E Tmei.a ca ta 


Asa LA = A zarea [e ate a. TE "a | 4 dq 
Ă ; ant GC ei a : l i A NN, 


fiu, lea PRE 
N Pa fa a al, Ac ga na (oi a aaa NM Ps. 


Au n / 
i lia fe oa = PS 0 ca. Ta arama 
i Moab oala Coiglia SE tie tu 


i ), a PI RI a alu, SR: e 4 ia a 0: A ela: 
Iu] j rca 
di ao ae E N e at 

YU 


Thad îşi dădu seama cu o groază crescândă că citea o relatare 
a uciderii lui Miriam Cowley... şi Că de data aceasta nu era un 
amestec frânt, confuz de cuvinte, ci naraţiunea coerentă, brutală 
a unui om care era, în felul său, un scriitor extrem de apt - atât 
de apt încât milioane de oameni îi cumpăraseră romanele. 

Debutul în nonficţiune al lui George Stark, îşi spuse el fără 
vlagă. 

Făcuse exact ce-şi propusese să facă: realizase contactul, se 
cuplase cumva la mintea lui Stark, exact aşa cum Stark trebuie 
să se fi cuplat cumva la mintea sa. Dar cine ar fi bănuit ce forțe 
monstruoase şi necunoscute avea să atingă făcând asta? Cine ar 
fi putut bănui? Vrăbiile - şi realizarea faptului că vrăbiile erau 
reale - fuseseră rele, dar asta era şi mai rău. Crezuse cumva că 
atât creionul, cât şi carnețelul erau calde la atingere? Nu-i de 
mirare. Mintea omului ăla era un afurisit de cuptor. 


Madam au rau ma stu po ae 


L - “Te pă rata EX = ramai p& ada n tati 
Un 7 O 9 Ana | 
ta Sa bat-o Ş Îz = ase et sa-t : i ura : 


î Ma Ma ap Va ga ra AA Pat “a pohee 
Op em n ein am ola mi Summa ao 


d 


AIE N IREE-, e pei fa enim pe 
lia 


lar acum - lisuse! Uite că venea! Se depăna de sub propriul său 
pumn! lisuse Christoase! 

Care-i problema, George? îți pierzi din gândurile bune? 

Nu-i de mirare că-l făcuse pe fiul ăla de curvă cu suflet negru 
să se blocheze pentru o clipă când spusese asta. Dacă aceasta era 
o relatare întocmai a evenimentelor, atunci Stark folosise exact 
aceleaşi cuvinte înainte s-o omoare pe Miriam. 

Am FOST cuplat la mintea lui în timpul crimei - am FOST. De- 
asta am folosit cuvintele alea în timpul discuţiei pe care am avut-o 
la Dave 's. 

Asista acum în scris la episodul în care Stark o forța pe Miriam 
să-l sune pe Thad, tastând numărul în locul ei, citindu-l din 
carnețelul ei, fiindcă ea era prea îngrozită să şi-l amintească, cu 
toate că fuseseră săptămâni în care probabil că l-a format ea 
însăşi de câte şase ori. Thad găsea această uitare şi faptul că 
Stark o înțelegea, oribilă şi deopotrivă persuasivă. lar acum Stark 
îşi folosea briciul ca să... 

Dar nu voia să citească asta, nu avea s-o citească, îşi trase 
brațul, ridicându-şi mâna amorțită odată cu ea ca o greutate de 
plumb. În momentul în care se rupse contactul dintre creion şi 
carnețel, simţul îi năpădi înapoi în mână. Muşchii erau paralizați 
şi simţea o durere surdă într-o parte a degetului mijlociu; corpul 
creionului lăsase o adâncitură care acum se înroşea. 

Se uită în jos la pagina mâzgălită, plin de oroare şi un soi 
posac de mirare. Ultimul lucru pe care-şi dorea să-l facă era să 


A A = 7 
Pa =] aa € poa Poiana A Pre 


coboare iarăşi creionul, să încheie acel circuit obscen dintre Stark 
şi el însuşi... dar nu se apucase de asta doar ca să citească 
relatarea direct de la sursă a lui Stark a modului cum o ucisese 
pe Miriam Cowley, nu-i aşa? 

Şi dacă se întorc păsările? 

Dar nu aveau să se întoarcă. Păsările îşi jucaseră rolul. 
Circuitul pe care-l stabilise era încă întreg şi-n stare de 
funcționare. Thad nu avea habar cum de ştia asta, dar o ştia. 

— Ce eşti tu, George? îşi spuse el. Cum de nu te simt? Să fie din 
cauză că eşti la fel de inconştient de prezența mea cum sunt eu de 
a ta? Sau să fie altceva? Unde dracu EŞTI tu? 

Îşi ținu gândul treaz în minte, încercând să şi-l închipuie ca pe 
o pancartă cu tuburi de neon roşu deschis. Apoi strânse din nou 
creionul şi începu să-l coboare spre jurnal. 

De-ndată ce vârful creionului atinse hârtia, mâna i se ridică 
din nou şi întoarse la o pagină albă. Palma netezi foaia întoarsă 
de-a lungul cotorului aşa cum mai făcuse înainte. Apoi creionul 
se întoarse la hârtie şi scrise: 


NE E, e, > îm 0 5 ARII PRE 
UL a a piei, (U— Pe2 RER, PR m PRR | 
a | bee me cn a adi ata, sanie 
o pa. au aa | 


Toate locurile sunt la fel. Recunoscu replica aceasta, apoi 
recunoscu întregul citat. Era din primul capitol al primului 
roman al lui Stark, Metoda lui Machine. 

Creionul se oprise din voință proprie de data aceasta. 
Înfrigurat, îl ridică şi se uită la cuvintele mâzgălite. Poate mai 
puțin locul de acasă. O sa aflu asta când o să ajung acolo. 

În Metoda lui Machine, acasă fusese Flatbush Avenue, unde 
Alexis Machine îşi trăise copilăria, măturând podeaua salonului 
de biliard al alcoolicului său tată decedat. Unde era acasă în 
povestea asta? 


Unde e acasă? gândi el spre creion şi-l cobori iarăşi încet spre 
hârtie. 

Creionul făcu o serie rapidă de m-uri înclinate. Se opri, apoi se 
mişcă din nou. 


(> Nu tao ÎS oc Ă UĂ i ata POL aha! mu La 
-. E ds aa o atita ai sai E PE rr Data PE n sk 
Ra acuta | lam Ba > e afi- a Pa. ca mmet_ 


o fra. aa “% av s 

scrise creionul sub păsări. 

Un joc de cuvinte. Însemna ceva? Mai era contactul cu 
adevărat stabilit, sau se mințea singur acum? Nu se minţise în 
privința păsărilor şi nu se mințise nici când avusese prima 
repriză de scris frenetic, ştia asta, dar senzația de căldură şi 
constrângere părea să se fi domolit. Încă-şi mai simţea mâna 
amorțită, dar asta se putea datora forței cu care ţinea strâns 
creionul - iar asta era într-adevăr foarte mare, judecând după 
urma de pe-o parte a degetului. Nu citise cumva în acelaşi articol 
despre scrisul automat că oamenii deseori se mințeau cu tabla 
Ouija - că în majoritatea cazurilor aceasta era influențată nu de 
spirite, ci de gândurile şi dorințele subconştiente ale celui care o 
folosea? 

Acasă e acolo unde e începutul. Dacă tot Stark era la 
conducere şi dacă jocul de cuvinte avea vreun înțeles, înseamnă 
acolo, în casa aceea, nu-i aşa? Fiindcă George Stark se născuse 
acolo. 

Brusc, o parte din acel blestemat de articol apărut în revista 
People îi veni în minte. 

„Am introdus o foaie de hârtie în maşina de scris... după care, 
imediat, am scos-o. Toate cărțile mele le-am scris la maşină, dar 
lui George Stark se pare că nu-i plăcea să lucreze aşa. Poate 
fiindcă nu se țineau lecţii de dactilografiere în hotelurile alea de 
piatră unde a stat el la răcoare.” 


Simpatic. Foarte simpatic. Dar nu avea decât o vagă 
asemănare cu realitatea, nu-i aşa? Nu era prima oară când Thad 
spunea o poveste care nu întreținea decât o îndepărtată legătură 
cu realitatea şi bănuia că nu avea să fie nici ultima - 
presupunând că avea să iasă cu viaţă din tărăşenia asta, desigur. 
Nu era tocmai o minciună; nu era nici-o îmbrobodire a 
adevărului, strict vorbind. Era aproape inconştientul act al 
ficționalizării propriei vieți şi Thad nu cunoştea nici măcar un 
singur scriitor de romane sau proză scurtă care să nu-l practice. 
N-o făceai ca să te pui într-o lumină mai bună într-o situație 
dată; se întâmpla şi asta uneori, dar erai la fel de înclinat să spui 
o poveste care te punea într-o lumină negativă sau te făcea să 
pari stupid într-un mod comic. Care era filmul în care un ziarist 
spusese: „Când ai ocazia să alegi între adevăr şi legendă, tipăreşte 
legenda”? The Man Who Shot Liberty Valance, poate. Poate că ăsta 
era un procedeu imoral şi de toată jena în lumea ziariştilor, dar 
în lumea scriitorilor era o minunăție. Revărsarea închipuirii în 
viața cuiva părea să fie aproape un inevitabil efect secundat al 
meseriei de scriitor - cum ar fi să-ți apară bătături pe buricele 
degetelor dacă erai cântăreț la chitară sau să începi să tuşeşti 
după ani întregi de fumat. 

Amănuntele venirii pe lume a lui Stark erau de fapt cât se 
poate de diferite de cele din versiunea apărută în revista People. 
Nu existase nici-o hotărâre ezoterică de-a scrie romanele lui Stark 
de mână, chiar dacă odată cu timpul se transformase într-un fel 
de ritual. lar când venea vorba de ritualuri, scriitori erau la fel de 
superstițioşi ca şi atleţii profesionişti. Jucătorii de baseball îşi 
purtau şosetele zi după zi sau îşi făceau cruce înainte să calce în 
locul celui care loveşte dacă loveau bine; scriitorii, când aveau 
succes, erau înclinați să urmeze aceleaşi tipare până ce acestea 
deveneau ritualuri, într-o încercare de a se păzi de echivalentul 
literar al unei ratări la baseball... ceea ce era cunoscut drept 
blocajul scriitorului. 

Obiceiul lui George Stark de a-şi scrie romanele de mână 
începuse pur şi simplu fiindcă Thad uitase să aducă panglici noi 
pentru Underwood-ul din micuțul său birou din casa de vacantă 
din Castle Rock. Nu avea nici-o panglică pentru maşina de scris, 
dar ideea fusese prea caldă şi promițătoare ca să mai aştepte, aşa 


că scotocise prin sertarele micii sale mese de scris pe care o ţinea 
acolo până ce găsise un carnețţel şi câteva creioane şi... 

Pe atunci mergeam la casa de lângă lac mult mai târziu vara, 
fiindcă eu țineam cursul acela de trei săptămâni - cum îi spunea? 
Procedee de Creaţie. O prostie afurisită. Era iunie târziu în anul 
acela şi-mi amintesc că am urcat în birou şi am descoperit că nu 
avem nici-o panglică. La naiba, mi-amintesc şi că Liz se plângea 
că nu aveam nici măcar cafea... 

Acasă e acolo unde e începutul. 

Vorbind cu Mike Donaldson, tipul de la revista People, 
spunându-i povestea semi-fictivă a genezei lui George Stark, 
schimbase locaţia în casa cea mare de aici din Ludlow fără să se 
gândească măcar la asta - fiindcă, bănuia el, Ludlow era locul 
unde scria cel mai mult şi era perfect normal să plaseze scena aici 
- mai ales că dacă plasai scena, te gândeai la o scenă, aşa cum 
făceai când inventai o bucată de ficțiune. Dar nu aici îşi făcuse 
debutul George Stark; nu aici folosise el pentru prima dată ochii 
lui Thad să se uite la lume, chiar dacă aici era locul unde-şi 
scrisese mare parte din cărți atât cu numele lui Stark, cât şi al 
său, aici era locul unde-şi trăiseră ciudatele vieți duble. 

Acasă e acolo unde e începutul. 

În cazul de față, acasă trebuia să însemne Castle Rock. Castle 
Rock, unde se întâmpla să fie şi cimitirul Homeland. Cimitirul 
Homeland, care era locul unde, în mintea lui Thad, chiar dacă nu 
şi a lui Alan Pangborn, George Stark apăruse prima oară în 
criminala sa încarnare fizică, în urmă cu aproximativ două 
săptămâni. 

Apoi, ca şi când ar fi fost cea mai naturală succedare din lume 
(şi, din câte ştia el, chiar putea să fie), în gând îi veni o altă 
întrebare, una atât de fundamentală şi care apăru atât de 
spontan, încât el se auzi rostind-o cu voce tare, ca un admirator 
timid la o întâlnire publică cu autorul: 

De ce vrei să te întorci la scris? 

Îşi cobori mâna până ce vârful creionului atinse hârtia. 
Amorțeala aceea o cuprinse şi-o pătrunse din nou, făcând-o să 
pară scufundată într-un torent de apă foarte rece, foarte limpede. 

Din nou, prima acţiune a mâinii fu să se ridice din nou şi să 
întoarcă la o pagină nouă a jurnalului. Cobori la loc, îndreptă 
foaia întoarsă... dar de data aceasta scrisul nu începu imediat. 


Thad avu timp să-şi spună că, în pofida amorțelii, contactul, orice 
ar fi fost acesta, fusese întrerupt, după care creionul îi tresări în 
mână ca şi când ar fi fost un lucru animat... viu, dar grav rănit. 
Tresări, făcând un semn ca o virgulă adormită, tresări din nou, 
făcând o linie, după care scrise 


5 —— es pia Bana 
ana ph a Mu e mea para A 
Geo Ale 


Înainte să se odihnească precum o piesă mecanică obosită. 

Da. Îți poţi scrie numele. Şi poţi nega vrăbiile. Foarte bine. Dar 
de ce vrei să te întorci la scris? De ce e atât de important? Atât de 
important încât să omori oameni? 


E e one dac DAR 


scrise creionul. 

Ce vrei să spui? murmură Thad, dar simți o speranță 
dezlănțuită explodându-i în cap. Era posibil să fie atât de simplu? 
Presupunea că putea fi, mai ales pentru un scriitor care oricum 
nu avea cum să exist. Christoase, erau destui scriitori reali care 
nu puteau exista decât dacă scriau, sau simțeau că n-ar putea... 
iar în cazul oamenilor ca Ernest Hemingway, totul se reduce de 
fapt la acelaşi lucru, nu-i aşa? 

Creionul tremură, apoi trase o linie lungă şi nesigură sub 
ultimul mesaj. Semăna într-un mod ciudat cu amprenta vocală. 

Hai-de, şopti Thad. Ce dracu' vrei să spui? 


L Na DeswomPunN 


scrise creionul. Literele erau alungite, ezitante. Creionul tresări 
şi-şi şovăi între degete, care erau albe ca varul. Dacă mai aplic 
multă presiune, îşi spuse Thad, pur şi simplu o să se rupă. 


pa ok 


pia LOE 2H UNEA OR 
ÎL Come mei mntule ana 

Wu Sr wiao Aputt UTE ve De 
% fu de. CUAN NS CI. 05 Nei ObA pes 


capul crea | 


Brusc, braţul îi sări în aer. În acelaşi timp, mâna amorţită 
smuci creionul cu agilitatea unui magician care ascunde o carte 
de joc şi, în loc să-l ţină între degete aproape de vârf, îl strângea 
în pumn ca pe un pumnal. 

Îl cobori - Stark îl cobori - şi, brusc, creionul era îngropat în 
membrana de carne dintre degetul mare şi arătătorul mâinii 
stângi. Vârful de grafic, teşit întrucâtva de folosință, trecu 
aproape complet prin ea. Creionul se rupse. O pată sclipitoare de 
sânge umplu depresiunea pe care o provocase lemnul creionului 
şi, brusc, forța care-l ţinuse în gheare dispăru. O durere roşie îi 
urcă în corp dinspre mâna, care stătea întinsă pe masă cu 
creionul ieşind din ea. 

Thad îşi lăsă capul pe spate şi strânse din dinţi ca să împiedice 
urletul de agonie care se lupta să-i scape din gât. 


3 


Din birou se intra într-o baie mică şi, când Thad se simţi în 
stare să umble, îşi duse acolo mâna ce-i pulsa monstruos şi 
examina rana în lumina crudă a tubului cu neon din tavan. 
Semăna cu o rană de glonț - o gaură perfect rotundă, cu 
marginile înnegrite. Negreala semăna cu praful de puşcă, nu cu 
cel de grafit. Întoarse mâna invers şi în palmă văzu un punct de- 
un roşu aprins, de dimensiunea unei împunsături de ac. Vârful 
creionului. 

Atât de aproape a fost să treacă de cealaltă parte, îşi spuse el. 

Turnă apă rece peste şi în rană până ce-i amorți mâna, apoi 
luă din dulăpior sticla de apă oxigenată. Descoperi că nu o putea 


ține în mâna stângă, aşa că, pentru a-i desface capacul, o strânse 
lângă corp cu brațul stâng. Apoi turnă dezinfectant în gaura din 
mână, uitându-se cum lichidul se albea şi făcea spumă, 
strângând din dinţi de durere. 

Puse apa oxigenată la loc şi scoase una câte una sticlele cu 
tablete luate pe rețetă, examinându-le etichetele. Suferise 
groaznice dureri de spate după ce căzuse în timpul turneului de 
schi cros în urmă cu doi ani şi bunul doctor Hume îi dăduse o 
rețetă pentru Percodan. Nu luase decât câteva dintre ele; 
descoperise că tabletele îi dădeau peste cap ciclul de somn şi-l 
împiedicau să scrie. 

Descoperi în sfârşit flaconul de plastic ascuns în spatele unui 
tub de cremă de ras Barbasol care trebuia să fie veche de cel 
puțin o mie de ani. Thad desfăcu capacul flaconului cu dinții şi 
scutură o pastilă pe marginea chiuvetei. Se gândi să mai scoată 
una, dar n-o făcu. Erau puternice. 

Şi poate că sunt stricate. Poate reuşeşti să pui capăt nopții 
ăsteia nebuneşti de distracţie cu o convulsie sănătoasă şi o 
excursie la spital - ce zici de asta? 

Dar se hotări să-şi asume riscul. Nici nu se punea de fapt 
problema - durerea era imensă, incredibilă. Cât despre spital... se 
uită iarăşi la rana din mână şi-şi spuse: Probabil c-ar trebui să 
merg să o vadă un doctor, dar blestemat să fiu dac-o voi face. În 
ultimele câteva zile s-au uitat destul de mulți la mine ca şi când 
aş fi nebun încât să-mi ajungă o viață întreagă. 

Mai scoase patru pastile de Percodan, le vâri în buzunarul de la 
pantaloni şi puse flaconul la loc pe raftul dulăpiorului cu 
medicamente. Apoi îşi acoperi rana cu Band-Aid. Un plasture 
rotund fu de ajuns. Uitându-te la cercul ăsta mic de plastic, îşi 
spuse el, habar n-ai avea cât de tare doare blestemăţția asta. Mi-a 
întins o capcană pentru urşi. O capcană pentru urşi în mintea lui, 
iar eu am călcat drept în ea. 

Chiar asta să se fi întâmplat? Thad nu ştia, nu cu certitudine, 
dar ştia un lucru: nu voia o a doua reprezentaţie. 


4 


Când îşi recapătă controlul - sau ceva aproape de control - 
Thad puse jurnalul înapoi în sertarul mesei de scris, stinse 


luminile din birou şi cobori la al doilea etaj. Se opri o clipă pe 
palier cu urechile ciulite. Gemenii erau liniştiţi. La fel şi Liz. 

Percodanul, aparent încă destul de nou ca să aibă efect, începu 
să lucreze şi durerea din mâna sa începu să se retragă puţin. 
Dacă o îndoia din neatențţie, pulsația surdă de acolo se 
transforma într-un țipăt, dar dacă avea grijă cu ea, nu era chiar 
aşa de rău. 

O, dar o să te doară la dimineață, amice... şi ce-o să-i spui lui 
Liz? 

Nu ştia, nu tocmai. Probabil adevărul... sau o parte din el, în 
orice caz. Devenise foarte pricepută, se părea, să-l prindă cu 
minciuna. 

Durerea era mai slabă, dar efectele întârziate ale şocului - ale 
tuturor şocurilor - încă persistau, iar el credea că va mai trece o 
vreme până să poată dormi. Cobori la primul etaj şi se uită pe 
furiş afară la patrula poliției statale parcate în fața casei printre 
perdelele trase peste marele geam din sufragerie. Înăuntru, putea 
vedea pâlpâitul de licurici a două ţigări. 

Stau acolo liniştiți ca doi castraveciori de vară, îşi spuse el. 
Păsările nu i-au deranjat deloc, sau poate chiar N-A FOST nici-o 
pasăre... decât în capul meu. În definitiv, tipii ăştia sunt plătiţi să 
fie deranjați. 

Era o idee tentantă, dar biroul se afla pe cealaltă latură a 
casei. Ferestrele lui nu puteau fi văzute din parcare. Aşa cum nu 
putea fi văzută nici magazia. Aşa că poliţiştii oricum nu 
avuseseră cum să vadă păsările. Nu, cel puţin, atunci când 
începuseră sa se adune. 

Dar atunci când au zburat toate deodată? Vrei să-mi spui că nu 
le-au auzit? Ai văzut cel puțin o sută de păsări, Thad - poate două 
sau trei sute. 

Thad se duse afară. Abia dacă reuşi să deschidă uşa cu plasă 
împotriva insectelor de la bucătărie, când ambii poliţişti 
coborâseră deja din maşină, fiecare pe partea lui. Erau bărbați 
masivi care se mişcau cu viteza silențioasă a oceloților. 

— A sunat din nou, domnule Beaumont? întrebă cel care 
coborâse din partea şoferului. Numele lui era Stevens. 

— Nu - nimic de felul ăsta, zise Thad. Scriam în birou când mi 
s-a părut că aud o mulțime de păsări luându-şi zborul. M-au 
cam speriat. Voi aţi auzit ceva, băieți? 


Thad nu ştia numele polițistului care coborâse din partea 
copilotului. Era tânăr şi blond, cu o față din aceea rotundă, 
neprihănită, care radiază bunătate sufletească. 

— Le-am auzit şi le-am şi văzut, spuse acesta. 

Arătă cu degetul spre cer, unde luna, puţin trecută de primul 
pătrar, atârna deasupra casei. 

Au zburat chiar prin fața lunii. Vrăbii. Un stol destul de 
măricel. Păsările astea rareori zboară noaptea. 

— De unde crezi că au venit? întrebă Thad. 

— Păi, sincer să fiu, zise ofițerul cu față rotundă, nu ştiu. Am 
picat la Supravegherea Păsărilor. 

Râse. Celălalt ofițer rămase serios. 

— Vă simţiți agitat în noaptea asta, domnule Beaumont? 
întrebă el. 

Thad se uită la el cu seriozitate. 

— Da, spuse. În ultima vreme m-am simţit agitat în fiecare 
noapte. 

Putem face ceva pentru dumneavoastră în momentul ăsta, 
domnule? 

— Nu, spuse Thad. Nu cred. Eram doar curios de ce-am auzit. 
Noapte bună, băieți. 

— Noapte, spuse ofițerul cu fața rotundă. 

Stevens aplecă din cap. Ochii lui erau sclipitori şi inexpresivi 
sub borul larg al pălăriei sale de polițist statal. 

El crede că sunt vinovat, îşi spuse Thad, întorcându-se pe 
trotuar. Vinovat de ce? Nu ştie. Probabil nu-i pasă. Dar are fața 
unui om care crede că toată lumea e vinovată de ceva. Cine ştie? 
Poate chiar are dreptate. 

Închise uşa de la bucătărie şi o încuie în urma lui. Se duse 
înapoi în sufragerie şi se uită iarăşi afară. Ofițerul cu față 
rotundă se retrăsese înapoi în maşină, dar Stevens încă stătea în 
picioare pe partea şoferului şi, pentru o clipă, Thad avu impresia 
că Stevens se uita direct în ochii săi. Asta nu era posibil, desigur; 
cu perdelele trase, Stevens nu putea vedea decât o nedesluşită 
siluetă neagră... dacă vedea cât de cât ceva. 

Şi totuşi, impresia-i rămase. 

Thad trase draperiile peste perdele şi se duse la dulăpiorul cu 
băuturi. Îl deschise şi scoase o sticlă de Glenlivet, care fusese 
întotdeauna preferata sa dintre băuturile alcoolice. Se uită la ea 


un moment prelung şi apoi o puse la loc. Voia foarte tare un 
pahar, dar acesta ar fi fost cel mai prost moment dintre toate 
pentru a se apuca din nou de băut. 

Se duse în bucătărie şi-şi turnă un pahar cu lapte, având 
foarte mare grijă să nu îndoaie mâna stângă. Rana îi dădea o 
senzaţie de căldură, de fragilitate. 

A venit nedesluşit, îşi spuse el, sorbind din lapte. N-a durat 
mult - şi-a revenit în forțe atât de repede, încât a fost înfricoşător - 
dar a venit nedesluşit. Cred că dormea. Poate că visa cu Miriam, 
dar nu prea cred. Ce-am captat eu a fost prea coerent ca să fie un 
vis. Cred că a fost vorba de memorie. Cred că a fost vorba de 
Galeria subconştientă a Amintirilor lui George Stark, unde totul 
este atent consemnat şi apoi pus la dosar acolo unde-i este locul. 
Îmi închipui că dacă s-ar conecta la subconştientul meu - şi din 
câte ştiu eu, poate că a făcut-o deja - ar găsi acelaşi lucru. 

Îşi sorbi laptele şi se uită la uşa pivniţei. 

Mă întreb dacă m-aş putea conecta la gândurile sale din stare 
de veghe... la gândurile sale conştiente. 

Credea că răspunsul era da... dar credea şi că asta l-ar face din 
nou vulnerabil. Şi data viitoare era posibil să nu se reducă totul 
doar la un creion înfipt în mână. Data viitoare putea fi vorba de 
un cuțit pentru desfăcut corespondența înfipt în gât. 

Nu poate. Are nevoie de mine. 

Mda, dar e nebun. Oamenii nebuni nu ţin întotdeauna cont de 
interesele lor. 

Se uită la uşa pivniţei şi se gândi la cum putea merge acolo... şi 
de acolo iarăşi afară, pe cealaltă parte a casei. 

L-aş putea constrânge să facă ceva? Aşa cum m-a constrâns el 
să fac ceva? 

La asta nu putea răspunde. Cel puţin nu încă. Şi un singur 
experiment eşuat îi putea pricinui moartea. 

Thad îşi termină laptele, îşi clăti paharul şi-l puse în 
scurgătorul de vase. Apoi se duse în pivniță. Acolo, între rafturi 
cu conserve pe dreapta şi rafturi cu papetărie pe stânga, se afla o 
uşă dublă care dădea spre întinderea largă de peluză pe care ei o 
numeau curtea din spate. Descuie uşa, împinse ambele jumătăți 
în sus şi văzu masa de picnic şi grătarul de afară, stând în linişte 
de santinele. Păşi afară pe trotuarul de asfalt care dădea ocol 


acelei părți a casei şi se întâlnea în cele din urmă cu trotuarul 
principal din față. 

Trotuarul scânteia ca o sticlă neagră în lumina nesigură a 
semilunii. De-a lungul lui, la intervale regulate, vedea pete albe. 

Rahat de vrabie, ca să mă exprim direct, îşi spuse el. 

Thad merse încet de-a lungul potecii de asfalt până ce se află 
direct sub geamurile biroului său. De după orizont apăru un 
camion Orinco şi veni în goană în josul lui Route 15 către casă, 
aruncând pentru o clipă o lumină puternică peste peluză şi 
trotuarul de asfalt. În acea clipă de lumină, Thad văzu cadavrele 
a două vrăbii zăcând pe trotuar - mormane mici de pene din care 
ieşeau picioare trifurcate. Apoi camionul dispăru. În lumina lunii 
trupurile păsărilor moarte deveniră din nou pete neregulate de 
umbre - nimic altceva. 

Au fost reale, îşi spuse el. Vrăbiile au fost reale. Clipi. Oroarea 
revoltată se întoarse, făcându-l să se simtă cumva necurat. 
Încercă să strângă pumnii şi mâna stângă îi răspunse cu un țipăt 
rănit. Puţina alinare pe care i-o adusese Percodanul începea deja 
să treacă. 

Au fost aici. Au fost reale. Cum se poate asta? 

Nu ştia. 

Le-am chemat sau le-am creat din nimic? 

Nici asta nu ştia. Dar simţea că e sigur de un lucru: vrăbiile 
care veniseră în noaptea aceea, vrăbiile reale care veniseră chiar 
înainte să-l înghită transa, nu erau decât o parte din toate 
vrăbiile posibile. Poate doar o parte microscopică. 

Nu mai vreau niciodată, îşi spuse. Îndurare - nu mai vreau 
niciodată. 

Dar bănuia că ceea ce voia el nu conta. Asta era adevărata 
oroare; atinsese în el un îngrozitor talent paranormal, dar nu-l 
putea controla. Simpla idee de control în legătura cu aceasta era 
o glumă. 

Şi credea că înainte ca povestea aceasta să se încheie, păsările 
aveau să se întoarcă. 

Thad se cutremură şi se duse înapoi în casa. Se strecură 
înăuntrul propriei sale pivnițe ca un hoț, apoi încuie uşa în urma 
sa şi-şi duse mâna pulsândă la culcare. Înainte să se vâre în pat, 
mai luă un percodan, înghițindu-l cu apă de la robinetul din 
bucătărie. 


Liz nu se trezi când se aşeză lângă ea. După o bucată de vreme 
evada în trei ore de somn intermitent, fragmentat, în care 
coşmarurile zburau şi-i dădeau târcoale mereu prea departe ca 
să le poată atinge. 


Nouăsprezece - STARK FACE O 
CUMPARATURA 


1 


Trezirea nu semăna cu o trezire. 

Dacă analizai lucrurile la rece, nu credea că fusese vreodată în 
stare de veghe sau de somn, cel puţin nu în sensul obişnuit cu 
care foloseau oameni cuvintele acestea. Într-un fel era de parcă 
mereu ar fi dormit şi nu făcea decât să treacă dintr-un vis în 
altul. În felul acesta, viața sa - atât cât îşi amintea din ea - era ca 
un set de cutii din-acelea chinezeşti care nu se terminau 
niciodată sau ca şi cum te-ai uita într-un nesfârşit coridor de 
oglinzi. 

Visul acesta era ca un coşmar. 

Se trezi din somn uşor conştient că nu dormise de fapt deloc. 
Cumva, Thad Beaumont reuşise să-l ţină captiv pentru câtăva 
vreme; reuşise să-l supună voinţei sale pentru câtăva vreme. 
Spusese unele lucruri, dezvăluise unele lucruri, cât timp îl 
comandase Beaumont? Avea impresia că era posibil s-o fi făcut... 
dar se simțea de asemenea destul de sigur că Beaumont nu avea 
să ştie cum să interpreteze lucrurile acelea sau cum să 
deosebească lucrurile importante pe care trebuia să le fi spus de 
acelea care nu aveau nici-o importanţă. 

Se trezi de asemenea din somn simțind durere. 

Închinase o „dependință” cu două camere în East Village, chiar 
pe marginea străzii Avenue B. Când deschise ochii, şedea la 
asimetrica masă din bucătărie cu un carnețel deschis în față. 
Peste spălăcita față de masă cerată curgea un pârâiaş de sânge 
strălucitor, însă nu era nimic surprinzător la asta, fiindcă din 
dosul palmei sale stângi ieşea un pix Bic. 


Acum, visul începu să-i revină în amintire. 

Aşa reuşise el să-l gonească pe Beaumont din mintea sa, 
singura metodă prin care reuşise să întrerupă legătura pe care 
rahatul ăla laş reuşise cumva s-o sudeze între ei. Laş> Da. Dar 
era de asemenea viclean, şi ar fi fost o idee proastă să uite asta. O 
idee foarte proastă, într-adevăr. 

Stark îşi amintea vag că visase că Thad fusese cu el în acel pat 
- discutau împreună, şopteau şi, la început, asta păruse ceva 
plăcut şi totodată ciudat de reconfortant - cum ar fi să discuți cu 
fratele tău după ce s-a dat stingerea. 

Doar că făceau mai mult decât numai să discute, nu-i aşa? 

Ceea ce făcuseră fusese să schimbe secrete... sau, mai degrabă, 
Thad îi punea întrebări şi Stark descoperea că-i răspunde. Era 
plăcut să-i răspundă, era reconfortant să-i răspundă. Dar era de 
asemenea alarmant. Mai întâi, alarma sa se centrase asupra 
păsărilor - de ce-l tot întreba Thad despre păsării Nu era nici-o 
pasăre. Odată, poate... cu mult, mult timp în urmă... dar acum 
nu mai erau. Nu era decât un joc al minţii, o încercare firavă de 
a-l speria. Apoi, puţin câte puţin, sentimentul său de alarmă se 
împleti cu instinctul său de supraviețuire aproape excelent 
acordat - deveni tot mai acut şi mai specific pe măsură ce se 
lupta să se trezească Se simţea ca şi când ar fi fost ținut sub apă, 
ca şi când ar fi fost înecat... 

Astfel, încă în starea aceea jumătate de trezie jumătate de 
visare, se dusese în bucătărie, deschisese carnețelul şi luase în 
mână pixul. Nu Thad îi spusese să facă asta; de ce ar trebuit s-o 
facă? Nu cumva scria şi el la depărtare de opt sute de kilometri? 
Pixul nu era ce-i trebuia, desigur - nici măcar nu-i stătea bine în 
mână - dar avea să fie de ajuns. Pentru moment. 

MĂ DESCOMPUN, scrisese uitându-se la el însuşi cum scrie, şi 
pe-atunci se afla deja foarte aproape de oglinda magică ce 
desparte somnul de trezie, şi se luptă să-şi impună propriile 
gânduri asupra pixului, propria sa voință asupra a ceea ce 
trebuia şi ce nu să apară pe albul hârtiei, dar era greu, 
Dumnezeule mare, Christoase mare, era atât de-al naibii de greu. 

Cumpărase pixul Bic şi şase carnețele de la o papetărie chiar 
după ce sosise în New York City; o făcuse chiar înainte să 
închirieze „dependința” aia deplorabilă. La magazin se găseau şi 
creioane Berol şi pe ele voise să le cumpere, dar n-o făcuse. 


Fiindcă, indiferent a cui fusese mintea care făcuse creioanele să 
se mişte, mâna lui Thad Beaumont fusese cea care le ţinuse, iar 
el avea nevoie să ştie dacă asta era o legătură pe care o putea 
rupe. Aşa că lăsase creioanele şi luase în schimb pixul. 

Dacă putea scrie, dacă putea scrie singur, totul era bine şi nu 
va mai avea absolut nici-o trebuinţă de creatura aia jalnică şi 
plângăcioasă din Maine. Dar pixul îi fusese inutil. Oricât de mult 
se străduise, oricât de tare se concentrase, singurul lucru pe care 
reuşise să-l scrie fusese propriul său nume. Îl scrisese întruna: 
George Stark, George Stark, George Stark, până ce, în josul 
paginii, nu se mai aflau cuvinte lizibile, ci doar mâzgălelile 
frenetice ale unui preşcolar. 

Ieri mersese la o sucursală a Bibliotecii Publice din New York şi 
închiriase pentru o oră una dintre maşinile alea de scris electrice 
IBM de-un gri sumbru din Sala de Scris. Ora aceea i se păruse că 
durează o mie de ani. Stătuse într-un separeu închis pe trei 
laturi, degetele îi tremuraseră pe clape şi-şi scrisese numele, de 
data aceasta cu majuscule: 

GEORGE STARK, GEORGE STARK, GEORGE STARK. 

Termină cu astal strigase în sinea sa. Scrie altceva, orice 
altceva, dar termină cu asta! 

Aşa că încercase. Transpirând, se aplecase peste clape şi 
tastase: Vulpea cea brună şi iute a sărit peste câinele cel leneş.*: 

Numai că atunci când ridicase ochii spre hârtie, văzuse că ceea 
ce scrisese era: George cel george şi Stark a georgit peste stark cel 
starkeş. 

Simţise o pornire de a smulge IBM-ul din şuruburi şi de a o lua 
razna cu el prin încăpere, rotindu-l deasupra capului ca şi 
ghioaga unui barbar, despicând ţeste şi frângând coloane 
vertebrale: dacă nu Putea crea, măcar să nimicească! 

În schimb, se controlase (cu un efort uriaş) şi ieşise din 
bibliotecă, mototolind din mers nefolositoarea foaie de hârtie într- 
o mână puternică şi aruncând-o într-un coş de gunoi de pe 
trotuar. Îşi amintea acum, cu pixul Bic în mână, extrema furie 
oarbă pe care o încercase descoperind că fără Beau-mont nu 
putea scrie altceva decât propriul său nume. 

Şi teama. 

Panica. 


Dar încă-l mai stăpânea pe Beaumont, nu-i aşa? Poate că 
Beaumont credea că lucrurile stăteau invers, dar poate... poate 
că pe Beaumont îl aştepta o surpriză a dracului de mare. 

Pierd, scrise şi, lisuse, mai mult nu-i putea spune lui 
Beaumont - ceea ce scrisese deja era şi aşa destul de rău. Făcu o 
încercare supremă de a dobândi control asupra mâinii sale 
trădătoare. De a se trezi. 

COEZIUNEA necesară, scrise mâna lui ca pentru a amplifica 
gândul dinainte şi, brusc, Stark se văzu înjunghiindu-l pe 
Beaumont cu pixul. Îşi spuse: Şi-o şi pot face. Nu cred că tu poți, 
Thad, fiindcă atunci când analizezi lucrurile la rece, tu nu eşti 
decât o sorbitură lungă de lapte, nu-i aşa? Dar când vine vorba să 
pui piciorul în prag... eu o pot face, nemernic ce eşti. Cred c-ar 
trebui să ştii asta deja. 

Apoi, chiar dacă totul nu era decât un vis în alt vis, chiar dacă 
el se afla în ghearele sentimentului ăla oribil, vertiginos, de-a nu 
mai avea control, îşi recapătă o parte din sălbatica şi indubitabila 
sa încredere în sine şi reuşi să străpungă scutul somnului, în acel 
moment triumfal de ieşire la suprafaţă, înainte ca Beaumont să-l 
poată îneca, apuca pixul -, şi reuşi în sfârşit să scrie cu el. 

Preţ de o clipă - şi nu fu decât o clipă - avu senzaţia că două 
mâini diferite strângeau două instrumente de scris diferite. 
Sentimentul fu prea clar, prea real, ca nu fie altceva decât real. 

Nu există nici-o pasăre, scrise - prima propoziție adevărată pe 
care o scrisese vreodată ca ființă fizică. Era îngrozitor de greu să 
scrie; numai o creatură animată de-o determinare supranaturală 
ar fi putut îndura efortul. Dar, odată ce cuvintele fură aşternute 
pe hârtie, simți cum i se întăreşte controlul asupra sa. 
Strânsoarea celeilalte mâini slăbi şi Stark începu s-o strângă el, 
nefăcând dovadă de niciun pic de milă sau preget. 

Îneacă-te pentru o vreme, îşi spuse. Vezi cum îţi place ȚIE. 

Într-o frenezie mai iute şi mult mai satisfăcătoare decât şi cel 
mai puternic orgasm, scrise: nu EXISTĂ NICLO FUTUTĂ DE 
PASĂRE, o, fiu de curvă, ieşi din CAPUL meu! 

Apoi, înainte să se poată gândi la asta - actul gândirii ar fi 
putut provoca o ezitare fatală - răsuci pixul Bic într-un arc scurt, 
strâns. Vârful de oțel i se înfipse în mâna dreaptă... şi, sute de 
kilometri mai la nord, îl simţi pe Thad Beaumont răsucind 
creionul Berol Black Beauty şi înfigându-l în mâna sa stângă. 


Atunci se trezi - atunci se treziră amândoi - cu adevărat. 


2 


Durerea era sfârâitoare şi enormă - dar era de asemenea 
eliberatoare. Stark strigă, întorcându-şi capul transpirat spre 
braţ ca să înăbuşe sunetul însă, pe lângă durere, fu un strigăt şi 
de bucurie şi euforie. 

Îl simţi pe Beaumont înăbuşindu-şi şi el strigătul în biroul său 
din Maine. Starea de conştienta pe care o crease Beaumont între 
ei nu se spulberă; era mai degrabă ca un nod bine strâns care 
cedă sub presiunea unei ultime smucituri straşnice. Stark simți, 
aproape că văzu, sonda pe care nemernicul ăla trădător i-o 
înfipsese în cap cât timp el dormea, răsucindu-se şi zbătându-se 
acum, retrăgându-se ca un şarpe. 

Stark se întinse, nu fizic, ci cu mintea, şi apucă de coadă sonda 
mentală a lui Thad. Ochiul din mintea lui Stark o vedea ca un 
vierme, o larvă grasă şi albă umplută cu măruntaie şi putregai. 

Se gândi să-l facă pe Thad să apuce încă un creion din borcan 
şi să-l folosească pentru a se înjunghia din nou - în ochi, de data 
aceasta. Sau poate că l-ar fi făcut să-şi vâre vârful creionului 
adânc în ureche, spărgând timpanul şi săpând după carnea 
moale a creierului de mai încolo. Aproape că-l putea auzi pe Thad 
strigând. Strigătul acela nu avea cum să-l mai poată înăbuşi. 

Apoi se opri. Nu-l voia mort pe Beaumont. Cel puţin, nu încă. 

Nu până ce Beaumont îl va învăța cum să trăiască pe 
picioarele sale. 

Stark îşi relaxa încet pumnul şi, făcând asta, simți pumnul în 
care ţinea esenţa lui Beaumont - pumnul mintal, care se dovedise 
absolut la fel de iute şi de nemilos ca şi pumnul său fizic - 
deschizându-se şi el. Îl simţi pe Beaumont, larva aceea albă şi 
dolofană, îndepărtându-se, scheunând şi gemând. 

Doar pentru moment, şopti el şi reveni la cealaltă problemă ce 
trebuia rezolvată. 

Strânse mâna stângă pe pixul ce-i ieşea din mâna dreaptă. Îl 
scoase încet afară. Apoi îl aruncă în coşul de gunoi. 


3 


Pe scurgătorul de inox pentru vase de lângă chiuvetă se afla o 
sticlă de Glenlivet. Stark o luă şi se duse în baie. Mergând, mâna 
sa dreaptă i se legănă pe lângă corp, stropind linoleumul copt şi 
ros cu picături de sânge de dimensiunea unor bănuțţi. Gaura din 
mână se afla la aproximativ un centimetru sub încheieturile 
degetelor şi uşor la dreapta celei de la degetul mijlociu. Era 
perfect rotundă. Urma lăsată de cerneala neagră pe marginea 
găurii, împreună cu sângerarea şi traumatismul intern, o făceau 
să semene cu o rană prin împuşcare. Încercă să strângă palma. 
Degetele se mişcară... Însă Puternicul val de durere care rezultă 
fu prea mare ca să ducă experimentul mai departe. 

Trase de lanțul de deasupra oglinzii dulăpiorului cu 
medicamente şi becul de şaizeci de wați fără abajur se aprinse. 
Folosi braţul drept ca să ţină sticla de whisky strânsă lângă corp 
pentru a-i putea desface capacul. Apoi întinse mâna rănită cu 
degetele răşchirate deasupra chiuvetei. Oare şi Beaumont făcea 
acelaşi lucru în Maine? Se îndoia. Se îndoia că Beaumont avea 
curajul necesar să-şi curețe propria mizerie. Fără-ndoială că se 
afla acum în drum spre spital. 

Stark turnă whisky în rană şi un fulger de durere pură, oţelită, 
îi străbătu braţul în sus până la umăr. Văzu whisky-ul făcând 
spume în rană, văzu fuioare mici de sânge plutind în lichidul 
chihlimbariu şi trebui să-şi îngroape iarăşi fața în mâneca plină 
de sudoare a cămăşii. 

Credea că durerea nu-l va părăsi niciodată, dar într-un târziu 
începu s-o facă. 

Încercă să aşeze sticla de whisky pe raftul prins cu şuruburi în 
peretele faianțat de sub oglindă. Mâna îi tremura prea tare 
pentru ca această operațiune să aibă şanse de reuşită, aşa că o 
puse în schimb pe podeaua de tinichea acoperită de rugină a 
cabinei de duş. Într-un minut, va vrea să bea o duşcă. 

Ridică mâna la lumină şi se uită în rană. Putea vedea becul 
prin ea, dar vag - era ca şi când s-ar fi uitat printr-un filtru roşu 
acoperit cu un soi de mizerie membranoasă. Nu-şi înfipsese pixul 
până pe partea cealaltă a mâinii, dar mai lipsise al naibii de 
puţin. Poate că Beaumont se descurcase mai bine. 

Putea măcar spera asta. 

Îşi ţinu mâna sub robinetul de apă rece, depărtând degetele 
pentru a deschide rana cât mai mult posibil, apoi se pregăti să 


îndure durerea. Aceasta fu puternică la început - trebui să-şi 
înăbuşe un alt strigăt cu dinţii încleştaţi şi cu buzele strânse 
într-o linie albă şi subțire - dar apoi îi amorți mâna şi fu mai 
bine. Se forță să o ţină sub robinet preţ de exact trei minute. Apoi 
închise robinetul şi o ridică iarăşi la lumină. 

Încă se mai vedea prin ea strălucirea becului, dar acum era 
ştearsă şi îndepărtată. Rana se închidea. Corpul său părea să 
aibă uimitoare puteri de regenerare, iar asta era cât se poate de 
amuzant, fiindcă în acelaşi timp se descompunea. Îşi pierdea 
coeziunea, scrisese el. lar asta era destul de aproape de adevăr. 

Se uită fix la fața sa în oglinda pătată şi cu valuri a 
dulăpiorului cu medicamente preț de treizeci de secunde sau mai 
mult, apoi îşi reveni în fire cu o tresărire fizică. Uitându-se la fața 
sa, la fel de bine ştiută şi de familiară şi totuşi atât de nouă şi 
ciudată, se simțea ca şi când ar cădea într-o transă hipnotică. 
Bănuia că, dacă s-ar uita la ea destul de mult, exact asta ar păți. 

Deschise dulăpiorul cu medicamente, înlăturând oglinda şi 
repugnat de fascinanta sa faţă. Înăuntru se afla o colecţie 
restrânsă şi ciudată de lucruri: două aparate de ras de unică 
folosință, unul folosit; sticle de fard; o pudrieră; mai multe bucăți 
de burete fin de culoarea ivoriului acolo unde nu căpătaseră 
culoarea uşor întunecată a pudrei de față; o sticlă de aspirină 
simplă. Niciun plasture. Plasturii erau ca poliţiştii, îşi spuse el - 
nu-i niciodată unul la-ndemână când ai nevoie de el. Însă nu 
făcea nimic - îşi va mai dezinfecta rana cu whisky (după ce-şi va 
dezinfecta şi gâtlejul cu o duşcă sănătoasă, desigur) şi-apoi o va 
înfăşură într-o batistă. Nu credea că avea să se infecteze; părea 
imun la infecții. Găsea că şi asta era amuzant. 

Desfăcu sticla de aspirină cu dinţii, scuipă capacul în chiuvetă, 
apoi înclină sticla şi-şi scutură şase pastile în gură. Luă whisky- 
ul din cabina de duş şi înghiți aspirinele cu o duşcă. Alcoolul 
ajunse în stomac şi acolo înflori reconfortant. Apoi mai turnă 
câtva şi peste mână. 

Se duse în dormitor şi deschise sertarul de sus al unui birou 
care trăise şi vremuri mai bune - mult mai bune. Acesta şi o sofa 
extensibilă antică erau singurele piese de mobilier din cameră. 

Sertarul de sus era singurul în care se mai afla şi altceva în 
afară de pagini scoase din Daily News şi folosite ca aşternut: trei 
perechi de chiloţi încă în ambalajul lor original, două perechi de 


şosete încă înfăşurate în eticheta producătorului, o pereche de 
jeanşi Levi's şi o batistă Hav-a-Hank, şi ea în ambalajul original. 
Rupse celofanul cu dinţii şi legă batista în jurul rănii. Whisky-ul 
chihlimbariu pătrunse prin materialul subțire, apoi şi un boboc 
mic de sânge. Stark aşteptă să vadă dacă se va răspândi, dar n-o 
făcu. Bun lucru. Foarte bun lucru. 

Reuşise Beaumont să recepționeze vreo informaţie senzorială! 
se întrebă. Ştia, poate, că George Stark se adăpostea în momentul 
acela într-un apartament mic şi soios din East Village, într-o 
clădire ordinară unde gândacii păreau suficient de mari să poată 
fura cecurile de ajutor social? Nu credea, dar nu avea rost să-şi 
asume riscuri când nu trebuia. Îi promisese lui Thad o 
săptămână să se hotărască şi, chiar dacă acum era absolut sigur 
că Thad nu avea de gând să înceapă să scrie din nou cu numele 
de Stark, va avea grijă ca Thad să aibă la dispoziţie tot timpul pe 
care i-l promisese. 

Era om de cuvânt, în definitiv. 

Probabil că Beaumont va avea nevoie de puţină inspiraţie. Una 
dintre acele mici torţe cu propan pe care le poţi cumpăra în 
magazinele cu articole de fierărie aşezată sub tălpile copiilor lui 
pentru câteva secunde trebuia să fie de ajuns, credea Stark, dar 
asta mai trebuia să aştepte. Pentru moment, va juca un joc al 
aşteptării... şi, cât va face asta, nu strica să înceapă călătoria 
spre nord. Ca să dobândească puţină poziţie pe teren, s-ar putea 
spune. Avea, în definitiv, maşina - Toronado-ul negru. Era pus la 
păstrare, dar asta nu însemna că trebuia să rămână la păstrare. 
Putea pleca din New York City în dimineața următoare. Dar, 
înainte de asta, avea de făcut o cumpărătură... iar în momentul 
de față trebuia să folosească nişte cosmetice din dulăpiorul din 
baie. 


4 


Scoase borcănaşele cu fard lichid, pudra, bureţii, înainte să 
înceapă, mai trase o duşcă sănătoasă din sticlă. Mâinile îi erau 
iarăşi sigure, însă cea dreaptă îi pulsa tare. Asta nu-l deranja în 
mod deosebit; dacă a lui pulsa, a lui Beaumont trebuia să urle. 

Se aşeză în fața oglinzii, atinse arcul de piele de sub ochiul 
stâng cu degetul stâng, pe care îl lăsă să coboare pe obraz spre 


colțul gurii. 

— Îmi pierd coeziunea, murmură e€l şi, mamă draga, asta-n 
mod sigur era adevărat. 

Când se uitase prima oară la fața lui - îngenunchind în fața 
cimitirului Homeland, privind pre lung într-o baltă a cărei 
suprafață nemişcată şi soioasă fusese luminată de luna albă şi 
rotundă a unui stâlp din apropiere - fusese mulțumit. Era exact 
aşa cum îi apăruse în visele pe care le avusese cât stătuse închis 
în carcera ca un pântece a imaginaţiei lui Beaumont. Văzuse un 
om chipeş într-un fel convenţional, ale cărui trăsături erau puţin 
cam prea late ca să atragă multă atenţie. Dacă ar fi fost fruntea 
atât de înaltă, ochii atât de depărtați, ar fi putut fi genul acela de 
față care le-ar fi făcut pe femei să întoarcă privirea. O fată, perfect 
nedefinită (dacă există aşa ceva) ar putea atrage atenție şi numai 
fiindcă nu are nici-o trăsătură care să rețină privirea înainte ca 
aceasta să o abandoneze şi să treacă mai departe; extrema ei 
normalitate poate stârni acea privire şi s-o facă să se întoarcă. 
Faţa pe care o văzuse Stark pentru prima oară cu ochi adevărați 
în baltă, rata gradul acela de simplitate cu o marjă confortabilă. 
O găsise ca fiind fața perfectă, una pe care nimeni n-avea s-o 
poată descrie după aceea. Ochi albaştri... un ten ce ar fi putut 
părea puţin ciudat la cineva cu păr atât de deschis la culoare... şi 
asta era! Asta era tot! Privitorul avea să fie forțat să-şi coboare 
privirea la umerii lați care erau cu adevărat cel mai distinctiv 
lucru al său... iar lumea era plină de bărbaţi laţi în umeri. 

Acum, totul se schimbase. Acum, fața sa devenise în mod 
hotărât ciudată... şi dacă nu începea curând să scrie din nou, 
avea să devină mai mult decât ciudată. Avea să devină grotescă. 

Îmi pierd coeziunea, îşi spuse din nou. Dar vei pune capăt 
lucrului ăsta, Thad. Când vei începe cartea despre lovitura cu 
maşina blindată, ceea ce ai se întâmplă va începe să se retragă. 
Nu ştiu cum de ştiu asta, dar o ştiu. 

Trecuseră două săptămâni de când se văzuse prima oară în 
balta aceea, iar fața sa suferise de atunci un proces constant de 
degenerare. Fusese imperceptibil la început, atât de imperceptibil 
încât reuşise să se convingă că de vină nu era decât imaginația 
sa... dar, pe măsură ce schimbările începuseră să se accelereze, 
poziția aceea devenise discutabilă şi fusese nevoit să o 
abandoneze. Văzând o fotografie de-a lui de atunci şi una de 


acum l-ar fi făcut pe cineva să se gândească la un om care fusese 
expus unui ciudat fel de radiaţii sau unei substanțe chimice 
corosive. George Stark părea să sufere un colaps spontan al 
tuturor ţesuturilor sale moi în acelaşi timp. 

Laba gâştei de la colțul ochilor, semnele obişnuite ale vârstei de 
mijloc pe care le văzuse în baltă, erau acum nişte crestături 
adânci. Pleoapele i se lăsaseră şi căpătaseră textura dură a pielii 
de crocodil. Obrajii începuseră să prindă şi ei un aspect 
asemănător, zbârcit şi crăpat. Marginile ochilor se înroşiseră, 
oferindu-i înfăţişarea deplorabilă a unui om care nu ştie că e 
timpul să-şi scoată nasul din sticlă. Linii adânci se căscaseră în 
carnea feței sale, de la comisura buzelor şi până la linia 
maxilarului, dându-i gurii sale neliniştitorul aspectul al momâii 
unui ventriloc. Părul blond, plăpând la început, devenise şi mai 
plăpând, retrăgându-i-se de la tâmple şi expunând pielea roz a 
tigvei sale. Pe dosul Palmelor îi apăruseră pete galbene. 

Ar fi putut trece cu vederea toate acestea fără să apeleze la 
machiaj. Nu arăta decât bătrân, în definitiv, iar bătrânețea nu 
era câtuşi de puţin remarcabilă. Forța sa părea neştirbită. În 
plus, era acea siguranță de nezdruncinat că, odată ce el şi cu 
Beaumont aveau să înceapă din nou să scrie - să scrie cu numele 
de George Stark, desigur -, procesul avea să-şi inverseze cursul. 

Dar acum dinţii i se slăbiseră în gingii. Şi avea şi inflamații. 

O observase pe prima în interiorul cotului său drept cu trei zile 
în urmă - o pată roşie, mărginită de jur-împrejur de pliuri de piele 
moartă. Era genul de pată pe care îl asocia cu pelagra, care 
bântuise în Sudul îndepărtat încă din anii 1960. Alaltăieri mai 
văzuse una, de data aceasta pe gât, sub lobul urechii stângi. 
Răsalaltăieri, una pe piept, sub sfârcuri, cealaltă mai jos de buric. 

Astăzi îi apăruse prima pe față, la tâmpla stângă. 

Nu dureau. Simţea o mâncărime surdă, adâncă, dar asta era 
tot... cel puţin în privința a ceea ce simțea. Dar se răspândeau cu 
repeziciune. Brațul său drept era acum o roşeață mată, umflată, 
de la încheietura cotului şi până la umăr. Făcuse greşeala să se 
scarpine şi pielea cedase cu o uşurinţă revoltătoare. Un amestec 
de sânge şi puroi gălbui ieşise la suprafață de-a lungul şanțurilor 
pe care le lăsaseră unghiile sale, iar rănile emanau un miros 
dezgustător, gazos. Şi totuşi nu era o infecţie. Ar fi jurat că nu 
era asta. Era mai degrabă un fel de... igrasie. 


Uitându-se acum la el, cineva - chiar şi o persoană cu educație 
medicală - ar fi bănuit probabil un melanom, cauzat poate de 
expunerea la radiaţii de mare intensitate. 

Totuşi, inflamaţiile nu-l îngrijorau prea tare. Bănuia că aveau 
să crească în număr, să-şi mărească zona de apariţie, să se 
unească între ele şi-n cele din urmă să-l înghită de viu... dacă le 
dădea voie s-o facă. Dat fiind că nu avea de gând să facă asta, nu 
aveau de ce să-l îngrijoreze. Dar nu mai putea fi doar o față în 
mulțime dacă trăsăturile acelei fețe se transformau într-un 
vulcan în erupție. De aici şi machiajul. 

Aplică cu grijă fondul de ten lichid folosind bucăţile de bureţi, 
împrăştiindu-l în sus de la pomeţi spre tâmple, acoperind în cele 
din urmă umflătura roşie mată de lângă sprânceana sa dreaptă 
şi noua inflamație care tocmai începea să iasă prin piele deasupra 
pometului stâng. Un bărbat fardat din abundență nu semăna 
decât cu un singur lucru pe fața pământului lui Dumnezeu, 
descoperise Stark, iar lucrul acesta era un bărbat fardat din 
abundentă. 

Adică fie un actor dintr-o telenovelă de televiziune, fie un 
invitat la emisiunea lui Donahue. Însă orice ar fi aplicat peste 
inflamații era bine-venit, iar tenul său diminua întrucâtva efectul 
machiajului. Dacă stătea în semiintuneric sau era văzut într-o 
lumină artificială, abia dacă se observa ceva. Sau aşa spera el. 
Existau şi alte motive de a sta departe de lumina directă a 
soarelui. Bănuia că soarele accelera de fapt dezastruoasa reacție 
chimică de avea loc înăuntrul său. Era aproape ca şi când s-ar fi 
transformat într-un vampir. Dar asta nu conta; intr-un fel, 
întotdeauna fusese un vampir. Pe lângă asta - sunt o persoană de 
noapte, întotdeauna am fost; pur şi simplu ăsta-i felul meu. 

Asta îl făcu să rânjească, iar rânjetul expuse vederii nişte dinți 
ca nişte colți. 

Înfiletă capacul înapoi pe borcănaşul cu fond de ten lichid şi 
începu să se pudreze. Mă simt cum miros, îşi spuse, şi-n curând şi 
alții vor putea să-mi simtă mirosul - un miros gros, neplăcut, ca o 
conservă de carne ce-a stat o zi întreagă la soare. Asta nu-i bine, 
prieteni şi amici de suflet. Asta nu-i deloc bine. 

— O să scrii, Thad, spuse el, uitându-se în oglindă. Dar, cu 
puţin noroc, n-o să trebuiască s-o faci multă vreme. 


Rânji mai larg, scoțând la vedere un incisiv ce se înnegrise şi 
murise. 
— Sunt o persoană care prinde repede. 


5 


La zece şi un sfert în ziua următoare, un papetar de pe 
Houston Street vându trei cutii de creioane Berol Black Beauty 
unui bărbat înalt şi lat în umeri îmbrăcat într-o cămaşă ecosez, 
jeanşi şi purtând ochelari de soare foarte mari. Bărbatul purta de 
asemenea un machiaj gros, observă papetarul - probabil ca 
urmare a nopții petrecute hoinărind prin barurile de sado- 
masochişti. lar după cum mirosea, papetarul îşi spuse că făcuse 
mai mult decât doar să-şi arunce pe piele bătrâna apă de colonie 
English Leather; mirosea ca şi când ar făcut baie în ea. Apa de 
colonie nu ascundea faptul că tipul cu umeri lați mirosea 
revoltător. Papetarul se gândi pentru o secundă - şi numai pentru 
o secundă - să facă o glumă, dar apoi se răzgândi. În definitiv, 
pațachina nu cumpăra decât nişte creioane nu un Rolls-Royce 
Corniche. Era mai bine să nu-şi aprindă paie-n cap. 


6 


Stark făcu o oprire scurtă înapoi la „dependința” din East 
Village, ca să-şi îndese puţinele obiecte personale în rucsacul pe 
care-l cumpărase de la magazinul Army-Navy în prima sa zi 
petrecută în viermănosul Măr cel Mare. Dacă n-ar fi fost sticla de 
whisky, probabil că nici nu s-ar fi deranjat să se mai întoarcă. 

Urcând şubredele scări din fața clădirii, trecu pe lângă 
trupurile mici a trei vrăbii moarte fără să le observe. 

Plecă din Avenue B pe jos... dar nu merse astfel cale lungă. Un 
om hotărât, descoperise el, îşi poate găsi întotdeauna o maşină 
dacă are nevoie de ea. 


Douăzeci - PESTE TERMENUL LIMITĂ 


1 


Ziua când se termină săptămâna de grație a lui Thad 
Beaumont păru mai degrabă o zi de la sfârşitul lui iulie decât 
una din a treia săptămână a lui iunie. Thad parcurse cei 
douăzeci şi nouă de kilometri până la Universitatea din Maine 
sub un cer de culoarea cromului mat, sistemul de aer condiționat 
din Suburban-ul său funcționând la capacitate maximă, în pofida 
cantității mari de benzină pe care o consuma. În spatele lui venea 
un Plymouth de-un maro închis. Nu se apropia nici-o clipă la o 
distanță mai mare decât lungimea a două maşini şi niciodată nu 
rămânea în urmă mai mult de lungimea a cinci. Rareori permitea 
unei alte maşini să intre între ea şi Suburban-ul lui Thad; dacă 
se întâmpla ca una să se strecoare la o intersecţie sau în zona cu 
şcoli din Veazie în coloana pe care o formau ele două, Plymouth- 
ul maro o depăşea imediat... iar dacă manevra aceasta nu părea 
posibilă atunci, unul dintre cei doi gardieni ai lui Thad trăgea 
husa de pe girofarul albastru montat pe bord. Câteva pâlpâiri ale 
acestuia rezolvau problema. 

Thad conduse în mare parte cu mâna dreaptă, folosind stânga 
doar când era absolută nevoie. 

Mâna era într-o stare mai bună acum, dar încă îl durea ca 
naiba dacă o îndoia sau strângea prea fără milă, şi se trezi ca 
număra invers ultimele câteva minute ale ultimei ore dinainte să 
poată mai poată lua încă un Percodan. 

Liz nu voise ca el să meargă la Universitate în ziua aceea, iar 
poliţiştii statali însărcinați cu protejarea familiei Beaumont nu se 
arătaseră nici ei de acord cu ideea. Pentru aceştia, problema era 
simplă: nu voiseră să-şi împartă echipa de supraveghere. Cu Liz, 
lucrurile erau puțin mai complicate. Lucrul despre care vorbise 
ea fusese mâna lui; îşi putea deschide rana dacă încerca să 
conducă, spunea ea. Ce i se citea în ochi era cu totul altceva. 
Ochii ei nu spuneau decât George Stark. 

De ce naiba trebuie să te duci, totuşi, la lucru astăzi? voise să 
ştie - iar asta era o întrebare la care trebuise să se aştepte, fiindcă 
semestrul se încheiase, era încheiat de-o bună bucată de vreme 
deja, iar el nu ţinea niciun curs de vară. Ceea ce alesese într-un 
final drept motiv fuseseră Dosarele Speciale. 


Şaizeci de studenți făcuseră cerere de înscriere la Eh-7A, 
cursul Special de scriere creatoare al Departamentului. Acesta 
era de două ori numărul studenţilor care făcuseră cerere de 
înscriere pentru cursul Special de scriere creatoare din semestrul 
trecut, de toamnă, dar (elementar, dragul meu Watson) toamna 
trecută lumea - inclusiv acea parte din el care urma cursurile 
Facultăţii de Filologie la Universitatea din Maine - nu ştiuse că 
bătrânul Beaumont cel plictisitor se întâmpla să fie de temenea 
George Stark cel mişto. 

Aşa că îi spusese lui Liz că voia să scoată dosarele acelea şi să 
înceapă să le analizeze, reducând cele şaizeci de cereri ale 
studenților la cincisprezece - numărul maxim de studenți pe care- 
| putea accepta (şi probabil cu paisprezece mai mult decât cei pe 
care chiar îi putea învăţa ceva) la un curs de scriere creatoare. 

Ea voise, desigur, să ştie de ce nu putea amâna asta cel puţin 
până în iulie, şi-i amintise (tot desigur) că o amânase cu un an în 
urmă până la mijlocul lui august. El se întorsese la marea 
creştere a numărului de cereri, apoi adăugase cu virtuozitate că 
nu voia ca lenea de vara trecută să devină un obicei. 

În cele din urmă, ea nu se mai opusese - nu fiindcă o 
convinseseră argumentele lui, credea el, ci fiindcă vedea că era 
pus pe plecare, indiferent ce-ar spune ea. lar ea ştia la fel de bine 
ca şi el că vor trebui să înceapă să iasă din nou, mai devreme sau 
mai târziu - să se ascundă în casă până ce George Stark va fi 
omorât sau arestat nu era o opţiune foarte atractivă. Însă ochii ei 
tot fuseseră plini de-o teamă surdă, întrebătoare. 

Thad îi sărutase pe ea şi pe gemeni şi plecase repede. Ea arăta 
ca şi când ar fi putut începe curând să plângă, iar dacă el se afla 
încă acasă când avea să se întâmple asta, avea să rămână acasă. 

Motivul nu erau dosarele Speciale, desigur. 

Era termenul limită. 

Se trezise dimineața plin de propria sa teama surdă, un 
sentiment la fel de neplăcut ca o crampa la stomac. George Stark 
sunase în seara de 10 iunie şi-i dăduse o săptămână să se apuce 
de romanul despre jaful cu maşina blindată. Thad încă nu făcuse 
nimic în direcția aceea... chiar dacă vedea cum se putea dezvolta 
cartea cu fiecare zi care trecea. De doua ori chiar visase cu ea. 
Fusese o pauză binevenită de la visul în care făcea turul propriei 
sale case pustii şi, la o simplă atingere, lucrurile explodau. Dar în 


dimineața aceea, primul său gând fusese: Termenul limită. Am 
depăşit termenul limită. 

Asta însemna că sosise iarăşi momentul să discute cu George, 
oricât de puţin îşi dorea asta. Era momentul să afle exact cât de 
furios era George. Ei bine... credea că acest lucru îl ştia deja. Dar 
era foarte posibil şi ca, dacă el era foarte furios, atât de furios 
încât să nu aibă control asupra sa, şi dacă Thad reuşea să-l facă 
să-şi piardă tot controlul, vulpoiul bătrân de George să facă o 
greşeală şi să lase să-i scape ceva. 

Pierd coeziunea. 

Thad avea impresia că George deja lăsase să-i scape ceva când 
îi permisese mâinii sale băgăcioase să scrie cuvintele acelea în 
jurnal. Dacă putea fi măcar sigur ce însemnau, fireşte. Avea o 
bănuială... dar nu era sigur. lar o greşeală în acel punct putea 
însemna mai mult decât doar viaţa sa. 

Aşa că era pe drum spre Universitate, pe drum spre biroul său 
din clădirea Facultăţilor de Filologie şi Matematică. Era pe drum 
într-acolo nu să adune dosarele Speciale - chiar dacă avea să facă 
şi asta -, ci fiindcă acolo avea un telefon, un telefon neurmărit, şi 
fiindcă trebuia făcut ceva. Depăşise termenul limită. 

Uitându-se în jos la mâna sa stângă, care se odihnea pe volan, 
îşi spuse (nu pentru prima oară în timpul săptămânii aceleia 
lungi, lungi) că telefonul nu era singurul mod de a intra în 
legătură cu George. Dovedise lucrul acesta... Însă preţul fusese 
foarte mare. Nu era vorba doar de chinuitoarea agonie a înfigerii 
unui creion ascuțit în dosul palmei sau de oroarea provocată de 
vederea corpului său scăpat de sub control rănindu-se singur la 
comanda lui Stark - a vulpoiului bătrân de Stark care părea să 
fie fantoma unui om ce nu existase niciodată. Plătise adevăratul 
preț în minte. Adevăratul preţ fusese venirea vrăbiilor; teroarea 
adusă de realizarea faptului că forțele care acționau acolo erau 
mult mai mari şi chiar mai incomprehensibile decât George Stark 
însuşi. 

Vrăbiile, devenise din ce în ce mai sigur, însemnau moarte. Dar 
pentru cine? 

Era îngrozit că va trebui să facă față vrăbiilor ca să intre din 
nou în legătură cu George Stark. 

Şi le putea vedea venind; le putea vedea sosind în acel nebulos 
punct median unde ei doi erau conectaţi, locul acela unde va 


trebui în cele din urmă să se lupte cu George Stark pentru 
control asupra sufletului pe care-l împărțeau şi care nu era decât 
unul. 

Se temea că ştie cine va câştiga lupta în locul acela. 


2 


Alan Pangborn stătea la biroul său din spatele Oficiului 
Şerifului Districtului Castle, care ocupa o aripă a Clădirii 
Municipalităţii din Castle Rock pusese o săptămână lungă şi 
obositoare şi pentru el; dar asta nu era nimic nou. De-ndată ce 
vara se punea într-adevăr pe roți în The Rock, aşa era mereu. 
Serviciul în cadrul forțelor de ordine de la Ziua Eroilor şi până la 
Ziua Muncii era întotdeauna o nebunie în Țara Vacanţei. 

Cu cinci zile în urmă, pe Route 117 se înregistrase un 
carambol zgomotos care implicase patru maşini, un accident 
provocat de alcool, în urma căruia muriseră două persoane. Două 
zile mai târziu, Norton Briggs îşi lovise nevasta cu o tigaie, 
lăsând-o lată pe podeaua bucătăriei. Norton îşi lovise nevasta de 
multe alte ori în timpul celor douăzeci de ani agitaţi ai căsătoriei 
lor, dar de data aceasta se pare că credea că o omorâse. Scrisese 
un bilet scurt, bogat la capitolul remuşcări şi cam sărac la cel de 
gramatică, apoi îşi luase singur viața cu un revolver de calibrul 
38. Când soția lui, nici ea mare savantă, se trezise şi găsise 
cadavrul aproape rece al torționarului lângă ea, dăduse drumul 
la gaz în cuptor şi-şi vârâse capul înăuntru. Paramedicii de la 
Serviciul de Salvare din Oxford o salvaseră. La mustață. 

Doi puşti din New York se îndepărtaseră de lângă cabana 
părinților de pe malul lacului Castle şi se pierduseră în pădure, 
exact ca Hansel şi Gretel. Fuseseră găsiți opt ore mai târziu, 
speriaţi, dar altfel teferi. John LaPointe, cel mai destoinic ajutor al 
lui Alan, nu era într-o formă foarte bună; era acasă, unde suferea 
din cauza multiplelor înțepături de urzică pe care le căpătase în 
timpul căutării. La Bufetul lui Nan avusese loc o bătaie cu pumni 
între doi vilegiaturişti pentru ultimul exemplar al ediției 
duminicale a ziarului New York Times; o altă bătaie cu pumni în 
parcarea de la Mellow Tiger; un pescar de week-end îşi sfâşiase 
jumătate din urechea dreaptă încercând să facă o lansare 
fistichie în lac-trei cazuri de furt din magazin; şi un neînsemnat 


arest pentru posesie de droguri la Universe, salonul de biliard şi 
jocuri video din Castle Rock. 

Exact săptămâna de iunie tipică pentru un oraş mic, un soi de 
sărbătoare a marii deschideri pentru vară. Alan abia dacă avea 
suficient timp să bea o ceaşcă de cafea întreagă fără întrerupere. 
Şi totuşi, descoperise că gândul i se întorcea întruna la Thad şi 
Liz Beaumont... la ei şi la omul care-i bântuia. Omul acela îl 
omorâse şi pe Homer Gamache. Alan dăduse mai multe telefoane 
la poliţiştii din New York City - exista un anume locotenent 
Reardon căruia probabil că i se acrise acum destul de tare de el -, 
dar nu aveau nimic nou de raportat. 

Alan venise în după-amiaza aceea la serviciu şi găsise biroul 
neaşteptat de liniştit. Sheila Brigham nu avea nimic de raportat 
de la dispecerat, iar Norris Ridgewick moţăia în scaunul din zona 
pentru relaţii cu publicul, cu picioarele pe masă. Alan ar fi trebuit 
să-l trezească - dacă Danforth Keeton, şeful Consiliului Local, 
intra şi-l vedea stând aşa, urma să facă istericale -, dar pur şi 
simplu nu se putu îndura s-o facă. Fusese o săptămână plină şi 
pentru Norris. El fusese însărcinat să curețe mizeria de pe 117 
după accidente şi făcuse o treabă a naibii de bună, cu sau fără 
stomac sensibil. 

Alan şedea acum la masa sa, făcând umbre de animale într-o 
bucată de lumină solară care cădea pe zid... şi gândurile i se 
întoarseră încă o dată la Thad Beaumont. După ce primise 
binecuvântarea lui Thad, doctorul Hume din Orono îl sunase pe 
Alan ca să-i spună că analizeze neurologice ale lui Thad erau 
negative. Gândindu-se la aceasta acum, mintea lui Alan se 
întoarse încă o dată la doctorul Hugh Pritchard, care-l operase pe 
Thad când acesta avea unsprezece ani şi multă cale de bătut ca 
să devină celebru. 

Un iepure ţopăi de-a curmezişul porțiunii luminate de soare a 
peretelui. Fu urmat de o pisică; pisica fu alungată de-un câine. 

Dă-i pace. E-o nebunie. 

Sigur că era o nebunie. Şi sigur, îi putea da pace. Avea să fie o 
altă criză căreia să-i facă față acolo nu peste multă vreme; nu 
trebuia să fii medium ca să ştii asta. Pur şi simplu aşa erau 
lucrurile în timpul verii acolo în The Rock. Erai atât de ocupat, 
încât de cele mai multe ori nici nu puteai gândi, iar uneori era 
bine să nu gândeşţti. 


Un elefant urmări câinele, legănând umbra unei trompe care 
era de fapt degetul arătător de la mâna stângă a lui Alan 
Pangborn. 

— Ah, futu-i, spuse el şi trase telefonul spre el. 

În acelaşi timp, cealaltă mână scotea portmoneul din 
buzunarul de la spate. Apăsă butonul care forma automat 
cazarma poliției statale din Oxford şi-l întrebă pe dispecer dacă 
venise Henry Payton, comandantul cazărmii şi reprezentantul 
Departamentului de Investigare a Crimelor. Se părea că venise. 
Alan avu timp să-şi spună că şi poliția statală trebuia să aibă o zi 
liniştită, când Henry veni la aparat. 

— Alan! Cu ce te pot ajuta? 

— Mă întrebam, zise Alan, dacă n-ai vrea să-l suni pe 
pădurarul-şef de la Parcul Naţional Yellowstone pentru mine. Ți- 
aş putea da eu numărul. 

Se uită la el cu o surprindere moderată. Îl primise de la 
informaţii cu aproape o săptămână întreagă în urmă şi-l scrisese 
pe spatele unei cărți de vizită Mâinile sale iuți o scoseseră din 
portmoneu aproape singure. 

Yellowstone! 

Henry părea amuzat. 

— Nu-i ăla locul pe unde-şi omoară vremea Ursul Yogi? 

— Mnu, spuse Alan, zâmbind. Ăla-i Jellystone. lar ursul nu-i 
bănuit de nimic, oricum. Cel puţin din câte ştiu eu. Trebuie să 
vorbesc cu un om care e plecat acolo în vacanţă cu cortul, Henry. 
Ei bine... nu ştiu dacă într-adevăr trebuie să vorbesc cu el sau nu, 
dar m-ar linişti dacă aş vorbi. Mi se pare o treabă neterminată. 

— Are vreo legătură cu Homer Gamache? 

Alan îşi mută receptorul la cealaltă ureche şi-şi plimbă absent 
cartea de vizită pe care scrisese numărul de telefon al 
pădurarului-şef din Yellowstone peste încheieturile degetelor. 

— Da, spuse el, dar dacă-mi cer să-ți explic, am să par un 
nătărău. 

— Doar o presimţire? 

— Da. 

Şi fu surprins să afle că într-adevăr avea o presimţire - doar că 
nu ştia în legătură cu ce. 

— Omul cu care vreau să vorbesc este un doctor ieşit la pensie, 
pe nume Hugh Pritchard. E acolo cu soția lui. Pădurarul-şef 


probabil ştie unde se află ei - am înțeles că trebuie să te 
înregistrezi când intri - şi bănuiala mea e că sunt într-o zonă de 
campare cu acces la telefon. Amândoi sunt trecuţi de şaptezeci de 
ani. Dacă l-ai suna tu pe pădurarul-şef, probabil că i-ar transmite 
tipului mesajul. 

— Cu alte cuvinte, crezi că un pădurar al Parcului Naţional 1- 
ar lua pe comandantul unui detaşament de poliție statală mai în 
serios decât pe-un şerif districtual prăpădit? 

— Ai un mod foarte diplomatic de-a expune lucrurile, Henry. 

Henry Payton râse cu încântare. 

— Am, nu-i aşa? Ei bine, îți spun eu ceva, Alan - nu mă 
deranjează să fac pentru tine un lucruşor ca asta, atâta vreme 
cât nu vrei să mă afund şi mai mult şi atâta vreme cât... 

— Nu, asta-i tot, spuse Alan recunoscător. Asta-i tot ce vreau. 

— Aşteaptă un minut, n-am terminat. Atâta vreme cât înţelegi 
că nu pot folosi linia noastră WATS ca să dau telefonul. 
Căpitanul se uită la desfăşurătorul convorbirilor, prietene. Se 
uită foarte atent. Iar dacă ar vedea un astfel de apel, cred că ar 
vrea să ştie de ce am cheltuit banii contribuabililor ca să-ți 
amestec ţie-n ciorbă. Înţelegi ce spun? 

Alan suspină resemnat. 

— Poţi folosi numărul cărții mele de credit personale, spuse el, 
şi-i poţi spune pădurarului-şef să-l roage pe Pritchard să sune cu 
taxă inversă. Am să marchez apelul cu roşu şi-am să-l plătesc din 
buzunarul meu. 

Urmă o pauză de celălalt capăt al firului şi, când Henry vorbi 
din nou, era mai serios. 

— Asta chiar înseamnă ceva pentru tine, nu-i aşa Alan? 

— Da. Nu ştiu de ce, dar înseamnă. 

Urmă o a doua pauză. Alan îl simțea pe Henry Payton 
luptându-se să nu pună întrebări. În cele din urmă, firea cea 
bună a lui Henry câştigă. Sau poate, îşi spuse Alan, nu era vorba 
decât de firea sa cea practică. 

— Bine, spuse el. Sun eu şi-i spun pădurarului-şef că vrei să 
vorbeşti cu Hugh Pritchard ăsta despre o anchetă a poliției, aflată 
în desfăşurare în Castle Rock, Maine, care priveşte o crimă. Care 
e numele soției lui? 

— Helga. 

— De unde sunt? 


— Fort Laramie, Wyoming. 

— Bine, şerife; urmează partea cea grea. Care-i numărul cărții 
tale de credit telefonic? 

Suspinând, Alan i-l dădu. 

Un minut mai târziu, parada umbrelor mărşăluia din nou de-a 
curmezişul porțiunii luminate de soare a peretelui. 

Tipul probabil că n-o să sune niciodată înapoi, îşi spuse el, iar 
dac-o va face, n-o să-mi poată spune absolut nimic care să-mi fie 
de folos - cum să poată? 

Totuşi, Henry avusese dreptate în privința unui lucru: avea o 
presimţire. În legătură cu ceva. Şi ea nu avea de gând să-l lase. 


3 


În vreme ce Alan Pangborn vorbea cu Henry Payton, Thad 
Beaumont oprea într-un loc din parcarea din spatele clădirii 
Facultăţilor de Filologie şi Matematică. Cobori, având grijă să nu 
se lovească la mâna stângă. Preţ de o clipă, rămase doar locului, 
bucurându-se de ziua aceea şi de neobişnuita pace amorţită a 
campusului. 

Plymouth-ul maro opri lângă Suburban-ul său şi cei doi 
bărbaţi masivi care coborâră risipiră orice vis de pace care ar fi 
fost pe cale să se adune. 

Nu merg decât în birou pentru câteva minute, spuse Thad. 
Puteţi rămâne aici, dacă vreţi. 

Aruncă o privire la două fete care treceau pe acolo, probabil în 
drum spre Anexa de Est ca să se înscrie la cursurile de vară. Una 
purta o bustieră şi pantaloni scurți albaştri, cealaltă o rochie 
mini aproape inexistentă, fără spate şi cu tivul de jos aflat la 
numai o bătaie de inimă a unui bărbat puternic mai jos de 
umflătura feselor. 

Bucuraţi-vă de privelişte. 

Cei doi poliţişti statali se întorseseră să urmărească înaintarea 
fetelor ca şi când capetele le-ar fi fost instalate pe nişte axuri 
invizibile. Acum, cel aflat la conducere - Ray Garrison sau Roy 
Harriman, Thad nu era sigur - se întoarse înapoi şi spuse cu 
regret: 

— Chiar ne-ar face plăcere, domnule, dar ar fi mai bine să 
venim cu dumneavoastră. 


— Nu-i nevoie, nu merg decât la al doilea etaj... 

— O să aşteptăm în hol. 

— Băieți, nu ştiţi cât de mult încep să mă deprime toate astea, 
spuse Thad. 

— Astea sunt ordinele, zise Garrison-sau-Harriman. 

Era limpede că deprimarea lui Thad - sau bucuria, nu prea 
conta care - nu însemna mare lucru pentru el. 

— Mda, zise Thad, renunțând la idee. Astea sunt ordinele. 

Se îndreptă spre uşa laterală. Cei doi poliţişti îl urmară la 
distanță de doisprezece paşi, semănând mai mult cu nişte 
poliţişti aşa cum erau îmbrăcaţi în civil decât ar fi arătat în 
uniforme, bănuia Thad. 

După căldura nemişcată şi jilavă, aerul condiționat îl lovi pe 
Thad straşnic. Pe dată, i se păru că-i înghețase cămaşa pe piele. 
Clădirea, atât de plină de viață şi zarvă în cursul anului 
universitar ce ţinea din septembrie şi până-n mai, părea puțin 
înfiorătoare în după-amiaza aceea de weekend de sfârşit de 
primăvară. Luni, când începea prima sesiune de vară de trei 
săptămâni, avea să se umple poate cu o treime din obişnuitul du- 
te-vino, dar în ziua aceea, Thad descoperi că se simțea puţin 
uşurat să-i aibă alături pe poliţişti. Bănuia că al doilea etaj, unde 
se afla biroul său, era pustiu de-a binelea, ceea ce avea cel puţin 
să-i permită să evite explicaţiile referitoare la prezența prietenilor 
săi masivi, atenți la toate. 

Se dovedi a nu fi complet pustiu, dar scăpă chiar şi aşa uşor. 
Rawlie DeLesseps venea alene de-a lungul coridorului dinspre 
biroul său, mergând cu obişnuitul său pas nepăsător... ceea ce 
însemna ca arăta ca şi când ar fi suferit o lovitură puternică la 
cap, care-i distrusese atât memoria, cât şi centru de mişcare. Se 
mişca afazic dintr-o parte în cealaltă a coridorului în cercuri 
largi, uitându-se printre ochi la desenele, poeziile şi anunţurile 
prinse pe tabelele uşilor închise ale colegilor săi. Era posibil să se 
îndrepte spre biroul lui, aşa părea, dar până şi cineva care-l 
cunoştea bine probabil că ar fi refuzat să-şi parieze banii pe asta. 
Ţinea strânsă între dinți tija unei enorme pipe galbene. Dinţii nu 
erau încă la fel de galbeni ca şi pipa, dar erau pe-aproape. pipa 
era stinsă, aşa era încă de la sfârşitul lui 1985, când doctorul îi 
interzisese să mai fumeze în urma unui slab atac de cord. 
Oricum, nu-mi plăcea atât de mult să fumez, explica Rawlie pe 


vocea sa blândă, distrată, când îl întreba cineva de pipă. Dar fără 
să țin pipa între dinți... domnilor, n-aş şti unde să merg sau ce să 
fac dacă aş fi destul de norocos să ajung acolo. De cele mai multe 
ori, oricum lăsa impresia că nu ştie unde să meargă sau ce să 
facă... aşa cum se întâmpla acum. Unii oameni aveau nevoie de 
ani întregi ca să afle că Rawlie nu era deloc nătărăul educat şi 
aiurit care părea să fie. 

Unii nu aflau asta niciodată. 

— Bună, Rawlie, spuse Thad, căutându-şi cheia pe inel. 

Rawlie clipi spre el, îşi mişcă privirea ca să-i analizeze pe cei doi 
bărbați din spatele lui Thad, îi concedie şi se întoarse din nou cu 
ochii la Thad care încă îşi căuta cheia. 

— Bună, Thaddeus, zise el. N-am ştiut că ţii vreun curs de vară 
anul ăsta. 

— Nu ţin. 

— Atunci ce te-a putut apuca să vii aici, dintre toate locurile, 
în prima veritabilă zi cu soare a verii? 

— Am venit să iau doar nişte dosare Speciale, spuse Thad. N- 
am să stau aici mai mult decât sunt nevoit s-o fac, crede-mă. 

— Ce-ai păţit la mână? E vânătă până la încheietură. 

— Păi..., făcu Thad, părând stânjenit. 

Povestea îl făcu să pară un beţiv sau un idiot, sau amândouă... 
Însă tot ieşi mult mai bine decât ar fi ieşit adevărul. Thad fusese 
amuzat cu măsură sa descopere că poliţiştii o acceptaseră la fel 
de uşor ca şi Rawlie - nu apăru nici măcar o singură întrebare 
despre cum sau de ce reuşise să-şi prindă mâna la uşa dulapului 
din dormitor. 

Ştiuse din instinct exact povestea potrivită pe care s-o spună - 
ştiuse asta chiar şi-n agonia pe care o trăia. Era de aşteptat din 
partea lui să facă lucruri neîndemânatice - era parte din firea sa. 
Într-un fel, fusese ca atunci când îi spusese intervievatorului de 
la People (Dumnezeu să-l odihnească în pace) că George Stark 
fusese creat în Ludlow şi nu în Castle Rock şi că motivul pentru 
care Stark scria de mână era fiindcă nu învățase să bată la 
maşină. 

Nici măcar nu încercase s-o mintă pe Liz... dar insistase ca ea 
să păstreze tăcerea cu privire la ce se întâmplase cu adevărat, iar 
ea fusese de acord. Singura ei grijă fusese să scoată de la el 
promisiunea că nu va mai încerca să-l contacteze pe Stark. El îi 


dăduse această promisiune cu destulă uşurinţă, chiar dacă ştia 
că era o promisiune pe care nu o va putea respecta. Bănuia că, la 
un nivel profund al minţii ei, Liz ştia şi ea asta. 

Rawlie se uita acum înspre el cu un nedisimulat interes. 

— La uşa dulapului, zise el. Minunat. Te jucai poate de-a v-aţi 
ascunselea? Sau a fost vorba de-un ciudat ritual sexual? 

Thad rânji. 

— Am renunțat la ritualurile sexuale ciudate cam prin 1981, 
spuse el. Sfatul doctorului. De fapt, pur şi simplu n-am fost atent 
la ce făceam. Toată povestea-i puţin cam ruşinoasă. 

— Îmi închipui, spuse Rawlie... şi apoi trase din ochi. 

Fu un gest foarte subtil, abia o fluturare a unei pleoape 
bătrâne, umflate şi ridate... dar fu cât se poate de prezent. 
Crezuse oare că-l păcălise pe Rawlie? Poate că porcii aveau aripi 
şi zburau. 

— Brusc, lui Thad îi veni un gând nou. 

— Rawlie, tu mai ţii seminarul ăla de Legende Populare? 

— În fiecare toamnă, recunoscu Rawlie. Nu citeşti programa 
analitică a departamentului în care lucrezi, Thaddeus? Efectul 
radiestezic, vrăjitoare, remedii holistice, Deochiurile celor Bogaţi 
şi Celebri. E la fel de popular ca-ntotdeauna. De ce întrebi? 

Thad descoperise că există un răspuns bun la toate la 
întrebarea aceasta; unul dintre cele mai bune lucruri ale meseriei 
de scriitor era că întotdeauna aveai un răspuns la De ce întrebi? 

— Păi, am o idee de-o poveste, zise el. E încă în stadiul de 
tatonare, dar are un mare potenţial, cred. 

— Ce vrei să ştii? 

— Din câte ştii tu, au vrăbiile vreo semnificaţie în credința sau 
legendele populare americane? 

Fruntea încruntată a lui Rawlie începu să semene cu 
topografia unei planete stranii care avea clare efecte dăunătoare 
asupra vieții oamenilor. Îsi ronțăia tija pipei. 

— Nu-mi vine nimic în minte, Thaddeus, cu toate că... mă- 
ntreb dacă ăsta-i adevăratul motiv care te face interesat. 

Porcii au aripi şi zboară, îşi spuse din nou Thad. 

Ei bine... poate că nu, Rawlie. Poate că nu. Poate că am spus 
asta doar fiindcă interesul meu nu poate fi explicat pe fugă. 

Îşi mişcă ochii repede spre dulăii săi, apoi se întoarse la fata lui 
Rawlie. 


— Acum sunt puţin presat cu timpul. 

Buzele lui Rawlie tremurară în cel mai vag zâmbet-fantomă. 

— Înţeleg, cred. Vrăbii... nişte păsări atât de comune. Prea 
comune să aibă vreo conotaţie superstițioasă de profunzime, aş 
zice. Totuşi... acum că mă gândesc mai bine... ceva este. Doar că 
o asociez cu caprimulgii țipători. Dă-mi voie să verific. O să stai 
pe-aici o vreme? 

— Nu mai mult de-o jumătate de oră, din păcate. 

— Păi, s-ar putea să găsesc ceva imediat în cartea lui 
Barringer, Folclorul american. Nu-i nimic altceva decât o culegere 
de superstiții, dar e la-ndemână. Şi, oricum, pot să te sun. 

— Da. Oricum, poţi face asta. 

— Minunată petrecea pe care aţi organizat-o tu şi cu Liz 
pentru Tom Carroll, zise Rawlie. Desigur, tu şi cu Liz întotdeauna 
organizați cele mai bune petreceri. Soţia ta-i mult prea 
fermecătoare să fie o soţie, Thaddeus. Ţi-ar putea fi amantă. 

— Mulţumesc. Cred. 

— Gonzo Tom, continuă Rawlie cu afecțiune. E greu de crezut 
că Gonzo Tom Carroll a plecat în Cerurile Cenuşii ale pensiei. 
Vreme de mai bine de douăzeci de ani l-am ascultat cum încerca 
să-şi înăbugşe băşinile alea ca un suflu de trompetă în biroul de 
alături. Presupun că tipul care-o să vină o să fie mai tăcut. Sau 
cel puţin mai discret. 

Thad râse. 

— Şi Wilhelmina s-a simţit bine, spuse Rawlie. 

Pleoapele sale căzură vinovate. Ştia foarte bine ce părere aveau 
Thad şi Liz despre Billie. 

— Nu face nimic, spuse Thad. 

Găsea că Billie Burks şi conceptul de plăcere se excludeau 
unul pe celălalt... dar, fiindcă ea şi cu Rawlie fuseseră parte la un 
alibi de care avusese mare nevoie, bănuia că trebuia să fie 
bucuros că venise şi ea. 

— lar dacă-ţi trece prin gând ceva în legătură cu cealaltă 
treabă... 

— Vrăbiile şi locul lor în Lumea Invizibilă. Da, într-adevăr. 

Rawlie clătină din cap spre cei doi poliţişti din spatele lui Thad. 

— O după-amiază plăcută, domnilor. 

Trecu pe lângă ei şi-şi continuă drumul spre biroul său puţin 
mai hotărât. Nu mult, doar puţin. 


Thad se uită după el, uimit. 

— Ce-a fost asta? întrebă Garrison-sau-Garriman. 

— DeLesseps, murmură Thad. Gramatician de soi şi folclorist 
amator. 

— Pare genul de om căruia i-ar trebui o hartă ca sa-şi 
găsească drumul spre casă, spuse celălalt Poliţist. 

Thad se duse la uşa biroului său şi o descuie. 

— E mult mai ager decât pare, zise el şi deschise uşa. 

Nu-şi dădu seama că Garrison-sau-Harriman stătu lângă el cu 
o mână înăuntrul hainei sale sport model Tip înalt special croită 
până ce nu aprinse becurile din tavan. Thad simţi o clipă de 
teamă întârziată, însă biroul era gol, desigur - gol şi atât de 
ordonat, după curățarea temeinică a talmeş-balmeş-ului unui an 
întreg, încât părea mort. 

Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica simţi un brusc şi 
aproape revoltător val de dor de casă şi goliciune şi pierdere - un 
amestec de sentimente ca o mâhnire profundă, neaşteptată. Era 
ca în vis. Era ca şi când ar fi venit acolo să-şi ia rămas bun. 

Nu mai fi atât de-al naibii de prost, îşi spuse el şi o altă parte a 
minţii sale răspunse repede: Peste termenul limită, Thad. Ai 
depăşit termenul limită şi cred că ai făcut o greşeală foarte mare 
neîncercând măcar să faci ceea ce omul vrea să faci. Uşurarea pe 
termen scurt e mai bună decât absolut nici-o uşurare. 

— Dacă vreți cafea, puteţi servi o ceaşcă în cancelarie, spuse el. 
Cafetiera trebuie să fie plină, după cum îl cunosc pe Rawlie. 

— Unde-i asta? întrebă partenerul lui Garrison-sau-Garriman. 

— Pe cealaltă parte a coridorului, cu două uşi mai încolo, 
spuse Thad, descuind fişetul. 

Se întoarse şi le oferi un rânjet care avu impresia că-i ieşi 
strâmb. 

— Cred c-o să mă auziți dacă ţip. 

— Aveţi doar grijă chiar să ţipaţi, dacă se întâmpla ceva, spuse 
Garrison-sau-Harriman. 

— Voi avea. 

— L-aş putea trimite după cafea pe Manchester aici de față, 
zise Garrison-sau-Harriman, dar am impresia că cereți un pic de 
intimitate. 

— Ei bine, mda. Acum c-ai adus vorba de asta. 

— E-n regulă, domnule Beaumont, spuse el. 


Se uită la Thad cu seriozitate, iar Thad îşi aminti pe dată că 
numele lui era Harrison. Exact ca fostul membru al formației 
Beatles. Stupit din partea lui să-l uite. 

— Aţi face bine să vă amintiți doar că oamenii aceia din New 
York au murit de-o supradoză de intimitate. 

Oh? Am crezut că Phyllis Myers şi Rick Cowley au murit în 
tovărăşia poliției. Se gândi să spună acestea cu voce tare şi apoi 
se răzgândi. Oamenii aceştia nu încercau în definitiv decât să-şi 
facă datoria. 

— Destinde-te, ofițer Harrison, spuse el. E-atâta linişte în 
clădire astăzi, că şi-un om desculț ar isca ecouri. 

— Bine. O să fim de cealaltă parte a coridorului în „cum-i-aţi- 
spus-dumneavoastră”. 

— Cancelarie. 

— Corect. 

Plecară, şi Thad deschise sertarul însemnat cereri curs special. 
Cu ochiul minţii continua să-l vadă pe Rawlie DeLesseps trăgând 
din ochi în felul acela iute şi ferit. Şi să audă vocea aceea 
spunându-i că depăşise termenul limită, că trecuse de Partea 
întunecată. Partea unde se aflau monştrii. 


4 


Telefonul stătea acolo şi nu suna. 

Haide, îi spuse el în gând, aşezând dosarele Speciale pe masă 
lângă  IBM-ul Selectric pe care i-i punea la dispoziţie 
Universitatea. Haide, haide aici sunt, stau chiar lângă un telefon 
neascultat de nimeni, aşa că haide, George, dă-mi un telefon dă- 
mi un țăr, dă-mi cu tifla-n cap. 

Dar telefonul stătea doar acolo şi nu suna. 

Îşi dădu seama că se uita într-un fişet ce nu era doar sărac, ci 
complet gol. Luat cu gândurile, scosese toate dosarele, nu doar 
cele aparținând studenților Speciali interesaţi să urmeze cursul 
de scriere creatoare. Chiar şi copiile xerox ale celor care voiau să 
urmeze Gramatica Transformaţională, care era Evanghelia după 
Noam Chomsky, tradusă de Protopopul Pipei Stinse, Rawlie 
DeLesseps. 

Thad se duse la uşă şi se uită afară. Harrison şi Manchester 
stăteau în cadrul uşii de la cancelaria departamentului, bând 


cafea. În pumnii lor cât nişte crupe, cănile păreau de mărimea 
unor ceşcuțe pentru espresso. Thad ridică mâna. Harrison o 
ridică şi el în semn de răspuns şi-l întrebă dacă mai stătea mult. 

— Cinci minute, spuse Thad şi amândoi poliţiştii încuviințară 
din cap. 

Se duse înapoi la masa de lucru, despărți dosarele pentru 
cursul de scriere creatoare de celelalte şi începu să le repună pe 
cele din urmă în sertarul fişetului, mişcându-se cât putea el mai 
încet, oferind timp telefonului să sune. Însă acesta nu făcu decât 
să stea acolo. Auzi un târâit undeva mai departe pe coridor, 
sunetul lui fiind înfundat de uşa închisă, întrucâtva fantomatic 
în neobişnuita linişte de vară a clădirii. Poate că George are 
numărul greşit, îşi spuse şi scoase un râset scurt. Ideea era că 
George nu avea să sune. Aparent, George punea la cale un alt 
truc. De ce l-ar surprinde asta? Trucurile erau la specialite de la 
maison a lui George Stark. Totuşi, fusese atât de sigur, atât de-al 
naibii de sigur... 

— Thaddeus? 

Tresări, aproape răsturnând pe jos conţinutul ultimelor 
douăsprezece dosare. Când fu sigur că nu aveau să-i scape din 
mână, se întoarse. Rawlie DeLesseps stătea chiar în fața uşii. 
Pipa sa cea mare intra în birou ca un periscop orizontal. 

— Scuze, spuse Thad. M-ai speriat, Rawlie. Eram cu mintea la 
zece mii de kilometri depărtare. 

— Te caută cineva la telefonul meu, spuse Rawlie afabil. 
Probabil că are numărul greşit. Noroc că eram aici. 

Thad simţi cum inima îi începea să bată încet şi tare - era ca şi 
când ar fi avut în piept o tobă mică şi cineva începuse să o 
lovească folosind o mare forță cadențată. 

— Da, spuse Thad. Mare noroc ăsta. 

Rawlie îi oferi o privire evaluatoare. Ochii albaştri de sub 
pleoapele-i umflate şi uşor înroşite erau atât de pline de viaţă şi 
întrebătoare, încât aproape că erau obraznici şi-n mod sigur în 
contrast cu manierele sale de profesor distrat, voios şi degajat. 

— Este totul în regulă, Thaddeus? 

Nu, Rawlie. În zilele astea-i un criminal în libertate care-n parte 
sunt eu, un individ care se pare că poate prelua controlul asupra 
corpului meu şi poate să mă constrângă să fac lucruri ciudate cum 
ar fi să-mi înfig singur creioane în corp şi consider fiecare zi care 


se încheie cu mine încă sănătos la cap o victorie. Realitatea a sărit 
de pe fix, bunul meu prieten. 

— În regulă? De ce n-ar fi ceva în regulă? 

— Mi se pare că percep un vag dar incontestabil iz de ironie, 
Thad. 

— Greşeşti. 

— Chiar aşa? Atunci de ce semeni cu o căprioară prinsă în 
lumina farurilor? 

— Rawlie... 

— Iar omul cu care tocmai am vorbit pare a fi genul de comis- 
voiajor de la care cumperi ceva la telefon doar ca să fii sigur că n- 
o să te viziteze niciodată personal acasă. 

— Nu-i nimic, Rawlie. 

— Foarte bine. 

Rawlie nu părea convins. 

— 'Thad ieşi din birou său şi se duse de-a lungul coridorului 
spre al lui Rawlie. 

— Unde mergeţi? strigă Harrison în urma lui. 

— Mă caută cineva la telefonul din biroul lui Rawlie, explică el. 
Numerele de telefon de-aici sunt secvențiale. Tipul trebuie să fi 
încurcat cifrele. 

— Şi s-a întâmplat pur şi simplu să nimerească la singurul 
celălalt membru al catedrei prezent astăzi aici? întrebă Harrison 
sceptic. 

Thad ridică din umeri şi merse mai departe. 

Biroul lui Rawlie DeLesseps era îngrămădit, plăcut şi încă 
păstra mirosul de pipă - doi ani de abstinenţă se pare că nu 
compensau aproximativ treizeci de ani de viciu. Era dominat de o 
placă pentru darts pe care era lipită fotografia lui Ronald Reagan. 
Un volum de mărimea unei enciclopedii, folclorul american al lui 
Franklin Barringer, stătea deschis pe masa de lucru a lui Rawlie. 
Receptorul era scos din furcă şi aşezat pe un teanc de carnețele 
goale pentru examinări. Uitându-se la el, Thad simţi vechea 
spaimă cuprinzându-l în familiarele ei falduri înăbuşitoare. Era 
ca şi când ar fi fost înfăşurat într-o pătură ce avea mare nevoie 
de-o spălare. Întoarse capul, convins că-i va vedea pe toţi trei - pe 
Rawlie, Harrison şi Manchester -aliniaţi în cadrul uşii ca nişte 
vrăbii pe un fir de telefon. Însă nu era nimeni acolo şi de undeva 


din hol auzea vocea blând-aspră a lui Rawlie. Îi luase la poveşti 
pe câinii săi de pază. Thad se îndoia c-o făcuse din întâmplare. 

Ridică receptorul şi spuse: 

— Bună, George. 

— Ți s-a scurs săptămâna, spuse vocea de la celălalt capăt al 
firului. 

Era vocea lui Stark, dar Thad se întreba dacă amprentele 
vocale s-ar mai potrivi acum atât de bine. Vocea lui Stark nu era 
aceeaşi. Devenise răguşită şi aspră, ca vocea unui om care 
strigase prea mult la un eveniment sportiv. 

— Ţi s-a scurs săptămâna şi n-ai făcut nici-o scofală. 

— Că bine zici, făcu Thad. 

li era foarte frig. Trebui să depună un efort conştient să nu 
tremure. Răceala aceea părea să vină chiar din telefon, să curgă 
din găurile difuzorului de la receptor ca nişte ţurţuri. Dar era de 
asemenea foarte furios. 

— N-am s-o fac, George. O săptămână, o lună, zece ani, pentru 
mine tot aia e. De ce nu accepți faptul? Eşti mort şi mort vei 
rămâne. 

— Greşeşti, catâr bătrân. Dacă vrei să greşeşti până la moarte, 
continuă tot aşa. 

— Ştii cum vorbeşti, George? întrebă Thad. Vorbeşti ca şi cum 
te-ai descompune. Din cauza asta vrei să încep din nou să scriu, 
nu-i aşa? îmi pierd coeziunea, asta ai scris tu. Te biodegradezi, 
corect? N-o să dureze mult până ce-o să te nărui în bucăţi, ca 
minunata trăsură c-un singur catâr din poveste. 

— Nimic din toate astea nu te priveşte pe tine, Thad, răspunse 
vocea aceea răguşită. 

Trecu de la un sunet monoton la unul aspru ca pietrişul 
căzând din bascula unui camion la o şoaptă ascuţită - ca şi când 
corzile vocale ar fi renunțat complet să mai funcționeze preţ de o 
frază sau două - şi apoi din nou la sunetul monoton. 

— Nimic din ceea ce se întâmplă cu mine nu-i grija ta. Asta nu- 
i decât o distracție pentru tine, amice. Tu ai doar grijă să te pui 
pe treabă până la căderea nopţii sau o să fii un fiu de curvă plin 
de regrete. Şi n-o să fii singurul. 

— Nu... 

Clic! Stark închisese. Thad se uită gânditor la receptor pentru 
un moment, apoi îl aşeză la loc în furcă. Când se întoarse, 


Harrison şi Manchester stăteau chiar acolo. 


5 


— Cine a fost? întrebă Manchester. 

— Un student, zise Thad. 

În acel punct nici măcar nu era sigur de ce mintea. Singurul 
lucru de care era cu adevărat sigur era că simțea ceva îngrozitor 
în viscere. 

Doar un student. Cum am şi crezut. 

— Cum de a ştiut că veți fi aici? întrebă Harrison. Şi cum de a 
sunat la telefonul domnului acesta? 

— Mă predau, spuse Thad umil. Sunt un agent rus sub 
acoperire. A fost de fapt persoana mea de contact. Am să plec în 
linişte. 

Harrison nu era furios - sau, cel puţin, nu părea să fie furios. 
Privirea de reproş uşor obosit pe care o trimise pe direcţia lui 
Thad fu cu mult mai eficientă ca furia. 

DOMNULE BEAUMONT, ÎNCERCĂM SĂ VĂ AJUTĂM PE 
DUMNEAVOASTRĂ ŞI PE SOȚIA DUMNEAVOASTRĂ. ŞTIU CĂ, 
DUPĂ 0 VREME, ÎNCEPE SĂ TE CALCE PE BĂTĂTURI SĂ FII 
URMĂRIT PESTE TOT DE DOI OAMENI, DAR NOI CHIAR 
ÎNCERCĂM SĂ VĂ AJUTĂM. 

Thad se simțea ruşinat... dar nu suficient de ruşinat să spună 
adevărul. Sentimentul acela neplăcut era din nou prezent, 
sentimentul că lucrurile aveau să se înrăutățească, că poate deja 
se înrăutățiseră. Şi încă ceva. Senzaţia unui lucru uşor şi 
înaripat plimbându-i-se pe piele. A unui lucru viermănos 
mişcându-i-se sub piele. O presiune la tâmple. Nu erau vrăbiile; 
cel puţin, nu credea că erau ele. Chiar şi aşa, un barometru 
mental de existența căruia nici măcar nu ştiuse dădea rateuri. 
lar aceasta nici măcar nu era prima oară când o simţea. Avusese 
o senzaţie asemănătoare, chiar dacă nu atât de puternică, când 
se afla în drum spre Dave's Market cu opt zile în urmă. O simţise 
în propriul său birou când îşi aduna dosarele. O senzaţie surdă, 
tremurată. 

E Stark. E cu tine cumva, în tine. Se uită. Dacă spui lucrul 
greşit, va şti. Şi-apoi cineva va suferi. 

— Îmi cer scuze, spuse el. 


Era conştient că Rawlie DeLesseps stătea acum în spatele celor 
doi poliţişti, uitându-se le el cu nişte ochi tăcuțţi, curioşi. Va 
trebui să înceapă acum să mintă, iar minciunile îi veneau atât de 
natural şi de uşor în mine, încât, din câte ştia el, ar fi putut fi 
plantate acolo chiar de George Stark. Nu era absolut sigur că 
Rawlie îi va ţine isonul, dar era puţin cam târziu să-şi facă griji 
din pricina asta. 

— Sunt tensionat, atâta tot. 

— E de-nțţeles, spuse Harrison. Vreau doar să vă dați seama că 
noi nu vă suntem duşmani, domnule Beaumont. 

Thad spuse: 

— Puştiul care a sunat ştia că sunt aici fiindcă tocmai ieşea 
din librărie când am trecut cu maşina pe acolo. Voia să ştie dacă 
țin un curs de vară de scriere creatoare. Cartea de telefon a 
facultăţii este împărțită pe departamente, membrii fiecărui 
departament fiind listaţi în ordine alfabetică. Tiparul este foarte 
mic, după cum poate depune mărturie oricine a încercat vreodată 
s-o folosească. 

— E-o carte foarte prost făcută, fu de acord Rawlie pe după 
pipă. 

Cei doi poliţişti se întoarseră să se uite la el pentru un 
moment, luați prin surprindere. Rawlie îi cadorisi cu o plecăciune 
de cap solemnă, care-l făcu să semene cât se poate de mult cu o 
bufniță. 

— Rawlie vine după mine în cartea de telefon, spuse Thad. Anul 
ăsta nu avem niciun membru al facultății al cărui nume de 
familie să înceapă cu C. 

Aruncă o privire spre Rawlie pentru un moment, dar acesta îşi 
scosese pipa din gură şi părea să-i inspecteze cu mare atenţie 
cupa înnegrită de foc. 

— Prin urmare, încheie Thad, eu întotdeauna primesc 
telefoanele lui şi el întotdeauna le primeşte pe ale mele. I-am spus 
puştiului că n-are noroc; până la toamnă sunt în concediu. 

Şi cu asta, basta. Avea impresia că poate exagerase puțin cu 
explicația, dar adevărata întrebare era când ajunseseră Harrison 
şi Manchester în uşa biroului lui Rawlie şi cât de multe auziseră. 
De obicei, nu le spuneai studenților care voiau să participe la 
cursurile de scriere că se biodegradează şi că în scurtă vreme pur 
şi simplu se vor nărui în bucăți. 


Mi-aş dori să fiu şi eu în concediu până la toamnă, suspină 
Manchester. Aţi terminat ce aveațţi de făcut, domnule Beaumont? 

Thad respiră uşurat în sinea sa şi spuse: 

— Nu mai trebuie decât să pun la loc dosarele de care nu am 
nevoie. 

(şi un mesaj, trebuie să scrii un mesaj pentru secretară) 

Şi, desigur, trebuie să scriu un mesaj pentru doamna Fenton, 
se auzi el că spune. 

Nu avea nici cea mai vagă idee de ce spunea asta; ştia doar că 
trebuia s-o spună. 

Ea e secretara departamentului de engleză. 

— Mai avem timp pentru o cafea? întrebă Manchester. 

— Sigur. Poate şi câteva fursecuri, dacă au mai lăsat câteva 
hoardele de barbari, spuse el. 

Sentimentul acela că lucrurile săriseră de pe fix că lucrurile 
erau rele şi că se înrăutățeau mereu, se întorsese şi era mai 
puternic ca niciodată. Să lase un mesaj pentru doamna Fenton? 
lisuse, asta era comic. Rawlie probabil că se prăpădea de râs 
îndărătul pipei. 

Când Thad ieşi din biroul său, Rawlie întrebă: 

— Pot vorbi cu tine pentru un minut, Thaddeus? 

— Sigur, spuse Thad. 

Voia să le spună lui Harrison şi Manchester să-i lase singuri, 
că va fi în siguranţă, dar recunoscu - fără tragere de inimă - că o 
astfel de remarcă nu era exact genul de lucru pe care să-l spui 
când voiai să scapi de suspiciuni. lar Harrison, cel puţin, îşi avea 
antenele ridicate. Poate că încă nu de tot, dar aproape. 

Tăcerea funcționa mai bine, oricum. Întorcându-se spre Rawlie, 
Harrison şi Manchester plecară încet de-a lungul coridorului. 
Harrison vorbi scurt cu partenerul său, apoi rămase în cadrul 
uşii cancelariei departamentului în vreme ce Manchester vână 
fursecurile. Harrison îi avea sub ochi, dar Thad credea că de auzit 
nu-i putea auzi. 

Asta cu cartea de telefon a facultăţii a fost o poveste straşnică, 
remarcă Rawlie, punându-şi înapoi în gură tija ronțăită a pipei. 
Cred că ai multe în comun cu fetița din „Fereastra deschisă” a lui 
Saki, Thaddeus - romanțarea pe moment pare să fie specialitatea 
ta. 

Rawlie, asta nu-i ce crezi tu că este. 


— N-am nici cea mai vagă idee ce este, zise Rawlie blând, şi 
chiar dacă recunosc că-mi dă ghes puţin curiozitatea umană, nu- 
s sigur că vreau într-adevăr să ştiu. 

Thad zâmbi firav. 

— Şi chiar am avut clara senzaţie că l-ai uitat intenţionat pe 
Gonzo Tom Carroll. Poate că o fi ieşit el la pensie, dar ultima dată 
când m-am uitat, încă mai figura între noi în prezenta carte de 
telefon a facultății. 

— Rawlie, ar fi mai bine să plec. 

— Chiar aşa, spuse Rawlie. Ai de scris un mesaj pentru 
doamna Fenton. 

Thad îşi simţi obrajii uşor înflăcăraţi. Althea Fenton, secretara 
departamentului de engleză încă din 1961, murise de cancer la 
gât în aprilie. 

— Singurul motiv pentru care te-am reținut, continuă Rawlie, 
a fost ca să-ți spun că s-ar putea să fi găsit ce te interesa. Despre 
vrăbii. 

Thad îşi simţi inima luând-o la galop. 

— Ce vrei să spui? 

Rawlie îl conduse pe Thad înapoi în birou şi ridică Folclorul 
american al lui Barringer. 

—  Vrăbiile, cufundării şi în special caprimulgii sunt 
psihopompe, spuse el nu fără o urmă de triumf în voce. Ştiam că 
e ceva legat de caprimulgi. 

— Psihopompe? spuse Thad neîncrezător. 

— Din greacă, spuse Rawlie, înseamnă cei care conduc. În 
cazul de față, cei care conduc sufletele oamenilor încoace şi încolo 
între tărâmul celor vii şi tărâmul celor morți. După Barringer, 
cufundării şi caprimulgii sunt privitorii celor vii; se spune că se 
adună în apropierea locului unde e pe cale să se producă o 
moarte. Nu sunt păsări rău-prevestitoare. Funcţia lor este să 
ghideze sufletele celor morți de curând în locul care li se cuvine în 
viața de dincolo. 

Se uită la Thad cu seriozitate. 

— Când se adună vrăbiile e semn rău, cel puţin după 
Barringer. Vrăbiile se spune că sunt privitorii celor morți. 

— Ceea ce înseamnă... 

— Ceea ce înseamnă că funcția lor este de-a ghida sufletele 
pierdute înapoi pe tărâmul celor vii. Sunt, cu alte cuvinte, 


vestitorii morților-vii. 

Rawlie îşi luă pipa din gură şi se uită solemn la Thad. 

— Nu ştiu care e situația ta, Thaddeus, dar îți propun 
precauţie. O precauţie extremă. Arăţi ca un om care-a dat puțin 
de bucluc. Dacă te pot ajuta cu ceva, te rog spune-mi. 

— Apreciez asta, Rawlie. Ai făcut mai mult decât puteam spera 
păstrând doar tăcerea. 

— În privința asta, cel puţin, tu şi studenţii mei păreţi să fiți 
într-un acord perfect. 

Însă ochii blânzi care se uitau la Thad pe deasupra pipei erau 
îngrijorați. 

— O să ai grijă de tine? 

— O să am. 

— Iar dacă oamenii ăia te urmăresc peste tot ca sa te ajute la 
asta, Thaddeus, ar fi înțelept din partea ta să le acorzi încredere. 

Ar fi fost minunat dacă ar fi putut face asta, dar problema nu 
era încrederea pe care o avea el în ei. Daca îşi dădea drumul la 
gură, n-ar mai fi avut ei prea multă încredere în el. lar dacă într- 
adevăr ar fi avut destulă încredere în Harrison şi Manchester ca 
să le vorbească, n-ar fi putut face nimic până când n-ar fi scăpat 
de senzația aceea că i se târăşte ceva, un fel de vierme, pe sub 
piele. Fiindcă George Stark era cu ochii pe el. lar el depăşise 
termenul limită. 

— Mersi, Rawlie. 

Rawlie aplecă din cap, îi spuse din nou să aibă grijă de el şi 
apoi se aşeză în spatele mesei de scris. 

Thad se duse înapoi în biroul său. 


6 


Şi, desigur, trebuie să-i scriu un mesaj doamnei Fenton. 

Se opri în mijlocul acţiunii de-a aşeza la loc ultimele dosare pe 
care le scosese din greşeală şi se uită la maşina de scris IBM 
Selectric. În ultima vreme părea să observe aproape hipnotic orice 
instrument de scris, mare sau mic. Se întrebase de mai multe ori 
în ultima săptămână dacă nu exista câte o versiune diferită de 
Thad Beaumont în fiecare dintre ele, asemenea unor genii 
malefice care stau la până înăuntrul unei grămezi de sticle. 

Trebuie să-i scriu un mesaj doamnei Fenton. 


Dar în acele zile mai bine ar fi folosit o tablă Ouija decât o 
maşină de scris ca să intre în legătură cu răposata doamnă 
Fenton, care făcea o cafea atât de tare, încât aproape că putea 
umbla şi vorbi singură, dar, totuşi, de ce spusese asta? Doamna 
Fen ton fusese cel mai îndepărtat gând din mintea sa 

Thad puse în fişet ultimele dosare care nu aveau de-a face cu 
acel curs Special de scriere şi se uită la mâna sa stângă. Sub 
bandaj, țesătura de carne dintre degetul mare şi cel arătător 
începuse brusc să-l ardă şi să-l furnice. Îşi frecă mâna de cracul 
pantalonilor, dar asta păru a nu face altceva decât să-i 
înrăutățească mâncărimea. lar acum mai şi pulsa. Senzația 
aceea de căldură adâncă, dogoritoare se intensifică. 

Se uită afară prin geamul biroului. 

De cealaltă parte a bulevardului Bennett, firele de telefon erau 
pline de vrăbii. Altele stăteau pe acoperişul infirmeriei şi, în vreme 
ce el se uita la ele, mai aterizară încă un stol pe terenurile de 
tenis. 

Toate păreau să se uite la el. 

Psihopompe. Vestitorii morților-vii. 

Acum, un stol de vrăbii cobori învârtindu-se ca un ciclon de 
frunze arzânde şi ateriza pe acoperişul Amfiteatrului Bennett. 

— Nu, şopti Thad pe o voce tremurată. 

Spatele i se umpluse de piele de găină. Mâna îl furnica şi ardea. 

Maşina de scris. 

Putea scăpa de vrăbii şi de furnicăturile acelea arzătoare, 
înnebunitoare din mână doar folosind maşina de scris. 

Instinctul de-a se aşeza în fața ei era prea puternic pentru ca 
să-l nege. A o face părea cumva un lucru îngrozitor de firesc, cum 
ar fi pornirea de a-ţi vâri mâna în apă rece după ce te-ai ars la ea. 

Trebuie să-i scriu un mesaj doamnei Fenton. 

Tu ai doar grijă să te pui pe treabă până la căderea nopții sau o 
să fii un fiu de curvă plin de regrete. Şi n-o să fii singurul. 

Senzaţia aceea viermănoasă de mâncărime sub piele devenea 
tot mai puternică. Radia în valuri din gaura din mână. Golbii săi 
oculari păreau să pulseze într-un ritm perfect cu acea senzație. 
Iar în ochiul minţii, imaginea vrăbiilor se intensifică. Era regiunea 
Ridgeway din Bergenfield; Ridgeway sub un cer alb şi blând de 
primăvară; era 1960; întreaga lume era moartă cu excepţia acelor 
păsări teribile, comune, acele psihopompe, iar în vreme ce el se 


uita, acestea îşi luară zborul. Cerul fu întunecat de mulțimea lor 
mare şi rotitoare. Vrăbiile zburau din nou. 

Dincolo de geamul lui Thad, vrăbiile de pe fire, infirmerie şi 
Amfiteatrul Bennett se ridicară împreună într-un freamăt de 
aripi. Câţiva studenți grăbiţi care treceau prin campus se opriră 
să privească stolul care dispărea înspre vest. 

Thad nu văzu aceasta. El nu văzu decât cartierul copilăriei sale 
cumva transformat în strania țară moartă a unui vis. Se aşeză în 
fața maşinii de scris, scufundându-se în acelaşi timp mai adânc 
în lumea crepusculară a transei sale. Şi totuşi, un gând rămânea 
neclintit. Vulpoiul de George îl putea face să stea jos şi să se joace 
cu tastele IBM-ului, da, dar nu putea scrie cartea, indiferent ce- 
ar fi făcut... iar dacă se împotrivea voinţei lui, vulpoiul bătrân de 
George fie avea să se dezintegreze, fie pur şi simplu avea să se 
stingă din viață precum flacăra unei lumânări. Ştia asta. Simțea 
asta. 

Mâna sa părea acum să se umfle şi să se dezumfle, iar el avea 
impresia că, dacă ar fi putut-o vedea, ar fi arătat ca laba unui 
personaj de desen animat - Coiotul Wile E., poate - după ce-a fost 
lovit cu un baros. Nu era tocmai o durere; era mai degrabă felul 
acela de senzaţie de „în curând am s-o iau razna” pe care-o ai 
între omoplaţi, singurul lor unde nu prea poţi ajunge, când 
începe să te mănânce. Nu o mâncărime de suprafață, dar acea 
mâncărime pulsatilă, adâncă, care te face să scrâşneşti din dinți. 

Însă şi aceasta părea îndepărtată, neimportantă. Se aşeză la 
maşina de scris. 


7 


În momentul când porni maşina, mâncărimea dispăru şi odată 
cu ea dispăru şi imaginea vrăbiilor. 

Şi totuşi, transa rămase, iar în mijlocul ei se afla o urgenţă 
neînduplecată; era nevoia de a scrie, iar el îşi simțea întregul corp 
strigându-i să se apuce de treabă, s-o facă, să termine odată cu 
ea. Într-un fel, asta era mult mai rău şi decât imaginea vrăbiilor, 
şi decât mâncărimea din mână. Această mâncărime părea să 
emane dintr-un loc adânc ascuns în mintea sa. 

Introduse o foaie de hârtie în maşina de scris, apoi nu făcu 
decât să stea acolo preţ de o clipă, simțindu-se distant şi pierdut. 


Apoi îşi aşeză degetele în poziția de start a celui care 
dactilografiaza fără să se uite la claviatură, în mijlocul şirului de 
taste, chiar dacă renunțase la felul acesta de-a scrie cu mulți ani 
în urmă. 

Tremurară acolo pentru un moment, după care se retraseră 
toate, mai puţin degetele arătătoare. Aparent, când Stark bătea 
totuşi la maşină, o făcea în acelaşi fel ca şi Thad - căuta litera şi- 
apoi o lovea. Desigur, altfel nu se putea; maşina de scris nu era 
instrumentul său preferat. 

Simţi un îndepărtat zvâcnet de durere când îşi mişcă degetele 
de la mâna stângă, dar nimic altceva. Degetele sale arătătoare 
lucrau încet, însă tot nu-i luă mult mesajului să apară pe foaia 
albă de hârtie. Fu înfiorător de succint. Braţele ce purtau în 
capăt litere de format gotic ropotiră şi alcătuiră şase cuvinte cu 
majuscule: 

GHICI DE UNDE AM SUNAT, THAD? 

Lumea îşi recapătă brusc o claritate perfectă. Nu simţise 
niciodată o panică atât de mare, o groază atât de mare, în toată 
viața sa. Dumnezeule, sigur că da - era atât de firesc, atât de clar. 

Fiul ăsta de curvă a sunat de acasă de la mine! A pus mâna pe 
Liz şi pe gemeni! 

Dădu să se ridice fără a avea habar unde voia să meargă. Nu 
fu nici măcar conştient c-o făcea până ce mâna nu-i scapără de 
durere, ca o torță ce arde mocnit şi e rotită prin aer ca să scoată o 
pălălaie luminoasă. Buzele i se retraseră de peste dinţi şi el 
scoase un geamăt gros. Căzu înapoi în scaun în fața IBM-ului şi, 
înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, mâinile sale îşi croiră 
drum înapoi spre taste şi începură să le lovească din nou cu forță. 

Şase cuvinte de data aceasta. 

SPUNE CUIVA ŞI VOR MURI TOȚI 

Se uită tâmp la ele. De-ndată ce tastă lI-ul final totul se 
întrerupse brusc - era ca şi când el ar fi fost o lampă şi cineva îl 
scosese din priză. Nu mai simțea deloc durere în mână. Nici 
mâncărime. Nici senzaţia aceea prezentă, viermănoasă, sub piele. 

Păsările dispăruseră. Sentimentul acela vag, hipnotic 
dispăruse. Şi dispăruse şi Stark. 

Numai că nu dispăruse de fapt deloc, nu-i aşa? Nu. Stark avea 
grijă de casă câtă vreme Thad era plecat. Lăsaseră doi ofițeri ai 
poliției statale din Maine să păzească locuința, dar asta nu conta. 


Fusese un prost, un prost fără seamăn, să creadă că doi sticleți 
ar putea rezolva ceva. Niciun întreg detaşament al Beretelor Verzi 
din cadrul Delta Force n-ar fi rezolvat nimic. George Stark nu era 
un om; era un fel de tanc Tiger nazist care doar din întâmplare 
semăna cu un om. 

— Cum merg lucrurile? întrebă Harrison din spatele lui. 

Thad tresări ca şi când l-ar fi împuns cineva cu un ac în 
ceafă... iar asta-l făcu să se gândească la Frederick Clawson, la 
Frederick Clawson care-şi vârâse nasul unde nu-i fierbea oala... 
şi-şi ceruse moartea spunând ceea ce ştia. 

SPUNE CUIVA ŞI VOR MURI TOȚI 

strigau spre el cuvintele de pe foaia de hârtie din maşina de 
scris. 

Întinse mâna, smulse hârtia din car şi-o mototoli. Făcu 
aceasta fără să se uite într-o parte ca să vadă cât de aproape era 
Harrison - asta ar fi fost o mare greşeală. Încerca să pară firesc. 
Nu se simţea firesc; se simțea nebun. Aşteptă ca Harrison să-l 
întrebe ce scrisese şi de ce se grăbea atât de tare să scoată foaia 
din maşina de scris. Când Harrison nu spuse nimic, spuse el. 

Cred că am terminat. La naiba cu mesajul ăla. Oricum, o să 
aduc înapoi dosarele astea înainte ca doamna Fenton să-şi dea 
seama că lipsesc. 

Măcar asta era adevărat... doar dacă nu se întâmpla ca Althea 
să se uite la el din ceruri. Se ridică, rugându-se ca picioarele să 
nu-l trădeze şi să-l arunce înapoi în scaun. Fu uşurat să vadă că 
Harrison stătea în cadrul uşii şi că nu se uita câtuşi de puţin la 
el. Cu o clipă în urmă, Thad ar fi putut jura că omul îi sufla în 
ceafă, dar Harrison mânca un fursec şi se uita pe lângă el la 
puținii studenţi care se plimbau nepăsători prin campus. 

— Măiculiță, da' chiar că-i mort locul ăsta, spuse polițistul. 

Până să ajung eu acasă, s-ar putea ca la fel să fie şi familia 
mea. 

— Ce ziceţi dac-o luăm din loc? întrebă Harrison. 

— Mie-mi sună bine. 

Thad porni spre uşă. Harrison se uită la el, uimit. 

— Fir-aş să fiu, zise el. Poate că-i totuşi adevărat ceva din 
treaba aia cu profesorul distrat. 

Thad clipi spre el agitat, apoi se uită în jos şi văzu că încă mai 
ținea în mână foaia aceea mototolită de hârtie. O aruncă spre 


coşul de gunoi, dar mâna sa nesigură îl trăda. Lovi marginea 
coşului şi căzu Pe lângă. Înainte să apuce să se aplece şi să o ia, 
Harrison trecu pe lângă el. Ridică mingea de hârtie şi-o aruncă 
nepăsător dintr-o mână în cealaltă. 

— Aveţi de gând să plecați fără dosarele după care aţi venit? 
întrebă el. 

Arătă cu degetul spre dosarele Speciale pentru cursul de 
scriere creatoare, care stăteau lângă maşina de scris legate cu o 
bandă de gumă roşie. Apoi începu din nou să-şi arunce dintr-o 
mână în cealaltă mingea de hârtie pe care se aflau ultimele două 
mesaje ale lui Stark, dreapta-stânga, stânga-dreapta, înainte şi- 
napoi, urmăriți mingea săltăreață. Thad văzu pe o parte acei 
câteva litere: NE CUIVA şi VOR MU. 

— Oh. Acelea. Mulţumesc. 

Thad luă dosarele, apoi aproape că le scăpă. Acum, Harrison 
avea să desfacă mingea de hârtie în palmă. Avea s-o facă şi, chiar 
dacă Stark nu stătea cu ochii pe el în clipa aceea - Thad era cât 
se poate de sigur că nu stătea, în orice caz -, în scurtă vremea 
urma să se întoarcă. lar când avea s-o facă, el o va şti. lar când o 
va şti, Stark le va face ceva abominabil lui Liz şi gemenilor. 

— Pentru puţin. 

Harrison aruncă foaia de hârtie mototolită spre coşul de gunoi. 
Făcu un tur aproape complet al marginii acestuia şi apoi căzu 
înăuntru. 

— Două puncte, spuse el şi păşi afară în hol, aşa încât Thad să 
poată închide uşa. 


8 


Cobori scările urmat de poliţişti. Rawlie DeLesseps scoase 
capul din birou şi-i ură o vară plăcuta, dacă nu avea să-l mai 
vadă. Thad îi făcu aceeaşi urare pe o voce care, în propriile-i 
urechi, cel puţin, păru destul de normală. Se simțea ca şi când ar 
fi fost pe pilot automat. Sentimentul dură până ce ajunse la 
Suburban. Când aruncă dosarele pe scaunul pasagerului, 
privirea îi fu atrasă de telefonul public aflat de cealaltă parte a 
parcării. 

— Am s-o sun pe soția mea, îi spuse lui Harrison. Să văd dacă 
nu vrea ceva de la magazin. 


— Ar fi trebuit s-o faceți din birou, spuse Manchester. Aţi fi 
economisit douăzeci şi cinci de cenți. 

— Am uitat, zise Thad. Poate că-i adevărată totuşi treaba aia 
cu profesorul distrat. 

Cei doi poliţişti schimbară o privire veselă şi urcară în 
Plymouth, unde puteau porni aerul condiționat şi îl puteau 
supraveghea prin parbriz. 

Thad se simțea ca şi când toate măruntaiele i s-ar fi 
transformat în cioburi de sticlă. Scoase o monedă de un sfert din 
buzunar şi-o introduse în fantă, îi tremura mâna şi greşi a doua 
cifră. Închise receptorul, aşteptă să-i fie returnată fisa, 
spunându-şi: Christoase, e ca-n seara când a murit Miriam. Se 
repetă seara aia. 

Era genul de deja vu de care s-ar fi putut lipsi. 

A doua oară tastă bine numărul şi rămase acolo cu receptorul 
apăsat la ureche atât de tare, încât îl durea. Făcu o încercare 
conştientă de a-şi relaxa poziția corpului. Nu trebuia să le dea de 
veste lui Harrison şi Manchester că era ceva în neregulă - nu 
trebuia să facă asta mai presus de toate. Dar nu părea să-şi 
poată debloca muşchii. 

Stark ridică receptorul la primul sunet de clopoțel. 

— Thad? 

— Ce le-ai făcut? 

Ca şi cum ar fi scuipat bulgări uscați de scame Iar în fundal îi 
putea auzi pe amândoi gemenii strigând din toate puterile. Thad 
descoperi că aceste strigăte erau ciudat de reconfortante. Nu erau 
urletele răgugşite pe care le scosese Wendy când căzuse pe scări; 
erau strigăte de dezorientare, strigăte de furie, poate, dar nu 
strigăte de durere. 

Liz, însă - unde era Liz? 

— Absolut nimic, răspunse Stark, după cum poţi auzi singur. 
Nu le-am clintit nici măcar un fir de păr de pe căpşoarele lor 
nepreţuite. Încă. 

— Liz, spuse Thad. 

Fu pe dată copleşit de-o groază solitară. Era ca şi când l-ar fi 
îngropat un brizant rece. 

— Ce-i cu ea? 

Tonul acela de tachinare era grotesc, insuportabil. 


— Dă-mi-o la telefon! latră Thad. Dacă te aştepţi să scriu 
vreodată şi numai un afurisit de cuvânt cu numele tău, dă-mi-o 
la telefon! 

Şi era o parte a minții sale, aparent neafectată nici de-o teroare 
şi surprindere atât de extremă ca aceasta, care-l avertiză: Ai gryă 
la față, Thad. Nu stai cu spatele la poliţişti decât pe trei sferturi. 
Nu strigi la telefon când suni acasă ca să-ți întrebi soția dacă are 
destule ouă în frigider. 

— Thad! Thad, catâr bătrân! 

Stark părea rănit, însă Thad ştiu cu o siguranţă oribilă şi 
înnebunitoare că fiul ăla de curvă rânjea. 

— Ai o părere a naibii de rea despre mine, amice. Vreau să zic 
ck-i josnic, fiule! Nu te-ncinge, uite ca ti-o dau. 

— Thad? Thad, eşti acolo? 

Părea chinuită şi temătoare, dar nu panicată. Nu tocmai. 

— Da. Iubire, eşti teafără? Copiii sunt teferi? 

— Da, suntem teferi. Noi... 

Ultimul cuvânt tărăgăna puţin. Thad îl auzea pe nemernic 
cum îi spunea ceva, dar nu şi ce. Ea spuse da, bine, şi reveni la 
telefon. Acum părea în pragul lacrimilor. 

— Thad, trebuie să faci ce vrea el. 

— Da. Ştiu asta. 

— Dar vrea să-ţi spun că n-o poţi face aici. Poliţiştii vor ajunge 
aici în scurtă vreme. E]... Thad, spune că i-a omorât pe cei doi 
care supravegheau casa. 

Thad închise ochii. 

— Nu ştiu cum a făcut-o, dar spune că aşa €... iar eu... eu îl 
cred. 

Acum chiar plângea. Încerca să n-o facă, ştiind că-l va tulbura 
pe Thad şi ştiind că, dacă era tulburat, putea face ceva periculos. 
El strânse receptorul în mână, îl apăsă tare la ureche şi încercă 
să pară firesc. 

Stark, murmurând iarăşi în fundal. Şi Thad prinse unul dintre 
cuvinte. Colaborare. Incredibil. A dracu' de incredibil. 

— O să ne ducă de aici, spune el. Spune c-o să ştii unde 
mergem. Ţi-aminteşti de mătuşa Martha? Spune c-ar trebui să 
scapi de oamenii care sunt cu tine. Spune că ştie c-o poţi face, 
fiindcă el a putut. Vrea să vii la noi până la lăsarea întunericului. 
Spune... 


Scoase un suspin de teamă. Mai dădu să scoată unul, dar 
reuşi să-l înghită. 

— Spune c-o să colaborezi cu el, că tu şi cu el veţi lucra 
împreună, că va fi cea mai bună carte de până acum. El... 

Murmur, murmur, murmur. 

Oh, Thad îşi dorea să-l prindă pe George Stark de gâtul ăla 
malefic al lui şi să-l strângă până ce degetele aveau să-i treacă 
prin piele şi să ajungă la gâtlejul fiului ăla de curvă. 

El spune că Alexis Machine s-a întors dintre morți şi că-i mai 
rău ca niciodată. 

Apoi, ascuțit: 

— Te rog, fa ce spune, Thad! Are arme! Şi are o lampă de 
sudură! O lampă de sudură mică! Spune că dacă încerci ceva 
nechibzuit... 

— Liz... 

— Te rog, Thad, fa ce spune. 

Cuvintele ei se îndepărtară când Stark îi luă receptorul. 

— Spune-mi ceva, Thad, zise Stark, iar acum nu mai era nici-o 
urmă de tachinare în vocea lui. Spune-mi ceva, şi-ar fi bine să 
pari sincer şi vrednic de crezare, amice, sau ei vor plăti pentru 
asta. Mă înţelegi? 

— Da. 

— Eşti sigur? Fiindcă ea nu glumea despre lampa de sudură. 

— Da! Da, fir-ar al naibii! 

— Ce-a vrut să spună când te-a întrebat dacă-ți aminteşti de 
mătuşa Martha? Cine dracu-i asta? A fost vreun fel de cod, Thad? 
încerca să mă dea de gol? 

Thad văzu pe dată viețile soției şi copiilor lui atârnând de-un 
singur fir de aţă subțire. Şi asta nu era o metaforă; asta era ceva 
ce putea vedea. Firul era de-un albastru glacial, de borangic, 
abia vizibil în mijlocul veşniciei care-ar fi putut urma. Totul se 
reducea acum doar la două lucruri - ce avea să spună el şi ce 
avea să creadă George Stark. 

— E decuplată de la telefoane aparatura de înregistrare? 

— Sigur că e! spuse Stark. Drept cine mă iei, Thad? 

— Liz ştia asta când mi-ai dat-o la telefon? 

Urmă o pauză, după care Stark spuse: 

— Tot ce trebuia să facă era să se uite. Firele-s întinse chiar pe 
afurisita asta de podea. 


— Dar a ştiut? S-a uitat? 

— Nu mai bate apa-n piuă, Thad. 

— Încerca să-mi spună unde mergeţi fără să pronunţe 
cuvintele, îi zise Thad. 

Se lupta să-şi păstreze un ton răbdător, cumpătat - răbdător, 
dar puţin superior. Nu-şi dădea seama dacă-i reuşea sau nu, dar 
bănuia că George avea să-i dea de veste într-un fel sau altul şi 
încă destul de repede. 

Voia să spună casa de vacanţă. Locuinţa din Castle Rock. 
Martha Tellford este mătuşa lui Liz. Nu ne place de ea. Ori de câte 
ori ne sună şi ne spune că vine în vizită, ne jucăm de-a 
imaginația şi ne spunem că vom fugi pur şi simplu în Castle Rock 
şi ne vom ascunde în casa de vară până la moartea ei. Acum, eu 
am spus-o, iar dacă au instalat un aparat de înregistrare fără fir 
la telefonul nostru, George, pleaşca-i pe capul tău. 

Aşteptă, transpirând, să vadă dacă Stark o va înghiţi... sau 
dacă firul subțire care mai făcea legătura între cei dragi lui şi 
veşnicie se va rupe. 

— N-au făcut-o, zise Stark în cele din urmă, iar vocea lui suna 
iarăşi relaxată. 

Thad se opuse nevoii de a se sprijini de peretele cabinei 
telefonice şi de a închide uşurat ochii Dacă te voi mai vedea 
vreodată, Liz, îşi spuse el, o să-ți sucesc gâtul fiindcă ţi-ai asumat 
un risc atât de nebunesc. Numai că bănuia că ceea ce va face cu 
adevărat când şi dacă o va mai vedea vreodată va fi s-o sărute 
până ce va rămâne fără aer. 

— Să nu-i răneşti, spuse el în receptor. Te rog să nu-i răneşti. 
O să fac orice vrei tu. 

— O, ştiu asta. Ştiu c-o să faci, Thad. Şi-o s-o facem împreună. 
Cel puţin la început. Tu pune-te doar în mişcare. Scapă de câinii 
ăia de pază şi mişcă-ţi curul în Castle Rock. Vino aici cât poţi de 
repede, dar nu veni atât de repede încât să atragi atenția. Asta ar 
fi o greşeală. Poate că vei vrea să schimbi mai multe maşini pe 
drum, dar las în seama ta detaliile - în definitiv, eşti un tip 
inventiv. Vino acolo înainte de întuneric dacă vrei să-i găseşti în 
viață. Să n-o dai în bară. Pricepi ce spun? Să n-o dai în bară şi să 
nu-ncerci nimic deplasat. 

— N-o s-o fac. 


— Aşa e. N-o s-o faci. Ce-o să faci, bătrâne, este că o să joci un 
joc. Dac-o dai în bară, tot ce-o să găseşti când o să ajungi aici or 
să fie nişte cadavre şi o casetă cu soția ta blestemându-ți numele 
înainte să moară. 

Se auzi un clic. Legătura fusese întreruptă. 


9 


Când se urcă înapoi în Suburban, Manchester cobori geamul 
din partea pasagerului a Plymouth-ului şi întrebă dacă erau 
toate bine acasă. Thad văzu în privirea omului că aceasta era mai 
mult decât doar o întrebare de complezenţă. Văzuse totuşi ceva 
pe fața lui. Dar asta nu făcea nimic; credea că se putea descurca. 
Era, în definitiv, un tip inventiv, iar mintea sa părea să se mişte 
acum şi ea cu o viteză înfiorător de tăcută, ca acele trenuri-glonţ 
japoneze. Întrebarea era din nou actuală: să mintă sau să spună 
adevărul? Şi ca înainte, răspunsul era evident. 

— Totu-i bine, zise el. 

Tonul vocii sale fu natural şi firesc. 

Copiii sunt puţin irascibili, atâta tot. lar asta o face şi pe Liz 
irascibilă. 

Îşi lăsă vocea să se ridice puţin. 

— Voi, băieţi, aţi fost neliniştiți de când am plecat de acasă. Se 
întâmplă ceva ce ar trebui să ştiu şi eu? 

Îi rămăsese destulă conştiinţă, chiar şi în situaţia aceea 
disperată, ca să simtă o uşoară mustrare pentru asta. Ceva se 
întâmpla, sigur că da - însă el era cel care ştia, şi el nu-şi 
deschidea gura. 

— Mnu, spuse Harrison din spatele volanului, aplecându-se în 
față ca să vorbească pe lângă partenerul său. Nu putem lua 
legătura cu Chatterton şi Eddings, care au rămas să păzească 
locuința, asta-i tot. Poate că au intrat în casă. 

Liz a spus că tocmai a făcut nişte ceai cu gheaţă Proaspăt, zise 
Thad, mințind fără să-şi dea seama. 

— Asta-i explicaţia, atunci, spuse Harrison. 

Îi zâmbi lui Thad, care simţi o altă, uşor mai puternică, 
mustrare de conştiinţă. 

— Poate c-o să mai rămână câtva şi pe când ajungem noi, hă? 

— Orice-i posibil. 


Thad trânti portiera Suburban-ului şi vâri cheia în contact cu 
o mână ce i se părea că are la fel de mult simţ ca şi o bucată de 
lemn. În cap i se învârteau întrebări, executând propria lor 
complicată şi nu tocmai plăcută gavotă. Plecaseră oare deja Stark 
şi cu familia lui spre Castle Rock? Aşa spera - voia ca ei să fi 
plecat de mult când vestea răpirii lor avea să circule prin sistemul 
de comunicare al poliției. Dacă erau în maşina lui Liz şi-i depista 
cineva sau dacă se aflau încă aproape de sau în Ludlow, se 
puteau întâmpla necazuri mari. Necazuri ucigaşe. Era ironic într- 
un fel oribil ca el să spere că Stark va reuşi să scape neobservat, 
însă exact aceasta era poziţia în care se afla. 

Şi, că veni vorba de scăpări, cum avea el să scape de Harrison 
şi Manchester? Asta era o altă întrebare bună. Nu lăsându-i în 
urmă cu Suburban-ul, asta era sigur. Plymouth-ul pe care-l 
conduceau ei, cu vopseaua lui prăfuită şi cauciucurile negre, 
semăna cu un câine, însă zumzetul aspru al motorului la ralanti 
dădea de veste că sub capotă tot un bolid se afla. Bănuia că-i 
putea lăsa în urmă - deja avea o idee cum şi unde o putea face -, 
însă cum avea să împiedice să nu fie descoperit din nou în vreme 
ce parcurgea cei două sute cincizeci de kilometri spre The Rock? 

Nu avea nici cea mai vagă idee... ştia doar ca trebuia cumva s-o 
facă. 

Ti-aminteşti de mătuşa Martha? 

Îi servise lui Stark o farfurie de gogoşi cu privire la ce însemna 
asta, iar Stark îi înghiţise pe toţi. Aşa că accesul nemernicului la 
mintea sa nu era complet. Martha Tellford era mătuşa lui Liz, 
sigur că da, şi făcuseră glume, cel mai adesea în pat, că vor fugi 
de ea, însă discutaseră despre escapade în locuri exotice ca Aruba 
sau Tahiti... fiindcă mătuşa Martha ştia foarte bine de casa lor de 
vacanță din Castle Rock. Le făcuse vizite acolo mult mai des decât 
le făcuse vizite în Ludlow. lar locul preferat din Castle Rock al 
mătuşii Martha Tellford era groapa de gunoi. Era un membru al 
NRA' cu acte în regulă, care-şi plătea la timp cotizaţia, iar ce-i 
plăcea ei să facă la groapa de gunoi era să împuşte şobolani. 

„Dacă vrei să plece”, îşi amintea Thad că spusese Liz odată, „va 
trebui să-i spui tu asta”. Şi discuția aceea avusese loc în pat, spre 
sfârşitul interminabilei vizite a mătuşii Martha din vara lui... 
fusese oare '79 sau '80? Nu conta, bănuia. „E mătuşa ta” spusese 


el. Pe lângă asta, mă tem că, dacă-i spun, poate să folosească 
Winchester-ul ăla al ei asupra mea.” 

Liz răspunsese: „Nu-s sigură că legătura de sânge are vreo 
importanță. Are o privire în ochi...” Tremurase în glumă alături 
de el, îşi amintea, apoi chicotise şi-l împunsese în coaste cu 
degetele. Haide. Dumnezeu îi urăşte pe laşi. Spune-i că suntem 
conservaționişti, chiar şi când vine vorb de şobolanii de la groapa 
de gunoi. Du-te direct la ea, Thad, şi spune-i: «Cară-te, mătuşă 
Martha! Ţi-ai împuşcat ultimul şobolan la groapa de gunoi Fă-ţi 
bagajele şi cară-tel!»“ 

Desigur, niciunul dintre ei nu-i spusese mătuşii Martha să se 
care; aceasta îşi continuase expedițiile zilnice la groapa de gunoi, 
unde împuşca zeci de şobolani (şi câțiva pescăruşi când şobolanii 
fugeau la adăpost, bănuia Thad). În cele din urmă, venise ziua 
binecuvântată când Thad o condusese la aeroportul Portland şi-o 
urcase într-un avion cu destinația Albany. La poartă, ea îi oferise 
strângerea aceea de mână dublă, bărbătească, ciudat de 
deconcertantă - ca şi când ar fi încheiat o înțelegere în loc să-şi ia 
rămas bun - şi-i spusese că poate-i va mai bucura şi anul viitor 
cu o vizită. „Ale naibii de bune partidele astea de vânătoare”, 
spusese. „Tre' să fi doborât şase sau şapte duzini de păduchioşi d- 
ăia mici.” 

Nu se întorsese niciodată, cu toate că o dată fusese cât pe ce 
(acea vizită iminentă fusese evitată de-o bine-venită invitaţie de 
ultimă clipă în Ari-zona, unde, îi informase mătuşa Martha la 
telefon, încă se înregistra un surplus de coioți). 

În anii scurşi de la ultima ei vizită, „Ţi-aminteşti de mătuşa 
Martha” devenise o frază-cod, precum „Amintiţi-vă de Maine”. 
Însemna că unul dintre ei trebuia să scoată din magazie puşca de 
calibru 22 şi să împuşte un anume oaspete plictisitor, aşa cum 
împuşcase mătuşa Martha şobolanii la groapa de gunoi. Acum că 
se gândea la asta, Thad credea ca Liz folosise expresia o dată în 
timpul sesiunii de interviu şi şedinţă foto pentru revista People. 
Nu se întorsese cumva spre el şi murmurase: „Mă-ntreb dacă 
doamna Myers şi-aminteşte de mătuşa Martha, Thad.” 

Apoi îşi acoperise gura şi începuse să chicotească. 

— Destul de amuzant. 

Numai că acum nu mai era o glumă. 


Şi acum nu mai era vorba să împuşte şobolani la groapa de 
gunoi. 

Doar dacă nu pricepuse el greşit, Liz încercase să-i spună să 
vină după ei şi să-l omoare pe George Stark. lar dacă voia ca el să 
facă asta, Liz, care plânsese când auzise că animalele fără 
adăpost de la Adăpostul de Animale Derry erau „adormite”, 
trebuia să creadă că altă soluție nu exista. Trebuia să creadă că 
acum nu mai erau decât două alegeri: moarte pentru Stark... sau 
moarte pentru ea şi gemeni. | 

Harrison şi Manchester să uitau la el cu curiozitate, iar Thad 
îşi dădu seama că stătea în spatele volanului Suburban-ului 
mergând la ralanti, pierdut în gânduri, preţ de aproape un minut 
întreg. Ridică fruntea, schiță un salut slab, ieşi cu spatele şi se 
întoarse spre Maine Avenue, care avea să-l ducă afară din 
campus. Încercă să se gândească cum va scăpa de cei doi poliţişti 
înainte ca aceştia să afle prin staţie vestea că partenerii lor erau 
morţi. Încercă să se gândească, dar continua să-l audă pe Stark 
spunându-i că dac-o dădea în bară, tot ce va găsi când va ajunge 
la locuința de vară din Castle Rock vor fi cadavrele lor şi o casetă 
în care Liz îl blestema înainte de moarte. 

Şi-o tot vedea pe Martha Tellford uitându-se de-a lungul ţevii 
Winchester-ului ei, care fusese mult mai mare decât puşca de 
calibru 22 pe care el o ţinea în magazia încuiată a locuinţei lor de 
vara ţintind spre şobolanii dolofani care mişunau printre 
mormanele de reziduuri şi flăcările portocalii şi mici ale focurilor 
ce mistuiau gunoaiele. Îşi dădu seama brusc că voia să-l împuşte 
pe Stark, şi încă nu cu o armă de calibru 22. 

Vulpoiul de George merita ceva mai mare. 

O mortieră poate că avea mărimea potrivită. 

Şobolanii sărind în aer pe fundalul de-o strălucire galactică al 
sticlelor sparte şi-al conservelor strivite, cu trupurile mai întâi 
răsucindu-se, apoi împrăştiindu-se când maţele şi blana zburau 
în toate părțile. 

Da, să urmărească ceva asemănător cu asta întâmplându-i-se 
lui George Stark avea să fie foarte plăcut. 

Strângea prea tare volanul, făcând ca mâna stângă să-l doară. 
Părea de fapt să geamă adânc în oasele şi ligamentele ei. 

Se relaxa - încercă, oricum - şi-şi pipăi buzunarul de la piept în 
căutarea Percodan-ului pe care-l luase cu el, îl găsi, îl înghiți pe 


sec. 

Începu să se gândească la intersecţia din zona cu şcoli din 
Veazie. 

Cea cu indicatorul de stop pe patru benzi. 

Şi începu să se gândească şi la ceea ce spusese Rawlie. 
Psihopompe, le numise Rawlie. 

Emisarii morților-vii. 


Douăzeci şi unu - STARK PREIA 
CONTROLUL 


1 


Nu-i fu deloc greu să plănuiască ce urma să facă şi cum voia s- 
o facă, chiar dacă nu fusese niciodată în viața sa în Ludlow. 

Stark fusese acolo destul de des în vise. 

leşi de pe şosea cu rablagita Honda Civic furată şi intră într-o 
zonă de popas la doi kilometri de-a lungului drumului de casa 
Beaumont. Thad se dusese la Universitate, iar asta era bine. 
Uneori era imposibil să-şi dea seama ce făcea sau gândea Thad, 
cu toate că aproape întotdeauna putea surprinde savoarea 
sentimentelor sale dacă se forța. 

Dacă-i era foarte greu să ia legătura cu Thad, pur şi simplu 
începea să se joace cu unul dintre creioanele Berol pe care le 
cumpărase de la papetarul de pe Houston Street. 

Asta ajuta. 

Astăzi avea să fie mai uşor. Avea să fie mai uşor, fiindcă orice 
le-ar fi spus Thad câinilor săi de pază, se dusese la Universitate 
pentru un singur motiv şi nimic altceva: fiindcă depăşise 
termenul limită, iar el credea că Stark avea să încerce să-l 
contacteze. Stark exact asta avea intenția să facă. Da, într- 
adevăr. 

Doar că nu plănuia s-o facă aşa cum se aştepta Thad. 

Şi cu siguranţă nu dintr-un loc la care se aştepta Thad. 

Era aproape ora prânzului. În zona de popas se aflau câţiva 
oameni veniți la iarbă verde, dar aceştia stăteau la mesele de pe 


iarbă sau adunaţi în jurul grătarelor mici din piatră de mai 
încolo, de lângă râu. Niciunul nu se uită la Stark atunci când 
cobori din Civic şi plecă pe jos. Asta era bine, fiindcă dacă l-ar fi 
văzut, cu siguranţă şi-ar fi adus aminte de el. 

De amintit, da, şi-ar fi amintit de el. 

De descris, nu, nu l-ar fi putut descrie. 

Când traversă cu pas mare asfaltul şoselei şi apoi porni în sus 
către casa Beaumont, Stark semăna mult cu Omul Invizibil al lui 
H. G. Wells. Un bandaj lat îi acoperea fruntea de la sprâncene şi 
până la linia părului. Un alt bandaj îi acoperea bărbia şi 
maxilarul de jos. Pe cap avea îndesată o şapcă de baseball 
purtând emblema celor de la New York Yankees. Purta ochelari de 
soare, o vestă matlasată şi mănuşi negre pe mâini. 

Bandajele erau pătate cu o materie galbenă, purulentă, care 
curgea necontenit prin tifonul de bumbac ca nişte lacrimi 
cleioase. Materie din aceea galbenă curgea şi din spatele 
ochelarilor de soare Foster Grant. Din când în când, îşi ştergea 
obrajii cu mănuşile, care erau făcute dintr-o proastă imitație de 
piele de capră. Palmele şi degetele acestora erau lipicioase din 
pricina scursorii aceleia infecte. Sub bandaje, mare parte din 
pielea lui năpârlise. Ce rămăsese nu era tocmai piele umana; era, 
în schimb, o materie neagră, spongioasă, ce supura aproape 
constant. Acest reziduu semăna cu puroiul, însă avea un miros 
apăsător, neplăcut - ca un amestec de cafea tare şi cerneală 
India. 

Umbla cu fruntea aplecată uşor înainte. Ocupanţii celor câteva 
maşini care veniră spre el văzură un om cu şapcă de baseball şi 
ochii aplecați din calea luminii şi cu mâinile îndesate în 
buzunare. Umbra cozorocului şepcii înfrângea toate privirile, mai 
puțin cele insistente, iar dacă acestea l-ar fi studiat mai 
îndeaproape, ar fi observat doar bandajele. Maşinile care veneau 
din spate şi treceau pe lângă el îndreptându-se spre nord nu 
aveau la ce altceva să se uite decât la spatele său, desigur. 

Mai aproape de oraşele gemene Bangor şi Brewer, această 
plimbare ar fi fost puţin mai dificilă. Mai aproape de ele se aflau 
suburbiile şi cartierele rezidenţiale private. Partea din Ludlow în 
care locuia familia Beaumont era destul de departe în inima țării 
pentru ca să se califice la statutul de comunitate rurală. Nu era 
în fundul lumii, dar categoric nu făcea parte din vreunul dintre 


cele două oraşe mai mari. Casele erau aşezate pe bucăţi de 
pământ suficient de mari, în unele cazuri, să fie numite câmpuri. 
Erau separate una de cealaltă nu prin garduri vii, acele avataruri 
ale intimităţii suburbane, ci prin centuri înguste de copaci şi, 
uneori, ziduri de piatră şerpuitoare. lIci şi colo, antenele 
parabolice se  profilau sumbru pe orizont aidoma unor 
avanposturi avansate ale unei invazii extraterestre. 

Stark merse pe marginea drumului până ce trecu de casa 
familiei Clark. Urma cea a lui Thad. O tăie de-a dreptul prin 
colțul din spate al curții casei Clark, care era acoperită mai mult 
de fân decât de iarbă. Aruncă o privire spre casă. Draperiile erau 
trase ca să împiedice căldura să intre şi uşa garajului era bine 
închisă. Locuinţa Clark părea pustie mai mult decât e de obicei o 
casă la jumătatea dimineții; avea aerul deplorabil al caselor care 
au stat goale o bună bucată de vreme. Dincolo de uşa cu plasă 
împotriva insectelor nu se vedea niciun teanc grăitor de ziare, dar 
Stark credea chiar şi aşa că familia Clark plecase probabil într-o 
timpurie vacanţă de vară, iar asta era numai bine. 

Intră în pâlcul de copaci dintre cele două proprietăți, păşi peste 
rămăşiţele năruite ale unui zid de piatră, după care se lăsă într- 
un genunchi. Pentru prima dată se uita direct la casa 
încăpățânatului său frate geamăn. În fața casei era parcată o 
maşină a poliției, iar cei doi poliţişti al căror loc era în ea stăteau 
la umbra unui copac din apropiere, fumând şi discutând. Bun. 

Avea ce-i trebuia; restul nu era decât floricele pe câmpii. Şi 
totuşi, mai zăbovi un moment. Nu se considera o persoană 
imaginativă - cel puţin nu dincolo de paginile cărților la crearea 
cărora el jucase un rol vital - şi nici una emoțională, aşa că fu 
puțin uimit de tăciunele dublu de furie şi revoltă pe care-l simțea 
mocnindu-i în viscere. 

Ce drept avea nemernicul ăla să-l refuze? Ce drept afurisit? 
Fiindcă el fusese primul real? Fiindcă Stark nu ştia exact cum, de 
ce sau când devenise el însuşi real? Asta era o porcărie. În ceea 
ce-l privea pe George Stark, vârsta n-avea nici-o cădere în 
problema aceasta. Nu era de datoria lui să cadă la pământ şi să 
moară fără niciun murmur de protest, aşa cum părea să creadă 
Thad Beaumont. Avea o datorie față de sine - şi anume simpla 
supraviețuire. Şi asta nici măcar nu era tot. Trebuia să se 
gândească şi la admiratorii săi loiali, nu-i aşa? 


Uită-te la casa aia. Doar uită-te la ea. O locuinţă spațioasă în 
stil colonial de Noua Anglie, lipsindu-i poate doar o aripă ca să 
acceadă la statutul de vilă. Peluză mare, instalație de irigare 
rotindu-se asiduu ca s-o ţină verde. Un gard din uluci 
întinzându-se pe-o latură a parcării de-un negru sclipitor - genul 
de gard care Stark bănuia că trebuia să fie „pitoresc”. Între casă 
şi garaj se afla un pasaj acoperit - un pasaj acoperit, pentru 
Dumnezeu! Iar înăuntru, locuința era mobilată în grațiosul (sau 
poate că i se spunea elegantul) stil colonial ca să se potrivească 
exteriorului - o masă de stejar lungă în sufragerie, nobile birouri 
înalte în camerele de la etaj şi scaune ce erau delicate şi plăcute 
la vedere fără să fie prețioase; scaune pe care le puteai admira şi 
totuşi îndrăzneai să te aşezi în ele. Pereţi ce nu erau tapetați, ci 
vopsiți şi apoi matrițați. Stark văzuse toate lucrurile acestea, le 
văzuse în visele pe care Beaumont nici măcar nu ştiuse că le avea 
când scria sub numele de George Stark. 

Brusc, voia să ardă din temelii încântătoarea aia casă albă. Să 
o atingă cu un chibrit - sau poate cu flacăra lămpii cu propan pe 
care o avea în buzunarul vestei de pe el - şi s-o ardă până la 
fundaţie. Dar nu înainte să fi fost înăuntru. Nu înainte să fi 
zdrobit mobila, să se fi căcat pe covorul din camera de zi şi să-şi fi 
şters excrementele pe pereţii ăia atent matrițaţi în dâre maronii 
grosolane. Nu înainte să fi luat un topor şi să fi transformat 
birourile alea „oh, atât de preţioase” în aşchii de foc. 

Ce drept avea Beaumont să aibă copii? O femeie frumoasă? Ce 
drept avea, mai exact, Thad Beaumont să trăiască la lumină şi să 
fie fericit în vreme ce fratele lui întunecat - care-l făcuse bogat şi 
faimos când altfel ar fi trăit în sărăcie şi s-ar fi stins în anonimat 
- murea în întuneric ca o corcitură bolnavă pe o alee? 

Niciunul, desigur. Absolut niciun drept. Totul era că Beaumont 
crezuse în acel drept şi încă, în ciuda tuturor lucrurilor, continua 
să creadă în el. Însă credința, nu George Stark din Oxford, 
Mississippi, era ficțiunea. 

A sosit timpul pentru prima ta lecţie importantă, amice, 
murmură Stark între copaci. 

Găsi agrafele care ţineau bandajele din jurul frunţii sale, le 
scoase şi le vâri în buzunar pentru mai târziu. Apoi începu să 
desfacă bandajul, straturile devenind tot mai ude pe măsură ce se 
apropia de acea carne ciudată. 


— E-o lecţie pe care n-o s-o uiţi niciodată. Futu-i, asta-ţi pot 
garanta. 


2 


Nu era decât o variaţie a farsei cu bastonul alb pe care le-o 
jucase poliţiştilor din New York, dar asta era absolut în regulă 
pentru Stark; el credea ferm în ideea că, dacă dădeai peste un 
truc bun, trebuia să-l foloseşti până ce-şi pierdea farmecul. 
Poliţiştii aceştia oricum nu reprezentau o problemă... decât dacă 
nu avea el grijă; erau în serviciu deja de mai bine de o săptămână 
şi siguranţa că individul ăla nebun spusese adevărul când zisese 
că-şi va aduna doar jucăriile şi se va duce acasă se înstăpânea pe 
minţile lor cu fiecare zi care trecea. Singura provocare era Liz - 
dacă se întâmpla să se uite pe geam când îi rezolva pe porci, 
lucrurile se puteau complica. Însă mai erau totuşi câteva minute 
până la prânz; ea şi cu gemenii fie trăgeau un pui de somn, fie se 
pregăteau să-l tragă. Oricum ar fi mers, era încrezător că 
lucrurile se vor rezolva. 

De fapt, era sigur de asta. 

Dragostea avea să-şi spună cuvântul. 


3 


Chatterton ridică bocancul să-şi stingă ţigara - avea de gând 
să pună chiştocul în scrumiera din patrulă odată ce era stins; 
poliţiştii  statali din Maine nu  murdăreau  parcările 
contribuabililor - şi când ridică privirea văzu un om cu fața 
jupuită care înainta încet, clătinându-se, în susul parcării. Cu o 
mână flutura încet spre el şi Jack Eddings după ajutor; cealaltă 
era îndoită la spate şi părea ruptă. 

Chatterton aproape suferi un infarct. 

— Jack! strigă el şi Eddings se întoarse. 

Gura acestuia se căscă pe dată. 

— Ajutaţi-mă... - cârâi bărbatul cu faţa jupuită. 

Chatterton şi Eddings fugiră spre el. 

Dacă ar fi rămas în viață, le-ar fi spus colegilor că au crezut că 
omul fusese implicat într-un accident de maşină sau că fusese 


ars de suflul unei explozii de benzină ori kerosen, sau că picase 
cu fața într-o maşinărie din-aceea necruțătoare de la fermă care 
se hotărăşte din când în când s-o ia razna şi să-şi scalpeze 
proprietarii cu lamele, elicele sau țepii lor rotitori, necruțători. 

Le-ar fi spus colegilor oricare dintre lucrurile acestea, dar în 
clipa aceea nu se gândeau de fapt la absolut nimic. Minţile le 
fuseseră stoarse complet de groază. Partea stângă a feţei 
bărbatului părea aproape că fierbea, de parcă, după ce-i fusese 
jupuită pielea, cineva turnase peste carnea crudă o soluție 
puternică de acid fenic. Un fluid lipicios, inimaginabil se scurgea 
peste movilele de carne semeaţă şi se rostogolea prin crăpăturile 
negre, uneori revărsându-se în revoltătoare viituri fulger. 

Nu gândiră nimic; reacționară pur şi simplu. 

Asta era frumuseţea farsei cu bastonul alb. 

— ... Ajutaţi-mă... 

Stark îşi lăsă picioarele să se împleticească unul în celălalt şi 
căzu în faţă. Ţipând ceva incoerent partenerului său, Chatterton 
întinse mâinile să-l prindă pe bărbatul rănit înainte să cadă la 
pământ. Stark îşi înfăşură brațul drept pe după gâtul polițistului 
şi-şi scoase mâna stângă de la spate. Avea o surpriză în ea. 
Surpriza era briciul cu lamă dreaptă şi mâner perlat. Lama 
scânteie iute în aerul jilav. Stark o avântă şi-i despică lui 
Chatterton globul ocular drept cu un pocnet audibil. Polițistul 
strigă şi-şi duse o mână la față. Stark îşi vâri palma în părul lui, 
îi trase capul pe spate şi-i tăie gâtul de la o ureche la cealaltă. 
Sângele îi țâşni din gâtul musculos într-un țipăt roşu. Toate 
acestea se întâmplară în patru secunde. 

— Ce? întrebă Eddings pe un ton scăzut şi ciudat de studiat. 
Stătea împietrit cam la un metru în spatele lui Chatterton şi 
Stark. Ce? 

Una dintre mâinile lui atârna lângă mânerul revolverului său 
de serviciu, dar o privire rapidă îl convinse pe Stark că porcul ştia 
că arma-i era la îndemână aşa cum ştia care era populaţia 
Mozambicului. Ochii îi ieşeau din orbite. Nu ştia la ce se uita sau 
cine sângera. Nu, nu-i adevărat, îşi spuse Stark, crede că eu 
sângerez. A stat acolo şi s-a uitat la mine cum îi tai gâtul 
partenerului lui, dar crede că eu sunt cel sângerez fiindcă 
jumătate din față mi-e distrusă, iar asta nu-i chiar tot - eu 


sângerez, trebuie să fie aşa, fiindcă el şi partenerul lui, ei doi, 
reprezintă poliția. Ei sunt eroii filmului ăsta. 

— Poftim, spuse el, ţine asta pentru mine, bine? 

Şi aruncă trupul muribund al lui Chatterton spre partenerul 
lui. 

Eddings scoate un țipăt firav şi ascuţit. Încercă să se ferească, 
dar era prea târziu. Matahala de nouăzeci de kilograme care era 
Tom Chatterton îl făcu să bată în retragere spre maşina de 
poliție. Sângele cald îi curse în fața întoarsă în sus ca apa dintr- 
un cap de duş stricat. Strigă şi se luptă cu trupul lui Chatterton. 
Acesta se întoarse încet şi se prinse orbeşte de maşină cu ultima 
fărâmă de putere. Mâna sa stângă atinse capota, lăsând o 
amprentă mânjită. Dreapta se apucă vlăguită de antena radio şi- 
o rupse de la locul ei. Căzu în parcare ţinând-o în fața ochiului 
rămas, ca un om de ştiinţă ţinând aproape un specimen prea rar 
să-i dea drumul chiar şi în extremis. 

Eddings îl observă cu coada ochiului pe omul jupuit venind 
spre el repede şi hotărât şi încercă să se tragă în spate. Se lovi de 
maşină. 

Stark lovi cu briciul în sus, tăind pantalonii bei de uniformă ai 
lui Eddings în zona inghinală, retezându-i scrotul, ridicând şi 
scoțând lama într-o mişcare prelungă şi lină. Boaşele lui Eddings 
brusc desprinse una de cealaltă, se loviră de partea interioară a 
coapselor ca nişte noduri grele la capătul unei curele destrămate 
de ridicat geamul. Sângele îi pată pantalonii în jurul fermoarului. 
Pentru moment, i se păru că cineva-i îndesase un pumn de 
înghețată în vintre... apoi îl lovi durerea: fierbinte şi plină de dinţi 
ciobiți. Strigă. 

Cât ai clipi, Stark lovi în față cu briciul spre gâtul lui Eddings, 
însă Eddings reuşi cumva să ridice o mână şi prima lovitură nu 
făcu decât să-i taie palma în două. Eddings încercă să se mişte în 
stânga, iar asta-i expuse partea dreaptă a gâtului. 

Lama goală, argint palid în lumina cețoasă a zilei, vâjâi iarăşi 
prin aer şi de data aceasta se duse unde trebuia să se ducă. 
Eddings pică în genunchi cu mâinile între picioare. Pantalonii săi 
bej deveniseră de-un roşu aprins aproape până la genunchi. 
Bărbia îi căzu în piept şi acum arăta ca obiectul unui sacrificiu 
păgân. 

— S-ai o zi bună, futangistule, spuse Stark pe o voce colocvială. 


Se aplecă, îşi împleti degetele în părul lui Eddings şi-i trase 
capul pe spate, expunând gâtul pentru lovitura finală. 


4 


Deschise portiera din spate a patrulei, îl ridică pe Eddings de 
gulerul cămăşii sale de uniformă şi de turul însângerat al 
pantalonilor şi-l aruncă înăuntru ca pe-un sac de tărâţe. Apoi 
făcu acelaşi lucru cu Chatterton. Acesta trebuia să fi cântărit 
undeva aproape de 100 de kilograme, cu tot cu centura cu 
aparate şi cu pistolul de calibru 45, dar Stark îl mânui ca şi când 
ar fi fost o plasă cu pene. Trânti portiera, apoi aruncă spre casă o 
privire plină de-o curiozitate vie. 

Era tăcută. Singurele sunete erau greierii din iarba înaltă de 
lângă parcare şi uac! uic! uac!-ul foşnit al instalaţiei de irigare a 
peluzei. La acestea se adăuga sunetul maşinii mari ce se apropia 
- o cisternă Orinco. Trecu în trombă pe lângă el cu nouăzeci şi 
cinci la oră, îndreptându-se spre nord. Stark se crispa şi se aplecă 
uşor în spatele maşinii de poliție când văzu marile stopuri pe 
frână ale cisternei aprinzându-se pentru o clipă. Scoase un 
singur hohot de râs când se stinseră la loc şi cisterna dispăru 
dincolo de următorul deal, accelerând din nou. Şoferul observase 
patrula poliției statale oprită în parcarea casei Beaumont, 
verificase vitezometrul şi se gândise la radar. Cel mai natural 
lucru din lume. N-ar fi trebuit să-şi facă griji; radarul era închis 
pentru totdeauna. 

Era o grămadă de sânge în parcare, dar aşa cum era, adunat 
în bălți, pe asfaltul de-un negru lucios, ar fi putut fi apă... dacă 
nu te apropiai foarte tare. Aşa că asta era în regulă. Şi chiar dacă 
nu era, trebuia să fie de ajuns. 

Stark strânse briciul, îl ţinu într-o mână lipicioasă, se duse la 
uşă. Nu văzu nici cele câteva vrăbii moartea ce zăceau în 
verandă, nici pe cele vii care acum acopereau vârful casei şi 
stăteau în mărul de lângă garaj, uitându-se la el în linişte. 

După un minut sau două, încă pe jumătate adormită din 
cauza somnului de la prânz, Liz Beaumont cobori scările de la 
etaj ca să răspundă la uşă. 


5 


Nu strigă. Strigătul era în ea, dar fața aceea jupuită care se 
uită la ea când deschise uşa îl încătuşa adânc înăuntrul ființei ei, 
îl împietri, îi negă dreptul la existenţă, îl anulă, îl îngropa de viu. 
Spre deosebire de Thad, ea nu avusese niciun vis cu George Stark 
pe care să şi-l amintească, însă la fel de bine acestea ar fi putut 
exista acolo, adânc în redutele minţii sale inconştiente, fiindcă 
faţa aceea lucioasă, rânjită, în ciuda aspectului ei oribil, părea un 
lucru aproape aşteptat. 

— Bună, doamnă, vrei să cumperi o rață? întrebă Stark prin 
plasa împotriva insectelor. 

Rânji, expunând o mulțime de dinți. Majoritatea erau acum 
morți. Ochelarii de soare îi transformau ochii în două mari 
găvane negre. De pe obraz şi maxilar picura lichid din-acela 
vâscos şi se împrăştia pe vesta pe care o purta. 

Mult prea târziu, Liz încercă să închidă uşa. Stark vâri un 
pumn înmănuşat prin plasa împotriva insectelor şi-o deschise la 
loc cu forță. Liz se împletici în spate, încercând să strige. Nu 
putu. Gâtul încă-i mai era blocat. 

Stark intră şi închise uşa. 

Liz îl privi cum venea încet către ea. Semăna cu o sperietoare 
de ciori în descompunere, care a prins cumva viață. Rânjetul era 
cel mai rău, fiindcă jumătatea stângă a buzei sale superioare 
părea nu doar descompusă sau pe cale de descompunere, ci 
mestecată. Putea vedea dinţi negru-cenuşii şi găurile unde, până 
recent, se aflaseră alți dinți. 

Mâinile lui înmănuşate se întinseră către ea. 

— Bună, Beth, spuse el prin acel rânjet oribil. Te rog, iartă-mi 
deranjul, dar mă aflam prin apropiere şi m-am gândit să-ţi fac o 
vizită. Sunt George Stark şi mă bucur să te întâlnesc. Sunt mai 
bucuros, crede, decât ai putea şti vreodată. 

Unul dintre degetele sale îi atinse bărbia... O mângâie. Carnea 
de sub pielea neagră părea spongioasă, instabilă. În acel moment, 
se gândi la gemeni, care dormeau la etaj, şi paralizia o lăsă. Se 
întoarse şi fugi spre bucătărie. Undeva în confuzia aceea 
gălăgioasă din mintea sa se văzu apucând de pe rastelul 
magnetic de deasupra tejghelei unul dintre cuţitele pentru 


tranşat carnea şi înfigându-l adânc în fața creaturii ăleia 
obscene. 

Îl auzi venind după ea, repede ca vântul. 

Mâna lui îi atinse spatele bluzei, căutând s-o apuce, şi alunecă. 

Uşa de la bucătărie era de genul celor batante. Era ţinută 
deschisă cu un ic de lemn. Lovi icul cu piciorul din fugă, ştiind că 
dacă nu-l nimerea sau dacă nu făcea decât să-l mişte puţin din 
loc, nu va mai avea o a doua ocazie. Însă îl lovi din plin cu 
Piciorul încălțat în pantofi de casă, simțind o clipă de durere 
fulminantă în degete. Icul zbură pe suprafața podelei bucătăriei, 
care era atât de bine ceruită, încât putea vedea întreaga încăpere 
în ea - atârnând cu capul în jos. Îl simţi pe Stark încercând din 
nou s-o apuce. Ea întinse mâna în spate şi trânti uşa. Auzi 
bufnetul atunci când aceasta-l lovi Stark ţipă, furios şi surprins, 
dar nevătămat. Ea dibui după cuțite... 

.„. şi Stark o apucă de păr şi de spatele bluzei. O smuci în spate 
şi-o întoarse. Ea auzi sunetul aspru al materialului rupându-se 
şi-şi spuse fără coerență: Dacă mă violează, o, lisuse, dacă mă 
violează o să înnebunesc... 

Îi lovi cu pumnii faţa grotescă, mai întâi strâmbându-i 
ochelarii şi apoi dându-i-i jos. Carnea de sub ochiul său stâng se 
ofilise şi-i căzuse ca o gură moartă, expunând întreaga umflătură 
vârstată cu vinişoare roşii a globului ocular. 

Iar el rădea. 

O apucă de mâini şi le cobori cu forța. Ea îşi eliberă una, 
răsucind-o, o ridică şi-l zgârie pe față. Degetele ei lăsară urme 
adânci din care sângele şi puroiul începură să curgă lent. Simţi 
din partea lui puţină sau deloc forță de opunere; la fel de bine ar 
fi putut să zgârie o bucată de carne putredă. lar acum ea scotea 
un sunet - voia să țipe, să-şi articuleze groaza şi teama înainte ca 
acestea s-o înece, dar tot ce reuşi să scoată fu o serie de lătraturi 
răguşite, frânte. 

El îi prinse mâna liberă în aer, o cobori, îi răsuci cu forța 
ambele mâini la spate şi-i încercui încheieturile cu mâna sa. Era 
spongioasă, dar la fel de inflexibilă ca nişte cătuşe. Îşi ridică 
cealaltă mâna spre partea din față a bluzei ei şi-i prinse un sân în 
căuşul palmei. La acea atingere, carnea ei gemu. Închise ochii şi 
încercă să scape. 

— Oh, termină cu asta, spuse el. 


Acum nu rânjea intenționat, însă partea stângă a gurii sale 
totuşi rânjea, împietrită în rictusul ei de descompunere. 

— Termină, Beth. Pentru binele tău. Mă excită când te zbaţi. N- 
ai vrea să fiu excitat. Iți garantez asta. Cred că tu şi cu mine ar 
trebui să avem o relaţie platonică. 

Cel puţin pentru moment. 

Îi strânse sânul mai tare, iar ea simţi sub descompunere 
nemiloasa putere, ca o armătură de tije articulate din oțel 
încastrate într-un plastic moale. 

Cum de poate fi atât de puternic? Cum de poate fi atât de 
puternic când pare că e pe moarte? 

Dar răspunsul era evident. Nu era uman. Ea nu credea nici că 
era cu adevărat în viață. 

— Sau poate că ţi-o doreşti! întrebă el. Asta să fie? Ţi-o doreşti? 
Ţi-o doreşti chiar acum? 

Limba lui, neagră şi roşie şi galbenă, cu suprafața distrusă de 
ciudate crăpături asemenea celor dintr-o vale inundabilă aflată în 
curs de uscare, ieşi afară din gura sa zâmbitoare, schimonosită, 
şi flutură spre ea. 

Ea se opri pe dată din zbateri. 

— Mai bine, zise Stark. Acum... am să te las liberă, scumpa 
mea Bethie, dulceața mea. Când voi face asta, pornirea de-a 
alerga o sută de metri fără obstacole în fix cinci secunde te va 
încerca din nou. Asta-i cât se poate de normal; abia ne 
cunoaştem unul pe altul şi sunt conştient că azi nu arăt cel mai 
bine. Dar înainte să faci ceva prostesc, vreau să-ți aminteşti de cei 
doi poliţişti de afară - sunt morți. Şi vreau să te gândeşti la 
bambinos ai tăi care dorm liniştiți la etaj. Copiii au nevoie de 
odihnă, nu-i aşa? Mai ales copiii foarte mici, copiii foarte 
neajutorați, ca ai tai. Mă înţelegi? Mă urmăreşti? 

Ea aplecă tâmp din cap. Acum îi simțea mirosul Era o aromă 
cărnoasă oribilă. Se descompune, îşi spuse ea. Se descompune 
chiar în fața mea. 

Îi devenise foarte limpede motivul pentru care voia cu atâta 
disperare ca Thad să înceapă din nou să scrie. 

— Eşti un vampir, spuse ea răguşit. Un vampir afurisit. lar el 
te-a pus la regim. Aşa că intri aici cu forța. Mă terorizezi pe mine 
şi-mi ameninţi copiii. Eşti un laş blestemat, George Stark. 


El îi dădu drumul şi-şi aranja pe mână mai întâi mănuşa 
stângă şi apoi cea dreaptă. Fu un gest pedant şi totuşi ciudat de 
sinistru. 

— Nu prea cred că-i corect, Beth. Ce-ai face tu dacă ai fi în 
poziția mea? Ce-ai face dacă, de pildă, ai fi abandonată pe-o 
insulă fără nimic de mâncare şi de băut? Ai căuta poziţii 
languroase şi-ai suspina drăgălaş? Sau te-ai lupta? Chiar mă 
învinovățeşti că-mi doresc ceva atât de simplu ca supraviețuirea? 

— Da! scuipă ea spre el. 

— Ai vorbit ca un adevărat partizan... dar s-ar putea să te 
răzgândeşti. Vezi tu, prețul partizanatului se poate ridica mai sus 
decât ştii tu în momentul de față, Beth. Când opoziţia este isteață 
şi dedicata, prețul poate dispărea complet din vedere. S-ar putea 
să descoperi că eşti mai entuziasmată de colaborarea dintre noi 
decât ai crede vreodată că e posibil. 

— Continuă să visezi, labagiule! 

Partea dreaptă a gurii sale se ridică, partea stângă etern 
zâmbitoare săltă şi ea puțin şi-i oferi un rânjet de vârcolac care 
bănuia că trebuia să fie atrăgător. Mâna lui, dezgustător de 
glacială sub mănuşa subțire, alunecă în jos pe antebraţul ei într- 
o mângâiere. Un deget apăsă sugestiv în palma ei stângă pentru o 
clipă înainte să întrerupă contactul. 

— Ăsta nu-i un vis, Beth - te asigur. Thad şi cu mine vom 
colabora la un nou roman de Stark... pentru o vreme. Altfel spus, 
Thad îmi va da un imbold. Vezi tu, eu sunt ca o maşină furată. 
Numai că în loc de blocaj la carburator, eu sufăr de-un blocaj la 
scriitor. Asta-i tot. Asta-i singura problemă, cred. Odată ce mă 
pun pe roate, vâr într-a doua, ridic ambreiajul şi vruuum! Am 
plecat la drum! 

— Eşti nebun, şopti ea. 

— Mda. Dar nebun a fost şi Tolstoi. Nebun a fost şi Richard 
Nixon, şi l-au ales pe cânele ăla soios preşedinte al Statelor Unite. 

Stark întoarse capul şi se uită afară pe fereastră. Liz nu auzi 
nimic, dar dintr-o dată el păru să asculte cu toată concentrarea, 
străduindu-se să audă un sunet vag, aproape inaudibil. 

— Ce...2 începu ea. 

— Tacă-ţi fleanca o secundă, dragă, îi spuse Stark. Pune-i 
căluş. 


Vag, ea auzi sunetul unui stol de păsări luându-şi zborul. 
Sunetul era imposibil de îndepărtat, imposibil de frumos. 
Imposibil de liber. 

Rămase acolo uitându-se la el, cu inima bubuindu-i prea 
repede, întrebându-se dacă putea scăpa de atingerea lui. Nu era 
tocmai într-o transă sau ceva de felul acesta, însă atenția lui era 
cu siguranță distrasă. Putea fugi, poate. Dacă reuşea să pună 
mâna pe o armă... 

Mâna lui putredă o apucă iarăşi de o încheietură a mâinii. 

— Pot intra înăuntrul omului tău şi să mă uit afară să ştii. Îl 
pot simți cum gândeşte. Nu pot face asta cu tine, dar mă pot uita 
la fața ta şi pot face nişte presupuneri ale naibii de bune. Orice-ar 
fi ceea ce gândeşti acum, Beth, ai face bine să-ți aminteşti de 
poliţiştii ăia... şi de copiii tăi de la etaj. Dacă faci asta, îți va fi mai 
uşor să vezi situaţia în perspectivă. 

— De ce-mi tot spui aşa? 

— Cum? Beth? 

Râse. Fu un sunet dezgustător, de parcă i-ar fi rămas pietriş în 
gât. 

— Aşa ţi-ar spune şi el, dacă ar fi destul de deştept să se 
gândească la asta, să ştii. 

— Eşti ne... 

— Nebun, ştiu. E-ncântător ce discutăm, iubire, dar va trebui 
să amânăm opiniile tale despre sănătatea mea mintală pentru 
mai târziu. Se-ntâmplă prea multe acum. Ascultă: trebuie să-l 
sun pe Thad, dar nu la biroul lui. Telefonul de acolo s-ar putea să 
fie urmărit. El nu crede că este, dar poliţiştii au făcut-o fără să-i 
spună. Omul tău e-un tip care are încredere în semeni. Eu nu 
sunt. 

— Cum poți să...? 

Stark se aplecă spre ea şi vorbi foarte încet şi cu grijă, aşa cum 
i-ar vorbi un profesor unui elev din clasa întâi. 

Vreau să încetezi să te mai legi de asta, Beth, şi să-mi răspunzi 
la întrebări. Fiindcă dacă nu pot scoate de la tine ce am nevoie, 
poate c-o să reuşesc de la gemeni. Îmi dau seama că ei nu pot 
încă vorbi, dar poate că reuşesc să-i învăţ. O mică încurajare face 
minuni. 

În pofida căldurii, peste cămaşă purta o vestă matlasată, de 
genul celor cu buzunare cu fermoar preferate de vânători şi 


iubitori ai drumeţiilor. Desfăcu unul dintre fermoarele laterale, 
unde poliesterul matlasat era umflat de-un obiect cilindric. 
Scoase o lampă mică cu benzină. 

Şi chiar dacă nu-i pot învăța să vorbească, pun pariu că-i pot 
învăţa să cânte. Pun pariu că-i pot învăţa să cânte exact ca două 
ciocârlii. Ai face bine să nu vrei s-asculți muzica asta, Beth. 


Ea încercă să-şi ia privirea de la lampă, dar aceasta nu voia 
să se supună. Ochii ei o urmăriră neajutoraţi când el o legănă 
de la stânga la dreapta dintr-o mână înmănuşată în cealaltă. 
Ochii ei păreau ţintuiți pe ciocul lămpii. 

— Îţi spun orice vrei să ştii, zise ea şi gândi: 

Pentru moment. 

— Asta-i bine pentru tine, spuse el şi vâri lampa cu gaz 
înapoi în buzunar. 

Vesta se trase puțin într-o parte când făcu asta, iar ea văzu 
mânerul unui pistol foarte mare. 

— Şi de asemenea foarte rațional, Beth. Acum ascultă. Mai 
e cineva acolo astăzi, în departamentul de engleză. Îl pot vedea 
la fel de clar cum te văd pe tine acum. Tip scund, păr alb, are- 
o pipă în gură aproape la fel de mare ca şi el. Cum îl cheamă? 

— Trebuie să fie Rawlie DeLesseps, spuse ea visătoare. 

Se întreba de unde putea el să ştie că Rawlie se afla acolo în 
ziua aceea... şi ajunse la concluzia că nu voia cu adevărat să 
ştie. 

— Ar putea fi altcineva? 

Liz se gândi la asta pentru o scurtă vreme, după care 
scutură din cap. 

— Rawlie trebuie să fie. 

— Ai o carte de telefon a facultăţii? 

— E una în sertarul măsuţei pentru telefon din camera de 
ZI. 

— Bun. 

Trecuse deja pe lângă ea aproape înainte ca ea să-şi dea 
seama că se mişcase - graţia insinuantă de pisică a bucății 
ăleia de carte în descompunere o făcu să-i fie greață - şi luă 
unul dintre cuțitele cele lungi de pe rasterul magnetic. Liz 
înțţepeni. Stark aruncă spre ea o privire şi acel sunet de pietriş 
prins în gât se auzi din nou. 

— Nu te-ngrijora, n-am să te tai. Tu eşti ajutorul meu cel 
Mic şi bun, nu-i aşa? Haide. 

Mâna, puternică dar neplăcut de spongioasă, o apucă iarăşi 
de încheietură. Când încercă să se ferească, aceasta nu făcu 


decât să o strângă şi mai tare. Încetă pe dată să se ferească şi- 
i dădu voie s-o conducă. 

— Bun, spuse el. 

O duse în camera de zi, unde ea se aşeză pe sofa şi-şi 
îmbrăţişa genunchii. Stark se uită la ea, clătină din cap spre 
ea şi apoi îşi întoarse atenţia spre telefon. Când se convinse că 
nu era niciun fir de alarmă - iar asta era o neglijență, o pură 
neglijenţă - tăie firele pe care le adăugaseră cei de la poliția 
statală: cel care mergea la dispozitivul de urmărire şi cel care 
mergea jos, în beci, la aparatul de înregistrare cu activare 
vocală. 

— Ştii cum să te comporți, iar asta-i foarte important, 
spuse Stark spre vârful capului aplecat al lui Liz. Acum, 
ascultă. O să găsesc numărul lui Rawlie DeLesseps ăsta şi-o 
să port o scurtă tacla cu Thad. Şi când eu fac asta, tu te vei 
duce la etaj şi vei împacheta toate drăcoveniile de care vor 
avea nevoie copiii ăia la casa voastră de vacanță. Când 
termini, trezeşte-i şi adu-i aicea jos. 

— De unde ştiai că €i...? 

El zâmbi puţin de privirea ei de surprindere. 

— Oh, îți cunosc programul, spuse el. Îl cunosc mai bine 
decât tine, poate. Tu trezeşte-i, Beth, şi pregăteşte-i şi adu-i 
aicea jos. Cunosc dispunerea casei la fel de bine cum îţi 
cunosc programul şi dacă încerci să scapi de mine, iubire, o să 
ştiu. Nu-i nevoie să-i îmbraci; împachetează doar ce le trebuie 
şi adu-i aici jos în pijămăluţe. Îi poţi îmbrăca mai târziu, după 
ce vom porni voioşi la drum. 

— Castle Rock? Vrei să mergem la Castle Rock? 

— Înî. Dar nu trebuie să-ţi stea gândul la asta acum. Tot ce 
trebuie să-ți stea în gând acum e că, dacă întârzii mai mult de 
zece minute după ceasul meu, va trebuie să urc scările să văd 
ce te reține. 

Se uită la ea cu seriozitate, ochelarii lui întunecați la 
culoare creând găvane ca de craniu sub fruntea sa 
descuamată, supurândă. 

— Şi-o să vin cu micuța mea lampă de sudură aprinsă şi 
gata de acţiune. Înţelegi? 


— Eu... da. 

— Mai presus de toate, Beth, ai face bine să ţii minte un 
lucru. Dacă vei coopera cu mine, nu vei păţi nimic. Şi nici 
copiii tăi nu vor păţi nimic. 

Zâmbi din nou. 

— Fiind o mamă bună cum eşti tu, bănuiesc că asta-i mult 
mai important pentru tine. Nu vreau decât să ştii că n-are rost 
să faci pe deşteaptă cu mine. Ăia doi poliţiştii statali sunt 
acolo pe bancheta din spate a maşinuţei lor, adunând muşte, 
fiindcă au avut ghinionul să fie pe şine când expresul meu 
trecea pe acolo. Sunt o grămadă de poliţişti morți în New York 
City care-au avut acelaşi ghinion... după cum bine ştii. Modul 
de a te ajuta pe tine şi copiii tăi - şi pe Thad, fiindcă dacă el 
face ce-i cer eu, o să fie-n regulă - este să rămâi mută şi 
ajutătoare, înţelegi? 

— Da, spuse ea răguşită. 

— S-ar putea să-ţi vină o idee. Ştiu cum se poate întâmpla 
asta când o persoană se simte cu spatele la perete. Dacă chiar 
îți vine una, ai face bine să goneşti numaidecât ideea aia. Ai 
face bine să-ți aminteşti că, chiar dacă poate nu arăt atât de 
bine, urechile mele-s fantastice. Dacă încerci să deschizi o 
fereastră, o să aud. Dacă încerci să scoţi o plasă împotriva 
insectelor, o să aud şi asta. Bethie, sunt un om care poate 
auzi îngerii cum cântă-n rai şi diavolii cum strigă-n cele mai 
adânci gropi ale iadului. Trebuie să te întrebi singură dacă 
îndrăzneşti să-ți asumi riscul. Eşti o femeie deşteaptă. Cred c- 
o să iei hotărârea corectă. Mişcă, fată. Plimbă ursul. 

Se uita la ceasul de la încheietura mâinii, chiar socotindu-i 
timpul. lar Liz dădu buzna pe scări pe nişte picioare care i se 
păreau insensibile. 


6 


Îl auzi vorbind pentru scurtă vreme la telefon la parter. 
Urmă o pauză lungă, după care el începu să vorbească din 
nou. Vocea i se schimbă. Ea nu ştia cu cine vorbise înainte de 
pauză - cu Rawlie DeLesseps, poate - dar când începu iarăşi 


să vorbească, fu aproape sigur că Thad se afla la celălalt capăt 
al firului. Nu putea distinge cuvintele şi nu îndrăznea să se 
ducă la al doilea telefon de pe linie, însă era totuşi convinsă că 
Thad era. Nu avea timp să tragă cu urechea. Îi ceruse să se 
întrebe în sinea ei dacă îndrăznea să rişte să-i calce cuvântul. 
Nu îndrăznea. 

Aruncă scutecele în geanta pentru scutece, hainele într-o 
valiză. Mătură cu mâna cremele, pudrele pentru copii, 
şervețelele Handi-Wipes, ace pentru scutece şi celelalte 
nimicuri într-o geantă de umăr. 

Discuţia se încheiase la parter. Ea se îndrepta spre gemeni, 
pe cale să-i trezească din somn, când el o strigă. 

— Beth! E timpul! 

Vin! 

O ridică pe Wendy, care începu să plângă somnoroasă. 

— Vreau să cobori aici - aştept un telefon şi tu eşti 
responsabilă cu efectele sonore. 

Dar ea abia dacă auzi aceste ultime cuvinte. 

Ochii ei erau ațintiți asupra cutiei cu ace de plastic pentru 
scutece de pe tăblia biroului gemenilor. 

Lângă cutia aceasta se afla o pereche sclipitoare de foarfece 
de croitorie. 

O aşeză pe Wendy înapoi în leagăn, aruncă o privire spre 
uşă, după care se grăbi de cealaltă parte a camerei spre birou. 
Luă foarfecele şi două dintre acele pentru scutece. Vâri acele 
în gură ca o femeie care croieşte o rochie şi-şi desfăcu 
fermoarul de la fustă. Prinse acele în partea interioară a 
chiloților, apoi trase fermoarul la loc. Acolo unde erau 
mânerul foarfecelor şi capetele acelor se vedea o mică 
umflătură. Nu credea că un om normal ar fi observat asta, dar 
George Stark nu era un om normal. Îşi lăsă bluza scoasă 
afară. Mai bine. 

— Beth! 

Vocea era pe punctul de-a fi furioasă acum. Mai rău, se 
auzea de la jumătatea scărilor, iar ea nici măcar nu-l auzise 
venind, chiar dacă ar fi spus că era imposibil să foloseşti 


scările în casa aceea veche fără să scoţi tot soiul de scârțâituri 
şi păcănituri. 

Exact atunci sună telefonul. 

— Treci aici jos acum! strigă el, iar ea se grăbi să-l trezească 
pe William. 

Nu avea timp să fie blândă şi, prin urmare, se trezi cu câte 
un copil ţipând la volum maxim în fiecare braț atunci când 
ajunse la parter. 

Stark era la telefon şi ea se aşteptă să fie şi mai furios de 
gălăgie. Dimpotrivă, părea cât se poate de mulțumit... şi- 
atunci îşi dădu ea seama că, dacă vorbea cu Thad, trebuia să 
fie mulțumit. Nu s-ar fi descurcat mai bine nici dacă şi-ar fi 
adus singur caseta cu efecte sonore. 

Omul ăsta chiar ştie să convingă, îşi spuse ea şi simți o 
scăpărare de ură puternică față de creatura aceea putredă 
care nu avea cum să existe, dar care refuza să dispară. 

Stark ţinea un creion într-o mână, lovind blând capătul cu 
radiera de marginea mesei pentru telefon, iar ea îşi dădu 
seama cu un şoc slab de recunoaştere că era un Berol Black 
Beauty. Unul dintre creioanele lui Thad, gândi ea. A fost în 
biroul lui? 

Nu - sigur că nu fusese în birou, aşa cum nu era nici unul 
dintre creioanele lui Thad. Niciodată nu fuseseră creioanele lui 
Thad, nu cu adevărat - el nu făcea decât să le cumpere uneori. 
Creioanele Black Beauty îi aparţineau lui Stark. Folosise 
creionul ca să scrie ceva cu majuscule pe spatele cărții de 
telefon a facultății. Apropiindu-se de el, ea reuşi să citească 
două propoziţii, GHICI DE UNDE SUN, THAD? spunea prima. 
A doua era brutal de directă: SPUNE CUIVA ŞI VOR MURI 
TOȚI. 

Ca pentru a confirma asta, Stark spuse: 

— Absolut nimic, după cum poţi auzi singur. Nu le-am 
clintit nici măcar un fir de păr de pe căpşoarele lor nepreţuite. 

Se întoarse spre Liz şi-i trase cu ochiul. Cumva, acesta fu 
cel mai hidos dintre toate lucrurile - de parcă ar fi fost 
complici în povestea aceea. Stark îşi răsucea ochelarii de soare 
între degetul mare şi arătătorul mâinii stângi. Globii săi 


oculari îi străluceau pe față ca două bile de marmură pe fața 
unei statui de ceară care se topeşte. 

— Încă, adăugă el. 

Ascultă, apoi rânji. Chiar dacă fața sa nu s-ar fi descompus 
aproape în fața ochilor ei, rânjetul acela i s-ar fi părut cu 
siguranță un rânjet răutăcios de tachinare. 

— Cei cu ea? întrebă Stark pe o voce care era aproape 
săltăreață, şi acela fu momentul când furia ei deveni mai 
puternică decât teama şi se gândi pentru prima oară la 
mătuşa Martha şi la şobolani, îşi dorea ca mătuşa Martha să 
se fi aflat acolo atunci, să se ocupe de şobolanul acesta. Avea 
foarfecă, dar asta nu însenina că el îi va da oportunitatea să o 
folosească asupra lui. Dar Thad... Thad ştia despre mătuşa 
Martha. lar ideea îi trase cu ochiul în minte. 


7 


După ce se încheie discuția şi Stark închise, îl întrebă ce 
voise să spună. 

— În viteză, spuse el. Asta-i specialitatea mea. 

Întinse braţele. 

— Dă-mi unul dintre copii. Nu contează care. 

Ea se feri din calea lui, îmbrățişând din reflex mai tare la 
piept ambii copii. Se liniştiseră, dar la mişcarea ei convulsivă, 
amândoi începură să scâncească şi să se zvârcolească din 
nou. 

Stark se uită la ea răbdător. 

— N-am timp să mă cert cu tine, Beth. Nu mă face să te 
conving cu asta. 

Mângâie umflătura cilindrică din buzunarul vestei de 
vânătoare. 

— N-am să-ţi rănesc copiii. Într-un fel ciudat, să ştii, şi eu 
sunt tăticuțţu' lor. 

— Să nu spui asta! ţipă ea la el, trăgându-se şi mai în spate. 

Tremura, cât pe ce s-o ia la fugă. 

— Recapătă-ţi controlul, femeie. 


Cuvintele erau plate, fără accent şi de-o răceală mortală. O 
făcură să se simtă ca şi când fusese plesnită peste față cu o 
pungă plină cu apă rece. 

— Fii serioasă, iubire. Trebuie să merg afară şi să mut 
maşina aia de poliție în garajul tău. Nu te pot lăsa să fugi în 
cealaltă direcţie câtă vreme eu fac asta. Dacă-i la mine unul 
dintre copii - ca garanţie colaterală, ca să zic aşa - n-o să fie 
nevoie să-mi fac griji din cauza asta. Vorbesc serios când spun 
că nu vă vreau, ţie şi lor, niciun rău... şi chiar dacă l-aş vrea, 
la ce m-ar ajuta să-ţi rănesc unul dintre copii? Am nevoie de 
cooperarea ta. În felul ăsta n-o pot obţine. Acum, dă-mi aici 
unul dintre ei sau o să-i rănesc pe amândoi - n-o să-i omor, ci 
o să-i rănesc, o să-i rănesc de-adevăratelea - şi vina o să fie 
doar a ta. 

Întinse braţele. Faţa sa distrusă era aspră şi imobilă. 
Uitându-se la ea, ea văzu că niciun argument nu l-ar clinti, 
nici-o rugăminte nu l-ar face să se răzgândească. Nici măcar 
n-ar fi ascultat-o. Avea să facă exact ceea ce-o amenințase că 
va face. 

Se duse spre el, iar când el încercă s-o ia pe Wendy, braţul 
ei se strânse din nou, opunându-i-se pentru o clipă. Wendy 
începu să plângă mai tare. Liz se relaxa, dând drumul la fată, 
şi începu ea însăşi să plângă din nou. Se uită în ochii lui. 

— Dacă-i faci ceva, te omor. 

— Ştiu c-ai încerca, spuse Stark cu gravitate. Am un mare 
respect pentru mame, Beth. Tu crezi că-s un monstru şi poate 
că ai dreptate. Dar monştrii adevărați nu-s niciodată fără 
sentimente. Cred că-n cele din urmă asta, şi nu felul cum 
arată, e ceea ce-i face atât de înfricoşători. N-o să-i fac nimic 
micuţei ăsteia, Beth. E-n siguranţă cu mine... atâta timp cât 
tu cooperezi. 

Liz îl ţinea acum pe William în ambele brațe., iar cercul pe 
care-l alcătuiau braţele ei nu i se mai păruse niciodată atât de 
gol. Niciodată în viaţa sa nu fusese atât de convinsă ca făcuse 
o greşeală. Dar ce altceva ar fi putut face? 

— Pe lângă asta... uite! strigă Stark şi era ceva în vocea lui 
ce ea nu putea, nu voia să recunoască. Tandreţea pe care 


crezu c-o auzise trebuia să fie falsă, doar o altă încercare de 
tachinare monstruoasă. Dar se uita în jos la Wendy cu o 
atenție profundă şi neliniştitoare... iar Wendy se uita în sus la 
el răpită, nemaiplângând. - Micuța nu ştie cum arăt. Ea nu e 
câtuşi de puţin speriată de mine, Beth. Câtuşi de puţin. 

Ea privi cu o groază tăcută cum el ridică mâna dreaptă. Îşi 
dăduse jos mănugşile şi ea văzu că aceasta era înfăşurată într- 
un bandaj gros de tifon, exact acolo unde Thad purta un 
bandaj peste palma mâinii stângi. Stark desfăcu pumnul, îl 
închise, îl deschise din nou. Era limpede după cum strângea 
din dinți că-l durea destul de tare să facă asta, dar oricum o 
făcu. 

Şi Thad face asta, o face exact la fel, oh, Dumnezeule, O face 
EXACT LA FEL CA EL... 

Wendy părea acum să fie complet calmă. Se uita în sus la 
fața lui Stark, studiindu-l cu mare atenţie, ochii ei gri şi 
limpezi uitându-se direct în cei albaştri şi încețoşațţi ai lui 
Stark. Cu pielea căzută de sub ei, ochii lui arătau ca şi când 
ar fi fost pe cale să rostogolească de acolo din moment în 
moment şi să se legene pe obraji la capătul pedunculilor lor. 

Şi Wendy salută înapoi. 

Mâna deschisă; mâna închisă; mâna deschisă. 

Un salut a la Wendy. 

Liz simți mişcare în braţe, se uită în jos şi văzu că William 
se uita la George Stark cu aceeaşi privire albastru-cenuşie 
răpită. Zâmbea. 

Mâna lui William se deschise; se închise; se deschise. 

Un salut a la William. 

— Nu, gemu ea, aproape prea încet să se audă. O, Doamne, 
nu, te rog, nu lăsa să se întâmple asta. 

— Vezi? spuse Stark, ridicând ochii spre ea. 

Îi oferea îngheţatul său rânjet sardonic, iar partea cea mai 
oribilă din asta era că ea înțelegea că el încerca să fie blând... 
şi nu putea fi. 

— Vezi? Mă plac, Beth. Copiii mă plac. 


8 


Stark o duse pe Wendy afară în parcare după ce-şi puse 
ochelarii de soare înapoi pe nas. Liz alergă la geam şi se uită 
după ei neliniştită. O parte din ea era convinsă că avea de 
gând să urce în patrula de poliție şi să plece cu fetița ei pe 
scaunul de alături şi cei doi ofițeri de poliție statală morți pe 
bancheta din spate. Dar, preț de o clipă, nu făcu nimic - 
rămase doar acolo în lumina leneşă a soarelui lângă portiera 
şoferului, cu fruntea plecată, cu pruncul aşezat în brațe. 
Rămase în poziția aceea nemişcată o vreme vorbind parcă 
serios cu Wendy sau poate rugându-se. Mai târziu, când avu 
mai multe informații ea ajunse la concluzia că el încercase să 
ia din nou legătura cu Thad, poate să-i citească gândurile şi 
să-şi dea seama dacă intenționa să facă ce-i spusese el sau 
avea planuri proprii. 

După aproximativ treizeci de secunde astfel scurse, Stark 
ridică fruntea, scutură energic din cap, ca pentru a şi-l 
limpezi, apoi urcă în patrulă şi porni motorul. Cheile erau în 
contact, îşi spuse ea posacă. N-a trebuit nici măcar s-o 
scurtcircuiteze sau ce fac ei ca să pornească o maşină. Omul 
ăsta are norocul diavolului. 

Stark conduse patrula în garaj şi opri motorul. Apoi ea auzi 
portiera trântindu-se şi el ieşi înapoi, oprindu-se destul cât să 
lovească butonul care făcea uşa să coboare zăngănind pe şine. 

Câteva momente mai târziu, era din nou în casă şi i-o 
dădea înapoi pe Wendy. 

— Vezi? întrebă el. E teafără. Acum, spune-mi despre 
oamenii de vizavi. Soții Clark. 

— Soții Clark? întrebă ea, simțindu-se extraordinar de 
stupidă. Ce vrei să ştii despre ei? Vara asta sunt în Europa. 

El zâmbi. Era, într-un fel, cel mai hidos lucru de până 
atunci, fiindcă în împrejurări mai normale ar fi fost un zâmbet 
de plăcere sinceră... şi încă unul destul de cuceritor, bănuia 
ea. Şi nu simți oare o clipă de atracție? O scăpărare 
monstruoasă? Era o nebunie, desigur, dar însemna asta c-o 
putea nega? 

Liz nu credea şi înţelegea chiar şi de ce era aşa. În definitiv, 
se căsătorise cu cea mai apropiată rudă a omului ăstuia. 


— Minunat! spuse el. Mai bine nici nu se putea! Şi au 
cumva o maşină? 

Wendy începu să plângă. Liz se uită în jos şi-şi văzu fiica 
uitându-se la bărbatul cu fața descompusă şi ochii holbaţi de 
marmură, întinzând braţele ei mici şi plăcut grăsulii. Nu 
plângea fiindcă se temea de el; plângea fiindcă voia să se 
întoarcă la el. 

— Nu-i aşa că-i drăgălaşă? spuse Stark. Vrea să vină înapoi 
la Taţi. 

— Taci din gură, monstrule! se răsti la el. 

Vulpoiul de George Stark îşi aruncă pe spate capul şi râse. 


9 


EI îi dădu cinci minute să mai împacheteze câteva lucruri 
pentru ea şi pentru gemeni. Ea îi spuse că ar fi imposibil să 
adune jumătate din tot ce le este necesar în atâta timp, iar el 
îi spuse să se descurce cât va putea mai bine. 

Eşti norocoasă că-ți mai dau totuşi timp, Beth, date fiind 
împrejurările - sunt doi poliţişti morți în garajul vostru şi 
soțul tău ştie ce se întâmplă. Dacă vrei să-ți ocupi cele cinci 
minute discutând cu mine despre asta, tu alegi. Nu mai ai 
deja decât... 

Se uită la ceas, apoi zâmbi spre ea. 

Patru şi jumătate. 

Aşa că ea făcu ce putu, oprindu-se din când în când în 
vreme ce arunca borcane cu mâncare pentru copii într-o 
sacoşă, ca să se uite la copiii ei Aceştia stăteau unul lângă 
celălalt pe podea jucând împreună o versiune leneşă de 
„săbiuţă” şi uitându-se la Stark. Îi era îngrozitor de teamă că 
ştia la ce se gândeau. 

Nu-i aşa că-i drăgălaşă? 

Nu. Nu voia să se gândească la asta. Nu voia să se 
gândească la asta, dar acesta era singurul la care putea să se 
gândească: Wendy, plângând şi întinzând braţele ei mici şi 
grăsulii. Întinzându-le spre străinul acela monstruos. 

Vrea să vină înapoi la Tati. 


El stătea în cadrul uşii de la bucătărie, uitându-se la ea, 
zâmbind, iar ea vru să folosească foarfecele chiar atunci. 
Niciodată în viaţa ei nu-şi dorise ceva atât de tare. 

— Nu-mi poţi da o mână de ajutor? strigă ea furioasă la el, 
făcând un gest spre cele două genţi şi răcitorul pe care le 
umpluse. 

— Sigur că da, Beth, zise el. 

Luă una dintre genţi de la ea. Cealaltă mână, stânga, şi-o 
ținu liberă. 


10 


Traversară curtea laterală, trecură prin mica centură verde 
dintre cele două proprietăți, apoi merseră de-a curmezişul 
curții soților Clark spre parcarea din fața casei. Stark 
insistase să se mişte repede, iar ea gâfâia pe când se opriră în 
fața uşii închise a garajului. El se oferise să ia unul dintre 
gemeni, dar ea refuzase. 

El lăsă jos răcitorul, îşi scoase portmoneul din buzunarul 
de la spate, extrase din el o fâşie îngustă de metal cu un capăt 
ascuțit şi o strecură în încuietoarea uşii de la garaj. O răsuci 
mai întâi spre dreapta şi apoi înapoi spre stânga, ciulind 
urechea. Se auzi un clic şi el zâmbi. 

— Bun, spuse el. Până şi încuietorile Mickey Mouse de la 
uşile de garaj îți pot scoate peri albi. Au arcuri mari. Sunt 
greu de basculat. Asta-i la fel de obosită, însă, ca pizda unei 
curve bătrâne în zorii zilei. Norocul nostru. 

Roti mânerul şi împinse. Uşa hurui în sus pe şine. 

În garaj era cald ca într-o şură pentru fân, iar în camioneta 
Volvo a soților Clark era şi mai cald. Stark se aplecă sub bord, 
expunându-şi ceafa spre Liz, care stătea pe scaunul 
pasagerului. Îi tresăriră degetele. Nu i-ar fi trebuit decât o 
secundă să scoată foarfecele, însă şi atât putea fi prea mult. 
Văzuse cât de repede reacţionase la neaşteptat. Nu o 
surprindea cu adevărat că reflexele lui erau iuți ca ale unui 
animal sălbatic, dat fiind că asta şi era. 


El smulse o grămadă de fire de sub bord, apoi scoase un 
brici plin de sânge din buzunarul din față. Ea tremură puţin şi 
trebui să înghită de două ori, repede, ca să nu se înăbuşe. El 
desfăcu lama, se aplecă din nou, desfăcu izolația de pe două 
dintre fire şi atinse miezurile goale de cupru unul de celălalt. 
Se văzu o limbă de scântei albastre, după care motorul începu 
să se rotească. O clipă mai târziu, maşina mergea. 

— Ei bine, aşa, cârâi George Stark. Hai s-o luăm din loc, ce 
spui? 

Gemenii chicotiră împreună şi fluturară din braţe spre el. 
Stark flutură voios ca răspuns. Când scoase maşina cu 
spatele din garaj, Liz duse pe furiş mâna în spatele lui Wendy 
şi atinse cercurile care erau găurile pentru degete ale 
foarfecelor. Nu acum, dar curând. Nu avea nici-o intenție să-l 
aştepte pe Thad. Era prea neliniştită de ce putea hotări între 
timp creatura aceea întunecată să le facă gemenilor. 

Sau el. 

De-ndată ce Stark urma să aibă atenția suficient de tare 
distrasă, intenționa să scoată foarfecele din ascunzătoare şi să 
i le înfigă în gât. 


III Venirea psihopompelor 


— Poeţii vorbesc despre dragoste, spuse Machine, plimbând 
briciul înainte şi-napoi de-a lungul curelei de ascuţit într-un 
ritm egal, hipnotic, şi asta-i în regulă. Dragostea există. 
Politicienii vorbesc despre datorie, şi e-n regulă şi asta. Datoria 
există. Erik Hoffer vorbeşte despre postmodernism, Hugh 
Hefner vorbeşte despre sex, Hunter Thompson vorbeşte despre 
droguri şi Jimmy Swaggart vorbeşte despre Dumnezeu, Tatăl 
Atotputernic, creatorul cerului şi-al pământului. Toate lucrurile 
astea există şi toate sunt în regulă. Înțelegi ce vreau să zic, 
Jack? 

— Mda, aşa cred, spuse Jack Rangely. 

De fapt, nu înțelegea, nu avea nici cea mai vagă idee, dar 
când Machine era într-o astfel de dispoziție sufletească, numai 


un lunatic l-ar fi contrazis. 

Machine întoarse tăişul briciului în jos şi reteză încet 
cureaua în două. O bucată lungă pică pe podeaua sălii cu 
piscină, ca o limbă de om tăiată de la rădăcină. 

— Dar eu vorbesc despre soartă, spuse el. Fiindcă, în cele 
din urmă, soarta este tot ceea ce contează. 

În goană spre Babilon de George Stark 


Douăzeci şi doi - THAD, PE FUGĂ 


1 


Prefă-te că scrii o carte, îşi spuse el când coti la stânga pe 
College Avenue, lăsând campusul în urmă. Şi prefă-te că eşti 
un personaj în cartea aceea. 

Era un gând magic. Mintea sa fusese plină de-o pagină 
vuitoare - un fel de tornadă mentală în care fragmente dintr- 
un posibil plan se învârtejeau ca nişte bucăţi de vegetaţie 
scoase din rădăcini. Dar la ideea că se putea preface că totul 
nu era decât o ficțiune inofensivă, că se putea mişca nu doar 
pe el, ci şi pe celelalte personaje din această poveste (personaje 
precum Harrison şi Manchester, de pildă) aşa cum mişca 
personajele pe hârtie, în siguranța biroului său cu becuri 
puternice şi fie o doză rece de Pepsi, fie o cană caldă de ceai 
alături... la această idee, i se păru că vântul care-i urla între 
urechi încetă brusc. Toate nimicurile, învârtelile dispărură şi 
ele, lăsându-l în mijlocul frânturilor de plan... frânturi pe care 
descoperi că le putea pune laolaltă destul de uşor. Descoperi 
că avea ceva ce putea chiar să funcționeze. 

Ar face bine să funcţioneze, îşi spuse Thad. Dacă nu, te vei 
trezi în paza poliției şi Liz şi copiii vor fi cel mai probabil morți. 

Dar cum rămânea cu vrăbiile? Unde se potriveau vrăbiile în 
toate astea? 


Nu ştia. Rawlie îi spusese că erau psihopompe, vestitorii 
morților-vii, iar asta se potrivea, nu-i aşa? Da. Până la un 
punct, în orice caz. Fiindcă vulpoiul bătrân de George era 
iarăşi în viață, însă vulpoiul bătrân de George era de 
asemenea mort... mort şi în descompunere. Aşa că vrăbiile se 
potriveau... dar nu până la capăt. Dacă vrăbiile îl ghidaseră pe 
George înapoi din 

(tărâmul morţilor) 

Oricare ar fi fost locul unde fusese el, cum se făcea că 
George însuşi nu avea deloc habar de ele? Cum se făcea că nu- 
şi amintea să fi scris cuvintele acelea, vrăbiile zboară din nou, 
cu sânge pe pereţii a două apartamente? 

Fiindcă eu le-am scris, murmură Thad şi gândurile îi 
zburară înapoi la lucrurile pe care le scrisese în jurnal când 
stătuse în birou în pragul transei. 

Întrebare: Sunt ale mele păsările? 

Răspuns: Da. 

Întrebare: Cine a scris de vrăbii? 

Răspuns: Cel care ştie... Eu sunt ştiutorul. Eu sunt stăpânul. 

Brusc, toate răspunsurile licăriră aproape de atingerea sa - 
răspunsurile teribile, inimaginabile. Thad auzi un sunet 
prelung, tremurat ieşindu-i din gură. Era un geamăt. 

Întrebare: Cine l-a adus pe George Stark înapoi la viață? 

Răspuns: Stăpânul. Ştiutorul. 

N-am vrut s-o fac! strigă el. 

Însă era asta adevărat? Chiar era? Nu fusese oare 
întotdeauna îndrăgostită o parte din el de firea simplă şi 
violentă a lui George Stark? Nu-l admirase oare întotdeauna o 
parte din el pe George, un om care nu se împiedica de lucruri 
şi nu se lovea de ele, un om care nu părea niciodată slab sau 
nătâng un om care niciodată nu avea să se teamă de demonii 
încuiaţi în dulăpiorul cu băuturi? Un om care nu avea soție şi 
copii la care să se gândească, un om nelegat sau împiedicat de 
nici-o dragoste? Un om care nu corectase niciodată eseul 
aiuristic al unui student şi nici nu agonizase la o întâlnire a 
Comitetului de Stabilire a Bugetului? Un om care avea câte 


un răspuns direct şi tăios la fiecare dintre întrebările mai 
dificile ale vieţii? 

Un om care nu se temea de întuneric, fiindcă el era stăpânul 
întunericului? 

— Da, dar el e-un nemernic! strigă Thad în interiorul încins 
al sensibilei sale maşini cu tracțiune integrală fabricată în 
America. 

Corect - şi o parte din tine găseşte lucrul ăsta foarte atractiv, 
nu-i aşa? 

Poate că el, Thad Beaumont, de fapt nu-l crease pe George... 
Însă era oare posibil ca o parte plină de dorinţe din el să-i fi 
permis lui Stark să se recreeze? 

Întrebare: Dacă eu sunt stăpânul vrăbiilor, le pot oare folosi? 

Nu veni niciun răspuns. Voia să vină; îi simțea dorința de-a 
veni. Însă dănțui departe de atingerea lui, iar Thad descoperi 
că, brusc, se temea că el însuşi - o parte iubitoare de Stark din 
el - putea ţine acel răspuns la distanță. Acea parte din el care 
nu voia ca George să moară. 

Eu sunt ştiutorul. Eu sunt stăpânul. Eu sunt aducătorul. 

Se opri la semaforul din Orono şi apoi porni de-a lungul 
străzii Route 2, către Bangor şi mai departe spre Ludlow. 

Rawlie făcea parte din planul lui - o parte pe care cel puţin o 
înțelegea. Ce avea să facă dacă chiar reuşea să scape de 
poliţiştii care-l urmăreau doar ca să descopere că Rawlie 
plecase deja de la birou? 

Nu ştia. 

Ce avea să facă dacă Rawlie era acolo, dar refuza să-l ajute? 

Nici asta nu ştia. 

O să ard podurile astea când şi dacă ajung la ele. 

Şi avea să ajungă la ele destul de curând. 

Acum trecea pe lângă Gold's, care se afla pe partea dreaptă 
a şoselei. Gold's era o clădire lungă şi tubulară, construită din 
module prefabricate de aluminiu. Era vopsită într-o nuanţă 
deosebit de țipătoare de albastru-verzui şi era înconjurată de 
doisprezece acri plini de maşini abandonate. Parbrizele 
scânteiau în lumina cețoasă a soarelui într-o galaxie de raze 
albe. Era duminică după-amiaza - era deja de aproape 


douăzeci de minute. Liz şi sumbrul ei răpitor se aflau deja în 
drum spre The Rock. Şi, chiar dacă în clădirea din prefabricate 
în care îşi desfăşura Gold's comerțul cu amănuntul trebuia să 
fie-un funcționar sau doi care să vândă componente auto 
mecanicilor de week-end, Thad putea de bună seamă spera că 
parcul auto în sine era nesupravegheat. Cu aproape douăzeci 
de mii de maşini aflate în diferite stadii de descompunere 
dispuse pe zeci de rânduri dezorganizate, ar fi trebuit să-şi 
poată ascunde Suburban-ul... şi trebuia să-l ascundă. Lat, 
voluminos, cenuşiu, cu lateralele vopsite într-un roşu aprins, 
acesta ieşea în evidentă ca un deget umflat. 

REDUCEŢI VITEZA, ZONĂ ŞCOLARA, spunea indicatorul 
următor. Thad simți cum viscerele-i fură împunse de un fir 
încins. Asta era. 

Se uită în oglinda retrovizoare şi văzu că Plymouth-ul venea 
tot la distanţă de două maşini. Nu era atât de bine cum şi-ar fi 
dorit, dar probabil că - mai bine de atât nu putea fi. Pentru 
rest, trebuia să se bazeze pe noroc şi surpriză. Poliţiştii nu se 
aşteptau ca el să frâneze; de ce s-ar fi aşteptat? Iar pentru un 
moment se gândi s-o facă. Şi dacă n-ar fi făcut decât să tragă 
pe dreapta? lar când ei urmau să oprească în spatele lui şi 
Harrison avea să coboare ca să întrebe care era problema, el le 
va spune: Problema e mare. Stark apus mâna pe familia mea. 
Vedeți voi, vrăbiile încă mai zboară. 

„Thad, spune că i-a omorât pe cei doi care supravegheau 
casa. Nu ştiu cum a făcut-o, dar spune că aşa e... iar eu... eu îl 
cred. “ 

Şi Thad îl credea. Asta era mai rău. Şi ăsta era motivul 
pentru care nu se putea opri pur şi simplu să le ceară ajutor. 
Dacă încerca ceva nesăbuit, Stark avea să ştie. Nu credea că 
Stark îi putea citi gândurile, cel puţin nu în felul cum citeau 
extratereștrii gândurile în benzile desenate şi-n filmele 
ştiințifico-fantastice, dar se putea „acorda” la Thad... putea 
avea o idee foarte bună a ce punea ella cale. Poate că avea să 
reuşească să-i pregătească lui George o mică surpriză - dacă 
izbutea să-şi clarifice gândurile cu privire la păsările alea 


afurisite, desigur -, dar, pentru moment, intenţiona să joace 
după reguli. 

Dacă putea, desigur. 

Uite intersecția şi oprirea pe patru benzi. Era mult prea 
aglomerată, ca întotdeauna; ani întregi se înregistraseră 
tamponări la intersecția aceea, cele mai multe provocate de 
oameni care pur şi simplu nu puteau înghiți ideea unei opriri 
pe patru benzi unde toată lumea cotea într-o direcţie, şi se 
aruncau cu capul înainte. Un potop de scrisori, majoritatea 
scrise de părinți îngrijoraţi, cerând ca administraţia oraşului 
să instaleze un semnal luminos de oprire la intersecție, urma 
fiecărui accident şi o declaraţie a aleşilor locali din Veazie 
spunând că un semnal luminos de oprire se afla „în vederile 
lor” urma acestuia... după care problema pur şi simplu era 
dată uitării până la următoarea tamponare. 

Thad se alătură şirului de maşini care aşteptau să 
traverseze spre sud, verifică dacă Plymouth-ul se afla tot la 
două maşini distanță în spate, apoi urmări „negocierile” din 
intersecție. Văzu o maşină plină cu domnişoare cu păr 
albastru aproape izbindu-se de Datsun-ul Z al unui cuplu, 
văzu fata din Z arătându-le domnişoarelor cu păr albastru 
degetul mijlociu şi văzu că el însuşi avea să treacă dinspre 
nord spre sud chiar înainte ca o cisternă lungă Grant's Dairy 
să treacă dinspre est spre vest. Asta era o şansă neaşteptată. 

Maşina din fața lui trecu şi-i veni lui rândul. Firul încins îl 
împunse din nou în stomac. Mai verifică o ultimă oară oglinda 
retrovizoare Harrison şi Manchester erau tot la distanță de 
două maşini. 

În faţa lui, două maşini trecură una pe lângă cealaltă, 
intersectându-şi drumurile. La stânga, cisterna cu lapte se 
mişcă în poziţie. Thad inspiră adânc şi rulă încet Suburban-ul 
prin intersecție. O camionetă, mergând spre nord către Orono, 
trecu pe lângă el pe cealaltă bandă. 

Ajuns de cealaltă parte, simţi ghearele unei aproape 
irezistibile porniri - o nevoie - de-a apăsa pedala până la podea 
şi de-a face Suburban-ul să gonească pe drum în sus. În 
schimb, continuă să ruleze cu viteza măsurată şi legală într-o 


zonă cu şcoli, de douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, cu ochii 
lipiţi de oglinda retrovizoare. Plymouth-ul încă aştepta în rând 
să treacă, mai în spate cu două maşini. 

Hei, cisternă cu lapte! îşi spuse el, concentrându-se, abia 
abținându-se, de parcă ar fi putut-o face să pornească doar 
prin forța voinţei... aşa cum făcea oamenii şi lucrurile să vină 
şi să plece într-un roman prin aceeaşi forță a voinţei. Cisternă 
cu lapte, haide odată! 

Şi aceasta chiar porni, rulând prin intersecție cu o 
demnitate lentă, argintie, ca o matroană mecanizată. 

În clipa când acoperi imaginea din oglinda retrovizoare a 
Plymouth-ului maro închis, Thad chiar apăsă până la podea 
pedala de acceleraţie a Suburban-ului. 


2 


Cu jumătate de cvartal mai încolo se putea coti la dreapta. 
Thad întoarse volanul şi goni cu 100 la oră de-a lungul unei 
străzi scurte, rugându-se ca niciun copil să nu-şi aleagă clipa 
aceea ca să alerge după minge pe asfalt. 

Trăi o clipă neplăcută când i se păru că strada era o 
fundătură, apoi văzu că putea totuşi coti încă o dată la 
dreapta - acea stradă secundară fusese parțial blocată vederii 
de înaltul gard viu al casei de la colț. 

Frână brusc la curbă, apoi coti la dreapta cu pneurile 
scrâşnind uşor. O sută şaizeci şi cinci de metri mai încolo, mai 
coti o dată la dreapta şi acceleră iarăşi Suburban-ul de-a 
lungul străzii aceleia spre intersecția cu Route 2. Ajunse 
înapoi pe artera principală la distanță de aproximativ cinci 
sute de metri de oprirea pe patru benzi. Dacă cisterna cu lapte 
îi mascase virajul spre dreapta, aşa cum spera, Plymouth-ul 
maro încă mergea spre sud de-a lungul rutei principale. Poate 
că poliţiştii nici nu-şi dăduseră încă seama că era ceva în 
neregulă... chiar dacă avea serioase dubii că Harrison era atât 
de mototol. Manchester poate, dar nu Harrison. 

O tăie la stânga, intrând într-o breşă în trafic atât de mică, 
încât şoferul unui Ford de pe banda sudică trebui să apese 


frânele. Şoferul Ford-ului clătină din cap spre el atunci când el 
îi tăie drumul prin față şi se îndreptă înapoi spre depozitul de 
maşini vechi Gold's, cu pedala iarăşi lipită de podea. Dacă se 
întâmpla ca un polițist plictisit să-l observe nu doar încălcând 
limita de viteză, ci aparent încercând să-şi facă bucăţi maşina, 
cu atât mai rău Nu-şi permitea să zăbovească. Trebuia să 
scoată cât de repede posibil de pe şosea maşina aceea care era 
pur şi simplu prea mare şi prea ţipătoare. 

Mai avea un kilometru până la depozitul de maşini uzate. 
Thad îl parcurse aproape în întregime cu ochii în oglinda 
retrovizoare, căutând Plymouth-ul. Când coti la stânga în 
depozit, încă nu se vedea niciunde. 

Rulă încet Suburban-ul prin poarta deschisă în gardul din 
plasă de sârmă. Un anunţ, litere roşii spălăcite pe un fundal 
alb murdar, spunea accesul permis doar angajaţilor! într-o zi 
din cursul săptămânii ar fi fost observat aproape imediat şi 
pus să întoarcă. Dar era duminică şi, pe deasupra, trecuse 
bine de ora prânzului. 

Thad conduse de-a lungul culoarului mărginit de maşini 
accidentate stivuite câte două şi uneori câte trei. Cele de jos îşi 
pierduseră formele distinctive şi păreau să se scurgă încet în 
pământ. Pământul era atât de înnegrit de ulei, că ai fi putut 
crede că nimic nu putea creşte acolo, însă luxuriante buruieni 
verzi şi imense fire de floarea-soarelui cu capetele uşor 
aplecate creşteau în grupuri dese, aidoma supraviețuitorilor 
unui holocaust nuclear. Un fir mare de floarea-soarelui 
crescuse prin parbrizul spart al unei camionete de brutărie ce 
zăcea pe spate ca un câine mort. Tulpina ei verde păroasă se 
strânsese ca un pumn în jurul ciotului unui volan, iar un al 
doilea pumn se ţinea de ornamentul de pe capota unui 
Cadillac vechi care se afla deasupra camionetei. Părea să se 
holbeze la Thad ca ochiul negru cu galben al unui monstru 
mort. 

Era o mare şi tăcută necropolă a Detroit-ului, şi-i dădea 
fiori lui Thad. 

Coti la dreapta, apoi la stânga. Dintr-odată, văzu vrăbii 
peste tot, cuibărite pe acoperişuri şi portbagaje şi motoare 


uleioase amputate. Văzu un trio de păsări mici îmbăindu-se 
într-un capac de roată plin cu apă. Nu zburară la apropierea 
lui, ci se opriră din ceea ce făceau şi-l priviră cu ochii lor negri 
mărgelaţi. Vrăbiile acopereau marginea de sus a unui parbriz 
înclinat al unui Plymouth vechi. Trecu la un metru de ele. 
Acestea îşi scuturară agitate aripile, dar îşi păstrară poziţiile. 

Vestitorii morților-vii, îşi spuse Thad. Mâna i se duse la 
cicatricea mică şi albă de pe frunte şi începu s-o frece frenetic. 

Uitându-se prin ceea ce părea să fie o gaură de meteorit în 
parbrizul unui Datsun când trecu pe lângă el, observă pe bord 
o dâră mare de sânge uscat. 

Nu un meteorit a făcut gaura aia, îşi spuse şi stomacul i se 
întoarse încet şi amețit. 

O congregațţie de vrăbii şedea pe scaunul din față a Datsun- 
ului. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă el răguşit. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce vreți de la mine? 

Şi, în minte, păru să audă un fel de răspuns; în minte păru 
să audă vocea unică şi ascuțită a acelei inteligențe aviare: Nu, 
Thad - ce vrei tu de la noi? Tu eşti stăpânul. Tu eşti aducătorul. 
Tu eşti ştiutorul. 

Eu nu ştiu absolut nimic, murmură el. 

La capătul acelui şir era un loc liber în fața unui Cutlass 
Supreme de ultimă generaţie - cineva îi amputase toată partea 
din față. Intră cu spatele acolo şi cobori. Uitându-se dintr-o 
parte a culoarului îngust în cealaltă, Thad se simţi aproape ca 
un şoarece într-un labirint. Locul acela mirosea a ulei şi mai 
păstra puternicul iz acru al lichidului de transmisie. Nu se 
auzea nimic altceva decât murmurul îndepărtat al maşinilor 
pe Route 2. 

Vrăbiile se uitau la el din toate părţile - o adunare tăcută de 
păsări negru-maronii MICI. 

Apoi, pe nepusă masă, îşi luară zborul toate deodată - sute 
de vrăbii, poate mii. Pentru o clipă, aerul zbârnâi de sunetul 
aripilor lor. Se adunară în stol pe cer, apoi porniră spre vest - 
pe direcția unde se afla Castle Rock. Şi, brusc, el începu să 


încerce din nou acea senzație de târâre... nu atât pe piele, cât 
în ea. 

Încercăm să tragem puţin cu ochiul, George? 

Cu voce joasă, începu să cânte o melodie de Bob Dylan: 

— John Wesley Harding... era un prieten al sărmanilor... 
călătorea cu câte-o armă-n fiecare mână... 

Acea senzaţie de târâre, acea mâncărime păru să se 
diminueze. Găsi gaura din palma sa stângă şi se centră 
asupra ei. Putea să se înşele complet, să se lase doar pradă 
unei dorințe, însă lui Thad i se păru că simte furie... şi 
frustrare. 

Telegraful doar de numele lui vuia... - cântă el cu voce 
joasă. 

În față, zăcând pe pământul uleios ca o rămăşița 
contorsionată a unei statui de otel la care oricum nimeni nu 
voise să se uite vreodată, se afla o treaptă de maşină. Thad o 
ridică şi se duse înapoi la Suburban, continuând să cânte 
frânturi din „John Wesley Harding” cu voce scăzută şi 
amintindu-şi de vechiul lui amic raton cu acelaşi nume. Dacă 
putea camufla Suburban-ul ciomăgindu-l puţin, dacă-şi 
putea oferi chiar două ore în plus, asta ar fi putut fi diferența 
dintre viață şi moarte pentru Liz şi gemeni. 

Peste tot prin țara mare... scuze, uriaşule, asta mă doare 
mai tare ca pe tine... el deschise multe uşi. Aruncă treapta de 
maşină în partea dinspre şofer a Suburban-ului, căscând o 
adâncitură mare cât un lighean. Ridică iarăşi treapta de 
maşină, se duse în partea din față a Suburban-ului şi lovi în 
grilaj suficient de tare încât să-l doară umărul. Plasticul se 
sparse şi zbură. Thad desfăcu capota şi-o ridică puţin, oferind 
Suburban-ului zâmbetul acela de aligator mort care părea să 
fie versiunea Gold's de haute couture auto. 


. dar nimeni nu ştia să fi lovit vreodat-un om cinstit... 
Ridică iarăşi treapta de maşină, observând în acelaşi timp 
că bandajul de pe mâna rănită începuse să se păteze cu 
stânge proaspăt. Nu putea face nimic în privința asta. 
„cu femeia sa alături, lua poziţie... 


Aruncă treapta o ultimă dată, trimițând-o prin parbriz cu 
un zgomot puternic de cioburi, care - oricât era de absurd - îi 
răni sufletul. 

Credea că Suburban-ul semăna acum destul de mult cu 
celelalte epave ca să nu atragă atenția. 

Porni de-a lungul şirului. O luă la dreapta la prima 
intersecție, îndreptându-se înapoi spre poartă şi magazinul de 
piese auto cu vânzare cu amănuntul de dincolo de ea. Când 
intrase la volanul maşinii văzuse un telefon public pe 
trotuarul de lângă uşă. La jumătatea drumului într-acolo 
rămase locului şi se opri din cântat. Înclină din cap. Arăta ca 
un om care încearcă din răsputeri să prindă un sunet foarte 
slab. Ce făcea de fapt era să-şi asculte corpul să-l verifice. 

Mâncărimea târâtoare dispăruse. 

Vrăbiile plecaseră şi plecase şi George Stark, cel puţin 
pentru moment. 

Zâmbind firav, Thad începu să păşească mai repede. 


3 


După două sunete de clopoțel, Thad începu să transpire. 
Dacă Rawlie era acolo, ar fi trebuit să răspundă deja la 
telefon. Birourile din clădirea facultăților de filologie şi 
matematică nu erau chiar aşa de mari. Pe cine altcineva mai 
putea suna? Cine altcineva mai era naibii acolo? Nu se putea 
gândi la nimeni. 

La jumătatea celui de-al treilea târâit, Rawlie ridică 
receptorul. 

— Alo, DeLesseps. 

Thad închise ochii la auzul vocii aceleia înăsprite de fumat 
şi se sprijini pentru o clipă de peretele rece al magazinului de 
piese auto. 

— Alo? 

— Bună, Rawlie. Sunt Thad. 

— Bună, Thad. 

Rawlie nu părea foarte surprins să-l audă. 

— Ai uitat ceva? 


— Nu. Rawlie, am dat de bucluc. 

— Da. 

Doar asta şi nici-o întrebare. Rawlie rosti cuvântul şi apoi 
nu făcu decât să aştepte. 

— Ţi-aminteşti de cei doi... - Thad şovăi preț de o clipă -... 
cei doi tipi care erau cu mine? 

— Da, spuse Rawlie calm. Escorta poliţiei. 

— Am scăpat de ei, zise Thad, apoi aruncă o privire peste 
umăr, auzind scâşnetul roților unei maşini care tocmai intra 
pe pământul bătucit care servea de parcare la Gold's. 

La început fu atât de sigur că era Plymouth-ul maro, încât 
chiar îl văzu... Însă era o maşină străină, nu-i recunoscu 
marca, iar ceea ce el crezuse la început că era maro era de fapt 
un roşu închis întunecat şi mai mult de praful drumului, iar 
şoferul nu făcea decât să întoarcă. 

— Cel puţin, sper că am scăpat de ei. 

Făcu o pauză. Ajunsese în locul unde singura alegere era să 
sară sau să nu sară, şi nu avea timp să-şi amâne hotărârea. 
Dacă se gândea bine, nici nu avea ce hotărâre să ia, fiindcă nu 
avea de ales. 

— Am nevoie de ajutor, Rawlie. Am nevoie de o maşină pe 
care ei să n-o recunoască. 

Rawlie nu spuse nimic. 

— Ai spus că, dacă mă vei putea ajuta cu ceva, să întreb. 

— Ştiu ce am spus, răspunse Rawlie încet. Îmi amintesc şi 
că ţi-am spus că, dacă oamenii ăia doi te urmăresc ca să-ți 
ofere protecție, ai face bine să le oferi tot ajutorul de care eşti 
în stare. 

O pauză. 

— Cred că din asta pot trage concluzia că nu mi-ai urmat 
sfatul. 

Thad fu cât pe ce să spună: N-am putut, Rawlie, Omul care-i 
are pe soția şi copiii mei n-ar fi făcut decât să-i omoare şi pe ei. 
Problema nu era că nu îndrăznea să-i spună lui Rawlie ce se 
petrecea, că Rawlie îl va crede nebun dac-o făcea; profesorii de 
colegiu şi universitate au vederi mult mai flexibile asupra 
subiectului nebuniei decât majoritatea celorlalți oameni, iar 


uneori n-au absolut nici-o părere în această privință, 
preferând să-i considere pe oameni fie obtuzi (dar sănătoşi la 
cap), mai degrabă excentrici (dar sănătoşi la cap) sau foarte 
excentrici (dar încă destul de sănătoşi la cap, bătrâne), îşi ţinu 
gura fiindcă Rawlie DeLesseps era unul dintre acei oameni 
atât de fermi pe poziția teoriilor lor, încât Thad probabil că n- 
ar fi putut spune nimic care să-l convingă... şi orice i-ar fi ieşit 
pe gură n-ar fi făcut decât să dăuneze cauzei sale. Dar, ferm 
sau nu, gramaticianul avea un suflet bun... şi era curajos, în 
felul lui... iar Thad credea că Rawlie nu era numai puțin 
interesat de ceea ce se petrecea cu Thad: de escorta sa oferită 
de poliție şi de ciudatul său interes față de vrăbii. În cele din 
urmă, crezu - sau doar speră - că nu era decât în interesul 
său să păstreze tăcerea. 

Totuşi, era greu să aştepte. 

— Bine, spuse Rawlie într-un târziu. Iți împrumut maşina 
mea, Thad. 

Thad închise ochii şi trebui să-şi întărească genunchii 
pentru ca aceştia să nu-l abandoneze. Îşi şterse gâtul sub 
bărbie şi mâna îi transpiră. 

— Dar sper că vei avea decența să decontezi orice reparație 
în caz că o aduci înapoi... rănită, spuse Rawlie. Dacă fugi din 
calea justiției, mă îndoiesc foarte tare că acestea vor fi 
acoperite de polița mea de asigurare. 

Fugar din calea justiției? Fiindcă scăpase de sub ochii 
poliţiştilor care nu aveau cum să-l protejeze? Nu ştia dacă 
asta făcea sau nu din el un fugar din calea justiției. Era o 
întrebare interesantă, una la care va trebui să se gândească 
mai târziu. Mai târziu, când nu va fi pe jumătate scos din 
minţi de grijă şi teamă. 

— Ştii că o voi face. 

Mai am o singură condiţie, zise Rawlie. 

— 'Thad închise iarăşi ochii. De data aceasta de frustrare. 

— Şi care-i asta? 

— Vreau să ştiu totul despre treaba asta când se sfârşeşte, 
zise Rawlie. Vreau să ştiu de ce-ai fost de fapt atât de interesat 


de semnificația folclorică a vrăbiilor şi de ce te-ai albit când ţi- 
am spus ce sunt psihopompele şi ce se presupune că fac ele. 

— M-am albit? 

— Ca varul. 

— O să-ţi spun toată povestea, promise Thad. Rânji puţin. - 
S-ar putea chiar să crezi ceva din ea. 

— Unde eşti? întrebă Rawlie. 

Thad îi spuse. Şi-i ceru să vină cât putea de repede. 


4 


Închise telefonul, trecu din nou prin poarta din gardul de 
plasă de sârmă şi se aşeză pe bara de protecție lată a unui 
autobuz şcolar care, din cine ştie ce motiv, fusese tăiat în 
două. Era un loc bun de aşteptare, dacă aveai de aşteptat 
ceva. Era ferit vederii din drum, dar putea vedea parcarea 
prăfuită a magazinului de piese auto doar aplecându-se în 
față. Se uită în jur după vrăbii şi nu văzu niciuna - doar o 
cioară mare şi grasă care ciugulea neabătută bucăți 
sclipitoare de crom în unul dintre culoarele care despărțeau 
maşinile abandonate. Gândul că-şi încheiase a doua 
conversație cu George Stark doar cu puţin peste o jumătate de 
oră în urmă îl făcea să se simtă uşor ireal. | se părea că de 
atunci trecuseră ore întregi. În pofida neliniştii constante pe 
care o încerca, îi era somn, de parcă ar fi fost ora de culcare. 

Mâncărimea aceea, senzația aceea de târâre începu să-l 
invadeze din nou cam la cincisprezece minute după 
conversaţia cu Rawlie. Cântă frânturile acelea din „John 
Wesley Harding” pe care şi le amintea şi, după un minut sau 
două, senzaţia trecu. 

Poate că e ceva psihosomatic, îşi spuse, dar ştia că asta era 
o prostie. Senzaţia era provocată de George, care încerca să-i 
sape o gaură de cheie în minte şi, pe măsură ce Thad devenea 
tot mai conştient de asta, era tot mai sensibil la ea. Bănuia că 
lucrul acesta era valabil şi-n sens invers. Şi bănuia că, mai 
devreme sau mai târziu, va trebui să încerce s-o facă să 
funcționeze şi-n sens invers... dar asta însemna să încerce să 


cheme păsările, iar acesta nu era un lucru pe care să-l aştepte 
cu interes. Şi mai era ceva - ultima oară când reuşise să tragă 
cu ochiul la George Stark, o sfârşise cu un creion înfipt în 
mâna stângă. 

Minutele se târau cu o încetineală desăvârşită. După 
douăzeci şi cinci, Thad începu să se teamă că Rawlie se 
răzgândise şi nu mai venea. Plecă de pe bara de protecţie a 
autobuzului dezmembrat şi stătu în picioare în poarta dintre 
cimitirul de maşini şi parcare, nepăsător față de cei care l-ar fi 
putut vedea de pe şosea. Începu să se întrebe dacă îndrăznea 
să facă autostopul. 

Se hotări în schimb să încerce încă o dată la biroul lui 
Rawlie şi străbătuse deja jumătate din distanța de până la 
clădirea din prefabricate, când o buburuză Volkswagen 
prăfuită opri în parcare. O recunoscu pe dată şi o rupse la 
fugă, gândindu-se cu o urmă de amuzament la grijile pe care 
şi le făcuse Rawlie în legătură cu asigurarea maşinii. Lui Thad 
i se părea putea distruge VW-ul şi plăti pentru pagube cu o 
ladă de sticle de suc reciclabile. 

Rawlie opri lângă capătul clădirii de piese auto şi cobori. 
Thad fu puţin surprins să vadă că avea pipa aprinsă şi că 
aceasta scotea nori mari din ceea ce ar fi fost un fum extrem 
de des într-o cameră închisă. 

— Nu ai voie să fumezi, Rawlie, fu primul lucru care se 
gândi să-l spună. 

— Şi tu n-ai voie să fugi, răspunse Rawlie grav. 

Se uitară unul la celălalt pentru un moment şi izbucniră 
într-un râs de surprindere. 

— Cum o să ajungi acasă? întrebă Thad. 

Acum că nu mai avea altceva de făcut - decât să urce în 
maşinuța lui Rawlie şi să urmeze lungul şi sinuosul drum 
spre Castle Rock - i se părea că nu-i mai rămăsese niciun 
subiect de discuţie în afară de non seguitur-uri. 

— O să chem un taxi, îmi închipui, spuse Rawlie. 

Aruncă o privire spre strălucitoarele dealuri şi văi de maşini 
abandonate. 


Presupun că-s chemaţi destul de des aici să-i ia pe tipii ce s- 
au alăturat clubului Marilor Descălecați. 

— Dă-mi voie să-ţi ofer cinci dolari... 

Thad îşi scoase portmoneul din buzunarul de la spate, dar 
Rawlie îl opri cu un gest al mâinii. 

— Sunt plin de bani, pentru un profesor de engleză în 
timpul verii, zise el. Păi, tre' să am mai bine de patruzeci de 
dolari. E de mirare că mă lasă Billie să umblu prin lume fără 
gardă de corp. 

Pufăi din pipă cu mare plăcere, o scoase din gură şi-i zâmbi 
lui Thad. 

— Dar o să iau chitanţă de la şofer şi-o să ţi-o înmânez la 
momentul potrivit, Thad, nu-ţi face griji. 

— Începusem să cred că n-o să vii. 

— Am oprit la magazinul de chilipiruri, spuse Rawlie. Am 
luat câteva lucruri de care am crezut c-o să te bucuri, 
Thaddeus. 

Se aplecă în buburuză (care se lăsă destul de vizibil spre 
stânga pe un arc ce era fie rupt, fie avea să fie curând) şi, după 
ce petrecu o vreme scotocind, murmurând şi eliminând nori 
proaspeți de smog, scoase o pungă de hârtie. l-o dădu lui 
Thad, care se uită înăuntru şi văzu o pereche de ochelari de 
soare şi o şapcă de baseball Boston Red Sox care avea să-i 
acopere părul destul de bine. Ridică privirea spre Rawlie, 
absurd de emoționat. 

— Mulţumesc, Rawlie. 

Rawlie flutură din mână şi-i oferi un uşor zâmbet strâmb şi 
mucalit. 

— Poate că eu trebuie să-ți mulțumesc, spuse el. Caut o 
scuză să dau din nou foc la puturoşenia asta de cel puţin zece 
luni. Din când în când apare câte-un lucru - divorțul fiului 
meu cel mic, seara în care am pierdut cincizeci de dolari 
jucând pocher acasă la Tom Carroll - dar nimic n-a părut 
destul de... apocaliptic. 

— Asta chiar că-i ceva apocaliptic, spuse Thad şi tremură 
puţin. 


Se uită la ceasul de pe mână. Se apropia de unu. Stark avea 
un avantaj de cel puţin o oră înaintea lui, poate mai mult. 

— Trebuie s-o iau din loc, Rawlie. 

— Da - e urgent, nu-i aşa? 

— Mă tem că da. 

— Mai am un singur lucru - l-am vârât în buzunarul hainei 
ca să nu-l pierd. Pe ăsta nu l-am luat de la magazinul de 
chilipiruri. Pe ăsta l-am găsit în biroul meu. 

Rawlie începu să se scotocească metodic prin buzunarele 
vechiului său veston sport ecosez pe care-l purta fie iarnă, fie 
vară. 

— Dacă se aprinde becul de ulei, opreşte undeva şi ia o 
sticlă de Sapphire, spuse el, încă scotocind. Asta-i ulei din-ăla 
reciclat. Oh! Uite-l aici! începeam să cred că l-am lăsat totuşi 
la birou. 

Scoase din buzunar o bucată tubulară de lemn decojit. Era 
lung aproape cât arătătorul lui Thad şi gol pe dinăuntru. Într- 
un capăt al lui fusese făcută o crestătură. Părea vechi. 

— Ce-i asta? întrebă Thad, luându-l atunci când Rawlie i-l 
întinse. 

— Dar deja ştia, şi simţi intrând la locul lui în structură un 
alt modul al inimaginabilei construcții pe care o ridica. 

— E-un fluier pentru păsări, spuse Rawlie, studiindu-l pe 
deasupra bolului licăritor al pipei. Dacă crezi că-ţi e de folos, 
vreau să-l primeşti de la mine. 

— Mulţumesc, spuse Thad şi puse fluierul pentru păsări în 
buzunarul de la piept cu o mână ce nu era tocmai sigură pe 
ea. S-ar putea să-mi prindă bine. 

Ochii lui Rawlie se căscară sub stufărişul încâlcit al 
sprâncenelor. Îşi scoase pipa din gură. 

— Nu-s sigur c-o să ai nevoie de el, spuse pe o voce joasă, 
nesigură. 

— Cum? 

— Uită-te în spate. 

Thad se întoarse, ştiind ce văzuse Rawlie înainte să vadă el 
însuşi. 


Nu erau sute de vrăbii acum, sau mii; maşinile şi 
camionetele dezafectate şi stivuite pe cei zece acri ai 
depozitului şi Magazinului de Piese Auto Gold's erau aşternute 
cu vrăbii. Erau pretutindeni... şi Thad nu auzise venind nici 
măcar una. 

Cei doi bărbaţi se uitară la păsări cu patru ochi. Păsările se 
uitară înapoi cu douăzeci de mii... sau poate patruzeci de mii. 
Nu scoaseră niciun sunet. Stăteau doar pe capote, geamuri, 
acoperişuri, ţevi de eşapament, grilaje, bloc-motoare, cruci 
cardanice şi caroserii. 

— Iisuse Christoase, spuse Rawlie răguşit. Psihopompe... ce 
înseamnă asta, Thad? Ce înseamnă? 

— Cred că abia încep să aflu, zise el. 

— Dumnezeule, spuse Rawlie. 

Îşi ridică mâinile deasupra capului şi bătu puternic din el. 
Vrăbiile nu se mişcară. Şi nu manifestau niciun interes pentru 
Rawlie; nu se uitau decât la Thad Beaumont. 

— Găsiţi-l pe George Stark, spuse Thad pe o voce joasă - de 
fapt, nu altceva decât o şoaptă. George Stark. Găsiţi-l. Zburați! 

Vrăbiile se ridicară spre cerul albastru ceţos într-un nor 
negru, cu aripile bătând şi producând un sunet asemănător 
cu un tunet rupt în cele mai subțiri fâşii, cu gâturile ciripind. 
Doi bărbaţi care stătuseră dincolo de intrarea în magazinul de 
piese auto dădură fuga afară să se uite. Pe cer, mulțimea 
neagră de păsări se grupă şi se întoarse, aşa cum făcuse şi 
celălalt stol, mai mic, şi porni spre vest. 

Thad se uită în sus spre ele şi, pentru un moment, 
realitatea aceea se combină cu imaginea care semnala 
începutul transelor sale; pentru un moment, trecutul şi 
prezentul erau una, îngemănate într-o stranie şi minunată 
cosiță. 

Vrăbiile plecaseră. 

— Christoase Atotputernice! urla un bărbat în salopetă 
cenuşie de mecanic. Ai văzut păsările alea? De unde-or venit 
toate păsările ale nenorocite? 

— Am o întrebare mai bună, spuse Rawlie, uitându-se la 
Thad. 


Îşi recăpătase iarăşi controlul, dar era clar că fusese serios 
zdruncinat. 

— Unde pleacă! Tu ştii, nu-i aşa, Thad? 

— Da, sigur că da, murmură Thad, deschizând portiera 
VW-ului. Şi eu trebuie să plec, Rawlie - chiar trebuie. Nu-ţi pot 
mulțumi destul. 

— Ai grijă, Thaddeus. Ai foarte mare grijă. Niciun muritor 
de rând nu poate controla trimişii vieții de apoi. Nu pentru 
multă vreme - şi-ntotdeauna există un preț de plătit. 

— O să am cât de multă grijă pot. 

Schimbătorul de viteze al VW-ului protestă, dar în cele din 
urmă renunţă şi intră în viteza întâi. Thad zăbovi atât cât să- 
şi pună ochelarii de soare întunecațţi şi şapca de baseball, apoi 
ridică mâna spre Rawlie şi ieşi din parcare. 

Când întoarse pe Route 2, îl văzu pe Rawlie îndreptându-se 
alene spre acelaşi telefon public pe care-l folosise şi el, şi-şi 
spuse: Acum trebuie neapărat să-l țin pe Stark la distanță. 
Fiindcă acum am un secret. Poate că n-o să reuşesc să 
controlez psihopompele, dar măcar pentru puțin timp sunt 
stăpânul lor - sau ele sunt stăpânele mele -, iar el nu trebuie să 
ştie asta. 

Găsi viteza a doua şi Volkswagen-ul lui Rawlie DeLesseps 
începu să pătrundă tremurând pe tărâmurile în mare parte 
neexplorate ale vitezei de peste cincizeci şi şase de kilometri la 
oră. 


Douăzeci şi trei - DOUĂ APELURI 
TELEFONICE PENTRU ŞERIFUL 
PANGBORN 


Primul dintre cele două apeluri telefonice care-l aruncară pe 
Alan Pangborn înapoi în miezul evenimentelor veni chiar după 
ora trei, în vreme ce Thad turna trei sferturi de ulei Sapphire 
pentru motor în Volkswagen-ul însetat al lui Rawlie la un 
service din Augusta. Alan însuşi avea de gând să meargă la 
Bufetul lui Nan pentru o ceaşcă de cafea. 

Sheila Brigham îşi iți capul din biroul dispecerului şi ţipă: 

— Alan? Telefon cu taxă inversă pentru tine - cunoşti pe 
cineva pe nume Hugh Pritchard? 

— Alan se lăsă pe spate. 

— Da! Preia apelul! 

Se grăbi înapoi în biroul său şi ridică receptorul la timp ca 
s-o audă pe Sheila acceptând costul convorbirii. 

— Doctore Pritchard? Doctore Pritchard, sunteți acolo? 

— Da, chiar aici. 

Legătura telefonică era destul de bună, însă Alan tot avu o 
clipă de îndoială - omul acela nu părea să aibă şaptezeci de 
ani. Patruzeci, poate, dar nu şaptezeci. 

— Sunteţi doctorul Hugh Pritchard care a lucrat în 
Bergenfield, New Jersey? 

— În  Bergenfield, Tenafly, Hackensack,  Englewood, 
Englewood Heights. la naiba, am doftorit capete tot drumul 
pân' la Paterson. Dumneata eşti şeriful Pangborn care a 
încercat să dea de mine? Soţia mea şi cu mine au fost duşi la 
dracu-n praznic până-n Devils Knob. Tocmai ne-am întors. 
Până şi durerile mele au dureri. 

— Da, îmi pare rău. Vreau să vă mulțumesc că ați sunat, 
doctore. Păreţi mult mai tânăr decât mă aşteptam. 

— Păi, asta-i bine, zise Pritchard, dar ar trebui să vezi şi 
restul. Arăt ca un aligator pe două picioare. Cu ce te pot 
ajuta? 

Alan se gândise la asta şi se hotărâse asupra unei abordări 
grijulii. Acum sprijini receptorul între ureche şi umăr, se lăsă 
pe spate în scaun şi pe perete începu parada de animale- 
umbre. 

— Anchetez o crimă aici în Districtul Castle, Maine, spuse 
el. Victima a fost un localnic pe nume Homer Gamache. S-ar 


putea să existe un martor la această crimă, dar mă aflu într-o 
situație foarte delicată cu omul acesta, doctore Pritchard. 
Sunt două motive pentru asta. Primul: e celebru. Al doilea: 
manifestă simptome cu care dumneavoastră aţi fost cândva 
familiarizat. Spun asta fiindcă l-aţi operat acum douăzeci şi 
opt de ani. A avut o tumoare pe creier. Mă tem că dacă 
această tumoare s-a regenerat, mărturia lui s-ar putea să nu 
fie foarte ere... 

— Thaddeus Beaumont, îl întrerupse Pritchard imediat. Şi 
orice simptome o fi acuzând, mă îndoiesc foarte mult că este o 
recurenţă a acelei tumori vechi. 

— De unde ați ştiut că e vorba de Beaumont? 

— Fiindcă i-am salvat viața în 1960, spuse Pritchard şi 
adăugă cu o aroganță inconştientă: Dacă n-aş fi fost eu, n-ar 
fi scris nici măcar o carte, fiindcă ar fi fost mort înainte să 
împlinească douăzeci de ani. l-am urmărit cariera cu un 
oarecare interes încă de când aproape că a câştigat Premiul 
Naţional de Literatură cu primul său roman. Am aruncat o 
privire la fotografia de pe copertă şi am ştiut că e acelaşi 
individ. Fața i se schimbase, dar ochii erau aceiaşi. 
Neobişnuiți ochi. Visători, le-aş fi spus. Şi, desigur, ştiam că 
locuieşte în Maine, datorită recentului articol din People. A 
apărut chiar înainte să plecăm noi în vacanţă. 

Făcu o pauză de-o clipă şi apoi spuse ceva atât de uluitor şi 
totuşi atât de firesc, încât Alan nu putu răspunde preț de-un 
moment. 

— Spui că s-ar putea să fi fost martor la o crimă. Eşti sigur 
că nu-l bănuieşti de fapt că ar fi comis el o crimă? 

— Păi... eu... 

— Mă întreb doar, continuă Pritchard, fiindcă oamenii cu 
tumori pe creier deseori fac lucruri bizare. Bizarul faptelor 
pare să crească direct proporțional cu inteligența bărbatului 
sau femeii astfel suferindă. Însă băiatul n-a avut nici pe 
departe o tumoare pe creier, să ştii - cel puţin, nu în sensul 
comun al termenului. A fost un caz neobişnuit Extrem de 
neobişnuit. Am citit doar despre trei cazuri asemănătoare din 


1960 încoace - dintre care două de când am ieşit la pensie. A 
făcut analizele neurologice standard? 

— Da. 

— Şi? 

— Au fost negative. 

— Nu mă surprinde. 

Pritchard rămase tăcut pentru câteva momente, apoi spuse: 

— Nu eşti tocmai sincer cu mine, tinere, nu-i aşa? 

Alan încetă să mai facă animale din umbre şi se aplecă în 
față în scaun. 

— Nu, presupun că nu sunt. Dar îmi doresc foarte mult să 
ştiu la ce vă gândiţi când spuneţi că Thad Beaumont n-a avut 
o tumoare pe creier în „sensul comun al termenului”. Ştiu de 
rolul confidențialității în relația doctor-pacient şi nu ştiu dacă 
puteți avea încrede într-un om cu care vorbiți pentru prima 
oară - şi pe deasupra la telefon -, dar sper că mă veţi crede 
când spun că sunt de partea lui Thad în asta şi că sunt sigur 
că el ar vrea să-mi spuneți ce vreau să aflu. Şi nu-mi pot 
permite timpul să-i cer să vă sune şi să vă ofere undă verde, 
doctore -am nevoie să aflu acum. 

Şi Alan fu surprins să descopere că acesta era adevărul - 
sau credea el că era adevărul. Începuse să-l copleşească încet 
o stranie încordare, o senzaţie că lucrurile erau în plină 
desfăşurare. Lucruri despre care el nu ştia... dar avea să afle 
curând. 

— Nu mă reține nimic să-ţi povestesc despre acest caz, 
spuse Pritchard cu căldură. Mi-am spus cu multe ocazii că ar 
trebui eu însumi să iau legătura cu Beaumont, şi numai ca 
să-i spun ce s-a întâmplat la spital la scurtă vreme după 
terminarea operației. Am avut impresia că l-ar putea interesa. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ajung şi la asta, te asigur. Nu le-am spus părinţilor lui 
ce-a scos la lumină operaţia, fiindcă n-a contat - nu în vreun 
fel practic - şi fiindcă n-am vrut să mai am nimic de-a face cu 
ei. Cu tatăl lui, în special. Omul ăla ar fi trebuit să se nască 
într-o peşteră şi să-şi petreacă viața vânând mamuţi 
îmblăniți. Am hotărât la vremea aceea să le spun ce voiau să 


audă şi să scap de ei cât de repede posibil. Apoi, desigur, 
timpul şi-a spus cuvântul. În timp, pierzi legătura cu 
pacienții. M-am gândit să-i scriu când mi-a arătat Helga acea 
primă carte şi m-am gândit la asta de mai multe ori de atunci 
încoace, dar am simţit şi că nu mă va crede... sau că nu-i va 
păsa... sau că-şi va spune că sunt un ţicnit. Nu cunosc niciun 
om celebru, dar mi-e milă de ei - îmi închipui că duc nişte vieți 
defensive, dezorganizate, temătoare. Mi s-a părut mai uşor să 
las câinii care dorm să doarmă. lar acum, asta. Aşa cum ar 
spune nepoții mei, asta-i aiurea. 

— Care a fost problema lui Thad? Ce l-a adus la 
dumneavoastră? 

— Pierderi de cunoştinţă. Dureri de cap. Sunete fantomă. 
Şi-n cele din urmă... 

— Sunete fantomă? 

— Da - dar trebuie să mă laşi să spun povestea în felul 
meu, şerife. 

— Din nou, Alan auzi acea aroganță inconştientă în vocea 
bărbatului. 

— Bine. 

— În cele din urmă a fost un atac de apoplexie. Problemele 
erau toate provocate de o gâlmă mică, situată în lobul 
prefrontal. Am operat, presupunând că era o tumoare. 
Tumoarea s-a dovedit a fi geamănul lui Thad Beaumont. 

— Cum?! 

— Da, într-adevăr, spuse Pritchard. 

Vorbi ca şi când şocul nedisimulat din vocea lui Alan mai 
degrabă îi făcea plăcere. 

— Lucrul acesta nu-i tocmai ieşit din comun - gemenii sunt 
deseori absorbiți în utero şi, în cazuri rare, absorbția e 
completă - însă localizarea era neobişnuită, şi la fel era şi 
stadiul de evoluție al țesutului străin. Asemenea țesuturi 
aproape întotdeauna rămân inerte. Sunt de părere că 
problemele lui Thad s-ar putea să fi fost provocate de 
începutul timpuriu al pubertății. 

— Aşteptaţi, spuse Alan. Aşteptaţi puţin. 


Citise expresia „mintea i se învârti în gol” o dată sau de 
două ori în cărți, însă aceasta era prima oară când încerca el 
însuşi o astfel de senzaţie. 

— Vreţi să-mi spuneți că Thad a fost un geamăn, dar că el... 
cumva... cumva şi-a mâncat fratele? 

— Sau sora, spuse Pritchard. Dar îmi închipui c-a fost un 
frate, fiindcă sunt de părere că absorbţia e mult mai rară în 
cazurile gemenilor fraterni. Asta se bazează pe frecvența 
statistică, nu pe dovezi solide, dar eu cred că aşa este. Şi, dat 
fiind că gemenii identici sunt întotdeauna de acelaşi sex, 
răspunsul la întrebarea ta este da. Cred că fătul care a fost 
cândva Thad Beaumont şi-a mâncat fratele în pântecele 
mamei. 

— Iisuse, spuse Alan pe o voce joasă. 

Nu-şi amintea să mai fi auzit vreodată în viață ceva atât de 
oribil - atât de străin. 

— Pari revoltat, spuse doctorul Pritchard vesel, dar chiar nu 
ai de ce să fii, odată ce plasezi problema în contextul potrivit. 
Nu discutăm acum despre Cain ridicându-se şi omorându-l pe 
Abel cu o piatră. Acesta n-a fost un act de crimă; s-a pus doar 
în aplicare o imperativă biologică pe care noi n-o înțelegem. Un 
semnal nefast, poate, declanşat de ceva din sistemul endocrin 
al mamei. Nici măcar nu discutăm despre fetuşi, dacă vorbim 
exact; la vremea absorbției, au existat două conglomerate de 
țesut în pântecele doamnei Beaumont, probabil nici măcar 
umanoide. Amfibieni vii, dacă vreți. Şi unul dintre ei - cel mai 
mare, cel mai puternic - pur şi simplu l-a acoperit pe cel slab, 
l-a înfăşurat... şi l-a încorporat. 

— Sună a dracu' de insectil, murmură Alan. 

— Nu-i aşa? Bănuiesc că aşa-i... puţin. În orice caz, 
absorbţia n-a fost completă. Putin din celălalt geamăn şi-a 
păstrat integritatea. Această materie străină - nu-mi vine-n 
minte nici-o altă exprimare - a ajuns să se amestece cu 
țesutul care a devenit creierul lui Thaddeus Beaumont. Şi din 
cine ştie ce motiv, a devenit activă nu cu mult după ce băiatul 
a împlinit unsprezece ani. A început să crească. La han nu 


prea era loc. Prin urmare, a fost nevoie s-o extirpăm ca pe-un 
neg. Ceea ce-am făcut, şi încă foarte bine. 

— Ca pe-un neg, spuse Alan scârbit, fascinat. 

Tot soiul de idei îi zburau prin minte. Erau idei negre, la fel 
de negre ca şi liliecii din clopotnița unei biserici abandonate. 
Numai una era coerentă pe de-a-ntregul: El este doi oameni - 
întotdeauna a fost doi oameni. Asta trebuie să fie orice bărbat 
sau femeie care-şi câştigă pâinea imaginând poveşti. Cel care 
există în lumea normală... şi cel care creează lumi. Sunt doi. 
Întotdeauna cel puţin doi. 

— Mi-aş aminti un caz atât de neobişnuit orice-ar fi, spunea 
Pritchard, dar s-a întâmplat ceva poate şi mai neobişnuit 
chiar înainte ca băiatul să se trezească. Ceva care m-a pus 
mereu pe gânduri. 

— Ce-a fost? 

— Băiatul Beaumont auzea păsări înainte de fiecare 
migrenă, spuse Pritchard. Lucrul acesta în sine nu era 
neobişnuit; este un fenomen bine documentat în cazuri de 
tumoare cerebrală sau epilepsie. Se numeşte sindromul 
prevestirii senzoriale. Dar la scurtă vreme după operaţie s-a 
înregistrat un incident bizar legat de păsări reale. Spitalul 
Districtual Bergenfield a fost, de fapt, atacat de vrăbii. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Sună absurd, nu-i aşa? 

Pritchard părea cât se poate de mulțumit de sine însuşi. 

— Nu-i genul de lucru despre care să vorbesc vreodată, 
numai că a fost un eveniment extrem de bine documentat. A 
apărut chiar şi un articol despre el pe prima pagină a ziarului 
Courier din Bergenfield, cu o fotografie. Cu puţin după ora 
două în după-amiaza zilei de 28 octombrie 1960, un stol 
extrem de mare de vrăbii s-a izbit de latura vestică a 
Spitalului Districtual. Aceea e latura unde se afla pe atunci 
Secţia de Terapie Intensivă şi, desigur, acolo a fost dus băiatul 
Beaumont după operaţie. 

Au fost sparte o mulțime de geamuri, iar băieții de la 
întreținere au adunat mai bine de trei sute de păsări moarte 
în urma incidentului. A fost citat un ornitolog în articolul din 


Courier, din câte-mi amintesc - a arătat că latura vestică a 
clădirii era aproape în întregime din sticlă şi a emis teoria că 
păsările e posibil să fi fost atrase de lumina puternică a 
soarelui reflectată în acea sticlă. 

— Asta-i o nebunie, spuse Alan. Păsările se lovesc de sticlă 
doar când n-o pot vedea. 

— Cred că reporterul care a făcut interviul a pomenit de 
asta, iar ornitologul a arătat că păsările care zboară în stol 
par să împartă o telepatie de grup care le uneşte minţile - dacă 
se poate spune că păsările au minte - într-una singură. Într- 
un fel ca şi furnicile lucrătoare. A spus că dacă o singură 
pasăre din sol s-a hotărât să zboare drept în sticlă, celelalte 
probabil că n-au făcut decât s-o urmeze. Eu nu m-am aflat la 
spital când s-a întâmplat asta - terminasem cu băiatul 
Beaumont, verificasem ca să mă asigur că vitalele sale erau 
stabile... 

— Vitale? 

— Semnele vitale, şerife. Apoi am plecat să joc golf. Dar am 
înțeles că păsările alea i-au speriat serios pe toţi cei din aripa 
Hirschfield. Doi oameni au fost tăiați de cioburi. Aş fi acceptat 
teoria ornitologului, însă tot nu-mi suna ceva bine... fiindcă 
ştiam de prevestitorul senzorial al tânărului Beaumont, vezi 
tu. Nu era vorba doar de nişte păsări, ci de nişte păsări 
anume: de vrăbii. 

— Vrăbiile zboară din nou, murmură Alan pe o voce 
distrasă, îngrozită. 

— Ce spuneaţi, şerife? 

— Nimic. Continuaţi. 

— L-am întrebat despre simptome o zi mai târziu. Uneori se 
instalează o amnezie localizată în legătură cu prevestitorii 
senzorial în urma unei operații care elimină cauza, dar nu şi- 
n cazul acesta. Şi-a amintit foarte bine. El vedea păsările, nu 
doar le auzea. Păsări pretutindeni, a spus el, peste tot pe 
casele, peluzele şi străzile din Ridgeway, care era secțiunea din 
Bergenfield unde locuia el. 

Am fost destul de interesat să-i verific graficele şi să le 
compar cu rapoartele asupra incidentului. Stolul de vrăbii a 


lovit spitalul la aproximativ două şi cinci. Băiatul s-a trezit la 
două şi zece. Poate chiar puţin mai devreme. 

Pritchard făcu o pauză, apoi adăugă: 

— De fapt, una dintre asistentele de la terapie intensivă a 
spus că sunetul de sticlă spartă a fost cel care l-a trezit. 

— Uau, făcu Alan încet. 

— Da, zise Pritchard. Uau, într-adevăr. N-am vorbit despre 
treaba asta de ani de zile, şerife Pangborn. Te ajută ceva din 
ea? 

— Nu ştiu, spuse Alan răguşit. S-ar putea. Doctore 
Pritchard, poate că n-aţi înţeles totul... adică, dacă n-aţi 
înțeles, poate că a început din nou să crească. 

— Ai spus că a făcut analize. A fost cumva una dintre ele o 
tomografie? 

— Da. 

— Şi a făcut şi raze, desigur. 

— Îhâ. 

— Dacă analizele astea au ieşit negative, atunci înseamnă 
că nu au ce să arate. În ce mă priveşte, eu cred că am scos-o 
toată. 

— Mulţumesc, doctore Pritchard. 

Întâmpina mici probleme să articuleze cuvintele; îşi simțea 
buzele amorțite şi străine de sine. 

— O să-mi spui în mai multe detalii ce s-a întâmplat după 
ce se va fi rezolvat problema asta, şerife? Am fost foarte franc 
cu dumneata şi mi se pare că e o favoare mică ceea ce îți cer 
înapoi. Sunt foarte curios. 

— O s-o fac dacă pot. 

— Mai mult nu cer. Te las să te întorci la munca dumitale, 
iar eu o să mă întorc la vacanța mea. 

— Vă doresc ca dumneavoastră şi soția dumneavoastră să 
vă simțiți bine. 

Pritchard suspină. 

— La vârsta mea, trebuie să mă străduiesc din ce în ce mai 
greu să mă simt măcar mediocru de bine, şerife. Ne plăcea la 
nebunie să mergem cu cortul, dar cred că anul viitor o să 
rămânem acasă. 


— Ei bine, apreciez sincer că v-aţi rupt din timp ca să mă 
sunați înapoi. 

— A fost plăcerea mea. Mi-e dor de slujba mea, şerife 
Pangborn. Nu de aura misterioasă a chirurgiei - niciodată nu 
mi-a păsat de asta -, ci de mister. De misterul minţii. Asta era 
foarte palpitant. 

Îmi închipui că era, se arătă Alan de acord, spunându-şi că 
ar fi fost foarte fericit dacă ar fi fost mai puțin mister mintal în 
viața sa atunci. Ţinem legătura dacă şi când se vor... clarifica 
lucrurile. 

— Mulţumesc, şerife. 

Făcu o pauză, apoi spuse: 

— Asta-i o problemă de mare interes pentru dumneata, nu-i 
aşa”? 

— Da. Da, este. 

Băiatul pe care mi-l amintesc era foarte agreabil. Speriat, 
dar agreabil. Cum e omul de acum? 

— Unul bun, cred, spuse Alan. Puțin cam rece, poate, şi 
puțin distant, dar un om bun, cu toate astea. 

Şi repetă: 

— Cred. 

— Mulţumesc. Te las să te întorci la treaba dumitale. La 
revedere, şerife Pangborn. 

Se auzi un clic pe fir şi Alan aşeză încet receptorul la loc. Se 
lăsă pe spate în scaun, îşi împreună mâinile amorţite şi formă 
o pasăre mare şi neagră care bătea încet din aripi peste 
porțiunea luminată de soare a peretelui din biroul său. Îi veni 
în gând o frază din Vrăjitorul din Oz şi i se tot învârti prin cap: 
„Cred în năluci, cred în năluci, cred, cred, cred în năluci!” 
Acesta era Leul cel Fricos, nu-i aşa? 

Întrebarea era: el în ce credea? 

Îi era mai uşor să se gândească la lucruri în care nu credea. 
Nu credea că Thad Beaumont omorâse pe cineva. Şi nu credea 
nici că Thad scrisese propoziția aceea criptică pe vreunul 
dintre pereți. 

Cum ajunsese, deci, acolo? 


Simplu. Bătrânul doctor Pritchard luase doar avionul spre 
est din Fort Laramie, îl omorâse pe Frederick Clawson, 
scrisese vrăbiile zboară din nou pe peretele acestuia, apoi 
luase avionul spre New York din Washington, biruise 
încuietoarea lui Miriam Cowley cu scalpelul său preferat şi-i 
făcuse acelaşi lucru şi ei. Îi operase fiindcă-i era dor de 
misterul chirurgiei. 

Nu, sigur că nu. Dar Pritchard nu era singurul care ştia de 
- cum se chema? - prevestitorul senzorial al lui Thad. Nu 
apăruse în articolul din People, adevărat, dar... 

Uiţi de amprentele digitale şi de cele vocale. Uiţi de 
afirmația calmă şi plată a lui Thad şi Liz că George Stark este 
real; că este dispus că comită crime ca să rămână real. lar 
acum încerci din răsputeri să nu analizezi faptul că începi să 
crezi că totul s-ar putea să fie adevărat. Ai vorbit cu ei despre 
cât de nebunesc ar fi să crezi nu doar într-o fantomă 
răzbunătoare, ci în fantoma unui om care n-a existat niciodată. 
Dar scriitorii invită fantomele, poate; alături de actori şi de 
pictori, ei sunt singurii mediumi întru totul acceptaţi de 
societatea noastră. Ei creează lumi ce n-au existat niciodată, le 
populează cu oameni care n-au existat niciodată şi ne invită să 
luăm parte la fanteziile lor. lar noi o facem, nu-i aşa? Da. 
Plătim ca s-o facem. 

Alan îşi împleti mâinile strâns, scoase afară degetele mici şi 
trimise o pasăre mult mai mică în zbor peste peretele însorit. 
O vrabie. 

Nu poți explica stolul de vrâbii care s-a lovit de Spitalul 
Districtual Bergenfield cu aproape treizeci de ani în urmă, aşa 
cum nu poţi explica nici cum pot avea doi oameni aceleaşi 
amprente digitale şi vocale, dar acum ştii că Thad Beaumont a 
împărțit pântecele mamei cu altcineva. Cu un străin. 

Hugh  Pritchard pomenise de începutul timpuriu al 
pubertății. 

Alan Pangborn se trezi brusc că se întreba dacă creşterea 
acelui ţesut străin nu coincidea cu altceva. 

Se întreba dacă nu începuse să crească atunci când Thad 
Beaumont începuse să scrie. 


2 


Interfonul de pe biroul său scoase un bip, speriindu-l. Era 
din nou Sheila. 

Fuzzy Martin e pe linia unu, Alan. Vrea să discute cu tine... 
Fuzzy? Ce mama dracu' vrea? 

— Nu ştiu. N-a vrut să-mi spună. 

— Iisuse, zise Alan. Altceva nu-mi mai trebuie azi. 

Fuzzy avea o bucată mare de pământ pe Town Road nr. 2, 
la aproximativ trei kilometri de Castle Lake. Domeniul Martin 
fusese cândva o prosperă fermă de lactate, dar asta era în 
zilele când pe Fuzzy îl cunoşteau oamenii după adevăratul 
nume de botez“, Albert, şi încă mai ţinea el sticla de whisky în 
loc să-l țină ea pe el. Copiii lui erau mari, soţia îl părăsise cu 
zece ani în urmă spunându-şi că n-are rost să-şi mai piardă 
vremea cu el, iar acum Fuzzy domnea singur asupra a 
douăzeci şi şapte de acri de câmpie care se sălbăticea încet dar 
inexorabil. Pe partea de vest a proprietăţii sale, acolo unde 
Town Road nr. 2 cotea în drum spre lac, se aflau casa şi 
grajdul. Grajdul, care adăpostise odată patruzeci de vaci, era o 
clădire imensă, cu acoperişul acum mult lăsat pe spate, cu 
vopseaua scorojită, cu majoritatea geamurilor acoperite cu 
bucăţi pătrate de carton. Alan şi Trevor Harland, şeful 
pompierilor din Castle Rock, aşteptau de patru ani sau aşa 
ceva ca locuința Martin, grajdul Martin sau amândouă Martin 
să ia foc şi să ardă din temelii. 

— Vrei să-i spun că nu eşti aici? întrebă Sheila. Tocmai a 
venit Ciut - i l-aş putea pasa lui. 

Alan chiar se gândi la asta pentru un moment, apoi suspină 
şi clătină din cap. 

— Îl iau eu, Sheila. Mersi. 

Ridică receptorul şi-l aşeză strâns între ureche şi umăr. 

— Şefu' Pangborn? 

— Aici şeriful, da. 

— Aici Fuzzy Martin, ăl de la Număra' Doi. S-ar putea s- 
avem o problemă aci, Şefu'. 


— Oh? 

Alan trase al doilea telefon de pe birou mai aproape de el. 
Aceasta era o linie directă cu celelalte birouri din Clădirea 
Municipalităţii. Vârful degetului său patină pe tasta pătrată 
pe care era imprimată cifra 4. Tot ce trebuia să facă era să 
ridice receptorul şi să apese butonul şi avea să-i răspundă 
Trevor Hartland. 

— Ce fel de problemă este? 

— Păi, Şefu”, blăstămat să fiu dacă ştu egzact ce. l-aş zice 
Furt dă Maşină, dac-ar fi o maşină pe care s-o ştiu. Da' nu-i. 
N-am văz't-o niciodată-n viața mea. Da' chiar ş-aşa a ieşit din 
grajdu' meu. 

Fuzzy vorbea cu accentul acela de Maine apăsat şi cumva 
satiric, care transforma un cuvânt simplu precum grajd în 
ceva care semăna aproape cu un hohot de râs: gra-haajd. 

Alan împinse telefonul cu circuit închis înapoi la locul lui. 
Dumnezeu ţinea cu nebunii şi beţțivii - un lucru pe care-l 
învățase bine în mulţii ani petrecuţi în rândul forțelor de 
ordine - şi se părea că locuinţa şi grajdul lui Fuzzy erau încă 
în picioare în pofida obiceiului său de-a arunca chiştoace 
aprinse de țigări ici şi colo, şi-ncă şi mai încolo când era beat. 
Acum, tot ce am de făcut, îşi spuse Alan, e să stau cuminte aici 
până ce-şi deapănă el problema, oricare-ar fi ea. Apoi să-mi 
dau seama - sau să încerc să-mi dau seama - dacă aceasta-i în 
lumea reală sau numai înăuntrul a ceea ce a mai rămas din 
mintea lui Fuzzy. 

Îşi surprinse mâinile făcând să zboare încă o vrabie pe 
perete şi le convinse să înceteze. 

— Ce maşină-i aia care-a ieşit din grajdul tău, Albert? 
întrebă Alan răbdător. 

Aproape toată lumea din The Rock (inclusiv omul însuşi) îi 
spunea lui Albert Fuzzy, iar Alan poate că avea să-ncerce şi el 
s-o facă după ce va mai fi stat în oraş încă zece ani. Sau poate 
douăzeci. 

— Tocma' ț-am zis că n-am mai văzut-o niciodat, spuse 
Fuzzy Martin pe un ton care transmitea „oh, da' prost mai 
eşti!” atât de clar, că la fel de bine ar fi putut-o spune cu voce 


tare. D-asta te sun pă tine, Şefu'. Îs sigur că nu-i una dintr-a 
mele. 

O imagine începu în sfârşit să se formeze în mintea lui Alan. 
Rămas fără vaci, fără copii şi fără soție, Fuzzy Martin nu avea 
nevoie de-o mulțime de bani - pământul îi rămăsese lui de 
drept şi fără tăgadă, nu plătise nimic pe el în afară de taxele 
de intabulare, când îl moştenise de la tatăl lui. Banii pe care-i 
avea Fuzzy veneau din diverse surse instabile. Alan credea, 
aproape ştia, de fapt, că, o dată la două luni sau aşa ceva, din 
grajdul lui Fuzzy plecau împreună cu fânul şi-un pachet sau 
două de marijuana, iar asta nu era decât una dintre micile 
fărădelegi ale lui Fuzzy. Îşi spunea din când în când că ar 
trebui să facă un efort ca să-l aresteze pe Fuzzy pentru posesie 
de narcotice cu intenţia de-a le vinde, dar se îndoia că Fuzzy 
fuma vreodată treaba aia, darămite să aibă destulă 
înțelepciune să o vândă. Cel mai probabil, aduna o sută sau 
două de dolari din vreme-n vreme pentru chirie pe spaţiu de 
depozitare. Şi chiar şi într-un burg mic precum Castle Rock, 
erau lucruri mai importante de făcut decât arestarea bețivilor 
pentru posesie de iarbă. 

Un altul dintre serviciile de depozitare ale lui Fuzzy - acesta, 
cel puţin, legal - era să ţină în grajd maşini pentru 
vilegiaturişti. Când venise Alan prima oară în oraş, grajdul lui 
Fuzzy era un adevărat garaj cu plată. Puteai intra acolo şi 
vedeai până şi cincisprezece maşini - majoritatea maşini aflate 
în proprietatea oamenilor care aveau locuinţe de vară pe malul 
lacului - depozitate acolo unde-şi petreceau vacile nopțile şi 
după-amiezile de iarnă. Fuzzy demolase zidurile despărțitoare 
pentru a crea un singur garaj mare, şi acolo, în umbrele 
mirosind dulce a fân, aşteptau maşinile acestea în lungile luni 
de toamnă şi iarnă, cu caroseriile lor sclipitoare prăfuite de 
ploaia neîncetată de pleavă veche ce cădea din porumbar, 
parcate bară la bară şi portieră la portieră. 

De-a lungul anilor, afacerea lui Fuzzy cu depozitarea 
maşinilor scăzuse radical. Alan bănuia că începuse să circule 
vorba despre obiceiurile sale de fumător neatent şi că asta era 
cauza. Nimeni nu ar vrea să-şi piardă maşina într-un 


incendiu ce a cuprins un grajd, chiar dacă nu-i vorba decât de 
un hârb bătrân pe care-l ţii ca să-ți poţi face cumpărăturile la 
vreme de vară. Ultima dată când fusese acasă la Fuzzy, Alan 
nu văzuse decât două maşini în grajd: T-Bird-ul 59 al lui 
Ossie Brannigan - o maşină care-ar fi fost un clasic dacă n-ar 
fi fost atât de ruginită şi de îndoită - şi vechea furgonetă Ford 
Woody a lui Thad Beaumont. 

Din nou Thad. 

Astăzi, toate drumurile păreau să ducă înapoi la Thad 
Beaumont. 

Alan se îndreptă mai bine în scaun, trăgând inconştient 
telefonul mai aproape de el. 

— N-a fost vechiul Ford al lui Thad Beaumont? îl întrebă pe 
Fuzzy. Eşti sigur? 

— Sigur că-s sigur. Ăsta n-a fo' niciun Ford, şi-s al dracu! 
de sigur că n-a fo' nici-o furgonetă Woody. A fo' un Toronado 
negru. 

În mintea lui Alan apăru o nouă văpaie... dar nu era tocmai 
sigur de ce. Cineva îi spusese ceva despre un Toronado negru, 
şi nu demult. Nu-şi amintea sigur cine sau când, nu acum... 
dar avea să-şi amintească. 

— Se-ntâmpla să fiu în bucătărie, îmi luam un pahar rece 
de limonada, continua Fuzzy să turuie, când am văzt maşina 
aia ieşind cu spatele din grajd. Primu' lucru la care m-am 
gândit a fo' că io n-am nici-o maşină ca aia acolo. Al doilea 
lucru la care m-am gândit a fo' cum de-a băgat-o careva acolo, 
când pe uşa grajdului e-un lacăt Kreig mare şi singura cheie 
de la el e la mine pe inel. 

— Dar oamenii cu maşini parcate acolo-năuntru? Ei n-au 
chei? 

— Nu, domnule! 

Fuzzy părea ofensat şi numai de idee. 

— Nu s-a întâmplat să-i iei numărul de înmatriculare, nu-i 
aşa? 

— Al dracu' să fiu dacă nu l-am luat! strigă Fuzzy. Doar am 
binoclu' ăla Jeezly afurisit chiar colea-şa pe pervazu' geamului 
dă la bucătărie, nu? 


Alan, care fusese împreună cu Trevor Hartland în tururi de 
inspecţie în grajdul, dar niciodată în bucătăria lui Fuzzy (şi nu 
avea în plan să facă astfel de excursii curând), spuse: 

— O, da. Binoclul. Am uitat de el. 

— Păi, io nu! zise Fuzzy cu o agresivitate fericită. Ai un 
creion? 

— Sigur că am, Albert. 

— Şefu', de ce nu-mi zici pur şi simplu Fuzzy, ca toată 
lumea? 

Alan suspină. 

— Bine, Fuzzy. Şi dacă tot suntem aici, tu de ce nu-mi spui 
pur şi simplu „şerife”? 

— Cum zici tu. Acum, vrei sau nu numărul ăla de 
înmatriculare? 

— Trage. 

— Mai întâi, a fo' un număr de Mississippi, zise Fuzzy cu un 
fel de triumf în voce. Ce dracu' zici de asta? 

Alan nu ştia exact ce zicea de asta... doar că-i apăruse în 
minte o a treia văpaie, aceasta şi mai luminoasă ca celelalte. 
Un Toronado. Şi Mississippi. Ceva legat de Mississippi. Şi un 
oraş. Oxford? Oxford să fi fost? Ca acela aflat cu două oraşe 
mai departe de The Rock. 

— Nu ştiu, zise Alan şi apoi, bănuind că asta era ce voia să 
audă Fuzzy: Sună destul de suspicios. 

— Că bine zici, măiculiță! cârâi Fuzzy. 

Apoi îşi drese glasul şi deveni oficial. 

— Bine. Plăcuţă de-nmatriculare de Miss'iippi 62284. L-ai 
notat, Şefu'? 

— 62284. 

— 62284, îhâm, poţi fi sigur d-asta. Suspicios! O, îhâm! 
Exact asta mi-am zis şi io: lisus a-nfulecat o conservă de 
fasole! 

Închipuindu-şi-l pe lisus mâncând o conservă de fasole 
B&M, Alan trebui să acopere receptorul pentru un alt moment 
scurt. 

— Deci, zise Fuzzy, ce acțiune-o să iei, Şefu'? 


O să-ncerc să termin conversaţia asta întreg la minte, îşi 
spuse Alan. Asta-i primul lucru pe care-o să-l fac. Şi-o să încerc 
să-mi amintesc cine a pomenit... 

Apoi îşi aduse aminte într-o scăpărare de lumină rece care-i 
făcu braţele să se umple cu piele de găină şi-i întinse pielea de 
la ceafa tare ca pe-o tobă. 

La telefon cu Thad. Nu cu mult după ce sunase psihopatul 
acela din apartamentul lui Miriam Cowley. În noaptea când 
începuse cu adevărat seria crimelor. 

Îl auzi pe Thad spunând: S-a mutat din New Hampshire în 
Oxford, Mississippi, cu mama lui - şi-a pierdut aproape dar nu 
tot accentul de sudist. 

Ce mai spusese Thad când îl descrisese pe George Stark la 
telefon? 

Un ultim lucru: s-ar putea să conducă un Toronado negru. Nu 
ştiu din ce an. Unul din-acelea vechi cu mulți cai putere sub 
capotă, oricum. 

Negru. S-ar putea să aibă plăcuțe de înmatriculare de 
Mississippi, dar probabil că le-a schimbat. 

— Presupun c-a fost puţin cam prea ocupat să facă asta, 
murmură Alan. 

Pielea de găină încă-i mai umplea corpul cu miile ei de 
picioru şe. 

— Ce-a fo' asta, Şefu”? 

— Nimic, Albert. Vorbesc singur. 

— Mama zicea că asta-nseamnă c-o să primeşti nişte bani. 
Poate c-ar trebui să-ncep s-o fac şi io. 

Alan îşi aminti brusc că mai adăugase ceva Thad - un ultim 
amănunt. 

— Albert... 

— Spune-mi Fuzzy, Şefu', ț-am zis. 

— Fuzzy, ai văzut vreun abțibild pe maşina aia? Ai observat 
poate...? 

— De unde dracu' ştii de asta? Ai maşina sub urmărire, 
Şefu'? întrebă Fuzzy cu înflăcărare. 

— Lasă întrebările, Fuzzy. Asta-i treaba poliției. Ai văzut ce- 
am spus eu? 


— Sigur c-am văzt, zise Fuzzy Martin, FIU DE CURVĂ CU 
GURA MARE, asta scria pe el. Iți vine să crezi? 

Alan închise telefonul încet, crezând, dar spunându-şi că 
asta nu dovedea nimic, absolut nimic... decât poate că Thad 
Beaumont era nebun de legat. Ar fi fost de-a dreptul prostesc 
să creadă că ceea ce văzuse Fuzzy dovedea că se întâmpla ceva 
- ei bine, ceva supranatural, din lipsa unui cuvânt mai 
potrivit... 

Apoi se gândi la amprentele vocale şi cele digitale, se gândi 
la sutele de vrăbii lovindu-se de geamurile Spitalului 
Districtual Bergenfield şi fu cuprins de-un atac violent de fiori 
care ținu aproape un minut întreg. 


3 


Alan Pangborn nu era nici laş şi nici un ţăran superstițios 
care făcea semnul de deochi spre ciori şi nu lăsa femeile 
gravide să se apropie de laptele proaspăt fiindcă se temea să 
nu-l covăsească. Nu era un mocofan; nu pleca urechea la 
lingugşelile negustorilor din oraş care voiau să vândă poduri 
celebre ieftin; nu se născuse ieri. Credea în logică şi-n 
explicaţii rezonabile. Aşa că aşteptă să-i treacă accesul de fiori 
şi apoi îşi aşeză în față Rolodex-ul şi găsi numărul de telefon 
al lui Thad. Observă cu un amuzament strâmb că numărul de 
pe cartea de vizită şi cel din mintea sa se potriveau. Aparent, 
distinsul „scriitoraş” din Castle Rock îi rămăsese mai puternic 
înfipt în minte - într-o parte din ea, oricum - decât crezuse. 

Trebuie să fi fost Thad cel din maşină. Dacă elimini 
bazaconiile prosteşti, ce altă alternativă îți rămâne? El a 
descris-o. Cum se chema vechea emisiune-concurs de la radio? 
Ce-am numit să fie al meu. 

Spitalul Districtual Bergenfield a fost, de fapt, atacat de 
vrăbii. 

Şi mai erau şi alte întrebări - mult prea multe. 

Thad şi familia lui se aflau sub protecţia Poliției Statale din 
Maine. Dacă se hotărâseră să-şi facă bagajele şi să vină acolo 
pentru week-end, băieţii de la Statală ar fi trebuit să-i dea un 


telefon - în parte ca să-l prevină, în parte ca gest de politețe, 
însă poliţiştii statali ar fi încercat să-l sfătuiască pe Thad să 
nu facă o astfel de călătorie, acum că instituiseră o rutină în 
privința supravegherii casei din Ludlow. lar dacă excursia ar fi 
fost o hotărâre luată pe moment, eforturile lor de a-l face să se 
răzgândească ar fi fost şi mai intense. 

Apoi mai era ceea ce Fuzzy nu văzuse - şi anume, maşina 
sau maşinile de întărire care le-ar fi fost trimise soților 
Beaumont în caz că hotărau totuşi să-şi încalțe papucii de 
drumeţie... aşa cum puteau să facă; nu erau, în definitiv, nişte 
prizonieri. 

Oamenii cu tumori pe creier deseori fac lucruri bizare. 

Dacă era vorba de Toronado-ul lui Thad şi dacă el fusese la 
Fuzzy ca să-l ia şi dacă mersese singur, asta ducea la o 
concluzie pe care Alan o găsea foarte neplăcută, fiindcă 
începuse să-i placă destul de mult de Thad. Concluzia aceea 
era că scăpase în mod intenționat atât de familia, cât şi de 
protectorii săi. 

Tot ar fi trebuit să mă sune poliţiştii statali, dacă aşa ar sta 
lucrurile. Ar fi emis un mandat de urmărire şi-ar şti a naibii de 
bine că ăsta-i unul dintre locurile unde e posibil să vină. 

Formă numărul lui Beaumont. Receptorul fu ridicat la 
primul târâit. Răspunse o voce pe care n-o cunoştea. Ceea ce 
însemna doar că nu reuşea să asocieze un nume acelei voci. 
Că vorbea cu un ofițer de poliție ştiu încă de la prima silabă. 

Bună, reşedinţa Beaumont. 

Pe poziție. Pregătit să arunce un noian de întrebări în 
următoarea pauză dacă se întâmpla ca vocea să fie cea 
potrivită... sau cea greşită. 

Ce s-a întâmplat? se întrebă Pangborn şi imediat după 
aceasta: Sunt morţi. Oricine-ar fi acolo-n libertate a omorât 
întreaga familie la fel de iute, de fără efort şi cu la fel de puțină 
milă cum a arătat pentru ceilalți. Protecţia, interogatoriile, 
echipamentul de urmărire... toate au fost inutile. 

Când răspunse, în vocea sa nu răzbătu nici măcar o 
impresie a acestor gânduri. 


— Aici Alan Pangborn, spuse el sever. Şerif, Districtul 
Castle. Îl caut pe Thad Beaumont. Cu cine vorbesc? 

Urmă o pauză. Apoi, vocea răspunse: 

— Aici Steve Harrison, domnule şerif. Poliția Statală Maine. 
Aveam de gând să vă sun. Trebuia s-o fi făcut cu cel puţin o 
oră în urmă. Dar lucrurile aici-s... lucrurile aici-s da-te dracu' 
până-n ionosferă. Vă pot întreba de ce sunați? 

Fără să facă o pauză de gândire - asta i-ar fi schimbat cu 
siguranță răspunsul - Alan minţi. O făcu fără să se întrebe de 
ce-o făcea. Asta avea să vină mai târziu. 

— Sun ca să văd ce face Thad, spuse el. A trecut o vreme şi 
voiam să aflu ce mai face. Înţeleg că s-a întâmplat ceva. 

— S-a întâmplat ceva atât de grav, că n-o să vă vină să 
credeți, spuse Harrison sumbru. Doi oameni de-ai mei sunt 
morți. Suntem cât se poate de siguri că Beaumont a făcut-o. 

Suntem cât se poate de siguri că Beaumont a făcut-o. 

Bizareria faptelor pare să crească direct proporțional cu 
inteligența bărbatului sau femeii astfel suferinde. 

Alan simți deja vu nu doar furişându-i-se în minte, ci 
mărşăluindu-i pe întreg corpul ca o armată invadatoare. 
Thad, întotdeauna se ajungea înapoi la Thad. Desigur. Era 
inteligent, era bizar şi era, cum singur recunoscuse, suferind 
de simptome care sugerau o tumoare cerebrală. 

Băiatul n-a avut nici pe departe o tumoare pe creier, să ştii. 

Dacă analizele astea au ieşit negative, atunci înseamnă că 
nu au ce să arate. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe ofițerul Harrison. 

— l-a tăiat naibii pe Tom Chatterton şi Jack Eddings 
aproape-n bucăţi, asta s-a-ntâmplat! strigă Harrison, 
speriindu-l pe Alan cu profunzimea furiei sale. Şi-a luat cu el 
toată familia; vreau să pun mâna pe fiul ăla de curvă! 

— Ce... cum a scăpat? 

— N-am timp să intru în amănunte, spuse Harrison. E-o 
poveste a dracu' de patetică, domnule şerif. Conducea un 
Chevrolet Suburban roşu cu gri, o afurisită de balenă pe roți, 
dar noi credem că trebuie s-o fi abandonat pe undeva şi să fi 


luat altă maşină. Are-o casă de vară acolo-n Castle Rock. 
Dumneata ştii unde e şi cum se-ajunge acolo, aşa-i? 

— Da, spuse Alan. 

Mintea îi gonea. Se uită la ceasul de pe perete şi văzu că 
mai era un minut sau aşa ceva până la trei patruzeci. Timpul. 
Totul se întorcea înapoi la timp. Şi-şi dădu seama că nu-l 
întrebase pe Fuzzy Martin cât fusese ceasul când văzuse 
Toronado-ul ieşind din grajd. Nu i se păruse important la 
momentul acela. Acum i se părea. 

— La ce oră l-aţi pierdut, ofițere Harrison? 

I se păru că-l simte pe Harrison scoțând aburi pe nas la 
aceasta, dar când îi răspunse, bărbatul o făcu fără urmă de 
furie sau apărare. 

— În jur de douăsprezece treizeci. Probabil că i-a luat o 
vreme să schimbe maşinile, dacă asta e ceea ce-a făcut, după 
care a mers la locuinţa sa din Ludlow... 

— Unde se afla când l-aţi pierdut? Cât de departe de casă? 

— Domnule şerif, mi-ar plăcea să vă răspund la toate 
întrebările, dar nu am timp. Ideea e că, dacă se-ndreaptă spre 
casa de vacanţă de acolo - pare puţin probabil, dar tipu-i 
nebun, aşa că nu ştii niciodată -, nu a ajuns încă, dar va 
ajunge curând. El şi toată familia lui blestemată. Ar fi foarte 
frumos din partea dumneavoastră dacă aţi fi acolo împreună 
cu vreo doi subalterni ca să-i uraţi bun venit. Dacă se- 
ntâmplă ceva, contactaţi-l prin radio pe Herny Payton la 
Cazarma Poliției Statale Oxford şi-o să vă trimitem mai multe 
întăriri decât ați văzut vreodată în viața dumneavoastră. Nu 
încercaţi să-l rețineți singur în aceste împrejurări. Bănuim că 
soția a fost luată ostatică, dacă nu-i deja moartă, iar lucrul 
ăsta-i valabil de două ori pentru copii. 

— Da, trebuie s-o fi luat pe soţie cu forța dacă i-a omorât pe 
ofițerii de serviciu, nu-i aşa? se arătă Alan de acord şi 
descoperi că-şi spunea: Dar i-ai face şi pe ei părtaşi la asta 
dacă ai putea, nu-i aşa? Fiindcă ţi-ai pus un lucru în gând şi n- 
o să ţi-l schimbi. La naiba, omule, nici de gândit n-o să mai 
gândeşti, bine sau altfel, până ce nu se va usca sângele pe 
prietenii tăi. 


Mai avea de pus zeci de întrebări, iar răspunsurile la 
acestea probabil că ar fi produs alte câteva zeci - dar Harrison 
avea dreptate într-o privinţă. Nu era timp. 

Ezită pentru un moment, dorindu-și din tot sufletul să-l 
întrebe pe Harrison cel mai important dintre toate lucrurile, 
dorind să-i pună întrebarea cu miza cea mare: era Harrison 
sigur că Thad avusese timp să ajungă acasă, să-i omoare pe 
bărbaţii puşi de strajă acolo şi să dispară împreună cu 
familia, toate înainte de venirea primelor forțe de întărire? Dar 
să rostească întrebarea aceasta ar fi însemnat să scurme în 
dureroasa rană căreia Harrison acela încerca să-i facă acum 
față, fiindcă îngropată în întrebare era acea irefutabilă 
judecată învinovăţitoare: L-aţi pierdut. Cumva, l-aţi pierdut. 
Trebuia să vă faceţi meseria şi-aţi dat-o în BARĂ. 

— Mă pot baza pe dumneavoastră, domnule şerif? întrebă 
Harrison şi acum vocea lui nu mai părea furioasă, doar 
obosită şi speriată, iar inima lui Alan se înălță spre el. 

— Da. Perimetrul o să fie asigurat aproape imediat. 

— E bine aşa. Şi-o să luaţi legătura cu Cazarma Oxford? 

— Da. Henry Payton mi-e prieten. 

— Beaumont e periculos, domnule şerif. Extrem de 
periculos. Dacă-şi face într-adevăr apariția, păziți-vă pielea. 

— Aşa am să fac. 

— ŞI țineți-mă la curent. 

Harrison întrerupse legătura fără să-şi ia rămas bun. 


4 


Mintea sa - partea aceea din ea care se ocupa cu protocolul, 
cel puţin - se trezi şi începu să pună întrebări... sau încercă s- 
o facă. Alan hotări că nu avea timp pentru protocol. Sub nici-o 
formă a lui. Pur şi simplu avea să ţină toate circuitele posibile 
deschise şi să meargă mai departe. Avea un sentiment că 
lucrurile ajunseseră la punctul când unele dintre aceste 
circuite aveau curând să se închidă singure. 

Cheamă cel puţin câțiva dintre oamenii tei. 


Dar nu credea că era pregătit să facă nici asta. Norris 
Ridgewick, cel pe care l-ar fi chemat, era liber şi plecase din 
oraş. John LaPointe era încă la pat din cauza iritațiilor 
provocate de urzici. Seat Thomas era pe teren, patrula. Andy 
Clutterbuck era acolo, însă Ciut era un începător, iar asta era 
o treabă murdară. 

Va vedea singur de problema aceasta pentru o vreme. 

— Eşti nebun! strigă Protocolul în mintea sa. 

— S-ar putea să fiu pe-aproape, cel puţin, spuse Alan cu 
voce tare. 

Căută numărul lui Albert Martin în cartea de telefon şi-l 
sună înapoi să-i pună întrebările pe care ar fi trebuit să i le 
pună încă de la început. 


5 


— La ce oră ai văzut Toronado-ul ieşind cu spatele din 
grajd, Fuzzy? întrebă el când îi răspunse Martin, şi-şi spuse: 
N-o să ştie. La naiba, nu-s sigur nici dacă ştie să citească ora. 

Dar Fuzzy îi dovedi cu promptitudine că se înşela. 

— lera trecut de trei numa' c-un floc de pizdă, Şefu”. 

Apoi, după o pauză de gândire: 

— Scuză-mi franchiza. 

— Nu m-ai sunat decât... 

Alan aruncă o privire la condică, unde consemnase apelul 
lui Fuzzy fără să-şi dea măcar seama. 

— Decât la trei douăzeci şi opt. 

— A treuit să cuțet puţin, zise Fuzzy. Tre să te-uiţi 
ntotdeauna-nainte să sări, Şefu, cel puţin aşa văz io 
lucrurile, 'nainte să te sun pe mata, m-am dus la grajd să văz 
dacă ăl de-o luat maşina nu mai punea ş-alte belele la cale- 
acolo. 

Belele, îşi spuse Alan, uimit. Probabil c-ai verificat şi 
săculețul ăla cu iarbă din porumbar, dacă tot erai acolo, nu-i 
aşa, Fuzzy? 

— Punea? 

— Ce să pună? 


— La cale alte belele. 

— Mnu. Nu crez. 

— În ce stare era lacătul? 

— lera deschis, zise Fuzzy cu părere de rău. 

— Spart? 

— Mnu. Atârna numa-n belciug cu braţu' desfăcut. 

— Deschis cu cheia, crezi? 

— Nu ştu de unde-o fi putut da curvaru' ăla peste una. 
Crez l-o deschis c-un şperaclu. 

— Era singur în maşină? întrebă Alan. Ai putut vedea asta? 

Fuzzy făcu o pauză, gânditor. 

— Nu mi-am dat seama sigur, zise el în cele din urmă. Ştu 
ce-ţi zici, Şefu' - dac-am putut vedea felu' plăcuțelor de- 
nmatriculare ş-am putut citi abțibildu' ăla dăştept, ar fi 
trebuit să-mi dau sama câţi oameni erau 'năuntru. Da' 
soarele bătea pe sticlă şi nu crez că iera sticlă normală. Crez 
c-avea ceva foiţă colorată pă ea. Nu foarte colorată, da' destul. 

— Bine, Fuzzy. Mersi. O să verificăm noi. 

— Păi, s-a dus d-acilea, zise Fuzzy, după care adăugă într-o 
fulgerare deductivă: Da' tre! să se fi dus undeva. 

— Asta-i foarte adevărat, spuse Alan. 

Promise sa-i spună lui Fuzzy „cum o să iasă lucrurile” şi 
închise. Se ridică de la birou şi se uită la ceas. 

Trei, spusese Fuzzy. lera trecut de trei numa! c-un floc de 
pizdă. Scuză-mi franchiza. 

Alan nu credea că era posibil ca Thad să fi reuşit să ajungă 
din Ludlow în Castle Rock într-un timp atât de scurt, nu 
făcând pe deasupra şi o escală scurtă acasă - escală scurtă în 
timpul căreia, fiindcă veni vorba, îşi răpise soția şi copii şi 
omorâse doi ofițeri de poliție statală. Poate dacă ar fi venit 
direct din Ludlow, dar să fi venit de altundeva, să se oprească 
în Ludlow şi apoi să ajungă în The Rock la timp ca să deschidă 
cu şperaclul un lacăt şi să plece la volanul unui Toronado pe 
care se-ntâmpla să-l fi depozitat în grajdul lui Fuzzy Martin 
fără ştirea acestuia? Nici poveste. 

Dar dacă altcineva omorâse poliţiştii care păzeau casa 
Beaumont şi-i răpise familia lui Thad? Cineva care nu trebuia 


să se mai complice să scape de escorta poliției, să schimbe 
autovehicule şi să facă escale? Cineva care pur şi simplu îi 
vârâse pe Liz Beaumont şi gemenii ei într-o maşină şi plecase 
spre Castle Rock? Alan credea că ei ar fi putut ajunge acolo la 
timp ca Fuzzy Martin să-i fi văzut la puţin după ora trei. Ei ar 
fi putut-o face fără ca măcar să gâfâie. 

Poliția - adică ofițerul Harrison, cel puţin pentru moment - 
credea că Thad trebuia să fie, însă Harrison şi compadres ai 
săi nu ştiau de Toronado. 

Plăcuţe de Mississippi, spusese Fuzzy. 

Mississippi era statul natal al lui George Stark, potrivit 
biografiei fictive pe care i-o făcuse Thad omului. Dacă Thad era 
destul de dus cu pluta să creadă că era Stark, măcar o parte 
din timp, ar fi putut foarte bine să-şi cumpere un Toronado 
negru ca să sporească iluzia, sau fantezia, sau ce-o fi fost ea... 
dar pentru a primi plăcuţe de înmatriculare, nu doar că ar fi 
trebuit să viziteze Mississippi, ar fi trebuit să-şi aibe reşedinţa 
acolo. 

Asta-i aiurea. Ar fi putut fura nişte plăcuțe de Mississippi. 
Sau să fi cumpărat un set vechi. Fuzzy n-a spus nimic despre 
anul din care erau plăcuţele - din casă, probabil că n-ar fi putut 
oricum să le citească, nici măcar cu binoclul. 

Însă nu era maşina lui Thad. Nu putea fi. Liz ar fi ştiut, nu- 
1 aşa? 

Poate că nu. Dacă-i destul de nebun, poate că nu. 

Apoi mai era uşa încuiată. Cum ar fi putut intra Thad în 
grajd fără să spargă lacătul? El era un scriitor şi-un profesor, 
nu un spărgător. 

Cheie duplicat, şopti mintea sa, dar Alan nu prea credea. 
Dacă Fuzzy într-adevăr depozita frunze de lulea narcotică 
acolo din când în când, Alan credea că Fuzzy ar fi avut a naibii 
de mare grijă pe unde-şi lăsa cheile, oricât de neatent era cu 
chiştoacele de țigări. 

Şi o ultimă întrebare, cea ucigaşă: cum se face că Fuzzy nu 
văzuse niciodată înainte Toronado-ul ăla negru, dacă se aflase 
în grajdul lui în tot acest timp? Cum era posibil aşa ceva? 


Încearcă asta, şopti vocea din spatele minţii sale în vreme ce 
el îşi apucă pălăria şi ieşi din birou. Asta-i o idee destul de 
nostimă, Alan. O să râzi. O să râzi de-o să te prăpădeşti. Şi 
dacă Thad Beau-mont a avut dreptate încă de la început? Şi 
dacă într-adevăr există un monstru pe nume George Stark care- 
şiface de cap în libertate... iar elementele vieţii sale, 
elementele create de Thad, prind ființă atunci când are el 
nevoie de ele? CÂND are nevoie de ele, dar nu întotdeauna 
unde are nevoie de ele. Fiindcă întotdeauna şi-au făcut apariția 
în locuri legate de viața creatorului inițial. Aşa că Stark ar fi 
trebuit să-şi ia maşina din garajul unde-şi ține Thad maşina, 
exact cum a trebuit să înceapă de la cimitirul unde Thad l-a 
îngropat simbolic. 

Nu-i aşa că-ți place? Nu-i aşa că-i bestial? 

Nu-i plăcea. Nu era bestial. Nu era nici măcar pe departe 
comic. Trăgea o dungă groasă nu doar peste tot ce crezuse el, 
ci şi peste felul cum fusese învățat să gândească. 

Descoperi că-şi aminteşte ceva ce spusese Thad. Nu ştiu cine 
sunt când scriu. Nu acestea erau cuvintele exacte, dar erau pe 
aproape. Şi ce-i chiar şi mai uimitor e că nu mi-a trecut 
niciodată prin gând asta până acum. 

— Erai el, nu-i aşa? spuse Alan încet. Erai el şi el era tu şi- 
uite aşa criminalul crescu, uite colo nevăstuica. 

Se cutremură şi Sheila Brigham ridică ochii de la maşina de 
scris de pe masa din dispecerat la timp ca să vadă. 

— E prea cald ca să faci asta, Alan. Probabil că te pândeşte- 
o răceală. 

— Ceva mă pândeşte, asta-i sigur, spuse Alan. Preia 
mesajele, Sheila. Raportează-i lui Seat Thomas lucrurile 
mărunte. Cele importante, mie. Unde-i Ciut? 

— Aici sunt! 

Vocea lui Ciut se auzi din toaletă. 

— Cred că mă întorc în patruzeci şi cinci de minute sau aşa 
ceva! ţipă Alan spre el. Ai tu grijă de birou până vin înapoi! 

— Unde mergi, Alan? 

Ciut ieşi din toaleta bărbaților îndesându-şi în pantaloni 
cămaşa kaki. 


— La lac, spuse Alan ambiguu şi plecă înainte ca Ciut ori 
Sheila să-i mai poată pune alte întrebări... sau înainte ca el să 
poată reflecta la ce făcea. Să plece fără să-şi anunţe destinația 
într-o situație ca aceea era o idee foarte proastă. Însemna să 
ceară mai mult decât bucluc; însemna să ceară să fie omorât. 

Însă ceea ce gândea el 

(vrăbiile zboară) 

pur şi simplu nu putea fi adevărat. Nu putea. Trebuia să 
existe o explicație mai logică. 

Încă încerca să se convingă de aceasta când ieşi din oraş la 
volanul maşinii sale de patrulă şi intră în cel mai mare bucluc 
din viața sa. 


6 


Pe Route 5, cam la un kilometru de proprietatea lui Fuzzy 
Martin, se afla o zonă de popas. Alan intră acolo, acționând 
sub impulsul a ceva ce era jumătate intuiție şi jumătate 
toană. Partea cu intuiţia era cât se poate de simplă: cu sau 
fără Toronado negru, oamenii nu veniseră din Ludlow pe un 
covor fermecat. Trebuiau să fi venit la volan. Ceea ce însemna 
că trebuia să fie pe-acolo pe undeva o maşină abandonată. 
Omul pe care-l vâna el abandonase camioneta lui Homer 
Gamache într-o parcare de pe marginea drumului când 
terminase cu ea, iar ceea ce face un răufăcător o dată va face 
şi a doua oară. 

În spaţiul de întoarcere erau parcate trei vehicule: un 
camion de transportat bere, un Ford Escort nou şi un Volvo 
plin de praf. 

Când cobori din maşina de patrulă, un bărbat îmbrăcat în 
salopetă verde ieşi din toaleta bărbaţilor şi se îndreptă spre 
cabina camionului de transportat bere. Era scund, cu păr 
negru, îngust în umeri. Nu semăna deloc cu George Stark. 

Domnule ofițer, spuse acesta şi-i oferi lui Alan un salut 
scurt. 

Alan clătină din cap spre el şi merse spre locul unde trei 
doamne în vârstă şedeau la una dintre mesele de picnic, bând 


cafea dintr-un termos şi discutând. 

— Bună, domnule ofițer, spuse una dintre ele. Vă putem 
ajuta cu ceva? 

Sau am greşit cu ceva? întrebară ochii lor dintr-o dată 
agitaţi. 

— Mă întrebam doar dacă Ford-ul şi Volvo-ul de-acolo vă 
aparțin dumneavoastră, doamnelor, spuse Alan. 

— Ford-ul e al meu, spuse o a doua. Am venit toate cu el. 
Nu ştiu nimic despre Volvo. E vorba de abtibildul ăla? lar a 
expirat abtibildul ăla? Fiul meu are datoria să se ocupe de 
abtibildul ăla, dar el e-atât de uituc! Are patruzeci şi trei de 
ani şi tot eu trebuie să-i spun to... 

— Abtibildul e valabil, doamnă, spuse Alan, declanşând 
zâmbetul său care spunea „Polițistul e prietenul tău”. Nu s-a 
întâmplat ca vreuna dintre dumneavoastră să vadă Volvo-ul 
ăla oprind aici, nu-i aşa? 

Femeile clătinară din cap. 

— Aţi văzut pe cineva în ultimele câteva minute căruia să-i 
aparțină maşina? 

— Nu, spuse a treia doamnă. 

Se uită la el cu ochi mici de gerbil. 

— Adulmecaţi, domnule ofițer? 

— Mă scuzațţi, doamnă? 

— Urmăriţi vreun criminal, vreau să zic? 

— Oh, zise Alan. 

Simţi o clipă de irealitate. Ce căuta el mai exact acolo? Ce 
se gândise mai exact oprind acolo? 

— Nu, doamnă. Pur şi simplu îmi plac Volvo-urile. 

Mamă, ce inteligent suna asta! Asta suna de-a dreptul... al 
naibii de... genial. 

— Oh, spuse prima dintre doamne. Ei bine, n-am văzut pe 
nimeni. Nu vreți o ceaşcă de cafea, domnule ofițer? Cred că ne- 
a mai rămas exact de una bună. 

— Nu, mulțumesc, zise Alan. Vă urez o zi bună, doamnelor. 

— Şi dumitale, domnule ofițer, scandară în cor, într-o 
armonie aproape perfectă. Asta îl făcu pe Alan să se simtă mai 
ireal ca niciodată. 


Se duse înapoi la Volvo. Încercă portiera din partea 
şoferului. Se deschise. Interiorul maşinii lăsa impresia încinsă 
a unui pod. Stătea acolo de ceva vreme. Se uită în spate şi, pe 
podea, văzu un pachet puţin mai mare ca un pachet de 
Sweet'n Low. Se aplecă printre scaune şi-l ridică. 

HANDI-WIPE, scria pe pachet, şi el simţi ca şi când i-ar fi 
aruncat cineva pe stomac o bilă de popice. 

Nu înseamnă nimic, grăi pe dată vocea Protocolului şi 
Raţiunii. Cel puțin, nu neapărat. Ştiu la ce te gândeşti: te 
gândeşti la bebeluşi. Dar, Alan, îți dau chestii de-asta şi la 
standurile de pe marginea drumului când cumperi pui prăjit, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Chiar şi aşa... 

Alan îndesă pachetul de Handi-Wipe într-un buzunar al 
bluzei sale de uniformă şi cobori din maşină. Era pe cale să 
închidă portiera, când se aplecă din nou. Încercă să se uite 
sub bord şi nu reuşi s-o facă stând în picioare. Trebuia să se 
pună în genunchi. 

Cineva mai aruncă o bilă de popice. El scoase un sunet 
înfundat - sunetul pe care-l scoate un om lovit destul de tare. 

Firele de la contact atârnau în jos, cu miezul de cupru 
dezgolit şi uşor îndoit. Îndoiturile, Alan ştia asta, proveneau de 
la faptul că firele fuseseră legate împreună. Volvo-ul fusese 
scurtcircuitat şi încă foarte cu efect, după cum arăta. Şoferul 
apucase firele deasupra miezului lor dezgolit şi le despărțise 
din nou ca să oprească motorul atunci când parcase acolo. 

Aşadar, era adevărat... O parte, măcar. Întrebarea de o sută 
de puncte era cât de mult. Începea să se simtă ca un om ce se 
apropie tot mai mult de-o căzătură cu potenţial mortal. 

Se întoarse la maşina sa de patrulă, urcă, porni motorul şi 
luă microfonul din furcă. 

Ce-i adevărat? şoptiră Protocol şi Raţiune. Dumnezeule, 
vocea aceea era înnebunitoare. Că se află cineva la casa de pe 
malul lacului a soților Beaumont? Da - asta s-ar putea să fie 
adevărat. Că cineva pe nume George Stark a scos cu spatele 
Toronado-ul ăla negru din grajdul lui Fuzzy Martin? Fii serios, 
Alan. 


Două gânduri îi veniră aproape simultan. Primul era că, 
dacă-l contacta pe Henry Payton la Cazarma Poliţiei Statale 
din Oxford, aşa cum îi spusese Harrison să facă, era posibil să 
nu afle niciodată cum se rezolva treaba asta. Lake Lane, unde 
se afla casa de vacanţă a soților Beaumont, era o fundătură. 
Cei de la poliția statală îi vor spune să nu se apropie singur de 
casă - nu fără acoperiri, nu atunci când îl bănuiau de cel 
puţin douăsprezece crime pe omul care-i ținea pe Liz şi gemeni 
ostatici. Îi vor cere să blocheze drumul şi nimic altceva în 
vreme ce ei vor trimite o echipă completă de patrule, poate şi 
un elicopter, şi, din câte ştia Alan, câteva distrugătoare şi 
avioane de luptă. 

Al doilea gând era legat de Stark. 

Ei nu se gândeau la Stark; ei nici măcar nu ştiau de Stark. 

Dar dacă Stark era real? 

Dacă aşa stăteau lucrurile, Alan începea să creadă că a 
trimite o grămadă de poliţişti statali neştiutori pe Lake Lane în 
sus ar fi ca şi când ai trimite nişte oameni în pas de marş spre 
lamele unei maşini de tocat carne. 

Puse microfonul înapoi în furcă. Avea să acționeze şi avea 
să acționeze singur. Poate că era greşit, probabil că era, dar 
asta era ceea ce avea să facă. Se putea împăca cu gândul 
propriei sale stupidități, Dumnezeu ştia c-o mai făcuse şi 
înainte. Cu ce nu se putea împăca era şi numai posibilitatea 
că ar putea provoca moartea unei femei şi a doi copii cerând 
prin radio întăriri înainte să cunoască adevărata natură a 
situației. 

Alan ieşi din zona de popas şi se îndreptă spre Lake Lane. 


Douăzeci şi patru - VENIREA VRĂBIILOR 


Thad evită autostrada cu taxă (Stark îi dăduse instrucțiuni 
lui Liz s-o folosească, reducând drumul cu o jumătate de oră), 
aşa că trebui să aleagă fie ruta Lewiston-Auburn, fie cea care 
trecea prin Oxford. L.A., cum îi spuneau localnicii, era o zonă 
metropolitană mult mai mare... dar în Oxford se afla cazarma 
poliției statale. 

Alese ruta Lewiston-Auburn. 

Aştepta la un semafor în Auburn şi se uita în oglinda 
retrovizoare necontenit după maşini de poliție, când îl lovi din 
nou ideea pe care o intuise prima oară clar în vreme ce vorbea 
cu Rawlie la depozitul de maşini uzate. De data aceasta nu 
era doar o gâdilare; era mai degrabă o puternică lovitură cu 
palma deschisă. 

Eu sunt ştiutorul. Eu sunt stăpânul. Eu sunt aducătorul. 

Aici avem de-a face cu magie, îşi spuse Thad, şi orice 
magician care se respectă trebuie să aibă o baghetă magică. 
Toată lumea ştie asta. Din fericire, eu ştiu exact de unde se 
poate căpăta un asemenea lucru. Ştiu, de fapt, unde se vând 
cu zecile. 

Cea mai apropiată papetărie era pe Court Street şi Thad 
devie acum pe direcția aceea. Era sigur că avea creioane Berol 
Black Beauty la casa din Castle Rock şi era la fel de sigur că 
Stark îşi adusese rezerva sa proprie, însă lui nu-i trebuiau 
acelea. Ce-i trebuia erau creioane pe care Stark să nu le fi 
atins niciodată, nici ca parte din el, nici ca entitate separată. 

Găsi un loc de parcare cu o jumătate de cvartal mai departe 
de papetărie, opri motorul VW-ului lui Rawlie (acesta muri 
greu, cu un şuierat şi mai multe smucituri) şi cobori. Era bine 
să scape de fantoma pipei lui Rawlie şi să respire o vreme 
aerul proaspăt de afară. 

De la papetărie cumpără o cutie de creioane Berol Black 
Beauty. 

Vânzătorul îi spuse „cu mare plăcere” atunci când Thad îl 
întrebă dacă poate folosi ascuţitoarea montată pe perete. O 
folosi ca să ascută şase Berol-uri. Pe acestea le puse în 
buzunarul de la piept, umplându-l dintr-o parte în cealaltă. 


Vârfurile de grafit ieşeau la iveală ca şi focoasele unor rachete 
mici şi mortale. 

Preso şi abracadabra, îşi spuse. Să înceapă spectacolul. 

Se duse înapoi la maşina lui Rawlie, urcă şi rămase acolo 
preț de o clipă, transpirând de căldură şi cântând încet „John 
Wesley Harding”. Îşi amintise aproape toate cuvintele. Era cu 
adevărat uimitor ce putea face mintea omenească sub 
presiune. 

Asta ar putea fi foarte, foarte periculos, îşi spuse. Descoperi 
că nu-i păsa atât de mult de persoana sa. La urma urmei, el îl 
adusese pe George Stark pe lume şi bănuia că asta-l făcea 
răspunzător pentru el. Nu părea extraordinar de corect; nu 
credea că-l crease pe George cu vreo intenție malefică. Nu se 
putea vedea în persoana niciunuia dintre doctorii aceia infami, 
domnii Jekyll şi Frankenstein, în pofida a ceea ce era posibil să 
li se întâmple soției şi copiilor săi. Nu-şi pusese în cap să scrie 
o serie de romane care să scoată o mulțime de bani şi cu 
siguranță nu-şi pusese în cap să creeze un monstru. Nu 
făcuse decât să încerce să-şi croiască drum pe după stânca ce- 
i căzuse în cale. Nu-şi dorise decât să găsească o cale de a 
scrie o nouă poveste bună, fiindcă asta îl făcea fericit. 

În schimb, contractase un soi de boală supranaturală. Şi 
existau boli cu duiumul care-şi găseau sălaş în corpurile 
oamenilor care nu făcuseră nimic să le merite - nişte glume 
precum paralizia cerebrală, distrofia musculară, epilepsia, 
Alzheimer - dar odată ce te procopseai cu una, trebuia să-i faci 
față. Cum se numea emisiunea-concurs aia veche de la radio? 
Ce-am numit să fie-al meu? 

Asta, însă, putea fi foarte periculos pentru Liz şi copii, 
insista mintea sa cât se poate de logic. 

Da. Şi operaţia pe creier putea fi periculoasă... dar dacă-ţi 
creştea o tumoare acolo, ce altă alegere aveai? 

O să se uite. O să tragă cu ochiul. Creioanele sunt bune; s-ar 
putea chiar să fie flatat. Dar dacă simte ce ai de gând să faci 
cu ele sau dacă află de fluierul pentru păsări... dacă bănuieşte 
ceva legat de vrăbii... la naiba, dacă bănuieşte şi numai că e 
ceva de bănuit... atunci ai dat de dracu. 


Dar ar putea funcţiona, şopti o altă parte a minţii sale. 
Blestemăţție, ştii că ar putea funcționa. 

Da. Ştia, într-adevăr. Şi fiindcă cea mai profundă parte a 
minții sale insista că nu era cu adevărat nimic altceva de făcut 
sau încercat, Thad porni VW-ul şi-l îndreptă spre Castle Rock. 

Cincisprezece minute mai târziu, lăsa Auburn în urmă şi se 
afla din nou în zona rurală, îndreptându-se spre vest, către 
Regiunea Lacurilor. 


2 


În ultimii şaizeci şi cinci de kilometri ai drumului, Stark 
vorbi necontenit despre Steel Machine, cartea la care aveau să 
colaboreze el şi cu Thad. O ajută pe Liz cu copiii - păstrându- 
şi mereu o mână liberă şi destul de aproape de pistolul îndesat 
sub curea încât ea să nu-şi piardă convingerea - cât ea 
descuie uşa casei lor de vacanță şi le deschise calea. Liz 
sperase să fie maşini parcate măcar în fața unora dintre casele 
de pe Lake Lane sau să audă sunet de voci sau drujbe, dar nu 
fusese decât zumzetul adormit al insectelor şi huruitul 
puternic al motorului Toronado-ului. Se părea că nemernicul 
avea norocul diavolului însuşi. 

Cât timp descărcară şi duseră lucrurile înăuntru, Stark 
continuă să vorbească. Nu se opri nici măcar când îşi folosi 
briciul ca să amputeze toate mufele de telefon, mai puţin una. 
Şi cartea părea bună. Ăsta era un lucru cu adevărat groaznic. 
Cartea părea într-adevăr foarte bună. Părea că ar putea fi la 
fel de reuşită ca şi Metoda lui Machine - poate chiar mai 
reuşită. 

— Trebuie să merg la baie, spuse ea când toate bagajele 
erau înăuntru, întrerupându-l în mijlocul tiradei. 

— Nici-o problemă, spuse el calm, întorcându-se ca să se 
uite la ea. 

Odată ce ajunseseră, îşi dăduse jos ochelarii de soare, iar 
acum ea trebui să-şi ferească ochii de el. Privirea aceea 
orbitoare, mocnită, îi depăşea puterile de suportare. 

— Vin cu tine. 


— Îmi place un pic de intimitate când mă uşurez. Ţie nu? 

— Nu contează prea mult pentru mine, spuse Stark cu o 
vioiciune senină. 

Dispoziţia aceasta o avusese încă de când părăsiseră 
autostrada cu plată la Gates Falls - avea neîndoielnicul aer al 
unui om care ştie că lucrurile se vor rezolva până la urmă în 
cel mai bun mod posibil. 

— Dar pentru mine contează, spuse ea, vorbindu-i parcă 
unui copil deosebit de încuiat la cap. 

Îşi simţi degetele încovoindu-se în gheare. În minte, smulgea 
deja pupilele acelea holbate din orbitele lor uscate... iar când 
riscă şi ridică ochii spre el şi-i văzu fața amuzată, ştiu că el 
ştia ce gândea şi simțea ea. 

— O să stau doar în cadrul uşii, spuse el cu o umilință 
prefăcută. O să fiu băiat bun. N-o să trag cu ochiul. 

Copii se târau neobosiți pe covorul din camera de zi. Erau 
voioşi, vociferau, erau în formă. Păreau încântați că se aflau 
acolo, unde nu mai fuseseră decât o singură dată înainte, 
pentru un lung week-end de iarnă. 

— Nu pot fi lăsați singuri, spuse Liz. Baia e lângă 
dormitorul principal. Dacă rămân aici, o să păţească ceva. 

— Nici-o problemă, Beth, spuse Stark şi-i ridică fără niciun 
efort, câte unul sub fiecare braț. 

Nu mai târziu de dimineaţa aceea crezuse că dacă ar fi 
încercat aşa ceva altcineva în afară de ea sau Thad, William şi 
Wendy ar fi țipat din toţi bojocii. Dar când o făcu Stark, copiii 
chicotiră voioşi, de parcă acesta era cel mai distractiv lucru 
din lume. 

— O să-i duc în dormitor şi-o să mă uit la ei şi nu la tine. 

Se întoarse şi se uită la ea cu o răceală de moment. 

— O să ţin un ochi şi la ei. Nu vreau să pățească nimic, 
Beth. Îmi place de ei. Dacă o să li se întâmple ceva, n-o să fie 
din vina mea. 

Ea se duse în baie şi el rămase în cadrul uşii cu spatele la 
ea, aşa cum promisese, supraveghindu-i pe gemeni. Când îşi 
ridică fusta şi-şi dădu jos chiloţii şi se aşeză, Liz speră că era 
om de cuvânt. Nu avea să moară dacă se întorcea şi o vedea 


stând pe toaletă... dar dacă vedea foarfecele de croitorie din 
lenjeria ei intimă, poate că avea s-o facă. 

Şi, ca de obicei când se grăbea să urineze, vezica se 
împotrivi cu încăpățânare. Haide, haide, îşi spuse ea cu un 
amestec de teamă şi iritare. Care-i problema, crezi c-o să 
primeşti dobândă pe treaba aia? 

În sfârşit. Uşurare. 

Dar când încearcă să iasă din hambar, spunea Stark, 
Machine aprinde benzina pe care au turnat-o în şanțul din 
jurul lui noaptea. Nu-i aşa că va fi minunat? E şi-un film 
ascuns în asta, Beth - cretinii care fac filme adoră focurile. 

Ea folosi hârtia igienică şi-şi ridică chiloţii cu foarte mare 
grijă. Potrivindu-şi hainele, îşi ţinu ochii lipiți de spatele lui 
Stark, rugându-se să nu se întoarcă. N-o făcu. Era puternic 
absorbit de povestea pe care o spunea. 

Westerman şi Jack Rangely fug înapoi înăuntru, plănuind 
să folosească maşina ca să treacă direct prin foc. Dar Ellington 
intră în panică şi... 

Se întrerupse brusc, cu capul înclinat pe-o parte. Apoi se 
întoarse spre ea exact când ea îşi îndrepta fusta. 

— Afară, spuse el brusc şi din voce îi pieri toată voia bună. 
leşi dracului de-acolo chiar acum. 

— Cum... 

O apucă de braț cu o forță brută şi o trase în dormitor. Se 
duse în baie şi deschise dulapul cu medicamente. 

— Avem musafiri şi-i prea devreme pentru Thad. 

— Nu ştiu... 

— Motor de maşină, spuse el scurt. Motor puternic. Ar 
putea fi o maşină de poliţie. Îl auzi? 

Stark trânti uşa dulapului cu medicamente şi deschise 
smucit sertarul din dreapta lavoarului. Găsi o rolă de bandă 
adezivă Crucea Roşie şi rupse inelul de cositor de pe gogoaşă. 

Ea nu auzea NiMIc, şi-i spuse asta. 

— Nu face nimic, zise el. Îl aud eu pentru amândoi. Mâinile 
la spate. 

— Ce vrei să faci...? 

— Taci şi pune mâinile la spate! 


Ea se supuse şi imediat încheieturile îi fură legate. El trecu 
banda în cruciş, înainte şi-napoi, înainte şi-napoi, în cifre de 
opt strânse. 

— Motorul tocmai s-a oprit, zise el. Poate cu jumătate de 
kilometru în susul drumului. Cineva încearcă să fie deştept. 

Ei i se păru că auzise un motor în ultima clipă, dar ar fi 
putut să nu fie decât autosugestia. Ştia că n-ar fi auzit 
absolut nimic dacă n-ar fi ascultat concentrată la maximum. 
Dumnezeule mare, cât de ascuţite erau urechile lui? 

— Tre' să tai banda asta, spuse el. Scuză-mi atingerea 
intimă pentru o clipă sau două, Beth. Nu prea avem timp de 
politețuri. 

Şi, înainte ca ea să-şi dea seama ce făcea, Stark vâri mâna 
sub partea din față a fustei ei. O clipă mai târziu, scoase 
foarfecele de croitorie: Nici măcar n-o înțepă cu acele. 

Se uita în ochii ei doar pentru o clipă când se întinse în 
spate şi folosi foarfecele ca să taie banda. Părea iarăşi amuzat. 

— Le-ai văzut, spuse ea aton. Ai văzut totuşi umflătura. 

— Foarfecele? 

Râse. 

— Pe ele le-am văzut, dar umflătura nu. Le-am văzut în 
ochii tăi, scumpă Bethie. Le-am văzut încă din Ludlow. Am 
ştiut că-s acolo din clipa când ai coborât scările. 

Îngenunche în faţa ei cu banda adezivă în mână, semănând 
absurd - şi ameninţător - cu un peţitor cerând-o în căsătorie. 
Apoi ridică ochii spre ea. 

— Să nu te gândeşti să mă loveşti cu piciorul sau ceva, 
Beth. Nu ştiu sigur, dar cred că ăl de vine-i un polițist. Şi n- 
am timp să mă joc cu puţa-n țărână cu tine, oricât de mult 
mi-ar plăcea s-o fac. Aşa că, nu te mişca. 

— Copiii... 

— O să închid uşile, spuse Stark. Nu-s destul de înalți să 
ajungă la clanță nici când stau în picioare. Poate c-o să 
înghită câţiva iepuraşi de praf de sub pat, dar cred că asta-i 
tot necazul de care-or să dea. Mă întorc în foarte scurt timp. 

Acum, banda adezivă făcea cifre de opt în jurul gleznelor. O 
tăie şi se ridică înapoi în picioare. 


— Să fii cuminte, Beth, spuse el. Să nu te-apuci să-ţi pierzi 
gândurile bune. O să te fac să plăteşti pentru aşa ceva... dar o 
să te fac să te uiţi la ei cum plătesc, mai întâi. 

Apoi închise uşa de la baie, uşa de la dormitor şi plecă. Se 
făcu nevăzut cu viteza unui magician bun care face un truc. 

Ea se gândi la puşca de calibru 22 încuiată în magazia cu 
unelte. Acolo erau oare şi gloanțele? Era destul de sigură că 
da. Jumătate de cutie de Winchester 22 Long Rifles pe-un raft 
de sus. 

Liz începu să-şi răsucească încheieturile mâinilor, împletise 
banda cu foarte mare viclenie şi, pentru o vreme, nu fu sigură 
nici măcar că va reuşi să slăbească strânsoarea, darămite să- 
şi mai şi elibereze mâinile. 

Apoi începu să simtă o uşoară slăbire şi se apucă să mişte 
încheieturile mai repede, gâfâind. 

William se târi spre ea, îşi aşeză mâinile pe piciorul ei şi se 
uită întrebător spre fața ei. 

— Totul o să fie bine, spuse ea şi-i zâmbi băiatului. 

Will zâmbi înapoi şi se târi în altă direcție, căutându-şi 
sora. Liz îşi alungă o şuviţă transpirată de păr din ochi cu o 
mişcare iute a capului şi se reîncepu să-şi rotească 
încheieturile înainte şi-napoi înainte şi-napoi, înainte şi-napoi. 


3 


Din câte-şi dădea seama Alan Pangborn, Lake Lane era 
complet pustie... cel puţin, era complet pustie atât cât 
îndrăzni el s-o parcurgă la volanul maşinii. Aceea era a şasea 
parcare de-a lungul drumului. Credea că ar fi putut conduce 
încă puţin în siguranță - nu avea cum să se audă sunetul 
motorului maşinii sale la locuința Beaumont de atât de 
departe, nu când între el şi casă mai erau două dealuri - dar 
era mai bine să nu rişte. Conduse spre căsuţa cu fronton sub 
formă de A care aparţinea familiei William, rezidenţi de vară 
din Lynn, Massachusetts, parcă pe un covor de ace sub un pin 
bătrân şi cărunt, opri motorul şi cobori. 

Ridică privirea şi văzu vrăbiile. 


Stăteau pe vârful acoperişului casei Williams. Stăteau pe 
crengile de sus ale copacilor dimprejurul ei. Erau cuibărite pe 
stâncile de pe malul lacului; se înghesuiau pe docul soților 
Williams - atât de multe, încât nu putea vedea scândurile de 
lemn. Erau sute şi sute de vrăbii. 

Şi erau extrem de tăcute, se uitau doar la el cu ochişorii lor 
negri. 

— Iisuse, şopti el. 

În iarba înaltă ce creştea de-a lungul fundaţiei casei 
Williams se auzea cum cântau greierii şi se auzea clipocitul 
moale al apei din lac cum se lovea de partea stabilă a docului, 
şi un avion care-şi croia cu un sunet monoton drum spre vest, 
către New Hampshire. Altfel, totul era tăcut. Nu era nici 
măcar zumzetul aspru al vreunei bărci cu motor pe lac. 

Numai păsările acela. 

Toate păsările acelea. 

Alan simţi o teamă profundă şi deasă cuprinzându-i oasele. 
Văzuse vrăbii adunate în stol primăvara sau toamna, uneori o 
sută sau două sute deodată, dar niciodată în viața sa nu 
văzuse ceva de felul acesta. 

Au venit pentru Thad... sau pentru Stark? 

Se uită din nou înapoi spre microfonul stației radio, 
întrebându-se dacă nu trebuia totuşi să cheme întăriri. Asta 
era pur şi simplu prea bizar, prea scăpat de sub control. 

Și dacă zboară toate deodată? Dacă-i acolo şi dacă are 
simțuri atât de ascuţite cum spune Thad, o să audă asta, sigur 
că da. O să audă as ta foarte bine. 

Începu să meargă pe jos. Vrăbiile nu se mişcară... dar îşi 
făcu apariția un nou stol şi se aşezară în copaci. Erau peste 
tot împrejurul lui acum, uitându-se în jos spre el ca un juriu 
insensibil care se uită la un criminal în boxă. Mai puţin în 
spate lângă drum. Pădurea care mărginea Lake Lane era încă 
neocupată. 

Se hotări să meargă înapoi pe acolo. 

Îi veni un gând sumbru, aproape o premoniţie - că aceasta 
putea fi cea mai mare greşeală a vieţii sale în serviciul 
polițienesc. 


N-o să fac decât să cercetez locul, îşi spuse. Dacă nu zboară 
păsările - şi nu par să vrea s-o facă - n-ar trebui să pățesc 
nimic. Pot urca parcarea asta, pot să traversez Aleea şi să-mi 
croiesc drum spre casa Beaumont prin pădure. Dacă-i acolo 
Toronado-ul, o să-l văd. Dacă-l văd, s-ar putea să-l văd pe el. Şi 
dacă-l voi vedea pe el, voi şti cel puţin cu cine am de-a face. 
Voi şti dacă-i Thad sau... altcineva. 

Mai era un gând. Unul pe care Alan abia îndrăznea să-l 
gândească, fiindcă a-l gândi îi putea alunga norocul. Dacă-l 
vedea pe stăpânul Toronado-ului negru, poate că va avea o 
țintă clară. Ar putea să-l doboare pe nemernic şi să pună 
capăt poveştii chiar acolo. Dacă aşa aveau să evolueze 
lucrurile, urma să primească o admonestare straşnică din 
partea poliției statale că nu le respectase ordinele specifice... 
dar Liz şi copiii aveau să fie în siguranţă, iar acum asta era 
singura sa grijă. 

Alte vrăbii aterizară cu un fâlfâit de aripi. Acopereau 
suprafața de asfalt a parcării din fața casei Williams dintr-o 
parte în cealaltă. Una ateriza la mai puţin de un metru şi 
jumătate de cizmele lui Alan. Făcu un gest cu piciorul spre ea 
şi îl regretă imediat, aproape aşteptându-se că-şi va lua zborul 
- şi, odată cu ea, tot stolul acela monstruos - spre cer pe dată. 

Vrabia ţopăi puţin. Asta fu tot. 

O altă vrabie ateriza pe umărul său. Nu-i venea să creadă, 
dar acolo era. Lovi cu mâna spre ea şi aceasta îi ţopăi pe 
palmă. Îşi lăsă ciocul în jos, de parcă ar fi vrut să-i 
ciugulească palma... şi apoi se opri. Cu inima bătându-i tare, 
Alan îşi cobori mâna. Pasărea sări, bătu o dată din aripi şi 
ateriza în parcare alături de suratele ei. Se uită ţintă în sus la 
el cu ochii ei luminoşi, lipsiţi de simțire. 

Alan înghiți. 1 se auzi un clic în gât. 

Ce sunteți voi? murmură el. Ce dracu' sunteţi voi? 

Vrăbiile nu făcură decât să se holbeze la el. Şi acum fiecare 
pin şi arțar pe care-l putea vedea de partea aceea din Castle 
Lake părea plin. Auzi o creangă rupându-se undeva sub 
greutatea lor cumulată. 


Oasele lor sunt goale, îşi spuse. Aproape că n-au greutate. 
De câte e nevoie ca să rupă o creangă? 

Nu ştia. Nu voia să ştie. 

Desfăcu chinga de pe mânerul pistolului său de calibru 38 
şi merse înapoi în susul pantei puternic înclinate a parcării 
din fața casei Williams, departe de vrăbii. Pe când ajunse la 
Lake Lane, care nu era decât o potecă de pământ cu o fâşie de 
iarbă ce creştea între urmele lăsate de roți, fața sa lucea de 
transpiraţie şi cămaşa i se lipise udă de spate. Se uită în jur. 
Văzu vrăbiile acolo de unde venise el - erau peste tot pe 
acoperişul maşinii sale, cuibărindu-se pe capotă şi pe 
portbagaj şi pe girofarurile de pe acoperiş -, însă nu era 
niciuna aici unde se afla el acum. 

E ca şi când, îşi spuse, n-ar vrea să se apropie prea mult... 
cel puțin nu încă. E ca şi când asta ar fi zona lor de punere în 
scenă. 

Se uită în ambele direcţii de-a lungul Aleii, din ceea ce spera 
că este un ascunziş în spatele unui arbust înalt de sumac. Nu 
se vedea nici țipenie de om - numai vrăbii, iar acestea erau 
toate înapoi pe panta unde se afla casa Williams cu fronton în 
formă de A. Niciun sunet cu excepția greierilor şi a câtorva 
țânțari care-i bâzâiau pe lângă faţă. 

Bun. 

Alan traversă drumul cu pas mare, ca un soldat pe teritoriu 
inamic, cu capul plecat între umerii gârboviți, sări peste 
şanțul gâtuit de ierburi şi pietre de pe partea cealaltă şi 
dispăru în pădure. Odată ce se văzu la loc ferit, se concentra 
asupra înaintării spre casa de vară a familiei Beaumont cât 
mai repede şi mai în linişte posibil. 


4 


Partea de est a lacului Castle se afla la poalele unui deal 
lung şi abrupt. Lake Lane se afla la jumătatea acelei pante şi 
majoritatea caselor erau atât de departe de Lake Lane, în jos, 
încât Alan nu le putea vedea decât vârfurile acoperişurilor de 
unde se afla el, şi anume la aproximativ optsprezece metri mai 


sus de drum. În unele cazuri, acestea erau ascunse complet 
vederii. Însă el putea vedea drumul şi parcările care se 
ramificau din el şi, atâta vreme cât nu pierdea socoteala, totul 
era bine. 

Când ajunse la a cincea ieşire de pe drum de după casa 
Williams, se opri. Se uită în spate să vadă dacă nu-l urmăreau 
vrăbiile. Ideea era bizară, dar cumva ineluctabilă. Nu reuşi să 
vadă nici urmă de ele şi-i trecu prin gând că poate mintea sa 
suprasolicitată îşi închipuise toată povestea. 

Las-o baltă, îşi spuse. Nu ţi-ai închipuit-o. Au fost acolo... şi 
tot acolo sunt şi acum. 

Se uită în jos la parcarea din fața casei Beaumont, dar nu 
putu vedea nimic din poziţia în care se afla. Începu să-şi 
croiască drum în jos, mişcându-se încet, ghemuit. Se mişcă în 
linişte şi tocmai se felicita pentru aceasta, când George Stark 
îi puse un pistol la urechea stângă şi spuse: 

— Dacă te mişti, bunul meu prieten, bună parte din creieri 
o să-ți ajungă pe umărul drept. 

Îşi întoarse capul încet, încet, încet. 

Ceea ce văzu aproape că-l făcu să-şi dorească să se fi 
născut orb. 

— Cred că n-or să mă vrea niciodată pe coperta revistei GQ, 
hă? întrebă Stark. 

Rânjea. Rânjetul expunea mai mult din dinţii şi gingiile sale 
(şi găurile unde fuseseră alți dinţi) decât ar fi expus până şi cel 
mai larg rânjet. Faţa sa era acoperită cu pustule şi pielea 
părea să i se scurgă de pe țesutul de bază. Dar nu asta era 
toată problema - nu asta-i făcu lui Alan stomacul să se 
crispeze de groază şi repulsie. Ceva părea să nu fie în regulă 
cu structura de bază a feței omului. Era de parcă nu s-ar fi 
aflat doar în descompunere, ci şi într-o transformare oribilă. 

Ştia chiar şi aşa cine era omul cu pistolul în mână. 

Părul, fără viață ca o perucă veche lipită pe capul de paie al 
unei sperietoare de ciori, era blond. Umerii erau aproape la fel 
de laţi ca aceia ai unui jucător de fotbal american îmbrăcat în 
echipament de protecție. Stătea cu un fel de graţie arogantă, 


sprintenă, chiar dacă nu se mişca, şi se uita la Alan bine 
dispus. 

Era omul care nu putea exista, care nu existase niciodată. 

Era domnul George Stark, fiul ăla de curvă cu gura mare 
din Oxford, Mississippi. 

Totul era adevărat. 

— Bun venit la carnaval, catâr bătrân, spuse Stark cu 
blândețe. Te mişti destul de bine pentru un om atât de masiv. 
Aproape că te-am scăpat la început şi-apoi te-am căutat. Hai 
să mergem jos la casă. Vreau să-ţi fac cunoştinţă cu micuța 
femeie. Şi dacă faci o singură mişcare greşită, o să mori, şi 
asta o să pățească şi ea, şi aşa o să pățească şi copilaşii ăia 
drăgălaşi. N-am nimic de pierdut în toată lumea asta mare. 
Crezi asta? 

Stark rânji spre el cu fața sa descompusă, oribil de diformă. 
Greierii continuau să cânte în iarbă. Pe lac, un cufundar îşi 
înălță spre văzduh strigătul său dulce, pătrunzător. Alan îşi 
dori cu tot sufletul să fie pasărea aceea, fiindcă uitându-se în 
pupilele holbate ale lui Stark, văzu numai un lucru în afară de 
moarte... şi acel lucru era nimicul absolut. 

Îşi dădu seama cu o claritate bruscă, perfectă, că nu-şi va 
mai vedea niciodată soția şi copiii. 

— O cred, spuse el. 

— Atunci aruncă-ţi arma în natură şi hai să mergem. 

Alan făcu aşa cum i se spusese. Stark veni în urma lui şi 
coborâră spre drum. Îl traversară şi apoi merseră în josul 
pantei parcării către casa familiei Beaumont. Aceasta ieşea 
din coasta dealului sprijinită pe piloni din lemn masiv, 
aproape ca o casă de pe plaja din Malibu. Din câte putea vedea 
Alan, nu era nici-o vrabie în jurul ei. Absolut niciuna. 

Toronado-ul era parcat lângă intrare, o tarantulă neagră şi 
strălucitoare în bătaia soarelui de după-amiază târzie. 
Semăna cu un glonț. Alan citi abțibildul cu o mirare 
moderată. Toate sentimentele sale părea ciudat amorțite, 
ciudat moderate, de parcă acesta ar fi fost un vis din care avea 
curând să se trezească. 


Ai face bine să nu gândeşti aşa, se preveni el. Dacă gândeşti 
aşa o să-ți afli moartea. 

Şi asta era comic, fiindcă el deja era un om mort, nu-i aşa? 
Se furişase spre parcarea soților Beaumont, voind să treacă pe 
furiş drumul ca Tonto, s-arunşe o privire bună-n jur, să-şi 
formeze o idee despre cum stăteau lucrurile, Kemo Sabe... şi 
Stark îi pusese pur şi simplu un pistol la ureche şi-i spusese 
să-şi arunce arma şi uite-aşa se termina jocul lor nebunesc. 

Nu l-am auzit; nici măcar nu l-am intuit. Oamenii cred că eu 
sunt silențios, dar tipul ăsta m-a făcut să par că am două 
picioare stângi. 

— Îţi plac roţile mele? întrebă Stark. 

— Acum cred că tuturor ofițerilor de poliție din Maine 
trebuie să le placă roțile tale, spuse Alan, fiindcă-s cu toţii în 
căutarea lor. 

Stark scoase un râset plin de voioşie. 

— Ei, de ce nu cred eu asta? 

Teava armei sale îl împunse pe Alan la baza spatelui. 

— Treci înăuntru, bunul meu vechi prieten. Tocmai îl 
aşteptam pe Thad. Când ajunge Thad aici, cred c-o să fim 
gata-gata să dansăm rock and roll. 

Alan se uită într-o parte la mâna liberă a lui Stark şi văzu 
un lucru extrem de ciudat: părea că nu era nici-o linie pe 
palma acelei mâini. Absolut nici-o linie. 


6 


— Alan! strigă Liz. Eşti teafăr? 

— Păi, spuse Alan, dacă e posibil ca un om să se simtă 
exact ca dosul unui cal şi să fie totuşi teafăr, cred că da, sunt 
teafăr. 

— Nu era de aşteptat să crezi, spuse Stark cu blândeţe. 

Arătă spre foarfecă pe care o scosese din chiloţii ei. O 
aşezase pe una dintre noptierele care flancau patul cel mare şi 
dublu, unde să nu poată ajunge gemenii. 

— Taie-i legăturile de la picioare, ofițere Alan. Nu-i nevoie să 
te deranjezi cu cele de la mâini; se pare că pe alea aproape că 


le-a rezolvat deja singură. Sau eşti Şefu' Alan? 

— Şeriful Alan, spuse el şi gândi: Mă cunoaşte. Mă cunoaşte 
pe mine - Şeriful Alan Pangborn din Districtul Castle - fiindcă 
mă cunoaşte Thad. Dar chiar şi când e la conducerea situației 
nu dă pe față tot ce ştie. E viclean ca o nevăstuică ce şi-a făcut 
o carieră din cotețe pentru găini. 

Şi pentru a doua oară îl umplu o sumbră certitudine a 
apropierii propriei sale morţi. Încercă să se gândească la 
vrăbii, fiindcă vrăbiile erau singurul element al acestui coşmar 
de care nu credea că ştie George Stark. Apoi se răzgândi. 
Bărbatul avea simțuri prea ascuţite. Dacă-şi permitea să 
spere, Stark avea să-i citească asta în ochi... şi să se întrebe ce 
însemna. 

Alan luă foarfecă şi-i eliberă lui Liz Beaumont picioarele din 
legătura de bandă adezivă chiar atunci când ea îşi eliberă o 
mână şi începu să-şi desfacă banda de la încheieturi. 

— O să-mi faci rău? îl întrebă ea cu teamă pe Stark. 

Îşi ridică mâinile, ca şi când urmele roşii pe care i le lăsase 
banda la încheieturi l-ar fi convins să nu-i facă nimic. 

— Nu, spuse el, zâmbind puţin. Nu te pot învinovăţi că ai 
făcut ceea ce-i normal să faci, nu-i aşa, scumpă Beth? 

Ea îi oferi în schimb o privire revoltată, speriată, după care 
îşi luă gemenii în braţe. Îl întrebă pe Stark dacă-i putea duce 
în bucătărie să le dea ceva de mâncare. Dormiseră până când 
parcase Stark Volvo-ul furat de la soții Clark în zona de popas, 
iar acum erau voioşi şi se distrau. 

— Ba bine că nu, spuse Stark. 

Părea să fie într-o dispoziție veselă, jovială... dar ţinea 
pistolul într-o mână şi ochii i se mişcau fără-ncetare înainte şi 
înapoi, de la Liz la Alan. 

— De ce nu mergem cu toții? Vreau să discut cu şeriful aici 
de față. 

Merseră în grup la bucătărie şi Liz începu să încropească de 
mâncare pentru gemeni. Cât timp făcu asta, Alan îi ţinu sub 
supraveghere. Erau nişte copii drăgălaşi - la fel de drăgălaşi ca 
doi iepuraşi şi, uitându-se la ei, îşi aminti de-o vreme când el 
şi Annie fuseseră mult mai tineri, o vreme când Toby, acum în 


ultimul an de liceu, fusese în scutece şi Todd încă mai avea 
ani buni până să se nască. 

Se târau veseli de colo-colo şi, din când în când, trebuia să-l 
redirecționeze pe unul dintre ei înainte ca el sau ea să-şi tragă 
un scaun în cap sau să dea cu capul de dedesubtul mesei 
Formica în chicinetă. 

Cât timp făcu pe dădaca, Stark îi vorbi. 

— Crezi că am să te omor, zise el. N-are rost s-o negi, şerife; 
ţi-o pot citi în ochi şi-i o privire cu care sunt familiarizat. Aş 
putea minţi şi să spun că nu-i adevărat, dar cred că te-ai îndoi 
de mine. Ai tu însuți o anumită experienţă în privința asta, zic 
bine? 

— Presupun că da, spuse Alan. Dar ceva de felul ăsta-i 
puţin... ei bine, depăşeşte puţin spectrul obişnuit al treburilor 
polițieneşti. 

Stark îşi lăsă capul pe spate şi râse. Gemenii se uitară spre 
sunet şi râseră împreună cu el. Alan aruncă o privire spre Liz 
şi văzu pe faţa ei teroare şi ură. Şi mai era ceva acolo, nu-i 
aşa? Da. Alan credea că era gelozie. Se întrebă în treacăt dacă 
mai era ceva ce nu ştia George Stark. Se întrebă dacă Stark 
avea vreo idee cât de periculoasă putea fi femeia aceea pentru 
el. 

— P-asta ai nimerit-o la fix! spuse Stark, încă chicotind. 

Apoi deveni serios. Se aplecă spre Alan şi Alan îi simți 
duhoarea dospită a cărnii în descompunere. 

— Dar nu trebuie să fie aşa, şerife. Şansele sunt împotriva 
eventualității că vei ieşi din tărăşenia asta în viață, recunosc 
lucrul ăsta fără ocoliş, dar există totuşi posibilitatea. Eu am 
ceva de făcut aici. Un pic de scris. Thad o să mă ajute -elo să 
impună ritmul, ai putea spune. Cred c-o să lucrăm probabil 
toată noaptea, el şi cu mine, dar pe când o să răsară soarele 
mâine dimineaţă, casa va fi pusă în cea mai mare parte în 
ordine. 

— Vrea ca Thad să-l înveţe cum să scrie singur, spuse Liz 
din chicinetă. Spune c-o să colaboreze la o carte. Asta nu-i 
tocmai aşa, spuse Stark. 


Se uită la ea pentru o clipă, o undă de iritare trecându-i 
peste suprafața până atunci nemişcată a bunei sale dispoziţii. 

— Şi-mi e dator, să ştii. Poate c-a ştiut să scrie înainte să 
apar eu, dar eu am fost cel care l-a învățat pe el cum să scrie 
lucruri pe care oamenii să vrea să le citească. Şi la ce bun să 
scrii un lucru dacă nimeni nu vrea să-l citească? 

— Nu - tu n-ai cum să înţelegi asta, nu-i aşa? întrebă Liz. 

— Ce vreau de la el, îi spuse Stark lui Alan, e un fel de 
transfuzie. Se pare că am un fel de... de glandă care m-a lăsat 
baltă. M-a abandonat temporar. Cred că Thad ştie cum să facă 
glanda asta să funcţioneze. Ar trebui să ştie, fiindcă într-un fel 
a clonat-o pe-a mea după a lui, dacă-nţelegi ce vreau să zic. 
Cred că poţi spune că el a construit mare parte din 
echipamentul meu. 

O, prietene, îşi spuse Alan. Asta nu-i aşa. S-ar putea să n-o 
Ştii, dar nu e. Aţi făcut-o împreună, voi doi, fiindcă ai fost acolo 
tot timpul. Şi ai fost îngrozitor de insistent. Thad a încercat să- 
ti pună capăt înainte să se nască şi n-a reuşit s-o facă pe de-a 
întregul. Apoi, unsprezece ani mai târziu, doctorul Pritchard şi- 
a încercat şi el norocul, şi asta a funcţionat, dar numai pentru o 
vreme. În cele din urmă, Thad te-a invitat înapoi. A făcut-o, dar 
nu ştia de face... fiindcă nu ştia de tine. Pritchard nu i-a spus 
niciodată. lar tu ai venit, nu-i aşa? Tu eşti fantoma fratelui său 
mort... dar eşti deopotrivă mult mai mult şi mult mai puțin de- 
atât. 

Alan o prinse pe Wendy, care era lângă şemineu, înainte să 
cadă pe spate în lada cu lemne. 

Stark se uită la William şi la Wendy, apoi înapoi la Alan. 

— În trecutul meu şi-al lui Thad sunt mulţi gemeni, să ştii. 
Şi, desigur, eu am prins viață în urma morții gemenilor care 
ar fi fost fraţii sau surorile mai mari ale puştilor ăstora. 
Spune-i act de echilibru transcendental, dacă vrei. 

— Eu îi spun nebunie, grăi Alan. 

Stark râse. 

— De fapt, aşa îi spun şi eu. Dar s-a întâmplat. Cuvântul a 
prins viață, ai putea spune. Cum s-a întâmplat nu prea mai 
contează - ceea ce contează e că sunt aici. 


Te înşeli, gândi Alan. Cum s-a întâmplat poate că e tot ce 
contează acum. Pentru noi, dacă nu pentru tine... fiindcă poate 
că e tot ce ne poate salva. 

— Odată ce au ajuns lucrurile într-un punct anume, m-am 
creat singur, continuă Stark. Şi chiar nu-i atât de 
surprinzător că am întâmpinat probleme cu scrisul, nu-i aşa? 
Să te creezi singur... asta-ți ia mult din energie. Doar nu crezi 
că lucruri de felul ăsta se petrec în fiecare zi, nu? 

— Doamne fereşte, spuse Liz. 

Asta fu fie o lovitură directă, fie ceva aproape de una. Capul 
lui Stark se întoarse spre ea cu iuțeala unui şarpe în atac şi, 
de data aceasta, iritarea era mai mult decât o undă. 

— Cred c-ar fi mai bine să-ți închizi melița, Beth, spuse el 
încet, înainte să bagi în bucluc pe cineva care nu-şi poate lua 
singur apărarea. Sau pe tine însăți. 

Liz îşi cobori privirea spre oala de pe sobă. Lui Alan i se 
păru că pălise. 

— Adu-i aici, Alan, dacă eşti bun, spuse ea încet. Am 
terminat. 

O luă pe Wendy în poală ca să mănânce şi Alan îl luă pe 
William. Era uimitor cât de repede îşi reintra în mână, îşi 
spuse el în timp ce-l hrănea pe băieţelul durduliu. Vâri lingura 
în gură, o înclini, apoi îi ştergi uşor bărbia cu ea când o scoţi, 
împiedicând căderea câtor mai puţine picături posibil. Will tot 
întindea mâna după lingură, simțindu-se aparent destul de 
mare şi de experimentat s-o mânuiască singur, mulțumesc. 
Alan îl descurajă cu blândețe şi băiatul se resemna curând să 
mănânce cu seriozitate. 

— Ideea e că o pot folosi, îi spuse Stark. 

Stătea sprijinit de tejgheaua mobilei de bucătărie şi mişca 
alene sus-jos cătarea armei pe partea din față a vestei sale 
matlasate. Aceasta scotea o şoaptă aspră. 

Cei de la poliția statală te-au sunat să-ţi spună să vii aici şi 
să verifici cum stau lucrurile? De asta eşti aici? 

Alan se gândi să mintă, analiză argumentele pro şi contra, 
şi se hotări că era mai sigur să spună adevărul, în mare parte 


fiindcă nu se îndoia că omul acela - dacă era un om - avea 
încorporat un detector de minciuni foarte eficient. 

— Nu tocmai, spuse el şi-i povesti lui Stark despre telefonul 
lui Fuzzy Martin. 

Stark clătină din cap înainte ca el să fi terminat. 

— Mi s-a părut că văd o sclipire la fereastra casei ăleia de la 
fermă, zise el şi chicoti. 

Buna sa dispoziție părea cât se poate de reintrată în 
drepturi. 

— Ei, ei! Oamenii de la ţară nu se pot abţine să nu-şi vâre 
puţin nasul, nu-i aşa, şerife Alan? Primesc satisfacţii atât de 
mici făcând-o, încât ar fi o minune dacă n-ar face-o! Aşadar, 
ce-ai făcut tu când ai închis telefonul? 

Alan îi spuse şi asta, iar acum nu minți deoarece credea că 
Stark ştia ce făcuse - şi numai simplul faptul că se afla acolo 
era un răspuns la majoritatea întrebărilor. Alan credea că 
ceea ce-şi dorea cu adevărat Stark să ştie era dacă era destul 
de prost să încerce să-i livreze o minciună. 

Când termină, Stark spuse: 

— Bine, asta-i bine. Asta-ţi îmbunătăţeşte şansele de-a trăi 
să mai lupţi o zi, şerife Alan. Acum, ascultă la mine şi-o să-ți 
spun exact ce-o să facem odată ce-s sătui copiii ăştia. 


7 


— Eşti sigur că ştii ce să spui? întrebă Stark din nou. 
Stăteau lângă telefon în holul principal, singurul telefon 
funcțional rămas în casă. 

— Da. 

— Şi n-o să încerci să laşi vreun mesaj secret pe care să-l 
descifreze dispecera? 

— Nu. 

— Asta-i bine, spuse Stark. Asta-i bine, fiindcă acum e-un 
moment al naibii de prost să uiţi că eşti adult şi să începi să 
joci Peştera Piraților sau Ascunzişul Hoţilor. Cineva cu 
siguranţă ar păţi-o. 

— Mi-aş dori să încetezi cu amenințările pentru un timp. 


Rânjetul lui Stark se lărgi, deveni un lucru de-o splendoare 
pestilenţială. Îl luase pe William cu el ca să se asigure că Liz 
continua să se comporte frumos şi acum îl gâdilă pe copil sub 
braţ. 

— Nu prea pot face asta, spuse el. Un om care se opune 
propriei sale naturi se constipă, şerife Alan. 

Telefonul se afla pe o masă lângă un geam mare. Când Alan 
ridică receptorul, se uită la panta împădurită de dincolo de 
parcare, căutând vrăbiile. Nu se vedea niciuna. Nu încă, 
oricum. 

— Ce cauţi, catâr bătrân? 

— Hă? 

Aruncă o privire spre Stark. Ochii acestuia se uitau ţintă la 
el inexpresivi din găvanele lor în descompunere. 

— M-ai auzit. 

Stark făcu un gest spre parcare şi spre Toronado. 

— Nu te uiţi pe geamul ăla aşa cum face un om numai 
fiindcă are-un geam în față. Ai pe chip expresia unui om care 
speră să vadă ceva. Vreau să ştiu despre ce-i vorba. 

Alan simţi un fior rece de teroare alunecându-i în jos pe 
mijlocul spatelui. 

— 'Thad, se auzi spunând cu calm. Îl caut din priviri pe 
Thad, la fel ca tine. Trebuie să ajungă în scurtă vreme. 

— Ar fi bine ca ăsta să fie tot adevărul, nu crezi? îl întrebă 
Stark şi-l mai ridică puţin pe William. 

Începu să plimbe încet ţeava pistolului de sus în jos pe 
burtica plăcut grăsulie a lui William, gâdilându-l. William 
chicoti şi mângâie cu blândeţe obrazul descompus al lui Stark, 
ca pentru a spune: „lermină, ştrengarule... dar nu încă, 
fiindcă asta-i destul de comic.” 

— Înţeleg, zise Alan şi înghiţi în sec. 

Stark urcă ţeava pistolului spre bărbia lui William şi-i făcu 
guşița de acolo să se mişte. Copilul râse. 

Dacă vine Liz de după colț şi-l vede făcând asta, o s-o ia 
razna, îşi spuse Alan cu calm. 

— Eşti sigur că mi-ai spus tot, şerife Alan? Nu-mi ascunzi 
nimic sau cine ştie ce? 


— Nu, zise Alan. 

Numai despre vrăbiile din pădurea din jurul casei Williams. 

Nu-ţi ascund nimic. 

Bine. Te cred. Pentru moment, cel puţin. Acum treci şi fă-ți 
treaba. 

Alan formă numărul de la Oficiul Şerifului Districtului 
Castle. Stark se aplecă mai aproape - atât de aproape, încât 
izul propriului său corp îl făcu pe Alan să-i vină să vomite - şi 
trase cu urechea. 

Sheila Brigham răspunse la primul târâit. 

Bună, Sheila - aici Alan. Sunt lângă Castle Lake. Am 
încercat să iau legătura prin stația radio, dar ştii cum e 
semnalul aici. 

Inexistent, spuse ea şi râse. Stark zâmbi. 


8 


Când dispărură din vedere după colț, Liz deschise sertarul 
de sub tejghea şi scoase cel mai mare cuțit de măcelărie de 
acolo. Aruncă o privire spre colț, ştiind că Stark îşi putea iți 
capul în orice clipă ca s-o verifice. Dar până acum, era bine. Îi 
auzea cum vorbeau. Stark spunea ceva despre felul cum se 
uitase Alan pe geam. 

Trebuie să fac asta, gândi ea, şi trebuie s-o fac pe cont 
propriu. Îl supraveghează pe Alan ca o pisică şi, chiar dacă i-aş 
putea spune ceva lui Thad, asta n-ar face decât să 
înrăutățească lucrurile... fiindcă el are acces la mintea lui 
Thad. 

Ținând-o pe Wendy în leagănul unui braţ îndoit, îşi scoase 
papucii şi se duse repede în camera de zi cu picioarele goale. 
Acolo era o sofa, dispusă în aşa fel încât cel care şedea pe ea 
putea să se uite spre lac. Vâri cuțitul de măcelărie sub volanul 
tapiseriei... dar nu prea departe. Dacă se aşeza, avea să-i fie la 
îndemână. 

lar dacă se aşezau împreună, ea şi cu vulpoiul de George 
Stark, şi el avea să-i fie la îndemână. 


Aş putea să-l conving să se aşeze, îşi spuse, grăbindu-se 
înapoi în bucătărie. Da, chiar aş putea. Se simte atras de 
mine. Şi asta-i oribil... dar nu-i prea oribil să mă folosesc de 
situaţie. 

Ajunse în bucătărie, aşteptându-se să-l vadă pe Stark stând 
acolo, expunându-şi spre ea dinții rămaşi în rânjetul său 
teribil, descompus. Însă bucătăria era goală şi încă-l putea 
auzi pe Alan vorbind la telefon în hol. ŞI-l putea închipui pe 
Stark stând chiar lângă el, trăgând cu urechea. Aşa că asta 
era bine. Îşi spuse: Cu puțin noroc, George Stark va fi mort 
când va ajunge aici Thad. 

Nu voia ca ei doi să se întâlnească. Nu înțelegea toate 
motivele pentru care-şi dorea atât de tare să împiedice asta, 
dar înțelegea cel puţin unul dintre ele: se temea că ar putea 
chiar funcţiona colaborarea şi se temea şi mai mult că ştia 
care aveau să fie roadele reuşitei. 

În cele din urmă, numai o singură persoană putea pretinde 
naturile duale ale lui Thad Beaumont şi George Stark. Numai 
o singură ființă în carne şi oase putea supraviețui unei 
separări atât de primare. Dacă Thad putea oferi pornirea 
forțată de care avea nevoie Stark, dacă Stark începea să scrie 
pe cont propriu, aveau să înceapă să i se vindece rănile şi 
pustulele? 

Liz credea că da. Credea că Stark ar putea chiar începe să 
preia controlul asupra chipului şi asemănării soțului său. 

Şi după aceea, cât timp va mai trece (presupunând că Stark 
avea să-i lase pe toți în viață acolo şi să reuşească să fugă) 
înainte ca primele pustule să-şi facă apariția pe fața lui Thad? 

Nu credea că mult. Şi se îndoia foarte mult că Stark ar fi 
interesat să-l împiedice pe Thad să se descompună şi în cele 
din urmă să putrezească până la inexistenţă, toate gândurile 
lui bune dispărând pentru totdeauna. 

Liz îşi luă pantofii înapoi în picioare şi începu să curețe 
rămăşiţele cinei timpurii servită de gemeni. Nemernicule, îşi 
spuse ea, ştergând mai întâi tejgheaua şi apoi începând să 
umple chiuveta cu apă caldă, tu eşti pseudonimul, tu eşti 
intrusul, nu soțul meu. Turnă sucul Joy în chiuvetă şi apoi se 


duse la uşa camerei de zi ca s-o verifice pe Wendy. Fetița se 
țâra pe podea, căutându-şi probabil fratele. Dincolo de uşile 
glisante din sticlă, soarele de după-amiază târzie arunca o 
fâşie de lumină aurie puternică peste apa albastră a lacului 
Castle. 

Locul tău nu e aici. Tu eşti o monstruozitate, o jignire pentru 
ochi şi minte. 

Se uită la sofaua sub care se afla cuțitul lung şi ascuțit, 
aşezat la loc uşor accesibil. 

Dar pot îndrepta asta. Şi dacă mă lasă Dumnezeu să-mi fac 
voia, O S-o îndrept. 


9 


Mirosul lui Stark chiar începea să-l afecteze - făcându-l să i 
se pară că va vomita în orice clipă -, dar Alan încerca să nu 
lase asta să-i răzbată prin voce. 

— S-a întors Norris Ridgewick, Sheila? 

Lângă el, Stark începuse să-l gâdile iarăşi pe William cu 
pistolul. 

— Nu încă, Alan. Scuze. 

— Dacă vine, spune-i să preia conducerea. Până atunci, s-o 
preia Ciut. 

— Schimbul lui... 

— Mda, schimbul lui s-a terminat, ştiu. Conducerea 
oraşului o să trebuiască să plătească nişte ore suplimentare şi 
Keeton o să mă ia pe mine-n teleguță pentru asta, dar ce pot 
face? Sunt blocat aici cu o stație radio care nu funcționează şi 
o maşină de patrulă care se îneacă de fiecare dată când îi 
arunci o privire. Sun de la casa soților Beaumont. Cei de la 
poliția statală au vrut s-o verific, dar a fost spartă. 

— Ce păcat! Vrei să transmit cuiva informaţia? Celor de la 
poliția statală? 

Alan se uită la Stark, a cărui întreagă atenţie părea să fie 
absorbită de băieţelul grăsuliu şi voios pe care-l gâdila, 
ținându-l în braţe. Stark clătină absent din cap spre privirea 
lui Alan. 


— Da. Sună în locul meu la Cazarma Oxford. Mă gândeam 
să înfulec ceva la localul ăla cu preparate din pui şi apoi să 
mă întorc aici şi să mai verific o dată. Asta dacă nu reuşesc 
să-mi pornesc maşina. Dacă nu, poate c-o să văd ce au soții 
Beaumont în cămară. Vrei să iei o notiță pentru mine, Sheila? 

I se păru că Stark se crispează uşor lângă el. Vârful ţevii se 
opri, îndreptată spre buricul lui William. Alan simţi picături 
reci şi lente de sudoare curgându-i pe piept. 

— Sigur, Alan. 

Individul ăsta ar trebui să fie inventiv. Cred că-şi poate găsi 
un loc mai bun unde să-şi ascundă cheia de rezervă decât sub 
covoraşul de la intrare. 

Sheila Brigham râse. 

— Am notat. 

Lângă el, vârful ţevii pistolului de calibru 45 începu să se 
mişte din nou şi William începu din nou să rânjească. Alan se 
relaxa puţin. 

— Pe Henry Payton să-l sun, Alan? 

— Aha. Sau pe Danny Eamons dacă nu-i acolo Henry. 

— Bine. 

— Mersi, Sheila. Încă o factură de la Statali, atâta tot. Ai 
grijă de tine. 

— Şi tu, Alan. 

Închise telefonul încet şi se întoarse spre Stark. 

— Bine? 

— Mai bine nu se poate, zise Stark. Mi-a plăcut în mod 
special partea despre cheia de sub covoraşul de la intrare. A 
adus acel ceva în plus care înseamnă atât de mult. 

— Cât eşti de simpatic! spuse Alan. 

În împrejurările acelea, nu era un lucru foarte inteligent de 
spus, însă îl surprinse propria-i furie. 

Şi Stark îl surprinse. El râse. 

— Nimeni nu mă place foarte mult, nu-i aşa, şerife Alan? 

— Nu, spuse Alan. 

— Păi, asta nu face nimic - mie-mi place de mine cât pentru 
toată lumea. Sunt un adevărat tip New Age în privința asta. 
Cel mai important lucru e că sunt de părere că ne-aflăm într-o 


formă destul de bună aici. Cred c-o să se prindă numai bine 
povestea asta. 

Îşi înfăşură firul telefonului pe după mână şi-l smulse din 
priză. 

— Cred că aşa-i, zise Alan, dar nu prea era convins. 

Era o poveste firavă - mult mai firavă decât părea să-şi dea 
seama Stark, care credea poate că toţi poliţiştii de la nord de 
Portland erau o adunătură de mocofani adormiți. Dan 
Eamons din Oxford probabil c-o va înghiți, doar dacă nu-i 
aprindea cineva din Orono sau August un foc sub fund. Dar 
Henry Payton? Era mult mai puţin sigur că Henry va înghiți 
ideea că Alan aruncase doar o singură privire iute după 
ucigaşul lui Homer Gamache înainte să plece la Cluck-Cluck 
Tonite pentru un meniu de pui. Henry era posibil să simtă că 
nu mirosea a bine. 

— Uitându-se la Stark cum gâdila copilul cu vârful 
pistolului, Alan se întrebă dacă voia sau nu ca asta să se 
întâmple, şi descoperi că nu ştia. 

— Acum ce urmează? îl întrebă pe Stark. 

Stark inspiră adânc şi se uită afară la pădurea luminată de 
soare cu o bucurie evidentă: 

— Hai s-o întrebăm pe Bethie dacă nu poate încropi ceva de 
halit. Mi-e foame. Viaţa la țară e nemaipomenită, nu-i aşa, 
şerife Alan? Fir-aş să fiu! 

— Bine, spuse Alan. 

Porni înapoi spre bucătărie şi Stark îl apucă de-o mână. 

— Treaba aia cu înecatul maşinii, spuse el. Aia n-a însemna 
nimic deosebit, nu? 

— Nu, spuse Alan. A fost doar un alt exemplu al... cum îi 
spui tu? Acel ceva în plus care înseamnă atât de mult. În 
ultimul an, mai multe dintre maşinile de patrulă au avut 
probleme la carburator. 

— Ar fi bine să fie ăsta adevărul, zise Stark, uitându-se la 
Alan cu ochii lui morți. 

De la colțurile lor interioare curgea puroi gros şi se 
prelingea pe lateralul nasului său descărnat ca nişte lacrimi 
cleioase de crocodil. 


— Ar fi păcat să trebuiască să-l rănesc pe unul dintre copii 
fiindcă tu a trebuit să faci pe deşteptul. Thad n-o să lucreze 
nici pe jumătate la fel de bine dacă va afla că a trebuit să-i 
omor unul dintre gemeni ca să te fac pe tine să fii cuminte. 

Rânji şi apăsă vârful ţevii de la pistol la subsuoara lui 
William. Băiatul chicoti şi se zvârcoli. 

— Nu-i aşa că-i simpatic ca o pisicuţă călduță? 

Alan înghiţi pe lângă ceea ce i se părea ca este o minge mare 
de scame uscate în gând. 

— Când faci asta mă faci să fiu agitat ca dracu', amice. 

— Dă-i drumu” şi fii agitat, zise Stark, zâmbindu-i. Sunt 
exact genul de om în jurul căruia oamenii vor să fie agitați. 
Hai să mâncăm, şerife Alan. Cred că micuţului ăsta începe să- 
i fie dor de soră-sa. 

Liz încălzi un bol de supă în cuptorul cu microunde. Îi oferi 
mai întâi o cină rece, dar el clătină din cap, zâmbind, apoi îşi 
vâri degetele în gură şi scoase un dinte. Acesta ieşi din gingie 
cu o uşurinţă dezgustătoare. 

Când îl aruncă în coşul de gunoi, ea îşi feri privirea cu 
buzele strânse, cu fața o mască încordată de repulsie. 

— Nu-ţi face griji, spuse el cu seninătate. Nu peste mult 
timp o să fie mai bine. Totul o să fie bine nu peste mult timp. 
Taţi o să ajungă aici curând. 

Încă mai mâncau supă când Thad intră în parcare la 
volanul VW-ului lui Rawlie, zece minute mai târziu. 


Douăzeci şi cinci - STEEL MACHINE 


1 


Casa de vacanţă a soților Beaumont se afla pe Lake Lane, la 
un kilometru şi jumătate depărtare de Route 5, însă Thad opri 
la mai puţin de o zecime din această distanţă, uitându-se în 
jur şi nevenindu-i să creadă. 


Erau vrăbii peste tot. 

Fiecare creangă de copac, fiecare piatră, fiecare bucată de 
pământ gol era acoperită cu vrăbii cuibărite. Lumea pe care o 
văzu era grotescă, halucinatoriei: era ca şi când porțiunii 
aceleia din Maine îi crescuseră pene. Drumul dinaintea lui 
dispăruse. Dispăruse complet. Acolo unde se aflase el era o 
potecă de  vrăbii  tăcute, înghesuite între copacii 
supraîncărcațţi. 

Undeva, o creangă se rupse. Singurul sunet în plus era VW- 
ul lui Rawlie. Toba de eşapament fusese într-o stare proastă 
când îşi începuse el drumul spre vest; acum părea să nu mai 
aibă absolut niciun rost. Motorul se pârțâea şi răcea, dând 
rateuri din când în când, iar sunetul lui ar fi trebuit să pună 
pe fugă stolul acela monstruos cât ai clipi, însă păsările nu se 
mişcau. 

Stolul începea la mai puțin de trei metri şi jumătate în fața 
locului unde oprise el VW-ul şi-i scosese nărăvaşul schimbător 
de viteze la liber. Era o linie de demarcare atât clară, că ar fi 
putut fi trasată cu liniarul. 

Nimeni n-a mai văzut un stol de păsări ca ăsta de ani de 
zile, îşi spuse el. De la exterminarea porumbeilor călători de la 
sfârşitul secolului trecut... poate. Seamănă cu ceva scos dintr-o 
poveste de Daphne du Maurier. 

O vrabie ateriza pe capota VW-ului şi păru să se uite la el. 
Thad simţi o curiozitate înfricoşătoare, imperturbabilă în ochii 
negri ai păsării aceleia mici. 

Cât de departe se întind ele? se întrebă. Până la casă? 
Dacă-i aşa, George le-a văzut... şi-o să dăm de dracu, dacă n- 
am dat deja de el. Şi chiar dacă nu se întind atât de departe, 
cum ar trebui să ajung eu acolo? Nu sunt doar pe drum; ele 
sunt drumul. 

Dar, desigur, ştia răspunsul la asta. Dacă voia să ajungă la 
casă, trebuia să conducă peste ele. 

Nu, aproape că gemu mintea sa. Nu, nu poți. Imaginaţia sa 
invocă lucruri teribile: pocnetele, sunetele de frângere a miilor 
de corpuri mici, jeturile de sânge ţâşnind de sub roți, 
cheagurile ude de pene lipite învârtindu-se odată cu roțile. 


Dar o s-o fac, murmură el. O s-o fac fiindcă trebuie s-o fac. 

Un rânjet instabil începu să-i aranjeze fața într-o grimasă 
de concentrare cruntă, pe jumătate nebună. În momentul 
acela, semăna sinistru de mult cu George Stark. Vâri 
schimbătorul de viteze înapoi în viteza întâi şi începu să 
fredoneze în barbă „John Wesley Harding”. VW-ul lui Rawlie 
pufăi, aproape se opri, apoi scoase trei rateuri puternice şi 
începu să ruleze înainte. 

Vrabia de pe capotă se ridică în aer şi lui Thad i se tăie 
răsuflarea aşteptând ca toate să-şi ia zborul, aşa cum făceau 
în viziunile din transă: un nor întunecat ascendent, însoțit de 
un sunet ca al unui uragan într-o sticlă. 

În schimb, suprafața drumului din faţa botului VW-ului 
începu să se zvârcolească şi să se mişte. Vrăbiile - unele dintre 
ele, cel puţin - se trăgeau în spate, croind două fâşii goale... 
fâşii care se potriveau perfect traseului roților VW-ului. 

— Iisuse, şopti Thad. 

Apoi fu între ele. Brusc, trecu din lumea pe care o ştia 
dintotdeauna într-una străină, care era populată numai de 
santinelele acelea mici ce păzeau granița dintre tărâmul celor 
vii şi cel al morților. 

Acolo mă aflu eu acum, gândi el în timp ce conducea încet 
de-a lungul cărărilor gemene pe care i le deschideau păsările. 
Sunt în ţara morților-vii şi Domnul fie cu mine. 

Cărarea continuă să i se deschidă în fată. Avea mereu 
aproximativ trei metri şi jumătate de drum liber şi, când 
acoperi această distanță, alți trei metri şi jumătate i se 
deschideau înainte. Puntea de jos a VW-ului trecea peste 
vrăbiile adunate una lângă alta între urmele pentru roți, însă 
nu părea să le omoare; în oglinda retrovizoare, cel puţin, nu 
vedea nici-o pasăre moartă în spate. Dar era greu să-şi dea 
seama sigur, fiindcă vrăbiile închideau calea în urma sa, 
recreând covorul acela plat, împănat. 

Le simțea mirosul - un iz uşor, fărâmicios, care părea să-i 
stea pe piept ca o ploaie de făină de oase. 

Odată, în copilărie, îşi vârâse capul într-un sac cu granule 
pentru iepuri şi inhalase adânc. Mirosul acesta semăna cu 


acela. Nu era murdar, dar era copleşitor. Şi era străin. Începea 
să-l deranjeze ideea că masa aceea mare de păsări fura tot 
oxigenul din aer, că se va sufoca înainte să ajungă acolo unde 
mergea. 

Acum începea să audă uşoare tac-tac-tac-uri de deasupra şi- 
şi imagină vrăbiile cuibărindu-se acolo pe acoperişul VW-ului, 
comunicând cumva cu suratele lor, ghidându-le, spunându-le 
când să se ferească şi să creeze piste pentru roți, spunându-le 
când era în siguranţă să se regrupeze. 

Trecu de coama primului deal de pe Lake Drive şi se uită în 
jos spre valea de vrăbii - vrăbii pretutindeni, vrăbii acoperind 
fiecare obiect şi umplând fiecare copac, modificând peisajul 
într-o lume coşmărescă a păsărilor care depăşea putinţa sa de 
închipuire; depăşea cele mai mari puteri de înțelegere. 

Thad simţi că era pe cale să leşine şi se pălmui viguros peste 
obraz. Fu un sunet slab - pleosc! - în comparaţie cu răcnetul 
aspru al motorului VW-ului, însă văzu o undă mică 
străbătând adunarea de păsări... O undă ca un fior. 

Nu pot merge acolo jos. Nu pot. 

Trebuie să mergi. Tu eşti ştiutorul. Tu eşti aducătorul. Tu 
eşti stăpânul. 

Şi pe lângă asta - unde altundeva putea merge? Se gândi la 
Rawlie spunând: Ai foarte mare griyjă, Thaddeus. Niciun muritor 
de rând nu poate controla trimişii vieții de apoi. Nu pentru 
multă vreme. Şi dacă încerca să se întoarcă pe Route 5> 
Păsările îi deschiseseră drum înainte... dar nu credea că-i vor 
deschide unul înapoi. Credea că urmările încercării de-a se 
răzgândi acum ar fi inimaginabile. 

Thad începu să coboare încet dealul... şi vrăbiile îi 
deschiseră drumul înainte. 

Nu-şi aminti niciodată cu precizie restul acelui drum; 
mintea sa trase din fericire cortina peste el de-ndată ce se 
încheie. Îşi aminti că-şi spusese fără-ncetare: Nu sunt decât 
nişte vrăbii, pentru numele lui Christos... nu sunt tigri sau 
aligatori sau peşti piranha... sunt doar nişte vrăbii! 

Şi ăsta era adevărul, dar văzând atât de multe deodată, 
văzându-le pretutindeni, înghesuite pe fiecare creangă şi 


luptându-se să-şi afle locul pe fiecare buştean căzut... asta-ți 
afecta cumva mintea. Iți rănea mintea. 

Când dădu curba strânsă pe care o făcea Lake Lane cam cu 
un kilometru mai încolo, pe stânga văzu Pajiştea Şcolii... 
numai că n-o văzu. Pajiştea Şcolii dispăruse. Pajiştea Şcolii 
era neagră din cauza vrăbiilor. 

Îți rănea mintea. 

Cât de multe? Cât de multe milioane? Sau să fi fost 
miliarde? 

O altă creangă pârâi şi cedă în pădure cu un sunet ca un 
tunet îndepărtat. Trecu de locuința Williams, dar casa cu 
fronton sub formă de A nu era decât o movilă sub greutatea 
vrăbiilor. Nu avea nici-o bănuială că maşina de patrulă a lui 
Alan Pangborn era parcată în fața acelei case; nu văzu decât 
un deal cu pene. 

Trecu pe lângă casa Saddler. Casa Massenburg. Casa 
Payne. Pe stăpânii celorlalte nu-i ştia sau nu-şi amintea 
numele lor. Şi apoi, la distanţă de încă patru sute de metri de 
propria sa casă, păsările pur şi simplu dispăreau. Exista un 
loc unde întreaga lume era numai vrăbii, cincisprezece 
centimetri mai încolo, nu era nici ţipenie. Încă o dată se părea 
că cineva trasase o linie cu rigla de-a curmezişul drumului. 
Păsările ţopăiau şi se fereau lovind din aripi, deschizând cărări 
pentru roți ce arătau acum pământul gol şi tasat al Aleii 
Lacului. 

Thad ajunse înapoi pe teren gol, opri brusc, deschise 
portiera şi vomită pe pământ. Gemu şi-şi şterse de pe frunte o 
transpirație bolnăvicioasă, înainte vedea pădure pe ambele 
laturi şi sclipiri albastre puternice de lumină dinspre lac pe 
partea sa stângă. 

Se uită în spate şi văzu o lume neagră, tăcută, în aşteptare. 

Psihopompele, îşi spuse el. Dumnezeu să mă ajute dacă dau 
greş cu asta, dacă el dobândeşte cumva control asupra 
păsărilor ăstora. Dumnezeu să ne ajute pe toți. 

Trânti portiera şi închise ochii. 

Recapătă-ți stăpânirea acum, Thad. N-ai trecut prin asta 
numai ca s-o dai acum în bară. Recapătă-ți stăpânirea. Uită de 


vrăbii. 

Nu le pot uita! ţipă o parte a minţii sale. Era un vaiet 
îngrozit, jignit, în pragul nebuniei. Nu pot! nu pot! 

Dar o putea face. Avea s-o facă. 

Vrăbiile aşteptau. Şi el avea să aştepte. Avea să aştepte 
până ce venea momentul potrivit. Avea să aibă încredere în el 
însuşi că-şi va da seama când urma să vină acesta. Dacă n-o 
putea face pentru el însuşi, avea s-o facă pentru Liz şi pentru 
gemeni. 

Prefă-te că-i o poveste. Doar o poveste pe care o scrii. O 
poveste în care nu e nici-o pasăre. 

— Bine, murmură el. Bine. O să-ncerc. 

Începu să conducă din nou. În acelaşi timp, începu să cânte 
în barbă „John Wesley Harding”. 


2 


Thad opri VW-ul - acesta muri cu un rateu de final triumfal 
- şi cobori încet din micuța maşină. Se întinse. George Stark 
ieşi pe uşă, ţinând-o acum pe Wendy, şi păşi pe verandă, 
înfruntându-l pe Thad din priviri. 

Stark se întinse şi el. 

Liz, care stătea alături de Alan, simţi un țipăt acumulându- 
i-se nu în gât, ci în spatele frunţii. Îşi dorea mai mult ca orice 
să-şi ia ochii de la cei doi bărbați şi descoperi că n-o putea 
face. 

Să se uite la ei era ca şi cum s-ar uita la un om care face 
exerciții de întindere în fața oglinzii. 

Nu semănau nici pe departe unul cu celălalt - chiar şi 
eliminând din imagine descompunerea accelerată a lui Stark. 
Thad era slab şi negricios, Stark lat în umeri şi blond în pofida 
tenului său (cât mai rămăsese din €l). Şi totuşi, erau imagini 
în oglindă. Asemănarea era sinistră tocmai fiindcă nu exista 
niciun lucru căruia ochiul îngrozit, constrâns, să i-o poată 
atribui. Era sub roşa, adânc îngropată între rânduri, dar atât 
de reală, încât țipa: trucul acela al încrucişării picioarelor în 


timpul întinderii, al depărtării ţepene a degetelor pe lângă 
coapse, strângerea aceea slabă din ochi. 

Se relaxară exact în acelaşi timp. 

— Bună, Thad. 

Stark părea aproape timid. 

— Bună, George, spuse Thad plat. Familia? 

— Numai bine, mersi. Ai de gând s-o faci? Eşti pregătit? 

— Da. 

În spatele lor, înapoi spre Route 5, o creangă pârâi. Ochii lui 
Stark săriră în acea direcție. 

— Ce-a fost asta? 

— O creangă de copac, spuse Thad. În urmă cam cu patru 
ani, pe-aici a avut loc o tornadă, George. Ramurile uscate încă 
mai cad. Ştii asta. 

Stark clătină din cap. 

— Cum mai eşti, catâr bătrân? 

— Sunt bine. 

Pari puţin încordat. 

Ochii lui Stark săgetau spre fața lui Thad; îi putea simți 
încercând să pătrundă în gândurile dindărătul ei. 

— Nici tu nu arăţi prea în formă. 

Stark râse la aceasta, dar nu era nici urmă de umor în acel 
râset. 

— Bănuiesc că ai dreptate. 

— O să-i laşi în pace? întrebă Thad. Dacă fac ce vrei tu, 
chiar o să-i laşi în pace? 

— Da. 

— Dă-mi cuvântul tău. 

— Bine, spuse Stark. Îl ai. Cuvântul unui sudist, un lucru 
care nu-i aşa uşor de primit. 

Accentul său fals, aproape burlesc, dispăruse complet. 
Vorbi cu o demnitate simplă şi îngrozitoare. Cei doi bărbaţi se 
înfruntară unul pe celălalt în lumina soarelui de după-amiază 
târzie, atât de puternică şi aurie, încât părea ireală. 

— Bine, spuse Thad după o clipă lungă, şi gândi: El nu ştie. 
Chiar nu ştie. Vrăbiile... ele încă îi sunt ascunse lui. Secretul 
ăsta e-al meu. Bine, o să-i dăm bătaie. 


3 


Cât cei doi bărbaţi statură lângă uşă, Liz îşi dădu seama că 
tocmai avusese ocazia perfectă de a-i spune lui Alan de cuțitul 
de sub canapea... şi că o lăsase să-i scape. 

Sau n-o lăsase? 

Se întoarse spre el şi, în clipa aceea, Thad strigă: 

— Liz? 

Vocea lui era severă. Avea o notă autoritară pe care deseori 
o folosea şi păru aproape că ştie ce intenţiona ea să facă... şi 
nu voia ca ea s-o facă. Asta era imposibil, desigur. Nu-i aşa? 
Nu ştia. Nu mai ştia nimic. 

Se uită la el şi-l văzu pe Stark dându-i lui Thad copilul. 
Thad o ţinu pe Wendy aproape. Wendy îşi petrecu braţele pe 
după gâtul tatălui ei la fel de prietenos cum şi le petrecuse pe 
după al lui Stark. 

Acum! strigă mintea lui Liz la ea. Spune-i acum! Spune-i să 
fugă! Acum, cât gemenii sunt la noi! 

Dar, desigur, Stark avea o armă şi ea nu credea că vreunul 
dintre ei era destul de iute ca să întreacă un glonţ. Îl cunoştea 
pe Thad foarte bine; nu ar fi spus-o niciodată cu voce tare, dar 
îi trecu brusc prin gând că el s-ar fi împleticit în propriile-i 
picioare. 

Iar acum Thad era foarte aproape de ea, iar ea nu putea nici 
măcar să se mintă că nu înțelegea mesajul din ochii lui. 

Las-o baltă, Liz, spuneau aceştia. E jocul meu. 

Apoi îşi puse brațul liber pe după mijlocul ei şi întreaga 
familie stătu într-o îmbrățişare stângace, dar fierbinte. 

— Liz, spuse el, sărutându-i buzele reci. Liz, Liz, îmi pare 
rău, îmi pare atât de rău pentru asta. N-am vrut să se 
întâmple aşa ceva. N-am ştiut. Am crezut că totul €... 
inofensiv. O glumă. 

Ea îl ţinu strâns, îl sărută, îi lăsă buzele să i le încălzească 
pe ale sale. 

— E-n regulă, spuse ea. Va fi în regulă, nu-i aşa, Thad? 

— Da, zise el. 


Se trase deoparte ca să se poată uita în ochii ei. 

— O să fie bine. 

O sărută din nou, după care se uită la Alan. 

— Bună, Alan, spuse el şi zâmbi strâmb. Ţi-ai schimbat 
gândurile în vreun fel? 

— Da. În destule feluri. Am vorbit astăzi cu o veche 
cunoştinţă de-a ta. 

Se uită la Stark. 

— Şi de-a ta. 

Stark ridică ceea ce-i mai rămăsese din sprâncene. 

— N-am ştiut că Thad şi cu mine avem vreun prieten 
comun, şerife Alan. 

— Oh, aveţi o relaţie foarte apropiată cu omul acesta, spuse 
Alan. De fapt, el te-a omorât o dată. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Thad tăios. 

— Cel cu care am vorbit e doctorul Pritchard. Îşi aminteşte 
de voi amândoi foarte bine. Vedeţi voi, a fost o operaţie de-un 
fel destul de neobişnuit. Ce-a scos din capul tău a fost el. 

Aplecă din cap spre Stark. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Liz şi vocea ei pieri la ultimul 
cuvânt. 


Aşa că Alan le spuse ceea ce-i spusese Pritchard... dar în 
ultima clipă omise partea despre vrăbiile care bombardaseră 
în picaj spitalul. O făcu fiindcă Thad nu spusese nimic despre 
vrăbii... şi Thad trebuise să treacă pe lângă casa Williams ca 
să ajungă acolo. Asta sugera două posibilități: fie că vrăbiile 
plecaseră pe când venise Thad, fie că Thad nu voia ca Stark să 
ştie că erau acolo. 

Alan se uită foarte atent la Thad. Se întâmplă ceva acolo 
înăuntru. Vreo idee. Să ne rugăm la Dumnezeu să fie una bună. 

Când încheie, Liz părea uluită. Thad clătina din cap. Stark - 
de la care Alan se aşteptase la cea mai puternică reacție dintre 
toate - nu părea foarte afectat într-un fel sau altul. Singura 
expresie pe care o putu citi Alan pe fața aceea distrusă era cea 
de amuzament. 

— Asta explică multe, spuse Thad. Mulţumesc, Alan. 

— Mie nu-mi explică absolut nimic! strigă Liz atât de tare, 
că gemenii începură să scâncească. 

Thad se uită la George Stark. 

— Tu eşti o fantomă, spuse el. Un soi ciudat de fantomă. 
Noi stăm cu toţii aici şi ne uităm la o fantomă. Nu-i aşa că-i 
uimitor? Ăsta nu-i doar un incident parapsihologic; e-o 
afurisită de epopee! 

— Nu cred că are vreo importanţă, spuse Stark cu uşurinţă. 
Spune-le povestea lui William Burroughs, Thad. Mi-o amintesc 
bine. Am fost înăuntru, desigur... dar ascultam cu atenţie. 

Liz şi cu Alan se uitară la Thad întrebători. 

— Ştii despre ce vorbeşte? întrebă Liz. 

— Sigur că ştiu, spuse Thad. Ionel şi Marinei, amândoi 
gândesc la fel. 

Stark îşi lăsă capul pe spate şi râse. Gemenii încetară cu 
scâncetele şi râseră împreună cu el. 

— Asta-i bună, catâr bătrân! Asta-i buuună! 

— Am fost - sau poate că are trebui să spună că noi am fost 
- împreună cu Burroughs într-o comisie în 1981. La New 
School, în New York. În timpul sesiunii de întrebări şi 
răspunsuri, un puşti l-a întrebat pe Burroughs dacă crede în 


viața de după moarte. Burroughs a spus că da - credea că o 
trăiam cu toții. 

— lar omul ăla-i deştept, spuse Stark, zâmbind. Habar n- 
are să tragă cu pistolul, da-i deştept. Acum - vedeţi? Vedeți 
cât de puţin contează? 

Dar contează, gândi Alan, studiindu-l pe Thad cu atenție. 
Contează mult. Faţa lui Thad spune asta... şi vrăbiile despre 
care tu nu ştii o spun şi ele. 

Ceea ce ştia Thad era mai periculos decât ştia chiar el, 
bănuia Alan. Dar putea fi tot ce aveau. Se hotări că avusese 
dreptate să-şi țină pentru el sfârşitul poveştii lui Pritchard... 
dar tot se simțea ca un om care stătea pe marginea unei 
prăpăstii şi încerca să jongleze cu prea multe torţe aprinse. 

— Gata cu sporovăială, Thad, spuse Stark. 

EI clătină din cap. 

— Da. Cam gata. 

Se uită la Liz şi la Alan. 

— Vreau ca niciunul dintre voi să nu încerce ceva... ei bine... 
deplasat. Am să fac ce vrea el. 

— Thad! Nu! Nu poţi face asta! 

— ss. 

Işi puse un deget la buze. 

— Pot şi o voi face. Fără trucuri, fără efecte speciale. Nişte 
cuvinte pe hârtie l-au creat şi nişte cuvinte pe hârtie sunt 
singurele lucruri care-l vor alunga. 

Înclină din cap spre Stark. 

— Crezi că el ştie că asta va funcționa? Nu ştie. Doar speră. 

— Aşa e, spuse Stark. Speranța e-un izvor etern al 
sfârcurilor omeneşti. 

Râse. Era un sunet nebunesc, lunar, iar Alan înțelese că şi 
Stark jongla cu torţe aprinse pe marginea unei prăpăstii. 

Prinse cu colțul ochiului o mişcare bruscă. Alan întoarse 
uşor capul şi văzu o vrabie aterizând pe balustrada punţii din 
fața întinderii de sticlă care forma peretele de vest al camerei 
de zi. 1 se alătură o a doua şioa treia. Alan se uită înapoi la 
Thad şi văzu ochii scriitorului mişcându-se uşor. Şi el văzuse? 


Alan credea că da. Avusese dreptate, deci. Thad ştia... dar nu 
voia ca Stark să ştie. 

— Noi doi o să scriem doar ceva împreună şi-apoi o să ne 
luăm rămas bun, spuse Thad. 

Ochii săi se mutară la fața distrusă a lui Stark. 

— Asta e ceea ce-o să facem, nu-i aşa, George? 

— Ai nimerit-o, băiete. 

— Aşa că spune-mi, îi zise Thad lui Liz. Ascunzi ceva? Ai 
ceva în gând? Vreun plan? 

Ea rămase locului, uitându-se cu disperare în ochii soțului 
ei, nepăsătoare că între ei William şi Wendy se țineau de mână 
şi se uitau unul la celălalt încântați, ca nişte rude demult 
pierdute la o reuniune surpriză. 

Doar nu vorbeşti serios, nu-i aşa, Thad? îl întrebau ochii ei. 
E-o şmecherie, nu-i aşa? O şmecherie care să-l potolească, să-i 
adoarmă suspiciunile? 

Nu, răspunse privirea încețoşată a lui Thad. Până la ultimul 
cuvânt. Asta e ce-mi doresc. 

Şi nu mai era oare altceva? Ceva atât de profund şi de 
ascuns, încât poate ea era singura care o putea vedea? 

O să mă ocup eu de el, iubire. Ştiu cum, pot. 

Oh, Thad, sper să ai dreptate. 

— E-un cuţit sub canapea, spuse ea încet, uitându-se la 
fața lui. L-am luat din bucătărie cât Alan şi... şi el... era un 
holul principal, vorbind la telefon. 

Liz, Christoase! aproape că strigă Alan, făcându-i pe copii să 
tresară. 

Nu era, de fapt, atât de tulburat cum spera să pară. 
Ajunsese să înțeleagă că dacă treaba aceasta avea să se 
termină într-un fel care să nu însemne groază totală pentru ei 
toţi, Thad trebuia să fie cel care s-o facă. EI îl crease pe Stark; 
el trebuia să-l distrugă. 

Liz se uită într-o parte la Stark şi văzu rânjetul acela 
nesuferit răzbătând la suprafața rămăşiţelor fetei sale. 

— Ştiu ce fac, spuse Thad. Ai încredere în mine, Alan. Liz, ia 
cuțitul şi aruncă-l de pe punte. 


Am de jucat un rol aici, îşi spuse Alan. E-un rol minor, dar i- 
aminteşti ce spunea omul ăla la orele de dramaturgie de la 
colegiu - nu există roluri mici, numai actori mici. 

— Crezi c-o să ne lase pur şi simplu să plecăm? întrebă 
Alan sceptic. C-o să-şi ia tălpăşița peste deal legănând din 
coadă ca mieluşelul Măriei? Omule, eşti nebun. 

— Sigur, sunt nebun, spuse Thad şi râse. 

Semăna sumbru cu sunetul pe care-l scotea Stark - râsetul 
unui om care dansa în pragul uitării. 

— El este, iar el a venit din mine, nu-i aşa? Ca un demon 
ieftin din sprânceana unui Zeus de mâna a treia. Dar eu ştiu 
cum trebuie să fie. 

Se întoarse şi se uită la Alan cu toată atenţia şi pentru 
prima oară cu gravitate. 

— Ştiu cum trebuie să fie, repetă el încet şi cu mare emfază. 
Dă-i drumul, Liz. 

Alan scoase un sunet grosolan de dezgust şi se întoarse cu 
spatele, ca pentru a se disocia de ei toți. 

Simţindu-se ca o femeie în vis, Liz străbătu camera de zi, 
îngenunche şi scoase cuțitul de sub canapea. 

— Ai grijă cu lucrul ăla, spuse Stark. 

Părea foarte alert, foarte serios. 

Copiii tăi i-ar spune acelaşi lucru dacă ar putea vorbi. 

Ea se uită în jur, îşi îndepărtă părul de pe față şi văzu că 
ținea arma îndreptată spre Thad şi William. 

— Am grijă! spuse ea pe o voce tremurată, mustrătoare, 
care era aproape de lacrimi. 

Trase în lături pe şinele ei uşa din peretele-fereastră şi păşi 
afară pe punte. Erau acum şase vrăbii cuibărite pe 
balustradă. Se mişcară într-o parte în două grupuri de câte 
trei când ea se apropie de balustradă şi de hăul de după ea, 
dar nu zburară. 

Alan o văzu pregetând pentru o clipă, gândindu-se la ele, cu 
mânerul cuțitului strâns între degete şi cu vârful lamei 
îndreptat în jos spre podea ca un fir cu plumb. Se uită la Thad 
şi-l văzu că se uita încordat la ea. În cele din urmă, se uită la 
Stark. 


O privea atent pe Liz, dar pe fața lui nu se citea surprindere 
sau suspiciune, şi lui Alan Pangborn îi trecu prin minte un 
neaşteptat gând bezmetic: El nu le vede! Nu-şi aminteşte ce a 
scris pe pereții apartamentelor, iar acum nu le vede! Nu ştie că 
sunt acolo! 

Apoi îşi dădu brusc seama că Stark se uita înapoi la el, 
măsurându-l cu privirea aceea plată, descompusă. 

— De ce te uiţi la mine? întrebă Stark. 

— Vreau să fiu sigur c-o să-mi amintesc ce înseamnă o 
urâțenie adevărată, spuse Alan. S-ar putea să vreau să le 
povestesc nepoților într-o bună zi. 

— Dacă nu-ţi păzeşti afurisita aia de gură, n-o să 
trebuiască să-ți faci griji de nepoți, spuse Stark. Câtuşi de 
puţin. Ai face bine să termini cu holbatul ăsta, şerife Alan. Pur 
şi simplu nu-i un lucru cumpătat. 

Liz aruncă peste balustrada punţii cuțitul de măcelărie. 
Când îl auzi aterizând în tufişurile cu şapte metri şi jumătate 
de mai jos, începu în sfârşit să plângă. 


4 


— Hai să mergem la etaj, spuse Stark. Acolo e biroul lui 
Thad. Bănuiesc că o să ai nevoie de maşina de scris, nu-i aşa, 
catâr bătrân? 

— Nu pentru cartea asta, spuse Thad. Ştii tu bine. 

Un zâmbet atinse buzele crăpate ale lui Stark. 

— Ştiu? 

Thad arătă cu degetul spre creioanele aliniate în buzunarul 
său de la piept. 

— De-astea folosesc când vreau să iau din nou legătura cu 
Alexis Machine şi Jack Rangely. 

Stark păru absurd de mulțumit. 

— Mda, aşa e, nu? Cred că mi-am spus că de data asta ai 
vrea s-o faci altfel. 

— Nu altfel, George. 

— Mi-am cumpărat şi eu ale mele, spuse el. Trei cutii pline. 
Şerife Alan, de ce nu eşti băiat bun şi nu te duci la maşină să 


mi le aduci? Sunt în torpedou. Voi ceilalți o să faceți pe bonele. 

Se uită la Thad, îşi râse râsetul său bezmetic şi clătină din 
cap. 

— Câine ce eşti tu! 

— Aşa e, George, spuse Thad. Zâmbi firav. - Sunt un câine. 
La fel eşti şi tu. Şi nu poți să-i înveți pe câinii bătrâni trucuri 
Noi. 

— Ţi-e cam chef de scris, nu-i aşa, bătrâne? Indiferent ce 
spui, o parte din tine pur şi simplu tânjeşte să se pună pe 
treabă. i-o citesc în ochi. O vrei. 

— Da, spuse Thad simplu şi Alan nu credea că minţea. 

— Alexis Machine, zise Stark. 

Ochii săi galbeni scânteiau. 

— Aşa e, spuse Thad şi acum şi ochii lui scânteiau. 

„Taie-l cât eu stau aici şi mă uit.” 

— Ai nimerit-o! strigă Stark şi începu să râdă. „Vreau să 
văd sângele cum curge. Nu mă face să-ți spun de două ori.” 

Acum, începură să râdă amândoi. 

Liz se uită de la Thad la Stark şi apoi înapoi la soțul ei şi de 
pe obraji îi căzu sânge, fiindcă n-ar fi putut să-şi dea seama de 
diferență. 

Dintr-odată, marginea râpei părea mai aproape ca 
niciodată. 


5 


Alan se duse afară să aducă creioanele. Ținu capul în 
maşină doar pentru o clipă, dar i se păru mai mult şi fu foarte 
bucuros să-l scoată înapoi. Maşina păstra un miros întunecat 
şi neplăcut, care-l făcu să se simtă uşor amețit. Să stea în 
Toronado-ul lui Stark era ca şi când şi-ar fi vârât capul într-o 
cameră de la mansardă unde cineva vărsase o sticlă de 
cloroform. 

Dacă ăsta e mirosul viselor, îşi spuse Alan, nu vreau să mai 
am niciodată unul. 

Rămase o clipă lângă maşina neagră, cu cutiile de creioane 
Berol în mâini şi uitându-se în susul parcării. 


Vrăbiile veniseră. 

Parcarea dispărea sub un covor alcătuit din ele. Apoi 
aterizară şi mai multe. lar pădurea era plină de ele. Aterizară 
şi rămaseră locului, uitându-se ţintă la el, înmărmurite, o 
masivă enigmă vie. 

Vin după tine, George, îşi spuse el şi porni înapoi spre casă. 
La jumătatea distanței, se opri brusc când îl lovi o idee 
neplăcută. 

Sau vin după noi? 

Se uită înapoi la păsări pentru un moment lung, dar 
acestea nu-i spuseră niciun secret, iar el se duse în casă. 


6 


— La etaj, spuse Stark. Tu primul, şerife Alan. Du-te în 
spatele dormitorului pentru oaspeţi. Lipită de peretele de acolo 
e-o vitrină plină cu fotografii şi prespapieruri şi mici 
suveniruri. Când apeşi în partea ei stângă, se roteşte în 
interior pe o tijă centrală. Biroul lui Thad e dincolo de ea. 

Alan se uită la Thad, care aplecă din cap. 

— Ştii a naibii de multe despre locul ăsta, spuse Alan, 
pentru un om care n-a fost niciodată aici. 

— Dar am fost aici, zise Stark cu gravitate. Am fost aici 
deseori... În vise. 


7 


Două minute mai târziu, toți erau adunați în fata insolitei 
uşi a micului birou al lui Thad. Vitrina era întoarsă spre 
interior, creând două intrări spre încăperea despărțită de 
restul casei de grosimea acelui corp de mobilier. Nu era nici-o 
fereastră acolo înăuntru; dă-mi un geam aici lângă lac, îi 
spusese Thad lui Liz cândva, şi ce-o să fac e să scriu două 
cuvinte şi apoi o să mă holbez afară pe drăcovenia aia vreme 
de două ore, uitându-mă cum se plimbă bărcile. 


O lampă cu gât lung, flexibil, şi cu bec puternic cu cuarț- 
halogen arunca un cerc de lumină albă peste masa de lucru. 
Un scaun de birou şi un scaun pliant de picnic stăteau lângă 
masă, unul lângă celălalt, cu fața spre două caiete goale care 
fuseseră aşezate împreună în cercul de lumină. Pe fiecare 
dintre acestea se odihneau câte două creioane Berol Black 
Beauty ascuţite. IBM-ul electric pe care-l folosea Thad uneori 
acolo fusese scos din priză şi depozitat într-un colț. 

Thad însuşi adusese scaunul pliant din dulapul de pe hol şi 
încăperea exprima acum o dualitate pe care Liz o găsea 
uluitoare şi totodată extrem de neplăcută. Era într-un fel o 
altă versiune a creaturii din oglindă pe care-şi închipuise c-o 
vede când sosise în sfârşit Thad. Erau două scaune acolo unde 
întotdeauna fusese numai unul; erau două seturi de 
instrumente pentru scris, aşezate tot unul lângă altul, acolo 
unde ar fi trebuit să fie numai unul. Maşina de scris pe care 
ea o asocia cu şinele 

(mai bun) 

normal al lui Thad fusese pusă de-o parte, iar când ei se 
aşezară, Stark în scaunul de la birou al lui Thad şi Thad în 
scaunul pliant, dezorientarea fu completă. Simţi aproape un 
fel de rău de mare. 

Fiecare avea câte un geamăn în poală. 

Cât timp avem înainte să devină cineva bănuitor şi să se 
hotărască să verifice cum stau lucrurile aici? îl întrebă Thad 
pe Alan, care stătea în cadrul uşii cu Liz. Fii sincer şi fii cât de 
precis poţi. Trebuie să mă crezi când spun că asta e singura 
şansă pe care o avem. 

— 'Thad, uită-te la el! răbufni Liz cu sălbăticie. Nu vezi ce se 
întâmplă cu el? Nu vrea doar ajutor să scrie o carte! Vrea să-ţi 
fure viața! Nu vezi asta? 

— Şşş, spuse el. Ştiu ce vrea. Cred că am ştiut încă de la 
început. Asta e singura cale. Ştiu ce fac. Cât timp avem, Alan? 

Alan se gândi la asta cu seriozitate. Îi spusese Sheilei că va 
mânca ceva la restaurant şi luase deja legătura cu 
dispeceratul, aşa că avea să treacă o vreme până să înceapă 


ea să se agite. Poate că s-ar fi întâmplat mai repede lucrurile 
dacă ar fi fost prin zonă Norris Ridgewick. 

— Poate până ce sună soția mea să întrebe unde sunt, 
spuse el. Poate mai mult. E soție de polițist de multă vreme. Se 
aşteaptă la ore târzii şi la nopţi ciudate. 

Nu-i plăcea să se audă că spune asta. Nu aşa trebuia să se 
joace jocul; era exact opusul felului în care trebuia să se joace 
jocul. 

Ochii lui Thad îl îndemnau. Stark nu părea să asculte deloc; 
ridicase  prespapierul de ardezie care stătea deasupra 
teancului dezordonat al unui manuscris vechi în colțul mesei 
şi se juca cu el. 

— Cred că vor fi cel puțin patru ore. 

Şi apoi, fără tragere de inimă, adăugă: 

— Poate toată noaptea. L-am lăsat pe Andy Clutterbuck la 
conducere şi Ciut nu-i tocmai un geniu. Dacă-i trage cineva 
semnalul de alarmă, probabil ca va fi individul ăla, Harrison, - 
cel pe care l-ai fentat pe şosea - sau cineva pe care-l cunosc la 
Cazarma Poliţiei Statale din Oxford. Un tip pe nume Henry 
Payton. 

Thad se uită la Stark. 

— O să fie de-ajuns? 

Ochii lui Stark, giuvaiere sclipitoare în peisajul ruinat al 
feței lui, erau îndepărtați, încețoşaţi. Mâna sa bandajată se 
juca absent cu prespapierul. Îl aşeză la loc şi-i zâmbi lui Thad. 

— Tu ce crezi? Ştii la fel de multe despre asta ca şi mine. 

Thad căzu pe gânduri. Amândoi ştim despre ce vorbim aici, 
dar nu cred că vreunul dintre noi o poate pune în cuvinte. Ceea 
ce facem aici nu e să scriem, nu tocmai. Scrisul nu e decât 
ritualul. E vorba despre un soi de predare de ştafetă. Un 
schimb de putere. Sau, mai bine spus, un troc: viețile lui Liz şi- 
ale gemenilor la schimb pentru... ce? Pentru ce, mai exact? 

Dar ştia, desigur. Ar fi fost ciudat dacă n-ar fi ştiut, căci 
meditase exact la subiectul acesta nu cu multe zile în urmă. 
Ochiul său era cel pe care-l voia Stark - nu, îl cerea. Acel 
ciudat al treilea ochi, care, fiind îngropat în creierul său, nu se 
putea uita decât înăuntru. 


Simţi acea senzație de târâre din nou şi o alungă. Nu-i 
corect să tragi cu ochiul, George. Tu ai puterea de foc; eu tot ce 
am e-o adunătură de păsări costelive. Aşa că nu-i corect să 
tragi cu ochiul. 

— Cred că probabil o să ajungă, spuse el. O s-o ştim când o 
să se-ntâmple, nu-i aşa? 

— Da. 

Ca un scrânciob, când o parte a scândurii urcă... cealaltă 
coboară. 

— Thad, ce ascunzi? Ce ascunzi de mine? 

Urmă o clipă de tăcere electrică în cameră, o cameră care 
brusc părea mult prea mică pentru emoţiile care se acumulau 
înăuntrul ei. 

— Te-aş putea întreba acelaşi lucru, spuse Thad în cele din 
urmă. 

— Nu, răspunse Stark încet. Toate cărțile mele sunt pe 
masă. Spune-mi, Thad. 

Mâna sa rece, putredă, prinse încheietura mâinii lui Thad 
cu inexorabila forță a unei cătuşe de oţel. 

— Ce ascunzi? 

Thad se forță să se întoarcă şi să-l privească pe Stark în 
ochi. Senzaţia aceea de târâre era pretutindeni acum, dar era 
concentrată în gaura din mâna sa. 

— Vrei să facem cartea asta sau nu? întrebă el. 

Pentru prima oară, Liz văzu expresia aceea de profunzime 
din fața lui Stark - nu de pe ea, ci din ea - schimbându-se. 
Brusc, putu citi nesiguranţă acolo. Şi teamă? Poate. Poate că 
nu. Dar chiar dacă nu, era ceva aproape de asta, aşteptând să 
se-ntâm-ple. 

— N-am venit aici să mănânc fulgi de porumb cu tine, Thad. 

— Atunci dă-ţi singur seama, spuse Thad. 

Liz auzi un icnet şi-şi dădu seama că ea însăşi îl scosese. 

Stark aruncă spre ea o privire scurtă, apoi se uită înapoi la 
Thad. 

— Nu mă lua cu tâmpenii, Thad, spuse el încet. Ai face bine 
să nu mă iei cu tâmpenii, bătrâne. 


Thad râse. Era un sunet rece şi disperat... dar nu complet 
lipsit de umor. Asta era partea cea mai rea. Nu era complet 
lipsit de umor şi Liz îl auzi pe George Stark în acel râset, exact 
aşa cum îl văzuse pe Thad Beaumont în ochii lui Stark când 
acesta se juca cu copiii. 

— De ce nu, George? Eu ştiu ce am de pierdut. Şi cărțile 
mele-s toate pe masă. Acum, vrei să scriem sau vrei să 
vorbim? 

Stark îl măsură o clipă îndelungată, privirea sa plată şi 
otrăvită zugrăvind fața lui Thad. Apoi spuse: 

— A, futu-i. Hai să-ncepem. 

Thad zâmbi. 

— De ce nu? 

— Tu şi cu copoiul plecaţi, îi spuse Stark lui Liz. Acum e 
doar între băieți. Am ajuns şi la asta. 

— lau copiii, se auzi Liz spunând şi Stark râse. 

— Asta-i destul de comic, Beth. Ă-ă. Copiii sunt prima de 
asigurare. Ca protecția la scriere pe-o dischetă de calculator, 
nu-i aşa, Thad? 

— Da... - începu Liz. 

— E-n regulă, spuse Thad. O să fie bine. George poate vedea 
de ei cât eu mă pun în mişcare. Le place de el. N-ai observat? 

— Sigur că am observat, spuse ea pe o voce joasă, plină de 
ură. 

— Doar ţine minte că-s aici cu noi, îi spuse Stark lui Alan. 
Ține minte asta, şerife Alan. Să nu fii inventiv. Dacă încerci să 
faci ceva nostim, o să se-ntâmple ca-n Jonestown. O să ne 
scoată pe toţi de aici cu picioarele-nainte. Ai priceput asta? 

— Am priceput, spuse Alan. 

Şi închide uşa în urma ta. 

Stark se întoarse spre Thad. 

— A sosit momentul. 

— Aşa e, spuse Thad şi luă un creion. 

Se întoarse spre Liz şi Alan şi de pe fața lui Thad Beaumont 
se uitau ochii lui George Stark. 

— Daţi-i drumul. leşiți. 


8 


Liz se opri la jumătatea scărilor. Alan aproape că se lovi de 
ea. Se uita de cealaltă parte a camerei de zi şi afară prin 
peretele-fereastră. 

Lumea era păsări. Puntea era îngropată sub ele; panta spre 
lac era neagră de ele în lumina de apus; deasupra lacului, 
cerul era negru de ele în timp ce şi altele veneau în zbor 
dinspre vest spre casa de lângă lac a soţilor Beaumont. 

— O, Dumnezeule, spuse Liz. 

Alan o prinse de braţ. 

— Nu face gălăgie, zise el. Să nu te audă. 

— Dar ce... 

El o conduse până la baza scărilor, încă ţinând-o ferm de 
braț. Când se aflau în bucătărie, Alan îi spuse restul din ceea 
ce-i spusese lui doctorul Pritchard mai devreme în după- 
amiaza aceea, cu o mie de ani în urmă. 

— Ce înseamnă asta? şopti ea. 

Faţa ei era cenugşie. 

— Alan, sunt atât de speriată. 

El îşi petrecu brațul pe după ea şi îşi dădu seama, chiar 
dacă şi el era profund speriat, că era o femeie destul de 
voluptuoasă. 

— Nu ştiu, zise el, dar ştiu că-s aici fiindcă le-a chemat fie 
Thad, fie Stark. Sunt cât se poate de sigur c-a fost Thad. 
Fiindcă el trebuie să le fi văzut când a venit. Le-a văzut, dar n- 
a spus nimic de ele. 

— Alan, el nu mai e acelaşi. 

— Ştiu. 

— O parte din el îl iubeşte pe Stark. O parte din el iubeşte... 
Întunecarea lui Stark. 

— Ştiu. 

Se duseră la geamul de lângă măsuța pentru telefon din hol 
şi se uitară afară. Parcarea era plină de vrăbii, la fel şi 
pădurea şi puţinul spaţiu din jurul magaziei unde era închisă 
puşca de calibru 22. VW-ul lui Rawlie dispăruse sub ele. 


Pe Toronado-ul lui George Stark nu era nici-o vrabie, însă. 
Iar în jurul lui era un cerc perfect de parcare goală, de parcă 
maşina ar fi fost introdusă în carantină. 

O pasăre zbură în fereastră cu un bufnet moale. Liz scoase 
un strigăt slab. Celelalte păsări se mişcară agitate - o mare 
mişcare ca de val ce se propagă pe deal în sus - după care 
rămaseră iarăşi nemişcate. 

— Chiar dacă sunt ale lui Thad, spuse ea, s-ar putea să nu 
le folosească împotriva lui Stark. O parte din el e nebună, 
Alan. O parte din el a fost întotdeauna nebună. Lui... lui îi 
place asta. 

Alan nu spuse nimic, dar ştia şi el lucrul acesta. Îl simţise. 

— Totul e ca un vis îngrozitor, spuse ea. Mi-aş dori să mă 
pot trezi. Mi-aş dori să mă pot trezi şi lucrurile să fie aşa cum 
au fost. Nu aşa cum au fost înainte de Clawson; aşa cum au 
fost înainte de Stark. 

Alan clătină din cap. 

Ea se uită în sus la el. 

— Aşadar, ce facem acum? 

— Facem ce-i mai greu, spuse el. Aşteptăm. 


9 


Seara păru să se întindă la infinit, lumina sângerând încet 
din cer în vreme ce soarele îşi făcea ieşirea dincolo de munții 
de pe partea de vest a lacului, munți care se pierdeau în 
depărtare ca să se unească la un moment dat cu Masivul 
Prezidenţial din lanțul de munți vulcanici ai statului New 
Hampshire. 

Afară, ultimele stoluri de vrăbii sosiră şi se alăturară 
stolului principal. Alan şi Liz le puteau simţi sus pe acoperiş, 
un tumul funerar de vrăbii, însă erau tăcute. Erau în 
aşteptare. 

Când se mişcau prin cameră, capetele lor se întorceau după 
ei, se întorceau ca nişte antene radar ce-au prins un semnal. 
La ce erau ei atenţi era biroul şi cel mai înnebunitor lucru era 
că nu se auzea absolut nimic din spatele uşii secrete care 


ducea acolo. Liz nu-i putea auzi nici măcar pe copii 
bolborosind şi gângurind între ei. Spera să fi adormit, însă nu- 
i era cu putință să reducă la tăcere vocea care insista că Stark 
îi omorâse pe amândoi, şi pe Thad la fel. 

Fără zgomot. 

Cu briciul pe care-l avea cu el. 

Îşi spuse că, dacă se întâmpla ceva de felul ăsta, vrăbiile 
aveau să ştie, aveau să facă ceva, şi asta o ajută, dar numai 
puțin. Vrăbiile erau un mare necunoscut aiuritor care 
înconjura casa. Dumnezeu ştia ce aveau să facă ele... sau 
când. 

Crepusculul ceda încet în calea întunericului complet, când 
Alan spuse cu asprime: 

— O să facă schimb între ei dacă durează destul de mult, 
nu-i aşa? Thad va începe să se îmbolnăvească... şi Stark va 
începe să se însănătoşească. 

Ea fu atât de speriată, că aproape scăpă ceaşca de cafea 
amară pe care o ţinea în mână. 

— Da. Aşa cred. 

Un cufundar strigă pe lac - un sunet izolat, dureros, 
singuratic. Alan se gândi la ei cum stăteau la etaj, două 
perechi de gemeni, unii liniştiți, ceilalți încleştaţi într-o 
groaznică luptă în crepusculul contopit al unicei lor 
imaginaţii. 

Afară, păsările se uitau şi aşteptau, în timp ce crepusculul 
se apropia de sfârşit. 

Scrânciobul s-a pus în mişcare, gândi Alan. Partea lui Thad 
urcă, partea lui Stark coboară. Acolo sus, în spatele acelei uşi 
care lăsa două locuri de intrare când se deschidea, schimbul 
începuse. 

E-aproape sfârşitul, îşi spuse Liz. Într-un fel sau altul. 

Şi, de parcă acest gând îl făcuse să existe, auzi vântul 
începând să sufle - un vânt ciudat, fremătat. 

Se ridică în picioare cu ochii larg deschişi, cu mâinile duse 
la gât. Se uită ţintă prin peretele-fereastră. Alan, încercă ea să 
spună, dar vocea o trăda. Nu conta. 


La etaj se auzi un ciudat, un bizar fluierat, ca o notă 
suflată într-un fluier îndoit. Stark strigă brusc, ascuțit. 

— Thad? Ce faci? Ce faci? 

Se auzi un bufnet scurt, ca detonarea unui pistol cu capse. 
O clipă mai târziu, Wendy începu să plângă. 

Şi afară, în întunericul tot mai adânc, un milion de vrăbii 
începură să fâlfâie din aripi, pregătindu-se de zbor. 


Douăzeci şi şase - VRĂBIILE ZBOARĂ 


1 


Când închise Liz uşa şi-i lăsă pe cei doi bărbaţi singuri, 
Thad deschise caietul său şi se uită la pagina albă pentru o 
clipă. Apoi luă unul dintre creioanele Berol ascuţite. 

— O să încep cu tortul, îi spuse lui Stark. 

— Da, zise Stark. 

Faţa îi fu umplută de-un soi de înflăcărare nestăvilită. 

— Aşa e bine. 

Thad aşeză creionul deasupra paginii albe. Acesta era 
întotdeauna cel mai bun moment - chiar înainte de prima 
linie. Aceasta era un fel de operaţie chirurgicală şi-n cele din 
urmă pacientul aproape întotdeauna murea, dar o făceai 
oricum. Trebuia s-o faci, fiindcă pentru asta erai făcut. Doar 
pentru asta. 

Tine doar minte, îşi spuse. Tine minte ce faci. 

Dar o parte din el - partea care chiar voia să scrie Steel 
Machine - protestă. 

Thad se aplecă în față şi începu să umple spaţiul gol. 


STEEL MACHINE de George Stark 


Capitolul I: Nunta 


Alexis Machine era rareori capricios, iar să aibă un gând 
capricios într-o situație ca aceea era ceva ce nu se mai 
întâmplase înainte. Şi totuşi, îi trecu prin gând: Dintre toți 
oamenii de pe pământ - câți? cinci miliarde? - eu sunt singurul 
care stă acum înăuntrul unui tort de nuntă mişcător, cu o armă 
semiautomată Heckler&Koch de calibru 223 în mână. 

Nu mai fusese niciodată într-un loc atât de strâmt. Aerul se 
stricase aproape pe dată, însă oricum n-ar fi putut să inspire 
profund. Glazura Tortului Troian era adevărată, dar sub ea nu 
era altceva decât un strat subţire dintr-un produs de ghips 
numit Nartex - un fel de carton deprimă mână. Dacă-şi umplea 
plămânii, mireasa şi mirele de pe tort probabil că s-ar 
răsturna. Cu siguranță glazura s-a crăpa şi... 

Scrise preț de aproape patruzeci de minute, prinzând viteză 
pe măsură ce înainta, mintea umplându-i-se treptat cu 
imaginile şi sunetele petrecerii de nuntă ce avea să se încheie 
atât de fulminant. 

În cele din urmă, aşeză creionul jos. Scrisese până ce-i 
tocise complet vârful. 

— Dă-mi o ţigară, spuse. 

Stark ridică din sprâncene. 

— Da, spuse Thad. 

Pe masă se afla un pachet de Pali Mall. Stark scutură una 
afară şi Thad o luă. Țigara îi lăsa o senzație ciudată între buze 
după atât de mulți ani... era prea mare, cumva. Dar era o 
senzație bună. Era la locul ei. 

Stark aprinse un chibrit şi i-l întinse lui Thad, care inhala 
adânc. Fumul îi muşcă plămânii în vechiul lui fel necruţător, 
necesar. Se simți imediat amețit, dar nu-l deranja deloc 
senzația. 

Acum îmi trebuie ceva de băut, îşi spuse. lar dacă ies din 
asta teafăr şi nevătămat, ăsta e primul lucru pe care am să-l 
fac. 

— Am crezut că te-ai lăsat, spuse Stark. 

Thad clătină din cap. 

— Şi eu. Ce pot spune, George? M-am înşelat. 


Mai trase o dată adânc şi scoase fumul în fuioare pe nări. 
Îşi întoarse caietul spre Stark. 

— E rândul tău, spuse. 

Stark se aplecă peste caiet şi citi ultimul paragraf scris de 
Thad; chiar nu era nevoie să citească mai mult. Amândoi ştiau 
cum va evolua povestea aceasta. 

În casă, Jack Rangely şi Tony Westerman se aflau în 
bucătărie, iar Rollick trebuia să fie acum la etaj. Toți trei erau 
înarmați cu semiautomate Steyr-Aug, singurele mitraliere bune 
fabricate în America, şi chiar dacă unele dintre gărzile de corp 
deghizate în oaspeți erau iuți, ei trei trebuiau să poată 
dezlănțui o furtună de gloanțe mai mult decât potrivită să le 
acopere retragerea. Daţi-mi doar drumul din tortul ăsta, îşi 
spuse Machine. Asta-i tot ce cer. 

Stark îşi aprinse şi el un Pali Mall, luă unul dintre Berol- 
urile sale, îşi deschise propriul caiet... şi apoi se opri. Se uită la 
Thad cu o sinceritate goală. 

— Mi-e teamă, bătrâne, zise el. 

Iar Thad simţi un mare val de compasiune pentru Stark - în 
ciuda a tot ceea ce ştia. Ti-e teamă. Da, sigur că ţi-e, îşi spuse. 
Numai cei care tocmai încep să scrie - puştii - nu se tem. Anii 
trec pe lângă tine şi cuvintele de pe pagină nu se întunecă la 
culoare... dar spațiul alb cu siguranță se albeşte şi mai tare. Ţi- 
e teamă? Ai fi mai nebun decăt eşti dacă nu ți-ar fi. 

— Ştiu, spuse el. Şi ştii la ce se reduce totul - singurul fel 
de-a o face este s-o faci. 

Stark clătină din cap şi se aplecă peste caiet. De două ori se 
întoarse din nou la ultimul paragraf scris de Thad... şi apoi 
începu să scrie. 

Cuvintele se formară cu o încetineală agonică în mintea lui 
Thad. 

Machine... nu se... Întrebase niciodată... 

O pauză lungă, apoi, dintr-o răbufnire: 

. cum ar fi să ai astmă, dar dacă l-ar fi întrebat cineva 
după aceasta... 

O pauză mai scurtă. 

... şi-ar fi amintit de lucrătura Scoretti. 


Citi ce scrisese, apoi se uită incredul la Thad. Thad clătină 
din cap. 

— Are logică, George. 

Îşi atinse cu degetul colțul gurii, care-l înțepase brusc, şi 
simți cum îi iese acolo o inflamatie. Se uită la Stark şi văzu că 
o iritație asemănătoare dispăruse de la colțul gurii lui. 

— Se întâmplă. Chiar se întâmplă. 

— Dă-i bătaie, George, spuse el. Dă-i să-i sune apa-n cap. 

Dar Stark se aplecase deja înapoi peste caiet şi acum scria 
mai repede. 


2 


Stark scrise timp de aproape o jumătate de oră şi, în cele 
din urmă, lăsă creionul jos cu o răsuflare uşoară de 
satisfacție. 

— E bine, zise el pe o voce joasă, plină de-o bucurie 
malițioasă. E cât de bine se poate. 

Thad luă caietul şi începu să citească - şi, spre deosebire de 
Stark, el citi tot textul. Ceea ce căuta începu să se arate pe a 
treia dintre cele nouă pagini scrise de Stark. 

Machine auzi târşăituri şi se Crispa, strângând în mâini 
mitraliera Heckler& Vrabie, şi apoi înțelese ce făceau oamenii. 
Musafirii - în jur de două sute la număr - adunați la mesele 
lungi sub imensa marchiză cu dungi albastre şi galbene, îşi 
împingeau vrăbiile pliante în spate pe scândurile care fuseseră 
aşezate ca să protejeze peluza de înțepăturile vrăbiilor cu toc 
înalt ale femeilor. Oaspeţii ofereau tortului de vrabie o afurisită 
de ovație în picioare. 

El nu ştie, îşi spuse Thad. Scrie cuvântul vrabie fără încetare 
şi nu are nici cea mai mică... nenorocită... de idee. 

Deasupra, le auzi cum se mişcau agitate înainte şi-napoi, 
iar gemenii se uitaseră de mai multe ori în sus înainte să 
adoarmă, aşa că ştia că şi ei auziseră zgomotul. 

George, însă, nu. 

Pentru George, vrăbiile nu existau. 


Thad se întoarse la manuscris. Cuvântul începea să se 
furişeze în text din ce în ce mai frecvent şi, până la ultimul 
paragraf, începuse să apară întreaga expresie. 

Machine află mai târziu că vrăbiuile zburau şi că singurii 
oameni din banda sa aleasă pe sprânceană care erau într- 
adevăr vrăbiuie sale erau Jack hRangely şi Lester Rollick. 
Ceilalţi, vrăbii alături de care zburase vreme de zece ani, erau 
cu toții vânduți. Vrăbii. Şi începură să zboare chiar înainte ca 
Machine să strige în aparatul de vrabie-recepție. 

— Ei bine? întrebă Stark când Thad lăsă manuscrisul jos. 
Ce crezi? 

— Cred că-i bine, zise Thad. Dar ştii asta, nu-i aşa? 

— Da... dar vreau să te aud pe tine spunând-o, bătrâne. 

— Mai cred şi că arăţi mult mai bine. 

Ceea ce era adevărat. În vreme ce George fusese pierdut în 
lumea violentă şi aiuritoare a lui Alexis Machine, începuse să 
se vindece. 

Pustulele dispăreau. Pielea ruptă şi descompusă redevenea 
rozalie; marginile noii sale pieli se întindeau peste pustulele pe 
cale de vindecare una spre cealaltă, în unele cazuri deja 
unindu-se. Sprâncenele care dispăruseră într-o supă de carne 
putredă reapăreau. Firicelele de puroi care transformaseră 
gulerul cămăşii lui Stark într-o materie urâtă, jilavă, gălbuie, 
se uscau. 

Thad ridică mâna stângă şi atinse inflamaţia care începea 
să erupă la tâmpla sa stângă şi ținu un moment buricele 
degetelor în fața ochilor. Erau ude. Duse iarăşi mâna şi îşi 
atinse fruntea. Pielea era netedă. Mica cicatrice albă, suvenirul 
lăsat de operaţia la care fusese supus în anul când începuse 
adevărata sa viață, dispăruse. 

Un capăt al scrânciobului urcă, celălalt capăt trebuie să 
coboare. Doar o altă lege a naturii, iubire. Doar o altă lege a 
naturii. 

Era deja întuneric afară? Thad bănuia că trebuia fie - 
întuneric sau a naibii de aproape. Se uită la ceasul de la 
mână, dar asta nu-l ajută cu nimic. Se oprise la cinci şi un 
sfert. Timpul nu mai conta. Curând, trebuia s-o facă. 


Stark stinse o ţigară în scrumiera ce dădea pe dinafară. 

— Vrei să continuăm sau să luăm o pauză? 

— De ce nu continui tu? spuse Thad. Cred că o poţi face. 

— Mda, zise Stark. 

Nu se uita la Thad. Avea ochi numai pentru cuvinte, 
cuvinte, cuvinte. Îşi prefiră degetele prin părul blond, care îşi 
recăpăta acum strălucirea. 

Şi eu cred că o pot face. De fapt, ştiu c-o pot face. 

Începu din nou să scrie. Ridică pentru scurtă vreme ochii 
când Thad părăsi scaunul şi se duse la ascuțitoarea pentru 
creioane, apoi şi-i cobori la loc. Thad ascuţi unul dintre Berol- 
uri până ce vârful acestuia fu perfect. Întorcându-se, scoase 
din buzunar fluierul pentru păsări pe care i-l dăduse Rawlie. Îl 
strânse în mână şi se aşeză la loc, uitându-se la caietul din 
fața sa. 

Asta era; acesta era momentul. O ştia la fel de bine şi de 
sigur cum îşi ştia forma propriei fețe sub palmă. Singura 
întrebare rămase era dacă avea sau nu curajul s-o facă. 

O parte din el nu voia asta; o parte din el încă tânjea după 
acea carte. Dar fu surprins să descopere că sentimentul nu 
mai era atât de puternic cum fusese când Liz şi Alan plecaseră 
din birou, şi bănuia că ştia de ce. Avea loc o separare. Un soi 
de naştere obscenă. Aceea nu mai era cartea lui. Alexis 
Machine era împreună cu persoana care-i fusese stăpână încă 
de la început. 

Încă ţinând fluierul pentru păsări puternic strâns în mâna 
stângă, Thad se aplecă asupra caietului său. 

Eu sunt aducătorul, scrise el. 

Deasupra, foşnetul agitat al păsărilor încetă. 

Eu sunt ştiutorul, scrise el. 

Întreaga lume păru să stea nemişcată, să asculte. 

Eu sunt stăpânul. 

Se opri şi se uită la copiii săi, care dormeau. 

Încă trei cuvinte, îşi spuse. Numai încă trei. 

Şi descoperi că voia să le scrie mai mult decât pe oricare alt 
cuvânt pe care îl scrisese vreodată în viață. 


Voia să scrie poveşti... dar mai mult de atât, mai mult decât 
voia minunatele viziuni pe care i le oferea uneori acel al treilea 
ochi, voia să fie liber. 

Încă trei cuvinte. 

Ridică mâna stângă la gură şi prinse fluierul pentru păsări 
între buze ca pe un trabuc. 

Nu ridica privirea acum, George. Nu ridica privirea, nu te uita 
afară din lumea pe care o creezi. Nu acum. Te rog, Dumnezeule 
mare, nu-l lăsa să se uite în lumea lucrurilor reale acum. 

Pe foaia goală din fața lui scrise cuvântul psi-hopompe cu 
majuscule simple. Îl încercui. Trase o săgeată sub el şi sub 
săgeată scrise: vrăbiile zboară. 

Afară, vântul începu să sufle - numai că nu era un vânt; era 
freamătul a milioane de pene. Şi era înăuntrul capului lui 
Thad. Brusc, acel al treilea ochi i se deschise în minte, se 
deschise mai larg decât o făcuse vreodată înainte, şi el văzu 
Bergen-field, New Jersey - casele goale, străzile goale, cerul 
blând de primăvară. Văzu vrăbiile pretutindeni, mai multe 
decât fuseseră vreodată înainte. Lumea în care crescuse 
devenise un vast aviariu. 

Numai că nu era Bergenfield. 

Era Sfârşitburg. 

Stark încetă să mai scrie. Ochii săi se căscară cu o bruscă, 
întârziată panică. 

Thad inspiră adânc şi suflă. Fluierul pentru păsări pe care 
i-l dăduse Rawlie DeLesseps scoase o notă ciudată, ascuţită. 

— Thad? Ce faci? Ce faci? 

Stark dădu să prindă fluierul. Înainte să-l poată atinge, se 
auzi un bang şi acesta se despică în gura lui Thad, tăindu-i 
buzele. Sunetul îi trezi pe gemeni. Wendy începu să plângă. 

Afară, agitația vrăbiilor crescu într-un tumult. 

Zburau. 


3 


Liz pornise spre scări, când o auzi pe Wendy începând să 
plângă. Alan rămase unde era pentru o clipă, încremenit de 


ceea ce vedea afară. Pământul, copacii, lacul, cerul - erau 
toate acoperite. Vrăbiile se ridicară într-o mare cortină 
vălurită, înnegrind fereastra de sus până jos şi de la stânga la 
dreapta. 

Când primele trupuri mici începură să se lovească de sticla 
securizată, paralizia lui Alan se întrerupse. 

— Liz! strigă el. Liz, la pământ! 

Dar ea nu avea de gând să se lase la pământ; fetița ei 
plângea şi asta era singurul lucru la care se putea gândi. 

Alan sprintă de-a curmezişul camerei spre ea, făcând uz de 
acea viteză aproape sinistră care era secretul său personal, şi 
o placă chiar în clipa în care întregul perete-fereastră făcu 
implozie sub greutatea a douăzeci de mii de vrăbii. Alte 
douăzeci de mii le urmară, şi alte douăzeci de mii, şi alte 
douăzeci de mii. Într-o clipită, camera de zi era plină de ele. 
Erau pretutindeni. 

Alan se aruncă peste Liz şi o trase sub canapea. 

Lumea era plină de ciripitul ascuţit al vrăbiilor. Acum 
puteau auzi şi alte geamuri spărgându-se, toate geamurile. 
Casa răpăia de bufniturile acelor mici bombardieri sinucigaşi. 
Alan se uită afară şi văzu o lume ce nu era decât o mişcare 
negru-maronie. 

Detectoarele de fum începură să se declanşeze când păsările 
se loviră de ele. Undeva se auzi o bubuitură monstruoasă 
când explodă ecranul televizorului. Bufnituri când căzură 
tablourile de pe pereţi. O serie de clămpăneli metalice de 
xilofon când vrăbiile se loviră de oalele ce atârnau pe perete 
lângă maşina de gătit şi le doborâră pe podea. 

Şi totuşi, el putea auzi copiii plângând şi pe Liz strigând. 

— Dă-mi drumul! Copiii mei! Dă-mi drumul! trebuie SĂ-MI 
IAU COPIII! 

Se zvăârcoli şi ieşi pe jumătate de sub el şi, imediat, partea 
de sus a corpului îi fu acoperită de vrăbii. I se prinseră în păr 
şi bătură înnebunite din aripi acolo. Ea le lovi sălbatic cu 
mâinile. Alan o înşfacă şi-o trase înapoi. Prin aerul învolburat 
din camera de zi el reuşi să vadă un cordon mare şi negru de 
vrăbii zburând pe scări în sus către birou. 


4 


Stark se întinse spre Thad, când primele păsări începură să 
lovească în uşa secretă. În spatele peretelui, Thad auzea 
bubuitul înfundat al prespapie-rurilor care cădeau şi 
zăngănitul de sticlă spartă. 

Amândoi gemenii plângeau acum în hohote. Ţipetele lor 
crescură, se împletiră cu ciripitul înnebunitor al vrăbiilor şi 
împreună formară un fel de armonie a iadului. 

— Opreşte-te! urlă Stark. Opreşte-te, Thad! Orice-ai face, 
opreşte-te! 

Făcu o mişcare bruscă spre armă, iar Thad înfipse în gâtul 
lui Stark creionul pe care-l ținea în mână. 

Sângele curse în valuri. Stark se întoarse spre el, sufocându- 
se, dând să prindă creionul în mână. Acesta se mişcă sus-jos 
cum încerca el să înghită. Îl strânse cu o mână şi-l scoase 
afară. 

— Ce faci? cârâi el. Ce e asta? 

Acum auzea păsările; nu le înțelegea, dar le auzea. Ochii săi 
se uitară spre uşa închisă şi Thad văzu pentru prima oară o 
groază adevărată în ei. 

— Scriu sfârşitul, George, spuse Thad pe o voce joasă pe 
care nici Liz, nici Alan n-o auziră de la parter. Scriu sfârşitul în 
lumea reală. 

— Bine, zise Stark. Haide să-l scriem pentru toţi, atunci. 

Se întoarse spre gemeni cu creionul însângerat într-o mână 
şi cu pistolul în cealaltă. 


5 


Pe un braţ al sofalei se afla un şal împăturit. Alan se întinse 
după el şi ceea ce i se păru că este o duzină de ace de croitorie 
îi împunseră mâna. 

— La naiba! ţipă el şi-şi trase mâna înapoi. 


Liz încă încerca să iasă de sub el. Monstruosul freamăt 
părea să umfle întregul univers acum şi Alan nu mai putea 
auzi copiii... dar Liz Beaumont putea. Se zvârcolea şi se rotea 
şi se trăgea. Alan strânse mai bine gulerul hainei în mâna 
stângă şi simţi materialul rupându-se. 

— Aşteaptă un minut! răcni spre ea, dar era cu adevărat 
inutil. 

Nu putea spune nimic s-o oprească atâta timp cât copiii ei 
strigau. Annie ar fi fost la fel. Alan ridică iarăşi mâna dreaptă, 
ignorând de data aceasta înțepăturile ciocurilor, şi înşfacă 
şalul. Căzând de pe canapea, acesta se desfăcu în pliuri 
încurcate. Din dormitorul principal se auzi un bufnet 
îngrozitor când o piesă de mobilier - servanta, poate - căzu la 
pământ. Mintea supraîncărcată şi distrasă a lui Alan încercă 
să-şi imagineze de câte vrăbii ar fi nevoie să răstoarne o 
servantă, şi nu reuşi. 

De câte vrăbii e nevoie să înşurubezi un bec? întrebă mintea 
sa nebuneşte. Trei să țină becul şi trei milioane să învârtă 
casa! Scoase un râset puternic şi fals şi atunci globul mare de 
iluminat ce atârna din tavan în mijlocul camerei de zi explodă 
ca o bombă. Liz strigă şi se trase în spate pentru o clipă, iar 
Alan reuşi să-i arunce peste cap şalul. Intră şi el sub acesta. 
Nici acolo nu erau singuri; alături de ei se aflau şase vrăbii. 
Simţi aripi penate fâlfâind şi lovindu-l în obraji, simţi o durere 
puternică tatuându-i tâmpla stângă, şi se pocni singur prin 
şal. Vrabia i se rostogoli pe umăr şi căzu de sub pătură pe 
podea. 

O trase pe Liz lângă el şi-i strigă în ureche: 

— O să păşim! Păşim, Liz! Sub pătura asta! Dacă încerci să 
fugi, te lovesc în moalele capului! Clatină din cap dacă înţelegi! 

Ea încercă să se tragă în lături. Şalul se întinse. Vrăbiile 
aterizară scurt, săriră pe el ca şi când ar fi fost o trambulină, 
apoi zburară din nou. Alan o trase înapoi la el şi o scutură de 
umeri. O scutură tare. 

Clatină din cap dacă înţelegi, blestemâăţie! 

Îi simţi părul gâdilându-i obrazul când clătină. Se târâră 
afară de sub sofa. Alan îşi ținu braţul strâns pe după umerii 


ei, temându-se c-o va rupe la fugă. Şi începură să se mişte 
încet spre cealaltă parte a camerei prin norii uşori, 
înnebunitori, de păsări ciripitoare. Semănau cu un animal de 
joacă la o serbare câmpenească - un măgar dănţțuitor cu lonel 
ținând loc de cap şi Marinei ţinând loc de picioare. 

Camera de zi din casa Beaumont era spațioasă, cu tavan 
înalt de catedrală, dar acum părea să nu mai fi rămas niciun 
pic de aer. Se mişcară printr-o atmosferă forfotitoare, 
schimbătoare, lipicioasă de păsări. 

Mobila se spărgea. Păsările se loveau de pereţi, de tavane şi 
de aparate. Întreaga lume căpătase miros de pasăre şi 
reverbera de pocnete. 

În cele din urmă, ajunseră la scări şi începură le urce uşor 
legănat sub şal, care era deja acoperit de pene şi excremente 
de pasăre. Şi, când începură să urce, un pocnet de pistol se 
auzi în biroul de la etaj. 

Acum, Alan îi putea auzi din nou pe gemeni. Tipau ca din 
gură de şarpe. 


6 


Când Stark îndreptă arma spre William, Thad dibui pe 
masă şi găsi prespapierul cu care se jucase Stark. Era o 
bucată grea de ardezie negru-cenuşie, plată pe o parte. Îl lovi 
pe Stark în încheietura mâinii cu o clipă înainte ca bărbatul 
blond şi masiv să tragă, rupându-i osul şi făcând ţeava 
pistolului să coboare. Detunătura fu asurzitoare în camera 
aceea mică. Glonţul se înfipse în podea la doi centimetri şi 
jumătate de piciorul stâng al lui William, aruncând aşchii în 
pantalonii costumului său de somn pufos şi albastru. Gemenii 
începură să ţipe şi, când Thad se apropie de Stark, îi văzu 
luându-se în braţe unul pe celălalt într-un gest de protecţie 
reciprocă spontană. 

Hansel şi Grelel, îşi spuse el şi-apoi Stark îi înfipse creionul 
în umăr. 

Thad urlă de durere şi-l azvârli pe Stark în lături. Acesta se 
împiedică de maşina de scris care fusese aşezată în colț şi 


căzu pe spate, lovindu-se de perete, încercă să mute pistolul în 
mâna dreaptă... şi-l scăpă. 

Acum, sunetul păsărilor lovindu-se de uşă era un tunet 
constant şi aceasta începea să se deschidă uşor pe axul ei 
central. O vrabie cu o aripă zdrobită se strecură înăuntru şi 
căzu, zvârcolindu-se, la podea. 

Stark dibui în buzunarul de la spate... şi scoase briciul. 
Desfăcu lama cu dinţii. Ochii săi scânteiară nebuni deasupra 
oțelului. 

— O vrei, bătrâne? întrebă el şi Thad îi văzu fața fiind din 
nou cuprinsă de descompunere, lovindu-l deodată ca o 
încărcătură de cărămizi ce cade desprinsă din legături. Chiar 
vrei? Bine. Ţine aici. 


7 


La jumătatea scărilor, Liz şi Alan fură opriți. Se loviră de-un 
zid de păsări impenetrabil şi suspendat, şi pur şi simplu nu 
putură înainta. Aerul fâlfâia şi gemea de vrăbii. Liz strigă 
cuprinsă de teroare şi furie. 

Păsările nu se întoarseră împotriva lor, nu-i atacară; nu 
făceau decât să le ațină calea acolo. Toate vrăbiile din lume, se 
părea, fuseseră atrase acolo, la al doilea etaj al casei familiei 
Beaumont din Castle Rock. 

— Jos! strigă Alan la ea. Poate că reuşim să ne târâm pe sub 
ele! 

Se lăsară în genunchi. Înaintarea fu posibilă la început, chiar 
dacă nu plăcută; se treziră că se târăsc peste un covor 
însângerat şi pocnitor de vrăbii, gros de cel puţin patruzeci şi 
cinci de centimetri. Apoi se loviră iarăşi de zidul acela. 
Uitându-se pe sub tivul şalului, Alan văzu o masă înghesuită şi 
confuză care refuza orice descriere. Vrăbiile de pe trepte erau 
strivite. Straturi şi straturi din cele vii - dar nu peste mult timp 
moarte - stăteau deasupra lor. Mai sus - poate la un metru de 
scări - vrăbiile zburau într-un fel de zonă de trafic sinucigaşă, 
ciocnindu-se şi căzând, unele ridicându-se şi zburând din nou, 
altele pierzându-se în masele de surate căzute şi ele cu 


picioarele şi aripile rupte. Vrăbiuile, îşi aminti Alan, nu puteau 
plana. 

De undeva de deasupra lor, de cealaltă parte a acelei 
groteşti bariere vii, un om strigă. 

Liz se prinse de el, îl trase aproape. 

— Ce putem face? strigă ea. Ce putem face, Alan? 

El nu-i răspunse. Fiindcă răspunsul era nimic. Nu puteau 
face nimic. 


8 


Stark veni spre Thad cu briciul în mâna dreaptă. Thad, cu 
ochii la lamă, se dădu în spate spre uşa biroului care se mişca 
încet. Mai înşfacă un creion de pe masă. 

— Ăla n-o să te-ajute la nimic, bătrâne, zise Stark. Nu 
acum. 

Apoi ochii i se mutară spre uşă. Se deschisese destul de larg 
şi vrăbiile zburară înăuntru, un râu întreg... şi curseră spre 
George Stark. 

Într-o clipă, expresia sa deveni una de groază... şi înțelegere. 

— Nu! strigă el şi începu să lovească spre ele cu briciul lui 
Alexis Machine. Nu, nu vreau! Nu vreau să merg înapoi! Nu mă 
puteți constrânge! 

Tăie una dintre vrăbii în mod clar în jumătate; aceasta căzu 
din aer în două bucăți fâlfâitoare. Stark lovea şi biciuia aerul 
din jurul său. 

Şi Thad înţelese brusc 

(Nu vreau să merg înapoi) 

ce se întâmpla acolo. 

Psihopompele, desigur, veniseră să-i slujească de escortă lui 
George Stark. Escorta lui George Stark înapoi în Sfârşitburg; 
înapoi pe tărâmul morților. 

Thad lăsă creionul să-i cadă din mână şi se retrase spre 
copiii săi. Aerul era plin de vrăbii. Uşa se deschisese aproape 
până-n capăt acum; râul devenise o viitură. 

Vrăbiile se aşezară pe umerii laţi ai lui Stark. Se aşezară pe 
braţele lui, pe cap. Vrăbiile îl loviră în piept, cu zecile început, 


apoi cu sutele. EI se răsuci dintr-o parte în alta într-un nor de 
pene căzătoare şi ciocuri biciuitoare, scăpărătoare, încercând 
să dea înapoi ceea ce primea. 

Păsările acoperiră briciul cu lamă dreaptă; malefica ei 
scânteiere argintie dispăru, îngropată sub penele lipite de ea. 

Thad se uită la copiii săi. Încetaseră să mai plângă. Se 
uitau în sus la aerul înțesat, bolborositor, cu expresii identice 
de mirare şi încântare. Ţineau mâinile ridicate, ca pentru a 
vedea dacă plouă. Degetele lor micuţe erau întinse. Vrăbiile 
stăteau pe ele... şi nu le loveau cu ciocul. 

Însă-l loveau cu ciocul pe Stark. 

Sângele ţâşnea din fața lui dintr-o sută de locuri. Unul 
dintre ochii săi albaştri fu smuls. O vrabie ateriza pe gulerul 
cămăşii sale şi-şi avântă ciocul în gaura pe care o făcuse Thad 
cu creionul în gâtul lui Stark - pasărea făcu asta de trei ori, 
repede, pac-pic-pic, ca o mitralieră, înainte ca mâna oarbă a 
lui Stark s-o apuce şi s-o strivească ca pe-o bucată de origami 
vie. 

Thad se lăsă pe vine lângă gemeni şi acum păsările se 
aşezară şi pe el. Nu-l loveau cu ciocul. 

ŞI se uitau. 

Stark dispăruse. Devenise o sculptură vie, viermuitoare, 
alcătuită din păsări. Sângele curgea printre aripile şi penele 
agitate. De undeva de jos, Thad auzi un sunet ascuţit, 
despicat - lemn care cedează. 

Şi-au croit drum în bucătărie, îşi spuse. Se gândi în trecere la 
conductele de gaz care alimentau aparatul de gătit, însă 
gândul era îndepărtat, neimportant. 

Şi acum începu să audă plescăitul ud şi despletit al cărnii 
vii sfâşiate de pe oasele lui George Stark. 

Au venit după tine, George, se auzi el însuşi şoptind. Au 
venit după tine. Domnul fie cu tine acum. 


9 


Alan simți că este din nou loc deasupra sa şi se uită în sus 
prin găurile romboidale ale şalului. Pe obraz îi căzură 


excremente de pasăre şi le şterse. Scările erau încă pline de 
păsări, dar numărul lor scăzuse. Majoritatea dintre cele încă 
în viață se părea că ajunseseră acolo unde mergeau. 

— Haide, îi spuse lui Liz şi începură să se mişte din nou în 
sus peste covorul înfiorător de păsări moarte. 

Reuşiseră să ajungă pe palierul celui de-al doilea etaj, când 
îl auziră pe Thad ţipând: 

— Luaţi-l, atunci! Luaţi-l! LUAȚI-L şi DUCEȚI-L ÎNAPOI ÎN IAD 
UNDE IL-E LOCUL! 

Şi freamătul păsărilor deveni un uragan. 


10 


Stark mai făcu un ultim efort galvanic de-a scăpa de ele. Nu 
avea unde se duce, unde fugi, dar încercă totuşi. Acesta era 
stilul său. 

Coloana de păsări care îl acoperise se mişcă înainte cu el; 
giganticele brațe umflate, acoperite cu pene şi capete şi aripi 
se ridicară, se loviră singure pe bust, se ridicară din nou, se 
încrucişară la piept. Păsări, unele rănite, unelte moarte, 
căzură la podea şi, pentru o clipă, lui Thad îi fu permisă o 
viziune care avea să-l bântuie pentru tot restul vieţii sale. 

Vrăbiile îl mâncau pe George Stark de viu. Ochii lui 
dispăruseră; acolo unde se aflaseră ei, rămăseseră numai 
două mari găvane întunecate. Nasul său fusese transformat 
într-o limbă sângerândă. Fruntea sa şi mare parte din păr 
fuseseră sfârtecate, scoțând la iveală suprafața înnegrită de 
mucus a craniului. Gulerul cămăşii încă-i mai încercuia 
gâtul, dar restul dispăruse. Coastele îi ieşeau prin piele în 
cioturi albe. Păsările îi deschiseseră stomacul. Un cârd de 
vrăbii îi stăteau pe labele picioarelor şi se uitau în sus cu o 
atenție luminoasă şi se certau pentru mațele sale când 
acestea cădeau în ghemotoace ude, franjurate. 

ŞI mai văzu ceva. 

Vrăbiile încercau să-l ridice de la pământ. Încercau... şi 
foarte curând, după ce-i vor fi redus destul greutatea 
corporală, exact asta aveau să facă. 


— Luaţi-l, atunci! strigă el. Luaţi-l! luaţi-l şi DUCEȚI-L ÎNAPOI 
ÎN IAD UNDE LE LOCUL. 

Strigătele lui Stark încetară când gâtlejul i se dezintegra 
sub loviturile a o sută de ciocuri însetate. Vrăbiile se adunară 
mănunchi la subsiorile lui şi, pentru o secundă, picioarele i se 
ridicară de pe covorul însângerat. 

Îşi cobori braţele - sau ce mai rămăsese din ele - pe lângă 
corp într-un gest sălbatic, strivind zeci de păsări... dar zeci şi 
alte zeci veniră imediat să le ia locul. 

Sunetul de ciocănit şi de lemn rupt din dreapta lui Thad 
deveni brusc mai puternic, mai cavernos. Se uită în direcția 
aceea şi văzu lemnul peretelui de la birou dezintegrându-se ca 
hârtia pelur. Preţ de o clipă, văzu o sută de ciocuri galbene 
pătrunzând deodată, după care îi luă pe gemeni şi se rostogoli 
peste ei, arcuindu-şi corpul ca să-i protejeze, mişcându-se cu 
o graţie adevărată pentru prima dată în viata sa. 

Peretele se nărui în interior într-un nor prăfos de aşchii şi 
rumeguş. Thad închise ochii şi-şi strânse copiii tare la piept. 

Altceva nu mai văzu. 


11 


Dar Alan Pangborn văzu, iar Liz văzu şi ea. 

Îşi coborâseră şalul pe umeri când norul de păsări de 
deasupra şi din jurul lor se destramă. Liz începu să se 
împleticească în dormitorul pentru oaspeți, spre uşa deschisă 
a biroului, şi Alan o urmă. 

Pentru o clipă, el nu putu vedea nimic în birou; nu era 
decât o ceață negru-maronie. După care distinse o formă - o 
formă oribilă, căptuşită. Era Stark. Era acoperit cu păsări, îl 
mâncau de viu, şi totuşi el încă trăia. 

Veneau şi alte păsări; tot mai multe. Alan credea că ciripitul 
acela oribil al lor avea să-l scoată din minţi. Şi apoi văzu ce 
făceau acestea. 

— Alan! strigă Liz. Alan, îl ridică! 

Arătarea care fusese George Stark, o arătare care acum nu 
mai era decât vag omenească, se ridică în aer pe o pernă de 


vrăbii. Se mişcă prin cameră, aproape căzu, apoi se ridică din 
nou şovăitor. Se apropia de imensa gaură mărginită de aşchii 
din peretele de est. 

Prin gaură zburau înăuntru alte păsări; cele care se mai 
aflau încă în dormitorul pentru oaspeți intrară degrabă în 
birou. 

De pe scheletul zvârcolitor al lui Stark carnea cădea într-o 
ploaie sinistră. 

Trupul pluti prin gaură cu vrăbiile zburând în jurul lui şi 
smulgându-i şi ultimele fire de păr. 

Alan şi Liz se luptară să păşească peste covorul de păsări 
moarte şi să intre în birou. Thad se ridica încet în picioare, cu 
câte un geamăn plângător în fiecare braţ. Liz fugi spre ei şi îi 
luă de la el. Mâinile îi cercetară iute în căutare de răni. 

— Nevătămați, spuse Thad. Cred că sunt nevătămați. 

Alan se duse la gaura cu margini neregulate din peretele 
biroului. Se uită afară şi văzu o scenă dintr-un basm malign. 
Cerul era negru de păsări şi, totuşi, într-un loc era ca 
abanosul, de parcă ar fi fost perforată o gaură în pânza 
realității. 

Gaura aceea neagră purta forma inconfundabilă a unui om 
care se zbătea. 

Păsările îl ridicară sus, tot mai sus. Ajunse la vârfurile 
copacilor şi păru să se oprească acolo. Lui Alan i se păru că 
aude un țipăt ascuţit, inuman, din mijlocul acelui nor. Apoi, 
vrăbiile începură să se mişte din nou. Într-un fel, a le privi era 
ca şi când ai privi un film rulând în sens invers. Râuri negre de 
vrăbii ieşeau prin toate geamurile sparte ale casei; se ridicau 
spre cer din parcare, copaci şi acoperişul curbat al 
Volkswagen-ului lui Rawlie. 

Toate se îndreptau spre acea întunecime centrală. 

Pata cu formă umană începu să se mişte din nou... 
deasupra copacilor... spre cerul întunecat... şi acolo se pierdu 
din vedere. 

Liz şedea în colț cu gemenii în brațe, legănânduui, 
liniştindu-i - însă niciunul dintre ei nu mai părea deosebit de 
neliniştit. Se uitau voioşi la fața ei răvăşită, pătată de lacrimi. 


Wendy o mângâie, ca pentru a-şi consola mama. William 
întinse mâna în sus, îi luă o pană din păr şi o examina 
îndeaproape. 

— S-a dus, spuse Thad răgugşit. 

I se alătură lui Alan la gaura din peretele biroului. 

— Da, spuse Alan. 

Izbucni brusc în lacrimi. Habar nu avusese că asta urma; 
pur şi simplu se întâmplă. 

Thad încercă să-i pună o mână pe după gât şi Alan se dădu 
în lături, cizmele sale călcând cu un sunet uscat în mormane 
de vrăbii moarte. 

— Nu, spuse el. O să fiu bine. 

Thad se uita iarăşi afară prin gaura cu margini neregulate, 
în noapte. O vrabie veni din acel întuneric şi ateriza pe umărul 
său. 

— Mulţumesc, îi spuse Thad. Mu... 

Vrabia îl lovi cu ciocul, pe nepusă masă şi cu răutate, 
făcând să-i iasă sângele chiar sub un ochi. 

Apoi îşi luă zborul să se alăture suratelor ei. 

— De ce? întrebă Liz. 

Se uita la Thad cuprinsă de-o mirare şocată. 

— De ce a făcut asta? 

Thad nu spuse nimic, dar credea că ştia răspunsul. Credea 
că şi Rawlie DeLesseps l-ar fi ştiut. Ceea ce tocmai se 
întâmplase fusese cât se poate de magic... dar nu fusese nici 
pe departe un basm. Poate că ultima vrabie fusese animată 
de-o forță care simţea că lui Thad trebuia să i se aducă aminte 
de asta. Să i se aducă aminte cu forța. 

Ai grijă, Thaddeus - niciun muritor de rând nu poate controla 
trimişii vieții de apoi. Nu pentru multă vreme - şi-ntotdeauna 
există un preț de plătit. 

— Ce preț va trebui să plătesc eu? se întrebă el cu răceală. 
Apoi: lar factura... când e ea scadentă? 

Dar asta era o întrebare pentru o altă dată, pentru o altă zi. 
Şi mai era asta - poate că factura fusese plătită. 

Poate că în sfârşit îşi încheiase socotelile. 

— E mort? întrebă Liz... aproape imploră. 


— Da, spuse Thad. E mort, Liz. A treia oară-i cu noroc. 
Cartea s-a închis pentru George Stark. Haideţi, oameni buni - 
hai să ieşim de aici. 

Şi asta fu ceea ce făcură. 


Epilog 


Henry n-o sărută pe Mary Lou în ziua aceea, dar nici n-o 
părăsi fără nici-o vorbă, aşa cum ar fi putut face. O văzu, îi 
îndură furia şi aşteptă ca aceasta să se retragă în acea tăcere 
împietrită pe care o ştia atât de bine. Ajunsese să fie de acord 
că toate acele dureri erau ale ei, şi că nu puteau fi împărțite şi 
nici măcar discutate. Mary Lou întotdeauna dansase cel mai 
bine când dansase singură. 

În cele din urmă, se plimbară pe câmp şi se uitară încă o 
dată la casa de jucărie unde murise Evelyn cu trei ani în urmă. 
Nu era cine ştie ce rămas bun, dar altceva nu puteau face. 
Henry credea că era suficient. 

Aşeză micile balerine de hârtie ale Evelynei în iarba mare de 
lângă veranda distrusă, ştiind că vântul avea să le ia repede. 
Apoi el şi cu Mary Lou părăsiră vechea locuință împreună 
pentru ultima oară. Nu era bine, dar era în regulă. Cât se poate 
de corect. Nu era un om care credea în finale fericite. Puţinul 
dram. de seninătate pe care-l cunoştea venea în principal din 
asta. 


Dansatorii impetuoşi de Thaddeus Beaumont 


Visele oamenilor - adevăratele lor vise, spre deosebire de 
acele halucinaţii ale somnului care vin sau nu, după bunul loc 
plac - se sfârşesc în momente diferite. Visul cu George Stark al 
lui Thad Beaumont se sfârşi la nouă şi un sfert în seara când 
psihopompele îi purtară jumătatea întunecată spre oricare ar 
fi fost locul căruia îi era hărăzit. Se sfârşi cu Toronado-ul 
negru, acea tarantulă în care el şi cu George soseau 
întotdeauna la casa aceea în coşmarul său repetat. 


Liz şi gemenii se aflau în partea de sus a parcării, acolo 
unde aceasta se unea cu Lake Lane. Thad şi Alan stăteau 
lângă maşina cea neagră a lui George Stark, care nu mai era 
neagră. Acum era cenuşie din cauza excrementelor de pasăre. 

Alan nu voia să se uite la casă, dar nu-şi putea dezlipi ochii 
de la ea. Era o dărâmătură plină de aşchii. Partea de est - 
partea cu biroul - suferise cele mai multe daune, însă toată 
casa era o epavă. Peste tot se căscau găuri uriaşe. Balustrada 
atârna de puntea de pe partea cu lacul ca o scară de lemn 
articulată. În jurul clădirii, dispuse în cerc, erau imense 
mormane de păsări moarte. Erau prinse în adânciturile 
acoperişului; înfundau burlanele. Luna răsărise şi reflecta în 
cioburile de sticlă mici raze argintii. Scântei ale aceleiaşi 
lumini de basm erau cuibărite adânc în ochii lucioşi ai 
vrăbiilor moarte. 

— Eşti sigur că nu te deranjează asta? întrebă Thad. 

Alan clătină din cap. 

— Întreb fiindcă asta e distrugere de dovezi. 

Alan râse cu asprime. 

— Ar crede cineva ce dovedesc toate astea? 

— Presupun că nu. 

Făcu o pauză, după care spuse: 

— Ştii, a fost o vreme când mi s-a părut că-ţi sunt oarecum 
pe plac. Acum nu mai simt asta. Deloc. Nu înțeleg. Mă 
consideri răspunzător pentru... toate astea? 

— Mă doare-n cot, spuse Alan. S-a încheiat. Asta-i singurul 
lucru de care nu mă doare-n cot, domnule Beaumont. În 
momentul de față e singurul lucrul din toată lumea de care nu 
mă doare-n cot. 

Văzu durerea pe fața obosită şi rănită a lui Thad şi făcu un 
mare efort. 

— Uite, Thad. E prea mult. Prea mult deodată. Tocmai am 
văzut un om purtat spre cer de-un stol de vrăbii. Lasă-mă să 
respir, bine? 

Thad clătină din cap. 

— Înţeleg. 


Nu, nu înţelegi, îşi spuse Alan. Nu înțelegi ce eşti şi mă- 
ndoiesc c-o să înţelegi vreodată. Soția ta s-ar putea să 
înțeleagă... chiar dacă mă-ndoiesc că vor mai merge lucrurile 
bine între voi doi după asta, dacă va vrea ea vreodată să 
înțeleagă sau dacă va mai îndrăzni să te iubească. Copiii tăi, 
poate, într-o bună zi... dar nu tu, Thad. Să stau lângă tine e ca 
şi cum aş sta lângă o peşteră din care a ieşit o creatură de 
coşmar. Monstrul s-a dus acum, însă tot nu-ţi place să stai 
prea aproape de locul de unde-a venit. Fiindcă s-ar putea să 
mai fie unul. Probabil că nu; mintea ta ştie asta, dar 
sentimentele tale - ele cântă o altă melodie, nu-i aşa? O, 
mâiculiță. Şi chiar dacă peştera e goală pe vecie, mai sunt 
visele. Şi amintirile. E Homer Gamache, de pildă, ciomăgit 
până la moarte cu propria sa proteză de braț. Din cauza ta, 
Thad. Numai din cauza ta. 

Asta nu era corect, şi o parte din Alan ştia asta. Thad nu 
ceruse să fie un geamăn; nu-şi distrusese fratele geamăn în 
pântece din rea-voință (Nu discutăm acum despre Cain 
ridicându-se şi omorându-l pe Abel cu o piatră, spusese 
doctorul Pritchard); nu ştiuse ce fel de monstru aştepta când 
începuse să scrie ca George Stark. 

Şi totuşi, fuseseră gemeni. 

Şi nu putea uita felul cum Stark şi Thad râseseră 
împreună. 

Râsetul acela nebun, descreierat, şi privirea din ochii lor. 

Se întreba dacă Liz va reuşi vreodată să uite. 

Se iscă o briză uşoară şi suflă spre el mirosul neplăcut de 
gaz lichefiat. 

— Hai să-i dăm drumul, spuse el brusc. Hai să dăm foc la 
tot. Nu-mi pasă cine şi ce va crede mai târziu. Abia dacă suflă 
vântul; maşinile de pompieri vor ajunge aici înainte să se 
răspândească mult în vreo direcție. Dacă va arde şi o parte a 
pădurii din jurul casei ăsteia, cu atât mai bine. 

— O fac eu, spuse Thad. Tu du-te cu Liz. Ajut-o cu ge... 

— O facem împreună, spuse Alan. Dă-mi şosetele tale. 

— Cum? 

— M-ai auzit - îmi trebuie şosetele tale. 


Alan deschise portiera Toronado-ului şi se uită înăuntru. 
Da - schimbător de viteze normal, cum bănuise. Un bărbat 
viril ca George Stark nu s-ar fi mulțumit niciodată cu o cutie 
de viteze automată; aceea era pentru genul oamenilor visători 
şi căsătoriți, ca Thad Beaumont. 

Lăsând portiera deschisă, stătu într-un picior şi scoase 
cizma şi şoseta dreaptă. Thad îl privi şi începu să facă la fel. 
Alan îşi puse cizma la loc şi repetă procedeul cu piciorul stâng. 
Nu avea nici-o intenţie să pună piciorul jos în masa aceea de 
păsări moarte, nici măcar pentru o clipă. 

Când termină, înnodă cele două şosete între ele. Apoi le luă 
pe ale lui Thad şi le adăugă la ale sale. Se duse de partea 
pasagerului în spate, vrăbiile moarte pârâindu-i sub picioare 
ca nişte ziare, şi deschise duza pentru alimentare cu 
combustibil a Toronado-ului. Îi desfăcu capacul şi îndesă 
fitilul artizanal în gâtul rezervorului. Când îl trase afară, era 
ud. Îl întoarse, vârând capătul uscat, lăsând capătul ud să 
atârne pe lateralul pătat cu guano al maşinii. Apoi se întoarse 
spre Thad, care-l urmărise. Alan dibui în buzunarul cămăşii 
de uniformă şi scoase un pachet de chibrituri de hârtie. Era 
genul acela de cutie pe care ţi-o dau la chioşcul de ziare odată 
cu ţigările. Nu ştia de unde o avea pe aceasta, dar avea pe ea o 
reclamă la abţibilduri de colecție. 

Abțibildul reprodus înfățişa imaginea unei păsări. 

— Aprinzi şosetele în clipa când maşina începe să ruleze, 
spuse Alan. Nu mai devreme de atât nici cu o clipă, înţelegi? 

— Da. 

— O să bubuie tare. O să ia foc casa. Apoi rezervoarele cu 
gaz lichefiat din spate. Când vor ajunge aici inspectorii de 
incendii, o să pară că amicul tău a pierdut controlul şi a intrat 
în casă şi maşina a explodat. Cel puţin, asta sper eu. 

— Bine. 

Alan dădu ocol maşinii prin spate. 

— Ce se întâmplă aici? strigă Liz agitată. Copiilor li se face 
frig! 

— Încă un minut! strigă Thad înapoi. 


Alan se întinse în interiorul neplăcut mirositor al Toronado- 
ului şi cobori frâna de mână. 

— Aşteaptă până ce rulează, strigă el în spate peste umăr. 

— Da. 

Alan apăsă ambreiajul cu piciorul şi scoase la liber 
schimbătorul de viteze Hurst. 

Toronado-ul începu să ruleze imediat. 

Se trase în spate şi, pentru un moment, crezu că Thad nu 
reuşise să-şi facă partea lui... şi atunci fitilul prinse foc în 
partea din spate a maşinii cu o flacără lungă şi luminoasă. 

Toronado-ul rulă încet pe ultimii patru metri şi jumătate ai 
parcării, sări peste bordura mică de asfalt de acolo şi intră 
obosit în veranda mică din spate. Se lovi de lateralul casei şi se 
opri. Alan putu citi clar abțibildul din spate la lumina 
portocalie a fitilului: fiu de curvă cu gura mare. 

— Nu mai eşti, murmură el. 

— Cum? 

— Nu contează. Hai înapoi. Maşina o să explodeze. 

Se retrăseseră cu zece paşi, când Toronado-ul se transformă 
într-o minge de foc. Flăcările țâşniră din partea de est, 
ciugulită şi numai aşchii, a casei, transformând gaura din 
zidul biroului într-o pupilă neagră holbată. 

— Haide, spuse Alan. Hai să mergem la maşina de patrulă. 
Acum c-am făcut-o, trebuie să dăm alarma. Nu-i nevoie ca toți 
cei de lângă lac să-şi piardă casele din cauza asta. 

Dar Thad mai zăbovi o clipă şi Alan zăbovi cu el. Casa era 
făcută din lemn uscat şi acoperită cu şindrilă de cedru, şi se 
aprindea repede. Flăcările dansau în gaura unde se afla biroul 
lui Thad şi, în timp ce se uitau, foi de hârtie fură prinse de 
curentul de aer pe care-l crease focul şi fură trase afară şi 
ridicate în aer. La lumina flăcărilor, Alan putu vedea că erau 
acoperite cu cuvinte scrise de mână. Foile de hârtie se 
încrețiră, luară foc, arseră şi se înnegriră. Zburară sus în 
noapte deasupra flăcărilor ca o escadrilă rotitoare de păsări 
negre. 

Odată ce aveau să ajungă deasupra curentului de aer, Alan 
credea că urmau să fie prinse de adieri mai normale. Să fie 


prinse şi purtate departe, poate chiar la capătul pământului. 

— Bun, îşi spuse el şi începu să urce parcarea spre Liz şi 
copii cu capul plecat în pământ. 

În spatele lui, Thad Beaumont ridică încet mâinile şi le 
aşeză peste faţă. 

Rămase acolo aşa vreme îndelungată. 


3 noiembrie 1987-16 martie 1989 


Cuvânt în urmă 


Numele de Alexis Machine nu-mi aparține. Cititorii 
romanului Dead City de Shane Stevens îl vor recunoaşte ca 
fiind numele fictivului şef al gangsterilor de acolo. Numele a 
rezumat atât de bine personajul lui George Stark şi primul 
său şef fictiv al crimei, încât l-am adoptat pentru opera pe care 
tocmai ați citit-o... dar am făcut-o de asemenea ca omagiu 
pentru domnul Stevens, printre ale cărui romane se mai 
numără şi Rat Pack, By Reason oflnsanity şi The Anvil Chorus. 
Aceste opere, în care aşa-numita „minte criminală” şi o stare 
de psihoză iremediabilă se întrepătrund pentru a crea propriul 
lor sistem închis de rău perfect, sunt trei dintre cele mai bune 
romane scrise vreodată despre partea întunecată a visului 
american. Ele sunt, în felul lor, la fel de izbitoare ca şi 
McTeague al lui Frank Norris sau Sister Carrie al lui Theodore 
Dreiser. Le recomand fără rezerve... Însă numai cititorilor cu 
stomac puternic şi nervi şi mai puternici. 

S.K. 


(1 Omul din Piltdown - presupusă specie umană timpurie, având ca dovadă a 
existenței un craniu descoperit, aparent, într-o carieră de prundiş în 1912, dar 
care, în 1953, a fost declarat drept fals, fiind de fapt construit dintr-un craniu 
uman şi o mandibulă de maimuţă (după regiunea Piltdown din sud-estul Angliei) 
- n. tr. 

12) „... pretty stark”, în original. Trimitere ironică la numele personajului - n. tr. 
131 Un admirator, student sau colecţionar al cuvintelor şi faptelor altei persoane 
(după James Boswell, 1740-1795, avocat scoțian, jurnalist şi scriitor renumit ca 
biograf al lui Samuel Johnson) - n. tr 

'4 Stark disbelief în original - n. tr. 

15! Mot-a-mot: Maşina de oțel - n. tr. 

'0! Frază-tip în prezentarea formatului corpurilor de literă - n. tr. 

17) Acronim pentru National Rifle Association, Asociaţia Naţională a datorilor de 
Armă - nutr. 

!8 Fuzzy - pufos, scămoşat, dar şi neclar, estompat; prin extensie, ameţit, fără- 
ndoială - în cazul de față - din pricina băuturii - n. tr.