Stephen King — Apocalipsul vol.1

SLERHEN 


AL 


Apocalipsul 


Stephen King 


(Flagelul) 


(Titlul original: The Stand) 


Afară strada a luat foc 
Şi dansează un adevărat vals al morţii 
Intre ceea ce-i carne şi fantezie 
lar poeții de aici 
Nu scriu absolut nimic 
S-au tras deoparte şi puțin le pasă 
În confuzia nopții 
Încearcă să profite fiecare de momentul lui şi 
Incearcă să-şi creeze o situație cinstită 
Dar se pomenesc răniţi 
Nici măcar morți 
Diseară în ţara Junglei. 
Bruce Springsteen 


Se vedea limpede că femeia nu poate merge mai 
departe! 

Uşa se deschise şi apăru vântul, 

Lumânarea se stinse şi apoi dispăru, 

Perdelele se zbătură apoi apăru el, 

Zise: “Nu-ţi fie frică, 

Haide, Mary", 


lar ea nu se sperie 

Fugi la el 

Și începură să zboare... 

Mâna lui era într-a ei... 

“Haide, Mary, 

Nu te teme de Cel cu Coasa!" 
Blue Oyster Cult 


CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ? 

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ? 

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ? 
Country Joe and the Fish 


Cercul de deschide 


Avem nevoie de ajutor, îşi făcu socoteala Poetul. 
Edward Dorn 


— Sally. 

Un mormăit. 

— Trezeşte-te odată, Sally. 

Un mormăit mai tare: /as'mă-n pace. 

Bărbatul o scutură zdravăn. 

— Trezeşte-te. Trebuie să te trezeşti! 

Charlie. 

Vocea lui Charlie. Chemând-o pe ea. Oare de câtă 
vreme? 

Sally reveni din adâncimile somnului, înotând 
până la suprafaţă. 

Mai întâi aruncă o privire ceasului de pe noptieră 


şi constată că era 2.15 dimineaţa. Charlie nici nu ar 
trebui să se afle aici, în mod normal, ci la lucru, în 
schimbul trei. Apoi reuşi să-l privească pentru prima 
oară cum se cuvine şi ceva anume, un soi de intuiţie 
fatală, tresări în fiinţa ei. 

Soţul ei era palid ca moartea. Ochii îi zvâcneau 
nervos şi-i ieşiseră din orbite. Cheile maşinii le ţinea 
încă într-o mână. Cu cealaltă o zgâlţâia în continuare, 
deşi Sally îşi ridicase pleoapele. Ca şi cum nu ar fi fost 
în stare să perceapă faptul că ca se trezise deja. 

— Charlie, ce este? Ce s-a întâmplat? 

S-ar fi zis că nu ştia cum să-i răspundă. Mărul lui 
Adam i se plimba inutil în sus şi în jos, dar în micul 
bungalou de serviciu nu se auzea alt sunet în afară de 
ticăitul ceasului. 

— E foc? întrebă ea prosteşte. 

Din câte era în stare să cugete în acea clipă, ar fi 
fost singurul lucru care îl putea aduce într-un 
asemenea hal. Ştia că părinţii lui pieriseră într-un 
incendiu. 

— Intr-un fel, da, îi răspunse el. Dar e mai rău de- 
atât. Trebuie să te îmbraci, draga mea. Scoal-o şi pe 
Baby LaVon. Trebuie să plecăm. 

— De ce? exclamă, dându-se jos din pat. Temeri 
din cele mai întunecate puseră stăpânire pe ea. Nimic 
nu mai părea să fie la locul lui. Era ca unvis urât. 
Unde? leşim în curte? 

Ştia, de fapt, că nu era vorba de curte. Nu-l mai 
văzuse niciodată pe Charlie atât de înspăimântat. 
Inspiră adânc, dar nu simţi miros de fum. 

— Sally, draga mea, nu mai pune întrebări. 
Trebuie să plecăm. Departe. Scoal-o pe Baby LaVon şi 
îmbrac-o. 

— Dar poate ar fi mai bine... Am timp să fac 
bagajul? 

Chestia asta păru să-l pună în cumpănă. Să-l 
scoată de pe făgaşul său. li trecu prin minte că teama 


ei atinsese punctul maxim posibil, ca să constate apoi 
numaidecât că nu era aşa. Înţelese că starea soţului 
ei, pe care o calificase drept frică, era mai degrabă 
panică. Bărbatul îşi trecu absent mâna prin păr şi-i 
răspunse: 

— Nu ştiu. Mă duc să văd cum bate vântul. 

leşi din casă după ce făcu această afirmaţie 
bizară, care pentru ea nu avea nici un înţeles, lăsând- 
o în frig, speriată şi dezorientată, în picioarele goale, 
îmbrăcată doar în cămaşa de noapte subţire. Parcă 
înnebunise. Ce avea de-a face vântul cu timpul de 
împachetat? Şi ce însemna "departe"? Reno? Vegas? 
Salt Lake City? Şi... 

Îşi duse mâna la gât, străfulgerată de o idee. 

Dezertare. Plecatul în miez de noapte însemna că 
Charlie plănuia să dezerteze. 

Intră în cămăruţa micuţei Baby LaVon şi rămase o 
secundă în loc, nehotărâtă, privind copilul adormit în 
sacul roz, gros ca o pătură. Se agăța de speranţa 
deşartă că nu era decât un vis extraordinar de intens. 
Care urma să treacă, iar ea avea să se scoale la ora 
7, ca de obicei, o va hrăni pe Baby LaVon, va mânca 
şi ea, urmărind în acelaşi timp prima oră din 
programul "Azi", apoi avea să-i prăjească nişte ouă lui 
Charlie, la 8, când ieşea din schimb, după încă o 
noapte petrecută în turnul nordic al Rezervaţiei. lar 
peste două săptămâni intra iarăşi de zi şi-i vor trece 
stările astea de nervi, iar atunci, când o să-l simtă 
noaptea alături, nici ea nu avea să mai viseze lucruri 
atât de nebuneşti ca acestea şi... 

— Grăbeşte-te odată! îi şopti el înfierbântat, 
luându-i şi ultima urmă de speranţă. Nu avem decât 
foarte puţin timp, cât să pregătim câteva boarfe... 
Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, dacă o iubeşti, 
zise el arătând spre pătuţ, îmbrac-o imediat! 

Tuşi nervos în palmă şi începu să scoată diverse 
lucruri de prin sertarele comodei, aruncându-le claie 


peste grămadă în nişte valize vechi. 

O trezi pe Baby LaVon, încercând s-o aline cât 
putea mai bine; fetiţa, în vârstă de trei ani, era năucă 
şi nervoasă pentru că fusese sculată în crucea nopţii, 
drept pentru care începu să se smiorcăie, în timp ce 
Sally îi punea o bluză şi o salopetă. Plânsul copilului o 
înspăimântă şi mai mult. În mintea ei făcu asocierea 
cu alte momente când Baby LaVon, de obicei cuminte 
ca un îngeraş, plânsese noaptea: iritaţii provocate de 
scutece, apariţia dinţilor, laringită, colici. Frica se 
transformă încet în furie, văzându-l pe Charlie 
trecând aproape în fugă prin dreptul uşii, cu braţele 
pline de lenjerie de-a ei. Bretelele sutienelor atârnau 
în urma lui ca panglicile decorative de Revelion. Le 
aruncă într-una dintre valize şi trânti capacul. 
Închizătoarea celui mai bun costum de baie al ei 
rămăsese afară, ar fi fost în stare să jure că se 
rupsese. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea, iar tulburarea ce i 
se ghicea în voce o făcu pe Baby LaVon să 
izbucnească iarăşi în lacrimi, exact în momentul când 
se mai potolise. Ai înnebunit? Au să trimită soldaţii 
după noi, Charlie! Soldatii! 

— Nu. În noaptea asta nu vor mai trimite pe 
nimeni, spuse el, iar în tonul lui se ghicea o siguranţă 
atât de mare, încât suna înfiorător. Draga mea, 
chestia este următoarea: dacă nu ne mişcăm 
fundurile foarte repede, nu mai apucăm să plecăm 
din bază. Habar n-am cum am reuşit să ies din turn. A 
apărut o defecţiune undeva, din câte îmi închipui. Și 
de ce nu? Nimic nu mai merge ca lumea, spuse el, 
hohotind dement, fapt care o sperie mai rău decât 
orice altceva. Copilul e îmbrăcat? Bine. Pune nişte 
haine de-ale ei în celălalt geamantan. lar în sacoşa 
albastră din debara îngrămădeşte restul. După aceea 
plecăm naibii de aici. Cred că scăpăm. Vântul suflă de 
la est la vest, slavă Domnului! 


Tuşi iarăşi în palmă. 

— Tăticule! îl strigă Baby LaVon, ridicându-şi 
braţele în sus. Vleau tăticule! Hai! Calu', tăticule! 
Calu'! Haide! 

— Acum nu, îi răspunse Charlie, dispărând în 
bucătărie. 

Peste o clipă, Sally auzi zdrăngănitul vaselor. 
Scotea banii ei de rezervă din supiera albastră de pe 
raftul de sus. Pusese deoparte vreo treizeci sau 
patruzeci de dolari — bănuţ peste bănuţ, câte un 
dolar, sau chiar câte cincizeci de cenți. Banii ei de 
casă. Atunci, însemna că nu era vis. Oricât de 
improbabil ar fi părut, era totuşi cruda realitate. 

O dată ce tatăl, care nu-i refuza aproape niciodată 
nimic, refuzase să se joace de-a calul şi călăreţul cu 
ea, Baby LaVon începu să plângă din nou. Sally se 
luptă să o îmbrace cu jacheta ei subţire, apoi aruncă 
majoritatea hainelor în sacoşă. Îngrămădindu-le claie 
peste grămadă. Ideea de-a mai îndesa ceva în 
cealaltă valiză era ridicolă. Nu mai intra absolut 
nimic. Nu reuşi să o închidă decât după ce se sui cu 
genunchii deasupra ei. Se trezi mulţumindu-i lui 
Dumnezeu că Baby LaVon cerea singură oliţa şi nu 
mai avea nevoie să se îngrijească de scutece. 

Charlie se întoarse în dormitor, de astă dată 
fugind cu adevărat. Îndesa încă în buzunarul din faţă 
al uniformei maronii bancnotele mototolite de unu şi 
cinci dolari luate din supieră. Sally o ridică pe Baby 
LaVon. Aceasta se trezise de tot, ar fi putut merge 
foarte bine şi singură, dar Sally prefera s-o ştie la ea 
în braţe. Se aplecă apoi şi culese şi sacoşa. 

— Unde melgem, tăticule? întrebă Baby LaVon. Eu 
dolmeam... 

— Baby poate să doalmă şi în maşină, o asigură 
Charlie, ridicând cele două valize. 

Breteaua de la costumul de baie fâlfâia. Din ochii 
bărbatului nu dispăruse încă privirea aceea albă şi 


fixă. O idee prinse contur tot mai limpede în mintea 
lui Sally, până ce ajunse aproape o convingere. 

— S-a petrecut un accident? şopti ea. Vai, Sfântă 
Fecioară şi Sfinte losif, aşa s-a întâmplat, nu mă înşel! 
Un accident. Chiar acolo. 

— Jucam o pasienţă, îi povesti el. Mi-am ridicat 
privirile şi-am văzut cum ceasul îşi schimbase 
culoarea, din verde se făcuse roşu. Am deschis 
monitorul. Sally, toţi erau... 

Făcu o pauză, văzând ochii mari ai lui Baby LaVon, 
în care, pe lângă lacrimi, strălucea şi o vie curiozitate. 

— Cei de acolo sunt cu toţii M-O-R-Ţ-I, continuă el. 
Cu excepţia a unul sau doi, care s-au stins probabil şi 
ei între timp. 

— Ce înseamnă M-O-L-Ţ-I, tăticule? 

— Nu are nici o importanţă, scumpa mea, îi 
răspunse Sally, având senzaţia că propria-i voce 
ajunge până la ea cu greu, venind din fundul unui 
canion adânc. 

Charlie înghiţi în sec. Avea senzaţia că i se 
rupsese ceva în gât. 

— In mod normal, totul ar fi trebuit să se închidă 
ermetic în momentul în care ceasul s-a înroşit. Există 
un computer Chubb care comandă tot ceea ce se 
petrece înăuntru; despre el se afirmă că nu greşeşte 
niciodată. Am văzut pe monitor ce se întâmplă şi m- 
am năpustit pe uşă. M-am gândit că afurisita mă va 
tăia în două. Ar fi trebuit să se închidă în clipa când 
ceasul şi-a schimbat culoarea; şi n-am habar de câtă 
vreme era deja roşu când l-am observat. Cert este că 
am ajuns aproape de parcare atunci când am auzit 
poarta închizându-se cu o bubuitură în urma mea. 
Dacă mai întârziam doar treizeci de secunde, aş fi şi 
acum închis în camera de control a turnului, ca o 
muscă într-un borcan. 

— Ce s-a întâmplat? Cum... 

— Habar n-am. Nici nu vreau să ştiu. Tot ceea ce 


mă interesează este că i-a... că i-a U-C-I-S fulgerător. 
Dacă au nevoie de mine, trebuie să mă prindă. Este 
adevărat că primeam spor de periculozitate, dar în 
orice caz nu mă plătesc suficient ca să mă simt 
obligat să mai stau pe-aici. Vântul bate spre vest. Noi 
pornim spre est. Hai să mergem. 

Pe jumătate adormită încă, prinsă în ghearele 
unui vis din care nu mai reuşea să scape, femeia îl 
urmă pe alee, către Chevroletul lor vechi de 
cincisprezece ani, ce ruginea discret în bezna 
parfumată, de deşert, a nopţii californiene. 

Charlie aruncă valizele şi sacoşa pe bancheta din 
spate. Sally rămase un moment lângă uşa din 
dreapta, cu fetiţa în braţe, uitându-se către bungaloul 
unde locuiseră timp de patru ani. Atunci când se 
mutaseră, reflectă ea, Baby LaVon mai creştea încă 
înăuntrul pântecelui ei, scenele de joacă de-a calul 
aveau să vină mult mai târziu. 

— Hai, femeie! o îndemnă el. Urcă! 

Sally făcu aşa cum i se spusese. Maşina ieşi cu 
spatele, iar farurile ei măturară timp de o clipă faţada 
casei. Reflexia lor în ferestre părea imaginea unei 
bestii hăituite. 

Charlie se aplecase încordat asupra volanului, iar 
în lumina palidă a instrumentelor de bord i se zărea 
paloarea din obraji. 

— Dacă porţile bazei sunt închise, am să încerc să 
forţez ieşirea. 

Se vedea că vorbeşte serios. Femeia era convinsă 
de acest lucru. Simti deodată cum i se înmoaie 
genunchii. 

Se dovedi că nu era nevoie de asemenea măsuri 
extreme. Porţile bazei erau larg deschise. Un paznic 
moţăia cu o revistă în mână. Celălalt nu se vedea; 
poate garda nici nu era dublată. Se aflau acum în 
zona exterioară a bazei, unde exista un garaj de 
vehicule convenţionale ale armatei. Ceea ce se 


întâmpla în centrul bazei nu-i interesa câtuşi de puţin 
pe băieţii aceştia. 

Mi-am ridicat privirile şi am văzut că ceasul işi 
schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu. 

Sally se cutremură şi-i puse mâna pe picior. Baby 
LaVon adormise iarăşi. Charlie o atinse uşor şi-i 
spuse: 

— Totul va fi bine, draga mea. 

Când se iviră zorile, traversau Nevada mergând 
spre est, iar Charlie era scuturat mereu de tuse. 


Captain Trips 
16 iunie - 4 iulie 1990 


L-am căutat pe doctor la telefon 

Și i-am zis doctore, doctore, te rog, 

Simt că mă clatin şi sunt ametit, 

Spune-mi, oare ce oi fi pățit? 

Nu cumva-i vreo maladie nouă? 
The Sylvers 


Dragă, poti să-l înţelegi pe iubitul tău? 

El e un om drept, 

Spune-mi, dragă, poti să-l întelegi pe iubitul tău? 
Larry Underwood 


CARTEA ÎNTÂI 


CAPITOLUL 1 


STAŢIA DE BENZINĂ Texaco a lui Hapscomb se 
afla pe şoseaua US 93, chiar la nord de Arnette, un 
târg amărăt cu patru străzi, la vreo sută şaptezeci de 
kilometri de Houston. In acea seară, toţi clienţii 
obişnuiţi erau de faţă, stând aşezaţi în preajma casei 
de marcaj din micul magazin, bând bere, discutând 
alene şi urmărind zborul fluturilor în lumina firmei 
imense. 

Staţia îi aparţinea lui Bill Hapscomb, prin urmare 
ceilalţi îi arătau tot respectul, cu toate că nu era 
decât un nătărău. S-ar fi aşteptat la aceleaşi onoruri 
dacă ar fi fost adunaţi în localul de afaceri al oricăruia 
dintre ei. Drept e că nu aveau aşa ceva. Arnette 
trecea prin vremuri grele. In 1980, oraşul avusese 
două industrii, o fabrică de produse din hârtie (mai 
ales obiecte utile pentru picnicuri şi petreceri în aer 
liber) şi o uzină unde se construiau calculatoare 
electronice. Acum, fabrica de hârtie fusese închisă, 
iar uzina era în dificultate — din câte se dovedise, 
calculatoarele puteau fi produse mult mai ieftin în 
Taiwan, exact ca televizoarele acelea portabile şi 
radiourile cu tranzistori. 

Norman Bruett şi Tommy Wannamaker, care 
munciseră amândoi la fabrica de hârtie, trăiau din 
asistenţă socială, după ce le expirase perioada de 
ajutor de şomaj, cu o vreme în urmă. Henry 
Carmichael şi Stu Redman lucrau amândoi la uzina de 
calculatoare, însă nu depăşeau decât rareori treizeci 
de ore pe săptămână. Victor Palfrey era pensionar şi 
fuma ţigări din cele pe care ţi le răsuceşti singur, urât 


mirositoare, pentru că altele nu-şi permitea. 

— Uite care-i părerea mea, le zise Hap, punându- 
şi mâinile pe genunchi şi aplecându-se înainte. Aştia 
ar trebui să tragă linie şi să bage-n mă-sa toată 
porcăria asta cu inflaţia. Să bage-n mă-sa datoria 
naţională. Avem şi tiparniţe, avem şi hârtie. Punem 
mâna şi tragem cincizeci de milioane de hârtii de câte 
o mie de dolari şi le dăm drumul în circulaţie, ca să 
aibă piaţă. 

Palfrey, care fusese mecanic până în 1984, era 
singurul dintre cei prezenţi cu suficient respect de 
sine ca să-i atragă atenţia lui Hap când o făcea prea 
de oaie cu idioţeniile lui. Pregătindu-şi pe îndelete 
încă una din ţigările lui puturoase, îi spuse: 

— Chestia asta nu ne-ar duce nicăieri. Dacă fac 
aşa ceva, ar fi exact ca la Richmond, în ultimii doi ani 
ai Războiului de Secesiune. În zilele acelea, când 
doreai o bucată de turtă dulce, îi dădeai brutarului un 
dolar de-al Confederaţiei, el îl punea peste turta dulce 
şi-ţi tăia o bucată având exact aceleaşi dimensiuni. 
Ştii, banii nu sunt decât simplă hârtie. 

— Cunosc pe unii care nu sunt de aceeaşi părere 
cu tine, îi răspunse Hap acru. Ridică de pe biroul lui 
un dosar unsuros, cu coperte din plastic roşu. Le sunt 
dator indivizilor ăstora. Şi au început să cam dea 
semne de nervozitate. 

Stuart Redman, poate cel mai tăcut om din 
Arnette, stătea pe unul dintre scaunele Woolco, din 
plastic crăpat, cu o cutie de bere Pabst în mână, 
privind pe fereastra mare a staţiei de benzină de-a 
lungul şoselei US 93. Stu ştia ce înseamnă să fii 
sărac. Crescuse chiar aici, în oraş, fiind fiul unui 
dentist care murise când Stu avea şapte ani, lăsându- 
şi în urmă soţia şi alţi doi copii, în afară de Stu. 

Mama lui îşi găsise un serviciu la Red Ball Truck 
Stop, întreprindere de transporturi rutiere plasată 
chiar lângă Arnette — Stu ar fi putut să o vadă chiar 


din locul în care stătea acum, dacă n-ar fi ars în 1979. 
Câştiga suficient pentru ca ei patru să aibă ce mânea, 
nimic în plus. La vârsta de nouă ani, Stu se dusese la 
lucru, mai întâi la Rog Tucker, proprietarul lui Red 
Ball, unde ajuta la descărcatul camioanelor după 
programul de şcoală, pentru treizeci şi cinci de cenți 
pe oră, apoi la oborul de vite din Braintree, oraşul 
învecinat, unde, declarându-se mai mare decât era în 
realitate, fusese angajat ca salahor câte douăzeci de 
ore pe săptămână, în schimbul salariului minim. 
Stând şi ascultându-i pe Hap şi pe Vic Palfrey cum 
se ciondăneau în legătură cu banii şi felul lor 
misterios de a se evapora, îşi aduse aminte cum îi 
sângeraseră palmele, la început, din cauza şirurilor 
nesfârşite de cărucioare încărcate cu piei şi 
măruntaie cu care se lupta. Incercase să-şi ascundă 
mâinile de maică-sa, dar ea băgase de seamă, la mai 
puţin de o săptămână după ce începuse munca. 
Plânsese puţin din cauza asta, ea, care nu avea 
obiceiul să bocească prea uşor. Dar nu-i ceruse să 
renunţe la slujbă. Ea ştia care-i situaţia. Era o realistă. 
Tăcerea lui se datora în parte faptului că nu 
avusese prieteni, şi nici timp de ei. Avea şcoala, apoi 
venea munca. Fratele lui cel mai mic, Dev, murise de 
pneumonie în anul în care intrase el la oborul de vite, 
iar Stu nu îşi revenise niciodată deplin după şocul 
suferit atunci. Din cauza sentimentului de vinovăţie, 
presupunea el. Pe Dev îl iubise cel mai tare... dar 
dispariţia lui însemnase şi o gură mai puţin de hrănit. 
În liceu descoperise fotbalul, iar maică-sa îl 
îndemnase să se ţină de sport, chiar dacă din cauza 
asta trebuia să-şi reducă numărul orelor de muncă. 
— Ţine-te de fotbal, îl îndemna ea. Numai sportul 
te poate scoate de aici, Stuart. Nu renunţa. Gândeşte- 
te la Eddie Warfield. 
Eddie Warfield era un erou local. Provenea dintr-o 
familie chiar mai săracă decât a lui Stu, se acoperise 


de glorie în postul de quaterback al echipei liceului 
din regiune, mersese mai departe, la Universitatea 
Texas A&M, datorită unei burse sportive, apoi făcuse 
parte timp de zece ani din echipa Green Bay Packers, 
de cele mai multe ori fiind rezervă a conducătorului 
de joc, cu excepţia câtorva partide memorabile, când 
jucase de la începutul meciului. Eddie era acum 
proprietarul unui lanţ de restaurante fast-food din 
vestul şi sud-vestul Statelor Unite, iar în Arnette 
devenise un mit. Aici, când pronunţai cuvântul 
"succes", te gândeai automat la Eddie Warfield. 

Stu nu era quarterback şi nici nu se putea 
compara cu Eddie Warfield. Totuşi, atunci când îşi 
începuse penultimul an de liceu se părea că ar fi 
existat şansa să capete, luptând, o mică bursă 
sportivă... apoi mai erau şi programele de muncă şi 
studiu, iar consilierul îndrumător al şcolii îi vorbise 
despre programul de împrumuturi în virtutea NDEA. 

Apoi mama lui se îmbolnăvise şi nu mai fusese în 
stare să muncească. Era vorba de un cancer. Cu două 
luni înainte de a absolvi liceul, ea murise, lăsându-l 
pe Stu să se îngrijească de Bryce, fratele mai mic. Stu 
refuzase atunci bursa sportivă ce i se oferise şi se 
angajase la fabrica de calculatoare. În cele din urmă, 
Bryce, cu trei ani mai mic decât Stu, fusese cel care 
reuşise să dea lovitura. El se afla acum la Minnesota, 
analist de sistem la IBM. Nu-i scria prea des, iar 
ultima oară îl văzuse pe Bryce la înmormântare, după 
moartea soţiei lui Stu — răpusă de exact aceeaşi 
formă de cancer care pusese capăt şi vieţii mamei lui. 
Se gândi că poate şi Bryce ar fi trebuit să fie urmărit 
de un sentiment de vină... că şi lui ar putea să-i fie 
puţin ruşine din cauză că din fratele lui nu se alesese 
decât un banal băiat de gaşcă dintr-un oraş texan 
muribund, care-şi petrecea zilele în uzina de calcu- 
latoare şi serile fie la Hap, fie dincolo, la cârciuma 
Indian Head, unde se bea bere Lone Star. 


Căsnicia fusese perioada cea mai bună, dar nu 
durase decât optsprezece luni. Tânăra lui soţie 
purtase în pântece un singur copil, întunecat la piele 
şi atins de aceeaşi maladie mortală. Asta se 
întâmplase cu patru ani în urmă. De atunci, se 
gândise mereu să plece din Arnette, să caute un 
tărâm mai bun, dar uriaşa inerție, specifică oraşelor 
mici, îl ţintuise locului — cântecul moale, de sirenă, al 
locurilor familiare, al figurilor familiare. Era foarte 
iubit în Arnette, iar Vic Palfrey îi adusese odată un 
suprem compliment, afirmând că este un "Tip 
Nemaipomenit". 

În timp ce Vic şi Hap suceau problema lor pe toate 
feţele, pe cer se mai distingea o urmă de amurg, dar 
pământul fusese cuprins de umbre. US 93 nu mai era 
străbătut decât de puţine maşini, acesta fiind unul 
dintre motivele pentru care Hap rămăsese cu atâtea 
note neplătite. Însă, constată Stu, chiar în acel 
moment venea o maşină. 

Se afla încă departe, cam la o jumătate de 
kilometru, iar ultimele raze de lumină ale zilei făceau 
să lucească stins cele câteva piese cromate ce-i mai 
rămăseseră. Stu avea ochi ageri şi-şi dădu imediat 
seama că era vorba de un Chevrolet foarte vechi, 
poate din '75, cu luminile stinse, mergând cu cel mult 
douăzeci şi cinci de kilometri la oră, şerpuind pe drum 
în toate părţile. În afară de el, nu-l mai văzuse 
altcineva. 

— Uite, să presupunem că tu ai de plată o ipotecă 
pentru staţia asta, spunea Vic, care se ridică, să 
zicem, la cincizeci de dolari pe lună. 

— Păi să ştii că e mult mai mult de atât. 

— Bine, bine, însă pentru demonstraţie, să zicem 
că e de cincizeci. Şi să mai presupunem că guvernul 
federal a făcut aşa cum pretinzi tu, a tipărit un 
camion de bani. Păi atunci, tipii de la bancă s-ar 
răzgândi şi ţi-ar cere o sută şi cincizeci. lar ţie ţi-ar 


merge la fel de rău. 

— Corect, adăugă şi Henry Carmichael. 

Hap se uită la el enervat. întâmplător ştia că Hank 
luase obiceiul să scoată sticle de Coca-Cola din 
aparat fără să pună banii jos, ba mai mult, Hank ştia 
că el ştie, prin urmare dacă Hank voia neapărat să ia 
partea cuiva, considera că s-ar fi cuvenit să ţină cu el. 

— Nu e neapărat nevoie să se întâmple aşa cum 
zici tu, declară Hap cu toată greutatea şi profunzimea 
pe care i le dădeau cei nouă ani ai lui de şcoală şi 
începu să şi explice de ce. 

Stu, care nu înţelegea decât că sunt la mare 
strâmtoare şi nu-şi bătea capul mai mult, ignoră cu 
totul cuvintele lui Hap şi urmări cum maşina îşi croia 
nesigur drum spre ei. După părerea lui Stu, n-avea 
cum să ajungă prea departe. Trecu dincolo de linia 
albă şi stârni colbul din marginea opusă a şoselei cu 
roţile din stânga. Acum se întorsese iarăşi, merse 
puţin pe partea cuvenită, apoi fu cât pe ce să se 
răstoarne în şanţ. Pe urmă, ca şi cum şoferul şi-ar fi 
ales drept reper marea firmă luminată Texaco, o coti 
spre aleea ce ducea spre aceasta, ca un proiectil 
ajuns spre capătul traiectoriei. Stu auzea de acum 
bine bătaia obosită a motorului, gâlgâitul sufocat al 
carburatorului pe moarte şi ţăcănitul supapelor care 
funcționau aiurea. Nu nimeri prima intrare şi sări 
peste trotuar. Tuburile fluorescente de deasupra 
pompelor se reflectau în parbrizul murdar al maşinii şi 
era greu să vezi ce se petrece înăuntru; Stu distinse 
totuşi silueta vagă a şoferului clătinându-se moale o 
dată cu şocul. Maşina nu dădea nici un semn c-ar 
vrea să încetinească, înaintând constant cu cei 
douăzeci şi cinci de kilometri la oră. 

— Deci, eu îţi zic că dac-ar fi mai mulţi bani în 
circulaţie, ai fi... 

— Ai face bine să închizi pompele, Hap, îi spuse 
Stu cu blândeţe. 


— Pompele? Cum? 

Norm Bruett se întoarse şi privi pe fereastră. 

— Isuse Cristoase! exclamă el. 

Stu se ridică de pe scaun, se întinse peste Tommy 
Wannamaker şi Hank Carmichael şi stinse dintr-o 
singură mişcare toate cele opt comutatoare, câte 
patru cu fiecare mână. Din această cauză rămase 
singurul care nu văzu cum Chevroletul loveşte 
pompele de benzină de pe una din insule, retezându- 
le ca pe nişte popice. 

Intră în ele cu o încetineală ce sugera caracterul 
implacabil şi oarecum măreț al loviturii. A doua zi, 
Tommy Wannamaker jură la Indian Head că stopurile 
nu se aprinseseră nici măcar o clipă. Maşina îşi 
văzuse netulburată de drumul ei, cam cu douăzeci şi 
cinci de kilometri la oră, precum carele alegorice în 
timpul paradei Turneul Rozelor. Şasiul se frecă de 
insula de beton, scoțând un zgomot strident, iar când 
se izbiră şi roţile, toată lumea în afară de Stu văzu 
cum capul şoferului se bălăbăne fără vlagă şi loveşte 
parbrizul, pe care apăru imediat spărtura în formă de 
stea. 

Maşina sări ca un câine bătrân care a luat un şut 
în coaste şi mătură pompa pentru benzină premium, 
care se desprinse din postament şi se rostogoli mai 
încolo, răspândind în jur câţiva stropi. Ajutajul se 
desprinse şi el din furtun şi căzu pe jos, sclipind în 
lumina tuburilor fluorescente. 

Toată lumea văzu şi scânteile provocate de ţeava 
de eşapament a maşinii la contactul cu cimentul, iar 
Hap, care văzuse explozia unei benzinării din Mexic, 
îşi acoperi instinctiv ochii, ferindu-se de mingea de 
foc care se aştepta să apară. Însă spatele 
automobilului se răsuci şi căzu de pe insulă în partea 
dinspre clădirea benzinăriei. Botul se înfipse în pompa 
de benzină fără plumb, doborând-o cu un zdrăngănit 
de table goale. 


Chevroletul îşi încheie tacticos rotația de 360 de 
grade, lovind iarăşi insula, de această dată cu latul. 
Partea din spate se căţără peste bordură şi puse la 
pământ pompa de benzină regular. Apoi îşi găsi în 
sfârşit liniştea, smucind în urma ei pentru ultima oară 
toba de eşapament ruginită. Distrusese cele trei 
pompe de benzină de pe insula cea mai apropiată de 
şosea. Motorul se mai învârti eu greu câteva secunde, 
apoi se stinse. Tăcerea ce se lăsase era atât de 
neaşteptată, încât îţi provoca un soi de nelinişte. 

— Sfinte Sisoe, spuse Tommy Wannamaker, cu 
respiraţia tăiată. Sare în aer, Hap? 

— Dacă era să sară, se întâmpla până acum, 
spuse Hap. 

Se ridică apoi în picioare, lovind cu umărul raftul 
cu hărţi şi împrăştiindu-le. Texas, New Mexico şi 
Arizona, care încotro. Hap era fericit, în modul lui 
precaut. Pompele erau asigurate, iar ratele le plătise 
la zi. Mary insistase să facă asigurarea, înainte de 
orice. 

— Tipul trebuie să fie foarte beat, zise Norm. 

— Am urmărit tot timpul stopurile, comentă 
Tommy, cu vocea ascuţită de emoție. Nu s-au aprins 
nici măcar o singură dată. Sfinte Cristoase! Dacă 
mergea cu nouăzeci la oră, am fi fost morţi cu toţii. 

Se grăbiră să iasă din oficiu, cu Hap în frunte şi 
Stu în urma plutonului. Hap, Tommy şi Norm ajunseră 
lângă maşină în acelaşi timp. Se simţea mirosul de 
benzină şi se auzea ticăitul discret, ca de ceas, al 
motorului care se răcea. Hap deschise portiera 
şoferului, iar omul de la volan se întinse pe jos ca un 
sac de bulendre vechi. 

— Fir-ar afurisit! strigă Norm Bruett. 

Apucă să se întoarcă cu spatele, îşi strânse burta 
lui mare şi începu să verse. Nu din cauza omului care 
căzuse din maşină (de altfel, Hap îl prinsese înainte 
de a se prăbuşi pe pavaj), ci a putorii ce se răspândea 


din interior, un amestec de duhori grele de sânge, 
materii fecale, vomă şi putreziciune umană. Un miros 
înfiorător, de boală şi moarte. 

Hap îl apucă imediat pe şofer de subsuori şi-l târî 
departe de maşină. Tommy se grăbi să-i ridice i 
picioarele şi cei doi îl transportară până în clădire. In 
lumina lămpilor de deasupra, feţele lor arătau verzui 
şi indignate. Hap uitase cu totul de banii ce i se 
cuveneau de pe urma asigurării. 

Ceilalţi se uitară în maşină, apoi Hank se răsuci pe 
călcâie, cu o mână la gură şi cu degetul mic în sus, de 
parc-ar fi ridicat paharul şi s-ar fi pregătit să 
rostească un toast. Fugi spre capătul dinspre nord al 
staţiei şi dădu şi el la boboci. 

Vic şi Stu cercetară o vreme interiorul maşinii, se 
uitară unul la celălalt, apoi îşi îndreptară din nou 
privirile spre scena dinăuntru. Pe locul pasagerului 
stătea o tânără femeie cu rochia ridicată până la 
coapse. De ea se sprijinea un copil, băiat sau fată, 
cam de trei ani. Amândoi erau morţi. Gâturile li se 
umflaseră ca nişte imense tuburi, iar carnea din acele 
locuri căpătase o nuanţă neagră-purpurie, ca de 
vânătaie. Carnea le era tumefiată şi pe sub ochi. 
După cum povesti Vic mai târziu, arătau ca jucătorii 
de baseball care se mânjesc cu funingine pe obraji ca 
să nu le lucească. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau 
în gol. Femeia ţinea mâna copilului. Din nas li se 
scurseseră valuri de mucozităţi, care apoi se 
întăriseră. În jur bâzâiau muşte, se aşezau pe 
scursori, le intrau şi le ieşeau din gurile deschise. Stu 
făcuse războiul, însă nu văzuse niciodată vreo ima- 
gine mai mizerabilă decât asta. Nu-şi puteau dezlipi 
privirile de mâinile lor împreunate. 

El şi Vic se traseră simultan înapoi, apoi îşi 
aruncară priviri goale. Porniră spre clădire. Îl văzură 
înăuntru pe Hap, care ţipa ceva în receptor, la 
telefonul public. Norm venea spre staţie în spatele 


lor, aruncând din când în când priviri peste umăr. 
Portiera din dreptul şoferului rămăsese căscată. De 
oglinda retrovizoare atârna o pereche de botoşei. 

Hank stătea lângă uşă, frecându-se la gură cu o 
batistă murdară. 

— Isuse, Stu, murmură el trist, iar Stu îi răspunse 
clătinând din cap. 

Hap puse receptorul în furcă. Şoferul maşinii 
zăcea pe podea. 

— Salvarea soseşte în zece minute. Crezi că 
sunt?... întrebă el, făcând semn cu degetul mare spre 
maşină. 

— Sunt morţi, poţi să fii sigur, îi confirmă Vic. 
Figura lui ridată se îngălbenise şi, încercând să-şi 
răsucească o ţigară, răspândi tutunul peste tot. Sunt 
cele mai moarte persoane pe care le-am văzut 
vreodată. 

Căută spre Stu, care dădu din cap şi-şi puse 
mâinile în buzunare, cuprins de greață. 

Bărbatul întins la pământ scoase un geamăt 
profund din gât şi atunci toţi îşi îndreptară atenţia 
spre el. Fiind evident că necunoscutul vorbea, sau în 
orice caz încerca din răsputeri să zică ceva, Hap 
îngenunche lângă el, considerând de datoria lui să 
facă acest lucru. 

Era limpede că omul trecea prin aceleaşi suferinţe 
pe care le înduraseră femeia şi copilul din maşină. 
Nasul îi curgea abundent, iar în respiraţie i se auzea 
şi un zgomot subacvatic ciudat, un soi de gâlgâit 
venind din piept. Pielea de sub ochi se umfla, însă nu 
era încă neagră, avea doar o tentă purpurie, ca de 
vânătaie. Gâtul părea foarte gros, iar carnea umflată 
formase două bărbii suplimentare. Avea febră mare; 
dacă te apropiai de el te simţeai ca pe marginea unei 
gropi umplute cu mangal, pregătită pentru fripturi. 

— Câinele, mormăi el. l-aţi dat drumul câinelui? 

— Domnule, îi spuse Hap, atingându-l cu 


blândeţe. Am chemat ambulanta. Ai să te faci bine. 

— Cadranul ceasului s-a făcut roşu, gâfâi omul de 
pe podea. 

Fu cuprins apoi de o criză de tuse, de un şir 
nesfârşit de horcăieli chinuitoare care răspândiră jur- 
împrejur sfori groase de mucozităţi. Hap se trase 
înapoi, strâmbându-se disperat. 

— Poate ar fi mai bine să-l întoarcem cu faţa în 
jos, propuse Vic. E-n primejdie să se sufoce. 

Dar înainte să-şi poată pune în aplicare planul, 
tusea se domoli, înlocuită fiind de o respiraţie inegală, 
ca de foale. Omul clipi încet din ochi şi-i privi pe cei 
adunaţi în jur. 

— Unde... suntem? 

— În Arnette, îi răspunse Hap. Benzinăria Texaco 
a lui Bill Hapscomb. Mi-ai dărâmat nişte pompe. 
Adăugă apoi, cu grabă: E-n regulă. /era asigurate. 

Bărbatul încercă să se ridice de la pământ, dar 
fără succes. Trebui să se mulţumească să-şi aşeze 
mâna pe braţul lui Hap. 

— Soţia mea... fetiţa mea... 

— Sunt bine, îi zise Hap, zâmbind idiot. 

— Se pare că a dat peste mine o boală teribilă. 
Fiecare respiraţie a omului era însoţită de o horcăială 
groasă. Şi ele erau bolnave. De când am plecat, acum 
două zile. Salt Lake City... Ochii i se închiseră încet. 
Bolnave... cred că nu ne-am mişcat suficient de 
repede, până la urmă... 

Din depărtări ajunse la ei, din ce în ce mai 
aproape, sunetul tânguitor al sirenei Ambulanţei 
Voluntarilor din Arnette. 

— O, Doamne, oftă Tommy Wannamaker. 

Ochii bolnavului tremurară şi se deschiseră iarăşi, 
iar de această dată trădau o grijă acută şi intensă. Se 
luptă din nou să se ridice. Sudoarea i se scurgea pe 
obraji. Se agăţă de Hap. 

— Sally şi Baby LaVon sunt bine? 


Din gură îi săreau picături de salivă, iar Hap 
simţea căldura teribilă pe care o radia. Omul era 
bolnav, pe jumătate nebun şi puţea îngrozitor, 
amintindu-i lui Hap de duhoarea pe care o 
răspândesc preşurile pe care dorm câinii bătrâni. 

— Sunt bine, insistă el, puţin prea pătimaş. Te rog 
să... te întinzi şi să stai liniştit, bine? 

Bărbatul se întinse la loc. Respirația lui devenise 
şi mai aspră. Hap şi Hank îl ajutară se se întoarcă pe 
o parte şi păru să respire ceva mai uşor. 

— Până ieri seară, m-am simţit destul de bine. 
Tuşeam, în rest nu aveam nimic. Dar astă-noapte m- 
am trezit bolnav. Nu am plecat destul de repede. 
Baby LaVon e bine? 

Era tot mai dificil să-l înţelegi, iar ultimele cuvinte 
se transformară într-o bolboroseală. Sirena salvării se 
auzea tot mai aproape. Stu se apropie de fereastră, 
ca să-i urmărească sosirea. Ceilalţi rămaseră adunaţi 
în cerc, în jurul bărbatului de pe podea. 

— Ce-o fi având, Vic, ai idee? întrebă Hap. 

Vic clătină din cap. 

— Habar n-am. 

— Poate li se trage de la ce-au mâncat, spuse 
Norm Bruett. Maşina are număr de California. 
Probabil c-or fi mâncat în tot felul de locuri, la 
margine de drum, cum se întâmplă. Poate au dat 
peste un hamburger stricat. Se mai întâmplă. 

Ambulanţa apăru în viteză, ocoli maşina 
accidentată şi se opri între aceasta şi uşa staţiei. 
Lumina roşie de deasupra se rotea nebuneşte. In jur 
domnea un întuneric deplin. 

— Dă-mi mâna şi te trag şi pe tine aici, sus! ţipă 
pe neaşteptate bărbatul, apoi căzu iarăşi în muţenie. 

— Intoxicaţie cu un aliment oarecare, spuse Vie. 
Mda, s-ar putea să fie aşa. Sper să fie asta, pentru 
că... 

— Pentru că? spuse Hank. 


— Pentru că, altfel, ar putea fi ceva contagios. Vic 
se uită la ceilalţi, tulburat. Am văzut nişte cazuri de 
holeră în 1958, eram lângă Nogales şi arătau cam tot 
aşa. 
În încăpere intrară trei bărbaţi, împingând o targă. 
— Hap, începu unul dintre ei. Ai mare baftă că n-ai 
pornit-o spre cer, cu fundul ăla al tău afurisit cu tot. 
Asta-i băiatul, da? 

Le făcură loc să treacă — Billy Verecker, Monty 
Sullivan, Carlos Ortega, oameni pe care-i cunoşteau 
foarte bine. 

— Mai sunt două persoane în maşină, zise Hap, 
trăgându-l pe Monty deoparte. O femeie şi-o fetiţă. 
Amândouă moarte. 

— Dumnezeule mare! Eşti sigur? 

— Mda. Dar el nu ştie. Îl duci la Braintree? 

— Cred că da. Monty se uită la el, descumpănit. ŞI 
cu cele două din maşină ce fac? Nu ştiu cum să 
procedez, Hap. 

— Stu ar putea telefona la sediul poliţiei. V-ar 
deranja dacă vin şi eu cu voi? 

— Pe naiba. 

Aşezară omul pe targă şi, în timp ce-l scoteau 
afară, Hap se apropie de Stu. 

— ÎI însoțesc pe tip până la Braintree. N-ai vrea să 
suni la poliţie? 

— Sigur că da. 

— Şi la Mary. Telefonează-i şi spune-i ce s-a 
întâmplat. 

— Okay. 

Hap ieşi şi se urcă în ambulanţă. Billy Verecker 
închise uşile în urma lui şi apoi îi strigă pe ceilalţi doi. 
Aceştia se holbau în interiorul automobilului, cu un 
amestec de groază şi fascinaţie. 

Peste doar câteva momente, salvarea plecă în 
trombă, cu sirena pusă în funcţiune, aruncând palide 
pulsaţii sângerii asupra aleii ce ducea spre staţie. Stu 


se duse la telefon şi introduse o fisă de douăzeci şi 
cinci de cenți. 


Bărbatul muri pe drum, când nu mai rămăseseră 
decât treizeci de kilometri până la spital. Mai gâfâi 
odată, gâlgâit şi sufocat, expiră, trase încă puţin aer, 
scurt, şi gata. 

Hap scoase portofelul omului din buzunarul de la 
spate şi-l cercetă. Şaptesprezece dolari bani gheaţă. 
Un carnet de conducere emis în California pe numele 
Charles D. Campion. O legitimaţie de armată şi 
fotografii ale soţiei şi fiicei, într-o învelitoare din 
plastic. Hap evită să se uite la poze. 

Puse portofelul la loc în buzunarul celui decedat 
şi-i spuse lui Carlos să oprească sirena. Ceasul arăta 
9. 10. 


CAPITOLUL 2 


DIN ORAŞUL DE COASTĂ Ogunquit, statul Maine, 
pornea spre largul Atlanticului un dig lung, construit 
din piatră. Astăzi, digul îi sugera lui Frannie Goldsmith 
un deget cenuşiu şi acuzator; îşi puse maşina în 
parcarea publică şi-l văzu pe Jess stând chiar la 
capătul digului, o simplă siluetă în soarele după- 
amiezei. Pescăruşii se zbăteau şi ţipau deasupra lui, 
iar priveliştea îi amintea de un tablou în cel mai pur 
stil New England; se îndoia că vreun pescăruş va 
îndrăzni să strice impresia, lansând asupra imaculatei 
cămăşi albastre din poplin a lui Jess Rider un găinaţ 
alb. Păi, doar era poet în activitate. 

Ştia că este Jess, pentru că bicicleta lui cu zece 
viteze era prinsă cu lacăt de grilajul metalic din 
spatele gheretei pentru paznicul parcării, Gus cel chel 


şi gras. Acesta îi ieşi în întâmpinare, ca de obicei. 
Taxa pentru cei veniţi din afară era un dolar de 
maşină, dar Gus ştia prea bine că ea stă în oraş, fără 
să mai fie nevoie să se uite la abţibildul lipit în colţul 
parbrizului, pe care scria REZIDENT. Fran venea 
adesea în locul acesta. 

Păi să ştii că vin des, se gândi ea. De fapt, tot aici, 
pe plajă, am rămas şi însărcinată, taman cu vreo 
patru metri peste linia la care ajunge fluxul maxim. 
Dragă Boţule: tu ai fost conceput pe litoralul minunat 
din Maine, cu patru metri peste nivelul de flux maxim 
şi cu cincisprezece metri la est de dig. Locul este 
marcat cu un X. 

Gus ridică mâna, făcându-i un semn de salut. 

— Prietenul dumitale e chiar la capătul digului, 
domnişoară Goldsmith. 

— Mulţumesc, Gus. Cum merg afacerile? 

Îi răspunse cu un zâmbet şi un gest către parcare, 
în care erau cam douăzeci de maşini, majoritatea cu 
abţibilduri de culoare albastră şi albă, identice cu al 
ei. 

— Nu prea mişcă, e prea devreme, îi răspunse el. 
Era 17 iunie. Ai să vezi, peste două săptămâni, oraşul 
o să înceapă să câştige bani de pe urma noastră. 

— Sunt sigură. Asta dacă nu-i şterpeleşti chiar pe 
toţi. 

Gus începu să râdă şi se întoarse la el în 
dugheană. 

Frannie se sprijini cu o mână de tabla caldă a 
maşinii, îşi scoase pantofii de tenis şi-şi puse în 
picioare o pereche de papuci de plajă din cauciuc. 
Frannie era o fată înaltă, cu părul castaniu, căzând 
până la jumătatea bluzei ei de culoare galbenă. O 
tipă bine. Picioare lungi, care-i atrăgeau priviri pline 
de admiraţie. Material de lux, acesta era termenul pe 
care-l foloseau băieţii atunci când erau între ei, din 
câte ştia ea. Nu puţini fuseseră cei cărora le vrăjise 


inima. Miss 1990 a colegiului unde învăţa. 

Apoi râse în sinea ei, cu amărăciune, de situaţia în 
care se găsea. Te porţi de parcă ar fi cine ştie ce 
veste nemaipomenită, îşi zise ea. Capitolul Şase: 
Hester Prynne îi mărturiseşte pastorului Dimmesdale 
vestea sosirii iminente pe lume a lui Pearl. Ce-i drept, 
el nu se compara cu pastorul Dimmesdale. El era Jess 
Rider, în vârstă de douăzeci de ani, adică mai mic cu 
un an decât eroina noastră, Micuța Fran. Student la 
colegiu şi poet în plină activitate. Ceea ce se putea 
deduce din cămaşa lui albastră imaculată, de poplin. 

Se opri la marginea nisipului, simțind cum căldura 
binefăcătoare i se răspândeşte în tălpi, chiar şi prin 
cauciucul papucilor. Silueta de la capătul digului 
făcea în continuare mişcări din care se ghicea că 
aruncă pietricele în apă. Ceea ce-i trecea ei acum 
prin minte era mai degrabă neliniştitor decât 
amuzant. Nu se îndoia că poziţia lui era studiată. Lord 
Byron, singur, dar netemător. Stând în singurătate şi 
izolare şi căutând spre oglinda învolburată a mării, ce 
se întindea până hăt, în Anglia. Dar eu, cel exilat, nu 
voi putea nicicând... 

Draci bălțați! 

Nu o tulbura atât gândul, cât diagnosticul pe care- 
| punea stării de spirit prin care trecea Tânărul domn 
pe care presupunea că-l iubeşte se afla acolo, iar ea îi 
râdea pe la spate, caricaturizându-l. 

Porni de-a lungul digului, călcând grijuliu şi cu 
graţie peste stânci şi crevase. Acest dig vechi făcuse 
parte dintr-un sparge-val. Dar majoritatea navelor 
acostau acum la capătul sudic al localităţii, unde 
existau trei porturi pentru vase de agrement şi şapte 
moteluri, nişte spelunci cu un dever nebun toată 
vara. 

Păşea încet, străduindu-se, pe cât era în stare, să 
se obişnuiască cu gândul că amorul ei trecuse, în 
aceste unsprezece zile de când se ştia "uşor 


borţoşică", după cum se exprimase Amy Lauder. Păi, 
doar el o adusese în halul ăsta, nu? 

Însă în nici un caz nu se putea spune că este 
singurul vinovat. Pe deasupra, ea luase şi pilula. Asta 
fusese cea mai simplă figură din lume. Se dusese la 
cabinetul medical al căminului şi-i turnase doctorului 
gogoşi că avea dureri la menstruaţie şi tot felul de 
iritaţii penibile pe piele, iar el îi scrisese o reţetă. De 
fapt, îi dăduse gratis pilule pentru o lună. 

Se opri din nou; acum se afla în mijlocul apelor, . 
iar valurile se spărgeau de ambele părţi ale digului. li 
trecu prin minte că medicii din cabinetele de acest fel 
auzeau probabil poveşti despre menstruaţii dureroase 
şi prea multe coşuri cam tot atât de des pe cât aveau 
farmaciştii ocazia să afle că "trebuie să cumpăr 
neapărat prezervativele astea pentru frati-miu" — din 
ce în ce mai des în ultima vreme. Ar fi putut la fel de 
bine să se ducă la el şi să-i zică: "Vreau nişte pilule. 
Am de gând să mă fut." Îi venise vremea. De ce să fie 
timidă? Cercetă spatele lui Jesse şi oftă. Pentru că 
timiditatea riscă să devină un stil de viaţă. Porni 
iarăşi la drum. 

În orice caz, pilula nu-şi făcuse efectul. Cineva din 
serviciul de control al calităţii de la fabrica aia 
străveche din Ovril adormise în faţa comenzilor. Fie 
asta, fie uitase ea să-şi ia o pilulă, iar apoi uitase că 
uitase. 

Se apropie de el pe furiş şi-i puse brusc ambele 
mâini pe umeri. 

Jess, care ţinea pietricelele cu mâna stângă şi le 
arunca în apele Atlanticului cu dreapta, scoase un 
țipăt şi nu ştiu cum să se ridice mai repede în 
picioare. Pietrele se răspândiră peste tot şi era cât pe 
ce s-o arunce pe Frannie în apă. Şi el se salvă cu greu 
de la un plonjon cu capul înainte. 

Ea nu se putu abţine, izbucni în râs şi se trase 
înapoi cu mâinile ridicate la gură, în timp ce el se 


răsuci furios pe călcâie; era un tânăr solid, cu părul 
negru, ochelari din sârmă aurie şi trăsături obişnuite 
care, spre veşnica nemulţumire a lui Jess, nu reuşeau 
să reflecte pe deplin sensibilitatea din sufletul lui. 

— M-ai speriat îngrozitor! urlă el. 

— Vai, Jess, chicoti ea, vai, Jess, îmi pare rău, dar 
a fost aşa de nostim, a fost nemaipomenit de nostim. 

— Era să cădem în apă, spuse el nervos, făcând 
un pas spre ea. 

În compensație, Fran se retrase tot cu un pas, se 
împiedică de o stâncă şi căzu cu toată greutatea. 
Fălcile i se ciocniră violent, prinzându-i limba între 
dinţi — infernală durere! — şi râsul i se curmă 
imediat, de parcă sunetul ar fi fost retezat de o lamă. 
Simplul fapt că tăcuse atât de brusc — poţi să mă 
închizi ca pe un radio — i se păru extraordinar de 
nostim şi se puse din nou pe chicotit, cu toate că 
limba îi sângera, iar din ochi îi curgeau lacrimi de 
durere. 

— Frannie, te simţi bine? 

Îngenunche lângă ea, îngrijorat. 

Îl iubesc cu adevărat, se gândi ea, simțindu-se 
mai uşurată. 

— Nu cumva te-ai rănit, Fran? 

— Doar mândria mea a avut de suferit, spuse ea, 
permițându-i s-o ajute să se ridice. Şi mi-am muşcat 
limba. Vezi? 

Scoase limba spre el, aşteptându-se ca gestul să 
fie răsplătit cu un zâmbet, dar el se încruntă. 

— Doamne, Fran, dar sângerezi rău. 

Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi îi 
aruncă o privire nehotărâtă. Apoi vâri batista la loc. 

O bântui imaginea lor, mergând mână în mână 
către parcare, doi tineri îndrăgostiţi sub soarele 
fierbinte al verii, iar ea ţinând între dinţi batista lui. 
Apoi făcându-i cu mâna paznicului zâmbitor şi amabil, 
spunându-i: Hămâi-hu-bihe-Guh. 


O bufni iarăşi râsul, chiar dacă limba o durea cu 
adevărat şi avea în gură gustul acela de sânge, care îi 
dădea o vagă senzaţie de greață. 

— Vită-te în partea cealaltă, îi spuse ea înţepată. 
Am să fac un gest urât. 

Zâmbind uşor, îşi acoperi ochii cu un gest teatral. 
Sprijinindu-se într-un braţ, se aplecă dincolo de 
marginea digului şi scuipă — roşu-aprins. Ptiu! Şi 
iarăşi. Şi încă o dată. In sfârşit i se păru că a reuşit să 
se curețe şi se uită în jur, surprinzându-l că o priveşte 
printre degete. 

— Scuză-mă. Sunt aşa de proastă! 

— Nu, spuse Jesse, deşi tonul trăda contrariul. 

— N-ai vrea să mergem la o îngheţată? îi propuse 
ea. Tu conduci. Eu fac cinste. 

— De acord. 

Se sculă de jos şi o ajută şi pe ea să se ridice. Fran 
scuipă iarăşi în apă. Roşu-aprins. 

— Sper că nu mi-am retezat o bucăţică din limbă, 
ce crezi? întrebă ea temătoare. 

— Habar n-am, îi răspunse Jess în glumă. Ai simţit 
să fi înghiţit ceva? 

— Nu văd nimic de râs, zise ea revoltată, 
punându-şi o mână la gură. 

— Aşa e, îmi pare rău. Pur şi simplu te-ai tăiat 
puţin, Frannie. 

— Există şi artere în limbă? 

Mergeau pe dig ţinându-se de mână, oprindu-se 
din când în când pentru ca ea să scuipe. Roşu-aprins. 
Nu mai avea de gând să înghită porcărie din aia, nu, 
nu! 

— Nu. 

— Bine. 

ÎI strânse de mână şi-i zâmbi încrezătoare. 

— Sunt însărcinată. 

— Zău? Foarte bine. Ştii pe cine am văzut în 
Port... 


Se opri în loc şi o măsură, iar privirea lui deveni 
deodată fermă şi foarte, foarte precaută. Fata simţi 
cum i se frânge inima, văzând prudenţa aceea din 
ochii lui. 

— Cum ai spus? 

— Sunt însărcinată. 

Îi zâmbi senin şi scuipă peste marginea digului. 
Roşu-aprins. 

— Ce glumă bună, Frannie, îngăimă el nesigur. 

— Nu-i glumă. 

Rămase cu privirile îndreptate asupra ei. După o 
vreme, porniră mai departe. Când traversară 
parcarea, Gus ieşi şi le făcu un semn amical. Frannie 
îi răspunse. La fel şi Jess. 

Se opriră la bufetul Dairy Queen de pe şoseaua US 
1. Jess îşi luă o Coca-Cola, din care sorbea gânditor la 
volanul maşinii ei, un Volvo. Fran îl pusese să-i ia o 
îngheţată Banana Boat Supreme, iar acum stătea 
rezemată de portieră, lăsând o distanţă de aproape 
un metru între ei, mâncând alune, zeamă de ananas 
şi frişcă, surogat Dairy Queen. 

— Ştii, îi zise ea, frişca asta făcută de D.Q. constă 
mai ales din bule de aer. Ştiai chestia asta? Cei mai 
mulţi habar n-au. 

Jess o măsura în tăcere. 

— Pe bune, continuă ea. Maşinile alea care fac 
îngheţată nu sunt în realitate decât nişte aparate 
gigantice de produs baloane. De-asta şi pot cei de la 
Dairy Queen să-şi vândă îngheţata atât de ieftin. Am 
primit nişte materiale despre asta la cursul de teorie 
a afacerilor. Există tot felul de metode de a-l jumuli 
pe cumpărător. 

Jess continua s-o privească tăcut. 

— lar dacă ai chef să mănânci o îngheţată 
adevărată, trebuie să cauţi în cu totul alt loc, cum ar 
fi de exemplu la Deering Ice Cream Shop, care este... 

Izbucni în lacrimi. 


Târându-se pe banchetă, băiatul se apropie de ea 
şi-şi trecu braţul în jurul gâtului ei. 

— Frannie, te rog să nu faci lucrul ăsta. Te rog. 

— A început să curgă îngheţata pe mine, spuse ea 
printre lacrimi. 

Batista lui ieşi din nou la iveală şi intră în acţiune. 
Când termină să-i şteargă lacrimile, plânsul ei se 
transformase deja în smiorcăit. 

— Banana Boat Supreme, cu cremă de sânge, zise 
ca, privindu-l cu ochii înroşiţi. Cred că nu sunt în stare 
să mai mănânc. Îmi pare rău, Jess. Fii aşa de bun şi 
arunc-o, vrei? 

— Desigur, răspunse el ţeapăn. 

Îi luă îngheţata din mână, cobori din maşină si o 
aruncă în coşul de gunoi. Avea un mers ciudat, de 
parcă ar fi primit un şut acolo unde îi doare mai tare 
pe băieţi, gândi Fran. Într-un fel, presupunea ea, chiar 
acela era locul unde fusese lovit. Dar dacă priveai 
chestiunea din alt punct de vedere, ei bine, cam tot 
aşa mersese şi ea după ce o dezvirginase pe plajă. Se 
simţise de parcă ar fi suferit o iritaţie gravă. Numai că 
din cauza iritaţiilor nu rămâi însărcinată. 

Băiatul se întoarse şi se sui în maşină. 

— Chiar ai rămas, Fran? întrebă el brusc. 

— Da, chiar am rămas. 

— Cum s-a întâmplat? Am crezut că iei pilule. 

— Păi, din câte îmi fac cu socoteala, fie, unu, 
cineva din sectorul de control al calităţii la vechitura 
aia de fabrică din Ovril a dormit în post când au 
trecut pe bandă medicamentele cu care m-am ales 
eu, fie, doi, pe voi, băieţii, vă hrănesc cine ştie cum la 
cantina UNH şi aveţi o spermă nemaipomenită, fie, 
trei, am uitat să iau o pilulă şi între timp am uitat că 
am uitat. 

Îi aruncă un zâmbet dur, subţire, aparent radios, 
care-l făcu să bată în retragere. 

— De ce te-ai enervat, Fran? Am pus şi eu o 


întrebare. 

— Ei bine, ca să-ţi răspund altfel la întrebare, într- 
o seară caldă de aprilie, pesemne că s-a întâmplat în 
doisprezece, treisprezece sau paisprezece, ţi-ai 
introdus penisul în vaginul meu şi ai avut un orgasm, 
ejaculând astfel spermă conţinând milioane de... 

— Termină, o opri el hotărât. Nu e nevoie să... 

— Să ce? 

Frannie era de-a dreptul îngrozită, chiar dacă nu 
lăsa să se ghicească acest lucru. Nici în cele mai 
negre închipuiri ale ei despre cum se va desfăşura 
această scenă nu-şi imaginase că va arăta chiar aşa. 

— Să fii atât de furioasă, spuse el fără vlagă. N- 
am să te părăsesc. 

— Nu, spuse ea ceva mai blând. 

În momentul acela ar fi putut să-i ia o mână de pe 
volan, să i-o strângă la piept şi să-i vindece astfel 
rana. Dar nu reuşea să se hotărască să facă acest 
lucru. Nu avea nici cel mai mic drept să dorească să 
fie mângâiată, indiferent dacă această dorinţă nu era 
decât tainică şi inconştientă. Inţelese deodată că, 
într-un fel sau altul, râsul şi distracţia dispăruseră 
pentru o vreme. Asta o aduse din nou în pragul 
lacrimilor, dar se abţinu să plângă din nou. Ea era 
Frannie Goldsmith, fiica lui Peter Goldsmith, şi nu 
avea de gând să bâzâie ca o proastă în parcarea de la 
Ogunquit Dairy Queen. 

— Ce vrei să faci? o întrebă Jess, scoţându-şi 
ţigările din buzunar. 

— Dar tu ce vrei să faci? 

El aprinse un chibrit şi, timp de o clipă, înainte ca 
fumul de ţigară să se răspândească, ea văzu limpede 
cum pe chipul lui se războiesc, încercând fiecare să 
obţină dominaţia, un bărbat şi un băiat. 

— O, fir-ar să fie! zise el. 

— Din câte mă gândesc eu, există următoarele 
posibilităţi. Putem să ne căsătorim şi să păstrăm 


copilul. Putem să ne căsătorim şi să renunţăm la 
copil. Sau nu ne căsătorim şi ţinem copilul. Sau... 

— Frannie... 

— Sau nu ne căsătorim şi eu nu ţin copilul. Aş 
putea să fac un chiuretaj. Mai există vreo posibilitate? 
Mi-a scăpat ceva? 

— Frannie, nu am putea să discutăm... 

— Păi asta şi facem! îl repezi ea. Când ai avut 
ocazia să-ţi spui părerea, tu ai zis "O, fir-ar să fie!" 
Astea sunt chiar cuvintele tale. Eu tocmai am 
pomenit toate variantele posibile. Desigur, eu am 
avut mai mult timp să-mi fac un plan de bătaie. 

— Vrei o ţigară? 

— Nu. Fumatul nu este bun pentru copil. 

— Frannie, ce naiba! 

— De ce strigi? îl întrebă ea blând. 

— Pentru că pari hotărâtă să mă scoţi din sărite, îi 
răspunse Jess aprins, apoi reuşi să se stăpânească. Te 
rog să mă ierţi. Nu pot să concep că ar fi vina mea. 

— Nu poţi? Il cercetă cu o sprânceană ridicată. Ca 
să vezi, o virgină va naşte. 

— Trebuie să-ţi ieşi din fire chiar în halul ăsta? 
Luaseşi pilula, din câte mi-ai zis tu. Te-am crezut pe 
cuvânt. Am greşit cumva? 

— Nu, n-ai greşit. Dar asta nu schimbă situaţia. 

— Ai dreptate, spuse el posomorât, aruncând 
tigara fumată doar pe jumătate. Deci ce facem? 

— Mă tot întrebi pe mine, Jesse. Eu tocmai ţi-am 
expus posibilităţile, aşa cum le văd eu. Am crezut că 
vei avea şi tu vreo idee. Mai există şi sinuciderea, dar 
în momentul de faţă nu intră în vederile mele. Deci 
alege o altă variantă care-ţi convine ţie şi discutăm 
despre ea. 

— Hai să ne căsătorim, spuse el deodată cu o 
voce neaşteptat de puternică. 

Avea aerul omului care a ajuns la concluzia că cel 
mai bun mod de a rezolva problema nodului gordian 


este să-l tai drept în două. Cu toată viteza înainte, iar 
cine se smiorcăie este invitat să elibereze locul de pe 
punte. 

— Nu, îi răspunse ea. Nu vreau să mă căsătoresc 
cu tine. 

Se întâmplă ca şi cum obrajii lui ar fi fost fixaţi în 
nişte şuruburi ascunse, slăbite acum simultan cu o 
rotaţie şi jumătate. Toată faţa îi căzu dintr-o dată. 
Imaginea era atât de criminal de comică, încât fata fu 
nevoită să-şi treacă zona rănită a limbii peste 
asperităţile de pe cerul gurii ca să nu fie iarăşi 
cuprinsă de chicoteală. Nu dorea să-i râdă în nas lui 
Jess. 

— De ce nu? Fran... 

— Va trebui să mă mai gândesc la motivele 
pentru care nu vreau. Nu vreau să mă las implicată 
într-o discuţie despre motivele pentru care nu vreau, 
pentru că acum nu ştiu. 

— Nu mă iubeşti, îi zise el morocănos. 

— În majoritatea cazurilor, dragostea şi mariajul 
sunt două stări ce se exclud reciproc. Alege altă 
variantă. 

Rămase multă vreme tăcut. Se jucă un timp cu o 
nouă ţigară, fără să o aprindă. In cele din urmă, zise: 

— Nu pot alege alta, Frannie, din cauză că tu 
refuzi să o discuţi pe asta. De fapt, nu urmăreşti 
decât să aduni cât mai multe puncte în favoarea ta. 

Chestia asta o atinse puţin. Îşi înclină fruntea. 

— Poate că ai dreptate. Dar am pierdut şi eu o 
mulţime de puncte în ultimele săptămâni. Cât despre 
tine, Jess, eşti cel mai tipic student de colegiu pe care 
l-am văzut. Dacă te-ar ataca un bandit, cu un cuţit în 
mână, reacţia ta ar fi să convoci imediat un seminar. 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Alege altă variantă. 

— Nu. Tu ai avut timp să-ţi faci toate socotelile. 
Poate că aş avea şi eu nevoie de un răgaz. 


— Foarte bine. Vrei să ne întoarcem în parcarea 
noastră? Te las acolo şi mă duc să-mi fac nişte 
cumpărături. 

El tresări, luat prin surprindere. 

— Frannie, am parcurs pe bicicletă tot drumul de 
la Portland până aici. Am închiriat o cameră la 
motelul de lângă oraş. Speram că ne vom petrece 
împreună acest sfârşit de săptămână. 

— În camera ta de motel. Nu, Jess. Situaţia s-a 
schimbat. Te sui din nou în şaua cursierei tale şi o 
porneşti spre Portland; mă cauţi doar după ce te mai 
gândeşti puţin. Nu e nici o grabă. 

— Nu mă mai călări atâta, Frannie. 

— Nu, Jess, tu eşti cel care m-ai călărit pe mine 
până acum, izbucni ea într-un acces de furie 
neaşteptată, iar în acel moment el o lovi uşor peste 
obraz, cu dosul palmei. 

— Te rog să mă ierţi, Fran, îngăimă el apoi 
buimăcit, privind-o lung. 

— E-n regulă, îi răspunse ea incolor. Hai să 
mergem. 

Nu schimbară nici un cuvânt cât dură drumul 
înapoi până în parcarea din apropierea plajei publice. 
Ea rămase cu mâinile în poală, urmărind porțiunile în 
care oceanul se întrezărea printre căsuţele construite 
imediat la vest de dig. Îi trecu prin minte că arătau ca 
nişte apartamente din cartierele sărace. Oare cui 
aparţineau aceste case, marea majoritate protejate 
încă de obloane, pentru că vara nu începea oficial 
decât peste ceva mai puţin de o săptămână? 
Profesorilor de la MIT. Doctorilor din Boston. 
Avocaţilor din New York. Casele acestea nu 
aparţineau adevăraţilor barosani, cu averi exprimate 
în şapte sau opt cifre, care posedau proprietăţi pe 
coastă. Dar atunci când familiile cărora le aparţineau 
se mutau aici, cel mai mic IQ de pe Shore Road avea 
să rămână acela al lui Gus, paznicul parcării. Copiii lor 


mergeau pe cursiere cu zece viteze, ca a lui Jess. 
Aveau să arboreze mine plictisite şi să-şi însoţească 
părinţii la mese cu homar şi la spectacolele de la 
Teatrul din Ogunquit. Aveau să se fâţâie în sus şi în 
jos pe strada principală, travestindu-se, după 
apusurile blânde ale verii, în simpli pietoni. Nu-şi 
dezlipea privirile de minunatele sclipiri de culoarea 
cobaltului dintre casele ce formau grupuri compacte, 
conştientă că era împiedicată să vadă foarte bine din 
cauza unui nou val de lacrimi. Micuţul nor alb ce 
plângea. 

Ajunseră în parcare, unde Gus le făcu un semn cu 
mâna. Îi răspunseră şi ei. 

— Îmi pare foarte rău că te-am lovit, Frannie, 
spuse Jess cu voce stinsă. Nici prin minte nu mi-a 
trecut să fac lucrul acesta. 

— Ştiu. Te întorci la Portland? 

— Rămân aici în seara asta şi te sun mâine de 
dimineaţă. Însă de hotărât vei hotărî tu, Fran. Dacă 
ajungi la concluzia că, pricepi, avortul este cea mai 
bună soluţie, atunci o să scobesc eu după bani. 

— Jocul ăsta de cuvinte l-ai făcut intenţionat? 

— Nu, se apără el. Nici gând. Se apropie de ea şi o 
sărută sobru. Te iubesc, Fran. 

Nu cred că-i adevărat, îşi zise ea. Deodată, iată, 
nu-l cred câtuşi de puţin... dar accept afirmaţia lui cu 
toată complezenţa. Atâta lucru pot face. 

— Foarte bine, spuse ea calm. 

— Sunt la Lighthouse Motel. Dacă vrei, sună-mă. 

— Okay. 

Se strecură la volan, simțindu-se copleşită pe 
neaşteptate de o mare oboseală. Locul unde se 
muşcase de limbă o durea îngrozitor. 

Băiatul se duse la bicicleta lui prinsă de gardul 
metalic şi se întoarse ţinând-o de coarne. 

— AŞ fi foarte fericit dacă mi-ai telefona, Fran. 

— Vom vedea. La revedere, Jess, îi spuse ea, 


zâmbind artificial. 

Porni motorul, întoarse şi, după ce traversă 
parcarea, porni pe Shore Road. Putea să-l vadă în 
oglindă pe Jess, care rămăsese nemişcat lângă 
bicicleta lui, cu oceanul în spate şi, pentru a doua 
oară în acea zi, îl acuză în mintea ei că adoptase cu 
bună ştiinţă o anumită poză. De această dată, în loc 
să se enerveze, nu simţi decât puţină tristeţe. Merse 
mai departe, întrebându-se dacă oceanul avea să mai 
arate vreodată ca înainte să i se întâmple toate 
lucrurile acestea. Limba continua s-o doară. Deschise 
geamul mai larg şi scuipă. De această dată alb. 
Simţea mirosul intens de sare al oceanului, amar ca şi 
lacrimile ei. 


CAPITOLUL 3 


NORM BRUETT se trezi la 10.15 de dimineaţă în 
zgomotul copiilor care se certau în faţa ferestrei 
dormitorului şi al muzicii country de la radioul din 
bucătărie. 

Îmbrăcat în izmene scurte şi lălâi şi în maiou, se 
duse la uşa din spate, o dădu de perete şi urlă: 

— Băi puştilor, mucles! 

Pauză de o clipă, Luke şi Bobby lăsară basculanta 
veche şi ruginită, de jucărie, pentru care se certaseră, 
şi se întoarseră spre el. Cum i se întâmpla de obicei 
atunci când copiii îi apăreau înaintea ochilor, Norm se 
simţea disputat între două senzaţii contrare. Suferea 
teribil în inima lui să-i vadă purtând haine transmise 
în familie de la cei mari la cei mici şi straie de căpătat 
de la Armata Salvării, aidoma acelora cu care îi 
vedeai înţoliţi pe copilaşii negrilor din zona de est a 
oraşului Arnette; pe de altă parte, era cuprins de o 
furie teribilă, începea să tremure şi-i venea să dea cu 


ei de pământ. 

— Da, tăticule, spuse Luke, care avea nouă ani, 
pe ton supus. 

— Da, tăticule, răsună şi vocea lui Bobby, ca un 
ecou. 

Bobby era de şapte ani, mergea pe opt. 

Norm se mai holbă o dată urât de tot la ei, apoi 
trânti uşa. Cercetă nehotărât grămada de toale pe 
care le purtase cu o zi în urmă. Zăceau la picioarele 
patului dublu, deşelat, acolo unde le trântise. 

Căţea şleampătă, se răzvrăti el în gând. Nici 
măcar bulendrele n-a fost în stare să le atârne la locul 
lor. 

— Lila! răcni el. 

Nici un răspuns. Cumpăni dacă să dea iarăşi uşa 
de perete şi să-l întrebe pe Luke unde naiba plecase 
mă-sa. 

Ziua de primire a donațiilor pica de-abia 
săptămâna viitoare, iar dacă se dusese iarăşi la biroul 
de forţe de muncă din Braintree, înseamnă că era 
chiar mai proastă decât o credea el. 

Nu se mai deranjă să-i întrebe pe copii. Se simţea 
obosit şi îl cuprinsese o durere de cap sâcâitoare, 
însoţită de greață. S-ar fi zis că-i mahmur, dar nu 
băuse decât trei beri la Hap, cu o seară în urmă. Dar 
accidentul ăla îl dăduse peste cap. Femeia şi fetiţa 
moarte, în maşină, iar bărbatul, Campion, mort şi el, 
în drum spre spital. Până să se întoarcă Hap, patrula 
de poliţie apucase să vină şi să plece din nou, ca şi 
maşina de intervenţii pentru accidente, şi aceea a 
antreprenorului de pompe funebre din Braintree. Vic 
Palfrey le dăduse reprezentanţilor legii o declaraţie în 
numele lor, al celor cinci care asistaseră. 
Antreprenorul, care era în acelaşi timp şi medicul 
legist al ținutului, refuză să facă orice speculație 
despre boala ce-i răpusese. 

— Dar holeră nu este. Să nu vă apucaţi să speriaţi 


lumea cu chestia asta. Se va face o autopsie şi veţi 
citi totul în ziare. 

Un căcăcios mizerabil, se gândi Norm, 
îmbrăcându-se încet în aceleaşi straie pe care le 
purtase şi cu o zi în urmă. Durerea de cap era din ce 
în ce mai greu de suportat. Dacă puștii ăia nu se 
potolesc odată, or să se aleagă cu picioarele rupte, ca 
să aibă de ce chirăi. De ce mă-sa nu-i ţine la şcoală 
tot anul? 

Chibzui dacă să-şi vâre cămaşa în pantaloni, 
hotărî că preşedintele nu avea probabil să treacă în 
ziua aceea pe la el şi se strecură în bucătărie doar în 
ciorapi. Soarele strălucitor ce bătea prin ferestrele 
dinspre răsărit îl obligă să se uite chiorâş. 

Din difuzorul aparatului Philco de deasupra 
aragazului se auzea o voce stridentă: 


Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva. 
Dragă, poți să-l înţelegi pe iubitul tău? 

El e un om drept, 

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău? 


Lucrurile ajunseseră în ultimul hal dacă se pretau 
să difuzeze muzică rock and roll cântată de cioroi pe 
postul local de muzică country. Norm îi luă maul 
înainte ca sunetul să reuşească să-i despice capul. 
Lângă aparatul de radio se afla un bileţel, pe care-l 
ridică foarte aproape de ochi, ca să-l poată citi. 


Dragă Norm, 

Sally Hodges zice că are nevoie de cineva care să 
stea cu copiii ei în dimineața asta şi că îmi dă un 
dolar dacă fac chestia asta. Mă întorc la prânz. Dacă 
vrei, e nişte cârnaţi pe care po' să-i mănânci. Te 
iubesc scumpul meu. 

Lila 


Norm puse bileţelul la loc şi zăbovi câteva 
momente, sucind lucrurile pe toate feţele în mintea 
lui şi încercând să înţeleagă. li venea al dracului de 
greu să cugete, din cauza durerii de cap. Stat cu 
copiii... un dolar. Chemată de soţia lui Ralph Hodges. 

Aceste trei elemente se combinară foarte greu în 
creierul lui. Lila se dusese să stea cu cei trei copii ai 
lui Sally Hodges, ca să câştige un împuţit de dolar, iar 
el rămăsese pe cap cu Luke şi Bobby. Păi să ştii că 
erau nişte vremuri nemaipomenit de grele dacă un 
bărbat trebuia să stea acasă şi să-i şteargă de muci 
p-ăia mici ca să poată nevastă-sa să se ducă să 
câştige un amărât de dolar, pe care nu-ţi dă nimeni 
nici măcar un galon de benzină. Vremuri de căcat, ce 
mai încolo şi-ncoace. 

Supărarea i se urcă la cap, provocându-i dureri şi 
mai mari. Îşi târî încet picioarele până la frigider, 
cumpărat pe vremea când prinsese nişte ore 
suplimentare nemaipomenite. || deschise, constatând 
că majoritatea rafturilor erau goale. Nu existau decât 
resturile pe care Lila le pusese la păstrare în tăviţele 
frigiderului. Ura micile farfurii Tupperware din plastic. 
Fasole veche, porumb vechi, nişte mâncare cu ardei 
iute... nimic care să-l atragă pe un bărbat. Nimic, în 
tot frigiderul, cu excepţia farfuriilor Tupperware şi a 
celor trei cârnaţi mici şi vechi, înfăşuraţi în folie 
Handi-Wrap. Se aplecă şi-i cercetă mai de aproape, 
mânia ce-l cuprindea de obicei în asemenea 
momente combinându-se de această dată cu durerea 
ce-i pulsa în creieri. Cârnăciorii arătau de parcă se 
apucase cineva să taie puţele unor pigmei din ăia 
care mişună prin Africa sau prin America de Sud sau 
pe unde mă-sa or trăi ei. Oricum nu-i era foame. Ba 
chiar era foarte bolnav, dacă stătea să se gândească 
mai bine. 

Se duse la aragaz, frecă un chibrit pe bucata de 
glaspapir prinsă în perete, aprinse ochiul din faţă şi 


puse de cafea. Apoi se trânti pe scaun şi aşteptă să 
fiarbă. Chiar înainte ca apa să clocotească, trebui să- 
şi scoată în grabă batista din buzunarul de la spate, 
ca să strănute. Un strănut puternic şi umed. Am răcit, 
îi trecu prin cap. Pe lângă toate celelalte, asta-mi mai 
lipsea! Dar nu-i veni nici o clipă în minte să facă vreo 
legătură cu flegma care curgea cu o seară în urmă 
din individul acela, Campion. 


Când se auzi soneria de la uşa din faţă, Hap se 
afla în gaura de vizitare din garaj şi monta o ţeavă de 
eşapament nouă la maşina lui Tony Leominster, iar 
Vic Palfrey se balansa într-un scaun de campanie 
rabatabil, urmărindu-i cu privirea şi sorbind dintr-un 
Dr. Pepper. 

— E patrula de poliţie, îl anunţă Vic. Mi se pare că 
e şi vărul tău printre ei. Joe Bob. 

— Okay. 

Hap ieşi de sub autoturism, ştergându-şi mâinile 
pe un ghemotoc de câlţi. În drum spre birou, strănută 
o dată puternic. Ura răcelile de vară. Erau cele mai 
rele dintre toate. 

Joe Bob Brentwood, înalt de aproape doi metri, 
stătea în spatele maşinii de patrulă şi-i făcea plinul. 
Dincolo de el, cele trei pompe pe care Campion le 
răsturnase cu o seară în urmă erau aliniate cu grijă, 
ca nişte soldaţi morţi. 

— Salut, Joe Bob! îl întâmpină Hap. 

— Salut, Hap, îi răspunse Joe Bob, fixând pompa 
pe automat şi păşind peste furtun. Ai mare baftă că 
benzinăria mai există în dimineaţa asta. 

— Pe naiba, Stu Redman a văzut că individul se 
apropie şi-a închis pompele. Totuşi, maşina a scos o 
groază de scântei. 

— Indiferent cum s-a întâmplat, a fost un noroc 
chior. Ascultă-mă, Hap, n-am venit până aici doar ca 


să pun benzină. 

— Da? 

Ochii lui Joe Bob se fixară asupra lui Vic, care 
stătea în uşa benzinăriei. 

— Moşu' a fost aici şi ieri seară? 

— Cine? Vic? Mda, vine aici aproape în fiecare 
seară. 

— Poate să-şi ţină gura? 

— Bineînţeles. Să ştii că moşu' e de treabă. 

Se auzi ţăcănitul sistemului automat. Hap mai 
îndesă benzină în valoare de vreo douăzeci de centi, 
apoi aşeză ciocul la locul lui, pe pompă, şi o opri. Se 
întoarse la Joe Bob. 

— Ei? Care-i problema? 

— Păi, să mergem înăuntru. Cred c-ar fi bine să 
audă şi bătrânu'. lar dacă ai ocazia, ai putea să-i suni 
şi pe ăilalţi care au fost aici. 

Traversară fâşia de asfalt şi intrară în încăpere. 

— Îţi urez bună dimineaţa, domnule sergent, 
spuse Vic. 

Joe Bob îi răspunse printr-un semn din cap. 

— Vrei nişte cafea, Joe Bob? 

— Cred că nu. Le aruncă priviri întunecate. 
Chestia e că superiorii mei n-ar fi prea încântați să 
mă ştie aici. Adică sunt convins că nu le-ar conveni 
deloc. Aşa că atunci când vor veni tipii ăia, să nu le 
ziceţi că v-am vândut pontul, da? 

— Care tipi, domnule sergent? întrebă Vic. 

— De la Ministerul Sănătăţii, îl lămuri Joe Bob. 

— Isuse, înseamnă că de fapt era chiar holeră, se 
tângui Vic. Am ştiut eu! 

Hap îi privea pe rând pe cei doi. 

— Joe Bob? 

— Eu habar n-am, îi răspunse acesta, aşezându-se 
pe unul dintre scaunele Woolco din plastic. Genunchii 
lui ciolănoşi îi ajunseră până aproape de gât. Scoase 
un pachet de Chesterfield din buzunarul bluzei şi-şi 


aprinse o ţigară. Finnegan, medicul legist... 

— Un idiot din ăia care se dau mari, spuse Hap cu 
înverşunare. Ar fi trebuit să vezi cum se mai înfoia pe 
aici, Joe Bob. Ca un curcan la care i s-a sculat pentru 
prima dată. Sâsâia după oameni ca să tacă din gură 
şi alte chestii din astea. 

— Ai dreptate, e ca un rahat mare într-o oală de 
noapte prea mică, se arătă Joe Bob de acord. În orice 
caz, l-a chemat şi pe doctorul James să se uite la 
Campion, şi amândoi l-au convocat apoi pe un alt 
doctor, pe care nu-l cunosc. Pe urmă au sunat la 
Houston. Şi cam pe la ora 3 dimineaţa au sosit pe 
aeroportul ăla mic de lângă Braintree. 

— Cine? 

— Nişte patologi. Trei la număr. Au rămas lângă 
cadavre până la ora 8. Bănuiesc că le-au făcut 
autopsii, dar nu am cum să ştiu sigur. După aia au 
luat legătura cu Centrul Epidemiologic din Atlanta, iar 
băieţii de acolo vor sosi aici în după-amiaza asta. Dar 
au mai zis şi că Ministerul Sănătăţii al Statului o să 
trimită o echipă care să-i vadă pe toţi cei ce se aflau 
în staţie ieri seară şi pe băieţii care au mers cu 
unitatea de salvare la Braintree. Nu cunosc exact, dar 
după părerea mea cred că vor să vă bage în 
carantină. 

— Maica Domnului din Ceruri! spuse Hap 
înspăimântat. 

— Centrul Epidemiologic din Atlanta este de nivel 
federal, interveni Vic. Credeţi c-ar trimite ei un avion 
întreg de oameni dac-ar fi vorba doar de holeră? 

— Să mă bată Dumnezeu dacă am habar, îi 
mărturisi Joe Bob. Dar m-am gândit că este dreptul 
vostru să ştiţi. Din câte am auzit, voi doar aţi vrut să 
daţi o mână de ajutor. 

— Îţi rămânem recunoscători, Joe Bob, îl asigură 
Hap încet. Dar James şi celălalt doctor ce-au zis? 

— Mai nimic. Dar păreau speriaţi. N-am văzut în 


viaţa mea nişte doctori care să arate mai speriaţi 
decât ăştia. Dar nu prea mi-a păsat. 

Se lăsă o tăcere grea. Joe Bob se duse la 
automatul pentru băuturi şi-şi luă o sticlă de Fresca. 
Când săltă dopul, se auzi bolboroseala ce însoţeşte 
procesul de carbonatare. După ce Joe Bob se aşeză 
din nou, Hap scoase un şerveţel Kleenex din cutia de 
lângă casă, îşi şterse nasul, îl împături şi îl puse în 
buzunarul salopetei lui unsuroase. 

— Dar despre Campion ce aţi aflat? se interesă 
Vic. Aţi dat de vreun fir? 

— Cercetările continuă, spuse Joe Bob, cu un vag 
aer de importanţă. Actul lui de identitate spune că ar 
fi din San Diego, dar o mulţime de lucrurile din 
portofelul lui sunt expirate de acum doi sau trei ani. 
Carnetul de conducere expirat. Avea o carte de credit 
BankAmericard emisă în 1986, şi ea expirată. Există 
şi o legitimaţie de-a armatei, aşa că verificăm şi pe 
linia asta. Căpitanul este de părere că omul nostru, 
Campion, nu mai locuieşte la San Diego cam de patru 
ani. 

— O fi dezertat? se întrebă Vic. 

Scoase o batistă mare, roşie, tuşi şi scuipă în ea. 

— Încă nu se cunoaşte. Dar legitimaţia lui de 
armată expira în 1997, era în haine civile şi familia 
călătorea împreună cu el, ajunsese la mare distanţă 
de California; dar mai bine îmi ţin gura. 

— Păi, am să iau legătura cu ceilalţi şi am să le 
spun ce ne-ai zis. Îţi rămân îndatorat. 

Joe Bob se ridică în picioare. 

— Sigur că da. Numai să nu-mi pomeneşti cumva 
numele. N-aş vrea să-mi pierd slujba. Prietenii voştri 
n-au nevoie să ştie de unde ai aflat ştirea, este? 

— Nu, încuviinţară Hap şi Vic într-un glas. 

Când Joe Bob ajunse la uşă, Hap îi spuse pe un ton 
de scuză: A 

— Benzina costă fix cinci dolari, Joe Bob. Imi pare 


foarte rău că trebuie să-ţi cer banii, însă lucrurile 
merg aşa cum merg... 

— E-n regulă. Joe Bob îi întinse o carte de credit. 
Oricum, statul plăteşte. lar eu primesc chitanţa, ca să 
pot demonstra de ce-am venit aici. 

In timp ce scria chitanţa, Hap strănută de două 
ori. 

— Ai grijă ce faci, îl sfătui Joe Bob. Răcelile de 
vară sunt cele mai nenorocite. 

— De parcă n-aş şti şi eu. 

Deodată, se auzi vocea lui Vic din spatele lor: 

— Poate că nu este răceală. 

Se întoarseră spre el. Vic părea speriat. 

— Azi-dimineaţă, când m-am sculat, strănutam şi 
tuşeam de nu se poate, le spuse Vic. Mă durea şi 
capul. Am luat nişte aspirine şi m-a mai lăsat puţin, 
dar încă mă simt plin de muci. Nu-i exclus să ne 
doboare şi pe noi. Boala pe care o avea şi Campion. 
Din cauza căreia a murit. 

Hap rămase cu ochii la el multă vreme, apoi, 
tocmai când se pregătea să-i expună toate motivele 
pentru care-şi închipuia el că nu-i posibil, strănută 
iarăşi. 

Joc Bob îi măsură grav pe amândoi. 

— Ştii, Hap, poate că n-ar fi rău să închizi staţia. 
Doar pentru astăzi. 

Hap îi aruncă o privire speriată şi încercă să-şi 
aducă aminte motivele acelea pe care şi le adunase 
în minte. Nu-i veni nici măcar unul. Memoria nu-i 
spunea decât că şi el se trezise cu durere de cap şi 
nasul înfundat. Ei, nu scapă nimeni de câte-o răceală, 
din când în când. Dar înainte să apară Campion se 
simţise bine. Foarte bine. 


Cei trei copii Hodges aveau şase şi patru ani, 
respectiv optsprezece luni. Cei doi mai mici dormeau, 


iar cel mare era în grădina din spate, săpând o 
groapă. Lila Bruett se afla în salon, urmărind "Tineri şi 
neliniştiţi" la televizor. Spera ca Sally să nu se 
întoarcă înainte de sfârşitul serialului. Ralph Hodges 
îşi cumpărase un televizor color din cele mari când 
vremurile fuseseră mai bune în Arnette, iar Lila se 
dădea în vânt după filmele astea de după-amiază, 
mai ales pe color. Era mare diferenţă, păreau cu mult 
mai frumoase. 

Trase din ţigară, apoi suflă fumul în mai multe 
reprize, printre spasmele crizei atroce de tuse ce-o 
cuprinsese. Se duse la bucătărie şi scuipă 
expectoraţiile ce i se adunaseră în gură. Se sculase 
cu tusea asta şi toată ziua avusese senzaţia că o 
gâdilă cineva cu o pană în fundul gâtului. 

Se întoarse în salon, nu înainte de a arunca o 
privire pe fereastră, ca să se asigure că Bert Hodges 
nu are nici o problemă. Pe ecran apăruse acum o 
reclamă, două sticle de detergent pentru curăţarea 
vaselor de toaletă, care dansau între ele. Lila îşi 
plimbă privirile prin cameră, cu părere de rău că 
propria ei casă nu arăta la fel de bine. Sally avea 
pasiunea să asambleze tablouri cu scene biblice din 
fragmente pictate separat — cu vopselele de ulei 
puse la dispoziţie de producătorii jocului — şi 
ordonate apoi conform unei numerotaţii, tablouri care 
se vedeau peste tot în încăpere, frumos înrămate. Cel 
mai mult îi plăcea o reprezentare de mari dimensiuni 
a Cinei cea de taină, atârnată în spatele televizorului; 
fusese realizată cu şaizeci de vopsele diferite, după o 
muncă de aproape trei luni de zile, aşa cum îi 
mărturisise Sally. O adevărată operă de artă. 

Tocmai când filmul fusese reluat, Baby Cheryl 
începu să plângă, ţipătul ei ascuţit şi sfâşietor fiind 
întrerupt de serii de tuse. 

Lila îşi stinse ţigara şi se duse în dormitor. Eva, 
fetiţa de patru ani, dormea încă profund, dar Cheryl 


zăcea pe spate la ea în pătuţ, iar obrajii ei căpătaseră 
o nuanţă purpurie, nesănătoasă. Se vedea bine că, 
printre ţipete, este pe cale să se sufoce. 

Lila, care nu se speria de o laringită difterică, 
după ce ambii ei copii fuseseră bolnavi, unul după 
celălalt, o apucă de călcâie, o ridică şi o bătu zdravăn 
pe spate. Nu avea idee dacă doctorul Spock 
recomanda sau nu acest gen de tratament, pentru 
simplul motiv că nu se ostenise să-l citească. În orice 
caz, asupra lui Baby Cheryl avu un efect foarte bun. 
Scoase un orăcăit ca de broască şi scuipă deodată un 
ghem de flegmă galbenă drept pe podea. 

— E mai bine? o întrebă Lila. 

— Da, îi răspunse Baby Cheryl, pe cale să 
adoarmă la loc. 

Lila şterse pe jos cu un şerveţel Kleenex. Nu-şi 
aducea aminte să fi văzut vreodată un bebeluş 
expectorând o asemenea cantitate dintr-o dată. 

Se aşeză posomorâtă şi se uită mai departe la 
"Tineri şi neliniştiţi”. Îşi aprinse încă o ţigară, 
strănutând chiar la primul fum, apoi o cuprinse şi pe 
ea din nou tusea. 


CAPITOLUL 4 


SE SCURSESE o oră de la căderea serii. 

Starkey stătea singur la o masă lungă, examinând 
foile subţiri, de culoare galbenă. Conţinutul lor îl 
aducea la disperare. Işi servea ţara de treizeci şi şase 
de ani, de când intrase, speriat ca orice "boboc", pe 
porţile Academiei West Point. Câştigase medalii. 
Stătuse de vorbă cu preşedinţi, le dăduse sfaturile lui, 
iar câteodată acestea fuseseră urmate. Mai trecuse şi 
până acum prin momente întunecate, nu puţine la 
număr, dar o situaţie ca asta... 


Era înfricoşat, atât de înfricoşat, încât cu greu 
îndrăznea să recunoască acest lucru faţă de el însuşi. 
Era exact spaima aceea care te putea duce la 
nebunie. 

Cedând unui impuls, se ridică în picioare şi se 
apropie de peretele în care era montat un şir de cinci 
monitoare de televiziune. Mişcându-se, lovi masa cu 
genunchiul, una dintre foiţele galbene se desprinse 
din teanc, descrise leneş o traiectorie sinuoasă în 
aerul purificat prin mijloace mecanice şi ateriză pe 
gresie, rămânând pe jumătate în umbra mesei. 
Cineva care ar fi privit de sus partea luminată ar fi 
putut citi următoarele: 


NECONFIRMAT 
PARE SUFICIENT DE 

SOI CODIFICAT 848-AB 

CAMPION, (W. )SALLY 

SCHIMBARE ŞI MUTAŢIE A ANTIGENU 

RISCURI DEOSEBITE/MORTALITATE FOARTE RI 
PROBABILITATE DE MOLIPSIRE ESTIM 
REPETĂM LA 99, 4%. 

CENTRUL EPIDEMIOLOGIC ATLANTA 
ÎNŢELEGERE. STRICT SECRET. 

SE INCLUDE ÎN BLUE FILE. 

SFÂRŞIT 

P-T-222312A 


Starkey apăsă un buton de sub ecranul din mijloc 
şi imaginea apăru cu bruscheţea aceea mereu 
surprinzătoare pentru el, posibilă datorită 
componentelor electronice moderne. Se vedea zona 
apuseană a deşertului Californiei, cu deschidere spre 
est. Un tablou dezolant şi în acelaşi timp sinistru, 
datorită marginilor roşii-purpurii ale formelor filmate 
în infraroşu. 

E chiar acolo, drept înainte, gândi Starkey. Project 


Blue. 

Spaima ameninţa să-l copleşească din nou. Îşi 
duse mâna în buzunar şi scoase o pilulă albastră. 
Fiică-sa ar fi numit-o probabil "downer". Denumirile 
contează prea puţin; efectele sunt importante. O 
înghiţi fără apă, iar figura lui dură şi fără riduri se 
crispă o secundă. 

Project Blue. 

Se uită către celelalte monitoare stinse, apoi le 
aprinse pe rând. Numerele 4 şi 5 prezentau imagini 
din laboratoare. Pe 4, era laboratorul de fizică, pe 5 
cel de biologie virală. In acesta din urmă se vedeau o 
mulţime de cuşti, mai ales pentru cobai, maimuțe 
rhesus şi câţiva câini. Nici unul dintre animale nu 
părea să doarmă. In laboratorul de fizică, o mică 
centrifugă continua să funcţioneze. Starkey îşi 
exprimase nemulţumirea în legătură cu acest lucru. 
Nemulțumirea lui profundă. Zbârnâitul vesel al acelei 
centrifuge ce mergea necontenit contrasta în chip 
straniu cu trupul inert al doctorului Ezwick, zăcând pe 
podea, ca o sperietoare de ciori răsturnată de o pală 
violentă de vânt. 

| se explicase că centrifuga era alimentată de 
acelaşi circuit de curent ca şi luminile, prin urmare, 
dacă opreau centrifuga, s-ar fi stins şi becurile. lar 
camerele de acolo nu erau echipate pentru imagini în 
infraroşu. Starkey pricepu. Nu era exclus să mai 
apară şi alţi barosani de la Washington, care să vrea 
să-l vadă pe laureatul Premiului Nobel zăcând fără 
viaţă la o sută douăzeci de metri sub nivelul 
deşertului şi la un kilometru de acest punct de 
comandă. Dacă închidem centrifuga, nu-l mai putem 
vedea pe profesor. Un paradox elementar. Ceea ce 
fiica lui ar fi denumit "Catch-22". 

Înghiţi încă un calmant şi-şi îndreptă atenţia 
asupra monitorului numărul 2. Care-i plăcea cel mai 
puţin dintre toate. Nu-i plăcea bărbatul care se 


prăbuşise cu faţa în supă. Ce-ai zice dacă ar veni 
cineva la tine şi ţi-ar spune: fti vei petrece eternitatea 
cu moaca într-un castron de supă. E exact ca poanta 
cu tortul de frişcă: încetează să mai fie amuzantă 
când ţi se întâmplă chiar ţie. 

Monitorul 2 prezenta imaginea cafeteriei din 
incinta bazei Project Blue. Accidentul se petrecuse 
aproape simultan cu schimbul echipelor de lucru, 
când în cafeterie nu era decât puţină lume. 
Presupunea că pentru oamenii aceia nu avea nici o 
importanţă unde muriseră, în cafeterie, în propriul 
dormitor sau în laborator. Totuşi, omul acela cu figura 
în supă... 

Un bărbat şi o femeie în salopete albastre 
rămăseseră chirciţi lângă automatul pentru dulciuri. 
Un bărbat în salopetă albă zăcea în apropierea 
tonomatului Seeburg. La mese se aflau nouă bărbaţi 
şi paisprezece femei, dintre care unii prăvăliţi, ţinând 
încă între degetele ţepene cutii de Coca-Cola şi 
Sprite. lar la masa a doua, aproape de capătul ei, 
fusese identificat un anume Frank D. Bruce. Se 
prăbuşise cu faţa în ceea ce părea a fi o porţie de 
Campbell's Chunky Sirloin Soup. 

Primul monitor nu arăta decât un ceas digital. 
Până pe 13 iunie, toate cifrele de pe acel ceas 
fuseseră verzi. Acum ele erau de un roşu aprins. Și 
încremeniseră. Ceasul arăta 13:06:90: 02:37:16. 

13 iunie 1990. Două, treizeci şi şapte de minute şi 
şaisprezece secunde, noaptea. 

Din spatele lui se auzi un huruit scurt. 

Starkey închise monitoarele unul câte unul şi apoi 
se întoarse. Zări foita căzută pe pardoseală şi o puse 
pe masă, la locul ei. 

— Haide. 

Era Creighton. Avea un aer grav şi faţa pământie. 
Îmi aduce alte ştiri proaste, gândi Starkey senin. Cine 
ştie cine executase un alt plonjon de la mare înălţime 


drept într-un bol de Chunky Sirloin Soup. 

— Salut, Len, zise el calm. 

Len Creighton făcu un semn din cap. 

— Billy! Acum... Cristoase, nici nu ştiu cum să-ţi 
spun. 

— Cuvânt cu cuvânt mi se pare că ar fi cea mai 
bună soluţie, oşteanule. 

— Bărbaţii aceia, ştii, ăia care s-au ocupat de 
trupul lui Campion, ei bine, le-au făcut analizele la 
Atlanta, şi rezultatele sunt proaste. 

— Ale tuturor? 

— Cinci rezultate sunt sigure. Există şi un caz — 
numele lui este Stuart Redman — cu analiză 
negativă, până în momentul de faţă. Din câte ştim 
însă, şi Campion a rezistat mai mult de cincizeci de 
ore. 

— Dacă n-ar fi fugit Campion..., spuse Starkey. 
Concluzia este că măsurile de securitate au fost 
neglijente, Len. Foarte neglijente. 

Creighton acceptă critica printr-un gest. 

— Mergi mai departe. 

— La Arnette s-a declarat carantina. Până în 
momentul de faţă, am izolat în localitate cel puţin 
şaisprezece cazuri de gripă A-extra cu schimbare 
permanentă. Bineînţeles, este vorba numai de 
cazurile declarate. 

— Mediile de informare? 

— Deocamdată, nici o problemă, îşi închipuie că e 
vorba de antrax. 

— Altceva? 

— Există un caz deosebit de grav. Un poliţist 
texan dintr-o patrulă, Joseph Robert Brentwood. Vărul 
lui este proprietarul staţiei de benzină unde şi-a 
încheiat Campion fuga. leri dimineaţă a trecut pe- 
acolo, ca să-l anunţe pe Hapscomb de venirea autori- 
tăţilor medicale. L-am găsit în urmă cu trei ore, acum 
se află în drum spre Atlanta. Între timp însă, a apucat 


să patruleze prin jumătate din estul Texasului. Numai 
Dumnezeu ştie cu câte persoane a intrat în contact. 

— Fir-ar al dracului! zise Starkey, îngrozindu-se şi 
el de slăbiciunea pronunţată ce i se ghicea în voce şi 
de furnicătura ce pornise din apropierea unui testicul 
şi urca spre stomac. 99,4 la sută probabilitate de 
molipsire, îi trecu prin minte. Cifrele începură să-i 
danseze nebuneşte prin cap. Ceea ce echivala cu 
99,4 la sută mortalitate, deoarece organismul 
omenesc nu poate să producă anticorpi capabili să 
stopeze un virus antigen în continuă modificare. 
Îndată ce organismul reuşeşte să producă anticorpul 
potrivit, virusul se şi modifică, adoptând o formă 
puţin diferită. Un vaccin ar fi aproape imposibil de 
creat, din aceleaşi motive. 

99,4 la sută. 

— Isuse, spuse el. Asta-i tot? 

— Păi... 

— Mergi mai departe. 

Creighton continuă cu voce moale: 

— Hammer a murit, Billy. Sinucidere. S-a împuşcat 
în ochi, cu pistolul de serviciu. Rapoartele Project 
Blue se aflau la el pe birou. S-o fi gândit că dacă le 
lasă acolo nu mai e nevoie de nici un fel de scrisoare 
de adio. 

Starkey închise ochii. Vic Hammer era... fusese... 
ginerele lui. Cum avea să-i vorbească Cynthiei despre 
cele întâmplate? Regret nespus, Cindy. Vic s-a 
aruncat într-un bol cu supă rece. Poftim, ia o pilulă 
din astea albastre. Ştii, o neghiobie! Cineva a făcut o 
greşeală cu o cutie. Altcineva a uitat să apese un 
buton care ar fi închis etanş întreaga bază. O 
întârziere de doar patruzeci şi ceva de secunde, dara 
fost destul. Cutia despre care-ţi spuneam este 
cunoscută în domeniu sub denumirea de "sniffer". 

Aparatele astea se execută la Portland, Oregon, 
pe baza Comenzii nr. 164480966 a Ministerului 


Apărării. De-a lungul a două linii separate, 
tehnicienele asamblează cutiile, dar procesul 
tehnologic e gândit astfel încât nici una din fete n-are 
habar cum arată produsul finit. Poate că una dintre 
ele tocmai se gândea ce să gătească la cină, iar 
persoana care trebuia să efectueze controlul de 
calitate, cum să facă să-şi vândă automobilul. Indife- 
rent cum s-a întâmplat, trebuie să ştii, Cindy, ultima 
coincidenţă a fost aceea că bărbatul aflat în postul de 
securitate numărul patru, Campion îl chema, a văzut 
că cifrele s-au înroşit şi a mai avut timpul să iasă din 
cameră înainte ca uşile să se închidă şi să se 
blocheze definitiv. Apoi şi-a luat familia şi-a întins-o. A 
trecut prin poarta principală cu doar patru minute 
înainte să se declanşeze sirenele şi să închidem 
ermetic întreaga bază. Şi nimeni n-a început să-l 
caute decât aproape o oră mai târziu, deoarece în 
posturile de securitate nu există monitoare — la un 
moment dat trebuie să renunţi să-i mai păzeşti pe 
paznici, altfel toţi oamenii de pe pământ s-ar 
transforma în nişte afurisiţi de temniceri — şi toată 
lumea a presupus că el se află înăuntru, aşteptând ca 
"snifferele" să distingă zonele curate de cele 
infestate. A avut astfel la dispoziţie suficient timp de 
fugă, fiind destul de inteligent ca să folosească 
drumurile secundare, ale fermelor, şi suficient de 
norocos ca să nu fi ales unul pe care maşina lui să 
rămână în pană. Apoi, cineva ar fi trebuit să ia o 
decizie de comandă: să implice sau nu în această 
afacere poliţia statului, FBl-ul, sau pe amândouă 
simultan. Respectivul bizon a întors chestiunea pe 
toate feţele şi, până să se găsească cineva care să 
decidă că de porcăria asta se va ocupa Cooperativa, 
imbecilul ăla fericit — fericit şi bolnav — a ajuns până 
în Texas, iar la urmă, când l-au prins, în sfârşit, nici 
nu mai era de fapt în stare să fugă; el şi nevastă-sa şi 
copilul lor, o fetiţă, erau cu toţii puşi la rece într-un 


prăpădit de orăşel numit Braintree. Braintree, Texas. 
În orice caz, Cindy, ceea ce vreau să-ţi spun este că 
avem de-a face cu un lanţ de coincidenţe absolut 
incredibile. În toată combinaţia a intrat şi puţină 
incompetenţă, în chip de sămânță de noroc — de 
ghinion, vreau să zic, te rog să mă ierţi — dar cea mai 
bună caracterizare este că aşa a fost să se întâmple. 
Soţul tău nu are nici o vină. Dar el era conducătorul 
proiectului, a constatat că situaţia a început să scape 
de sub control şi atunci... 

— Îţi mulţumesc, Len, spuse el. 

— Billy, nu cumva ai dori să... 

— Am nevoie doar de zece minute.. Te rog să 
convoci o şedinţă a Statului-Major peste cincisprezece 
minute. Dacă s-au culcat, trezeşte-i. 

— Am înţeles, domnule. 

— Len... 

— Da? 

— Mă bucur că tu eşti cel de la care am aflat 
vestea. 

— Da, domnule. 

Creighton ieşi din cameră. Starkey se uită la ceas, 
apoi se apropie din nou de şirul de monitoare fixate în 
perete. Deschise numărul 2, îşi duse mâinile la spate 
şi cercetă gânditor priveliştea din cafeteria Project 
Blue. 


CAPITOLUL 5 


LARRY UNDERWOOD coti şi descoperi pentru 
maşina lui, un Datsun Z, un loc de parcare suficient 
de mare, între un hidrant pentru incendii şi 
tomberonul cine ştie cui, care se răsturnase în rigolă. 
În gunoiul din rigolă se întâmpla ceva neplăcut, iar 
Larry încercă să se convingă că de fapt nu văzuse 


pisica ţeapănă, şi nici şobolanul care-i rodea burta 
acoperită cu blană albă. Şobolanul dispăru atât de 
rapid din lumina farurilor, încât ai fi zis că nici n-a fost 
acolo. Pisica însă rămase în aceeaşi poziţie. Înseamnă 
că n-am avut năluciri, gândi el, oprind motorul 
maşinii. Nu se spunea oare că la Paris există cea mai 
mare populaţie de şobolani din lume? Din cauza 
sistemului vechi de canalizare. Dar nici New Yorkul nu 
stă prea prost în privinţa asta. lar dacă îşi aducea 
aminte de tinereţea lui irosită, nu toţi şobolanii din 
New York mergeau în patru picioare. Dar în definitiv 
ce naiba stătea aici, parcat în faţa casei ăsteia 
dărăpănate şi gândindu-se la şobolani? 

Cu cinci zile în urmă, la 14 iunie, se găsea în 
însorita Californie de Sud, raiul toxicomanilor, al 
religiilor dubioase, al cluburilor de noapte cu 
dansatoare angajate şi al Disneylandului. În această 
dimineaţă, la 3.45, ajunsese pe ţărmul celuilalt 
ocean, plătind taxa pentru traversarea Podului 
Triborough. Cădea o burniţă mohorâtă. Doar la New 
York o burniţă de început de vară poate părea atât de 
neruşinat de morocănoasă. Larry vedea cum stropii 
se adună pe parbrizul maşinii în lumina primilor zori 
ce-şi făcuseră apariţia în partea de răsărit a cerului. 

Dragul meu New York, m-am întors acasă. 

Poate că echipa Yankees juca pe teren propriu. Pe 
chestia asta, s-ar putea ca drumul să merite. Se 
ducea cu metroul la Stadium, bea o bere, mânca 
nişte hotdogs şi se distra urmărindu-i pe Yankees 
cum îi bat pe-ăia din Boston sau din Cleveland de le 
sună apa-n cap... 

Gândurile lui o luară razna, iar când îşi recăpătară 
coerenţa, constată că lumina era mult mai puternică. 
Ceasul de bord arăta 6.05. Aţipise. Acum era clar că 
şobolanul fusese pe bune. Animalul se întorsese şi-şi 
săpase o adevărată gaură în măruntaiele pisicii 
moarte. In stomacul gol al lui Larry se produse o 


uşoară convulsie. Cochetă cu ideea de a apăsa 
claxonul, ca să-l sperie şi să-l alunge, dar şirul de 
case cenuşii şi adormite, cu tomberoanele goale, 
stând de santinelă, îi impuse un soi de respect. 

Se lăsă mai jos în scaunul rotunjit, ca să nu mai fie 
silit să se uite la şobolanul care-şi lua micul dejun. Nu 
iau decât o îmbucătură, om bun, apoi mă întorc în 
reţeaua de metrou. Te duci diseară la Yankee 
Stadium? Poate ne vom întâlni acolo, prietene. Deşi 
mă cam îndoiesc c-ai să mă vezi şi tu pe mine. 

Fațada clădirii fusese desfigurată cu mesaje 
criptice şi sinistre, pictate cu sprayul: CHICO 116, 
ZORRO 93, LITTLE ABIE #1! Pe când era copil, înainte 
de moartea tatălui lui, aici fusese un cartier liniştit. 
Doi câini din piatră străjuiseră scările ce urcau spre 
uşile duble. Cu un an înainte de a porni el spre ţărmul 
celuilalt ocean, nişte vandali îl distruseseră pe cel din 
dreapta, de la labele din faţă în sus. Acum 
dispăruseră amândoi, cu excepţia unei bucăţi a 
piciorului din spate a câinelui din stânga. Trupul pe 
care ar fi trebuit să-l sprijine dispăruse cu 
desăvârşire, fiind probabil folosit drept element 
decorativ al cuibului cine ştie cărui toxicoman 
portorican. Poate chiar ZORRO 93 sau LITTLE ABIE 
741! îl săltase. Poate că şobolanii îl căraseră în cine 
ştie ce tunel părăsit al metroului, într-o noapte 
întunecată. Din informaţiile pe care le deţinea el 
acum, nu era exclus s-o fi dus undeva şi pe maică-sa. 
Se gândi c-ar fi fost nimerit să urce treptele şi să se 
asigure că numele ei se mai afla sub cutia poştală a 
apartamentului 15, dar era mult prea obosit. 

Nu, mai bine stătea aici şi moţăia, cu siguranţa că 
ultimele resurse de energie ale sistemului lui aveau 
să rămână în stare de veghe, trezindu-l pe la ora 7. 
Atunci se va duce să vadă dacă mama lui mai locuia 
acolo. Poate că ar fi fost mai bine să se fi mutat. În 
acest caz, poate nu s-ar mai fi încurcat cu meciul. S- 


ar fi înfundat în Hotelul Biltmore, ar fi dormit trei zile, 
iar apoi ar fi pornit din nou spre Coasta de Vest. În 
lumina aceasta, cu burniţa ce nu contenea să cadă, 
cu picioarele şi capul tremurându-i încă după efortul 
călătoriei, New Yorkul avea pentru el tot atâta şarm 
cât o curvă moartă. 

Mintea porni din nou să-i hoinărească în voie, 
trecând de această dată în revistă ultimele nouă 
săptămâni, încercând să găsească o cheie care să 
limpezească şi să lămurească următorul mister: cum 
era posibil să te dai cu capul de pereţi timp de şase 
ani de zile, să cânţi prin cluburi, să înregistrezi benzi, 
să participi la tot soiul de concerte, să nu te dai în 
lături de la nimic, după care să-ţi iasă figura în numai 
nouă săptămâni. Incercarea de a asimila mintal aşa o 
chestie i se părea la fel de dificilă ca şi tentativa de a 
înghiţi clanţa de la uşă. Un răspuns trebuia să existe, 
gândea el, o explicaţie care să-i permită să alunge 
ideea nesuferită că toată chestia fusese un moft, un 
simplu joc al sorții, asta ca să-l citeze pe Dylan. 

Alunecă şi mai adânc în somn, cu braţele 
încrucişate la piept, în mintea lui răsucindu-se mereu 
şi mereu aceleaşi lucruri, iar peste toate se aşternea 
lucrul acela nou, un soi de contrapunct sinistru, ca o 
notă la graniţa audibilităţii emisă de un sintetizator, 
percepută într-un mod apăsător, ca o premoniţie: 
şobolanul care-şi croia drum în cadavrul pisicii, cranţ, 
cranţ, căutând o bucăţică mai gustoasă. Asta-i legea 
junglei, băiete, dacă eşti în haită, trebuie să urli ca 
lupii... 

De fapt, totul începuse cu optsprezece luni în 
urmă. Cânta cu grupul Tattered Remnants într-un 
club din Berkeley, iar într-o bună zi îl sunase un tip de 
la Casa Columbia. Nu unul dintre rechini, ci doar un 
simplu pălmaş din domeniul discului. Pe Neil Diamond 
îl bătea gândul să înregistreze una dintre compoziţiile 
lui Larry, intitulată "Baby, Can You Dig Your Man?'. 


Diamond îşi pregătea un album cu melodii proprii, 
incluzând însă şi un vechi succes de-al lui Buddy 
Holly, “Peggy Sue Got Married" şi, eventual, 
compoziţia lui Larry Underwood. Problema era dacă 
el, Larry, ar accepta să vină şi să cânte demonstrativ 
melodia, pentru ca apoi să participe şi la înregistrări? 
Diamond dorea şi o a doua chitară acustică, iar 
melodia îi plăcea foarte mult. 

Larry a acceptat. 

Sesiunea de înregistrări a durat trei zile. Lucrurile 
au mers foarte bine. Larry a făcut cunoştinţă cu Neil 
Diamond, cu Robbie Robertson şi cu Richard Perry. 
Numele lui a fost menţionat pe coperta interioară a 
discului şi a fost plătit în conformitate cu normele 
stabilite de sindicat. Dar "Baby, Can You Dig Your 
Man?" nu a reuşit să ajungă pe disc. În cea de a doua 
seară a înregistrărilor, Diamond apăruse cu o 
compoziţie proprie nouă, care fusese preferată până 
la urmă. 

Apoi, omul acela de la Columbia îi zisese că-i pare 
rău. Se mai întâmplă. Uite, ştii ceva — ce-ar fi să 
înregistrezi totuşi demonstraţia, chiar şi-n situaţia 
asta? Voi vedea dacă se poate face ceva. Prin 
urmare, Larry a înregistrat melodia, apoi s-a trezit 
iarăşi pe stradă. La L.A., vremurile erau grele. Mai 
apăreau mici ocazii de a cânta, însă nu prea des. 

In cele din urmă şi-a găsit o slujbă într-un club în 
care se servea şi masa: acompaniindu-se la chitară, 
interpreta nişte lălăieli leşinate din categoria "Softly 
as | Leave You" şi "Moon River", în timp ce amatorii 
de muzică — oameni în vârstă — discutau despre 
afaceri şi băgau în ei mâncare italienească. Îşi scria 
versurile pe bucățele de hârtie, fiindcă i se întâmpla 
să le încurce sau pur şi simplu să le uite şi atunci 
trebuia să le înlocuiască printr-un "hmmmm- 
hmmmm, ta-da-hmmmm," susţinut de chitară, 
străduindu-se să arate la fel de suav ca Tony Bennett, 


când improviza. Dar se simţea ca o gaură. Prin lifturi 
şi super-magazine devenise penibil de conştient de 
muzica ce se auzea perpetuu, în surdină. 

În sfârşit, cu nouă săptămâni în urmă, absolut din 
senin, îl sunase tipul de la Columbia. Doreau să-i 
lanseze înregistrarea pe un disc single. N-ar putea să 
vină şi să dubleze partea vocală? Desigur, i-a răspuns 
Larry. Era dispus să facă lucrul acesta. Prin urmare, 
se dusese în studiourile Columbiei din L.A. Într-o 
duminică după-amiază, îşi dublase propria-i voce din 
"Baby, Can You Dig Your Man?" în circa o oră, apoi 
înregistrase un al doilea cântec, scris pentru Tattered 
Remnants, intitulat "Pocket Saviour". 

Tipul de la Columbia îl cadorisise cu un cec de 
cinci sute de dolari şi cu un contract infect, care 
prevedea mult mai multe obligaţii pentru Larry decât 
pentru casa de discuri. Îi scuturase mâna lui Larry, îi 
spusese că se bucură că a intrat în rândurile 
colaboratorilor firmei, îi răspunsese cu un zâmbet 
discret, compătimitor, atunci când Larry îl întrebase 
cum i se va face reclamă discului, după care îşi luase 
rămas-bun. Era prea târziu ca să mai încaseze cecul, 
prin urmare Larry se prezentase la Gino's cu el în 
buzunar. Către sfârşitul primului grup de cântece, 
interpretase o versiune "domesticită" a lui "Baby, Can 
You Dig Your Man?". Singura persoană care băgase 
de seamă fusese proprietarul lui Gino's, care îl 
sfătuise să rezerve muzica lui de negri pentru echipa 
care face curăţenie în local. 

Acum şapte săptămâni, tipul de la Columbia 
sunase iarăşi şi îl îndemnase să se ducă să-şi 
cumpere un exemplar din Billboard. Larry o luase 
imediat din loc. "Baby, Can You Dig Your Man?" era 
una dintre cele trei propuneri ale săptămânii în curs. 
Larry îl sunase şi el pe tipul de la Columbia, iar acesta 
îl întrebase dacă ar fi dispus să ia masa cu nişte 
barosani din companie pentru a discuta despre un 


album. Toţi erau încântați de single, care începuse să 
fie difuzat la posturile de radio din Detroit, 
Philadelphia şi din Portland, statul Maine. Se vedea 
limpede, melodia avea mari şanse să prindă. Reuşise 
să câştige un concurs, organizat seara târziu de unul 
din posturile de muzică soul din Detroit, timp de patru 
nopţi la rând. Nimeni nu părea să ştie că Larry 
Underwood este alb. 

Se îmbătase în timpul prânzului la care fusese 
invitat şi de-abia dacă mai simţise gustul somonului. 
Nimeni nu păruse deranjat de faptul că se afumase. 
Unul dintre barosani făcuse observaţia că nu l-ar 
surprinde dacă "Baby, Can You Dig Your Man?" ar 
primi un Grammy anul viitor. Toate acestea făceau să 
răsune în urechile lui Larry un adevărat marş glorios. 
Avea sentimentul că trăieşte un vis şi, în timp ce se 
întorcea către apartamentul lui, avea convingerea 
stranie că va fi lovit de un camion, iar visul lui va lua 
astfel sfârşit. Barosanii de la Columbia îi înmânaseră 
un alt cec, de această dată în valoare de 2500 de 
dolari. Ajuns la el acasă, Larry pusese mâna pe 
telefon şi începuse să sune. Mai întâi îl căutase pe 
Mort "Gino" Green. Îl informase că trebuia să-şi 
găsească pe altcineva care să interpreteze "Yellow 
Bird" în timp ce clienţii înfulecau afurisitele alea de 
paste făinoase nefierte. Apoi îi sunase pe toţi cei de 
care reuşise să-şi aducă aminte, inclusiv pe Barry 
Grieg de la Remnants, după care ieşise din nou în 
oraş şi se îmbătase criţă. 

Acum cinci săptămâni, discul single reuşise să 
intre în Hot One Hundred, primele o sută de locuri ale 
topului revistei Billboard. Pe locul al optzeci şi 
nouălea. Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. 
Tocmai atunci venise şi primăvara cu adevărat la Los 
Angeles, iar într-o după-amiază luminoasă şi 
strălucitoare de mai, când clădirile erau atât de albe 
şi oceanul atât de albastru, încât aveai senzaţia că 


ochii ţi-ar putea ieşi din orbite şi s-ar rostogoli ca 
nişte bile pe obraji, auzi pentru prima oară discul lui 
la un post de radio. Se afla împreună cu trei sau patru 
prieteni, prietena lui din acel moment era şi ea de 
faţă şi se ameţiseră puţin, cu nişte cocaină. Larry 
tocmai ieşea din chicinetă şi intra în salon cu un 
pachet de biscuiţi Toll House când răsună sloganul 
familiar al postului KLMT — Wyoooooo... meee-USIC! 

Apoi rămăsese țintuit locului de sunetul propriei 
sale voci, revărsându-se din boxele Technics: 


Știu că nu ţi-am zis că vin pe-aici, 

Știu că tu n-ai ştiut că sunt în oraş 

Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva 
Dragă, poti să-l înţelegi pe iubitul tău? 

El e un om drept. 

Spune-mi, dragă, poti să-l înţelegi pe iubitul tău? 


— Doamne, ăsta sunt chiar eu, zisese, scăpând 
biscuiţii pe podea, apoi căscase gura şi rămăsese ca 
trăsnit, în timp ce prietenii lui începuseră să-l 
aplaude. 

Acum patru săptămâni, cântecul lui sărise pe locul 
al şaptezeci şi treilea în topul Billboard. Avea senzaţia 
din ce în ce mai acută că a fost împins brutal într-unul 
din filmele alea mute, vechi, unde toate se mişcau 
prea repede. Telefonul zbârnâia tot timpul. Columbia 
tipa după album, dorind să profite de succesul de 
care se bucura discul single. Un nebun de la A&R ÎI 
sunase de trei ori într-o singură zi, insistând că discul 
lui următor trebuia realizat cu muzică de ieri, 
propunându-i să înregistreze o nouă versiune a 
succesului "Hang On, Sloopy" al lui McCoys. 
Monstruos! îi ţipa mereu în ureche imbecilul. E 
singura cale pe care o poţi urma, Lar! (Nici nu se 
întâlnise cu gagiul ăsta, iar el nu-i zicea nici măcar 
Larry, ci Lar.) Va fi un succes monstruos! Monstruos! 


În cele din urmă Larry îşi ieşise din fire şi-i spuse 
"monstrului" că, dac-ar fi pus să aleagă între a 
înregistra "Hang On, Sloopy" şi a fi legat fedeleş ca să 
suporte o clismă cu Coca-Cola, ar alege clisma. Apoi îi 
închisese telefonul. 

O dată pus în mişcare însă, trenul nu mai putea fi 
oprit. | se spunea mereu că discul are şansa să fie cel 
mai tare din ultimii cinci ani, ceea ce avea darul să-l 
uluiască. Zeci de agenţi cu voci flămânde îl căutau la 
telefon. Începuse să ia "uppers" şi i se părea că-şi 
aude cântecul peste tot. Într-o sâmbătă de dimineaţă 
îl ascultă la programul Soul Train şi-şi petrecu tot 
restul zilei încercând să se convingă că da, lucrul 
acesta se petrecuse cu adevărat. 

Se dovedise deodată ca îi este foarte greu să se 
despartă de Julie, fata cu care se întâlnea de pe 
vremea reprezentaţiilor de la Gino's. Ea îi făcuse 
cunoştinţă cu o grămadă de oameni, dintre care pe 
foarte puţini îşi dorea cu adevărat să-i întâlnească. 
Vocea ei începuse să-i amintească de cele ale 
indivizilor care se ofereau la telefon să-i devină 
agenţi. Se certase definitiv cu ea după o discuţie 
lungă, aprigă şi zgomotoasă. Ea-i strigase că în 
curând o să-i crească un cap atât de mare, încât n-o 
să mai încapă prin uşa unui studio de înregistrare, că 
îi datora cinci sute de dolari pentru droguri şi că avea 
să ajungă curând o căzătură. Il ameninţase şi cu 
sinuciderea. Larry se simţise ca după o bătălie înde- 
lungată cu perne, în care acestea ar fi fost umplute 
cu un gaz otrăvitor şi puturos. 

Se apucaseră de album cu trei săptămâni în urmă, 
iar Larry rezistase cu brio la cea mai mare parte a 
sugestiilor din categoria "spre binele tău". Se folosise 
de întreaga libertate de acţiune pe care i-o lăsa 
contractul. Îi adunase pe trei dintre membrii din 
Tattered Remnants — Barry Grieg, Al Spellman şi 
Johnny McCall — şi pe alţi doi muzicieni cu care 


lucrase în trecut, Neil Goodman şi Wayne Stukey. 
Albumul fusese gata în nouă zile, timpul maxim de 
studio pe care reuşiseră să-l obţină. Columbia se 
aştepta la un album capabil să reziste în clasamente 
cam douăzeci de săptămâni, începând cu "Baby, Can 
You Dig Your Man?" şi încheindu-se cu "Hang On, 
Sloopy." Ambiţiile lui Larry erau însă mai mari. 

Pe coperta discului era o fotografie a lui Larry într- 
o cadă de baie din acelea demodate, cu labe de leu, 
plină de spumă. Pe plăcile de faianţă de deasupra 
fuseseră scrise, cu rujul unei secretare de la 
Columbia, următoarele cuvinte: POCKET SAVIOUR şi 
LARRY UNDERWOOD. Columbia ar fi dorit ca LP-ul să 
se intituleze Baby, Can You Dig Your Man?, dar Larry 
se împotrivise cu înverşunare şi, în cele din urmă, se 
mulţumiseră cu menţiunea CONŢINE HITUL APĂRUT 
PE SINGLE, făcută pe un colţ al învelişului din ţiplă. 

Cu două săptămâni în urmă, discul single urcase 
pe locul patruzeci şi şapte; tot atunci începuse şi 
petrecerea. Închiriase o casă pe plaja din Malibu 
pentru o lună, după care lucrurile intraseră oarecum 
în ceaţă. Oamenii veneau şi plecau, în număr tot mai 
mare. Pe câţiva îi ştia, dar marea majoritate erau 
străini. Işi aducea aminte că fusese agăţat chiar şi de 
nişte agenţi, care ţineau morţiş "să-l conducă spre noi 
culmi ale carierei". Îşi mai amintea de o tipă pe care o 
apucase strechea de la droguri şi o pornise goală- 
puşcă, chirăind, pe plaja albă ca oasele. Îşi amintea 
cum trăgea cocaină pe nas, alungând-o apoi cu 
tequila. Işi amintea că-l scuturaseră zdravăn într-o 
sâmbătă de dimineaţă, cam acum o săptămână, ca 
să-l audă pe Kasey Kasem prezentându-i cântecul de 
debut în "American Top Forty", ajuns pe locul al 
treizeci şi şaselea. Işi mai amintea că luase o mulţime 
de pastile de barbiturice şi apoi, foarte vag, că se 
tocmise pentru Datsun cu cecul de patru mii de dolari 
reprezentând drepturile de autor, care-i venise prin 


poştă. 

Pe urmă se făcuse 13 iunie, acum şase zile, ziua 
în care Wayne Stukey îi propusese lui Larry să facă 
împreună o plimbare pe plajă. Nu trecuse de ora 9 
dimineaţa, dar sistemul stereo şi cele două 
televizoare funcționau în draci; din camera pentru 
jocuri de la subsol veneau ecourile unei adevărate 
orgii. Larry stătea pe unul dintre scaunele de curând 
tapisate din salon, doar în chiloţi şi străduindu-se, cu 
ochii holbaţi, să înţeleagă nişte benzi desenate din 
seria Superboy. Deşi avea sentimentul că este foarte 
vioi, cuvintele din text nu păreau să aibă vreo 
legătură între ele. Refuzau să transmită un mesaj 
oarecare. O lucrare de Wagner tuna din cele patru 
difuzoare, iar Wayne strigase de trei sau de patru ori 
ca să se facă înţeles. Apoi Larry îi răspunsese printr-o 
mişcare afirmativă din cap. Da, era capabil să 
parcurgă kilometri întregi. 

Dar când razele de soare se înfipseră ca nişte ace 
în cristalinele lui, Larry se răzgândi pe loc. N-are chef 
să se plimbe. Nu, nu. Ochii lui se transformaseră în 
lupe, iar lumina solară ce bătea prin ele avea să fie 
curând suficientă ca să-i aprindă creierii, pe care şi-i 
simţea uscați ca iasca. 

Insă Wayne îl prinse hotărât de braţ şi insistă. 
Coborâră pe plajă şi traversară zona cu nisip cald 
către porţiunea mai închisă la culoare, de-abia 
părăsită de ape, iar Larry ajunse la concluzia că 
fusese totuşi o idee foarte bună. Zgomotul valurilor 
ce se spărgeau de țărm avea un efect calmant. Un 
pescăruş, luptându-se să se înalte mai sus, rămăsese 
agăţat pe cerul albastru, ca o stilizare de culoare albă 
a literei M. 

— Haide, îl îndemnă Wayne, trăgându-l de mână. 

Larry parcurse toţi acei kilometri pe care se 
crezuse capabil să-i străbată de la bun început. Cu 
diferenţa că acum nu se mai simţea câtuşi de puţin în 


formă. Capul îl durea rău, iar spinarea parcă îi era din 
sticlă. Globii ochilor îl ardeau, iar rinichii îl dureau 
surd. Starea de mahmureală pe care ţi-o dau 
amfetaminele este mai puţin dureroasă decât aceea 
provocată de alcool, dar nici prea plăcută nu este, la 
o adică fiind preferabilă o noapte de amor cu Raquel 
Welch, să zicem. Dar dacă mai lua vreo câteva 
amfetamine, ieşea din starea asta proastă, care 
ameninţa să-l pună la pământ. Işi duse mâna spre 
buzunar, căutând pastilele, şi îşi dădu seama, abia 
acum, că nu avea pe el decât nişte izmene care 
fuseseră curate cu vreo trei zile în urmă. 

— Wayne, vreau să mă întorc. 

— Hai să mai mergem puţin. 

Îşi zise că Wayne îl priveşte cam ciudat, cu un fel 
de exasperare şi milă. 

— Nu, omule, nu vezi că sunt aproape dezbrăcat? 
Au să mă agaţe pentru expunere indecentă. 

— În zona asta de plajă ai putea să-ţi înfăşori sula 
într-o batistă şi să-ţi laşi ouăle la vedere şi tot nu s-ar 
lua nimeni de tine pentru indecenţă. Hai să mergem, 
Larry. 

— Sunt obosit, îi răspunse Larry arţăgos. 

Începuse să-l cam enerveze Wayne. Considera că 
nu urmărea acum decât să se răzbune, pentru că 
Larry reuşise să lanseze un hit, iar el, Wayne, trebuia 
să se mulţumească doar cu acompanierea la clape a 
melodiilor de pe noul album. Nu era mare diferenţă 
între el şi Julie. Toată lumea începuse să-l urască. Işi 
scoseseră cuţitele şi se pregăteau să-l facă bucăţi. 
Ochii i se împăienjeniră de lacrimi amare. 

— Haide, haide, bărbate, repetă Wayne, pornind 
din nou de-a lungul plajei. 

Mai străbătuseră poate încă un kilometru, când 
cârcei dubli i se puseră lui Larry în ambele pulpe. Ţipă 
şi se prăbuşi pe nisip. 

Era ca şi cum două stilete identice i s-ar fi 


împlântat simultan în carne. 

— Cârcei! ţipă el. O, Doamne, ce cârcei! 

Wayne se lăsă pe vine lângă el şi-i îndreptă 
picioarele. Valul de durere sfâşietoare se declanşă din 
nou şi atunci Wayne se puse la lucru, lovind şi 
frământând muşchii contorsionaţi. Ţesuturile avide de 
oxigen începură în sfârşit să se detensioneze. 

Larry, care-şi ţinuse până atunci respiraţia, începu 
să gâfâie. 

— Vai, Doamne. Mulţumesc. A fost... foarte rău. 

— Sigur că da, spuse Wayne, fără prea multă 
simpatie. Sunt sigur că te-a durut, Larry. Cum te simţi 
acum? 

— Bine. Dar hai să stăm puţin, ce zici? Apoi ne 
întoarcem. 

— Vreau să discut cu tine. Pe chestia asta a 
trebuit să te aduc până aici, pentru că doream să fii 
suficient de treaz ca să înţelegi ce vreau să-ţi zic. 

— Despre ce este vorba, Wayne? 

A sosit clipa, îi trecu prin minte. Momentul 
atacului. Dar ceea ce-i zicea Wayne părea atât de 
străin de un atac, încât pentru un moment i se păru 
că se străduieşte iarăşi să priceapă ceva din 
Superboy; de această dată, îşi spărgea capul cu o 
propoziţie formată din şase cuvinte. 

— Petrecerea trebuie să se sfârşească, Larry. 

— Cum? 

— Petrecerea. Când te întorci. Dai semnalul de 
stingere, le împarţi tuturor cheile de la maşini, le 
mulţumeşti pentru minunatele clipe şi-i dai afară pe 
uşa din faţă. Trebuie să scapi de ei. 

— Nu pot face una ca asta! exclamă Larry şocat. 

— Ai face bine să poţi. 

— Dar de ce? Petrecerea de-abia se pusese puţin 
pe picioare! 

— Larry, ce avans ai luat tu de la Columbia? 

— De ce te interesează? întrebă Larry cu viclenie. 


— Nu cumva îţi închipui că vreau să profit de banii 
tăi, Larry! Gândeşte-te puţin. 

Larry se gândi şi constată, spre marea lui 
încurcătură, că nu exista nici un motiv pentru care 
Wayne Stukey să dorească să-şi impună punctul de 
vedere asupra lui. Este adevărat că nu reuşise încă să 
dea lovitura, pândea cu înfrigurare ceva de lucru, ca 
majoritatea celor care-l ajutaseră pe Larry să-şi 
imprime albumul, dar, spre deosebire de aceia, 
Wayne provenea dintr-o familie cu bani şi era în 
relaţii bune cu ai lui. Tatăl lui Wayne era proprietarul 
unei jumătăţi dintr-o firmă de jocuri electronice, 
clasată printre primele din State, iar familia Stukey 
poseda o reşedinţă modestă, de dimensiunile unui 
palat, în Bel Air. Total zăpăcit, Larry înţelese că 
prosperitatea şi norocul ce dăduseră peste el pe 
neaşteptate nu erau decât nişte nimicuri comparativ 
cu ce avea Wayne. 

— Nu, cred că nu, recunoscu el morocănos. Te rog 
să mă scuzi. Dar nu există lepră tupeistă şi vânător 
de bani de la vest de Las Vegas care să nu fi 
încercat... 

— Deci, cât ai primit? 

Larry îşi făcu socoteala şi-i răspunse: 

— Şapte mii la început. Asta-i tot. 

— Şi-ţi plătesc trimestrial drepturile pentru single 
şi bianual pentru album? 

— Întocmai. 

Wayne clătină din cap. 

— Ticăloşii, ţin banii cât se poate de mult. Vrei o 
ţigară? 

Larry acceptă şi o aprinse, protejând-o cu palmele 
făcute căuş. 

— Ai idee cât te costă petrecerea asta? 

— Desigur, răspunse Larry. 

— Chiria casei nu a fost mai puţin de o mie. 

— Mda, corect. 


De fapt, costase o mie două sute, plus cinci sute 
de dolari garanţie pentru posibile stricăciuni. Plătise 
garanţia şi jumătate din chiria lunară, în total o mie o 
sută de dolari, datorând încă şase sute de dolari. 

— lar drogurile cât au fost? se interesă Wayne. 

— Păi, fără ele nu se poate. Ar fi ca savarinele fără 
frişcă... 

— A fost marijuana şi cocaină. Haide, spune-mi 
cât? 

— Parc-ai fi un afurisit de procuror, comentă Larry 
fără chef. Cinci sute şi cinci sute. 

— lar a doua zi nu mai era nici un fir. 

— Cum naiba să nu fie? tresări Larry. Măi băiete, 
am văzut două ceşti chiar înainte de a pleca de- 
acasă, azi-dimineaţă. Erau destul de goale, e 
adevărat, dar... 

— Nu-ţi aduci aminte de Doză, omule? Vocea lui 
Wayne cobori deodată câteva note mai jos, imitând 
neaşteptat de bine vorba tărăgănată şi accentul lui 
Larry. Pune totul pe nota mea, Dewey. Să nu ducă 
nimeni lipsă. 

Larry îl privea pe Wayne din ce în ce mai îngrozit. 
Adevărat, îşi aducea aminte de un tip scund şi vânos, 
cu o frizură deosebită, acum zece sau cincisprezece 
ani era cunoscută sub denumirea de stilul "vâlvoi", 
da, da, un tip scund cu părul "vâlvoi" şi-un tricou pe 
care se putea citi ISUS VINE ŞI ESTE FOARTE 
ŞUCARIT. Individul părea să aibă cantităţi nelimitate 
de droguri de cea mai bună calitate. Ba chiar îşi 
aducea aminte că-i zisese individului ăsta, Dewey 
Doză, să se îngrijească de cele două ceşti puse la 
dispoziţia oaspeţilor, să fie mereu pline. Dar asta se 
petrecuse... păi, se petrecuse acum multe zile. 

— O asemenea lovitură n-a mai dat Dewey Doză 
de cine ştie când, îl asigură Wayne. 

— Cam cât îi datorez? 

— La marijuana stai destul de bine, pentru că e 


ieftină. O mie două sute. Cocaina opt mii. 

Larry simţi că i se întorc maţele pe dos. Se holbă 
la Wayne. Incercă să vorbească, dar nu reuşi decât să 
mormăie: Novă mii două sute? 

— Inflaţia, domnule, îi explică Wayne. Vrei să 
asculţi şi restul? 

Deşi nu-i ardea să audă şi restul, Larry aprobă din 
cap. 

— La etaj exista un televizor color. Cineva l-a 
făcut zob cu un scaun. Reparaţia va costa, probabil, 
cam trei sute de dolari. Lambriurile din lemn de la 
parter sunt distruse. Patru sute. Dacă ai noroc. 
Fereastra gen vitraliu dinspre plajă s-a spart 
alaltăieri. Trei sute. Covorul din salon este total 
compromis — arsuri cu ţigara, bere, whisky. Patru 
sute. Am sunat şi la magazinul de băuturi şi sunt şi ei 
la fel de mulţumiţi de vânzare ca şi Doză. Şase sute. 

— Şase sute pentru băutură? şopti Larry. 

Spaima îl prinse în ghearele ei rău de tot. 

— Poţi să zici mersi că majoritatea s-au umflat 
doar cu bere şi cu vin. Mai ai o notă de plată de patru 
sute de dolari la băcănie, în cea mai mare parte 
pentru pizza, cartofi prăjiţi, sandvişuri şi alte bunătăţi. 
Dar partea cea mai proastă este zgomotul. Caraliii 
vor sosi curând. Les flics. Tulburarea liniştii publice. Şi 
mai sunt printre oaspeţi şi vreo patru sau cinci de 
categorie grea, care se dau în vânt după heroină. În 
casă există vreo patru sau cinci uncii de praf 
maroniu, din Mexic. 

— Şi tot eu trebuie să plătesc? se interesă Larry 
răguşit. 

— Nu. Doză nu se încurcă şi cu heroină. Articolul 
ăsta intră în sfera de acţiune a Mafiei, iar lui Doză nu-i 
place să poarte cizme de cowboy făcute din ciment. 
Dar dacă poliţia face o razie, poţi să fii sigur că 
distracţia asta va fi trecută tot în contul tău. 

— Dar eu n-am ştiut... 


— Eşti un copil inocent, da. 

— Dar... 

— Totalul pe care îl datorezi pentru micul tărăboi 
se ridică la peste douăsprezece mii de dolari, îi spuse 
Wayne. Pe urmă te-ai dus şi ţi-ai ales maşinuţa 
aceea... Câţi bani ai dat pe loc? 

— Două mii cinci sute, răspunse Larry copleşit, 
simțind că-i vine să plângă. 

— Deci ce ţi-a mai rămas până primeşti următorul 
cec de drepturi? Câteva mii? 

— Cam aşa ceva, îi răspunse Larry cu jumătate de 
gură, incapabil să-i mărturisească lui Wayne că nu 
mai avea decât vreo opt sute, jumătate în bani 
gheaţă, jumătate în cecuri. 

— Larry, te rog să mă asculţi atent, pentru că nu 
meriţi să ţi se spună de două ori. Aici se pune 
întotdeauna la cale câte-o petrecere. În locul ăsta nu 
există decât două constante: amăgirea perpetuă şi 
petrecerea perpetuă. Cum prind de veste, vin în fugă, 
ca nişte păsări care ciugulesc bărzăuni pe spinarea 
unui hipopotam. Acum au năpădit aici. Scutură-i de 
pe spatele tău şi spune-le să se ducă unde-or vedea 
cu ochii. 

Larry se gândi la nenumăraţii oaspeţi de la el din 
casă. În momentul de faţă, cunoştea cel mult pe unul 
din trei. Gândul că trebuia să le spună tuturor acestor 
necunoscuţi să plece îl făcea să se blocheze încă de 
pe acum. Avea să-şi piardă consideraţia de care se 
bucura în ochii lor. Dar peste acest gând se 
suprapuse imaginea lui Dewey Doză umplând iarăşi 
cu drog vasele puse la dispoziţia oaspeţilor, scoțând 
apoi un carneţel din buzunarul de la spate şi trecând 
totul în contul său. Cu părul ăla vâlvoi şi cu tricoul 
modern... 

Wayne îl măsura calm, în timp ce Larry se 
frământa între cei doi poli ai dilemei. 

— Domnule, am să fiu în ochii lor ultima găoază, 


zise Larry în cele din urmă, dispreţuindu-se profund 
pentru cuvintele ce-i trădau slăbiciunea şi 
nervozitatea, chiar în momentul în care le pronunţa. 

— Mda, au să te facă în fel şi chip. Au să te acuze 
că ţi s-a urcat la cap şi că te porţi ca la Hollywood. Or 
să-ţi împuie capul. Că-i uiţi pe vechii prieteni. Numai 
că nici unul dintre ei nu-ţi este prieten, Larry. Prietenii 
tăi s-au prins ce se întâmplă încă de acum trei zile şi 
s-au cărat. Nu e nici o distracţie să vezi cum un amic 
de-al tău, să zicem, s-a pişat pe el şi nici măcar nu-şi 
dă seama. 

— Atunci de ce-mi mai spui? exclamă Larry, 
înfuriat deodată. 

Supărarea i se trăgea din faptul că înţelesese 
adevărul şocant că toţi prietenii lui adevăraţi îşi 
luaseră zborul, iar toate scuzele lor păreau subţiri 
acum, când privea retrospectiv. Barry Grieg îl luase 
deoparte şi încercase să discute cu el, dar Larry se 
afla într-o cu totul altă lume şi nu-i răspunsese decât 
prin gesturi vagi şi zâmbind blând. Se întreba dacă şi 
Barry ar fi avut intenţia să-l scuture în acelaşi fel. 
Gândul acesta îi dădea un sentiment de jenă şi-l 
enerva. 

— De ce-mi mai spui? repetă el. Mi se pare că de 
fapt nu prea-ţi place de mine. 

— Nu... dar nici nu-mi displaci, poţi să mă crezi. 
Mai mult de atât nu ţi-aş zice. Aş fi putut să te las s-o 
iei peste bot pentru chestia asta. O dată ţi-ar fi fost 
suficient. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai să-i dai afară din casă. Pentru că în tine 
există o vână puternică. Ceva care-i face pe ceilalţi să 
se simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de 
staniol. Ai în tine tot ceea ce este necesar pentru 
succes. Ai să faci o carieră frumuşică. Muzică pop nici 
prea-prea nici foarte-foarte, de care nimeni nu-şi va 
mai aduce aminte peste cinci ani. Liceenii care se dau 


în vânt după muzică din asta au să colecţioneze 
discurile tale. Ai să te umpli de bani. 

Larry îşi strânse pumnii. Ar fi avut o plăcere 
nebună să-i tragă una în moaca lui calmă. Wayne îi 
arunca nişte lucruri care-l făceau să se simtă ca un 
căcat de câine lângă un semafor. 

— Du-te la ei şi fă-le vânt, îl sfătui Wayne cu 
blândeţe. După care suie-te în maşină şi pleacă. Unde 
vezi cu ochii, băiete. Şi nu te arăta până ce nu ştii că 
trebuie să-ţi vină următorul cec cu drepturi de autor. 

— Dar Dewey... 

— Găsesc eu pe cineva care să discute cu Dewey. 
E plăcerea mea să te-ajut. Individul îi va spune lui 
Dewey să aştepte cuminţel până ce-şi primeşte 
bănuţii, iar Dewey va fi încântat să poată face un 
serviciu de genul ăsta. 

Făcu o pauză, urmărind cu privirea doi copii, în 
costume de baie viu colorate, fugind de-a lungul 
plajei. Un câine alerga alături de ei, lătrând tare şi 
vesel către cerul albastru. 

Larry se forţă să se ridice în picioare şi să-i 
mulţumească. Briza oceanului îl făcea conştient de 
ţinuta lui neadecvată. Cuvântul îi ieşi din gură ca o 
cărămidă. 

— Trebuie să te retragi într-un loc oarecare şi să 
te aduni, îi spuse Wayne, ridicându-se la rândul lui în 
picioare şi privind tot în direcţia copiilor. Ai o groază 
de lucruri la care trebuie să te gândeşti neapărat. La 
impresar, la turneu, la contractul pe care-l închei 
după ce dai lovitura cu Pocket Saviour. Consider că 
va fi un succes, ţinând cont de ritmul ăla bine pus la 
punct. Dacă îţi îngădui un răgaz suficient, ai să ţi le 
pui pe toate în ordine. Băieţii ca tine se descurcă 
întotdeauna. 

Băieţii ca tine se descurcă întotdeauna. 

Băieţii ca mine se descurcă întotdeauna. 

Băieţii ca... 


Cineva îi bătea cu degetul în geam. 

Larry tresări, apoi se îndreptă. Un junghi dureros îl 
săgetă prin gât şi se înfioră din cauza senzaţiei că în 
locul acela carnea fusese strivită şi murise. Nu 
aţipise, adormise în toată regula. Retrăind cele 
petrecute în California. Dar aici şi acum era învăluit în 
lumina cenuşie a New Yorkului, iar bătaia se auzi 
iarăşi. 

Işi întoarse capul cu precauţie, înfruntând 
durerea, şi-o văzu pe mama lui — purtând o eşarfă în 
chip de legătură pentru păr — cercetând interiorul 
maşinii. 

Pentru o clipă, rămaseră cu privirile aţintite unul 
asupra celuilalt prin geamul maşinii, iar Larry avu 
senzaţia curioasă că e în pielea goală, un animal la 
care te uiţi într-o grădină zoologică. În cele din urmă 
reuşi să zâmbească şi cobori geamul. 

— Mamă! 

— Am ştiut că eşti tu, îi vorbi ea pe un ton ciudat 
de egal. la dă-te jos din maşină, ca să văd cum arăţi 
stând în picioare. 

De la brâu în jos era total amorţit; deschise uşa şi 
cobori cu greu, chinuit de mii de ace şi cuie în călcâie. 
Nu se aşteptase s-o întâlnească într-un asemenea 
moment, fiind total nepregătit şi vulnerabil. Se simţea 
ca o santinelă prinsă dormind în post. Nu ştia de ce, 
însă se aşteptase ca maică-sa să fie mai mică, mai 
puţin sigură pe sine, dar, ca prin minune, anii ce 
trecuseră şi care pe el îl maturizaseră nu lăsaseră 
urme şi asupra ei. 

Şi felul în care dăduse peste el era straniu. Când 
avea zece ani, îl trezea în dimineţile de sâmbătă 
bătând cu un deget la uşa închisă a dormitorului, 
atunci când considera că a dormit destul. lar acum, 
după paisprezece ani, îl trezise în acelaşi fel, după ce- 
| găsise dormind în maşina lui cea nouă ca un puşti 
obosit, care şi-a pus în gând să stea treaz toată 


noaptea şi-a fost surprins de Moş Ene în această 
poziţie nedemnă. 

lar acum stătea înaintea ei, cu părul nepieptănat 
şi cu un zâmbet vag, prostesc, pe figură. Acele şi 
cuiele încă îşi făceau de cap, săgetându-l şi făcându-l 
să-şi treacă greutatea de pe un picior pe celălalt. Îşi 
aminti că ea îl întreba întotdeauna dacă simte nevoia 
să meargă la toaletă, atunci când se bălăbănea aşa; 
se fixă pe picioare şi lăsă acele să-şi facă mendrele 
cum doreau. 

— Bună, mamă, spuse el. 

Ea îl privea fără să zică nimic şi, pe neaşteptate, 
în inima lui îşi făcu loc o spaimă, ca o pasăre rău- 
prevestitoare întorcându-se la cuibul de mult părăsit. 
Era teama ca nu cumva să se întoarcă de la el, să-l 
respingă, să-i arate spatele hainei ei ieftine, să-l pără- 
sească şi să dispară pur şi simplu după colţ, în 
direcţia metroului. 

Dar o auzi oftând, în felul în care oftează un 
bărbat înainte de a ridica o povară. lar atunci când îi 
vorbi, vocea ei era atât de plăcută, în modul cel mai 
natural, blând — şi corect —, încât prima impresie se 
şterse cu totul. 

— Bună, Larry, spuse ea. Haide sus. Am ştiut că 
eşti tu de cum m-am uitat pe fereastră. Am şi sunat la 
serviciu şi-am anunţat că nu mă simt bine. Am să-mi 
iau un mic concediu de boală. 

Femeia o luă înainte, spre scările străjuite 
odinioară de cei doi câini din piatră. El o ajunse din 
urmă, strâmbându-se din cauza junghiurilor pe care 
le simţea la fiecare pas. 

— Mamă? 

Ea se întoarse şi atunci el o îmbrăţişă. Peste 
obrazul ei trecu o umbră de teamă, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat nu s-o îmbrăţişeze, ci să-i dea în cap. Apoi 
umbra aceea se şterse, ea îi primi îmbrăţişarea, 
strângându-l la rându-i în braţe. Parfumul hainelor ei 


îl pătrunse, stârnindu-i o nostalgie neaşteptată, 
pătimaşă, dulce şi amară. O clipă, crezu că va izbucni 
în lacrimi, ferm convins că şi ei i se va întâmpla 
acelaşi lucru; era un Moment Emoţionant. Pe 
deasupra umărului ei gârbovit vedea pisica moartă, 
ieşind pe jumătate din pubelă. Când se desprinseră 
din îmbrăţişare, constată că ochii ei rămăseseră 
uscați. 

— Haide, am să-ți pregătesc ceva de mâncare. Ai 
condus toată noaptea? 

— Da, răspunse el cu vocea uşor răguşită de 
emotie. 

— Bine, să mergem. Liftul e stricat, dar n-avem de 
urcat decât două etaje. E mai rău pentru sărmana 
doamnă Halsey, cu artrita ei. Ea stă la cinci. Nu uita 
să te ştergi pe picioare. Dacă bagi mizerie în casă, 
domnul Freedman mă ia imediat în primire. Aş putea 
să jur că Goshen e-n stare să miroasă murdăria. 
Murdăria este duşmanul lui, asta e. Eşti în stare să 
mănânci trei ouă? Iți fac şi pâine prăjită, dacă nu te 
deranjează pâinea neagră. 

O urmă, privind puţin prosteşte spre locul unde 
stătuseră câinii din piatră, încercând să se convingă 
că dispăruseră cu adevărat, că nu-şi pierduse 
deodată vreo cincizeci de centimetri din înălţime, că 
anii optzeci nu dispăruseră undeva, în neant. Femeia 
deschise uşile şi intrară. Până şi cotloanele întunecate 
şi mirosul de mâncare erau aceleaşi. 

Alice Underwood îi pregăti trei ouă, şuncă, pâine 
prăjită, suc de portocale şi cafea. Când ajunse la 
cafea, îşi aprinse o ţigară şi-şi trase scaunul ceva mai 
departe de masă. Maică-sa aruncă ţigării o privire 
dezaprobatoare, dar nu spuse nimic. Chestia asta îi 


restabili — e drept, doar în mică parte — încrederea. 
Ea se pricepuse întotdeauna să aştepte momentul cel 
mai potrivit. 


Femeia puse tigăiţa prevăzută cu picioare, ca un 


păianjen, în apa cenușie, iar fierul fierbinte stârni un 
sâsâit în apa murdară, de la vase. Nu se schimbase 
prea mult, se gândi Larry. Mai îmbătrânise puţin — 
trebuia să aibă cam cincizeci şi unu de ani — şi era 
ceva mai încărunţită, dar în părul strâns cu 
îndemânare sub eşarfă rămăseseră suficiente fire 
negre. Purta o rochie simplă, de culoare cenuşie, 
probabil haina ei de lucru. Pieptul mare îi tălăzuia din 
corsajul rochiei — poate ceva mai opulent acum 
decât îşi aducea el aminte. Mamă, spune-mi adevărul, 
nu cumva ţi-a mai crescut pieptul? Asta să fie 
schimbarea fundamentală? 

Scutură scrumul în farfurioara ceştii de cafea; ea i- 
o smulse imediat şi-i aduse o scrumieră pe care-o 
păstra întotdeauna în dulap. Farfurioara se mânjise 
cu cafea şi i se păruse cel mai normal lucru să arunce 
scrumul în ea. Scrumiera, în schimb, era curată, 
impecabilă, încât simţi o uşoară mustrare că trebuie 
s-o folosească. Maică-sa era în stare să pândească 
momentul potrivit şi să-ţi întindă atunci tot felul de 
curse mici pînă ce, învăluit, începeai să spui prostii. 

— Deci te-ai întors, zise Alice, luând un burete 
Brillo de pe ceea ce fusese suportul unei plăcinte 
Table Talk şi începând să frece tigaia. Ce vânt te 
aduce? 

Păi, cum să-ţi zic, mămico, îi răspunse el în gând, 
un prieten de-al meu mi-a ţinut o lecţie despre viaţă 
— găozarii bântuie în haite, şi de data asta au pus 
ochii pe mine. Nu ştiu dacă prieten este cel mai 
potrivit cuvânt în cazul lui. Din punct de vedere 
muzical, mă respectă cam tot atât cât îi apreciez eu 
pe-ăia cu guma de mestecat, The 1910 Fruitgum 
Company. Dar el este cel care m-a convins să-mi văd 
de drum... şi nu cumva Robert Frost era cel care 
spunea că acasă este locul unde trebuie să fii primit, 
atunci când baţi la uşă? 

— Cred că mi s-a făcut dor de tine, mamă, declară 


el cu voce tare. 

— De-aia îmi scrii aşa de des? pufni ea. 

— Scrisorile nu sunt punctul meu forte. 

Îşi ridica încet ţigara, trăgea din ea şi o lăsa din 
nou în jos. Inelele de fum se desprindeau alene din 
vârf, apoi se risipeau. 

— Mai spune o data. 

— Scrisorile nu sunt punctul meu forte, se 
conformă el, zâmbind. 

— În schimb ştii să fii obraznic cu maică-ta. Nu te- 
ai schimbat deloc. 

— Scuză-mă. Tu ce-ai mai făcut, mamă? 

Femeia puse tigaia pe suport, la uscat, trase 
dopul chiuvetei şi-şi clăti dantela de săpun de pe 
mâinile înroşite. 

— Nu foarte rău, îi răspunse ea, venind la masă şi 
aşezându-se. Mă mai doare spatele, dar am pilulele 
mele care mă ajută. Mă descurc. 

— N-ai mai avut nici o criză de când am plecat? 

— O, doar o dată. Dar doctorul Holmes s-a ocupat 
de mine. 

— Mamă, tipii ăştia care încearcă să-ţi îndrepte 
coloana sunt nişte... 

Nişte simpli şarlatani. Preferă să-şi muşte limba. 

— Ce sunt? 

Ridică încurcat din umeri, în timp ce ea-i zâmbea 
strâmb. 

— În definitiv, eşti liberă, albă şi-ai împlinit 
douăzeci şi unu de ani. Dacă tu consideri că te-ajută, 
e-n regulă. 

Femeia oftă şi scoase din buzunarul rochiei un tub 
de drajeuri Life Savers cu fructe. 

— Am mult peste douăzeci şi unu de ani. Şi-mi 
simt anii. Vrei şi tu o bomboană? 

El clătină din cap, refuzând-o, iar ea-şi vâri atunci 
în gură drajeul pregătit pentru el. 

— Nu eşti decât o fetiţă, o tachină el linguşitor, ca 


pe vremuri. Stilul acesta îi făcuse întotdeauna mare 
plăcere, însă de această dată nu reuşi să-i smulgă 
decât umbra unui zâmbet. A apărut vreun bărbat nou 
în viaţa ta? 

— Mai mulţi. Şi tu? 

— Nu, răspunse el serios. Bărbaţi n-au apărut. Mai 
multe fete, este adevărat, însă bărbaţi, nu. 

Sperase să o facă să râdă, dar se alese încă o 
dată cu acea stafie de zâmbet. Am tulburat-o, se 
gândi el. Asta s-a întâmplat. Nu ştie ce caut eu aici. 
Dacă stau să mă gândesc, de trei ani încoace, nici nu 
se mai aştepta să apar. Nu-şi dorea decât să nu mai 
calc pe-aici. 

— Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin. Nu poţi să 
vorbeşti şi tu serios. Eşti logodit? Ai o prietenă 
stabilă? 

— Mă descurc şi eu cum pot, mamă. 

— Aşa ai făcut întotdeauna. Cel puţin n-ai venit 
niciodată acasă cu vestea că ai cunoscut o tânără 
foarte simpatică, de religie catolică şi că vă gândiţi la 
o familie. Asta recunosc... Fie c-ai fost extraordinar de 
atent, fie foarte norocos, fie foarte politicos. 

Se strădui să-şi păstreze o expresie impenetrabilă. 
Era pentru prima oară când discuta cu el o chestiune 
legată, direct sau indirect, de sex. 

— Oricum, mai ai multe de învăţat, continuă Alice. 
Se zice că burlacii se distrează nemaipomenit. Nici 
vorbă. Pur şi simplu îmbătrâneşti şi te acreşti şi te 
înrăieşti, ca domnul Freeman. Stă în apartamentul de 
la parter şi pândeşte toată ziua de la fereastră, doar- 
doar o sufla o pală de vânt mai puternic. 

Larry mormăi ceva nedesluşit. 

— Am auzit cântecul tău la radio. Le zic 
oamenilor, ăsta-i fiul meu. Este Larry. Cei mai mulţi 
nu vor să mă creadă. 

— M-ai ascultat? 

Se întrebă de ce nu-i spusese lucrul acesta de la 


bun început, în loc să flecărească despre tot soiul de 
prostii. 

— Sigur că da, dau tot timpul melodia pe postul 
acela de muzică rock and roll pe care-l ascultă 
tinerele fete, WROK. 

— Şi-ţi place? 

— Atât cât îmi poate plăcea genul ăsta de muzică. 
ÎI aţinti cu o privire fermă şi fixă. Cred că anumite 
fragmente sună foarte sugestiv. A dezmăţ. 

Se surprinse târşindu-şi picioarele şi-şi impuse să 
înceteze. 

— De fapt, intenţia ar fi să sune... pasional, 
mamă. Asta-i tot. 

Obrajii i se aprinseseră. Nu-i trecuse prin minte că 
va avea vreodată ocazia să discute despre amor şi 
pasiune cu maică-sa, la ea în bucătărie. 

— Pasiunea îşi are locul în dormitor, îi răspunse ea 
scurt, închizând astfel posibilitatea oricărei discuţii 
estetice despre discul lui de succes. Pe urmă, ai făcut 
ceva cu vocea. Sună de parc-ai fi negru. 

— Acum? se interesă el amuzat. 

— Nu, la radio. 

— Păi moare lumea după muzica dă negri, 
pronunţă Larry cu voce profundă, ca a lui Bill Withers. 

— Chiar aşa, confirmă ea. Când eram mică, 
consideram că Frank Sinatra e îndrăzneţ. Dar acum 
există rap. Ei îi zic rap. Dar eu numesc asta urlat. |! 
măsură mustrător. Cel puţin, pe discul tău nu se aud 
urlete. 

— Obţin nişte drepturi de autor, începu el. Un 
anume procent din fiecare disc vândut. Cu alte 
cuvinte, dacă... 

— Ei, ia lasă, îl întrerupse ea, făcând un semn a 
lehamite. N-am reuşit să trec nici un examen de 
matematică. Ţi-au plătit deja banii, sau ţi-ai luat 
maşinuţa aia pe datorie? 

— Nu mi-au dat prea mulţi bani, zise el, ajungând 


până la limita minciunii, fără să facă însă şi pasul 
decisiv. Pentru maşină am plătit un avans. Restul voi 
plăti în rate. 

— Împrumut în condiţii avantajoase, spuse ea cu 
durere în glas. Aşa a ajuns şi bietul taică-tău la 
faliment. Medicul a zis că a murit de atac de cord, dar 
nu asta a fost cauza. Inima lui s-a frânt. Tatăl tău s-a 
dus în mormânt din cauza împrumutului în condiţii 
avantajoase. 

Ăsta era un rap vechi, iar Larry nu-i acordă nici o 
atenţie, având însă grijă să dea din cap la momentele 
potrivite. Tatăl lui fusese proprietarul unei galanterii 
bărbăteşti. Un magazin al reţelei Robert Hall se 
deschisese în apropiere, iar un an mai târziu afacerea 
lui ajunsese pe drojdie. Spre consolare, se refugiase 
în mâncare, îngrăşându-se cu vreo cincizeci de 
kilograme în trei ani. Căzuse fulgerat în micul 
restaurant din colţ, când Larry avea nouă ani, cu un 
sandviş cu chiftele pe jumătate mâncat pe farfuria de 
dinaintea lui. La priveghi, când sora ei încercase să 
aducă alinare unei fiinţe care, se vedea prea bine, nu 
avea nevoie de aşa ceva, Alice Underwood spusese 
că s-ar fi putut şi mai rău de-atât. Ar fi putut să fie 
băutura, adăugase ea, privind ţintă peste umărul 
soră-sii, către cumnatul ei. 

Alice continuase să-l crească pe Larry fără ajutorul 
nimănui, amărându-i viaţa cu proverbe şi prejudecăţi 
până când el plecase de acasă. Ultima replică pe care 
i-o aruncase, înainte de a pleca împreună cu Rudy 
Schwartz în vechiul Ford al acestuia, fusese că au 
aziluri pentru săraci şi-n California. Da, domnule, 
asta-i maică-mea. 

— Vrei să rămâi aici, Larry? se interesă ea cu 
blândeţe. 

— Ai avea ceva împotrivă? replică el, surprins. 

— Spaţiu există. Patul pliant se mai află încă în 
camera din spate. Am pus la păstrare nişte lucruri 


acolo, dar ai putea să muţi nişte cutii, ca să-ţi faci loc. 

— Foarte bine, spuse el încet. Dacă eşti sigură că 
n-ai nimic împotrivă. Nu rămân decât câteva 
săptămâni. Aş vrea să mă-ntâlnesc cu vechii mei 
prieteni. Mark... Galen... David... Chris... băieţii aceia. 

Alice se ridică în picioare, se duse la fereastră şi-o 
trase cu greu în sus. 

— Eşti bine venit să stai cât timp doreşti, Larry. 
Chiar dacă, poate, nu mă pricep prea bine să aleg 
cuvintele cele mai potrivite, mă bucur să te văd. Nu 
ne-am luat rămas-bun cum se cuvine. Au existat şi 
cuvinte mai grele. Se întoarse spre el, iar în 
trăsăturile ei se putea citi severitatea, dar şi o 
dragoste neliniştită şi teribilă. În ceea ce mă priveşte, 
le regret. Nu le-am zis decât pentru că te iubesc. N- 
am ştiut niciodată cum să-mi exprim sentimentele, 
aşa că mi le-am mărturisit în alte feluri. 

— Foarte bine, spuse el căutând în jos, spre masă. 
Roşeaţa i se întorsese în obraji. O simţea prea bine. 
Uite ce e, am să contribui şi eu la cheltuieli. 

— Poţi să contribui, dacă vrei. Dar dacă nu vrei, 
nu este nevoie. Eu muncesc. Foarte mulţi nu fac asta. 
lar tu tot fiul meu rămâi. 

Îi veni în minte cadavrul pisicii, ieşit pe jumătate 
din tomberon, şi apoi se gândi la Dewey Doză, cum 
umplea zâmbind ceştile cu prafurile puse la dispoziţia 
oaspeţilor săi; pe neaşteptate, izbucni în plâns. Işi 
vedea mâinile dublu, din cauza peliculei de lacrimi, şi 
se gândi că această parte a scenei ar fi trebuit să fie 
interpretată de ea, nu de el — nimic nu ieşise cum s- 
ar fi aşteptat, absolut nimic. În ultimă instanţă, se 
vedea silit să constate că ea se schimbase. Şi el se 
schimbase, însă nu în sensul pe care şi-l imaginase. 
Se petrecuse o inversare absolut nenaturală: ea 
crescuse şi mai mult, iar el se micşorase. Nu se 
întorsese acasă, la ea, pentru că trebuia neapărat să 
se ducă undeva. Se întorsese acasă pentru că se 


temea şi pentru că avea nevoie de maică-sa. 

Alice stătea în picioare lângă fereastra deschisă 
şi-l cerceta atent. Perdelele albe fluturau în briza 
umedă, umbrindu-i faţa; nu o ascundeau de tot, ci-i 
dădeau doar un aspect fantomatic. Prin fereastră 
pătrundea zgomotul traficului. Scoase o batistă din 
corsajul rochiei, se apropie de masă şi o depuse într- 
una dintre mâinile lui fremătătoare. Ghicea duritatea 
din sufletul lui Larry. Ar fi putut să-l taxeze folosindu- 
se de acest pretext, însă la ce bun? Tatăl lui fusese 
un om moale, iar în străfundul inimii ei, Alice ştia că 
tocmai din cauza asta ajunsese în mormânt înainte de 
vreme; Max Underwood se lăsase doborât de datoriile 
morale pe care considera că trebuie să le plătească 
celor din jur, şi nu de cele băneşti. lar cu unda aceea 
de duritate ce era de făcut? Cui ar fi trebuit Larry să-i 
mulţumească? Sau pe cine putea acuza? 

Lacrimile nu puteau modifica duritatea din 
caracterul lui nici atât cât este în stare o furtună de 
vară să schimbe forma unei stânci. Asprimea nu 
putea decât să-i folosească — Alice ştia prea bine 
acest lucru, ca orice femeie nevoită să-şi crească 
singură copilul într-un oraş căruia îi păsa prea puţin 
de mame şi cu atât mai puţin de copiii lor —, dar 
deocamdată Larry nu descoperise cum. Era cu 
adevărat ceea ce afirmase ca de la bun început: 
acelaşi Larry, neschimbat, de când îl ştia. Care 
mergea înainte orbeşte, fără să se gândească, 
vârându-i pe cei din jur — ca şi pe el însuşi — în 
bucluc, iar când treaba se îngroşa prea rău, recurgea 
la duritate ca să scape cu faţa curată. Şi ceilalţi? li 
lăsa să se descurce sau să se înece singuri, după cum 
se pricepeau. Stânca era dură, iar firea lui suficient 
de aspră, dar se folosea încă de această calitate în 
scopuri distructive. Citea acest lucru cât se poate de 
limpede în privirile lui, în fiecare atitudine pe care o 
adopta... până şi-n felul în care îşi ţinea cuiul acela de 


sicriu şi urmărea inelele de fum. Însă niciodată nu se 
apucase să şlefuiască roca dură ca s-o transforme 
într-o lamă cu care să-i sfârtece pe cei din jur, ceea 
ce era o notă bună, dar atunci când se afla la 
ananghie recurgea la ea exact ca un copil — o rotea 
în jur ca pe o bâtă, croindu-şi cale de scăpare din 
curse pe care şi le întinsese singur. Odată, îşi spusese 
în sinea ei că Larry se va schimba. lar dacă-şi pusese 
asta în minte, nu se îndoia că se va întâmpla, mai 
devreme sau mai târziu. 

Dar înaintea ei nu se mai afla un băieţel, ci un 
bărbat matur, şi Alice se temea că zilele prielnice 
schimbării — acea schimbare profundă şi esenţială, 
pe care pastorul o denumea a sufletului şi nu a inimii 
— trecuseră deja. Exista în Larry ceva anume care 
aducea aminte de scârţâitul neplăcut al cretei pe 
suprafaţa tablei. În străfundul său nu exista însă 
decât Larry. Era singurul care avea voie să pătrundă 
în sanctuarul propriei sale inimi. Îl iubea. 

Alice se mai gândea că în Larry există şi bunătate, 
o mare bunătate. Comoara exista înlăuntrul lui, dar 
ca să iasă la iveală era nevoie de cel puţin o 
catastrofă. lar acum nu se întâmpla nici o catastrofă; 
fiul ei vărsa câteva lacrimi, atât. 

— Eşti obosit, îl consolă ea. Spală-te. Am să mut 
eu cutiile, apoi te poţi culca. Cred c-am să mă duc 
totuşi la lucru. 

Femeia se duse în micul hol de acces spre camera 
din spate, fostul lui dormitor; Larry o auzi icnind şi 
mutând cutiile din loc. Se şterse încet la ochi. Pe 
fereastră pătrundea zgomotul traficului. Incercă să-şi 
aducă aminte de când nu mai plânsese de faţă cu 
maică-sa. Îi veni din nou în minte pisica moartă. 
Maică-sa avea dreptate. Era obosit. Nu mai fusese 
niciodată aşa de obosit. Se culcă şi dormi aproape 
optsprezece ore. 


CAPITOLUL 6 


APROAPE DE APUSUL SOARELUI, Frannie ieşi în 
grădina din spatele casei, unde tatăl ei plivea cu 
migală mazărea şi fasolea. Ea era un copil făcut 
târziu. Acum tatăl ei avea peste şaizeci de ani, iar 
părul alb îi ieşea de sub şapca de baseball de care nu 
se despărţea niciodată. Maică-sa se dusese la 
Portland să-şi cumpere nişte mănuşi albe. Cea mai 
bună prietenă a lui Fran din copilărie, Amy Lauder, 
avea nuntă la începutul lunii viitoare. 

Rămase câteva clipe tăcută în spatele părintelui 
ei, cu sufletul plin de iubire faţă de el. In acest 
moment al zilei, lumina avea o anume culoare care îi 
plăcea extraordinar de mult şi care o ducea cu gândul 
la eternitate, deşi era legată de unul dintre cele mai 
efemere fenomene din statul Maine, anume începutul 
verii. Era suficient să se gândească la această lumină 
în mijlocul lui ianuarie pentru ca inima să-i fie 
cuprinsă de alean. Lumina după-amiezelor de început 
de vară, chiar înainte de a aluneca spre întuneric, 
învăluia atâtea lucruri minunate: baseball în parcul de 
la Little League, cu Fred aşteptându-şi rândul la 
bătaie, căci era întotdeauna al treilea; pepene verde; 
porumb fiert; ceai rece în pahare ţinute la gheaţă; 
copilărie. 

Frannie îşi drese puţin glasul. 

— Ai nevoie de o mână de ajutor? 

El se întoarse zâmbind. 

— Bună, Fran. M-ai prins muncind, este? 

— Păi să ştii! 

— Maică-ta s-a întors? Se încruntă o clipă, apoi 
figura i se însenină iarăşi. Stai puţin, de-abia a plecat, 
nu? Sigur că da, dă-mi şi tu o mână de ajutor, dacă 
vrei. Numai să nu uiţi să te speli bine după aceea. 


— Mâinile unei doamne îi trădează deprinderile, 
spuse Fran vag ironic, pufnind apoi în râs, şi Peter se 
strădui s-o măsoare dezaprobator, dar fără prea mult 
succes. 

Îşi alese un strat de alături, se lăsă jos şi începu 
să plivească. Vrăbiile ciripeau, iar dinspre US1, care 
trecea nu departe de casa lor, venea vuietul 
neîntrerupt al maşinilor. Traficul nu atinsese încă 
ritmul din iulie, când pe distanţa de aici şi până la 
Kittery se petrecea câte un accident mortal aproape 
în fiecare zi. 

Peter îi povesti ce făcuse în ziua respectivă, în 
timp ce ea îi punea, conştiincios, întrebările cuvenite, 
făcând uneori şi semne din cap. Concentrat asupra 
muncii, nu avea cum să vadă semnele ei, în schimb 
putea să-i urmărească umbra, cu coada ochiului. Era 
mecanic într-o mare fabrică de piese de schimb 
pentru automobile din Sanford, cea mai mare firmă 
auto la nord de Boston. Avea şaizeci şi patru de ani 
şi-şi începea în curând ultimul an de muncă dinaintea 
pensiei. Un an scurt, pe deasupra, pentru că adunase 
patru săptămâni de concediu pe care plănuia să şi le 
ia în septembrie, după ce trecea sezonul. Pensionarea 
îl preocupa foarte mult. Încerca să nu se gândească 
la viitor ca la o vacanţă fără de sfârşit, îi spuse el; 
avea destui prieteni care ieşiseră la pensie şi de la 
care aflase că nu e nici pe departe aşa. In ce-l 
priveşte, nici nu se va plictisi, ca Harlan Enders, şi nici 
nu va ajunge atât de scandalos de sărac, ca bietul 
Paul Caron, care n-a lipsit toată viaţa lui nici măcar o 
singură zi de la magazin, şi cu toate astea el şi cu 
nevastă-sa au fost siliţi să-şi vândă casa şi să se mute 
la fiica lor. 

Peter Goldsmith nu era încântat de modul de 
funcţionare a protecţiei sociale; nu avusese niciodată 
încredere, nici măcar în zilele când sistemul încă nu 
începuse să se prăbuşească sub povara recesiunii, a 


inflaţiei şi a numărului tot mai mare de oameni care 
beneficiau de pe urma lui. Nu existau prea mulţi de- 
mocraţi în Maine prin anii treizeci şi patruzeci, îi 
povesti fiică-sii, care-l urmărea atent, dar bunicul ei 
fusese unul dintre aceştia, iar taică-său moştenise şi 
el aceeaşi opţiune politică. În perioada cea mai 
prosperă din Ogunquit, cei din familia Goldsmith 
ajunseseră un soi de paria. Dar părintele ei avea o 
vorbă ce se dovedea mai înţeleaptă decât toată 
filozofia republicanilor din Maine: nu te încrede în 
domnii acestei lumi, deoarece ei, precum şi guvernele 
lor, or să ţi-o tragă, acum şi pururi şi-n vecii vecilor. 

Frannie izbucni în râs. O amuza nespus să-l audă 
pe tatăl ei vorbind astfel. | se întâmpla foarte rar, 
deoarece soţia lui nu-l lăsa niciodată să spună ce are 
pe suflet, retezându-i întotdeauna vorbele cu limba ei 
înveninată. 

— Trebuie să ai încredere numai în tine, continuă 
el, cât despre domnii acestei lumi, pe ei trebuie să-i 
laşi să se descurce cum or şti mai bine cu cei care i- 
au ales. De cele mai multe ori, lucrurile nu ies prea 
grozav, dar asta nu prea are importanţă; pentru că se 
merită unii pe alţii. Soluţia sunt banii, o dăscăli el pe 
Frannie. Will Rogers era de părere că pământul ar fi 
cel mai bun, pentru că e singurul pe care nu-l mai 
fabrică nimeni, dar chestia asta este valabilă şi 
pentru aur şi argint. Cel care iubeşte banii este un 
ticălos şi ar trebui să-l urâm. Cel ce nu poate să aibă 
grijă de ei este un prost. Nu-l urăşti, dar trebuie să-ţi 
fie milă de el. 

Fran se întrebă dacă se referea la bietul Paul 
Caron, prietenul lui de pe vremea când Fran nu se 
născuse încă, dar hotărî că era mai bine să nu 
întrebe. 

În orice caz, ea ştia şi nu mai dorea să audă încă o 
dată de la tatăl ei că pusese suficient la ciorap în anii 
cei buni ca să se poată descurca acum. Îi spuse, în 


schimb, că ea nu însemnase niciodată o povară 
pentru ei, indiferent dacă timpurile fuseseră bune sau 
rele, iar el se mândrea că le putea zice prietenilor că 
o ţinuse în şcoală. Acolo unde nu mai ajutaseră banii 
lui sau mintea ei, le zicea el, Fran procedase după 
vechea reţetă: se vârâse în jug şi trăsese din 
răsputeri. Ca să poţi răzbate prin toată porcăria din 
ţara asta trebuie să munceşti, să munceşti din greu. 
Maică-sa nu înţelegea întotdeauna cum devine 
chestia asta. Viaţa femeilor s-a schimbat, indiferent 
dacă le convine sau nu, iar Carla nu voia să priceapă 
de ce Fran nu aleargă să se mărite. 

— lată că Amy Lauder se căsătoreşte, spuse 
Peter, şi maică-ta îşi face socoteala: "Asta ar trebui să 
facă şi Fran a mea. Amy este drăguță, dar dacă le pui 
alături, Amy Lauder arată ca un blid vechi şi crăpat." 
Aşa a fost obişnuită să gândească, după criteriile 
astea, de când e ea, iar acum nu se mai poate 
schimba. Prin urmare, dacă voi două vă mai loviți una 
de alta şi scoateţi scântei, ca atunci când se loveşte 
oţelul de cremene, de-asta se întâmplă. Nu e nimeni 
de vină. Trebuie să ţii cont, Fran, că e prea bătrână să 
se mai schimbe, dar şi tu eşti de-acum suficient de 
mare să pricepi. 

Din acest punct divagă iarăşi, îi vorbi despre 
serviciul lui, povestindu-i cum unul dintre colegi 
fusese la un pas să-şi piardă degetul mare într-o 
presă, pentru că mintea-i era la biliard, uitând că-şi 
ţinea palma chiar sub berbec. Din fericire, Lester 
Crawley îl trăsese la timp. Dar, adăugă el, într-o bună 
zi Lester Crawley nu se va mai afla acolo. Oftă, ca şi 
cum şi-ar fi adus aminte că nici el nu se va mai afla 
acolo multă vreme, apoi se lumină la faţă şi se porni 
să-i spună ce-i trecuse lui prin cap, şi anume să 
ascundă antena maşinii în ornamentul capotei. 

Trecea cu uşurinţă de la un subiect la altul, cu 
vocea lui caldă şi mângâietoare. Umbrele li se 


lungiră, întinzându-se peste tot mai multe straturi. Se 
lăsase fermecată, aşa cum i se întâmpla întotdeauna 
Şi, deşi venise pentru a-i spune ceva, se trezise 
ascultându-l. N-o plictisea niciodată. Din câte ştia ea, 
nu plictisea pe nimeni, cu excepţia Carlei, poate. 
Avea un talent înnăscut de povestitor. 

Deodată, îşi dădu seama că se oprise din vorbit. 
Se aşezase pe-o piatră, la capătul stratului, 
îndesându-şi tutun în pipă şi uitându-se la ea. 

— Ce-ai pe suflet, Frannie? 

li aruncă o privire posacă, neştiind cum să 
procedeze. leşise afară anume ca să-i mărturisească 
totul, dar acum nu mai era atât de sigură că va fi în 
stare. Tăcerea dintre ei devenea tot mai mare şi mai 
adâncă, se transforma încet într-o prăpastie în care n- 
avea de gând să cadă. Se hotărî brusc. 

— Sunt însărcinată, spuse ea simplu. 

Se opri din treaba lui şi o cercetă. 

— Insărcinată, repetă el, de parcă nu ar mai fi 
auzit cuvântul în viaţa lui, apoi continuă. Vai, 
Frannie... e cumva o glumă? Sau vreun joc? 

— Nu, tată. 

— Ai face bine să vii aici şi să te aşezi lângă mine. 
Ascultătoare, ea se apropie şi se lăsă pe piatră. 
Alături era un zid din bolovani care despărţea lotul lor 
de terenul municipal, cu care se învecinau. Dincolo de 

zid exista un gard viu, încurcat şi sălbăticit, care 
răspândea un parfum dulce. Simţea cum îi zvâcneşte 
sângele în tâmple şi avea o senzaţie de vomă. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. 

Apoi, fără absolut nici o urmă de artificiu, pur şi 
simplu nereuşind să se abţină, izbucni într-un plâns 
nestăvilit, hohotind şi suspinând. El o îmbrăţişă şi 
rămaseră aşa foarte multă vreme, după aprecierea 
ei. Când lacrimile se potoliră, fata se sili să-i pună 
întrebarea care o preocupa cel mai mult. 


— Tată, mai ţii la mine? 

— Cum? Se uită la ea, mirat. Da, ţin la tine, 
Frannie. 

Asta o făcu din nou să plângă, dar de această 
dată el o lăsă să se descurce singură, în timp ce-şi 
aprindea pipa. Tutunul parfumat se înălța încet, 
mânat de adierea uşoară. 

— Te-am dezamăgit? 

— Nu ştiu. E pentru prima oară când fiica mea 
este însărcinată şi încă nu ştiu foarte bine cum să 
reacţionez la chestia asta. E vorba de băiatul acela, 
Jess? 

Ea îi făcu semn că da. 

— L-ai anunţat? 

Ea repetă semnul. 

— Şi ce-a zis? 

— A zis că vrea să se căsătorească. Sau să dea 
banii pentru avort. 

— Căsătorie sau avort, zise Peter Goldsmith, 
trăgând din pipă. Hotărât băiat, ce să zic. 

Frannie îşi privi mâinile răşchirate pe jeanşi. 
Intrase murdărie în micile încreţituri de la 
încheieturile degetelor şi pe sub unghii. Mâinile unei 
doamne spun totul despre obiceiurile ei, îi răsună în 
urechi mustrarea maică-sii. O fiică însărcinată. Va 
trebui să renunţ la participarea mea în comitetul 
parohial. Mâinile unei doamne... 

— Nu vreau să pară că-mi bag nasul în nişte 
intimităţi care nu mă privesc, dar nu cumva el... sau 
tu... n-aţi fost atenţi? 

— Eu aveam pastile anticoncepţionale. Dar n-au 
avut efect. 

— Asta înseamnă că, dacă se poate vorbi de o 
vină, aţi împărţi-o amândoi, spuse el, privind-o de- 
aproape. lar eu nu pot să fac una ca asta. Frannie. Nu 
pot să acuz pe nimeni. Când ai ajuns la şaizeci şi 
patru de ani, ai cam uitat ce înseamnă să ai douăzeci 


şi unu. Aşa că nu vom vorbi despre vinovăţie. 

Ea simţi o imensă uşurare şi apoi un început de 
leşin. 

— Mamă-cta o să-ţi ţină o mulţime de lecţii pe 
tema vinovăţiei, iar eu unul n-am de gând s-o opresc, 
dar să ştii că, în ceea ce mă priveşte, nu gândesc ca 
ea. Înţelegi lucrul acesta? 

Ea încuviinţă din cap. Tatăl ei nu mai încerca de 
mult să i se opună soţiei lui. Sau nu pe faţă, în orice 
caz. Avea o limbă îngrozitor de ascuţită. lar când i se 
împotrivea cineva, exista riscul să-şi piardă total 
controlul, aşa-i spusese el odată lui Frannie. lar atunci 
când îşi pierdea controlul, era în stare să arunce 
cuvinte atât de grele, încât scuzele tardive nu mai 
puteau închide rănile pe care apucaseră să le 
deschidă. Frannie bănuia că tatăl ei fusese silit, cu 
mulţi ani în urmă, să ia o hotărâre: fie să se opună în 
continuare, ceea ce ar fi dus la divorţ, fie să cedeze. 
El alesese cea de-a doua soluţie, dar în condiţii pe 
care le stabilise singur. 

— Eşti sigur că vei fi în stare să nu te-amesteci, 
tată? îl întrebă ea calm. 

— Îmi ceri cumva să fiu de partea ta? 

— Nu ştiu. 

— Cum ai de gând să procedezi? 

— Te referi la mama? 

— Nu. Mă refer la tine, Frannie. 

— Nu ştiu. 

— Te căsătoreşti cu el? Decât vai de mine, mai 
bine vai de noi, sau cel puţin aşa se zice. 

— Nu cred că pot. Mi se pare că nu mai sunt 
îndrăgostită de el, dac-am fost vreodată. 

— Copilul? 

Pipa lui trăgea acum bine, iar fumul înmiresma şi 
mai tare aerul verii. Umbrele se adunau în cotloanele 
grădinii, iar greierii îşi începuseră cântecul. 

— Nu, nu din cauza copilului. S-ar fi întâmplat 


oricum. Jesse este... 

Lăsă cuvintele în suspensie, încercând să pună 
degetul pe ceea ce avea să-i reproşeze lui Jesse, acel 
lucru pe care risca să-l treacă cu vederea din cauza 
iureşului stârnit de copil... starea de criză în care ea 
trebuia să ia decizii şi să iasă de sub umbra 
amenințătoare a mamei ei. Mama ei, care acum era 
într-un magazin universal şi cumpăra mănuşi pentru 
nunta prietenei din copilărie a lui Fran. Cusurul pe 
care-l putea îngropa acum şi care ar fi rămas ascuns 
vreme de şase, şaisprezece sau douăzeci şi şase de 
luni, ca apoi să iasă la lumină şi să se năpustească 
asupra amândurora. Cine se căsătoreşte în grabă are 
tot timpul să se căiască. Asta era una dintre zicalele 
preferate ale maică-sii. 

— E slab, continuă ea. Mai bine de-atât nu pot 
explica. 

— Nu poţi să te bizui pe el până la capăt, aşa-i, 
Frannie? 

— Da, spuse, gândindu-se că tatăl ei se apropiase 
mai mult decât ea de miezul chestiunii. Nu avea 
încredere în Jesse, care venea dintr-un mediu bogat, 
dar purta cămaşă albastră simplă, din poplin. Jesse 
este bine intenționat, continuă Fran. Se străduieşte 
să se poarte corect; îşi dă toată silinţa. Dar... ne-am 
dus la o seară de poezie, acum două semestre. 
Respectivul poet se numeşte Ted Enslin. Sala era 
plină ochi. Toată lumea îl asculta solemn... foarte 
atent... să nu scape nici un cuvânt. lar eu... mă ştii pe 
mine... 

El îi puse mâna pe umăr, consolând-o: 

— Pe Frannie a apucat-o râsul. 

— Mda. Chiar aşa. Cred că mă cunoşti foarte bine. 

— Te cunosc, cât de cât. 

— M-a apucat — chicoteala, vreau să zic — aşa, 
din senin. Îmi venea mereu în minte: "E un pârlit, e un 
pârlit, ne-am strâns cu toţii ca să-l ascultăm pe 


pârlitul ăsta." A căpătat şi un ritm, de parcă era o 
melodie ascultată la radio. lar pe mine m-a pufnit 
râsul. Fără să vreau. Poezia domnului Enslin nu mă 
deranja cu nimic, o consider foarte bună, şi nici 
înfăţişarea lui... Ci felul în care ceilalti îl priveau pe el. 

Se uită la taică-său, curioasă să-i vadă reacţia, 
însă acesta se mulţumi să-i facă semn să continue. 

— In orice caz, a trebuit s-o şterg de-acolo. Adică 
a trebuit neapărat. lar Jesse s-a înfuriat îngrozitor. Şi 
sunt convinsă că pe bună dreptate... a fost un gest 
copilăresc, un sentiment copilăresc, sunt sigură... dar 
mi se-ntâmplă destul de des să mă găsesc în postura 
asta. Nu întotdeauna. Sunt în stare să duc şi eu un 
lucru la bun sfârşit... 

— Da, sigur că da. 

— Dar câteodată... 

— Câteodată te vizitează Regele Râs, iar tu faci 
parte din acea categorie de oameni care nu pot să-l 
alunge, spuse Peter. 

— Cred că aşa este. În orice caz, Jess este altfel. 
lar dac-am fi căsătoriţi... mi-ar aduce mereu aminte 
de acest oaspete nedorit pe care eu îl primesc în 
casă. Nu în fiecare zi, însă suficient de des ca să mă 
scoată din sărite. Atunci eu m-aş strădui şi... şi cred 
Că... 

— Ai fi nefericită, probabil, spuse Peter, 
strângând-o mai tare. 

— Mi-e teamă că aşa s-ar întâmpla. 

— Atunci, să n-o laşi pe mamă-ta să te convingă 
să te răzgândeşti. 

Ea închise ochii, cu un sentiment de uşurare încă 
mai mare decât prima oară. O înţelesese. Nu se ştie 
prin ce miracol. 

— Ce părere ai, crezi c-ar fi bine să fac un 
chiuretaj? întrebă ea după o vreme. 

— Părerea mea este că, de fapt, despre asta ai 
vrut să stăm de vorbă. 


Mirată, ea-şi îndreptă privirile către el. 

El îi răspunse zâmbindu-i cu un aer glumeţ şi 
ridicându-şi una dintre sprâncenele lui stufoase — 
cea din stânga. Totuşi, ghici că pentru el era un 
moment de maximă gravitate. 

— Poate că este adevărat, recunoscu ea încet. 

— Ascultă, începu el, după care, paradoxal, căzu 
în muţenie. 

Ea ascultă cu toată atenţia, dar nu auzea decât o 
vrabie, greierii, huruitul îndepărtat al unui avion, o 
voce care-l striga pe Jackie să intre imediat în casă, 
motorul unei maşini de tuns iarba, un automobil cu 
eşapamentul spart trecând în viteză pe US 1. 

Tocmai se pregătea să-l întrebe dacă nu cumva se 
întâmplase ceva, când Peter îi luă mâna şi începu să-i 
vorbească. 

— Frannie, nu este vina ta că ai un tată atât de 
bătrân, dar în privinţa asta nu mai e nimic de făcut. 
M-am căsătorit de-abia în 1956. 

O privi gânditor, în lumina amurgului. 

— Carla era altfel pe atunci. Era... o, Doamne, era 
şi ea tânără, în primul rând. Nu s-a schimbat până la 
moartea fratelui tău, Freddy. Până atunci, a rămas 
tânără. După moartea lui Freddy a încetat să mai 
crească. Asta... nu trebuie să gândeşti c-aş vorbi-o de 
rău pe mama ta, Frannie, chiar dacă aşa ar putea să 
pară. Dar mie mi se pare că ea s-a oprit... din 
creştere... după moartea lui Freddy. După aceea şi-a 
tras trei rânduri de lac şi unul de ciment peste modul 
de a privi lucrurile şi a decretat că vede perfect. 
Acum se poartă ca un custode de muzeu, iar dacă 
surprinde pe cineva încercând să se joace cu 
exponatele, nu pierde prilejul de a arăta cât de 
vigilentă este. Dar n-a fost întotdeauna aşa. Va trebui 
să mă crezi pe cuvânt, ăsta e purul adevăr. 

— Şi atunci cum era, tată? 

— Păi... Aruncă o privire absentă dincolo de 


grădină. Semăna în foarte multe privinţe cu tine, 
Frannie. Şi ea avea crize de râs. De multe ori ne 
duceam la Boston, să-i vedem jucând pe Red Sox, iar 
cam în timpul pauzei dinaintea rundei a şaptea, 
mergeam amândoi la bufet şi luam o bere. 

— Mama... bea bere? 

— Da, bea bere. Şi apoi îşi petrecea cea mai mare 
parte a rundei a noua la toaletă şi ieşea ocărându-mă 
că din cauza mea a pierdut partea cea mai frumoasă 
a meciului, deşi ea mă bătea tot timpul la cap să mă 
duc la bufet ca s-aduc bere. 

Frannie încercă să şi-o imagineze pe maică-sa cu 
un pahar de bere Narragansett într-o mână, uitându- 
se la el şi râzând, ca o fată care are o întâlnire. Pur şi 
simplu nu reuşi. 

— Nu rămânea însărcinată, continuă el, parcă în 
transă. Ne-am dus la un doctor, amândoi, ca să 
vedem care dintre noi era defect. Doctorul ne-a spus 
că suntem amândoi sănătoşi. Apoi, în '60, a venit 
fratele tău, Fred. L-a iubit pe băiatul ăsta în disperare, 
Fran. Fred îl chemase şi pe tatăl ei, ştii. In '65 a avut 
un avort spontan şi-am crezut amândoi că am 
terminat cu acest capitol. După care ai apărut tu, în 
'69, cu o lună înainte de soroc, însă altfel în cea mai 
bună formă. Pe tine eu te-am iubit cu disperare. 
Fiecare avea copilul lui preferat. Însă ea şi l-a pierdut 
pe-al ei. 

Căzu iarăşi pe gânduri. Fred Goldsmith murise în 
1973. Avea paisprezece ani, iar Frannie patru. 
Bărbatul care-l accidentase pe Fred era beat. Avea la 
activ o listă lungă de încălcări ale legii circulaţiei, 
printre care depăşirea vitezei, conducere periculoasă 
şi sub influenţa alcoolului. Fred mai trăise şapte zile. 

— După mine, chiuretaj este un cuvânt prea 
blând, spuse Peter Goldsmith. Buzele lui pronunţau 
cu grijă fiecare cuvânt, ca şi cum l-ar fi durut. Mie mi 
se pare omor, pur şi simplu. Imi pare rău că vorbesc 


astfel, că sunt aşa de... inflexibil, ţeapăn, oricum oi fi 
eu... În legătură cu un lucru asupra căruia tu trebuie 
să cugeţi, fie şi pentru simplul motiv că legea spune 
că ai dreptul s-o faci. Te-am prevenit că sunt un om 

bătrân. 

— Nu eşti bătrân, tată, îi murmură ea. 

— Ba da, ba da! îi răspunse el cu asprime. 
Deodată, păru descumpănit. Nu sunt decât un bătrân 
care încearcă să-i dea sfaturi tinerei lui fiice, ca o 
maimuţă care-ar vrea să-l înveţe manierele elegante 
pe un urs. Un şofer beat i-a luat viaţa fiului meu acum 
şaptesprezece ani, iar soţia mea a fost alta de atunci. 
Eu am privit întotdeauna chestiunea avortului în 
funcţie de Fred. Din câte se pare, sunt incapabil s-o 
văd dintr-alt punct de vedere, tot aşa cum ţie ţi-a fost 
imposibil să te abţii să râzi în seara aceea de poezie, 
Frannie. Mama ta ar aduce în discuţie toate 
argumentele clasice. Morala, va spune ea. O morală 
având o istorie de două mii de ani. Dreptul la viaţă. 
Toată morala noastră occidentală se bazează pe 
această idee. l-am citit pe filozofi. Mă plimb printre ei 
ca o gospodină fâţâindu-se cu un cec în mână prin 
magazinul Sears and Roebuck. Mamă-ta a rămas la 
Reader's Digest, şi totuşi, eu sunt cel care-şi bazează 
argumentaţia pe sentimente, în timp ce ea recurge la 
codurile de morală. Eu îl văd înaintea ochilor pe Fred. 
Era făcut zob pe dinăuntru. Nu mai exista nici o şansă 
de supravieţuire. Aştia care se agită pentru dreptul la 
viaţă arată fotografii cu copii ţinuţi în sare, cu braţe şi 
picioare răspândite pe-o masă din oţel, şi ce-i cu 
asta? Sfârşitul vieţii nu este niciodată frumos. Eu îmi 
aduc aminte de Fred, zăcând în patul ăla timp de 
şapte zile, bandajat peste tot pe unde fusese lovit. 
Viaţa nu valorează mare lucru, iar avortul o face să 
pară şi mai ieftină. Eu citesc mai mult decât ea, şi 
totuşi ea are mult mai multă coerenţă când vorbeşte 
despre subiectul acesta. Ceea ce facem şi ceea ce 


gândim... lucrurile astea se bazează adesea pe 
judecăţi arbitrare. Eu nu pot să trec peste asta. E ca 
un nod care mi se pune-n gât... toată logica 
adevărată îmi pare că purcede din irațional. Din 
credinţă. Nu reuşesc să mă exprim suficient de 
închegat, nu? 

— Nu vreau să fac chiuretaj, îi răspunse ea liniştit. 
Am propriile mele motive. 

— Ce fel de motive? 

— Copilul este parte din mine, îi răspunse ea, 
ridicându-şi puţin bărbia. Şi dacă este vorba cumva 
de egoism, nu-mi pasă. 

— Te gândeşti să-l dai, Frannie? 

— Nu ştiu. 

— Dar tu vrei să-l dai? 

— Nu. Aş prefera să-l cresc. 

Peter rămase tăcut, iar ea interpretă tăcerea lui 
ca pe o dezaprobare. 

— Te gândeşti cumva la şcoală? îl întrebă. 

— Nu, spuse el, ridicându-se în picioare. Îşi prinse 
şalele în mâini şi se strâmbă bucuros atunci când 
spinarea îi trosni. Mă gândeam c-am stat suficient de 
vorbă. Şi că mai ai timp să iei hotărârea asta. 

— A venit mama, îi atrase ea atenţia. 

Se răsuci pe călcâie şi văzu şi el maşina care 
înainta pe alee; ornamentele cromate licăreau în 
ultimele raze de lumină ale acelei zile. Carla apăsă pe 
claxon şi le făcu semne, bucuroasă. 

— Trebuie să-i spun şi ei, zise Frannie. 

— Da. Însă mai aşteaptă o zi sau două, Frannie. 

— Foarte bine. 

Îl ajută să adune uneltele de grădinărit şi apoi 
porniră amândoi spre maşină. 


CAPITOLUL 7 


ÎN LUMINA PALIDĂ ce se aşterne asupra 
pământului imediat după apus, dar înainte de lăsarea 
întunericului deplin, în timpul celor câteva minute pe 
care producătorii de film le denumesc "ora magică", 
Vic Palfrey îşi reveni din profundul lui delir verzui şi 
avu o scurtă perioadă de luciditate. 

Mor, gândi el, iar cuvântul acesta îi răsună straniu 
în conştiinţă, făcându-l să creadă că-l pronunţase cu 
voce tare, ceea ce nu era adevărat. 

Privi în jur şi văzu un pat de spital, care fusese 
înălţat pentru a împiedica sufocarea plămânilor în 
propria lor secreție. Era bine fixat de pat cu ace de 
spălătorie din alamă, iar părţile laterale ale patului 
fuseseră şi ele ridicate. M-o; fi apucat să-i iau la 
bătaie, gândi el, vag amuzat. Sau oi fi avut draci. 
Unde mă aflu? îşi puse el întrebarea, cu oarecare 
întârziere. 

În jurul gâtului avea un şervet din pânză, acoperit 
de flegmă. Îl durea capul. Gânduri stranii îi intrau şi-i 
ieşeau din minte dansând şi-şi dădu seama că 
delirase... şi că va mai delira. Era bolnav, iar ceea cei 
se întâmpla nu era o vindecare sau măcar începutul 
unei însănătoşiri, ci doar un scurt răgaz. 

Îşi duse palma mâinii drepte la frunte şi şi-o 
retrase imediat, înfiorat, aşa cum faci atunci când 
atingi, din nebăgare de seamă, o sobă fierbinte. 
Ardea cumplit şi era plin de tuburi. Două subţiri, din 
plastic transparent, îi ieşeau din nas. Un furtun ieşea 
încolăcindu-se de sub cearşaful de spital şi cobora 
spre un vas aşezat pe podea; era mai mult ca sigur 
de locul unde conectaseră celălalt capăt. Două 
sticluţe stăteau suspendate de un stativ, lângă pat; 
din fiecare pornea câte un tub, se uneau apoi într-un 
Y, oprindu-se în braţul lui, chiar sub cot. Îl hrăneau pe 
cale intravenoasă. 

În mod normal, ar fi suficient, cugetă el. Dar 


constată că mai existau şi nişte sârme. Prinse de 
scalp. Şi de piept. Şi de braţul stâng. Fir-ar al naibii, 
una dintre ele părea să-i fie prinsă cu un plasture 
chiar în buric. Şi, ca o încununare, era destul de sigur 
că-i băgaseră ceva şi-n cur. Ce naiba o mai fi şi aia? 
Vreun radar pentru căcat? 

— Hei! 

Intenţia lui fusese să strige cu forţă şi indignare. 
Rezultatul fu şoapta de-abia auzită a unui om foarte 
bolnav. Sunetul ieşi o dată cu un val de flegmă, gata 
să-l sufoce. 

Mamă, a dus George calul în grajd? 

Aşa vorbeşte un om în delir. Un gând irațional, 
traversând cu îndrăzneală spaţiul gândirii raţionale, 
ca un meteor. Cu toate acestea, pentru o clipă 
aproape se lăsă înşelat. Nu avea să-i fie îngăduit să 
rămână treaz prea multă vreme. Intră în panică. Pri- 
vindu-şi braţele descărnate, numai piele şi os, îşi făcu 
socoteala că slăbise cam cincisprezece kilograme, iar 
gras nu fusese nici înainte. Chestia asta... cum-naiba- 
I-o-zice... avea să-l omoare. Ideea că va muri 
îndrugând aiureli şi inepţii, ca un bătrân senil, îl 
înspăimânta. 

Georgie s-a dus să-i facă curte Normei Willis. Aşa 
că ocupă-te tu de cal, Vic, fii băiat bun şi dă-i şi 
traista cu ovăz. 

Nu-i treaba mea. 

Victor, tu o iubeşti pe mama ta. 

Sigur că da. Dar nu este... 

Trebuie să fii bun cu mama. Mama are gripă. 

Nu, n-ai gripă, mamă. Ai TBC. Tuberculoza care te 
va ucide. În 1947. lar George va muri la doar şase zile 
după ce ajunge în Coreea, având timp doar cât să 
expedieze o scrisoare, după care, bang, bang, bang. 
George a... 

Vic, te rog să fii bun şi să duci calul în grajd, îti 
spun pentru ultima oară. 


— Eu sunt cel bolnav de gripă, nu ea, şopti el, 
ieşind din nou la suprafaţă. Eu sunt. 

Se uită spre uşă, gândindu-se că arăta 
nemaipomenit de caraghios, chiar şi pentru un spital. 
Era rotunjită pe la colţuri şi bătută în nituri, iar partea 
de jos lăsa câţiva centimetri până la pardoseala 
acoperită cu dale. 

Până şi un tâmplar amator, ca Vic Palfrey, putea 

(Dă-mi revista cu benzi desenate, Vic, ai tinut-o 
destul. ) 

(Mama, mi-a luat revista! Dă-mi-o înapoi! Dă-mi-o 
înapooi!) 
să facă un lucru mai bun. Era... 

(oțel) 

Un fragment de gând îi înfipse un cui în creier; Vic 
se strădui să se ridice ca să poată vedea mai bine 
uşa. Da, aşa era. Nu încăpea nici o îndoială. O uşă din 
oţel. De ce se afla el într-un spital, închis în spatele 
unei uşi din oţel? Ce se întâmplase? Era adevărat că 
moare? Sosise momentul să se pregătească pentru 
întâlnirea cu Dumnezeu? Oare ce se întâmplase? 
Încercă, disperat, să străpungă ceața cenuşie ce-l 
învăluia şi prin care nu pătrundeau decât voci din 
depărtare, voci pe care nu reușea să le lege de nici 
un nume. 

Uite care-i părerea mea... ar trebui să zică... să 
bage-n mă-sa toată porcăria asta cu inflația... 

Ai face bine să întrerupi pompele, Hap. 

(Hap? Bill Hapscomb? Cine era el? Cunosc de 
undeva numele ăsta. ) 

Sfinte Dumnezeule... 

Sunt morți, ce să mai... 

Dă-mi mâna şi te scot eu de-acolo... 

Dă-mi revista, Vic... 

În acel moment, soarele cobori destul de mult sub 
orizont pentru a declanşa un circuit activat de lumină 
(de fapt, în cazul de faţă, de absenţa luminii). 


Becurile se aprinseră în încăperea lui Vic. În spaţiul 
scăldat în lumină, văzu un şir de feţe urmărindu-l 
solemn de dincolo de un strat dublu de sticlă şi atunci 
ţipă, crezând la început că acestea erau persoanele 
care purtaseră conversații la el în minte. Una dintre 
figuri, un bărbat îmbrăcat în haine albe, de medic, 
făcea gesturi grăbite spre cineva din afara câmpului 
vizual al lui Vic, dar lui Vic îi trecuse deja spaima. Era 
mult prea slăbit pentru a-şi permite luxul de a 
rămâne multă vreme speriat. Dar accesul de teamă 
ce venise o dată cu izbucnirea luminii şi cu imaginea 
feţelor ce se holbau la el (aidoma unui juriu format 
din fantome în cearşafuri albe) ştersese o parte a 
blocajului de care suferise până atunci şi-şi aduse 
aminte unde se găsea. Atlanta. Atlanta, statul 
Georgia. Veniseră şi-l ridicaseră — pe el şi pe Hap, pe 
Norm şi pe soţia lui Norm şi pe copiii lor. II luaseră şi 
pe Hank Carmichael. Pe Stu Redman. Dumnezeu ştie 
pe câţi alţii. Vic fusese înspăimântat şi indignat. Sigur 
că da, fornăia pe nas şi strănuta, dar în orice caz nu 
făcuse holeră, sau ce naiba boală o fi avut sărmanul 
Campion cu toţi ai lui. IIl apucase şi febra, dar nu prea 
mare, şi-şi aduse aminte că Norm Bruett se 
împiedicase şi a trebuit să fie sprijinit ca să poată sui 
scările avionului. Şi nevastă-sa era speriată, plângea, 
iar micuțul Bobby Bruett bocea şi el — bocea şi tuşea. 
O tuse răguşită, ca de laringită difterică. Avionul 
venise pe mica pistă de aterizare de lângă Braintree, 
dar pentru a trece dincolo de marginile oraşului 
Arnette fusese nevoie să treacă printr-un baraj de pe 
US 93, iar nişte bărbaţi întindeau nişte sârmă 
ghimpată... Întindeau sârmă ghimpată chiar în 
mijlocul deşertului... 

O lumină roşie se aprinse deasupra uşii aceleia 
ciudate. Se auzi un şuierat, apoi nişte zgomote 
ritmice, ca şi cum ar fi funcţionat o pompă. In 
momentul când bătaia încetă se deschise şi uşa. 


Bărbatul care-şi făcu apariţia era înveşmântat într-un 
uriaş costum alb, ca de cosmonaut, cu un vizor 
transparent în dreptul feţei. În spatele vizorului, se 
ghicea cum capul bărbatului dansează în toate 
direcţiile, ca un balon scăpat de sub control într-o 
capsulă. Căra în spate nişte rezervoare sub presiune, 
iar când vorbea, glasul lui răsuna metalic şi stâlcit, 
aproape neomenesc. Ar fi putut la fel de bine să fie 
una dintre vocile acelea care se aud din jocurile 
video, pronunţând "Mai încearcă o dată, Cadet 
Spaţial" atunci când ţi-ai ratat şi ultima viaţă pusă la 
dispoziţie de computer. 

— Cum vă simţiţi, domnule Palfrey? hărâi glasul. 

Dar Vic nu mai putea răspunde. Vic se întorsese 
iarăşi în adâncurile verzui. În spatele vizorului siluetei 
înveşmântate în alb o vedea pe maică-sa. Mama era 
îmbrăcată în alb atunci când tata îi dusese pe el şi pe 
George să o vadă la sanatoriu pentru ultima oară. 
Fusese musai s-o ducă la sanatoriu, pentru ca ei, 
restul familiei, să nu ia boala pe care o avea ea. 
Tuberculoza este contagioasă. Poţi să şi mori. 

Discută cu maică-sa... li spuse că va fi băiat 
cuminte şi va duce calul în grajd... că George i-a luat 
revista cu benzi desenate... o întrebă dacă se simte 
mai bine... dacă se va întoarce curând acasă... iar 
bărbatul în costum alb îi făcu o injecție şi atunci se 
scufundă şi mai adânc, iar cuvintele lui deveniră 
incoerente. Bărbatul în costum alb de cosmonaut se 
uită peste umăr, către feţele din spatele peretelui din 
sticlă şi clătină din cap. 

Acţionă cu bărbia butonul sistemului interfon din 
interiorul căştii sale şi spuse: 

— Dacă nici asta nu-şi face efectul, până la miezul 
nopţii se duce. 

Pentru Vic Palfrey, ora magică trecuse. 


— Te rog să-ţi sufleci mâneca, domnule Redman, 
zise asistenta cea drăguță, cu păr negru. Nu durează 
decât o clipită. 

Tinea manşonul aparatului pentru tensiune în 
ambele mâini înmănuşate. În spatele măştii din 
plastic se vedea că zâmbeşte, ca şi cum ar fi făcut 
aluzie la un secret amuzant, numai de ei doi ştiut. 

— Nu, îi răspunse Stu. 

Zâmbetul se mai veşteji puţin. 

— Nu-i vorba decât de tensiune. Nu durează nici 
un minut. 

— Nu. 

— Aşa a prescris medicul, spuse ea, de această 
dată pe ton profesional. Te rog. 

— Dacă asta e prescripţia medicului, lasă-mă să 
vorbesc cu el. 

— Mi-e teamă că acum este ocupat. Dar dac-ai... 

— Am să aştept, îi comunică Stu netulburat, fără 
să se grăbească să-şi desfacă nasturele de la 
manşetă. 

— Eu nu-mi fac decât datoria. Nu cred că ai vrea 
să mă vezi intrată în bucluc, nu? Numai că de data 
asta îi zâmbea în stilul orfan şarmant. Dac-ai vrea să- 
mi permiti... 

— Nici gând, o refuză Stu. Întoarce-te la ei şi 
spune-le. Au să trimită pe careva. 

Arătându-se necăjită, asistenta se duse la uşa din 
oţel şi răsuci o cheie pătrată în broască. Se declanşă 
o pompă, uşa se deschise cu un fâşăit, iar ea ieşi din 
încăpere. În timp ce se închidea la loc, îi aruncă lui 
Stu o ultimă căutătură încărcată de reproş. Stu îi 
răspunse cu o privire prietenoasă. 

Rămas singur, se ridică în picioare şi se apropie 
neliniştit de fereastră — cu geamuri duble şi zăbrelită 
pe afară —, dar acum întunericul era deplin şi nu se 
mai zărea nimic. Se întoarse şi se aşeză. Purta jeanşi 
decoloraţi, cămaşă în carouri şi bocanci maro, care 


începuseră să se desfacă pe la cusături. Îşi trecu o 
mână peste obraji şi se strâmbă din cauza înţepăturii. 
Nu îl lăsau să se bărbierească, iar barba îi creştea 
foarte repede. 

De fapt, nu avea nimic de obiectat împotriva 
analizelor în sine. Ceea ce-l speria foarte rău era 
atmosfera de mister. Nu se simţea bolnav, cel puţin 
pentru moment, în schimb era îngrozit. În orice caz, 
aici se petrecea o şmecherie în care el unul nu mai 
avea chef să fie implicat până ce nu-i zicea careva 
cam ce se întâmplase la Arnette şi ce legătură exista 
între asta şi individul acela, Campion. Cel puţin atunci 
temerile lui se puteau baza pe ceva solid. 

Se aşteptaseră din partea lui să pună întrebări şi, 
până acum, citise lucrul acesta în ochii lor. Prin 
spitale există un anume stil, menit să te împiedice să 
afli prea multe amănunte. Cu patru ani în urmă, soţia 
lui, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, murise de 
cancer; totul se declanşase de la uter şi apoi îi 
cuprinsese tot trupul, ca un foc mistuitor, iar Stu 
observase cum doctorii îi ocoleau întrebările, fie 
schimbând subiectul, fie oferindu-i informaţii foarte 
generale şi în termeni tehnici. Prin urmare, el nu 
pusese nici o întrebare şi constatase că acest fapt îi 
îngrijorase. Acum însă sosise momentul să pună 
întrebări şi era hotărât să obţină răspunsuri. Se 
mulțumea şi cu nişte cuvinte monosilabice. 

Anumite pete albe şi le lămurise singur. Campion, 
soţia lui şi copilul muriseră de ceva nemaipomenit de 
periculos. Te lovea ca o gripă sau ca o răceală de 
vară, numai că te simţeai din ce în ce mai rău, 
probabil până te sufocai din cauza mucozităţilor sau 
până te topea febra. Pe deasupra, boala era şi foarte 
contagioasă. 

Veniseră şi-l ridicaseră în după-amiaza zilei de 17, 
acum două zile. Patru militari şi-un doctor. Politicoşi, 
dar fermi. Un refuz nu intra în discuţie; toţi cei patru 


militari purtau arme albe. Atunci începuse Stu 
Redman să-şi dea seama că e groasă. 

O adevărată caravană se pusese în mişcare din 
Arnette spre pista din Braintree. Stu călătorise 
împreună cu Vic Palfrey, Hap, familia Bruett, Hank 
Carmichael şi nevastă-sa, însoţiţi de doi subofiţeri. Se 
îngrămădiseră cu toţii într-un autovehicul militar, iar 
băieţii în uniformă n-au scos absolut nici un cuvânt, 
nici măcar "da", "nu" sau "poate", chiar dacă Lila 
Bruett ajunsese într-un hal fără de hal de isterie. 

Şi celelalte maşini erau pline. Stu nu-i văzuse pe 
toţi cei care se urcaseră, însă ştia că printre ei se 
aflau toţi cei cinci membri ai familiei Hodges şi Chris 
Ortega, fratele lui Carlos, şoferul voluntar al ` 
ambulanţei. Chris era barmanul de la Indian Head. IlI 
mai văzuse pe Parker Nason şi pe soţia lui, cei doi 
bătrâni de la parcul de rulote de lângă casa lui Stu. 
Stu bănuia că-i adunaseră pe toţi cei care se aflaseră 
la benzinărie şi pe toţi cei cu care declaraseră ei că 
stătuseră de vorbă de când lovise Campion pompele. 

La marginea oraşului, două camioane de culoare 
verde-oliv blocau drumul. După socoteala lui Stu, şi 
celelalte drumuri ce duceau spre Arnette fuseseră 
probabil blocate. Întindeau şi sârmă ghimpată, iar 
după ce vor fi izolat tot oraşul cu sârmă, probabil că 
postaseră şi santinele. 

Prin urmare era groasă. Groasă de tot. 

Rămase răbdător pe scaunul de lângă patul de 
spital pe care încă nu fusese nevoit să-l folosească, 
aşteptând ca asistenta să aducă pe cineva. Primul 
venit avea să fie, după toate probabilitățile, o 
persoană insignifiantă. Poate spre dimineaţă aveau 
să trimită, în sfârşit, pe cineva cu suficientă autoritate 
ca să-i spună lucrurile pe care trebuia neapărat să le 
afle. Putea să aştepte. Răbdarea fusese întotdeauna 
un punct forte al lui Stuart Redman. 

Ca să nu se plictisească, începu să treacă în 


revistă starea celor ce parcurseseră împreună cu el 
drumul către pista de aterizare. Norm era singurul 
dintre ei cu simptome vizibile de boală. Tuşea, scotea 
spută, avea febră. Ceilalţi păreau sa sufere de o 
răceală obişnuită, într-o măsură mai mică sau mai 
mare. Luke Bruett strănuta. Lila Bruett şi Vic Palfrey 
tuşeau puţin. Lui Hap îi curgea nasul şi trebuia mereu 
să se şteargă. Lui Stu scena aceasta îi aducea aminte 
de clasa întâi şi a doua primară, când cel puţin două 
treimi din puştimea prezentă părea să fie lovită de un 
microb oarecare. 

Dar lucrul care l-a speriat cel mai rău — deşi era 
poate vorba de o simplă coincidenţă — a fost ceea ce 
s-a petrecut tocmai când au ajuns lângă pistă. Şoferul 
militar strănutase deodată puternic, de trei ori la 
rând. Probabil o simplă coincidenţă. In iunie, zona 
central-estică a Texasului este prea puţin prielnică 
celor predispuşi la alergii. Sau poate că şoferul 
suferea de o răceală comună, şi nu de porcăria asta 
dubioasă pe care o aveau ceilalţi. Stu ar fi fost 
încântat să poată crede că era vorba de altceva. 
Pentru că o boală care reuşea să treacă de la unul la 
celălalt atât de uşor... 

Escorta militară se suise la bord împreună cu ei. 
Soldaţii rămăseseră impasibili, respingând orice 
întrebări, în afara aceleia legate de destinaţie. 
Mergeau către Atlanta. Acolo vor afla mai multe (o 
minciună sfruntată). Refuzaseră să facă orice altă 
declaraţie. 

Stu rămăsese în cursul zborului alături de Hap, 
care avea mari probleme cu nasul. Şi avionul era tot 
militar, strict funcţional, dar băutura şi mâncarea 
erau de cea mai bună calitate, ca pe un zbor de linie. 
Desigur, în loc să fie serviţi de o stewardesă 
simpatică, comanda ţi-era luată de un sergent cu 
moaca turtită, dar dacă reuşeai să treci cu vederea 
chestia asta, n-aveai ce regreta. Până şi Lila Bruett se 


calmase, după ce trăsese câteva cocteiluri cu cremă 
de mentă şi cacao. 

Hap se apropiase de Stu, învăluindu-l într-un damf 
cald de Scotch: 

— Cam ciudaţi băieţii ăştia, Stuart. Vezi, nici unul 
dintre ei nu are mai puţin de cincizeci de ani, nici unul 
n-are verighetă. Din ăştia care s-au ţinut de carieră şi 
au rămas la grade mici. 

Cam cu o jumătate de oră înainte de aterizare, 
Norm Bruett făcuse o criză şi leşinase, iar Lila 
începuse să zbiere. Doi dintre stewarzii cu feţe dure îl 
înfăşuraseră pe Norm într-o pătură şi-l readuseseră în 
simţiri cât ai zice peşte. Lila, care-şi pierduse total 
controlul, ţipa încontinuu. După o vreme, dăduse la 
boboci cocteilurile şi sandvişul cu salată de pui pe 
care-l mâncase. Doi dintre băieţii aceia cam trecuţi se 
apucaseră să curețe, cu feţe inexpresive. Apoi Lila 
începuse să strige: 

— Ce naiba e porcăria asta? Ce se-ntâmplă cu 
bărbatul meu? O să murim cu toţii? Vor muri şi 
copilaşii mei? Cât despre "copilaşi", femeia îi ţinea 
fixaţi "în cravaşă", pe fiecare cu câte-un braţ, în aşa 
fel încât capetele de-abia li se mai zăreau de dincolo 
de sânii ei bogaţi. Luke şi Bobby arătau speriaţi, 
stingheri şi destul de ruşinaţi din pricina tărăboiului 
pe care-l făcea mama lor. De ce nu-mi răspunde 
nimeni? Oare nu mai suntem în America? 

— N-are nimeni curajul s-o facă să tacă? 
mormăise Chris Ortega din partea din spate a 
avionului. Afurisita asta de femeie face mai mult 
tărăboi decât un tonomat în care s-a spart un disc. 

Unul dintre militari o forţase să bea un pahar de 
lapte, după care Lila se liniştise ca prin minune. Îşi 
petrecuse restul călătoriei privind pe hublou la 
peisajul de dedesubtul lor şi fredonând ceva. Stu 
bănuia că în pahar nu fusese doar lapte. 

La aterizare fuseseră aşteptaţi de patru limuzine 


Cadillac. Cei din Arnette se suiseră în trei dintre ele. 
Escorta militară intrase în cel de-al patrulea. 

Stu era de părere că băieţii aceia cam trecuţi, 
care nu aveau verighete — şi nici rude apropiate, 
probabil —, se aflau şi ei pe-aproape, în aceeaşi 
clădire. 

Deasupra uşii lui se aprinse lumina roşie. După ce 
se opri compresorul, pompa sau ce naiba era aparatul 
ăla, înăuntru păşi un bărbat îmbrăcat într-unul din 
costumele acelea albe, spaţiale. Doctorul Denninger. 
Era tânăr. Păr negru, piele măslinie, trăsături ascuţite 
şi vorba mieroasă. 

— Patty Grier zice că i-ai dat de furcă, se auzi din 
difuzorul montat pe pieptul lui Denninger, în timp ce 
acesta se apropia tropăind. E destul de supărată. 

— N-are de ce să se supere, îi răspunse Stu calm. 
Nu-i venea uşor să-şi ia un aer detaşat, dar simţea că 
este important să-şi ascundă teama de omul acesta. 
Denninger arăta şi se purta ca un om care-şi umileşte 
inferiorii şi face din ei cârpe de şters pe jos, în schimb 
nu ştie cum să-şi mai lingă în fund superiorii. De pe 
urma celor de teapa lui te puteai alege cu ceva, dacă 
reuşeai să le impui respectul. Dar dacă te simt fricos, 
n-ai parte decât de vechea poveste ştiută: un strat 
subţire de "îmi pare rău, dar nu pot să-ţi spun mai 
mult de-atât'" pe deasupra, sub care se ghiceşte un 
imens dispreţ la adresa tâmpiţilor de civili care vor să 
ştie mai mult decât le-ar fi de folos. 

— Vreau nişte răspunsuri, îl preveni Stu. 

— Îmi pare rău, dar... 

— Dacă vrei să nu vă fac greutăţi, trebuie să-mi 
dai nişte răspunsuri. 

— La timpul potrivit vei afla... 

— Vă pot crea mari probleme. 

— Ştim asta, îi răspunse Denninger arţăgos. Pur şi 
simplu n-am autoritatea să-ţi spun nimic, domnule 
Redman. Nici nu ştiu decât foarte puţine lucruri. 


— Presupun că mi-aţi făcut analize ale sângelui. 
De-aia m-aţi înţepat cu toate acele alea. 

— Ai dreptate, îi răspunse Denninger prudent. 

— Cu ce scop? 

— Incă o dată îţi zic, domnule Redman, nu pot să- 
ţi spun ceea ce nu ştiu nici eu. 

Tonul enervat se auzea iarăşi, iar Stu se simţi 
înclinat să-i dea crezare. Nu era altceva decât o rotiţă 
îndeplinindu-şi slujba conştiincios, dar fără plăcere. 

— Oraşul nostru a fost pus în carantină. 

— Nici despre asta nu ştiu nimic. 

De această dată însă, Denninger îşi îndreptă 
privirile într-altă parte, iar Stu se gândi că probabil 
minţea. 

— Cum se face că n-am văzut nimic despre 
chestia asta? zise el arătând spre televizorul fixat în 
perete. 

— Ce vrei să spui? 

— Atunci când se blochează căile de acces spre 
un oraş şi se pune sârmă ghimpată în jurul lui, nu se 
poate ca o asemenea ştire să fie trecută cu vederea. 

— Domnule Redman, dac-ai fi atât de bun să-i 
permiţi lui Patty să-ţi ia tensiunea... 

— Nu. Dacă mai vreţi ceva de la mine, aţi face 
bine să trimiteţi doi bărbaţi zdraveni. Şi, indiferent 
câţi haidamaci o să trimiteţi, eu tot o să încerc să fac 
nişte găuri în costumele astea etanşe. Ştii, nici nu 
pare aşa de greu! 

In joacă, se prefăcu că vrea să înhaţe costumul lui 
Denninger, iar acesta se lăsă cuprins de panică, fiind 
la un pas să cadă pe spate. Difuzorul sistemului lui de 
comunicare emise un țipăt ascuţit, iar în spatele 
peretelui dublu din sticlă se iscă oarecare agitaţie. 

— Presupun că v-ar fi uşor să-mi puneţi ceva în 
mâncare ca să mă scoateţi din funcţiune, dar atunci 
nici analizele voastre n-ar mai ieşi corect, este? 

— Domnule Redman, nu eşti deloc rezonabil! 


Denninger păstra acum o distanţă prudentă. Faptul 
că refuzi să colaborezi ar putea să provoace un grav 
deserviciu patriei tale. Mă înţelegi? 

— Nici vorbă. În momentul de faţă, mi se pare că 
patria este cea care îmi face mie un grav deserviciu. 
Până una-alta, iată-mă închis într-o cameră de spital 
din Georgia, cu un doctor bun de nimic, care nu ştie 
nici măcar să facă diferenţa între căcat şi caramea. 
leşi naibii de aici şi trimite pe careva în stare să stea 
de vorbă cu mine, dacă nu, trimite câţiva băieţi 
zdraveni care să ia cu forţa ce vă trebuie vouă de la 
mine. Însă am să mă bat cu ei, poţi să contezi pe 
chestia asta. 

Rămase perfect nemişcat pe scaun după plecarea 
lui Denninger. Asistenta nu se mai întoarse. Dar nici 
vreo echipă de paznici solizi care să-i ia tensiunea cu 
forţa. Gândindu-se mai bine, îi veni în minte că 
tensiunea n-ar fi avut nici o valoare pentru nimeni 
atât timp cât era obţinută prin constrângere. Pentru 
moment, îl lăsau să fiarbă în suc propriu. 

Se ridică în picioare şi aprinse televizorul, la care 
privi fără să înţeleagă nimic. Teama din el era 
imensă, ca un elefant care a scăpat din lanţ. De două 
zile încoace aştepta să înceapă să strănute, să 
tuşească, să dea din el flegmă neagră şi s-o scuipe în 
oliţă. Se întreba ce fac ceilalţi, oameni pe care-i 
cunoştea de când lumea. Se întreba dacă vreunul 
dintre ei o păţise la fel de rău ca omul acela, 
Campion. Îşi aminti de femeia moartă şi de copilul ei 
din rabla aia de Chevy... Ca într-un coşmar, pe chipul 
femeii moarte se suprapunea cel al Lilei Bruett, iar 
faţa micuţei Cheryl Hodges se confunda cu aceea a 
bebeluşului. 

Televizorul începu să chiţăie şi să hârâie. Inima îi 
zvâcnea în piept, bătând rar. Auzea zgomotul 
îndepărtat al unui filtru care purifica aerul din 
încăpere. Cu toate că-şi menținea o imobilitate a feţei 


demnă de un jucător de pocher, simţea cum frica se 
zbate şi se răsuceşte în el. Câteodată lua dimensiuni 
uriaşe, călcând totul în picioare: elefantul. Alteori era 
mică, îl rodea şi-l sfâşia cu dinţii ei ascuţiţi: şobolanul. 
Dar de părăsit nu-l părăsea niciodată. 

Aveau să mai treacă patruzeci de ore până să-i 
trimită pe cineva dispus să stea de vorbă cu el. 


CAPITOLUL 8 


ÎN 18 IUNIE, la cinci ore după ce stătuse de vorbă 
cu vărul lui, Bill Hapscomb, Joe Bob Brentwood îl 
oprise pe dreapta pe un vitezoman. Asta se petrecea 
pe Texas Highway 40, cam la treizeci de kilometri est 
de Arnette. Vitezomanul era Harry Trent din 
Braintree, agent de asigurări. Mergea cu o sută într-o 
zonă cu limitare la optzeci de kilometri pe oră. Joe 
Bob îi dădu o amendă pentru depăşirea vitezei. Trent 
o acceptă resemnat şi apoi, spre amuzamentul lui Joe 
Bob, încercă să-i vândă asigurări pentru casă sau pe 
viaţă. Joe Bob se simţea minunat; moartea era ultimul 
lucru la care s-ar fi gândit. Şi totuşi, el era deja un om 
bolnav. In afară de benzină, se alesese şi cu altceva 
de la staţia Texaco a lui Bill Hapscomb. 

Harry, un tip care-şi iubea munca şi avea de-a 
face cu o mulţime de oameni, transmisese boala la 
peste patruzeci de persoane în ziua respectivă şi-n 
următoarea. La câţi alţii au dat aceştia boala este 
imposibil de zis — ai putea la fel de bine să te întrebi 
câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac. Dacă ar fi să 
apreciem în medie cinci de persoană, totalul s-ar 
ridica la două sute. Utilizând acelaşi calcul minim, se 
poate spune că aceşti două sute au molipsit o mie, 
cei o mie, cinci mii, cei cinci mii, douăzeci şi cinci de 
mii. 


În plin deşert californian, subvenţionat din banii 
contribuabililor, cineva reuşise în sfârşit să inventeze 
un circuit de scrisori de întrajutorare care funcţiona 
cu adevărat. Un sistem de întrajutorare de-a dreptul 
mortal. 

În 19 iunie, ziua în care Larry Underwood se 
întorsese acasă, la New York, ziua în care Frannie 
Goldsmith îi vorbise tatălui ei despre sosirea iminentă 
a Micului Străin, Harry Trent se opri la cafeneaua 
Babe's Kwik-Eat, din Texasul de Est, ca să ia prânzul. 
Îşi alese un cheeseburger, iar ca desert o porţie din 
delicioasa prăjitură cu căpşuni a lui Babe. IlI încerca o 
mică răceală, o răceală alergică, poate, strănuta tot 
timpul şi-i venea să scuipe. În timpul mesei îi infectă 
pe Babe, pe băiatul care spăla vase, pe doi 
camionagii care stăteau în separeul din colţ, pe 
bărbatul care livra pâine şi pe tipul care venise să 
schimbe discurile din tonomat. lar bomboanei care 
servea la masa lui îi lăsă bacşiş o bancnotă de un 
dolar, care colcăia de viruşi mortali. 

Când ieşea el pe uşă, un automobil station tocmai 
trăgea în faţa cafenelei. Pe maşină, cu numere de 
înmatriculare de New York, exista şi un portbagaj, iar 
interiorul era plin până la refuz de copii şi bagaje. 
Şoferul maşinii îşi cobori geamul şi-l întrebă pe Harry, 
cu accent tipic newyorkez, cum să ajungă pe US 21, 
pe direcţia nord. Harry îi oferi tipului din New York 
indicaţii foarte clare cum să nimerească pe Highway 
21. Le mai puse la dispoziţie, lui şi întregii familii, 
certificate de deces, fără să aibă măcar habar ce 
face. 

Newyorkezul era Edward M. Norris, locotenent de 
poliţie la brigada de detectivi, în cadrul 
Circumscripţiei 87 din Marele Măr. 

Nu mai avusese o vacanţă adevărată de cinci ani. 
El şi familia se distraseră de minune. Copiii fuseseră 
în al nouălea cer când vizitaseră Disney World din 


Orlando şi, neştiind că întreaga familie va muri 
înainte de 2 iulie, Norris plănuia să-i spună ticălosului 
ăla acru de Steve Carella că de fapt era posibil să-ţi 
iei maşina şi să pleci undeva, cu nevasta şi cu copiii, 
şi să te simţi bine. lar Steve avea să-i spună că 
degeaba oi fi tu un detectiv bun, dar un bărbat care 
nu poate să facă puţină poliţie în propria lui familie nu 
valorează nici cât o gaură făcută în zăpadă cu pişu'. 

Familia Norris înfulecă ceva în Kwik-Eat-ul lui 
Babe, apoi urmă întocmai minunatele indicaţii primite 
de la Trent ca să ajungă pe Highway 21. Ed şi soţia 
lui, Trish, se minunau de ospitalitatea întâlnită în sud, 
timp în care cei trei copii stăteau cuminţi şi colorau 
pe bancheta din spate. Numai bunul Dumnezeu ştie, 
se gândea Ed, ce ar fi făcut în locul lor perechea de 
monştri ai lui Carella. 

Înnoptară într-un motel din Eustace, Oklahoma. Ed 
şi Trish o molipsiră pe recepţioneră. Copiii, Marsha, 
Stanley şi Hector, îi molipsiră pe ţâncii cu care s-au 
întâlnit pe terenul de joacă — care de aici plecau spre 
vestul Texasului, Alabama, Arkansas şi Tennessee. 
Trish le molipsi pe cele două doamne care spălau rufe 
la Laundromatul din apropiere. Mergând pe coridorul 
motelului, în căutare de gheaţă, Ed îl molipsi pe un tip 
pe lângă care trecu. Toată lumea intra în scenariu. 

Trish îl trezi pe Ed dis-de-dimineaţă ca să-i spună 
că Heck, bebeluşul, era bolnav. Tuşea urât, răguşit şi 
făcuse şi febră. După părerea ei, era laringită 
difterică. Ed Norris mormăi ceva, cum că să-i dea 
copilului nişte aspirină. Dacă laringita ar mai fi 
aşteptat doar patru sau cinci zile, boala şi-ar fi făcut 
mendrele acasă, iar Ed ar fi putut păstra amintirea 
unei vacanțe perfecte (ca să nu mai vorbim că-i strica 
şi perspectiva bucuriei maliţioase cu care avea de 
gând să povestească totul). Prin uşa ce făcea 
legătura între camere îl auzea pe bietul bebeluş 
icnind scurt şi sacadat, ca un copoi. 


Trish se aşteptase ca Hector să se simtă mai bine 
de dimineaţă — laringita difterică fiind una dintre 
bolile care se tratează stând la pat —, dar, în data de 
20, către prânz, trebui să recunoască în sinea ei că 
revirimentul nu se producea. Aspirina nu reuşea să 
potolească febra; bietul Heck avea o temperatură 
atât de ridicată, încât privirile îi erau ca de sticlă. 
Tusea era acum însoţită şi de un soi de hârâială care 
nu-i plăcea deloc, iar respiraţia părea îngreunată de 
secreţii. Colac peste pupăză, se părea că boala asta 
ciudată a prins-o şi pe Marsha, iar Trish începuse şi 
ea să tuşească uşor, din pricina unei iritaţii care-i 
apăruse în gât; deocamdată nu era nimic grav, putea 
să-şi înăbuşe micile accese cu o batistă. 

— Trebuie să-l ducem pe Heck la un doctor, spuse 
ea în cele din urmă. 

Ed trase într-o staţie service şi verifică poziţia lor 
pe harta prinsă de parasolarul maşinii. Se aflau în 
Hammer Crossing, intersecţia Hammer din Kansas. 

— Nu ştiu, spuse el. Poate găsim un medic care să 
ne dea un sfat, cel puţin. Oftă şi-şi trecu mâna prin 
păr, cu un aer exasperat. Hammer Crossing, Kansas! 
Doamne Sfinte! Cum se face că are nevoie de-un 
doctor taman în locul ăsta uitat de lume? 

Marsha, care se uita la hartă peste umărul tatălui 
ei, spuse: 

— Scrie că e exact locul unde-a jefuit Jesse James 
banca, tăticule. De două ori. 

— İl bag în mă-sa pe Jesse James, se răsti Ed. 

— Ed! interveni Trish. 

— Scuze, mormăi el, fără să-i pară rău de fapt 
câtuşi de puţin. 

Porniră mai departe. 

După şase telefoane, în timpul cărora Ed Norris îşi 
păstră cu mare grijă calmul, descoperi în cele din 
urmă un medic la Polliston, care era dispus să-l 
consulte pe Hector dacă reuşeau să ajungă la el 


înainte de ora trei. Polliston ieşea din ruta lor, se 
abăteau cu treizeci de kilometri vest de Hammer 
Crossing, dar lucrul cel mai important la această oră 
era Hector. Ed începuse să fie extrem de îngrijorat din 
cauza lui. Nu-l văzuse niciodată pe puşti atât de lipsit 
de vlagă. 

La ora 2 după-amiază se aflau în sala de aşteptare 
a doctorului Brenden Sweeney. Între timp, şi Ed 
începuse să strănute. Sala de aşteptare a lui Sweeney 
era plină; nu fură primiţi înăuntru decât aproape de 
ora 4. Trish nu mai reuşea să-l scoată pe Heck din 
starea lui de semiconştienţă şi se simţea şi ea 
cuprinsă de febră. Doar Stan Norris, în vârstă de nouă 
ani, era încă în formă suficient de bună ca să se agite. 

În timpul şederii lor în cabinetul lui Sweeney, 
transmiseră boala — care avea să fie cunoscută 
curând în întreaga ţară, pe cale să se dezintegreze, 
sub denumirea de Captain Trips — la peste douăzeci 
şi cinci de persoane, inclusiv unei femei cu aspect de 
matroană, care nu intrase decât ca să-şi achite nota 
de plată înainte de-a merge mai departe şi răspândi 
boala şi în întreg clubul ei de bridge. 

Femeia cu aspect de matroană era doamna 
Robert Bradford, Sarah Bradford la clubul de bridge, 
Cookie pentru soţul ei şi prietenii apropiaţi. Sarah 
jucă bine în seara respectivă, poate şi din cauză că 
partenera ei era Angela Dupray, cea mai bună amică. 
Ai fi zis că sunt ajutate de nişte legături telepatice. 
Câştigară detaşat primele trei robere, iar în timpul 
ultimului realizară un şlem mare. Singurul lucru care 
umbri bucuria Sarei era faptul că se simţea atinsă de 
o mică răceală. Nu i se părea cinstit, de vreme ce 
venea aşa de curând după cea din urmă. 

După terminarea partidei, la 10, ea şi Angela se 
duseră să bea în linişte un pahar într-un bar. Angela 
nu se grăbea să ajungă acasă. Era rândul lui David să 
găzduiască jocul săptămânal de pocher, şi ştia sigur 


că nu va putea adormi din pricina zgomotului... dacă 
nu avea grijă să-şi prescrie şi să urmeze un mic 
tratament cu sedative, şi anume două gin-fizzuri. 
Sarah comandă un Ward 8 şi cele două femei 
discutară despre partida de bridge de-abia încheiată. 
Între timp, izbutiră să infecteze pe toată lumea din 
cocktail-barul din Polliston, inclusiv pe doi tineri care 
beau bere în apropiere. Se aflau în drum spre 
California — tot aşa cum plecaseră odinioară Larry 
Underwood şi prietenul lui, Rudy Schwartz — ca să-şi 
încerce norocul. Un prieten de-al lor le promisese 
nişte slujbe la o firmă de transportat mobilă. Ziua 
următoare porniră mai departe, spre vest, răspândind 
boala pe măsură ce se apropiau de ţinta lor. 
Sistemele de întrajutorare, cum sunt şi cele pe 
bază de scrisori, nu funcţionează. Faptul este bine 
cunoscut. Aştepţi de pomană milioanele de dolari — 
promise cu singura condiţie să trimiţi un singur dolar 
primului de pe listă, după care să-ţi adaugi numele la 
sfârşitul şirului şi să expediezi scrisoarea mai departe, 
la alţi cinci prieteni. Sistemul de scrisori Captain 
Trips, în schimb, funcţionă cum nu se poate mai bine, 
nu de la bază spre vârf ci invers, de la vârful 
piramidei în jos — vârful la care ne referim fiind un 
paznic numit Charles Campion, din cadrul serviciului 
de securitate al armatei. Sub fiecare găină apărea oul 
de aur. Insă nu sub forma poştaşului care aduce 
fiecărui participant la joc teancuri peste teancuri de 
scrisori, conţinând fiecare o singură bancnotă de un 
dolar; Captain Trips aducea cu sine nenumărate 
dormitoare cu unul sau doi morţi în fiecare, apoi 
şanţuri şi gropi special săpate, în cele din urmă 
corpuri aruncate în oceane, pe ambele coaste, în 
cariere de piatră şi în fundaţiile caselor neterminate. 
Şi, în cele din urmă, trupurile aveau să putrezească 
acolo unde apucau să cadă secerate de moarte. 
Sarah Bradford şi Angela Dupray se întoarseră 


împreună la maşinile lor (molipsind patru sau cinci 
persoane pe care le întâlniseră pe stradă), apoi se 
ţocăiră pe obraz şi-şi văzu fiecare de drumul ei. Sarah 
se întoarse acasă şi-i transmise boala soţului ei şi 
celor cinci amici de pocher, molipsind-o şi pe fiica ei 
adolescentă, Samantha. Fără ştirea părinţilor ei, 
Samantha era teribil de speriată, pe motiv că-şi 
închipuia că s-a ales cu o blenoragie de la prietenul 
ei. De fapt, chiar aşa se şi întâmplase. Adevărul este 
că nu avea de ce să fie îngrijorată; în comparaţie cu 
ce-i dăduse maică-sa, mica doză de blenoragie nu 
făcea nici cât o ceapă degerată. 

A doua zi, Samantha molipsi pe toată lumea ce se 
afla la bazinul de înot al clubului YWCA din Polliston. 

Şi aşa mai departe. 


CAPITOLUL 9 


SE REPEZIRĂ asupra lui după căderea serii, în 
timp ce mărşăluia pe marginea şoselei US 27, care, 
de vreun kilometru şi jumătate încoace, de când intra 
în oraş, purta denumirea de Main Street. 

Peste încă doi sau trei kilometri, avea de gând s-o 
cotească spre vest, pe şoseaua 63, care l-ar fi scos la 
nodul rutier, de unde şi-ar fi putut începe lunga lui 
călătorie spre nord. Simţurile îi fuseseră probabil 
adormite de cele două beri pe care tocmai le dăduse 
pe gât, cu toate acestea avusese o bănuială că 
lucrurile nu sunt chiar în regulă. Tocmai îşi aducea 
aminte de cei patru sau cinci zdrahoni care stăteau în 
celălalt colţ al barului când băieţii respectivi ieşiră la 
iveală din locurile unde stătuseră ascunşi şi se 
năpustiră spre el. 

Nick se bătu cât se pricepu mai bine, doborându-l 
pe unul dintre ei la pământ şi umplând de sânge 


nasul altuia — rupându-i-l chiar, dacă judeca după 
zgomot. Timp de câteva momente îndrăzni să spere 
că avea o şansă minimă să-i învingă. Faptul că lupta 
fără să scoată nici un sunet îi descumpănea puţin. 
Erau destul de neghiobi, poate că până atunci nu se 
mai întâmplase să li se opună rezistenţă şi în orice 
caz nu se aşteptaseră ca puştiul acesta costeliv, cu 
un rucsac în spinare, să se apere cu atâta 
înverşunare. 

Incasă apoi o lovitură chiar deasupra bărbiei, iar 
buza inferioară îi fu sfârtecată, probabil de unul dintre 
inelele acelea cu pecete, şi în gură i se răspândi 
imediat gustul sângelui cald. Se retrase, împleticindu- 
se, iar cineva îi prinse braţele. Se zbătu violent şi-şi 
eliberă unul dintre ele exact în momentul când un 
pumn îl izbea în obraz, inelul lucind ca o lună care-a 
luat-o razna. Înainte de a fi nevoit să-şi închidă ochiul 
drept, distinse inelul acela din nou, reflectând mat 
lumina astrelor. Văzu stele verzi şi simţi cum îl 
părăseşte încet cunoştinţa şi o porneşte spre o ţintă 
necunoscută. 

Speriat, se zbătu şi mai tare. Bărbatul cu inel se 
afla acum din nou în faţa lui, iar Nick, temându-se că 
pielea îi va fi sfâşiată încă o dată, îl izbi în plex. Lui 
Ineluş i se tăie respiraţia, se încovrigă şi începu să 
horcăie după aer, ca un terrier bolnav de laringită. 

Ceilalţi făcură cerc în jurul lui. Pentru Nick nu mai 
erau acum decât nişte umbre, nişte tipi vânjoşi — 
băieţi pe cinste, îşi ziceau ei — în cămăşi cenușii, cu 
mânecile suflecate, scoțând la iveală bicepşii lor mari 
şi pistruiaţi din cauza soarelui. Purtau pantofi 
butucănoşi, de lucru. Şuviţele de păr unsuros le 
cădeau peste ochi. In ultimele raze de lumină ale 
acelei zile, totul începea să pară un coşmar. Sângele 
îi şiroia în ochiul pe care mai reuşea să-l ţină deschis. 
Rucsacul îi fu smuls din spate. Loviturile se abătură 
asupra lui ca o ploaie şi în curând din el nu mai 


rămase decât o marionetă fără oase şi tremurândă, 
mânuită de nişte sfori destrămate. Însă cunoştinţa nu 
şi-o pierdu de tot. Singurele sunete rămâneau 
gâfâiturile scoase atunci când îl loveau cu pumnii şi 
ciripitul limpede al unui caprimulg, din vârful unui pin 
din apropiere. Ineluş se ridică nesigur pe picioare. 

— la ţineţi-l, îi îndemnă el pe ceilalţi. Ţineţi-l de 
păr! 

Mai multe mâini îl înhăţară de braţe. Cineva îşi 
înfipse ambele gheare în părul negru şi cârlionţat al 
lui Nick. 

— De ce nu ţipă? strigă nervos cineva din gaşcă. 
De ce naiba nu ţipă, Ray? 

— Ţi-am zis să nu pomeneşti v-un nume, spuse 
Ineluş. Mi se rupe mie de ce nuţipă el. II fac praf. 
Nenorocitu' m-a lovit. E un împuţit care se bate 
murdar, asta e! 

Pumnul cobori cu putere spre el. Nick îşi smuci 
capul într-o parte, iar inelul nu-l atinse decât în 
treacăt. 

— Ţineţi-l, bă, cum vă zic, spuse Ray. Ce naiba 
sunteţi? O ceată de labagii? 

Pumnul se abătu iar asupra lui, şi de această dată 
nasul lui Nick se transformă într-o tomată strivită din 
care picura zeama. Respirația i se blocă, 
transformându-se într-un sforăit. Relaţia dintre el şi 
realitate se subţiase teribil, fiind gata să se rupă de 
tot. Gura i se deschise şi sorbi din aerul proaspăt al 
nopţii. Pasărea de noapte îşi înălța iarăşi cântecul ei 
dulce şi însingurat. Dar Nick nu auzi nici de această 
dată nimic, aşa cum nu auzise nici mai înainte. 

— Ţineţi-l, bă, repetă Ray. V-am zis să-l ţineţi, fir- 
ar al naibii. 

Pumnul se apropie încă o dată. Doi dinţi din faţă 
se sfărâmară la impactul teribil cu inelul. Chinul era 
atât de mare, încât nu reuşi să scoată vreun sunet. 
Picioarele îl lăsară şi s-ar fi prăbuşit ea un sac de 


cereale dacă n-ar fi fost susţinut de cei din spatele 
lui. 

— Ray, ajunge! Ce, vrei să-l omori? 

— Ţineţi-l! Nenorocitu' m-a lovit. Îl fac praf... 

O pereche de faruri luminară deodată drumul, 
limitat în această porţiune de tufişuri mărunte şi 
străjuit din loc în loc de pini mari şi bătrâni. 

— Vai, Isuse! 

— Aruncaţi-l, aruncaţi-l! 

Era chiar vocea lui Ray, dar acesta nu se mai afla 
în faţa lui. Nick simţea o vagă urmă de uşurare, dar 
cea mai mare parte din energia conştientă de care 
mai dispunea în acel moment se concentra asupra 
durerii sfâşietoare din gură. Cu vârful limbii pipăia 
sfărâmăturile de dinţi. 

Mâinile îl târâră până-n mijlocul drumului. 
Cercurile tot mai apropiate de lumină îl prinseră în 
raza lor, ca pe un actor aflat pe scenă. Frânele 
scrâşniră. Nick se sprijini pe mâini şi încercă să-şi 
convingă picioarele să se pună în mişcare, însă fără 
succes; renunţaseră la luptă. Se prăbuşi pe suprafaţa 
asfaltului, iar ţipătul infernal al frânelor şi-al 
cauciucului păru să preceadă lovitura fatală, pe care 
el o aştepta cu resemnare. Cel puţin se punea astfel 
capăt durerii din gură. 

O jerbă de pietricele îi veni în obraz, apoi se trezi 
privind o anvelopă care se oprise la doar câţiva 
centimetri de el. Vedea o piatră mică şi albă 
înţepenită între profilurile cauciucului, ca o monedă 
ţinută între două degete. 

O bucată de cuarţ, îi veni un gând aiurea, apoi 
leşină. 


Când îşi reveni, Nick constată că era întins pe un 
prici. Era tare, dar în ultimii trei ani se obişnuise cu 
aşternuturi şi mai dure decât ăsta. Deschise ochii cu 


mare efort. Ai fi zis că aveau lipici, iar dreptul, cel 
lovit de luna aceea care o luase razna, nu se mai 
deschidea decât pe jumătate. 

Constată că vedea un tavan cenuşiu şi crăpat, din 
ciment. Sub el se încrucişau mai multe ţevi înfăşurate 
în izolaţie. Un gândac mare se rostogolea grăbit de-a 
lungul uneia dintre ele. Câmpul lui vizual era 
intersectat de un lanţ. Îşi ridică puţin capul şi simţi 
cum îl străbate un val de durere cumplită, în schimb 
văzu şi un al doilea lanţ pornind de la piciorul exterior 
al priciului şi până la un bol înfipt în zid. 

Işi întoarse capul spre stânga (alt acces de durere, 
parcă mai puţin ucigător) şi descoperi un perete din 
beton, plin de crăpături. Peste tot se vedeau inscripţii. 
Unele vechi, altele noi, cele mai multe erau însă 
producţiile unor analfabeți. LOCUL ASTA ARE 
GÂNDACI. LOUIS DRAGONSKY, 1987. MIE ÎMI PLACE ÎN 
CUR. DELIRIUM TREMENS POA' SĂ FIE FOARTE 
SIMPATIC. GEORGE RAMPLING E UN LABAGIU. ÎNCĂ 
TE IUBESC SUZANNE. AICI E O PORCĂRIE, JERRY. 
CLYDE D. FRED 1981. Mai apăreau şi desene cu 
penisuri mari, care se bălăbăneau, ţâţe uriaşe, vagine 
desenate schematic. Toate acestea căpătară imediat 
coerenţă. Nick înţelese că se afla în celula unei 
închisori. 

Se sprijini cu grijă în coate, îşi împinse picioarele 
(încălţate în papuci de hârtie) peste marginea patului 
şi apoi se ridică în fund. Durerea aceea teribilă îi 
reveni, iar coloana vertebrală scoase un scârţâit 
alarmant. Stomacul şi maţele făceau un soi de 
revoluţie şi pe deasupra îl cuprinse şi o greață 
imensă, de felul celor mai înspăimântătoare şi 
descurajatoare, care te face să te rogi la toţi 
dumnezeii ca să-ţi treacă. 

In loc să strige cât îl ţinea gura — pentru că asta i- 
ar fi fost imposibil —, Nick se aplecă peste genunchi, 
cu o mână pe fiecare obraz, şi aşteptă să se 


potolească răul. Ceea ce se şi întâmplă, după o 
vreme. Simţi plasturii lipiţi în mai multe locuri peste 
cutele obrajilor şi, după ce încercă de mai multe ori 
să facă grimase, stabili că vreun medic oarecare se 
apucase să-i facă şi câteva cusături, pentru orice 
eventualitate. 

Se uită în jur. Se afla într-o celulă mică, de forma 
unei cutii de saleuri aşezate pe latura scurtă. Dincolo 
de pat era o uşă zăbrelită. La capul patului exista un 
vas de toaletă fără capac şi fără inel. În spatele şi 
deasupra lui era o mică fereastră, zăbrelită şi ea, pe 
care reuşi să o vadă după ce-şi suci grijuliu, extrem 
de grijuliu, gâtul lui ţeapăn. 

După ce şezuse pe marginea priciului exact cât să 
se convingă că nu va leşina, îşi lăsă în vine pantalonii 
de pijama cenuşii, informi, cu care fusese îmbrăcat, 
se aşeză pe W. C. şi urină îndelung. Când termină, se 
ridică în picioare ţinându-se de marginea patului, ca 
un bătrân. Aruncă o privire temătoare în vas, ca să 
vadă dacă nu apăreau urme de sânge, dar urina era 
curată. Trase apa. 

Se apropie încet de uşa zăbrelită şi cercetă micul 
coridor de afară. La stânga lui era celula pentru 
beţivi. Un moş zăcea pe unul dintre cele cinci paturi, 
cu o mână atârnându-i inertă la pământ. La dreapta, 
coridorul se termina cu o uşă întredeschisă. Din 
tavanul cămăruţei atârna o lampă cu abajurul verde, 
de felul celor pe care le văzuse prin sălile de biliard. 

O umbră se ridică, dansă în canatul uşii deschise, 
apoi pe coridor îşi făcu apariţia un zdrahon în 
uniformă de vară kaki. Purta o centură Sam Browne şi 
un pistol mare. Îşi vâri degetele mari în buzunarele 
pantalonului şi-l cercetă în tăcere pe Nick aproape un 
minut întreg. Apoi începu să vorbească. 

— Când eram copil, am reuşit să ne apropiem de 
o puma, am împuşcat-o, apoi am târât-o treizeci de 
kilometri până în oraş, peste pământul tare. Ceea ce 


a mai rămas din sărmana creatură când am ajuns noi 
acasă mi se pare cel mai jalnic lucru pe care l-am 
văzut vreodată. Tu vii cam pe locul al doilea, băiete. 

Lui Nick îi trecu prin minte că suna a discurs 
pregătit, şlefuit cu grijă şi foarte prețuit — rezervat 
tipilor din afara oraşului şi vagabonzilor care 
nimereau din când în când în cutiile de saleuri cu 
gratii. 

— Cum îţi zice, urâtule? 

Nick îşi duse un deget la buzele lui umflate şi 
sfâşiate şi clătină din cap. Îşi duse mâna la gură, 
brăzdă aerul cu un gest blând, în diagonală, apoi 
clătină iarăşi din cap. 

— Ce? Nu poţi vorbi? Ce căcat mai e şi ăsta? 

Cuvintele fuseseră pronunţate pe un ton 
întrucâtva amical, dar Nick nu avea cum distinge 
nuanţe şi inflexiuni. Culese din aer un creion invizibil 
şi făcu gestul de a scrie. 

— Vrei un creion? 

Nick răspunse cu un gest afirmativ. 

— Dacă eşti mut, cum se face că nu ai la tine o 
legitimaţie din aia? 

Nick ridică din umeri. Îşi întoarse pe dos 
buzunarele goale. Strânse din pumni şi făcu gesturi 
de box, gesturi care-i produseră un nou val de dureri 
în cap şi greață în stomac. Îşi încheie mica piesă de 
pantomimă atingându-şi tâmplele cu pumnii, dându-şi 
ochii peste cap şi lăsându-se peste gratii. Apoi arătă 
iarăşi spre buzunarele goale. 

— Ai fost prădat. 

Nick confirmă. 

Bărbatul în kaki se întoarse la el în birou. Peste 
câteva momente reveni cu un creion bont şi un 
blocnotes. | le întinse printre gratii. In partea de sus a 
fiecărei foi se putea citi MEMO şi Emis de Biroul 
Șerifului John Baker. 

Nick întoarse foile spre el şi bătu uşor cu guma 


creionului numele înscris acolo, ridicându-şi în acelaşi 
timp sprâncenele întrebător. 

— Mda, ăsta-s eu. Tu cine eşti? 

"Nick Andros", scrise el, apoi îşi întinse mâna 
printre bare. 

Baker clătină din cap. 

— Nu dau mâna cu tine. Eşti şi surd? 

Nick făcu semn că da. 

— Ce ţi s-a întâmplat aseară? Doctorul Soames şi 
soţia lui au fost la un pas să te calce ca pe o bucată 
de lemn, băiete. 

"Bătut & jefuit. Cam la un kilometru şi jumătate 
de localul lui Zack de pe Main St." 

— Zona aia nu-i pentru puşti ca tine, urâtule. Tu n- 
ai vârsta cuvenită ca să ai voie să bei. 

Nick clătină indignat din cap. "Am douăzeci şi 
doi", scrise el. "Am şi eu dreptul să beau două beri 
fără să fiu bătut & jefuit din cauza asta, nu?" 

Baker citi aceste cuvinte cu un zâmbet acru. 

— Din câte se vede, nu şi în Shoyo. Ce cauţi aici, 
băiete? 

Nick rupse cea dintâi foaie din notes, o făcu ghem 
şi o lăsă să cadă pe podea. Înainte de-a apuca să-şi 
scrie răspunsul, braţul şerifului se repezi printre gratii 
şi-l înhăţă de umăr cu o mână de fier. Nick tresari. 

— Soţia mea face curăţenie în celulele astea, 
spuse Baker, şi nu văd nici un motiv pentru care tu să 
faci murdărie pe jos. Du-te şi aruncă gunoiul în W. C. 

Nick se aplecă, clipind des din cauza durerii din 
spate, şi pescui ghemotocul de hârtie de pe podea. 
Se duse cu el la toaletă, îl aruncă înăuntru şi apoi se 
uită către Baker, cu sprânceana ridicată. Baker îi făcu 
un semn. 

Nick se întoarse. De această dată creionul îi zbură 
pe hârtie mai multă vreme. Baker se gândi că a-l 
învăţa pe un copil surdomut să citească şi să scrie nu 
era un lucru atât de simplu, iar Nick Andros ăsta era 


destul de bine mobilat la mansardă ca să prindă 
şpilul. Existau indivizi normali aici, în Shoyo, 
Arkansas, care nu se obişnuiau niciodată cu chestii de 
genul ăsta, şi nu puţini dintre ei ardeau gazul în 
crâşma lui Zack. Dar un puşti de-abia nimerit în oraş 
nu avea de unde să ştie asta. 

Nick îi întinse notesul printre gratii. 

"Călătoresc încolo şi-ncoace, dar nu sunt un 
vagabond. leri mi-am petrecut toată ziua muncind 
pentru un om cu numele de Rich Ellerton, cam la 10 
kilometri vest de aici. l-am curăţat grajdul & i-am 
urcat o groază de fân în pod. Săptămâna trecută am 
lucrat în Watts, Okla. Bărbaţii care m-au bătut mi-au 
furat şi plata pe o săptămână." 

— Eşti sigur c-ai lucrat pentru Rich Ellerton? Pot să 
şi verific, ştii doar. 

Baker rupsese foaia cu explicaţia lui Nick, o 
împăturise până la dimensiunile unei fotografii şi-o 
vârâse în buzunarul de la piept al cămăşii. 

Nick încuviinţă din cap. 

— l-ai văzut câinele? 

Nick confirmă. 

— De care este? 

Nick ceru notesul. "Doberman mare", scrise el. 
"Dar simpatic. Nu e rău." 

Baker dădu din cap şi se întoarse în birou. Nick 
rămase lângă gratii, aşteptând cu înfrigurare. Peste 
doar câteva momente, Baker se întoarse cu o 
legătură mare de chei, descuie uşa, o împinse într-o 
parte. 

— Haide la mine în birou, îl îndemnă. Vrei să 
mănânci ceva? 

Nick clătină din cap, apoi făcu gestul de turnat şi 
de băut. 

— Cafea? Foarte bine, am aici. Cu frişcă şi zahăr? 

Nick clătină din cap. 

— Bei cafea ca bărbaţii? râse Baker. Hai cu mine. 


Baker o porni pe coridor vorbind mai departe, dar 
Nick nu înţelegea nimic, din cauză că nu-i putea 
vedea buzele. 

— Mă bucur că am companie. Mă chinuie o 
insomnie. Am ajuns în aşa hal, încât nu dorm mai 
mult de trei sau patru ore pe noapte, de obicei. 
Nevastă-mea mă tot bate la cap să mă duc la nu ştiu 
ce medic vestit din Pine Bluff. Dacă nu mă lasă, cred 
că s-ar putea să ajung şi acolo. Adică, uită-te la mine 
— e ora 5 de dimineaţă, nu s-a făcut nici lumină, 
măcar, iar eu mănânc ouă şi cartofi prăjiţi de la 
bufetul ăla pentru şoferi de mai încolo. 

În timp ce pronunţa ultimele cuvinte, Nick prinse 
"...bufetul ăla pentru şoferi de mai încolo". ÎI privi 
mirat şi ridică din umeri, a nedumerire. 

— Nu contează. Un puşti ca tine n-are cum să- 
nţeleagă. 

Ajunşi în birou, Baker îi turnă o ceaşcă de cafea 
neagră dintr-un termos uriaş. Apoi îşi trase din nou 
înainte farfuria cu micul dejun pe jumătate terminat. 
Nick sorbi din cafea. Îl durea în gură, dar lichidul îi 
făcea totuşi foarte bine. 

Îl bătu pe Baker pe umăr, iar când acesta îşi ridică 
privirea, Nick arătă spre cafea, se frecă peste burtă şi 
făcu discret din ochi. 

Baker îi zâmbi. 

— Nici nu m-aşteptam să zici altfel. Jane, soţia 
mea, a făcut-o. Muşcă o jumătate de ou fiert tare, 
mestecă, apoi arătă spre Nick cu furculiţa. Eşti 
nemaipomenit. Parcă ai fi unul dintre tipii ăia care fac 
pantomimă. Pun pariu că nu prea ai probleme ca să 
te faci înţeles, este? 

Nick execută un gest în zigzag, cu mâna înălţată 
pe jumătate. Comme ci, comme ça. 

— Eu nu te mai rețin, spuse Baker, ştergând 
grăsimea cu o felie de pâine prăjită Wonder Bread, 
dar uite ce-ţi propun. Dacă mai rămâi în zonă, poate 


reuşim să punem mâna pe ăia care ţi-au făcut figura 
asta. De acord? 

Nick făcu din cap şi scrise: "Crezi că pot să-mi 
recuperez banii mei pe o săptămână de lucru?" 

— Nici o şansă, îi răspunse Baker sec. Eu nu sunt 
decât un şerif de la ţară, băiete. Pentru aşa o chestie, 
e nevoie de o investigaţie în toată regula. 

Nick ridică din umeri. Punându-şi mâinile una 
lângă alta, imită zborul unei păsări care se 
îndepărtează. 

— Mda, chiar aşa. Câţi erau? 

Nick ridică patru degete, săltă iarăşi din umeri, 
apoi ridică cinci. 

— Crezi că l-ai putea identifica pe vreunul dintre 
ei? 

Nick ridică un deget, apoi scrise: "Mare & blond. 
Cam de dimensiunile tale, poate ceva mai greu. 
Cămaşă & pantaloni cenuşii. Purta un inel mare. Al 
treilea deget, mâna dreaptă. Piatră purpurie. Cu ea 
m-a tăiat." 

În timp ce citea, şeriful se schimba la faţă. Mai 
întâi interes, apoi enervare. Crezând că furia se 
îndreaptă împotriva lui, Nick se sperie din nou. 

— Of, Isuse Cristoase, zise Baker. Asta-i o hazna 
care-a început să cam dea pe-afară. Eşti sigur? 

Nick dădu din cap fără tragere de inimă. 

— Altceva? Ai mai reţinut şi altceva? 

Nick se gândi, apoi notă: "O cicatrice mică. Pe 
frunte." 

Baker aruncă o privire spre cele scrise. 

— Ăsta-i Ray Booth, cumnatul meu. Îţi mulţumesc, 
băiete. E ora 5 de dimineaţă, şi deja se anunţă o zi 
proastă. 

Ochii lui Nick se măriră încă un pic şi făcu un gest 
precaut de compătimire. 

— Foarte bine, zise Baker, mai mult pentru sine. E 
soi rău. Janey îl ştie prea bine. Doara bătut-o de 


atâtea ori când erau amândoi copii. Totuşi, sunt frate 
şi soră, prin urmare s-a cam terminat cu iubirea pe 
săptămâna asta. 

Nick se uită încurcat în pământ. Peste o secundă, 
Baker îl scutură de umăr, ca să-i urmărească spusele. 

— S-ar putea să n-aibă nici un rost, oricum. Ray şi 
cu nemernicii ăia de prieteni ai lui au să-şi ofere unul 
altuia alibiuri. Şi atunci cuvântul tău va fi pus în 
cântar cu al lor. Tu ai lovit pe careva? 

"l-am dat lui Ray ăsta în burtă", scrise Nick. "Pe 
altul l-am pocnit în nas. Poate chiar i l-am rupt." 

— Ray umblă mai ales cu Vince Hogan, Billy 
Warner şi Mike Childress, îi explică Baker. Dacă discut 
cu Vince între patru ochi, s-ar putea să-l dau pe 
brazdă şi să-l fac să mărturisească. N-are coloană 
vertebrală nici cât o moluscă pe moarte. lar dacă el 
vorbeşte, pot să mă leg pe urmă de Mike şi de Billy. 
Ray a primit inelul ăla de la o asociaţie de fraternitate 
din LSU. A renunţat la şcoală când era în anul doi. 
Făcu o pauză, bătând darabana pe marginea farfuriei 
cu micul dejun. Cred că am putea face o încercare, 
băiete, dacă vrei şi tu. Dar prefer să te previn de la 
bun început, probabil că vor scăpa. Sunt tot atât de 
răi şi de laşi ca o haită de câini, dar au crescut aici, în 
oraş, pe când tu eşti doar o haimana, şi surdomut pe 
deasupra. lar dacă scapă, au să se răzbune pe tine. 

Nick căzu pe gânduri. Îi revenea în minte 
imaginea lui aruncat de la unul la celălalt ca o 
sperietoare de ciori însângerată şi vorbele pe care 
reuşise să le citească de pe buzele lui Ray: // fac praf. 
Nenorocitu' m-a lovit. Şi senzaţia că rucsacul, acelaşi 
care-l însoţise în ultimii doi ani cât bătuse lumea, îi 
este smuls din spate. 

Scrise şi sublinie câteva cuvinte pe notes: "Hai să 
încercăm." 

Baker oftă şi dădu din cap. 

— Okay. Vince Hogan munceşte la gater... adică, 


afirmaţia nu este chiar adevărată. De obicei arde şi el 
gazul pe-acolo. Mergem la gater pe la ora 9, dacă eşti 
de acord. Poate reuşim să-l speriem suficient de tare 
ca să-şi dea drumul la limbă. 

Nick încuviinţă. 

— Cum îţi simţi gura? Doctorul Soames a lăsat 
nişte pastile. Zicea c-ai să te simţi mizerabil, din câte- 
şi închipuie el. 

Nick clătină trist din cap. 

— Pun eu mâna pe ei. Am să... Se întrerupse şi, în 
lumea lui de film mut, Nick văzu cum şeriful strănută 
de câteva ori la rând în batistă. A mai dat şi asta 
peste mine, continuă el, dar se întoarse în timp ce 
vorbea, aşa că Nick nu prinse decât primul cuvânt. 
Mă paşte o răceală din alea rele. Isuse Cristoase, nu-i 
aşa că viaţa-i minunată? Bun venit în Arkansas, 
băiete. 

Luă pastilele şi se întoarse la Nick. După ce i le 
dădu, împreună cu un pahar de apă, Baker se pipăi 
cu grijă sub partea din spate a maxilarului, unde 
apăruse o umflătură dureroasă. Ganglioni umflaţi, 
tuse, strănuturi, puţină febră, probabil. Mda, din câte 
se ghicea de pe acum, avea să fie o zi de neuitat. 


CAPITOLUL 10 


LARRY SE TREZI cu o mahmureală suportabilă, dar 
cu un gust în gură de-ai fi zis că un pui de balaur o 
folosise în chip de oliţă şi cu sentimentul că se află 
într-un loc în care n-artrebui să fie în mod normal. 

Patul era pentru o persoană, dar avea două perne. 
Simţea miros de slănină prăjită. Se ridică în picioare 
şi contemplă una dintre atât de obişnuitele zile 
cenuşii de la New York, şi-şi zise că se întâmplase 
ceva grav cu Berkeley peste noapte: era acoperit de 


murdărie şi de funingine, era îmbătrânit. Încet-încet, 
începu să-şi amintească seara trecută şi înţelese 
brusc că nu se află în Berkeley, ci în Fordham. Într-un 
apartament situat la al doilea etaj al unui bloc de pe 
Tremont Avenue, nu departe de Concourse, iar 
maică-sa se întreba pesemne pe unde fusese elcuo 
noapte în urmă. Oare o căutase la telefon, se scuzase 
în vreun fel oarecare, fie şi superficial? Îşi cobori 
picioarele din pat şi descoperi un pachet crâmpoţit de 
Winston, în care mai exista o singură ţigară strâmbă. 
O aprinse cu o brichetă Bic din plastic verde. Avea 
gust de balegă veche. Din bucătărie se auzea fără 
încetare un sfârâit de slănină, ca un post de radio 
năpădit de paraziți. 

Numele fetei era Maria şi-i spusese că se ocupă... 
cu ce? Igienă bucală, oare reţinuse corect? Larry nu 
ştia cât de pricepută o fi fost la igienă, dar dinspre 
partea bucală era nemaipomenită. Işi aduse vag 
aminte că-l înfulecase ca pe un copan. li ascultaseră 
pe Crosby, Stills şi Nash pe micul sistem stereo, de 
tot rahatul, din salon, cântând despre câtă apă 
trecuse pe sub pod şi timpul irosit. Dacă îşi aducea 
bine aminte, Maria nu-şi irosise deloc timpul. Fusese 
oarecum copleşită atunci când descoperise că el este 
chiar acel Larry Underwood. In cursul petrecerii din 
seara precedentă, nu cumva porniseră amândoi, 
clătinându-se, în căutarea unui magazin de discuri 
deschis, de unde să cumpere un exemplar din Baby, 
Can You Dig Your Man? 

Gemu încetişor şi încercă să reconstituie întreaga 
zi de ieri, de la debutul ei nevinovat şi până la finalul 
frenetic şi pasional. 

Mai întâi îşi aduse aminte că echipa Yankees nu 
se afla în oraş. Mama lui plecase la serviciu înainte ca 
el să se trezească, însă îi lăsase un program al 
jocurilor viitoare pe masa din bucătărie, împreună cu 
un bileţel: Larry. După cum poți constata, Yankees 


vor jucă următorul lor meci acasă de-abia pe 1 iulie. 
Pe 4 iulie, în schimb, există un cuplaj. Dacă n-ai 
altceva de făcut atunci, ce-ar fi s-o duci şi pe maică- 
ta la stadion? Fac eu cinste cu bere şi cu hotdogs. 
Există ouă şi cârnaţi în frigider, sau prăjituri în cutia 
de pâine, dacă preferi. Ai grijă de tine, copile. Exista 
şi un PS tipic pentru Alice Underwood: Majoritatea 
golanilor cu care-ţi pierdeai timpul pe vremuri s-au 
răspândit din fericire care încotro, dar cred că Buddy 
Marx lucrează la atelierul acela de tipografie din 
Stricker Avenue. 

Numai amintirea acelui bilet fu suficientă ca să 
tresară. Fără "dragul meu" înaintea numelui său. Fără 
"cu dragoste" înainte de semnătură. Nu credea ea în 
cai verzi pe pereţi. Lucrurile palpabile, care contau cu 
adevărat, se aflau în frigider. La un moment dat, în 
timp ce el se odihnea după ce traversase toată 
America, ea plecase la cumpărături şi se întorsese cu 
adevărate stocuri din ceea ce-i plăcea lui cel mai mult 
pe lumea asta. Era de speriat cât de bine ţinea minte 
totul. O şuncă la conservă marca Daisy. Două livre de 
unt adevărat — cum naiba îşi permitea aşa o chestie 
cu salariul ei? Două pachete de câte şase cutii de 
Coca-Cola. Cârnaţi Deli. O bucată de friptură de vacă, 
pusă la marinat în sosul secret al lui Alice, reţeta pe 
care refuza s-o divulge până şi fiului ei, şi un galon 
întreg de îngheţată Baskin-Robbins Peach Delight, în 
congelator. Şi o plăcintă cu brânză Sara Lee. Din 
aceea cu zmeură pe deasupra. 

Primul lui impuls fusese să se ducă la baie, nu 
numai ca să-şi uşureze vezica, dar mai ales să 
verifice dulapul pentru medicamente. O periuţă nou- 
nouţă de dinţi Pepsodent atârna pe vechiul ei loc, 
unde stătuseră pe rând toate periuţele de dinţi din 
copilăria lui. In dulăpior se mai afla un pachet cu 
lame, un tub cu spumă de ras Barbasol, până şi o 
sticlă de colonie Old Spice. Nu-i ceva extravagant, i-ar 


fi spus ea — de fapt, lui Larry chiar îi răsunau în 
urechi aceste cuvinte —, dar la banii ăştia, miroase 
suficient de tare. 

Se uitase lung la toate acesta, apoi luase noul tub 
de pastă şi rămăsese cu el în mână. Fără "dragul 
meu" şi fără "cu dragoste, mama". Ea se exprima 
printr-o periuţă de dinţi nouă, un tub de pastă nou, o 
sticlă de colonie nouă. Câteodată, gândi el, adevărata 
dragoste este nu numai oarbă, dar şi tăcută. incepu 
să se frece pe dinţi, întrebându-se dacă în ideea asta 
nu se putea descoperi şi o melodie. 

Specialista în igienă bucală intră în cameră, 
purtând doar nişte bikini din nailon roz. 

— Bună dimineaţa, Larry, îl salută ea. 

Era scundă, drăguță, în stilul Sandrei Dee, iar sânii 
ei magnifici se îndreptau neclintiţi şi trufaşi drept spre 
el. Cum era bancul ăla vechi? Avea două revolvere de 
38 şi o armă adevărată. Ha-ha, foarte amuzant. 
Făcuse aproape cinci mii de kilometri ca să petreacă 
o noapte cu Sandra Lee, care era mai-mai să-l 
mănânce de viu. 

— Bună, îi răspunse el, ridicându-se din pat. 

Era gol, însă hainele lui zăceau chiar la capul 
patului. Incepu să se îmbrace. 

— Am un halat, dacă vrei poţi să-l pui pe tine. 
Mâncăm scrumbie afumată şi slănină. 

Scrumbie şi slănină? Stomacul lui începu să se 
revolte, mai să se întoarcă pe dos. 

— Nu, scumpo, trebuie s-o iau din loc. Am o 
întâlnire cu cineva. 

— Hei, hei, nu poţi să mă părăseşti chiar în stilul 
ăsta... 

— Este vorba de o întâlnire importantă. 

— Păi, să ştii că şi io sunt importantă! 

Începea să devină cam stridentă. Simţea că-l 
zgârie pe timpane. Fără vreun motiv anume, îi veni în 
minte cum strigă Fred Flintstone "WIIILMAAA!" cât îl 


ţin plămânii lui din celuloid. 

— Bronxul se cam poate citi pe tine, iubire, îi zise 
el. 

— Asta ce vrea să însemne? Îşi înfipse mâinile în 
şolduri, cu lopăţica plină de grăsime ţinută într-unul 
din pumnii strânşi, aidoma unei flori din oţel. Sânii ei 
se legănară ademenitor, dar Larry nu se lăsă 
impresionat. Îşi trase pantalonii şi-i încheie. Şi ce 
dacă sunt din Bronx, ţi se pare că am şi pielea 
neagră? Ce-ai împotriva Bronxului? Nu cumva oi fi v- 
un rasist? 

— N-am nimic împotriva cartierului ăsta şi nici 
rasist nu sunt, spuse, apropiindu-se de ea în 
picioarele goale. Uite ce este, persoana pe care 
trebuie s-o întâlnesc este chiar maică-mea. N-am re- 
venit în oraş decât acum două zile şi nici măcar nu i- 
am telefonat ieri seară sau ceva de genul ăsta... aşa- 
i? adăugă el, sperând încă. 

— Nu ai sunat pe nimeni, îl lămuri ea morocănos. 
Aş pune pariu că-i vorba de maică-ta. 

Se întoarse la pat şi-şi vâri picioarele în mocasini. 

— Ba da. Ăsta-i adevărul. Lucrează în Chemical 
Bank Building. Este administratoare. Ei, bănuiesc că 
între timp au avansat-o la funcţia de supraveghetoare 
a unui etaj. 

— Şi nici nu te cred că eşti Larry Underwood ăla 
cu discul. 

— Crezi ce vrei tu. Eu trebuie să plec. 

— Eşti o puţă de doi bani! se aprinse ea. Ce crezi 
că o să fac acum cu tot ce-am gătit? 

— Eventual le poţi arunca pe fereastră, îi sugeră 
el. 

Ea emise un țipăt ascuţit de furie şi lansă lopăţica 
spre el. În oricare alt moment al vieţii lui, lopăţica și- 
ar fi greşit ţinta. Una dintre cele mai de seamă legi 
ale fizicii ne învaţă că o lingură nu va parcurge o 
traiectorie dreaptă când va fi aruncată de o 


specialistă în igiena bucală, şi încă la supărare. Dar — 
excepţia confirmă regula — unealta descrise mai 
multe rotații în aer şi poc! drept în fruntea lui Larry. 
Nu-l duru prea tare. Apoi văzu două picături de sânge 
căzând pe covor, atunci când se aplecă să ridice 
lopăţica de pe jos. 

Făcu doi paşi cu unealta în mână. 

— Ar trebui să-ţi trag vreo câteva la fund cu asta! 
strigă el. 

— Sigur că da, îngăimă ea, trăgându-se înapoi şi 
începând să bâzâie. Păi de ce nu? Marea stea a 
muzicii. Fute şi fuge. Am crezut că eşti un băiat de 
treabă. Dar nu eşti. 

Mai multe lacrimi i se prelinseră pe obraji, iar de 
pe falcă picurară pe partea de sus a pieptului. 
Fascinat, Larry urmări cum o lacrimă o ia în jos pe 
panta sânului drept şi se opreşte exact pe sfârc. Avea 
efectul unei lupe. Puteai să vezi porii şi vârful unui 
perişor negru răsărind din marginea interioară a 
aureolei. Isuse Cristoase, să ştii c-o iau razna, îi trecu 
prin minte. 

— Trebuie să plec, declară el. 

Jacheta lui din stofă albă era pusă pe capătul 
patului. O luă şi o aruncă peste umăr. 

— Nu eşti băiat de treabă! ţipă ea când îl văzu 
trecând în salon. Doar asta m-a atras la tine, am 
crezut că eşti băiat de treabă! 

Priveliştea din salon îl făcu să scoată un geamăt. 
Pe canapeaua unde, din vagile lui amintiri, avusese 
loc scena de amor, zăceau cel puţin două duzini de 
exemplare din Baby, Can You Dig Your Man? Alte trei 
se aflau pe platanul prăfuitului sistem stereo portabil. 
Pe peretele opus era un poster uriaş cu Ryan O'Neal 
şi Ali McGraw. A fi înfulecat înseamnă să nu ajungi 
niciodată să spui îmi pare rău, ha-ha. Isuse, să ştii că 
înnebunesc cu adevărat! 

Ea rămase în uşa dormitorului, plângând patetic. 


Văzu o cicatrice sub unul din genunchii ei, unde se 
tăiase probabil în timp ce se rădea. 

— Ascultă, să-mi dai un telefon, îl rugă ea. Nu 
sunt supărată pe tine. 

Ar fi trebuit să zică "sigur că da", şi cu asta s-ar fi 
încheiat întreaga poveste. Se pomeni însă scoțând un 
râs dement şi spunând: "Vezi că ţi se arde scrumbia." 

Începu să tipe şi o porni spre el, dar se împiedică 
de una din pernele de pe jos şi căzu. Cu un braţ 
răsturnă o sticlă de lapte pe jumătate plină, clătinând 
şi sticla goală de Scotch de lângă ea. Sfinte 
Dumnezeule, îi trecu lui Larry prin minte, nu cumva 
am amestecat chestiile astea două? 

leşi repede şi o luă pe scări în jos. In timp ce 
parcurgea ultimele şase trepte înainte de uşa de la 
intrare, o auzi urlând după el, din holul de la intrare: 
Nu eşti băiat de treabă! Nu eşti... 

Trânti uşa în spatele lui şi imediat îl învălui aerul 
ceţos, cald şi umed de afară, aducând cu el aroma 
primăvăratică a copacilor şi a eşapamentelor. Un 
adevărat parfum, după mirosul de untură prăjită şi 
fum de ţigară stătut. Mai avea şi acum în mână ţigara 
aia strâmbă, care ajunsese chiştoc; o aruncă în rigolă 
şi inspiră adânc aerul curat. Se simţea extraordinar 
acum, când scăpase din toată nebunia. Nu vă 
întoarceţi cu noi, amintiri, la acele minunate zile ale 
normalităţii când vom... 

Deasupra şi undeva în spatele lui se deschise cu 
zgomot o fereastră şi bănui imediat ce avea să 
urmeze. 

— Sper că ai să putrezeşti în cel mai scurt timp! 
urla ea de la înălţime. Desăvârşita pescăreasă din 
Bronx. Că/ca-te-ar metroul! Cântăreț eşti tu, mă? La 
pat eşti un căcăcios! Un păduche! Bagă-ţi asta în cur! 
Du-i şi asta lu' mă-ta, păduche împuțit! 

Sticla de lapte veni învârtindu-se, de la fereastra 
dormitorului în care se aflase şi el până de curând. 


Larry se feri. Se sparse ca o bombă în rigolă, 
împrăştiind cioburi pe toată strada. O urmă imediat şi 
sticla de whisky, care se zdrobi chiar la picioarele lui. 
Indiferent de celelalte calităţi şi defecte ale ei, avea o 
ţintă teribilă, muieruşca! O luă la fugă, ţinându-şi o 
mână deasupra capului. Nebunia asta nu avea să se 
mai sfârşească niciodată? 

Din spatele lui se înălţă un ultim zbieret prelung, 
în care răzbătea triumfător inconfundabilă intonaţie a 
Bronxului: SĂ MĂ PUPI ÎN CUR, TICĂLOS DE DOI BANI 
CE IEEEEȘTI! După care dădu colţul şi se urcă pe 
pasarela ce traversează şoseaua, se aplecă peste 
balustradă şi izbucni într-un râs de o intensitate 
ciudată, aproape isteric, urmărind trecerea maşinilor 
pe dedesubt. 

— Nu erai în stare să descurci mai elegant situaţia 
asta? se întrebă el, fără să-şi dea seama că vorbea în 
gura mare. Da, domnule, puteai să procedezi mai 
civilizat. A ieşit o scenă cât se poate de urâtă. Căca- 
m-aş pe ea de treabă! 

Sesiză deodată că vorbeşte tare şi începu iar să 
râdă ca un dement. Pe neaşteptate, îl străbătu o 
senzaţie de greață cumplită, ameţitoare, care-l făcu 
să-şi strângă pleoapele cât putea de tare. Un circuit 
de memorie din Serviciul Intern de Masochism se 
deschise şi auzi vocea lui Wayne Stukey spunându-i: 
Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se simtă 
ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol. 

Se purtase cu fata cum te porţi cu o curvă bătrână 
pe care o ştii de la o poştă la care ai participat cu 
prietenii tăi din şcoală. 

Nu eşti un tip ca lumea. 

Ba sunt. Ba sunt. 

Dar atunci când tipii care luau parte la marea 
petrecere protestaseră la hotărârea lui de a-i pune 
capăt, el îi ameninţase că va chema poliţia, ceea ce şi 
intenţiona. Sau nu era aşa? Ba da. Ba da, chiar aşa ar 


fi procedat. Majoritatea îi erau necunoscuţi, adevărat, 
şi puţin îi păsa ce se întâmpla cu ei, dar pe patru sau 
cinci dintre protestatari îi ştia din vremurile de 
demult. lar ticălosul de Wayne Stukey stătea lângă 
uşă, cu braţele încrucişate, ca un judecător pregătit 
să pronunţe condamnarea la spânzurătoare în ziua 
cea marc. 

lar Sal Doria, când ieşea pe uşă, aşa-i zisese: Dacă 
acesta e efectul pe care îl are asupra indivizilor ca 
tine, Larry, aş fi preferat să nu te lansezi. 

Îşi deschise ochii şi cobori de pe pasarelă, pornind 
în căutarea unui taxi. Păi sigur că da. Făcea pe 
prietenul ofensat. Dacă Sal îi era atât de prieten cum 
pretindea, atunci ce căuta acolo ca să trăiască pe 
spinarea lui? Eram un prost şi nimănui nu-i place să 
vadă un prost căruia i-a venit deodată mintea la cap. 
Asta-i adevărul. 

Nu eşti un tip ca lumea. 

— Sunt un tip ca lumea, declară el morocănos. ŞI 
în definitiv, asta nu-i treaba nimănui! 

Se apropia un taxi. Larry îi făcu semn. Păru să 
ezite o secundă, înainte de a opri la bordură, iar Larry 
îşi aduse aminte de sângele de pe frunte. Deschise 
uşa din spate şi sări înăuntru, înainte să apuce şoferul 
să se răzgândească. 

— Manhattan. Chemical Bank Building, intrarea 
dinspre Parc, îi zise. 

Taxiul intră din nou în fluxul circulaţiei. 

— Ai o tăietură în frunte, dom'le, îl anunţă 
taximetristul. 

— O fată a aruncat cu o lingură de bucătărie după 
mine, îi răspunse Larry absent. 

Taximetristul îi aruncă un zâmbet cam ciudat, de 
falsă compătimire, şi-şi văzu de drum, în timp ce 
Larry se aşeză mai comod şi încercă să-şi imagineze 
cum avea să-i explice maică-sii absenţa lui din seara 
trecută. 


CAPITOLUL 11 


LÂNGĂ RECEPȚIA de la parterul clădirii Larry 
întâlni o negresă care părea obosită şi care-i zise că 
Alice Underwood se afla probabil la etajul al douăzeci 
şi patrulea, unde făcea un inventar. Pătrunse în lift, 
conştient că persoanele care urcau împreună cu el 
aruncau priviri furişe şi curioase către fruntea lui. 
Rana nu mai sângera, dar prinsese o coajă neplăcută 
la vedere. 

Etajul al douăzeci şi patrulea era ocupat de 
birourile executive ale unei companii japoneze 
producătoare de aparate de fotografiat. Larry se 
plimbă încolo şi-ncoace pe culoare aproape douăzeci 
de minute, căutând-o pe maică-sa şi simțindu-se ca 
un cur de cal. Existau şi destui funcţionari occidentali, 
dar majoritatea erau de origine japoneză, ceea ce, la 
înălţimea lui — un metru optzeci şi cinci — îi sporea 
senzaţia de penibil. Bărbaţii aceia şi femeile micuţe îi 
cercetau cu ochii lor oblici fruntea şi mâneca 
însângerată a jachetei cu acea curtenie orientală de-a 
dreptul neliniştitoare. 

În cele din urmă descoperi o uşă pe care stătea 
scris PAZĂ & ADMINISTRAŢIE, îndărătul unei ferigi 
foarte mari. Apăsă clanţa, uşa nu era încuiată şi se 
uită înăuntru. Maică-sa se afla acolo, în uniforma ei 
cenuşie, fără formă, şi pantofi cu talpă de crep. Părul 
îi era strâns într-o plasă de culoare neagră. Stătea cu 
spatele spre el. Într-o mână ţinea o plăcuţă cu clemă 
pentru prinderea actelor şi, din câte se părea, 
număra nişte sticle cu soluţie de curăţat sub presiune 
de pe un raft montat la înălţime. 

Larry simţi impulsul puternic — pentru care, de 
altfel, se simţea vinovat — să-i întoarcă spatele şi să 


fugă. Să se ducă la garajul aflat nu departe de 
locuinţa ei şi să se suie în maşină. Ce dacă de-abia 
plătise chiria pe două luni pentru locul de garare de 
acolo? Nu-şi dorea decât să se aşeze la volan şi să-i 
dea bătaie. Să-i dea bătaie încotro? Oriunde. Bar 
Harbor, Maine. Tampa, Florida. Salt Lake City, Utah. 
Oriunde putea fi un loc minunat, cu condiţia să fie 
suficient de departe de Dewey Doză şi de debaraua 
asta mirosind a săpun. Nu ştia exact dacă din cauza 
luminilor fluorescente sau a tăieturii din frunte, dar îl 
lovise o durere de cap împuţită. 

Hai, lasă-te de smiorcăieli, că doar nu eşti o 
afurisită de mironosiță. 

— Bună, mamă. 

Femeia tresări uşor, dar nu se întoarse. 

— Aşa, Larry. În cele din urmă ai reuşit să ajungi 
în centru. 

— Sigur că da. Îşi trecu greutatea de pe un picior 
pe celălalt. Vreau să-mi cer scuze. Ar fi trebuit să-ţi 
dau un telefon ieri seară... 

— Mda. O idee bună. 

— Am fost cu Buddy. Am... uf... ne-am plimbat. 
Am bântuit prin oraş. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. Sau ceva de genul 
asta. 

Agăţă un scăunel cu piciorul şi-l trase lângă ea, se 
sui pe el şi începu să numere sticlele cu ceară pentru 
parchet de pe raftul de sus, atingând-o pe fiecare 
dintre ele uşor, cu vârfurile degetului mare şi 
arătătorului de la mâna dreaptă. Fu nevoită să se 
întindă şi, în această mişcare, rochia i se ridică şi el 
putu să vadă, deasupra ciorapilor maro, carnea albă 
şi zbârcită din partea de sus a coapselor, dar îşi 
întoarse privirile, aducându-şi aminte, brusc şi inutil, 
ceea ce i se întâmplase celui de-al treilea fiu al lui 
Noe atunci când se uitase la bătrân, pe când acesta 
zăcea beat şi dezbrăcat în culcuşul lui de paie. Bietul 


băiat a trebuit de atunci înainte să care lemne şi apă 
toată viaţa lui. El şi toţi urmaşii lui. Şi de asta mai 
avem şi-n ziua de azi incidente rasiale, băi băiete. Fie 
Domnul lăudat. 

— Doar pentru asta ai bătut tot drumul? îl întrebă 
ea, întorcându-se pentru prima oară spre el. 

— Păi, am venit să-ţi spun unde-am fost şi ca să- 
mi cer scuze. A fost detestabil din partea mea că am 
uitat. 

— Mda, făcu ea. Adevărat, ai şi o latură 
detestabilă, aşa e, Larry. Crezi că am uitat? 

Se înroşi la faţă şi îngăimă: 

— Mamă, ascultă-mă... 

— Sângerezi. Poate te-a lovit vreo dansatoare de 
strip-tease cu şnurul chiloţeilor? Se întoarse înapoi la 
rafturi şi, după ce termină de numărat toate sticlele 
de pe rândul de sus, îşi notă rezultatul pe foaia de 
hârtie. Careva şi-a făcut rost de două sticle de ceară 
pentru parchet în săptămâna asta, remarcă ea. Bafta 
lui. 

— Am venit la tine ca să-ţi spun că îmi pare rău! 

Larry pronunţase aceste cuvinte mai tare decât s- 
ar fi cuvenit. Ea nu păru afectată, în schimb el tresări. 

— Mda, mi-ai mai zis asta. Domnul Geoghan o să 
se pună pe capul nostru dacă afurisita asta de ceară 
pentru parchet dispare în continuare. 

— Nu m-am bătut într-o crâşmă şi nici nu m-am 
dus într-un bar cu program de strip-tease. Nici vorbă 
de-aşa ceva. N-a fost decât... 

Vorbele i se opriră în gât. 

Ea se întoarse, cu sprâncenele arcuite 
batjocoritor, o postură a ei de care-şi aducea prea 
bine aminte. 

— Ce-a fost? 

— Păi... Nu reuşi să născocească o minciună 
convingătoare suficient de repede. A fost... o... uf... O 
lingură. 


— Te-a confundat cineva cu o omletă? Îmi închipui 
că tu şi cu Buddy aţi petrecut o noapte de neuitat în 
oraş. 

Uita mereu că maică-sa era în stare să se joace cu 
el cum dorea, aşa fusese întotdeauna şi probabil aşa 
avea să fie şi de acum înainte. 

— E vorba de o fată, mamă. A aruncat lingura 
după mine. 

— Îmi închipui că e o bomboană de fată, comentă 
Alice Underwood şi-i întoarse spatele. Blestemata aia 
de Consuela a ascuns iarăşi formularele pentru 
cererea materialelor. Nu că ar servi la mare lucru, 
pentru că niciodată nu primim tot ceea ce avem 
nevoie, în schimb ne dau tot felul de lucruri cu care n- 
aş şti ce să fac nici să mă omori. 

— Mamă, eşti supărată pe mine? 

Femeia lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, iar 
umerii ei se prăbuşiră. 

— Nu fi supărată pe mine, şopti el. Te rog să nu 
fii, da? Da? 

Se răsuci din nou cu faţa spre el şi atunci văzu o 
sclipire nenaturală în ochii mamei lui — bineînţeles, 
presupunea de fapt că este cât se poate de naturală 
şi în nici un caz provocată de lumina fluorescentă din 
încăpere, iar în urechi îi răsună iarăşi vocea 
specialistei în igienă bucală, pronunţând pe un ton de 
sentinţă: Nu eşti un tip ca lumea. La ce bun se mai 
întorsese acasă, doar ca să-i facă asemenea figuri... 
ca să nu mai vorbim de cele pe care i le făcea ea lui. 

— Larry, îi spuse femeia blând, Larry, Larry, Larry. 

Pentru un moment, crezu că nu avea să-i mai zică 
nimic; ba chiar îşi permise să spere acest lucru. 

— Asta-i tot ce poţi tu să-mi zici? "Nu fi supărată 
pe mine, te rog, mamă, nu fi supărată"? Te ascult la 
radio şi, deşi nu-mi place cântecul acela al tău, sunt 
mândră că-l cânţi. Oamenii mă întreabă dacă cel care 
cântă este cu adevărat fiul meu, iar eu zic da, este 


chiar Larry. Şi le mai spun că te-ai priceput 
întotdeauna la cântat, ceea ce este purul adevăr, nu? 

El clătină nefericit din cap, fără a îndrăzni să-i 
răspundă. 

— Le povestesc cum ai pus mâna pe chitara lui 
Donny Roberts, în primul an de liceu, şi cum peste 
nici o jumătate de oră cântai mai bine decât el, care 
lua lecţii încă din clasa a doua primară. Eşti talentat, 
Larry, n-a fost nevoie să-mi spună mie nimeni asta, 
cu atât mai puţin tu. Însă presupun că şi tu ai fost 
conştient de darul tău, pentru că este singurul lucru 
despre care nu te-am auzit niciodată plângându-te. 
Apoi ai plecat de acasă. Ţi-am făcut eu vreun reproş 
cât de mic? Nu. Tinerii şi tinerele pleacă de acasă. 
Aşa este de când lumea şi pământul. După care te 
întorci. E nevoie să-mi spună careva de ce şi cum? 
Nu. Te-ai întors pentru că, pe lângă discul tău de 
succes, ai intrat într-o încurcătură oarecare acolo, pe 
Coasta de Vest. 

— Ba n-am intrat în nici o încurcătură! îi replică el 
indignat. 

— Ba da, ai intrat. Cunosc bine toate semnele. 
Sunt mama ta de foarte multă vreme şi n-ai cum să 
mă duci de nas, Larry. Ai căutat întotdeauna 
încurcăturile cu lumânarea, fără să-ţi cruţi nici măcar 
osteneala. Câteodată cred că traversai strada doar ca 
să poţi călca într-un rahat de câine. Dumnezeu mă va 
ierta că spun asta, pentru că Dumnezeu ştie că am 
dreptate. Sunt eu nebună? Nu. Sunt dezamăgită? Da. 
Sperasem că te vei schimba, o dată ce te îndepărtezi 
de casă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ai plecat de aici, 
un băieţel în trupul unui bărbat, şi te-ai întors 
neschimbat, cu excepţia faptului că bărbatul şi-a 
făcut părul permanent. Ştii de ce-mi închipui eu că te- 
ai întors acasă? 

Larry se uita la ea, dornic să-i vorbească, ştiind 
însă că unicul lucru pe care ar fi fost în stare să i-l 


spună i-ar fi scos pe amândoi din sărite: Nu plânge, 
mamă, da? 

— Cred că te-ai întors acasă pentru că nu ţi-a 
venit în minte nici un alt loc unde te-ai fi putut duce. 
Nu cunoşteai pe nimeni, în afară de mine, care să te 
primească. Nu am spus niciodată o vorbă rea despre 
tine nimănui, Larry, nici măcar surorii mele, dar dacă 
m-ai adus în stare, am să-ţi mărturisesc exact ce cred 
despre tine. Te consider un profitor. Intotdeauna ai 
fost aşa. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi omis o parte 
din tine atunci când El te-a făcut, în trupul meu. Nu 
eşti rău, nu asta vreau să spun. Dacă mă gândesc la 
nişte cartiere în care a trebuit să locuim după 
moartea tatălui tău, ai fi ajuns un stricat dacă aveai 
sămânţa asta în tine, Dumnezeu mi-e martor. Cred că 
lucrul cel mai rău asupra căruia te-am surprins a fost 
când scriai o porcărie în holul de la intrarea blocului 
din Carstairs Avenue, în Queens. 

Îşi amintea. Ea-i scrisese atunci acelaşi cuvânt pe 
frunte, cu creta, şi apoi îl silise să înconjoare blocul 
respectiv de trei ori, însoţit de ea. De atunci nu mai 
scrisese niciodată acel cuvânt, şi nici un alt cuvânt pe 
vreo clădire, perete sau poartă. 

— Partea cea mai tristă, Larry, este că tu ai 
intenții bune. Câteodată îmi trece prin minte că ar fi 
fost o adevărată binecuvântare dac-ai fi fost un soi 
mai rău. După cum se prezintă acum situaţia, dai 
semne că înţelegi ce anume este în neregulă, dar nu 
şi cum să intervii. Şi nici eu nu ştiu cum să procedez. 
Am încercat în toate felurile pe care le-am ştiut eu pe 
când erai copil. Şi atunci, când ţi-am scris cuvântul pe 
frunte, era tot o încercare... În momentul respectiv 
ajunsesem deja la disperare, altfel nu te-aş fi supus la 
un lucru atât de oribil. Eşti un profitor, asta-i tot. Te-ai 
întors acasă pentru că ştiai că trebuie să dau. Nu 
oricui, ci ţie în mod special. 

— Am să plec de la tine, zise el, pronunţând 


fiecare cuvânt ca şi cum ar fi încercat să scuipe un 
ghemotoc uscat de puf. Chiar astăzi după-amiază. 

Apoi îi trecu prin cap că nu-şi putea permite să se 
mute de la ea, cel puţin până când Wayne nu-i va 
trimite următorul cec cu drepturi de autor — sau ceea 
ce mai rămânea din el după ce termina de hrănit pe 
cei mai flămânzi dintre cei ce-l hăituiau în L.A. Cât 
despre cheltuielile obligatorii, achitase chiria pentru 
garajul Datsunului Z, iar până vineri trebuia neapărat 
să-şi plătească şi rata, dacă dorea să nu-i vină pe cap 
vreun portărel prietenos de prin vecini şi să-i ridice 
maşina. După cheful de noaptea trecută — care 
începuse atât de nevinovat, cu Buddy şi cu logodnica 
lui şi cu specialista în igienă orală pe care o cunoştea 
logodnica, o fată foarte simpatică din Bronx, Larry, o 
să-ţi placă la nebunie, are un simţ al umorului 
nemaipomenit —, stătea destul de rău cu banii. Nu. 
Dacă dorea să se exprime corect, rămăsese în fundul 
gol. Gândul acesta îl făcu să între în panică. Dacă o 
părăsea pe maică-sa acum, unde avea să se ducă? 
Într-un hotel? Portarul oricărui stabiliment mai răsărit 
decât o păduchelniţă i-ar fi râs în nas şi l-ar fi trimis la 
dracu'. Purta ţoale de lux, însă ăştia se pricep. Au un 
miros al lor special, ticăloşii. Simt de la o poştă un 
portofel gol. 

— Nu pleca, îl rugă ea blând. Te rog să nu pleci, 
Larry. Am cumpărat special nişte mâncare. Poate c-ai 
şi văzut. Şi, pe urmă, speram să putem juca împreună 
nişte gin rummy diseară. 

— Mamă, dar tu habar n-ai să joci gin, îi răspunse 
el, zâmbind slab. 

— În schimbul unui cent pentru fiecare punct, îţi 
ofer ocazia să înveţi jocul, puştiule. 

— Poate dacă-ţi dau avans patru sute de puncte... 

— Auzi ce scoate din el, se hlizi ea încetişor. Poate 
eu să-ţi dau ţie patru sute de puncte avans. Nu pleca, 
Larry. Ce zici? 


— De acord, îi răspunse el. 

Pentru prima oară în ziua respectivă se simţea 
bine, cu adevărat bine. O voce subţire îi şoptea că o 
ia de la capăt, că rămăsese acelaşi Larry căruia-i 
place să călătorească pe gratis, dar refuză să-şi plece 
urechea la vocea aceea. In cazul de faţă, era vorba 
de maică-sa, ea îl rugase. E adevărat că-i zisese nişte 
lucruri destul de grele înainte de a-l ruga, daro 
rugăminte rămâne o rugăminte, poţi să negi? 

— Uite care-i treaba. Cumpăr eu biletele pentru 
jocul de pe 4 iulie. Oricum, o să te curăţ diseară, aşa 
că-mi scot paguba. 

— Tu nu eşti în stare să cureţi nici o roşie, îi 
replică ea prietenos, apoi se întoarse la rafturi. Există 
o toaletă pe culoar. De ce nu te duci să-ţi speli 
sângele de pe frunte? Apoi ia zece dolari de la mine 
din geantă şi du-te la un film. Încă mai există câteva 
cinematografe bune pe Third Avenue. Dar să nu te 
apropii de mizeriile alea din jurul lui Forty-ninth şi 
Broadway. 

— În curând am să-ţi dau o grămadă de bani, o 
asigură Larry. Discul meu a ajuns pe locul al 
optsprezecelea în clasamentul din Billboard pe 
săptămâna asta. M-am oprit la Sam Goody's şi am 
văzut, venind încoace. 

— Minunat. Dacă eşti aşa de bogat, de ce nu ţi-ai 
cumpărat revista, în loc să stai s-o citeşti acolo? 

Pe neaşteptate, Larry simţi cum i se pune un nod 
în gât. Încercă să scape de el, dar sforţările lui se 
dovediră zadarnice. 

— Ei, nu contează, îl linişti ea. Am o limbă 
afurisită, ca un armăsar care o ia razna. lar o dată ce 
s-a pornit, nu se mai opreşte până nu oboseşte. Doar 
mă cunoşti. la-ţi cincisprezece, Larry. Să zicem că ti-i 
împrumut. Bănuiesc că-i voi primi înapoi, într-un fel 
sau altul. 

— Am să ţi-i înapoiez. 


Se apropie de ea şi trase de poala rochiei, ca un 
copil. Ea se uită în jos. Larry se ridică pe vârfuri şi o 
sărută pe obraz. 

— Te iubesc, mamă. 

Ea-l privi surprinsă, nu de sărut, ci de ceea ce-i 
spusese şi mai ales de tonul lui. 

— Ştiu asta, Larry, îl asigură ea. 

— În legătură cu ceea ce ziceai mai devreme. C-aş 
fi în încurcătură. De fapt, am o mică problemă, dar nu 
e... 

— Nu vreau să aud nimic despre asta. 

Vocea ei devenise deodată rece şi serioasă. Atât 
de rece, încât îl sperie puţin. 

— Foarte bine. Ascultă-mă, mamă... care-i cel mai 
bun cinematograf din zonă? 

— Lux Twin, dar nu ştiu ce rulează acum. 

— Nu contează. Ştii care-i părerea mea? Există 
trei lucruri pe care le poţi întâlni peste tot în America, 
dar dacă vrei să fie de calitate, nu le găseşti decât în 
New York City. 

— Chiar aşa, domnule critic de la New York Times! 
Şi care sunt ele? 

— Filme, baseball şi hotdogs de la Nedick's. 

— Nu eşti prost, Larry.., şi nici n-ai fost vreodată, 
spuse ea râzând. 

Larry se duse la toaletă şi-şi spălă sângele de pe 
frunte. Se întoarse şi o sărută din nou pe maică-sa şi 
se alese cu cincisprezece dolari din poşeta ei neagră 
şi uzată. Se duse apoi şi văzu la Lux un film, în care 
un individ nebun şi rău, revenit de dincolo de 
mormânt, purtând numele de Freddy Krueger, 
provoacă scufundarea mai multor adolescenţi în 
nisipurile mişcătoare ale propriilor lor vise, unde, cu o 
singură excepţie — eroina filmului — se sting cu toţii. 
Freddy Krueger păruse şi el să moară în final, dar 
faptul nu era prea sigur şi, de vreme ce filmul avea o 
cifră romană după titlu şi păruse să stârnească 


interesul unui număr destul de mare de spectatori, 
Larry se gândi că bărbatul cu lame de ras în vârful 
degetelor se va întoarce — neavând de unde şti că 
zgomotul persistent din rândul din spatele lui era un 
semn al sfârşitului tuturor acestor lucruri: noi părţi ale 
acestui film nu aveau să mai apară pe ecrane, iar în 
scurt timp reprezentațiile cinematografice urmau să 
dispară cu totul. 

Pe rândul din spatele lui Larry, un bărbat tuşea. 


CAPITOLUL 12 


ÎN COLŢUL cel mai îndepărtat al salonului se afla o 
pendulă din cele mari. Tic-tac-ul ei regulat o urmărea 
pe Frannie Goldsmith de când se ştia. Îl considera o 
chintesenţă a acelei încăperi odioase, iar în zile ca 
acestea din urmă ceasul însuşi îi devenise odios. 

Incăperea ei favorită din gospodărie era atelierul 
de lucru al tatălui ei, care se afla în magazia dintre 
casă şi garaj. Pătrundeai înăuntru printr-o uşă 
mititică, înaltă doar de vreun metru cincizeci şi 
aproape ascunsă îndărătul străvechii sobe din 
bucătărie. Uşa era un foarte bun punct de pornire: 
mică şi aproape ascunsă, amintea în chipul cel mai 
fermecător de uşile pe care le întâlneşti în basme şi-n 
poveşti. Când crescuse în vârstă şi în înălţime, trebuia 
să se aplece ca să poată intra, exact ca tatăl ei — 
maică-sa nu intra în atelier decât dacă era absolută 
nevoie. Era o uşă exact ca în A/ice în țara Minunilor şi, 
timp de mai mulţi ani, mintea ei plăsmuise un joc pe 
care nu-l mărturisise nici măcar tatălui său: se făcea 
că într-o bună zi, când deschidea uşa, nu mai 
descoperea dincolo de ea atelierul lui Peter 
Goldsmith. Se trezea în schimb într-un pasaj 
subteran, ieşind undeva pe drumul dintre Ţara 


Minunilor şi Hobbiton, un tunel cu tavan destul de 
coborât, dar plăcut, cu laturile din pământ bătătorit şi 
tavanul tot din lut străpuns de rădăcini zdravene, 
care-ţi făceau cucuie în frunte dacă nu erai atent şi te 
izbeai de vreuna. Un tunel în care nu se simţea iz de 
umezeală, gândaci şi viermi, ci mirosea a scorţişoară 
şi a ştrudel cu mere care tocmai e scos din cuptor, un 
tunel care ieşea undeva, pe un tărâm de vis, în toiul 
unei petreceri nesfârşite... 

Ei bine, tunelul năzdrăvan nu i se arătase 
niciodată, dar lui Frannie Goldsmith, crescută în 
această casă, îi fusese suficient şi atelierul (denumit 
uneori de taică-său "sculărie", iar de maică-sa "locul 
acela murdar unde tăticul tău se duce ca să bea 
bere"). Scule ciudate şi mecanisme nemaipomenite. 
Un dulap uriaş cu o sută de sertare, fiecare plin până 
la refuz. Cuie, şuruburi, burghie, glaspapir (de trei 
feluri: aspru, şi mai aspru, cel mai aspru), rindele, 
nivela cu bulă de aer şi multe altele, al căror nume 
nu-l ştia nici atunci şi nici acum. Întunericul atelierului 
nu era tulburat decât de becul de patruzeci de wati, 
acoperit de pânze de păianjen, atârnat de firul 
electric, şi de cercul de lumină puternică ce venea de 
la o lampă cu picior extensibil şi cădea întotdeauna 
asupra locului unde tatăl ei avea ceva de lucru. In aer 
se amestecau mirosurile de praf, de ulei şi de tutun 
de pipă, iar acum îşi zicea, nu pentru prima dată, că 
ar trebui să existe o regulă: toţi taţii să fumeze. Pipă, 
havană, ţigară, marijuana, haşiş, frunze de lăptucă, 
ceva. Pentru că mirosul de tutun i se părea că face 
parte, organic, din propria ei copilărie. 

Dă-mi cheia aia, Frannie. Nu... cea mică. Ce ai 
făcut astăzi la şcoală ?... Aşa s-a purtat?... Păi, ce i-o fi 
venit lui Ruthie Sears să te împingă?... Da, arată rău. 
E o zgărietură foarte urâtă. Dar se asortează foarte 
bine la culoarea rochiei tale, nu eşti de părere? Poate 
n-ar fi rău s-o cauţi pe Ruthie Sears şi s-o convingi să 


te împingă iarăşi, ca să te loveşti şi la celălalt picior. 
Atunci totul ar fi simetric. Vrei să-mi dai şurubelnița 
aia mare, te rog?... Nu, aceea cu mâner galben. 

Frannie Goldsmith! Să ieşi imediat afară din locul 
acela mizerabil şi să-ți schimbi hainele de şcoală! ÎN 
MOMENTUL... ASTA! Sunt sigură că te-ai murdărit! 

Chiar şi acum, la douăzeci şi unu de ani, se mai 
strecura pe uşă şi se aşeza între masa lui de lucru şi 
vechea sobă model Ben Franklin, care iarna dădea o 
căldură uimitoare, încercând să recupereze astfel 
măcar o fărâmă din spiritul vremurilor când nu era 
decât copilul Frannie Goldsmith. Un sentiment 
iluzoriu, aproape întotdeauna împletit cu tristeţea 
pentru fratele ei, Fred, despre care nu avea decât 
amintiri vagi şi a cărui viaţă se curmase crunt, înainte 
ca el să fi apucat să crească. Reuşea să-l suporte, ba 
chiar îi făcea plăcere mirosul de ulei care pătrunsese 
în toate, după cum şi mucegaiul şi izul îndepărtat de 
pipă. Nu reuşea să-şi amintească decât arareori cum 
era pe când fusese foarte mică, incredibil de mică, 
dar aici, în atelier, reuşea câteodată, ceea ce-i dădea 
un sentiment de bucurie. 

Dar acum se afla în salon. 

Salonul. 

Dacă atelierul însemna pentru ea farmecul 
copilăriei, simbolizat de parfumul răspândit de pipa 
tatălui ei (uneori, el îi sufla încetişor fum în ureche, 
atunci când o durea, însă numai după ce primea din 
partea ei promisiunea că nu-i va spune Carlei, care ar 
fi suferit un adevărat şoc), atunci de salon se legau 
toate acele amintiri din copilăria ei pe care ar fi vrut 
să le uite. Vorbeşte atunci când eşti întrebată! E uşor 
de spart, mai greu de reparat! Du-te la tine în cameră 
chiar în secunda asta şi schimbă-ţi hainele, nu vezi că 
nu se potrivesc? Tu nu gândeşti niciodată? Frannie, 
nu te mai trage de haine, oamenii au să creadă că ai 
purici. Ce crezi că au să-şi închipuie unchiul Andrew şi 


mătuşa Carlene? M-ai făcut de ruşine! Salonul era 
locul unde trebuia să-ţi ţii gura, salonul era locul unde 
te apuca mâncărimea şi n-aveai voie să te scarpini, 
salonul era locul unde auzeai comenzi dictatoriale, 
conversații plicticoase, locul unde rudele te ciupeau 
de obraji, unde nu aveai voie să strănuţi sub nici un 
motiv, unde trebuia să-ţi înăbuşi tusea şi, mai presus 
de orice, căscatul. 

În inima acestei încăperi, unde sălăşluia spiritul 
mamei ei, se afla pendula. Fusese construită în 1889 
de bunicul Carlei, Tobias Downes, şi intrase aproape 
imediat în fondul de proprietate mobilă a familiei, 
schimbându-şi sediul de-a lungul anilor, grijuliu 
împachetată şi asigurată împotriva eventualelor 
accidente din cursul mutărilor dintr-o parte a ţării în 
alta (iniţial, pendula fusese concepută în atelierul din 
Buffalo, New York, al lui Tobias, un loc la fel de 
afumat şi mizerabil ca şi atelierul lui Peter, fără 
îndoială, chiar dacă un comentariu de acest fel i s-ar 
fi părut Carlei absolut irelevant), trecând de la o parte 
a familiei la alta atunci când cancerul, infarctul sau 
accidentul stingeau câte o ramură a arborelui ei 
genealogic. Pendula se aflase în salon de la mutarea 
soţilor Goldsmith în această casă, acum vreo treizeci 
şi şase de ani. Fusese plasată aici de la bun început şi 
tot aici rămăsese, mergând fără oprire, marcând cu 
tic-tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri sterpe. 
Într-o bună zi, pendula avea să fie a ei, dacă îşi dorea, 
se gândea Frannie în timp ce privea faţa albă, şocată, 
a mamei ei. Dar eu n-o vreau! Nu am nevoie de ea şi 
nici n-o voi ţine! 

În încăperea aceasta erau flori uscate sub clopote 
de sticlă. Tot aici era un covor de culoare cenuşie, 
precum penele porumbelului, cu trandafiri roz 
întunecat. Graţioasa fereastră cu arcadă se deschidea 
spre vale, către US 1, cu un gard viu masiv, din lemn- 
câinesc, între şosea şi terenul lor. Carla îşi bătuse 


soţul la cap cu patimă şi înverşunare până când 
plantase gardul viu, imediat după construirea 
benzinăriei Exxon în dreptul lor. O dată plantat, îl 
bătuse la cap pe soţul ei să-l facă să crească mai 
repede. 

Ar fi acceptat până şi îngrăşăminte radioactive, se 
gândea Frannie, dacă ar fi servit scopului ei. Stridenţa 
protestelor ei se potolea pe măsură ce gardul creştea 
şi-şi închipuia că discuţiile vor înceta definitiv peste 
un an sau doi, când avea să fie suficient de înalt ca să 
acopere complet benzinăria, iar salonul se va 
transforma din nou într-un sanctuar inviolabil. 

Sau cel puţin în ceea ce priveşte acest subiect. 

Tapet, cu frunze mari, verzi, şi flori roz, având 
aproape aceeaşi nuanţă ca trandafirii de pe covor. 
Mobilă americană veche şi un set de uşi duble din 
mahon închis la culoare. Un cămin fals cu un trunchi 
de mesteacăn aşezat de o veşnicie pe o plită din 
cărămidă roşie, perfect curată de când se ştia, pe 
care nu căzuse niciodată nici măcar un fir de 
funingine. După părerea lui Frannie, buşteanul era 
atât de uscat, încât ar fi ars ca un ziar, o dată aprins. 
Deasupra buşteanului era atârnată o oală din cele 
foarte mari, cât să poţi spăla un copil în ea. Aceasta 
provenea de la străbunica lui Frannie şi era 
suspendată de-o veşnicie deasupra buşteanului 
veşnic. Deasupra consolei căminului, desăvârşind 
acest colţ al întregului, era fixată Eterna Carabină cu 
Cremene. 

Segmente de timp în nişte vremuri sterpe. 

Una dintre cele mai vechi amintiri era aceea când 
făcuse pipi pe covorul de culoare cenuşie ca penele 
porumbelului, cu trandafiri roz întunecat. Avea cam 
trei ani, nu se obişnuise cu oliţa de prea multă vreme 
şi probabil nu i se permitea să intre în salon decât cu 
prilejul unor ocazii speciale, de teama accidentelor 
posibile. Nu se ştie cum, ea se strecurase înăuntru şi, 


când o văzuse pe maică-sa, nu alergând, ci sprintând 
să pună mâna pe ea înainte ca ireparabilul să se 
întâmple, ireparabilul se şi petrecuse cu adevărat. 
Băşica i se golise pe negândite, iar pata din ce în ce 
mai mare de la picioarele ei — nuanţa de cenuşiu ca 
penele porumbelului transformându-se într-un 
cenuşiu mai închis, ca ardezia — o făcuse 
literalmente pe maică-sa să scoată un țipăt. In cele 
din urmă pata ieşise, dar oare după câte spălări 
repetate, cu cei mai diverşi detergenţi? Poate 
Dumnezeu ştia; Frannie Goldsmith n-avea habar. 

Tot în salon stătuse maică-sa de vorbă cu ea — cu 
severitate, deschis şi îndelung — după ce-i prinsese 
pe Frannie şi pe Norman Burstein cercetându-se unul 
pe celălalt în şură, cu hainele amândurora puse 
grămadă pe balotul de fân de lângă ei. Cum i-ar 
plăcea ei, lui Frannie, o întrebase Carla în timp ce 
pendula bătea solemn, măsurând segmente de timp 
în nişte vremuri sterpe, dacă ar scoate-o la o 
plimbare pe marginea şoselei US 1 iară nici o haină 
pe ea? Ce părere ar avea de chestia asta? Frannie, 
care pe atunci avea şase ani, plânsese, dar reuşise să 
evite, nu se ştie cum, isteria care ar fi trebuit s-o 
cuprindă în mod normal din cauza unei asemenea 
perspective. 

Când avea zece ani, intrase cu bicicleta în stâlpul 
cutiei poştale, din cauză că privea peste umăr şi-i 
striga ceva Georgettei McGuire. Işi spărsese capul, se 
umpluse de sânge la nas, îşi rănise ambii genunchi şi 
chiar i se lăsase o perdea neagră înaintea ochilor 
pentru câteva secunde, din cauza şocului. Când îşi 
mai revenise puţin, se apropiase şchiopătând de 
casă, plângând, îngrozită din cauza sângelui ce i se 
scurgea din atâtea răni. În mod normal s-ar fi dus la 
taică-său, însă el fiind la lucru, îşi făcuse apariţia, 
împleticindu-se, în salon, unde maică-sa le servea 
ceaiul doamnelor Venner şi Prynne. /eşi afară! ţipase 


maică-sa, dar în secunda următoare alergă spre 
Frannie, o luă în braţe, spunându-i Oh, Frannie, vai de 
mine, ce s-a întâmplat, vai, te-ai lovit la nas! Insă 
între timp o conducea pe Frannie spre bucătărie, 
unde putea să picure în voie sânge pe podea, şi asta 
chiar în vreme ce o mângâia; Frannie nu uitase 
niciodată că primele două cuvinte pe care i le 
adresase nu fuseseră Oh, Frannie! ci leşi afară! Grija 
ei cea mare fusese salonul, unde vremurile acelea 
sterpe păreau să fi încremenit, iar sângelui nu-i era 
permis să pătrundă acolo. Este posibil ca nici doamna 
Prynne să nu fi uitat, pentru că, printre lacrimi, 
Frannie văzuse cum figura ei căpătase o expresie 
şocată şi revoltată. Din ziua respectivă, doamna 
Prynne nu mai călcase pe la ei decât rareori. 

În primul ei an de liceu, luase o notă proastă în 
carnet şi, bineînţeles, fusese invitată în salon, ca să 
discute despre asta cu maică-sa. In cel din urmă an 
de liceu se alesese în trei rânduri cu eliminări pentru 
că transmisese fiţuici, şi aceste eliminări fuseseră şi 
ele dezbătute cu maică-sa în salon. Acolo erau 
discutate ambițiile lui Frannie, care până la urmă 
păreau întotdeauna oarecum superficiale; acolo 
discutau speranţele lui Frannie, care până la urmă 
păreau întotdeauna oarecum nedemne; acolo 
discutau nemulţumirile lui Frannie, care până la urmă 
păreau întotdeauna cu totul nejustificate, ca să nu 
mai vorbim că era acuzată că se plânge fără motiv şi 
că este nerecunoscătoare. 

Sicriul fratelui ei fusese adus tot în salon şi aşezat 
pe un postament acoperit cu trandafiri, crizanteme şi 
lăcrămioare, umplând încăperea cu parfumul lor 
uscat, în timp ce pendula pândea din colţ cu cadranul 
inexpresiv, măsurând cu tic-tac-ul ei segmente de 
timp în nişte vremuri sterpe. 

— Eşti însărcinată, repetă Carla Goldsmith pentru 
a doua oară. 


— Da, mamă. 

Îşi simţea vocea teribil de uscată, dar nu-şi 
permise nici măcar să-şi umezească buzele. Şi le 
strânse, în schimb, cât putea mai tare. Se gândea: /n 
atelierul tatălui meu există o fetiță îmbrăcată într-o 
rochie roşie, care se va afla mereu acolo, râzând şi 
ascunzându-se sub masa cu menghina prinsă de o 
margine, sau făcută ghem, cu genunchii acoperiți de 
cicatrice strânşi la piept, ascunsă în spatele dulapului 
cel mare de scule, cu cele o mie de sertare. Fetița 
aceea este foarte fericită. Dar în salonul mamei mele 
este o fetiță mult mai mică, care nu se poate ține să 
nu facă pipi pe covor, ca o potaie needucată. Ca o 
cățeluşă mică şi rea. Şi ea se va afla mereu acolo, 
indiferent cât de mult mi-aş dori eu să dispară. 

— Vai, Frannie, zise maică-sa, cuvintele ieşindu-i 
din gură într-un ritm extrem de rapid. Îşi puse mâna 
pe obrazul fetei, ca o mătuşă rămasă fată bătrână, 
care se simte ofensată. Cum s-a-ntâmplat? 

Era întrebarea pusă de Jesse. De fapt, asta a 
enervat-o, era exact aceeaşi întrebare pe care o 
pusese şi el. 

— Având în vedere că ai avut şi tu doi copii, 
mamă, cred că ştii cum s-a întâmplat. 

— Nu fi obraznică! ţipă Carla. 

Ochii i se măriseră foarte mult şi din ei se revărsa 
acel torent de foc care o îngrozea atât de mult pe 
Frannie când era copil. Se ridică în picioare în stilul ei 
repezit (şi asta o îngrozea când era mică) — o femeie 
înaltă, cu părul pe cale să încărunţească, pieptănat cu 
grijă în sus şi de obicei coafat, o femeie înaltă, 
îmbrăcată într-o rochie verde, elegantă, şi ciorapi de 
culoarea pielii, impecabili. Se duse lângă cămin, un 
loc unde se refugia întotdeauna în momentele grele. 
Pe consola de marmură, dedesubtul flintei cu 
cremene, se afla un album mare. Carla avea veleităţi 
de genealogist amator, iar între copertele albumului 


îşi adunase întreaga familie... sau din 1638 încoace, 
cel puţin, când cel dintâi strămoş cunoscut se ridicase 
destul de mult din masa anonimă a londonezilor ca să 
fie înregistrat în nişte catastife bisericeşti din epoca 
respectivă sub numele de Merton Downs, 
francmason. Arborele genealogic al familiei ei fusese 
publicat cu patru ani în urmă în revista The New 
England Genealogist, Carla însăşi fiind autoarea 
compilației extrase din cele mai diverse documente. 

Acum mângâia absent cu degetele albumul în 
care se adunaseră cu multă trudă o mulţime de 
nume, un teren sigur pentru ea, unde nimeni nu avea 
dreptul să pătrundă. Oare nu existau printre cei de 
acolo şi hoţi? se întrebă Frannie. Sau alcoolici? Sau 
mame care nu apucaseră să se căsătorească? 

— Cum poţi să ne faci o asemenea figură, tatălui 
tău şi mie? spuse ea într-un târziu. Este vorba de 
băiatul acela, Jesse? 

— Jesse a fost. Jesse este tatăl. 

Carla tresări la auzul acestui cuvânt. 

— Cum ai putut să faci un asemenea lucru? repetă 
Carla. Ne-am străduit cât am putut să te creştem cum 
se cuvine. Asta mi se pare... pur şi simplu... 

Îşi duse mâinile la ochi şi începu să plângă. 

— Cum de-ai putut face aşa ceva? strigă ea. După 
tot ce-am făcut noi pentru tine, asta-i mulţumirea 
noastră? S-o iei razna... şi să... să te împreunezi cu un 
băiat, ca o căţea în călduri! Eşti un soi rău! Soi rău! 

Se topea de plâns, sprijinită de consolă, cu o 
mână la ochi, în timp ce cu cealaltă continua să 
mângâie mecanic copertele din pânză verde ale 
albumului. Între timp, pendula bunicului continua să 
bată. 

— Mamă... 

— Să nu-mi mai spui nimic! Am auzit destul! 

Frannie se ridică de pe scaun cu gesturi ţepene. 
Avea senzaţia că picioarele îi sunt din lemn, lucru 


imposibil, având în vedere că-i tremurau. Şi ei 
începuseră să-i dea lacrimile, dar nu-i păsa; de 
această dată, n-avea să se mai lase înfrântă de 
camera asta nesuferită. 

— Eu plec acum. 

— Ai mâncat la masa noastră! ţipă Carla pe 
neaşteptate. Te-am iubit... şi ne-am îngrijit să nu-ţi 
lipsească nimic... şi uite cu ce ne alegem drept 
răsplată! Soi rău! Asta eşti, so; răul 

Orbită de lacrimi, Frannie se împiedică. Laba 
piciorului drept se izbi de glezna celui stâng. Îşi 
pierdu echilibrul şi căzu, cu mâinile întinse înainte. Se 
lovi cu tâmpla de măsuţa pentru servitul cafelei, iar 
cu un braţ dărâmă o vază cu flori. Nu se sparse, dar 
apa ţâşni din ea gâlgâind şi lăsând o pată cenușie de 
nuanţa ardeziei pe cenuşiul ca penele de porumbel al 
covorului. 

— la te uită! urlă Carla, aproape triumfător. 
Lacrimile îi făcuseră cearcăne mari sub ochi şi-şi 
tăiaseră poteci prin stratul de fard. Avea o înfăţişare 
sălbatică, pe jumătate rătăcită. Uită-te ce-ai făcut, ai 
distrus covorul, covorul de la bunica ta... 

Frannie rămase aşezată pe covor, frecându-se la 
cap pentru a scăpa de ameţeală şi continuând să 
plângă; ar fi vrut să-i spună maică-sii că nu era decât 
apă, dar în momentul acesta se simţea cu totul 
vlăguită şi nu foarte sigură pe sine. Oare era cu 
adevărat doar apă? Nu cumva pătase covorul cu 
urină? 

Mişcându-se din nou cu viteza aceea de fantomă, 
Carla Goldsmith ridică vaza şi o scutură pe dinaintea 
lui Frannie. 

— Care-i mişcarea ta următoare, domnişoară? Ai 
cumva de gând să rămâi tot aici? Te aştepţi cumva 
din partea noastră să te ţinem pe masă şi casă în 
timp ce tu zburzi prin tot oraşul? Asta-i situaţia, n-ai 
ce-i face. Ei bine, nu! Nu! Eu nu accept aşa ceva. Nu 


voi accepta aşa ceva! 

— Nu vreau să stau aici, murmură Frannie. Aşa ți- 
ai închipuit tu? 

— Şi unde o să te duci? Cu el? Mă îndoiesc. 

— La Bobbi Rengarten în Dorchester sau la Debbie 
Smith în Somersworth, presupun. Frannie se adună 
încet de pe jos şi se ridică. Incă mai plângea, însă în 
acelaşi timp era şi furioasă la culme. Insă nu cred că 
este treaba ta. 

— Nu este treaba mea? repetă Carla, ţinând încă 
vaza în mână. Obrajii ei erau albi ca hârtia. Nu este 
treaba mea? Adică ceea ce faci tu atât timp cât te 
mai afli sub acoperişul meu nu mă interesează şi pe 
mine! Putoare nerecunoscătoare ce eşti! 

O pălmui pe Frannie, cu multă putere. Capul i se 
balansă spre spate. Incetă să se mai maseze la 
tâmplă, mângâindu-şi în schimb obrazul lovit şi 
căutând spre maică-sa cu o privire încărcată de 
mirare. 

— Asta-i mulţumirea cu care ne alegem după ce 
te-am văzut intrată într-o şcoală cumsecade, continuă 
Carla, dezgolindu-şi dinţii într-un zâmbet nemilos şi 
teribil. Şi pe care n-o vei mai termina niciodată. După 
ce te căsătoreşti cu el... 

— N-am să mă căsătoresc cu el. Şi nu voi renunţa 
la şcoală. 

Ochii Cariei se căscară şi mai mult. Se holba la 
Frannie ca şi cum ea, Frannie, şi-ar fi pierdut minţile. 

— Ce tot spui acolo? Un avort? Vrei să faci un 
avort? După ce că eşti o târfă, vrei să fii şi o ucigaşă, 
pe deasupra? 

— Am de gând să nasc acest copil. Va trebui să-mi 
amân semestrul din primăvară, dar pot să termin 
vara viitoare. 

— Şi cum crezi tu că vei reuşi să te descurci ca să- 
ţi termini studiile? Pe banii mei? Dacă la asta te-ai 
gândit cumva, să ştii că socoteala ta e greşită. O fată 


modernă, ca tine, nu are nevoie de ajutor din partea 
părinţilor ei, nu-i aşa? 

— Nu pot să afirm că n-aş avea nevoie de ajutor, 
spuse Frannie încet. Banii... ei bine, am să mă 
descurc. 

— N-ai pic de ruşine! Nu te gândeşti decât la tine, 
ceilalţi nici nu există! ţipă Carla. Doamne 
Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc ce 
consecinţe va avea fapta ta asupra tatălui tău şi 
asupra mea! Dar ţie puţin îţi pasă! li vei distruge 
inima tatălui tău, iar... 

— Nu sunt deloc distrus. 

Vocea calmă a lui Peter Goldsmith venea din uşa 
salonului şi amândouă se întoarseră către locul 
respectiv. Bărbatul se afla în cadrul uşii, însă la 
distanţă destul de mare de prag; vârfurile bocancilor 
lui de lucru se opriseră chiar înaintea locului unde 
începea covorul salonului, în continuarea preşului de 
calitate mai proastă din coridor. Frannie îşi dădu 
deodată scama că era locul unde-l văzuse stând de 
nenumărate ori. Oare când intrase el pentru ultima 
oară în salon? Frannie nu reuşea să-şi amintească. 

— Ce cauţi aici? se răsti Carla, părând să fi uitat 
deodată grija faţă de vătămarea pe care ar fi putut s- 
o sufere inima soţului ei. Credeam că astăzi lucrezi 
până târziu. 

— Am făcut schimb cu Harry Masters, îi explică 
Peter. Fran mi-a povestit deja, Carla. Vom fi bunici. 

— Bunici! se isteriză ea. Începu să râdă, un hohot 
de râs urât şi tulbure. Trebuie să mă laşi pe mine să 
mă ocup de asta. Eaţi-a spus ţie întâi, iar tu n-ai 
considerat că trebuie să stai de vorbă cu mine. Foarte 
bine. Nu mă mai miră că procedezi în felul acesta. 
Însă acum voi închide uşa şi vom lămuri împreună 
lucrurile. 

Îi zâmbi amar lui Frannie. 

— Adică între noi... "fetele", îşi duse ea gândul 


până la capăt. 

Carla puse mâna pe clanţa uşii şi dădu s-o 
închidă. Frannie o urmărea, buimăcită încă, 
incapabilă să înţeleagă accesul neaşteptat de furie şi 
venin al mamei ei. 

Peter îşi întinse şi el braţul, încet şi hotărât, 
împiedicând-o să închidă uşa. 

— Peter, vreau să laşi asta în seama mea. 

— Ştiu ce vrei tu. Aşa am procedat până acum. 
Însă de această dată este vorba de altceva, Carla. 

— Nu te afli pe domeniul tău. 

— Ba da, îi replică el calm. 

— Tată... 

Carla se răsuci către ea; peste albeaţa nefirească 
din obrajii ei se aşternuseră două pete roşii, în dreptul 
pomeţilor. 

— Să n-ai îndrăzneala să vorbeşti cu el! urlă ea. 
Nu cu el tratezi! Ştiu prea bine că reuşeşti să-l duci 
întotdeauna cu vorba ca să fie de acord cu ideile tale 
smintite şi să-ţi ţină partea, indiferent ce faci, dar 
astăzi vei avea de-a face cu mine, domnişoară! 

— Potoleşte-te, Carla. 

— leşi afară! 

— Nici nu sunt înăuntru. Poţi să vezi şi tu că... 

— Să nu cumva să-ţi baţi joc de mine! /eşi afară 
din salonul meu! 

Zicând acestea, începu să împingă uşa, 
coborându-şi capul şi folosindu-se şi de umăr, încât ai 
fi zis că este o specie ciudată de animal, jumătate 
taur, jumătate femeie. El îi făcu faţă cu uşurinţă la 
început, apoi trebui să depună mai mult efort. In cele 
din urmă, vinele de la gât îi ieşiră în evidenţă din 
cauza încordării, deşi îşi măsura forţele cu o femeie, 
şi pe deasupra şi mai uşoară decât el cu vreo treizeci 
de kilograme. 

Frannie ar fi vrut să le strige să înceteze, să-i 
spună tatălui ei să plece, ca să nu mai fie obligată s-o 


vadă pe Carla în această postură, să fie martori ai 
crizei ei de furie iraţională, a cărei ameninţare părea 
să planeze deasupra lor de când se ştia şi se 
dezlănţuise acum cu adevărat. Insă gura i se 
încleştase şi-i era imposibil să pronunţe ceva. 

— leşi afară! leşi afară din salonul meu! Afară! 
Afară! Afară! Ticălosule, dă odată drumul la uşa asta 
afurisită şi IEŞI AFARA! 

În acel moment, el îi trase o palmă. 

Zgomotul în sine fusese aproape neînsemnat. 
Pendula bunicului nu se transformă într-un nor de 
indignare din cauza lui, ci continuă să bată, aşa cum 
făcuse încă de când fusese pusă în funcţiune pentru 
prima oară. Mobila nu gemu. Doar şuvoiul de cuvinte 
mânioase al Carlei se opri, ca şi cum ar fi fost retezat 
de un bisturiu. Ea căzu în genunchi, iar uşa se 
deschise larg, izbindu-se uşor de un scaun victorian 
cu spătarul înalt, acoperit cu o husă brodată de 
mână. 

— Nu, vai, nu, murmură Frannie şocată. 

Carla îşi duse o mână la obraz şi-şi ridică privirile 
spre soţul ei. 

— Chestia asta te păştea de cel puţin zece ani, îi 
zise Peter. Vocea lui vădea un uşor tremur. 
Intotdeauna mi-am zis că n-o fac din cauză că mi se 
pare nedemn să loveşti o femeie. Sunt şi acum de 
aceeaşi părere. Dar dacă o persoană — bărbat sau 
femeie — se transformă în câine şi începe să muşte, 
trebuie să-l pui la punct. Regret, Carla, că n-am avut 
curajul s-o fac mai demult. Am fi avut amândoi mai 
puţin de suferit. 

— Tată... 

— Lasă-mă, Frannie, îi spuse el cu seriozitate, iar 
ea se conformă. 

— Ai afirmat că Frannie este egoistă, continuă 
Peter, privind în continuare figura încremenită a soţiei 
lui. De fapt, tu eşti vinovată de asta. Din clipa morţii 


lui Fred, nu ţi-a mai păsat de ea. În acel moment ai 
hotărât că a te lega prea mult de cineva te poate răni 
adânc şi că e mai înţelept să trăieşti doar pentru tine. 
Tot de atunci ai început să-ţi cauţi mereu acelaşi 
refugiu. Mă refer la camera asta. Te-ai concentrat 
asupra familiei tale trecute în lumea celor drepţi şi ai 
uitat de cei care trăiesc încă. lar atunci când ea a 
venit aici şi ţi-a spus că este la ananghie şi că are 
nevoie de ajutor, aş paria că primul lucru care ţi-a 
trecut prin minte a fost să te întrebi ce-ar zice 
doamnele din Clubul Florilor şi Grădinii, sau dacă asta 
va însemna că nu poţi să participi la nunta lui Amy 
Lauder. Dacă suferinţa rănilor tale poate justifica o 
schimbare, nici o rană din lume nu poate schimba 
realitatea, aşa cum este ea. lar faptul că te-ai purtat 
egoist nu poate fi tăgăduit. 

Îi întinse mâna şi-o ajută să se ridice. Carla avea 
aerul unei somnambule. Expresia ei nu se schimbase 
deloc, ochii erau la fel de mari şi neîncrezători. 
Frannie se gândea cu tristeţe că neîndurarea aceea 
se va întoarce curând în ei. 

Nu se înşela. 

— Este vina mea că nu te-am oprit la timp. Din 
pricină că am vrut să evit orice neplăcere. Ca să nu 
se clatine barca. Vezi, şi eu am fost egoist, în felul 
meu. lar când Fran a început să meargă la şcoală, m- 
am gândit, ei bine, acum Carla poate să facă ce vrea 
şi asta nu va face rău nimănui, decât ei, iar dacă o 
persoană nu-şi dă seama că face rău, poate că într- 
adevăr nu face rău. M-am înşelat. Nu zic că nu m-am 
înşelat eu şi cu alte prilejuri, însă niciodată atât de 
rău. Îşi întinse mâinile şi prinse umerii Carlei cu o 
anume blândeţe, în spatele căreia se ghicea însă o 
imensă forţă. Ascultă-mă: îţi vorbesc acum ca soţ. 
Dacă Frannie are nevoie de un loc unde să stea, ăsta 
mi se pare cel mai bun — aşa cum a fost şi până 
acum. Dacă are nevoie de bani, punga mea îi stă la 


dispoziţie — ca şi până acum. lar dacă se hotărăşte 
să păstreze copilul, te vei îngriji să aibă un duş cum 
se cuvine pentru el şi, chiar dacă te gândeşti acum că 
nu va mai veni nimeni pe aici, ea are prieteni, 
prieteni adevăraţi, care n-o vor uita. Şi am să-ţi mai 
zic încă un lucru. Dacă doreşte să-l boteze, lucrul 
acesta se va întâmpla chiar aici. Chiar aici, în 
afurisitul ăsta de salon. 

Gura Carlei se căscase, iar acum începu să iasă 
din ca un sunet. La început sună teribil de 
asemănător cu şuieratul unui ceainic pe un arzător 
fierbinte. Apoi se transformă într-un vaiet tăios. 

— Peter, propriul tău fiu a zăcut în sicriu aici în 
cameră! 

— Da. Tocmai de asta cred că nu există un loc mai 
bun unde să-l botezăm pe noul-născut, spuse el. 
Acelaşi sânge cu al lui Fred. Sânge viu. E ca şi cum ar 
fi Fred însuşi, care a murit de atâta amar de ani, 
Carla. Viermii n-au mai lăsat din el decât oasele... 

La auzul cuvintelor lui, ea scoase un țipăt şi-şi 
duse mâinile la urechi. El se aplecă şi i le îndepărtă. 

— Dar viermii n-au pus încă stăpânire pe fiica ta şi 
pe copilul ei. Contează prea puţin cum a fost 
conceput... el e viu. Tu te porţi ca şi cum ai intenţiona 
s-o alungi, Carla. Ce-ţi mai rămâne dacă faci asta? 
Nimic în afară de salon şi de un soţ care te va urî 
pentru ceea ce ai făcut. Dacă faci asta, ei bine, zic că 
mai bine ne-am fi prăpădit toţi trei în aceeaşi zi —, nu 
numai Fred, ci şi eu şi Frannie. 

— Vreau să mă duc sus şi să mă întind, spuse 
Carla. Mi-este greață şi cred că mi-ar face bine să 
stau în pat. 

— Te ajut eu, se oferi Frannie. 

— Să nu mă atingi, rămâi cu tatăl tău. Voi doi v-aţi 
înţeles, din câte îmi dau eu seama. V-aţi pus în gând 
să mă distrugeţi şi să mă compromiteţi în tot oraşul. 
De ce nu te muţi la mine în salon, Frannie? Poţi să 


arunci noroi pe covor, să iei cenuşă din sobă şi s-o 
arunci în pendulă! În definitiv, de ce nu? De ce nu? 

Femeia începu să râdă şi-l împinse pe Peter într-o 
parte, ieşind din încăpere. Se clătina, ca şi cum ar fi 
fost beată. Peter încercă să-i pună braţul pe umăr şi 
s-o îmbrăţişeze. Carla îşi dezgoli, dinţii şi pufni spre el 
ca o pisică. 

Râsul ei se transforma în suspine pe măsură ce 
urca încet scările, sprijinindu-se de balustrada din 
mahon; era atâta deznădejde sfâşietoare în gemetele 
ei, încât lui Frannie îi era în acelaşi timp şi milă şi silă. 
Figura tatălui ei căpătase culoarea rufelor foarte 
murdare. Ajunsă la capătul treptelor, Carla se răsuci 
pe călcâie şi se balansă atât de puternic, încât 
Frannie se temu pentru o clipă că se va rostogoli 
până jos. Carla îi măsură pe cei doi, păru că vrea să le 
spună ceva, apoi le întoarse din nou spatele. Peste o 
secundă, se auzi uşa de la dormitorul ei trântindu-se; 
furtuna durerii şi furiei femeii ajungea acum până la 
ei mult estompat. 

Frannie şi Peter schimbară priviri îngrozite, în timp 
ce pendula bunicului continua să bată impasibil. 

— Se va rezolva de la sine, încercă Peter s-o 
liniştească. Îşi va reveni curând. 

— Crezi? Frannie se apropie încet de tatăl ei, se 
lipi de el şi-l îmbrăţişă. Eu nu sunt de aceeaşi părere. 
— Nu te frământa. Nu trebuie să ne gândim la 

asta acum. 

— Ar fi mai bine să plec. Ea nu vrea să mă mai 
vadă în preajma ei. 

— Ba trebuie să rămâi. Va fi nevoie de tine să fii 
aici atunci când îşi va reveni — dacă-şi va reveni — 
şi-şi va da seama că are nevoie de tine şi vrea să 
rămâi. Făcu o pauză. Cât despre mine, Fran, eu sunt 
deja în această postură. 

— Tată, îi răspunse ea, rezemându-şi capul de 
pieptul lui. Vai, tată, te rog să mă ierţi, îmi pare 


extrem de rău... 

— $şşş, o linişti el, mângâind-o pe păr. Pe 
deasupra creştetului ei, vedea soarele după-amiezei 
revărsându-se prin ferestrele cu arcade, ca 
întotdeauna, auriu şi neclintit, aidoma luminii solare 
ce pătrunde în muzee sau în casele morţilor. $şşşş, 
Frannie... Te iubesc, te iubesc. 


CAPITOLUL 13 


LUMINA ROŞIE se aprinse iarăşi. Se auzi şuieratul 
pompei. Uşa se deschise. Bărbatul care-şi făcu 
apariţia nu purta costumul alb integral, ci doar un mic 
filtru nazal strălucitor, care semăna puţin cu 
furculiţele cu doi dinţi, din argint, de genul celor puse 
la îndemână pe mesele cu sandvişuri, pentru 
extragerea măslinelor din pahare. 

— Bună ziua, domnule Redman, spuse el în timp 
ce traversa încăperea. Îi întinse mâna, protejată de o 
mănuşă din cauciuc subţire şi transparent pe care 
Stu, luat prin surprindere, o strânse fără să 
crâcnească. Sunt Dick Deitz. Denninger mi-a 
comunicat că nu eşti de acord să joci mai departe 
dacă nu afli care-i scorul. 

Stu aprobă din cap. 

— Bine. Deitz se aşeză pe marginea patului. Era 
un tip scund şi oacheş şi, aşa cum stătea, cu coatele 
sprijinite chiar deasupra genunchilor, arăta ca un 
gnom dintr-un film al lui Disney. Deci cam ce-ai vrea 
să ştii? 

— În primul rând, mă interesează să aflu de ce nu 
porţi un costum din acela spaţial. 

— Pentru că Geraldo zice că nu eşti molipsitor. 

Deitz îi indică un cobai din spatele ferestrei duble. 
Cobaiul se afla într-o cuşcă, iar în spatele cuştii stătea 


însuşi Denninger, cu o figură inexpresivă. 

— Geraldo, hm? 

— Geraldo respiră aer de la tine de trei zile 
încoace, transportat până la el printr-un conductor. 
Boala de care suferă prietenii tăi trece uşor de la 
oameni la cobai şi invers. Dacă ai fi contagios, 
Geraldo ar fi murit până în momentul de față. 

— Dar nu-ți asumi nici un risc, îi replică Stu sec, 
făcând cu degetul un semn spre filtrul nazal. 

— Asta nu e prevăzut în contractul meu, îi 
răspunse Deitz cu un zâmbet cinic. 

— Ce-mi poţi spune despre mine? 

Deitz pronunţă fluent, ca şi cum ar fi repetat 
replica respectivă: 

— Păr negru, ochi albaştri, un bronz 
nemaipomenit... ÎI scrută atent pe Stu, încercând să-i 
ghicească reacția. Nu-i prea amuzant, este? 

Stu nu răspunse nimic. 

— Vrei să mă loveşti? 

— Nu cred c-ar servi la ceva. 

Deitz oftă şi-şi frecă rădăcina nasului de parcă l-ar 
fi deranjat filtrele introduse în fosele nazale. 

— Ascultă-mă, zise el, când treburile iau o 
întorsătură serioasă, eu fac bancuri. Unii oameni 
fumează sau mestecă gumă. Eu folosesc însă această 
metodă ca să-mi ţin firea, nimic altceva. Nu mă 
îndoiesc că există şi sisteme mult mai bune decât al 
meu. Cât despre boala pe care o ai, ei bine, din câte 
au reuşit să stabilească Denninger şi colegii lui, tu nu 
eşti deloc bolnav. 

Stu clătină din cap, aparent impasibil. Cu toate 
acestea, simţea că gnomul ăsta mic citise dincolo de 
figura de pocherist brusca şi profunda lui uşurare. 

— Ceilalţi ce au? 

— Regret, dar e secret. 

— Cum s-a îmbolnăvit individul acela, Campion? 

— Şi asta e secret. 


— Din câte-mi închipui eu, a lucrat în armată. Şi s- 
a întâmplat un accident pe undeva. Cum a fost 
incidentul cu oile din Utah, acum treizeci de ani, 
numai că mult mai rău. 

— Domnule Redman, risc să ajung în închisoare, 
chiar dacă-ţi spun doar "rece" sau "fierbinte". 

Gânditor, Stu îşi trecu degetele prin barba tot mai 
mare. 

— Ar trebui să fii mulţumit că nu-ţi spunem mai 
mult de atât, continuă Deitz. Eşti conştient de asta, 
nu? 

— Ca să-mi pot servi patria mai bine, îi răspunse 
Stu acru. 

— Nu, astea sunt lozincile lui Denninger, îl lămuri 
Deitz. În ierarhia lucrurilor, atât Denninger cât şi eu 
suntem nişte persoane neînsemnate, cu deosebirea 
că Denninger este chiar mai neînsemnat decât mine. 
El e un soi de servomotor, nimic mai mult. Există şi 
un motiv mai pragmatic pentru care ar trebui să fii 
bucuros. Şi tu ai fost trecut în categoria secret, ştii! Ai 
dispărut de pe faţa pământului. Dacă ai şti prea 
multe, barosanii ar putea să ajungă la concluzia că 
este mai sigur să te facă să dispari pentru totdeauna. 

Stu tăcu mâlc. Era năucit de noua perspectivă. 

— Dar eu n-am venit aici ca să te ameninţ. Dorim 
foarte mult să colaborăm cu tine, domnule Redman. 
Avem nevoie de tine. 

— Unde sunt ceilalţi oameni cu care am călătorit 
până aici? 

Deitz scoase o bucată de hârtie dintr-un buzunar 
interior. 

— Victor Palfrey, decedat. Norman Bruett, Robert 
Bruett, decedați. Thomas Wannamaker, decedat. 
Ralph Hodges, Bert Hodges, Cheryl Hodges, decedați. 
Christian Ortega, decedat. Anthony Leominster, 
decedat. 

Numele începură să se învălmăşească în capul lui 


Stu. Chris, barmanul. Ţinea întotdeauna la îndemână, 
sub tejghea, un baston de baseball Louisville Slugger 
tăiat scurt şi îngreunat cu plumb, iar camionagiul care 
avea naivitatea să-şi închipuie că barmanul glumea 
atunci când ameninţa să se folosească de el risca să 
aibă o mare surpriză. Tony Leominster, şoferul de pe 
TIR-ul ăla mare. Câteodată îşi pierdea vremea pe la 
benzinăria lui Hap, dar în scara în care Campion 
lovise pompele nu trecuse pe acolo. Vic Palfrey... 
Dumnezeule, îl cunoştea pe Vic de-o viaţă. Cum era 
posibil ca Vic să fi murit? Dar cel mai mult îl 
impresionă vestea despre familia Hodges. 

— Toți au pierit? se auzi el întrebând. Intreaga 
familie a lui Ralph? 

Deitz se uită pe partea cealaltă a hârtiei. 

— Nu, mai este o fetiţă. Eva. In vârstă de patru 
ani. Ea trăieşte. 

— Şi cum se simte? 

— Îmi pare rău, este secret. 

Furia îl cuprinse cu bruscheţea cu care vin uneori 
surprizele plăcute. Sări în picioare, îl prinse de revere 
pe Deitz şi apoi îl scutură cu toată puterea. Din colţul 
privirii surprinse mişcări precipitate în spatele 
geamului dublu. Auzi şi sunetul slab al unei sirene, 
estompat de distanţă şi de pereţii izolaţi acustic. 

— Ce-aţi făcut, oameni buni? strigă el. Ce-aţi 
făcut? Ce-aţi făcut, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Domnule Redman... 

— Cum? Ce mama dracului aţi făcut? 

Uşa se deschise cu şuieratul obişnuit. Trei bărbaţi 
solizi, în uniforme cafeniu-oliv, intrară în rezervă. 
Purtau toţi filtre nazale. Deitz se întoarse spre ei şi le 
strigă: 

— leşiţi naibii de aici! 

Cei trei tipi aveau un aer descumpănit. 

— Am primit ordin să... 

— leşiţi afară de aici, ăsta-i singurul ordin pe care 


trebuie să-l executaţi! 

Soldaţii se retraseră. Deitz se aşeză calm pe pat. 
Reverele îi fuseseră mototolite, iar părul îi căzuse în 
ochi. Doar atât. Îl măsura pe Stu imperturbabil, ba 
chiar compătimitor. Stu văzu roşu înaintea ochilor şi 
pentru o clipă cochetă cu ideea să-i smulgă filtrul 
nazal, apoi îşi aminti de Geraldo... ce nume stupid 
pentru un cobai. O cruntă disperare se abătu asupra 
lui ca un val de apă rece. Se aşeză şi el. 

— Doamne Dumnezeule, mormăi el. 

— Ascultă-mă, te rog, îi spuse Deitz. Nu eu sunt 
vinovat că te afli aici. Şi nici Denninger sau 
asistentele care vin la tine ca să-ţi ia tensiunea. Dacă 
trebuie neapărat să găsim un vinovat, acela a fost 
Campion, dar nu poţi să dai întreaga vină nici pe el. El 
a luat-o la fugă, însă în circumstanţele respective tu 
sau eu am fi procedat poate la fel. O gafă tehnică i-a 
permis să se strecoare. De acum, răul s-a produs. Noi 
toţi încercăm să facem faţă situaţiei. Dar asta nu 
înseamnă că suntem răspunzători. 

— Şi atunci cine este? 

— Nimeni, îi răspunse Deitz zâmbind. În cazul de 
faţă, răspunderea se răspândeşte în atâtea direcţii, 
încât devine invizibilă, în cele din urmă. A fost un 
accident, care s-ar fi putut petrece într-o infinitate de 
moduri diferite. 

— Asta zic şi eu accident, spuse Stu, aproape în 
şoaptă. Şi ceilalţi ce fac? Hap şi Hank Carmichael şi 
Lila Bruett? Şi fiul lor, Luke? Monty Sullivan... 

— Secret, spuse Deitz. Ai de gând să mă scuturi 
din nou? Dacă asta te face să te simţi mai bine, dă-i 
drumul. 

Stu nu zise nimic, dar felul în care se uită la Deitz 
îl făcu pe acesta să-şi lase privirile în jos şi să înceapă 
să se joace cu nişte cute ale pantalonilor. 

— Sunt în viaţă, recunoscu el, şi ai să-i poţi vedea 
peste o vreme. 


— Ce se întâmplă la Arnette? 

— Se află în carantină. 

— Şi acolo a murit lume? 

— N-a murit nimeni. 

— Minţi. 

— Îmi pare rău că gândeşti astfel. 

— Când scap de aici? 

— Nu ştiu. 

— E secret? întrebă Stu cu amărăciune. 

— Nu, pur şi simplu nu se ştie acest lucru. Din 
câte se pare, nu te-ai molipsit. Vrem să ştim de ce. 
După aceea eşti liber să pleci unde vrei. 

— Pot să mă bărbieresc? Mă mănâncă. 

Deitz zâmbi şi-i răspunse: 

— Dacă-l laşi pe Denninger să-şi reia analizele, voi 
trimite imediat o ordonanţă să te bărbierească. 

— Pot să mă descurc şi singur, fac treaba asta de 
când aveam cincisprezece ani. 

Deitz clătină ferm din cap. 

— Cred că nu este posibil. 

Stu îi zâmbi rece. 

— Vă temeţi că am să-mi tai gâtul? 

— Hai să spunem că... 

Stu îl întrerupse cu o criză de tuse uscată şi 
puternică. Se încovoie din cauza efortului. 

Pe Deitz păru să-l străbată un curent electric. Sări 
de pe pat ca un arc şi străbătu distanţa până la uşa 
etanşă de-ai fi zis că nu mai atinge pământul cu 
picioarele. Apoi cotrobăi prin buzunar după cheia 
pătrăţoasă şi o introduse în broasca. 

— Nu te pierde cu firea, îl sfătui Stu blând. Mă 
prefăceam. 

Deitz se întoarse încet spre el. Se schimbase la 
faţă. Buzele i se subţiaseră de furie, iar privirile îi 
aruncau fulgere. 

— Ce-ai făcut? 

— Mă prefăceam, îi spuse Stu cu un zâmbet şi mai 


larg. 

Deitz se apropie de el cu paşi şovăitori. Îşi strânse 
pumnii, desfăcu mâinile, apoi şi le strânse din nou. 

— Dar de ce? Ce ţi-a venit să faci una ca asta? 

— Îmi pare rău, îi zâmbi Stu. E secret. 

— Fir-ai să fii de ticălos, spuse Deitz puţin 
nedumerit. 

— Nu mai sta. Du-te şi spune-le că pot să-şi 
continue analizele. 

Petrecu cea mai bună noapte a lui de când îl 
aduseseră aici. Şi avu un vis extrem de intens. Visase 
întotdeauna foarte mult — şi soţia lui se plângea că 
izbea în toate părţile şi mormăia în somn — dar încă 
nu avusese un vis ca acesta. 

Se făcea că se află pe un drum de ţară, exact la 
limita dintre asfalt şi piatra de un alb strălucitor. 
Soarele de vară bătea cu toată forţa. Pe ambele laturi 
ale drumului creştea porumb verde, cât vedeai cu 
ochii. Exista şi un indicator, dar el nu putea fi citit din 
cauza prafului. Se auzea croncănitul strident al 
corbilor, venind de la distanţă. Ceva mai aproape de 
el, cineva cânta la o chitară acustică, ciupind 
coardele cu degetele. Vic Palfrey se pricepea la 
chitară, cânta chiar destul de bine. 

Asta este locul unde ar trebui să ajung, gândi Stu 
ca prin ceaţă. Da, ăsta-i locul, precis. 

Ce cântec se auzea? "Beautiful Zion"? "The Fields 
of My Father's Home"? "Sweet Bye an Bye"? O 
melodie oarecare pe care şi-o amintea din copilărie, 
un cântec pe care-l asocia în mintea lui cu 
scufundarea completă în apă şi prânzurile luate la 
iarbă verde. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte care 
anume. 

Apoi muzica se opri. Un nor acoperi soarele. 
Începu să i se facă frică. Începu să simtă că se 
petrecea ceva teribil, ceva mai rău decât ciuma, focul 
sau cutremurul. În porumb exista ceva, şi acel ceva 


stătea la pândă. Din porumb îl pândea ceva 
întunecat. 

Se uită într-acolo şi distinse doi ochi roşii, arzând, 
undeva departe, printre umbrele din porumb. Ochii îl 
umpleau de acea groază paralizantă, totală, pe care o 
simte probabil găina în prezenţa nevăstulicii. Este e/, îi 
trecu prin minte. Omul fără faţă. Sfinte Dumnezeule! 
O, nu, Sfinte Dumnezeule! 

Visul se destrămă şi se trezi cu un sentiment de 
tulburare şi de dislocare, iar apoi de uşurare. Se duse 
la baie şi pe urmă se apropie de fereastră. Privi afară, 
la lună. Se întoarse în pat, dar nu reuşi să adoarmă 
decât o oră mai târziu. Atâta porumb, gândi el pe 
jumătate aţipit. Pesemne că era în lowa sau 
Nebraska, sau poate în nordul Kansasului. Însă el nu 
fusese în viaţa lui în nici unul dintre locurile acelea. 


CAPITOLUL 14 


ERA ORA 11.45. Prin fereastra minusculă, ca de 
cazemată, nu răzbătea nici o urmă de lumină. Deitz 
stătea singur în cămăruţa ce-i servea drept birou, cu 
cravata desfăcută şi cu nasturele de la guler 
desfăcut. Îşi ridicase picioarele pe biroul anodin, din 
metal, iar în mână ţinea un microfon. Pe birou se 
găsea un magnetofon Wollensack demodat, ale cărui 
role se roteau neîncetat. 

"Sunt colonelul Deitz", rosti el. "Sunt amplasat la 
spitalul special din Atlanta cod PB-2. Acesta este 
raportul 16, referitor la Project Blue, problema 
Princess/Prince. Acest raport, dosarul şi problema se 
află sub regim strict secret, clasificare 2-2-3, numai 
pentru barosani. Dacă n-ai calificarea necesară ca să 
te ocupi de acest material, du-te-n mă-ta, băiete." 

Se opri şi-şi permise să închidă ochii, pentru o 


clipă. Rolele îşi continuară mişcarea lor lină, 
îndeplinind perfect toate corecţiile electrice şi 
magnetice necesare. 

"Prince m-a speriat teribil în această seară", 
continuă el în cele din urmă. "Nu intru în amănunte; 
restul îl veţi afla din raportul lui Denningcr, care va fi 
mai mult decât încântat să aibă ocazia să 
povestească. Bineînţeles, o stenogramă a 
conversaţiei mele cu Prince se va alia pe discul de 
telecomunicaţie, împreună cu o transcriere a acestei 
benzi, realizată la 23.45. Atât de tare m-am enervat, 
încât am fost la un pas să-l lovesc, pentru că m-a 
speriat de era să fac pe mine. Dar acum nu mai sunt 
supărat. Individul m-a obligat să mă pun în postura lui 
şi, pentru câteva clipe, am ştiut ce înseamnă să 
tremuri ca varga. Dacă faci abstracţie de faptul că pe 
dinafară arată ca Gary Cooper, este un bărbat 
inteligent şi foarte independent. Dacă aşa va 
considera el potrivit, va născoci tot felul de piedici noi 
pe care să le ridice în calea noastră. Nu are rude 
apropiate în Arnette sau în altă parte, prin urmare nu 
avem prea multe mijloace de constrângere asupra lui. 
Denninger are voluntari — sau cel puţin aşa afirmă — 
care ar fi fericiţi să poată intra la el şi să-l convingă cu 
ajutorul muşchilor să adopte o poziţie mai flexibilă, şi 
s-ar putea să ajungem chiar şi acolo, dar, dacă-mi va 
fi iertată încă o observaţie personală, consider că 
este nevoie de mai multă forţă decât îşi imaginează 
Denninger. Poate cu mult mai multă. Oficial însă, eu 
sunt încă împotriva acestei soluţii. Mama mea 
obişnuia să spună că poţi prinde mai multe muşte cu 
miere decât cu oţet, şi consider vorba ei valabilă şi 
acum. 

O altă informaţie oficială este aceea că testele lui 
de virus sunt încă negative. Ce înseamnă acest lucru 
trebuie să stabiliţi voi." 

Făcu iarăşi o pauză, luptându-se cu tentaţia de a 


se lăsa în voia somnului. În ultimele şaptezeci şi două 
de ore nu dormise decât patru. 

"Situaţia la ora 22.00", pronunţă el oficial, ridicând 
de pe birou un teanc de hârtii conţinând rapoarte. 
"Henry Carmichael a murit în timp ce eu stăteam de 
vorbă cu Prince. Polițistul, Joseph Robert Brentwood, 
a murit acum o jumătate de oră. Un amănunt care nu 
va fi menţionat în prezentarea doctorului D. este 
acela că practic scotea din el nişte ghemotoace verzi 
de dimensiunea merelor. Brentwood a avut reacţie 
pozitivă la tipul de vaccin... ăă..." Scotoci prin hârtii. 
"Uite c-am găsit. 63-A-3. Consultaţi dosarul respectiv, 
dacă vreţi. Febra lui Brentwood a cedat, tumefierea 
caracteristică a ganglionilor din zona gâtului a scăzut, 
a cerut să mănânce şi a primit un ou fiert fără coajă şi 
o felie de pâine prăjită, fără unt. Discuta raţional, a 
vrut să ştie unde se află şi aşa mai departe, tot şirul 
de prostii. Apoi, cam pe la ora 20.00, febra i-a revenit 
brusc. Delir. Şi-a rupt legăturile care-l ţineau întins în 
pat şi a pornit să se clatine în toate părţile prin 
cameră, ţipând, tuşind şi scoțând flegmă, tot tacâmul. 
La un moment dat, a căzut la pământ şi a murit. 
Amin. Părerea echipei este că l-a omorât vaccinul. O 
vreme l-a ajutat să se simtă mai bine, dar simptomele 
i-au revenit înainte de moarte. Prin urmare, trebuie s- 
o luăm de la capăt." 

Făcu o pauză. 

"Am lăsat la urmă lucrul cel mai grav. Putem s-o 
scoatem din regim secret pe Princess, ea redevenind 
Eva Hodges, sex feminin, vârstă patru ani, albă. 
Toate speranţele noastre s-au năruit în această după- 
amiază. Dacă te uiţi la ea, ai zice că este perfect 
normală, nici măcar nu are nasul înfundat. Desigur, 
are moralul scăzut: îi este dor de mama. În afară de 
asta însă, pare perfect normală. Şi totuşi, şi ea este 
bolnavă. Tensiunea ei arterială, măsurată după prânz, 
a prezentat întâi o cădere, apoi o creştere, simptom 


care constituie unicul instrument de diagnostic cât de 
cât acceptabil de care dispune Denninger până în 
momentul de faţă. Înainte de cină, Denninger mi-a 
arătat lamelele cu spută — dacă vrei să ţii cură de 
slăbire, lamelele cu spută pot fi un ajutor preţios, vă 
rog să mă credeţi — şi sunt pline cu germenii aceia în 
formă de roată de căruţă, despre care el zice că nu 
sunt germeni câtuşi de puţin, ci incubatoare. Nu 
reuşesc să înţeleg cum de se face că el ştie perfect 
unde se află şi cum arată şi totuşi nu poate să le pună 
stavilă. Mă bombardează cu tot felul de termeni din 
jargonul lui, dar am senzaţia că nici el nu înţelege 
mare lucru." 

Deitz îşi aprinse o ţigară. 

"Deci, cum s-ar putea rezuma situaţia din această 
scară? Avem de-a face cu o boală care prezintă mai 
multe faze bine definite... dar unii oameni pot sări 
peste o fază. Alţii se pot întoarce la o anumită fază. 
Alţi pacienţi pot prezenta ambele fenomene. Unii 
rămân într-o anumită fază un timp relativ îndelungat, 
alţii le străbat pe toate patru de parc-ar merge călare 
pe o rachetă. S-a dovedit că unul dintre subiecţii 
noştri curați şi-a pierdut această calitate. Celălalt este 
un bădăran în vârstă de treizeci de ani, care pare să 
fie la fel de sănătos ca şi mine. Denninger l-a supus la 
nu ştiu câte milioane de analize şi nu a reuşit să 
izoleze decât patru anomalii: din câte se pare, 
Redman are o mulţime de aluniţe pe corp. Are o 
foarte uşoară hipertensiune, prea uşoară ca sa 
necesite tratament în momentul de faţă. Atunci când 
se află în stare de stres, face un uşor tic nervos sub 
ochiul stâng. lar Denninger afirmă că visează cu mult 
peste medie — aproape toată noaptea şi în fiecare 
noapte. Au aflat asta din seria de electroencefa- 
lograme pe care i le-au făcut înainte de a intra în 
grevă. Cam asta-i tot. Eu nu pot să ajung la nici o 
concluzie, nici doctorul Denninger şi nici cei care 


verifică munca doctorului Demento. 

Chestia asta mă sperie, Starkey. Mă sperie, pentru 
că doar un medic foarte inteligent, care cunoaşte 
bine toate dedesubturile, ar fi în stare să 
deosebească pe oamenii cu o răceală obişnuită de 
purtătorii acestei boli. Cristoase, nimeni nu se mai 
duce la doctor decât cu pneumonii, dacă simt un 
nodul la sân sau dacă fac erupții grave pe piele. Nu 
merită să-ţi baţi capul ca să chemi pe cineva să te 
consulte. Aşa că vor rămâne acasă, vor bea lichide şi 
se vor odihni la pat, după care vor muri. Înainte de 
asta, îi vor molipsi pe toţi cei care vor intra la ei în 
cameră. Noi, aici, aşteptăm ca Prince — am senzaţia 
că i-am folosit de curând numele real, dar, având în 
vedere circumstanţele, mi se rupe sufletul — să se 
îmbolnăvească la noapte, mâine sau poimâine, cel 
târziu. Şi, dintre cei care s-au îmbolnăvit, nimeni nu s- 
a mai făcut bine. Ticăloşii ăia din California şi-au făcut 
de data asta treaba puţin prea bine, după părerea 
mea. 

Deitz, spitalul special PB-2 din Atlanta, aici se 
sfârşeşte raportul meu." 

Închise magnetofonul şi rămase multă vreme cu 
ochii aţintiţi asupra aparatului. Apoi îşi aprinse încă o 
ţigară. 


CAPITOLUL 15 


ERAU doar două minute până la miezul nopţii. 

Patty Grier, asistenta care încercase să-i ia 
tensiunea lui Stu atunci când acesta se hotărâse să 
intre în grevă, răsfoia ultimul număr din McCall în 
camera de gardă a asistentelor, aşteptând să le facă 
vizite domnilor Sullivan şi Hapscomb. Probabil că Hap 
era încă treaz, urmărind spectacolul lui Johnny 


Carson, prin urmare cu el nu avea nici o problemă. Îi 
plăcea s-o necăjească, spunându-i cât de greu ar fi s- 
o ciupească cineva de fund, prin costumul ei alb. 
Domnul Hapscomb era speriat, însă dispus să 
colaboreze, ceea ce nu se putea afirma şi despre 
teribilul Stuart Redman, care era suficient să se uite 
la tine şi-ţi venea să-ţi iei câmpii. Domnul Hapscomb, 
în schimb, făcea parte din categoria "tipilor ca 
lumea", în ceea ce-o privea pe Patty Grier. Ea consi- 
dera că toţi pacienţii pot fi împărţiţi în două categorii: 
"tipi ca lumea" şi "oboseli bătrâne". Patty, care-şi 
rupsese un picior mergând cu patinele pe rotile, pe 
când avea şapte ani, iar de atunci nu mai petrecuse 
nici măcar o singură zi zăcând în pat, avea prea 
puţină răbdare cu "oboselile bătrâne". Adică, fie erai 
bolnav cu adevărat şi te purtai cum îi stă bine unui 
"tip ca lumea", fie erai "oboseală bătrână" şi 
ipohondră, care-i dădeai bătaie de cap unei biete fete 
obligate să muncească din greu. 

Pe domnul Sullivan urma probabil să-l găsească 
adormit şi avea să se trezească morocănos. Nu era 
vina ei că-l trezeşte, lucru pe care ea considera că 
domnul Sullivan ar trebui să-l înţeleagă. Să fie 
recunoscător că beneficia de cea mai bună îngrijire 
pe care era în stare s-o ofere guvernul, absolut 
gratuit, pe deasupra. lar dacă se purta iarăşi ca o 
"oboseală bătrână" în seara respectivă, avea de gând 
să i-o spună verde-n faţă. 

Acele ceasului ajunseră la ora 12; sosise timpul s- 
o ia din loc. 

leşi din camera de gardă şi porni pe culoar către 
camera albă, unde avea să fie mai întâi tratată cu 
sprayuri, apoi ajutată să-şi pună costumul. Pe la 
jumătatea culoarului, începu s-o gâdile în nas. şi 
scoase batista din buzunar şi strănută încet, de trei 
ori. Apoi îşi puse batista la loc. 

Gândindu-se atent la felul cum avea să se poarte 


cu ţâfnosul domn Sullivan, nu acordă nici o atenţie 
strănuturilor. Probabil era un mic acces de alergie. 
Nu-i trecu prin minte nici măcar o secundă 
instrucţiunea din camera lor de gardă, unde scria cu 
litere mari şi roșii: ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE 
APARIŢIA ORICAROR SIMPTOME DE RACEALA 
ASISTENTEI-ŞEFE, INDIFERENT CÂT DE PUŢIN 
IMPORTANTE. Se temeau că boala pe care o aveau 
aceşti bieţi oameni din Texas s-ar putea întinde şi în 
afara camerelor izolate, dar ea ştia prea bine că nici 
un virus, cât de mic, nu putea pătrunde în interiorul 
mediului absolut izolat al costumelor albe. 

Cu toate acestea, în drum spre camera albă, 
molipsi o ordonanţă, pe un medic care tocmai se 
pregătea să plece şi pe o altă asistentă, şi ea 
pregătindu-se să-şi facă rondul de noapte. 

Incepuse o nouă zi. 


CAPITOLUL 16 


ÎN ZIUA URMĂTOARE, pe 23 iunie, un Lincoln 
Continental mare şi alb mergea în mare viteză spre 
nord, pe US 180, într-o cu totul altă regiune a ţării. 
Atinsese probabil cam o sută cincizeci sau o sută 
şaizeci de kilometri la oră, vopseaua alb imaculat 
strălucea în soare, iar piesele cromate sclipeau. 
Geamurile mari din spate reflectau şi ele lumina 
soarelui, deformând teribil imaginea astrului zilei. 

Ruta automobilului — furat undeva, chiar la sud 
de Hachita, după ce Poke şi Lloyd îl uciseseră pe 
proprietar — era sinuoasă şi de-a dreptul bizară: pe 
81 până la autostrada US 80, şi apoi continua mai 
departe, până când Poke şi Lloyd începuseră să 
devină cam nervoşi. Omorâseră şase oameni în 
ultimele şase zile, în acest număr fiind incluşi şi 


posesorul Continentalului, soţia şi fiica lui mâţăită. 
Însă, în drumul lor pe şoselele interstatale, neliniştea 
nu le era provocată de cele şase crime. Ci de droguri 
şi de arme. Cinci grame de haşiş, o cutie mică, din 
tablă, plină cu Dumnezeu mai ştie câtă cocaină şi 
şapte kilograme de marijuana. Pe urmă, două pistoale 
de calibru 38, trei de 45 şi un Mag.357 pe care Poke îl 
numea pocherizatorul lui, şase puşti — dintre care 
două cu ţeava retezată — şi un pistol-mitralieră 
Schmeisser. Conceptul de crimă le depăşea puţin 
capacitatea intelectuală, în schimb erau amândoi 
conştienţi în ce balamuc intrau dacă poliţia din 
Arizona dădea peste ei într-o maşină furată, plină cu 
droguri şi arme. Şi, mai presus de toate celelalte, 
erau şi fugari interstatali. Şi asta chiar de când 
traversaseră graniţa Nevadei. 

Fugari interstatali. Lui Lloyd Henreid îi plăcea tare 
mult cum suna expresia asta. Dăduseră lovitura. la-o- 
ntre ochi, şobolan împuţit. Un sandviş cu plumb 
pentru tine, copoi afurisit. 

De la Deming o luaseră spre nord, pe 180, 
trecuseră prin Hurley, Bayard şi prin Silver City, o 
localitate ceva mai mare, de unde Lloyd cumpărase o 
pungă cu hamburgeri şi opt îngheţate cu lapte (de ce 
naiba o fi luat opt porcării din alea? În ritmul ăsta, în 
curând aveau să se pişe ciocolată), aruncându-i 
chelneriţei un zâmbet gol, dar vesel, care-i dădu 
acesteia o stare de nervozitate timp de mai multe 
ore. După părerea mea, individului ăla îi era egal 
dacă se uită la mine sau mă omoară, îi mărturisi ea 
şerifului în acea după-amiază. 

Trecură de Silver City şi traversară în trombă Cliff, 
apoi drumul începu s-o ia spre vest, adică exact 
direcţia pe care ei doreau s-o evite. Urmă Buckhorn, 
apoi se treziră iarăşi în ţara aceea uitată de 
Dumnezeu, străbătând nesfârşita panglică cu două 
benzi printre tufişuri de salvie şi nisipuri, cu măguri şi 


terase în fundal, un peisaj atât de îngrozitor de 
monoton, încât îţi venea să borăşti. 

— Stăm cam prost cu benzina, zise Poke. 

— Ar fi mai bine dac-ai lăsa-o mai moale cu viteza, 
zise Lloyd. 

Luă o gură din cea de a treia îngheţată cu lapte, 
se înecă din cauza ei, cobori geamul şi aruncă afară 
toate resturile, inclusiv cele trei îngheţate de care nu 
se atinsese nici unul. 

— Hooopa! Hop! strigă Poke. 

Se distra cu pedala de acceleraţie. Maşina pornea 
ca din puşcă, pe urmă încetinea şi apoi iar zvâcnea 
înainte. 

— Dă-i pinteni, cowboy! ţipă Lloyd. 

— Hooopa! Hop! 

— Ai chef să fumezi? 

— Cine are, fumează, se hlizi Poke. Hooopa! Hop! 

Pe podea, între picioarele lui Lloyd, era o geantă 
mare şi verde marca Hefty, în care încăpuseră şapte 
kilograme de marijuana. Se aplecă, îşi vâri mâna şi 
scoase un pumn de frunze, apoi începu să răsucească 
o ţigară uriaşă. 

— Hooopa! Hop! 

Continentalul executa zigzaguri largi, traversând 
linia albă. 

— Lasă căcaturile! strigă Lloyd. Împrăştii peste 
tot! 

— Las' c-a mai rămas destul de unde ai luat tu... 
hooopa! 

— Haide, măi omule, ştii prea bine că trebuie să 
vindem chestia asta. Dacă nu reuşim s-o vindem, pun 
mâna pe noi şi ne închid în portbagajul vreunei 
maşini. 

— Bine, măi băiete. Poke începu să conducă iarăşi 
normal, în schimb se posomorâse la faţă. Fir-ar al 
dracului să fie, a fost ideea ta. 

— Păi am crezut că-i o idee bună. 


— Mda, însă nu m-am gândit că, până la urmă, 
ajungem să ne fâţâim prin nenorocita asta de 
Arizona. Cum crezi tu c-o să ajungem la New York, în 
felul acesta? 

— Tocmai am scăpat de sub urmărire, măi băiete, 
îl linişti Lloyd. 

În mintea lui vedea cum se deschid porţile mari 
ale garajelor poliţiei şi ies în noapte mii de maşini 
model 1940, echipate cu aparate de radio. Luminile 
farurilor ling pereţii din cărămidă. leşi la iveală, 
Canarsie, ştim că eşti înăuntru. 

— Ghinion nenorocit, zise Poke, morocănos în 
continuare. Am făcut o treabă de nu se poate. Ştii cu 
ce ne-am mai ales, dacă nu punem la socoteală 
drogul şi armele? Păi mai avem şaisprezece dolari şi 
nu ştiu câte sute de cărţi de credit şi ne lipseşte 
curajul să le folosim. Al naibii să fie, n-avem nici 
măcar atâţia bani cât să-i facem plinul la scroafa 
asta. 

— Are Dumnezeu grijă de noi, spuse Lloyd, lipind 
ţigara cu limba. O aprinse cu bricheta de bord a 
maşinii. Ce mai zile de neuitat... 

— Şi daca zici că trebuie s-o vindem, de ce naiba 
o fumăm? continuă Poke, nu prea consolat cu gândul 
că Dumnezeu se va ocupa de ei. 

— Câteva grame, acolo, nu mai contează. Haide, 
Poke. Trage din ţigară. 

O asemenea propunere avea întotdeauna efect 
pozitiv asupra lui Poke. Scoase un nechezat şi apucă 
ţigara. Între ei, sprijinit pe patul metalic, se afla 
pistolul Schmeisser, gata încărcat. Continentalul 
gonea pe şosea, iar acul indicatorului de benzină 
arăta că mai rămăsese o optime din rezervor. 


Poke şi Lloyd se întâlniseră cu un an în urmă la 
închisoarea de Minimă Securitate Brownsville — 


construită într-o fermă din Nevada. Brownsville 
cuprindea treizeci şi cinci de hectare de teren agricol 
irigat şi o zonă cu barăcile Quonset ale temniţei, la 
circa nouăzeci de kilometri nord de Tonopah şi la o 
sută douăzeci nord-est de Gabbs. Un loc absolut 
imposibil, ceea ce nu era justificat, puşcăriaşii fiind 
din cei cu condamnări scurte. Deşi Brownsville 
Station era în mod normal considerată fermă, aici nu 
mai creştea aproape nimic. De cum lovea puţin 
soarele nemilos, morcovii şi salatele se ofileau 
imediat şi-şi dădeau curând obştescul sfârşit. 
Celorlalte legume şi buruienilor le mergea ceva mai 
bine, iar puterea legislativă a statului era partizana 
fanatică a ideii că, într-o bună zi, acolo va creşte şi 
soia. Cu toate acestea, cea mai nevinovată afirmaţie 
pe care ai fi putut s-o faci despre rezultatele obţinute 
la Brownsville era că va dura o veşnicie până ce 
deşertul avea să consimtă să înflorească. 
Guvernatorul închisorii (care prefera să i se spună 
"seful'") se mândrea cu faptul că este un dur şi nu 
angaja decât oameni pe care-i considera aspri. Și, 
după cum îi făcea plăcere să anunţe tuturor nou- 
veniţilor, motivul principal pentru care securitatea de 
la Brownsville rămânea minimă era că situaţia se 
prezenta ca în vechiul cântec: n-avem unde fugi, 
iubito, n-avem unde ne ascunde. Unii încercau totuşi, 
însă cei mai mulţi dintre ei erau aduşi înapoi după 
două sau trei zile, arşi şi orbiţi de soare şi dispuşi să- 
şi vândă şefului şi sufletele lor stafidite pentru o gură 
de apă. Unii dintre ei chicoteau dement, iar un tânăr, 
care fusese prins după trei zile de la evadare, 
susţinea că văzuse un castel mare la câţiva kilometri 
sud de Gabbs, un castel înconjurat de un şanţ cu apă. 
Şanţul, pretindea el, era apărat de uriaşi călare pe 
nişte bidivii enormi şi negri. Câteva luni mai târziu, 
când un predicator aparţinând mişcării Renaşterea 
din Colorado prezentase un spectacol la Brownsville, 


aceluiaşi tânăr i se arătase Isus. 

Andrew "Poke" Freeman, condamnat pentru o 
agresiune fără circumstanţe agravante, a fost eliberat 
în aprilie 1989. Fusese vecin de pat cu Lloyd Henreid 
şi-i spusese acestuia că dacă este interesat de o 
lovitură barosană, avea el un pont interesant la 
Vegas. Lloyd se arătase de acord. 

Lloyd fusese eliberat la 1 iunie. Delictul lui, comis 
la Reno, fusese tentativă de viol. Duduia respectivă 
făcea parte dintr-o trupă de dans şi se întorcea acasă, 
când Lloyd o abordase, alegându-se cu gaz 
lacrimogen în ochi. Se considera norocos că nu se 
alesese decât cu doi ani, din care se mai scădea 
timpul petrecut deja la răcoare şi cel obţinut pentru 
bună purtare. La Brownsville era atât de cald, încât 
nu-ţi ardea să nu te porţi ca lumea. 

Luase un autobuz spre Las Vegas, iar Poke îl 
aşteptase la staţia terminus. Uite care-i treaba, îi 
zisese Poke. Îl ştia pe un individ, un "fost partener de 
afaceri" i se părea cea mai nimerită descriere, care în 
anumite cercuri era cunoscut sub numele de 
Gorgeous George. Indeplinea diverse servicii pentru 
un grup de tipi ale căror nume le trădau originea 
siciliană sau italiană. George nu făcea aceste treburi 
decât strict ocazional. De cele mai multe ori, sicilienii 
ăia sau ce-or fi fost ei îl puneau să ducă şi să aducă 
diverse lucruri. Uneori ducea pachete de la Vegas la 
L.A.; alteori aducea alte pachete de la L.A. la Vegas. 
Era vorba mai ales de cantităţi moderate de droguri, 
daruri pentru clienţii de seamă. Arme, uneori. Armele 
le aducea întotdeauna, niciodată nu le scotea din 
oraş. Din câte înţelegea Poke (iar puterea de 
înţelegere a lui Poke nu depăşea ceea ce oamenii de 
film numesc "concentrare minimă"), sicilienii vindeau 
câteodată puşcoace hoţilor independenţi. Ei bine, 
povestea Poke, Gorgeous George era dispus să le 
destăinuie ziua şi locul în care avea să se întâmple un 


transport mai important de asemenea articole. 
George le pretindea un sfert din ce scoteau ei. Poke şi 
Lloyd urmau să se năpustească asupra lui George, să- 
| lege fedeleş şi să-i pună căluş, să-i fure marfa şi 
poate să-l şi pocnească de câteva ori, pentru orice 
eventualitate. Trebuia să nu se prindă nimeni, îi 
avertizase George, pentru că sicilienii ăia nu erau 
genul de care să-ţi poţi permite să-ţi baţi joc. 

— Foarte bine, zisese Lloyd. Mi se pare corect. 

Ziua următoare, Poke şi Lloyd îi făcuseră o vizită 
lui Gorgeous George, un tip de un metru optzeci şi 
cinci, vădind o anumită blândeţe în purtare, cu un cap 
mic şi nepotrivit deasupra umerilor uriaşi şi a gâtului 
cvasiinexistent. Părul lui blond şi bogat atârna în 
bucle, ceea ce-l făcea să semene oarecum cu un 
faimos luptător de "catch". 

Pe Lloyd îl cam bătea gândul să renunţe la 
afacere, dar Poke insistase. Poke era mare specialist 
în lucruri de felul ăsta. George le zisese să vină la el 
acasă vinerea următoare, la ora 6 seara. 

— Să purtaţi măşti, în orice caz, îi sfătuise el. Să 
nu uitaţi să mă umpleţi de borş şi să-mi învineţiţi un 
ochi. Doamne, mai bine nu mă băgam în porcăria 
asta. 

Venise şi ziua cea mare. Poke şi Lloyd luaseră un 
autobuz până în colţul străzii unde locuia George şi-şi 
trăseseră peste ochi măştile de schi când ajunseseră 
în apropierea casei. Uşa era zăvorâtă, dar după cum 
le promisese George, nu foarte zdravăn. La parter 
exista o cameră de distracţii, unde se afla şi George, 
având lângă el o geantă Hefty, plină cu droguri. O 
masă de ping-pong gemea de arme. George era 
foarte speriat. 

— Vai de mine şi de mine, Doamne apără-mă şi 
păzeşte-mă... mai bine nu mă băgam în chestia asta, 
repeta el mereu, în timp ce Lloyd îi lega picioarele cu 
haine răsucite în formă de frânghie, iar Poke îi 


imobiliza mâinile cu bandă Scotch. 

Apoi Lloyd îi trăsese lui George un pumn în nas, 
umplându-l de sânge, iar Poke îl izbise peste ochi, 
înnegrindu-l, aşa cum primise comanda. 

— Isuse! se revoltase George. Chiar crezi că era 
nevoie să pui atâta suflet? 

— Păi tu ziceai că trebuie să arate cât mai pe 
bune, îi atrăsese Lloyd atenţia. 

Apoi Poke lipise o bucată de bandă adezivă peste 
gura lui George şi începuse să adune prada, ajutat de 
Lloyd. 

— Ascultă, ştii ceva, bătrâne? zisese Poke la un 
moment dat, oprindu-se din lucru. 

— Nu, îi răspunsese Lloyd, râzând nervos. Nu mai 
ştiu absolut nimic. 

— Mă întreb dacă amicul nostru, George, poate să 
ţină un secret. 

Pentru Lloyd, acesta era un punct de vedere cu 
totul nou. Îl măsurase cu grijă pe Gorgeous George 
timp de aproape un minut. Ochii lui George mai să-şi 
iasă din orbite, cuprinşi de o groază nespusă. 

— Sigur că da. Doar e şi curul lui în joc, 
răspunsese el. 

Vocea lui trăda însă nesiguranta care-l cuprinsese. 
Există un anume gen de seminţe care prind mai 
întotdeauna rădăcini. Poke adăugase zâmbind: 

— O, ar putea să le zică: "Uite ce este, băieţi. M- 
am întâlnit cu un vechi prieten, care era cu încă 
cineva. Am stat de vorbă de una şi de alta, am băut 
nişte beri şi, ce să vezi, ticăloşii au dat buzna peste 
mine în casă şi m-au făcut de marfă. Sper să puneţi 
mâna pe ei. la să vă spun cum arată." 

George clătina din cap cât putea, iar în priviri i se 
citea teroarea absolută. 

Între timp, armele fuseseră vârâte în sacul gros 
pentru dus rufele la spălătorie, găsit în baia de la 
parter. Nervos, Lloyd întrebase, scuturând sacul: 


— Ei, care-i părerea ta, ce trebuie să facem? 

— Părerea mea este că trebuie să-l pocherizăm, 
bătrâne, îi răspunsese Poke cu regret în glas. Este 
singurul lucru pe care-l putem face. 

— Nu mi se pare aşa de uşor, după ce ne-a vândut 
pontul ăsta. 

— Lumea asta e rea, prietene. 

— Mda, oftă Lloyd, şi se apropiaseră amândoi de 
George. 

— Mff, gemuse acesta, scuturându-şi capul cu 
disperare. Mmmmmnh! Mmmmif! 

— Înţeleg foarte bine, îl alinase Poke. Ghinion, 
este? Îmi pare rău, George, nu mă ţin de fiţe. N-am 
nimic cu tine personal. Aş vrea să nu uiţi chestia asta. 
Prinde-l de cap, Lloyd. 

Ceea ce nu era deloc uşor de făcut. Gorgeous 
George mişca din cap haotic, cu multă repeziciune, 
izbindu-şi ţeasta de pereţii camerei sale, acoperiţi cu 
gresie. Nu părea să fie conştient de ceea ce face. 

— Pune mâna pe el, poruncise Poke netulburat, 
rupând încă o bucată de bandă adezivă de pe rolă. 

Într-un târziu, Lloyd reuşise să-l apuce de păr şi 
să-l ţină atât cât i-a trebuit lui Poke să lipească cea de 
a doua fâşie de bandă peste nasul lui George, luându- 
i astfel ultima posibilitate de a respira. George păruse 
pur şi simplu că a înnebunit. Se rostogolise din colţul 
încăperii, unde se aflase până atunci, căzuse pe burtă 
şi apoi rămăsese acolo, executând un soi de amor 
macabru cu podeaua şi scoțând sunete înfundate, a 
căror intenţie era să fie ţipete, din câte-şi închipuia 
Lloyd. Bietul om. Trecuseră aproape patru minute 
până ce George se linişti definitiv. Se îmbăţoşase, se 
zbătuse şi izbise în toate părţile. Obrajii i se făcuseră 
la fel de roşii ca o reclamă de Coca-Cola. Ultimul lui 
gest fusese acela de a-şi ridica ambele picioare la 
câţiva centimetri, ele revenind apoi cu zgomot la 
podea. Chestia asta îi adusese aminte lui Lloyd de un 


lucru văzut într-un desen animat cu Bugs Bunny şi 
chicotise, simțindu-se puţin înveselit. Până în acel 
moment, priveliştea nu fusese deloc veselă. 

Poke se lăsase pe vine şi-i luase pulsul lui George. 

— Ei? se interesă Lloyd. 

— In afară de ceas, nu mai bate nimic, bătrâne, îi 
răspunse Poke. Că tot veni vorba... Ridică braţul 
cărnos al lui George şi-i privi încheietura. la te uită, 
doar un Timex. Şi eu, care speram să fie vreun Casio 
sau ceva de felul ăsta. 

Lăsă braţul lui George să cadă la pământ. 

Cheile maşinii acestuia se aflau într-unul din 
buzunarele din faţă ale pantalonilor. lar într-un dulap, 
sus, descoperiseră un borcan ce conţinuse unt de 
cocos marca Skippy, plin pe jumătate cu monede de 
zece cenți, pe care le luaseră cu ei. In total, douăzeci 
de dolari şi şaizeci de cenți, în bănuţi de zece centi. 

Maşina lui George era un Mustang vechi şi 
astmatic cu patru cilindri, cu amortizoarele în ultimul 
hal şi anvelopele la fel de chele ca Telly Savalas. Au 
plecat din Texas pe US 93 către sud-est, intrând în 
Arizona. Până la amiaza zilei următoare, adică 
alaltăieri, ocoliseră Phoenix, pe drumuri lăturalnice. 
leri dimineaţă, cam pe la 9, se opriseră la un magazin 
prăfuit aflat cu trei kilometri dincolo de Sheldon, pe 
Arizona Highway 75. Au întors magazinul cu fundul în 
sus şi l-au pocherizat pe proprietar, un domn mai în 
vârstă, cu dinţi falşi, de felul celor care sunt coman- 
daţi şi primiţi prin poştă. S-au ales cu şaizeci şi trei de 
dolari şi cu furgoneta moşului. 

In dimineaţa respectivă, furgoneta făcuse pană la 
două roţi. Două anvelope în acelaşi timp şi — deşi au 
stat aproape o jumătate de oră să caute prin jur ţinte 
sau cuie, trăgând cu schimbul dintr-o uriaşă ţigară cu 
marijuana — n-au descoperit nimic suspect pe 
suprafaţa şoselei. In cele din urmă, Poke declarase că 
a fost probabil o coincidenţă. Lloyd îi răspunsese că, 


pe Dumnezeul lui, auzise el chestii şi mai ciudate. 
Apoi îşi făcuse apariţia Continentalul cel alb, ca un 
răspuns la rugăciunile lor. Ceva mai devreme, 
trecuseră graniţa dintre Arizona şi New Mexico, fără 
ca vreunul dintre ei să fie conştienţi de asta, cu alte 
cuvinte, de cazul lor avea să se ocupe de acum FBI- 
ul. 

Şoferul Lincolnului trăsese la marginea drumului, 
scosese capul pe geam şi se interesase: 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Păi te cred, îi răspunsese Poke. 

Fără să stea pe gânduri, îl pocherizase imediat pe 
fraier. II împuşcase drept între ochi cu Magnumul. 
Bietul de el, probabil n-a mai apucat să-şi dea seama 
nici măcar ce l-a lovit. 


— De ce nu întorci aici? spuse Lloyd, arătând spre 
intersecţia de care se apropiau. 

Se afla în acea stare de beatitudine provocată de 
drog. 

— Să ştii c-ai dreptate, îi răspunse Poke vesel. 

Luă piciorul de pe acceleraţie, iar viteza maşinii 
scăzu de la o sută douăzeci la nouăzeci de kilometri 
pe oră. Smuci apoi volanul spre stânga, roţile din 
dreapta se ridicară puţin deasupra asfaltului în viraj, 
apoi înaintea lor se desfăşură o nouă şosea. US 78, 
care ducea spre vest. lată-i reîntorşi astfel în Arizona, 
neavând habar că ieşiseră de pe teritoriul acelui stat 
sau că erau făptaşii a ceea ce ziarele numeau 
CHERMEZĂ UCIGAŞĂ ÎN TREI STATE. 

Cam după o oră, pe dreapta lor apăru un 
indicator: BURRACK 9. 

— Burlap? întrebă Lloyd ca prin ceaţă. 

— Burrack, îl lămuri Poke şi începu să tragă de 
volan încolo şi încoace, încât maşina descria cele mai 
ciudate şi graţioase mişcări pe suprafaţa drumului. 


Hooopa! Hop! 

— Nu vrei să facem un popas? Mi-e foame, omule. 

— Tot timpul ţi-e foame. 

— Du-te-n mă-ta. Când o iau la bord, mă apucă 
hămeseala. 

— Poate-ţi dau eu acum să-mi rozi ceva, ce părere 
ai? Hooopa! Hop! 

— Vorbesc serios, Poke. Hai să ne oprim. 

— Okay. Trebuie să punem mâna şi pe nişte bani 
gheaţă. Deocamdată, consider c-am reuşit să ne 
pierdem suficient urma. Punem mâna pe nişte 
marafeţi, pe urmă o tăiem spre nord. Mi s-a urât de 
deşertul ăsta căcăcios. 

— Okay, se arătă Lloyd de acord. 

Nu-şi dădea prea bine seama dacă din cauza 
efectului drogului, însă îl cuprinse un acces 
neaşteptat de paranoia, chiar mai violent decât cel de 
la nodul rutier. Poke avea dreptate. Cel mai bine era 
să se oprească lângă localitatea asta, Burrack, şi să 
mai dea o lovitură, cum fusese cea de la Sheldon. 
Puneau mâna pe nişte bani şi pe câteva hărţi de la 
benzinărie, schimbau Continentalul cu o maşină care 
să nu bată în halul ăsta la ochi, apoi îşi croiau drum 
spre nord-est pe drumuri secundare. Să scape naibii 
odată din Arizona. 

— Ştii care-i adevărul, omule? zise Poke. Nu ştiu 
de ce, dar mă încearcă o nelinişte, parc-aş fi o pisică 
din cele cu coada lungă într-o cameră plină cu 
balansoare. 

— Păi să ştii că te-nţeleg foarte bine, îi răspunse 
Lloyd grav, apoi situaţia li se păru amândurora 
nemaipomenit de caraghioasă şi izbucniră în râs. 

Burrack se dovedi o aşezare ce se întindea cât 
vedeai cu ochii de o parte şi alta a drumului. O 
străbătură cu viteza fulgerului, iar la ieşire 
descoperiră o combinaţie de cafenea, magazin şi 
benzinărie. 


În parcarea neasfaltată se aflau o camionetă Ford 
şi un Oldsmobil prăfuit, de care era agăţată o 
remorcă pentru animale. Poke pătrunse şi el în 
parcare, urmărit cu privirea de calul din remorcă. 

— Mi se pare un loc perfect, spuse Lloyd. 

Poke era de aceeaşi părere. Se întoarse şi luă din 
spate arma calibru.357, verificând dacă era încărcată. 

— Eşti gata? 

— Ba bine că nu, îi răspunse Lloyd, înşfăcând 
Schmeisserul. 

Traversară parcarea arsă de soare. Poliţia îi 
identificase pe cei doi încă de acum patru zile; îşi 
lăsaseră amprentele peste tot în locuinţa lui 
Gorgeous George şi în magazinul unde-l 
pocherizaseră pe bătrânul cu dantura sosită prin 
poştă. Camioneta moşului fusese descoperită la doar 
câţiva metri de trupurile celor trei persoane care 
călătoriseră în Continental, iar presupunerea că 
indivizii care-i omorâseră pe Gorgeous George şi pe 
proprietarul magazinului îi lichidaseră şi pe cei trei 
părea mai mult decât logică. Dacă ar fi ascultat 
radioul maşinii în loc de casetofon, ar fi ştiut că poliţia 
din Arizona şi New Mexico desfăşura cea mai mare 
vânătoare de oameni de patruzeci de ani încoace, şi 
asta numai din pricina a doi pungaşi mărunți, care n- 
ar fi priceput în ruptul capului ce făcuseră ei atât de 
rău ca să stârnească un asemenea tărăboi. 

Benzinăria era cu autoservire, prin urmare era 
musai să-l pună pe vânzător să dea drumul la pompă. 
Urcară treptele şi intrară în magazin. Până la tejghea, 
treceai pe lângă trei vitrine cu tot felul de conserve. 
Un tip în haine de cowboy tocmai plătea pentru un 
pachet de ţigări şi pentru o jumătate de duzină de 
trabucuri subţiri. Pe la mijlocul culoarului, o femeie cu 
trăsături obosite şi păr negru şi neîngrijit nu reușea să 
se hotărască între două mărci de sos pentru 
spaghete. In aer plutea un parfum de lemn dulce 


stătut, soare, tabac şi vechime. Proprietarul era un 
bărbat pistruiat, într-o cămaşă cenuşie. Purta pe cap 
şapca firmei, pe care scria SHELL cu litere roşii pe 
fond alb. Îşi ridică privirea atunci când se trânti uşa 
cu plasă şi tresări uşor. 

Lloyd îşi fixă patul rabatabil al Schmeisserului în 
umăr şi trase o serie spre tavan. Cele două becuri 
care atârnau de sus se sparseră, bubuind ca nişte 
bombe. Tipul în haine de cowboy dădu să se întoarcă 
spre ei. 

— Dacă rămâneţi liniştiţi, nimeni n-o să aibă de 
suferit! strigă Lloyd. 

Poke îl făcu imediat de ruşine, slobozindu-şi arma 
spre femeia care cerceta sosurile. Biata de ea zbură 
cât colo. 

— Sfinte Sisoe, Poke! ţipă Lloyd. Nu era căzu' să... 

— Am pocherizat-o, bătrâne! urlă Poke. N-o să se 
mai uite niciodată la Dallas! Hooopa! Hop! 

Bărbatul în haine de cowboy îşi continua mişcarea 
lentă de întoarcere. Îşi ţinea ţigările în mâna stângă. 
Lumina crudă venind dinspre vitrine şi uşa cu plasă 
desena steluțe strălucitoare pe lentilele negre ale 
ochelarilor lui de soare. La brâu avea un pistol calibru 
45, pe care şi-l scoase fără grabă, în timp ce Lloyd şi 
Poke se holbau la femeia moartă. Ochi, trase, iar 
partea stângă a feţei lui Poke se transformă brusc 
într-un amestec haotic de sânge, piele şi dinţi. 

— M-a împuşcat! urlă Poke, scăpând la pământ 
Magnumul şi prăvălindu-se înapoi. Mişcările 
dezordonate ale mâinilor risipiră pe podeaua din lemn 
pachete de cartofi prăjiţi, pufuleţi şi alune. M-a 
împuşcat, Lloyd! Păzea! M-a împuşcat! M-a împuşcat! 

Lovi uşa de la intrare, o deschise şi căzu cu toată 
greutatea pe prispa de la intrare, scoțând în cădere 
uşa dintr-una din balamalele ei îmbătrânite. 

Năucit, Lloyd începu să tragă mai mult din reflex 
decât din spirit de autoapărare. Bubuiturile 


Schmeisserului umplură întreaga încăpere. 
Conservele zburau în toate direcţiile. Sticlele se 
spărgeau, într-o revărsare de ketchup, murături şi 
măsline. Uşa din sticlă a răcitorului pentru Pepsi se 
făcu ţăândări. Sticlele de răcoritoare explodau ca nişte 
porumbei din lut ars, la bâlci. Pe podea se adunau 
cele mai diverse amestecuri de lichide. Tipul în haine 
de cowboy — rece, calm şi concentrat — apăsă iarăşi 
pe trăgaci. Lloyd mai degrabă simţi decât auzi 
glonţul, care-i vâjâi atât de aproape de scăfârlie, încât 
mai să-i facă o cărare prin păr. Mătură cu 
Schmeisserul întreaga încăpere, de la stânga la 
dreapta. 

Bărbatul din spatele tejghelei se lăsă la pământ cu 
atâta iuţeală, încât ai fi putut crede că sub picioare i 
se căscase o trapă. Un automat pentru gumă de 
mestecat se dezintegră, iar pacheţelele roşii, albastre 
şi verzi se rostogoliră peste tot. Borcanele de pe 
tejghea se năruiră. Într-unul fuseseră ouă murate, 
într-altul picioare de porc murate. Magazinul se 
umplu instantaneu de mirosul iute de oţet. 

Trei plumbi plecaţi din Schmeisser străpunseră 
cămaşa kaki a cowboyului, iar măruntaiele îi ieşiră 
prin spate, răspândindu-se peste nişte pungi cu 
cartofi. Omul căzu la pământ, ţinând încă revolverul 
într-o mână şi pachetul de Lucky Strike în cealaltă. 

Căpiat de teamă, Lloyd continuă să tragă. Pistolul 
mitralieră i se înfierbântase în mâini. O cutie plină cu 
sticle goale de sifon se clătină, apoi căzu. O fată 
sumar îmbrăcată, zâmbind dintr-un calendar, încasă 
un glonţ în coapsa ei diafană, de culoarea piersicii. Un 
raft de romane ieftine, fără coperte, se răsturnă, 
desăvârşind harababura. Magazia armei se goli, iar 
liniştea ce urmă păru de-a dreptul asurzitoare. 
Mirosul prafului de puşcă atârna greu în aer. 

— Isuse Cristoase, mormăi Lloyd. 

Îl cercetă precaut pe cowboy, care nu dădea 


semne că avea să fie primejdios în viitorul apropiat 
sau îndepărtat. 

— M-a împuşcat! behăi Poke, apărând din nou în 
magazin, nesigur pe picioare. Impinse cu atâta forţă 
uşa cu plasă ce-i stătea în cale, încât cedă şi cealaltă 
balama şi se prăbuşi. M-a împușcat, Lloyd, păzea! 

— l-am făcut de petrecanie, Poke, îl consolă Lloyd, 
dar Poke nu păru să-l audă. 

Arăta infernal. Ochiul drept îi strălucea ca un safir 
rău prevestitor. Cel stâng nu mai exista. Obrazul 
stâng îi dispăruse; când vorbea, pe partea aceea i se 
vedea osul fălcii în mişcare. Nici dinţi nu prea mai 
avea. Cămaşa îi era îmbibată de sânge. Ce să mai, 
Poke ajunsese într-un hal fără de hal. 

— Porcul ăsta ordinar m-a nenorocit! ţipă Poke. Se 
aplecă şi culese de pe jos Magnumul .375. Te-nvăț eu 
minte să mă mai împuşti, porc nenorocit! 

Se apropie de cowboy, hotărât să se răzbune 
crunt. Puse un picior peste fesele bărbatului prăbuşit, 
în postura unui vânător care se pozează împreună cu 
ursul ce-i va împodobi curând peretele biroului, 
pregătindu-se să-i descarce pistolul în cap. Lloyd 
rămăsese privindu-l cu gura deschisă şi cu pistolul 
mitralieră bălăbănindu-i-se în mână, străduindu-se să 
priceapă cum de se întâmplase tot dezastrul. 

În aceeaşi secundă, proprietarul îşi făcu apariţia 
brusc din spatele tejghelei, ca şi cum ar fi avut un arc 
montat în fund; ţinea în mâini o puşcă de vânătoare 
cu două ţevi, iar pe figură i se citea curajul disperării. 

— Ha? mai apucă Poke să exclame, ridicându-şi 
fruntea la timp ca să încaseze loviturile ambelor ţevi. 
Se scurse la pământ, cu faţa şi mai boţită decât 
înainte, deşi lucrul acesta nu-l mai interesa câtuşi de 
puţin. 

Lloyd hotărî că sosise timpul să-şi ia tălpăşiţa. Să-i 
ia naiba de bani. Bani găseşti pe toate drumurile. Era 
vremea să ia din nou oarece avans faţă de urmăritori. 


Se învârti în loc şi ieşi din scenă cu paşi mari şi 
grăbiţi, aproape fără să mai atingă podeaua. 

Când ajunsese pe la jumătatea treptelor, o maşină 
de la Arizona State Police tocmai poposea în parcare. 
Un poliţist cobori de pe scaunul pasagerului, 
scoţându-şi pistolul din teacă. 

— Rămâi pe loc! Ce se-ntâmplă înăuntru? 

— Trei morţi! strigă Lloyd. Mare nenorocire! 
Individul a fugit pe uşa din spate! Eu unul o şterg de 
aici! 

Se apropie fugind de Continental, ba chiar se şi 
sui la volan şi tocmai era pe cale să-şi aducă aminte 
de cheile rămase în buzunarul lui Poke, când polițistul 
urlă la el: 

— Stai! Stai că trag! 

Lloyd rămase pe loc. După ce văzuse cu ochii lui 
păţania lui Poke, nu-i trebui prea mult să aleagă calea 
pe care s-o urmeze. 

— Sfinte Sisoe, mormăi el jalnic. 

Un al doilea poliţist îi puse un revolver imens la 
tâmplă, în vreme ce primul îi punea cătuşele. 

— Treci în maşină, îngeraşule. 

Bărbatul cu şapcă SHELL ieşise în pridvor, cu 
puşca în mână. 

— L-a împuşcat pe Bill Markson! ţipă el cu o voce 
curioasă, foarte ascuţită. Alălalt a omorât-o pă 
doamna Storm! ladul pă pământ! Eu l-am lichidat p- 
ălălalt! E ţapăn ca scândura! V-aş ruga să va daţi 
puţin într-o parte, băieţi, ca să-i fac şi ăstuia de 
petrecanie! 

— Stai calm, bunicule, îl sfătui unul dintre poliţişti. 
Distracţia s-a terminat. 

— ÎI dobor pă loc! ţipă moşul. Îl bag sub pământ! 

Apoi se aplecă înainte, ca un majordom englez 
care face o plecăciune, şi începu să dea la boboci. 

— Am să vă rog să mă scăpaţi de individul ăla, 
da? îi rugă Lloyd. Cred că e nebun. 


— Am un mesaj pentru tine, îngeraş, îi zise 
polițistul care se legase primul de el. 

Ţeava revolverului acestuia descrise un arc 
generos, sclipi în soare, apoi se abătu asupra capului 
lui Lloyd Henreid, care nu se mai trezi decât la 
spitalul închisorii din Apache County, după căderea 
serii. 


CAPITOLUL 17 


STARKEY RĂMĂSESE înaintea monitorului numărul 
2, urmărindu-l cu atenţie pe tehnicianul categoria a 
doua Frank D. Bruce. Ultima oară când îl văzuse, 
Bruce zăcea prăbuşit, cu faţa într-un bol de supă 
Chunky Sirloin. Între timp nu survenise nici o 
schimbare, cu excepţia faptului că i se confirmase 
identificarea. Situaţia era normală, adică într-un hal 
fără de hal. 

Gânditor, cu mâinile împreunate la spate, ca un 
general care-şi trece în revistă trupele — aşa cum 
făcea generalul Black Jack Pershing, idolul copilăriei 
lui —, Starkey se deplasă până în dreptul monitorului 
4, unde situaţia se îmbunătăţise. Doctorul Emmanuel 
Ezwick stătea în continuare inert, întins pe podea, în 
schimb centrifuga se oprise. leri seara, la ora 19.40, 
aparatul începuse să emită fuioare subţiri de fum. La 
19.55, microfoanele din laboratorul lui Ezwick 
transmiseseră un zgomot ritmat, vâj/-vâj-vâj, care 
cobori treptat la tonuri mai grave, mai pline şi mai 
satisfăcătoare, cron-cron-cron. La ora 21.07 
centrifuga scosese cel din urmă geamăt mecanic, 
apoi palele se rotiseră tot mai încet, înainte de a se 
opri definitiv. Nu cumva Newton era cel care afirmase 
că undeva, dincolo de cea mai îndepărtată stea, s-ar 
putea să existe un corp în nemişcare absolută? 


Newton avusese dreptate din toate punctele de 
vedere, cu excepţia distanţei, se gândi Starkey. Nu 
trebuia să te duci chiar atât de departe. Project Blue 
se afla în stare de încremenire absolută. Starkey era 
foarte bucuros. Centrifuga constituise ultima iluzie a 
vieţii, iar el chiar îl pusese pe Steffens (acesta se 
uitase la el de parcă ar fi înnebunit, fapt pe care, da, 
Starkey nici nu-l scotea neapărat din calcul) să-i pună 
computerului următoarea problemă: cât se estima că 
avea să mai funcţioneze centrifuga? Răspunsul, 
obţinut în exact 6,6 secunde, fusese următorul: +/-3 
ANI DAR O DEFECŢIUNE POATE SĂ APARĂ ÎN 
URMĂTOARELE DOUĂ SĂPTĂMÂNI. DOAR 0,009% 
REPREZINTĂ ZONE DE POSIBILE DEREGLĂRI, DIN 
CARE LAGĂRELE 38%, MOTORUL PRINCIPAL 16%, 
TOATE CELELALTE 54%. Un computer foarte deştept. 
Starkey îi sugerase lui Steffens să-l întrebe din nou, 
după arderea centrifugei lui Ezwick. Computerul 
intrase în legătură cu banca de date a sistemelor 
mecanice şi confirmase că, într-adevăr, lagărele 
centrifugei se arseseră. 

Nu trebuie să uit, îi trecu lui Starkey prin minte în 
momentul în care telefonul începuse să facă apeluri 
urgente în spatele lui. Zgomotul pe care-l fac lagărele 
înainte de a ceda definitiv este cron-cron-cron. 

Se duse la aparat şi apăsă pe butonul prin care se 
stabilea legătura. 

— Da, Len. 

— Billy, am un apel urgent din partea uneia dintre 
echipele noastre, care acţionează într-un oraş numit 
Sipe Springs, Texas. La aproape şase sute de 
kilometri de Arnette. Susţin că trebuie să stea de 
vorbă cu tine; e vorba de o decizie de comandă. 

— Despre ce e vorba, Len? se interesă el calm. 

Luase peste şaisprezece pastile de calmant în 
ultimele zece ore şi se simţea bine, în general. 
Sistemul lui nu scotea încă nici un cron. 


— Presa. 

— O, Doamne. Dă-mi legătura. 

Se auzi un val de paraziți, în spatele căruia se 
ghicea o voce pronunţând ceva ininteligibil. 

— Stai o secundă, spuse Len. 

Paraziţii începură să se risipească. 

— Lion, Team Lion, mă auzi, Blue Base? Mă auzi? 
Unu... doi... trei... patru... aici Team Lion... 

— Recepţionez, Team Lion, spuse Starkey. Aici 
Blue Base One. 

— Chestiunea se încadrează în codul Flowerpot 
din Cartea Situațiilor Neprevăzute, pronunţă vocea 
aceea care suna a tinichea. Repet, Flowerpot. 

— Ştiu prea bine ce înseamnă afurisita de 
Flowerpot, îl repezi Starkey. Care-i situaţia? 

Vocea aceea venind tocmai de la Sipe Springs 
turui fără oprire timp de aproape cinci minute. 
Situaţia în sine era lipsită de importanţă, se gândi 
Starkey, având în vedere că fusese anunţat de 
computer cu două zile în urmă că situaţiile de acest 
gen aveau să apară înainte de sfârşitul lui iunie (într-o 
formă sau alta). Probabilitate 88%. Amănuntele 
specifice nu contau. Dacă există doi craci şi prohab, 
înseamnă că e o pereche de pantaloni. Culoarea nu 
mai contează. 

Un medic din Sipe Springs avusese câteva intuiţii 
foarte bune, iar doi reporteri de la un cotidian din 
Houston făcuseră legătura dintre întâmplările din 
Sipe Springs şi cele petrecute la Arnette, Verona, 
Commerce City şi într-un oraş numit Polliston, din 
Kansas. Acestea erau oraşele unde situaţia se 
înrăutăţise atât de tare şi în timp atât de scurt, încât 
fusese trimisă armata pentru a organiza carantina. 
Computerul mai poseda o listă cu alte oraşe din zece 
state unde începuseră să apară urme ale epidemiei 
de Blue. 

Situaţia de la Sipe Springs nu prezenta 


importanţă, din cauză că nu era unică. Şansa de 
unicitate o avuseseră la Arnette — mai mult sau mai 
puţin — şi o rataseră. Faptul important era că 
"situaţia" era pe cale să fie tipărită nu numai pe 
hârtia subţire şi galbenă folosită de armată; sau aşa 
avea să se întâmple, în orice caz, dacă Starkcy nu lua 
măsuri. Nu se hotărâse încă dacă să facă sau nu 
acest lucru. Dar în momentul în care vocea aceea ca 
de tinichea încetase să mai vorbească, Starkey îşi 
dădu seama că de fapt luase hotărârea. Sau poate o 
luase cu douăzeci de ani în urmă. 

Totul se reducea la ceea ce conta cu adevărat. lar 
ceea ce conta nu era realitatea bolii; şi nici faptul că 
integritatea Atlantei avea oarecum de suferit şi din 
această cauză aveau să fie obligaţi să mute întreaga 
operaţiune profilactică în complexul medical de la 
Stovington, Vermont, unde condiţiile erau cu mult 
mai proaste; şi nici faptul că Blue se răspândea 
deghizată sub forma aceasta atât de vicleană, de 
răceală banală. 

— Important este să... 

— Repetă, Blue Base One, se auzi vocea 
îngrijorată. N-am înţeles. 

Important era că se petrecuse un incident 
regretabil. Starkey se întoarse cu douăzeci şi doi de 
ani în urmă, în anul 1968. Se afla la clubul ofiţerilor 
din San Diego când sosise ştirea despre Calley şi cele 
petrecute la Mei Lai Four. Starkey juca pocher 
împreună cu alţi patru bărbaţi, dintre care doi se 
aflau acum în Consiliul Şefilor de Stat-Major. Uitaseră, 
pur şi simplu uitaseră de jocul lor de pocher, în focul 
unei discuţii despre consecinţele pe care urma să le 
aibă incidentul asupra armatei — nu asupra unei 
arme sau alteia, ci asupra întregii armate — în 
atmosfera de vânătoare de vrăjitoare dezlănţuită la 
Washington de presă, cea de-a patra putere în stat. 
lar cineva dintre ei, un ofiţer care acum putea să-l 


sune direct pe viermele mizerabil care juca rolul de 
Şef al Executivului din 20 ianuarie 1989, îşi aşezase 
cu grijă cărţile cu faţa în jos pe masa acoperită cu 
postav verde şi spusese: Domnilor, s-a petrecut un 
incident regretabil. lar atunci când se petrece un 
incident regretabil, în care este implicată oricare 
armă din Forțele Armate ale Statelor Unite, noi nu 
punem în discuţie cauzele incidentului respectiv, ci 
mai degrabă cum pot fi curățate cel mai bine 
diversele ramuri ale serviciului. Serviciul militar este 
mama şi tatăl nostru. lar atunci când îţi găseşti mama 
violată sau tatăl bătut şi jefuit, înainte de a chema 
poliția sau de a începe cercetarea, le acoperi 
goliciunea. Pentru că-i iubeşti. 

Starkey nu auzise niciodată pe cineva spunând 
vreun lucru mai plin de miez decât acesta. 

Descuie sertarul de jos al biroului şi scoase la 
iveală, dintre alte acte, un dosar albastru şi subţire, 
legat cu o panglică roşie. Pe copertă apărea 
următorul text: DACA SIGILIUL A FOST RUPT, 
ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE TOATE DIVIZIILE DE 
SECURITATE. Starkey rupse panglica roşie. 

— Mai eşti pe recepţie, Blue Base One? se 
interesă vocea. Nu te mai auzim. Repet, nu te mai 
auzim. 

— Sunt aici, Lion, îi răspunse Starkey. 

Răsfoise cărţulia până la ultima pagină şi acum 
urmărea cu degetul o coloană intitulată 
CONTRAMASURI EXTREME DE ACOPERIRE. 

— Lion, mă auzi? 

— Te auzim foarte bine, Blue Base One. 

— Troy, spuse Starkey cu greutate. Repet, Lion: 
Troy. Repetă şi tu, te rog. Receptie. 

Linişte. Mormăit îndepărtat de paraziți. Starkey îşi 
aduse aminte ca prin vis de aparatele de emisie- 
recepţie pe care şi le confecţiona împreună cu ceilalţi 
copii, din două conserve Del Monte şi câţiva metri de 


sfoară ceruită. 

— Mai spun încă o dată... 

— Isuse! exclamă cu un nod în gât o voce extrem 
de tânără de la Sipe Springs. 

— Repetă şi tu, băiete, îl îndemnă Starkey. 

— T... Troy. Vocea reveni apoi cu mai multă forţă: 
Troy. 

— Foarte bine, îl asigură Starkey plin de calm. Fii 
binecuvântat, băiete. Terminat. 

— Şi dumneata, sir. Terminat. 

Un clic, urmat de paraziți puternici, apoi un alt 
clic, linişte şi glasul lui Len Creighton. 

— Billy? 

— Da, Len. 

— Am ascultat întreaga discuţie. 

— Foarte bine, Len, confirmă Starkey obosit. Faci 
raportul după cum consideri tu mai potrivit. 
Bineînţeles. 

— Nu ai înţeles, Billy, continuă Len. Ai făcut lucrul 
cel mai potrivit. Nu crezi că-mi dau şi eu seama de 
asta? 

Starkey îşi închise pleoapele grele. Pentru un 
moment, efectul dulce al medicamentelor îl părăsi. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine, Len, 
îi spuse el, cu vocea gata să i se frângă. 

Întrerupse legătura şi se întoarse înaintea 
monitorului numărul 2. Îşi puse braţele la spate, 
aidoma lui Black Jack Pershing, atunci când îşi 
inspecta trupele. Îl contemplă pe Frank D. Bruce şi 
locul lui de veşnică odihnă. Nu peste multă vreme se 
calmă din nou. 


Dacă ieşi din Sipe Springs prin sud-est şi o iei pe 
US 36, îţi trebuie cam o zi ca să ajungi la Houston. 
Maşina care înghiţea şoseaua cu o sută douăzeci de 
kilometri la oră, un Pontiac Bonneville de trei ani, 


trecu de vârful pantei şi înainte îi apăru o paragină de 
Ford care bloca drumul; accidentul nu putea fi evitat 
decât cu mare greutate. 

Şoferul, corespondent de presă la un cotidian 
important din Houston, în vârstă de treizeci şi şase de 
ani, călcă frâna de serviciu şi cauciucurile începură să 
scârţâie; botul Pontiacului se înfipse mai întâi în 
şosea, apoi începu să derapeze spre stânga. 

— Dumnezeule din Ceruri! urlă fotograful din 
scaunul de lângă şofer, scăpând aparatul din mână şi 
încercând cu disperare să-şi treacă centura de 
siguranţă peste mijloc. 

Şoferul lăsă frâna liberă, se căţără cu maşina 
peste marginea drumului şi simţi cum roţile din 
stânga i se înfundă în noroiul moale. Atinse pedala de 
acceleraţie, iar Pontiacul ţâşni iarăşi, întorcându-se cu 
bine pe asfalt. De sub anvelopele fierbinţi ieşea fum 
albastru. Radioul urla fără încetare: 


Dragă, poți să-l înţelegi pe iubitul tău, 
El e un om drept, 
Dragă, poti să-l înţelegi pe iubitul tău? 


Îşi înfipse iarăşi piciorul în frână, iar maşina se roti 
şi se opri în mijlocul după-amiezei fierbinţi şi pustii. 
Trase aer în piept, gâfâind speriat, şi apoi expiră într- 
un acces de tuse. Se înfuriase foarte rău. Puse 
maneta schimbătorului în marşarier şi se apropie de 
Ford şi de cei doi tineri care stăteau în spatele 
maşinii. 

— Stai puţin, îi spuse fotograful, neliniştit. Era un 
om gras, iar de bătut nu se mai bătuse din clasa a 
noua. Ascultă-mă, poate ar fi mai bine să... 

Fu aruncat înainte şi gemu atunci când Pontiacul 
se opri iarăşi brusc; reporterul smuci maneta 
schimbătorului, punând-o în poziţia de parcare, şi 
cobori din maşină. 


Se apropie de cei doi tineri din spatele Fordului, 
cu pumnii strânşi. 

— Ticăloşilor! le strigă el. Puțin a lipsit să ne 
omorâţi, fir-ar... 

Îşi petrecuse patru ani în serviciul militar, ca 
voluntar. Nu apucă decât să identifice carabinele, 
nişte M-3A model nou, atunci când le scoaseră la 
iveală de sub partea din spate a Fordului. Rămase 
încremenit în soarele torid al Texasului şi făcu pe el. 

Incepu să ţipe şi se hotărî, în mintea lui, să se 
răsucească în loc şi s-o ia la sănătoasa către 
Bonneville, dar picioarele refuzară să se mişte. Cei 
doi deschiseră focul, iar gloanţele îl izbiră în piept şi-n 
pântece. Se lăsă în genunchi, cu mâinile ridicate în 
semn de implorare mută, iar atunci un glonţ îl atinse 
la un centimetru deasupra ochiului stâng, 
sfărâmându-i toată partea de sus a cutiei craniene. 

Fotografului, care se întorsese ca să vadă mai 
bine, îi fu imposibil să priceapă ce se petrecuse până 
în momentul când cei doi tineri trecură peste 
cadavrul ziaristului şi se apropiau de el, cu armele 
ridicate. 

Se strecură la volanul Pontiacului, simțind cum i 
se adună clăbuci calzi de salivă la colţurile gurii. 
Cheile se aflau încă la locul lor, în contact. Aprinse 
motorul şi ţipă ca din gură de şarpe atunci când 
începură să tragă. Simţi cum maşina se lasă pe 
partea dreaptă, ca şi cum o mână de uriaş s-ar fi 
abătut asupra părţii din stânga spate, iar volanul 
începu să-i danseze sălbatic în mâini. Fotograful sălta 
în sus şi în jos, în vreme ce maşina şontâcăia pe 
şosea, din cauza cauciucului spart. Peste doar o clipă, 
uriaşul lovi şi cealaltă latură a maşinii. Dansul 
volanului se îndrăci şi mai tare. Fotograful scâncea. 
Anvelopele din spate ale Pontiacului se zbăteau 
nebuneşte. Cei doi tineri se întoarseră alergând la 
Fordul lor, al cărui număr de înmatriculare era 


înregistrat pe nesfârşitele liste de la direcţia de 
vehicule militare a Pentagonului; unul dintre ei 
întoarse maşina ţinând volanul strâns. Botul maşinii 
săltă violent atunci când trecu peste marginea şoselei 
şi peste trupul ziaristului. Sergentul de pe locul 
pasagerului, cuprins pe neaşteptate de un strănut, 
stropi tot parbrizul. 

Înaintea lor, Pontiacul se târa pe cele două 
cauciucuri sparte din spate. Fotograful cel gras de la 
volan începuse să se smiorcăie, la vederea Fordului 
întunecat la culoare ce începuse să-i crească în 
oglinda retrovizoare. Deşi stătea cu acceleraţia la 
podea, maşina refuza să depăşească şaizeci de 
kilometri la oră şi mergea dezordonat, ocupând tot 
drumul. Între timp, la radio locul lui Larry Underwood 
fusese luat de Madonna. Madonna susţinea sus şi tare 
că este o fată materialistă. 

Fordul depăşi elegant Bonnevilleul şi, pentru o 
fracțiune de secundă, fotograful îndrăzni să spere că- 
şi va vedea de drum, va dispărea dincolo de orizontul 
pustiu, lăsându-l în pace. 

Apoi reveni în faţa lui şi frână, iar botul Pontiacului 
izbi aripa maşinii din faţă. Se auzi bufnitura surdă a 
metalului. Capul fotografului zbură înainte, iar din 
cauza impactului cu volanul începu să i se scurgă 
sânge din nas. 

Aruncând cu greu — din pricina gâtului înţepenit 
— priviri îngrozite peste umăr, alunecă peste 
suprafaţa caldă, din plastic, ca şi cum scaunul ar fi 
fost dat cu unsoare, şi cobori pe uşa din dreapta. 
Porni în fugă şi străbătu povârnişul de la marginea 
şoselei. Îi apăru în faţă un gard din sârmă ghimpată 
pe care încercă să-l sară dintr-o dată, plutind pe 
deasupra ca un balon şi gândind: Am să reuşesc, fug 
aşa la infinit, nu mă poate prinde nimeni... 

Căzu de cealaltă parte, cu piciorul prins în sârmă. 
Urlând spre cer, mai făcea încă tentative disperate de 


a-şi desprinde pantalonii şi carnea albă, cu gropiţe, 
atunci când cei doi tineri coborau şi ei de pe drum, cu 
armele în mâini. 

De ce, ar fi vrut el să-i întrebe, dar nu mai apucă 
să scoată decât un țipăt deznădăjduit, înainte să-i 
iasă creierii prin ceafă... 

În acea zi, la Sipe Springs, Texas, nu s-a dat nici 
un reportaj despre boală sau despre vreun incident 
oarecare. 


CAPITOLUL 18 


NICK DESCHISE UŞA dintre biroul şerifului Baker şi 
celulele închisorii, iar băieţii săriră imediat cu gura pe 
el. Vincent Hogan şi Billy Warner se aflau în cele două 
încăperi ca nişte cutii de saleuri din stânga lui Nick. 
Mike Childress stătea într-una din cele două de pe 
partea dreaptă. Cealaltă era goală, din simplul motiv 
că Ray Booth, cel care purta inelul cu piatră roşie, se 
topise la timp. 

— Băi, mutule! îl strigă Childress. Băi, mut 
împăiat! Îţi trece prin căpăţâna aia tâmpită ce-o să 
păţeşti când ieşim de aici? Ei? Ai idee ce-o să se 
întâmple cu tine? 

— Am să-ţi smulg coaiele cu mâna mea şi-am să ţi 
le vâr pe gât, până dai în primire, îi promise Billy 
Warner. M-ai înţeles? 

Doar Vince Hogan nu participa la tirul de 
ameninţări. Mike şi Billy nu prea aveau ochi pentru el 
în ziua respectivă, 23 iunie, când urmau să fie duşi la 
tribunalul ținutului Calhoun şi băgaţi la răcoare, în 
aşteptarea procesului. Şeriful Baker se bazase pe 
Vince, care-şi vărsase tot sacul, ca un fricos ce era. 
Nick aflase de la Baker că putea obţine formularea 
unei acuzaţii împotriva băieţilor, dar dacă se ajungea 


la un proces cu juraţi, cuvântul lui Nick avea să fie 
pus în balanţă cu afirmaţiile celor trei — sau patru, 
dacă-l prindeau şi pe Ray Booth. 

Nick ajunsese să-l respecte profund pe şeriful John 
Baker în aceste ultime două zile. Baker era un fost 
fermier de vreo sută şi treizeci de kile, pe care 
alegătorii lui îl porecliseră — cum altfel — Big Bad 
John, John cel Mare şi Rău. Respectul lui Nick nu se 
datora faptului că Baker îi dăduse slujba asta, să 
pună în ordine închisoarea, scoţându-şi astfel banii pe 
o săptămână de lucru pierduţi; Nick îl aprecia pentru 
că pornise în urmărirea celor care-l bătuseră şi-l 
jefuiseră. Reacţionase ca şi cum Nick — un biet 
vagabond surdomut — ar fi făcut parte din una dintre 
cele mai vechi şi onorabile familii ale oraşului. După 
cum ştia Nick prea bine, existau o mulţime de şerifi 
pe aici, prin sud, care ar fi preferat să-l condamne la 
şase luni de muncă într-o fermă specială sau la 
reparaţii de drumuri. 

Porniseră împreună către fabrica de cherestea 
unde lucra Vince Hogan, în maşina personală a lui 
Baker, un Power Wagon, nu în maşina de patrulă a 
ținutului. Sub bord ţinea o puşcă ("Întotdeauna 
încărcată şi cu piedica pusă", îi zisese Baker) şi un 
girofar, pe care îl punea pe capotă, atunci când se 
afla în misiune. Aşa procedase cu două zile în urmă, 
când ajunseseră în parcarea depozitului de cherestea. 

Baker tuşea, scuipa pe geam, îşi sufla nasul şi se 
ştergea la ochii lui înroşiţi cu o batistă. Vorbea pe 
nas, scoțând tonalități asemănătoare celor ale unui 
corn de ceaţă. Desigur, Nick nu-l auzea, dar nici nu 
avea nevoie. Era suficient de limpede că pe şerif îl 
lovise o răceală zdravănă. 

— Uite cum facem, când dăm cu ochii de el, eu îl 
apuc de braţ, îi spuse Baker. Pe urmă te întreb "II 
recunoşti, e unul dintre ăia?" Tu-mi faci semn că da. 
Nu mă interesează dacă e sau nu adevărat. Tu 


trebuie să dai din cap. Ai priceput? 

Nick îi făcu semn că a înţeles. 

Vince muncea la maşina de rabotat scânduri, 
vârând lemnul între fălcile maşinii, cu bocancii înfipţi 
în rumeguş aproape până la glezne. Îi zâmbi nervos 
lui John Baker şi-i aruncă o căutătură neliniştită lui 
Nick. Obrajii lui Nick erau slabi, cu urme vineţii şi încă 
prea palizi. 

— Salut, Big John, ai venit în mijlocul poporului 
muncitor? 

Ceilalţi tipi din echipă urmăreau scena, 
plimbându-şi grav privirile de la Nick la Vince şi de la 
acesta la Baker şi pe urmă înapoi, urmând acelaşi 
traseu, ca şi cum ar fi fost spectatori la o nouă 
versiune, mai complicată, de tenis. Unul dintre ei 
scuipă o gură de tutun în rumeguşul proaspăt şi-şi 
şterse bărbia cu dosul palmei. 

Baker îl înşfăcă pe Vince Hogan de braţul lui 
fleşcăit şi ars de soare, trăgându-l mai în faţă. 

— Hei, ce te-a apucat, Big John? 

Baker îşi întoarse capul, pentru ca Nick să-i poată 
vedea buzele. 

— Este unul dintre ei? 

Nick făcu semn viguros din cap, ba arătă şi cu 
degetul spre Vince, ca să nu mai existe nici un dubiu. 

— Da' ce-i asta? exclamă Vince din nou. Nu l-am 
mai văzut în viaţa mea pe mutu' ăsta. 

— Atunci cum de ştii că-i mut? Hai, Vince, te duc 
la răcoare. Chiar acum. Ai putea trimite pe unul dintre 
băieţii ăştia să-ţi aducă periuţa de dinţi. 

Protestând, Vince fu condus şi urcat în maşina 
şerifului. Protestând, fu adus în oraş. Protestând, fu 
băgat la zdup şi lăsat să fiarbă în suc propriu timp de 
câteva ore. Baker nu se osteni să-i citească lista de 
drepturi. 

— Tâmpitul ăla o să se zăpăcească de tot, îi 
explică lui Nick. 


Când Baker veni să-l viziteze, cam pe la prânz, 
Vince era prea înfometat şi prea înspăimântat ca să 
mai încerce vreun protest. Işi deşertă tot sacul. 

Mike Childress intrase şi el la mititica înainte de 
ora 1, iar Baker îl prinse pe Billy Warner la el acasă, 
tocmai în momentul când acesta îşi încărca vechiul lui 
Chrysler, cu intenţia de a pleca undeva — undeva 
foarte departe, dacă judecai după nenumăratele cutii 
şi bagaje îngrămădite unele peste altele. Cineva 
apucase însă să-l prevină pe Ray Booth, iar acesta 
fusese suficient de deştept să se mişte cât se poate 
de repede. 

Baker îl luă pe Nick acasă, ca să prânzească 
împreună şi s-o cunoască şi pe soţia lui. Pe drum, 
Nick îl întrebă prin intermediul caietului de notițe: "Să 
ştii că-mi pare foarte rău că e tocmai fratele ei. In ce 
fel a reacţionat?" 

— Face faţă cu brio, îi răspunse Baker, cu voce şi 
ţinută aproape oficiale. Din câte bănuiesc, sunt sigur 
c-a plâns din pricina lui, deşi ştie prea bine ce-i poate 
pielea. Şi mai ştie că rudele nu ţi le poţi alege, aşa ca 
pe prieteni. 

Jane Baker era o femeie scundă şi drăguță, care 
într-adevăr plânsese, din câte se putea ghici. Ochii ei 
încercănaţi îl făceau pe Nick să nu se simtă la largul 
lui. Ea îi strânse mâna cu amabilitate şi-i spuse: 

— Îmi pare bine să te cunosc, Nick. Şi-mi cer din 
inimă scuze pentru ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă simt 
şi eu răspunzătoare, din cauză că a fost amestecat şi 
cineva apropiat mie. 

Nick clătină din cap şi, încurcat, îşi trecu 
greutatea de pe un picior pe celălalt. 

— l-am oferit o slujbă, zise Baker. Postul meu s-a 
dus de râpă de când s-a mutat Bradley la Little Rock. 
E vorba în primul rând de zugrăvit şi curăţenie. 
Oricum, o vreme trebuie să rămână pe aproape... din 
cauza... ştii tu. 


— Procesul, da, completă ea. 

Urmă un moment de linişte atât de grea, încât 
deveni apăsătoare până şi pentru Nick. 

Apoi, cu veselie forţată, femeia continuă: 

— Sper că mănânci şuncă fiartă, Nick. Avem doar 
asta, cu porumb fiert şi un castron mare de salată de 
varză. Salata mea nu a fost niciodată la înălţimea 
celei pe care o făcea maică-sa, sau cel puţin aşa 
susţine el. 

Nick se frecă pe stomac şi zâmbi. 

În timpul desertului (o prăjitură din aluat fraged, 
cu zmeură, din care Nick, care mâncase pe sponci în 
ultima vreme, îşi luă două porţii), Jane Baker i se 
adresă soţului ei: 

— Mi se parc că ţi s-a agravat răceala. Ai tras prea 
mult de tine, John Baker. Şi n-ai mâncat nici cât o 
vrabie. 

Baker aruncă o privire vinovată spre farfurie, apoi 
ridică din umeri. 

— Nu-mi strică dacă mai sar şi eu câte o masă, 
din când în când, zise el, pipăindu-şi bărbia dublă. 

Privindu-i, Nick se întreba cum se potrivesc în pat 
două persoane de dimensiuni atât de diferite. 
Bănuiesc că se descurcă ei cumva, gândi, zâmbind în 
sinea lui. În orice caz, par să se înţeleagă foarte bine 
între ei. Oricum, nici nu e treaba mea. 

— Te-ai şi înroşit. Nu cumva ai febră? 

Baker ridică din umeri. 

— Nu... nu prea. Poate foarte puţină. 

— În seara asta nu mai ieşi din casă. Fără nici o 
discuţie. 

— Draga mea, am nişte deţinuţi. Chiar dacă nu e 
musai să fie păziţi în mod special, neapărat e nevoie 
să-i hrănesc şi să-i adap. 

— Treaba asta poate s-o facă şi Nick, zise ea pe 
ton de sentinţă. Tu intri imediat în pat. Şi nu care 
cumva să te aud că vorbeşti despre insomnia ta, nu-ţi 


serveşte la nimic. 

— Nu pot să-l trimit pe Nick, spuse el cu jumătate 
de gură. El e surdomut. Apoi, nici măcar nu-i ajutor de 
şerif. 

— Foarte bine, atunci îl faci ajutor de șerif. 

— Dar nu are reşedinţa aici! 

— În orice caz, eu n-o să mă apuc să trâmbiţez 
chestia asta, îi răspunse Jane Baker pe un ton ce nu 
admitea replică. Se ridică în picioare şi începu să 
strângă masa. Hai, fă aşa cum îţi zic eu, John. 

Aşa se face că Nick Andros a ajuns din deţinut la 
Shoyo ajutor de şerif al aceleiaşi localităţi, în mai 
puţin de douăzeci şi patru de ore. Chiar atunci când 
se pregătea să plece spre biroul şerifului, Baker apăru 
în holul de la parter îmbrăcat în halatul de baie uzat 
care-l făcea să pară imens şi-i dădea un aer spectral, 
în acelaşi timp. Lăsa impresia că se jenează să fie 
văzut în îmbrăcămintea respectivă. 

— N-ar fi trebuit în ruptul capului s-o las să mă 
convingă. Şi nici nu m-aş fi lăsat, dacă nu mă 
simţeam în halul ăsta. Pieptul mi-e înfundat şi ard ca 
o sobă în Ajunul Crăciunului. Şi sunt foarte slăbit. 

Nick îi făcu un semn de simpatie. 

— Am rămas fără ajutor. Bradley Caide şi soţia lui 
s-au mutat la Little Rock, după ce le-a murit copilul. 
Era încă în faşă. Îngrozitor. Mi se pare normal c-au 
plecat de aici. 

Nick făcu semn spre pieptul propriu şi descrise un 
cerc cu degetul mare şi arătătorul. : 

— Sigur că da, totul va fi în regulă. In orice caz, să 
ai grijă, mă auzi? Există un pistol calibru 45 în al 
treilea sertar al biroului meu, dar să nu-l iei cu tine 
când te duci la ei. Şi nici cheile. Ai înțeles? 

Nick făcu semn din cap. 

— Când intri acolo, să nu te apropii prea mult de 
ei. Dacă încearcă vreunul să facă pe bolnavul, să nu 
te laşi păcălit. E cea mai veche şmecherie din lume. 


Dar dacă se întâmplă cu adevărat să se 
îmbolnăvească cineva, doctorul Soames poate foarte 
bine să-l consulte de dimineaţă. Atunci mă voi afla şi 
eu acolo. 

Nick îşi scoase caietul din buzunar şi scrise: "Sunt 
foarte încântat că ai încredere în mine. Iti mulţumesc 
pentru că i-ai închis & pentru slujbă." 

Baker citi cu grijă. 

— Băiete, tu-mi oferi un şir nesfârşit de surprize. 
De unde vii? Cum se face că hoinăreşti aşa, de capul 
tău? 

"E o poveste mai lungă", notă Nick. "Dacă vrei, 
pot să scriu o parte din ea în această seară." 

— Chiar te rog. Probabil ai ghicit că am dat sfoară 
în ţară, interesându-mă de tine. 

Nick făcu semn afirmativ. Asta intra în procedura 
de operare standard. Dar el nu avea nimic pe suflet. 

— Am s-o pun pe Jane să telefoneze la Ma's Truck 
Stop; localul e aproape, chiar lângă şosea. Băieţii vor 
face un scandal teribil, că au fost brutalizaţi de 
poliţie, dacă nu-şi primesc cina. 

Nick scrise: "Spune-i să comunice celui care aduce 
mâncarea să intre direct înăuntru. Nu pot să aud 
dacă bate la uşă." 

— Okay. Baker ezită un moment. Culcuşul tău 
este cel din colţ. Chiar dacă ţi se pare tare, este 
curat. Păzeşte-te să nu faci vreo greşeală, Nick. Dacă 
se iscă vreun necaz, n-ai cum să chemi ajutor. 

"Pot să-mi port singur de grijă." 

— Mda, te cred că eşti în stare. Totuşi, poate ar fi 
mai bine să aduc pe cineva din oraş, gândindu-mă că 
vreunul dintre ei se apucă să... 

Se întrerupse în momentul în care pe uşă apăru 
Jane. 

— Tot îl mai baţi la cap pe bietul băiat? Acuma 
lasă-l să se ducă, înainte să apară prostul ăla de 
frate-meu şi să le dea drumul la toţi. 


— E-hei, îi răspunse Baker cu un râs acru. La ora 
asta a ajuns în Tennessee, după socoteala mea. Oftă 
cu un şuierat, întrerupt de o criză de tuse. Cred că mă 
duc sus şi mă culc, Janey. 

— Am să-ţi aduc nişte aspirină, ca să-ţi treacă 
febra, îi promise ea. 

Urcând scările alături de soţul ei, îi aruncă lui Nick 
o privire peste umăr. 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Nick. Indiferent 
de penibilul situaţiei. Trebuie să-l asculţi şi să fii 
grijuliu. 

Nick îi răspunse printr-o plecăciune, iar ca făcu o 
jumătate de reverență. In ochii ei se ghicea, parcă, o 
urmă de lacrimă. 


Un băiat curios şi plin de coşuri, într-o jachetă 
murdară de picolo, aduse trei tăvi cam la o jumătate 
de oră după ce Nick ajunsese la închisoare. Nick îi 
făcu semn să pună tăvile pe patul lui de campanie şi, 
în timp ce îndeplinea îndemnul, Nick scrise: "S-a plătit 
mâncarea?" 

Pentru a citi cuvintele, băiatul trebui să se 
concentreze, ca un student abia intrat la colegiu şi 
care trebuie să atace Moby Dick. 

— Sigur că da. Biroul şerifului are cont deschis. la 
zi, tu nu poţi vorbi? 

Nick clătină din cap. 

— Mare ghinion, îi aruncă băiatul şi plecă în 
grabă, ca şi cum s-ar fi putut molipsi şi el. 

Nick luă tăvile una câte una şi le împinse pe rând 
prin fanta din partea de jos a uşii celulelor cu ajutorul 
unei cozi de mătură. 

Işi ridică privirea la timp ca să mai prindă sfârşitul 
unei propoziţii pronunţate de Mike Childress: "...un 
găinaţ cu ochi, este?" Zâmbind, Nick îi arătă degetul 
mijlociu, ridicat în sus. 


— Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti din cauza 
degetului ăla, mutule! îl ameninţă Childress cu un 
rânjet. Când o să ies de aici am să te... 

Nick îi întoarse spatele, pierzând restul cuvintelor. 

Reîntors în birou, se aşeză în scaunul lui Baker, 
trase blocnotesul în centrul mapei, cugetă câteva 
clipe, apoi începu să scrie în partea de sus a foii: 


Istoria vieții 
lui Nick Andros 


Se opri şi zâmbi discret. Fusese în cele mai 
ciudate locuri, însă nici măcar în visele lui cele mai 
aiurite nu-i trăsnise că, într-o bună zi, avea să se afle 
în biroul unui şerif, el însuşi ridicat la rangul de ajutor 
de şerif, fiind pus să păzească trei indivizi care-l 
bătuseră şi scriindu-şi, în acelaşi timp, povestea vieţii. 
Apoi se apucă iarăşi de scris: 


M-am născut la Caslin, Nebraska, pe 14 noiembrie 
1968. Tăticul meu a fost fermier. El şi cu maică-mea 
erau tot timpul în primejdie de a da faliment. Aveau 
datorii la trei bănci, în acelaşi timp. Odată, când 
maică-mea era însărcinată cu mine, în şase luni, 
taică-meu a vrut s-o ducă la doctor, în oraş. Pe drum, 
bara de direcţie a camionului s-a rupt şi au căzut într- 
un şanţ. Taică-meu a făcut o criză de inimă şi a murit. 

Oricum, la trei luni după aceea, am venit pe lume 
cu defectul pe care îl am. Bineînțeles, asta a fost 
pentru mama încă o lovitură, după ce-şi pierduse 
soțul aşa cum şi-l pierduse. 

A continuat să se ocupe de fermă până în 1973, 
apoi a pierdut-o în favoarea "marilor proprietari", aşa 
cum le zicea ea intotdeauna. Nu avea rude, în schimb 
le-a scris unor prieteni din Big Springs, lowa, iar unul 
dintre ei i-a făcut rost de o slujbă într-o brutărie. Am 
locuit acolo până în 1977, când mama a murit într-un 


accident. Un motociclist a lovit-o în timp ce traversa 
strada în drum spre casă, de la muncă. Nici măcar n-a 
fost vina lui, ci pur ghinion, pentru că l-au lăsat 
frânele. Şi nici nu mergea cu mare viteză sau ceva de 
genul ăsta. Biserica Baptistă a organizat 
înmormântarea mamei mele, din fondurile de 
caritate. Tot Biserica Baptistă m-a trimis la orfelinatul 
Copiii lui Isus Cristos din Des Moines, întreținut prin 
contribuţia mai multor confesiuni. Acolo am învăţat să 
citesc şi să scriu... 


Făcu o pauză. Îl durea mâna de atâta scris, dar nu 
se oprise din acest motiv. Avea un sentiment de 
nelinişte, iritare şi tristeţe, din cauză că trebuia să 
retrăiască toate acele lucruri. Se întoarse în cealaltă 
încăpere şi aruncă o privire în jur. Childress şi Warner 
adormiseră. Vince Hogan stătea lângă gratii, fumând 
o ţigară şi privind peste coridor, spre celula goală în 
care s-ar fi aflat Ray Booth dacă n-ar fi fugit atât de 
repede. Hogan arăta de parcă ar fi fost pe cale să 
plângă şi acest fapt îl purtă înapoi în timp, unde se 
întâlni cu acea fărâmă de om mut, Nick Andros. Pe 
când era copil, învățase un cuvânt dintr-un film. Acel 
cuvânt era INCOMMUNICADO. 

Era un cuvânt care-i sugera întotdeauna lui Nick 
armonii fantastice, lovecraftiene, un cuvânt teribil, 
care-i stârnea ecouri şi reverberaţii în creier, un 
cuvânt care-i evoca toate nuanțele spaimei ce nu 
sălăşluiesc decât în afara universului raţional şi în 
interiorul sufletului omenesc. El fusese 
INCOMMUNICADO toată viaţa lui. 

Se aşeză din nou şi reciti ultimul rând pe care-l 
scrisese. Acolo am învățat să citesc şi să scriu. Dar nu 
fusese chiar atât de simplu. El trăia într-o lume 
tăcută. Vorbire însemna mişcarea buzelor, ridicarea şi 
coborârea dinţilor, dansul limbii. Maică-sa îl învățase 
să citească pe buze, şi-l mai învățase cum să-şi scrie 


numele cu litere chinuite şi lăbărţate. Acesta este 
numele tău, îi spusese ea. Acesta eşti tu, Nicky. 
Bineînţeles, ea îi spusese acestea tăcut, prin simple 
cuvinte lipsite de semnificaţie. Nu a făcut prima 
conexiune decât atunci când ea a atins bucata de 
hârtie, apoi a arătat spre pieptul lui. Pentru 
surdomuţi, cel mai greu lucru nu este acela că trăiesc 
într-o lume de film mut; cel mai greu lucru este că nu 
ştiu numele lucrurilor. Nu învățase cu adevărat 
mecanismul numelor decât după ce împlinise patru 
ani. Nu ştiuse că obiectului acela mare şi verde i se 
zice copac decât după şase ani. Ar fi fost dornic să 
înveţe, însă nimănui nu-i trecuse prin minte să-i 
spună, iar el nu putea să întrebe: era 
INCOMMUNICADO. 

După moartea ei, se închisese în sine aproape 
total. Orfelinatul era un loc clocotitor de tăcut, unde 
băieţi traşi la faţă şi nemiloşi îşi băteau joc de tăcerea 
lui; se trezea atacat de doi copii, unul cu mâinile 
ţinute la gură, celălalt cu mâinile la urechi. Dacă se 
întâmpla să nu fie nici un membru al personalului prin 
preajmă, îl băteau până ce-l lăsau lat. De ce? Nu 
exista nici un motiv. Cu excepţia faptului că, poate, în 
vasta categorie albă a victimelor există şi o subclasă: 
aceea a victimelor victimelor. 

Încetă să mai dorească să comunice, iar atunci 
când se petrecu acest lucru, însuşi procesul lui de 
gândire începu să ruginească şi să se dezintegreze. 
Rătăcea din loc în loc cu ochii goi, privind fără să 
vadă lucrurile lipsite de nume ce populau lumea. 
Urmărea grupurile de copii din locul de joacă mişcând 
buzele, ridicând şi coborând dinţii ca pe nişte punți 
mobile de culoare albă, plimbându-şi limba în ritm de 
dans, procesul vorbirii părându-i un ritual al 
împreunării. Câteodată se surprindea urmărind 
mişcarea unui singur nor timp de o oră încheiată. 

Apoi apăruse Rudy. Un bărbat solid, cu o cicatrice 


pe obraz şi fără păr pe cap. Avea aproape doi metri 
înălţime, ceea ce era într-un contrast zdrobitor cu 
pipernicitul Nick Andros. Se întâlniseră pentru prima 
oară într-o cameră de la subsol, unde se aflau o 
masă, şase sau şapte scaune şi un televizor care nu 
funcţiona decât după propriul lui plac. Rudy se lăsă 
pe vine, ajungând cu fruntea cam la aceeaşi înălţime 
cu Nick. Apoi îşi ridică mâinile lui uriaşe, brăzdate de 
urmele unor vechi răni, şi-şi acoperi pe rând gura şi 
buzele. 

Sunt surdomut. 

Nick se uită într-altă parte, morocănos: Mi se 
rupe! 

Rudy îl izbi cu palma. 

Nick se prăbuşi la pământ. Gura i se deschise şi 
lacrimi tăcute începură să i se prelingă din ochi. Nu 
avea nici un chef să aibă de-a face cu uriaşul ăsta plin 
de cicatrice, cu monstrul ăsta chelios. Pe deasupra se 
mai dădea şi surdomut, ce glumă crudă! 

Rudy îl ajută cu blândeţe să se ridice în picioare 
şi-l conduse la masă. Pe masă era o coală albă de 
hârtie. Rudy făcu un semn spre ea, apoi către Nick. 
Nick se holbă supărat, mai întâi la hârtie, apoi la 
chelios. Clătină din cap. Rudy îi făcu iarăşi semn spre 
bucata de hârtie. Scoase la iveală un creion şi i-l dădu 
lui Nick. Nick îl lăsă jos, ca şi cum l-ar fi fript. Clătină 
din cap. Rudy arătă spre creion, apoi spre Nick, apoi 
spre hârtie. Nick clătină din cap. Rudy îl pălmui încă o 
dată. 

Alt potop de lacrimi mute. Pe figura lui Rudy nu se 
putea citi decât o răbdare implacabilă. Făcu din nou 
gestul către hârtie. Către creion. Către Nick. 

Nick luă condeiul în pumn. Scrise singurele câteva 
cuvinte pe care le cunoştea, storcându-le din 
mecanismul împăienjenit, ruginit din creierul lui. 
Scrise aşa: 


NICHOLAS ANDROS 
SA TE FUT 


Pe urmă rupse creionul în două şi-i aruncă o 
privire morocănoasă şi sfidătoare lui Rudy. Dar Rudy 
zâmbea. Îşi întinse deodată mâinile peste masă şi 
prinse capul lui Nick în mâinile lui puternice, pline de 
bătături. Mâinile lui Rudy erau calde şi blânde. 

Rudy îşi luă mâinile de pe faţa lui Nick. Culese de 
pe jos jumătatea cu vârf a creionului. Intoarse coala 
de hârtie pe faţa nescrisă. Bătu spaţiul alb şi gol cu 
vârful creionului, apoi îl atinse pe Nick. Repetă gestul. 
Încă o dată. Şi încă o dată. În sfârşit, Nick înţelese. 

Tu eşti pagina asta goală. 

Nick începu să plângă. 

Rudy îl vizită în următorii şase ani. 


„„„unde am învăţat să citesc şi să scriu. Un bărbat 
purtând numele de Rudy Sparkman a venit să mă 
ajute. Prezenţa lui a fost un mare noroc pentru mine. 
În 1984, orfelinatul a dat faliment. S-au străduit să 
plaseze ici şi colo cât mai mulţi copii, dar eu nu m-am 
numărat printre ei. Au zis că, după o vreme, o familie 
se va îngriji de mine, iar statul îi va plăti pentru că mă 
țin. Aş fi vrut să fiu împreună cu Rudy, dar el muncea 
în Africa, înrolat în Peace Corps. 

Prin urmare, am fugit. Având în vedere că 
împlinisem şaisprezece ani, cred că nu m-au căutat 
cu tot dinadinsul. Mi-am făcut socoteala că, dacă 
reuşesc să nu intru în vreun bucluc, nu am nici o 
problemă, ceea ce am şi reuşit până în momentul de 
față. Am absolvit, pe rând, cursurile prin 
corespondență pentru liceu, deoarece Rudy spunea 
întotdeauna că lucrul cel mai important este 
învățatul. Atunci când voi prinde rădăcini pentru o 
vreme, am de gând să mă înscriu la examenul acela 
de echivalare a liceului. În scurt timp voi fi în măsură 


să fac această încercare. Îmi place şcoala. Poate că 
am să merg şi la colegiu, într-o bună zi. Ştiu că sună a 
nebunie din partea unei haimanale surdomute ca 
mine, dar eu nu consider că ar fi imposibil. Oricum, 
cam asta-i povestea mea. 


A doua zi dimineaţă, Baker sosise în jur de 7.30, 
când Nick golea coşurile de gunoi. Şeriful arăta mai 
bine. 

"Cum te simţi?" scrise Nick. 

— Foarte bine. Am avut temperatură mare până la 
miezul nopţii. Cea mai rea febră de când eram copil şi 
până acum. Aspirina n-a avut nici un efect, din câte 
mi-am dat seama. Janey a vrut să cheme doctorul, 
dar pe la 12.30, febra a cedat de la sine. După aia am 
dormit buştean. Tu ce faci? 

Nick descrise un cerc cu degetul mare şi 
arătătorul. 

— Şi oaspeţii noştri? 

Nick îşi deschise şi închise gura de mai multe ori, 
mimând flecăreala. Aruncă priviri furioase. Se prefăcu 
a lovi violent nişte gratii invizibile. 

Baker îşi lăsă capul pe spate şi râse, apoi strănută 
de câteva ori la rând. 

— Ar trebui să te dea la televiziune, zise el. Ţi-ai 
scris istoria vieţii, aşa cum mi-ai promis? 

Nick făcu din cap şi-i întinse cele două foi scrise 
de mână. Şeriful se aşeză jos şi le citi cu atenţie. 
După ce termină, îl cercetă pe Nick atât de îndelung 
şi de scrutător, încât Nick îşi cobori privirea în 
pământ, stânjenit şi încurcat. 

Când privi din nou spre el, Baker îl întrebă: 

— Adică ai fost de capul tău de când aveai 
şaisprezece ani? De şase ani încheiaţi? 

Nick îi confirmă. 

— Şi chiar ai trecut prin toate cursurile acelea 


pentru liceu? 

Nick scrise câteva minute în blocnotes. "Eu eram 
mult rămas în urmă, pentru că am început să scriu & 
să citesc atât de târziu. La închiderea orfelinatului, 
tocmai începusem să recuperez. Am luat şase 
certificate liceale de acolo şi încă şase de la La Salle, 
din Chicago. Am aflat că există de pe capacul unei 
cutii de chibrituri. Nu-mi mai lipsesc decât patru 
certificate." 

— Şi de ce cursuri mai ai nevoie? se interesă 
Baker, apoi îşi întoarse capul şi ţipă: la tăceţi odată 
din gură! O să vă primiţi clătitele şi cafeaua când am 
să găsesc eu de cuviinţă, să vă fie foarte clar! 

"Geometrie. Matematici superioare. O limbă 
străină, timp de doi ani. Acestea sunt condiţiile ca să 
te primească la colegiu." 

— O limbă. Cum ar fi franceza? Germana? 
Spaniola? 

Nick îi făcu semn că da. 

Baker râse şi scutură din cap. 

— Asta-i poanta cea mai tare. Un surdomut care 
învaţă să vorbească o limbă străină. Adică nu c-aş 
avea ceva cu tine, băiete. Sper că m-ai înţeles. 

Nick îi răspunse cu un zâmbet şi un semn. 

— Atunci de ce ai hoinărit atât de mult? 

"Cât eram încă minor, n-am îndrăznit să stau prea 
mult într-un loc", scrise Nick. "Mi-a fost teamă că vor 
încerca să mă bage într-un alt orfelinat, sau cine mai 
ştie ce alte idei vor avea. lar când am fost destul de 
mare ca să-mi caut o slujbă stabilă, s-au înrăutățit şi 
vremurile. Lumea zice că s-a petrecut un crah la 
Bursă, sau aşa ceva, dar, fiind surd, eu n-am auzit 
nimic (ha-ha)." 

— Da, sunt sigur că aşa s-a întâmplat, oamenilor 
nu le-a păsat de tine şi te-au lăsat să-ţi vezi de drum, 
zise Baker. Când sunt vremuri grele, izvorul milei 
omeneşti nu curge nici el prea bine, Nick. Cât despre 


o slujbă stabilă, s-ar putea să-ţi găsesc eu ceva pe 
aici, asta dacă nu cumva ţi s-a acrit definitiv de Shoyo 
şi Arkansas, din cauza băieţilor ăia. Dar... nu suntem 
cu toţii aşa. 

Nick înclină din cap, în semn că a înţeles. 

— Ce-ţi fac dinţii? Ai încasat o lovitură foarte dură 
în gură. 

Nick ridică din umeri. 

— Ai luat vreo pastilă din alea împotriva durerilor? 

Nick ridică două degete. 

— Bine, uite ce e, trebuie să scriu nişte acte 
despre băieţii ăştia. Tu-ţi vezi mai departe de treaba 
ta. Stăm de vorbă mai târziu. 


Doctorul Soames, cel care fusese la un pas să-l 
lovească pe Nick cu maşina, le făcu o vizită cam pe la 
9.30, în aceeaşi dimineaţă. Era un bărbat cam de 
şaizeci de ani, cu părul alb vâlvoi, gât subţiratic, ca 
de pui de găină, şi ochi albaştri, pătrunzători. 

— Big John mi-a spus că poţi citi pe buze, zise el. 
Mi-a mai spus că vrea să te vadă angajat, prin 
urmare, presupun c-ar fi bine să mă asigur că nu vei 
muri cât te are în grijă. Scoate-ţi cămaşa. 

Nick îşi descheie cămaşa lui albastră de lucru şi o 
dezbrăcă. 

— Isuse Cristoase, ia uită-te la el! exclamă Baker. 

— Asta zic şi eu treabă. Soames îl cercetă pe Nick 
şi-i spuse sec: Băiete, ai fost la un pas să-ţi pierzi 
sfârcul stâng. 

Indică o crustă în formă de semilună, chiar 
deasupra ţâţei. Stomacul şi coastele lui Nick arătau 
ca un răsărit de soare din Canada. Soames îl ciocăni, 
îl pipăi şi-i privi atent pupilele. În cele din urmă 
examină cioturile rămase din incisivii lui Nick, 
singurul loc unde-l mai durea acum, chiar dacă 
vânătăile de pe trup aveau un aspect atât de 


spectaculos. 

— Probabil că te doare teribil, continuă medicul, 
iar Nick îi confirmă trist. Ai să-i pierzi. Ai să... Soames 
strănută de trei ori la rând. Te rog să mă scuzi. 

Incepu să-şi pună instrumentele la locul lor, în 
geanta neagră. 

— Previziunile mele sunt favorabile, tinere, asta 
dacă facem abstracţie de posibilele trăsnete sau alte 
vizite la crâşma lui Zack. Problema ta de vorbire este 
de natură fizică sau se datorează faptului că eşti 
surd? 

Nick scrise: "Fizică. Defect din naştere." 

Soames clătină din cap. 

— Mare păcat. Totuşi, trebuie să gândeşti pozitiv 
şi să-i mulţumeşti Domnului că n-a hotărât să-ţi 
zdruncine şi creierii, dacă tot se luase de treabă. 
Pune-ţi cămaşa. A 

Nick făcu ceea ce i se spusese. Il plăcea pe 
Soames; în felul lui, semăna foarte mult cu Rudy 
Sparkman, care-i zisese odată că Dumnezeu îi 
blagoslovise pe toţi bărbaţii surdomuţi cu vreo câţiva 
centimetri sub pântece, în chip de compensație 
pentru puţinul pe care îl scosese de deasupra 
claviculelor. 

— Am să-i zic farmacistului să-ţi restituie banii 
cheltuiţi pe medicamentele împotriva durerilor. Sacul 
ăsta de bani să facă bine să-şi vâre şi el puţin mâna 
în buzunar. 

— Ho-ho, veni răspunsul lui John Baker. 

— Doarme pe o saltea doldora, e plin de bani ca 
porcul de negi, continuă Soames. 

Strănută iarăşi, îşi şterse nasul, apoi cotrobăi prin 
geantă şi scoase la iveală un stetoscop. 

— Ai grijă ce faci, moşulică, altfel te bag la rece 
pentru beţie şi tulburarea ordinii publice, îi zise Baker 
zâmbind. i 

— Da, da, da. Intr-o bună zi ai să-ți caşti gura aia 


afurisită prea tare şi n-o să mai fii în stare s-o închizi. 
Scoate-ţi cămaşa. John, să vedem dacă ţi-au mai 
crescut ţâţele. 

— Să-mi dau cămaşa jos? La ce bun? 

— Pentru că nevastă-ta vrea să te consult, uite la 
ce bun. Ea e de părere că eşti bolnav şi nu vrea ca 
boala să se agraveze, Dumnezeu ştie de ce. Şi dacă 
nu i-aş fi zis de nu ştiu câte ori că noi doi n-ar mai 
trebui să ne ascundem atâta, ştiindu-te la loc sigur! 
la, hai, Johnny! Să-ţi vedem muşchii. 

— N-a fost decât o răceală banală, mormăi Baker, 
descheindu-şi în silă nasturii. In dimineaţa asta mă 
simt bine. Ca să fim cinstiţi, Ambrose, răceala ta pare 
mult mai gravă. 

— Ideea e că medicul vorbeşte, iar tu trebuie să 
asculţi, nu invers. În timp ce Baker îşi scotea cămaşa, 
Soames se întoarse către Nick şi zise: Oricât ar părea 
de ciudat, o formă rebelă de răceală a început să-şi 
facă de cap. Doamna Lathrop este la pat, la fel 
întreaga familie Richie, iar majoritatea neisprăviţilor 
de pe Barker Road tuşesc de le ies creierii din cap. 
Până şi Billy Warner se aude hârâind, de dincolo. 

Baker reuşise să se descotorosească de haină. 

— la te uită, ce-ţi ziceam? glumi Soames. Are o 
pereche de fuzelaje de te dă pe spate! Până şi un 
băşinos bătrân ca mine simte că-l trece, când dă cu 
ochii de aşa ceva! 

Baker se înfioră uşor când medicul îi puse 
stetoscopul pe piept. _ 

— Isuse, da' rece mai e! Ce faci cu el. II ţii la 
congelator? 

— Inspiră, îl îndemnă Soames, încruntându-se. ŞI 
acum scoate aerul din plămâni. 

Expiraţia lui Baker se transformă într-o tuse 
uşoară. : 

Soames îl consultă pe şerif cu minuțiozitate. Il 
întoarse pe toate părțile. In cele din urmă renunță la 


stetoseop şi, folosindu-se de un apăsător de limbă, se 
uită şi în gâtul lui Baker. După ce termină, rupse 
instrumentul în două şi-l azvărli în coşul de gunoi. 

— Ei? se interesă Baker. 

Soames apăsă cu degetele de la mâna dreaptă 
punctul situat chiar între gâtul şi falca lui Baker. 
Şeriful tresări şi-şi trase capul spre spate. 

— Nu mai e nevoie să te-ntreb dacă a durut, 
comentă Soames. John, te duci acasă şi te vâri în pat. 
Nu e un sfat, ci un ordin. 

Şeriful clipi din ochi. 

— Ambrose, zise el calm, ştii şi tu că nu pot face 
asta. Am în grijă trei arestaţi, care trebuie să plece la 
Camden puţin mai târziu. Azi-noapte l-am lăsat pe 
copilul ăsta cu ei, dar n-ar fi trebuit să procedez aşa 
şi nici n-am să repet prostia asta. El e mut. Dac-aş fi 
gândit cum se cuvine ieri seară, n-aş fi procedat aşa. 

— Nu mai contează ce se întâmplă cu ei, John. Ai 
propriile tale probleme. E vorba de o infecţie 
respiratorie, dintre cele mai afurisite, din câte am 
auzit eu, combinată cu febră. Căile tale respiratorii 
sunt bolnave, Johnny şi, ca să fiu cinstit cu tine, 
pentru un om care cară după el atâta greutate 
suplimentară, nu prea e de glumit în cazuri din astea. 
Bagă-te la pat. lar dacă mâine dimineaţă ai să fii în 
stare, scapi de ei. Poate ar fi mai bine să chemi o 
patrulă de poliţie, să vină şi să-i ia. 

Baker îi ceru scuze din priviri lui Nick. 

— Ştii, îi zise el, e adevărat, mă simt topit. Poate 
că odihna... 

"Du-te acasă şi întinde-te", scrise Nick. "Am să fiu 
atent. Pe deasupra, trebuie să câştig suficient ca să- 
mi pot plăti pastilele acelea." 

— Nimeni nu e mai dispus să muncească din greu 
decât un drogat, spuse Soames, chicotind. 

Baker culese cele două file de hârtie cu povestea 
vieţii lui Nick. 


— AŞ putea să le iau acasă, ca să le citească şi 
Janey? Are o adevărată slăbiciune pentru tine, Nick. 

"Sigur că poţi. Mi se pare o femeie deosebită", 
scrise Nick pe blocnotes. 

— Este unică, îi răspunse Baker, oftând în timp ce- 
şi încheia nasturii. Mă cuprinde un nou val de 
temperatură. Credeam c-am scăpat de ea. 

— la nişte aspirină, îl sfătui Soames, închizându-şi 
geanta. Infecția aceea glandulară nu-mi place deloc. 

— E o cutie de ţigări de foi în ultimul sertar de la 
birou, îi explică Baker. Unde există un mic fond de 
bani. Te poţi duce să prânzeşti, iar în drum îţi cumperi 
şi medicamente. Băieţii ăştia sunt mai degrabă nişte 
sule blegi, decât nişte desperado. N-are ce să li se 
întâmple. Te rog să laşi un bilet cu sumele pe care le- 
ai cheltuit. Eu am să iau legătura cu cei de la 
comandamentul poliţiei statului şi cred că vei scăpa 
de ei în după-amiaza asta. 

Nick făcu gestul lui cu degetul mare şi arătătorul. 

— Ţi-am arătat foarte multă încredere, deşi de- 
abia ne-am cunoscut, îi spuse Baker cu toată 
seriozitatea, dar Janey e de părere că n-am de ce să- 
mi fac vreo problemă. Ai grijă de tine. 

Nick îi răspunse printr-o înclinare a frunţii. 


Jane Baker apăruse în seara respectivă, pe la ora 
6, aducându-i cina şi o cutie de lapte. 

Nick scrise: "Îţi mulţumesc foarte mult. Cum se 
simte soţul?" Femeia scundă, cu păr castaniu, 
îmbrăcată frumos, într-o cămaşă în carouri şi jeanşi 
decoloraţi, îi surâse. 

— A vrut să vină chiar el până aici, dar l-am 
convins să renunţe. Toată după-amiaza a avut febră 
aşa de ridicată, încât m-am speriat, dar acum 
temperatura este aproape normală. Cred că datorită 
patrulei. Johnny nu este niciodată cu adevărat fericit, 


dacă n-are un motiv de enervare din cauza poliţiei. 

Nick îi adresă o privire mirată. 

— l-au zis că nu pot trimite pe nimeni să ridice 
prizonierii până mâine la ora 9. Au avut o zi grea, din 
cauză că pe puţin douăzeci dintre ei sunt bolnavi. lar 
mulţi dintre cei care sunt încă pe picioare au făcut 
transporturi către spitalele din Camden sau chiar Pine 
Bluff. Boala asta s-a răspândit foarte tare. lar Arn 
Soames este mult mai îngrijorat decât lasă să se 
vadă, după părerea mea. 

Şi ea părea obosită. Apoi scoase cele două foi de 
hârtie împăturite din buzunarul de la piept. 

— Mi se pare o poveste nemaipomenită, zise ea, 
întinzându-i paginile rupte din blocnotes. N-am auzit 
în viaţa mea de cineva mai ghinionist decât tine. lar 
modul cum ai ştiut să-ţi învingi handicapul mi se pare 
admirabil. Trebuie să-mi cer încă o dată scuze din 
pricina fratelui meu. 

Fâstăcit, Nick nu reuşi decât să ridice din umeri. 

— Sper că vei rămâne la Shoyo, continuă ca, 
ridicându-se. Ne placi foarte mult, soţului meu şi mie. 
Fereşte-te de cei din celule. 

"Am să mă păzesc", scrise Nick. "Spune-i şerifului 
că-i urez să se pună cât mai repede pe picioare." 

— Îi voi transmite urările tale de bine. 

Femeia plecă, iar Nick petrecu o noapte 
neliniştită, sculându-se din când în când, ca să vadă 
ce fac cei trei captivi. Este adevărat, nu erau câtuşi 
de puţin nişte desperado: pe la ora 10 adormiseră. 
Doi cetăţeni din oraş veniră să se asigure că totul 
este în regulă. Din câte remarcă Nick, amândoi 
păreau să fie răciţi. 

Avu un vis ciudat, din care nu izbuti să-şi aducă 
aminte, atunci când se trezi, decât că mergea printr- 
un lan nesfârşit de porumb verde, căutând ceva şi 
fiind îngrozitor de speriat din cauza a altceva, care îl 
urmărea. 


Dimineaţă se sculă devreme, mătură cu grijă 
partea din spate a închisorii, ignorându-i pe Billy 
Warner şi pe Mike Childress. El îşi văzu de treabă, în 
timp ce Bill îi strigă: 

— Ray va veni înapoi, îţi dai seama. lar când o 
pune mâna pe tine, ai să vrei să fii şi orb, nu numai 
surd şi mut! 

Întors cu spatele, Nick pierdu cea mai mare parte 
din ameninţări. 

Revenit în birou, luă un număr vechi din revista 
Time şi începu să citească. Reflectă dacă să-şi ridice 
picioarele pe birou şi decise că risca să fie luat la rost, 
atunci când sosea şeriful. 

Pe la ora 8 se întreba, neliniştit, dacă nu cumva 
şeriful Baker suferise un nou atac în noaptea ce 
trecuse. Nick se aştepta ca şeriful să fi fost deja 
prezent şi pregătit să-i predea pe cei trei arestaţi 
patrulei de poliţie, când aceasta îşi va fi făcut 
apariţia. În plus, pe Nick începuse să-l roadă teribil 
ceva în stomac. De la popasul pentru camionagii din 
apropiere nu-şi făcuse nimeni apariţia; aruncă o 
privire în direcţia telefonului, mai degrabă cu dezgust 
decât cu regret. Îi plăcea să citească science fiction şi 
culegea câteodată cărţi hărtănite de pe tarabele 
prăfuite ale anticarilor, în schimbul a cinci sau zece 
cenți; în momentul respectiv îi veni în minte, nu 
pentru prima oară, că ziua în care televideofoanele 
prevestite de atâtea romane de science fiction aveau 
să fie folosite în sfârşit pe scară largă avea să fie o 
mare sărbătoare pentru toţi surdomuţii din lume. 

Pe la 8.45 intrase într-o stare de agitaţie acută. 
Deschise uşa ce dădea spre celule şi se uită. 

Billy şi Mike stăteau la uşile celulelor lor. Amândoi 
izbiseră până atunci în gratii cu pantofii... ceea ce 
demonstrează încă o dată că oamenii care nu pot 


vorbi nu reprezintă decât un mic procent faţă de 
nătângii de pe lumea asta. Vince Hogan zăcea pe pat. 
El nu întoarse capul şi nu-l cercetă pe Nick decât 
atunci când acesta se opri lângă uşa lui. Hogan era 
foarte palid, cu excepţia unor pete de un roşu aprins 
apărute pe obraz şi a cearcănelor închise la culoare 
de sub ochi. Pe frunte avea broboane de sudoare. 
Întâlnindu-i privirea apatică şi care-i trăda starea 
febrilă, înţelese că era cu adevărat bolnav. Neliniştea 
lui deveni şi mai grea. 

— Hei, mutule, ce se aude cu micul dejun? strigă 
Mike. lar bătrânu' Vince are neapărat nevoie de 
doctor. Flecăreala şi turnătoria nu prea i-au prins 
bine, este, Bill? 

Bill nu avea nici un chef de glume. 

— Îmi pare rău c-am tipat la tine mai devreme, 
bărbate. Vince e bolnav pe bune. Are nevoie de un 
doctor. 

Nick îi făcu semn că a înţeles şi ieşi afară, 
încercând să ia o hotărâre. Se aplecă asupra biroului 
şi scrise pe blocnotes: "Şerif Baker: Am plecat ca să le 
aduc deţinuţilor micul dejun şi ca să încerc să-l anunţ 
pe doctorul Soames să vină la Vincent Hogan. Pare cu 
adevărat bolnav, nu se preface. Nick Andros." 

Rupse hârtia şi o lăsă pe mijlocul biroului. Vârând 
blocnotesul în buzunar, ieşi pe stradă. 

Primul lucru frapant era căldura, netulburată nici 
măcar de o adiere, şi mirosul de verdeață. Până după 
prânz, avea să se transforme într-un adevărat cuptor. 
Era una din zilele acelea când oamenii preferă să-şi 
termine treburile devreme, ca să-şi poată petrece 
după-amiaza cât mai liniştit cu putinţă, dar strada 
principală din Shoyo i se păru straniu de calmă lui 
Nick pentru o asemenea dimineaţă, ce semăna mai 
degrabă cu o duminică decât cu o zi obişnuită de 
lucru. 

Majoritatea locurilor de parcare din faţa 


magazinelor erau goale. Traficul consta doar din cele 
câteva maşini şi camioane ale fermierilor, care 
mergeau în sus şi-n jos pe stradă. Magazinul de 
fierărie părea să fie deschis, dar jaluzelele de la 
Mercantile Bank erau încă trase, deşi trecuse de ora 
9. 

Nick o luă spre dreapta, către popasul pentru 
şoferi, care se afla la distanţă de cinci străzi. Ajunse 
la colţul celei de a treia, când văzu maşina doctorului 
Soames venind încet pe stradă şi descriind o 
traiectorie vag ezitantă, ca şi cum şoferul ar fi fost la 
capătul puterilor. Nick îi făcu semne energice, nefiind 
sigur că Soames va opri, dar medicul trase la 
marginea trotuarului, ocupând neglijent patru dintre 
locurile de parcare. Nu cobori din maşină, preferând 
să rămână în continuare la volan. Înfăţişarea lui îl 
şocă pur şi simplu pe Nick. Soames părea să fi 
îmbătrânit cu douăzeci de ani, de când îl văzuse 
ultima oară, discutând glumet cu şeriful. Pe de o 
parte era vorba de extenuare, dar oboseala nu putea 
fi singura explicaţie — chiar şi Nick îşi dădea seama 
de asta. Ca şi cum ar fi venit în întâmpinarea 
gândului său, doctorul scoase o batistă boţită din 
buzunarul de la piept, ca un bătrân prestidigitator 
executând o scamatorie răsuflată, care nu-i mai 
trezeşte prea mult interes, şi strănută de mai multe 
ori. După ce termină, îşi rezemă capul de tetiera 
scaunului, cu gura pe jumătate deschisă, ca să poată 
respira mai bine. Pielea îi era lucioasă şi galbenă, ca 
de cadavru. 

Soames îşi ridică încet pleoapele şi zise: 

— Şeriful Baker e mort. Dacă de asta m-ai oprit 
din drum, poţi s-o laşi baltă. A murit puţin după ora 2 
dimineaţa. Acum a căzut şi Janey la pat. 

Nick îşi holbă privirile. Şeriful Baker a murit? Dar 
propria lui soţie zicea ieri seară că se simte mai bine. 
lar ea... ea era sănătoasă. Nu, pur şi simplu aşa ceva 


nu există. 

— Chiar a murit, repetă Soames, ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândul. Şi nu este singurul. În ultimele 
douăsprezece ore, am semnat douăsprezece 
certificate de deces. Şi mai ştiu încă douăzeci de inşi 
care vor muri până-n prânz, dacă Dumnezeu nu se 
milostiveşte de ei. Nu cred că este vorba aici de 
lucrarea lui Dumnezeu. Prin urmare, mă îndoiesc că 
El se va amesteca în mersul lucrurilor. 

Nick îşi scoase carnetul din buzunar şi scrise: "Ce 
se întâmplă cu ei?" 

— Nu ştiu, spuse Soames, strângând încet foaia 
de hârtie şi aruncând apoi ghemotocul în rigolă. Insă, 
din câte se pare, toată lumea din oraş se 
îmbolnăveşte, iar eu sunt acum mai înspăimântat ca 
niciodată, în toată viaţa mea. Şi eu m-am îmbolnăvit, 
deşi cel mai rău sufăr de extenuare, în momentul de 
faţă. Nu mai sunt tânăr. Nu pot să mai alerg atâtea 
ore în şir fără să o simt şi fără să plătesc, ştii? În 
vocea lui se făcea simțită acea nervozitate provocată 
de frică, pe care Nick nu o putea percepe, din fericire. 
lar autocompătimirea nu ajută în asemenea cazuri. 

Nick, care nu înţelesese că Soames suferea cu 
adevărat un acces de acest fel, îl măsură cu uimire. 

Soames cobori din maşină, sprijinindu-se câteva 
secunde de braţul lui Nick. Îl strângea cu o mână 
slăbită şi agitată, de bătrân. a 

— Hai să ne aşezăm pe banca aceea, Nick. Imi 
face bine să stau de vorbă cu tine. Presupun că ţi s-a 
mai spus acest lucru. 

Nick făcu semn în direcţia opusă, spre închisoare. 

— Oricum n-au unde să plece de-acolo, îi 
răspunse Soames, iar dacă s-au molipsit şi ei, în 
momentul de faţă se află pe ultimele locuri ale listei 
mele. 

Se aşezară pe o bancă vopsită în verde-crud, 
având pe spătar reclama unei companii locale de 


asigurări. Soames îşi întoarse cu recunoştinţă obrajii 
spre căldura binefăcătoare a soarelui. 

— Frisoane şi febră, zise el. incepând de ieri 
scara, cam de pe la ora 10. De-abia am scăpat de un 
acces de tremur. Slavă Cerului că n-am avut şi 
diaree. 

"Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat", îl 
sfătui Nick. 

— Aşa s-ar cuveni. Şi aşa voi face. Dar mai întâi aş 
vrea să mă odihnesc câteva minute... 

Pleoapele i se închiseră, iar Nick crezu că a 
adormit. Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se 
ducă la bufetul pentru şoferi, ca să le ia ceva de 
mâncare lui Billy şi Mike. E 

După o vreme, doctorul Soames vorbi iarăşi. Insă 
fără să deschidă ochii. Nick îi urmărea buzele. 

— Simptomele sunt comune, fără excepţie, zise 
el. Incepând să le enumere, până când toate cele 
zece degete ale lui se întinseră într-un evantai. 
Frisoane. Febră. Slăbiciune şi debilitate generalizată. 
Lipsă de poftă de mâncare. Dureri la urinare. 
Inflamare a glandelor, de la umflări minore până la 
forme acute. Inflamări ale ganglionilor de la subsuori 
şi vintre. Insuficienţă şi blocaj respiratoriu. 

Se uită la Nick. 

— Toate acestea sunt simptome ale răcelii 
obişnuite, ale gripei sau pneumoniei. Ştim cum să le 
tratăm, Nick. Cu excepţia cazurilor când pacientul 
este foarte tânăr sau foarte bătrân, ori poate slăbit de 
o altă maladie, antibioticele îşi fac datoria. Nu însă şi 
în cazul bolii de care-ţi vorbesc. Ea doboară pacientul, 
repede sau încet. Nu pare să existe nici o diferenţă. 
Nimic nu-l ajută. Afecţiunea atacă, se retrage, apoi 
creşte iarăşi; starea de slăbiciune se instalează tot 
mai pregnant; umflăturile cresc şi ele; în cele din 
urmă survine moartea... Cineva a făcut o greşeală. lar 
acum încearcă s-o acopere. 


Nick îl măsură cu îndoială, întrebându-se dacă 
înţelesese corect cuvintele pronunţate de doctor, 
dacă nu cumva Soames delira. 

— Sună oarecum paranoic, nu? îl întrebă Soames, 
privindu-l cu umor obosit. Altădată eram speriat de 
paranoia tinerei generaţii, ştii asta? Tinerii îşi 
exprimau mereu teama că telefoanele le sunt 
ascultate... că sunt urmăriţi... verificaţi prin 
computer... iar acum descopăr că ei aveau dreptate, 
şi nu eu. Viaţa este un lucru minunat, Nick, dar sunt 
nevoit să constat că bătrâneţea pretinde un tribut 
exagerat asupra celor mai dragi prejudecăţi pe care 
le nutreşte un om. 

"Ce vrei să spui cu asta?" 

— Nu mai funcţionează nici un telefon din Shoyo, 
îi explică Soames. 

Nick nu avea habar dacă acesta era răspunsul la 
întrebarea pe care o pusese (Soames nu aruncase 
decât o privire, în aparenţă extrem de superficială, 
ultimei lui note) sau dacă mintea doctorului nu o 
pornise cumva într-o cu totul altă direcţie — febra 
putea oricând să-i joace feste, credea el. 

Medicul observă figura mirată a lui Nick şi-şi 
închipui că surdomutul nu-i dă crezare. 

— E purul adevăr. Dacă încerci să formezi vreun 
număr din afara oraşului, auzi un anunţ din acelea 
înregistrate. Pe urmă, cele două ieşiri şi intrări 
dinspre autostradă sunt închise cu bariere pe care 
scrie DRUM ÎN REPARAŢIE. Dar nu se vede nicăieri 
nici o reparaţie. Doar barierele. M-am dus până acolo. 
Cred c-ar fi posibil să fie date la o parte, dar traficul 
de la intersecţia de pe autostradă pare să fie deosebit 
de subţire în această dimineaţă. Practic n-am văzut 
decât autovehicule militare. Camioane şi jeepuri. 

"Şi celelalte drumuri?" scrise Nick. 

— Pe US 63 se schimbă un podeţ tubular în partea 
de est a localităţii, spuse Soames. lar în partea de 


vest s-a petrecut un accident destul de grav, se pare. 
Două maşini stau de-a curmezişul drumului, 
blocându-l total. Accesul este interzis, în schimb nu se 
vede nici urmă de poliţie sau echipe de intervenţie. 

Făcu o pauză, îşi scoase batista şi-şi suflă nasul. 

— Oamenii care lucrează la podeţ se mişcă foarte 
încet, din câte susţine Joe Rackman, care locuieşte în 
partea aceea. Am trecut pe la familia Rackman cam 
acum două ore, ca să-l consult pe băieţelul lor, care 
este foarte bolnav. Joe mi-a zis că, după părerea lui, 
oamenii de la podeţ sunt soldaţi, de fapt, chiar dacă 
sunt echipați în salopete de-ale echipelor 
administraţiei statului şi au venit într-un camion de-al 
lor. 

"De unde ştie?" întrebă Nick. 

Soames se ridică în picioare şi-i spuse: 

— Muncitorii nu prea obişnuiesc să se salute între 
ei. 

Nick se ridică şi el. 

"Drumuri secundare?" mâzgăli el în grabă. 

— Probabil există. Dar eu sunt medic, nu erou. Joe 
a mai zis că a văzut şi arme în cabina camionului. 
Carabine modelul armatei. Dacă încerci să pleci din 
Shoyo pe drumurile lăturalnice şi eşti observat, cine 
ştie ce se mai întâmplă? Şi oare ce poţi descoperi 
dincolo de Shoyo? Repet: cineva a făcut o greşeală. 
lar acum încearcă s-o acopere. Nebunie. Nebunie. E 
limpede că o asemenea ştire iese la iveală, şi încă 
destul de repede. Dar câţi vor muri, între timp? 

Înspăimântat, Nick nu-şi mai ridică privirile spre 
doctorul Soames decât atunci când acesta se întoarse 
la maşină şi se urcă încet. 

— Dar tu, Nick? spuse Soames, cercetându-l prin 
fereastră. Cum te simţi? Vreo răceală? Strănuţi? 
Tuşeşti? 

Nick clătină din cap de fiecare dată. 

— Vei încerca să pleci din oraş? Cred c-ai reuşi, 


dacă traversezi peste câmpuri. 

Nick făcu semn că nu şi scrise: "Oamenii aceia 
sunt închişi. Nu pot să-i părăsesc aşa. Vincent Hogan 
este bolnav, dar ceilalţi doi par în formă. Le duc micul 
dejun, apoi o voi vizita pe doamna Baker." . 

— Eşti un băiat atent, îi spuse Soames. Asta-i 
lucru mai rar. lar un băiat care să aibă simţul 
responsabilităţii într-o asemenea perioadă de 
degradare, asta-i şi mai rar. Ea va aprecia foarte mult 
gestul tău, Nick, sunt sigur. Domnul Braceman, 
pastorul metodist, a promis şi el că va trece pe acolo. 
Dar mi-e teamă că va fi silit să facă o mulţime de 
vizite, până la sfârşitul zilei. Trebuie să fii atent cu cei 
trei arestaţi, da? 

Nick înclină din cap cu toată seriozitatea. 

— Bine, am să-ncerc să vin până la tine în această 
după-amiază. 

Puse maşina în viteză şi porni, arătând extrem de 
obosit şi împuţinat, cu ochii roşii. Neliniştit, Nick îl 
urmări cu privirea, apoi porni din nou spre bufet. Era 
deschis, însă unul dintre cei doi bucătari lipsea, iar 
trei dintre cele patru chelneriţe ale schimbului de la 7 
la 3 nu apăruseră. Nick trebui să aştepte destul până 
să primească cele comandate. Când ajunse înapoi, la 
închisoare, Billy şi cu Mike erau teribil de şocaţi. Vince 
Hogan delira, iar pe la ora 6 după-amiază încetă din 
viaţă. 


CAPITOLUL 19 


TRECUSE atât de multă vreme de când Larry nu 
mai fusese în Times Square, încât se aştepta să 
găsească locul schimbat, nu ştia nici el cum, ca 
printr-o intervenţie magică. Toate lucrurile pe care 
urma să le vadă acolo aveau să i se pară mai mici şi 


totuşi mai bune, iar el n-avea să se simtă intimidat de 
vitalitatea grosolană, puturoasă şi uneori periculoasă 
a pieţei, aşa cum i se întâmpla când era copil şi se 
strecura până aici, singur sau împreună cu Buddy 
Marx, ca să vadă reprezentațiile cu câte două filme, 
care costau 99 de cenți, sau ca să caşte gura la 
nimicurile strălucitoare din vitrinele magazinelor, ale 
sălilor de jocuri şi de biliard. 

Dar locul arăta absolut la fel — chiar mai mult 
decât s-ar fi cuvenit, având în vedere că anumite 
lucruri se schimbaseră totuşi cu adevărat. Când urcai 
scările dinspre metrou, chioşcul de ziare care îţi ieşea 
în cale, la colţ, dispăruse. Cam la jumătate de bloc 
mai încolo, unde existase o sală de jocuri mecanice 
scăldată în lumini orbitoare şi zgomot de clopoței, 
întotdeauna plină de tineri cu feţele dure, cu ţigări 
atârnându-le în colţul gurii, concentrați asupra 
jocurilor de Gottlieb Desert Isle sau Space Race, acolo 
unde pe vremuri existaseră toate acestea, acum 
descoperi un magazin sexy Orange Julius, în faţa 
căruia se priponise o ceată de tineri de culoare, ale 
căror trupuri se legănau uşor de la brâu în jos, ca şi 
cum s-ar fi auzit ritmul unei melodii fără sfârşit, 
percepută exclusiv de urechile negre. În împrejurimi 
mai existau saloane de masaj şi cinematografe care 
dădeau filme pentru adulţi. 

Cu toate acestea, Times Square rămăsese . 
aproape neschimbată, iar acest fapt îl întristă. Intr-un 
fel, unica deosebire adevărată nu făcea decât să-i 
strice şi mai mult cheful: se simţea acum ca un turist 
în acest loc. Dar poate că şi newyorkczii de baştină se 
simțeau ca nişte turişti în Times Square, reduşi la 
dimensiunile unor pitici şi simțind nevoia să se 
învârtă fără rost şi să-şi ridice privirile ca să citească 
reclamele electronice. Nu avea de unde şti cu 
exactitate; uitase ce însemna să fii o părticică a New 
Yorkului. Şi nici nu-i dădea ghes inima să înveţe din 


nou. 

Maică-sa nu se dusese la slujbă în dimineaţa 
respectivă. Se lupta cu o răceală, de câteva zile 
încoace, iar în această dimineaţă se trezise în zori şi 
constatase că avea temperatură. Din patul îngust, 
cuminte, din vechea lui cameră o auzi trântind tot 
felul de lucruri prin bucătărie, strănutând şi 
pronunţând "Drace!" în surdină, pregătind micul 
dejun. Sunetul făcut de pornirea televizorului, apoi 
ştirile din programul "Today". O încercare de lovitură 
de stat în India. Explozie la o centrală electrică din 
Wyoming. Curtea Supremă urmează să ia o decizie 
istorică în legătură cu drepturile homosexualilor. 

Când Larry îşi făcu apariţia în bucătărie, 
încheindu-se la cămaşă, ştirile se terminaseră şi Gene 
Shalit intervieva un tip chel. Tipul chel prezenta o 
serie de animale mici, lucrate din sticlă. Suflatul 
sticlei, mărturisea el, era pasiunea lui de patruzeci de 
ani, iar cartea în care vorbea despre asta urma să 
apară curând la Editura Random House. Apoi 
strănută. "Scuzaţi-l", se repezi Gene Shalit, chicotind. 

— Preferi ochiuri sau omletă? îl întrebă Alice 
Underwood, care era îmbrăcată în halat de baie. 

— Omletă, răspunse Larry, ştiind prea bine că n- 
avea nici un rost să protesteze împotriva ouălor. 

După maică-sa, nu se putea concepe mic dejun 
fără ouă (cărora le zicea "icre casabile", când era în 
toane bune). Conţin proteine şi tot felul de substanţe 
nutritive. Părerea ei despre nutriţie era vagă, dar 
atotcuprinzătoare. Avea în minte o listă de alimente 
hrănitoare, şi o alta pe care erau trecute cele 
vrednice de dispreţ — precum Jujube, murăturile, 
Slim Jim, lama de bubble gum roz pe care-o primeai o 
dată cu biletele la baseball şi, vai, Doamne, atâtea 
altele. 

Se aşeză şi o urmări spărgând ouăle, aruncându- 
le în aceeaşi bătrână tigaie neagră, bătându-le cu 


acelaşi tel din sârmă cu care le bătuse şi-n ziua când 
mersese el în clasa întâi, la Şcoala 162. 

Îşi extrase batista din buzunarul halatului, tuşi, 
strănută şi mormăi în ea "Drace!", înainte de a o pune 
la loc. 

— Ţi-ai luat zi liberă, mamă? 

— Am anunţat că sunt bolnavă. Răceala asta mă 
pune la pământ. Nu-mi face nici o plăcere să anunţ că 
sunt bolnavă într-o vineri, foarte multă lume face 
figura asta, dar trebuie neapărat să stau la pat. Am 
temperatură. Mi s-au umflat şi ganglionii. 

— Ai chemat doctorul? 

— Pe vremea când eram eu o fată fermecătoare, 
medicii veneau acasă, spuse ea. În schimb acum, 
dacă te îmbolnăveşti, trebuie să te prezinţi la camera 
de gardă a spitalului. Fie procedezi aşa, fie-ţi pierzi o 
zi întreagă aşteptând să te consulte cine ştie ce 
şarlatan dintr-unul din cabinetele alea unde s-ar zice 
că beneficiezi — ha-ha — de îngrijire medicală în 
regim de urgenţă. Acolo te duci numai când ai de 
gând să tragi foloase de pe urma lui Medicare, asta-i 
părerea mea. Locurile astea sunt chiar mai rele decât 
centrele de unde se ridică ajutorul social cu o 
săptămână înainte de Crăciun. Pur şi simplu am să 
stau în casă şi-am să înghit aspirină; până mâine 
dimineaţă la vremea asta îmi trece. 

Rămase pe lângă casă toată dimineaţa, încercând 
să-i fie de folos. Îi aduse televizorul la pat, muncindu- 
se din greu, cu vinele de la braţe ieşite în evidenţă, 
din cauza efortului ("Ai să te alegi cu o hernie numai 
pentru ca să văd eu Let's Make a Deal", spusese ea, 
smiorcăindu-se), îi aduse suc de fructe şi o sticlă 
veche de NyQuil, ca să-i mai alunge proasta 
dispoziţie, apoi fugi până la magazin şi-i cumpără 
două romane ieftine. 

După care nu le mai rămase mare lucru de făcut, 
decât să-şi calce unul altuia pe nervi. Ea făcu 


observaţia că televizorul se vedea mai prost din 
cauză că fusese mutat în dormitor, iar el nu se abţinu 
şi-i replică acid că decât să nu vezi deloc, mai bine 
vezi ceva, cum o fi. În cele din urmă, el îi spuse că 
iese la o mică plimbare prin oraş. 

— Mi se pare o idee foarte bună, îi zisese ea, 
vizibil uşurată. Eu am să trag un pui de somn. Eşti un 
băiat bun, Larry. 

Coborâse scările înguste (liftul nu fusese încă 
reparat) şi ieşise în stradă, stăpânit de un sentiment 
de bucurie amestecată cu vinovăţie. Avea o zi 
întreagă înaintea lui şi-i mai rămăseseră şi nişte bani 
în buzunar. 

Dar acum, ajuns în Times Square, îi pierise tot 
cheful. Mergea fără ţintă, iar portmoneul avusese de 
mult grijă să-l mute într-un buzunar din faţă. Se opri 
înaintea unui magazin în care se vindeau discuri cu 
preţ redus, țintuit pe loc de sunetul propriei lui voci, 
venind din difuzoarele obosite, aşezate la înălţime. 
Acum veneau versurile refrenului. 


N-am venit ca să-ți pretind să mă primeşti peste 
noapte 

Sau ca să înțeleg dacă ţi s-a arătat lumina 

N-am venit ca să fac scandal sau să mă cert 

N-aş dori decât să-mi spui, de crezi că poti 

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău ? 

Îl înţelegi, dragă... 

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău? 


Ăsta sunt eu, gândi el, privind absent discurile, 
dar astăzi cântecul îl deprima. Ba mai rău, îi făcea dor 
de casă. Nu mai vroia să se ştie aici, sub cerul acesta 
cenuşiu, ca o cadă de baie, să inspire gazele de 
eşapament ale New Yorkului, pipăindu-se mereu în 
treacăt la portofel, asigurându-se că se mai află încă 
la locul lui. New York, numele tău este paranoia. 


Deodată, tânjea să se afle într-un studio de 
înregistrări de pe Coasta de Vest, lucrând la un nou 
album. 

Larry grăbi paşii şi coti, intrând într-una dintre 
sălile cu jocuri. Clopoţeii şi soneriile îi zdrăngăneau în 
urechi; iată şi bubuitul amplificat şi teribil al jocului 
numit Deathrace 2000, însoţit de ţipetele 
neomeneşti, electronice, ale pietonilor muribunzi. 
Minunat joc, se gândi Larry, curând îi va lua locul 
Dachau 2000. Toţi or să se dea în vânt după el. Se 
duse la casierie şi schimbă zece dolari în monede de 
câte douăzeci şi cinci de cenți. Lângă restaurantul 
Beef n Brew de pe cealaltă parte a drumului era o 
cabină telefonică; formă din memorie numărul de la 
Jane's Place. Jane's era un club de pocher pe unde 
bântuia uneori şi Wayne Stukey. 

Larry introduse monede de douăzeci şi cinci de 
cenți în telefon până ce simţi că-l doare mâna, iar 
telefonul începu să sune, la distanţă de aproape cinci 
mii de kilometri. 

Se auzi o voce feminină. 

— Jane's. E deschis la noi. 

— Cât de deschis? se interesă el cu voce profundă 
Şi sexy. 

— la ascultă, deşteptule, aici nu este... hei, tu eşti, 
Larry? 

— Mda, eu sunt. Bună, Ariene. 

— Unde eşti? Nu te-a mai văzut nimeni de-o 
vreme, Larry. 

— Păi, sunt pe Coasta de Est, îi mărturisi el 
precaut. Mi-a şoptit careva că lipitorile erau pe 
urmele mele şi c-aş face bine să ies din lac până ce 
se potolesc. 

— Nu cumva e vorba de-o petrecere din alea 
grozave? 

— Mda. 

— Păi să ştii c-am auzit şi eu de poantă. Ai cheltuit 


ca un bezmetic. 

— Ascultă, Ariene, Wayne se află prin preajmă? 

— Adică Wayne Stukey, vrei să spui? 

— Că doar nu John Wayne... care a dat în primire. 

— Adică pretinzi că nu ştii nimic? 

— Ce să ştiu? Eu sunt pe coasta cealaltă. Hei, i s-a 
întâmplat ceva, cumva? 

— E-n spital, bolnav de gripa asta care bântuie. 
Captain Trips, aşa-i zice pe aici. Nu c-ar fi de râs. Se 
spune că au murit o grămadă de oameni din cauza 
asta. Oamenii s-au speriat şi stau pe la casele lor. 
Avem şase mese libere, deşi, după cum ştii, la Jane's 
nu sunt niciodată mese libere. 

— Cum se simte? 

— Cine ştie? Spitalul este izolat şi foarte bine păzit 
şi nimeni nu poate primi vizite. E cam dubios, Larry. 
lar prin împrejurimi mişună o mulţime de soldaţi. 

— În permisie? 

— Soldaţii în permisie nu poartă arme şi nici nu se 
plimbă în camioane militare de transport. Foarte 
mulţi oameni s-au speriat rău de tot. Mai bine că nu 
eşti pe aici. 

— La ştiri n-au zis nimic. 

— Aici n-au apărut decât vreo câteva scurte notițe 
prin ziare, despre un val de gripă, nimic mai mult. Dar 
unii zic că armata nu s-a ocupat cum se cuvine de un 
borcănel dintr-acelea pline de cine ştie ce molimă. Nu 
ţi se pare infernal? 

— Astea sunt prostii, ca să sperie lumea. 

— Acolo unde te afli tu nu există? 

— Nu, spuse el. 

Apoi îi veni în minte răceala de care suferea 
maică-sa. Oare nu cumva auzise în metrou o mulţime 
de oameni strănutând şi tuşind? Îşi aminti acum că-i 
trecuse prin minte că se află într-un salon de TBC. 
Dar strănuturile şi nasurile înfundate erau lucruri 
obişnuite în orice oraş. Germenii răcelii sunt daţi 


naibii, îşi zise. Le place să se adune acolo unde e mai 
multă bogăţie. 

— Lipseşte până şi Janey însăşi, îi zise Ariene. Ne- 
a transmis că are febră şi ganglionii umflaţi. lar eu îmi 
închipuiam că putoarea aia bătrână e aşa de tare, 
încât n-o să se lipească nici o boală de ea. 

— Cele trei minute s-au terminat, interveni vocea 
centralistei. 

— Păi, am să mă întorc cam peste o săptămână, 
Ariene, zise Larry. Ne vedem atunci. 

— Foarte bine. De când mă ştiu, visez să fiu 
prietena unui cântăreţ faimos. 

— Ariene? Nu cumva, întâmplător, îl cunoşti pe un 
individ, Dewey Doză? 

— O! exclamă ea mirată. Stai puţin! Larry! 

— Ce este? 

— Slavă Domnului că n-ai închis! De fapt, m-am 
întâlnit cu Wayne, cam două zile înainte de a intra în 
spital. Uitasem cu desăvârşire! Piii! 

— Ei, despre ce-i vorba? 

— Un plic. Mi-a zis că este pentru tine, dar m-a 
pus să-l păstrez în sertarul în care-mi ţin eu banii o 
săptămână sau două, sau să ţi-l dau când te văd. Şi a 
adăugat ceva de genul "E al naibii de norocos că asta 
ajunge în mâinile lui, şi nu la Dewey Doză." 

— Ce-i înăuntru? 

Îşi trecu receptorul dintr-o mână în cealaltă. 

— O secundă. Să mă uit. Urmară câteva clipe de 
tăcere, apoi zgomotul de hârtie ruptă şi vocea 
Arlenei. E un extras de cont bancar. De la First 
Commercial Bank of California. Economiile tale se 
ridică la... oho! Peste treisprezece mii de dolari. Când 
ai să mă scoţi undeva, dacă-ţi trece cumva prin minte 
să-mi propui să plătim nemţeşte, îţi arăt eu ţie! 

— Nu se pune problema, îi răspunse el zâmbind. 
Îţi mulţumesc, Arlene. Te rog să ai grijă de plic. 

— Ba bine că nu, să ştii că-l arunc la canal. 


Prostule. 

— E minunat când te ştii iubit. 

De la celălalt capăt se auzi un oftat. 

— Mă copleşeşti, Larry. Am să pun foaia într-un 
plic pe care scriu numele noastre, ale amândurora. 
Ca să nu mă poţi evita, când apari pe aici. 

— Nu sunt eu omul să facă aşa ceva, dragă. 

Incheiară convorbirea, după care se auzi imediat 
vocea telefonistei, care-i pretindea încă trei dolari. 
Larry introduse fără proteste suma pretinsă în fanta 
aparatului, simțind că zâmbetul fericit şi prostesc nu i 
se ştersese încă de pe buze. 

Culese o monedă de un sfert dintre cele 
răspândite încă pe poliţa cabinei telefonice şi o vâri în 
aparat. Peste câteva clipe ascultă în receptor sunetul 
telefonului mamei lui. Primul impuls al omului e să 
împartă o ştire bună cu altcineva, cel de-al doilea să-i 
scoată ochii cu asta. El gândea — ba nu, credea — că 
era vorba doar de cel dintâi impuls. Dorea să-i 
împărtăşească şi ei vestea că scăpaseră de griji, că 
avea din nou destui bani. 

Incet-încet, zâmbetul i se veşteji pe buze. 
Telefonul continua să sune la nesfârşit. Poate că se 
hotărâse să se ducă la serviciu, în cele din urmă. Işi 
aminti obrajii ei congestionaţi, cuprinși de febră, de 
tuse şi de strănuturi, şi cum mormăia mereu nervos 
"Drace!" în batistă. Nu, nu credea că plecase de 
acasă. De fapt, nu credea c-ar fi în stare să se ducă la 
lucru. 

Puse receptorul în furcă şi-şi recuperă absent 
moneda de un sfert, căzută cu un clinchet în partea 
de jos a aparatului. leşi din cabină, jucându-se cu 
mărunţişul rămas. Văzu un taxi şi-i făcu semn să 
oprească; o dată intraţi în trafic, constată că începuse 
să plouă. 


Uşa era încuiată şi, după ce bătu în două sau trei 
rânduri, fu convins că apartamentul rămăsese pustiu. 
Bătuse suficient de tare ca să facă pe cineva de la 
etajul de deasupra să-i răspundă cu un alt răpăit — ca 
o fantomă scoasă din fire. Dar trebuia să intre şi să se 
convingă la faţa locului, iar o cheie nu avea la el. 
Tocmai se pregătea să coboare treptele, până la 
apartamentul domnului Freeman, când auzi geamătul 
acela stins, de dincolo de uşă. 

Pe uşa mamei lui fuseseră montate trei sisteme 
diferite de încuietori, dar ea n-o folosea niciodată 
decât pe una dintre ele, în ciuda faptului că era 
obsedată de portoricani. Larry lovi uşa cu umărul, 
mişcând-o în balamale. Se opinti încă o dată şi 
încuietoarea cedă. Uşa se deschise, trântindu-se de 
perete. 

— Mamă? 

Încă un geamăt. 

Apartamentul era scufundat în întuneric; lumina 
zilei dispăruse pe neaşteptate, iar de afară venea 
sunetul gros al tunetelor, suprapus peste răpăitul 
ploii. Fereastra salonului era pe jumătate deschisă, 
iar perdelele albe se umflau până deasupra mesei, 
pentru a fi apoi trase de curent şi scoase în vântul de 
afară. Acolo unde ploaia pătrunsese pe fereastră, se 
vedea un petic strălucitor de umezeală. 

— Unde eşti, mamă? 

Un geamăt mai puternic. Porni spre bucătărie, 
însoţit de ecourile altui tunet. Aproape se împiedică 
de ea. Femeia zăcea pe podea, chiar în pragul 
dormitorului ei. 

— Mamă! Dumnezeule, mamă! 

Ea încercă, la auzul vocii lui, să se răsucească, dar 
nu reuşi să-şi mişte decât capul, pivotând pe bărbie şi 
rezemându-se, în cele din urmă, pe obrazul stâng. 
Respirația femeii era extrem de greoaie, din cauza 
sputei. Dar lucrul cel mai impresionant, pe care el nu 


avea să-l uite vreodată, era felul în care ochiul ei se 
răsucea astfel încât să-l poată vedea, ca ochiul unui 
animal înaintea sacrificării. Obrazul îi strălucea din 
pricina febrei. 

— Larry? 

— Te duc eu la pat, mamă. 

Se aplecă, se încordă pentru a-şi stăpâni tremurul 
genunchilor şi o luă în braţe. Halatul i se desfăcu, 
scoțând la iveală o cămaşă de noapte decolorată de 
la spălat şi picioarele albe ca burta de peşte, 
străbătute de varice umflate. Căldura pe care o 
emana depăşea orice imaginaţie. Lucrul acesta îl 
scoase din minţi. Nimeni nu era în stare să scape cu 
viaţă după o asemenea temperatură. Creierii i se 
prăjiseră probabil în cap. 

Ca şi cum ar fi vrut să demonstreze adevărul 
concluziei lui, ea se răsti pe neaşteptate: 

— Du-te şi adu-l pe taică-tău, Larry. E la bar. 

— Stai liniştită, îi răspunse el consternat. Stai 
liniştită şi culcă-te, mamă. 

— E la bar, cu fotografa aia! grăi femeia strident 
în întunericul palpabil al după-amiezei, în timp ce de 
afară se auzi bubuitura asurzitoare a unui tunet. 

Larry avea sentimentul că pe trupul său se scurge 
încet o substanţă vâscoasă şi lipicioasă. Dinspre 
fereastra pe jumătate deschisă din salon veni o pală 
de vânt răcoros, răspândindu-se prin întregul 
apartament. Alice începu să tremure, iar pe braţe 
pielea i se făcu de găină. îi clănţăneau dinţii. În 
semiîntunericul dormitorului, faţa-i strălucea ca o 
lună plină. Larry împinse păturile în jos, îi întinse 
picioarele, apoi îi trase cuverturile până la bărbie. Dar 
ea continua să dârdâie necontrolat, făcând ca pătura 
de deasupra să tremure şi ea. Obrajii în schimb îi 
rămăseseră uscați, fără urmă de transpiraţie. 

— Te duci şi-i spui să iasă imediat de acolo! strigă 
femeia, apoi căzu în muţenie; nu se mai auzea decât 


zgomotul greu, bronhial, al respirației ei. 

Larry se întoarse în salon, se apropie de telefon, 
apoi făcu un mic ocol. Inchise fereastra, pe urmă 
reveni lângă aparat. 

Cărţile se aflau pe un raft de sub măsuţa 
telefonului. Căută numărul de la Mercy Hospital şi-l 
formă, în timp ce afară tuna iarăşi. Lumina violentă a 
unui fulger transformă fereastra pe care tocmai o 
închisese într-o radiografie alb-albăstruie. Din 
dormitor se auzi ţipătul sugrumat al maică-sii, care-i 
îngheţă sângele în vine. 

La celălalt capăt, telefonul sună doar o dată, urmă 
un băzâit şi un declic. Vocea senină a aparatului îi 
comunică: 

— Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General 
Hospital. În momentul de faţă, toate liniile noastre 
sunt ocupate. Dacă doriţi să rămâneţi pe fir, vom 
răspunde apelului dumneavoastră cât mai repede cu 
putinţă. Vă mulţumim. Ascultaţi o înregistrare făcută 
la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, 
toate... 

— l-am trimis pe ametitții ăia la parter! ţipă maică- 
sa, vocea ei fiind însoţită de ecourile tunetului. 
Portoricanii ăştia habar n-au de nimic! 

— „răspunde apelului dumneavoastră cât mai... 

Trânti receptorul în furcă şi rămase țintuit, cuprins 
de valuri de transpiraţie. Ce fel de spital mai era şi 
ăsta, de la care te alegeai cu un nenorocit de mesaj 
înregistrat tocmai când îţi murea mama? Ce naiba se 
petrece acolo? 

Larry se hotărî să coboare şi să-l roage pe domnul 
Freeman să stea cu maică-sa, în timp ce el se duce la 
spital. Sau să cheme o salvare particulară? Doamne 
Dumnezeule, cum se face că niciodată nu ştii cum să 
procedezi mai bine, când eşti în asemenea situaţii? 
De ce oare nu te-nvaţă la şcoală lucrurile astea? 

Din dormitor se auzea respiraţia greoaie a maică- 


sii. 

— Mă întorc, murmură el şi se duse la uşă. 

Era speriat, înspăimântat de-a dreptul, din cauza 
ei, dar de undeva, din adâncuri, o altă voce îi spunea 
lucruri cam de acest fel: De ce vin lucruri din astea 
întotdeauna pe capul meu? Şi: De ce-a trebuit să se 
întâmple după ce primisem vestea cea bună? Apoi 
veneau lucrurile cele mai abjecte: Oare cât de rău vor 
fi afectate planurile mele din cauza asta? Câte lucruri 
voi fi silit să schimb în jurul meu din cauza asta ? 

Ura vocea aceea şi şi-ar fi dorit să piară cât mai 
repede şi-n chinuri, dar ea continua să-i şoptească tot 
felul de lucruri. 

Cobori treptele până la apartamentul domnului 
Freeman în fugă, în timp ce tunetele se rostogoleau 
printre norii negri. Ajuns la palierul de la parter, uşa 
se deschise violent, iar în holul blocului pătrunse un 
şuvoi de ploaie. 


CAPITOLUL 20 


HARBORSIDE era cel mai vechi hotel din 
Ogunquit. Priveliştea nu mai era atât de frumoasă de 
când se construise noul club de yachting de cealaltă 
parte, dar într-o după-amiază ca asta, când cerul 
fusese răscolit de un şir de furtuni, perspectiva era 
destul de limpede. 

Frannie stătea la fereastră de aproape trei ore, 
încercând să-i scrie lui Grace Duggan, o colegă de 
liceu care se înscrisese la Colegiul Smith. Nici vorbă 
de vreo spovedanie; spunându-i că e gravidă şi 
descriind scena cu mama ei, risca să se lase cuprinsă 
de descurajare. Oricum, Grace avea să afle totul 
curând, de la sursele ei de informare din oraş. Nu 
dorea să-i iasă altceva decât o scrisoare obişnuită, de 


curtoazie. Excursia pe biciclete, la Rangely, în mai, cu 
Jesse, împreună cu Sam Lothrop şi Sally Wenscelas. 
Examenul final la biologie, la care Frannie avusese 
noroc. Noua slujbă a lui Peggy Tate (o altă colegă şi 
prietenă din şcoală), în corpul administrativ al 
Senatului. Nunta apropiată a lui Amy Lauder. 

Dar scrisoarea pur şi simplu refuza să se lase 
scrisă. O parte din vină o purtau şi interesantele 
efecte pirotehnice la care asistase toată ziua — cum 
să te mai ţii de scris când un şir de mici furtuni se 
abăteau, una după alta, deasupra apelor? Adevărul 
adevărat era că nici o noutate dintre cele cuprinse în 
scrisoare nu avea aerul cel mai onest cu putinţă. 
Toate păreau acolo puţin strâmbe, ca un cuţit care ţi 
se răsuceşte în mână şi te răneşte superficial, în loc 
să curețe coaja cartofului, aşa cum te aşteptai. 
Excursia cu bicicletele fusese minunată, dar ea şi Jess 
nu mai erau în cele mai bune relaţii. Avusese noroc la 
examenul BY-7, într-adevăr, dar la cel final de 
biologie, care conta cu adevărat, nu se prea 
descurcase. Nici ea şi nici Grace nu se dădeau în vânt 
după Peggy Tate, iar cununia lui Amy, în starea 
actuală a lui Fran, putea să pară mai degrabă o 
glumă proastă şi nu un prilej de bucurie. Amy se 
căsătoreşte, în schimb copilul îl nasc eu, haa-haa-ha. 

Simţind că trebuia neapărat să termine 
scrisoarea, fie şi numai pentru a scăpa de obligaţie, 
scrise: 


Am şi eu propriile mele probleme, şi încă ce mai 
probleme, dar pur şi simplu n-am curajul să le aştern 
pe hârtie. Destul că trebuie să mă gândesc la ele! 
Aştept să ne vedem înainte de Patru, dacă nu cumva 
te-ai răzgândit, de la ultima ta scrisoare. (O singură 
scrisoare în şase săptămâni? Începuse să mă bată 
gândul că ţi-a tăiat cineva degetele alea cu care baţi 
la maşină, draga mea!) Am să-ți povestesc totul când 


ne vedem. Sunt sigură că sfatul tău îmi va prinde 
bine. 
Ai încredere în mine şi voi avea şi eu în tine, 
Fran 


Semnă cu obişnuita ei mâzgălitură flamboaiant- 
comică, ocupând astfel jumătate din spaţiul gol 
rămas pe hârtie. Gestul acesta o făcu să se simtă, 
mai acut ca oricând, o impostoare. Împături 
scrisoarea, o vâri în plic şi scrise adresa, apoi o propti 
de marginea oglinzii. Basta. 

Aşa. Ce mai avea de făcut? 

Se întuneca din nou. Se ridică de la masă şi 
începu să se învârtă nervos prin cameră, gândindu-se 
c-ar trebui să iasă înainte de a începe iarăşi să plouă, 
dar unde să se ducă? La film? Singurul care rula în 
oraş. Îl văzuse. Împreună cu Jesse. La Portland, ca să 
se uite la ţoale? N-avea sens. Singurele haine la care 
se putea uita acum cu intenţie serioasă erau cele cu 
talie specială. Ca să încapă două persoane. 

Astăzi primise trei telefoane, cea dintâi convorbire 
aducându-i veşti bune, cea de a doua, indiferente, iar 
cea de a treia, proaste. Ar fi preferat să vină în ordine 
inversă. Afară se înnorase, stropii de ploaie 
începuseră din nou să cadă, întunecând debarcaderul 
portului pentru ambarcaţiuni. Se hotărî să se îmbrace 
şi să iasă la plimbare şi s-o ia naiba de ploaie. Aerul 
proaspăt al verii şi umezeala puteau să-i facă bine. 
Nu era exclus să se oprească undeva şi să bea un 
pahar de bere. Fericire la sticlă. Sau cel puţin 
echilibru. 

Primul telefon îl primise de la Debbie Smith, din 
Somersworth. Fran era mai mult decât bine venită, îi 
spusese Debbie, cu efuziune. De fapt, chiar era 
nevoie de ea. Una dintre cele trei fete care-şi 
împărţiseră apartamentul se mutase în mai, îşi găsise 
o slujbă de secretară la o firmă de vânzări en gros. Ea 


şi Rhoda nu se puteau descurca prea multă vreme cu 
chiria, în lipsa unei a treia persoane. 

— Să ştii că amândouă venim din familii 
numeroase, adăugase Debbie. Plânsul bebeluşilor nu 
ne deranjează. 

Fran i-a răspuns că ar fi dispusă să se mute 
înainte de 1 iulie, şi de-abia după ce puse receptorul 
în furcă simţi lacrimile calde ce i se scurgeau pe 
obraji. Lacrimi de uşurare. Dacă reuşea să scape de 
oraşul ăsta, în care crescuse, totul avea să fie în 
regulă, aşa gândea. Departe de maică-sa, departe 
chiar şi de taică-său. Copilul şi faptul că era singură 
urmau să capete, în aceste condiţii, în viaţa ei, 
proporţia corectă, sănătoasă. Fără îndoială, aveau să 
rămână un factor extrem de important, dar nu unic. 
Auzise cândva, într-o fabulă sau într-o poveste, cum 
un animal, gândac sau broască, când era ameninţat 
de vreo primejdie, se tot umfla până ajungea de două 
ori mai mare. Văzându-l astfel, duşmanul se speria şi 
o lua din loc, cel puţin în teorie. Exact aşa se simţea 
şi ea acum. Ca un gândac sau o broască, gata să-şi 
dubleze proporţiile. Şi asta pentru că întreg oraşul, 
întreg mediul (gestalt ar fi fost, poate, un cuvânt 
chiar mai potrivit) îi erau ostile. Era conştientă că 
nimeni nu avea să o oblige să poarte o literă stacojie, 
dar mai ştia că era necesară o ruptură cu Ogunquit, 
ca să se poată pătrunde pe de-a-ntregul de această 
convingere. Când mergea pe stradă, simţea cum 
oamenii... nu, nu se uitau, ci se pregăteau să se uite 
la ea. Desigur, era vorba de locuitorii stabili, nu de 
vilegiaturiştii veniţi să-şi petreacă aici vara. Locuitorii 
oraşului Ogunquit aveau nevoie în permanenţă de un 
cal de bătaie — vreun beţivan, un chiulangiu care 
preferă să trăiască pe spinarea societăţii, Copilul de 
Familie Bună care a fost prins furând dintr-un 
magazin de la Portland, sau de pe Plaja Veche de 
lângă livadă... sau Fata cu Burta la Gură. 


Cel de al doilea telefon, cel aşa şi aşa, fusese de 
la Jess Rider. Suna din Portland şi încercase acasă la 
ea, mai întâi. Din fericire, îi răspunsese Peter, care îi 
dăduse numărul de telefon al lui Fran de la 
Harborside, fără alte comentarii. 

Cu toate acestea, Jess îi spusese aproape de la 
bun început: 

— Atmosfera de-acasă nu-i prea grozavă, hm? 

— Mda, oarecum, îi răspunsese ea precaut, 
refuzând să intre în detalii, pentru că astfel s-ar fi 
văzut părtaşă, alături de el, la o conspirație. 

— Din cauza mamei tale? 

— De ce spui asta? 

— Mi se pare că ea face parte din categoria celor 
gata s-o ia razna. | se poate citi în ochi, Frannie. lar 
mesajul este că, dacă-mi împuşti vacile sacre, am să 
le împuşc şi eu pe ale tale. 

Ea nu-i răspunse nimic. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să te jignesc. 

— Nici nu m-ai jignit, îi răspunsese ea. 

Descrierea lui era, de altfel, destul de potrivită — 
cel puţin dacă priveai superficial lucrurile —, dar ea 
încerca încă să treacă de şocul provocat de verbul 
acela, a jigni. | se părea straniu să audă din partea lui 
un asemenea cuvânt. Poate descopăr un postulat cu 
acest prilej, se gândi ea. Când iubitul începe să se 
întrebe dacă nu te-a jignit, cumva, înseamnă că nu 
mai este iubitul tău. 

— Frannie, oferta mea rămâne în continuare 
valabilă. Dacă spui da, fac rost de două inele şi sunt 
la tine chiar în după-amiaza asta. 

Pe bicicletă, îi trecu fetei prin minte, cât pe ce s-o 
umfle râsul. Chicotitul ei ar fi fost un lucru oribil, 
inutil, şi acoperi receptorul timp de o secundă, ca să 
fie sigură că nu-i scapă. În ultimele şase zile plânsese 
şi râsese mai mult decât în toţi anii din urmă, de când 
împlinise cincisprezece ani şi începuse să iasă la 


întâlniri. 

— Nu, Jess, îi spusese ea apoi, cu vocea perfect 
controlată. 

— Vorbesc foarte serios! o asigurase el, oarecum 
vehement, ca şi cum ar fi văzut-o luptându-se cu 
râsul. 

— Ştiu că este aşa. Dar eu nu sunt pregătită să 
mă mărit. Eu mă cunosc foarte bine, Jess. Nu este 
vorba despre tine. 

— Şi atunci cum rămâne cu copilul? 

— Copilul se va naşte. 

— Şi vei renunţa la el? 

— Încă nu m-am hotărât. 

Jess nu mai zise nimic; câteva momente, fata auzi 
alte voci, venind din alte camere. Aveau propriile lor 
probleme, din câte presupunea Fran. Lumea eo 
dramă jucată la matineu. Suntem îndrăgostiţi de 
propriile noastre vieţi, prin urmare căutăm lumina 
care să ne călăuzească şi încercăm să desluşim ziua 
de mâine. 

— Mă gândesc la copil, spuse Jess în cele din 
urmă. 

Fran se îndoia de sinceritatea lui, dar era singurul 
lucru care o putea atinge. Ceea ce se şi întâmplă. 

— Jess... 

— Deci unde ai de gând să te duci? o întrebă el 
deodată. Nu poţi să rămâi la Harborside toată vara. 
Dacă ai nevoie de o gazdă, pot să caut şi eu, la 
Portland. 

— Am unde să stau. 

— Unde, dacă mi-este îngăduit să întreb? 

— Nu-ţi este îngăduit, îi replică ea, apoi îşi muşcă 
limba, pentru că-i răspunsese atât de nediplomatic. 

— Oh, făcu el, pe un ton ciudat de monoton. După 
o vreme, continuă precaut: Aş putea să te întreb 
ceva, fără să te superi, Frannie? Pentru că aş vrea să 
ştiu cu adevărat. Nu e o întrebare retorică sau ceva 


de genul ăsta. 

— Poţi să mă întrebi, se arătă ea de acord, cu 
prudenţă. 

In mintea ei însă, se pregăti să nu se arate 
supărată, ştiind că, atunci când Jess lansa un 
asemenea preambul, urma de obicei o teribilă mostră 
de "şovinism" masculin, de care el era perfect 
inconştient. 

— Eu n-am chiar nici un drept în toată povestea 
asta? întrebă el. Nu-mi revine şi mie partea mea de 
răspundere şi de decizie? 

La început se supără cu adevărat, însă furia i se 
risipi. Asta era Jess, se străduia să-şi protejeze propria 
imagine faţă de el însuşi, aşa cum procedează toţi 
deştepţii, ca să poată dormi bine peste noapte. ÎI 
admirase întotdeauna pentru inteligenţa lui, dar într-o 
situaţie ca asta inteligenţa putea să fie o adevărată 
pacoste. Oamenii din categoria lui Jess — ca şi Fran, 
de altfel — fuseseră învăţaţi, de mici, să fie activi şi 
să se implice. Nu strică, uneori, să suferi o durere 
profundă, fie şi numai ca să descoperi c-ar fi mai bine 
să te trânteşti printre ierburile înalte şi să amâni totul 
pentru altă dată. Efortul lui era plin de bunăvoință, 
însă rămânea un efort şi nimic mai mult. Şi uite că se 
îndârjea să n-o lase în pace. 

— Jesse, pledă ea, nici unul dintre noi nu şi-a dorit 
copilul. Am fost amândoi de acord să iau pilule, ca să 
nu se întâmple nimic. Tu n-ai nici un fel de 
răspundere. 

— Dar... 

— Nu, Jess, îi spuse ea, pe un ton ferm. 

Băiatul oftă. 

— Vei lua legătura cu mine după ce te instalezi? 

— Cred că da. 

— Te gândeşti să-ţi continui şcoala? 

— Peste o vreme. N-am să merg la cursurile din 
semestrul de toamnă. 


— Dacă ai nevoie de mine, Frannie, ştii unde mă 
găseşti. N-am intenţia să mă ascund. 

— Ştiu, Jesse. 

— Dacă ai nevoie de bani... 

— Da. 

— Să mă cauţi. Nu vreau să te constrâng, dar... 
voi dori să te văd. 

— Bine, Jess. 

— La revedere, Fran. 

— La revedere. 

După ce închise aparatul, avu senzaţia că vorbele 
de rămas-bun căzuseră implacabil, punând capăt unei 
conversații care nu se terminase de fapt. Apoi îşi 
explică de ce. Pentru prima dată, nu-şi spuseseră "te 
iubesc". Se întristă şi încercă zadarnic să nu pună la 
inimă incidentul. 

Ultimul telefon îl primise pe la prânz, de la tatăl ei. 
Alaltăieri prânziseră împreună, iar el îi mărturisise că 
este îngrijorat din cauza efectului pe care-l puteau 
avea asupra Carlei întâmplările respective. Cu o seară 
în urmă, nu venise la culcare; îşi petrecuse toată 
noaptea în salon, cufundată în studiul vechilor 
genealogii. Pe la 11.30 se dusese la ea şi-o întrebase 
când avea de gând să urce. Părul i se revărsa peste 
umeri şi peste corsajul cămăşii de noapte, iar Peter 
era convins că avea un aer cam rătăcit şi părea să nu 
fie în cea mai bună relaţie cu realitatea din jur. Ţinea 
în poală cartea aceea grea şi nici măcar nu-şi ridicase 
privirile către el, continuase să o răsfoiască pagină cu 
pagină. Îi spusese că nu-i este somn. Că mai stă o 
vreme. Făcuse o răceală, îi mai spusese Peter. Se 
aflau amândoi într-un separeu din Corner Lunch, 
mâncând nişte hamburgeri, fără chef. Carlei îi curgea 
nasul, adăugă Peter. lar când o întrebase dacă vrea 
un pahar de lapte fierbinte, nu-i mai răspunsese 
deloc. A doua zi o găsise dormind în jilt, cu volumul în 
poală. 


Când se trezise, părea mai în apele ei, îşi 
revenise, în schimb răceala se agravase. Respinse 
ideea de a-l chema pe doctorul Edmonton, spunând 
că nu este decât o răceală la piept. Işi pusese o 
compresă, se înfăşurase cu o bucată de flanel şi 
curând îl anunţase că simte cum i se desfundă 
sinusurile. Dar Peter nu se lăsase înşelat, îi povestise 
el lui Frannie. Deşi refuzase termometrul, era convins 
că avea temperatura cu câteva grade peste normal. 

Astăzi o căutase pe Fran la telefon, imediat după 
ce începuse cea dintâi furtună. Norii negri şi purpurii 
se adunaseră pe tăcute deasupra portului şi ploaia 
începu, la început blând, pentru ca apoi să se 
dezlănţuie torențial. Vorbind, ea privea pe fereastră, 
urmărind trăsnetele înfigându-se în valuri, dincolo de 
dig, fiecare fulger fiind însoţit de un mic zgomot de 
paraziți în receptor, ca un ac de pick-up care se 
împiedică într-o imperfecţiune a discului. 

— Astăzi este la pat, îi spuse Peter. Până la urmă, 
a consimţit ca Tom Edmonton s-o consulte. 

— Şi a venit? 

— Tocmai a plecat. După părerea lui, are gripă. 

— O, Doamne, zise Frannie, închizând ochii. 
Pentru o femeie de vârsta ei, nu-i de glumă. 

— Nu, nu este. Continuă după o pauză. l-am 
povestit totul, Frannie. Despre copil, despre cearta 
dintre tine şi Carla. Tom s-a îngrijit de tine încă de 
când erai bebeluş şi ştie să păstreze un secret. Eu 
voiam să aflu dacă există o legătură între discuţie şi 
boală. Doctorul a zis că nu. Gripa e gripă. 

— Gripa e frică, îi răspunse Fran sumbru. 

— Cum ai spus? 

— Nu are nici o importanţă. Chiar dacă tatăl ei era 
un om cu vederi neobişnuit de largi, nu se număra 
totuşi printre fanii formaţiei AC/DC. Povesteşte-mi 
mai departe. 

— Foarte mult nu mai e de povestit, draga mea. 


Spunea că sunt foarte multe cazuri. O gripă extrem 
de păcătoasă. Din câte se pare, vine din sud, iar zona 
New Yorkului este afectată în mod deosebit. 

— Bine, bine, dar ca să dormi toată noaptea în 
salon..., începu ea, cu îndoială. 

— Ca să fiu drept, a zis că poziţia verticală a avut 
un efect binefăcător asupra plămânilor şi bronhiilor 
ei. Altceva n-a mai adăugat, dar Alberta Edmonton 
face parte din toate organizaţiile din care face parte 
şi Carla, aşa că nu mai era nevoie. Amândoi ştim prea 
bine că o păştea de mult un necaz de felul ăsta, Fran. 
E preşedintă a Comitetului de Istorie a Oraşului, îşi 
petrece douăzeci de ore pe săptămână în bibliotecă, 
este secretara Clubului Femeilor şi a Clubului 
Amatorilor de Literatură, a condus tot felul de marşuri 
aici, în oraş, încă dinainte de moartea lui Fred, iar de 
iarna trecută a mai preluat şi Fundaţia Inima. lar ca o 
încununare, s-a străduit să stârnească interesul în 
jurul unei Societăţi Genealogice a Sudului Statului 
Maine. Este extenuată, sfârşită. Şi din cauza asta a 
avut o asemenea reacţie faţă de tine. Edmonton n-a 
spus decât că era pregătită să culeagă orice germene 
de boală care se nimerea să treacă pe lângă ea. Mai 
mult de atât n-a vrut să zică. Frannie, ea încearcă din 
răsputeri să se lupte cu bătrâneţea. A muncit mai din 
greu decât mine. 

— Tată, este cumva în stare gravă? 

— E la pat, bea suc de fructe şi ia pastilele pe care 
i le-a prescris Tom. Astăzi mi-am luat liber, iar mâine 
va veni doamna Halliday să-i ţină companie. Preferă 
să vină doamna Halliday, ca să poată concepe 
împreună o agendă pentru întrunirea din iulie a 
Societăţii Istorice. Oftă speriat, iar fulgerul tulbură din 
nou convorbirea telefonică. Câteodată îmi vine să 
cred că-şi doreşte să moară în jug. 

Fran îl cercetă timid: 

— Crezi că s-ar supăra, dacă eu... 


— Nu cred că e momentul. Aşteaptă să mai treacă 
puţin timp, Fran. Îşi va reveni. 

Trecuseră patru ore de la convorbire şi acum, în 
timp ce-şi lega baticul impermeabil, se întreba dacă 
mama ei îşi va reveni cu adevărat. Poate, dacă ar 
renunţa acum la copil, nimeni din oraş n-ar prinde de 
veste. Ceea ce i se părea foarte puţin probabil, totuşi. 
În oraşele mici, oamenii culeg din zbor orice urmă de 
zvon, dând dovadă de o fineţe nemaipomenită. lar 
dacă avea de gând să crească ea copilul... de fapt, nu 
se gândea la posibilitatea asta cu tot dinadinsul, nu? 
Nu? 

Îşi puse haina uşoară, de ploaie, simțind cum 
începe s-o macine sentimentul de vinovăţie. Mama ei 
era la capătul puterilor, sigur că da. Fran o văzuse cu 
ochii ei, de fiecare dată, când se întorcea de la 
colegiu şi se sărutau pe obraz. Carla avea pungi sub 
ochi, pielea prea galbenă, iar cărunţeala din părul ei, 
întotdeauna proaspăt coafat, progresase vizibil, în 
ciuda şamponatului de câte treizeci de dolari. Şi cu 
toate astea... 

Se purtase abominabil, ca o isterică. Frannie se 
întreba, totuşi, cum avea să-şi evalueze propria 
răspundere în cazul în care gripa mamei se va 
transforma într-o pneumonie sau dacă va suferi cine 
ştie ce criză. Sau dacă va muri. Doamne, ce gând 
oribil. Aşa ceva nu se putea întâmpla, o, Dumnezeule, 
sigur că nu! Medicamentele pe care le înghiţea aveau 
să-i vindece gripa şi, o dată ce Frannie dispărea din 
raza ei de vizibilitate şi-şi vedea liniştită de incubarea 
micuţului străin undeva în Somersworth, maică-sa 
avea să-şi revină de pe urma loviturii pe care-o 
încasase. Avea să... 

Telefonul începu să sune. 

Îi aruncă o privire absentă; de afară izbucni 
lumina unui nou fulger, urmat de un tunet atât de 
violent şi de apropiat, încât tresări puternic. 


Telefonul continua să sune. 

Dar ea-şi făcuse cele trei convorbiri ale ei, cine 
mai putea fi? Debbie nu avea de ce s-o caute încă o 
dată, şi nici Jess. Poate era careva de la vreo 
societate de binefacere. Sau un comis-voiajor care 
încearcă să-i plaseze nişte Saladmaster. Şi totuşi, 
poate că Jess făcea încă o tentativă, în numele 
spiritului combativ pe care trebuie să-l aibă orice 
băiat de la colegiu. 

Pregătindu-se să ridice receptorul, era deja 
convinsă că pe fir era tatăl ei, care avea să-i dea ştiri 
proaste. Exact ca o plăcintă, îşi zise ea. Răspunderea 
este o plăcintă. O parte din răspundere şi-o plăteşte 
prin munca aia de caritate pe care-o face, dar te 
înşeli dacă-ţi închipui că nu va trebui să-ţi tai şi tu o 
bucată mare, zemoasă şi amară. Şi s-o înghiţi până la 
ultima firimitură. 

— Alo? 

Câteva momente nu auzi nimic; nedumerită, se 
încruntă, apoi pronunţă încă o dată "alo". 

— Fran? îl auzi atunci pe tatăl ei, apoi un sunet 
straniu, ca o înghiţitură. Frannie? 

Auzind încă o dată zgomotul acela, Fran înţelese, 
cu groază, că părintele ei se luptă cu lacrimile. Işi 
duse una dintre mâini la gât şi strânse nodul baticului 
impermeabil. 

— Tată? Ce este? S-a întâmplat ceva cu mama? 

— Frannie, trebuie să vin numaidecât să te iau. 
Am să... trec pe acolo şi te iau cu mine. Aşa am să 
fac. 

— Mama e bine? strigă ea în telefon. Tunetul se 
abătu iarăşi cu toată forţa asupra hotelului 
Harborside, iar Fran se sperie şi începu să plângă. 
Spune-mi, tată! 

— Starea ei s-a agravat, asta-i tot ce ştiu, îi 
răspunse Peter. Cam la o oră după ce-am vorbit cu 
tine, i s-a făcut mai rău. Temperatura i-a crescut. A 


început să aiureze. Am vrut să-l chem pe Tom... iar 
Rachel mi-a zis că e plecat, că foarte mulţi oameni 
sunt în stare critică... aşa c-am sunat la Sanford 
Hospital, de unde mi-au zis că salvările lor sunt 
amândouă plecate pe teren, dar că o vor trece şi pe 
Carla pe lista lor. Vorbea de o /istă, Frannie, de unde 
naiba a apărut /ista asta, aşa, pe neaşteptate? Il 
cunosc pe Jim Warrington, e şofer pe una dintre 
ambulanţele de la Sanford, când n-au nici un accident 
pe US 95 stă şi joacă gin rummy cât e ziua de lungă. 
Ce-i cu /istă asta? 

Vocea lui se ridicase tot mai mult, ajungând 
aproape să ţipe. 

— Calmează-te, tată. Calmează-te. Calmează-te. 
Izbucni în lacrimi din nou, iar mâna îi urcă de la nodul 
baticului, la ochi. Dacă mai este acasă şi acum, ar fi 
mai bine s-o duci chiar tu la spital. 

— Nu... nu, au sosit cam acum un sfert de oră. 
Doamne Dumnezeule, Frannie, în ambulanţă erau 
deja șase oameni. Unul dintre ei era Will Ronson, 
proprietarul băcăniei. lar Carla... maică-ta... şi-a 
revenit puţin când au urcat-o în maşină şi a început 
să repete: "Nu pot să respir, Peter, nu pot să respir, 
de ce nu pot să respir?" O, Cristoase, termină el cu o 
voce pe cale să se frângă, ca un copil, o voce care-o 
înspăimântă. 

— Poţi să conduci, tată? Poţi să conduci până aici? 

— Da. Sigur că da, răspunse el, părând să se 
adune. 

— Te-aştept în faţa intrării. 

Puse receptorul în furcă şi cobori iute pe scări, cu 
genunchii tremurând. Ajungând afară, constată că, 
deşi mai ploua, norii care provocaseră această ultimă 
furtună se răspândeau, iar soarele sfârşitului de 
după-amiază începea să se strecoare printre ei. Din 
reflex, căută curcubeul şi-l descoperi departe, 
deasupra apelor, ca o semilună ceţoasă şi mistică. 


Sentimentul de vinovăţie o chinuia şi o neliniştea, ca 
un trup acoperit cu blană şi cuibărit în pântecele ei, 
acolo unde mai exista şi acel altceva; începu să 
plângă iarăşi. 

Mănâncă-ţi plăcinta, îşi zise ea, în timp ce-şi 
aştepta tatăl. Are un gust îngrozitor, aşa că trebuie s- 
o mănânci. Poţi să te serveşti şi a doua, ba chiar şi a 
treia oară. Mănâncă-cţi plăcinta, Frannie, mănânc-o 
până la ultima înghiţitură. 


CAPITOLUL 21 


STU REDMAN ERA SPERIAT. 

Privea pe fereastra zăbrelită a noii lui camere din 
Stovington, Vermont, de unde se vedea în depărtarea 
văii un mic oraş, steagurile ca de jucărie ale staţiei de 
benzină, un soi de moară, o stradă principală, râul şi, 
dincolo de răscrucea autostrăzii, coloana vertebrală 
din granit a zonei apusene din New England — Green 
Mountains. 

Era speriat pentru că încăperea semăna mai 
degrabă cu o celulă de închisoare decât cu o rezervă 
de spital. Era speriat pentru că Denninger dispăruse. 
Nu-l mai văzuse pe Denninger de când se pusese în 
mişcare tot circul ăsta ambulant de la Atlanta şi 
venise încoace. Şi Deitz dispăruse. Stu se gândea că 
Denninger şi Deitz s-or fi îmbolnăvit şi ei, poate chiar 
muriseră. 

Careva făcuse o greşeală. Fie asta, fie boala pe 
care o adusese Charles D. Campion la Arnette era cu 
mult mai molipsitoare decât se putea bănui. In orice 
caz, integritatea Centrului de Epidemii de la Atlanta 
fusese violată şi, după părerea lui Stu, toţi cei care lu- 
craseră acolo aveau acum ocazia să facă puţin studiu 
direct asupra virusului pe care-l denumeau A-Prime, 


sau super-gripă. 

Se efectuau şi aici analize asupra lui, însă nu 
sistematic. Programul strict fusese înlocuit de un stil 
cumva şleampăt. După ce mâăzgăleau rezultatele pe o 
foaie de hârtie, bănuia el, cineva-şi arunca o privire 
de mântuială asupra datelor, clătina din cap şi o 
arunca la crematoriu. 

Dar nu asta era cel mai grav. Armele i se păreau 
chestia cea mai rea. Asistentele care intrau ca să 
recolteze sânge, salivă sau urină erau acum însoţite 
de un soldat în costum alb, iar militarul purta o armă 
într-o pungă de plastic. Punga era prinsă la înche- 
ietura dreaptă a soldatului, peste mănuşă. Pistolul era 
modelul armatei, calibru 45, iar Stu n-avea nici cea 
mai mică îndoială că, dac-ar fi încercat vreuna din 
şmecheriile pe care le îndrăznise cu Deitz, 45-ul ar fi 
scuipat imediat foc şi pară, punguţa s-ar fi 
transformat în zdrenţe fumegânde, iar Stu Redman ar 
fi intrat în istorie... 

O asemenea demonstraţie de forţă era dovada 
faptului că, în momentul de faţă, nu le mai era util. Că 
se afla în detenţie, era rău. A se vedea în detenţie şi 
considerat o cantitate neglijabilă, pe deasupra... asta 
era extrem de rău. 

Urmărea în fiecare seară, cu foarte mare atenţie, 
ştirile de la ora 6. Tipilor care încercaseră să dea o 
lovitură de stat în India li se atribuise calificativul de 
"agitatori din afară" şi fuseseră împuşcaţi. Poliţia se 
mai afla încă în urmărirea persoanei sau persoanelor 
care puseseră ieri o bombă în centrala electrică de la 
Laramie, Wyoming. Curtea Supremă hotărâse prin 
vot, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, că 
homosexualii declaraţi nu pot fi concediaţi din 
posturile de funcţionari publici pe care le ocupă. ŞI, 
pentru prima dată, începură să-şi facă loc şi chestii 
ceva mai ciudate. 

Oficialităţile Comisiei pentru Energie Atomică din 


Miller County, Arkansas, dezminţiseră că ar exista 
primejdia unei topiri a reactorului. Centrala atomică 
din orăşelul Fouke, situată cam la cincizeci de 
kilometri de graniţa cu Texasul, suferise o defecţiune 
minoră la circuitul electric de comandă a sistemului 
de răcire a generatorului, fără să existe vreun motiv 
de alarmă. Unităţile armatei au fost trimise în zona 
respectivă, exclusiv din raţiuni de precauţie. Stu se 
întrebă cam ce măsuri de precauţie ar fi putut să ia 
armata, în cazul în care reactorul din Fouke o lua cu 
adevărat razna. Îi trecu prin minte că armata se afla 
în partea de sud-vest a Arkansasului din cu totul alte 
motive. Fouke nu era prea departe de Arnette. 

O altă ştire conţinea informaţia că pe Coasta de 
Est părea să se fi declanşat o epidemie de gripă, 
aflată acum în faza de început, o gripă rusească, cei 
mai expuşi fiind în special cei foarte bătrâni sau 
foarte tineri. Urmă un interviu cu un medic obosit, din 
New York City, în holul de la Mercy Hospital din 
Brooklyn. Acesta spuse că respectiva formă a 
virusului Rusia-A se arăta deosebit de tenace şi-i 
îndemnă pe telespectatori să folosească medica- 
mentele preventive cunoscute. Deodată, începu să 
vorbească despre cu totul altceva, dar tăiaseră 
sunetul şi nu i se mai vedeau decât buzele în 
mişcare. Imaginea reveni la comentatorul din studio, 
care spunea: "Au fost raportate câteva decese în New 
York, de la izbucnirea acestei ultime epidemii de 
gripă, dar în multe dintre cazurile fatale acţiunea bolii 
a fost completată şi de alte elemente, cum ar fi 
poluarea urbană şi poate chiar SIDA. Oficialităţile 
medicale guvernamentale doresc să sublinieze faptul 
că este vorba de o varietate a gripei Rusia-A şi nu de 
gripa Swine, considerată mai periculoasă. In orice 
caz, sfaturile vechi se dovedesc întotdeauna şi cele 
mai bune, iar doctorul ne spune: staţi la pat, odihniţi- 
vă cât mai mult, beţi multe lichide şi luaţi aspirină 


împotriva febrei." 

Spicherul arboră un zâmbet liniştitor... iar din 
spatele camerelor se auzi strănutul cuiva. 

Soarele coborâse la linia orizontului, colorând 
cerul într-un auriu ce avea să se transforme curând în 
roşu, apoi în oranj palid. Noaptea era cel mai rău. ÎI 
aduseseră, cu avionul, într-o zonă a ţării ce nu-i era 
cunoscută, iar noaptea, nu putea explica de ce, se 
simţea şi mai înstrăinat. La acest început de vară, 
cantitatea de verdeață pe care reuşea s-o vadă de la 
fereastra lui i se părea anormală, excesiv şi 
neliniştitor de abundentă. Nu avea prieteni; din câte- 
şi putea da seama, toţi cei care se aflaseră împreună 
cu el în avionul care-i transportase de la Braintree la 
Atlanta muriseră între timp. Acum era înconjurat de 
un soi de automate, care-i luau sânge sub 
ameninţarea armei. Se temea pentru viaţa lui, deşi 
încă se simţea perfect, şi începuse să creadă că nu se 
va molipsi şi el de Boală, indiferent de ce natură era 
Ea. 

Adâncit în gânduri, Stu se întreba dacă n-ar 
merita totuşi să încerce o evadare. 


CAPITOLUL 22 


CÂND CREIGHTON intră în biroul lui Starkey, în 
ziua de 24 iunie, îl găsi pe acesta privind monitoarele, 
cu mâinile la spate. Văzu inelul absolvenţilor de la 
West Point strălucind pe mâna dreaptă a bătrânului şi 
se simţi cuprins de un val de milă. Starkey lua pastile 
de zece zile încheiate, pentru ca să poată rezista, iar 
acum era foarte aproape de inevitabila prăbuşire. lar 
dacă bănuiala lui Creighton în legătură cu telefonul se 
dovedea corectă, şocul se şi petrecuse. 

— Len, zise Starkey, ca şi cum ar fi fost luat prin 


surprindere. Îţi mulţumesc c-ai trecut pe-aici. 

— De nada, îi răspunse Creighton zâmbind 
discret. 

— Ştii cine era la telefon. 

— Prin urmare, era chiar el în persoană? 

— Da, însuşi preşedintele. Am fost înlocuit din 
funcţie. Vătaful ăsta murdar m-a eliberat din funcţie, 
Len. Sigur că mă aşteptam să se întâmple. Cu toate 
acestea, mă doare. Mă doare foarte rău. Mă doare din 
cauză că vine din partea rahatului ăla cu ochi, care 
nu ştie decât să rânjească şi să strângă mâini în 
campaniile electorale. 

Len Creighton făcu un semn de încuviinţare. 

— Asta este, spuse Starkey, trecându-şi o mână 
peste faţă. Gestul a fost comis. Şi este irevocabil. 
Acum tu eşti la comandă. Vrea să te duci la 
Washington, cât mai repede cu putinţă. Are să te 
pună să stai smirnă înaintea lui şi are să-ţi tragă la 
fund până te umple de sânge, dartu să nu crâcneşti, 
îi dai cu "da, domnule" şi înghiţi totul. Am salvat tot 
ce s-a putut. Am salvat destul. Sunt convins. 

— Dacă-i aşa, ţara asta ar trebui să-ţi cadă în 
genunchi. 

— Pârghia mi-a fript mâna, dar eu... am tinut-o cât 
am putut, Len. Am ţinut-o. Chiar dacă nu ridica vocea, 
în cuvintele lui se ghicea o forţă teribilă; apoi privirile 
lui se întoarseră din nou spre monitor şi, pentru un 
moment, buzele îi fură mişcate de un spasm, ca de 
infirm. Fără tine n-aş fi reuşit. 

— Păi... nu ne cunoaştem chiar de ieri-alaltăieri, 
Billy, nu? 

— Ai perfectă dreptate, soldat. Şi acum, ascultă- 
mă. Exista o prioritate absolută. Trebuie neapărat sa 
te vezi cu Jack Cleveland, cu prima ocazie. El îi 
cunoaşte pe oamenii noştri din spatele ambelor 
cortine, cea de fier şi cea de bambus. Ştie cum să 
intre în legătură cu ei şi-şi va îndeplini misiunea fără 


greşeală. Va şti şi că totul trebuie făcut în mare 
grabă. 

— Nu înţeleg, Billy. 

— Trebuie să pornim de la presupunerile cele mai 
sumbre, spuse Starkey, iar pe figura lui se lăți un 
zâmbet ciudat. Işi ridică buza de sus şi şi-o încreţi, 
încât semăna cu botul unui câine păzind o fermă. 
Arătă cu degetul foile subţiri, de culoare galbenă, îm- 
prăştiate pe masă. A scăpat de sub control. Molima a 
izbucnit în Oregon, Nebraska, Louisiana, Florida. Au 
apărut cazuri şi în Mexic şi Chile. O dată cu Atlanta, i- 
am pierdut şi pe cei trei oameni cel mai bine pregătiţi 
să rezolve o asemenea chestiune. lar cu domnul 
Stuart "Prince" Redman nu ajungem nicăieri. Ştiai că 
au mers până acolo încât i-au injectat virusul Blue? El 
şi-a închipuit că-i dau un sedativ. A reuşit să omoare 
virusul, dar nimeni n-are habar cum. Dacă am avea la 
dispoziţie şase săptămâni, poate că am izbuti. Dar nu 
avem. Povestea cu gripa e cea mai bună, dar este 
absolut necesar — absolut — ca partea opusă să nu-şi 
dea seama că este vorba de o situaţie artificială 
creată în America. Pentru că s-ar putea să le vină 
idei. Cleveland dispune, continuă el, de opt până la 
douăzeci de bărbaţi şi femei în U.R.S.S. şi între cinci şi 
zece în fiecare dintre statele europene satelite. Nici 
măcar eu nu ştiu exact câţi are în China Roşie. Gura 
lui Starkey tremură iarăşi. Când îl vezi pe Cleveland, 
în după-amiaza asta, nu-i nevoie să-i spui decât atât, 
Roma cade. Nu uiţi? 

— Nu, zise Len. Fapt curios, simţea că i se 
răciseră buzele. Dar îţi închipui c-o vor face cu 
adevărat? Bărbaţii şi femeile despre care-mi vorbeşti? 

— Oamenii noştri au primit fiolele acum o 
săptămână. Din câte li s-a spus, conţin particule 
radioactive, spre a servi drept reper sateliților noştri 
Sky-Cruise. Mai mult de atât nici nu e nevoie să ştie, 
nu-i aşa, Len? 


— Da, Billy. 

— lar dacă lucrurile evoluează din rău spre... mai 
rău, nimeni nu va mai şti cu exactitate. Project Blue 
n-a fost infiltrat niciodată, suntem siguri de asta. Un 
nou virus, o mutație... chiar dacă omologii noştri din 
cealaltă tabără vor suspecta ceva, nu vor mai avea 
suficient timp. Mi se pare drept ca să-şi încaseze 
fiecare porţia, Len. 

— Da. 

Starkey se uita din nou în direcţia monitoarelor. 

— Acum nişte ani, fiică-mea mi-a dăruit un volum 
de poezii. Scrise de un om pe care îl cheamă Yeets. 
Zicea că toţi militarii ar trebui să citească Yeets. Cred 
că era o glumă, după mintea ei. Len, tu ai auzit de 
Yeets? 

— Mi se pare că da, îi răspunse Creighton, 
contemplând şi apoi respingând ideea de a-i zice lui 
Starkey că numele poetului se pronunţa ca şi cum ar 
fi fost scris Yates. 

— Am citit-o până la ultimul vers, zise Starkey, 
contemplând tăcerea eternă din cafeteria. Mai ales 
pentru că ea nu credea că o voi face. E o greşeală să 
devii mult prea previzibil. N-am priceput mare lucru 
din carte — sunt de părere că omul era cam nebun — 
dar am citit-o. Poezie ciudată. Nu rima decât uneori. 
Dar există acolo un poem pe care n-am reuşit să mi-l 
mai scot din minte. E ca şi cum omul ăsta s-ar fi 
apucat să descrie exact lucrurile cărora eu mi-am 
dedicat viaţa, disperarea şi noblețea lor blestemate. 
Spunea că lucrurile se destramă. Centrul nu mai 
poate să le ţină laolaltă. După părerea mea, voia să 
spună că lucrurile se destramă, ca nişte scame, Len. 
Asta cred eu că voia să spună. Yeets ştia că, mai 
devreme sau mai târziu, lucrurile încep să se 
destrame pe la margini, fir-ar al naibii să fie, chiar 
dacă altceva nu avea în cap. 

— Da, domnule, îi răspunse Creighton încet. 


— Finalul ei mi-a dat fiori de prima oară când am 
citit-o, dar şi acum mi se întâmplă la fel. Fragmentul 
acela îl ştiu pe dinafară. "What rough beast, its hour 
come round at last, slouches towards Bethlehem to 
be born?" 

Creighton rămase tăcut. Nu avea nimic de zis. 

— Bestia este pe drum, spuse Starkey, 
întorcându-se cu spatele. Plângea şi zâmbea, în 
acelaşi timp. E pe drum şi se va dovedi cu mult mai 
violentă decât şi-a putut imagina vreodată Yeets. 
Lucrurile se destramă. Treaba noastră este să 
menţinem cât mai multe poziţii posibile pentru cât 
mai mult timp. 

— Da, domnule, îi răspunse Creighton şi, pentru 
prima oară, simţi înţepătura lacrimilor ce i se adunau 
în ochi. Da, Billy. 

Starkey îi întinse mâna, pe care Creighton o 
prinse între mâinile sale. Mâna lui Starkey era 
bătrână şi rece, ca pielea ce-o leapădă şarpele şi în 
care şi-a găsit moartea un animal mărunt din prerie, 
lăsându-şi scheletul fragil înfăşurat în tegumentul 
reptilei. Lacrimile se revărsară în adâncitura 
cearcănelor de sub ochii lui Starkey, apoi se scurseră 
pe obrajii lui bărbieriţi cu grijă. 

— Trebuie să mă ocup de anumite lucruri, spuse 
Starkey. 

— Da, domnule. 

Starkey îşi scoase inelul de la West Point de pe 
inelarul mâinii drepte şi verigheta de pe cel al stângii. 

— Pentru Cindy, zise el. Pentru fiica mea. Am să te 
rog să i le daitu, Len. 

— | le voi da. 

Starkey se apropie de uşă. 

— Billy? îl strigă Len Creighton. 

Starkey se răsuci. 

Creighton se afla într-o perfectă poziţie de drepţi, 
iar lacrimile îi brăzdau obrajii. Salută. 


Starkey îi răspunse la salut, apoi ieşi pe uşă. 


Liftul băzâia eficient, străbătând etaj după etaj. O 
alarmă începu să sune — jalnic, ca şi cum ar fi ştiut, 
într-un fel sau altul, că atrăgea atenţia asupra unei 
situaţii care se transformase de mult într-o cauză 
pierdută — atunci când se folosi de cheia lui specială 
ca să deschidă uşa de la ultimul etaj, care permitea 
accesul către parcul de maşini. Starkey şi-l imagina 
pe Len Creighton urmărindu-l pe o succesiune de 
monitoare, cum îşi alege un jeep cu care străbate 
zona deşertică a vastului teren de experimentare, 
trecând apoi printr-o poartă pe care scria ZONA DE 
MAXIMĂ SECURITATE. ACCESUL PERMIS DOAR CELOR 
CU PERMIS SPECIAL. Punctele de trecere îi aduceau 
aminte de cuştile de pe şosele, unde se percep taxele 
pentru autostradă. Ele mai erau încă prevăzute cu 
gărzi, dar soldaţii din spatele sticlei gălbui erau morţi 
şi se mumificau rapid, în căldura uscată a deşertului. 
Cabinele erau blindate împotriva gloanţelor, în 
schimb nu fuseseră protejate împotriva viruşilor. 
Ochii lor sticloşi şi înfundaţi în orbite se holbau la 
Starkey, în timp ce acesta trecea pe lângă ei în 
autoturismul de teren, singurul obiect mişcător de-a 
lungul păienjenişului de drumuri negre dintre barăcile 
Quonset şi clădirile scunde, construite din plăci 
cenuşii de ciment. 

Se opri înaintea unui bloc de mică înălţime, pe a 
cărui uşă se putea citi ACCESUL PERMIS EXCLUSIV 
CELOR CU PERMIS A-1-A. Se folosi de o cheie pentru a 
intra şi de o alta pentru a chema liftul. Un gardian, 
cât se poate de mort şi de ţeapăn, îl măsură de 
dincolo de punctul de siguranţă, protejat de sticlă 
groasă, de la stânga uşilor elevatorului. Când sosi 
liftul, Starkey urcă repede. | se părea că-i urmărit de 
privirile grele ale gardianului mort, care ţâşneau din 


cele două pietre de culoarea colbului ce-i ţineau loc 
de ochi. 

Liftul cobori atât de repede, încât simţi că i se 
întoarce stomacul pe dos. Oprirea fu semnalată de 
sunetul delicat al unui clopoțel. Uşile glisante se 
dădură la o parte, iar duhoarea dulceagă a materiei în 
descompunere îl izbi ca o palmă blândă. Nu era o 
adevărată plesnitură, fiindcă epuratoarele de aer mai 
funcționau încă, dar nici filtrele lor nu puteau înlătura 
mirosul cu totul. Atunci când moare un om, vrea să 
fie sigur că nu treci asta cu vederea, se gândi 
Starkey. 

In faţa elevatorului zăceau aproape o duzină de 
trupuri. Starkey se strecură cu grijă printre ele, 
ferindu-se să calce pe vreo mână în plină putrefacție, 
moale precum ceara, sau să se împiedice de vreun 
picior întins. Asta i-ar fi putut smulge un strigăt, 
ultimul lucru care-ar fi vrut să i se întâmple. Nu strigi 
într-un cavou, pentru că ecoul te-ar putea împinge la 
nebunie, iar el se afla acum într-un cavou. Chiar dacă 
arăta ca un proiect de cercetare ştiinţifică bine 
finanţat, în realitate nu era decât un cavou. 

Uşile se închiseră lin în spatele lui, apoi liftul porni 
uşor în sus. N-avea să mai coboare decât în cazul în 
care altcineva se folosea de o cheie, Starkey 
cunoştea acest lucru: din momentul în care 
integritatea instalaţiei fusese afectată, computerele 
comutaseră toate lifturile pe programul general de 
blocare. De ce zăceau aici bietele făpturi, bărbaţi şi 
femei? Evident, speraseră ca aparatele de calcul să 
rateze trecerea la programele pentru situaţiile 
speciale. De ce nu? Ba chiar exista o anume logică în 
gândirea lor. In afară de asta, nimic nu funcţionase 
cum se cuvine. 

Starkey porni pe coridorul ce ducea spre cafeteria, 
cu paşi ce răsunau a gol. De deasupra, lămpile 
fluorescente, montate în dispozitivele lor ca nişte 


tăviţe de gheaţă întoarse invers, aruncau o lumină 
dură, care nu făcea umbre. Alte trupuri. Un bărbat şi 
o femeie, dezbrăcaţi şi cu găuri de glonţ în cap. Au 
făcut amor, ghici Starkey, pe urmă el a împuşcat-o pe 
ea, apoi s-a sinucis. Dragoste printre viruşi. Ţinea 
încă strâns pistolul, o armă calibru 45 din dotarea 
armatei. Podeaua acoperită cu dale era pătată cu 
sânge şi cu o substanţă cenuşie, amintind de o 
fiertură de ovăz. Simţi un impuls teribil, din fericire 
trecător, să se aplece şi să atingă sânii femeii moarte, 
ca să vadă dacă erau tari sau moi. 

Ceva mai departe, un bărbat rămăsese cu spatele 
rezemat de o uşă închisă, având la gât o placă 
atârnată cu şiretul de la pantof. Bărbia proptită în 
piept te împiedica să citeşti textul. Starkey îşi vâri 
degetele pe sub bărbia omului şi-i împinse capul spre 
spate. In aceeaşi clipă, globii oculari i se rostogoliră în 
ţeastă, cu un uşor zgomot cărnos. Cuvintele de pe 
plăcuţă fuseseră scrise cu un Magic Marker roşu. 
Textul spunea: ACUM PUTEŢI FI SIGURI CĂ 
FUNCŢIONEAZĂ. EXISTĂ ÎNTREBĂRI? 

Starkey dădu drumul bărbiei. Capul omului 
rămase ţeapăn, ridicat într-un unghi ciudat, 
holbându-se, fascinat parcă, spre înălţime, cu orbitele 
lui întunecate. Starkey se trase un pas înapoi. Îl 
podidise din nou plânsul. Plângea fiindcă nu avea nici 
o întrebare de pus. 

Uşile cafeteriei fuseseră proptite să rămână 
deschise. În faţa lor se găsea o tablă mare din plută 
pentru mica publicitate. Pe 20 iunie ar fi urmat să se 
desfăşoare un meci din liga de fotbal, constată 
Starkey. Grim Gutterballers împotriva lui First 
Strikers, în cadrul campionatului bazei. Apoi, Anna 
Floss dorea să călătorească spre Denver sau Boulder 
pe 9 iulie. Era dispusă să împartă cheltuielile şi 
perioadele de stat la volan. Richard Betts voia să 
dăruiască nişte pui de căţel, pe jumătate collie, pe 


jumătate St. Bernard, foarte prietenoşi. Doritorii 
puteau participa la serviciul divin neconfesional 
organizat săptămânal în cafeteria. 

Starkey parcurse atent toate anunţurile, apoi 
intră. 

Mirosul de aici era încă şi mai greu — pentru că la 
acela al corpurilor în putrefacție se adăuga duhoarea 
mâncării stricate. Starkey privi în jur posomorât şi 
îngrozit. 

S-ar fi zis că unii dintre ei îl privesc. 

— Oameni..., începu Starkey, apoi vocea i se 
sugrumă. 

Uitase imediat ce-ar fi vrut să le spună. 

Merse încet către locul unde Frank D. Bruce zăcea 
cu faţa în supă. Îl contemplă vreme îndelungată. Apoi 
îl apucă de păr şi-l trase în sus. Bolul se lipise de 
obraji, din cauza lichidului închegat de cine ştie când, 
iar Starkey, cutremurat, izbi obiectul, reuşind în cele 
din urmă să-l desprindă. Bolul se lovi de podea, 
oprindu-se cu fundul în sus. Cea mai mare parte a 
supei rămăsese lipită de faţa lui Frank D. Bruce, ca o 
marmeladă mucegăită. Starkey îşi scoase batista şi 
se strădui să-l şteargă cât mai bine. Constată că ochii 
lui Frank D. Bruce erau înecaţi în lichidul întărit şi se 
feri să-i şteargă pleoapele. Se temea că şi ochii lui 
Frank D. Bruce aveau să se rostogolească în interiorul 
craniului, ca la cel cu inscripţia de gât. Dar şi mai tare 
se temea că or să i se ridice pleoapele, ca un 
transperant. Expresia pe care ar fi putut s-o citească 
în privirile lui Frank D. Bruce îl îngrozea de-a dreptul. 

— Soldat Bruce, i se adresă Starkey încet, pe loc 
repaus. 

Batista întinsă cu grijă peste faţa lui Frank D. 
Bruce se lipi perfect. Starkey se întoarse şi ieşi din 
cafeteria păşind cu paşi mari, egali, ca şi cum s-ar fi 
aflat pe un platou de instrucţie. 

La jumătatea culoarului dădu iarăşi peste bărbatul 


cu inscripţia atârnată de gât. Starkey se aşeză lângă 
el, desfăcu tocul pistolului şi-şi vâri ţeava armei în 
gură. 

Impuşcătura se auzi înăbuşit, fără urmă de 
dramatism. Nici unul dintre cadavre nu păru să 
acorde nici cea mai mică atenţie evenimentului. 
Epuratoarele atmosferice înlăturară de îndată micul 
nor de fum. Liniştea se aşternu în măruntaiele bazei 
Project Blue. In cafeteria, batista se dezlipi de obrajii 
soldatului Frank D. Bruce şi ateriză lin pe podea. Lui 
Frank D. Bruce nu păru să-i pese, în schimb Len 
Creighton se surprinse privind din ce în ce mai des 
către monitorul în care apărea Bruce, întrebându-se 
de ce naiba nu-i ştersese Billy omului supa din 
sprâncene, dacă tot se apucase de treabă. Curând, 
foarte curând, avea să fie nevoit să dea ochi cu 
preşedintele Statelor Unite, dar supa închegată în 
sprâncenele lui Frank D. Bruce îl preocupa mai mult. 
Cu mult mai mult. 


CAPITOLUL 23 


RANDALL FLAGG, Omul Întunecat, mergea către 
sud, de-a lungul şoselei US 51, ascultând zgomotele 
apropiate ale nopţii ce veneau din ambele părţi ale 
acestui drum îngust care avea să-l poarte, mai 
devreme sau mai târziu, în afara statului Idaho, în 
Nevada. lar din Nevada se putea duce oriunde. De la 
New Orleans până la Nogales, de la Portland, Oregon, 
până la Portland, Maine, era ţara lui, pe care nimeni 
n-o cunoştea şi n-o iubea mai mult decât el. Ştia 
încotro duc drumurile şi le străbătea noaptea. Acum, 
cu doar o oră înaintea zorilor, se afla undeva între 
Grasmere şi Riddle, la vest de Twin Falls şi la nord, 
încă, de Duck Valley Reservation, care se întindea 


peste două state. Şi să nu zici că este nemaipomenit? 

Păşea rapid, lovind ritmic suprafaţa asfaltată a 
drumului cu tocurile tocite ale cizmelor, iar dacă la 
orizont se iveau farurile unei maşini, se făcea imediat 
nevăzut, trecând dincolo de şanţ şi coborând panta 
lină prin iarba înaltă, unde-şi făceau culcuş gândacii 
nocturni... apoi maşina trecea prin dreptul lui, şi 
poate că şoferul avea o uşoară senzaţie de frig, ca şi 
cum ar fi străbătut un gol de aer, soţia şi copiii se 
frământau în somn, de parcă toţi ar fi fost simultan 
atinşi de aripa aceluiaşi vis urât. 

Mergea spre sud, tot mai la sud, pe US 51, iar 
tocurile tocite ale cizmelor lui cu vârf ascuţit, de 
cowboy, băteau ritmic pavajul; un bărbat înalt, fără 
vârstă, într-o pereche de jeans decoloraţi cu ţinte, şi o 
jachetă din doc. Buzunarele îi erau înţesate cu cele 
mai diverse şi contradictorii categorii de literatură — 
broşuri pentru toate gusturile, discursuri pentru toate 
minţile. Când omul acesta îţi punea în mână un 
volumaş, îl luai, indiferent de subiect: primejdiile pe 
care le presupun centralele atomoelectrice, rolul jucat 
de International Jewish Cartel în răsturnarea 
guvernelor prietene, filiera de trafic cu cocaină 
organizată de CIA împreună cu gruparea Contras, 
sindicatele muncitorilor din ferme, Martorii lui lehova 
(Dacă Poţi Răspunde Afirmativ La Aceste Zece 
întrebări, înseamnă Că Eşti MÂNTUIT!), Negrii luptă 
pentru Egalitate Militantă, Codul Klanului. Le avea pe 
toate şi încă vreo câteva pe deasupra. Avea câte o 
insignă pe fiecare piept al jachetei. In dreapta, o faţă 
rânjind larg, pe fond galben. In stânga, un porc 
purtând o şapcă de poliţist. Dedesubt se vedeau 
câteva litere roşii, desenate astfel încât să simuleze 
că ar fi fost scrise cu sânge, care s-a scurs: CE MAI 
FACI, PORCIA TA? 

Îşi vedea de drum, fără pauze şi fără să 
încetinească ritmul, menţinut într-o stare de vioiciune 


indusă de noapte. Posibilităţile nesfârşite ale nopţii 
împrumutau ochilor lui o undă de delir. In spate purta 
un rucsac de Cercetaş, vechi şi hărtănit. Pe figura lui 
se citea o veselie posomorâtă, care te-ar fi putut duce 
cu gândul că exista şi la el în inimă — şi n-ai fi greşit. 
Era figura tipică a unui om odios de fericit, o faţă care 
radia o căldură oribil de plăcută, o faţă de felul celor 
care fac să se sfărâme paharele în mâinile obosite ale 
chelneriţelor care servesc prin bufete pentru şoferi de 
camion, care-i împing pe puşti să intre cu tricicletele 
în gardurile de scândură, ca apoi să se ducă urlând la 
mămicile lor, cu aşchii ascuţite de lemn ieşindu-le din 
genunchi, ca nişte ţepuşe. Avea o faţă care garantat 
putea transforma o ceartă obişnuită de bar, stârnită 
în jurul numelui celui mai grozav atacant de baseball, 
într-o încăierare sângeroasă. 

Se tot ducea către sud, iar acum se afla undeva 
pe US 51, între Grasmere şi Riddle, ceva mai aproape 
de Nevada. Curând avea să facă un popas şi va dormi 
toată ziua, sculându-se abia spre seară. Obişnuia să 
citească, în timp ce-şi fierbea cina deasupra unui foc 
de tabără mic şi care nu scotea fum, fără să conteze 
prea mult pe ce anume îi cădeau ochii: câteva 
cuvinte din cine ştie ce roman porno ieftin, boţit şi 
rămas fără coperte, sau poate Mein Kampf, sau vreo 
carte umoristică de-a lui R. Crumb, sau pe unul dintre 
ziarele acelea cu o poziţie ultrareacţionară, scoase de 
America Firsters sau de Sons of the Patriots. Când era 
vorba de cuvântul scris, Flagg nu stătea niciodată să 
aleagă. 

După cină o pornea iarăşi spre sud, de-a lungul 
excelentei autostrăzi cu două benzi, care străbate 
sălbăticia asta uitată de Dumnezeu, scrutând, 
mirosind şi ascultând, pe măsură ce clima devenea 
tot mai uscată, vegetaţia tot mai măruntă, numai 
tufişuri de salvie şi ciulini, iar din pământ creşteau 
munţii, ca nişte spinări de dinozauri. Până mâine în 


zori, sau cel mai târziu peste încă o zi, avea să intre 
în Nevada, unde-i vor ieşi în cale mai întâi Owyhee şi 
apoi Mountain City, iar în Mountain City exista un tip, 
Christopher Bradenton, care se va îngriji să-i pună la 
dispoziţie o maşină pentru care nu avea să-l agaţe 
nimeni şi nişte acte în regulă, şi atunci ţara aceasta 
va deveni pentru el cu adevărat locul tuturor 
posibilităţilor, un organism statal dispunând de o 
vastă reţea de drumuri, răspândite ca nişte capilare 
miraculoase prin epidermă, gata să-l poarte pe el, 
grăunte întunecat dintr-o materie încă necunoscută, 
pretutindeni în acest organism, insinuându-se în 
inimă, în ficat, în ochi sau în creier. Un minuscul 
cheag de sânge căutându-şi un locşor cald, o aşchie 
de os în căutarea unui organ moale, în care să se 
înfigă, o celulă singuratică, lovită de streche, în 
căutarea alteia — ca să se aşeze împreună frumos, la 
casa lor, şi să crească o splendoare de tumoare 
malignă. 

Boncăia mai departe, cu braţele bălăbănindu-i-se 
pe lângă trup. Era cunoscut, foarte bine cunoscut de- 
a lungul tuturor căilor tainice bătute de cei care se 
ascund, de săraci şi de nebuni, de revoluționari de 
profesie şi de cei care au fost atât de bine învăţaţi să 
urască încât ura li se vede pe faţă, ca buza-de-iepure, 
şi nu sunt doriţi de nimeni, cu excepţia celor de 
aceeaşi teapă cu ei, care-i primesc bucuroşi în 
camere ieftine, ai căror pereţi sunt acoperiţi de 
sloganuri şi afişe, în beciuri, unde ţevi tăiate cu 
ferăstrăul sunt prinse în menghine căptuşite cu 
material moale, ca să fie umplute cu explozibile 
dintre cele mai periculoase, în cămăruţe ascunse, 
unde se făuresc planuri nebuneşti: cum să fie 
asasinat un membru al cabinetului, cum să fie răpit 
copilul unui demnitar aflat în vizită, sau cum să te 
năpusteşti în mijlocul unei întruniri a Consiliului 
director de la Standard Oil cu grenade şi cu pistoale 


automate, ucigând în numele poporului. Era bine 
cunoscut în aceste medii şi chiar şi cei mai nebuni 
locuitori ai lor nu-i suportau rânjetul şi figura 
întunecată. Când îşi lua o femeie în pat, chiar pentru 
o întâlnire la fel de puţin semnificativă ca o gustare 
luată pe fugă, din frigider, aceasta îl accepta cu un 
soi de încordare a trupului şi întorcându-şi privirile 
într-altă parte. De parc-ar fi fost un berbec cu ochi 
aurii sau un câine negru — iar la sfârşit, rămâneau 
înfrigurate, atât de înfrigurate, încât părea de 
necrezut că se vor mai încălzi vreodată. Când îşi 
făcea apariţia la o întrunire, flecăreala isterică — 
bârfa, acuzaţiile reciproce, învinuirile, retorica 
ideologică — înceta pe loc. Se lăsa o tăcere 
mormântală, toţi se apropiau de el, pentru ca apoi să 
se îndepărteze, de parcă l-ar fi văzut strângând la 
piept o maşinărie de distrugere, veche şi teribilă, 
ceva de o mie de ori mai periculos decât explozibili 
plastici confecţionaţi în laboratoarele clandestine ale 
studenţilor la chimie renegaţi, sau decât armele de 
pe piaţa neagră, obţinute de la vreun sergent de 
intendenţă lacom, din armată. Ai fi zis că era o 
maşinărie ruginită, năclăită de sânge, care zăcuse 
secole întregi în vaselină de urlete, dar care fusese 
amorsată din nou şi adusă la întrunirea lor ca un dar 
infernal, un tort de aniversare cu lumânări din 
nitroglicerină. Când conversaţia se relansa, maşinăria 
devenea raţională şi supusă — raţională şi supusă, 
dar în mâna unor nebuni —, şi până la urmă se 
ajungea la un acord. 

Merse mai departe, balansându-se pe picioarele 
ce se simțeau nemaipomenit în cizme. Picioarele şi 
cizmele se aflau într-o veche relaţie amoroasă. 
Christopher Bradenton din Mountain City îl cunoştea 
sub numele de Richard Fry. Bradenton era călăuza 
unuia dintre sistemele subterane în care se refugiau 
fugarii. O jumătate de duzină de organizaţii diferite, 


de la Weathermen şi până la Guevara Brigade aveau 
grijă ca Bradenton să nu ducă lipsă de bani. El era 
poet şi, din când în când, ţinea ore la universităţile 
libere, sau călătorea în statele din vest, Utah, Nevada 
şi Arizona, vorbind în cadrul orelor de engleză de 
liceu, uimindu-i (sau cel puţin aşa spera el) pe băieţii 
şi fetele din clasa de mijloc cu ştirea că poezia se mai 
afla în viaţă — în stare narcoleptică, de la sine 
înţeles, posedând încă o anume vitalitate hidoasă. 
Bradenton se apropia de şaizeci de ani, dar fusese 
dat afară dintr-un colegiu californian acum mai bine 
de douăzeci de ani, din cauză că se împrietenise prea 
tare cu membrii asociaţiei Studenţii pentru o 
Societate Democratică. Fusese arestat în timpul 
marilor demonstraţii din Chicago, în 1968, îşi crease 
legături cu o mulţime de grupuri radicale, îmbrăţişând 
mai întâi ideile nebune ale grupurilor respective, 
pentru ca apoi să fie el însuşi înghiţit cu totul de ele. 
Omul Întunecat mergea zâmbind. Bradenton nu 
era decât capătul unui canal, din care existau mii şi 
mii — canalele pe care se deplasau nebunii, ducând 
cu ei cărţi şi bombe. Canalele erau legate între ele şi, 
chiar dacă indicatoarele erau mascate, iniţiaţii le 
puteau desluşi mesajul. In New York era cunoscut 
drept Robert Franqg, iar pretenţia lui că ar fi negru nu 
fusese niciodată pusă la îndoială, deşi pielea lui avea 
o nuanţă mult prea deschisă. Impreună cu un veteran 
negru din Vietnam — negrul adunase în el atâta ură, 
încât compensa cu vârf şi îndesat lipsa piciorului 
stâng — le făcuse de petrecanie la şase poliţai din 
New York şi New Jersey. In Georgia era Ramsey 
Forrest, rudă îndepărtată cu Nathan Bedford Forrest 
şi, înfăşurat în cearşaful alb, participase la două 
violuri, o castrare şi la incendierea unui cartier de 
cocioabe al negrilor. Dar asta fusese demult, pe la 
începutul anilor şaizeci, în timpul primului val de 
mişcări pentru drepturi civile. Se gândea, uneori, că 


se născuse din chiar acea luptă. Lucru sigur, nu 
reuşea să-şi aducă aminte prea multe din cele ce i se 
întâmplaseră înainte de aceste evenimente, în afară 
de faptul că se trăgea din Nebraska şi că urmase la 
un moment dat nişte cursuri de liceu, iar unul dintre 
colegii lui de atunci era un băiat cu părul roşu şi 
picioarele curbate în O, numit Charles Starkweather. 
De marşurile pentru drepturi civile din 1960 şi 1961 
îşi aducea aminte mai bine — bătăile, raidurile 
nocturne, bisericile care explodaseră ca şi cum un 
miracol din interiorul lor crescuse prea tare şi nu a 
mai putut fi reţinut între ziduri. Îşi amintea cum 
hoinărise până la New Orleans, în 1962, unde se 
întâlnise cu un tânăr dement, care împărțea broşuri în 
care America era îndemnată să lase Cuba în pace. 
Respectivul era un oarecare domn Oswald; luase şi el 
o parte din broşurile acelea, din care mai păstra vreo 
două, foarte vechi şi foarte boţite, într-unul dintre 
nenumăratele lui buzunare. Fusese membru a o sută 
de diferite comitete de responsabilitate. Luase parte 
la demonstraţii împotriva uneia şi aceleiaşi duzini de 
companii, într-o sută de campusuri universitare 
diferite. El scria întrebările care-i tulburau cel mai 
tare pe puternicii zilei atunci când veneau să le ţină 
conferinţe, dar niciodată nu punea el însuşi acele 
întrebări; negustorii de putere s-ar fi putut alarma şi 
ar fi putut fugi de pe podium, văzându-i rânjetul şi 
ochii arzători. Nu vorbea nici cu prilejul mitingurilor, 
pentru că era sigur că microfoanele ar fi intrat într-o 
stare de isterie electronică şi ar fi ars toate circuitele. 
În schimb, scrisese discursuri pentru oratori şi, cu mai 
multe prilejuri, discursurile se încheiaseră cu tărăboi, 
maşini răsturnate cu roţile în sus, strângerea de 
voturi în vederea grevei studenţilor şi demonstraţii 
violente. O vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, 
fusese în relaţii cu un tip numit Donald DeFreeze şi-i 
sugerase acestuia să adopte porecla de Cinque. 


Contribuise la elaborarea planurilor pentru răpirea 
unei moştenitoare bogate, el fiind cel care sugerase 
că nu era suficient să se ceară răscumpărare, pur şi 
simplu, ci trebuia distrus echilibrul mintal al fetei. 
Părăsise mica locuinţă din Los Angeles unde 
DeFreeze şi ceilalţi se prăjiseră, cu nici douăzeci de 
minute înainte de descinderea poliţiei; plecase pe 
nesimţite şi pornise pe stradă, boncăind ritmic pe 
pavaj cu cizmele umflate şi prăfuite, cu un asemenea 
zâmbet lăţit pe faţă, încât mamele îşi apucau în grabă 
odraslele de câte o aripă şi le trăgeau în casă, un 
zâmbet care le făcea pe gravide să fie cuprinse de 
durerile facerii înainte de vreme. lar peste un timp, 
când puseseră mâna pe câţiva calici care făcuseră şi 
ei parte din grup, tot ceea ce ştiau aceştia era că mai 
existase o anume persoană în anturajul lor, poate 
cineva foarte important, sau poate un simplu gură- 
cască, un bărbat fără vârstă, căruia i se spunea 
Walkin Dude* (Momâie ambulantă) sau 
Boogeyman'"*. (Baubau) 

Mergea cu pasul lui egal, străbătând pe nesimţite 
distanţe considerabile. Cu două zile în urmă se aflase 
în Laramie, Wyoming, unde făcuse parte dintr-un 
grup care aruncase în aer o centrală electrică. Astăzi 
se afla pe US 51, între Grasmere şi Riddle, în drum 
spre Mountain City. Mâine avea să se găsească în cu 
totul alt loc. Şi se simţea mai fericit ca niciodată, 
pentru că... 

Se opri. 

Pentru că urma să se întâmple ceva. Simţea asta 
perfect, aproape că adulmeca izul schimbării în aerul 
nopţii. Îi simţea cu adevărat gustul, iute, ca de 
funingine, venind din toate direcţiile, ca şi cum 
Dumnezeu ar fi plănuit o masă la iarbă verde, unde 
urma să fie friptă întreaga civilizaţie. Cărbunele era 
deja pregătit, alb şi acoperit de fulgi pe dinafară, roşu 
ca ochii unui demon pe dinăuntru. Ceva uriaş, ceva 


nemaipomenit. 

Sosise clipa schimbării la faţă. Avea să se nască 
pentru a doua oară, avea să fie slobozit din pântecele 
palpitând al unei fiare uriaşe, de culoarea nisipului, 
ale cărei contracţii chinuitoare începuseră deja, 
mişcând încet din picioarele stropite de sângele 
naşterii, cu ochii ei fierbinţi ca soarele holbându-se în 
gol. 

E| se născuse la vremuri de răscruce, iar acum 
vremurile dădeau din nou semne de schimbare. Se 
simţea în boarea, se simţea în vântul acestei dulci 
nopţi de Idaho. 

Mai era puţin până să fie născut din nou. Ştia 
bine. Altfel de ce era deodată în stare să facă vrăji? 

Îşi închise ochii, înălţându-şi încet chipul 
incandescent spre cerul întunecat, pregătit să 
întâmpine zorii. Se concentră. Zâmbi. Tocurile 
prăfuite şi tocite ale cizmelor lui începură să se înalțe 
deasupra drumului. Un centimetru. Doi. Trei 
centimetri. Zâmbetul i se lăţi într-un rânjet. Acum se 
ridicase la treizeci de centimetri. Şi iată-l plutind la 
peste cincizeci de centimetri înălţime, cu un mic 
vârtej de pulbere stârnit dedesubtul lui. 

Atunci văzu prima geană a zorilor mânjind cerul şi 
se lăsă iarăşi în jos. Încă nu sosise vremea. 

Dar avea să vină curând. 

Porni iarăşi la drum, rânjind şi începând de pe 
acum să-şi caute un loc de popas pentru ziua care 
începea. Ceasul avea să bată curând; mai mult de 
atât nici nu dorea să ştie, pentru moment. 


CAPITOLUL 24 


LLOYD HENREID, căruia ziarele din Phoenix îi 
atribuiseră titlul de "ucigaş cu faţă de copil care nu se 


căieşte", era condus de doi gardieni de-a lungul 
coridorului aripii de securitate maximă din 
închisoarea municipală din Phoenix. Unuia îi curgea 
nasul şi aveau amândoi feţe cam acre. Ceilalţi 
ocupanţi ai aripii îi făceau lui Lloyd, în felul lor, o 
adevărată primire triumfală. În Max*, (Maximum 
Security) el era o adevărată celebritate. 

— Hei-hei, Henreid! 

— Eşti dat în mă-ta, băiete! 

— Spune-i procurorului că dacă-mi dă drumul am 
să-l apăr de tine! 

— Tot aşa-nainte, Henreid! 

— Nu te lăsa, frate! Nute/ăsanutelăsanutelăsa! 

— Lichele ordinare şi obraznice, le aruncă 
gardianul căruia-i curgea nasul, apoi strănută. 

Lloyd zâmbea fericit. Era copleşit de faima 
proaspăt dobândită. Închisoarea asta nu suferea nici 
un fel de comparaţie cu cea din Brownsville. Până şi 
mâncarea era mai bună. O dată ajuns un criminal 
"greu", te bucurai de oarecare respect. Îşi imagina că 
Tom Cruise trebuie să încerce un sentiment 
asemănător la o premieră absolută. 

Ajunşi la capătul culoarului, trecură printr-o 
arcadă prevăzută cu o poartă electrică, echipată cu 
un şir dublu de zăbrele. Aici fu controlat încă o dată, 
în timp ce gardianul răcit respira sacadat pe gură, ca 
şi cum ar fi urcat în fugă nişte scări. Apoi îl trecură 
printr-un detector de metale, pentru orice 
eventualitate, probabil ca să fie siguri că nu-şi vârâse 
ceva în cur, cum făcea individul acela, Papillon, în 
filme. 

— Okay, zise cel cu nasul înfundat, iar un alt 
gardian, dintr-o cabină protejată cu sticlă rezistentă 
la gloanţe, le făcu semn să treacă mai departe. 

Străbăteau acum un alt culoar, vopsit într-un 
verde industrial. Singurele sunete ce se auzeau aici 
erau ţăcănitul paşilor gardienilor (Lloyd purta nişte 


papuci din carton) şi şuieratul astmatic venind din 
dreapta lui Lloyd. La capătul opus al culoarului, un alt 
gardian aştepta înaintea unei uşi închise. Uşa avea o 
fereastră minusculă, ceva mai mare decât o simplă 
deschizătură, în a cărei sticlă se vedea şi o 
împletitură din sârmă. 

— Oare de ce miros toate puşcăriile a pişat? 
întrebă Lloyd, dornic de o conversaţie oarecare. 
Adică, până şi-n locurile unde nu e nimeni închis, tot 
a pişat miroase. Nu cumva voi, băieţi, vă pişaţi pe la 
colţuri, când vă apucă? 

Ideea asta, care i se părea cu adevărat comică, îl 
făcu să chicotească. 

— Taci din gură, băi, Ucigaşule! îi zise gardianul 
răcit. 

— Nu arăţi prea bine, îi răspunse Lloyd. Ar trebui 
să te duci acasă şi să te bagi în pat. 

— Tacă-ţi gura! interveni celălalt. 

Lloyd făcu aşa cum i se ceruse. Aşa păţeşti când 
vrei să discuţi cu tipii ăştia. Ştia, din experienţă 
proprie, că era zadarnic să cauţi noblețea printre 
oficialii din casele de corecție. 

— Salut, băi, lepădătură, îl luă în primire păzitorul 
uşii. 

— Ce mai faci, băi, muie? îi replică Lloyd prompt. 

Nimic nu te scoate mai repede din amorţeală 
decât un schimb vioi de replici, ca-ntre prieteni. Nu 
era la pârnaie decât de două zile, însă se simţea 
copleşit de pe acum de obişnuita letargie. 

— Pentru chestia asta, ai să-ţi pierzi un dinte, îi 
explică paznicul. Exact unul, poţi să şi numeri, un 
dinte. 

— Hei, uite ce e, ascultă-mă, nu se poate să... 

— Ba da, se poate. Există aici indivizi în stare să-şi 
omoare propriile mame pentru două pachete de 
Chesterfield, băi, rahat cu ochi. Sau ai avea chef să 
mergi la doi dinţi? 


Lloyd rămase tăcut. 

— Atunci e-n regulă. Rămânem la un dinte. Puteţi 
să-l băgaţi înăuntru, li se adresă el celor doi gardieni. 

Zâmbind puţin, gardianul răcit deschise uşa, iar 
celălalt îl conduse pe Lloyd înăuntru, unde avocatul 
desemnat de curte stătea aşezat la o masă metalică, 
uitându-se la nişte acte scoase din servietă. 

— Ţi-am adus omul, domnule avocat. 

Avocatul îşi ridică privirile. Nici măcar n-a ajuns la 
vârsta la care să se bărbierească, gândi Lloyd, dar ce 
naiba? Cerşetorii nu-şi pot permite să facă mofturi. 
Oricum, era la cheremul lor şi, după socoteala lui, 
avea să se aleagă cu vreo douăzeci de ani. Când te- 
au prins la ananghie, nu-ţi mai rămâne decât să 
închizi ochii şi să strângi din dinţi. 

— Vă mulţumesc foarte... 

— Individul ăla, spuse Lloyd, arătând spre paznicul 
uşii. M-a făcut lepădătură. lar dacă i-am răspuns şi eu 
ceva, m-a ameninţat că o să pună pe cineva să-mi 
scoată dinţii! Asta nu înseamnă un act de brutalitate 
din partea poliţiei? 

Avocatul îşi trecu palma peste faţă. 

— Există vreun adevăr în ce zice? îl întrebă el pe 
gardian. 

Acesta îşi ridică privirile spre tavan, într-o 
pantomimă burlescă a replicii "Dumnezeule, cum poţi 
să crezi aşa ceva?" 

— Oamenii de teapa lui, domnule avocat, ar fi 
buni să scrie scenarii de televiziune. Eu i-am zis salut, 
el mi-a răspuns salut, şi cu asta, basta. 

— Asta-i o minciună împuţită! îi replică Lloyd cu 
dramatism. 

— Prefer să-mi păstrez opiniile pentru mine, spuse 
gardianul, aruncându-i lui Lloyd o privire rece. 

— Sunt sigur că aşa vei face, spuse avocatul, dar 
cred că n-ar fi rău să număr dinţii domnului Henreid 
înainte să plec. 


Peste figura gardianului trecu o uşoară umbră de 
tulburare şi supărare şi avu un schimb rapid de priviri 
cu cei doi care-l aduseseră pe Lloyd. Lloyd zâmbea. 
Poate că puştiul avea să fie ca lumea, până la urmă. 
Ultimii doi avocaţi din oficiu pe care-i avusese 
fuseseră nişte gloabe bătrâne; unul dintre ei îşi 
făcuse apariţia în tribunal târând după el o pungă din 
acelea pe care le porţi după o operaţie de anus 
contra naturii, poţi să-ţi închipui aşa ceva? Gloabelor 
alea bătrâne nu le pasă nici cât negru sub unghie de 
tine. Să pledăm şi să plecăm, ăsta era motoul lor, 
haide să scăpăm de el ca să ne apucăm iarăşi de 
povestit bancuri porcoase cu judecătorul. Dar poate 
că băiatul ăsta putea să-i limiteze pedeapsa la zece 
ani, pentru jaf armat. Din care eventual să se scadă 
perioada petrecută deja în închisoare. Dacă stai să te 
gândeşti, singura persoană pe care o pocherizase cu 
adevărat era soţia tipului din Continentalul ăla alb, şi 
poate că şi asta putea s-o pună în cârca lui Poke. Lui 
nu-i mai păsa oricum. Poke era mort de-a binelea. 
Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult. Intotdeauna e 
bine să vezi lucrurile şi dinspre partea lor bună. Asta-i 
situaţia. Viaţa e mult prea scurtă ca să procedezi 
altfel. 

Işi dădu scama că rămăseseră singuri de o vreme, 
gardianul ieşind din încăpere, iar avocatul lui — îl 
chema Andy Devins, îşi aminti Lloyd — îl cerceta într- 
un chip straniu. Cam în felul în care te-ai uita la un 
şarpe cu clopoței căruia i-a fost frântă spinarea, dar 
care ar mai fi în stare să te muşte mortal. 

— Eşti în rahat până la gât, Sylvester! exclamă pe 
neaşteptate Devins. 

Lloyd tresări. 

— Cum? Ce naiba vrei să spui cu asta, că sunt în 
rahat până la gât? Apropo, consider că l-ai pus la 
punct cum nu se poate mai bine pe grăsanul ăla. Se 
enervase aşa de tare, că mă aşteptam să se apuce 


să-şi roadă unghiile şi să scuipe... 

— Ascultă, Sylvester, ascultă-mă cât se poate de 
atent. 

— Pe mine nu mă cheamă... 

— Habar n-ai tu în ce mare încurcătură ai intrat, 
Sylvester. 

Privirea lui Devins nu şovăia deloc. Vocea îi era 
potolită, însă energică. Părul blond îi era tuns foarte 
scurt, iar de sub tunsoare i se vedea limpede pielea 
capului, strălucitoare şi rozalie. Pe inelarul mâinii 
stângi purta o verighetă simplă, şi un inel de 
fraternitate fantezist pe inelarul mâinii drepte. Le 
atinse cu un mic ţăcănit metalic, care-l scoase din 
sărite pe Lloyd. 

— Vei fi judecat peste exact nouă zile, Sylvester, 
în virtutea unei decizii a Curţii Supreme, pronunţate 
în urmă cu patru ani. 

— Despre ce-i vorba? se interesă Lloyd, dintr-o 
dată neliniştit. 

— Este vorba de procesul Markham contra 
Carolina de Sud, îi explică Devins, şi se referă la 
condiţiile în care statele, considerate individual, pot 
adopta hotărâri judecătoreşti în regim de urgenţă în 
procesele în care procurorul cere pedeapsa cu 
moartea. 

— Pedeapsa cu moartea! strigă Lloyd îngrozit. 
Scaunul electric, vrei să spui? Hei, dar eu n-am 
omorât pe nimeni! Jur pe Dumnezeul meu! 

— Asta nu contează, conform legii, spuse Devins. 
Dacă ai fost acolo, înseamnă că tu ai comis fapta. 

— Adică ce vrei să spui, că nu contează? ţipă 
Lloyd. Contează al naibii! Ar fi foarte rău să nu 
conteze! Nu i-am omorât eu pe oamenii aceia, ci 
Poke! Era nebun! Era... 

— Nu vrei să-ţi ţii gura, Sylvester? se interesă 
Devins cu vocea lui potolită, dar energică, iar Lloyd se 
conformă. 


Din cauza temerilor ce-l copleşiseră, uitase de 
aclamaţiile cu care fusese întâmpinat în zona de 
maximă securitate şi chiar şi de posibilitatea 
neliniştitoare de a-şi pierde un dinte. Pe neaşteptate, 
avu viziunea unei scene dintr-un film de desene 
animate, cu canarul Tweety Bird şi motanul Sylvester. 
De această dată însă, Tweety nu-i dădea în cap 
prostovanului de motan cu maiul, nici nu-i întindea o 
cursă pentru şoareci; în imaginaţia lui, Lloyd îl vedea 
de această dată pe Sylvester fixat de curele, într-un 
venerabil scaun electric, în timp ce canarul stătea 
cocoţat pe un taburet, cu un întrerupător mare lângă 
el. Vedea până şi şapca de gardian pe capul mic şi 
galben al lui Tweety. 

Filmul acesta nu i se părea prea amuzant. 

Este posibil ca Devins să fi ghicit ceva din ceea ce 
se petrecea în sufletul lui, deoarece se arătă pentru 
prima dată oarecum mulţumit. Îşi împreună mâinile 
deasupra teancului de hârtii pe care-l scosese din 
servietă. 

— Conceptul de complicitate nu există atunci 
când este vorba de crimă de gradul întâi comisă în 
timpul unui delict grav, îi spuse el. Statul are trei 
martori care vor declara că tu şi cu Andrew Freeman 
aţi fost împreună. Eşti în pom, cu alte cuvinte. Ai 
înţeles? 

— Eu... 

— Bine. Acum ne vom întoarce la procesul 
Markham contra Carolina de Sud. Am să-ţi explic, în 
cuvinte simple, în ce măsură hotărârea pronunţată în 
procesul respectiv are relevanţă în situaţia ta. Înainte 
de asta însă, ar trebui să-ţi amintesc ceva ce trebuie 
să fi învăţat în cursul clasei a noua: Constituţia 
Statelor Unite interzice, în mod expres, pedepsele 
crude şi neobişnuite. 

— Cum ar fi nenorocitul de scaun electric, mi se 
pare corect, zise Lloyd pătruns de dreptatea textului 


constituţional. 

Devins clătină din cap. 

— Tocmai în acest punct textul legii era neclar, 
continuă el, şi, până acum patru ani, tribunalele se 
frământaseră în fel şi chip, încercând s-o scoată 
cumva la capăt. Se referă cu adevărat formularea 
crud şi neobişnuit la lucruri de genul scaunului 
electric sau camerei de gazare? Sau înseamnă cumva 
aşteptarea dintre sentinţă şi execuţie? Recursurile, 
întârzierile, amânările, lunile şi anii pe care unii 
puşcăriaşi — Edgar Smith, Caryl Chessman şi Ted 
Bundy fiind probabil cei mai faimoşi — au fost siliţi să- 
i petreacă în diverse celule ale condamnaților la 
moarte? Curtea Supremă a permis reînceperea 
execuțiilor la sfârşitul anilor şaptezeci, dar celulele 
condamnaților la moarte erau în continuare foarte 
aglomerate, iar spinoasa problemă a pedepsei crude 
şi neobişnuite nu fusese încă rezolvată. Okay... În 
procesul Markham contra Carolina de Sud era vorba 
de un tip condamnat la execuţie pe scaunul electric 
pentru violarea şi uciderea a trei studente de colegiu. 
Premeditarea a fost dovedită de un jurnal ţinut de Jon 
Markham. Juriul l-a condamnat la moarte. 

— Mare căcat, şopti Lloyd. 

Devins confirmă din cap şi catadicsi să-l 
învrednicească pe Lloyd cu un zâmbet acru. 

— Procesul a străbătut toate etapele, a ajuns 
până la Curtea Supremă, care a reconfirmat punctul 
de vedere că pedeapsa capitală nu este crudă şi 
neobişnuită în anumite circumstanţe. Curtea a 
sugerat că este cu atât mai bine cu cât execuţia se 
produce mai repede... din punct de vedere legal. Ai 
început să pricepi, Sylvester? Ai început să te 
dumereşti? 

Lloyd nu se dumerise. 

— Ştii de ce eşti judecat în Arizona şi nu în New 
Mexico sau Nevada? 


Lloyd clătină din cap. 

— Pentru că Arizona este unul dintre cele patru 
state care au un Tribunal Itinerant pentru Crime 
Capitale, ce se întruneşte doar în situaţiile câad se 
propune şi se obţine pedeapsa cu moartea. 

— Nu te înţeleg. 

— Procesul tău începe peste patru zile, îi explică 
Devins. Cazul este atât de limpede, încât statul îşi 
poate permite să treacă pe lista juraţilor primii 
doisprezece bărbaţi şi femei chemaţi. Am să trag de 
timp cât se poate de mult, dar juriul va fi alcătuit încă 
din prima zi. În cea de a doua zi, se expune punctul 
de vedere al statului. Eu am să încerc să ocup trei zile 
şi voi trage de timp în părţile de introducere şi 
încheiere până ce mă opreşte judecătorul, dar trei 
zile este tot ce pot realiza. Putem să ne considerăm 
norocoşi dacă reuşim să le scoatem. Juriul se va 
retrage pentru deliberare şi va ajunge la concluzia că 
eşti vinovat în circa trei minute, asta dacă nu se 
întâmplă cumva cine ştie ce miracol. De azi în nouă 
zile vei fi condamnat la moarte şi peste încă o 
săptămână s-a zis cu tine. Locuitorii Arizonei n-or să 
mai poată de bucurie, ca şi Curtea Supremă, de altfel. 
Pentru că viteza asta face pe toată lumea mai 
fericită. S-ar putea să reuşesc să trag puţin de 
săptămâna aceea... poate... dar nu mult. 

— Isuse Cristoase, chestia asta nu mi se pare 
cinstită! ţipă Lloyd. 

— Lumea e rea, Lloyd, spuse Devins. Mai ales cu 
un "ucigaş turbat", cum te numesc toţi comentatorii 
de ziar şi de televiziune. Ai ajuns un tip de prim rang 
în lumea crimei. Te bucuri de-un succes 
nemaipomenit. Ai reuşit chiar performanţa de-a 
împinge epidemia de gripă din est pe pagina a doua. 

— Eu n-am pocherizat niciodată pe nimeni, 
mormăi Lloyd morocănos. Poke, ăla a făcut toate 
relele. El a şi inventat cuvântul ăsta. 


— Nu contează. Asta încerc eu să-ţi vâr în 
scăfârlia aia groasă, Sylvester. Judecătorul îi va lăsa 
guvernatorului posibilitatea unei singure amânări, 
doar una. Eu voi face recurs, care, potrivit noilor 
reglementări, trebuie să ajungă în mâinile 
Tribunalului pentru Crime Capitale în cel mult şapte 
zile, dacă nu ieşi imediat din scenă, prin stânga. Dacă 
se decid să nu judece recursul, am la dispoziţie încă 
şapte zile ca să fac apel la Curtea Supremă a Statelor 
Unite. În cazul tău, voi înregistra cererea de recurs 
cât mai târziu cu putinţă. Tribunalul pentru Crime 
Capitale va fi de acord să ne asculte, după cum 
presupun — sistemul este încă nou şi nu sunt dispuşi 
să se vadă criticaţi. Probabil că ar judeca până şi 
recursul lui Jack Spintecătorul. 

— Şi cât durează până ajung la mine? bolborosi 
Lloyd. 

— O, totul se petrece cât se poate de repede, îi 
răspunse Devins, iar zâmbetul lui căpătă un uşor aer 
crud. Vezi tu, Curtea este formată din cinci judecători 
pensionari din Arizona. Nu mai au nimic de făcut, 
decât să meargă la pescuit, să joace pocher, să bea 
bourbon vechi şi să aştepte câte un nenorocit ca tine, 
ca să se înfăţişeze înaintea Curţii, care este de fapt 
un morman de computere, cu ajutorul căruia ţin 
legătura cu parlamentul statului, cu biroul 
guvernatorului, precum şi ei între ei. Au telefoane 
conectate prin calculator în maşini, cabane, ba chiar 
şi în bărci, ca să nu mai vorbim de locuinţe. Vârsta lor 
medie este de şaptezeci şi doi de ani... 

Lloyd tresări. 

— ...ceea ce înseamnă că unii dintre ei sunt 
suficient de bătrâni ca să fi apucat tribunalele 
itinerante ce se deplasau în căruţe, dacă nu ca 
judecători, atunci ca avocaţi sau doar studenţi în 
drept. Ei cred, fără excepţie, în Legea Vestului — 
după o judecată scurtă urmează ridicatul în furci. 


Cam până pe la 1950, asta era procedura obişnuită 
pe aici. lar când era vorba de crimă multiplă, nici nu 
era de conceput altă cale. 

— Doamne Dumnezeule Atotputernic, încetează 
odată! 

— Trebuie să ştii exact care este situaţia şi pe 
cine înfrunţi, spuse Devins. Tipii vor să fie siguri că nu 
vei fi silit să suporţi o pedeapsă crudă şi neobişnuită, 
Lloyd. Ar trebui să le mulţumeşti. 

— Să le mulțumesc? Păi mai bine-aş... 

— Pocheriza? îl completă Devins senin. 

— Nu, sigur că nu, zise Lloyd neconvingător. 

— Cererea noastră de rejudecare va fi respinsă şi 
toate obiecțiile mele vor fi uşor înlăturate. Dacă 
suntem norocoşi, Curtea mă va invita să prezint nişte 
martori. Dacă mi se oferă şansa asta, am să-i chem 
iarăşi pe toţi cei care au depus mărturie la primul 
proces, plus oricine o să-mi vină în minte. Ajunşi în 
acest stadiu, i-aş chema pe prietenii tăi din şcoala 
medie, ca să dea relaţii asupra felului tău de a fi, 
dacă aş reuşi să-i găsesc. 

— Am renunţat la şcoală când eram într-a şasea, îi 
mărturisi Lloyd sumbru. 

— După ce ne refuză Tribunalul Itinerant, voi face 
o petiție ca să apărem înaintea Curţii Supreme. Mă 
aştept să primesc respingerea chiar în aceeaşi zi. 

Devins se opri şi-şi aprinse o ţigară. 

— Şi pe urmă ce se întâmplă? se interesă Lloyd. 

— Pe urmă? tresări Devins, părând surprins, ba 
chiar uşor exasperat de faptul că Lloyd nu-şi mai 
revenea din criza lui de neghiobie. Pe urmă intri în 
celula morţii din închisoarea statului şi te bucuri de 
hrana minunată pe care ţi-o vor da până ce va sosi 
clipa să încaleci pe fulger. Prea mult nu mai este 
până atunci. 

— Nu cred că vor face aşa cum spui tu. Nu 
urmăreşti decât să mă îngrozeşti. 


— Lloyd, în cele patru state în care există 
Tribunalul Itinerant pentru Crime Capitale asta se 
întâmplă tot timpul. Până acum, patruzeci de bărbaţi 
şi femei au fost executaţi conform principiului stabilit 
în procesul Markham. Tribunalul acesta reprezintă o 
povară suplimentară pentru plătitorii de impozite, 
însă nu chiar aşa de mare, de vreme ce nu au de-a 
face decât cu un număr infim de cazuri, anume 
crimele de gradul întâi. Apoi, celor ce plătesc 
impozite nu prea le pasă când trebuie să-şi vâre 
mâna în buzunar, ştiind că e vorba de pedeapsa 
capitală. Pentru că le place. 

Lloyd părea gata să-şi verse maţele. 

— Oricum, spuse Devins, procurorul districtual nu 
judecă un inculpat prin prisma cazului Markham decât 
atunci când vina lui pare absolută. Nu e suficient să 
prinzi câinele cu fulgi la bot; trebuie să-l prinzi în 
coteţ. Exact aşa cum ţi s-a întâmplat ţie. 

Lloyd, care se bucurase de strigătele de admiraţie 
ale băieţilor din aripa de securitate maximă cu nici 
cincisprezece minute în urmă, îşi vedea acum viitorul 
limitat la două sau trei săptămâni nenorocite, după 
care urma o gaură neagră. 

— Ţi-e teamă, Sylvester? îl întrebă Devins 
aproape cu amabilitate. 

Lloyd trebui să-şi umezească buzele înainte să 
poată vorbi. 

— Pe Dumnezeul meu, mi-e foarte frică. Din câte 
zici tu, sunt un om mort. 

— Eu nu vreau să mori, ci doar să te sperii. Dacă 
intri în tribunal încrezut şi fudul, te leagă în scaun şi 
dau drumul la curent. Ai să fii cel de-al patruzeci şi 
unulea condamnat după principiul Markham. Dar 
dacă mă asculţi, s-ar putea să ne strecurăm. Nu spun 
că vom reuşi, ci doar că s-ar putea. 

— Continuă. 

— Singurul lucru pe care putem conta este grupul 


de juraţi, spuse Devins. Doisprezece fraieri din cei 
mai obişnuiţi, luaţi de pe stradă. Mi-ar plăcea un juriu 
format doar din doamne de patruzeci şi doi de ani, 
din acelea care mai sunt în stare să recite versuri 
pentru copii şi să organizeze funeralii în curtea din 
spate atunci când le mor păsările favorite, asta mi-ar 
plăcea. Când se alcătuieşte lista, viitorul juriu ia 
cunoştinţă de consecinţele deciziei Markham. 
Oamenii aceştia nu dau un verdict de condamnare la 
moarte care să fie sau nu îndeplinit peste şase luni 
sau şase ani, adică după ce ei au uitat de mult; 
flăcăul pe care-l condamnă ei în iunie leapădă 
potcoavele înainte de meciul All-Star şi încheierea 
sezonului de baschet. 

— N-am pomenit în viaţa mea un stil ca al tău. 

Devins continuă fără să-l bage în seamă: 

— În anumite cazuri, asta a fost suficient pentru 
ca unele jurii să dea verdictul de achitare. Este unul 
dintre efectele inverse ale deciziei Markham. În 
anumite cazuri, juriile i-au făcut scăpaţi pe nişte 
ucigaşi patentaţi, din simplul motiv că membrii lor nu 
voiau să-şi păteze mâinile cu sânge atât de proaspăt. 
Ridică o bucată de hârtie. Cu toate că patruzeci de 
oameni au fost executaţi sub incidenţa hotărârii 
Markham, pedeapsa cu moartea a fost cerută în 
aceleaşi condiţii de şaptezeci de ori. Dintre cei 
treizeci neexecutaţi, douăzeci şi şase au fost declaraţi 
"nevinovați" de juraţi. Doar patru condamnări au fost 
revizuite de Tribunalele Itinerante pentru Crime 
Capitale, una în Carolina de Sud, două în Florida şi 
una în Alabama. 

— În Arizona nu s-a întâmplat niciodată? 

— Niciodată. Ţi-am zis. Legea Vestului. Cei cinci 
moşi o să ţină morţiş să te vadă la conservă. Dacă nu 
reuşim să te salvăm înaintea juriului, eşti terminat. 
Pun pariu pe ce vrei tu. 

— Şi câţi oameni au fost achitaţi de jurii obişnuite, 


constituite conform legii din Arizona? 

— Doi din paisprezece. 

— Deci şansele sunt slabe, oricum. 

Devins îşi afişă din nou zâmbetul lui crud. 

— Aş dori să evidenţiez faptul că unul dintre cei 
doi inculpaţi a fost apărat chiar de mine. Era mai 
vinovat decât păcatul, Lloyd, la fel ca şi tine. 
Judecătorul Pechert a făcut spume la gură şi a urlat 
douăzeci de minute încheiate la cele zece femei şi doi 
bărbaţi din juriu. Am crezut c-o să-l lovească 
apoplexia. 

— Dacă mă declară nevinovat, nu au cum să mă 
mai judece încă o dată, nu? 

— În nici un caz. 

— Deci se joacă pe o singură carte, totul sau 
nimic. 

— Da. 

— Băi, băiatule! spuse Lloyd, ştergându-se la 
frunte. 

— Dacă ai înţeles situaţia, îi zise Devins, şi modul 
în care trebuie să organizăm apărarea, putem să 
intrăm în fondul chestiunii. 

— Am înţeles situaţia. Dar asta nu înseamnă că-mi 
place. 

— Numai unui nebun i-ar plăcea. Devins îşi 
împreună mâinile şi se aplecă peste masă. Aşa! Mi-ai 
spus mie şi ai mărturisit şi celor de la poliţie că, hm... 
Luă un teanc de file prinse cu o capsă din cele de 
lângă servietă şi-l răsfoi. Aha. Am găsit. "Eu nu am 
omorât pe nimeni. Poke a comis toate crimele. Ideea 
asta cu omorâtul i-a venit lui, nu mie. Poke era nebun 
de legat şi, din câte mă gândesc eu, e o adevărată 
binecuvântare că a scăpat lumea de el." 

— Maa, corect, şi ce-i cu asta? zise Lloyd precaut. 

— Doar atât, îi răspunse Devins liniştit. Asta lasă 
să se înţeleagă că ţie îţi era teamă de Poke Freeman. 
Îţi era frică de el? 


— Păi, n-aş zice că era chiar... 

— Te temeai să nu-ţi pierzi viaţa, de fapt. 

— Nu cred că era... 

— Erai îngrozit. Crede-mă, Sylvester. Te căcai pe 
tine de frică. 

Lloyd se încruntă către avocatul lui, în felul în care 
se încruntă un tânăr care ar vrea să fie un elev bun, 
dar are mari dificultăţi ca să priceapă lecţia. 

— Nu trebuie să-mi permiţi să te influenţez, Lloyd. 
Nu vreau să se întâmple aşa ceva. Uite, ai putea să 
gândeşti că ţi-am sugerat cu bună ştiinţă că Poke 
stătea cu drogul în nas tot timpul... 

— Chiar aşa şi era! Amândoi consumam! 

— Nu. Tu nu, doar el. lar când o lua pe droguri, ai 
fi zis că-i nebun... 

— Băi, băiete, da' ştiu că nu te-ncurci. 

Undeva în memoria lui Lloyd, stafia lui Poke 
Freeman striga vesel Hooopa! Hop! şi o împuşca pe 
femeia din magazinul universal din Burrack. 

— Şi s-a întâmplat de mai multe ori să îndrepte 
arma spre tine... 

— Nu, niciodată... 

— Ba da, îţi spun eu. Pur şi simplu ai uitat, pentru 
o vreme. Ba o dată chiar te-a ameninţat că te curăţă, 
dacă nu-i faci jocul. 

— Păi, aveam şi eu o armă... 

Devins se uită ţintă în ochii lui şi-i zise: 

— Sunt convins că, dacă te concentrezi bine, ai 
să-ţi aminteşti cum Poke ţi-a zis că arma ta este 
încărcată cu gloanţe oarbe. Ei, n-am dreptate? 

— Ba acum, că mi-ai zis... 

— Şi ai fost cel mai nedumerit om de pe lumea 
asta când ai apăsat pe trăgaci şi ai constatat că sunt 
gloanţe adevărate, corect? 

— Desigur, răspunse Lloyd, scuturând energic din 
cap. Am fost la un pas să fac o hemoragie. 

— Şi tocmai te pregăteai să-ţi îndrepţi arma spre 


Poke Freeman, când a fost doborât la pământ, 
scutindu-te pe tine de osteneală. 

Lloyd îşi cercetă avocatul cu un început de 
speranţă în priviri. 

— Domnule Devins, îi declară el cu sinceritate, 
exact aşa cum spui a sfârşit-o rahatul ăla cu ochi. 


Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, se afla în 
curtea pentru exerciţii, urmărind un meci de softball 
şi rumegând toate cele aflate de la Devins, când 
Mathers, o namilă de deţinut, se apropie de el şi-l 
înhăţă de guler. Ţeasta lui Mathers era rasă perfect, 
ca a lui Telly Savalas, şi strălucea blajin în aerul 
fierbinte al deşertului. 

— la stai puţin, se apără Lloyd. Avocatul meu mi-a 
numărat dinţii, unul câte unul. Au ieşit şaptesprezece. 
Dacă o să mă... 

— Mda, aşa mi-a zis şi Shockley. Prin urmare, m-a 
pus să... 

Genunchiul lui Mathers se ridică drept spre 
vintrele lui Lloyd, de unde izbucni o adevărată 
explozie de durere, atât de înfiorătoare, încât nu mai 
fu în stare nici măcar să strige. Se prăbuşi la pământ, 
încovrigându-se şi zvârcolindu-se, ţinându-se de 
testicule, pe care şi le simţea zdrobite. Între el şi 
lume se lăsase o ceaţă purpurie şi agonică. 

După o vreme, cine ştie cât de lungă, fu în stare 
să privească în sus. Mathers veghea încă asupra lui, 
iar căpăţâna cheală îi sclipea netulburat în soare. 
Gardienii se uitau ostentativ într-o cu totul altă 
direcţie. Lloyd se tânguia şi se chircea; de sub 
pleoape i se scurgeau lacrimi, şi avea senzaţia că 
poartă în pântece o minge de plumb încins. 

— Nu am nimic cu tine personal, îi mărturisi 
Mathers cu toată sinceritatea. O simplă afacere, mă 
înţelegi. Dinspre partea mea, sper să scapi. Legea 


aia, Markham, e o adevărată nenorocire. 

Se îndepărtă agale, iar Lloyd îl văzu pe gardianul 
de la uşă stând în vârful rampei pentru încărcarea 
camioanelor, de pe partea opusă a curţii pentru 
exerciţiu. Işi ţinea ambele degete mari înfipte în 
centura Sam Browne şi rânjea către Lloyd. Când 
constată că Lloyd îşi îndreptase întreaga atenţie către 
el, gardianul îi făcu semne obscene cu degetele 
mijlocii ale ambelor mâini. Mathers se apropie de zid, 
unde gardianul îi azvârli un pachet de Tareyton. 
Mathers îl puse în buzunarul de la piept, schiţă un 
salut şi o luă din loc. Lloyd zăcea la pământ, cu 
genunchii adunaţi la piept, strângându-se cu mâinile 
de locul dureros, iar cuvintele lui Devins îi răsunau în 
creier: Lumea asta e rea, Lloyd, lumea asta e foarte 
rea. 

Corect. 


CAPITOLUL 25 


NICK ANDROS trase una dintre perdele şi privi pe 
stradă. De aici, de la înălţimea primului etaj al 
locuinţei răposatului John Baker, puteai vedea întreg 
centrul oraşului Shoyo dacă te uitai spre stânga, iar 
dacă-ţi întorceai privirile spre dreapta vedeai şoseaua 
US 63 ieşind din localitate. Main Street, Strada 
Principală, era absolut pustie. Obloanele magazinelor 
erau trase. Un câine care dădea semne evidente de 
boală zăcea în mijlocul drumului; coastele i se ridicau 
şi coborau în ritmul unor foale, iar din bot i se 
scurgeau spume albe pe pavajul a cărui imagine 
tremura în aerul încins. Ceva mai încolo, un alt câine 
zăcea mort, în rigolă. 

Undeva, în spatele lui, femeia se tânguia pe un 
ton grav, gutural, dar Nick n-o auzea. Trase la loc 


perdeaua, se frecă puţin la ochi şi apoi se duse la 
femeia de-abia trezită. Jane Baker era înconjurată de 
pături, pentru că-i fusese frig, cu câteva ore în urmă. 
Acum transpiraţia-i curgea pe faţă şi aruncase 
păturile de pe ea, iar Nick observă, jenat, că pe 
alocuri cămaşa ei subţire de noapte, umezită, 
devenise transparentă. Dar ea nu era în stare să-l 
vadă, iar în momentul respectiv conta prea puţin 
faptul că părea pe jumătate dezbrăcată. Avea să 
moară curând. 

— Johnny, adu-mi ligheanul. Îmi vine să vărs! 
strigă ea. 

Nick scoase ligheanul de sub pat şi-l puse alături, 
dar ea se zbătu şi aruncă vasul pe jos, stârnind un 
zgomot puternic, reverberant. Nick îl ridică şi rămase 
cu el în mână. urmărind-o. 

— Johnny! ţipă ea. Nu-mi găsesc cutia cu ace de 
cusut! În cămăruţă nu este! 

Îi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră 
şi i-l ţinu în dreptul buzelor, dar ea făcu o nouă 
mişcare neaşteptată, mai-mai să i-l arunce din mână. 
El îl aşeză cu grijă într-un loc de unde ea l-ar fi putut 
lua, dacă se liniştea. 

Nu mai fusese niciodată atât de afectat de 
handicapul lui ca în aceste ultime două zile. Pastorul 
metodist, Braceman, se afla alături de Jane pe 23, 
atunci când o vizitase Nick. Citea din Biblie aşezat 
lângă ca, în salon, dar omul părea nervos şi 
nerăbdător să plece. Nick bănuia de ce. Din cauza 
febrei, obrajii femeii căpătaseră o strălucire rozalie, 
feciorelnică, o înfăţişare cu totul nepotrivită cu 
pierderea pe care tocmai o suferise. Pastorul se 
temuse, poate, ca ea să nu-i facă vreun avans. Sau, 
mai degrabă, de-abia aştepta să-şi adune familia şi s- 
o pornească peste câmpuri. Ştirile circulă mai repede 
într-un oraş mic, iar alţii luaseră deja hotărârea să 
plece din Shoyo. 


De când plecase Braceman din salonul familiei 
Baker, cam cu patruzeci şi opt de ore în urmă, totul 
se transformase într-un coşmar pe care-l trăiai în 
deplină stare de conştienţă. Starea sănătăţii doamnei 
Baker se înrăutăţise mult, atât de mult, încât Nick se 
temea că va muri încă înainte de apusul soarelui. 

Încă şi mai rău era că el n-o putea supraveghea în 
permanenţă. Se dusese până la bufet ca să le aducă 
de mâncare celor trei prizonieri ai săi, dar Vince 
Hogan nu mai fusese în stare să mănânce. Intrase în 
delir. Mike Childrcss şi Billy Warner doreau să fie 
lăsaţi în libertate, dar Nick nu se putea hotărî s-o 
facă. Nu era vorba de frică; nu se gândea că-şi vor 
irosi timpul ca să se răzbune pe el, ci aveau să se 
grăbească să dispară din Shoyo, la fel ca ceilalţi. Dar 
el avea o responsabilitate. Făcuse o promisiune unui 
om care, între timp, murise. Desigur, mai devreme 
sau mai târziu, patrula de poliţie avea să pună 
lucrurile la punct, venind să-i ridice pe cei trei. 

Descoperise un pistol calibru 45, împreună cu 
tocul respectiv, în sertarul de jos al biroului lui Baker 
şi, după câteva momente de ezitare, şi-l pusese. 
Privind mânerul cu plăsele din lemn sprijinit de şoldul 
lui osos, consideră că arăta ridicol, dar greutatea 
pistolului îi dădea un sentiment de siguranţă. 

Deschisese celula lui Vince în după-amiaza zilei de 
23 şi-i pusese tânărului, mai mult de formă, pungi cu 
gheaţă pe frunte, piept şi gât. Vince îşi deschisese 
ochii şi se uitase spre Nick implorând milă cu atâta 
tristeţe, încât acesta şi-ar fi dorit să-i poată spune 
ceva — la fel ca acum, după două zile, alături de 
doamna Baker —, orice i-ar fi putut aduce omului o 
clipă de mângâiere. Ar fi fost suficient chiar şi numai 
Totul va fi bine sau Cred că febra începe să cedeze. 

Cât timp s-a ocupat de Vince, Billy şi Mike au tot 
tipat la el. Stând aplecat asupra bolnavului, n-avea 
cum să ştie ce fac, dar le vedea feţele speriate ori de 


câte ori îşi ridica privirile, iar buzele lor articulau 
cuvinte care se învârteau în jurul unuia şi aceluiaşi 
lucru: Te rugăm să ne dai drumul. Nick avea grijă să 
se ţină la distanţă de ei. Nu ajunsese la maturitate, 
dar era suficient de bătrân ca să ştie că oamenii 
devin periculoşi atunci când sunt cuprinşi de panică. 

În acea după-amiază, făcuse o navetă continuă 
între cei doi pacienţi, Vince Hogan şi Jane Baker, pe 
străzile aproape pustii, aşteptându-se de fiecare dată 
să-l găsească mort pe unul sau pe celălalt. Căută să 
vadă maşina doctorului Soames, însă fără succes. 
Câteva magazine mai rămăseseră deschise în după-a- 
miaza aceea, ca şi benzinăria Texaco, dar Nick era 
convins că oraşul se golea. Oamenii o apucau pe 
potecile din codri, pe drumuri forestiere, unii urmau 
poate chiar firul râului Shoyo Stream, către izvoare, 
cale ce trecea prin Smackover şi ajungea, în cele din 
urmă, în oraşul Mount Holly. Mulţi alţii vor pleca după 
căderea întunericului, se gândi Nick. 

La scurt timp după apusul soarelui, ajunse la casa 
Baker, unde o găsi pe Jane, în halat de baie, 
mişcându-se nesigur prin bucătărie şi pregătindu-şi 
un ceai. Văzându-l pe Nick, îi aruncă o privire 
recunoscătoare. Se vedea că febra îi trecuse. 

— Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai purtat 
de grijă, îi spuse ea calm. Mă simt mult mai bine. Vrei 
o ceaşcă de ceai? 

Apoi izbucni în lacrimi. El se apropie, temându-se 
să nu leşine şi să cadă, izbindu-se de aragazul 
fierbinte. 

Se prinse de braţul lui ca să se echilibreze şi-şi 
sprijini fruntea de Nick, părul ei răspândindu-se în 
valuri întunecate, în contrast cu albastrul deschis al 
rochiei. 

— Johnny, pronunţă ea, în bucătăria din ce în ce 
mai întunecată. Vai, sărmanul meu Johnny. 

Dacă ar putea şi el vorbi, se gândi Nick nefericit. 


Nu avu decât s-o susţină, conducând-o până la un 
scaun de lângă masă. 

— Ceaiul... 

Îi făcu semn că se va ocupa el şi o ajută să se 
aşeze. 

— Mă simt mai bine. Cu mult mai bine, chiar. 
Numai că... dacă... 

Îşi duse mâinile la obraji. 

Nick pregăti ceaiul şi aduse ceştile la masă. 
Sorbiră o vreme în linişte. Ea îşi ţinea ceaşca în 
ambele mâini, ca un copil. Într-un târziu, o lăsă jos şi 
zise: 

— Oare câtă lume din oraş s-a îmbolnăvit, Nick? 

"Nu ştiu exact", scrise. "Dar este foarte rău." 

— L-ai văzut pe doctor? 

"Ultima oară azi-dimineaţă." 

— Arn se va extenua complet, dacă nu are grijă 
de el. Crezi că se va păzi, Nick? Să nu se obosească 
peste măsură? 

Nick dădu din cap şi încercă să zâmbească. 

— Dar arestaţii lui John? A venit patrula să-i 
ridice? 

"Nu. Hogan este foarte bolnav. Fac şi eu ce pot. 
Ceilalţi mă roagă să le dau drumul, înainte ca Hogan 
să-i îmbolnăvească şi pe ei." 

— Să nu le dai drumul! spuse ea ceva mai 
însufleţit. Sper că nu te bate gândul să cedezi. 

"Nu", scrise Nick, iar după o clipă adăugă: 
"Trebuie să te întorci în pat. Ai nevoie de odihnă." 

Ea-i zâmbi, iar atunci când se mişcă, Nick văzu 
petele închise la culoare ce-i apăruseră în zona dintre 
maxilar şi gât şi se întrebă cu nelinişte dacă scăpase 
cu adevărat de primejdie. 

— Da. Am să dorm o zi întreagă. Nu mi se pare cel 
mai normal lucru, totuşi, să dorm acum, când John a 
murit... deşi, ştii, nici nu-mi vine să cred că s-a 
întâmplat. Mă tot împiedic de gândul ăsta, ca de un 


lucru pe care am uitat să-l pun la locul lui. Nick îi 
prinse mâna şi i-o strânse, iar ca zâmbi stins. Cu 
timpul, s-ar putea să descopăr un alt lucru pentru 
care să trăiesc. Le-ai dus prizonierilor tăi cina, Nick? 

Acesta clătină din cap. 

— Trebuie să le duci de mâncare. De ce nu iei 
maşina lui John? 

"Nu ştiu să conduc", scrise Nick, "dar îţi 
mulţumesc. Mă duc până la bufetul unde opresc 
maşinile. Nu este departe. Am să-ţi fac o vizită de 
dimineaţă, dacă eşti de acord." 

— Sigur că da, foarte bine. 

Nick se ridică în picioare şi făcu un gest hotărât 
către ceaşca de ceai. 

— Da, până la ultima picătură, îi promise ea. 

Tocmai ieşea pe uşa glisantă când simţi o 
atingere şovăielnică pe braţ. 

— John..., începu ea, se opri, apoi se sili să 
continue. Sper că l-au... dus la Curtis Mortuary. Am 
apelat întotdeauna la ei, când am avut nevoie. Crezi 
că l-au dus acolo, da? 

Nick îi confirmă printr-un gest. Lacrimi se 
prelinseră pe obrajii femeii şi începu iarăşi să suspine. 


Nick plecase direct către bufet. În vitrină atârna 
strâmb un carton pe care scria ÎNCHIS. Se dusese 
apoi în spate, la casa-rulotă, dar acolo era încuiat şi 
întuneric. Bătu la uşă, fără să primească răspuns. În 
circumstanţele respective, se simţea îndreptăţit să 
comită o mică spargere şi să pătrundă înăuntru; iar 
stricăciunile puteau fi plătite din cutia şerifului Baker, 
cu micile rezerve băneşti. 

Izbi geamul vitrinei lângă zăvor şi pătrunse în 
restaurant. Chiar şi după ce aprinse toate luminile, 
locul păstra un aer fantomatic: tonomatul era stins şi 
părea definitiv amuţit, în jurul mesei de biliard şi a 


jocurilor video nu era nimeni, separeurile rămăseseră 
pustii, scaunele erau libere. Deasupra grătarului 
fusese aşezat capacul. 

Nick se duse în partea din spate a localului şi prăji 
nişte hamburgeri pe aragaz, apoi îi puse într-o pungă. 
Mai luă o sticlă de lapte şi o jumătate de plăcintă cu 
mere, aflată pe tejghea, sub un clopot din plastic. Pe 
urmă se întoarse la închisoare, nu înainte de a lăsa 
un bilet în care explica cine pătrunsese înăuntru şi de 
ce. 

Vince Hogan murise. Zăcea pe podeaua celulei 
sale, în mijlocul unei grămezi de prosoape ude şi de 
gheaţă pe jumătate topită. Inainte de a se sfârşi, se 
zgâriase cu unghiile, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui 
personaj invizibil care încerca să-l sugrume. Vârfurile 
degetelor îi erau mânjite de sânge. Muştele dădeau 
târcoale, se lăsau pe cadavru, apoi îşi luau din nou 
zborul. Gâtul îi era negru şi umflat, semănând cu un 
maţ pe care un copil bezmetic îl umflase până 
aproape să crape. 

— Acum ai de gând să ne dai drumul? îl întâmpină 
Mike Childress. E mort, eşti mulţumit, mut afurisit ce 
eşti? Nu ţi-ai potolit încă pofta de răzbunare? S-a 
îmbolnăvit şi el, adăugă, arătând spre Billy Warner. 

Billy părea scos din minţi de frică. Pe gât şi pe 
obraji îi apăruse o erupție de pete roşii; mâneca de la 
cămaşă, cu care se ştersese de mai multe ori la nas, 
era ţeapănă de spută. 

— Asta-i o minciună! urlă el cuprins de isterie. O 
minciună, o afurisită de minciună sfruntată! E o min... 

Deodată, începu să strănute violent, încovoindu- 
se din cauza forţei exploziilor şi împroşcând în jur 
stropi grei de salivă şi flegmă. 

— Vezi? îi reproşă Mike. Hm? Eşti fericit, mut 
prostănac şi afurisit ce eşti? Lasă-mă să plec! Pe el 
poţi să-l ţii, dacă vrei, dar mie dă-mi drumul. Asta-i 
crimă, altfel nu se poate chema, crimă cu 


premeditare! 

Nick clătină din cap, iar Mike fu cuprins de un 
acces de turbare. Începu să se izbească de gratiile 
celulei, învineţindu-şi faţa şi însângerându-şi 
încheieturile de la ambele mâini. Cu ochii ieşiţi din 
orbite, se lovi de mai multe ori cu fruntea de metal. 

Nick aşteptă până când omul obosi, apoi împinse 
mâncarea prin fantele din partea de jos ale uşilor, 
servindu-se de coada măturii. Billy Warner îl măsură 
mohorât, apoi începu să mănânce. 

Mike îşi aruncă paharul de lapte spre gratii, iar 
cioburile şi laptele se răspândiră în jur. Cele două felii 
de hamburger le expedie spre peretele acoperit de 
graffiti, din spatele celulei. Una dintre feliile de 
tocătură se lipi într-o mlaştină de muştar, ketchup şi 
condimente, cu efect vesel-grotesc, amintind de 
picturile lui Jackson Pollock. Ţopăi ca un nebun pe 
felia lui de plăcintă cu mere. Bucăţile de măr săriră 
care încotro. Farfuria albă, din material plastic, se 
desfăcu în aşchii. 

— Sunt în greva foamei! urlă el. Greva foamei, am 
zis! N-o să mai bag nimic în gură! Să-mi mănânci tu 
mie puţa dacă mai pun gura pe haleala asta, găoază 
surdomută şi retardată ce eşti! Ai să-mi... 

Nick se răsuci pe călcâie şi liniştea se lăsă imediat 
asupra locului. Se întoarse în birou, speriat şi neştiind 
ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă, i-ar fi dus el 
însuşi la Camden. Dar nu ştia. Mai trebuia să se 
gândească şi la Vince. Nu putea să-l lase pur şi 
simplu acolo, la cheremul mugştelor. 

Din birou se deschideau alte două uşi. Una dădea 
spre o debara de haine. Dincolo de cealaltă începea o 
scară. Nick cobori pe ea, iar la subsol descoperi o 
combinaţie de pivniţă şi magazie. Locul era răcoros. 
Pentru o vreme, cel puţin, spaţiul i se părea destul de 
bun. 

Se întoarse sus. Mike stătea pe podea, culegea 


morocănos feliile storcite de măr, le ştergea puţin şi 
le mânca. Nu-şi ridică privirile către Nick. Nick apucă 
trupul celui mort şi încercă să-l ridice. Duhoarea 
scârboasă ce emana din cadavru făcu să i se întoarcă 
stomacul pe dos. Vince era prea greu pentru el. i 
cercetă trupul cu un aer neajutorat şi-n clipa aceea îşi 
dădu seama că amândoi ceilalţi arestaţi stăteau la 
uşile celulelor şi urmăreau scena cu groază şi 
fascinaţie. Nick bănuia ce le trecea prin minte. Vince 
fusese unul dintre ei, chiar dacă nu era, poate, decât 
un palavragiu plângăreţ, petrecuseră totuşi multă 
vreme împreună. Murise ca un şobolan în cursă, din 
cauza unei boli care te făcea să te umfli teribil, pe 
care ei n-o înțelegeau. Nick se întrebă, nu pentru 
prima oară în ziua respectivă, când avea şi e/să 
înceapă să strănute, să facă febră şi când o să-i apară 
tumefacţiile acelea ciudate la gât. 

Prinse cu putere antebraţele cărnoase ale lui 
Vince şi-l trase din celulă. Capul lui Vince se aplecă 
spre el, din cauza greutăţii, şi părea să se uite la Nick, 
rugându-l pe muteşte să fie atent, să nu-l scuture 
prea tare. 

Avu nevoie de aproape zece minute ca să coboare 
trupul masiv pe scările abrupte. Gâfâind, Nick îl 
întinse pe podeaua din beton, sub lumina lămpilor 
fluorescente, apoi îl acoperi repede cu o pătură 
militară uzată, de pe patul celulei în care dormea el. 

După aceea se culcă şi încercă să adoarmă, dar 
aceasta nu se întâmplă decât târziu, spre dimineaţă, 
când 23 iunie se transformase deja în 24, adică ieri. 
Visele lui fuseseră întotdeauna foarte vii, uneori chiar 
îi era teamă de ele. Nu avea decât rareori coşmaruri, 
dar visele din ultima vreme erau tot mai adesea 
sinistre, lăsându-i senzaţia că nici unul dintre 
personaje nu era ceea ce părea a fi, iar lumea 
normală o lua razna, eşuând într-un loc unde 
bebeluşii erau sacrificați în spatele unor obloane 


trase, iar nişte maşinării negre, formidabile, urlau 
neîncetat în locaşuri subterane ferecate. 

Desigur, se lupta şi cu o temere absolut personală 
— anume că la trezire va constata că s-a îmbolnăvit şi 
el. 

Dormi puţin, iar visul care îl vizită îl mai avusese, 
nu cu mult timp în urmă: lanul de porumb, mirosul 
unor lucruri calde, care creşteau, sentimentul 
prezenţei a ceva — sau cineva — foarte bun şi sigur 
în imediata apropiere. Sentimentul că este acasă. Pe 
măsură ce devenea tot mai conştient că în porumb 
stă ceva şi-l pândeşte, în locul liniştii se instală o 
imensă groază. Mamă, a intrat viezurele în cotet! îi 
fulgeră prin minte şi se trezi în lumina zorilor, scăldat 
în sudori reci. 

Puse de cafea şi se duse să vadă de cei doi 
arestaţi. 

Mike Childress era în lacrimi. În spatele lui, 
hamburgerul era în continuare lipit de perete prin 
pasta lipicioasă de condimente, pe cale să se 
întărească. 

— Acum eşti mulţumit? Am luat şi eu boala. Nu 
asta ţi-ai dorit? Nu e asta cea mai bună răzbunare? Fii 
puţin atent, respir ca o nenorocită de locomotivă care 
urcă muntele cu o garnitură întreagă după ea! 

Dar Nick îl cercetă mai întâi pe Billy Warner, care 
zăcea pe patul lui, în comă. Gâtul îi era umflat şi 
negru, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări 
bruşte şi neregulate. 

Se grăbi să se întoarcă în birou, se uită la telefon 
şi, într-un acces de furie şi cu un puternic sentiment 
de vinovăţie, îl mătură de pe masă, iar aparatul 
rămase atârnând fără noimă, la capătul firului. Opri 
focul şi porni în fugă spre casa Baker. Apăsă pe 
butonul soneriei, un timp ce i se păru nesfârşit, până 
ce Jane cobori, într-un târziu, învăluită în halat. Pe 
obrajii ei se vedea iarăşi transpiraţia aceea pe care ți- 


o provoacă febra. Nu era în delir, dar cuvintele îi 
ieşeau cu greu şi încet, iar buzele îi erau crăpate. 

— Nick. Intră. Ce s-a întâmplat? 

"V. Hogan a murit azi-noapte. Warner se duce şi 
el, cred. E foarte bolnav. L-ai văzut pe doctorul 
Soames?" 

Ea clătină din cap, tremură în briza uşoară, 
strănută şi apoi se clătină pe picioare. Nick o prinse 
de după umeri şi o conduse la un scaun. Apoi scrise: 
"Poţi să suni la cabinetul lui din partea mea?" 

— Da, desigur. Adu-mi telefonul, Nick. Din câte se 
pare... boala mi-a revenit, peste noapte. 

Tânărul aduse telefonul şi ea formă numărul lui 
Soames. Aşteptă cu telefonul la ureche mai mult de o 
jumătate de minut, iar el înţelese că nimeni nu avea 
să răspundă la telefon. 

Jane încercă la Soames acasă, apoi acasă la 
asistenta lui. Nici un răspuns. 

— Am să încerc să sun la sediul poliţiei, spuse ea, 
dar puse telefonul în furcă după ce formase un singur 
număr. Reţeaua interurbană n-a fost încă pusă la 
punct, cred. După ce formez 1, începe să-mi sune 
ocupat. Îi zâmbi stins, apoi nu mai reuşi să-şi 
stăvilească lacrimile. Sărmanul Nick, spuse ea. Biata 
de mine. Bieţii de noi, toţi. Ai putea să mă ajuţi să urc 
la etaj. Mă simt foarte slăbită şi de-abia respir. Cred 
că voi fi curând alături de John. El o privi, dorindu-şi 
imens să poată vorbi. Cred că vreau să mă întind pe 
pat, dacă poţi să mă ajuţi. 

O ajută să ajungă în dormitor, apoi scrise: "Am să 
mă întorc." 

— Îţi mulţumesc, Nick. Eşti un băiat de treabă... 

Spunând acestea, adormise deja pe jumătate. 

Nick ieşi din casă şi rămase pe trotuar, 
întrebându-se ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă 
maşina, ar fi existat nişte soluţii. Dar aşa... 

Văzu o bicicletă de copil pe peluza unei case de 


pe cealaltă parte a drumului. Se duse într-acolo, 
cercetă casa în apropierea căreia se afla, cu 
transperantele trase (atât de asemănătoare cu acele 
clădiri care i se arătau în visele lui încâlcite), apoi 
bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, deşi bătu de 
mai multe ori. 

Se întoarse la bicicletă. Era mică, însă putea totuşi 
să meargă pe ea, dacă ignora faptul că atingea 
ghidonul cu genunchii. Arăta ridicol, fără îndoială, dar 
erau şanse mici să mai existe în Shoyo persoane în 
stare să observe acest lucru... iar dacă erau, nu avea 
cum să le ardă de râs, după părerea lui. 

Se urcă pe bicicletă şi pedală stângaci pe Main 
Street, trecu de închisoare, apoi o luă la est, pe US 
63, spre locul unde Joe Rackman îi văzuse pe soldaţii 
care pozau în echipă de reparaţie a drumului. Dacă se 
mai aflau acolo şi dacă erau cu adevărat soldaţi, Nick 
avea să-i convingă să se îngrijească de Billy Warner şi 
de Mike Childress. Adică, în cazul când Billy mai era în 
viaţă. Dacă tipii aceia puseseră Shoyo sub carantină, 
atunci desigur că de bolnavii din Shoyo se ocupau 
chiar ei. 

Îi luă o oră să pedaleze până la şantier, oscilând 
dement cu bicicleta de o parte şi de alta a benzii de 
la centrul şoselei, lovind ritmic şi monoton cu 
genunchii ghidonul. Dar când ajunse la locul cu 
pricina, soldaţii sau echipa de reparaţii, ce-or fi fost 
ei, dispăruseră. Existau mai multe lumini de 
semnalizare, dintre care una mai clipea încă. Mai 
văzu şi două capre. lar drumul fusese săpat, deşi, 
după părerea lui Nick, locul respectiv putea fi încă 
traversat, dacă nu-ţi păsa prea mult de suspensia 
maşinii. 

Surprinse cu coada ochiului o masă întunecată, 
executând un soi de mişcare pulsatorie şi, în acelaşi 
moment, se stârni puţin şi vântul, o simplă boare de 
vară, suficient însă pentru a-i aduce în nări o duhoare 


puternică şi greţoasă de putreziciune. Masa întu- 
necată se dovedi a fi un roi de muşte, aflat într-o 
perpetuă forfotă. Lăsând bicicleta, se apropie de 
şanţul de pe partea opusă a drumului. Acolo, alături 
de o bucată de ţeavă gofrată, nouă şi strălucitoare, 
zăceau trupurile a patru bărbaţi, cu gâturile şi feţele 
umflate, de culoare neagră. Nick nu-şi dădu scama 
dacă erau sau nu soldaţi şi nici nu se apropie mai 
mult. Îşi zise că putea să se întoarcă liniştit la 
bicicletă, în locul acela nu exista nimic de temut, doar 
nişte oameni morţi, iar morţii nu pot să-ţi facă rău. 
Dar când ajunsese la câţiva metri de şanţ, o luă la 
fugă, încalecă pe bicicletă şi porni spre Shoyo într-o 
stare de cumplită agitaţie. La marginea oraşului se 
izbi de o piatră şi zdrobi bicicleta. El însuşi zbură 
peste coarne, se lovi la cap şi-şi zgârie mâinile. Nu 
rămase decât o secundă în mijlocul drumului, se 
ridică şi porni, tremurând din toate încheieturile. 


Nick îşi petrecuse următoarea oră şi jumătate a 
dimineţii zilei de ieri bătând la uşi şi sunând la sonerii. 
Nu se poate să nu descopăr pe cineva sănătos, îşi 
spunea. El însuşi se simţea foarte bine şi i se părea 
imposibil să fie chiar singurul.. Se va găsi cineva, un 
bărbat, o femeie, măcar un adolescent cu permis de 
conducere de începător, care va spune: Ei, sigur că 
da. Hai să-i ducem la Camden. Luăm un automobil 
station. Sau ceva de genul acesta. 

Dar de-abia dacă i se răspunsese de vreo zece ori 
la apeluri. Adică uşa se deschidea atât cât îi permitea 
lanţul de siguranţă şi se ivea o faţă bolnavă, dar plină 
de speranţă, dădea cu ochii de el şi licărul de 
speranţă murea. Apoi faţa respectivă făcea un semn 
de refuz şi uşa se închidea la loc. Dacă Nick ar fi putut 
să le vorbească, ar fi argumentat că, dacă erau încă 
în stare să meargă, puteau la fel de bine şi să 


conducă. Că dacă îi duceau pe arestaţi până la 
Camden, puteau profita să se prezinte la spitalul de 
acolo. Unde aveau să se însănătoşească. Dar nu 
putea vorbi. 

Câţiva îl întrebaseră dacă-l văzuse pe doctorul 
Soames. Un bărbat, cuprins de un delir furios, dăduse 
de perete uşa micii lui case gen fermă, ieşise în 
pridvor, doar în izmene, şi încercase să-l înhaţe pe 
Nick. li spusese că avea să-i facă "ceea ce ar fi trebuit 
să-ţi fac atunci, la Houston". Din câte înţelesese Nick, 
îl confunda cu un tip numit Jenner. Îl urmărise pe Nick 
clătinându-se, ca un zombie dintr-un film de groază, 
din cele de mâna a treia. Partea de jos a pântecelui i 
se umflase teribil şi arăta de parcă i-ar fi vârăt cineva 
acolo un pepene roşu. În cele din urmă se prăvălise în 
mijlocul pridvorului, iar Nick, cu inima bătându-i de 
zor, îi urmărise mişcările de jos, din curtea acoperită 
cu gazon. Bărbatul îşi fluturase pumnul fără putere, 
apoi se târâse anevoie înăuntru, fără a se mai osteni 
să închidă uşa. 

Dar cele mai multe case rămâneau tăcute şi 
misterioase şi, în cele din urmă, nu mai suportă. 
Sentimentul acela de rău augur şi ameninţare din vis 
îl copleşea acum iarăşi şi-i venea din ce în ce mai 
greu să-şi alunge gândul că bătea la uşile unor 
morminte, tulburând somnul morţilor, care mai 
devreme sau mai târziu puteau să se scoale şi să-i 
răspundă. Nu-l ajuta prea mult să-şi spună că 
majoritatea caselor erau pustii, locatarii lor fiind de 
mult refugiaţi la Camden, El Dorado sau Texarkana. 

Se înapoie la casa Baker. Jane Baker dormea 
profund, iar fruntea ei avea temperatură normală. 
Dar de această dată speranţele lui erau mici. 

Era ora prânzului. Nick se întoarse la bufet, 
începând să simtă oboseala din urma nopţii în care 
nu dormise decât atât de puţin. De la căderea de pe 
bicicletă, avea dureri în tot corpul. Pistolul calibru 45 


al lui Baker îl izbea peste şold. Încălzi două conserve 
de supă în bucătăria bufetului şi le turnă în două căni 
cu termoizolaţie. Laptele din frigider părea încă bun, 
aşa că luă o sticlă cu el. 

Billy Warner era mort, iar când Mike dădu cu ochii 
de Nick, începu să chicotească isteric şi să arate cu 
degetul. 

— Doi au ieşit din joc, n-a mai rămas decât unul! 
Doi la pământ şi unul în joc! Ai reuşit să te răzbuni! 
Aşa-i? Aşa-i? 

Nick împinse cu grijă termosul cu supă prin fantă, 
apoi procedă la fel cu un pahar mare de lapte. Mike 
începu să bea supa direct din termos, cu înghiţituri 
mici. Nick îşi luă şi el termosul şi se aşeză pe coridor. 
Avea de gând să-l ducă pe Billy la subsol, dar mai 
întâi dorea să mănânce. Îi era foame. În timp ce-şi 
bea supa, se uita gânditor la Mike. 

— Te întrebi cum mă simt? se interesă Mike. 

Nick îi făcu semn că da. 

— La fel ca azi-dimineaţă, când ai plecat. Cred c- 
am scos din mine un kil de muci. Îl măsură pe Nick 
plin de speranţă. Maică-mea spunea întotdeauna că 
înseamnă că mergi spre bine, dacă scoţi flegmă. 
Poate că eu am o formă mai uşoară, hm? Crezi că e 
posibil? 

Nick ridică din umeri. Orice era posibil. 

— Sunt puternic ca un taur, pledă Mike. Cred că 
nu e mare lucru, am să reuşesc să mă fac bine. 
Ascultă, omule, lasă-mă să plec. Te rog. Sunt gata să- 
ţi cad în genunchi, fir-ar să fie. 

Nick reflectă, rămânând în expectativă. 

— Ce naiba, ai un pistol. Oricum, n-am nimic cu 
tine. Nu vreau decât să plec din oraş. Mai întâi mă 
duc să văd ce face nevastă-mea... 

Nick făcu semn spre mâna stângă a lui Mike, pe 
care nu se vedea verighetă. 

— Mda, suntem divorţaţi, dar ea mai locuieşte 


încă aici, tocmai pe Ridge Road. Aş vrea să-i fac o 
vizită. Ce părere ai, omule? Mike începuse să plângă. 
Dă-mi o şansă. Nu mă ţine închis în cursa asta de 
şobolani. 

Nick se ridică încet, se duse în birou şi trase 
sertarul mesei. Cheile erau acolo. Logica lui Mike era 
fără fisură; n-avea nici un sens să-ţi închipui că în 
toată harababura asta avea să apară cineva care să-l 
scoată pe cauţiune. Luă cheile şi se întoarse. Ridică în 
sus cheia pe care i-o arătase Big John Baker, cu o 
bucată de bandă albă lipită pe ea, şi-i aruncă lui Mike 
Childress tot mănunchiul, printre zăbrele. 

— Mulţumesc, bolborosi Mike. Vai, îţi mulţumesc. 
Îmi pare rău că te-am bătut, îţi jur pe Dumnezeul 
meu. A fost ideea lui Ray, eu şi Vince am încercat să-l 
oprim, dar când se pune pe băut îl apucă nebunia... 

Introduse cheia în broască, zornăind. Nick se trase 
înapoi, strângând în mână patul pistolului. 

Uşa celulei se deschise şi Mike ieşi afară. 

— Vorbesc foarte serios. Nu vreau decât să plec 
din oraş. 

Se strecură pe lângă Nick, cu o undă de rânjet 
jucându-i pe buze. Apoi ţâşni prin uşa dintre micul 
bloc de celule şi birou. Nick îl urmă, însă nu mai 
apucă să vadă decât cum se închide uşa de afară în 
urma lui. 

Nick ieşi şi el în faţa clădirii. Mike rămăsese la 
marginea trotuarului, sprijinit cu o mână de aparatul 
automat de parcare, căutând de-a lungul străzii 
pustii. 

— Dumnezeule, şopti el şi se întoarse buimac spre 
Nick. Ce se întâmplă? Ce-i cu asta? 

Nick înclină din cap, ţinându-şi în continuare mâna 
pe armă. 

Mike încercă să spună ceva, dar fu cuprins de un 
acces de tuse. Se acoperi la gură, apoi îşi şterse 
buzele. 


— Plec naibii de-aici, zise el. Dacă eşti băiat 
deştept, faci la fel ca mine, mutule. Chestia aste e un 
soi de ciumă sau ceva de genul ăsta. 

Nick ridică din umeri, iar Mike se îndepărtă, 
mergând pe trotuar. Se mişca din ce în ce mai 
repede, până ce aproape o luă la fugă. Nick îl urmări 
până ce dispăru din raza lui vizuală, apoi intră în 
birou. Nu l-a revăzut niciodată pe Mike. Avea un 
sentiment de uşurare şi înţelese, deodată, că făcuse 
lucrul cel mai potrivit. Se întinse în pat şi adormi 
aproape instantaneu. 


Dormi toată după-amiaza pe canapeaua fără 
pături şi se trezi scăldat în transpiraţie, dar simţindu- 
se ceva mai bine. O furtună cu tunete bătea coastele 
munţilor — el nu putea auzi bubuiturile, în schimb 
vedea zigzagurile alb-albăstrui ale fulgerelor 
împlântându-se în pământ, ocolind Shoyo în seara 
respectivă. 

La amurg, porni pe Main Street până la magazinul 
Paulie's Radio & TV, unde comise încă una dintre 
spargerile lui însoţite de scuze şi explicaţii. Lăsă o 
notă lângă casa de bani şi luă în schimb un televizor 
Sony portabil. Ajuns la închisoare, îi dădu drumul şi 
începu să caute diversele canale. Postul afiliat la CBS 
transmitea un anunţ pe care se putea citi 
DEFECŢIUNE ÎN SISTEMUL DE TRANSMISIE A 
UNDELOR ULTRASCURTE VĂ RUGAM SĂ RĂMÂNEŢI PE 
RECEPŢIE. Staţia ABC prezenta filmul / Love Lucy, iar 
pe NBC se retransmitea un episod dintr-un serial 
despre o tânără impertinentă care încearcă să devină 
mecanic pe un circuit de curse pentru maşini de 
serie. Postul independent din Texarkana, specializat 
mai ales în filme vechi, jocuri televizate şi tot felul de 
măscărici religioşi, de soiul lui Jack Van Impe, nu 
emitea nimic. 


Nick închise aparatul, se duse la bufet şi pregăti 
două porţii de supă şi de sandvişuri. | se părea 
lugubru felul în care toate felinarele continuau să se 
aprindă, marcând pe ambele trotuare de pe Main 
Street un şir de spoturi de lumină albă. Puse 
mâncarea într-un coş şi porni spre casa Janei Baker. 
Trei sau patru câini foarte flămânzi şi puşi pe 
prădăciune, se vedea bine, se apropiară de el în 
haită, atraşi de mirosul hranei. Nick scoase pistolul, 
dar nu avu inima să se folosească de el până ce unul 
dintre câini nu se pregăti să-l muşte. Atunci apăsă pe 
trăgaci, iar glonţul ricoşă de ciment la doi metri în 
faţa lui, lăsând o urmă argintie de plumb. Sunetul 
exploziei nu ajunse până la el, în schimb simţi şocul 
surd al vibraţiilor. Câinii se răspândiră în fugă. 

Jane dormea, cu fruntea şi obrajii fierbinţi, 
respirând încet şi cu greutate. Lui Nick i se păru că 
era teribil de trasă la faţă. Făcu rost de o bucată de 
cârpă şi-i şterse obrazul. li lăsă porţia de mâncare pe 
noptieră, apoi cobori în salon şi aprinse televizorul 
familiei, un aparat mare, color. 

CBS nu apăru toată noaptea. NBC îşi respectă 
programul obişnuit de emisiuni, în schimb imaginea 
de pe postul afiliat la ABC se înceţoşă în mai multe 
rânduri, uneori ecranul albindu-se complet, pentru ca 
apoi să-şi revină brusc. Acest canal nu prezenta decât 
emisiuni vechi, ale sindicatelor de creatori, ca şi cum 
legătura lui cu reţeaua ABC principală ar fi fost 
întreruptă. Nu conta prea mult. Nick aştepta de fapt 
ştirile. 

Când în sfârşit începu programul respectiv, Nick 
rămase cu gura căscată. "Epidemia de supergripă", 
după cum era ea acum numită, era ştirea cea mai 
importantă, dar crainicii de pe ambele posturi 
declarau că era pe cale să fie adusă sub control. Un 
vaccin de gripă a fost realizat la Centrul pentru 
Control Epidemiologic de la Atlanta, iar la începutul 


săptămânii viitoare doctorii aveau să fie în măsură 
să-l injecteze populaţiei. Potrivit rapoartelor oficiale, 
epidemia avusese efecte serioase la New York, San 
Francisco, Los Angeles şi Londra, dar peste tot ea 
fusese stăpânită. In anumite zone, continua crainicul, 
întrunirile publice fuseseră temporar suprimate. 

La Shoyo, se gândi Nick, întreg orașul a fost 
suprimat. Cine îşi bătea joc de cine? 

Prezentatorul încheie spunând că existau încă 
restricţii în ceea ce priveşte călătoriile spre 
majoritatea marilor aglomerări urbane, dar aceste 
interdicții urmează să fie ridicate de îndată ce 
vaccinul va putea fi distribuit pe scară largă. Apoi 
trecu la prăbuşirea unui avion în Michigan şi la unele 
reacţii ale Congresului faţă de ultimele decizii ale 
Curţii Supreme referitoare la drepturile 
homosexualilor. 

Nick închise televizorul şi ieşi în pridvorul casei. 
Se aşeză în balansoar. Mişcarea înainte şi înapoi avea 
darul să-l calmeze, mai cu seamă că el nu putea auzi 
scârţâitul unui bolţ ruginit pe care John Baker uitase 
să-l ungă. Urmărea cu privirea insectele 
fosforescente, descriind în întuneric spirale 
neregulate. Fulgerele izbucneau surd în interiorul 
norilor de la orizont, lăsându-te să bănuieşti că aveau 
şi ei propriile lor insecte fosforescente, de 
dimensiunea unor dinozauri monstruoşi. Aerul nopţii 
părea vâscos şi sufocant. 

Deoarece televiziunea era pentru Nick un mijloc 
de informare exclusiv vizual, remarcase în timpul 
jurnalului de ştiri un fapt pe care cei mai mulţi l-ar fi 
trecut probabil cu vederea. Nu existase nici un 
reportaj filmat, absolut nici unul. Nu existaseră 
scoruri de baseball, poate din cauză că nu se 
disputaseră meciuri. Un buletin meteo vag şi fără 
harta vremii, arătând zonele de presiune maximă şi 
minimă — ca şi cum Biroul de Meteorologic al Statelor 


Unite şi-ar fi tras obloanele. Indiferent cât de absurd i 
s-ar fi putut părea lui Nick, acest lucru se petrecuse 
cu adevărat. 

Ambii prezentatori i se păruseră nervoşi şi 
supăraţi. Unul dintre ei era răcit; o dată i se 
întâmplase să tuşească în microfon şi-şi ceruse scuze. 
Ambii spicheri aruncaseră mereu priviri spre stânga şi 
spre dreapta camerelor înaintea cărora stăteau... ca 
şi cum s-ar mai fi aflat cineva alături de ei, în studio, 
cineva care avea grijă ca ei să nu se abată de la 
conduita cuvenită. 

Asta se întâmplase în seara de 24 iunie, când Nick 
dormise chinuit în pridvorul din faţa casei, visând 
nişte lucruri foarte rele. lar acum, în după-amiaza zilei 
următoare, veghea la moartea Janei Baker, această 
femeie minunată... şi nu era în stare să pronunţe un 
singur cuvânt de mângâiere. 

Ea-l trăgea cu putere de mână. Nick îi privea faţa 
palidă şi trasă. Pielea ei era acum uscată, transpiraţia 
se evaporase. Dar asta nu-i dădea lui Nick speranţă 
sau linişte. Era pe cale să se stingă. De acum ştia 
prea bine cum arată momentul acela. 

— Nick, spuse ea, zâmbind. Îi prinse una din 
palme între ambele mâini. Am vrut să-ţi mulţumesc 
încă o dată. Nimeni nu vrea să moară singur, aşa-i? 

El clătină din cap cu toată vehementa şi tăria, iar 
femeia înţelese din gestul lui că nu-i contrazice 
afirmaţia în sine, ci doar premisa. _ 

— Ba da, insistă ea. Dar nu contează. In dulapul 
de acolo am o rochie, Nick. Una albă. Ai s-o recunoşti 
după... O criză de tuse o obligă să se întrerupă. Când 
reuşi să vorbească din nou, îşi continuă propoziţia: ... 
după dantelă. Am purtat-o în tren, când am plecat în 
luna de miere. Încă îmi vine... sau aşa cred, cel puţin. 
Cred că acum o să-mi fie puţin mare... am mai 
slăbit... dar asta nu mai are importanţă. Intotdeauna 
mi-a plăcut foarte mult rochia asta. John şi cu mine 


am fost la Lacul Pontchartrain. Acele două săptămâni 
au fost cele mai minunate din viaţa mea. John a ştiut 
întotdeauna să mă facă fericită. Ai să-ţi aduci aminte 
de rochie, Nick? In ea vreau să fiu îngropată. N-o să-ţi 
vină prea greu să... să mă îmbraci, nu'? 

Nick înghiţi un nod şi clătină din cap, privind fix 
spre pătură. Ea simţise probabil amestecul lui de 
tristeţe şi de jenă, pentru că nu mai pomeni despre 
rochie. Îi istorisi, în schimb, alte lucruri — grațios, 
aproape cochet. Cum câştigase un concurs de recitări 
în liceu, cum mersese în etapa finală a statului 
Arkansas, şi cum îi căzuse juponul şi i se încurcase în 
pantofi chiar în momentul când ajunsese la 
răsunătorul punct culminant din "The Daemon Lover" 
de Shirley Jackson. Despre sora ei, care plecase în 
Vietnam ca membră a unui grup de misionari baptişti, 
de unde se întorsese nu cu unul sau doi, ci cu trei 
copii adoptați. Despre o drumeţie pe care ea şi John o 
făcuseră cu trei ani în urmă, şi cum un elan în călduri 
şi prost dispus îi silise să se caţere într-un copac şi-i 
ţinuse acolo o zi întreagă. 

— Prin urmare am rămas cocoţaţi, strâns lipiţi 
unul de celălalt, îi povesti ea, pe jumătate adormită, 
ca nişte elevi de liceu la cinematograf. Dumnezeule, 
să-l fi văzut când am coborât din copac... Era... 
eram... îndrăgostiţi... foarte îndrăgostiţi... dragostea 
este aceea care pune lumea în mişcare, întotdeauna 
am crezut asta... este singurul lucru care le dă 
bărbaţilor şi femeilor puterea să rămână în picioare 
într-un univers în care gravitația pare a vrea să-i 
tragă în jos... să-i doboare... şi să-i oblige să se 
târască... eram... atât de îndrăgostiţi... 

Căzu în amorţeală, iar când se trezi — poate 
fiindcă el mişcase o perdea sau făcuse podeaua să 
scârţâie — delira din nou. 

— John! ţipă ca, cu vocea sugrumată de secreţii. 
Vai, John, n-am să reuşesc niciodată să pricep cum 


naiba să umblu cu schimbătorul ăsta de viteze! John, 
trebuie să mă ajuţi! Trebuie să mă ajuţi... 

Şirul vorbelor ei se pierdu într-o expiraţie lungă, 
însoţită de un horcăit, pe care el îl simţi, chiar dacă 
nu-l auzea. O dâră subţire de sânge închis la culoare i 
se prelinse dintr-o nară. Se prăbuşi înapoi, pe pernă, 
iar capul i se zgâlţâi violent o dată, de două ori, de 
trei ori, ca şi cum tocmai ar fi luat o hotărâre decisivă, 
iar răspunsul era negativ. 

Apoi rămase nemişcată. 

Nick o atinse timid pe o latură a gâtului, apoi la 
încheietură, apoi între sâni. Nimic. Murise. Ceasul de 
pe noptieră bătea plin de importanţă, dar ticăitul lui 
nu mai era acum auzit de nici unul dintre ei. Nick îşi 
lăsă capul pe genunchi şi plânse, în felul lui tăcut. 
Singurul lucru pe care-l poți face, ca un soi de 
descărcare lentă, îi spusese odată Rudy, dar într-o 
lume de operetă îndoielnică, lucrul acesta se poate 
dovedi util. 

Ştia ce trebuie să urmeze şi nu se simţea deloc 
dispus să înceapă. Nu este cinstit, se revolta o parte a 
lui. Nu era de datoria lui. Insă de vreme ce nu mai era 
nimeni prin preajmă — şi poate nici pe o rază de mai 
mulţi kilometri în jur — trebuia s-o facă. Ori o lăsa să 
putrezească, iar asta nu putea concepe. Ea îi arătase 
bunătate, iar în drumurile lui întâlnise mult prea mulţi 
oameni, bolnavi sau sănătoşi, care nu fuseseră în 
stare să-i ofere un asemenea dar. Sosise timpul să se 
apuce de treabă. Cu cât stătea mai mult pe loc, cu 
atât mai greu avea să-şi îndeplinească datoria. Ştia 
unde se află Curtis Mortuary — trebuia să meargă 
până la a treia stradă şi apoi spre vest, până la prima 
intersecţie. 

Se sili să se ridice în picioare şi să deschidă 
dulapul, sperând pe jumătate că rochia albă, rochia 
din luna de miere, se va dovedi a fi o părticică din 
delir. Dar se afla la locul ei. Puțin îngălbenită din 


cauza anilor, o recunoscu, totuşi, de la bun început. 
Din cauza dantelei. O scoase de pe umeraş şi-o 
întinse pe băncuţa de la capătul patului. Cercetă 
rochia, apoi se uită la trupul femeii şi se gândi: Acum 
nu-i va fi puţin mare, ci foarte mare. Boala a lăsat 
asupra ei urme mult mai grele decât şi-a dat seama... 
şi cu atât mai bine. 

Se apropie de ea fără tragere de inimă şi începu s- 
o dezbrace de cămaşa de noapte. Dar de îndată ce 
rămase goală dinaintea lui, groaza îl părăsi 
nemairămânând decât mila — o milă ce sălăşluia atât 
de adânc în el, încât îi provoca dureri — şi începu să 
plângă din nou în timp ce-i spăla trupul, apoi o 
îmbrăcă aşa cum fusese îmbrăcată în drum spre 
Lacul Pontchartrain. Gătită ca în ziua aceea, în 
dantele, vai, în dantele, o luă în braţe şi o purtă până 
la casa de pompe funebre: o purtă ca un mire trecând 
un prag fără de sfârşit, ţinându-şi iubita în braţe. 


CAPITOLUL 26 


UN GRUP OARECARE din campus — probabil 
Studenţii pentru o Societate Democratică sau poate 
Tinerii Maoişti — a muncit intens la o maşină de 
copiat în noaptea de 25 spre 26 iunie. 

Afişele realizate se puteau vedea a doua zi de 
dimineaţă peste tot în căminul de la Louisville al 
Universităţii Kentucky: 


ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! 

SUNTEŢI MINŢIŢI! GUVERNUL VA MINTE! PRESA, 
CARE SE AFLA SUB CONTROLUL FORŢELOR PARA- 
MILITARE PORCEŞTI, VĂ MINTE! ADMINISTRAŢIA 
ACESTEI UNIVERSITAŢI VA MINTE, LA FEL ŞI DOCTORII 
CLINICII, CARE SE AFLA SUB ORDINELE ADMI- 


NISTRAŢIEI! 

1. NU EXISTĂ UN VACCIN PENTRU SUPERGRIPĂ. 

2. ŞUPERGRIPA NU ESTE O BOALĂ GRAVĂ, ESTE O 
BOALĂ MORTALĂ. 

3. GRADUL DE CONTAMINARE POATE ATINGE 
75%. 

4. SUPERGRIPA A FOST REALIZATĂ DE FORŢELE 
PARAMILITARE PORCEŞTI ALE STATELOR UNITE ŞI 
RĂSPÂNDITĂ DIN GREŞEALĂ. 

5. FORŢELE PARAMILITARE PORCEŞTI ALE STA- 
TELOR UNITE INTENŢIONEAZĂ SĂ ACOPERE EROAREA 
LOR CRIMINALĂ, CHIAR DACĂ EA ECHIVALEAZĂ CU 
MOARTEA A 75% DIN POPULAŢIE! 

LE ADRESĂM UN SALUT TUTUROR REVOLUŢIO- 
NARILOR! A SOSIT CLIPA SĂ NE RIDICĂM LA LUPTĂ! 
PRIN UNIRE ŞI STRĂDANIE VOM IZBÂNDI! 

ÎNTÂLNIREA ARE LOC ÎN SALA DE GIMNASTICĂ, LA 
ORA 19.00! . i . ` . 

GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! 


Ceea ce s-a petrecut la postul de televiziune WBZ- 
TV din Boston fusese plănuit cu o seară înainte de trei 
crainici de la ştiri şi şase tehnicieni, lucrând cu toţii în 
Studioul 6. Cinci dintre ei jucau pocher cu 
regularitate, iar şase din nouă erau bolnavi. Ştiau că 
n-au nimic de pierdut. Au adunat aproape o duzină de 
pistoale. 

Bob Palmer, care asigura coordonarea ştirilor de 
dimineaţă, le-a adus la etaj într-o geantă uşoară de 
voiaj, în care îşi ducea de obicei notele, creioanele şi 
câteva agende de dimensiuni mari. 

Intreg spaţiul de emisie era păzit de membri ai 
Gărzii Naţionale, după cum li se spusese lor, deşi, aşa 
cum îi mărturisise Palmer lui George Dickerson cu o 
seară în urmă, era pentru prima oară când vedea 
soldaţi din regimente de gardă trecuţi de cincizeci de 


ani. 

La ora 9.01 dimineaţa, imediat după ce Palmer 
începuse să citească ştirea liniştitoare pe care i-o 
înmânase cu zece minute în urmă un subofițer de 
armată, avu loc o lovitură. Cei nouă au capturat staţia 
TV, în adevăratul înţeles al cuvântului. Soldaţii, care 
nu se aşteptaseră să aibă necazuri din partea unei 
cete de civili blajini, obişnuiţi să prezinte reportaje 
despre tot soiul de grozăvii petrecute la mare 
distanţă de ei, au fost luaţi prin surprindere şi 
dezarmaţi. Alte persoane din efectivul postului se 
alăturaseră micii rebeliuni, eliberaseră cu repeziciune 
etajul al şaselea şi blocaseră toate uşile. Lifturile au 
fost chemate la etajul şase înainte ca soldaţii de la 
parter să apuce să înţeleagă ce se întâmplase. Trei 
soldaţi au încercat să urce pe scara de incendiu 
dinspre est, dar un portar cu numele de Charles 
Yorkin, înarmat cu o carabină modelul armatei, 
trăsese un foc pe deasupra capetelor lor. A fost unicul 
foc tras în cursul evenimentelor. 

Telespectatorii din zona de emisie a postului WBZ- 
TV îl văzură pe Bob Palmer oprindu-se în mijlocul unei 
propoziţii şi-l auziră spunând "Okay, chiar acum!". Se 
auziră zgomote ca de încăierare din afara razei de 
cuprindere a camerei de luat vederi. După terminarea 
zarvei, mii de telespectatori uimiţi constatară că Bob 
Palmer ţinea acum în mână un pistol cu ţeava scurtă. 

— Am pus mâna pe ei, Bob! l-am înfrânt pe 
ticăloşii ăştia! N-a scăpat nici unul! se auzi un strigăt 
triumfător şi răguşit, la distanţă de microfon. 

— Okay, am făcut o treabă bună, zise Palmer. Se 
întoarse apoi din nou către cameră. Stimaţi 
concetăţeni din Boston şi americani din zona noastră 
de emisie! Tocmai s-a petrecut un lucru atât grav, cât 
şi teribil de important în acest studio şi sunt foarte 
bucuros pentru că s-a întâmplat pentru prima oară 
aici, la Boston, leagănul independenţei americane. De 


şapte zile încoace, acest post de televiziune a fost 
păzit de soldaţi care pretindeau că fac parte din 
Garda Naţională. Bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki, 
militare, înarmaţi, au stat de veghe lângă operatorii 
noştri, în camerele noastre de control, în apropierea 
teleimprimatoarelor noastre. Au fost cumva ştirile 
cenzurate? Cu părere de rău, trebuie să vă 
mărturisesc că acesta este adevărul. Mi se aduceau 
foile de hârtie şi eram silit să le citesc, aş zice chiar 
aşa, cu arma la tâmplă. Ştirea pe care tocmai o 
relatam se referea la aşa-numita "epidemie de 
supergripă" şi întregul ei conţinut este cât se poate 
de fals. Luminiţele începură să se aprindă pe tabloul 
de comandă. In cincisprezece secunde, se aprinseră 
toate, până la ultima. 

— Operatorii noştri au înregistrat multă peliculă, 
care ne-a fost confiscată sau expusă la lumină cu 
bună ştiinţă. Reportajele au dispărut. Cu toate 
acestea, doamnelor şi domnilor, dispunem de imagini 
şi avem corespondenţi chiar aici, în studio — nu 
reporteri profesionişti, dar persoane care au fost 
martori oculari la ceea ce s-ar putea dovedi a fi cel 
mai mare dezastru din istoria ţării noastre... şi, 
credeţi-mă, nu mă folosesc de aceste cuvinte cu 
uşurinţă. Acum veţi avea ocazia să vedeţi o parte din 
filmele noastre. Toate înregistrările au fost făcute 
clandestin, iar unele sunt de proastă calitate. Totuşi, 
noi, cei de aici, care tocmai ne-am eliberat postul de 
televiziune, considerăm că veţi vedea suficient. Mai 
mult chiar decât v-aţi fi dorit. 

Işi ridică privirile, scoase o batistă din buzunarul 
sacoului sport şi-şi suflă nasul. Posesorii de 
televizoare color de calitate au putut observa că era 
roşu în obraji şi cuprins de febră. 

— Dacă totul e gata, George, poţi să-i dai drumul. 

Pe ecran, chipul lui Palmer fu înlocuit de aspecte 
filmate în Boston General Hospital. Saloanele erau 


supraaglomerate. Pacienţii zăceau pe podele. 
Culoarele erau pline; asistentele, multe din ele 
evident bolnave, la rândul lor, se agitau în toate 
părţile. Unele plângeau isteric. Altele păreau atât de 
şocate, încât te-ai fi aşteptat să leşine la primul pas. 

Imagini ale gardienilor stând la colţuri de stradă, 
cu armele pregătite. Imagini ale clădirilor care 
fuseseră sparte. 

Bob Palmer apăru din nou. 

— Dacă aveţi copii, doamnelor şi domnilor, v-am 
sfătui să le cereţi să iasă din cameră. 

Un instantaneu plin de purici cu un camion 
coborând cu spatele spre un chei ieşind în afară 
deasupra Portului Boston, unul dintre camioanele 
acelea mari, kaki, ale armatei. Dedesubt se vedea o 
barjă acoperită cu prelate din pânză impregnată cu 
smoală, legănându-se pe valuri. Doi soldaţi zbârciţi la 
faţă, cu aer de extratereştri, din pricina măştilor de 
gaz, săriră din cabină. Imaginea se mişcă şi dansă, 
apoi se stabiliză din nou când trăgeau prelata care 
acoperea partea din spate, deschisă, a camionului. 
Apoi se căţărară înăuntru şi o cascadă de trupuri 
începu să cadă în barjă: femei, bătrâni, copii, poliţişti, 
asistente medicale; cădeau într-un şuvoi rapid şi 
aparent fără sfârşit. Dintr-o anumită secvenţă rezulta 
limpede că soldaţii se ajutau de nişte furci ca să 
coboare cadavrele. 

Palmer îşi susţinu emisiunea timp de două ore, 
timp în care citi, cu voce tot mai răguşită, note şi 
buletine de ştiri şi le luă interviuri altor membri ai 
echipei. Totul continuă până în clipa când cineva de 
la parter ajunse la concluzia că nu era nevoie să 
recucerească etajul al şaselea pentru ca să-i pună 
capăt. La 11.16, emiţătoarele postului WBZ amuţiră 
pentru totdeauna, cu ajutorul câtorva kilograme de 
explozibil din plastic. 

Palmer şi ceilalţi de la etajul şase au fost 


executaţi pe loc, sub acuzaţia de trădare faţă de 
guvernul lor, adică faţă de Statele Unite ale Americii. 


Call-Clarion nu era decât un săptămânal din 
Durbin, un orăşel din West Virginia, scos de James D. 
Hogliss, avocat la pensie, dar tirajul lui fusese 
întotdeauna bun, deoarece Hogliss fusese la sfârşitul 
anilor patruzeci şi în deceniul următor un susţinător 
înfocat al drepturilor minerilor; de asemenea, edito- 
rialele anti-establishment pe care le scria erau 
întotdeauna pline de foc şi pară, de proiectile 
încărcate cu pucioasă la adresa funcţionarilor 
guvernamentali de la toate nivelurile, de la 
administraţia orăşenească până la cea federală. 

Hogliss dispunea de propria lui ceată de vânzători 
de ziare, dar, în această dimineaţă limpede de vară, 
prefera să difuzeze singur numărul în maşina lui, un 
Cadillac model 1948, fâşâind cu roţile albe pe străzile 
oraşului... străzi dureros de pustii. Jurnalele erau 
îngrămădite pe scaunele automobilului şi-n portbagaj. 
Call-Clarion, care n-ar fi trebuit să apară în ziua 
respectivă, în mod normal, consta dintr-o singură 
pagină tipărită cu litere mari, în interiorul unui chenar 
negru. Cuvintele din partea de sus declarau că este 
vorba de o EDIŢIE SPECIALA, cea dintâi scoasă de 
Hogliss din 1980, când avusese loc explozia de la 
mina Ladybird, care îngropase pe veci patruzeci de 
mineri. 

Titlul suna astfel: FORŢELE GUVERNAMENTALE 
ÎNCEARCĂ SĂ ASCUNDĂ IZBUCNIREA EPIDEMIEI! 

Dedesubt: "Număr special al lui Ca//-Clarion de 
James D. Hogliss" 

Şi mai jos: "Reporterul a aflat dintr-o sursă demnă 
de încredere că epidemia de gripă (supranumită de 
unii Boa/a-Sufocantă sau Gât-Gros la noi, în West 
Virginia) este provocată în realitate de o variantă 


mutagenă mortală a virusului gripei obişnuite, creată 
de guvernul nostru, în scopuri militare — încălcând 
astfel în mod flagrant Acordurile Revizuite de la 
Geneva referitoare la armele biologice şi chimice, 
acorduri pe care reprezentanţii Statelor Unite le-au 
semnat cu şapte ani în urmă. Aceeaşi sursă, un 
funcţionar al armatei care se află în prezent la baza 
Wheeling, a mai declarat că promisiunea apariţiei în 
curând a unui vaccin este «o minciună ordinară». 
Potrivit sursei, încă nu a fost realizat nici un fel de 
vaccin. 

Cetăţeni, acest fapt este mai mult decât un 
dezastru sau o tragedie; el reprezintă sfârşitul 
speranţelor în guvernul nostru. Dacă am reuşit cu 
adevărat să ne facem un asemenea rău nouă înşine, 
atunci..." 

Hogliss era bolnav şi foarte slăbit. Scrierea 
editorialului părea să-l fi stors de cele din urmă 
puteri. Energia i se transformase în cuvinte, fără să-i 
mai fie redată dintr-o altă sursă. Pieptul îi era plin de 
secreţii, iar respiraţia lui avea un ritm drăcesc, chiar 
şi în stare de repaus. Cu toate acestea, mergea 
metodic, din casă în casă, lăsând peste tot foile lui 
volante, fără ca măcar să ştie dacă locuinţele 
respective mai erau ocupate de cineva sau, în caz că 
mai existau supraviețuitori, mai aveau suficientă forţă 
să meargă până la poartă şi să culeagă ceea ce le 
lăsase el. 

În cele din urmă ajunse în partea de vesta 
oraşului, Poverty Row, cartierul săracilor, cu barăci şi 
rulote, mirosind puternic a conteinere de gunoi. Nu 
mai rămăseseră decât jurnalele din portbagaj, pe 
care nu se mai osteni să-l închidă, capacul lui 
clătinându-se încet în sus şi în jos ori de câte ori 
trecea peste hopurile de pe drum. Se războia cu o 
durere cruntă de cap şi încerca să se concentreze, ca 
să nu mai vadă dublu. 


După ce se ocupase şi de cea din urmă casă, o 
cocioabă pe jumătate dărâmată din apropierea 
barierei de la linia de centură a oraşului, îi mai 
rămăsese un teanc cam de douăzeci şi cinci de ziare. 
Tăie cu vechiul lui briceag sfoara ce le ţinea legate şi 
apoi le lăsă în voia vântului, să fie purtate oriunde; se 
gândea la sursa lui de informaţii, un maior cu ochi 
întunecaţi şi neliniştiţi, care fusese transferat de la o 
misiune "top secret" din California, purtând numele 
de Project Blue, cu doar trei luni în urmă. Maiorul 
avusese acolo misiunea de a asigura securitatea 
externă. Acum, în timp ce-i povestea lui Hogliss tot ce 
ştia, îşi pipăia mereu pistolul de la şold. Hogliss se 
gândea că maiorul se va folosi de arma aceea peste 
foarte puţin timp, dacă nu cumva o şi făcuse. 

Se sui iarăşi la volanul Cadillacului, singura lui 
maşină de când împlinise vârsta de douăzeci şi şapte 
de ani, şi descoperi că era mult prea obosit ca să mai 
conducă până în centrul oraşului. Se lăsă pe spate, 
somnoros, ascultă zgomotele înăbugşite ce-i ieşeau din 
piept şi urmări cu privirea exemplarele din ediţia lui 
specială, măturate leneş de vânt spre bariera de cale 
ferată. O parte dintre ele se prinseseră în ramurile 
copacilor, atârnând ca nişte fructe stranii. Din 
apropiere se auzea susurul zglobiu al râului Durbin, în 
care pescuise, pe când era copil. Bineînţeles, acum 
nu mai exista nici un peşte în aceste ape — de asta 
avuseseră grijă firmele de exploatare a zăcămintelor 
de cărbuni —, dar sunetul avea încă un efect calmant 
şi binefăcător. Inchise ochii, adormi şi muri peste o 
oră şi jumătate. 


Los Angeles Times nu reuşi să tipărească decât 
26000 de exemplare din ediţia specială de o pagină, 
înainte ca ofiţerii puşi de pază să descopere că nu era 
vorba de un prospect de reclamă, aşa cum li se 


spusese. Represaliile ce-au urmat fără întârziere au 
fost sângeroase. Versiunea oficială a FBl-ului a fost că 
“revoluționarii radicali" — vechea sperietoare — 
dinamitaseră tipografia lui L.A. Times, provocând 
moartea a douăzeci şi opt de muncitori. FBl-ul nu a 
fost pus în situaţia să explice cum se făcuse că 
explozia înfipsese gloanţe în capul fiecăreia dintre 
cele douăzeci şi opt de persoane, deoarece trupurile 
respective fuseseră amestecate cu mii de alte 
cadavre, victime ale epidemiei, care erau 
înmormântate în mare. 

Cu toate acestea, 10000 de exemplare ieşiseră pe 
piaţă, ceea ce era suficient. lată titlul ţipător, tipărit 
cu litere de-o şchioapă: 


COASTA DE VEST SE AFLĂ ÎN GHEARELE UNEI 
EPIDEMII TERIBILE 

Mii de persoane se refugiază din calea supergripei 
ucigătoare. Este indubitabil că guvernul ascunde 
adevărul 


"LOS ANGELES — Unii dintre soldaţii care afirmă 
că sunt membri ai Gărzii Naţionale, chemaţi să dea o 
mână de ajutor în tragedia ce bântuie împrejurul 
nostru în momentul de faţă, sunt de fapt militari de 
carieră, purtând la mâneci chiar şi patru trese a câte 
zece ani. O parte a misiunii lor constă în asigurarea 
cetăţenilor îngroziţi din Los Angeles că supergripa, 
cunoscută sub denumirea de Captain Trips de tinerii 
din cele mai multe regiuni, nu este «decât cu foarte 
puţin mai virulentă» decât forma Londra sau Hong 
Kong... asigurări pe care ei le dau însă prin aparate 
portabile de respiraţie. Preşedintele urmează să 
vorbească în această seară, la 6.00 ora Pacificului, iar 
secretarul său de presă, Hubert Ross, a calificat ştirile 
potrivit cărora preşedintele va vorbi dintr-un loc care, 
deşi special decorat să semene cu Biroul Oval, este 


adânc îngropat în buncărul Casei Albe, drept 
«isterice, răuvoitoare şi absolut nefondate». Aşa cum 
rezultă din copiile discursului prezidenţial puse deja în 
circulaţie, el va «mustra» poporul american pentru 
reacţia atât de exagerată şi va compara panica 
stârnită recent cu efectul pe care l-a avut 
transmisiunea radiofonică a Războiului lumilor făcută 
de Orson Welles la începutul anilor treizeci. 

Times doreşte să pună cinci întrebări la care 
preşedintele să răspundă în discursul său. 


1. De ce ziarul Times a fost împiedicat de 
gangsteri în uniforme militare să dea publicităţii 
ştirile, violând astfel flagrant dreptul lui constituţional 
de a face acest lucru? 

2. De ce au fost blocate autostrăzile US 5, US 10 
şi US 15 cu autovehicule blindate şi transportoare de 
trupe? 

3. Dacă avem de-a face doar cu «o epidemie 
minoră de gripă», de ce a fost nevoie să fie decretată 
legea marţială în Los Angeles şi zona înconjurătoare? 

4. Dacă avem de-a face doar cu «o epidemie 
minoră de gripă», atunci de ce sunt trase trenuri de 
barje până în largul Pacificului şi apoi scufundate? Nu 
cumva aceste barje conţin ceea ce noi ne temem că 
ar putea conţine — şi anume cadavrele victimelor 
epidemiei —, după cum am fost asiguraţi şi de surse 
bine informate? 

5. În încheiere, dacă urmează cu adevărat să se 
distribuie un vaccin doctorilor şi spitalelor la începutul 
săptămânii viitoare, atunci de ce n-a auzit de vreun 
plan oarecare de livrare nici măcar unul dintre cei 
patruzeci şi şase de medici cu care ziarul nostru a 
luat legătura pentru informaţii suplimentare? De ce 
nici măcar o clinică n-a fost pregătită în vederea 
vaccinării antigripale? De ce nici măcar o farmacie, 
din cele zece la care am sunat, n-a primit înştiinţări 


de primire a unor mărfuri sau circulare guverna- 
mentale în legătură cu un asemenea vaccin? 


Facem apel la preşedinte să răspundă la aceste 
întrebări în discursul lui şi, mai presus de orice, facem 
apel la el să pună capăt acestor tactici de stat 
polițienesc şi acestor eforturi nesăbuite de a ascunde 
adevărul..." 


Un bărbat în pantaloni scurţi de culoare kaki şi 
sandale se plimba încolo şi încoace pe Piedmint 
Avenue din Duluth cu un semn mare, pictat cu 
funingine, pe frunte, şi un afiş-sandviş cu litere de 
mână atârnându-i pe umerii slabi. 

In partea din faţă se putea citi: 


A SOSIT CEASUL PIEIRII 

ISUS CRISTOS SE VA POGORI CURÂND 

PREGĂTIŢI-VĂ SĂ DAŢI OCHII CU DUMNEZEUL 
VOSTRU! 


lar pe spate: 


IATĂ, INIMILE PĂCĂTOŞILOR AU FOST ZDROBITE 

CEI MARI VOR FI UMILIŢI ŞI CEI UMILI VOR FI 
PREAMĂRIŢI 

VIN ZILELE CELE NEGRE 

VAI, ŢIE, O, SIONULE 


Patru tineri înţoliţi în jachete de motociclist, toţi 
patru tuşind rău şi având nasul înfundat, se năpustiră 
asupra bărbatului în pantaloni scurţi şi-l bătură cu 
scândurile pe care se sprijineau afişele până ce-l 
lăsară lat. Apoi fugiră, iar unul dintre ei strigă peste 
umăr: "Ca să te-nveţi minte să-i mai sperii pe 


oameni! Ca să te-nveţi minte să-i mai sperii pe 
oameni, idiot cu mintea prăjită de droguri ce eşti!" 


Cel mai popular program de dimineaţă din 
Springfield, Missouri, era emisiunea în direct cu 
ascultătorii "Spune ce-ai pe suflet", a postului de 
radio KLFT, moderată de Ray Flowers. Avea în cabina 
de emisie şase linii telefonice, iar în dimineaţa 
respectivă, de 26 iunie, era unicul salariat al KLFT-ului 
care se prezentase la lucru. Era conştient de ceea ce 
se petrecea în jurul lui şi se temea. Cam de o 
săptămână, Ray avea senzaţia că toate cunoştinţele 
lui se îmbolnăviseră. În Springfield nu exista armată, 
auzise, în schimb, că trupele Gărzii Naţionale 
fuseseră chemate la Kansas City şi St. Louis pentru a 
"stopa răspândirea panicii" şi pentru a "preveni jaful". 
Ray Flowers se simţea bine. Se uită gânditor la 
echipamentul din jur — telefoane, aparatura pentru 
temporizare, menită a-i permite să intervină atunci 
când se întâmpla ca unul dintre interlocutorii lui să 
recurgă la un limbaj neortodox, rafturi întregi de 
reclame înregistrate pe casete (Dacă toaleta se 
revarsă/Şi nu mai ştii ce să te faci/Cheamă-i pe 
specialiştii-n țeavă/Cheamă-i pe-ai lui Kleen-Owt 
vraci) şi, desigur, microfonul. 

Işi aprinse o ţigară, se duse la uşa studioului şi o 
încuie. Intră la el în cabină şi blocă şi această intrare. 
Opri bobina de pe care se transmitea automat muzică 
în eter, o înlocui cu tema muzicală a emisiunii sale şi 
apoi se aşeză în faţa microfonului. 

— Bună dimineaţa tuturor, începu el, aici Ray 
Flowers şi emisiunea "Spune ce-ai pe suflet". Cred că- 
n această dimineaţă nu poate exista decât un singur 
motiv care să te împingă să pui mâna pe telefon, nu? 
Puteţi să-i spuneţi oricum, Gât-Gros, supergripă sau 
Captain Trips, toate însemnând unul şi acelaşi lucru. 


Am auzit nişte poveşti oribile despre restricţiile pe 
care le pune peste tot armata şi, dacă vreţi să-mi 
vorbiţi despre asta, cu sunt gata să vă ascult. Incă 
trăim într-o ţară liberă, corect? Şi, dacă tot sunt 
singur pe aici, vom proceda puţin altfel de această 
dată. Am închis aparatul de temporizare, iar de 
reclame cred că ne putem lipsi. Dacă şi de la voi se 
vede Springfield la fel ca de la ferestrele postului 
KLFT, oricum nu prea-i arde nimănui de făcut 
cumpărături. Okay... dacă sunteţi pe picioare, cum 
zicea maică-mea, hai să pornim la treabă. Numerele 
noastre de telefon, la care sunaţi gratis, sunt 555- 
8600 şi 555-8601. Dacă sună ocupat, aveţi răbdare. 
Nu uitaţi, trebuie să mă descurc singur cu toate. 

La şaptezeci şi cinci de kilometri de Springfield, în 
Carthage, o patrulă formată din douăzeci de soldaţi ai 
unităţii de acolo primi misiunea să se ocupe de Ray 
Flowers. Doi oameni refuzară să se execute, şi fură 
împuşcaţi pe loc. 

În timpul orei cât dură deplasarea patrulei la 
Springfield, Ray Flowers primi mai multe telefoane: 
un doctor îi spuse că oamenii mureau ca muştele şi 
că, după părerea lui, vestea cu vaccinul era o 
minciună ordinară a guvernului; o asistentă de spital, 
care confirmă că trupurile erau ridicate cu 
camioanele de la spitalele din Kansas; o femeie 
cuprinsă de delir, susţinând sus şi tare că erau farfurii 
zburătoare, venite din spaţiul extraterestru; un 
fermier, care relată cum un pluton al armatei 
terminase de săpat, cu două utilaje, un şanţ 
nemaipomenit de lung într-un teren de lângă US 71, 
la sud de Kansas City; şi încă vreo duzină, fiecare 
dintre ei cu o poveste. 

Apoi se auzi zgomotul ce însoțea sfărâmarea uşii 
exterioare a studioului. 

— Deschide! se auzi o voce estompată. Deschide, 
în numele Statelor Unite! 


Ray se uită la ceas: 11.45. 

— Ei bine, spuse el, se pare că au sosit cei din 
infanteria marină. Dar noi vom continua să stăm de 
vorbă, ca şi cum... 

Fu întrerupt de o rafală trasă cu o armă automată, 
iar butonul uşii studioului se rostogoli pe covor. Prin 
gaura căscată în lemn se prelinse un fum albăstrui. 
Uşa fu împinsă cu putere şi năvăliră vreo şase soldaţi 
cu echipament complet de luptă, purtând măşti de 
gaze. 

— Mai mulţi militari au pătruns chiar acum în 
biroul exterior, anunţă Ray. Sunt înarmaţi până-n 
dinţi... arată ca şi cum s-ar lansa într-o operaţie de 
curăţare a terenului în Franţa, acum vreo cincizeci de 
ani. Diferenţa este că poartă mâştile pe figură... 

— Inchide emisiunea! urlă un tip solid, cu trese de 
sergent pe mâneci; îl vedea bine prin pereţii din sticlă 
groasă ai cabinei, gesticulând cu arma. 

— Cred că nu! îi răspunse Ray. | se făcuse foarte 
frig, iar când îşi ridică ţigara din scrumieră, constată 
că degetele-i tremurau. Acest post a primit licenţă din 
partea Comisiei Federale pentru Comunicaţii şi eu 
sunt... 

— Ţi-am revocat afurisita aia de licenţă! Şi acum 
închide emisiunea! 

— Cred că nu, repetă Ray, întorcându-se la 
microfon. Doamnelor şi domnilor, mi s-a ordonat să 
închid emisiunea postului KLFT, iar eu am refuzat să 
execut ordinul... pe bună dreptate, consider eu. 
Oamenii ăştia se poartă ca nişte nazişti, nu ca nişte 
soldaţi americani. Eu nu sunt... 

— Asta e ultima ta şansă! zise sergentul, ridicând 
arma. 

— Domnule sergent, interveni unul dintre soldaţii 
de lângă uşă. Nu cred că poţi să... 

— Dacă omul acela mai scoate un cuvânt, 
lichidează-l, spuse sergentul. 


— Cred că au de gând să mă împuşte, mai reuşi 
să zică Ray Flowers. 

In secunda următoare, sticla cabinei lui de 
transmisie se făcu ţăndări, iar el se prăbuşi peste 
tabloul de comandă. De undeva veni un teribil şuier 
de microfonie, a cărui intensitate sporea tot mai mult. 
Sergentul îşi goli întregul încărcător în panoul cu 
butoane şi efectul de microfonie încetă. Luminile de 
pe consolă continuau să clipească. 

— Okay, zise sergentul, întorcându-se către 
soldaţii lui. Vreau să ajungem la Carthage înainte de 
ora 1 şi nu care cumva... 

Trei soldaţi deschiseră simultan focul; unul dintre 
ei cu o puşcă fără recul în stare să scuipe şaptezeci 
de gloanţe pe secundă. Sergentul execută un dans al 
morţii, apoi se poticni şi se prăbuşi pe spate, printre 
cioburile peretelui din sticlă al cabinei de transmisie. 
Un picior îi zvăcni într-un ultim spasm, izbind cu 
bocancul de luptă câteva bucăţi de sticlă agăţate în 
cadru. 

Un fruntaş, ale cărui coşuri ieşeau puternic în 
evidenţă pe obrajii albi ca varul, izbucni în plâns. 
Ceilalţi rămaseră încremeniţi, nevenindu-le să-şi 
creadă ochilor. Mirosul scârbos al corditei plutea greu 
în aer. 

— L-am omorât! ţipă fruntaşul isteric. Sfinte 
Dumnezeule, l-am omorât pe sergentul Peters! 

Nu-i răspunse nimeni. Pe feţele lor se citea în 
continuare uimirea şi zăpăceala, deşi ceva mai târziu 
singurul lor regret avea să fie că nu o făcuseră mai 
devreme. Tot ce se petrecea în jur li se părea un fel 
de horă a morții, în care ei nu aveau ce căuta. 

Telefonul, pe care Ray Flowers îl aşezase în furca 
amplificatorului chiar înainte de a muri, scoase un şir 
de cârâituri. 

— Ray? Eşti acolo, Ray? Vocea era obosită şi 
nazală. |ţi ascultăm mereu programul, amândoi, cu şi 


cu bărbatu-meu, iar acum nu voiam să-ţi spunem 
decât atât, să o ţii tot aşa mai departe, pentru că faci 
o treabă bună, şi să nu-i laşi să te intimideze. Bine, 
Ray? Ray?... Ray?... 


COMUNICARE 234 ZONA 2 MESAJ CIFRAT DE LA: 
LANDON ZONA 2 NEW YORK 

CĂTRE: COMANDANTUL CREIGHTON 

REFERITOR LA: OPERAŢIUNEA CARNIVAL 

URMARE: CORDONUL DE LA NEW YORK ESTE ÎN 
CONTINUARE OPERATIV OPERAŢIUNEA DE ÎNDEPĂR- 
TARE A TRUPURILOR CONTINUA ORAŞUL ESTE RELA- 
TIV CALM X DEZVĂLUIRILE DE PRIMA PAGINĂ EVO- 
LUEAZĂ MAI REPEDE DECÂT ANTICIPAM DAR PÂNĂ ÎN 
PREZENT MENŢINEM SITUAŢIA SUB CONTROL ORICUM 
SUPERGRIPA Îl OBLIGĂ PE MAJORITATEA ORĂŞENILOR 
SĂ STEA ACASĂ XX CONFORM ESTIMĂRILOR ACTUALE 
50% DIN MILITARII DE LA BARICADELE DIN PUNCTELE 
DE IEŞIRE/INTRARE — PODUL GEORGE WASH PODUL 
TRIBOROUGH PODUL BROOKLYN TUNELELE LINCOLN 
ŞI HOLLAND PLUS ŞOSELELE CU ACCES LIMITAT DIN 
ORAŞELE SATELIT — SUNT BOLNAVI DE GRIPĂ 
MAJORITATEA SOLDAŢILOR ÎNCĂ SUNT CAPABILI DE 
SERVICIU ACTIV ŞI SE DESCURCĂ BINE XXX ÎN ORAŞ 
EXISTĂ TREI INCENDII SCĂPATE DE SUB CONTROL ÎN 
HARLEM 7TH AVENUE SHEA STADIUM XXXX 
DEZERTĂRILE DEVIN O PROBLEMĂ TOT MAI 
IMPORTANTĂ DEZERTORII SUNT ACUM EXECUTAȚI PE 
LOC XXXXX PĂREREA PERSONALĂ ESTE CĂ SITUAŢIA 
ESTE ÎNCĂ STABILĂ DAR SE AGRAVEAZĂ LENT 
XXXXXX SFÂRŞITUL COMUNICĂRII 

LANDON ZONA 2 NEW YORK 


La Boulder, Colorado, începu să se răspândească 
vorba că, în realitate, Centrul Meteorologic de Testare 


Atmosferică al Statelor Unite era o instalaţie de 
producere a armelor biologice. Zvonul respectiv fu 
reluat într-o emisiune radio de un disc-jockey din 
Denver, care se afla în stare de semidelir. Pe la ora 
11, în seara de 26 iunie, la Boulder se declanşase un 
adevărat exod, ca al unor lemingi. O companie de 
soldaţi de la Denver-Arvada încercă să-i oprească, dar 
era ca şi cum ai fi trimis un om cu o măturică din 
pene să măture grajdurile lui Augias. Mai bine de 
unsprezece mii de civili — bolnavi, speriaţi şi împinși 
de un singur gând, anume să se îndepărteze cât mai 
mulţi kilometri cu putinţă de Centrul de Testare 
Atmosferică — se rostogoliră asupra soldaţilor. Mii de 
alţi cetăţeni ai Boulderului se refugiară către alte 
puncte cardinale. 

La 11.15, o explozie distrugătoare lumină noaptea 
în zona Centrului de Testare Atmosferică de pe 
Broadway. Un tânăr radical, numit Desmond Ramage, 
plantase în holul instituţiei peste şapte kilograme de 
explozibil plastic, destinat iniţial mai multor tribunale 
şi clădiri ale parlamentelor din statele din Midwest. 
Explozibilul fusese de cea mai bună calitate; 
detonatorul, în schimb, era o porcărie. Ramage a fost 
dezintegrat împreună cu tot felul de echipamente 
meteorologice şi de măsurare a nivelului şi felului 
poluării, altfel absolut inofensive. 

În acest răstimp, exodul de la Boulder continua. 


COMUNICARE 771 ZONA 5 MESAJ CIFRAT 
DE LA: GARETH ZONA 6 NEW YORK 
CĂTRE: COMANDANTUL CREIGHTON 
REFERITOR LA: OPERAŢIUNEA CARNIVAL 
URMARE: BRODSKY A FOST NEUTRALIZAT REPET 
BRODSKY A FOST NEUTRALIZAT A FOST DESCOPERIT 
LUCRÂND ÎNTR-O CLINICĂ DIN LOCALITATE A FOST 
JUDECAT ŞI EXECUTAT PE LOC PENTRU TRĂDARE 


ÎMPOTRIVA STATELOR UNITE ALE AMERICII O PARTE 
DINTRE CEI AFLAŢI ÎN TRATAMENT AU ÎNCERCAT SĂ 
INTERVINĂ 14 CIVILI AU FOST ÎMPUŞCAŢI. 6 UCIŞI 3 
DINTRE OAMENII MEI RĂNIŢI, NICI UNUL GRAV X ÎN 
ACEASTĂ ZONĂ SE LUCREAZĂ NUMAI CU 40% DIN 
CAPACITATE SE ESTIMEAZĂ CĂ 25% DIN CEI AFLAŢI 
ÎNCĂ ÎN SERVICIU ACTIV SUNT BOLNĂVI DE SUPER- 
GRIPĂ ŞI 15% AU DEZERTAT XX S-A PETRECUT UN 
INCIDENT DEOSEBIT DE GRAV ÎN LEGĂTURĂ CU 
ÎNDEPLINIREA PLANULUI DE MĂSURI NEPREVĂZUTE F 
DE LA FRANK XXX SERGENTUL T.L. PETERS STAŢIO- 
NAT LA BAZA CARTHAGE MISSOURI A FOST ASASINAT 
ÎN TIMPUL UNEI MISIUNI SPECIALE LA SPRINGFIELD 
MISSOURI DE PROPRIII LUI SUBORDONAȚI SE PARE 
XXXX ALTE INCIDENTE DE ACEEAŞI NATURĂ POSIBILE 
DAR NECONFIRMATE SITUAŢIA SE DETERIOREAZĂ 
RAPID XXXXX SFÂRŞITUL COMUNICĂRII 


Când seara se întindea asupra cerului ca un 
pacient anesteziat pe masă, două mii de studenţi de 
la Kent State University din Ohio porniră pe poteca 
războiului — în stil mare. Cei două mii de răzvrătiți 
erau cursanţi ai primului minisemestru de vară, 
participanţi la un simpozion asupra viitorului 
jurnalismului din cadrul colegiilor universitare, o sută 
douăzeci de elevi ai unui atelier teatral şi două sute 
de membri ai organizaţiei Viitorii Fermieri ai Americii, 
filiala Ohio, a cărei convenţie se întâmplase să 
coincidă cu izbucnirea supergripei, ce se răspândea 
ca un foc în iarba uscată. Se văzuseră cu toţii blocaţi 
în campusul universităţii la 22 iunie, adică cu patru 
zile în urmă. Ceea ce urmează este o copie a unei 
înregistrări făcute în zonă de pe banda de comunicări 
radio a poliţiei, cuprinzând perioada dintre 19.16 şi 
19.22. 

— Unitatea 16; unitatea 16, mă auzi? Recepție. 


— Da, te aud, unitatea 20. Recepție. 

— A apărut un grup de puşti, care vine prin parc, 
către noi, 16. Cam vreo şaptezeci de zdrahoni, aş 
zice, iar... o, stai puţin, unitatea 16, a mai apărut un 
alt grup, venind din direcţia opusă... Isuse, cam vreo 
două sute şi ceva de data asta, mi se pare. Recepție. 

— Unitatea 20, aici baza. Mă auzi? Recepție. 

— Te aud perfect, bază. Recepție. 

— ŢI-i trimit acolo pe Chumm şi pe Halliday. 
Blochează drumul cu maşina ta. Nu întreprindeţi nici 
o altă acţiune. Dacă vor să treacă peste voi, desfaceţi 
picioarele şi bucuraţi-vă. Nu opuneţi rezistenţă, m-ai 
înţeles? Receptie. 

— Am înţeles, nu opunem rezistenţă, bază. Ce fac 
soldaţii aceia de pe latura estică a parcului, bază? 
Recepție. 

— Cum soldaţi? Recepție. 

— Asta te-am întrebat şi eu, bază. Sunt... 

— Bază, sunt Dudley Chumm. Fir-ar să fie, sunt 
unitatea 12. Scuze, bază. O ceată de puşti vin pe 
Burrows Drive. Cam vreo sută şi cincizeci. Drept către 
parc. Cântă sau scandează o drăcie oarecare. Insă, 
căpitane, pentru numele lui Dumnezeu, şi noi vedem 
soldaţi. Cred că poartă măşti de gaze. Şi sunt 
organizaţi în linie de luptă. Sau cel puţin aşa se vede 
de aici. Recepție. 

— Baza către unitatea 12. Alătură-te unităţii 20, 
lângă parc. Aceleaşi instrucţiuni. Nu opuneţi 
rezistenţă. Recepție. 

— Am înţeles, bază. Am pornit într-acolo. 
Recepție. 

— Bază, aici unitatea 17. Aici Halliday, bază. Mă 
auzi? Recepție. 

— Te aud, 17. Recepție. 

— Sunt în spatele lui Chumm. Mai sunt vreo două 
sute de puşti care vin de la vest spre est, către parc. 
Au şi placarde, exact ca-n anii şaizeci. Pe una scrie 


SOLDAŢI, LA ARME RENUNŢAŢI. Mai văd şi alta care 
zice ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL. Băieţii... 

— Mă doare-n cur ce scrie pe placardă, 17. Du-te 
acolo şi opreşte-i, împreună cu Chumm şi cu Peters. 
Din câte-mi dau seama, se pregăteşte o adevărată 
furtună. Recepție. 

— Am înţeles. Terminat. 

— Sunt Richard Burleigh, şeful securităţii 
campusului şi mă adresez comandantului forţelor 
militare din partea sudică a campusului. Repet: sunt 
Burleigh, şeful securităţii campusului. Ştiu că ne-aţi 
urmărit comunicațiile, aşa că aţi face bine să mă 
scutiţi de toate eschivele şi prostiile şi să 
recunoaşteţi. Recepție. 

— Sunt colonelul Albert Philips, din Armata 
Statelor Unite. Te ascultăm, domnule Burleigh. 
Recepție. 

— Bază, sunt unitatea 16. Puştii se adună lângă 
monumentul de război. Din câte se pare, au intenţia 
să se năpustească spre soldaţi. Situaţia mi se pare 
destul de gravă. Recepție. 

— Sunt Burleigh, colonele Philips. Te rog să-mi 
precizezi ce intenţii ai. Recepție. 

— Am primit ordinul să-i împiedic pe cei prezenţi 
în campus să iasă de acolo. Unica mea intenţie este 
să execut acest ordin. Dacă oamenii aceia 
demonstrează, şi nimic mai mult, este în regulă. Dar 
dacă intenţionează să iasă din carantină, nu mi se 
mai pare în regulă. Recepție. 

— Doar nu vrei să spui că... 

— Nu vreau să spun decât ce-ai auzit, domnule 
Burleigh. Terminat. 

— Philips! Philips! Răspunde-mi, fir-ai să fii! N- 
aveţi de-a face cu luptători de gherilă comunişti! Sunt 
nişte copii! Copii americani! Nu sunt înarmaţi! Nici... 

— Unitatea 13 către bază. Vai, puştii ăia se duc 
direct spre soldaţi, căpitane. Fac semne cu 


placardele. Şi cântă melodia aia. Pe care-o cânta şi 
putoarea aia de Baez. Vai de mine. Al dracului să fie, 
mi se pare că unii aruncă pietre. Au... Isuse! Isuse 
Cristoase! Nu se poate să facă aşa ceva! 

— Sunt baza, unitatea 13! Ce se întâmplă acolo? 
Ce se întâmplă? 

— Sunt Chumm, Dick. Am să-ţi spun eu ce se- 
ntâmplă aici. Un adevărat măcel. Aş prefera să fiu 
orb. Oh, afurisiţii! S-au apucat... vai, s-au apucat să-i 
culce la pământ pe copiii aceia. Cu mitralierele, din 
câte se pare. Nici măcar nu s-au ostenit să-i 
avertizeze. Puştii care-au mai rămas în picioare...vai, 
acum s-au spart... au luat-o la fugă în toate direcţiile. 
Doamne Dumnezeule! Tocmai am văzut o fată 
despicată în două de-o rafală! Sângele... cel puţin 
şaptezeci sau optzeci de puşti zac pe iarbă. Au fost... 

— Chumm! Intră în emisie! Intră în emisie, 
unitatea 12! 

— Baza, sunt unitatea 17. Mă auzi? Recepție. 

— Pe tine te aud, fir-ar al naibii, dar unde este 
Chumm? Futu-i mama mă-sii, recepţie! 

— Chumm şi cu... Halliday, cred... au coborât din 
maşini, ca să vadă mai bine. Ne întoarcem, Dick. 
Acum se pare că soldaţii au început să se împuşte 
între ei. Nu ştiu cine-o ieşi învingător şi nici nu-mi 
pasă. Oricine supravieţuieşte, probabil după aceea se 
va lega de noi. Când ne-om întoarce, dacă se mai 
întoarce careva, părerea mea ar fi să ne vârâm în 
beci şi să aşteptăm acolo până ce şi-au irosit toată 
muniţia. Recepție. 

— Fir-ar al dracului... 

— Pifanii continuă să se-mpuşte între ei, Dick. Nu 
mă ţin de bancuri. Terminat. 

Pe tot parcursul schimbului alert de replici 
transcris aici, cel care ar asculta banda ar putea auzi 
în fundal nişte pocnituri slabe, asemănătoare 
întrucâtva exploziei castanelor aruncate în foc. Ar 


distinge chiar şi ţipete subţiri... iar în cursul ultimelor 
circa patruzeci de secunde, bătaia grea, ca o tuse, a 
muniției de mortieră. 


Ceea ce urmează este o înregistrare făcută după 
o bandă specială, de înaltă frecvenţă, din Sudul 
Californiei. Înregistrarea respectivă a fost efectuată 
între 19.17 şi 19.20, ora Pacificului. 

— Massingill, zona 10. Eşti acolo, Blue Base? 
Mesajul de faţă este codificat Annie Oakley, urgent- 
plus-10. Dacă eşti acolo, răspunde-mi. Recepție. 

— Aici Len, David. Cred că putem renunţa la 
limbajul cifrat. Nu ne ascultă nimeni. 

— Situaţia a scăpat de sub control, Len. Peste tot. 
L.A.-ul este mistuit de flăcări. Întreg oraşul şi tot ce-l 
înconjoară, pe deasupra. Toţi oamenii mei sunt 
bolnavi, s-au revoltat, au dezertat sau pradă alături 
de populaţia civilă. Eu mă aflu în Skylight Room din 
Bank of America, filiala centrală. Peste şase sute de 
oameni încearcă să pătrundă înăuntru şi să pună 
mâna pe mine. Majoritatea sunt oameni de-ai 
armatei. 

— Lucrurile se destramă. Centrul nu mai poate să 
le ţină laolaltă. 

— Repetă. Nu te-am înţeles. 

— Nu contează. Poţi să mai ieşi de-acolo? 

— Nici vorbă. Dar cele dintâi dintre lepădăturile 
alea o să aibă ce regreta. Am la mine o puşcă fără 
recul. Lepădături. Lepădături nenorocite! 

— Mult noroc, David. 

— Şi ţie. Rezistă pe poziţii cât poţi. 

— Aşa voi face. 

— Nu sunt sigur dacă... 

Comunicarea verbală se încheie în acel moment. 
Urmează un zgomot de spargere şi sfărâmare, 
scârţâitul sinistru al metalului care cedează şi 


zornăitul cioburilor de sticlă. O mare de voci, urlând 
care mai de care. Focuri răzlețe ale unor arme de 
calibru mic, apoi, foarte aproape de emițătorul radio, 
atât de aproape, încât să distorsioneze sunetul, 
bubuiturile grele şi surde, probabil ale unei puşti fără 
recul. Urletele şi vuietul se apropie. Vibraţia 
tânguitoare a unui glonţ ricoşat, un țipăt, foarte 
aproape de emiţător, o bufnitură, apoi linişte. 


Urmează o înregistrare făcută de pe o lungime de 
undă obişnuită a armatei, la San Francisco. A fost 
efectuată de la 19.28 la 19.30, ora Pacificului. 

— Soldaţi şi fraţi ai noştri! Am cucerit staţia de 
emisie şi Cartierul General al comandamentului! 
Asupritorii voştri sunt morţi! Eu, Fratele Zeno, fost, 
până acum câteva momente, plutonier Roland Gibbs, 
mă proclam cel dintâi preşedinte al Republicii 
California de Nord! Suntem stăpâni pe situaţie! 
Suntem stăpâni pe situaţie! Dacă ofiţerii voştri 
comandanţi încearcă să-mi revoce ordinele, 
împuşcaţi-i ca pe nişte câini de pripas! Ca pe nişte 
câini! Ca pe nişte căţele cu căcat uscat în cur! Faceţi 
liste cu numele, gradul şi numărul de înregistrare al 
dezertorilor! Notaţi pe cei ce vă vorbesc despre 
rebeliune sau trădare a Republicii California de Nord! 
Asistăm la zorii unei noi epoci! Asupritorii şi-au trăit 
traiul! Suntem... 

Lătratul unei mitraliere. Ţipete. Bubuituri şi 
bufnituri. Focuri de pistol, alte ţipete, o serie lungă de 
mitralieră. Un geamăt lung, de moarte. Trei secunde 
de linişte profundă. 

— Vă vorbeşte maiorul Alfred Nunn, din Armata 
Statelor Unite. Am preluat provizoriu comanda 
forţelor armate ale Statelor Unite din zona San 
Francisco. Cei câţiva trădători care pătrunseseră în 
acest Cartier General şi-au primit răsplata cuvenită. 


Eu sunt la comandă, repet, sunt la comandă. 
Operaţiunea de menţinere a ordinii va continua. 
Dezertorii şi fugarii vor fi trataţi după cum urmează: 
fapta lor va fi considerată de o extremă gravitate, 
repet, de o extremă gravitate. Mă aflu acum... 

Alte focuri de armă. Un țipăt. 

In fundal: ... mâna pe ei! Puneti mâna pe toți! 
Moarte criminalilor războinici... 

Schimb intens de focuri. Apoi se aşterne liniştea 
pe frecvenţa respectivă. 


La 21.16, ora Estului, persoanele din regiunea 
Portland, Maine, suficient de zdravene să mai poată 
privi la televizor au urmărit, paralizate de groază, în 
emisiunea postului WCSH-TV, cum un negru uriaş, 
purtând doar o fâşie de piele roz în jurul şoldurilor şi 
un chipiu de ofiţer de marină, bolnav de supergripă, 
după cum se ghicea limpede, execută în public 
şaizeci şi doi de oameni. 

Colegii lui, tot negri, erau echipați şi ei doar cu o 
cârpă în jurul şoldurilor şi un însemn oarecare de 
grad, arătând că erau foşti militari. Se înarmaseră cu 
arme automate şi semiautomate, în partea în care 
spectatorii din studio urmăreau de obicei dezbaterile 
politice locale sau emisiunea "Câştigaţi dolari prin 
telefon", alţi membri ai "juntei" negre păzeau cu puşti 
şi pistoale vreo două sute de soldaţi îmbrăcaţi în 
uniforme kaki. 

Negrul gigant, care rânjea tot timpul cu şiragul lui 
de dinţi perfecţi şi nemaipomenit de albi pe fundalul 
feţei negre ca tăciunele, ţinea în mână un pistol 
automatic calibru 45 şi stătea lângă o urnă mare, cu 
pereţii din sticlă. Intr-o vreme ce părea deja de mult 
apusă, urna respectivă servise tragerii la sorţi a 
numerelor tăiate din cartea de telefoane, în timpul 
emisiunii "Câştigaţi dolari prin telefon". 


Roti maşinăria, apoi extrase printr-o fantă un 
carnet de şofer şi strigă: 

— Fruntaş Franklin Stern, ieşi în faţa frontului, 
teee rooog. 

Bărbaţii înarmaţi, care flancau "spectatorii" din 
toate părţile, se aplecau pentru a citi numele de pe 
ecusoane, în timp ce cameramanul, evident foarte 
nou în meserie, panorama publicul cu mişcări bruşte 
şi nesigure. 

In cele din urmă, un tânăr cu părul blond deschis, 
de cel mult nouăsprezece ani, fu săltat în picioare şi 
târât spre scenă, în timp ce tipa şi protesta. Doi 
dintre negri îl obligară să se aşeze în genunchi. 

Negrul rânji, strănută, scuipă flegmă şi sprijini 
automaticul său în tâmpla fruntaşului Stern. 

— Nu! urlă Stern isteric. Merg alături de voi, pe 
Dumnezeul meu, aşa am să fac! Am să... 

— Innumeletatăluişifiuluişisfântuluiduh, intonă 
uriaşul negru zâmbind şi apăsă pe trăgaci. 

In spatele locului unde fusese silit să 
îngenuncheze fruntaşul Stern era o pată mare de 
sânge amestecat cu creieri, la care se adăugase 
acum şi obolul său. 

Hap-ciu. 

Negrul strănută iarăşi, cât pe ce să se 
prăbuşească. Un alt negru (purtând o şapcă verde de 
lucru, cu cozoroc mare, şi o pereche de pantaloni de 
jocheu scurţi, de un alb imaculat), aflat în cabina de 
comandă, apăsă pe butonul APLAUZE, indicaţia 
respectivă apărând în studio, sub forma unui semnal 
luminos. Negrii care-i păzeau pe spectatorii-prizonieri 
îşi ridicară armele ameninţător, iar soldaţii albi 
captivi, cu feţele lucind din pricina transpiraţiei şi a 
fricii, începură să aplaude din răsputeri. 

— Următorul! vesti răguşit uriaşul împodobit cu 
bucata din piele roz, acţionând iarăşi urna. Se uită la 
dreptunghiul din carton şi anunţă: Maistrul tehnician 


sergent Roger Petersen, ieşi în faţa frontului, teee 
rooog. 

Unul dintre bărbaţii din public începu să urle şi 
făcu o tentativă disperată să se salveze pe uşa din 
spatele studioului. Peste câteva secunde îl aduseră 
pe scenă. Profitând de confuzie, un tip din rândul al 
treilea încercă să-şi scoată ecusonul prins în piept. 
Răsună o singură împuşcătură şi omul se prăbuşi în 
fotoliu, cu ochii sticloşi, ca şi cum programul de prost- 
gust l-ar fi plictisit în asemenea hal, încât se lăsase 
cuprins de o picoteală vecină cu moartea. 

Spectacolul acesta continuă până aproape de 
22.45, când patru plutoane ale armatei regulate se 
năpustiră în studio, cu măşti pe figură şi înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră. Cele două grupuri de soldaţi 
muribunzi începură imediat să se războiască. 

Gigantul negru cu fâşia roz în jurul şoldurilor căzu 
aproape instantaneu, blestemând, cu sudoarea 
şiroind pe el, ciuruit de gloanţe şi trăgând în neştire 
cu pistolul-automat, îndreptat către podea. Trădătorul 
care operase pe camera numărul doi fu împuşcat în 
abdomen; aparatul lui se răsuci încet, oferind 
telespectatorilor o panoramare lentă a iadului. Gărzile 
pe jumătate dezbrăcate răspunseră cu foc, iar soldaţii 
cu măşti de gaze împroşcară cu gloanţe în întreg 
studioul. Militarii neînarmaţi de la mijloc descoperiră 
că, în loc să fie salvaţi, erau sortiţi unei execuţii şi 
mai grăbite. 

Un tânăr cu părul de culoarea morcovului şi cu 
panica zugrăvită pe chip se căţără peste spătarele 
fotoliilor şi reuşi să străbată şase rânduri, ca un artist 
de circ pe picioroange; apoi picioarele îi fură secerate 
de o salvă de gloanţe calibru 45. Alţii se târau pe 
intervalele dintre rânduri, cu nasul în mochetă, aşa 
cum fuseseră învăţaţi să procedeze atunci când se 
aflau sub foc de arme automate, în timpul instrucției 
de bază. Un sergent mai în vârstă, cu părul cărunt, 


sări în picioare cu braţele desfăcute larg, ca un 
moderator de emisiune TV, şi urlă cât îl ţineau 
plămânii: STOOOOP! Fu imediat încadrat de focul 
încrucişat venind din ambele părţi şi se prăbuşi cu 
mişcări dezordonate, ca ale unei marionete pe cale să 
se dezintegreze. Bubuiturile armelor şi ţipetele 
răniților şi muribunzilor făceau indicatoarele 
aparaturii din camera de control pentru măsurarea 
intensității sonore să sară dincolo de 50 de decibeli. 

Operatorul camerei de luat vederi se prăbuşi 
peste ghidonul de comandă al aparatului, 
telespectatorilor oferindu-li-se acum doar imaginea 
neutră a tavanului din studio, pe tot restul duratei 
bătăliei. Focul slăbi în intensitate peste cinci minute, 
nu se mai auziră decât bubuituri izolate, apoi nimic. 
Doar ţipetele nu mai conteneau. 

La 23.05, imaginea plafonului studioului fu 
înlocuită pe ecranele telespectatorilor de caricatura 
unui bărbat privind un televizor, pe care se putea citi: 
SCUZE, AVEM PROBLEME! 

La sfârşitul acelei zile, afirmaţia era valabilă 
pentru aproape toată lumea. 


La 23.30, ora Centrală, un Buick vechi acoperit cu 
abţibilduri religioase — printre care unul zicea DACA 
ÎL IUBEŞTI PE ISUS, CLAXONEAZĂ — patrula fără 
odihnă pe străzile pustii din centrul oraşului Des 
Moines. Ceva mai devreme, la Des Moines izbucnise 
un incendiu, care mistuise cea mai mare parte a 
zonei sudice din Hull Avenue şi Grandview Junior 
College; apoi se dezlănţuise o revoltă, cu prilejul 
căreia fusese devastat tot centrul. 

La apusul soarelui, pe străzi mişuna o mare de 
oameni agitaţi, majoritatea sub douăzeci şi cinci de 
ani, mulţi dintre ei călare pe motociclete. Spărseseră 
vitrine, furaseră televizoare, îşi făcuseră plinul la 


staţiile de benzină, păzindu-se cu grijă, de teamă să 
nu apară cineva înarmat. Străzile erau acum goale. O 
parte dintre ei — motocicliştii, în primul rând — îşi 
făceau de cap pe şoseaua Interstate 80. Acum, când 
lumina dispăruse de pe ţinutul acela verde şi întins, 
cei mai mulţi se ascunseseră prin case şi se 
baricadaseră, atinşi deja de gripă sau terorizaţi de 
gândul că s-ar putea îmbolnăvi. Des Moines arăta ca 
a doua zi după un revelion monstruos, atunci când 
somnul de brută a pus stăpânire chiar şi pe cei mai 
încăpăţânaţi cheflii. Anvelopele Buickului şuierau pe 
asfalt, zdrobind cioburile de sticlă de pe Fourteenth 
Street, apoi maşina coti spre vest, pe Euclid Avenue, 
trecând pe lângă altele două care se ciocniseră 
frontal, iar acum zăceau prăbuşite pe o rână, cu 
barele de protecţie îmbârligate, ca o pereche de 
îndrăgostiţi după o dublă sinucidere reuşită. Pe 
capota Buickului fusese montat un difuzor, din care 
începură acum să se reverse pârâituri şi pocnituri 
amplificate, urmate de sunetul specific făcut de ac pe 
prima porţiune a unui disc, după care pe străzile 
pustii, bântuite parcă de fantome, ale oraşului Des 
Moines răsună vocea monotonă şi dulce a lui Mother 
Maybelle Carter, interpretând "Keep on the Sunny 
Side". 


Rămâi pe partea însorită, 

Intotdeauna pe partea însorită, 

Rămâi pe partea însorită a vietii, 

Chiar dacă ai multe probleme 

Va fi ca şi cum ai scăpat de ele 

Dacă rămai pe partea însorită a vieții... 


Străvechiul Buick îşi vedea de drum, descriind 
opturi şi curbe ciudate, uneori ocolind acelaşi grup de 
case de câte trei sau patru ori. Când se izbea cu bara 
de câte un obstacol (sau trecea peste câte un trup), 


acul pick-up-ului sărea din făgaşul lui. 

La 23.40, Buickul trase la bordură şi rămase cu 
motorul la ralanti. Apoi se puse din nou în mişcare. 
Din difuzor răcnea acum Elvis Presley, cântând "The 
Old Rugged Cross", iar briza nopţii fremăta prin 
copaci, stârnind o ultimă şuviţă de fum din ruinele 
colegiului, în care focul mai mocnea încă. 


Fragmente din discursul preşedintelui, difuzat la 
21.00, ora Estului, şi care n-a putut fi recepționat în 
multe regiuni: 

"... aşa cum trebuie să procedeze o naţiune 
măreaţă ca aceasta. Nu ne putem permite să 
tresărim din cauza unor simple umbre, ca nişte copii 
mici într-o încăpere întunecoasă; însă nu ne putem 
permite nici să tratăm cu uşurinţă această epidemie 
gravă de gripă. Stimaţi concetăţeni americani, vă 
recomand să rămâneţi în casele voastre. Dacă vă 
simţiţi bolnavi, staţi la pat, luaţi aspirină şi beţi cât 
mai multe lichide. Aveţi încredere că vă veţi simţi mai 
bine, în ce/ mult o săptămână. Vă rog să-mi permiteţi 
să repet ceea ce v-am spus la începutul cuvântului 
meu din această seară. Ştirea că acest gen de gripă, 
ar fi fatal este neadevărată — absolut neadevărată. |n 
cele mai multe cazuri, persoanele afectate se pot 
aştepta să se pună din nou pe picioare şi să se simtă 
bine într-o săptămână. Apoi..." 

(o criză de tuse) 

"Apoi, mai circulă zvonul răutăcios, lansat de 
anumite grupuri radicale antisociale, că acest tip de 
gripă ar fi fost creat, nu se ştie cum, de guvernul 
nostru, în vederea cine ştie cărei utilizări militare. 
Stimaţi concetăţeni americani, această afirmaţie este 
o pură invenţie, pe care ţin s-o înfierez şi s-o dezmint 
în mod categoric. Ţara noastră a semnat cu conştiinţa 
curată şi cu bună-credinţă Acordurile de la Geneva — 


în forma lor revizuită — referitoare la armele chimice 
şi biologice. Nicicând, în trecut sau în prezent, noi nu 
am..." 

(o criză de strănuturi) 

"... fost părtaşi la fabricarea clandestină a 
substanţelor scoase în afara legii de Convenţia de la 
Geneva. Avem acum de-a face cu o epidemie destul 
de serioasă de gripă, nimic mai mult şi nimic mai 
puţin de atât. In această seară am primit ştirea că ea 
a izbucnit şi în multe alte ţări, printre care Rusia şi 
China Roşie. Prin urmare, vă rugăm..." 

(criză de tuse combinată cu strănuturi) 

"... Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi credinţa că 
la sfârşitul acestei săptămâni sau cel târziu la 
începutul celei următoare va exista un vaccin 
împotriva gripei, pentru cei a căror stare nu s-a 
ameliorat între timp. Membrii Gărzii Naţionale au fost 
convocați în anumite regiuni, în vederea protejării 
populaţiei de huligani, vandali şi defetişti, dar nu 
există absolut nici un adevăr în afirmaţia că anumite 
oraşe au fost ocupate de unităţi ale armatei regulate 
şi că ştirile sunt cenzurate. Stimaţi concetăţeni 
americani, toate acestea sunt minciuni sfruntate, pe 
care doresc să le înfierez şi să le dezmint..." 


lată textul unui graffiti scris cu vopsea roşie şi 
albă, pe faţada Primei Biserici Baptiste din Atlanta: 

"Dragă Isus. Voi da ochii cu tine în curând. A ta 
prietenă, America. P.S. Sper că vei mai avea ceva 
locuri libere pe la sfârşitul săptămânii." 


CAPITOLUL 27 


ÎN DIMINEAŢA ZILEI DE 27 IUNIE, Larry Underwood 
stătea pe o bancă din Central Park, urmărind ce se 


petrecea în menajerie. Undeva, în spatele lui, Fifth 
Avenue era blocată de o mare de maşini încremenite, 
lăsate în cea mai dementă dezordine de stăpânii lor, 
care muriseră sau fugiseră. Ceva mai încolo, 
magazinele şic de pe Fifth se transformaseră în 
grămezi fumegânde de ruine. 

De pe locul său, Larry putea să vadă un leu, o 
antilopă, o zebră şi o maimuţă dintr-o specie 
oarecare. Moarte toate, cu excepţia maimuţei. Nu se 
stinseseră de gripă, gândi Larry; nu mai primiseră 
hrană sau apă de Dumnezeu ştie când, din cauza asta 
nu rezistaseră. Toate, în afară de maimuţă, care, în 
cele trei ore petrecute de Larry acolo, nu se mişcase 
decât de patru sau de cinci ori. Maimuţa fusese 
suficient de inteligentă să evite moartea prin 
înfometare sau însetare — până în acel moment —, în 
schimb se vedea limpede că e foarte bolnavă de 
supergripă. Maimuţa era cât se poate de suferindă. 
Lumea se arăta încă o dată necruțătoare. 

La dreapta lui, ceasul cu plăsmuiri de animale 
începu să bată ora 11. Figurinele complicate, care 
altădată îi încântau pe toţi copiii, defilau acum ca într- 
o sală de spectacole rămasă pustie. Ursul suna din 
trâmbiţă, o maimuţă mecanică ce nu avea să se 
îmbolnăvească vreodată (ci doar să se strice, în cele 
din urmă) cânta la tamburină, elefantul îi ţinea 
hangul, izbind în tobă cu trompa. Ce mai muzică 
grea, măi băiatule, afurisit de grea. Suita Sfârșitul 
Lumii pentru Figurine de Ceas. 

După puţin timp ceasul amuţi şi atunci auzi iarăşi 
urletul acela răguşit, din fericire de la mare 
depărtare, de această dată. Ţipătul inuman ce tulbura 
splendida dimineaţă venea de undeva din stânga lui 
Larry, poate dinspre terenul de sport Hekscher. Poate 
că se prăbuşea în bazinul de înot de acolo şi o sfârşea 
odată. 

— Vin monştrii! se auzi strigătul slab şi răguşit. 


Perdeaua de nori se ridicase în această dimineaţă, 
iar vremea era acum însorită şi caldă. O albină trecu 
pe lângă obrajii lui Larry, ocoli în zbor straturile de 
flori din apropiere şi execută o aterizare în trei puncte 
pe un bujor. Dinspre menajerie venea zumzetul 
calmant, adormitor, al roiurilor de muşte care se 
lăsau pe animalele moarte. 

— Mongştrii vin acum! 

Cel care tulbura liniştea era un bărbat înalt, de 
vreo şaizeci şi cinci de ani. Larry îl auzise pentru 
prima dată noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse la 
Hotelul Sherry-Netherland. În întunericul ce se lăsase 
asupra oraşului neobişnuit de liniştit, glasul acela 
îndepărtat îi păruse răsunător şi posomorât, vocea 
unui leremia dement străbătând străzile 
Manhattanului, stârnind ecouri, reverberaţii şi 
suferind, în cele din urmă, distorsiuni. Larry, care 
zăcea treaz în imensul pat dublu, cu toate luminile 
aprinse, ajunsese la convingerea total iraţională că 
monstrul se afla în urmărirea lui, îl căuta, aşa cum 
făceau creaturile care populau frecventele lui 
coşmaruri. Multă vreme avu impresia că vocea se 
apropia — Vin monştrii! Monştrii sunt pe drum! Acum 
se află în suburbii! — iar Larry aştepta din clipă-n 
clipă ca uşa apartamentului, pe care o încuiase cu 
toate cele trei sisteme de închidere, să cedeze sub 
presiunea monstrului, care se va năpusti înăuntru... şi 
se va dovedi a fi nu o fiinţă omenească, ci un soi de 
demon uriaş, cu un cap de câine, ochi cât 
farfurioarele pentru dulceaţă şi dinţi ca nişte scoabe. 

Larry avusese prilejul să-l vadă în parc în 
dimineaţa respectivă, ceva mai devreme, şi 
constatase că nu era, de fapt, decât un bătrân nebun 
în pantaloni din catifea reiată, sandale şi ochelari cu 
rame din baga, unul din braţe fiindu-i bandajat cu 
folie adezivă. Larry încercase să-i vorbească, dar 
urlătorul fugise speriat, aruncându-i peste umăr că 


monstrul trebuia să apară pe străzi dintr-un moment 
într-altul. Apoi se împiedicase de un gard de sârmă de 
înălţimea gleznei şi se prăbuşise pe una dintre aleile 
pentru biciclete, cu o bufnitură puternică şi 
caraghioasă, iar ochelarii îi săriseră de pe nas, însă 
nu se spărseseră. Larry pornise în direcţia lui, însă 
înainte de a reuşi să se apropie suficient, monstrul îşi 
adunase ochelarii de pe jos şi pornise în direcţia 
monumentului, urlând la nesfârşit avertismentul lui. 
Prin urmare, părerea lui Larry despre făptura aceea 
suferise în doar douăsprezece ore o mutație radicală, 
de la cea mai teribilă groază la o plictiseală totală, 
combinată chiar şi cu o undă de supărare. 

In parc se mai aflau şi alţi oameni, iar Larry 
stătuse de vorbă cu mai mulţi dintre ei. Arătau cu 
toţii cam la fel, de unde Larry trăsese concluzia că 
trecuse şi el prin acelaşi proces de uniformizare. Erau 
buimăciţi, vorbeau dezlânat şi păreau să nu se poată 
abţine să nu te apuce mereu de mânecă, în timp ce ţi 
se adresau. Aveau tot felul de povestiri pe care 
ţineau neapărat să ţi le împărtăşească. Toate erau la 
fel. Prietenii şi rudele lor muriseră sau erau 
muribunzi. Se trăsese pe străzi, pe Fifth Avenue se 
dezlănţuise un adevărat infern, oare era adevărat că 
Tiffany nu mai exista, cum putea să se fi întâmplat 
aşa ceva? Cine avea să se ocupe de curăţenie? Cine 
avea să strângă gunoaiele? După părerea lui, era mai 
bine să fugă din New York? Dar auziseră că soldaţii 
păzeau toate locurile pe unde s-ar fi putut strecura 
afară din oraş. O femeie era îngrozită la gândul că 
şobolanii aveau să iasă din metrou şi să moştenească 
pământul, ceea ce-l obligase pe Larry să-şi aducă 
aminte, cu nelinişte, de propriile lui reflecţii din prima 
zi după ce se întorsese la New York. Un tânăr care 
înfuleca dintr-o pungă imensă de cartofi prăjiţi Fritos 
îi mărturisise cât se poate de serios lui Larry că era 
pe cale să-şi vadă îndeplinită cea mai mare ambiţie a 


vieţii lui. Era ferm hotărât să se duca la Yankee 
Stadium, să facă un tur de pistă în pielea goală, apoi 
să se oprească în mijlocul terenului, de unde se 
lansează mingea, şi să se masturbeze. 

— O ocazie ca asta nu ţi se iveşte decât o dată-n 
viaţă, îi zisese el lui Larry, îi făcuse semn din amândoi 
ochii şi apoi o luase din loc, mestecând cartofi prăjiţi. 

Mulţi dintre oamenii din parc erau bolnavi, însă 
doar puţini muriseră în locul acela. Poate că le 
trecuse prin minte c-ar putea fi devoraţi de animale şi 
se retrăseseră la adăpost atunci când simţiseră că le 
venise sorocul. Toată dimineaţa Larry nu avusese 
decât o singură confruntare cu moartea, dar nici c-ar 
fi avut nevoie de o a doua. Urcase pe Transverse 
Number One, cu gândul să intre în toaleta de acolo. 
Ajuns înăuntru, căscase ochii şi se trezise înaintea 
cadavrului unui bărbat cu rânjetul îngheţat pe buze, 
pe obrajii căruia viermii mişunau sprinten; stătea 
aşezat, cu mâinile sprijinite pe coapsele dezgolite, iar 
ochii lui înfundaţi căutau drept într-ai lui Larry. 
Duhoarea dulceagă şi infectă îl făcuse pe Larry să-şi 
spună că omul acela era ca o bomboană râncedă, o 
bucăţică bună care, în confuzia ce domnise, fusese 
lăsată în seama muştelor. Larry trântise uşa, însă era 
prea târziu: scăpase imediat de fulgii de porumb de la 
micul dejun şi apoi continuase să icnească până când 
începuse să se teamă că are să i se rupă ceva pe 
dinăuntru. Doamne, dacă mă auzi, se rugase el în 
timp ce se întorcea, împleticindu-se, către menajerie, 
dacă astăzi eşti cumva dispus să asculţi rugi, Sfinte 
Tare, dorinţa mea fierbinte este să nu mai fiu nevoit 
să dau ochii cu aşa ceva, măcar azi. Destul că sunt 
silit să am de-a face cu tot felul de nebuni, chestia 
asta e mai mult decât pot să suport. Iti mulţumesc 
foarte mult. 

Şi aşa, stând pe bancă (monstrul urlător nu se mai 
auzea, cel puţin pentru moment), Larry îşi aminti 


deodată de World Series de acum cinci ani. Amintirea 
asta îi făcea plăcere pentru că, aşa cum i se părea 
acum, fusese ultimul lui moment de fericire absolută: 
pe atunci avea o condiţie fizică a-ntâia, iar mintea lui 
era împăcată cu sine şi nu lucra împotriva ei însăşi. 

Asta se întâmplase imediat după ce se certase cu 
Rudy. Despărțirea lor fusese o chestie a naibii de 
împuţită, iar dacă avea să mai dea vreodată ochii cu 
el (chestia asta nu se va mai întâmpla niciodată, 
venea ecoul unui oftat din cugetul lui), Larry era 
hotărât să-şi ceară scuze. Se punea în genunchi şi-i 
pupa vârfurile încălţărilor, dacă Rudy pretindea aşa 
ceva în schimbul împăcării. 

Porniseră să traverseze întreg continentul într-un 
Mercury astmatic din 1968, al cărui sistem de 
transmisie se făcuse zob în Omaha. Din acel moment, 
lucrau câteva săptămâni în şir, mergeau apoi o vreme 
cu autostopul, către vest, lucrau iarăşi nişte 
săptămâni şi iar o porneau cu autostopul. O vreme au 
muncit într-o fermă din vestul statului Nebraska, chiar 
sub "coada de tigaie", unde într-o seară Larry a 
pierdut şaizeci de dolari la masă de pocher. A doua zi 
a trebuit să-i ceară lui Rudy un împrumut, ca să iasă 
din încurcătură. Peste o lună au sosit la L.A., iar Larry 
a avut bafta să pună primul mâna pe o slujbă — dacă 
se poate numi slujbă spălatul de vase în schimbul 
unei plăţi minime. Într-o seară, cam trei săptămâni 
mai târziu, Rudy a adus vorba despre împrumut. l-a 
zis că s-a întâlnit cu un tip care i-a recomandat o 
agenţie nemaipomenită de plasare a forţei de muncă, 
poţi să fii sigur că te alegi cu un serviciu, dar taxa se 
ridica la douăzeci şi cinci de dolari. Adică, din 
întâmplare, exact suma pe care i-o împrumutase lui 
Larry după jocul de pocher. In mod obişnuit, 
adăugase Rudy, el nu i-ar fi cerut, însă dată fiind 
situaţia... 

Larry protestase, afirmând sus şi tare că-i 


înapoiase banii. Că erau chit. Dacă Rudy avea nevoie 
de douăzeci şi cinci de dolari, foarte bine, numai că 
spera că Rudy nu încearcă să-l oblige să-i plătească 
de două ori acelaşi împrumut. 

Rudy îi replicase că nu vrea un cadou, ci doar 
banii care i se cuveneau şi că, în general vorbind, nu 
se dădea în vânt după toate porcăriile lui Larry 
Underwood. Isuse Cristoase, spusese Larry, încercând 
să râdă cât se poate de prietenos. Nu mi-am închipuit 
c-aş avea nevoie de o chitanţă de la tine. Dar se vede 
că m-am înşelat. 

Disputa luase amploare, se transformase într-o 
ceartă în toată regula, fuseseră la un pas să se 
lovească. In cele din urmă, Rudy se făcuse roşu ca 
racul. Asta eşti tu, Larry, îi aruncase. Eşti chiar tu, din 
cap până-n picioare. Mai mult de atât nici nu-ţi poate 
pretinde omul. Mă temeam că n-am să mă învăţ 
minte niciodată, dar acum cred că paharul s-a 
umplut, în sfârşit. Du-te la dracu', Larry. 

Rudy plecase, iar Larry îl urmase până pe palierul 
casei cu încăperi ieftine de închiriat, pescuind 
portmoneul din buzunarul de la spate. Scosese cele 
trei hârtii de câte zece dolari frumos împăturite în 
compartimentul secret din spatele fotografiilor şi le 
aruncase în urma lui Rudy. Du-te naibii, nemernic 
mincinos ce eşti! la-i! la afurisiţii ăştia de bani! 

Rudy trântise uşa de la intrare şi dispăruse în 
noapte, grăbindu-se să ajungă la întâlnirea cu 
destinul ieftin al tuturor indivizilor de categoria lui din 
lume. Nu se uitase în urmă. Larry rămăsese în capul 
scărilor, răsuflând din greu, iar după câteva minute 
coborâse să-şi caute cele trei bancnote de câte zece 
dolari, le strânsese de pe jos şi le pusese iarăşi la loc 
sigur. 

Acest incident îi revenea când şi când în memorie 
de-a lungul anilor, fiind de fiecare dată tot mai 
convins că Rudy avusese dreptate. De fapt, era 


absolut sigur. Chiar dacă-i înapoiase cu adevărat 
banii lui Rudy, ei doi fuseseră prieteni încă din şcoala 
elementară, iar dacă se gândea bine (retrospectiv), 
lui îi lipsiseră întotdeauna zece cenți ca să intre la 
matineul de sâmbăta, pentru că-şi cumpărase 
îngheţată sau bomboane în drum spre Rudy, apoi 
împrumutase de nenumărate ori câte cinci cenți ca 
să-şi rotunjească banii pentru prânzul cumpărat la 
şcoală sau şapte cenți ca să poată merge cu 
autobuzul. Cum îl tapase pe Rudy de mărunţiş ani în 
şir, suma totală se ridica probabil la cincizeci de 
dolari, ba poate şi o sută. Larry reuşise chiar să-şi 
aducă aminte ce anume se petrecuse în mintea lui 
atunci când Rudy îi ceruse cei douăzeci şi cinci de 
dolari. Scăzuse repede douăzeci şi cinci din cei 
treizeci pe care îi poseda şi-şi zisese: Adică nu-ți mai 
rămân decât cinci mardei. Prin urmare, înseamnă că 
i-ai plătit deja. Nu sunt prea sigur când, însă de plătit 
i-ai plătit. Hai să punem capăt acestei discuții. Ceea 
ce se şi întâmplase. 

Dar după aceea rămăsese singur în tot oraşul. Nu 
avea nici un prieten şi nici măcar nu încercase să lege 
vreo amiciţie la cafeneaua de pe Encino, acolo unde 
lucra. Adevărul este că, după părerea lui, toţi colegii, 
de la bucătarul-şef cel nervos şi până la picoliţele 
care-şi unduiau şoldurile şi mestecau gumă, erau, 
fără excepţie, nişte prostănaci. Da, era ferm convins 
că toţi angajaţii de la Tony's Feed Bag erau nişte 
nătărăi, cu excepţia lui, Larry Underwood cel 
blagoslovit, care avea să dea curând lovitura (şi nu 
care cumva să te îndoieşti de chestia asta). Singur 
printre prostănaci, suferea ca un câine bătut şi-i era 
dor de casă cât unui naufragiat pe o insulă pustie. ÎI 
bătea tot mai des gândul să-şi cumpere un bilet 
Greyhound AmeriPass şi s-o pornească încet către 
New York. 

Peste o lună, sau poate peste două săptămâni, 


chiar ar fi făcut-o... dacă nu apărea Yvonne. 

Cu Yvonne Wetterlen făcuse cunoştinţă într-un 
cinematograf situat la doar două străzi de clubul în 
care ea era dansatoare "topless". În momentul în care 
se terminase şi cel de al doilea film al programului, ea 
izbucnise în plâns şi începuse să-şi caute poşeta în 
jurul scaunului şi pe interval. Avea în ea carnetul de 
şofer, carnetul de cecuri, legitimaţia de sindicat, 
singura ei carte de credit, o copie a certificatului de 
naştere şi legitimaţia de asigurări sociale. Deşi era 
convins că-i fusese furată, Larry nu-şi exprimă acest 
gând şi-o ajută să caute. Câteodată chiar îţi vine să 
crezi că minunile sunt posibile: tocmai când erau pe 
cale să renunţe, Larry găsi poşeta cu trei rânduri mai 
în spate. După părerea lui, poşeta migrase până acolo 
împinsă de picioarele celorlalţi spectatori în timpul 
filmului, care, într-adevăr, fusese destul de plicticos. Îl 
sărutase şi-i mulţumise cu lacrimi în ochi. Larry, care 
se simţea precum Captain America, îi spusese că şi-ar 
fi dorit s-o invite la un hamburger sau ceva de genul 
acesta, ca să sărbătorească evenimentul, însă stătea 
cam prost cu banii lichizi. Yvonne se oferise să facă 
ca cinste. Larry, marele prinţ, nici nu se aşteptase la 
o altă reacţie. 

Au început să se întâlnească; în mai puţin de două 
săptămâni, relaţia lor devenise foarte strânsă. Larry 
îşi găsise un post mai bun, funcţionar într-o librărie şi, 
pe deasupra, se angajase, ca solist vocal, într-o 
formaţie numită The Hotshot Rhythm Rangers & All- 
Time Boogie Band. De fapt, numele acesta bombastic 
era partea cea mai bună a grupului, dar pentru 
moment cânta cu ei, la chitară ritmică, Johnny McCall, 
cel care avea să întemeieze apoi Tattered Remnants, 
fără îndoială o formaţie foarte bună. 

Larry şi Yvonne se mutaseră împreună, iar viaţa 
lui Larry se schimbase cu totul. Pe de o parte, 
dispunea pentru prima oară de o locuinţă, de un loc 


doar al lui, pentru care plătea jumătate din chirie. 
Yvonne agăţase nişte perdele la ferestre, îşi făcuseră 
rost de nişte mobilă ieftină, de la un magazin de 
solduri, şi o lustruiseră din nou împreună şi, în 
curând, erau vizitaţi de alţi membri ai formaţiei şi de 
prietene ale Yvonnei. Locuinţa era luminoasă în 
timpul zilei, iar seara adia o briză californiană 
parfumată, care părea să miroasă foarte tare a 
portocale, chiar dacă singura ei odoare provenea de 
fapt de la smog. Uneori nu venea nimeni şi atunci el 
şi cu Yvonne stăteau pur şi simplu în faţa 
televizorului, câteodată ea îi aducea o cutie de bere, 
se aşeza pe braţul fotoliului lui şi-l mângâia pe gât. 
Era locuinţa lui proprie, un cămin, fir-ar al naibii să 
fie; uneori zăcea treaz în crucea nopţii, cu Yvonne 
adormită alături de el, şi se minuna singur de cât de 
bine îi era. Apoi adormea pe nesimţite, iar gândurile 
lui nu erau niciodată tulburate de Rudy Marks. Sau nu 
foarte des. 

Au trăit împreună paisprezece luni absolut 
nemaipomenite — cu excepţia cam ultimelor şase 
săptămâni, când Yvonne a început să se poarte urât 
cu el —, iar partea cea mai frumoasă i se păruse 
perioada de World Series. După ce-şi termina treaba 
la librărie, se ducea acasă la Johnny McCall — 
întreaga formaţie se aduna pentru repetiţii doar la 
sfârşit de săptămână, pentru că ceilalţi doi băieţi 
munceau noaptea — unde ei doi pregăteau câte o 
melodie nouă, sau poate pur şi simplu reluau "oldies" 
care le plăceau amândurora, melodii dintre cele pe 
care Johnny le denumea "cântece de rupt inima 
târgului", de exemplu "Nobody but Me" sau "Double 
Shot of My Baby's Love". 

După aceea mergea acasă, acasă /a el, unde 
Yvonne îl aştepta cu masa. Şi nu nişte mese ca la 
televizor, cu cine ştie ce căcaturi. Mâncare adevărată, 
aşa cum se cuvine să fie gătită acasă. Fata fusese 


foarte temeinic educată. Şi după aceea se duceau în 
salon, deschideau televizorul şi se uitau la Series. Mai 
târziu, făceau amor. Totul părea să fie la locul lui şi să 
i se cuvină. Cugetul lui nu era tulburat de absolut 
nimic. De atunci încoace, nu i se mai întâmplase 
niciodată ceva asemănător. Niciodată. 

Îşi dădu scama că lăcrima şi, pentru un moment, 
se simţi dezgustat de faptul că stătea aici, pe o bancă 
din Central Park, bocind ca un amărât de bătrân ieşit 
la pensie. Apoi îi trecu prin minte că avea tot dreptul 
să plângă, după toate lucrurile pe care le pierduse, că 
era îndreptăţit să se găsească într-o stare de şoc, 
dacă starea lui din acea clipă putea fi caracterizată 
astfel. 

Maică-sa murise cu trei zile în urmă. Moartea o 
găsise pe un pat de campanie, instalat în holul de la 
Mercy Hospital, înghesuită alături de mii de alţi 
pacienţi care-şi dădeau duhul. Larry stătea 
îngenuncheat lângă ea când se sfârşise şi crezuse că 
n-o să scape întreg la minte: să fie silit s-o vadă pe 
maică-sa murind în putoarea aceea cumplită de urină 
şi de fecale, în bălmăjelile incoerente ale celor intraţi 
în delir, în mijlocul horcăielilor, al replicilor demente, 
al urletelor. La sfârşit, nu-l mai recunoscuse; nu 
existase nici măcar acea ultimă revenire a stării de 
conştienţă, din cea din urmă clipă. Pieptul ei se oprise 
pur şi simplu la mijlocul unei respiraţii greoaie, apoi 
se coborâse foarte încet, ca un automobil care se lasă 
pe un cauciuc spart. Rămăsese ghemuit lângă ea 
zece minute, neştiind ce să facă, într-o confuzie totală 
şi gândindu-se că ar trebui să aştepte până ce se 
semna un certificat de deces sau până-l întreba 
cineva ce se întâmplase. Ceea ce se întâmplase era 
însă foarte limpede şi se repeta peste tot în jur. Apoi, 
era la fel de limpede pentru oricine că tot spitalul se 
transformase într-un balamuc. Ar fi aşteptat zadarnic 
un tânăr doctor calm să vină şi să-şi exprime 


condoleanţele, după care să declanşeze demersurile 
cuvenite într-o asemenea situaţie. Oricum, mai 
devreme sau mai târziu, aveau s-o care pe maică-sa 
ca pe un sac de ovăz, iar o scenă de soiul ăsta nu 
dorea să vadă. Poşeta ei era sub pernă. Descoperise 
un pix şi un ac cu gămălie în carnetul ei de cecuri. 
Rupsese o foaie de depunere de la sfârşitul carnetului 
şi scrisese pe ea numele, adresa şi, după o scurtă 
socoteală, vârsta mamei lui. Îi prinsese apoi bucata 
de hârtie pe bluză cu ajutorul acului şi începuse să 
plângă. O sărutase pe obraz şi fugise de acolo, cu 
lacrimi în ochi. Se simţea ca un dezertor. Ajuns pe 
stradă, începuse să se simtă ceva mai bine, deşi în 
momentul respectiv trotuarele erau pline de oameni 
nebuni, oameni bolnavi şi de patrule ale armatei. lar 
acum putea să stea pe bancă şi să fie mâhnit pentru 
motive mai generale: pentru faptul că mama lui nu 
mai apucase să se bucure de pensie, pentru propria 
lui carieră pierdută, pentru vremurile acelea 
minunate din L.A., când urmărea World Series alături 
de Yvonne, ştiind că după aceea aveau să meargă în 
pat şi să facă amor, şi pentru Rudy. Dar mai întristat 
era din cauza lui Rudy: regreta enorm că nu-i 
înapoiase cei douăzeci şi cinci de dolari, cu un 
zâmbet şi un semn de nepăsare, salvând astfel cei 
şase ani pe care el îi considera acum pierduţi. 


Maimuţa muri la 11.45. 

Stătea cocoţată pe stinghia ei, având un aer 
apatic şi ţinându-şi labele adunate sub bărbie, apoi 
pleoapele îi fluturară deodată şi căzu pe ciment cu 
capul înainte, impactul fiind însoţit de o bufnitură 
oribilă. 

Larry nu mai avea nici un chef să rămână în locul 
acela. Se ridică şi porni fără ţintă, către monument, 
alături de care se afla chioşcul cel mare pentru 


orchestre. Îl auzise pe monstrul-urlător cu 
cincisprezece minute în urmă, undeva, foarte 
departe, dar acum singurul sunet din parc părea să 
fie ţăcănitul tocurilor lui pe ciment şi ciripitul 
păsărilor. Neîndoielnic, păsările nu se molipseau de 
gripă. Norocul lor. 

Când se apropie suficient de chioşc, văzu o femeie 
aşezată pe una dintre băncile destinate publicului. 
Avea în jur de cincizeci de ani, însă îşi dăduse toată 
silinţa să pară mai tânără. Era îmbrăcată în pantaloni 
dintr-un material scump, verde-cenuşiu, şi o bluză 
ţărănească din mătase, care-i lăsa umerii goi... numai 
că ţăranii, din câte ştia el, nu-şi prea permit să poarte 
mătase, îi trecu lui Larry prin minte. Femeia privi în 
jur când auzi zgomotul paşilor lui Larry. Ţinea o pilulă 
într-o mână, pe care şi-o aruncă nepăsător în gură, ca 
pe o alună. 

— Bună, o salută Larry. 

Femeia avea un aer calm şi ochi albaştri, în care 
licărea o inteligenţă ascuţită. Purta ochelari cu rame 
de aur, iar poşeta-plic din mâini era confecţionată din 
ceea ce părea să fie, aproape sigur, blană de nurcă. 
Degetele-i erau împodobite de patru inele: o 
verighetă, două inele cu diamant şi unul cu ochi-de- 
tigru. 

— AĂăă, nu sunt periculos, spuse el. 

Era o replică ridicolă, desigur, dar probabil că 
podoabele ei valorau cam douăzeci de mii de dolari. 
Ar fi putut să fie vorba şi de nişte imitații, însă femeia 
nu prea avea aerul că s-ar da în vânt după pietricele 
şi tinichele ieftine. 

— Nu, îi răspunse ea, nu arăţi primejdios. Şi nici 
bolnav. 

Vocea ei se ridică puţin la ultimul cuvânt, 
transformându-i afirmaţia într-o întrebare discretă şi 
politicoasă. Femeia nu era câtuşi de puţin calmă, aşa 
cum crezuse la prima vedere; pe o latură a gâtului 


avea un mic tic nervos, iar în ochii ei albaştri, dincolo 
de inteligenţă, se ghicea şi acea stare de şoc pe care 
o văzuse şi în propriii lui ochi, în acea dimineaţă, pe 
când se bărbierea. 

— Nu, cred că nu sunt bolnav. Dar tu? 

— Câtuşi de puţin. Ştiai că ţi s-a prins de pantof 
un ambalaj de îngheţată? 

Se uită în jos şi constată că era adevărat. Se 
îmbujoră, gândindu-se că l-ar fi informat pe acelaşi 
ton şi că era deschis la prohab. Îşi ridică piciorul şi 
încercă să se descotorosească de gunoi. 

— Arăţi ca o barză. Ţi-ar fi mai uşor dacă te-ai 
aşeza. Mă cheamă Rita Blakemoor. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă. Eu sunt Larry 
Underwood. 

Se aşeză pe bancă. Ea-i întinse mâna şi Larry o 
strânse uşor, simțind în degete atingerea inelelor. 
Apoi înlătură cu atenţie bucata de hârtie de pe pantof 
şi o depuse meticulos într-un coş de gunoi de lângă 
bancă, pe care stătea scris PĂSTRAŢI CURĂŢENIA 
PARCULUI, EL ESTE AL DUMNEAVOASTRĂ! | se păru 
deodată că toată operaţiunea asta fusese 
nemaipomenit de caraghioasă, îşi lăsă capul pe spate 
şi începu să râdă. Era pentru prima oară când râdea 
cu adevărat din ziua în care o găsise pe maică-sa 
zăcând pe podeaua apartamentului şi fu o imensă 
uşurare să constate că râsul avea asupra lui vechiul 
efect binefăcător. Pornea din stomac şi ieşea printre 
dinţi, în acelaşi stil voios şi nepăsător. Rita Blakemoor 
îi zâmbea cu un aer complice, iar el fu încă o dată 
surprins de eleganța şi de graţia ei naturală. Arăta ca 
un personaj feminin coborât dintr-un roman de-al lui 
Irwin Shaw. Nightwork, poate, sau cel după care 
făcuseră un film de televiziune când era el copil. 

— Când te-am auzit venind, îi mărturisi ea, 
aproape că m-am ascuns. Mi-a fost teamă că apare 
bărbatul acela cu ochelarii rupţi, care emite sentinţe 


filozofice ciudate. 

— Monstrul-uUrlător? 

— Aşa-i zici tu sau aşa îşi zice el? 

— Eu îi spun aşa. 

— Mi se pare foarte potrivit, zise ea deschizând 
poşeta făcută (poate) din nurcă şi scoțând un pachet 
de ţigări mentolate. Mie-mi pare un Diogene ieşit din 
minţi. 

— Mda, care nu mai caută un om, ci un monstru, 
spuse Larry, izbucnind iarăşi în râs. 

Ea-şi aprinse o ţigară şi suflă fumul afară. 

— Nici el nu este bolnav, spuse Larry. Insă 
aproape toţi ceilalţi oameni sunt bolnavi. 

— Portarul meu pare foarte sănătos, spuse Rita. 
Nu şi-a părăsit postul. Când am plecat, în dimineaţa 
aceasta, i-am dat cinci dolari bacşiş. Nu ştiu dacă i- 
am dăruit banii pentru că este sănătos sau pentru că 
a rămas la post. Tu ce părere ai? 

— Nu te cunosc suficient de bine ca să mă pot 
pronunţa. 

— Nu, sigur că nu. Îşi puse ţigările la loc, în 
geantă, iar el văzu că înăuntru se afla un revolver. Ea 
îi urmări privirea. A fost al soţului meu. El a fost 
directorul unei importante bănci din New York. Acesta 
era întotdeauna răspunsul lui când era întrebat cu ce 
anume îşi câştiga existenţa. Sunt-directorul-unei- 
importante-bănci-din-New-York. A murit acum doi ani. 
Lua prânzul cu unul dintre arabii aceia care lasă 
întotdeauna senzaţia că-şi freacă întreaga suprafaţă a 
pielii expusă vederii cu alifie marca Brylcreem. A 
făcut un infarct fatal. A murit cu cravata la gât. Nu 
eşti de părere că această formulare ar putea echivala 
cu vechea expresie "a muri cu cizmele în picioare"? 
Harry Blakemoor a murit cu cravata la gât. Imi place 
cum sună, Larry. 

O cinteză ateriză în faţa lor şi începu să scurme în 
ţărână. 


— Îi era o frică nebună de spărgători, de aceea 
avea arma asta. Este adevărat că pistoalele au recul 
şi fac foarte mult zgomot când tragi, Larry? 

Larry, care nu trăsese în viaţa lui cu un revolver, îi 
răspunse: 

— Nu cred că la dimensiunile astea are recul prea 
mare. E calibru 38? 

— Cred că doar 32. Scoase arma din poşetă, iarel 
remarcă înăuntru o mulţime de sticluţe cu pastile. De 
această dată, ea nu-i urmă privirea, pentru că fixa un 
arbust aflat la distanţă de cinci sau şase metri. Vreau 
să încerc. Ce zici, pot să nimeresc în trunchiul 
copacului acela? 

— Nu ştiu, îi răspunse el cu teamă. Nu ştiu dacă... 

Femeia apăsă pe trăgaci, iar arma bubui infernal. 
În coaja copăcelului apăru o gaură. 

— La fix, comentă ca, suflând fumul din ţeava 
pistolului ca un luptător înrăit. 

— Nemaipomenit, îngăimă Larry, al cărui puls 
reveni oarecum la normal de-abia după ce ea pusese 
revolverul la locul lui. 

— N-aş fi în stare să omor un om cu el. Sunt 
sigură de asta. lar în curând nici nu voi mai avea, 
oricum, în cine trage. 

— O, de asta nu sunt chiar atât de sigur. 

— Te uitai la inelele mele. Ţi-ai dori unul dintre 
ele? 

— Cum? Nu! 

Roşeaţa i se urcă din nou în obraji. 

— Fiind bancher, soţul meu credea în diamante. 
Credea în ele tot aşa cum baptiştii cred în Apocalipsă. 
Am o mulţime de diamante, care sunt toate 
asigurate. Că aveam în stăpânire pietrele astea, 
Harry al meu şi cu mine, nu era poate mare lucru, dar 
adeseori îmi venea să cred că aveam o garanţie 
pentru absolut totul. Înţelegi, Larry? Dacă acum 
cineva ar râvni la diamantele mele, i le-aş da fără să 


protestez. Şi, dacă stai să te gândeşti, acum nu mai 
sunt decât nişte simple pietre, nu? 

— Cred că ai dreptate. 

— Sigur că da, spuse ea, iar muşchiul acela de la 
gât îi tresări iarăşi. Dacă un bandit ar dori să mi le ia, 
nu numai că i le-aş oferi cu dragă inimă, dar i-aş 
spune şi adresa firmei Cartier. Colecţia lor de pietre 
preţioase este cu mult mai bogată decât a mea. 

— Şi acum ce-ai de gând să faci? 

— Tu ce-ai propune? 

— Habar n-am, răspunse Larry cu un oftat. 

— Răspunsul meu este acelaşi. 

— Ştii ceva? Azi-dimineaţă l-am văzut pe un 
individ care spunea că are de gând să se ducă pe 
Yankee Stadium şi să facă la... să se masturbeze în 
mijlocul terenului. 

Simţea cum i se ridică din nou sângele în obraji. 

— Mi se pare o plimbare îngrozitor de lungă. De 
ce nu i-ai sugerat să-şi aleagă un loc mai în 
apropiere? ` 

Oftă, iar oftatul i se transformă apoi într-un fior. Işi 
deschise poşeta, scoase un flacon de medicamente şi 
vâri în gură o pastilă gelatinoasă. 

— Ce este? se interesă Larry. 

— Vitamina E, îi răspunse ea cu un zâmbet 
strălucitor şi fals. 

Ticul de la gât îi reveni o dată sau de două ori. 
Femeia se linişti apoi. 

— Barurile sunt pustii, îi spuse Larry deodată. Am 
intrat la Pat's, pe Forty-third, nu era absolut nimeni 
înăuntru. Au barul acela imens, din mahon, m-am dus 
în spatele lui şi mi-am turnat un pahar de apă plin cu 
Johnnie Walker. Apoi mi-am dat seama că nu aveam 
nici un chef să mă aflu acolo. L-am lăsat pe tejghea şi 
am plecat. 

Oftară la unison, ca un duet. _ 

— Eşti o persoană foarte plăcută, declară ea. Imi 


place de tine. Şi mi se pare nemaipomenit că nu eşti 
nebun. 

— Îţi mulţumesc, doamnă Blakemoor. 

Era surprins şi flatat, în acelaşi timp. 

— Rita. Spune-mi Rita. 

— Perfect. 

— Nu ţi-e foame, Larry? 

— Dacă stau să mă gândesc, îmi este. 

— Ai putea să inviţi o doamnă la masă. 

— Mi-ar face o deosebită plăcere. 

Ea se ridică şi-i oferi braţul cu un zâmbet uşor 
dezaprobator, în momentul când îşi trecu mâna pe 
după braţul întins, în nări îi veni o adiere dinspre 
poşeta ei, un miros care în acelaşi timp îi aducea 
mângâiere şi se asocia în mintea lui cu o persoană 
adultă, aproape bătrână, ceva tulburător. In desele 
lor ieşiri la cinematograf, maică-sa purtase 
întotdeauna poşetă. 

Uită apoi acest gând; ieşiră din parc şi o porniră 
pe Fifth Avenue, îndepărtându-se de maimuța 
moartă, de monstrul-urlător şi de trufandaua care nu 
avea să mai părăsească niciodată toaleta de la 
Transverse Number One. Ea turuia fără încetare, iar 
mai târziu nu mai izbuti să-şi aducă aminte de nici 
unul dintre lucrurile despre care-i vorbise (ba da, 
despre un singur fapt: visase întotdeauna, îi 
mărturisise ea, să se plimbe pe Fifth Avenue la braţ 
cu un tânăr chipeş, un bărbat suficient de tânăr ca să 
fie propriul ei fiu), cu toate acestea îşi aduse adesea 
aminte de plimbare, mai ales atunci când structura ei 
fragedă avea să se prăbuşească, ca o jucărie 
asamblată neglijent. De zâmbetul ei minunat, de 
conversaţia ei uşoară, cinică, spirituală, de şoapta 
materialului din care erau făcuţi pantalonii ei. 

Intrară într-un mic restaurant, unde Larry găti, 
puţin stângaci, dar ea îi aplaudă fiecare fel de 
mâncare: friptura, cartofii prăjiţi, nessul, plăcinta cu 


rubarbă şi căpşuni. 


CAPITOLUL 28 


ÎN FRIGIDER era o tartă cu căpşuni. Era acoperită 
cu folie Saran Wrap şi, după ce o cântărise multă 
vreme cu priviri posomorâte şi năucite, Frannie o 
scoase, o aşeză pe tejghea şi-şi tăie o felie. O 
căpşună căzu pe masă cu un plescăit surd, când 
trecu felia de plăcintă pe o farfurie mai mică. Ridică 
fructul şi-l mâncă. Şterse mica pată de suc de pe 
suprafaţa tejghelei cu o cârpă de vase. Aşeză din nou 
folia peste restul prăjiturii şi o puse la loc, în frigider. 

In momentul în care se întoarse ca să ia farfuria 
se întâmplă să-i cadă ochii pe suportul de cuțite de 
lângă dulap. Tatăl ei îl făcuse din două şine 
magnetice. Intre ele atârnau cuţitele, cu lama în jos. 
Soarele puternic al după-amiezei se reflecta de 
suprafaţa lor strălucitoare. Rămase cu privirile aţintite 
asupra cuţitelor vreme îndelungată, fără ca expresia 
posomorâtă, vag curioasă, din privirile ei să sufere 
vreo schimbare, frământând în mâini cutele şorţului 
prins la brâu. 

In cele din urmă, cam după vreun sfert de oră, îşi 
aminti că se gândea la ceva anume. Oare la ce? 
Dintr-un motiv care-i scăpa, în minte îi veni un citat 
biblic, de fapt o parafrază: Decât să te uiţi la paiul din 
ochiul altuia, mai bine ai vedea bârna din ochiul tău. 
Incepu să cântărească vorbele. Pai? Bârnă? Aceste 
două cuvinte o puseseră întotdeauna în încurcătură. 
Ce fel de bârnă? Ca raza de Lună? Sau ca o grindă pe 
care se sprijină acoperişurile? Tot aşa existau şi 
"raza" unei lanterne şi figuri "radioase", iar New 
Yorkul avusese un primar cu numele de Abe Beame, 
ca să nu mai vorbim de un cântec pe care-l învățase 
în timpul Şcolii Biblice de Vacanţă... Voi fi raza Lui de 


soare. 

„„„Decât sa te uiţi la paiul din ochiul altuia... 

Dar nu era vorba de ochi, ci de tartă. Se întoarse 
şi văzu o muscă plimbându-se pe prăjitură. O alungă 
cu un gest al mâinii. Adio, domnule Muscoi, să nu te 
mai atingi de plăcintoi. 

Contemplă multă vreme felia de tartă. Mama şi 
tatăl ei muriseră amândoi, asta ştia prea bine. Maică- 
sa se stinsese la Sanford Hospital, iar taică-său — cel 
care odinioară ştiuse s-o facă să se simtă totdeauna 
bine venită la el în atelier — zăcea fără viaţă în pat, în 
camera de la primul cat. Oare de ce cuvintele aveau 
mereu capriciul de a-i veni în rime? Versuri ieftine, 
îngrozitoare, care îi năvăleau în minte, ca textele alea 
idioate pentru exersarea memoriei, de care ţi-aduci 
aminte în delirul provocat de febră. Câinele are-o 
căpuşă, care-l atacă la guşă... 

Îşi veni brusc în fire, străbătută de un fior de 
spaimă. În încăpere se răspândise un miros fierbinte. 
Ceva ardea. 

Frannie privi repede peste umăr şi descoperi o 
tigaie în care se prăjeau cartofi, pe care o pusese pe 
plită şi o uitase acolo. Un nor gros şi rău mirositor se 
revărsa din direcţia respectivă. Din tigaie săreau 
stropi mari de grăsime care, aterizând pe suprafaţa 
fierbinte, se aprindeau pentru scurt timp, ca şi cum o 
mână invizibilă ar fi dat foc la nişte brichete cu butan. 
Interiorul vasului era negru ca tăciunele. 

Atinse mânerul tigăii şi-şi retrase repede degetele, 
tresărind uşor. Era prea fierbinte ca să poţi pune 
mâna. Apucă un şervet, îl înfăşură în jurul mânerului 
şi scoase repede pe uşa din spate vasul, care sâsâia 
înfuriat, ca un balaur. Îl aşeză pe prima treaptă a 
scării verandei. Deşi percepea parfumul de caprifoi şi 
zumzăitul albinelor, nu le băgă în seamă. Timp deo 
clipă, vălul gros care-i atenuase toate reacţiile 
emotive din ultimele patru zile fu străpuns, iar ea se 


simţi cu adevărat speriată. Speriată? Nu... de fapt, se 
afla într-o stare de groază incipientă, la numai un pas 
de panică. 

Işi aduse aminte cum curăţase cartofii şi-i pusese 
la prăjit în ulei marca Wesson Oil. Acum de-abia îşi 
amintea. Dar pentru o vreme... pfui! Pur şi simplu 
uitase. 

Stând pe verandă, încă ţinând cârpa de vase într- 
o mână, încercă să reconstituie cu exactitate şirul 
gândurilor ei după ce pusese cartofii la prăjit. | se 
părea că este foarte important. 

Păi, mai întâi îi venise în minte că o masă 
constând exclusiv din cartofi prăjiţi nu era prea 
hrănitoare. Apoi se gândise că, dacă bufetul 
McDonald's de pe US 1 n-ar fi fost închis, n-ar fi fost 
obligată să-i pregătească ea, ci ar fi putut să adauge 
şi un hamburger la meniu. N-ar fi făcut decât să ia 
maşina şi să oprească chiar în dreptul ferestrei 
aceleia pe unde primeai mâncarea direct. Şi-ar fi 
comandat un Quarter Pounder şi cartofi din cei mari, 
care se vindeau în cutii de un roşu-aprins, din carton. 
Cu mici pete de grăsime în interior. Nesănătoşi, fără 
îndoială, însă altfel, o adevărată desfătare. Pe urmă... 
se spune, doar, că femeile însărcinate au tot felul de 
pofte ciudate. 

Ajunse astfel la următoarea verigă a lanţului. 
Poftele ciudate o duseseră cu gândul la tarta cu 
căpşuni ascunsă în frigider. Dintr-o dată, i se păru că- 
şi dorea o felie din tartă mai mult decât orice altceva 
pe lumea asta. Prin urmare, se pregătise să mănânce 
din prăjitură, dar la un moment dat privirile ei 
fuseseră atrase de suportul pentru cuțite pe care 
tatăl ei îl făcuse pentru maică-sa (doamna Edmonton, 
soţia medicului, se arătase atât de încântată de 
suport, încât Peter îi meşterise şi ei unul, cu două 
Crăciunuri în urmă), după care mintea ei pur şi 
simplu... se scurtcircuitase. Paie... bârne... muşte... 


— Vai, Doamne, se adresă ea curţii pustii din 
spatele casei şi grădinii pe care taică-său nu mai 
apucase s-o plivească. 

Se aşeză, îşi îngropă faţa în şorţ şi plânse. 

După ce lacrimile i se uscară, crezu că se simte 
ceva mai bine... dar teama nu-i dispăruse cu totul. 
Oare îmi pierd minţile? se întrebă ea. Oare aşa se 
întâmplă, oare aşa te simţi când suferi o criză 
nervoasă sau cum s-o chema ca? 

Din momentul în care tatăl ei murise, cu o seară 
în urmă, la ora 8.30, capacitatea de concentrare 
mintală părea să-i fi scăzut considerabil. Uita ce 
făcuse, mintea i-o lua razna, spre cine ştie ce 
tărâmuri de vis, sau pur şi simplu cădea în amorţeală, 
fără să se mai gândească la absolut nimic, mai puţin 
conştientă de ceea ce se petrece în jurul ei decât o 
căpăţână de varză. 

După ce tatăl ei se stinsese, rămăsese alături de 
el multă vreme. Apoi coborâse la parter şi deschisese 
televizorul.. Fără vreun motiv anume; după cum se 
spune, în clipa respectivă i se păruse o idee bună. 
Singurul post care emitea era WCSH din Portland, 
afiliat la NBC, care, din câte înţelesese ea, transmitea 
un spectacol absolut dement despre un fel de proces. 
Un negru, care părea întruchiparea celor mai sumbre 
coşmaruri ale membrilor din Ku Klux Klan despre 
vânători de capete africani, se prefăcea că execută 
nişte albi cu pistolul lui, în timp ce alţi oameni din 
public aplaudau. Desigur, era o simplă înscenare — 
asemenea lucruri nu se prezentau la televizor, dacă 
erau reale —, şi totuşi scenele păreau reale. li 
aduceau aminte de A/ice în tara Minunilor, cu osebire 
că de această dată nu Regina de Cupă urla "Tăiaţi-le 
capetele!", ci... cum? Cine? Prinţul Negru, din câte 
Presupusese ea. Cu toate că animalul acela încins la 
brâu nu aducea nici pe departe cu un Prinţ. 

Ceva mai târziu (deşi n-ar fi fost în stare să 


precizeze după câtă vreme), în cursul aceluiaşi 
program, alţi bărbaţi au năvălit în studio şi a izbucnit 
un schimb de focuri, realizat încă şi mai realist decât 
execuțiile. A văzut oameni aproape decapitaţi de 
gloanţele de calibru mare, căzuţi la pământ cu 
sângele ţâşnind din gătlejurile sfârtecate, ca din 
nişte, teribile pompe arteriale. Işi aminti că gândise, 
în felul ei dezlânat, că ar fi trebuit să apară din când 
în când pe ecran unul dintre anunţurile acelea ale lor, 
avertizându-i pe părinţi să-i ducă pe copii la culcare 
sau să schimbe canalul. Îşi aminti că-i trecuse prin 
minte că WCSH şi-ar putea pierde licenţa de emisie; 
nu încape îndoială, programul era infernal de 
sângeros. 

Închisese televizorul atunci când obiectivul 
aparatului de filmat se înălţase, prezentând doar 
reflectoarele din studio agăţate de plafon, şi se 
întinsese pe canapea, cu privirile aţintite în propriul ei 
tavan. Somnul o furase chiar acolo, iar dimineaţa, 
când se trezise, era convinsă pe trei sferturi că visase 
întregul program. De fapt, chiar asta era poanta: totul 
începuse să pară un coşmar străbătut de cele mai 
neaşteptate şi inexplicabile nelinişti. Un coşmar care 
începuse o dată cu moartea mamei: aceea a tatălui ei 
nu făcuse decât să amplifice nişte lucruri existente. 
La fel ca şi în A/ice, evenimentele deveneau tot mai 
stranii. 

Avusese loc o întrunire specială a municipalităţii, 
la care tatăl ei participase, deşi în momentul 
respectiv era deja bolnav. Îl însoţise şi Frannie, care 
avea sentimentul că se mişcă într-o lume ireală, ca o 
drogată — chiar dacă fizic se simţea la fel ca întot- 
deauna. 

Primăria fusese aglomerată, se adunase mult mai 
multă lume decât la şedinţele municipalităţii de la 
sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie. De 
peste tot se auzeau strănuturi, tuse şi suflatul nasului 


în batiste. Cei de faţă erau speriaţi şi gata să-şi dea 
drumul la nervi la cea mai mică provocare. Vorbeau 
tare, cu voci răguşite. Se ridicau în picioare. Făceau 
gesturi vehemente cu mâinile. Pronunţau sentinţe. 
Mulţi dintre ei — şi nu numai femeile — aveau chipul 
scăldat în lacrimi. 

În cele din urmă, se luase decizia ca oraşul să fie 
închis. Nu se va mai permite accesul nimănui. Dacă 
oamenii doreau să plece, foarte bine, atât timp cât 
înțelegeau limpede că nu aveau cum să se mai 
întoarcă. Drumurile care legau oraşul de exterior — şi 
mai ales US 1 — urmau să fie baricadate cu 
automobile (după o aprigă dispută verbală, care 
durase o jumătate de oră, hotărâseră să se 
folosească de camioanele Serviciilor Comunale, 
proprietatea oraşului), iar voluntari înarmaţi cu puşti 
aveau să păzească aceste puncte de blocadă. Cei 
care doreau să se folosească de US 1 pentru a 
călători spre nord sau spre sud urmau să fie 
îndreptaţi către Wells, la miazănoapte, sau către 
York, la miazăzi, unde puteau intra pe Interstate 95, 
ocolind astfel Ogunquit. lar cei care ar fi încercat 
totuşi să forţeze trecerea aveau să fie împuşcaţi. ŞI 
omorâţi? se interesă cineva. Ba bine că nu, se 
repeziră alţi câţiva. 

Un mic grup, format din circa douăzeci de 
persoane, susţinea să fie alungaţi din oraş cei care se 
molipsiseră deja. Votul împotriva lor a fost însă 
covârşitor, deoarece în acea scară de 24, când avea 
loc întrunirea, aproape toţi orăşenii sănătoşi aveau 
rude apropiate sau prieteni bolnavi. Majoritatea 
credeau ştirile potrivit cărora vaccinul urma să 
sosească în curând. Cum ar mai fi putut sa privească 
iarăşi unii în ochii altora, spuneau ei, dacă toată 
chestia se dovedea a fi o alarmă falsă, la care ei 
reacţionaseră exagerat, gonindu-i pe cei apropiaţi ca 
pe nişte câini de pripas? 


Atunci, cineva a sugerat să fie alungaţi toţi 
vilegiaturiştii bolnavi. 

Vilegiaturiştii, prezenţi în număr mare, au susţinut 
cu înverşunare că ei fuseseră cei care întreţinuseră 
ani întregi şcolile, drumurile, săracii şi plajele publice 
ale oraşului prin impozitele pe care le plăteau pentru 
vile. Afacerile care nu reuşeau să se menţină pe linia 
de plutire de la mijlocul lui septembrie şi până în iunie 
nu supravieţuiau decât datorită dolarilor pe care-i 
cheltuiau ei vara. lar dacă aveau să fie trataţi într-o 
asemenea manieră nedemnă, locuitorii din Ogunquit 
să fie siguri că ei nu se vor întoarce niciodată. Şi 
atunci nu le rămânea decât să scurme din nou prin 
mâl după homari, scoici şi raci, ca să-şi câştige 
existenţa. Moţiunea izgonirii din oraş a 
vilegiaturiştilor bolnavi a căzut cu o majoritate 
confortabilă. 

Incă înainte de miezul nopţii, baricadele fuseseră 
ridicate, iar până a doua zi, în zorii zilei de 25, mai 
mulţi oameni fuseseră împuşcaţi în preajma barajelor, 
majoritatea fiind doar răniţi, dar trei sau patru 
fuseseră ucişi. Aproape toţi erau locuitori ai 
Bostonului, care se refugiau în masă spre nord, 
cuprinşi de groază şi prostiţi din cauza panicii. Unii 
consimţiseră de bunăvoie să se întoarcă la York şi 
ocoliseră oraşul, dar alţii erau prea înnebuniţi ca să 
mai fie în stare să priceapă şi încercaseră fie să 
pătrundă frontal prin bariere, fie să le ocolească prin 
şanţul domol de la marginea drumului. Fuseseră 
trataţi cum se cuvine. 

Insă până către seară, cei mai mulţi dintre cei 
care păzeau barierele erau şi ei foarte bolnavi, roşii la 
faţă din cauza febrei, proptindu-şi mereu puştile între 
picioare, ca să-şi poată şterge nasul. Câţiva dintre 
băieţi, ca Freddy Delancey sau Curtis Beauchamp, îşi 
pierduseră pur şi simplu cunoştinţa şi căzuseră la 
pământ; mai târziu fuseseră duşi înapoi, la clinica 


improvizată deasupra primăriei, unde-şi găsiseră 
sfârşitul. 

leri de dimineaţă însă, tatăl lui Frannie, care 
fusese împotriva ideii cu blocarea drumurilor, căzuse 
la pat, iar ea rămăsese lângă el ca să-l îngrijească. N- 
a acceptat să fie dus la spital. Dacă tot avea să 
moară, îi spusese el lui Frannie, prefera să se 
întâmple chiar aici, acasă, decent, într-un loc cât mai 
izolat cu putinţă. 

La începutul după-amiezei, traficul încetase 
aproape cu desăvârşire. Gus Dinsmore, paznicul 
parcării de la plaja publică, zisese că, după părerea 
lui, atâtea maşini rămăseseră nemişcate de-a lungul 
drumurilor, încât chiar şi cele la volanul cărora se mai 
aflau încă şoferi (sau şoferiţe) în stare să conducă nu 
aveau cum să mai înainteze. Cu atât mai bine, pentru 
că în după-amiaza zilei de 25 nu mai rămăseseră 
decât vreo treizeci de bărbaţi capabili să stea de 
strajă. Chiar şi Gus, care se simţise perfect până ieri, 
fusese doborât de răceală. De fapt, singura persoană 
care părea să fi rămas sănătoasă în întregul oraş, în 
afară de ea, era Harold, fratele lui Amy Lauder, în 
vârstă de şaisprezece ani. Amy murise chiar înainte 
de acea primă întrunire a orăşenilor; rochia ei de 
mireasă rămăsese nepurtată, atârnată în şifonier. 

Fran nu ieşise astăzi din casă şi nu văzuse pe 
nimeni de când trecuse pe la ea Gus, ieri după- 
amiază, ca să vadă ce face. Auzise în câteva rânduri 
zgomot de motoare de dimineaţă şi detunătura a 
două focuri de armă, de undeva, din apropiere, în rest 
nimic. Liniştea perfectă, netulburată de nimic, îi 
întărea şi mai mult senzaţia de ireal. 

lar acum existau câteva lucruri asupra cărora 
trebuia să se concentreze. Muşte... ochi... plăcinte. 
Frannie se surprinse ascultând frigiderul. Acesta era 
dotat cu un dispozitiv automat de producere a gheții; 
cam la fiecare douăzeci de secunde se auzea un 


zgomot înfundat, venind din măruntaiele maşinăriei, 
de câte ori se mai forma un cub. 

Rămase acolo aproape o oră întreagă, cu farfuria 
în faţă, cu o mină posomorâtă, pe jumătate 
întrebătoare. Încetul cu încetul, un nou gând începu 
să se ridice din adâncuri — de fapt, două gânduri, cei 
se păreau legate între ele şi, în acelaşi timp, total 
străine unul de celălalt. Erau ele oare părticele ale 
unui gând mai mare? Începu să le examineze mai 
atent, urmărind în continuare, cu o ureche, căderea 
cuburilor de gheaţă în dispozitivul din interiorul 
frigiderului. Cel dintâi gând era acela că tatăl ei 
murise: murise acasă, ceea ce fusese probabil o 
mulţumire pentru el. 

Cel de al doilea avea de-a face cu ziua respectivă. 
Era o zi minunată de vară, fără de cusur, de felul 
acelora pentru care turiştii veneau pe litoralul din 
Maine. Nu vii ca să înoţi, pentru că apa nu este 
niciodată destul de caldă pentru baie; vii ca să admiri 
nesfârşita frumuseţe a zilelor de aici. 

Soarele strălucea cu putere; din locul unde stătea, 
Frannie putea citi termometrul montat în afara 
ferestrei din spate a bucătăriei. Mercurul se ridicase 
până aproape de douăzeci şi şapte de grade. Era o zi 
minunată, iar tatăl ei era mort. Mai exista oare şi o 
altă legătură, în afară de aceea sentimentală, cu mult 
prea evidentă? 

Se încruntă, cuprinsă de confuzie şi de apatie. 
Mintea ei se învârti în jurul acestor probleme, apoi 
porni în derivă către altele, pentru a se întoarce însă 
de fiecare dată la punctul de plecare. 

Era o zi minunată şi ca/dă, iar tatăl ei era mort. 

În clipa aceea înţelese care era legătura şi-şi 
închise ochii, strângând din pleoape, ca şi cum tocmai 
ar fi primit o lovitură. 

În acelaşi timp, mâinile i se încleştară printr-un 
gest reflex în faţa de masă, aruncând farfuria la 


podea. Porţelanul se făcu ţăndări cu zgomotul unei 
bombe, iar Frannie scoase un țipăt, îşi duse mâinile la 
obraji, săpând în ei brazde adânci cu unghiile. Din 
privirile ei dispăruse cu desăvârşire apatia şi plutirea 
aceea imprecisă. Se simţea de parcă ar fi fost 
pălmuită zdravăn sau ca şi cum i s-ar fi plimbat pe 
sub nas o sticluţă cu amoniac. 

Nu este posibil să ţii un cadavru în casă. Cu atât 
mai puţin în miezul verii. 

Indiferenţa începu să i se strecoare din nou în 
minte, ştergând claritatea gândului, drapând şi 
ascunzând o parte din oroarea lui. Se apucă să 
asculte iarăşi zgomotul surd al cuburilor de gheaţă... 

Se luptă cu letargia. Se ridică în picioare, se duse 
la chiuvetă, o umplu, apoi îşi stropi obrajii cu apa rece 
luată în căuşul palmelor, înfiorându-şi pielea pe care 
apăruse o boare de transpiraţie. 

Se putea lăsa oricât în voia reveriei, dar mai întâi 
trebuia să se ocupe de chestiunea aceea. Neapărat. 
Nu putea să-l lase să zacă pur şi simplu în patul lui de 
la etaj, acum, în miez de vară. Situaţia semăna prea 
tare cu povestirea aceea a lui Faulkner, care nu lipsea 
din nici una dintre antologiile de texte destinate 
colegiilor. "Un trandafir pentru Emily." Ceilalţi nu 
reuşiseră să-şi explice de unde venea duhoarea 
aceea teribilă, care dispăruse după o vreme. Era... 
era... 

— Nu! strigă ea în bucătăria însorită. 

Începu s-o străbată cu paşi hotărâți, gândindu-se 
intens. Mai întâi îi veni în minte întreprinderea locală 
de pompe funebre. Dar cine mai era în stare acum... 
să se ocupe... 

— Degeaba te tot ascunzi! ţipă ca furioasă, în 
încăperea pustie. Cine are să-l îngroape? 

Răspunsul îi veni pe dată, stârnit de sunetul 
propriei sale voci. Era absolut limpede. Ea trebuia s-o 
facă. Cine altcineva? Ea urma să-l îngroape. 


Cam pe la 2.30, auzi zgomotul unei maşini care 
intra pe drumul de acces; motorul greu torcea 
mulţumit, sugerând puterea ascunsă în măruntaiele 
lui. Frannie aşeză cazmaua pe marginea gropii — 
săpa în grădină, între roşii şi salată — şi se întoarse, 
puţin speriată. 

Maşina era un Cadillac Coupe de Ville nou-nouţ, 
verde ca sticla, din care cobori Harold Lauder cel 
gras, în vârstă de şaisprezece ani. Frannie simţi 
instantaneu un val de dezgust. Nu-l agrea pe Harold 
şi nu cunoştea pe nimeni care să-l placă, nici măcar 
Amy, sora lui, acum moartă. Probabil maică-sa îl 
iubise. Ironia sorții, constată Fran cu tristeţe, făcuse 
ca unica persoană supraviețuitoare din Ogunquit, în 
afara ei însăşi, să fie unul dintre foarte puţinii oameni 
din oraş pe care pur şi simplu nu putea să-i sufere. 

Harold se ocupa de revista literară a Liceului 
Ogunquit şi scria povestiri stranii la timpul prezent 
sau al căror punct de vedere era transferat persoanei 
a doua, combinând uneori aceste două procedee. 
Străbați coridorul acela delirant şi-ţi faci loc cu 
umărul prin uşa sfărâmată ca să arunci o privire 
stelelor circuitului de viteză... cam acesta era stilul lui 
Harold. 

— li place să se joace cu mâna în pantaloni, îi 
mărturisise Amy odată lui Fran. Ce părere ai de 
chestia asta? Se joacă cu mâna în pantaloni şi poartă 
aceeaşi pereche de chiloţi până când se fac ca din 
tablă. 

Părul lui Harold era negru şi unsuros. Părea destul 
de înalt, peste un metru optzeci, în schimb cântărea 
aproape o sută zece kilograme. Se dădea în vânt 
după cizme de cowboy cu cioc, centuri milităreşti 
late, din piele, pe care trebuia mereu să le tragă în 
sus, din cauză că avea burta mult mai voluminoasă 


decât curul, şi cămăşi înflorate, care se umflau pe el 
ca nişte pânze de corabie. Lui Frannie puţin îi păsa 
dacă se joacă sau nu cu mâna în pantaloni, cât de 
gras este sau dacă în săptămâna asta îl imita pe 
Wright Morris sau pe Hubert Selby Jr. Dar cînd îl 
privea, se simţea neliniştită şi vag dezgustată, ca şi 
cum ar fi simţit, prin intermediul unui proces telepatic 
de joasă speţă, că aproape fiecare gând al lui Harold 
era învăluit într-un strat subţire de jeg. Dar nu-şi 
închipuia, nici măcar într-o situaţie ca aceasta, că 
Harold ar putea fi periculos, ci doar la fel de neplăcut, 
sau poate chiar ceva mai puţin suportabil decât de 
obicei. 

Băiatul n-o văzuse încă. Cerceta casa din priviri. 

— E careva acasă? strigă el, apoi îşi vâri mâna 
prin geamul Cadillacului şi apăsă claxonul. 

Sunetul strident o călcă pe Frannie pe nervi. 
Probabil nu i-ar fi răspuns, dacă n-ar fi ştiut că va 
vedea groapa când să se urce în maşină, şi pe ea 
însăşi la un capăt al excavaţiei. O secundă se simţi 
tentată să se ascundă în desişul grădinii, printre 
mazăre şi fasole, până ce Harold ar fi obosit s-o caute 
şi s-ar fi cărat de acolo. 

Stai, îşi zise ea, n-are rost să procedezi aşa. 
Oricum, el este o altă fiinţă omenească vie. 

— Aici, Harold, strigă ea. 

Harold tresări, iar bucile lui mari tremurară în 
pantalonii strâmţi. Evident, nu-şi îndeplinea decât un 
soi de datorie şi nu se aşteptase cu adevărat să 
găsească pe cineva. Tânărul se întoarse, iar Frannie 
merse până la marginea grădinii, printre ierburile ce o 
atingeau pe picioare, resemnată la gândul că avea 
să-i suporte privirile, îmbrăcată fiind doar cu şortul 
alb, de sport, şi bluza subţire, prinsă în bretele. 
Apropiindu-se de ea, Harold o cercetă cu priviri 
lacome. 

— la te uită, Fran, i se adresă el bucuros. 


— Bună, Harold. 

— Am auzit că rezişti cu oarecare succes la boala 
asta infernală, prin urmare am făcut aici primul meu 
popas. Am pornit într-o acţiune de cercetare a 
oraşului. 

Îi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, al căror aspect trăda 
că aveau o relaţie fugară, în cel mai bun caz, cu 
periuţa de dinţi. 

— Mi-a părut foarte rău când am auzit de 
dispariţia lui Amy, Harold. Tatăl şi mama ta sunt?... 

— Mi-e teamă că aşa este, îi răspunse Harold. Îşi 
înclină fruntea pentru un moment, apoi îşi smuci 
capul în sus, făcând să zboare şuviţele părului lui 
năclăit. Dar viaţa merge înainte, corect? 

— Presupun că da, îi răspunse Frannie trist. 

Privirile i se plimbau iarăşi în voie pe sânii fetei, 
care în clipele acelea şi-ar fi dorit nespus să aibă un 
pulover. 

— Cum îţi place maşina mea? 

— E a domnului Brannigan, nu? 

Roy Brannigan fusese unul dintre agenţii de 
vânzări imobiliare din partea locului. 

— A fost, îi aruncă Harold indiferent. După părerea 
mea, în zilele acelea de restrişte, indivizii care 
stăteau la volanul unui asemenea monstru hulpav ar 
merita să fie spânzurați de prima reclamă de Sunoco, 
dar acum toate acestea ţin de trecut. Mai puţini 
oameni înseamnă mai multă benzină. Benzină, îi 
trecu lui Frannie, uluită, prin minte, chiar a pronunţat 
cuvântul benzină. Şi mai mult din toate celelalte 
lucruri, încheie el. 

Cu o licărire fugară în ochi, îşi cobori privirile spre 
buricul ei dezgolit, şi le ridică iarăşi spre faţa fetei, şi 
le cobori către şort, apoi iar în sus. În zâmbetul lui se 
citea atât veselia cât şi nesiguranta. 

— Harold, dacă ai vrea să mă scuzi... 

— Dar oare ce faci tu acolo, copila mea? 


Sentimentul de ireal încerca din nou să i se 
strecoare în suflet şi se surprinse întrebându-se cât 
oare poate îndura creierul omenesc înainte de a ceda, 
ca un fir de elastic întins peste limitele lui de 
rezistenţă. Părinţii mei sunt morţi, dar eu suport. O 
boală stranie pare să se fi răspândit asupra întregii 
ţări, poate asupra întregii /umi, secerându-i pe cei 
buni şi pe cei răi, fără osebire... dar eu suport. Sap o 
groapă în grădina pe care tatăl meu o plivea cu doar 
o săptămână în urmă, iar când va fi destul de adâncă, 
am să-l pun înăuntru... şi bănuiesc că voi suporta. Dar 
Harold Lauder în Cadillacul lui Roy Brannigan, 
dezbrăcându-mă din priviri şi spunându-mi "copila 
mea"? Nu mai ştiu, pe Dumnezeul meu. Pur şi simplu 
nu mai ştiu. 

— Harold, îi explică ea cu răbdare. Eu n-am cum 
să fiu copila ta, sunt cu cinci ani mai mare decât tine. 
Din punct de vedere fizic, este imposibil ca eu să fiu 
"copila" ta. 

— Nu era decât o figură de stil, zise el, temându- 
se de duritatea ei, altfel bine ţinută sub control. De 
fapt, ce faci tu acolo? Ce groapă e aia? 

— Un mormânt. Pentru tatăl meu. 

— Oh, exclamă Harold Lauder timid şi nesigur pe 
el. 

— Vreau să beau nişte apă înainte de a continua. 
Cinstit vorbind, Harold, aş prefera să pleci. Sunt 
necăjită. 

— Te înţeleg foarte bine, îi răspunse el rigid. Dar 
Fran... în grădină? 

Fata o pornise deja spre casă, dar acum se 
întoarse furioasă către el. 

— Ei bine, tu ce-ai propune? Să-l aşez într-un 
coşciug şi să-l duc până la cimitir? Sau ce altceva, 
pentru numele lui Dumnezeu? Era realmente 
îndrăgostit de grădină! Şi tu ce treabă ai? Ce te 
amesteci în asta? 


Era la un pas să izbucnească în lacrimi. O porni în 
fugă spre bucătărie, gata să se izbească de bara din 
faţă a limuzinei. Nu se îndoia că Harold îi admira 
formele, adunând material pentru cine ştie ce 
porcărie de film din cele marcate cu X care îi rula fără 
încetare în minte, fapt care o făcu mai furioasă şi mai 
tristă decât fusese vreodată în viaţă. 

Uşa glisantă se închise cu forţă în urma ei. Se 
duse la chiuvetă şi bău trei pahare de apă rece, prea 
repede, şi un ghimpe de durere i se înfipse adânc în 
frunte. Stomacul ei, luat prin surprindere, fu scuturat 
de o crampă. Fran rămase câteva momente aplecată 
deasupra chiuvetei din porțelan, cu ochii închişi, 
aşteptând să vadă dacă avea să verse. Stomacul i se 
linişti apoi, ca şi cum ar fi vrut s-o anunţe că acceptă 
apa rece, cel puţin de probă. 

— Fran? se auzi vocea înceată şi ezitantă a 
băiatului. 

Se întoarse şi-l văzu pe Harold în faţa uşii, cu 
mâinile atârnându-i moale de o parte şi alta a 
trupului. Părea îngrijorat şi nefericit, iar lui Fran i se 
făcu deodată milă de el. De Harold Lauder care se 
plimba prin oraşul trist şi decăzut în Cadillacul lui Roy 
Brannigan, de Harold Lauder, cel care nu avusese o 
întâlnire în viaţa lui şi care afişa ceea ce el probabil 
prefera să eticheteze drept dispreţ faţă de lume. Faţă 
de întâlniri, fete, faţă de totul. Inclusiv faţă de el 
însuşi, fără îndoială. 

— Harold, îmi pare rău. 

— Nu, nu aveam dreptul să vorbesc astfel. Uite ce 
este, dacă vrei, pot să te ajut. 

— Îţi mulţumesc, dar prefer să mă descurc 
singură. Este... 

— O chestiune personală. Desigur, înţeleg. 

Ar fi putut să-şi ia un pulover din debaraua de 
lângă bucătărie, dar era limpede că el ar fi înţeles 
imediat de ce, iar ea nu intenţiona să-l pună iarăşi 


într-o situaţie jenantă. Harold se străduia din 
răsputeri să fie un băiat de treabă — strădania lui 
semănând poate întrucâtva cu aceea de a vorbi o 
limbă străină. leşi şi ea în verandă şi, pentru câteva 
clipe, rămaseră amândoi cu privirile îndreptate 
asupra grădinii, asupra gropii în jurul căreia era 
răspândită ţărâna. Aerul după-amiezei vibra 
somnolent împrejurul lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
schimbat. 

— Ce-ai de gând să faci? îl întrebă pe Harold. 

— N-am habar. Ştii..., începu el, apoi vocea i se 
stinse. 

— Cum? 

— Ei bine, îmi vine greu să explic. Eu nu mă 
număr printre cei mai iubiţi oameni din acest mic 
petic din New England. Mă îndoiesc că obştea locală 
ar fi ridicat vreodată o statuie în amintirea mea, chiar 
dac-aş fi devenit vreodată un scriitor faimos, după 
cum am sperat odată. In paranteză fie spus, cred c- 
am să fiu un om bătrân, cu barba până la brâu, când 
va apărea din nou un scriitor faimos. 

Ea nu spuse nimic, dar continua să-l privească. 

— Deci! exclamă Harold, iar trupul îi tresări 
puternic, ca şi cum pronunţarea cuvântului ar fi 
coincis cu o explozie. Deci mă văd silit să mă revolt 
împotriva acestei nedreptăţi. Nedreptate care mie, 
cel puţin, mi se pare atât de monstruoasă, încât îmi 
vine mai uşor să cred că bădăranii care conduc 
citadela învăţământului din localitate au reuşit în fine 
să mă facă să-mi pierd minţile. 

Băiatul îşi împinse ochelarii pe nas, iar ea 
constată, cu o undă de simpatie, cât de rău fusese 
năpădit de acnee. Oare nu-i spusese nimeni, se 
întrebă ea, că apa şi săpunul ar fi rezolvat măcar o 
parte din problemă? Sau poate întreaga familie 
fusese prea ocupată s-o urmărească pe Amy cea 
mică şi frumoasă evoluând fulgerător prin 


Universitatea Maine, cu o excepţională medie de 3,8, 
pentru a absolvi a douăzeci şi treia dintr-o serie de o 
mie de studenţi? Amy cea mândră, care fusese atât 
de inteligentă şi de plină de viaţă, în timp ce Harold 
era un tip de-a dreptul iritant. 

— Să-mi pierd minţile, repetă Harold încetişor. Am 
condus prin tot oraşul într-un Cadillac, având doar 
permisul meu de începător. Şi uită-te la cizmele mele. 
Îşi suflecă puţin manşeta jeanşilor, dezvăluind o 
minunată pereche de cizme din cele purtate de 
cowboys, cu cusături complicate. Optzeci şi şase de 
dolari. Pur şi simplu am intrat în magazinul Shoe Boat 
şi mi-am ales o pereche pe măsură. Mă simt un 
impostor. Ca un actor într-o piesă de teatru. Astăzi 
am trecut prin mai multe momente când am fost 
absolut convins că sunt nebun. 

— Nici vorbă, îi spuse Frannie. Mirosul lui te lăsa 
să ghiceşti că nu se mai spălase de trei sau patru zile, 
dar acest fapt nu o mai dezgusta. Cum sună replica 
aceea? Am să apar şi eu în visul tău dacă vii şi tu într- 
al meu? Nu suntem nebuni, Harold. 

— Poate c-ar fi mai bine dacă am fi. 

— Va veni cineva, zise Frannie. După o vreme. 
După ce se stinge molima asta, indiferent ce o fi cu 
ea. 

— Cine anume? 

— O autoritate oarecare, îi răspunse ea nesigur. 
Cineva care va... ei... pune din nou ordine în lucruri. 

Harold râse amar. 

— Dragul meu copil... Îmi pare rău, Fran. Fran, 
tocmai autorităţile au provocat nenorocirea asta. Se 
pricep de minune să pună ordine în lucruri. Au 
rezolvat criza economică, poluarea, problema 
petrolului şi războiul rece, şi toate astea dintr-o 
singură lovitură. Mda, să ştii c-au pus ordine în 
lucruri, chiar aşa. Le-au rezolvat pe toate cam cum a 
dezlegat Alexandru nodul gordian — l-a tăiat cu 


sabia. 

— Dar nu-i vorba decât de un soi ciudat de gripă, 
Harold. Aşa au zis şi la radio... 

— Mama Natură nu lucrează astfel, Fran. 
Autorităţile astea ale tale au adunat o ceată formată 
din bacteriologi, virusologi şi epidemiologi într-o 
instituţie guvernamentală oarecare, ca să vadă ce 
monştri pot născoci minţile lor. Bacterii. Viruşi. 
Germeni plasmatici şi cine ştie câte altele. lar într-o 
bună zi, un sicofant din ăsta plătit gras a zis: "la te 
uită ce am făcut eu. Omoară aproape tot ce-i viu. Nu-i 
aşa că-i nemaipomenit?" Atunci i-au dat o medalie, i- 
au mărit salariul şi i-au dat un loc într-o casă de 
vacanţă, iar după o vreme cineva a comis o 
greşeală... Ce ai de gând să faci, Fran? 

— Să-l înmormântez pe taică-meu, răspunse ea 
încet. 

— Vai... desigur. Aruncă o privire, apoi îi vorbi 
foarte repede. Uite ce este, cu am de gând să plec de 
aici. Adică din Ogunquit. Dacă mai stau mult, sunt 
sigur că înnebunesc cu adevărat. Fran, de ce nu vii cu 
mine? 

— Unde? 

— Nu ştiu. Nu ştiu încă. 

— Bine, dacă-ţi vine în minte un loc anume, treci 
pe-aici şi spune-mi şi mie. 

Harold se lumină la faţă. 

— Foarte bine, aşa voi face. Vezi... de fapt, e 
vorba de... 

Se retrase încet, apoi începu să coboare treptele 
verandei ca în transă. Cizmele lui cele noi luceau în 
soare. Fran îl urmărea cu un soi de amuzament 
amestecat cu tristeţe. 

Îi făcu semn cu mâna chiar înainte de a se sui la 
volanul maşinii. Fran îi răspunse ridicând braţul. 
Maşina o porni în marşarier cu o smucitură deloc 
profesională, apoi parcurse aleea în salturi. Se abătu 


spre stânga, strivind sub roţi nişte straturi cu florile 
Carlei, şi fu cât pe ce să intre în şanţul podeţului, 
înainte de a ajunge pe drum. După aceea claxonă de 
două ori şi porni. Fran aşteptă până ce dispăru, pe 
urmă se întoarse în grădina tatălui ei. 


După ora 4, Frannie intră în casă şi urca la etaj, 
trăgându-şi cu greu picioarele şi făcând un efort de 
voinţă pentru fiecare pas. Avea o durere surdă în 
tâmple şi la frunte, din cauza căldurii, a extenuării şi 
a stării de încordare. Işi zisese să mai aştepte încă o 
zi, dar atunci lucrurile ar fi stat şi mai rău. Ţinea sub 
braţ cea mai bună faţă de masă din damasc a mamei 
ei, pe care o păstra pentru musafiri. 

Nu mergea atât de bine pe cât sperase, dar în nici 
un caz atât de rău pe cât se temuse. Avea muşte pe 
chip, care aterizau, îşi frecau picioruşele păroase din 
faţă, apoi porneau din nou în zbor, iar pielea lui 
căpătase o nuanţă întunecată, dar era oricum atât de 
bronzat de la lucrul în grădină, încât de-abia dacă se 
băga de seamă... dacă voiai cu tot dinadinsul să nu 
bagi de seamă, adică. Din fericire însă nu exista nici 
un miros, iar de lucrul acesta se temuse cel mai mult. 

Patul dublu în care se sfârşise era cel pe care-l 
împărţise cu soţia lui ani la rând. Întinse faţa de masă 
pe jumătatea de pat a Carlei, în aşa fel încât atingea 
cu marginea braţul, şoldul şi piciorul tatălui ei. Apoi, 
înghiţindu-şi un nod (durerea din cap o simţea tot mai 
rău), se pregăti să rostogolească trupul peste linţoliu. 

Peter Goldsmith purta una dintre pijamalele lui în 
dungi, iar acest lucru i se păru îngrozitor de neplăcut, 
dar nu era nimic de făcut. Nu suporta nici măcar 
gândul de a-l dezbrăca şi îmbrăca apoi din nou. 

Oţelindu-şi inima, îl prinse de braţul stâng — care 
era dur şi greu ca o piesă de mobilă — şi-l împinse, 
rostogolindu-l. In timp ce făcea aceasta, din corp se 


auzi un nesfârşit şi hidos râgâit, o eructaţie ce părea 
să nu se mai sfârşească, vibrându-i în gâtlej ca şi cum 
acolo s-ar fi adăpostit o lăcustă, trezită acum deodată 
la viaţă în tunelul acela întunecat. 

Frannie scoase un țipăt, încercă să se îndepărteze 
şi răsturnă noptiera. Pieptenii şi periile, lui, ceasul 
deşteptător, o mică piramidă de mărunţiş, nişte ace 
de cravată şi butoni de cămaşă căzură zornăind pe 
podea. Acum se simţea şi mirosul, o duhoare gazoasă 
şi putredă, iar în clipa aceea se răspândi şi ultima 
urmă din ceața ce-o învăluise şi-o protejase, iar 
adevărul i se înfăţişă cu limpezime. Căzu în genunchi 
şi-i prinse capul în mâini, jelindu-l. Înţelesese că nu 
înmormânta cine ştie ce păpuşă de dimensiunile unui 
om matur; îl ducea la mormânt pe tatăl ei, iar ultimul, 
absolut ultimul lui semn omenesc era chiar mirosul 
acela intens ce plutea acum în aer. Şi care va 
dispărea în scurt timp. 

Lumea deveni cenuşie şi până şi sunetul propriei 
ei dureri, hohotul continuu al plânsului, începu să i se 
pară că vine de la distanţă, ca şi cum cu totul 
altcineva ar fi scos suspinele acelea, poate una dintre 
femeile mărunte, în straie întunecate, pe care le vezi 
la jurnalele de ştiri. Trecu multă vreme, n-ar fi fost în 
stare să spună exact cât, până începu să-şi revină 
încetul cu încetul, cu gândul la ce mai avea de făcut. 
Era vorba despre lucruri pe care înainte n-ar fi 
îndrăznit să creadă că le-ar putea împlini. 

Puse din nou mâna pe el şi-l întoarse. Din trupul 
lui ieşi încă un râgâit, de această dată mai scurt şi 
mai slab. Il sărută pe frunte. 

— Te iubesc, tăticule, zise. Te iubesc, Frannie te 
iubeşte. 

Lacrimile căzute din ochii ei străluceau pe obrajii 
bărbatului. Îi scoase pijamaua şi-l îmbrăcă în cel mai 
bun costum al lui, fără a ţine cont de junghiul din 
spate, de durerea din grumaz şi din braţe, când ridică 


pe rând fiecare parte a trupului inert şi greu, ca să le 
introducă, apoi, în haine. Îi propti sub cap două 
volume din Cartea cunoaşterii ca să-i poată lega 
cravata cum se cuvine. În sertarul de jos, sub ciorapi, 
descoperi medaliile lui din armată — Purple Heart, 
medaliile pentru bună purtare, tresele din campanie... 
şi Bronze Star, pe care o obținuse în Coreea. | le 
prinse la rever. Aduse de la baie Johnson's Baby 
Powder şi-i pudră gâtul şi mâinile. Mirosul dulce al 
prafului, care-i evoca atâtea amintiri, o făcu să plângă 
iarăşi. Pielea ei strălucea de sudoare, iar sub ochi îi 
apăruseră cearcăne negre, era epuizată. 

Împături faţa de masă peste el, luă trusa de cusut 
a mamei ei şi cusu marginile. Dublă şi triplă cusătura. 
Apoi, gâfâind din greu, izbuti să aşeze trupul pe 
podea încet, fără să-l scape. Se odihni, pe jumătate 
leşinată de efort. Când simţi că poate continua, ridică 
partea de sus a trupului, îl trase până la capătul 
treptelor, iar pe urmă, cât mai grijuliu cu putinţă, 
cobori cadavrul până la parter. Se opri încă o dată, cu 
răsuflarea tăiată. Durerile ascuţite din cap erau acum 
aproape de nesuportat. 

Târi trupul neînsufleţit prin hol, traversă bucătăria 
şi ieşi în verandă. Cobori cu povara treptele verandei. 
Atunci trebui să se odihnească iarăşi. Asupra 
pământului se aşternuse lumina aurie a amurgului. 
Se lăsă jos, doborâtă, aşezându-se alături de el, cu 
fruntea sprijinită de genunchi, legănându-se înainte şi 
înapoi şi plângând. Păsările ciripeau. În cele din urmă, 
reuşi să-l ducă până în grădină. 

Într-un târziu, treaba era terminată. În clipa în 
care ultimele bucăţi de gazon fuseseră aşezate la 
locul lor (le potrivise stând în genunchi, ca şi cum ar fi 
jucat un joc de puzzle) ceasul arăta 8.45. Se 
murdărise. Doar pielea din jurul ochilor rămăsese de 
culoare albă; zona aceea fusese spălată de lacrimi. 
Mergea clătinându-se, de obosită ce era. Şuviţele de 


păr i se lipeau pe obraji. 

— Te rog să fii pe pace, tăticule, murmură ea. Te 
rog. 

Duse cazmaua înapoi în atelier şi-o aruncă 
înăuntru cu indiferenţă. Trebui să se oprească de 
două ori până să urce cele şase trepte ce duceau spre 
veranda din spate. Traversă bucătăria fără să aprindă 
luminile, îşi aruncă din picioare pantofii uşori, înainte 
de a intra în salon. Se aruncă pe canapea şi adormi 
de îndată. 


În vis urca din nou scările şi se ducea la tatăl ei, 
ca să-şi îndeplinească datoria şi să-l îngroape cu 
toată cuviinta. Dar când pătrunse în încăpere, fata de 
masă acoperea deja trupul, iar sentimentul ei de 
durere, de pierdere ireparabilă, se transformă în 
altceva... asemănător cu teama. Traversă fără voie 
încăperea întunecată, dorindu-și deodată să fugă de 
acolo, fiind însă incapabilă să-şi oprească înaintarea. 
Fata de masă lucea spectral, înspăimântător, şi atunci 
înțelese: 

Sub ea nu se afla tatăl ei. lar ceea ce se afla acolo 
nu era mort. 

Ceva — cineva — plin de o viață infernală şi de o 
voie bună hidoasă se afla acolo; şi-ar fi dat chiar şi 
viața numai să nu fie silită să tragă pânza dar... nu 
putea... să-şi oprească paşii. 

Mâna ei se întinse, pluti asupra feţei de masă — şi 
o trase dintr-o singură mişcare. 

Rânjea, însă fata nu i-o putea vedea. Rânjetul 
acela teribil păru să sufle spre ea un val de frig şi 
indiferență. Nu, nu reuşea să-i distingă trăsăturile, în 
schimb vedea darul pe care îngrozitorul spectru îl 
adusese pentru copilul ei nenăscut încă: un umeraş 
contorsionat. 

Ea fugi, fugi din cameră, fugi din vis, urcă, ieşind 


la suprafață pentru scurt timp... 


leşind pentru scurtă vreme la suprafaţă, în 
întunericul de la ora 3 noaptea din salon, cu trupul 
plutind deasupra spumei unui vis, vis care deja se 
destrăma şi se deşira, lăsând în urma lui doar 
senzaţia unei sentinţe, aidoma gustului rânced pe . 
care ţi-l lasă în gură cine ştie ce mâncare stricată. In 
clipa dintre somn şi trezie, îi veni gândul acesta: Este 
el, chiar el, Momâia Ambulantă, bărbatul fără față. 

Apoi adormi din nou şi de această dată nu visă 
nimic, iar când se trezi, a doua zi de dimineaţă, nu-şi 
mai aminti visul. Dar, gândindu-se la copilul din 
pântecele ei, fu cuprinsă imediat de sentimentul 
nestăpânit că trebuie să apere fiinţa aceea cu orice 
preţ, sentiment care o surprinse şi chiar o sperie 
puţin prin profunzimea şi forţa lui. 


CAPITOLUL 29 


ÎN ACEEAŞI SEARĂ, în timp ce Larry Underwood 
dormea cu Rita Blakemoor, iar Frannie Goldsmith 
dormea singură, visându-şi visul ei sinistru, Stuart 
Redman îl aştepta pe Elder. Îl aştepta de trei zile — 
dar în seara respectivă Elder nu avea să-l mai 
dezamăgească. 

În data de 24, la puţin timp după prânz, Elder şi 
doi asistenţi medicali veniseră şi-i luaseră televizorul. 
Asistenţii îl scoseseră din încăpere, în timp ce Elder 
stătea prin preajmă, ţinându-şi revolverul (frumos 
împachetat într-o pungă din plastic) îndreptat asupra 
lui Stu. În momentul respectiv însă, Stu nu-şi mai 
dorea şi nici nu mai avea nevoie de aparat — de fapt 
nu făcea decât să-l scutească de o groază de 


tâmpenii confuze. Tot ce mai avea de făcut era să 
stea la fereastra lui zăbrelită şi să se uite în jos, la 
oraşul de pe malul apei. Cum zice şi cântecul, "N-ai 
nevoie de meteorolog ca să ştii dincotro bate vântul." 

Fumul nu mai ieşea în valuri pe coşurile fabricii de 
textile. Peticele multicolore şi vârtejurile de vopsele 
din undele râului dispăruseră, iar apele curgeau acum 
limpezi şi curate la vale. Majoritatea maşinilor, ce 
păreau, la distanţa de la care le observa el, nişte 
jucării strălucitoare, dispăruseră din parcarea fabricii, 
pentru a nu se mai întoarce. leri, 26, pe şosea nu mai 
trecuse decât rareori câte o maşină, iar cei câţiva 
şoferi se văzuseră siliţi să facă slalom printre 
automobile încremenite, ca schiorii printre porţi. 
Serviciile speciale nu se prezentaseră să înlăture 
epavele. 

Centrul oraşului părea total pustiu, oferindu-se 
privirilor lui ca o hartă în relief. Ceasul din turn, care 
măsurase orele cât stătuse întemnițat aici, se oprise 
la ora 9, în dimineaţa asta, când micul cântec ce 
preceda bătăile trenase, apoi sunase ciudat, ca 
venind de undeva, dintr-o cutie muzicală scufundată 
sub apă. Un incendiu izbucnise la ceea ce părea să fie 
o cafenea sau poate un magazin, imediat în afara 
oraşului. Arsese în draci toată după-amiaza, fumul 
negru pătase cerul albastru, dar nici o maşină de 
pompieri nu-şi făcuse apariţia ca să-l stingă. Dacă 
respectiva clădire n-ar fi fost amplasată în mijlocul 
unei parcări acoperite cu asfalt, jumătate de oraş ar fi 
fost mistuită de flăcări, din câte socotea Stu. Ruinele 
încă mai fumegau, deşi în timpul după-amiezei 
plouase puţin. 

Stu îşi zicea că, în ceea ce-l priveşte, ultimul ordin 
al lui Elder era să fie lichidat — de ce nu? In curând 
nu va fi decât un cadavru, pentru că aflase micul lor 
secret. Fuseseră incapabili să găsească un tratament 
sau să descopere în ce fel structura organismului său 


se deosebea de a tuturor celor care sucombaseră. 
Gândul că nu vor rămâne decât foarte puţini cărora 
să le poată comunica secretul respectiv nu intrase 
probabil vreodată în socotelile lor. Se simţea ca o 
frunză-n vânt, ţinut sub cheie de o ceată de găozari 
nervoşi. 

Stu era convins că un erou dintr-un program de 
televiziune sau dintr-un roman ar fi născocit o cale de 
scăpare, ce naiba, poate chiar nişte oameni în carne 
şi oase ar fi fost în stare de asta, dar el nu se număra 
printre ei. In cele din urmă, lăsându-se cuprins de un 
soi de resemnare temătoare, ajunsese la concluzia că 
singurul lucru ce-i rămânea de făcut era să-l aştepte 
pe Elder, pregătindu-se cât mai bine cu putinţă 
pentru momentul respectiv. 

Elder reprezenta cea mai limpede dovadă că 
instalaţia în care se afla fusese penetrată de ceea ce 
asistenții denumeau uneori "Blue" sau, alteori, 
"supergripă". Cei din jur îi spuneau doctorul Elder, dar 
de fapt nu era medic. Părea de vreo cincizeci şi cinci 
de ani, avea ochi duri şi lipsiţi de umor. Nici unul 
dintre doctorii dinaintea lui Elder nu simţiseră nevoia 
să ţină o armă îndreptată asupra lui. Elder îl speria pe 
Stu, deoarece cu un asemenea om nu te puteai 
înţelege raţional şi nici nu-ţi puteai pleda cauza în 
faţa lui. Elder aştepta ordine. lar când le primea, le 
executa. El făcea parte din categoria purtătorilor de 
lance, versiunea tip armată a ucigaşului mafiot, prin 
mintea căruia nu avea să treacă niciodată gândul de 
a examina ordinele prin prisma evenimentelor în curs 
de desfăşurare. 

Cu trei ani în urmă, Stu cumpărase o carte cu titlul 
Watership Down, ca s-o trimită unui nepot de-al lui 
din Waco. Scosese o cutie în care să pună cartea şi 
atunci, din cauză că detesta împachetatul cadourilor 
chiar mai mult decât cititul, deschisese la prima 
pagină, cu gândul s-o răsfoiască puţin şi să vadă 


despre ce este vorba. Citise prima pagină, apoi 
următoarea... după care fusese fermecat cu totul. 
Rămăsese treaz toată noaptea, bând cafele, fumând 
şi citind cu nesaţ, aşa cum păţesc cei ce nu sunt prea 
obişnuiţi să citească din pură plăcere. Ce să vezi, 
toată chestia s-a dovedit a fi despre iepuri. Cele mai 
proaste şi mai laşe animale ale Domnului... dar 
individul care a scris cartea aceea i-a făcut să pară 
altfel. Până la urmă, chiar prindeai drag de ei. 
Povestea era nemaipomenită, iar Stu, care citea cu 
viteza melcului, o termină peste două zile. 

Lucrul care i se întipărise cel mai bine în minte din 
întreaga carte fusese un cuvânt: prostraţie sau 
"încremenire", pur şi simplu. Îl înţelesese de la bun 
început, pentru că văzuse o mulţime de animale 
încremenite la viaţa lui, iar pe câteva le şi călcase, pe 
şosea. Un animal cuprins de o asemenea stare se 
ghemuieşte în mijlocul drumului, cu urechile date pe 
spate şi urmărind cum se apropie maşina, incapabil 
să fugă din calea morţii iminente. Un cerb ar putea fi 
făcut să încremenească aprinzându-i pur şi simplu o 
lanternă în ochi. Ratonilor le vine de hac muzica 
puternică, iar papagalii încremenesc dacă le baţi 
ritmic în colivie. 

Elder îi transmitea aceeaşi senzaţie lui Stu. Era 
suficient să-l privească în ochii de un albastru pal ca 
să simtă cum i se scurge din vine ultima picătură de 
voinţă. Neîndoios, Elder nici n-ar fi avut nevoie de 
pistol ca să-l lichideze. Probabil făcuse cursuri de 
Karate, de kick-boxing şi învățase tot soiul de fente 
murdare. Ce şanse avea el în faţa unui asemenea 
om? Era suficient să se gândească la Elder pentru ca 
voinţa lui să se topească. Incremenea. Era un cuvânt 
care definea foarte bine o stare de spirit foarte 
neplăcută. 

La puţin timp după ora 10 seara, lumina roşie de 
deasupra uşii se aprinse, iar Stu se simţi cuprins de 


un val de transpiraţie pe braţe şi pe faţă. Aşa păţea 
ori de câte ori se aprindea lumina purpurie, pentru că 
odată şi odată Elder tot avea să-şi facă apariţia 
singur. Şi avea să fie singur pentru că nu-şi dorea 
martori. Pe undeva trebuia să existe un crematoriu în 
care să fie arse victimele epidemiei de gripă. Elder 
avea să-l arunce înăuntru. Ca pe un sac. Pentru ca 
nimic să nu tulbure ordinea. 

In uşă apăru Elder. Singur. 

Stu stătea pe patul de spital, cu o mână sprijinită 
de spătarul scaunului. La vederea lui Elder, senzaţia 
aceea de greață, de acum familiară, i se instală în 
stomac. Se simţi împins să reverse un torent de 
rugăminţi, cu toate că ştia prea bine că demersul lui 
n-avea să-i servească la nimic. In spatele feţei ghicite 
dincolo de vizorul transparent al costumului alb nu se 
putea citi vreo urmă de milă. 

Acum lucrurile i se păreau extrem de limpezi, 
pline de culoare, derulându-se la o viteză redusă. 
Aproape îşi putea auzi ochii rotindu-se încet în lichidul 
ocular, în timp ce urmărea mişcarea lui Elder prin 
încăpere. Prin costumul lui strâmt se putea vedea că 
este un tip agil şi puternic. Gaura de la capătul ţevii 
revolverului din mâna lui părea mare cât o gură de 
tunel. 

— Cum te simţi? se interesă Elder. 

Chiar şi prin microfonul cel mic, Stu putea distinge 
că Elder vorbea pe nas. Elder era bolnav. 

— La fel, spuse Stu, surprins de faptul că vocea 
nu-i şovăia. la zi, când ies de aici? 

— Curând, îl asigură Elder. Arma lui era oarecum 
îndreptată în direcţia lui Stu, nu chiar spre el, dar nici 
neapărat într-altă parte. Apoi se auzi un strănut 
înăbuşit dinspre el. Nu eşti prea vorbăreţ, nu-i aşa? 

Stu ridică din umeri. , 

— Aşa-mi place să fie un bărbat, zise Elder. Aia 
buni de gură sunt cei mai mari fricoşi şi plângăcioşi. 


Domnule Redman, acum douăzeci de minute am 
primit instrucţiuni în legătură cu dumneata. Nu este 
vorba de nişte ordine prea grozave, dar cred c-ai să 
te descurci. 

— Ce fel de ordine? 

— Ei bine, mi s-a ordonat să... 

Stu privi cu interes pe lângă umărul lui Elder, 
către pragul înalt şi nituit al uşii cu ecluză 
pneumatică. 5 

— Isuse Cristoase! exclamă el. Ala-i un afurisit de 
şobolan, ce fel de instituţie serioasă mai e şi asta, cu 
şobolani în ea? 

Elder se răsuci pe călcâie, iar Stu fu atât de 
surprins de succesul neaşteptat al stratagemei lui, 
încât pentru o fracțiune de secundă rămase țintuit. 
Apoi se lăsă să alunece din pat şi prinse spătarul 
scaunului cu ambele mâini, chiar în clipa când Elder 
se pregătea să se întoarcă. Elder holbase ochii şi 
părea alarmat. Stu ridică scaunul deasupra capului, 
înaintă un pas şi izbi cu toată forţa pe care i-o dădea 
statura lui masivă. 

— Întoarce-te la locul tău! îi strigă Elder. Să nu 
cumva... 

Scaunul îl lovi cu putere în braţul drept. Arma se 
declanşă, dezintegrând punga de plastic, iar glonţul 
ricoşă din podea. Revolverul căzu apoi pe jos, unde 
bubui încă o dată. 

Stu se temu că nu va avea prilejul să-i aplice mai 
mult de o lovitură înainte ca Elder să-şi revină. Îşi 
puse în gând să profite cât mai mult de ocazie. Işi luă 
avânt în stilul marelui jucător de baseball Henry 
Aaron. Elder încercă să-şi ridice braţul fracturat, dar 
fără succes. Picioarele scaunului se sfărâmară în 
cască, iar vizorul din plastic transparent se făcu 
tăndări, rănind ochii şi faţa lui Elder, care scoase un 
țipăt şi se prăbuşi pe spate. 

Apoi se întoarse şi o porni în patru labe după arma 


ce zăcea pe covor. Stu ridică scaunul pentru ultima 
oară, ţintind de această dată ceafa lui Elder. Acesta 
îşi pierdu cunoştinţa. Gâfâind, Stu se aplecă şi apucă 
revolverul. Se trase deoparte şi ţinti către trupul 
întins pe burtă, dar Elder nu mai mişca. 

Timp de câteva secunde, îl tortură un gând de 
coşmar: dar dacă Elder nu primise ordin să-l ucidă, ci 
să-l elibereze? Dar asta n-avea nici o noimă, nu? 
Dacă ar fi primit ordinul să-i dea drumul, ce rost ar 
mai fi avut toată poliloghia aia despre oamenii fricoşi 
şi plângăcioşi? Altfel de ce-ar fi zis că ordinele nu sunt 
"prea grozave"? 

Nu, Elder fusese trimis aici ca să-l execute. 

Tremurând ca varga, Stu cercetă trupul inert. 
Dacă Elder s-ar ridica acum, îi trecu prin minte lui Stu, 
nu l-ar nimeri cu cele cinci gloanţe rămase, chiar de 
la o distanţă atât de mică. Dar Elder nu avea să se 
mai ridice, după părerea lui. Niciodată. Pe 
neaşteptate, se simţi năpădit de o asemenea dorinţă 
să iasă de acolo cât mai iute cu putinţă, încât fu 
tentat să se năpustească pe uşă, indiferent ce avea 
să găsească dincolo de ea. Stătuse închis aici mai 
bine de o săptămână şi nu-şi dorea decât să respire 
aer proaspăt, iar apoi să plece departe, cât mai 
departe de locul acesta infernal. 

Insă trebuia să procedeze cu precauţie. 

Stu se apropie de ecluza pneumatică, pătrunse 
înăuntru şi apăsă un buton pe care scria RECICLARE. 
O pompă de aer intra în funcţiune şi, nu după multă 
vreme, se deschise uşa din afară. Dincolo de ea nu 
era decât o încăpere mică, mobilată doar cu un birou. 
Pe birou se afla un mic teanc de fişe medicale şi... 
hainele lui. Cele pe care le purtase în avion, în zborul 
de la Braintree la Atlanta. Degetul îngheţat ai fricii îl 
atinse iarăşi. Fără îndoială, lucrurile ar fi fost arse în 
crematoriu, alături de el. Fişele şi hainele lui. Adio, 
Stuart Redman. Stuart Redman ar fi devenit o 


nonpersoană. De fapt... 

Auzi un zgomot uşor din spate; Stu se răsuci 
repede. Elder se apropia de el şovăitor, frânt din 
mijloc, cu braţele bălăbănindu-se dezordonat. Un ciob 
ascuţit din plastic i se înfipsese în ochiul prelins. Elder 
zâmbea. 

— Nu te mişca, zise Stu. 

Ridică arma şi ţinti cu ambele mâini — şi totuşi 
ţeava tremura. 

Elder nu dădea nici un semn că ar auzi. Se 
apropia tot mai mult. 

Tresărind, Stu apăsă trăgaciul. Pistolul i se smuci 
în mână, iar Elder se opri în loc. Zâmbetul i se 
transformase în grimasă, de parcă ar fi fost cuprins 
brusc de o durere de stomac. Pe pieptul costumului 
său alb apăruse un mic orificiu. Se opri în loc, se 
clătină, apoi se prăbuşi cu capul înainte. O clipă, Stu îl 
contemplă, îngheţat, apoi intră, poticnindu-se, în 
încăperea unde efectele sale personale se găseau 
îngrămădite pe birou. 

Incercă uşa de la celălalt capăt al biroului şi o 
deschise. Dincolo de ea se vedea un hol luminat de 
becuri fluorescente palide. Cam la jumătatea 
distanţei până la lifturi fusese abandonată o targă pe 
roţi, în dreptul a ceea ce era, probabil, camera de 
gardă a asistenţilor. Auzi un geamăt stins. Cineva 
tuşea strident şi sacadat, aparent fără sfârşit. 

Se întoarse în cameră, îşi adună hainele şi şi le 
puse sub braţ. Apoi ieşi, închise uşa în spatele lui şi o 
porni pe culoar. Simţea cum mâna îi transpiră pe 
patul revolverului lui Elder. Ajuns în dreptul tărgii, 
privi în spatele lui, descumpănit din cauza liniştii şi a 
pustietăţii. Nu se mai auzea nici tusea aceea. Stu se 
aştepta ca în orice moment să se trezească în spatele 
lui cu Elder, venind târâş sau în patru labe, hotărât 
să-şi îndeplinească ultima misiune pe care o primise. 
Se surprinse cuprins de regret după siguranţa pe care 


i-o oferise spaţiul închis şi atât de bine cunoscut al 
celulei lui. 

Suspinul se auzi iarăşi, de această dată mai 
puternic. Din dreptul lifturilor pornea un alt coridor, 
perpendicular pe acesta, de al cărui perete stătea 
sprijinit un bărbat, unul dintre asistenții medicali, îşi 
aminti Stu. Faţa-i era umflată şi înnegrită, iar 
respiraţia grăbită, întretăiată. Observându-l pe Stu, 
începu din nou să geamă. In spatele lui se afla 
cadavrul altui bărbat, ghemuit în poziţie de fetus. Mai 
departe, pe coridor, se distingeau alte trei trupuri, 
între care şi al unei femei. Asistentul — Vic, îi veni în 
minte lui Stu, îl cheamă Vic — tuşi din nou. 

— Isuse, îngăimă Vic. Ce cauţi aici? Tu n-ai voie să 
ieşi afară. 

— Elder a venit să se ocupe de mine, dar până la 
urmă am avut eu grijă de el, îi răspunse Stu. Spre 
bafta mea, era bolnav. 

— Sfinte Isuse Cristoase, să ştii c-ai avut un noroc 
nemaipomenit, spuse Vic, apoi pieptul îi fu sfâşiat de 
o nouă criză de tuse, mai slabă. Doare, băi băiete, 
nici nu-ţi dai seama cât poate să doară. Ce porcărie a 
ieşit din chestia asta. /suse Cristoase. 

— Ascultă, te pot ajuta cu ceva? îi propuse Stu cu 
stângăcie. 

— Uite ce este, dacă vorbeşti serios, cel mai bine 
ar fi să pui ţeava aia în dreptul urechii mele şi să 
apeşi pe trăgaci. 

Tuşi, apoi se puse să geamă deznădăjduit. 

Dar Stu nu era în stare să facă aşa ceva şi, 
ascultând suspinele neîncetate şi cavernoase ale lui 
Vic, nervii lui Stu cedară. Fugi spre lifturi, cât mai 
departe de faţa aceea înnegrită, ca o lună în eclipsă 
parţială, pe jumătate convins că Vic îl va striga cu 
vocea aceea neajutorată şi stridentă pe care bolnavii 
par s-o capete atunci când au nevoie de ceva dela 
oamenii sănătoşi din jurul lor. Dar Vic nu făcu decât 


să geamă în continuare, ceea ce era şi mai rău, într- 
un fel. 

Uşa liftului se închisese şi cabina pornise în jos, 
când lui Stu îi trecu prin minte că locul respectiv 
putea conţine o cursă. Alegerea i se părea mai mult 
decât nimerită. Un gaz otrăvitor, poate, sau un circuit 
scos din funcţiune, din cauza căruia cabina să se 
desprindă din cabluri şi să se prăbuşească în gol, 
zdrobindu-se în fundul puţului. Se plasă în mijlocul 
liftului şi, nervos, începu să caute în jur răsuflători sau 
orificii ascunse. Claustrofobia îl atinse cu mâna ei 
acoperită cu mănuşi din cauciuc şi, subit, 
dimensiunile liftului părură să se reducă la acelea ale 
unei cabine telefonice, apoi ale unui coşciug. Este 
careva amator să fie îngropat de viu? 

Se pregăti să apese butonul STOP, dar se întrebă 
la ce i-ar fi ajutat, mai ales dacă liftul se oprea între 
etaje. Inainte să-şi poată răspunde la această 
întrebare, liftul execută o oprire lină, normală. 

"Si dacă aici mă aşteaptă oameni înarmaţi?" 

După ce uşile se deschiseră însă, singura 
santinelă era o femeie moartă, în uniformă de 
asistentă medicală. Zăcea ghemuită în poziţie de 
fetus lângă o uşă pe care se putea citi TOALETA 
PENTRU FEMEI. 

Stu se holbă atâta vreme la ca, încât uşa culisantă 
a liftului începu să se închidă la loc. Întinse un braţ şi, 
ascultătoare, uşa se redeschise. leşi afară. Culoarul 
conducea spre o intersecţie în formă de T şi o porni 
într-acolo, ocolind cât mai pe departe cadavrul 
asistentei. 

Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse, 
ridicând arma, dar nu erau decât uşile liftului, care se 
închideau pentru a doua oară. Rămase nemişcat un 
moment, înghiţi cu greu şi porni mai departe. Mâna 
din cauciuc se întorsese la el, provocându-i fiori reci 
pe şira spinării, şoptindu-i: dă-l naibii de calm, hai s-o 


luăm la fugă, să ieşim cât mai repede de aici, înainte 
să se ia după noi cineva... ceva... Rezonanţa paşilor 
lui în coridorul cufundat în semiîntuneric din aripa 
administrativă îi lăsa impresia că un personaj 
macabru îi ţine companie: Vii să ne jucăm, Stuart? 
Foarte bine. Pe lângă el defilau uşi cu geamuri jivratc, 
fiecare vrând să-i spună propria-i poveste: DR. 
SLOANE. REGISTRATURA. DL. BALLINGER. 
MICROFILME. ARHIVA. DNA WIGGS. Responsabilă cu 
murăturile, probabil, îi trecu prin minte lui Stu. 

În mijlocul intersecţiei în T exista o ţâşnitoare, dar 
apa caldă, cu gust de clor, îi întoarse pe dos 
stomacul. Spre stânga nu se vedea nici o ieşire; un 
indicator de pe peretele acoperit cu faianţă anunţa 
ARIPA BIBLIOTECII, textul fiind subliniat de o săgeată 
portocalie. In direcţia respectivă, coridorul părea să 
se întindă kilometri întregi. La doar vreo douăzeci de 
metri mai încolo zăcea un bărbat în costum alb, ca un 
animal straniu aruncat pe un țărm sterp. 

Incepuse să-şi piardă capacitatea de orientare. 
Clădirea aceasta era foarte mare, cu mult mai mare 
decât îşi închipuise el. Nu c-ar fi avut dreptul să facă 
prea multe presupuneri pe baza celor văzute atunci 
când fusese adus aici — adică două holuri, un lift şi o 
încăpere. Din câte ghicea acum, avea dimensiunile 
unui spital metropolitan din cele mari. Ar fi putut să 
bântuie ore întregi, ascultând ecoul propriilor lui paşi, 
dând din când în când peste cadavre, răspândite 
peste tot locul, ca nişte premii într-un joc sinistru de 
descoperire a unei comori. Işi aminti cum o dusese pe 
Norma, soţia lui, într-unul dintre spitalele mari de la 
Houston, atunci când îi descoperiseră cancerul. 
Oriunde intrai, descopereai pe perete hărţi mici, cu 
mici săgeți indicând un punct anume. Pe fiecare 
săgeată stătea scris: TE AFLI AICI. Scopul lor era ca 
oamenii să nu se piardă. Ceea ce păţise el acum. Era 
pierdut. O, Doamne, asta era foarte rău. O 


nenorocire. 

— Ţine-ţi firea, aproape ai scăpat, rosti el. 

Ecoul îi trimise vorbele înapoi, sec şi straniu. Nu 
intenţionase, să vorbească tare şi din această cauză 
efectul asupra lui fu încă şi mai neplăcut. 

Se întoarse spre dreapta, întorcând spatele aripii 
cu biblioteca, trecu pe lângă mai multe birouri, ajunse 
la un nou coridor şi o luă pe acolo. Începu să se uite 
din ce în ce mai des în urmă, asigurându-se că nimeni 
— iar cel de care se temea cel mai tare era desigur 
Elder — nu-l urmărea, fără a fi în stare să se convingă 
că este chiar aşa. La capătul culoarului se afla o uşă 
închisă pe care scria RADIOLOGIE. De clanţă atârna o 
notiţă scrisă de mână: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI ORDINE, 
RANDALL. f 

Stu se întoarse şi se uită după colţ şi înapoi. In 
direcţia din care venise. Cadavrul în straie albe 
devenise acum minuscul, din cauza distanţei, nu mai 
mare decât un punct, dar faptul că se mai afla acolo, 
etern şi imuabil, îi dădu impulsul să fugă unde vedea 
cu ochii. 

O porni la dreapta, întorcându-i iar spatele. 
Douăzeci de metri mai încolo, culoarul se despărţea 
din nou. Stu alese ramura din dreapta şi trecu pe 
lângă alte birouri. Coridorul se termina cu laboratorul 
de microbiologie. Într-una din despărţiturile acestuia, 
un tânăr în pantaloni scurţi, de jockey, stătea 
prăbuşit peste birou. Era în stare de comă, sângele 
scurgându-i-se din nas şi din gură. Respira din greu, 
cu zgomotul pe care-l stârneşte vântul de octombrie 
în cocenii uscați de porumb. 

Stu începu atunci să fugă cu adevărat, străbătând 
un coridor după altul, din ce în ce mai convins că nu 
exista nici o ieşire, sau cel puţin nu de la nivelul 
acesta. Ecoul paşilor îl urmărea, ca şi cum Elder sau 
Vic mai trăiseră suficient pentru a pune pe urmele lui 
un pluton de poliţişti militari fantomatici. O altă 


plăsmuire o alungă apoi pe aceasta, pe care o asocia 
întrucâtva în mintea lui cu visele ciudate pe care le 
avusese în ultimele nopţi. Ideea aceasta căpătă o 
asemenea amploare, încât i se făcu frică să se 
întoarcă, temându-se că avea să dea cu ochii de o 
siluetă înveşmântată în costumul alb, pornită cu paşi 
mari după el, o siluetă în alb fără faţă, ci doar cu un 
gol negru în spatele ecranului din plexiglas. O arătare 
infernală, un ucigaş profesionist venit de dincolo de 
spaţiul şi timpul raţional. 

Gâfâind, Stu ocoli un colţ şi sprintă zece metri 
înainte să-şi dea seama că acel gang se termina 
brusc; se izbi de o uşă cu un anunţ deasupra ei. Acolo 
se putea citi: IEŞIRE. 

Împinse clanţa, convins că nu se va clinti, dar, 
spre surprinderea lui, uşa se deschise cu uşurinţă. 
Cobori patru trepte, până la o altă uşă. In stânga 
micului antreu porneau alte scări, coborând spre o 
zonă complet întunecată. Jumătatea superioară a uşii 
acesteia era din sticlă transparentă, întărită cu o 
plasă din sârmă. Dincolo de geam era doar noaptea, 
minunata şi suava noapte de vară şi nesfârşita 
libertate, visul oricărui om. 

Stu continua să privească afară, nemişcat, când o 
mână se strecură din bezna scării şi-l prinse de 
gleznă. Un geamăt dureros îi ieşi lui Stu din gâtlej. Se 
întoarse brusc, simțind un sloi de gheaţă în stomac şi 
o figură însângerată, ce-i rânjea din obscuritate, se 
dezvălui privirilor lui. 

— Vino jos să mănânci pui cu mine, frumosule, 
şopti ea cu o voce spartă, de muribund. E aşaaaa de 
întuneric... 

Stu ţipă şi încercă să se elibereze. Fiinţa aceea 
rânjitoare se agăţă de el, sporovăind, zâmbind şi 
chicotind. Pe la colţurile gurii i se scurgea sânge sau 
fiere. Stu lovi cu piciorul degetele ce i se încolăciseră 
de gleznă, apoi călcă palma. Faţa suspendată în 


întunericul de pe scară dispăru. Urmă un şir de 
bufnituri şi bubuituri... după care începură urletele. 
De durere sau de furie, lui Stu nu-i era foarte 
limpede. Nu-i păsa. Izbi în uşa de intrare cu umărul. 
Broasca cedă brusc, iar el se prăvăli afară, rotindu-şi 
braţele pentru a-şi menţine echilibrul. Fără efect însă, 
deoarece în cele din urmă căzu pe aleea de ciment. 

Se ridică încet, cu prudenţă. Şirul de ţipete 
încetase în spatele lui. Adierea răcoroasă a serii îi 
atinse obrajii, uscându-i transpiraţia de pe frunte. 
Constată aproape cu uimire că în jurul lui existau 
straturi cu flori şi iarbă. Nicicând nu i se păruse 
parfumul nopţii mai suav ca acum. Pe cer răsărise 
luna, subţire ca o seceră. Stu îşi ridică privirile spre 
ea, cu recunoştinţă, apoi traversă porţiunea de 
gazon, în direcţia şoselei ce ducea la vale, spre oraşul 
Stovington. Firele de iarbă erau împodobite cu 
picături de rouă. Vântul şoptea printre crengile 
pinilor. 

— Sunt viu, rosti Stu Redman în noapte. Sunt viu, 
slavă Domnului, sunt viu, mulţumescu-Ţi Ţie, 
Doamne, mulţu-mescu-Ţi Tie, Doamne, mulţumescu- 
ŢI Ţie... 


Clătinându-se puţin, o porni pe drum în jos. 


CAPITOLUL 30 


VÂNTUL purta nestingherit colbul peste câmpia 
acoperită cu vegetaţie pitică a Texasului, iar la apus 
crea o perdea translucidă, care dădea oraşului 
Arnette aspectul unei imagini fantomatice, în nuanţe 
sepia. Reclama Texaco a lui Bill Hapscomb fusese 
trântită la pământ, iar acum zăcea în mijlocul 
drumului. Cineva lăsase gazul deschis în casa lui 
Norm Bruett şi, cu o zi în urmă, o scânteie de la 


aparatul de aer condiţionat aruncase totul până la 
cer, împrăştiind fragmente de cherestea, ţigle şi 
jucării marca Fisher-Price peste toată Laurel Street. 
Pe Main Street, câini şi soldaţi morţi zăceau împreună 
în rigolă. La Randy's Sooperette, un bărbat în pijama 
rămăsese agăţat peste vitrina pentru carne, cu 
braţele atârnând la pământ. Unul dintre câinii aflaţi 
acum în rigolă se înfruptase pe săturate din faţa 
omului. Pisicile erau imune la gripă: zeci de 
asemenea făpturi apăreau şi dispăreau din tabloul 
crepuscular, nemişcat, ca nişte umbre de fum. Din 
mai multe case se revărsa bâzâitul neîncetat al 
televizoarelor rămase deschise. Un oblon desprins se 
zbătea când şi când în balamale. O camionetă veche, 
al cărei roşu dispăruse aproape sub rugină, pe 
obloanele căreia de-abia se mai putea citi SPEEDWAY 
EXPRESS, rămăsese în mijlocul lui Durgin Street, în 
faţă la Indian Head Tavern. În camionetă se aflau 
nişte sticle returnabile de bere şi de sifon. Pe Logan 
Lane, în cel mai select cartier din Arnette, un şir de 
mici clopote de vânt răsunau în veranda casei lui 
Tony Leominster. Maşina de teren marca Scout a lui 
Tony era parcată pe alee, cu ferestrele deschise. O 
familie de veveriţe se cuibărise pe bancheta din 
spate. Soarele părăsea acum Arnette; oraşul se 
întuneca treptat, acoperit de aripa nopţii. Dacă făceai 
abstracţie de foşnetul şi şoaptele animalelor mici şi 
de clinchetul clopoţeilor lui Tony Leominster, oraşul 
era tăcut. Şi tăcut. Şi tăcut. 


CAPITOLUL 31 


CHRISTOPHER BRADENTON se lupta să iasă din 
starea de delir, ca un om care se zbate să scape din 
nisipuri mişcătoare. Il durea tot trupul. Işi simţea faţa 


ca pe un corp străin, ca şi cum cineva i-ar fi injectat 
silicon în mai multe locuri, până ce obrazul i se făcuse 
cât un dovleac. Gâtul îl durea de parcă era carne vie, 
dar înspăimântător era că traheea ajunsese, de la 
dimensiunile ei normale, la acelea ale orificiului unui 
pistol cu apă, de jucărie. Respirația de-abia îi mai 
şuiera prin acel fir de legătură teribil de subţire de 
care avea nevoie absolută ca să menţină legătura cu 
lumea. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns pulsaţiile 
chinuitoare continue, trăia şi senzaţia că se îneacă. 
Dar mai rea decât orice era febra. Nu-şi aducea 
aminte să mai fi fost vreodată atât de înfierbântat, 
nici măcar acum doi ani, când îi transportase pe cei 
doi prizonieri politici care, fiind eliberaţi pe cauţiune, 
încercaseră să dispară în Texas. In timp ce călătoreau 
către vest, spre Los Angeles, rabla de Pontiac 
Tempest îşi dăduse duhul pe US 190, în Valea Morţii. 
Îi fusese îngrozitor de cald, dar acum era şi mai rău. 
De data asta, focul venea din interior, ca şi cum ar fi 
înghiţit soarele. 

Se tângui şi încercă să se descotorosească de 
pături, dar nu mai avea pic de vlagă. Oare singur se 
vârâse în pat? Din câte îşi dădea el seama, nu. 
Cineva sau ceva se aflase în casă, cu el. Cineva sau 
ceva... ar fi trebuit să-şi aducă aminte, dar nu era în 
stare. Tot ce reuşea Bradenton să-şi recheme în 
memorie era că fusese speriat chiar înainte de a se 
îmbolnăvi, ştiind că urma să apară cineva (sau ceva), 
iar el va trebui să... ce? 

Gemu iar şi-şi bălăbăni capul pe pernă dintr-o 
parte într-alta. Nu reuşea să-şi amintească decât 
delirul. Fantome fierbinţi, cu ochii lipicioşi. Maică-sa, 
care era moartă din '69, intrase în dormitorul lui 
simplu, cu pereţii din buşteni, şi-i vorbise: "Kit, băiete, 
eu ţi-am zis să nu-ţi faci de lucru cu oamenii ăia, aşa 
ţi-am zis. Mie nu-mi pasă de politică, dar bărbaţii ăia 
cu care te-ai înhăitat tu sunt nişte câini turbaţi, iar 


fetele nişte curve ordinare. Aşa ţi-am zis, Kit..." Apoi 
figura ei se fragmentase, iar prin spărturi îşi făcuse 
apariţia o hoardă de gândaci de cimitir, printre fisurile 
ce se căscau în pergamentul îngălbenit, jar el 
începuse să urle până ce bezna începuse să şovăie şi 
se stârnise un amestec confuz de glasuri, plesnitul 
sec, de piele, al unui pantof, atunci când oamenii o 
luaseră la fugă... lumini, reflectoare, mirosul de gaze, 
iată, se afla din nou la Chicago, în anul 1968, de 
undeva se auzeau nişte voci care scandau "Ahoi, 
ahoi, lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea e cu 
ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea..." iar în rigola de 
lângă intrarea în parc zăcea o fată, îmbrăcată într-o 
salopetă de jeans, desculţă, cu părul lung, plin de 
cioburi; pe faţă i se coagulase sângele, formând un 
strat lucios, aparent de culoare neagră în lumina albă 
şi nemiloasă a felinarelor de pe stradă, tânăra femeie 
amintind de o insectă zdrobită. O ajută să se ridice în 
picioare, iar ea scoase un țipăt şi se cuibări lângă el, 
pentru că din perdeaua de fum se apropia un 
monstru de pe altă lume, o creatură înveşmântată în 
cizme negre, strălucitoare, haină din piele şi mască 
de gaze prin care nu puteai să-i distingi ochii, ţinând 
un bulan într-o mână şi o cutie de spray paralizant în 
cealaltă şi rânjind. lar atunci când bestia inumană îşi 
dezvăluise faţa hlizită şi congestionată, ţipaseră 
amândoi, în acelaşi timp, pentru că era acel cineva 
sau ceva pe care-l aştepta, omul de care Kit 
Bradenton se temuse întotdeauna. Era însăşi Momâia 
Ambulantă. Urletele lui Bradenton sfâşiaseră visul 
acela, aşa cum cocaina pură te trezeşte după ce-ai 
luat crack, şi se pomenise la Boulder, Colorado, într- 
un apartament de pe Canyon Boulevard, e vară şi 
cald, atât de cald, încât îţi curg apele chiar dacă n-ai 
pe tine decât nişte chiloţi, iar de cealaltă parte a 
camerei se află cel mai frumos băiat din lume, înalt, 
bronzat şi zvelt, poartă costum de baie galben ca 


lămâia, care se lipeşte tandru de fiecare proeminenţa 
şi vale a preţioaselor lui fese, şi ştii bine că dacă se 
întoarce, faţa lui îţi va aminti de un înger al lui Rafael, 
chiar dacă dă vădite semne de mahmureală. De unde 
l-ai cules? De la o întrunire unde s-a discutat despre 
rasism în campusul universitar, sau din cafeteria? 
Făcea autostopul? Contează asta? Vai, e teribil de 
cald, dar există apă, o cană de apă, un vas de apă 
împodobit cu figuri stranii, în basorelief, iar alături de 
el pastila, nu!... PASTILA! Aceea care-l va expedia pe 
îngerul în slip galben-deschis în tărâmul aceia special, 
pe care el îl numeşte Huxleyland, unde degetul 
fermecat scrie fără să se mişte din loc, unde florile 
cresc pe tulpina stejarilor morţi şi, băi băiete, ce se 
petrece acolo, în chiloţii tăi? A fost vreodată Kit 
Bradenton mai excitat, mai dornic de dragoste decât 
acum? "Vino în pat", spui, adresându-te spatelui acela 
arămiu şi catifelat, "haide în pat, la început mă faci tu 
pe mine, apoi eu pe tine. Exact cum ţi-o plăcea ţie." 
"Întâi ia-ţi pilula", aruncă el, fără a se întoarce. "După 
aceea mai vedem." 

Înghiţi pastila, simţi răceala apei în gât, apoi 
vederea lui începu să sufere, treptat, fenomenul 
acela straniu, prin care fiecare unghi drept din jur 
începe să pară puţin mai mic sau puţin mai mare de 
nouăzeci de grade. O vreme te uiţi la ventilatorul de 
pe biroul ieftin, făcut la Grand Rapids, apoi îţi 
contempli imaginea în oglinda cu ape de deasupra lui. 
Faţa ta pare neagră şi umflată, dar tu nu te laşi 
impresionat de atâta lucru, pentru că doar pastila 
este de vină, doar PASTILA!!! "Trips", murmuri, "vai, 
Captain Trips, iar mie mi s-a sculat în aşaaaa hal..." 
Celălalt începe să alerge, iar la început nu te poţi 
împiedica să nu te uiţi la şoldurile lui perfecte, acolo 
unde elasticul slipului coboară atât de jos, apoi 
privirile tale urcă spre pântecele plat şi bronzat, spre 
minunatul piept fără păr şi, în fine, după gâtul zvelt şi 


vânos, se opresc asupra feţei... de fapt este faţa /u;, 
scofâlcită, cu un rânjet fericit şi feroce, nu chipul unui 
înger pictat de Rafael, ci un diavol al lui Goya, iar din 
fiecare orbită goală se holbează la el faţa de reptilă a 
unei năpârci; tu ţipi din răsputeri, în timp ce el vine 
tot mai aproape, şoptindu-ţi: Trips, baby, Captain 
Trips... 

Pe urmă întuneric, chipuri şi voci de care nu-şi mai 
amintea, după care, într-un târziu, ieşise la suprafaţă 
aici, în casa pe care o construise cu mâinile lui, la 
marginea lui Mountain City. Prezentul înseamnă cu 
totul altceva, marele val de revoltă care cuprinsese 
întreaga ţară se potolise de mult, cei mai mulţi dintre 
tinerii radicali ajunseseră nişte bătrâni retrograzi, cu 
bărbi încărunţite şi cu nişte găuri mari şi carbonizate 
în locul nărilor, gata, băiete, era atins de ruină. 
Tânărul în costum de baie galben fusese acum o 
veşnicie; de fapt nici el, Kit Bradenton, nu fusese cu 
mult mai răsărit atunci, la Boulder. 

Dumnezeule, nu cumva mor? 

Gândul îl împinse în ghearele unei crize de groază, 
iar căldura se răsucea şi tălăzuia la el în cap ca o 
furtună de nisip. Pe neaşteptate, un sunet care 
începuse să se ridice de undeva, de dincolo şi de 
dedesubtul uşii închise a dormitorului, îl făcu să-şi 
reţină respiraţia scurtă şi grăbită. 

La început, Bradenton îşi închipui că era o sirenă 
de incendiu sau de la o maşină de poliţie. Pe măsură 
ce se apropia, zgomotul era tot mai puternic; distinse 
apoi şi bocănitul inegal al unor paşi străbătând 
culoarul lui de la parter, salonul, urcând apoi scările 
într-un ritm infernal. 

Se lipi cu spatele de pernă; pe figură i se 
întipărise un rictus de teamă, iar ochii i se holbaseră 
în cercurile lor negre. Zgomotul era acum foarte 
aproape. Nu, nu mai semăna cu o sirenă, se 
transformase într-un țipăt, ascuţit şi modulat, un 


strigăt aşa cum nu poate emite nici o fiinţă 
omenească; nu putea fi vorba decât de urletul unei 
iele sau, cine ştie, al unui Caron de culoare, venit să-l 
treacă râul ce desparte tărâmul celor vii de acela al 
morţilor. 

Paşii grăbiţi veneau acum drept spre el, bubuind 
de-a lungul culoarului de la etaj, făcând să geamă, să 
scârţâie şi să protesteze scândurile clădirii sub 
greutatea nemiloasă a cizmelor cu potcoave tocite; 
deodată, Kit Bradenton înţelese cine-l căuta şi începu 
să ţipe chiar în momentul când uşa sări din ţâţâni şi 
în încăpere se năpusti bărbatul îmbrăcat într-o 
jachetă spălăcită de jeanşi, cu rânjetul lui de ucigaş 
lăţit peste întreaga faţă, aidoma unui ameţitor cerc 
alb alcătuit din lame de cuţit, cu expresia unui Moş 
Crăciun dement, cărând o găleată din oţel galvanizat 
sus, deasupra umărului drept. 

— HIIIIIIIAAAAAAUUUUUUUULU! 

— Nu! strigă Bradenton, ridicându-şi cu greu 
braţele până în dreptul obrajilor. Nu! Nuu!... 

Găleata se înclină şi toată apa din ea se revărsă, 
părând să rămână suspendată în lumina galbenă a 
lămpii, ca şi cum ar fi fost cel mai mare diamant 
neprelucrat din univers, iar Bradenton distinse prin 
masa de lichid figura acelui om, reflectată şi 
refractată pe figura acestui demon rânjitor, care 
tocmai îşi croise drum din străfundurile cele mai 
puturoase ale iadului şi se iscase pe pământ; apa 
căzu atunci asupra lui; atât de rece, încât gâtul lui 
congestionat se deschise ca prin minune, storcând 
valuri de sânge din pereţii esofagului; curentul masiv 
de aer avu efectul unui şoc: îşi aruncă păturile 
departe, peste marginea patului, printr-un unic spasm 
convulsiv, în aşa fel ca trupul lui să aibă libertatea de 
a se mişca în voie, dar şocul acesta îi provocă dureri 
amare, ca o haită de ogari asmuţită asupra vânatului. 

Ţipă. Şi încă o dată. Apoi rămase să tremure, cu 


trupul înfierbântat şi ud din cap până în picioare, cu 
ochii ieşiţi din cap. Instantaneu, esofagul i se închise 
la loc şi începu din nou să se lupte pentru fiecare 
gură de aer. Trupul îi era zgâlţâit de frisoane din ce în 
ce mai violente. 

— Am ştiut eu c-ai să te răcoreşti! îi aruncă vesel 
bărbatul pe care el îl cunoştea sub numele de Richard 
Fry, punând găleata jos, cu zgomot. Am știut la fix că 
are să-ţi facă bine, şefule! Mi se cam cuvin nişte 
mulţumiri, din câte-mi fac eu socoteala. Ai de gând 
să-ţi arăţi recunoştinţa? Nu poţi vorbi? Nu? Insă eu 
sunt convins că în inima ta vorbeşti. ///GAAAAA! 

Făcu un salt în aer, la fel ca Bruce Lee într-un film 
de lupte kung-fu, cu genunchii depărtaţi, părând să 
rămână suspendat deasupra lui Kit Bradenton pentru 
o fracțiune de secundă, ca şi apa, umbra lui stăruind 
ca o pată pe pieptul pijamalei ude a lui Bradenton, iar 
acesta protestă stins. Fry ateriză apoi cu genunchii de 
o parte şi alta a cuştii toracice, punctul în care i se 
întâlneau coapsele rămânând deasupra pieptului lui 
Bradenton, la doar câţiva centimetri; figura lui 
diabolică avea asupra obrajilor lui Bradenton efectul 
unei torţe din cele folosite la luminarea beciurilor, în 
romanele gotice. 

— A trebuit neapărat să te trezesc, bărbate, zise 
Fry. N-am vrut să-ţi iei zborul fără să mai apuc să 
discut puţin cu tine. 

— ... Dă... dă... dă-te jos... 

— Uite ce este, eu nu stau petine, omule. Pur şi 
simplu sunt suspendat deasupra ta. La fel ca şi vasta 
lume invizibilă. 

Bradenton, cuprins de o frică agonică, nu mai era 
în stare decât să gâfâie, să tremure şi să-şi ferească 
ochii de faţa aceea dementă, sucindu-şi privirile cu 
disperare în toate direcţiile. 

— Trebuie să stăm de vorbă despre ace, brice şi 
aplice şi dacă albinele au sau nu dinţi. Precum şi 


despre actele pe care trebuia tu să mi le pregăteşti, 
despre maşină şi cheile acelei maşini. Am fost prin 
garaj şi acolo nu era decât o camionetă marca Chevy, 
care ştiu că este a ta, Popo-Kitty, ei, ce-ai de zis? 

— ... Ala... actele... nu pot... vorbi. 

Inghiţi cu un efort teribil o gură de aer. Dinţii îi 
clânţăniră mărunt, sunetul amintind de acela al unor 
păsări mici dintr-un copac. 

— Fă bine şi vorbeşte, spuse Fry, înălţându-şi 
ambele degete mari. La fel ca degetele lui, aveau 
încheieturi duble, ceea ce-i permitea să le mişte în 
nişte poziţii şi unghiuri care contraziceau orice lege a 
biologiei şi fizicii. Că de nu, am să-ţi scot ochii să mi-i 
pun de breloc, iartu o să tropăi prin iad cu un câine 
din ăia pentru orbi după tine. 

Işi repezi degetele mari spre ochii lui Bradenton, 
iar acesta se lipi de pernă, disperat şi neajutorat. 

— Dacă-mi spui, continuă Fry, am să-ţi las pilulele 
de care ai nevoie. De fapt, am să te ajut să te ridici, 
ca să le poţi înghiţi. Ai să te pui pe picioare, omule. 
Pilulele alea te fac bine de orişice. 

Lui Bradenton, care dârdâia de frig şi de frică, în 
egală măsură, cuvintele îi ieşiră cu greu printre fălci. 

— Actele... pe numele de Randall Flagg. În bufetul 
velş de la parter. Sub... hârtia de pe fundul sertarului. 

— Şi maşina? 

Bradenton se sforţa nebuneşte să gândească. Îi 
cumpărase oare omului acesta o maşină? Lucrurile 
astea rămăseseră undeva, la distanţă enormă, iar 
între ele şi momentul prezent se inter-puseseră 
flăcările delirului, care, din câte se părea, dăunaseră 
proceselor lui mintale, arseseră bănci întregi de 
amintiri. Porţiuni întregi din trecutul lui se 
transformaseră în grămezi informe de sârme topite şi 
relee arse. În locul automobilului despre care voia să 
ştie omul ăsta infernal, în minte îi răsări imaginea 
primei lui maşini, un Studebaker model 1953 cu bot 


rotund, pe care îl vopsise în roz. 

Fry îşi aşeză cu blândeţe o mână peste gura lui 
Bradenton, iar cu cealaltă îi strânse nările. Bolnavul 
începu să se încovoaie sub el. Gemete stinse se 
strecurau pe lângă palmele lui Fry. Acesta îl lăsă din 
nou liber şi îi spuse: 

— Acum ţi-aduci aminte? 

Straniu, dar gestul brutal îl ajutase cu adevărat. 

— Maşina..., începu el, apoi gâfâi ca un câine. 
Lumea dansă în jurul lui, apoi îşi recăpătă imobilitatea 
şi fu în stare să continue. Maşina e parcată... în 
spatele benzinăriei Conoco... chiar la marginea 
oraşului. Pe US 51. 

— La nord sau la sud de oraş? 

— Su... su... 

— Da, domnule! Am înţeles. Mergi mai departe. 

— Acoperită cu o prelată. Biuu... Biuu... Buick. 
Talonul este pus pe coloana de direcţie. Completat 
pe... Randall Flagg. 

Incepu iarăşi să respire cu greu, incapabil să mai 
spună sau să mai facă ceva, holbându-se cu speranță 
idioată la Fry. 

— Cheile? 

— Covor. Dedesubt. 

Fry puse capăt dialogului, lăsându-se cu toată 
greutatea peste pieptul lui Bradenton. Se aşeză 
confortabil, ca şi cum s-ar fi întins pe o pernă moale, 
acasă la un prieten; bolnavul nu mai putea acum 
respira deloc. O dată cu expiraţia finală, pronunţă şi 
ultimul lui cuvânt: 

— ... rog... 

— Şi îţi mulţumesc, îl asigură Richard Fry/Randall 
Flagg cu un zâmbet afectat. Urează-mi noapte bună, 
Kit. 

Fiindu-i imposibil să vorbească, Kit Bradenton îşi 
roti globii albi ai ochilor în orbitele lor umflate. 

— Să nu mă judeci aspru, îi şopti bărbatul cel 


întunecat. Chestia este că trebuie să ne grăbim. 
Carnavalul se deschide devreme. Dau drumul la toate 
panaramele, la încercarea Puterii şi la Roata 
Norocului. lar asta este noaptea mea norocoasă, Kit. 
Simt. O simt prea bine. Aşa că trebuie să ne grăbim. 


După ce străbătu cei peste doi kilometri până la 
benzinăria Conoco, ceasul arăta 3.15 dimineaţa. 
Vântul bătea mai tare, vuind pe drumurile pustii, pe 
care nu întâlnise decât cadavrele a trei câini şi al unui 
bărbat. Omul respectiv purta uniformă. Deasupra lui, 
stelele străluceau cu putere, ca nişte scântei iscate 
pe carapacea întunecată a universului. 

Prelata ce acoperea Buickul fusese bine fixată cu 
ţăruşi în pământ, iar vântul umfla pânza ca pe un 
balon. După ce Flagg scosese ţăruşii, prelata fu luată 
de vârtej şi purtată în noapte, ca o fantomă mare şi 
fumurie, dispărând spre răsărit. Dar problema era 
încotro trebuia e/ s-o apuce? 

Rămăsese în apropierea Buickului, model 1975, 
care se prezenta însă ireproşabil (maşinile aveau aici 
condiţii foarte bune: umiditatea fiind redusă, rugina 
pătrundea cu greu în tablă), adulmecând noaptea de 
vară ca un coiot. Aerul era amestecat cu parfumul 
specific deşertului, pe care nu-l simţi cu adevărat 
decât noaptea. Buickul era unica piesă întreagă în 
mijlocul unui cimitir de maşini desfăcute în bucăţi, 
aducând aminte de monoliţii din Insula Paştelui, în 
tăcerea tulburată doar de vânt ce domnea în jur. Un 
bloc motor. O axă care semăna cu halterele acelea 
mici pe care le folosesc culturiştii. O grămadă de 
anvelope, tocmai potrivite ca vântul să scoată din ele 
efecte de claxon. Un parbriz crăpat. Şi câte şi mai 
câte. 

Scenele de genul acesta îi ieşeau cel mai bine. 
Orice bărbat îl poate juca pe lago în astfel de clipe. 


Se depărtă de Buick şi-şi trecu mâna peste capota 
neregulată a ceea ce părea să fi fost odinioară un 
Mustang. 

— Hei, Cobră mică, nu ştii c-ai să-i laşi pe toţi cu 
gura căscată?... cântă el încetişor. 

Lovi un radiator cu cizma lui prăfuită şi dezvălui 
un cuib de bijuterii ce scânteia potolit, ca un foc stins. 
Rubine, smaralde, perle de dimensiunea unor ouă de 
rață, diamante a căror lumină se lua la întrecere cu 
aceea a stelelor. Pocni din degete în direcţia lor. 
Dispărură. Dar el încotro să se ducă? 

Vântul se tânguia prin geamul lateral spart al unui 
străvechi Plymouth, iar dinăuntrul lui se auzea 
foşnetul unor vietăţi mici. 

Şi în spatele lui se distingea un anume zgomot. Se 
întoarse şi constată că era Kit Bradenton, îmbrăcat 
doar în nişte chiloţi galbeni, absurzi, cu pântecele lui 
de poet atârnând peste talie ca o avalanşă dintr-un 
film de animaţie oprită din cădere prin stop-cadru. 
Bradenton se apropia de el, trecând peste grămezile 
de fiare fabricate la Detroit. Foaia unui arc îi 
străpunse piciorul, ca într-o scenă de crucificare, dar 
din rană nu se scurgea nici o picătură de sânge. 
Buricul lui Bradenton era un ochi negru. 

Omul Întunecat pocni din degete, iar Bradenton 
dispăru. 

Rânji şi se întoarse la Buick. Se sprijini cu fruntea 
de locul unde tavanul maşinii se înclina, în dreptul 
scaunului pasagerului. Timpul trecea. După o vreme 
se îndreptă din şale, cu acelaşi rânjet pe buze. Acum 
ştia. 

Se urcă la volanul maşinii şi apăsă de mai multe 
ori pedala de acceleraţie, pentru a pompa benzină în 
carburator. Motorul se trezi la viaţă uşor, iar acul ce 
indica nivelul benzinei urcă imediat până la 
maximum. Porni din loc şi ocoli staţia de benzină; 
lumina farurilor lui surprinse, pentru un moment, încă 


o pereche de smaralde, ochii unei pisici care luceau 
prudent din iarba înaltă de lângă uşa toaletei pentru 
doamne a benzinăriei. Pisica ducea în dinţi corpul 
minuscul şi inert al unui şoarece. La vederea feţei 
rotunde ca o lună şi rânjite a bărbatului care o privea 
prin geamul lateral al maşinii, pisica scăpă bucâăţica 
din gură şi-o luă la fugă. Flagg începu să hohotească 
puternic, din toată inima, cu râsul unui om care nu 
are în minte decât cele mai bune gânduri. Acolo unde 
drumul de la staţia de benzină Conoco intra în şosea, 
coti la dreapta şi porni spre sud. 


CAPITOLUL 32 


CINEVA lăsase deschisă uşa dintre zona de 
securitate maximă şi blocul de celule de dincolo de 
ea: coridorul lung, cu pereţi din oţel, avea efectul 
unui amplificator natural, care transformase întreaga 
dimineaţă vaietul monoton şi continuu într-un sunet 
monstruos, întretăiat de ecouri şi de reverberaţii 
nenumărate, până când Lloyd Henreid nu mai speră 
câtuşi de puţin că va scăpa cu mintea întreagă, atât 
din cauza ţipetelor, cât şi a fricii foarte omeneşti ce-l 
încerca. 

— Mamă, se auzea strigătul răguşit, mereu 
repetat. Maa-măăă! 

Lloyd stătea cu picioarele încrucişate pe podeaua 
celulei. Ambele mâini îi erau mânijite de sânge; ai fi 
zis că şi-a pus o pereche de mănuşi roşii. Cămaşa din 
bumbac de culoare albastru deschis a uniformei lui 
de închisoare era murdară de sânge, pentru că-şi 
ştergea mereu degetele, ca să poată apuca mai bine 
cu ele. Era data de 29 iunie, ora 10 dimineaţă. Ceva 
mai devreme, cam pe la ora 7, constatase că piciorul 
din dreapta faţă al priciului se clătina, iar de atunci se 


străduia să deşurubeze bolţurile ce-l fixau între podea 
şi partea de jos a ramei patului. Nu se folosea la 
treaba respectivă decât de degete, iar până în 
momentul de faţă desfăcuse cinci din cele şase 
bolţuri. Din această cauză, degetele lui semănau 
acum cu masa aceea informă şi spongioasă din care 
se prepară hamburgerii. Cel de al şaselea se dovedea 
a fi cu ghinion, dar începuse să spere că-l va 
desprinde şi pe el. Ce se va întâmpla după aceea nu- 
şi permitea luxul să gândească. Singurul mod ca să 
nu se lase cuprins de cea mai neagră panică era să 
nu gândească. 

— Maamăăă... 

Sări în picioare, făcând să se răspândească pe 
podea picături roşii din degetele lui rănite şi 
tremurânde, şi-şi scoase capul pe coridor cît mai mult 
cu putinţă; se prinsese zdravăn de gratii, iar ochii îi 
ieşiseră din cap de furie. 

— Taci din gură, labagiule! urlă el. Taci din gură, 
că simt cum îmi ies din minţi! 

Urmă o pauză îndelungată. Lloyd savură liniştea la 
fel cum se delectase odată cu un cheeseburger din 
alea mari de la McDonald's, de-abia scos de pe foc. 
Tăcerea este de aur, zicala asta i se păruse 
totdeauna o tâmpenie, acum trebuia să recunoască 
însă că exista şi o doză de adevăr în ea. 

— MAAAAMĂĂĂĂĂ,... 

Vocea urca iarăşi prin trecătoarea din oţel 
mărginită de celule, la fel de jeluitoare ca un corn din 
cele folosite pe timp de ceaţă. 

— Isuse, mormăi Lloyd. Sfinte Dumnezeule. TACI 
DIN GURĂ! TACI DIN GURA! TACI ODATĂ DIN GURĂ, 
IDIOT AFURISIT! 

— MAAAAAAAMĂĂĂĂĂĂĂ... 

Lloyd se întoarse la piciorul priciului şi-l atacă 
sălbatic, dorindu-şi, pentru a câta oară, să fi existat în 
celulă un lucru pe care să-l fi putut folosi drept 


unealtă, şi încercând să ignore durerea din unghii şi 
groaza ce-i apăsa mintea, se strădui să-şi aducă 
aminte cu exactitate când îl văzuse pentru ultima 
oară pe avocat — chestiile de soiul acesta se risipeau 
aproape imediat din memoria lui Lloyd, care păstra o 
cronologie a evenimentelor trecute aproape la fel de 
bine pe cât reţine o sită apa. Acum trei zile. Da. Cuo 
zi după ce nemernicul ăla de Mathers îl lovise la ouă. 
Doi gardieni îl duseseră iarăşi în camera de vizite, iar 
Shockley era tot dejurnă la uşă şi-l întâmpinase cam 
aşa: /a te uită, iar ai apărut, rahat cu ochi ce eşti, ia 
Zi, deşteptule, acum ce mai ai de zis? După care 
Shockley căscase gura şi-i strănutase lui Lloyd drept 
în faţă, stropindu-l din belşug cu scuipat. /a şi tu nişte 
germeni din ăia de gripă, băi, căcat, toată lumea e 
bolnavă, în frunte cu directorul, iar eu sunt de 
principiul că dacă ai ceva, e bine să împarți şi cu 
ceilalţi. La noi, în America, până şi lepădăturilor de 
teapa ta trebuie să li se dea şansa de a lua o răceală. 
După aceea îl băgaseră înăuntru, iar Devins avea faţa 
unui om care încearcă să ascundă nişte ştiri bune, 
care n-ar fi exclus să se transforme în nişte ştiri 
proaste, în cele din urmă. Judecătorul înaintea căruia 
urma să apară Lloyd era țintuit la pat, din cauza 
gripei. Alţi doi juzi erau şi ei bolnavi, fie de gripa asta 
care bântuia, fie de cine mai ştie ce, aşa că restul 
băgătorilor de seamă erau în aer. Poate că reuşeau 
să obţină o amânare. Ţine pumnii strânşi, îi zisese 
avocatul. Şi când o să ştim exact? îl întrebase Lloyd. 
Probabil de-abia în ultimul moment, îi răspunsese 
Devins. Am să te ţin la curent, stai fără grijă. Dar de 
atunci Lloyd nu-l mai văzuse, iar acum, gândindu-se 
mai bine, îşi aduse aminte că şi avocatului îi curgea 
nasul şi... 

— 0ooooh, Doamne! 

Îşi vâri degetele de la mâna dreaptă în gură şi 
simţi gustul sângelui. Dar afurisitul de bolţ parcă 


cedase puţin, asta însemnând că avea să-i vină de 
hac. Până şi ăla de la capătul culoarului, carc-o striga 
pe mă-sa, nu-l mai deranja... sau măcar nu atât de 
tare. Avea să-i vină de hac. După care nu-i rămânea 
decât să aştepte şi să vadă ce se va mai întâmpla. 
Rămăsese cu degetele în gură, ca să şi le odihnească. 
După ce va termina, hotărâse să-şi rupă cămaşa în 
fâşii şi să le bandajeze. 

— Mamă? 

— Îţi zic eu acu' ce să faci cu mă-ta, murmură 
Lloyd. 

În seara aceea, după ce stătuse de vorbă cu 
Devins ultima dată, începuseră să-i scoată afară pe 
puşcăriaşii bolnavi, purtându-i cu targa, să nu se 
înţeleagă cumva că le făceau cine ştie ce favor, 
pentru că nu-i luau decât pe cei în stare gravă de tot. 
Vecinul lui Lloyd din celula din dreapta, Trask, îi 
atrăsese atenţia că majoritatea gardienilor păreau, şi 
ei, răciţi. Poate că reuşim şi noi să tragem un profit 
de pe urma asta, zisese Trask. Cum? îl întrebase 
Lloyd. Nu prea ştiu, îi spusese Trask. Era un tip slăbă- 
nog, cu o faţă ca de ogar, care aştepta în zona de 
maximă securitate să fie judecat, acuzat fiind de 
tâlhărie şi atac armat. Amânări, îi zisese. Nu prea 
ştiu. 

Trask avea şase ţigări cu marijuana sub salteaua 
subţire de pe priciul lui, din care-i dăduse patru unui 
caraliu mai cumsecade, ca să-i spună ce se petrecea 
afară. Gardianul îi povestise că oamenii fugeau din 
Phoenix unde vedeau cu ochii. Boala bântuia în 
neştire, iar oamenii dădeau în primire ca muştele. 
Guvernul promitea să pună la dispoziţie un vaccin în 
foarte scurt timp, dar majoritatea nu mai aveau 
încredere în vorbe de felul acesta. Multe dintre 
posturile de radio din California transmiteau nişte 
lucruri cu adevărat îngrozitoare despre instituirea 
legii marţiale, blocade efectuate de armată, soldaţi 


înarmaţi cu mitraliere scăpaţi de sub control şi 
zvonuri cum că oamenii mor cu zecile de mii. Gardia- 
nul mai zicea că n-ar fi câtuşi de puţin surprins să se 
descopere că toată nenorocirea pornise de la 
perverşii ăia cu părul lung, care se dau în vânt după 
comunişti, şi care puseseră ceva în apă... 

Caraliul spusese că el personal se simţea bine, dar 
că avea de gând s-o ia din loc de îndată ce ieşea din 
schimb. Auzise că armata plănuia să blocheze US 17, 
l-10 şi US 80 până mâine dimineaţă: dar el îşi făcuse 
socoteala să-şi pună în maşină soţia şi copilul şi toată 
mâncarea pe care reuşea s-o rostuiască şi să stea în 
munţi până ce trecea nebunia. Avea o cabană a lui, îi 
explicase gardianul, iar dacă se apropia careva mai 
mult de zece metri de casă, îl împuşca drept în cap. 
Dimineaţa următoare, lui Trask îi curgea nasul şi 
simţea că are temperatură. Il cuprinsese o asemenea 
frică încât o luase razna, îşi amintea Lloyd, sugându- 
şi degetele. Trask urlase după fiecare gardian care 
trecea să-l scoată de acolo până nu i se pornea boala 
cu adevărat. Paznicii nici măcar nu se uitaseră la el şi 
nici la ceilalţi deţinuţi, care erau nervoşi ca nişte lei 
subnutriţi de la grădina zoologică. Atunci începuse să- 
| cuprindă teama şi pe Lloyd. De obicei erau câte 
douăzeci de caralii pe culoar, la orice oră. Cum de nu 
vedea acum decât patru sau cinci moace diferite de 
cealaltă parte a gratiilor? 

Din ziua respectivă, de pe 27, Lloyd nu mânca 
decât jumătate — adică nimica toată — din ceea cei 
se arunca printre barele metalice, păstrând restul sub 
saltea. 

Trask fusese cuprins ieri, pe neaşteptate, de un şir 
de convulsii. Obrajii i se făcuseră negri ca asul de pică 
şi pe urmă murise. Lloyd se uitase lung la prânzul lui 
Trask, din care acesta nu mâncase decât jumătate, 
dar nu avea nici o şansă să ajungă la el. leri după- 
amiază mai rămăseseră câţiva gardieni pe culoarul 


lor, dar n-au mai dus pe nimeni la infirmerie, 
indiferent de starea în care se aflau. Probabil mureau 
şi la infirmerie şi atunci directorul închisorii hotărâse 
că nu avea rost să se mai ostenească. Nimeni nu 
venise să ridice trupul lui Trask. 

Spre sfârşitul după-amiezei, Lloyd se lăsase 
toropit de somn. Când se trezise, coridoarele zonei de 
securitate maximă rămăseseră pustii. Cina nu le mai 
fusese adusă. lar dacă închideai ochii, zgomotele 
semănau într-adevăr cu acelea din cuşca leilor, într-o 
grădină zoologică. Lloyd n-avea destulă imaginaţie ca 
să-şi pună întrebarea ce balamuc s-ar fi iscat dacă 
spaţiul de securitate maximă ar fi fost ocupat în 
întregime. N-avea habar câţi rămăseseră în viaţă şi 
dacă erau destul de vioi ca să strige după mâncare. 
În orice caz ecoul te lăsa să crezi că sunt mai mulţi 
decât în realitate. Tot ceea ce ştia Lloyd cu siguranţă 
era că în celula din dreapta, pe trupul lui Trask, se 
adunau muştele şi că la stânga lui celula rămăsese 
goală. Fostul ei locatar, un tânăr negru care vorbea în 
jargon şi care se afla aici pentru că, dorind doar să 
jefuiască o bătrână, ajunsese s-o omoare, fusese dus 
la infirmerie cu mai multe zile în urmă. De cealaltă 
parte, zărea două celule goale şi picioarele atârnând 
în gol ale unui bărbat arestat pentru asasinarea soţiei 
şi cumnatului lui, în timpul unui joc de cărţi cu miza 
de un cent. Cartoforul Ucigaş, după cum fusese 
poreclit, preferase să-şi pună capăt zilelor, folosindu- 
se de centură sau, dacă-i fusese luată, de pantaloni. 

Mai târziu, după ce luminile se aprinseseră 
automat, Lloyd mâncase o parte din fasolea pe care 
şi-o pusese deoparte cu două zile în urmă. Avea un 
gust oribil, însă asta nu-l împiedicase s-o mănânce. 
Băuse nişte apă scoasă din bazinul toaletei, apoi se 
căţărase pe prici şi-şi strânsese genunchii la piept, 
blestemându-l pe Poke pentru că-l vârâse în toată 
porcăria asta. Era doar vina lui Poke. Lloyd n-avea 


ambiţii prea mari şi, lăsat de capul lui, s-ar fi 
mulţumit cu delicte mărunte. 

Incetul cu încetul, ţipetele după mâncare se 
potoliseră, iar Lloyd înţelesese că nu era chiar 
singurul care-şi pusese câte ceva deoparte, pentru 
orice eventualitate. Dar nu dispunea decât de foarte 
puţine alimente. Dacă ar fi crezut cu tot dinadinsul că 
se va întâmpla ceva, ar fi pus la păstrare mai mult. 
Undeva, în străfundurile conştiinţei lui, stăruia un 
lucru pe care prefera să-l ignore. Ca şi cum ceva într- 
un colţişor al minţii lui ar fi fost ascuns în spatele unor 
draperii fluturânde. Pe sub marginile faldurilor nu se 
puteau vedea decât nişte tălpi uscate, scheletice, dar 
nici nu ţi-ai fi dorit să vezi mai mult, fiindcă erau 
picioarele unui trup vlăguit şi descărnat, pe ţeasta 
căruia scria FOAMETE. 

— Vai, nu! Cineva o să apară, îşi făcea Lloyd curaj. 
Trebuie să vină. Nici nu încape îndoială... 

Insă în minte-i venea mereu iepurele. Nu putea 
să-şi alunge acest gând. Câştigase la o tombolă 
şcolară un iepure şi cuşca în care să-l ţină. Tatăl lui 
nu voia să-l păstreze, dar Loyd reuşise în cele din 
urmă să-l convingă că-l va îngriji şi-l va hrăni chiar din 
banii lui de buzunar. Il iubea pe iepuraş şi chiar se 
îngrijise de el. La început. Din păcate, cele mai multe 
lucruri îi zburau din minte, după o vreme. Aşa păţea 
întotdeauna. Intr-o bună zi, pe când se legăna leneş 
într-o anvelopă atârnată de arțarul chircit din spatele 
casei lor pipernicite din Marathon, Pennsylvania, 
sărise drept în picioare, amintindu-şi deodată de 
iepure. Nu se mai gândise la el de vreo... ei, de mai 
bine de două săptămâni. Pur şi simplu îi ieşise total 
din minte. 

Fugise la micul şopron de lângă şură, era vară, 
exact ca acum, şi când intrase, duhoarea răspândită 
de cadavrul iepurelui îl izbise în faţă, ca o palmă 
zdravănă, pe care-o primeşti când te bagă la arest. 


Blana, pe care o mângâiase cu atâta desfătare, îşi 
pierduse luciul şi se murdărise.Viermi albi se târau 
grăbiţi prin orbitele goale, unde fuseseră odată ochii 
frumoşi, de culoare roz, ai iepuraşului. Lăbuţele 
animalului erau zgâriate şi însângerate. Încercase să- 
şi spună că erau roşii pentru că se chinuise să-şi 
croiască drum din cuşcă, şi aşa se şi întâmplase, fără 
îndoială, dar dintr-un teritoriu bolnav şi întunecat al 
creierului o voce îl întreba, în şoaptă, dacă nu cumva 
iepurele, împins de cele mai groaznice chinuri ale 
foamei, nu încercase cumva să se mănânce singur. 

Lloyd luase cadavrul, săpase o groapă adâncă şi-l 
înmormântase, fără a-l scoate din cuşcă. Tatăl lui nu-l 
întrebase nimic, poate uitase că fiul lui avusese 
vreodată un iepure — Lloyd nu era teribil de 
inteligent, însă devenea un adevărat monstru de 
deşteptăciune dacă-l comparai cu taică-său —, în 
schimb Lloyd nu uitase niciodată întâmplarea. Fiind 
oricum urmărit de tot felul de vise urâte, moartea 
iepurelui declanşase o serie de coşmaruri teribile. lar 
acum, stând cu genunchii la piept şi spunându-şi că 
avea să apară neapărat cineva, cineva care să-l 
elibereze, năluca iepurelui se întoarse la el. Nu se 
îmbolnăvise de Captain Trips; îi era doar foame. Aşa 
cum îi fusese foame şi iepurelui. Atât şi nimic mai 
mult. 

Adormise din nou după miezul nopţii şi de 
dimineaţă se apucase de lucru la piciorul priciului. lar 
acum, contemplându-şi degetele însângerate, 
amintirea lăbuţelor zgâriate ale iepurelui, căruia nu-i 
dorise decât binele, îl umplu iarăşi de groază. 

Până în după-amiaza zilei de 29 iunie, la ora 1, 
reuşise să desfacă piciorul patului. Până la urmă, 
bolţul cedase cu o uşurinţă de-a dreptul stupidă şi 
piciorul căzuse cu zgomot pe podeaua celulei; acum îl 
cerceta nehotărât, întrebându-se oare de ce 
Dumnezeu şi-l dorise. Obiectul era lung cam de un 


metru. 

Veni cu el în partea din faţă a celulei şi începu să 
izbească furibund în barele din oţel brunat. 

— Hei! urlă el, în timp ce bara vibră profund, ca 
un gong. Hei, vreau să ies afară! Vreau să ies afară 
de-aici, ai înţeles? Hei, fir-ar să fie, hei! 

Se opri şi ascultă atent, în timp ce se stingeau şi 
ultimele reverberaţii ale strigătelor sale. După o 
secundă de tăcere absolută, dinspre blocul de celule 
veni răspunsul frenetic şi răguşit: 

— Mamă! Aici, jos, mamă! Sunt aici, jos! 

— Isuse! strigă Lloyd, aruncând piciorul patului 
într-un colţ. 

Se luptase ore întregi, practic îşi distrusese 
degetele, doar ca să-l trezească din somn pe găozarul 
ăla. 

Se aşeză pe prici, ridică salteaua şi scoase o 
bucată de pâine veche. Cumpăni dacă să adauge şi o 
mână de curmale, îşi spuse c-ar face bine să le mai 
păstreze, după care le scoase totuşi din ascunziş. Le 
mâncă una câte una, strâmbându-se, lăsând pâinea 
la sfârşit, ca să scape de gustul acela cleios, de 
fructe, din gură. 

După ce termină acest mizerabil surogat de masă, 
o porni fără ţintă către partea din dreapta a celulei. 
Privi în jos şi-şi înăbuși un strigăt de repulsie. Trask 
zăcea întins jumătate pe prici, jumătate în afara lui, 
iar pantalonii i se ridicaseră puţin. Gleznele i se 
dezgoliseră, chiar deasupra papucilor pe care ţi-i dau 
să-i porţi la închisoare. Un şobolan mare şi lucios 
tocmai pornea în sus, pe piciorul lui Trask. Işi ţinea 
coada rozalie, respingătoare, frumos înfăşurată în 
jurul trupului cenuşiu. 

Lloyd se duse în colţul opus al celulei lui şi ridică 
suportul patului. Reîntors la postul de observaţie, se 
întrebă dacă şobolanul îl va simţi şi se va hotări să se 
ducă spre alt loc, unde nu avea parte de companie. 


Dar şobolanul stătea cu spatele către el şi, din câte-şi 
dădea seama Lloyd, habar n-avea de prezenţa lui. 
Lloyd măsură din ochi distanţa şi decise că piciorul 
patului l-ar fi ajuns tocmai bine. 

— Aha! icni Lloyd, izbind cu arma improvizată. 
Zdrobi şobolanul căţărat pe piciorul lui Trask, iar 
trupul acestuia se prăbuşi de pe prici cu o bufnitură 
surdă. Şobolanul rămase pe o rână, ameţit şi 
respirând cu greu. Pe mustăţi îi răsăriseră picături de 
sânge. Picioarele din spate i se mai mişcau încă, de 
parca minusculul lui creier îi spunea să fugă, dar 
undeva, de-a lungul coloanei vertebrale, semnalele 
nervilor se încurcau între ele. Lloyd îl lovi încă o dată, 
omorându-l. 

— Aşa-ţi trebuie, nemernicule, zise Lloyd. Puse 
arma jos şi se întoarse la priciul lui. Se înfierbântase, 
îi era frică şi-i venea să plângă. Aruncă o privire peste 
umăr şi ţipă: Cum îţi place în iadul şobolanilor, 
scârnăvie mică şi puturoasă? 

— Mamă! îi răspunse vocea pe un ton vesel. 
Maaamăaăă! 

— Tacă-ți gura! urlă Lloyd. Eu nu sunt mă-ta! Mă- 
ta se dă-n bărci într-un bordel din Oraşul Găoazei, 
Statul Indiana! 

— Mamă? repetă vocea, de astă dată plină de 
îndoială şi de slăbiciune. 

Apoi se aşternu liniştea. 

Lloyd începu să plângă. Se ştergea de lacrimi cu 
pumnii, ca un băieţel. Ar fi poftit un sandviş cu 
friptură, ar fi vrut să stea de vorbă cu avocatul şi să 
iasă de aici. 

În cele din urmă se întinse în culcuşul lui, îşi puse 
o mână la ochi şi se masturbă. Era cea mai bună 
metodă de-a adormi care-i venise în minte. 


Când se trezi era 5 după-amiază, iar în zona de 


maximă securitate domnea o linişte de mormânt. Cu 
privirile împăienjenite, Lloyd cobori din patul lui, 
aplecat spre colţul de unde fusese scos unul dintre 
punctele de sprijin. Puse mâna pe piciorul priciului, se 
pregăti să rămână impasibil la strigătele de Mamă! şi 
începu să bată în metal, ca şi cum ar fi fost bucătarul 
unei ferme care-i cheamă pe zilieri la o cină pe cinste, 
ca la ţară. Cină. Frumos cuvânt, există oare altul mai 
îmbietor? Fripturi de jambon şi cartofi, cu garnitură 
de mazăre verde, lapte cu sirop de ciocolată marca 
Hershey. lar ca desert, o farfurie mare cu îngheţată 
de căpşuni. Nu, hotărât lucru, cuvânt mai frumos 
decât cină nici nu există. 

— Hei, nu-i nimeni acolo? strigă Lloyd, glasul fiind 
pe cale să i se frângă. 

Nici un răspuns. Nici măcar acel strigăt obsedant, 
Mamă! În acest moment, i-ar fi făcut plăcere să-l 
audă. Până şi tovărăşia unui nebun este mai bună 
decât aceea a morţilor. 

Lloyd lăsă să-i scape unealta din mână. Se 
întoarse cu paşi şovăielnici la prici, ridică salteaua şi- 
şi făcu un inventar. Mai avea două coltuce de pâine, 
doi pumni de curmale, un cotlet de porc pe jumătate 
terminat şi o bucată de cârnat afumat. Rupse bucata 
de cârnat în două şi-o înghiţi pe cea mare, dar asta 
nu făcu decât să-i aţâţe şi mai mult pofta. 

— Ajunge, şopti el, apoi înfulecă restul de carne 
de pe os, aducându-şi cele mai grele acuzaţii de 
lăcomie şi plângând din nou. Avea să moară chiar 
aici, aşa cum îi murise iepurele în cuşcă, aşa cum 
Trask murise la el în celulă. 

Trask. 

Rămase o vreme nemişcat, privind lung în celula 
vecină, urmărind muştele care dădeau roată, 
aterizau, apoi decolau din nou. Pe obrajii bietului 
Trask se organizase un aeroport internaţional pentru 
muşte, mai ceva decât la L.A. Într-un târziu, Lloyd 


apucă piciorul priciului, se duse la gratii şi-l vâri 
printre ele. Stând pe vârfuri, reuşi cu greu să ajungă 
până la corpul şobolanului şi să-l tragă spre propria 
lui celulă. 

Când ajunsese suficient de aproape, Lloyd se lăsă 
în genunchi, şi-l aduse în partea lui. Îl prinse de coadă 
şi-l lăsă să-i penduleze multă vreme înaintea ochilor. 
Apoi îl aşeză sub saltea, unde era ferit de muşte, 
lăsând o distanţă între corpul inert şi mica lui provizie 
de alimente. Se uită fix la animal multă vreme, 
înainte de a da drumul saltelei, bucuros că a reuşit să 
scape de obsedanta privelişte. 

— Pentru orice eventualitate, şopti Lloyd Henreid 
în liniştea deplină din jur. Pentru orice eventualitate, 
asta-i. 

Apoi se căţără pe cealaltă parte a priciului, îşi 
trase genunchii la gură şi rămase nemişcat. 


CAPITOLUL 33 


LUMINILE SE STINSERĂ la ora 8.38. Atât arăta 
ceasul de deasupra uşii din biroul şerifului. 

Nick Andros citea un roman ieftin, pe care-l luase 
de pe un raft din magazinul universal, o poveste 
gotică despre o guvernantă speriată, convinsă că 
domeniul singuratic unde fusese angajată ca să-i 
înveţe carte pe fiii frumosului stăpân este bântuit de 
fantome. Chiar dacă nu parcursese nici jumătate din 
carte, Nick ştia că arătarea era în realitate soţia 
frumosului senior, care probabil fusese închisă în 
mansardă, fiind nebună de legat. 

Când luminile se stinseră, simţi cum inima-i 
tresare în piept, iar o voce din străfunduri, venind din 
locul acela unde pândeau coşmarurile ce-l bântuiau 
acum ori de câte ori adormea, îi şopti: Este pe urmele 


tale... chiar acum te caută, pe şoselele nopții... se 
ascunde pe şosele... Omul Întunecat... 

Lăsă cartea să cadă pe birou şi ieşi în stradă. 
Chiar dacă lumina zilei nu dispăruse cu totul de pe 
firmament, amurgul avea să treacă foarte curând. Pe 
stradă nu mai ardea nici o lumină. Lămpile 
fluorescente din magazinul universal, care arseseră zi 
şi noapte, se stinseseră şi ele. Vibraţia discretă a 
cutiilor de branşament de deasupra stâlpilor de 
tensiune se potolise şi ea, fapt verificat de Nick atunci 
când îşi lipise palma de una dintre ele şi nu simţise 
nimic în afară de suprafaţa lemnului. Vibraţia aceea, 
care pentru el era echivalentă cu un fel de auz, 
încetase. 

În debaraua cu efecte a biroului era şi o cutie 
întreagă de lumânări, dar asta nu-l mângâia prea 
mult pe Nick. Stingerea luminii era un fapt care-l 
afecta profund: rămăsese cu privirile îndreptate către 
vest, rugându-se în tăcere luminii să nu-l părăsească 
în acest cimitir întunecat. 

Dar lumina nu ţinu seamă de rugă. La ora 9.10 nu 
mai exista nici o urmă de lumină pe cer, oricât ar fi 
căutat Nick să se amăgească; se întoarse la biroul 
şerifului şi încercă să descopere, în întuneric, locul 
unde se aflau lumânările. Pipăia pe unul dintre rafturi 
ca să găsească cutia cu pricina, când uşa din spatele 
lui se dădu de perete şi Ray Booth îşi făcu apariţia în 
încăpere, clătinându-se, cu obrajii negri şi umflaţi, cu 
inelul cu inscripţia LSU sclipindu-i încă pe deget. 

Rătăcise prin pădurile din preajma oraşului 
începând chiar din seara de 22 iunie, acum o 
săptămână. În dimineaţa de 24 se simţea rău şi, până 
la urmă, foamea şi teama să nu-şi piardă viaţa îl 
mânaseră în seara aceasta să revină în oraş, unde nu 
văzuse pe nimeni în afara idiotului ăsta care-l vârâse 
în tot buclucul. Mutul traversase piaţa oraşului de 
parcă ar fi fost te miri ce mare sculă, parcă era chiar 


proprietarul oraşului unde Ray îşi trăise cea mai mare 
parte a vieţii, cu pistolul şerifului prins la şoldul drept 
şi fixat de coapsă cu o curea de pistolar. Işi închipuia 
pesemne cu tot dinadinsul că este stăpânul oraşului. 
Ray nu-şi făcea iluzii că o să scape de boala asta care 
părea să-i fi curăţat pe toţi ceilalţi, dar mai întâi dorea 
să-i demonstreze nenorocitului ăla cine e mai tare. 

Nick stătea cu spatele şi habar n-avea că nu mai 
era singur în biroul şerifului Baker atunci când o 
pereche de mâini l-a prins de gât şi-a început să-l 
strângă. Cutia pe care tocmai o ridicase îi scăpă din 
mână, iar lumânările, frânte, se răspândiră peste tot 
în încăpere. Nu reuşi să-şi revină din primul şoc decât 
atunci când era pe jumătate sugrumat: era sigur 
acum că Omul Intunecat din visele lui se trezise cu 
adevărat la viaţă; un demon din străfundul iadului îi 
sărise în spinare şi-i prinsese grumazul în strânsoarea 
ghearelor lui solzoase, îndată ce se întrerupsese 
curentul electric. 

Atunci, cu mişcări convulsive şi lăsându-se 
călăuzit de instinct, prinse cu palmele mâinile care-l 
sugrumau şi încercă să le desfacă. Urechea dreaptă îi 
era în bătaia unei răsuflări fierbinţi, formând o 
mişcare de aer pe care-o simţea, fără s-o şi audă. 
Reuşi să respire o dată, chinuit, înainte ca degetele 
să-l prindă cu şi mai multă forţă. 

Cei doi se clătinau în întuneric ca nişte umbre 
dansând. Ray Booth ştia că puterile încep să-l lase, 
puştiul împotrivindu-i-se cu înverşunare. Simţea că-i 
plesneşte capul. Dacă nu-l termina iute pe mut, n- 
avea să-l mai biruie niciodată. Strânse gâtul subţire al 
băiatului cu toată forţa ce-i mai rămăsese. 

Nick simţi cum pierde legătura cu realitatea. 
Durerea din grumaz, ascuţită la început, părea acum 
estompată şi îndepărtată — ba aproape plăcută. Se 
lăsă cu toată greutatea şi-l călcă pe Booth cu 
bocancii, împingându-se totodată şi spre spate. 


Bărbatul masiv fu silit să se dea un pas înapoi. Nimeri 
cu un picior peste o lumânare care se rostogoli 
făcându-l să alunece; căzură amândoi la pământ, Nick 
cu spatele peste el. Mâinile lui Booth se desfăcură 
acum, în sfârşit. 

Nick se rostogoli într-o parte, gâfâind. | se părea 
că pluteşte, reală fiind doar durerea, care revenise, 
pulsându-i lent şi surd în grumaz. Simţea şi un vag 
gust de sânge în fundul gâtului. 

Umbra uriaşă, deşi ghemuită, a celui care-l 
atacase se ridica acum şovăitor. Nick îşi aduse 
aminte de armă şi se pregăti s-o folosească. Găsi 
pistolul la locul lui, însă ceva anume îl împiedica să-l 
scoată. Se înţepenise în toc, nu se ştie cum. innebunit 
de frică, trase cu toată forţa. Arma se declanşă 
singură. Glonţul îi atinse superficial pielea de pe 
picior şi se împlântă în podea. 

Umbra se abătu asupra lui, cu hotărârea sorții. 

Nick apucă să dea drumul aerului ce i se adunase 
în piept, cu forţa unei explozii, apoi două mâini albe îi 
pipăiră faţa, degetele mari căutându-i ochii. În lumina 
palidă a lunii, Nick distinse o licărire purpurie pe unul 
dintre degete şi, surprins, pronunţă pe muteşte 
numele, Booth! Cu mâna dreaptă continua să tragă 
cu putere de patul revolverului. De-abia dacă băga de 
seamă durerea ce-l săgeta pe toată lungimea 
coapsei. 

Unul dintre degetele lui Ray Booth pătrunse în 
ochiul drept al lui Nick. O durere cumplită îi explodă 
în creier. Reuşi în sfârşit să smulgă revolverul din toc. 
Booth îşi răsuci în toate direcţiile degetul lui mare, 
plin de bătături, zdrobindu-i lui Nick globul ocular. 

Nick scoase un țipăt slab şi nedesluşit, dar nu mai 
sonor decât susurul apei... Sprijini ţeavă pistolului în 
coasta lui Booth şi apăsă pe trăgaci. Din detonaţia 
amortizată Nick nu simţi decât reculul violent, care-i 
zgâlţâi braţul; cătarea revolverului se agăţase în 


cămaşa lui Booth. Nick văzu flacăra de la gura ţevii, 
iar peste o fracțiune de secundă îi veni în nări mirosul 
prafului de puşcă şi al materialului carbonizat al 
cămăşii. Trupul lui Ray Booth încremeni, apoi se 
prăbuşi peste el. 

Suspinând de durere şi teamă, Nick se opinti 
asupra greutăţii prăvălite peste el, iar trupul lui Booth 
pe jumătate căzu, pe jumătate alunecă de pe el. Nick 
ieşi târâş de sub adversarul său, ţinându-şi cu o mână 
ochiul rănit. Rămase multă vreme întins pe jos, cu 
gâtul cuprins de o mare de foc. Îşi simţea tâmplele 
prinse într-o imensă menghină nemiloasă. 

După o vreme fu în stare să pipăie în jur, 
descoperi o lumânare şi-o aprinse cu bricheta de pe 
birou. În lumina galbenă şi slabă îl văzu pe Ray Booth 
zăcând cu faţa la pământ. Ca o balenă moartă, 
aruncată la țărm de valuri. Ţeava pistolului îi lăsase 
un cerc negricios pe cămaşă, mare cât o clătită. 
Cursese mult sânge. In lumina pâlpâitoare, umbra lui 
Booth se proiecta pe celălalt perete, imensă şi 
informă. 

Tânguindu-se, Nick porni împleticindu-se către 
mica baie, protejându-şi în continuare ochiul cu 
mâna. Se privi în oglindă. Văzu sângele ce i se 
scurgea printre degete şi şovăi îndelung înainte de a- 
şi retrage mâna. Incă nu era sigur, însă, după toate 
probabilitățile, surdomuţeniei lui i se adăugase un 
nou handicap, acela de a fi chior. 

Se întoarse în birou şi izbi în trupul moale al lui 
Ray Booth cu piciorul. 

M-ai aranjat, îi zise el. Mai întâi dinţii şi acum 
ochiul. Eşti fericit? Mi-ai fi scos amândoi ochii, dac-ai 
fi putut, nu? Mi-ai fi luat văzul şi m-ai fi lăsat surd, 
mut şi orb într-o lume a morţilor. Nemaipomenit, 
este? 

II lovi încă o dată pe Booth, dar carnea flască şi 
moartă în care i se înfigea piciorul îi provocă dezgust. 


Se aşeză pe patul lui, sprijinindu-şi capul în mâini. 
Afară, întunericul era de nepătruns. Afară, toate 
luminile lumii se stingeau. 


CAPITOLUL 34 


VREME ÎNDELUNGATĂ, zile în şir (câte zile? cine 
mai ştie? În nici un caz Trashcan Man“, [Gunoierul sau 
Omul cu Tomberonul] asta-i limpede), Donald Merwin 
Elbert, cunoscut de prietenii lui din perioada istoric 
obscură şi confuză a şcolii elementare drept Trashcan 
Man, bântuise încolo şi încoace pe străzile din 
Powtanville, Indiana, ferindu-se de vocile din capul 
lui, eschivându-se şi ridicându-şi mâinile în sus, ca să 
se protejeze de pietrele aruncate de stafii. 

Hei, Trashcan! 

Hei, Trashcan Man, eşti nemaipomenit, Trash! Ai 
aprins vreun foc cumsecade săptămâna asta? 

Ce-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai ars 
talonul de pensie, Trash ? 

Hei, Trash-baby, nu vrei să cumperi nişte benzină? 

Ti-au plăcut şocurile alea electrice pe care ţi le-au 
administrat la Terre Haute, Trashie? 

Trash... 

„„. hei, Trashcan... 

Uneori ştia precis că vocile nu sunt reale, alteori 
striga la ele în gura mare să înceteze, pentru ca apoi 
să-şi dea seama că singurul care se auzea era chiar 
glasul iui, întorcându-se după ce se izbise de pereţii 
caselor şi ai magazinelor, ricoşând în zidul de beton al 
Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba, unde fusese angajat 
şi unde se afla şi acum, în dimineaţa de 30 iunie, 
înfulecând dintr-un sandviş imens, pe care întinsese 
de-a valma unt de arahide, peltea, roşii şi muştar 
Gulden's Diablo. Nici o voce în afară de cea proprie, 


ciocnindu-se de case şi de magazine, alungată de 
peste tot ca un oaspete nepoftit şi întorcându-se, prin 
urmare, la urechile lui. Pentru că, într-un fel sau altul, 
Powtanville se golise. Toată lumea plecase... sau 
poate că nu? Întotdeauna ziseseră despre el că nu e 
întreg la minte, iar gândul că în afară de el însuşi nu 
mai rămăsese nimeni în oraş părea mai mult decât 
normal pentru un nebun. Privirile îi erau atrase de 
rezervoarele uriaşe pentru ţiţei, albe şi rotunde, 
înşirate la orizont, asemenea unor nori coborâţi la 
pământ. Rezervoarele se înălţau între Powtanville şi 
drumul spre Gary şi spre Chicago; ştia prea bine ce 
doreşte să facă şi planul lui n-avea nimic de-a face cu 
un vis. Era ceva urât, însă nu un vis, dar nici nu se 
punea problema să renunţe. 

Te-ai ars la degete, Trash? 

Hei, Trashcan Man, nu ştii că dacă te joci cu focul 
ai să faci pipi în pat? 

| se păru că aude ceva şuierându-i pe la ureche, 
începu să plângă şi-şi ridică mâinile în sus, scăpând 
sandvişul în ţărână, şi-şi ascunse obrazul cu un gest 
umil, dar nu se întâmplase nimic, nu era nimeni în jur. 
Singurul lucru de interes dincolo de zidul Spălătoriei 
Auto Scrubba-Dubba era doar Indiana Highway 130, 
mergând spre Gary, nu înainte de a trece pe lângă 
imensele rezervoare ale lui Cheery Oil Company. 
Suspinând încă, ridică sandvişul, scutură de bine, de 
rău praful cenuşiu de pe pâinea albă şi începu iarăşi 
să molfăie. 

Oare nu cumva visa? A existat o vreme când trăia 
şi taică-său, dar şeriful îl curăţase chiar în mijlocul 
străzii, lângă Biserica Metodistă, scena aceasta 
urmărindu-l întreaga viaţă. 

Hei, Trash, şeriful Greeley l-a doborât pe tac-tu ca 
pe un câine turbat, ce părere ai de chestia asta, 
împuțit nenorocit ce eşti? 

Taică-său se dusese la crâşma lui O'Toole, unde 


se iscase o ceartă de pomină, până la urmă Wendell 
Elbert scosese pistolul şi-l omorâse pe barman, apoi 
se întorsese acasă şi curmase zilele celor doi fraţi mai 
mari şi surorii lui Trashcan cu aceeaşi armă — el, 
Wendell Elbert fusese un tip cam uşchit, cu un 
temperament fioros, şi începuse s-o ia razna cu multă 
vreme înainte de seara aceea, oricine din Powtanville 
ti-ar zice chestia asta, şi ţi-ar mai zice şi că aşchia nu 
sare departe de trunchi — şi ar fi omorât-o probabil şi 
pe mama lui Trashcan, dacă Sally Elbert n-ar fi fugit 
în noapte, ţipând cât o ţinea gura şi strângându-l în 
braţe pe micuțul Donald, în vârstă de doar cinci ani 
(cel care mai târziu avea să fie cunoscut drept 
Trashcan Man). Wendell Elbert se proptise pe treptele 
din faţa casei, încercând să-i doboare în fuga lor; 
gloanţele şuierau şi ricoşau pe suprafaţa drumului, iar 
la cel din urmă foc pornit din pistolul ieftin — pe care 
Wendell îl cumpărase de la un negru într-un bar de pe 
State Street din Chicago — arma îi explodase în 
mână. Schijele îi sfârtecaseră cea mai marc parte a 
feţei. O pornise pe stradă cu sângele şiroindu-i în 
ochi, urlând şi fluturând rămăşiţele pistolului în mână, 
cu ţeava care "înflorise" şi se spărsese ca o ţigară de 
foi cu surpriză şi, ajuns în preajma Bisericii Metodiste, 
şeriful Greeley îşi făcu apariţia în unica maşină de 
patrulă din Powtanville şi-i porunci să rămână pe loc 
şi să arunce arma din mână. Dar Wendell Elbert 
îndreptă ce mai rămăsese din arma lui ca de operetă 
în direcţia şerifului, însă Greeley probabil nu 
remarcase că pistolul era făcut zob ori se prefăcuse 
că nu bagă de seamă; singurul lucru de netăgăduit 
rămâne deznodământul. Omul legii descărcase în 
Wendell Elbert ambele ţevi ale puştii lui. 

Hei, Trash, cum de nu ţi-ai ars şi PUȚA? 

Privi în jur, ca să-l descopere pe cel care strigase 
chestia asta — după voce, bănuia că ar fi Carley 
Yates, dacă nu cumva unul dintre puştii care ardeau 


gazul împreună cu el — deşi Carley nu mai era de 
mult un copil, cum nu mai era, de altfel, nici el însuşi, 

Poate că sosise în sfârşit momentul să devină 
iarăşi Don Elbert, şi nu Trashcan Man, aşa cum Carley 
Yates devenise Carl Yates, cel care vinde maşini la 
reprezentanța Stout Chrysler-Plymouth din oraş. Dar 
Carl Yates dispăruse, de fapt toată lumea dispăruse, 
iar pentru el era probabil prea târziu să devină 
altcineva. 


Şi nu mai stătea sprijinit de zidul de la Scrubba- 
Dubba; era la aproape doi kilometri spre nord-veştul 
oraşului, mergând pe marginea autostrăzii 130, iar 
oraşul Powtanville se întindea înaintea lui ca o 
reprezentare miniaturizată a unei localităţi de pe 
machetele de sisteme feroviare pentru copii. Până la 
rezervoare mai erau câteva sute de metri. Purta o 
trusă de scule într-o mână şi o canistră cu cinci litri de 
benzină în cealaltă. 

Vai, era un lucru foarte urât, dar... 


După ce-l înmormântaseră pe Wendell Elbert, 
Sally Elbert îşi luase o slujbă la Powtanville Cafe, iar 
la un moment dat unicul pui care-i mai rămăsese, 
Donald Merwin Elbert, ajuns în clasa întâi sau a doua, 
luase obiceiul să aprindă focuri în tomberoanele 
oamenilor şi apoi s-o rupă la fuga. 

Păziţi-vă, fetelor, vine Trashcan Man, o să vă dea 
foc la rochii! 

Nebunu', nebunu', trage cu tunu"! 

Oamenii mari n-au aflat cine-i piromanul decât 
când puştiul ajunsese prin clasa a treia; atunci şi-a 
făcut apariţia la ei în casă şeriful, bunul şi bătrânul 
şerif Greeley, şi aşa se face, presupunea el, că 
bărbatul care-i ucisese părintele în faţa Bisericii 


Metodiste i-a devenit tată vitreg. 

Hei, Carley, vreau să dezlegi o ghicitoare: cum 
poate taică-tău să-l omoare pe taică-tău? 

lo nu ştiu, Petey, zi-mi tu! 

Nici io nu ştiu, dar dacă Trashcan Man eşti chiar 
tu, poate reuşeşti! 

Hihihahahahoho! 


Acum se găsea la capătul aleii acoperite cu 
pietriş; umerii îl dureau de la căratul sculelor şi 
canistrei. Pe poartă se vedea următorul anunţ: 
CHEERY PETROLEUM COMPANY. INC. TOŢI 
VIZITATORII SUNT RUGAŢI SĂ SE PREZINTE LA BIROUL 
DE RECEPŢIE! VA MULŢUMIM! 

In parcare erau doar câteva maşini. Majoritatea 
erau pe jantă. Trashcan Man străbătu aleea şi se 
strecură pe poarta deschisă. Ochii lui, de un albastru 
ciudat, se fixaseră asupra scărilor care se împleteau 
în spirală până la vârful celui mai apropiat rezervor, 
ca nişte pânze de păianjen. Accesul la scări era blocat 
cu un lanţ, de care atârna un alt însemn: ACCESUL 
INTERZIS! STAŢIA DE POMPARE ÎNCHISĂ. Păşi peste 
lanţ şi începu să urce scările. 


Faptul că maică-sa îl luase de bărbat pe şeriful 
Greeley nu i se părea corect. Când ajunsese în clasa a 
patra, începuse să pună foc în cutiile de scrisori — 
aşa arsese şi cecul de pensie al bătrânei doamne 
Semple — şi fusese prins încă o dată. Sally Elbert 
Greeley a făcut o criză de isterie atunci când noul ei 
soţ i-a propus — o singură dată — să-l trimită pe băiat 
în locul acela din Terre Haute (Crezi că e smintit? 
Cum poate să fie smintit un băiat de zece ani? Eu 
cred că tu vrei de fapt să scapi de el! Ai scăpat de 
taică-său, iar acum vrei să scapi şi de el!) Singura 


variantă care i-ar fi rămas lui Greeley ar fi fost să-i 
intenteze o acţiune penală, însă nu poţi trimite un 
copil de doar zece ani într-o şcoală de corecție decât 
dacă ţii neapărat să iasă de acolo cu curul harcea- 
parcea şi să te vezi părăsit de noua ta soţie. 


Pe scări, sus, tot mai sus. Picioarele lui produceau 
un uşor zgomot metalic pe treptele din oţel. Vocile 
rămăseseră undeva, la poale, şi nimeni nu putea 
azvârli cu pietre la o asemenea înălţime; 
automobilele din parcare păreau nişte jucării Corgi 
scânteietoare. Nu se mai auzea decât vocea vântului, 
şoptindu-i în ureche şi tânguindu-se într-o gură de 
aerisire, cine ştie unde, şi chemarea îndepărtată a 
unei păsări. Copacii şi câmpurile nesfârşite se 
întindeau jur-împrejur, în diferite nuanţe de verde, 
doar uşor învăluite de ceața albăstruie, subţire, a 
dimineţii. Zâmbea fericit, urmând spirala din oţel ce-l 
purta în cerc, tot mai sus. 

Când ajunse pe plafonul plat şi circular al 
rezervorului, avu sentimentul că stătea chiar sub 
acoperişul lumii şi că dacă s-ar ridica puţin pe vârfuri 
ar putea să zgârie cu unghiile creta albastră de pe 
cer. Lăsă jos canistra şi trusa şi contemplă priveliştea. 
De aici puteai să vezi chiar şi Gary, pentru că fumul 
industrial ce se revărsa de obicei din coşurile 
fabricilor de acolo lipsea acum, iar aerul era la fel de 
curat în direcţia aceea ca şi aici. Chicago părea un vis 
învăluit în ceața verii, iar o licărire albastră abia 
ghicită departe, spre nord, era fie lacul Michigan, fie o 
simplă nălucire stârnită de speranţă. În aer plutea o 
aromă blândă, aurie, care-l ducea cu gândul la un mic 
dejun liniştit, într-o bucătărie inundată de lumină. 
Curând, ziua avea să fie mistuită de foc. 

Lăsând canistra la locul ei, luă cu sine doar trusa 
de scule şi merse la sistemul de pompare, a cărui 


funcţionare încercă s-o priceapă. Era înzestrat cu o 
capacitate specială de a intui secretele 
mecanismelor; reuşea să se descurce la fel ca şi acei 
idiots savants, capabili să înmulțească şi să împartă 
în gând numere de câte şapte cifre. Nu exista nimic 
raţional sau cognitiv în demersul lui; pur şi simplu 
cerceta obiectul respectiv din priviri, nu mai mult de 
câteva secunde, apoi mâinile intrau în acţiune, 
mişcându-se repede şi sigur, aparent fără a depune 
vreun efort. 


Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la biserică? 
De ce naiba n-ai aprins ȘCOALA ? 

Pe când era în clasa a cincea, pusese foc în 
salonul unei case părăsite din oraşul învecinat, 
Sedley, iar clădirea respectivă arsese până-n temelii. 
Tatăl lui vitreg, şeriful Greeley, îl băgase la pârnaie, 
pentru că, după ce fusese batjocorit de o bandă de 
puştani, acum i se ridicaseră în cap şi cei mari. (Păi, 
dacă nu dădea ploaia, n-ar fi fost de mirare să se fi 
pierdut jumătate de oraş, din cauza afurisitului ăla de 
copil descreierat!) Greeley îi spusese lui Sally că 
Donald trebuia să fie dus la instituţia aceea din Terre 
Haute, ca să i se facă analize. Sally îl ameninţase că-l 
părăseşte dacă-i face aşa ceva copilului ei, singurul ei 
pui şi odor, dar Greeley nu ţinuse cont şi-l convinsese 
pe judecător să semneze ordinul; prin urmare 
Trashcan Man a lipsit din oraş o vreme, doi ani, iar 
maică-sa a divorţat. Ceva mai târziu, în acelaşi an, 
alegătorii i-au retras calitatea de şerif lui Greeley, 
care până la urmă s-a mutat la Gary şi a lucrat acolo 
ca muncitor pe o linie de asamblare a automobilelor. 
Sally îl vizita pe Trash în fiecare săptămână şi 
plângea de fiecare dată. 


Trashcan şopti: "Ţi-am dat de cap, futu-ţi mama 
mă-tii", apoi se uită în jur pe furiş, ca să vadă dacă nu 
cumva îl auzise cineva înjurând în halul ăsta. E de la 
sine înţeles că nu-l auzise nimeni, pentru că se afla în 
vârful rezervorului numărul 1 de la Cheery Oil şi, 
chiar dac-ar fi fost jos, tot nu mai era nimeni în jur. Cu 
excepţia fantomelor. Nori albi şi graşi treceau în zbor 
pe deasupra lui. 

Din încâlceala utilajelor de pompare ieşea la 
iveală o ţeavă cu un diametru foarte mare, de peste 
şaizeci de centimetri, filetată la capăt, în aşa fel încât 
să se poată fixa pe ea ceea ce tehnicienii numesc un 
racord filetat. Ţeava se folosea exclusiv pentru 
scurgeri sau pentru situaţiile când rezervorul era prea 
plin; în acest moment, rezervorul se umpluse cu 
benzină fără plumb şi o mică parte din ea, nu mai 
mult de o jumătate de litru, cursese; lăsând dâre 
strălucitoare pe suprafaţa acoperită cu un strat 
subţire de praf a rezervorului. Trashcan se retrase un 
pas, cu ochii strălucitori, strângând o cheie mare într- 
o mână şi un ciocan în cealaltă. Le lăsă apoi să cadă, 
zăngănind. 

Până la urmă se dovedea că nu avea nevoie de 
benzina pe care o cărase până aici. Luă canistra de 
jos, strigă "Vine bomba!" şi-o aruncă în gol. Îi urmări 
cu mare interes căderea, ajutat de scilipirile reflectate 
de tablă. După ce străbătuse o treime din drum se 
izbi de trepte, ricoşă şi parcurse tot restul prăbuşirii 
răsucindu-se de nenumărate ori şi risipind un nor fin 
de particule chihlimbarii prin locul unde fusese 
găurită, în urma impactului cu scara. 

Se întoarse la ţeava de preaplin şi se uită la micile 
băltoace strălucitoare de benzină. Scoase un pachet 
de chibrituri de carton din buzunarul de la piept şi îl 
contemplă, simțindu-se vinovat, fascinat şi tulburat, 
în acelaşi timp. Pe capac era un anunţ, informând că 
te puteai pregăti, practic în orice domeniu doreai, 


prin cursurile fără frecvenţă de la La Salle 
Correspondence School din Chicago. Eu stau pe o 
bombă, îi trecu prin minte. Îşi închise ochii, 
tremurând de teamă şi de extaz, simțindu-se cuprins 
de acea ştiută stare de emoție rece, de amorţeala ce 
i se strecura în degetele de la mâini şi picioare. 

Hei, Trash, piroman afurisit ce eşti! 


De la Terre Haute i-au dat drumul când împlinise 
treisprezece ani. Nu ştiau dacă se vindecase sau nu, 
dar l-au declarat sănătos. Aveau nevoie de camera lui 
ca să găzduiască un alt copil nebun, timp de câţiva 
ani. Trashcan se întoarse acasă. Rămăsese mult în 
urmă cu şcoala şi nu dădea semne că ar fi în stare să 
intre în ritm. La Terre Haute îl trataseră cu şocuri 
electrice, iar după ce se întorsese la Powtanville nu 
mai era în stare să memoreze. Punea mâna şi învăţa 
pe rupte înaintea unui examen, pentru ca apoi să uite 
jumătate din materie şi să cadă cu brio. 

O vreme nu mai aprinsese nici un foc, totuşi; 
măcar la atât îi servise şederea acolo. Toate 
reintraseră pe făgaşul lor normal, sau cel puţin aşa s- 
ar fi părut. Şeriful care-i ucisese tatăl plecase; se afla 
la Gary, unde monta faruri pe maşini Dodge ("nu mai 
pune pe roate, acum pune pe roţi", zicea uneori 
maică-sa). Mama lui se întorsese la vechea slujbă de 
la Powtanville Cafe. Totul mergea bine. Desigur, 
exista şi CHEERY OIL, ale cărui rezervoare albe se 
profilau la orizont ca nişte imense cutii de conserve 
spoite în alb, iar din spatele lor se ivea fumul 
industriilor de la Gary — acolo unde se afla şi şeriful 
care-i ucisese tatăl — ca şi cum Gary s-ar fi aflat deja 
în flăcări. De multe ori se întreba cum s-ar desfăşura 
un incendiu la rezervoarele de la Cheery Oil. Trei 
explozii separate, suficient de sonore ca să-ţi facă 
timpanul franjuri şi destul de luminoase să-ţi frigă 


ochii din cap? Trei stâlpi de foc (tatăl, fiul şi sfântul 
şerif ucigaş de tată) ce aveau să ardă trei luni de zile 
încheiate, zi şi noapte? Sau poate nu aveau să ardă 
deloc? 

Avea să afle acum. Adierea slabă a verii stinse 
primele două chibrituri; aruncă resturile lor înnegrite 
pe oţelul prins în nituri. La dreapta lui, în apropierea 
rampei metalice, înaltă până la genunchi, ridicată de 
jur-împrejurul marginii rezervorului, văzu un gândac 
luptându-se cu ultimele puteri într-o băltoacă de 
benzină. Sunt exact ca gândacul ăla, gândi el iritat şi 
se întrebă ce fel de lume mai e şi asta, în care 
Dumnezeu nu numai că te lasă să intri în mocirlă 
până la gât, ca acel gândac în pata de benzină, dar te 
mai şi lasă să te zbaţi ore, poate zile întregi... sau ani, 
aşa cum i se întâmplase lui. Era o lume care merita 
să ardă, hotărât lucru. Stătea cu capul plecat, cu cel 
de-al treilea chibrit pregătit în mână, când vântul 
muri. 


După întoarcere, i se spusese o vreme /unaticul, 
cretinul sau căpiatul, dar Carley Yates, care între timp 
ajunsese cu trei clase înainte, îşi adusese aminte de 
tomberoane şi născocise porecla, de care nu mai 
scăpase de atunci. La şaisprezece ani, părăsise 
şcoala cu consimţământul maică-sii (La ce te poti 
aştepta? L-au distrus acolo, la Terre Haute. Dac-aş 
avea destui bani, i-aş da în judecată. Tratament cu 
şocuri, aşa-l numesc ei. După părerea mea, mai bine 
i-ar zice scaun electric!) şi începuse să muncească la 
Scrubba-Dubba Car Wash: şampon pe faruri/şampon 
pe capotă/ridică ştergătoarele/freacă oglinzile/hei, 
domnule, să dau şi cu spray? Lucrurile urmară o 
traiectorie normală încă o scurtă vreme. Oamenii 
strigau în continuare după el, de la colţ de stradă sau 
din maşini, se interesau ce zisese bătrâna doamnă 


Semple (care, de altfel, se afla de patru ani în 
mormânt) când îi arsese cecul de pensie, sau dacă 
făcuse pipi în pat după ce aprinsese casa aia din 
Sedley; trândăvind în faţa magazinului de dulciuri sau 
la O'Toole, îşi fluierau unii altora în chip de semnal, îşi 
strigau să ascundă chibriturile şi să-şi palmeze 
ţigările, pentru că trecea Trashcan Man. Toate vocile 
se puteau transforma în glasuri fantomatice, dar 
bolovanii nu aveai cum să-i ignori, când te trezeai că 
vin vâjâind din străduţele întunecate sau de pe 
partea opusă a străzii. Odată, cineva azvârlise spre el 
o cutie pe jumătate plină cu bere, dintr-o maşină care 
trecea; cutia îl lovise în frunte, făcându-l să cadă în 
genunchi. 

Aşa îşi petrecea el viaţa: vocile, din când în când 
zborul unei pietre, Scrubba-Dubba. lar în timpul 
pauzei de prânz obişnuia să stea pe locul unde 
zăbovise şi astăzi, mâncând din pacheţelul pregătit 
de mama lui, privind spre rezervoarele firmei Cheery 
Oil şi întrebându-se cum ar arăta dacă... 

Cam în stilul acesta a curs viaţa lui până ce, într-o 
seară, s-a trezit în vestibulul Bisericii Metodiste cu o 
canistră de douăzeci de litri, împrăştiind din ea 
benzină peste tot — şi mai cu seamă peste teancurile 
de cărţi cu imnuri, din colţ — apoi se oprise în loc şi 
gândise: Ceea ce fac eu este rău, mai mult, poate 
chiar de-a dreptul STUPID, vor şti imediat cine a fost, 
vor fi convinşi că eu am făcut-o, chiar dacă făptaşul 
ar fi altul, şi au să mă "pună la loc sigur"; cugetă la 
toate aceste lucruri mirosind aburii de benzină, în 
timp ce vocile fâlfâiau şi dădeau roată prin mintea lui, 
ca nişte lilieci într-un turn bântuit de spirite. Un 
zâmbet i se aşternuse apoi încet peste toată faţa, 
răsturnase canistra cu fundul în sus şi o luase la fugă 
cu ea din vestibul drept prin strana din mijloc, 
împroşcând benzină până la altar, ca un mire întârziat 
la propria lui căsătorie şi cu dorinţa atât de aprinsă, 


încât începe să risipească fluidul fierbinte, din 
neputinţa de a mai aştepta să ajungă în patul nupţial. 

Apoi se întorsese în vestibul, scosese un chibrit de 
lemn din buzunarul de la piept, îl frecase de 
fermoarul jeanşilor, aruncase băţul aprins pe 
grămada de cărţi religioase, punct ochit, punct lovit, 
vuuum! A doua zi, în drum către Northern Indiana 
Correctional Center for Boys, trecu pe lângă zidurile 
înnegrite, arzând încă mocnit, ale Bisericii Metodiste. 

lar Carley Yates, stând rezemat de micul pavilion 
construit vizavi de Scrubba-Dubba, cu un Lucky Strike 
lipit în colţul gurii, îi strigase câteva cuvinte ce 
constituiau în acelaşi timp un adio şi un epitaf, salutul 
şi mesajul lui de despărţire: Hei, Trashcan, ce ti-a 
venit să dai foc la biserică? De ce naiba n-ai aprins 
ȘCOALA? 

Avea şaptesprezece ani când intrase în 
închisoarea pentru minori, iar după ce împlinise 
optsprezece ani îl transferaseră la penitenciarul 
statului; cât timp a stat acolo? Cine mai ştie? În nici 
un caz Trashcan Man, asta-i sigur. Nimănui din 
puşcărie nu-i păsa că pusese foc la Biserica 
Metodistă. Multă lume din pârnaie făcuse lucruri cu 
mult mai grave. Crime. Violuri. Bătrâne doamne 
bibliotecare cu ţestele crăpate. Unii dintre deţinuţi 
voiau să-i facă ceva lui, iar alţii îşi doreau ca el să le 
facă ceva. Nu-l deranja. Se întâmpla după stingere. 
Un bărbat chel îi zisese că-l iubeşte — te iubesc, 
Donald — iar asta i se părea cu mult mai acceptabil 
decât aruncatul cu pietre. Uneori gândea că n-ar fi 
rău să rămână acolo pentru totdeauna. Dar alteori, 
noaptea, visa CHEERY OIL: se auzea întâi o singură 
explozie cutremurătoare, ca un tunet, urmau apoi 
alte două detonaţii, BUM!... ... BUM! BUM! Explozii 
enorme, izbucnind pe neaşteptate în lumina 
strălucitoare a zilei şi dând o nouă formă acestei 
lumini, aşa cum loviturile de ciocan modelează foaia 


subţire de cupru. Atunci toată lumea din oraş lăsa 
treaba din clipa aceea şi privea spre nord, către Gary, 
acolo unde cele trei rezervoare se profilau pe cer ca 
nişte cutii uriaşe din tablă spoită. Carley Yates tocmai 
încerca să vândă un Plymouth vechi de doi ani unui 
tânăr cuplu cu un copil mic şi se oprea în mijlocul 
piruetelor actoriceşti, ca să se uite. Toţi pierde-vară 
din crâşma lui O'Toole şi din cofetărie ieşeau afară, 
lăsându-şi berile şi îngheţatele de ciocolată pe mese. 
La cafenea, maică-sa rămânea nemişcată în spatele 
casei. Băiatul cel nou de la Scrubba-Dubba îşi 
îndrepta spatele, renunțând la spălatul farurilor şi, 
purtând încă mănuşile cu burete, privea spre nord, în 
timp ce sunetul acela copleşitor şi monstruos 
distrugea ca pe un fleac stratul subţire, ca o folie de 
cupru, a rânduielii acelei zile: BUMM! Acesta era visul 
lui. 

La un moment dat, devenise unul dintre deţinuţii 
consideraţi persoane de încredere; când se 
răspândise boala aceea ciudată, l-au trimis la 
infirmerie, unde, acum câteva zile, nu mai rămăsese 
nici un bolnav, pentru că toţi muriseră. Toată lumea 
murise sau fugise, cu excepţia unui tânăr gardian, 
numit Jason Debbins; el se aşezase la volanul 
camionului închisorii care transporta rufele la 
spălătorie şi se împuşcase. 

Şi unde s-ar fi putut întoarce atunci, dacă nu 
acasă? 

Vântul îi mângâie blând obrazul, pe urmă amorti. 

Aprinse încă un chibrit şi-l lăsă să cadă. Ateriză 
într-o mică băltoacă de benzină, care se aprinse. 
Flăcările erau albastre. Se răspândiră cu delicateţe, 
ca un fel de coroană cu un ciot de chibrit ars în 
centru. Trashcan contemplă timp de o secundă, 
paralizat de fascinaţie, apoi se grăbi să ajungă la 
scara ce cobora în spirală până la pământ, privind 
peste umăr. Vedea acum utilajul de pompare printr-o 


pânză de aer fierbinte, mişcându-se încolo şi încoace, 
ca un miraj. Flăcările albastre, nu mai înalte de câţiva 
centimetri, se întindeau în direcţia maşinăriilor şi a 
ţevii deschise, într-un semicerc tot mai cuprinzător. 
Chinurile gândacului se sfârşiseră. Din el nu mai 
rămăsese decât o coajă înnegrită. 

Aş putea să fac în aşa fel încât să mi se întâmple 
şi mie. 

Ideea respectivă nu-i surâdea prea mult în acel 
moment. | se părea, vag, că în viaţa lui ar putea 
exista acum şi un alt scop, ceva măreț, grandios. 
Simţi o undă de teamă şi începu să coboare scările în 
fugă, boncăind, mâna alunecându-i repede pe 
suprafaţa stricată de rugină a balustradei abrupte. 

Jos, tot mai jos, în nesfârşite ocoluri, întrebându- 
se cât va mai dura până ce vaporii concentrați în jurul 
gurii ţevii de preaplin vor lua foc, cât va mai dura 
până ce se va fi acumulat suficientă căldură pentru 
ca frontul de foc să pornească în jos, pe această 
ţeavă, către măruntaiele rezervorului. 

Cu părul fluturându-i pe frunte, cu un rânjet 
înspăimântat încremenit pe faţă, cu vântul şuierându- 
i în urechi, cobora în cea mai mare grabă. Depăşise 
jumătatea drumului, trecând de sigla CH, scrisă cu 
litere de şase metri înălţime, de culoare verde ca 
lămâia pe fondul alb al rezervorului. Jos, tot mai jos, 
conştient că dacă picioarele lui se împleticeau sau se 
împiedicau de ceva, s-ar fi prăbuşit ca şi canistra, iar 
oasele i s-ar fi frânt ea nişte vreascuri uscate. 

Pământul se vedea din ce în ce mai aproape, se 
vedeau bine cercurile albe de pietriş din jurul 
rezervoarelor şi iarba verde de dincolo de pietriş. 
Maşinile din parcare aveau tendinţa să-şi recapete 
dimensiunile normale. Cu toate acestea, i se părea că 
încă pluteşte, ca într-un vis, şi că nu va ajunge 
niciodată până jos, va fugi în cerc zadarnic, la 
nesfârşit. Era chiar lângă bomba al cărei fitil fusese 


aprins. 

De deasupra capului său, de la mare înălţime, se 
auzi deodată un zgomot, care amintea de petardele 
lansate de 4 lulie. Urmă un zăngănit slab, apoi ceva 
trecu zbârnâind pe lângă el. După cum constată, cu 
un fior de teamă ascuţit, aproape încântător, era o 
bucată din ţeava de preaplin. Din cauza temperaturii, 
se înnegrise toată şi se contorsionase într-o formă 
nouă, de o incoerenţă tulburătoare. 

Se sprijini cu o mână de balustradă şi-şi făcu vânt 
pe deasupra ei, auzind cum îi trosneşte ceva la 
încheietură. O durere oribilă i se răspândi în braţ, 
până la cot. Căzu de la înălţimea celor câţiva metri 
rămaşi, ateriză pe pietriş şi se prăbuşi. Cu braţele 
zgâriate rău, dar fără să ia în seamă durerea ascuţită, 
gemea şi rânjea în acelaşi timp, cuprins de panică, iar 
Ziua i se părea deodată teribil de luminoasă. 

Trashcan Man se adună de pe jos întinzând gâtul 
în toate direcţiile şi o rupse la fugă, privind întruna 
spre înălţimi. Pe vârful rezervorului din mijloc, lângă 
care se afla, apăruse ceva, ca o chică blondă, care 
creştea cu o viteză nemaipomenită. Toată drăcia 
putea sări în aer în orice clipă. 

O luă la fugă, cu mâna dreaptă bălăbănindu-i-se 
în încheietura ruptă. Sări peste bordura parcării şi 
simţi sub picioare asfaltul. Străbătu parcarea, cu 
umbra încurcându-i-se printre picioare, parcurse 
drumul de acces, acoperit cu pietriş, se năpusti prin 
poarta pe jumătate deschisă, ieşind din nou la 
Highway 130. O traversă de îndată şi se aruncă în 
şanţul de pe cealaltă parte, căptuşit cu un pat de 
frunze moarte şi muşchi moale, prinzându-şi capul în 
mâini. La fiecare respiraţie, simţea cum i se împlântă 
nişte cuțite în piept. 

Rezervorul sări în aer. Nu BUMM! ci DA-BUMM!, un 
sunet uriaş, în acelaşi timp scurt şi gutural, încât îşi 
simţi timpanele presând spre interior şi ochii spre 


exterior, în timp ce în aer se petrecu o mişcare greu 
de descris. Urmă o a doua explozie, apoi a treia, iar 
Trashcan se tăvăli peste frunzele moarte, zâmbind şi 
ţipând neauzit de nimeni. Se ridică în picioare, 
ducându-şi mâinile la urechi, dar un vânt stârnit pe 
neaşteptate îl izbi şi-l trânti pe spate cu o putere 
extraordinară, ca pe un gunoi. 

Pomii tineri din spatele lui se aplecară spre spate, 
iar frunzele lor vibrară frenetic, ca fanioanele 
arborate deasupra unui teren cu maşini vechi de 
vânzare, într-o zi vântoasă. Unul sau doi se frânseră 
cu pocnete slabe, ca ale unui pistol de tir. Fragmente 
arzânde din rezervor începură să cadă pe partea 
opusă a drumului, câteva dintre ele chiar pe şosea. 
La impactul cu pământul se auzeau zgomotele 
metalice ale fragmentelor arse şi deformate, ca şi 
teava de preaplin, care se desprinsese prima. 

DA-BUMM! 

Trashcan se ridică iarăşi şi văzu un gigantic 
arbore de foc dincolo de parcarea lui Cheery Oil. 
Fumul negru se înălța deasupra lui, ridicându-se 
perfect vertical până la o înălţime uimitoare, înainte 
ca vântul să reuşească să rupă coloana şi s-o 
risipească. Nu puteai să te uiţi în flăcări decât cu ochii 
aproape închişi, iar acum simţi şi dogoarea teribilă, 
valul de aer fierbinte care-i făcea pielea să se 
strângă, să se irite. In semn de protest, din ochi 
începură să-i curgă lacrimi. Un alt fragment metalic 
arzând, de această dată ceva mai mare de doi metri 
în diametru în punctul lui de maximă grosime, de 
forma unui diamant, căzu din cer, poposi în şanţ, cam 
la vreo şapte metri spre stânga lui, iar frunzele uscate 
de deasupra muşchiului umed se aprinseră 
instantaneu. 

DA-BUMM-DA-BUMM! 

Dacă rămânea pe loc, avea toate şansele să fie 
mistuit de un foc izbucnit spontan. Se ridică în 


picioare şi începu să alerge pe marginea şoselei, în 
direcţia oraşului Gary, simțind cum aerul din plămânii 
lui se face tot mai fierbinte şi capătă gustul unui 
metal greu. Curând trebui să-şi pipăie părul, 
asigurându-se că nu luase foc. Duhoarea dulceagă a 
benzinei umplu văzduhul, părând să se lase asupra lui 
ca un văl. Vântul fierbinte îi smulgea hainele de pe el. 
Era ca o fiinţă care încearcă să scape dintr-un cuptor 
cu microunde. Inaintea ochilor lui înlăcrimaţi, drumul 
se dublă, apoi se triplă. 

Se auzi un nou zgomot asurzitor atunci când 
presiunea crescândă provocă implozia clădirii care 
adăpostea birourile de la Cheery Oil Company. 
Adevărate iatagane de sticlă spintecau aerul. Ploua 
din cer, pe toată suprafaţa drumului, cu bucăţi de 
beton şi cărămidă. O schijă de oţel de mărimea unei 
monede de un sfert de dolar şi grosimea unei 
ciocolate Mars îi spintecă mâneca şi-i zgârie uşor 
pielea braţului. O bucată destul de mare ca să-i facă 
zob căpăţâna căzu chiar în faţa picioarelor lui şi apoi 
sări departe, lăsând în urmă un crater de dimensiuni 
considerabile. Ajunse în sfârşit dincolo de zona unde 
cădeau resturile exploziei, însă continuă să fugă, cu 
sângele zbătându-i-sc la tâmple de parcă i-ar fi stropit 
cineva creierul cu un combustibil şi apoi i-ar fi dat foc. 

DA-BUMM! 

Asta fusese un alt rezervor; aerul din faţa lui îşi 
pierduse parcă rezistenţa şi o mână mare şi caldă îl 
împinse ferm din spate, mulându-sc perfect pe 
conturul corpului său, din creştet şi până-n călcâie. ÎI 
purtă înainte, aproape fără să mai atingă pământul cu 
picioarele, iar acum i se zugrăvise pe faţă zâmbetul 
îngrozit peste poate al cuiva care a fost agăţat de cel 
mai mare zmeu din lume pe un vânt prielnic şi lăsat 
să zboare sus, sus pe cer, până ce pala de vânt se 
plictiseşte şi se duce altundeva, iar ci se prăbuşeşte 
urlând spre pământ. 


Din spatele unei canonade perfecte de explozii — 
depozitul de muniții al lui Dumnezeu mistuindu-se în 
flăcările dreptăţii — Satan lua cu asalt cerul, căpitanul 
artileriei lui fiind un nebun care rânjea înverşunat, cu 
obraji roşii şi jupuiţi, Trashcan pe numele lui, unul 
care nu va mai fi niciodată Donald Merwin Elbert. 

Pe lângă el se perindau imagini: maşini distruse, 
pe marginea drumului, cutia poştală albastră a 
domnului Strang, cu steguleţul ridicat, un câine mort 
cu picioarele în sus, o linie de înaltă tensiune 
prăbuşită în lanul de grâu. 

Mâna nu-l mai împingea acum cu aceeaşi forţă. 
Aerul opunea din nou rezistenţă la înaintare. Trash 
aruncă o privire peste umăr şi constată că dealul 
unde fuseseră rezervoarele de petrol era o masă de 
foc. Totul ardea. Chiar şi drumul din zona respectivă 
părea să fi luat foc, iar copacii se aprindeau ca nişte 
torţe. 

Fugi încă vreo sută de metri, apoi continuă să 
meargă gâfâind, suflând din greu şi târşâindu-şi 
picioarele. După încă doi kilometri se odihni, privi în 
urma lui şi adulmecă încântat mirosul de ars. În lipsa 
echipamentelor şi a pompierilor care să-l stingă, focul 
se va întinde după bunul plac al vântului. S-ar putea 
să ardă luni întregi. Powtanville va fi distrus, apoi 
frontul focului va înainta către sud, măturând în calea 
lui case, sate, ferme, recolte, păşuni, păduri. S-ar 
putea să ajungă chiar şi la Terre Haute, arzând şi 
locul acela unde fusese şi el. Ba ar putea să meargă 
chiar şi mai departe! De fapt... 

Işi îndreptă iarăşi atenţia spre nord, către Gary. 
Acum putea să vadă oraşul; coşurile lui înalte 
rămăseseră calme şi nevinovate, ca nişte dâre de 
cretă pe o tablă de culoare albastru-deschis. Dincolo 
de ele, Chicago. Oare câte rezervoare de ţiţei? Câte 
staţii de benzină? Câte trenuri rămăseseră nemişcate 
prin triaje, încărcate cu gaze lichefiate şi 


îngrăşăminte inflamabile? Câte mahalale, uscate ca 
nişte vreascuri? Câte alte oraşe dincolo de Gary şi de 
Chicago? 

Sub soarele verii se întindea o ţară întreagă, 
căreia îi venise vremea să ardă. 

Dezvelindu-şi dinţii, Trashcan Man se ridică în 
picioare şi porni la drum. Pielea i se făcuse roşie ca 
racul. Acum nu simţea nimic, dar la noapte avea să-l 
ţină treaz, într-un soi de exaltare. Înaintea lui se 
deschidea perspectiva unor focuri tot mai mari şi mai 
frumoase. În ochii lui se citea blândeţea, bucuria şi 
cea mai clară nebunie. Era privirea unui om care a 
descoperit marele secret al destinului său şi care ştie 
de-acum să-şi ţină soarta în mâini. 


CAPITOLUL 35 


— VREAU SĂ PLEC din oraşul ăsta, spuse Rita, fără 
să se întoarcă spre el. 

Stătea în balconul micului apartament, iar briza 
dimineţii se juca în diafana ei cămaşă de noapte, 
făcând să fluture metri întregi de material printre 
uşile glisante. 

— Perfect, îi răspunse Larry. 

Bărbatul şedea la masă şi mânca un sandviş. 

Îşi întoarse spre el figura trasă la faţă. Dacă în 
ziua când o întâlnise în parc părea de patruzeci de 
ani, acum ai fi zis că este o femeie dansând pe 
muchia cuţitului cronologic ce separă începutul 
deceniului al şaptelea al vieţii ei de sfârşitul acelui 
deceniu. Între degete ţinea o ţigară al cărei vârf 
tremura, răspândind în jur rotocoale de fum când o 
ducea la buze şi pufăia, fără să tragă în piept. 

— Vorbesc cât se poate de serios. 

Bărbatul se folosi de şervet. 


— Ştiu că aşa este şi înţeleg foarte bine. Trebuie 
să plecăm. 

Muşchii ei faciali se relaxară, adoptând o poziţie 
care voia probabil să indice uşurarea, iar Larry gândi 
cu un dezgust aproape (dar nu neapărat) 
subconştient că astfel părea şi mai bătrână. 

— Când? 

— De ce nu chiar astăzi? întrebă el. 

— Eşti un băiat drăguţ. Mai vrei nişte cafea? 

— Pot să-mi pun singur. 

— Nici vorbă. Rămâi la locul tău. Întotdeauna îi 
turnam soţului meu cea de a doua ceaşcă. Era 
dorinţa lui. Deşi nu vedeam niciodată mai mult din el 
decât tunsoarea. Restul se ascundea în spatele lui 
The Wall Street Journal sau după copertele cine ştie 
cărei cărţi infernal de dificile. Adică nu era vorba de 
ceva pur şi simplu semnificativ sau profund, ci de-a 
dreptul doldora de sens. Böll. Camus. Ba chiar Milton, 
pentru numele lui Dumnezeu. Tu eşti o schimbare 
bine venită. În drum spre chicinetă, îi aruncă o privire 
cochetă peste umăr. Ar fi mai mare ruşinea să te 
ascunzi şi tu în spatele ziarului. 

El îi răspunse cu un zâmbet vag. Umorul ei părea 
forţat în această dimineaţă, ca şi în toată după- 
amiaza de ieri, de altfel. Îşi aminti cum o întâlnise în 
parc şi cum conversaţia ei îi lăsase atunci impresia 
unui pumn de diamante aruncate neglijent pe 
postavul verde al mesei de biliard. Începând de ieri, o 
asemăna mai degrabă cu licărirea bijuteriilor din 
zircon, imitaţiile aproape perfecte, dar care în cele 
din urmă nu sunt altceva decât nişte copii. 

— Poftim. 

Se pregăti să pună ceaşca jos, dar îi tremurau 
mâinile şi vărsă o parte din cafea pe braţul lui. Larry 
tresări şi-şi retrase mâna cu un geamăt discret de 
durere, ca o felină. 

— Vai, îmi parc rău... 


În ochii ei se citea nu numai uluire, ci aproape o 
undă de spaimă. 

— Nu face nimic... 

— Nu, am să... o cârpă cu apă... să nu te... rămâi 
acolo... neîndemânatică... proastă... 

Incepu să plângă şi să se zbuciume, ca şi cum ar fi 
asistat la moartea teribilă a celui mai bun prieten şi 
nu la un mic accident oarecare. 

Larry se ridică în picioare şi o susţinu, fără să-i 
pese prea mult de strângerile convulsive cu care ea 
răspundea atenţiilor lui. Era aproape o îmbrăţişare. 
Cosmic Clutch, noul album al lui Larry Underwood, se 
gândi el cu tristeţe. Fir-ar să fie. Nu eşti un tip drăguţ. 
lar o luăm de la capăt. 

— Te rog să mă ierţi, nu ştiu ce se întâmplă cu 
mine, niciodată nu păţesc lucruri din acestea, te rog 
să mă ierţi... 

— E-n regulă, nu face nimic. 

Continuă s-o mângâie cu gesturi mecanice, 
trecându-şi mâna peste părul sare şi piper, care va 
arăta mult mai bine (de fapt, va arăta mult mai bine 
din cap până în picioare) după ce va fi petrecut mult 
timp la baie. 

Nu că n-ar fi ştiut, parţial, de unde se ivise 
necazul. Era vorba atât de aspecte personale, cât şi 
impersonale. Il afectaseră şi pe el, dar nu la fel de 
brusc şi de profund. In schimb în ea parcă se 
dezintegrase un cristal intim în ultimele câteva ore. 

Mirosul intra în categoria impersonală, îşi zicea 
Larry. Acum pătrundea prin uşa dintre salonul 
apartamentului şi balcon, însoţind briza răcoroasă a 
dimineţii, care mai târziu avea să lase locul zăpuşeilii 
umede şi neclintite, dacă şi ziua aceasta avea să fie 
ca ultimele trei sau patru. Mirosul ar fi fost greu de 
definit corect, şi totuşi eludând cât de cât adevărul. Ai 
fi putut spune că seamănă cu portocalele mucegăite 
sau cu peştele stricat sau cu duhoarea ce intră uneori 


pe ferestrele deschise ale metroului, în subteran; nici 
una dintre aceste comparații nu era perfectă. A spune 
că de fapt este vorba de mirosul a mii de oameni 
intraţi în putrefacție, alterându-se din pricina căldurii, 
în spatele uşilor închise, ar fi fost o descriere fidelă, 
pe care însă preferai s-o ocoleşti. 

In Manhattan exista încă energie electrică, dar 
Larry bănuia că nu pentru multă vreme. În 
majoritatea celorlalte cartiere se întrerupsese deja. 
Cu o seară în urmă, ieşise în balcon după ce Rita 
adormise şi din acest punct înalt constatai că luminile 
erau stinse în mai bine de jumătate din Brooklyn şi în 
tot cartierul Queens. De cealaltă parte a lui 10th 
Street începea o zonă întunecată, mergând până în 
capătul Insulei Manhattan. Dacă priveai în direcţia 
opusă, vedeai lumini strălucitoare în Union City şi — 
poate — în Bayonne, însă, altfel, New Jersey era 
cufundat în întuneric. 

Intreruperea curentului nu însemna numai 
dispariţia luminii. Printre altele, nu mai aveai aer 
condiţionat, invenţie modernă fără de care viaţa 
devenea foarte dificilă, mai ales aici, în acest mediu 
extrem de urban, şi acum, în a doua jumătate a lui 
iunie. Insemna că toţi oamenii care muriseră liniştiţi, 
în patul lor, se vor coace în propriile lor apartamente 
ca în nişte cuptoare. De câte ori se gândea la asta, îi 
venea în minte ceea ce văzuse în toaleta de la 
Transverse Number One, scena i se arătase şi în vis, 
bărbatul cu faţa înnegrită, bucăţica aceea bună, se 
trezea la viaţă şi-i făcea semne. 

La un nivel ceva mai personal, femeia fusese 
tulburată, din câte putea el să-şi dea seama, de ceea 
ce descoperiseră ieri, când merseseră în parc. La 
plecare, ea râdea şi ciripea vesel, la întoarcere, în 
schimb, părea să fi început să îmbătrânească. 

Monstrul-urlător zăcea pe o alee într-o băltoacă 
imensă de sânge. Ochelarii lui, cu ambele lentile 


sfărâmate, zăceau lângă mâna stângă, înţepenită 
într-o poziţie nefirească. Din câte se vedea, 
avertismentul lui nu fusese fără temei, până la urmă. 
Bărbatul fusese înjunghiat de nenumărate ori. E ca o 
perniţă pentru ace, îşi spusese Larry, cuprins de 
greață. 

Ea începuse să ţipe, iar într-un târziu, când criza 
de isterie se potolise, insistase să-l înmormânteze. 
Ceea ce şi făcuseră. Din acel moment se declanşase, 
probabil, schimbarea ei. 

— E-n regulă, o linişti el. M-a fript puţin. Nici 
măcar nu s-a înroşit pielea. 

— Aduc tubul de Unguentine, din dulapul cu 
medicamente. 

Se pregăti să plece, însă Larry o prinse ferm de 
umăr şi o sili să se aşeze. Işi ridică spre el ochii 
înconjurați de cearcăne întunecate. 

— Acum stai jos şi mănâncă, îi zise el. Omletă, 
pâine prăjită, cafea. Apoi facem rost de nişte hărţi şi 
vedem care este cea mai bună cale de ieşit din 
Manhattan. Trebuie să mergem pe jos, ştii doar. 

— Da... facem aşa cum spui tu. 

Larry se duse în bucătărie, dorindu-şi să evite 
implorarea mută din privirile ei, şi scoase ultimele 
două ouă din frigider. Le sparse într-un bol, azvârli 
cojile la coş şi începu să le bată. 

— Unde-ai vrea să mergi? se interesă el. 

— Cum? Eu nu... 

— În ce direcţie? insistă el, cu o undă de 
nerăbdare. Turnă nişte lapte peste ouă şi aşeză tigaia 
pe aragaz. Spre nord? New England e în direcţia 
aceea. Sud? Nu prea văd ce rost ar avea. Am putea s- 
o luăm... 

Un suspin înăbuşit. Se întoarse şi văzu că-l privea 
fix, frământându-şi mâinile în poală, iar ochii îi erau 
scăldaţi în lacrimi. Se vedea limpede că încearcă să 
se controleze, însă fără succes. 


— Ce s-a întâmplat? o întrebă el, apropiindu-se. 
Ce este? 

— Nu cred că pot mânca, îi spuse ea printre 
hohote. Ştiu că tu vrei... voi încerca... dar mirosul... 

Bărbatul traversă salonul, împinse uşile din sticlă 
pe şinele lor din oţel inox, apoi le zăvori cu un gest 
hotărât. 

— Uite, zise el senin, sperând că reuşeşte să-şi 
ascundă supărarea faţă de ea. Acum e mai bine? 

— Da, îi răspunse ea cu zel. Este mult mai bine, 
am să pot mânca. 

Larry se întoarse în chicinetă şi amestecă ouăle, 
care începură să se umfle. Scoase o răzătoare din 
sertarul cu ustensile şi răzui o grămăjoară bună dintr- 
o bucată de brânză American, pe care o presără 
deasupra compoziţiei. Auzi o mişcare în salon şi, nu 
peste mult timp, întreg apartamentul se umplu de 
Debussy, o muzică prea frumoasă şi superficială 
pentru gustul lui Larry. Nu-i plăcea genul acesta de 
muzică clasică "uşoară". Dacă trebuie să asculţi 
porcăriile alea clasice, mai bine mergi până la capăt 
şi o dai pe lucruri serioase, Beethoven, Wagner sau 
cineva de calibrul ăsta. Ce s-o mai dai cotită? 

Ea îl întrebase la un moment dat, degajat, cum îşi 
câştiga existenţa... maniera aceea lejeră, reflectase 
el nu fără o umbră de resentiment, a celui pentru 
care un lucru atât de simplu, cum este "existenţa", nu 
constituise niciodată o problemă. Am fost cântăreţ de 
rock and roll, îi comunicase el, vag mirat de faptul că 
se folosise de perfectul compus fără să-l doară. Am 
cântat o vreme cu o formaţie, apoi cu alta. Am 
participat uneori şi la câte un concert de studio. Ea 
făcuse un semn din cap şi toată povestea se oprise 
aici. Nu simţea nici un impuls să-i povestească despre 
Baby, Can You Dig Your Man? — asta ţinea de trecut. 
Prăpastia dintre viaţa aceea şi viaţa lui de acum era 
atât de adâncă, încât nici n-o înţelesese încă. În 


existenţa aceea fugea de un traficant de cocaină; cât 
despre aceasta, iată că putea să îngroape un om în 
Central Park fără să i se pară (neapărat) un lucru 
nemaipomenit. 

Scoase omleta pe o farfurie, apoi pregăti o ceaşcă 
de ness cu multă frişcă şi zahăr, după gustul ei (cât 
despre Larry, el subscria la vorba şoferului de 
camion: "dacă vrei frişcă şi zahăr, de ce mai ceri 
cafea?"), şi i le aduse la masă. Ea şedea pe un scaun 
mic, cu braţele încrucişate, cu faţa către aparatul 
stereo. Debussy picura din boxe ca untul topit. 

— A sosit potolul, o anunţă el. 

Ea veni la masă cu un zâmbet stins, cercetând 
ouăle cam în stilul în care s-ar uita un atlet la o serie 
de garduri înşirate pe pistă, apoi începu să mănânce. 

— E gustos. Ai avut dreptate. lţi mulţumesc. 

— Cu foarte multă plăcere, o asigură el. Acum, 
ascultă-mă. Uite ce-ţi propun. O luăm pe Fifth până la 
Thirty-ninth, pe urmă o cotim spre vest. Traversăm 
New Jersey prin Lincoln Tunnel. Putem să mergem de- 
a lungul lui 495 spre nord-vest până la Passaic şi... e- 
n regulă cu ouăle alea? Nu sunt stricate? 

— Sunt bune, îi zise ea cu un zâmbet. Îşi vârt încă 
o bucată în gură şi se ajută cu puţină cafea ca să 
poată înghiţi. Aveam mare nevoie de mâncare. Spune 
mai departe, te ascult. 

— De la Passaic cotim spre vest, până ce 
drumurile devin destul de libere ca să putem 
conduce. Pe urmă, socotesc că putem să ne 
îndreptăm spre nord-est, spre New England. Facem 
un soi de fentă, dacă înţelegi ce vreau să spun! Pare 
mai lung, dar până la urmă cred că ne va scuti de o 
mulţime de necazuri. Poate ne luăm o casă pe malul 
oceanului, în Maine. La Kittery, York, Wells, Ogunquit 
sau poate la Scarborough sau Boothbay Harbor. Ce 
părere ai? 

Cât timp vorbise şi făurise planuri, privise pe 


fereastră, iar acum se întorsese către ea. Ceea ce 
văzu îl sperie foarte rău pentru moment, pentru că i 
se păru că înnebunise. Tentativa de a zâmbi a femeii 
eşua într-un rictus de suferinţă şi groază. Transpiraţia 
se adunase pe fruntea ei în stropi mari şi rotunzi. 

— Rita? Doamne, Rita, ce... 

— ... scuză-mă... 

Se ridică anevoie, răsturnându-şi scaunul, şi porni 
în grabă să traverseze salonul. Cu un picior se 
împiedică de scăunelul pe care şezuse şi-l rostogoli 
cât colo, ca pe o piesă de şah de dimensiuni mari. Nu 
lipsi mult să cadă şi ea. 

— Rita? 

Femeia se refugie în baie şi de acolo veni 
zgomotul industrial, ca de moară, al mâncării ce-i 
venea pe gât. De enervare, Larry izbi cu palma în 
masă, se ridică şi se duse după ea. Doamne, ura să 
borască cineva lângă el. Intotdeauna îţi venea şi ţie 
să verşi. Mirosul de brânză American din baie îi făcu 
greață. Rita şedea pe gresia albastră, nuanţa oului de 
măcăleandru, cu picioarele strânse sub ea, iar capul îi 
atârna, moale, deasupra bazinului. 

Se şterse la gură cu un ghemotoc de hârtie 
igienică, după care ridică spre el privirile rugătoare; 
obrajii ei erau albi ca hârtia. 

— Te rog să mă ierţi, pur şi simplu n-am putut să 
mănânc, Larry. Crede-mă. Imi pare nespus de rău. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dacă ştiai ce are 
să ţi se întâmple, de ce-ai mai încercat? 

— Pentru că ai insistat. N-am vrut să mai fii 
supărat pe mine. De fapt, încă eşti îmbufnat, nu-i 
aşa? Eşti supărat pe mine. 

Se întoarse cu gândul la seara din urmă. Ea-l 
iubise cu o asemenea frenezie, încât, pentru prima 
oară, se surprinsese gândindu-se la vârsta ei, nu fără 
o urmă de dezgust. Se simţea ca şi cum s-ar fi lăsat în 
voia unei maşinării pentru exerciţii fizice. El 


terminase repede, ca o măsură de autoprotecţie, aşa 
i se păruse atunci, iar după multă vreme ea se lăsase 
pe spate, gâfâind şi evident nesatisfăcută. Mai târziu, 
când era pe cale să adoarmă, se lipise de el şi simţise 
încă o dată mirosul de la săculeţul ei cu praf 
parfumat, o versiune mai scumpă decât cel pe care îl 
purta maică-sa ori de câte ori ieşeau la cinematograf, 
iar ea îi murmurase lucrul acela, care îl trezise şi îl 
ţinuse treaz încă două ore: N-ai să mă părăseşti, da ? 
N-ai să mă laşi singură? 

Inainte de asta ea fusese nemaipomenită la pat, 
cu adevărat nemaipomenită, spre surprinderea lui. II 
adusese aici, la ea acasă, după ce luaseră împreună 
prânzul în ziua când se întâlniseră, iar ceea ce se 
petrecuse apoi păruse mai mult decât firesc. Işi 
aminti că avusese un moment de repulsie când îi 
văzuse sânii prăbuşiţi şi venele albastre, proeminente 
(care îi amintiseră de varicele maică-sii), dar dăduse 
uitării toate, acestea când îşi ridicase picioarele şi-i 
cuprinsese şoldurile cu o forţă nebănuită. 

Încet, îl sfătuise ea, râzând. Cei din urmă vor fi cei 
dintâi, iar cei dintâi vor fi ultimii. 

Ajunsese la limită, când ea-l împinsese într-o 
parte şi-i oferise o ţigară. 

Ce naiba faci? exclamase el, luat pe nepregătite, 
în timp ce bătrânul Gogu flutura indignat în aer, 
palpitând vizibil. 

Ea îi răspunsese, zâmbind. A; o mână liberă, nu? 
ȘI eu. 

Prin urmare, făcuseră aşa în timp ce fumau, iar ea 
îi ciripise tot felul de nimicuri — chiar dacă obrajii i se 
aprinseseră, iar după o vreme respiraţia îi devenise 
mai scurtă şi cuvintele începuseră să i se risipească, 
uitate. 

Acum, îl îndemnase ea, luând ambele ţigări şi 
strivindu-le. Haide să vedem dacă poți sfârşi ce-ai 
început. Dacă nu eşti în stare, am să te rup în bucăţi. 


El terminase, spre satisfacția amândurora, apoi 
alunecaseră în somn. Se trezise la un moment dat, 
după ora 4, şi o urmărise în somn, gândindu-se cât de 
mult conta şi experienţa. Se culcase cu o mulţime de 
femei în ultimii zece ani, însă ceea ce i se întâmplase 
mai devreme era cu totul altceva. Senzaţia fusese cu 
mult mai bună, chiar dacă uşor decadentă. 

Păi, a avut amanti, desigur. 

Chestia asta îi trezise din nou dorinţa şi atunci o 
deşteptase şi pe ea. 

Totul continuase până ce-l descoperiseră pe 
monstrul-urlător şi până ieri seara. Se mai 
întâmplaseră diverse lucruri şi înainte, care îl 
tulburaseră, dar pe care le acceptase. Dacă permiţi 
ca asemenea lucruri să-ţi provoace stări nevrotice, 
înseamnă că tu eşti mult mai bolnav, îşi făcuse el 
socoteala. 

Cu două nopţi în urmă, se sculase cam după ora 2 
şi o auzise umplându-şi un pahar cu apă, la baie. 
Probabil că lua un somnifer. Folosea capsulele acelea 
roşii-galbene de fenobarbital, cunoscute pe Coasta de 
Vest sub numele de "yellowjackets". Barbiturice 
puternice. Desigur, avea obiceiul să le înghită cu mult 
înainte de izbucnirea supergripei. 

Şi mai era felul acela în care-l urmărea peste tot, 
chiar şi în apartament, ba chiar se aşeza în uşa băii şi 
discuta cu el în timp ce-şi făcea un duş sau se uşura. 
El prefera să fie singur la baie, dar îşi zise că nu toată 
lumea trebuia să fie de aceeaşi părere. Foarte multe 
depind de felul în care ai fost crescut. Avea să 
provoace o discuţie cu ea... la un moment dat. 

Dar acum... 

Va fi nevoit s-o care în spate? Dumnezeule, spera 
să nu fie cazul. Cel puţin la început, îi lăsase împresia 
că este puternică. Tocmai din această cauză îl 
atrăsese atât de tare atunci, în parc... de fapt, fusese 
principalul motiv. Nu poţi să te încrezi câtuşi de puţin 


în reclamă, cugetă el cu amărăciune. Cum naiba să 
poată avea grijă de ea, când nici de el însuşi nu era în 
stare să se ocupe? Se văzuse cu prisosinţă, după ce 
discul îi apăruse pe piaţă. lar Wayne Stukey îi 
demonstrase acest lucru în cel mai drastic mod cu 
putinţă. 

— Nu, îi zise el, nu sunt supărat. Pur şi simplu... 
ştii, eu nu sunt şeful tău. Dacă nu-ți vine să mănânci, 
de ce nu spui? 

— Ba ţi-am spus... Ţi-am spus că nu cred că pot 
mânca... 

— Ai zis pe dracui'..., se răsti el intrigat şi nervos. 

Femeia îşi lăsă capul în jos şi-şi privi mâinile; Larry 
înţelese că se abţinea să plângă, pentru că lui nu i-ar 
plăcea. Simţi că-şi iese din minţi de furie şi se abţinu 
să nu-i strige: Eu nu sunt nici taică-tău, nici bărbatul 
ăla barosan al tău! N-am de gând să mă îngrijesc de 
tine! Pentru numele lui Dumnezeu, eşti cu treizeci de 
ani mai bătrână decât mine! Apoi simţi valul acela de 
dispreţ faţă de propria-i persoană, atât de bine 
cunoscut, şi se întrebă ce mama naibii se petrecea cu 
el. 

— Îmi pare rău, se scuză. Sunt un nemernic 
neruşinat. 

— Nu, nu eşti, îl asigură ea, smiorcăindu-se. Doar 
că... s-au adunat deodată toate nenorocirile astea. 
Adică... ieri, omul acela din parc... M-am gândit: 
nimeni n-are să-i prindă vreodată pe cei care l-au 
omorât, ca să-i bage la închisoare. Au să-şi vadă mai 
departe de-ale lor, comiţând un număr nesfârşit de 
crime. Ca nişte animale din junglă. Şi atunci lucrul 
acesta a început să mi se pară teribil de real. Mă 
înţelegi, Larry? Inţelegi ce vreau să spun? 

Îşi întoarse ochii plini de lacrimi către el. 

— Da, îi răspunse, încă puţin iritat şi dispreţuitor. 

Era vorba chiar de o situaţie reală, cine putea să 
pună asta la îndoială? lar ei se aflau în centrul ei şi o 


urmăriseră cum evoluase până aici. Mama lui murise; 
îşi dăduse duhul chiar sub privirile lui... nu cumva 
femeia asta voia să-i sugereze că este cu mult mai 
sensibilă la toate acestea decât el? El o pierduse pe 
maică-sa, iar ea pe omul care-i aducea Mercedesul la 
scară, cu toate acestea, ai fi zis că pierderea pe care 
o suferise ea e mai importantă. Ei bine, astea erau 
prostii. Prostii goale. 

— Încearcă să nu mai fii supărat pe mine, îl rugă 
ea. Nu mai fac. 

Sper că nu mai faci. Sper din toată inima, se 
gândi. 

— Excelent, spuse, ajutând-o să se ridice în 
picioare. Haide, trebuie să ne mişcăm. Ce părere ai? 
Avem o groază de lucruri de făcut. Eşti în formă? 

— Da, îl asigură ea, deşi expresia nu se deosebea 
de cea pe care o avusese atunci când îi oferise ouăle. 

— Când vom ieşi din oraş, ai să te simţi mai bine. 

— Crezi? îl întrebă ea, cu un aer neajutorat. 

— Desigur, o încurajă el din toată inima. Sunt 
sigur de asta. 


Au mers cu clasa întâi. 

Manhattan Sporting Goods era încuiat, dar Larry 
făcu o gaură în vitrină cu o ţeavă lungă din fier, pe 
care o găsise prin preajmă. Alarma antifurt începu să 
necheze absurd în strada pustie. Alese un rucsac din 
cele mari pentru el şi unul mai mic pentru Rita. Ea 
pregătise două schimburi de haine pentru fiecare — 
mai mult nu-i permisese — pe care el le purta într-o 
geantă de voiaj PanAm descoperită de ea în debara, 
împreună cu un set de periuţe de dinţi. Rita îşi 
alesese un costum modern pentru drumeţie, 
pantaloni de marinar albi, din mătase, şi o bluză 
mulată pe corp. Larry purta bluejeanşi decoloraţi şi o 
cămaşă albă, cu mânecile suflecate. 


Umplură rucsacurile cu alimente congelate şi 
nimic altceva. Nu avea nici un rost să se încarce cu 
alte lucruri — îi explicase Larry — mai ales cu alte 
toale, având în vedere că puteau găsi tot ceea ce-şi 
doreau de cealaltă parte a fluviului. Ea se arătă de 
acord cu el, cu un aer trist, iar lipsa ei de interes îl 
irită iarăşi. 

După o scurtă dezbatere în forul lui interior, mai 
adăugă şi o carabină 30-30 şi două sute de cartuşe. 
Era o armă splendidă, iar pe bonul de preţ agăţat de 
garda trăgaciului, pe care-l rupsese şi-l aruncase 
indiferent, scria patru sute cincizeci de dolari. 

— Chiar crezi că vom avea nevoie? îl întrebă ea 
temător, gândindu-se la pistolul calibru 32 pe care-l 
mai purta încă în geantă. 

— Cred că e mai bine să o luăm, nedorind să 
spună mai mult, gândindu-se însă la sfârşitul oribil al 
monstrului-urlător. 

— Ah, şopti ea, iar bărbatul îi citi în ochi că se 
gândea la acelaşi lucru. 

— Rucsacul nu e prea greu pentru tine? 

— O, nu. Nu este. Sigur că nu. 

— Ei, pe măsură ce mergi, ţi se va părea tot mai 
greu, aşa se întâmplă. Nu trebuie decât să spui, iar 
eu îl voi căra şi pe-al tău, o vreme. 

— N-o să am nici o problemă, îi răspunse ea, 
zâmbind. După ce ajunseră iarăşi pe trotuar, se uită 
în ambele direcţii şi zise: leşim din New York. 

— Da. 

Femeia se întoarse spre el. 

— Sunt bucuroasă. Mă simt ca şi cum... o, ca 
atunci când eram mică. Şi taică-meu zicea: "Astăzi 
facem o excursie." Îţi aduci aminte cum era? 

Larry îi zâmbi şi el, amintindu-şi serile în care 
maică-sa îi spunea: "Westernul pe care vrei să-l vezi 
rulează tocmai la Crest, Larry. E cu Clint Eastwood. 
Ce zici?" 


— Da, mi-amintesc, îi răspunse. 

Femeia se înălţă puţin pe vârfuri, aranjându-şi 
rucsacul pe umeri. 

— Începutul unei călătorii, zise ea, apoi continuă 
atât de încet, încât el nu mai fu foarte sigur că 
înţelege corect: Drumul duce tot mai departe... 

— Cum? 

— E un citat din Tolkien, îi explică ea. The Lord of 
the Rings. Întotdeauna mi s-a părut că este un fel de 
poartă către aventură. 

— Cu cât vom întâlni mai puţină aventură, cu atât 
va fi mai bine pentru noi, îi răspunse Larry, deşi 
înţelesese, chiar şi fără voie, la ce anume făcea ea 
aluzie. ` 

Ea privea în continuare de-a lungul străzii. În 
apropierea intersecţiei în care se găseau ei începea 
un canion îngust, între doi pereţi înalţi din piatră şi 
sticlă termoizolantă şi reflectorizantă, între care 
încremenise un şir nesfârşit de automobile blocate. Ai 
fi zis că toată lumea din New York se hotărâse 
simultan să parcheze maşinile în mijlocul drumului. 

— Am fost în Bermude, Anglia şi Jamaica, la 
Montreal, Saigon şi Moscova. Dar într-o călătorie 
adevărată n-am mai fost de când eram mică şi taică- 
meu ne-a dus, pe soră-mea Bess şi pe mine, la 
grădina zoologică. Hai să pornim, Larry. 


A fost un drum pe care Larry Underwood nu l-a 
uitat niciodată. Se surprinse gândind că ea fusese 
îndreptăţită, de fapt, să citeze din Tolkien, cel care 
descrisese tărâmuri mitice văzute prin lentila timpului 
şi a imaginaţiei pe jumătate nebune, pe jumătate 
exaltate, spaţii populate de iele, spiriduşi, uriaşi şi 
monştri. Asemenea făpturi nu existau la New York, 
dar în ultima vreme lucrurile se schimbaseră atât de 
mult, ieşind pur şi simplu din făgaşul lor, încât era 


imposibil să respingă cu totul jocul fanteziei. Un 
bărbat atârnat de un felinar în apropiere de 
intersecţia dintre Fifth şi East Fifty-fourth, lângă parc, 
un cartier comercial foarte aglomerat, odinioară; de 
gât îi fusese agăţată o pancardă pe care stătea scris 
un singur cuvânt: Hoţ. O pisică întinsă pe capacul 
hexagonal al unui coş de gunoi (pe o latură a coşului, 
reclama unui spectacol de pe Broadway, în stare încă 
bună), împreună cu puii, dându-le să sugă şi 
bucurându-se de soarele dimineţii. Un tânăr zâmbind 
cu gura până la urechi şi trăgând după el o valiză, 
care se apropie de ei şi-i zise lui Larry că ar fi dispus 
să-i dea un milion de dolari dacă i-ar împrumuta 
femeia pentru cincisprezece minute. Milionul se afla 
în valiză, din câte se putea ghici. Larry îşi scoase 
arma de la umăr şi-l sfătui să se facă nevăzut, cu 
milionul lui cu tot. 

— Sigur că da, omule. Nu trebuie să te superi pe 
mine, pricepi? Nu poţi să acuzi pe cineva, pentru 
simplul motiv că a încercat şi el! Îţi urez o zi bună. 
Pace ţie. 

Ajunseră la colţul dintre Fifth şi East Thirty-ninth 
la scurt timp după întâlnirea cu individul acela (Rita, 
într-un acces de bună dispoziţie isterică, insista să-l 
numească John Bearsford Tipton, apelativ care nu-i 
spunea nimic lui Larry). Fiind aproape amiază, Larry 
propuse să mănânce ceva. Era acolo o băcănie, dar 
când deschise uşa, duhoarea de carne stricată care-i 
întâmpină îi făcu să se dea înapoi. 

— Mai bine nu intru, altfel o să-mi pierd şi bruma 
de poftă de mâncare ce mi-a mai rămas, îi spuse ea, 
pe un ton de scuză. 

Larry se gândea că poate-ar fi găsit nişte carne 
conservată — salam, cârnaţi, ceva de genul ăsta — 
dar, după întâlnirea recentă cu "John Bearsford 
Tipton", nu voia s-o lase singură nici măcar pentru 
scurtul răstimp cât i-ar fi trebuit să intre şi să caute. 


Prin urmare, şi-au continuat drumul spre vest şi s-au 
oprit pe o bancă, unde s-au hrănit cu fructe 
deshidratate şi şuncă sub vid. Şi-au încheiat dejunul 
cu brânză pe biscuiţi Ritz, trecându-şi unul altuia un 
termos cu cafea la gheaţă. 

— De data asta, mi-a fost cu adevărat foame, 
declară ea cu mândrie. 

Ei îi răspunse cu un zâmbet, simțindu-se mai bine. 
Faptul că se pusese în mişcare şi făcea un lucru 
pozitiv îi dădea un sentiment de mulţumire. Ei îi 
spusese că se va simţi mai bine după ce părăseau 
New Yorkul. În momentul respectiv, nu găsise alte 
cuvinte. Acum însă, constatând influenţa benefică 
asupra stării lui de spirit, considera că avusese 
dreptate. New Yorkul era în clipa aceea ca un cimitir 
în care morţii nu-şi aflaseră încă liniştea. Cu cât 
scăpau mai repede de aici, cu atât mai bine. Poate că 
ea avea să devină din nou cea din prima lor zi, în 
parc. Aveau să meargă până în Maine, pe drumuri 
secundare, şi să se stabilească într-una dintre vilele 
acelea minunate de vacanţă. Acum rămâneau în 
nord, iar în septembrie sau octombrie porneau către 
sud. Boothbay Harbor vara şi Key Biscayne iarna. Nu 
suna rău. Preocupat, nu remarcă rictusul ei de durere 
atunci când el se ridică şi-şi aşeză pe umăr arma pe 
care insistase s-o ia la drum. 

Acum mergeau spre vest, cu umbrele în urma lor 
— iniţial chircite, ca nişte broaşte, apoi din ce în ce 
mai lungi, pe măsură ce înainta după-amiaza. Trecură 
de Avenue of the Americas, Seventh Avenue, Eighth, 
Ninth, Tenth. Străzile erau tăcute şi înţesate, 
acoperite de un fluviu nemişcat de automobile de 
toate culorile, predominant fiind galbenul taxiurilor. 
Multe dintre automobile se transformaseră în maşini 
mortuare: mulţi şoferi intraţi în stare de putrefacție se 
rezemau de volan, iar pasagerii zăceau într-o rână, ca 
şi cum ar fi adormit, plictisiţi de blocajul de circulaţie. 


Lui Larry îi trecu prin minte că poate nu ar fi fost rău 
să-şi facă rost de două motociclete, o dată ce ieşeau 
din oraş. Asta le-ar fi asigurat amândurora 
mobilitatea şi şansa de a ocoli mulţimea de 
automobile rămase în drum şi stânjenind probabil 
circulaţia de pe toate autostrăzile. 

Desigur, pornind de la presupunerea că ea ştie să 
conducă o motocicletă, cugetă Larry. lar după cum 
mergeau lucrurile, putea fi aproape sigur că nu ştie. 
Viaţa alături de Rita se dovedea o adevărată povară, 
cel puţin din anumite puncte de vedere. În ultimă 
instanţă, putea la fel de bine s-o ia pe motocicletă cu 
el, pe locul din spate. 

La intersecţia dintre Thirty-ninth şi Seventh, 
văzură zăcând pe acoperişul unui taxi al firmei Ding- 
Dong un tânăr purtând doar o pereche de pantaloni 
de doc retezaţi deasupra genunchilor. 

— O fi mort? întrebă Rita. 

La auzul vocii ei, tânărul se ridică, se uită în jur, îi 
văzu şi le făcu semn. Ei îi răspunseră. Apoi tânărul se 
întinse, calm, la loc. 

La puţin timp după ora 2 traversară Eleventh 
Avenue. Larry auzi un țipăt înăbuşit de durere din 
spate şi constată că Rita dispăruse de lângă el. 

Se lăsase într-un genunchi, ţinându-şi piciorul cu 
mâinile. Larry observă de-abia acum, aproape cu 
groază, că ea purta o pereche de sandale scumpe, 
care-i lăsau degetele libere, probabil din cele de opt 
dolari, foarte potrivite pentru o plimbare prin faţa 
vitrinelor de pe Fifth Avenue, în schimb pentru un 
drum mai lung — o adevărată călătorie, de fapt — 
aşa cum făceau ei acum... Baretele din jurul gleznelor 
îi tăiaseră pielea, făcând să răsară mai multe picături 
de sânge. 

— Larry, îmi pare aşa... 

O smulse cu un gest brutal de la pământ. 

— Ce socoteală ţi-ai făcut? îi strigă în faţă. Pentru 


o secundă, simţi ruşine faţă de umilinţa cu care ea se 
trăsese înapoi, în acelaşi timp însă şi un soi de 
plăcere josnică. Ţi-ai zis că te poţi întoarce la 
apartamentul tău cu un taxi, dacă-ţi obosesc 
picioarele? 

— Nu mi-a trecut prin minte... 

— Doamne Dumnezeule! Işi trecu degetele prin 
par. Bănuiesc că nu ţi-a trecut. lţi curge sânge, Rita. 
De cât timp te doare? 

Vocea ei era atât de coborâtă şi de răguşită, încât 
o auzea cu greu chiar şi în liniştea aceea neobişnuită. 

— De la... ei, cred ca de la intersecţia lui Fifth cu 
Forty-ninth. 

— Vrei să spui că picioarele te dor de douăzeci de 
străzi încoace, iar tu n-ai scos nici o vorbă? 

— Mi-am zis că... s-ar putea... să treacă... să nu 
mă mai doară... n-am vrut să... mergeam atât de 
repede... în curând am fi ieşit din oraş... şi m-am 
gândit că... 

— Ba n-ai gândit deloc, o întrerupse el enervat. 
Cât de repede vom putea merge, dacă tu te-ai rănit în 
halul ăsta? Fir-ar afurisite picioarele alea ale tale, 
arată de parcă te-ar fi pus cineva pe cruce! 

— Nu mă înjura, Larry, îi zise ea, începând să 
suspine. Te implor să nu... mă simt îngrozitor când 
tu... te rog să nu mă înjuri. 

El ajunsese acum în culmea furiei, iar mai târziu 
nu avea să fie în stare să-şi explice de ce sângele de 
pe picioarele ei îl făcuse să spumege de mânie. Dar în 
momentul respectiv, asta nu conta. li ţipă în faţă: 

— Futu-i! Futu-i! Futu-i! 

Ecoul cuvintelor se întoarse la ei nedesluşit şi fără 
noimă, reflectat de pereţii blocurilor. 

Femeia îşi duse palmele la ochi şi se aplecă în 
faţă, plângând. Asta-l enervă şi mai tare, ceea ce 
trebuia pus, cel puţin în parte, pe seama faptului că, 
după părerea lui, ea refuza, de fapt, să vadă: prefera 


să-şi pună mâinile la ochi şi să-l lase pe el s-o 
conducă, de ce nu, întotdeauna se găsise cineva în 
preajma Eroinei Noastre, Micuța Rita, care să se 
îngrijească de ea. Se găsise cine să conducă maşina, 
cine să se ocupe de afaceri, cine să spele W.C.-ul şi 
cine să completeze declaraţiile pentru impozit. lar 
nouă nu ne mai rămâne decât să ascultăm muzica lui 
Debussy ăla, dulce de-ţi vine să borăşti, să ne punem 
mâinile cu unghiile bine îngrijite la ochi şi să lăsăm 
restul în seama lui Larry. Ai grijă de mine, Larry, după 
ce am văzut ce i s-a întâmplat monstrului-urlător, m- 
am hotărât că nu vreau să mai văd nimic. Pentru o 
persoană cu educaţia şi cu rangul meu, mi se pare 
sordid. 

li smulse mâinile de la ochi. Ea se aplecă şi 
încercă să-şi acopere iarăşi faţa. 

— Uită-te la mine. 

Femeia clătină din cap. 

— Uită-te la mine, Rita, fir-ar să fie. 

Ea se conformă, în cele din urmă, dar într-un fel 
straniu şi ezitant, ca şi cum s-ar fi aşteptat să se 
năpustească asupra ei şi cu pumnii, după violențele 
verbale la care fusese supusă. Judecând după ce se 
petrecea în mintea lui, presupunerea nici nu era atât 
de exagerată. 

— Vreau să-ţi explic cum stăm, pentru că tu nu 
prea înţelegi în ce situaţie suntem. Problema este că 
mai avem de mers încă vreo treizeci sau patruzeci de 
kilometri, iar dacă te infectezi de la rănile astea, s-ar 
putea să faci o septicemie şi să mori. Ideea e că a 
sosit momentul să nu-ţi mai ţii palma în fund şi să mă 
ajuţi şi tu puţin. 

O ţinuse de partea de sus a braţului, iar acum 
constată că degetele mari aproape dispăruseră în 
carnea femeii. Furia i se domoli când văzu urmele 
roşii rămase când îi dădu drumul. Se retrase cu un 
pas, simțindu-se din nou nesigur pe el, realizând, cu 


dezgust, că reacţia lui fusese din nou exagerată. 
Larry Underwood loveşte iarăşi. Dacă era aşa de 
deştept, de ce nu-i verificase încălţămintea înainte de 
plecare? 

Pentru că asta este problema ei, se apără 
morocănos o parte din el. 

Nu, nu era adevărat. Fusese chiar problema Mui. 
Pentru că ea nu se pricepea. lar dacă avea de gând s- 
o ia cu el (şi de-abia astăzi îi trecuse prin minte că 
viaţa i-ar fi fost mult mai uşoară dacă n-o lua), nu 
avea încotro, era răspunzător şi de ceea ce i se 
întâmpla ei. 

Să fiu al naibii, n-am nici o treabă cu ea, îi şopti 
vocea aceea morocănoasă. 

Maică-sa: ţie, Larry, nu-ţi place decât să primeşti. 

Fata aia din Fordham, care se ocupa de igiena 
bucală, ţipând după el, pe fereastra deschisă: Am 
crezut că eşti un băiat de treabă! Dar nu eşti băiat de 
treabă! 

Larry, ție îţi lipseşte ceva. Nu eşti în stare decât să 
iei. 

Asta-i o minciună! O minciună SFRUNTATĂ! 

— Rita, te rog să mă ierţi. 

Femeia se aşeză pe pavaj, cu bluza ei fără mâneci 
şi pantalonii albi, cu părul încărunţit şi îmbătrânit. Se 
aplecă şi-şi obloji labele rănite. Nu voia să-l privească. 

— Te rog să mă ierţi, repetă el. Uite ce e... nu 
aveam nici un drept să-ţi arunc cuvintele alea. 

De fapt avea, dar asta nu mai conta. Când îţi ceri 
scuze, lucrurile se aşează în făgaşul lor normal. Aşa 
se întâmplă pe lumea asta. 

— Mergi mai departe, Larry, nu vreau să pierzi 
timpul din cauza mea. 

— Ţi-am zís că vreau să mă ierţi, spuse el, puţin 
arţăgos. O să facem rost de nişte pantofi şi ciorapi 
albi, pentru tine. O să... 

— Ba n-o să mai facem nimic. Mergi pe drumul 


tău. 

— Rita, te rog să mă ierţi... 

— Dacă mai repeţi încă o dată, ţip. Eşti un rahat şi 
nu îţi accept scuzele. Şi acum pleacă mai departe. 

—Ţi-am zis că te rog... 

Ea îşi lăsă capul pe spate şi ţipă. Larry se dădu un 
pas înapoi, uitându-se în jur îngrijorat, temându-se să 
nu apară cumva un poliţist în fugă, curios să afle ce 
lucruri infernale îi făcea tânărul bătrânei doamne 
aşezate pe trotuar, cu sandalele scoase din picioare. 
Arestarea unui artist, mai mare râsul — îi trecu prin 
minte un gând nebunesc. 

Ea se întrerupse din tipat şi-şi ridică privirile spre 
el. Făcu un gest brusc din mână, ca şi cum ar fi vrut 
să scape de o muscă obraznică. 

— Ai face bine să te abţii, o sfătui el, altfel am să 
te părăsesc cu adevărat. 

Continuă să-l fixeze. El nu mai fu în stare să-i 
suporte privirea şi-şi cobori ochii, urând-o pentru că-l 
silise să renunţe la duel. 

— Foarte bine, sper să te amuze când vei fi 
violată şi omorâtă. 

Îşi aşeză carabina pe umăr şi o porni la drum, de 
aceasta dată spre stânga, către rampa de acces 495, 
coborând spre gura tunelului. Ajuns la piciorul 
rampei, constată că se petrecuse un accident 
îngrozitor: un tip care conducea un camion 
Mayflower, pentru mutat mobilă, încercase să-şi facă 
loc pe firul principal de circulaţie, iar în jurul 
monstrului rămăseseră mai multe automobile, ca 
nişte popice doborâte. Un Pinto ars zăcea pe 
jumătate prins sub masa camionului. Şoferul 
monstrului atârna pe jumătate afară pe geamul 
cabinei, cu capul în jos şi braţele atârnându-i. Pe uşa 
maşinii, sub el, rămăsese o perdea uscată de sânge şi 
borâtură. 

Larry se uită în jur, convins că are să o vadă pe 


Rita apropiindu-se de el sau stând nemişcată şi 
acuzându-l din priviri. Dar ea dispăruse. 

— Să te ia dracu', făcu el înciudat. Doar am 
încercat să mă scuz. 

Timp de câteva secunde, nu reuşi să meargă mai 
departe: se simţea țintuit de sute de perechi de ochi 
răi, ochii celor morţi, holbându-se la el din toate 
maşinile din jur. Îi veni în minte un fragment dintr-un 
cântec al lui Dylan: / waited for you inside the frozen 
traffic... when you knew I had some other place to 
be... but where are you tonight, sweet Marie? 

Inaintea lui reuşea să distingă cele patru fire de 
circulaţie spre vest, dispărând în arcul întunecat al 
tunelului şi, realmente înspăimântat, constată că 
lămpile fluorescente din interiorul lui Lincoln Tunnel 
erau stinse. Ca şi cum ar fi pătruns într-un cimitir cu 
automobile. Î vor lăsa să pătrundă până la jumătate 
şi de-abia atunci vor începe să se mişte... să se 
trezească la viaţă... va auzi țăcănitul specific al uşilor 
care se deschid, apoi cum se închid la loc... paşii lor 
târşăiți... 

Işi simţi trupul cuprins de valuri de sudoare. 
Tresări la auzul ţipătului aspru al unei păsări, chiar 
deasupra capului său. Eşti un prost, îşi zise el. Astea 
sunt lucruri care ţin la copii, asta-i. N-ai decât să 
rămâi mereu pe trotuar şi, cât ai clipi din ochi, 
ajungi... 

„vei fi sugrumat de morții umblători. 

Îşi linse buzele şi încercă să râdă. Râsul îi ieşi 
strâmb. Făcu cinci paşi în direcţia punctului unde 
rampa se unea cu şoseaua şi se opri iarăşi. În stânga 
lui era un Caddy, model El Dorado, din interiorul 
căruia se uita la el o femeie cu faţa înnegrită, ca de 
demon. Nasul imens i se turtise de sticlă. Un amestec 
de sânge şi spută se scursese pe geam. Bărbatul care 
condusese automobilul rămăsese prăbuşit peste 
volan, ca şi cum ar fi căutat ceva pe podea. Toate 


geamurile erau închise; înăuntru era probabil ca într-o 
seră. Dacă ar fi deschis portiera, femeia s-ar fi 
prăbuşit pe asfalt şi s-ar fi desfăcut ca un sac cu 
pepeni stricaţi, răspândind un miros cald şi aburos, 
umed şi pătruns de putreziciune. 

Tot aşa cum va mirosi şi-n tunel. 

Larry se răsuci brusc şi se întoarse pe drumul pe 
care venise, simțind cum i se răcoreşte transpiraţia 
de pe frunte. 

— Rita! Rita, ascultă-mă! Vreau să... 

Cuvintele îi îngheţară pe buze când ajunse în 
vârful rampei. Rita nu se vedea nicăieri. Dincolo de 
un punct, Thirty-ninth Street dispărea din vedere. 
Fugi de pe trotuarul sudic pe cel nordic, strecurându- 
se printre bare de protecţie şi sărind peste capote 
atât de fierbinţi, încât aproape îi băşicau pielea. Dar 
şi trotuarul celălalt era la fel de pustiu. 

Işi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă: 

— Rita! Rita! 

Nu-i răspunse decât un ecou mort: Rita... ita... 
ita... ita... 


Spre ora 4 după-amiază, nori întunecaţi 
începuseră să se adune deasupra Manhattanului, iar 
bubuiturile tunetului se rostogoleau încolo şi încoace 
printre zidurile oraşului. Zigzagurile trăsnetelor se 
abăteau asupra clădirilor, ca şi cum Dumnezeu ar fi 
încercat să-i sperie pe puţinii oameni rămaşi, 
izgonindu-i de prin ascunzătorile lor. Lumina căpătase 
o nuanţă galbenă şi stranie, care-i displăcea lui Larry. 
Stomacul i se făcuse ghem, iar când îşi aprinse o 
ţigară, văzu că-i tremură mâna, aşa cum îi tremurase 
Ritei ceaşca de calea, în dimineaţa aceea. 

Stătea la capătul rampei de acces, sprijinindu-se 
cu spatele de prima bară a balustradei. Îşi ţinea 


rucsacul în poală, iar carabina o sprijinise alături. Işi 


închipuise că Rita se va speria şi se va întoarce în 
scurt timp, dar se înşelase. Cu cincisprezece minute 
în urmă, renunţase s-o mai strige. Ecourile îl scoteau 
din minţi. 

Tunetul se rostogoli încă o dată, mai aproape, de 
această dată. O adiere rece îi mângâie spatele 
cămăşii, care i se lipise de piele, din cauza sudorii. 
Trebuia neapărat să se adăpostească undeva sau, 
dacă nu, să nu mai şovăie şi s-o pornească prin tunel: 
Dacă nu reuşea să-şi adune curajul ca să treacă prin 
tunel, s-ar fi văzut nevoit să petreacă încă o noapte în 
oraş şi să traverseze de dimineaţă George 
Washington Bridge, aflat la nu mai puţin de o sută 
patruzeci de intersecţii spre nord. 

încercă să se gândească raţional la tunel. Înăuntru 
nu exista nimic care să sară pe el şi să-l muşte. 
Uitase să ia cu sine o lanternă mare şi puternică — 
Dumnezeule, nu poţi să-ţi aduci aminte chiar de toate 
— în schimb avea bricheta Bic cu gaz, iar între drumul 
propriu-zis şi trotuarul îngust exista o balustradă. 
Toate celelalte... gândul acela, la morţii din maşini, 
de exemplu... nu erau decât prostii de speriat copii 
mici, bune pentru comics-uri, ca şi cum ai crede în 
baubau. Dacă nu eşti în stare de mai mult, Larry, se 
dojeni el, înseamnă că n-ai să te descurci nici în 
această minunată lume nouă. Câtuşi de puţin. Ai să... 

Un fulger brăzdă cerul aproape deasupra 
creştetului său, făcându-l să se înfioare. Il urmă 
vuietul greu al tunetului. Se lăsă în voia gândurilor, 
este 1 iulie, într-o zi ca asta se cuvenea să-ţi duci 
iubita pe Coney Island şi să mănânci vreo zece 
hotdogs. Să dobori cele trei sticle de lapte din lemn 
cu o singură minge şi să câştigi păpuşa Kewpie. Seara 
urma jocul de artificii... 

Un strop rece de ploaie îi lovi obrazul, apoi un 
altul îi nimeri ceafa şi se scurse dincolo de gulerul 
cămăşii. Picături de dimensiunea unor monede de 


zece cenți începură să cadă în jurul lui. Se ridică, îşi 
puse rucsacul pe umeri şi-şi luă carabina. Incă nu ştia 
prea bine în ce direcţie s-o pornească — înapoi, spre 
Thirty-ninth sau în Lincoln Tunnel. În orice caz, era 
musai să se adăpostească undeva, pentru că acum 
ploua cu găleata. 

Tunetul se abătu din nou asupra lui cu un urlet 
gigantic. Scânci de spaimă — şi sunetul nu diferea de 
cele emise de oamenii de Cromagnon acum două 
milioane de ani. 

— Laş idiot ce eşti, spuse el şi o porni repede pe 
rampa ce ducea către abisul tunelului. 

Mergea cu capul plecat, ferindu-se de ploaia 
năvalnică. Apa i se scurgea din păr. Trecu de femeia 
cu nasul sprijinit în geamul modelului El Dorado, 
străduindu-se să nu privească într-acolo, însă fără 
succes, pentru că o văzu, totuşi, cu coada ochiului. 
Picăturile băteau darabana pe acoperişurile 
automobilelor, ca percuţia unei formaţii de jazz. 
Izbeau atât de tare, încât apa sărea din nou în aer, 
producând o uşoară ceaţă. 

Larry se opri o clipă în faţa tunelului, stăpânit 
iarăşi de teamă şi de indecizie. Apoi începu să bată 
piatra, lucru care-l obligă să nu mai amâne hotărârea. 
Pietrele erau mari şi izbeau cu forţă. Tunetul mugi 
iarăşi. 

Okay, gândi el. Okay, okay, okay, m-am convins. 
Păşi în Lincoln Tunnel. 


Înăuntru era cu mult mai întuneric decât îşi 
imaginase. La început, deschiderea din spatele lui 
arunca încă o lumină albă, palidă, în care vedea 
întinderea nesfârşită de maşini dinaintea lui, 
înghesuite bară în bară (cei de-aici au avut o moarte 
cruntă, cugeta el, în timp ce claustrofobia îşi insinua 
cu dragoste degetele ei ca nişte banane în jurul 


capului său, începând mai întâi să mângâie, apoi să-i 
apese tâmplele, n-a fost crunt, a fost de-a dreptul 
fioros), şi dalele alb-verzui ce îmbrăcau pereţii boltiţi. 
Vedea şi culoarul din dreapta, destinat pietonilor, 
care se pierdea în beznă. Pe partea stângă se aflau 
imense coloane de susţinere, la intervale de zece sau 
cincisprezece metri. ESTE INTERZIS SA SCHIMBAŢI 
BANDA DE MERS, îl informa un semn. În tavanul 
tunelului erau încastrate lămpi fluorescente stinse şi 
ochii din sticlă mată ai camerelor de luat vederi din 
circuitul TV închis. Pe când parcurgea cea dintâi 
curbă deschisă, care-l purta încet către dreapta, 
intensitatea luminii scăzu tot mai mult, până ce nu 
mai distinse decât sclipiri estompate ale pieselor din 
crom. După care lumina pur şi simplu încetă să mai 
existe. 

Se scotoci după brichetă, o ridică şi scăpără rotiţa. 
Lumina pe care o răspândea era penibil de mică şi 
avea mai degrabă darul de a-i alimenta neliniştea, nu 
de a i-o alunga. Chiar dacă reglă flacăra la 
dimensiunea maximă, cercul vizibil nu depăşea doi 
metri. 

O puse la locul ei din buzunar şi merse mai 
departe, atingând uşor cu mâna balustrada. Şi aici 
era un fel de ecou, care îi plăcea chiar mai puţin 
decât cel de afară. Ecoul îi lăsa senzaţia că în urma 
lui se află cineva... care îl pândeşte. Se opri de mai 
multe ori, cu capul ridicat, cu ochii mari (inutil, pentru 
că nu se vedea nimic), ascultând până ce dispărea 
reverberaţia. Peste un timp începu să-şi târşâie 
picioarele, fără să mai ridice călcâiele de pe beton, în 
aşa fel încât să nu se mai producă ecoul. 

După o vreme se opri încă o dată şi aprinse 
bricheta în apropierea ceasului. Era ora 4.20, dar nu 
ştia prea bine la ce-i folosea această informaţie. În 
bezna din jur, timpul părea să fie lipsit de orice sens 
obiectiv. De altfel, şi distanţa; oare ce lungime avea 


Lincoln Tunnel, de fapt? Doi kilometri? Trei? 
Traversarea pe sub Hudson River nu putea fi de trei 
kilometri. Doi kilometri, să zicem. Dar dacă nu erau 
decât doi kilometri, înseamnă că ar fi trebuit să 
ajungă, deja, la capătul opus. Dacă un om obişnuit 
parcurge opt kilometri pe oră, înseamnă că în 
cincisprezece minute străbate doi kilometri, iar el 
depăşise timpul de când se alia în gaura asta 
împuţită cu cinci minute. 

— Din cauză că merg prea încet, îşi zise, tresărind 
la sunetul propriei sale voci. 

Bricheta Bic îi scăpă din mână şi căzu cu zgomot 
pe trotuar. Ecoul îi răspunse glumind sinistru, cu 
vocea unui lunatic: 

— ... mai încet... cet... cet... 

— Isuse, murmură Larry, iar ecoul îi răspunse în 
şoapta: SuSe... suse... 

Işi trecu mâna peste faţă, luptându-se cu panica şi 
cu imboldul de a renunţa la rațiune şi de a o lua pur şi 
simplu la fugă, orbeşte. Se stăpâni şi se lăsă în 
genunchi (încheieturile îi pocniră ca nişte focuri de 
pistol, băgându-l din nou în sperieţi) şi pipăi cu 
degetele topografia miniaturală a trotuarului îngust — 
spărturile din ciment, ca nişte văi, un muc de ţigară, 
ca o creastă semeaţă, şi o minusculă bilă din staniol, 
închipuind un deal — până când se întâmplă să 
nimerească şi bricheta. Uşurat, o apucă strâns în 
pumn, se ridică şi plecă mai departe. 

Tocmai când reuşise să se calmeze din nou, 
piciorul i se izbi de ceva rigid, imposibil de înlăturat. 
Scoase un soi de țipăt aspirat şi se retrase cu doi 
paşi, gata să se prăbuşească. Îşi adună tot curajul şi 
aprinse bricheta. Flacăra dansa nebuneşte, din cauza 
tremurului de nestăpânit al mâinii. 

Călcase pe braţul unui soldat. Zăcea cu spatele 
rezemat de peretele tunelului, cu picioarele întinse 
de-a curmezişul trotuarului, o santinelă infernală 


lăsată să bareze drumul. Ochii lui sticloşi se holbau la 
Larry. Cum buzele i se îndepărtaseră de pe dinţi, ai fi 
zis că rânjeşte. Din gâtlej i se iţea un cuţit cu buton. 

Lui Larry i se încălzise bricheta în palmă şi-o 
stinse. Lingându-şi buzele uscate şi strângând 
balustrada cu disperare, înaintă până când atinse iar 
cu vârful pantofului braţul soldatului. Apoi făcu un pas 
ridicol de mare, după care începu să-l frământe o 
idee de coşmar. Avea să audă curând scârţâitul 
cizmelor soldăţeşti pe ciment şi apoi omul îi va prinde 
glezna într-o strângere rece şi nemiloasă. 

Pornind într-o fugă dezordonată, Larry străbătu 
câţiva metri şi-şi impuse să se oprească, ştiind că 
dacă n-o făcea acum, panica ar fi pus stăpânire pe el, 
şi atunci s-ar fi năpustit orbeşte înainte, urmărit de o 
teribilă hoardă de ecouri. 

Când avu sentimentul că se liniştise, cât de cât, 
porni din nou. Dar acum era cu mult mai dificil: 
degetele de la picioare i se chirceau în pantofi, 
temătoare că ar putea veni în contact cu un alt 
cadavru întins pe trotuar, ceea ce se şi întâmplă, nu 
peste mult timp. 

Gemu şi aprinse iarăşi bricheta. De data asta era 
incomparabil mai rău. Trupul pe care-l atinsese era al 
unui bătrân, într-un costum bleumarin. Boneta din 
mătase neagră îi căzuse de pe creştetul chelit în 
poală. La rever purta o stea cu şase colţuri din argint 
bătut. Dincolo de el se mai vedeau şase cadavre: 
două femei, un bărbat între două vârste, o femeie de 
aproape optzeci de ani şi doi adolescenţi. 

Bricheta se încălzise prea tare şi nu mai putea fi 
ţinută. O stinse şi-o strecură în buzunar, unde radie 
căldură ca un cărbune încins. Nu Captain Trips era 
răspunzător de moartea acestui grup, după cum nu 
fusese vinovat nici de decesul soldatului din urmă. 
Sângele, hainele sfâşiate, dalele sparte de pe pereţi, 
găurile gloanţelor spuneau o cu totul altă poveste. 


Fuseseră împuşcaţi. Larry îşi aminti zvonurile că 
soldaţii blocaseră căile de ieşire din Insula Manhattan. 
Nu ştiuse dacă să le dea crezare sau nu, printre 
atâtea alte zvonuri care circulau săptămâna trecută, 
când toate se prăbuşeau. 

Ceea ce se petrecuse aici era uşor de reconstituit. 
Când circulaţia se blocase în tunel, mulţi nu erau încă 
atât de bolnavi încât să nu poată merge. Coborâseră 
din maşini şi începuseră să-şi croiască drum spre 
capătul din Jersey, servindu-se de trotuar, la fel ca el. 
Probabil existase un post de comandă, vreun cuib de 
mitralieră sau ceva de acest gen. 

Existase? Sau mai exista, încă? 

Pe Larry îl treceau toate apele, chinuindu-se să ia 
o hotărâre, întunericul profund oferea scena perfectă, 
unde mintea să plăsmuiască fantasme. lată ce vedea: 
soldaţi cu priviri sumbre, echipați cu costume de 
protecţie împotriva germenilor, ghemuiţi în spatele 
unei mitraliere prevăzute cu sistem de ochire în 
infraroşu, cărora li se ordonase să-i lichideze pe toţi 
hoinarii care încercau să străbată tunelul; un singur 
soldat lăsat în urmă, un voluntar care-şi asumase 
această misiune sinucigaşă, purtând ochelari 
infraroşii şi târându-se către el cu un cuţit în dinţi; doi 
soldaţi încărcând pe tăcute un proiectil cu gaze 
otrăvitoare într-o mortieră. 

Cu toate acestea, nu-i surâdea nici să se întoarcă. 
Era convins că toate acestea sunt simple 
fantasmagorii, iar gândul s-o pornească înapoi era 
insuportabil. Soldaţii plecaseră de mult, fără îndoială. 
Cel mort, peste care a trebuit să treacă, părea să fie 
un argument. Totuşi... 

Ceea ce-l tulbura cu adevărat erau trupurile de 
dinaintea lui. Morţii zăceau îngrămădiţi unii peste 
ceilalţi, pe o distanţă de vreo trei metri. Nu avea cum 
trece peste ei, aşa cum procedase în cazul soldatului. 
lar dacă-i ocolea, coborând de pe trotuar, risca să-şi 


rupă piciorul sau mâna. Dacă ţinea neapărat să-şi 
continue drumul, nu exista decât soluţia să... ei, 
bine... să calce peste ei. 

Ceva se mişcă în spatele lui, undeva, în întuneric. 

Larry se răsuci în loc, cuprins de teamă la auzul 
acelui sunet de neconfundat... al paşilor. 

— Cine-i acolo? strigă el, pregătindu-şi carabina. 

Nu-i răspunse decât ecoul. Când ecoul se stinse, 
auzi — sau crezu că aude — freamătul stins al unei 
respiraţii. Scrută întunericul, simțind cum i se 
zburleşte părul pe ceafă. Îşi opri răsuflarea. Linişte 
totală. Tocmai era pe cale să pună întâmplarea tot pe 
seama imaginaţiei, când sunetul se repetă... paşi 
grijulii şi furişaţi. 

Incepu să caute furibund prin buzunare bricheta. 
Gândul că devenea astfel o ţintă nici nu-i trecu prin 
minte. Scoţând-o de la locul ei, rotita se agăţă de 
căptuşeală şi obiectul îi scăpă din mână. Se auzi mai 
întâi un clinchet, când se izbi de balustradă, urmat de 
un uşor clonc, la impactul cu tabla uneia dintre 
maşinile de dedesubt. 

Distinse încă o dată paşii furişaţi, acum ceva mai 
aproape, imposibil de zis cât de aproape. Cineva care 
venea ca să-l ucidă... şi mintea lui îngrozită îi oferi de 
îndată imaginea unui soldat cu un cuţit înfipt în gât, 
apropiindu-se încet prin beznă... 

Din nou paşii uşori. 

Larry îşi aminti de carabină. Îşi fixă patul armei în 
umăr şi începu să tragă. În spaţiul acela închis, 
focurile stârneau un zgomot infernal; strigă, dar 
propriul lui țipăt se pierdu printre bubuituri. Imaginile 
pereţilor acoperiţi cu plăci de ceramică şi şirurile 
nesfârşite de automobile încremenite explodau una 
după cealaltă — evidenţiate de focul de la gura ţevii 
— ca un şir de instantanee în alb şi negru. Ricoşeurile 
se tânguiau ca nişte iele rău prevestitoare. Puşca îi 
zgâlţâi umărul până ce-i amorţi, până ce-şi dădu 


seama că forţa reculului îl răsucise pe picioare şi 
trăgea undeva spre cealaltă parte a drumului, şi nu 
de-a lungul trotuarului, aşa cum ar fi trebuit. Încă nu 
era în stare să se oprească. Toate funcţiile creierului i 
se concentraseră acum în deget, care execută un 
număr nedefinit de convulsiuni, până ce trăgaciul nu 
mai reuşi să declanşeze decât un ţăcănit sec şi 
neputincios. 

Ecourile se rostogoliră asupra lui. Fragmente 
strălucitoare de imagini, în triplă expunere, i se 
imprimaseră pe retină. Era vag conştient de mirosul 
de cordită şi de geamătul ce-i ieşea din adâncul 
pieptului. 

Strângând în continuare arma, se întoarse iarăşi 
pe călcâie, iar de aceasta dată, pe ecranul 
cinematografului său interior nu mai apăreau soldaţii 
în costumele lor sterile Andromeda Strain, ci morlocii 
din versiunea Classic Comics a Mașinii timpului de 
H.G. Wells, creaturi cocoşate şi oarbe ieşind de prin 
galeriile lor săpate în adâncime, unde maşinăriile 
ascunse în măruntaiele pământului nu se opreau 
niciodată. 

Incepu să se lupte să traverseze baricada de 
cadavre moi, şi totuşi ţepene, se împiedică, gata să 
cadă, apoi se prinse de balustradă şi porni mai 
departe. Piciorul îi pătrunse în ceva înfiorător de 
vâscos, din care se degajă un miros pestilenţial, pe 
care de-abia dacă-l băgă în seamă. Merse mai 
departe, gâfâind. 

In acel moment, un strigăt venind din spate 
despică bezna, făcându-l să încremenească. Era un 
apel disperat, jalnic, care trăda că persoana 
respectivă se află la doar un pas de nebunie: 

— Larry! Vai, Larry, pentru numele lui 
Dumnezeu... 

Era Rita Blakemoor. 

Se opri în loc. Acum se auzeau suspine, suspine 


puternice, care umpleau spaţiul cu ecouri noi. Pentru 
o fracțiune de secundă stătu în cumpănă, dacă n-ar fi 
mai bine să plece mai departe, fără să-i mai 
răspundă. Până la urmă tot avea să iasă şi ea din 
tunel, de ce să-şi ia din nou o asemenea povară 
asupra lui? După aceea se calmă şi-i răspunse: 

— Rita! Rămâi acolo unde te afli! M-ai înţeles? 

Hohotele de plâns nu încetară. 

Trecu din nou peste piramida de trupuri, 
poticnindu-se, încercând să nu respire, cu un rictus 
de dezgust pe figură. Apoi porni în fugă spre ea, 
nesigur cât anume trebuia să meargă, din cauza 
distorsiunilor ecourilor. Până la urmă, aproape se 
împiedică de ea. 

— Larry... Femeia se lipi de el şi i se agăţă de gât 
cu forţa disperării. Sub cămaşă, îi simţea inima 
pulsând cu viteză nebună. Larry, Larry, nu mă lăsa 
singură aici, nu mă lăsa singură, în întuneric... 

— Nu, n-am să te las. O strânse cu putere. Te-am 
rănit? Nu cumva... te-am împuşcat? 

— Nu... am simţit valul de aer... unul dintre 
gloanţe a trecut atât de aproape, încât am simţit 
valul de aer... şi ţăndări... din plăcile de gresie, 
presupun... la mine pe faţă... m-au tăiat la faţă... 

— Vai, Rita, cum să-ţi spun? Am crezut c-o să 
înnebunesc aici. Întunericul. Şi mi-am pierdut şi 
bricheta... ar fi trebuit să mă strigi. Aş fi putut să te 
omor. Realiză deodată cât de adevărate erau 
cuvintele lui. Aş fi putut să te omor, repetă el, şocat 
de această revelaţie. 

— N-am fost sigură că eşti tu. Am intrat într-un 
bloc de locuinţe când ai coborât rampa. Apoi te-ai 
întors şi m-ai strigat, iar eu aproape că... dar n-am 
fost în stare... după ce-a început ploaia, au apărut doi 
bărbaţi... cred că ne căutau pe noi... sau doar pe 
mine. Aşa c-am rămas pe loc, iar după ce-au dispărut 
mi-am zis, poate că nu au plecat, poate că s-au 


ascuns sau mă caută, aşa că n-am îndrăznit să ies din 
ascunzătoare până ce nu mi-a venit în minte că s-ar 
putea să ajungi de cealaltă parte şi n-am să te mai 
văd niciodată... prin urmare am... am... Larry, n-ai să 
mă părăseşti, îmi promiţi? N-ai să pleci de lângă 
mine? 

— Nu, o linişti el. 

— Am greşit, ceea ce ţi-am zis nu era adevărat, tu 
ai avut dreptate, ar fi trebuit să-ţi spun de sandale, 
adică despre pantofi, am să mănânc atunci când îmi 
vei zice tu... am să... am să... ooohohonh... 

— Şşş, o linişti el, ţinând-o de mână. Totul este în 
regulă. Dar în mintea lui se vedea pe el însuşi cuprins 
de o panică oarbă şi trăgând în ea, gândindu-se cât 
de uşor unul dintre gloanţe ar fi putut să-i zdrobească 
braţul sau să-i perforeze stomacul. Pe neaşteptate, 
simţi nevoia imperioasă să meargă la toaletă şi dinţii 
începură să-i clănţăne în gură. Plecăm atunci când 
crezi că poţi merge. Nu te grăbi. 

— Am dat peste un bărbat... bărbat era, cred... 
am călcat peste el, Larry. Se auzi cum îşi înghite un 
nod. Vai, am fost la un pas să ţip, dar m-am abținut, 
crezând că înaintea mea ar putea fi unul dintre tipii 
aceia, şi nu tu. lar când ai strigat... ecoul... nu mi-am 
dat seama dacă eşti chiar tu... sau... poate... 

— Mai există nişte morţi ceva mai încolo. Crezi că 
rezişti? 

— Dacă stai alături de mine, da. Te rog... dacă eşti 
alături de mine. 

— Voi fi. 

— Atunci, haide să pornim. Vreau să ieşim de aici. 
Tremură convulsiv, lipită de el. Nu mi-am mai dorit 
niciodată ceva atât de mult, de când sunt pe lume. 

li găsi faţa şi o sărută, mai întâi nasul, apoi fiecare 
ochi, apoi gura. 

— iți mulţumesc, îi spuse el umil, fără a avea 
habar ce vrea să-i comunice, de fapt. Îţi mulţumesc. 


Îţi mulţumesc. 

— Îţi mulţumesc, repetă ea. Vai, dragul meu Larry. 
N-ai să mă părăseşti, îmi promiţi? 

— Da, îi răspunse el. N-am să te părăsesc. Spune- 
mi doar când simţi că ai adunat suficiente puteri, 
Rita, şi atunci pornim. 

Cea ce se şi întâmplă. 


Trecură peste trupuri, ţinându-se înlănţuiţi pe 
după gât, ca doi prieteni beţi, întorcându-se acasă de 
la crâşma din colţ. Ajunşi dincolo, se ciocniră de un 
nou baraj. Era imposibil să distingi ce anume le stătea 
în cale, dar, după ce pipăise obiectul, Rita afirmă că 
ar putea fi un pat aşezat pe laterală. Impreună, 
reuşiră să-l răstoarne peste balustrada trotuarului 
îngust. Se prăbuşi peste o maşină de dedesubt cu un 
zgomot teribil şi reverberant, care-i făcu pe amândoi 
să tresară şi să se agaţe unul de celălalt. In spatele 
locului unde se aflase mai existau nişte trupuri întinse 
pe ciment, trei la număr, iar Larry ghici că aceştia 
erau soldaţii care uciseseră familia de evrei. Trecură 
de cealaltă parte şi-şi văzură de drum, ţinându-se de 
mână. 

Nu peste multă vreme, Rita se opri pe 
neaşteptate. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Larry. Ai dat peste 
ceva în cale? 

— Nu. Pot să văd, Larry! Am ajuns la capătul 
tunelului! 

Larry clipi şi constată că şi el putea să vadă. 
Geana de lumină era palidă şi apăruse atât de lent, 
încât nu fusese conştient de existenţa ei până ce nu-i 
atrăsese Rita atenţia. Reuşea să distingă o uşoară 
licărire pe plăcile de gresie şi conturul vag al feţei 
Ritei, chiar lângă el. Dacă privea spre stânga, vedea 
fluviul mort de automobile. 


— Haide, o îndemnă el, bucuros. 

La şaizeci depăşi mai încolo întâlniră un nou pâlc 
de trupuri, ale unor soldaţi. Trecură şi de acest 
obstacol. 

— Oare de ce n-au închis decât New Yorkul? 
întrebă ca. Sau poate... Larry, poate că nu s-a 
întâmplat decât la New York! 

— Cred că nu, răspunse el, simțind totuşi un strop 
de speranţă total iraţională. 

Merseră mai repede. Gura tunelului se afla acum 
nu departe de ei. Fusese blocată cu două uriaşe 
camioane ale armatei, parcate bot în bot. Camioanele 
nu lăsau să pătrundă decât o mică parte din lumina 
zilei; dacă nu s-ar fi aflat acolo, Larry şi Rita s-ar fi 
bucurat de lumină cu mult mai devreme. Acolo unde 
trotuarul cobora, întâlnindu-se cu rampa ce ducea 
afară, exista încă un număr de cadavre. Se strecurară 
printre camioanele militare, sărind peste barele lor 
unite. Rita nu se uită înăuntru, spre deosebire de 
Larry. Văzu o mitralieră cu trepied, cutii cu muniţie şi 
o canistră în care, din câte ghicea el, erau gaze 
lacrimogene. Şi trei bărbaţi morţi, pe deasupra. 

leşind din tunel, îi luă în primire o adiere de vânt 
încărcată de umezeală, iar mirosul ei nemaipomenit 
de proaspăt părea să le sugereze că efortul meritase. 
EI îi spuse acest lucru Ritei, care-i făcu semn că este 
de acord şi-şi sprijini capul de umărul lui, pentru o 
clipă. 

— Cu toate acestea, n-aş mai trece prin tunel, nici 
dacă mi-ai oferi un milion de dolari, zise ea. 

— Peste câţiva ani ai să te foloseşti de bani drept 
hârtie igienică. Nu merită să vorbeşti despre ei. 

— Dar eşti sigur că... 

— Că nu era vorba doar de New York? Priveşte 
înaintea noastră! 

Gheretele unde se încasau banii pentru trecerea 
prin tunel erau pustii. Cea din mijloc se transformase 


într-o grămadă de cioburi. Dincolo de ele, firele de 
circulaţie către vest erau goale, cât vedeai cu ochii, în 
schimb cele ce duceau spre est, către oraş, adică cele 
ce pătrundeau în tunel, erau aglomerate de un intens 
trafic nemişcat. 

Pe drumul de acces exista o grămadă de trupuri, 
asupra căreia privegheau mai mulţi pescăruşi. 

— Dumnezeule Mare, rosti ea, sfârşită de puteri. 

— Tot atâţia oameni doreau să pătrundă în New 
York, câţi încercau să scape de acolo. Nu înţeleg de 
ce s-au chinuit să blocheze tunelul la capătul dinspre 
Jersey. Din câte îmi închipui, nici ei nu ştiau prea bine 
de ce. A venit careva cu o idee strălucită, unul din ăia 
care se prefac de minune că muncesc... 

Dar ea se aşezase în mijlocul străzii şi plângea. 

— Nu trebuie să plângi, o împăcă el, îngenunchind 
alături de ea. Experienţa din tunel îi era prea 
proaspătă ca să se poată supăra pe ea. Totul e-n 
regulă, Rita. 

— Ce este în regulă? suspină ea. Ce anume? 
Spune-mi tu doar un singur lucru. 

— Oricum, am reuşit să ieşim. Asta-i ceva. Și 
avem aer proaspăt. Dacă stau şi mă gândesc, 
niciodată nu a fost aşa aer curat în New Jersey. 

Replica lui reuşi să-i smulgă un zâmbet stins. 
Larry cercetă zgârieturile de pe obrazul şi tâmpla ei, 
acolo unde o crestaseră aşchiile sărite din pereţi. 

— N-ar fi rău să mergem la o farmacie şi să dăm 
cu nişte apă oxigenată peste răni, îi zise el. Te simţi 
în stare să mergi? 

— Da. Íl privea cu o recunoştinţă tâmpă, ceea ce-l 
făcea să nu se simtă la largul lui. Şi o să-mi fac rost 
de nişte pantofi noi. De sport. Am să fac exact ce-mi 
spui tu, Larry. Sunt hotărâtă să nu-ți ies din vorbă. 

— Am ţipat la tine pentru că mă enervasem, îi 
răspunse el calm. li dădu părul pe spate şi o sărută 
pe una dintre tăieturile de deasupra ochiului drept. 


Nu sunt un băiat chiar aşa de rău, adăugă el. 

— Nu-ţi cer decât să nu mă părăseşti. 

O ajută să se ridice şi-şi trecu un braţ în jurul taliei 
ei. Porniră încet spre şirul de gherete şi se strecurară 
printre ele, lăsând în urma lor New Yorkul, dincolo de 
fluviu. 


CAPITOLUL 36 


ÎN CENTRUL ORAŞULUI Ogunquit exista un mic 
parc, înzestrat cu toate cele cuvenite, tunul din 
Războiul Civil şi Monumentul Eroilor; după moartea lui 
Gus Dinsmore, Frannie Goldsmith se duse acolo şi se 
aşeză în apropierea iazului cu rațe, aruncând din 
când în când pietre în apă şi urmărind undele 
concentrice pe suprafaţa calmă până când ajungeau 
la crinii de la marginea lacului şi se pierdeau rând pe 
rând. 

Cu două zile în urmă, îl dusese pe Gus la casa 
Hanson, de pe plajă, temându-se că dacă mai 
aştepta, Gus nu va mai fi în stare să meargă şi va 
trebui să-şi găsească "odihna veşnică", aşa cum ar fi 
numit-o strămoşii ei, printr-un eufemism atât de 
înspăimântător, şi totuşi potrivit, în ghereta mică şi 
fierbinte din apropierea parcării plajei publice. 

Crezuse că Gus va muri în seara respectivă. Avea 
temperatură foarte ridicată şi delira îngrozitor, căzuse 
în două rânduri din pat şi bântuise, clătinându-se pe 
picioare, prin dormitorul doamnei Hanson, răsturnând 
lucruri, căzând în genunchi şi ridicându-se din nou. 
Striga după oameni care nu se aflau acolo, le 
răspundea, îi urmărea cu priviri în care se puteau citi 
nenumărate emoţii, mergând de la veselie la teamă, 
până când Frannie începu să simtă că însoțitorii 
invizibili ai lui Gus erau personaje reale, iar ea o 


simplă fantomă. Îl rugase pe Gus să se întoarcă în 
pat, dar ea nici nu exista pentru el. Trebuia să i se 
ferească mereu din cale; dacă nu l-ar fi ocolit, ar fi 
răsturnat-o la pământ şi ar fi trecut peste ea. 

In cele din urmă, căzuse pe pat şi trecuse de la 
starea de delir energic la o inconştienţă însoţită de 
gemete şi respiraţie grea, iar Fran presupusese că 
intrase în comă. Dar a doua zi de dimineaţă, când îl 
vizitase, Gus stătea în pat, rezemat de perne, citind 
un Western ieftin, descoperit pe un raft. Îi mulţumi 
pentru că se îngrijise de el şi-i spuse, cu toată 
seriozitatea, că spera să nu fi zis sau făcut ceva ce nu 
se cuvenea, cu o seară în urmă. 

Când auzi că nu făcuse nimic rău, Gus aruncă 
priviri pline de îndoială în jur, în dormitorul distrus, şi-i 
răspunsese că, în orice caz, era frumos din partea ei 
să-i spună asta. li preparase o supă, pe care elo 
sorbise cu poftă, iar când i se plânsese cât de greu îi 
venea să citească fără ochelari, pe care şi-i spărsese 
când făcuse de pază la baricada înălţată în partea 
sudică a oraşului, cu o săptămână în urmă, ea luase 
cartea (în pofida slabelor lui proteste) şi-i citise patru 
capitole din romanul Crăciun în flăcări, scris de 
femeia aceea care locuia în nord, în Haven. Din câte 
înţelegea ea, şeriful John Stoner avea probleme cu 
nişte huligani din orăşelul Roaring Rock, Wyoming — 
Şi, ceea ce era chiar mai rău, nu reuşea să găsească 
un cadou de Crăciun pentru tânăra şi încântătoarea 
lui soţie. 

Fran plecase de acolo mai optimistă, sperând că 
Gus s-ar putea înzdrăveni. Dar în ultima noapte îi 
fusese din nou foarte rău şi murise azi-dimineaţă, la 
ora 7.45, adică de-abia acum o oră şi jumătate. 
Rămăsese conştient până la capăt, fără să-şi dea 
seama însă cât de gravă era starea în care se găsea. 
li spusese că şi-ar fi dorit foarte tare un sifon cu 
îngheţată, de felul celor pe care Gus şi fraţii lui le 


primeau de la tatăl lor de fiecare 4 lulie, precum şi de 
Ziua Muncii, când venea bâlciul la Bangor. Dar în 
momentul respectiv, nu mai exista curent electric la 
Ogunquit — se oprise fix la ora 9.17 p.m., în seara de 
27 iunie, pe ceasurile acţionate cu electricitate — iar 
în oraş nu mai puteai găsi îngheţată. Se întrebase 
dacă nu mai exista cineva în oraş care să aibă un 
generator automat pe bază de benzină, cu un frigider 
legat de el printr-un circuit de siguranţă, ba chiar se 
gândise să plece în căutarea lui Harold Lauder, ca să-l 
întrebe, dar tocmai atunci Gus ajunsese la ultimele lui 
respiraţii chinuite. Totul durase doar cinci minute, 
timp în care ea îi susţinuse capul cu o mână, 
ştergându-i expectoraţiile abundente de la gură cu 
mâna cealaltă. Apoi venise sfârşitul. 

Frannie îl acoperise cu un cearşaf curat şi-l lăsase 
pe patul lui Jack Hanson, din dormitorul cu vedere la 
ocean. După aceea venise aici şi de atunci arunca 
pietre în lac, fără să se gândească aproape la nimic. 
În subconştientul ei înţelegea că lipsa de gânduri era 
bună: nu avea nimic în comun cu acea stranie stare 
de apatie care o copleşise în ziua de după moartea 
tatălui ei. De atunci, se regăsise din ce în ce mai 
mult. Făcuse rost de o tufă de trandafiri de la florăria 
lui Nathan, pe care o plantase cu grijă la picioarele 
mormântului lui Peter. Era convinsă că se va prinde 
minunat, după cum s-ar fi exprimat tatăl ei. Absența 
gândurilor nu reprezenta acum decât un fel de 
odihnă, după ce-l ajutase pe Gus să treacă prin 
ultimele clipe. Nu avea nimic de-a face cu preludiul 
nebuniei, pe care-l trăise atunci. Experienţa aceea o 
făcea să se gândească acum la traversarea printr-un 
tunel cenuşiu şi puturos, plin de umbre, mai degrabă 
simţite decât văzute; un tunel prin care n-ar mai fi 
vrut să călătorească vreodată. 

Curând însă, avea să fie nevoită să se gândească 
la ceea ce urma să facă, iar orice plan de viitor îl 


includea, inevitabil, şi pe Harold Lauder. Şi nu numai 
din cauză că ea şi Harold erau ultimele două 
persoane din acea regiune, ci şi pentru că nu ştia ce 
s-ar fi ales de băiat dacă nu se ocupa cineva de el. Nu 
că ea ar fi cea mai practică fiinţă de pe lumea asta, 
dar de vreme ce se găsea aici, ei şi nu altcuiva îi 
revenea treaba asta. Tot nu-l plăcea prea tare, dar 
cel puţin el încercase să fie plin de tact şi dovedise că 
este în stare să se comporte cuviincios. Ba chiar 
foarte cuviincios, judecând după felul lui puţin ciudat 
de a fi. 

Harold o lăsase în pace de la întâlnirea de acum 
patru zile, probabil respectându-i dorinţa de a se 
reculege după moartea părinţilor ei. Dar îl văzuse, din 
când în când, în Cadillacul lui Roy Brannigan, 
mergând fără ţintă dintr-un loc într-altul. lar în două 
rânduri, când vântul bătea din direcţia potrivită, 
reuşise să audă ţăcănitul maşinii lui de scris de la 
fereastra dormitorului ei. Faptul că era atâta linişte, 
încât să se poată auzi sunetul acela, deşi casa familiei 
Lauder era aproape la doi kilometri şi jumătate, părea 
să sublinieze realitatea celor ce se întâmplaseră. O 
amuza puţin faptul că, deşi Harold nu se mai 
despărţea de Cadillac, nu se gândise să-şi înlocuiască 
vechea maşină de scris eu unul dintre modelele 
acelea electrice, care torceau atât de liniştit. 

Nu că acum ar mai fi fost cazul, se gândi ea, 
ridicându-se în picioare şi scuturându-se pe fundul 
pantalonilor scurţi. Îngheţata şi maşinile electrice de 
scris ţineau de domeniul trecutului. Deveni tristă şi 
nostalgică şi se întrebă încă o dată, profund nedu- 
merită, cum a fost posibil să se întâmple o asemenea 
catastrofă, în doar două săptămâni. 

Sigur mai existau şi alţi oameni, indiferent ce 
zicea Harold. Dacă sistemul autorităţii se prăbuşise, 
pentru moment, nu le rămânea decât să-i găsească şi 
pe ceilalţi oameni izolaţi şi să reînchege sistemul. Nu- 


i trecu prin cap să se întrebe de ce anume "autori- 
tatea" i se părea un lucru atât de necesar, tot aşa 
cum nu-şi pusese problema de ce se simţise în mod 
automat responsabilă pentru Harold. Pur şi simplu 
aşa i se părea. Structura era indispensabilă. 

Plecă din parc şi o porni încet de-a lungul lui Main 
Street, în direcţia casei Lauder. Se făcuse deja cald, 
dar aerul era împrospătat de briza mării. Simţi 
deodată nevoia să coboare spre plajă, să găsească 
nişte ierburi marine frumoase şi să ciugulească din 
ele. 

— Dumnezeule, eşti dezgustătoare, zise ea cu 
voce tare. 

Bineînţeles că nu era dezgustătoare, ci 
însărcinată, şi nimic mai mult. Asta era situaţia. 
Săptămâna viitoare va pofti sandvişuri Bermuda cu 
ceapă. Cu hrean şi smântână. 

Se opri la colţul unei străzi, încă departe de casa 
lui Harold, descoperind, pe neaşteptate, de câtă 
vreme nu se mai gândise la "starea ei delicată". Mai 
înainte, descoperea gândul acesta, sunt-insărcinată, 
pândind-o de după fiecare colţ, ca o mizerie pe care 
uita mereu s-o curețe: trebuie să duc neapărat rochia 
albastră la curăţat până vineri (peste câteva luni pot 
să o atârn în debara, pentru că sunt-însărcinată); n-ar 
fi rău să-mi fac un duş (peste câteva luni o să arăt de 
parcă s-a băgat o balenă în baie, pentru că sunt- 
însărcinată). Ar trebui să schimb uleiul la motor 
înainte să-mi cadă pistoanele sau cine ştie ce să se 
mai întâmple (şi mă întreb ce-ar zice Johnny de la 
Citgo dac-ar şti că sunt-însărcinată). Dar poate că se 
obişnuise cu ideea, între timp. Dacă stai şi te 
gândeşti, trecuseră aproape trei luni de sarcină, deci 
o treime din întreaga perioadă. 

Pentru prima oară se întrebă, cu oarecare 
nelinişte, cine o va ajuta să nască. 


Din spatele casei familiei Lauder venea zgomotul 
cadenţat, c/ic-clic-dic, al unui aparat manual de tuns 
iarba, iar când Fran ocoli colţul casei, ceea ce văzu i 
se păru atât de curios, încât doar surpriza ei deplină o 
împiedică să izbucnească în râs. 

Harold tundea gazonul, îmbrăcat numai într-un 
slip albastru, mic şi strâns pe trup. Pielea lui albă 
strălucea de transpiraţie; pletele i se lipiseră de 
pielea gâtului (deşi trebuie spus că Harold, spre 
cinstea lui, părea să se fi spălat pe cap în trecutul nu 
prea îndepărtat). Cutele de grăsime de pe abdomen 
şi de pe coapse îi dansau într-un ritm drăcesc. De la 
iarba tăiată prin care călca, picioarele i se înverziseră 
până mai sus de glezne. Spatele i se înroşise, dar nu 
puteai spune cu exactitate dacă din cauza efortului 
sau fiindcă-l bătuse soarele. 

Dar Harold nu tăia iarba, ci mai degrabă alerga. 
Pajiştea din spatele casei cobora lin către un frumos 
zid din piatră, de formă neregulată, iar în mijlocul ei 
se afla un chioşc octogonal. Aici îşi organizau ca şi 
Amy "ceaiurile", pe când erau doar nişte fetiţe — îşi 
aminti Frannie, cuprinsă de un val de nostalgie 
neaşteptat de dureros — în zilele când încă mai 
plângeau la sfârşitul poveştii cu țesătura lui Charlotte 
şi suspinau după Chuckie Mayo, cel mai grozav băiat 
din toată şcoala. Verdele-crud şi pacea ce domnea 
asupra gazonului familiei Lauder te duceau cu gândul 
la Anglia, dar scena pastorală fusese invadată acum 
de un derviş în slip albastru. Când Harold se întoarse 
spre colţul de nord-est, unde terenul familiei Lauder 
era despărţit de cel al familiei Wilson printr-un şir de 
tufişuri de mur, Frannie auzi gâfâitul lui de-a dreptul 
alarmant. Băiatul cobori panta în trombă, aplecat 
asupra coarnelor în formă de T ale maşinii, ale cărei 
lame zbârnâiau. Smocurile de iarbă se uneau într-un 
fel de jet verde, acoperind labele lui Harold. Tunsese 


cam jumătate din pajişte; ceea ce-i rămăsese era un 
pătrat din ce în ce mai mic, cu chioşcul în mijloc. 
Ajuns în josul pajiştei, se întoarse şi se avântă din nou 
în sus, ascuns o vreme vederii de clădire, făcându-şi 
curând apariţia, concentrat asupra maşinii lui ca un 
pilot de curse de Formula 1. Cam pe la jumătatea 
urcuşului, o zări. În exact aceeaşi fracțiune de 
secundă, Frannie i se adresă timid: 

— Harold? 

Văzu că obrajii lui erau scăldaţi în lacrimi. 

— Vai! zise, sau mai curând chiţăi Harold. 

Îl luase prin surprindere, descoperindu-l într-o 
lume doar a lui şi, pentru un moment, Fran se temu 
ca şocul, în combinaţie cu extenuarea, să nu-i 
provoace cumva un atac de cord. 

Apoi băiatul porni în goană spre casă, stârnind cu 
picioarele brazdele de iarbă; Fran era vag conştientă 
de mireasma de fân ce se răspândea în aerul fierbinte 
al verii. 

încercă să se apropie de el. 

— Harold, ce s-a întâmplat? 

Băiatul urca grăbit treptele verandei. Deschise 
uşa din spate, dispăru înăuntru şi trânti uşa după el, 
cu toată forţa. În liniştea ce se aşternu după aceea, 
se auzi ţipătul strident al unei gaiţe şi gălăgia făcută 
de cine ştie ce animal mic în tufişurile de dincolo de 
zidul din piatră. Maşina abandonată rămase cu iarba 
tăiată în spatele lamelor şi iarbă înaltă în faţă, la mică 
distanţă de chioşcul unde ea şi Amy băuseră cândva 
limonadă în ceştile de la bucătăria păpuşii Barbie, cu 
degetele mici ridicate elegant în aer. 

Frannie rămase nehotărâtă pentru o clipă; în cele 
din urmă, se duse şi bătu la uşă. Nu primi nici un 
răspuns, dar reuşi să distingă plânsul lui Harold 
undeva, în interiorul casei. 

— Harold? 

Nici un răspuns. Hohotele de plâns continuau să 


se audă. 

Pătrunse în holul din spate, unde era întuneric, 
răcoare şi un miros îmbătător — la cămara doamnei 
Lauder se ajungea printr-o uşă, în partea stângă a 
holului, drept pentru care aici se simţise, de când se 
ştia Frannie, parfumul merelor uscate şi al 
scorţişoarei, ca nişte plăcinte visând la clipa creaţiei 
lor. 

— Harold? 

Străbătu holul şi intră în bucătărie; aşezat la 
masă, cu mâinile încleştate în păr şi cu picioarele 
înverzite odihnindu-se pe linoleumul decolorat, de a 
cărui curăţenie doamna Lauder se ocupase 
întotdeauna cu atâta grijă, Harold plângea. 

— Ce s-a întâmplat, Harold? 

— Pleacă de aici! urlă el printre suspine. Ştiu că 
nu poţi să mă suferi, pleacă de aici! 

— Nu-i adevărat, Harold. Eşti un băiat cumsecade. 
N-oi fi tu chiar nemaipomenit, însă n-aş zice că nu 
eşti okay. Făcu o pauză. De fapt, dacă ţin cont de 
circumstanţe, aş spune că eşti în momentul de faţă 
preferatul meu din întreaga omenire. 

Chestia asta păru să-l facă să plângă şi mai tare. 

— Ai ceva de băut? 

— Limonadă, îi răspunse el, apoi, după ce se 
smiorcăi şi-şi şterse nasul, adăugă, privind tot în jos: 
Dar apa e caldă. 

— Sigur că-i caldă. Ai luat-o de la cişmea? 

Ca multe alte orăşele, comunitatea din Ogunquit 
mai poseda încă o pompă în spatele primăriei, deşi în 
ultimii patruzeci de ani aceasta fusese mai degrabă 
un punct de atracţie decât propriu-zis o sursă de apă. 
Turiştii o fotografiau, uneori. Şi aici se vede cișmeaua 
oraşului din mica stațiune unde ne-am petrecut 
vacanța la mare. Vai, uite ce caraghios! 

— Mda, de acolo am adus-o. 

Fran turnă câte un pahar pentru fiecare şi se 


aşeză. În mod normal, ar trebui să stăm în chioşc, 
gândi ea. Şi am putea să bem cu degetele mici 
ridicate în sus. 

— Harold, ce ţi s-a întâmplat? 

Harold scoase un râs ciudat, isteric, ducându-şi cu 
stângăcie paharul la gură. II goli şi-l aşeză pe masă. 

— Ce-ar fi putut să mi se întâmple? 

— Este cumva vorba de ceva deosebit, asta vreau 
să te întreb? 

Gustă din limonadă şi se strădui să nu se strâmbe. 
Nu era foarte caldă, pentru că Harold adusese apa, 
probabil, doar cu puţină vreme în urmă, în schimb 
uitase să-i pună zahăr. 

Într-un târziu, băiatul îşi ridică privirile spre ea, cu 
obrajii brăzdaţi de lacrimi; se vedea că era la un pas 
să înceapă din nou. 

— Plâng după mama, îi mărturisi el, simplu. 

— Vai, Harold... 

— Când s-a întâmplat, când a murit ea, mi-am zis: 
"ei, nu m-a durut chiar atât de tare". Strângea 
paharul în mână, privind-o cu o intensitate şi o 
sălbăticie care o speriau. Ştiu cât de îngrozitor 
trebuie să sune asta pentru tine. Dar când au murit, 
habar n-aveam ce reacţie anume voi avea. De fapt, 
sunt o persoană foarte sensibilă. Din cauza asta am şi 
fost atât de persecutat de cretinii din casa aceea a 
ororilor căreia mai marii oraşului se încăpăţânau să-i 
zică liceu. Am crezut că am să înnebunesc de durere, 
la moartea lor, sau că asta o să mă doboare pentru 
un an de zile... Soarele meu interior, ca să zic aşa, 
urma să... urma să... iar atunci când s-a întâmplat cu 
adevărat, maică-mea... Amy... taică-meu... In loc de 
orice altceva n-am făcut decât să-mi spun că nu m-a 
durut chiar atât de tare. lzbi cu pumnul în masă, 
făcând-o pe Frannie să tresară. De ce nu sunt în stare 
să spun ce simt? strigă el. /ntotdeauna am fost în 
stare să spun ce doresc. Asta-i munca scriitorului, să 


se folosească de limbă ca de o unealtă, să despice 
firul în patru, deci cum de nu sunt în stare să spun ce 
simt? 

— Harold, linişteşte-te. Eu ştiu ce simţi. 

O măsură neîncrezător, apoi clătină din cap. 

— Tu ştii?... Nu, nu se poate. 

— Ţi-aduci aminte când ai venit la mine? Şi eu 
săpam mormântul? Aproape îmi ieşisem din minţi. 
Începusem să nu-mi mai aduc aminte prea bine ce 
doream să fac. În ziua aceea am vrut să-mi fac nişte 
cartofi prăjiţi, şi era gata să dau foc la toată casa. Prin 
urmare, dacă ţie îţi face bine să tunzi iarba, foarte 
bine. Pe de altă parte, ai să te alegi cu arsuri de la 
soare, dacă nu pui o cămaşă pe tine. Ba chiar ai 
reuşit să te arzi, îl dojeni ca, privindu-i umerii. 

Din politeţe, mai sorbi puţin din limonada 
greţoasă. 

Harold se şterse cu mâna la gură şi zise: 

— Adevărul este că nu ne-am prea iubit, dar 
credeam că oricum, trebuie să te doară când îi pierzi. 
Ca atunci când ai vezica plină şi trebuie să urinezi. Şi 
dacă îţi moare o rudă apropiată, nu se poate să nu fii 
cuprins de durere. 

Ea făcu un semn din cap, spunându-şi că 
formularea era ciudată, însă nu chiar nepotrivită. 

— Maică-mea se ocupa doar de Amy. Era prietena 
ei, supralicită el, ca un copil îmbufnat. Cât despre 
mine, îl scandalizam pe taică-meu. 

Fran înţelegea foarte bine chestia asta. Brad 
Lauder fusese un tip uriaş şi negricios; lucrase ca 
maistru la filatura de lână din Kennebunk. Nu te 
puteai aştepta din partea unui asemenea om să 
accepte că din coapsa lui răsărise un fecior gras şi 
ciudat. 

— Într-un rând m-a luat la o discuţie între patru 
ochi, continuă Harold, şi m-a întrebat dacă nu cumva 
sunt un băiat dintr-aceia cu gusturi aparte. Exact aşa 


s-a exprimat. Eu m-am speriat aşa de tare, încât am 
început să plâng, iar el mi-a dat o palmă şi mi-a 
explicat că dacă aveam de gând să mă port toată 
viaţa ca un bebeluş, cel mai bine ar fi să mă car din 
oraş încă de pe acum. lar Amy... Cred că nu greşesc 
dacă spun că lui Amy puţin îi păsa de mine. Pentru ea 
nu eram decât cineva de care se ruşina, când îşi 
aducea prietenii acasă. Se purta cu mine de parcă aş 
fi fost o cameră în neorânduială. 

Făcând un efort considerabil, Fran reuşi să-şi 
termine limonada. 

— Când au murit şi am băgat de seamă că nu 
simt nimic, nici o durere, mi-am zis că mă înşel, că 
durerea nu este un gest reflex, ca reacţia 
genunchiului lovit cu ciocănelul. Dar nu era adevărat. 
Dorul meu a crescut cu trecerea fiecărei zile. Mi-e dor 
mai ales de maică-mea. Dac-aş putea s-o mai văd... 
de cele mai multe ori n-o găseam atunci când doream 
să-i vorbesc... când aveam nevoie de ea... era prea 
ocupată. Ori lucra ceva pentru Amy, sau vorbea cu 
Amy, dar niciodată nu s-a purtat urât cu mine. Azi- 
dimineaţă, când gândurile astea m-au năpădit iarăşi, 
mi-am zis: "ca să-mi alung toate astea din cap, am să 
tai iarba." Dar nu m-a ajutat. Atunci am început să 
merg din ce în ce mai repede... ca şi cum aş fi sperat 
că pot scăpa cu fuga... cred că atunci ai apărut şi tu. 
Fran, oare arătam pe atât de nebun pe cât mă 
simţeam, în clipele acelea? 

Ea întinse braţul peste masă şi-i atinse mâna. 

— Simţămintele tale sunt absolut fireşti, Harold. 

— Eşti sigură? 

O privea din nou cu ochii mari, ca de copil. 

— Da. 

— Vrei să-mi fii prietenă? 

— Da. 

— Slavă Domnului. Mulţumesc lui Dumnezeu 
pentru asta. 


Mâna îi transpirase într-a ei şi, în momentul când 
ea conştientiză acest lucru, Harold păru să simtă, 
pentru că şi-o retrase, fără tragere de inimă. 

— Mai vrei nişte limonadă? se interesă el umil. 

— Poate ceva mai târziu, îi răspunse Fran, 
arborând cel mai diplomatic zâmbet al ei. 

Merseră în parc, unde organizară, în chip de 
prânz, un mic picnic: sandvişuri cu unt de arahide şi 
peltea Hostess Twinkies şi câte o sticlă mare de Coca- 
Cola fiecare. După ce le răciseră în heleşteul cu rațe, 
răcoritoarele aveau gust bun. 

— M-am gândit la ceea ce voi face, îi mărturisi 
Harold. Nu mai mănânci restul de Twinkies? 

— Nu, m-am săturat. 

Bucata de prăjitură dispăru în gura lui Harold 
dintr-o singură înghiţitură. Durerea tardivă nu-i 
afectase apetitul, remarcă Frannie, apoi ajunse la 
concluzia că era un mod cam necinstit de a gândi. 

— Ce anume? se interesă ea. 

— Mă bate gândul să plec spre Vermont, îi 
răspunse el nesigur pe sine. N-ai vrea să mă 
însoţeşti? 

— De ce tocmai în Vermont? 

— Acolo există un centru guvernamental 
epidemiologic şi de boli contagioase, într-un oraş 
numit Stovington. Nu e cât cel din Atlanta, dar este, 
în orice caz, cu mult mai aproape. Mă gândesc că 
dacă mai există oameni în viaţă şi care luptă 
împotriva gripei, mulţi dintre ei trebuie să fie chiar 
acolo. 

— Dar cum să fi scăpat de moarte? 

— Nu-i exclus să fie morţi cu toţii, îi răspunse 
Harold pe un ton afectat. Dar în locuri ca Stovington, 
unde au de-a face cu boli contagioase, tipii ştiu să-şi 
ia măsuri de precauţie. lar dacă centrul mai 
funcţionează, îmi închipui că sunt în căutarea unora 
ca noi. Adică imuni. 


— De unde ştii tu atâtea lucruri, Harold? 

ÎI privea cu admiraţie vizibilă, ceea ce-l făcu pe 
Harold să se îmbujoreze de fericire. 

— Citesc foarte mult. Nici unul dintre locurile 
despre care-ţi vorbeam nu sunt secrete. Ce părere ai, 
Fran? 

După părerea ei, era o idee minunată. Cu atât mai 
mult cu cât intra în acord deplin cu nevoia ei confuză 
de structură şi autoritate. Respinse imediat 
contraargumentul lui Harold, că oamenii din acea 
instituţie ar putea să fi murit, fără excepţie. Vor 
merge la Stovington, vor fi internaţi, testaţi, iar din 
toate analizele va rezulta cu siguranţă o discrepanţă 
oarecare, o diferenţă între ei şi toţi ceilalţi oameni 
care se îmbolnăviseră şi muriseră. Atunci nu-i trecu 
prin cap să se întrebe la ce bun să mai fi fost 
descoperit acum un vaccin. 

— Cred că ar trebui să găsim un ghid al 
drumurilor şi să vedem cum putem ajunge acolo, cât 
mai repede cu putinţă, propuse ea. 

Harold se lumină la faţă. O clipă, fu convinsă că o 
va săruta, iar în acel moment unic i-ar fi permis s-o 
facă, probabil, dar clipa trecu zadarnic pentru Harold. 
Privind retrospectiv, ea se bucură că nu se 
întâmplase altfel. 


Ai fi zis că toată călătoria este o joacă, judecând 
după atlasul drumurilor, pe care întreaga distanţă 
apărea redusă la lungimea unui deget. Porneai pe US 
1 spre l-95, l-95 te scotea la US 302, care te purta 
spre nord-vest, printre oraşele din zona de lacuri a 
Maine-ului de vest, traversa prin trecătoarea New 
Hampshire, după care pătrundea în Vermont. 
Stovington se găsea la doar treizeci de mile vest de 
Barre, accesibil fie pe şoseaua Vermont 61, fie pe l- 
89. 


— Care-ar fi, prin urmare, distanţa totală? se 
interesă Fran. 

Harold făcu rost de o riglă, măsură, apoi consultă 
scara hărţii. 

— N-ai să mă crezi, o preveni el, morocănos. 

— Cât este? O sută cincizeci de kilometri? 

— Aproape cinci sute. 

— Vai, Doamne. Asta înseamnă că ideea mea nu-i 
bună. Citisem undeva că poţi străbate pe jos cele mai 
multe state din New England într-o singură zi. 

— Nu-i decât o păcăleală, îi explică Harold pe 
tonul lui savant. E adevărat, poţi pune piciorul în 
patru state — Connecticut, Rhode Island, 
Massachusetts şi chiar să traversezi şi graniţa 
Vermontului — în douăzeci şi patru de ore, dar asta 
numai dacă procedezi corect; e ca-n jocurile acelea 
de îndemânare — dacă ştii cum, pare simplu, dacă 
nu, e de-a dreptul imposibil. 

— Dar asta de unde Dumnezeu o mai ştii? întrebă 
ea, amuzată. 

— Din Guiness Book of World Records, îi mărturisi 
el cu dispreţ. Mai cunoscută şi sub denumirea de 
Biblia din Sala de Studiu a Liceului Ogunquit. De fapt, 
mă gândeam la biciclete. Sau... nu ştiu... poate mai 
bune ar fi nişte scutere. 

— Harold, eşti un adevărat geniu, declară ea 
solemn. 

Harold tuşi, îmbujorat şi mulţumit. 

— Mâine dimineaţă am putea merge până la 
Wells, pe biciclete. Este acolo o reprezentanţă 
Honda... ştii să conduci o Honda, Fran? 

— Pot să învăţ, dacă mergem mai încet o bucată 
de drum. 

— O, cred c-ar fi o neghiobie să gonim. După 
fiecare curbă fără vizibilitate am putea nimeri în 
vreun baraj din maşini răsturnate. 

— Da, da, nu poţi şti niciodată. Dar de ce să mai 


aşteptăm până mâine? De ce nu plecăm chiar azi? 

— Păi, e trecut de ora 2, îi replică el. Prea departe 
de Wells nu avem cum ajunge, oricum; trebuie să ne 
şi echipăm, pe deasupra. Asta o facem mai uşor aici, 
în Ogunquit, pentru că ştim de unde. Apoi, avem 
bineînţeles nevoie şi de nişte arme. 

| se întâmplă un lucru cu adevărat ciudat. De 
îndată ce el pomeni cuvântul acela, Fran se gândi la 
copilul ei. 

— De ce avem nevoie de arme? 

Harold o măsură, apoi îşi cobori privirile. O 
puternică roşeaţă îi urca dinspre gât pe obraji. 

— Deoarece poliţia şi judecătorii au dispărut, 
deoarece tu eşti o femeie frumoasă şi unii oameni... 
unii bărbaţi... s-ar putea să nu fie... nişte gentlemeni. 
De asta. 

Faţa lui devenise stacojie. 

El vorbeşte despre viol, îi trecu prin minte. Viol. 
Dar cum i-ar putea trece cuiva prin minte să mă 
violeze, eu-sunt-insărcinată. Şi totuşi, nimeni nu are 
ştiinţă de asta, nici măcar Harold. Şi dacă-i 
mărturiseai celui care-şi pusese în gând să te violeze: 
Am să te rog frumos să nu faci asta, pentru că eu- 
sunt-însărcinată, puteai oare să trăieşti cu speranţa 
că el ţi-ar răspunde: Vai, doamnă, îmi pare rău, mă 
duc să violez altă fată? 

— Foarte bine, se hotărî ea. Luăm şi arme. Totuşi, 
am putea ajunge astăzi până la Wells. 

— Mai există un lucru anume pe care vreau să-l 
îndeplinesc aici, îi spuse Harold. 


Acoperişul de pe şura lui Moses Richardson era 
îngrozitor de fierbinte. Transpiraţia începuse să se 
scurgă pe trupul fetei încă de când ajunseseră în 
podul cu fân, iar după ce urcase scara şubredă ce 
ducea din pod şi până pe acoperiş, se simţea scăldată 


în sudoare: bluza i se întunecase la culoare, lipindu-i- 
se de sâni. 

— Eşti convins că ceea ce facem noi e într-adevăr 
util, Harold? 

— Nu ştiu sigur. Dar şura se vede foarte bine din 
US 1, pe unde cred că vor trece cei mai mulţi oameni. 
Oricum, n-are ce strica. 

Băiatul căra o găleată cu vopsea albă şi o pensulă 
mare, în ambalajul ei de celofan. 

— Decât dacă se întâmplă cumva să cazi şi să-ţi 
frângi oasele. Cred că n-ai scăpa cu viaţă dintr-o 
asemenea căzătură. 

Din cauza căldurii, o durea capul, iar Cola băută la 
prânz i se plimba prin burtă, provocându-i o imensă 
greață. 

— N-am să cad, îi răspunse Harold scurt, apoi îi 
aruncă o privire. Fran, nu arăţi prea bine. 

— Din cauza căldurii, îi răspunse ea stins. 

— Atunci coboară, pentru numele lui Dumnezeu. 
Întinde-te la umbra unui copac. Şi uită-te cum Omul- 
Păianjen, sfidând moartea, îşi execută numărul pe 
abruptul acoperiş, înclinat cu zece grade, al şurii lui 
Moses Richardson. 

— Lasă gluma. Eu rămân la părerea mea că este 
un gest stupid. Şi periculos. 

— Se poate, dar o să mă simt mult mai bine după 
ce-l voi fi îndeplinit. Haide, Fran, coboară. 

Să ştii că o face pentru mine, îi trecu prin minte 
lui Fran. 

Stătea înaintea ei, năduşit şi speriat, cu pânze 
vechi de păianjen lipite de umerii goi şi graşi, cu 
burta revărsată peste cureaua jeanşilor strâmţi, 
hotărât să nu scape nimic din vedere, să îndepli- 
nească toate cele cuvenite. 

Ea se înălţă pe vârfuri şi-l sărută uşor pe gură. 

— Ai grijă ce faci, îi spuse, înainte de a începe să 
coboare în grabă. 


Cola i se plimba prin stomac în toate părţile, în 
sus şi în jos, apoi de jur-împrejur, baahh; plecase 
repede, însă mai apucase să vadă buimăceala fericită 
din ochii băiatului. Cobori treptele prinse în cuie ce 
duceau din podul de fân până în şura plină de paie cu 
atât mai repede cu cât ştia sigur că avea să verse, 
dar, în timp ce ea ştia că este vorba de căldură, de 
Coca-Cola şi de copil, ce-ar fi putut să-şi închipuie 
Harold? lată de ce dorea neapărat să ajungă afară, de 
unde nu mai putea s-o audă. Ceea ce reuşi să facă. 
Aproape în ultima clipă. 


Harold cobori la 3.45, roşu ca racul din cauza 
soarelui şi cu braţele stropite de vopsea albă. Cât 
timp lucrase, Fran aţipise — neliniştit — sub un ulm 
din curtea aflată în faţa casei lui Richardson, fără să 
fie nici o clipă pe deplin inconştientă; se aştepta în 
orice moment sa audă zgomotul ţiglelor sparte şi 
strigătul disperat al bietului Harold cel gras, căzând 
de la imensa înălţime a acoperişului şurii pe pământul 
tare de jos. Dar — slavă Domnului — acest lucru nu 
se întâmplă, iar acum băiatul stătea mândru înaintea 
ei, cu picioarele verzi ca iarba, cu braţele albe şi cu 
umerii roşii. 

— De ce te-ai mai chinuit să cobori cu vopseaua? 
întrebă ea, curioasă. 

— N-am vrut s-o las acolo. Nu ar fi exclus să intre 
în combustie spontană, mistuind astfel în flăcări şi 
mesajul nostru. 

Ea se gândi încă o dată cât de hotărât era Harold 
să nu omită absolut nimic. Chiar ţi se făcea puţin 
frică. 

Îşi ridicară amândoi privirile spre acoperişul 
clădirii. Vopseaua proaspătă strălucea, ieşind net în 
evidenţă pe fondul verde-palid al ţiglelor, iar 
cuvintele zugrăvite acolo îi amintiră lui Fran de texte 


pe care le întâlneai câteodată în sud, tot pe 
acoperişul şurilor: ISUS TE MÂNTUIEŞTE sau 
MESTECAŢI GUMA RED INDIAN. lată şi textul lui 
Harold: 


AM PLECAT LA CENTRUL EPIDEMIOLOGIC DIN 
STOVINGTON, VT. 

US 1 PANA LA WELLS 

INTERSTATE 95 PÂNĂ LA PORTLAND 

US 302 PÂNĂ LA BARRE 

INTERSTATE 89 PÂNĂ LA STOVINGTON 

AM PORNIT DIN OGUNQUIT LA 2 IULIE, 1990 


HAROLD EMERY LAUDER 
FRANCES GOLDSMITH 


— Nu-ţi ştiu celălalt prenume, îi mărturisi Harold, 
scuzându-se într-un fel. 

— Nu face nimic, îi răspunse Frannie, 
contemplând în continuare inscripţia. Primul rând 
fusese scris chiar sub luminatorul acoperişului; 
ultimul, numele ei, chiar deasupra streşinii. Cum ai 
reuşit să pictezi ultimele cuvinte? îl întrebă ea. 

— N-a fost prea greu, îi spuse el sfios. A trebuit 
doar să-mi bălăbănesc puţin picioarele în gol, asta-i 
tot. 

— Vai, Harold! De ce nu te-ai semnat doar pe 
tine? 

— Pentru că noi doi formăm o echipă. Nu-i aşa? 
întrebă el apoi, cu o urmă de teamă. 

— Ba cred că da... cât timp nu te sinucizi. Ţi-e 
foame? 

— Am o foame de lup, îi mărturisi el, radios. 

— Atunci hai să mâncăm. Am să-ţi dau cu nişte 
cremă peste arsuri. Trebuie să-ţi pui cămaşa, Harold. 
Altfel nu ştiu dacă ai să poţi dormi la noapte. 

— Ba am să dorm foarte bine, îi spuse el, cu un 


zâmbet. 

Zâmbi şi ea, în semn de răspuns. 

Mâncară nişte conserve, băură limonadă 
(preparată de Frannie, cu zahăr de această dată), 
apoi Fran plecă acasă la ea. Mai târziu, când începuse 
să se întunece, se trezi cu Harold, care ducea ceva 
sub braţ. 

— A fost al lui Amy, îi explică el. L-am găsit în 
mansardă. Cred că l-a primit cadou de la mama şi de 
la tata, când a absolvit şcoala generală. Nici nu mai 
ştiu dacă funcţionează, dar am luat nişte baterii de la 
magazin. 

Se bătu demonstrativ peste buzunarele umflate 
din pricina bateriilor EverReady. 

Era un pick-up portativ, din cele cu capac din 
plastic, destinat parcă anume fetelor de treisprezece 
sau paisprezece ani, ca să-l poată lua la plajă sau la 
petrecerile lor în aer liber. Era genul de fonograf 
construit special pentru discurile single, de 45 de 
turaţii — de tipul celor produse de Osmonds, Leif 
Garrett, John Travolta, Shaun Cassidy. Fran se uită la 
el atent şi simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. 

— Bine, hai să vedem dacă merge. 

Aparatul funcţiona perfect. Timp de aproape patru 
ore, rămaseră aşezaţi la cele două capete ale unei 
canapele, cu aparatul pe măsuţa de cafea din faţa lor, 
ascultând, cu chipurile luminate de o fascinaţie mută 
şi îndurerată, cum muzica unei lumi moarte umplea 
noaptea de vară. 


CAPITOLUL 37 


LA ÎNCEPUT, Stu acceptă sunetul fără să-şi pună 
vreo întrebare; făcea atât de firesc parte din 
zgomotele unei luminoase dimineţi de vară. Tocmai 


trecuse prin oraşul South Ryegate, New Hampshire, 
iar acum şoseaua şerpuia printr-o zonă frumoasă, 
unde ulmii bogaţi pătau asfaltul cu nenumărați bănuți 
fremătători de lumină solară. Pe ambele laturi ale 
şoselei creştea un tufăriş bogat — sumac multicolor, 
ienuperi albastru-cenuşii şi multe alte plante, ale 
căror nume nu le cunoştea. Obişnuit cu peisajul sărac 
din East Texas, unde flora de la marginea drumului 
nu prezenta o asemenea varietate, nu se mai sătura 
să contemple această extraordinară abundență. La 
stânga lui, un străvechi zid din piatră apărea şi 
dispărea iarăşi printre tufişuri, iar la dreapta un pârâu 
curgea vesel spre est. Din când în când se auzea 
foşnetul animalelor mici printre ierburi (iar ieri 
rămăsese încremenit la vederea unui cerb mare, care 
adulmeca aerul dimineţii chiar pe linia albă din 
centrul şoselei 302) şi ţipătul răguşit al păsărilor. Pe 
acest fundal sonor, lătratul câinelui părea cel mai 
normal lucru de pe acest pământ. 

Merse aproape încă doi kilometri până să-şi dea 
seama că apariţia unui câine — care se şi apropiase 
între timp, din câte i se părea lui — era un lucru cu 
adevărat ieşit din comun. De când plecase de la 
Stovington, întâlnise o mulţime de câini morţi, însă 
nici unul viu. Păi gripa a omorât oameni, dar nu chiar 
pe toţi oamenii; la fel s-a întâmplat, îşi spuse, şi cu 
animalele. Aşa şi câinele ăsta, rămas singur, s-o fi 
sălbăticit şi acum o să se apropie, o să-l adulmece şi, 
retras apoi în desiş, o să-l tot latre isteric până ce Stu 
va ieşi de pe teritoriul lui. 

Îşi potrivi rucsacul Day-Glo pe spate, împăturindu- 
şi din nou batistele pe care şi le pusese sub chingi, pe 
fiecare umăr. În picioare purta o pereche de Georgia 
Giants, care nu mai arăta deloc nouă după trei zile de 
mers. Pe cap avea o pălărie dichisită, cu bor mare, 
din fetru roşu, iar pe umăr ducea şi o carabină 
militară. Nu se aştepta să întâlnească indivizi puşi pe 


jaf, dar se gândise că nu-i strică să aibă o armă la 
îndemână. Poate ca să-şi facă rost de carne 
proaspătă. Oricum, ieri văzuse carne proaspătă, ba 
chiar cât se poate de vie, însă fusese cu mult prea 
surprins şi prea încântat ca să se mai gândească să 
vâneze animalul. 

Cu povara aşezată cum se cuvine, porni din nou la 
drum. Lătratul câinelui se auzea ca şi cum ar fi venit 
de după prima cotitură. Poate că apuc să-l văd, gândi 
Stu. 

Preferase să meargă pe 302, către est, făcându-şi 
socoteala că, mai devreme sau mai târziu, drumul 
avea să-l scoată la ocean. Incheiase un soi de pact cu 
el însuşi: după ce ajung la ocean, voi hotărî ce am de 
făcut. Până atunci, nu mă gândesc deloc la asta. 
Călătoria lui, ajunsă acum la cea de a patra zi, 
semăna cu un proces de vindecare. Îi trecuse prin 
minte să-şi facă rost de o bicicletă de curse sau deo 
motocicletă, cu care să-şi poată croi drum printre 
accidentele care apăreau uneori pe şosea, dar în cele 
din urmă se hotărâse să meargă pe jos. Intotdeauna îi 
plăcuse acest gen de exerciţiu, de care corpul lui 
avea acum atâta nevoie. Până să evadeze de la 
Stovington, stătuse închis aproape două săptămâni şi 
se simţea moale şi ieşit din formă. Mai devreme sau 
mai târziu, înaintarea asta înecată avea să-l facă 
nerăbdător, şi atunci, cu siguranţă, avea să se suie pe 
o bicicletă sau pe o motocicletă, dar pentru moment 
se mulțumea să mărşăluiască pe drumul acesta către 
răsărit, contemplând tot ceea ce i se năzărea să 
contemple, poposind ori de câte ori avea chef, 
trăgând câte un puişor de somn pe la amiază, pe 
zăpuşeală. Toate astea îi făceau bine. Încetul cu 
încetul, lungile zile când căutase cu încăpățânare de 
lunatic o cale de scăpare se estompară, 
transformându-se dintr-un eveniment aşa de intens, 
încât îi dădea fiori reci pe şira spinării, într-unul care 


se petrecuse, şi atât. Cel mai greu i-a fost să se 
descotorosească de sentimentul că este mereu 
urmărit. În primele două nopţi petrecute pe drum, 
visase ultima confruntare cu Elder, atunci când 
acesta venise să-şi ducă la îndeplinire ordinele. În vis 
întârzia, de fiecare dată, să arunce scaunul. Elder se 
retrăgea cu un pas, ieşind din raza lui de acţiune, 
apăsa trăgaciul pistolului, iar Stu simţea cum i se 
opreşte în piept lovitura grea, dar nedureroasă, a 
glonţului, ca o mănuşă de box umplută cu plumb. 
Coşmarul revenea, aidoma, de nenumărate ori, până 
când, în zori, se trezea fără să fi reuşit să se 
odihnească, dar atât de mulţumit de constatarea că 
este în viaţă, încât nici nu mai băga de seamă 
osteneala. Dar în ultima noapte, visul dispăruse. Se 
îndoia că această tensiune nervoasă va dispărea 
definitiv, dar spera să elimine încet, cu ajutorul 
mersului, otrava ce-i pătrunsese în organism. Poate 
că nu va reuşi niciodată să scape cu adevărat, dar 
când cea mai mare parte a răului va fi dispărut, era 
convins că va fi capabil să aprecieze cu limpezime ce 
avea de făcut, indiferent dacă reuşea să ajungă sau 
nu la ocean până atunci. 

Câinele îi ieşi în cale la cea dintâi cotitură. Setter 
irlandez de culoare cafeniu-roşcat. Lătră vesel la 
vederea lui Stu şi veni spre el glonţ, cu ghearele 
ţăcănind pe suprafaţa netedă a asfaltului şi fluturând 
frenetic din coadă. Sări şi-şi plasă labele din faţă pe 
stomacul lui Stu, apoi îl împinse, obligându-l să se 
retragă cu un pas. 

— Stai, măi băiete, îl potoli el, zâmbind. 

La auzul cuvintelor, câinele lătră fericit, sărind din 
nou pe el. 

— Kojak! răsună o voce aspră, care-l făcu pe Stu 
să tresară şi să se întoarcă în direcţia de unde venea 
glasul. Stai jos! Lasă-l în pace! Ai să-i murdăreşti 
cămaşa! Câine ticălos ce eşti! 


Kojak se lăsă cu toate patru labele pe pământ şi 
se învârti în jurul lui Stu, cu coada între picioare. În 
ciuda poziţiei incomode, coada i se mai mişca încolo 
şi încoace, în semn de bucurie reţinută, de unde Stu 
trase concluzia că avea de-a face cu un artist canin 
nepriceput, incapabil să-şi ascundă sentimentele. 

Acum îl văzu şi pe proprietarul vocii — şi al lui 
Kojak, din câte se părea. Un bărbat cam de şaizeci de 
ani, purtând un pulover jerpelit, o pereche de 
pantaloni vechi, cenușii... şi beretă. Stătea aşezat pe 
un taburet de pian şi ţinea în mână o paletă. În faţa 
lui, pe şevalet, era pânza la care lucra. 

Se ridică în picioare, lăsă paleta pe scăunel (Stu îl 
auzi murmurând, pentru sine: "Nu care cumva să uiţi 
şi să te aşezi pe ea") şi veni spre Stu cu mâna întinsă. 
De sub beretă, părul lui zbârlit şi încărunţit se mişca 
în adierea uşoară a vântului. 

— Sper că n-ai vreo intenţie necurată cu arma 
aceea, domnule. Glen Bateman, la dispoziţia 
dumitale. 

Stu îi luă mâna întinsă şi i-o strânse (Kojak 
devenise din nou zburdalnic, ţopăia în jurul lui Stu, 
fără însă a îndrăzni să-şi reia salturile — cel puţin 
pentru moment). 

— Stuart Redman. Nu-ţi face griji din cauza 
carabinei. N-am avut nici un motiv până acum să trag 
cu ea. De fapt, nici n-am văzut vreo persoană, până 
la dumneata. 

— Îţi plac icrele negre? 

— Nu le ştiu nici măcar gustul. 

— Asta înseamnă că a sosit timpul să le încerci. Şi 
dacă n-or să-ţi placă, există o mulţime de alte 
bunătăţi. Kojak, nu sări! Ştiu că te gândeşti s-o iei de 
la capăt cu salturile tale — citesc în tine ca într-o 
carte — dar am să te rog să te controlezi. Să nu uiţi 
acest lucru, Kojak, autocontrolul este ceea ce 
deosebeşte ordinele superioare de cele inferioare. 


Autocontrolul! 

O dată făcut acest apel la înţelegerea lui, Kojak se 
aşeză pe picioarele dinapoi şi începu să răsufle din 
greu. Pe figura lui de câine se aşternuse un zâmbet 
imens. Stu ştia din propria lui experienţă că un câine 
care zâmbeşte fie muşcă, fie este nemaipomenit de 
bun. lar Kojak nu lăsa câtuşi de puţin impresia că ar fi 
un câine care muşcă. 

— Te invit la masă, îi spuse Bateman. Eşti prima 
fiinţă omenească pe care o văd, de o săptămână 
încoace. Vrei să rămâi? 

— Cu toată plăcerea. 

— Eşti din Sud, nu? 

— Din East Texas. 

— Deci eşti din Est, am greşit. 

Bateman chicoti de propria-i glumă şi se întoarse 
la pictura lui, o acuarelă banală, înfăţişând un colţ al 
pădurii de dincolo de drum. 

— În locul dumitale, nu m-aş aşeza pe scaunul 
acela, îl sfătui Stu. 

— Fir-ar al naibii! Ar fi fost penibil, nu? 

Îşi schimbă direcţia şi porni spre partea din spate 
a poieniţei. Stu remarcă un răcitor alb-portocaliu, 
aşezat la umbră, deasupra căruia era probabil o 
pânză împăturită, din cele folosite pentru mâncat la 
iarbă verde. Stu se convinse de asta când Bateman 
începu s-o aranjeze pe gazon. 

— Făcea parte din obiectele pentru slujba de 
comuniune ale Casei Baptiste de Rugăciune din 
Woodsville, îi explică Bateman. Am şutit-o. Nu prea 
cred că baptiştii îi vor simţi lipsa. S-au întors cu toţii 
acasă, la Isus. Sau cel puţin toţi baptiştii din 
Woodsville. Acum pot să primească împărtăşania 
direct. Deşi, după părerea mea, Cerul îi va dezamăgi 
teribil pe baptişti, dacă nu cumva administraţia le va 
permite accesul la televiziune — sau poate că acolo, 
sus, s-o fi chemând raiviziune — ca să-i vadă pe Jerry 


Falwell şi Jack van Impe. Noi, în schimb, organizăm 
acum un mic ritual păgân de comuniune cu natura. 
Kojak, nu călca pe faţa de masă! Autocontrolul, nu-l 
scăpa din vedere niciodată, Kojak. In tot ceea ce 
întreprinzi, parola ta trebuie să fie "autocontrol". Eşti 
de acord să traversăm şi să ne spălăm, domnule 
Redman? 

— Prefer să-mi spui Stu. 

— Foarte bine, aşa voi face. 

Se spălară în undele reci şi curate. Stu se simţea 
fericit, întâlnirea cu acest om anume în acest moment 
anume i se părea lucrul cel mai bun ce i se putea 
întâmpla. În aval faţă de ei, Kojak se zbenguia în apă, 
apoi se năpusti în pădure, lătrând bucuros. Stârni un 
fazan de pădure: Stu îl urmări cum ţâşneşte din desiş 
şi, oarecum surprins de propria lui idee, se gândi că 
poate lucrurile vor reintra pe un făgaş normal. Într-un 
fel sau altul, vor intra pe un făgaş. 

Icrele negre nu-l impresionară — aveau gust de 
gelatină rece de peşte —, dar Bateman mai avea şi 
un cârnat piperat, un salam, două cutii de sardele, 
nişte mere puţin cam mălăieţe şi o cutie mare de 
smochine în ciocolată Keebler. Smochinele fac bine la 
maţe, îi explicase Bateman. Digestia nu-i dăduse 
bătaie de cap lui Stu de când scăpase de la 
Stovington şi începuse să meargă pe jos, dar, pentru 
că se dădea în vânt după ciocolata cu smochine, 
mâncă vreo şase batoane. De fapt, înghiţise cantităţi 
uriaşe din toate felurile. 

În timpul mesei — în care pâinea fusese înlocuită 
în bună măsură cu saleuri Saltines — Bateman îi 
povesti lui Stu că fusese profesor asistent de 
sociologie la Woodsville Community College. 
Woodsville, îi explică el, era un orăşel ("faimos graţie 
colegiului comunităţii şi celor patru benzinării") aflat 
la zece kilometri mai încolo, pe aceeaşi şosea. Soţia 
lui murise cu zece ani în urmă. Copii nu avuseseră. 


Majoritatea colegilor nu-l agreaseră, iar el le 
răspunsese, din inimă, cu absolut aceeaşi monedă. 

— După părerea lor, eram nebun. Faptul că există 
mari şanse să fi avut dreptate n-a avut darul să 
contribuie la ameliorarea relaţiilor noastre. 

Epidemia de gripă o acceptase calm, pentru că în 
sfârşit avea ocazia să se retragă şi să se ocupe doar 
de pictură, ceea ce-şi dorise dintotdeauna. 

Împărţi desertul (un tort Sara Lee) şi-i întinse lui 
Stu porţia pe o farfurie din carton, zicându-i: 

— Sunt un pictor îngrozitor, absolut îngrozitor, dar 
mă mângâi cu gândul că acum, în iulie, nu există 
nimeni pe pământ care să deseneze peisaje mai bune 
decât Glendon Pequod Bateman, B.A., M.A., M.F.A. 
Chiar dacă o fi o satisfacţie ieftină, e a mea şi doar a 
mea. 

— Kojak a fost câinele tău şi înainte? 

— Nu... asta ar fi fost o coincidenţă de-a dreptul 
uimitoare, nu? Cred că a fost al cuiva care locuia în 
cealaltă parte a oraşului. Îl vedeam din când în când, 
însă, de vreme ce nu-i cunoşteam numele, mi-am 
îngăduit să-l botez din nou. Din câte-mi dau seama, 
nu-l deranjează. Scuză-mă doar o secundă, Stu. 

Traversă şoseaua, apoi Stu îl auzi mergând prin 
râu. Se întoarse curând, cu pantalonii suflecaţi până 
la genunchi. Aducea în fiecare mână câte un pachet 
de câte şase beri Narragansett din care picura apa. 

— Ar fi mers mai bine cu mâncarea, dar am uitat, 
prosteşte. 

— Merge foarte bine şi după, îl asigură Stu, luând 
o cutie din pachet. Mulţumesc. 

Scoaseră capacele, trăgând de inele, iar Bateman 
îşi înălţă cutia: 

— În cinstea noastră, Stu. Şi să avem parte de zile 
fericite, de mulţumire de cuget şi, dacă se poate, de 
nici un fel de dureri de şale. 

— Amin. 


Ciocniră recipientele din tablă şi băură. Lui Stu îi 
trecu prin minte că berea nu i se păruse niciodată 
mai gustoasă ca acum şi că, probabil, nu va mai trăi 
niciodată aceeaşi senzaţie. 

— Nu eşti prea darnic cu vorbele, îi spuse 
Bateman. Sper că nu-ţi las impresia că aş dansa, ca 
să zic aşa, pe mormântul omenirii. 

— Nu. 

— Sunt pornit de mult împotriva lumii. Asta o 
recunosc deschis. În ultimul sfert al secolului 
douăzeci, lumea a avut, din punctul meu de vedere, 
cel puţin, farmecul unui bărbat de optzeci de ani care 
moare de cancer la colon. Se spune că ar fi vorba de 
o indispoziţie care afectează toate popoarele 
occidentale atunci când secolul — oricare secol, adică 
— se apropie de sfârşit, întotdeauna ne-am înfăşurat 
în vălurile de doliu şi am început să ne tânguim 
besmetic, vai ţie, lerusalime... sau Cleveland, după 
cum o cere situaţia. Tarantismul s-a dezlănţuit în 
ultima parte a secolului al XV-lea. Ciuma bubonică — 
sau neagră — a decimat Europa către sfârşitul celui 
de-al XIV-lea. Tusea convulsivă pe la sfârşitul 
secolului al XVII-lea, cât despre primele epidemii de 
gripă, aproape de capătul celui de-al XIX-lea. Ne-am 
obişnuit atât de mult cu ideea de gripă — ni se pare 
aproape identică cu răceala comună, greşesc? — 
încât nimeni, în afară de istorici, nu pare să cunoască 
faptul că acum o sută de ani nici nu exista. 

Bateman continuă după o pauză: 

— În ultimele trei decenii ale secolelor apar 
maniacii mistici, care-ţi demonstrează, cu fapte şi 
cifre, că a început, în sfârşit, războiul 
Armaghedonului. Bineînţeles, asemenea personaje 
există întotdeauna, dar spre sfârşit de secol numărul 
lor pare să sporească... şi sunt luaţi în serios de foarte 
mulţi oameni. Se ivesc monştrii. Hunul Attila, Genghis 
Han, Jack Spintecătorul, Lizzie Borden. Charles 


Manson, Richard Speck şi Ted Bundy în vremurile 
noastre, dacă vrei. Gânditori cu mai multă fantezie 
decât mine şi-au exprimat opinia că Omul Occidental 
are din când în când nevoie de un purgativ cât se 
poate de puternic, de o clismă, iar asta se întâmplă la 
capătul secolului, ca să poată intra în noul secol curat 
şi plin de optimism. lar în cazul de faţă, ni s-a servit o 
superclismă, dar dacă te gândeşti mai serios, lucrurile 
se leagă foarte bine. De data asta, nu ne apropiem 
doar de un centenar. Suntem aproape de un nou 
mileniu. 

Bateman se opri şi căzu pe gânduri. 

— Dacă stau şi cuget mai bine la chestia asta, 
dansez cu adevărat pe mormântul omenirii. Mai vrei o 
bere? 

Stu luă o cutie, chibzuind la cele auzite. 

— Nu e chiar sfârşitul sfârşitului, spuse el în cele 
din urmă. Eu, cel puţin, nu cred asta. E doaro... 
întrerupere. 

— Sună potrivit, bine spus. Mă întorc la pictura 
mea, dacă nu te superi. 

— Foarte bine. 

— Ai mai văzut alţi câini? se interesă Bateman, 
privindu-l pe Kojak cum traversa şoseaua, ţopăind 
voios. 

— Nu. 

— Nici eu. Tu eşti singura ființă omenească pe 
care am întâlnit-o, în schimb Kojak pare a fi chiar 
unic. 

— Dacă trăieşte el, înseamnă că mai trăiesc şi 
alţii. 

— Nu mi se pare o deducție ştiinţifică, îl 
contrazise Bateman cu blândeţe. Ce fel de american 
eşti tu? Arată-mi măcar un singur alt câine — 
preferabil, o căţea — şi voi accepta teza ta că mai 
există şi un al treilea, undeva. Dar nu-mi arăta unul 
singur, postulând că ar exista şi un al doilea. Aşa nu 


ţine. 

— Am văzut vaci, spuse Stu, căzut pe gânduri. 

— Vaci, da, şi cerbi. În schimb, toţi caii au murit. 

Stu, care văzuse mai mulţi cai morţi în drumul lui, 
uneori şi vaci care păşteau nu departe de cadavrele 
lor umflate, se arătă a fi de acord: 

— Să ştii c-ai dreptate. Oare cum se explică asta? 

— Habar n-am. Noi toţi respirăm cam în acelaşi 
fel, iar boala pare să fie de natură respiratorie, în 
primul rând. Dar, mă întreb, oare nu există şi vreun 
alt factor? Oamenii, câinii şi caii se molipsesc. Vacile 
şi cerbii, nu. Şobolanii au fost şi ei afectaţi o vreme, 
dar acum par să-şi fi revenit, spuse Bateman, 
amestecându-şi nepăsător culorile pe paletă. Pisici 
sunt peste tot, o adevărată pacoste şi, din câte-mi 
dau seama, insectelor le merge la fel de bine ca de 
obicei. Desigur, micii paşi greşiţi — /es faux pas — ai 
omenirii nu le afectează decât rareori — iar gândul că 
un ţânţar ar putea să facă gripă mi se pare cu mult 
prea ridicol... Nimic din toate astea nu pare să aibă 
vreun sens, la prima vedere. Nebunie curată! 

— Chiar aşa. 

Stu desfăcu încă o bere, simțind cum îl cuprinde o 
toropeală plăcută. 

— Există şansa să asistăm la nişte mutații foarte 
interesante în ecologie, continuă Bateman, comiţând 
în acelaşi timp oribila eroare de a încerca să-l 
cuprindă şi pe Kojak în pictura lui. Mai rămâne de 
văzut dacă homo sapiens va mai fi în măsură să se 
reproducă după cele ce s-au petrecut — chiar sunt 
foarte curios să văd ce se va întâmpla —, dar cel 
puţin putem să ne strângem şi să încercăm. Dar oare 
îşi va găsi şi Kojak o parteneră? li este dat şi lui să 
devină un tată mândru? 

— Doamne, mă bate gândul că nu. 

Bateman se ridică în picioare, lăsă paleta pe 
taburetul de pian şi-şi luă o bere. 


— Cred că ai dreptate. Probabil că mai există alţi 
oameni, alţi câini, alţi cai. Dar multe dintre animale ar 
putea muri fără să se mai reproducă. Nu este exclus, 
desigur, ca unele femele din speciile aflate în 
primejdie să fi fost însărcinate la apariţia gripei. După 
cum există şi eventualitatea ca zeci de femei 
sănătoase din Statele Unite să fie — scuză-mi vorba 
proastă — cu burta la gură. Numărul altor animale 
însă ar putea să fi scăzut sub pragul critic, de unde 
nu mai există cale de salvare a speciei. Dacă scoţi din 
ecuaţie câinii, cerbii — care par imuni — vor scăpa de 
sub control. Nu încape îndoială, nu există suficienţi 
oameni ca să poată stăvili creşterea nemăsurată a 
populaţiei. Sezonul de vânătoare se amână cu câţiva 
ani. 

— Păi, surplusul de cerbi va muri de inaniţie. 

— Nu, nu-i aşa. Nu toţi, nici măcar majoritatea. ŞI 
în nici un caz aici. Nu-mi dau seama ce s-ar putea 
întâmpla în East Texas, dar în New England, toate 
grădinile erau cultivate şi creşteau frumos înainte de 
gripă. Cerbii vor avea de mâncare din belşug anul 
acesta şi următorul. Chiar şi după aceea, recoltele 
noastre vor germina în continuare, în stare sălbatică. 
Cerbii nu vor muri de foame, poate nici şapte ani de 
aici încolo. Dacă vei trece din nou pe aici, în câţiva 
ani, Stu, va trebui să-ţi faci loc cu cotul, ca să treci 
mai departe. 

Stu suci chestia asta în minte, pe toate feţele. 
Într-un târziu, spuse: 

— Nu cumva exagerezi? 

— În nici un caz intenţionat. S-ar putea să existe 
un factor sau nişte factori de care n-am ţinut cont, 
dar, ca să-ţi spun cinstit, nu prea cred. Am putea lua 
ipoteza mea despre efectele dispariţiei complete sau 
aproape complete a populaţiei canine asupra 
populaţiei cervidelor şi să o aplicăm şi la relaţiile 
dintre alte specii. Pisicile se înmulţesc fără măsură. 


Asta ce înseamnă? Ei bine, ziceam că şobolanii 
stăteau cam prost la Bursa Ecologică, după care şi-au 
revenit. Dacă există suficiente pisici, lucrurile s-ar 
putea schimba. O lume fără şobolani poate părea 
foarte bună în primă instanţă, totuşi eu consider că 
există nişte semne de întrebare. 

— La ce anume te-ai gândit când ai spus că 
rămâne de văzut dacă oamenii mai sunt în măsură să 
se înmulțească? 

— Există două posibilităţi, îi explică Bateman. Cel 
puţin două, pe care le văd eu acum. Prima este că 
bebeluşii ar putea să nu fie imuni. 

— Adică, vor muri de îndată ce se vor naşte? 

— Da, sau poate chiar in utero. Mai există şi o altă 
posibilitate, mai puţin credibilă, anume ca supergripa 
să fi avut un efect oarecare de sterilizare asupra 
noastră, cei care am supravieţuit. 

— Asta mi s-ar părea o nebunie. 

— Oreionul are acelaşi efect, îi replică Bateman 
sec. 

— Dar dacă mamele copiilor care sunt... se află in 
utero... dacă mamele sunt imune... 

— Da, în anumite situaţii, imunităţile pot fi 
transmise de la mamă la copil, ca şi sensibilităţile. 
Dar nu în toate cazurile. Nu poţi vâri mâna în foc. 
După mine, viitorul copiilor aflaţi acum /n utero pare 
cu totul incert. Mamele lor sunt imune, de acord, dar 
probabilitatea statistică afirmă că majoritatea taţilor 
n-au fost şi acum sunt morţi. 

— Care este cealaltă posibilitate? 

— S-ar putea să ducem noi înşine până la capăt 
distrugerea speciei, îi răspunse Bateman cu detaşare. 
Ba chiar consider că este foarte posibil. Nu de la bun 
început, pentru că suntem prea răspândiţi. Dar omul 
este un animal gregar, social şi în cele din urmă ne 
vom aduna chiar şi numai ca să ne putem povesti 
între noi cum am supravieţuit marelui flagel din 1990. 


Majoritatea societăţilor în formare sunt amenințate să 
devină dictaturi primitive, conduse de mici Cezari, 
dacă nu avem noroc. Câteva dintre ele s-ar putea să 
fie nişte comunităţi luminate, democratice. Şi am să-ţi 
spun exact ce anume condiţii va trebui să 
îndeplinească o asemenea societate în anii nouăzeci 
şi la începutul mileniului următor: o comunitate 
dispunând de suficienţi tehnicieni pentru a reface 
alimentarea cu energie electrică. Lucru care se poate 
realiza, ba chiar foarte simplu. Noi nu ne aflăm după 
un război mondial, când totul a fost pustiit. Utilajele 
au rămas intacte, aşteptând să apară cineva — 
persoana potrivită, care să se priceapă să curețe 
contactele şi să înlocuiască cele câteva lagăre arse — 
în stare să le repună în funcţiune. Totul depinde de 
câţi dintre supraviețuitori înţeleg tehnologia, pe care 
majoritatea o ignoram, considerând-o un fapt de la 
sine înţeles. 

Stu sorbi din berc şi întrebă: 

— Crezi? 

— Desigur. Bateman bău şi el o gură de bere, apoi 
se aplecă spre Stu şi-i zâmbi macabru. Hai să-ţi 
prezint o situaţie ipotetică, domnule Stuart Redman 
din East Texas. Să presupunem că avem o 
comunitate A la Boston şi o comunitate B la Utica. 
Fiecare ştie de existenţa celeilalte şi cunoaşte şi 
condiţiile în care vieţuieşte cealaltă comunitate. 
Societatea A o duce bine. Oamenii locuiesc pe 
Beacon Hill în lux, pentru că unul dintre ei este, 
întâmplător, reparator de meserie. Individul ăsta ştie 
exact atât cât îi este necesar ca să pună din nou în 
funcţiune centrala electrică ce deserveşte Beacon 
Hill. De fapt, nu va fi vorba decât de cunoaşterea 
celor câteva contacte întrerupte atunci când uzina s-a 
oprit automat. O dată repusă în funcţiune, acţionează 
aproape total automatizat. Mecanicul îi poate învăţa 
pe alţi membri ai societăţii A de care pârghii să tragă 


şi ce indicatoare să urmărească. Turbinele 
funcţionează pe bază de motorină, din care există 
câtă vrei, pentru că toată lumea care avea nevoie de 
ea a dat ortul popii. La Boston curge lapte şi miere, 
prin urmare. Există căldură cu care să te aperi de frig, 
lumină la care să poţi citi noaptea, frigidere ca să poţi 
bea Scotch cu gheaţă, ca un om civilizat. Dacă stai şi 
te gândeşti, ar fi o viaţă aproape idilică. Poluare nu. 
Droguri nu. Probleme rasiale nu. Lipsuri nu. Probleme 
monetare sau de schimb în natură nu, pentru că 
toate bunurile — chiar dacă nu şi serviciile — sunt la 
îndemâna oricui şi există cantităţi suficiente pentru a- 
i ajunge, unei societăţi radical reduse, timp de trei 
secole. Privind din punct de vedere sociologic, un 
asemenea grup va căpăta probabil o structură 
comunală. Aici nu va fi vorba de dictatură. Terenul 
favorabil al unei dictaturi, acolo unde există lipsuri, 
nevoi, nesiguranţă, privaţiuni... pur şi simplu nu va 
exista. In cele din urmă, Bostonul va fi probabil 
condus din nou de o formă guvernamentală 
întemeiată pe adunarea consiliului orăşenesc. 

Bateman îşi drese glasul şi continuă: 

— În schimb comunitatea B, din Utica, se află în 
situaţia următoare: nimeni nu se pricepe să pună în 
funcţiune uzina electrică. Toţi tehnicienii au murit. 
Are să dureze multă vreme până să-şi poată da 
seama cum să pună treaba pe roate. Între timp, 
noaptea le este frig (şi vine iarna), mănâncă din 
conserve, duc o viaţă ca vai de lume. Un om cu mâna 
de fier preia comanda. Ceilalţi se vor bucura, 
deoarece sunt derutaţi, bolnavi şi le este frig. Cel mai 
bine e să ia e/hotărârile. Ceea ce şi face. Expediază 
pe careva la Boston, cu un mesaj. Nu cumva ar fi 
dispuşi să-l trimită pe tehnicianul lor cel drag la Utica, 
ca să ajute la repunerea în funcţiune a centralei 
electrice? Alternativa ar fi o lungă şi periculoasă 
călătorie spre sud, să păcălească iarna. Ce va face 


comunitatea A la primirea acestei cereri? 

— ÎI trimit pe specialist? propuse Stu. 

— Pe barba lui Cristos, nu! Este posibil să fie 
reţinut acolo în pofida voinţei lui, ba chiar mi se pare 
mai mult decât probabil. În lumea postgripală, know- 
how-ul tehnologic va înlocui aurul, fiind considerat 
mijlocul de schimb perfect. Din acest punct de 
vedere, societatea A este bogată şi B săracă. Ce va 
face atunci societatea B? 

— Presupun că o vor lua către sud, zise Stu, apoi 
rânji. Poate chiar până în East Texas. 

— Poate. Dar este posibil şi să-i amenințe pe 
locuitorii din Boston cu un focos nuclear. 

— Corect. Nu pot să-şi pună în funcţiune centrala 
electrică, în schimb ar şti suficient cât să lanseze o 
rachetă spre Beantown.* (Oraşul Fasolei, denumire 
familiară pentru Boston) 

— Dacă m-aş ocupa eu de asta, nu mi-aş bate 
capul cu o rachetă. M-aş strădui să demontez focosul, 
apoi l-aş sui într-o camionetă şi-aş porni spre Boston. 
Crezi că ar merge? 

— N-am nici cea mai mică idee! mărturisi Stu. 

— Chiar dacă n-ar fi posibilă varianta asta, există 
suficiente arme convenţionale în jur. Asta e figura. 
Peste tot zace ce vrei; şi ce nu vrei, aşteptând să 
apară cineva şi să ia. lar dacă ambele comunităţi, A şi 
B, posedă tehnicieni, s-ar putea să jungă la un 
conflict nuclear de modă veche, din cauze religioase, 
teritoriale, sau din cauza cine ştie căror diferende 
ideologice mizerabile. Gândeşte-te numai, în locul a 
şase sau şapte puteri nucleare mondiale, s-ar putea 
să ne trezim cu vreo şaizeci sau şaptezeci doar aici, 
în zona continentală a Statelor Unite. lar dacă situaţia 
ar fi diferită, sunt convins că s-ar isca lupte cu 
bolovani şi măciuci cu ţepi. Cert este că vechii soldaţi 
au dispărut, lăsând în urma lor jucăriile. Mi se pare un 
lucru sinistru, mai ales după ce s-au petrecut atâtea 


alte fapte sinistre... dar mi-e teamă că este perfect 
posibil. 

Se lăsă tăcerea. De departe, din adâncul pădurii, 
sosea până la ei lătratul lui Kojak. Ziua trecuse 
dincolo de cumpăna amiezii. 

— Ştii, zise Bateman, eu sunt om vesel, de felul 
meu. Poate din cauză că mă mulţumesc cu puţin. Din 
pricina asta, mi-am atras mari antipatii. Am defectele 
mele: vorbesc prea mult, după cum ai auzit, sunt un 
pictor înfiorător, după cum ai văzut, şi am fost teribil 
de neglijent cu banii. Câteodată, ultimele trei zile 
înainte de plata salariului mâncam doar sandvişuri cu 
unt de arahide, iar la Woodsville mă cunoştea toată 
lumea ca pe un cal breaz pentru că deschideam 
conturi de economii pe care le lichidam după nici o 
săptămână. Dar niciodată nu m-am lăsat doborât de 
lucrurile acestea, Stu. Excentric, dar vesel, ăsta sunt 
eu. Singura pacoste în viaţa mea au fost visele. Încă 
de când eram copil, m-au chinuit vise nemaipomenit 
de intense. Multe dintre ele sunt rele. Când eram mai 
mic, mă pândeau uriaşi ascunşi pe sub poduri, care 
mă apucau de picior, sau vrăjitoare care mă 
transformau într-o pasăre... iar eu căscăm gura, ca să 
urlu, dar de ieşit din gura mea, nu ieşea decât un şir 
de croncănituri. Tu visezi vreodată urât, Stu? 

— Câteodată. 

Işi aduse aminte de Elder şi cum îl urmărea, 
clătinându-se, în coşmarurile lui, de coridoarele ce nu 
se sfârşeau niciodată, ci doar coteau haotic, luminate 
de recile lămpi fluorescente şi străbătute de ecouri. 

— Atunci înţelegi. In adolescenţă, am avut şi eu 
obişnuitele vise erotice, atât din cele umede, cât şi 
uscate, dar peste ele se suprapuneau uneori imagini 
în care fata cu care mă găseam se transforma într-o 
broască-râioasă, într-un şarpe, sau chiar într-un 
cadavru intrat în putrefacție. Când am crescut, am 
început să am vise în care sufeream eşecuri, înjosiri, 


infernale morţi prin sinucidere sau accidente. Cel mai 
des revenea un vis în care eram strivit încet, sub 
elevatorul dintr-o benzinărie. Din câte presupun, nişte 
simple permutări ale viselor cu uriaşi. Cred că acest 
soi de vise nu reprezintă, decât un simplu vomitiv 
psihologic, iar oamenii care le visează sunt mai 
degrabă binecuvântaţi. 

— Dacă scapi de ele, înseamnă că nu se adună. 

— Ai dreptate. Există tot felul de interpretări ale 
viselor, aceea a lui Freud fiind cea mai cunoscută, dar 
părerea mea este că ele servesc în cea mai mare 
parte unei funcţii eliminatorii simple — că visele 
reprezintă modul în care psihicul scapă, din când în 
când, de reziduuri. Şi că oamenii care nu visează — 
sau visează în aşa fel încât nu-şi aduc aminte ce-au 
visat decât foarte rar — sunt constipaţi mental, într- 
un fel sau altul. Dacă stai şi te gândeşti, singura 
compensație practică a unui coşmar este faptul că te 
trezeşti şi-ţi dai seama că n-a fost decât un vis. 

Stu zâmbi. 

— În ultima vreme însă, am un vis extrem de rău. 
El revine mereu, ca şi cel cu strivitul sub elevator, dar 
prin comparaţie, visul celălalt pare absolut nevinovat. 
Nu se poate compara cu nici un alt vis pe care l-am 
avut şi totuşi, într-un fel, seamănă cu toate. Ca şi 
cum... ca şi cum ar fi un summum al tuturor viselor 
rele. lar când mă trezesc, mă simt şi eu rău, ca şi 
cum n-ar fi fost un vis, ci o viziune. Ştiu cât de 
nebuneşte sună totul. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre un bărbat, îi spuse Bateman liniştit. Sau 
cel puţin aşa cred, că este un bărbat. Stă pe 
acoperişul unei clădiri înalte sau poate pe vârful unei 
stânci. Indiferent ce-o fi, este atât de înaltă, încât 
miile de metri înălţime dintre ca şi pământ se pierd în 
ceţuri. Se apropie apusul soarelui, dar omul se uită în 
direcţia opusă, către răsărit. Uneori aş zice că poartă 


bluejeanşi şi o jachetă din doc, dar cel mai adesea se 
arată într-o mantie cu glugă. Faţa nu i-o pot distinge 
niciodată, în schimb îi văd ochii cei roşii. Şi am 
sentimentul că mă caută pe mine — şi că mai 
devreme sau mai târziu mă va găsi sau voi fi silit să 
mă duc la el... şi că acesta va fi sfârşitul meu. Atunci 
încerc să tip şi... 

Lăsă cuvintele în suspensie, ridicând din umeri, 
puţin jenat. 

— Atunci te trezeşti? 

— Da. 

Kojak se întoarse tropăind, iar Bateman îl mângâie 
în timp ce câinele termina din farfuria lui de aluminiu 
ceea ce mai rămăsese din tort. 

— Ei, nu-i decât un vis, reluă Bateman. Se ridică în 
picioare, tresărind când îşi auzi genunchii pocnind. 
Dacă aş fi supus unui studiu psihanalitic, medicul 
respectiv ar susţine că visul exprimă teama mea 
inconştientă de un lider sau de nişte lideri care să ia 
toată porcăria de la început. Poate o teamă de 
tehnologie în general. Pentru că sunt ferm convins că 
toate societăţile noi ce vor apărea, cel puţin în 
Occident, se vor baza pe tehnologie. Nici n-ar fi 
neapărat nevoie să se întâmple astfel, dar, din 
păcate, suntem prinşi ca într-o cursă. Ei nu-şi vor 
aduce aminte — sau vor refuza să-şi aducă aminte — 
în ce situaţie ajunseserăm, din propria noastră vină. 
Râurile murdare, gaura din stratul de ozon, bomba 
atomică, poluarea atmosferică. Tot ce-şi vor aminti 
este că, odată ca niciodată, le era cald noaptea fără 
prea mare efort din partea lor. Vezi, pe lângă toate 
celelalte defecte ale mele, sunt şi un /udit. Dar visul 
acesta... mă torturează, Stu. 

Stu nu scoase nici o vorbă. 

— Gata, vreau să mă întorc, zise Bateman pe 
neaşteptate. Oricum, sunt pe jumătate beat şi cred că 
vine o furtună în după-amiaza asta. 


Se duse într-o parte a poienii, de unde se întoarse, 
peste câteva momente, cu o roabă. Înşurubă scaunul 
pentru pian, îl puse înăuntru, la fel şi paleta şi 
răcitorul pentru picnicuri şi, peste toate celelalte, 
aşeză şi şevaletul, în echilibru instabil. 

— Ai cărat toate astea tot drumul până aici? se 
miră Stu. 

— Am împins roaba până ce am văzut un loc pe 
care am dorit să-l pictez. În fiecare zi pornesc în altă 
direcţie. E un exerciţiu foarte sănătos. Dacă tot mergi 
spre răsărit, ce-ar fi să vii cu mine la Woodsville şi să- 
ţi petreci noaptea la mine acasă? Putem să ducem 
roaba pe rând, iar în râu mai am încă un pachet de 
şase beri, puse la rece. Nici n-o să simţim drumul 
până acasă. 

— De acord, spuse Stu. 

— Eşti un om de treabă. Probabil că am să 
vorbesc tot timpul, până ajungem. East Texas, te afli 
pe domeniul Profesorului Limbut. Când te plictisesc, 
te rog să-mi spui să-mi ţin gura. N-am să mă simt 
jignit. 

— Îmi place să ascult. 

— Înseamnă că eşti unul dintre aleşii Domnului. 
Hai să pornim. 

O luară pe 302, împingând pe rând roaba, în timp 
ce celălalt bea din bere. Indiferent în care dintre 
aceste posturi se găsea, Bateman vorbea, ţinea un 
monolog nesfârşit, sărind de la un subiect la altul fără 
pauză. Kojak sălta alături de ei. Stu asculta o vreme, 
apoi gândurile lui o luau razna, urmând propriile lor 
tangente, după care devenea din nou atent. Era 
neliniştit din cauza tabloului zugrăvit de Bateman, cu 
sute de mici enclave umane, unele cu caracter 
militarist, convieţuind într-o ţară în care mii de arme 
de distrugere în masă fuseseră lăsate la îndemâna 
oricui, presărate peste tot că nişte cuburi uitate de un 
copil neglijent. Ciudat însă, gândurile lui se întorceau 


mereu la visul lui Glen Bateman, la omul fără faţă 
căţărat pe acoperişul unei clădiri înalte — sau pe 
vârful unei stânci — omul cu ochi roşii, stând cu 
spatele la apus, privind neliniştit spre răsărit. 


Se trezi puţin înainte de miezul nopţii, scăldat în 
sudoare, temându-se că ţipase. Dar respiraţia lui Glen 
Bateman, care dormea în camera vecină, era 
regulată şi calmă, vădit netulburată, iar pe Kojak îl 
vedea aţipit în hol, cu capul pe labe. Amănuntele se 
vedeau cu atâta limpezime în lumina crudă a lunii, 
încât totul căpătase un aer suprarealist. 

Se trezise ridicat în coate, iar acum se lăsă pe 
spate pe cearşaful ud şi-şi ridică un braţ în dreptul 
ochilor, încercând, fără succes, să nu-şi amintească 
visul. 

Se afla, încă o dată, la Stovington. Elder era mort. 
Toată lumea murise. Clădirea întreagă se 
transformase într-un mormânt bântuit de ecouri. Doar 
el rămăsese în viaţă, şi nu izbutea să găsească 
ieşirea. La început, încercă să-şi stăpânească teama. 
Mergi, nu trebuie să fugi, îşi repeta el mereu, dar în 
curând avea să fie nevoit să gonească. Pașii lui 
deveneau tot mai repezi, iar nevoia de a privi peste 
umăr — ca să se asigure că din spate nu venea decât 
efectul ecoului — devenea tot mai greu de controlat. 

Trecea prin dreptul uşilor închise ale birourilor, cu 
nume scrise în negru pe suprafaţa albă ca laptele a 
geamurilor jivrate. Prin dreptul unei brancarde 
răsturnate. Pe lângă trupul unei asistente, cu fusta 
albă ridicată până la coapse, cu faţa înnegrită şi 
strâmbă, holbându-se către luminile fluorescente albe 
şi reci din tavan, asemănătoare unor tăviţe pentru 
cuburi de gheaţă, aşezate invers. 

În cele din urmă, o rupse la fugă. 

Repede, tot mai repede, uşile defilând tot mai iute 


pe lângă el, picioarele lui izbind linoleumul. Săgeţi 
portocalii scurgându-se pe pereţii imaculaţi. Semne. 
La început, totul părea în ordine: RADIOLOGIE şi 
CORIDORUL B SPRE LABORATOARE şi ACCESUL 
INTERZIS DINCOLO DE ACEST PUNCT CELOR CE NU 
POSEDA UN PERMIS VALABIL. Atunci se pomeni într-o 
cu totul altă parte a complexului, pe care n-o văzuse 
niciodată şi nici nu i-ar fi fost îngăduit s-o vadă. 
Vopseaua de pe aceşti pereţi începuse să se cojească 
şi să cadă. Unele lămpi fluorescente erau aprinse; 
altele bâzâiau ca nişte muşte prinse în plasă. O parte 
dintre geamurile jivrate ale uşilor erau ciobite, iar prin 
spărturi văzuse mobilier distrus şi trupuri surprinse de 
moarte în cele mai contorsionate poziţii. Sânge peste 
tot. Oamenii aceştia nu muriseră din cauza gripei. 
Oamenii aceştia fuseseră ucişi. Corpurile lor fuseseră 
înjunghiate, împuşcate sau lovite cu bâte, judecând 
după urmele oribile. Ochii lor ieşiţi din orbite se 
holbau în gol. 

Se năpusti pe o scară rulantă blocată, coborând 
într-un tunel lung şi întunecos, îmbrăcat în plăci de 
faianţă. La celălalt capăt, întâlni alte birouri, dar, de 
această dată, uşile lor fuseseră vopsite în negru, de 
sus până jos. Săgeţile indicatoare erau de un roşu- 
aprins. Lămpile fluorescente băzâiau şi pâlpâiau. Pe 
indicatoare se putea citi PE AICI SE AJUNGE LA 
URNELE DE COBALT, ARME LASER, RACHETE 
SIDEWINDER şi CAMERA EPIDEMIILOR. Apoi, oftând de 
uşurare, descoperi o săgeată ce indica un ocol de 
nouăzeci de grade, cu text format dintr-un singur 
cuvânt binecuvântat: IEŞIRE. 

Dădu colţul şi descoperi uşa deschisă. Dincolo de 
ea se întindea noaptea dulce şi parfumată. Se năpusti 
spre uşă, dar chiar în momentul acela, blocându-i 
calea, se arătă un bărbat în bluejeanşi şi jachetă de 
doc. Stu încremeni, iar strigătul i se opri în gât, ca un 
fier ruginit. Când omul intră în raza pâlpâitoare de 


lumină a lămpilor, Stu remarcă umbra neagră şi rece 
din locul unde ar fi trebuit să i se vadă faţa: pata 
întunecată era punctată de doi ochi roşii şi 
neînsufleţiţi. Suflet nu exista, în schimb răzbătea o 
undă de simţ al umorului. Da, chiar asta se vedea: un 
soi de veselie jucăuşă şi dementă. 

Omul cel întunecat întinse mâinile, iar Stu văzu că 
din ele picura sânge. 

— Cerul şi pământul, se auzi şoptit dinspre locul 
gol, unde ar fi trebuit să fie faţa. Tot cerul şi 
pământul. 

Stu se trezi. 

Kojak începu acum să se tânguie şi să mârâie 
încet în culcuşul lui. Labele îi tresăriră în somn şi Stu 
îşi spuse că până şi câinii aveau vise. Visele erau un 
lucru perfect natural, chiar şi coşmarurile, din când în 
când. 

Cu toate acestea, rămase treaz multă vreme, 
înainte de a reuşi să adoarmă la loc. 


CAPITOLUL 38 


ÎN TÎMP CE epidemia de gripă se potolea, se iscă o 
a doua epidemie, care nu dură decât vreo două 
săptămâni. Aceasta a avut un efect mai puternic în 
societăţile tehnologice, ca Statele Unite, şi mai redus 
în ţările subdezvoltate, ca Peru sau Senegal. In 
Statele Unite, cea de a doua epidemie a secerat circa 
şaisprezece la sută din supraviețuitorii supergripei. In 
Peru sau în Senegal, nu mai mult de trei la sută. Cea 
de a doua epidemie n-a avut un nume, pentru că 
simptomele au fost extrem de diferite, de la un caz la 
altul. Un sociolog ca Glen Bateman ar fi putut s-o 
numească "moarte naturală" sau "lovitura din camera 
de gardă". În sens strict darwinist, a fost seria finală 


— cea mai crudă dintre toate, ar fi putut zice unii. 


Sam Tauber avea cinci ani şi jumătate. Maică-sa 
murise în 24 iunie la General Hospital din 
Murfreesboro, Georgia. Pe 25 se stinseseră tatăl şi 
sora lui mai mică, April, în vârstă de doi ani. La 27 
iunie murise şi fratele lui mai mare, Mike, iar lui Sam 
nu-i rămăsese decât să se descurce de capul lui. 

Sam se afla în stare de şoc încă de la decesul 
mamei. Umbla fără ţintă pe străzile din Murfreesboro, 
mâncând atunci când i se făcea foame şi plângând 
uneori. După o vreme încetă să mai plângă, pentru că 
plânsul nu-i servea la nimic. Nu-i aducea înapoi pe 
ceilalţi oameni. Noaptea, somnul îi era tulburat de 
coşmaruri, în care tata, April şi Mike mureau de 
nenumărate ori, cu feţele negre şi umflate, scoțând 
din gât un hărâit înfiorător şi sufocându-se din cauza 
propriei lor flegme. 

La ora 9.45 în dimineaţa de 2 iulie, Sam se rătăci 
într-un teren cu muri sălbatici, în spatele casei lui 
Hattie Reynolds. Buimăcit şi cu ochii aţintiţi în gol, 
mersese printre tufele de mur mari aproape de două 
ori cât el, culegând fructele şi mâncându-le, până 
când buzele şi bărbia i se învineţiseră. Ţepii i se 
agăţau de haine şi uneori de piele, dar el aproape că 
nu băga de seamă. Albinele băzâiau adormitor în jurul 
lui. Nu apucă să vadă capacul vechi, putrezit, 
îngropat pe jumătate în iarba înaltă şi plantele 
târâtoare. Lemnul cedă sub greutatea lui şi se crăpă 
cu zgomot, iar Sam plonjă cei şase metri prin puţul 
săpat în piatră până la fundul uscat, unde îşi fractură 
ambele picioare. Muri peste douăzeci şi patru de ore, 
în egală măsură din cauza fricii şi suferinţei, cât şi a 
şocului, foamei şi deshidratării. 


Irma Fayette locuia la Lodi, California. Era o 
tânără în vârstă de douăzeci şi şase de ani, virgină, 
care avea o teamă morbidă de viol. Viaţa ei se 
transformase într-un nesfârşit coşmar după 23 iunie, 
când se dezlănţuise jaful în oraş, unde nu mai exista 
poliţie ca să-l stăvilească. Irma avea o casă mică, pe 
o stradă laterală; aici locuise împreună cu mama ei, 
până în 1985, când aceasta murise, în urma unui atac 
de apoplexie. Când începuseră jaful şi împuşcăturile 
şi urletele înfiorătoare ale bărbaţilor beţi care 
străbăteau în sus şi în jos străzile din centru călare pe 
motociclete, Irma încuiase toate uşile, apoi se 
ascunsese în camera de rezervă de la parter. 
Incepând de atunci, se strecura din când în când la 
etaj, tăcută ca un şoricel, ca să-şi ia ceva de mâncare 
sau ca să meargă la toaletă. 

Irmei nu-i plăceau oamenii. Dacă toată lumea de 
pe pământ ar fi murit, ea ar fi fost absolut fericită. 
Dar nu-i fusese dat să se întâmple astfel. Chiar ieri, 
când începuse să spere, cu prudenţă, că în Lodi nu 
mai rămăsese nimeni în afara ei, îl văzuse pe un 
beţivan şi un bădăran, un hipiot îmbrăcat într-un 
tricou pe care scria AM RENUNŢAT LA SEX ŞI LA 
BĂUTURĂ — AU FOST CELE MAI TERIBILE 20 DE 
MINUTE DIN VIAŢA MEA, bântuind pe stradă cu o 
sticlă de whisky în mână. Avea părul lung şi blond, 
revărsat ca o cascadă de sub şapcă până pe umeri. În 
centura pantalonilor strâmţi purta un pistol. Irma îl 
urmărise de după perdeaua de la dormitor până ce 
dispăruse din vedere, apoi fugise la parter şi se 
baricadase în camera de rezervă, ca şi cum ar fi ieşit 
de sub stăpânirea unei vrăji. 

Nu muriseră toţi. Dacă văzuse cu ochii ei un 
hipiot, înseamnă că mai existau şi alţii. Că întreaga 
tagmă practica violul, nu avea îndoieli. Aveau s-o 
violeze şi pe ea. Mai devreme sau mai târziu urmau s- 
o găsească şi s-o violeze. 


În această dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, 
se strecurase în podul casei, unde puţinele bunuri ale 
tatălui ei erau păstrate în cutii de carton. Părintele ei 
fusese marinar pe vase comerciale. O părăsise pe 
mama lrmei pe la sfârşitul anilor şaizeci. Maică-sa îi 
povestise Irmei toate amănuntele. Fusese absolut 
cinstită. Taică-său fusese o bestie care se îmbăta şi 
apoi voia să o violeze. Aşa procedau toţi. Când te 
căsătoreşti, asta îi dă dreptul bărbatului să te violeze 
ori de câte ori are poftă. Chiar şi ziua în amiaza mare. 
Mama lrmei rezuma întotdeauna dezertarea soţului ei 
în doar trei cuvinte, pe care Irma era dispusă să le 
aplice în cazul morţii aproape fiecărui bărbat, femei 
sau copil de pe faţa pământului: "Nici o pagubă." 

Majoritatea cutiilor nu conţineau decât nimicuri 
ieftine, cumpărate prin porturi străine — Souvenir of 
Hong Kong, Souvenir of Saigon, Souvenir of 
Copenhagen. Exista şi un album cu fotografii. 
Majoritatea îl înfăţişau pe tatăl ei pe navă, uneori 
zâmbind spre aparatul de fotografiat, cu braţul 
petrecut pe după umerii unor alte bestii asemenea 
lui. Ei bine, probabil boala ce fusese denumită aici 
Captain Trips îl ajunsese şi pe el în locul în care 
fugise. Nici o pagubă. 

Dar mai exista şi o casetă de lemn, prinsă în 
minuscule balamale din aur, iar în casetă era o armă. 
Un pistol calibru 45. Stătea pe un culcuş de catifea 
roşie, iar într-un compartiment secret de sub 
catifeaua roşie se găseau nişte cartuşe. Nişte cartuşe 
înverzite, părând acoperite cu muşchi, dar Irma spera 
că vor funcţiona cum se cuvine. Cartuşele erau din 
metal. Nu se stricau, ca laptele sau ca brânza. 

Încărcă arma la lumina unicului bec acoperit cu 
pânze de păianjen din pod, pe urmă cobori şi-şi luă 
micul dejun ca oamenii, la masa ei din bucătărie. Nu 
avea de gând să se mai ascundă ca un şoarece în 
gaură. Era înarmată. Violatorii să facă bine să se 


ferească din calea ei. 

După-amiază, ieşi pe veranda din faţă ca să 
citească. Cartea ei se intitula Diavolul trăieşte şi se 
simte bine pe Planeta Pământ. Găsise în ea lucruri 
crunte, dar şi vesele. Păcătoşii şi nerecunoscătorii 
fuseseră răsplătiți după cum meritau, exact aşa cum 
scria în carte că are să se întâmple. Se stinseseră cu 
toţii. Cu excepţia câtorva hipioţi violatori, cu care 
spera să se poată răfui chiar ea. Stătea cu pistolul 
pregătit alături. 

La ora 2, bărbatul cu plete blonde se întoarse. Era 
în asemenea hal de beat, încât de-abia se mai ţinea 
pe picioare. O văzu pe Irma şi se lumină la faţă, 
gândindu-se, fără îndoială, cât de norocos fusese să 
descopere, în cele din urmă, o "fofoloancă". 

— Hei, scumpo! strigă el. N-am mai rămas decât 
noi doi pe lume! Cât crezi tu... 

Apoi groaza i se întipări pe faţă, văzând-o pe Irma 
cum lasă cartea jos şi ridică pistolul. 

— Hei, ascultă-mă, lasă chestia aia jos... e 
încărcat? Hei!... 

Irma apăsă trăgaciul. Pistolul explodă, omorând-o 
pe loc. Nici o pagubă. 


George McDougall locuia în Nyack, New York. 
Fusese profesor de matematică în liceu, specializat şi 
în recuperarea elevilor rămaşi în urmă. El şi soţia lui 
fuseseră catolici practicanți, iar Harriett McDougall îi 
născuse unsprezece copii, nouă băieţi şi două fete. 
Între 22 iunie, când murise fiul lui, Jeff, în vârstă de 
nouă ani, din cauza a ceea ce în momentul respectiv 
era diagnosticat drept "pneumonie pe fond gripal" şi 
29 iunie, când se stinsese Patricia, fiica lui de 
şaisprezece ani (care, vai, Doamne, fusese atât de 
tânără şi de frumoasă), de ceea ce toată lumea — 
adică cei care mai rămăseseră în viaţă — numea 


acum Gât-Gros, asistase la trecerea în neființă a celor 
doisprezece oameni la care ţinea cel mai mult, în 
timp ce el rămăsese sănătos şi continuase să se 
simtă perfect. Obişnuia să facă bancuri, la şcoală, pe 
seama faptului că nu era în stare să-şi amintească 
numele tuturor copiilor lui, dar ordinea în care ei 
dispăruseră i se întipărise în memorie: Jeff pe 22, 
Marty şi Helen pe 23, soţia lui, Harriett, Bill şi George 
Jr., Robert şi Stan pe 24, Richard în 25, Danny pe 27, 
Frank, cel de trei ani, pe 28, şi, în cele din urmă, şi 
Pat — a cărei stare păruse că se ameliorează, până în 
ultima clipă. 

George era convins că nu va scăpa cu mintea 
întreagă. 

Incepuse să facă jogging cu zece ani în urmă, 
sfătuit fiind de doctorul lui. Nu jucase tenis sau 
handbal, plătea un copil (unul dintr-ai lui, bineînţeles) 
să taie gazonul şi de obicei mergea cu maşina chiar şi 
numai până la magazinul din colţ, când îl trimitea 
Harriett după pâine. Te-ai cam îngrăşat, îi spusese 
doctorul Warner. E ca şi cum ai căra nişte plumb 
după tine. Nu-ţi face bine la inimă. Incearcă să alergi. 

Prin urmare, îşi luase un trening şi începuse să 
facă jogging în fiecare scară, la început pe distanţe 
scurte, apoi din ce în ce mai lungi. La început se 
simţea jenat, convins că vecinii îl trecuseră deja la 
index, făcându-şi semne şi dându-şi ochii peste cap, 
dar după o vreme doi tipi cu care nu se ştia decât din 
vedere şi cu care se saluta atunci când, întâmplător, 
ieşeau să ude iarba în acelaşi timp, veniră la el şi-l 
întrebară dacă n-ar putea să alerge împreună cu el — 
cu cât erau mai mulţi, cu atât creştea şi siguranţa. 
Intre timp, lui George i se alăturaseră cei doi băieţi 
mai mari ai lui. Curând, joggingul cuprinsese tot 
cartierul, tradiţia păstrându-se chiar dacă li se 
alăturau mereu alţi oameni, iar alţii renunţau. 

Continua să alerge şi acum, după ce toţi ceilalţi 


dispăruseră. În fiecare zi. Patru ore. Nu reuşea să 
scape de ideea că va înnebuni decât atunci când 
alerga, urmărind numai cadenţa pantofilor de tenis 
pe trotuar, balansul braţelor şi respiraţia regulată şi 
iute. Nu putea să se sinucidă, pentru că, fiind catolic, 
ştia că sinuciderea este un păcat capital şi că 
Dumnezeu îi lăsase viaţa cu un scop anume. Prin 
urmare alerga. leri făcuse jogging aproape şase ore, 
până ce i se tăiase respiraţia şi i se făcuse greață din 
cauza epuizării. Avea cincizeci şi unu de ani, nu mai 
era tânăr, ştia că nu-i face bine să alerge atât de 
mult, dar gândind dintr-un alt unghi de vedere, mai 
important pentru el, era unicul lucru care îi părea să 
mai aibă vreun sens. 

În această dimineaţă se trezise în zori, după o 
noapte în care nu dormise aproape deloc (gândul 
care i se sucea perpetuu în minte era: Jeff-Marty- 
Helen-Harriett-Bill-George-Junior-Robert-Stanley- 
Richard-Danny-Frank-Patty-şi-eu-credeam-că-se-face- 
bine), şi-şi puse treningul. leşi din casă şi începu să 
alerge pe străzile pustii din Nyack, simțind uneori sub 
tălpi cioburi, sărind peste un televizor ce zăcea 
sfărâmat pe asfalt, străbătând cartierele de locuinţe 
unde toate ferestrele avea transperantele trase şi pe 
lângă accidentul acela oribil, cu trei maşini făcute 
armonică, de pe Main Street. 

La început alergă în ritm normal, dar apoi simţi 
nevoia să fugă tot mai repede, ca să-şi poată lăsa 
gândurile în urmă. Trecu de la alergarea uşoară la 
alergare, apoi începu să fugă şi în cele din urmă 
sprintă — un bărbat de cincizeci şi unu de ani, cu 
părul încărunţit, într-un trening cenușiu, cu pantofi 
albi de tenis, gonind pe străzile pustii ca şi cum l-ar fi 
urmărit toţi diavolii din iad. La ora 11.15 suferi o 
tromboză coronariană masivă şi se prăbuşi mort la 
intersecţia dintre străzile Oak şi Pine, în apropierea 
unei guri de incendiu. Expresia de pe figura lui 


aducea foarte mult cu aceea de recunoştinţă. 


Doamna Eileen Drummond din Clewiston, Florida, 
se îmbătă foarte rău cu lichior de mentă DeKuyper în 
după-amiaza de 2 iulie. Dorea să se îmbete, pentru 
că în starea respectivă uita ce se întâmplase cu 
familia ei, iar crema de mentă era singurul fel de 
băutură pe care-l suporta. Descoperise cu o zi în 
urmă o punguţă cu marijuana în camera băiatului ei 
de şaisprezece ani şi reuşise să intre în transă, dar 
starea aceea făcea ca lucrurile să pară şi mai rele. 
Rămăsese în salon întreaga după-amiază, cuprinsă de 
buimăceală, plângând deasupra fotografiilor din 
album. 

In această după-amiază, bău o sticlă întreagă de 
cremă de mentă, i se făcu rău şi vomită la baie, apoi 
se aşeză în pat, îşi aprinse o ţigară, adormi şi arse 
împreună cu casa, scăpând astfel de gânduri pentru 
totdeauna. Vântul care se înteţise întinse incendiul 
peste cea mai mare parte a oraşului. Nici o pagubă. 


Arthur Stimson locuia la Reno, Nevada. În după- 
amiaza zilei de 29, după ce înotase în Lake Tahoe, 
călcase pe un cui ruginit. Rana îi provocase o 
cangrenă. Işi puse singur diagnosticul după miros şi 
încercă să-şi amputeze piciorul. La jumătatea 
operaţiei leşină şi muri din pricina şocului şi a 
pierderii de sânge în sala de recepţie a cazinoului lui 
Toby Harrah, acolo unde încercase să se opereze. 


La Swanville, Maine, o fetiţă în vârstă de zece ani, 
Candice Moran, căzu de pe bicicletă şi muri din cauza 
unei fracturi craniene. 


Milton Craslow, un fermier din Harding County, 
New Mexico, fu muşcat de un şarpe cu clopoței şi 
muri o jumătate de oră mai târziu. 


La Milltown, Kentucky, Judy Horton era foarte 
mulţumită de cum se desfăşuraseră evenimentele. 
Judy avea şaptesprezece ani şi era frumoasă. Cu doi 
ani în urmă, comisese două greşeli grave: rămăsese 
însărcinată şi se lăsase convinsă de părinţii ei să se 
căsătorească cu cel vinovat, un ochelarist, student în 
inginerie la universitatea de stat. La cincisprezece ani 
se simţise măgulită să se întâlnească cu un tip care 
mergea la colegiu (chiar dacă nu era decât în primul 
an), dar nu reuşea să-şi amintească, în ruptul capului, 
cum de-i permisese lui Waldo — Waldo Horton, ce 
nume dezgustător — să-şi "facă poftele" cu ea. Și 
dacă tot rămăsese borţoasă, de ce tocmai cu el? Judy 
îi lăsase şi pe Steve Phillips şi pe Mark Collins să-şi 
"facă poftele" cu ea; ambii erau membri ai echipei de 
fotbal Milltown High (mai exact Milltown Cougars, 
luptaţi, luptaţi, luptaţi ca nişte aştri, scumpii noştri 
alb-albaştri), iar ea ajunsese una dintre şefele 
galeriei. Dacă n-ar fi apărut scârbosul de Waldo 
Horton, ar fi ajuns uşor şefa supremă a galeriei, încă 
din anul ei de juniorat. Intorcându-ne la subiect, 
oricare dintre cei doi, Steve sau Mark, ar fi fost nişte 
soţi cu mult mai acceptabili. Amândoi erau laţi în 
umeri, iar Mark avea plete blonde până la umăr, de te 
băga în boală. Dar a fost să fie Waldo, a trebuit să fie 
tocmai Waldo. Nu avea decât să se uite în jurnalul ei 
şi să facă puţină aritmetică. lar după ce se născuse şi 
copilul, nu mai era nevoie nici măcar de asta. Cei doi 
semănau ca două picături de apă. 

Timp de doi ani nesfârşiţi se chinuise cu tot felul 
de slujbuliţe mizerabile, prin localuri fast-food şi 


moteluri, în timp ce Waldo mergea la şcoală. Până la 
urmă, ajunsese să urască şcoala lui Waldo mai mult 
decât orice pe lumea asta, chiar mai mult decât îl ura 
pe copil sau pe Waldo însuşi. Dacă-şi dorea atât de 
tare o familie, de ce nu se ducea la muncă? Ea se 
săturase. Dar părinţii ei şi ai lui nici să nu audă de aşa 
ceva. Dacă ar fi fost de capul său, Judy ar fi putut să-l 
convingă, cu vorbe dulci (l-ar fi făcut să-i promită, 
înainte de a-l lăsa s-o mângâie, în pat), dar toţi cei 
patru părinţi îşi vârau tot timpul nasul în toate. Vai, 
Judy, lucrurile vor merge cu mult mai bine când 
Waldo va avea o slujbă grasă. Vai, Judy, viaţa ţi s-ar 
părea cu mult mai roză dacă te-ai duce mai des la 
biserică. Vai, Judy, înghite-ţi amarul şi zâmbeşte, 
până ce s-a dus pe gât. Până ce l-ai înghiţit pe tot. 
După aceea se ivise supergripa şi rezolvase toate 
problemele. Părinţii ei muriseră, urmase băieţelul ei, 
Petie (ceea ce fusese cam trist, dar în câteva zile 
reuşise să treacă peste durerea ei), apoi muriseră 
părinţii lui Waldo, după care se stinsese şi soţul ei, în 
sfârşit, iar ea rămăsese liberă. Gândul că ar putea să 
piară şi ea nu-i trecuse prin minte nici măcar o clipă. 
Locuiseră într-un apartament dintr-un bloc mare şi 
întortocheat din centrul Milltownului. Una dintre 
caracteristicile locuinţei, care-l atrăsese pe Waldo 
(Judy nu avea, bineînţeles, nici un cuvânt de zis), era 
un imens frigorifer la subsolul clădirii. Se mutaseră în 
apartament, care se afla la etajul al treilea, în 
septembrie 1988, şi cine credeţi că trebuia să ducă 
mereu carnea şi hamburgerii jos, în frigorifer? Aveţi 
dreptul să ghiciţi din trei încercări. Waldo şi Petie 
muriseră acasă. În momentul respectiv, nu puteai să 
beneficiezi de serviciu spitalicesc decât dacă erai 
barosan, iar morgile erau pline ochi (Judy nu s-ar fi 
apropiat oricum de asemenea locuri vechi şi sinistre, 
chiar dacă o plăteai), dar curentul electric funcţiona, 
încă. Prin urmare, îi dusese în subsol şi-i pusese în 


frigorifer. 

Energia electrică fusese tăiată la Milltown cu trei 
zile în urmă, dar era încă suficient de răcoare acolo, 
jos. Judy ştia acest lucru pentru că mergea să se uite 
la trupurile lor moarte de trei sau patru ori pe zi. Işi 
spunea că nu dorea decât să verifice. Ce altceva ar fi 
putut fi? In nici un caz bucurie răutăcioasă, nu? 

Cobori în după-amiaza zilei de 2 iulie şi uită să 
vâre pana de cauciuc sub uşa congelatorului. Uşa se 
trânti în urma ei şi se încuie. De-abia atunci remarcă, 
după ce venise zilnic aici, timp de aproape doi ani, că 
uşa congelatorului nu avea un sistem de deschidere 
şi din interior. In acel moment, era prea cald ca să 
îngheţi, dar nu suficient de rece ca să nu mori de 
înfometare. Aşa că Judy muri până la urmă în 
compania fiului şi a soţului ei. 


Jim Lee din Hattiesburg, Mississippi, făcu legătura 
tuturor prizelor electrice din casă la un generator cu 
benzină, după care, încercând să-l pună în funcţiune, 
se electrocută. 


Richard Hoggins era un tânăr de culoare care-şi 
petrecuse întreaga lui viaţă la Detroit, Michigan. De 
cinci ani căzuse în patima minunatului praf alb pe 
care-l numea "icroină". În timpul epidemiei de 
supergripă, trecuse printr-o perioadă de totală 
abstinenţă, pentru că toţi distribuitorii şi drogaţii pe 
care-i cunoştea el muriseră sau se refugiaseră. 

In această după-amiază luminoasă de vară, stătea 
pe o verandă murdară, bând dintr-o sticlă cu 7-Up 
cald şi tânjind după o doză cât de mică, pe care să şi- 
o injecteze sub piele. 

Incepu sa se gândească la Allie McFarlane şi la o 
chestie pe care o auzise despre Allie pe străzi, chiar 


înainte să nimerească rahatul în ventilator. Oamenii 
ziceau că Allie, care era cam pe locul al treilea în 
Detroit, tocmai primise un transport pe cinste. Era 
suficient pentru ca toată lumea să se simtă ca-n rai... 
Nu porcărie din aia căcănie. Alb de China, marfă de 
cea mai bună calitate. 

Richie habar n-avea unde îşi ţinea McFarlane un 
transport mare, ca acela — şi nici nu era sănătos să 
ştii prea multe — dar auzise de mai multe ori, pe 
vremuri, că dacă poliţia avea vreodată ideea să 
scotocească, pe bază de mandat de percheziţie, casa 
din Grosse Point pe care o cumpărase Allie pentru un 
unchi de-al lui, lui Allie, cu siguranţă, i-ar fi putrezit 
oasele în puşcărie. 

Richie se hotărî să tragă o raită până în Grosse 
Point. Oricum, nu avea de făcut ceva mai bun. 

Îşi făcu rost de adresa din Lake Shore Drive a unui 
anume Erin D. McFarlane din cartea de telefon a 
Detroitului şi porni într-acolo. Era aproape întuneric 
când ajunse şi-l dureau picioarele. Nu mai încerca să 
se înşele, spunându-şi că era vorba doar de o 
plimbare; trebuia neapărat să-şi facă rost de o doză, 
nevoia îl seca la inimă. 

În jurul domeniului fusese construit un zid din 
gresie cenuşie, peste care Richie sări ca o umbră 
neagră, tăindu-şi mâinile în cioburile încastrate pe 
culmea zidului. Atunci când sparse un geam ca să 
poată pătrunde, se declanşă o alarmă, iar el o zbughi 
peste gazon, străbătând jumătate din peluză înainte 
de a-şi aduce aminte că nu mai existau poliţişti care 
să răspundă acestei chemări. Se întoarse, tremurând 
din toate mădularele şi scăldat în sudoare. 

Sursa principală de curent electric nu funcţiona, 
iar afurisita de căsoaie avea cel puţin douăzeci de 
camere. Trebuia să aştepte până a doua zi ca să 
cerceteze locul, iar ca să întoarcă cu fundul în sus 
toată casa cum se cuvine avea nevoie de cel puţin 


trei săptămâni. Şi nici nu puteai fi sigur că drogul se 
află aici. Doamne, Dumnezeule! Richie se simţi 
cuprins de o disperare bolnavă. Dar cel puţin avea să 
caute în locurile cele mai probabile. 

În baia de la etaj descoperi o duzină de pungi mari 
din plastic, pline ochi cu praf alb. Se aflau în 
rezervorul W.C.-ului, ascunzătoare cât se poate de 
clasică. Richie se holbă la ele, bolnav de poftă, 
cugetând, ca prin vis, că Allie ungea probabil în 
dreapta şi în stânga, dacă-şi putea permite să lase o 
comoară ca asta într-un afurisit de vas de toaletă. 
Drogul era suficient să-i ajungă unui om şaisprezece 
secole. 

Luă o pungă în dormitorul principal şi o desfăcu 
peste cearşaf. Mâinile îi tremurau în timp ce-şi scoase 
instrumentele necesare şi le pregăti. Nici nu-i trecu 
prin minte să se întrebe cât de pur era praful 
respectiv. Pe stradă, cea mai tare doză pe care şi-o 
injectase Richie fusese de doisprezece la sută, şi 
atunci avusese un somn profund, vecin cu coma. Nici 
nu mai mişcase. Luase doza şi căzuse ca un sac, din 
cerul senin în cea mai neagră beznă. 

Se injectă deasupra cotului şi împinse pistonul 
seringii până la capăt. Heroina avea o puritate de 
aproape nouăzeci şi şase la sută. Efectul pe care îl 
avu asupra organismului lui fu identic cu acela al unui 
tren expres: Richie se prăbuşi peste sacul cu heroină, 
iar praful i se lipi de piepţii cămăşii. Şase minute mai 
târziu, era mort. 

Nici o pagubă. 


CAPITOLUL 39 


LLOYD HENREID stătea în genunchi. Fredona şi 
rânjea. Din când în când uita ce fredona, zâmbetul i 


se veştejea şi scâncea puţin, după care uita că plânge 
şi continua să fredoneze. Cântecul pe care-l mormăia 
era "Camptown Races". Din când în când, în loc să 
mormăie sau să plângă, cânta încetişor "Duu-da, duu- 
da". Blocul de celule era tăcut, cu excepţia 
mormăitului, suspinelor, a cântatului ocazional şi al 
zgomotului discret făcut de piciorul de pat mânuit de 
Lloyd. Se străduia să întoarcă trupul lui Trask, ca să 
poată ajunge la piciorul lui. Chelner, te rog să-mi mai 
aduci o porţie de ciolan pe varză. 

Lloyd arăta ca un om pornit să ţină o cură de 
slăbire radicală. Salopeta de închisoare atârna pe el 
ca o velă moale. Ultima masă primită în blocul celular 
fusese prânzul de acum opt zile. Pielea de pe faţa lui 
Lloyd se întinsese, scoțând în evidenţă fiecare curbă 
şi unghi ale craniului. Ochii îi străluceau intens. 
Buzele i se retrăseseră de pe dinţi. Arăta ciudat şi 
bălţat, din cauza părului, care-i căzuse masiv. Ai fi zis 
că e nebun. 

— Duu-da, duu-da, şopti Lloyd, pescuind cu 
bucata de fier. 

A fost o vreme când habar n-avea de ce se 
răneşte la degete ca să desfacă afurisitul de picior de 
la pat. A fost o vreme când credea că ştie ce 
înseamnă să-ţi fie foame. Foamea lui de atunci nu era 
decât o mică poftă în comparaţie cu ceea ce simţea 
acum. 

— Să mergi toată noaptea... să mergi toată ziua... 
duu-da... 

Unealta se agăţă de pantalonii lui Trask, în dreptul 
gambei, apoi se desprinse. Lloyd îşi lăsă capul pe 
podea şi plânse ca un copil. În spatele său, aruncat 
indiferent într-un colţ, zăcea scheletul şobolanului pe 
care-l omorâse în celula lui Trask, pe 29 iunie, adică 
acum cinci zile. Coada lungă şi rozalie a şobolanului 
rămăsese încă prinsă de schelet. Lloyd încercase de 
mai multe ori să-i mănânce şi coada, însă se dovedise 


prea tare. Aproape toată apa din rezervorul toaletei 
se terminase. În pofida eforturilor lui de a o păstra, în 
celulă domnea duhoarea urinei. Urinase pe coridor, 
ca să nu împută rezerva de apă. In schimb nu fusese 
nevoie să defece — ceea ce era de înţeles, 
considerând dieta lui radical severă. 

Terminase prea repede mâncarea pe care şi-o 
pusese deoparte. Acum îşi dădea seama de greşeala 
lui. Sperase să apară cineva. Nu fusese în stare să 
conceapă că... 

Nu avea chef să-l mănânce pe Trask. Gândul de a 
mânca din Trask i se părea oribil. Chiar cu o noapte în 
urmă reuşise să plesnească cu papucul de casă un 
gândac, pe care-l mâncase de viu; îl simţise cum i se 
zbate cu disperare prin gură, înainte ca dinţii lui să-l 
reteze în două. De fapt, nici nu fusese atât de rău, de 
fapt i se păruse mult mai gustos decât şobolanul. Nu, 
nu voia să-l mănânce pe Trask. Nu voia să se 
transforme într-un canibal. Aşa cum făcuse şi cu 
şobolanul. Avea să-l tragă pe Trask mai aproape, ca 
să fie la îndemână... pentru orice eventualitate. 
Pentru orice eventualitate. Auzise că omul poate 
supravieţui multă vreme fără mâncare, dacă avea 
apă, în schimb. 

(prea multă apă nu mai e dar acum nu am să mă 
gândesc la asta acum nu mă gândesc la asta) 

Nu-şi dorea să moară. Nu-şi dorea să piară de 
foame. Avea prea multă ură în el. 

Ura crescuse încetul cu încetul, în ultimele trei 
zile, o dată cu foamea. După părerea lui, dacă 
iepuraşul lui mort ar fi fost în stare să gândească, l-ar 
fi urât în acelaşi fel (dormea acum foarte mult, iar 
somnul lui era tulburat de vise în care i se arăta 
iepurele, cu trupul umflat, cu blana mătuită, cu 
viermii mişunându-i în orbitele ochilor şi, mai rele 
decât toate celelalte, lăbuţele acelea însângerate: 
când se trezea, îşi privea cu fascinaţie şi groază 


propriile-i degete). Ura lui Lloyd se coagulase în jurul 
unui unic concept însoţit de o imagine, şi anume 
aceea a unei CHEI. 

El fusese încuiat. A existat o vreme când ceea cei 
se întâmplase i se păruse cinstit. Era unul dintre 
băieţii răi. Nu dintre cei răi cu adevărat. Poke fusese 
cu adevărat rău. Fără Poke, n-ar fi comis decât cel 
mult nişte găinării mărunte. Cu toate astea, o parte 
din vină se răsfrângea şi asupra lui. Se gândea la 
Gorgeous George, în Vegas, şi la cei trei oameni din 
Continentalul alb — în loviturile astea fusese şi el 
amestecat şi contribuise la dezastru. Prin urmare 
merita o pedeapsă şi să stea o vreme la pârnaie. Nu 
era un lucru pentru care să te oferi voluntar, dar o 
dată ce te văzusei prins la colţ, nu aveai decât să joci 
după cum îţi cântau ei. Aşa cum îi zisese şi 
avocatului, considera că i s-ar cuveni cam douăzeci 
de ani pentru partea lui de vină din "chermeza 
ucigaşă în trei state". În nici un caz scaunul electric, 
Dumnezeule, nu! Ideea că Lloyd Henreid ar ajunge să 
călărească fulgerul i se părea... nebunească, de-a 
dreptul. 

În schimb ei aveau CHEIA, asta era toată chestia. 
Puteau să te încuie şi să facă cu tine tot ce le plăcea. 

În ultimele trei zile, Lloyd începuse vag să 
priceapă puterea simbolică, de talisman, a CHEII. 
CHEIA era răsplata care te aştepta dacă respectai 
regulile jocului. Dacă nu te ţineai de ele, puteau să te 
încuie. Exact ca şi cum ai fi tras cartea Mergi la 
închisoare din jocul de Monopoly. Nu treci prin 
punctul de plecare, nu-ţi iei cei două sute de dolari. 
Cei care erau în posesia CHEII se bucurau şi de 
anumite privilegii. Puteau să-ţi ia zece, douăzeci sau 
patruzeci de ani din viaţă. Puteau să angajeze oameni 
ca Mathers, care să te bată. Ba chiar să-ţi ia viaţa, 
punându-te în scaunul electric. 

Dar faptul că erau deținători ai CHEII nu le dădea 


dreptul să plece şi să te lase să mori de foame, în 
spatele gratiilor. Nu le dădea dreptul să te oblige să 
mănânci un şobolan mort şi să încerci să bagi în tine 
umplutura uscată din saltea. Nu le dădea dreptul să 
te lase într-un loc unde s-ar putea să te vezi silit să-l 
mănânci pe cel din celula vecină, ca să rămâi în viaţă 
(asta doar dacă o să fii în stare să pui mâna pe el, 
adică... duu-da, duu-da). 

Există anumite lucruri pe care nu le poţi face 
oamenilor. Faptul că deţii CHEIA nu-ţi dă dreptul să 
faci chiar orice. Îl lăsaseră aici să moară de o moarte 
îngrozitoare, atunci când ar fi putut să-l lase liber. El 
nu era un câine turbat, în stare să ucidă cu sânge 
rece prima persoană care-i ieşea în cale, în ciuda 
celor afirmate de ziare. Înainte de a-l întâlni pe Poke, 
găinăriile erau lucrul cel mai rău pe care l-ar fi putut 
comite. 

De aceea avea sufletul plin de ură, iar ura îl obliga 
să trăiască... sau cel puţin să încerce să trăiască. O 
vreme, i se păruse că ura şi hotărârea de a trăi mai 
departe erau inutile, pentru că toţi cei ce se aflau în 
posesia CHEII sucombaseră din cauza gripei. Ei nu 
mai intrau în raza de acţiune a răzbunării lui. Apoi, 
încetul cu încetul, pe măsură ce devenea mai 
flămând, înţelese că gripa nu avea să-i ucidă pe ei. Ci 
doar pe cei sortiţi să piardă mereu, ca el; avea să-l 
ucidă pe Mathers, nu însă şi pe ticălosul care-l 
angajase pe Mathcrs, pentru că mizerabilul avea 
CHEIA. Nu avea să-i ucidă pe guvernator sau pe şeful 
închisorii — gardianul care afirmase că directorul este 
bolnav fusese un mincinos ordinar, se vedea bine. Nu 
avea să-i ucidă pe poliţiştii care se ocupau de cei 
eliberaţi pe cauţiune, pe şerifi ori pe agenţii FBl-ului. 
Gripa nu avea să-i atingă pe cei care se aflau în 
posesia CHEII. N-ar fi îndrăznit. Dar Lloyd va reuşi să 
ajungă până la ei. Dacă îi era dat să iasă de aici, avea 
să se ocupe de ei cât se poate de atent. 


Unealta se agăţă încă o dată în manşeta 
pantalonilor lui Trask. 

— Haide, şopti Lloyd. Haide. Haide la mine... 
Doamnele din Camptown cântă... cât e ziua de 
lungă... duu-da. 

Cadavrul ţeapăn al lui Trask alunecă încet pe 
podeaua celulei lui. Nicicând n-a tras un pescar 
peştele la mal cu mai multă grijă şi viclenie decât 
Lloyd pe Trask. La un moment dat, pantalonii lui 
Trask cedară şi Lloyd trebui să-şi ancoreze unealta în 
alt loc. În cele din urmă, laba piciorului ajunse 
suficient de aproape ca s-o atingă cu mâna, printre 
gratii... dacă voia. 

— N-am nimic cu tine personal, îi şopti lui Trask, 
atingându-i piciorul şi mângâindu-l. Nu am nimic cu 
tine şi n-am să te mănânc, prietene. Numai dacă sunt 
obligat. 

Nici nu-şi dădea seama că salivează. 


În amurgul care-şi arunca ultimele reflexe cenușii, 
Lloyd auzi pe cineva, dar la început sunetul părea 
atât de îndepărtat şi de straniu — ciocnirea unui 
metal de un altul — încât crezu că visează. Nu mai 
era în stare să deosebească foarte bine stările de 
veghe şi cele de trezie, trecând aproape fără să 
prindă de veste bariera dintre ele. 

Dar pe urmă auzi vocea şi se ridică în pat, cu ochii 
căscaţi, mari şi strălucitori, pe faţa lui hămesită. 
Vocea veni plutind de-a lungul coridoarelor cine ştie 
de unde, din aripa administraţiei, coborând apoi 
scările spre holurile ce făceau legătura între zona 
unde se primeau vizitatorii şi blocul central de celule, 
unde se găsea şi Loyd. Se strecură apoi senin printre 
gratiile duble ale uşilor, ajungând în cele din urmă la 
timpanele lui Lloyd: 

— Hooooo-hoooo! E careva pe-acasă? 


Fapt straniu, primul gând al lui Lloyd fu acesta: Să 
nu răspund. Poate că pleacă fără să insiste. 

— Nu-i nimeni acasă? O dată, de două ori?... 

Okay, eu am plecat, am de gând să scap de pulberea 
de Phoenix de pe bocancii mei... 

Aceste cuvinte îl făcură pe Lloyd să iasă din starea 
de paralizie. Sări din pat, apucă piciorul şi începu să 
bată cu el din răsputeri în gratii; vibraţiile se 
transmiteau prin metal, răspândind fiori în pumnul lui 
strâns. 

— Nu! urlă el. Nu! Nu pleca! Te rog să nu pleci! 

Vocea se auzi acum mai de aproape, venind de pe 
scara dintre administraţie şi etajul la care se găsea el. 

— Te iubim atât de mult, încât o să te mâncăm... 
ah, cineva are o voce aşa de... hămesită. 

Aceste cuvinte fură urmate de un hohot leneş de 
râs. 
Lloyd lăsă să-i scape piciorul de pat şi se prinse cu 
ambele mâini de gratiile de la uşa celulei. Acum 
auzea şi nişte paşi, undeva deasupra lui, printre 
umbre, bocănind cu regularitatea unui ceasornic şi 
apropiindu-se pe culoarul ce conducea spre blocul de 
celule. Lloyd era la un pas să izbucnească în lacrimi 
de uşurare... până la urmă, se vedea salvat... şi cu 
toate astea, în inima lui simţea teamă, şi nu bucurie, 
o spaimă din ce în ce mai mare, din cauza căreia ar fi 
preferat acum să-şi fi ţinut gura. Să-şi fi ţinut gura? 
Dumnezeule! Ce putea fi mai rău decât să mori de 
foame? 

Senzaţia de foame sfâşietoare îl duse cu gândul la 
Trask. Acesta zăcea pe spate în lumina cenuşie a 
amurgului, cu un picior ţeapăn, întins până în celula 
lui Lloyd, iar regiunea gambei acelui picior suferise o 
pierdere considerabilă. Mai exact, zona cărnoasă a 
gambei piciorului respectiv. Se puteau recunoaşte şi 
nişte urme de dinţi. Lloyd ştia ai cui dinţi lăsaseră 
urmele respective, dar nu-şi aducea aminte decât 


foarte vag de momentul când se înfruptase dintr-un 
muşchi al lui Trask. Cu toate acestea, îl copleşiră 
puternice sentimente de repulsie, vină şi oroare. Se 
grăbi să ajungă lângă cadavru şi împinse piciorul 
înapoi, în celula vecină. Apoi, aruncând o privire 
peste umăr, asigurându-se că posesorul vocii nu se 
arătase încă, se întinse dincolo şi, sprijinindu-se cu 
obrazul de gratii, trase pantalonii lui Trask în jos, 
ascunzându-şi fapta. 

Desigur, nu era nici un fel de grabă, deoarece 
porţile cu gratii de la capătul blocului de celule erau 
încuiate şi, dacă nu mergea curentul, nu funcţiona 
nici sistemul automat de deschidere. Salvatorul 
trebuia să se întoarcă înapoi şi să găsească CHEIA. Nu 
avea nici un rost... 

Lloyd scoase un mormăit când auzi pornind 
motorul electric ce acţiona porţile. Liniştea din blocul 
de celule amplifică sunetul tânguitor, care se încheie 
cu bine ştiutul c/ic-c/onc! ce însoțea deschiderea lor 
completă. 

Auzi din nou bocănitul regulat al paşilor ce se 
apropiau pe culoarul dintre celule. 

Lloyd se întorsese la uşa celulei, după ce-l 
aranjase pe Trask; acum făcu involuntar doi paşi 
înapoi. Işi cobori privirile spre podea, în afara celulei; 
ceea ce văzu mai întâi fu o pereche de cizme prăfuite 
de cowboy, cu vârfuri ascuţite şi tocuri tocite, şi-şi 
aduse instantaneu aminte că şi Poke avea o pereche 
la fel. 

Cizmele se opriră înaintea celulei lui. 

Îşi ridică încet privirile, cuprinzând în raza vizuală 
jeanşii tociţi şi strâmţi, lăsaţi peste cizme, centura de 
piele, cu cataramă de alamă (diverse semne 
astrologice în interiorul a două cercuri concentrice), o 
jachetă de jeanşi cu câte o insignă prinsă la fiecare 
buzunar de la piept — o fiară rânjind cu gura până la 
urechi pe una, un porc mort şi cuvintele CE MAI FACI, 


PORCIA TA? pe cealaltă. 

În clipa în care Lloyd văzu, fără voie, faţa de un 
purpuriu închis a lui Randall Flagg, acesta urlă Bau! 
Vuietul străbătu întreg blocul mort de celule şi apoi se 
întoarse înapoi. Lloyd ţipă, se împiedică de propriile-i 
picioare, căzu jos şi începu să plângă. 

— Stai liniştit, îl potoli Flagg. Hei, omule, totul este 
în regulă. Totul este absolut în regulă. 

Printre suspine, Lloyd îl rugă: 

— Vrei să-mi dai drumul? Te rog să-mi dai drumul. 
Nu vreau să păţesc ca iepurele meu, nu vreau să 
sfârşesc ca el, nu mi se pare cinstit, dacă nu era Poke 
n-aş fi făcut decât cine ştie ce găinării, te rog să-mi 
dai drumul, domnule, voi face orice vrei. 

— Bietul de tine. Arăţi ca o reclamă pentru 
petrecerea unei vacanțe de vară la Dachau. 

În ciuda compătimirii ce se ghicea în vocea lui 
Flagg, Lloyd nu se lăsa convins să-şi ridice privirile 
mai sus de genunchii pantalonilor nou-venitului. Ştia 
sigur că moare dacă se mai uită o dată la faţa aceea. 
Pentru că era faţa unui diavol. 

— Te rog, se bâlbâi Lloyd. Te rog să-mi dai 
drumul. Mor de foame. 

— De cât timp stai la cutie, prietene? 

— Nu ştiu, îi răspunse Lloyd, ştergându-se cu 
degetele la ochi. De multă vreme. 

— Cum se face că n-ai murit? 

— Am bănuit ce va urma, se adresă Lloyd 
picioarelor acoperite de jeanşi, încercând să-şi adune 
ultimele rămăşiţe de viclenie. Mi-am păstrat 
mâncarea. Aşa am reuşit. 

— Nu cumva te-ai servit cu o bucată din tipul ăla 
fin, din cealaltă celulă? 

— Cum? croncăni Lloyd. Cum? Nu! Pentru numele 
lui Dumnezeu! Ce-ţi închipui că sunt eu? Domnule, 
domnule, te rog... 

— Piciorul lui stâng arată ceva mai subţire decât 


dreptul. Ăsta e singurul motiv pentru care te-am 
întrebat, bunul meu prieten. 

— Nu ştiu nimic despre chestia asta, şopti Lloyd, 
tremurând ca varga. 

— Dar de Fratele Şobolan ce zici? A fost gustos? 

Lloyd îşi duse mâinile la ochi şi nu mai spuse 
nimic. 

— Cum te cheamă? 

Lloyd încercă să se conformeze, dar nu reuşi 
decât să scoată un geamăt. 

— Cum te cheamă, oştene? 

— Lloyd Henreid. 

Se strădui să mai găsească ceva de zis, dar în 
mintea lui era un întreg talmeş-balmeş. Se temuse 
când avocatul îi comunicase că s-ar putea să ajungă 
pe scaunul electric, dar nici pe departe ca acum. Atât 
de teamă nu-i fusese în viaţa lui. 

— A fost doar ideea lui Poke! strigă el. Poke ar 
trebui să se afle aici, nu eu! 

— Uită-te la mine, Lloyd. 

— Nu, şopti Lloyd, răsucindu-şi disperat ochii în 
toate direcţiile. 

— De ce nu? 

— Pentru că... 

— Continuă. 

— Pentru că nu cred că exişti cu adevărat, 
murmură Lloyd. lar dacă exişti cu adevărat... 
domnule, dacă exişti cu adevărat, înseamnă că eşti 
diavolul în persoană. 

— Uită-te la mine, Lloyd. 

Neavând încotro, Lloyd îşi ridică privirile spre faţa 
întunecată, rânjită, ce plutea dincolo de gratii. Mâna 
dreaptă ţinea ridicat un obiect la înălţimea ochiului 
drept. Lloyd îl privi şi simţi cum îngheaţă şi dă în 
clocot, în acelaşi timp. Părea o piatră neagră, atât de 
neagră, încât ai fi zis că este făcută dintr-o răşină sau 
din smoală. În centrul ei era o fisură roşie, care lui 


Lloyd îi părea un ochi teribil, însângerat şi deschis 
doar pe jumătate, holbându-se la el. Flagg o răsuci 
apoi uşor între degete, iar fisura roşie din piatra cea 
întunecată arăta acum ca o... cheie. Flagg continua 
să întoarcă piatra între degete. Acum apărea ochiul, 
acum apărea cheia. 

Ochiul, cheia. 

Începu să fredoneze: 

— Femeia mi-a adus cafea... mi-a adus şi ceai... 
mi-a adus şi... aproape tot ce-mi trebuia... darnu şi 
cheia de la ocnă. Corect, Lloyd? 

— Desigur, zise Lloyd răguşit. 

Ochii lui nu se mai dezlipeau de piatra mică şi 
neagră. Flagg se porni s-o mute de pe un deget pe 
celălalt, ca un scamator care execută un număr. 

— Sunt convins că ştii să apreciezi cum se cuvine 
valoarea unei chei potrivite, îi spuse omul, făcând să 
dispară piatra în pumnul închis, pentru a apărea din 
nou în mâna cealaltă, trecând, ca şi mai înainte, de 
pe un deget pe celălalt. Sunt convins că ştii, continuă 
el. Deoarece cheile sunt făcute pentru a deschide 
uşile. Există în viaţă vreun lucru mai important decât 
deschisul uşilor, Lloyd? 

— Domnule, mi-e teribil de foame... 

Pe figura celuilalt apăru o asemenea expresie 
îngrijorată, încât era de-a dreptul grotescă. 

— Sigur că ţi-e foame. Doamne Dumnezeule, cum 
să mănânci şobolan! Ştii cu ce m-am înfruptat eu la 
prânz? Mai întâi am luat un sandviş cu friptură fină de 
vacă pe pâine de Viena cu câteva felii de ceapă şi 
Gulden's Spicy Brown din belşug. Cum ţi se pare? 

Lloyd clătină din cap, iar din ochii lui strălucitori i 
se scurgeau încet şiroaie de lacrimi. 

— L-am combinat cu cartofi prăjiţi şi lapte cu 
ciocolată, iar apoi, ca desert... vai de mine, te 
torturez, nu? Aş merita să fiu biciuit pentru răutatea 
mea, nu eşti de părere? Îmi pare rău. Am să te scot 


de aici şi apoi mergem împreună să mâncăm ceva, de 
acord? 

Lloyd era atât de mirat, încât nu reuşi nici măcar 
să dea din cap. Ajunse la concluzia că individul era 
diavolul însuşi, dacă nu cumva un miraj, care va 
zăbovi în faţa celulei lui până ce Lloyd o să cadă la 
pământ şi-o să moară, sporovăind vesel despre 
Dumnezeu, despre Isus Cristos şi despre muştarul 
Gulden's Spicy Brown, făcând jonglerii cu piatra 
aceea neagră şi stranie. In momentul acela însă, 
compasiunea lui părea destul de sinceră, iar 
dezgustul faţă de propria-i persoană neprefăcut. 
Piatra neagră dispăru iarăşi în pumn. lar când pumnul 
se deschise din nou, ochii miraţi ai lui Lloyd desco- 
periră în palma străinului o cheie plată, din argint şi 
bogat ornamentată. 

— Dumnezeule... din... Ceruri! croncăni Lloyd. 
___— Ţi-a plăcut? îl întrebă cu încântare Omul 
Intunecat. Şmecheria asta, Lloyd, am învăţat-o de la o 
fată dintr-un salon de masaj din Secaucus, New 
Jersey. La Secaucus se află cele mai mari ferme de 
creştere a porcilor din lume. 

Se aplecă şi introduse cheia în broasca uşii lui 
Lloyd. Şi asta era straniu, pentru că, atât cât îl ajuta 
în acel moment mintea (adică nu foarte bine), 
celulele acestea nu aveau broaşte clasice, fiind 
deschise şi închise electronic. Dar nu se îndoia câtuşi 
de puţin că acea cheie din argint va funcţiona. 

Imediat după ce cheia intrase în locaş, Flagg se 
oprise privindu-l pe Lloyd, cu un rânjet viclean, iar 
Lloyd fu cuprins de un nou val de disperare. Totul era 
doar un şiretilic. 

— Oare nu m-am prezentat? Mă numesc Flagg, cu 
dublu g. Imi pare bine de cunoştinţă. 

— Şi mie, mormăi Lloyd. 

— Părerea mea este că, înainte să deschid celula 
şi să mergem la masă, ar trebui să încheiem o mică 


înţelegere, Lloyd. 

— Sigur că da, îngăimă Lloyd, începând din nou să 
plângă. 

— Am de gând să te fac mâna mea dreaptă, 
Lloyd. Am de gând să te înalţ la rangul de Sfântul 
Petru. După ce voi fi deschis uşa aceasta, îţi voi 
strecura în mână cheile împărăției. Asta zic şi eu târg, 
nu? 

— Mda, şopti Lloyd, din nou speriat. 

Se făcuse aproape întuneric. Silueta întunecată a 
lui Flagg se estompase aproape de tot, dar ochii îi 
rămăseseră perfect vizibili. Licăreau în beznă ca ochii 
unui linx, unul la stânga gratiei pe care se afla fixat 
sistemul de închidere, celălalt în dreapta. Lloyd era 
stăpânit de groază, dar şi de un alt sentiment: de un 
soi de extaz religios. Şi de o bucurie. Bucuria de a fi 
ales. Senzaţia că reuşise, într-un fel sau altul, trecuse 
dincolo... spre ceva. 

— Ţi-ar plăcea să te răzbuni pe cei care te-au 
părăsit aici, greşesc? 

— Păi să ştii că ai dreptate, recunoscu Lloyd. 

Uitase pentru o clipă de teamă, care îi fusese 
înghițită de o furie atroce. 

— Şi nu numai pe ei, ci pe toţi cei care ar fi în 
stare de un lucru ca ăsta, îi sugeră Flagg. Este vorba 
de un anume tip de persoane, nu? Pentru un anume 
gen de persoane, un bărbat ca tine nu reprezintă mai 
mult decât un gunoi. Pentru că ei se consideră 
superiori. După părerea lor, un om ca tine nici n-are 
dreptul să trăiască. 

— Absolut corect, răspunse Lloyd. 

Foamea lui imensă se transformase deodată într- 
un alt fel de foame. Se schimbase tot aşa cum piatra 
neagră se preschimbase în cheie de argint. Omul 
acesta exprimase în doar câteva propoziţii lucrurile 
atât de complexe pe care le simţea el. El nu dorea să 
se răzbune doar pe paznicul de la poartă — /a te uită 


la lepădătura asta, care-i povestea, deşteptule, ai 
ceva inteligent de spus? — pentru că nu el era 
vinovat. Paznicul de la poartă avusese în păstrare 
CHEIA, de acord, dar nu el făcuse cheia. O primise din 
partea cuiva. Directorul închisorii, presupunea Lloyd, 
însă nici el nu făcuse CHEIA. Lloyd dorea să-i 
descopere pe cei care turnaseră şi trăseseră sforile. 
Ei erau imuni la gripă şi cu ei trebuia să se răfuiască. 
Da, da, nici că se putea mai bine! 

— Ştii ce scrie în Biblie despre oamenii de teapa 
lor? îl întrebă Flagg calm. Cei mândri vor fi umiliţi, cei 
puternici vor fi doborâţi şi cei îndărătnici vor fi 
înfrânți. lar despre oameni ca tine ştii ce zice, Lloyd? 
Fericiţi cei blajini, pentru că vor moşteni pământul. Şi 
mai zice, fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este 
Împărăţia Cerurilor. 

Lloyd încuviinţa, din cap. Încuviinţa şi plângea. 
Pentru o clipă, i se păru că în jurul creştetului lui 
Flagg apăruse un nimb luminos, atât de intens 
luminos, încât dacă Lloyd s-ar fi uitat la el mai multă 
vreme, ochii i s-ar fi mistuit în scrum. Pe urmă 
dispăru... dacă existase vreodată cu adevărat, şi 
probabil că nu existase, pentru că Lloyd nici măcar nu 
fusese orbit, pierzându-şi capacitatea de a vedea în 
întuneric. 

— Drept este, nu eşti prea deştept, îi spuse Flagg, 
în schimb eşti cel dintâi. Mă încearcă sentimentul că- 
mi vei fi foarte credincios. Tu şi cu mine, Lloyd, vom 
ajunge departe. Pentru oameni ca noi, au venit 
vremurile cele bune. Pentru noi, toate încep de la 
început. Nu am nevoie decât de cuvântul tău. 

— C... cuvântul? 

— Că vom rămâne împreună, tu şi cu mine. Nu 
există refuz. Nu există să adormi când ai fost pus de 
pază. Vor mai fi şi alţii, curând — deja se află în drum 
spre vest — dar deocamdată nu suntem decât noi 
doi. Am să-ţi dau cheia în schimbul promisiunii. 


— Îţi... promit, îi răspunse Lloyd. 

Cuvintele păreau să fi rămas suspendate în aer, 
vibrând straniu. Ascultă vibraţiile, cu capul plecat 
într-o parte, şi i se păru că vede cele două cuvinte, 
strălucind la fel de întunecat precum aurora boreală, 
reflectată de ochiul unui mort. 

Apoi, când cheia începu să se răsucească în 
broască, uită de ele. În secunda următoare, tot 
sistemul de închidere căzu la picioarele lui Flagg, 
fumegând. 

— Eşti liber, Lloyd. Vino afară. 

Neîncrezător, Lloyd atinse şovăielnic gratiile, ca şi 
cum ar fi putut să-l ardă; de altfel, ele păreau cu 
adevărat fierbinţi. Dar atunci când o împinse, uşa se 
dădu într-o parte uşor şi fără zgomot. Işi ridică 
privirile către ochii aprinşi ai salvatorului său. 

Simţi ceva în palmă. Cheia. 

— Acum este a ta, Lloyd. 

— A mea? 

Flagg apucă degetele lui Lloyd şi le strânse în jurul 
ei... iar Lloyd simţi cum cheia se mişcă în mâna lui, 
cum se transformă. 

Emise un țipăt răguşit şi degetele i se deschiseră, 
împinse ca de un resort. Cheia dispăruse, iar în locul 
ei apăruse piatra neagră cu fisură roşie. O ridică în 
sus, mirat, sucind-o pe toate părţile. Fisura roşie 
părea rând pe rând o cheie, o hârcă sau un ochi 
însângerat, închis pe jumătate. 

— A mea, îşi dădu Lloyd singur răspunsul. 

De data asta, închise pumnul fără nici un ajutor, 
strângând piatra din răsputeri. _ 

— Mergem să mâncăm ceva? îi propuse Flagg. In 
seara asta trebuie să străbatem un drum lung. 

— Mâncăm, zise Lloyd. Foarte bine. 

— Avem atâtea de făcut, îi explică Flagg fericit. Şi 
va trebui să ne mişcăm foarte repede. 

Porniră împreună spre scări, trecând prin dreptul 


morţilor din celule. Cuprins de slăbiciune, Lloyd se 
împletici, iar Flagg îi prinse braţul de deasupra 
cotului, ajutându-l să se ridice. Lloyd se întoarse către 
el şi-l privi drept în faţă, cu o expresie ce arăta mai 
mult decât recunoştinţă. Se uita la Flagg cu un soi de 
adoraţie. 


CAPITOLUL 40 


NICK ANDROS dormea agitat pe patul din biroul 
şerifului Baker. Deşi nu era îmbrăcat decât în 
pantaloni scurţi, trupul lui era acoperit de o uşoară 
transpiraţie. Ultimul gând, înainte de a adormi cu o 
seară în urmă, fusese acela că până dimineaţa va fi 
mort; omul acela întunecat, care-i bântuia mereu 
visele zbuciumate, avea să reuşească să pătrundă 
prin bariera fragilă a somnului şi să-l răpească. 

Se petrecea un fapt straniu. Ochiul pe care i-l 
zdrobise Ray Booth îl duruse două zile. Apoi, în cea de 
a treia, senzaţia aceea că i se înşurubase în cap un 
bolţ uriaş se potolise, lăsând locul unei dureri surde. 
Când se uita doar prin ochiul rănit, nu vedea decât o 
ceaţă cenuşie, în care uneori se mişcau sau păreau să 
se mişte nişte umbre. Dar nu ochiul îl deranja cel mai 
tare, ci dâra lăsată de glonţ pe picior. 

Nu se îngrijise de dezinfectarea ei. Durerea de la 
ochi fusese atât de îngrozitoare, încât aproape nu 
fusese conştient de rana de la picior. Zgârietura 
superficială îi brăzda coapsa dreaptă, oprindu-se în 
zona genunchiului; a doua zi cercetase gaura lăsată 
de glonţ în pantaloni, minunându-se. lar o zi mai 
târziu, pe 30 iunie, constatase că rana se înroşise pe 
margini şi că-l dureau toţi muşchii piciorului. 

Se dusese şchiopătând până la cabinetul 
doctorului Soames şi luase o sticlă de apă oxigenată. 


Turnase tot conţinutul peste urma lăsată de glonţ, 
lungă de vreo treizeci de centimetri. Era ca şi cum ar 
fi încuiat uşa grajdului după ce-a fost furat calul. Spre 
seară, tot piciorul drept îi pulsa ca un dinte stricat, iar 
în apropierea rănii — peste care de-abia începuse să 
se formeze coaja — distinse dungi roşii radiale, semn 
sigur că se declanşase o infecţie. 

La 1 iulie se dusese iarăşi la cabinetul lui Soames 
şi cotrobăise prin dulapul cu medicamente, căutând 
penicilină. În cele din urmă găsi şi, după ce ezită o 
secundă, înghiţi ambele pastile dintr-un pacheţel cu 
mostre. Era perfect conştient că putea să moară dacă 
organismul lui avea o reacţie violentă de intoleranţă 
la penicilină, dar se gândi că alternativa putea să 
însemne o moarte cu mult mai rea. Infecția progresa 
foarte repede. Penicilina nu-l omori, în schimb nu se 
observă nici vreo ameliorare vizibilă. 

Până ieri după-amiază febra îi crescuse foarte 
mult şi bănuia că delirase ore întregi. Avea mâncare 
câtă dorea, însă nimic nu-l tenta; nu avea poftă decât 
să bea cantităţi mari de apă din răcitorul din biroul lui 
Baker. Apa aproape se terminase când adormise (sau 
leşinase) cu o seară în urmă, iar Nick nu avea idee 
cum să-şi facă rost de alta. In starea lui febrilă, nu-i 
păsa foarte mult. Oricum nu mai dura mult până să 
moară, şi atunci nu avea să-i mai pese de nimic. Nu 
că ideea morţii l-ar fi atras în mod special, dar gândul 
că va scăpa de dureri şi de griji era o uşurare. Piciorul 
îl durea, îl mânca şi-l ardea. 

Somnul său din zilele şi nopţile ce urmaseră 
uciderii lui Ray Booth nu mai fusese un somn 
adevărat. Visele se revărsau asupra lui ca un şuvoi. 
Toţi cei pe care-i cunoscuse în timpul vieţii doreau 
parcă să apară din nou la rampă. Rudy Sparkman, 
arătând spre foaia albă de hârtie: 7u eşti această 
pagină albă. Mama lui, atingând uşor liniile şi 
cercurile pe care-l ajutase să le traseze pe o altă 


coală de hârtie, tulburând puritatea albului ei: Aici 
scrie Nick Andros, dragul meu. Adică tu. Jane Baker, 
cu faţa întoarsă spre el, pe pernă, spunându-i, 
Johnny, sărmanul meu Johnny. În visele lui, doctorul 
Soames îi cerea mereu să-şi scoată cămaşa, iar Ray 
Booth repeta mereu, tine-l... ÍI fac fărâme... idiotul m- 
a lovit... Ţineţi-l... Spre deosebire de toate celelalte 
vise pe care le mai avusese în viaţă, Nick nu avea 
nevoie să citească pe buze de această dată. Putea să 
audă cu adevărat ceea ce spuneau oamenii, visele lui 
erau nemaipomenit de vii. Se estompau atunci când 
durerea din picior îl silea să se trezească. Apoi, când 
se cufunda iarăşi în somn, o nouă scenă se ivea. In 
două dintre vise i se înfăţişaseră oameni pe care nu-i 
văzuse niciodată, acestea fiind şi visele de care-şi 
adusese cel mai limpede aminte la trezire. 

Se afla pe un loc înalt. Înaintea lui se desfăşura o 
privelişte vastă, ce-i amintea de o hartă în relief. Se 
afla pe un pământ pustiu, iar stelele de pe cer aveau 
claritatea dementă a altitudinii. Lângă el se afla un 
om... nu, nu un om, ci forma unui om. Ca şi cum 
figura respectivă ar fi fost decupată din structura 
realităţii şi ceea ce se afla de fapt lângă el era un 
negativ, o gaură neagră cu forma unui om. lar vocea 
acelei forme îi şopti: Tot ceea ce vezi va fi al tău dacă 
vei cădea în genunchi şi mă vei preamări. Nick clătină 
din cap, dorind să se îndepărteze de prăpastia aceea 
îngrozitoare, temându-se că forma îşi va întinde 
braţul ei negru şi-l va împinge în hău. 

De ce nu vorbeşti? De ce clatini din cap şi nu-mi 
răspunzi? 

În visul lui, Nick repetă gestul pe care-l făcea de 
atâtea ori în lumea reală: îşi ducea degetul la buze, 
apoi îşi lipea toată palma de gât... apoi se auzi 
pronunţând cu o voce perfect limpede şi foarte 
frumoasă: "Eu nu pot vorbi. Sunt mut." 

Dar de fapt poți. Dacă vrei cu adevărat, poți. 


Nick îşi întinse atunci braţul, încercând să atingă 
forma, teama lui fiind înlocuită pentru o clipă de 
mirare şi de o bucurie fără seamăn. Dar când mâna 
lui se apropie de umărul figurii, se făcu rece ca 
gheaţa, atât de rece, încât îi păru că se arsese. Şi-o 
smuci şi observă cristale de gheaţă ce i se adunau la 
încheieturi. Şi atunci se petrecu minunea. Putea să 
audă. Vocea fiinţei întunecate; ţipătul îndepărtat al 
unei păsări ce ieşise la vânătoare de noapte; 
tânguirea fără de sfârşit a vântului. Era atât de 
minunat, încât amuţi din nou. Lumea căpătase o nouă 
dimensiune, care nu-i lipsise niciodată, pentru că nu 
ştiuse niciodată ce înseamnă, dar acum acest gol 
neştiut se umpluse. Percepea sunete. Părea să ştie ce 
reprezintă fiecare dintre ele, fără să-i spună cineva. 
Erau frumoase. Sunete frumoase. Işi frecă degetele 
de cămaşă şi se minună de şoapta ascuţită a 
unghiilor lui pe bumbac. 

Apoi Omul Întunecat se întoarse către el, iar Nick 
fu cuprins de o teamă teribilă. Creatura asta nu făcea 
miracole pe gratis. 

„„dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări. 

lar Nick îşi duse mâinile la faţă, pentru că-şi dorea 
toate lucrurile pe care forma umană întunecată i le 
arătase din locul acela înalt şi pustiu: oraşe, femei, 
bogăţie, putere. Dar cel mai mult îşi dorea să audă 
sunetul fermecat pe care îl făceau unghiile pe 
cămaşă, ticăitul unui ceas într-o casă pustie, după 
miezul nopţii, şi sunetul secret al ploii. 

Dar cuvântul pe care îl pronunţă fu Wu, gerul îl 
copleşi iarăşi şi fu împins, cădea în gol, ţipând fără 
sunet în timp ce străbătea hăul noros, căzând până 
când mirosi... 

„Porumb? 

Da, porumb. Acesta era celălalt vis; se contopeau 
aşa, fără nici un semn care să arate dacă există vreo 
diferenţă între ele. Se afla în lanul de porumb, 


porumb verde, şi mirosea a ţărână de vară, a gunoi 
de grajd şi a lucruri care cresc. Se ridică în picioare şi 
începu să meargă pe rândul în care se pomenise, 
oprindu-se în loc când îşi dădu seama că putea să 
audă nechezatul subţire al vântului curgând printre 
firele late, ca nişte lame de sabie, ale porumbului 
verde de iulie... şi încă ceva pe deasupra. 

Muzică? 

Da... un fel de muzică. Şi, în visul lui, gândi: "Deci 
asta vor să spună." Venea chiar de undeva din faţa lui 
şi merse într-acolo, dornic să vadă dacă această 
succesiune de sunete frumoase venea de la ceea ce 
se numeşte „pian“, sau de la un „corn“, de la un 
„violoncel“, sau de la altceva. 

Mireasma fierbinte a verii, bolta albastră a cerului, 
sunetul acela minunat. În visul lui, Nick se simţea mai 
fericit ca oricând. Când se apropie de sursă, o voce 
începu să însoţească instrumentul, o voce bătrână ca 
o piele înnegrită de vreme, care uneori pronunţa 
cuvintele nedesluşit, ca şi cum cântecul ar fi fost o 
tocăniţă, reîncălzită de mai multe ori, fără a-şi pierde 
nimic din vechea savoare. Fascinat, Nick se apropie 
tot mai mult. 


Vin singură în grădină 

Când roua mai străluceşte pe trandafiri 
lar glasul ce-mi picură în auz îl ştiu 
Este Fiul... Domnului... 

Merge alături de mine şi-mi vorbeşte 
Îmi spune că sunt doar a Lui 

Bucurie ca a noastră 

Nicicând... nimeni... nu a cunoscut. 


Când se termină strofa, Nick îşi croi drum la 
capătul rândului, iar acolo, în mijlocul poienii, se 
găsea o casă nu cu mult mai mare decât un bordei, 
cu un tomberon ruginit în stânga şi un leagăn făcut 


dintr-o anvelopă veche în dreapta. Leagănul atârna 
de un măr noduros, dar încă verde şi plin de viaţă. În 
faţa casei se afla o verandă veche şi şubredă, 
susţinută de stâlpi hidraulici vechi şi mânjiţi de ulei. 
Ferestrele erau deschise, iar briza plăcută a verii 
făcea să fluture perdelele albe şi zdrenţuite când 
înăuntru, când afară. Din acoperiş creştea un horn din 
tablă galvanizată afumată şi mâncată de vreme, 
înclinat la un unghi ciudat. Casa aceasta se afla în 
mijlocul luminişului, iar porumbul se întindea în toate 
cele patru vânturi, cât vedeai cu ochii; monotonia era 
întreruptă doar la miazănoapte de un drum negru, 
care se pierdea apoi undeva, la orizontul perfect plan. 
De-abia atunci îşi dădu Nick seama unde se află: Polk 
County, Nebraska, la vest de Omaha şi puţin la nord 
de Osceola. Dacă mergeai pe drumul acela negru, 
departe, întâlneai US 30 şi Columbus, pe malul nordic 
al lui Platte. 

Pe verandă stă cea mai bătrână femeie din 
America, o negresă sfrijită, cu păr alb, subţire şi 
zbârlit — îmbrăcată în halat de casă şi purtând 
ochelari. Pare atât de fragilă, încât ţi-e teamă să nu 
cumva s-o sufle vântul puternic al după-amiezei, s-o 
înalțe la cerul înalt şi albastru şi s-o poarte, poate, 
până la Julesburg, Colorado. lar instrumentul la care 
cântă (poate tocmai acesta o ţine la pământ, 
împiedicând-o să se înalțe) este o „chitară"; Nick 
gândeşte astfel în visul lui: /ată cum sună o „chitară. 
Frumos. Ar fi rămas acolo toată ziua, privind-o pe 
bătrâna negresă stând pe veranda susţinută de stâlpii 
hidraulici în mijlocul nesfârşitului lan de porumb din 
Nebraska, ar fi rămas aici, la vest de Omaha şi puţin 
la nord de Osceola, în ţinutul Polk — ascultând. Faţa 
ei este brăzdată de un milion de cute, ca harta unui 
stat cu geografie încă nestabilizată — fluvii şi 
canioane de-a lungul obrajilor ei din piele cafenie, 
culmi muntoase dincolo de bărbie, dealuri sinuoase 


din os la baza frunţii şi caverne în jurul ochilor. 
Incepuse să cânte din nou, acompaniindu-se la 
chitara cea veche: 


Ii...Sus, nu vrei să vii pe aici, 

O, 1i...sus, nu vrei să vii pe aici, 

Isus, nu vrei să vii pe aici? 

Pentru că acum... sunt vremuri de restrişte 
Vai, acum... sunt vremuri de restriște 
Acum e... 


la zi, băiete, cine te-a bătut în cuie acolo? 

Işi aşează chitara în poală, ca pe un copil, şi-i face 
semn să se apropie. Nick se conformează. li spune că 
n-a vrut decât s-o asculte cântând, şi că muzica ei i 
se pare minunată. 

Păi, cântatul este nerozia lui Dumnezeu, acum 
asta fac aproape toată ziua... cum te descurci cu 
omul acela negru? 

Mă sperie. Mi-e frică de el... 

Băiete, chiar trebuie să-ți fie frică. Chiar şi de un 
copac în amurg, dacă-l priveşti cum se cuvine, 
trebuie să te temi. Suntem cu toții muritori, slavă 
Domnului. 

Dar cum să-l refuz? Cum să-l... 

Cum respiri? Cum visezi? Nimeni nu ştie. Dar să 
vii să mă vizitezi. Oricând doreşti. Mi se spune Mother 
Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână femeie de prin 
locurile astea, şi încă sunt în stare să-mi coc pâinea. 
Vino să mă vezi oricând, băiete, şi adu-i şi pe prietenii 
tăi. 

Dar cum să ies din încurcătura asta ? 

Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete, nimeni nu 
reuşeşte, niciodată. Nu poţi decât să speri şi vino s-o 
vezi pe Mother Abagail ori de câte ori ai chef. Cred că 
mă vei găsi tot aici; de o vreme, nu prea mă mai mişc 
foarte mult. Aşa că poti să vii să mă vezi. Voi fi 


chiar... 


„aici, chiar aici... 

Se trezi încetul cu încetul; dispărură Nebraska, 
parfumul porumbului şi figura brăzdată şi neagră a lui 
Mother Abagail. Lumea reală se filtra până la el, nu 
atât înlocuind lumea aceea de vis cât suprapunându- 
i-se, până ce dispăru complet. 

Se afla la Shoyo, Arkansas, numele lui era Nick 
Andros, nu pronunţase cuvântul şi nu auzise niciodată 
sunetul "chitarei"... dar se afla încă în viaţă. 

Îşi lăsă picioarele jos din pat şi se uită la 
zgârietură. Umflătura se mai retrăsese puţin. Durerea 
se potolise. Mă fac bine, se gândi el uşurat. Cred că 
am să mă fac bine. 

Se ridică din pat şi şchiopătă până în dreptul 
ferestrei. Piciorul era încă ţeapăn, însă era acel gen 
de înţepeneală despre care ştiai că va trece după 
puţină mişcare. Contemplă oraşul încremenit, care nu 
mai era Shoyo, ci doar cadavrul oraşului Shoyo, şi 
înţelese că trebuia să plece chiar astăzi. Nu avea să 
ajungă prea departe, important era să plece. 

Încotro să plece? Ei bine, avea impresia că ştie. 
Visele nu sunt decât nişte vise, dar pentru început 
considera că ar fi bine să meargă spre nord-vest. 
Către Nebraska. 


Nick plecă pedalând din oraş, pe la 1.15 după- 
amiaza, pe 3 iulie. Îşi pregătise un rucsac de 
dimineaţă, luând cu sine şi un stoc de pastile de 
penicilină, pentru orice eventualitate, şi nişte 
conserve. Se aprovizionă mai ales cu supă de roşii şi 
raviok, după care se dădea în vânt. Adăugă şi câteva 
cutii de cartuşe pentru revolver şi luă cu sine şi un 
bidon cu apă. 


Apoi porni pe stradă, căutând prin garaje până ce 
descoperi ceea ce-şi dorea: o bicicletă cu zece viteze 
care se potrivea la înălţimea lui. Pedală atent pe Main 
Street, cu viteză mică, până ce piciorul rănit i se 
încălzi, încetul cu încetul. Se deplasa către vest, iar 
umbra îl urma, calare pe propria ei bicicletă neagră. 
Trecu pe lângă vilele graţioase şi frumoase de la 
marginea oraşului, stând la umbră, cu perdelele trase 
pentru veşnicie. 

În seara respectivă, înnoptă într-o fermă la zece 
mile vest de Shoyo. Până în seara de 4 iulie ajunsese 
aproape de Oklahoma. In noaptea aceea, petrecută la 
o altă fermă, înainte de a merge la culcare, îşi 
ridicase privirile şi urmărise o ploaie de meteori care 
brăzdau cerul cu focul lor rece şi alb. Se gândi că nu 
mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. Indiferent 
ce avea să-i rezerve viitorul, era bucuros că trăieşte. 


CAPITOLUL 41 


LARRY SE TREZI la 8.30, în lumina soarelui şi în 
ciripitul păsărilor. Amândouă aceste lucruri îl scoteau 
din sărite. In fiecare dimineaţă, de când plecaseră de 
la New York, soare şi zgomotul păsărilor. Şi în chip de 
atracţie suplimentară, de Ofertă Gratuită Specială, 
dacă vreţi, aerul era curat şi proaspăt. Până şi Rita re- 
marcase acest fapt. El se gândea mereu: ei bine, mai 
bun de atât nu poate să se facă. Dar aerul devenea 
din ce în ce mai bun, până ce te întrebai ce făcuseră 
cu planeta noastră. Şi te mai întrebai dacă aerul 
mirosise întotdeauna aşa în nordul Minnesotei, în 
Oregon, pe coasta vestică a lui Rocky Mountains şi în 
alte asemenea locuri. 

Sub acoperişul din pânză al cortului scund, pentru 
două persoane, pe care-l adăugaseră la echipamentul 


lor de călătorie în dimineaţa de 2 iulie, întins în 
jumătatea lui din sacul de dormit dublu, Larry îşi 
aminti cum Al Spellman, unul dintre membrii 
formaţiei Tattered Remnants, încercase să-l convingă 
să pornească într-o excursie, împreună cu el şi cu alţi 
doi sau trei băieţi. Ar fi urmat să meargă spre est, să 
facă un popas de o noapte la Vegas, apoi să-şi 
continue drumul spre o localitate numită Loveland, 
din statul Colorado. Apoi ar fi trebuit să străbată 
munţii de deasupra Lovelandului cam în cinci zile, 
dormind în corturi. 

— Căcaturile astea cu "înălțimile lui Rocky 
Mountains" ai face bine să le laşi în seama lui John 
Denver, îl ironizase Larry. O să vă întoarceţi cu toţii 
plini de pişcături de ţânţar şi băşicaţi pe cur de 
toxicodendron, din cauza statului pe vine prin codri. 
Oricum, dacă vă răzgândiţi şi vă hotărâți să întindeţi 
corturile la Vegas şi să staţi cinci zile, daţi-mi şi mie 
un telefon. 

Dar probabil avea ce regreta. Ce poate fi mai 
plăcut decât să hoinăreşti de capul tău, fără să te 
certe nimeni (cu excepţia Ritei, deşi cu rarele ei 
observaţii se putea împăca), respirând aer bun şi 
dormind noaptea fără să te suceşti şi să te învârteşti, 
pur şi simplu să pui tâmpla pe pernă şi gata, să 
adormi de parcă ti-ar fi dat careva cu un ciocan în 
frunte. Nici o problemă, în afară de direcţia pe care 
aveai s-o alegi a doua zi şi de timpul în care urma să 
ajungi la destinaţie. De-a dreptul nemaipomenit. 

Dimineaţa aceasta, petrecută la Bennington, 
Vermont, lângă Highway 9 ce îi purta spre est, 
dimineaţa asta reprezenta un moment special. Era 
chiar 4 lulie, Ziua Independenţei. 

Se ridică în sacul de dormit şi se uită spre Rita, 
dar ea mai dormea încă profund; nu i se distingeau 
decât formele corpului sub țesătura în carouri a 
sacului şi o şuviţă de păr. Ei bine, în dimineaţa asta 


hotărâse că trebuie s-o trezească cu ceremonial. 

Larry trase fermoarul jumătăţii lui de sac şi ieşi 
afară, gol-puşcă. În primă instanţă i se făcu pielea ca 
de găină, apoi se adaptă la temperatura aerului, care 
ajunsese probabil la douăzeci şi două de grade. Urma 
încă o zi splendidă. leşi din cort pe brânci şi se ridică 
în picioare. 

Lângă cort era parcat un Harley-Davidson de 1200 
de centimetri cubi, negru şi cromat. Fusese luat, ca şi 
sacul de dormit şi cortul, tot din Passaic. Până atunci, 
lăsaseră în urmă trei automobile, dintre care două în 
nişte blocaje de circulaţie teribile, iar cel de-al treilea, 
înţepenit în noroaiele de lângă Nutley, când 
încercaseră să ocolească un accident de circulaţie 
provocat de două camioane. Motocicleta era soluţia 
cea mai bună. Cu ea puteai să te strecori pe lângă 
accidente, cu viteză mică. Când nimereau într-o 
aglomeraţie pe şosea, o luau pe banda rezervată 
intervențiilor sau chiar pe trotuar, dacă exista aşa 
ceva. Pentru Rita nu era o plăcere — locul din spate o 
făcea nervoasă şi se agăța de Larry cu disperare —, 
dar recunoscuse că rămânea singura soluţie valabilă. 
Ultimul ambuteiaj al omenirii friza perfecțiunea. Dar 
de când plecaseră de la Passaic şi intraseră în zona 
provincială, mergeau cu mult mai repede. Pe 2 iulie 
trecuseră din nou în statul New York şi-şi făcuseră 
tabăra în marginea oraşului Quarryville, de unde se 
distingeau către vest povârnişurile ceţoase şi mistice 
ale Munţilor Catskill. În după-amiaza zilei de 3 
cotiseră către est şi intraseră în statul Vermont chiar 
la căderea amurgului. Aşa se făcea că astăzi se aflau 
la Bennington. 

Îşi ridicaseră cortul pe o înălţime din apropierea 
oraşului, iar acum, urinând în apropierea 
motocicletei, Lany putea să admire priveliştea ca de 
carte poştală a oraşului tipic New England. Două 
biserici de un alb imaculat, cu turle ascuţite, vrând 


parcă să străpungă cerul albastru al dimineţii, o 
şcoală particulară, clădiri din piatră cenușie, 
acoperite cu iederă, o fabrică, două şcoli clădite din 
cărămidă roşie, o mulţime de copaci îmbrăcaţi în 
straiele lor verzi, de vară. Singurele elemente care 
stricau, în mod subtil, tabloul, erau faptul că din 
coşurile fabricii nu ieşea fum şi numărul foarte mare 
de maşini strălucitoare, ca de jucărie, presărate în 
eele mai ciudate unghiuri pe strada principală, una şi 
aceeaşi cu şoseaua pe care o urmau şi ei. Dar în 
liniştea aceea însorită (linişte întreruptă doar de 
păsări, din când în când), Larry ar fi putut să repete, 
dacă ar fi apucat s-o cunoască, vorba Irmei Fayette: 
nici o pagubă. 

Numai că era 4 Iulie, iar el mai era încă american. 

Işi drese glasul, scuipă şi fredonă puţin, ca să-şi 
facă vocea. Trase aer în piept, conştient de adierea 
uşoară a dimineţii ce-i mângâia pieptul şi spatele gol, 
apoi începu să cânte din toată inima: 


O! spune, poţi să vezi, 
In lumina primilor zori, 
Ceea ce am întrevăzut cu mândrie, 
In ultimele sclipiri ale amurygului?... 


Cântă imnul până la capăt, cu faţa întoarsă spre 
Bennington, executând în final un mic dans burlesc, 
deoarece era convins că Rita ieşise şi ea în pragul 
cortului, zâmbindu-i. 

Incheie cu un salut energic în direcţia clădirii 
despre care bănuia că adăposteşte judecătoria din 
Bennington, apoi se întoarse, gândindu-se că cel mai 
potrivit fel în care putea să înceapă un alt an de 
independenţă în bătrânele State Unite ale Americii ar 
fi fost un futai în cea mai bună tradiţie americană. 

— Larry Underwood, tânăr patriot, îţi urează o 
dimineaţă cât se poate de b... 


Dar uşa cortului rămăsese în continuare închisă, 
iar Larry se simţi iarăşi cuprins de o trecătoare iritare 
împotriva ei. Şi-o reprimă cu hotărâre. Ea nu avea 
cum să fie tot timpul pe lungimea lui de undă. Asta 
era tot. Dacă înţelegi acest lucru şi te împaci cu el, 
înseamnă că eşti pe cale să ajungi la o relaţie matură. 
Se străduise din răsputeri să se poarte cum se cuvine 
cu Rita de la experienţa aceea cumplită din tunel, şi 
se descurcase foarte bine, după părerea lui. 

Nu era nici o filozofie, toată chestia era să te pui 
în locul ei. Trebuia să pleci de la premisa că ea e cu 
mult mai în vârstă şi că fusese obişnuită ca lucrurile 
să meargă într-un anume fel. Era cât se poate de 
normal să se adapteze mai greu la o lume care se 
întorsese cu dosul în sus. Pilulele, de exemplu. Nu se 
prea bucurase constatând că-şi luase cu ea o afurisită 
de farmacie, pusă într-un borcan cu capac care se 
înşuruba. Yellowjackets. Quaalude, Darvon, şi altele, 
pe care ea le numea "pastiluţele mele de revenit". 
Acestea erau amfetamine. Dacă luai trei pastiluţe cu 
o gură de tequila, te ţinea bâţâitul o zi întreagă. 
Atâtea pastile de toate categoriile, calmante sau 
stimulente, însemnau nici mai mult, nici mai puţin 
decât toxicomanie. Toxicomanie cât casa. lar chestia 
asta nu-i plăcea, pentru că dacă mergeai cu logica 
până la capăt, era un soi de palmă pe obrazul lui, nu? 
De ce era nervoasă? De ce-i venea greu să adoarmă 
noaptea? El n-avea nici o treabă din punctul ăsta de 
vedere. Ce, n-avea grijă de ea? Păi nu încăpea nici o 
îndoială că da. 

Se întoarse la cort, apoi ezită. Poate ar trebui s-o 
lase să doarmă. Poate era extenuată. Dar... 

Se uită în jos, către scula lui cea bătrână, care nu 
era deloc de acord s-o lase să doarmă. Interpretarea 
lui Star-Speckled Banana îl excitase. Prin urmare, 
Larry ridică pânza de la intrarea cortului şi pătrunse 
înăuntru. 


— Rita? 

După aerul curat şi proaspăt al dimineţii de afară, 
îl izbi imediat; probabil înainte fusese foarte adormit, 
de nu-şi dăduse seama. Fără să fie foarte puternică, 
pentru că înăuntrul cortului era ventilat, duhoarea nu 
putea fi trecută cu vederea: era mirosul acela dulce- 
acru al vomei. 

— Rita? 

Încremenirea în care zăcea îl îngrijora tot mai 
tare; din sacul de dormit ieşea în continuare acea 
unică şuviţă de păr. Se târî către ea în patru labe, iar 
mirosul de vomă devenea tot mai puternic, făcând să 
i se strângă stomacul. 

— Rita, te simţi bine? Scoală-te, Rita! 

Nici o mişcare. 

O întoarse cu faţa în sus, constatând că fermoarul 
sacului era pe jumătate desfăcut, ca şi cum peste 
noapte s-ar fi chinuit să iasă din el, înțelegând poate 
ce se întâmpla cu ea, zbătându-se zadarnic, în timp 
ce el, domnul înălțimile lui Rocky Mountains în 
persoană, dormea împăcat alături. O întoarse cu faţa 
în sus şi unul dintre flacoanele cu pilule îi căzu din 
mână, ochii ei erau ca nişte bile acoperite de ceaţă şi 
lipsite de strălucire îndărătul pleoapelor pe jumătate 
închise, iar gura îi era plină cu voma aceea verde, 
care o sufocase. 

Îi cercetă faţa vreme îndelungată. Stătea foarte 
aproape de ea, iar cortul părea să devină din ce în ce 
mai fierbinte, până când se făcuse ca într-un pod la 
sfârşitul unei după-amieze de august, chiar înainte de 
izbucnirea unei furtuni cu fulgere şi tunete care să 
răcorească atmosfera. Avea senzaţia că i se umflă tot 
mai mult capul. Gura femeii era plină de porcăria aia. 
Nu reuşea să-şi dezlipească ochii de pe imaginea 
aceea. lar în minte i se rotea mereu aceeaşi 
întrebare, ca un iepure mecanic la cursele de ogari: 
Oare câtă vreme am dormit alături de ea după ce-a 


murit? Scârbos, domnule. Scâââr-bos. 

Scăpă de scurta lui paralizie şi ieşi în grabă din 
cort, julindu-şi ambii genunchi când intră în contact 
cu pământul gol de alături. Crezu că va vărsa şi el şi 
se luptă din răsputeri cu greaţa, pentru că ura mai 
mult decât orice să borască, dar după aceea îi trecu 
prin minte: Dar eu mă întorceam acolo ca să mă 
CULC cu ea, domnule!, şi atunci totul ţâşni din el cu 
furie: se târî departe de oribila masă aburindă, 
plângând şi blestemând gustul oribil din gura şi din 
nasul lui. 


Se gândi la ea aproape întreaga dimineaţă. Într-o 
măsură oarecare, moartea ei reprezenta o uşurare — 
de fapt, chiar în mare măsură. Acest lucru nu avea 
să-l spună nimănui niciodată. Confirma tot ceea ce 
spuseseră despre el maică-sa, Wayne Stukey, ba 
chiar şi proasta aia ordinară care avea apartamentul 
lângă Fordham University. Larry Underwood, 
Exhibiţionistul din Fordham. 

— Nu sunt un tip de treabă, zise el cu voce tare. 

După ce o făcu, se simţi mai bine. Îi era mai 
simplu să spună astfel adevărul, iar adevărul era 
acum cel mai important lucru, încheiase un pact cu el 
însuşi, în acel spaţiu al subconştientului în care trag 
sforile Puterile din Spatele Tronului, că va avea grijă 
de ea. Poate că nu era un tip prea amabil, dar nici 
criminal nu era, deşi întâmplarea din tunel putea fi 
considerată chiar o tentativă de omor. Prin urmare 
avea de gând să se îngrijească de ea, nu avea să mai 
tipe la ea, indiferent cât de enervat ar fi fost — ca 
atunci când se agăţase de el cu disperare, când se 
suise pe Harley —, nu avea de gând să se înfurie, 
indiferent cât de mult trebuia să întârzie din cauza ei 
şi indiferent cât de prosteşte se purta în anumite 
situaţii. Cu două seri în urmă, ea pusese o conservă 


cu mazăre în cărbunii focului de tabără fără să dea o 
gaură în capac, iar el pescuise cutia carbonizată şi 
umflată, cam trei secunde înainte să explodeze ca o 
bombă, orbindu-i poate cu vreun fragment ascuţit din 
tablă. Şi-i ţinuse oare vreo morală din cauză asta? Nu. 
Nu-i ţinuse. Făcuse o simplă glumă şi trecuse peste 
incident. La fel şi cu pilulele. Işi făcuse socoteala că 
pastilele sunt treaba ei. 

Poate c-ar fi trebuit să stai de vorbă cu ea despre 
chestiunea asta. Poate ca şi-ar fi dorit asta din partea 
ta. 

— Nu era vorba de o afurisită de întâlnire, spuse 
el tare. 

Ci de supravieţuire. lar ea nu fusese în stare să 
facă faţă. Poate că fusese conştientă de acest lucru, 
chiar din ziua aceea, când se întâlniseră în Central 
Park, iar ea trăsese aproape la întâmplare, spre un 
copac, cu un pistol ieftin, după cum arăta, care ar fi 
putut foarte bine să-i explodeze în mână. Poate că... 

— Poate că, pe dracu'! strigă Larry furios. 

Ridică bidonul la gură, dar nu mai era apă, iar în 
gură îi stăruia încă gustul acela neplăcut. Poate că 
oameni ca ea existau în toată ţara. Gripa nu a lăsat în 
urma ei doar supraviețuitori perfecţi, de ce-ar fi făcut- 
o? S-ar putea să existe chiar acum în ţară un tânăr 
într-o perfectă condiţie fizică, imun la gripă, dar care 
moare din cauza amigdalitei. După cum ar fi zis 
Henry Youngman: "Hei, oameni buni, există milioane 
şi milioane." 

Larry stătea chiar în apropierea autostrăzii, într-o 
zonă pavată, de unde se deschidea o panoramă 
unică. Priveliştea Vermontului coborând lin spre New 
York, în ceața aurie a dimineţii, îţi tăia răsuflarea. Un 
indicator informa că "aici se află Twelve-Mile Point". 

Larry gândea că el poate să vadă mult mai 
departe, nu doar optsprezece kilometri. lar într-o zi 
senină ai putea vedea chiar şi veşnicia. La capătul 


opus al parcării era un zid de piatră, până la înălţimea 
genunchilor, cimentat, şi câteva sticle sparte de 
Budweiser. Şi un prezervativ folosit. Presupunea că 
elevii de liceu obişnuiau să urce până aici, la apus, 
urmărind aprinderea luminilor în oraşul de dedesubt. 
Mai întâi se înflăcărau, apoi treceau la amor. Adică, 
ce pizda mă-sii, după cum obişnuiau ei să zică. 

Prin urmare, de ce se simţea el atât de rău, dacă-i 
pe-aşa? Spunea adevărul adevărat, nu? Da. lar partea 
cea mai rea a adevărului era că se simţea uşurat, 
este? Din cauză că scăpase de piatra atârnată de 
gât? 

Nu, cel mai rău lucru era izolarea. Faptul că era 
singur. 

Siropos, dar adevărat. Ar fi vrut să poată să se 
bucure de privelişte împreună cu cineva. Cineva către 
care să se poată întoarce şi să-i comunice un gând, 
fie el şi modest: Într-o zi senină ai putea vedea chiar 
şi veşnicia. Dar singura persoană care l-ar fi putut 
însoţi se găsea într-un cort rămas cu doi kilometri în 
urma lui, cu gura plină de borâtură verde. Pe cale să 
înţepenească. Atrăgând muştele. 

Larry îşi puse capul pe genunchi şi închise ochii. 
Se strădui să nu plângă. Ura plânsul aproape la fel de 
tare ca borâtul. 


Până la urmă, se dovedise un laş. Nu fusese în 
stare s-o îngroape. Invocă cele mai negre gânduri de 
care era în stare — viermi şi gândaci, marmotele care 
ar simţi-o şi-ar veni să se înfrupte, purtarea incorectă 
a unei fiinţe omeneşti care-o lasă pe o alta în 
părăsire, ca pe un ambalaj de bomboane sau ca pe o 
cutie goală de Pepsi. Pe de altă parte, îngroparea ei 
avea, aparent, unele vagi implicaţii ilegale deşi, ca să 
spunem adevărul (iar el spunea acum purul adevăr, 
nu-i aşa?), ăsta nu era decât un argument raţional 


ieftin. Ar fi fost capabil să coboare până în 
Bennington şi să pătrundă prin spargere în magazinul 
de fierărie Ever Popular, de unde să ia sapa Ever 
Popular şi un târnăcop Ever Popular pe măsură; ar fi 
fost capabil chiar şi să se întoarcă aici, la înălţime, 
unde era linişte şi splendoare, şi să sape mormântul 
Ever Popular în apropierea Belvederii Ever Popular. 
Dar ca să se întoarcă în cortul ăla (în care puţea 
probabil exact ca în toaleta din Transverse Number 
One din Central Park, unde bomboana râncedă Ever 
Popular va rămâne pentru eternitate) şi să tragă 
fermoarul sacului de dormit până la capăt în partea 
ei, să scoată afară trupul ţeapăn şi puhav şi s-o tragă 
de subsuori până la groapă şi s-o arunce înăuntru şi 
apoi să împingă bulgării peste ea, urmărind cum cade 
pământul peste picioarele albe, cu nodulii 
proeminenţi ai varicelor, şi cum i se agaţă ţărâna în 
păr... 

Vai, vai, băiete. Cred că o să sar peste chestia 
asta. Dacă sunt o găină laşă, asta-i situaţia. Co-co, 
CO-CO, CO-CO. 

Se întoarse la cort şi ridică din nou bucata de 
pânză de la intrarea cortului. Găsi un băț lung. Inspiră 
profund aer proaspăt, îşi ţinu respiraţia şi-şi pescui 
hainele cu băţul. Apoi se retrase câţiva paşi şi se 
îmbrăcă. Mai inspiră o dată, îşi ţinu respiraţia şi se 
folosi de băț ca să-şi recupereze cizmele. Se aşeză pe 
un arbore doborât şi se încalţă. 

Mirosul se strecurase în haine. 

— Fir-ar al dracului, şopti el. 

Din locul acela o vedea, pe jumătate ieşită din 
sacul de dormit, cu mâna întinsă, încremenită într-o 
poziţie crispată, căutând parcă flaconul cu pastile 
care îi căzuse. Ai fi zis că ochii ei cu pleoapele 
coborâte pe jumătate îl privesc acuzator. Asta îi 
aduse iarăşi aminte de tunel şi de viziunea pe care o 
avusese acolo, cu morţii care porniseră să meargă. 


Se grăbi să închidă cortul la loc, cu băţul. 

Dar cu asta nu scăpase de mirosul ei. 

Prin urmare, făcu totuşi un prim popas la 
Bennington, iar în Bennington Men's Shop se 
descotorosi de toate hainele şi-şi alese altele noi, trei 
schimburi plus patru perechi de ciorapi şi pantaloni 
scurţi. Îşi găsi până şi o pereche nouă de cizme. 
Privindu-se în oglinda triplă, vedea în spatele lui 
magazinul pustiu şi Harleyul sprijinit neglijent lângă 
trotuar. 

— Ce ţoale mişto, murmură el. Nemaipomenite! 

Însă în jur nu era nimeni care să-i admire gustul. 

leşi din magazin şi porni motorul. Se gândi că ar fi 
trebuit să se oprească la un magazin şi să-şi facă rost 
de un alt cort şi de un sac de dormit, dar în momentul 
respectiv îşi dorea cel mai tare să plece din 
Bennington. Avea să se oprească altundeva. 

leşind din oraş, căută din priviri culmea domoală 
şi distinse Twelve-Mile Point, însă nu şi locul unde 
ridicaseră cortul. Era cu atât mai bine, chiar... 

Când se concentră din nou asupra drumului, Larry 
simţi că îngheaţă de spaimă. Un camion Internaţional 
Harvester, cu o rulotă pentru cai, derapase, probabil 
încercând să evite o maşină, iar remorca se 
răsturnase. Era pe cale să intre cu motocicleta drept 
în obstacol, pentru că nu fusese atent la şosea. 

Roti brusc ghidonul spre dreapta, târându-şi 
cizmele noi de suprafaţa asfaltului, şi aproape scăpă 
nevătămat. Dar pedala lui stângă agăţă bara din 
spate a remorcii şi motocicleta se răsturnă. Larry 
ateriză pe marginea şoselei, simțind cum i se 
zdruncină toate oasele. Motorul Harleyului mai hurui 
câteva momente, apoi se opri. 

— Eşti teafăr? se întrebă el. 

Slavă Domnului, nu mergea decât cu vreo treizeci 
de kilometri la oră. Slavă Domnului că Rita nu era cu 
el, şi-ar fi ieşit din minţi de isterie. Desigur, dacă Rita 


ar fi fost cu el, nu s-ar fi uitat într-acolo, adică şi-ar fi 
văzut de treaba lui. 

— Sunt neatins, îşi răspunse singur, deşi încă nu 
era foarte sigur de asta. 

Se ridică în picioare. Liniştea îl afecta profund, aşa 
cum i se întâmpla tot mai des; era atâta tăcere, încât 
puteai să şi înnebuneşti, dacă te lăsai preocupat prea 
mult de aeest gând. Chiar şi ţipetele Ritei ar fi fost o 
mângâiere în momentul respectiv. Spaţiul din jurul lui 
păru deodată să se umple de pete luminoase şi 
înţelese, cu groază, că era la un pas de leşin. Sunt 
sigur rănit, gândi el, peste câteva clipe, după ce trece 
primul şoc, am să simt durerea, atunci osă mă 
apuce, m-am tăiat rău sau cine ştie ce-am păţit, cine 
o să-mi pună un bandaj? 

Dar după ce-i trecu acea secundă de slăbiciune, 
se cercetă şi ajunse la concluzia că, de fapt, era 
teafăr. Se tăiase la ambele mâini, iar pantalonii lui cei 
noi se rupseseră în genunchiul drept — şi genunchiul 
era rănit —, dar de fapt nu era vorba decât de nişte 
simple julituri, şi în definitiv ce mama dracului, oricui i 
se putea întâmpla să cadă de pe motocicletă. 

De fapt, ştia prea bine din ce scăpase. Ar fi putut 
să se lovească rău la cap, să-şi frângă gâtul şi să zacă 
acolo, în soarele fierbinte, până când murea. Sau se 
putea sufoca din cauza propriei vome, cum i se 
întâmplase unei anumite prietene de-a lui, de curând 
decedate. 

Se apropie şovăielnic de motocicletă şi o ridică. 
Nu părea să fi suferit nici o stricăciune, cu toate 
acestea arăta altfel, înainte, fusese o maşinărie 
suficient de şarmantă ce putea servi dublului scop de 
a-l transporta şi de a-i da sentimentul că este aidoma 
lui james Dean sau Jack Nicholson în Hell's Angels on 
Wheels. Acum însă, avea sentimentul că piesele 
cromate rânjeau ca nişte javre mărunte, de circ, 
invitându-l să se apropie şi să se măsoare cu 


monstrul pe două roţi, ca să vadă dacă este cu 
adevărat bărbat. 

Motorul porni la a treia cheie şi ieşi din 
Bennington cu viteză infimă, aproape la pas. Pe braţe 
îi apăruseră brățări reci de sudoare şi îşi dorea să 
vadă o faţă omenească cum nu-şi mai dorise nicicând 
în viaţa lui. 

Dar în ziua respectivă nu mai văzu pe nimeni. 

După-amiază se decise să meargă ceva mai 
repede, dar de îndată ce acul vitezometrului ajungea 
la treizeci de kilometri la oră, nimic nu-l putea 
convinge să deschidă mai mult clapeta de 
acceleraţie, chiar dacă drumul dinaintea lui era 
absolut liber. La marginea Wilmingtonului era un 
magazin cu articole de sport şi motociclete, unde se 
opri şi-şi făcu rost de un sac de dormit, de o pereche 
de mănuşi groase şi de o cască, dar, cu toate că şi-o 
fixase pe cap, nu depăşi patruzeci de kilometri la oră. 
În curbele lipsite de vizibilitate, încetinea până la 
viteza minimă. Prin faţa ochilor îi defilau mereu 
imagini cu el întins la marginea drumului, în stare de 
inconştienţă şi sângerând abundent, fără să-i vină 
nimeni în ajutor. 

La ora 5, pe când se afla în apropierea oraşului 
Brattleboro, becul de alarmă al Harleyului se aprinse. 
Larry trase la marginea drumului şi stinse motorul cu 
sentimente amestecate, de uşurare şi de dezgust. 

— La fel de bine puteai s-o şi împingi, spuse el. E 
făcută să meargă cu nouăzeci la oră, tâmpitule! 

O lăsă acolo şi intră în oraş, fără a şti dacă se va 
întoarce s-o recupereze. 

Noaptea respectivă dormi pe Brattleboro 
Municipal Coramon, sub protecţia relativă a 
acoperişului chioşcului pentru orchestră. Se retrase 
acolo de îndată ce se înnoptă şi adormi imediat. Peste 
o vreme, un zgomot îl trezi brusc din somn. Se uită la 
ceas. Firele subţiri de radiu luminescent de pe limbi îl 


ajutară să vadă că era 11.20. Se ridică într-un cot şi 
scrută întunericul; chioşcul uriaş de deasupra lui îl 
făcea să regrete cortul cel mic, unde căldura trupului 
se păstra aşa de bine. Ca un minunat şi ospitalier 
pântece din pânză! 

Chiar dacă existase cu adevărat un zgomot, 
încetase acum; până şi greierii tăcuseră. Era normal? 
Putea fi normal? 

— E cineva acolo? strigă Larry, speriindu-se de 
sunetul propriei sale voci. 

Căută în jur arma şi n-o găsi decât după câteva 
interminabile momente de panică. Când o atinse, 
apăsă pe trăgaci fără să se gândească, exact ca un 
om care se scufundă în ocean şi se agaţă cu 
disperare de colacul ce-i este aruncat. Dacă n-ar fi 
fost trasă piedica, ar fi reuşit să declanşeze arma şi 
să se împuşte. 

Liniştea aceea nu era de bun augur, de asta era 
sigur. Poate era un om, poate un animal mare şi 
primejdios. Desigur, şi un om putea fi primejdios. Un 
om cum fusese cel care-l înjunghiase de nenumărate 
ori pe bietul monstru-urlător sau ca John Bearsford 
Tipton, care-i oferise un milion bani gheaţă în schim- 
bul femeii lui. 

— Cine-i acolo? 

Avea o lanternă în sac, dar ca s-o găsească, ar fi 
trebuit să lase din mână carabina, pe care o ţinea 
pregătită. Şi apoi... oare ţinea cu adevărat să vadă 
despre cine era vorba? 

Rămase pe loc, aşteptând o mişcare sau 
repetarea zgomotului care îl trezise (oare fusese un 
zgomot? sau doar visase?) şi, nu după multă vreme, 
începu să moţăie, apoi adormi din nou. 

Pe neaşteptate, tresări puternic, deschise larg 
ochii, iar pielea i se făcu ca de găină. Acum se auzise 
sigur zgomotul, iar dacă noaptea n-ar fi fost noroasă, 
luna, aproape plină, i-ar fi dezvăluit... 


Dar nu voia să vadă. Nu, era absolut sigur că nu 
voia să vadă. Cu toate acestea rămase încordat, cu 
capul înălţat, ascultând ţăcănitul ritmat al tocurilor 
prăfuite de cizmă, măsurând trotuarul de pe Main 
Street, Brattleboro, Vermont, mergând către vest, 
estompându-se treptat şi contopindu-se în cele din 
urmă în freamătul potolit al lucrurilor din jur. 

Larry simţi imboldul năvalnic şi dement să sară în 
picioare, să lase sacul de dormit să-i alunece până la 
glezne şi să strige: Vino înapoi, indiferent cine oi fi tu! 
Nu-mi pasă! Vino înapoi! Dorea oare cu adevărat să 
emită un asemenea cec în alb cine ştie cui? Chioşcul 
i-ar fi amplificat strigătul... implorarea. Şi dacă paşii 
aceia se întorceau cu adevărat, devenind tot mai 
stridenţi în liniştea aceea, în care nici măcar greierii 
nu mai îndrăzneau să cânte? 

În loc să se ridice, se culcă la loc şi se ghemui în 
poziţia de fetus, cu mâinile încolăcite în jurul 
carabinei. În noaptea asta n-o să mai adorm, îi trecu 
prin minte, dar în nici trei minute fu din nou cuprins 
de somn; a doua zi de dimineaţă, era ferm convins că 
visase toată întâmplarea. 


CAPITOLUL 42 


ÎN TIMP CE Larry Underwood suferea pe 4 lulie 
accidentul lui de motocicletă, la distanţă de doar un 
stat, Stuart stătea pe o stâncă de la marginea 
drumului şi mânca. Auzi zgomotul tot mai apropiat al 
unor motoare. Îşi termină cutia de bere dintr-o 
înghiţitură şi închise cu grijă capacul tubului din 
hârtie cerată în care se aflau biscuiţii Ritz. Puşca lui 
se afla la îndemână, sprijinită de pietre. O ridică, îi 
trase piedica şi o lăsă din nou jos, de această dată 
puţin mai aproape. Judecând după zgomot, se 


apropiau nişte motociclete de mic litraj. De doi- 
cincizeci? În liniştea aceea profundă, era imposibil să 
spui la ce distanţă se aflau. Cincisprezece kilometri, 
poate, cu mare aproximaţie. Ar fi avut tot timpul să 
mai mănânce, dacă ar fi vrut, însă îi pierise cheful. Pe 
de altă parte, soarele era cald, iar gândul că va întâlni 
alţi oameni îi făcea plăcere. Nu mai văzuse oameni vii 
de când se despărţise de Glen Bateman, la 
Woodsville. Aruncă încă o privire către armă. Trăsese 
piedica pentru că oamenii aceia se puteau dovedi de 
teapa lui Elder. Lăsase puşca sprijinită de stâncă 
pentru că spera că vor fi ca Bateman — poate nu la 
fel de pesimişti în ceea ce priveşte viitorul, totuşi. 
Societatea va apărea din nou, zisese Bateman. Te rog 
să remarci că nu i-am adăugat adjectivul "reformată". 
Ar fi fost o glumă macabră. In cadrul rasei umane nu 
se produce, practic, nici un fel de reformă. 

In ceea ce-l privea pe el, personal, Bateman nu 
dorea să participe la reapariţia societăţii. El părea 
absolut mulţumit — cel puţin pentru moment — să 
poată să se plimbe cu Kojak, să picteze, să joace golf 
prin grădina lui şi să se gândească la implicaţiile 
sociologice ale dispariţiei aproape totale a populaţiei. 

Dacă mai treci pe aici şi-mi adresezi încă o 
invitație să "ne unim", Stu, probabil am să accept. 
Acesta este blestemul rasei umane. Faptul că este 
sociabilă. Cristos ar fi trebuit să vorbească astfel: 
"Da, adevăr grăiesc vouă, de câte ori vă strângeți 
câte doi sau trei, înseamnă că un alt individ o să se 
aleagă cu capul spart." Vrei să-ți spun ce ne învață 
sociologia despre tagma omenească? Am să-ți ofer 
doar un rezumat. Un om singur, bărbat sau femeie, 
este un sfânt. Doi oameni se vor iubi. Dacă sunt trei, 
vor inventa lucrul acela fermecător pe care-l numim 
"societate". Patru oameni vor construi o piramidă. 
Cinci oameni vor transforma pe unul dintre ei în 
paria. Şase vor reinventa prejudecata. Dacă se adună 


şapte, în şapte ani vor reinventa războiul. Este posibil 
ca omul să fi fost creat după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu, dar societatea umană a fost făcută după 
chipul şi asemănarea opusului Lui şi de atunci 
încoace se tot străduieşte să se întoarcă acasă. 

Oare era adevărat? Dacă da, atunci Dumnezeu să- 
i ajute. În ultima vreme, Stu se gândise foarte mult la 
prietenii şi cunoştinţele lui. Memoria sa avea tendinţa 
să estompeze, ba chiar să şteargă cu totul însuşirile 
lor neplăcute — felul în care Bill Hapscomb se scobea 
în nas şi apoi îşi ştergea degetul de talpa pantofului, 
bătăile pe care le trăgea Norm Bruett copiilor săi, 
metoda dezagreabilă prin care Billy Verecker 
împiedica sporul necontrolat al populaţiei de pisici din 
jurul casei, zdrobind testele fragede ale pisoilor nou- 
născuţi sub călcâiul bocancilor. 

Gândurile care îi veneau lui preferau să fie cu 
totul şi cu totul bune. Mersul la vânătoare în zori, 
înfofoliţi în jachete în carouri şi veste portocalii Day- 
Glo. Partidele de pocher acasă la Ralph Hodges şi 
Willy Craddock, care se plângea mereu că pierde 
patru dolari la joc, chiar şi atunci când câştiga 
douăzeci. Sau când scoseseră maşina lui Tony 
Leominster din şanţ; se îmbătase într-un hal fără de 
hal şi ieşise de pe şosea, iar acum se învârtea în jurul 
lor, clătinându-se, şi se jura pe Dumnezeu şi pe toţi 
sfinţii că evitase o remorcă plină cu mexicani, din cei 
trecuţi ilegal peste graniţă. Doamne, se prăpădiseră 
de râs. Nesfârşitele bancuri cu mexicani ale lui Chris 
Ortega. Drumurile la Huntsville, după curve, sau când 
Joe Bob Brentwood luase păduchi şi încercase să 
convingă pe toată lumea că-i luase de pe canapeaua 
din balcon, şi nu de la fata de la etaj. Se distraseră 
nemaipomenit. Poate nu era ceea ce nişte tipi 
sofisticaţi ar fi considerat distracţie — cluburi de 
noapte, restaurante de lux şi muzee, dar el ştia bine 
că fusese nemaipomenit. Se gândea la toate astea, 


trecându-le iarăşi şi iarăşi în revistă, ca un bătrân 
singuratic, care-şi întinde nenumărate pasienţe, cu un 
pachet soios de cărţi. Cel mai mult îşi dorea să audă 
alte voci omeneşti, să cunoască alţi oameni, să aibă 
pe cine să întrebe: "Ai văzut?" atunci când se 
întâmpla ceva interesant, cum fusese ploaia de 
meteoriți pe care o văzuse cu două seri în urmă. Nu 
era o persoană vorbăreaţă, dar nu-i făcuse niciodată 
plăcere să fie singur. 

Prin urmare, atunci când motocicletele se iviră, în 
sfârşit, de după curbă, el îşi îndreptă spatele; erau 
două Honda 250, conduse de un băiat cam de 
optsprezece ani şi de o fată, poate ceva mai mare 
decât însoţitorul ei. Tânăra purta o bluză de un 
galben-intens şi o pereche de Levi's albastru-pal. 

Cei doi îl văzură stând pe piatra lui şi ambele 
Honda se clătinară uşor, trădând surprinderea lor. 
Băiatul rămase cu gura căscată. Câteva momente nu 
a fost foarte limpede dacă aveau de gând să 
oprească sau să-şi continue drumul lor grăbit către 
vest. 

— Hi! îi salută Stu cât se poate de prietenos, 
ridicând o mână. _ 

Inima îi bătea mai să-i iasă din piept. Işi dorea din 
tot sufletul ca ei să se oprească. Ceea ce se şi 
întâmplă. 

La început, rămase surprins de atitudinea lor 
încordată. Mai ales băiatul: ai fi zis că tocmai i se 
vărsase în sânge un galon întreg de adrenalină. 
Desigur, Stu avea o armă, dar n-o ţinea îndreptată 
asupra lor, iar ei, la rândul lor, erau înarmaţi; el avea 
un pistol, iar ea purta pe spate o mică puşcă de 
vânătoare, ca o actriţă interpretând rolul lui Patty 
Hearst, fără prea mare convingere. 

— Cred că e-n regulă, Harold, spuse fata, dar cel 
căruia i se adresase continua să stea ţeapăn pe 
motocicletă, măsurându-l pe Stu cu surprindere şi 


pregătit pentru o înfruntare. 

— Ţi-am spus că sunt de părere că..., repetă ea. 

— Şi cum putem fi atât de siguri? se răsti Harold, 
fără a-şi dezlipi privirile de Stu. 

— Ei bine, mă bucur să vă văd, dacă asta are vreo 
importanţă, zise Stu. 

— Şi dacă eu nu vreau să te cred? îl provocă 
Harold. 

Stu constată că era verde de spaimă, copleşit de 
responsabilitatea faţă de fată. 

— Ei bine, atunci nu mai ştiu. 

Stu cobori de pe stâncă. Mâna tremurătoare a lui 
Harold se apropie de pistolul pus în toc. 

— Harold, nu face aşa ceva, îl sfătui tânăra. 

Apoi amuţi şi ea; pentru moment, tustrei părură 
incapabili să iasă din acest impas — un grup de trei 
puncte care, legate prin linii, ar fi format un triunghi a 
cărui formă exactă nu putea fi încă prevăzută. 

— Oooof, se tângui Fran, aşezându-se pe un petic 
acoperit cu muşchi lângă un ulm de la marginea 
drumului. N-o să mai scap niciodată de bătăturile de 
pe fund, Harold. 

Harold emise un mormăit morocăânos. 

Fata i se adresă lui Stu. 

— Ai călărit vreodată două sute cincizeci de 
kilometri pe o Honda, domnule Redman? Nu 
recomand nimănui. 

Stu zâmbi. 

— Încotro aţi pornit? 

— Nu e treaba ta! se răsti Harold nepoliticos. 

— Ce fel de atitudine mai e şi asta? îl luă Fran la 
rost. Domnul Redman este prima persoană pe care 
am întâlnit-o de la moartea lui Gus Dinsmore! Vreau 
să spun, dacă nu am pornit în căutarea altor oameni, 
atunci de ce-am mai plecat? 

— Te păzeşte pe tine, asta-i tot, îi spuse Stu calm, 
rupând un fir de iarbă şi vârându-l între buze. 


— Corect, chiar asta fac, confirmă Harold, 
nepotolit. 

— Eu credeam că ne păzim unul pe celălalt, zise 
ea, iar Harold se coloră puternic în obraji. 

Lui Stu îi trecu prin minte: Dă-mi trei oameni, iar 
ei vor forma o societate. Dar ce potrivire exista între 
cei doi şi el? Fata îi plăcea, în schimb băiatul îi lăsa 
impresia unui fanfaron speriat. lar un fanfaron speriat 
poate deveni un om extrem de primejdios, în 
circumstanţele potrivite... sau nepotrivite. 

— Cum vrei tu, murmură Harold. 

Il învrednici pe Stu cu o privire superioară şi 
scoase la iveală un pachet de Marlboro din buzunarul 
de la piept. Îşi aprinse o ţigară. Trăgea din ea ca un 
om care nu s-a apucat de fumat decât de puţină 
vreme. Cam de alaltăieri încoace. 

— Mergem la Stovington, Vermont, îi explică 
Frannie. La centrul epidemiologic de acolo. Noi... ce s- 
a întâmplat, domnule Redman? 

Acesta se albise instantaneu la faţă. Firul de iarbă 
pe care-l mesteca îi căzu în poală. 

— Şi de ce tocmai acolo? se interesă el. 

— Pentru că acolo se află, întâmplător, un 
laborator de studiu al bolilor transmisibile, îi răspunse 
Harold sfidător. A fost ideea mea că, dacă în ţara asta 
mai exista vreo urmă de ordine ori vreo persoană cu 
autoritate care să fi scăpat de flagel, ea ar trebui 
căutată fie la Stovington, fie în Atlanta, unde există 
un alt centru de acest gen. 

— Aşa este, confirmă şi Frannie. 

— Vă pierdeţi vremea, le spuse Stu. 

Frannie păru uluită, iar Harold indignat; 
îmbujorarea începu să se întindă iarăşi peste obrajii 
lui. 

— Nu cred că ai căderea să emiţi asemenea 
judecăţi, domnule. 

— Ba cred că am. Eu vin de acolo. 


Acum arătau amândoi uluiţi. Uluiţi şi năuciţi. 

— Ai ştiut de existenţa lui? întrebă Frannie, vădit 
afectată. Te-ai dus ca să verifici? 

— Nu, n-a fost aşa. Eu... 

— Eşti un mincinos! 

Vocea lui Harold căpătase tonuri acute şi 
stridente. 

Fran văzu un fulger alarmant de mânie în ochii lui 
Redman, care apoi reveniră la blândeţea lor 
obişnuită. 

— Nu. Nu sunt. 

— Ba eu îţi spun că eşti! Nu eşti decât un... 

— Harold, taci din gură! 

Harold îi aruncă o privire rănită. 

— Frannie, cum poţi tu să crezi... 

— Cum poţi tu să fii atât de nepoliticos şi 
duşmănos? îi replică ea supărată. Cel puţin ascultă 
ce-are de zis, Harold! 

— Nu am încredere în el. 

Mi se pare cinstit, gândi Stu, asta înseamnă că 
suntem chit. 

— Cum poţi să n-ai încredere într-un om pe care 
de-abia l-ai întălnit? Zău, Harold, te comporti de-a 
dreptul dezgustător! 

— Haideţi să vă spun de unde ştiu, le propuse Stu 
calm. 

Relată o versiune abreviată a întâmplărilor ce 
debutaseră o dată cu accidentul provocat de 
Campion la pompele de benzină ale lui Hap. Le 
povesti în câteva cuvinte evadarea lui de la 
Stovington, acum o săptămână. Harold îşi privea ţintă 
mâinile cu care smulgea bucăţi de muşchi şi le 
fragmenta. În schimb, faţa tinerei se transforma 
încetul cu încetul într-o mască tragică, iar lui Stu i se 
făcu milă de ea. Plecase alături de băiat (care, trebuie 
recunoscut, avusese o idee foarte bună), sperând cu 
disperare că se mai păstrase ceva din vechea ordine. 


Ei bine, aşteptările ei se dovedeau zadarnice. 
Lovitura părea amarnică, judecând după privire. 

— Nu a scăpat nici Atlanta? Epidemia le-a distrus 
pe amândouă? întrebă ca. 

— Da, confirmă Stu, iar ea izbucni în lacrimi. 

Ar fi vrut s-o consoleze, dar băiatului nu i-ar fi 
convenit. Harold îi aruncă o privire neliniştită lui Fran, 
apoi privi din nou în jos, la grămăjoara de muşchi. Stu 
îi întinse fetei batista. Abătută, ea îi mulţumi, fără să- 
şi ridice privirile. Harold se uită din nou ursuz spre el, 
cu ochii unui băieţel lacom, care vrea tot borcanul cu 
dulciuri doar pentru el. O să aibă o mare surpriză, se 
gândi Stu, când va constata că o fată nu este un 
borcan cu dulciuri. 

Când lacrimile se potoliseră, Fran îi declară: 

— Consider că Harold şi cu mine trebuie să-ţi 
mulţumim. Ne-ai salvat cel puţin de la o călătorie 
lungă şi de o dezamăgire la capătul ei. 

— Vrei să spui că-l crezi? Aşa, pur şi simplu? El îţi 
vinde o poveste mare de tot, iar tu... o cumperi? 

— Harold, de ce ne-ar minţi? Cu ce scop? 

— Păi, de unde să ştiu eu ce este în mintea lui? 
întrebă Harold cu brutalitate. Să ucidă, poate. Sau să 
violeze. 

— Eu nu cred în viol, interveni Stu cu blândeţe. 
Poate ştii tu ceva despre chestia asta ce eu nu ştiu. 

— Stati, zise Fran. Harold, nu vrei să încerci să nu 
te mai porţi atât de îngrozitor? 

— îngrozitor? strigă Harold. Eu care vreau să am 
grijă de tine... de noi... ce ţi se pare atât de 
îngrozitor? 

— Uitaţi-vă, spuse Stu, ridicându-şi mâneca. În 
apropierea cotului avea mai multe urme de ac pe cale 
de vindecare şi ultimele semne ale unei vânătăi 
aproape trecute. Mi-au făcut tot felul de injecții. 

— Poate că te droghezi, spuse Harold. 

Stu îşi trase mâneca în jos, fără să răspundă. Era 


vorba de fată, bineînţeles. Se obişnuise cu ideea că 
este proprietatea lui. Ei, pe unele fete le puteai 
transforma într-o proprietate, pe altele, nu. lar ea 
părea să facă parte din cea de a doua categorie. Era 
înaltă, frumoasă şi avea un aer foarte proaspăt. Ochii 
ei închişi la culoare şi părul accentuau impresia de 
neajutorare şi lipsă de experienţă. Cu mare uşurinţă 
treceai cu vederea ridul acela foarte discret (linia eu- 
vreau, aşa o numea mama lui Stu) dintre sprâncene, 
care devenea atât de pronunţat atunci când era 
scoasă din sărite, îndemânarea şi viteza mâinilor ei şi 
chiar felul hotărât în care-şi înlătura părul de pe 
frunte. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea, ignorând cu totul 
ultima intervenţie a lui Harold în discuţie. 

— Mergem mai departe, oricum, zise Harold, iar 
când ea îi aruncă o privire, cu acea cută între 
sprâncene, el adăugă cu grabă: Ei, oricum trebuie să 
mergem undeva. Probabil că spune adevărul, dar am 
putea să mai verificăm o dată. Şi hotărâm ce vom 
face abia după aceea. 

Fran se uită către Stu cu privirea aceea care 
spune eu-nu-vreau-să-ţi-rănesc-sentimentele-dar... 

Stu ridică din umeri. 

— Okay? insistă Harold. 

— Presupun că nu contează, răspunse Frannie, 
culegând o floare de păpădie şi suflându-i puful. 

— N-aţi văzut pe absolut nimeni de-a lungul 
drumului pe unde aţi venit? se interesă Stu. 

— Doar un câine care părea sănătos. Oameni, nu. 

— Şi eu am văzut un câine. Le povesti despre 
Bateman şi Kojak. După aceea, le zise: Eu mă 
îndreptam către coastă, dar faptul că în partea aceea 
nu mai sunt oameni îmi cam taie entuziasmul. 

— Regret, spuse Harold, deşi tonul lui lăsa să se 
ghicească cu totul altceva. Apoi se ridică în picioare şi 
i se adresă lui Fran: Eşti gata, Fran? 


Ea privi către Stu, ezită, apoi se ridică. 

— Gata, ne întoarcem la minunata cură 
motociclistică de dietă. Îţi mulţumim pentru că ne-ai 
dat informaţii, domnule Redman, chiar dacă ştirile n- 
au fost prea grozave. 

— Doar un moment, spuse Stu ridicându-se şi el în 
picioare. 

Rămase un moment în cumpănă, întrebându-se 
încă o dată dacă erau oamenii potriviţi. Pe fată se 
putea bizui, în schimb băiatul, la cei şaptesprezece 
ani ai lui, suferea de o formă gravă a bolii îi-urăsc- 
aproape-pe-toţi. Dar oare mai existau atâţia oameni 
ca să ai de unde alege? Stu considera că nu. 

— Cred că şi voi şi eu căutăm oameni. Aş vrea să 
merg împreună cu voi, dacă sunteţi de acord. 

— Nu, îi răspunse Harold instantaneu. 

Fran se uita de la unul la celălalt, tulburată: 

— Am putea să... 

— Nu te amesteca. Eu zic nu. 

— Şi eu n-am dreptul la un vot? 

— Ce se întâmplă cu tine? Nu-ţi dai seama că el 
nu-şi doreşte decât un singur lucru? Dumnezeule, 
Fran! 

— Dacă apare vreun necaz, e mai bine să fim trei 
decât doi, spuse Stu, iar de unul singur, nici nu merită 
discutat. 

— Nu, repetă Harold, iar mâna i se apropie de 
patul pistolului. 

— Ba da, interveni Fran. Suntem bucuroşi dacă 
mergeţi împreună cu noi, domnule Redraan. 

Harold se întoarse către ea, furios şi jignit. Stu se 
crispă, gândind că nu era exclus s-o lovească, apoi 
băiatul se calmă din nou. 

— De fapt, acestea sunt adevăratele tale 
sentimente, nu? Nu aşteptai decât un pretext 
oarecare, ca să scapi de mine, acum am înţeles. Era 
atât de supărat, încât în ochi îi apăruseră lacrimi, 


ceea ce-i sporea furia. Dacă aşa vrei tu, foarte bine. 
Mergi mai departe alături de el. Am terminat cu tine. 

Porni hotărât către locul unde-şi parcase Honda. 

Frannie îi aruncă o privire lui Stu, apoi se întoarse 
la Harold. 

— O clipă, spuse Stu. Rămâi aici, te rog. 

— Să nu-l jigneşti, pledă Fran. Te rog. 

Stu se îndreptă spre Harold, care încălecase pe 
Honda şi se străduia să-i aprindă motorul. In furia lui, 
acţionase acceleraţia până la capăt şi înecase 
motorul, ceea ce era spre binele lui, după părerea lui 
Stu. Dacă ar fi reuşit să pornească cu o asemenea 
acceleraţie, motocicleta s-ar fi ridicat pe roata din 
spate, ca la circ, aruncându-l pe bătrânul Harold într- 
un copac, care s-ar fi prăvălit apoi peste el. 

— Nu te apropia de mine! ţipă Harold supărat, 
ducând din nou mâna spre armă. 

Stu îşi puse o mână peste mâna lui Harold, ca şi 
cum ar fi jucat fripta, iar cealaltă mână pe braţul lui. 
Harold îşi ţinea ochii larg deschişi, iar lui Stu îi trecu 
prin minte că lipsea foarte puţin ca să devină violent. 
Nu era doar gelos din cauza fetei, asta fusese din 
partea lui o apreciere simplistă a situaţiei. Acum era 
vorba şi de demnitatea lui personală şi de postura lui 
nouă de protector al fetei. Dumnezeu ştie ce fel de 
avorton fusese înainte să se petreacă evenimentele, 
cu burta lui mare, cizmele ascuţite şi modul arogant 
de a vorbi. Noua imagine pe care şi-o crease nu putea 
ascunde că nu era decât un avorton şi că nu va reuşi 
să schimbe niciodată această situaţie. Ar fi reacţionat 
în acelaşi fel şi faţă de Bateman şi faţă de un puşti de 
doisprezece ani. In orice situaţie de triunghi, el s-ar fi 
considerat pe poziţia cea mai de jos. 

— Harold, spuse el, aproape de urechea acestuia. 

— Dă-mi drumul. 

Trupul lui masiv părea acum uşor; din cauza 
tensiunii prin care trecea, părea să vibreze ca o 


coardă întinsă la limită. 

— Harold, tu te culci cu ea? 

Corpul lui Harold se cutremură, iar Stu ghici că 
răspunsul era negativ. 

— Nu-i treaba ta! 

— Aşa este. Vreau doar să fac lumină în situaţia 
noastră. Ea nu este a mea, Harold. Ea nu-şi aparţine 
decât ei înseşi. Eu n-am de gând să încerc să ţi-o 
smulg. Îmi pare rău că sunt nevoit să vorbesc atât de 
deschis, dar pentru noi este cel mai bine dacă ştim pe 
ce stăm. Acum suntem doi şi unu, iar dacă tu pleci, 
rămânem tot doi şi unu. Câştigul este zero. 

Harold nu spuse nimic, dar mâna lui tremurătoare 
nu mai opunea aceeaşi rezistenţă. 

— Voi fi cât se poate de direct, continuă Stu. 
vorbind în continuare foarte aproape de urechea lui 
Harold (care era plină de ceară maronie) şi 
străduindu-se să-i vorbească foarte, foarte calm. Ştii 
şi tu la fel de bine ca şi mine că un bărbat nu trebuie 
să violeze o femeie. Dacă ştie ce are de făcut cu 
mâna. 

— Asta-i... Harold se linse pe buze şi aruncă o 
privire la marginea drumului, unde Fran rămăsese în 
picioare, cu braţele încrucişate, chiar dedesubtul 
sânilor, urmărindu-i cu îngrijorare. Mi se pare cam 
dezgustător. 

— Poate să fie sau nu, dar dacă un bărbat îi dă 
târcoale unei femei care nu-l vrea la pat, respectivul 
are totuşi de ales. Eu aleg mâna de fiecare dată. 
Presupun că şi tu procedezi la fel, de vreme ce ea se 
află încă alături de tine, de bunăvoie. Eu n-am vrut 
decât să avem o discuţie cinstită, între patru ochi. Eu 
nu mă aflu aici ca să te alung, procedând ca un 
bătăuş oarecare ieşit să danseze la bâlci. 

Mâna lui Harold care ţinea arma se relaxă. 

— Vorbeşti serios? Eu... promiţi că n-ai să 
vorbeşti? 


Stu făcu semn afirmativ. 

— Eu o iubesc, îi mărturisi Harold răguşit. Ea nu 
mă iubeşte, asta o ştiu, dar acum vorbim deschis, aşa 
cum ai spus tu. 

— Aşa-i cel mai bine. Eu nu vreau să mă bag. Pur 
şi simplu vreau să mă alătur vouă. 

Harold repetă cu insistenţă: 

— Promiţi? 

— Da, promit. 

— Bine. 

Descălecă încet de pe Honda şi porni alături de 
Stu către Fran. 

— Poate să ne însoţească, spuse Harold. lar eu... 
Privi în direcţia lui Stu şi continuă, străduindu-se să 
rămână cât mai demn: Îmi cer scuze pentru că m-am 
purtat prosteşte. 

— Uraaa! strigă Fran, bătând din palme. Acum, că 
asta s-a rezolvat, încotro pornim? 

Până la urmă, o luară spre vest, adică în direcţia 
în care mergeau Fran şi Harold. Stu fu de părere că 
Glen Bateman se va bucura să-i găzduiască peste 
noapte, dacă reuşeau să ajungă la Woodsville înainte 
de lăsarea întunericului — şi că s-ar putea să fie de 
acord să plece cu ei a doua zi (auzind acestea, Harold 
începu din nou să se aprindă). Stu conduse Honda lui 
Fran, iar aceasta merse în spatele lui Harold. La prânz 
se opriră la Twin Mountains şi începură, încet şi cu 
precauţie, dificilul proces de cunoaştere reciprocă. 
Felul cum vorbeau i se părea lui Stu ilar — mai ales 
felul cum lungeau a-urile şi eliminau sau modificau r- 
urile. Presupunea că şi el li se părea lor comic, poate 
chiar mai comic decât ei lui. 

Mâncară în restaurantul părăsit, iar Stu se pomeni 
că se simte atras de Fran — de ochii ei vioi, de bărbia 
mică dar hotărâtă, de felul în care se forma cuta 
aceea dintre sprâncene, trădându-i emoţiile. li plăcea 
felul în care privea şi vorbea; îi plăcea şi felul cum îşi 


pieptăna părul negru, lăsându-şi tâmplele libere. 
Incetul cu încetul, avea să înţeleagă că de fapt o 
doreşte.